Stephen King — La miezul noptii 2

Stephen King 


La miezul nopții 


Partea a doua 


Polițistul Bibliotecii 
Câinele Polaroid 


Cuprins 
Polițistul Bibliotecii... eee 7 
Câinele Polaroid...........ccee eee eee 313 


Polițistul Bibliotecii 


SE DEDICĂ PERSONALULUI 
ŞI CLIENŢILOR BIBLIOTECII PUBLICE 
DIN PASADENA 


Trei după miezul nopţii 

NOTĂ DESPRE „POLIȚISTUL BIBLIOTECII" 

In dimineaţa în care această poveste a început, stăteam la masa 
din bucătărie împreună cu fiul meu, Owen. Soţia urcase deja la 
etaj ca să facă un duş şi ca să se îmbrace. Cele două chestii 
vitale de la ora şapte fuseseră făcute: ouăle ju-mări şi ziarul. 
Willard Scott!, care ne vizitează în cinci dintre cele şapte zile ale 
săptămânii, ne povestea despre o femeie din Nebraska, ce 
tocmai împlinise o sută patru ani, şi cred că Owen şi cu mine ne 
uitam unul la celălalt cu nişte ochi mari. Cu alte cuvinte, o 
dimineaţă obişnuită diez King. 

Owen s-a dezlipit de paginile sportive ale ziarului doar atât 
cât să mă întrebe dacă aveam de gând să mă duc la mall în ziua 
aceea — voia să iau de acolo o carte care-i trebuia pentru o 
lucrare la şcoală. Nu-mi amintesc despre ce era vorba — se 
poate să fi fost Johnny 

1 Personalitate media foarte cunoscută mai ales pentru 
emisiunea Today Show a canalului de televiziune NBC. 


Stephen King 
Tremain? sau April Morning, unul dintre romanele lui Howard Fast 
despre Revoluţia Americană —, dar era unul dintre volumele 
alea pe care nu reuşeşti să le găseşti prin librării. Ba tocmai s-au 
terminat, ba tocmai urmează să se retipărească sau cine ştie ce 
altă situaţie. 

l-am sugerat lui Owen să încerce la biblioteca din oraş, care 
era o bibliotecă bună. Eram sigur că ar fi găsit cartea acolo. A 
mormăit un răspuns. N-am prins decât două cuvinte din acea 


replică, dar, ţinând cont de preocupările mele, cele două cuvinte 
au fost mai mult decât de ajuns ca să-mi stârnească interesul. 
Cuvintele erau: „poliţia bibliotecii". 

Mi-am pus ziarul deoparte, am apăsat butonul MUTE de la 
telecomandă, ca să-l gâtui pe Willard în toiul unui reportaj 
extatic despre Festivalul Piersicilor din Georgia, şi l-am rugat 
frumos pe Owen să repete ce spusese. 

Nu prea-l trăgea inima s-o facă, dar am insistat. în cele din 
urmă, mi-a spus că nu-i place să se ducă la bibliotecă, fiindcă-şi 
face griji din pricina Poliţiei Bibliotecii. Ştia că nu există o Poliţie 
a Bibliotecii, s-a grăbit el să precizeze, dar era una dintre acele 
poveşti, adânc îngropate în subconştient, care stă acolo la 
pândă. O auzise de la mătuşa Stephanie, când avea şapte sau 
opt ani şi era mult mai credul, şi de atunci povestea stătuse la 


pândă. 
Eu eram încântat, fireşte, pentru că în copilărie şi mie-mi 
fusese frică de Poliţia Bibliotecii — acei apărători ai legii lipsiţi 


de chip care chiar vin la tine acasă dacă nu înapoiezi la timp 
cărţile împrumutate de la bibliotecă. Şi atât tot ar fi destul de 
rău... dar ce-ar fi dacă n-ai putea să găseşti cărţile în cauză 
atunci când acei stranii oameni 

2 Roman pentru copii scris de Esther Forbes şi publicat în 
1943, descriind anii premergători Revoluţiei Americane din 
Boston. 
Polițistul Bibliotecii 


11 

ai legii îşi fac apariţia? Ce te faci? Ce-ar putea ei să-ţi facă? 
Ce-ar putea să-ţi ia drept compensație pentru volumele 
lipsă? Sunt ani de zile de când nu m-am mai gândit la Poliţia 
Bibliotecii (deşi nu din copilărie; îmi amintesc fără dubii că 
am discutat despre asta cu Peter Straub şi băiatul lui, Ben, 
cu şase sau opt ani în urmă), dar acum, toate acele vechi 
întrebări, în aceeaşi măsură îngrozitoare şi, cumva, 
incitante, au reapărut. 

M-am pomenit meditând la Poliţia Bibliotecii în ur- 
mătoarele trei-patru zile şi, cum mă gândeam eu aşa, am 
început să întrezăresc schiţa povestirii care urmează. De 
obicei, aşa mi se întâmplă cu poveştile pe care le scriu, dar, 
în mod normal, perioada de meditaţie durează mult mai 
mult decât în acest caz. Când am început s-o scriu, 
povestea se intitula „Poliţia Bibliotecii" şi n-aveam nici o 
idee limpede încotro mă îndreptam cu ea. îmi ziceam c-o să 
fie probabil o istorie amuzantă, cumva în genul coşmarurilor 
suburbane pe care le încropea regretatul Max Shulman. în 
definitiv, ideea era amuzantă, nu? Adică, Poliţia Bibliotecii! 
Cât de absurd! 

Ceea ce am înţeles totuşi era un lucru pe care-l ştiam 
deja: temerile copilăriei au o persistenţă îngrozitoare. 
Atunci când scrii, săvârşeşti un act de autohipnoză şi, în 
acea stare, adeseori are loc un fel de rememorare emoţio- 
nală totală, iar temeri, care ar fi trebuit să fie moarte de 
multă vreme, încep din nou să se mişte şi să vorbească. 

In timp ce lucram la această povestire, exact asta a în- 
ceput să mi se întâmple. Ştiam, pe când intram în miezul 
problemei, că în copilărie iubisem biblioteca. Şi de ce nu? 
Era singurul loc în care un copil relativ sărac, aşa ca mine, 
putea să obţină toate cărţile pe care şi le dorea. Dar, pe 
măsură ce continuam să scriu, mă refamiliarizam cu un 
adevăr mai profund: mă şi temusem de ea. îmi fu- 

12 


Stephen King 

şese frică să nu mă rătăcesc în culoarele ei întunecoase, mă 
temusem să nu fiu uitat într-un colţ întunecat al sălii de lectură 
şi să-mi petrec noaptea încuiat acolo, aşa cum mă temusem de 
bătrâna bibliotecară, cu părul ei albastru, ochelarii în formă de 
„ochi de pisică" şi gura aproape fără buze, care te ciupea de 
mâini cu degetele ei lungi şi palide şi-ţi şuiera „Şşşşt!", dacă 
uitai unde te aflai şi începeai să vorbeşti prea tare. Şi, da, mă 
temusem de Poliţia Bibliotecii. 

Ceea ce s-a întâmplat cu o lucrare mult mai mare, romanul 
intitulat Christine, a început să se întâmple aici. După vreo 
treizeci de pagini, situaţia a început să-şi piardă umorul. Pentru 
ca, după vreo cincizeci de pagini, întreaga poveste să vireze 
brusc la stânga spre acele locuri întunecate, în care am călătorit 
atât de des şi despre care şi acum ştiu atât de puţine lucruri. în 
cele din urmă, l-am găsit pe individul pe care-l căutam şi am 
reuşit să-mi înalt capul îndeajuns ca să mă uit în ochii lui argintii 
şi nemiloşi. Am încercat să mă întorc de acolo cu o schiţă a lui 
pentru tine, Cititorule fidel, dar s-ar putea să nu fie prea reuşită. 

Fiindcă, vezi dumneata, mâinile-mi tremurau rău când am 
făcut-o. 

Capitolul | 
ÎNLOCUITORUL 


2) 


e vină — avea să decidă mai târziu Sam Pee-bles — era numai 
nenorocitul de acrobat. Dacă individul nu s-ar fi îmbătat exact 
când nu trebuia, Sam n-ar fi ajuns niciodată într-un asemenea 
bucluc. „Nu-i de ajuns de rău", îşi zicea el cu o amărăciune, 
probabil, justificată, „că viaţa e ca o bârnă îngustă aruncată 
peste un hău nesfârşit, o bârnă pe care trebuie să păşim legaţi la 
ochi. E rău, dar nu-i de ajuns de rău. Uneori, mai suntem şi 
împinşi." 

Dar asta a fost mai târziu. Mai întâi, înainte de Polițistul 
Bibliotecii, a fost acrobatul beat. 

2 

In Junction City, în ultima vineri a fiecărei luni, se organiza 

Seara Vorbitorului la Sala Rotarienilor din locali- 


14 


Stephen King 
tate. în ultima zi de vineri a lunii martie a anului 1990, membrii 
Clubului Rotarienilor erau programaţi să-l asculte pe Uluitorul 
Joe — şi să se distreze pe seama lui — un acrobat care făcea 
parte din Circul Curry & Trembo's All-Star şi Travelling Carnival. 
Telefonul de pe biroul lui Sam Peebles, din cabinetul de 
Asigurări şi Vânzări Imobiliare din Junction City, sună la patru şi 
cinci minute, în după-amiaza zilei de joi. Sam ridică receptorul. 
De fiecare dată răspundea Sam — fie în persoană, fie prin 
intermediul robotului telefonic — pentru că el era, în acelaşi 
timp, şi proprietarul şi unicul angajat al cabinetului de Asigurări 
şi Vânzări Imobiliare din Junction City. Nu era bogat, dar era un 
tip destul de fericit. li plăcea să le povestească celor din jur că 
mai avea ceva drum de bătut până la primul său Mercedes, dar 
avea un Ford ca şi nou şi deţinea o casă pe Kelton Ave-nue. „Pe 
lângă asta, afacerea îmi asigură banii de bere şi de bombonele", 
îi plăcea să adauge... cu toate că, la drept vorbind, nu băuse aşa 
de multă bere de când terminase colegiul şi nici după 
bombonele nu se dădea în vânt. 
— Cabinetul de Asigurări şi... 
— Sam, Craig e la telefon. Acrobatul şi-a rupt gâtul. 
— Ce? 
— Exact cum ai auzit! strigă Craig Jones cu o voce profund 
îndurerată. Cretinul de acrobat şi-a frânt gâtul! 
— Oh, făcu Sam. Tii, drăcie! 
Se gândi la chestia asta o clipă după care întrebă cu 
precauţie: 
— A murit, Craig? 
— Nu, n-a murit, dar din punctul nostru de vedere e ca şi 
mort. E internat la spitalul din Cedar Rapids cu gâtul înfăşurat în 
vreo zece kilograme de ghips. Adineauri m-a sunat Billy Bright. 
Zicea că individul a venit beat 
Polițistul Bibliotecii 


15 
turtă la matineul din după-amiaza asta, a încercat să facă 
un salt pe spate şi a aterizat în afara inelului central de 
protecţie exact în ceafă. Billy mi-a spus că a auzit tocmai de 
sus, de la peluză, unde avea el locul. Zicea că suna ca 
atunci când calci într-o băltoacă abia acoperită de o pojghiţă 
de gheaţă. 
— Au! exclamă Sam, tresărind. 
— Nici nu mă surprinde. în definitiv... Uluitorul Joe. Ce fel de 
nume e ăsta pentru un circar? Mă rog, Uluitorul Randix ar fi OK. 
Nici Uluitorul Tortellini n-ar fi rău. Dar Uluitorul /oe? Mie-mi sună 
ca un exemplu elocvent de leziune cerebrală în acţiune. 
— Dumnezeule, ce ghinion! 
— E un rahat vărgat, peste mare aruncat, aia e! Ne lasă fără 
vorbitor mâine seară, bătrâne. 

Sam începu să-şi dorească să fi plecat de la birou la patru 
fix. Craig ar fi rămas să se converseze cu Sam-ro-borul 
telefonic, ceea ce i-ar fi dat lui Sam-cel-viu un răgaz mai 
mare de gândire. Simţea că în curând va avea nevoie de un 
timp de gândire. Şi mai simţea că Craig Jones nu intenţiona 
să i-l ofere. 
— Da, spuse el, cred că aşa stau lucrurile. Spera ca replica lui 
să sune filosofic, dar neajutorat. Ce păcat. 
— Sigur că e păcat, zise Craig, după care lăsă porumbelul să-i 
scape din gură: Dar ştiu că ai fi fericit să-i ţii locul. 
— Eu? Craig, de bună seamă că glumeşti! Abia dacă sunt în 
stare să fac un salt mortal înainte, darămite pe sp... 
— Mă gândeam că ai putea vorbi despre importanţa micilor 
firme independente în viaţa unui orăşel de provincie, îşi 
continuă Craig neabătut presiunea. Dacă asta nu ţi se pare 
interesant, poţi să vorbeşti despre baseball. Şi, dacă nici asta 
nu-ţi convine, n-ai decât să-ţi laşi pan-talonii-n vine şi să-ţi 
prezinţi cocoşelul în faţa audienței. 
16 


Stephen King 

Sam, nu sunt doar preşedintele Comitetului Vorbitorilor — şi-aşa 
ar fi destul de rău. Dar, de când Kenny s-a mutat din oraş, iar 
Cari a încetat să mai vină, eu sunt Comitetul Vorbitorilor. De-aia 
trebuie să mă ajuţi. Am nevoie de un vorbitor mâine seară. în tot 
nenorocitul ăsta de club sunt doar cinci inşi pe care simt că pot 
să mă bazez la nevoie, iar tu eşti unul dintre ei. . —Dar... 

— în acelaşi timp, eşti singurul care încă nu s-a implicat într-o 
situaţie ca asta, aşa că eşti ales, bătrâne. Frank Stephens i-a 
ţinut locul tipului de la sindicatul camionagiilor anul trecut, când 
tribunalul 1-a condamnat pentru fraudă şi n-a mai putut să vină. 
Sam... e rândul tău de data asta. Nu poţi să mă laşi baltă, 
omule. îmi eşti datori 

— Dar eu mă ocup de asigurări, strigă Sam. Când nu 
completez polite, vând ferme! Mai ales către bănci! Cei mai 
mulţi găsesc ocupaţia asta p/ictisitoare! lar cei care n-o găsesc 
plictisitoare, o consideră dezgustătoare! 

= Nimic din toate astea nu contează. 

Craig se pregătea acum pentru lovitura de graţie, călcând 
peste obiecțiile plăpânde ale lui Sam cu bocanci cu ţinte în 
talpă. 

—Pe la sfârşitul cinei, toţi or să fie mangă, ştii şi tu 
asta. Până a doua zi dimineaţă nimeni n-o să-şi mai 
amintească vreun cuvinţel din ce-ai spus, dar, până una 
alta, am nevoie de cineva care să se ridice şi să vorbească o ju 
mătate de oră, iar tu ai fost ales! 

Sam mai încercă să ridice câteva obiecţii, dar Craig arunca 
asupra lui cu imperative, subliniindu-le nemilos. Neapărat. 
Trebuie. Datorie. 

—în regulă! spuse el în cele din urmă. Bine, bine! 
Ajunge! 

Polițistul Bibliotecii 


17 
— Aşa te vreau! exclamă Craig. Vocea lui se umplu dintr-o 
dată de soare şi curcubeie. Ţine minte, nu trebuie să dureze mai 
mult de o jumătate de oră, plus încă vreo zece minute pentru 
întrebări. Asta dacă are cineva întrebări de pus. Şi chiar poţi să 
le-arăţi şi cocoşelul, dacă vrei. Mă îndoiesc că ar putea cineva 
să-l şi vadă, dar... 
— Craig, îl întrerupse Sam, te-ntreci cu gluma! 
— Oh, scuză-mă! Tacă-mi fleanca! 

Probabil îmbătat de uşurarea care-l cuprinsese, Craig 
izbucni în râs. 
— la ascultă, ce-ar fi să terminăm noi discuţia asta? Sam 
întinse mâna după tubul de Tums pe care-l ţinea în sertar. 
Simţise dintr-o dată că ar putea să aibă nevoie de o provizie de 
Tums în următoarele douăzeci şi opt de ore. Se pare că am de 
scris un discurs. 
— S-a făcut, zise Craig. Doar atât să ţii minte: cina e la şase, 
iar discursul, la şapte şi jumătate. Cum obişnuiau să spună pe 
Hawaii Five-O, să fii acolo! Aloha! 
— Aloha, Craig, zise Sam şi puse receptorul în furcă. Se holbă 
la telefon. Simţea cum un gaz fierbinte se înalţă prin piept şi 
ajunge în gâtlej. Deschise gura şi emise un râgâit acid — 
produsul unui stomac care fusese rezonabil de liniştit până-n 
urmă cu cinci minute. 

Ronţăi prima din ceea ce, într-adevăr, se va dovedi a fi un 
lung şir de bomboane Tums. 

3 

In loc să se ducă la bowling în seara aceea, aşa cum 
plănuise, Sam Peebles se închise în micul său birou de 
acasă cu un teanc de foi galbene, trei creioane ascuţite, un 
pachet de ţigări Kent şi un six-pack de bere Jolt. Tra- 
18 


Stephen King 
se telefonul din priză, aprinse o ţigară şi-şi pironi privirea pe 
coala de hârtie galbenă. După ce se holbă aşa preţ de vreo cinci 
minute, scrise pe primul rând al filei de deasupra: 
FIRMELE MICI DIN ORĂŞELELE DE PROVINCIE: FORŢA VITALĂ A 
AMERICII 

Rosti titlul cu glas tare şi-i plăcu cum sună. Mă rog... poate că 
nu chiar îi plăcea, dar putea să-l considere acceptabil. îl spuse 
şi mai tare şi îi plăcu şi mai mult. Cu puțin mai mult. De fapt, nu 
era chiar aşa de bun. La drept vorbind, probabil că era un titlu 
nasol, dar oricum era preferabil unuia precum „Comunismul: 
ameninţare sau pericol?" Şi Craig avea dreptate — cei mai mulţi 
dintre ei or să fie prea mahmuri sâmbătă dimineaţa ca să-şi 
amintească ce auziseră vineri seara. 

Parţial încurajat, Sam începu să scrie. 

„Când m-am mutat în Junction City, venind din metropola mai 
mult sau mai puţin înfloritoare Ames, în 1984..." 

4 

„... Şi la fel simt şi acum, aşa cum simţeam în acea dimineaţă 
senină de septembrie din 1984, că micile firme nu sunt doar 
forţa vitală a Americii, dar şi forţa vitală strălucitoare şi 
scânteietoare a întregii lumi occidentale." 

Sam se opri, strivi ţigara în scrumiera de pe biroul său din 
cabinet şi se uită plin de speranţă la Naomi Higgins. 

— Ei? Ce părere ai? 
Polițistul Bibliotecii 


19 

Naomi era o tânără frumuşică din Proverbia, un oraş 
situat la vreo şase kilometri vest de Junction City. Locuia 
într-o casă dărăpănată pe malul râului Proverbia, împreună 
cu mama ei, la fel de şubredă. Majoritatea rota-rienilor o 
cunoşteau pe Naomi şi, când şi când, se făceau rămăşaguri 
având ca subiect întrebarea „cine se va prăbuşi mai întăi, 
casa sau mama?" Sam nu ştia dacă vreunul dintre aceste 
rămăşaguri chiar fusese pus în practică, dar, dacă aşa 
stăteau lucrurile, deznodământul se lăsa aşteptat. 

Naomi absolvise Business College din lowa City şi chiar 
putea să reconstituie fraze întregi din însemnările ei 
stenografice. Dat fiind că era singura persoană de prin 
părţile locului care se pricepea la aşa ceva, avea foarte 
mare căutare în rândul populaţiei nu foarte numeroase din 
Junction City care se ocupa de afaceri. De asemenea, avea 
nişte picioare foarte frumoase, ceea ce nu era deloc 
dăunător. Lucra cinci dimineţi pe săptămână pentru patru 
bărbaţi şi o femeie — doi avocaţi, un bancher şi doi agenţi 
imobiliari.  După-amiezile şi le petrecea în casa ei 
dărăpănată şi, atunci când nu o îngrijea pe măicuţa ei cea 
şubredă, bătea la maşină dictările pe care şi le însemnase. 

Sam Peebles apela la serviciile lui Naomi în fiecare di- 
mineaţă de vineri, de la zece până la douăsprezece, dar, în 
dimineaţa asta, îşi lăsase deoparte corespondenţa — chiar 
dacă unele dintre mesaje necesitau urgent un răspuns —, ŞI 
o întrebase pe Naomi dacă era dispusă să asculte ceva. 

— Sigur, cred că da, îi răspunsese Naomi. Părea uşor 
mgrijorată, de parcă s-ar fi temut că Sam — cu care ieşise 
în oraş de câteva ori — ar putea avea de gând s-o ceară de 
nevastă. Când el i-a explicat că fusese desemnat sa-l 
înlocuiască pe acrobatul accidentat şi că voia ca ea 
20 StephenKing 
să-i asculte discursul, Naomi s-a relaxat şi a ascultat până la 
capăt — adică, vreme de douăzeci şi şase de minute — cu o 
atenţie măgulitoare. 

— Să nu te temi să fii sinceră, adăugă el înainte ca Naomi s- 
apuce să deschidă gura. 

— E bun, spuse ea. Destul de interesant. 

— Nu, te rog, nu-i nevoie să-mi menajezi sentimentele. Spune 


tot ce ai de spus. 

—  Da' chiar asta fac. E chiar bun. Şi, în plus, în momentul când 
o să începi să vorbeşti, toţi or... 

— Da, ştiu, toţi or să fie mangă. 

La început, perspectiva asta îl liniştise pe Sam, dar acum 
parcă-l dezamăgea un pic. Ascultându-se în timp ce citea, chiar 
ajunsese să creadă că discursul era foarte bun. 

— Ar fi totuşi ceva, zise Naomi pe un ton gânditor. 
—  Şi-anume? 

— Ştii... e cam... sec. 

— Aha, făcu Sam. 

Oftă şi-şi frecă ochii. Stătuse treaz până pe la unu noaptea 
trecută, mai întâi ca să scrie, apoi ca să revizuiască ceea ce 
scrisese. 

— Dar asta se poate aranja uşor, îl asigură ea. Nu trebuie 
decât să te duci la bibliotecă şi să iei două din cărţile alea. 

Sam simţi dintr-o dată un junghi în partea de jos a 
abdomenului şi luă repede tubul de Tums. Documentare pentru 
un amărât de discurs la Clubul Rotarienilor? Documentare în 
bibliotecă? Se cam sărea peste cal, nu-i aşa? Nu fusese 
niciodată până atunci la Biblioteca din Junction City şi nu vedea 
un motiv întemeiat ca să ajungă acolo acum. Şi totuşi, Naomi 
ascultase cu mare atenţie, Naomi încerca să-i fie de folos şi ar fi 
fost nepoliticos să nu asculte ceea ce avea de spus. 

— Ce cărţi? 

Polițistul Bibliotecii 


21 
— Ştii... cărţi care să conţină chestii pentru înviorarea 
discursurilor. Sunt ca... Naomi căută în minte o comparaţie 
potrivită. Ei bine, ştii sosul ăla iute pe care ţi-l dau la China 
Light, dacă vrei? 
— Da... 
— Cam aşa sunt şi astea. Au acolo glume. De asemenea, 
există o culegere intitulată Cele mai îndrăgite poeme ale 
poporului american. Ai putea găsi acolo ceva potrivit pentru 
final. Ceva care să fie... înălţător. 
— Crezi că sunt în cartea aia poeme care să se refere la 
importanţa micilor firme pentru viaţa Americii? întrebă Sam cu 
îndoială în glas. 
— Atunci când citezi dintr-o poezie, oamenii se simt înălţaţi 
sufleteşte, replică Naomi. Nimănui nu-i pasă despre ce e vorba, 
Sam, darămite pentru ce. 
— Şi chiar există cărţi cu anecdote special pentru discursuri? 

Lui Sam chestia asta i se părea aproape de necrezut, deşi 
nu l-ar fi surprins deloc să audă că la bibliotecă se găsesc 
cărţi despre subiecte esoterice precum repararea 
motoarelor mici şi coafarea perucilor. 
— Da. 
— De unde ştii? 
— Când Phil Brakeman a candidat pentru un loc în Camera 
Reprezentanţilor, îi băteam mereu la maşină discursurile. La el 
am văzut o carte de-asta. Numai că nu-mi amintesc exact ce 
titlu avea. Nu-mi vine în minte decât Glume pentru John" dar, 
desigur, nu ăsta e titlul adevărat. 
— Nu, admise Sam, gândindu-se totuşi că, dacă ar fi folosit 
câteva pasaje savuroase din G/ume pentru John, ar 

In Ib. engleză americană, john înseamnă şi toaletă. 
22 Stephen King 
fi repurtat un succes răsunător. Dar începea să se prindă ce voia 
să spună Naomi, iar ideea îl atrăgea, în ciuda faptului că n-avea 
nici o plăcere să se ducă la biblioteca oraşului după ce atâţia ani 
o neglijase cu dragă inimă. Un pic de sare şi piper pentru 
vechiul discurs. Dă o haină nouă rămâăşiţelor, preschimbă-ţi 
halca de carne într-o capodoperă. ŞI, în definitiv, o bibliotecă e 
doar o bibliotecă. Când nu ştii cum să găseşti ceea ce te 
interesează, n-ai decât s-o întrebi pe bibliotecară. Una dintre 


sarcinile lor este să răspundă la întrebări, nu? 

— în orice caz, ai putea să-l laşi exact aşa cum e, zise Naomi. 
Vreau să spun că toţi cei din sală vor fi beţi. Se uită la Sam cu o 
privire amabilă, dar totodată severă, şi apoi se uită la ceasul de 
la mână. Mai avem peste o oră — voiaţi să dictaţi nişte scrisori? 
— Nu, cred că nu. Ce-ar fi ca, în loc de asta, să-mi baţi la 
maşină discursul? 

Deja luase hotărârea să-şi petreacă pauza de prânz la 
bibliotecă. 

Capitolul 2 

BIBLIOTECA (f) 
/T am se dusese la Bibliotecă de sute de ori în anii ^^ 
petrecuţi în Juneţi on City, dar era prima oară 

>m«>»*/ când se uita cu adevărat la ea, prilej cu care a 
descoperit un lucru uimitor: ura fără rezerve acest loc. 

Biblioteca Publică din Junction City era situată la intersecţia 
dintre State Street şi Miller Avenue. Era o clădire pătrăţoasă din 
granit, cu ferestrele atât de înguste, încât arătau ca nişte 
crăpături. Un acoperiş din şindrilă atârna peste toate cele patru 
laturi ale clădirii, iar când te apropiai de construcţie din faţă, 
combinaţia dintre ferestrele înguste şi umbra creată de acoperiş o 
făcea să semene cu faţa încruntată a unui robot din piatră. Stilul 
arhitectonic era destul de răspândit în lowa, atât de răspândit, 
încât Sam Peebles, care vindea proprietăţi imobiliare 
24 StephenKing 
de mai bine de douăzeci de ani, îi dăduse un nume: Oribil de 
Midwest. Primăvara, vara şi toamna, aspectul respingător al 
clădirii era îndulcit de arţarii aranjaţi în jurul ei ca un fel de 
crâng, dar acum, la sfârşitul unei ierni aspre, tipice pentru statul 
lowa, arţarii încă nu înfrunziseră, iar Biblioteca arăta ca o criptă 
supradimensionată. 

Nu-i plăcea; îl făcea să se simtă neliniştit, fără să ştie de ce. 
Era, în definitiv, doar o bibliotecă, nu hrubele Inchiziției. Şi 
totuşi, simţi o nouă râgâiala acidă ridicân-du-se pe esofag în 
timp ce străbătea aleea din dale de piatră. Râgâiala era însoţită 
de un ciudat gust dulce, care îi amintea de ceva... ceva de 
demult, poate. Luă o bom-bonică Turn în gură, începu s-o 
ronţăie şi, brusc, luă o decizie. Discursul său era cât se poate de 
bun. Fără să fie nemaipomenit, era îndeajuns de bun. La urma 
urmelor, era vorba de Clubul Rotarienilor, nu de Naţiunile Unite. 


Era timpul să înceteze joaca de-a discursul. Se va duce la birou 
ca să rezolve o parte din corespondenţa pe care-o neglijase de 
dimineaţă. 

Dădu să se întoarcă şi se gândi: „Asta-i o prostie. O mare 
prostie. Vrei să fii un prost? Foarte bine. Dar, dacă tot ai 
acceptat să susţii discursul ăsta nenorocit, de ce să nu faci unul 
bun?" 

Stătea pe aleea Bibliotecii, încruntat şi nehotărât. îi plăcea să 
se amuze pe seama rotarienilor. Şi lui Craig îi plăcea. Ca şi lui 
Frank Stephens. Majoritatea tinerilor oameni de afaceri din 
Junction City făceau haz de aceste întruniri. Dar rareori se 
întâmpla să lipsească de la ele, iar Sam credea că ştie de ce: 
era locul unde puteai să-ţi faci relaţii. Un loc în care un tip ca el 
putea să-i întâlnească pe unii dintre oamenii de afaceri nu 
foarte tineri din Junction City. Oameni precum Elmer Baskin, a 
cărui bancă menţinuse pe linia de plutire un centru comercial 
din 
Polițistul Bibliotecii 


25 

Beverton, în urmă cu doi ani. Sau ţipi ca George Candy, 
despre care se vorbea că ar fi în stare să facă rost de trei 
milioane de dolari pentru investiţii cu un singur telefon... 
dacă-şi propunea să facă aşa ceva. 

Erau locuitori tipici pentru micile oraşe, fani ai echipelor 
de baschet din liceu, bărbaţi care se tundeau la Jimmy's şi, 
când se culcau, preferau maioul pijamalei, ţipi care 
continuau să-şi bea berea din sticlă şi care nu se simțeau în 
largul lor atunci când ieşeau noaptea în oraş, în Cedar 
Rapids, decât dacă erau îmbrăcaţi în costumaţie Full 
Cleveland”. Ei erau totodată oamenii cu iniţiativă şi centrele 
de influenţă din Junction City şi, dacă stăteai să te gândeşti, 
oare nu ăsta era şi motivul pentru care Sam continua să 
participe la şedinţele de vineri noapte? Când stăteai să te 
gândeşti, nu ăsta era motivul pentru care Craig îi telefonase 
atât de agitat după ce tâm-pitul de acrobat îşi frânsese 
tâmpitul ăla de gât? îţi doreai să fii remarcat de către 
oamenii influenţi... dar nu pentru că ai încurcat borcanele. 
Toți or să fie mangă, spusese Craig, iar Naomi susţinuse 
această afirmaţie, dar acum lui Sam îi veni în minte că nu-l 
văzuse niciodată pe Elmer Baskin bând ceva mai tare decât 
cafeaua. Nici măcar o singură dată. Şi, probabil, nu era 
singurul în această situaţie. S-ar putea ca unii dintre ei să 
fie piliţi... dar nu toţi. lar cei care n-or să fie era foarte 
posibil să fie chiar cei care contau cu adevărat. 

„Rezolvă cum se cuvine treaba asta, Sam, şi s-ar putea 
să-ţi faci un bine. Nu e imposibil." 

Nu. Nu era. Improbabil, desigur, dar nu imposibil. Şi mai 
era ceva, ce nu avea nici o legătură cu politica um- 

Costumaţie bărbătească de culoare bleu, ce include o 
curea albă (din piele sau din material plastic) asortată cu 
pantofi albi; specifică centrelor de dans pentru adulţi. 

26 


Stephen King 

brelor care era sau nu posibil să însoţească şedinţa de vineri 
seara a Clubului Rotarienilor: întotdeauna se mânarise că face 
cea mai bună treabă posibilă. Vasăzică, era doar un mic şi 
tâmpit discurs. Şi ce dacă? 

„De asemenea, e doar o mică şi tâmpită bibliotecă dintr-un 
orăşel provincial. Ce mare scofală? Uite, nici măcar nu cresc 
tufişuri pe lângă clădire." g 

Sam pornise iarăşi din loc, dar acum se opri încruntat. Asta 
era un gând ciudat; părea să-i fi venit în cap de nici unde. 
Aşadar, nu creşteau tufişuri pe lângă Bibliotecă — şi de ce era 
important amănuntul ăsta? Nu ştia... dar ştia că a avut asupra 
lui un efect aproape magic. Şovăiala lui atipică se risipi şi începu 
din nou să se deplaseze înainte. Urcă cele patru trepte din piatră 
şi se opri o clipă. Locul părea părăsit, cumva. Puse mâna pe 
clanţa uşii şi îşi zise: „Pun pariu că e-ncuiat. Pun pariu că bi- 
blioteca e închisă vineri după-amiaza." Gândul acesta avea un 
efect ciudat de liniştitor. 

Dar clanţa antică cedă uşor sub apăsarea degetului său mare 
şi uşa grea se deschise fără zgomot înăuntru. Sam păşi într-un 
mic foaier cu pardoseală din marmură, cu dale pătrate, albe şi 
negre. In centrul acestei mici anticamere se afla un şevalet, pe 
care fusese etalat un afiş; mesajul consta dintr-un singur 
cuvânt, scris cu litere foarte mari. 

LINIŞTE! 
scria. Nu 
TĂCEREA E DE AUR 
sau 
Polițistul Bibliotecii 


27 
LINIŞTE, VĂ RUGĂM ci doar un singur 
cuvânt, sever şi ameninţător: 
LINIŞTE! 

— Cred şi eu! zise Sam. 

Abia dacă murmurase cuvintele, dar acustica locului era 

foarte bună şi murmurul său scăzut fusese amplificat într-un 
mormăit morocănos care-l făcu să tresară. De fapt, a avut 
impresia că a ricoşat spre el din tavanul înalt. în clipa aceea, 
s-a simţit de parc-ar fi fost din nou în clasa a patra, gata să 
fie pus la punct de doamna Glasters, pentru că se băgase în 
vorbă într-un moment cât se poate de nepotrivit. Se uită în 
jur temător, aproape aşteptându-se ca un bibliotecar ţâfnos 
să iasă val-vâr-tej din sala principală ca să vadă cine 
îndrăznise să profaneze liniştea. 

„încetează, pentru numele lui Dumnezeu. Ai patruzeci de 
ani. Clasa a patra a fost cu mult timp în urmă, amice." 

Atât doar că nu părea să fi fost cu mult timp în urmă. Nu 
aici, înăuntru. Aici, clasa a patra părea a fi cât se poate de 
aproape: doar cât să întinzi mâna şi s-o atingi. 

Traversă pardoseala din marmură pe la stânga şeva- 
letului, împingându-şi inconştient greutatea în faţă, în aşa 
fel încât tocurile pantofilor să nu scoată zgomot şi intră în 
holul principal al Bibliotecii din Junction City. 

Mai multe globuri din sticlă atârnau de tavan (care era cu 
cel puţin şase metri mai înalt decât tavanul foaierului), dar 
nici unul dintre ele nu era aprins. Lumina era asigurată de 
două lucarne mari, înclinate. într-o zi înso-"tă, acestea ar fi 
fost suficiente ca să lumineze încape- 

28 Stephen King. 

rea; poate că ar fi transformat-o într-o incintă veselă şi 
primitoare. Dar ziua aceasta de vineri era înnorată şi mohorâtă, 
iar lumina era firavă. Cotloanele holului erau pline de pânzele 
posomorâte ale umbrelor. 

Sam Peebles avea o senzaţie de ne/a/ocul lui. Era ca şi cum ar 
fi făcut mai mult decât să pătrundă printr-o uşă şi să traverseze 
un foaier; avea impresia că pătrunsese într-o altă lume, una 
care nu semăna absolut deloc cu micul oraş din lowa, pe care 
uneori îl iubea, alteori îl ura, dar, în cea mai mare parte a 
timpului, îl lua ca atare. Aerul dinăuntru dădea impresia că este 


mai greu decât aerul normal şi nu părea să conducă lumina la 
fel de bine. Liniştea era densă ca o plapumă şi rece ca zăpada. 

Biblioteca era părăsită. 

Rafturile cu cărţi se întindeau deasupra lui în toate direcţiile. 
Uitându-se în sus la luminatoare, cu reţeaua lor de sârme de 
întărire, Sam se simţi uşor ameţit şi avu o iluzie momentană: 
avu senzaţia că stătea cu capul în jos, că fusese spânzurat de 
picioare deasupra unui puț pătrat şi adânc, cu pereţii căptuşiţi 
cu cărţi. 

Ici şi colo erau rezemate de pereţi nişte scări, din acelea 
montate pe şine şi care puteau fi rulate de-a lungul podelei, pe 
nişte rotile din cauciuc. Două insule din lemn în-trerupeau 
„lacul" spaţial dintre punctul în care se afla şi biroul de 
împrumut aflat în cealaltă parte a acestei încăperi mari şi înalte. 
Una dintre ele era un rastel lung din stejar, pentru reviste. 
Periodice, fiecare dintre ele fiind protejată de o copertă din 
plastic transparent, atârnau prin intermediul unor pivoţi din 
lemn. Ai fi zis că sunt pieile unor animale ciudate lăsate la uscat 
în această încăpere liniştită. Un afiş montat deasupra rastelului 
poruncea: 

PUNEŢI TOATE REVISTELE LA LOCUL LOR! 
Polițistul Bibliotecii 


29 

La stânga rasterului pentru reviste se afla un raft cu 
romane şi cărţi non-fiction nou-nouţe. Anunţul de deasupra 
raftului proclama că acestea trebuie returnate în maximum 
şapte zile. 

Sam străbătu intervalul larg dintre reviste şi cărţile care 
puteau fi împrumutate cu săptămâna, tocurile lui scoțând 
zgomote sacadate, în ciuda eforturilor sale de a se deplasa 
cât mai liniştit. Se pomeni dorindu-şi să fi dat ascultare 
primului impuls de a se întoarce din drum pentru a se 
înapoia la birou. Locul ăsta îi dădea fiori. Cu toate că pe 
masa de lucru era o cameră pentru microfilme, aprinsă şi 
zumzăind, nu era nimeni care s-o aibă în grijă. O plăcuţă pe 
care scria 

A. LORTZ 
se afla pe birou, dar nu se vedea nici urmă de A. Lortz sau 
de oricine altcineva. 

„S-O fi dus să-şi facă nevoile şi să răsfoiască ultimul 
număr din Library Journal.“ 

Sam simţi o dorinţă nebună să deschidă gura şi să strige: 
„Toate ies cum trebuie, A. Lortz?" Dar îi trecu rapid. 
Biblioteca Publică din Junction City nu era genul de loc care 
să încurajeze ieşirile amuzante. 

Gândurile lui Sam se întoarseră subit la o poezioară din 
copilărie: Gata cu râsul, gata cu distracţia; Şedinţa qua- 
Kerilor a început. Dacă scoţi limba sau îți arăţi dinţii, trebuie 
să plăteşti o amendă. 

«Dacă scoţi limba sau îţi arăţi dinţii aici, oare A. Lortz asta 
te pune să plăteşti o amendă?" se întrebă el. Se uită din 
nou în jur, îşi lăsă terminaţiile nervoase să simtă severitatea 
liniştii şi se gândi că era o linişte pe care te puteai bizui. 

30 StephenKing 


Nu mai era interesat să facă rost de o carte cu anecdote sau 
de Cele mai îndrăgite poeme ale poporului american, dar 
fascinat împotriva propriei sale voințe de atmosfera suspendată, 
ca de vis, Sam se îndreptă spre o uşă situată în dreapta raftului 
cu cărţi nou-nouţe. Pe o pla-cardă de deasupra uşii scria că 
acolo e Biblioteca pentru Copii. Oare se dusese vreodată la 
Biblioteca pentru Copii cât timp copilărise în St. Louis? Aşa 
credea, dar amintirile acelea era înceţoşate, îndepărtate şi greu 


de ţinut minte. Cu toate acestea, apropierea de uşa Bibliotecii 
pentru Copii îi dădu o senzaţie ciudată şi obsedantă. Era ca şi 
cum s-ar fi întors acasă. 

Uşa era închisă. Pe ea era un desen cu Scufiţa Roşie, care se 
uita în jos la lupul aflat în patul bunicuţei. Lupul îmbrăcase 
cămaşa de noapte şi scufia bunicuţei. îşi arăta colții şi o spumă 
albă se prelingea printre canini. O expresie de groază intensă se 
întipărise pe faţa Scufiţei Roşii, iar afişul părea nu doar să 
sugereze, ci chiar să proclame că finalul fericit al acestei poveşti 
— ca şi al tuturor poveştilor — era doar o minciună convenabilă. 
Părinţii n-au decât să creadă o asemenea absurditate — spunea 
chipul palid-bolnăvicios al Scufiţei Roşii — dar copilaşii ştiu ei 
mai bine, nu-i aşa? 

„Drăguţi", îşi zise Sam „Cu un asemenea afiş pe uşă, bag 
mâna-n foc că o mulţime de puşti vin la Biblioteca pentru Copii. 
Sunt sigur că micuţilor le e drag desenul ăla." 

Deschise uşa şi-şi vâri capul înăuntru. 

Senzaţia de nelinişte îl părăsi; dintr-o dată, se simţi fermecat. 
Afişul de pe uşă era total nepotrivit, fireşte, dar ceea ce se afla 
în spatele uşii părea să fie întru totul adecvat. Bineînţeles că 
folosise biblioteca în copilărie; avu nevoie doar de o privire 
aruncată spre această lume redusă la scară, ca să-şi 
împrospăteze memoria. Tatăl lui murise 
Polițistul Bibliotecii 


31 

de tânăr; Sam fusese un copil unic, crescut de o mamă care 
muncea şi pe care n-o vedea decât duminica şi de sărbători. 
Când nu putea să facă rost de bani pentru film — ceea ce se 
întâmpla des — trebuia să se mulţumească cu biblioteca, iar 
camera pe care o vedea acum îi aduse înapoi zilele acelea o 
dată cu un val de nostalgie care era în acelaşi timp suav, 
dureros şi înspăimântător într-un mod de neînțeles. 

Fusese o lume mică, iar asta era o lume mică; fusese o 
lume bine iluminată, chiar şi în zilele cele mai mohorâte şi 
mai ploioase şi aşa era şi aceasta. Aici nu existau globuri din 
sticlă atârnate de tavan; aici, pe tavanul suspendat, lumina 
tuburilor fluorescente, care nu arunca umbre, era filtrată de 
panouri de sticlă mată, şi toate luminile erau aprinse. 
Tăbliile meselor erau la doar şaizeci de centimetri de podea, 
iar scaunele erau şi mai joase. In această lume, adulţii ar fi 
fost nişte intruşi, nişte străini care nu s-ar fi simţit în largul 
lor. Dacă ar fi încercat să se aşeze la mese, ar fi ţinut tăbliile 
pe genunchi, iar dacă ar fi încercat să bea apă de la 
ţâşnitoarele montate pe peretele îndepărtat, ar fi riscat să-şi 
spargă capul. 

Aici rafturile nu se înălţau într-un truc nemilos al per- 
spectivei, care putea să-ţi dea amețeli dacă te uitai prea 
mult într-acolo; tavanul era destul de coborât ca să fie 
confortabil, dar nu într-atât de coborât încât copiii să se 
simtă înghesuiți. Aici nu găseai şiruri de cotoare mohorâte, 
ci cărţi care-ţi atrăgeau atenţia prin culorile primare 
ţipătoare: tonuri intense de albastru, roşu şi galben. In 
această lume, Dr. Seuss’? era rege, Judy Blume€ era regina, 
iar toţi prinții şi toate prinţesele luau parte la Sweet 
> Numele sub care era cunoscut Theodor Seuss Geisel, 
celebru scriitor şi caricaturist american, faimos datorită 
cărţilor pentru copii. Cunoscută autoare de cărţi pentru copii 
şi adolescenţi. 

32 Stephen King 


Valley High”. Aici Sam avea pe deplin acel vechi sentiment că 
este primit cu generozitate după orele de şcoală, fiind un loc în 
care cărţile mai-mai că te implorau să le atingi, să le pipăi, să le 
răsfoieşti, să le explorezi. Şi totuşi, aceste simţăminte erau 


însoţite de propriul lor gust amar. 


în orice caz, cea mai bine definită dintre senzaţii era cea de 
plăcere aproape nostalgică. Pe un perete se afla fotografia unui 
căţeluş cu ochi mari, gânditori. Sub faţa neliniştit-optimistă a 
căţelului era scris unul dintre cele mai mari adevăruri ale 
omenirii: E GREU SĂ Fil BUN. Pe un alt perete era un desen care 
înfăţişa nişte rațe sălbatice în timp ce mergeau pe malul râului 
către apa plină de trestie. FACEŢI LOC PENTRU RĂŢUŞTE! trâmbiţa 
afişul. 

Sam se uită în stânga şi zâmbetul firav de pe buze mai întâi 
se destramă, apoi muri. Acolo era un afiş în care o maşină mare 
şi neagră se îndepărta în viteză de ceea ce se presupunea a fi 
clădirea unei şcoli. Un băieţel se uita pe geamul din dreapta 
şoferului. Stătea cu mâinile lipite de sticlă şi gura îi era deschisă 
într-un țipăt. Pe fundal, un bărbat — doar o siluetă vagă, 
amenințătoare — stătea aplecat peste volan, conducând ca de 
frica morţii. Sub desen scria: 

NICIODATĂ SĂ NU VĂ URCAŢI ÎN MAŞINA UNUI STRĂIN! 

Sam observă că acest afiş şi desenul cu Scufiţa Roşie de pe 
uşa Bibliotecii pentru Copii făceau apel la aceleaşi emoţii 
primitive de groază, dar cel din faţa lui i se părea mult mai 
tulburător. Fireşte că cei mici nu trebuie să se urce în maşinile 
străinilor şi bineînţeles că trebuie învăţaţi să nu facă una ca 
asta, dar așa trebuia oare procedat? 

Serie de cărţi pentru tineret creată de Francine Pascal. 
Polițistul Bibliotecii 


33 

„Câţi copii", se întrebă el, „au avut coşmaruri o săp- 
tămână întreagă din pricina acestui mic anunţ al unui 
serviciu public?" 

Şi mai era unul, afişat chiar în faţa biroului de control, 
care îi provocă lui Sam fiori reci. Desenul înfăţişa doi copii 
înspăimântați, un băieţel şi o fetiţă, sigur n-aveau mai mult 
de opt ani, ferindu-se din faţa unui individ în trenci şi cu 
pălărie cenuşie. Bărbatul părea a fi înalt de cel puţin trei 
metri şi jumătate, umbra lui cădea peste feţele ridicate 
înspre el ale copilaşilor. Borul pălăriei sale din fetru, tipică 
anilor patruzeci, arunca propria umbră, iar ochii tipului în 
trenci scânteiau neobosit din adâncimile lor întunecate. 
Păreau nişte ţurţuri de gheaţă în timp ce-i studiau pe copii, 
marcându-i cu privirea neîndurătoare a Autorităţii. Ţinea la 
vedere o legitimaţie având prinsă pe ea o stea — o stea mai 
ciudată, cu cel puţin nouă colţuri. Sau poate chiar o duzină. 
Mesajul de dedesubt spunea: 

EVITAŢI POLIŢIA BIBLIOTECII! BĂIEȚII ŞI FETELE CUMINŢI 
RETURNEAZĂ CĂRŢILE LA TIMP! 

Simţi din nou gustul acela în gură. Acel gust dulce şi 
neplăcut. Şi un gând straniu, înfricoşător îi veni în minte: „L- 
am mai văzut pe omul ăsta!" Dar asta era ridicol, desigur. 
Nu-i aşa? 

Sam se gândi la cât de mult l-ar fi intimidat în copilărie un 
asemenea afiş — la cât de multă plăcere simplă, pură ar fi 
răpit acesta refugiului sigur reprezentat de bibliotecă — şi 
simţi cum indignarea i se ridică în piept. Făcu un pas spre 
afiş ca să cerceteze mai atent steaua aceea ciudată, 
scoțând totodată din buzunar tubul de bomboane Tums. 

34 Stephen King 

Tocmai pusese o bomboană în gură când o voce se făcu 
auzită din spatele lui: 

— Ei, ei, bună ziua! 

Sam tresări şi se întoarse brusc, gata să se lupte cu balaurul 
bibliotecii, acum când în sfârşit se dăduse de gol. 

2 

Numai că în faţa lui nu se afla un balaur, ci doar o femeie 
durdulie, cu părul cărunt, cam la vreo cincizeci şi cinci de ani, 
împingând un cărucior cu cărţi pe nişte rotile silenţioase, din 


cauciuc. Părul alb îi încadra faţa plăcută, lipsită de riduri, aranjat 
în nişte bucle îngrijite, ca de salon de coafură. 
— Cred că pe mine mă căutai, spuse ea. Domnul Peckham te- 
a îndrumat încoace? 
— N-am văzut pe nimeni. 
— Nu? înseamnă c-a plecat acasă, spuse ea. N-aş zice că sunt 
surprinsă, fiindcă e vineri. Domnul Peckham vine să şteargă 
praful şi să citească ziarul în fiecare dimineaţă, pe la 
unsprezece. El e omul de serviciu — cu orar redus, fireşte. 
Uneori, rămâne până pe la unu, unu şi jumătate, în majoritatea 
zilelor de luni, fiindcă atunci şi stratul de praf, dar şi ziarul, sunt 
cele mai groase — dar ştiţi ce subţire e ziarul de vineri. 
Sam zâmbi. 
— Să înţeleg că sunteţi bibliotecara? 
— Chiar ea, spuse doamna Lortz şi îi zâmbi. Dar lui Sam nu i 
se păru că şi ochii ei zâmbeau; acei ochi păreau să-l cerceteze 
cu mare atenţie, aproape cu răceală. 
lar dumneata eşti... 
— Sam Peebles. 
Polițistul Bibliotecii 35 
— Ah, da! Imobiliare şi asigurări! Asta ţi-e ocupaţia! 
— Mă declar vinovat! 
îmi pare rău că n-ai găsit pe nimeni în secţiunea principală 
a a bibliotecii — poate-ai crezut că am închis şi că cineva a lăsat 
din greşeală uşa deschisă. 
— La drept vorbind, spuse el, cam asta mi-a trecut prin minte. 
— De la două până la şapte suntem trei de serviciu, spuse 
doamna Lortz. La două încep să iasă copiii de la şcoală — ştiţi, 
copiii din clasele primare la două, cei din ciclul secundar, la 
două şi jumătate, iar liceenii, la trei fără un sfert. Copiii sunt 
clienţii noştri cei mai fideli şi, în ceea ce mă priveşte, cei mai 
bineveniţi. îi iubesc pe micuţi. Aveam un asistent permanent, 
dar anul trecut Consiliul Orăşenesc ne-a redus bugetul cu opt 
sute de dolari şi... 
Doamna Lortz îşi împreună palmele şi mimă o pasăre care-şi 
ia zborul. A fost un gest amuzant, fermecător. 
„Şi atunci de ce", se întrebă Sam, „nu mă simt nici fermecat, 
nici amuzat?" 
Afişele, îşi dădu el cu presupusul. încă se străduia să împace 
imaginea Scufiţei Roşii, a copilului care ţipa în maşină şi a 


Poliţistului de la Bibliotecă, cel cu privirea neîndurătoare, cu 
această bibliotecară zâmbitoare. 

Femeia întinse mâna stângă — o mână mică, la fel de 
dolofană şi rotofeie ca şi restul făpturii sale — cu o încredere 
perfect nestudiată. Sam se uită la inelar şi nu văzu nici un inel; 
prin urmare, nu era „doamnă'". Faptul că femeia era fată 
bătrână i se păru cât se poate de tipic pentru un orăşel de 
provincie. Zău aşa, aproape ca-ntr-o caricatură. Sam strânse 
mâna întinsă. 

—N-aţi mai fost în biblioteca noastră, nu-i aşa, dom 
nule Peebles? 

36 StephenKing 

— Nu, mă tem că nu. ŞI, vă rog, spuneţi-mi Sam. 

Nu ştia dacă într-adevăr voia să fie „Sam" pentru femeia asta, 
dar era un om de afaceri într-un orăşel — ba chiar un agent 
comercial, dacă te gândeai mai bine — iar oferta apelării cu 
numele mic devenise un gest reflex. 

— A, mulţumesc, Sam. 

Aşteptă ca ea să răspundă cu aceeaşi monedă a numelui mic, 
dar femeia se mulţumi să se uite la el, aşteptând. 

— Am intrat într-o mică încurcătură, spuse el. Cel care era 
programat să ia cuvântul în seara asta la Clubul Rotarienilor a 
suferit un accident şi... 

— Vai, ce păcat! 

— Pentru mine la fel de mult ca pentru el. Am fost desemnat 
să-i ţin locul. 

— Ah! spuse doamna Lortz. O spusese pe un ton alarmat, dar 
ochii i se încreţiseră de amuzament. Şi totuşi Sam nu simţea că 
se „încălzeşte" în prezenţa ei, deşi ea era o persoană care se 
încălzea în prezenţa altora repede (chiar dacă superficial), ca 
regulă; genul de om care are puţini prieteni şi cu toate astea se 
simte aproape dator să intre în vorbă cu străinii în lift. 

— Am scris aseară un discurs şi azi-dimineaţă i l-am citit 
tinerei care îmi dactilografiază corespondenţa... 

— Naomi Higgins, de bună seamă. 

— Da... de unde ştiaţi? 

— Naomi e clientul nostru permanent. împrumută o grămadă 
de romane de dragoste — Jennifer Blake, Rosemary Rogers, Paul 
Sheldon şi alţii asemenea. îşi cobori glasul şi adăugă: zice că 
sunt pentru mama ei, dar de fapt cred că le citeşte chiar ea. 


Sam râse. Naomi chiar avea privirea visătoare a unei cititoare 
pasionate de romane de dragoste. 
Polițistul Bibliotecii 


37 

— în fine, ştiu că ea e ceea ce într-un oraş mare s-ar numi 
funcţionară de birou angajată temporar. îmi închipui că aici, în 
Junction City, e singura care îndeplineşte sarcini de secretariat, 
aşa că mi s-a părut logic ca ea să fie tânăra despre care vorbeai. 
— Da. l-a plăcut discursul meu — sau aşa a spus — dar i s-a 
părut puţin cam sec. A sugerat... 

— Prietenul oratorului, sunt sigură! 

— Păi, nu-şi aducea aminte titlul exact, dar cu siguranţă că 
pare a fi ceea ce trebuie. Făcu o pauză, apoi întrebă uşor 
neliniştit: Are şi glume? 

— Doar trei sute de pagini pline cu anecdote, spuse ea. 


întinse mâna dreaptă — la fel de lipsită de inele ca şi 
stânga — şi-l trase de mânecă. 
— Pe-aici. 


îl conduse către o uşă, ţinându-l de mânecă. 

—O să-ţi rezolv toate problemele, Sam. Sper doar să 
nu fie nevoie de o altă criză ca să ajungi din nou la bi 
blioteca noastră. E mică, dar e foarte bine dotată. Aşa 
cred, în orice caz, chiar dacă, fireşte, sunt subiectivă. 

Trecură printr-o uşă ca să ajungă în umbrele severe ale 
sălii principale. Doamna Lortz acţiona trei întrerupătoare de 
lângă uşă şi globurile atârnate de tavan se aprinseră, 
răspândind o lumină gălbuie şi plăcută, care încălzi şi 
înveseli considerabil încăperea. 

—E foarte mohorât aici când e înnorat afară, spuse 
ea cu glas încrezător, care parcă voia să spună „acum ne 
aflăm în adevărata Bibliotecă". încă îl mai ţinea strâns 
de mânecă pe Sam. Dar bineînţeles că ştii cum se plân 
ge Consiliul Orăşenesc de facturile la curent electric 
ritr-un loc ca ăsta, sau poate că nu ştii, dar pariez că 
bănuieşti. 

38 Stephen King 

— Da, bănuiesc, admise Sam, care-şi cobori şi el glasul până 

aproape de intensitatea unei şoapte. 

— Dar asta-i floare la ureche, prin comparaţie cu ceea ce au 

de spus când vine vorba despre cheltuielile cu încălzirea iarna. 
îşi dădu ochii peste cap şi continuă: 

— Petrolul e atât de scump. E din cauza arabilor ăia... şi acum 

uite până unde-au ajuns — să angajeze asasini religioşi ca să 


încerce uciderea unor scriitori. 

— într-adevăr, pare un pic cam exagerat, zise Sam şi, din cine 
ştie care motiv, se pomeni gândindu-se din nou la afişul cu 
bărbatul înalt — cel cu steaua ciudată prinsă de legitimaţie, a 
cărui umbră cădea atât de ameninţător asupra feţelor celor doi 
copii ridicate spre el. Cădea asupra lor ca o pată. 

— Şi, bineînţeles, m-am tot agitat prin Biblioteca pentru Copii. 
Când sunt acolo, nici nu-mi dau seama cum trece timpul. 

— Eun loc interesant, spuse Sam. 

Ar fi vrut să continue, s-o întrebe ce e cu afişele alea, dar 
doamna Lortz îi zădărnici planurile. Lui Sam îi era limpede cine 
dirija această ciudată, mică excursie ocolitoare într-o zi, de 
altfel, obişnuită. 

— Cred şi eu că este! Acum, o să te rog să-mi dai un 
minut. 

Ridică mâinile şi le aşeză pe umerii lui — trebui să stea pe 
vârfuri ca să facă asta — şi, preţ de o clipă, lui Sam îi trecu prin 
minte ideea absurdă că ar avea de gând să-l sărute. în loc de 
asta, îl făcu să se aşeze pe o bancă din lemn aflată de-a lungul 
laturii îndepărtate a raftului cu cărţi noi. 

— Ştiu exact unde să găsesc cărţile de care ai nevoie, 
Sam. Nici măcar nu trebuie să consult catalogul. 

Polițistul Bibliotecii 


39 

— Aş putea să mi le iau şi singur... 

— Sunt sigură, spuse ea, dar ele se află în secțiunea de 
Referințe Speciale şi nu-mi place să-i las pe clienți acolo, decât 
dacă nu am încotro. Sunt foarte autoritară în privinţa asta, dar 
întotdeauna ştiu unde să pun mâna ca să iau exact lucrurile de 
care am nevoie... acolo, în orice caz. Ştii, oamenii sunt foarte 
dezordonați, au foarte puţin respect pentru ordine. Copiii sunt 
cei mai rai, dar chiar şi părinţii ajung să-şi facă de cap, dacă-i 
laşi. Nu-ţi face nici o grijă, mă-ntorc cât ai zice peşte. 

Sam n-avea nici cea mai mică intenţie să mai protesteze, 
dar oricum n-ar fi avut timp, nici dacă ar fi vrut. Femeia 
dispăruse. Stătea pe bancă, simțindu-se încă o dată ca un 
elev din clasa a patra... ca un elev care făcuse ceva rău de 
data asta, care-şi făcuse de cap şi, din pricina asta, nu avea 
voie să iasă afară şi să se joace cu copiii în recreaţie. 

O auzea pe doamna Lortz mişcându-se prin camera din 
spatele biroului de control, aşa că începu să se uite în jur 
îngândurat. Nu era nimic de văzut în afară de cărţi — nu era 
acolo nici măcar un bătrân pensionar care să citească ziarul 
sau să răsfoiască o revistă, ceva. Părea ciudat. Nu s-ar fi 
aşteptat ca o bibliotecă dintr-un orăşel ca al lor să 
înregistreze un record al cifrei de afaceri într-o zi oarecare a 
săptămânii, dar chiar nimeni? 

„Mă rog, a fost domnul Peckham", îşi zise el, „dar a ter- 
minat ziarul şi s-a dus acasă. Ştii, ziarul de vineri e îngro- 
zitor de subţire. Şi nici praf nu e cine ştie ce." Şi deodată JŞI 
dădu seama că trebuia s-o creadă pe cuvânt pe doamna 
Lortz că domnul Peckham fusese totuşi pe-acolo. 

„Adevărat, dar ce interes ar avea să mintă?" 

Nu ştia şi se îndoia foarte tare că ea ar fi ştiut să-i răs- 
pundă, dar faptul că pusese la îndoială onestitatea unei 
40 StephenKing 
femei cu faţa blândă pe care abia o cunoscuse sublinia 
elementul enigmatic central al acestei întâlniri: nu o plăcea. C- 
avea sau nu o faţă blândă, nu-i plăcea câtuşi de puţin. 

„Afişele sunt de vină. Erai pregătit să antipatizezi pe ORICINE 
ar fi pus asemenea afişe în sala de lectură a copiilor. Dar nu 
contează, pentru că nu e vorba decât de o excursie ocolitoare. 
la-ţi cărţile şi cară-te." 


Se foi pe bancă, ridică privirea şi văzu un motto pe perete: 
Dacă vrei să ştii cum se poartă un bărbat cu soția şi cu copiii 
lui, uită-te la felul cum se poartă cu cărțile. 

Ralph Waldo Emerson 

Nici după această mică predică nu se dădea în vânt. Nu ştia 
exact de ce.... exceptând, probabil, faptul că el era de părere că 
un bărbat, chiar dacă era un şoarece de bibliotecă, era de 
aşteptat să se poarte ceva mai bine cu familia sa decât cu ceea 
ce citea. Mottoul, scris cu foiţă de aur pe o scândură din stejar 
lăcuit, se uita în jos la el cu asprime, parcă vrând să-i sugereze 
că ar face bine să se mai gândească. 

înainte să poată face aşa ceva, doamna Lortz se întoarse, 
împingând poarta spre biroul de împrumut, trecând prin ea şi 
lăsând-o cu grijă la loc în urma ei. 

— Cred c-am găsit ceea ce ai nevoie, spuse ea cu voioşie. 
Sper că vei fi de acord. 

Zicând acestea, îi întinse două cărţi. Una era Prietenul 
oratorului, editată de Kent Adelmen, iar cealaltă era Cele mai 
îndrăgite poeme ale poporului american. Conţinutul celei de-a 
doua cărţi, după cum se spunea pe supracoper-tă (care era, la 
rândul ei, protejată de o altă supracoper- 

Polițistul Bibliotecii 


41 
tă din plastic rezistent), nu fusese editat, ci se/ectat de o 
anume Hazel Felleman. „Poeme despre viață!" promitea 
coperta. „Poeme despre casă şi mamă! Poeme amuzante şi 
fanteziste! Poemele cele mai des cerute de către cititorii 
revistei Mew York Times Book Review!" Tot de pe su- 
pracopertă mai puteai afla că Hazel Felleman „reuşise să 
surprindă pulsul poetic al poporului american". 

Sam se uită la doamna Lortz cu oarecare îndoială, iar 
aceasta îi citi gândurile fără prea mari eforturi. 
— Da, ştiu, par să fie de modă veche, spuse ea. Mai ales 
astăzi, când cărţile motivaţionale se bucură de un aşa mare 
succes. îmi închipui că dacă te-ai duce la una dintre librăriile din 
mallul din Cedar Rapids ai găsi o duzină de cărţi gata să 
îndrume primii paşi ai oricărui orator public debutant. Numai că 
nici una dintre ele nu ar fi la fel de bună ca astea, Sam. Chiar 
sunt convinsă că aceste două cărţi sunt cele mai bune ajutoare 
pentru bărbaţii sau femeile care vor să deprindă arta oratoriei. 
— Cu alte cuvinte, amatori, spuse Sam, zâmbind larg. 
— Ei, da. Să luăm, de exemplu, Cele mai îndrăgite poeme. A 
doua secţiune a cărţii — începe la pagina şaizeci şi cinci, dacă 
nu mă-nşală memoria — se numeşte „Inspiraţie". Aproape sigur 
vei găsi acolo ceva care să constituie un punct culminant 
adecvat pentru micul tău discurs. Şi vei ajunge să constaţi că 
ascultătorii tăi îşi vor aminti de un vers bine ales, chiar dacă uită 
orice altceva. Mai ales dacă sunt un pic... 
— Beți, zise el. 
— Afumati era cuvântul pe care l-aş fi folosit, spuse €a 
dojenindu-1 cu blândeţe, deşi presupun că îi cunoşti rriai bine 
decât mine. 

Dar privirea cu care-l săgeta sugera că îi spusese asta 
doar din politețe. 
42 Stephen King 

Ridică Prietenul oratorului. Pe copertă era desenată, în stil 
caricatural, o sală cu pereţii tapetaţi cu drapele. Mici grupuri de 
bărbaţi îmbrăcaţi în ţinute de seară desuete stăteau la mese, 
având în faţă câte un pahar de băutură. Cu toţii râdeau în 
hohote. Tipul de pe podium — şi el în ţinută de seară şi, evident, 
vorbitorul de după cină — rânjea triumfător către ei. Era 
limpede că repurtase un succes răsunător. 


— La început are o secţiune despre teoria discursurilor de 
după dineuri, spuse doamna Lortz, dar având în vedere că nu-mi 
laşi impresia unuia care ar dori să-şi facă o carieră din asta... 

— Aici aveţi mare dreptate, admise Sam cu râvnă. 

—  ... aş sugera să treceţi direct la secţiunea din mijloc, care se 
cheamă ,„Vorbirea vioaie". Veţi găsi acolo anecdote şi snoave 
împărţite în trei categorii: „Fă-i să se simtă în largul lor", 
„Frăgezeşte-i" şi „Aplică lovitura de graţie". 

„Parc-ar fi un manual pentru gigolo", îşi zise Sam, fără să o 
spună cu glas tare. Ea îi citi din nou gândurile. 

— Puțin cam sugestiv, presupun... dar cărţile astea au fost 
publicate în vremuri mai simple, mai inocente. Spre sfârşitul 
anilor treizeci, ca să fiu mai exactă. 

— Mult mai inocente, aşa e, spuse Sam, gândindu-se la 
fermele părăsite din regiunile secetoase, la fetiţele îmbrăcate în 
rochii din pânză de sac şi la acele Hoovervi/les? mizere, 
înconjurate de poliţişti cu bastoane din cauciuc. 

8 La începutul anilor treizeci ai secolului trecut, după Marea 
Depresie, în oraşele americane au apărut mahalale cu cocioabe 
mizere, ridicate de cei rămaşi fără adăpost. Au fost numite 
Hooverville, deoarece locuitorii lor îl învinuiau pe preşedintele 
Herbert Hoover pentru soarta lor grea. 

Polițistul Bibliotecii 


43 

— Dar amândouă cărţile rămân utile, spuse ea, bătân-du-le 
uşor cu degetul, ca pentru a sublinia cele rostite, şi ăsta e cel 
mai important lucru în afaceri, nu-i aşa, Sam? Rezultatele! 

— Da... cred că da. 

Se uită la ea îngândurat şi doamna Lortz ridică sprân- 

cenele — uşor defensiv, poate. 

— la spune, la ce te gândeai? întrebă ea. 

— Mă gândeam că asta a fost o întâmplare foarte rară în viaţa 
mea de adult, spuse el. Nu ceva nemaiauzit, nici vorbă, dar rara. 
Am venit aici după două cărţi care să-mi învioreze discursul şi se 
pare că mi-aţi dat exact lucrul pe care mi-l doream. Cât de des 
se întâmplă asta într-o lume în care de obicei nu poţi să obţii nici 
măcar nişte cotlete de miel ca lumea de la băcănie când îţi 
crapă buza după aşa ceva? 

Ea zâmbi. Părea să fie un zâmbet de plăcere sinceră... 
atât doar că Sam observă încă o dată că ochii ei nu 
zâmbeau. Nu credea că aceştia îşi schimbaseră expresia de 
când se întâlnise prima oară cu ea — sau ea cu el — în 
Biblioteca pentru Copii. Ochii aceia continuau să vegheze. 

— Cred că tocmai mi-ai făcut un compliment! 

— Da, doamnă. Aşa e. 

— Îți mulţumesc, Sam. lţi multumesc din suflet. Se spune că 
vorba dulce mult aduce, dar mă tem că tot va trebui să-ți cer doi 
dolari. 

— Serios? 

— Asta e taxa pentru eliberarea unei legitimaţii de bibliotecă 
pentru adulţi, spuse ea, dar e valabilă trei ani, 2r prelungirea ei 
costă doar cincizeci de cenți. Ce zici, ţi se pare o afacere 
avantajoasă sau nu? 

— Mie mi se pare în regulă. 

44 Stephen King 

— Atunci vino după mine, spuse ea şi Sam o urmă 
până la biroul de împrumut. 

3 

îi dădu un formular să-l completeze — pe el îşi scrise numele, 
adresa, numerele de telefon şi locul de muncă. 

— Văd că locuieşti pe Kelton Avenue. Frumos! 
— Eida, şi mie-mi place. 
— Casele sunt drăguţe şi încăpătoare — ar fi trebuit să fii 


căsătorit. 

El tresări uşor surprins. 
— Cum v-ați dat seama că nu sunt căsătorit? 
— La fel cum ţi-ai dat seama şi tu că eu nu sunt, spuse ea. 
Zâmbetul îi devenise uşor ironic, uşor viclean. Nimic pe inelarul 
stâng. 
— Oh, spuse el jalnic şi zâmbi. Nu credea că afişase obişnuitul 
lui zâmbet sclipitor şi simţea că i se încălziseră obrajii. 
— Doi dolari, te rog. 

îi dădu două bancnote de un dolar. Ea se duse la un mic birou, 
pe care stătea o maşină de scris antică, din care mai rămăsese 
scheletul, şi dacnlografie rapid pe un cartonaş portocaliu aprins. 
Veni cu el la biroul de împrumut, îl semnă cu mişcări energice şi 
apoi i-1 întinse. 
—  Uită-te şi verifică să fie corecte toate datele, te rog. Sam 
făcu întocmai. 
— Totul e în regulă. 

Numele ei de botez era Ardelia. Un nume frumos şi destul de 
neobişnuit. 

Ea luă înapoi legitimaţia lui de bibliotecă — prima pe care o 
avea din timpul colegiului, dacă tot se gândise la 
Polițistul Bibliotecii 


45 

asta, şi unde mai pui că o folosise extrem de rar pe aceea — 

şi o puse sub aparatul de microfilme alături de cartonaşele 

pe care le luă din buzunarul fiecăreia dintre cărţi. 

— Poți să le ţii o săptămână, pentru că sunt luate de la 
Referinţe Speciale. Asta e o categorie pe care am inventat-o 
chiar eu, pentru cărţile aflate la mare cerere. 

— Cărțile ajutătoare pentru vorbitorii începători sunt la mare 
cerere? 

— Alea şi cărţile despre lucruri precum repararea instalaţiilor 
sanitare, scamatorii simple şi ghidurile de maniere în societate... 
ai fi surprins să ştii ce cărţi consideră oamenii a fi absolut 
necesare. Dar eu ştiu. 

— Fără doar şi poate că ştiţi. 

— Lucrez în meseria asta de multă, multă vreme, Sam. Şi 
durata de păstrare a cărţilor nu se poate prelungi, aşa că ai grijă 
să le aduci înapoi până pe şase aprilie. 

Ridică privirea şi lumina se reflectă în ochii ei. Sam 
preferă să creadă că ceea ce văzuse acolo era o licărire... 
dar nu era asta. Era o strălucire. O strălucire cât se poate de 
puternică. Preţ de o clipă, Ardelia Lortz arătă de parcă ar fi 
avut câte o monedă de cinci cenți în fiecare ochi. 

— Altfel? întrebă el, şi dintr-o dată zâmbetul nu i se mai păru a 
fi zâmbet — i se păru că e o mască. 
— Altfel o să fiu nevoită să-l trimit pe Polițistul Bibliotecii după 
tine, spuse ea. 
4 
W' Centru o clipă, privirile lor se încleştară şi Sam se gândi 
că o vedea pe adevărata Ardelia Lortz, iar femeia 
46 Stephen King 
aceea nu mai avea nimic fermecător sau blând, nimic din ceea 
ce ar fi caracterizat o bibliotecară celibatară. 

„Femeia asta ar putea fi cu adevărat periculoasă", se gândi el 
şi apoi alungă ideea, uşor jenat. Ziua mohorâtă şi probabil 
presiunea exercitată de susţinerea iminentă a discursului 
începeau să-i vină de hac. „E cam la fel de periculoasă ca o 
piersică la conservă... şi nu e vorba nici de ziua mohorâtă, nici 
măcar de seara petrecută la Clubul Rotarienilor. De vină sunt 
blestematele alea de afişe." 

Avea sub braţ Prietenul oratorului şi Cele mai îndrăgite 


poeme ale poporului american şi ajunseseră aproape de uşă 
când îşi dădu seama că femeia îl conducea afară, îşi propti ferm 
picioarele şi se opri. Ea se uită la el surprinsă. 

— Pot să vă întreb ceva, doamnă Lortz? 

— Bineînțeles, Sam. De-aia mă aflu eu aici, ca să-ţi răspund la 
întrebări. 

— E vorba de Biblioteca pentru Copii şi de afişe. Unele dintre 
ele m-au surprins. Aproape că m-au şocat. 

Se aşteptase ca replica asta să se audă cam ca reacţia unui 
preot baptist atunci când vede wxP/ayboy iţindu-se de sub alte 
reviste aflate pe măsuţa de cafea a vreunui enoriaş, dar nu se 
auzi deloc aşa. 

„Pentru că", îşi zise, „nu e doar un sentiment convenţional. 
Chiar am fost şocat. Fără nici un «aproape»." 

—  Afişe? întrebă ea încruntându-se şi deodată fruntea i se 
lumină. Râse. Oh! De bună seamă că te referi la Polițistul 
Bibliotecii... şi la Simon Nerodul. 
— Simon Nerodul? 
— Ştii afişul care zice NICIODATĂ SĂ NU VĂ URCAŢI ÎN MAŞINA UNUI 
STRĂIN? Aşa-l numesc copiii pe băieţelul din desen. Cel care ţipă. 
îi spun Simon Nerodul — cred că-1 dis- 

Polițistul Bibliotecii 47 
preţuiesc pentru că a putut să facă un lucru atât de prostesc. 
Mie mi se pare ceva cât se poate de sănătos, nu? 

— Nu ţipă, zise Sam încet. Zbiară. 

Ea ridică din umeri. 

— Tipă, zbiară, e vreo diferenţă? Nu prea auzim nici ţipete, nici 
zbierete pe-aici. Copiii sunt foarte cuminţi — foarte respectuoşi. 
— Cred şi eu, zise Sam. Ajunseseră din nou în foaier şi se uită 
la afişul de pe şevalet, cel care nu spunea 
TĂCEREA E DE AUR 
sau 
VĂ RUGĂM SĂ PĂSTRAŢI LINIŞTEA 
ci doar proclama un singur imperativ de necontestat: 
LINIŞTE! 
—  Şi-apoi, e doar o chestiune de interpretare, nu? 
— Presupun că da, zise Sam. 

Simţea că era dirijat — şi încă foarte eficient — către un loc în 
care n-ar mai fi avut la dispoziţie nici un suport moral pe care să 
se sprijine, iar domeniul dialecticii i-ar fi aparţinut Ardeliei Lortz. 


îi lăsa impresia că era obişnuită să procedeze astfel, ceea ce-l 
determină să se încăpăţâneze. 

—Dar pe mine m-au frapat ca fiind exagerate afişe 
le alea. 

—- Serios? întrebă ea politicos. Se opriseră 

lângă uşa de afară. Da. înspăimântătoare. 
48 


Stephen King 

îşi luă inima-n dinţi şi spuse ceea ce credea cu adevărat. 

—Nu mi se par potrivite pentru un loc în care se adu 
nă copiii de vârste mici. 

Constată că nici acum tonul cu care rostise cuvintele nu 
fusese afectat sau exagerat de moralist, cel puţin aşa i se părea 
şi se simţi uşurat. 

Ea zâmbea şi zâmbetul acela avu darul să-l irite. 

—Nu eşti prima persoană care-şi exprimă o astfel de 
opinie, Sam. Adulții fără copii nu sunt vizitatori frecvenți 
ai Bibliotecii pentru Copii, dar din când în când mai vin 
pe-aici — unchi, mătuşii, câte-un prieten al vreunei 
mame necăsătorite, pe capul căruia a picat sarcina să ia 
copilul de-aici... sau oameni ca tine, Sam, care mă cau 
tă pe mine. 

Oamenii aflați la ananghie, spuneau ochii ei reci, albas-tru- 
cenuşii. Oameni care vin -pentru ajutor şi pe urmă, după ce AU 
FOST ajutaţi, se apucă să critice felul cum ne desfăşurăm 
activitatea aici, la Biblioteca Publică din Junction City, Felul cum 
îmi desfăşor eu activitatea, la Biblioteca Publică din junction City, 
— Cred că vă gândiţi că n-am făcut bine spunân-du-mi 
părerea, zise Sam pe un ton amabil. N-avea deloc porniri 
amabile, dar era un alt truc profesional, unul de care se folosea 
acum ca să se învăluie cu un fel de mantie protectoare. 

—  Câtuşi de puţin. Atât doar că nu înţelegi. Vara trecută am 
făcut un sondaj, Sam — ca parte a Programului de Lectură 
pentru Vară, care se desfăşoară anual. Am numit programul Zile 
Caniculare în Junction City şi fiecare copil primeşte câte un vot 
pentru fiecare carte citită. E una din strategiile pe care le-am 
elaborat de-a lungul anilor ca să-i încurajăm pe copii să citească. 
Pentru că, 

Polițistul Bibliotecii 


49 
vezi dumneata, asta e una dintre responsabilităţile noastre 
cele mai importante. 

Noi ştim ce facem, îi spunea acea privire neclintită. /ar eu 
sunt foarte politicoasă, nu? Ținând cont de faptul că tu, care 
n-ai mai fost niciodată în viaţa ta aici, ai găsit de cuviinţă să- 
ti bagi nasul şi să începi să critici. 

Sam începu să se simtă nelalocul lui. Acel câmp de luptă 
dialectică încă nu-i aparţinea doamnei Lortz — cel puţin nu 
întru totul — dar se văzu nevoit să recunoască faptul că 
bătea în retragere. 

— Conform acestui sondaj, vara trecută, filmul pre 
ferat al copiilor a fost Coşmarul de pe strada Ulmilor, Par 
tea a V-a. Grupul lor de rock preferat se cheamă Guns n' 
Roses — pe locul al doilea ieşind un anume Ozzy 
Osbourne, care, din câte-am înţeles, e renumit pentru 
faptul că, în timpul concertelor, decapitează cu gura ani 
male vii. Romanul lor preferat a fost un paperback intitu 
lat Cântec de lebădă. E un roman horror scris de Robert 
McCammon. Nici nu-l putem păstra în stoc, Sam. în că 
teva săptămâni, cartea e atât de citită încât se face ferfe 
niţă. Am avut un exemplar cu coperţile laminate, dar bi 
neînțeles c-a fost furat. De către unul dintre copiii răi. 

Buzele i se subţiară până când deveniră o linie fină. 

— Contracandidat a fost un roman horror despre in 
cest şi infanticid numit F/ori în mansardă, care a fost cam 
pion cinci ani la rând. Câţiva dintre ei au menţionat chiar 
Şi Peyton Placa. 

II privi cu severitate. 

—Eu n-am văzut nici unul dintre episoadele filmu 
lui Coşmarul de pe strada Ulmilor. N-am ascultat nici un 
disc al lui Ozzy Osbourne şi nici nu am o asemenea do- 

Celebru roman al autoarei Grace Metalious, apărut în 1956. 
50 Stephen King 
rinţă, aşa cum nu vreau să citesc vreo carte scrisă de Robert 
McCammon, Stephen King sau V.C. Andrews. înţelegi încotro 
bat, Sam? 

— Cred că da. Vreţi să spuneţi că n-ar fi corect să... 
(avea nevoie de un cuvânt, bâjbâi după el şi îl găsi)... 
uzurpăm gusturile copiilor. 


Ea zâmbi radios — cu toată faţa, exceptând ochii, care păreau 
să aibă iarăşi în ei monede de cinci cenți. 

—E parțial adevărat, dar nu e totul. Afişele din Biblio 
teca pentru Copii — atât cele drăguţe şi cuminţi, cât şi 
cele care te-au dezgustat — ne-au fost trimise de Asocia 
ţia Bibliotecilor din lowa. ABI este membră a Asociaţiei 
Bibliotecilor din Midwest, care, la rândul ei, face parte 
din Asociaţia Naţională a Bibliotecilor, aceasta din urmă 
obţinându-şi cea mai mare parte a finanţărilor din im 
pozitele plătite de cetăţenii acestei ţări — adică, de exem 
plu, de la mine. Şi de la tine. 

Sam îşi schimba greutatea de pe un picior pe celălalt. Nu voia 
să-şi petreacă după-amiaza ascultând o lecţie despre „cum 
lucrează pentru tine biblioteca ta", dar nu o căutase cu 
lumânarea? Aşa presupunea. Singurul lucru de care era absolut 
sigur era că îi plăcea din ce în ce mai puţin de Ardelia Lortz. 

— Asociația Bibliotecilor din lowa ne trimite în fiecare lună 
câte o foaie cu reproducerile a circa patruzeci de afişe, continuă 
neabătută doamna Lortz. Putem alege cinci afişe gratuit, cele 
suplimentare costând câte trei dolari bucata. Văd că ai început 
să te foieşti, Sam, dar meriţi o explicaţie şi în sfârşit ajungem la 
miezul problemei. 

— Cine, eu? Nu mă foiesc, zise Sam foindu-se. 

Ea îi zâmbi, lăsând să se vadă nişte dinţi prea uniformi ca să 
fie altceva decât o proteză. 
Polițistul Bibliotecii 


51 
— Avem un Comitet al Bibliotecii pentru Copii, spuse ea. Cine 
face parte din el? Păi, nişte copii, fireşte! Nouă la număr. Patru 
elevi de liceu, trei de la gimnaziu şi doi de la primară. Fiecare 
copil trebuie să aibă calificativul general B ca să poată fi 
membru al comitetului. Ei aleg o parte din cărţile noi pe care le 
comandăm, ei au ales noile draperii şi mese astă-toamnă, când 
am rede-corat încăperile... şi, desigur, ei aleg afişele. Asta fiind, 
cum a spus cândva unul dintre membrii mai mici ai comitetului, 
„partea cea mai amuzantă". Acum, ai înţeles? 
— Da, zise Sam. Copiii i-au ales pe Scufita Roşie, pe Simon 
Nerodul şi pe Polițistul Bibliotecii. Le-a plăcut de ei fiindcă sunt 
înspăimântători. 
— Corect! spuse ea cu un zâmbet larg. 

Dintr-o dată, constată că se săturase. Era ceva în legătură 
cu Biblioteca. Nu cu afişele, nu cu bibliotecara, ci cu 
Biblioteca însăşi. Dintr-o dată, Biblioteca era ca o aşchie de 
lemn dureroasă şi enervantă, înfiptă adânc în fesă. Oricum 
ar fi fost, era... destul 
— Doamnă Lortz, aveţi cumva în Biblioteca pentru Copii o 
casetă video cu Coşmarul de pe strada Ulmilor, Partea a V-al Sau 
o selecţie a albumelor lansate de Guns n' Roses şi Ozzy 
Osbourne? 
—  Sam,ţi-a scăpat esenţialul, începu ea cu răbdare. 
— Dar din Peyton Place? Ţineţi un exemplar din cartea asta în 
Biblioteca pentru Copii numai pentru că nu ştiu care puşti a citit- 
0? 

Chiar în timp ce vorbea, îi trecu prin minte: „Chiar mai 
citeşte CINEVA vechitania aia?" 

—Nu, spuse ea şi Sam observă că o roşeaţă provoca 
ta de enervare se ridică în obrajii ei. Nu era o femeie 
obişnuită să-i fie puse la îndoială judecăţile de valoare. 
“ar avem poveşti despre spargerea caselor, abuzurile pa- 
52 


Stephen King 

rentale şi tâlhării. Vorbesc, desigur, despre „Bucle-Aurii şi cei 
trei urşi", „Hansel şi Gretel" şi „Jack şi vrejul de fasole". M-aş fi 
aşteptat la mai multă înţelegere din partea unui om ca tine, 
Sam. 

„Un om pe care l-ai ajutat la nevoie, asta vrei să spui", îşi zise 
Sam, „dar, la naiba, scumpă doamnă, nu de asta te plăteşte 
oraşul?" 

Deodată îşi recapătă stăpânirea de sine. Nu ştia exact ce 
voise să spună prin „un om ca tine", nu era sigur că voia să ştie, 
dar înţelegea că discuţia aceasta era pe cale să scape de sub 
control şi să se transforme într-o ceartă. Venise aici ca să 
găsească puţină sare şi puţin piper, pe care să le presare peste 
discursul său, nu să intre într-o dispută privind Biblioteca pentru 
Copii cu bibliotecara şefă. 

—Vă rog să mă scuzaţi dacă am spus ceva care să vă 
supere, spuse el, şi acum chiar că trebuie să plec. 

— Da, zise ea. Cred că aşa ar trebui să faci. 

Scuzele nu-ți sunt acceptate, îi telegrafiară ochii ei. Nu 
sunt acceptate deloc. 

— Cred că sunt un pic neliniştit din pricina debutu 
lui meu ca orator. Şi am stat până târziu azi-noapte ca să 
lucrez la discurs. 

îşi însoţi spusele cu vechiul lui zâmbet amabil şi-şi ridică 
servieta. 

Ea se mai domoli — puţin — dar ochii ei continuau să arunce 
săgeți. 

—E de înţeles. Suntem aici ca să ajutăm şi, fireşte, 
suntem întotdeauna interesați de criticile constructive 
ale contribuabililor. 

Accentuase cuvântul „constructive" cu maximă finețe, ca să-i 
dea de înţeles, presupunea el, că a/e lui nu fuseseră câtuşi de 
puțin aşa. 

Polițistul Bibliotecii 


53 

Acum, că se terminase, simţea imboldul — aproape ca pe 
o necesitate — de a schimba impresia generală, de a netezi 
asperităţile, aşa cum netezeşti cuvertura aşternută pe un 
pat bine făcut. lar asta făcea parte tot din reflexele lui de 
om de afaceri, presupunea... sau din coloratura protectoare 
a omului de afaceri. îi trecu prin minte un gând ciudat — că 
lucrul despre care ar trebui să vorbească în seara asta era 
această întâlnire cu Ardelia Lortz. Aceasta vorbea mai 
elocvent despre sufletul unui orăşel de provincie decât 
întregul lui discurs scris. Povestea nu era întru totul 
măgulitoare, dar fără doar şi poate că nu era seacă. Şi ar fi 
asigurat un sunet rareori auzit în discursurile susţinute la 
întrunirile de vineri seara ale  rotarienilor: sunetul 
inconfundabil al adevărului. 

—Ei bine, ne-am cam dondănit la un moment dat, se 
auzi spunând şi se văzu întinzând mâna. Se pare că 
mi-am depăşit aria de competenţă. Sper că nu-mi pur 
taţi pică. 

Ea îi atinse mâna. A fost o atingere scurtă, simbolică. 
Pielea îi era rece, catifelată. Cumva, neplăcută. Ca şi cum ai 
fi dat mâna cu un rastel pentru umbrele. 

—  Câtuşi de puţin, zise ea, dar ochii ei continuau să spună o 
cu totul altă poveste. 

— Ei, păi, atunci... eu o să cam plec. 

— Da. Şi nuuita — o săptămână ai pentru cărţile alea, Sam. 

Ridică un deget, îndreptând o unghie bine îngrijită spre 
cărţile pe care le ţinea Sam. Şi zâmbi. Lui Sam, zâmbetul 
acela i se păru extrem de tulburător, dar n-ar fi putut în 
ruptul capului să spună exact din ce cauză. 

—N-aş vrea să-l trimit după tine pe Polițistul Bi 
bliotecii. 

54 


Stephen King 
— Nu, admise Sam. Nici eu n-aş vrea asta. 
— în regulă, spuse Ardelia Lortz, continuând să zâmbească. 
Nici tu n-ai vrea. 
5 

Pe la jumătatea aleii, faţa copilului care zbiera 

(Simon Nerodul, copiii îi zic Simon Nerodul, iar mie mi se pare 
ceva cât se poate de sănătos, nu?) 

îi reveni în minte însoţită de un gând — un gând îndeajuns de 
simplu şi de practic ca să-l facă să se oprească în loc. Și 
anume: dacă i s-ar da şansa să aleagă un asemenea afiş, un 
juriu format din copii putea foarte bine să-l aleagă... dar ar fi 
posibil ca vreuna dintre Asociaţiile de Biblioteci, fie ea din lowa, 
din Midwest sau din ţara întreagă chiar să trimită aşa ceva? 

Sam Peebles se gândi la mâinile imploratoare, lipite de sticla 
dură care-l ţinea prizonier, la zbieretul copilului, la gura 
chinuită de suferinţă şi, subit, ideea aceasta i se păru mai mult 
decât greu de crezut. | se păru imposibil de crezut. 

Şi Peyton Place. Cum stăteau lucrurile în privinţa acestei 
cărţi? îşi închipuia că cea mai mare parte dintre adultii care 
frecventaseră Biblioteca uitaseră de ea. Chiar credea că o parte 
dintre copiii lor — cei îndeajuns de mici ca să se ducă la 
Biblioteca pentru Copii — redescoperisem acea relicvă? 

„Nici pe-asta n-o cred." 

N-avea nici un chef să provoace o a doua doză de supărare 
Ardeliei Lortz — prima fusese de ajuns şi rămăsese cu impresia 
că butonul de reglare a volumului nici măcar nu se apropiase de 
limita maximă — dar aceste 

Polițistul Bibliotecii 55 
gânduri se dovediră îndeajuns de puternice ca să-l determine 
să se întoarcă. 

Ardelia dispăruse. 

Uşile bibliotecii stăteau închise, ca o gură verticală pe acea 
faţă deprimantă din granit. 

Sam zăbovi un moment în locul în care se afla, apoi se grăbi 
spre maşina parcată lângă bordură. 

Capitolul 3 
DISCURSUL LUI SAM 
^" ~7t fost un succes răsunător. 
) «x/l A început cu nişte adaptări personale după ^^S L* două 


anecdote, preluate din secţiunea „Fă-i să se simtă în largul lor" a 
cărţii Prietenul oratorului — una era despre un fermier care 
încerca să-şi vândă angro propriile produse agricole, iar cealaltă 
avea ca subiect vânzarea de alimente congelate eschimoşilor — 
> şi a folosit una în secţiunea de mijloc (care era de-a dreptul 
aridă). A mai găsit una reuşită în subsecţiunea intitulată „Aplică 
lovitura de graţie", a început s-o transcrie şi deodată şi-a amintit 
de Ardelia Lortz şi Cele mai îndrăgite poeme ale poporului 
american. Şi vei ajunge să constati că ascultătorii tăi îşi vor 
aminti de un vers bine ales, Miar dacă uită orice altceva, 
spusese ea şi Sam găsi un bun 

56 


Stephen King 


poem scurt în secţiunea „Inspiraţie", exact aşa cum îi zi- 
sese ea c-are să se întâmple. 

Se uită la feţele ridicate spre el ale colegilor săi rota- 
rieni şi spuse: 

— Am încercat să vă ofer câteva dintre motivele pen 
tru care trăiesc şi muncesc într-un orăşel precum 
Junction City, şi sper că vi s-au părut măcar în parte lo 
gice. Dacă nu, înseamnă că sunt într-o mare belea. 

Un val de hohote sănătoase de râs (şi un damf de 
scotch amestecat cu bourbon) întâmpină această replică. 

Sam asuda din greu, dar de fapt se simţea bine şi în- 
cepea să spere că va scăpa nevătămat din această po- 
veste. Microfonul nu scosese decât o singură dată ţiuitul 
specific de feedback, nimeni nu aruncase cu alimente şi 
nu se auziseră decât două-trei fluierături, şi acelea bine- 
voitoare. 

— Cred că un poet numit Spencer Michael Free a re 
uşit să sintetizeze lucrurile pe care încerc să vi le trans 
mit mai bine decât aş putea s-o fac eu vreodată. Vedeţi 
dumneavoastră, aproape tot ce avem noi de vândut în 
cadrul firmelor noastre poate fi vândut mai ieftin în cen 
trele comerciale din oraşele mari şi în mallurile suburba 
ne. Acele locuri se fălesc cu faptul că poţi să găseşti 
aproape orice marfă sau serviciu ai nevoie chiar acolo şi, 
pe deasupra, să mai şi parchezi pe gratis. Şi am impresia 
că nu sunt departe de adevăr. Dar rămâne un lucru pe 
care îl au de oferit firmele din orăşelele provinciale şi pe 
care nu-l au centrele comerciale, iar ăsta e lucrul despre 
care dl Free vorbeşte în poemul lui. Nu e o poezie foarte 
lungă, dar spune foarte multe. Şi sună cam aşa: 

„în lumea asta contează atingerea umană, 
Atingerea dintre mâna ta şi a mea, 
Polițistul Bibliotecii 


57 
Care înseamnă mult mai mult pentru o inimă slăbită 
Decât adăpostul, pâinea şi vinul; 
Căci adăpostul dispare când se-ncheie noaptea, 
lar pâinea durează doar o zi, 
Dar atingerea mâinii şi sunetul unei voci 
Cântă tot timpul în suflet." 

Sam îşi mută privirea de la text la public şi, pentru a doua 
oară în acea zi, constată cu surprindere că rostise cu 
convingere fiecare cuvinţel. Constată că inima i se umpluse 
dintr-o dată de fericire şi recunoştinţă simplă. Era bine să 
afli că încă mai ai o inimă, că rutina zilelor obişnuite n-o 
făcuse să dispară, dar era şi mai bine să constaţi că ea 
poate încă să vorbească prin intermediul propriei tale guri. 

— Noi, întreprinzătorii din oraşele mici, oferim acea 
atingere omenească. Pe de o parte, nu e mult... dar pe de 
alta, înseamnă cam totul. Ştiu că mă determină să re-vin ca 
să mai cer. Aş dori să-i urez vorbitorului care fusese iniţial 
programat pentru această seară, Uluitorul Joe, o vindecare 
rapidă; vreau să-i mulţumesc lui Craig Jones, fiindcă mi-a 
cerut să-i ţin locul; şi aş mai vrea să vă mulţumesc tuturor 
pentru răbdarea cu care mi-aţi ascultat micul şi plictisitorul 
meu discurs. Aşadar... vă mulţumesc foarte mult. 

Aplauzele au început chiar înainte ca el să încheie ultima 
propoziţie; s-au amplificat în timp ce-şi aduna cele câteva 
pagini de text, pe care le dactilografiase Naomi şi pentru 
ameliorarea cărora îşi consumase o după-amiază întreagă; 
apoi au urcat către un crescendo în timp ce el ma loc, 
năucit de reacţie. 

«Ei, e din pricina băuturii", îşi zise el. „Te-ar fi aplaudat şi 
dacă le-ai fi povestit cum ai reuşit să te laşi de fu- 

5 8 Stephen King 
mat după ce l-ai descoperit pe lisus la o petrecere 
Tupperware!?." 

Apoi, spectatorii au început să se ridice în picioare, ceea ce-l 
făcu să creadă că vorbise într-adevăr prea mult, dacă erau chiar 
aşa de nerăbdători să iasă din sală. Dar aceştia au continuat să 
aplaude şi atunci îl zări pe Craig Jones fluturând mâinile înspre 
el. După o clipă, Sam înţelese. Craig îi făcea semn să se ridice şi 
să facă o reverență. 


Drept răspuns, îşi răsuci degetul arătător în jurul urechii, în 
chip de „Eşti nebun!" 

Craig clătină apăsat din cap şi începu să ridice mâinile repetat 
şi atât de energic încât ai fi zis că e un predicator evanghelist 
care-şi îndeamnă credincioşii să cânte mai tare. 

Aşa că Sam se ridică şi uimirea îl cuprinse când auzi ovatiile 
publicului. 

După câteva momente, Craig se apropie de pupitru, în cele 
din urmă, ovaţiile se stinseră când bătu în microfon de câteva 
ori, scoțând un sunet de parcă un pumn gigantic înfăşurat în 
vată ar fi bătut într-un sicriu. 

— Cred că vom fi cu toţii de acord, zise el, că dis 
cursul lui Sam a compensat peste măsură preţul biletu 
lui de intrare la această reuniune. 

Replica genera o nouă rundă de aplauze viguroase. Craig se 

întoarse către Sam şi spuse: 

— Dacă aş fi ştiut că ai asemenea calităţi, Sammy, te 
numeam de la bun început! 

0 Cunoscută producătoare de recipiente din material plastic, 
Tupperware este firma care a lansat conceptul de marketing 
direct prin organizarea acestor aşa-zise „lupperware parties" 
care aveau drept scop vânzarea produselor firmei. 

Polițistul Bibliotecii 


59 

Ceea ce produse alte aplauze şi fluierături. înainte ca 
acestea să se stingă, Craig Jones apucă mâna lui Sam şi 
începu s-o scuture cu vioiciune. 
— A fost nemaipomenit! spuse Craig. De unde-ai copiat-o, 
Sam? 
— N-am copiat-o, spuse Sam. Simţea o căldură în obraji şi, cu 
toate că nu băuse decât un pahar de gin cu tonic — unul slab — 
înainte să-şi susţină discursul, se simţea uşor pilit. E al meu. Am 
luat vreo două cărţi de la Bibliotecă şi alea mi-au fost de folos. 

In jurul lui se strângeau acum alţi rotarieni; mâna lui Sam 
era scuturată iarăşi şi iarăşi. începu să se simtă ca pompa 
orăşenească în timpul unei veri secetoase. 
— Excelent! îi strigă cineva în ureche. Sam se întoarse într- 
acolo şi văzu că vocea îi aparţinea lui Frank Stephens, care se 
înscrisese în club când reprezentantul sindicatului camionagiilor 
a fost acuzat de abuz în serviciu. 
— Era bine să-l fi tras pe bandă, că puteam să-l vindem pe la 
organizaţiile astea civice, că-s o grămadă! Să mor io, Sam, a 
fost un discurs pe cinste! 
— Treb'e să-l luăm cu noi, pe drum! spuse Rudy Pearlman. 
Faţa lui rotundă era roşie şi asudată. Era cât pe ce să dau în 
plâns! Să fiu al naibii! Unde-ai găsit po-iemu' ăla? 
— La Bibliotecă, spuse Sam. încă se simţea ametit... dar 
uşurarea dată de faptul că terminase întreg era înlocuită de un 
soi de încântare prudentă. Se gândi că va trebui să-i dea lui 
Naomi o primă. Era într-o carte intitulată... 

Dar până s-apuce să-i spună lui Rudy cum se numea 
cartea, Bruce Engalls îl apucă de cot şi îl conduse spre bar. 

— Cel mai bun discurs pe care l-am auzit la caraghio 
sul ăsta de club în ultimii doi ani! exclamă Bruce. Poate 
60 


Stephen King 
chiar cinci! Cine naiba mai are nevoie de nefericitul ăla de 
acrobat? la să-ţi fac cinste cu ceva de băut, Sam. La naiba, te 
cinstesc de două ori! 

2 

Până să apuce să plece de-acolo, Sam consumase în total 
şase pahare de băutură, toate gratis, şi şi-a încheiat seara de 
triumf vomitând pe propriul preş de Bun VENIT la scurt timp după 
ce Craig Jones 1-a lăsat în faţa casei sale de pe Kelton Avenue. 
Când vaporii de alcool i-au dat stomacul peste cap, Sam tocmai 
încerca să-şi vâre cheia în broasca uşii de la intrare — o treabă 
deloc simplă, pentru că păreau să fie trei broaşte şi patru chei — 
şi n-a mai fost deloc timp să scape de încărcătura suplimentară 
în tufişurile aflate într-o parte a verandei. Aşa că, atunci când în 
sfârşit a reuşit să deschidă uşa, pur şi simplu a luat covoraşul pe 
care scria BINE AŢI VENIT (cu grijă, ţinându-l de margini ca mizeria 
să se adune la mijloc) şi îl aruncă într-o parte. 

Şi-a făcut o cafea ca să-şi revină, dar telefonul a sunat de 
două ori în timp ce o bea. Alte felicitări. Al doilea apel a fost de 
la Elmer Baskin, care nici măcar nu fusese acolo. Se simţea cam 
ca Judy Garland în S-a născut o stea, dar era greu să se bucure 
de asemenea sentimente cât timp stomacul continua să „calce 
apa", iar capul începea să-l pedepsească pentru excese. 

Sam lăsă robotul telefonic din living-room să preia ur- 
mătoarele apeluri, după care urcă în dormitor, decupla telefonul 
de lângă pat, înghiţi două aspirine, se dezbrăcă şi se culcă. 
Polițistul Bibliotecii 


61 

Starea de conştientă începu să se risipească — era şi 
obosit, pe lângă faptul că era torpilat —, dar înainte ca 
somnul să pună stăpânire pe el, a avut timp să se gân- 
dească: „Cel mai mult îi sunt dator lui Naomi... şi acelei 
femei nesuferite de la Bibliotecă. Horst. Borscht. Sau cum 
naiba o fi chemând-o! Poate c-ar trebui să-i dau şi ei o 
primă." 

Auzi cum telefonul începe să sune la parter, fiind întrerupt 
de robotul telefonic. 

„Bun băiat", se gândi somnoros Sam. „Fă-ţi datoria — păi, 
în definitiv, nu te plătesc pentru asta?" 

După care se făcu întuneric şi nu mai ştiu de nimic până 
sâmbătă dimineaţă, la orele zece. 

3 

Reveni pe tărâmul celor vii cu o aciditate în stomac şi cu 
o uşoară durere de cap, dar ar fi putut să fie cu mult mai 
grav. îi părea rău pentru covoraşul aruncat, dar era bucuros 
că se descotorosise de măcar o parte din băutură, înainte 
ca aceasta să-i inflameze ţeasta mai mult decât o făcuse 
deja. Zăbovi sub duş zece minute, făcând doar mişcări 
simbolice de spălare, după care se şterse cu prosopul, se 
îmbrăcă şi cobori la parter cu un prosop înfăşurat în jurul 
capului. Luminiţa roşie de pe robotul telefonic clipea, 
semnalând existenţa unor mesaje. Banda se derula înapoi 
doar puţin atunci când apăsă butonul de redare a 
mesajelor; după toate aparențele, apelul pe care-l auzise 
tocmai pe când adormea fusese ultimul. 

Bip! „Bună, Sam." Sam tocmai îşi desfăcea prosopul dar 
se opri, încruntându-se. Era o voce de femeie şi o cu- 
62 


Stephen King 
noştea. A cui era? „Am auzit că ai avut un mare succes cu 
discursul. Mă bucur mult pentru tine." 

Atunci îşi dădu seama că era madam Lortz. 

„Ei, cum naiba a făcut rost de numărul meu de telefon?" 

Dar, desigur, pentru asta existau cărţile de telefon... şi îl 
notase oricum pe cererea de eliberare a legitimaţiei de bi- 
bliotecă, nu-i aşa? Ba da. Dintr-un motiv pe care nu-l putea 
preciza în acel moment, un mic fior îi scutură şira spinării. 

„Ai grijă să aduci înapoi cărţile împrumutate până pe şase 
aprilie", continuă ea şi adăugă, pe un ton jucăuş: „Aminteşte-ţi 
de Polițistul Bibliotecii." 

Urmă clicul care semnaliza întreruperea legăturii. Pe robotul 
telefonic al lui Sam se aprinse beculeţul care anunţa: TOATE 
MESAJELE REDATE. 

— Eşti o mică ticăloasă, nu-i aşa, madam? spuse Sam 
adresându-se casei pustii, apoi se duse în bucătărie ca 
să-şi pregătească nişte pâine prăjită. 

4 


Când Naomi veni la orele zece, vineri dimineaţa, la o 
săptămână după debutul triumfător al lui Sam ca vorbitor de 
după dineu, Sam îi înmâna un plic lung alb, având scris pe el 
numele ei. 

— Ce e asta? întrebă Naomi bănuitoare, dezbrăcân-du-şi 
mantia. Afară ploua din greu, o ploaie puternică şi sumbră, de 
primăvară timpurie. 

—  Deschide-l şi-ai să vezi. 

Naomi desfăcu plicul. înăuntru găsi un bilet de mulţumire şi 
un portret al lui Andrew Jackson. 

— Douăzeci de dolari! Se uită la el mai bănuitoare ca 
oricând. De ce? 

Polițistul Bibliotecii 


63 

— Pentru că mi-ai salvat pielea când m-ai trimis la Bi 
bliotecă, răspunse Sam. Discursul a mers foarte bine, 
Naomi. Cred că n-aş exagera dacă aş spune că a fost un 
mare succes. Dacă aş fi crezut că o să-i primeşti, aş fi pus 
acolo o bancnotă de cincizeci. 

Acum Naomi înţelese şi era încântată în mod vădit, dar cu 
toate acestea tot încercă să înapoieze banii. 
— Mă bucur mult că a ieşit bine, Sam, dar nu pot să... 
— Ba da, poţi, spuse el, şi îi vei lua. Dacă ai lucra pentru mine 
ca agent de vânzări, mi-ai lua un comision, nu? 
— Totuşi, nu. N-aş fi în stare să vând niciodată nimic. Când 
eram la cercetaşi, mama a fost singura persoană care a 
cumpărat vreodată prăjiturele de la mine. 
— Naomi. Draga mea fată. Nu... să nu începi să devii agitată şi 
colţită. N-am să mă dau la tine. Am trecut prin chestiile astea 
urmă cu doi ani. 
— Fără doar şi poate c-am trecut, admise Naomi, dar tot arăta 
neliniştită şi verifică din priviri dacă ar avea drum liber până la 
uşă, în eventualitatea în care ar fi fost nevoită să se retragă. 
— îţi dai seama că am vândut două case şi am scris polite de 
asigurare în valoare de două sute de mii de dolari de când am 
rostit discursul ăla? E drept, au fost asigurări colective, cu 
reduceri mari de rate şi comisioane mici, dar tot s-a adunat cât 
să-mi cumpăr o maşină nouă. Dacă nu iei banii ăştia, o să mă 
simt ca un căcat. 
— Sam, te rogi spuse ea, arătându-se şocată. 

Naomi era o baptistă devotată. Ea şi mama ei frecventau 
o mică biserică din Proverbia, care era aproape la fel de 
dărăpănată ca şi casa în care locuiau. Sam ştia; fuse-* 
acolo o dată. Dar era fericit să vadă că Naomi arăta în 
acelaşi timp şi încântată... şi ceva mai relaxată. 
64 


n 
în 


Stephen King 

în vara anului 1988, Sam ieşise de două ori în oraş cu Naomi. 
La a doua întâlnire, i-a făcut avansuri. Chiar dacă au fost 
exprimate cuviincios, tot nişte avansuri erau. întâmplarea i-a 
făcut mult bine; după cum s-a dovedit, Naomi era se apăra atât 
de bine în faţa avansurilor, încât ar fi putut foarte bine să joace 
în compartimentul defensiv al echipei Denver Broncos. Nu că nu 
l-ar fi plăcut, i-a explicat ea; atât doar că ea ajunsese la conclu- 
zia că ei doi n-ar putea niciodată să aibă o „asemenea" relaţie. 
Nedumerit, Sam a întrebat-o de ce. Naomi s-a mulţumit să 
clatine din cap. Unele lucruri sunt greu de explicat, Sam, dar 
asta nu le face mai puțin adevărate. N-ar putea să funcționeze 
niciodată. Crede-mă, pur şi simplu ar fi imposibil. Şi asta a fost 
tot ce-a putut să obţină de la ea. 

—lartă-mă că am pronunţat cuvântul ăla, Naomi, îi 
spunea el acum. Vorbea cu umilinţă, deşi se cam îndoia 
că Naomi ar fi măcar pe jumătate atât de formalistă cum 
îi plăcea să lase impresia. Ce-am vrut să spun e că, dacă 
nu iei bancnota aia de douăzeci de dolari, o să mă simt 
ca un căcăţel. 

Ea puse bancnota în poşetă şi apoi se sili să se uite la el cu o 
expresie de pedanterie plină de demnitate. Aproape că reuşi... 
dar colţurile gurii îi fremătară uşor. 

— Aşa. Eşti mulţumit acum? 

— Afară de faptul că aş fi vrut să-ţi ofer cincizeci, spuse el. Ai 
accepta cincizeci, Omes? 

— Nu, spuse ea. Şi, te rog, nu-mi mai spune Omes. Ştii că nu- 
mi place. 

— lartă-mă. 

—  Scuzele sunt acceptate. Acum, ce-ar fi să considerăm 
subiectul încheiat? 

— In regulă, spuse Sam pe un ton împăciuitor. 

Polițistul Bibliotecii 


65 

— Am auzit mai mulţi oameni spunând că discursul tău a fost 
reuşit. Craig Jones era de-a dreptul entuziasmat. Chiar crezi că 
ăsta e motivul pentru care ţi-au mers bine afacerile? 

— Oare ursul face!!... începu Sam, dar se opri la timp. Da, 
cred. Uneori, aşa se petrec lucrurile. O fi caraghios, dar e 
adevărat. Săptămâna asta, graficele de vânzări au atins nişte 
maxime. Vor scădea, fireşte, dar nu cred că vor reveni chiar la 
valorile de dinainte. Dacă noilor clienţi o să le placă felul cum 
fac eu afaceri — şi cred c-o să le placă —, tendinţa pozitivă se 
va menţine. 

Sam se lăsă pe spate în fotoliu, îşi împreună mâinile la 
ceafă şi privi gânditor spre tavan. 

— Când Craig Jones m-a sunat să-mi spună că m-a numit 
înlocuitor, eram în stare să-l împuşc. Fără glumă, Naomi. 

— Da, zise ea. Arătai de parcă tocmai te intoxicaseşi grav cu 
ciuperci otrăvitoare. 

— Serios? Râse. Da, cred c-aşa arătam. E ciudat ce întorsătură 
pot să ia uneori lucrurile — un noroc chior. Dacă există 
Dumnezeu, ajungi să te întrebi uneori dacă a apucat să strângă 
toate şuruburile la marea maşinărie înainte s-o pună în 
funcţiune. 

Se aştepta ca Naomi să-l dojenească pentru această 
ireverenţă (n-ar fi fost prima oară), dar astăzi n-a acceptat 
provocarea. în schimb, a spus: 

— Eşti mai norocos decât crezi, dacă într-adevăr te-au 
ajutat cărţile luate de la Bibliotecă. De obicei, vinerea nu 
e deschis până la cinci. M-am ţinut să-ţi spun, dar am ui 
tat. 

Does a bear shit in the wooas - Oare ursul face caca în pădure? 
66 StephenKing 
— Pe bune? 
— Probabil că l-ai găsit pe domnul Price punându-şi ordine în 
hârtii sau ceva de genul ăsta. 
— Price? întrebă Sam. Nu cumva ai vrut să spui domnul 
Peckham? îngrijitorul cititor de ziare? 

Naomi clătină din cap. 

— Singurul Peckham de care am auzit de când sunt pe aici a 
fost bătrânul Eddie Peckham, care a murit acum câţiva ani. Eu 
vorbesc de domnul Price. Bibliotecarul. Se uita la Sam de parcă 


ar fi fost cel mai tâmpit om din lume... sau cel puţin din Junction 
City, lowa. Era înalt? Slab? Pe la cincizeci de ani? 

— Nici vorbă, spuse Sam. Am dat de o doamnă numită Lortz. 
Scundă, rotofeie, având aproximativ vârsta la care femeile 
dezvoltă un ataşament de durată pentru poliesterul de culoare 
verde deschis. 

Un amestec mai degrabă ciudat de expresii traversă chipul lui 
Naomi — surprindere, urmată de suspiciune; suspiciunea, 
urmată de un soi de amuzament uşor exasperat. Această 
succesiune de expresii arată aproape întotdeauna acelaşi lucru: 
cineva ajunge să-şi dea seama că este luat peste picior într-o 
manieră viguroasă. în împrejurări mai obişnuite, Sam şi-ar fi pus 
întrebări în privinţa asta, dar toată săptămâna încheiase o 
mulţime de contracte avantajoase şi, ca urmare, rămăsese la 
rândul lui în urmă cu hârtiile. Mintea lui începuse pe jumătate să 
se gândească la ce avea de lucrat. 

— Oh, făcu Naomi şi râse. Doamna Lortz, zici? Cred c-a fost 

amuzant. 

— Eo ciudată, aşa e, zise Sam. 

— Cred şi eu, admise Naomi. De fapt, e absolut... 

Dacă ar fi terminat ceea ce începuse să spună, proba 

bil că l-ar fi surprins foarte tare pe Sam Peebles, dar no- 
Polițistul Bibliotecii 67 

rocul — după cum tocmai remarcase el — joacă un rol absurd de 

important în treburile oamenilor, iar acum norocul interveni. 

Sună telefonul. 

Era Burt Iverson, liderul spiritual al micului trib juridic din 
Junction City. Voia să discute despre un contract baban de 
asigurări — noul centru medical, asigurări colective pentru 
companii, aflat încă în faza de planificare, dar ştii cât de mare 
poate deveni chestia asta, Sam — şi, până să revină la Naomi, 
gândurile legate de Lortz îi dispăruseră complet din minte. Ştia 
prea bine ce potenţial mare avea chestia aia. în final, putea să-l 
facă să aterizeze la volanul unui Mercedes-Benz. Şi chiar nu-i 
plăcea să se gândească iar la cât de mult din toată această în- 
torsătură favorabilă a sorții se datora acelui discurs stupid, dacă 
şi-ar fi propus asta cu adevărat. 

Naomi chiar credea că e luată peste picior; ştia cât se poate 
de bine cine era Ardelia Lortz şi era convinsă că şi Sam trebuie 
să ştie. în definitiv, femeia se aflase în centrul celei mai oribile 


afaceri petrecute în Junction City în ultimii douăzeci de ani... 
poate chiar de la al Doilea Război Mondial, când tânărul 
Moggins venise din Pacific cu mintea vraişte şi-şi omorâse în- 
treaga familie, înainte să-şi înfigă ţeava pistolului de serviciu în 
urechea dreaptă şi să se îngrijească şi de soarta lui. lra Moggins 
făcuse asta înainte să se nască Naomi. Dar nu i-a trecut prin 
minte că afacerea Ardelia avusese loc cu mult timp înainte ca 
Sam să vină în Junction City. 

In orice caz, ea alungase din minte întreaga poveste şi 
încerca să se hotărască între /asagna de la Stouffer's şi ceva de 
la Lean Cuisine pentru cină în momentul în care aam puse 
receptorul în furcă. îi dictase scrisori înconti- 

68 Stephen King 
nuu până la orele douăsprezece, apoi o întrebase pe Naomi 
dacă n-ar vrea să coboare la McKenna 's cu el, pentru masa de 
prânz. Naomi a refuzat, spunând că trebuie să se întoarcă la 
mama ei, care slăbise mult în timpul iernii. Nu s-a mai spus 
nimic despre Ardelia Lortz. în ziua aceea. 
Capitolul 4 
CĂRŢILE DISPĂRUTE 
1 
A 


V 


n timpul săptămânii, Sam nu se prea omora cu micul dejun — un 
pahar cu suc de portocale şi o brioşă din tărâţe de ovăz îi erau 
de ajuns —, dar în dimineţile de sâmbătă (cel puţin în acele 
dimineţi în care nu trebuia să suporte o mahmureală de 
inspiraţie rotariană) îi plăcea să se scoale ceva mai târziu, să se 
ducă până la localul McKenna din piaţă şi să-şi consume pe 
îndelete comanda de friptură cu ouă prăjite, în timp ce chiar 
citea ziarul, în loc să-1 frunzărească între două întâlniri. 
Respectă acest ritual a doua zi de dimineaţă, pe şapte aprilie. 
Cu o zi în urmă ploaia încetase, iar cerul era de un albastru 
deschis perfect — însăşi imaginea unei primăveri timpurii. După 
micul dejun, Sam se duse spre casă pe un traseu ocolitor, 
oprindu-se ca să observe ale 
Polițistul Bibliotecii 


69 
cui lalele şi brânduşe erau în stare bună şi ale cui erau puţin 
întârziate. Ajunse acasă pe la zece şi zece minute. 

Luminiţa pentru REDARE MESAJE de pe robotul telefonic era 
aprinsă. Apăsă butonul, scoase o ţigară din pachet şi 
aprinse un chibrit. 

„Bună, Sam, rosti vocea blândă şi imposibil de confundat 
a Ardeliei Lortz, făcând ca băţul de chibrit să încremenească 
la cincisprezece centimetri de ţigara lui Sam. Să ştii că sunt 
foarte dezamăgită de tine. Ai depăşit termenul de înapoiere 
a cărţilor." 

— Ah, dar-ar dracii! exclamă Sam. 

Ceva îl sâcâise toată săptămâna, aşa cum cuvântul de 
care ai nevoie se foloseşte de vârful limbii tale ca de o 
trambulină, ca să ţopăie într-un loc de unde n-ai cum să-l 
mai iei. Cărţile. Blestematele de cărți. Fără îndoială că fe- 
meia îl privea acum ca pe un ignorant, exact aşa cum l-ar fi 
vrut ea — cu judecăţile lui arbitrare legate de care dintre 
afişe se potriveau cu Biblioteca pentru Copii şi care nu. 
Singura întrebare adevărată era dacă ea îşi exprimase pe 
de-a-ntregul mustrările în mesajul lăsat pe robot sau dacă i 
le rezervase pentru când avea să-l vadă în carne şi oase. 

Scutură chibritul şi-l lăsă în scrumiera de lângă telefon. 

„Ţi-am explicat, cred, continuă ea cu vocea ei blândă şi 
un pic prea rezonabilă, că Prietenul oratorului şi Cele nai 
îndrăgite poeme ale poporului american sunt luate din 
secţiunea de Referinţe Speciale a Bibliotecii şi nu pot fi 
reţinute mai mult de o săptămână. Mă aşteptam la mai “ult 
de la tine, Sam. Chiar mă aşteptam, să ştii." 

Spre marea lui exasperare, Sam se pomeni stând în pi- 
cioare în propria lui casă, cu o ţigară neaprinsă între buze “ 
o roşeaţă vinovată urcând pe ceafă şi începând să-i acopere 
obrajii. încă o dată fusese depus cu fermitate înapoi 
70 StephenKing 


în clasa a patra — de data asta aşezat pe un taburet cu faţa la 


colţ şi cu coiful nătângilor pus cu fermitate pe cap. 


Vorbind ca o persoană care-i făcea un mare favor, Ardelia 


Lortz continuă: 


„Cu toate acestea, am decis să-ţi acord o prelungire. Mai poţi 
să returnezi cărţile împrumutate până luni. Te rog, ajută-mă să 


evit o situaţie neplăcută." Urmă o pauză. „Adu-ţi aminte de 
Polițistul Bibliotecii." 

— Asta s-a cam învechit, Ardelia, iubito, murmură Sam, dar 
nici măcar nu se mai adresa înregistrării. După ce pomenise de 
Polițistul Bibliotecii, ea închisese telefonul, iar robotul se 
decuplase singur, în linişte. 

2 

Sam luă un chibrit nou ca să-şi aprindă ţigara. încă mai expira 
primul fum tras, când în minte îi răsări un mod de acţiune. Poate 
că era o mică laşitate din partea lui, dar ar fi pus capăt pentru 
totdeauna socotelilor pe care le avea cu doamna Lortz. Şi, fără 
doar şi poate, gestul avea şi o tentă de justiţie rudimentară. 

îi dăduse lui Naomi răsplata meritată, aşa că acum avea să 
facă acelaşi lucru cu Ardelia. Se aşeză la pupitrul din biroul de 
lucru, acolo unde-şi compusese celebrul discurs, şi-şi trase 
aproape teancul cu hârtie de scris. Sub antet (De la Biroul lui 
SAMUEL PEEBLES), scrise următorul bilet: 

Dragă dnă Lortz, 
îmi cer scuze pentru că am întârziat să vă re-turnez 
cărţile. Scuzele sunt sincere, deoarece cărţile mi-au fost 
extrem de utile în pregătirea discursului. Va rog să 
acceptaţi aceşti bani ca plată a 
Polițistul Bibliotecii 


71 
amenzii pentru cărțile întârziate. Vă rog să păstraţi 
restul ca simbol al mulţumirilor mele. Al dumneavoastră, 
J^am reeblei 

Sam reciti biletul în timp ce căuta o agrafă în sertarul 
pupitrului. Se gândi să schimbe „să vă returnez cărţile" cu 
„să returnez cărţile la bibliotecă" şi hotărî să o lase aşa. 
Ardelia Lortz îi lăsase o impresia pregnantă că era genul de 
femeie care adera la filosofia /'etat c'est moi, chiar dacă, în 
acest caz, /'etat nu era decât biblioteca locală. 

Scoase o bancnotă de douăzeci de dolari din portofel şi o 
ataşă cu ajutorul agrafei la bilet. Ezită un moment, răpăind 
cu degetele pe marginea biroului. 

„O să considere asta o mită. Probabil c-o să se simtă 
jignită şi-o să se supere teribil." 

Poate că aşa va fi, dar lui Sam nici că-i păsa. Ştia ce se 
afla în spatele acestui mic şi răutăcios apel telefonic de azi- 
dimineaţă — probabil că în spatele ambelor mici apeluri 
răutăcioase. O călcase cam tare pe bătături în legătură cu 
afişele din Biblioteca pentru Copii, iar acum căuta să-şi ia 
revanşa — sau cel puţin încerca. Dar uite că nu mai erau în 
clasa a patra, iar el nu mai era un băieţel îngrozit şi agitat şi 
n-avea de gând să se lase intimidat. Nici de un anunţ 
nepoliticos din foaierul bibliotecii, nici de cicăleala de tip „ai 
întârziat o zi întreagă, copil rău ce eşti" a bibliotecarei. 

— La naiba! zise el cu glas tare. Dacă nu vrei banii ăş-na, 
n-ai decât să-i depui la Fondul de Apărare al Bibliotecii sau 
ceva de genul ăsta. 

Lăsă biletul, cu bancnota prinsă de el, pe masă. Nici P'm 
cap nu-i trecea să i-l ducă personal, ca să-i dea pri- 

72 Stephen King 

lejul să-şi verse furia asupra lui. Va lega cele două cărţi cu nişte 
elastice, după ce va fi aşezat într-una dintre ele biletul şi banii în 
aşa fel încât să se vadă. Apoi va lăsa pachetul la una dintre 
cutiile de preluare a cărţilor împrumutate din oraş. Petrecuse 
şase ani în Junction City fără să o cunoască pe Ardelia Lortz; cu 
puţin noroc, poate că vor mai trece şase ani înainte s-o revadă. 

Acum nu mai avea decât să găsească respectivele cărţi. 

Nu erau pe pupitrul din biroul de lucru, asta în mod sigur. Sam 
se duse în sufragerie şi se uită pe masă. Acolo punea de regulă 


lucrurile care trebuiau înapoiate. Erau acolo două casete VHS 
gata să se întoarcă la Bruce's Video Stop, un plic pe care scria 
Băiatul cu ziarele, două dosare cu polite de asigurare în ele... 
dar nici urmă de Prietenul oratorului. Şi nici de Cele mai 
îndrăgite poeme ale poporului american. 

— Un căcat! zise cu năduf Sam, scărpinându-se în cap. Unde 
dracu'... 

Se duse în bucătărie. Pe masă nu era decât ziarul de 
dimineaţă; îl pusese acolo când intrase. îl aruncă absent în cutia 
de carton de lângă cuptorul cu lemne în timp ce se uita pe 
tejghea. Nici acolo nu era nimic, în afară de cutia din care luase 
mâncarea congelată de aseară. 

Urcă fără grabă scara ca să caute în camerele de la etaj, dar 
deja începea să aibă o presimţire foarte rea. 

3 

Pe la orele trei după-amiaza, presimţirea rea devenise cu 
mult mai apăsătoare. De fapt, Sam Peebles spumega. După ce 
răscolise casa de două ori, de la un capăt la cela- 

Polițistul Bibliotecii 


73 

lalt (la a doua trecere verificase şi pivniţa), se dusese până 
la birou, cu toate că era cât se poate de sigur că adusese 
cărţile acasă când plecase de la muncă târziu, luni după- 
amiază. După cum se aştepta, nu găsi nimic acolo. Şi iată-l 
acum, după ce-şi irosise cea mai mare parte a unei 
frumoase zile de primăvară, că nu mai ştia încotro s-o ia. 

Se tot gândea la tonul ei răutăcios — adu-ți aminte de 
Polițistul Bibliotecii, Sam — şi la cât de fericită ar fi fost ea 
dacă ar fi ştiut cât de mult reuşise să-1 calce pe nervi. Dacă 
într-adevăr ar fi existat o Poliţie a Bibliotecilor, Sam nu avea 
nici o îndoială că femeia ar fi fost fericită să o asmuţă 
împotriva lui. Cu cât se gândea mai mult, cu atât se înfuria 
mai tare. 

Se duse înapoi în birouaş. Biletul către Ardelia Lortz, cu 
bancnota ataşată, îl privea placid de pe pupitru. 

— Pastele mă-sii! strigă el şi nu lipsi mult să pornească 
într-un nou raid de scotocire prin casă înainte să se 
stăpânească şi să se oprească. Asta n-ar fi dus la nimic. 

Deodată auzi glasul mamei sale de mult decedate. Era 
blând şi raţional la modul plăcut. Când nu poți să găseşti un 
lucru, Samuel, de obicei nu te ajută cu nimic să răscoleşti 
totul în jur căutându-l. în loc de asta, e mai bine să te aşezi 
şi să cugeti. Foloseşte-ți mintea şi cruță-ți picioarele. 

Sfatul fusese bun când avea zece ani; bănuia că era la fel 
de bun şi acum, la patruzeci de ani. Se aşeză la birou, 
închise ochii şi începu să reconstituie traseul blestematelor 
de cărţi de când doamna Lortz i le dăduse până... la un 
moment dat. 

De la Bibliotecă le dusese la biroul din oraş, oprin-du -se 
în drum la Sam's House of Pizza pentru o plăcintă cu 
pepperoni şi ciuperci, pe care o mâncase aşezat, la masa de 
lucru, în timp ce răsfoia Prietenul oratorului căutând două 
lucruri: anecdote hazlii şi cum să le foloseas- 

74 Stephen King 


că. îşi aminti cât de grijuliu fusese să nu care cumva să-i scape 
vreo picătură de sos de pizza pe carte — ceea ce era oarecum 
ironic, ţinând cont de faptul că acum nu mai găsea nici una 


dintre ele. 


Petrecuse cea mai mare parte a după-amiezii scriind 


discursul, prelucrând anecdotele, apoi rescriind în întregime 
ultima parte, astfel încât poemul să se potrivească mai bine. 
Când s-a dus acasă vineri după-amiază târziu, luase cu el 
discursul terminat, dar nu şi cărţile. Era sigur de asta. Craig 
Jones venise să-1 ia cu maşina când se făcuse ora de începere a 
dineului de la club şi tot Craig îl adusese mai târziu acasă — 
exact la timp ca Sam să boteze covoraşul de BUN VENIT. 

Sâmbătă dimineața fusese ocupat să-şi îngrijească 
mahmureala minoră, dar sâcâitoare; restul weekendului şi-l 
petrecuse stând prin casă, citind, uitându-se la televizor şi — să 
recunoaştem, gaşcă — savurând triumful. Nu călcase nici măcar 
prin apropierea biroului tot acel weekend. Era sigur de asta. 

„In regulă", se gândi el. „Acum vine partea cea mai grea. 
Concentrează-te." Dar, până la urmă, constată că nu avu nevoie 
să se concentreze prea tare. 

Luni după-amiază dăduse să iasă din birou pe la cinci fără un 
sfert, dar exact atunci a sunat telefonul, chemân-du-l înapoi. 
Stu Youngman fusese la celălalt capăt al firului, îi cerea să-i facă 
o poliţă de asigurare importantă pentru casă. Aşa începuse 
ploaia de gologani din acea săptămână. In timp ce vorbea cu 
Stu, ochii i-au căzut din întâmplare pe cele două cărţi de la 
bibliotecă, aşezate tot pe colţul biroului. 

Când a plecat a doua oară, avea servieta într-o mână, iar 
cărţile, în cealaltă. Asupra acestui lucru nu avea nici o îndoială. 

Polițistul Bibliotecii 75 

Avusese de gând să le ducă la Bibliotecă în seara aceea, dar 
pe urmă îl sunase Frank Stephens, care-l invita la o cină în oraş, 
împreună cu soţia şi nepoata lor, venită în vizită din Omaha 
(când eşti burlac într-un oraş mic, descoperise Sam, până şi 
cunoştinţele întâmplătoare devin peţitori înrăiţi). Se duseseră la 
Brady's Ribs, de unde se întorseseră târziu — pe la unsprezece, 
ceea ce era târziu pentru o seară de zi lucrătoare — şi până să 
ajungă din nou acasă, uitase cu desăvârşire de cărţi. 

După asta, i-au ieşit complet din minte. Nu se mai gândise la 
returnarea lor — înflorirea neaşteptată a afacerilor sale îi 
ocupase cea mai mare parte a timpului dedicat gândirii — până 
la telefonul dat de madam Lortz. 

„Bun... probabil că nici nu le-am mai mişcat din loc de atunci. 
Trebuie să fie exact unde le-am lăsat când am ajuns acasă luni 
după-amiază." 


Pentru o clipă, simţi un val de speranţă — poate că erau tot în 
maşină! Apoi, tocmai când se pregătea să verifice, îşi aminti 
cum trecuse servieta în mâna care ţinea cărţile când ajunsese 
luni acasă. Făcuse asta ca să poată să-şi scoată cheia de la casă 
din buzunarul drept al pantalonilor. Aşadar, nu le lăsase în nici o 
maşină. 

„Atunci, ce-ai făcut când ai intrat?" 

Se văzu descuind uşa bucătăriei, păşind înăuntru, aşezând 
servieta pe un scaun din bucătărie şi întorcân-du-se cu cărţile în 
mână. 

«Oh, nu!" bâigui Sam. Presentimentul urât reveni cu tărie. 

Pe raftul de lângă micul cuptor cu lemne se afla o cu- 
„> măricică din carton, din acelea pe care le găseşti la ra- 
*onul de băuturi. Era acolo deja de vreo doi ani. Uneori, 
oamenii îşi ambalează lucrurile mai mici în astfel de cu- 
un atuj"jci când se mută în altă locuinţă, dar în acelaşi timp 

76 Stephen King 
acestea puteau fi folosite ca mici spaţii de depozitare pentru de 
toate. Sam folosea cutia de lângă cuptor ca să-şi ţină acolo 
ziarele vechi. Punea în ea fiecare ziar după ce-l termina de citit; 
ziarul din ziua aceea îl aruncase acolo cu puţin timp în urmă. Şi, 

cam o dată pe lună... 
— Dirty Dave! mormăi Sam. 
Se ridică de la birou şi se duse grăbit în bucătărie. 
4 

Cutia, având pe o latură imaginea lui Johnnie Walker cu 
monoclu, cu expresia lui şugubeaţă, care parcă voia să spună 
„Nu-i aşa că-s mişto?", era aproape goală. Sam frunzări teancul 
subţire de ziare, ştiind că n-o să găsească nimic, dar uitându-se, 
totuşi, aşa cum fac oamenii când, cuprinşi fiind de exasperare, 
cred pe jumătate că numai faptul că-şi doresc cu ardoare un 
lucru va face ca acel lucru să apară acolo. Găsi numărul de 
sâmbătă al ziarului Gazette — cel pe care abia îl aruncase — şi 
ziarul de vineri. Bineînţeles, nici o carte nu se afla nici între ele, 
nici sub ele. Sam rămase locului o clipă, frământat de gânduri 
negre, după care se duse la telefon ca s-o sune pe Mary Vasser, 
femeia care-i făcea curat prin casă în fiecare marţi dimineaţa. 

— Alo? răspunse o voce uşor îngrijorată. 
— Bună, Mary. Sam Peebles la telefon. 
— Sam? (îngrijorarea se accentua.) S-a-ntâmplat ceva? 


„Da! Luni după-amiază, japita care conduce Biblioteca 
orăşenească o să mă ia la trei-păzeşte! Probabil cu o cruce şi 
câteva unghii foarte lungi!" 

Dar bineînţeles că nu putea să spună aşa ceva, mai ales lui 
Mary; era una dintre acele făpturi nefericite, care s-au 
Polițistul Bibliotecii 


77 

născut într-o zodie ghinionistă şi-şi trăiesc viaţa învăluite în 
propriul lor nor de premoniţii tragice. Oamenii ca Mary 
Vasser din lumea întreagă sunt convinşi că o mulţime de 
seifuri mari şi negre bălăbănesc deasupra unui număr la fel 
de mare de trotuare, susţinute de nişte cabluri în curs de 
destrămare şi aşteptând ca destinul să-i aducă pe cei 
condamnaţi de soartă în zona lor de acţiune. Dacă nu era un 
seif, atunci, un şofer beat; dacă nu era un şofer beat, atunci 
un val mareic (în lowa? da, în lowa); dacă nu un val mareic, 
atunci, un meteorit. Mary Vasser era unul dintre acei oameni 
care întotdeauna vor să ştie dacă s-a întâmplat ceva rău 
atunci când le dai telefon. 

—Nu, nimic, spuse Sam. Nu s-a întâmplat nimic rău. 

Mă întrebam doar dacă l-ai văzut pe Dirty Dave joi. 

întrebarea era aproape o formalitate. în definitiv, ziarele 
dispăruseră, iar Dirty Dave era singura „zână a ziarelor" din 
Junction City. 

— Da, zise Mary. Asigurările energice ale lui Sam cum că totul 

ar fi în regulă păreau să o fi alarmat şi mai tare. Acum, vocea ei 

vibra de o teroare abia ascunsă. A venit să ia ziarele. Am făcut 

rău că l-am lăsat? Ştiu că vine de ani de zile şi am crezut... 

—  Câtuşi de puţin, spuse Sam cu o voioşie nefirească. Am 

văzut că nu mai sunt acolo şi m-am gândit să verif ic dacă... 

— Dar niciodată n-aţi mai verificat asta, zise ea cu o voce 

gâtuită. Dave e bine? | s-a-ntâmplat ceva? 

— Nu, zise Sam. Adică, nu ştiu. Doar că... O idee îi fulgeră prin 

minte. Cupoanele! strigă el ca un bezmetic. ^n uitat să decupez 

cupoanele de joi si... 

— Oh! spuse femeia. Dacă vreţi, puteţi să le luaţi Pe-ale mele. 
~ Nu, n-aş putea să fac un... 

78 Stephen King 

— Vi le aduc joia viitoare, nu-l lăsă ea să termine. Am 
mii de cupoane. 

Atât de multe că n-o să am niciodată posibilitatea să le folosesc, 
dădea de înţeles vocea ei. La urma urmelor, acolo, undeva, există un 
seif care aşteaptă ca eu să trec pe sub el, sau un copac, care să se 
prăbuşească peste mine în timpul unei furtuni şi să mă zdrobească, 
sau, Într-un motel din Dakota de Nord, un uscător de păr aşteaptă să 
cadă de pe un raft în cada plină cu apă. Timpul pe care-l trăiesc e de 


împrumut, aşa că ce-mi mai trebuie nişte nenorocite de cupoane 
Folger's Crystal? 

— în regulă, zise Sam. Ar fi minunat. Mulţumesc, Mary, eşti o 
dulceaţă. 

— Şi sunteţi sigur că nu s-a întâmplat nimic altceva rău? 

— Absolut nimic, replică Sam, cu mai mult entuziasm ca 
oricând. Ascultându-se, i se părea că vorbeşte ca un sergent 
dement care-şi îndeamnă cei câţiva oameni rămaşi să 
declanşeze un ultim şi inutil asalt frontal asupra unui cuib de 
mitralieră fortificat. Haideţi, băieți, mi se pare că inamicul a 
adormit! 

— Bine, spuse Mary cu îndoială în glas şi lui Sam i se îngădui 
astfel să scape. 

Se lăsă greu pe unul dintre scaunele din bucătărie şi se uită cu 
amărăciune la cutia de Johnnie Walker goală. Dirty Dave venise să 
ia ziarele vechi, aşa cum făcea mereu în prima săptămână a 
fiecărei luni, dar de data asta, fără să ştie, luase şi un mic 
supliment: Prietenia oratorului şi Cele mai îndrăgite poeme ale 
poporului american. lar Sam îşi dădea prea bine seama în ce se 
transformaseră acestea. 

Pastă de hârtie. Pastă reciclată. 

Dirty Dave era unul dintre alcoolicii „funcţionali" din Junction 
City. Incapabil să se ţină de un serviciu permanent, îşi câştiga 
traiul din deşeurile celorlalţi şi, din această perspectivă, era un 
cetăţean foarte util. Aduna 
Polițistul Bibliotecii 


79 

sticle returnabile şi, asemenea băieţelului de doisprezece 
ani, Keith Jordan, avea un traseu al ziarelor. Singura 
diferenţă era că puştiul livra zilnic Gazette în Junction City, 
iar Dirty Dave aduna respectivele ziare — de la Sam şi 
Dumnezeu ştie de la câţi alţi proprietari de case din 
porţiunea de oraş numită Kelton Avenue — o dată pe lună. 
Sam îl văzuse de multe ori târându-şi căruciorul de 
cumpărături, plin de saci de gunoi din plastic verde, 
traversând oraşul către Centrul de Reciclare, care se afla 
între vechea gară şi micul adăpost pentru cei fără de cămin, 
unde Dirty David şi încă vreo duzină de compa-ares îşi 
petreceau cea mai mare parte a nopţilor. 

Mai zăbovi pe loc câteva secunde, bătând darabana pe 
masa din bucătărie, apoi se ridică, îşi puse un sacou pe el şi 
ieşi la maşină. 

Capitolul 5 
ANGLE STREET (|) 
1 


F 


ără doar şi poate că intențiile celui care scrisese indicatorul 
fuseseră dintre cele mai bune, dar nu la fel de bine stătuse cu 
ortografia. Indicatorul fusese prins în cuie de unul dintre stâlpii 
verandei vechii case de lângă liniile ferate şi pe el se putea citi: 
80 Stephen King 

ANGLE STREET 

Dat fiind că pe Railroad Avenue Sam nu vedea nici un unghi 
— ca majoritatea drumurilor şi străzilor din lowa era dreaptă ca 
o strună de vioară —, se gândi că, de fapt, cel care scrisese 
indicatorul voise să spună Angel Street!?. Ei şi ce? Sam se gândi 
că, dacă drumul pavat cu bune intenţii era posibil să ducă în iad, 
cei care încercaseră să astupe găurile din pavaj meritau să le fie 
măcar recunoscute meritele. 

Angle Street era o clădire mare, despre care Sam bănuia că 
adăpostise pe vremuri birourile companiei de cale ferată, în 
zilele când Junction City chiar fusese un nod de cale ferată. 
Acum mai rămăseseră doar două căi funcţionale, amândouă pe 


direcţia est-vest. Toate celelalte ruginiseră şi fuseseră năpădite 
de buruieni. Majoritatea traverselor dispăruseră, fiind însuşite 
pentru foc de către aceiaşi oameni fără adăpost pentru care 
exista Angle Street. 

Sam ajunse acolo la cinci fără un sfert. Soarele arunca o 
lumină tristă şi firavă peste câmpurile pustii aflate aici, la 
marginea oraşului. Un tren de marfă ce părea fără de sfârşit 
huruia trecând prin spatele puţinelor clădiri care se înălţau prin 
preajmă. Se stârni şi o adiere de vânt şi, când opri şi se dădu jos 
din maşină, auzi scârţâitul vechiului indicator ruginit pe care 
scria JUNCTION CiTY şi care se legăna deasupra peronului părăsit, 
unde altădată oamenii se urcau în trenurile de călători către St. 
Louis şi Chicago — chiar şi în bătrânul Sunnyland Express, a 
cărui singură oprire în lowa era la Junction City, în drumul său 
spre fabuloasele împărăţii numite Las Vegas şi Los Angeles. 

12 Angle Street - Strada Unghiului, Angel Street - Strada 

îngerului. 
Polițistul Bibliotecii 


81 

Cândva, adăpostul pentru cei fără cămin fusese alb; 
acum, lipsa de îngrijire îi dăduse o culoare cenuşie. Per- 
delele de la ferestre erau curate, dar atârnau obosite, fără 
pic de vlagă. Buruienile se căzneau să crească în curtea 
acoperită de zgură. Sam se gândi că s-ar putea să cuce- 
rească un cap de pod prin iunie, dar deocamdată nu prea 
reuşeau în ceea ce-şi propuseseră. Un butoi ruginit fusese 
aşezat lângă treptele şubrede ce duceau la verandă. Vizavi 
de indicatorul cu Angle Street, prins de un alt stâlp de 
susţinere al verandei, era următorul mesaj: 

ÎN ACEST ADĂPOST ESTE INTERZIS CONSUMUL 

DE ALCOOL! 
DACĂ AVEŢI O STICLĂ, ARUNCAŢI-O AICI ÎNAINTE 

SĂ INTRAŢII! 

Norocul lui era prezent la datorie. Deşi aproape că se 
făcuse sâmbătă seara şi crâşmele şi berăriile din Junction 
City aşteptau, Dirty Dave era aici, fiind şi treaz pe deasupra. 
De fapt, se afla pe verandă, împreună cu alţi doi beţivi. Erau 
preocupaţi de desenarea unor afişe pe nişte cartoane 
dreptunghiulare mari, eforturile lor bucurân-du-se de 
diferite grade de succes. Tipul care şedea pe podea în 
capătul îndepărtat al verandei îşi ţinea încheietura dreaptă 
cu mâna stângă, încercând să-şi domolească tremurul. Cel 
din mijloc lucra cu vârful limbii iţit în colţul gurii şi arăta ca 
un copil de grădiniţă foarte bătrân străduindu-se din 
răsputeri să deseneze un copac ca să câştige o stea de aur 
pe care să i-o arate mamei. Dirty Dave, aşezat într-un 
balansoar din lemn crăpat, aproape de treptele verandei, 
era de departe în cea mai bună ™nrtă, dar toţi trei arătau 
istoviţi, gârboviţi şi mutilaţi. 

— Salut, Dave, zise Sam în timp ce urca treptele. 

82 


Stephen King 

Dave ridică privirea, se uită chiorâş spre el şi îi adresă un 
zâmbet timid. Toţi dinţii pe care-i mai avea erau în faţă. 
Zâmbetul îi scoase la iveală pe toţi cinci. 

— Domnu' Peebles? 

— Da, zise Sam. Ce mai faci, Dave? 

— A, păi io zic că binişor. Binişor. Se uită în jur. Hei, băieţi! 
Salutaţi-l pe domnu' Peebles! E avocat! 

Tipul cu vârful limbii ieşite în colţul gurii se uită spre Sam, 
dădu scurt din cap şi-şi văzu mai departe de afişul lui. Mucii îi 
atârnau de nara stângă. 

— De fapt, zise Sam, eu mă ocup cu afacerile imobiliare, 
Dave. Imobiliare şi asi... 

— Mi-a duseşi Slim Jim*? întrebă pe neaşteptate individul cu 
tremurici. Nu-şi ridicase deloc privirea, dar cuta de concentrare 
din frunte se adânci. Din locul în care se afla, Sam îi vedea 
afişul; era acoperit cu lungi înflorituri portocalii care aduceau 
vag cu nişte cuvinte. 

— Poftim? întrebă Sam. 

— Ele Lukey, zise Dave cu glas scăzut. Nu-i într-una dintre 
zilele lui cele mai bune, domnu' Peebles. 

—  Mi-aduseşi Slim Jim, mi-aduseşi Slim Jim, mi-adu-seşi Slim 
Jim, mânca-ţi-aş? bombănea Lukey fără să ridice privirea. 

—  Aă, scuze... începu Sam. 

— N-are nici un Slim Jim! ţipă Dirty Dave. Ţine-ţi gura şi fă-ţi 
afişu' ăla, Lukey! Sarah le vrea până la şase! Vine-ncoa' special 
pentru asta! 

— Las' că-mi iau io singur Slim Jim, zise Lukey cu o voce joasă 
şi intensă. De n-o fi aşa, să mănânc căcăreze de şobolan. 

B Alimente din categoria snack-food pe bază de carne de vită 
sau de pui. 

Polițistul Bibliotecii 


83 

— Nu-1 băga în seamă, domnu' Peebles, zise Dave. Ce s-a- 
ntâmplat? 

— Ei bine, mă întreb dacă n-oi fi găsit două cărţi când ai venit 
să iei ziarele joia trecută. Nu mai ştiu pe unde le-am pus şi m- 
am gândit să verific. Am depăşit termenul de returnare la 
bibliotecă. 

— Ai o monedă de două'ş'cinci de cenți? întrebă pe 
neaşteptate omul cu vârful limbii ieşit în afară. Cum îi zice? 
Thunderbird?! 

Cu un gest reflex, Sam băgă mâna în buzunar. Dave ÎI 
opri, punându-i palma pe încheietură, parcă cerându-şi 
scuze. 

— Să nu-i daţi nici un ban, domnu' Peebles, zise el. Aşa e 
Rudolph. N-are nevoie de nici un Thunderbird. El şi Bird nu se 
mai înţeleg. N-are nevoie decât de un somn bun. 

— îmi pare rău, Rudolph, zise Sam. Sunt lefter. 

— Mda, tu şi toţi ceilalţi, zise Rudolph. în timp ce revenea la 
afişul lui, bombănea: Cât costă? De două ori cincizeci. 

— N-am văzt nici o carte, zise Dirty Dave. îmi pare rău. Am 
luat ziarele, ca de obicei. Madam V. era acolo şi poa' să-ţi spună. 
N-am făcut nimic rău. 

Dar ochii lui urduroşi şi nefericiţi spuneau că nu se 
aştepta ca Sam să-l creadă. Spre deosebire de Mary, Dirty 
Dave nu trăia într-o lume în care nenorocirea aştepta mai 
încolo, pe drum sau imediat după colţ; lumea lui îl îm- 
presura. Trăia în ea cu puţina demnitate pe care o mai 
Putea aduna. 

Marcă de vin alcoolizat ieftin devenit popular în anii 
cincizeci; 

° reclamă difuzată la radio începea cu aceste cuvinte: 
„What's the 

“ord? Thunderbird. How it's sold? Good and cold. What's 
the pri- 

e- Thirty twice." / „Cum îi zice? Thunderbird. Cum se vinde? 

Bun 
' ^e- Cât costă? De două ori treizeci." 
84 


Stephen King 
— Te cred, zise Sam şi lăsă o mână pe umărul lui Dave. 
— N-am făcut decât să răstorn cutia de ziare într-un sac de-al 
meu, aşa cum am făcut mereu, zise Dave. 
— De-aş avea o mie de Slim Jim, pe toate le-aş hali, zise brusc 
Lukey. Uite-aşa le-aş hălpăi, mânca-ţi-aş! Asta-i papa! Asta-i 
papa! Asta-i papa-de-papa! 
— Te cred, repetă Sam şi bătu cu palma umărul îngrozitor de 
osos al lui Dave. Se pomeni întrebându-se, Dumnezeu să-l 
ajute, dacă nu cumva Dave avea purici. Pe urmele acestui gând 
necaritabil, veni un altul: se întrebă dacă vreunul din ceilalţi 
rotarieni, acei bărbaţi viguroşi şi sănătoşi în faţa cărora avusese 
un aşa de mare succes cu o săptămână în urmă călcaseră în 
ultima vreme prin această parte a oraşului. Se întrebă dacă 
măcar ştiau de Angle Street. Şi se mai întrebă dacă Spencer 
Michael Free se gândise la oameni ca Lukey, Rudolph sau Dirty 
Dave atunci când scrisese că importantă pe lumea asta era 
atingerea umană — atingerea mâinii tale şi a mâinii mele. Sam 
se simţi dintr-o dată ruşinat când îşi aminti de acel discurs, atât 
de plin de entuziasm inocent şi încărcat de o atitudine 
aprobatoare pentru plăcerile simple ale vieţii de orăşel de 
provincie. 
— Asta-i bine, zise David. Atunci pot să vin şi luna viitoare? 
— Desigur. Ai dus ziarele la Centrul de Reciclare, nu? 
—  înm. Dirty Dave arătă cu un deget la al cărui capăt se putea 
vedea o unghie galbenă şi ruptă neregulat. Uite colo. Dar acum 
e-nchis. 

Sam încuviinţă din cap. 

— Tu ce faci aici? întrebă el. 
Polițistul Bibliotecii 


85 

— Ei, îmi omor timpul, zise Dave şi întoarse afişul ca 
să-l poată vedea şi Sam. 

Afişul prezenta imaginea unei femei zâmbitoare, care 
ţinea o farfurie cu friptură de pui, şi primul lucru care-l 
frapa pe Sam fu calitatea deosebită a desenului. Beţiv sau 
nu, Dirty Dave avea aptitudini naturale pentru desen. 
Deasupra imaginii, era scris cu litere ordonate: 

MASĂ CU CARNE DE PUI LA PRIMA BISERICĂ METODISTĂ 

ÎN BENEFICIUL ADĂPOSTULUI PENTRU CEI FĂRĂ LOCUINŢĂ 

DUMINICĂ 15 APRILIE 
ÎNTRE ORELE 18:00 şi 20:00. 
VENIȚI CU TOŢII 

— E înainte de întrunirea AA”, zise Dave, dar nu poţi să pui pe 
un afiş nimic despre AA. Asta pentru că e un fel de secret. 
— Ştiu, zise Sam. Făcu o pauză, apoi întrebă: Tu participi la 
întrunirile AA? Nu trebuie să-mi răspunzi dacă nu vrei. Ştiu că nu 
e treaba mea. 
— Mă duc, spuse Dave, dar e greu, domnu' Peebles. Am prea 
multe păcate şi nu mai pot să le îndrept. Sunt bun o lună, poate 
două, şi o dată am putut să stau treaz aproape un an întreg. Dar 
e greu. Clătină din cap. Se spune că unii nu prea pot să se ţină 
de program. Trebuie că-s unul din ăştia. Dar eu tot încerc. 

Ochii lui Sam erau atraşi de femeia din afiş. Desenul “a 
prea detaliat ca să fie doar o caricatură sau o schiţă, dar 
nici o pictură nu putea fi considerat. Era limpede că uirty 
Dave o făcuse în grabă şi cu toate astea reuşise să 

Abreviere pentru A/coholics Anonymous, organizaţie 
voluntară Pentru cei suferinzi de alcoolism. 
86 StephenKing 
surprindă o anumită blândeţe în privire şi o tentă discretă de 
umor în forma gurii, ca acea ultimă rază de soare de la sfârşitul 
zilei. lar lucrul cel mai ciudat era că femeia i se părea cunoscută 
lui Sam. 

— Asta e o persoană reală? îl întrebă el pe Dave. 

Zâmbetul lui Dave se lăţi şi acesta dădu aprobativ din 
cap. 

— E Sarah. E o fată trăsnet, domnu' Peebles. Dacă n-ar fi fost 
ea, locu' ăsta s-ar fi închis de-acu' cinci ani. Nu ştiu cum face de- 
i convinge pe unii oameni să dea bani taman când ai zice că 


taxele-s prea mari ori că n-o să fim în stare să punem la punct 
şandramaua asta când vin inspectorii de la construcţii. Le zice la 
ăia care dau bani îngeri, dar, de fapt, ea e un înger. Am numit 
locu' după Sarah. Bine'nţeles, Tommy St. John 1-a scris puţin 
greşit când a făcut indicatorul, da' a avut cele mai bune intenţii. 
Dirty Dave tăcu un moment, uitându-se la afişul lui. Fără să 
ridice privirea, adăugă: Tommy e mort acu', bine'nţeles. A murit 
iarna trecută. l-a crăpat ficatul. 

— Oh, făcu Sam şi apoi adăugă jalnic: îmi pare rău. 

— Păi, să nu-ţi pară. A scăpat de toate belelele. 

—  Papa-de papa! exclamă Lukey, ridicându-se. Papa-de capa! 
lote ce mai papa-de-capa făcui, mânca-ţi-aş! 

Veni cu afişul la Dave. Sub literele înflorate portocalii, 
desenase un monstru de femeie ale cărei picioare se sfârşeau 
cu nişte aripi înotătoare de rechin, despre care Sam presupuse 
că voiau să fie pantofi. Pe o mână, într-un echilibru precar, ţinea 
o farfurie diformă, ce părea a fi vârfuită cu şerpi albaştri. în 
cealaltă mână ţinea strâns un obiect cilindric de culoare maro. 

Dave luă afişul de la Lukey şi-l examina. 

— Asta e bun, Lukey. 

Polițistul Bibliotecii 


87 

Buzele lui Lukey se întinseră într-un zâmbet voios. Arătă 

spre obiectul maro. 

— lote, Dave! Ţine-n mână un Slim Jim, mâncaţi-aş! 

— Păi, da, sigur că are. Foarte bine. Du-te-năuntru şi dă 
drumu' la tv, dacă vrei. Tre' să-nceapă Star Trek imediat. Tu cum 
stai, Dolph? 

— lo desenez mai bine când îs agitat, zise Rudolph şi-i dădu 
afişul lui Dave. 

Pe el se putea vedea un copan uriaş de pui şi nişte femei 
şi bărbaţi înarmaţi cu ţăruşi, care stăteau în jur şi se uitau în 
sus la respectivul copan. 

— E o viziune mai fantezistă, îi explică Rudolph lui Sam, 
rostind cuvintele cu oarecare agresivitate. 
— îmi place, zise Sam. 

Şi chiar îi plăcea. Afişul lui Rudolph îi amintea de o 
caricatură din Nezv Yorker, una dintre cele pe care uneori nu 
reuşea să le înţeleagă din pricina excesului de supra- 
realism. 

— Bun. Rudolph îl cercetă mai îndeaproape. Şi sigur 
n-ai nici un bănuţ la tine? 

— Nu, spuse Sam. 

Rudolph încuviinţă din cap. 

— într-un fel, e bine. Dar într-alt fel, e-un căcat îm 
prăştiat. 

Se duse după Lukey înăuntru şi curând după aceea prin 
uşă răzbătură acordurile temei din Star Trek. William 
Shatner le spunea beţivilor şi epavelor de pe Angle Street 
că misiunea lor era să meargă cu îndrăzneală spre locuri în 
care nimeni nu mai fusese vreodată. Sam bănuia că unii 
dintre telespectatori fuseseră “eja acolo. 

Nu prea mai vine nimeni la mesele astea afar' de 0" 
ăştia, şi de câţiva membri AA din oraş, zise David, 
88 Stephen King 
dar ne dă ceva de făcut. Lukey nu mai vorbeşte aproape deloc, 
afar' de atunci când desenează. 
— Eşti nemaipomenit de bun, îi spuse Sam. Zău că eşti, Dave. 
De ce nu... Se opri. 
— Dece nu ce, domnu' Peebles? îl întrebă Dave cu blândeţe. 
De ce nu mă folosesc de mâna mea dreaptă ca să câştig un 


ban? Păi, din acelaşi motiv pen' care nu pot să mă ţin de-o 
slujbă. A trecut ziua când mai puteam şi io să fac altceva. 

Sam nu mai ştia ce să mai spună. 

— O-ncercare am făcut, totuşi. Ştiaţi c-am fost la Şcoa 
la Lorillard din Des Moines cu bursă completă? Cea mai 
bună şcoală de arte plastice din Midwest. Am picat la 
examene din primul semestru. Băutura. N-are-a face. 
Vreţi să intraţi să beţi o cafea, domnu' Peebles? Să mai 
staţi pe-aci? Ca s-o cunoaşteţi pe Sarah? 

— Nu, trebuie să plec. Am nişte treburi de rezolvat. Şi chiar 
avea. 

— Bine. Şi sigur nu sunteţi supărat pe mine? 

— Nici un pic. Dave se ridică. 


— Atunci, ere' c-o să mă duc şi io în casă, zise. A fost o zi 
frumoasă, da' se face frig acu'. S-aveţi o seară frumoasă, 
domnu' Peebles. 
— Mersi, zise Sam, deşi se îndoia c-o să aibă prea multe 
motive de încântare în această seară de sâmbătă. Dar maică-sa 
avea o altă vorbă: cea mai bună cale să scapi de gustul neplăcut 
al unui medicament era să-l înghiţi cât mai repede cu putinţă. 
Şi chiar aşa intenţiona sa procedeze. 

Cobori treptele adăpostului de pe Angle Street, în vreme ce 
Dirty Dave Duncan se duse înăuntru. 

2 

Aproape că ajunsese la maşină când o coti în direcţia 
Centrului de Reciclare. Străbătu fără grabă terenul acoperit de 
zgură şi de buruieni, uitându-se la lungul tren de marfă ce 
dispărea în direcţia Camden şi Omaha. Luminile roşii de la 
vagonul de serviciu licăreau ca nişte stele gata-gata să se 
stingă. Din nu ştiu ce motiv, trenurile de marfă îl făceau mereu 
să se simtă singur, iar acum, după discuţia cu Dirty Dave, se 
simţea mai singur ca oricând. In puţinele rânduri când se 
întâlnise cu Dave, în timp ce acesta îi aduna ziarele, omul i se 
păruse a fi un tip vesel, aproape caraghios. în seara asta, Sam 
îşi zise că văzuse ce se afla în spatele măștii, iar ceea ce văzuse 
îl făcuse să se simtă nefericit şi neajutorat. Dave era un om 
pierdut, liniştit, dar complet pierdut, folosin-du-şi talentul, fără 
doar şi poate considerabil, ca să deseneze afişe pentru o masă 
de caritate la o biserică. 


Ca să ajungi la Centrul de Reciclare trebuia să treci prin nişte 
zone acoperite de gunoaie — mai întâi paginile îngălbenite cu 
reclame, care scăpaseră din vechile numere ale ziarului local, 
Gnzette, apoi sacii menajeri rupti şi, în fine, centura de asteroizi 
formată din sticle sparte şi cutii deformate. Obloanele micii 
clădiri din şindrilă erau trase. Pe anunţul atârnat de uşă scria 
simplu: ÎNCHIS. 

Sam îşi aprinse o ţigară şi porni înapoi, spre maşină. Abia 
apucă să facă cinci-şase paşi când văzu pe jos ceva *arniliar. O 
ridică, era supracoperta cărţii Cele mai îndră-£"° poeme ale 
poporului american. Pe ea fusese ştampilată 
90 


Stephen King 
inscripţia: PROPRIETATE A BIBLIOTECII PUBLICE DIN JUNCTION 
CITY. 

Deci acum nu mai încăpea nici o îndoială. Pusese cărţile 
deasupra teancului de ziare din cutia de Johnnie Walker şi uitase 
de ele. Peste cărţi pusese celelalte ziare: de marţi, de miercuri şi 
de joi. Pe urmă, Dirty Dave venise joi, spre prânz, şi răsturnase 
întreaga daraveră în sacul lui din plastic. Sacul ajunsese în 
cărucior, căruciorul ajunsese aici şi asta era tot ce mai 
rămăsese — o supra-copertă mânjită de o urmă noroioasă de 
pantof sport. 

Sam lăsă vântul să-i zboare supracoperta dintre degete şi se 
duse agale la maşină. Avea de făcut un comision şi faptul că 
trebuia să rezolve treaba respectivă la ora mesei de seară era 
cât se poate de potrivit. 

| se părea că trebuie să mănânce o cioară!$. 

Capitolul 6 
BIBLIOTECA (II) 
1 
^ t >e la jumătatea drumului spre bibliotecă, o 
vX-Xidee îi veni dintr-o dată: era atât de eviden- 
V tă, încât nu-i venea să creadă că nu-i trecuse 
prin minte mai devreme. Pierduse două cărți împrumu- 

15 în original este folosită expresia eat crom care înseamnă a 

fi supus unei situații umilitoare. 
Polițistul Bibliotecii 91 
tate de la bibliotecă. Descoperise că acestea fuseseră distruse. 
O să le plătească. 

Si cu asta, basta. 

îşi dădu seama că Ardelia Lortz reuşise să-l facă să 
gândească asemenea unui puşti de clasa a patra mai bine decât 
îşi închipuise. Când un copil pierdea o carte, era sfârşitul lumii; 
neajutorat, se chircea sub umbra birocraţiei şi aştepta ca 
Polițistul Bibliotecii să-şi facă apariţia. Dar nu exista nici o Poliţie 
a Bibliotecii şi Sam, ca adult, ştia foarte bine asta. Existau doar 
angajaţi ai primăriei, precum madam Lortz, care uneori aveau o 
părere exagerat de bună despre locul lor în schema generală a 
lucrurilor, şi contribuabili ca el, care uneori uitau că ei erau 
câinele care dădea din coadă, şi nu invers. 

„O să intru, o să-mi cer scuze şi după aia o s-o rog să-mi 


trimită o factură pentru înlocuirea exemplarelor pierdute", îşi 
zise Sam. „Şi gata. Cu asta, basta." 

Era uluitor de simplu. 

Simţindu-se încă uşor neliniştit şi uşof stânjenit (dar mult mai 
stăpân pe această furtună stârnită într-un pahar), Sam parcă 
vizavi de Bibliotecă. Lampioanele de caleaşca, de-o parte şi de 
alta a intrării, erau aprinse, aruncând o lumină albă şi caldă pe 
trepte şi pe faţada de granit. Seara împrumuta clădirii o 
blândeţe şi un aer primitor, care cu siguranţă lipsiseră la prima 
lui vizită — sau poate că acum primăvara se înstăpânise în mod 
vădit, ceea ce nu fusese cazul în acea zi noroasă de martie când 
dăduse ochii pentru prima oară cu balaurul care sălăş-luia aici. 
Chipul ameninţător al robotului din piatră dispăruse. Redevenise 
biblioteca publică. 

Sam dădu să coboare din maşină şi deodată se opri. rimise 
cadou o revelaţie, iar acum iată că i se îngăduia o alta. 

92 StephenKing 

Faţa femeii din afişul lui Dirty Dave îi reveni în minte, femeia 
cu farfuria cu pui fript. Cea căreia David îi zisese Sarah. 

Femeia i se păruse familiară lui Sam şi, dintr-o dată, vreun 
circuit obscur din creierul lui se declanşa şi ştiu de ce. 

Fusese Naomi Higgins. 

2 

Trecu de doi băieţi îmbrăcaţi cu geci inscripţionate cu emblema 
liceului din Junction City şi prinse uşa înainte să se închidă de-a 
binelea. Păşi în foaier. Primul lucru care-l frapa fu sunetul. Sala 
de lectură de dincolo de treptele de marmură nu era în nici un 
caz gălăgioasă, dar nici nu era oaza de linişte deplină care-l 
întâmpinase pe Sam în după-amiaza zilei de vineri, în urmă cu 
puţin mai mult de o săptămână. 

„Ei, dar acum e sâmbătă seara", îşi zise el. „Sunt copii aici, 
poate studiază pentru examenele de la jumătatea semestrului”. 

Dar ar fi îngăduit Ardelia Lortz o asemenea sporovăială, chiar 
şi aşa înăbuşită cum era? Judecând după zgomot, răspunsul 
părea să fie afirmativ, dar cu siguranţă că nu se potrivea cu 
personajul. 

Al doilea aspect era legat de acea poruncă mută formată 
dintr-un singur cuvânt, montată pe un şevalet. 

LINIŞTE! 
dispăruse. Fusese înlocuită cu un tablou al lui Thomas Jefferson. 


Dedesubt, era scris acest citat: 
Polițistul Bibliotecii 


93 
Nu pot să trăiesc fără cărți. 
— Thomas Jefferson (dintr-o 
scrisoare către John Adams). 
10 iunie 1815 

Sam studie tabloul o clipă, gândindu-se că reuşea să 
schimbe complet gustul din gura celui ce se pregătea să 
intre în bibliotecă. 

LINIŞTE! 
inducea simţăminte de îngrijorare şi nelinişte (şi dacă, de 
exemplu, cineva suferea de un deranjament stomacal sau 
dacă cineva simţea că ar putea fi lovit dintr-o clipă-n alta de 
un atac de flatulenţă nu neapărat silenţioasă?). 
„Nu pot să trăiesc fără cărti", 

pe de altă parte, inducea simţăminte de plăcere şi de ne- 
răbdare — te făcea să te simţi la fel ca nişte meseni flă- 
mânzi atunci când în sfârşit li se aduce mâncarea. 

Meditând asupra efectelor importante pe care le putea 
produce un lucru atât de mărunt, Sam pătrunse în 
Bibliotecă şi... încremeni. 

3 

în sala principală era mult mai luminos decât la prima sa 
vizită, dar asta era doar una dintre schimbări. Scările care 
se înălţau până spre zonele întunecate ale rafturilor 
superioare dispăruseră. Nu mai era nevoie de ele, Pentru că 
acum tavanul se înălța doar la doi metri şi ju- 

94 


Stephen King 

mătate, doi metri şi optzeci de centimetri deasupra podelei, în 
loc de nouă până la doisprezece metri. Dacă voiai să iei o carte 
de pe unul din rafturile de sus, nu trebuia decât să te foloseşti 
de unul din taburetele împrăştiate la vedere. Revistele erau 
aranjate într-un evantai plăcut vederii pe o masă largă, de lângă 
biroul de recepţie. Raftul din stejar, de care stătuseră atârnate 
precum nişte piei de animale moarte, dispăruse. La fel şi afişul 
pe care scria: 

PUNEŢI TOATE REVISTELE LA LOCUL LOR! 

Raftul cu romane noi era tot acolo, dar afişul, care limita la 
şapte zile termenul de împrumut, fusese înlocuit cu unul care 
îndemna: CITIŢI UN BESTSELLER — PENTRU CĂ E DISTRACTIV! 

Oamenii — în majoritate, tineri — intrau şi ieşeau, vorbind cu 
glas scăzut. Cineva chicoti. Era o rumoare uşoară, relaxată. 

Sam ridică privirea spre tavan, încercând cu disperare să 
priceapă ce naiba se întâmplase acolo. Luminatoarele înclinate 
dispăruseră. Porţiunile excesiv de înalte ale încăperii fuseseră 
mascate de un modern tavan suspendat. Globurile demodate 
fuseseră înlocuite de un sistem de iluminat fluorescent, montat 
în noul tavan. 

O femeie, care se îndrepta spre biroul principal cu un vraf de 
romane polițiste în braţe, urmări privirea ridicată spre tavan a 
lui Sam, nu văzu acolo nimic neobişnuit, după care începu să se 
uite cu suspiciune la Sam. Unul dintre băieţii aşezaţi la pupitrul 
lung din dreapta mesei cu reviste le făcu semn cu cotul colegilor 
săi şi arătă cu mâna spre Sam. Un altul se bătu cu degetul la 
tâmplă şi cu toţii începură să chicotească înăbuşit. 

Polițistul Bibliotecii 


95 

Sam nu băgă în seamă nici privirile lungi, nici chicotelile. 
Nu-şi dădea seama că se oprise la intrarea în sala principală 
de lectură şi se holba la tavan, cu gura căscată, încerca să 
se acomodeze cu această schimbare importantă. 

„Ei bine, de când ai fost aici ultima oară, au pus un tavan 
suspendat. Şi ce-i cu asta? Probabil că aşa se păstrează mai 
bine căldura. 

Da, dar madam lLortz n-a pomenit nimic despre 
schimbări." 

E drept, dar de ce să-i fi spus aşa ceva? Că doar Sam nu 
se număra nici măcar printre clienţii frecvenți ai bibliotecii, 
nu? 

„Ar fi trebuit totuşi să fie supărată. Mi-a creat impresia 
unei tradiţionaliste inflexibile. Nu i-ar fi plăcut asta. Câtugşi 
de puţin." 

Asta era adevărat, dar mai era ceva, ceva şi mai tul- 
burător. Montarea unui tavan suspendat era o renovare 
majoră. Sam nu pricepea cum se putea face asta doar într-o 
săptămână. Şi cum rămânea cu rafturile înalte şi cu toate 
cărţile care se aflaseră pe ele? Unde dispăruseră rafturile? 
Unde dispăruseră cărţile? 

Acum şi alţii se uitau la Sam; chiar şi una dintre bi- 
bliotecarele asistente se uita la el de dincolo de biroul de 
recepţie. Rumoarea însufleţită şi totodată reţinută din sala 
încăpătoare încetase. 

Sam se frecă la ochi — de-adevăratelea — şi se uită din 
nou în sus la tavanul suspendat cu sistemul de iluminat 
fluorescent încorporat. Era tot acolo. 

„Am greşit biblioteca!" îşi zise el simțind cum mintea '-o 
ia razna. „Asta trebuie să fie!" 

Mintea lui derutată sări mai întâi asupra ideii, după are 
se retrase, ca o pisicuţă care a fost păcălită să se re- 

96 Stephen King 


peadă asupra unei umbre. Chiar dacă Junction City era destul de 
mare după standardele statului lowa, cu o populaţie de circa 
treizeci şi cinci de mii de locuitori, era ridicol să-ţi închipui că 
putea să susţină două biblioteci, în plus, amplasarea clădirii şi 
configuraţia încăperii erau corecte... doar că toate celelalte erau 


aiurea. 


Sam se gândi, preţ de o clipă, dacă era posibil să fi înnebunit, 
apoi alungă această idee. Se uită în jur şi observă pentru prima 
oară că toţi se opriseră din ceea ce făceau. Cu toţii se uitau la 
el. Simţi nevoia momentană şi nebunească să le spună: „Vedeţi- 
vă de treburile voastre — nu făceam decât sa remarc că 
întreaga bibliotecă s-a schimbat săptămâna asta." In loc de 
asta, se duse agale la masa pentru reviste şi luă de-acolo un 
exemplar din US News & World Report. începu s-o răsfoiască, 
chipurile cu mare interes şi observă cu coada ochiului cum 
oamenii din încăpere reveneau la activităţile de dinainte. 

Când simţi că se poate mişca fără să atragă atenţia, Sam 
puse revista pe masă şi se îndreptă încet spre Biblioteca pentru 
Copii. Se simţea întrucâtva ca un spion care traversează un 
teritoriu inamic. Plăcuța de deasupra uşii era aceeaşi, cu litere 
aurii pe stejarul întunecat şi cald, dar afişul era diferit. Scufita 
Roşie surprinsă în clipa îngrozitoarei sale revelații fusese 
înlocuită de nepoţii ră-ţoiului Donald, Huey, Dewey şi Louie. în 
costume de baie, aceştia se aruncau într-o piscină umplută cu 
cărţi. Dedesubt, legenda imaginii spunea: 

VENIȚI CU NOI! SĂ CITEŞTI E MINUNAT! 

— Ce naiba se-ntâmplă aici? bombăni Sam. Inima începu să-i 
bată prea repede. Simţea cum o sudoare fină îi acoperă braţele 
şi spinarea. Dacă ar fi fost doar afişul, ar 

Polițistul Bibliotecii 97 
fi putut să presupună că madam Lortz fusese concediată... dar 
nu era doar afişul. Era totul. 

Deschise uşa Bibliotecii pentru Copii şi aruncă o privire 
înăuntru. Văzu aceeaşi agreabilă lume mică, cu mesele şi 
scaunele joase, aceleaşi perdele de culoare albastru deschis, 
aceeaşi ţâşnitoare montată pe perete. Numai că acum tavanul 
suspendat de aici se potrivea cu tavanul suspendat din sala de 
lectură principală, iar toate afişele fuseseră schimbate. Copilul 
care ţipa în seda-nul negru 

(Simon Nerodul — îi spun Simon Nerodul, copiii îl dispreţuiesc, 
mi se pare ceva cât se poate de sănătos, nu?) dispăruse, aşa cum 
dispăruse şi Polițistul Bibliotecii cu trendul şi cu steaua lui 
ciudată, cu multe colţuri. Sam se dădu înapoi, se întoarse şi 
porni încet spre biroul principal de tranzit. Avea senzaţia că 
întreg corpul i se prefăcuse în sticlă. 

Doi asistenţi — un băiat şi o fată de vârsta colegiului — îl 


priveau în timp ce se apropia. Sam nu era într-atât de tulburat 
încât să nu vadă că ce doi păreau a fi uşor neliniştiţi. 

„Fii cu băgare de seamă. Nu... fii NORMAL. Deja îşi închipuie că 
eşti pe jumătate într-o ureche." 

Se gândi pe neaşteptate la Lukey şi un impuls oribil, 
distructiv, încercă să pună stăpânire pe el. Parcă se şi vedea 
deschizând gura şi ţipând la cei doi tineri neliniştiţi să-i dea 
imediat câteva Slim Jims, mânca-ţi-aş, fiindcă asta era papa, 
asta era papa, asta era papa-de-papa. 

In schimb, vorbi cu o voce calmă şi joasă: 

— Mă întreb dacă m-aţi putea ajuta. Trebuie să vorbesc cu 
bibliotecarul. 

— Vai, îmi pare rău, spuse fata. Domnul Price nu vine “ci 
sâmbătă seara. 

98 


Stephen King 

Sam privi în jos, la birou. Ca şi la vizita sa precedentă la 
bibliotecă, lângă aparatul pentru microfilme se afla o plăcuţă cu 
un nume, dar nu mai scria 

A. LORTZ 
Acum scria 
DL PRICE 

în gând o auzi pe Naomi zicând: Era înalt? Slab? Pe la cincizeci 
de ani? 

—Nu, spuse el. Nu domnul Price. Şi nici domnul 
Peckham. Pe cealaltă o caut. Ardelia Lortz. 

Băiatul şi fata schimbară priviri nedumerite. 
— Aici nu lucrează nimeni pe care să-l cheme Ardelia Lord, 
zise băiatul. Probabil că vă gândiţi la o altă bibliotecă. 
— Nu Lord, le spuse Sam. Vocea lui părea să vină de la mare 
depărtare. Lortz. 
— Nu, zise şi fata. De bună seamă că faceţi o confuzie, 
domnule. 

începeau să se uite la el cu suspiciune şi, cu toate că Sam ar 
fi vrut să insiste şi să le spună că bineînțeles că Ardelia Lortz 
lucra acolo, o întâlnise cu doar opt zile în urmă, îşi impuse să 
bată în retragere. Şi, într-un fel, totul avea o logică perfectă, nu? 
E drept, o logică perfectă în cadrul unei nebunii desăvârşite, dar 
asta nu schimba faptul că logica interioară rămânea intactă. Ca 
şi afişele, luminatoarele şi rastelul pentru reviste, Ardelia Lortz 
încetase pur şi simplu să mai existe. 

Naomi vorbi din nou în mintea sa: Oh! Doamna Lortz, zici? 
Cred c-afost amuzant. 
Polițistul Bibliotecii 


99 

— Naomi a recunoscut numele, bâigui el. 

Acum cei doi asistenţi se uitau la el cu expresii identice de 
consternare. 

— Vă rog să mă scuzaţi, spuse Sam şi încercă să zâmbească, 
simțind însă că zâmbeşte strâmb. Am o zi proastă. 

— Da, spuse băiatul. 

— Se mai întâmplă, spuse şi fata. 

„Ăştia-şi închipuie că-s nebun", îşi zise Sam, „şi ştii ceva? 
Nu-i învinuiesc deloc." 

— Vă mai putem ajuta cu ceva? întrebă băiatul. 

Sam deschise gura să spună nu — după care ar fi bătut 
grăbit în retragere — dar deodată se răzgândi. Unde-a mers 
mia, meargă acum şi suta. 

— De cât timp e domnul Price bibliotecar-şef? 

Cei doi asistenţi schimbară încă o privire. Fata ridică din 
umeri. 

— Păi, de când suntem şi noi aici, zise ea, dar asta nu e foarte 
de mult, domnule...? 

— Peebles, zise Sam, întinzând mâna. Sam Peebles. îmi cer 
scuze. De bună seamă că manierele mele au plecat cu sorcova, 
împreună cu restul minţii mele. 

Amândoi se relaxară puţin — era un lucru imposibil de 
definit, dar era acolo şi îl ajută pe Sam să facă la fel. 
Tulburat sau nu, reuşise să-şi păstreze măcar o parte din 
capacitatea sa deloc neglijabilă de a-i face pe oameni să se 
simtă în largul lor. Un agent imobiliar şi de asigurări care nu 
reuşeşte să facă asta trebuie să-şi găsească o altă ocupaţie. 

M— Eu sunt Cynthia Berrigan, spuse ea, scuturându-i 
mâna fără prea multă hotărâre. lar el e Tom Stanford. 

—încântat să vă cunosc, zise Tom Stanford. Nu pă 
rea întru totul convins de ceea ce spusese, dar şi el se 
grăbi să scuture mâna întinsă de Sam. 

100 Stephen King 

— Mă scuzaţi? întrebă femeia cu romanele polițiste. Poate 
cineva să mă ajute, vă rog? O să-ntărzii la jocul de bridge. 

— Mă ocup eu, îi spuse Tom lui Cynthia şi se duse mai încolo 
ca să înregistreze cărţile femeii. 

Fata zise: 

— Eu şi Tom mergem la colegiul din Chapelton, domnule 


Peebles. Aici ne facem orele de practică. Sunt aici de trei 
semestre deja — domnul Price m-a angajat primăvara trecută. 
Tom a venit aici astă-vară. 

— Domnul Price e singurul angajat cu normă întreagă? 

—  înî. Avea nişte ochi căprui frumoşi şi acum vedea o undă de 
îngrijorare în ei. E ceva în neregulă? 

— Nu ştiu. Sam nu se putu abţine şi se uită din nou în sus. 
Tavanul ăsta suspendat a fost aici de când ai început să lucrezi? 

Ea se uită în direcţia în care se uita şi el. 

— Mă rog, zise ea, nu ştiam că aşa se cheamă, dar aşa a fost 
de când sunt aici. 

— întreb pentru că aveam în cap că ar trebui să fie nişte 
luminatoare. 

Cynthia zâmbi. 

— Păi, da, sigur. Adică, le poţi vedea de afară, dacă 
te uiţi la clădire dintr-o parte. Şi, bineînţeles, se pot ve 
dea de pe rafturile de depozitare a cărţilor, dar sunt aco 
perite cu scânduri. Luminatoarele, alea sunt acoperite, 
nu rafturile. Şi cred că sunt aşa de ani de zile. 

De ani de zile. 

— Şi n-ai auzit niciodată de Ardelia Lortz? Fata clătină din cap. 
— Nu, îmipare rău. 

— Dar despre Poliţia Bibliotecii? întrebă impulsiv Sam-Fata 
râse. 

Polițistul Bibliotecii 


101 

—Doar de la bătrâna mea mătuşă. Ea îmi zicea că, 
dacă nu aduc cărţile înapoi la timp, Poliţia Bibliotecii o 
să vină să mă ia. Dar asta se-ntâmpla de mult, în Provi- 
dence, Rhode Island, pe când eram o fetiţă. Cu mult 
timp în urmă. 

„Bineînţeles", îşi zise Sam. „Să tot fie vreo zece, doi- 
sprezece ani de-atunci. Ehei, tocmai pe vremea când di- 
nozaurii umblau pe pământ." 

— Ei, atunci, mulţumesc pentru informaţii. N-am vrut să vă 
sperii. 

— Nici nu ne-aţi speriat. 

— Ba cred că da, puţin. Am fost derutat, o secundă. 

— Cine e Ardelia Lortz? întrebă Tom Stanford, care tocmai se 
întorsese. Parcă-mi spune ceva numele ăsta, dar al naibii să fiu 
dacă ştiu de unde să-l iau. 

— Asta e. Nu prea ştiu cu adevărat, zise Sam. 

— Ei bine, mâine e închis aici, dar domnul Price o să vină luni 
după-amiază şi luni seară, spuse el. Poate-o să vă spună dânsul 
ce doriţi să aflaţi. 

Sam încuviinţă din cap. 

— Cred c-am să vin să-l văd. Oricum, vă mulţumesc, încă o 
dată. 

— Suntem aici ca să ajutăm, dacă putem, zise Tom. Aş fi vrut 
să vă pot ajuta mai mult, domnule Peebles. 

— Şi eu, spuse Sam. 


4 
^# / u avu nimic până se întoarse la maşină şi 
(N deodată, pe când descuia portiera, toţi 
>y 0 muşchii din abdomen şi din picioare păru- 
“a să cedeze. Trebui să se sprijine cu o mână de acoperi- 
102 StephenKing 


şui maşinii, ca să nu cadă în timp ce deschidea portiera. Nu se 
urcă, ci pur şi simplu se prăbuşi în spatele volanului şi rămase 
acolo, abia trăgându-şi sufletul şi între-bându-se oarecum 
alarmat dacă avea să leşine. 

„Ce se întâmplă aici? Mă simt ca un personaj din vechiul show 
al lui Rod Serling"!. «Supun examinării una bucată Samuel 
Peebles, fost rezident în Junction City, acum fiind agent imobiliar 
şi de asigurări în... Zona Crepusculară.»" 


Da, aşa păreau să arate lucrurile. Doar la televizor era cumva 
amuzant să-i vezi pe oameni cum încearcă să facă faţă unor 
întâmplări inexplicabile. Sam descoperea că inexplicabilul îşi 
pierdea o bună parte din farmec arunci când tu erai cel nevoit 
să te lupti cu el. 

Se uită înspre bibliotecă, locul unde oamenii veneau şi de 
unde plecau sub lumina blândă a felinarelor de caleaşca. 
Bătrâna doamnă cu romanele polițiste mergea de-a lungul 
străzii, probabil îndreptându-se spre locul de desfăşurare a 
partidei de bridge. Două fete coborau treptele, vorbind şi 
râzând, ţinând cărţile la piepturile lor de adolescente. Totul 
părea cât se poate de normal... şi bineînţeles că era. Biblioteca 
anormală fusese cea în care intrase în urmă cu o săptămână. 
Singurul motiv pentru care ciudăţeniile nu-l izbiseră mai 
puternic, presupunea el, fusese faptul că mintea lui fusese 
concentrată asupra blestematului de discurs. 

„Nu te gândi la asta", îşi porunci el, deşi se temea că avea să 
fie una din acele ocazii când mintea sa refuza să asculte de 
asemenea porunci. „Fă şi tu precum Scarlett O'Hara şi 
gândeşte-te la asta mâine. De îndată ce va răsări soarele, toate 
astea vor fi mult mai logice." 

Porni maşina şi se gândi la asta tot drumul către casa. 

Creatorul serialului Zona crepusculară. 
Capitolul 7 
TERORI NOCTURNE 
1 


V 


rimul lucru pe care-1 făcu după ce intră fu să verifice robotul 
telefonic. Pulsul i se acceleră un pic când văzu că luminiţa ce 
semnala MESAJE ÎN AŞTEPTARE era aprinsă. 

„Ea trebuie să fie. Nu ştiu cine-o fi cu adevărat, dar încep să 
cred că n-o să fie mulţumită până n-o să mă scoată din minţi 
complet." 

„Atunci, nu-l mai asculta", îl îndemnă o altă parte a minţii 
sale, iar Sam era acum atât de derutat încât nu-şi mai dădea 
seama dacă era o idee raţională sau nu. Părea rezonabilă, dar în 
acelaşi timp părea şi o mică laşitate. De fapt, îşi dădu seama că 
stătea acolo asudat, rozân-du-şi unghiile şi deodată gemu — un 


zgomot moale, exasperat. 
104 Stephen King 

„Din clasa a patra, direct la spitalul de nebuni", îşi zise el. „Ei 
bine, să fiu al naibii dac-o să meargă aşa, scumpo." 

Apăsă butonul. 

„Salut!" spuse o voce bărbătească înăsprită de whisky. 
„Joseph Randowski la telefon, domnule Peebles. Numele meu de 
scenă e Uluitorul Joe. Am sunat ca să vă mulţumesc fiindcă m- 
aţi înlocuit la întrunirea Kiwanis sau ce întrunire o fi fost. Voiam 
să vă spun că mă simt mult mai bine — gâtul meu a fost doar 
luxat, nu rupt, cum s-a crezut la început. îţi trimit un teanc de 
bilete gratuite la spectacol. Dă-le şi dumneata la prieteni. Ai 
grijă de tine. încă o dată, mulţumesc. Pa." 

Caseta se opri. Lampa care semnaliza TOATE MESAJELE AU FOST 
REDATE se aprinse. Sam pufni înciudat de sperietura prin care 
trecuse — dacă Ardelia Lortz dorise ca el să ajungă să se sperie 
şi de umbra lui, obținuse exact ce voise. Apăsă butonul de 
derulare înapoi şi un nou gând îi veni în minte. Derularea înapoi 
a casetei care preluase mesajele devenise un obicei la el, dar 
asta însemna că vechile mesaje erau şterse de cele noi, care se 
înregistrau peste ele. Mesajul lăsat de Uluitorul Joe ştersese 
mesajul precedent al Ardeliei. Singura lui dovadă că această 
femeie existase cu adevărat dispăruse. 

Dar asta nu era adevărat, nu? Mai era şi legitimaţia de 
bibliotecă. Stătuse în faţa blestematului de birou de înregistrare 
şi o văzuse cum se semnase cu litere mari şi înflorite. 

Sam îşi scoase portofelul şi îl scotoci de trei ori până se văzu 
nevoit să recunoască faţă de sine însuşi că legitimaţia de 
bibliotecă dispăruse şi ea. Şi se gândi că ştia de ce. îşi amintea 
vag cum o băgase în buzunarul interior al cărţii Cele mai 
îndrăgite poeme ale poporului american. 

Polițistul Bibliotecii 10 5 

Ca să o ţină la loc sigur. Ca să n-o piardă. 

Nemaipomenit. Pur şi simplu, nemaipomenit! Sam se aşeză pe 
canapea şi-şi sprijini fruntea de mână. Capul începea să-l 
doară. 

2 

Un sfert de oră mai târziu, îşi încălzea o conservă de supă pe 
cuptor, sperând că o mâncare caldă i-ar putea alina durerea de 
cap, când se gândi din nou la Naomi — Naomi care semăna atât 


de bine cu femeia din afişul lui Dirty Dave. întrebarea dacă 
Naomi ducea sau nu o viaţă secretă de un anume fel sub 
numele de Sarah trecuse într-un plan secundar faţă de ceva ce 
părea cu mult mai important, cel puţin în acel moment: Naomi 
ştiuse cine fusese Ardelia Lortz. Dar reacţia ei la auzul numelui... 
fusese puţin cam ciudată, nu? O surprinsese timp de un 
moment sau două şi încercase să o dea pe glumă, şi atunci a 
sunat telefonul şi fusese Burt Iverson, iar... 

Sam se strădui să rememoreze discuţia şi constată cu tristeţe 
cât de puţin îşi amintea. Naomi spusese că Ardelia era o 
ciudată, bun; de asta era sigur, dar din păcate de nimic altceva. 
Atunci nu păruse important. în momentul acela, important părea 
să fi fost saltul uriaş pe care-l făcuse cariera sa. lar acel lucru 
rămăsese important, dar acesta părea să-i fi minimalizat 
însemnătatea. De fapt, părea să fi minimalizat totu/. Mintea lui 
revenea întruna la acel modern şi practic tavan suspendat, pre- 
cum şi la rafturile scunde pentru cărţi. Nu credea că era nebun, 
câtuşi de puţin, dar începea să simtă că, dacă nu lămurea 
chestia asta, s-ar putea să înnebunească. Era ca 
106 


Stephen King 

şi cum descoperise o gaură în centrul capului său, una atât de 
adâncă, încât puteai să arunci lucruri în ea şi să nu auzi nici un 
plescăit, indiferent cât de mari erau lucrurile aruncate sau cât 
de mult aşteptai cu urechea ciulită ca să auzi sunetul. 
Presupunea că senzaţia o să treacă — poate — dar până una 
alta era îngrozitoare. 

Regla arzătorul de sub supă pe o poziţie inferioară, se duse în 
biroul de lucru şi găsi numărul de telefon al lui Naomi. Sună de 
trei ori şi apoi o voce răguşită, de vârstnică, spuse: 

— Cine e, vă rog? 

Sam recunoscu vocea dintr-o dată, cu toate că n-o mai văzuse 
pe posesoarea ei în persoană de aproape doi ani. Era mama lui 
Naomi, cea cu sănătatea în pioneze. 

— Bună ziua, doamnă Higgins, spuse el. Sam Peebles 
e la telefon. 

Se opri şi aşteptă ca ea să spună „Oh, bună, Sam" sau poate 
„Ce mai faci?", dar nu auzi decât respiraţia îngreunată de 
emfizem a doamnei Higgins. Sam nu se numărase niciodată 
printre preferaţii ei şi se părea că absenţa n-o făcuse să-l aibă 
mai mult la inimă. 

Dat fiind că ea n-avea de gând să întrebe, Sam decise că n-ar 
strica să o facă el: 

— Ce mai faceţi, doamnă Higgins? 
— Amşizile bune, dar şi zile rele. 

Pentru o clipă, Sam rămase perplex. Părea să fie una dintre 
acele remarci la care nu există o replică adecvată, „îmi pare rău 
să aud asta" nu se potrivea, dar „E nemaipomenit, doamnă 
Higgins!" ar fi sunat şi mai rău. 

Se hotări să întrebe dacă putea vorbi cu Naomi. 

—  Aieşit în oraş în seara asta şi nu ştiu când o să se-ntoarcă. 
—  Vreţi s-o rugaţi să mă sune? 
Polițistul Bibliotecii 10 7 

—Eu mă duc la culcare. Şi să nu-mi ceri să-i las un 
bilet, fiindcă mă chinuie rău artrita. 

Sam oftă. 

— Lăsați, că sun eu mâine. 

— Mâine dimineaţă ne ducem la biserică, preciza doamna 
Higgins cu aceeaşi voce monotonă, deloc îndatoritoare, iar 
mâine după-amiază are loc primul picnic din acest anotimp al 


Tineretului Baptist. Naomi a promis să dea o mână de ajutor. 

Sam decise să pună capăt convorbirii. Era limpede că doamna 
Higgins nu avea de gând să-i spună mai mult decât îi impuneau 
regulile de bună-cuviinţă. Dădu să-şi ia la revedere şi deodată 
se răzgândi. 

— Doamnă Higgins, numele Lortz vă spune ceva? 
Ardelia Lortz? 

Şuieratul greu al respirației bătrânei se opri subit. Pentru o 
clipă, o linişte desăvârşită puse stăpânire pe circuitul telefonic, 
apoi doamna Higgins vorbi pe un ton grav, plin de răutate: 

— Câto să ne-o mai aruncaţi în faţă pe femeia aia, păgâni fără 
de Dumnezeu ce sunteţi? Chiar credeţi că e amuzant? Credeţi că 
e o treabă deşteaptă? 

— Doamnă Higgins, nu m-ati înţeles. Eu vreau doar să ştiu... 

Se auzi un declic strident în casca telefonului. Sună ca şi cum 
doamna Higgins ar fi frânt un beţigaş uscat pe genunchi. După 
care legătura se întrerupse. 

3 
Sam îşi mancă supa, apoi se chinui o jumătate de oră ° 
“rmărească programul la televizor. Nu-1 ajută cu ni- 

108 Stephen King 

mic. Mintea lui rătăcea întruna. Nu avea importanţă dacă 
începea cu femeia din afişul lui Dirty Dave sau cu urma 
noroioasă de pe supracoperta cărţii Ce/e mai îndrăgite poeme 
ale poporului american, sau cu afişul dispărut, cel cu Scufiţa 
Roşie. Indiferent de unde începea, întotdeauna se sfârşea în 
acelaşi loc: tavanul complet diferit de deasupra sălii de lectură 
principale a Bibliotecii Publice din Junction City. 

în cele din urmă, renunţă şi se târî către pat. Fusese una 
dintre cele mai rele zile de sâmbătă din câte îşi putea aminti şi 
se prea poate să fi fost cea mai urâtă sâmbătă din viaţa sa. 
Singurul lucru pe care-l dorea acum era o incursiune rapidă în 
tărâmul inconştienţei fără vise. 

Dar somnul refuza să vină. 

în schimb, sosiră ororile. 

Printre ele, cea mai pregnantă era ideea că îşi pierdea minţile. 
Sam nu-şi dăduse seama niciodată cât de îngrozitoare poate fi o 
asemenea idee. Văzuse filme în care câte un tip se duce la 
psihiatru şi spune: „Simt că-mi pierd minţile, doctore", 
strângându-şi capul cu mâinile într-un gest dramatic, şi 


presupunea că ajunsese să echivaleze începutul instabilității 
mentale cu o durere de cap de tip Excedrin:*. Dar lucrurile nu 
stăteau aşa, a descoperit el pe măsură ce orele treceau şi 7 
aprilie a devenit treptat 8 aprilie. Era, mai degrabă, ca şi cum ai 
fi întins mâna la vintre ca să te scarpini şi-ai fi găsit acolo o um- 
flătură mare, care probabil că era o tumoare de un anumit fel. 

Biblioteca nu putea să se schimbe atât de radical în ceva mai 
mult de o săptămână. El nu putea să fi văzut lu- 

18 Excedrin headaches - aşa sunt numite, în spoturile 
publicitare, durerile de cap crunte pe care le vindecă 
medicamentul Excedrin. 

Polițistul Bibliotecii 


109 

minatoarele din sala de lectură. Fata, Cynthia Berrigan, 
spusese că acestea erau acoperite cu scânduri, că aşa fu- 
seseră de când venise ea acolo, adică, de cel puţin un an. 
Aşadar, era vorba de un fel de cădere nervoasă. Sau de 
Otumoare cerebrală. Sau poate, de ce nu, de Alzheimer? 
lată un gând plăcut. Citise undeva — probabil în 
Newsweek — că victimele bolii Alzheimer sunt din ce în 
ce mai tinere. Poate că tot acest episod straniu era sem 
nalul unei senilităţi insidioase, premature. 

Un afiş neplăcut începu să-i populeze gândurile, un afiş pe 
care apăreau trei cuvinte scrise cu litere unsuroase, de 
culoare roşie, culoarea lemnului-dulce. Cuvintele erau 

ÎMI PIERD MINŢILE. 

Dusese o viaţă normală, plină de plăceri şi de regrete 
normale; o viaţă aproape deloc analizată. Nici nu 1-a lovit 
celebritatea, dar nici n-a avut motive să-şi pună la îndoială 
sănătatea mentală. Acum stătea în patul cu aş-ternuturile 
mototolite şi se întreba dacă aşa ajungi să te rupi de lumea 
reală, raţională. Dacă asta începi să simţi când 

ÎŢI PIERZI MINŢILE. 

Bănuiala ca îngerul de la adăpostul pentru cei fără locuinţă 
din Junction City ar fi Naomi — Naomi sub un Pseudonim — 
era o altă idee trăsnită. Nu era posibil... sau era? începu 
chiar să pună la îndoială avântul puternic pe care-l luase 
afacerea sa. Poate că întreaga poveste ţusese doar o 
halucinație. Spre miezul nopţii, gândurile 

i se îndreptară spre Ardelia Lortz şi acela a fost momen- 

u în care lucrurile au început să se înrăutăţească 

110 Stephen King 

într-adevăr. începu să se gândească la cât de îngrozitor ar fi 
dacă Ardelia Lortz s-ar afla în şifonier, sau chiar sub patul lui. O 
văzu rânjind fericită, tainic, în întuneric, miş-cându-şi degetele 
cu unghii lungi şi ascuţite, cu părul răsfirat în jurul întregii feţe 
ca o perucă stranie. îşi imagină cum i s-ar preface oasele în 
jeleu dacă ea ar începe să-i vorbească în şoaptă. 

Ai pierdut cărțile, Sam, aşa că va trebui să-l trimit pe Polițistul 
Bibliotecii... ai pierdut cărțile... le-ai pierrrrduuut... 

în cele din urmă, pe la douăsprezece şi jumătate, Sam nu mai 
putu să suporte. Se ridică în capul oaselor şi bâj-bâi pe întuneric 


după veioza de pe noptieră. în timp ce făcea asta, o nouă 
fantezie îl prinse în ghearele ei, una atât de intensă încât era 
aproape o certitudine: nu mai era singur în dormitor, dar 
vizitatorul nu era Ardelia Lortz. O, nu. Vizitatorul lui era Polițistul 
Bibliotecii din afişul care nu se mai afla în Biblioteca pentru 
Copii. Acesta stătea aici, pe întuneric, un bărbat înalt, palid, în- 
făşurat într-un trenci, un bărbat cu un ten nesănătos şi o 
cicatrice albă, neregulată, care-i brăzda obrazul stâng, trecând 
pe sub ochi şi peste rădăcina nasului. Sam nu-i văzuse 
cicatricea de pe faţă pe afiş, dar asta se întâmplase numai 
pentru că artistul nu dorise să o deseneze. Era acolo. Sam ştia 
că era acolo. 

N-ai avut dreptate în privința tufişşurilor, avea să spună 
Polițistul Bibliotecii cu vocea lui uşor peltică. Ssunt tufișşuri care 
cressc pe lângă zidurile laterale. Multe tufişşuri. lar noi o ssă le 
exsplorăm. O ssă le exsplorăm împreună. 

Nu! încetează!... ÎNCETEAZĂ! 

în momentul când mâna lui tremurătoare găsi în sfârşit 
veioza, o scândură scârţâi în încăpere şi Sam scoase un mic 
țipăt sufocat. Mâna i se încleşta pe întrerupător. Lumina se 
aprinse. Pentru o clipă, chiar i se păru că-! 

Polițistul Bibliotecii 


111 
vede pe bărbatul înalt, dar pe urmă îşi dădu seama că era 
doar umbra aruncată de birou pe perete. 

Sam îşi lăsă picioarele pe podea şi-şi prinse faţa în rnâini 
pentru un moment. Apoi se întinse după pachetul de Kent de 
pe noptieră. 

— Trebuie să-ţi păstrezi cumpătul, murmură el. Ce mama 
dracului a fost în capul tău? 

Nu ştiu, răspunse imediat vocea dinăuntru. Mai mult decât 
atât, nu vreau să ştiu. Niciodată. Tufişurile au fost cu mult 
timp în urmă, nu va trebui niciodată să-mi amintesc ce-a fost 
cu tufişurile. Sau gustul. Gustul acela dulce, dulce de tot. 

îşi aprinse o ţigară şi trase adânc fumul în piept. 

Lucrul cel mai rău era acesta: data viitoare s-ar putea să 
vadă cu adevărat un bărbat în trenci. Sau pe Ardelia. Sau pe 
Gorgo, preamăritul împărat din Pellucidar. Deoarece fusese 
capabil să creeze o halucinație atât de desăvârşită precum 
vizita sa la Bibliotecă şi întâlnirea cu Ardelia Lortz, putea să 
halucineze despre orice. De îndată ce începi să te gândeşti la 
luminatoare care nu sunt acolo, la oameni care nu sunt 
acolo, ba chiar şi la tufișuri care nu sunt acolo, totul pare 
posibil. Cum înăbuşi o rebeliune care se petrece în propria ta 
minte? 

Se duse în bucătărie, aprinzând luminile din mers, 
rezistând imboldului de a se uita peste umăr ca să vadă 
dacă nu cumva se furişează cineva în urma lui. De exemplu, 
un bărbat cu o legitimaţie în mână. Presupunea că ar avea 
nevoie de o pastilă pentru dormit, dar "tfrucât n-avea nici 
una — nici măcar unul din preparatele care se eliberau fără 
reţetă, precum Sominex — era nevoit să improvizeze. Turnă 
nişte lapte într-o cra-"t?/ o încălzi, vărsă laptele într-o cană şi 
apoi adăugă ° doză zdravănă de brandy. Asta era un alt lucru 
pe 
112 Stephen King 


care-l văzuse prin filme. Gustă un pic, se strâmbă, nu lipsi mult 
să arunce amestecul înfiorător în chiuvetă şi atunci se uită la 
ceasul cuptorului cu microunde. Unu fără un sfert noaptea. Mai 
era destul până-n zori, timp berechet ca să şi-i închipuie pe 
Ardelia Lortz şi pe Polițistul Bibliotecii urcând scările pe furiş, cu 


cuțite în dinţi. 


„Sau cu săgeți", se gândi el. „Săgeţi lungi şi negre. Ardelia şi 
Polițistul Bibliotecii urcând scările pe furiş cu săgeți lungi şi 
negre prinse între dinţi. Ce părere aveţi despre imaginea asta, 
prieteni şi vecini?" 

Săgeţi? 

De ce săgeți? 

Nu voia să se gândească la asta. Era obosit de gânduri care 
veneau şuierând dintr-un întuneric nebănuit dinăuntrul său, ca 
nişte discuri Frisbee oribile şi puturoase. 

„Nu vreau să mă gândesc la asta, şi n-o să mă gândesc la 
asta." 

Termină de băut laptele botezat cu alcool şi se întoarse în pat. 

4 

Lăsă veioza aprinsă, iar asta-l făcu să se simtă ceva mai 
calm. Chiar începu să spere că poate o să reuşească să 
adoarmă cândva, înainte de moartea calorică a universului. 
Trase plapuma până la bărbie, îşi împreuna mâinile la ceafă şi-şi 
aţinti privirile în tavan. 

„O PARTE din toate astea trebuie să se fi întâmplat cu 
adevărat", îşi zise el. Nu se poate ca ToruL să fi fost o 
halucinație... doar dacă nu cumva asta face parte din m* 
Polițistul Bibliotecii 


113 

treaga poveste, iar eu mă aflu de fapt într-una dintre ca- 
merele capitonate din Cedar Rapids, îmbrăcat cu o cămaşă 
de forţă şi îmi imaginez doar că stau întins pe patul meu." 

Rostise discursul. Fo/osise glumele din Prietenul oratorului 
şi poezia lui Spencer Michael Free din Ce/e mai îndrăgite 
poeme ale poporului american. Şi dat fiind că nu avea nici 
unul dintre aceste volume în mica sa colecţie de cărţi, de 
bună seamă că le luase de la bibliotecă. Naomi o ştia pe 
Ardelia Lortz — îi recunoscuse numele, în orice caz — şi, la 
fel, mama lui Naomi. Şi încă cum! Ai fi zis că i-a aprins o 
petardă sub scaun. 

„O să verific", se gândi el. „Dacă doamna Higgins cunoaşte 
numele, şi alţii îl cunosc. Poate că nu elevii din Chapelton 
veniţi în practică, ci oamenii care locuiesc în Junction City de 
mult timp. Frank Stephens, de exemplu. Sau Dirty Dave..." 

în acest punct, Sam atipi în sfârşit. Traversă fără să ştie 
graniţa aproape lină dintre trezie şi somn; gândurile nu 
încetară, dar începură să se răsucească în nişte forme din ce 
în ce mai stranii şi mai fantastice. Formele se transformară 
într-un vis. lar visul deveni un coşmar. Era din nou la Angle 
Street, iar cei trei beţivi erau pe verandă, lucrând la afişele 
lor. îl întrebă pe Dirty Dave ce face. 

Ei, îmi omor timpul, zise Dave şi apoi, cu sfială, întoarse 
afişul ca să-l poată vedea şi Sam. 

Era un desen al lui Simon Nerodul. Fusese înfipt 
mtr-o frigare şi era ţinut deasupra unui foc. într-o mână 
Pftea strâns un mănunchi gros de spirale de lemn-dulce 

“Su, care se topeau. Hainele îi ardeau, dar el încă trăia. 
-'Pa- Cuvintele scrise deasupra acestei imagini oribile erau. 
114 


Stephen King 
MASĂ CU CARNE DE COPIL 
ÎN TUFIŞURILE DE LÂNGĂ BIBLIOTECA PUBLICĂ 
ÎN BENEFICIUL FONDULUI PENTRU POLIŢIA BIBLIOTECII 
ÎNTRE MIEZUL NOPŢII ŞI ORA 02:00. 
VENIȚI CU TOŢII 
„ASTA-I PAPA-DE-PAPA!" 

Dave, dar e oribil, spuse Sam în vis. 

Absolut deloc, replică Dirty Dave. Copiii îi zic Simon Nerodul. Le 
place la nebunie să-l mănânce. Mie mi se pare ceva cât se poate de 
sănătos, nu? 

Uite! strigă Rudolph. Uite, e Sar ah! 

Sam se uită şi o văzu pe Naomi traversând terenul acoperit 
de gunoaie şi buruieni, dintre Angle Street şi Centrul de 
Reciclare. Se mişca foarte încet, pentru că împingea un cărucior 
pentru cumpărături, plin cu exemplare din Prietenul oratorului şi 
Cele mai îndrăgite poeme ale poporului american. în spatele ei, 
soarele cobora într-un cuptor sumbru de lumină roşie 
incandescentă, iar un lung tren de persoane huruia lent pe şine, 
în-dreptându-se spre pustietatea din vestul statului lowa. Era 
alcătuit din cel puţin treizeci de vagoane, fiecare dintre ele fiind 
de culoare neagră. Perdele din crep atârnau şi fâlfâiau la 
ferestre. Era un tren funerar, îşi dădu seama Sam. 

Sam se întoarse către Dirty Dave şi spuse: N-o cheamă Sarah. 
Aia e Naomi. Naomi Higgins, din Proverbia. 

Nicidecum, zise Dirty David. E moartea care vine, domnii! 
Peebles. Moartea e o femeie. 

în acel moment, Lukey începu să ţipe. La cât era de îngrozit, i 
se părea că guiţă ca un porc. Gagica are S/W Jims! Are Slim Jims! 
O, Doamne, are toate Slim Jims, mân-caţi-aş! 

Polițistul Bibliotecii 


115 

Sam se întoarse ca să vadă despre ce vorbea Lukey. 
Femeia se apropiase, dar nu mai era Naomi. Era Arde-jia. Era 
îmbrăcată într-un trenci de culoarea norilor de furtună, iarna. 
Căruciorul pentru cumpărături nu era plin cu Slim Jim, cum 
spusese Lukey, ci cu mănunchiuri împletite din mii de 
caramele lunguieţe, ca nişte vergele, roşii, cu aromă de 
lemn-dulce. Sub privirile lui Sam, Ardelia lua câte-o mână de 
caramele şi le îndesa în gură. Dinţii ei nu mai erau falşi, de 
proteză; erau lungi şi decoloraţi. Lui Sam i se părea că arată 
ca nişte dinţi de vampir, ascuţiţi şi îngrozitor de puternici. 
Făcând o grimasă, ea muşcă din mănunchiul de caramele. 
Sângele de un roşu aprins ţâşni într-un nor de picături roz în 
lumina apusului de soare şi i se prelinse pe bărbie. Bucăţile 
retezate de caramele se rostogoliră pe pământul acoperit de 
buruieni, din ele continuând să ţâşnească sângele. 

Arătarea ridică mâinile care se preschimbaseră în nişte 
gheare încovoiate. 

— Ai pierrrduuut CĂRRRRŢILEEE! ţipă ea şi se repezi asupra 
lui Sam. 

5 

Sam se trezi zvârcolindu-se, fără aer. Smulsese toate 
aşternuturile de pat şi acum zăcea ghemuit sub ele :proape 
de capul patului, chircit şi asudat. Afară, primele raze 
luminoase ale unei noi zile se furişau pe sub borurile trase. 
Ceasul de pe noptieră arăta 5:53 dimineaţa. 

Se ridică, simțindu-se înviorat de aerul din dormitor, "*e"i 
răcorea pielea transpirată, se duse la baie şi urină. 
116 Stephen King 


Capul îl durea vag, fie ca urmare a paharului de brandy băut la 
ore mici, fie ca o consecinţă a stresului provocat de vis. 
Deschise dulăpiorul cu medicamente, luă două aspirine şi apoi 
se duse târându-şi picioarele la pat. Ridică şi întinse cum putu 
mai bine păturile pe pat, simțind reziduurile coşmarului în 
fiecare pliu umed al cearşafului. N-avea să adoarmă din nou — 
ştia asta — dar putea cel puţin să stea lungit până când 


coşmarul începea să se destrame. 


în timp ce capul său atingea perna, îşi dădu seama brusc că 
mai ştia ceva, ceva la fel de surprinzător şi de neaşteptat ca şi 
înţelegerea subită a faptului că femeia din afişul lui Dirty Dave 


fusese secretara lui cu ora. Această nouă înţelegere era legată 
şi ea de Dirty Dave... şi de Ardelia Lortz. 

„A fost un vis", îşi zise el. „De-acolo am aflat." Sam căzu într-un 
somn natural, profund. Nu a mai avut nici un vis şi, când se 
trezi, se făcuse aproape unsprezece. Clopotele bisericii îi 
chemau pe credincioşi la rugăciune, iar afară era o zi minunată. 
Imaginea ierbii verzi, proaspăt răsărite şi mângâiate de razele 
jucăuşe ale soarelui, îl făcu să se simtă mai mult decât bine; îl 
făcu să se simtă aproape renăscut. 

Capitolul 8 
ANGLE STREET (II) 
1 
A 


V 


şi pregăti un brunch”? — suc de portocale, o omletă din trei ouă, 
îmbunătăţită din greu cu ceapă verde, multă cafea tare — şi se 
gândi să se ducă din nou în Angle Street. îi rămăsese viu în min- 
te momentul de iluminare pe care-l trăise în timpul scurtei 
perioade de trezie şi era cât se poate de sigur că intuiţia nu-l 
înşela, întrebându-se totodată dacă într-adevăr era dornic să 
meargă în continuare pe urmele acestei afaceri. 

La lumina puternică a dimineţii de primăvară, temerile din 
noaptea care tocmai trecuse păreau îndepărtate şi absurde, şi 
resimţi o puternică tentaţie — aproape o nevoie — să lase 
lucrurile pur şi simplu în voia sorții. Ceva i se întâmplase, îşi 
zicea el, ceva care nu avea nici ° explicaţie logică sau raţională. 
întrebarea era şi ce dacă? 

Cuvânt obţinut prin contragerea termenilor breakfast (mic 
de-)"") şi /unch (prânz). 
118 Stephen King 

Citise despre asemenea lucruri, despre fantome, pre-moniţii şi 
posedări, dar nu le acordase decât un interes minim. îi plăcea 
din când în când să se uite la câte-un film de groază, dar 
lucrurile se opreau acolo. Era un om pragmatic şi nu vedea ce 
folos practic ar putea avea episoadele paranormale... dacă într- 
adevăr acestea aveau loc. Trăise... hai să-i spunem un 
eveniment, în lipsa unui termen mai inspirat. Acum, 
evenimentul se încheiase. De ce să nu lase lucrurile aşa? 


Pentru că ea a spus că vrea să-i înapoiez cărțile până mâine — 
ce părere ai de chestia asta? 

Dar acest argument părea să nu mai aibă nici o putere asupra 
lui acum. în pofida mesajului pe care ea i-l lăsase pe robotul 
telefonic, Sam nu prea mai credea în Ardelia Lortz. 

Ceea ce-l interesa cu adevărat era propria sa reacţie la cele 
întâmplate. Se pomeni amintindu-şi un curs de biologie din 
colegiu. Instructorul începuse prin a le vorbi despre modalitatea 
extrem de eficientă a organismului omenesc de a se ocupa de 
incursiunea unor organisme străine. Sam şi-l aminti pe profesor 
spunând că, întrucât la ştiri se vorbea cu precădere de veşti 
proaste — cancer, gripă şi bolile cu transmisie sexuală precum 
sifilisul —, oamenii ajungeau să creadă că sunt mult mai 
vulnerabili faţă de boli decât erau în realitate. 

„Corpul omenesc", spusese instructorul, „are la dispoziţie 
propriile Forțe Speciale. Când organismul uman este atacat de 
un intrus, doamnelor şi domnilor, reacţia acestor forţe este 
rapidă şi neîndurătoare. Clemenţa este exclusă. Fără această 
armată de ucigaşi bine antrenați, fiecare dintre dumneavoastră 
aţi fi mort caffi de douăzeci de ori înainte să treceţi de primul 
an de viaţă." 

Polițistul Bibliotecii 


119 

Principala tehnică folosită de corp pentru a se descotorosi 
de invadatori era izolarea. Mai întâi, invadatorii erau 
încercuiți, izolaţi faţă de nutrienţii de care aveau nevoie ca să 
trăiască, după care fiecare dintre ei era mâncat, bătut sau 
înfometat. Acum Sam descoperea — sau cel puţin aşa i se 
părea — că mintea folosea exact aceeaşi tehnică atunci când 
era atacată. îşi amintea de numeroase prilejuri în care simţea 
că-l doboară vreo răceală pentru ca a doua zi să se 
trezească simțindu-se excelent. Organismul îşi făcuse treaba. 
Un război crâncen se desfă-şurase în timp ce el dormise, iar 
invadatorii fuseseră anihilaţi până la ultimul om... sau 
germen. Fuseseră mâncaţi, bătuţi sau înfometați. 

Noaptea trecută trăise echivalentul mintal al unei răceli 
iminente. în dimineaţa asta, invadatorul, ameninţarea la 
adresa percepţiilor sale clare, raţionale, fusese încercuit. 
Izolat faţă de nutrienţii săi. lar acum era doar o chestiune de 
timp. Şi o parte din el avertiza partea cealaltă a sa că, 
insistând asupra acestei probleme, s-ar putea să hrănească 
inamicul. 

Aşa se întâmplă, îşi zise el. Asta-i explicația pentru care 
lumea nu e plină de întâmplări stranii şi fenomene inexplica- 
bile. Mintea le trăieşte... stă un timp în expectativă... după 
care contraatacă. 

Dar, adevărul e că Sam era un om curios. Şi nu se spunea 
că, deşi curiozitatea omorâse pisica, satisfacția o adusese 
înapoi la viaţă? 

Cine? Cine zice asta? 

Nu ştia... dar presupunea că ar putea să afle. La biblioteca 
din localitate. Sam zâmbi uşor în timp ce-şi du-“ vasele la 
chiuvetă. Şi constată că deja luase o hotărâ-*- avea să mai 
insiste un pic asupra acestei afaceri neobişnuite. 

120 StephenKing 

Doar un picuţ. 

2 

Sam ajunse din nou în Angle Street în jur de douăsprezece şi 
jumătate. Nu-l surprinse cine ştie ce să vadă vechiul Datsun 
albastru al lui Naomi parcat pe alee. Sam parcă în spatele lui, se 
dădu jos din maşină şi urcă treptele şubrede, trecând pe lângă 
afişul care-l soma să arunce în tomberon sticlele pe care le-ar 


putea avea asupra sa. Ciocăni, dar nu-i răspunse nimeni. 
împinse uşa, în faţă apărându-i un hol larg, lipsit de mobilier... 
dacă nu ţineai cont de un telefon cu fise, aflat cam pe la jumăta- 
te. Tapetul era curat, dar cu culorile şterse. Sam zări şi un loc 
unde acesta fusese reparat cu scoci. 

— Alo? 

Nici un răspuns. Păşi înăuntru, simțindu-se ca un intrus, şi 
străbătu holul. Prima uşă pe partea stângă se deschidea într-o 
încăpere comună. Pe uşa cu pricina fuseseră prinse în pioneze 
două afişe. 

PRIETENII LUI BILL SĂ INTRE AICI! 
scria pe cel de deasupra. Mai jos era un altul, care lui Sam i se 
păru teribil de raţional şi, totodată, cât se poate de tembel. Pe 
el se putea citi: 
TIMPUL ARE NEVOIE DE TIMP. 

încăperea comună era mobilată cu scaune desperecheate şi 
aruncate care încotro şi o sofa lungă, care şi ea fusese reparată 
cu bandă adezivă — de data asta, bandă 
Polițistul Bibliotecii 


121 

izolatoare. Pe pereţi se puteau citi alte sloganuri. Pe măsuţa 
de lângă televizor era o cafetieră. Şi televizorul şi cafetieră 
erau oprite. 

Sam merse mai departe pe hol dincolo de scări, sim-ţindu- 
se ca un intrus mai mult ca oricând. Aruncă o privire în 
celelalte trei camere situate de-a lungul coridorului. Fiecare 
dintre ele era mobilată cu câte două paturi simple şi toate 
erau goale. Camerele erau scrupulos de curate, ceea ce nu le 
împiedica să-şi spună povestea. Una mirosea a Musterole. în 
alta se simţea un iz încărcat de boală. în camera asta ori a 
murit cineva de curând, îşi zise Sam, ori o să moară în 
curând. 

Bucătăria, şi ea pustie, se afla la capătul opus al holului. 
Era o cameră spațioasă, însorită, cu pardoseala acoperită de 
linoleum decolorat, care forma văi şi deluşoa-re. O maşină de 
gătit uriaşă, ce se alimenta atât cu lemne, cât şi cu gaz, 
umplea o nişă. Chiuveta era veche şi adâncă, cu emailul 
pătat de rugină. Robinetele erau dotate cu rozete de tip 
vechi, în formă de elice. Lângă dulapul cu alimente, o maşină 
de spălat străveche, marca Maytag, şi un uscător Kenmore 
alimentat cu gaz. Aerul mirosea uşor a fasole, gătită probabil 
cu o seară înainte. Lui Sam îi plăcea încăperea. îi vorbea 
despre bănuţi adunaţi cu trudă, dar îi mai vorbea şi de 
dragoste, de grija faţă de aproape şi de o fericire muncită din 
greu. îi aducea aminte de bucătăria bunicii sale, iar acela 
fusese un loc binecuvântat. Un loc în care se simţise în 
siguranţă. 

Pe vechiul frigider Amâna, preluat probabil de la vreun 
restaurant, fusese prinsă o placă magnetizată pe care se 
putea citi: 

DUMNEZEU SĂ NE BINECUVÂNTEZE CASA LIPSITĂ DE 
BĂUTURĂ. 
122 StephenKing 


Sam auzi nişte voci slabe de afară. Traversă bucătăria şi se 
uită pe una dintre ferestre, ridicată în aşa fel încât să lase cale 
liberă căldurii primăvăratice pe care adierea molcomă reuşea s- 


o înduplece să se strecoare înăuntru. 


Peluza din spatele casei îşi arăta primele petice verzi; în 
spatele proprietăţii, străjuită de un şir de arbori abia înmuguriţi, 


o grădină de legume aştepta alene zile mai calde. Spre stânga, 
o plasă de volei atârna într-un arc lin. La dreapta, două gropi 
pentru concursurile de aruncat potcoave, în care tocmai 
începuseră să încolţească nişte buruieni. Nu era o imagine 
îmbietoare — în această perioadă a anului, puţine curţi rurale 
arătau îmbietor —, dar Sam observă că prin curte se greblase 
cel puţin o dată de când zăpada îşi slăbise strânsoarea iernatică, 
şi nu se vedea nici un pic de zgură, chiar dacă, la nici cinci- 
sprezece metri de grădină, se putea zări lucirea de oţel a liniilor 
de cale ferată. Poate că rezidenții de pe Angle Street nu aveau 
multe lucruri de care să se îngrijească, îşi zise el, dar se 
îngrijeau de ceea ce aveau. 

Cam o duzină de oameni şedeau pe scaune pliante, într-un 
cerc aproximativ, între plasa de volei şi gropile pentru aruncatul 
potcoavelor. Sam îi recunoscu pe Naomi, Dave, Lukey şi 
Rudolph. O clipă mai târziu îşi dădu seama că îi mai putea 
recunoaşte pe Burt Iverson, cel mai prosper avocat din Junction 
City, şi pe Elmer Baskin, bancherul care, deşi nu ajunsese la 
timp ca să-i asculte discursul de la Clubul Rotarienilor, îl sunase 
mai apoi ca să-l felicite. O pală de vânt împinse spre interior 
perdelele simple, cadrilate, ale ferestrei, printre care se uita 
Sam afară. Aceeaşi adiere îi zbârli pa' rul argintiu al lui Elmer. 
Acesta îşi ridică faţa spre soare şi zâmbi. Pe Sam îl frapa 
plăcerea simplă pe care o 
Polițistul Bibliotecii 


123 

văzu nu pe faţa lui Elmer, ci în ea. în momentul acela, el era 
în acelaşi timp mai mult şi mai puţin decât cel mai bogat 
bancher al acelui orăşel; era ca toţi oamenii care au 
întâmpinat vreodată primăvara după o iarnă lungă şi 
friguroasă, fericit că este încă viu, întreg şi fără suferinţe. 

O senzaţie de ireal puse stăpânire pe Sam. Era şi-aşa 
îndeajuns de ciudat că Naomi Higgins se afla aici, în 
compania alcoolicilor fără cămin din Junction City — şi, pe 
deasupra, şi sub un alt nume. Dar să mai constaţi că şi cel 
mai respectat bancher şi unul dintre cei mai ageri vulturi ai 
legalităţii din oraş erau aici avea darul să te dea pe spate. 

Un bărbat îmbrăcat în nişte pantaloni verzi, jerpeliţi şi o 
bluză cu inscripţia Cincinnati Bengals ridică mâna. Rudolph 
arătă cu degetul spre el. 

— Mă cheamă John şi sunt alcoolic, zise bărbatul în bluză 
Bengals. 

Sam se îndepărtă iute de fereastră. Obrajii îi ardeau. Acum 
se simţea nu doar intrus, dar şi spion. îşi zise că de obicei 
şedinţele AA de duminică după-amiază se ţineau în 
încăperea comună — cafetiera sugera acest lucru, oricum —, 
dar astăzi, vremea fiind aşa de frumoasă, îşi luaseră 
scaunele şi se duseseră afară. Ar fi putut să parieze că ideea 
îi aparținuse lui Naomi. 

„Mâine dimineaţă ne ducem la biserică", spusese doamna 
Higgins, „iar mâine după-amiază are loc primul Picnic din 
acest anotimp al Tineretului Baptist. Naomi a P'omis să dea 
o mână de ajutor." Se întrebă dacă doamna Higgins ştia că 
fiica ei îşi petrecea după-amiaza ală-“'i de alcoolici, în loc de 
tinerii baptişti, şi presupuse că *%-1 se păru, de asemenea, 
că înţelege de ce Naomi decese subit că două întâlniri cu 
Sam Peebles erau de 
124 


Stephen King 

ajuns. La acea dată crezuse că motivul era religios, iar Naomi 
nici măcar nu încercase să sugereze că ar fi vorba despre 
altceva. Dar după prima întâlnire, care avusese loc la 
cinematograf, ea acceptase să iasă din nou cu el în oraş. După 
a doua întâlnire, orice interes romantic pe care fata îl avusese 
faţă de el dispăruse. Sau aşa se părea. A doua întâlnire avusese 
loc la restaurant. lar el comandase vin. 

„Ei bine, pentru numele lui Dumnezeu — de unde era să ştiu 
că e alcoolică? Ce, pot eu să citesc gândurile altora?" 

Răspunsul, fireşte, era că n-ar fi avut de unde să ştie... dar cu 
toate astea fierbinţeala din obraji se înteţi. 

Sau poate că nu e băutura... sau nu doar băutura. Poate-o 
mai avea şi alte probleme. 

Se mai pomeni întrebându-se ce s-ar întâmpla dacă Burt 
Iverson şi Elmer Baskin, amândoi oameni influenţi, ar fi aflat că 
el ştia de apartenenţa lor la cea mai numeroasă societate 
secretă de pe planetă. Poate că nimic; nu ştia destule lucruri 
despre AA ca să fie sigur. Totuşi, știa două lucruri: că al doilea A 
venea de la Anonim şi că cei doi erau nişte ţipi care-i puteau 
nimici aspiraţiile de întreprinzător în plină ascensiune dacă ar fi 
hotărât să facă acest lucru. 

Sam decise să-şi ia tălpăşiţa de-acolo cât mai rapid şi mai 
liniştit cu putinţă. Spre meritul său, decizia nu se baza pe 
considerente personale. Oamenii adunaţi pe peluza din spatele 
casei de pe Angle Street aveau o problemă comună gravă. El 
descoperise acest lucru dintr-o întâmplare. Nu avea nici cea mai 
mică intenţie să rămână şi să tragă cu urechea în mod 
intenţionat. 

Pe când făcea cale întoarsă pe hol, văzu un teanc de foi de 
scris aşezat deasupra telefonului public. Un ciot 
Polițistul Bibliotecii 


125 

de creion fusese prins de perete cu un fir de aţă, lângă 
telefon. Din impuls, luă o foaie de hârtie şi scrise la repezeală 
un bilet: 

Dave, 

Am trecut în dimineaţa asta ca să te văd, dar nu era 
nimeni pe-aci. Vreau să vorbesc cu tine despre o 
femeie pe care-o cheamă Ardelia Lortz. Am bănuiala 
că tu ştii cine e şi sunt nerăbdător să aflu mai multe 
lucruri despre ea. Vrei să-mi dai un telefon în după- 
amiaza sau în seara asta, dacă ai ocazia? Numărul 
meu este 555-8699. Mulţumesc foarte mult. 

Semnă în josul biletului, îndoi foaia de hârtie şi scrise 
numele lui Dave pe bilet. Se gândi o clipă să se înapoieze în 
bucătărie şi să-l pună acolo pe tejghea, dar nu voia ca 
vreunul dintre ei — Naomi, mai ales — să se îngrijoreze că s- 
ar fi putut ca el să-i vadă în timpul acestor rugăciuni ciudate, 
dar probabil folositoare pentru ei. Până la urmă, aşeză biletul 
pe televizorul din încăperea comună, cu numele lui David la 
vedere. Se gândi să lase şi o monedă pentru telefon lângă 
bilet, dar renunţă. Era posibil ca David să interpreteze greşit 
acest gest. 

Plecă apoi, bucuros să fi ieşit nedescoperit la lumina 
soarelui. Pe când se întorcea la maşină, văzu abţibildul lipit 
pe bara de protecţie a Datsunului lui Naomi: 

RELAXEAZĂ-TE ŞI PRIMEŞTE-L PE DUMNEZEU. 

— Mai bine Dumnezeu decât Ardelia, murmură Sam Şi 

dădu maşina cu spatele până ieşi în şosea. 
3 

Spre sfârşitul după-amiezii, noaptea precedentă nedormită 
începu să-şi spună cuvântul şi o copleşitoare somnolenţă puse 
stăpânire pe Sam. Deschise televizorul, găsi un meci de baseball 
demonstrativ  Cincinnati-Bos-ton, îndreptându-se agale spre 
repriza a opta, se întinse pe canapea ca să-l urmărească şi aţipi 
aproape instantaneu. Telefonul sună înainte să aibă şansa să 
alunece în starea de somn adevărat, iar Sam se ridică să 
răspundă, buimac şi dezorientat. 

— Alo? 
— Nu trebuie să vorbeşti despre femeia aia, spuse Dirty Dave 
fără nici un preambul. Vocea lui tremura, la limita îndepărtată a 


controlului. Nu trebuie nici măcar să te gândeşti la ea. 

Cât o să ne-o mai aruncați în faţă pe femeia aia, păgâni fără de 
Dumnezeu ce sunteți? Chiar credeți că e amuzant? Credeţi căe o 
treabă deşteaptă? 

Toată somnolenţa lui Sam dispăru într-o clipită. 

— Dave, ce-i cu femeia asta? Oamenii reacţionează 
ori de parc-ar fi diavolul în persoană, ori nu ştiu nimic 
despre ea. Cine e? Ce naiba a făcut de te-a speriat în ha 
lul ăsta? 

Urmă o tăcere lungă. Sam aşteptă fără să spună nimic, cu 
inima bătându-i puternic în piept şi în gât. Ar fi putut să creadă 
că legătura se întrerupsese, dacă n-ar fi auzit respiraţia 
întretăiată a lui Dave. 

—Domnu' Peebles, spuse acesta în cele din urmă, 
de-a lungul anilor, mi-ai fost de mare folos. Dumneata şi 
Polițistul Bibliotecii 


127 
alţi câţiva m-aţi ajutat să rămân în viaţă când nici măcar eu 
nu eram sigur că vreau asta. Dar nu pot să vorbesc despre 
nemernica aia. Nu pot. Şi, dacă înţelegi ce e bine pentru 
dumneata, n-o să vorbeşti cu nimeni despre ea. 
— Asta sună a ameninţare. 
— Nu! zise Dave. Părea mai mult decât surprins; părea şocat. 
Nu, doar te previn, domnu' Peebles, aşa cum aş face şi dacă te- 
aş vedea în preajma unui puț vechi, peste care au crescut 
buruienile, împiedicându-te să vezi gaura. Nu vorbi despre ea şi 
nu te gândi la ea. Lasă-i pe morţi să rămână morţi. 

Lasă-i pe morti să rămână morți. 

într-un fel, nu era surprins. Tot ce se întâmplase (ex- 
ceptând, probabil, mesajul lăsat pe robotul telefonic) sugera 
aceeaşi concluzie: că Ardelia Lortz nu se mai afla printre cei 
vii. El — Sam Peebles, agent de vânzări imobiliare şi 
consultant de asigurări în acel orăşel neînsemnat — vorbise 
cu un strigoi fără măcar s-o ştie. Vorbise cu ea? La naiba! 
Făcuse chiar o tranzacţie comercială cu ea! îi dăduse doi 
dolari, iar ea îi dăduse o legitimaţie de bibliotecă. 

Aşa că nu era tocmai surprins... dar un fior profund începu 
să radieze spre exterior, pe magistralele albicioase ale 
scheletului său. Se uită în jos şi văzu apărându-i pe braţe 
micile protuberante ale pielii de găină. 

„Mai bine îţi vedeai de treabă", începu să se tânguie o 
parte a minţii sale. „Nu ţi-am spus aşa?" 
— Când a murit? întrebă Sam. Vocea lui suna apatică şi 
mohorâtă, chiar şi pentru urechile sale. 
— Nu vreau să vorbesc despre asta, domnu' Peebles! Acum, 
Dave părea aproape frenetic. Vocea îi tremura, lunecând într-un 
registru mai înalt, care era aproape un falsetto, şi se destrăma 
acolo. Te rog! 
128 


Stephen King 

„Lasă-l în pace", ţipă Sam mânios către sine. „N-are şi-aşa 
destule probleme şi fără prostia asta?" 

Da. Şi putea să-l lase în pace pe Dave — trebuie să fie şi alţi 
oameni în oraş care să fie dispuşi să discute cu el despre Ardelia 
Lortz... dacă reuşea să găsească o cale să-i abordeze fără să-i 
facă să-i cheme pe oamenii în halate albe. Dar mai era un lucru, 
un lucru pe care probabil că doar Dirty Dave Duncan ar fi putut 
să i-l spună cu siguranţă. 

— Cândva, ai desenat nişte afişe pentru bibliotecă, 
aşa-i? Cred că ţi-am recunoscut stilul de la afişul pe 
care-l făceai ieri pe verandă. De fapt, sunt aproape sigur. 
Unul cu un băieţel într-o maşină neagră. Şi un bărbat 
într-un trenci — Polițistul Bibliotecii. Cumva ai... 

N-apucă să-şi termine întrebarea, că Dave scoase un 
asemenea țipăt de ruşine, suferinţă şi teamă încât îl reduse la 
tăcere pe Sam. 

— Dave? Eu... 
— Las-o aşa! Dave plângea. Nu m-am putut stăpâni, aşa că n- 
ai putea s-o laşi... 

Scâncetele lui se diminuară brusc şi se auzi un zăngănit ca şi 
cum cineva îi luase telefonul. 

— încetează, spuse Naomi. Părea că şi ea se află în pragul 
lacrimilor, dar în acelaşi timp părea că e furioasă. Chiar nu poţi 
sa încetezi, om îngrozitor ce eşti? 

— Naomi... 

— Când sunt aici, mă cheamă Sarah, zise ea fără grabă, dar te 
urăsc la fel sub ambele nume, Sam Peebles. N-am să mai calc 
niciodată în biroul tău. Vocea ei începu să se ridice. De ce nu l-ai 
lăsat în pace? De ce-a trebuit să răscoleşti căcarul ăsta de 
demult? De ce? 

lritat, abia reuşind să se mai stăpânească, Sam zise: 

Polițistul Bibliotecii 129 

— De ce m-ai trimis la bibliotecă? Dacă nu voiai s-o cunosc, 
Naomi, de ce m-ai trimis la blestemata aia de bibliotecă, în 
primul rând? 

La celălalt capăt al firului, se auzi un suspin. 

„— Naomi? N-am putea... 

Se auzi un declic în momentul când ea agăţă receptorul în 
furcă. 


Legătura se întrerupse. 

4 

Sam rămase în biroul său până aproape de nouă şi jumătate, 
mâncând bomboane Tums şi scriind un nume după altul pe 
acelaşi teanc de foi pe care-l folosise şi când îşi compusese 
prima schiţă a discursului. Se uita pentru scurtă vreme la fiecare 
nume, dtipă care-l tăia cu creionul. Şase ani păruse o perioadă 
lungă de şedere într-un singur loc... cel puţin până în seara asta. 
în seara asta, părea o perioadă mult mai scurtă — să zicem, 
cam cât un weekend. 

Craig Jones, scrise. 

Se uită lung la nume şi îşi zise: „Craig s-ar putea să ştie de 
Ardelia... dar o să vrea să afle de ce mă interesează subiectul." 

II cunoştea pe Craig îndeajuns de bine ca să-i răspundă sincer 
la această întrebare? Răspunsul la această întrebare era un „nu" 
ferm. Craig era unul dintre avocaţii mai tineri din Junction City, 
un adevărat aspirant. Luaseră câteva prânzuri de afaceri 
împreună... şi mai era şi Clubul Rotarienilor, fireşte... iar Craig îl 
invitase o dată * el acasă, la cină. Când se întâlneau întâmplător 
pe stra-2 discutau cordial, uneori despre afaceri, mai des de- 

130 StephenKing 
spre vreme. Totuşi, nimic din toate astea nu ţineau loc de 
prietenie, iar dacă Sam avea de gând să-şi mărturisească 
gândurile năstruşnice faţă de cineva, voia ca persoana aceea să 
fie un prieten, nu un asociat care-i zicea „bătrâne" după al 
doilea pahar de s/oe gin” cu sifon. 

Aşa că şterse numele lui Craig de pe listă. 

De când venise în Junction City, îşi făcuse doi prieteni buni. 
Unul era un asistent medical care lucra la cabinetul doctorului 
Melde, iar celălalt, poliţist în oraş. Russ Frame, prietenul 
asistent, se transferase la un alt cabinet medical mai bine plătit 
din Grand Rapids, încă la începutul anului 1989. lar de la întâi 
ianuarie, Tom Wycliffe fusese numit în fruntea noului Birou de 
Control al Traficului Auto din cadrul Patrulei Statului lowa. De 
atunci, pierdu.se legătura cu amândoi — îşi făcea prieteni cu 
greutate şi nu se pricepea nici să-i păstreze. 

Ceea ce-l lăsa în ce fel de situaţie? 

Sam nu ştia. Ştia însă că numele Ardelia Lortz îi afectase pe 
unii oameni din Junction City ca o încărcătură explozivă. Ştia — 
sau credea că ştie — că se întâlnise cu ea, chiar dacă era 


moartă. Nici măcar nu putea să-şi spună că se întâlnise cu o 
rudă sau cu o femeie ţăcănită ca-re-și zicea Ardelia Lortz. Pentru 
Că... 

„Cred că am întâlnit un strigoi. De fapt, cred c-am întâlnit un 
strigoi înăuntrul unui alt strigoi. Cred că biblioteca în care am 
intrat era Biblioteca din Junction City aşa cum era pe când 
Ardelia Lortz trăia şi conducea instituţia. Cred că de-a ia mi s-a 
părut totul atât de straniu şi de nelalocul lui. N-a fost ca într-o 
călătorie în timp, sau aşa cum îmi imaginez că s-ar desfăşura o 

20° Băutură dulce, roşie la culoare, obţinută prin amestecarea 
boabelor de porumbar cu gin. 

Polițistul Bibliotecii 


131 
călătorie în timp. A fost ca şi cum aş fi păşit vremelnic într-o 
stare intermediară. Şi a fost real. Sunt sigur că a fost real." 

Se opri, bătând darabana cu degetele pe birou. 

„De unde m-a sunat? Au telefoane în acea stare inter- 
mediară?" 

Se uită îndelung la lista de nume tăiate cu creionul, apoi 
desprinse încet hârtia de teanc. O mototoli şi o azvârli în 
coşul de hârtii. 

„Mai bine îţi vedeai de treabă", continua să se jelească o 
parte din el. 

Dar uite că n-o făcuse. lar acum, ce urma? 

„Sună-l pe unul dintre tipii în care ai încredere. Sună-1 pe 
Russ Frame sau pe Tom Wycliffe. Ridică telefonul şi formează 
numărul." 

Dar nu voia să facă asta. Cel puţin, nu în seara asta. îşi 
dădea seama că e un simţământ irațional, pe jumătate 
superstiţios — în ultima vreme, dăduse sau primise o 
mulţime de informaţii neplăcute prin intermediul telefonului, 
sau cel puţin aşa se părea —, dar era prea obosit ca să se 
mai chinuie cu asta în seara aceea. Dacă reuşea să doarmă 
bine peste noapte (şi credea c-o să poată, dacă lăsa din nou 
aprinsă veioza de pe noptieră), poate că ceva mai bun, ceva 
mai concret îi va veni în minte a doua zi de dimineaţă, când 
mintea avea să-i fie odihnită. Mai departe, îşi zicea că va 
trebui să dreagă busuiocul cu Naomi Higgins şi cu Dave 
Duncan... dar mai întâi voia să afle ce fel de busuioc era 
acela. 

Dacă putea. 

Capitolul 9 
POLIȚISTUL BIBLIOTECII (I) 
CI-*|  euşi, într-adevăr, să doarmă bine. Nu avu J-^ nici 
un vis, şi o idee îi veni în mod firesc şi 


IS %/ uşor a doua zi de dimineaţă, când se afla sub duş, aşa 
cum apar uneori ideile când trupul ţi-e odihnit şi mintea n-a fost 
trează suficient ca să se aglomereze cu o grămadă de tâmpenii. 
Biblioteca Publică nu era singurul lor în care puteai să găseşti 


informaţii, iar atunci când erai interesat de istoria locală 
istoria locală recentă — nici măcar nu era locul cel mai bun. 
— Gazette! strigă el şi-şi vâri capul sub duza duşului ca să 


clătească de clăbuci. 

Douăzeci de minute mai târziu era la parter, îmbrăcat 
(exceptând haina şi cravata) şi bându-şi cafeaua în birou. Avea 
din nou în faţă teancul de foi galbene şi pe el începuse să 
întocmească o nouă listă. 

1. Ardelia Lortz — cine e? Sau, cine a fost? 
2. Ardelia Lortz — ce a făcut? 
Polițistul Bibliotecii 


133 

3. Biblioteca Publică din Junction City — renovată? Când? 
Fotografii? 

în acel moment, se auzi soneria de la uşă. Sam aruncă o 
privire spre ceasul de perete când se ridică să răspundă. 
Tocmai se făcea opt şi jumătate, ora de plecare la muncă. 
Putea să dea o fugă la sediul ziarului Gazette la zece, ora 
când îşi lua de regulă pauza de cafea, şi să se uite la nişte 
numere mai vechi. La care dintre ele? încă mai medita la 
această problemă — fără doar şi poate că unele idei aveau 
să dea roade mai repede decât altele — în timp ce se 
scotocea prin buzunare după ceva mărunţiş pentru băiatul 
cu ziarele. Soneria sună din nou. 

— Vin cât pot de repede, Keith! strigă el, păşind în holul de 
la intrarea în bucătărie şi înşfăcând mânerul uşii. Ai grijă să 
nu găureşti naibii perete... 

în clipa aceea ridică privirea şi văzu o siluetă mult mai 
mare decât cea a lui Keith Jordan în spatele perdelei subţiri 
ce acoperea ferestruica uşii. Mintea îi fusese preocupată, mai 
atentă la ziua care-l aştepta decât la acest ritual de luni 
dimineaţă, când trebuia să-l plătească pe băiatul care 
aducea ziarele, dar în clipa aceea o suliță de teroare pură îşi 
croi drum printre gândurile sale răzleţite. Nu avu nevoie să 
vadă faţa; chiar şi prin perdea recunoscu forma, masivitatea 
corpului... şi trendul, fireşte. 

Gustul caramelelor roşii din lemn-dulce, puternic, dulceag 
şi îngreţoşător, îi inundă gura. 

Dădu drumul mânerului, dar o clipă prea târziu. Broasca se 
deschise şi, în acel moment, silueta aflată pe “eranda din 
spatele casei deschise cu violenţă uşa. Sam * pomeni 
aruncat în spate, în bucătărie. Flutură brațe- 

134 Stephen King 
le ca să-şi păstreze echilibrul şi reuşi să dea jos din cuier toate 
cele trei haine atârnate pe hol. 

Polițistul Bibliotecii intră, învăluit în propriul său clopot de aer 
rece. Păşi fără grabă, de parcă ar fi avut la dispoziţie tot timpul 
din lume, şi închise uşa în spatele lui. într-o mână ţinea 
exemplarul lui Sam din Gazette, frumos rulat şi împăturit. îl 
ţinea ridicat ca pe un baston. 

— Ţi-am aduss ziarul, zise Polițistul Bibliotecii. Vocea i se auzea 


ciudat de îndepărtată, ca şi cum ar fi ajuns la Sam printr-un 
panou gros din sticlă. Aveam de gând ssă-i dau şi bani băiatului, 
dar părea grăbit ssă-şi ia tălpăşiţa. Mă-ntreb de ce. 

Porni către bucătărie — către Sam, care se făcuse mic lângă 
tejghea şi se holba la intrus cu ochii măriţi de groază ai unui 
copilaş înspăimântat, ai unui biet Simon Nătângul din clasa a 
patra. 

„De bună seamă că-mi imaginez chestiile astea", îşi zise 
Sam, „sau am un coşmar — un coşmar atât de oribil încât îl face 
pe cel din urmă cu două nopţi să pară un vis încântător." 

Dar nu era un coşmar. Era îngrozitor, dar nu era coşmar. Sam 
avu răgazul să spere că, după toate cele, înnebunise. Nici 
nebunia nu era o distracţie, dar nimic nu putea fi la fel de 
groaznic ca această arătare cu formă umană care pătrunsese în 
casa lui, această chestie care mergea învăluită în propria sa 
felie de iarnă. 

Casa lui Sam era veche, cu tavane înalte, dar Polițistul 
Bibliotecii trebui să-şi aplece capul la intrare şi chiar şi în 
bucătărie calota pălăriei sale din fetru cenuşiu aproape că 
atingea plafonul. Asta însemna că era înalt de peste doi metri şi 
zece centimetri. 

Avea trupul înfăşurat într-un trenci de culoarea plum-burie a 
cetii în amurg. Pielea îi era albă ca hârtia, iar faţa 
Polițistul Bibliotecii 


135 

îi era moartă, semn că nu putea să înţeleagă nici bunătatea, 
nici dragostea, nici mila. Gura lui era desenată de linii ale 
unei autorităţi supreme, lipsite de pasiune, iar Sam îşi aminti, 
preţ de o clipă confuză, cum i se păruse că arată uşa închisă 
a bibliotecii: ca o fantă închipuind o gură pe faţa unui robot 
din granit. Ochii Poliţistului Bibliotecii păreau a fi nişte 
cerculeţe din argint perforate de alice de puşcă minuscule. 
Erau mărginiţi de o carne roşu-rozalie, ce părea gata să 
sângereze. Nu aveau pleoape. Dar cel mai rău lucru era 
acesta: era o faţă pe care Sam o ştia. Nu credea că acum era 
prima oară când se chircea de groază sub privirea aceea 
întunecată şi, undeva, în străfundurile minţii sale, Sam auzi o 
voce aproape insesizabil peltică spunând: Vino cu mine, 
băiete... Sunt polițisst. 

Cicatricea brăzda relieful acelei feţe exact ca în imaginaţia 
lui Sam — de-a curmezişul obrazului stâng, sub ochiul stâng, 
peste rădăcina nasului. Exceptând cicatricea, era bărbatul 
din afiş... sau nu? Nu mai era sigur. 

Vino cu mine, băiete... Sunt polițisst. 

Sam Peebles, vedeta Clubului Rotarienilor din Junc-tion 
City, îşi udă pantalonii. Simţi cum vezica i se uşurează cu un 
şuvoi călduţ, dar treaba asta i se părea îndepărtată şi lipsită 
de importanţă. Important era că în bucătăria lui se afla un 
monstru, iar lucrul cel mai îngrozitor în privinţa acelui 
monstru era că Sam aproape că-i cunoştea chipul. Undeva, 
într-un ungher îndepărtat al minţii, Sam simţea că o uşă cu 
încuietoare triplă stă să se deschidă. Nici o clipă nu se gândi 
să fugă. Gândul de 2 o lua la goană îi depăşea limitele 
imaginaţiei. Era din "ou copilandru, un copil care fusese prins 
cu mâţa-n sac 

(cartea nu e „Prietenul oratorului") când un 
lucru îngrozitor. în loc să fugă 
136 Stephen King 

(cartea nu e „Cele mai îndrăgite poeme ale poporului 
american") 
se ghemuise încet peste pata umedă de la pantaloni şi se 
prăbuşise între cele două taburete de lângă tejghea, ţi-nându-şi 
mâinile orbeşte deasupra capului. 

(cartea este) 


— Nu, spuse el cu o voce răguşită, lipsită de vlagă. 
Nu, te rog... nu, te rog, te rog să nu-mi faci asta, te rog, 
o să fiu bun, te rog să nu-mi faci rău aşa. 

Fusese redus la condiţia asta. Dar nu avea importanţă; uriaşul 
în trenci de culoarea cetii 

(cartea este „Săgeata neagră" de Robert Louis Stevenson) 
stătea acum chiar deasupra lui. 

Sam îşi lăsă capul să cadă. Părea să cântărească o tonă. 
Stătea cu privirea pironită în podea şi se ruga incoerent ca 
atunci când se va uita în sus — când va avea tăria să se uite în 
sus — arătarea să dispară. 

— Uită-te la mine, îi porunci vocea îndepărtată şi tunătoare. 
Era glasul unui zeu malefic. 

— Nu! ţipă Sam cu o voce stridentă, gâtuită, şi deodată 
izbucni în lacrimi de neajutorare. Nu era doar teroarea, cu toate 
că şi aceasta era îndeajuns de reală şi de rea. Separat de ea era 
un curent rece şi profund de spaimă copilărească şi ruşine 
infantilă. Simţămintele acelea se lipeau ca un sirop otrăvit de tot 
ce nu îndrăznea să-şi amintească, de acel lucru care avea ceva 
de-a face cu o carte pe care n-o citise niciodată: Săgeata neagră 
de Robert Louis Stevenson. 

Trosc! 

Ceva îl lovi pe Sam în cap şi-l făcu să ţipe. 

— Uită-te la mine! 
— Nu, te rog, nu mă obliga, îl imploră Sam. 7rosc! 
Polițistul Bibliotecii 137 

Se uită în sus, acoperindu-şi ochii înlăcrimaţi cu un braţ 
moale, la timp ca să vadă braţul Poliţistului coborând din nou. 

Trosc! 

îl lovea pe Sam cu exemplarul din Gazette făcut sul, pocnindu- 
1 aşa cum ai face cu un căţeluş neatent care a făcut pipi pe 
podea. 

—Aşa-i mai bine, spuse Polițistul Bibliotecii. Rânji, 
buzele desfăcute scoțând la iveală vârfurile unor dinţi 
ascuţiţi, dinţi care aproape că erau nişte colţi de fiară. 
Băgă mâna în buzunarul trenciului şi scoase un portvi- 
zit din piele. îl desfăcu şi lăsă să se vadă o stea ciudată, 
cu multe colţuri. Steaua scânteia în lumina curată a di 
mineţii. 

Lui Sam îi era acum imposibil să-şi îndepărteze privirea de la 


faţa aceea necruțătoare, de la ochii aceia argintii cu pupilele 
minuscule, ca nişte alice. Balele i se prelingeau la colţul gurii şi- 
şi dădea seama, dar nici asta n-o putea opri. 
— Ai două cărţi care ne aparţin, spuse Polițistul Bibliotecii. 
Vocea lui părea în continuare să vină din depărtare sau din 
spatele unui panou gros din sticlă. Doamna Lorth e foarte 
ssupărată pe tine, domnu' Peebles. 
— Le-am pierdut, spuse Sam, începând să plângă şi mai 
amarnic. Ideea de a-1 minţi pe omul ăsta în legătură cu 
(Săgeata neagră) cărţile, în legătură cu orice, era absolut 
exclusă. El era întruchiparea autorităţii, a puterii, a forţei. Era 
judecător, tribunal şi călău. 
«Unde e portarul?" se întrebă Sam incoerent. „Unde ° Portarul 
care controlează cadranele şi-apoi se întoarce 
138 


Stephen King 

în lumea raţională? în lumea raţională în care lucruri ca acesta 
nu trebuie să se întâmple?" 

— Le-am... le-am... le-am... 

— Nu vreau să-ţi ascult sscuzele nătânge, spuse Polițistul 
Bibliotecii. îşi închise portvizitul şi-l vâri în buzunarul drept. în 
acelaşi timp băgă mâna în buzunarul stâng şi scoase un cuţit cu 
lama lungă şi ascuţită. Sam, care lucrase trei veri ca băiat de 
prăvălie ca să strângă bani de colegiu, îl recunoscu. Era un cuţit 
pentru tăiat cartonul. Fără doar şi poate că în toate bibliotecile 
din America exista câte un astfel de cuţit. Mai ai până la miezul 
nopţii. Pe urmă... 

Se aplecă în jos, ţinând întins cuțitul în mâna albă, ca- 
daverică, învelişul de aer îngheţat atinse faţa lui Sam, amorţind- 
o. încercă să tipe, dar nu reuşi să scoată decât o şoaptă în aerul 
inert. 

Vârful cuţitului îi atinse pielea gâtului. Avu senzaţia că-l 
atinge un ţurţur de gheaţă. O singură picătură stacojie se 
prelinse şi îngheţă acolo, ca o perlă minusculă de sânge. 

—... pe urmă am ssă vin din nou, zise Polițistul Bi 
bliotecii cu vocea lui stranie şi uşor peltică. Ar fi bine să 
găsseşti ce-ai pierdut, domnu' Peebles. 

Cuţitul dispăru la locul lui în buzunar. Polițistul Bibliotecii îşi 
îndreptă spatele, revenind la înălţimea de dinainte. 

—Ar mai fi ceva, spuse el. Ai puss întrebări, domnu 
Peebles. Ssă nu mai pui. M-ai înţeless? 

Sam încercă să răspundă şi nu reuşi decât să îngaime un 
geamăt gutural. 

Polițistul Bibliotecii începu să se aplece împingând aerul 
îngheţat, aşa cum prova dreaptă a unei barje ar iw pinge un 
calup de gheaţă din râu. 

Polițistul Bibliotecii 


139 
— Nute băga în lucruri care nu te privessc. M-ai în-țe/ess? 
— Da! 
Sam începu să ţipe: 
— Da! Da! Da! 
— Bun. Pentru c-o ssă sstau cu ochii pe tine. Şi nu ssunt 
ssingur. 

Se întoarse, însoţit de foşnetul trendului, şi făcu cale 
întoarsă prin bucătărie către intrare. Nu mai aruncă nici o 
singură privire înapoi, către Sam. Când trecu printr-un petic 
luminos format de razele soarelui, Sam văzu un lucru 
minunat şi totodată îngrozitor: Polițistul Bibliotecii nu avea 
umbră. 

Ajunse la uşa din spate. Apucă mânerul. Fără să se 
întoarcă, spuse cu o voce joasă, terifiantă: 

— Dacă vrei ssă nu mă mai vezi, domnu' Peebles, găs- 
seşte cărțile alea. 

Deschise uşa şi ieşi. 

în clipa când uşa se închise şi auzi paşii Poliţistului pe 
podeaua verandei, un singur gând umplu mintea lui Sam: 
trebuia să încuie uşa. 

Apucă să se ridice pe jumătate şi deodată un văl cenuşiu 
se lăsă asupra lui, iar Sam căzu cu faţa în jos, inconştient. 

Capitolul 10 
CRO-NO-LO-GIC VORBIND 
^ f \ ot să... vă fiu de folos cu ceva? întrebă 
—  |/Srecepţionista. Pauza scurtă surveni în 

de momentul în care femeia se uită mai 
atent la bărbatul care tocmai se apropiase de birou. 
— Da, spuse Sam. Vreau să mă uit la nişte numere mai vechi 
ale ziarului Gazette, dacă e posibil. 
— Bineînțeles că e posibil, spuse femeia. Dar — şi să mă 
scuzaţi dacă par deplasată — vă simţiţi bine, domnule? Aveţi o 
culoare nesănătoasă. 
— S-ar putea să mă pască vreo boală, zise Sam. 
—  Răcelile de primăvară sunt cele mai rele, nu-i aşa-spuse ea, 
ridicându-se. Intraţi pe poarta de la capătul tejghelei, domnul...? 
— Peebles. Sam Peebles. 
Polițistul Bibliotecii 


141 

Femeia durdulie de vreo şaizeci de ani se opri şi lăsă capul 

într-o parte. Duse degetul cu unghia roşie la colţul gurii. 

—  Vindeţi asigurări, parcă? 

— Da, doamnă, spuse el. 

—  Mis-a părut mie că vă cunosc de undeva. V-a apărut poza în 
ziar săptămâna trecută. A fost un fel de premiu, ceva? 

— Nu, doamnă, spuse Sam. Am ţinut un discurs. La Clubul 
Rotarienilor. 

„Şi-aş da orice să pot da ceasul înapoi", îşi zise el. „l-aş 
spune lui Craig Jones să se ducă la dracu'." 

—A, dar asta e minunat, spuse femeia... dar vorbi ca 
şi cum era vorba de un lucru îndoielnic. Arătaţi diferit 
în poză. 

Sam pătrunse prin poartă. 

—Eu sunt Doreen McGill, zise femeia şi întinse o 
mână grăsuţă. 

Sam întinse şi el mâna şi spuse că era încântat s-o cu- 
noască. Trebui să facă un efort. Se gândi că, o bună bucată 
de vreme de-acum încolo, vorbitul cu oamenii — şi contactul 
fizic cu aceştia, mai ales — avea să constituie un efort. Toată 
vechea lui uşurinţă de a relaţiona părea să fi dispărut. 

Recepţionista îl conduse către un şir de trepte mo-chetate 
şi acţiona un întrerupător. Scara era îngustă, becul din tavan 
lumina slab, iar Sam se pomeni uintr-o dată cuprins de 
senzaţii de groază. Acestea se propiau de el cu înfrigurare, 
aşa cum s-ar aduna fa-™ m jurul cuiva care le-ar oferi bilete 
gratuite la cine Sfoe ce concert fabulos. Polițistul Bibliotecii 
putea fi J” deva acolo, jos, aşteptând în întuneric. Polițistul 
Bi- 

totecii cu pielea lui albă, ca de mort, ochii argintii 
142 StephenKing 
mărginiţi cu roşu şi sâsâiala lui uşoară, dar obsedant de 
familiară. 

„încetează!" îşi zise. „Şi, dacă nu poţi să încetezi, atunci, 
pentru numele lui Dumnezeu, controlează-te! Trebuie. Pentru că 
asta e singura ta şansă. Ce-o să faci dacă nu eşti în stare să 
cobori nişte trepte către un simplu subsol de arhivă? O să stai 
pitit în casă şi-o să aştepţi miezul nopţii?" 

— Aici e morga, zise Doreen McGill, arătând cu degetul. Era, 


fără doar şi poate, o doamnă care arăta cu degetul ori de câte ori 
prindea ocazia. Trebuie doar să... 

— Morga? întrebă Sam, întorcându-se către ea. Inima începuse 
să-i bată năprasnic, lovindu-se de coaste. Morga? 

Doreen McGill râse. 

— Toată lumea are aceeaşi reacție. E groaznic, nu-i 
aşa? Dar aşa se numeşte. Cred că e o tradiție gazetăreas 
că puțin cam caraghioasă. Nu vă faceți griji, domnule 
Peebles, nu există nici un cadavru acolo jos. Doar bobi 
ne peste bobine de microfilme. 

„Eu n-aş băga mâna-n foc", îşi zise Sam, urmând-o pe 
treptele mochetate. Era foarte bucuros că femeia cobora scara 
înaintea lui. 

Ajunsă la baza scării, recepționista acționa un şir de 
întrerupătoare care făcură să se aprindă un număr de lămpi 
fluorescente, înglobate în nişte suporturi ce păreau a fi nişte 
tăviţe pentru cuburi de gheaţă supradimensionate şi aşezate cu 
fundul în sus. Astfel se lumină o încăpere spațioasă, cu podeaua 
acoperită de o mochetă de acelaşi albastru închis ca şi treptele. 
încăperea era căptuşită cu rafturi pline de cutii mici. De-a lungul 
peretelui din stânga erau patru aparate de citit microfilmele 
care arătau ca nişte uscătoare de păr fu* 

Polițistul Bibliotecii 


143 
turiste. Şi acestea aveau aceeaşi culoare albastră ca şi 
mocheta. 

— Ce începusem să zic era că va trebui să semnaţi în 
registru, spuse Doreen. Ea arătă din nou cu degetul, de data 
asta către un registru mare legat de un suport din 
apropierea uşii. Va mai trebui să treceţi data, ora la care aţi 
intrat, şi anume... — se uită la ceasul de la mână — zece şi 
douăzeci de minute, şi ora la care aţi plecat. 

Sam se aplecă şi semnă în registru. Numele de deasupra 
era Arthur Meecham. Domnul Meecham venise în acest 
subsol pe 27 decembrie 1989. Cu peste trei luni în urmă. 
Aceasta era o încăpere bine luminată, bine echipată şi 
eficientă care, după toate aparențele, era foarte puţin 
solicitată. 

— E drăguţ aici, nu credeţi? întrebă Doreen cu mulţumire 
de sine. Asta se-ntâmplă pentru că guvernul federal ajută 


prin subvenţii funcţionarea morgilor de ziare — sau a 
arhivelor, dacă vă place mai mult termenul acela. Mie-mi 
place. 


O umbră dansă pe unul dintre culoare şi inima lui Sam 
începu să bată din nou. Dar nu era decât umbra lui Doreen 
McGill. Se aplecase ca să se asigure că introdusese corect 
ora şi data, şi... 

„MA iar EL nu avea umbră. Polițistul Bibliotecii. De 
asemenea..." 

încercă să evite restul, dar nu reuşi. 

„De asemenea, nu pot să trăiesc aşa. Nu pot să trăiesc 
u genul ăsta de frică. Dacă ar ţine-o tot aşa, o s-ajung 
mm bag capul într-un cuptor cu gaz. Şi, dac-o s-o ţină, 
pr am s-o fac. Nu e doar frica de el — de omul ăla, 
u ceno A- E vorba de felul în care mintea unui om sim- 
e felul în care ţipă când simte că toate lucrurile în 

a crezut cândva se destramă cu atâta uşurinţă." 

144 Stephen King 


Doreen arătă spre peretele din dreapta, unde trei volume in- 


folio stăteau pe un singur raft. 


— Acolo sunt lunile ianuarie, februarie şi martie ale 
anului 1990, zise ea. în fiecare iulie, ziarul trimite prime 
le şase luni ale anului în curs la Grand Island, în Nebras- 


ka, pentru a fi microfilmate. La fel se întâmplă şi când se 
termină luna decembrie. întinse mâna durdulie şi arătă 
cu unghia dată cu ojă roşie spre rafturi, începând să nu 
mere de la raftul din dreapta câtre aparatele de citit mi 
crofilmele din stânga. în timp ce făcea asta, părea să-şi 
admire unghia.  Microfilmele sunt ordonate în direcţia 
aceea, cronologic, spuse ea rostind cuvântul cu mare 
atenţie, astfel încât se auzi ceva moderat exotic: 
cro-no-lo-gic. Perioada modernă, la dreapta; timpurile mai 
de demult, la stânga. 

Zâmbi ca să arate că făcuse o glumă şi poate ca să dea de 
înţeles cât de minunate i se păreau ei toate acestea. Cro-no-lo- 
gic vorbind, spunea zâmbetul, totul era o mare încântare. 

— Vă mulţumesc, spuse Sam. 

— N-aveti pentru ce. De-aia ne aflăm aici. în orice caz, e unul 
dintre motive. îşi duse unghia la colţul gurii şi-i zâmbi din nou 
ştrengăreşte. Ştiţi cum să lucraţi cu cititorul de microfilme, 
domnule Peebles? 

— Da, mulţumesc. 

— în regulă. Dacă vă mai pot ajuta cu ceva, mă găsiţi sus. Nu 
ezitaţi să-mi spuneţi. 

— Aveţi... dădu el să spună, apoi închise gura, fără să mai 
pronunţe şi restul frazei: de gând să mă lăsați singur aici? 

Ea ridică sprâncenele. 

— Nimic, spuse el şi o urmări cu privirea pe când 
urca treptele. Trebui să se împotrivească imboldului pU' 

Polițistul Bibliotecii 


145 
ternic de a o lua repede pe scară după ea. Deoarece, cu sau 
fără mocheta albastră, aceasta era o altă Bibliotecă din 
Junction City. 
în plus, se mai numea şi morgă. 
2 

Sam se apropie încet de rafturile încărcate cu cutiile 
pătrăţoase pline cu microfilme, neştiind de unde să înceapă. 
Era foarte bucuros că luminile fluorescente din tavan erau 
îndeajuns de puternice ca să alunge cele mai multe dintre 
umbrele amenințătoare de prin unghere. 

Nu îndrăznise s-o întrebe pe Doreen McGill daca numele 
Ardelia Lortz îi spunea ceva sau măcar dacă-şi mai amintea, 
cu aproximaţie, când se făcuseră ultima oară renovări la 
Biblioteca Orăşenească. A; puss întrebări, spusese Polițistul 
Bibliotecii. Wu te băga în lucruri care nu te privcssc. M-ai 
înțeless? 

Da, înţelesese. Şi, presupunea el, risca să-şi atragă mânia 
răzbunătoare a Poliţistului continuând să-şi bage nasul... dar 
nu punea întrebări, cel puţin nu tocmai, şi astea chiar erau 
lucruri care-l preocupau. îl preocupau cu disperare. 

O ssă sstau cu ochii pe tine. Şi nu ssunt ssingur. 

Sam se uită neliniştit peste umăr. Nu văzu nimic. Şi totuşi i 
se părea imposibil să se mişte cu vreun pic de hotărâre. 
Ajunsese până aici, dar nu ştia dacă poate să mai lacă vreun 
pas înainte. Se simţea mai mult decât intimi-“t mai mult 
decât înspăimântat. Se simţea zdrobit. 

— Trebuie să mergi, mormăi cu asprime şi-şi şterse uzele 
cu o mână tremurândă. Pur şi simplu, trebuie. 

146 StephenKing 

îşi făcu piciorul stâng să se mişte înainte. Rămase aşa un 
moment, cu picioarele desfăcute, ca un om care tocmai se 
pregăteşte să treacă un pârâu. Apoi îşi trase şi piciorul drept 
lângă stângul. în această manieră şovăielnică reuşi să ajungă, 
aproape fără voia lui, până la raftul cel mai apropiat de 
volumele in-folio. La capătul raftului, pe un cartonaş scria: 

1987-1989 

Asta era aproape cu siguranţă prea recent — de fapt, 
renovările de la Bibliotecă trebuie să fi avut loc înainte de 
primăvara lui 1984, când se mutase el în Junction City. Dacă s-ar 


fi întâmplat de atunci, ar fi observat muncitorii, ar fi auzit 
oamenii vorbind şi ar fi citit despre asta în Gazette. Dar, în afară 
de presupunerea că trebuie să se fi întâmplat în ultimii 
cincisprezece sau douăzeci de ani (tavanul suspendat nu arăta 
mai vechi de atât), nu putea să mai restrângă plaja supoziţiilor. 
Măcar de-ar putea să gândească mai limpede! Dar nu putea. Ce 
se întâmplase în dimineaţa aia compromisese orice efort 
normal, raţional de a gândi, aşa cum exploziile solare 
distorsionau transmisiunile radio şi tv. Realitatea şi irealitatea se 
ciocniseră ca nişte pietre uriaşe, iar Sam Peebles, un grăunte 
minuscul, agitat şi ţipător, de umanitate, avusese marele 
ghinion să fie prins între ele. 

Se mută cu două culoare la stânga, mai ales pentru că se 
temea că, dacă rămânea prea mult timp nemiş" cat, risca să 
îngheţe în întregime, şi merse pe culoarul marcat 

1981-1983. 
Polițistul Bibliotecii 


147 

Luă o cutie aproape la întâmplare şi o duse la unul dintre 
aparatele de citit microfilme. Porni aparatul şi încercă să se 
concentreze asupra rolei de microfilm (rola era şi ea albastră 
şi Sam se întrebă dacă exista vreun motiv pentru care totul 
în această încăpere curată şi bine luminată se asorta 
coloristic) şi la nimic altceva. Mai întâi trebuia să-l înfăşori 
pe unul dintre mosoare, corect; după aceea trebuia să-l treci 
prin ghidaje, rezolvat; apoi trebuia să introduci capul 
microfilmului în butucul rolei de preluare, OK. Maşina era atât 
de simplă, că şi un băieţel de opt ani ar fi putut să facă 
treburile astea. Dar Sam avu nevoie de aproape cinci minute; 
trebuia să-şi stăpânească mâinile care-i tremurau şi mintea 
şocată, care-o luase razna. Când în sfârşit a reuşit să 
monteze primul microfilm şi să-l ruleze la primul cadru, 
constată că pusese microfilmul pe dos. Literele apăreau cu 
susul în jos. 

Derula cu răbdare microfilmul, îl întoarse şi-l reînfă-şură. 
Constată că nu se simţea deranjat de această mică 
amânare. Repetarea operaţiunii, cu efectuarea succesivă a 
paşilor, părea să-l calmeze. De data asta, prima pagină a 
ediţiei din 1 aprilie 1981 a ziarului Gazette apăru în faţa 
ochilor săi, cu partea corespunzătoare în sus. Titlul principal 
anunţa demisia surprinzătoare a unui funcţionar orăşenesc 
despre care Sam nu auzise niciodată, dar privirea îi fu atrasă 
rapid de o casetă din josul paginii, care conţinea următorul 
mesaj: 

RICHARD PRICE SI ÎNTREGUL PERSONAL AL 

7 

BIBLIOTECII PUBLICE DIN JUNCTION CITY 

VA REAMINTESC CA 
ÎNTRE 6 SI 13 APRILIE ARE LOC 
7 

SĂPTĂMÂNA NAŢIONALĂ A BIBLIOTECILOR. VENIȚI SĂ NE 

VIZITAŢI! 
148 Stephen King 5 

„Ştiam oare asta?" se întrebă Sam. „Asta să fie motivul 
pentru care am ales tocmai această cutie? Mi-am amintit în mod 
inconştient că a doua săptămână a lunii aprilie este Săptămâna 
Națională a Bibliotecilor?" 


Vino cu mine, îi răspunse în şoaptă o voce tenebroasă. Vino 
cu mine, băiete... Sunt polițisst. 

Simţi că i se face pielea ca de găină şi un fior îl zgâlţâi. Sam 
împinse cât mai departe de el atât întrebarea, cât şi vocea 
fantomatică. La urma urmelor, nu prea avea importanţă de ce 
alesese numerele din aprilie 1981 ale ziarului; important era că 
o făcuse şi că făcuse o alegere norocoasă. 

Era posibil să fie o alegere norocoasă. 

Derula bobina rapid până pe 6 aprilie şi văzu exact ceea ce 
sperase să vadă. Peste caseta tehnică a ziarului, cu cerneală 
roşie, scria: 

SUPLIMENT SPECIAL DEDICAT BIBLIOTECII! 

Sam avansa până la supliment. Pe prima pagină a acestuia 
erau două fotografii. Una înfăţişa exteriorul bibliotecii. Cealaltă 
îl arăta pe Richard Price, biblioteca-rul-şef, în picioare lângă un 
birou şi zâmbind stingher la aparatul foto. Arăta exact aşa cum 
îl descrisese Naomi Higgins: un bărbat la vreo patruzeci de ani, 
înalt, cu ochelari şi cu o mustăcioară îngustă. Sam era mai inte- 
resat de fundal. Putea să vadă tavanul suspendat care-l şocase 
atât de tare la al doilea său drum la bibliotecă. Aşadar, 
renovările fuseseră făcute înainte de luna aprilie a anului 1981. 

Articolele erau exact genul de materiale elogioase 
automăgulitoare la care se aşteptase — citea deja Gazette de 
şase ani şi era foarte familiarizat cu tenta editoriala 
Polițistul Bibliotecii 


149 

care voia să sugereze parcă: „Nu-i aşa că suntem o gaşcă de 
persoane civice cumsecade?" Erau acolo articole informative 
(şi cam lipsite de viaţă) despre Săptămâna Naţională a 
Bibliotecilor, Programul de Lectură pentru Vară, Biblioteca 
ltinerantă a Districtului Junction şi despre noua campanie de 
colectare de fonduri care tocmai începuse. Sam trecu în 
revistă toate acestea la repezeală. Pe ultima pagină a 
suplimentului găsi un articol mult mai interesant, pe care-l 
scrisese chiar Price. Era intitulat: 

BIBLIOTECA PUBLICĂ DIN JUNCTION CITY O SUTĂ DE ANI DE 
ISTORIE 

Nerăbdarea lui Sam nu dură prea mult. Numele Ardeliei nu 
era acolo. întinse mâna după întrerupătorul de curent ca să 
deruleze bobina de la început, dar se opri. Văzu o menţiune 
despre proiectul de renovare — avusese loc în 1970 — şi mai 
era ceva. Ceva nelalocul lui. Sam începu să citească din nou 
ultima parte a însemnărilor istorice săltăreţe ale domnului 
Price, de data asta cu mai multă atenţie. 

La finalul Marii Depresiuni economice, Consiliul nostru a 
votat alocarea unei sume de 5 000 de dolari pentru repararea 
multiplelor stricăciuni provocate bibliotecii de marea inundație 
din 1932, iar doamna Felicia Culpepper a preluat funcţia de 
bibliotecar-şef, fără să solicite nici o recompensă pentru timpul 
petrecut în cadrul instituţiei. Nu s-a abătut nici o clipă de * 
țelul ei: un sediu complet renovat al bibliotecii, aflate în sluj-"2 
unui orăşel care se transforma cu repeziciune într-un adevărat 
oraş. ' 

doamna Culpepper s-a retras în 1951, lăsând locul lui ^- 
hristopher Lavin, primul bibliotecar din Junction City care °? 

a >ut licență în biblioteconomie. Domnul Lavin a înfiinţat 

150 StephenKing 

Fondul Memorial Culpepper, care a colectat încă din primul an 
suma de 15 000 de dolari pentru achiziționarea de cărți noi şi 
astfel Biblioteca Publică din Junction City a pornit pe calea spre 
epoca modernă! 

La scurt timp după ce eu am devenit bibliotecar-şef în 1964, 
am făcut din renovarea generală a clădirii țelul meu principal. 
Fondurile necesare pentru îndeplinirea acestui tel au fost strânse 
în cele din urmă la sfârşitul anului 1969 şi, chiar dacă fondurile 


orăşeneşti, ca şi cele federale, au ajutat la construirea splendidei 
clădiri pe care o au la dispoziţie astăzi „şoarecii de bibliotecă" din 
Junction City, acest proiect nu ar fi putut fi definitivat fără 
ajutorul tuturor acelor voluntari care au venit să contribuie 
fiecare cu ce s-a priceput în timpul lunii august 1970, care a fost 
denumită „luna construirii bibliotecii". 

Alte proiecte remarcabile din anii 1970 şi 1980 au inclus... 

Sam ridică privirea gânditor. Era încredinţat că din istorisirea 
grijulie şi monotonă a lui Richard Price lipsea ceva. Nu; 
gândindu-se mai bine, „lipsea" nu era cuvântul potrivit. Eseul îl 
convinsese pe Sam că Price era un tipicar de cea mai aleasă 
spiţă — probabil, un tip cumsecade, dar asta nu-l împiedica să 
fie şi tipicar — iar unor asemenea oameni nu le scăpau lucruri, 
mai ales când aveau de-a face cu subiecte apropiate sufletului 
lor. 

Prin urmare, acel ceva nu „lipsea", ci era „ascuns". 

Nu prea se potrivea, cro-no-lo-gic vorbind. în 1951, un bărbat 
pe care-l chema Christopher Lavin o succedase pe sfânta 
Felicia Culpepper în funcţia de bibliotecar-şef-în 1964, Richard 
Price devenise bibliotecarul oraşului-Oare Price îi urmase în 
funcţie lui Lavin? Sam nu credea asta. El era de părere că la un 
moment dat în acea pe" 

Polițistul Bibliotecii 


151 
rioadă incertă de treisprezece ani, o femeie numită Ardelia 
Lortz îi succedase lui Lavin. Price, credea Sam, urmase după 
ea. Ea nu se afla în relatarea detaliată a domnului Price 
referitoare la istoria bibliotecii pentru că făcuse... ceva. Sam 
nu era acum cu nici un pic mai lămurit ce anume ar fi putut 
să fie acel ceva, dar putea să aprecieze mai bine 
magnitudinea. Orice ar fi fost, fusese îndeajuns de rău pentru 
ca Price să facă din ea o nepersoană, în pofida cât se poate 
de evidentei sale pasiuni pentru detalii şi continuitate. 

„Crimă", îşi zise Sam. „De bună seamă c-a fost crimă. Asta 
e cam singura faptă îndeajuns de rea încât să..." 

în clipa aceea, o mână căzu pe umărul lui Sam. 

3 

Dac-ar fi ţipat, probabil că l-ar fi speriat pe proprietarul 
mâinii aproape la fel de mult cât îl speriase acesta pe el, dar 
Sam fu incapabil să ţipe. In loc de asta, tot aerul ieşi 
şuierând din el şi lumea se făcu din nou cenuşie. îşi simţea 
pieptul ca pe o armonică zdrobită lent sub laba unui elefant. 
Parcă toţi muşchii lui se preschimbaseră în macaroane. De 
data asta însă nu-şi mai udă pantalonii. Aceasta fu singura 
favoare pe care i-o făcu soarta. 

— Sam? auzi el o voce întrebându-l. Părea să vină de lao 
mare depărtare — de undeva din Kansas, să zicem. Tu eşti? 

Se roti brusc, aproape căzând din fotoliu, în faţa aparatului 
de citit microfilme, şi o văzu pe Naomi. încercă “*şi tragă 
sufletul, ca să poată spune şi el ceva. Nu se uzi decât un 
şuierat obosit. încăperea părea să se clati-" în faţa ochilor 
lui. Cenuşiul apăru şi dispăru. 
152 StephenKing 


Apoi o văzu pe Naomi făcând un pas şovăielnic înapoi, 
ducând mâna la gură, cu ochii mărindu-se alarmaţi. Lovi unul 
din rafturile cu microfilme aproape îndeajuns de tare ca să-l 
dărâme. Acesta se clătină, două-trei cutii căzură pe mochetă cu 


bufnete uşoare, apoi se stabiliza. 


— Omes, reuşi el în fine să spună. Vocea lui se auzi ca un 
chiţăit şoptit. îşi aminti că odată, pe când era copil în St. Louis, 
prinsese un şoarece sub şapca de base-ball. Cam aşa se auzea 
şi animăluţul pe când alerga disperat de colo-colo, căutând o 


cale de scăpare. 


— Sam, ce s-a-ntămplat cu tine? Şi vocea ei suna ca a unuia 
care ar fi ţipat dacă starea de şoc nu i-ar fi tăiat respiraţia. „Da' 
ştiu că facem o pereche pe cinste", îşi zise Sam. Abbot şi 
Costello faţă-n faţă cu monştrii. 

— Tu ce faci aici? spuse el. M-ai speriat de m-am că-cat pe 
mine. 

„Uite c-am folosit din nou un cuvânt urât", îşi reproşa Sam. 
„Şi pe deasupra, ţi-am mai zis şi Omes, din nou. Scuză-mă, te 
rog." Se simţea un pic mai bine şi se gândi să se ridice în 
picioare, dar se răzgândi. N-avea nici un rost să-şi forţeze 
norocul. încă nu era întru totul sigur că inima lui n-o să se 
oprească brusc. 

— M-am dus la birou, ca să te văd, spuse ea. Cammy 
Harrington mi-a zis că parcă te-a văzut intrând aici. Am vrut să-ţi 
cer scuze. Probabil. La început am crezut că i-ai făcut o farsă 
urâtă lui Dave. Dar el mi-a spus că niciodată n-ai face un lucru 
ca ăsta şi am început să mă gândesc că, într-adevăr, nu e ceva 
care să-ţi stea în fire. întotdeauna ai fost aşa de drăguţ... 

— Mulţumesc, zise Sam. Cred. 

— ... Şi păreai atât de... de tulburat la telefon. L-am întrebat 
pe Dave despre ce era vorba, dar n-a mai vrut 

Polițistul Bibliotecii 


153 
să-mi spună nimic. Tot ce ştiu e ceea ce am auzit... şi cum 
arăta el când vorbea cu tine. Arăta de parcă văzuse o 
fantomă. 

„Nu", se gândi Sam să-i spună. „Eu am fost cel care a 
văzut fantoma. lar azi-dimineaţă am văzut ceva şi mai rău." 
— Sam, trebuie să înţelegi ceva despre Dave... şi despre mine. 
Ei bine, cred că deja ştii despre Dave, dar eu... 
— Cred că ştiu, îi spuse Sam. în biletul către Dave am scris că 
n-am văzut pe nimeni pe Angle Street, dar n-a fost adevărat. N- 
am văzut pe nimeni la început, dar l-am căutat pe Dave prin 
camerele de la parter. Şi v-am văzut în curtea din spate. Aşa 
că... ştiu. Dar nu am aflat asta fiindcă aşa am vrut, dacă înţelegi 
ce vreau să spun. 
— Da, spuse ea. E în regulă. Dar... Sam... Dumnezeule mare, 
ce s-a-ntâmplat? Părul tău... 
— Ce ecu părul meu? o întrebă el tăios. 

Ea îşi deschise poşeta cu mâini uşor tremurânde şi scoase 
afară o pudrieră cu oglindă. 

— Uite, spuse ea. 
Se uită, dar deja ştia ce are să vadă. De la orele opt şi jumătate 
ale dimineţii, părul îi albise aproape complet. 


M— Văd că ţi-ai găsit prietenul, îi spuse Doreen McGill lui 
Naomi când cei doi urcară la loc scările. îşi duse unghia la 
colţul gurii şi afişă zâmbetul de „frumuşica de mine". 

154 Stephen King 

— Da. 

— Şi v-aţi amintit să semnaţi la ieşire? 

— Da, spuse din nou Naomi. Sam nu semnase, dar o făcuse ea 
pentru amândoi. 

— Şi aţi returnat microfilmele pe care le-aţi folosit? 

De data asta Sam spuse da. Nu-şi mai amintea dacă 
el sau Naomi retumaseră singura bobină de microfilm pe care o 
pusese în aparat, dar nici că-i păsa. Tot ce voia era să scape de 
acolo. 

Doreen făcea în continuare pe cocheta. Bătându-şi cu vârful 
degetului buza de jos, îşi lăsă capul într-o parte şi-i spuse lui 
Sam: 

— Chiar că ară tai altfel în poza din ziar. Doar că nu 


pot să-mi dau seama care-i motivul. 

în timp ce ieşeau pe uşă, Naomi o lămuri: 

— în sfârşit, i-a venit mintea la cap şi a renunţat să-şi 
mai vopsească părul. 

Ajunşi afară, pe trepte, Sam izbucni într-un râs zgomotos. 
Forţa hohotelor aproape că-l îndoi de mijloc. Era un râs isteric, 
care suna doar cu un semiton mai jos decât ar fi sunat un țipăt, 
dar nu-i păsa. îi dădea o senzaţie de bine. îi dădea o senzaţie 
intens purificatoare. 

Naomi stătea lângă el, părând să nu fie deranjată nici de 
accesul de râs isteric al lui Sam, nici de privirile curioase pe care 
le atrăgeau din partea trecătorilor. Ba chiar ridică o mână şi-i făcu 
semn unei cunoştinţe. Sam îşi propti mâinile pe partea de sus a 
coapselor, încă zguduit de hohotele de râs care parcă nu se mai 
opreau, dar având totuşi o parte din el îndeajuns de lucidă ca să 
gândească: „A mai văzut genul ăsta de reacţie înainte. Ma 
întreb unde?" Dar ştiu răspunsul chiar înainte ca mintea lui să 
termine de articulat întrebarea. Naomi era o alco- 

Polițistul Bibliotecii 


155 

olică şi făcuse din lucrul cu alţi alcoolici, din ajutorul dat 
acestora, parte a propriei sale terapii. în timpul petrecut pe 
Angle Street, probabil că văzuse de o grămadă de ori accese 
isterice de râs. 

„O să-mi ardă o palmă", se gândi el, râzând neajutorat pe 
când în minte îi revenea propria sa imagine în faţa oglinzii 
din baie, aplicându-şi răbdător pe bucle vopseaua de păr 
Grecian Formula. „O să mă plesnească, pentru că aşa se 
procedează cu persoanele isterice." 

Dar se pare că Naomi ştia mai bine ce e de făcut. Rămase 
fără să se impacienteze lângă el în soare, aşteptând ca el să- 
şi recapete controlul. în sfârşit, râsul lui începu să se 
domolească, preschimbându-se în sughiţuri necontrolabile şi 
chicoteli răzlețe. îl dureau muşchii stomacului, vederea îi era 
înceţoşată, iar obrajii i se umeziseră de la lacrimi. 

— Te simţi mai bine? îl întrebă ea. 
— O, Naomi... începu el să răspundă şi deodată un alt hohot 
nebunesc de râs îi scăpă pe gură şi porni galopând în aerul 
însorit al dimineţii. Nici nu ştii cât de „mai bine" mă simt. 
— Ba bineînţeles că ştiu, replică ea. Haide, mergem cu maşina 
mea. 
— Unde... Sughiţă. Unde mergem? 
— Pe Angel Street, spuse ea, pronunţând denumirea străzii 
aşa cum cel care scrisese indicatorul intenţionase să fie 
pronunţată. Sunt foarte îngrijorată din pricina lui Dave. Acolo m- 
am dus prima oară în dimineaţa asta, dar nu era acolo. Mă tem 
că s-a dus pe undeva să bea. 

Asta n-ar fi ceva nou, nu? întrebă el, coborând ală-"Mi de 
ea treptele. Datsunul ei era parcat lângă trotuar, ™ spatele 
maşinii lui Sam. 
156 


Stephen King 

Ea îi aruncă o privire. O privire scurtă, dar complexă: iritare, 
resemnare, compasiune. Sam se gândi că dacă ar fi analizat 
privirea aceea, ar fi citit: „Nu ştii despre ce vorbeşti, dar nu e 
vina ta." 

— Dave n-a mai băut deloc timp de aproape un an, de data 
asta, dar starea lui generală de sănătate nu e bună. Cum ziceai 
şi tu, să cadă din căruţă n-ar fi nimic nou pentru el, dar o nouă 
cădere i-ar putea fi fatală. 

— lar vina ar fi a mea, zise el o dată cu stingerea ultimului 
hohot de râs. 

Ea se uită la Sam, uşor surprinsă. 

— Nu, zise. N-ar fi vina nimănui... dar asta nu în 
seamnă că vreau să se întâmple. Sau că trebuie să se în 
tâmple. Haide. Mergem cu maşina mea. Putem să vor 
bim pe drum. 

5 
—  Zi-mi ce s-a-ntâmplat cu tine, spuse ea în timp ce se 
îndreptau spre marginea oraşului. Spune-mi tot. Nu e doar părul, 
Sam; arăţi mai bătrân cu zece ani. 
— Prostii, spuse Sam. Văzuse mai mult decât propriul său păr 
în oglinjoara lui Naomi; se văzuse mai bine decât ar fi dorit. Mai 
degrabă, cu douăzeci. Şi mă simt mai bătrân cu o sută. 
— Ce s-a întâmplat? Ce-a fost? 

Sam deschise gură să-i povestească, se gândi la cum ar fi 
sunat şi clătină din cap. 

— Nu, zise el, nu încă. Mai întâi, va trebui ca tu să-mi 
spui ceva. O să-mi vorbeşti despre Ardelia Lortz. Ai cre 
zut că glumeam deunăzi. Nu mi-am dat seama de asta 
Polițistul Bibliotecii 


157 
atunci, dar acum, înţeleg. Aşa că vorbeşte-mi despre ea. 
Spune-mi cine-a fost şi ce-a făcut. 

Naomi trase maşina lângă bordură dincolo de clădirea din 
granit a staţiei de pompieri din Junction City şi se uită la Sam. 
Pielea i se făcuse foarte palidă pe sub fondul de ten deschis şi 
îl privea cu ochi măriţi. 

— N-ai glumit? Sam, tu vrei să spui că n-ai glumit? 
— Exact. 


— Dar, Sam... Se opri şi, pentru o clipă, păru să nu mai ştie 
cum să continue. în cele din urmă, vorbi foarte încet, cam cum îi 
vorbeşti unui copil care a făcut ceva despre care nu ştie că e 
greşit. Dar Sam, Ardelia Lortz e moartă. E moartă de treizeci de 


ani. 


— Ştiu că e moartă. Mai exact, ştiu acum. Ce vreau să ştiu e 


restul. 

— Sam, indiferent cine-o fi persoana pe care-ai vă-zut-o... 
— Stiu pe cine am văzut. 

— Spune-mi ce te face să crezi... 

— Mai întâi, spune-mi tu. 

Trecu maşina în prima treaptă de viteză, controla în 
oglinda retrovizoare şi pomi din nou către Angle Street. 

—Nu ştiu prea multe, spuse ea. Ştii, aveam doar cinci 
ani când a murit. O bună parte din ceea ce ştiu totuşi 
provine din bârfele auzite în jurul meu. Aparţinea de Pri 
ma Biserică Baptistă din Proverbia — cel puţin, acolo se 
ducea — dar maică-mea nu vorbeşte despre ea. Aşa cum 
ftu vorbeşte nici unul dintre enoriaşii mai vârstnici. Pen 
tru ei e ca şi cum n-ar fi existat. 

Sam încuviinţă făcând semn din cap. 

—Exact la fel a tratat-o dl Price în articolul pe care 
l-a scris despre bibliotecă. Ăla pe care-l citeam când mi-ai 
Pus mâna pe umăr şi mi-ai mai luat vreo doisprezece ani 
158 StephenKing 


din viaţă. Aşa se explică şi de ce mama ta s-a supărat atât de rău 


pe mine când i-am pomenit numele, sâmbătă seara. 
Naomi se uită la el surprinsă. 
— De-aia ai dat telefon? 
Sam dădu din cap aprobativ. 


— Of, Sam, dacă până acum n-ai fost pe lista neagră a mamei, 


acum eşti, cu siguranţă. 
— Ei lasă, c-am fost şi-nainte, dar mi se pare că după asta am 
avansat câteva locuri, zise Sam râzând, dar deodată se crispa. 
Stomacul încă îl durea în urma accesului de râs de pe treptele 
bibliotecii, dar era foarte bucuros că avusese acea izbucnire — 
cu o oră în urmă n-ar mai fi crezut că o să-şi mai recapete 
vreodată echilibrul. De fapt, cu o oră în urmă, fusese cât se poate 
de sigur că Sam Peebles şi echilibrul vor rămâne pentru tot 
restul vieţii sale două concepte care se vor exclude reciproc. 
Hai, Naomi, zi. 
— Majoritatea lucrurilor pe care le ştiu le-am auzit în timpul a 
ceea ce oamenii de la AA numesc „şedinţa adevărată", spuse ea. 
Asta e când oamenii se adună şi beau o cafea înainte şi apoi 
după, vorbind despre tot ce mişcă sub soare. 

El o privi cuprins de curiozitate. 
— Decât timp eşti în AA, Naomi? 
— De nouă ani, spuse Naomi pe un ton egal. Şi au trecut şase 
de când a trebuit să beau ceva. Dar am fost alcoolică 
dintotdeauna. Nu devii beţiv, Sam. Te naşti beţiv. 
— Oh, zise el jalnic. Şi apoi: Făcea şi ea parte din program? 
Ardelia Lortz? 
— O, Doamne, nu... dar asta nu-nseamnă că nu sunt oameni 
din AA care-şi aduc aminte de ea. A apa" 
Polițistul Bibliotecii 


159 
rut în Junction City în 1956 sau 1957, cred. S-a dus să lucreze 
pentru dl Lavin la Biblioteca Publică. La un an sau doi după 
asta, el a murit cu totul neaşteptat — cred c-a suferit un atac 
de cord sau un accident cardiovascular — şi consiliul 
orăşenesc i-a încredinţat postul acestei femei. Am auzit că 
era foarte bună în meseria asta, dar, judecând după cele 
întâmplate, aş zice că lucrul la care se pricepea cel mai bine 
era să prostească oamenii. 
— Ce-a făcut, Naomi? 
— A omorât doi copii, apoi s-a sinucis, spuse Naomi simplu. în 
vara lui 1960. S-a organizat o căutare a copiilor. Nimeni nu s-a 
gândit să-i caute în bibliotecă, pentru că în ziua aia trebuia să fie 
închisă. Copiii au fost găsiţi a doua zi, când biblioteca ar fi 
trebuit să fie deschisă, dar nu era. în acoperişul bibliotecii sunt 
nişte luminatoare... 
— Le ştiu. 
— ... dar astăzi nu pot fi văzute decât de afară, pentru că 
interiorul bibliotecii a fost modificat. Tavanul a fost coborât, 
pentru conservarea căldurii sau cam aşa ceva. în tot cazul, 
luminatoarele alea aveau nişte zăvoa-re mari din alamă. Cred că 
se prindea zăvorul cu o prăjină lungă, ca să deschizi 
luminatoarele, pentru aerisire. Ea a legat o funie de unul din 
zăvoare — probabil că s-a folosit pentru asta de una dintre 
scările rulante care cu-lisau pe lângă rafturile cu cărți — şi s-a 
spânzurat. A făcut asta după ce i-a omorât pe copii. 

~- înţeleg. Vocea lui Sam era calmă, dar inima îi bătea lent 
şi foarte puternic. Şi cum i-a... cum i-a omorât Pe copii? 

Nu ştiu. Nimeni n-a spus niciodată, iar eu n-am în-Pat 

niciodată. Presupun că a fost ceva oribil. 
160 StephenKing 
— Da. Aşa presupun şi eu. 
— Acum spune-mi ce s-a întâmplat cu tine. 
— Mai întâi, vreau să văd dacă Dave e la adăpost. Naomi se 
crispa dintr-o dată. 


— Eu mă duc să văd dacă Dave e în adăpost, spuse ea. Tu o să 
stai cuminte în maşină. îmi pare rău pentru tine, Sam, îmi pare 
rău că m-am grăbit să trag o concluzie greşită astă-noapte. Dar 
o să am grijă să nu-l mai tulburi pe Dave niciodată. 


— Naomi, el/face parte din asta! 

— E imposibil, spuse ea pe un ton energic, menit să pună 
capăt discuţiei. 

— La naiba, toată întâmplarea e imposibilă! 

Se apropiau de Angle Street. în faţa lor era un camion care 
hurducăia spre Centrul de Reciclare, având platforma plină de 
cutii din carton, la rândul lor pline cu sticle şi doze de bere. 

—Nu cred c-ai înţeles ce ţi-am spus, zise ea. Nu mă 
surprinde; Oamenii Pământului rareori înţeleg. Aşa că, 
deschide-ţi urechile. Am să ţi-o spun cât se poate de răs 
picat. Dacă Dave bea, Dave moare. Ai reuşit să urmăreşti 
fraza? A ajuns unde trebuie? 

Aruncă încă o privire în direcţia lui Sam. Asta de-acum era 
atât de încărcată de furie încât ai fi zis că fumegă pe la margini, 
şi chiar în adâncurile propriei sale suferinţe, Sam îşi dădu seama 
de ceva. înainte, chiar şi în cele două rânduri când o scosese pe 
Naomi în oraş, crezuse că e drăguță. Acum vedea că e 
frumoasă. 

— Ce înseamnă asta, Oamenii Pământului? o întrebă el. 

— Oamenii care nu au probleme cu băutura, pilulele, „iarba", 
medicamentele pentru tuse sau cu oricare 

Polițistul Bibliotecii 


161 

dintre lucrurile care zăpăcesc mintea, îi răspunse ea răstit. 
Oamenii care-şi pot permite să facă morală şi să emită 
judecăţi. 

Camionul coti pe aleea lungă şi brăzdată de făgaşe ce 
ducea la centrul de revalorificare. Angle Street se întindea în 
faţa lor. Sam văzu ceva parcat lângă verandă, dar nu era o 
maşină. Era căruciorul lui Dirty Dave. 

— Opreşte-te o clipă, spuse el. 

Naomi opri maşina, dar ea nu se uită la el. Privea drept 
înainte, prin parbriz. Bărbia îi tremura, iar obrajii i se 
înroşiseră intens. 
— Văd că ţii la el, spuse Sam, şi mă bucur pentru asta. Dar ţii 
şi la mine, Sarah? Chiar dacă sunt un Om al Pământului? 
— N-ai nici un drept să-mi zici Sarah. Eu pot, pentru că face 
parte din numele meu — am fost botezată Naomi Sarah Higgins. 
Şi ei pot, pentru că, într-un fel, sunt mai aproape de mine decât 
ar putea să fie vreo rudă de sânge. De fapt, noi suntem rude de 
sânge — pentru că există ceva în noi care ne face să fim aşa 
cum suntem. Ceva în sângele nostru. Tu, Sam... tu n-ai nici un 
drept. 
— Ba poate că am, zise Sam. Poate că sunt unul dintre voi. Voi 
aveţi băutura. Acest Om al Pământului din faţa ta are Poliţia 
Bibliotecii. 

Acum ea se uita la el, cu ochii măriţi şi îngrijoraţi. 
— Sam, nuînţe... 
— Nici eu. Tot ce ştiu e că am nevoie de ajutor. Am Nevoie cu 
disperare. Am împrumutat două cărţi de la ° bibliotecă ce nu mai 
există, iar acum nici cărţile nu "ai există. Le-am pierdut. Ştii 
unde-au ajuns, până la urmă? 

Ea clătină din cap. 

162 StephenKing 

Sam arătă cu mână spre stânga, unde doi ţipi coborâseră din 
cabina camionului şi începeau să descarce cartoanele cu 
reciclabile. 

— Acolo. Acolo au ajuns. Au fost topite. Mai am până 
la miezul nopţii, Sarah, şi pe urmă Poliţia Bibliotecii o să 
mă topească pe mine. Şi nu cred c-o să-mi lase întreagă 
nici măcar haina. 

6 


Sam rămase pe scaunul din dreapta al maşinii lui Naomi 
Sarah Higgins pentru ceea ce păru un lung interval de timp. De 
două ori duse mâna spre clanţa portierei şi de fiecare dată mâna 
îi căzu la loc. Ea se mai îmbunase. .. puţin. Dacă Dave voia să stea 
de vorbă cu el şi dacă Dave era în stare să discute cu cineva, ea 
îi va îngădui. Altfel, nici gând. 

în cele din urmă, uşa adăpostului de pe Angle Street se 
deschise. Naomi şi Dave Duncan ieşiră. Ea îl ţinea cu braţul pe 
după mijloc, omul îşi târâia picioarele, iar Sam simţi că-i stă 
inima-n loc. Apoi, când ieşiră la soare, văzu că Dave nu era 
beat... sau, cel puţin, nu în mod necesar. Uitându-se la el avu, în 
mod straniu, senzaţia că se uită din nou în oglinjoara lui Naomi. 
Dave Duncan arăta ca un om care se străduia să treacă cu bine 
de cel mai îngrozitor şoc din viaţa lui... fără să se descurce prea 
bine. 

Sam cobori din maşină şi rămase indecis lângă portieră. 

— Vino pe verandă, zise Naomi. Vocea ei era, în ace 
laşi timp, resemnată şi temătoare. Nu cred c-o să reuşeas 
că să coboare treptele. 

Polițistul Bibliotecii 


163 

Sam se apropie de locul în care cei doi stătea în picioare. 
Dave Duncan avea, probabil, şaizeci de ani. Duminică 
arătase de şaptezeci sau şaptezeci şi cinci. „De vină fusese 
băutura", presupuse Sam. lar acum, în vreme ce lowa trecea 
lent de axa amiezii, arăta mai bătrân decât toţi bătrânii. lar 
asta, Sam ştia, era din vina lui. Era şocul provocat de nişte 
lucruri pe care Dave le crezuse de multă vreme îngropate. 

„N-am ştiut", gândi Sam, dar ideea asta, oricât ar fi fost de 
adevărată, îşi pierduse puterea consolatoare. Exceptând 
vinişoarele plesnite de pe nas şi de pe obraji, faţa lui Dave 
avea paloarea hârtiei foarte vechi. Ochii îi erau apoşi şi 
încremeniţi. Buzele aveau o nuanţă vineţie şi mici picături de 
salivă pulsau în pliurile adânci de la colţurile gurii. 

— N-am vrut să stea de vorbă cu tine, zise Naomi. Am vrut să- 
1 duc la dr. Melden, dar a refuzat să meargă acolo până nu 
vorbeşte cu tine. 

—  Domnu' Peebles, spuse Dave cu glas firav. îmi pare rău, 
domnu' Peebles, e numai vina mea, aşa-i? Vă... 

— N-ai de ce să-ţi ceri scuze, zise Sam. Haide, vino aici să stai 
jos. 

El şi Naomi îl duseră pe Dave la un balansoar dintr-un colţ 
al verandei, iar Dave se lăsă uşor în fotoliu. Sam şi Naomi îşi 
traseră câte-un scaun cu fundurile din răchită lăsate şi se 
aşezară într-o parte şi în alta a lui Dave. Statură aşa, fără să 
vorbească, un timp scurt, privind peste şinele de cale ferată 
spre câmpia care se întindea dincolo de acestea. 

A venit după tine, aşa-i? întrebă Dave. Scârba aia ™ 
““tloanele ascunse ale iadului. ~~ A asmuţit pe cineva asupra 
mea, zise Sam. Cineva * era într-unui din afişele pe care le-ai 
desenat. E un... 

164 Stephen King 

ştiu că sună aiurea rău de tot, dar e un Poliţist al Bibliotecii. A 
venit să mă vadă azi-dimineaţă. A făcut... Sam îşi atinse părul. A 
făcut asta. Şi asta. Arătă o pată mică şi roşie în centrul gâtului 
său. Şi zice că nu e singur. 

Dave rămase tăcut vreme îndelungată, privind în pustiu, 
uitându-se la orizontul drept, întrerupt doar de silozurile înalte şi, 
spre nord, de forma apocaliptică a elevatorului de cereale de la 
Compania de Furaje din Pro-verbia. 


— Omul pe care l-ai văzut nu e real, zise el în sfârşit. Nici unul 
dintre ei nu e real. Numai ea. Numai diavoli-ţa nenorocită. 

— Poți să ne povesteşti, Dave? întrebă cu blândeţe Naomi. 
Dacă nu poţi, spune-ne. Dar dacă asta te-ar face să-ţi fie mai 
bine... mai uşor... povesteşte-ne. 

— Dragă Sarah, spuse Dave, luând-o de mână şi zâm-bindu-i. Te 
iubesc... ţi-am spus vreodată asta? 

Ea clătină din cap, zâmbindu-i la rândul ei. Lacrimile 
scânteiau în ochii ei ca nişte firişoare de mică. 

— Nu. Dar sunt bucuroasă, Dave. 

— Trebuie să vă spun, zise el. Nu se pune problema de mai 
bine sau mai uşor. Nu trebuie îngăduit să continue. Ştii ce-mi 
amintesc eu legat de prima întrunire AA, Sarah? 

Ea clătină din cap. 

— Cum au spus că e vorba de un program bazat pe 
sinceritate. Cum au spus că trebuie să mărturiseşti totul, 
nu doar lui Dumnezeu, ci lui Dumnezeu şi unei alte per 
soane. Mi-am zis: „Dacă de asta e nevoie ca să duc o via 
tă de om treaz, m-am ars. Or să mă arunce într-un lot de 
pământ de pe Wayvern Hill, în partea aia a cimitirului 
rezervată pentru beţivii şi rataţii care n-au avut în viaţa 
lor o oală de noapte, în care să-şi facă nevoile, şi nici o 
Polițistul Bibliotecii 


165 

fereastră prin care s-arunce oala afară. Pentru că n-aş putea 

să spun niciodată toate lucrurile pe care le-am văzut si toate 
lucrurile pe care le-am făcut." 

— Cu toţii credem asta la început, spuse ea cu blândeţe. 

— Ştiu. Dar nu poa' să existe mulţi care să fi văzut ce-am 
văzut eu, ori să facă ce-am făcut eu. M-am străduit cât am 
putut, totuşi. Puțin câte puţin, m-am străduit. Mi-am făcut ordine 
în casă. Dar lucrurile alea pe care le-am văzut şi le-am făcut 
atunci, demult... pe-alea nu le-am spus niciodată. Nici vreunei 
alte persoane, nici vreunui Dumnezeu al oamenilor. Am găsit o 
încăpere în străfundurile inimii mele şi-am pus toate lucrurile 
alea în încăperea aia, după care am încuiat uşa. 

Se uită la Sam, iar Sam văzu lacrimi rostogolindu-se încet 
şi parcă ostenite prin ridurile adânci care brăzdau obrajii 
stricaţi ai lui Dave. 

— Da, aşa am făcut. Şi după ce-am încuiat uşa, am 
bătut şi nişte scânduri peste ea. lar după ce-am bătut 
scândurile, le-am acoperit cu tablă de oţel, pe care-am 
prins-o bine cu nituri. lar după ce-am prins şi niturile, 
am proptit şi un birou greu în întreaga lucrare şi, înain 
te să zic c-am terminat şi să plec de-acolo, am pus pe bi 
rou şi o stivă de cărămizi. Şi toţi anii ăştia care-au trecut 
de-atunci i-am petrecut amăgindu-mă că am uitat totul 
despre Ardelia şi purtările ei ciudate, despre lucrurile pe 
care mă punea să le fac şi despre lucrurile pe care mi le 
spunea şi despre promisiunile pe care mi le-a făcut şi de 
spre ceea ce era ea cu adevărat. Am luat o groază de me 
dicamente de uitare, dar nu şi-au făcut treaba cum se cu 
vine. lar când am intrat în AA, ăsta a fost singurul lucru 
ae rnă aducea mereu înapoi. Ştiţi, lucrul din încăperea 
aia. Acel lucru poartă un nume, domnu' Peebles — iar 
166 Stephen King 
numele său e Ardelia Lortz. Când reuşeam să stau treaz o 
vreme, începeam să am vise urâte. Cel mai des visam despre 
afişele pe care le făcusem pentru ea — cele care-i speriau pe 
copii atât de rău — dar alea nu erau visele cele mai urâte. 

Vocea lui scăzuse la o şoaptă tremurătoare. 

—  Nueraunici pe departe cele mai urâte vise. 
— Poate c-ar fi mai bine să te odihneşti puţin, zise Sam. 


Tocmai descoperise că indiferent câte lucruri depindeau de ceea 
ce avea să spună Dave, o parte din el nu voia să audă. O parte 
din el se temea să audă. 

— Nu-mi treb'e odihnă, zise David. Doctoru' spune că-s 
diabetic, pancreasul meu e pe butuci, iar ficatul mai are niţel şi 
se descompune. Nu mai durează mult şi intru într-o vacanţă 
permanentă. Nu ştiu dac-o să mă aştepte raiul sau iadul, dar 
sunt aproape sigur că barurile şi prăvăliile de băuturi sunt 
închise în amândouă locurile şi mulţumesc Domnului pentru 
asta. Dar vremea de odihnă încă n-a sosit. Dac-o fi să vorbesc 
vreodată, treb'e s-o fac acum. Se uită cu atenţie la Sam. Ştii c-ai 
dat de belea, nu? 

Sam încuviinţă din cap. 

— Da. Dar nu ştii cât de mare e beleaua aia. Tocmai 
de-aia treb'e să vorbesc. lo ere' că ea trebe să... treb'e 
să stea cuminte, când şi când. Numai că vremea de cu 
minţenie s-a terminat, iar acu' te-a ales pe mata, dom- 
nu' Peebles. De-aia treb'e să vorbesc. Nu pentru că aşa 
vreau. Aseară m-am dus în oraş, după ce-a plecat 
Naomi, şi mi-am luat o butelcă. M-am dus la staţia de 
transformatoare şi am stat acolo unde-am stat de mul 
te ori înainte, printre buruieni, zgură şi cioburi de sti 
clă. Am deşurubat capacul şi am dus sticla la nas, ca s-o 
miros. Ştiţi cum miroase sticla aia de vin? Mie întotdea- 

Polițistul Bibliotecii 


167 
una Îmi mirosea ca tapetul dintr-o cameră ieftină de hotel 
sau ca apa unui pârâu care şi-a croit drumul prin groapa de 
gunoi a oraşului. Cu toate astea, mi-a plăcut întotdeauna 
mirosul ăla, pentru că miroase şi ca somnul. Şi tot timpul cât 
am ţinut sticla sus, mirosind-o, o auzeam pe nemernica aia 
vorbind dinăuntrul încăperii unde-o închisesem. Dindărătul 
cărămizilor, al biroului, al tablei de oţel, al scândurilor şi al 
zăvoarelor. Vorbind ca unul care-a fost îngropat de viu. Glasul 
îi era uşor înăbuşit, dar o auzeam foarte bine. O auzeam 
zicând: „Aşa, Dave, ăsta e răspunsul, e singurul răspuns 
valabil pentru inşi ca tine, singurul care funcţionează şi-o să 
fie singurul răspuns de care-o să ai nevoie până când 
răspunsurile n-or să mai conteze deloc." Am ridicat sticla ca 
să trag o duşcă zdravănă şi deodată, în ultima clipă, mi-a 
mirosit a ea... şi mi-am amintit faţa ei în final, acoperită toată 
cu vinişoare... şi cum i s-a schimbat gura... şi-am aruncat 
sticla cât colo. S-a lovit de-o traversă şi s-a făcut zob. Pentru 
că porcăria asta trebuie să se termine. N-am s-o las să mai 
muşte înc-o dată din oraşul ăsta! 

Vocea lui se ridică la nivelul strigătului tremurător dar 
puternic al unui bătrân. 

— Porcăria asta a durat destul! 

Naomi şi-a pus mâna pe braţul lui Dave. Avea faţa în- 
spăimântată şi plină de tulburare. 
— Ce anume, Dave. Despre ce e vorba? 
— Vreau să fiu sigur, zise Dave. Mata să-mi zici mai uitai, 
domnu' Peebles. Spune-mi tot ce ţi s-a-ntâmplat şi “ nu laşi 
deoparte nimic. 

— Am s-o fac, zise Sam, cu o condiţie. 

Dave zâmbi cu sfială. 

Ce condiţie? 

168 StephenKing 

— Trebuie să-mi  promiţi c-ai să-mi zici Sam... şi, în 
schimb, n-o să-ţi mai zic niciodată Dirty Dave. 

Zâmbetul se lăţi pe faţa lui Dave. 
— S-a făcut, Sam. 
— Bun, zise Sam şi trase adânc aer în piept. Totul a fost din 
pricina blestematului ăla de acrobat, începu el. 

7 


l-a luat mai mult decât ar fi crezut, dar a simţit o inex- 
primabilă uşurare — aproape o bucurie — în a relata totul, fără 
să treacă nimic sub tăcere. l-a spus lui Dave despre Uluitorul 
Joe, despre apelul lui Craig prin care-i cerea ajutorul, urmat de 
sugestia lui Naomi pentru  „înviorarea" materialului. Le-a 
povestit cum arăta biblioteca şi despre întâlnirea sa cu Ardelia 
Lortz. Pe măsură ce vorbea, ochii fetei se măreau tot mai mult. 
Când ajunse la partea cu afişul, ce-o înfăţişa pe Scufiţa Roşie, de 
pe uşa Bibliotecii pentru Copii, Dave încuviinţă din cap. 

— Ala e singurul pe care nu l-am desenat eu, zise el. L-a avut 
dinainte. Pariez că nu l-au găsit, pe urmă. Pun rămăşag că încă-l 
mai are cu ea. li plăceau şi-ale mele, dar ăla era preferatul ei. 

— Ce vrei să spui? întrebă Sam. 

Dave se mulţumi să clatine din cap şi-i zise lui Sam să 
continue. 

Acesta le spuse despre legitimaţia de intrare în bibliotecă, de 
cărţile pe care le împrumutase şi despre ciudata şi aparent 
neînsemnata controversă pe care-au avut-o la plecarea lui Sam 
de la bibliotecă. 

—Asta a fost, zise pe un ton categoric Dave. Nici nu 
era nevoie de mai mult. Poate n-o să crezi, dar eu o cu- 

Polițistul Bibliotecii 


169 
nosc. Ai înfuriat-o. Să mor de n-a fost aşa. Ai înfuriat-o... iar 
acum a pus ochii pe tine. 

Sam vru să-şi termine relatarea cât mai repede cu putinţă, 
dar vocea i se încetini şi aproape că se poticni când ajunse la 
vizita din partea Poliţistului Bibliotecii în trendul lui cenușiu. 
Când termină, Sam mai că plângea şi mâinile începură din 
nou să-i tremure. 

— Poți să-mi dai un pahar cu apă? o întrebă el pe Naomi cu 
glas răguşit. 
— Fireşte, spuse ea şi se ridică să-i aducă. 

Urcă două trepte, apoi se întoarse şi-l sărută pe Sam pe 
obraz. Avea buzele răcoroase şi moi. Şi, înainte să plece 
după apă, rosti în ureche două cuvinte binecuvântate: 

— Te cred. 

8 

Sam duse paharul la buze, ajutându-se de ambele mâini ca 
să fie sigur că nu-l varsă, şi bău jumătate din el dintr-o dată. 
Când îl puse jos, zise: 

— Dartu, Dave? Mă crezi? 
— Mda, zise Dave. Vorbea aproape absent, de parcă era o 
concluzie dinainte trasă. Sam presupunea că, pentru Dave, chiar 
era. în definitiv, el o cunoscuse nemijlocit pe misterioasa Ardelia 
Lortz, iar faţa lui devastată, prea îmbătrânită, sugera că relaţia 
lor nu fusese una de iubire. 

Dave nu spuse nimic preţ de câteva momente, dar un Pc 
de culoare îi reveni în obraji. Se uita peste liniile fe-'f>te, 
spre câmpurile arate. Aveau să se înverzească de la 
Porumbul ce urma să încolţească peste vreo şase-şapte 
saptămâni, dar acum păreau pământuri sterpe. Ochii lui 
170 StephenKing 
urmăreau umbra unui nor care străbătea pustietatea 
Midwestului sub forma unui şoim uriaş. 

în cele din urmă, păru să se trezească din visare şi se întoarse 
către Sam. 

— Polițistul meu — ăla pe care l-am desenat pentru 
ea — n-avea nici o cicatrice, zise el în sfârşit. 

Sam se gândi la faţa lungă şi palidă a străinului. Cicatricea 
fusese acolo, fără doar şi poate — peste obraz, pe sub ochi şi 
peste rădăcina nasului, într-o linie subţire şi continuă. 


— Şi? întrebă el. Ce-nseamnă asta? 

— Pentru mine nu înseamnă nimic, dar cred că trebuie să- 
nsemne ceva pentru tine, dom... Sam. Ştiu despre insignă... aia 
de i-ai zis steaua cu multe colţuri. Am găsit-o într-o carte de 
heraldică de-aci, de la biblioteca orăşenească. Se cheamă 
Crucea Malteză. Cavalerii creştini le purtau în piept când se 
duceau la luptă în vremea cruciadelor. Se zicea că au însuşiri 
magice. Am fost atât de fermecat de forma lor încât am pus-o în 
desen. Dar... o cicatrice? Nu. Nu pe polițistul meu. Cine era 
polițistul tău, Sam? 

— Nu... nu ştiu despre ce vorbeşti, zise Sam lent, dar vocea 
aceea — firavă, sarcastică, obsedantă — se auzi din nou în 
mintea lui: Vino cu mine, băiete... Sunt polițisst. Şi, dintr-o dată, 
gura i se umplu din nou de gustul acela. Gustul dulce-lipicios de 
lemn-dulce roşu. Papilele lui gustative se contractară; stomacul i 
se întoarse pe dos. 

Dar era o prostie. O prostie cât se poate de mare. El nu 
mâncase niciodată în viaţa lui caramele din lemn-dulce roşu. Le 
detesta. 

Dacă n-ai mâncat niciodată, de unde ştii că le deteşti? 

—Zău că nu te-nţeleg, spuse el, vorbind cu mai mul 
tă tărie. 

Polițistul Bibliotecii 171 

—Ai păţit ceva, zise Naomi. Arăţi de parcă tocmai ţi-a 
tras cineva un şut în burtă. 

Sam se uită la ea, iritat. Ea îl privi calm, iar Sam simţi cum 
pulsul i se accelerează. 

—lLas-o baltă deocamdată, zise Dave, deşi n-ai să 
poţi s-o laşi baltă prea multă vreme, Sam — mai ales 
dacă vrei să nu-ţi pierzi de tot nădejdea de-a ieşi din 
chestia asta. Hai să vă spun povestea mea. N-am mai 
spus-o niciodată până acum şi nici n-am s-o mai spun 
vreodată... dar e momentul. 


Capitolul 11 
POVESTEA LUI DAVE 
1 
^y^ / -am fost mereu Dirty Dave Duncan, în-— [^NI 
cepu e|- Pe [a începutul anilor cincizeci, ^^ fl eram doar 


Dave Duncan, iar oamenii wă plăceau. Am fost membru al 
aceluiaşi Club al Rota-"enilor la care ai ținut discursul ăla, Sam. 


De ce nu? Aveam firma mea şi câştigam bani. Pictam afişe şi 
indicatoare şi eram foarte bun în meseria asta. Aveam de lu-* 
până peste cap în Junction City şi Proverbia, iar une-"i mai 
lucram şi în Cedar Rapids. Odată, am pictat o re-amă la ţigările 
Lucky Strike pe peretele din dreapta al 

172 StephenKing 
unor terenuri de baseball de ligă inferioară, de-aci până la 
dracu-n praznic, trecând prin Omaha. Eram la mare căutare şi 
meritam din plin. Eram bun. Eram ceea ce astăzi se cheamă 
„artist grafic", dar pe atunci eram doar cel mai bun pictor de 

reclame din zonă. 

Am rămas aici, pentru că mă interesa să fac pictură serioasă, 
şi mi-am zis că asta poţi s-o faci oriunde. N-aveam nici un fel de 
educaţie „oficială" — am încercat, dar am dat chix — şi ştiam că 
asta e-n defavoarea mea, ca să zic aşa, dar mai ştiam şi că 
existau artişti care reuşiseră în viaţă şi fără prostiile alea de 
hârtii — Gramma Moses, de pildă. Ea n-a avut nevoie de permis 
de conducere; s-a dus direct în oraş, fără un asemenea 
document. 

Poate c-aş fi reuşit şi eu. Am vândut câteva pânze, dar nu 
multe — n-aveam nevoie, pentru că nu eram căsătorit şi mă 
descurcam binişor cu firma mea. Totodată, îmi păstram cea mai 
mare parte a picturilor, ca să pot organiza expoziţii, aşa cum 
trebuie să facă adevărații artişti. Şi am avut câteva. Chiar aici în 
oraş, la început, apoi în Cedar Rapids şi pe urmă în Des Moines. 
Despre aia s-a scris şi în Democrat şi au făcut din mine a doua 
încarnare a lui James Whistler. 

Dave rămase tăcut o vreme, gândindu-se. Apoi ridică privirea 
şi se uită din nou către câmpiile arate şi pustii. 

— La AA se vorbeşte despre oamenii care au un picior în viitor 
şi celălalt în trecut, motiv pentru care-şi petrec timpul pişându- 
se pe prezent. Dar uneori e greu sa nu te întrebi ce s-ar fi 
întâmplat dacă ai fi procedat doar puţin altfel. 

Se uită aproape cu vinovăţie la Naomi, care-i zâmbi şi-i apăsă 
mâna. 

Polițistul Bibliotecii 


173 

—Pentru că eram bun şi chiar am fost pe-aproape. 
Dar beam la greu, încă de-atunci. Nu prea-mi făceam 
griji din pricina asta — la naiba, eram tânăr, eram puter 
nic şi-apoi, toţi marii artişti beau, nu? Cel puţin eu aşa 
credeam. Şi chiar şi aşa poate c-aş fi reuşit — să fac ceva, 
oricum, măcar o vreme —, dar pe urmă Ardelia Lortz a 
apărut în Junction City. lar când a venit, s-a zis cu mine. 

Se uită la Sam. 

— Am recunoscut-o din povestirea ta, Sam, dar nu 
aşa arăta pe atunci. Te aşteptai să vezi o bibliotecară 
vârstnică, iar asta se potrivea cu scopurile ei, aşa că exact 
asta ai văzut. Dar când a venit în Junction City, în vara 
anului 1957, avea părul blond-cenuşiu şi singurele locuri 
unde era durdulie erau acelea în care o femeie trebuie să 
fie durdulie. Pe-atunci locuiam în Proverbia şi mergeam 
la Biserica Baptistă. Nu prea mă dădeam în vânt după 
religie, dar erau pe-acolo câteva femei frumoase. Mai- 
că-ta era una dintre ele, Sarah. 

Naomi râse aşa cum râd femeile când li se spune ceva pe 
care nu-l prea pot crede. 

— Ardelia le-a intrat pe sub piele oamenilor din oraş 
cât ai clipi. în zilele astea, când cei de la biserica aia 
vorbesc despre ea — dacă se mai obosesc s-o facă — 
pun pariu că zic chestii de genul: „Am ştiut de la bun 
început că e ceva în neregulă cu femeia aia, Lortz" sau 
„N-am avut niciodată încredere în privirea acelei fe 
mei", dar trebuie să vă spun că nu aşa stăteau lucruri 
le. Zumzăiau în jurul ei — femei şi bărbaţi deopotri 
vă — ca albinele în jurul primei flori răsărite primăva 
ra- A primit postul de asistentă a dlui Lavin la nici o 
mnă de la sosirea în oraş, dar cu două săptămâni îna- 
r>te, deja îi învăţa pe micuţii de la Şcoala de Duminică 
din Proverbia. 

174 StephenKing 


Ce anume îi învăţa, nu-mi place să mă gândesc — poţi să 
pariez şi ultimul bănuţ că nu era Evanghelia după Matei — dar îi 
învăţa. Şi toată lumea ar fi putut să jure că micuţii o îndrăgeau. 
Şi copilaşii ar fi fost în stare să jure lucrul ăsta, dar când 
spuneau asta era o privire în ochii lor... se uitau în gol, ca şi cum 


nu prea erau siguri unde se aflau sau măcar cine erau. 

Ei bine, mi-a atras privirea... iar eu i-am atras-o pe-a ei. N-aţi 
zice după felul cum arăt acum, dar pe-atunci eram un tip destul 
de arătos. Eram tot timpul bronzat de la lucrul în aer liber, 
aveam muşchi, părul era decolorat, aproape blond, de la soare, 
iar stomacul meu era neted precum scândura ta de călcat, 
Sarah. 

Ardelia îşi închiriase o fermă cam la vreo doi kilometri şi 
jumătate de biserică, o căsuţă destul de cochetă, dar care avea 
nevoie de un strat nou de vopsea cum are nevoie de apă un om 
în deşert. Aşa că, după ce-am vă-zut-o a doua săptămână la 
biserică — nu mă duceam prea des şi între timp se făcuse 
jumătatea lui august -, m-am oferit să-i vopsesc căsuţa. 

Avea cei mai mari ochi pe care i-aţi văzut vreodată. Probabil 
că majoritatea oamenilor ar fi zis că-s cenuşii, dar când se uita 
direct la tine, apăsat, ai fi jurat că-s argintii. lar în ziua aia, după 
biserică, s-a uitat la mine apăsat. îşi dăduse cu un parfum cum 
nu mai mirosisem până atunci şi nici n-am mai mirosit cfe- 
atunci. Cred ca era levănţică. Nu-mi vine-n minte cum aş putea 
să-l descriu, dar ştiu că-ntotdeauna mă făcea să mă gândesc la 
nişte floricele albe care se deschid numai după ce apune 
soarele. Şi m-am îndrăgostit brusc. Acolo şi atunci. 

Era aproape de mine — aproape într-atât încât trupurile 
noastre să se-atingă. Purta o rochie neagră demoda- 

Polițistul Bibliotecii 


175 
tă, cam cum ar purta o bătrânică, şi o pălărie cu un mic văl, 
şi-şi ţinea poşeta în faţă. Decentă şi cuviincioasă. Totuşi, 
ochii ei nu erau decenţi. Nu, dom'le. Nici cuviincioşi. Nici un 
pic. 

„Sper că n-ai de gând să-mi umpli pereţii casei cu reclame 
la înălbitori sau la tabac de mestecat", mi-a zis ea. 

„Nu, doamnă", i-am răspuns. „Mă gândeam doar la două 
straturi de vopsea albă, simplă. Nu din vopsitul caselor îmi 
câştig eu traiul, oricum, dar fiindcă aţi venit de curând în 
oraş, m-am gândit că aşa e frumos, ca-ntre vecini..." 

„Da, aşa e", a zis ea, punând mâna pe umărul meu. 

Dave se uită la Naomi încurcat. 

— Cred că treb'e să-ţi dau prilejul să pleci, dacă vrei. 
în scurt timp, o să-ncep să spun nişte chestii mai deo 
cheate, Sarah. Mi-e ruşine de ele, dar vreau să-mi închei 
cum se cuvine socotelile cu ea. 

Ea îl bătu uşor cu palma pe mâna-i bătrână, plină de 
crăpături. 

— Dă-i bătaie, îi zise ea calm. Spune tot. 

Dave trase adânc aer în piept şi îşi continuă istorisirea. 

— Când m-a atins, am ştiut că trebuie s-o am sau să 
mor încercând. Numai atingerea aceea mică m-a făcut să 
mă simt mai bine — şi mai nebun — decât m-a făcut să 
mă simt orice altă atingere de femeie din întreaga mea 
viaţă. Şi ea a ştiut-o. Vedeam asta în ochii ei. Era o pri 
vire vicleană. Era şi plină de răutate, dar ceva în asta mă 
e*cita mai mult ca orice altceva. 

«Aşa ar fi frumos, Dave, între vecini, iar eu vreau să îm un 
vecin foarte bun." 

Aşa că am condus-o acasă. l-am lăsat pe toţi ceilalţi cai tineri 

în pragul bisericii, ai putea să spui, spume- 

176 StephenKing 
gând şi fără doar şi poate blestemându-mi numele. Nu ştiau cât 
de norocoşi erau. Nici unul dintre ei. 

Fordul meu era la reparat, iar ea n-avea maşină, aşa că n- 
aveam la dispoziţie decât autopicioarele. Nu-mi păsa câtuşi de 
puţin, şi se părea că nici ei nu-i pasă. Am luat-o pe Truman 
Road, care în zilele alea era încă un drum de ţară, din pământ 
bătătorit, deşi la două-trei săptămâni primăria trimitea un 


camion ca să dea cu ţiţei pe el, să nu se mai ridice praful. 

Ajunseserăm pe la jumatea drumului către locuinţa ei când s- 
a oprit. Eram doar noi doi, stând în mijlocul drumului la amiaza 
unei zile de vară, având într-o parte cam un milion de acri din 
porumbul lui Sam Orday, iar în cealaltă parte, vreo două 
milioane de acri cu porumbul lui Bill Humpe, toate acele plante 
fiind crescute peste înălţimea noastră şi foşnind în felul acela 
tainic în care foşneşte porumbul, chiar şi atunci când nu adie 
deloc vântul. Bunicu' meu zicea că e sunetul porumbului care 
creşte. Nu ştiu dac-o fi adevărat sau nu, dar e un sunet care te- 
nfioară. Ascultaţi ce vă spun. 

„Uite!" zice ea, arătând spre dreapta. „îl vezi?" 

M-am uitat, dar n-am văzut nimic... decât porumb. l-am spus 
asta. 

„O să-ţi arăt!" zice ea şi aleargă în porumb, îmbrăcată în 
rochia de duminică şi cu pantofii cu tocuri. Nici măcar nu s-a 
ostenit să-şi dea jos pălăria aia cu voaletă. 

Am rămas pe loc câteva secunde, înmărmurit. Pe urmă am 
auzit-o râzând. Am auzit-o râzând în porumb. Aşa că am fugit 
după ea, în parte ca să văd ce văzuse ea mai devreme, dar mai 
ales din pricina acelui râs. Era atât de desfrânat, că nici măcar 
nu pot încerca să vi-l descriu. 

Am văzut-o stând mai departe, pe rândul pe care intrasem, 
apoi dispărând în următorul, continuând sa 
Polițistul Bibliotecii 


177 

râdă. Am început să râd şi eu şi s-alerg printre rânduri, fără 
să-mi pese dacă puneam la pământ o parte din plantele lui 
Sam Orday. N-avea să le simtă lipsa, la o aşa suprafaţă. Dar 
când am ajuns, cu mătasea porumbului atârnându-mi pe 
umeri şi o frunză verde înfiptă-n cravată, ca şi cum era un tip 
nou de ac de cravată, râsul mi-a îngheţat subit, fiindcă ea nu 
era acolo. Deodată am auzit-o în cealaltă parte faţă de mine. 
Habar n-aveam cum ar fi putut s-ajungă acolo fără ca eu s-o 
fi văzut, dar uite c-ajunsese. Aşa că am dat buzna înapoi 
exact la timp ca s-o văd cum aleargă spre rândul următor. 

Ne-am jucat de-a v-aţi ascunselea vreo jumătate de oră, 
cred, şi n-am reuşit s-o prind. Tot ce-am reuşit a fost să mă- 
nfierbânt şi să mă excit şi mai tare. Eu credeam că e în faţa 
mea, cu un rând, dar ajungeam acolo şi o auzeam cu două 
rânduri în spatele meu. Uneori îi vedeam pantoful, sau 
piciorul şi bineînţeles că lăsa urme în pământul afânat, dar 
urmele alea nu mă ajutau cu nimic, fiindcă păreau să ducă în 
toate direcţiile în acelaşi timp. 

Deodată, tocmai când începusem să mă-nfurii — cămaşa 
cea bună mi se îmbibase de sudoare, cravata mi se 
desfăcuse, iar pantofii erau plini de ţărână —, am ajuns la un 
rând de porumb şi i-am văzut pălăria atârnată de un cocean, 
cu voaleta fâlfâind în vânticelul care ajungea acolo, în 
porumb. 

«Vino să mă iei, Dave!", strigă ea. l-am înhăţat pălă-* şi 
am dat buzna spre rândul învecinat, în diagonală, dispăruse 
— puteam să văd frunzele de porumb legă-"andu-se în locul 
unde se făcuse nevăzută —, dar amân-“"! pantofii ei 
rămăseseră acolo. Pe rândul următor, am găsit unul dintre 
ciorapii ei de mătase atârnaţi pe un Rulete. Şi totuşi o 
auzeam râzând. Ajunsese în unghiul 
178 StephenKing 
meu mort, unde n-o puteam zări, dar cum ajunsese nemernica 
acolo, numai Dumnezeu putea şti. Nu c-ar mai fi contat pentru 
mine în acel moment. 

Mi-am smuls cravata de la gât şi-am alergat după ea, de colo- 
colo şi viceversa, gâfâind ca un câine prost, care nu ştie că-ntr-o 
zi de vară fierbinte cel mai bine e să stai nemişcat. Şi să vă zic 
ceva — rupeam lujerii de porumb pe oriunde mă duceam. 


Lăsam în spatele meu cărări peste cărări de coceni călcaţi în 
picioare. Dar ea n-a stricat nici măcar o plantă. Abia dacă se 
legănau niţel când trecea ea, ca şi cum între ea şi vânticelul ăla 
de vară n-ar fi fost mare diferenţă. 

l-am găsit rochia, juponul, porțjartierul. Apoi i-am găsit 
sutienul şi chiloţii. N-o mai auzeam râzând. Nu se auzea nici un 
sunet, afară de foşnetul porumbului. Am rămas acolo pe unul 
dintre rânduri, pufăind ca un boiler spart, cu toate hainele ei 
strânse la piept. îi simţeam parfumul în ele şi asta mă- 
nnebunea. 

„Unde eşti?" am strigat, dar n-am primit nici un răspuns. Ei 
bine, până la urmă mi-am pierdut şi bruma de minte care-mi 
mai rămăsese... şi bine'nţeles că exact asta dorise şi ea. „Unde 
dracu' eşti?" am ţipat, şi braţul ei lung şi alb a ieşit dintre 
cocenii de porumb din spatele meu şi mi-a mângâiat ceafa cu 
un deget. M-am speriat de-am făcut pe mine. 

„Te-am aşteptat", a spus ea. „De ce-a durat atâta? Nu vrei s-o 
vezi?" 

M-a înşfăcat şi m-a tras prin porumb şi uite-o cu p!" cioarele 
proptite în ţărână, fără nimic pe ea, iar ochii sal erau argintii ca 
ploaia într-o zi ceţoasă. 

2 

Dave bău apă îndelung, închise ochii şi continuă. 

— N-am făcut dragoste acolo, în porumb — în tot timpul în 
care-am cunoscut-o, n-am făcut niciodată dragoste. Dar am 
făcut ceva. Am avut-o pe Ardelia în cam toate felurile în care un 
bărbat poate avea o femeie, şi sunt convins c-am avut-o în 
unele feluri în care n-aţi crede c-ar fi posibil. Nu-mi amintesc 
toate felurile alea, dar îmi amintesc de trupul ei, de cât de alb 
era el; de cum arătau picioarele ei; cum i se curbau degetele de 
la picioare şi păreau să pipăie lujerii plantelor care se iţeau din 
ţărână; îmi amintesc cum îmi grebla cu unghiile încolo şi-ncoace 
pielea de pe ceafă şi de pe gât. 

Am făcut-o iarăşi şi iarăşi. Nu ştiu de câte ori, dar ştiu că nu 
oboseam niciodată. Când am început, mă simţeam îndeajuns de 
excitat ca să violez Statuia Libertăţii, iar când am terminat mă 
simţeam la fel. Nu mă săturam de ea. Era ca şi cu băutura, 
cred. N-aveam nici o şansă să mă satur vreodată de ea. lar ea 
ştia acest lucru. 

Dar, în cele din urmă, ne-am oprit. Şi-a pus mâinile la ceafă, 


şi-a scuturat umerii în ţărâna neagră, în care stăteam întinşi, şi 
s-a uitat la mine cu ochii ăia argintii, zicând: „Ei, Dave? Acum 
suntem vecini?!" 

l-am spus că vreau s-o facem din nou, dar ea m-a pre-'iut să 
nu-mi forţez norocul. Am încercat totuşi să *-ncalec, dar m-a 
dat la o parte la fel de uşor cum o 

an"jă îşi dă la o parte pruncul de la ţâţă când nu mai 

sa saj dea să sugă. Am încercat din nou şi mi-a zgâ-*ţa cu 

unghiile, plesnindu-mi pielea în două locuri. 

180 StephenKing 
Asta a avut în sfârşit darul să-mi mai domolească avântul. Era 
iute ca o felină şi de două ori mai puternică. Când a văzut c-am 
înţeles că joaca se terminase, s-a îmbrăcat şi m-a scos din 
porumbişte. Mă făcusem blând ca un mieluşel. 

Am străbătut pe jos restul drumului până la casa ei. Nimeni n- 
a trecut pe lângă noi, şi cred c-a fost mai bine aşa. Aveam 
hainele pline de noroi şi de mătase de porumb, poalele cămâăşii 
îmi ieşiseră din nădragi, cravata mi-o îndesasem în buzunarul 
de la spate şi flutura în urma mea ca o coadă şi fiecare locşor în 
care țesătura se freca de piele mă durea. Ea, pe de altă parte, 
arăta elegantă şi răcoroasă ca o îngheţată într-un galantar de 
prăvălie. Nici un fir de păr nelalocul lui, nici o urmă de ţărână pe 
pantofi, nici un fir de mătasea porumbului pe fustă. 

Am ajuns la casă şi, în timp ce o cântăream din priviri 
încercând să-mi dau seama cam de câtă vopsea ar fi nevoie, 
mi-a adus ceva de băut într-un pahar înalt. Avea şi un pai în el şi 
un fir de mentă. Am crezut că e ceai cu gheaţă până când am 
luat o înghiţitură. Era Scotch curat. 

„Dumnezeule!" am zis eu, mai-mai să mă-nec. 

„Nu-ţi place?" mă întreabă ea, zâmbindu-mi în felul ăla al ei 
batjocoritor. „Poate preferi nişte cafea la gheaţă." 

„Ba nu, îmi place", zic eu. Dar era mai mult de-atât. Aveam 
nevoie de băutura aia. Pe-atunci mă străduiam sa nu beau în 
miezul zilei, fiindcă aşa fac alcoolicii. Dar se sfârşise cu asta. 
Pentru restul zilelor când am cunoscut-o, am băut zilnic, cam 
toată ziua. Pentru mine, ultimii doi ani şi jumătate ai perioadei 
când Ike?” a fost preşedinte au însemnat o beţie prelungită. 

2 Dwight Eisenhower, al 34-lea preşedinte american, în p° da 
1953-1961. 

Polițistul Bibliotecii 


181 

în vreme ce eu îi vopseam casa — şi-i făceam tot ce mă 
lăsa ea să-i fac şi ori de câte ori puteam —, ea se instala la 
Bibliotecă. Domnu' Lavin a angajat-o de cum şi-a făcut 
apariţia pe-acolo şi-a pus-o în fruntea Bibliotecii pentru Copii. 
Mă duceam pe-acolo de fiecare dată când aveam ocazia, 
ceea ce se-ntâmpla des, fiindcă eram propriul meu patron. 
Când domnu' Lavin mi-a atras atenţia că petreceam cam 
mult timp pe-acolo, i-am promis să vopsesc gratuit interiorul 
Bibliotecii. Pe urmă m-a lăsat să vin acolo oricând voiam. 
Ardelia mi-a spus că doar aşa o să meargă treaba şi a avut 
dreptate, ca de obicei. 

Nu am nici o amintire legată de perioada când m-am aflat 
sub vraja ei — şi asta eram, un bărbat fermecat trăind sub 
vraja unui femei care nu era cu adevărat femeie. Nu e vorba 
de golurile de memorie pe care le au uneori beţivii; e vorba 
de dorinţa de a uita lucrurile după ce s-au întâmplat. Aşa că 
mi-au rămas nişte amintiri care stau distanţate una faţă de 
alta, dar par să fie legate într-un lanţ, ca insulele alea din 
Pacific. Arhi Peleaguri, sau cum le-o fi zicând. 

îmi amintesc că a lipit afişul cu Scufita Roşie pe uşa de la 
Sala Copiilor cam cu o lună înainte să moară dl Lavin şi-mi 
mai amintesc cum 1-a luat pe-un băieţel de mână şi 1-a dus 

în faţa afişului. „O vezi pe fetiţa aia?" 1-a întrebat Ardelia. 
„Da", i-a răspuns băieţelul. „Ştii de ce Chestia aia Rea e gata 
s-o mănânce?" îl întreabă Ardelia. "Nu", zice puştiul, cu ochii 
mari şi solemni şi plini de lacrimi. „Pentru că a uitat s-aducă 
înapoi la timp cartea împrumutată de la bibliotecă", îi spune 
ea. „lu n-ai să faci niciodată asta, nu-i aşa, Willy?" „Nu, 
niciodată", răspunde puştiul, iar Ardelia zice: „Ai face bine să 

nu uiţi." pă care 1-a dus înapoi în Sala Copiilor pentru Ora 
Po-eŞtilor, continuând să-l ţină de mână. Copilul ăla — era 

182 StephenKing 

Willy Klemmart, care a murit în Vietnam — se uita peste umăr 
spre locul unde mă aflam eu, căţărat pe schelă cu bidineaua în 
mână, şi-i puteam citi privirea de parc-ar fi fost un titlu de 
gazetă. Scapă-mă de ea, spuneau ochii lui. Te rog, domnule 
Duncan. Dar cum s-o fi făcut? Nu eram în stare să mă scap nici 
pe mine. 

Dave scoase din fundul buzunarului de la spate o batistă 


curată, dar mototolită rău, şi-şi suflă nasul cu zgomot. 

Domnu' Lavin a început prin a crede că Ardelia mai avea niţel 
şi era în stare să păşească pe apă, dar după o vreme şi-a 
schimbat părerea. Au tras o ciondăneală zdravănă, din cauza 
afişului cu Scufiţa Roşie, cam cu o săptămână înainte să moară. 
Nu i-a plăcut niciodată. Poate că nu ştia prea exact ce se 
întâmpla în timpul Orei Poveştilor — ajung şi la asta imediat — 
dar nu era întru totul orb. A observat cum se uitau copiii la afişul 
ăla. în cele din urmă, i-a spus să-l dea jos. Atunci a izbucnit 
cearta între ei. N-am auzit totul, pentru că eram pe schelă, la 
mare înălţime, iar acustica era proastă, dar am auzit destul. El a 
zis ceva despre înfricoşarea copiilor sau poate c-a zis zgârierea 
copiilor, iar ea i-a replicat că afişul o ajutase să ţină sub control 
„elementele recalcitrante". A spus că e un instrument didactic, 
exact ca nuiaua de hicori. 

Dar el a rămas ferm pe poziţii şi, până la urmă, a fost nevoită 
să-l dea jos. în noaptea aia, acasă la ea, ai fi zis că-i o tigroaică- 
n cuşcă, după ce toată ziua vreun puşti a împuns-o cu un băț. 
Se plimba încolo şi-ncoace cu paşi mari, fără nimic pe ea, cu 
părul fâlfâind în urma ei. Eu stăteam întins pe pat, beat rangă. 
Dar îmi aduc aminte cum s-a întors cu faţa şi ochii ei îşi 
schimbaseră culoarea de la argintiu la roşu aprins, de parcă i-ar 
fi luat foc creierul, iar gura ei arăta ciudat, ca şi cum ar fi 
încercat sa 

Polițistul Bibliotecii 183 
se desprindă singură de faţa ei, sau ceva de genul ăsta. Am tras 
o sperietură de mai-mai să-mi treacă şi beţia. Nu mai văzusem 
niciodată ceva asemănător şi nici c-aş mai fi vrut să văd 
vreodată. 

„Las' că-l aranjez eu", zicea. „Las' că-l aranjez eu pe curvarul 
ăla gras şi bătrân, Davey. Aşteaptă şi-ai să vezi." 

l-am zis să nu facă vreo prostie, să nu se lase condusă de 
starea sufletească de moment şi multe alte tâmpenii de doi 
bani. M-a ascultat o vreme şi deodată a traversat încăperea atât 
de repede încât... ei bine, nu ştiu cum să vă spun. Acum stătea 
tocmai în cealaltă parte a camerei, lângă uşă, iar în clipa 
următoare a şi sărit pe mine, cu ochii roşii şi plini de furie, cu 
gura ţuguiată şi ieşită în afara feţei, de parc-ar fi vrut să mă 
sărute cu atâta sârg, încât îşi întinsese cumva pielea ca s-o facă, 
şi nu ştiu cum mi-a trecut prin cap că, de data asta, în loc să mă 


zgârie doar, o să-şi înfigă unghiile în beregata mea şi-o să-mi 
desprindă carnea pân' la os. 

Dar n-a făcut-o. Şi-a aplecat faţa lângă a mea şi s-a uitat la 
mine. Nu ştiu ce-a văzut — probabil, cât eram de speriat —, dar 
trebuie s-o fi făcut fericită, pentru că şi-a dat capul pe spate în 
aşa fel încât părul i s-a revărsat în jos, până la coapsele mele, şi- 
a început să râdă. 

„Nu mai trăncăni, beţiv nenorocit, şi bagă-ţi-o-n mine. Mai 
eşti bun de altceva?" 

Ceea ce am şi făcut. Deoarece pe atunci, singurele lucruri 
pentru care mai eram bun era să mi-o bag în ea şi să beau. 
Bine'nţeles că nu mai pictam, mi-am pierdut permisul de 
conducere după ce-am fost amendat a treia “ară pentru 
conducere sub influenţa alcoolului — asta a fost prin '58 sau pe 
la începutul lui '59 — şi primeam re-*ţii negative la unele dintre 
lucrările pe care le făceam. **ntru că, vedeţi, nu prea-mi mai 
păsa cum le făceam; 

184 StephenKing 

tot ce-mi doream era ea. A început să umble vorba că nu te mai 
puteai bizui pe Dave Duncan... dar motivul pentru care ziceau 
că nu mai sunt de încredere era întotdeauna băutura. Nu prea 
se aflase ce eram noi unul pentru celălalt. Tipa a fost diabolic de 
grijulie în privinţa asta. Reputația mea s-a spulberat de parcă 
nici n-ar fi existat vreodată, în vreme ce ea abia dacă s-a ales cu 
un strop de noroi pe tivul fustei. 

Cred că domnu' Lavin bănuia ceva. La început, a crezut că 
doar mi se pusese pata pe ea şi că ea habar n-avea că eu o 
priveam cu ochi ca de vițel de sus, de pe schele, dar cred că 
până la urmă a bănuit. Dar pe urmă domnu' Lavin a murit. S-a 
spus că a fost un atac de inimă, dar eu ştiu mai bine. Stăteam în 
hamacul de pe veranda din spatele casei în noaptea de după ce 
s-a întâmplat şi, de data asta, ea a fost cea care nu se mai 
sătura. Mi-a tras-o până m-a stors ca pe-o lămâie. După aceea 
s-a întins alături şi s-a uitat la mine mulţumită, ca o mâţă care 
tocmai s-a înfruptat din oala cu smântână, iar ochii ei aveau ia- 
răşi strălucirea aceea roşie intensă. Şi nu vorbesc despre ceva 
din închipuirea mea; puteam să văd cum se reflectă lumina aia 
roşie pe pielea braţului meu. Şi puteam s-o simt. Era ca şi cum 
ai fi stat lângă o sobă pe care-ai îndesat-o cu lemne şi apoi ai 
stins focul. 


„i-am spus c-o să-l aranjez, Davey", mi-a zis ea dintr-o dată, 
cu vocea ei răutăcioasă şi enervantă. 

Eu eram beat şi aproape mort după atâta regulat — abia dac- 
am priceput ce mi-a zis. Mă simţeam de parcă adormeam într-o 
groapă cu nisipuri mişcătoare. 

„Ce i-ai făcut?" am întrebat, pe jumătate adormit. 

„L-am îmbrăţişat", a spus. „Am nişte îmbrăţişări speciale, 
Davey — tu nu ştii despre îmbrăţişările mele speciale şi, dacă ai 
noroc, n-ai să afli niciodată. L-am adus 
Polițistul Bibliotecii 


185 

între rafturile cu cărţi şi l-am luat în braţe şi l-am făcut să 
vadă cum arăt cu adevărat. Atunci a început să plângă. Atât 
de speriat era. A început să plângă cu lacrimile lui speciale, 
pe care i le-am cules sărutându-1, iar când am terminat, era 
mort în braţele mele." 

„Lacrimile lui speciale." Aşa le-a numit. Şi deodată faţa ei... 
s-a schimbat. Unduia, de parcă s-ar fi mişcat nişte curenţi pe 
sub apă. Şi am văzut ceva... 

Dave lăsă finalul frazei în aer, privind spre câmpiile 
netede, uitându-se la elevatorul de cereale, uitându-se în gol. 
Mâinile lui strângeau balustrada verandei. Se încordau, 
slăbeau, şi iar se încordau. 

— Nu-mi amintesc, zise el în sfârşit. Sau poate că nu vreau 
să-mi amintesc. In afară de două lucruri: avea ochii roşii fără 
pleoape, iar în jurul gurii atârna liber ceva ca de carne, erau 
ca nişte pliuri şi falduri, dar nu erau din piele. Arătau... 
periculos. Deodată, carnea din jurul gurii a început cumva să 
se mişte şi cred c-am început să tip. Şi deodată a dispărut. 
Totul a dispărut. Era doar Ar-delia, din nou, uitându-se la 
mine şi zâmbindu-mi ca o mâţă drăguță şi curioasă. 

„Nu-ţi face griji", zice ea. „Nu eşti nevoit să vezi, Davey. 
Vreau să zic, atâta timp cât o să faci ce spun eu. Atâta timp 
cât eşti unul dintre Pruncii Buni. Atâta timp cât te porţi 
frumos. în noaptea asta sunt foarte fericită pentru că 
prostălăul ăla bătrân s-a dus, în sfârşit. Consiliul Orăşenesc o 
să mă numească pe mine m locul lui, iar eu o să conduc 
lucrurile după bunul weu plac." 

„Dumnezeu să ne apere, atunci", mi-am zis, dar n-am 
“pus-o cu glas tare. Nici tu n-ai fi făcut-o, te asigur, dacă *°-ai 
fi uitat în jos şi-ai fi văzut creatura aia cu ochii ro-?u holbaţi, 
ghemuită lângă tine într-un hamac, undeva 
186 Stephen King 


departe, atât de departe încât nimeni nu ti-ar auzi ţipetele, chiar 


dacă ai ţipa din toţi rărunchii. 


Ceva mai târziu s-a dus în casă şi-a adus două pahare înalte 
pline cu scotch, aşa că în scurtă vreme mă aflam din nou la 


douăzeci de mii de leghe sub mări, unde nimic nu mai conta. 


A ţinut Biblioteca închisă vreme de o săptămână... „din 
respect pentru dl Lavin", aşa a motivat, iar când a redeschis-o, 


Scufiţa Roşie era din nou pe uşa Sălii pentru Copii. La o 
săptămână sau două după aceea, mi-a spus că voia ca eu să 
mai desenez câteva afişe pentru Sala Copiilor. 

Se opri, apoi continuă cu un glas mai jos, vorbind mai domol. 

— Chiar şi acum există o parte din mine care-ar vrea să 
acopere totul cu un înveliş mai frumos, să facă să pară că rolul 
meu în povestea asta a fost mai bun decât a fost în realitate. Mi- 
ar plăcea să vă spun că m-am împotrivit, că m-am certat cu ea, 
că i-am spus că nu voiam să am nimic de a face cu sperierea 
copilaşilor... dar n-ar fi adevărat. Am făcut fără să crâcnesc 
exact ce mi-a cerut. Doamne iartă-mă, aşa am făcut. In parte, 
pentru că deja eram speriat din pricina ei. Dar în cea mai mare 
măsură, am făcut-o pentru că eram încă îndrăgostit de ea. Şi a 
mai fost ceva. Era o parte rea, ticăloasă din mine — nu ştiu dacă 
toţi o au, dar cred că o au mulţi dintre noi — căreia-i plăcea ce 
punea ea la cale. îi plăcea. 

Acum, poate te întrebi ce am făcut, dar nu pot să-ţi spun cu 
adevărat totul. Chiar nu-mi amintesc. Vremurile alea sunt un 
talmeş-balmeş, ca jucăriile stricate pe care le trimiţi la Armata 
Salvării doar ca să scapi de blestemăţiile din podul casei. 
Polițistul Bibliotecii 


187 

N-am omorât pe nimeni. Ăsta-i singurul lucru de care-s 
sigur. Ea ar fi vrut s-o fac... și aproape c-am fă-cut-o... dar în 
cele din urmă m-am retras. Asta-i singurul motiv pentru care- 
am fost în stare să continui să trăiesc cu mine însumi, şi- 
anume că în final am reuşit să mă trag la o parte. A ţinut la 
ea o parte din sufletul meu — poate că partea cea mai bună 
— dar nu l-a ţinut pe tot. 

Se uită gânditor la Naomi şi Sam. Acum părea mai calm, 
mai stăpân pe sine; poate chiar se împăcase cu sine, se 


gândi Sam. 
— îmi amintesc că m-am dus la ea într-o zi, în toamna lui 
1959 — cred că era '59 —, iar ea mi-a spus că voia să-i fac 


un afiş pentru Sala Copiilor. Mi-a zis exact ce voia, iar eu am 
fost de acord cu multă bunăvoință. Nu mi se părea nimic 
aiurea. Ba chiar am crezut c-ar fi amuzant, într-un fel. 
Fiindcă, vedeţi, ea voia un afiş care să arate un copilaş strivit 
de un compresor de asfalt, chiar în mijlocul străzii. Dedesubt, 
trebuia să scrie: GRABA STRICĂ TREABA! ADU DIN TIMP CĂRŢILE ÎNAPOI 
LA BIBLIOTECĂ! 

Eram convins că-i doar o glumă, ca atunci când coio-tul îl 
urmăreşte pe Road Runner şi e strivit de un tren de marfă 
sau aşa ceva. Aşa că am spus da, sigur. Era teribil de 
încântată. M-am dus în biroul ei şi-am desenat afişul. N-a 
durat mult, pentru că era doar o caricatură. 

Am crezut c-o să-i placă, dar nu i-a plăcut. A încruntat 
sprâncenele şi gura aproape că i-a dispărut. Desenasem 
caricatura unui băieţel cu cruciuliţe în loc de ochi şi, " 
glumă, am făcut un balon de dialog, care ieşea din gura 
tipului care conducea compresorul. Omul zicea: »Dac-ai avea 
un timbru, l-ai putea trimite prin poştă, ca o vedere." 

Nici măcar n-a zâmbit. 

188 Stephen King 

„Nu, Davey", a zis, „n-ai priceput. Asta n-o să-i facă pe copii 
să-şi aducă înapoi cărţile la timp. Asta o să-i facă doar să râdă şi 
şi-aşa irosesc prea mult timp râzând." 

„Ei bine", am zis eu, „ere' că n-am înţeles ce-ai vrut." 

Stăteam îndărătul biroului de recepţie, aşa că nimeni nu ne 
vedea decât de la mijloc în sus. A întins mâna şi m-a apucat de 
boaşe, uitându-se la mine cu ochii ăia mari şi argintii, şi mi-a zis: 


„reau să-l faci realist." 

Mi-a luat o secundă sau două ca să pricep ce voia să spună 
de fapt. lar când am înţeles, nu-mi venea să cred. 

„Ardelia", zic, „nu-ţi dai seama ce spui. Dacă un copil ar fi cu 
adevărat călcat de un compresor..." 

M-a strâns uşor de testicule, cât să mă doară şi să-mi 
amintească felul în care-mi era stăpână, şi mi-a zis: „Ba înţeleg 
prea bine. Acum să mă înţelegi tu pe mine. Nu vreau ca puştii 
să râdă, Davey, vreau să plângă. Aşa că fă bine de te-ntoarce în 
birou şi desenează-l cum trebuie, de data asta." 

M-am întors în biroul ei. Nu ştiu ce intenţionasem să fac, dar 
mintea mea s-a hotărât repede. Pe masa de lucru era un carton 
proaspăt şi un pahar înalt plin cu Scotch, un pai şi un fir de 
mentă în el, alături de un bilet de la Ardelia, în care-mi zicea: 
„D. De data asta să foloseşti mult roşu.“ 

Se uită cu seriozitate la Naomi şi la Sam. 

— Dar, vedeţi voi, ea nu intrase în biroul ăla. Nici o clipă. 

3 

Naomi plecă să-i aducă lui Dave încă un pahar cu apă şi, 
când se întoarse, Sam observă că avea faţa foa" 
Polițistul Bibliotecii 


189 

te palidă şi că ochii i se înroşiseră pe la colţuri. Dar s-a 
aşezat foarte tăcută pe scaun şi i-a făcut semn lui Dave să 
continue. 

— Am făcut ceea ce se pricep cel mai bine să facă al- 
coolicii, zise el. Am băut paharul şi-am executat ce mi s-a 
spus. M-a cuprins un fel de... de frenezie, cred că aşa s-ar 
putea numi. Am stat două ore la biroul ei, lucrând cu o cutie 
de acuarele de trei parale, vărsând apă şi culori peste toată 
masa ei de lucru, fără să-mi pese deloc ce anume zbura şi 
încotro. Ce-am realizat până la urmă e un lucru de care nu-mi 
place să-mi amintesc... dar îmi amintesc. Era un băieţel 
împrăştiat peste toată Rampole Street, cu pantofiorii săriţi 
din picioare şi cu ţeasta întinsă ca o bucată de unt topită la 
soare. Tipul care conducea compresorul era doar o siluetă, 
dar se uita înapoi şi i se vedea rânjetul de pe faţă. Individul 
ăla a apărut iarăşi şi iarăşi în afişele pe care le-am desenat 
pentru ea. El conducea maşina din afişul despre care ne-ai 
povestit, Sam, cel care te prevenea să nu te urci niciodată în 
maşina unor străini. 

Tata a părăsit-o pe mama cam la un an după ce m-am 
născut, a părăsit-o pur şi simplu, şi acum cam bănuiesc pe 
cine încercam să desenez în toate afişele alea. îi spuneam 
omul negru şi cred că era taică-miu. N-ar fi exclus ca Ardelia 
să-l fi scos la iveală din mine, cumva. lar când i l-am arătat 
pe-al doilea, i-a plăcut foarte mult. Chiar a râs. „E perfect, 
Davey!" a zis. „O să-i sperie şi-o să-i cuminţească definitiv pe 
mucoşii ăia! O să-l pun chiar acum pe perete!" Şi 1-a pus, în 
faţa biroului de returna-'e din Sala pentru Copii. lar când a 
făcut-o, am văzut “eva care chiar că mi-a îngheţat sângele-n 
vene. Pentru “&/ vedeţi, îl ştiam pe băieţelul pe care-l 
desenasem. Era Willy Klemmart. îl desenasem fără s-o ştiu, 
iar expresia 
190 Stephen King 


ce se citea, pe ceea ce mai rămăsese din faţa lui, era una pe 
care-o văzusem în ziua când ea 1-a luat de mână şi 1-a dus în 


Sala Copiilor. 


Eram acolo când copiii au venit pentru Ora Poveştilor şi au 
văzut pentru prima oară afişul. S-au speriat. Au făcut ochii cât 
cepele şi o fetiţă a început să plângă. lar mie mi-a plăcut că 


erau speriaţi. Mi-am zis: „Asta o să le bage minţile-n cap, să 
vezi. Asta o să-i înveţe ce-o să se-ntâmple dacă n-o ascultă, 
dacă nu fac ceea ce le spune." lar o parte din mine cugeta: „Ai 
ajuns să gândeşti ca ea, Dave. Nu mai e mult pân-o să fii ca ea, 
iar după aia o să fii pierdut. O să fii pierdut pentru totdeauna." 
Dar am mers mai departe, fără să-mi pese. Mă simţeam de 
parc-aş fi avut un bilet doar pentru „dus", şi că n-aveam să fiu 
izbăvit decât dacă parcurgeam drumul până la capăt. Ardelia 
angajase nişte tinerei de la colegiu, dar îi punea întotdeauna în 
sala principală şi în sala de referinţă, sau la biroul principal. Ea 
deţinea controlul deplin al copilaşilor... pentru că erau cel mai 
uşor de speriat, înţelegeţi. Şi mai cred că ei erau şi cei mai buni 
speriaţi, cei care o hrăneau cel mai bine. Pentru că, vedeţi, ea 
din asta trăia — se hrănea din spaima lor. Şi am făcut şi alte 
afişe. Nu mi le mai amintesc pe toate, dar mi-l amintesc pe 
Polițistul Bibliotecii. Apărea în multe dintre ele. într-unui — se 
numea Şi POLIŢIŞTII BIBLIOTECII PLEACĂ ÎN VACANŢĂ — individul stătea 
pe malul unui râu şi pescuia. Numai că, pe post de momeală, îl 
pusese f>e băieţelul ăla pe care puştii îl numesc Simon Nerodul. 
In altul, îl legase pe Simon Nerodul de botul unei rachete şi se 
pregătea să apese întrerupătorul care avea să-l trimită în 
spaţiul cosmic. Pe ăla scria: ÎNVĂŢAŢI MAI MULTE 
DESPRE ŞTIINŢĂ ŞI TEHNOLOGIE LA BIBLIOTECĂ — DAR NU UITAŢI 
SĂ FACEŢI BINE ŞI SĂ ADUCEŢI CĂRŢILE ÎNAPOI LA TIMP. 
Polițistul Bibliotecii 


191 
— Am transformat Sala Copiilor într-o casă a ororilor pentru 
copiii care veneau acolo, zise Dave, vorbind fără grabă, iar 
vocea îi era înecată de lacrimi. Ea şi cu mine. Am făcut asta 
copilaşilor. Dar ştiţi ceva? întotdeauna se întorceau. întotdeauna 
se-ntorceau pentru mai mult. Şi nu spuneau nimănui niciodată, 
dar niciodată. £a avea grijă de asta. 
— Dar părinţii! exclamă Naomi pe neaşteptate şi atât de 
energic că-l făcu să tresară pe Sam. De bună seamă că părinţii 
vedeau... 
— Nu! îi răspunse Dave. Părinţii nu vedeau niciodată nimic. 
Singurul afiş înspăimântător pe care l-au văzut vreodată era cel 
cu Scufiţa Roşie şi lupul. Arde-lia îl lăsa pe ăla la vedere tot 
timpul, dar pe celelalte le scotea la iveală doar în timpul Orei 
Poveştilor — după orele de şcoală, joi seara sau duminică 
dimineaţa. Ea nu era o făptură omenească, Sarah. Trebuie să-ţi 
intre bine-n cap chestia asta. Wu era o făptură omenească. Ştia 
când veneau adulţii şi, de fiecare dată, dădea repede jos de pe 
pereţi afişele desenate de mine şi le punea pe celelalte — 
afişele obişnuite care spuneau lucruri precum CITIŢI CĂRŢI DOAR DE 
DRAGUL DE A CITI — înainte să apară aceştia. 

îmi amintesc dăţile când eram acolo în timpul Orei 
Poveştilor — în zilele alea n-o părăseam niciodată, dacă 
puteam să stau în preajma ei şi aveam la dispoziţie o 
grămadă de timp pentru asta, căci nu mai făceam picturi, 
toate slujbele mele obişnuite se duseseră de râpă, iar eu 
trăiam din puţinii bani pe care reuşisem să-i pun deoparte. 
Dar în scurtă vreme banii s-au dus şi ei şi am "ceput să-mi 
vând din lucruri — televizorul, chitara, camionul şi, până la 
urmă, casa. Dar n-avea importanţă, important e că stăteam 
acolo mult timp şi vedeam ce se 
192 StephenKing 
întâmplă. Micutii îşi trăgeau scăunelele şi se adunau în cerc în 
jurul Ardeliei. Eu rămâneam undeva, în spatele sălii, şezând pe 
unul dintre scaunele alea pentru copii, îmbrăcat cel mai adesea 
în halatul meu pătat de vopsea, beat criţă, neras, duhnind a 
scotch. lar ea citea — citea una din poveştile ei speciale — şi la 
un moment dat se oprea şi-şi lăsa capul într-o parte, ca şi cum 
ar fi ascultat ceva. Copiii începeau să se foiască şi să arate 
neliniştiţi. Ei mai arătau într-un fel: ca şi cum ar fi fost treziţi 


dintr-un somn profund în care ea îi cufundase. 

„O să avem musafiri", zicea ea, zâmbind. „Nu-i aşa că e ceva 
special, copii? la să vedem, avem vreun Copilaş Bun voluntar 
care să mă ajute să ne pregătim pentru vizita Oamenilor Mari?" 
Când spunea asta, toți ridicau mâinile, pentru că toţi voiau să fie 
Copilaşi Buni. Afişele pe care le desenasem le arătau ce păţeau 
Copilaşii Răi atunci când nu se purtau cum se cuvine. Chiar şi eu 
ridicam mâna, cum stăteam beat în spatele sălii, în halatul meu 
murdar şi ponosit, arătând precum cel mai bătrân şi mai ostenit 
copil din lume. Şi deodată se ridicau în picioare şi unii dădeau 
jos afişele mele, iar alţii scoteau la iveală afişele obişnuite de pe 
fundul sertarului de la biroul ei. Le schimbau între ele. După 
care se aşezau pe scăunele, iar ea trecea subit de la hidoşeniile 
pe care le spusese până atunci la poveşti precum „Prinţesa şi 
bobul de mazăre" şi, fără greş, după câteva minute apărea câte- 
o mămică, vârându-şi capul pe uşă, şi-i vedea pe toţi acei 
Copilaşi Buni ascultând-o pe agreabila doamnă Lortz citindu-le o 
poveste, apoi mămica zâmbea la copilul care era al ei, copilaşul 
îi zâmbea şi el şi lucrurile continuau. 

— Ce vrei să spui cu „hidoşeniile pe care le spusese până 
atunci"? întrebă Sam. Avea glasul răguşit şi îşi sirrr 
Polițistul Bibliotecii 


193 
tea gura uscată. îl ascultase pe Dave cu simţăminte cres- 
cânde de oroare şi repulsie. 
— Basme, răspunse Dave. Dar ea le schimba în poveşti de 
groază. Ai fi surprins de cât de puţin trebuia să le modifice pe 
majoritatea dintre ele ca să facă această schimbare. 
— Eu n-aş fi surprinsă, zise pe un ton sumbru Naomi. îmi 
amintesc poveştile alea. 
— Cred şi eu că ţi le-aminteşti, zise el, dar nu le-ai auzit 
niciodată aşa cum le povestea Ardelia. lar copiilor le plăceau — 
o parte dintre ei erau încântați de poveşti, şi o plăceau pe ea, 
pentru că ea îi atrăgea şi-i fascina la fel cum mă atrăsese şi pe 
mine. Ei bine, nu tocmai, pentru că nu s-a pus niciodată 
problema sexului — cel puţin, eu nu cred —, dar partea ei 
întunecată atrăgea părţile lor întunecate. Mă înţelegeţi? 

lar Sam, care şi-a amintit de înfiorătoarea fascinaţie 
exercitată de povestea lui Barbă-Albastră şi de măturile 
dănţuitoare din Fantasia, a crezut că înţelege. Copiii urau 
întunericul şi se temeau de el — dar acesta-i atrăgea, nu-i 
aşa? îi chema, 

(vino cu mine, băiete) nu-i aşa? 
Le cânta, 

(sunt polițisst) nu-i aşa? 

Nu-i aşa? 

— Ştiu ce vrei să spui, Dave, zise el. 

Acesta încuviinţă din cap. 

— Ai reuşit să-ţi dai seama, Sam? Cine era polițistul 
Wu? 

încă n-am ajuns să-nţeleg partea aia, spuse Sam, ®r se 

gândi că o parte din el înţelesese. Era ca şi cum "Uritea lui ar 
fi fost o apă adâncă şi întunecată pe fundul 
194 


Stephen King 
căreia zăcea scufundată o corabie — dar nu orice fel de corabie. 
Nu, era vorba de o goeletă a piraţilor, plină cu prăzi şi trupuri de 
morţi, iar acum aceasta începea să se mişte în mâlul în care 
zăcuse atâta timp. Curând, se temea el, această epavă 
fantomatică şi amenințătoare avea să iasă din nou la suprafaţă, 
cu catargele ei distruse, înveşmântate în alge negre, şi un 
schelet cu un rânjet de un milion de dolari agăţat de rămăşiţele 
putrede ale timonei. 
— Ba io cred că pricepi, zise Dave, sau măcar începi să 
pricepi. Şi va trebui să iasă afară, Sam. Crede-mă. 
— Eu tot nu-nțeleg chestia cu poveştile, zise Naomi. 
— Una din preferatele ei, Sarah — care era, totodată, şi o 
preferată a copilaşilor, trebuie să pricepi asta şi să o crezi — era 
„Bucle-Aurii şi cei trei urşi". Cunoşti povestea, dar nu o ştii aşa 
cum o ştiu unii locuitori ai acestui oraş — adulţi acum, bancheri, 
avocaţi şi fermieri de anvergură, cu parcuri de tractoare John 
Deere. Pentru că, în adâncul sufletelor lor, ei păstrează 
versiunea Ardeliei Lortz. E posibil ca unii dintre ei să le fi spus 
propriilor lor copii aceeaşi versiune, neştiind că ar mai exista şi 
alta. Nu-mi place să cred asta, dar în sufletul meu ştiu că aşa e. 
In versiunea Ardeliei, Bucle-Aurii e un Copilaş Rău care nu 
vrea să se poarte frumos. Se duce la casa celor trei urşi şi o 
distruge dinadins — trage în jos perdelele Ursoaicei Mamă, 
târăşte prin noroi rufele puse la uscat, face ferfeniţă toate 
revistele şi ziarele Ursului Tată şi face nişte găuri în fotoliul lui 
preferat cu un cuţit de tăiat carne. După care le rupe toate 
cărţile. Asta era, cred, partea preferată a Ardeliei, când Bucle- 
Aurii strica toate acele cărţi-Şi nu mânca terciul de ovăz, o, nu. 
Nu atunci când Arde-lia spunea povestea! în versiunea ei, 
Bucle-Aurii lua nişte otravă de şobolani de pe un raft şi o 
presăra peste terci 
Polițistul Bibliotecii 


195 
aşa cum ai face cu zahărul pudră. Nu ştia nimic despre cei 
care locuiau în acea casă, dar cu toate astea voia să-i 
omoare, pentru că exact genul ăsta de Copilaş Rău era. 
— Dare oribili exclamă Naomi. Era pentru prima oară când îşi 
pierduse cumpătul — dar chiar şi-l pierduse. îşi dusese 
amândouă mâinile la gură şi ochii ei măriţi îl priveau pe Dave de 
deasupra lor. 
— Da. Aşa e. Dar încă nu s-a terminat. Bucle-Aurii era atât de 
obosită după distrugerea căsuţei încât, când s-a dus la etaj ca 
să le facă harcea-parcea şi dormitoarele, a adormit în părutul 
Ursuleţului. lar când cei trei urşi s-au întors acasă şi-au văzut-o, 
s-au năpustit asupra ei — exact aşa obişnuia să povestească 
Ardelia —> s-au năpustit asupra sa şi l-au mâncat de viu pe 
Copilaşul acela Rău. Au mâncat-o de la tălpi în sus, în vreme ce 
ea ţipa şi se zbătea. Au mâncat tot, în afară de cap. Pe ăla l-au 
păstrat, pentru că ei ştiau ce făcuse ea cu terciul lor de ovăz. Au 
simţit mirosul otrăvii. „Puteau să facă asta, pentru că erau urși”, 
le zicea Ardelia, şi toţi copiii — Copilaşii Buni ai Ardeliei — 
încuviinţau din căpşor, pentru că înțelegeau cum se putea una 
ca asta. „Au dus capul lui Bucle-Aurii jos, în bucătărie, l-au fiert 
şi i-au mâncat creierul la micul dejun. Cu toţii au căzut de acord 
că a fost foarte gustos... Şi-au trăit fericiţi până la adânci 
bătrâneţi." 
4 

Pe verandă se aşternu o linişte densă, aproape ca de 
moarte. Dave întinse mâna după paharul cu apă şi îproape-l 
răsturnă cu degetele sale tremurânde. îl recu- 

era în ultima clipă, îl ţinu cu ambele mâini şi bău cu 

te. Apoi îl aşeză jos şi-1 întrebă pe Sam: 
196 


Stephen King 

— Te surprinde că patima mea pentru băutură a cam 
scăpat de sub control? 

Sam clătină din cap. 

Dave se uită la Naomi şi zise: 
— înţelegi acum de ce n-am fost în stare niciodată să spun 
povestea asta? De ce-am încuiat-o în încăperea aia? 
— Da, spuse ea suspinând, cu o voce tremurătoare care abia 
dacă depăşea tăria unei şoapte. Şi cred că înţeleg şi de ce copiii 
nu spuneau niciodată. Unele lucruri sunt pur şi simplu prea... 
prea monstruoase. 
— Pentru noi, poate, zise Dave. Pentru copii? Nu ştiu, Sarah. 
Nu cred că un copil poate să recunoască atât de uşor un 
monstru de la prima privire. Părinţii lor îi învaţă cum să-i 
recunoască pe monştri. lar ea le mai făcea ceva. Vă amintiţi că 
v-am spus cum, când ea le spunea copiilor că urmează să vină 
vreun părinte, aceştia arătau de parcă tocmai se treziseră dintr- 
un somn adânc? Păi, ei chiar dormeau, într-un mod mai ciudat. 
Nu era hipnoză — cel puţin, nu cred că era —, dar era ceva 
asemănător cu hipnoza. Şi când se duceau acasă, ei nu-şi mai 
aminteau, cel puţin la suprafaţa minţii lor, de poveşti sau de 
afişe. Mai jos, în adâncurile minţii, cred că-şi aminteau destule... 
exact aşa cum, în adâncul minţii, Sam ştie cine e Polițistul 
Bibliotecii, ăla care 1-a vizitat. Cred că-şi mai amintesc şi astăzi 
— bancherii, avocaţii şi fermierii barosani care cândva au fost 
Copilaşii Buni ai Ardeliei. Eu îi văd şi-acum, îmbrăcaţi în 
şorţuleţe şi pantalonaşi scurţi, aşezaţi în scăunelele alea şi 
uitându-se la Ardelia, aflată în centrul cercului, cu ochii atât de 
mari şi de rotunzi, încât ai fi zis că-s nişte farfurii. Şi mai cred că, 
atunci când se-ntunecă şi e furtună afară, sau când se duc la 
culcare şi au coşmaruri, ei revin la starea de copii-Cred că uşile 
se deschid şi ei îi văd pe cei trei urşi — Cei 
Polițistul Bibliotecii 


197 

Trei Urşi ai Ardeliei — mâncând creierii din ţeasta lui Bucle- 
Aurii cu lingurile lor de lemn, iar Ursuleţul poartă pe cap, ca 
pe o perucă de aur, scalpul lui Bucle-Aurii. Cred că se trezesc 
transpiraţi, cu o senzaţie de rău şi cuprinși de teamă. Cred că 
asta a lăsat ea oraşului. Cred că a lăsat o moştenire de 
coşmaruri tainice. 

Dar tot n-am ajuns la partea cea mai urâtă. Vedeţi, po- 
veştile alea — mă rog, uneori erau afişele, dar cel mai 
adesea erau poveştile — îl speriau pe câte un copilaş de-l 
făceau să izbucnească în plâns, ori poate leşina, i se făcea 
rău sau mai ştiu eu ce. lar când se-ntâmpla una ca asta, ea 
le spunea celorlalţi: „Puneţi-vă capetele jos şi odihniţi-vă 
până-l duc pe Billy... sau Sandra... sau Tommy... la baie şi-l 
fac să se simtă mai bine." 

Toţi îşi lăsau capetele jos în aceeaşi clipă. Era ca şi cum ar 
fi picat morţi deodată. Prima oară când s-a-ntâm-plat, am 
aşteptat vreo două minute după ce a scos-o pe o fetiţă din 
sală, după care m-am ridicat şi m-am dus la cercul de copii. 
Mai întâi m-am dus la Willy Klemmart. 

„WNilly!" am şoptit şi l-am împuns cu degetul în umăr. „le 
simţi bine, Willy?" 

Nici nu s-a clintit, aşa că l-am împuns mai tare şi i-am 
rostit din nou numele. Tot nu s-a mişcat. îl auzeam cum 
respiră — cam sforăia şi cam avea muci în nas, aşa cum sunt 
copiii mai tot timpul, întruna răcesc — dar era nemişcat ca 
un mort. Pleoapele erau întredeschise, dar nu se vedea 
decât albul ochilor, iar de buza de jos atârna un fir lung de 
scuipat. M-am speriat şi m-am dus la trei-pa-“u alţi copii, dar 
nici unul dintre ei n-a ridicat privirea spre mine si nici n-a 
scos vreun sunet. 

— Vrei să spui că îi fermeca pe copii, nu-i aşa? întreba 
Sam. Că aceştia erau ca Albă-ca-Zăpada după ce-a "âncat 
din mărul otrăvit. 

198 StephenKing 

— Da, admise Dave. Aşa erau. într-un fel diferit, cam la fel 
eram şi eu. Apoi, tocmai când mă pregăteam să-l apuc pe Willy 
Klemmart şi să-l zgâlţâi serios, am auzit-o întorcându-se de la 
baie. M-am dus repede la scaunul meu, ca să nu mă prindă. 
Pentru că eram mai speriat de ceea ce ar fi putut să-mi facă mie 


decât de orice le-ar fi putut face copilaşilor. 

A intrat, iar fetiţa aceea, care fusese cenuşie la faţă ca un 
cearşaf murdar şi pe jumătate inconştientă când Ar-delia o 
scosese afară, arăta de parcă tocmai îi administrase cineva o 
doză sănătoasă de tonic pentru nervi. Era cât se poate de 
trează, cu obrajii rozalii şi o scânteie în ochi. Ardelia a lovit-o 
uşurel peste funduleţ şi fetiţa a alergat să-şi ocupe locul pe 
scăunel. Apoi Ardelia a bătut din palme şi a spus: „Toţi Copilaşii 
Buni să ridice capetele! Sonja se simte mult mai bine şi vrea ca 
noi să terminăm de spus povestea, nu-i aşa, Sonja?" 

„Da, doamnă", ciripea Sonja, vioaie ca un măcălean-aru care- 
şi face baie. lar capetele copiilor se ridicau toate. N-ai fi avut 
cum să-ţi dai seama că, cu doar două secunde în urmă, camera 
aceea arăta de parc-ar fi fost plină cu copii morţi. 

A treia sau a patra oară când s-a întâmplat aşa, am lăsat-o să 
iasă din sală şi m-am dus după ea. Vedeţi, ştiam că îi speria 
dinadins şi bănuiam că avea un motiv pentru asta. Eram eu 
însumi speriat de moarte, dar voiam să văd despre ce era 
vorba. 

De data aceea, pe Willy Klemmart îl dusese la baie. Avusese 
un acces de isterie în timpul versiunii Ardeliei la povestea 
„Hansel şi Gretel". Am deschis uşa încet, cu foarte mare grijă, 
şi-am văzut-o pe Ardelia îngenuncheată în faţa lui Willy, în 
dreptul chiuvetei. Băiatul se oprise din plâns, dar în afară de 
asta nu-mi mai dădeam sea- 

Polițistul Bibliotecii 


199 

ma de nimic. Vedeţi, Ardelia stătea cu spatele la mine, iar 
Willy era atât de mic încât ea îl acoperea cu totul, chiar stând 
în genunchi. Vedeam că mâinile lui se aflau pe umerii bluzei 
cu care era îmbrăcată Ardelia, şi vedeam şi una din mânecile 
puloverului roşu pe care-l purta băieţelul, dar asta era tot. 
Deodată am auzit un sunet gros — un sunet ca de aspirație, 
aşa cum scoate paiul când tocmai ai ajuns la fundul 
paharului. Aveam bănuiala că... ştiţi, îl molestează, şi asta 
făcea, dar nu aşa cum credeam. 

Am mers un pic mai departe şi m-am tras spre dreapta, 
mergând pe vârfurile pantofilor ca să nu-mi clănţăne tocurile 
pe podea. Mă aşteptam totuşi să mă audă şi aşa — avea 
nişte urechi ca nişte antene radar, şi mă tot aşteptam să se 
întoarcă şi să mă ţintuiască cu ochii ăia roşii ai ei. Dar nu mă 
puteam opri. Trebuia să văd. Şi, puţin câte puţin, pe măsură 
ce mă aplecam spre dreapta, începeam să văd. 

Faţa lui Willy a intrat în câmpul meu vizual peste umărul 
ei, puţin câte puţin, ca luna când iese din eclipsă. La început 
nu puteam să văd din ea decât părul ei blond — era cât se 
poate de abundent, numai bucle şi inele —, dar pe urmă am 
început să-i văd şi faţa. Şi-am văzut ce făcea. Toată puterea 
mi s-a scurs din picioare aşa cum apa se scurge printr-o 
teava. Era imposibil ca vreunul din ei să mă vadă, decât dacă 
nu începeam să dau cu ciocanul într-una din ţevile de 
deasupra capului. Aveau amândoi ochii închişi, dar nu ăsta 
era motivul. Vedeţi, cei doi erau pierduţi în ceea ce făceau, şi 
amândoi erau pierduţi în acelaşi loc, pentru că erau 
conectaţi. 

Faţa Ardeliei nu mai era omenească. Se înmuiase ca ° 
acadea încălzită şi se transformase într-o pâlnie, care-i 
aplatizase nasul şi-i trăsese globii ochilor piezişi şi alun- 

200 


Stephen King 

giţi ca la chinezi, făcând-o să arate ca un fel de insectă... ca o 
muscă, poate, sau ca o albină. Gura îi dispăruse din nou. Se 
transformase în chestia aia pe care începusem s-o văd imediat 
după ce-l ucisese pe domnu' Lavin, în noaptea când stăteam 
întinşi în hamac. Se transformase în partea îngustă a pâlniei. 
Vedeam nişte dunguliţe roşii ciudate pe ea şi la început am 
crezut că e sânge sau nişte vinişoare sub pielea ei, pe urmă mi- 
am dat seama că era ruj. Nu mai avea buze, dar vopseaua aia 
roşie marca locul unde fuseseră buzele. Se folosea de ventuza 
aia ca să bea din ochii lui Willy. 

Sam se uită la Dave, înmărmurit. Se întrebă pentru o clipă 
dacă nu cumva omul îşi pierduse minţile. Fantomele erau una; 
dar aici era vorba de altceva. N-avea nici cea mai mică idee ce 
putea să fie asta. Şi totuşi, sinceritatea şi francheţea străluceau 
pe faţa lui Dave ca un felinar, iar Sam îşi zise: „Dacă minte, nu- 
şi dă seama." 

— Dave, vrei să spui că Ardelia Lortz îi bea lacrimile? întrebă 
şovăielnic Naomi. 

— Da... şi nu. Ceea ce bea ea erau lacrimile lui speciale. Faţa 
ei era toată întinsă spre el, pulsa ca o inimă, iar trăsăturile ei 
erau aplatizate. Arăta ca o faţă pe care-ai desena-o pe o pungă 
de cumpărături ca să-ţi faci o mască de Halloween. 

Ceea ce ieşea pe la colţurile ochilor lui Willy era vâscos şi roz, 
ca nişte muci cu sânge, sau bucățele de carne aproape 
lichefiate. Ea sugea chestia aia cu zgomote ca de aspirator. 
Frica lui o bea ea acolo. Cumva, o făcuse reală şi o mărise atât 
de mult, încât trebuise să iasă sub forma acelor lacrimi oribile, 
altfel l-ar fi ucis pe copil. 

— Vrei să spui că Ardelia era un fel de vampir, nu. 
întrebă Sam. 

Dave păru uşurat. 

Polițistul Bibliotecii 


201 

— Da. Aşa e. De câte ori m-am gândit la asta 
de-atunci — când am îndrăznit să mă gândesc — 
mi-am zis că asta era. Toate poveştile alea vechi despre 
vampiri care-şi înfig dinţii în beregatele oamenilor şi le 
beau sângele sunt greşite. Nu cu mult, dar în domeniul 
ăsta, „aproape" nu e de ajuns. Beau, dar nu din berega 
tă; se îngraşă şi prosperă de pe urma a ceea ce iau de la 
victimele lor, dar ceea ce iau nu e sângele. Poate că trea 
ba aia pe care o iau e mai roşie, mai sângerie, când victi 
mele sunt adulţi. Poate că a luat-o de la domnu' Lavin. 
Cred c-a luat-o. Dar nu era vorbe de sânge. 


Ci de frică. 
5 
— Nu ştiu cât am stat acolo, privind-o, dar nu se poate să fi 
trecut mult — niciodată nu pleca pentru mai mult de cinci 


minute. După o vreme, chestia care ieşea pe la colţurile ochilor 
lui Willy a devenit tot mai palidă şi era din ce în ce mai puţină. 
Vedeam că... ştiţi, chestia aia a ei... 

—  Proboscidă, spuse Naomi cu glas domol. Cred că trebuie să 
fi fost o proboscidă. 

— Da? Bun. Vedeam cum probo-chestia aia se întindea tot mai 
mult în afară, nevrând să piardă nimic, dorind să sugă şi ultima 
picăturică, şi ştiam că e pe termi-"ate. lar când terminau, se 
trezeau şi ea avea să mă vadă. lar când mă va vedea, mi-am zis 
că, probabil, are să mă ucidă. 

Am început să mă retrag încet, pas cu pas. Nu credeam c- 

o să reuşesc, dar în sfârşit fundul mi s-a lovit "° uşă. N-a lipsit 
mult să tip când s-a-ntâmplat, ere- 

202 StephenKing 

zând că ajunsese cumva în spatele meu. Eram sigur de asta, cu 
toate c-o vedeam îngenuncheată chiar acolo, în faţa mea. 

Mi-am lipit palma peste gură ca să nu-mi scape ţipătul şi m- 
am strecurat pe uşă afară. Am rămas acolo în timp ce balamaua 
pneumatică o închidea. Parc-a durat o veşnicie. Când s-a închis, 
am pornit spre uşa principală. Eram pe jumătate înnebunit; nu 
mai voiam decât să ies de acolo şi să nu mă mai întorc 
niciodată. Voiam să fug mereu. 

Am ajuns în foaier, unde pusese afişul ăla pe care l-ai văzut, 
Sam — cel pe care scria doar atât, LINIŞTE! — şi-apoi mi-am 


recăpătat cumpătul. Dacă-l aducea pe Willy înapoi şi observa 
că plecasem, ar fi ştiut că văzusem. M-ar fi urmărit şi m-ar fi 
prins. Nici nu credeam c-o să-i fie prea greu. îmi venea mereu în 
minte ziua aia din porumb, cum alergase întruna în jurul meu 
fără să transpire nici un pic. 

Aşa că m-am întors şi m-am aşezat pe scăunelul meu din Sala 
Copiilor. A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut în viaţa 
mea, dar, cumva, am reuşit să-l fac. Abia-mi lipisem fundul de 
scaun de două secunde când i-am auzit venind. Şi bine'nţeles că 
Willy era fericit, zâmbitor şi plin de energie, şi aşa era şi ea. 
Ardelia părea gata să intre în ring pentru un meci rapid de trei 
reprize cu Carmen Basilio şi să-l bată măr. 

„Toţi Copilaşii Buni să ridice capetele!" a strigat ea, bătând 
din palme. Toţi şi-au ridicat capetele şi s-au uitat la ea. „Willy se 
simte mult mai bine şi vrea ca eu să termin povestea. Nu-i aşa, 
Willy?" 

„Da, doamnă", a spus Willy. Ea 1-a sărutat, iar el s-a dus 
repede la scăunelul lui. Pe urmă, ea a continuat sa spună 
povestea. Eu stăteam acolo şi ascultam. lar când 

Polițistul Bibliotecii 203 
Ora Poveştilor s-a încheiat, am început să beau. Şi de atunci 
până la sfârşit, nu m-am mai oprit nici o clipă. 

6 

— Dar cum s-a sfârşit? întrebă Sam. Ce ştii despre asta? 
— Nula fel de mult cât aş fi ştiut dacă n-aş fi fost tot timpul 
beat mangă, dar mai mult decât aş fi vrut să ştiu. Acea ultimă 
parte a întâmplării, nici măcar nu sunt sigur cât de mult a durat. 
Vreo patru luni, cred, dar se poate să fi fost şase, sau chiar opt. 
Pe atunci, nici nu prea mai băgăm în seamă anotimpurile. Când 
un beţiv ca mine începe cu adevărat să alunece, Sam, singurul 
anotimp pe care-l mai observă e ăla dinăuntrul sticlei. Ştiu două 
lucruri totuşi, iar astea-s cu adevărat singurele lucruri care 
contează. Cineva chiar a început să se prindă în privinţa ei, şi 
asta e primul lucru. Şi sosise timpul pentru ea să adoarmă din 
nou. Să se schimbe. Asta a fost al doilea. 

îmi amintesc de o noapte la casa ei — niciodată n-a venit la 
mine acasă, nici măcar o singură dată — când mi-a spus: „Sunt 
somnoroasă, Dave. De la un timp, sunt somnoroasă mereu. 
Curând, va fi timpul pentru o lungă odihnă. Când o să vină 
timpul ăla, vreau să dormi cu mine. Vezi tu, am ajuns să ţin la 


tine." 

Eram beat, fireşte, dar spusele ei mi-au dat fiori. Credeam că 
ştiu despre ce vorbeşte, dar când am întrebat-o, s-a mulţumit să 
râdă. 

«Nu, nici vorbă", a zis şi s-a uitat la mine amuzată, dar cu 
oarece dispreţ. Eu vorbesc despre somn, nu despre moarte. Dar 
va trebui să te hrăneşti cu mine. 

204 Stephen King 

Asta m-a trezit cât ai clipi. Nu-şi închipuia că ştiam despre ce 
vorbeşte, dar ştiam. Văzusem. 

După asta, a început să-mi pună întrebări despre copii. De 
care nu-mi plăcea, care credeam eu că-s vicleni, care-s prea 
gălăgioşi, care erau cei mai obraznici. „Aştia sunt Copilaşi Răi şi 
nu merită să trăiască", zicea ea. „Sunt neciopliţi, stricători, aduc 
cărţile înapoi mâzgălite cu creionul şi cu paginile rupte. Care 
dintre ei crezi că ar merita să moară, Dave?" 

Acela a fost momentul când am ştiut că treb'e să scap de ea 
şi că, dacă singura cale să fac acest lucru era să mă sinucid, 
atunci trebuia să recurg la ea. Vedeţi, ceva se-ntâmpla cu ea. 
Părul începea să-şi piardă luciul, iar pe piele, care întotdeauna 
fusese fără cusur, începeau să apară pete. Şi mai era ceva — 
puteam să văd chestia aia, chestia aia în care se preschimba 
gura ei — tot timpul, chiar sub suprafaţa pielii. Dar începea să 
arate zbârcită şi cu pliuri, şi apăruseră nişte fire ca o pânză de 
păianjen pe ea. 

într-o noapte, pe când stăteam în pat, m-a văzut că mă uitam 
la părul ei şi mi-a zis: „Vezi ce schimbări se petrec cu mine, nu-i 
aşa, Davey?" M-a bătut uşor cu palma pe obraz. „Nu-i nimic rău, 
e cât se poate de firesc. Aşa se-ntâmplă mereu când încep să 
mă pregătesc să adorm din nou. Trebuie s-o fac curând, şi, dacă 
vrei să vii cu mine, în scurt timp va trebui să iei unul dintre 
copii. Sau doi. Sau trei. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine!" A 
râs în felul ăla al ei descreierat şi/ când s-a uitat din nou la 
mine, ochii i se făcuseră iar roşii. „In orice caz, nu am de gând 
să te las în urma. In afara celorlalte lucruri, n-ar fi deloc sigur. 
Ştii asta, nu?" 

l-am spus că ştiu. 

Polițistul Bibliotecii 


205 

„Aşa că, dacă nu vrei să mori, Davey, va trebui s-o faci 
curând. Foarte curând. lar dacă te-ai hotărât să n-o faci, mai 
bine mi-ai spune acum. Putem să încheiem perioada 
petrecută împreună într-un mod plăcut şi nedu-reros, în 
noaptea asta." 

S-a aplecat peste mine şi i-am simţit mirosul respirației. 
Era ceva ce semăna cu mâncare pentru câini stricată şi nu- 
mi venea să cred că sărutasem vreodată gura din care ieşea 
mirosul ăla, beat sau treaz. Dar mai era o parte din mine — 
una mică de tot — care trebuie să fi vrut să mai trăiască, 
pentru că i-am spus că voiam să vin cu ea, dar că-mi mai 
trebuia puţin timp ca să mă pregătesc. Să mă pregătesc 
sufleteşte. 

„Ca să bei, vrei să spui", a zis ea. „Ar trebuie să te laşi în 
genunchi şi să mulţumeşti stelelor tale nenorocite şi 
nenorocoase pentru mine, Dave Duncan. De n-aş fi eu, ai 
ajunge să mori într-o rigolă într-un an, sau în mai puţin. Cu 
mine, poţi să trăieşti aproape veşnic." 

Gura ei s-a întins în afară doar o secundă, s-a ţuguiat până 
când mi-a atins obrazul. Şi nu ştiu cum, dar am reuşit să mă 
abţin să ţip. 

Dave se uită la ei cu nişte ochi profunzi, hăituiţi. Apoi 
zâmbi. Sam Peebles n-a uitat niciodată caracterul straniu al 
acelui zâmbet; i-a bântuit visele tot timpul după aceea. 

—Dar să nu ne facem griji, spuse Dave. Undeva, în 
adâncul sufletului meu, am tipat întruna de atunci. 

7 

— Mi-ar plăcea să spun că în cele din urmă am reu- 
st să mă smulg de sub vraja ei, dar ar fi o minciună. A 
206 Stephen King 
fost doar o întâmplare — sau, cum ar numi-o oamenii din 
Program, o forţă superioară. Trebuie să înţelegeţi că pe la 1960 
eram complet izolat de restul oraşului. îţi aminteşti, Sam, c-am 
zis că odată am fost membru al Clubului Rotarienilor? Ei bine, 
prin februarie 1960, băieţii ăia nu m-ar fi angajat nici ca să le 
curăţ pisoarele de la toaletă. Cât despre Junction City, nu eram 
decât un alt Copilaş Rău care trăieşte o viaţă de vagabond. 
Oameni pe care-i cunoşteam de-o viaţă treceau strada pe 
celălalt trotuar când mă vedeau venind. în zilele alea, aveam 


constituţia unui vultur din bronz, dar băutura mă rodea pe 
dinăuntru ca rugina, iar ce-i scăpa băuturii, avea grijă să ia 
Ardelia Lortz. 

M-am întrebat nu o dată dacă ar apela la mine pentru ceea ce 
avea nevoie, dar n-a făcut-o niciodată. Poate că nu eram bun 
pentru ea în felul ăla... dar nu cred că ăsta era motivul. Nu cred 
că m-a iubit — nu cred că Ardelia putea să iubească pe cineva 
— dar cred că era singură. Cred că a trăit, dacă se poate spune 
asta despre ceea ce făcea, o vreme foarte îndelungată şi că a 
avut... 

Dave lăsă fraza neterminată. Degetele lui încovoiate răpăiau 
neobosit pe genunchi, iar ochii lui căutau din nou la orizont 
elevatorul de cereale, ca şi cum asta l-ar fi liniştit. 

— Tovarăşi, pare a fi cuvântul cel mai potrivit. Cred că a avut 
mai mulţi tovarăşi pentru o parte din lunga ei viaţă, dar mai 
cred că, atunci când a ajuns în Junction City, nu mai avusese 
unul de foarte multă vreme. Nu mă-ntrebaţi ce-a spus de m-a 
făcut să simt lucrul ăsta, pentru că nu-mi mai amintesc. S-a 
pierdut, la fel de mult ca o bună parte din rest. Dar sunt 
aproape sigur că e adevărat. Şi m-a ales pentru treaba asta. 
Sunt ca şi sigur ca m-aş fi dus cu ea, dacă n-ar fi fost dată-n 
vileag. 

Polițistul Bibliotecii 


207 

— Şi cine-a dat-o-n vileag, Dave? întrebă Naomi, aplecându-se 
în faţă. Cine? 

— Ajutorul de şerif John Power. în zilele alea, şerif în 
Homestead County era Norman Beeman, iar Norm e cel mai bun 
argument pe care-l cunosc în sprijinul ideii că şerifii ar trebui 
numiţi, nu aleşi. Alegătorii i-au încredinţat slujba în '45, când s- 
a-ntors în Junction City cu o valiză plină cu medalii, pe care le 
primise când armata lui Patton mărşăluia victorios în Germania. 
Era un bătăuş dat dracului, nimeni nu-i putea contesta această 
calitate, dar ca şerif de district nu valora nici cât o băşi-nă-n 
vânt. Ce-avea el era cel mai mare şi mai alb rânjet pe care l-aţi 
văzut vreodată şi ditamai grămada de ră-hăţişuri, lată cât doi 
catâri unul lângă altul. Şi, bine'nţe-les, era republican. Ăsta a 
fost dintotdeauna lucrul cel mai important în Homestead County. 
Cred că Norm ar fi fost ales şi astăzi dacă n-ar fi mierlit-o în 
urma unui atac de apoplexie la Hughie's Barber Shop în vara lui 
1963. Chestia asta mi-o amintesc foarte limpede; pe atunci, 
Ardelia era plecată de-o vreme, iar eu începeam să-mi revin un 
pic. 

Două erau secretele succesului lui Norm — vreau să zic, în 
afară de rânjetul ăla larg şi de chestia cu răhăţişu-rile. Mai 
întâi, era cinstit. Din câte ştiu eu, n-a luat niciodată nici 
măcar un bănuţ. Apoi, a avut grijă mereu să aibă în 
subordine cel puţin un ajutor de şerif, căruia să-i meargă 
mintea brici şi care să n-aibă nici un interes să candideze la 
postul principal. întotdeauna juca corect ""ţă de băieţii ăia; 
fiecare dintre ei primea o recomandare beton când se hotăra 
să plece mai departe sau mai sus. Norm avea grijă de ce era 
al lui. Cred că, dac-ai să cauţi, ° sa găseşti vreo şapte-opt şefi 
de poliţie orăşenească şi °olonei de Poliţie Statală răspândiţi 
prin tot Midwestul, 

208 StephenKing 
care au făcut câte-un stagiu de doi-trei ani aici, în Junction City, 
făcând şmotru pentru Norm Beeman. 

Nu şi John Power, totuşi. E mort. Dac-o să vă uitaţi în 
necrologul lui, o să vedeţi că scrie c-ar fi murit în urma unui atac 
de cord, cu toate că nu împlinise încă treizeci de ani şi n-avea 
nici unul dintre obiceiurile alea proaste, care fac uneori să-ţi 
stea ticăitoarea-n loc mai devreme decât ar fi cazul. Ştiu 


adevărul — nu un atac de inimă 1-a omorât pe John, aşa cum 
nici domnu' Lavin n-a murit în urma unui atac de inimă. Ea 1-a 
omorât. 

— De unde ştii asta, Dave? întrebă Sam. 

— Ştiu pentru că în acea ultimă zi trebuia să fie ucişi trei copii 
la Bibliotecă. 

Vocea lui Dave rămăsese calmă, dar Sam auzea teroarea cu 
care acest om fusese nevoit să trăiască atâta vreme, unduindu- 
se chiar sub suprafaţă, asemenea unei sarcini electrice de joasă 
tensiune. Dacă numai jumătate din ceea ce le povestise Dave în 
după-amiaza aceea era adevărat, atunci el trebuie să fi trăit 
aceşti ultimi treizeci de ani sub apăsarea unor spaime ce 
depăşeau capacitatea de imaginaţie a lui Sam. Nici nu era de 
mirare că se folosea de sticlă ca să se protejeze de cele mai 
urâte dintre ele. 

— Doi au murit — Patsy Harrigan şi Tom Gibson. Al 
treilea trebuia să fie preţul admiterii mele în circul la care 
Ardelia Lortz este maestru de manej. Al treilea era cel pe 
care-l voia cu adevărat, pentru ea fusese cea care îndrep 
tase reflectoarele asupra Ardeliei, tocmai când ea avea 
mai multă nevoie să acţioneze în întuneric. Al treilea tre 
buia să fie al meu, pentru că aceluia nu-i mai era îngă 
duit să vină la Bibliotecă, iar Ardelia nu era sigură ca 
poate să ajungă în apropierea ei. Acel al treilea Copil*? 
Rău era Tansy Power, fiica ajutorului de şerif Power. 

Polițistul Bibliotecii 


209 
—  Vorbeşti despre Tansy Ryan, nu-i aşa? întrebă Naomi, cu o 
voce aproape imploratoare. 
— Da, despre ea e vorba. Tansy Ryan de la oficiul poştal, Tansy 
Ryan care vine la întrunirile noastre, Tansy Ryan care era pe 
vremuri Tansy Power. O mulţime dintre puştii care veneau la Ora 
Poveştilor organizată de Ar-delia vin la şedinţele AA de prin 
părţile astea, Sarah — poţi să-nţelegi ce vrei din asta. în vara lui 
1960, n-a lipsit mult s-o ucid pe Tansy Power... şi asta nicinue 
partea cea mai rea. Tare mi-aş fi dorit să fie. 

8 

Naomi se scuză şi plecă, iar după ce trecură câteva 
minute, Sam se ridică să se ducă după ea. 

—lLas-o-n pace, zise Dave. E o femeie minunată, Sam, 
dar are nevoie de puţin timp ca să-şi pună ordine în gân 
duri. Şi tu ai avea nevoie, dacă ai afla că unul dintre 
membrii celui mai important grup din viaţa ta a fost 
cândva cât pe ce să-l omoare pe prietenul tău cel mai 
apropiat. Las-o să-şi revină. O să se-ntoarcă — Sarah e 
puternică. 

Câteva minute mai târziu, ea se întoarse, într-adevăr. Se 
spălase pe faţă — părul de pe tâmple încă era ud şi lipicios 
— şi aducea cu ea o tavă cu trei pahare de ceai cu gheaţă. 

—Aha, în sfârşit trecem la partea mai dură, nu-i aşa, 
draga mea? spuse Dave. 

Naomi se strădui din răsputeri să-i întoarcă zâmbetul. 

Cred şi eu. Atât că nu mă mai puteam abtine. Sam îşi zise că 
eforturile ei erau mai mult decât mentorii, erau chiar nobile. 
Totuşi, gheaţa sporovăia cu sti- 

210 StephenKing 
cla în fraze tăioase şi repezi. Sam se ridică din nou şi luă tava din 
mâinile ei nesigure. Ea îl privi cu recunoştinţă. 

— Acum, zise ea, aşezându-se. Termină, Dave. Spu 
ne până la capăt. 

9 

— Mare parte din ce-a mai rămas sunt lucruri pe care 
ea mi le-a spus, a rezumat Dave, pentru că pe atunci 
eram într-o stare în care nu mai puteam să văd cu ochii 
mei nimic din ceea ce se petrecea. Ardelia mi-a spus la 
un moment dat, spre sfârşitul anului '59, că nu mai 


aveam voie să vin la Biblioteca Publică. Dacă mă vedea 
înăuntru, a zis c-o să mă dea afară, iar dacă zăboveam 
prin preajmă, avea să asmuţă poliţiştii împotriva mea. A 
zis că ajunsesem ca vai de lume şi că, dacă mai eram vă 
zut intrând acolo, lumea o să-nceapă să vorbească. 

„Să vorbească despre mine şi tine?" am întrebat. „Ardelia, 
cine-o să creadă aşa ceva?" 

„Nimeni“, spuse ea. „Nu discuţiile despre tine şi mine mă- 
ngrijorează, tâmpitule!" 

„Atunci, ce?" 

„Discuţiile despre tine şi copii", a spus. Cred că atunci a fost 
prima oară când mi-am dat seama cu adevărat cât de mult 
decăzusem. M-ai văzut în posturi urâte în anii de când am 
început să frecventăm împreună şedinţele AA, Sarah, dar nu m- 
ai văzut niciodată atât de decăzut. Şi sunt bucuros pentru asta. 

în felul ăsta, mai rămânea numai casa ei. Era singurul loc 
unde mi se îngăduia s-o văd şi singurul moment când aveam 
voie să vin era la multă vreme după ce se lăsa întunericul. M-a 
prevenit c-o să-şi dea seama dac-o 

Polițistul Bibliotecii 211 

să-ncerc să trişez şi am crezut-o — când ochii ăia argintii 
deveneau roşii, Ardelia vedea totu/. De regulă, îmi făceam 
apariţia între orele unsprezece şi unu noaptea, în funcţie de cât 
băusem, şi de obicei eram îngheţat până la oase. Nu pot să vă 
spun multe despre lunile alea, dar pot să vă spun că în lowa, 
iarna dintre anii 1959 şi 1960 a fost al naibii de friguroasă. Au 
fost multe nopţi când cred că un om treaz ar fi murit de frig 
afară, pe câmpurile alea de porumb. 

Dar în noaptea despre care vreau să vă vorbesc în continuare, 
n-a fost nici o problemă — trebuie să fi fost luna iulie a anului 
1960 şi era mai cald ca-n ţâţânile iadului, îmi amintesc cum 
arăta luna în noaptea aia, umflată şi roşie, aninată deasupra 
câmpurilor. Ai fi zis că toţi câinii din Homestead County lătrau la 
luna aia. 

în noaptea aceea, să intru în casa Ardeliei a fost ca şi cum aş 
fi intrat pe sub mantia unui ciclon. în acea săptămână — şi cred 
că mai toată luna — fusese înceată şi somnoroasă, dar nu şi-n 
noaptea aia. în noaptea aia era cât se poate de trează şi 
stăpânită de furie. N-o mai văzusem aşa de la noaptea zilei în 
care domnu' Lavin îi spusese să dea jos afişul cu Scufita Roşie 


fiindcă-i speria pe copii. La început, nici nu şi-a dat seama că 
sunt acolo. Umbla încolo şi-ncoace prin încăperea de la parter, 
goală ca-n ziua când se născuse — dacă se născuse vreodată 
—, cu capul în jos şi pumnii strânşi. Era mai furioasă ca un urs 
cu un ac înfipt în cur. De obicei, când stătea acasă, îşi ţinea 
părul prins într-un coc de fată bătrână, dar când m-am strecurat 
prin uşa bucătăriei îl avea desfăcut şi mergea atât de repede 
încât pletele-i fluturau în urmă. îl auzeam cum scoate nişte mici 
pocnitori, de parc-ar fi fost încărcat cu electricitate statică. Avea 
ochii roşii ca sângele şi luminau ca felinarele alea 

212 StephenKing 

de cale ferată pe care le puneau de mult, când era câte-un 
blocaj pe linie, şi-ai fi zis că-s gata-gata să-i sară de pe faţă. 
Corpul era parcă uns cu sudoare şi, cu toată starea mea 
deplorabilă, tot îi simţeam mirosul; putea ca un linx în călduri. 
îmi amintesc că puteam să văd nişte picături mari şi uleioase 
prelingându-i-se pe piept şi pe pântec. Şoldurile şi coapsele îi 
luceau din pricina asta. Era una din acele nopţi liniştite şi 
înăbuşitoare, de care uneori avem parte pe-aici vara, când aerul 
miroase a verdeață şi îţi apasă pe piept ca o grămadă de fier 
vechi, şi ai senzaţia că ai mătase de porumb în fiecare gură de 
aer pe care-o inspiri. Intr-o asemenea noapte, ai vrea să tune, să 
fulgere şi să plouă cu găleata, dar nu se-ntâmplă niciodată. Ai 
vrea să bată măcar vântul, şi nu doar ca să te răcorească, ci 
pentru că ar face mai uşor de suportat sunetul porumbului... 
sunetul plantelor care se chinuie să iasă din pământ peste tot în 
jurul tău, auzindu-se ca un bătrân bolnav de artrită, încercând 
să se dea jos din pat dimineaţa, fără sa-şi trezească nevasta. 

Pe urmă am remarcat că, de data asta, era la fel de speriată 
pe cât era de furioasă — cineva reuşise să-i bage-n oase fiica de 
Dumnezeu. lar schimbarea din ea se accelera. Indiferent ce 
anume se petrecea cu ea, o făcuse să treacă într-o treaptă de 
viteză mai mare. La drept vorbind, nu arăta mai bătrână; arăta 
mai puţin acolo. Părul ei începea să arate mai fin, ca părul de 
bebeluş. | se vedea scalpul prin el. lar pielea ei arăta de parcă 
începuse să-şi crească propriul strat de piele — ° țesătură fină, 
ceţoasă aşternută peste obraji, în jurul nărilor, la colţurile 
ochilor, între degete. Oriunde pielea făcea câte-un pliu, acolo se 
vedea cel mai bine. în timp ce mergea, flutura uşor. Vreţi să 
auziţi ceva nebunesc Când vine Bâlciul Districtual în oraş, în 


zilele noastre, 
Polițistul Bibliotecii 


213 

nu suport să mă duc în apropierea tarabelor cu vată de 
zahăr. Ştiţi maşina cu care se face chestia aia? Arată ca o 
gogoaşă cu gaură-n mijloc şi se-nvârteşte la nesfârşit, iar 
omul de la tarabă bagă înăuntru un cornet de hârtie şi 
strânge în jurul lui vata de zahăr roz. Așa începuse să arate 
pielea Ardeliei — ca firele alea subţiri de vată de zahăr. Cred 
că acum ştiu ce vedeam. Ea făcea ceea ce fac omizile când 
se duc la culcare. îşi ţesea un cocon în jurul ei. 

Am rămas în prag o vreme, privind-o cum umblă încolo şi- 
ncoace. Nu m-a observat timp îndelungat. Era prea ocupată 
să se rostogolească prin pâlcul de urzici de care se- 
mpiedicase. De două ori a izbit cu pumnul în perete, 
străpungându-l cu totul — hârtie, ipsos şi şipci de lemn. Se 
auzea ca un zgomot de oase rupte, dar ea părea să nu fie 
deloc afectată şi nu curgea nici pic de sânge. De fiecare dată 
scotea câte-un țipăt, dar nu de durere. Ce auzeam eu era 
zbieretul unei pisici înfuriate... dar, cum ziceam, îndărătul 
mâniei se simţea şi teama. lar ceea ce rostea ea ţipând era 
numele ajutorului de șerif. 

„John Power!" ţipa ea şi trosc! Prin tot peretele trecea 
pumnul ei. „Blestemat să fii, John Power! O să te-nvâţ minte 
să nu-ţi mai bagi nasul în treburile mele! Vrei să te uiţi la 
mine? Perfect! Dar o să te-nvăţ cum s-o faci! O să te-nvâăţ, 
copilaş al meu!" După care continua să meargă, atât de 
repede, încât aproape că fugea, iar tălpile izbeau podeaua 
atât de tare, încât aveai impresia că se zgâlţâie toată casa. în 
timp ce mergea, bombănea ceva "> barbă. Pe urmă buza se 
îndoia, ochii se înroşeau mai tare ca oricând şi trosc! — o 
nouă lovitură de pumn şi “i mic norişor de ipsos ieşea din 
gaură. „John Power, sa nu-ndrăzneşti!" răcnea ea. „Să nu- 
ndrăzneşti să-mi “ai în cale!" 

214 


Stephen King 

Dar n-aveai decât să te uiţi la faţa ei ca să-ţi dai seama că-i 
era teamă că o să îndrăznească. lar dacă l-ai fi cunoscut pe 
ajutorul de şerif Power, ai fi ştiut că îngrijorarea ei era 
întemeiată. Era un tip deştept, căruia nu-i era teamă de nimic. 
Era un bun ajutor de şerif şi nu făceai bine dacă i te puneai de-a 
curmezişul. 

La a patra sau a cincea cursă prin casă a ajuns în pragul 
bucătăriei şi dintr-o dată m-a văzut. S-a uitat cu severitate în 
ochii mei, iar gura a început să capete forma unei trâmbiţe — 
doar că acum era toată acoperită cu păienjenişul ăla fumuriu — 
şi mi-am zis c-am feştelit-o. Dacă nu putea să-l înhaţe pe John 
Power, o să se mulţumească să mă termine pe mine. 

A pornit către mine, iar eu am alunecat lângă uşa bucătăriei 
într-un fel de băltoacă. A văzut asta şi s-a oprit. Din ochi i-a ieşit 
o lumină roşie. S-a schimbat cât ai clipi. Arăta şi vorbea ca şi 
cum tocmai sosisem la un cocktail party elegant pe care-l 
organiza, nicidecum să fi ajuns acolo la miez de noapte ca s-o 
găsesc umblând dezbrăcată de colo-colo ca o apucată şi 
găurind pereţii cu pumnul. 

„Davey!" a zis ea. „Mă bucur că eşti aici! la-ţi un pahar cu 
băutură. De fapt, ia-ţi chiar două pahare!" 

Ar fi vrut să mă ucidă — citeam asta în ochii ei —, dar avea 
nevoie de mine şi nu doar ca să-i fiu tovarăş. Avea nevoie de 
mine ca s-o ucid pe Tansy Power. Ştia că poate să se ocupe 
singură de poliţist, dar voia ca el să afle că fiică-sa e moartă 
înainte ca ea să-i facă felul. Pentru asta avea nevoie de mine. 

„Nu mai avem mult timp", a spus ea. „îl cunoşti pe ajutorul 
ăsta de şerif, Power?" 

l-am spus că era normal să-l ştiu, că doar mă arestase de 
vreo cinci-şase ori pentru beţie în public. 

Polițistul Bibliotecii 


215 

„Şİ ce părere ai despre el", m-a întrebat. 

„E greu să pici la pace cu el", zic. 

„Ei, atunci să-1 ia dracu, şi să te ia şi pe tine!" 

La asta n-am mai spus nimic. Mi s-a părut mai înțelept aşa. 

„Căpăţânosul ăsta nenorocit a venit în după-amiaza asta la 
Bibliotecă şi a cerut să-mi vadă referințele. Şi mi-a tot pus la 
întrebări. Voia să ştie unde am fost înainte să ajung în 
Junction City, la ce şcoală am învăţat, unde-am copilărit. Să fi 
văzut cum se uita la mine, Davey — dar o să-1 învăţ eu cum 
trebuie să se uite la o doamnă ca mine. Ai să vezi c-am să-l 
învăţ." 

„Nu treb'e să faci vreo greşeală cu ajutorul de șerif Power", 
am spus. „Nu cred că se teme de ceva." 

„Ba da, se teme — se teme de mine. Doar că n-o ştie 
încă", a spus ea, dar i-am surprins din nou sclipirea de teamă 
din ochi. 

Vedeţi, omul ăla alesese cel mai nepotrivit moment ca să- 
nceapă să-i pună întrebări — tocmai se pregătea pentru 
perioada ei de somn şi de schimbare, iar asta o slăbea 
cumva. 

— Ti-a spus Ardelia cum de s-a prins Power? întrebă Naomi. 
— E evident, zise Sam. l-a spus fiica lui. 


— Nu, zise Dave. N-am întrebat — n-am întrebat, văzând-o ce 
draci avea — dar nu cred că Tansy i-a spus lu' taică-su. Nu cred 
c-ar fi putut să-i zică lucrurile alea pe şleau. Vedeţi voi, când 
plecau din Sala Copiilor, aceştia uitau tot ce le spusese... şi le 
făcuse ea acolo. Şi nu era vorba doar de uitare — ea le punea în 
“ap alte amintiri, unele false, în aşa fel încât ajungeau %asă cât 
se poate de voioşi. Cei mai mulţi dintre pă-"ţi îşi închipuiau că 


Ardelia era cam cea mai minu- 
216 


Stephen King 
nată chestie care se întâmplase cu Biblioteca din Tuncc-tion City. 
Eu cred că pe taică-su 1-a alarmat ceea ce a luat ea de la Tansy 
şi mai cred că ajutorul de şerif Power a făcut investigaţii serioase 
înainte să se ducă s-o vadă pe Arde-lia la Bibliotecă. Nu ştiu ce 
diferenţă a remarcat el la Tansy, căci copiii nu erau toţi palizi şi 
apatici, aşa cum sunt oamenii din filmele cu vampiri, după ce li 
se suge sângele, şi nici n-aveau semne pe gât. Dar ea le lua 
ceva copiilor, iar John Power a văzut sau a simţit. 
— Chiar dacă a văzut ceva, ce l-a făcut s-o suspecteze pe 
Ardelia? întrebă Sam. 
— V-am spus că avea un nas fin. Cred că i-o fi pus lui Tansy 
nişte întrebări — nimic direct, ci doar aşa, mai pe ocolite, dacă- 
nţelegeţi ce vreau să spun —, iar răspunsurile pe care le-a primit 
or fi fost suficiente ca să-l îndrepte în direcţia potrivită. Când a 
ajuns la Bibliotecă în ziua aia, el nu ştia nimic... dar bănuia ceva. 
îndeajuns ca s-o pună în alertă pe Ardelia. îmi amintesc că lucrul 
care-a înfuriat-o cel mai mult — şi a şi speriat-o cel mai tare — 
era felul cum s-a uitat la ea. „O să te-nvăţ eu cum să te uiţi la 
mine", a spus ea. Şi a repetat-o iarăşi şi iarăşi. M-am întrebat 
de-atunci cât timp trecuse de când cineva se uitase la ea cu 
suspiciune vădită... de când nu mai fusese cineva pe punctul de 
a mirosi cine era cu adevărat. Pariez că treaba asta a speriat-o în 
mai multe feluri. Pariez c-a făcut-o să se întrebe dacă nu cumva 
şi-a pierdut îndemânarea. 
— Poate c-o fi vorbit şi cu alţi copii, zise Naomi ezitant. A 
comparat relatările şi a obţinut nişte răspunsuri care nu se prea 
potriveau. Poate că o vedeau chiar în feluri diferite. Aşa cum tu 
şi Sam aţi văzut-o în feluri diferite. 
Polițistul Bibliotecii 


217 

— Se poate — oricare dintre lucrurile astea e posibil. Orice- 
ar fi fost, a speriat-o şi i-a grăbit planurile. 

„Mâine-am sa fiu la Bibliotecă toată ziua", mi-a spus. „O să 
fac în aşa fel încât să fiu văzută de cât mai mulţi oameni. Dar 
tu, Davey, o să te duci să-i faci o vizită la domiciliu domnului 
Power. O să stai prin preajmă şi-o să aştepţi pân-o să rămână 
copilul ăla singur — nu cred c-o să trebuiască să aştepţi prea 
mult — şi pe urmă o răpeşti şi-o duci în pădure. Poţi să-i faci 
tot ce pofteşti, dar să fii sigur că u/timul lucru pe care i-1 faci 
e să-i tai beregata. Taie-i beregata şi las-o într-un loc unde să 
fie găsită. Vreau ca nemernicul ăla să ştie înainte să mă văd 
cu el." 

N-am fost în stare să zic nimic. Cred c-am avut noroc că mi 
s-a înnodat limba fiindcă orice-aş fi spus ar fi interpretat 
greşit şi probabil că mi-ar fi smuls capul de pe umeri. Dar n- 
am făcut decât să stau la masa din bucătăria ei, cu paharul 
în mână, zgâindu-mă la ea, şi de bună seamă c-a luat 
tăcerea mea drept acceptare. 

După asta, ne-am dus în dormitor. A fost ultima oară. Mi- 
amintesc că mă gândeam că n-o să fiu în stare s-o fac, pe 
motiv că eram prea speriat ca să mi se scoale. Dar a fost 
excelent, Doamne apără şi păzeşte. Ardelia avea şi acest 
meşteşug magic. Ştiu că am făcut-o de mai multe ori, nu ne 
mai puteam opri, iar la un moment dat ori am adormit, ori 
mi-am pierdut cunoştinţa. Următorul lucru de care mi-aduc 
aminte e că ea mă-mpingea cu picioarele jos din pat, 
aruncându-mă chiar în mijlocul peticului de lumină croit pe 
podea de soarele dimineţii. Era şase şi un sfert, în stomac 
parcă aveam o baie de acid şi capul îmi palpita ca o gingie 
umflată din pricina unui abces. 

«E timpul să pleci la treabă", a spus ea. „Fă în aşa fel "cât 
să nu te vadă nimeni când te întorci în oraş, 

218 


Stephen King 

Davey, şi ţine mine ce ţi-am spus. Fă-i felul în dimineaţa asta. 
Du-o în pădure şi lichideaz-o. Ascunde-te până se-ntunecă. Dacă 
eşti prins înainte de asta, nu pot să te-ajut cu nimic. Dar dacă 
ajungi aici, eşti în siguranţă. Văd eu cum fac să fie doi copii şi 
mâine la Bibliotecă, chiar dacă e închis. l-am şi ales, cei mai 
răsfăţaţi copii din oraş. O să ne ducem împreună la Bibliotecă... 
ei or să vină... iar când restul proştilor or să ne găsească, or să 
creadă că suntem toţi morţi. Dar tu şi cu mine n-o să fim mori, 
Davey; o să fim liberi. Cei păcăliţi or să fie ei, nu-i aşa?" 

Apoi a început să râdă. Stătea goală în pat, în timp ce eu 
zăceam la picioarele ei, bolnav ca un şobolan îndopat cu 
şoricioaică, şi râdea, şi râdea, şi râdea. N-a trecut mult şi chipul 
ei a început din nou să se schimbe în faţa de insectă, probo- 
chestia aia ieşindu-i din faţă aproape ca un corn din ăla de 
viking, iar ochii i se îndepărtau spre margini. Mi-am dat seama 
că tot ce-aveam în măruntaie o să ţâşnească afară degrabă, aşa 
că m-am cărat de-acolo şi-am borât în iedera de lângă casă. în 
spatele meu o auzeam cum râde... râde şi iar râde. Tocmai 
puneam pe mine nişte ţoale, lângă casă, când mi-a vorbit pe 
fereastră. N-o vedeam, dar o auzeam perfect. 

„Să nu mă dezamăgeşti, Davey", a spus. „Dacă mă 
dezamăgeşti, o să te omor. Şi n-o să mori repede." 

„N-o să te dezamăgesc, Ardelia', am spus, dar nu m-am 
întors s-o văd atârnată pe fereastra de la dormitor. Ştiam că n- 
aş suporta s-o mai văd nici măcar o singură dată. Aş fi ajuns la 
capătul răbdării. Şi totuşi-.* o parte din mine voia să plece cu 
ea, chiar dacă asta însemna ca, mai întâi, să înnebunesc, şi cea 
mai mare parte din mine credea că o să mă duc cu ea. Doar 
dacă nu cumva plănuia să mă lase de izbelişte, să mă lase să 
plătesc eu 
Polițistul Bibliotecii 


219 
toate oalele sparte. O credeam în stare. O credeam în stare 
de orice. 

Am pornit prin porumb spre Junction City. De regulă, 
drumurile astea aveau darul să mă trezească măcar puţin, şi 
cea mai rea parte a mahmurelii ieşea din mine prin 
transpiraţie. De două ori a trebuit să mă opresc ca să vomit, 
iar a doua oară nu mai credeam c-o să pot să mă opresc. în 
cele din urmă, m-am oprit, dar vedeam sânge peste tot în 
locul unde mă oprisem ca să stau în genunchi, iar când am 
ajuns în oraş, capul mă durea mai rău ca oricând şi vedeam 
dublu. Am crezut c-am să mor, dar tot nu reuşeam sănu mă 
gândesc la ce-mi spusese: Poţi să-i faci ce pofteşti, dar să fii 
sigur că ultimul lucru pe care i-1 faci e să-i tai beregata. 

Nu voiam să-i fac rău lui Tansy Power, dar mă gândeam că, 
cu toate astea, tot o să-i fac rău. N-aveam să fiu în stare să 
mă împotrivesc voinţei Ardeliei... iar pe urmă, aveam să fiu 
blestemat pe vecie. lar cel mai rău lucru ar fi fost, mă 
gândeam, dacă Ardelia s-ar fi ţinut de cuvânt, iar eu 
continuam să trăiesc... să trăiesc aproape o veşnicie cu 
lucrul ăla în minte. 

în zilele alea, în gară erau două depouri de marfă, şi o 
rampă de încărcare, care nu prea era folosită în partea de 
nord a celui de-al doilea depou. M-am târât până acolo şi am 
adormit vreo două ore. Când m-am trezit, mă simţeam ceva 
mai bine. Ştiam că nu aveam nici o posibilitate s-o opresc pe 
ea, sau să mă opresc pe mine, aşa că am pornit spre locuinţa 
lui John Power, ca s-o găsesc pe fetiţa aia şi s-o răpesc. Am 
luat-o chiar prin centrul oraşului, fără să mă uit la nimeni, şi 
singurul lucru la “re mă puteam gândi iarăşi şi iarăşi era: 
„AŞ putea să "*o chinui prea mult — măcar atâta lucru să 
fac. l-aş 'upe gâtul cât ai clipi şi n-are să ştie nimic." 

220 StephenKing 

Dave îşi scoase din nou la iveală batista şi-şi şterse fruntea cu 
o mână care-i tremura rău. 

— Am ajuns până la prăvălia de mărfuri ieftine. Nu mai e 
acum, dar pe atunci era ultima firmă de pe O'Kane Street 
înainte să intri din nou în zona rezidenţială. Mai aveam nici 
patru intersecţii de străbătut şi mă gândeam că atunci când o 
să ajung acasă la Power o s-o văd pe Tansy în curte. Ea o să fie 


singură, iar pădurea nu era departe. 

Dar m-am uitat la vitrina prăvăliei şi ceea ce-am văzut m-a 
făcut să-ncremenesc pe loc. Era o grămadă de copii morţi, toţi 
cu nişte ochi holbaţi, braţe împleticite şi picioare rupte. Am scos 
un mic țipăt şi mi-am lipit peste gură amândouă palmele. Am 
strâns pleoapele cât am putut de tare. Când m-am uitat din nou, 
am văzut că era doar o grămadă de păpuşi pe care bătrâna 
doamnă Seger se pregătea să le aranjeze în vitrină. M-a văzut şi 
a agitat o păpuşă către mine — pleacă de-aci, beţiv bătrân. Dar 
n-am plecat. Mă tot uitam la păpuşile alea. încercam să-mi spun 
că nu erau decât nişte păpuşi, toată lumea putea să vadă asta. 
Dar când închideam ochii şi-i deschideam din nou, iarăşi 
vedeam cadavre de copii. Doamna Seger aranja nişte cadavre 
mici în vitrina prăvăliei şi habar n-avea. Mi s-a năzărit că, în felul 
ăsta, cineva încerca să-mi transmită un mesaj şi poate că me- 
sajul era că nu era târziu, nici atunci. Poate că nu reuşeam s-o 
opresc pe Ardelia, dar poate că reuşeam. Şi chiar dacă nu 
reuşeam, poate izbuteam să nu mă las târât în groapă după ea. 

Atunci a fost prima oară când m-am rugat cu adevărat, 
Sarah. M-am rugat să am putere. Nu voiam s-o omor pe Tansy 
Power, dar era mai mult de-atât — voiam să-i salvez pe toţi, 
dac-aş fi putut. 


Polițistul Bibliotecii 221 
Am luat-o înapoi spre staţia de benzină Texaco, aflată la 
următoarea intersecţie — era în locul unde-i acum băcănia 


Piggly Wiggly. Pe drum, m-am oprit şi-am luat nişte pietre din 
rigolă. Era o cabină telefonică lângă staţie — care e şi azi acolo, 
dacă stau să mă gândesc. Am ajuns la cabină şi mi-am dat 
seama că n-aveam nici un cent la mine. Cu o ultimă speranţă, 
am căutat în locaşul pentru returnarea monedelor. Era acolo un 
bănuţ. Din dimineaţa aia, când cineva îmi spune că nu crede că 
există Dumnezeu, mă gândesc la ce-am simţit când am vârât 
degetul în locaş şi-am găsit moneda aia de zece cenți. 

Mă gândeam s-o sun pe doamna Power, pe urmă am hotărât 
că e mai bine dacă sun la Biroul Şerifului. Cineva avea să-i 
transmită mesajul lui John Power şi, dacă era un om suspicios, 
aşa cum părea să creadă Ardelia — s-ar putea să ia măsurile 
corespunzătoare. Am închis uşa cabinei şi-am căutat numărul — 
asta se-ntâmpla într-o vreme când uneori, dacă aveai noroc, 
încă mai puteai să găseşti o carte de telefon într-o cabină 


telefonică — după care, înainte să formez numărul cu pricina, 
mi-am băgat în gură pietricelele culese de pe jos. 

Chiar John Power mi-a răspuns şi mă gândesc acum că de-aia 
au murit Patsy Harrigan şi Tom Gibson... de-aia a murit însuşi 
John Power... şi de-aia Ardelia n-a fost oprită atunci şi acolo. 
Vedeţi, eu mă aşteptam să-mi răspundă dispecera — pe vremea 
aia era Hannah Verrill — eu să-i spun ce-aveam să-i spun şi ea 
să-i transmită mesajul ajutorului de şerif. 

In loc de asta, am auzit o voce dură, de om care vrea ®~ți 
zică din start „să nu faci pe nebunu' cu mine", spunând: 

«Biroul Şerifului, ajutorul de şerif Power la telefon, °u ce vă 
pot ajuta?" 

222 


Stephen King 

Era cât pe ce să-nghit pietricelele pe care le vârâsem în gură 
şi, preţ de un minut, n-am fost în stare să zic nimic, îl aud: „Fir- 
aţi să fiţi de copii" şi mi-am dat seama că se pregătea să- 
nchidă. 

„Stai!", zic. Din pricina pietricelelor, ai fi zis că vorbesc printr- 
un tampon de vată. „Nu-nchide, dle ajutor de şerif!" 

„Cine-i acolo?", a întrebat el. 

„Nu contează", îi răspund. „Scoate-ţi fata din oraş, dacă ţii la 
ea, şi indiferent ce-ai face, să n-o laşi să se apropie de 
Bibliotecă. E grav. Fetiţa e în pericol." 

După care am închis, pur şi simplu. Dacă mi-ar fi răspuns 
Hannah, cred c-aş fi spus mai multe. Aş fi rostit nume — Tansy, 
Tom, Patsy... şi pe cel al Ardeliei. Dar el m-a speriat — am avut 
senzaţia că dacă mai stau la telefon, o să fie în stare să se uite 
direct prin circuitele alea şi să mă vadă la celălalt capăt al 
firului, cum stăteam în cabina aia telefonică, puţind ca un sac 
cu piersici stricate. 

Am scuipat pietricelele în palmă şi am ieşit grăbit din cabină. 
Puterea ei asupra mea se destrămase — telefonul acela făcuse 
atâta lucru, în orice caz —, dar eram cuprins de panică. Aţi 
văzut vreodată o pasăre intrată în garaj, care zboară de colo- 
colo izbindu-se de pereţi, atât e de înnebunită să scape de- 
acolo? Ei, aşa eram eu. Dintr-o dată, nu-mi mai făceam griji 
pentru Patsy Harrigan, Tom Gibson sau chiar Tansy Power. Am 
simţit că Ardelia era cea care se uita la mine, că Ardelia aflase 
ce făcusem şi că o să pornească în căutarea mea. 

Voiam să mă ascund — mă rog, simțeam nevoia să ma 
ascund. Am început să merg pe Strada Principală şh când am 
ajuns la capătul ei, aproape că fugeam. In momentele alea, în 
mintea mea Ardelia se amestecase cu 1 o- 

Polițistul Bibliotecii 


223 

liţistul Bibliotecii şi omul negru — cel care conducea 
compresorul de asfalt şi maşina în care se afla Simon Ne- 
rodul. Mă aşteptam să-i văd pe toţi trei intrând pe Strada 
Principală cu vechiul Buick al omului negru, în căutarea mea. 
Am pornit spre depoul de cale ferată şi m-am târât din nou 
sub rampa de încărcare. Am stat pitit acolo, tremurând şi 
zgâlţâindu-mă, chiar plângând niţel, aşteptând ca ea să 
apară şi să-mi facă felul. Mă tot gândeam c-o să ridic privirea 
şi-am să-i văd faţa iţindu-se pe sub buza din beton a rampei, 
cu ochii roşii şi gura transformându-se în chestia aia ca un 
corn. 

M-am târât până-n spate şi-am găsit o sticlă de vin pe 
jumătate plină, sub un morman de frunze moarte şi pânze de 
păianjen. Eu o ascunsesem acolo, Dumnezeu ştie când, şi 
uitasem cu totul de ea. Am băut vinul din vreo trei înghiţituri 
lungi. Pe urmă am început să mă târăsc înapoi, spre partea 
din faţă a platformei, dar pe la jumătatea drumului am 
leşinat. Când m-am trezit din nou, m-am gândit la început că 
nu trecuse nici pic de timp, fiindcă lumina şi umbrele păreau 
a fi neschimbate. Doar durerea mea de cap dispăruse şi-mi 
chiorăiau matele de foame. 

— Ai dormit o zi întreagă, nu? încercă să ghicească Naomi. 
— Nu... aproape două zile întregi. Dădusem telefon la Biroul 
Şerifului luni de dimineaţă. Când m-am trezit “b rampa aia de 
încărcare cu sticla de vin goală în "ană, abia trecuse de şapte, în 
dimineaţa zilei de Miercuri. Atât că n-a fost somn, cu adevărat. 
Trebuie să * gândiţi la faptul că la mine nu era vorba de-o beţie 
“o zi sau de-o săptămână. Trecuseră aproape doi ani de 
^and umblam beat criţă, şi asta nu era totul — era Arde- 
aera Biblioteca, şi copiii şi Ora Poveştilor. Doi ani de 
224 


Stephen King 

infern, o adevărată nebunie. Cred că acea parte a minţii mele, 
care încă mai voia să trăiască şi să rămână sănătoasă, decisese 
că singurul lucru de făcut era să tragă şte-cherul din priză o 
vreme şi să întrerupă funcţionarea. lar când m-am trezit, totul 
se terminase. încă nu găsiseră cadavrele lui Patsy Harrigan şi 
Tom Gibson, dar se terminase. Şi am ştiut-o înainte să-mi scot 
capul de sub rampa de încărcare. în mine rămăsese un loc gol, 
aşa cum îţi rămâne un locaş gol în gingie după ce-ţi cade un 
dinte. Atât doar că locul acela gol era în mintea mea. Şi am în- 
teles. Plecase. Ardelia plecase. 

Am ieşit de sub rampă şi aproape c-am leşinat din nou de 
foame. L-am văzut pe Brian Kelly, care pe-atunci era impiegat la 
trenurile de marfă. Număra nişte saci plini cu ceva pe cealaltă 
rampă şi făcea nişte însemnări într-un blocnotes. Am reuşit să 
merg până la el. M-a văzut şi imediat pe faţă i s-a aşternut o 
expresie de dezgust. Fusese o vreme când ne făceam cinste 
unul altuia la Domino — o tavernă care a ars într-un incendiu cu 
mult timp înainte să te naşti tu, Sam —> dar zilele alea trecu- 
seră de mult. Tot ce vedea acum era un beţiv murdar şi jegos, 
cu părul plin de frunze uscate şi de ţărână, şi pe deasupra un 
beţiv care putea a pişat şi Old Duke. 

„Cară-te de-aci, nenişorule, sau chem poliţia", zice el. 

în ziua aia, a mai fost o premieră pentru mine. Unul din 
avantajele beţivilor — mereu faci chestii noi. Atunci a fost 
pentru prima oară când am cerşit bani. L-am întrebat dacă poa' 
să-mi dea şi mie două'ş'cinci de cenți ca să-mi iau şi eu o cană 
de cafea şi nişte pâine prăjită la cârciuma de pe Route 32. S-a 
scotocit prin buzunare şi-a scos nişte mărunţiş. Nu mi i-a dat în 
mână, i-a aruncat înspre mine. A trebuit să mă aplec şi să culeg 
monedele din zgură. Nu cred că i-a aruncat ca să mă ruşineze. 
Pur 

Polițistul Bibliotecii 22 5 
şi simplu nu voia să mă atingă. Şi nici nu-l blamez pentru asta. 

Când a văzut c-am adunat bănuţii, a zis: „la-ţi tălpăşiţa, 
nenişorule. Şi dacă te mai văd pe-aci, să ştii că sun la poliţie." 

„N-ai nici o grijă", i-am zis şi mi-am văzut de drum. Nici măcar 
n-a ştiut cine eram, şi mă bucur pentru asta. 

Cam pe la jumătatea drumului spre cârciumă, am trecut pe 
lângă o boxă cu ziare şi-am văzut înăuntru numărul din ziua 


aceea al ziarului Gazette. Atunci mi-am dat seama că fusesem 
dus din acea lume două zile, nu una. Data nu îmi spunea prea 
multe — pe-atunci nu prea mă interesa ce arătau calendarele —, 
dar ştiam că fusese luni dimineaţa când Ardelia mă dăduse jos 
din pat pentru ultima oară şi când dădusem acel telefon. 

Pe urmă am văzut titlurile de pe prima pagină. După toate 
aparențele, dormisem taman în zilele cele mai bune pentru ştiri 
din istoria oraşului Tunction City: CĂUTAREA COPIILOR DISPĂRUȚI 
CONTINUĂ, zicea unul dintre titluri. Era alături şi o poză cu Tom 
Gibson şi Patsy Harrigan. Celălalt titlu anunţa: AJUTORUL DE ŞERIF A 
MURIT ÎN URMA UNUI ATAC DE CORD, DECLARĂ MEDICUL LEGIST. Sub acel 
titlu era o poză a lui John Power. 

Am luat un ziar şi am lăsat o monedă pe teancul de ziare 
rămase, căci aşa se proceda pe atunci, când oamenii încă mai 
aveau încredere unul în celălalt. Pe urmă m-am aşezat chiar 
acolo, pe bordură, şi-am citit ambele articole. Cel despre copii 
era mai scurt. Chestia e că, deocamdată, nimeni nu-şi făcea 
prea multe griji în privinţa lor — şeriful Beeman îl considera un 
caz de fugă de acasă. 

Alesese copiii potriviţi, nimic de zis, căci ăia doi chiar “au 
nişte copii neastâmpăraţi, iar cin'se-aseamănă 
226 Stephen King 
se-adună. Ei doi erau mai tot timpul împreună. Locuiau în 
acelaşi cvartal şi se vorbea că dăduseră de belea cu o 
săptămână în urmă, când mama lui Patsy Harrigan îi prinsese 
fumând în şopron. Tom Gibson avea un ter-chea-berchea de 
unchi cu o fermă în Nebraska, iar Norm Beeman era aproape 
sigur că într-acolo plecaseră copiii — v-am spus că nu prea-l 
ducea capul. Dar de unde să fi ştiut? Şi-avea dreptate într-o 
privinţă — ăştia nu erau genul de copii care să cadă în puț sau 
să moară înecaţi în râul Proverbia. Dar eu ştiam unde sunt şi 
ştiam că Ardelia învinsese din nou timpul. Ştiam c-or să-i 
găsească pe toţi trei împreună şi, mai târziu în aceeaşi zi, chiar 
i-au găsit. O salvasem pe Tansy Power, mă salvasem pe mine, 
dar n-am aflat prea multă consolare în asta. 

Articolul dedicat ajutorului de şerif Power era mai lung. Era al 
doilea articol, căci Power fusese găsit luni, după-amiaza târziu. 
Moartea lui fusese anunţată în ziarul de marţi, dar nu şi cauza. 
Fusese găsit prăbuşit la volanul maşinii sale de patrulare, cam la 
o milă spre vest de ferma Orday. Cunoşteam foarte bine locul 


ăla fiindcă, de obicei, acolo părăseam drumul şi intram în po- 
rumb, când mă duceam acasă la Ardelia. 

Aş putea să umplu golurile destul de bine. John Power nu era 
omul care să lase iarba să-i crească sub tălpi şi trebuie să fi 
pornit spre casa Ardeliei de îndată ce-am închis telefonul în 
cabina de lângă staţia de benzină. E posibil să-şi fi sunat mai 
întâi soţia, să-i spună s-o ţină pe Tansy în casă până primea 
veste de la el-Asta nu scria în ziar, fireşte, dar pariez c-aşa a 
făcut. 

Când a ajuns acolo, ea trebuie să-şi fi dat seama că o 
spusesem şi că fusese dată-n vileag. Aşa că 1-a omorât. L-a... 1- 
a omorât îmbrăţişându-1, la fel cum făcuse cu 

Polițistul Bibliotecii 2 27 
domnu' Lavin. Era un om foarte greu de doborât, exact aşa cum 
îi zisesem, dar chiar şi la un arțar cu scoarţa groasă poţi să faci 
să se scurgă seva dacă înfigi burghiul destul de adânc. Şi-mi 
închipui că ea şi 1-a înfipt pe-al ei mai mult decât era suficient. 

După ce l-a omorât, de bună seamă că 1-a dus cu propria 
maşină până-n locul unde a fost găsit. Chiar dacă drumul ăla — 
Garson Road — nu era prea circulat pe atunci, tot aveai nevoie 
de o groază de curaj să faci asta. Dar ce-ar fi putut să facă? Să 
sune la Biroul Şerifului şi să le spună că John Power suferise un 
atac de inimă tocmai când stătea de vorbă cu ea? Asta ar fi dat 
naştere la o mulţime de alte întrebări chiar într-un moment când 
ea ar fi preferat ca nimeni să nu se gândească la ea deloc. Şi, 
ştiţi, până şi Norman Beeman ar fi fost curios să afle de ce John 
Power fusese mânat de o grabă atât de sfâşietoare să discute cu 
bibliotecara oraşului. 

Aşa că l-a dus pe Garson Road aproape de ferma Orday, i-a 
parcat maşina în şanţ şi s-a întors acasă pe aceeaşi cale pe care 
mă duceam şi eu: prin porumb. 

Dave se uită de la Sam la Naomi şi apoi iar la Sam. 

— Pot să pun rămăşag ce-a făcut în continuare. Pun pariu că a 
început să mă caute. Şi nu mă gândesc c-a sărit în maşină şi-a- 
nceput să umble prin Junction City, vârându-şi nasul prin toate 
ogeacurile mele obişnuite. Când şi când, în toţi anii ăia, ea 
apărea acolo unde mă aflam când avea nevoie de mine sau 
trimitea câte-un co-Pil cu un bilet împăturit. Nu conta că 
hălăduiam pe-o stivă de lăzi în spatele frizeriei, că pescuiam pe 
Graylirtg's Stream sau că zăceam beat în spatele depoului de 


mărfuri, ea ştia unde mă aflam. Ăsta era unul dintre talentele ei. 
228 Stephen Kirtg 

Dar nu şi cu acel ultim prilej — şi ăla era momentul când ar fi 
vrut cel mai mult să mă găsească — şi cred că ştiu de ce. V-am 
spus că n-am adormit şi nici n-am leşinat după ce-am dat 
telefonul ăla; a fost mai mult, ca şi cum aş fi intrat în comă sau 
aş fi murit. Aşa că atunci când şi-a îndreptat în afară ochiul ăla, 
sau ce-o fi fost, pe care-l avea în creier, n-a putut să mă vadă. 
Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu de câte ori în ziua şi-n noaptea 
aia ochiul ei o fi trecut chiar pe deasupra locului în care zăceam. 
Ştiu doar că, dacă m-ar fi găsit, n-ar fi trimis nici un copil cu 
biletul împăturit. Ar fi venit chiar ea, şi nici măcar nu-mi pot 
imagina ce mi-ar fi făcut pentru că-i stricasem socotelile aşa 
cum o făcusem. 

Dacă ar fi avut la dispoziţie mai mult timp, probabil că m-ar fi 
găsit oricum, dar n-a avut. Planurile ei erau stabilite, asta e clar. 
Şi pe urmă mai era şi faptul că felul în care schimbarea ce se 
petrecea cu ea se accelera. Sosea momentul când trebuia să 
adoarmă şi nu putea să irosească timpul căutându-mă. Şi-apoi, 
trebuie să fi ştiut că va avea un alt prilej, mai încolo. lar acum 
prilejul ei s-a ivit. 

— Nu pricep ce vrei să spui, zise Sam. 

— Ba cum să nu-nţelegi, replică Dave. Cine-a luat cărţile care 
te-au băgat în buclucul ăsta? Cine le-a trimis la topit, laolaltă cu 
ziarele? Eu. Crezi că ea nu ştie asta? 

— Dartu crezi că încă te mai vrea? întrebă Naomi. 

— Da, dar nu aşa cum mă voia înainte. Acum nu vrea decât să 
mă omoare. Capul lui se întoarse şi ochii lui luminoşi, încărcaţi 
de tristeţe, priviră într-ai lui Sam. Tu eşti cel pe care-l vrea 
acum. 

Sam râse neliniştit. 

— Sunt sigur că era o ţipă trăsnet acum treizeci de 
ani, zise el, dar madama s-a cam trecut. Nu e ceea ce aş 
numi genul meu. 

Polițistul Bibliotecii 


229 

— Cred că, până la urmă, nu pricepi cum vine trea 

ba, zise Dave. Nu vrea să ti-o tragă, Sam; vrea să fie tu. 

10 

După câteva momente, Sam spuse: 

— Stai, tine-ti vorba o secundă. 
— M-ai auzit, dar n-ai pus vorbele la suflet aşa cum ar fi 
trebuit, îi spuse Dave. Avea o voce răbdătoare, dar ostenită, 
teribil de ostenită. Aşa că dă-mi voie să-ţi mai spun câteva 
lucruri. 

După ce l-a omorât pe John Power, Ardelia 1-a dus în- 
deajuns de departe ca să nu fie prima pe care să cadă vreo 
bănuială. După care s-a dus şi-a deschis Biblioteca în după- 
amiaza aia, la fel ca-ntotdeauna. în parte, pentru că 
vinovatul pare mai suspect dacă se abate de la rutina zilnică, 
dar ăsta nu era singurul motiv. Schimbarea ei era pe cale să 
se producă, iar ea trebuia să aibă viețile copiilor ăia. Nici să 
nu vă treacă prin minte să mă-ntrebaţi de ce, fiindcă nu ştiu. 
Poate că e ca un urs care trebuie să se îndoape bine înainte 
să intre în hibernare. Singurul lucru de care sunt sigur e că 
trebuia să se asigure că în acea după-amiază de luni avea să 
fie Ora Poveştilor... şi aşa a făcut. 

La un moment dat, în timpul acelei ore, pe când toţi copiii 
stăteau în jurul ei în starea de transă în care putea ea să-i 
aducă, le-a spus lui Tom şi Patsy că le cerea să vină la 
Bibliotecă marţi dimineaţă, cu toate că, pe timp de vară, 
Biblioteca era închisă în zilele de marţi şi joi. Copiii au venit, 
ea le-a făcut de hac şi pe urmă s-a dus la *ornn... somnul ăla 
care seamănă atât de mult cu moartea. lar acum, Sam, după 
treizeci de ani, urmezi tu la 
230 


Stephen King 
rând. Mă cunoşti pe mine, iar Ardelia încă îmi datorează o 
reglare de conturi, aşa că ăsta ar fi un început... dar mai e ceva 
cu mult mai bun decât asta. Tu ştii şi despre Poliţia Bibliotecii. 
— Nu ştiu cum... 
— Nu, nu ştii cum de ştii, iar asta te face şi mai potrivit. Pentru 
că secretele care sunt atât de urâte încât trebuie să le 
ascundem şi de noi înşine... pentru una ca Ardelia Lortz, alea 
sunt cele mai bune secrete dintre toate, în plus, ai o mulţime de 
alte calităţi: eşti tânăr, eşti burlac şi nu ai nici un prieten 
apropiat. E-adevărat, aşa-i? 
— Aşa aş fi spus până astăzi, zise Sam după ce se gândi un 
moment. Aş fi spus că singurii mei prieteni buni, pe care mi i-am 
făcut de când am venit în Junction City, au plecat prin alte 
locuri. Dar acum vă consider pe tine şi pe Naomi prietenii mei, 
Dave. Vă consider nişte prieteni foarte buni. Cei mai buni. 

Naomi luă mâna lui Sam şi i-o strânse o clipă. 
— Apreciez asta, zise Dave, dar n-are importanţă, pentru că 
ea are de gând să ne facă felul şi mie, şi lui Sarah. Cu cât mai 
mulţi, cu atât distracţia e mai mare, cum mi-a spus ea cândva. 
Trebuie să ia vieţi ca să treacă cu bine de perioada ei de 
schimbare... iar trezirea trebuie să fie tot o perioadă de 
schimbare. 
— Vrei să spui că ea are de gând să-l posede cumva pe Sam, 
nu? întrebă Naomi. 
— Cred că vreau să spun ceva mai mult de-atât, Sarah. Cred 
că ea vrea să distrugă tot ceea există în interiorul lui Sam care- 
1/ace să fie Sam — cred că vrea să-l curețe pe dinăuntru aşa 
cvim copiii golesc dovlecii ca sări transforme în felinare de 
Halloween, după care o să-l îmbrace aşa cum îmbraci un 
costum de haine noi. lar după 
Polițistul Bibliotecii 


231 

ce-o să se-ntâmple asta — dac-o să se întâmple — el o să-şi 
continue viaţa arătând ca un bărbat pe care-l cheamă Sam 
Peebles, dar n-o să mai fie un bărbat, aşa cum nici Ardelia 
Lortz n-a fost vreodată femeie. în pielea ei sălăşluieşte ceva 
care nu e omenesc, o creatură. E înăuntru... dar e pentru 
totdeauna un intrus. De unde vine Ardelia Lortz? Unde-a trăit 
înainte să ajungă în Junction City? Cred că dacă aţi verifica, 
aţi vedea că tot ce-a pus în referinţele pe care i le-a 
prezentat domnului La vin era o minciună, şi că nimeni din 
oraş nu ştia cu adevărat. Cred că tocmai curiozitatea lui John 
Power legată de acest aspect i-a pecetluit soarta. Dar cred 
că, la un moment dat, chiar a existat o Ardelia Lortz 
adevărată... în Pass Christian, Mississippi... sau în Harrisburg, 
Pen-nsylvania... sau în Portland, Mâine... iar creatura i-a făcut 
felul şi i-a furat înfăţişarea. lar acum vrea s-o facă din nou. 
Dacă lăsăm să se-ntâmple asta, cred că peste un timp, chiar 
în anul ăsta, într-un alt oraş, în San Francisco, California... sau 
în Butte, Montana... sau în Kingston, Rhode Island... o să-şi 
facă apariţia un bărbat pe nume Sam Peebles. Majoritatea 
oamenilor o să-l placă. îndeosebi copiii or să-l placă... deşi 
s-ar putea să se şi teamă de el, într-un fel pe care nu-l 
înţeleg şi despre care nu pot să vorbească. 

Şi, bine'nţeles, o să fie bibliotecar. 
Capitolul 12 
CU AVIONUL, LA DES MOINES 
1 


S 


am se uită la ceasul de la mână şi constată cu uimire că se 
făcuse trei după-amiază. Doar nouă ore mai rămăseseră până la 
miezul nopţii, şi-atunci individul înalt cu ochi argintii o să se- 
ntoarcă. Sau Ardelia Lortz are să se-ntoarcă. Sau poate că 


amândoi, împreună. 


— Ce crezi c-ar trebui să fac, Dave? Să mă duc la cimitirul 
oraşului, să găsesc cadavrul Ardeliei şi să-i înfig un ţăruş în 


inimă? 


— Ăsta ar fi un truc excelent, numai să-l poţi face, replică el, 


ţinând cont că madama a fost incinerată. 


— Oh, făcu Sam. Se lăsă pe spate în fotoliu, cu un oftat 
neajutorat. 

Naomi îl luă din nou de mână. 

Polițistul Bibliotecii 233 

—în orice caz, n-o să faci nimic singur, zise ea ferm. 
Dave spune că ea vrea să ne facă şi nouă de petrecanie, 
ca şi ţie, dar asta aproape că e neimportant. Prietenul la 
nevoie se cunoaşte. Asta e important. Altfel, la ce-ar mai 
folosi? 

Sam îi ridică mâna la buze şi o sărută. 

— Mulţumesc, dar nu ştiu ce-ai putea să faci. Şi nici 
eu, la drept vorbind. S-ar părea că nu e nimic de făcut. 
Decât... Se uită cu speranţă la Dave. Decât dacă aş fugi? 

Dave clătină din cap. 

—Ea — sau creatura — vede. [i-am spus asta. Cred 
c-ai putea să ajungi pân-aproape de Denver dacă ai căl 
ca-o cu avânt şi dacă poliţiştii nu te-ar prinde, dar Ardelia 
Lortz o să ajungă acolo la timp ca să te întâmpine când 
te dai jos din maşină. Sau te-ai uita în dreapta pe o por 
ţiune mai întunecată a drumului şi l-ai vedea şezând lân 
gă tine pe scaun pe Polițistul Bibliotecii. 

Gândul ăsta — faţa palidă şi ochii argintii, iluminaţi doar de 
strălucirea verde a luminilor de pe tabloul de bord — îl făcu pe 
Sam să se-nfioare. 

—  Şi-atunci, ce? 

— Cred că voi ştiţi amândoi ce trebuie făcut mai întâi, zise 
Dave. Bău ultima înghiţitură de ceai şi puse paharul pe verandă. 
Doar un minut să vă gândiţi şi-o să Ştiţi. 

Apoi se uitară cu toţii spre elevatorul de cereale, o vreme. 
Mintea lui Sam era cuprinsă de o confuzie generală; nu reuşea 
decât să prindă din zbor fragmente izolate din povestirea lui 
Dave Duncan şi să audă vocea Poliţistului Bibliotecii, cu sâsâitul 
lui ciudat, zicând: „Nu vreau ssă-ţi asscult sscuzele sstupide... Ai 
pân' la miezul nopţii... pe urmă o ssă vin din nou." 

Dintr-o dată, faţa lui Naomi se lumină. 

234 Stephen King 

— Bine'nţeles! zise ea. Ce proşti! Dar... 

îi puse lui Dave o întrebare, iar ochii lui Sam se măriră a 
înţelegere. 

— Există un loc în Des Moines, din câte-mi amintesc, 


zise Dave. Pell's. Dacă există vreun loc care să fie de fo 
los, ăla treb'e să fie. Ce-ar fi să dai un telefon, Sarah? 
2 

După ce Naomi plecă, Sam zise: 
— Chiar dacă ne-ar putea ajuta, nu cred că vom ajunge acolo 
înainte de terminarea programului de lucru. Pot să-ncerc, cred... 
— Nici o clipă nu m-am gândit c-o să mergeji cu maşina, zise 
Dave. Nu. Tu şi Sara trebuie să vă duceţi la Aeroportul Proverbia. 

Sam clipi din ochi. 

— Nu ştiam că există un aeroport în Proverbia. 

Dave zâmbi. 
— Ei... cred că am exagerat niţel. Există o porţiune de vreo opt 
sute de metri de pământ bătătorit pe care Stan Soames o 
numeşte pistă de decolare. Salonul din faţă al lui Stan e biroul 
firmei Western lowa Air Charter. Tu şi Sarah mergeţi să vorbiţi cu 
Stan. Are un mic Navajo. O să vă ducă până la Des Moines şi 
înapoi până pe la opt, cel târziu nouă seara. 
— Şi dacă nu-i acolo? 
— Atunci o să-ncercăm să găsim altă soluţie. Totuşi, cred c-o 
să-l găsiţi. Singurul lucru pe care Stan îl îndrăgeşte mai mult 
decât pilotajul e agricultura şi, de cum vine primăvara, fermierii 
nu se îndepărtează prea mult de casă. Că veni vorba, probabil c- 
o să vă spună că nu 
Polițistul Bibliotecii 


235 

poa' să vă ducă pen' că treb'e să-şi îngrijească grădina — o 
să spună că trebuia să vă faceţi programare cu câteva zile 
înainte, ca să-l poată chema pe tânărul Carter să vină să 
aibă grijă de curtea din spatele casei. Dacă vă zice asta, Îi 
spuneţi că Dave Duncan v-a trimis şi că Dave a zis că e 
timpul să plătească pentru mingile de baseball. Ţineţi minte 
asta? 

— Da, dar ce înseamnă? 

— N-are nici o legătură cu afacerea asta, zise Dave. Important 
e c-o să vă ducă. lar când o să reveniţi, nu mai aveţi de ce să 
veniţi aici. Tu şi Sarah vă duceţi direct în oraş. 

Sam simţi cum groaza i se strecoară din nou în trup. 

— La Bibliotecă. 

— Exact. 

— Dave, ce-a spus Naomi despre prieteni este foarte drăguţ — 
şi poate chiar adevărat —> dar cred de-aici încolo va trebui să 
mă descurc singur. Nici unul dintre voi nu trebuie să fie implicat 
în chestia asta. Sunt singurul responsabil de faptul că am 
stârnit-o din nou... 

Dave întinse mâna şi-i strânse lui Sam încheietura cu o 
forţă surprinzătoare. 

— Dacă tu crezi cu adevărat asta, înseamnă că n-ai 
auzit nimic din tot ce-am spus. Nu eşti responsabil pen 
tru nimic. Eu am conştiinţa împovărată cu moartea lui 
John Power şi a celor doi copilaşi — ca să nu mai po 
menim de terorile îndurate de nu ştiu câţi alţi copii — 
dar nici eu nu sunt responsabil. Nu întru totul. Nu eu 
am vrut cu tot dinadinsul să fiu tovarăşul Ardeliei 
Lortz, aşa cum n-am vrut nici să ajung beţiv cronic, cu 
vechime de treizeci de ani. Ambele lucruri s-au întâm 
plat, pur şi simplu. Dar ea are un dinte împotriva mea, 
Sam, şi-o să se întoarcă după mine. Dacă n-o să fiu cu 
236 StephenKing 
voi când vine, pe mine o să mă viziteze primul. Şi n-o să fiu 
singurul pe care-o să-1 viziteze. Sarah a avut dreptate, Sam. Nu 
ea şi cu mine trebuie să-ţi stăm aproape ca să te protejăm, ci 
toţi trei trebuie să stăm aproape ca să ne protejăm unul pe 
celălalt. Sarah ştie despre Ardelia, nu pricepi? Dacă Ardelia nu 
ştie încă, o să afle de îndată ce va apărea în noaptea asta. Ea 


are de gând să plece din Junction City cu înfăţişarea ta, Sam. 
Crezi c-o să lase în urmă pe cineva care să-i ştie noua 
identitate? 
— Dar... 
—  Darnimic, zise Dave. în final, totul se reduce la o alegere cu 
adevărat simplă, una pe care până şi un beţivan bătrân ca mine 
poa' s-o priceapă: ori suntem împreună în toată povestea, ori 
murim de mâna ei. 

Se aplecă în faţă. 
— Dacă vrei s-o salvezi pe Sarah de Ardelia, Sam, lasă 
eroismul de-o parte şi încearcă să-ţi aminteşti cine a fost pentru 
tine Polițistul Bibliotecii. Trebuie. Fiindcă nu cred că Ardelia 
poate să ia aşa, pe oricine. In treaba asta nu există decât o 
singură coincidenţă, dar e mortală: cândva şi tu ai avut un 
Poliţist al Bibliotecii. Şi trebuie să-ţi recapeţi acea amintire. 
— Am încercat, zise Sam, ştiind că rosteşte o minciună. Pentru 
că ori de câte ori se gândea la 

(vino cu mine, băiet... ssunt polițisst) voce, aceasta se atenua 
şi se îndepărta de el, simţea gustul acadelelor de lemn-roşu, pe 
care nu le mâncase niciodată, ba chiar le ura de când se ştia... şi 
asta era tot. 

— Trebuie să te străduieşti mai mult, zise Dave, alt 
fel, n-avem nici o speranţă. 

Sam trase adânc aer în piept şi expiră zgomotos. Mâna lui 
Dave îi atinse ceafa, apoi îl strânse uşurel. 

Polițistul Bibliotecii 237 

—E cheia pentru toată povestea asta, zise Dave. S-ar 
putea să descoperi că e cheia pentru tot ce ţi-a tulburat 
viaţa. Pentru singurătatea şi pentru tristețea ta. 

Sam se uită la el, surprins. Dave zâmbi. 
— Ei da, zise el. Eşti singur, trist şi te-ai izolat faţă de ceilalţi 
oameni. Eşti tare-n vorbe, dar nu aplici ceea ce predici. Până azi, 
n-am fost pentru tine decât Dirty Dave, care vine o dată pe lună 
la tine să-ţi ia ziarele vechi, dar un om ca mine vede multe, 
Sam. Şi, crede-mă, ştiu ce vorbesc. 
— Cheia pentru toate, medita Sam. Se întrebă dacă existau cu 
adevărat asemenea înlesniri, în afară de cele pomenite în 
romanele populare şi în filmele săptămânii pline de Bravi 
Psihiatri şi Pacienţi Tulburaţi. 
—  E-adevărat, insistă Dave. Astfel de lucruri sunt îngrozitoare 


prin puterea lor, Sam. Nu mă miră că nu vrei să-l cauţi. Dar să 
ştii că, dacă vrei, poţi. Ai această alternativă. 
— Asta-i unul dintre lucrurile pe care le înveţi la A A, Dave? 

Dave zâmbi. 

—Ei bine, într-adevăr, se-nvaţă aici, dar cred că pe 
ăsta l-am ştiut dintotdeauna. 

Naomi ieşi din nou pe verandă. Zâmbea şi ochii-i scânteiau. 

— Nu-i aşa că-i frumoasă? întrebă cu glas scăzut Dave. 
— Da, zise Sam. Fără doar şi poate. 

Era în mod vădit conştient de două lucruri: de faptul că se 

îndrăgostea şi că Dave Duncan ştia. 

3 
— A durat atât de mult până când omul ăla a verificat, zise ea, 
încât începusem să-mi fac griji, dar avem noroc. 
— Bun, zise Dave. înseamnă că treb'e să vă duceţi să-l 
căutaţi pe Stan Soames. Tot la opt se închide Biblioteca în timpul 
anului şcolar, Sarah? 
— Da... sunt aproape sigură că tot la opt. 
— Atunci o să le fac o vizită pe la cinci. Ne întâlnim în spate, 
unde-i rampa de încărcare, între opt şi nouă. Mai aproape de opt 
ar fi mai bine... şi mai sigur. Pentru numele lui Dumnezeu, 
încercaţi să nu-ntărziaţi. 
— Cum intrăm acolo? întrebă Sam. 
— Am eu grijă de asta, nici o problemă. Luaţi-o din loc. 
— Poate c-ar fi mai bine să-l sunăm de-aici pe omul ăsta, pe 
Soames, opina Sam. Să fim siguri că e disponibil. 

Dave clătină din cap. 

— N-are nici un rost. Nevasta l-a lăsat pentru un al 
tul acum patru ani — zicea că e însurat cu munca lui, 
ceea ce e-ntotdeauna un pretext la îndemână pentru o 
femeie dornică de schimbare. N-au avut copii. E ieşit pe 
câmp. Hai, plecaţi. Acuşi se-ntunecă. 

Naomi se aplecă şi-l sărută pe Dave pe obraz. 

— Mulţumesc că ne-ai spus, zise ea. 
— Mă bucur c-am făcut-o. M-a făcut să mă simt infinit mai 
bine. 

Sam dădu să-i întindă mâna, dar se răzgândi. Se aplecă şi-l 
îmbrăţişa pe bătrân. 


Stan Soames era un bărbat înalt, slab şi osos, cu nişte ochi 
mânioşi, care ardeau parcă pe o faţă blândă, un om care deja 
era bronzat, deşi nu se scursese nici prima lună de primăvară 
calendaristică. Sam şi Naomi îl găsiră pe terenul din spatele 
casei, chiar aşa cum le zisese Dave. La vreo şaizeci de metri 
spre nord faţă de cultivatorul mecanic Rototiller stropit cu noroi, 
care mergea în ralanti, Sam văzu ceva ce semăna cu un drum 
de ţară... dar întrucât la unul din capete se vedea un mic avion 
cu o prelată aruncată peste el şi un „ciorap de vânt" fluturând 
de pe un stâlp ruginit la celălalt capăt, presupuse că era singura 
pistă de decolare a Aeroportului Proverbia. 

— N-am cum, zise Soames. Am douăzeci şi cinci de hectare de 
arat săptămâna asta şi n-are cine să m-ajute. Ar fi trebuit să 
sunaţi cu vreo două-trei zile înainte. 

— Eo urgență, spuse Naomi. Zău aşa, domnu' Soames. 

Omul oftă şi-şi desfăcu braţele, ca şi cum ar fi vrut să 
cuprindă cu ele întreaga fermă. 

—  Vreţi să vă spun eu ce-i aia o urgenţă? întrebă. Este ceea ce 
guvernul face cu ferme ca asta şi cu oameni ca mine. Asta-i o 
urgenţă nenorocită. Uite, e un tip în Cedar Rapids care-ar 
putea... 

—  N-avem timp să ne ducem până-n Cedar Rapids, zise Sam. 
Dave ne-a prevenit că probabil o să ne spui... 

— Dave? Stan Soames se îndreptă spre el cu mai nuilt interes 
decât arătase până atunci. Dave şi mai cum? 

240 Stephen King 

— Duncan. Mi-a zis să-ţi spun că e timpul să plăteşti 
pentru mingile de baseball. 

Sprâncenele lui Soames coborâră ameninţător. Omul strânse 
pumnii şi, o clipă, Sam se temu c-o să-l bumbă-cească. Apoi, pe 
neaşteptate, acesta râse şi clătină din cap. 

— După toţi anii ăştia, Dave Duncan iese din întune 
ric cu poliţa făcută sul în mână! Fir-ar să fie! 

începu să meargă spre Rototiller. întoarse capul din mers 
către ei, strigând ca să se facă auzit peste clămpă-nitul 
entuziast al maşinii. 

— Duceţi-vă la avion cât timp duc de-aci blestemăţia asta! 
Aveti grijă la peticul mlăştinos de pe marginea pistei, să nu 
rămâneți fără pantofi! 

Soames băgă în viteză Rototillerul. Era greu să-ţi dai seama 


cu toată hărmălaia aia, dar lui Sam i se păru că râdea în 
continuare. 

— Si eu care credeam că nemermicul ăla de betiv o să moa- 

r f 
ră înainte să mă pot revanşa fată de el. 

Trecu zgomotos pe lângă ei îndreptându-se spre şopron şi 
lăsându-i pe Sam şi Naomi să se uite unul la altul. 

— Ce-a fost asta? întrebă Naomi. 
— Nu ştiu... Dave n-a vrut să spună. fi î 
vă invit la o plimbare. 

Ea se agăţă de braţ şi-i răspunse: 

— Va mulţumesc, domnule. 

Se străduiră cât putură să ocolească locul noroios. Deşi 
fuseseră preveniţi de Stan Soames, manevra nu le reuşi întru 
totul. Piciorul lui Naomi intră până la glezne, iar nămolul o 
deposeda de pantof când îşi trase piciorul înapoi. Sam se 
aplecă, luă pantoful din noroi şi apoi o luă pe Naomi în braţe. 

— Sam, nu! ţipă ea, surprinsă, apoi izbucni în râs. O 
să-ţi rupi şalele! 

Polițistul Bibliotecii 


ntinse braţul. Doamnă, 


241 

— Nici vorbă, zise el. Eşti uşurică. 

Era... iar el îşi simţea şi capul uşor. Cu ea în braţe, urcă 
panta uşoară a pistei până la avion şi o lăsă pe picioarele ei. 
Ochii lui Naomi se uitară într-ai lui cu calm şi un fel de 
limpezime luminoasă. Fără să stea pe gânduri, el se aplecă 
şi-o sărută. După un moment, ea îl cuprinse cu braţele pe 
după gât şi-i răspunse la sărut. 

Când se uită din nou la ea, îşi cam pierduse suflul. Naomi 
zâmbea. 

— Poţi să-mi zici Sarah oricând doreşti, zise ea. 

Sam râse şi o sărută din nou. 

5 

Să zbori într-un Navajo împreună cu Stan Soames era ca şi 
cum ai fi ţopăit pe o prăjină cu arc din acelea de circ. în timp 
ce ţopăiau şi hurducăiau pe undele neliniştite ale aerului 
primăvăratic, Sam se gândi o dată sau de două ori că s-ar 
putea să-i tragă clapa Ardeliei într-un fel pe care nici acea 
stranie creatură n-ar fi putut să-l prevadă: împrăştiindu-se 
pe toată imensa întindere de porumb a statului lowa. 

Totuşi, Stan Soames nu părea deloc îngrijorat; cânta 
balade străvechi precum „Sweet Sue" şi „The Sidewalks of 
New York" urlând din toţi rărunchii, în vreme ce aparatul 
Navajo se deplasa legănându-se spre Des Moi-"es. Naomi era 
ca şi încremenită, uitându-se pe geam la drumurile, 
câmpurile şi casele de la sol, protejându-şi ochii de 
strălucirea soarelui cu palmele făcute căuş la tâmple. 

Până la urmă, Sam o bătu uşor pe umăr. 

242 


Stephen King 

— Te porţi de parcă n-ai mai fi zburat niciodată! ţipă 
el peste zumzetul ca de ţânţar al motorului. 

Ea se întoarse scurt spre el şi zâmbi larg ca o şcolăriţă 
încântată. 
— Păi, n-am mai zburat! zise şi se întoarse imediat cu faţa la 
geam. 
— Să fiu al naibii! zise Sam, după care îşi strânse centura de 
siguranţă în momentul în care avionul execută un nou salt 
gigantic şi periculos. 

6 

Se făcuse patru şi douăzeci de minute când Navajo cobori 
grăbit din cer şi ateriza pe aeroportul din Des Moines. Soames 
duse aparatul până la terminalul pentru pasageri civili, opri 
motorul şi deschise uşa. Sam constată amuzat cum îl încearcă un 
junghi de gelozie când Soames îşi puse mâna pe mijlocul lui 
Naomi ca s-o ajute să coboare. 

— Mulţumesc!  suspină ea. Avea obrajii roşii şi ochii 
îi dansau. A fost minunat! 

Soames zâmbi şi dintr-o dată arătă de patruzeci de ani, nu de 
şaizeci. 
— Şi mie mi-a plăcut întotdeauna, zise el, şi e mult mai mişto 
decât să-mi fac zob rinichii aplecat pe Rototillerul ăla... trebuie să 
recunosc. De la Naomi se uită la Sam. Puteţi să-mi spuneţi care-i 
treaba cu urgenţa asta? V-ajut dacă pot — îi datorez lui Dave 
ceva mai mult decât un salt de căţel din Proverbia până-n Des 
Moines şi înapoi- 
— Trebuie s-ajungem în oraş, zise Sam. într-un loc care se 
cheamă Pell's Book Shop. Acolo au două cărţi pentru noi. 

Polițistul Bibliotecii 243 

Stan Soames se uită la ei, cu ochii măriţi. 
— Cum aţi spus? 
— Pells... 
— Ştiu ce e la Pell's, spuse el. Cărți noi în față, iar vechituri în 
spate. Cea mai mare selecție din Midwest, zice reclama. Ce 
vreau eu să lămuresc e asta: m-aţi luat din grădină şi m-aţi făcut 
să zbor dintr-o parte în alta a statului ca să luați două cărti? 
— Sunt nişte cărţi foarte importante, domnu' Soames, zise 
Naomi, atingându-i una din mâinile lui aspre, de fermier. în clipa 
asta, pot să spun că sunt cel mai important lucru din viața 


mea... sau a lui Sam. 

— Şia lui Dave, zise Sam. 

— Dacă mi-aţi povesti ce se-ntâmplă, întrebă Soames, aş fi în 
stare să înţeleg? 

— Nu, zise Sam. 

— Nu, admise şi Naomi, zâmbind uşor. 

Soames scoase un oftat adânc pe nările lui late şi-şi vâri 
mâinile în buzunarele pantalonilor. 

—Ei bine, cred că nici nu mai contează aşa mult, ori 
cum, îi sunt dator lui Dave cu asta de zece ani şi-au fost 
momente când am simţit-o ca pe o povară grea. Se lumi 
nă la faţă. Şi i-am oferit acestei domnişoare drăguţe un 
prim zbor cu avionul. Singurul lucru mai frumos decât 
o fată după primul ei zbor e o fată după primul ei... 

Se opri brusc şi începu să-şi târşâie tălpile pantofilor de asfalt. 
Naomi privea discret spre orizont. Chiar atunci îşi făcu apariţia 
un camion cu combustibil. Soames se duse repede într-acolo şi 
se adânci într-o conversaţie cu Şoferul. 

Sam remarcă: 

—Da' ştii că ai avut un efect teribil asupra vajnicului 
Nostru pilot. 

244 


Stephen King 

—Ei, poate c-am avut, zise ea. Mă simt minunat, 
Sam. Nu-i o nebunie? 

El îi mângâie o şuviţă rebelă de păr trecându-i-o pe după 
ureche. 

—A fost o zi nebunească. Cea mai nebunească zi de 
care-mi aduc aminte. 

Dar în acel moment vocea interioară vorbi — se înălţă din 
acel loc adânc în care obiecte mari nu încetaseră să se mişte — 
şi îi spuse că nu era întru totul adevărat. Mai existase una care 
fusese la fel de nebunească. Mai nebunească. Ziua Săgeți; 
Negre şi a acadelelor din lemn-dulce. 

Se simţi din nou cuprins de acea panică stranie, care-l 
înăbuşea, şi încercă să-şi astupe urechile faţă de vocea cu 
pricina. 

Dacă vrei s-o salvezi pe Sarah de Ardelia, Sam, lasă eroismul 
de-o parte şi încearcă să-ţi aminteşti cine a fost pentru tine 
Polițistul Bibliotecii. 

Nu ştiu! Nu pot! Nu... nu trebuie! 

Trebuie să-ți recapeți acea amintire. 

Nu trebuie! Nu e permis! 

Trebuie să te străduieşti mai mult, altfel n-avem nici o spe- 
ranță. 

— Acum chiar că trebuie să mă duc acasă, murmură 
Sam Peebles. 

Naomi, care se îndepărtase de el ca să se uite la ele-roanele 
avionului Navajo, îl auzi şi se întoarse. 

— Ai spus ceva? 

— Nimic. N-are-a face. 

—  Arăţi palid. 

— Sunt foarte încordat, zise el iritat. 

Stan Soames se întoarse. Ridică degetul mare spre şoferul 
camionului de alimentare. 
Polițistul Bibliotecii 


245 
— Dawson zice că pot să iau maşina lui. Vă duc până-n oraş. 
— Dar putem să luăm un taxi... dădu să protesteze Sam. 

Naomi clătină din cap. 
— Avem prea puţin timp la dispoziţie, spuse ea. Mulţumim 
foarte mult, domnu' Soames. 
— Ei, la naiba, zise Soames şi îi adresă un zâmbet de băieţaş. 
Poţi să-mi spui Stan. Să mergem. Dawson zice că vine încoace 
un front de presiune joasă dinspre Colorado. Vreau să ne- 
ntoarcem în Junction City înainte să-nceapă ploaia. 

7 

Pell's era o construcţie ce aducea cu un şopron mare, la 
marginea zonei comerciale a oraşului Des Moines — 
întruchipând antiteza librăriilor tipice din malluri. Naomi 
întrebă de Mike şi fură îndrumați spre biroul de relaţii cu 
clienţii, un chioşc care se înălța ca o gheretă de vamă între 
secţiunea în care se vindeau cărţi noi şi cea mai întinsă, 
unde se vindeau cărţi vechi. 
— Mă numesc Naomi Higgins. Cred c-am vorbit cu 
dumneavoastră la telefon mai devreme? 
— A, da, zise Mike. Scotoci prin unul dintre rafturile lui 
aglomerate şi scoase la iveală două cărţi. Una era Cele mai 
îndrăgite poeme ale poporului american, iar cealaltă era 
Prietenul oratorului, editată de Kent Adelmen. Niciodată în viaţa 
lui Sam Peebles nu fusese mai bucuros la vederea a două cărţi şi 
se pomeni că trebuie să reziste “pulsului de a i le smulge din 
mână vânzătorului, ca să le strângă la piept. 
246 Stephen King 
— Cu Cele mai îndrăgite poeme a fost simplu, zise Mike, dar 
Prietenul oratorului e epuizată. Aş putea să spun ca Pell's e 
singura librărie de aici până la Denver care sa aibă un exemplar 
atât de frumos ca ăsta... exceptând exemplarele din biblioteci, 


fireşte. 

— Amândouă mi se pare că arată grozav, zise Sam cu simţire 
profundă. 

— Sunt pentru un cadou? 

— Oarecum. 


— Dacă vreți, pot să pun să vi le ambaleze; nu durează decât 
o secundă. 
— Nu-i nevoie, zise Naomi. 


Preţul total pentru cele două cărţi era de douăzeci şi doi de 
dolari şi cincizeci şi şapte de cenți. 
— Nu-mi vine să cred, spuse Sam pe când ieşeau din librărie şi 
se-ndreptau spre locul unde Stan Soames parcase maşina 
împrumutată. Ţinea punga strâns într-o mână. Nu-mi vine să 
cred că e atât de simplu... nu trebuie decât să înapoiez cărţile. 
— Nute teme, că n-o să fie aşa de simplu, replică Naomi. 

8 

Pe drumul de întoarcere la aeroport, Sam îl întrebă pe Stan 
Soames dacă putea să-i vorbească despre Dave şi mingile de 
baseball. 

—Dacă e ceva prea intim, nici o problemă. Sunt doar 
curios. 

Soames aruncă o privire către punga pe care Sam o ţinea în 
poală. 

—Şi eu îs cam curios în privinţa ălora două, zise el. 
Facem un târg. Chestia cu mingile de baseball s-a întâm- 
Polițistul Bibliotecii 


247 
plat acum zece ani. Vă spun care-i treaba dacă şi voi o să-mi 
povestiţi despre cărţi peste zece ani. 

— S-a făcut, zise Naomi de pe bancheta din spate, 
după care adăugă un lucru la care şi Sam se gândise. 
Dacă mai suntem pe-aci, fireşte. 

Soames râse. 

— Da... mi se pare că întotdeauna există şi posibili 
tatea aia, nu? 

Sam încuviinţă din cap. 

— Uneori se mai întâmplă şi lucruri nasoale. 

— Fără doar şi poate. Unul dintre ele i s-a-ntâmplat singurului 
meu băiat în 1980. Doctorii i-au spus leucemie, dar de fapt e 
cum ai zis mata — una din chestiile alea nasoale care se- 
ntâmplă uneori. 

— Oh, îmi pare rău, zise Naomi. 

— Multumesc. Când şi când mi se pare că am trecut peste 
asta şi atunci mă atacă pe la unghiul mort şi mă loveşte din nou. 
Cred că e nevoie de mai mult timp ca să te scuturi de anumite 
treburi, iar de unele lucruri nu poţi să te scuturi niciodată. 

De unele lucruri nu poți să te scuturi niciodată. Vino cu mine, 
băiete... sunt polițisst. Acum chiar că trebuie să mă duc acasă... 
mi-am plătit amenda? 

Sam îşi atinse colţul gurii cu o mână tremurândă. 

— Ei, la naiba, îl cunoşteam pe Dave cu mult înainte 
să se întâmple, zise Stan Soames. Trecură pe lângă un in 
dicator pe care scria AEROPORT 5 KM. Am copilărit împre 
ună, am mers la şcoală împreună şi-am făcut o groază 
de năzdrăvănii împreună. Chestia e că eu mi-am făcut 
partea şi m-am retras. Dar Dave a continuat să se ţină de 
năzdrăvănii. 

Soames clătină din cap. 

248 Stephen King 

— Beat sau treaz, a fost unul dintre tipii cei mai cum 
secade pe care i-am cunoscut. Dar s-a-ntâmplat că era 
mai mult beat decât treaz, aşa că am cam pierdut legă 
tura. Cred că perioada lui cea mai neagră a fost spre sfâr 
şitul anilor cincizeci. în anii ăia, era beat tot timpul. După 
asta, a început să se ducă la AA şi părea să-şi mai fi re 
venit... dar întotdeauna cădea din căruţă cu zgomot. 


M-am căsătorit în '68 şi am vrut să-l rog să-mi fie cavaler de 
onoare, dar n-am avut curaj. S-a întâmplat că a venit la nuntă 
treaz — cu acel prilej — dar nu puteai să te bazezi pe el să vină 
treaz undeva. 

— Ştiu ce vrei să spui, zise Naomi pe un ton liniştit. 

Stan Soames râse. 

— Ei bine, mă cam îndoiesc de asta — o dulceaţă ca 
tine n-are de un' să ştie în ce belele poa' să intre un be 
tiv înveterat — dar luaţi de bun ce vă zic. Dacă l-aş fi ru 
gat pe Dave să-mi fie cavaler de onoare la nuntă, 
Laura — asta-i fosta mea nevastă — ar fi făcut ca trenul. 
Dar Dave a venit, şi l-am văzut ceva mai des după ce bă 
iatul nostru Joe s-a născut în 1970. In anii ăia, când în 
cerca să scape de patima beţiei, Dave părea să aibă sen 
timente deosebite pentru toţi copiii. 

Cel mai mult şi mai mult lui Joey îi plăcea baseballul. Se 
dădea în vânt după el — colecţiona albume cu abţi-bilduri, 
cartoane de la gumele de mestecat... ba chiar m-a bătut la cap 
să iau o antenă de satelit ca să putem urmări toate meciurile 
echipei Royals — Royals erau favoriţii lui — şi pe cele ale echipei 
Cubs, pe canalul WGN de la Chicago. Până a împlinit opt ani, 
ştia mediile tuturor jucătorilor din echipa de început a celor de 
la Royals, precum şi scorurile punctelor pierdute şi câştigate de 
aproape toţi aruncătorii din American League. Dave şi cu mine l- 
am dus pe stadion de vreo trei-patru ori. A fost 
Polițistul Bibliotecii 


249 

ca şi cum ai fi dus un copil într-un tur prin rai. Când am avut 
de lucru, Dave 1-a dus singur de două ori. Laura bombănea 
în privinţa asta — zicea c-o să apară beat ca un porc, cu 
băiatul lăsat de izbelişte, rătăcind pe străzile din Kansas City 
sau stând pe la vreo secţie de poliţie pe undeva, aşteptând 
să vină cineva să-l ia de-acolo. Dar nimic de genul ăsta nu s- 
a întâmplat vreodată. Din câte ştiu eu, Dave n-a pus picătură 
pe limbă când era în preajma băiatului. 

După ce Joe s-a îmbolnăvit de leucemie, lucrul cel mai rău 
pentru el a fost când doctorii i-au spus că n-o să mai poată 
să se ducă la nici un meci anul ăla, cel puţin până-n iunie, 
sau poate că deloc. Asta-l deprima mai tare decât faptul că 
avea cancer. Când Dave a venit să-l vadă, Joe a plâns din 
pricina asta. Dave 1-a luat în braţe şi i-a spus: „Dacă nu poţi 
să te duci la meciuri, Joey, nu-i nimic, o să ţi-i aduc pe Royals 
la tine." 

Joe s-a uitat lung la el şi a spus: „Vrei să spui în persoană, 
unchiu' Dave?" Că aşa-i zicea, „unchiu' Dave". 

„Asta nu pot s-o fac", a zis Dave, „dar pot să fac ceva 
aproape la fel de bun." 

Soames ajunse la poarta terminalului pentru civili şi 
claxona. Poarta se deschise huruind pe şină, iar Stan con- 
duse maşina până-n locul unde era parcat aparatul Na-vajo. 
Opri motorul şi rămase la volan un moment, uitân-du-se la 
propriile mâini. 

— Am ştiut dintotdeauna că Dave e un pezevenghi ta- 
lentat, zise el în cele din urmă. Ce nu ştiu e cum de-a reuşit 
să facă ce-a făcut atât de repede. Nu pot să mă gândesc 
decât c-o fi muncit neîncetat, zi şi noapte, fiindcă a terminat 
în zece zile... iar chestiile alea erau nemaipomenite. 

Ştia că trebuia să se grăbească. Vedeţi voi, doctorii ne 
spuseseră adevărul, mie şi Laurei, iar eu i-am zis lui 
250 


Stephen King 

Dave. Joe nu avea şanse prea mari să se vindece. Şi-au dat 
seama prea târziu de ce avea. | se răspândea în sânge ca un 
incendiu. 

Cam la vreo zece zile după ce-a făcut promisiunea, Dave vine 
în salonul de spital unde era băiatul meu cu câte-o pungă de 
hârtie în fiecare mână. 

— Ce-ai acolo, unchiu' Dave? întreabă Joe, ridicân-du-se în 
capul oaselor. Toată ziua aia fusese cam abătut — mai ales 
pentru că-i cădea părul, cred. în zilele alea, dacă un băiat n- 
avea părul lung până pe la mijloc, era privit cu dispreţ —, dar 
când Dave a intrat pe uşă, odată s-a-nviorat. 

— Pe Royals, bine'nţeles, îi răspunde Dave. Păi, n-am promis 
aşa? 

Apoi a pus cele două pungi de cumpărături pe pat şi le-a 
răsturnat acolo. Şi niciodată, în toată viaţa voastră, n-aţi mai 
văzut o asemenea expresie pe faţa unui băieţel. S-a luminat ca 
un copac de Crăciun... şi... la naiba, nu ştiu... 

In ultimele minute, glasul lui Stan Soames se tot în-groşase. 
Acum se înfipse în volanul Buickului lui Dawson cu atâta 
înverşunare încât sună claxonul. Scoase o ditamai batista din 
buzunarul de la spate şi-şi şterse ochii cu ea, după care-şi suflă 
nasul. 

Naomi se aplecă şi ea în faţă. îşi lipi palma pe obrazul lui 
Soames. 

— Dacă vă vine prea greu, domnu' Soames... 

— Nu, zise el şi zâmbi un pic. Sam văzu o lacrimă, pe care 
Stan Soames o scăpase din vedere, cum se rostogolea scânteind 
neobservată pe obrazul bărbatului, în soarele după-amiezii 
târzii. Atât doar că, povestind, îl aduc parcă înapoi. Felul cum 
era. Asta doare, do'n'şoară, dar în acelaşi timp îmi şi face bine. 
Simţămintele astea sunt de neseparat. 

Polițistul Bibliotecii 


251 
— înțeleg, zise ea. 
— Când Dave a răsturnat pungile alea, din ele au apărut nişte 
mingi de baseball — peste două duzini. Dar nu erau doar nişte 
mingi de baseball, pentru că pe fiecare dintre ele era câte o 
faţă, iar fiecare faţă era a unui jucător din echipa de baseball 
Kansas City Royals din 1980. Şi nu erau nici, cum le zice, 
caricaturi. Erau la fel de reuşite ca şi feţele pe care Norman 
Rockwell le desena pentru copertele revistei Saturday Evening 
Post. li văzusem lucrările lui Dave — alea pe care le făcuse 
înainte să se apuce aşa de rău de băut — şi erau reuşite, dar 
nici una dintre ele nu era la fel de reuşită ca asta. Erau acolo 
Willie Aikens, Frank White şi U.L. Washington, şi George Brett... 
Willie Wilson şi Amos Otis... Dan Quisenberry, cu faţa lui la fel de 
fioroasă ca a unui pistolar dintr-un vechi film western... Paul 
Splittorff şi Ken Brett... nu mai ţin minte toate numele, dar era 
toată echipa, cu rezerve cu tot, inclusiv Jim Frey, managerul de 
teren. 

Şi, la un moment dat, între momentul în care le-a terminat 
şi cel în care i le-a dat fiului meu, s-a dus cu ele la KC şi i-a 
pus pe toţi jucătorii să le semneze, în afară de unul. Cel care 
n-a semnat era Darrell Porter, jucătorul la prindere. Era 
bolnav de gripă, şi a promis să semneze mingea, care avea 
desenată faţa lui pe ea, de îndată ce va fi în stare. Lucru pe 
care 1-a şi făcut. 
— Ce chestie! zise Sam încetişor. 
— Şia fost în întregime opera lui Dave — omul despre care-am 
auzit că oamenii din oraş râd şi-l strigă Dirty Dave. Vă zic eu, 
uneori când îi mai aud pe unii spunând asta şi-mi amintesc ce-a 
făcut pentru Joe când Joey al meu murea de leucemie, îmi vine 
să... 

Soames nu termină fraza, dar mâinile aşezate pe coapsele 
late se strânseră în pumni. lar Sam — care şi el 
252 Stephen King 
folosise porecla aia şi răsese cu Craig Jones şi Frank Stephens 
de beţivul bătrân cu căruciorul de supermar-ket plin cu ziare — 
îşi simţi obrajii inundaţi de o fierbinţeală surdă şi încărcată de 
ruşine. 
— Nu-i aşa c-a făcut un lucru minunat? întrebă Naomi şi-i 
atinse din nou obrazul lui Stan Soames. Fata plângea. 


— Să-i fi văzut faţa, zise visător Soames. Nu v-ar fi venit să 
credeţi cum putea să arate când stătea el ridicat pe jumătate în 
pat şi se uita la toate feţele alea având pe cap şepcile de 
baseball ale echipei KC. Nu ştiu să o descriu, dar n-am s-o uit 
niciodată. 

Să-i fi văzut faţa. 

Joe s-a-mbolnăvit destul de rău înainte să se sfârşească, dar 
niciodată nu era prea bolnav ca să-i urmărească pe Royals la tv 
— sau să-i asculte la radio — şi ţinea mingile alea împrăştiate 
prin toată camera. Pervazul ferestrei de lângă patul lui era, 
totuşi, locul de onoare. Aco-lo-i alinia pe ce/ nouă inşi care jucau 
în meciul pe care-l urmărea sau îl asculta la radio. Dacă Frey îl 
scotea afară pe aruncător, Joe îl dădea jos pe acela de pe 
pervaz şi-l punea pe aruncătorul de rezervă în locul lui. Şi când 
fiecare jucător era la bătaie, Joe ţinea mingea respectivă în 
mâini. Aşa că... 

Stan Soames se întrerupse brusc şi-şi ascunse faţa în batistă. 
Pieptul îi tresaltă de două ori şi Sam putu să vadă cum bărbatul 
îşi înghite un suspin. Apoi îşi şterse din nou ochii şi îşi îndesă 
batista cu gesturi energice în buzunarul de la spate. 

—Aşa că acum ştiţi de ce v-am dus astăzi la Des 
Moines şi de ce v-aş fi dus şi până la New York ca sa 
luaţi cărţile alea două, dacă aţi fi avut nevoie. N-a fost 
cadoul meu, ci al lui Dave. E un om deosebit. 

Polițistul Bibliotecii 


253 

— Eu cred că şi dumneata eşti, zise Sam. 

Soames îi zâmbi — era un zâmbet ciudat, chinuit — şi 
deschise portiera Buickului lui Dawson. 
— Ei, vă mulţumesc, zise el. Vă mulţumesc frumos. lar acum 
cred că trebuie să ne luăm tălpăşiţa, dacă vrem să nu ne prindă 
ploaia. Nu uita cărţile, do'n'şoară Higgins. 
— Nu le uit, spuse Naomi în timp ce se dădea jos din maşină 
ţinând strâns în mână partea de sus a pungii. Crede-mă, n-o să 
le uit. 


Capitolul 13 
POLIȚISTUL BIBLIOTECII (II) 
1 
/ a douăzeci de minute după ce-au decolat de / pe 
aeroportul din Des Moines, Naomi se 
cr "J smulse de la admirarea priveliştii — urmărise cu 


privirea Route 79 şi se minunase de maşinuţele de jucărie 
care se îngrămădeau în ambele sensuri, de-a lungul ei — şi 
se întoarse către Sam. Ceea ce văzu o înspăimântă. Sam 
adormise cu capul rezemat de unul dintre hublouri, dar pe 
faţa lui nu se citea nici un pic de pace; arăta ca un om care 
suferea de o durere profundă Şi intimă. 

Lacrimile se prelingeau de sub pleoapele închise şi 
coborau pe faţă. 
254 


Stephen King 

Ea se aplecă înainte, ca să-l trezească scuturându-l, dar îl 
auzi rostind cu un glăscior tremurat de băieţel: „Am dat de 
belea, domnule?" 

Avionul Navajo pătrunse în norii care se adunaseră deasupra 
părţii de vest a statului lowa şi începu să se hurducăie, dar 
Naomi abia dacă băgă de seamă. Mâna ei zăbovi o clipă 
deasupra umărului lui Sam, apoi se retrase. 

Cine a fost PENTRU TINE Polițistul Bibliotecii, Sam? 

Oricine-o fi fost, îşi zise Naomi, cred că l-a găsit din nou. Cred 
că e cu el acum. îmi pare rău, Sam... dar nu pot să te trezesc. Nu 
acum. în clipa asta cred că eşti acolo unde e bine să fii... unde 
trebuie să fii. îmi pare rău, dar visează mai departe. Şi ţine minte 
ce-ai visat pentru când te vei trezi. Ţine minte. 

Tine minte. 

2 

în visul lui, Sam Peebles o urmărea pe Micuța Scufiţă Roşie 
plecând de la căsuţa din turtă dulce şi purtând pe braţ un coş 
acoperit; se îndrepta spre casa bunicuţei, acolo unde lupul o 
aştepta ca s-o mănânce începând de la tălpi în sus. Avea să 
termine luându-i scalpul şi apoi mâncându-i creierii din craniu cu 
un linguroi mare din lemn. 

Numai că nimic din povestea asta nu era cum trebuia să fie, 
pentru că Micuța Scufiţă Roşie era în visul ăsta un băieţel, iar 
casa din turtă dulce era un duplex din St. Louis, unde băieţelul 
locuise cu maică-sa după moartea tatălui, iar în coşul acoperit 
nu era nici un pic de mâncare, în coş era o carte, Săgeata 
neagră de Robert Louis 
Polițistul Bibliotecii 


255 

Stevenson, iar el o citise, cuvânt cu cuvânt, şi nu se îndrepta 
spre casa bunicuţei, ci spre Filiala Briggs Avenue a Bibliotecii 
Publice din St. Louis, şi trebuia să se grăbească fiindcă 
întârziase deja patru zile cu returnarea acelei cărţi. 

Ăsta era un vis de urmărire. 

Privi cum Micul Pieton Alb Sam aştepta la intersecţia dintre 
Dunbar Street şi Johnstown Avenue să se schimbe culoarea 
semaforului. îl urmări cum trecea repejor strada ţinând 
cartea în mână... între timp, coşul dispăruse, îl urmări pe 
Micul Pieton Alb Sam pătrunzând în chioşcul de presă de pe 
Dunbar Street şi apoi pătrunse şi el înăuntru, mirosind 
vechiul melanj de arome de camfor, acadele şi tutun de pipă, 
urmărindu-l pe Micul Pieton Alb Sam apropiindu-se de 
tejghea cu un pacheţel de acadele roşii, din lemn-dulce roşii 
Bull's Eye — preferatele lui. Se uita la băieţel cum scoate cu 
grijă bancnota de un dolar pe care maică-sa o pusese în 
buzunarul pentru fişa de bibliotecă al cărţii Săgeata neagră. 
Apoi, vânzătorul luă bancnota şi-i dădu rest nouăzeci şi cinci 
de cenți... mai mult decât suficient ca să-şi plătească amen- 
da, îl vedea pe Micul Pieton Alb Sam ieşind din prăvălie şi 
oprindu-se afară, pe stradă, doar atât cât să-şi pună restul în 
buzunar şi să desfacă pachetul de acadele cu dinţii. îl urmări 
pe Micul Pieton Alb Sam pornind spre destinaţie — se afla 
acum la doar trei intersecţii de Bibliotecă — ronţăind din 
mers acadelele lungi şi roşii. 

încercă să ţipe la băiat. 

Ai grijă! Ai grijă! Lupul te aşteaptă, băieţel! Fereşte-te de 
lup! Fereşte-te de lup! 

Dar băiatul îşi vedea de drum, mâncându-şi acadelele; 
acum se afla pe Briggs Avenue, iar Biblioteca, un mor-"an 
imens din cărămidă roşie, se profila în faţa lui. 

256 


Stephen King 

în acest punct, Sam — Marele Alb Călător cu Avionul Sam? — 
încercă să se smulgă din vis. Simţea că Naomi, Stan Soames şi 
lumea lucrurilor reale erau chiar dincolo de coaja acestui 
infernal ou coşmaresc în care se găsea. Auzea zumzetul 
motorului de avion pe fundalul sunetelor din visul său: traficul 
de pe Briggs Avenue, târâitul strident al clopoţelului de pe 
bicicleta vreunui puştan, păsările care scurmau în frunzele de 
ulmi căzute în toiul verii. închise ochii visători şi tânj; după 
lumea de dincolo de coajă, lumea lucrurilor adevărate. Mai mult: 
simţea că poate s-o atingă, că ar putea să spargă coaja 

Nu, zise Dave. Nu, Sam, nu face asta. Nu trebuie să faci asta. 
Dacă vrei s-o salvezi pe Sarah de Ardelia, nu-ncerca să ieşi din 
visul ăsta. în treaba asta, nu există decât o singură coincidentă, 
dar e mortală: cândva si TU ai avut un Poliţist al Bibliotecii. Şi 
trebuie să-ți recapeți acea amintire. 

Nu vreau să văd. Nu vreau să ştiu. O dată mi-a fost de-ajuns. 

Nimic nu-i la fel de rău precum ceea ce te-aşteaptă, Sam. 
Nimic. 

Deschise ochii — nu ochii către exterior, ci cei interiori; ochii 
visători. 

Acum Micul Pieton Alb Sam e pe aleea betonată care merge 
spre partea estică a Bibliotecii Publice, aleea betonată care 
duce către Aripa pentru Copii. Parcă s-ar mişca într-un fel 
solemn, cu încetinitorul, fiecare pas fiind ca balansul pendulului 
din tubul de sticlă al ornicului bunicului, şi totul este clar: micile 
scânteieri ale cristalelor de mică şi cuarţ din asfaltul aleii; tran- 

22 jocuri de cuvinte intraductibile, ce pornesc de la numele în 
limba engleză al Scufiţei Roşii: Little Red Riding Hood. Astfel, Micul 
Pieton Alb Sam este în limba engleză Little White Walking Sam, iar 
Marele Alb Călător cu Avionul Sam este Big White Plane-Riding 
Sam. 

Polițistul Bibliotecii 257 
dafirii voioşi care mărginesc aleea; pâlcurile dense de tufişuri 
verzi care se întind pe lângă peretele clădirii; iedera căţărătoare 
de pe zidul din cărămidă roşie; strania şi cumva 
înspăimantătoarea inscripţie latinească Fuimus, non sumus, 
cioplită într-un arc de cerc scurt, deasupra uşilor verzi cu 
geamuri verzi, groase, întărite cu sârmă. 

lar Polițistul Bibliotecii, care aşteaptă lângă trepte, se vede şi 


el limpede. 

Nu e palid. E chiar roşu la faţă. Pe frunte are nişte bu-buliţe 
roşii, gata să plesnească. Nu e înalt, e mijlociu de statură, şi are 
umerii foarte laţi. Nu poartă trenci, ci un palton, iar asta-i foarte 
ciudat pentru că e o zi de vară, o zi de vară fierbinte în St. Louis. 
Ochii lui ar putea fi argintii; Micul Pieton Alb Sam nu poate să 
vadă ce culoare au ochii, pentru că Polițistul Bibliotecii poartă 
nişte ochelari cu lentile rotunde, mici, de culoare neagră — 
ochelari de orb. 

Nu e Polițistul Bibliotecii! E lupul! Ai grijă! E lupul! E LupuL 
Bibliotecii! 

Dar Micul Pieton Alb Sam nu aude. Micul Pieton Alb Sam nu se 
teme. în definitiv, e miezul zilei, iar oraşul e plin de oameni 
ciudaţi şi, uneori, amuzanţi. Toată viaţa şi-a trăit-o la St. Louis şi 
nu se teme de el. Dar asta e pe cale să se schimbe. 

Se apropie de individ şi, când ajunge lângă el, observă 
cicatricea: o tăietură subţire şi albă care începe pe partea de 
sus a obrazului stâng, coboară pe sub ochiul stâng Şi dispare 
treptat pe rădăcina nasului. 

Ssalut, băiete, zice bărbatul cu ochelari rotunzi şi negri. 

Bună ziua, spune Micul Pieton Alb Sam. 

Vrei ssă-mi sspui ceva desspre cartea pe care-o ai la tine, 
înainte ssă intri? întreabă tipul. Are o voce plăcută şi po- 

2 58 StephenKing 
liticoasă, nicidecum amenințătoare. Vorbeşte sâsâit, uşor peltic, 
ceea ce-i denaturează s-urile. Stii, lucrez la Bibliotecă. 

Se numeşte „Săgeata neagră", răspunde politicos Micul 
Pieton Alb Sam, e scrisă de domnul Robert Louis Ste-venson. E 
mort. A murit de tuber-clu-roză. A fost foarte bună. Unele bătălii 
au fost grozave. 

Băiatul aşteaptă ca bărbatul cu ochelari rotunzi şi negri să se 
dea la o parte şi să-l lase să intre, dar bărbatul cu ochelari 
rotunzi şi negri nu se dă la o parte. Bărbatul se apleacă de 
mijloc ca să se uite la el mai de aproape. Bunicule, ce ochi mici, 
rotunzi şi negri ai. 

încă o intrebare, zise bărbatul. Ai depășit termenul de re- 
turnare? 

Acum, Micul Pieton Alb Sam e şi mai înspăimântat. 

Da... dar numai puțin. Doar patru zile. A fost foarte lungă, 
înțelegeți, şi am avut şi un antrenament la Little League, am fost 


şi-ntr-o tabără şi... 

Vino cu mine, băiete... ssunt polițissst. 

Individul cu ochelari negri şi palton întinde mâna. Pentru o 
clipă, Sam aproape că reuşeşte să fugă. Dar e un copil, iar omul 
ăsta e adult. Omul ăsta lucrează la Bibliotecă. Omul ăsta e 
poliţist. Deodată, omul ăsta — acest om înspăimântător cu 
cicatrice şi ochelari rotunzi şi negri — întruchipează întreaga 
Autoritate. Nu poţi să fugi de Autoritate; e peste tot. 

Sam se apropie sfios de bărbat. Dă să ridice mâna — cea care 
ţine pachetul cu acadele roşii, care între timp aproape se golise 
— şi apoi încearcă s-o tragă înapoi în ultima secundă. Dar e 
prea târziu. Omul o înşfacă. Pa" chetul cu acadele roşii din lemn- 
dulce cade pe trotuar. Micul Pieton Alb Sam nu va mai mânca 
niciodată acadele roşii din lemn-dulce. 

Polițistul Bibliotecii 259 

Bărbatul îl trage pe Sam spre el, îl aduce aşa cum procedează 
un pescar care a prins la mulinetă un păstrăv. Mâna cu care a 
prins ca o menghină mâna lui Sam e foarte puternică. Doare. 
Sam începe să plângă. Soarele e încă pe cer, iarba e încă verde, 
dar dintr-o dată întreaga lume pare depărtată, nimic mai mult 
decât un miraj crud în care i s-a îngăduit, pentru scurtă vreme, 
să creadă. 

Simte în respiraţia lui mirosul de Sen-Sen??. Am dat de belea, 
domnule? întreabă el, sperând cu fiecare fibră a făpturii sale că 
omul ăla o să răspundă că nu. 

Da, zice bărbatul. Da, ai dat... de o belea MARE de tot. Şi dacă 
vrei ssd ieşi din belea, băiete, trebuie ssăfaci exssact cum îti 
sspun. Ai înfelesss? 

Sam nu poate să răspundă. Niciodată nu i-a fost atât de frică. 
Nu poate decât să se uite în sus la individ cu nişte ochi mari, din 
care şiroiesc lacrimile. 

Omul îl zgâlţăie. 

M-ai înteless ssau nu? 

D...dal suspină Sam. Simte o presiune aproape de nesuportat 
în vezică. 

Hai ssă-ţi sspun exssact cine ssunt, zice omul, trimiţân-du-i în 
faţă pufăituri de Sen-Sen. Sunt Polițistul Bibliotecii de pe Briggss 
Avenue şi am misiunea ssă-i pedepssessc pe băieții şi fetele care 
întârzie ssă înapoieze cărțile împrumutate. 

Micul Pieton Alb Sam începe să plângă mai tare. 


Am banii! reuşeşte să îngaime printre sughiţuri. Am 
nouă 'ş'cinci de cenți. Poţi să-i iei! Poţi să-i iei pe toți! 

încearcă să scoată mărunţişul din buzunar. în acelaşi moment, 
Poliţaiul Bibliotecii se uită-n jur şi faţa lui lată pare dintr-o dată 
ascuţită, luând pe neaşteptate aspectul 

Bomboane aromate folosite pentru împrospătarea 
respirației. 
260 StephenKing 
unui chip de vulpe sau de lup, care a reuşit să pătrundă în 
cotețul găinilor, dar acum simte mirosul pericolului. 

Haide, zice el şi-l smuceşte pe Micul Pieton Alb Sam de pe 
alee, trăgându-l în tufişurile dese care cresc pe lângă zidul 
Bibliotecii. Când un polițisst îti zice ssă vii, atunci VII! 

E întuneric aici; întuneric şi misterios. Aerul miroase 
înţepător, a fructe de ienupăr. Compostul face ca solul să fie 
negru. Sam plânge în hohote acum. 

Linişşşte! mâărâie Polițistul Bibliotecii şi-l scutură zdravăn pe 
Sam. Oasele mâinii lui Sam se freacă dureros între ele. Capul i 
se bălăbăneşte pe gât. între timp, au ajuns la un mic luminiş din 
jungla de tufişuri, un locşor adăpostit în care plantele de 
ienupăr au fost culcate la pământ, laolaltă cu ferigile, iar Sam 
înţelege că ăsta e mai mult decât un loc pe care Poliţaiul 
Bibliotecii îl cunoaşte; e un loc pe care el /-a făcut. 

Linişşte, că dacă nu taci, amenda o ssă fie doar începutul! Va 
trebui ss-o ssun pe maică-ta şi ssă-i sspun ce copil rău ai fosst! 
Vreiassta? 

Nu! răspunde sughiţând Sam. O să plătesc amenda! O 
plătesc, domnu' polițist, dar vă rog să nu-mi faceți rău! 

Polițistul Bibliotecii îl răsuceşte pe Micul Pieton Alb Sam. 

Pune-ţi palmele pe perete! Dessfă picioarele! Acum! Repede! 

Continuând să suspine, dar îngrozit că maică-sa ar putea afla 
că făcuse un lucru îndeajuns de rău ca să merite acest soi de 
tratament, Micul Pieton Alb Sam face aşa cum îi spune Polițistul 
Bibliotecii. Cărămizile roşii sunt răcoroase, răcoroase în umbra 
tufişurilor care se sprijină de această parte a clădirii într-o claie 
încâlcită, dezordonată. Vede o fereastră îngustă la nivelul 
solului. Aceasta dă la demisol, în sala cazanelor. Becuri simple, 
cu abaju- 

Polițistul Bibliotecii 261 
ruri improvizate din staniol asemenea unor pălării de hamali 


chinezi, atârnă deasupra boilerului uriaş; conductele aruncă pe 
podea umbre încâlcite. îl vede pe îngrijitor stând lângă peretele 
îndepărtat, cu spatele la fereastră, citind  cadranele 
manometrelor şi făcând însemnări în blocnotes. 

Poliţaiul Bibliotecii apucă pantalonii lui Sam şi îi trage în jos. O 
dată cu aceştia, cad şi chiloţii. Băiatul se cutremură când aerul 
rece îi atinge fundul. 

Sstai aşşa, gâfâie Polițistul Bibliotecii. Wu te mișşca. De cum o 
săplăteşşti amenda, băiete, ss-a terminat... şşi nimeni nu trebuie 
ssă şştie. 

Ceva tare şi fierbinte îi apasă posteriorul, aşa că Micul Pieton 
Alb Sam se cutremură din nou. 

Sstai aşşa, zice Polițistul Bibliotecii, care acum geme mai 
apăsat. Sam îi simte pe umărul stâng răsuflarea fierbinte, 
mirosind a Sen-Sen. De-acum teroarea a pus stăpânire pe el, dar 
teroarea nu e singurul lucru pe care-l simte: mai e şi ruşinea. A 
fost târât în acest loc umbros şi e supus cu forţa acestei 
pedepse  groteşti, necunoscute, pentru că întârziase să 
returneze Săgeata neagră. Dac-ar fi ştiut că amenzile pot să fie 
atât de usturătoare...! 

Chestia aia tare i se înfige în popou, desfăcându-i fesele. O 
durere  oribilă, sfâşietoare se înalţă cu repeziciune din 
măruntaiele Micului Pieton Alb Sam. Niciodată n-a mai fost o 
durere ca asta, niciodată pe lumea asta. 

Săgeata neagră îi scapă din mână şi-şi duce la gură în- 
cheietura, ca să-şi înăbuşe ţipetele. 

Sstai aşşa, zice printre gâfâieli Lupul Bibliotecii, iar 2cum 
mâinile îi coboară pe umerii lui Sam şi se leagănă 'nainte şi 
înapoi, înăuntru şi-n afară, înainte şi-napoi, wăuntru şi-n afară. 
Sstai... sstaaai... ooohl Ssstaaaailiii... 

262 StephenKing 

Gâfâind şi legănându-se, Poliţaiul Bibliotecii ia cu asalt dosul 
lui Sam cu ceva pe care acesta-l simte ca pe un drug uriaş din 
oţel fierbinte; Sam se zgâieşte cu ochii măriţi în demisolul 
Bibliotecii, care se află într-un alt univers, un univers ordonat în 
care lucruri oripilante ca acesta nu se întâmplă nicicând. îl vede 
pe îngrijitor dând aprobativ din cap, punând blocnotesul la sub- 
suoară şi pornind spre uşa aflată la celălalt capăt al sălii. Dacă 
îngrijitorul şi-ar întoarce capul doar un pic şi şi-ar ridica ochii 
doar atâtica, ar vedea un chip privind prin fereastră spre el, faţa 


palidă şi cu ochii măriţi a unui băieţel cu buzele mânjite de 
lemn-dulce roşu. O parte din Sam vrea ca îngrijitorul să facă 
exact acest lucru — să-l salveze aşa cum pădurarul a salvat-o 
pe Scufita Roşie —, dar cea mai mare parte a lui ştie că îngri- 
jitorul n-ar face decât să-şi întoarcă într-o parte capul, 
dezgustat, la vederea unui alt băieţel rău supus la o pedeapsă 
meritată de către mâinile Poliţaiului Bibliotecii de pe Briggs 
Avenue. 

Ssstaaaiii aşşşaaa! şopteşte ţipând Lupul Bibliotecii în timp ce 
îngrijitorul iese pe uşă şi pleacă în restul universului său ordonat 
fără să arunce nici o privire în jur. Lupul îi dă mai departe şi, preţ 
de o chinuitoare clipă, durerea devine atât de rea, încât Micul 
Pieton Alb Sam e sigur că burta o să-i explodeze, că obiectul ăla 
pe care Poliţaiul Bibliotecii i 1-a înfipt în dos o să iasă cu violenţă 
în faţă, împingându-i în afară matele. 

Poliţaiul Bibliotecii se prăbuşeşte asupra lui într-o mânjeală 
râncedă, gâfâind şuierat, iar Sam alunecă în genunchi sub 
greutatea acestuia. Când face asta, obiectul masiv — care parcă 
nu mai e aşa de masiv — iese din el, dar Sam simte ceva umed 
peste tot fundul. l-e teama să-şi ducă mâinile acolo, în spate. l-e 
teamă că, atunci 
Polițistul Bibliotecii 


263 
când se vor întoarce, el o să descopere că devenise Micul 
Roşu-Sângerând Sam. 

Poliţaiul Bibliotecii îl înşfacă deodată pe Sam de braţ şi-l 
suceşte cu faţa spre el. Chipul lui e mai roşu ca oricând, 
brăzdat de fâşii buhăite şi roşcate, care-i acoperă obrajii şi 
fruntea ca o vopsea de război. 

Uită-te la tine! zice Poliţaiul Bibliotecii. Faţa lui se crispează 
într-un ghem de dispreţ amestecat cu dezgust. Vită-te la tine 
cu nădragii în vine şi cu puţulica afară! Ţi-a plăcut, aşa-i? ŢI-A 
PLĂCUT! 

Sam nu poate să-i răspundă. Nu poate decât să plângă, îşi 
ridică chiloţii şi pantalonii deodată, la fel cum fuseseră traşi 
în jos. Simte compost înăuntrul lor, urzicân-du-i posteriorul 
violat, dar nu-i pasă. Se trage înapoi din faţa Poliţaiului 
Bibliotecii până când spatele i se lipeşte de zidul din 
cărămidă al clădirii. Simte cum crengile tari de iederă, 
asemenea oaselor unei mâini mari, descărnate, i se înfig în 
spinare. Dar nici de asta nu-i pasă. Singurul lucru de care-i 
pasă e ruşinea, teroarea şi simţământul de nimicnicie care i 
se cuibăriseră în suflet, iar dintre toate trei, ruşinea e cea 
mai apăsătoare. Ruşinea este de necuprins. 

Sscârboşşenie de copil! aruncă spre el cu invective Po- 
liţaiul Bibliotecii. Sscârboșşenie de copilaşş! 

Acum chiar că trebuie să mă duc acasă, zice Micul Pieton 
Alb Sam, iar cuvintele se auzeau întretăiate cu suspinele sale 
răguşite. Mi-am plătit amenda? 

Poliţaiul Bibliotecii se târăşte către Sam în patru labe, cu 
ochii lui mici, rotunzi şi negri privind spre faţa lui Sam 
precum ochii lipsiţi de vedere ai unei cârtiţe, iar asta, cumva, 

e caraghioslâcul suprem. Sam se gândeşte: O să mă 
pedepsească din nou, şi la acest gând ceva în mintea lui, o 
traversă sau o armătură suprasolicitată, cedea- 

264 Stephen King 

ză cu un plesnet înfundat, pe care aproape că-l aude. Nu 
plânge şi nici nu protestează; a depăşit etapele alea. Acum se 
uită doar la Poliţaiul Bibliotecii cu o apatie tăcută. 

Nu, zice Poliţaiul Bibliotecii. Te fass ssă pleci, atâta tot. Mi ss-a 
făcut milă de tine, dar dacă sspui vreo dată cuiva... vreodată... o 
ssă mă-ntorc şşi-o ss-ofac din nou. Şşi-am ss-o fac până când 


amenda o ssăfie plătită. Şşi ssă nu care cumva ssă te mai prind 
vreodată pe-aci, băiete. Ai înţeless? 

Da, răspunde Sam. Fireşte c-o să se-ntoarcă şi-o s-o facă din 
nou, dacă Sam vorbeşte. Noaptea târziu o să fie-n şifonier, sub 
pat, cocoţat în copac ca o cioară uriaşă şi hidoasă. Când o să 
ridice privirea spre cerul tulbure, o să vadă printre nori chipul 
strâmbat de dispreţ al Poliţistului Bibliotecii. O să fie oriunde; va 
fi pretutindeni. 

Gândul ăsta îl osteni pe Sam, care închise ochii să nu mai 
vadă faţa de cârtiţă nebună, să nu mai vadă nimic. 

Poliţaiul Bibliotecii îl înşfacă şi-l scutură din nou. 

Da — ce? şuieră el. Da ce, băiete? 

Da, am înțeles, îi spune Sam fără să deschidă ochii. 

Polițistul Bibliotecii îşi retrage mâna. Bun, zice el. Fă bine şi 
nu uita. Când băieții şi fetele rele uită, le omor, 

Micul Pieton Alb Sam stă lipit de perete cu ochii închişi vreme 
îndelungată, aşteptând ca Poliţaiul Bibliotecii să înceapă din nou 
să-l pedepsească sau, pur şi simplu, să-l omoare. Ar vrea să 
plângă, dar nu mai are lacrimi. Vor trece ani buni până cândo 
să plângă din nou, indiferent de pricină. în cele din urmă 
deschide ochii şi constată că a rămas singur în bârlogul din 
tufişuri al Poliţistului Bibliotecii. Acesta a dispărut. N-a rămas 
decât Sam şi exemplarul din Săgeata neagră, deschisă larg, cu 
cotorul în jos. 

Polițistul Bibliotecii 265 

Sam începe să se târască de-a buşilea spre lumina zilei. 
Frunzele-i gâdilă faţa asudată, brăzdată de lacrimi, crengile-i 
zgârie spinarea şi-l lovesc peste fundul rănit, îşi ia cu el 
Săgeata neagră, dar n-o s-o ducă la Bibliotecă. N-o să se mai 
ducă niciodată la Bibliotecă, la nici o Bibliotecă, niciodată în 
viaţa lui: asta e promisiunea pe care şi-o face sieşi în timp ce se- 
ndepărtează de locul pedepsirii sale. îşi mai face o promisiune: 
nimeni n-o să afle vreodată despre acest lucru îngrozitor, pentru 
că el are de gând să uite că s-a întâmplat. Simte că poate să 
facă asta. O poate face dacă se străduieşte foarte, foarte mult şi 
are de gând să înceapă să se străduiască foarte, foarte mult 
chiar acum. 

Când ajunge la marginea tufişurilor, se uită în jur ca un mic 
animal hăituit. Vede copii care traversează peluza. Nu-1 vede pe 
Poliţaiul Bibliotecii, dar bineînţeles că nu contează, căci Poliţaiul 


Bibliotecii îl vede pe el. De azi înainte, Poliţaiul Bibliotecii va fi 
mereu aproape. 

în cele din urmă, peluza se goleşte. Un băieţel ciufulit, Micul 
Târâtor Alb Sam, iese pe furiş din tufişuri, cu frunze în păr şi cu 
ţărână pe faţă. Cămaşa scoasă din pantaloni flutură pe lângă el. 
Privirea din ochii mari şi holbaţi pare să nu mai fie complet 
sănătoasă. Cu paşi sfioşi, ajunge la treptele din beton, aruncă o 
privire temătoare şi îngrozită către enigmaticul motto latin 
inscripţionat deasupra uşii şi apoi lasă cartea jos, pe una dintre 
trepte, cu aceeaşi grijă şi groază cu care o fată orfană îşi lasă 
pruncul nebotezat în pragul cine ştie cărui străin. Apoi, Micul 
Pieton Alb Sam devine Micul Alergător Alb Sam: străba-te-n 
goană peluza, lasă în spate Filiala de pe Briggs Avenue a 
Bibliotecii Publice din St. Louis şi o rupe la fugă, dar nu contează 
cât de repede aleargă, pentru că nu poate fi mai rapid decât 
gustul acadelelor din lemn-dulce 
266 Stephen King 
roşu de pe limbă şi din gât, dulceag şi lipicios, şi oricât de repede 
ar fugi, bineînţeles că Lupul Bibliotecii aleargă cu el, Lupul 
Bibliotecii e chiar în spate, lângă umărul lui, acolo unde nu-l poate 
vedea, şi Lupul Bibliotecii îi şopteşte: Vino cu mine, băiete... ssunt 
polițissst, şi va rosti mereu şoapta aceea, o va rosti de-a lungul 
anilor, o va rosti în acele vise sumbre, de care Sam nu-ndrăzneşte 
să-şi amintească, iar Sam o să fugă mereu de vocea aceea, 
ţipând: Mi-am plătit-o? Mi-am plătit amenda? O, te rog, Doamne 
Dumnezeule, MI-AM PLĂTIT AMENDA? lar răspunsul care se aude e 
întotdeauna acelaşi: N-o să fie plătită niciodată, băiete; n-o să fie 
plătită niciodată. Niciodată. Nici... 

Capitolul 14 
BIBLIOTECA (III) 
1 

Ultimul contact cu pista din pământ bătătorit, pe care Stan o 
numea Aeroportul Proverbia, a fost hurducăit şi înspăimântător. 
Aparatul Navajo a coborât strecurân-du-se pe pipăite printre 
masele de aer mânios şi a aterizat cu o ultimă bufnitură 
dătătoare de emoţii. Când se-ntâmplă asta, Sam scoase un țipăt 
ascuțit, iar ochii i se deschiseră brusc. 

Naomi aşteptase răbdătoare o astfel de reacție. Se aplecă 
imediat, ignorând centura de siguranță care-i tăia 
Polițistul Bibliotecii 


267 

mijlocul, şi-şi puse braţele în jurul lui. Nu-i băgă în seamă 
braţele ridicate şi nici prima mişcare instinctivă de tragere 
înapoi, la fel cum nu luă în seamă nici prima răsuflare 
vijelioasă cu iz neplăcut. Liniştise o grămadă de beţivi 
cuprinşi de accese de delirium tremens, iar ceea ce se 
întâmpla acum nu era foarte diferit. îi simţea bătăile inimii în 
timp ce se lipea de el. Aveai impresia că ţopăie şi se zbate 
imediat sub cămaşă. 

— Linişteşte-te, Sam. Totul e în regulă — sunt doar 
eu aici, iar tu te-ai întors. A fost un vis. Ai revenit. 

Pentru o clipă, el continuă să caute să se retragă în scaun. 
Apoi se prăbuşi fără vlagă. Ridică mâinile şi o îmbrăţişa cu o 
crispare panicată. 

— Naomi, zise el cu o voce aspră, gâtuită. Naomi, oh, 
Naomi, o Dumnezeule, ce coşmar am avut, ce vis în 
grozitor! 

Stan îşi anunţase dinainte sosirea prin radio şi cineva 
venise şi aprinsese luminile de ghidaj. Acum, călăuziţi de ele, 
se îndreptau spre capătul pistei. Până la urmă, nu reuşiseră 
să întreacă ploaia; aceasta răpăia surd pe fuze-lajul 
avionului. în partea din faţă, Stan Soames scotea nişte urlete 
ce-ar fi vrut să reproducă, probabil, melodia „Camptown 
Races", 

— A fost un coşmar? întrebă Naomi, dându-se un pic înapoi ca 
să se poată uita în ochii înroşiţi ai lui Sam. 
— Da. Dar a fost totodată şi adevărat. Cât se poate de 
adevărat. 
— A fost Polițistul Bibliotecii, Sam? Polițistul tu? 
— Da, şopti el şi-şi ascunse faţa în părul ei. 
— Ştii cine este? Ştii cine e acum, Sam? 
4 Vechi cântecel comic compus şi publicat în 1850 de 


Stephen  rorster, supranumit şi „părintele muzicii 
americane". 
268 Stephen King 
După un lung, lung moment, Sam răspunse în şoaptă: 
— Da, ştiu. 
2 


Stan Soames se uită la faţa lui Sam, pe când acesta, însoţit 
de Naomi, cobora din avion, şi de îndată începu să-şi exprime 


căinţa: 
— Îmi pare rău c-a fost aşa de dur drumul. Chiar am crezut c-o 
să întrecem ploaia. Numai că ne-a bătut vântul în faţă... 
—  Las' c-o să-mi revin, zise Sam. De fapt, chiar arăta deja mai 
bine. 
— Da, confirmă Naomi. O să-şi revină. îţi mulţumim, Sam. îţi 
mulţumim tare mult. Şi Dave îţi mulţumeşte. 
— Păi, aţi obţinut acum ce-aveaţi nevoie? 
— Da, îl asigură Sam. Chiar c-am obţinut. 
— Hai să ocolim capătul pistei, le zise Stan. Dac-o luăm pe 
scurtătură, riscăm să intrăm pân' la mijloc în locul ăla mlăştinos. 
Haideţi în casă. Bem o cafea. Cred că mi-a mai rămas şi nişte 
plăcintă de mere. 

Sam se uită la ceas. Se făcuse şapte şi un sfert. 
— Va trebui s-o lăsăm pe altădată, Stan, zise el. Trebuie să 
ducem imediat în oraş cărţile astea. 
— Dar trebuie să intraţi măcar să vă uscați hainele. Pân- 
ajungeţi la maşină, o să vă ude pân' la piele. 

Naomi clătină din cap. 
— E foarte important. 
— Mda, zise Stan. După feţele pe care le-aveţi, aş zice că e. 
Doar să ţineţi minte că mi-aţi promis să-mi spuneţi povestea. 

Polițistul Bibliotecii 269 

—O să ţi-o spunem, zise Sam. Se uită la Naomi şi 
văzu în privirea ei reflectat gândul care-i trecea prin cap: 
Dac-o să mai trăim pân-atunci. 

3 

Sam conducea maşina, rezistând cu greu impulsului de a 
apăsa până la podea pedala de acceleraţie. îşi făcea griji din 
pricina lui Dave. Totuşi, să iasă de pe drum şi să răstoarne 
maşina lui Naomi în şanţ, nu era o modalitate foarte eficientă de 
a-şi arăta preocuparea, iar ploaia care-i întâmpinase la aterizare 
devenise între timp un potop mânat de un vânt înviorător. 
Ştergătoarele nu puteau să ţină pasul, nici la viteza maximă, iar 
farurile abia dacă băteau până la şase metri. Sam nu îndrăznea 
să meargă cu mai mult de patruzeci la oră. Se uită la ceas, apoi 
aruncă o privire către Naomi, care stătea cu punga de la librărie 
în poală. 
— Sper s-ajungem până la opt, zise el, dar nu ştiu. 
— Fă ce poţi, Sam. 


In faţă, apărură ameninţător nişte faruri şovăielnice ca 
luminile unui batiscaf scufundat sub apa oceanului. Sam încetini 
până sub douăzeci la oră şi trase spre stânga în momentul când 
un camion imens trecu huruind pe lângă ei — o matahală abia 
întrezărită în întunericul ploios. 

— Poți să vorbeşti despre el? Despre visul pe care l-ai avut? 
— Aş putea, dar n-am s-o fac, zise el. Nu acum. Nu e 
momentul potrivit. 

Naomi reflectă la spusele lui, apoi încuviinţă din cap. 

— In regulă. 

270 StephenKing 

—îţi spun doar atât — Dave avea dreptate când zi 
cea că hrana cea mai bună erau copiii şi a mai avut drep 
tate când a zis că frica era lucrul din care se hrănea şi tră 
ia ea. 

Ajunseseră la periferia oraşului. Câteva sute de metri mai 
încolo, ajunseră la prima intersecţie semaforizată. Prin parbrizul 
Datsunului, semnalul se vedea doar ca o pată verde-strălucitor 
care se bălăbănea în aer, deasupra lor. O pată corespunzătoare 
dansa pe pavajul neted şi ud al şoselei. 

— Trebuie să fac o oprire înainte s-ajungem la Bibliotecă, zise 
Sam. Piggly Wiggly e-n drumul nostru, nu? 

— Da, dar dacă vrem să ne-ntâlnim cu Dave în spatele 
Bibliotecii la opt, nu prea avem mult timp de irosit. Ne place sau 
nu, vremea asta nu ne lasă să mergem mai repede. 

— Ştiu... dar n-o să dureze mult. 

— Dece ai nevoie? 

— Nuss sigur, zise el, dar cred c-o să ştiu când o să-l văd. 

Ea se uită la el şi, pentru a doua oară, Sam se pomeni uimit de 
frumuseţea ei, fragilă şi atrăgătoare totodată, fiind incapabil să 
priceapă cum de n-o remarcase până-n acea zi. 

Ei bine, aţi fost prieteni o vreme, nu? Trebuie să fi văzut 
CEVA. 

Numai că nu văzuse. Fusese prieten cu ea pentru că era 
drăguță, prezentabilă, fără alte legături şi cam de vârsta lui. 
Fusese prieten cu ea pentru că celibatarii din oraşele, care de 
fapt nu-s decât nişte târguri supradezvolta-te, trebuiau să fie 
prieteni... asta dacă erau nişte celibatari interesaţi să-şi creeze 
un loc în comunitatea locală a oamenilor de afaceri. Dacă nu luai 
parte la astfel de n- 


Polițistul Bibliotecii 


271 
tualuri, oamenii... unii oameni... îşi puteau închipui că eşti 

(un polițisst) puţin cam ciudat. 

„Am fost puţin cam ciudat", îşi zise el. „Dacă mă gândesc 
mai bine, am fost ceva MAI MULT ciudat. Dar, indiferent cum 
am fost, cred că acum sunt puţin altfel. Şi o văd. Trebuie spus 
asta. O văD cu adevărat." 

Cât despre Naomi, ea era şocată de paloarea tensionată a 
feţei lui şi de aspectul încordat al ochilor şi al gurii sale. Arăta 
straniu... dar nu mai arăta îngrozit. Naomi îşi zise: „Arată ca 
un om căruia i s-a oferit şansa să se-ntoarcă din cel mai urât 
coşmar al său... având în mâini o armă puternică." 

Se gândi că era o faţă de care s-ar putea îndrăgosti, iar 
asta o nelinişti profund. 

— Oprirea asta... e importantă, nu-i aşa? 
— Da, aşa cred. 

După cinci minute se opreau în parcarea băcăniei Piggly 
Wiggly. Sam cobori de îndată şi o rupse la fugă prin ploaie 
către uşă. 

La jumătatea drumului, se opri. O cabină telefonică se afla 
într-o parte a parcării — fără doar şi poate, aceeaşi cabină 
din care Dave dăduse acel telefon la Biroul Şerifului din 
Junction City cu mulţi ani în urmă. Apelul dat din acea cabină 
telefonică n-o ucisese pe Ardelia... dar o gonise pentru o 
bună bucată de vreme. 

Sam intră în ea şi o lumină se aprinse. Nu era nimic de 
văzut; era doar o cabină telefonică cu numere şi graf-fiti 
mâzgălite pe pereţii din tablă. Cartea de telefon dispăruse, 
iar Sam îşi aminti că Dave spusese: Era o vreme când uneori, 
dacă aveai noroc, încă mai puteai să găseşti o carte de telefon 
într-o cabină telefonică. 


272 Stephen King 
Apoi se uită la podea şi văzu lucrul pe care-l căuta. Era un 
ambalaj. II luă de jos, îl netezi şi citi ce scria pe el în lumina 


slabă din cabină: Acadele Bull's Eye din lemn-dulce roşu. 
în spatele lui, Naomi apăsă nerăbdătoare pe claxonul 
Datsunului. Sam ieşi din cabină cu ambalajul în mână, îi făcu 
semn cu mâna şi alergă spre intrare prin ploaia torențială. 
4 


Vânzătorul de la Piggly Wiggly arăta ca un tânăr care fusese 


congelat prin metode criogenice în 1969 şi decongelat chiar 
săptămâna aceea. Ochii lui aveau roşeaţa şi aspectul acela uşor 
sticlos al unui fumător de haşiş înve-terat. Părul lung şi-l ţinea 
strâns cu o cureluşă din piele netăbăcită. Pe unul dintre 
degetele mici purta un inel de argint care avea forma semnului 
păcii. Sub tunica firmei Piggly Wiggly, se vedea o cămaşă largă 
cu un imprimeu floral extravagant. De guler, era prins un 
nasture pe care se putea citi: 
FAŢA MEA PLEACĂ ÎN 5 MINUTE FIŢI PE FAZĂ! 

Sam se îndoia că ăsta era un sentiment pe care managerul 
magazinului l-ar fi aprobat... dar era o noapte ploioasă, iar 
managerul nu se vedea pe nicăieri. Sam era singurul client al 
prăvăliei, iar vânzătorul îl cerceta cu un ochi nedumerit şi 
neimplicat în timp ce se ducea la raftul cu dulciuri ca să ia de- 
acolo acadelele Bull's Eye. Sam luă tot stocul — vreo douăzeci 
de pachete. 

Polițistul Bibliotecii 


273 

— Eşti sigur că ţi-ai luat destule, amice? îl întrebă vânzătorul 
când Sam se apropie de tejghea şi-şi puse acolo comoara. Cred 
că mai am prin magazie o cutie sau două. Ştiu cum e când te- 
apucă pofta să ronţăi ceva. 

— Cred că-mi ajung. Fă-mi calculul, te rog. Mă grăbesc. 

— Mda, e o lume tare grăbită, zise vânzătorul. Degetele lui 
răpăiră pe tastele casei de marcat NCR cu lentoa-rea visătoare a 
celui care e ameţit de droguri mai tot timpul. 

Pe tejghea, lângă un suport pentru cartoane de base-ball, 
era o bandă elastică, pe care Sam o luă întrebându-l pe tip: 

— Pot să iau ăsta? 

— Chiar te rog, amice — primeşte-1 ca pe-un cadou din partea 
mea, Prințul din Piggly Wiggly, către tine, Lordul Lemnului-Dulce, 
într-o seară ploioasă de luni. 

în momentul când Sam îşi punea la încheietura mâinii 
banda elastică (atârna ca o brățară largă), clădirea fu 
zgâlţâită de o pală de vânt îndeajuns de puternică încât să 
zăngăne ferestrele. Luminile din tavan pâlpâiră. 

— Hooo,  nenişorule, zise Prinţul din Piggly Wiggly 
uitându-se în sus. Asta nu era în prognoza meteo. Doar 
nişte averse, ziceau. Se uită din nou la casa de marcat. 
Cin'şpe dolari şi patru'ş'unu de cenți. 

Sam îi dădu o bancnotă de douăzeci de dolari cu un surâs 
sfios şi amar. 

M— Când eram eu mic, chestiile astea erau mult mai 
ieftine. 

— într-adevăr, inflaţia a umflat potu' ăl mare, admi 
se vânzătorul. Acesta se întorcea încet-încet în acea zonă 
mai fragilă a stratului de ozon în care se aflase la veni- 

274 


Stephen King 
rea lui Sam. Cred că-ţi plac tare mult drăciile alea, nene. Eu 
rămân la vechile şi vrednicele batoane Marş. 

— Să-mi placă? râse Sam în timp ce băga restul în bu 
zunar. Nu pot să le sufăr. Astea-s pentru altcineva. Râse 
din nou. Poţi să zici că-i un cadou. 

în clipa aceea, vânzătorul văzu ceva în ochii lui Sam, care-l 
făcu deodată să se dea iute la o parte de lângă el, gata să 
răstoarne un etalaj de tutun de mestecat Skoal Bandits. 

Sam îi aruncă vânzătorului o privire plină de curiozitate şi 
hotări să nu ceară şi-o sacoşă. îşi adună pachetele, le repartiza 
aleatoriu în buzunarele sacoului sport, pe care-l îmbrăcase cu o 
mie de ani în urmă, şi ieşi din magazin. La fiecare pas pe care-l 
făcea, celofanul foşnea cu promptitudine. 

5 

Naomi se aşezase la volan şi conduse restul drumului până la 
Bibliotecă. în timp ce ieşeau din parcarea magazinului, Sam luă 
cele două cărţi cumpărate de la PeU's şi, preţ de o clipă, se uită 
la ele cu regret. „Toată nebunia asta", îşi zise el. „Toată nebunia 
asta din pricina unei cărţi de poezii demodate şi a unui manual 
de self-help pentru oratorii lipsiţi de experienţă." Atât doar că nu 
despre asta era vorba. Niciodată nu fusese vorba despre cărţi. 

îşi scoase elasticul de la mână şi-l puse în jurul cărţilor. Apoi 
îşi scoase portmoneul, luă din el o bancnotă de cinci dolari, 
diminuând şi mai mult rezerva de numerar, şi o strecură pe sub 
elastic. 

— Aia pentru ce e? 

Polițistul Bibliotecii 


275 

— Amenda. Atât datorez pentru astea două şi pentru 
aia mai de demult — Săgeata neagra, de Robert Louis 
Stevenson. Cu asta, punem capăt poveştii. 

Puse cărţile pe consola dintre cele două scaune ergo- 
nomice şi scoase din buzunar un pachet de acadele. îl 
desfăcu şi mirosul acela de demult, dulceag, îi izbi dintr-o 
dată nările, cu forţa unei palme trase cu sete. Din nas păru 
să se ducă direct în cap, iar din cap se rostogoli în stomac, 
care imediat se contractă într-un ghem dur. Timp de o clipă 
îngrozitoare, se temu c-o să vomite în poală. După toate 
aparențele, unele lucruri nu se schimbă niciodată. 

Cu toate acestea, continuă să desfacă pacheţelele de 
acadele din lemn-dulce, alcătuind un mănunchi de fâşii 
mlădioase, cu o textură ceroasă. Naomi încetini căci lumina 
următorului semafor se făcuse roşie, apoi se opri, cu toate că 
Sam nu vedea nici o maşină mişcându-se în oricare dintre 
direcţii. Ploaia şi vântul se năpustiseră asupra micii maşini. 
Până la Bibliotecă, mai aveau de parcurs patru intersecţii. 

— Sam, ce mama naibii faci? 

Şi, întrucât nu prea ştia ce mama naibii face, el îi spuse: 

— Dacă frica este hrana Ardeliei, Naomi, trebuie să 
găsim celălalt lucru — acela care e opusul fricii. Pentru 
că, indiferent ce e, asta va fi otrava ei. Deci... ce crezi c-ar 
putea să fie acel lucru? 

— Păi, mă-ndoiesc că e lemnul-dulce roşu. 

El gesticula nerăbdător. 

— De ce eşti aşa de sigură? Se zice că poţi să omori 
vampirii — din ăia care sug sânge — cu crucea, dar o 
cruce nu înseamnă decât două bețe din lemn sau metal 
Prinse în unghi drept. Poate că o căpăţână de salată ar 
276 


Stephen King 
funcţiona la fel de bine... dacă ar fi întoarsă cu josul în sus. 

Semaforul îşi schimbă culoarea în verde. 

— Asta dac-ar fi o căpăţână de salată organizată, spuse Naomi 
pe un ton meditativ, continuând să conducă. 

— Exact! Sam ridică o jumătate de duzină de fâşii lungi şi 
roşii. Tot ce ştiu e că asta e ceea ce am. Poate că-i o chestie 
ridicolă. Probabil c-aşa e. Dar nu-mi pasă. Este un simbol al 
tuturor lucrurilor pe care Polițistul Bibliotecii mi le-a luat: iubirea, 
prietenia, sentimentul de apartenenţă. M-am simţit ca un 
outsider toată viața mea, Naomi, şi n-am ştiut niciodată de ce. 
Acum ştiu. Ăsta e încă un lucru pe care mi 1-a luat. înainte, îmi 
plăceau tare mult acadelele astea. Acum, abia dacă suport 
mirosul lor. Nu-i nimic, pot să mă împac cu chestia asta. Dar 
trebuie să ştiu cum s-o declanşez. 

Sam începu să ruleze în palme spiralele de lemn-dul-ce, 
transformându-le treptat într-un gogoloi lipicios. Crezuse că 
mirosul e cel mai rău lucru cu care lemnul-dul-ce l-ar putea 
pune la încercare, dar se înşelase. Textura era şi mai rea... iar 
vopseaua se lua pe palme şi pe degete, transformându-le într- 
un roşu închis sinistru. A continuat totuşi să frământe gogoloiul, 
oprindu-se doar ca să mai adauge câte-un pachet nou de 
acadele, la fiecare jumătate de minut. 

— Poate că mă străduiesc prea mult să caut, zise el. 
Poate că opusul fricii e ceva simplu, precum vitejia. Sau 
curajul, dacă vrei un cuvânt mai de soi. Asta să fie? Asta 
e tot? E cumva vitejia diferenţa dintre Naomi şi Sarah? 

Ea păru surprinsă. 

— Adică mă-ntrebi dacă faptul că m-am lăsat de băut 
a fost un act de vitejie? 

Polițistul Bibliotecii 


277 

— Nu ştiu ce te-ntreb, zise el, dar cred că, cel puţin, te afli într- 
o zonă potrivită. Nu trebuie să te întreb despre frică; știu ce e 
frica. Frica e o emoție care îngrădeşte şi împiedică schimbarea. 
Ai comis un act de vitejie atunci când te-ai lăsat de băut? 

— Nu m-am lăsat niciodată cu adevărat, zise ea. Nu aşa 
procedează alcoolicii. Ei nu pot să procedeze astfel. în schimb, 
te foloseşti din plin de tot felul de gânduri piezişe. Fiecare lucru 
la timpul lui, înrinde-te cât te ţine plapuma, trăieşte, dar lasă-i şi 
pe alţii să trăiască, şi altele asemenea. Dar miezul problemei e 
ăsta: renunţi să mai crezi că poţi să controlezi problema 
băuturii. Ideea aceea era un mit cu care te-ai amăgit singur şi 
ăsta e lucrul la care renunţi. Mitul. Acum, spune-mi, e ăsta un 
act de vitejie? 

— Bineînțeles. Dar în mod cert nu e vitejie de bârlog. 

—  Vitejie de bârlog, repetă ea şi râse. îmi place cum sună. Dar 
ai dreptate. Ce fac eu — ce facem noi — ca să ne ţinem departe 
de prima... nu e genul ăla de vitejie, în pofida unor filme precum 
The Lost Weekend, cred că ceea ce facem noi nu e deloc 
spectaculos. 

Sam îşi aminti de îngrozitoarea apatie care pusese stă- 
pânire pe el după ce fusese violat în tufişurile de pe lângă 
clădirea Filialei de pe Briggs Avenue a Bibliotecii Publice din 
St. Louis. Violat de un bărbat care-şi zicea poliţist. Şi asta 
fusese destul de nespectaculos. Doar un şiretlic perfid, asta 
fusese toată povestea — un şiretlic perfid, dement, cu care 
un individ cu grave probleme mintale păcălise un puşti. Sam 
se gândea că, dacă ar fi calculat scorul general, ar fi trebuit 
să se considere norocos; Polițistul Bibliotecii ar fi putut să-l 
omoare. 

In faţa lor, globurile albe şi rotunde care marcau Biblioteca 
Publică din Junction City licăreau în ploaie. Naomi spuse cu 
glas şovăielnic: 

278 


Stephen King 
— Cred că adevăratul opus al fricii ar putea fi sinceritatea. 
Sinceritatea şi credinţa. Cum ţi se pare asta? 
—  Sinceritate şi credinţă, zise el tăcut, încercând să simtă 
gustul cuvintelor. Strânse în mâna dreaptă gogoloiul lipicios de 
lemn-dulce roşu. Nu-i rău, cred. In tot cazul, trebuie să ne 
mulţumim cu ce-avem. Am ajuns. 

6 

Cifrele licăritoare verzi de pe ceasul de la bordul maşinii 
arătau 7:57. Până la urmă, ajunseseră înainte de opt. 

—  Poate-ar fi mai bine s-aşteptăm şi să ne asigurăm că toată 
lumea a plecat înainte să ne ducem în spate, zise ea. 
— Cred căeo idee foarte bună. 

Traseră maşina într-un spaţiu de parcare liber, situat vizavi de 
intrarea în Bibliotecă. Globurile licăreau cu delicateţe în ploaie. 
Foşnetul copacilor nu era la fel de delicat, pentru că vântul se 
înteţea întruna. Stejarii se foiau de parcă visau, şi toate visele 
lor erau urâte. 

La opt şi două minute, un microbuz care avea la fereastra din 
spate un motan Garfield împăiat şi un abţi-bild cu Mom's TAXI 
parcă vizavi de ei. Se auzi claxonul microbuzului, moment în 
care uşa Bibliotecii — care arăta mai puţin sumbră în lumina de- 
acum decât păruse la prima vizită făcută de Sam la Bibliotecă şi 
nu mai semăna cu gura din ţeasta unui uriaş robot din granit — 
se deschise de îndată. Trei copii, elevi în primii ani de liceu, 
după cum arătau, ieşiră şi coborâră grăbiţi treptele, în timp ce 
alergau pe aleea care ducea la microbuz, doi dintre ei îşi traseră 
hainele în sus ca să-şi protejeze capetele de ploaie. Uşa laterală 
a microbuzului se des- 

Polițistul Bibliotecii 2 79 
chise huruind pe şina de ghidaj, iar copiii se îngrămădiră 
înăuntru. Sam le auzi râsetele înăbuşite şi simţi o uşoară invidie. 
Se gândi la cât de bine trebuie să fie să ieşi râzând dintr-o 
bibliotecă. El nu avusese parte de experienţa asta, din pricina 
individului cu ochelari rotunzi şi negri. 

„Sinceritate", îşi zise el. „Sinceritate şi credinţă." Apoi se 
gândi din nou: „Amenda e plătită. Amenda e plătită, fir-ar să 
fie." Desfăcu ultimele două pachete de acadele şi începu să le 
frământe conţinutul în ghemotocul roşu lipicios, urât mirositor. 
In timp ce făcea asta, se uita la spatele microbuzului pentru 


copii. Vedea gazul alb de eşapament înălțându-se şi 
împrăştiindu-se în vânt. Deodată, începu să conştientizeze ce se 
pregătea să facă el acolo. 

— Odată, când eram în liceu, zise el, am privit cum o 
gaşcă de puşti i-au făcut o farsă unui alt băiat, pe care 
nu-l sufereau. In zilele alea, la privit mă pricepeam cel 
mai bine. Au luat o bucată de lut de modelaj de la Ate 
lierul de Artă şi l-au vârât în ţeava de eşapament a Pon- 
tiacului puştiului. Ştii ce s-a-ntâmplat? 

Ea îi aruncă o privire dubitativă. 

— Nu, ce? 

— Toba de eşapament s-a spart în două, zise el. Câte-o parte 
în fiecare latură a maşinii. Au zburat ca nişte schije. Vezi tu, toba 
era punctul slab. Cred că dacă gazele ar fi făcut cale-ntoarsă 
spre motor, ar fi putut să smulgă cilindrii din blocul motor. 

— Sam, ce tot spui acolo? 

— Speranţă, zise el. Vorbesc despre speranţă. Cred că 
sinceritatea şi credinţa vor trebui să vină ceva mai târziu. 

Microbuzul se îndepărtă de bordură, fasciculele farurilor 
intersectându-se cu liniile argintii ale ploii. 

280 StephenKing 

Cifrele verzi de pe ceasul de la bordul maşinii arătau 8:06 
când uşa din faţă a Bibliotecii se deschise din nou, lăsând să 
iasă din clădire un bărbat şi o femeie. Bărbatul, care-şi încheia 
stângaci  pardesiul, ţinând la subsuoară o umbrelă, era, 
inconfundabil, Richard Price; Sam îl recunoscu de îndată, deşi nu 
văzuse decât o singură fotografie a omului într-un ziar mai 
vechi. Fata era Cynthia Berrigan, asistenta de bibliotecar cu care 
vorbise sâmbătă seara. 

Price îi spuse ceva fetei. Lui Sam i se păru că fata râdea. 
Dintr-o dată îşi dădu seama că stătea drept'aţă în scaunul 
Datsunului lui Naomi, cu fiecare muşchi gata să plesnească de 
atâta încordare. încercă să-şi impună să se relaxeze, dar 
constată cu nu poate. 

„Acum, de ce nu mă surprinde chestia asta?" se gândi el. 

Price îşi ridică umbrela. La adăpostul ei, cei doi grăbiră pasul 
pe alee, domnişoara Berrigan legându-şi din mers pe cap un fel 
de batic din plastic. La capătul aleii se despărţiră, Price 
îndreptându-se spre un vechi Chevrolet Impala, mare cât o 
şalupă, iar domnişoara Berrigan către un Yugo parcat ceva mai 


încolo. Price execută o întoarcere de 180 de grade pe stradă 
(Naomi se lăsă în jos un pic, surprinsă, când farurile le luminară 
scurt timp maşina) şi claxona când trecu de Yugo. Cynthia 
Berrigan răspunse tot printr-un claxon, după care porni maşina 
în direcţie opusă. 

Acum rămăseseră doar ei, Biblioteca şi, probabil, Ardelia, 
aşteptându-i undeva, înăuntru. 

împreună cu vechiul prieten al lui Sam, Polițistul Bibliotecii. 

7 

Naomi conduse maşina cu viteză mică pe după cvartal, pe 
Wegman Street. Cam pe la jumătatea drumului, pe stânga, un 
indicator discret semnala o mică întrerupere a gardului. Pe 
indicator scria: 

REZERVAT LIVRĂRI BIBLIOTECĂ. 

Se pomeniră izbiţi de o pală de vânt îndeajuns de puternică 
încât să zgâlţâie Datsunul şi care făcu ploaia să mitralieze cu 
atâta forţă geamurile, încât ai fi zis că e o rafală de nisip. 
Undeva, prin apropiere, se auzi un zgomot de lemn crăpat, 
semn că ori o creangă mare, ori un arbore mic, cedase. Un 
bufnet final anunţă căderea în stradă a obiectului cu pricina. 

— Dumnezeule! zise Naomi cu o voce firavă şi chinuită. Nu-mi 
place asta! 

— Nici eu nu mă-nnebunesc, admise Sam, dar abia dac-o 
auzise. Se gândea la cum arătase lutul ăla de modelaj. Cum 
arătase umflătura aia la capătul ţevii de eşapament a maşinii 
puştiului. Arătase ca o pustulă. 

Naomi coti în dreptul indicatorului. Parcurseră o alee scurtă 
până la o mică arie pavată destinată operaţiunilor de 
încărcare/descărcare. Deasupra micului pătrat pavat, atârna o 
singură lampă cu vapori de sodiu. Răspândea o lumină oranj 
puternică, pătrunzătoare, iar crengile în mişcare ale stejarilor, 
care împrejmuiau zona pavată, aruncau umbre care dansau 
nebuneşte în acea lumină. Pentru o clipă, două dintre acele 
umbre părură să se unească la baza platformei, alcătuind o 
formă aproape 
282 


Stephen King 
umană: arăta ca şi cum cineva ar fi aşteptat acolo, jos, iar acum 
ieşea târâş în întâmpinarea lor. 

„In doar o secundă sau două", îşi zise Sam, „lumina portocalie 
a lămpii o să se reflecte în ochelarii lui — ochelarii lui mici, negri 
şi rotunzi — iar el o să se uite prin parbriz la mine. Nu la Naomi, 
ci doar la mine. O să se uite la mine şi-o să spună: Ssa/ut, 
băiete; te-am aşteptat. Toți anii ăşştia, te-am aşşteptat. Acum, 
vino cu mine. Vino cu mine, pentru că ssunt polițisst. " 

Se auzi un nou trosnet asurzitor, şi o creangă de copac căzu 
pe asfalt, la nici un metru de portbagajul maşinii, aruncând în 
toate direcţiile bucăţi de scoarță şi aşchii putrede de lemn. Dacă 
ar fi căzut pe acoperişul Datsunului, l-ar fi stâlcit ca pe o 
conservă de bulion. 


Naomi ţipă. 
Vântul, care continua să se înteţească, îi răspunse tot printr- 
un țipăt. 


Sam întinse mâna spre ea, vrând să o cuprindă cu braţul ca s- 
o liniştească, moment în care uşa din spatele rampei de 
încărcare se întredeschise şi Dave Duncan păşi în interval. Se 
ţinea straşnic de uşă ca să împiedice vântul să i-o smulgă din 
strânsoare. Lui Sam, faţa bătrânului i se părea exagerat de 
palidă şi aproape grotesc de înspăimântată. Cu mâna liberă, 
acesta le făcea semne disperate de chemare. 
— Naomi, uite-l pe Dave. 
—  Unde?... A, da, îl văd. Ochii ei se măriră. Dumnezeule, arată 
groaznic! 

începu să deschidă portiera. Vântul suflă cu putere, i-o smulse 
din mână şi formă în maşină o mică tornadă, ridicând 
ambalajele de acadele şi învolburându-le în cercuri năuce. 
Polițistul Bibliotecii 


283 

Naomi reuşi să-şi lase mâna jos, la timp ca să nu fie lovită 
— şi probabil rănită — de reculul portierei. Apoi se dădu jos 
din maşină, furtuna răvăşindu-i într-o clipită părul, udându-i 
totodată fusta şi lipindu-i-o de coapse. 

Sam deschise cu greutate portiera din dreptul lui — pentru 
el, vântul sufla potrivnic — şi reuşi să se dea jos. Avu vreme 
să se întrebe de unde naiba apăruse furtuna aia; Prinţul de 
Piggly Wiggly spusese că nu se progno-zase o răbufnire de 
vânt şi ploaie atât de spectaculoasă. Doar nişte averse, 
zisese acesta. 

Ardelia. Poate că furtuna fusese provocată de Ardelia. 

Ca pentru a-i confirma supoziţia, vocea lui Dave se făcu 
auzită într-un moment trecător de acalmie. 

— Mai repede! îi simt peste tot nenorocitul ăla de parfum! 

Lui Sam, ideea că mirosul parfumului acelei femei i-ar 
putea cumva precede materializarea, i se păru înfiorătoare 
într-o manieră obscură. 

Urcase jumătate din treptele spre rampă când îşi dădu 
seama că, deşi mai avea la el gogoloiul de acadele din lemn- 
dulce cu consistenţă de muci, uitase cărţile în maşină. Se 
întoarse, se luptă cu portiera şi le luă. în timp ce făcea asta, 
calitatea luminii se modifică, trecând de la portocaliul 
strălucitor şi pătrunzător la alb. Sam observă schimbarea pe 
pielea mâinilor şi, preţ de o clipă, ochii parcă-i îngheţară în 
orbite. Se îndepărtă grăbit de maşină, cu cărţile în mână, şi 
se întoarse spre clădire. 

Lampa portocalie cu arc şi vapori de sodiu dispăruse. 
Fusese înlocuită cu o lampă cu vapori de mercur, din cele 
folosite pe vremuri la iluminatul stradal. Arborii care dansau 
şi gemeau în jurul rampei de încărcare în bătaia vântului 
erau mai groşi acum; predominau ulmii impunători, ceva mai 
înalţi decât stejarii. Forma rampei 
284 


Stephen King 

de încărcare se schimbase, iar acum ramuri încâlcite de iederă 
se căţărau pe zidul din spate al Bibliotecii — un zid care, cu doar 
o clipă mai devreme, fusese gol. 

„Bine aţi venit în 1960", îşi zise Sam. „Bine aţi venit la ediţia 
Ardeliei Lortz a Bibliotecii Publice din Junction City." 

Naomi se urcase pe platformă şi îi spunea ceva lui Dave. 
Dave îi răspunse, după care se uită în spate, peste umăr. Trupul 
i se cutremură. în aceeaşi clipă, Naomi ţipă. Sam alergă spre 
treptele rampei, poalele sacoului fluturând în urma lui. In timp 
ce urca treptele, văzu cum o mână albă ieşi plutind din întuneric 
şi se aşeză pe umărul lui Dave. îl trase înapoi în Bibliotecă. 

—Apucă uşa! ţipă Sam. Naomi, apucă uşa! N-o lăsa 
să se închidă! 

Vântul le veni în ajutor: deschise uşa larg, lovind-o pe Naomi 
în umăr şi împingând-o înapoi. Sam ajunse la timp ca s-o prindă 
în cursa de revenire. 

Naomi întoarse spre el nişte ochi negri şi îngroziţi. 

— Era individul care a venit la tine acasă, Sam. Băr 
batul înalt cu ochi argintii. L-am văzut. El l-a înşfăcat pe 
Dave! 

Nu mai era timp să se gândească la asta. 

— Haide! 

O cuprinse pe Naomi de mijloc şi o conduse înainte, în 
Bibliotecă. In spatele lor, vântul scăzu în intensitate şi uşa se 
închise cu un bufnet. 

8 

Se aflau în sala de catalogare a cărţilor, care era întunecoasă, 
fără să fie complet beznă. Pe biroul bibliotecarului se afla o mică 
veioză, cu abajur roşu, cu ciucuri. 

Polițistul Bibliotecii 


285 

Dincolo de această zonă, care era înţesată de cutii şi am- 
balaje (acestea din urmă constând, după cum remarcă Sam, 
din ziare mototolite; era anul 1960 şi încă nu fuseseră 
inventate ambalajele din polietilenă cu bule de aer), 
începeau rafturile. Pe unul dintre culoare, mărginit pe ambele 
laturi cu cărţi, stătea Polițistul Bibliotecii. îl prinsese pe Dave 
Duncan într-o strânsoare semi-nelson şi îl ţinea cu o uşurinţă 
aproape absentă la câţiva centimetri de podea. 

Se uită la Sam şi la Naomi. Ochii lui argintii scânteia-ră şi, 
pe faţa-i albă, înflori un rânjet ca o semilună. Arăta ca o lună 
din crom. 

— Nici un pass în pluss, zise el, dacă nu vreţi ssă-i 
frâng gâtul ca la pui. O ssă-1 auziţi cum plessneşte. 

Sam se gândi la asta, dar numai pentru o clipă. Simţea 
mirosul de levănţică, dens şi greţos. Afară, vântul bubuia şi 
se văita. Umbra Poliţistului Bibliotecii dansa pe perete, slabă 
ca o schelă. „N-a avut umbră pân-acum", îşi dădu seama 
Sam. „Ce-o fi însemnând asta?" 

Poate că-nsemna că Polițistul Bibliotecii era mai real acum, 
mai aici... pentru că Ardelia, Polițistul Bibliotecii şi omul în 
negru din automobilul vechi erau, de fapt, aceeaşi persoană. 
Exista unul singur, iar aceştia nu erau decât chipurile pe care 
le purta, punându-le pe faţă şi scoţându-le cu uşurinţa unui 
copil care încearcă mai multe măşti de Halloween. 

— Adică, vrei să cred c-o să-l laşi în viaţă dacă nu ne 
apropiem de tine? întrebă el. Aiurea! 

începu să se apropie de Polițistul Bibliotecii. 

O expresie care arăta straniu pe faţa bărbatului înalt apăru 
acum. Era surprinderea. Făcu un pas înapoi. Tren-ciul lui fâlfâi 
pe lângă gambe şi se prinse de volumele in folio, care 
formau pereţii culoarului îngust în care se afla. 

286 


Stephen King 

— Te previn! 

Ei, mă previi şi să fii blestemat, zise Sam. Tu nu ai nimic de 
împărţit cu el. Tu ai de reglat nişte conturi cu mine, nu? în regulă 
— hai să le reglăm. 

—  Bibliotecara are de reglat nişşte conturi cu bătrânul ăssta! 
spuse Polițistul şi făcu încă un pas înapoi. 

Ceva ciudat se întâmpla cu faţa lui şi Sam avu nevoie de un 
moment ca să vadă despre ce era vorba. Lumina argintie din 
ochii Poliţistului pălea. 

— Atunci, las-o să şi le regleze, zise Sam. Eu cu tine 
am ce am, băiete, şi e o socoteală veche de treizeci de ani. 

Trecu dincolo de conul de lumină aruncat de veioza de birou. 
— In regulă! se răsti Poliţaiul Bibliotecii. Se întoarse pe 
jumătate şi-l împinse pe Dave Duncan cât colo, pe culoar. Dave 
zbură ca un sac cu rufe murdare, lăsând să-i scape doar un 
cârâit de spaimă şi surprindere. încercă să ridice un braţ pe 
când se apropia de perete, dar nu fu decât un reflex confuz, 
lipsit de convingere. Se ciocni de extinctorul prins în apropierea 
scării, iar Sam auzi scrâşnetul surd al oaselor rupte. Dave căzu, 
iar extinctorul greu se desprinse şi căzu peste el. 

— Davelţipă Naomi şi alergă spre el. 
— Naomi, nu! 

Dar ea nu-i dădu nici o atenție. Rânjetul Poliţistului Bibliotecii 
îşi făcu din nou apariţia; o înşfacă pe Naomi de braţ când 
încerca să treacă de el şi-o trase aproape. Faţa lui cobori şi, 
pentru o clipă, rămase ascunsă de părul castaniu de la ceafa 
femeii. Omul scoase o tuse stranie, înfundată, spre pielea ei, 
după care începu s-o sărute — sau cel puţin aşa lăsa impresia. 
Mâna lui lungă şi albă se înfipse în braţul ei. Naomi ţipă din nou, 
apoi păru să se-nmoaie în strânsoarea lui. 

Polițistul Bibliotecii 


> 
| 


287 

între timp, Sam ajunsese la intrarea dintre rafturi. înşfacă 
prima carte pe care mâna lui o atinse, o luă din raft, trase 
braţul în spate şi o aruncă. Cartea se rostogoli în aer, cu 
copertele şi paginile desfăcute, şi-l lovi pe Polițistul 
Bibliotecii în cap, într-o parte. Acesta scoase un țipăt de furie 
şi surprindere, şi se uită în sus. Naomi se smulse din 
strânsoarea lui şi se clătină într-o parte, într-unui dintre 
rafturile înalte, fluturând braţele ca să-şi păstreze echilibrul. 
Raftul se balansa în spate în timp ce ea revenea la verticală 
şi apoi căzu cu un bubuit răsunător. Cărţile zburară de pe 
rafturile pe care ar fi putut să rămână nederanjate ani de-a 
rândul şi loviră podeaua într-o rafală de plesnituri care 
sunară ciudat, ca un ropot de aplauze. 

Naomi nu băgă în seamă nici asta. Se duse la Dave şi căzu 
în genunchi lângă el, strigându-i numele iarăşi şi iarăşi. 
Polițistul Bibliotecii se întoarse în acea direcţie. 

— Tu nu ai nimic de împărţit nici cu ea, zise Sam. 

Polițistul Bibliotecii se întoarse din nou către el. Ochii 
lui argintii fuseseră înlocuiţi de nişte ochelari mici şi negri, 
care dădeau feţei sale o înfăţişare de orb, ca de cârtită. 

— Trebuia ssă te fi omorât de prima dată, zise el şi în 
cepu să se apropie de Sam. Mersul îi era însoţit de un 
hârşâit bizar. Sam se uită în jos şi văzu că tivul trendu 
lui cu care era îmbrăcat Polițistul mătura acum podea 
ua. Acesta scădea în înălţime. 

E— Amenda e plătită, zise Sam pe un ton calm. Polițistul 
Bibliotecii se opri. Sam ridică cele două cărţi cu bancnota de 
cinci dolari prinsă sub elastic. Amenda e Plătită, iar cărţile 
sunt returnate. Totul s-a terminat, nenorocita... sau 
ticălosule... sau ce-oi fi. 

2 88 StephenKing 


Afară, vântul se înteţise şi se auzea ca un vaiet lung, 
cavernos, care trecea pe sub streaşină ca o bucată de geam. 
Limba Poliţistului Bibliotecii se strecură afară şi-şi linse buzele. 
Era foarte roşie şi foarte ascuţită. Pe obraji şi pe frunte începură 
să-i apară nişte pete. O peliculă unsuroasă de sudoare se 


aşternu pe pielea sa. 
lar mirosul de levănţică era mult mai puternic. 


— Nu-i adevărat! ţipă Polițistul Bibliotecii. Wu-; adevărat! Alea 


nu ssunt cărţile pe care le-ai împrumutat! Şştiu! Nenorocitul ăla 
beţiv a luat cărţile pe care le-ai împrumutat! Alea au fosst... 

— „distruse, termină Sam fraza. începu din nou să păşească, 
apropiindu-se de Polițistul Bibliotecii, cu fiecare pas mirosul de 
levănţică înteţindu-se. Inima îi bătea nebunește în piept. Ştiu şi 
a cui a fost ideea. Dar astea sunt înlocuiri perfect acceptabile. 
la-le. Vocea lui se ridică până la tonalitatea unui strigăt sever. 
la-le, lua-te-ar naiba. 

întinse cărţile, iar Polițistul Bibliotecii, cu o privire confuză şi 
temătoare, întinse mâna după ele. 

— Nu, nu aşa, spuse Sam, ridicând cărţile deasupra 
mâinii albe, pregătite să apuce. Aşa! 

Lăsă cărţile în jos în faţa Poliţistului — le lăsă cu putere. Nu-şi 
amintea să mai fi simţit în viaţa lui o asemenea satisfacţie 
sublimă precum cea simțită în clipa când Cele mai îndrăgite 
poeme ale poporului american şi Prietenul oratorului loviră şi 
rupseră nasul Poliţistului. Ochelarii rotunzi şi negri îi zburară de 
pe faţă şi căzură pe podea. Sub ei rămaseră nişte găvane negre 
având pe fund un strat de fluid albicios. Din acea materie 
mâloasă se ridicau firişoare subţiri, iar Sam se gândi la povestea 
lui Dave — arătau de parcă începea să-i crească o piele proprie, 
spusese acesta. 

Polițistul Bibliotecii 


289 

Polițistul Bibliotecii ţipă. 

— Nu poti! ţipă el. Nu poti să-mi faci rău. Ţi-e frică de mine! Și- 
apoi, ţi-a plăcut. ŢI-A PLĂCUT! SCÂRBOŞENIE DE COPIL, ŢI-A PLĂCUT! 

— Nici vorbă, replică Sam. Dimpotrivă, mi-a fost sil. Acum, ia 
cărţile astea. la-le şi pleacă de-aci. Pentru că amenda e plătită. 

Trânti cărţile în pieptul Poliţistului Bibliotecii. Şi, în timp ce 
mâinile acestuia le apucau, Sam ridică iute un genunchi 
drept în vintrele individului. 

—Asta e pentru toţi ceilalţi copii, zise el. Cei pe care 
tu i-ai futut şi cei pe care ea i-a mâncat. 

Creatura se vaită de durere. Mâinile sale scăpară cărţile în 
momentul în care individul se aplecă să se ţină de boaşe. 
Părul negru şi unsuros îi căzu pe faţă, ascunzân-du-i, din 
fericire, orbitele alea goale, înţesate de firişoare. 

„Bine'nţeles că sunt goale", avu Sam timp să se gân- 
dească. „N-am văzut niciodată ochii din spatele ochelarilor 
pe care-i purta în acea zi... aşa că nici EA n-a putut să-i 
vadă." 

— Asta nu achită amenda ta, spuse Sam, dar e un pas 
în direcţia corectă, nu? 

Trenciul Poliţistului Bibliotecii începu să tremure şi să se 
unduiască, de parcă dedesubt începuse o transformare 
inimaginabilă. lar când acesta... creatura... ridică privirea, 
Sam văzu ceva care îl făcu să se dea înapoi un pas, de 
oroare şi repulsie. 

Bărbatul, care apăruse pe jumătate din afişul lui Dave ŞI 
pe jumătate din mintea lui Sam, devenise un pitic diform. 
Apoi piticania devenea altceva, o înfiorătoare creatură 
hermafrodită. O furtună sexuală avea loc pe faţa sa Şi pe sub 
trenciul care se umfla şi palpita. Jumătate din păr rămăsese 
negru, dar cealaltă jumătate era blond-ce- 

290 


Stephen King 

nuşiu. O orbită era încă goală, în vreme ce din cealaltă orbită 
ura scânteia dintr-un ochi de un albastru sălbatic. 

— Te vreau, şuieră creatura pitică. Te vreau şi-o să te am. 

— Să vedem care pe care, Ardelia, răspunse Sam. Hai să ne 
înfr... 

întinse mâna către arătarea din faţa lui, dar ţipă şi şi-o retrase 
repede în clipa în care se afundă în trenci. Căci nu era 
nicidecum o haină, ci un fel înfiorător de piele lăsată, şi era ca şi 
cum ai fi încercat să strângi în palmă o masă de pliculeţe de 
ceai proaspăt folosite. 

Creatura urcă rapid pe cantul raftului de cărţi prăbuşit şi se 
repezi în umbrele din cealaltă parte. Mirosul de levănţică deveni 
dintr-o dată mult mai puternic. 

Din negură se înălţă un râs brutal. 

Un râs de femeie. 

— Prea târziu, Sam, zise ea. E deja prea târziu. Fapta 
a fost săvârşită. 

„Ardelia s-a întors", îşi zise Sam şi, de afară, se auzi zgomotul 
cutremurător al unei prăbuşiri. Clădirea se zdruncină în 
momentul în care un copac căzu peste ea, iar lumina se stinse. 

9 

Rămaseră în întuneric deplin doar o secundă, dar intervalul 
păru mult mai lung. Ardelia râse din nou, iar de data asta râsul 
ei se auzi straniu, ca un vuiet, ca un râset transmis prin 
megafon. 

Deodată, un singur bec de urgenţă se aprinse sus pe tavan, 
aruncând un con firav de lumină peste zona cu rafturi, 
împrăştiind umbre peste tot ca pe nişte mănunchiuri încâlcite 
de fire negre. Sam auzi bateria becului 
Polițistul Bibliotecii 


291 

bâzâind zgomotos. îşi croi drum către locul unde Naomi 
continua să stea îngenuncheată lângă Dave, de două ori fiind 
gata să cadă, când tălpile-i alunecară pe grămezile de cărţi 
picate din rafturile răsturnate. 

Naomi ridică privirea spre el. Avea faţa albă, şocată, şi 
brăzdată de lacrimi. 

— Sam, cred că moare. 

Sam îngenunche lângă Dave. Ochii bătrânului erau închişi, 
iar el respira cu suspine şuierătoare, ce se succedau aproape 
aleatoriu. Firicele de sânge se prelingeau din ambele nări şi 
dintr-o ureche. Chiar deasupra sprân-cenei drepte se vedea o 
adâncitură produsă de un obiect contondent. Doar cât se uită 
la ea şi lui Sam i se strânse stomacul. Unul dintre pomeţii lui 
Dave era fără doar şi poate zdrobit, iar mânerul extinctorului 
era imprimat pe acea parte a feţei sale în dâre viu colorate 
de sânge şi vâ-nătăi. Arăta ca un tatuaj. 

— Trebuie să-l ducem la spital, Sam! 

— Crezi c-o să ne lase să ieşim de-aici, acum? întrebă el şi, ca 
un răspuns, o carte uriaşă — volumul dedicat literei T din Oxford 
English Dictionary — veni în zbor către ei de undeva, de dincolo 
de cercul aproximativ de lumină aruncat de lampa de urgenţă 
din tavan. Sam o trase pe Naomi înapoi şi amândoi se 
rostogoliră pe culoarul plin de praf. Peste trei kilograme de 
tabasco, tapet, trupă şi trepan trecură vâjâind exact prin locul în 
care capul lui Naomi se aflase doar cu o clipă în urmă, lovi 
peretele şi se prăbuşiră pe podea într-o grămadă dezordonată. 

Din ungherele umbroase se auzi un râset strident. Sam se 
ridică în genunchi, la timp ca să vadă o siluetă cocoşată 
furişându-se în josul culoarului, dincolo de raf-“i căzut la 
podea. „Continuă să se transforme", îşi zise 


292 StephenKing 
Sam. „în ce, numai Dumnezeu ştie." Coti brusc la stânga şi 
dispăru. 


—  Prinde-o, Sam, spuse Naomi cu glas răguşit şi lu-ându-1 de 
mână. Prinde-o, te rog, prinde-o! 
— O să-ncerc, zise el. 
Păşi peste picioarele desfăcute ale lui Dave şi intră în umbrele 
adânci de dincolo de raftul răsturnat. 
10 


Mirosul îl scotea din minţi — mirosul de levănţica amestecat 
cu aroma prăfoasă a cărţilor din toţi aceşti ultimi ani. Mirosul 
acela, combinat cu şuieratul de mărfar al vântului de afară, îl 
făceau să se simtă asemenea Călătorului în Timp al lui H.G. 
Wells... iar Biblioteca însăşi, care-1 înconjura din toate părţile, 
era pentru el o maşină a timpului. 

Păşi încet de-a lungul culoarului, frământând în palma stângă 
gogoloiul roşu din acadele de lemn-dulce. Cărţile îl înconjurau, 
părând să-l privească încruntate. Ele se ridicau până la o 
înălţime dublă faţă de înălţimea lui. Putea să audă clicăitul şi 
scârţâitul pantofilor pe linoleumul vechi. 

— Unde eşti? strigă el. Dacă mă vrei, Ardelia, de ce 
nu vii să mă iei? Sunt aici! 

Nici un răspuns. Dar va trebui să apară curând, nu? Dacă 
Dave avea dreptate, cu ea se petrecea o schimbare şi nu avea 
prea mult timp la dispoziţie. 

„Miezul nopţii", gândi el. „Polițistul Bibliotecii mi-a dat răgaz 
până la miezul nopţii, aşa că poate atât are ea la dispoziţie. 
Numai că până atunci mai sunt trei ore ş> jumătate... Dave nu 
mai poate aştepta atât de mult." 

Polițistul Bibliotecii 


293 

Apoi, în minte îi apăru un alt gând, şi mai puţin plăcut: 
dacă, în timp ce el se mocăia pe-aci, prin culoarele astea 
întunecoase, Ardelia se ducea pe ocolite la Naomi şi Dave? 

Ajunse la capătul culoarului, ascultă, nu auzi nimic, şi trecu 
la următorul. Era pustiu. Auzi un sunet slab, ca o şoaptă, de 
undeva de deasupra şi ridică privirea la timp ca să vadă o 
duzină de cărţi grele alunecând de pe unul dintre rafturile de 
sus. Se aruncă urlând înapoi, în timp ce cărţile căzură, 
lovindu-i coapsele, şi auzi râsul descreierat al Ardeliei din 
cealaltă parte a raftului. 

Şi-o imagina stând acolo, agăţată de rafturi ca un păianjen 
umflat de otravă, iar corpul lui păru să acţioneze înainte ca 
propriul său creier să poată gândi. Se răsuci pe călcâie 
asemenea unui soldat beat, care încearcă să execute o 
întoarcere la stânga, şi se aruncă cu spatele în raft. Râsul se 
preschimbă într-un țipăt de frică şi surprindere în clipa în 
care raftul se clătină sub apăsarea lui Sam. Auzi un bufnet 
puternic când creatura sări de pe locul unde stătea cocoţată. 
O secundă mai târziu raftul se răsturnă. 

Ceea ce se întâmplă în continuare a fost ceva pe care Sam 
nu-l prevăzuse: raftul pe care-l împinsese se răsturnă peste 
culoar, aruncându-şi cărţile într-o cascadă, şi se lovi de 
următorul. Al doilea se prăbuşi peste al treilea, al treilea 
peste al patrulea şi continuară să cadă ca nişte piese de 
domino, în toată acea zonă imensă şi umbroasă de 
depozitare, trosnind şi bubuind şi împrăştiind cărţi de tot 
felul, de la operele lui Marryat? la ediţia completă a 
Poveştilor Fraților Grimtn. O auzi pe Ardelia ţipând din nou şi 
apoi Sam se repezi la raftul înclinat pe care 

“ Frederick  Marryat (1792-1848), romancier englez, 
contemporan cu Charles Dickens. 

294 StephenKing 


tocmai îl împinsese. Se caţără pe el ca pe o scară, dând lao 
parte cărţile cu piciorul în căutarea unor puncte de sprijin, 


săltându-se în sus cu o mână. 


Se aruncă în cealaltă parte şi văzu o creatură albă, diformă, 
încercând să iasă de sub o grămadă dezordonată de atlase şi 
volume de călătorie. Avea părul blond şi ochii albaştri, dar orice 
asemănare cu o fiinţă omenească înceta aici. Iluziile pe care le 


crease dispăruseră. Era o creatură grasă, nudă, cu braţe şi 
picioare care păreau să se termine cu nişte gheare articulate. Un 
sac de piele îi atârna sub gât ca o guşă dezumflată. Fibre albe 
subţiri se învolburau pe tot trupul ei. Făptura avea ceva oribil, ca 
de insectă, iar Sam începu deodată să ţipe în sinea lui — nişte 
ţipete tăcute, atavice, ce păreau să radieze de-a lungul oaselor 
sale. Asta e. Doamne-ajută, asta e. Simţi o repulsie, dar dintr-o dată 
teroarea lui dispăru; acum, că putea efectiv să vadă creatura, nu 
mai era aşa de rău. 

Apoi, creatura începu din nou să se modifice, iar senzaţia de 
uşurare a lui Sam se domoli. Nu avea o faţă, propriu-zis, dar sub 
ochii albaştri bulbucaţi începu să iasă în afară o formă ca de 
cornet, împingându-se în pielea feţei îngrozitoare ca o trompă de 
elefant butucănoasă. Ochii se întinseră şi se deplasară spre 
laterale, devenind mai întâi ca de chinezi, apoi ca de insectă. 
Sam o auzea adulmecând în timp ce se întindea spre el. 

Era acoperită cu firişoare unduitoare şi prăfuite. 

O parte din el voia să se retragă — ţipa către el să se dea 
înapoi — dar cea mai mare parte a lui voia să rămână pe poziţie. 
Şi, în clipa în care acea proboscidă cărnoasă îl atinse, Sam îi simţi 
puterea profundă. O senzaţie de letargie îl invada, o senzaţie 
care-i sugera că ar fi fost mai bine dacă stătea nemişcat şi lăsa 
lucrurile în voia lor. Vântul devenise un vuiet îndepărtat, ca din 
vis. într-un 

Polifistul Bibliotecii 295 
fel, era liniştitor, aşa cum, în fragedă pruncie, i se păruse 
liniştitor sunetul aspiratorului de praf. 

— Sam? strigă Naomi, dar vocea ei era îndepărtată, lipsită de 
importanţă. Sam, eşti bine? 

Crezuse că o iubeşte? Asta era caraghios. De-a dreptul ridicol, 
dacă te gândeai mai bine... dacă ajungeai la esenţa problemei, 
asta era mult mai bine. 

Această creatură avea... poveşti de spus. 

Poveşti foarte interesante. 

întregul trup de plastic al creaturii albe se întindea acum spre 
proboscidă; se alimenta pe sine întru sine, iar proboscidă se 
alungea. Creatura deveni un obiect tubu-lar unic, restul trupului 
său atârnând la fel de inutil şi de uitat precum atârnase înainte 
sacul de sub gât. Toată vitalitatea ei fusese investită în pâlnia de 
carne, conducta prin care avea să-i absoarbă lui Sam vitalitatea 


şi esenţa. 

Şi era o senzaţie plăcută. 

Proboscidă alunecă cu blândeţe în susul picioarelor lui Sam, 
apăsă scurt pe vintre, după care se ridică mai sus, mângâindu-i 
pântecele. 

Sam căzu în genunchi ca să-i înlesnească accesul la faţă. 
Simti cum ochii îl ustură pentru puţin timp şi într-un mod plăcut, 
în momentul în care un fluid — nu lacrimi, era ceva mai vâscos 
decât lacrimile — începu să se prelingă afară din ei. 

Trompa se fixă pe ochii lui; putu să vadă o petală roz de carne 
deschizându-se şi închizându-se înfometată acolo, înăuntru. De 
fiecare dată când se oprea, dezvăluia un întuneric şi mai 
profund dincolo de ea. Apoi se strânse, formând o gaură în 
petală, un tub în interiorul tubului, Şi alunecă cu o lentoare 
senzuală peste buzele şi obrajii săi, spre revărsarea aceea 
lipicioasă. Nişte ochi diformi, de culoare albastru-închis, se uitau 
la el înfometați. 

296 StephenKing 

Dar amenda fusese plătită. 

Adunându-şi ultimii stropi de energie, Sam îşi strânse palma 
dreaptă pe proboscidă. Era fierbinte şi vătămătoare. Firişoarele 
de carne care-o acopereau îl înţepau în palmă. 

Se contractă şi încercă să se retragă. Pentru o clipă, Sam 
aproape că o pierdu, dar apoi îşi strânse mâna într-un pumn, 
înfigându-şi unghiile în carnea creaturii. 

— vitel strigă el. Uite, am ceva pentru tine, japit! Ti l-am 
adus tocmai din St. Louis! 

Cu o mişcare amplă a mâinii stângi, propti gogoloiul lipicios 
de acadele din lemn-dulce în capătul probosci-dei, astupându-l, 
aşa cum, demult, copiii din acea parcare astupaseră ţeava de 
eşapament a Pontiacului lui Tommy Reed. Arătarea încercă să 
tipe, dar nu reuşi să scoată decât un mârâit înfundat. Apoi 
încercă din nou să scape din strânsoarea lui Sam. Gogoloiul roşu 
de lemn-dulce se iţea la capătul botului cuprins de convulsii ca 
o pustulă umplută cu sânge. 

Sam se ridică cu greutate în genunchi, continuând să ţină în 
mână carnea agitată şi zgomotoasă, apoi se aruncă cu toată 
greutatea peste creatura-Ardelia. Aceasta se răsuci şi pulsa sub 
el, încercând să-l arunce cât colo. Se rostogoliră de mai multe 
ori peste grămada de cărţi. Făptura era îngrozitor de puternică. 


La un moment dat, Sam ajunse s-o privească în ochi şi nu lipsi 
mult ca ura şi panica din acea privire să-1 îngheţe. 

Deodată simţi că începe să se umfle. 

îi dădu drumul şi se dădu înapoi, respirând convulsiv. Făptura 
de pe culoarul înţesat cu cărţi arăta acum ca o grotescă minge 
de plajă cu trompă, o minge acoperită cu perişori fini, care se 
unduiau precum lujerii de alge marine agitaţi de maree. Se 
rostogolea pe culoar, cu proboscidă umflându-se ca un furtun de 
pompieri legat cu 
Polițistul Bibliotecii 


297 

nod. Sam se uită, încremenit de oroare şi fascinaţie, cum 
creatura care-şi zisese Ardelia Lortz se sufoca strangulată de 
propriile măruntaie. 

Nişte linii roşii, aprinse, de sânge apărură subit pe pielea-i 
întinsă. Ochii i se bulbucau, privindu-l acum pe Sam cu o 
expresie de surprindere năucă. Făcu un ultim efort să 
ejecteze  gogoloiul roşu şi moale de lemn-dulce, dar 
proboscida se deschisese complet în aşteptarea hranei, aşa 
că gogoloiul rămase bine înfipt. 

Sam văzu ce avea să se întâmple şi-şi proteja faţa cu 
braţul cu o clipă înainte ca făptura să explodeze. 

Halci de carne de făptură neomenească zburară în toate 
direcţiile. Şuvoaie de sânge gros îl stropiră pe Sam pe braţe, 
pe piept şi pe picioare. Ţipă cuprins de o senzaţie 
amestecată de repulsie şi de uşurare. 

O clipă mai târziu, lumina de urgenţă se stinse, arun- 
cându-i iar în întuneric. 

11 

încă o dată intervalul de întuneric se arătă a fi foarte scurt, 
dar suficient ca Sam să sesizeze schimbarea. O simți în 
mintea sa — o senzație limpede dată de revenirea la normal 
a lucrurilor care se fracturaseră. Când luminile de urgență se 
aprinseră, erau acum patru. în locul bâzâitului strident de 
dinainte, bateriile scoteau un zumzet scăzut, mulțumit de 
sine, iar luminile erau foarte puternice, alungând umbrele în 
cele mai îndepărtate unghere ale încăperii. Nu ştia dacă 
lumea anului 1960, în care pătrunseseră atunci când lampa 
cu arc şi vapori de sodiu devenise o lampă cu vapori de 
mercur, fusese reală sau doar o iluzie, dar ştia că aceasta 
dispăruse. 

298 Stephen King 


Rafturile răsturnate erau iar în picioare. Pe culoarul pe care se 
afla erau câteva cărţi căzute pe jos — nu mai mult de o duzină 
— dar se poate să le fi răsturnat chiar el când se chinuise să se 
ridice în picioare. lar afară, sunetul furtunii se diminuase de la 
forţa unui urlet, la un murmur slab. Sam auzea răpăind pe 


acoperiş ceva care suna ca o ploaie foarte molcomă. 


Creatura-Ardelia dispăruse. Nu mai rămăseseră pete de sânge 


sau halci de carne pe podea, pe cărţi sau pe el. 


Un singur lucru rămăsese de pe urma ei: un cercel din aur 
care scânteia. 

Sam se ridică, clătinându-se, şi-i dădu un şut. Apoi vederea i 
se făcu cenuşie şi se legănă pe picioare, cu ochii închişi, 
aşteptând să vadă dacă o să leşine sau nu. 

— Sam! era Naomi, care se auzea de parcă ar fi plâns. Sam, 
unde eşti? 

— Aici! Ridică mâna, îşi înşfacă un smoc de păr şi trase cu 
putere. O prostie, probabil, dar avu efect. Perdeaua unduitoare 
cenuşie nu dispăru în întregime, dar se retrase. începu să se 
întoarcă spre zona de catalogare, cu paşi mari şi grijulii. 

Acelaşi birou, acelaşi bloc de lemn lipsit de eleganţă, cu 
picioare boante, se ridica în zona de catalogare, dar ve-ioza cu 
abajurul ei demodat, cu ciucuri, fusese înlocuită cu un tub 
fluorescent. Maşina de scris uzată şi Rolodex-ul fuseseră 
înlocuite cu un computer Apple. Şi, dacă încă nu era sigur de 
data la care se afla acum, o privire aruncată spre cutiile de 
carton de pe podea l-ar fi convins: erau pline de săculeţi din 
polietilenă cu bule de aer. 

Naomi stătea şi acum îngenuncheată lângă Dave, la capătul 
culoarului, iar când Sam ajunse lângă ea observă că extinctorul 
(chiar dacă trecuseră treizeci de ani, părea să fie acelaşi) era 
ferm montat la locul lui din nou..* 

Polițistul Bibliotecii 


299 
dar forma mânerului rămăsese imprimată pe obrajii şi pe 
fruntea lui Dave. 

Avea ochii deschişi şi, când îl zări pe Sam, zâmbi. 


— Nu-i... rău, şopti el. Pariez că... nu ştiai c-o ai... în 
tine. 

Sam se simţi inundat de o imensă şi înălţătoare senzaţie 
de uşurare. 


— Nu, spuse el. N-am ştiut. Se aplecă şi ţinu trei degete în faţa 
ochilor lui Dave. Câte degete vezi? 

— Vreo... şapte'ş'patru, şopti Dave. 

— Mă duc să chem ambulanta, zise Naomi şi dădu să se ridice, 
dar nu apucă, pentru că Dave o strânse cu mâna stângă de 
încheietură. 

— Nu. Nu încă. Ochii lui se îndreptară către Sam. Apleacă-te. 
Nu pot să vorbesc decât în şoaptă. 

Sam se aplecă deasupra bătrânului. Dave îşi puse o mână 
tremurătoare pe ceafa lui. Buzele lui Dave îi gâdilară lobul 
urechii şi Sam trebui să se forţeze să stea nemişcat — îl 
gâdilau. 

— Sam, şopti el. Ea aşteaptă. Ţine minte... ea aşteaptă. 
— Cum? întrebă Sam. Se simţea aproape complet destins. 
Dave, ce vrei să spui? 

Dar mâna lui Dave căzuse. Privea în sus la Sam, prin Sam, 
pieptul ridicându-se şi coborând cu mişcări scurte şi repezi. 

— Mă duc, zise Naomi, în mod vădit tulburată. E un telefon 
acolo, în zona de catalogare. 
— Nu, zise Sam. 

Ea se întoarse către el, cu o privire fioroasă, buzele-i 
lăsând să se vadă dinţii într-o expresie de furie. 

— Cum adică, nu? Ai înnebunit? Omul ăsta are ţeas 
ta crăpată, cel puţin. Se... 

300 StephenKing 

— Se duce, Sarah, zise Sam cu blândeţe. Foarte cu 
rând. Rămâi cu el. Fii prietena lui. 

Ea se uită în jos şi, de data asta, văzu ceea ce văzuse şi Sam. 
Pupila ochiului stâng al lui Dave se făcuse cât un vârf de ac; 
pupila ochiului drept era mărită şi fixă. 

— Dave? şopti ea, înspăimântată. Dave? Dar Dave se uită din 
nou la Sam. 


— Tine minte, rosti el în şoaptă. Ea aş... 

Ochii lui rămaseră nemişcaţi şi cu o privire fixă. Pieptul i se 
mai ridică o dată... se lăsă... şi nu se mai ridică. 

Naomi începu să suspine. îşi duse palmele la obraji şi închise 
ochii. Sam îngenunche, cu mişcări care-i provocau durere, şi o 
cuprinse cu braţul pe după mijloc. 

Capitolul 15 
ANGLE STREET (III) 
1 


V 


entru Sam Peebles, în noaptea aceea şi în cele care-i 
urmară, somnul refuză să vină. Stătea treaz în pat, cu 
toate luminile de la 
etaj aprinse, şi se gândea la ultimele cuvinte ale lui Dave 
Duncan: Ea aşteaptă. 

Către zorii celei de-a doua nopţi, începu să creadă ca 

înţelege ce încercase să spună bătrânul. 
2 

Sam crezuse că Dave va fi înmormântat în curtea Bisericii 
Baptiste din Proverbia, dar află cu o oarecare surprindere că se 
convertise la catolicism la un moment dat, între anii 1960 şi 
1990. Serviciul funerar s-a ţinut la Biserica St Martins's pe 11 
aprilie, o zi agitată, alternând între cer înnorat şi soarele rece de 
început de primăvară. 

După slujba de la cimitir, a urmat o recepţie la Angle Street. 
Se adunaseră acolo aproape şaptezeci de oameni, plimbându-se 
prin încăperile de la parter sau adunân-du-se în grupuri mici, la 
sosirea lui Sam. Cu toţii îl cunoscuseră pe Dave şi vorbeau 
despre el cu umor, respect şi neîncetată dragoste. Beau ginger 
ale? din pahare de plastic şi mâncau sandviciuri mici. Sam se 
mişca de la un grup la altul, schimbând câte o vorbă cu vreun 
cunoscut, fără să se oprească să stea la taclale. Rareori scotea 
mâna din buzunarul hainei sale negre. Când venise de la bise- 
rică, se oprise la magazinul Piggly Wiggly şi acum ţinea în 
buzunar şase pachete din celofan, patru dintre ele erau lungi şi 
subţiri, celelalte două, dreptunghiulare. 

Sarah nu se afla acolo. 


Tocmai se pregătea să plece, când îi zări pe Lukey şi pe 
Rudolph stând împreună într-un colţ. Intre ei se afla o masă de 
cribbage, dar cei doi nu păreau să joace cărţi. 

— Salut, băieţi, zise Sam, apropiindu-se de ei. Cred că nu vă 
mai amintiţi de mine... 

Ginger ale sau ginger beer este denumirea unei băuturi 
nealco-“ carbogazoase, cu aromă de ghimber. 
302 StephenKing 
— Ba cum să nu, zise Rudolph. Ce-oi fi crezând matale că 
suntem? Nişte ramoliţi? Eşti pretenu' lu' Dave. Ai venit pe la noi 
în ziua când desenam afişe. 
— Exact! confirmă Lukey. 
— Ai găsit cărţile-alea pe care le căutai? întrebă Rudolph. 
— Da, zise Sam, zâmbind. Până la urmă, le-am găsit. 
— Exact! exclamă Lukey. 

Sam scoase la iveală cele patru pachete celofanate. 

— V-am adus ceva, băieţi, spuse el. 

Lukey se uită în jos şi privirea i se învioră. 

— Slim Jims, Dolph! zise el rânjind încântat. Uită-te! Pretenu' 
lu' Sarah ne-a adus la toţi Slim Jims, dar-ar dracii! Minunat! 

— la, dă-le-ncoa', bătrâne, zise Rudolph şi-nşfăcă pacheţelele. 
Tolomacu-o să le halească pe toate deodată şi p-ormă o să se 
cace-n pat la noapte, îi explică el lui Sam. Desfăcu unul dintre 
pacheţele şi i-l dădu lui Lukey [ine una, prostănacule. Ţi le 
păstrez io pe celelalte. 

— Poți să haleşti şi tu una, Dolph. Dă-i bice. 

— Tū ştii mai bine, Lukey. Chestiile alea mă ard la amândouă 
capetele. 

Sam ignoră acest schimb de replici. Se uita stăruitor la Lukey. 

— Prietenul lui Sarah? Unde-ai auzit asta? 

Lukey înfulecă jumătate din batonul de Slim Jim dintr-o 
muşcătură, apoi se uită în sus. Expresia lui era o combinaţie de 
bună dispoziţie şi şiretenie. Puse un deget pe o parte a nasului 
şi zise: 

— Când eşti în Program, vorbele circulă repede, Sunny Jim. O, 
da, aşa se-ntâmplă. 
— Nu ştie nimic, dom'le, zise Rudolph, golindu-şi paharul de 
ginger ale. Nu face decât să-şi răcorească gingiile trăncănind, 
fiindcă-i place cum sună. 

Polițistul Bibliotecii 303 


— Asta-i o tâmpenie, strigă Lukey, luând încă o muşcătură 
uriaşă de Slim Jim. Ştiu fiin'că aşa mi-a spus Dave! Astă-noapte! 
Am avut un vis, în care mi-a apărut Dave, şi el mi-a spus că 
nenişorul ăsta e drăguţul lui Sarah! 
— Unde-i Sarah? întrebă Sam. Credeam c-o găsesc aici. 
— Am vorbit cu ea după împărtăşanie, zise Rudolph. Mi-a zis c- 
o să ştii unde s-o găseşti mai târziu, dac-o să vrei s-o vezi. A zis 
c-ai văzut-o deja acolo, o dată. 
—  Teribil ce-l mai îndrăgea pe Dave, zise Lukey. O lacrimă 
neaşteptată se ivi pe pleoapa de jos a unui ochi şi se rostogoli 
pe obraz. O şterse cu dosul palmei. Cu toţii l-am îndrăgit. Dave 
se străduia mereu atât de tare. E păcat, să ştii. E chiar păcat. 

Şi Lukey izbucni brusc în lacrimi. 
— Ei bine, daţi-mi voie să vă spun ceva, zise Sam. Se lăsă pe 
vine lângă Lukey şi-i întinse batista. Şi pe el îl podidea plânsul şi 
era îngrozit de ceea ce trebuia să facă... sau să încerce să facă. 
Până la urmă, a reuşit. A murit treaz. Orice-o să auziţi, să 
rămâneţi convinşi de asta, pentru că eu ştiu că-i adevărat. A 
murit treaz. 
— Amin, spuse Rudolph cu smerenie. 
— Amin, îşi exprimă şi Lukey acordul. îi înapoie lui Sam 
batista. Mulţumesc. 
— N-ai pentru ce, Lukey. 
— lazi— maiai vreuna din nenorocitele alea de Slim Jims? 

— Nu, spuse Sam şi zâmbi. Ştii cum se spune, 
Lukey — una e prea mult şi o mie nu-s destule. 

Rudolph râse. Lukey zâmbi... după care-şi puse din nou vârful 
degetului pe partea nasului. 

— Ce-ai zice de două'şcinci de cenți... n-ai cumva la 
"ne un sfert de dolar în plus, ai? 


3 

întâi şi-ntâi, Sam se gândi că Naomi s-o fi dus din nou la 
Bibliotecă, dar asta nu se potrivea cu ceea ce-i spusese Dolph — 
se dusese o dată cu Sarah la Bibliotecă, în acea noapte 
îngrozitoare, de la care părea deja să fi trecut un deceniu, dar 
acolo fuseseră împreună; nu o „văzuse" acolo, aşa cum vezi pe 
cineva printr-o fereastră, sau... 

Apoi îşi aminti unde o văzuse pe Sarah printr-o fereastră, chiar 
aici, la Angle Street. Făcuse parte dintr-un grup pe peluza din 


spate, făcând ceea ce făceau ca să se menţină în stare de trezie. 
Acum trecea prin bucătărie aşa cum făcuse în ziua aceea, 
salutând în treacăt alţi câţiva. Burt Iverson şi Elmer Baskin 
stăteau într-unui dintre grupurile mai mici, bând punci cu 
îngheţată în timp ce ascultau cu gravitate spusele unei femei în 
vârstă pe care Sam nu o cunoştea. 

leşi pe uşa bucătăriei şi păşi pe veranda din spate. Cerul se 
făcuse cenuşiu şi vântul începuse din nou să bată. Curtea din 
spate era părăsită, dar lui Sam i se păru că vede o străfulgerare 
de culoare pastelată în spatele tufişurilor care marcau graniţa 
din spate a curţii. 

Cobori treptele şi străbătu peluza, conştient că inima 
începuse să-i bată din nou foarte puternic. Mâna i se furişă 
înapoi în buzunar, şi de data asta scoase de acolo cele două 
pachetele celofanate rămase. Acestea conţineau acadele roşii din 
lemn-dulce marca Bull's Eye. Le desfăcu şi începu să le frământe 
într-un gogoloi, mult mai rruc decât cel pe care-l plămădise luni 
noaptea, în Datsun-Mirosul dulceag era la fel de îngreţoşător ca 
oricând. lu depărtare, auzea cum se apropie un tren, ceea ce-l 
facu 
Polițistul Bibliotecii 


305 
să se gândească la visul lui — cel în care Naomi se pre- 
schimbase în Ardelia. 

Prea târziu, Sam. E deja prea târziu. Fapta a fost săvârşită. 

Ea aşteaptă. Ţine minte, Sam — ea aşteaptă. 

Uneori, în vise afli mult adevăr. 

Cum supravieţuise ea în anii scurşi între timp? Toţi anii 
scurşi între timp? Niciodată nu-şi puseseră întrebarea asta, 
nu? Cum făcea tranziţia de la o persoană la alta? Nici asta nu 
se întrebaseră vreodată. Probabil că făptura, care arăta 
asemenea femeii care se numea Ardelia Lortz, era, 
dedesubtul splendorii şi a iluziilor create, precum una dintre 
larvele care-şi ţes coconii în bifurcația unui arbore, îi acoperă 
cu o țesătură protectoare şi apoi îşi iau zborul înspre locul în 
care le e menit să moară. Larvele din coconi stau în tăcere, 
aşteptând... transfor-mându-se... 

Ea aşteaptă... 

Sam merse mai departe, continuând să frământe gogoloiul 
mirositor făcut din materia primă pe care Polițistul Bibliotecii 
— Polițistul /u/ — o furase şi o transformase în materia primă 
pentru coşmaruri. Materie pe care el reuşise s-o schimbe din 
nou', ajutat de Naomi şi Dave, în materia primă a mântuirii. 

Polițistul Bibliotecii, strângând-o pe Naomi lângă el. 
Lipindu-şi buzele de ceafa ei, ca şi cum ar fi vrut s-o sărute. 
Şi, în loc de asta, tuşind. 

Punga atârnând sub gâtul creaturii-Ardelia. Moale. 
Consumată. Goală. 

Te rog, nu lăsa să fie prea târziu. 

Intră în micul pâlc de tufişuri. Naomi Sarah Higgins 
statea dincolo de tufişuri, cu palmele prinse peste sâni. 
* uită scurt la Sam şocându-l pe acesta cu paloarea 
obrajilor şi privirea rătăcită din ochi. Apoi, ea se uită din 
306 StephenKing 
nou la liniile de cale ferată. Trenul era mai aproape acum. 
Curând, aveau să-l vadă. 
— Bună, Sam. 
— Bună, Sarah. 

Sam îşi puse braţul pe după mijlocul ei. Ea nu-1 respinse, dar 
rămase ţeapănă, inflexibilă, nedarnică. 7e rog, nu lăsa să fie 
prea târziu, îşi zise el din nou şi se pomeni gândindu-se la Dave. 


îl lăsaseră acolo, la Bibliotecă, după ce forţaseră uşa să 
rămână deschisă cu o pană de cauciuc. Apoi, Sam a anunţat 
despre uşa deschisă de la un telefon situat la două intersecţii 
distanţă. A închis telefonul când dispecerul i-a cerut numele. 
Aşa că Dave a fost găsit şi bineînţeles că verdictul a fost moarte 
în urma unui accident, iar locuitorii oraşului care s-au sinchisit 
să presupună ceva au emis o ipoteză aşteptată: încă un beţivan 
bătrân s-a dus la marea cârciumă din ceruri. Si-au zis că omul se 
dusese pe alee având asupra lui o sticlă, văzuse uşa deschisă, 
intrase şi căzuse peste extinctor, pe întuneric. Sfârşitul poveştii. 
Analizele post-mortem, care au arătat zero la sută alcool în 
sângele lui Dave, n-aveau să schimbe câtuşi de puţin aceste 
supoziţii — probabil că nici măcar pentru cei de la poliţie. 
„Oamenii se aşteaptă ca un beţiv să moară ca un beţiv", îşi zise 
Sam, „chiar şi atunci când nu se întâmplă aşa." 

— Cum ti-a fost, Sarah? întrebă el. 

— Nu prea bine, Sam. Nu prea bine deloc. Nu pot să dorm... 
nu pot să mănânc... mintea mi se umple de cele mai oribile 
gânduri... parcă nici n-ar mai fi gândurile mele... şi am poftă să 
beau. Asta-i lucrul cel mai rău. Irw vine să beau... să beau... şi 
să beau. Şedinţele terapeutice nu mai ajută. Pentru prima oară 
în viaţa mea, şedinţele nu ajută. 

Polițistul Bibliotecii 307 

închise ochii şi începu să plângă. Sunetul era lipsit de vlagă şi 
îngrozitor de pierdut. 

— Nu, admise el încetişor. N-au cum. Nu mai pot să 
ajute. Şi-mi închipui că i-ar plăcea ca tu să te apuci din 
nou de băut. Ea aşteaptă... dar asta nu-nseamnă că nu 
e-nfometată. 

Ea deschise ochii şi se uită la el. 

— Ce... Sam, ce tot vorbeşti acolo? 

— Despre  persistenţă, cred, zise el. Persistenţa răului. 
Zum aşteaptă. Cum poate fi atât de viclean, de înşelător 
i de puternic. 

El ridică încet mâna şi o deschise: 

— Recunoşti asta, Sarah? 

Ea se încrâncenă când văzu bulgărele roşu de emn-dulce din 
palma lui. Pentru o clipă, ochii ei se mă-'ă şi fură pe deplin 
treji, scânteind de ură şi teamă. 

lar scânteierile erau argintii. 


—Aruncă chestia aia! şopti ea. Aruncă blestemăţia 
aia! 

Mâna ei se duse iute cu un gest proteguitor la ceafă, unde 
părul ei castaniu-roşcat atârna peste umeri. 

— Vorbesc cu tine, zise el neabătut. Nu cu ea, ci cu 
tine. Te iubesc, Sarah. 

Ea se uită din nou la el şi acea expresie de oboseală teribilă 
se aşternu din nou pe faţa ei. 
— Da, zise ea. Poate c-aşa e. Şi poate c-ar trebui să înveţi să 
nu mă mai iubeşti. 
— Vreau ca tu să faci ceva pentru mine, Sarah. Vreau să te 
întorci cu spatele la mine. Uite că vine un tren. "'eau să te uiţi la 
trenul ăla şi să nu te uiţi în spate până "u-ţi zic eu. Poţi să faci 
asta? 

Buza ei de sus se ridică. Amestecul de ură şi de frică !! animă 
din nou faţa rătăcită. 
308 


Stephen King 

— Nu! Lasă-mă în pace! Pleacă! 

— Asta vrei? întrebă el. Eşti sigură? l-ai spus lui Dolph unde te- 
aş putea găsi, Sarah. Chiar vrei ca eu să plec? 

Ochii ei se închiseră din nou. Gura i se curbă în jos, într-o 
arcuire de suferinţă. Când deschise din nou ochii, aceştia erau 
plini de teroare şi înecaţi de lacrimi. 

— Oh, Sam, ajută-mă! Ceva e aiurea şi nu ştiu despre ce e 
vorba şi nici ce să fac! 

— Ştiu ce e de făcut, îi spuse el. Ai încredere în mine, Sarah, şi 
ai încredere în ceea ce ai spus luni seara, când ne îndreptam 
spre Bibliotecă. Sinceritate şi credinţă. Lucrurile astea sunt 
opusul fricii. Sinceritate şi credinţă. 

— E greu, totuşi, şopti ea. E greu să ai încredere. E greu să 
crezi. 

El se uită la ea stăruitor. 

Buza de sus a lui Naomi se ridică subit, iar buza de jos se 
curbă în afară, transformându-i momentan gura într-o formă 
apropiată de cea a unei pâlnii. 

— Du-te-n mă-ta! zise ea. Hai, pleacă de-aci şi du-te-n 
mă-ta, Sam Peebles! 

El continuă s-o privească neîncetat. 

Ea ridică palmele şi şi le apăsă de tâmple. 

— N-am vrut. Nu ştiu ce mi-a venit să-ţi vorbesc aşa. 
Eu... capul meu... Sam, bietul meu cap! Simt că-mi ples 
neşte. 

Trenul care se apropia şuieră când traversă râul Pro-verbia şi 
intră în perimetrul oraşului Junction City. Era mărfarul de la 
jumătatea după-amiezii, cel care trecea fără să se oprească în 
drumul său către oboarele de vite din Omaha. Sam putea acum 
să-l vadă. 

—Nu mai avem mult timp, Sarah. Trebuie s-o facem 
acum. întoarce-te şi uită-te la tren. Uită-te la el cum se 
apropie. 

Polițistul Bibliotecii 


309 

— Da, zise ea pe neaşteptate. în regulă. Fă ceea ce vrei 
să faci, Sam. Şi dacă vezi... dacă vezi că n-o să meargă... 
atunci, împinge-mă. împinge-mă în faţa trenului ăluia. 
Pe urmă, poţi să le spui celorlalţi că am sărit... că m-am 
sinucis. 

Se uită la el rugător — nişte ochi obosiţi de moarte, 
uitându-se într-ai lui de pe faţa ei istovită. 

— Ei ştiu că nu mă simţeam în apele mele — oamenii din 
Program. Nu poţi să ţii ascuns faţă de ei felul cum te simţi. După 
o vreme, nu mai e posibil. Or să te creadă dac-o să le spui că am 
sărit şi-or să aibă dreptate, pentru că nu vreau să continui să 
trăiesc aşa. Dar adevărul e, Sam, adevărul e că mi se pare că n- 
o să treacă mult timp până să vreau să continui. 

— Taci, zise el. N-o să vorbim despre sinucidere. Uită-te la 
tren, Sarah, şi ţine minte că te iubesc. 

Ea se întoarse spre tren, care ajunsese la un kilometru şi 
ceva şi se apropia repede. Mâinile ei se ridicară la ceafă şi 
ridicară părul. Sam se aplecă în faţă... şi lucrul pe care-l 
căuta se afla acolo, ghemuit sus pe albul curat al pielii de pe 
ceafă. Ştia că trunchiul ei cerebral începea cu un centimetru 
mai jos de locul acela şi simţi cum stomacul i se strânge de 
repulsie. 

Se aplecă în faţă spre excrescenţa veziculară. Era aco- 
perită cu un păienjeniş alcătuit din firişoare albe încâlcite, 
dar putea să vadă dedesubt o umflătură gelatinoasă rozalie 
care palpita şi pulsa în ritmul unor bătăi de inimă. 

— Lasă-mă-n pace! ţipă deodată Ardelia Lortz prin 
gura femeii pe care Sam ajunsese s-o iubească. Lasă-mă-n 
pace, nemernicule! 

Dar mâinile lui Sarah rămaseră necilintite, ţinând ridicat 
părul şi oferindu-i astfel acces. 

310 Stephen King 

— Poţi să vezi numerele de pe locomotivă, Sarah? 
murmură el. 

Ea gemu. 

El înfipse degetul mare în gogoloiul moale de lemn-dulce pe 
care-l avea în mână, făcând un orificiu ceva mai mare decât 
parazitul de pe ceafa lui Sarah. 

—  Citeşte-mi-le, Sarah. Citeşte-mi numerele. 


— Doi... şase... oh, Sam, mă doare capul... simt cum două 
mâini mari îmi crapă creierul în două... 

— Citeşte numerele, Sarah, murmură el şi lipi bulgărele de 
lemn-dulce deasupra excrescenţei obscene, care palpita. 

— Cinci... nouă... cinci... 

Cu un gest blând, acoperi excrescenţa cu gogoloiul din lemn- 
dulce. îl simţi imediat, zvârcolindu-se şi agi-tându-se sub pătura 
zaharoasă. „Şi dacă se sparge? Dacă se sparge pur şi simplu 
înainte să o pot desprinde de pe pielea ei? E toată otrava 
concentrată a Ardeliei... dacă se sparge înainte s-o smulg?" 

Trenul care se apropia şuieră din nou. Sunetul acoperi ţipătul 
de durere al lui Sarah. 

— Uşor! 

Simultan, trase înapoi gogoloiul de lemn-dulce şi-l frământă 
repede. O prinsese; era prinsă în masa zaharoasă, pulsând şi 
palpitând ca o inimă minusculă şi bolnavă. Pe ceafa lui Sarah se 
vedeau trei găurele minuscule de culoare închisă, nu mai mari 
ca nişte înţepături de ac. 

— A plecat! ţipă ea. Sam, a plecat! 
— Nu încă, zise Sam pe un ton sumbru. Gogoloiul de lemn- 
dulce se afla din nou în palma lui, iar o băşică încerca să-i 
împingă suprafaţa, chinuindu-se să răzbată la suprafaţă. 

Polițistul Bibliotecii 311 

Trenul trecea cu un huruit năprasnic pe lângă depoul din 
Junction City, acelaşi depou în care un tip numit Brian Kelly îi 
aruncase cândva lui Dave Duncan patru bănuţi şi-i spusese să-şi 
ia tălpăşiţa. Trenul era la mai puţin de trei sute de metri şi se 
apropia cu repeziciune. 

Sam o dădu la o parte pe Sarah şi îngenunche lângă şine. 

— Sam, ce faci? 

— la de-aici, Ardelia, murmură el. Să vezi cum e. Trânti 
gogoloiul roşu pulsatil din lemn-dulce pe una 

dintre şinele strălucitoare din oţel. 

în mintea lui auzi un zbieret de furie şi groază inexprimabile. 
El se dădu înapoi, uitându-se cum creatura prinsă în gemotocul 
de lemn-dulce se zvârcolea şi împingea spre exterior. Gogoloiul 
se despică... văzu ceva de culoare roşu-închis în interior 
încercând să iasă de-acolo... şi atunci trenul de 2:20 spre 
Omaha trecu pe deasupra sa într-o furtună organizată de osii şi 
roţi abrazive. 


Gogoloiul dispăru şi, în interiorul minţii lui Sam Peebles, 
zbieretul acela sfredelitor se întrerupse, de parc-ar fi fost retezat 
cu cuțitul. 

Păşi înapoi şi se întoarse spre Sarah. Aceasta se clătina pe 
picioare, cu ochii măriţi şi plini de fericire năucă. El îşi strecură 
braţul pe după mijlocul ei şi o ţinu, în timp ce vagoanele cu 
containere şi cisternele treceau duduind prin faţa lor, 
fluturându-le părul în spate. 

Au rămas aşa până când ultimul vagon destinat personalului 
trecu, purtându-şi către vest luminile mici şi '*Şii. Apoi ea se 
îndepărtă de el un pic — dar fără să iasă din cercul braţelor sale 
— şi se uită la el. 

—Sunt liberă, Sam? Sunt liberă cu adevărat? Aşa am 
senzația, dar nu-mi vine să cred! 

312 Stephen King 

— Eşti liberă, admise Sam. Şi amenda ta e plătită, 
Sarah. Pentru totdeauna de-acum încolo, amenda ţi-e 
plătită. 

Ea îşi apropie faţa de a lui şi începu să-i acopere cu săruturi 
mici buzele, obrajii şi ochii. Ochii ei nu se închiseră pe când 
făcea asta; se uita la el cu gravitate tot timpul. 

In cele din urmă, el îi luă mâinile şi spuse: 

— Ce-ar fi să ne-ntoarcem înăuntru şi să terminăm de 
exprimat condoleanţele? Prietenii tăi or să se-ntrebe unde eşti. 
— Pot să fie şi prietenii tăi, Sam... dacă tu o să vrei să-ţi fie. 

El încuviinţă din cap. 

— Vreau. Vreau mult lucrul ăsta. 

—  Sinceritate şi credinţă, zise ea şi-i atinse obrazul. 

— Astea sunt cuvintele. El o sărută din nou, apoi îi oferi braţul. 
Vreţi să mergeţi alături de mine, domnişoară? 

Ea îşi petrecu braţul de după al lui. 

— Oriunde doriţi, domnule. Oriunde. 

Fără grabă, făcură cale întoarsă peste peluza care ducea la 
Angle Street, braţ la braţ. 

Câinele Polaroid 

IN MEMORIA LUI JOHN D. MACDONALD. ÎMI LIPSEŞTI BĂTRÂNE — Si Al 

AVUT DREPTATE ÎN 
t / 
PRJVINTA TIGRILOR. 


Patru după miezul nopţii 
NOTĂ DESPRE „CÂINELE POLAROID" 
ând şi când, se găseşte câte cineva să mă întrebe: „Când o să te 


C 


saturi de chestiile astea horror, Steve, şi-o să scrii şi tu ceva 
serios?" La început, credeam că insulta implicită din această 
întrebare era întâmplătoare, dar, o dată cu trecerea anilor, am 
devenit tot mai convins că nu-i aşa. Privesc feţele celor care fac 
aluzia asta şi majoritatea arată ca nişte piloţi de bombardiere, 
aşteptând să vadă dacă ultimul lot de bombe va cădea pe o arie 
largă sau va lovi cu precizie fabrica sau depozitul de muniţie 
ţintite. 

Adevărul e că aproape toate chestiile pe care le-am scris — şi 
asta include o grămadă de chestii amuzante — au fost scrise cu 
seriozitate. îmi amintesc foarte puţine ocazii în care stăteam la 
maşina de scris râzând nestăpânit din cauza cine ştie cărui 
fragment amuzant pe care toc-”ai îl născocisem. N-o să fiu 
niciodată un Reynold Price “*u Larry Woiwode — nu am în mine 


calităţile necesa-/ > dar asta nu înseamnă că nu-mi pasă la 
fel de mult 
316 Stephen King 


de ceea ce fac. Trebuie să fac ceea ce pot să fac, totuşi — aşa 
cum a spus odată Nils Lofgren, „Trebuie să fiu eul meu murdar... 
n-o să mai trag în piept pe nimeni." 

Dacă „real' —însemnând MCEVACARE SE POATE ÎNTÂMPLA CU 
ADEVĂRAT!! — este definiţia voastră pentru „serios", vă aflaţi într- 
un loc nepotrivit şi chiar c-ar trebui să părăsiţi incinta. Dar vă 
rog să vă amintiţi la plecare că nu sunt singurul care face 
afaceri în locul ăsta. Franz Kafka are un birou aici, la fel ca 
George Orwell, Shirley Jackson, Jorge Louis Borges, Jonathan 
Swift şi Lewis Carroll. O privire aruncată pe lista chiriaşilor din 
hol ar arăta că astăzi, printre aceştia, se numără Thomas 
Berger, Ray Bradbury, Jonathan Carroll, Thomas Pynchon, 
Thomas Disch, Kurt Vonnegut jr., Peter Straub, Joyce Carol 
Oates, Isaac Bashevis Singer, Katherine Dunn şi Mark Halpern. 

Fac ceea ce fac din cele mai serioase motive: dragoste, bani 


şi obsesie. Poveştile despre lumea iraţionalului sunt calea cea 
mai sănătoasă pe care o ştiu de exprimare a lumii în care 
trăiesc. Aceste poveşti mi-au servit ca instrumente atât 
metaforice, cât şi moralizatoare; ele continuă să ofere cea mai 
bună fereastră pe care-o cunosc asupra întrebării despre „cum 
percepem lucrurile" şi asupra corolarului acestei întrebări, „cum 
ne comportăm sau nu pe baza percepţiilor noastre". Am 
explorat aceste întrebări cât de bine am putut, în limitele 
talentului şi inteligenţei mele. Nu mă număr printre câştigătorii 
unor premii precum National Book Award sau Pulitzer, dar sunt 
cât se poate de serios. Dacă nu credeţi altceva, sa credeţi asta: 
când vă iau de mână şi încep să vorbesc, prieteni, cred fiecare 
cuvinţel pe care-1 spun. 

O bună parte dintre lucrurile pe care le am de spus —-acele 
Lucruri cu Adevărat Serioase — sunt legate de lu- 
Câinele Polaroid 


317 

mea micilor oraşe, în care am fost crescut şi unde continui să 
trăiesc. Povestirile şi romanele sunt modele la scară a ceea 
ce numim în derâdere „viaţă adevărată" şi eu cred că vieţile, 
aşa cum sunt trăite în oraşele mici, sunt modele la scară a 
ceea ce numim în derâdere „societate". Această idee este cu 
siguranţă deschisă controverselor, iar controversele sunt cât 
se poate de bine-venite (fără ele, o mare parte dintre 
profesorii de literatură şi critici ar rămâne fără slujbă). Eu 
spun doar că un scriitor are nevoie de un fel de rampă de 
lansare şi, pe lângă convingerea fermă că o povestire poate 
să existe în mod onorabil pentru sine, ideea de orăşel ca 
microcosmos social şi psihologic este a mea. Am început să 
experimentez cu acest gen de lucruri în Carrie şi am 
continuat la un nivel mai ambițios cu Salem's Lot. Totuşi, mi- 
am intrat în ritm abia o dată cu The Dead Zone. 

Asta a fost, cred, prima dintre poveştile mele legate de 
Castle Rock (iar Castle Rock este de fapt oraşul din 
Jerusalem's Lot fără vampiri). în anii de când a fost scrisă, 
Castle Rock a devenit tot mai mult „oraşul meu", în acelaşi 
sens în care oraşul mitic Isola este oraşul lui Ed McBain, iar 
satul Glory din Virginia de Vest este oraşul lui Davis Grubb. 
Am fost rechemat acolo iarăşi şi iarăşi ca să cercetez vieţile 
rezidenţilor săi şi elementele geografice ce par să le 
guverneze existenţa — Castle Hill şi Castle View, Castle Lake 
şi Town Roads, care se întind în jurul său într-o încâlceală 
situată la capătul vestic al oraşului. 

Cu trecerea anilor, am devenit tot mai interesat — aproape 
fascinat — de viaţa secretă a acestui oraş, de relaţiile tainice 
care păreau să-mi devină tot mai clare. O Pună parte din 
această istorie rămâne nescrisă sau nepublicată — cum 
răposatul şerif George Bannerman şi-a 
318 


Stephen King 

pierdut virginitatea pe bancheta din spate a maşinii tatălui său 
mort, cum soţul Opheliei Todd a fost omorât de o moară de vânt 
umblătoare, cum ajutorul de şerif Andy Clutterbuck şi-a pierdut 
degetul arătător al mâinii stângi (i-a fost retezat de un 
ventilator, iar câinele familiei i 1-a mâncat). 

După The Dead Zone, care e în parte povestea lui Frank Dodd 
cel psihotic, am scris o nuvelă intitulată „The Body" 
(„Cadavrul"), romanul Cujo, în care bătrânul şerif cumsecade 
Barmerman a dat colţul, precum şi un număr de povestiri şi 
istorioare despre oraş (cele mai bune dintre ele, cel puţin în 
mintea mea, sunt „Mrs Todd's Shortcut" şi „Uncie Otto's Truck"). 
Toate acestea sunt lăudabile, dar o stare de extaziere faţă de un 
decor ficțional s-ar putea să nu fie cel mai bun lucru din lume 
pentru un scriitor. A fost pentru Faulkner şi pentru J.R.R. Tolkien, 
dar uneori două excepţii nu fac decât să confirme regula şi-apoi 
eu nu joc în aceeaşi ligă cu ei. 

Aşa că, la un moment dat, am decis — mai întâi, cred, în 
mintea mea subconştientă, acolo unde are loc Munca într-adevăr 
Serioasă — că a sosit momentul să închei cartea despre Castle 
Rock, Mâine, locul unde atât de multe dintre personajele mele 
preferate au trăit şi au murit. In definitiv, ce-i de ajuns e de 
ajuns. E timpul să merg mai departe (poate tocmai până la uşa 
apartamentului vecin cu Harlow, ha-ha). Dar nu m-am mulţumit 
să plec; am vrut să pun capăt lucrurilor şi s-o fac într-un mod 
spectaculos. 

Puțin câte puţin, am început să înţeleg cum s-ar putea face 
asta şi, în ultimii patru ani şi ceva, am fost angrenat în scrierea 
unei Trilogii Castle Rock, dacă vreţi — ultimele poveşti despre 
Castle Rock. Ele n-au fost scrise în ordine (uneori mă gândesc că 
„în dezordine" este po- 

Câinele Polaroid 


319 

vestea vieţii mele), dar acum sunt scrise şi sunt îndeajuns de 
serioase... dar sper că asta nu înseamnă că sunt înclinate 
spre sobrietate sau plictisitoare. 

Prima dintre aceste poveşti, The Dark Half (Jumătatea 
întunecată), a fost publicată în 1989. Chiar dacă este în 
principal povestea lui Thad Beaumont şi se desfăşoară în 
mare parte într-un oraş numit Ludlow (oraşul unde locuia 
familia Creeds din Vet Sematary (Cimitirul animalelor), oraşul 
Castle Rock figurează în această povestire, iar cartea slujeşte 
şi drept pretext pentru a-l prezenta pe înlocuitorul şerifului 
Bannerman, un tip pe care-l cheamă Alan Pangborn. Şeriful 
Pangborn se află în centrul ultimei povestiri din această 
serie, un roman mai lung intitulat Weegfu/ Things 
(Lucrurifolositoare), care e programată pentru publicare anul 
viitor şi va pune capăt eforturilor mele legate de ceea ce 
localnicii numesc Stânca. 

Urzeala care leagă aceste lucrări mai ample o constituie 
povestirea care urmează. în „Câinele Polaroid" veţi întâlni 
puţine, poate chiar nici unul dintre personajele importante 
din Castle Rock, dar prin intermediul ei veţi face cunoştinţă 
cu Pop Merrill, al cărui nepot este băiatul rău al oraşului (şi 
un adevărat bete noire pentru Gordie LaChance din „The 
Body"), Ace Merrill. De asemenea, „Câinele Polaroid" 
pregăteşte scena pentru jocul de artificii final... şi, sper, 
există ca o poveste satisfăcătoare, de sine stătătoare, una 
care poate fi citită cu plăcere, chiar dacă nu daţi doi bani pe 
The Dark Half sau Needful Things. 

Mai trebuie spus un lucru: fiecare poveste are propria viaţă 
tainică, bine delimitată faţă de decorul în care are loc, iar 
„Câinele Polaroid" este o poveste despre aparate foto şi 
fotografii. Cam cu cinci ani în urmă, Tabitha, soţia mea, a 
devenit interesată de fotografie, a descope- 

3 20 StephenKing 

rit că are aptitudini pentru această îndeletnicire şi a început să 
se ocupe în mod serios de ea, studiind, experimentând şi făcând 
multă, multă practică. Eu fac fotografii proaste (sunt unul dintre 
ăia care mereu reuşesc să reteze capetele subiecţilor, să le facă 
poze tocmai când stau cu gurile căscate, sau şi una şi alta), dar 
am un mare respect pentru cei care fac poze bune... şi întregul 


proces mă fascinează. 

în cursul experimentelor sale, soţia mea a primit un aparat 
foto de tip Polaroid, unul simplu, accesibil până şi unui 
incompetent ca mine. Am devenit fascinat de acest aparat. 
Văzusem şi mai folosisem aparate Polaroid şi înainte, fireşte, dar 
niciodată nu mă gândisem la ele prea mult, şi nici nu mă 
uitasem vreodată cu atenţie la imaginile produse de camera 
foto. Cu cât mă gândeam mai mult la ele, cu atât mai ciudate mi 
se păreau. în definitiv, ele sunt nu doar nişte imagini, ci nişte 
momente de timp... şi există ceva foarte ciudat în legătură cu 
ele. 

Această povestire s-a născut aproape dintr-o dată, într-o 
noapte de vară a anului 1987, dar procesul de gândire care a 
făcut-o posibilă a durat aproape un an. Şi asta-i destul din 
partea mea, cred. M-am simţit grozav să fiu iar cu voi din nou, 
dar asta nu înseamnă că vă las să plecaţi acasă. 

Cred că mai avem de mers la o aniversare în orăşelul Castle 
Rock. 

Capitolul 1 

e 15 septembrie, de ziua sa de naştere, Kevin a primit exact ce 

îşi dorise: un aparat de fotografiat Sun. Acest Kevin era Kevin 


7 


Delevan, împlinea cincisprezece ani, iar aparatul de fotografiat 
era un aparat Polaroid marca Sun 660, din acelea care fac totul 
pentru fotograful începător, în afară de sandviciuri cu salam. 
Au mai fost şi alte cadouri, bineînţeles: sora lui, Meg, i-a dat o 
pereche de mănuşi cu un deget, pe care le tricotase singură, au 
mai fost zece dolari primiţi de la bunica lui din Des Moines, iar 
mătuşa Hilda i-a trimis — ca întotdeauna — o cravată-şnur cu o 
cataramă oribilă. Pe primele le-a trimis atunci când Kevin avea 
trei ani, ceea ce însemna că el mai avea deja douăsprezece 
cravate nefolosite, cu catarame oribile, într-un sertar al biroului 
său, la care s-ar fi adăugat aceasta — a treisprezecea, cu noroc. 
Nu purtase niciodată vreuna dintre ele, dar nici "u i se dăduse 
voie să le arunce. Mătuşa Hilda locuia în Portland. Nu venise 
niciodată la ziua lui Kevin sau a lui Meg, dar era posibil să se 
hotărască s-o facă la un moment dat. Dumnezeu ştie că ar fi 
putut; Portland era la 


32 2 Stephen King 

doar optzeci de kilometri de Castle Rock. Şi presupunând că ar fi 
venit... şi ar fi vrut să-l vadă pe Kevin purtând una dintre 
cravate (sau, de ce nu, pe Meg cu una dintre eşarfele ei)? Cu 
unele dintre rude, o scuză ar fi fost de-ajuns. Mătuşa Hilda totuşi 
era diferită. Mătuşa Hilda reprezenta o anumită posibilitate 
favorabilă, în punctul în care se întretăiau două elemente 
esenţiale legate de ea: era Bogată şi era Bătrână. 

Intr-o zi, era convinsă mama lui Kevin, s-ar putea să FACĂ CEVA 
pentru Kevin şi pentru Meg. Se înţelegea că acel ceva ar fi venit 
probabil sub forma unei clauze testamentare, după ce mătuşa 
Hilda ar fi murit. Până atunci, se considera a fi înţelept să se 
păstreze cravatele oribile şi eşarfele la fel de oribile. Aşa că 
această a treisprezecea cravată (pe catarama căreia se afla o 
pasăre, despre care Kevin credea că e o ciocănitoare) se va ală- 
tura celorlalte, iar Kevin îi va scrie mătuşii Hilda o scrisoare de 
mulţumire, nu pentru că mama lui ar insista să facă acest lucru 
şi nu pentru că se gândea sau îi păsa că Mătuşa Hilda ar putea 
să FACA ceva într-o bună zi pentru el şi pentru sora lui mai mică, 
ci pentru că era un băiat atent în general, cu obiceiuri bune şi 
fără defecte serioase. 

A mulţumit familiei pentru toate cadourile (mama şi tatăl lui îi 
mai dăduseră, bineînţeles, câteva cadouri mai mici, deşi 
Polaroidul era în mod clar piesa de rezistenţă, şi au fost bucuroşi 
de încântarea lui), fără să uite să o sărute şi pe Meg (a chicotit 
şi s-a prefăcut că se şterge, dar încântarea ei era, evident, la fel 
de mare), şi să îi spună că era sigur că mănuşile îi vor fi de folos 
la echipa de schi în iarna aceasta — dar cea mai mare parte a 
atenţiei sale era rezervată cutiei cu aparatul Polaroid, precum şi! 
filmelor de rezervă ce se aflau lângă el. 

Câinele Polaroid |/ 323 

A mâncat porţiile de tort şi de îngheţată, deşi era clar că 
ardea de nerăbdare să ajungă la aparatul de fotografiat şi să-l 
încerce. Şi, de îndată ce a putut, asta a şi făcut. 

Şi atunci au început necazurile. 

A citit instrucţiunile pe cât de amănunţit i-a permis 
nerăbdarea de a începe, apoi a încărcat aparatul, în timp ce 
familia privea cu nerăbdare şi cu teamă grijuliu mascată (dintr- 
un motiv sau altul, cadourile care par cele mai dorite sunt 
acelea care deseori nu funcţionează). S-a auzit un mic oftat 


colectiv — mai mult un pufăit decât un oftat adevărat — atunci 
când aparatul ejectă ascultător pătratul de carton de deasupra 
pachetului de filme, exact aşa cum promisese broşura de 
instrucţiuni că va face. 

Pe carcasa aparatului erau două puncte mici, unul roşu şi unul 
verde, separate de un fulger în zigzag. Când Kevin încarcă 
aparatul, se aprinse luminiţa roşie. A rămas aprinsă două 
secunde. Familia privea cu o fascinaţie mută cum Sun 660 
adulmeca lumina. Apoi, luminiţa roşie se stinse, iar cea verde 
începu să clipească rapid. 

— E gata, spuse Kevin, cu acel ton de om care se străduieşte 
să pară detaşat, fără să reuşească, tonul cu care Neil Armstrong 
şi-a anunţat primul pas pe suprafaţa Lunii. Ce-ar fi să vă ridicaţi 
şi să staţi aproape unul de altul? 

— Nu-mi place să stau la poză! plânse Meg, aşternân-du-şi pe 
faţă acea nelinişte şi plăcere teatrală pe care le reuşesc doar 
preadolescentele şi actrițele foarte proaste. 

— Haide, Meg, spuse domnul Delevan. 

— Nufi prostuţă, zise doamna Delevan. 

Meg lăsă mâinile în jos, renunțând şi la obiecţii, şi toţi “ei se 
aşezară la capătul mesei, având în prim-plan ce "ai rămăsese 
din tort. 

Kevin privi prin vizor. 

324 Stephen King 

— Apropie-te puţin de Meg, mamă, spuse el, făcând 
semn cu mâna stângă. Şi tu, tată. 

De data aceasta, făcu semn cu mâna dreaptă. 

— Mă striviții îi atenţiona Meg pe părinţii ei. 

Kevin puse degetul de butonul de pornire, apoi îşi 
aminti avertismentul citit în fugă despre cât de uşor era să „tai" 
capul persoanelor într-o fotografie. „Harşt, şi-au rămas fără 
capete!", se gândi el, şi ar fi trebuit să fie amuzant, dar, dintr-un 
motiv oarecare, simţi o furnicătură la baza coloanei, care 
dispăru şi fu uitată aproape înainte să fie observată. Ridică 
aparatul puţin. Gata. Erau toţi în cadru. Bun. 

— Bine! zise el pe un ton melodios. Zâmbiţi şi spuneţi Sex! 
—  Kevinlţipă mama lui. 

Tatăl lui izbucni în râs, iar Meg scoase acel fel de râs nebun, 
pe care nici măcar actrițele proaste nu îl încearcă des; fetele 
între zece şi doisprezece ani deţin singurul drept de proprietate 


pentru acel râs special. 

Kevin apăsă butonul. 

Bliţul, acţionat de bateria din pachetul de filme, scaldă 
încăperea într-un val de lumină albă divină. 

„E al meu", se gândi Kevin, şi ar fi trebuit să fie momentul 
fără egal al celei de-a cincisprezecea aniversări, în schimb, în 
gând îi reveni acea furnicătură ciudată. Era mai perceptibilă de 
această dată. 

Aparatul scoase un zgomot, ceva între un țipăt şi un zumzet, 
un sunet care aproape că nu poate fi descris, dar, cu toate 
acestea, e destul de familiar pentru majoritatea oamenilor: 
sunetul unui aparat Polaroid care dă afara ceva ce poate nu e 
artă, dar este adesea folositor, şi asigură aproape întotdeauna 
satisfacţie imediată. 

— Dă-mi să văd! ţipă Meg. 

Câinele Polaroid 


325 

— Ai răbdare, puişor, spuse domnul Delevan. Durea 
ză puţin până se developează. 

Meg se holba la suprafaţa tare, gri, a ceea ce încă nu era o 
fotografie, cu atenţia fascinată a unei femei care se uită într- 
un glob de cristal. 

Restul familiei se strânse în jur şi, iată, acelaşi sentiment 
de nelinişte, care fusese prezent şi la ceremonia încărcării 
Aparatului: natură moartă cu Familia Americană ţinându-şi 
respiraţia. 

Kevin simţi cum în muşchi se instalează o încordare teribilă 
Şi, de data asta, nu se punea problema să o ignore. Nu şi-o 
putea explica... dar era acolo. Părea că nu îşi putea lua ochii 
de la acel pătrat compact, gri, din cadrul alb care forma 
marginile fotografiei. 

— Cred că mă văd! ţipă Meg cu voioşie. Apoi, o clipă mai 
târziu: 
— Nu, cred că nu. Cred că văd... 

Se uitau într-o tăcere desăvârşită cum griul dispărea, aşa 
cum se spune că dispare ceața în globul de cristal al unui 
clarvăzător atunci când vibraţiile sau sentimentele sau orice 
ar fi ele sunt potrivite, şi fotografia devenea vizibilă. 

Domnul Delevan sparse primul tăcerea. 

— Ce-i asta? întrebă el fără să se adreseze cuiva anu 
me. Un fel de glumă? 

Kevin pusese absent aparatul de fotografiat cam aproape 
de marginea mesei, pentru a urmări fotografia developându- 
se. Meg văzu ce era în fotografie şi făcu un singur pas înapoi. 
Faţa ei nu exprima nici teamă, nici uimire, ci doar o 
surprindere obişnuită. Dădu să se întoarcă spre tatăl ei şi 
ridică o mână, cu care lovi aparatul, iar acesta căzu pe 
podea. Doamna Delevan se uitase într-un lei de transă la 
poza ce apărea, expresia de pe faţa ei fi-fid una de femeie 
complet confuză, sau care simte că o 
326 StephenKing 
paşte o migrenă. Sunetul aparatului căzut pe podea o sperie. 
Scoase un mic țipăt şi se dădu înapoi. Făcând asta, se împiedică 
de piciorul lui Meg şi îşi pierdu echilibrul. Domnul Delevan se 
întinse după ea, împingând-o din nou în faţă, destul de puternic, 
pe Meg, care încă era între ei. Domnul Delevan nu numai că o 


prinse pe soţia lui, dar făcu asta cu graţie; pentru un moment, 
ar fi făcut o imagine frumoasă, într-adevăr: mama şi tata, ară- 
tând că încă ştiu cum să danseze, prinşi la sfârşitul unui tango 
energic, ea cu o mână în sus şi cu spatele arcuit puternic, el 
aplecat peste ea în acea postură masculină ambiguă, care poate 
fi interpretată, când eşti detaşat de situaţie, fie ca grijă, fie ca 
dorinţă. 

La unsprezece ani ai ei, Meg nu era la fel de graţioasă. Zbură 
înapoi spre masă şi se lovi de ea cu abdomenul. Lovitura a fost 
destul de tare ca să o fi rănit, dar, în ultimul an şi jumătate luase 
lecţii de balet la YWCA?, de trei ori pe săptămână. Nu dansa cu 
prea multă graţie, dar îi plăcea baletul, iar dansul, din fericire, i-a 
întărit muşchii abdomenului îndeajuns de mult pentru a absorbi 
şocul loviturii la fel de eficient ca amortizoarele bune ale unei 
maşini, care atenuează hurducăielile provocate de un drum plin 
de gropi. Totuşi, a doua zi avea deasupra şoldurilor o vânătaie 
zdravănă, căreia i-a trebuit aproape două săptămâni ca să-şi 
schimbe nuanţa mai întâi în violet, apoi în galben şi apoi să 
dispară... invers de cum se întâmplă cu o poză Polaroid. 

în momentul în care a avut loc acest accident în lanţ, Meg nici 
măcar nu a simţit; doar s-a lovit de masă şi a ţipat. Masa s-a 
înclinat. Tortul, care ar fi trebuit să fie în 

27 Young Women's Christian Association — Asociaţia Tinerelor Fe- 
mei Creştine - este cea mai veche şi cea mai mare organizaţie 
multi-culturală a femeilor din lume. 

Câinele Polaroid 


327 

prim-planul primei poze a lui Kevin, făcută cu noul lui aparat, 
a alunecat de pe masă. Doamna Delevan nici măcar nu a 
avut timp să înceapă să spună „Meg, ai păţit ceva?", înainte 
ca jumătatea rămasă din tort să cadă peste aparatul Sun 660 
cu un plescăit suculent, care le-a împroşcat cu glazură 
pantofii, ajungând şi pe perete. 

Vizorul, mânjit din belşug cu ciocolată olandeză, se iţea ca 
un periscop. Asta a fost tot. 

La mulţi ani, Kevin! 

In seara aceea, Kevin şi domnul Delevan stăteau pe 
canapeaua din camera de zi, când doamna Delevan intră 
fluturând două foi de hârtie, cu colţurile îndoite, capsate 
împreună. Kevin şi domnul Delevan aveau amândoi cărţi 
deschise în poală (The Best and the Brightest” pentru tată; 
Shoot-Out at Laredo” pentru fiu), dar ceea ce făceau ei de 
fapt era să se holbeze la aparatul de fotografiat Sun, care 
stătea în dizgrație pe măsuţa de cafea, în mijlocul unei 
grămezi de fotografii Polaroid. Toate fotografiile păreau să 
arate exact acelaşi lucru. 

Meg şedea pe podea în faţa lor, uitându-se la video, la un 
film închiriat. Kevin nu era sigur ce film era, dar erau o 
grămadă de oameni care alergau de colo-colo, zbierând, aşa 
că presupuse că era un film de groază. Megan se dădea în 
vânt după ele. Amândoi părinţii considerau asta ca fiind de 
prost gust (mai ales domnul Delevan era adeseori 
scandalizat de ceea ce el numea „porcărie nefolositoare"), 
dar în seara aceasta, nici unul dintre ei nu a zis nimic. Kevin 
bănuia că erau bucuroşi ca renunţase să se mai plângă de 
abdomenul învineţit şi 

*sDescriere făcută de jurnalistul David Halberstam 
războiului 


din Vietnam. 
2 Probabil, un roman-western. 
328 Stephen King 


să se întrebe cu voce tare care ar putea fi simptomele exacte 
ale unei spline rupte. 

—lată-le, spuse doamna Delevan. Le-am găsit pe 
fundul genţii, a doua oară când le-am căutat. 

întinse hârtiile soţului ei — un bon de la J.C. Penney% şi o 


chitanţă MasterCard. 

—Nu pot găsi niciodată nimic de genul ăsta de pri 
ma dată. Nu cred că poate cineva. Parcă e o lege a natu 
rii. 

Cu mâinile în şolduri, îşi cercetă cu privirea soţul şi fiul. 

—  Arătaţi de parcă cineva tocmai a omorât pisica familiei. 

— Nu avem pisică, mamă, spuse Kevin. 

— Mă rog, ştii ce vreau să spun. E păcat că s-a-ntâm-plat aşa, 
fireşte, dar o să rezolvăm problema imediat. Cei de la Penney 
vor fi bucuroşi să îl schimbe ... 

— N-aş băga mâna-n foc, spuse John Delevan. 

Ridică aparatul, se uită la el cu dezgust (aproape că 
zâmbi batjocoritor, de fapt), şi-l aşeză la loc. 

— S-a ciobit când s-a lovit de podea. Vezi? 

Doamna Delevan se uită doar în treacăt. 

— Ei bine, dacă cei de la Penney n-or să vrea, sunt sigură că 
cei de la compania Polaroid o vor face. Adică, e evident că nu 
căzătura a cauzat orice-ar fi în neregulă la el. Prima fotografie 
arăta exact ca toate celelalte, şi Kevin a făcut-o pe aceea înainte 
ca Meg să îl dea jos de pe masă. 

— N-am vrut, spuse Meg, fără să se întoarcă. 

Pe ecran, o siluetă minusculă — o păpuşă rea pe nume 
Chucky, dacă ţinea minte bine Kevin — alerga 

Lant de supermagazine. 
Câinele Polaroid 


329 
după un băieţel. Chucky era îmbrăcat într-o salopetă albastră 
şi flutura un cuţit prin aer. 
— Ştiu, draga mea. Ce-ţi mai face burta? 
— Mă doare, spuse Meg. Niţică îngheţată cred că mi-ar face 
bine. A mai rămas ceva? 
— Cred că da. 

Meg îi dărui mamei ei cel mai cuceritor zâmbet. 
— Vrei să-mi aduci şi mie? 
— Nici să nu te gândeşti, spuse cu un glas plăcut doamna 
Delevan. la-ţi singură. Şi ce e chestia aia oribilă la care te uiţi? 
— Child's Play”, spuse Megan. E cu păpuşa asta, pe care o 
cheamă Chucky, şi care prinde viaţă. E grozav. 

Doamna Delevan strâmbă din nas. 

— Păpuşile nu prind viaţă, Meg, spuse tatăl ei. 

Rosti cuvintele cu năduf, de parcă ar fi ştivxt că era o 
cauză pierdută. 

— Chuckie aşa a făcut, spuse Megan. în filme, orice 
este posibil. 

Opri derularea casetei cu ajutorul telecomenzii şi se duse 
să îşi ia îngheţată. 

— De ce i-o fi plăcând să se uite la porcăria aia? îşi întrebă 
domnul Delevan soţia, aproape cu jale în voce. 
— Nu ştiu, dragă. 

Kevin luă aparatul de fotografiat într-o mână şi câteva 
dintre fotografii în cealaltă — în total, făcuseră aproape o 
duzină. 

MI— Nu sunt sigur că vreau banii înapoi, spuse el. 

Tatăl lui se uită fix la el. 

— Ce? letete la el! 

1 Film realizat în 1988, cunoscut în România sub titlul 
„Chucky, Păpuşa ucigaşă". 

330 


Stephen King 
— Păi, spuse Kevin, bătând uşor în retragere, vreau să spun că 
poate ar trebui să ne mai gândim. Adică, nu e chiar un defect 
obişnuit, nu-i aşa? Adică, dacă fotografiile ieşeau supraexpuse... 
sau subexpuse... sau albe... asta ar fi ceva. Dar cum obţii o 
chestie ca asta? Aceeaşi fotografie, iarăşi şi iarăşi? Adică, uită-te 
la ele! Şi parcă ar fi făcute afară, deşi noi am făcut fiecare poză 
în casă! 
— Ne-a jucat cineva o farsă, spuse tatăl lui. Asta trebuie să fie. 
Cel mai bun lucru pe care trebuie să-l facem este să schimbăm 
porcăria asta şi să uităm de ea. 
— Nu cred că e o farsă, spuse Kevin. în primul rând, e prea 
complicată ca să fie o farsă. Cum poţi să aranjezi un aparat de 
fotografiat să facă aceeaşi poză de fiecare dată? în plus, 
psihologic vorbind, e total aiurea. 
— Auzi la el, psihologic, ce să spun, pufni domnul Delevan, 
întorcându-şi privirea spre soţia lui. 
— Da, psihologic! răspunse Kevin cu fermitate. Când un tip îţi 
face ţigara să explodeze sau îţi dă o lamă de gumă iute, rămâne 
prin preajmă, ca să nu piardă distracţia, nu-i aşa? Dar doar dacă 
hi şi mama nu v-aţi bătut joc de mine... 
— Tatăl tău nu prea îşi bate joc de oameni, dragul meu, spuse 
doamna Delevan, remarcând cu blândeţe ceea ce era evident. 
Domnul Delevan se uita la Kevin cu buzele strânse. Era 
privirea pe care o avea întotdeauna atunci când simţea că fiul 
său se lasă purtat spre acea zonă a terenului de joc în care se 
simţea cel mai în largul său: partea stângă. Cât mai spre 
stânga. Această trăsătură instinctivă, intuitivă a lui Kevin îl 
nedumerise şi îl zăpăcise dintotdea-una. Nu ştia de unde o 
moştenise, dar era sigur că nu dinspre partea lui de familie. 
Câinele Polaroid 


331 

Oftă şi se uită din nou la aparatul de fotografiat. O bucată 
de plastic negru era ciobită în partea stângă a carcasei, iar 
lentila vizorului avea pe mijloc o fisură, cu siguranţă nu mai 
groasă decât un fir de păr. Crăpătura era atât de subţire, 
încât dispărea complet când ridicai aparatul la ochi pentru a 
fixa cadrul a cărui imagine n-ai fi obținut-o — ceea ce ai fi 
obţinut se afla pe măsuţa de cafea, şi mai erau aproape o 
duzină de alte exemple în sufragerie. 

Obţineai ceva ce semăna cu un refugiat din adăpostul de 
animale local. 

—Bun, şi ce naiba o să faci cu el? întrebă tatăl. Adi 
că, hai să gândim raţional, Kevin. La ce e bun un aparat 
de fotografiat care face aceeaşi poză mereu? 

Dar nu la ce era bun aparatul se gândea Kevin. De fapt, nu 
se gândea deloc. Simţea... şi îşi amintea. în clipa când 
apăsase declanşatorul, o singură idee clară 

(„e al meu") pusese pe de-a-ntregul stăpânire pe mintea 
lui, la fel cum lumina fulgerătoare a bliţului îi umpluse 
complet câmpul vizual. Acea idee, desăvârşită, dar totuşi 
inexplicabilă într-un fel, fusese însoţită de un amestec covâr- 
şitor de emoţii, pe care încă nu le putea identifica complet. .. 
dar el credea că frica şi exaltarea predominau. 

Şi pe lângă asta — tatăl lui voia întotdeauna să analizeze 
lucrurile în mod raţional. Nu va putea niciodată să înţeleagă 
intuiţiile lui Kevin sau interesul lui Meg pentru păpuşile 
criminale numite Chucky. 

Meg se întoarse cu o porţie uriaşă de îngheţată şi Porni 
filmul din nou. Cineva încerca acum să-l prăjeas-* pe 
Chucky cu o lampă cu benzină, dar el continua să fluture 
cuțitul prin aer. 

— Voi doi încă vă mai certaţi? 

332 Stephen King 

— Discutăm, replică domnul Delevan. 

Buzele îi erau mai strâns lipite ca niciodată. 

— Da, mie-mi spui, zise Meg, aşezându-se din nou pe podea 
cu picioarele încrucişate. Aşa zici mereu. 

— Meg? spuse Kevin cu blândeţe. 

— Ce? 

— Dacă bagi atâta îngheţată peste o splină ruptă, o să mori în 


chinuri la noapte. Bineînţeles, splina ta s-ar putea să nu fie ruptă 
de fapt, dar... 

Meg scoase limba la el şi se întoarse la filmul ei. Domnul 
Delevan se uita la fiul lui cu un amestec de afecţiune şi 
exasperare. 

— Uite, Kev... e aparatul tău. Nu încape nici o îndoială. Poţi să 
faci ce vrei cu el. Dar... 

— Tată, chiar nu te interesează deloc de ce face ceea ce face? 
— Nu, răspunse John Delevan. 

Era rândul lui Kevin să ridice ochii în tavan a exasperare, între 
timp, doamna Delevan se uita de la unul la celălalt, asemenea 
cuiva care urmăreşte încântat un meci bun de tenis. Ceea ce 
nici nu era prea departe de adevăr. Ani de-a rândul îi urmărise 
pe fiul şi pe soțul ei împun-gându-se unul pe altul, şi încă nu se 
plictisise de asta. Uneori se întreba dacă vor descoperi vreodată 
cât de mult semănau. 

— Ei bine, eu vreau să mă gândesc mai mult. 

— Bine. Vreau doar să ştii că pot să trec mâine pe la Penney şi 
să-l schimb — asta, dacă vrei şi dacă ei or sa accepte să 
schimbe un produs ciobit. Dacă vrei să-l păstrezi, e bine şi aşa. 
Eu mă spăl pe mâini de el. 

îşi frecă iute palmele, ca pentru a exemplifica. 

— Bănuiesc că nu vreţi să auziţi şi părerea mea, spu 
se Meg. 

Câinele Polaroid 333 
—  Bănuieşti bine, zise Kevin. 
— Bineînțeles că vrem, Meg, spuse doamna Delevan. 
— Eu cred că-i un aparat supranatural, spuse Meg, lingând 
îngheţata de pe lingură. Cred că-i o Manifestare. 
— E de-a dreptul ridicol, spuse imediat domnul Delevan. 
— Ba nu e, spuse Meg. Dacă vrei să ştii, e singura explicaţie 
care se potriveşte. Ai ajuns să gândeşti aşa pentru că tu nu crezi 
în chestiile astea. Dacă vreodată s-ar apropia de tine o fantomă, 
tată, nici măcar n-ai vedea-o. Tu ce crezi, Kev? 

Pentru un moment, Kevin nu răspunse — pentru că nu era în 
stare. Se simţea de parcă s-ar fi declanşat un alt bliţ, de data 
asta undeva în spatele ochilor, nu în faţa lor. 

— Kev? Pământul către Kevin! 
— Cred că s-ar putea să ai dreptate aici, surioară, spuse el 
încet. 


— O, Doamne Dumnezeule, spuse John Delevan, ridi-cându-se. 
Asta-i răzbunarea lui Freddy şi Jason*?—băiatul meu crede că 
aparatul de fotografiat primit de ziua lui este bântuit. Mă duc la 
culcare, dar, înainte de asta, vreau să mai spun doar un lucru. 
Un aparat de fotografiat, care fotografiază acelaşi lucru mereu 
— mai ales ceva atât de obişnuit, precum ceea ce apare în 
pozele astea —, este o manifestare neinspirată a 
supranaturalului. 
— Totuşi ..., spuse Kevin. 

Ţinea fotografiile ca pe o etalare de pocher dubioasă. 

—Cred că e timpul să mergem cu toţii la culcare, spu 
se brusc doamna Delevan. Meg, dacă trebuie neapărat 

Personaje supranaturale din filmele „Coşmar pe Strada Ulmi- 

ler" Și „Vineri 13". 
334 Stephen King 
să termini de văzut acea capodoperă cinematografică poţi să o 
faci dimineaţă. 
— Dare aproape de sfârşit! ţipă Meg. 
— Vin eu sus cu ea, mamă, spuse Kevin şi, un sfert de oră mai 
târziu, odată scăpat de maleficul Chucky (cel puţin până la 
viitoarea serie a filmului), aşa făcu. Dar somnul nu îl luă prea 
uşor pe Kevin în acea noapte. Stătea întins în dormitorul lui, 
ascultând un vânt puternic, de vară târzie, care agita frunzele 
de afară într-o conversaţie şoptită, gândindu-se ce ar putea să 
determine un aparat de fotografiat să facă întruna aceeaşi poză, 
şi ce semnificaţie ar putea să aibă un asemenea lucru. Abia 
începuse să alunece spre somn, când îşi dădu seama că 
hotărârea fusese luată; va păstra Polaroidul Sun, cel puţin încă o 
perioadă. 

„E al meu", se gândi iar. Se întoarse pe o parte, închise ochii 
şi, patruzeci de secunde mai târziu, dormea profund. 


Capitolul 2 
^ f | rintre ticăiturile a ceea ce păreau a fi pe pu-lL” ţin 
cincizeci de mii de ceasuri şi complet ne-v”/ deranjat de 


ele, Reginald „Pop" Merrill proiectă un fascicul de lumină dintr- 
un dispozitiv mai sub- 

Câinele Polaroid 33 5 
tire chiar şi decât un oftalmoscop, asupra Polaroidului 660, în 
timp ce Kevin stătea lângă el. Ochelarii lui Pop, de care nu avea 
nevoie pentru lucrul de aproape, erau sprijiniți de bolta cheală a 


capului său. 

— Aha, spuse el, şi opri fasciculul de lumină. 

— Asta înseamnă că ştiţi ce problemă are? întrebă Kevin. 

— Nu, spuse Pop Merrill, şi închise compartimentul pentru film, 
acum gol, al aparatului Sun. N-am nici cea mai mică idee. 

Şi, înainte de a mai putea spune ceva Kevin, ceasurile au 
început să bată ora 4, iar pentru câteva momente, conversaţia, 
deşi posibilă, păru absurdă. 

„Vreau să mă mai gândesc", îi spusese tatălui său în seara în 
care a împlinit 15 ani — trecuseră deja trei zile — şi era o 
declaraţie care îi surprinsese pe amândoi. Copil fiind, îşi făcuse 
o carieră din a nu cugeta asupra lucrurilor, iar domnul Delevan 
ajunsese să creadă, în adâncul sufletului, că băiatul lui nu va cu- 
geta niciodată asupra lucrurilor, indiferent dacă ar fi trebuit sau 
nu să o facă. Fuseseră seduşi, aşa cum se întâmplă deseori cu 
taţii şi fiii, de ideea că modurile lor de a gândi, foarte diferite, şi 
comportamentele lor nu se vor schimba niciodată, aceasta 
consolidându-le relaţia pentru totdeauna... şi astfel copilăria va 
continua pentru totdeauna. „Vreau să mă mai gândesc" — în 
acea propoziţie era subînţeleasă o lume a schimbării potenţiale. 

In plus, ca o fiinţă umană care, până în acel moment, trecuse 
prin viaţă luând decizii bazate mai mult pe 'nstinct decât pe 
rațiune (şi era unul dintre acei norocoşi, 2'e căror instincte erau 
aproape întotdeauna bune — genul de persoană, care, cu alte 
cuvinte, îi aduce la dispe- 

336 Stephen King 
rare pe oamenii chibzuiţi), Kevin afla surprins şi intrigat că se 
află între ciocan şi nicovală. 

Ciocanul: îşi dorise un aparat de fotografiat Polaroid şi primise 
unul de ziua lui, dar, la naiba, îşi dorise un aparat Polaroid care 
să funcţioneze. 

Nicovala: era foarte intrigat că Meg folosise cuvântul 
„Supranatural". 

Sora lui mai mică era sărită bine de pe fix, dar nu era proastă, 
şi Kevin nu credea că folosise acest cuvânt din neseriozitate sau 
fără să se gândească. Tatăl lui, care făcea parte mai degrabă 
din tribul Chibzuiţilor, decât din cel al Instinctivilor, luase 
intervenţia ei în zeflemea, dar Kevin descoperi că nu era 
pregătit să facă la fel... cel puţin, nu încă. Acel cuvânt. Acel 
cuvânt fascinant, exotic. Devenise un fel de soclu căruia mintea 


lui îi tot dădea ocol, fără să se poată împotrivi acestei porniri. 

„Cred că e o Manifestare." 

Kevin era amuzat (şi puţin dezamăgit) că doar Meg fusese 
suficient de deşteaptă — sau curajoasă — să spună ceea ce ar fi 
trebuit să îşi dea cu toţii seama, dată fiind ciudăţenia 
fotografiilor pe care le scosese aparatul Sun, dar, de fapt, nu era 
chiar atât de uimitor. Nu erau o familie religioasă; mergeau la 
biserică de Crăciun, o dată la trei ani, când mătuşa Hilda venea 
să-şi petreacă sărbătorile cu ei, şi nu cu celelalte rude rămase în 
viaţă, dar, cu excepţia nunţilor şi înmormântărilor ocazionale, 
cam atât. Daca vreunul dintre ei credea în lumea invizibilă, 
aceea era Megan, care nu se mai sătura de cadavre ambulante, 
păpuşi vii şi maşini care prindeau viaţă şi călcau oamenii pe 
care nu-i plăceau. 

Nici unul dintre părinţii lui Kevin nu se înnebunea după bizar. 
Nu citeau horoscopul din ziar, nu confundau niciodată cometele 
sau stelele căzătoare cu semne- 

Câinele Polaroid 


337 

le date de Cel de Sus; acolo unde un alt cuplu ar fi văzut faţa 
lui lisus pe fundul unei enchilada? ^, John şi Mary Delevan n- 
ar fi văzut decât o enchilada prea rumenă. Nu era 
surprinzător că băiatul lor, care nu văzuse niciodată omul din 
lună pentru că nici mama, nici tatăl lui nu se deranjaseră să 
i-l arate, nu putuse nici el să întrevadă posibilitatea unei 
Manifestări supranaturale într-un aparat de fotografiat care 
făcea mereu aceeaşi poză, în casă sau afară, chiar şi în 
întunericul dulapului din dormitorul lui, până când i-a fost 
sugerat acest lucru de către sora lui, care îi scrisese mai 
demult o scrisoare lui Jason şi primise înapoi o fotografie 
lucioasă cu autograf, înfăţişând un bărbat care purta o 
mască de hochei însângerată. 

Odată întrevăzută posibilitatea, a devenit dificil pentru el 
să nu se gândească la asta; aşa cum Dostoievski, rusul acela 
deştept, i-a spus fratelui său, pe vremea când erau doi tineri 
ruşi isteţi: „încearcă în următoarele 30 de secunde să nu te 
gândeşti la un urs polar cu ochi albaştri". 

Era greu de făcut. 

Aşa că petrecuse două zile învârtindu-se în jurul soclului 
acela din mintea lui, încercând să descifreze hieroglife, care 
nici măcar nu existau, fir-ar să fie! încercând să-şi dea seama 
ce-şi doreşte mai mult: aparatul sau posibilitatea unei 
Manifestări. Sau, altfel spus, dacă voia aparatul Sun sau... pe 
omul din lună. 

La sfârşitul celei de-a doua zile (chiar şi în cazul tinerilor de 
cincisprezece ani, care sunt destinaţi să facă parte din tribul 
Chibzuiţilor, dilemele rareori durează mai 

' Un fel de lipie (tortilla) rulată şi umplută de regulă cu un 
ames-c “nstând din carne sau brânză, la care se adaugă un 
sos condimentat. 

338 


Stephen King 
mult de o săptămână), s-a hotărât să aleagă omul din lună... 
măcar aşa, de încercare. 

A ajuns la această concluzie în a şaptea perioadă de studiu a 
zilei, şi când a sunat clopoţelul, semnalând încheierea orelor de 
şcoală din acea zi, s-a dus la profesorul pe care-l respecta cel 
mai mult, domnul Baker, ca să-l întrebe dacă ştie pe cineva 
care repară aparate foto. 

— Nu un reparator obişnuit de aparate foto, explică el. Un tip 
mai... profund, ca să zic aşa. 
—  Unfilosof al distanțelor focale? întrebă domnul Baker. 

Expresiile acestea erau unul din motivele pentru care Kevin îl 
respecta aşa de mult. Era grozav să vorbeşti aşa. 

— Un înţelept al obturatorului? Un alchimist al apar-turii? Un... 
— Cineva care să fi văzut multe, spuse Kevin evaziv. 

— Pop Merril, spuse domnul Baker. 

— Cine? 

— Proprietarul de la Emporium Galorium. 

— Aaaa, locul ă/a. 

— Da, spuse domnul Baker, cu un zâmbet larg. Asta dacă tu 
cauţi un fel de Domnul Repară-Tot fără prea multe pretenţii. 

— Cred că asta caut. 

— Are aproape de toate acolo, spuse domnul Baker, şi Kevin 
era întru totul de acord. 

Cu toate că nu fusese niciodată înăuntru, Kevin trecea pe 
lângă Emporium Galorium de cinci, zece sau chiar de 
cincisprezece ori pe săptămână (într-un oraş de dimensiunea lui 
Castle Rock treceai de multe ori pe lângă toate locurile şi acest 
lucru devenea uimitor de pH“" tisitor, după umila opinie a lui 
Kevin Delevan), şi avu-şese ocazia să se uite în vitrine. Părea 
efectiv burduşit cu 

Câinele Polaroid 339 
obiecte, aproape până în tavan, cele mai multe dintre ele 
mecanice. însă mama lui îl numea cu dispreţ un magazin cu 
„Ştifturi", iar tatăl lui spunea că domnul Merril îşi câştiga 
existenţa trăgându-i pe sfoară pe văratici, aşa încât Kevin nu 
intrase niciodată în magazinul lui. Dacă ar fi fost doar un 
magazin de „ştifturi“, poate că ar fi intrat; de fapt, ar fi intrat cu 
siguranţă. Dar să facă ceea ce făceau văraticii sau să cumpere 
dintr-un loc în care aceştia erau traşi pe sfoară era de 


neconceput. Văraticii n-aveau decât să facă ce voiau (şi asta şi 
făceau). Erau toţi într-o ureche, şi îşi făceau treburile în aceeaşi 
manieră nebunească. Să trăiască alături de ei putea accepta. 
Dar să fie confundat cu ei? Nu, nu şi iarăşi nu. 

— Aproape orice, repetă domnul Baker, şi aproape toate 
obiectele pe care le deţine sunt reparate de el însuşi, îşi 
închipuie că poate păcăli pe cineva cu imaginea asta de filosof 
rural, cu ochelarii ridicaţi pe creştetul capului, mostrele de 
înţelepciune pe care le serveşte la tot pasul. Nici unul dintre 
cunoscuţii săi nu încearcă să-i deschidă ochii. Nici nu sunt sigur 
că ar îndrăzni cineva să facă asta. 

— De ce? Ce vreți să spuneţi? 

Domnul Baker ridică din umeri şi un mic zâmbet crispat îi 
înflori pe buze. 

—Pop — domnul Merril, am vrut să spun — are de 
getele vârâte în multe plăcinte de prin partea locului. Ai 
fi surprins, Kevin. 

Pe Kevin nu-1 interesa în câte plăcinte avea vârâte degetele 
Pop Merill în acel moment şi nici ce umplutură ar fi putut să aibă 
respectivele plăcinte. Mai avea doar o Singură întrebare de pus, 
din moment ce văraticii erau plecaţi şi probabil s-ar putea 
strecura în Emporium vialorium fără să fie văzut în după-amiaza 
următoare, 

340 Stephen King 
dacă ar profita de regula ce le permitea tuturor elevilor, în afară 
de boboci, să-şi scurteze de două ori pe lună orele de studiu. 

— Cum să-i zic, „Pop" sau „domnul Merril"? 

Solemn, domnul Baker replică: 

— Cred că omul ăsta ar omori pe oricine i-ar zice 
„Pop", fără să aibă măcar şaizeci de ani. 

Şi, la drept vorbind, Kevin simţi că domnul Baker nu prea 
glumea. 

— Chiar nu ştiţi, nu? întrebă Kevin când ceasurile au 
început să se domolească. 

Nu se întâmplase ca în filme, când toate încep şi termină să 
bată în acelaşi timp; astea erau ceasuri reale — şi bănuia că 
majoritatea — împreună cu toate celelalte aparate din 
Emporium Galorium — nu funcționau pro-priu-zis, ci mai 
degrabă mergeau împleticindu-se. începuseră să bată în 
momentul când ceasul său Seiko cu cuarţ arăta 3:58. Au crescut 


treptat în volum şi viteză (ca un camion vechi care ajunge în 
viteza a doua cu o smu-citură şi cu un mârâit obosit). A fost un 
interval de vreo patru secunde în care toate au bătut, sunat, 
boncănit, zăngănit, clinchetit în acelaşi timp, dar sincronicitatea 
s-a manifestat doar în acele patru secunde. Şi nu se putea 
spune că „se domoliseră'". A fost mai degrabă un soi de 
renunțare, ca apa care în cele din urmă consimte să gâlgâie prin 
scurgerea unei chiuvete, la care dopul nu e tocmai etanş fixat. 
Habar n-avea de ce era atât de dezamăgit. Chiar se aşteptase 
la altceva? Ca Pop Merrill, pe care domnul Baker îl descrisese ca 
pe un „filosof rural" şi un Domn Re-pară-Iot fără pretenţii, să 
scoată un arc şi să spună: „Uite-l — ăsta-i nemernicul care 
făcea să-ţi apară câine- 
Câinele Polaroid 


341 

le ori de câte ori apăsai butonul obturatorului. E un arc-de- 
câine, din cele care se folosesc la căţeii-jucărie pe care-i 
întorci cu cheiţa ca să meargă şi să latre de câteva ori, e 
vreun glumeţ pe linia de asamblare a aparatelor Polaroid Sun 
660 care le pune mereu în aparatele astea nenorocite." 

Chiar se aşteptase la aşa ceva? 

Nu. Dar se aşteptase la... ceva. 

— N-am nici cea mai mică idee, repetă voios Pop. întinse mâna 
în spatele lui şi luă o pipă din cocean de porumb, model Douglas 
MacArthur, de pe un suport în formă de fotoliu ergonomie de 
automobil. începu să îndese în ea tabac dintr-o pungă din 
imitație de piele, ce avea stanţate cuvintele IARBA DIAVOLULUI. 

— Ştii, nici măcar nu pot să desfac drăciile astea. 

— Nu puteţi? 

— Nu prea, zise Pop. 

Era vioi ca o vrăbiuţă. Se opri cât să-şi petreacă degetul 
mare pe după puntea din sârmă ce unea lentilele ochelarilor 
săi fără rame. Aceştia căzură de pe capul său chel cu un mic 
zgomot sec, şi ajunseră la locul lor, ascun-zându-i petele roşii 
de pe nas. 

—  Pe-alea vechi poţi să le dezmembrezi, continuă el în timp ce 
scotea un chibrit Diamond Blue Tip dintr-un buzunar ale vestei 
(bineînţeles că purta vestă), apăsân-du-i gămălia cu unghia 
groasă şi îngălbenită. Da, ăsta era un om care putea să-i tragă 
în piept pe văratici cu o mână legată la spate (asta presupunând 
că nu era mâna cu care scotea chibriturile şi le aprindea) —, 
chiar şi la cincisprezece ani, Kevin putea să îşi dea seama de 
asta. Pop Merril avea stil. 

— Vorbesc de aparatele Polaroid Land. Ai mai văzut vreun 
aparat din ăsta? 

342 


Stephen King 

— Nu, răspunse Kevin. 

Pop îşi aprinse chibritul din prima încercare, aşa cum, 
bineînţeles, reuşea de fiecare dată, şi îl apropie de pipă, fiecare 
cuvânt rostit generând mici semnale de fum care arătau 
simpatic, dar miroseau absolut scârbos. 

— Ei da, spuse el. Arată ca aparatele vechi pe care le foloseau 
persoane ca Mathew Brady** în secolul trecut — sau înainte ca 
cei de la Kodak să inventeze aparatul Brownie Box. Vreau să 
spun (iar Kevin învăţa repede că asta era expresia preferată a lui 
Pop Merrill; o folosea aşa cum unii copii de la şcoală folosesc 
expresia „ştii" ca să accentueze, să determine, să caracterizeze, 
şi mai ales, să-şi ofere un răgaz de gândire), că au îmbunătăţit 
puţin modelul, au pus pereţi laterali din crom şi piele veritabilă, 
dar arată tot demodat, cam cum arătau aparatele alea cu care 
se făceau dagherotipuri. Când desfăceai un Polaroid Land de 
demult, se deschidea un burduf de tip armonică, pentru că 
lentilele aveau nevoie de cincisprezece până la douăzeci de 
centimetri ca să focalizeze imaginea. Arăta demodat ca naiba 
faţă de Kodak-urile de la sfârşitul anilor '40 sau începutul anilor 
'50, şi semănau cu dagherotipurile şi din alt punct de vedere: 
făceau doar poze alb-negru. 
— Chiar aşa? întrebă Kevin, interesat împotriva propriei 
voințe. 
— Ei, mdeah! spuse Pop, voios ca o păsărică, cu ochii albaştri, 
scânteind către Kevin din spatele ochelarilor fără rame şi printre 
rotocoalele de fum scoase de pipa ca un furnal. Era genul de 
scânteiere ce putea indica fie bună dispoziţie, fie avariţie. Vreau 
să spun că oamenii râdeau de aparatele alea cum râdeau de 
broscuţele 

Celebru fotograf american din secolul al XIX-lea. 

Câinele Polaroid 343 

Volkswagen, când au apărut prima oară... dar au cumpărat 
aparatele Polaroid, aşa cum au cumpărat şi Volkswagen-urile. 
Asta pentru că Volkswagen-urile consumau mai puţin şi nici nu 
se stricau aşa de des ca maşinile americane, iar Polaroidul avea 
în plus ceva ce nici aparatele Kodak, Nikon, Minolta sau Leica nu 
aveau. 

— Făcea poze instant. 

Pop zâmbi. 


— Ei bine... nu tocmai. Vreau să spun că făceai poza, 
iar apoi trăgeai de clapa asta ca să o scoţi. Nu avea mo 
toraş, nu scotea nici zumzăitul ăla molciu, ca Polaroide- 
le moderne. 

Aşadar, până la urmă exista un mod perfect de a descrie 
sunetul, trebuia doar să găseşti un Pop Merrill să ţi-l explice: 
sunetul pe care îl scoteau aparatele Polaroid arunci când ejectau 
fotografia era un zumzăit molciu. 

— După aia, trebuia să-l cronometrezi, spuse Pop. 

— Să-1 cronometrezi? 

— Ei mdeah! zise Pop cu o mare încântare, voios ca pasărea 
care, trezită de dimineaţă, a găsit legendarul vierme. Vreau să 
spun că, pe-atunci, n-aveau nici unul din răhăţişurile astea 
automate. Scoteai din aparat banda asta lungă, pe care-o 
puneai pe masă sau pe un alt suport, şi te uitai la ceas până 
treceau şaizeci de secunde. In orice caz, trebuia să treacă în jur 
de şaizeci de secunde. Dacă te grăbeai, obţineai o poză slab 
expusă. Dacă aşteptai prea mult, ieşea supraexpusă. 

— Mamă! spuse Kevin respectuos. 

Şi nu era un respect mimat, menit să-l ducă de nas pe bătrân 
în speranţa c-o să revină asupra problemei, care "u era o 
adunătură de aparate foto vechi de când lumea, adevărate 
minuni ale tehnicii la vremea lor, ci propriul Su aparat, afurisitul 
şi nărăvaşul de Sun 660, ce stătea 
344 Stephen King 
pe masa de lucru a lui Pop, având în partea dreaptă măruntaiele 
unui vechi ceas cu cadranul împărţit în zilele săptămânii, şi ceva 
ce semăna suspect de mult cu un dil-do, în stânga. Nu era un 
respect prefăcut, iar Pop ştia asta, şi îi trecu prin minte (lui Kevin 
nu i-ar fi venit niciodată ideea) cât de efemer era acel mare zeu 
alb numit „de ultimă oră"; îşi zise că, peste zece ani, chiar 
expresia ar putea să dispară. Judecând după fascinația întipărită 
pe chipul lui Kevin, ai fi zis că asculta descrierea unui obiect la 
fel de vechi ca protezele dentare din lemn ale lui George 
Washington, şi nu a unui aparat foto pe care, cu doar treizeci şi 
cinci de ani în urmă, toată lumea îl considera ultimul răcnet în 
materie. Dar, bineînţeles, în urmă cu treizeci şi cinci de ani, 
băiatul ăsta încă se învârtea în vidul de dinainte de concepţie, 
făcând parte dintr-o femeie care nici măcar nu-l întâlnise pe 
bărbatul care avea să-i furnizeze cealaltă jumătate. 


— Vreau să spun că era o cameră obscură micuță şi normală 
acolo, înăuntru, între poză şi suport, reluă Pop, la început încet, 
dar vorbind din ce în ce mai repede pe măsură ce propriul său 
interes sincer faţă de subiect reieşi la suprafaţă (dar gândurile 
despre cine era tatăl puştiului şi cât ar putea să valoreze băiatul 
pentru el, ca şi lucrul ciudat pe care îl făcea aparatul de 
fotografiat nu dispăruseră cu totul din mintea lui). Şi, după ce se 
termina minutul, desfăceai poza de pe suport — trebuia să fii 
atent când făceai asta, pentru că pe suport era întins un clei 
moale ca jeleul şi, dacă pielea ta era câtuşi de puţin sensibilă, 
puteai să te alegi cu o arsură zdravănă. 

— Nemaipomenit! spuse Kevin. 

Ochii îi erau larg deschişi, şi acum arăta ca un puşti ce 
asculta poveşti despre acele private de demult, pe care Pop şi 
colegii lui din copilărie (aproape toţi fuseseră co- 

Câinele Polaroid 


345 

legi; în copilărie, avusese puţini prieteni în Castle Rock, 
probabil pregătind u-se încă de pe atunci pentru activitatea 
sa de bază, trasul pe sfoară al văraticilor, iar ceilalţi copii au 
simţit asta cumva, ca pe un iz slab de sconcs) le folosiseră ca 
pe ceva de la sine înţeles; acolo îţi făceai treaba cât mai 
rapid în toiul verii, pentru că una dintre viespile care dădeau 
târcoale în permanenţă acolo jos, în spaţiul dintre mană şi 
cele două găuri reprezentând cerul de unde cădea mana, 
putea dintr-o clipă-n alta să se hotărască să-şi înfigă acul într- 
una din bucuşoarele tale gingaşe, şi tot atât de rapid îţi 
făceai treaba şi în toiul iernii, pentru că bucuşoarele tale 
gingaşe riscau să-ţi îngheţe bocnă dacă nu te grăbeai. „Ei 
bine", îşi zise Pop, „uite cât valorează Aparatul Foto al 
Viitorului. Doar treizeci şi cinci de ani au trecut şi pentru 
puştiul ăsta e la fel de interesant ca o căcăstoare din fundul 
curţii." 

—Negativul era pe suport, zise Pop. lar pozitivul... 
era alb-negru, dar era un alb-negru excelent. Imaginea 
era clară şi cu o definiţie foarte bună chiar şi pentru exi 
genţele de azi. Şi mai avea şi o chestie mică şi roz, lun 
gă cam cât o gumă de şters, din câte-mi amintesc, din 
care curgea o substanţă chimică, cu miros de eter, şi tre 
buia s-o întinzi pe poză cât de repede puteai, altfel foto 
grafia se rula imediat, se făcea ca tubul din centrul unui 
rulou de hârtie igienică. 

Kevin izbucni în râs, teribil de amuzat de descrierea acelor 
antichităţi. 

7 

Pop îl lăsă singur, cât să-şi aprindă din nou pipa, apoi se 
întoarse şi-şi reluă expunerea. 

—Un aparat ca ăla, nimeni în afară de cei de la Pola 
roid nu ştia ce face — vreau să spun că oamenii ăia erau 


capabili s-o facă — dar era mecanic. Chiar şi tu puteai 
să-l demontezi. 
346 Stephen King 


Se uită la aparatul adus de Kevin cu oarecare dezgust. 

— Şi, de multe ori când se strica unul din ăla, doar de 
atât era nevoie. Venea careva cu unul din alea şi zicea că 
nu mai merge, plângându-se c-o să trebuiască să-l trimi 


tă la ăia de la Polaroid să i-l repare şi că asta o să dure 
ze probabil câteva luni şi dacă nu voiam să arunc un 
ochi. „Ei bine", ziceam io, „probabil că n-o să pot să fac 
nimic, vreau să spun că nimeni nu cunoaşte cu adevărat 
aparatele astea în afară de cei de la Polaroid, şi sunt al 
naibii de aproape, dar o să mă uit." Tot timpul ştiind că 
probabil nu era decât vreun şurubel slăbit în carcasa ob 
turatorului sau poate vreun arculeţ stricat, sau, la naiba, 
poate că juniorul familiei vărsase nişte unt de arahide în 
compartimentul pentru film. 

Unul dintre ochii lui vioi, ca de pasăre, clipi atât de repede şi 
cu o mişcare atât de şmecherească încât, îşi zise Kevin, dacă n- 
ai fi ştiut că vorbeşte despre văratici, ai fi zis că imaginaţia ta 
paranoică ţi-a jucat o festă sau, mai probabil, nici n-ai fi 
remarcat-o. 

— Ce vreau să spun e că aveai o situaţie perfectă, zise 
Pop. Dacă puteai s-o rezolvi, erai un meseriaş-minune al 
naibii de priceput. Păi, fiule, am băgat în buzunar opt 
dolari şi cincizeci de cenți numai pentru că am scos două 
bucățele mici de chipsuri de cartofi dintre declanşator şi 
arcul  obturatorului, iar femeia care a venit cu aparatul 
ăla m-a sărutat pe buze. Direct... pe... buze. 

Kevin observă că ochiul lui Pop se închise din nou vremelnic 
îndărătul unei perdele semitransparente de fum. 

— ŞI, bine'nţeles, dacă erau şi unele pe care nu le pu 
teai repara, nu se supărau pe tine, vreau să spun, din ca 
pul locului ei nici nu se aşteptau ca tu să fii în stare sa 
faci ceva. Erai doar ultima încercare înainte să pună dra- 
Câinele Polaroid 


347 

covenia într-o cutie, să-l ambaleze bine cu hârtie de ziar, ca 
să nu se strice şi mai rău în timpul transportului, şi să-l 
expedieze la Schenectady. Dar... ăsta. 

Vorbea cu tonul ritual de dezgust pe care toţi filosofii de 
ocazie, fie ei din Atena epocii de aur, fie din magazinul de 
vechituri al unui orăşel din epoca actuală, de bronz, îşi 
exprimă opinia despre entropie, fără să fie nevoiţi să iasă la 
scenă deschisă şi s-o formuleze explicit. 

— Asta n-a fost asamblat, băiete. Vreau să spun că a fost 
turnat. Poate c-aş putea să-i desfac lentilele, şi-am s-o fac dacă 
vrei, şi m-aş uita în compartimentul pentru film, deşi aş şti că n- 
aş găsi nimic nelalocul lui — pe care să-l recunosc, cel puţin. 
Dar mai mult de-atât nu pot să fac. Sigur, pot să iau un ciocan şi 
să dau în el până-l sparg, vreau să spun, dar să-l repar? îşi 
desfăcu braţele, învăluit în fum. Nici pomeneală. 

— Atunci, cred c-o să trebuiască să... 7] trimit înapoi, voise să 
spună, dar Pop interveni. 

— în tot cazul, băiete, eu cred că tu ştiai asta. Vreau să spun 
că eşti un băiat deştept, poţi să-ţi dai seama când un lucru e 
făcut tot dintr-o bucată. Nu cred c-ai adus aparatul ca să-l 
repari. Cred că tu pricepi că, şi dacă n-ar fi fost dintr-o bucată, 
nimeni nu poate să repare ceea ce face chestia aia, cel puţin, nu 
cu o şurubelniţă. Cred că l-ai adus aici ca să mă-ntrebi dacă ştiu 
ce se-ntâmplă cu el. 

— Şi ştiţi? întrebă Kevin. Dintr-o dată, încordarea puse 
stăpânire pe el. 

— S-ar putea, zise calm Pop Merrill. Se aplecă peste teancul de 
fotografii, care ajunseseră între timp la douăzeci şi opt, 
socotind-o şi pe cea pe care Kevin o făcuse ca sa i-o arate lui 
Pop, ca şi pe cea pe care Pop o făcuse ca “-şi demonstreze sieşi. 
Astea-s în ordine? 

348 


Stephen King 

— Nu tocmai. Dar aproximativ. Are vreo importanţă? 

— Cred că da, zise Pop. Sunt uşor diferite, nu? Nu mult, dar 
puţin. 

— Mda, zise Kevin. Pot să văd diferenţe la unele dintre ele, 
dar... 

— Ştii care-i prima? Probabil că aş putea să-mi dau seama şi 
singur, dar timpul înseamnă bani, băiete. 

— Păi, e simplu, zise Kevin şi scoase una din mica grămadă 
dezordonată. Vedeţi glazura? Arătă spre o mică pată maro de pe 
marginea albă a pozei. 

—  Mdeah. Pop nu aruncă petei de glazură decât o privire 
fugară. Se uită cu atenţie la fotografie şi, după o clipă, deschise 
sertarul mesei de lucru. înăuntru, sculele erau împrăştiate la 
întâmplare. într-o parte, într-un spaţiu rezervat, se afla un obiect 
învelit în catifea de bijutier. Pop luă obiectul, desfăcu învelişul şi 
scoase la iveală o lupă mare, cu un întrerupător la bază. Se 
aplecă deasupra Polaroidului şi apăsă întrerupătorul. Un cerc de 
lumină intensă căzu pe suprafaţa fotografiei. 

— Ce mişto! zise Kevin. 

—  Mdeah, zise din nou Pop. 

Kevin îşi dădea seama că, pentru Pop, el nu se mai afla acolo. 
Pop cerceta cu mare atenţie fotografia. 

Dacă n-ai fi ştiut împrejurările stranii ale realizării sale, 
imaginea n-ar fi justificat câtuşi de puţin o examinare atât de 
minuțioasă. Ca majoritatea fotografiilor făcute cu un aparat 
acceptabil, un film bun şi de către un fotograf care posedă 
minima inteligenţă să nu acopere lentila cu degetele, era clară, 
uşor de înţeles şi... ca multe fotografii Polaroid, ciudat de lipsită 
de spectaculozitate. Era o imagine în care puteai să identifici şi 
să numeşti fiecare obiect, dar conţinutul ei era la fel de plat ca 
şi suprafaţa. Nu era bine compusă, dar nu compoziţia 
Câinele Polaroid 


349 

era cea în neregulă — despre acea platitudine lipsită de 
dramatism nici măcar nu puteai să spui că e în neregulă, aşa 
cum nu poţi să spui despre o zi adevărată din viaţa 
adevărată că e în neregulă doar pentru că nimic demn măcar 
de un filmuleţ de televiziune nu s-a întâmplat în cursul ei. Ca 
în mai toate fotografiile Polaroid, obiectele din imagine doar 
erau acolo, ca un fotoliu gol pe o verandă sau un leagăn de 
copil în curtea din spatele casei ori o maşină fără pasageri 
parcată lângă un trotuar neinteresant, fără măcar o pană de 
cauciuc care s-o facă interesantă sau unică. 

Ceea ce era în neregulă cu fotografia era senzaţia că e în 
neregulă. Kevin îşi amintise simţământul de nelinişte pe 
care-l avusese când îşi compunea subiectele pentru 
fotografia pe care intenționase s-o facă şi fiorii de pe şiră pe 
care-i simţise când, cu strălucirea bliţului încă luminând 
încăperea, se gândise: „E al meu!" Asta era în neregulă şi, la 
fel ca în cazul omului din lună, pe care nu poţi să-/ nevezi din 
momentul în care l-ai văzut, descoperea acum că nu poţi să 
nesimţi anumite simţăminte... iar când era vorba despre 
aceste imagini, simţămintele alea erau rele. 

Kevin îşi zise: „E ca şi cum un vânt — foarte molcom, 
foarte rece — ar sufla dinspre poza aia." 

Pentru prima oară, ideea că ar putea fi vorba de ceva 
supranatural — că asta era o parte a unei Manifestări — făcu 
ceva mai mult decât să-l intrige. Pentru prima oară se 
pomeni că-şi dorea să fi lăsat chestia asta-n plata Domnului. 
„E al meu" — asta gândise când degetul său apăsase 
butonul obturatorului întâia dată. Acum se poieni că se 
întreabă dacă nu cumva înţelesese greşit gândul acela. 

«Sunt speriat de el. De ceea ce face." 

3 50 StephenKing 


Asta îl înfurie şi se aplecă peste umărul lui Pop Merrill, căutând 
cu încrâncenarea unuia care a pierdut un diamant într-o 
grămadă de nisip, hotărât ca, indiferent ce-ar fi văzut 
(presupunând mereu că ar trebui să vadă ceva nou, şi nu credea 
c-o să vadă; studiase toate aceste fotografii de îndeajuns de 
multe ori ca să creadă că văzuse tot ce era de văzut la ele), 
avea să se uite la acel ceva, să-1 studieze şi, sub nici o formă, să 
nu-şi îngăduie să-l nevadă. Chiar dacă ar putea... şi un glas 


îndurerat dinăuntrul său îi sugera foarte insistent că vremea 
nevăzutului trecuse de-acum, posibil pentru totdeauna. 

Ceea ce arăta fotografia era un câine mare şi negru în faţa 
unui gard alb din uluci. Gardul nu avea să rămână alb pentru 
multă vreme, decât dacă cineva în acea lume Polaroid plată l-ar 
fi vopsit sau măcar l-ar fi văruit. Dar asta nu părea probabil; 
gardul arăta neîngrijit, uitat. Unele uluci aveau vârfurile rupte. 
Altele atârnau în afară, ieşite din cuie. 

Câinele se afla pe trotuar, în faţa gardului. Partea din spate a 
animalului era îndreptată spre privitor. Coada, lungă şi stufoasă, 
era lăsată în jos. Părea să adulmece una dintre uluci — probabil, 
îşi zise Kevin, pentru că gardul cu pricina era ceea ce tatăl lui 
numea „o cutie poştală", un loc în care mulţi câini îşi ridicau 
piciorul din spate şi lăsau mesaje mistice sub forma unor jeturi 
galbene, după care-şi vedeau de drum. 

Lui Kevin, câinele i se părea a fi un câine vagabond. Avea o 
blană lungă şi încâlcită, înţesată de scaieţi. Una dintre urechi 
avea aspectul crâmpoţit al unei vechi răni de luptă. Umbra 
animalului era îndeajuns de lungă ca să se termine în afara 
cadrului, pe gazonul neuniform şi plin de buruieni de dincolo de 
gard. Umbra îl făcea pe 
Câinele Polaroid 


351 

Kevin să creadă că imaginea fusese obţinută la puţin timp 
după zori sau nu cu mult timp înainte de apus; fără să aibă 
habar în ce direcţie fusese îndreptat fotograful (ce fotograf, 
ha-ha), era imposibil să decizi între una şi alta, decât că el 
(sau ea) trebuie să fi stat la doar câteva grade de direcţia 
estică sau vestică. 

în partea din stânga-spate a imaginii, pe iarbă, se vedea 
ceva ce semăna cu o minge din cauciuc. Era dincolo de gard 
şi ascunsă îndărătul unui smoc răzleţ de iarbă, aşa că era 
greu să-ţi dai seama. 

Şi asta era tot. 

— Recunoşti ceva? întrebă Pop, plimbând lupa cu în 
cetineală încoace şi-ncolo pe suprafaţa pozei. 

Acum partea din spate a câinelui se umfla până la di- 
mensiunile unor movile acoperite de încâlceala unei vegetaţii 
sălbatice şi amenințătoare; apoi trei sau patru dintre ulucile 
scorojite căpătau dimensiunile stâlpilor de telegraf de 
altădată; pe urmă, dintr-o dată, obiectul din spatele smocului 
de iarbă devenea în mod clar o minge de copii (chiar dacă, 
sub lupa lui Pop, era mare cât o minge de fotbal): Kevin 
putea chiar să vadă stelele care-i înconjurau circumferința în 
rizuri supraînălţate din cauciuc. Aşadar, lupa lui Pop scosese 
la iveală ceva nou, iar în câteva momente Kevin avea să 
vadă el însuşi ceva nou, fără lupă. Dar asta s-a întâmplat mai 
târziu. 

— Dumnezeule, nu, zise Kevin. Cum aş putea, domnule 
Merrill? 

— Pentru că aici sunt nişte /ucruri, zise răbdător Pop. Lupa lui 
continua să patruleze. Kevin se gândi la un film pe care-l 
văzuse cândva, în care poliţiştii au trimis un elicopter echipat cu 
reflectoare ca să caute nişte deţinuţi evadați. Un câine, un 
trotuar, un gard de uluci, care trebuie ori vopsit, ori dat jos, un 
gazon care trebuie îngri- 

352 Stephen King 

jit. Trotuarul nu e cine ştie ce — nici măcar nu poţi să-l vezi în 
întregime — iar casa, nici măcar fundaţia nu e în cadru, dar ce 
vreau să spun e că avem câinele ăsta. Pe e/, îl recunoşti? 

— Nu. 

—  Gardul? 


— Nu. 

— Dar mingea aia roşie din cauciuc? Pe ea o recunoşti, băiete? 
— Nu... dar îmi vorbiţi de parc-aţi crede că ar trebui. 

— îţi vorbesc ca şi cum aş crede că a; putea, preciza Pop. N-ai 
avut niciodată o minge ca aia, nici când erai ţânc? 

— Nu, nu-mi amintesc să fi avut. 

— Parcă ziceai că ai o soră. 

— Megan. 

— Nici ea n-a avut niciodată o minge ca asta? 

— Nu cred. Nu prea m-au interesat aşa de mult jucăriile lui 
Megan. A avut odată o jucărie cu elastic, cu o minge roşie, dar 
avea altă nuanță. Mai închisă. 

—  Mdeah. Ştiu cum arată o minge ca aia. Nu e ca asta din poză. 
Şi gazonul ăla, n-ar putea fi al vostru? 

— Dum... adică, ferit-a Sfântul, nu. Kevin se simţi un pic jignit. 
El şi tatăl lui aveau mare grijă de gazonul din jurul casei. Era de 
un verde-închis şi-aşa avea să rămână chiar după ce începeau 
să cadă frunzele, cel puţin până la jumătatea lui octombrie. Și 
oricum n-avem gard de uluci. 

„lar dac-am avea", îşi zise, „n-ar arăta ca mizeria aia. 

Pop dădu drumul întrerupătorului de la baza lupei/ o aşeză pe 
pătratul din catifea şi, cu o grijă vecină cu veneraţia, împături 
laturile peste ea. O aşeză la locul ei dirţ sertar şi închise sertarul. 
Se uită la Kevin cu atenţie. Iş! 

Câinele Polaroid 353 
lăsase pipa deoparte şi acum nu mai era nici o perdea de fum 
care să-i ascundă ochii; aceştia rămăseseră ageri, dar nu mai 
scânteiau. 
— Vreau să spun, n-ar putea fi casa voastră înainte ca voi s-o 
fi cumpărat, ce crezi? Cu zece ani în urmă... 
— Păi, era a noastră acum zece ani, răspunse năucit Kevin. 
— Atunci, douăzeci de ani? Treizeci? Vreau să spun, recunoşti 
cum e aşezat terenul? Parc-ar fi uşor în pantă. 
— Gazonul din faţa casei noastre... Se gândi intens, apoi 
clătină din cap. Nu, al nostru e întins ca-n palmă. Dacă e să fie 
înclinat, parcă e înclinat în jos, spre casă. Poate de-aia se-adună 
apă-n pivniţă când plouă primăvara. 
— Mdeah, mdeah, se poate. Dar gazonul din spate? 
— Acolo oricum nu avem trotuar, zise Kevin. lar pe laterale... 
Se întrerupse brusc. încerci să afli dacă nu cumva aparatul meu 


face poze din trecut! zise el şi, pentru prima oară, îşi dădu 
seama că e cu adevărat înspăimântat, îşi plimbă vârful limbii pe 
vălul palatin şi i se păru că simte un gust metalic. 

— întrebam şi eu. Pop bătea darabana cu degetele, lângă 
fotografii şi, când vorbi, păru s-o facă mai mult pentru sine 
decât pentru Kevin. Ştii, zise el, unele lucruri al naibii de ciudate 
par să se întâmple când şi când cu două jucărele pe care-am 
ajuns să le considerăm ca făcând parte din viaţa noastră. Nu 
spun că se-ntâmplă cu adevărat; atât doar că, dacă nu se- 
ntâmplă, atunci pe lungea asta sunt o grămadă de mincinoşi şi 
de şarlatani. 

NI — Ce jucărele? 

— Magnetofoanele şi aparatele Polaroid, zise Pop, lă 
sând în continuare impresia că vorbeşte cu pozele, sau 
“ sine, şi că în spaţiul prăfuit, în care ticăiau de zor cea- 

3 54 Stephen King 

şurile, din spatele prăvăliei Emporium Galorium, nu era nici 
urmă de Kevin. Să luăm magnetofoanele. Ştii câţi oameni susţin 
că au înregistrat pe bandă vocile unor morţi? 

— Nu, zise Kevin. Nu ţinuse în mod deosebit ca vocea lui să se 
audă în surdină, dar aşa se întâmplă; din cine ştie ce motiv, nu 
părea să aibă prea mult aer în plămâni care să-l ajute să 
vorbească. 

— Nici eu, spuse Pop, răscolind pozele cu degetul. Era un 
deget bont şi noduros, ce părea făcut pentru mişcări şi 
operaţiuni grosolane şi neîndemânatice, cum ar fi, pentru a-i 
împunge pe alţii în coaste, pentru răsturnarea vazelor de pe 
marginea meselor sau pentru a provoca o hemoragie nazală 
dacă încerca fie şi numai să extragă o umilă bucăţică de muci 
uscați din nara proprietarului. Şi totuşi, Kevin privise cu luare 
aminte mâinile omului şi ajunsese la părerea că, probabil, doar 
în acel deget era mai multă graţie decât în întreg corpul surorii 
sale Mga-n (şi poate şi într-al său; clanul Delevan nu era renumit 
pentru uşurinţa ori graţia cu care se folosea de mâini şi de 
picioare, acesta fiind poate şi unul dintre motivele pentru care 
imaginea tatălui său, prinzând-o sprinten pe maică-sa şi 
salvând-o astfel de la cădere, îi rămăsese întipărită în memorie 
şi avea să rămână aşa pentru totdeauna). Degetul lui Pop Merrill 
arăta de parcă era gata-ga-ta să răstoarne pe podea toate 
fotografiile — din greşeală; genul ăsta de deget stângaci era 


susceptibil tot timpul să împungă, să ciocnească şi să pişte din 
greşeală — dar n-o făcea. Fotografiile abia dacă se mişcară ca 
răspuns la mişcarea sa neobosită. 

„Supranatural", îşi zise iar Kevin şi se înfiora puţin. O înfiorare 


adevărată, surprinzătoare, descumpănitoare Şi uşor 
stânjenitoare, chiar dacă Pop n-o sesizase. 
Câinele Polaroid 355 


— Dar există chiar şi o modalitate prin care-o fac, zise 
pop şi apoi, ca şi cum Kevin întrebase: Cine? Să fiu al 
naibii dacă ştiu. Cred că unii dintre ei sunt „investiga 
tori ai paranormalului", sau cel puţin aşa îşi zic ori ceva 
asemănător, dar mi se pare că e mult mai probabil ca ma 
joritatea să o facă din amuzament, ca ăia care folosesc 
planşete Ouija pe la petreceri. 
Se uită la Kevin cu o privire cruntă, de parcă atunci l-ar fi 
redescoperit. 
— Ai o Ouija, băiete? 
— Nu. 
— Te-ai jucat vreodată cu vreuna? 
— Nu. 
— Nici să n-o faci, zise Pop mai sumbru ca oricând. 
Blestemățiile alea sunt periculoase. 
Kevin nu-ndrăzni să-i spună bătrânului că n-avea nici cea mai 
mică idee ce putea să fie o „planşetă uija". 
— în tot cazul, se lasă un magnetofon să înregistreze într-o 
încăpere pustie. Trebuie să fie o casă veche, vreau să spun, una 
cu Istorie, dacă pot să găsească aşa ceva. Ştii la ce mă refer 
când vorbesc despre o casă cu Istorie, băiete? 
— Cred... cum ar fi o casă bântuită? se aventură Kevin. 
Constată că asudase uşor, aşa cum i se întâmplase anul trecut 
de fiecare dată când doamna Whittaker le dădea câte un test 
neanunţat la algebră. 
— Ei, cam aşa ceva. Cel mai mult le place... oamenilor ăştia... 
dacă e o casă cu o Istorie Vio/entă, dar până la urmă se 
mulţumesc cu ce au la dispoziţie. în tot cazul, mstalează un 
magnetofon care să înregistreze în camera ® pustie. Pe urmă, a 
doua zi — întotdeauna o fac noaptea, vreau să spun, nu sunt 
mulţumiţi decât dacă o fac "*aptea şi, dacă se poate, chiar la 
miezul nopţii —, a 

“va zi redau ce s-a înregistrat pe bandă. 


356 Stephen King 

— O cameră pustie? 

— Uneori, continuă Pop cu o voce meditativă, care se putea 
sau nu să mascheze nu ştiu ce simţăminte mai profunde, se aud 
voci. 

Kevin se înfiora din nou. Până la urmă, pe soclu erau nişte 
hieroglife. Nimic pe care să vrei să-l citeşti, dar... mda. Erau 
acolo. 

— Voci adevărate? 

— De regulă, imaginare, zise Pop în derâdere. Dar, o dată sau 
de două ori, eu am auzit oameni în care am încredere zicând că 
au auzit voci adevărate. 

— Dar dumneavoastră n-aţi auzit niciodată? 

— O dată, răspuns scurt Pop, şi nu mai zise nimic o vreme atât 
de îndelungată, încât Kevin începea să creadă că terminase ce- 
avusese de spus, când deodată adăugă: A fost un singur cuvânt. 
Clar precum cristalul. S-a înregistrat în salonul unei case 
părăsite din Bath. Un individ îşi ucisese acolo nevasta în 1946. 
— Şi care-a fost cuvântul? întrebă Kevin, ştiind că n-o să i se 
spună, la fel de sigur cum a ştiut că nici o putere de pe pământ, 
şi cu atât mai puţin propria sa voinţă, nu l-ar fi putut împiedica 
să întrebe. 

Dar Pop i-a spus. 

—  Lighean. Kevin clipi. 

—  Lighean? 

—  Mdeah. 

— Păi, asta nu-nseamnă nimic. 


— Ar putea, zise calm Pop, dacă ai şti că individul i-a tăiat 
beregata şi pe urmă i-a ţinut capul deasupra unui lighean în care 
s-a scurs sângele. 

— O, Doamne! 

—  Mdeah. 

Câinele Polaroid 


357 

— O, Doamne, serios? 

Pop nu catadicsi să răspundă la asta. 

— N-ar fi putut să fie o făcătură? 

Pop gesticula cu tija pipei către fotografii: 

— Daralea sunt? 

— O, Dumnezeule. 

— Acum, fotografiile, zise Pop, ca un narator care trece cu 
vioiciune la un nou capitol al romanului şi citeşte cuvintele „între 
timp, în altă parte a pădurii". Am văzut poze cu oameni în ele, 
despre care ceilalţi oameni din imagine jurau că nu fuseseră cu 
ei când fusese făcută poza. Şi e o poză — asta e una celebră — 
pe care o doamnă a făcut-o în Anglia. N-a făcut decât să 
fotografieze nişte vânători de vulpi care se-ntorceau seara aca- 
să, îi vezi, sunt cam douăzeci cu toţii, cum trec peste un podeţ 
de lemn. E un drum de ţară mărginit de copaci, de ambele părţi 
ale podeţului acela. Cei din faţă au trecut deja peste pod. lar în 
dreapta fotografiei, pe marginea drumului, stă o doamnă într-o 
rochie lungă şi o pălărie cu văl, aşa că nu-i vezi faţa, şi îşi ţine 
poşeta pe braţ. Zău, poţi să vezi şi că poartă un medalion la 
piept, sau poate că e un ceas. Ei bine, când doamna care-a făcut 
poza a văzut ce-a ieşit, s-a supărat foarte rău, şi nimeni nu 
putea să-i reproşeze ceva, băiete, pentru că vreau să spun că 
femeia a vrut să facă o poză cu vânătorii ăia de vulpi care se 
întorceau acasă şi cu nimeni altcineva, fiindcă nu mai era 
nimeni acolo. Dar uite că-n poză a apărut. Şi, când te uiţi foarte 
atent, se pare că poţi să vezi copacii chiar prin corpul acelei 
doamne. 

«Inventează toate poveştile astea, mă ia peste picior, 'ar 
când o să plec de-aci, o să se tăvălească pe jos de râs", JŞi 
zise Kevin, ştiind că Pop Merrill nu făcea nimic de genul ăsta. 
358 Stephen King 
— Doamna care-a făcut poza locuia într-una din casele alea 
mari englezeşti, pe care le vezi în programele educative de la 
televizor, iar când a arătat acea poză, am auzit că bărbatul care 
era stăpânul casei a leşinat pe loc şi-a murit. Partea asta se 
poate să fie născocită. Probabil c-aşa e. Pare a fi născocită, nu? 
Dar am văzut poza aia într-un articol alături de un portret pictat 
al străbunicii individului ăla şi mi s-a părut că putea să fie ea. Nu 
poţi să fii sigur din pricina vălului. Dar ar putea să fie. 


— Ar putea fi şi o înşelătorie, spuse fără vlagă Kevin. 

— Ar putea, zise cu indiferenţă Pop. Oamenii se pretează la tot 
felul de maimuţăreli. Uită-te la nepotul meu, de exemplu, Ace. 
Nasul lui Pop se încreţi. L-au găbjit patru ani la Shawshank şi 
pentru ce? A spart barul Mellow Tiger. S-a ţinut de prostii, iar 
şeriful Pangborn 1-a băgat la zdup. Mica puşlama a primit exact 
ce merita. 

Kevin, dând dovadă de-o înţelepciune ce-i depăşea cu mult 
vârsta, nu spuse nimic. 

—Dar când fantomele apar în fotografii, băiete — 
sau, cum zici tu, ceea ce oamenii pretind c-ar fi fanto 
me — e vorba aproape întotdeauna de poze Polaroid. 
Şi-aproape întotdeauna pare să fie ceva întâmplător. 
Acum, pozele cu farfurii zburătoare şi cu Monstrul din 
Lock Nest, astea aproape întotdeauna apar în cealaltă 
categorie. Şi-anume, poze pe care vreun şmecheraş nu 
poa' să le maimuţărească de unul singur într-o cameră 
obscură. 

îi făcu cu ochiul pentru a treia oară lui Kevin, exprimând astfel 
toate maimuţărelile (ce-or mai fi şi alea) la care s-ar putea preta 
un fotograf lipsit de scrupule într-o cameră obscură bine utilată. 

De fapt, e vorba de monstrul din Loch Ness. 
Câinele Polaroid 


359 

Kevin se gândi să-l întrebe pe Pop dacă era posibil ca 
cineva să se „maimuţărească" cu o uija şi decise să-şi ţină 
gura închisă pe mai departe. Părea în continuare să fie, de 
departe, cea mai adecvată conduită. 

— Prin asta n-am vrut să spun decât că m-am gândit să te- 
ntreb dacă ai văzut ceva cunoscut în pozele astea Polaroid. 

— N-am văzut, pe bune, zise Kevin cu atâta convingere, încât 
se temea că Pop o să creadă că minte, aşa cum reacţiona 
întotdeauna maică-sa când făcea eroarea tactică de a folosi un 
ton vehement, fie el şi temperat. 

—  Mdeah, mdeah, zise Pop, crezându-l cu atâta uşurinţă, 
încât Kevin se simţi chiar iritat. 

— Ei bine, zise Kevin după un moment de linişte (dacă făceai 
abstracţie de ticăitul combinat al celor cincizeci de mii de 
ceasuri), cred că asta e, nu? 

— Poate că nu, zise Pop. Vreau să spun că mi-a venit o mică 
idee. Ai ceva împotrivă să mai faci câteva poze cu aparatul ăla? 
— La ce bun? Toate sunt la fel. 

— Tocmai aia e, că nu sunt. 

Kevin deschise gura, apoi o închise. 

— Chiar o să contribui şi eu la film, zise Pop, iar când văzu faţa 
uluită a lui Kevin, preciza iute: Cu o sumă mică, în orice caz. 

— Câte poze aţi vrea? 

— Păi, acum ai... câte? Douăzeci şi opt, aşa-i? 

— Da, aşa cred. 

— încă treizeci, zise Pop după o clipă de gândire. 

— Dece? 

— N-am să-ţi spun. Nu acum. 

Scoase la iveală o gentuţă grea, care era prinsă cu o 
carabinieră de un lanţ din oţel. O deschise şi luă o banc- 

360 Stephen King 
notă de zece dolari, şovăi, apoi adăugă alte două cu vădită silă. 

— Mi se pare că asta acoperă cam jumătate din 
costuri. 

„Păi, da", îşi zise Kevin. „Dacă eşti aşa de interesat de trucul 
pe care-l face aparatul, cred că ai fi în stare să achiţi şi restul, 
nu?" Ochii lui Pop scânteiau către el precum ochii unei pisici 
bătrâne şi curioase. 

Kevin înţelese că omul din faţa lui nu doar se aşteptase ca el 


să spună da; lui Pop i s-ar fi părut de neconceput ca băiatul să 
spună nu. Kevin îşi zise: „Dac-aş spune nu, nici n-ar auzi măcar. 
Ar spune: bun, atunci ne-am înțeles şi eu m-aş pomeni afară, pe 
trotuar, având banii lui în buzunar, indiferent dacă aş dori-o sau 
nu." 

In plus, avea şi banii primiţi de ziua lui. 

Cu toate acestea, mai trebuia să se gândească la vântul ăla 
rece. Vântul care părea să sufle nu de pe suprafaţa, ci chiar 
dinspre acele fotografii, în ciuda aspectului lor înşelător de plat, 
înşelător de lucios. Simţea cum vântul acela vine dinspre ele în 
pofida declaraţiei lor mute, care susţinea: Noi suntem nişte 
poze Polaroid şi cu nici un chip noi nu putem să descriem sau 
chiar să înțelegem, noi arătăm doar suprafaţa nespectaculoasă a 
lucrurilor. Vântul acela era acolo. Care era treaba cu el? 

Kevin ezită o clipă în plus şi ochii scânteietori dindă-rătul 
ochelarilor fără rame îl măsurară. N-am să te-ntreb dacă eşti 
bărbat sau şoarece, spuneau ochii lui Pop Merrill. A; 
cincisprezece ani, şi ce vreau să spun e că la vârsta asta s-ar 
putea să nu fii încă bărbat, nu încă, dar eşti prea vârstnic ca să 
fii şoarece şi amândoi ştim asta. Şi-apoi, tu nu eşti din Alin Parte; 
eşti din oraş, ca şi mine. 

— Sigur, zise Kevin cu o vioiciune găunoasă în voce, 
care nu păcăli pe nici unul dintre ei. Cred c-o să pot 
Câinele Polaroid 


361 

cumpăra filmul în seara asta şi s-aduc pozele mâine, după 
ore. 

— Nu, zise Pop. 

— Aveţi închis mâine? 

— Nu, zise Pop, şi pentru că era din oraş, Kevin aşteptă 
răbdător. Te gândeşti să faci treizeci de poze una după alta, nu-i 
aşa? 

— Cred că da. 

Dar Kevin nu se gândise la asta, ci pur şi simplu con- 
siderase că e ceva de la sine înţeles. 

— Păi, nu aşa vreau să le faci, zise Pop. Nu contea 
ză unde le faci, dar contează când le faci. Uite. Stai să 
cuget. 

Pop cugetă şi, pe urmă, chiar puse pe hârtie o listă de ore, 
pe care Kevin o băgă în buzunar. 

— Deci! zise Pop, frecându-şi palmele cu vioiciune în aşa fel 
încât scoaseră un sunet uscat, ca atunci când freci între ele 
două bucăţi de şmirghel. Ne vedem în... ăă, în jur de trei zile? 

— Da... cred că da. 

— Pun rămăşag că, oricum, o să aştepţi bucuros până luni 
după-amiază, după ore, zise Pop, făcându-i cu ochiul pentru a 
patra oară lui Kevin, cu încetineală şi ironie şi umilitor până la 
culme. în aşa fel încât prietenii să nu te vadă intrând aici şi să te 
taxeze din pricina asta, vreau să spun. 

Kevin roşi şi lăsă privirea în jos, către masa de lucru, 
începând să adune pozele, ca să-şi ocupe mâinile cu ceva. 
Când se simţea jenat şi mâinile nu aveau nimic de făcut, îşi 
trosnea încheieturile degetelor. 

— Păi... dădu să formuleze un protest absurd, care 
"-ar fi convins pe nici unul dintre ei, dar deodată se opri, 
Privind ţintă la una dintre poze. 

362 Stephen King 

— Ce? întrebă Pop. Pentru prima oară de când îl abordase, Pop 
părea a fi întru totul uman, dar Kevin abia dacă-i auzi cuvintele, 
cu atât mai puțin tonul de uşoară alarmare. Acum arăţi de parc- 
ai fi văzut un strigoi, băiete. 

— Nu, zise Kevin. Nu e un strigoi. Văd cine a făcut poza. Cine a 
făcut cu adevărat poza. 

— Ce naiba vorbeşti acolo? 


Kevin arătă spre o umbră. El, tatăl lui, maică-sa, Meg şi, după 
toate aparențele, chiar şi domnul Merrill însuşi, o luaseră drept 
umbra unui copac care nu se vedea în cadru. Dar nu era un 
copac. Kevin vedea asta acum, iar ceea ce ai văzut nu mai 
poate fi niciodată nevăzut. 

Alte hieroglife pe soclu. 

— Nu pricep încotro baţi, zise Pop. Dar Kevin ştia că bătrânul 
îşi dăduse seama că el bătea undeva, acesta fiind motivul 
pentru care părea aşa de iritat. 

— Uitați-vă mai întâi la umbra câinelui, zise Kevin. Apoi, uitaţi- 
vă din nou la umbra ăstuia de-aci. Bătu cu degetul în marginea 
stângă a pozei. în fotografie, soarele apune sau răsare. Asta 
face ca toate umbrele să fie lungi, şi e greu să-ţi dai seama cui 
aparţin. Dar uitân-du-mă la ea, în clipa asta, am înţeles dintr-o 
dată. 

— Ce ai înţeles, băiete? Pop întinse mâna spre sertar, vrând 
probabil să scoată din nou la iveală lupa cu sistem de 
iluminare... dar deodată se opri. Brusc, nu mai avu nevoie de ea. 
Dintr-o dată, pricepuse şi el. 

— E umbra unui bărbat, nu? zise Pop. Să mă ia Aghiuţă dacă 
aia nu-i umbra unui bărbat. 

— Sau a unei femei. N-ai cum să-ţi dai seama. Alea sunt 
picioarele, sunt sigur, dar ar putea să aparţină unei femei care 
poartă pantaloni. Sau chiar a unui copil- Dat fiind că umbrele 
sunt aşa de alungite... 

—  Mdeah, n-ai cum să-ţi dai seama. 


Câinele Polaroid 363 
Kevin zise: 
— E umbra ăluia care-a făcut-o, nu? 
— Mdeah. 


— Dar n-am fost eu, spuse Kevin. Poza a ieşit din aparatul meu 
— ca toate celelalte —, dar nu eu am făcut-o. Atunci, cine le-a 
făcut, domnule Merrill? Cine? 
— Spune-mi Pop, zise bătrânul pe un ton absent, ui-tându-se la 
umbra din imagine, iar Kevin simţi cum pieptul i se umple de 
încântare în momentul când cele câteva ceasuri capabile încă să 
o ia puţin înainte începură să le dea de ştire celorlalte că, oricât 
ar fi de ostenite, sosise timpul să anunţe jumătatea de oră. 
Capitolul 3 
/ uni, după ore, când Kevin se întoarse cu foto-/ grafiile 


la Emporium Galorium, frunzele înce- 

cr *f puseră să-şi schimbe culoarea. Trecuseră deja aproape 
două săptămâni de când împlinise cincisprezece ani, iar senzaţia 
de noutate începea să se atenueze. 

Noutatea acelui soclu, a supranaturalului, nu se atenuase, dar 
asta nu era ceva pe care s-o includă printre Motivele sale de 
fericire. Terminase de făcut fotografiile după programarea dată de 
Pop, iar când a ajuns să le termine a înţeles clar — destul de clar, 
oricum — de ce Pop 
364 Stephen King 
voise să fie făcute la anumite intervale: primele zece la câte o 
oră, după care aparatul era lăsat să se odihnească, următoarele 
zece, din două-n două ore, iar ultimele zece la intervale de câte 
trei ore. Ultimele din ziua aceea le făcuse la şcoală. Mai văzuse 
şi altceva, ceva pe care nici unul dintre ei n-ar fi putut să-l vadă 
de la început; nu s-a văzut clar până la ultimele trei poze. 
Acestea l-au speriat atât de tare, încât a luat hotărârea, chiar 
înainte să ducă fotografiile la Emporium Galorium, să se desco- 
torosească de aparatul Sun 660. Nu să-l schimbe; ăsta era 
ultimul lucru pe care voia să-l facă, pentru că ar fi însemnat că 
aparatul avea să fie luat din mâinile sale şi, prin urmare, să-i 
scape de sub control. Aşa ceva nu putea să accepte. 

„E al meu", se gândise el şi gândul îi tot revenea în minte, dar 
nu era un gând adevărat. Dacă ar fi fost — dacă aparatul Sun ar 
fi făcut poze cu maidanezul ăla negru de lângă gardul de uluci 
albe doar când el, Kevin, apăsa pe declanşator — arunci ar fi 
fost o chestie. Dar nu aşa stăteau lucrurile. Oricare-ar fi fost 
neplăcuta magie ce avea loc în interiorul aparatului, el nu era 
singurul ei iniţiator. Tatăl lui făcuse aceeaşi (mă rog, aproape 
aceeaşi) fotografie, la fel şi Pop Merrill, la fel şi Meg, când Kevin 
o lăsase să realizeze două din imaginile atât de minuţios 
programate de către Pop. 

— Le-ai numerotat, cum ţi-am cerut? îl întrebă Pop pe Kevin 
când îi aduse marfa. 
— Da, de la unu la cincizeci şi opt, răspunse Kevin. Răsfiră 
teancul de poze, arătându-i lui Pop micile numere încercuite din 
colţul din stânga-jos al fiecăreia dintre ele. Dar nu ştiu dacă are 
vreo importanţă. Am hotărât sa scap de aparatul ăsta. 
— Să scapi de el? Nu cred că vrei asta. 

Câinele Polaroid 365 


—Nu. Cred că nu. Am de gând să-l fac zob cu un 
baros. 

Pop se uită la el cu ochişorii lui vicleni. 
— Serios? 
— Da, zise Kevin, înfruntând cu fermitate privirea vicleană. 
Săptămâna trecută aş fi râs de o asemenea idee, dar acum nu 
mai râd. Cred că obiectul ăsta e periculos. 
— Ei bine, cred că ai dreptate şi mai cred că ai putea să-i 
ataşezi o încărcătură de dinamită şi să-l transformi în praf şi 
pulbere dacă vrei. E al tău, asta vreau să spun. Dar ce-ar fi să te 
abţii un pic? Vreau să fac ceva cu pozele astea şi poate-o să te 
intereseze. 
— Ce? 
— Aş prefera să nu-ţi spun, răspunse Pop, în caz că nu apare. 
Dar pe la sfârşitul săptămânii s-ar putea să am ceva care să te 
ajute să iei o decizie mai bună, într-un sens sau altul. 
— Dar am decis, zise Kevin şi bătu cu degetul în ceva care 
apăruse în ultimele două instantanee. 
— Ce-i acolo? întrebă Pop. M-am uitat la ele cu lupa mea şi am 
senzaţia că ar trebui să ştiu ce e — e ca un nume pe care nu ți-1 
aminteşti propriu-zis, dar îţi stă pe vârful limbii, asta vreau să 
spun — dar nu prea-mi dau seama. 
— Păi, cred că voi putea să mă abţin până pe vineri, zise 
Kevin, alegând să nu răspundă la întrebarea bătrânului. Dar zău 
că n-aş vrea să amân mai mult. 
— Speriat? 
— Da, răspunse cu simplitate Kevin. Sunt speriat. 
— Le-ai spus alor tăi? 
— Nu le-am spus chiar totul. 

Ei, s-ar putea să vrei. S-ar putea să vrei să-i spui '" taică-ru, 

asta vreau să spun. Ai timp să te gândeşti la 
366 Stephen King 
asta câtă vreme eu mă-ngrijesc de ceea ce vreau să mă 
îngrijesc. 
— Indiferent ce-aveţi de gând să faceţi, o să pun barosul lu' 
tata pe el vineri, zise Kevin. Nici măcar nu măi vreau un aparat 
foto. Nici Polaroid, nici de alt fel. 
— Unde e acum? 
— In sertarul biroului meu. Şi acolo o să şi rămână. 
— Treci pe la mine vineri, zise Pop. Adu şi aparatul cu tine. O 


să analizăm împreună ideea asta pe care-o am şi pe urmă, dacă 
vrei să zobeşti blestemăţia, îţi dau eu barosul meu. Pe gratis. Ba 
chiar am în spatele prăvăliei un tăietor, pe care să-l pui. 

— S-a făcut, zise Kevin şi zâmbi. 

— Şi ce le-ai spus, exact, alor tăi despre toată povestea asta? 
— Că încă nu m-am hotărât. N-am vrut să-i îngrijorez. Pe 
mama, mai ales. Kevin se uită la el cu o privire curioasă. Ce 
ziceai că s-ar putea să vreau să-i spun lu' taică-meu? 

— Dacă distrugi aparatul ăla, taică-tti o să se-nfurie pe tine, zise 
Pop. Asta n-ar fi aşa de rău, dar poate-o să te creadă şi puţin 
cam nebun. Sau că te porţi ca o menajeră bătrână, care zbiară 
ca apucata c-au năvălit hoţii, doar pentru c-a auzit o scândură 
scârţâind, asta vreau să spun. 

Kevin se înroşi puţin, amintindu-şi cât de tare se supărase 
tatăl său când ideea de supranatural fusese adusă în discuţie, 
apoi oftă. Nu se gândise la întâmplare din perspectiva asta, dar 
acum, că o făcuse, îşi zise că, probabil, Pop avea dreptate. Nu-i 
plăcea ideea ca tatăl său să se-nfurie pe el, dar putea să se 
obişnuiască cu ea. Pe de altă parte, gândul că tatăl său l-ar 
putea crede laş sau nebun, ori amândouă... asta era o cu totul 
altă mâncare de peşte. 

Câinele Polaroid 


367 

Pop îl privea cu şiretenie, citind toate aceste gânduri, pe 
măsură ce traversau faţa lui Kevin, cu uşurinţa cu care 
altcineva ar fi citit titlurile de pe prima pagină a unui tabloid. 

— Crezi că s-ar putea întâlni cu tine aici, în jur de patru, vineri 
după-amiaza? 

— în nici un caz, zise Kevin. Lucrează în Portland. Rar se- 
ntâmplă s-ajungă acasă înainte de şase. 

— Pot să-i dau un telefon, dacă vrei, zise Pop. O să vină, dacă- 
1 sun. 

Kevin se holbă la el cu ochii mari. Pop zâmbi subţire. 

— Oh, îl cunosc, zise. îl cunosc de multă vreme. Nu-i place să 
se trădeze că m-ar cunoaşte aşa cum nici ţie nu-ţi place, şi pot 
să-nţeleg asta, dar ce vreau să spun e că-l cunosc. Ştiu o 
mulţime de oameni în oraşul ăsta. Ai fi surprins, băiete. 

— Cum? 

— l-am făcut un hatâr odată, zise Pop. Aprinse un băț de 
chibrit cu unghia degetului mare şi îşi ascunse ochii în spatele 
unei perdele de fum îndeajuns de groasă ca să nu mai poţi să-ţi 
dai seama dacă în ei era amuzament, sentiment sau dispreţ. 

— Ce fel de hatâr? 

— Asta, zise Pop, rămâne între el şi mine. La fel cum treaba 
asta de-aci — şi arătă spre teancul de fotografii — rămâne între 
mine şi tine. Asta vreau să spun. 

— Păi atunci... cred că... e-n regulă. Să-i zic ceva? 

— Nu! spuse Pop în felul lui voios. Lasă-mă pe mine să am 
grijă de toate. 

Şi, pentru o clipă, în pofida vălului obscur de fum de Pipă, 
Kevin Delevan zări în ochii lui Pop Merrill o sclipire care nu-i 
plăcu. leşi afară teribil de derutat, ştiind Sigur un singur 
lucru: voia să se termine toată povestea. 

368 StephenKing 

După plecarea lui, Pop rămase tăcut şi nemişcat preţ de 
aproape cinci minute. îşi lăsă pipa să se stingă, deşi continua s- 
o ţină în gură, şi bătu darabana lângă fotografii cu nişte degete 
care erau aproape la fel de cunoscătoare şi de talentate precum 
cele ale unui violonist de concert, dar împrumutaseră înfăţişarea 
unui echipament care-ar fi fost mai potrivit să aparţină unui 
săpător de şanţuri sau unui turnător de betoane. Când fumul se 
împrăştie, ochii lui rămaseră limpezi şi erau reci ca gheaţa dintr- 


o băltoacă în decembrie. 

Brusc, lăsă pipa în suport şi sună la un magazin de aparatură 
foto şi video din Lewiston. Puse două întrebări şi la amândouă 
primi răspunsuri afirmative. 

Pop aşeză receptorul în furcă şi reîncepu să răpăie cu degetele 
pe masă, lângă fotografii. Ceea ce punea el la cale nu prea era 
corect faţă de băiat, dar Kevin dezvelise un colţ din ceva pe 
care nu numai că nu-l înţelegea, dar nici nu voia să-l înţeleagă. 

Corect sau nu, Pop nu credea că avea de gând să-l lase pe 
băiat să facă ceea ce dorea să facă. Nici el nu se hotărâse ce- 
avea să facă, nu încă şi nu întru totul, dar era înţelept să fii 
pregătit. 

Asta era întotdeauna un lucru înţelept. 

Stătea şi bătea darabana şi se întreba ce anume era lucrul pe 
care-l văzuse băiatul. Kevin simţise în mod evident că Pop va şti 
— sau s-ar putea să ştie —, dar acesta n-avea nici cea mai mică 
idee. S-ar putea ca băiatul să-i spună vineri. Sau nu. Dar dacă 
băiatul n-o făcea, tatăl, căruia Pop îi împrumutase cândva patru 
sute de dolari ca să-şi acopere un pariu făcut la un meci de 
baschet, pariu pe care-l pierduse şi despre care nevastă-sa nu 
ştia nimic, cu siguranţă o s-o facă. Mai exact, dacă o să poată. 
Chiar şi cei mai buni taţi nu ştiu toate lucrurile de- 

Câinele Polaroid 


369 
spre băieţii lor din momentul în care acei fii împlineau 
cincisprezece ani, dar Pop se gândi că băiatul, Kevin, era 
foarte tânăr pentru cei cincisprezece ani ai săi şi că tatăl lui 
ştia majoritatea lucrurilor... sau putea să le afle. 

Zâmbi şi continuă să bată darabana, când toate ceasurile 
începură să vestească plictisite ora cinci. 

Capitolul 4 
yineri după-amiază, pe la orele două, Pop Merrill 

întoarse semnul care atârna pe uşa prăvăliei de la Deschis la 
ÎNCHIS, se urcă la volanul Chevroletului său din 1959, care de 
ani de zile era reparat şi întreţinut la atelierul Texaco al lui 
Sonny absolut gratuit (consecinţa unui alt mic împrumut, iar 
Sonny Jackett era un alt tip din oraş care ar fi preferat să-l 
pui să calce desculţ pe nişte cărbuni încinşi decât să 
recunoască nu doar că-l cunoaşte, dar şi că-i este profund 
îndatorat lui Pop Merrill, care-l scosese dintr-o situaţie 
disperată în New Hampshire, în 1969), şi se deplasă la 
Lewiston, un oraş pe care-l detesta pentru că nu erau decât 
două (poate trei) străzi în toată urbea care să "u fie cu sens 
unic. Sosi aşa cum sosea întotdeauna îtunci când Lewiston şi 
doar Lewiston era soluţia problemelor sale: nu intrând direct 
cu maşina în oraş, ci 
370 StephenKing 
ajungând undeva aproape de el şi apoi parcurgând o traiectorie 
lentă şi spiralată pe acele nenorocite de străzi cu sens unic, 
până când socotea că ajunsese cât se putea de aproape de 
destinaţia lui, şi străbătând pe jos restul distantei, un bărbat 
înalt, cu capul chel, ochelari fără rame, pantaloni kaki curaţi, cu 
pense şi manşete, şi o cămaşă albastră de muncitor, încheiată 
la nasturi până aproape de guler. 

în vitrina magazinului Twin City Camera and Video era un afiş 
cu un personaj caricatural care părea să se lupte cu o 
încâlceală de pelicule de cinema şi să fie învins. Individul lăsa 
impresia că e pe punctul să facă spume de furie. Deasupra şi 
dedesubtul imaginii erau scrise cuvintele: Ai OBOSIT SĂ TE LUPŢI? 
NOI ÎŢI TRANSFERĂM 
FILMELE DE 8 MM (şi CELE FOTO) PE BANDĂ VIDEO! 

„Altă şmecherie nenorocită", îşi zise Pop, deschizând uşa şi 
intrând. „Lumea se dă în vânt după ele." 


Dar el se număra printre cei care alcătuiau acea lume, 
nedându-se în lături de la a folosi ceea ce desconsidera, dacă 
se dovedea a fi avantajos. Avu un scurt schimb de replici cu 
vânzătorul, care-l chemă pe proprietar. Se cunoşteau de mulţi 
ani (probabil de când Homer navigase pe marea de culoarea 
vinului, ar fi putut să spună unii oameni de spirit). Proprietarul îl 
invită pe Pop în camera din spate, unde băură câte-un păhărel 
de tărie. 

— Pozele astea-s al naibii de ciudate, zise proprietarul. 

—  Mdeah. 

— lar caseta video pe care-am făcut-o după ele e şi mai 
ciudată. 

— Cred şi io. 

— Asta-i tot ce ai de zis? 

—  Mdeah. 

Câinele Polaroid 


371 

— Atunci, să ţi-o trag! zise proprietarul, ceea ce-i făcu 
pe amândoi să chicotească strident. îndărătul tejghelei, 
vânzătorul tresări. 

Pop plecă, după douăzeci de minute, cu două articole: o 
casetă video şi un aparat Polaroid Sun 660 nou-no-uţ, încă 
nescos din cutie. 

întors la propriul magazin, sună acasă la Kevin. Nu se 
arătă surprins când îi răspunse John Delevan. 

— Dacă ţi-ai pus în gând să-mi nenoroceşti băiatul, te 
omor cu mâna mea, şarpe hodorogit ce eşti, zise John 
Delevan fără vreun alt preambul şi, de undeva din de 
părtare, Pop auzi strigătul rănit al puştiului: „Ta-ată!/" 

Buzele lui Pop se retraseră de pe dinţi — strâmbi, roşi de 
carii, îngălbeniţi de fumul de pipă, dar ai lui, pe lisus cel chel 
—, iar dacă băiatul l-ar fi văzut în clipa aia, nu s-ar fi 
mulţumit să se întrebe dacă Pop Merrill era altceva decât 
versiunea Castle Rock a înţeleptului Bătrân şi Blând De Pe 
Lângă Casă, ar fi ştiut. 

— Ei, John, zise Pop. Am încercat să-l ajut pe băiatul 
tău cu aparatul foto. Asta-i tot ce-am încercat să fac. Se 
opri. Vreau să spun, exact ca atunci când, pentru că ai 
fost un pic cam prea mândru de băieţii de la Seven- 
ty-Sixers, ţi-am întins o mână de ajutor. 

O linişte asurzitoare veni de la celălalt capăt al firului, ceea 
ce însemna că John Delevan ar fi avut o grămadă de spus 
despre acel subiect, dar băiatul se afla în încăpere şi asta 
echivala cu un câăluş. 

— Acum, băiatul tău nu ştie nimic despre chestia aia, 
zise Pop, rânjetul lui hidos lăţindu-se în umbra ticăitoa- 
re ce domnea în Emporium Galorium, unde mirosurile 
dominante erau cele de reviste vechi şi de rahat de şoa 
reci. l-am spus că nu e treaba lui, aşa cum i-am spus că 
372 


Stephen King 
treaba de aici e a lui. Nici măcar n-aş fi adus în discuţie pariul 
ăla dacă aş fi cunoscut altă cale de a te aduce aici, asta vreau 
să spun. Şi trebuie să vezi ce-am obţinut, John, pentru că numai 
aşa o să pricepi de ce băiatul vrea să facă zob aparatul pe care i 
l-ai cumpărat... 
— Să-1 facă zob! 
— ... Şİ de ce eu cred că e o idee al naibii de bună. Acum, zi, ai 
de gând să vii cu el aici sau nu? 
— Nu sunt în Portland, fir-ar să fie! 
— Nu luaţi în seamă semnul ÎNcH/s de pe uşă, zise Pop cu 
seninătatea omului care de mulţi ani s-a obişnuit să obţină ceea 
ce vrea şi care se aşteaptă ca şi de-acum încolo să obţină ce-şi 
va dori. 
— Cine naiba i-a dat numele tău băiatului meu, Merrill? 
— Nu l-am întrebat, zise Pop cu acelaşi enervant ton senin şi 
închise telefonul. Apoi, către prăvălia pustie: Tot ce ştiu e că a 
venit. Aşa cum fac mereu. 

în aşteptare, scoase din cutie aparatul pe care-l cumpărase 
la Lewiston şi vâri cutia adânc în coşul de gunoi de lângă masa 
de lucru. Se uită cu luare aminte la aparat, apoi încarcă setul de 
iniţializare cu patru cadre cu care se vindea aparatul. Acestea 
fiind făcute, deschise corpul aparatului, scoțând la vedere 
lentilele. Luminiţa roşie, din stânga micului desen în formă de 
fulger, se aprinse scurt, după care luminita verde începu să 
pâlpâie. Pop nu fu foarte surprins să constate că trepida de 
emoție. „Ei bine", îşi zise el, „Dumnezeu îi urăște pe cei laşi", şi 
apăsă declanşatorul. Harababura din interiorul ca de şopron al 
prăvăliei Emporium Galorium fu scăldată într-un moment de 
lumină albă, nemiloasă şi improbabilă. Se auzi zumzăitul molciu 
specific şi aparatul 

Câinele Polaroid 373 

scoase afară o fotografie Polaroid — perfect adecvată, dar cu 
ceva lipsă; o fotografie alcătuită doar din suprafeţe, ce descria o 
lume în care corăbiile ar fi navigat fără doar şi poate dincolo de 
marginea fumegândă şi bântuită de monştri a acestei planete, 
dacă s-ar fi deplasat îndeajuns de mult înspre vest. 

Pop o urmări cu aceeaşi expresie fascinată pe care Clanul 
Delevan o avusese pe feţe când aşteptase developarea primei 
fotografii realizate de Kevin. Chiar dacă îşi spunea că aparatul 


acesta n-avea cum să facă acelaşi lucru, asta nu-l împiedica să 
fie ţeapăn şi încordat şi, cu toată tăria lui de bătrân trecut prin 
ciur şi prin dârmon, dacă în clipa aia vreo scândură ar fi pârâit în 
încăpere, fără doar şi poate că ar fi ţipat. 

Dar nici o scândură nu scârţâi, iar când poza se developă, se 
văzu că arată doar ceea ce ar fi trebuit să arate: ceasuri 
asamblate, ceasuri dezmembrate, prăjitoare de pâine, teancuri 
de reviste legate cu sfoară, veioze cu abajururi atât de oribile, 
încât doar femeile din înalta societate britanică ar fi putut cu 
adevărat să le adore, rafturi cu cărţi de buzunar ieftine (şase la 
un dolar), cu titluri precum La noapte, scumpa mea, Văpaia din 
trup şi Prăjitura de alamă şi, în fundalul îndepărtat, vitrina 
prăfuită. Se puteau citi pe dos literele EMPOR înainte ca silueta 
butucănoasă a unui birou să le acopere pe celelalte. 

Nici o făptură mătăhăloasă de dincolo de mormânt; nici o 
păpuşă în salopetă albastră agitând ameninţător un pumnal, 
doar un aparat de fotografiat. îşi zise că toana care-l făcuse să 
facă poza doar aşa, ca să vadă, demonstra “ât de adânc îi 
pătrunsese pe sub piele această chestie. 

Pop oftă şi aruncă fotografia în coşul de gunoi. Deschise 
sertarul lat al mesei de lucru şi scoase de-acolo un ciocănel. 
Ţinu aparatul ferm cu mâna stângă, iar cu 
374 


Stephen King 

dreapta dirija ciocanul într-un arc de cerc scurt, prin aerul prăfuit 
şi ticăitor. Nu aplică cine ştie ce forţă. Nu era nevoie. Nimeni nu 
se mai mândrea cu temeinicia lucrului bine făcut. Toată lumea 
vorbea despre minunile ştiinţei moderne, despre materialele 
sintetice, despre aliaje noi, polimeri şi Dumnezeu mai ştie ce. N- 
avea importanţă. Muci. Asta era materia primă folosită pentru 
toate obiectele din ziua de azi şi nu trebuia să te chinui prea 
tare să spargi un aparat foto făcut din muci. 

Lentilele se sfărâmară. Aşchii de plastic se împrăştia-ră în jur 
şi asta-i aminti lui Pop de altceva. Fusese pe stânga sau pe 
dreapta? Se încruntă. Stânga. Se gândi. Oricum n-ar fi observat, 
iar dacă ar fi observat, nu şi-ar fi amintit nici ei pe care parte 
fusese, aproape că puteai să bagi mâna-n foc pentru asta, dar 
Pop nu-şi tapetase cuibul cu „aproape că'-uri. Era înţelept să fii 
pregătit. 

întotdeauna era înţelept. 

Puse ciocanul la loc, se folosi de o mică pensulă ca să măture 
de pe masă cioburile de sticlă şi de plastic, apoi puse la loc şi 
pensula şi scoase o carioca cu vârf subţire şi un cuţit X-Act-O. 
Desenă ceea ce considera a fi, cu aproximaţie, bucăţica de 
plastic care se desprinsese din aparatul lui Kevin Delevan când 
Meg îl răsturnase pe podea, apoi folosi cuțitul X-Act-O pentru a 
ciopli de-a lungul liniei trasate. Când consideră că cioplise 
destul, puse cuțitul la loc în sertar şi apoi răsturnă aparatul Po- 
laroid de pe masa de lucru. Ce se întâmplase o dată trebuia să 
se întâmple din nou, mai ales cu linia de ruptură pe care o 
desenase în prealabil. 

Totul decurse destul de lin. Examina camera foto, care acum 
avea o bucăţică de plastic lipsă într-o parte precum şi o lentilă 
spartă, încuviinţă din cap şi o plasă în umbra adâncă de sub 
masă. Apoi găsi bucăţica de plastic care 

Câinele Polaroid 375 
se desprinsese din aparat şi o aruncă la gunoi, alături de cutie şi 
de singura poză pe care o făcuse. 

Acum nu mai avea nimic de făcut decât să aştepte sosirea 
celor doi Delevan. Pop duse caseta video la etaj, în 
apartamentul mic şi înghesuit în care locuia. O puse pe 
videocasetofonul pe care-l cumpărase ca să se uite la filmele 
porno ce se găseau de vânzare în zilele astea, după care se 


aşeză ca să citească ziarul. Văzu că un avion se prăbuşise în 
Pakistan. O sută treizeci de oameni morţi. Blestemaţii de 
tembeli o mierleau mereu, dar asta era în regulă. Cu cât umblau 
prin lume mai puţini nemernici, cu atât era mai bine. După care 
dădu la pagina de ştiri din sport ca să vadă ce mai făcuseră cei 
de la Red Sox. încă mai aveau şansa să câştige Divizia de Est. 
Capitolul 5 
^O' e-a fost? întrebă Kevin în timp ce se pre-— f găteau să 
plece. Rămăseseră singuri în Km**/ casă. Meg era la ora de 
balet şi era ziua în care doamna Delevan se ducea să joace 
bridge cu prietenele. Avea să se întoarcă acasă la cinci, cu o 
pizza mare 9! gustoasă şi veşti despre cine mai divorţează sau 
măcar are de gând. 
376 Stephen King 

—Nu e treaba ta, răspunse domnul Delevan cu o 
voce aspră care trăda un amestec de supărare şi jenă. 

Ziua era răcoroasă. Domnul Delevan îşi căutase geaca de 
vânt. Acum se oprise şi, întorcându-se, se uită la fiul său, care 
stătea în spatele lui, îmbrăcat cu propria-i geacă şi ţinând în 
mână aparatul Sun. 

— Bun, zise el. Nu m-am purtat niciodată aşa cu tine şi cred 
că n-am de gând să încep acum. Ştii la ce mă refer. 

— Da, zise Kevin şi gândi: „Ştiu exact la ce te referi, vreau să 
spun." 

—  Maică-ta nu ştie nimic despre asta. 

— N-o să-i spun. 

— Să nu spui asta, i-o reteză cu asprime tatăl lui. Dac-ai 
apucat-o pe drumul ăsta, n-o să te mai poţi opri. 

—  Daraiziscănu... 

— Aşa e, nu i-am spus niciodată, zise tatăl său, găsin-du-şi în 
sfârşit geaca şi îmbrăcând-o. Nu m-a întrebat niciodată, iar eu 
nu i-am spus. Dacă n-o să te-ntrebe niciodată, n-o să fii nevoit 
niciodată să-i spui. Ţi se pare că-i un criteriu de rahat? 

— Mda, zise Kevin. Ca să fiu sincer, mi se cam pare. 

— în regulă, zise domnul Delevan. Bine... dar aşa se 
procedează. Dacă subiectul e pus vreodată pe tapet, tu... noi va 
trebui să-i spunem. Dacă nu, nu-i spunem. Aşa procedăm noi în 
lumea adulţilor. Cred că sună aiurea, şi uneori chiar e aiurea, dar 
aşa procedăm noi. Poţi să te-mpaci cu asta? 

— Da, cred că da. 


— Bun. Să mergem. 

Porniră pe alee umăr lângă umăr, trăgându-şi fermoarele 
gecilor. Vântul se juca cu părul de la tâmplele lu! John Delevan, 
iar Kevin remarcă pentru prima oară — 

Câinele Polaroid 


377 

cu o surprindere stingheritoare — că tatăl lui începea să 
încărunţească în acele locuri. 

—în tot cazul, n-a fost cine ştie ce mare chestie, zise 
domnul Delevan, care ar fi putut foarte bine să vorbeas 
că cu sine însuşi. Niciodată nu e, când e vorba de Pop 
Merrill. Nu e un tip de mare angajament, dacă pricepi 
ce vreau să spun. 

Kevin încuviinţă din cap. 

— E un tip destul de înstărit, să ştii, dar motivul nu e prăvălia 
aia a lui de mărunţişuri. El e versiunea Castle Rock a lui Shylock. 
— Acui? 

— N-are-a face. Mai devreme sau mai târziu, o să citeşti piesa 
de teatru, asta dacă nu cumva s-a ales praful de educaţie. 
împrumută bani cu o dobândă mai mare decât permite legea. 

— Păi, de ce împrumută oamenii de la el? întrebă Kevin în timp 
ce mergeau către centrul oraşului, pe sub copacii din care se 
cerneau frunze roşii, purpurii şi aurii. 

— Pentru că, zise cu amărăciune domnul Delevan, nu pot să 
împrumute din altă parte. 

— Adică, nu stau bine cu creditul? 

— Ceva de genul ăsta. 

—  Darnoi... tu... 

— Da, acum ne descurcăm binişor. Dar n-a fost totdeauna aşa. 
Când eu şi mama ta ne-am căsătorit, felul cum ne descurcam 
era taman în cealaltă parte a oraşu-*ui faţă de „binişor". 

Rămase tăcut o vreme, iar Kevin nu-l întrerupse. 

—Ei bine, într-un an, era un tip teribil de mândru de 
cei de la Celtics, zise tatăl său. Se uita la picioare de par 
ca s-ar fi temut să nu calce în vreo crăpătură şi să-şi rupă 
dinţii. Urmau să joace meciul de baraj împotriva celor 
378 Stephen King 
de la Philadelphia Seventy-Sixers. Ei — cei de la Celtics — erau 
consideraţi favoriţi, dar cu mult mai puţin decât de obicei. Am 
avut o presimţire că Seventy-Sixers o să-i învingă, că era anul 
lor. 

Se uită iute la fiul său, aproape „şterpelind" privirea, aşa cum 
ar proceda un hoţ într-un magazin, când să ia de pe raft un 
obiect mic, dar foarte valoros, ascunzân-du-l repede în haină, 
după care reîncepu să ia aminte la crăpăturile din trotuar. Acum 


coborau pe Castel Hill şi se îndreptau spre singura intersecţie 
semaforizată a orăşelului, la întretăierea dintre Lower Main 
Street şi Water-mill Lane. Dincolo de intersecţie, ceea ce 
localnicii numeau Tin Bridge’? traversa Castle Stream. 
Suprastructura sa tăia cerul albastru-închis de toamnă în forme 
geometrice bine conturate. 

— Cred că această presimţire, această siguranță deo 
sebită, e cea care-i îmbolnăveşte pe amărâţii ce-şi pierd 
banii din conturi, casele, până şi hainele de pe ei prin ca 
zinouri sau prin încăperile dosnice unde se joacă pocher. 
Senzaţia aia că ai primit o telegramă de la Dumnezeu. 
Am avut-o doar o dată şi mulţumesc Domnului pentru 
asta. în zilele alea, mai făceam câte-un pariu prietenesc 
cu cineva la vreun meci de fotbal sau de baseball, pe cel 
mult cinci dolari, cred, şi de regulă era vorba de mult 
mai puţin, doar ceva simbolic, douăzeci şi cinci de cenți 
sau poate un pachet de ţigări. 

De data asta, Kevin îi aruncă o privire furişată, numai că 
domnul Delevan o surprinse, cu toată atenţia acordată 
crăpăturilor din trotuar. 

— Ei da, în zilele alea mai şi fumam. Acum nu mai 
fumez şi nu mai pariez. Atunci a fost ultima oară şi! 

Podul de tinichea. 
Câinele Polaroid 


379 

de-atunci m-am lecuit. Maică-ta şi cu mine eram căsătoriţi 
doar de doi ani. Tu încă nu te născuseşi. Eu lucram ca ajutor 
de topograf, aducând acasă ceva mai mult de două sute 
şaisprezece dolari pe săptămână. Sau cel puţin cu atât 
rămâneam după ce guvernul îşi lua partea. Tipul care era 
atât de mândru de Celtics era unul dintre ingineri. Chiar 
purta la muncă o geacă verde de antrenament de la Celtics, 
din acelea care au pe spate trifoiul alb”. Cu o săptămână 
înainte de jocurile de baraj, zicea întruna că i-ar plăcea să 
găsească pe cineva îndeajuns de curajos şi îndeajuns de 
fraier, încât să parieze pe Seventy-Sixers, pentru că pusese 
deoparte patru sute de dolari care aşteptau să-i aducă nişte 
dividende. Glasul ăla din mine devenea tot mai puternic şi, 
cu o zi înainte să înceapă meciurile de campionat, m-am dus 
aţă la el în pauza de masă. Eram atât de speriat, încât 
simţeam cum o să-mi sară inima din piept. 

— Pentru că n-aveai patru sute de dolari, zise Kevin. 
Celălalt îi avea, dar tu nu. 

Se uita acum la tatăl său fără să se ferească, uitând 
complet de aparat pentru întâia oară de la prima lui vizită la 
Pop Merrill. Uimirea produsă de ceea ce făcea aparatul Sun 
660 pălise — temporar, în orice caz — în faţa acestui mai 
nou şi mai strălucitor motiv de uimire: în tinereţe, tatăl lui 
făcuse ceva spectaculos de prostesc, exact aşa cum Kevin 
ştia că făcuseră şi alţi bărbaţi, exact aşa cum s-ar putea să 
facă şi el într-o zi, când o să fie pe cont propriu şi n-o să mai 
fie prin preajmă nici un membru adult al tribului Chibzuiţilor 
care să-l protejeze de cine ştie ce impuls îngrozitor sau de 
vreun instinct dubios. Se părea că tatăl lui făcuse parte şi el, 
pentru scurt 

Emblemă a Irlandei. 
380 Stephen King 
timp, din tribul Instinctivilor. Era greu de crezut, dar nu era asta 
dovada? 
— Exact. 
— Darai făcut pariu cu el. 
— Nu pe loc, zise tatăl său. l-am spus că eram de părere că 
Seventy-Sixers or să câştige campionatul, dar că patru sute de 
dolari era o sumă mare de riscat pentru cineva care era doar 


ajutor de topograf. 

— Dar nu i-ai spus direct că nu aveai banii ăia. 

— Mă tem că am mers ceva mai departe de atât, Kevin. Am 
dat de înţeles chiar că i-aş avea. l-am spus ca nu-mi pot permite 
să pierd patru sute de dolari, iar asta a fost o afirmaţie cel puţin 
nesinceră. l-am spus că n-aş putea risca atâţia bani pe un pariu 
unu la unu — fără să mint, înţelegi, dar alunecând chiar până la 
limita minciunii, înţelegi? 

— Da. 

— Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat — probabil că nimic — dacă 
maistrul n-ar fi dat chiar atunci semnalul de terminare a pauzei. 
Dar a făcut-o, iar inginerul ăsta a ridicat mâinile şi a spus: 
„Băiete, o să-ţi dau doi la unu, dacă asta vrei. Pentru mine nu 
contează, că tot o să-mi rămână patru sute de dolari în 
buzunar." Şi până să-mi dau seama ce se-ntâmplă, am bătut 
palma sub privirile a cinci-şase martori, aşa că intrasem în 
ciorbă, indiferent de consecinţe. Şi mergând spre casă în seara 
aia, m-am gândit la maică-ta, la ce-ar spune dacă ar afla, aşa că 
am tras Fordul vechi pe care-l aveam atunci la marginea 
drumului, am deschis portiera şi-am vomitat. 

O maşină de poliţie se apropia încet pe Harrington Street. 
Norris Ridgewick era la volan, iar Andy Clutterbuck stătea în 
dreapta sa. Ciut ridică mâna când maşina de pa* trulare coti la 
stânga pe Main Street. John şi Kevin Delevan 
Câinele Polaroid 


381 
ridicară şi ei mâinile drept răspuns, iar toamna moţăia paşnic 
în jurul lor, ca şi cum John Delevan n-ar fi stat niciodată în 
portiera deschisă a vechiului său Ford ca să borască între 
picioare, în ţărâna de la marginea drumului. 

Traversară Main Street. 
— Ei bine... se poate spune că mi-am primit contravaloarea 
banilor, oricum. Sixers au rezistat până în ultimele secunde ale 
celui de-al şaptelea joc şi pe urmă, unul din nenorociţii ăia de 
irlandezi — am uitat cum îl chema — a furat mingea de la Hal 
Greer şi s-a dus până-n groapă cu ea şi uite-aşa s-au dus pe 
copcă şi cei patru sute de dolari pe care nu-i aveam. A doua zi, 
când i-am plătit nemernicului ăluia de inginer, mi-a zis că „a fost 
puţin cam neliniştit aproape de sfârşitul meciului". Asta a fost 
tot. îmi venea să-i scot ochii din cap cu degetele. 
— l-ai dat banii chiar a doua zi? Cum ai reuşit? 
— Ti-am spus, a fost ca o febră. Din clipa în care am bătut 
palma pentru pariu, febra a trecut. Speram din toată inima să 
câştig, dar ştiam că trebuie să gândesc ca şi cum urma să pierd. 
Miza pusă în joc era mult mai importantă decât cei patru sute de 
dolari. Se punea problema slujbei mele, fireşte, şi ce s-ar fi putut 
întâmpla dacă nu reuşeam să mă achit faţă de tipul cu care 
pariasem. La urma urmelor, era inginer şi, tehnic vorbind, era 
şeful meu. Individul ăla era îndeajuns de ticălos ca să mă con- 
cedieze pe loc dacă nu-mi plăteam datoria. N-ar fi motivat cu 
pariul, ci ar fi găsit altceva, ceva care ar fi rămas scris în dosarul 
meu de angajare cu litere mari şi roşii. Dar asta nu era cea mai 
mare chestie. Câtuşi de puţin. 
— Dar care era? 
—  Maică-ta. Căsnicia noastră. Când eşti tânăr şi n-ai "ici măcar 
oală în care să te pişi, nici o fereastră pe care 
382 


Stephen King 

să arunci oala aia, căsătoria e tot timpul supusă încercării. N-are 
a face cât de mult se iubesc cei doi, acea căsnicie e ca un căluţ 
de povară încărcat peste măsură şi ştii că poate să cadă în 
genunchi sau chiar să pice mort dacă numai lucruri rele se- 
ntâmplă în momentele cele mai nepotrivite. Nu cred c-ar fi 
divorţat de mine din pricina celor patru sute de dolari, dar mă 
bucur că n-am fost nevoit să aflu cu siguranţă. Aşa că, atunci 
când febra a trecut, mi-am dat seama că era posibil să fi pariat 
ceva mai mult decât patru sute de dolari. Era posibil să fi pariat 
întregul meu viitor. 

Se apropiau de Emporium Galorium. La marginea parcului 
comunal acoperit cu iarbă se afla o bancă, iar domnul Delevan îi 
făcu semn lui Kevin să se aşeze. 

—N-o să dureze mult, zise el şi apoi râse. Era un su 
net strident, comprimat, ca acela scos de maneta de 
transmisie a unei maşini mânuită de un şofer neexperi 
mentat. Doare prea mult să întinzi pelteaua, chiar şi 
după atâţia ani. 

Aşa că şezură pe bancă şi domnul Delevan termină de 
povestit cum ajunsese el să-l cunoască pe Pop Merrill, în timp ce 
priveau către parcul ce avea în mijloc estrada pentru orchestră. 

— M-am dus la el în seara zilei în care-am făcut pa 
riul, spuse el. l-am spus mamei tale că mă duc după ţi 
gări. M-am dus după ce s-a lăsat noaptea, ca să nu mă 
vadă nimeni. Din oraş, adică. Ar fi ştiut că am intrat în 
cine ştie ce belea şi nu voiam asta. Am intrat şi Pop mi-a 
spus: „Ce caută un om cu meseria dumitale într-un loc 
ca ăsta, domnule John Delevan?'", iar eu i-am spus ce fă 
cusem, la care a zis: „Ai făcut un pariu şi deja ţi-a intrat 
în cap că l-ai pierdut." „Dacă-ntr-adevăr o să-l pierd , 
i-am zis, „vreau să fiu sigur că n-o să mai pierd şi altce- 

Câinele Polaroid 


383 

va." Asta 1-a făcut să râdă. „Respect omul înţelept", a zis el. 
„Cred că pot să am încredere în dumneata. Dacă Celtics 
învinge, vino la mine. O să am grijă de dumneata. Ai faţă de 
om cinstit." 

__Si asta a fost tot? întrebă Kevin. La cursul de mate 
din clasa a opta făcuseră un modul despre împrumuturi, şi 
încă îşi mai amintea cea mai mare parte din el. Nu ţi-a cerut 
nici un fel de... ăă... garanţii? 

__Oamenii care apelează la Pop nu au garanţii, răs 
punse tatăl său. Nu e unul dintre cămătarii pe care-i vezi 
prin filme. Nu-ţi rupe vreun picior dacă nu plăteşti. Dar 
are modalităţile lui de a-i aranja pe oameni. 

— Ce modalităţi? 

— N-are-a face, zise John Delevan. După ce s-a ter 

minat acel ultim joc, m-am dus sus să-i spun maică-tii 

că merg să-mi iau ţigări — din nou. Am găsit-o dor 

mind, aşa că n-am mai fost nevoit să o mint. Era târziu, 

târziu pentru Castle Rock, în orice caz, bătea spre un 

sprezece noaptea, dar luminile erau aprinse la prăvălia 

lui. Ştiam că aşa o să le găsesc. Mi-a dat banii în banc 

note de zece. l-a scos dintr-o cutie veche de Crisco. Nu 

mai bancnote de zece. Ţin minte şi-acum. Fuseseră mo 

totoliţi, dar îi îndreptase. Patruzeci de bancnote de zece 

dolari, el numărându-i ca un casier de bancă, cu pipa 

aia a lui aprinsă şi ochelarii ridicaţi pe creştet şi, preţ de 

o clipă doar, am simţit că-mi vine să-1 las fără dinţi în 

gură. în loc de asta, i-am mulţumit. Nu ştii cât de greu 

poate fi uneori să spui mulţumesc. Sper să nu afli nici 

odată. A spus: „înţelegi care sunt termenii, acum, nu?" 

Şi i-am spus că da, iar el a zis: „E bine. Nu-s îngrijorat 

m privinţa dumitale. Vreau să spun că ai faţă de om cin 

stit. Du-te şi rezolvă-ţi problema cu omul ăla de la ser 

viciu şi pe urmă rezolvă-ţi şi problema cu mine. Şi să nu 

384 Stephen King 

mai faci pariuri. E de-ajuns să se uite omul la tine ca să-şi dea 
seama că nu eşti croit pentru jocurile de noroc." Aşa că am luat 
banii, m-am dus acasă şi i-am ascuns sub covoraşul vechiului 
Chevy, apoi m-am culcat lângă maică-ta şi n-am închis un ochi 
toată noaptea fiindcă m-am simţit murdar. A doua zi i-am dat 


banii inginerului cu care pariasem, i-a numărat şi el, după care i- 
a îndoit şi i-a băgat într-unui din buzunarele cămăşii, încheind 
nasturele clapetei, ca şi cum banii ăia nu însemnau mai mult 
decât o chitanţă de benzină pe care urma să o predea 
contractantului şef la sfârşitul zilei. Apoi m-a bătut pe umăr şi a 
spus: „Ei, eşti un om cumsecade, Johnny. Mai cumsecade decât 
credeam. Am câştigat patru sute, dar am pierdut douăzeci, pe 
un pariu făcut cu Bill Untermeyer. El a zis c-o să vii cu gologanii 
la prima oră, iar eu am spus că n-o să-i văd decât spre sfârşitul 
săptămânii, dac-o să-i văd vreodată." „îmi plătesc datoriile", am 
spus. „Ei, stai blând", a zis şi m-a bătut din nou pe umăr şi cred 
că în momentul ăla chiar că n-a lipsit mult să-i scot ochii din cap 


cu degetele. 

—  Căâtţi-a luat dobândă Pop, tată? Tatăl lui 1-a privit cu 
asprime. 

— Ti-a dat el voie să-i zici aşa? 

— Da, dece? 


— Atunci, să te păzeşti de el, răspunse domnul 
Delevan. E un şarpe. 

Apoi oftă, ca şi cum ar fi recunoscut faţă de amândoi că 
implorase întrebarea şi că ştia lucrul ăsta. 
— Zece la sută. Atât a fost dobânda. 
— Păi, nu-i aşa dem... 
— Cumulată, săptămânal. 

Pentru o clipă, Kevin rămase ca trăsnit. Apoi: 

— Dar asta e ilegal! 
Câinele Polaroid 


385 

— Cât e de adevărat! replică sec domnul Delevan. Se uită la 
expresia încordată de incredulitate de pe faţa fiului său şi 
propria sa înfăţişare încordată se destinse. Râse şi-l bătu pe 
umăr. 

— Asta e lumea, Kev, zise el. în final, ne omoară pe toţi, 
oricum. 

— Dar... 

— Dar nimic. Ştiam că asta era taxa, iar el ştia c-am s-o 
plătesc. Ştiam că se făceau angajări pentru schimbul doi la 
fabrica de hârtie din Oxford. Ti-am spus că mă pregătisem să 
pierd şi să mă duc la Pop n-a fost singurul lucru pe care l-am 
făcut. Am discutat cu maică-ta, i-am zis că s-ar putea să mai iau 
un schimb acolo, pentru o vreme, în definitiv, ea îşi dorea o 
maşină nouă şi, de ce nu, să se mute într-un apartament nou, ba 
chiar să mai şi depunem ceva bănuţi la bancă, pentru 
eventualitatea în care am fi ajuns în cine ştie ce dificultate 
financiară. 

Râse. 

—Ei bine, dificultatea financiară venise, fără ca ea să 
ştie, şi eram hotărât să fac orice ca s-o împiedic să afle. 
Nu ştiam dac-am să pot sau nu, dar eram hotărât să fac 
orice. S-a împotrivit cu străşnicie. A zis c-o să mă omor 
cu bună ştiinţă dac-o să muncesc şaisprezece ore pe zi. 
A zis că maşinile alea sunt periculoase, că mereu citeai 
prin ziar despre cum a rămas câte cineva fără o mână 
sau un picior sau chiar şi-a găsit moartea sub role. l-am 
spus să nu-şi facă griji, c-o să-mi iau o slujbă în secţia de 
sortare, cu salariul minim, dar o slujbă în care se stătea 
j° şi, dacă într-adevăr era prea mult, o să renunţ. Tot a 
fost împotrivă. A zis c-o să se ducă la muncă şi ea, dar 
an convins-o sa n-o facă. Asta era ultimul lucru pe care 
11 doream, să ştii- 

Kevin încuviinţă din cap. 
386 Stephen King 
— l-am spus că oricum o să demisionez în şase luni, opt în cel 
mai rău caz. Aşa că m-am dus şi m-au angajat, dar nu la sortare. 
Am primit un post la secţia de conca-sare, băgăm materie primă 
într-o maşinărie care arăta ca storcătorul unei maşini de spălat 
uriaşe. Era o muncă periculoasă, fără doar şi poate; dacă 


alunecai sau dacă atenţia îţi rătăcea — şi era greu să nu se- 
ntâmple una ca asta pentru că era al naibii de monoton — 
rămâneai fără o parte din tine sau fără tot. Am văzut o dată cum 
un om şi-a pierdut mâna într-un cilindru şi am vrut să nu mai 
văd niciodată una ca asta. Era ca şi cum ai fi urmărit o 
încărcătură de dinamită explodând într-o mănuşă de cauciuc 
plină cu carne. 
—  Dar-ar naiba! exclamă Kevin. Rar se-ntâmplase să spună 
asta în faţa tatălui său, dar acesta nu dădu semn c-ar fi auzit. 
— în tot cazul, primeam doi dolari şi optzeci de cenți pe oră, 
iar după două luni mi-au mărit plata la trei şi zece. Era iadul pe 
pământ. Lucram la un proiect de şosea toată ziua — măcar era 
început de primăvară şi nu era arşiţă — după care dădeam fuga 
la laminor, forțând Chevy-ul ăla la maximum ca să nu întârzii. 
îmi dădeam jos salopeta kaki şi abia dacă aveam răgaz să-mi 
pun o pereche de blugi şi un tricou, ca să lucrez la concasoare 
de la trei la unşpe. Ajungeam acasă pe la miezul nopţii şi cel mai 
rău era în nopţile când maică-ta aştepta trează — lucru care se 
întâmpla de două-trei ori pe săptămână — şi trebuia să fiu vesel 
şi plin de energie, când eu de-abia mai puteam să merg drept, 
atât eram de obosit. Dar dacă ea ar fi văzut asta... 
— Te-ar fi făcut să încetezi. 
— Da, asta ar fi făcut. Aşa că mă prefăceam voios şi vioi şi-i 
spuneam poveşti amuzante de la secţia de sor- 
Câinele Polaroid 387 

tare, unde nu lucram, şi uneori mă întrebam ce s-ar întâmpla 
dacă vreodată s-ar fi hotărât să vină cu maşina într-o seară ca 
să-mi aducă o cină caldă, sau ceva de genul ăsta. Mă descurcam 
binişor, dar o parte din strădaniile astea trebuie că s-au văzut, 
fiindcă ea-mi spunea întruna că eram caraghios dacă-mi rupeam 
şalele pentru atât de puţin — şi-ntr-adevăr chiar că mai 
rămânea cât să nu zici că munceai pe degeaba după ce-şi băga 
nasul guvernul şi şi-l băga şi Pop pe-al lui. Părea să fie cam 
suma cu care-ar fi plecat acasă un muncitor de la sortare plătit 
cu salariul minim. Plăţile se făceau miercuri după-amiaza şi 
aveam grijă mereu să-mi încasez cecul la birouri, până să plece 
fetele acasă. Maică-ta n-a văzut niciodată vreunul din cecurile 
alea. 

în prima săptămână i-am dat lui Pop cincizeci de dolari — din 
care patruzeci era dobânda şi zece se scădeau din cei patru 


sute, rămânând astfel o datorie de trei sute nouăzeci de dolari. 
Eram ca un zombi ambulant. La slujba de la drumuri, stăteam în 
maşina mea la prânz, îmi mâneam sandviciul şi pe urmă 
dormeam până când maistrul suna soneria aia blestemată. 
Uram soneria aia. 

l-am dat cincizeci de dolari şi a doua săptămână — treizeci şi 
nouă era dobânda, unsprezece se scădeau din datorie, care 
rămânea astfel de trei sute şaptezeci şi nouă de dolari. Mă 
simţeam ca o pasăre care se chinuie să mănânce un munte 
ciugulindu-l cioc după cioc. 

A treia săptămână, n-a lipsit mult să intru eu însumi între 
rolele concasorului şi m-am speriat atât de tare, încât m-am 
trezit câteva minute — îndeajuns ca să capăt o "iee, oricum, aşa 
că bănuiesc că a fost o binecuvântare camuflată. Trebuia să mă 
las de fumat. Nu înţelegeam de ce nu văzusem asta mai demult. 
Pe atunci, un pachet "° ţigări costa patruzeci de cenți, iar eu 
fumam două pa- 


388 Stephen King 
chete pe zi. Asta însemna cinci dolari şi şaizeci de cenți pe 
săptămână. 


Aveam pauza de fumat din două-n două ore şi mă uitam la 
pachetul meu de Tareytons şi vedeam că mai am zece, poate 
doişpe. Am făcut ca ţigările alea să mă ţină o săptămână şi 
jumătate şi, de atunci, nu mi-am mai cumpărat niciodată ţigări. 

Am petrecut o lună fără să ştiu dac-o să reuşesc sau nu. Erau 
zile când ceasul suna la şase dimineaţa şi ştiam că n-o să pot, 
că va trebui să-i spun lui Mary şi să accept orice pedeapsă ar fi 
vrut să-mi aplice. Dar pe la începutul celei de-a doua luni, am 
ştiut că, probabil, o să mă descurc. Până-n ziua de azi cred că 
acei cinci dolari şi şaizeci de cenți economisiţi pe săptămână — 
alături de toate sticlele returnabile de bere şi de suc pe care 
reuşeam să le adun de pe marginea drumului — au fost ho- 
tărâtoare. Am reuşit să scad datoria la trei sute, ceea ce 
însemna că puteam să mai scad săptămânal din ea douăzeci şi 
cinci, douăzeci şi şase de dolari, mai mult cu trecerea timpului. 

Pe urmă, pe la sfârşitul lui aprilie, lucrul la şosea s-a încheiat 
şi am primit o săptămână liber, cu plată. l-am spus lui Mary că 
mă pregăteam să mă las de slujba de la fabrica de hârtie, iar ea 
a spus Slavă Domnului, aşa că mi-am petrecut săptămâna liberă 
de la serviciul meu permanent lucrând toate orele pe care le 


prindeam la fabrică, pentru că se plătea o dată şi jumătate faţă 
de normal. N-am avut nici un accident. Le-am văzut, i-am văzut 
pe alţii mai odihniţi şi mai treji decât mine suferin-du-le, dar mie 
nu mi s-a întâmplat. Nu ştiu de ce. La sfârşitul săptămânii i-am 
dat lui Pop Merrill o sută de dolari şi am transmis preavizul la 
fabrica de hârtie. După acea ultimă săptămână micşorasem 
datoria îndeajuns cat 

Câinele Polaroid 


389 

să pot să ciupesc restul din salariul meu regulat, fără ca maică- 
ta să bage de seamă. Scoase un oftat adânc. 

— Acum ştii de unde-l cunosc pe Pop Merrill şi de ce n-am 
încredere în el. Am petrecut zece săptămâni în iad, iar el mi-a 
cules sudoarea de pe frunte şi de pe cur în bancnote de zece 
dolari pe care, nu-ncape îndoială că le-a scos din cutia aia de 
Crisco sau dintr-alta şi i-a dat mai departe vreunui alt 
amărăştean care a intrat în acelaşi gen de belea ca şi mine. 

— Doamne, cât trebuie să-1 urăşti. 

— Nu, spuse domnul Delevan, ridicându-se. Nu-l urăsc şi nici 
pe mine nu mă urăsc. Am avut un acces de febră, atâta tot. 
Putea să fie mai rău. Din pricina asta, putea să-mi moară 
căsnicia, iar tu şi Meg nu v-aţi mai fi născut, Kevin. Sau chiar şi 
eu puteam să mor din pricina asta. Pop Merrill a fost 
tratamentul. A fost un tratament aspru, dar a avut efect. Ce e 
greu de iertat e felul cum a lucrat. Lua fiecare centuleţ şi-l 
trecea într-un registru pe care-l ţinea în sertar, sub casa de 
marcat, apoi se uita la cearcănele de la ochi şi la felul cum 
începuseră să-mi atârne nădragii pe la şolduri, fără să zică 
nimic. 

Porniră spre Emporium Galorium, care era vopsit în 
galbenul şters şi prăfuit al semnelor lăsate prea mult în 
vitrinele magazinelor rurale, faţada sa falsă fiind în acelaşi 
timp vădită şi lipsită de complexe. Alături, Polly Chalmers îşi 
mătura porţiunea de trotuar şi vorbea cu Alan Pangborn, 
şeriful comitatului. Avea o înfăţişare tinerească şi sănătoasă 
cu părul strâns la spate în coadă de °l; el arăta tânăr şi eroic 
în uniforma îngrijit călcată. Dar lucrurile nu erau întotdeauna 
aşa cum păreau; chiar şi Kevin, la cei cincisprezece ani ai săi, 
ştia asta. Şeriful 1 angborn îşi pierduse nevasta şi băiatul cel 
mic într-un 
390 Stephen King 
accident de maşină în primăvara aceea, iar Kevin auzise că 
domnişoara Chalmers, tânără sau nu, suferea de un caz grav de 
artrită şi risca să rămână invalidă din pricina asta nu după mulţi 
ani. Lucrurile nu era întotdeauna aşa cum păreau. Acest gând îl 
făcu să arunce din nou o privire către Emporium Galorium... şi 
apoi să se uite în jos la aparatul primit de ziua lui, pe care-l 
ducea în mână. 


— Ba chiar mi-a făcut un favor, zise gânditor domnul Delevan. 
M-a făcut să mă las de fumat. Dar n-am încredere în el. Fii cu 
băgare de seamă în preajma lui, Kevin. Şi orice-o fi, să mă laşi 
pe mine să vorbesc. S-ar putea să-l cunosc mai bine acum. 

Aşa că intrară în liniştea prăfoasă şi ticăitoare, unde Pop 
Merrill îi aştepta lângă uşă, cu ochelarii proptiţi pe bolta cheală 
a scăfârliei sale şi având ascunse în mânecă măcar câteva 
şiretlicuri. 

Capitolul 6 

£i, iată-vă, tatăl şi fiul, zise Pop, oferin-du-le un zâmbet 
admirativ şi părintesc Ochii îi scânteiau îndărătul unui nor de 
fum de pipă şi, pentru o clipă, deşi era bărbierit proaspăt, Kevin 
se gândi că Pop seamănă cu Moş Crăciun. Ai un băiat grozav, 
domnule Delevan. Grozav. 

Câinele Polaroid 391 

— Ştiu, răspunse domnul Delevan. M-am supărat când am 
auzit că are de-a face cu dumneata, pentru că vreau să rămână 
aşa. 
— Asta e dur, spuse Pop cu o urmă slabă de reproş. Asta e dur 
când vine de la un om care, când nu mai avea unde să se 
ducă... 
— Aia s-a terminat, zise domnul Delevan. 
— Mdeah, mdeah, chiar asta voiam să şi spun. 
— Dar chestia de-acum, nu. 
— O să se termine, zise Pop. întinse mâna către Kevin, care îi 
dădu aparatul Sun. O să se termine azi. Ţinu camera, întorcând- 
o în mâini. Chestia asta e o lucrătură. Ce fel de lucrătură, nu 
ştiu, dar băiatul dumita-le vrea s-o distrugă, deoarece crede că e 
periculoasă. Cred că are dreptate. Dar i-am spus: „Nu vrei ca 
tatăl tău să creadă că eşti un papă-lapte, nu?" Asta e singurul 
motiv pentru care l-am pus să te aducă aici, John... 
— îmi plăcea mai mult „domnule Delevan". 
— în regulă, zise Pop şi oftă. Văd că n-ai de gând să laşi 
răceala deoparte şi să laşi trecutul să-şi vadă de-ale lui. 
— Nu. 

Kevin se uita de la un bărbat la celălalt, cu o faţă mâhnită. 

— Ei bine, n-are-a face, zise Pop; atât vocea, cât şi faţa 
lui se răciră cu o iuţeală remarcabilă şi nu mai avea de 
loc înfăţişarea lui Moş Crăciun. Când am spus să lăsăm 
trecutul să-şi vadă de-ale lui, ce-a fost a fost, am vorbit 


serios... afară de cazul în care afectează ceea ce oamenii 
fac aici şi acum. Dar o să-ţi spun atât, domnule Delevan: 
nu umblu cu cioara vopsită şi ştii asta. 

Pop rosti această magnifică minciună cu o răceală atât de 
indiferentă, încât amândoi o crezură; domnul Delevan chiar se 
simţi un pic ruşinat, oricât ar părea de “credibil. 

392 StephenKing 

— Treaba noastră a fost treaba noastră. Mi-ai spus ce-ţi 
trebuie, eu ţi-am spus ce vreau în schimb, dumneata mi-ai dat şi 
totul s-a sfârşit atunci. Acum, e altă poveste. Apoi, Pop trânti o 
minciună şi mai măreaţă, o minciună care pur şi simplu era prea 
impunătoare ca să nu fie crezută. N-am nici un interes în chestia 
asta, domnule Delevan. Nu vreau nimic altceva decât să-ţi ajut 
băiatul, îmi place de el. 

Zâmbi şi Moş Crăciun reveni atât de iute şi de puternic, încât 
Kevin uită că dispăruse vreo clipă. Şi totuşi, mai mult de-atât: 
John Delevan, care vreme de câteva luni muncise până la limita 
epuizării şi poate chiar a morţii la fabrica de hârtie ca să achite 
preţul exorbitant pe care acest individ i-l impusese drept 
ispăşire pentru o rătăcire vremelnică pe tărâmul nebuniei — 
John Delevan uitase şi el cealaltă expresie. 

Pop îi conduse pe coridoarele întortocheate, prin mirosul 
tipăriturilor moarte şi dincolo de ceasurile ticăitoa-re şi puse 
aparatul Sun 660 cu un gest neglijent pe masa de lucru un pic 
prea aproape de margine (exact la fel cum procedase Kevin la el 
acasă după ce făcuse prima poză), după care se duse la scara 
din spate care ducea către micul său apartament. Acolo, 
proptită de perete, era o veche oglindă prăfuită, iar Pop se uită 
în ea, ca să vadă dacă băiatul sau tatăl lui ia camera de pe 
masă sau o mută mai departe de margine. Nu credea că avea 
să se întâmple aşa ceva, dar era posibil. 

Cei doi nu aruncară aparatului nici măcar o privire în trecere 
şi, în timp ce-i conducea pe scara îngustă cu trepte cauciucate 
străvechi, uzate de vreme, rânji într-un fel pe care nimeni n-ar fi 
fost fericit să-l vadă şi-şi zise: „Fir-aş al naibii, da' bun mai 
sunt!" 

Deschise uşa şi intrară în apartament. 

Câinele Polaroid 


393 

Nici John şi nici Kevin Delevan nu intraseră vreodată în 
bârlogul privat al lui Pop, iar John nu cunoştea pe nimeni care 
să fi fost acolo. într-un fel, asta nu era ceva surprinzător; 
nimeni n-avea să-l numească vreodată pe Pop drept 
cetăţeanul numărul unu al urbei. John se gândi că nu era 
imposibil ca bătrânul ticălos să aibă un prieten sau doi — se 
pare că lumea nu-şi epuizează niciodată ciudăţeniile — dar 
dacă aşa stăteau lucrurile, nu ştia cine erau aceştia. 

lar Kevin se gândi în treacăt la domnul Baker, profesorul lui 
preferat. Se întrebă dacă, din întâmplare, domnul Baker 
intrase vreodată în genul de belea din care, ca să iasă, ar fi 
avut nevoie de un individ ca Pop. Lucrul ăsta i se părea la fel 
de improbabil pe cât i se părea tatălui său ideea ca Pop să 
aibă prieteni... dar, pe de altă parte, cu o oră în urmă, ideea 
că propriul său tată... 

Ei bine, poate că cel mai bine era să lase lucrurile în voia 
sorții. 

Pop avea un prieten (sau cel puţin o cunoştinţă) sau doi, 
dar nu-i aducea aici. Nu voia. Asta era locul lui şi reuşea să-i 
trădeze adevărata fire mai mult decât ar fi vrut el să vadă 
oricine altcineva. Locul se străduia să fie curat, fără să 
reuşească pe deplin. Tapetul era presărat cu pete de apă; nu 
erau bătătoare la ochi, ci ascunse şi maro, asemenea 
gândurilor fantomatice care tulbură minţile neliniştite. în 
chiuveta demodată, vasele prinseseră o crustă, şi, cu toate 
că masa era curată, iar capacul de pe coşul de gunoi din 
plastic era închis, în aer plutea un damf de sardine şi de 
altceva — poate de picioare nespălate — care aproape că nu 
era acolo. Un damf la fel de ascuns ca şi petele de apă de pe 
tapet. 

Livingul era minuscul. Aici mirosul nu era de sardine şi 
(poate) de picioare, ci de fum de pipă stătut. Două 
394 StephenKing 
ferestre dădeau spre nimic altceva mai pitoresc decât aleea 
care mergea paralel cu Mulberry Street, şi chiar dacă geamurile 
prezentau unele semne că fuseseră spălate — sau cel puţin 
şterse din când în când —, colţurile erau înceţoşate şi soioase în 
urma atâtor ani de fum condensat, întreaga locuinţă avea un 
aer de lucruri neplăcute, strecurate sub preşurile din cârpe sau 


ascunse pe sub fotoliul şi canapeaua tapiţate, de modă veche. 
Amândouă aceste articole erau de culoare verde-deschis, iar 
ochiul ar fi vrut să-ţi spună că erau de aceeaşi culoare, dar nu 
putea, pentru că nu erau. Nu întru totul. 

Singurele obiecte noi din încăpere erau un televizor Mitsubishi 
mare, cu diagonala de şaizeci şi patru de centimetri şi un 
videocasetofon pe măsuţa de lângă acesta. La stânga măsuţei 
era un raft care-i atrase privirea lui Kevin, pentru că era complet 
gol. Pop se gândise că e mai bine să ascundă, cel puţin 
deocamdată, cele peste şaptezeci de filme deocheate în dulap. 

O casetă video era aşezată pe televizor, într-o cutie 
nemarcată. 

— Luaţi loc, zise Pop, arătând spre canapeaua cu go 
goloaie. Se duse la televizor şi scoase caseta din cutie. 

Domnul Delevan se uită la canapea cu o expresie trecătoare 
de îndoială, ca şi cum s-ar fi temut să nu aibă ploşniţe, după 
care se aşeză cu delicateţe. Kevin şezu lângă el. Teama 
revenise, mai puternică decât oricând. 

Pop dădu drumul la videocasetofon, introduse caseta şi 
împinse suportul în jos. 

— Cunosc un tip de la oraş, începu el (pentru rezi 
denţii din Castle Rock şi orăşelele învecinate, „de la 
oraş" însemna întotdeauna Lewiston), care are un ma 
gazin de aparatură foto de vreo douăzeci şi ceva de ani- 
A intrat în afacerea cu videocasetofoane de la început, 

Câinele Polaroid 


395 

zicând că o să fie valul viitorului. A vrut să ma 2 35" ciat, pe 
din două, dar mi s-a părut că e-ntr-o ureche. Ei bine, m-am 
înşelat în privinţa asta, vreau să spun, dar. e e 

— Treci la chestiune, zise tatăl lui Kevin. 

— încerc, zise Pop, cu ochii măriţi şi o expresie de om rănit. 
Dac-ai să mă laşi. 

Kevin îl împunse uşor cu cotul pe tatăl lui/ i domnul 
Delevan nu mai spuse nimic. 

—în tot cazul, în urmă cu vreo doi ani, a constatat ca 
închirierea casetelor video pentru vizionarea acasă nu 
era singura cale prin care se puteau câştiga bani cu 
aceste drăcovenii. Dacă erai dispus să te lipseşti de opt 
sute de marafeţi, puteai să iei filmele şi fotografiile *-— 
menilor şi să le copiezi pe casete pentru ei. Mult mai 
uşor de vizionat. 

Kevin scoase fără să vrea un mic zgomot, i?r Pop zâmbi şi 
încuviinţă din cap. 

—  Mdeah. Ai făcut cincizeci şi opt de poze cu aparatul ăla al 
tău şi cu toţii am văzut că fiecare dintre ele era puţin diferită de 
cea de dinainte, şi cred că ştiam ce înseamnă, dar am vrut să 
văd cu ochii mei. Nu trebuie să fii din Missouri ca să spui „arată- 
mi"?8, asta vreau să spun. 
— Ai încercat să faci un film din instantaneele alea. întrebă 
domnul Delevan. 
— N-am încercat, replică Pop. Am făcut-o. Sau, mai exact, tipul 
de la oraş pe care-l cunosc a făcut-o. Dara fost ideea mea. 
— Şia ieşit un film? întrebă Kevin. înţelesese ce făcuse Pop şi 
o parte din el chiar se întristase că nu-i trecuse lui prin minte 
aşa ceva, dar în cea mai mare parte ideea d făcea să se simtă 
inundat de uimire (şi încântare). 

Show me! (Arată-mi!) este mottoul statului Missouri- 
396 StephenKing 

— Puteţi să vedeţi şi singuri, zise Pop şi dădu dru 
mul la televizor. Cincizeci şi opt de poze. Când tipul ăsta 
prelucrează pozele pentru clienţi, în general filmează fie 
care instantaneu câte cinci secunde — destul de mult ca 
să poţi vedea ce e de văzut, zice el, dar nu într-atât de 
mult încât să te plictiseşti înainte să treci la următoarea. 
l-am spus că vreau ca pe astea să le filmeze doar câte o 


secundă şi să se succeadă direct, fără tranziţii. 

Kevin îşi aminti de un joc pe care-l juca în şcoala elementară, 
când îşi termina vreo lecţie şi avea ceva timp liber înainte să 
înceapă următoarea. Avea un mic notes care se numea Rain-Bo 
Skool Pad*, pentru că aveai treizeci de păginuţe galbene, după 
care urmau treizeci de păginuţe roz, urmate de treizeci verzi şi 
aşa mai departe. Ca să joci jocul, te duceai la ultima pagină şi, 
în partea de jos, desenai un omuleţ din bețe, cu pantaloni scurţi 
largi şi cu braţele desfăcute. Pe pagina următoare, desenai 
acelaşi omuleţ, în acelaşi loc şi purtând aceiaşi pantaloni scurţi, 
doar că de data asta îi desenai braţele ceva mai sus... doar un 
pic. Făceai la fel pe fiecare pagină până când braţele omuleţului 
ajungeau să stea ridicate deasupra capului. Pe urmă, dacă mai 
aveai timp, continuai să desenezi omuleţul, de data asta însă 
braţele îi coborau. lar când terminai, dacă dădeai paginile destul 
de rapid, obţineai un desen animat rudimentar care înfăţişa un 
boxer celebrând un KO: ridica mâinile deasupra capului, le 
prindea una de alta, după care le cobora. 

Se înfiora. Tatăl său se uită la el. Kevin clătină din cap şi 
murmură: 

— Nimic. 

Rain-bo face trimitere la rainbow, „curcubeu 
Câinele Polaroid 


ws 


în 1b. engleză. 


397 

— Aşa că, vreau să spun, banda nu durează decât un 
minut, zise Pop. Trebuie să vă uitaţi cu atenţie. Gata? 

„Nu", gândi Kevin. 

— Cred că da, zise domnul Delevan, care se străduia în 
continuare să pară morocănos şi supărat, dar Kevin îşi dădea 
seama că devenise interesat, împotriva propriei voințe. 

— în regulă, zise Pop Merrill şi apăsă butonul PLAY. 

Kevin îşi repeta întruna că era o prostie să se simtă 
speriat. îşi spunea asta, dar fără să-i facă nici un bine. 

Ştia ce avea să vadă, pentru că el şi Meg observaseră că 
aparatul Sun făcea ceva pe lângă simpla reproducere a 
aceleiaşi imagini la nesfârşit, ca un fotocopiator; nu le-a luat 
mult ca să-şi dea seama că fotografiile surprindeau o 
mişcare de la un instantaneu la altul. 

— Uite, spusese Meg. Câinele se mişcă! 

în loc să-i dea una din replicile prieteneşti, dar usturătoare 
pe care le rezerva surorii sale mai mici, Kevin spusese: 

— într-adevăr, aşa s-ar părea... dar nu putem fi siguri, Meg. 

— Ba da, putem, replicase ea. Se aflau în camera lui, unde 
Kevin se uita posomorât la aparat. Acesta stătea pe mijlocul 
biroului, lângă manualele noi, pe care intenţionase să le 
protejeze cu supracoperte, dar le împinsese într-o parte. Meg 
ajustase braţul flexibil al veiozei de birou ca să arunce un cerc 
de lumină chiar în mijlocul sugativei de birou. Mută aparatul într- 
o parte şi puse prima poză — cea mânjită cu tort — în centrul 
cercului luminos. 

—  Numără stâlpii de gard dintre spatele câinelui şi marginea 
din dreapta a fotografiei, zise ea. 

398 StephenKing 

—  Alea-s uluci, nu stâlpi de gard*, o corectă el. Cam ceea ce 
faci tu când nasul îţi intră în grevă. 

— Ha-ha. Numără-le. 

Le numără. Putea să vadă patru, şi o parte din a cincea, cu 
toate că picioarele mițoase ale câinelui o acoperea aproape cu 
totul. 

— Acum, uită-te la asta. 

Puse cea de-a patra poză Polaroid în faţa lui. Acum putea să 
vadă în întregime a cincea ulucă şi, parţial, pe a şasea. 

Aşa încât ştia — sau credea — că o să vadă ceva ca o 


încrucişare între o caricatură foarte veche şi una din acele 
„cărticele-frunzărele" pe care şi le făcea în şcoala elementară, 
când avea timp de omorât. 

Ultimele douăzeci şi cinci de secunde ale casetei au fost într- 
adevăr aşa, cu toate că, se gândi Kevin, frunză-relele pe care le 
desena el în clasa a doua erau mai reuşite. .. percepţia ridicării 
şi coborârii braţelor de către boxer era mai lină. In ultimele 
douăzeci şi cinci de secunde ale casetei video, acţiunea era 
redată ezitant şi spasmodic, făcând ca, prin comparaţie, vechile 
filme mute cu poliţiştii de la Keystone să pară nişte minuni ale 
cinematografiei moderne. 

Totuşi, cuvântul-cheie era „acţiunea" şi a reuşit să-i ţină pe 
toţi — chiar şi pe Pop — fascinaţi. Au urmărit minutul de 
„reportaj' de trei ori, fără să scoată nici un cuvinţel. Nici un 
sunet nu se auzea, în afara respiraţiilor: a lui Kevin rapidă şi 
lină, pe nas, a tatălui său, mai profundă, iar a lui Pop se auzea 
ca o hârâială flegmoasă în pieptu-i îngust. 

lar primele aproximativ treizeci de secunde... 

* Joc de cuvinte: „picket" în limba engleză înseamnă „ulucă", 
dar şi „pichet de grevă". (N. r.) 

Câinele Polaroid 


399 

Presupuse că se aşteptase la acţiune; era acţiune în 
„frunzarele", aşa cum era acţiune şi în desenele animate de 
sâmbătă dimineaţa, care erau o versiune doar un pic mai 
sofisticată a frunzărelelor, dar nu se aşteptase ca primele 
treizeci de secunde ale casetei să nu semene deloc cu 
paginile cărticelei frunzărite cu repeziciune sau chiar cu un 
desen animat primitiv precum Possible Possum de la 
televizor. în primele treizeci de secunde (douăzeci şi opt, în 
orice caz), fotografiile lui Polaroid arătau în mod straniu ca un 
film adevărat. Nu ca un film de la Hollywood, fireşte, nici 
măcar ca un film horror cu buget mic din acelea pe care 
surioara lui Megan îl bătea la cap să le închirieze în serile 
când părinţii lor ieşeau în oraş. Era mai mult ca un fragment 
de film „de familie", realizat de cineva care tocmai a primit o 
cameră de opt milimetri şi n-a prea ştiut cum s-o folosească. 

In acele prime douăzeci şi opt de secunde, maidane-zul 
negru mergea cu smucituri abia perceptibile de-a lungul 
gardului, lăsând să se vadă cinci, şase, şapte uluci; ba chiar 
s-a oprit să adulmece a doua oară una dintre ele, citind, se 
pare, încă una din acele telegrame canine. Pe urmă şi-a 
continuat drumul, cu capul lăsat şi îndreptat spre gard, cu 
picioarele din spate către aparat. Şi, pe la jumătatea acestei 
prime părţi, Kevin observă altceva, pe care nu-1 văzuse până 
atunci: aparent, fotograful mişcase aparatul ca să menţină 
câinele în cadru. Dacă el (sau ea) n-ar fi procedat astfel, 
câinele ar fi ieşit pur şi simplu din imagine, în care n-ar mai fi 
rămas decât gardul. Ulucile din partea dreaptă a primelor 
două sau trei mstantanee au dispărut dincolo de marginea 
din dreapta a cadrului, iar în stânga au apărut uluci noi. 
Puteai S-ţi dai seama de asta fiindcă vârful uneia din 
primele 
A 00 StephenKing 
două uluci din dreapta fusese rupt. Acum, aceasta nu se mai 
afla în cadru. 

Câinele începu din nou să adulmece... şi deodată capul 
animalului se ridică. Ciuli urechea teafără şi încercă să facă la 
fel şi cu urechea sfâşiată şi rămasă bleaga în urma vreunei lupte 
de demult. Nu se auzea nici un sunet, dar Kevin simţea cu o 
certitudine ce nu putea fi contrazisă că animalul începuse să 


mârâie. Câinele simţise ceva sau pe cineva. Ce sau pe cine? 

Kevin se uită la umbra pe care la început o consideraseră a fi 
de la creanga unui copac sau de la un stâlp de telegraf şi ştiu. 

Capul câinelui începu să se întoarcă... şi acela fu momentul în 
care începu a doua jumătate a acestui „film" straniu, treizeci de 
secunde de acţiune smucită care-ţi provocau dureri de cap şi îţi 
înfierbântau ochii. Pop avusese o intuiţie, îşi zise Kevin, sau 
poate chiar citise mai demult despre astfel de chestii. Şi într-un 
caz, şi-n celălalt, demonstraţia fusese făcută şi totul era prea 
evident ca să fie nevoie de un enunţ în acest sens. Când instan- 
taneele erau făcute destul de aproape în timp unul de celălalt, 
acţiunea din acest „film" improvizat se derula aproape lin. Nu 
întru totul, dar aproape. Dar atunci când intervalul dintre 
instantanee creştea, imaginea obţinută ajungea să-ți 
îngreţoşeze ochiul, pentru că acesta ar fi vrut să vadă ori o 
imagine mişcătoare ori o serie de fotografii fixe, iar în loc de 
asta le vedea pe amândouă sau pe nici una dintre ele. 

Timpul curgea în acea lume Polaroid bidimensională. Nu cu 
aceeaşi viteză cu care curgea în această 

(reală?) lume, căci soarele ar fi răsărit (sau ar fi apus) acolo 
deja de trei ori, şi indiferent ce urma să facă acel câine ar n 
Câinele Polaroid 


401 

fost deja făcut (dacă urma să facă ceva), iar dacă n-ar fi 
făcut nimic, ar fi plecat pur şi simplu şi n-ar mai fi rămas 
decât gardul de uluci erodat, nemişcat şi aparent etern, 
păzind peticul anost de gazon, dar curgea. 

Capul câinelui se întorcea ca să privească la fotograf, cel 
de la care venea umbra, asemenea unui cap de câine aflat în 
ghearele unui acces de epilepsie: la un moment dat, faţa şi 
chiar forma capului era mascată de acea ureche bleaga; 
apoi, vedeai un ochi negru-maro înconjurat de un halo rotund 
şi oarecum slinos, care-l făcu pe Kevin să se gândească la un 
albuş de ou stricat; după care vedeai jumătate de bot cu 
buzele uşor încreţite, ca şi cum câinele se pregătea să latre 
sau să mârâie; iar în final vedeau trei sferturi dintr-o faţă 
care, cumva, arăta mai oribil decât avea dreptul să arate faţa 
unui câine obişnuit, chiar a unui câine rău. Petele albe situate 
de-a lungul botului sugerau că nu mai era tânăr. Chiar la 
finele casetei puteai să vezi cum buzele câinelui se trăgeau 
înapoi. S-a văzut o scânteiere de alb, care lui Kevin i se păru 
că e de la un dinte. Nu-l observă decât la a treia vizionare. 
Ochiul îi absorbise atenţia. Era ucigător. Corcitura asta 
aproape că urla: sunt un câine vagabond! Şi n-avea nici 
nume; ştia şi acest amănunt. Ştia fără nici o urmă de îndoială 
că nici un bărbat Polaroid sau femeie Polaroid sau copil 
Polaroid nu-i dăduse vreodată un nume acelui câine Polaroid. 
Era un câine vagabond, născut vagabond, crescut vagabond, 
îmbătrânit în rele, dar rămas vagabond, avatarul tuturor 
câinilor care rătăciseră vreodată Prin lumea largă, fără nume 
şi fără adăpost, omorând găini, mâncând gunoaie din 
tomberoanele pe care au învăţat de multă vreme să le 
răstoarne, dormind prin ca-"ale sau pe sub verandele caselor 
părăsite. Nu grozav * inteligent, dar cu nişte instincte agere. 
Era... 

402 StephenKing 

Când Pop Merrill vorbi, Kevin era atât de profund şi de 
fundamental cufundat în propriile-i gânduri, încât aproape că 
ţipă de surprindere. 

— Omul care a făcut pozele alea, zise Pop. Dacă 
într-adevăr, a fost o persoană, vreau să spun. Ce credeţi 
că s-a-ntâmplat cu e/? 


Pop blocase ultimul cadru cu telecomanda. O linie de „purici" 
electrostatici traversa imaginea. Kevin ar fi vrut ca ea să treacă 
prin ochiul câinelui, dar linia era mai jos. Ochiul acela se uita fix 
la ei, sinistru, cu o expresie stupid de ucigaşă — nu, nu stupid, 
nu întru totul, şi tocmai asta îl făcea nu doar înspăimântător, ci 
îngrozitor — şi nimeni nu trebui să răspundă la întrebarea lui 
Pop. Nu mai era nevoie de alte imagini ca să înţelegi ce avea să 
se întâmple în continuare. Câinele, probabil, auzise ceva: 
bineînţeles că auzise, şi Kevin ştia ce anume. Auzise zumzăitul 
ăla molciu. 

Următoarele imagini l-ar fi arătat continuându-şi întoarcerea 
şi apoi începând să umple tot mai mult fiecare cadru până când 
nu mai rămânea nimic altceva de văzut în afară de câine — nici 
gazonul peticit şi anost, nici gardul, nici trotuarul, nici umbra. 
Doar câinele. 

Care era hotărât să atace. 

Care era hotărât să ucidă, dacă putea. 

Glasul uscat al lui Kevin păru să provină de la altcineva. 

— Nu cred că-i place să i se facă poze, zise el. 

Râsul scurt al lui Pop se auzi ca un mănunchi de ră- 
murele frânte cu genunchiul pentru aţâţarea focului. 

— Dă-1 de la început, spuse domnul Delevan. 

— Vrei să vezi din nou toată chestia? întrebă Pop- 
— Nu... doar ultimele zece secunde sau pe-acolo. 
Câinele Polaroid 


403 

Pop folosi telecomanda pentru a derula, apoi porni redarea 
normală. Câinele întoarse capul, cu smucituri ca ale unui 
robot, care e vechi şi pe cale să se strice, dar continuă să fie 
periculos, iar Kevin simţea nevoia să le spună: Obpriţi-vă 
imediat! Opriţi-vă! Ajunge! Sa ne oprim şi sa spargem 
aparatul! Pentru că mai era şi altceva, nu-i aşa? Ceva la care 
nu voia să se gândească, dar în curând urma s-o facă, cu sau 
fără voia lui. Simţea cum îi năvăleşte în minte ca spinarea 
lată a unei balene. 

— încă o dată, zise domnul Delevan. De data asta, cadru cu 
cadru. Poţi să faci asta? 

—  Mdeah, zise Pop. Afurisită maşinărie, face tot în afara de 
spălatul rufelor. 

De data asta, câte un cadru, câte o imagine, pe rând. 
Acum nu se mai vedea ca un robot, nu tocmai, ci ca un ceas 
ciudat, ceva care făcea parte din aceeaşi familie ca şi 
celelalte specimene de la parter ale lui Pop. Zvâc. Zvăc. 
Zvâc. Capul se întorcea. Curând, aveau să se confrunte din 
nou cu acel ochi nemilos, nu-tocmai-idiot. 

— Ce-i asta? întrebă domnul Delevan. 

— Ce anume? întrebă şi Pop, ca şi cum n-ar fi ştiut că era 
vorba de lucrul despre care băiatul nu voise să vorbească zilele 
trecute, lucrul care, era convins, îl determinase pe băiat să 
dorească distrugerea o dată pentru totdeauna a aparatului. 

— Sub gâtul lui, zise domnul Delevan şi arătă cu degetul. Nu 
poartă o zgardă sau o tăbliță de identificare, dar are la gât ceva 
pe o aţă sau o sfoară subţire. 

— Nu ştiu, zise imperturbabil Pop. Poate ştie băiatul. Ăştia mici 
au ochi mai ageri decât noi, bătrânii. 

Domnul Delevan se întoarse către Kevin. -— Poţi să 

vezi ce-i acolo? Băiatul rămase tăcut. 

404 Stephen King 

— E foarte mic. 

Mintea lui se întoarse la ceea ce-i spusese tatăl său când 
plecaseră de acasă. Dacă nu te întreabă, nu va trebui niciodată 
să-i spui... Aşa procedăm noi în lumea adulților. Chiar acum îl 
întrebase pe Kevin dacă putea să desluşească ce era obiectul de 
la gâtul câinelui. Kevin nu răspunsese la acea întrebare, ci 
spusese cu totul altceva. E foarte mic. Şi era. Faptul că el ştia ce 


era în pofida acestui aspect... ei bine... 

Cum se exprimase tatăl său? Să aluneci până la limita 
minciunii? 

Şi, de fapt, nu putea să-l vadă. Nu cu adevărat. Şi cu toate 
acestea, ştia. Ochiul doar îl sugera; inima înţelegea. Exact la fel 
cum inima lui înţelegea că, dacă avea dreptate, aparatul trebuie 
distrus. Trebuie. 

In acel moment, Pop Merrill fu lovit dintr-o dată de o inspiraţie 
agreabilă. Se ridică şi opri televizorul. 

— Am pozele jos, zise el. Le-am adus înapoi cu caseta. Am 
văzut şi eu chestia aia, am cercetat-o cu lupa, dar tot n-am 
reuşit să-mi dau seama... dar mi se pare cunoscută. 'Mnezeii 
mă-sii de treabă, hai că mă duc s-aduc pozele şi lupa. 

— Păi, mai bine venim şi noi cu dumneavoastră, zise Kevin, 
ăsta fiind ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit Pop, dar arunci 
interveni Delevan, Domnul să-l binecuvânteze, şi spuse că s-ar 
putea să vrea să se mai uite o dată la casetă după ce vor fi 
cercetat cu lupa ultimele instantanee. 

— Imediat mă-ntorc, zise Pop şi dispăru, sprinten ca o pasăre 
care ţopăie de pe o creangă pe alta a unui măr, înainte ca 
vreunul din ei să poată protesta, dacă ar fi avut de gând aşa 
ceva. 

Dar lui Kevin nu-i stătea gândul la aşa ceva. Ideea aceea 
ajunsese în sfârşit să-i invadeze mintea cu spina- 

Câinele Polaroid 


405 
rea-i monstruoasă şi, cu sau fără voia lui, era silit s-o con- 
temple. 

Era simplă, aşa cum spinarea unei balene e simplă — cel 
puţin pentru ochii unuia care nu-şi câştigă existenţa din 
studierea balenelor — şi colosală în aceeaşi manieră. 

Nu era o idee, ci o simplă certitudine. Avea de-a face cu 
acea ciudată platitudine pe care fotografiile Polaroid par s-o 
aibă întotdeauna, prin felul în care-ţi prezintă lucrurile doar în 
două dimensiuni, chiar dacă se întâmpla la fel cu toate 
fotografiile; dar celelalte fotografii păreau măcar să sugereze 
o a treia dimensiune, chiar şi cele făcute cu un Kodak 110 
simplu. 

Lucrurile din fotografiile /ui, fotografii care prezentau 
lucruri pe care el nu le văzuse niciodată prin vizorul apa- 
ratului Sun şi nicăieri altundeva, la drept vorbind, erau la fel: 
categoric şi fără drept de apel bidimensionale. 

Cu excepţia câinelui. 

Câinele nu era plat. Câinele nu era fără sens, un lucru pe 
care-l puteai recunoaşte, dar lipsit de impact emoţional. 
Câinele nu doar părea să sugereze cele trei dimensiuni, ci 
chiar părea să le posede, aşa cum o hologramă pare să le 
aibă cu adevărat, sau unul din filmele alea 3-D la care 
trebuie să-ţi pui nişte ochelari speciali ca să combini 
imaginile duble. 

„Nu e un câine Polaroid", îşi zise Kevin, „şi nu aparţine 
lumii în care aparatele Polaroid fac poze. E o nebunie, ştiu, 
dar mai ştiu că e adevărat. Şi-atunci, ce înseamnă asta? De 
ce aparatul meu îl fotografiază iar şi iar... şi ce bărbat sau 
femeie Polaroid face poze cu el? Oare el sau ea îl vede? Dacă 
e un câine tridimensional într-o lume bidimensională, s-ar 
putea ca el sau ea să nu-l vadă... să nu-l poată vedea. Se 
spune că pentru noi timpul este a patra dimensiune, şi ştim 
că există, dar n-o pu- 

406 Stephen King 

tem vedea. Nici măcar nu putem să-i simţim trecerea, deşi 
uneori, mai ales când suntem plictisiţi, cred, s-ar părea că 
putem." 

Dar când te concentrai asupra problemei, toate astea era 
posibil să nici nu mai conteze, iar întrebările erau, oricum, mult 


prea dificile pentru el. Erau alte întrebări care lui i se păreau mai 
importante, întrebări vitale, poate chiar mortale. 

Ca, de exemplu, de ce se afla câinele în aparatul /ui? 

Voia ceva de la e/ sau de la oricine? La început, crezuse că 
Răspunsul era „oricine", oricine era potrivit, pentru că oricine 
putea să-l fotografieze, iar mişcarea avansa mereu. Dar chestia 
de la gâtul animalului, acel obiect care nu era o zgardă... care 
avea de-a face cu el, Kevin Delevan, şi cu nimeni altcineva. Voia 
oare să-i facă ceva /ui? Dacă răspunsul la această întrebare era 
„da", puteai să le şi uiţi pe toate celelalte, fiindcă era cât se 
poate de limpede ce voia să facă acel câine. Se citea în ochii lui 
sumbri, în mârâitul pe care-l vedeai doar cum începe. Kevin 
credea că animalul voia două lucruri. 

Mai întâi, să scape. 

Apoi, să ucidă. 

„Acolo e un bărbat sau o femeie cu un aparat foto, care poate 
că nici măcar nu-l vede pe câine", îşi zise Kevin, „iar dacă 
fotograful nu-l vede pe câine, poate că nici câinele nu-l vede 
pe fotograf, aşa încât fotograful nu e în pericol. Dar dacă acel 
câine este cu adevărat tridimensional, poate că vede ce e în 
jurul lui — poate că-l vede pe cel care-mi foloseşte aparatul. 
Poate că totuşi nu sunt eu, sau nu neapărat eu; poate că cel 
care foloseşte aparatul este ţinta lui." 

Totuşi — obiectul pe care-l poartă în jurul gâtului. Ce e cu el? 

Câinele Polaroid 407 

Se gândi la ochii întunecaţi ai potăii, salvaţi de la stupiditate 
de o singură scânteie răuvoitoare. Dumnezeu ştia cum ajunsese 
mai întâi şi mai întâi câinele în acea lume Polaroid, dar când i-a 
fost făcută poza, animalul putea să vadă în afară, şi voia să iasă 
afară, iar Kevin credea, în adâncul sufletului său, că pe el voia 
să-l ucidă mai întâi, obiectul pe care-l purta la gât spunea că 
pe el voia să-l omoare mai întâi, proclama că pe el voia să-l 
omoare primul, dar după aceea? 

Păi, după Kevin, oricine putea să urmeze la rând. 

Absolut oricine. 

într-un fel, era ca într-un alt joc pe care-l jucai în copilărie, nu- 
i aşa? Se numea Pasul Uriaş. Câinele se plimba pe lângă gard. 
Câinele auzise zgomotul scos de Polaroid, acel zumzăit molciu. 
S-a întors şi a văzut... ce? Propria sa lume sau propriul univers? 
O lume sau un univers care semăna îndeajuns de mult cu al lui, 


aşa încât vedea sau simţea că ar putea sau măcar ar fi în stare 
să trăiască şi să vâneze aici? N-avea importanţă. Acum, ori de 
câte ori cineva îi făcea o poză, câinele se apropia tot mai mult. 
Se apropia din ce în ce mai mult până când... ei bine, până când 
ce? Până când năvălea, cumva, afară? 
— Asta-i o prostie, mormăi el. Nu s-ar potrivi niciodată. 
— Ce zici? întrebă tatăl său, desprinzându-se de păienjenişul 
propriilor sale gânduri. 
— Nimic, zise Kevin. Vorbeam cu mi... 

Deodată, de la parter, îl auziră înăbuşit pe Pop Merrill ţipând 
într-un amestec de consternare, iritare şi surprindere: 

— Tu-i dumnecaţii şi anafura mă-sii! Dar-ar draciiji! 

Kevin şi tatăl său se uitară unul la celălalt, surprinşi. 
408 


Stephen King 

— Hai să vedem ce s-a-ntâmplat, zise tatăl şi se ridică. Sper 
că n-a căzut şi şi-a rupt vreo mână sau ceva. Adică, o parte din 
mine speră, într-adevăr, dar... ştii. 

Kevin îşi zise: „Şi dacă a făcut fotografii? Dacă animalul ăla e 
acolo, jos?" 

Nu fusese nici urmă de teamă în glasul bătrânului şi, 
bineînţeles, era exclus ca un câine, care părea a fi mare cât un 
ciobănesc german de mărime medie, să poată să iasă fie dintr- 
un aparat de dimensiunile unui Sun 660, fie dintr-una din pozele 
pe care le făcuse. La fel de bine puteai să încerci să tragi o 
maşină de spălat prin gaura cheii. 

Şi totuşi, simţea destulă teamă pentru amândoi — pentru toţi 
trei — în timp cobora treptele în urma tatălui său spre bazarul 
mohorât de la parter. 

Pe când cobora scara, Pop Merrill era fericit ca o scoică în 
timpul fluxului. 

Fusese pregătit ca, la nevoie, să facă schimbul chiar sub ochii 
lor. Poate c-ar fi fost o problemă dacă ar fi fost doar băiatul, care 
mai avea un an sau doi până când ajungea să creadă că ştie 
totul, dar tatăl băiatului — ah, să-l păcălească pe omul ăla 
cumsecade ar fi fost ca şi cum ar fi furat un biberon de la un 
prunc. Oare-i spusese băiatului de încurcătura în care intrase 
mai demult? După felul cum se uita băiatul la el — un fel nou, 
prudent — Pop credea că, probabil, Delevan îi spusese. Şi ce 
altceva îi mai spusese tatăl fiului său? Păi, să vedem. Ţi-a dat 
voie să-i spui Pop?Asta-nseatnnă că plănuieşte să te tragă pe 
sfoară rapid. Asta a fost începutul. E un șarpe josnic care se 
târăşte prin iarbă, băiete. A fost continuarea. La-să-mă pe mine 
să vorbesc, băiete. îl cunosc mai bine decât tine. Lasă-mă pe 
mine să mă ocup de toate. Oameni ca Delevan 
Câinele Polaroid 


409 

erau pentru Pop Merrill ceea ce o tavă frumoasă cu friptură 
de pui era pentru alţii: fraged, gustos, suculent şi gata să se 
desprindă de pe os. Cândva, Delevan fusese el însuşi doar cu 
puţin mai matur decât un puştan şi niciodată n-avea să 
înţeleagă că nu Pop îi vârâse degetele-n menghină, ci chiar el 
însuşi. Omul ar fi putut să se ducă la nevastă, iar aia ar fi 
tapat-o pe hoaşca de mătuşi-sa, care avea curul ăla mic şi 
strâmt căptuşit cu bancnote de o sută de dolari, iar Delevan 
ar fi căzut o vreme în dizgrație, dar soţia l-ar fi iertat în timp. 
Dar el nu numai că nu văzuse lucrurile în felul ăsta, ci nu le 
văzuse în nici un fel. lar acum, fără vreun alt motiv în afară 
de timpul ăsta idiot, care vine şi pleacă fără vreun ajutor din 
partea cuiva, îşi închipuia că ştie tot ce era de ştiut despre 
Reginald Marion Merrill. 

Adică, exact aşa cum îi plăcea lui Pop. 

Păi, ar fi putut să schimbe aparatele între ele chiar în faţa 
lui, iar Delevan n-ar fi observat nimicuţa — atât era de sigur 
că-l avea pe Pop la degetul mic.. 

Dar aşa era mai bine. 

Niciodată nu-i ceri o întâlnire Doamnei Noroc; avea obiceiul 
să le tragă clapa oamenilor taman când aveau mai multă 
nevoie de ea. Dar când apărea de bunăvoie... ei bine, cel mai 
înţelept era să laşi baltă ceea ce făceai şi s-o scoţi în oraş, 
să-i dai să mănânce şi să bea şi să fii cât mai galanton cu ea. 
Dac-o tratai cum se cuvine, târfuli-ţa asta cădea mereu la 
aşternut. 

Aşa că s-a dus iute la masa de lucru, s-a aplecat şi a extras 
Polaroidul 660 cu lentila spartă de dedesubt. îl puse pe 
masă, scoase din buzunar un inel de chei (aruncând iute o 
privire peste umăr ca să se asigure că, până la urmă, nici 
unul dintre ei nu decisese să coboare) şi alese cheiţa de la 
sertarul încuiat care forma toată partea 
410 Stephen King 
din stânga a mesei. în acest sertar adânc erau câteva monede 
Krugerrand din aur; un album filatelic, în care cel mai puţin 
preţios timbru valora şase sute de dolari în ultimul număr al 
Catalogului Filatelic Scott; o colecţie numismatică valorând 
aproximativ nouăsprezece mii de dolari; două duzini de 
fotografii cu o femeie cu ochii împăienjeniţi care se împreuna cu 


un ponei Shetland; şi bani gheaţă totalizând ceva mai mult de 
două mii de dolari. 

Numerarul, pe care îl ţinea în diferite cutiuţe din tablă, era 
fondul de împrumuturi externe al lui Pop. John Delevan ar fi 
recunoscut bancnotele. Toate erau hârtii mototolite de câte zece 
dolari. 

Pop depozită aparatul Sun 660 al lui Kevin în sertar, îl încuie şi 
puse la loc în buzunar inelul de chei. Apoi împinse aparatul cu 
lentila spartă dincolo de marginea mesei (din nou) şi strigă „,'Tu- 
i dumnecaţii şi anafura rnă-sii! Dar-ar draciiii!" îndeajuns de tare 
ca să-l audă şi cei de la etaj. 

Apoi îşi lipi pe faţă o mască potrivită de consternare şi tristeţe 
şi îi aşteptă să coboare în goană ca să vadă ce se întâmplase. 

— Pop? strigă Kevin. Domnu' Merrill? Sunteţi bine? 

—  Mdeah, zise acesta. Nu mi-am rănit nimic altceva decât 
nenorocita de mândrie. Aparatul ăla e ghinion curat, cred. M-am 
aplecat să deschid sertarul cu scule, vreau să spun, şi am 
răsturnat de pe masă blestemăţia aia direct pe podea. Doar că 
mă tem că, de data asta, n-a mai scăpat aşa de uşor. Nici nu 
ştiu dac-ar trebui să spun că-mi pare rău sau nu. Adică, tu aveai 
de gând... 

Cu un gest jenat întinse aparatul spre Kevin, care-l luă şi se 
uită la lentila spartă şi la plasticul distrus al carcasei. 

Câinele Polaroid 


411 
— Nu, e-n regulă, îi spuse Kevin, răsucind aparatul în mâini — 
dar nu-l mai manevra cu aceleaşi gingăşie ezitantă de mai 
înainte: ca şi cum n-ar fi fost construit din material plastic şi 
sticlă, ci dintr-un soi de explozibil. Oricum, aveam de gând să-l 
fac zob. 
— Cred că te-am scutit de efort. 
—  M-aş simţi mai bine... începu Kevin. 
—  Mdeah, mdeah. Şi eu simt la fel în privinţa şoarecilor. Poţi să 
râzi dacă vrei, dar când prind unul în cursă şi e mort, îl bat bine 
cu mătura, ca să fiu sigur, asta vreau să spun. 

Kevin zâmbi firav, apoi se uită la tatăl său. 
— Mi-a zis că are un tăietor în spate, tată... 
—  Şi-am şi un baros sănătos în şopron, dacă nu l-o fi şterpelit 
careva. 
— Te superi, tată? 
— E aparatul tău, Kev, zise Delevan. Aruncă o privire 
neîncrezătoare spre Pop, dar era o privire care spunea că nu are 
încredere în Pop pe principii generale, şi nu pentru un motiv 
anume. Dar dacă asta te face să te simţi mai bine, cred că e 
decizia potrivită. 
— Bun, zise Kevin. Simţea cum o imensă greutate i se ia de pe 
umeri — nu, de pe inimă i se ridica acea greutate. Cu lentila 
spartă, camera era cu siguranţă inutilă... dar nu s-ar fi simţit cu 
adevărat în largul său până când n-o vedea făcută bucăţi pe 
lângă tăietorul lui Pop. O răsuci în mâini, de la faţă spre spate şi 
de la spate spre faţă, amuzat şi uimit de cât de mult îi plăcea 
starea deteriorată în care se afla. 
— Cred că-ţi datorez costul acelei camere, Delevan, zise Pop, 
ştiind exact ce-avea să răspundă celălalt. 
— Nu, zise Delevan. Hai să-l facem praf şi să uităm că toată 
nebunia asta s-a întâmp... Se opri. Era să uit — 
412 


Stephen King 

urma să ne uităm la acele ultime fotografii cu lupa dumi-tale. 
Voiam să văd dacă pot să desluşesc lucrul pe care-l poartă 
câinele la gât. Mă tot gândesc că arată familiar. 

— Putem să facem asta şi după ce ne descotorosim de aparat, 
nu? întrebă Kevin. Eşti de-acord, tată? 

— Sigur că da. 

— Şi pe urmă, zise Pop, poate că n-ar fi o idee rea să ardem şi 
pozele. Puteţi s-o faceţi chiar în cuptorul meu. 

— Cred că-i o idee nemaipomenită, zise Kevin. Ce părere ai, 
tată? 

— Cred că doamna Merrill n-a crescut la casa ei copii tâmpiţi, 
zise tatăl. 

— Ei bine, zise Pop, zâmbind enigmatic dindărătul vălătucilor 
albăstrii de fum, am fost cinci fraţi, să ştii. 

Ziua fusese senină, iar cerul albastru când Kevin şi tatăl lui 
veniseră la Emporium Galorium; o zi de toamnă perfectă. Acum 
era patru şi jumătate, cerul se înnorase în cea mai mare parte şi 
părea că, înainte să se întunece, avea să plouă. Primul fior cu 
adevărat rece al toamnei atinse mâinile lui Kevin. Dacă ar fi 
zăbovit mai mult afară, i le-ar fi înroşit, dar n-avea de gând să 
facă una ca asta. Mama avea să se întoarcă acasă într-o 
jumătate de oră şi deja se întreba ce-o să spună ea când o să 
vadă că tata era cu el, şi ce-o să spună tatăl lui. 

Dar asta era pentru mai târziu. 

Kevin puse aparatul Sun 660 pe tăietorul din spatele casei, iar 
Pop Merrill îi dădu un baros. Palmele tuturor celor care-l 
folosiseră îi lustruiseră coada. Capul era ruginit, ca şi cum 
cineva îl lăsase nepăsător în ploaie nu o dată sau de două ori, ci 
de multe ori. Cu toate astea, avea să-şi facă treabă, fără doar şi 
poate. Kevin nu avea nici o îndoială. Polaroidul, cu lentila spartă 
şi cu cea mai mare 

Câinele Polaroid 413 
parte a carcasei distrusă şi ea, părea fragil şi lipsit de apărare pe 
suprafaţa neregulată, ciuntită şi plină de aşchii a tăietorului, 
unde te-ai fi aşteptat să vezi un butuc de frasin sau de arțar 
aşteptând să fie despicat. 

Kevin îşi puse mâinile pe coada netedă a barosului şi le 
strânse. 

— Eşti sigur, băiete? întrebă domnul Delevan. 


— Da. 
— In regulă. Tatăl lui Kevin aruncă o privire la ceasul de la 
mână. Atunci, fă-o! 

Pop stătea într-o parte, cu pipa strânsă între dinţii jalnici, cu 
mâinile vârâte în buzunarele de la spate. Se uita cu şiretenie de 
la băiat la bărbat şi apoi din nou la băiat, fără să spună nimic. 

Kevin ridică barosul şi, dintr-o dată surprins de o mânie faţă 
de aparat pe care nici nu ştia că o poate simţi, îl lăsă jos cu 
toată forţa pe care putu s-o adune. 

„Prea tare", îşi zise el. „N-ai să-l nimereşti, o să ai noroc dacă 
n-o să-ţi faci chisăliţă piciorul, şi-o să-l vezi acolo, nimic mai 
mult decât o cutie goală din plastic pe care şi-un copil mic ar 
putea s-o stâlcească fără efort cu piciorul, şi chiar dacă printr-un 
noroc orb n-o să-ţi nimereşti piciorul, Pop o să se uite la tine. N-o 
să spună nimic, căci n-o să fie nevoie. Totul o să se citească în 
felul cum o să se uite la tine." 

Şi îşi continuă şirul gândurilor: „Nu contează dacă-l nimeresc 
sau nu. E ceva fermecat, un soi de aparat fermecat, şi NU POŢI 
să-l spargi. Chiar dacă-l nimereşti în centru, barosul o să 
ricoşeze din el, ca gloanţele din pieptul lui Superman." 

Dar pe urmă nu mai avu timp să se gândească la nimic, 
pentru că barosul intră în contact direct cu aparatul. Kevin într- 
adevăr lovise cu prea multă forţă ca să 
414 Stephen King 
păstreze fie şi doar o urmă de control, dar avu noroc. lar barosul 
nu ricoşa înapoi, poate lovindu-l pe Kevin exact între ochi şi 
ucigându-l, ca o ultimă întorsătură a acţiunii dintr-o povestire 
horror. 

Aparatul nu se făcu zob, ci explodă de-a dreptul. Fragmentele 
de plastic negru se împrăştiară pretutindeni. Un dreptunghi lung 
cu un pătrat negru şi lucios la un capăt — o poză care nu va mai 
fi făcută niciodată, presupuse Kevin — căzu fluturând pe solul 
gol, de lângă tăietor şi rămase acolo, cu faţa în jos. 

Urmă un moment de linişte atât de deplină, încât auzeau nu 
doar maşinile de pe Lower Main Street, dar şi copiii care jucau 
prinselea la o jumătate de cvartal distanţă în parcarea din 
spatele Magazinului Sătesc al lui Wardell, care dăduse faliment 
în urmă cu doi ani şi rămăsese părăsit de atunci. 

— Ei bine, cam asta a fost, zise Pop. Ai mânuit barosul ăla ca 
Paul Bunyan“, Kevin! Să mor de n-a fost aşa! Nu-i nevoie să faci 


asta, continuă el, adresându-se acum domnului Delevan, care 
începuse să strângă bucăţelele de plastic cu meticulozitatea 
unuia care adună cioburile de sticlă ale unui pahar pe care 
tocmai 1-a scăpat pe jos şi 1-a spart. Am un băiat care vine şi- 
mi face curat prin curte la o săptămână sau două. Ştiu că nu 
arată ca şi cum aşa s-ar fi întâmplat, dar dacă n-ar fi băiatul 
ăla.. . Dumnezeule mare! 
— Atunci, poate că ar trebui să folosim lupa aia a du-mitale şi 
să ne uităm la pozele alea, zise domnul Delevan, ridicându-se. 
Aruncă bucăţelele de plastic pe care le adunase într-un 
incinerator ruginit din apropiere, după care îşi scutură palmele. 
Personaj legendar american, de proporţii uriaşe. 
Câinele Polaroid 


415 
— N-am nimic împotrivă, zise Pop. 
— lar după aia, le ardem, îi aminti Kevin. Să nu uităm. 
— N-am uitat, zise Pop. Şi eu o să mă simt mai bine când or să 
dispară. 
— Dumnezeule! zise John Delevan. Stătea aplecat peste masa 
de lucru a lui Pop Merrill şi se uita prin lupa iluminată la 
penultima fotografie. Era cea în care obiectul de la gâtul câinelui 
era cel mai vizibil; în ultima poză, obiectul se deplasase din nou 
în cealaltă direcţie. Kevin, uită-te la asta şi spune-mi dacă este 
ceea ce cred eu că este. 

Kevin luă lupa şi se uită. Ştiuse, desigur, dar cu toate astea 
nu era doar o privire de formă. Clyde Tombaugh trebuie să se 
fi uitat pentru prima oară la o fotografie reală a planetei 
Pluto cu aceeaşi fascinaţie. Tombaugh ştiuse că e acolo. 
Calculele, care  demonstraseră deviații similare ale 
parcursurilor orbitale ale lui Neptun şi Uranus, făcuseră ca 
Pluto să nu fie doar o posibilitate, ci chiar o ecesitate. Totuşi, 
să ştii că un lucru e acolo, chiar să ştii 

anume era... asta nu te împiedica să fii fascinat atunci 
când vedeai cu adevărat acel lucru pentru prima oară. 

Dădu drumul întrerupătorului şi-i înapoie lupa lui Pop. 

— Mda, zise el către tatăl său. E ceea ce crezi că este. 

Vocea îi era plată ca... plată ca obiectele din lumea 
Polaroid, presupunea el, şi simţi că-i vine să râdă. Tinu 
sunetul înăuntrul său, nu pentru că ar fi fost nepotrivit sa 
râdă (chiar dacă presupunea că ar fi fost), ci pentru că cel 
sunet s-ar fi auzit... mă rog... plat. 

Pop aşteptă şi când îi deveni limpede că cei doi aveau 
"evoie de un imbold, spuse: 

416 Stephen King 

— Ei, nu mă mai lăsaţi să mă foiesc de pe un picior 
pe celălalt! Ce naiba e? 

Kevin nu se simţise îmboldit să-i spună nici mai devreme, aşa 
cum nu se simţea îmboldit nici acum. Nu avea nici un motiv 
pentru asta, dar... 

„încetează să mai fii atât de tâmpit! Te-a ajutat când ai avut 
nevoie de ajutor, indiferent de cum îşi câştigă banii. Spune-i, 
distruge pozele şi hai să plecăm de-aci înainte să înceapă toate 
ceasurile să bată de cinci." 


Da. Dacă el era prin preajmă când s-a-ntâmplat asta, credea 
că va fi lovitura de graţie; ar fi înnebunit de-a bi-nelea şi puteau 
foarte bine să-l expedieze la Juniper Hill, delirând despre câini 
adevăraţi din lumi Polaroid şi aparate care fac la nesfârşit 
aceeaşi şi aceeaşi poză, atât doar că nu sunt întru totul identice. 

— Aparatul Polaroid a fost un cadou de aniversare, 
se auzi rostind cu aceeaşi voce uscată. Ce avea animalul 
la gât era un altul. 

Pop îşi împinse fără grabă ochelarii spre chelia din creştet şi 
se uită cu ochii mijiţi la Kevin: 

— Nucredcă pricep ce vrei să spui, băiete. 

— Amo mătuşă, zise Kevin. De fapt, e stră-mătuşa mea, dar 
nu avem voie să-i spunem aşa, pentru că zice că o face să se 
simtă bătrână. Mătuşa Hilda. în tot cazul, soţul mătuşii Hilda i-a 
lăsat o groază de bani — mama zice că ar fi vorba de peste un 
milion de dolari — dar e o zgârcioabă. 

Se opri, ca să-i dea tatălui său răgazul să protesteze, dar 
domnul Delevan se mulţumi să zâmbească amar şi să 
încuviinţeze din cap. Pop Merrill, care ştia totul despre acea 
situaţie (adevărul e că nu prea erau multe lucruri în Castle Rock 
şi în zonele învecinate despre care 
Câinele Polaroid 


417 

Pop să nu ştie măcar câte ceva), îşi păstră calmul şi aşteptă 

ca băiatul să se hotărască să spună tot ce avea pe suflet. 

— Vine şi petrece Crăciunul cu noi la fiecare trei ani şi atunci e 
cam singura dată când ne ducem la biserică, pentru că ea se 
duce la biserică. Când vine mătuşa Hilda, avem în casă broccoli 
din belşug. Nici unuia dintre noi nu-i place, iar pe soră-mea o 
face să vomite 'de-a dreptul, dar mătuşii Hilda îi place la 
nebunie broccoli, aşa că trebuie să ne aprovizionăm. Pe lista 
noastră de lecturi de vacanţă era o carte, Marile speranțe, în 
care era vorba despre o doamnă care semăna leit cu mătuşa 
Hilda. îi făcea mare plăcere să-şi zornăie gologanii în faţa 
rudelor. O chema doamna Havisham, iar când doamna 
Havisham zicea „broască", oamenii trebuiau să ţopăie. Noi 
topăim, şi cred că şi restul familiei noastre ţopăie. 

— Oh, unchiul Randy o face pe mama ta să pară că joacă la 
pitici, interveni pe neaşteptate domnul Delevan. Kevin se gândi 
că tatăl lui intenţionase ca replica să sune amuzantă într-o 
manieră cinică, dar ceea ce se auzi aducea mai degrabă cu o 
amărăciune profundă şi acidă. Când mătuşa Hilda spune 
„broască" în casa lui Randy, cu toţii sunt gata să facă roata 
mare peste grinzile acoperişului. 

— în tot cazul, îi spuse Kevin lui Pop, mătuşa asta îmi trimite 
acelaşi cadou de ziua mea, în fiecare an. E drept, sunt diferite 
cumva, dar de fapt e vorba de acelaşi lucru. 

— Şi ce anume îţi trimite, băiete? 

IMI— O cravată-şnur, zise Kevin. Ca alea pe care le purtau 
tipii din trupele de muzică country de altă dată. în fiecare an 
are ceva diferit pe cataramă, dar de fiecare dată e o cravată- 
şnur. 

418 Stephen King 

Pop luă lupa şi se aplecă asupra fotografiei. 

—  Fir-aş al naibii! zise el, îndreptându-se de spate. O cravată- 
şnur! Exact asta e acolo! Ei, cum naiba de n-am văzut chestia 
asta? 

— Pentru că nu e genul de lucruri pe care un câine să le 
poarte la gât, cred, zise Kevin cu acelaşi glas de lemn. Veniseră 
aici doar de vreo trei sferturi de oră, dar avea senzaţia că 
îmbătrânise cu încă cincisprezece ani. „Lucrul pe care trebuie să 
ţi-l aminteşti", îi repeta întruna mintea sa, „e că aparatul a 


dispărut. N-au mai rămas decât nişte cioburi. Uită de toţi caii 
regelui şi de toţi oamenii regelui“!; nici dacă s-ar aduna toţi 
lucrătorii de la fabrica Polaroid din Schenectady n-ar mai reuşi 
să reasam-bleze drăcovenia aia." 

Da, şi slavă Domnului. Pentru că ăsta era capătul drumului. 
Din punctul de vedere al lui Kevin, dacă n-avea să se mai 
întâlnească cu supranaturalul niciodată până împlinea optzeci 
de ani, nici măcar în treacăt, şi tot ar fi fost prea devreme. 

— De asemenea, e foarte mic, remarcă domnul Dele-van. 
Eram acolo când Kevin a scos-o din cutie şi cu toţii ştiam ce are 
să fie. Singurul mister era legat de ce avea să fie pe cataramă 
anul ăsta. Am şi făcut glume pe tema asta. 

— Şİ ce e pe cataramă? întrebă Pop, uitându-se din nou cu 
mare atenţie în poză... sau uitându-se /a ea, în orice caz: Kevin 
era în stare să depună mărturie în orice tribunal din ţinut că era 
pur şi simplu imposibil să te uiţi într-o fotografie Polaroid. 

41 Aluzie la nişte versuri dintr-o poezioară scurtă pentru copii, 
referitoare la personajul numit Humpty Dumpty, care cade de 
pe u” zid şi se face bucăţi, iar toţi oamenii şi toţi caii regelui nu 
sunt în stare să-l reconstituie. 

Câinele Polaroid 


419 

— O pasăre, zise Kevin. Sunt aproape sigur că e o cio- 
cănitoare. Şi chiar asta poartă câinele din fotografie la gât. O 
cravată şnur cu o ciocănitoare pe cataramă. 

— Dumnezeule! zise Pop. în felul său liniştit, era unul dintre cei 
mai talentaţi actori ai lumii, dar nu era deloc nevoie să simuleze 
surprinderea pe care o simţea acum. 

Domnul Delevan strânse cu un gest brusc toate pozele într- 
un teanc. 

— Hai să aruncăm blestemăţiile astea în cuptor, zise el. 

Când Kevin şi tatăl său au ajuns acasă, se făcuse cinci şi 
zece minute şi începuse să burniţeze. Toyota veche de doi 
ani a doamnei Delevan nu era parcată în alee, dar se vedea 
că venise acasă şi plecase. Pe masa din bucătărie era un 
bilet de la ea, fixat cu o solniţă şi o piperniţă. Când Kevin 
despături biletul, din el căzu o bancnotă de zece dolari. 

Dragă Kevin, 

La jocul de bridge, Jane Doyon m-a întrebat dacă eu 
şi Meg am putea să mergem să cinăm cu ea la 
Bonanza, dat fiind că soţul ei e plecat la Pittsburgh cu 
afaceri, iar ea a rămas singură în casă. l-am spus că 
am fi încântate. Mai ales Meg. Ştii cât de mult îi place 
să fie „una dintre fete"! Sper să nu te deranjeze c-o să 
mănânci într-o „splendoare solitară". Ce-ar fi să-ţi 
comanzi o pizza şi un suc pentru tine, iar tatăl tău 
poate să-şi comande singur, când ajunge acasă. Nu-i 
place pizza încălzită şi ştii că o să vrea şi vreo două 
beri, pe lângă. 

Pupici, 

Mami 

420 Stephen King 

Se uitară unul la celălalt, amândoi zicând £; bine, avem 
măcar un lucru pentru care nu va trebui să ne facem griji, fără 
să fie nevoie să rostească vorbele cu glas tare. După toate 
aparențele, nici ea, nici Meg nu observaseră că maşina 
domnului Delevan era încă în garaj. 
— Vrei să... începu Kevin, dar nu fu nevoie să termine pentru 
că tatăl său i-o reteză scurt: 
— Da. Verifică. Imediat. 

Kevin urcă treptele două câte două şi dădu buzna în camera 


lui. Avea un birou şi o masă de lucru. Sertarul de jos al mesei 
era plin cu ceea ce Kevin considera, la grămadă, „chestii“: 
obiecte a căror aruncare s-ar fi constituit, cumva, într-un gest 
criminal, deşi nu prea îi era de folos nici unul dintre ele. Aşa era 
ceasul de buzunar al bunicului, greu, cu capacul gravat, 
magnific... şi atât de ruginit încât bijutierul din Lewiston, la care 
el şi mama lui îl duseseră, i-a aruncat doar o privire, a clătinat 
din cap şi 1-a împins înapoi pe tejghea. Erau două perechi de 
butoni de cămaşă asortaţi şi doi bu-toni orfani, două postere din 
Penthouse, o carte de buzunar cu titlul Glume vulgare şi un 
walkman Sony, care, din cine ştie ce motiv, căpătase prostul 
obicei de a hali benzile pe care ar fi trebuit să le citească. Erau 
doar nişte chestii, atâta tot. Nici un alt cuvânt n-ar fi fost mai 
nimerit. 

O parte dintre chestii, fireşte, o constituiau cele treisprezece 
cravate-şnur pe care mătuşa Hilda i le trimisese cu ocazia 
ultimelor treisprezece aniversări. 

Le scoase una câte una, le numără, îi ieşiră la socoteală 
douăsprezece în loc de treisprezece, scotoci din nou prin 
sertarul cu chestii şi numără din nou. Tot douăsprezece. 

— Nu-i acolo? 

Câinele Polaroid 


421 

Kevin, care stătuse pe vine, ţipă şi sări în picioare. 

— lartă-mă, zise din prag domnul Delevan. A fost o prostie din 
partea mea. 

— Nu-i nimic, zise Kevin. Se întrebă în treacăt cât de repede ar 
putea să bată inima unei persoane înainte ca persoana în cauză 
să capoteze. Sunt cu nervii întinşi la maximum. O prostie. 

— Ba nu ee, zise tatăl său, privindu-l cu seriozitate. Când am 
văzut caseta aia, m-am speriat atât de tare, încât am simţit că 
poate voi fi nevoit să-mi bag pumnul în gură ca să-mi împing 
stomacul la locul lui cu degetele. 

Kevin se uită la tatăl său cu recunoştinţă. 

— Nu-i acolo, aşa-i? zise domnul Delevan. Aia cu cio- 
cănitoarea sau ce naiba pasăre o mai fi fost şi aia? 
— Nu,nue. 

— Ai ţinut aparatul în sertarul ăla? 

Kevin dădu din cap încet, a aprobare. 

— Pop... domnul Merrill... mi-a zis să-l las să se 
odihnească din când în când. Asta făcea parte din ora 
rul pe care 1-a stabilit. 

Ceva încercă să i se agate pentru scurtă vreme de minte, 
apoi dispăru. 

— Aşa că l-am vârât aici. 
— Mamă Doamne, zise încetişor domnul Delevan. 
— Mda. 

Se uitară unul la celălalt în semiîntuneric şi apoi, deodată, 
Kevin zâmbi. Era ca şi cum ai fi văzut soarele apărând brusc 
printr-o pătură de nori. 

— Cee? 
— Îmi amintesc ce-am simţit, zise Kevin. Am lovit cu barosul 
atât de tare... 

Domnul Delevan începu şi el să zâmbească. 

422 Stephen King 

— Am crezut c-o să decolezi când te-ai înălţat pe vârfuri, iar 
când ai dat lovitura a făcut ZDRANG! şi au zburat toate 
bucățelele... 

— Bum! încheie Kevin. S-a dus! 

începură să râdă împreună în camera lui Kevin, iar Kevin 
constată că era aproape — aproape — bucuros că toate acestea 
se  întâmplaseră. Simţământul de uşurare era la fel de 


inexprimabil şi totuşi la fel de perfect ca senzaţia pe care o are 
cineva când, fie printr-o întâmplare fericită, fie prin nu ştiu ce 
călăuzire mediumnică, o altă persoană reuşeşte să-ţi scarpine 
acel unic loc care te mănâncă pe spinare şi în care nu te poţi 
scărpina singur, nimerind exact la ţintă, înrăutăţind situaţia într- 
un mod minunat pentru o singură secundă prin simpla atingere, 
apăsare, sosire a acelor degete... şi deodată, o, binecuvântată 
uşurare. 

Aşa stăteau lucrurile cu aparatul şi cu faptul că tatăl său ştia. 
— A dispărut, zise Kevin. Nu-i aşa? 

— La fel cum a dispărut Hiroshima după ce Enola Gay a lansat 
asupra ei bomba atomică, replică domnul Dele-van, apoi adăugă: 
Stâlcit ca un căcat, asta vreau să spun. 

Kevin se holbă la tatăl său şi apoi izbucni în hohote — ţipete, 
aproape — de râs. Tatăl lui i se alătură. Comandară o pizza cu 
de toate la puţin timp după aceea. Când Mary şi Meg Delevan 
se întoarseră acasă la şapte şi douăzeci, cei doi încă mai 
chicoteau. 

— Voi doi arătaţi de parc-aţi fi făcut o trăsnaie, zise 
doamna Delevan, uşor nedumerită. Era ceva în ilarita 


tea lor care îi zgândări centrul feminin — acea parte pro 
fundă pe care sexul pare s-o valorifice pe deplin numai 
în momentele de procreare sau de dezastru — ca fiii'1" 


uşor nesănătos. Arătau şi vorbeau ca doi oameni care 
Câinele Polaroid 


423 

tocmai au scăpat de un accident de maşină. Vreţi să le 
puneţi la curent şi pe doamne? 

— Doar doi burlaci care s-au distrat frumos, zise domnul 
Delevan. 

— Nemaipomenit de frumos, plusa Kevin, la care tatăl său 
adăugă: 

— Asta vreau să spun, şi, după ce se uitară unul la celălalt, cei 
doi izbucniră din nou în râs. 

Meg, sincer descumpănită, se uită la maică-sa şi spuse: 

— De ce fac asta, mami? 

Doamna Delevan răspunse: 

— Pentru că au penisuri, draga mea. Du-te şi-ţi aga 
tă haina în cuier. 

Pop Merrill îi conduse pe cei doi Delevan, pere et fi/s, până 
la ieşire, după care încuie uşa în urma lor. Stinse toate 
luminile, în afară de cea de deasupra mesei de lucru, scoase 
la iveală cheile şi deschise propriul său sertar cu „chestii". De 
acolo scoase Polaroidul Sun 660 al lui Kevin Delevan, uşor 
ciobit, dar altfel în perfectă stare, şi se uită la el fix. îi 
speriase atât pe tată, cât şi pe fiu. Asta fusese destul de 
evident pentru Pop; şi pe el îl speriase, şi încă-1 speria. Dar 
să pui un asemenea obiect pe tăietor şi să-l faci chisăliţă? 
Asta era o nebunie. 

Exista o modalitate să câştigi ceva parale şi de pe urma 
acestei blestemăţii. 

întotdeauna exista. 

Pop îl încuie din nou în sertar. Urma să doarmă, să asculte 
de sfetnicul bun care era noapte, iar dimineaţă avea să ştie 
ce are de făcut. La drept vorbind, deja avea ° idee destul de 
bună. 

424 Stephen King 

Se ridică, stinse lumina de lucru şi se strecură, prin întuneric, 
spre treptele care duceau la apartament. Se mişca absent, cu o 
graţie şi siguranţă dobândite în urma unei practici îndelungate. 

La jumătatea drumului, se opri. 

Simţea un imbold, un imbold uluitor de puternic, să se 
întoarcă şi să se mai uite o dată la aparatul foto. Pentru ce 
mama naibii? Nici măcar nu avea vreun film pentru obiectul ăla 
fără nici un Dumnezeu... nu că ar fi avut vreo intenţie să facă 


vreo poză cu el. Dacă a/t cineva voia să facă nişte fotografii, să 
urmărească înaintarea câinelui, cumpărătorul era binevenit. 
Caveet emperoi“?, cum îi plăcea să spună mereu. Nenorocitul de 
împărat n-are decât să rişte sau nu, după cum îl ţin balamalele. 
Cât despre el, mai degrabă s-ar fi băgat într-o cuşcă plină cu lei, 
fără bici şi fără scaun. 

Totuşi... 

— Las-o baltă, zise el cu asprime în întuneric, iar sunetul 
propriului său glas îl surprinse şi îl scoase din amorţeală, aşa că 
urcă scara fără să se mai uite înapoi. 

42 Citare inexactă a principiului comercial conform căruia, în 
absenţa garanţiei, cumpărătorul îşi asumă riscurile. In latină: 
caveat etnp-tor, Personajul înlocuieşte caveat (avertisment, în 
latină) cu caveet (cuvânt inexistent în limba engleză), iar pe 
emptor (cumpărător, în latină) îl înlocuieşte cu emperor 
(împărat, în engleză). 

Capitolul 7 
doua zi, foarte de dimineaţă, Kevin Delevan avu un coşmar atât 
de oribil, încât nu-şi mai amintea decât fragmente din el, ca 


a 


nişte fraze muzicale izolate auzite la un aparat de radio cu un 
difuzor defect. 

Mergea printr-un orăşel-colonie mizer. După toate aparențele, 
hoinărea, pentru că avea un rucsac în spate. Oraşul se numea 
Oatley, iar Kevin avea o bănuială că era fie în Vermont, fie în 
nordul statului New York. Ştiţi pe cineva care face angajări aici, 
în Oatley? întrebă el un bătrân care împingea un cărucior de 
cumpărături pe un trotuar plin de crăpături. în cărucior nu era 
nici un articol de băcănie, era umplut cu deşeuri amestecate, iar 
Kevin îşi dădu seama că omul era un alcoolic. Cară-te de-aici! 
ţipă beţivul. Hoții/e! 'Tie-n aripă de hoți 'Tie-n aripă de HOŢ! 

Kevin o rupse la fugă, traversând iute strada, mai în- 
spăimântat de nebunia omului decât de ideea că cineva Şi-ar 
putea închipui că el, Kevin, ar fi un hoţ. Beţivul striga după el: 
Aici nu e Oatley! Aici e Hildasville! Cară-te din *nş, 'tie-n gură de 
hoț! 

426 Stephen King 
Atunci şi-a dat seama că oraşul ăsta nu era nici Oatley, nici 


Hildasville, nici vreun alt oraş cu un nume normal. Cum să poţi 
crede că un oraş totalmente anormal ar putea avea un nume 
normal? 

Totul — străzile, clădirile, maşinile, indicatoarele rutiere, cei 
câţiva pietoni — era bidimensional. Lucrurile aveau înălţime, 
aveau lăţime... dar nu aveau grosime. Trecu pe lângă o femeie 
care arăta aşa cum ar fi arătat profesoara de balet a lui Meg, 
dacă profesoara de balet s-ar fi îngrăşat cu vreo şaptezeci de 
kilograme. Purta nişte pantaloni largi, de culoarea gumei de 
mestecat Bazooka. Ca şi beţivul, împingea un cărucior de 
cumpărături. O rotilă scârţâia. Căruciorul era plin cu aparate 
Polaroid Sun 660. Se uită la Kevin cu o privire îngustată şi 
bănuitoare, pe măsură ce se apropiau unul de celălalt. în clipa 
când se întâlniră pe trotuar, femeia dispăru. Umbra ei era tot 
acolo, iar el putea încă să-i audă scârţâitul ritmic, dar ea nu mai 
era acolo. Deodată, reapăru, uitându-se înapoi spre el cu faţa ei 
plată şi bănuitoare, iar Kevin înţelese motivul pentru care 
dispăruse pentru o clipă. Se întâmplase aşa deoarece conceptul 
„vederii laterale" nu exista, nu putea să existe, într-o lume în 
care totul era perfect plat. 

„Asta e Polaroidsville", îşi zise el cu un simţământ de uşurare 
combinat într-un mod straniu cu groaza. „lar asta înseamnă că e 
vorba doar de un vis." 

Deodată văzu gardul alb din uluci, câinele şi fotograful, care 
stătea în rigolă. Nişte ochelari fără ramă erau proptiţi pe 
scăfârlia individului. Era Pop Merrill. 

„Ei bine, băiete, l-ai găsit", îi zise lui Kevin Pop din lumea 
Polaroid bidimensională, fără să-si ia ochiul de la obturator. „Ala 
e câinele, chiar acolo. Cel care 1-a sfâşiat pe copilul ăla din 
Schenectady. Câinele TAU, asta vreau să spun." 

Câinele Polaroid 


427 

Brusc, Kevin se trezi în patul său, temându-se că ţipase în 
somn, dar la început mai preocupat nu de vis, ci să se 
asigure că era în întregime acolo, cu toate cele trei di- 
mensiuni ale sale. 

Era. Dar ceva nu era în regulă. 

„Un vis tâmpit", îşi zise el. „De ce nu poţi să-l laşi să se 
ducă? S-a terminat. Pozele sunt arse, toate cele cincizeci şi 
opt de fotografii. lar aparatul e sfă..." 

Gândul lui se sparse precum gheaţa în clipa în care ceva, 
acel ceva care nu era în regulă, îi irită din nou mintea. 

„Nu s-a terminat", se gândi el. Nu s-..." 

Dar până să-şi ducă gândul până la capăt, Kevin Delevan 
căzu într-un somn profund, fără vise. A doua zi de dimineaţă, 
abia dacă-şi mai aducea aminte de coşmar. 

Capitolul 8 
ele două săptămâni de după achiziţionarea aparatului Polaroid 
Sun al lui Kevin Delevan au fost cele mai exasperante, mai ener- 


c 


vante şi mai umilitoare două săptămâni din viaţa lui Pop Merrill. 
în Castle Rock erau destui oameni care °r fi spus că aşa ceva n- 
ar fi putut să i se întâmple unui individ mai îndreptăţit. Nu că 
vreo persoană din 
428 Stephen King 
Castle Rock ar fi ştiut... iar asta era cam toată consolarea de 
care putea să aibă parte Pop. Slabă consolare. Chiar firavă, 
mulţumesc frumos. 

Dar cine-ar fi crezut vreo clipă că Pălărierii Nebuni ar fi fost în 
stare, ar fi putut să-l dezamăgească atât de tare? 

Era aproape de ajuns să-l facă pe un om să se întrebe dacă 
nu cumva începea să cam dea greş. 

Doamne fereşte! 

Capitolul 9 

tunci, în septembrie, nici măcar nu se obosise să se întrebe dacă 
va vinde Polaroidul; singurele întrebări erau cât de repede şi cu 


a 


cât. Cei doi Delevan folosiseră cuvântul supranatural, iar Pop nu- 
i corectase, deşi ştia că, la o adică, cercetătorii în domeniu ar fi 
considerat ceea ce făcea acel aparat un fenomen paranormal, şi 
nu unul supranatural. Ar fi putut să le spună asta, dar, dacă ar fi 
făcut-o, exista riscul ca ei să se întrebe cum se face că 
proprietarul unei prăvălii de obiecte folosite (şi cămătar, în 
timpul liber) cunoştea atât de multe despre acest subiect. 
Lucrurile stăteau aşa: ştia o mulţime de lucruri pentru că era 
profitabil sa ştii o mulţime de lucruri, şi era profitabil să ştii 
multe 

Câinele Polaroid 


429 
datorită oamenilor pe care-i considera „Pălărierii mei 
Nebuni”. 

Pălărierii Nebuni erau acei oameni care făceau înregistrări 
în încăperi goale cu echipamente audio scumpe, nu din 
capriciu sau în urma vreunui pariu pus la o beţie, ci pentru că 
fie credeau cu pasiune într-o lume nevăzută şi voiau să-i 
dovedească existenţa, fie voiau cu pasiune să intre în 
legătură cu prietenii şi/sau rudele care „plecaseră dincolo" 
(„plecaseră dincolo": aşa se exprimau întotdeauna; Pălărierii 
Nebuni n-avuseseră niciodată rude care să moară, pur şi 
simplu). 

Pălărierii Nebuni nu doar posedau şi foloseau planşete 
Ouija, ei aveau conversații regulate cu „călăuzele spirituale" 
în „cealaltă lume" (niciodată „rai", „iad", sau măcar „locul 
unde se odihnesc morţii", ci „cealaltă lume") care-i puneau în 
legătură cu prieteni, rude, regine, cântăreţi de rock-and-roll 
morţi, chiar şi personaje negative celebre. Pop cunoştea un 
Pălărier Nebun din Vermont care purta conversații 
bisăptămâ-nale cu Hitler. Hitler îi spusese că toate acuzaţiile 
care i se aduseseră erau nedrepte, că în ianuarie 1943 pro- 
pusese un plan de pace, dar că nemernicul ăla de Churchill îl 
refuzase. Hitler îi mai spusese că Paul Newman era un 
extraterestru care se născuse într-o peşteră de pe Lună. 

Pălărierii Nebuni participau la şedinţele de spiritism cu 
aceeaşi regularitate (şi cu aceeaşi patimă) cu care 
dependentul de droguri îşi vizitează furnizorul, îşi cumpărau 
globuri de cristal şi amulete garantate să le aducă noroc; îşi 
organizau micile lor societăţi şi făceau investigaţii în case 
renumite a fi bântuite de stafii» în căutarea tuturor 
fenomenelor obişnuite: teleplas-"ă, răpăieli în masă, mese şi 
paturi plutitoare, zone 
430 StephenKing 


reci şi, fireşte, strigoi. Observau toate aceste lucruri, reale sau 


imaginare, cu entuziasmul unor ornitologi pasionaţi. 


Cei mai mulţi dintre ei se distrau de minune. Alţii, nu. Cum a 
fost individul ăla din Wolfeboro, de exemplu. S-a spânzurat în 
celebra Tecumseh House, casa în care, în anii 1880 şi 1890, un 
gentleman fermier îşi servea semenii pe timpul zilei, după care 
noaptea se servea din ei la masa din pivniţă. Masa stătea pe o 


podea de pământ bătătorit, care conţinea oasele şi corpurile 
descompuse a cel puţin doisprezece şi, mai probabil, vreo 
treizeci şi cinci de tineri, toţi vagabonzi. Tipul din Wolfeboro 
lăsase un bilet scurt pe un teanc de hârtii de lângă planşeta 
Ouija: Nu pot să plec din casă. Toate uşile sunt încuiate. îl aud 
cum mănâncă. Am încercat cu vată. Fără folos. 

„lar bietul tăntălău credul şi-a închipuit, probabil, ca exact aşa 
stăteau lucrurile", reflectase Pop după ce auzise istorioara de la 
o sursă de încredere.. 

Pe urmă, a mai fost tipul din Dunwich, Massachu-setts, căruia 
Pop îi vânduse cândva o aşa-zisă „trompetă spirituală" contra 
sumei de nouăzeci de dolari; omul se dusese cu trompeta în 
cimitirul din Dunwich şi de bună seamă că auzise ceva deosebit 
de neplăcut pentru că, iată, se făcuseră şase ani de când vorbea 
în dodii, complet nebun, într-o celulă capitonată din Arkham. 
înainte să se ducă la cimitir, avusese părul negru; când tipetele 
lui i-au trezit pe cei câţiva vecini care locuiau îndeajuns de 
aproape de cimitir ca să-l audă, iar poliţia a fost chemată la 
faţa locului, părul i se făcuse la fel de alb ca şi faţa-i îngrozită. 

Şi mai era şi femeia din Portland, care rămăsese fără un ochi 
atunci când o şedinţă la care fusese folosită o planşetă Ouija 
luase o turnură catastrofală... bărbatul 
Câinele Polaroid 


431 

din Kingston, Rhode Island, care şi-a pierdut trei degete de la 
mâna dreaptă când portiera din spate a unei maşini, în care 
doi adolescenţi se sinuciseseră, se închisese brusc şi i-o 
prinsese acolo... bătrâna care ajunsese la Spitalul Memorial 
din Massachusetts, rămasă fără cea mai mare parte dintr-o 
ureche atunci când pisica ei la fel de vârstnică, Claudette, o 
luase razna în timpul unei şedinţe de spiritism... 

Pop credea unele dintre aceste lucruri, nu le credea pe 
altele, şi în cele mai multe cazuri nu avea nici o părere — nu 
pentru că n-ar fi avut suficiente dovezi concrete într-o 
direcţie sau alta, ci pentru că nu dădea nici o para chioară pe 
strigoi, şedinţe de spiritism, globuri de cristal, trompete 
spirituale, pisici înfuriate sau pe legendara amuletă obţinută 
din Rădăcina lui John Cuceritorul“. în ceea ce-l privea pe 
Reginald Marion „Pop" Merrill, Pălărierii Nebuni n-aveau decât 
să se ducă la dracu'. 

Atât timp, bineînţeles, cât unul dintre ei plătea nişte bilete 
foarte scumpe pentru aparatul lui Kevin Delevan înainte să 
plece cu următoarea cursă spre iad. 

Pop nu-i numea pe aceşti entuziaşti Pălărierii Nebuni din 
cauza interesului lor pentru fenomenele spectrale; îi numea 
aşa pentru că marea lor majoritate — câteodată era tentat 
să spună că toţi — păreau să fie bogaţi, pensionaţi şi 
aproape implorând să fie jumuliţi. Dacă erai dispus să petreci 
un sfert de oră în compania lor încuviinţând din cap şi fiind 
de acord cu ei când te asigurau că puteau să distingă un 
medium adevărat de unul fals doar intrând în încăperea 
respectivă, darămite să se mai 

% Personaj legendar, prinţ african vândut ca sclav în 
America. Planta care-i poartă numele este /pomoea jalapa, 
despre a cărei rădăcină se crede că ar avea proprietăţi 
magice. 

432 Stephen King 

şi aşeze la masa de spiritism, sau dacă petreceai o perioadă 
echivalentă de timp ascultând zgomotele nedesluşite, care ar 
putea sau nu să fie cuvinte înregistrate pe un magnetofon, 
având pe faţă o expresie corespunzătoare de om fascinat, 
atunci puteai să le vinzi un prespapier de patru dolari cu o sută, 
doar spunându-le că un om şi-a văzut cândva mama moartă în 


luciul respectivului obiect. Dacă le mai şi zâmbeşti, îţi semnează 
un cec de două sute de dolari. Dacă le mai spui şi nişte vorbe de 
încurajare, îţi scriu un cec de două mii de dolari. Dacă le oferi 
ambele  gratificaţii în acelaşi timp, sunt în stare să-ţi dea 
carnetul de cecuri şi să te roage să completezi tu suma. 

întotdeauna fusese la fel de uşor ca arunci când îi iei 
acadeaua unui copilaş. 

Până acum. 

Pop nu ţinea în fişet un dosar etichetat PĂLĂRIERII NEBUNI, aşa 
cum nu avea unul pe care să scrie COLECŢIE NUMISMATICĂ sau 
COLECŢIE FILATELICĂ. Nici măcar nu avea un fişet. Cel mai apropiat 
obiect de aşa ceva era o agendă telefonică, veche şi uzată, pe 
care o purta în buzunarul de la spate (care, ca şi borseta sa, 
luase, de-a lungul anilor, forma curburii deloc generoase a fesei 
sale slăbă-noage, peste care se întindea zi de zi). Pop îşi ţinea 
dosarele acolo unde orice om cu ocupaţia sa ar trebui să le ţină 
mereu: în cap. Erau opt Pălărieri Nebuni în toată regula cu care 
făcuse afaceri de-a lungul vremii, oameni care nu doar îşi 
înmuiaseră degetele în mlaştina ocultului, ci se aruncaseră cu 
totul şi se bălăciseră în ea. Cel mai bogat era un industriaş 
pensionat, McCarty, care trăia pe propria sa insulă, la vreo 
douăzeci de kilometri de coastă. Nenişorul ăsta nutrea un 
dispreţ profund faţă de am- 

Câinele Polaroid 


433 

barcaţiuni, aşa că avea un pilot angajat permanent care-l 
ducea cu avionul pe şi de pe continent, ori de câte ori avea 
nevoie. 

Pop s-a dus la el pe 28 septembrie, a doua zi după cea 
obţinut aparatul foto de la Kevin (nu se gândea, nu putea să 
se gândească la asta ca la un furt; în definitiv, băiatul oricum 
plănuise să facă zob drăcovenia, iar ceea ce nu ştia cu 
siguranţă nu putea să-i facă rău). S-a deplasat cu maşina lui 
veche, dar perfect întreţinută, până la un aerodrom particular 
la nord de Boothbay Harbor, apoi a scrâşnit din dinţi, şi-a 
mijit ochii şi s-a agăţat ca de frica morţii de cutia din oţel în 
care se afla Polaroidul Sun 660, în vreme ce aparatul 
Beechcraft al Pălărierului Nebun s-a năpustit pe pista de 
pământ bătătorit ca un cal nărăvaş, s-a înălţat în aer tocmai 
când Pop era sigur c-or să se prăbuşească de pe faleză, ca să 
se transforme în chi-săliţă în stâncile de mai jos, şi au zburat 
către cerul de toamnă. Mai făcuse drumul ăsta de două ori şi, 
de fiecare dată, se jurase că n-are să se mai urce niciodată în 
sicriul ăla zburător. 

Zborul se dovedi a fi plin de hurducăieli şi zdruncinături, cu 
Atlanticul cel înfometat la nici o sută cincizeci de metri mai 
jos, în vreme ce pilotul sporovăia voios şi neîncetat. Pop 
încuviinţa din cap şi mai strecura câte-un «mdeah'" când i se 
părea că e cazul, deşi era mai preocupat de iminenta sa 
moarte decât de orice ar fi spus pilotul. 

Şi deodată insula apăru în faţă, cu pista ei de aterizare 
oribil, deprimant şi suicidal de scurtă şi casa întinsă 
construită din lemn de sequoia şi piatră neprelucrată, iar 
pilotul cobori brusc, lăsând bietul şi bătrânul stomac chi-"uit 
de aciditate al lui Pop undeva în aer, deasupra lor, *Poi 
atinseră solul cu un bufnet după care, în mod mi- 

434 


Stephen King 

raculos, rulau către oprire, vii şi teferi, iar Pop putu să revină în 
siguranţă la credinţa că Dumnezeu era doar o altă invenţie a 
Pălărierilor Nebuni... cel puţin până când trebuia să se urce din 
nou în blestematul ăla de avion, pentru drumul de întoarcere. 

— O zi excelentă pentru zbor, nu-i aşa, domnule Merrill? 
întrebă pilotul, desfăcându-i scara pliantă ca să poată cobori. 

— Nici că se putea mai bună, mormăi Pop, după care porni pe 
aleea către casa în care curcanul de Ziua Recunoștinței stătea în 
prag, având pe faţă un zâmbet larg, nerăbdător. Pop îi 
promisese că-i va arăta „cea mai a dracului blestemăţie pe care- 
am întâlnit-o vreodată", iar Cedric McCarty lăsa impresia că arde 
de nerăbdare. O să arunce o privire rapidă, de formă, îşi zicea 
Pop, şi pe urmă o să-i numere verzişorii. Patruzeci şi cinci de mi- 
nute mai târziu, se întorcea pe continent, abia observând 
hurducăielile, zgâlţăielile şi căderile bruşte, răscolitoare de 
măruntaie, suferite atunci când aparatul dădea de câte-un gol 
de aer. Era un om pedepsit, cufundat în gânduri. 

îndreptase Polaroidul către Pălărierul Nebun şi îi făcuse o 
poză. în timp ce aşteptau ca aceasta să se developeze, 
Pălărierul Nebun îi făcuse o poză lui Pop... iar când becul bliţului 
s-a stins, oare auzise ceva? Auzise mârâitul jos şi neplăcut al 
câinelui aceluia negru, sau îi jucase imaginaţia o festă? 
Imaginaţia, cel mai probabil. La viaţa lui, Pop încheiase câteva 
târguri magnifice, şi nu puteai să faci asta fără imaginaţie. 

Totuşi... 

Cedric McCarty, industriaşul pensionat par excellence şi 
Pălărier Nebun extraordinaire, s-a uitat la pozele care se 
developau cu aceeaşi nerăbdare copilărească, dar când 
Câinele Polaroid 


435 

imaginile s-au limpezit, le-a privit amuzat şi poate chiar uşor 
dispreţuitor, iar Pop a înţeles, ajutat de intuiţia-i infailibilă, 
dezvoltată vreme de aproape cincizeci de ai că 
argumentarea, linguşirea sau aluziile vagi ţg ar avea un alt 
client înnebunit să capete şansa să cumpere acest aparat — 
nici una dintre aceste tehnici pe care m mod normal, te puteai 
bizui, n-avea să fie de folos. î mintea lui Cedric McCarty îşi 
făcuse loc un semn ma.re şi portocaliu pe care scria Nu 
CUMPĂR. 

Dar de ce? 

Dar-ar dracii, de ce? 

în poza făcută de Pop, sclipirea pe care Kevin o desluşise 
printre încreţiturile botului câinelui negu devenise în mod 
clar un dinte — atât doar că dinte ru era cuvântul potrivit, 
oricât de mult ţi-ai fi forţat imaginaţia. Ala era un colt. în 
poza făcută de McCarty, puteai să vezi începuturile dinţilor 
învecinaţi. 

„A dracului javră, are-o gură ca o capcană pentru urşi", îşi 
zise Pop. Nechemată, imaginea braţuiuj sau prins în gura acelui 
câine îi veni în minte. îl Vedea pe câine nu muşcânau-l, nici 
mâncându-l, ci tocându-l, aşa cum dinţii numeroşi ai 
mărunţitoarelor de lemn toacă scoarţe, frunze şi crengi 
subţiri. „Cât o să dureze?" se întrebă şi se uită la ochii ăia 
murdari care-l priveau fix de pe faţa acoperită de păr şi ştiu că 
n-o să m^i dureze mult. Sau dacă potaia îl apuca de boaşe, 
în schimo? Sau dac... 

Dar McCarty spusese ceva şi aştepta un răspuns. Pop !Și 
îndreptă atenţia asupra individului şi, dacă mai avea vreo 
speranţă că ar putea să-şi vândă marfa, acesta i se 
spulberă. Pălărierul Nebun extraordinaire, care şi-a fi pe- 
trecut bucuros o după-amiază cu tine în încercarea de a "'oca 
strigoiul dragului tău unchi Ned, plecat dintre noi, 

436 Stephen King 

dispăruse. în locul său era acum cealaltă latură a lui McCarty: 
realistul pragmatic care, timp de doisprezece ani la rând, 
ajunsese pe lista revistei Fortune cu cei mai bogaţi oameni din 
America — nu pentru că era un aiurit care avusese bafta să 
moştenească un purcoi de bani şi un personal loial şi capabil 
care să-i administreze şi să-i înmulțească respectivul bănet, ci 


pentru că fusese un geniu al proiectării şi dezvoltării aparatelor 
aerodinamice. Nu era la fel de bogat ca Howard Hughes, dar nici 
la fel de nebun, cum ajunsese în final Hughes, nu era. Când era 
vorba de fenomene paranormale, omul era un Pălărier Nebun. 
Totuşi, dincolo de limitele acelui domeniu, era un rechin care-i 
făcea pe cei de teapa lui Pop Merrill să arate ca nişte mormoloci 
fojgăind printr-o băltoacă de nămol. 

— Scuze, zise Pop. Mi s-a dus mintea-n altă parte, domnule 
McCarty. 

— Am spus că e fascinant, spuse McCarty. Mai ales la indiciile 
subtile privind trecerea timpului de la un cadru la celălalt. Cum 
funcţionează? Un aparat înăuntrul altui aparat? 

— Nu pricep la ce vă referiţi. 

— Nu, nu un aparat, zise McCarty, vorbind pentru sine. Luă 
aparatul şi-l scutură aproape de ureche. Mai degrabă un soi de 
dispozitiv de rulare. 

Pop se holbă la celălalt fără să aibă habar despre ce vorbea... 
atât că, indiferent despre ce era vorba, concluzia era Nu CUMPĂR. 
Şi mai făcuse şi călătoria aia blestemată în acel prăpădit de 
avion (experienţă pe care, în curând, avea s-o repete), şi totul 
de pomană. Dar de ce? De ce? Fusese atât de sigur de omul 
ăsta, care era în stare sa creadă că Podul Brooklyn era o iluzie 
spectrală din „cealaltă lume", dacă îi spunea; că aşa stau 
lucrurile. Şi atunci, de ce? 

Câinele Polaroid 437 

—Fante, bineînțeles! spuse McCarty, încântat ca un 
copil. Fante! în carcasă ai o curea circulară pe scripeţi, 
care are câteva fante. Fiecare fantă conţine câte o imagi 
ne Polaroid expusă a acestui câine. Continuitatea suge 
rează — se uită cu atenţie din nou la poze — da, că e po 
sibil ca acest câine să fi fost filmat, iar pozele Polaroid au 
fost făcute pe baza cadrelor individuale. Când e declan 
şat obturatorul, o imagine cade din fanta ei şi iese la 
iveală. Bateria învârteşte cureaua îndeajuns ca să pozi 
ţioneze următoarea fotografie şi... voilâ! 

Expresia plăcută îi dispăruse subit de pe faţă, iar Pop văzu un 
om care arăta ca şi cum şi-ar fi croit calea spre celebritate şi 
avere  călcând peste trupurile frânte, sângerânde ale 
concurenţilor săi... lucru care i-a făcut chiar plăcere. 

— Joe o să te ducă înapoi, zise el. Vocea i se răcise şi devenise 


impersonală. Eşti bun, domnule Merrill — omul ăsta, realiză 
posomorât Pop, n-o să-i mai zică Pop niciodată — trebuie să 
recunosc. Până la urmă, ai întrecut măsura, dar multă vreme m- 
ai cam păcălit. la zi, cu cât m-ai tras pe sfoară? Totul a fost 
vorbărie goală? 

— Nu te-am tras pe sfoară nici măcar cu un cent, zise Pop, 
minţind cu tupeu. Nu ţi-am vândut nici măcar un lucru despre 
care n-am fost convins că e ceva veritabil, şi ce vreau să spun e 
că asta e valabil şi pentru aparatul foto. 

— Îmi faci greață, replică McCarty. Nu pentru că am avut 
încredere în dumneata; am avut eu încredere în alţii, care erau 
nişte şarlatani şi impostori. Nu pentru că nti-ai luat banii; erau 
prea puţini ca să conteze. îmi faci greață pentru că, din pricina 
unor oameni ca dumneata, cercetările ştiinţifice privind 
fenomenele paranormale au rămas în Evul Mediu, ceva de care 
se râde, ceva pe care 

438 StephenKing 

poţi să-l dai la o parte ca fiind o provincie rezervată exclusiv 
excentricilor şi idioţilor. Singura consolare e că, mai devreme 
sau mai târziu, oamenii ca dumneata întrec măsura. Lăcomia vă 
copleşeşte şi încercaţi să vindeţi ceva ridicol ca aparatul ăsta. 
Vreau să pleci imediat de-aici, domnule Merrill! 

Pop îşi vârâse pipa în gură şi ţinea un chibrit Diamond Blue 
Tip în mâna tremurândă. McCarty arătă cu degetul spre el şi 
ochii glaciali de deasupra degetului îl făceau să arate ca o ţeava 
de pistol. 

— Şi dacă-ndrăzneşti să aprinzi porcăria aia împuţită aici, zise 
el, o să-l pun pe Joe să ţi-o smulgă din gura şi să-ţi arunce 
jăraticul în pantaloni. Aşa încât, dacă nu vrei să pleci din casa 
mea cu curul slăbănog în flăcări, îţi sugerez... 

—  Da' ce-ai păţit, domnule McCarty? îndrăzni Pop să replice cu 
o voce slabă. Că doar pozele alea n-au ieşit din aparat gata 
developate! A; văzut cu ochii dumitale cum s-au developat! 

— O emulsie pe care orice puşti cu o trusă de chimie de 
doişpe dolari ar fi putut s-o prepare, zise cu răceală McCarty. Nu 
e ca fixativul de catalizator folosit de cei de la Polaroid, dar e pe- 
aproape. îţi expui polaroidele — sau le creezi din cadre de film, 
dacă aşa ai procedat — şi le duci într-o cameră obscură 
standard, iar acolo le mânjeşti cu smacul dumitale. Când se 
usucă, le bagi în aparat. Când ies afară, arată ca orice poză 


Polaroid care n-a început încă să se developeze. Gri compact cu 
o bordură albă. Apoi lumina intră în contact cu emulsia prepa- 
rată în casă, provocând o transformare chimică, şi emulsia se 
evaporă, lăsând să se vadă imaginea pe care dumneata ai făcut- 
o cu câteva ore, zile sau săptămâni înainte. Joe? 

Câinele Polaroid 


439 

înainte ca Pop să mai poată spune ceva, se pomeni în- 
şfăcat de braţe şi împins, practic, afară din sufrageria 
spațioasă, cu pereţi din sticlă. Oricum, n-ar mai fi spus nimic. 
Printre multele lucruri pe care trebuie să le ştie un bun om de 
afaceri se numără şi acela de a şti când să se recunoască 
înfrânt. Cu toate acestea, îi venea să strige peste umăr: Vine 
câte-o pizdă cu părul vopsit şi cu un glob de cristal comandat 
prin poştă de la revista Fate şi face să plutească o carte sau o 
veioză, ori vreo partitură într-o cameră întunecoasă şi mai-mai 
să te căci pe tine, dar când îti arăt un aparat care face poze 
dintr-o altă lume, mă arunci pe scări afară! Eşti nebun de legat, 
fără doar şi poate. Ei, să te ia dracii' atunci! Are balta peşte! 

Şi, într-adevăr, avea. 

Pe 5 octombrie, Pop s-a urcat în maşina lui perfect în- 
treţinută şi s-a dus la Portland, ca să le facă o vizită surorilor 
Pus. 

Surorile Pus erau surori gemene care locuiau în Portland. 
Aveau în jur de optzeci de ani, dar arătau mai bătrâne decât 
Stonehenge. Fumau Camei ţigară de la ţigară, şi făceau asta 
de la vârsta de şaptesprezece ani, te informau ele 
bucuroase. în pofida celor şase pachete pe care le rădeau 
împreună zilnic, nu tuşeau niciodată. în rarele ocazii când îşi 
părăseau vila colonială din cărămidă roşie, erau duse cu 
maşina, un Lincoln Continental din 1958, care avea luciul 
sumbru al unui dric. Vehiculul era pilotat de o negresă care 
era doar cu puţin mai tânără decât surorile Pus. Şoferiţa asta 
era probabil mută, dar era posibil să fie ceva mai deosebit: 
una dintre puţinele fiinţe cu adevărat taciturne pe care le-a 
creat vreodată Dumnezeu. Pop nu ştia şi nici nu întrebase 
vreodată. Făcuse afaceri cu cele două doamne 
440 Stephen King 


vârstnice de aproape treizeci de ani, negresa fusese cu ele în 
toată această perioadă, în cea mai mare parte a timpului şofând 
maşina, uneori spălând-o, alteori tun-zând gazonul sau tufişurile 
din jurul casei, alteori du-cându-se până la cutia poştală de la 
colţ cu scrisori adresate de surorile Pus Dumnezeu ştie cui (nu 
ştia nici dacă negresa intrase sau dacă i se permitea să intre în 
casă, doar că n-o văzuse niciodată înăuntru), şi în tot acest timp 


n-o auzise niciodată vorbind pe această minunată făptură. 


Vila colonială se afla în districtul Bramhall din Portland, care e 
pentru Portland ceea ce zona Beacon Hill e pentru Boston. în 
acest din urmă oraş, în ţinutul fasolei şi al codului, se spune că 
cei din familia Cabot vorbesc doar cu cei din familia Lowell, iar 
aceştia din urmă vorbesc doar cu Dumnezeu, dar surorile Pus şi 
puţinele lor contemporane din Portland rămase în viaţă ar 
susţine cu calm că cei din familia Lowell“ transformaseră o 
legătură privată într-una cu cuplaj, la câţiva ani după ce 
membrii familiei Deere şi contemporanii lor din Portland 
întinseseră primul cablu. 

Şi, fireşte, nici un om întreg la minte nu le-ar fi numit Surorile 
Pus“ în faţă, aşa cum nici un om întreg la minte nu şi-ar vări 
nasul într-un ferăstrău cu bandă ca să-şi rezolve o mâncărime în 
zona respectivă. Erau Surorile Pus când nu se aflau prin preajmă 
(şi când puteai să fii sigur că nu te afli în compania vreunui 
purtător de vorbe), dar adevăratele lor nume erau domnişoara 
Eleu-sippus Deere şi doamna Meleusippus Verrill. Tatăl lor, 
hotărât să combine pioşenia de creştin devotat cu o eta- 

Familii „istorice" din Boston. Pus înseamnă 
puroi în lb. engleză. 
Câinele Polaroid 441 
lare a propriei erudiţii, le-a dat numele a doi dintre tri-pleţii care 
au devenit cu toţii sfinţi“... dar care, din nefericire, fuseseră 
sfinţi bărbați. 

Soţul lui Meleusippus murise cu foarte mulţi ani în urmă, de 
fapt, în timpul Bătăliei din Golful Leyte? din 1944, dar ea îi 
păstrase cu hotărâre numele de atunci, ceea ce te punea în 
imposibilitatea de a alege calea mai uşoară de a le numi, pur şi 
simplu,  „domnişoarele Deere". Nu, trebuia să  exersezi 
blestematele alea de nume complicate până când ieşeau pe 
gură lin, ca rahatul dintr-un cur lubrifiat. Dac-o zbârceai o 
singură dată, îţi păstrau ranchiună şi puteai să le pierzi de 
cliente şase luni, poate chiar un an. Dac-o zbârceai de două ori, 
nu era cazul să te mai osteneşti să suni. Niciodată. 

Având pe scaunul de alături cutia din oţel ce conţinea 
aparatul Polaroid, Pop conducea maşina şi repeta numele iar şi 
iar, cu glas scăzut: 

—  Eleusippus. Me/eusippus. Eleusippus şi  Meleusippus. 
Mdeah. în regulă. 

Dar, aşa cum s-a dovedit, pronunţarea celor două nume a fost 


singurul lucru în regulă. Cele două surori s-au arătat la fel de 
puţin interesate de achiziţionarea Polaroidului ca şi McCarty... 
deşi Pop fusese atât de şocat de acea întâlnire, încât s-a dus la 
ele pe deplin pregătit să accepte cu zece mii de dolari mai 
puţin, sau cincizeci la sută din cât estimase iniţial, foarte 
încrezător, că ar valora aparatul foto. 

Bătrâna negresă grebla frunzele, lăsând vederii un gazon 
care, deşi se făcuse octombrie, era încă verde pre- 

Al treilea se numea Speusippus. 

Cea mai mare bătălie navală din istoria modernă, între 
navele aliaţilor şi rămăşiţele flotei imperiale japoneze. 
442 Stephen King 
cum postavul de pe masa de biliard. Pop o salută cu o uşoară 
mişcare a capului. Ea se uită la el, privi prin el, şi continuă să 
mânuiască grebla. Pop apăsă butonul şi, undeva în adâncurile 
clădirii, se auzi o sonerie. Conac părea a fi un termen cât se 
poate de potrivit pentru domiciliul Surorilor Pus. Deşi nu era nici 
pe departe la fel de mare ca unele case vechi din districtul 
Bramhall, întunericul perpetuu care domnea înăuntru o făcea să 
pară mult mai spațioasă. Sunetul soneriei chiar părea să ajungă 
până la uşă după ce trecuse plutind printr-un labirint de încăperi 
şi coridoare, iar acel sunet făcea mereu să apară în mintea lui 
Pop o anumită imagine: căruciorul cu morţi trecând pe străzile 
Londrei în anul ciumei, cel care-l împingea agitând mereu 
clopoţelul şi strigând: „Scoateţi-vă morţii afară! Scoateţi-vă 
morţii afară! Pentru numele lui Dumnezeu, scoateţi-vă morţii 
afară!" 

Sora Pus care a deschis uşa cam după o jumătate de minut 
arăta nu doar moartă, ci şi îmbălsămată; o mumie între buzele 
căreia cineva vârâse, în batjocură, un chiştoc fumegând de 
ţigară. 

— Merrill, rosti doamna. Avea o rochie de un albas-tru-închis, 
iar părul şi-l vopsise într-o nuanţă asortată, încerca să-i 
vorbească aşa cum o doamnă din înalta societate i s-ar adresa 
unui negustor ajuns din greşeală la uşa ei, dar Pop putea să-şi 
dea seama că, în felul ei, era la fel de incitată ca şi nemernicul 
acela de McCarty; diferenţa era că Surorile Pus se născuseră în 
Mâine, fuseseră educate şi crescute în Mâine, şi aveau să moară 
în Mâine, în vreme ce McCarty provenea de undeva din Midwest, 
un loc în care, după toate aparențele, arta şi meşteşugul tăcerii 


nu erau considerate esenţiale pentru educaţia unui copil. 
Câinele Polaroid 


443 
O umbră trecu iute pe undeva pe la capătul dinspre salon 
al holului, abia vizibilă peste umărul surorii care deschisese 
uşa. Era cealaltă. Oh, erau nerăbdătoare, fără doar şi poate. 
Pop începu să se întrebe daca n-ar putea să stoarcă, până la 
urmă, douăspe miare de la ele. Poate chiar paişpe. 
Pop ştia că putea să zică: „Am onoarea să mă adresez 
domnişoarei Deere sau doamnei Verrill?", fără să greşească 
deloc şi fiind totodată şi întru totul politicos, dar mai avusese 
de-a face cu perechea asta de coţofene ex-entrice şi ştia că, 
deşi Sora Pus care-i deschisese uşa n-ar ' ridicat din 
sprânceană, ci i-ar fi spus pur şi simplu cu ine are de a face, 
ar fi pierdut cel puţin un miar proce-ând astfel. Cele două 
surori se mândreau mult cu ciu-atele lor nume masculine şi 
erau dispuse să-l trateze cu ai multă îngăduinţă pe unul care 
se străduia şi greşea ecât pe cel care alegea calea mai 
uşoară de ieşire din încurcătură. 
Aşa încât, rostind în gând la repezeală o rugăciune, să nui 
se împleticească limba taman la momentul decisiv, îşi dădu 
întreaga silinţă şi ascultă încântat cum cele două nume îi ies 
din gură la fel de cursiv ca şi vorbele meşteşugite ale unui 
negustor de piei de cloşcă. 
— Sunteţi Eleusippus sau Meleusippus? întrebă el, cu o mină 
ce sugera că era la fel de preocupat să le pronunţe corect 
numele ca şi cum le-ar fi chemat Joan şi Kate. 
—  Meleusippus, domnule Merrill, spuse ea, aha, bun, acum era 
domnul Merrill, şi pe cât de sigur devenise că totul va merge ca 
uns, pe atât de tare se înşela. Vă rog să Poftiţi înăuntru. 
— Mulţumesc din suflet, spuse Pop şi intră în străfundurile 
întunecoase ale Conacului Deere. 
444 Stephen King 
— Oh, Doamne! exclamă Eleusippus Deere când fotografia 
Polaroid începu să se developeze. 
— Ce sălbatic pare! observă Meleusippus Verrill, tonalităţile 
glasului trădându-i consternarea şi teama. 
într-adevăr, câinele se făcea din ce în ce mai urât, Pop era 
nevoit s-o recunoască, şi mai era ceva care-l îngrijora şi mai 
mult: succesiunea în timp a imaginilor părea să se accelereze. 
Pentru fotografia demonstrativă le pozase pe Surorile Pus pe 
sofaua lor Queen Anne. Blitzul şi-a aprins lumina albă şi 


strălucitoare transformând pentru o clipită încăperea dintr-un 
purgatoriu care separa tărâmul celor vii de cel al morţilor, în 
care cele două relicve reuşeau cumva să subziste, în ceva plat şi 
strident totodată, ca o fotografie făcută de poliţie într-un muzeu 
în care s-a comis o crimă. 

Numai că poza care a ieşit din aparat nu le arăta pe Surorile 
Pus şezând una lângă cealaltă pe canapeaua din salon, ca două 
cotoare de cărţi identice. In fotografie se vedea un câine negru, 
întors acum în aşa fel încât stătea cu faţa către cameră şi către 
fotograful care fusese într-atât de nebun încât să stea acolo şi 
să facă întruna pozele alea. Acum, toţi colții erau dezveliţi într- 
un rânjet dement, ucigaş, iar capul animalului se înclinase uşor 
spre stânga, într-un gest tipic animalelor de pradă. Pop îşi zise 
că acel cap va continua să se încline în timp ce fiara se repezea 
asupra victimei, îndeplinind două scopuri: să mascheze zona 
vulnerabilă a cefei faţă de un posibil atac şi să pună capul într-o 
poziţie în care, după ce colții erau înfipţi temeinic în carne, să se 
poată roti din nou în sus, smulgând astfel o halcă de ţesut viu 
din trupul țintei sale. 

— Vai ce îngrozitor e! spuse Eleusippus, aşezându-şi 
palma mumificată pe pielea solzoasă a cefei. 

Câinele Polaroid 


445 
— De-a dreptul înfiorător! aproape că gemu Meleusip-pus, 
aprinzându-şi încă un Camei de la chiştocul celei de dinainte cu 
o mână care-i tremura atât de rău, încât nu lipsi mult să-şi ardă 
colţul stâng crăpat şi fisurat al gurii. 
— E ceva totalmente in-ex-PLic-abil! exclamă triumfător Pop, 
zicându-şi în gând: „Ce mi-ar fi plăcut să fii aici, McCarty, 
căcănar tembel! Ce mi-ar fi plăcut! lată două doamne care-au 
văzut multe la viaţa lor şi care nu consideră că acest nenorocit 
de aparat foto e doar un fel de truc de magie de la vreun 
spectacol de bâlci." 
— Arată şi ceva care s-a întâmplat? rosti în şoaptă 
Meleusippus. 
— Sau ceva care se va întâmpla? adăugă Eleusippus cu o voce 
la fel de impresionată. 
— Habar n-am, zise Pop. Tot ce pot să vă spun sigure că am 
văzut o groază de ciudăţenii de când trăiesc pe pământul ăsta, 
dar ceva mai tare decât pozele astea, nu. 
— Nu sunt surprinsă! (Eleusippus). 
— Nici eu! (Meleusippus). 

Pop se pregătea să îndrepte conversaţia în direcţia preţului 
— o chestiune delicată când aveai de-a face cu oricine, 
darămite când la mijloc erau Surorile Pus: când se ajungea la 
negocieri dure, erau la fel de delicate ca două fecioare — 
ceea ce, din câte ştia Pop, măcar una dintre ele era. Tocmai 
se decisese asupra abordării care începea cu: „Vreau să vă 
spun de la bun început că nici o clipă nu mi-a trecut prin 
minte să vând aşa ceva, dar..." (abordare mai veche chiar şi 
decât Surorile Pus — deşi, după ce le-ai fi cercetat mai 
îndeaproape, ai fi ajuns la concluzia că nu cu mult mai veche; 
la drept vorbind, fe plăcea să audă acea frază, aşa cum 
copilaşilor le place să asculte aceeaşi poveste iarăşi şi iarăşi), 
când Eleusippus îl puse pur şi simplu cu botul pe labe 
zicându-i: 
446 Stephen King 
— Nu ştiu ce părere are sora mea, domnule Merrill, dar eu nu 
m-aş simţi prea în largul meu uitându-mă la ceea ce dumneata 
ai avea să — şi aici o mică şi îndurerată pauză — ne oferi pe 
linie de afaceri până nu duci acel... aparat fotografic, sau ce 
drăcovenie o mai fi şi aia... înapoi în maşină. 


— Sunt întrutotul de acord, spuse Meleusippus, strivind 
Camelul pe jumătate fumat într-o scrumieră în formă de peşte 
care făcea orice, în afară de-un singur lucru: să se cace 
chiştoace de Camei. 

— Fotografiile cu fantome, zise Eleusippus, sunt una. Au o 
anumită... 

— Demnitate, sugeră Meleusippus. 

— Da! Demnitate! Dar câinele ăla... Bătrâna chiar se înfiora. Ai 
impresia că se pregăteşte să sară din poza aia şi să muşte pe 
una dintre noi! 

— Pe noi toți! generaliza Meleusippus. 

Până la acest ultim schimb de replici, Pop fusese convins — 
poate şi pentru că trebuia să fie — că surorile nu făcuseră decât 
să-şi înceapă partea lor de târguiala, şi încă într-un stil 
admirabil. Dar tonurile vocilor lor, la fel de identic ca şi feţele şi 
siluetele lor (dacă se putea spune că posedă calităţi precum 
silueta), depăşea puterea lui de a nu crede. Nu aveau nici o 
îndoială că aparatul Sun 660 manifesta un soi de putere 
paranormala... prea paranormală, după gustul lor. Nu se 
târguiau; nu se prefăceau; nu se jucau cu el cu scopul de-a 
cobori preţul. Când au spus că nu vor să aibă de a face cu 
aparatul şi nici cu chestia ciudată pe care o făcea, chiar asta era 
ceea ce voiau să spună — aşa cum nu comiseseră mojicia (şi 
chiar asta ar fi fost, în mintea lor) de a presupune sau chiar de a 
visa că vânzarea respectivului obiect fusese scopul venirii lui 
acolo. 

Câinele Polaroid 


447 

Pop se uită în jur, prin salon. Era ca încăperea unei bătrâne 
dintr-un film horror pe care-l urmărise cândva pe 
videocasetofon — o porcărioară numită Burnt Offerings, în 
care o babă corpolentă încerca să-şi înece fiul în piscină, dar 
nici unul dintre personaje nu se dezbrăca măcar de haine. 
Camera acelei bătrâne era plină, până la refuz, de fapt 
înțesată cu fotografii vechi şi noi. Acestea erau aşezate pe 
mese şi pe polita şemineului în rame de tot felul; acopereau 
atât de bine pereţii încât nu puteai nici măcar să distingi 
modelul tapetului. 

Salonul Surorilor Pus nu era chiar în halul ăla, dar tot erau 
o mulţime de fotografii; probabil, erau vreo sută şi cincizeci, 
dar păreau de trei ori mai multe într-o încăpere mică şi 
întunecoasă ca asta. Pop venise îndeajuns de des aici ca să 
le observe pe fiecare dintre ele măcar în trecere, iar pe unele 
le cunoştea chiar mai bine, pentru că el fusese cel care le 
vânduse lui Eleusippus şi Meleusippus. 

Surorile Pus aveau o mulţime de „fotografii cu fantome", 
cum le numea Eleusippus Deere, cu totul poate că se adunau 
cam o mie, dar chiar şi ele îşi dăduseră seama că o încăpere 
de mărimea salonului lor era limitată din perspectiva 
spaţiului de expunere, dacă nu şi din cea a bunului gust. 
Restul fotografiilor cu fantome erau împrăştiate în celelalte 
paisprezece camere ale conacului. Pop le văzuse pe toate. Se 
număra printre puţinii fericiţi cărora li se oferise ceea ce 
Surorile Pus numeau, cu grandoare simplă, Turul. Dar aici, în 
salon, îşi ţineau preţioasele „fotografiile cu fantome", cea 
mai prețioasă dintre ele atrăgând privirile prin simplul rapt 
că stătea într-o splendoare solitară pe capacul pianinei 
Steinway, lângă bovindouri. în poza cu pricina, “n cadavru 
levita din propriul sicriu sub ochii îngro- 


448 Stephen King 
ziţi a circa cincizeci-şaizeci de participanţi la înmormântare. Era 
o făcătură, fireşte. Până şi-un copil de zece — la naiba, chiar 


unul de opt ani — şi-ar fi dat seama că-s false. Prin comparaţie, 
fotografiile cu spiri-duşi dansând, care-l fermecaseră atât de 
mult pe bietul Arthur Conan Doyle spre sfârşitul vieţii sale, pă- 
reau desăvârşite. De fapt, în timp ce-şi plimba privirea prin 
încăpere. Pop nu văzu decât două fotografii care să nu fie falsuri 


vădite. Acelea ar fi necesitat o cercetare mai atentă ca să se 
desluşească şiretlicul folosit. Şi totuşi, aceste păsărici antice, 
care colecţionaseră toată viaţa lor „fotografii cu fantome" şi se 
dădeau mari experte în domeniu, se purtau ca două adolescente 
la vizionarea unui film horror atunci când el le-a arătat nu doar o 
fotografie paranormală, dar şi nenorocitul de aparat paranormal 
care nu-şi făcea numărul doar o dată pentru a se lăsa apoi de 
meserie, precum cel care făcuse poza cu doamna-fantomatică, 
care privea întoarcerea acasă a celor plecaţi la vânătoare de 
vulpi, ci şi-l făcea iarăşi şi iarăşi şi iarăşi, şi câţi bani cheltuiseră 
pe toate chestiile alea care nu erau decât căcățișuri? Câteva 
mii? Câteva zeci de mii? Câteva sute de... 

— ... să ne arăţi? îl întreba Meleusippus. 

Pop Merrill îşi forţă buzele să se ridice în ceea ce trebuie să fi 
fost, de bună seamă, măcar o imitație rezonabilă de Zâmbet de 
Om Cumsecade, pentru că cele două surori nu manifestară nici 
surprindere, nici neîncredere. 

—  lertăciune, scumpă doamnă, zise Pop. Cred ca mintea mea 
a început să rătăcească un minut-două. Cred că tuturor ni se 
mai întâmplă, o dată cu vârsta. 
— Noi avem optzeci şi trei de ani, iar minţile noastre sunt 
limpezi ca o vitrină, spuse Eleusippus cu vădita dezaprobare. 

P Câinele Polaroid 449 

— Ca o vitrină proaspăt spălată, preciza Meleusippus. Te 
întrebasem dacă ai mai avea să ne mai arăţi nişte fotografii 
noi... fireşte, după ce vei fi luat de-aici blestemâăţia aia. 

—A trecut o veșnicie de când n-am mai văzut nişte 
poze cu adevărat reuşite, spuse Eleusippus, aprinzân- 
du-şi încă un Camei. 

— Luna trecută ne-am dus la Providence, unde s-a ţi 
nut Convenţia de Spiritism şi Tarot din New England, 
spuse Meleusippus, şi, în vreme ce conferințele au fost 
deosebit de instructive... 

— ... Şi de înălţătoare... 

— „.„ foarte multe dintre fotografii erau nişte falsuri 
grosolanei Până şi-un copil de zece... 
— „„ de şapte... 

—... ani ar fi putut să vadă despre ce e vorba. Aşa 
dar... Meleusippus făcu o pauză. Pe chipul ei se întipări 
o expresie de perplexitate care lăsa impresia că-i provo 


ca o suferinţă (muşchii ei faciali se atrofiaseră de mult în 

expresii de plăcere moderată şi de cunoaştere senină). 

Sunt încurcată. Domnule Merrill, trebuie să recunosc că 

sunt puţin cam nedumerită. 

— Tocmai mă pregăteam să spun acelaşi lucru, zise 
Eleusippus. 

— De ce-ai adus chestia aia îngrozitoare? întrebară 
Meleusippus şi Eleusippus într-o perfectă armonie pe 
două voci, viciată doar de răguşeala nicotinică a glasu 
rilor lor. 

Imboldul pe care Pop îl simţi ca să le răspundă «Fiindcă nu 
ştiam că sunteţi aşa nişte vaci bătrâne şi că-cacioase" fu atât 
de puternic încât, preţ de o secundă îngrozitoare, chiar crezu 
că rostise acele cuvinte, aşa că se chirci temător, aşteptându- 
se să audă două ţipete revol- 

A50 Stephen King 

tate înălțându-se între pereţii sacri ai salonului, ţipete care s-ar 
fi auzit ca scrâşnetul unor joagăre tăind nişte buşteni noduroşi 
de pin, şi-ar fi crescut în intensitate până când sticla ramelor 
tuturor pozelor măsluite din încăpere s-ar fi sfărâmat într-o 
agonie vibratoare. 

Ideea că ar fi putut să dea glas unui gând atât de oribil dură 
doar o fracțiune de secundă, dar când o retrăi ulterior în nopţile 
fără somn, în murmurul adormit a ceasurilor de la parter (şi în 
vreme ce  Polaroidul lui Kevin Delevan stătea ghemuit, 
neadormit, în sertarul încuiat al bancului de lucru), păru mult 
mai lungă. In orele acelea de insomnie, uneori se pomenea 
dorindu-şi să o fi spus şi se întreba dacă nu cumva începea să-şi 
piardă minţile. 

Ceea ce făcu, într-adevăr, fu să reacționeze cu o iuţeală şi cu 
un abil instinct de conservare care erau aproape nobile. Să-şi 
verse năduful pe Surorile Pus i-ar fi oferit o imensă mulţumire, 
dar ar fi fost, din nefericire, o mulţumire de scurtă durată. Dacă 
le linguşea — lucru pe care-l şi aşteptau, căci toată viaţa lor se 
lăsaseră unse cu crema linguşirii (deşi respectiva cremă nu 
avusese nici un efect benefic asupra tenului lor) — poate că ar 
mai fi reuşit să le vândă „fotografii cu fantome" măsluite în 
valoare de trei-patru mii de dolari, dacă surorile continuau să 
evite cancerul pulmonar, care fără doar şi poate ar fi trebuit să 
le vină de hac cu cel puţin zece ani în urmă. 


Şi, în definitiv, mai erau şi alţi Pălărieri Nebuni în fişierul 
mintal al lui Pop, deşi nu atât de mulţi precum crezuse în ziua în 
care plecase să-l viziteze pe Cedric McCarty. O mică verificare 
scosese la iveală că doi dintre ei muriseră, iar unul învăţa în 
prezent cum se împletesc coşurile de nuiele într-un azil şic din 
nordul Californiei, care se îngrijea de cei incredibil de bogaţi dar 
ajunşi/ din întâmplare, nebuni irecuperabili. 

Câinele Polaroid 451 

—La drept vorbind, zise el, am adus cu mine apara 
tul pentru ca dumneavoastră, doamnelor, să vă puteţi 
uita la el. Ce vreau să spun, se grăbi el să adauge, obser- 
vându-le expresiile de consternare, e că ştiu cât de mul 
tă experienţă aveţi în acest domeniu. 

Mulţumirea luă locul consternării; surorile schimbară priviri 
îngâmfate şi mulţumite de sine, iar Pop se pomeni că-şi doreşte 
să poată să ude cu benzină două dintre blestematele alea de 
pachete de Camei şi să le înfigă în cururile lor strâmte de fete 
bătrâne, după care să aprindă un chibrit. Atunci chiar c-ar 
fumega. Ar fumega ca nişte hornuri de sobă umplute până la 
refuz cu lemne, asta voia să spună. 

— Mă gândeam că poate mă sfătuiţi ce să fac cu aparatul, 
asta voiam să spun, încheie el. 

—  Distruge-l! zise fără întârziere Eleusippus. 

— Eu aş folosi dinamita, spuse Meleusippus. 

— Mai întâi acid, pe urmă dinamită, preciza Eleusippus. 

— Exact, termină Meleusippus. E periculos. Nu trebuie să te 
uiţi la câinele ăla diabolic ca să-ţi dai seama de asta. 

Se uită, totuşi; amândouă se uitară şi expresii identice de 
repulsie şi teamă trecură peste feţele lor. 

— Simti cum răsare răuuul din el, spuse Eleusippus 
cu un glas atât de rău-prevestitor, că ar fi putut să stâr 
nească râsul, ca o adolescentă care-ar fi jucat una din vră 
jitoarele din Macbeth, dar reuşi, nu se ştie cum, să nu stâr 
nească ilaritate. Distruge-l, domnule Merrill. înainte să 
se întâmple ceva groaznic. înainte — poate, vei observa 
că am spus doar poate, să te distrugă pe dumneata. 

M— Ei, lăsaţi, zise Pop, iritat să constate că, fără voia 'ui, se 
simţea uşor stânjenit, asta ar însemna chiar să exagerăm un 
pic. E doar un aparat foto, asta vreau să spun. 

452 Stephen King 


Eleusippus Deere spuse pe un ton potolit: 

— Şi planşeta care i-a scos un ochi bietei Colette Sirrti-neaux 
acum câţiva ani n-a fost nimic altceva decât o scândură. 

— Cel puţin până când oamenii ăia proşti, proşti, proşti şi-au 
pus degetele pe ea şi au trezit-o, completă Meleusippus, cu glas 
şi mai calm. 

Părea să nu mai fi rămas nimic de spus. Pop luă aparatul — 
atent să-l apuce doar de curea, fără să atingă obiectul propriu- 
zis, deşi îşi spuse că făcea asta doar de hatârul celor două 
cotoroanţe — şi se ridică. 

— Ei bine, voi sunteţi expertele, spuse el. Cele două 
bătrânici se uitară una la cealaltă, încântate de sine. 

Da, retragere. Soluţia era retragerea... deocamdată, cel puţin. 
Dar încă nu terminase. După ploaie, vine şi vremea bună, iar pe 
asta te puteai bizui. 

— Nu vreau să vă mai răpesc timpul şi, cu siguranţă, nu vreau 
să vă deranjez! 

— Oh, dar nu ne deranjezi deloc! spuse Eleusippus, ridicându- 
se şi ea. 

— In ultimul timp primim aşa de puţin musafiri! zise 
Meleusippus, ridicându-se la rândul ei. 

—  Du-1 în maşină, domnule Merrill, spuse Eleusippus, şi pe 
urmă... 

— „vino să serveşti un ceai. 

— Cu gustării 

Şi, cu toate că Pop nu voia nimic altceva decât să se care de- 
acolo (şi să le spună chiar aşa: Multumesc, dar trebuie să vă 
refuz. Vreau să plec dracului de-aci), făcu o mică plecăciune 
curtenitoare şi găsi şi un pretext oarecare. 

—Ar fi o mare plăcere pentru mine, zise el, dar ma 
tem că mai am şi alte întâlniri. Nu ajung în oraş aşa de 
des cum mi-ar plăcea. 

Câinele Polaroid 453 

Dacă ajungi să spui o minciună, poţi la fel de bine să minţi în 
cascadă, îi spunea adeseori tatăl lui Pop, iar ăsta fusese un sfat 
pe care-l respectase cu sfinţenie. Se uită la ceas cu exagerat de 
multă luare-aminte 

— Şi-aşa am zăbovit deja prea mult. Mă tem că m-aţi 
făcut să întârzii, dar presupun că nu sunt primul bărbat 
pe care l-aţi vrăjit astfel. 


Bătrânicile chicotiră şi chiar se îmbujorară la fel, asemenea 

unor trandafiri tare vârstnici. 

— Vai, domnule Merrilll ciripi Eleusippus. 

—  Invitaţi-mă data viitoare, spuse el cu un zâmbet larg, care 
risca să-i taie faţa în două. Invitaţi-mă data viitoare, pe bunul 
Dumnezeu! Doar să-mi spuneţi şi să vedeţi de n-oi zice „da" mai 
iute ca goana calului! 

leşi din casă şi, în timp ce una dintre ele se grăbea să închidă 
uşa în urma lui (or fi crezând că lumina soarelui le decolorează 
blestemăţiile alea de poze cu fantome false, îşi zise cu 
amărăciune Pop), se întoarse şi făcu o poză bătrânei negrese, 
care continua să grebleze frunzele. O făcu din impuls, aşa cum 
sub imperiul unui impuls răutăcios cineva ar lua-o cu maşina pe 
câmp ca să omoare un sconcs sau un raton. 

Buza de sus a negresei se încreţi ca într-un rânjet şi Pop văzu 
cu uimire cum femeia face către el semnul deochiului. 

Se urcă în maşină şi dădu înapoi pe alee. 

Spatele maşinii se afla pe jumătate în stradă şi tocmai se 
întorcea să se asigure că nu trece vreo maşină pe-aco-lo, când 
ochii îi căzură pe poza Polaroid pe care tocmai o făcuse. încă nu 
era complet developată; avea aspectul încremenit şi lăptos al 
tuturor fotografiilor Polaroid aflate în curs de developare. 

Şi totuşi, se făcuse îndeajuns de clară ca Pop să rămână cu 
ochii lipiţi de ea, mişcarea de inspiraţie, pe 
454 Stephen King 
care tocmai o începuse inconştient, îngheţându-i dintr-o dată ca 
o adiere care se stinge inexplicabil, pentru o clipă. Chiar şi inima 
părea să-i fi încremenit între două bătăi. 

Ceea ce Kevin îşi imaginase se întâmpla acum. Câinele 
tocmai îşi încheiase mişcarea de pivotare şi începuse să se 
apropie  implacabil, parcă la comanda unei instanţe 
necruțătoare, de aparatul fotografic şi de persoana care-l 
ţinea... ah, dar de data asta e/ era cel care-l ţinea, nu? £l, 
Reginald Marion „Pop" Merrill, îl ridicase şi apăsase pe butonul 
declanşatorul după ce-l îndreptase spre bătrâna negresă, într- 
un moment de ciudă, ca un copil bătut de curând care trăgea cu 
puşcociul cu aer comprimat într-o sticlă aşezată pe un stâlp de 
gard, pentru că nu poate să-şi împuşte tatăl, cu toate că în 
acele momente umilitoare, în care poponeţul îl ustură de durere, 
ar fi mai mult decât fericit s-o poată face. 


Câinele se apropia. Kevin ştiuse că asta o să se-ntâm-ple în 
continuare, iar Pop ar fi ştiut şi el dacă ar fi avut prilejul să se 
gândească la asta, şi nu-l avusese — deşi, începând cu acea 
clipă, i se va părea foarte greu să se mai gândească la altceva 
atunci când îi venea în minte aparatul de fotografiat, şi va 
constata că acele gânduri îi vor umple din ce în ce mai mult 
timpul, atât cel de veghe, cât şi cel petrecut în lumea viselor. 

„Se apropie", îşi zise Pop cuprins de acel gen de groază 
paralizantă pe care ar simţi-o cineva stând pe întuneric în 
vreme ce o Creatură, o Creatură de nedescris şi de nesuportat, 
se apropie cu ghearele şi colții ei ascuţiţi ca nişte lame de brici. 
„O, Dumnezeule, se apropie, câinele ăla se apropie!" 

Dar câinele nu doar se apropia, se şi schimba. 

Câinele Polaroid 


455 

Era imposibil să spui în ce fel. Ochii îl dureau, prinşi între 
ceea ce ar fi trebuit să vadă şi ceea ce vedeau cu adevărat, 
iar în final, singurul punct de sprijin pe care-l putu găsi fu 
unul mic: era ca şi cum cineva schimbase lentila obiectivului, 
de la una normală, la una pentru imagini panoramice, astfel 
încât fruntea câinelui, cu smocurile ei de păr încâlcit, părea 
cumva umflată şi teşită în acelaşi timp, iar ochii ucigaşi ai 
animalului păreau să fi căpătat nişte scânteieri impure de 
culoare roşie, asemenea petelor pe care bliţul Polaroidelor le 
pune în ochii oamenilor. 

Trupul câinelui părea să se fi alungit, dar fără să slăbească; 
impresia era că, dimpotrivă, devenise mai corpolent — nu 
mai gras, ci mai musculos. 

lar colții erau mai mari. Mai lungi. Mai ascuţiţi. 

Pe neaşteptate, Pop îşi aminti de Cujo, Saint Bernar-dul lui 
Joe Camber — cel care-i ucisese pe Joe şi pe beţivanul ăla 
bătrân Gary Pervier, ca şi pe Big George Ban-nerman. 
Câinele turbase. Prinsese o femeie şi un băieţel în maşină 
acolo, la locuinţa lui Camber, iar după două sau trei zile 
puştiul murise. lar acum Pop se întreba dacă /a asta se 
uitaseră cei doi în acele zile şi nopţi lungi cât stătuseră ca- 
ntr-o capcană în cuptorul încins al maşinii lor; la asta sau la 
ceva asemănător, cu ochi roşii şi tulburi, cu colţi lungi şi 
ascuţiţi... 

Un claxon sună nerăbdător. 

Pop ţipă, simțind cum inima nu doar reîncepe să-i bată, ci 
cum o ia la goană, precum motorul unei maşini de Formula 1. 

O dubă coti brusc pe după Sedan, care stătea pe jumătate 
pe alee, pe jumătate în îngusta stradă rezidenţială. Şoferul 
dubei scoase pumnul pe geamul deschis al maşinii şi-şi ridică 
sugestiv degetul mijlociu. 

456 Stephen King 


— Mânca-mi-ai ştoiu', pui de curvă ce eşti! ţipă Pop. Continuă 
să dea înapoi maşina, dar cu atâta stângăcie încât dădu peste 
bordura de pe cealaltă parte a drumului. Răsuci cu furie de 
volan (apăsând fără să vrea pe claxon) şi apoi o luă din loc. Dar 
la trei intersecţii mai la sud, se văzu nevoit să tragă pe dreapta 
şi să stea liniştit timp de zece minute, aşteptând să i se 


domolească tremuratul, ca să poată conduce. 


Nu făcuse nici o brânză nici cu Surorile Pus. 

în următoarele cinci zile, Pop vizită pe rând numele rămase 
pe lista lui mentală. Preţul lui de pornire, care începuse de la 
douăzeci de mii cu McCarty şi scăzuse la zece cu Surorile Pus 
(nu că ar fi ajuns cu negocierile până la a menţiona preţul în 
vreunul dintre cazuri), se micşora constant pe măsură ce 
rămânea fără muşterii. în cele din urmă, rămase cu Emory 
Chaffee şi posibilitatea de a obţine, poate, două mii cinci sute 
de dolari. 

Chaffee prezenta un paradox fascinant: în întreaga experienţă 
a lui Pop legată de Pălărierii Nebuni — o experienţă îndelungată 
şi uluitor de variată — Emory Chaffee era singurul tip care, deşi 
credea în „cealaltă lume", nu avea absolut nici un pic de 
imaginaţie. Faptul că un om cu mintea lui se gândise fie şi doar 
o singură dată la „lumea de dincolo" era surprinzător; că mai şi 
credea în ea era uluitor; iar faptul că plătea sume frumuşele ca 
să colecţioneze obiecte legate de acea lume era ceva care lui 
Pop i se părea absolut uimitor. Şi totuşi, aşa stăteau lucrurile, iar 
Pop l-ar fi plasat pe Chaffee mult mai sus pe lista lui dacă n-ar fi 
fost amănuntul că Chaffee era cel mai puţin avut dintre toţi 
Pălărierii Nebuni „bogaţi". Se străduia, fără să reuşească, să se 
agate de firele destrămate ale unei averi de familie care 
Câinele Polaroid 


457 

cândva fusese impresionantă. în consecinţă, o scădere 
considerabilă a preţului pe care Pop avea să-l ceară pe 
Polaroidul lui Kevin. 

„Dar", îşi zise el, conducând maşina pe aleea năpădită de 
buruieni a ceea ce, în anii douăzeci, fusese una dintre cele 
mai faine locuinţe de vară din Sebago Lake, iar acum mai 
avea doar un pas sau doi până să coboare la stadiul de cea 
mai dărăpănată locuinţă permanentă din Sebago Lake (casa 
lui Chaffee din cartierul Bramhall al Portlandului fusese 
vândută pentru achitarea impozitelor cu cincisprezece ani în 
urmă), „dacă e să cumpere cineva blestemăţia asta, cred că 
Emory va fi acela." 

Singurul lucru care-l mâhnea cu adevărat — iar asta se 
accentua pe măsură ce se apropia, fără succes, de capătul 
listei — era partea demonstrativă a afacerii. Putea să descrie 
ce făcea aparatul până făcea roşu în gât, dar nici măcar un 
papagal bătrân ca Emory Chaffee n-ar fi plătit o sumă 
importantă bazându-se doar pe descrieri. 

Uneori Pop îşi reproşa că fusese o prostie să-l pună pe 
Kevin să facă toate acele poze ca el să poată realiza acea 
casetă video. Dar când ajungeai la esenţa lucrurilor, adică 
acolo unde ursul se cacă-n tufele de hrişcă, nu mai era sigur 
că ar fi avut vreo importanţă. Timpul trecea acolo, în acea 
lume (căci, ca şi Kevin, ajunsese să creadă că era vorba deo 
lume reală), şi trecea cu mult mai încet decât în asta... dar 
oare nu începea să curgă mai repede în timp ce câinele se 
apropia de aparat? Lui Pop aşa i se părea. La început, 
mişcarea câinelui de-a lungul gardului de uluci abia dacă 
putuse fi observată. Acum, trebuia să fii orb să nu vezi cum 
câinele se apropia de fiecare dată când apăsai pe butonul 
declanşatorului. Puteai să vezi diferenţa de distanţă, chiar şi 
atunci când instantaneele €rau luate imediat unul după 
celălalt. Era aproape ca şi 
458 


Stephen King 
cum timpul de acolo încerca să... ei bine, încerca să prindă din 
urmă cumva şi să se sincronizeze cu cel de aici. 

Dacă asta ar fi fost totul, ar fi fost şi-aşa îndeajuns de rău. Dar 
nu era totul. 

Ala nu era un câine, fir-ar să fie. 

Pop nu ştia ce era, dar ştia, la fel de bine cum ştia că maică- 
sa era îngropată în Cimitirul Homeland, că ăla nu era un câine. 

Crezuse că era un câine, pe când adulmeca pe lângă gardul 
de uluci, pe care între timp îl lăsase în spate la vreo trei metri; 
arătase ca un câine, chiar dacă unul nemaipomenit de rău, când 
îşi întorsese capul atât cât să-i vezi moaca. 

Dar acum lui Pop i se părea că nu seamănă cu nici o făptură 
care trăise vreodată pe pământul lui Dumnezeu şi probabil că şi 
în iadul lui Lucifer. Ceea ce-l tulbura şi mai mult era asta: puţinii 
oameni, pentru care făcuse pozele demonstrative, nu păruseră 
să vadă acest lucru. In mod inevitabil aveau gesturi de repulsie, 
spuneau că e cea mai urâtă şi mai înfiorătoare javră maidaneză 
pe care o văzuseră vreodată, dar atât. Nici măcar unul dintre ei 
nu lăsa să se înţeleagă că acel câine, din aparatul foto Sun 660 
al lui Kevin, se transforma într-un fel de monstru pe măsură ce 
se apropia de fotograf. Pe măsură ce se apropia de lentilele care 
puteau să fie un fel de portal între lumea de dincolo şi cea de 
aici. 

Pop se gândi din nou (aşa cum făcuse şi Kevin): „Dar n-ar 
putea să treacă niciodată prin portal. Niciodată. Dac-o să se- 
ntâmple ceva, o să vă spun ce-o să fie acel ceva, pentru că 
arătarea aia e un ANIMAL. O fi el unul al dracului de urât, chiar 
înspăimântător, ca una dintre chestiile despre care un copilaş îşi 
imaginează că s-ar afla în debara după ce maică-sa stinge 
lumina, dar rămâne 
Câinele Polaroid 


459 

UN ANIMAL, iar dac-o să se întâmple ceva, o să fie aşa: o să fie 
o ultimă poză în care n-o să desluşeşti nimic pentru că 
diavolul-câine va fi sărit, se vede că asta vrea să facă, iar 
după asta aparatul fie n-o să mai funcţioneze, fie, dac-o să 
mai funcţioneze, o să facă nişte poze din care, după 
developare, n-o să se vadă decât nişte pătrăţele negre, 
fiindcă nu poţi să faci fotografii cu un aparat care are o lentilă 
spartă sau cu unul care s-a spart chiar în două, iar dacă 
posesorul acelei umbre o să scape aparatul când diavolul- 
câine o să ajungă la el şi la aparat, şi-mi închipui c-aşa o să 
facă, e foarte probabil ca aparatul să cadă pe trotuar şi 
probabil SE va sparge. Blestemăţia aia e numai din plastic, în 
definitiv, iar plasticul şi cimentul nu alcătuiesc deloc o 
tovărăşie prietenoasă". 

Dar Emory Chaffee ieşise între timp pe veranda lui 
scorojită, unde vopseaua se cojea de pe scânduri, iar 
scândurile însele se îndoiseră, desprinzându-se din poziţiile 
normale, iar plasele de sârmă căpătaseră culoarea ca de 
rugină a sângelui uscat, având şi găuri mari în ele. Emory 
Chaffee purta un sacou care cândva fusese de un albastru 
elegant, dar fusese dus la curăţat de atâtea ori, încât 
rămăsese la cenuşiul banal al unei uniforme de liftier; Emory 
Chaffee cu fruntea lui înaltă, care se prelungea mult înapoi, 
până când dispărea în cele din urmă în puţinul păr care-i mai 
rămăsese, şi cu rânjetul lui jovial care-i scotea la iveală 
incisivii uriaşi, ca de iepure, făcân-du-1 să arate aşa cum îşi 
imagina Pop că ar arăta Bugs Bunny dacă Bugs ar fi suferit 
de o retardare mentală catastrofală. 

Pop apucă aparatul de cureluşă — Doamne, cât ajunsese 
să urască obiectul ăla! —, cobori din maşină şi făcu un efort 
să-i răspundă omului la rânjet şi la salutul făcut cu mâna. 
460 Stephen King 

La urma urmelor, afacerile sunt afaceri. 

— Nu-i aşa că-i un căţel urâţel? 


Chaffee studia Polaroidul care acum aproape că se de- 
velopase complet. Pop îi explicase ce face aparatul foto şi se 
simţise încurajat de interesul şi curiozitatea sincere ale lui 
Chaffee. Apoi îi dăduse aparatul, îndemnându-l să pozeze orice 


voia. 


Emory Chaffee, arătându-şi dinţii mari respingători, îndreptă 
aparatul Polaroid către Pop. 

— în afară de mine, zise cu mare grabă Pop. Dac-ar fi s-aleg, 
mai bine-ai îndrepta spre mine o puşcă, decât aparatul ăla. 

— Când vinzi un lucru, chiar îl vinzi, spuse pe un ton admirativ 
Chaffee, dar se conformă totuşi, îndreptând aparatul Sun 660 
spre fereastra largă cu vedere către lac, o privelişte magnifică, 
ce rămăsese la fel de bogată precum fusese familia Chaffee 
însăşi în acei ani de după Primul Război Mondial, acei ani de aur 
care începuseră să se transforme în alamă pe la 1970. 

Apăsă declanşatorul. Aparatul zumzăi. 

Pop tresări. Constata acum că avea o tresărire ori de câte ori 
auzea acel sunet — zumzăitul ăla molciu. încercase să-şi 
controleze reacţia, dar, spre marea sa uimire, realiza că nu 
poate. 

—Da, dom'le, o fiară al naibii de urâtă! repetă 
Chaffee după cercetarea pozei developate, iar Pop re 
marcă cu un amestec de încântare şi dezamăgire că rân 
jetul acela jovial-lipicios dispăruse în sfârşit. Aparatul iz 
butise să facă măcar atâta lucru. 

Şi totuşi, îi era la fel de limpede că omul nu vedea ceea ce el, 
Pop, vedea. Pop se pregătise într-o oarecare 
Câinele Polaroid 


461 

măsură pentru această eventualitate; cu toate acestea, sub 
masca lui de yankeu impasibil, era serios zdruncinat. Era 
încredinţat că dacă lui Chaffee i-ar fi fost dăruită puterea 
(căci asta părea să fie) să vadă ceea ce vedea Pop, cretinul 
ăla s-ar fi repezit în cea mai mare grabă către cea mai 
apropiată uşă. 

Câinele — mă rog, nu mai era un câine, dar trebuia să-i zici 
cumva — nu-şi începuse încă saltul către fotograf, dar era pe 
punctul s-o facă; partea sa din spate se încordase şi, 
simultan, se lăsase mai aproape de trotuarul crăpat într-un 
fel care lui Pop îi amintea de maşinu-ţa tunată a unui puşti, 
tremurând din încheieturi, abia ţinută pe loc din ambreiaj la 
lumina roşie a semaforului; acul indicator al turometrului se 
ridicase la 60 x 10, motorul huruind prin ţevile cromate, 
pneurile late şi cu „carne" groasă fiind gata să facă 
macadamul să fumege cu un sărut lasciv. 

Faţa câinelui nu mai era deloc recognoscibilă. Se strâm- 
base şi se contorsionase într-o arătare groaznică, de bâlci, 
care părea să aibă doar un singur ochi, negru şi duşmănos, 
nici rotund, nici oval, ci, cumva, fluid, ca albuşul unui ou în 
care fuseseră înfipţi dinţii unei furculiţe. Botul fiarei era ca un 
cioc negru, cu nişte găuri late şi adânci de-o parte şi de alta. 

Şi chestia aia care ieşea prin găuri să fi fost fum — ca aburii 
din răsuflătoarele unui vulcan? Poate — sau poate că partea 
asta era doar o închipuire. 

„N-are-a face", îşi zise Pop. „Apasă tu în continuare pe 
declanşatorul ăla sau lasă tâmpiţi ca ăsta de lângă tine s-o 
facă şi-o să afli, nu?" 

Numai că nu voia să afle. Se uită la arătarea neagră, 
criminală, în blana căreia se prinseseră vreo două duzini de 
ciulini, arătare care, practic, nu mai avea blană, ci nişte 
chestii ca nişte ţepi vii, şi o coadă asemenea unei arme 
462 Stephen King 
medievale. Observă umbra pentru care fusese nevoie de un 
mucos de liceu ca să-i înţeleagă semnificaţia — şi văzu că se 
schimbase. Unul dintre picioarele umbrei părea să fi făcut un pas 
înapoi — un pas foarte lung, chiar dacă luai în considerare 
efectul soarelui care apunea sau răsărea (apunea, de bună 
seamă; cumva, Pop devenise foarte sigur că soarele apunea, că 


noaptea avea să vină în lumea de dincolo, nu ziua). 

Fotograful de „dincolo" descoperise în sfârşit că subiectul său 
nu avea de gând să şadă frumos „ca la fotograf; asta nu făcuse 
parte niciodată din planurile sale. El intenţiona să se hrănească, 
nu să se-odihnească. Asta fusese planul. 

Să se hrănească şi, poate, într-un fel pe care el, Pop, nu-l 
înţelegea, să evadeze. 

„Află!" îşi zise el, ironic. „Dă-i bătaie! Fă în continuare poze! O 
să afli! O să afli CÂT N-AI SĂ POŢI DUCE!" 

— lar dumneata, domnule, spunea Emory Chaffee, 
căci nu se oprise decât pentru o clipă; făpturile înzestra 
te cu o imaginație săracă sunt arareori oprite în loc de 
chestii banale precum reflecția — eşti un negustor al nai 
bii de priceput! 

Amintirea lui McCarty rămăsese foarte aproape de suprafața 
minţii lui Pop şi încă-1 mai durea. 

—  Dacă-ţi închipui că-i un fals... începu el. 
— Un fals? Nici vorbă! Absolut... deloc! Zâmbetul dinţos al lui 
Chaffee se lăţi în toată splendoarea sa respingătoare, îşi ridică 
braţele lateral, într-un gest care voia parcă să spună „desigur, 
glumeşti". Dar, vedeţi, domnule Merrill, mă tem că nu putem să 
negociem asupra acestui obiect. îmi pare rău că trebuie s-o 
spun, dar... 
— De ce? replică nerăbdător Pop. Dacă nu crezi ca blestemăţia 
asta e un fals, de ce naiba n-o vrei? Şi fu uluit 

Câinele Polaroid 463 
să-şi audă vocea înălțându-se într-un soi de furie plângă-reaţă, 
plină de frustrare. Niciodată nu se mai întâmplase una ca asta, 
niciodată în istoria omenirii, Pop era sigur de asta, şi nici n-avea 
să mai fie vreodată. Şi totuşi se părea că nu poa' să se 
descotorosească de blestemăţia aia. 
— Dar... Chaffee părea încurcat, ca şi cum n-ar fi fost sigur 
cum să formuleze, pentru că ceea ce avea de spus i se părea 
cât se poate de evident. în clipa aceea arăta ca un educator de 
grădiniţă cumsecade, dar nu foarte capabil, care încerca să 
înveţe un copil retardat cum să-şi lege şireturile. Dar, nu face 
nimic, nu-i aşa? 
— Nu face nimic? aproape că ţipă Pop. Nu-i venea să creadă 
că-şi pierdea controlul într-o asemenea măsură şi şi-l pierdea 
tot mai mult cu trecerea timpului. Ce se întâmpla cu el? Sau, 


mai aproape de esenţă, ce-i făcea nemernicul ăla de aparat 
foto? Nu face nimic? Dar ce, eşti orb? Face poze din /umea 
cealaltă! Face poze care se mişcă în timp de la una la 
următoarea, indiferent unde le faci sau când le faci în lumea 
asta! Şi ăsta... arătarea asta... monstrul ăsta... 

Oh! Oh, Doamne! în cele din urmă, o comisese. în cele din 
urmă, mersese prea departe. Putea s-o vadă din felul în care 
Chaffee se uita la el. 

— Dar e doar un câine, nu-i aşa? spuse Chaffee cu o voce 
joasă, liniştitoare. Era genul de voce pe care-ai folosi-o ca să 
linişteşti un nebun în timp ce infirmierele dau fuga până la 
dulăpiorul în care ţin seringile şi tranchilizantele. 

—  Mdeah, zise Pop încet şi cu oboseală în glas. E doar un 
câine, atâta tot. Dar ai spus-o cu gura dumitale că-i o fiară al 
naibii de urâtă. 

— Aşa e, aşa e, am spus-o, zise Chaffee, recunoscând Parcă 
prea repede. Pop îşi zise că dacă rânjetul individu- 

464 StephenKing 

lui se lăţea şi mai mult, putea să aibă şansa să vadă cum trei 
sferturi din ţeasta idiotului i se rostogoleau în poală. Dar... cu 
siguranţă că vă daţi seama, domnule Merrill... ce problemă 
prezintă asta pentru un colecţionar. Un colecţionar serios. 

— Nu, cred că nu-mi dau seama, zise Pop, dar după ce trecuse 
prin toată lista de Pălărieri Nebuni, o listă ce părea atât de 
promițătoare la început, începea să înţeleagă. De fapt, începea 
să vadă un întreg noian de probleme pe care aparatul Polaroid 
Sun le prezenta pentru un colecţionar serios. Cât despre Emory 
Chaffee... Dumnezeu ştia ce credea, exact, Emory. 

— Fără doar şi poate că există lucruri precum fotografiile cu 
fantome, zise Chaffee cu o voce melodioasă şi pedantă, care-l 
făcu pe Pop să simtă că-i vine să-1 strângă de gât. Dar astea nu- 
s fotografii cu fantome. Sunt... 

— Darîn mod cert nu sunt nişte fotografii normalei 

— Exact ce voiam să spun, zise Chaffee, încruntân-du-se uşor. 
Dar ce fel de fotografii sunt ele? Nu prea putem să ne dăm 
seama, nu? Nu poţi să arăţi decât un aparat perfect normal care 
fotografiază un câine care, după toate aparențele, se pregăteşte 
să sară. lar din momentul când o să sară, o să dispară din cadrul 
fotografiei. In acel moment, se poate întâmpla unul din mai 
multe lucruri. Aparatul ar putea începe să facă poze normale, cu 


alte cuvinte, poze ale obiectelor către care e îndreptat; se poate 
să nu mai facă deloc poze, fiindcă şi-a îndeplinit menirea unică, 
aceea de a fotografia — de a imortaliza, s-ar putea spune — 
acel câine; sau ar putea să continue să fotografieze gardul acela 
alb şi peluza prost îngrijită din spatele lui. 

Se opri şi adăugă: 

Câinele Polaroid 465 

— Probabil că, la un moment dat, cineva ar putea să 
treacă pe-acolo, după vreo patruzeci de instantanee — 
sau după patru sute — dar, dacă fotograful nu schimbă 
inghiul, lucru pe care nu pare să-l fi făcut în vreuna din 
îceste imagini, trecătorul cu pricina n-ar putea fi văzut 
lecât de la mijloc în jos. Mai mult sau mai puţin. 

Şi, ca un ecou al tatălui lui Kevin, fără măcar să ştie cine era 
tatăl lui Kevin, adăugă: 

—lartă-mă că ţi-o spun, domnule Merrill, dar mi-ai 
arătat ceva pe care nu credeam c-am să-l văd vreodată: 
o întâmplare  paranormală inexplicabilă şi aproape in 
contestabilă, care e de-a dreptul plictisitoare. 

Această remarcă uluitoare dar aparent sinceră îl forţă pe Pop 
să nu ţină cont de ceea ce Chaffee ar fi putut să creadă despre 
sănătatea lui mintală şi să-l întrebe din nou: 

— Din câte poţi dumneata să vezi, ţi se pare că-i doar un 
câine? 

— Fireşte, zise Chaffee, arătându-se uşor surprins. Un câine 
vagabond care arată a fi excesiv de irascibil. 

Oftă. 

— Şi n-ar fi luat în serios, bineînţeles. Vreau să spun 
că n-ar fi luat în serios de către oamenii care nu te cu 
nosc personal, domnule Merrill. Oameni care nu sunt fa 
miliarizaţi cu onestitatea şi cinstea de care dai dovadă îh 
astfel de chestiuni. Lasă impresia că-i un truc, înţelegi? 
Şi nici măcar unul ingenios. Ceva din categoria trucuri 
lor magice pentru copii. 

Cu două săptămâni în urmă, Pop ar fi combătut cu 
înverşunare o asemenea idee. Dar asta ar fi fost înainte de a 
pleca, mai exact de a fi dat afară din casa ticălosului de 
McCarty. 

—Ei, dacă ăsta e ultimul dumitale cuvânt, zise Pop 
ridicându-se şi luând aparatul de curea. 


466 Stephen King 

— Regret că ai făcut atâta drum pentru un folos atât de mic, 
zise Chaffee... şi deodată, rânjetul lui oribil se arătă din nou, cu 
buzele lui elastice şi dinţii uriaşi, lu-cioşi de salivă. Tocmai mă 
pregăteam să-mi fac un sandvici Spam când ai apărut. N-ai vrea 
să-mi ţii companie, domnule Merrill? Chiar mă pricep la 
sandviciuri, fără falsă modestie. Secretul meu e că adaug puţin 
hrean şi ceapă de Bermuda, iar pe urmă... 

— Sunt nevoit să vă refuz, rosti apăsat Pop. La fel ca în salonul 
Surorilor Pus, tot ce voia în acel moment era să plece de-acolo şi 
să se-ndepărteze cât mai rapid de idiotul ăla rânjitor. Pop avea o 
alergie acută faţă de locurile în care jucase şi pierduse. lar în 
ultimul timp, locurile de acest fel se cam înmulţiseră. Chiar 
excesiv de mult. Am mâncat deja de seară, asta voiam să spun. 
Trebuie să mă-ntorc acasă. 

Chaffee râse cu o voce melodioasă. 

— Chiar dacă muncitorul are mult de lucru în vie, re 
colta e bogată, zise el. 

„Nu şi-n ultima vreme", îşi zise Pop. „în ultima vreme, n-am 
mai cules nici o recoltă, fir-ar al dracului să fie!" 

—E şi ăsta un mod de viaţă, în orice caz, replică 
Pop, reuşind în sfârşit să iasă din casa, care era ume 
dă şi răcoroasă (cum era să trăieşti într-un asemenea 
loc în februarie, de exemplu, Pop nu-şi putea imagina) 
şi avea mirosul ăla amestecat, de şoricărime şi muce 
gai, care putea să vină de la draperiile şi husele de ca 
napele care putrezeau... sau era doar mirosul pe care 
banii îl lasă în urmă atunci când au petrecut o lunga 
perioadă de timp într-un loc, după care l-au părăsit. Se 
gândi că aerul proaspăt de octombrie, înnobilat doar 
cu o adiere de mireasmă dinspre lac şi cu o aromă mai 

Câinele Polaroid 467 
puternică de la acele de brad, nu mirosise niciodată atât de 
frumos. 

Se urcă în maşină şi porni motorul. Spre deosebire de Sora 
Pus, care îl condusese până la uşă şi o închisese cu mare grabă 
în urma lui, parcă temându-se că vreo rază de soare ar putea s- 
o atingă şi s-o transforme în praf, ca pe-un vampir, Emory 
Chaffee stătea pe verandă, cu rânjetul lui idiot pe faţă şi 
făcându-i cu mâna, de parcă l-ar fi condus pe Pop în port, la 


plecarea într-o croazieră pe ocean. 

Şi, fără să se gândească, aşa cum o fotografiase pe (sau cel 
puţin îndreptase aparatul către) bătrâna negresă fără să se 
gândească, îl poză pe Chaffee şi casa care tocmai începea să se 
descompună şi care era tot ce mai rămăsese din proprietăţile 
familiei Chaffee. Nu-şi amintea să fi ridicat aparatul de pe 
scaun, unde-l aruncase scârbit înainte să închidă portiera, nici 
măcar nu şi-a dat seama că aparatul era în mâinile sale sau că 
butonul declanşatorului a fost apăsat până când n-a auzit 
zumzetul mecanismului care împingea afară fotografia ca pe o 
limbă înmuiată într-un lichid cenuşiu insipid — lapte de 
magneziu, probabil. Sunetul acela făcea acum să-i vibreze 
terminaţiile nervoase, încordându-le la maximum; era ca atunci 
când ceva prea rece sau prea fierbinte atinge o plombă nouă. 

A fost doar periferic conştient că Emory Chaffee râdea de 
parcă asta ar fi fost cea mai reuşită glumă din lume înainte să 
smulgă poza din fantă, cuprins de-un fel de groază furioasă, 
zicându-şi că doar îşi imaginase sunetul momentan şi neclar al 
unui mârâit, un sunet pe care l-ai putea auzi dacă o barcă cu 
motor s-ar apropia de tine în vreme ce tu stai cu capul sub apă; 
spunându-şi “a doar îşi imaginase senzaţia momentană că 
aparatul se 
468 Stephen King 
umflase în mâinile sale, ca şi cum o imensă presiune interioară îi 
împinsese laturile înspre afară, momentan. Apăsă butonul 
torpedoului, aruncă pozele înăuntru şi apoi închise capacul atât 
de tare şi-atât de repede, încât îşi rupse unghia până la carne. 

Dădu înapoi cu o mişcare smucită, aproape oprin-du-se în loc, 
apoi nu lipsi mult să lovească unul dintre bătrânii brazi argintii 
care flancau capătul dinspre casă al lungii alei şi pe toată 
lungimea acelei alei i se păru că aude hohotele cretine de râs 
ale lui Emory Chaffee: Ho! Ho! Ho! Ho! 

Inima îi bătea cu putere în piept, iar capul şi-l simţea de 
parcă acolo, înăuntru, cineva mânuia un baros. Micul mănunchi 
de vene cuibărite în adânciturile tâmplelor palpitau neîncetat. 

Reuşi să-şi recapete cumpătul puţin câte puţin. După vreo opt 
kilometri, omuleţul dinăuntrul capului său încetase să mai 
mânuiască barosul. După şaisprezece kilometri (deja ajunsese 
aproape la jumătatea drumului de întoarcere în Castle Rock), 
pulsul îi revenea la normal. Şi atunci, îşi spuse: „N-ai să te uiţi la 


ea. N-AI SĂ TE UIŢI. Las-o naibii să putrezească acolo. N-ai de ce 
să te uiţi la ea, aşa cum n-ai de ce să mai faci altele. E timpul să 
treci chestia la capitolul pierderi. E timpul să faci ceea ce ar fi 
trebuit să-l laşi pe băiat să facă, din capul locului." 

Aşa încât, bineînţeles, când ajunse la zona de servicii de la 
Castle View, un loc de unde puteai, se pare, să vezi toată partea 
de vest a statului Mâine şi jumătate din New Hampshire, trase 
pe dreapta, opri motorul şi deschise torpedoul, de unde scoase 
la iveală fotografia pe care o făcuse cam cu tot atâta intenţie şi 
cunoştinţă de cauză cât ar avea un om care face ceva în timpul 
unui episod de somnambulism. Fotografia se  developase 
înăuntru, n* 

Câinele Polaroid 


469 

reşte; substanţele chimice depuse pe acel dreptunghi în- 
şelător de plat se treziseră la viaţă şi-şi făcuseră treaba cu 
obişnuita lor eficienţă. întuneric sau lumină, nu avea nici o 
importanţă pentru o fotografie Polaroid. 

Creatura canină stătea acum complet ghemuită. Mai 
încordată de-atât nu putea să fie, ca un trăgaci perfect 
armat. Colţii îi ieşiseră din gură, aşa încât rânjetul arătării 
părea acum să fie nu doar expresia furiei, ci o simplă 
necesitate; cum era posibil ca buzele creaturii să fi acoperit 
vreodată acei colţi? Cum puteau maxilarele alea să mestece? 
Arăta acum mai mult ca o specie neobişnuită de mistreţ 
decât ca un câine, dar felul cum arăta cu adevărat nu 
semăna cu nimic din ceea ce Pop văzuse vreodată. Nu doar 
ochii îl dureau când se uita la el, îl durea şi mintea. îl făcea să 
aibă senzaţia că o ia razna. 

„Şi de ce să nu scap de aparatul ăsta chiar aici?" se gândi 
el deodată. „Poţi s-o faci. Dă-te jos din maşină, du-te până la 
balustrada de acolo şi aruncă-l peste ea. Şi totul dispare. 
Adio şi-un praz verde!" 

Dar ăsta ar fi fost un gest impulsiv, iar Pop Merrill făcea 
parte din tribul Raţionalilor — aparţinea respectivei 
comunităţi cu trup şi suflet, asta vreau să spun. Nu voia să 
facă nimic sub imboldul clipei, pe care ulterior putea să-l 
regrete, şi... 

„Dacă nu faci asta, o să regreţi mai târziu." 

Dar nu. Şi nu, şi nu, şi nu! Nu se poate să acţionezi 
împotriva propriei tale firi. Nu e normal. Avea nevoie de un 
răgaz de gândire. Ca să fie sigur. 

Făcu un compromis şi aruncă în schimb fotografia, după 
care porni la drum repede. Timp de un minut sau două, simţi 
că-i vine să vomite, dar senzaţia îi trecu. După aceea, se 
simţi mai stăpân pe sine. întors în siguranţa prăvăliei sale, 
descuie cutia de oţel, scoase afară 
470 StephenKing 
aparatul Sun, scotoci încă o dată prin chei şi o găsi pe cea de la 
sertarul unde-şi păstra articolele „speciale". Dădu să pună 
aparatul înăuntru... şi se opri, încruntân-du-se. Imaginea 
tăietorului din curte îi pătrunse în minte cu atâta claritate, cu 
fiecare detaliu conturat cu precizie, încât ai fi zis că-i o 


fotografie. 

Se gândi: „Şi să lăsăm toată povestea aia despre omul care 
nu poate să acţioneze împotriva firii sale. Astea-s poveşti, şi ştii 
bine asta. Nu e în firea omului să mănânce ţărână, dar, pe 
chelia lui Cristos, dacă cineva îţi lipeşte un pistol de tâmplă şi-ţi 
zice să mănânci, apoi mănânci şi-un castron întreg! Ştii că a 
sosit momentul, amice — momentul să faci ceea ce ar fi trebuit 
să-l laşi pe băiat să facă, din capul locului. în definitiv, nu e ca 
şi cum ai fi investit ceva în afacerea asta." 

Dar la replica asta, o altă parte a minţii sale se ridică 
mânioasă, protestând cu pumnul ridicat: „Ba da! Am investit, fir- 
ar să fie! Băiatul ăla a făcut zob un aparat Polaroid în perfectă 
stare! E drept că n-o fi ştiut, dar asta nu schimbă realitatea că 
am un minus de o sută şi treizeci şi nouă de dolari!" 

— Ei, rahat cu perje! bombăni el cuprins de agitaţie. Nu e 
vorba de-asta. Nu e vorba de nenorociţii ăia de bani! 

Nu — nu era vorba de nenorociţii ăia de bani. Putea să 
recunoască măcar că nu era vorba despre bani. Şi-i putea 
permite. într-adevăr, Pop putea să-şi permită o groază de 
lucruri, inclusiv propria sa vilă din districtul Bram-hall al 
Portlandului şi un Mercedes-Benz nou-nouţ pe care să-l ţină în 
şopron. N-ar fi cumpărat niciodată acele lucruri — era cât se 
poate de chibzuit şi prefera să considere că zgârcenia lui 
aproape patologică nu era altceva decât o foarte respectabilă 
cumpătare de yankeu 
Câinele Polaroid 


471 
get-beget — dar asta nu însemna că nu putea să le aibă, 
dacă hotăra astfel. 

Nu era vorba de bani; era vorba de ceva mult mai im- 
portant decât ar putea banii să fie vreodată. Era vorba să nu 
se lase tras pe sfoară. Pop îşi făcuse un scop în viaţă din a nu 
se lăsa tras pe sfoară, iar în puţinele ocazii când i se 
întâmplase, se simţise ca un om în craniul căruia foj-găiesc 
nişte furnici roşii. 

Să luăm, de exemplu, afacerea cu nenorocitul de pick-up 
Kraut. Când Pop aflase că negustorul ăla de antichităţi din 
Boston — Donahue îl chema — obținuse cu cincizeci de dolari 
mai mult decât ar fi trebuit să obţină pentru un gramofon 
Victor-Graff din 1915 (şi care, de fapt, se dovedise a fi un 
model mult mai banal din 1919), Pop irosise multe ore de 
somn, în valoare de vreo trei sute de dolari, din pricina asta, 
uneori punând la cale diferite forme de răzbunare (fiecare 
fiind mai nebunească şi mai ridicolă decât precedenta), 
alteori ocă-rându-se singur pentru cât de prost fusese, 
zicându-şi că de bună seamă că începea să dea rateuri dacă 
un oră-şean precum Donahue fusese în stare să-l tragă pe 
sfoară pe Pop Merrill. în fine, alteori şi-l imagina pe nenorocit 
povestindu-le partenerilor lui de pocher cât de simplu fusese, 
la naiba, toţi ăia de-acolo sunt nişte ţărănoi, era sigur că 
dacă încercai să-i vinzi Podul Brooklyn unui individ precum 
şoarecele ăla de ţară, Merrill din Castle Rock, dobitocul te-ar 
întreba „Cât costă?" Pe urmă, el şi tovarăşii lui se lăsau pe 
spate în fotoliile lor din jurul mesei de pocher (de ce îi vedea 
mereu în jurul unei astfel de mese în acest morbid vis cu 
ochii deschişi, Pop n-ar fi putut să spună, dar aşa-i vedea), 
fumând trabucuri făcute din bancnote şi râzând ca o 
adunătură de idioţi. 

472 Stephen King 

Afacerea cu Polaroidul îl rodea ca un acid, dar încă nu era 
pregătit să renunţe la obiect. 

Nu încă. 

Eşti nebun! strigă o voce către el. Eşti nebun că mi laşi baltă 
totul! 

— Al dracului să fiu dac-o să mă dau bătut, bombăni 
el îmbufnat către glasul acela şi către prăvălia umbroa 


să şi pustie, care continua să ticăie în legea ei, ca o bom 
bă cu ceas într-o valiză. A/ dracului să fiu! 

Dar asta nu însemna că urma să mai pornească în vreo 
călătorie prostească în încercarea de a vinde blestemăţia şi, cu 
siguranţă, nu însemna că va mai face vreo poză cu respectivul 
aparat. Socoti că mai rămăseseră cel puţin trei poze „sigure" în 
el, şi că, în total, mai rămăseseră probabi/ vreo şapte, dar nu el 
era cel care avea să afle. Câtuşi de puţin. 

Cu toate astea, era posibil să apară ceva. Nu se ştie 
niciodată. Şi, încuiat într-un sertar, nu mai putea să facă rău nici 
lui, nici altcuiva, nu? 

— Nu, admise cu vioiciune Pop ca pentru sine. Puse 
aparatul în sertar, îl încuie şi, vârându-şi cheile la loc, în 
buzunar, se duse la uşă şi întoarse semnul de ÎNCHIS pe 
cealaltă latură, pe care scria DESCHIS, cu aerul unuia care 
a scăpat pentru totdeauna de o problemă sâcâitoare. 

Capitolul 10 
op se trezi la trei dimineaţa, scăldat în sudoare şi holbându-se 
temător în întuneric. Ceasurile tocmai începuseră o nouă măsu- 


3 


rătoare obosită a unei ore. 

Nu acest sunet îl trezise, deşi ar fi fost posibil, dat fiind că nu 
se afla la etaj, în pat, ci la parter, chiar în prăvălie. Emporium 
Galorium era o peşteră întunecoasă, populată de umbre 
mătăhăloase create de stâlpii de iluminat de afară, care reuşeau 
să trimită prin vitrine exact atâta lumină cât să creeze senzaţia 
neplăcută a unor lucruri care stăteau ascunse dincolo de limitele 
vederii. 

Nu ceasurile îl treziseră, ci flash-ul. 

Constată îngrozit că se afla, îmbrăcat în pijamale, lângă 
bancul de lucru, ţinând în mâini aparatul Polaroid Sun 660. 
Sertarul „special" era deschis. îşi dădu seama că, deşi făcuse 
doar o singură poză, degetul lui apăsase pe butonul 
declanşatorului iarăşi şi iarăşi şi iarăşi. Ar fi făcut mult mai 
multe decât cea care ieşise prin fanta de la baza aparatului, 
dacă n-ar fi avut un noroc chior. în pachetul de filme aflate la 
acel moment în aparat rămăsese o singură poziţie neexpusă. 

Pop începu să-şi lase braţele în jos — ţinuse aparatul "dreptat 


către partea din faţă a prăvăliei, având în dreptul ochiului 
adormit vizorul cu fisura lui extrem de 

474 Stephen King 

fină — iar când acestea ajunseră în dreptul cutiei toracice, 
începură să tremure, iar muşchii care ţineau articulaţia cotului 
cedară. Braţele îi căzură, degetele i se desfă-cură, iar aparatul 
se rostogoli cu zgomot înapoi în sertarul „special". Poza pe care 
o făcuse se desprinse din fantă şi flutură prin aer. Lovi o muchie 
a sertarului deschis, se balansa mai întâi într-o parte, ca şi cum 
ar fi vrut s-o ia pe urma aparatului, în sertar, dar până la urmă 
căzu pe podea. 

„Un infarct", gândi Pop incoerent. „Al dracului să fiu dacă n-o 
să fac un infarct." 

încercă să ridice braţul drept, vrând să-şi maseze partea 
stângă a pieptului cu palma, dar braţul nu-i dădu ascultare. 
Mâna de la capătul lui atârna flască, aşa cum atârnă un mort de 
frânghia spânzurătorii. Lumea din jur îi oferi un amestec de 
imagini clare şi înceţoşate. Sunetul ceasurilor (cele întârziate 
tocmai terminaseră de sunat) se auzea sub forma unor ecouri 
îndepărtate. Apoi, durerea din piept se domoli, lumina păru să 
revină puţin câte puţin şi îşi dădu seama că fusese pe cale să 
leşine. 

Reuşi să se aşeze în scaunul cu rotile din spatele bancului de 
lucru, iar mişcarea de lăsare în jos în scaun, la fel ca şi mişcarea 
de coborâre a aparatului, începu fără probleme, dar înainte să 
ajungă măcar la jumătatea „drumului", acele articulaţii, şi 
anume cele care conectau coapsele cu gambele prin 
intermediul genunchilor, cedară şi ele, aşa că, în loc să se 
aşeze, se prăbuşi în scaunul cu pricina. Acesta rulă cam treizeci 
de centimetri înapoi, se lovi de o ladă plină cu reviste Life şi 
Look şi se opri. 

Pop îşi lăsă capul în jos, aşa cum faci când te simţi uşor 
ametit, şi timpul trecu. Nici atunci, nici mai târziu, n-avea să ştie 
cât trecuse. E posibil chiar să fi aţipit niţel-Dar când îşi ridică din 
nou capul, de bine, de rău îşi'*" 

Câinele Polaroid 


475 

venise. Simţea o pulsaţie permanentă în tâmple şi în spatele 
frunţii, probabil pentru că îşi umpluse tigva cu sânge, tinând- 
o aşa, atârnată, atât de mult timp, dar constată că poate să 
se ridice şi ştiu ce are de făcut. Când un lucru a pus în aşa 
măsură stăpânire pe el, încât să-l facă să umble în somn, 
după care să-l facă (mintea lui încercă să se revolte faţă de 
verbul acela, acel „să-l facă", dar el nu-i dădu voie) să 
fotografieze cu respectivul obiect, însemna că se ajunsese 
prea departe. Habar n-avea ce era acel obiect, dar un lucru 
era limpede: nu puteai ajunge la un compromis cu el. 

„E timpul să faci ceea ce ar fi trebuit să-l laşi pe băiat să 
facă din capul locului." 

Da. Dar nu în noaptea asta. Era epuizat, ud leoarcă de 
transpiraţie şi tremura. Se gândea că era bine dacă reuşea 
să urce la etaj, darămite să mai mânuiască şi barosul ăla. 
Sigur, putea să facă treaba aici, să-l scoată pur şi simplu din 
sertar şi să-l trântească de câteva ori de podea, dar exista 
un adevăr mai profund, pe care era mai bine să-l ia în 
serios: în noaptea aceea nu mai trebuia să aibă de-a face cu 
aparatul. De dimineaţă o să aibă timp berechet... iar până 
atunci aparatul nu mai putea să facă nimic rău, nu? Căci nu 
mai avea film în el. 

Pop închise sertarul şi-l încuie. După care se ridică cu 
greutate, semănând cu un bătrân care se apropie mai de- 
grabă de optzeci de ani decât de şaptezeci, îndreptân-du-se 
încet de trepte. Le urcă una câte una, odihnindu-se pe 
fiecare în parte, agăţat de balustradă (care nici ea nu era 
prea solidă) cu o mână, în vreme ce în cealaltă ţinea 
mănunchiul greu de chei înşirate pe-un inel de oţel. în sfârşit, 
ajunse la etaj. După ce închise uşa în urma lui, se simţi un 
pic mai întremat. Se duse în dormitor şi se urcă ™ pat, 
insensibil ca întotdeauna la mirosul puternic de 
476 Stephen King 
transpiraţie şi de bătrân, care se înălța în aer de câte ori se 
culca — schimba aşternuturile în prima zi a fiecărei luni şi cu 
asta basta. 

„N-am să dorm acum", îşi zise, după care: „Ba da, ai să dormi. 
Ai să dormi pentru că poţi, şi poţi pentru că mâine dimineaţă o 
să iei barosul şi-o să faci zob blestemâăţia aia, ca să pui capăt la 


tot balamucul." 

Gândul acesta sosi în acelaşi moment cu somnul, aşa că Pop 
dormi fără vise, aproape nemişcat, tot restul acelei nopţi. Când 
se trezi, remarcă uluit că, la parter, toate ceasurile păreau să fi 
bătut de opt, în loc de şapte. Abia după ce se uită la lumina care 
cădea uşor pieziş pe podea şi pe perete îşi dădu seama că era, 
într-adevăr, opt: pentru prima oară în ultimii zece ani, dormise 
peste ora obişnuită. Apoi îşi aminti de noaptea precedentă. 
Acum, la lumina zilei, întregul episod i se părea mai puţin ciu- 
dat; chiar fusese cât pe ce să leşine? Sau n-a fost decât acea 
firească slăbiciune care-l cuprinde pe somnambul atunci când e 
trezit pe neaşteptate. 

Dar bineînţeles că asta fusese, nu? Câteva raze de soare 
dimineaţa n-aveau cum să schimbe un adevăr esenţial: avusese 
un episod de somnambulism,/flcwse cel puţin o poză şi ar fi 
făcut un teanc dacă ar mai fi avut film în aparat. 

Se ridică, se îmbrăcă şi cobori la parter, vrând să facă bucăţi 
obiectul ăla înainte chiar de a-şi bea cafeaua de dimineaţă. 

Capitolul 11 

^7^f evin şi-ar fi dorit ca prima lui vizită în ora-l jf şui 
bidimensional Polaroidsville să fie tot-|S |. odată şi ultima, dar 
nu aşa stăteau lucrurile. In cele treisprezece nopţi care 
trecuseră de la prima, avusese acel vis tot mai des. Dacă visul 
acela tembel se-ntâmpla să-şi ia o noapte liberă — o mică 
vacanță, Kev, dar ne vedem curând, OK? — era ca şi sigur că în 
noaptea următoare visul urma sa vină de două ori. Acum, el ştia 
întotdeauna că e un vis şi, de îndată ce începea, avea să-şi 
spună că tot ce avea de făcut era să se scoale din somn, fir-ar 
să fie, scoală-te din somn! Uneori chiar se trezea, iar alteori 
visul se pierdea într-un somn mai profund, dar n-a reuşit 
niciodată să se scoale din somn. 

Acum era întotdeauna Polaroidsville — niciodată Oa-tley sau 
Hildasville, primele încercări febrile ale minţii sale de a identifica 
locul. Şi, la fel ca în cazul fotografiilor, fiecare vis ducea 
acţiunea cu puţin mai departe. Mai întâi, omul cu căruciorul de 
supermarket, care acum nu rnai era niciodată gol, nici măcar la 
început, ci era plin cu un talmeş-balmeş de obiecte... 
majoritatea ceasuri, dar toate luate de la Emporium Galorium şi 
toate cu un 
478 Stephen King 


aspect straniu, nu de obiecte reale, ci de fotografii ale unor 
obiecte reale, care fuseseră decupate din reviste şi pe urmă, 
deşi părea ceva imposibil şi paradoxal, fuseseră îndesate în acel 
cărucior, care, întrucât era bidimensional, ca şi obiectele, nu 
avea volum, în care acestea să poată fi vârâte. Cu toate 
acestea, obiectele se aflau acolo, iar bătrânul stătea aplecat 
proteguitor deasupra lor şi-i spunea lui Kevin să se care de- 
acolo, că era un nemernic de hoţoman... numai că acum îi mai 
spunea lui Kevin că, dacă nu pleca, „O şă asmut câinele lu' Pop 
pă tine! Şă veji dacă n-am ş-o fac!" 

Venea la rând grăsana, care nu putea fi grasă pentru că era 
perfect plată, dar care era, totuşi, grasă. Ea apărea împingându- 
şi propriul cărucior de cumpărături plin cu aparate Polaroid Sun. 
Şi ea avea ceva să-i spună: „Ai grijă, băiete", zicea tare, dar cu 
glasul lipsit de tonalitate al cuiva care e complet surd. „Câinele 
lu' Pop şi-a rupt lesa şi e un câine rău de tot. înainte s-ajungă 
aici, a sfâşiat vreo trei-patru oameni la Ferma Trenton din 
Camber-ville. E greu să-i faci o poză, dar, dacă n-ai nici aparat, 
nu poţi să i-o faci deloc." 

Femeia se apleca să ia un aparat, uneori chiar ajungea să-l 
scoată din cărucior, iar el întindea mâna să-l ia, fără să ştie de 
ce femeia aceea credea că el ar trebui să-i facă o poză câinelui 
sau de ce şi-ar dori el aşa ceva... sau poate doar încerca să fie 
amabilă? 

In oricare dintre cazuri, n-avea nici o importanţă. Amândoi se 
mişcau cu încetineala maiestuoasă a unor înotători subacvatici, 
aşa cum se întâmplă adesea cu oamenii din vis, şi niciodată nu 
reuşeau să intre în contact direct. Când Kevin se gândea la 
partea asta din vis, în minte îi venea adesea celebra pictură cu 
Dumnezeu şi Adam realizată de Michelangelo pe tavanul 
Capelei 
Câinele Polaroid 


479 

Sixtine: fiecare dintre ei cu braţul întins, fiecare cu degetele 
de asemenea întinse şi aproape — nu cu adevărat, ci 
aproape — atingându-se. 

După care dispărea pentru un moment, pentru că nu avea 
grosime, iar când reapărea, nu mai putea fi atinsă. „Păi, 
atunci, întoarce-te la ea", îşi zicea Kevin de fiecare dată când 
visul ajungea în acest punct, dar nu putea. Picioarele îl 
purtau neabătut şi senin înainte, către gardul din uluci albe, 
de pe care se cojea vopseaua şi către Pop şi câine... dar 
câinele nu mai era câine, ci o corcitură oribilă, care degaja 
căldură şi sufla fum pe nări ca un dragon şi avea colții şi 
botul sucit şi plin de cicatrice al unui mistreţ. Pop şi câinele 
Polaroid se întorceau către el în acelaşi timp, iar Pop ridica 
aparatul foto — aparatul /u;, Kevin ştia, pentru că era ciobit 
într-o parte — la ochiul drept. Ochiul stâng era închis. In 
lumina înceţoşată a soarelui, ochelarii lui fără rame scânteiau 
pe creştetul capului. Pop şi câinele Polaroid aveau toate cele 
trei dimensiuni. Erau singurele făpturi tridimensionale din 
acest orăşel părăginit şi înfiorător care-i apărea în vis. 

— El e! ţipa Pop cu o voce stridentă, temătoare. El e hoţul! 

Pe el, băiete! Rupe-/, scoate-i matele afară, asta vreau să 
spun! 

Şi, pe când urla aceste ultime vorbe, o lumină rece fulgeră 
în momentul în care Pop apăsă pe declanşator, iar Kevin se 
întorcea ca s-o rupă la fugă. Visul se oprise aici a doua oară 
când îl avusese. Acum, cu fiecare ocazie ulterioară, lucrurile 
mergeau un pic mai departe. Din nou se mişca cu încetineala 
apoasă a unui participant la un spectacol de balet 
subacvatic. Simţea că, dacă s-ar fi aflat în afara lui însuşi, 
chiar ar fi arătat ca un dansator, braţele rotindu-i-se ca 
paletele unei elice, care tocmai în- 

480 Stephen King 

cepea să se învârtească, cămaşa răsucindu-i-se o dată cu 
corpul, întinzându-i-se peste piept şi stomac în acelaşi moment 
în care auzea cum poalele îi ieşeau din pantaloni la şale, cu un 
hârjâit amplificat, ca de şmirghel. 

După aceea, alerga înapoi, pe drumul pe care venise, fiecare 
picior ridicându-se încet, apoi plutind ca-ntr-un vis (fireşte că 
plutea ca-n vis, cum altfel, prostănacule? se gândea de fiecare 


dată când ajungea în acest punct) înapoi în jos până când lovea 
cimentul crăpat şi nepăsător al trotuarului, tălpile pantofilor lui 
de tenis aplatizân-du-se în timp ce-i preluau greutatea şi 
stârnind norişori de pietriş care se mişcau atât de lent, încât 
putea să vadă particulele individuale rotindu-se ca nişte atomi. 

Alerga încet, da, bineînţeles, iar câinele Polaroid, un monstru 
fără nume întruchipat de o creatură care venea de niciunde, 
fără nici o semnificaţie şi avea raţiunea de a fi a unui ciclon, dar 
cu toate astea exista, îl urmărea lent... dar nu chiaraşa de lent. 

în a treia noapte, visul se estompă şi trecu în somn normal 
exact în momentul în care Kevin începea să întoarcă privirea cu 
acea mişcare înnebunitor de înceată, ca să vadă cât avans mai 
avea faţă de câine. A sărit o noapte. în noaptea următoare, a 
revenit... de două ori. în primul vis, a apucat să întoarcă pe 
jumătate capul atât cât să vadă strada din stânga dispărând 
într-o direcţie incertă în spatele lui, în timp ce alerga de-a lungul 
ei; în al doilea (iar dintr-acesta, ceasul deşteptător îl trezi, sur- 
prinzându-1l ghemuit şi transpirat, în cealaltă parte a patului), şi- 
a întors capul îndeajuns ca să vadă câinele chiar în momentul în 
care labele din faţă ale acestuia călcau în urmele lui, şi văzu 
cum acele labe sapă mici cratere sfărâmicioase în ciment, 
pentru că aveau gheare ieşite in afară... iar spatele fiecărei 
articulaţii de jos a picioarelor 

Câinele Polaroid 481 
se prelungea cu câte un ghimpe osos care arăta ca un pinten. 
Ochii înroşiţi şi înceţoşaţi ai arătării erau fixaţi asupra lui Kevin. 
Pe nările fiarei ieşeau flăcări întunecate, „lisuse, lisuse 
Hristoase, îi ies flăcări pe nări", îşi zise Kevin, iar când se trezi fu 
îngrozit să se audă şoptind întruna şi foarte iute: „... flăcări pe 
nări, flăcări pe nări, flăcări pe nări". 

Noapte după noapte, câinele se apropia tot mai mult de el, în 
timp ce alerga pe trotuar. Chiar şi când nu se întorcea să se uite, 
îl auzea pe câinele Polaroid apropiin-du-se. Era conştient de 
căldura care îi cuprinsese vintre-le şi ştia că teama care pusese 
stăpânire pe el era destul de mare ca să-l facă să-şi dea drumul 
pe el, deşi emoția venea spre el la fel de diluată şi de amorţită 
precum părea el să fie nevoit să se mişte în lumea aceasta. 
Auzea labele câinelui Polaroid lovind cimentul, auzea pârâitul 
sec şi scrâşnetul cimentului spart. Auzea cum fiara respira cu 
pufnituri fierbinţi, aerul absorbit trecând printre colții aceia 


cumpliţi. 

lar în noaptea în care Pop s-a trezit ca să constate că nu doar 
mersese în somn, dar, tot în somn, mai făcuse şi cel puţin o 
poză, Kevin a simţit, dar a şi auzit pentru prima oară respiraţia 
câinelui Polaroid: un şuvoi călduţ de aer pe fesele sale, aşa cum 
se simte curentul de aer cald împins de metrou trecând prin 
staţia în care nu trebuie să oprească. Ştia că acum, câinele 
ajunsese destul de aproape ca să-i sară în spinare, iar asta urma 
să se întâmple. Avea să mai simtă o respiraţie, de data asta nu 
doar caldă, ci fierbinte, la fel de fierbinte ca o indigestie acută în 
gât, după care acea gură diformă, ca o capcană vie Pentru urşi, 
îşi va înfige colții în carnea spatelui său, între omoplaţi, 
smulgându-i pielea şi carnea de pe coloană şi cumva credea că 
asta-i doar un vis? Aşa credea? 
482 


Stephen King 

Se trezi din ultimul vis tocmai când Pop ajungea în capul scării 
ce ducea la apartamentul său şi-şi trăgea sufletul pentru ultima 
oară înainte de a intra în dormitor, să se culce. De data asta, 
Kevin se trezi şezând în capul oaselor, cu pătura şi cearşaful 
înfăşurate în jurul şalelor, leoarcă de transpiraţie şi totuşi 
tremurând de frig, cu un milion de băşicuţe albe răsărite pe 
pielea care i se făcuse ca de găină, pe burtă, pe piept, pe 
spinare şi braţe, ca nişte stigmate. Chiar şi pe obraji păreau să fi 
apărut. 

lar lucrul la care se gândea nu era visul sau, cel puţin, nu în 
mod direct; în schimb, gândea: „E greşit, numărul e greşit, zice 
că e trei, dar nu se poate să..." 

După care se prăbuşi la loc şi, aşa cum li se întâmplă copiilor 
(căci, chiar dacă avea cincisprezece ani, cea mai mare parte din 
el rămăsese copil şi avea să rămână până mai târziu, în acea 
zi), adormi din nou. 

Ceasul îl trezi la şapte şi jumătate, aşa cum făcea în fiecare 
dimineaţă în care trebuia să plece la şcoală, şi se pomeni stând 
în pat, în capul oaselor, cu ochii mari, şi fiecare piesă a acelui 
puzzle aşezată la locul ei. Aparatul pe care-l zdrobise nu fusese 
aparatul /ui, şi de-aia continua să aibă visul acela nebunesc 
iarăşi şi iarăşi şi iarăşi. Pop Merrill, acel cumsecade filozof rural 
şi priceput reparator de camere foto, ceasuri şi alte aparate 
mici, îi trăsese pe sfoară pe el şi pe tatăl lui cu eleganța şi 
competenţa cu care, în filmele western, jucătorul experimentat 
de pocher îl „face" pe novicele proaspăt sosit în oraş. 

Tatăl lui...! 

Auzi uşa de la parter închizându-se şi sări imediat din pat. 
Făcu doi paşi repezi către uşă, îmbrăcat doar în chiloţi, apoi se 
gândi mai bine, se întoarse, ridică geamul şi strigă „latăăă!" 
exact în clipa în care tatăl lui se urca in maşină ca să plece la 
serviciu. 

483 

Capitolul 12 
op îşi extrase din buzunar inelul de chei, descuie sertarul 
„specia!“ şi scoase din el aparatul, fiind atent şi de data asta să- 


3 


1 ţină doar de cureluşă. Se uită cu oarece speranţă la partea din 
faţă a Polaroidului, trăgând nădejde să vadă cum lentila se 
spărsese în cursul ultimei rostogoliri, sperând, cu alte cuvinte, 
că blestemăţia rămăsese fără ochi, dar una din vorbele 
preferate ale tatălui său era că diavolul are întotdeauna noroc, şi 
aşa păreau să stea lucrurile cu nenorocita aia de cameră a lui 
Kevin Delevan. Ciobitura din lateralul camerei se făcuse ceva 
mai mare, dar asta era totul. 

închise sertarul şi, în timp ce răsucea cheia în broască, zări 
singura poză pe care o făcuse în somn, căzută pe podea cu faţa 
în jos. Neputându-se împotrivi imboldului de a se uita la ea, la 
fel cum nici nevasta lui Lot nu se abţinuse să privească în urmă 
la distrugerea Sodomei, Pop o ridică cu degetele alea boante 
care-şi ascundeau atât de bine dexteritatea faţă de lumea din 
jur şi o întoarse. 

Creatura-câine îşi începuse saltul. Labele din faţă abia 
Părăsiseră solul, dar de-a lungul coloanei sale vertebra- 
484 


Stephen King 

le diforme şi în muşchii încordaţi sub pielea plină de peri ca 
firele ţepene ale unei perii negre de sârmă, putea să vadă cum 
toată acea energie cinetică era pe cale să se elibereze. Faţa şi 
capul se vedeau cam neclar în această fotografie, în vreme ce 
gura se căsca şi mai larg, iar dinspre poză, ca un sunet auzit de 
dincolo de geam, i se păru că aude un mărâit jos şi răguşit, 
sporind în intensitate până ajungea un răget. Fotograful-umbră 
lăsa impresia că încearcă să facă un pas înapoi, dar ce mai con- 
ta? Din găurile care se căscau în botul arătării ieşea fum, chiar 
aşa, fum, şi tot fum ieşea şi de la încheieturile fălcilor deschise, 
în acel spaţiu mic în care şirul de dinţi strâmbi şi urâţi ai fiarei se 
termina, şi orice om s-ar fi dat înapoi în faţa unei arătări atât de 
oribile, şi orice bărbat ar fi rupt-o la sănătoasa, dar Pop nu 
trebuia decât să arunce o privire ca să-ţi spună că bărbatul 
(bineînţeles că era un bărbat, poate cândva fusese un băiat, sau 
un adolescent, dar cine avea acum aparatul foto?) care făcuse 
poza doar printr-un gest reflex, cu un fel de tresărire a 
degetului... bărbatul acela nu avea absolut nici o şansă. 
Bărbatul acela putea să rămână pe loc sau să se-mpiedice, 
singura diferenţă dintre cele două posibilităţi fiind legată de felul 
cum avea să moară: stând în picioare sau aşezat în fund. 

Pop mototoli poza între degete şi apoi îşi vâri legătura de chei 
la loc în buzunar. Se întoarse, ţinând de curea ceea ce fusese 
Polaroidul Sun 660 al lui Kevin Delevan, iar acum era Polaroidul 
lui, şi porni spre spatele prăvăliei; urma să se oprească din 
drum doar atât cât să ia barosul. Şi, pe când se apropia de uşa 
către şopronul din spate, un bliţ de aparat foto, uriaş, alb şi“ 
cut, se aprinse nu în faţa ochilor săi, ci în spatele lor, în creier. 
Câinele Polaroid 


485 

Se întoarse, iar acum ochii lui erau la fel de goi ca ai unui 

om care fusese temporar orbit de o lumină strălucitoare. 
Trecu pe lângă bancul de lucru, ţinând acum aparatul ridicat 
la nivelul pieptului, aşa cum ar ţine cineva o urnă votivă sau 
cine ştie ce altă ofrandă sau relicvă religioasă. La jumătatea 
distanţei dintre bancul de lucru şi partea din faţă a prăvăliei, 
se afla un birou acoperit cu ceasuri. în stânga lui, se afla una 
dintre grinzile care sprijineau construcţia asemănătoare cu 
un hambar, iar de un cârlig înfipt în ea atârna un alt ceas, o 
imitație de ceas nemţesc cu cuc. Pop îl înşfacă de acoperiş și- 
1 desprinse din cârlig, fără să fie atent la contragreutăţi, ale 
căror lanţuri se încurcară imediat între ele, şi la pendulă, care 
se desprinse în momentul în care unul din lanţurile deranjate 
încercă să se înfăşoare pe după ea. Uşi-ţa situată sub vârful 
acoperişului se deschise; păsăruica din lemn scoase afară 
ciocul şi un ochi surprins. Scoase un singur sunet gâtuit — 
cuc! — în semn de protest, parcă, faţă de acest tratament 
brutal, înainte de a se strecura înapoi, în căsuţă. 

Pop atârnă aparatul de curea în cârligul de care fusese 
agăţat ceasul, apoi se întoarse şi porni pentru a doua oară 
către spatele prăvăliei, cu ochii în continuare goi şi orbi. 
Ţinea ceasul de acoperiş, legănându-l indiferent înainte şi- 
napoi, fără să audă păcăniturile şi clămpănitu-rile dinăuntru, 
sau sunetul strangulat, care ar fi putut să fie păsăruica, 
încercând să evadeze, fără să observe nici când una dintre 
greutăţi se lovi de tăblia unui pat vechi, se desprinse şi se 
rostogoli dedesubt, lăsând o urmă adâncă în praful 
nemăturat de ani. Se mişca cu hotărârea indiferentă şi lipsită 
de înţelegere a unui robot. în şopron, se opri doar atât cât să 
apuce barosul de coada netedă. Având ambele mâini 
ocupate, fu nevoit să se folo- 

486 Stephen King 

sească de cotul braţului stâng ca să ridice cârligul din ocheţ 
astfel încât să poată deschide uşa şopronului şi să iasă în curtea 
din spate. 

Se duse la tăietor şi puse pe el imitaţia de ceas cu cuc. Rămase 
o clipă cu capul înclinat în jos, către ceas, ţinând cu ambele mâini 
coada barosului. Faţa îi rămăsese lipsită de expresie, privirea 
goală şi orbită, dar exista o părticică a minţii lui care nu doar 


gândea limpede, dar credea că întreaga lui minte gândeşte — şi 
acţionează — cu claritate. Acea parte a lui vedea nu un ceas cu 
cuc, care nu valorase niciodată cine ştie ce, iar acum era şi 
stricat pe deasupra, ci Polaroidul lui Kevin. Acea parte a minţii 
lui credea cu adevărat că el coborâse la parter, luase Polaroidul 
din sertar şi îl dusese direct la tăietor, oprin-du-se doar ca să ia 
barosul. 

Şi tocmai aceasta era partea care avea să-şi amintească mai 
târziu... afară de cazul în care devenea convenabil pentru el să- 
şi amintească vreun alt adevăr. Sau, mai bine spus, oricare alt 
adevăr. 

Pop Merrill ridică barosul deasupra umărului său drept şi-l 
lăsă în jos cu putere — nu la fel de puternic cum îl lăsase Kevin, 
dar îndeajuns cât să facă ce-şi propusese. Barosul lovi drept în 
acoperişul imitaţiei de ceas nemtesc cu cuc. Ceasul nu se 
sparse, nu se sfărâmă, ci mai degrabă se împrăștie, bucățele de 
plastic, lemn şi rotiţe şi arculeţe zburară în toate direcţiile. lar 
ceea ce acea părticică din Pop care vedea avea să-şi amintească 
(fireşte, afară de cazul în care devenea convenabil să-şi amin- 
tească altceva) era cum zburau în toate direcţiile bucățele din 
camera foto. 

Trase barosul de pe tăietor şi rămase un moment cu ochii lui 
meditativi, nevăzători, asupra urmelor dezastrului. Pasărea, care 
lui Pop i se părea că seamănă perfect cu 
Câinele Polaroid 


487 

o casetă de film, mai exact, o casetă de film Polaroid, stătea 
întinsă pe spate, cu picioruşele-i de lemn ridicate drept în 
sus, arătând în acelaşi timp mai moartă decât a arătat 
vreodată vreo pasăre din afara unui desen animat şi totuşi, 
cumva, nevătămată, într-un mod miraculos. După ce se uită, 
se întoarse şi se îndreptă spre uşa şopronului. 

— lac-aşa! murmură el în barbă. L-am aranjat. 

Chiar dacă ai fi stat foarte aproape de el, n-ai fi putut 
să desluşeşti cuvintele propriu-zise, dar ar fi fost greu să nu 
remarci uşurarea cu care fuseseră rostite. 

— Asta am făcut-o. Nu mai trebuie să ne facem griji 
în această privinţă. Şi-acum, ce urmează? Tutunul de 
pipă, nu? 

Dar, când ajunse la drogheria din cealaltă parte a cvar- 
talului, cincisprezece minute mai târziu, nu tutun de pipă 
ceru (cu toate că asta îşi va aminti că a cerut). Ceru film. 

Film Polaroid. 


Capitolul 13 
/7y/f evin, o să-ntârzii la serviciu dacă nu... 
— f ff — Vrei, te rog, să te-nvoieşti? Poţi? 


IS IL Sună şi spune-le c-o să-ntârzii, sau că 
poate n-o să ajungi deloc astăzi? Dac-ar fi ceva foarte, 
foarte, foarte important? 
488 Stephen King 
Cu precauţie, domnul Delevan întrebă: 
— Şi despre ce e vorba? 
— Poți? 

Doamna Delevan stătea acum în pragul dormitorului lui Kevin. 
Meg stătea în spatele ei. Amândouă se uitau curioase la 
bărbatul în costum de serviciu şi la băiatul înalt, îmbrăcat încă în 
şort. 

— Cred că... da, să zicem c-aş putea. Dar n-am s-o fac 
până nu-mi spui ce e. 

Kevin îşi cobori vocea şi, furişând o privire către uşă, zise: 

— E vorba de Pop Merrill. Şi de aparat. 

Domnul Delevan, care iniţial observa doar nedumerit ce făcea 
Kevin cu ochii, se duse acum la uşă. Murmură ceva către soţia 
lui, care încuviinţă din cap. Apoi închise uşa, ignorând protestele 
lui Meg, aşa cum ar fi ignorat ciripitul unei păsări aşezate pe 


cablul de telefon, lângă fereastra dormitorului. 
— Ce i-ai spus mamei? întrebă Kevin. 
— Că avem de discutat ca între bărbaţi. Domnul Delevan 
zâmbi uşor. Cred că-şi închipuie că vrei să vorbim despre 
masturbare. 

Kevin roşi. 

Domnul Delevan păru îngrijorat. 
—  N-o faci, nu-i aşa? Adică, ştii despre... 
— Ştiu, ştiu, se grăbi să spună Kevin. N-avea chef să-i spună 
tatălui său (şi, chiar de-ar fi vrut, nu era sigur că ar fi fost în 
stare să găsească vorbele potrivite) că lucrul care-l dăduse 
momentan peste cap fusese să constate nu doar că tată! lui ştia 
despre masturbare—ceea ce bineînţeles că n-ar fi trebuit să-l 
surprindă câtuşi de puţin, şi cu toate acestea îl surprinse, 
lăsându-l cu o senzaţie de surprindere faţă de propria 
surprindere —, dar că şi mama lui ştia, cumva. 
Câinele Polaroid 


489 

N-avea importanţă. Treaba asta n-avea nici o legătură cu 
coşmarurile, nici cu noua certitudine care i se cuibărise în 
minte. 

— E vorba de Pop, cum ţi-am spus. Şi despre unele vise urâte 
pe care le-am avut. Dar e vorba, mai ales, de cameră. Pentru că 
Pop a furat-o, cumva, tată. 

— Kevin... 

— Ştiu, am făcut-o bucățele pe tăietorul lui. Dar n-a fost 
aparatul meu. A fost alt aparat. Şi ăsta nici măcar nu e lucrul cel 
mai rău. Cel mai rău e că el continuă să facă poze cu aparatul 
meu! lar câinele ăla o să iasă de-acolo! lar când o să iasă, cred 
c-o să mă omoare. în cealaltă lume, a început deja să s... 

Nu mai reuşi să termine. Kevin se surprinse din nou — de 
data asta, prin faptul că izbucni în lacrimi. 

Până când John Delevan reuşi să-şi liniştească băiatul se 
făcu opt fără zece, iar el se resemna cu gândul că are să 
întârzie la lucru, cel puţin. îşi ţinea băiatul în braţe, căci 
indiferent despre ce era vorba, îl zdruncinase serios, iar dacă 
într-adevăr nu erau decât nişte vise urâte, domnul Delevan 
presupunea că va găsi cumva sexul la rădăcina problemelor. 

Când Kevin tremura şi suspina cu sughiţuri, trăgând aer 
adânc în piept, domnul Delevan se duse la uşă şi-o deschise 
cu băgare de seamă, sperând că soţia lui o dusese pe Meg la 
parter. Aşa făcuse: nu era nimeni pe hol. „Asta e în favoarea 
noastră, în orice caz", îşi zise şi se înapoie la Kevin. 

— Poți acum să vorbeşti? întrebă el. 

— Pop mi-a luat aparatul, zise Kevin cu glas răguşit. Ochii lui 
înroşiţi, încă plini de lacrimi, se uitau la tatăl lui aproape miopi. 
Nu ştiu cum, dar a pus mâna pe el şi acum îl foloseşte. 

490 


Stephen King 

— Şi ăsta e un lucru pe care l-ai visat? 

— Da... şi mi-am amintit ceva. 

— Kevin... ăla a fost aparatul tău. îmi pare rău, băiete, dar a 
fost. Chiar şi eu am văzut ciobitura. 

— Se poate să-l fi aranjat cumva... 

— Kevin, asta mi se pare cam ex... 

— Ascultă-mă, zise Kevin cu insistenţă în glas. Vrei să mă 
asculti, un pic? 

— în regulă. Da. Te ascult. 

— Ce mi-am amintit a fost că atunci când mi-a dat aparatul... 
când am ieşit în curte să-1 facem zob, mai ţii minte? 

— Da... 

— M-am uitat în ferestruica unde aparatul îţi arată câte poze 
mai ai de tras. Şi acolo apărea cifra trei, tată! Aşa apărea, trei! 
— Da, şi ce-i cu asta? 

— Avea şi film în el! Film! Ştiu, pentru că-mi amintesc de una 
dintre chestiile alea negre strălucitoare cum a sărit în sus când 
am zdrobit aparatul. A sărit în sus şi după aia a căzut fluturând 
pe pământ. 

— Repet: şi ce dacă? 

— Aparatul nu avea film în el când i l-am dat lui Pop, de-aia! 
Avusesem douăzeci şi opt de poze. El a vrut să-i mai fac treizeci, 
ca să se adune în total cincizeci şi opt. Poate c-aş mai fi 
cumpărat film dac-aş fi ştiut ce-are de gând, dar poate că nu. 
între timp, obiectul ajunsese să mă sperie... 


— Da, şi pe mine, puţin. Kevin se uită la el cu respect. 


— Şi petine? 
— Mda. Zi mai departe. Cred că pricep unde vrei sa 
ajungi. 


Câinele Polaroid 


491 

— Tocmai voiam să spun că mi-a dat ceva bani pen 
tru film, dar nu îndeajuns... nici măcar jumătate. E un 
zgârie-brânză nenorocit, tată. 

John Delevan zâmbi subţire. 

— Aşa e, băiatul meu. Unul dintre cei mai mari de pe 
pământ, asta vreau să spun. Zi pân' la capăt. Tempusfu- 
geşte ca nebunul. 

Kevin aruncă o privire către ceas. Se făcuse aproape opt. 
Deşi nici unul dintre ei nu ştia, Pop avea să se trezească în 
mai puţin de două minute ca să-şi înceapă activităţile 
matinale, din care îşi va aminti corect doar o foarte mică 
parte. 

— Bun, zise Kevin. Ce vreau să spun e că n-aş fi putut să 
cumpăr mai multe filme nici dac-aş fi vrut. Mi-am cheltuit toţi 
banii pe care-i aveam pe trei pachete. Chiar am împrumutat un 
dolar de la Megan, aşa că am lăsat-o şi pe ea să facă vreo două 
poze. 

— lar voi doi, aţi consumat toate poziţiile? N-a mai rămas nici 
una? 

— Da! Da! Chiar el a spus c-au fost cincizeci şi opt! lar între 
momentul în care am terminat de făcut toate pozele pe care le-a 
cerut şi cel în care ne-am dus să vizionăm caseta video, n-am 
mai cumpărat nici un alt film. Era go/-go/uț când l-am adus, tată! 
Numărul din ferestruică era zero! L-am văzut, mi-aduc aminte! 
Aşa că, dacă era aparatul meu, cum se face că în ferestruică a 
apărut cifra trei când ne-am dus din nou la parter? 

— N-ar fi putut să... Deodată, tatăl lui se opri şi pe chip i se 
aşternu o expresie stranie de posomoreală ne-caracteristică, pe 
măsură ce-şi dădea seama că Pop ar fi putut, şi că adevărul era 
ăsta: el, John Delevan, nu voia să creadă că Pop o făcuse, că nici 
măcar o experienţă dureroasă nu constituise un vaccin suficient 
împotriva nai- 

492 


Stephen King 
vităţii, şi că era posibil ca Pop să fi aşternut un văl întunecat 
peste ochii lui şi peste cei ai băiatului său. 

— N-ar fi putut să ce? La ce te gândeşti, tată? Tocmai 
ţi s-a năzărit ceva! 

Ceva i se năzărise, într-adevăr. Cât de dornic se arătase Pop 
să se ducă până jos şi să aducă pozele Polaroid originale, ca să 
se poate uita cu toţii mai îndeaproape la chestia de la gâtul 
câinelui, chestia care s-a dovedit a fi ultima cravată primită de 
Kevin de la mătuşa Hilda, cea care avea pe ea o pasăre, probabil 
o ciocănitoare. 

Păi, mai bine venim şi noi cu dumneavoastră, spusese Kevin 
când Pop se oferise să aducă pozele, dar nu sărise repede, 
sprinten ca un cintezoi? Mă-ntorc într-o secundă, zisese Pop, sau 
ceva asemănător, şi adevărul era că, îşi zise domnul Delevan, 
abia dacă am remarcat ce spune sau ce face omul ăla, fiindcă 
voiam să văd din nou blestemata aia de casetă. lar un alt 
adevăr era următorul: Pop nici măcar n-a trebuit să facă vechiul 
şmen în faţa lor — deşi, fără vălul acela peste ochi, domnul 
Delevan nu prea era dispus să creadă că bătrânul ticălos fusese 
probabil pregătit să facă până şi lucrul ăsta, dacă ar fi fost 
nevoit, şi probabil că ar fi putut s-o facă, chiar dacă avea vârsta 
pe care-o avea. Cu ei sus şi el la parter, plecat, chipurile, doar 
să aducă pozele făcute de Kevin, ar fi putut să schimbe între ele 
lejer şi douăzeci de aparate. 

— Tată? 
— Presupun c-ar fi putut, zise domnul Delevan. Dar de ce? 

Kevin nu putea decât să clatine din cap. Nu ştia de ce. Dar nu 
era nici o problemă; domnul Delevan credea că ştie şi simţi un 
fel de uşurare. Poate că oamenii cinstiţi nu trebuie să-nveţe la 
nesfârşit cele mai simple ade- 

Câinele Polaroid 493 
văruri ale lumii; poate că, până la urmă, unele dintre acele 
adevăruri se lipeau temeinic de ei. Nu trebuia decât să 
formuleze întrebarea ca să capete răspunsul. De ce se osteneau 
să facă ceva cei asemenea lui Pop Merrill din lumea largă? Ca să 
scoată un profit. Ăsta era motivul, întregul motiv şi nimic altceva 
decât motivul. Kevin voise să distrugă aparatul. După ce văzuse 
caseta lui Pop, domnul Delevan ajunsese de aceeaşi părere cu 
el. Care dintre ei fusese singurul capabil de o viziune mai largă? 


Păi, Pop, fireşte. Reginald Marion „Pop" Merrill. 

John Delevan şezuse pe marginea patului lui Kevin, cu un braţ 
petrecut peste umerii acestuia. Acum, se ridică în picioare. 

—îmbracă-te. Mă duc jos să dau un telefon. O să-i 
spun lui Brandon că, probabil, o să-ntărzii, dar să ia în 
calcul şi varianta în care n-aş veni deloc. 

Era preocupat de acest lucru, deja vorbind cu Brandon Reed 
în mintea sa, dar nu într-atât de preocupat încât să nu observe 
recunoştinţa care lumina acum faţa îngrijorată a fiului său. 
Domnul Delevan zâmbi uşor şi simţi cum acea posomoreală 
necaracteristică mai întâi se atenuează, apoi dispare cu totul. 
Cel puţin un lucru era valabil: băiatul lui nu ajunsese încă la 
vârsta la care să refuze să se lase liniştit de el sau să-l accepte 
ca pe o putere superioară, către care puteau fi adresate uneori 
rugăminţi, în speranţa că se va acţiona în virtutea lor; aşa cum 
nici el nu era prea bătrân ca să găsească alinare în alinarea 
fiului său. 

— Cred, zise el îndreptându-se către uşă, că trebuie 
să-i facem o vizită lui Pop Merrill. Se uită la ceasul de pe 
noptiera lui Kevin. Era opt şi zece şi în curtea din spate 
le magazinului Emporium Galorium un baros lovea cu 
494 


Stephen King 
forţă o imitație de ceas nemţesc cu cuc. De obicei, deschide pe 
la opt-jumate. Avem exact timpul necesar ca să ajungem acolo, 
cred. Asta, dacă bagi un pic viteză. 

Se opri în drum spre ieşire şi un zâmbet scurt şi rece se 
aşternu fugar pe gura lui. Nu era un zâmbet pentru fiul său. 

— Cred că va avea nişte explicaţii de dat, asta vreau să spun. 

Domnul Delevan ieşi din cameră, închizând uşa. Kevin începu 
să se îmbrace repede. 

Capitolul 14 

/T uper Drug Store-ul LaVverdiere din Castle Rock ^^ era cu mult 
mai mult decât un simplu drug-Nw»/ store. Sau, altfel spus, era 
un drugstore doar ca o idee tardivă. Era ca şi cum cineva ar fi 
observat abia în ultima clipă — să zicem, cu puţin înainte de 
marea inaugurare — că unul din cuvintele de pe firmă era totuşi 
„Drug". Acel cineva a ţinut minte acest amănunt ca să-i spună 
ulterior altcuiva, o persoană din conducerea companiei, cum că, 
uite, deschideau încă un spaţiu comercial LaVerdiere şi, dintr-o 
neglijenţă, uitaseră din nou să corecteze firma, astfel încât să se 
citească mai simplu şi mai exact Super Store LaVverdiere... şi, 
după 
Câinele Polaroid 


495 

ce a reţinut acest amănunt, persoana însărcinată cu ob- 
servarea unor asemenea lucruri a amânat inaugurarea cu o 
zi sau două ca să poată înghesui o tejghea pentru reţete cam 
de mărimea unei cabine telefonice în cel mai îndepărtat, mai 
întunecos şi mai neglijat colţ al acelei clădiri lungi. 

Super Drug Store-ul LaVerdiere semăna, de fapt, mai mult 
cu un magazin de mărunţişuri decât cu orice altceva. Ultimul 
magazin de mărunţişuri adevărat din oraş, o încăpere lungă 
şi întunecată, cu nişte globuri firave, pătate de muşte, 
atârnate cu nişte lanţuri de tavan, şi reflectate mohorât în 
podeaua de lemn, care pârâia când căleai pe ea, dar era 
ceruită des, fusese Magazinul Ben Franklin. Acesta şi-a dat 
obştescul sfârşit în 1978, pentru a lăsa loc unei salon de 
jocuri video numit Galaxia and E-Z Video Rentals, unde 
marţea era Ziua Băutorilor de Bere, iar în camera din spate 
nu puteau intra decât cei care împliniseră măcar douăzeci de 
ani. 

La LaVerdiere găseai cam tot ce se găsea în vechiul Ben 
Franklin, numai că mărfurile erau scăldate în lumina 
nemiloasă a tuburilor fluorescente Maxi-Glo, care conferea 
fiecărui produs o licărire febrilă. Dacă nu mă cumperi, s-ar 
putea să mori! Sau poate moare nevastă-ta! Ori copiii tăi! Sau 
cel mai bun prieten al tău! Poate chiar toți deodată! De ce? De 
unde vrei să ştiu? Eu nu-s decât un articol fără creier care stă 
pe un raft prefabricat din magazinul Laverdiere. Dar nu ţi se 
pare c-arfi adevărat? Ştii că e! Aşa că trebuie să mă cumperi 
NUMAI. .. DECÂT/ 

Un şir de rafturi era alocat articolelor de mercerie, două 
şiruri pentru articole de prim-ajutor şi remedii populare, iar 
pe un alt rând de rafturi se găseau casete video şi audio 
(atât înregistrate, cât şi blancuri). Mai era un raft cu reviste 
şi romane ieftine, de buzunar, o vitri- 

496 


Stephen King 

nă cu brichete, sub o casă de marcat digitală, şi un galantar cu 
ceasuri, sub cealaltă casă de marcat (ultima casă de marcat era 
ascunsă în colţul întunecos în care farmacistul hălăduia printre 
umbrele sale singuratice). Bomboanele de Halloween ocupau 
cea mai mare parte a raftului cu jucării (dar jucăriile nu doar vor 
reveni îndată după Halloween, dar până la urmă vor lua cu asalt 
alte două rafturi o dată cu apropierea inexorabilă a Crăciunului). 
Şi, asemenea unui lucru prea curat ca să existe în realitate 
decât ca un fel de recunoaştere tembelă a faptului că există 
ceva precum Soartă cu S, şi că Soarta ar putea, în maniera ei 
proprie, să indice existenţa unei întregi „alte lumi" de care, până 
atunci, lui Pop nu-i pasase niciodată (sau, ca să fim exacţi, decât 
ca o eventualitate de a-şi burduşi portofelul) şi la care, tot până 
atunci, Kevin Delevan nici măcar nu se gândise, în partea din 
faţă a magazinului, în zona principală de etalare, era un 
aranjament foarte atent realizat cu o plăcuţă care o descria ca 
fiind FESTIVALUL FOTO DE TOAMNĂ. 

Aranjamentul acesta consta dintr-un coş cu frunze de toamnă 
multicolore, care se revărsau pe podea într-un şuvoi luminos (un 
şuvoi despre care un observator atent ar fi conchis că e prea 
mare ca să provină doar din acel coş). Printre frunze se vedeau 
mai multe aparate foto Kodak şi Polaroid — iar printre acestea 
din urmă, câteva modele Sun 660 — şi tot soiul de alte 
echipamente: cutii, albume, filme, bliţuri. în mijlocul acestui 
neobişnuit corn al abundenței, un trepied vechi se înălța ca una 
dintre acele maşini marţiene ale morţii din romanul lui H.G. 
Wells, impunătoare deasupra unei Londre fragile şi ruinate. Pe el 
era montat un anunţ care le dădea de ştire tuturor clienţilor 
interesaţi că săptămâna asta puteau obţine Su- 

PER REDUCERI LA TOATE APARATELE ŞI ACCESORIILE POLAROID-! 
Câinele Polaroid 


497 

La opt şi treizeci în dimineaţa aceea, la doar o jumătate de 
oră după ce magazinul LaVerdiere îşi începuse programul de 
lucru din acea zi, „toţi clienţii" constau din Pop Merrill şi 
numai Pop. Acesta nu băgă în seamă aranjamentul, ci merse 
direct către singura casă deschisă, unde Molly Durham 
tocmai terminase de expus ceasurile pe etalajul acoperit cu 
imitație din catifea. 

„Oh, nu, uite-l pe bătrânul Ochi Bulbucaţi", îşi zise ea şi se 
strâmbă. în concepţia lui Pop, o modalitate cu adevărat 
intensă de a petrece un interval de timp aproximativ egal cu 
pauza de cafea a lui Molly era să se pre/lingă cumva spre 
casa unde lucra aceasta (întotdeauna o alegea pe a ei, chiar 
dacă era nevoit să stea la rând; de fapt, ea credea că lui îi 
plăcea mai mult când era coadă) şi să cumpere o pungă de 
tutun Prince Albert. Aceasta era o cumpărătură pe care un 
om obişnuit o putea încheia cam în treizeci de secunde, dar 
dacă reuşea să nu-l mai aibă în faţa ochilor pe Ochi 
Bulbucaţi în mai puţin de trei minute, însemna că se 
descurcase foarte bine. Individul îşi ţinea toţi banii într-o 
pungă din piele crăpată, legată cu un lanţ, şi o scotea din 
buzunar — având grijă să-şi mângâie, cu acest prilej, şi 
podoabele, cel puţin aşa i se părea de fiecare dată lui Molly 
— şi apoi o deschidea. întotdeauna scotea un zgomot ca un 
scrâşnet şi, pe Dumnezeu cel Sfânt dacă nu te aşteptai să 
vezi o molie ieşind de acolo, ca în caricaturile acelea având 
ca subiecţi avarii. In partea de sus a conţinutului pungii era 
un întreg talmeş-balmeş de bani de hârtie, bancnote care 
arătau într-un fel care-ţi sugera că n-ar trebui să pui mâna pe 
ele, ca şi cum ar putea fi acoperite cu un strat din microbii 
cine ştie cărei boli, iar sub ele se aflau arginţi zornăitori. Pop 
extrăgea o bancnotă de un dolar, după care agăța celelalte 
bancnote şi le trăgea într-o parte cu unul din- 

498 Stephen King 

tre degetele alea boante ale lui ca să ajungă la mărunţişul de 
dedesubt — niciodată nu-ţi dădea doi dolari, hm, căci în felul 
ăsta întreaga operaţiune s-ar fi terminat prea repede, după 
gustul lui — şi până la urmă reuşea să scoată şi monedele. Şi în 
tot acest timp, ochii lui erau foarte activi, aruncând o privire 
fugară către pungă o secundă sau două, dar lăsând în general 


degetele să aleagă pe pipăite monedele corespunzătoare, în 
vreme ce ochii lui se târau peste ţâţele ei, peste abdomen, 
peste şolduri, după care se întorceau la ţâţe. Nici o singură dată 
nu ajungeau la faţă; nici măcar până la gură, care era o parte 
anatomică a fetelor de care majoritatea bărbaţilor păreau 
interesaţi; nu, interesul lui Pop Merrill se limita strict la părţile de 
jos ale anatomiei feminine. Când în sfârşit termina — şi 
indiferent cât de puţin dura, lui Molly i se părea întotdeauna că 
durase cam de trei ori mai mult — şi se căra dracului afară din 
magazin, de fiecare dată simţea nevoia să se ducă undeva şi să 
facă un duş lung. 

Aşa că, se pregăti sufleteşte, îşi lipi de buze cel mai amabil 
zâmbet, care parcă voia să spună „e doar opt şi jumătate şi mai 
am şapte ore şi jumătate de program" şi se ridică în spatele 
tejghelei în timp ce Pop se apropia, zicându-şi: „Nu face decât 
să se uite la tine, lucru pe care toţi bărbaţii îl fac de când ai 
înflorit", ceea ce era adevărat, dar nu era acelaşi lucru. Pentru 
că Pop Merrill nu era ca majoritatea tipilor care îi cântăriseră din 
priviri silueta zveltă şi deosebit de plăcută ochiului încă din 
urmă cu zece ani. în parte, asta se datora faptului că Pop era 
bătrân, dar nu era totul. Adevărul era că unii bărbaţi se uită, pur 
şi simplu, la tine, în vreme ce alţii — foarte puţini — par să te 
pipăie efectiv cu ochii, iar Merrill era unul dintre aceştia. De 
fapt, privirea lui părea să aibă gre- 

Câinele Polaroid 


499 

utate; când scotocea în punga aia veche de fată bătrână, 
prinsă de acel lanţ nepotrivit de masculin, ei i se părea că 
simte efectiv cum ochii lui se vânzolesc în susul şi în josul 
părţii din faţă a trupului ei, cum se caţără pe „colinele" ei 
agitându-se pe nervii lor optici ca nişte mormoloci şi apoi 
alunecă flasc în „văile" ei, făcând-o să-şi dorească să fi 
îmbrăcat pentru ziua aceea de lucru un veşmânt de 
călugăriţă. Sau, poate, o armură. 

Dar una dintre vorbele preferate ale mamei sale suna aşa: 
Ce nu poate fi vindecat, trebuie îndurat, draga mea Molly, şi 
până când cineva descoperea o metodă de cântărire a 
privirilor, în aşa fel încât bărbaţii libidinoşi, tineri sau bătrâni, 
să fie scoşi în afara legii sau, mai probabil, până când Pop 
Merrill le făcea o favoare tuturor locuitorilor din Castle Rock 
dând ortul popii, pentru ca acea oribilitate de capcană pentru 
turişti pe care o deţinea să poată fi demolată, era nevoită să 
se descurce cât de bine putea. 

Dar astăzi o aştepta o surpriză plăcută — sau cel puţin aşa 
părea la început. Căci evaluarea de regulă hămesită a lui Pop 
nu era nici măcar o uitătură de client obişnuit; privirea lui 
părea teribil de goală. Nu era ca şi cum ar fi văzut prin ea 
sau că privirea lui s-ar fi lovit de ea şi ar fi ricoşat. Lui Molly i 
se părea că omul era atât de adâncit în gândurile sale, încât 
uitătura, care de obicei era atât de pătrunzătoare, nici măcar 
nu ajungea la ea, ci doar străbătea jumătate din drum, după 
care se stingea — ca atunci când cineva încearcă să 
localizeze şi să observe o stea aflată în celălalt capăt al 
galaxiei doar cu ochiul liber. 

— Pot să vă ajut cu ceva, domnule Merrill? întrebă ea şi 
deja avea picioarele pregătite ca să se poată întoarce iute şi 
să se întindă la raftul unde se aflau pachete- 

500 StephenKing 


lele de tutun. Când clientul era Pop, asta era o sarcină pe care 
căuta s-o termine cât mai rapid, pentru că atunci când se 
întorcea şi se întindea, îi simţea ochii flămânzi cum i se plimbă 
peste fund, lăsându-se în jos pentru o scurtă apreciere a 
picioarelor, ridicându-se din nou la poponeţ, pentru o ultimă 
pipăire oculară şi, poate, chiar o ciupitură înainte ca ea să se 


întoarcă spre el cu faţa. 


— Da, zise el calm şi senin, iar după interesul pe 
care-l manifesta, putea foarte bine să stea de vorbă cu un 
automat bancar. Ceea ce lui Molly îi convenea de minu 
ne. Aş dori nişte... şi urmă fie un cuvânt pe care nu-l 
auzi cum trebuie, fie unul pur şi simplu neinteligibil. 
Dacă era o bolboroseală fără noimă, se gândi ea cu oare 
care speranţă, însemna poate că începeau să primele ele 
mente ale complicatei reţele de diguri, parapete şi cana 
le deversoare pe care bătrânul ramolit le construise ca să 
se apere de mareea de senilitate. 

Se auzi de parcă ar fi spus tufilmtun, iar ăsta nu se număra 
printre produsele pe care le deţineau în stoc... decât dacă era 
vreun medicament pe reţetă. 

— Poftim, domnule Merrill? 

— Film, spuse el, atât de clar şi de ferm, încât Molly rămase 
mai mult decât dezamăgită; era convinsă că şi prima oară 
pronunţase cuvântul la fel de clar, doar că urechile ei 
înţeleseseră greşit. Poate că ea era cea care începea să rămână 
fără diguri şi canale. 

— Din care aţi dori? 

— Polaroid, spuse el. Două pachete. 

Nu prea-şi dădea ea seama ce se întâmplă, dar nu încăpea 
nici cea mai mică îndoială că libidinosul numărul unu din Castle 
Rock nu era în apele lui astăzi. Ochii lui continuau să privească 
în gol, iar cuvintele... îi aduceau 
Câinele Polaroid 


501 
aminte de ceva, ceva pe care-l asocia cu nepoţica ei de cinci 
ani, Ellen, dar nu reuşea să spună exact ce era. 

— Pentru ce model, domnule Merrill? 

Propriul ei glas i se păru strident şi artificial, dar Pop Merrill 
nici măcar nu băgă de seamă. Pop era pierdut în straturile de 
ozon ale atmosferei. 

După un moment de reflecţie, în care nu se uită deloc la 
ea, părând să studieze cu interes raftul cu pachete de ţigări 
din spatele umărului ei stâng, el răbufni: 

— Pentru un aparat Polaroid Sun. Modelul 660. 

Şi atunci îşi aduse aminte, chiar când îi spunea că va 
trebui să-l servească direct din galantar. Nepoţica ei avea un 
ursuleţ panda mare şi pufos, pe care-l botezase, din raţiuni 
care ar fi avut sens probabil doar pentru o altă fetiţă de 
vârsta ei, Paulette. Undeva, înăuntrul lui Paulette, se afla un 
circuit electronic şi un cip de memorie pe care erau stocate 
circa patru sute de propoziţii scurte şi simple ca: „îmi place 
să fiu luată în braţe, ţie nu?" şi „Aş vrea să nu pleci niciodată 
de lângă mine". Ori de câte ori o împungeai pe Paulette 
deasupra buricului ei pufos, după o scurtă pauză se auzea 
una dintre acele drăgălaşe remarci, spuse aproape răstit, cu 
o voce cumva distantă şi lipsită de emoție, care, după ton, 
părea să nege conţinutul cuvintelor. Ellen credea că Paulette 
e ceva extraordinar. Lui Molly i se părea că povestea avea 
ceva înfiorător; se tot aştepta ca, într-o bună zi, Ellen să-l 
împungă în burtică pe ursuleţul-jucărie, iar acesta să-i sur- 
prindă pe toţi (în afară de mătuşa Molly din Castle Rock) 
spunându-le ce avea cu adevărat pe limbă. „Cred că-n 
noaptea asta, după ce-ai să adormi, o să te sugrum", era o 
replică posibilă, sau poate doar: „Am un cuţit." 

In dimineaţa aceea, Pop Merrill vorbea ca ursuleţul de pluş 
Paulette. Privirea lui goală semăna frapant cu 
5 02 StephenKing 
cea a lui Paulette. Molly crezuse că orice schimbare faţă 
uitătura pofticioasă a bătrânului ar fi bine-venită. Se înşelase. 

Molly se aplecă deasupra galantarului, de data asta fără 


de 


să 


mai fie atentă la felul cum poponeţul îi ieşea în afară, şi încercă 
să afle cât de repede putea ce voia. Era sigură că, atunci când 
se va întoarce către el, Pop avea să se uite la orice în afară de 


ea. De data asta, avu dreptate. Când găsi pachetele de film şi 
porni înapoi spre casă (agăţând şi câteva frunze de toamnă 
rătăcite pe una dintre cutii), Pop continua să privească la raftul 
cu pachete de ţigări, la prima vedere părând să se uite atât de 
atent, încât ai fi zis că face inventarul raionului. Dura doar o 
secundă sau două ca să observi că expresia nu era nici un fel de 
expresie, de fapt, ci doar o privire de o goliciune aproape divină. 

„le rog, pleacă de-aici", se rugă în gând Molly. „Te rog, ia-cţi 
filmele şi du-te. Şi orice ai mai vrea să faci, să nu mă atingi. Te 
rog." 

Dacă ar fi atins-o în timp ce arăta în halul ăla, Molly credea c- 
o să ţipe. De ce trebuia ca magazinul să fie atât de pustiu? De 
ce nu era măcar un alt client aici, preferabil şeriful Pangborn, 
dar întrucât el părea să fie ocupat cu alte treburi, era bun 
oricine altcineva? Probabil că domnul Constantine, farmacistul, 
era pe undeva prin magazin, dar raionul cu medicamente părea 
să fie la vreun sfert de milă depărtare, şi cu toate că ştia că nu 
poate să fie atât de departe, era totuşi prea departe ca omul să 
ajungă la ea în grabă dacă bătrânul Merrill decidea să pună 
mâna pe ea. Şi dacă domnul Constantine se dusese să-şi bea 
cafeaua la Nan, împreună cu domnul Keeton de la consiliul 
local? Cu cât se gândea mai mult la această posibilitate, cu atât 
părea mai probabilă. Când 
Câinele Polaroid 


503 

ceva atât de straniu se întâmplă, nu era o regulă aproape de 
la sine înţeleasă că se întâmplă doar atunci când omul în 
cauză e singur? 

Omul ăsta suferă o cădere nervoasă. 

Apoi se auzi zicând cu voioşie stridentă: 

— Poftiţi, domnule Merrill. 

Puse filmele pe tejghea şi se mută grăbită în stânga ei şi în 
spatele casei de marcaj, vrând ca aceasta să se afle între ea 
şi el. 

Străvechea pungă din piele ieşi din buzunarul pantalonilor 
lui Pop Merrill, iar degetele ei stângace greşiră când tastară 
valoarea cumpărăturii, aşa că se văzu nevoită să o ia de la 
capăt. 

Pop ţinea întinse către ea două bancnote de zece dolari. 

Ea îşi spuse că erau doar mototolite ca urmare a faptului 
că fuseseră înghesuite împreună cu celelalte bancnote în 
portofel, şi probabil că nici nu erau vechi, cu toate că păreau 
vechi. Ceea ce nu avu darul să-i ţină-n loc mintea care o 
luase la galop. Mintea ei insista că bancnotele nu era doar 
mototolite, erau mototolite şi s/inoase. Aceeaşi minte insista 
că vechi nu era un cuvânt potrivit, că vechi nu era nici măcar 
aproximativ corect. Pentru acele exemplare de valută, nici 
măcar termenul de antic nu ar fi fost mulţumitor. Alea erau 
bancnote preistorice, tipărite nu se ştie cum încă dinainte să 
se nască Hristos şi înainte ca Stonehenge să fie construit, 
înainte ca primul Neaderthal cu fruntea teşită şi gâtul scurt 
să iasă din peşteră. Ele proveneau dintr-un timp când până şi 
Dumnezeu era doar un bebeluş. 

Nu voia să le atingă. 

Dar trebuia să le atingă. 

Omul voia să-şi primească restul. 

504 Stephen King 


Luându-şi inima-n dinţi, fata luă bancnotele şi le aruncă în 
sertarul pentru numerar al casei cât de repede putu, lovindu-se 
la un deget atât de tare încât aproape că-şi rupse cea mai mare 
parte dintr-o unghie, o durere care de obicei e deosebit de 
intensă dar pe care, în starea ei extremă de agitaţie, n-avea s-o 
observe decât la un moment dat, mai târziu... când, ca să fim 
exacti, îşi va fi chinuit îndeajuns de mult mintea ca să-şi 


reproşeze că se purtase ca o adolescentă caraghioasă, care 
aşteaptă să-i vină primul ciclu. 

Pe moment, totuşi, ea se concentra doar să arunce cât mai 
repede banii în casă, să nu mai fie nevoită să-i atingă, dar 
amintirea senzaţiei pe care ţi-o dădeau la pipăit suprafeţele 
acelor bancnote de zece dolari avea să dăinuie până mai tărziu. 
Era ca şi cum le-ai fi simţit cum se târâie şi se mişcă sub 
buricele degetelor; ca şi cum miliarde de microbi, microbi uriaşi, 
aproape îndeajuns de mari ca să poată fi văzuţi cu ochiul liber, 
alunecau către ea, dornici nevoie mare s-o infecteze cu boala pe 
care o avea el. 

Dar trebuia să-i dea omului acela restul. 

Se concentra asupra acestui aspect, cu buzele lipite atât de 
strâns, încât se albiseră de tot, patru bancnote de un dolar care 
refuzau, refuzau cu încăpățânare să iasă de sub rola care le 
ţinea presate în sertar. Apoi trebuia o monedă de zece centi, 
dar, o, Doamne Dumnezeule, în sertar nu era nici o monedă de 
zece cenți, şi ce naiba se întâmpla cu ea, cu ce greşise să 
rămână blocată atâta timp cu acest bătrân ciudat în singura 
dimineaţă din istoria consemnată de documente, când el chiar 
voia să plece de aici în mare grabă? 

Scoase o monedă de douăzeci şi cinci de cenți, sim-ţindu-i 
silueta tăcută şi urât mirositoare atât de aproape 
Câinele Polaroid 


505 

de ea (şi avea senzaţia că, arunci când în sfârşit va fi obli- 
gată să ridice privirea, va observa că el se afla şi mai 
aproape, că bătrânul se apleca peste tejghea, înspre ea), 
apoi trei penny, patru, cinci... dar ultima căzu înapoi în sertar 
printre monedele de douăzeci şi cinci de cenți şi trebui să 
scotocească după ea cu unul dintre degetele ei reci şi 
amorţite. Bănuţul sări din nou cât acolo; simţea broboane de 
sudoare răsărindu-i pe ceafă şi pe fâşia subţire de piele 
dintre nas şi buza de sus. Apoi, ţinând bănuţii strâns în pumn 
şi rugându-se ca moşul să nu ţină mâna întinsă ca să-i 
primească, în aşa fel încât să nu fie nevoită să-i atingă pielea 
uscată, ca de reptilă, dar ştiind, nu se ştie cum, dar ştiind că 
aşa va face, ea ridică privirea, simțind cum zâmbetul ei 
luminos şi vesel, de angajată a lanţului de magazine 
LaVerdiere, îi întindea muşchii feţei ca într-un fel de țipăt 
încremenit, încercând să se întărească fie şi pentru asta, 
spunându-şi că va fi ultima oară, şi la naiba cu imaginea pe 
care mintea ei stupidă şi insistentă tot încerca s-o convingă 
s-o vadă, o imagine a mâinii aceleia uscate strângând-o 
brusc pe a ei ca ghearele unei păsări bătrâne şi înfiorătoare, 
nu ale unei păsări de pradă, nu, ci ale uneia care se hrănea 
cu stârvuri; îşi spunea că ea nu văzuse acele imagini, absolut 
DELOC, şi, văzându-le totuşi, se uită în sus cu acel zâmbet 
care ţipa pe faţa ei la fel de puternic ca un țipăt de crimă 
într-o noapte fierbinte şi liniştită, iar magazinul era pustiu. 

Pop plecase. 

Plecase în vreme ce ea încerca să-i dea restul. 

Molly începu să tremure din toate încheieturile. Dacă avea 
nevoie de o dovadă concretă că bătrânului excentric îi fila o 
lampă, iată că o avea. Era dovada hotărâtoare, dovada 
indubitabilă, dovada în forma ei cea mai 
506 Stephen King 


pură: pentru prima oară de când îşi aducea ea aminte (şi pentru 
prima oară în memoria vie a oraşului, era în stare să parieze, şi 
ar fi câştigat pariul), Pop Merrill, care refuza să lase bacşiş chiar 
şi în rarele prilejuri când era forţat să mănânce la un restaurant 
care nu avea servire la domiciliu, plecase dintr-un magazin fără 


să ia restul. 


Molly încercă să-şi desfacă palma ca să dea drumul la cei 


patru bănuţi, cel de douăzeci şi cinci de cenți şi cei de câte cinci 
penny. Constată uluită că nu poate. Trebui să se folosească de 
cealaltă mână ca să-şi desfacă forţat degetele. Restul lui Pop 
căzu pe geamul de pe tejghea, iar ea împinse monedele într-o 
parte, nevrând să le atingă. 
Şi nu mai voia să-l vadă în viaţa ei pe Pop Merrill. 
Capitolul 15 

rivirea absentă a lui Pop ţinu până la ieşirea din magazin, apoi 
până când traversă trotuarul, ţinând în mână pachetele de film. 


V 


Se destramă şi deveni cumva o expresie de vioiciune neli- 
niştitoare în timp ce păşea în rigolă... şi se oprea acolo, cu un 
picior pe trotuar, iar celălalt plantat printre chiş-toacele de ţigări 
şi pungile goale de chips. Acesta era un alt Pop, pe care Molly nu 
l-ar fi recunoscut, cu toate că printre cei traşi pe sfoară de către 
bătrân s-ar fi găsit unii 

Câinele Polaroid 


507 

care să-l cunoască foarte bine. Acesta nu era nici Merrill 
bătrânul desfrânat, nici Merrill robotul, ci Merrill animalul cu 
arculeţul întors. Dintr-o dată, el se afla acolo, într-un fel în 
care arareori îşi îngăduia să fie acolo, în public. Să-şi etaleze 
în public atât de mult din adevăratul său eu nu era, după 
estimările lui Pop, o idee prea inspirată. In dimineaţa asta 
totuşi era departe de a mai fi stăpân pe sine şi oricum nu era 
nimeni afară să-l observe. lar dacă ar fi fost, persoana aceea 
nu l-ar fi văzut pe Pop, filosoful rural cumsecade şi nici măcar 
pe Pop, negustorul dibaci, ci ceva asemănător spiritului 
acelui om. în acel moment în care se afla totalmente acolo, 
Pop arăta el însuşi ca un câine vagabond, un maidanez 
devenit fioros, iar acum se oprise taman când dăduse iama 
printre găini la miezul nopţii, ciulind urechile zdrenţuite, cu 
capul lăsat într-o parte şi dinţii mânjiţi de sânge arătându-se 
puţin, în timp ce asculta vreun sunet dinspre casa fermierului 
şi se gândea la puşcociul cu cele două găuri negre ca o cifră 
opt răsturnată. Câinele nu ştie ce-i aia cifra opt, dar până şi 
un câine ar putea să recunoască forma întunecată a 
eternității, dacă ar avea instinctele îndeajuns de agere. 

In cealaltă parte a pieţii oraşului putu să vadă faţada de 
culoare galbenă, precum urina, a magazinului Empo-rium 
Galorium, înălțându-se ceva mai într-o parte faţă de vecinii 
săi cei mai apropiaţi: clădirea părăsită care adăpostise, până 
pe la începutul anului, spălătoria Village  Washtub, 
restaurantul Nan's Luncheonett şi You Sew and Sew, 
magazinul de confecții şi mercerie condus de stră- 
strănepoata lui Ewie Chalmers, Polly — o femeie de care va 
trebui să vorbim altă dată. 

în faţa tuturor magazinelor de pe Lower Main Street erau 
desenate locuri de parcare oblice, şi toate erau goa- 

508 Stephen King 

le... în afară de unul, care tocmai era ocupat de către un 
station-wagon Ford pe care Pop îl recunoscu. în aerul liniştit al 
dimineţii, torsul liniştit al motorului se auzea foarte clar. Apoi 
motorul se opri, luminile de frână se stinseră, iar Pop îşi trase 
piciorul pe care-l avusese în rigolă şi, prudent, se retrase către 
colţul magazinului LaVerdiere. Aici rămase nemişcat ca un câine 
aflat în coteţul găinilor alertat de un zgomot slab, genul de zgo- 


mot care ar putea fi neglijat de nişte câini cuprinşi de o frenezie 
ucigaşă, fără să fie nici bătrâni, nici înţelepţi ca acesta. 

John Delevan se dădu jos de la volanul maşinii. Băiatul cobori 
prin partea dreaptă. Se duseră la uşa magazinului Emporium 
Galorium. Bărbatul începu să bată la uşă nerăbdător, îndeajuns 
de tare încât sunetul să ajungă la Pop la fel de clar ca şi 
zgomotul motorului. Delevan se opri, amândoi ascultară câteva 
momente, apoi Delevan începu din nou, dar de data asta nu se 
mulţumi să bată, ci începu să lovească cu pumnul în uşă, şi nu 
trebuia să te pricepi să citeşti gândurile ca să-ţi dai seama că 
omul era cu capsa pusă. 

„Ei ştiu", îşi zise Pop. „Cumva, ştiu. Ce bine că am distrus 
blestematul ăla de aparat." 

Mai zăbovi un moment, fără să mişte nimic în afara ochilor 
aproape acoperiţi de pleoape, apoi se furişă pe după colţul 
drugstore-nlvă, luând-o pe aleea dintre acesta şi banca 
învecinată. O făcu atât de uşor, încât un bărbat mai tânăr cu 
cincizeci de ani decât el l-ar fi putut invidia pentru agilitatea 
mişcărilor. 

Pop îşi făcu socoteala că, în dimineaţa asta, s-ar putea să fie 
ceva mai înţelept să se întoarcă acasă prin curtea din spate. 

509 
Capitolul 16 

yăzând că tot nu răspunde nimeni, John De-levan se duse 
la uşă pentru a treia oară, bu-buind atât de tare încât geamurile 
zăngăniră în ramele în care chitul începuse să putrezească. Du- 
rerea din mână îl făcu să-şi dea seama cât de supărat era. Nu că 
ar fi simţit că, în vreun fel, mânia aceasta ar fi fost nejustificată 
dacă Merrill ar fi făcut ceea ce Kevin credea că făcuse — şi, da, 
cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât era mai sigur că 
băiatul lui are dreptate. Dar era surprins că nu-şi dăduse seama 

că e vorba de mânie până în acel moment. 

„în dimineaţa asta, se pare că aflu lucruri noi despre mine", 
se gândi el şi în această constatare era o notă de pedanterie, 
care-i îngădui să zâmbească şi să se relaxeze puţin. 

Kevin nu zâmbea şi nici nu arăta relaxat. 

— S-ar părea că s-a întâmplat unul din trei lucruri, spuse 
domnul Delevan către fiul său. Merrill ori nu s-a trezit din somn, 
ori nu răspunde sau şi-a dat seama că ne-am prins de 
şmecherie şi şi-a luat tălpăşiţa cu aparatul tău cu tot. Se opri, 


după care chiar râse. 
510 Stephen King 
Cred că există şi a patra variantă. Poate că a murit în somn. 

— N-a murit. Kevin stătea acum cu capul lipit de gea 
mul murdar al uşii de care tare mult şi-ar fi dorit să nu 
fi trecut niciodată. îşi făcuse palmele căuş pe lângă ochi, 
pentru că soarele, care se înălţase deasupra laturii de ră 
sărit a pieţei, trimitea nişte raze puternice direct în geam. 
Uită-te! 

Domnul Delevan îşi făcu şi el mâinile căuş pe lângă ochi şi-şi 
lipi nasul de sticlă. Stăteau acolo unul lângă altul, cu spinările 
către piaţă, privind în penumbra din Emporium Galorium 
precum cei mai mari admiratori de vitrine din lume. 

— Ei bine, zise el după câteva secunde, se pare că, dacă şi-a 
luat tălpăşiţa, şi-a lăsat rahatul în urmă. 

— Da, darnu la asta mă refeream. îl vezi? 

— Ce să văd? 

—  Atârnat de bârna aia. Cea de lângă biroul ăla plin cu 
ceasuri. 

Şi, după o clipă, domnul Delevan îl văzu, într-adevăr: un 
aparat Polaroid, cu cureaua agăţată de un cârlig înfipt în acea 
bârnă. Se gândi chiar că ar putea să vadă cio-bitura, deşi era 
posibil ca imaginaţia să-i joace feste. 

„Nu e imaginaţia ta." 

Zâmbetul îi dispăru de pe buze când îşi dădu seama că 
începea să simtă ceea ce simţea Kevin: certitudinea stranie şi 
neliniştitoare că o simplă, dar teribil de periculoasă piesă a 
maşinăriei funcţiona... şi, spre deosebire de majoritatea 
ceasurilor lui Pop, funcţiona exact la timp. 

— Crezi că stă pur şi simplu în camera lui de la etaj 
şi aşteaptă ca noi să plecăm? rosti domnul Delevan cu 
glas tare, dar de fapt vorbea cu el însuşi. încuietoarea de 
la uşă arăta nouă şi scumpă... dar era dispus să parieze 
Câinele Polaroid 


511 

că dacă unul dintre ei — probabil Kevin era în formă mai 
bună — ar fi lovit uşa cu destulă forţă, lemnul vechi ar fi 
cedat. Reflectă, la întâmplare: „O încuietoare nu poate fi mai 
bună decât uşa în care o montezi. Oamenii nu gândesc 
niciodată." 

Kevin îşi întoarse faţa încordată către tatăl lui. în clipa 
aceea, John Delevan era la fel de frapat de faţa lui Kevin pe 
cât fusese Kevin de a lui cu puţin timp în urmă. Se gândi: 
„Mă întreb câţi taţi au şansa să vadă cum vor arăta fiii lor 
când vor ajunge bărbaţi? N-o să arate mereu aşa de încordat, 
cu expresia asta atât de tensionată — Doamne, sper că nu — 
dar aşa va arăta. Şi, Dumnezeule, ce bărbat bine o să fie!" 

El, ca şi Kevin, avu acel unic moment în toiul a ceea ce se 
petrecea acolo, iar momentul a durat puţin, dar nici el nu-l 
va uita vreodată; întotdeauna se va afla la îndemână. 

— Ce e? întrebă Kevin cu glas răguşit. Ce e, tată? 

— Vrei s-o spargi? Pentru că te-aş ajuta şi eu. 

— încă nu. Nu cred c-o să fie nevoie. Nu cred că e aici... dare 
pe-aproape. 

„N-ai de unde să ştii aşa ceva. Nici nu te poţi gândi la 
asta." 

Dar Kevin se gândea la asta, iar el credea că fiul lui are 
dreptate. Un fel de conexiune se formase între Pop şi fiul lui. 
„Un fel de" conexiune? Să fim serioşi. Ştia perfect în ce 
consta conexiunea. Era nenorocita aia de cameră care atârna 
colo, de grindă, şi cu cât se prelungea povestea asta, cu cât 
simţea cum maşinăria aia funcţionează, cu angrenajele ei în 
mişcare şi cu roţile ei dinţate necruțătoare învârtindu-se, cu 
atât mai puţin îi plăcea. 

„Sparge aparatul, sparge aparatul", îşi zicea în gând, apoi 
spuse cu glas tare: 

512 


stepe King 
Eşti sigur, Kev? 
— Hai să mergem în spate. Să încercăm uşa de-acolo. 
— Eo poartă. O ține închisă. 
— Poate reuşim s-o sărim. 
— în regulă, zise domnul Delevan, şi-şi urmă fiul pe treptele 
de la Emporium Galorium şi apoi către alee, în-trebându-se dacă 
nu cumva îşi pierduse minţile. 

Dar poarta nu era încuiată. Undeva, pe tot acest parcurs, Pop 
uitase s-o încuie şi, cu toate că domnului Delevan nu-i surâsese 
ideea de a se căţăra peste gard, sau poate chiar să cadă peste 
gardul respectiv, riscând, cu mare probabilitate, să-şi vatăme cu 
acest prilej podoabele bărbăteşti, nu se ştie din ce motiv, poarta 
deschisă îi plăcea şi mai puţin. Cu toate acestea, Kevin şi cu el 
trecură de poartă şi intrară în curtea plină de gunoaie a lui Pop, 
pe care nici măcar valurile de frunze căzute în octombrie nu 
reuşeau s-o facă mai plăcută vederii. 

Kevin făcu slalom printre grămezile de gunoi, pe care Pop le 
aruncase afară, fără să se deranjeze să golească tomberonul, 
iar domnul Delevan mergea în urma lui. Ajunseră la tăietor cam 
în acelaşi timp în care Pop ieşea din curtea din spate a doamnei 
Althea Linden, luând-o pe Mulberry Street, la un cvartal distanţă 
spre vest. Avea să meargă pe Mulberry Street până când 
ajungea la birourile companiei Wolf Jaw Lumber. Deşi 
camioanele cu pulpă de lemn începuseră deja să străbată 
drumurile din vestul statului Mâine, iar urletele şi vaietele 
scoase de fierăstraiele mecanice ale tăietorilor de lemne 
începuseră să se înalțe dinspre pădurile tot mai restrânse din 
zonă încă de pe la şase şi jumătate, nimeni nu avea sa apară la 
birou până la orele nouă, iar până atunci mai 
Câinele Polaroid 


513 

era încă un sfert de oră. în dosul micii curţi din spate a 
companiei forestiere se afla un gard înalt din scânduri. Avea 
o poartă, iar acea poartă era încuiată, dar Pop avea cheie. 
Nu trebuia decât să descuie poarta şi să ajungă în propria sa 
curte. 

Kevin ajunse la tăietor. Domnul Delevan îl prinse din urmă, 
se uită în direcţia în care se uita fiul său şi clipi. Deschise 
gura să întrebe ce naiba mai era şi nebunia asta, dar o 
închise la loc. Tocmai începea să-şi facă o idee despre ce 
naiba era toată acea nebunie şi fără vreun ajutor din partea 
lui Kevin. Nu era simplu să ai astfel de idei, nu e ceva firesc, 
şi ştia dintr-o experienţă amară (în care Reginald Marion 
„Pop" Merrill însuşi jucase un rol la un moment dat, aşa cum 
îi povestise fiului său, nu cu mult timp în urmă) că dacă faci 
lucruri din impuls, ai toate şansele să iei o decizie greşită şi 
să te arunci în vâltoare nepregătit, dar nu avea importanţă. 
Deşi nu gândea chiar în aceşti termeni, ar fi corect să 
spunem că domnul Delevan spera să poată face o cerere de 
readmitere în tribul Raţionalilor când toată povestea avea să 
se termine. 

La început, crezu că se uită la resturile sfărâmate ale unui 
aparat Polaroid. Bineînţeles, asta era doar mintea lui, care 
încerca să găsească o urmă de raționalitate în repetiţie; ceea 
ce zăcea pe şi în jurul tăietorului nu semăna câtuşi de puţin 
cu o cameră foto, Polaroid sau altă marcă. Toate rotiţele şi 
angrenajele acelea nu puteau să aparţină decât unui ceas. 
Pe urmă, văzu caricatura de pasăre moartă şi ştiu chiar şi ce 
fel de ceas fusese. Deschise gura să-1 întrebe pe Kevin de ce 
mama naibii ar fi adus Pop un ceas cu cuc în curte şi-apoi să- 
| „omoare" cu barosul. Se mai gândi un pic şi decise că, în 
definitiv, nu trebuia să întrebe. Răspunsul la acea întrebare 
începea să vină şi el. N-ar 
514 StephenKing 


fi vrut să vină, pentru că era dovada unei nebunii care 
domnului Delevan i se părea că atingea o cotă foarte înaltă, dar 


asta n-avu importanţă, căci răspunsul veni oricum. 


Ceasul cu cuc trebuie să-l agăţi de ceva. Trebuie să-l agăţi 
din pricina greutăților. Şi de ce se agaţă un ceas cu cuc? Păi, de 


un cârlig, fireşte. 


Poate de un cârlig înfipt într-o grindă. 

Ca grinda de care stătea atârnat Polaroidul lui Kevin. 

Acum vorbi, iar cuvintele păreau să vină de la o mare 
depărtare: 
— Ce dracu se-ntâmplă cu el, Kevin? A înnebunit? 
— N-a înnebunit, răspunse Kevin, iar vocea lui părea să vină şi 
ea de la o mare distanţă, în timp ce stăteau lângă tăietor, 
privind în jos la ornicul sfărâmat. A fost împins să înnebunească. 
De aparat. 
— Trebuie să-l distrugem, zise domnul Delevan. Vocea lui 
părea să-i fi ajuns la urechi la multă vreme după ce simţise că 
vorbele îi ieşiseră pe gură. 


2 încă nu, zise Kevin. Trebuie să mergem mai întâi la 
drugstore. Au o promoţie specială zilele astea. 
— Au o promoţie la ce... 

Kevin îi atinse braţul. John Delevan se uită la el. Capul lui 
Kevin era ridicat şi arăta ca o căprioară care simte focul, în 
acel moment, băiatul era mai mult decât frumos; era aproape 
divin, ca un tânăr poet la ceasul morţii sale. 

— Ce e? întrebă precipitat domnul Delevan. 
— Ai auzit ceva? Vigilenţa se preschimba lent în îndoială. 

—O maşină pe stradă, zise domnul Delevan. Cu câţi ani 
era mai în vârstă decât fiul său? Cu douăzeci şi cinci? Dum 
nezeule, oare nu sosise momentul să se comporte ca atare? 

împinse stranietatea departe, încercând s-o ţină la o 
lungime de braţ de el. Bâjbâi cu disperare după propria-i 

Câinele Polaroid 


515 

maturitate şi găsi doar o mică parte din ea. S-o îmbrace era 

ca şi cum ar fi îmbrăcat un pardesiu foarte zdrenţuit. 

— Eşti sigur că doar asta a fost, tată? 

— Da. Kevin, eşti cu nervii încordaţi la maximum. Vino-ţi în 
fire, altfel... Altfel, ce? Dar ştia, şi râse şovăielnic. Altfel, o să ne 
pui pe amândoi pe fugă, ca pe nişte iepuri. 

Kevin îl privi gânditor o clipă, asemenea cuiva care s-a 
trezit dintr-un somn adânc, poate chiar o stare de transă, şi 
apoi încuviinţă din cap. 

— Haide. 

— Kevin, de ce? Ce vrei? Ar putea fi la etaj, şi nu vrea să 
răspundă... 

— iți spun când ajungem acolo, tată. Haide! Şi aproape că-l 
târi pe tatăl său afară din curtea plină de gunoaie şi apoi pe 
aleea îngustă. 

— Kevin, ţi-ai pus în gând să-mi smulgi braţul, sau ce? întrebă 
domnul Delevan când ajunseră din nou pe trotuar. 

— Era acolo, în spate, zise Kevin. Stătea ascuns. Aştepta să 
plecăm. L-am simţit. 

— Era... domnul Delevan se opri, apoi începu din nou. Ei 
bine... să zicem că a fost. De dragul discuţiei, să zicem că a fost. 
N-ar fi mai bine atunci să ne întoarcem acolo şi să-l înhăţăm? 
Şi, cu întârziere: Unde a fost? 

— Dincolo de gard, zise Kevin. Ochii lui păreau să plutească. 
Domnului Delevan îi plăcea chestia asta din ce în ce mai puţin. 
El a fost deja. Şi-a luat deja ce are nevoie. Trebuie să ne grăbim. 

Kevin pornise deja spre marginea trotuarului, vrând să taie 
de-a dreptul piaţa oraşului ca să ajungă la drug-store-ul 
LaVerdiere. Domnul Delevan întinse mâna şi-l înşfacă 
asemenea unui conductor care înşfacă un călător clandestin. 
516 StephenKing 

— Kevin, despre ce vorbeşti? 

lar Kevin chiar a spus-o: s-a uitat la el şi i-a spus: 

— Se apropie, tată. Te rog. E viaţa mea în joc. 

Se uită la tatăl său, implorându-1 cu faţa lui palidă şi cu ochii 
lui plutitori, capabili să vadă în viitor. 

— Câinele se apropie. N-ar folosi la nimic doar să pă 
trundem cu forţa în casă şi să luăm aparatul. S-a trecut 
de mult de faza aia. Te rog, nu mă opri. le rog să nu mă 


trezeşti. E vorba de viața mea. 

Domnul Delevan făcu un ultim mare efort să nu cedeze 
acestei nebunii înfiorătoare... şi deodată, se dădu bătut. 
— Haide, zise el apucându-l pe Kevin de cot şi aproape 
trăgându-l spre piaţă. Orice-ar fi, hai să terminăm ce-avem de 
făcut. Şi, după o mică pauză: Avem timp suficient? 
— Nu sunt sigur, zise Kevin, apoi, fără tragere de inimă: Nu 
cred. 

Capitolul 17 

op aşteptă în spatele gardului de scânduri, uitându-se la cei doi 
Delevan printr-o găuri-că în lemn. îşi pusese tutunul în 


V 


buzunarul de la spate, astfel încât să-şi poată folosi mâinile 
rămase libere ca să le strângă şi să le destindă, să le strângă şi 
să le destindă. 

Câinele Polaroid 


517 

„Sunteţi pe proprietatea mea", şoptea mintea lui către ei, 
iar dacă mintea lui ar fi avut puterea să ucidă, ar fi mânuit-o 
ca pe o armă şi le-ar fi făcut felul amândurora. „Sunteţi pe 
proprietatea mea, fir-ar să fie, sunteţi pe proprietatea mea!" 

Ceea ce trebuia să facă era să ia barosul şi să le dea cu el 
în căpăţânile lor fiţoase. Asta trebuia el să facă. Şi ar fi făcut- 
o chiar atunci dacă nu ar fi fost aplecaţi deasupra resturilor 
aparatului pe care băiatul însuşi, după cum se presupunea, 
1-a distrus acum două săptămâni, cu binecuvântarea lui Pop. 
Se gândea că poate ar fi încercat să iasă basma curată până 
la urmă, dar ştia care era părerea generală despre el în acest 
oraş. Pangborn, Keeton şi toţi ceilalţi. Gunoi! Asta credeau 
despre el. Că este un gunoi. 

Până când intrau în vreo belea şi aveau nevoie de un 
împrumut rapid, iar soarele apunea, asta era. 

Strânge, destinde. Strânge, destinde. 

Vorbeau între ei, dar Pop nu s-a sinchisit să asculte ce 
spuneau. Mintea lui era o forjă fumegândă. Acum începuse şi 
jelania: La dracu, sunt pe proprietatea mea, iar eu nu pot face 
absolut nimic! La dracu, sunt pe proprietatea mea, iar eu nu 
pot face absolut nimic. Lua-i-ar dracu să-i ia! 

în sfârşit, plecară. Când auzi scârţăitul ruginit al porţii din 
alee, Pop descuie poarta din gardul de scânduri. Trecu de 
poartă şi străbătu în fugă curtea până la uşa din spate — 
alerga cu o vioiciune neliniştitoare pentru un bătrân de 
şaptezeci de ani, cu o mână prinsă ferm de partea 
superioară a piciorului drept, ca şi cum, în ciuda vioiciunii, 
avea de luptat cu o durere reumatică teribilă în acel loc. De 
fapt, Pop nu simţea nici un pic de durere. Nu voia ca fie 
cheile, fie mărunţişul din punga de piele să zornăie, atâta tot. 
In eventualitatea în care cei doi 
518 


Stephen King 

Delevart erau tot acolo, pândind dintr-un loc în care el nu putea 
să-i vadă. Pop n-ar fi fost surprins dacă cei doi ar fi procedat 
exact aşa. Când ai de-a face cu sconcşii, te aştepţi să-ţi facă tot 
felul de şmecherii împuţite. 

Scoase cheile din buzunar. Acum, acestea zăngăniră şi, cu 
toate că sunetul era destul de slab, lui i se păru foarte tare. 
Aruncă o privire fugară spre stânga, sigur c-are să vadă acolo 
faţa holbată ca de oaie a puşlamalei. Gura lui Pop era strâmbată 
de un rânjet urât şi încordat de frică. Nu era nimeni acolo. 

Deocamdată, în orice caz. 

Găsi cheia potrivită, o vâri în broască, descuie şi intră. Avu 
grijă să nu împingă prea tare uşa către şopron, fiindcă 
balamalele începeau să scârţâie dacă le forţai prea mult. 

înăuntru, răsuci zăvorul cu un gest exagerat de energic şi se 
duse în Emporium Galorium. Era mai mult decât în largul său 
între aceste umbre. Ar fi putut să se strecoare fără greş prin 
coridoarele înguste, mărginite de tot felul de vechituri, chiar şi în 
somn... chiar o făcuse, de fapt, cu toate că, la fel ca multe alte 
lucruri, acest amănunt îi ieşise cu totul din memorie 
deocamdată. 

Aproape de partea din faţă a prăvăliei, se afla un ochi de geam 
murdar care dădea spre aleea îngustă folosită de cei doi Delevan 
ca să pătrundă ilegal în curtea lui. Ferestruica oferea totodată şi 
o vedere piezişă spre trotuar şi piaţa publică a oraşului. 

Pop se strecură până la ferestruică printre teancuri de reviste 
inutile şi lipsite de valoare, care-şi exalau aroma galben- 
prăfoasă de muzeu în aerul întunecos. Se uită spre alee şi văzu 
că era pustie. Se uită spre dreapta şi-i văzu pe cei doi Delevan, 
tatăl şi fiul — o imagine pâlpâitoare precum cea a unui peşte în 
acvariu, aşa se ve- 

Câinele Polaroid 519 

dea prin geamul murdar şi neuniform —, străbătând piaţa 
publică chiar pe lângă estradă. Nu-i urmări până să iasă din 
câmpul vizual al ochiului de geam şi nici nu se duse la ferestrele 
din faţă ca să-i vadă mai bine. îşi făcu socoteala că urmau să se 
ducă la LaVerdiere şi, dat fiind că deja fuseseră aici, aveau să 
pună întrebări despre el. Şi ce-ar putea să le spună curviştina de 
la casă? Că fusese acolo şi plecase. Altceva? 

Doar că îşi cumpărase două pungi de tutun. 


Pop zâmbi. 

Asta nu era un motiv pentru care să fie spânzurat. 

Găsi o pungă de hârtie maro, ieşi în spate, porni spre tăietor 
şi, gândindu-se mai bine, se duse la portiţa din alee. Dacă 
fusese neglijent o dată, nu însemna c-o să fie neglijent din nou. 

După ce văzu portiţa încuiată, se duse cu punga la tăietor şi 
începu să adune bucăţile camerei foto sfărâmate. Acţiona cât de 
repede putea, având grijă totuşi să fie cât mai meticulos. 

Adună tot, în afară de aşchiile şi cioburile care nu puteau fi 
luate decât drept resturi neidentificate. O unitate de investigaţii 
criminalistice a poliţiei ar fi putut probabil să identifice unele din 
fragmentele pe care nu le adunase; Pop văzuse la TV nişte filme 
polițiste (şi anume, atunci când nu viziona filme porno la 
videocasetofon) în care tipii ăia tobă de ştiinţă cercetau cu luare 
aminte locul crimei, ajutându-se de pensule, mici aspiratoare şi 
chiar pensete, adunând tot ce găseau în pungi de plastic, dar 
Departamentul Şerifului din Castle Rock nu avea o astfel de 
unitate. lar Pop se îndoia că şeriful Pangborn ar fi putut să 
convingă Poliţia Statului să trimită acolo Laboratorul Mobil, chiar 
dacă cineva l-ar fi convins pe 
5 20 StephenKing 
Pangborn să facă un astfel de efort — pentru nimic mai mult 
decât furtul unei camere foto, iar asta era singura acuzaţie pe 
care cei doi Delevan puteau să i-o aducă fără să dea impresia c- 
au înnebunit. După ce termină de controlat zona, se întoarse în 
clădire, descuie sertarul „special“ şi depuse acolo punga maro. 
încuie la loc sertarul şi puse cheile în buzunar. Atunci, asta era în 
regulă. Ştia totul şi despre mandatele de percheziţie. Era posibil 
să ningă în iad înainte ca cei doi Delevan să-l convingă pe 
Pangborn să se ducă la tribunalul districtual şi să ceară aşa 
ceva. Şi chiar dacă acesta ar fi fost îndeajuns de nebun încât să 
încerce, rămăşiţele blestematei de camere vor fi dispărut — 
permanent — cu mult înainte ca ei să poată acţiona. Să încerce 
să se descotorosească de resturi chiar în acel moment ar fi fost 
mai periculos decât să le lase în sertarul încuiat. Cei doi Delevan 
ar putea să vină şi să-l prindă în flagrant delict. Mai bine să 
aştepte. 

Pentru că cei doi aveau să se întoarcă. 

Pop Merrill ştia asta la fel de bine precum îşi ştia propriul 
nume. 


Mai târziu, poate, după ce toată zarva şi nebunia se vor fi 
domolit, va fi în măsură să se ducă la băiat şi să-i spună: „Da. Ai 
dreptate. Tot ce crezi c-am făcut, am făcut. Acum, ce-ar fi să 
lăsăm lucrurile aşa cum sunt şi să revenim la situaţia în care nu 
ne cunoşteam unul pe altul... ce zici? Ne putem permite să 
facem asta. S-ar putea să nu crezi asta, cel puţin la început, dar 
putem. Pentru că, uite — tu ai vrut să-l distrugi pentru că-l 
credeai periculos, iar eu am vrut să-1 vând fiindcă am crezut că 
e valoros. S-a dovedit că tu ai avut dreptate, iar eu m-am 
înşelat, iar asta e toată răzbunarea de care-o să ai vreodată 
nevoie. Dacă m-ai fi cunoscut mai bine, ai fi ştiut de ce — nu 
sunt prea mulţi bărbaţi în oraşul ăsta care să 
Câinele Polaroid 


521 

mă fi auzit vreodată zicând un asemenea lucru. Mă râ-câie 
pe creier, asta vreau să spun, dar nu contează; când greşesc, 
îmi place să cred că-s îndeajuns de matur să-mi asum acea 
greşeală, oricât de mult m-ar durea. în cele din urmă, băiete, 
am făcut ce-ai vrut tu să faci de la bun început. Am ajuns cu 
toţii pe aceeaşi stradă, asta vreau să spun, şi cred că trebuie 
să zicem ce-a fost a fost, ce-o fi om mai vedea. Ştiu ce crezi 
despre mine şi ştiu ce cred eu despre tine, şi nici unul dintre 
noi n-ar vota vreodată pentru celălalt ca să fie Maestrul de 
Ceremonii al paradei anuale de Patru lulie, dar nu-i nimic, 
putem să ne împăcăm cu asta, nu-i aşa? Ce vreau să spune 
asta: amândoi ne bucurăm că s-a zis cu blestemata de came- 
ră şi să zicem că suntem chit şi să ne vedem de treabă." 

Dar asta era pentru mai târziu, şi chiar şi atunci stătea sub 
semnul lui „poate". Sigur era că n-ar fi fost deloc potrivit în 
acel moment. Vor avea nevoie de timp ca să se liniştească. 
Chiar în clipa aceea cei doi ar fi fost foarte dornici să-i sfâşie 
o bucată din cur, ca 

(acel câine din fotografie) ca... ei bine, n-are-a face cu ce ar 
semăna cei doi. Important era să se afle aici, la parter, cu un aer 
preocupat şi inocent ca un bebeluş când ei aveau să se întoarcă. 

Pentru că urmau să se întoarcă. 

Dar asta era în regulă. Era în regulă pentru că... 

— Pen' că situaţia e sub control, şopti Pop. Asta vreau să 
spun. 

Acum, se duse într-adevăr la uşa din faţă şi răsuci semnul 
de ÎNCHIS ca să arate DESCHIS (după care îl răsuci iute la loc, 
pe ÎNCHIS, dar chestia asta Pop nu se observă făcând-o şi nici 
n-avea să şi-o amintească mai târziu). Bun, ăsta e un 
început. Ce urmează? Fă ca totul să arate ca într-o zi 
normală, oarecare, nici mai mult, nici mai pu- 

522 


Stephen King 

ţin. Trebuia să se arate cât se poate de surprins şi „ce mama 
naibii vorbiţi voi acolo" când cei doi aveau să se întoarcă cu 
spume la gură, gata să facă orice pentru ceva care fusese deja 
distrus şi era acum la fel de mort ca o baie chimică de 
deparazitare pentru oi. 

Aşadar... care era cel mai firesc lucru pe care să-l găsească 
făcând la întoarcere, cu şeriful Pangborn sau fără el? 

Ochiul lui Pop se fixă asupra ceasului cu cuc atârnat de grinda 
de lângă acel birou drăguţ pe care-l obținuse la o vânzare de 
mărunţişuri în Sebago, cu o lună sau şase săptămâni în urmă. 
Nu era prea simpatic ceasul ăla cu cuc, fiind probabil cumpărat 
iniţial cu cupoane de cumpărături de cine ştie ce amărât care 
încerca să fie cumpătat (oamenii care nu-s în stare decât să 
încerce să fie economi sunt, după estimarea lui Pop, doar nişte 
amărăşteni nedumeriţi care trec prin viaţă într-o vagă şi 
permanentă stare de dezamăgire). Totuşi, dacă putea să-l 
repare cât să meargă un pic, poate c-ar fi reuşit să-l vândă 
unuia dintre schiorii care aveau să-şi facă apariţia peste o lună 
sau două, cineva care avea nevoie de un ceas la casa de 
vacanţă sau la cabana de schi, pentru că ultimul chilipir 
achiziţionat îşi dăduse duhul, şi cineva care să nu fi înţeles deja 
(şi probabil că n-avea să-nţeleagă vreodată) că un alt chilipir nu 
era o soluţie, ci o nouă problemă. 

Lui Pop avea să-i pară rău pentru acea persoană şi-avea să 
negocieze cu ea atât de cinstit cât credea că poate, dar nu-şi va 
dezamăgi cumpărătorul. Caveet emperor nu era doar ce voia să 
spună, ci adesea chiar spunea şi, în definitiv, trebuia şi el să-şi 
câştige existenţa, nu? 

Da. Aşa că avea să stea la bancul lui de lucru, să se ocupe de 
ceasul ăla, să vadă dacă putea să-l repare, iar când cei doi 
Delevan se întorceau, asta urmau să-l gă- 

Câinele Polaroid 


523 

sească făcând. Poate că până atunci, apăreau şi câţiva po- 
sibili clienţi care să mişune prin preajmă; putea să spere 
acest lucru, cu toate că aceea era o perioadă moartă a 
anului. Clienţii ar fi fost glazura de pe tort, oricum. Im- 
portantă era impresia pe care o va lăsa: un ins cumsecade 
care n-are nimic de ascuns, văzându-şi de treburile şi 
operaţiunile normale ale unei zile obişnuite. 

Pop se duse la grindă şi dădu jos ceasul cu cuc, atent să 
nu se încurce contragreutăţile. îl duse apoi la bancul de 
lucru, fredonând uşor. îl puse pe masă, după care se pipăi în 
buzunarul de la spate. Tutun proaspăt. Şi asta era ceva bun. 

Pop se gândea să-şi aprindă o mică pipă în timp ce lucra. 


Capitolul 18 
AS / -ai de unde să ştii că a fost aici, Kevin! — [x 
Domnul Delevan continua să protes-|*S J teze fără prea 


multă convingere în timp ce intrau în magazinul LaVerdiere. 
Ignorându-l, Kevin se duse direct la casa unde se afla 

Molly Durham. Acesteia îi trecuse accesul de vomă şi acum 

se simţea mult mai bine. întreaga întâmplare i se părea 

acum uşor caraghioasă, ca un coşmar pe care-l ai şi 

524 


Stephen Ring 

pe urmă te trezeşti şi, după uşurarea iniţială, te gândeşti: „M- 
am temut eu de ASTA? Cum am putut să cred că ASTA mi s-a 
întâmplat cu adevărat, chiar şi-ntr-un vis?" 

Dar când Kevin îşi arătă faţa trasă în dreptul tejghelei, ea ştiu 
cum se poate să-ţi fie teamă, da, o da, chiar şi de lucruri ridicole 
precum acelea care se întâmplă în vise, pentru că se pomeni 
împinsă din nou în lumea visurilor visate cu ochii deschişi. 

Adevărul era că şi Kevin Delevan avea aproape aceeaşi 
expresie pe faţă: ca şi cum s-ar fi aflat cufundat undeva, în aşa 
fel încât, când glasul şi privirea lui ajungeau în cele din urmă la 
ea, acestea păreau aproape epuizate. 

— Pop Merrill a fost aici, spuse el. Ce-a cumpărat? 
— Vă rog să-l scuzaţi pe băiatul meu, interveni domnul 
Delevan. Nu se simte f... 

Deodată văzu faţa lui Molly şi se opri. Fata arăta de parcă 
tocmai văzuse cum cineva îşi pierde braţul într-un utilaj 
industrial. 

— Oh! zise ea. Oh, Dumnezeule! 

— Film a cumpărat? o întrebă Kevin. 

— Dar ce-a păţit omul ăla? întrebă cu glas firav Molly. Am ştiut 
că are ceva din clipa în care a intrat. Ce are? A... făcut ceva? 

„Dumnezeule", îşi zise John Delevan. „FACE acum. înseamnă 
că totul e adevărat." 

în acel moment, domnul Delevan luă în tăcere o decizie 
eroică: s-a dat bătut întru totul. S-a dat bătut în întregime şi s-a 
pus pe sine şi tot ceea ce credea că poate sau că nu poate fi 
adevărat în mâinile fiului său. 

—Asta a luat, nu-i aşa? insistă Kevin. Privirea lui stă 
ruitoare o dojenea pentru emoţiile şi temerile pe care le 
avea. Film Polaroid. De acolo. 

Câinele Polaroid 


525 

Şi arătă către galantar. 

— Da. Tenul se făcuse palid ca porţelanul; puţinul ruj 
cu care se dăduse de dimineaţă ieşea în evidenţă stri 
dent, în pete roşcate. Se purta atât de... straniu. Ca o pă 
puşă vorbitoare. Ce s-a-ntâmplat cu el? Ce... 

Dar Kevin se întorsese cu faţa spre tatăl lui. 

— Am nevoie de un aparat, zise el repede. Am nevo 
ie de el acum. Un Polaroid Sun 660. Le au la vânzare. 
Chiar e promoţie. Vezi? 

Şi, în pofida deciziei pe care tocmai o luase, gura domnului 
Delevan nu era dispusă să se lase desprinsă de ultimele 
fărâme de raționalitate. 

— Dece... începu el, dar Kevin nu-1 lăsă să continue. 
— Nu ŞTIU de ce! strigă el, şi Molly Durham gemu. Nu voia să 
vomite acum; Kevin Delevan era înspăimântător, dar nu chiar 
atât de înspăimântător. Ce voia ea să facă în acele momente era 
să se ducă pur şi simplu acasă, să se ducă în dormitor şi să se 
ascundă cu totul sub pătură. Dar trebuie să-l avem, tată, iar 
timpul e aproape pe terminate! 
—  Daţi-mi un aparat din ăla, zise domnul Delevan, scoțând 
portofelul cu mâini tremurânde, fără să observe că fiul lui deja 
alerga spre galantar. 
— Luaţi unul de-acolo, auzi ea spunând o voce tremurătoare, 
cu totul diferită de a ei. Luaţi unul şi du-ceţi-vă. 

Capitolul 19 
n cealaltă parte a pieţei, Pop Merrill, care credea că repară în 
linişte un ceas cu cuc ieftin, nevinovat ca un prunc, termină de 


a 


încărcat aparatul lui Kevin cu unul dintre pachetele de filme. în- 
chise capacul. Aparatul scoase zumzăitul acela molciu 
caracteristic. 

„Al naibii cuc, sună de parc-ar avea laringită. l-a alunecat 
vreun angrenaj. Ei, am eu leac şi pentru asta”. 

— O să te repar, zise Pop şi ridică aparatul. îşi lipi ochiul golit 
de expresie de vizorul cu crăpătura atât de fină, încât nici măcar 
n-o vedeai când.îţi puneai ochiul acolo. Aparatul era îndreptat 
spre partea din faţă a magazinului, dar asta nu conta; în orice 


parte l-ai fi îndreptat, era aţintit asupra unui anumit câine 
negru, care nu se număra printre câinii făcuţi vreodată de 
Dumnezeu într-un orăşel numit, în lipsa unui nume mai acătării, 
Polaroidsville, şi nici pe ăsta nu-l făcuse El vreodată. 

FLASH! 

Aparatul lui Kevin scoase zumzăitul acela molciu în momentul 
când împinse prin fantă o nouă poză. 
Câinele Polaroid 


527 

— Aşa, spuse Pop cu satisfacţie calmă. Poate-o să re 
uşesc mai mult decât să te fac să cânţi, păsărico! Ce 
vreau să spun e că s-ar putea să te fac să cânți! Nu pro 
mit, dar o să fac o încercare. 

Pop afişă un zâmbet uscat, pielos şi apăsă din nou butonul 
FLASH! 

Traversaseră jumătate din piaţă când John Delevan văzu o 
lumină albă şi tăcută umplând ferestrele murdare de la 
Emporium Galorium. Lumina era tăcută, dar după ea, ca 
replica unui seism, se auzi un huruit jos şi sumbru, care 
părea să ajungă la urechile lui dinspre magazinul de 
mărunţişuri al bătrânului... dar numai pentru că magazinul 
bătrânului era singurul loc prin care găsise o cale de scăpare. 
Căci zgomotul părea să fi fost emanat de sub pământ... sau 
să fi fost aşa doar pentru că pământul însuşi părea singurul 
loc îndeajuns de mare ca să-l adăpostească pe posesorul 
acelei voci? 

— Fugi, tată! ţipă Kevin. A început s-ofacă! 

Flash-ul reapăru, iluminând ferestrele ca o descărcare 
electrică fără degajare de căldură. Urmă din nou un mârâit 
infrasonic, ca un „bum" sonic într-un tunel aerodinamic, 
sunetul scos de un animal care era oribil dincolo de orice 
putere de înţelegere şi care tocmai fusese trezit din somn cu 
o lovitură de picior. 

Domnul Delevan, incapabil să se oprească şi aproape fără 
să-şi dea seama ce face, deschise gura ca să-i spună fiului 
său că o lumină atât de mare şi de strălucitoare nu putea să 
vină de la bliţul încorporat într-un aparat Polaroid, dar Kevin o 
rupsese deja la goană. 

5 28 StephenKing 


Domnul Delevan începu să alerge şi el, ştiind perfect de bine 
ce vrea să facă: să-l prindă pe fiul său de guler şi să-l tragă 
într-o parte înainte să se întâmple ceva îngrozitor care să 
depăşească înțelegerea sa despre ce înseamnă lucruri 


îngrozitoare. 
Capitolul 20 


doua poză făcută de Pop o forţă pe prima să iasă din fantă. 


a 


Aceasta căzu fluturând pe tăblia biroului, unde ateriza cu un 
bufnet mai tare decât ar fi fost posibil să provoace un astfel de 
cartonaş tratat chimic. Câinele Polaroid umplea de-acum 
aproape întregul cadru; în prim-plan se afla capul lui imposibil, 
găvanele ca de smoală ale ochilor, fălcile fume-gânde, pline de 
colţi ascuţiţi. Craniul părea să se fi alungit într-o formă 
asemănătoare unui glonţ sau unei picături de apă, pe măsură ce 
viteza creaturii-câine şi scurtarea distanţei dintre aceasta şi 
lentilă se combinau spre a-l scoate tot mai mult din raza de 
focalizare. Doar vârfurile ulucilor din gardul din spatele lui se 
mai vedeau acum; volumul umerilor flexaţi ai creaturii 
acaparase tot restul cadrului. 

Cravata primită de Kevin în dar de ziua lui de naştere, care 
şezuse lângă aparatul Sun în sertarul lui, apăru 
Câinele Polaroid 


529 
în partea de jos a cadrului, reflectând o rază de lumină 
înceţoşată. 

— Aproape te-am aranjat, blestemăţia dracului, zise 
Pop cu o voce înaltă şi spartă. Ochii lui erau orbiţi de lu 
mină. Nu vedea nici câinele, nici aparatul foto. Nu ve 
dea decât cucul lipsit de glas, care devenise misiunea 
vieţii lui. 

— O să cânţi, fir-ai tu să fii! O să te fac să cânţi! 

FLASH/ 

A treia poză o împinse pe a doua din fantă. Căzu prea 
repede, mai degrabă ca o piatră decât ca un dreptunghi din 
carton, iar când lovi biroul străpunse sugativa antică de pe 
tăblie şi împrăştie în jur aşchii de lemn surprinse de tăria 
atacului. 

în această imagine, capul câinelui era şi mai defoca-lizat şi 
devenise o lungă coloană de carne, care-i dădea un straniu 
aspect aproape tridimensional. 

în cea de-a treia poză, care abia se iţise prin fanta apa- 
ratului, botul câinelui Polaroid părea, într-un mod imposibil, 
să fie din nou în raza de focalizare. Era imposibil pentru că 
ajunsese cât se poate de aproape de lentilă. Atât de 
aproape, încât părea să fie botul unui monstru marin aflat 
imediat sub meniscul pe care-l numim suprafaţă. 

—A dracului blestemăţie, încă nu e cum trebuie, zise 
Pop. 

Degetul lui apăsă din nou pe declanşatorul Polaroidului. 

Capitolul 21 
fiyf evin urcă în fugă treptele ce duceau la Em-l if porium 
Galorium. Tatăl lui întinse mâna |/ ^w după el, dar nu prinse 
decât aer la câţiva centimetri de poalele fluturânde ale cămăşii 
lui Kevin, se împiedică şi căzu sprijinit în mâini. Palmele-i alune- 
cară pe penultima treaptă de sus, câteva aşchii intrân-du-i în 
piele. 

— Kevin! 

Ridică privirea şi, pentru o clipă, lumea aproape că dispăru 
într-unui din acele fleşuri orbitoare. De data asta, urletul se auzi 
mult mai tare. Era răgetul unui animal dezlănţuit, pe punctul de 
a scăpa din cuşca slăbită, îl zări pe Kevin cu capul aplecat, 
ferindu-şi ochii cu mâna de strălucirea albă, încremenit în acea 


lumină stroboscopică de parcă s-ar fi transformat el însuşi într-o 
fotografie. Văzu în geamul vitrinelor nişte crăpături care se 
propagau în zigzag, cu iuţeala argintului viu. 

— Kevin, ai gri... 

Sticla explodă şi se împrăştie în afară într-un spray 
scânteietor, iar domnul Delevan îşi lăsă capul în jos. O 
Câinele Polaroid 


531 

grindină de cioburi se abătu asupra sa. Le simţi cum îi răpăie 
pe păr şi îi zgârie obrajii, dar nici un ciob nu pătrunse prea 
adânc; cea mai mare parte fuseseră pulverizate de-a dreptul. 

Se auzi un trosnet de lemn. Ridică din nou privirea şi văzu 
că fiul lui pătrunsese în clădire exact aşa cum îşi închipuise 
mai devreme că o va face: izbind cu umărul în uşa rămasă 
între timp fără ochiuri de geam şi forțând broasca nouă, care 
nu avea cum să reziste montată fiind în lemnul vechi, 
aproape putred. 

— KEVIN, DAR-AR DRACII! urlă el. Se ridică, nu lipsi mult să se 
împiedice şi să cadă din nou într-un genunchi, după care se 
înălţă brusc şi se aruncă după băiatul lui. 

Ceva se întâmplase cu nenorocitul ăla de ceas cu cuc. 
Ceva răul 

Anunţa întruna ora exactă — chiar şi atât şi-ar fi fost 
îndeajuns de rău, dar nu era totul. în acelaşi timp, se în- 
greunase în mâinile lui Pop... şi, în plus, părea să devină şi 
insuportabil de fierbinte. 

Pop se uită în jos la el şi deodată încercă să ţipe îngrozit, 
fără să reuşească să-şi desfacă maxilarele, pe care parcă i le 
cususe cineva. 

îşi dădu seama că fusese orbit şi, de asemenea, îşi mai 
dădu seama că ceea ce ţinea în mâini nu era câtuşi de puţin 
un ceas cu cuc. 

încercă să-şi mai relaxeze mâinile încleştate ca de frica 
morţii pe aparat şi constată îngrozit că nu-şi putea desface 
degetele. Câmpul gravitațional în jurul aparatului părea să fi 
crescut în intensitate. lar obiectul acela oribil se făcea din ce 
în ce mai fierbinte. între degetele răşchirate, cu unghii albite, 
plasticul gri al camerei foto începuse să fumege. 

532 


Stephen King 
Arătătorul mâinii drepte începu să se târască în sus, spre 

butonul roşu al declanşatorului, ca o muscă beteagă. 

— Nu, bâigu el şi apoi, implorând: 7e rog! 

Dar degetul nu-l băgă în seamă. Ajunse la butonul roşu şi se 
aşeză pe el tocmai când Kevin izbea cu umărul în uşă şi 
pătrundea în magazin. Ochiurile de geam se făcură ţăndări şi 
cioburile se împrăştiară care-ncotro. 

Pop nu apăsă pe buton. Chiar aşa, orbit, chiar dacă simţea 
cum pielea de pe degete începuse să ardă mocnit şi să se 
prăjească, ştiu că n-a apăsat pe buton. Dar când degetul se 
aşeză pe buton, câmpul acela gravitațional păru să se dubleze, 
apoi să se tripleze. încercă să-şi ridice degetul deasupra 
butonului. Era ca şi cum ar fi încercat să facă flotări pe Jupiter. 
—  Aruncă-1! îl auzi pe puşti ţipând de undeva, de la marginea 
întunericului care-l cuprinsese. Aruncă-1, aruncă-l/! 

—  Nul!răspunse Pop ţipând. Ce vreau să spun e că NU POT! 
Butonul roşu începu să coboare spre punctul de contact. 
Kevin stătea cu picioarele desfăcute, aplecat deasupra 

camerei foto pe care tocmai o luaseră de la LaVerdiere, am- 

balajul zăcând la picioarele lui. Reuşise să apese butonul ce 
debloca partea din faţă a aparatului, care bascula pe o balama, 
lăsând să se vadă fanta largă de încărcare. încerca să înfigă un 
pachet de filme acolo, dar acesta refuza cu îndărătnicie să intre 

— era ca şi cum şi acest aparat foto devenise trădător, probabil 

prin empatie cu fratele lui. 

Pop ţipă din nou, dar de data asta nu se mai auziră cuvinte, ci 
doar un răcnet nearticulat de suferinţă şi teamă. Kevin simţi 
mirosul de plastic încins şi de piele răscoaptă. Se uită în sus şi 
văzu Polaroidul topindu-se, re- 

Câinele Polaroid 


533 

almente topindu-se, în mâinile înţepenite ale bătrânului. 
Silueta lui pătrăţoasă se rearanja într-o formă stranie, co- 
coşată. Cumva, sticla vizorului şi cea a lentilelor deveniseră 
şi ele plastice. în loc să se spargă sau să sară din carcasa tot 
mai diformă, acestea se alungeau şi se lăsau deformate 
precum caramelele, devenind o pereche de ochi groteşti ca 
ochii unei măşti din tragediile antice. 

Plasticul negru, încălzit până devenise vâscos precum 
ceara topită, se prelinse peste degetele şi dosul palmelor lui 
Pop în pârâiaşe groase, săpând şănţuleţe în carne. Deşi 
plasticul cauteriza locurile pe care le ardea, Kevin văzu cum 
ţâşneşte sângele din părţile laterale ale pârâiaşelor, picurând 
peste carnea lui Pop şi căzând pe masă în picături 
fumegânde care sfârâiau ca grăsimea încinsă. 

— Vezi că n-ai rupt ambalajul filmului! urlă tatăl din 
spatele lui, destrămând paralizia lui Kevin. Desfă-// 
Dă-mi-l mie! 

Tatăl lui Kevin întinse mâna pe după el, lovindu-se de băiat 
atât de tare, încât aproape că-l răsturnă. înşfacă pachetul cu 
filme şi rupse la un capăt folia cu care era ambalat. Desfăcu 
apoi ambalajul. 


— AJUTOR! zbieră Pop, acestea fiind ultimele vorbe coerente pe 


care ceilalţi doi îl auziră rostindu-le. 
— Repede! strigă tatăl, punându-i în mână pachetul nou 
filme. Repede! 

Sfârâitul cărnii încinse. Picuratul sângelui fierbinte pe 
birou, la început ca o ploaie uşoară, devenise între timp 
furtună pe măsură ce venele şi arterele mai mari de la de- 
getele şi dosul palmelor lui Pop începuseră să cedeze. Un 
şuvoi de plastic topit se înfăşură ca o brățară pe încheietura 
mâinii stângi şi mănunchiul de vene atât de aproape de piele 
în acea zonă cedă, sângele ţâşnind ca printr-o garnitură 
stricată, care la început lăsase lichidul să se prelin- 

534 


de 


Stephen King 
gă prin mai multe locuri, iar acum începuse pur şi simplu să se 
dezintegreze sub asaltul insistent al presiunii. 

Pop urla ca un animal. 

Kevin încercă din nou să bage filmul în aparat şi, când acesta 
refuză să intre, strigă frustrat: 

— Băga-mi-aş! 

— E invers! strigă domnule Delevan. încercă să smulgă din 
nou camera de la Kevin, dar acesta se dădu într-o parte, 
lăsându-1 pe tatăl lui doar cu o fâşie ruptă din cămaşă. Scoase 
pachetul de filme afară şi, pentru o clipă, acesta se bălăbăni pe 
vârfurile degetelor sale, mai-mai să scape pe podea — care, 
simţea el, parcă tânjea să se înalțe, să ia forma unui pumn şi să 
zdrobească pachetul de filme în momentul în care cobora. 

Apoi îl prinse bine, îl răsuci, îl vâri în locaş şi închise partea 
frontală a camerei, care până atunci atârnase bleaga ca o 
creatură cu beregata ruptă. 

Pop urlă din nou şi... 

FLASH/ 

Capitolul 22 


2) 


e data asta avură senzaţia că se află în centrul unei stele care 
se transformă în supernovă printr-o singură explozie de lumină, 
lip- 

Câinele Polaroid 


535 

sită de căldură. Kevin avea senzaţia acută că umbra lui 
fusese smulsă de la joncţiunea cu călcâiele şi împinsă în 
perete. Şi probabil că lucrul acesta era măcar în parte 
adevărat, căci fulgerul luminos arse tot peretele din spatele 
lui, umplându-l cu o mie de fisuri neregulate, exceptând 
locul unde căzuse umbra lui. Conturul lui, clar şi de 
neconfundat ca o siluetă decupată, era tatuat acolo cu cotul 
ieşit în afară, prins şi imobil chiar în clipa în care braţul care 
arunca umbra îşi lăsase imaginea încremenită în spate, 
ridicându-se pentru a duce la ochi noul aparat fotografic. 

Partea de sus a camerei din mâinile lui Pop se desprinse 
de rest cu un zgomot vâscos, ca şi cum un tip foarte gras şi- 
ar fi dres glasul. Câinele Polaroid mârâi, iar de data asta 
tunetul cu tonalitate de bas se auzi îndeajuns de tare, 
îndeajuns de clar, îndeajuns de aproape, ca să sfărâme 
geamurile ceasurilor, iar sticla din oglinzi şi din ramele 
pentru fotografii să se transforme în cioburi, care ajungeau 
pe podea în vremelnice arce de cristal, de o uluitoare şi 
improbabilă frumuseţe. 

Camera nu mai gemu şi nu mai zumzăi de data asta; 
mecanismul scoase un sunet care se auzi ca un țipăt, înalt şi 
penetrant, ca acela scos de o femeie care moare în chinurile 
unei naşteri nefireşti. Dreptunghiul de carton care-şi croise 
drum prin fantă fumega. Apoi, fanta de ieşire însăşi începu să 
se topească, o parte lăsându-se în jos, cealaltă ridicându-se, 
şi toată începând să se caşte ca o gură lipsită de dinţi. Un 
balonaş se forma pe suprafaţa lucioasă a ultimei fotografii, 
care continua să atârne în gura lărgită a canalului prin care 
aparatul Polaroid Sun dădea naştere fotografiilor. 

în timp ce Kevin privea, încremenit, prin perdeaua de 
puncte pâlpâitoare şi jucăuşe pe care ultima explozie de 
536 


Stephen King 

lumină albă le aşezase în faţa ochilor săi, câinele Polaroid urlă 
din nou. Sunetul era mai atenuat acum, creând mai puţin 
senzaţia că venea de dedesubt şi de pretutindeni, dar fiind cu 
atât mai periculos, pentru că era mai real, mai aici. 

O parte din aparatul care se descompunea zbură înapoi, ca o 
mare halcă gri, lovindu-l pe Pop Merrill în gât şi întinzându-se 
ca un colier. Brusc, vena jugulară şi artera carotidă ale 
bătrânului Pop cedară şi sângele ţâşni violent în şuvoaie 
spiralate de sânge roşu-aprins, îndreptate în sus şi spre exterior. 
Capul lui Pop căzu brusc pe spate, de parcă oasele gâtului i s-ar 
fi înmuiat subit. 

Bula de pe suprafaţa pozei crescu. Fotografia însăşi începu să 
tremure în fanta căscată de la baza aparatului decapitat între 
timp. Marginile pozei începură să se dilate, ca şi cum imaginea 
nu mai era imprimată pe carton, ci pe cine ştie ce material 
flexibil, precum tricotul de nailon. Poza începu să se mişte 
înainte şi înapoi în fantă, iar Kevin se gândi la cizmele de 
cowboy pe care le primise cadou de ziua lui cu doi ani în urmă şi 
la cum trebuise să-şi mişte picioarele în ele ca să le poată încăl- 
ta, căci erau un pic cam strâmte. 

Marginile fotografiei loviră marginile fantei de ieşire a 
aparatului, unde ar fi trebuit să se poziţioneze ferm. Numai că 
aparatul nu mai era un obiect solid; de fapt, începea să dispară 
orice asemănare cu ceea ce fusese înainte. Marginile pozei 
trecură prin laturile camerei cu aceeaşi uşurinţă cu care 
muchiile bine ascuţite ale unui cuţit cu ascuţiş dublu ar fi trecut 
printr-o halcă de carne fragedă. Perforară ceea ce fusese 
cândva carcasa Polaroidului, împrăştiind în aerul întunecat stropi 
cenuşii de plastic fumegând. Unul dintre aceştia căzu pe 

Câinele Polaroid 537 
un teanc de reviste Popular Mechanics vechi şi uscate, aflate în 
curs de fărâmiţare, şi sapă o gaură carbonizată din care ieşea 
fum. Kevin simţi cum îl apucă de umăr o mână. 

— Ce face? întrebă tatăl lui cu glas răguşit. Dumne 
zeule mare şi bun, Kevin, ce face? 

lar Kevin se auzi răspunzând cu o voce distantă, aproape 
dezinteresată: 

— Se naşte. 

Capitolul 23 


^ flop Merrill a murit rezemat de spătarul sca-UL-” unului, 
la bancul lui de lucru, acolo unde 

|S petrecuse atâtea şi-atâtea ore şezând şi fumând; şezând şi 
reparând diverse obiecte în aşa fel încât să funcţioneze măcar o 
vreme, ca să poată vinde nimicurile fără valoare fraierilor fără 
minte; şezând şi îm-prumutându-i cu bani pe cei impulsivi şi 
nesăbuiţi după apusul soarelui. A murit cu privirea fixată în 
tavanul din care propriul sânge picura înapoi ca să-l mânjească 
pe obraji şi pe ochii deschişi. 

Scaunul i se dezechilibra şi-i împrăştie trupul blegit pe 
duşumea. Punga de piele şi legătura de chei zâăngăniră. 
538 


Stephen King 

Pe birou, ultima fotografie continua să se zgâlţâie fără 
astâmpăr. Părţile ei laterale se depărtau una faţă de cealaltă, iar 
lui Kevin i se părea că simte ceva necunoscut, viu şi în acelaşi 
timp neviu, gemând în suferinţele groaznice ale unei neştiute 
naşteri. 

— Trebuie să ne cărăm de-aci, zise gâfâind tatăl său, 
trăgându-l de haine. Ochii lui John Delevan erau măriţi 
şi cuprinşi de frenezie, ţintuiţi de acea fotografie mişcă 
toare, care-şi mărea suprafaţa, acoperind acum jumăta 
te din bancul de lucru al lui Merrill. Nu mai semăna ab 
solut deloc cu o fotografie. Părţile ei laterale se umflase- 
ră ca obrajii cuiva care se chinuie cu disperare să fluie 
re. Bula lucioasă, înaltă acum de vreo treizeci de centi 
metri, se agita şi se cutremura. Intr-un mod straniu, cu 
lori imposibil de identificat se deplasau cu viteză şi fără 
o ţintă anume de-a lungul şi de-a latul unei suprafeţe 
care părea să fi emanat un soi de sudoare uleioasă. Ur 
letul acela, încărcat de frustrare, de determinare şi de 
foame frenetică, îi străbătu creierul iarăşi şi iarăşi, ame 
ninţând să-l despice şi să lase nebunia să pătrundă. 

Kevin se trase de lângă tatăl său, cămaşa sfâşiindu-se la 
umăr. Vocea lui era plină de un calm profund, straniu. 

— Nu... ar veni după noi. Cred că pe mine mă vrea, fiindcă 
dacă l-ar fi vrut pe Pop deja îl are, şi oricum eu am fost primul 
posesor al camerei. Dar nu s-ar opri la mine. Te va lua şi pe tine. 
Şi s-ar putea ca nici atunci să nu se oprească. 

— Nu poti să faci nimic! ţipă tatăl lui. 

— Ba da, zise Kevin. Am o şansă. 

Şi ridică aparatul foto. 

Marginile fotografiei atinseră marginile bancului de lucru. în 
loc să se prelingă mai departe în jos, se curba- 

Câinele Polaroid 


539 

ră în sus şi continuară să se răsucească şi să se întindă. 
Acum semănau cu două aripi ciudate, care erau cumva 
echipate cu plămâni şi încercau să respire chinuit. 

întreaga suprafaţă a acelei arătări amorfe şi pulsato-rii 
continuă să se umfle; ceea ce trebuia să fie o suprafaţă plată 
devenise o tumoare îngrozitoare, marginile ei pline de 
umflături şi cratere picurând un lichid  dezgustător. 
Răspândea în jur un miros slab, ca de tobă de porc. 

Urletele câinelui deveniră continue, răgetul furios al unui 
câine-demonic prins într-o capcană din care era hotărât să 
scape, iar unele dintre ceasurile răposatului Pop Merrill 
începură să anunţe din nou ora exactă, ca într-o reacţie de 
protest. 

Imboldul frenetic al domnului Delevan de a fugi de acolo îl 
părăsise; se simţea copleşit de o moleşeală profundă şi 
periculoasă, un fel de somnolenţă letală. 

Kevin duse vizorul camerei la ochi. Deşi fusese la 
vânătoare de căprioare de puţine ori, îşi amintea cum era 
când îţi venea rândul să aştepţi ascuns, cu puşca pregătită, 
în vreme ce partenerii de vânătoare umblau prin pădure 
către tine, făcând intenţionat cât mai multă gălăgie, în 
speranţa de a scoate vreo vietate dintre copaci şi de a o goni 
spre luminişul în care aşteptai tu, câmpul tău de foc fiind la 
un unghi sigur, astfel încât să treacă prin faţa celorlalţi. Nu 
trebuia să-ţi faci griji că-i vei nimeri pe ei; singura ta grijă 
trebuia să fie să nimereşti căprioara. 

Aveai timp să te întrebi dacă o vei nimeri, atunci şi dacă 
avea să se arate. Aveai timp, de asemenea, să te întrebi 
dacă puteai să-ţi aduni curajul să apeşi pe trăgaci. Aveai 
timp să speri că animalul va rămâne doar la stadiul ipotetic, 
astfel încât să nu fii nevoit să treci testul... 

540 StephenKing 


şi aşa se întâmpla întotdeauna. Singura dată când apăruse într- 
adevăr un vânat, prietenul tatălui său, Bill Roberson, stătuse în 
ascunziş. Domnul Roberson trimisese glonţul exact acolo unde 
trebuia să ajungă, la joncţiunea dintre gât şi umăr, apoi l-au pus 
pe paznicul terenului de vânătoare să le facă poze în jurul 
animalului doborât, un cerb de douăsprezece puncte cu care 


orice vânător s-ar fi fălit. 


Pariez c-aifi vrut să fie rândul tău în tufişuri, nu-i aşa, băiete? 
îl întrebase paznicul, ciufulindu-i părul (pe atunci, era în vârstă 
de doisprezece ani şi încă mai avea un an până să se 
declanşeze acea creştere explozivă începută în urmă cu 
şaptesprezece luni şi care, până acum îl adusese la doar doi 
centimetri sub un metru optzeci, ceea ce însemna că nu era 
destul de mare ca să-i poarte ranchiună unui adult care-i 
ciufulea părul). Kevin încuviinţase din cap, păstrând secretul 
doar pentru sine. Dimpotrivă, se bucurase că nu fusese rândul 
lui să stea în tufişuri, că nu a lui fusese puşca responsabilă cu 
tragerea sau netragerea glonţului... şi, dacă s-ar fi dovedit că 
are curajul să tragă, recompensa lui ar fi constat doar într-o 
nouă responsabilitate incomodă: să-i aplice cerbului lovitura de 
graţie. Nu ştia dacă ar fi putut să-şi adune curajul necesar 
pentru a mai trimite un glonţ în animal dacă nu l-ar fi ucis din 
prima, sau dacă ar fi avut tăria să urmărească dâra de sânge 
lăsată de animalul rănit şi să termine ce începuse dacă cerbul ar 
fi fugit. 

Zâmbise către paznic şi încuviinţase din cap, iar tatăl său 
imortalizase fotografic acea scenă, şi niciodată nu fusese nevoie 
să-i spună tatălui că gândul care se născuse sub acea 
sprânceană ridicată şi sub mâna cu care paznicul îi ciufulise 
părul fusese: „Nu. N-aş fi vrut. 

Câinele Polaroid 


541 

Lumea e plină de încercări, dar doisprezece ani e o vârstă 
prea fragedă ca să le vânez. Mă bucur c-a fost domnul 
Roberson. Nu sunt încă pregătit să trec printr-un test al 
bărbăției". 

Dar acum, el era cel aflat în ascunziş, nu-i aşa? lar ani- 
malul se apropia, nu-i aşa? lar de data asta, nu mai era vorba 
de un erbivor inofensiv, nu-i aşa? Asta era o maşină de ucis, 
îndeajuns de mare şi de rea ca să înghită un tigru cu totul, şi 
fiara asta voia să-1 ucidă pe el, ceea ce ar fi fost doar 
începutul, iar el era singurul care putea s-o oprească. 

Gândul de a-i înmâna Polaroidul tatălui său îi trecu prin 
minte, dar numai fugitiv. Ceva în adâncul lui cunoştea 
adevărul: să dea aparatul ar fi fost ca şi cum l-ar fi ucis pe 
tatăl său, după care el însuşi s-ar fi sinucis. Tatăl lui credea 
ceva, dar asta nu era îndeajuns de specific. Aparatul nu ar fi 
funcţionat pentru tatăl lui, chiar dacă acesta ar fi reuşit să 
iasă din starea actuală de încremenire şi să apese pe 
declanşator. 

Aparatul funcţiona numai pentru el. 

Aşa că aştepta testul, privind atent prin vizorul camerei ca 
prin cătarea unei puşti, uitându-se la fotografia care continua 
să se extindă şi să forţeze acea bulă lucioasă şi lichefiată să 
crească în lărgime şi în înălţime. 

Deodată, naşterea propriu-zisă a câinelui Polaroid în 
această lume începu să aibă loc. Camera păru să se în- 
greuneze şi să devină ca de plumb când creatura urlă din 
nou, scoțând un sunet ca o lovitură de bici încărcat cu alice 
de oţel. Camera îi tremura în mâini şi îşi simţea degetele 
umede, alunecoase, parcă vrând să se desfacă şi să dea 
drumul obiectului. îşi încleşta degetele, buzele trăgându-se 
înapoi de pe dinţi într-un rânjet dement şi disperat. Picături 
de sudoare i se prelinseră într-un ochi, 

542 


Stephen King 

făcându-l pe moment să vadă dublu. îşi lăsă capul pe spate, 
dându-şi la o parte părul de pe frunte şi de pe sprâncene, apoi 
îşi lipi din nou ochiul de vizor, moment în care Emporium 
Galorium se umplu de un pârâit zgomotos, ca atunci când o 
pânză groasă e ruptă în două, fără grabă, de nişte mâini 
puternice. 

Suprafaţa lucioasă a bulei se sparse, eliberând în jur un nor 
de fum roşu, ca aburul dintr-un ceainic aşezat în faţa unui neon 
roşu. 

Arătarea răgi din nou, scoțând un sunet mânios, ucigător. Un 
maxilar gigantic, plin cu dinţi încovoiaţi, apăru brusc prin 
membrana bulei care acum se contracta, ca maxilarul unei 
balene-pilot care iese din apă. Maxilarul sfâşia, mesteca şi rodea 
membrana, care ceda scoțând nişte plescăituri vâscoase. 

Ceasurile băteau în neştire, nebuneşte. 

Tatăl lui îl înşfacă din nou, atât de puternic, încât dinţii lui 
Kevin se loviră clănţănind de carcasa din plastic a aparatului, 
care nu lipsi mult să-i scape din mâini şi să se zdrobească de 
podea. 

— Trage! ţipă tatăl lui peste hărmălaia arătării. Trage, 
Kevin, trage-l acum în poză, TRAGE-L ÎN POZĂ, Dumneze 
ule, uite cum... 

Kevin se smulse din strânsoarea tatălui, zicând: 

— încă nu. încă pu... 

Creatura răspunse cu un țipăt la sunetul vocii lui Kevin. 
Câinele Polaroid se aruncă din locul în care se afla, lărgind şi mai 
mult fotografia. Aceasta cedă şi se întinse cu un geamăt. Apoi 
geamătul fu înlocuit din nou de pârâitul gros, ca de țesătură 
ruptă. 

Şi deodată, câinele Polaroid îşi făcu apariţia, capul negru, în 
stare brută, cu părul încâlcit, ridicându-i-se prin gaură în 
realitate, ca un periscop neobişnuit alcătuit 

Câinele Polaroid 543 
dintr-un talmeş-balmeş de metal şi lentile sclipitoare... atât doar 
că nu era metal, ci acea blană răsucită şi ţepoasă la care se uita 
Kevin, iar acelea nu erau lentile, ci ochii demenţi şi furioşi ai 
creaturii. 

Se prinse la gât, ţepii de pe ceafă sfâşiind marginile găurii pe 
care o făcuse într-o stranie formă ca de soare cu raze. Dădu din 


nou glas unui răget şi din gură i se prelinseră limbi de foc 
galben-roşcate. 

John Delevan făcu un pas înapoi şi se lovi de o masă încărcată 
până la refuz cu exemplare groase din Weird Tales şi Fantastic 
Universe. Masa se înclină şi domnul Delevan dădu neajutorat din 
mâini, alunecând pe călcâie. Bărbatul şi masa se prăbuşiră cu 
un zgomot răsunător. Câinele Polaroid urlă din nou, apoi îşi lăsă 
în jos capul cu o nebănuită delicateţe şi rupse membrana care-l 
ţinea în loc. Membrana cedă. Creatura suflă un mic şuvoi de foc 
care aprinse membrana, transformând-o în cenuşă. Fiara se 
aruncă din nou în sus şi Kevin văzu că obiectul de pe cravata 
aflată la gâtul bestiei nu mai era un ac de cravată, ci unealta în 
formă de lingură cu care Pop Merrill îşi curăța pipa. 

în clipa aceea, un calm desăvârşit puse stăpânire pe băiat. 
Tatăl lui scotea răcnete de teamă şi de surprindere pe când se 
străduia să se desprindă de masa peste care căzuse, dar Kevin 
nu-l băgă în seamă. Ţipetele păreau să vină de la o mare 
depărtare. 

„E-n regulă, tată", îşi zise el, ţintuind în vizor cât mai ferm 
fiara care se zbătea să se nască. „E-n regulă, nu pricepi? Mă 
rog, poate fi în regulă... fiindcă vraja pe care o poartă s-a 
schimbat." 

Credea că, probabil, câinele Polaroid avea şi el un stăpân al 
lui, iar acel stăpân îşi dăduse seama că el, Kevin, nu mai era o 
pradă sigură. 

544 Stephen King 

Şi probabil că exista şi un hingher în acel straniu orăşel de nici 
unde, Polaroidsville, trebuia să existe, altfel de ce să-i fi apărut 
în vis femeia aceea grasă? Căci femeia grasă îi spusese ce 
trebuie să facă, fie din proprie iniţiativă, fie pentru că hingherul 
i-o scosese în drum, astfel ca el să vadă şi să bage de seamă: 
grăsana bidimensională cu căruciorul ei bidimensional plin de 
aparate foto bidimensionale. „Ai grijă, băiete! Câinele lu' Pop şi- 
a rupt lesa şi e un câine rău de tot. E greu să-i faci o poză, dar, 
dacă n-ai nici aparat, nu poţi să i-o faci deloc." 

lar acum, el avea propriul său aparat, nu? Nu era sigur, câtuşi 
de puţin, dar cel puţin avea aparatul. 

Câinele se opri, întorcându-şi capul aproape fără ţintă... până 
când privirea lui mocirloasă şi aprinsă se fixă asupra lui Kevin 
Delevan. Buzele negre se traseră şi dezveliră colții răsuciţi ca de 


mistreţ, botul i se desfăcu, ca să dea la iveală canalul fumegând 
al gâtlejului şi scoase un urlet ascuţit şi pătrunzător de furie. 
Globurile de iluminat antice care stăteau atârnate de tavan se 
sparseră unul după altul în şiruri, împrăştiind cioburi de sticlă 
mată, căcată de muşte. Fiara se aruncă, pieptul ei lat, gă-fâitor, 
rupând şi trecând prin membrana ce separa cele două lumi. 

Degetul lui Kevin apăsă declanşatorul aparatului. 

Fiara făcu încă un salt, iar acum picioarele sale din faţă se 
eliberară şi acei necruţători pinteni osoşi, ca nişte ghimpi uriaşi, 
se proptiră şi zgâriară tăblia biroului, în încercarea de a se 
sprijini. Spinii săpară cicatrice lungi în lemnul de arțar tare ca 
betonul. Kevin auzea tropăitul înfundat al picioarelor din spate, 
care pisto-nau în căutarea unor puncte de sprijin acolo jos 
(oriunde ar fi fost acel „jos"), şi îşi dădu seama că ăsta era ui- 
Câinele Polaroid 


545 
timul interval de câteva secunde în care va mai sta prins în 
loc şi la mila lui; următorul salt convulsiv avea să-l 
propulseze peste birou şi, de îndată ce va trece de gaura în 
care se zbătea, se va mişca iute precum moartea lichidă, 
străbătând în goană spaţiul dintre ei, aprin-zându-i pantalonii 
cu respiraţia sa incendiară, cu câteva fracțiuni de secundă 
înainte să-i sfâşie măruntaiele calde. 

Foarte limpede, Kevin rosti: 

— Uite păsărică, ticălosule! 

Şi apăsă declanşatorul Polaroidului. 

Capitolul 24 

ulgerul luminos fu atât de puternic, încât Kevin nu reuşea să şi-l 
imagineze mai târziu; de fapt, abia dacă putea să şi-l aducă 


? 


aminte. Camera din mâinile lui nu se încinse până la 
temperatura de topire; în schimb, din interior se auziră trei sau 
patru zgomote sugestive, în momentul în care lentilele din sticlă 
mată şlefuită se sparseră, iar arcurile fie plesniră, fie se 
dezintegrară, pur şi simplu. 

în lumina alb-strălucitoare de după, văzu câinele Polaroid 
încremenit, ca într-o perfectă poză Polaroid alb-negru, cu capul 
lăsat pe spate, fiecare pliu sau adân- 
546 Stephen King 
citură din blana lui straşnic de zbârlită fiind surprinse precum 
topografia complexă a albiei unui râu secat. Dinţii îi luceau, 
nemaiavând nuanţa aceea subtil-găl-buie, căpătând între timp 
acea culoare albă dezgustătoare, pe care o aveau şi oasele 
vechi în acea pustietate sterilă în care apa încetase să mai 
curgă cu milenii în urmă. Singurul ochi umflat, căruia flashul 
nemilos îi răpise hubloul întunecat şi sângeros al irisului, era la 
fel de alb ca ochii din capul unui bust antic grecesc. Botul 
fumegând se prelingea dinspre nările lărgite şi curgea ca lava 
fierbinte în şănţuleţele înguste dintre botul încreţit înapoi şi 
gingii. 

Era ca un negativ al tuturor pozelor Polaroid pe care Kevin le 
văzuse vreodată: alb-negru în loc de color, şi trei dimensiuni în 
loc de două. Şi era ca şi cum te-ai fi uitat la o făptură vie, 


preschimbată instantaneu în piatră de o privire imprudentă 
aruncată către capul Meduzei. 

— Eşti terminat, ticălosule! ţipă Kevin cu o voce spartă, 
isterică, şi, parcă pentru a-şi exprima acordul, picioarele din faţă 
ale creaturii încremenite îşi pierdură priza faţă de tăblia biroului 
şi începură să dispară, la început lent, după care mai repede, 
înapoi în gaura de unde venise. Dispăru cu un zgomot ca o tuse 
poticnită, ca o alunecare de teren. 

„Oare ce-aş vedea dacă aş da fuga acum şi m-aş uita în gaura 
aia?" se întrebă el incoerent. „Aş vedea oare casa aceea, gardul 
de uluci, bătrânul cu căruciorul de cumpărături, holbându-se cu 
ochii măriţi de uimire la faţa unui uriaş, nu a unui băiat ci a unui 
Băiat, care se uita la el printr-o gaură cu marginile zdrenţuite şi 
carbonizate în cerul ceţos? Oare m-ar absorbi? Sau ce?" 

Câinele Polaroid 


547 

în schimb, scăpă Polaroidul şi-şi duse mâinile la faţă. 

Doar John Delevan, culcat pe podea, văzuse actul final: 
membrana moartă, răsucită, care se comprima în ea însăşi, 
retrăgându-se într-un nod complicat, dar neimportant în jurul 
găurii, crâmpoţindu-se acolo, apoi căzând (sau fiind inha/ată) 
în ea însăşi. 

Se auzi un zgomot răsunător care crescu de la un suspin 
pronunţat la un şuierat ca de ceainic. 

După care se întoarse pe dos şi dispăru. Pur şi simplu 
dispăru, ca şi cum n-ar fi existat niciodată. 

Ridicându-se încet şi cu greutate pe picioare, domnul 
Delevan văzu că ultimul curent de aer absorbit sau expulzat, 
în funcţie de cum te situai faţă de gaura aceea) luase cu el 
sugativa de pe birou şi celelalte poze pe care le făcuse 
bătrânul. 

Fiul lui stătea în mijlocul încăperii şi plângea, ascun-zându- 
şi faţa cu palmele. 

— Kevin, zise el cu glas scăzut, şi-l cuprinse cu braţele. 

— Trebuia să-l pozez, zise Kevin printre lacrimi şi printre 
palme. Numai aşa puteam să scăpăm de el. Trebuia să pozez 
scârboşenia aia de animal. Asta vreau să spun. 

— Da, zise tatăl, strângându-l mai bine în braţe. Da, şi ai 
făcut-o. 

Kevin se uită la tatăl său cu ochi pustiiţi, din care şi-roiau 
lacrimile. 

— Ăsta a fost felul meu de a trage în el, tată. înţelegi? 
— Da, zise tatăl lui. Da, înţeleg. Sărută din nou obrazul 
fierbinte al lui Kevin. Să mergem acasă, băiete. 

îl prinse mai tare pe Kevin de umăr, vrând să-l conducă 
spre uşă şi departe de cadavrul însângerat şi fumegând al 
bătrânului (Kevin încă nu-l observase, credea 
548 


Stephen King 

domnul Delevan, dar dacă mai stăteau mult acolo, avea să-l 
observe). 

—  Ce-or să spună oamenii? întrebă Kevin, pe un ton atât de 
sclifosit, ca de fată bătrână, încât domnul Delevan izbucni în râs, 
împotriva faptului că el însuşi avea nervii încordaţi la maximum. 
—  Lasă-i să spună ce-or vrea, îi spuse el lui Kevin. N-or să se 
apropie niciodată de adevăr şi, la drept vorbind, nici nu cred c-or 
să se străduiască prea tare în acest sens. Făcu o pauză. Ştii, 
nimeni nu 1-a îndrăgit cine ştie ce. 

— Niciodată n-am vrut să mă aflu atât de aproape de adevăr, 
şopti Kevin. Hai acasă. 

— Da. Te iubesc, Kevin. 

— Şi eu te iubesc, zise Kevin cu glas răguşit şi, părăsind fumul 
şi duhoarea lucrurilor vechi, care cel mai bine era să fie lăsate 
uitării, ieşiră în lumina strălucitoare a zilei. In spatele lor, un 
teanc de reviste vechi luase foc... iar focul îşi întindea cu 
repeziciune înfometate degete arămii. 


Epilog 
ând a împlinit şaisprezece ani, Kevin Delevan a primit exact ce- 
şi dorise: un calculator personal WordStar 70 şi un program de 


C 


procesare a cuvintelor. Jucăria costase o mie şapte sute de do- 
lari, iar părinții lui nu şi-ar fi putut permite să i-1 cumpere 
altădată, dar în ianuarie, cam la trei luni după acea ultimă 
confruntare de la Emporium Galorium, mătuşa Hilda a murit 
liniştită în somn. Şi, într-adevăr, Făcuse Ceva pentru Kevin şi 
Meg; de fapt, Făcuse Destul de Mult pentru întreaga Familie. 
Când testamentul s-a legalizat pe la începutul lui iunie, familia 
Delevan s-a pomenit mai bogată cu aproape şaptezeci de mii de 
dolari... şi asta după achitarea impozitelor, nu înainte. 

— Mamă, ce mişto e! Vă mulţumesc! strigă Kevin şi o sărută 
pe maică-sa, apoi pe tatăl lui, ba chiar şi pe surioara lui Meg 
(care chicoti, dar, pentru că se mărise cu un an, nu se mai 
repezi să se şteargă pe obraz; Kevin nu reuşea să-şi dea seama 
dacă această schimbare era un pas în direcţia potrivită sau nu). 
Petrecu o mare parte a după-amiezii în camera lui, ocu- 


5 50 StephenKing 
pat cu noua jucărie şi punând la încercare progra-mul-test. 

Pe la orele patru, cobori la parter şi se duse în bârlogul tatălui 

său. 

—  Unde-s mama şi Meg? întrebă. 

— Au ieşit puţin, s-au dus la târgul meşteşugarilor de la... 
Kevin? Kevin, ce-ai păţit. 

— Te rog să vii până sus, spuse Kevin cu glas înfundat. 

Ajuns la uşa camerei sale, băiatul îşi întoarse faţa palidă spre 
faţa la fel de palidă a tatălui. Mai era ceva de plătit, îşi zisese 
domnul Delevan în timp ce-l urma pe fiul lui pe scări. 
Bineînţeles că era. Şi oare nu aflase asta de la Reginald Marion 
„Pop" Merrill? Datoria pe care o contractai era ceea ce te făcea 
să suferi. 

Dar dobânaa era cea care-ţi frângea spinarea. 

— Putem să mai cumpărăm unul? întrebă Kevin, arătând spre 
laptopul care stătea deschis pe biroul său, aruncând un oval 
mistic de lumină pe sugativă. 

— Nu ştiu, zise domnul Delevan, apropiindu-se de birou. Kevin 
stătea în spatele lui, ca un spectator palid. Probabil că da, dacă 
trebuie să... 

Se opri, uitându-se în jos, la ecran. 

—Am pornit programul de procesare şi am tastat: 
Mulpea maronie cea iute sări peste câinele leneş 
adormit", zise Kevin. Numai că la imprimantă, uite 
ce-a ieşit. 

Domnul Delevan nu scoase nici un cuvânt în timp ce citea 
hârtia tipărită. îşi simţea palmele şi fruntea foarte reci. Pe foaia 
de hârtie erau imprimate cuvintele: 

Epilog 551 

Câinele a scăpat din nou. 

Nu doarme. 

Nu e leneş. 

Vine după tine, Kevin. 

Datoria iniţială era ceea ce te rănea, se gândi el din nou; dar 
dobânda era cea care-ţi frângea spatele. lar ultimele două 
rânduri sunau aşa: 

E foarte flămând. Şi e FOARTE 

supărat. 


Ss PStr. Bucium nr. 34 laşi 
/Nltel.: 0232/211225 
'[|Cfax: 0232/211252 
«1111117officeoprintmulticolor.ro 


multicolorwww.printmulticolor.ro 
SERVICII TIPOGRAFICE COMPLETE