Guillaume Musso — Chemarea Ingerului

GUILLAUME MUSSO 


CHEMAREA 
ÎNGERULUI / 


GUILLAUME MUSSO 


CHEMAREA ÎNGERULUI 


Traducere din limba franceză de Liliana Urban 
Titlul original: L'APPEL DE L'ANGE, 2011 


Guillaume Musso 


Guillaume Musso (născut în 1974) este unul dintre cei mai 
populari scriitori francezi contemporani. Se prezintă simplu: 
„Guillaume Musso, născut la Antibes, romancier.” Încă de la 
vârsta de zece ani a fost sigur că va scrie romane. Mama lui, 
bibliotecară, i-a trezit gustul pentru literatură, hrănindu-l cu 
„Proust la biberon”. La nouăsprezece ani, Musso a plecat în 
Statele Unite ale Americii, unde s-a îndrăgostit de New York. S-a 
întors în Franţa plin de idei pentru romanele sale. A debutat în 
2001, cu romanul Skidamarink. ldeea romanului care i-a adus 
celebritatea (Et Après, 2004) i-a venit după ce a trecut printr-o 
experienţă terifiantă: la douăzeci și patru de ani, a suferit un 
grav accident de mașină, care l-a făcut să reflecteze la sensul 
vieţii și la posibilitatea ca ea să se sfârșească pe neașteptate. 
Următoarele sale romane - Savwve-moi (2005), Vei fi acolo? 
(Seras-tu la? 2006; Editura ALLFA, 2010), Parce que je t'aime 
(2007), Je reviens te chercher (2008), Ce-aș fi eu fără tine? (Que 
serais-je sans toi? 2009; Editura ALLFA, 2011), Fata de hârtie (La 
fille de papier, 2010; Editura ALLFA, 2012) - au fost la fel de 
bine primite de public, unele fiind în curs de adaptare 
cinematografică. 


Vocea autorului: „Scriu întotdeauna cărțile pe care mi-ar 
plăcea și mie să le citesc. Romanele mele îmbină mai multe 
genuri: sunt și povești de dragoste, au și elemente de thriller și 
roman poliţist.” 

Guillaume Musso 


„Țărmul este mai sigur, dar mie-mi place 
să mă lupt cu valurile.” 
Emily Dickinson 


Prolog 


Un telefon mobil? 

La început, nu prea îi vedeai utilitatea, dar, ca să nu pari 
depășită, te-ai lăsat tentată de un model foarte simplu, cu un 
abonament în care erau incluse serviciile de bază. In primele 
zile, te-ai surprins uneori sporovăind cam tare în restaurant, în 
tren sau pe terasele cafenelelor. E adevărat că era practic și 
liniștitor să poţi vorbi oricând cu familia și cu prietenii. 

Ca toată lumea, ai învăţat să scrii SMS-uri, folosind o tastatură 
minusculă, și te-ai obișnuit să le trimiţi cât ai clipi. Ca toată 
lumea, ai renunţat la agendă pentru a o înlocui cu versiunea ei 
electronică. Ai trecut cu atenţie în memorie numerele 
cunoștințelor tale, ale rudelor și ale iubitului. Le-ai camuflat pe 
cele ale foștilor, precum și codul pin al cardului, pe care-l uiţi 
adesea. 

Chiar dacă făcea fotografii de proastă calitate, ai folosit 
aparatul foto al telefonului tău mobil. Era chiar mișto să ai 
mereu la îndemână o fotografie amuzantă pe care să le-o arăţi 
colegilor. 

De altfel, toată lumea făcea la fel. Era un obiect la modă: 
barierele dintre viaţa personală, viaţa profesională și viaţa 
socială se ștergeau. Și mai ales, cotidianul devenise mai urgent, 
mai flexibil, impunându-ţi să jonglezi în permanenţă cu 
programul tău. 


Recent, ţi-ai schimbat vechiul aparat cu un model mai nou: o 
minunăţie care-ţi permite să ai acces la e-mailuri, să navighezi 
pe internet și să descarci sute de aplicaţii. 

Așa ai devenit dependentă. Ca grefat pe propriul tău corp, 
mobilul e de-acum înainte o prelungire a ta, care te însoțește 
chiar și în baie sau la toaletă. Indiferent unde ești, rareori lași să 
treacă mai mult de o jumătate de oră fără să te uiţi la ecran, 
așteptând cu nerăbdare un apel restant, un mesaj intim sau 
amical. 

Asemenea ursuleţului de pluș din copilărie, telefonul te 
linişteşte. Ecranul lui este plăcut, calmant, hipnotic. Iți dă 


siguranţă în toate situaţiile și îţi lasă impresia că printr-o simplă 
apăsare pe buton ţi s-ar deschide toate drumurile... 


* 


Dar, într-o seară, întorcându-te acasă, scotocești prin 
buzunare, apoi prin geantă și îţi dai seama că mobilul ţi-a 
dispărut. L-ai pierdut? Ti-a fost furat? Nu, refuzi să crezi așa 
ceva. Cauţi din nou, fără mai mult succes, încercând să te 
convingi că l-ai uitat la birou, dar... nu: îţi amintești că l-ai folosit 
în lift, după ce-ai plecat de la muncă și - fără îndoială - în 
metrou și în autobuz. 

Fir-ar să fie! 

Mai întâi, ești furioasă din cauza pierderii aparatului, apoi te 
feliciți c-ai optat pentru asigurarea de „furt /pierdere 
/deteriorare”, adunând punctele de fidelitate care, chiar de 
mâine, îţi vor permite să-ţi iei o nouă jucărie high-tech, cu ecran 
tactil. 

Totuși, la ora trei dimineaţa, tot nu reușești să-ți găsești 
somnul... 


Te ridici din pat fără zgomot, ca să nu-l trezești pe bărbatul 
adormit lângă tine. 

Te duci la bucătărie și cauţi, pe raftul de sus al unui dulap, 
vechiul pachet de ţigări început, pe care l-ai dosit acolo pentru 
cazuri de urgenţă. iţi aprinzi una și, dată fiind situaţia în care te 
afli, îţi torni și un pahar de vodcă. 

La dracu’... 

Stai încovoiată pe scaun. Ti-e frig, fiindcă ai lăsat fereastra 
deschisă, să iasă fumul de ţigară. 

Faci inventarul a tot ceea ce conţine telefonul tău: câteva 
filmuleţe, vreo cincizeci de fotografii, istoricul navigării tale pe 
internet, adresa ta (inclusiv codul de la interfon), cea a 
părinţilor, numerele unor persoane care n-ar trebui nicidecum să 
se afle acolo, niște mesaje care ar putea induce ideea că... 

Nu fi paranoică! 


Mai tragi un fum și iei o gură de alcool. 

In aparenţă, nu există nimic cu adevărat compromiţător, dar 
știi bine că aparențele sunt înșelătoare. 

Ceea ce te îngrijorează e gândul că aparatul tău a încăput pe 
mâinile cui nu trebuie. 

Regreţi deja unele fotografii, unele e-mailuri, unele 
conversații. Trecutul, familia, banii, sexul... Dacă ar căuta bine, 
cineva care ar vrea să-ţi facă rău ar avea cu ce să-ţi distrugă 
viaţa. |ţi pare rău, dar regretele nu mai servesc la nimic. 

Ai început să tremuri, așa că te ridici să închizi fereastra. Cu 
fruntea lipită de geam, te uiţi la puţinele lumini care mai 
strălucesc în noapte, spunându-ţi că, în celălalt capăt al 
orașului, un bărbat are poate ochii pironiţi pe ecranul telefonului 
tău, scormonind cu nesaț prin zonele de umbră din viaţa ta 
intimă și scotocind metodic prin măruntaiele aparatului în 
căutarea unor dirty little secrets!. 


1 „Mici secrete compromiţătoare” (en. în original). (n. tr.) 


Partea întâi 
Soarecele și pisica 


1 
Schimbul 


„Există ființe al căror destin este să se întâlnească. Oriunde ar 
fi. Oriunde s-ar duce. 

Într-o bună zi, se vor întâlni.” 

Claude Gallay 


New York 
Aeroportul JFK 
Cu o săptămână înainte de Crăciun 


EA 


— Şi după aia? 

— După aiaa, Raphael mi-a dăruit un inel cu diamante de la 
Tiffany și m-a cerut de nevastă. 

Cu telefonul lipit de ureche, Madeline se plimba prin fața 
pereților înalți de sticlă care dădeau spre pistă. La cinci mii de 
kilometri depărtare, în micul său apartament din nordul Londrei, 
cea mai bună prietenă a ei asculta nerăbdătoare relatarea 
amănunţită a escapadei ei romantice în Big Apple?. 

— Ai tras cartea cea mare! constată Juliane. Weekend în 
Manhattan, cameră la Waldorf, plimbare în caleașcă, cerere în 
căsătorie ca pe vremuri... 

— Da! zise Madeline, veselă. Totul a fost perfect, ca într-un 
film. 

— Poate un pic prea perfect, nu? o tachina Juliane. 

— Poţi să-mi explici cum poate fi ceva „prea” perfect, doamnă 
blazată ce ești? 

Juliane încercă să se corecteze cu stângăcie: 

— Vreau să zic: poate c-a lipsit surpriza. New York, Tiffany, 
plimbarea prin ninsoare și patinoarul din Central Park... E cam 
previzibil, cam banal! 

Madeline contraatacă malițioasă: 

— Dacă-mi amintesc bine, când te-a cerut Wayne în căsătorie, 
tocmai se întorsese din pub, după o seară de beţie. Era îmbuibat 
ca o garnitură de metrou la ora de vârf și s-a dus să vomite la 
toaletă chiar imediat după ce ţi-a cerut mâna, nu-i așa? 


> Supranumele orașului New York. (n. tr.) 


— OK, ai câștigat manșa asta! capitulă Juliane. 

Madeline zâmbi, apropiindu-se de zona de îmbarcare pentru a 
încerca să-l găsească pe Raphael în mijlocul mulţimii. La 
începutul acestei vacanțe de Crăciun, mii de călători se 
îmbulzeau în aerogara care zumzăia ca un stup. Unii se duceau 
să-și vadă familiile, în timp ce alţii plecau la capătul lumii, spre 
destinaţii paradiziace, departe de cenușiul New Yorkului. 

— De fapt, reluă Juliane, nu mi-ai zis care a fost răspunsul tău. 

— Glumești? l-am zis că da, normal! 

— Nu l-ai ţinut un pic pe jar? 

— Pe jar? Jul', am aproape treizeci și patru de ani! Nu crezi c- 
am așteptat destul? Îl iubesc pe Raphael, avem o relaţie de doi 
ani și-ncercăm să facem un copil. Peste câteva săptămâni, o să 
ne mutăm în casa pe care am ales-o împreună. Juliane, pentru 
prima dată în viaţa mea, mă simt protejată și fericită. 

— Spui asta fiindcă e lângă tine, nu? 

— Nu! exclamă Madeline, râzând. S-a dus să lase bagajele. 
Oricum, să știi c-am vorbit serios! 

Se opri în faţa unui chioșc cu ziare. Puse cap la cap, unele 
dintre cotidiene făceau portretul unei lumi în derivă, care-și 
ipotecase viitorul: criză economică, șomaj, scandaluri politice, 
tensiune socială, catastrofe ecologice... 

— Nu ţi-e teamă că, alături de Raphael, viaţa ta o să fie 
previzibilă? o provocă Juliane. 

— Nu e un cusur! răspunse Madeline. Am nevoie de cineva 
puternic, de încredere, fidel. În jurul nostru, totul este precar, 
fragil și nesigur. Nu vreau așa ceva în familia mea. Vreau să mă- 
ntorc seara acasă și să fiu sigură că găsesc calm și liniște în 
căminul meu. Înţelegi? 

— Hm... făcu Juliane. 

— Niciun „hm”, Jul"! leşi la cumpărături ca să-ţi găsești rochia 
de domnișoară de onoare! 

— Hm! repetă tânăra englezoaică, dar de data asta mai mult 
pentru a-și ascunde emoția decât pentru a-și exprima 
scepticismul. 

Madeline își privi ceasul de mână. În spatele ei, pe pistele de 
decolare, niște avioane alburii așteptau în șir indian pentru a-și 
lua zborul. 

— Bun, te las, avionul meu decolează la 17.30 și eu tot nu mi- 
am recuperat... soțul! 


— Viitorul soţ... o corectă Juliane râzând. Când o să-mi faci o 
vizită scurtă la Londra? De ce nu-n weekendul ăsta? 

— Mi-ar plăcea foarte mult, dar e imposibil: o să aterizăm pe 
Roissy foarte devreme. Abia o să am timp să trec pe-acasă să 
fac un duș înainte de deschiderea magazinului. 

— Care va să zică, nu șomezi! 

— Am o florărie, Jul”! In perioada Crăciunului e cel mai mult de 
lucru! 

— Încearcă măcar să dormi în timpul călătoriei. 

— Bine! Te sun mâine! promise Madeline, înainte de-a 
închide. 


EL 


— Nu insista, Francesca, nici nu se pune problema să ne 
vedem! 

— Dar nu sunt decât la douăzeci de metri de tine, chiar la 
baza scării rulante... 

Cu mobilul lipit de ureche, Jonathan se încruntă și se apropie 
de balustrada scării rulante. În josul scărilor, o tânără brunetă cu 
alură de madonă vorbea la telefon, în timp ce ţinea de mână un 
copil înfofolit într-o geacă de iarnă puţin cam mare. Femeia avea 
părul lung, purta niște jeanși cu talie joasă, o jachetă de puf 
strânsă pe talie și niște ochelari de soare cu rame mari, care, 
asemenea unei măști, îi ascundeau o parte a feţei. 

Jonathan îi făcu cu mâna fiului său, care îi întoarse timid 
salutul. 

— Trimite-mi-l pe Charly și dispari! ordonă el, iritat. 

De fiecare dată când o zărea pe fosta lui soţie, îl cuprindea o 
furie amestecată cu durere. Un sentiment puternic, pe care nu-l 
putea controla și care îl făcea în același timp violent și deprimat. 

— Nu poţi continua să-mi vorbești așa! protestă ea cu o voce 
în care se simţea un ușor accent italian. 

— Să nu-ndrăznești să-mi dai mie lecţii! explodă el. Ai făcut o 
alegere și trebuie să-ți asumi consecinţele! Ţi-ai trădat familia, 
Francesca! Ne-ai trădat, pe mine și pe Charly. 

— Nu-l amesteca pe Charly în chestia asta! 


— Să nu-l amestec pe Charly în chestia asta? Dar nu el 
plătește oalele sparte? Din cauza escapadelor tale, nu-și vede el 
tatăl decât câteva săptămâni pe an! 

— Îmi pare nespus de rău că... 

— Şi avionul! i-o tăie el. Vrei să-ți amintesc de ce i-e frică lui 
Charly să meargă singur cu avionul, ceea ce mă obligă să 
traversez ţara în fiecare vacanţă școlară? întrebă el, ridicând 
vocea. 

— Ceea ce ni se-ntâmplă e... asta-i viaţa, Jonathan. Suntem 
adulţi și nu există de-o parte tipul drăguţ și de cealaltă, tipa cea 
rea. 

— Nu asta a considerat judecătorul, remarcă el, brusc obosit, 
făcând aluzie la divorţul care fusese pronunţat pe baza 
vinovățţiei fostei lui soții. 

Gânditor, Jonathan își pironi ochii pe pistă. Nu era decât 
16.30, dar se lăsase deja întunericul. Pe pistele luminate, un șir 
impresionant de avioane mari aștepta semnalul turnului de 
control ca să decoleze spre Barcelona, Hong Kong, Sydney, 
Paris... 

— Bun, am vorbit destul! reluă el. Şcoala reîncepe pe 3 
ianuarie, o să ţi-l aduc înapoi cu o zi înainte. 

— De acord, zise Francesca. Incă ceva: i-am cumpărat un 
telefon mobil. Vreau să pot vorbi cu el oricând. 

— Glumești! Nici nu se pune problema! izbucni el. Nu ai 
telefon la șapte ani! 

— Asta e discutabil, obiectă ea. 

— Dacă e discutabil, nu trebuia să iei decizia de una singură. 
Poate că o să mai vorbim despre asta, dar, deocamdată, îţi iei 
înapoi jucăria și-l lași pe Charly să vină la mine! 

— Bine! cedă ea cu resemnare. 

Jonathan se aplecă peste balustradă și miji ochii; văzu că 
Charly îi restituia Francescăi un mic aparat telefonic colorat. 
Apoi băiatul își îmbrăţișă mama și, cu pas șovăielnic, păși pe 
scara rulantă. 

Jonathan împinse ușor câţiva călători, pentru a-și lua fiul în 
primire. 

— Bună, tati! 

— Bună, piticule! zise el, strângându-l în braţe. 


* 


x x 


Degetele lui Madeline alergau pe tastatură în mare 
viteză. Cu telefonul în mână, tânăra parcurgea cu privirea 
vitrinele din zona duty free în timp ce scria, aproape fără 
să se uite, un SMS pentru Raphael. lubitul ei înregistrase 
bagajele, dar acum stătea la coadă pentru a efectua 
controalele de securitate. În mesajul ei, Madeline îi 
propusese să se întâlnească în restaurantul cu 


autoservire. 
* 


— Tati, mi-e cam foame. Poți să-mi iei un panino, te 


rog? ceru Charly politicos. 


Cu mâna pe umărul fiului său, Jonathan traversa 


labirintul de sticlă şi oțel care ducea către porțile de 
îmbarcare. Detesta aeroporturile, în special în această 
perioadă a anului - Crăciunul și aerogările îi aminteau de 
împrejurările sinistre în care aflase că-l înșelase soţia, în 
urmă cu doi ani - dar, bucuros că-l revedea pe Charlie, îl 
luă pe sus, ţinându-l de mijloc. 

— Un panino pentru acest tânăr! zise el cu însufleţire, 


cotind-o pentru a intra în restaurant. 
* 

Poarta Cerului era principalul restaurant cu autoservire 
al terminalului și oferea un evantai larg de specialități 
culinare. 

O prăjitură cu ciocolată sau o felie de pizza? se întrebă 
Madeline, examinând bufetul. Bineînţeles, un fruct ar fi 
mai înţelept, dar avea o foame de lup. Își așeză prăjitura 
pe tavă, apoi o puse la loc imediat ce Jiminy Cricket al ei îi 
susurase la ureche numărul de calorii al acestei tentaţii. 
Luă un măr din coșul de răchită fără prea mare tragere de 
inimă, comandă un ceai de lămâie și se duse să achite la 


casă. 
* 


Pâine ciabatta, pesto, roșii confiate, jambon de Parma și 
mozzarella: Charly saliva în fața sandvișului său italian. De 
la cea mai fragedă vârstă, îl însoţise pe tatăl său prin 
bucătăriile restaurantelor, ceea ce-l făcuse să prindă 


gustul lucrurilor bune și-i dezvoltase curiozitatea față de 
tot felul de arome. 

— Fii atent să nu-ţi răstorni tava, bine? îl sfătui 
Johathan, după ce plăti gustarea. 

Puștiul încuviinţă dând din cap, atent să menţină 
echilibrul precar între panino și sticla de apă. 

Restaurantul era înţesat de lume. De formă ovală, sala 
se întindea de-a lungul unui perete de sticlă care dădea 
direct spre piste. 

— Unde ne-așezăm, tati? întrebă Charly, pierdut în 
mijlocul valului de călători. 

Jonathan scrută cu ochi îngrijoraţi mulţimea densă care 
se îmbulzea printre scaune. În mod vizibil, erau mai mulţi 
clienţi decât locuri libere. Apoi, ca prin magie, se eliberă o 
masă lângă peretele de sticlă. 

— Direcţia est, matelotule! anunţă el făcându-i cu ochiul 
fiului său. 

În timp ce grăbea pasul, soneria telefonului său răsună 
în mijlocul vacarmului. Jonathan ezită să preia apelul. Deși 
avea mâinile ocupate - cu o mână trăgea de valiză și în 
cealaltă ținea tava - încercă totuși să scoată aparatul din 


buzunarul hainei, dar... 
* 

Ce înghesuială! își zise Madeline, văzând armada de 
călători care invadase restaurantul. Sperase să se 
relaxeze puțin înaintea zborului, dar nu găsea nici măcar 
o masă la care să se aşeze! 

Au! se chinui să nu țipe atunci când o adolescentă 
distrată o călcă pe picior fără niciun fel de scuze. 

Ticăloasa naibii! gândi ea furioasă, aruncându-i o privire 
severă, la care fata răspunse printr-un deget mijlociu 
ridicat discret a cărui semnificaţie nu lăsa loc de dubii. 

Madeline nu avu nici măcar timp să reacționeze. 
Tocmai zărise o masă liberă lipită de peretele de sticlă. 
Grăbi pasul, de frică să nu i-o ia cineva înainte. Nu era 
decât la trei metri de ţintă, când telefonul îi vibră în 
geantă. 

Nu e momentul! 

Decise mai întâi să nu răspundă, apoi se răzgândi: era 
fără îndoială Raphael, care o căuta. Luă cu neîndemânare 


tava într-o mână - Fir-ar al dracului, ce greu e ceainicul 
ăsta! - în timp ce scotocea în geantă pentru a-și scoate 
mobilul rătăcit între o legătură de chei voluminoasă, 
agendă și romanul pe care-l citea. Se răsuci ca să apese 
pe tasta aparatului și să-l ducă la ureche, când... 


* 


Madeline și Jonathan se ciocniră în plin. Ceainic, măr, sandviș, 
sticlă de Coca-Cola, pahar de vin: toate zburară și căzură pe jos. 

Speriat, Charly dădu și el drumul tăvii însăși și începu să 
plângă. 

Ce tâmpită! se enervă Jonathan, ridicându-se cu greutate. 

— Nu poţi să te uiţi pe unde mergi? ţipă el. 

Ce imbecil! se gândi iritată Madeline, dezmeticindu-se. 

— Ah! Te pomenești c-o fi fost greșeala mea! Ce tupeu! îi 
înfruntă ea înainte de a-și recupera de pe jos telefonul, geanta și 
cheile. 

Jonathan se aplecă spre fiul lui pentru a-l liniști, adunând de 
pe jos sandvișul protejat de un ambalaj de plastic, ca și sticla de 
apă și telefonul lui mobil. 

— Văzusem primul masa! se indignă el. Eram practic așezați, 
când ai năvălit ca o avalanșă, fără ca măcar să... 

— Glumești? Eu am pus ochii pe masa asta cu mult înaintea 
voastră! 

Furia tinerei femei scotea la iveală un accent englezesc până 
atunci imperceptibil. 

— Oricum ar fi, tu ești singură, în timp ce eu am un copil cu 
mine! 

— Frumoasă scuză! Faptul că ai un plod nu-ţi dă dreptul să 
intri-n mine și să-mi distrugi cămașa! zise ea furioasă, 
descoperind pata de vin care-i murdărea bluza petrecută. 

Consternat, Jonathan clătină din cap și-și dădu ochii peste 
cap. Deschise gura ca să protesteze, dar Madeline îl luă repede: 

— Și, mai întâi de toate, nu sunt singură! îl asigură ea, 
zărindu-l pe Raphael. 

Jonathan ridică din umeri și îl luă pe Charly de mână. 

— Vino, o să mergem în altă parte! Ce idioată... zise el, 
părăsind restaurantul. 


Cursa Delta 4565 pentru San Francisco părăsi New 
Yorkul la ora 17.00. Bucurându-se că-și revede băiatul, 
Jonathan nici nu-și dădu seama cum trece timpul. De la 
despărțirea părinţilor săi, Charly avea o adevărată fobie 
de avion. Nu suporta să călătorească și nu putea dormi în 
timpul unui zbor. Cele șapte ore cât dura drumul au fost 
așadar consacrate spunerii de bancuri, povestirii de 
întâmplări haioase și vizionării, pentru a douăzecea oară, 
a filmului Doamna și Vagabondul pe ecranul unui laptop, 
în timp ce savurau îngheţată Hăagen-Dazs. Astfel de 
dulciuri erau rezervate celor de la clasa business, dar o 
stewardesă înțelegătoare, care fusese cucerită de mutriţa 
simpatică a lui Charly și de șarmul stângaci al tatălui său, 


încălcă regulile cu plăcere. 
x 


Cursa Air France 29 decolă de pe aeroportul JFK la ora 
17.30. În confortul de la clasa business - hotărât lucru, 
Raphael făcuse o alegere bună - Madeline îşi deschise 
aparatul de fotografiat, să se uite pe pozele făcute în 
timpul escapadei lor new-yorkeze. Lipiți unul de altul, cei 
doi îndrăgostiți retrăiră cele mai frumoase momente ale 
unui voiaj care le arătase cum avea să fie luna lor de 
miere. 

Apoi Raphael aţipi, în timp ce Madeline se uita cu 
încântare, pentru a nu știu câta oară, la The Shop Around 


the Corner, vechea comedie de Lubitsch. 
* 


Din cauza decalajului orar, nu era nici măcar ora nouă 
seara când avionul lui Jonathan ateriză la San Francisco. 

Răsuflând ușurat, Charly adormise în brațele tatălui 
său, imediat ce debarcaseră. 

La „Sosire”, Jonathan îl aştepta cu nerăbdare pe 
prietenul său Marcus, împreună cu care avea o mică 
braserie franțuzească în centrul cartierului North Beach și 
care trebuia să vină să-l ia cu maşina. Se ridică pe vârfuri 
pentru a se uita pe deasupra mulțimii. 


— M-ar fi mirat s-ajungă la timp! bombăni el. 

In cele din urmă, se hotărî să-și consulte telefonul, 
pentru a vedea dacă are vreun mesaj. Avea și încă unul 
lung: 


Bine ai ajuns la Paris, draga mea! Sper c-ai putut 
să te odihnești în timpul zborului și că Raphael n- 
a sforăit prea tare ©. Scuză-mă pentru mai 
devreme: sunt încântată că te măriţi și c-ai găsit 
bărbatul capabil să te facă fericită. Îţi promit să 
fac tot ce-mi stă în putinţă ca să-mi îndeplinesc 
cu seriozitate și solemnitate rolul de domnișoară 
de onoare! 

A ta prietenă pentru totdeauna, Juliane. 


Ce-i cu mesajul ăsta dubios? se gândi el, recitind SMS- 
ul. O glumă nesărată a lui Marcus? Crezu asta timp de 
câteva secunde, până când se apucă să cerceteze 
telefonul: același model, aceeași culoare, dar... nu era al 
lui! O privire rapidă în aplicația e-mailuri îi permise să 
descopere identitatea proprietarei: o oarecare Madeline 
Greene, care locuia la Paris. 

Fir-ar al naibii! înjură el. E telefonul tâmpitei de pe JFK! 

* 


Madeline își privi ceasul, înăbușindu-și un căscat. Ora 
șase și jumătate dimineaţa. Zborul nu durase decât șapte 
ore și ceva, dar, cu decalajul de fus orar, avionul aterizase 
sâmbătă dimineaţa la Paris. Roissy se trezea în mare 
viteză. Ca și la New York, turiștii de Crăciun puseseră 
stăpânire pe aeroport, în pofida orei matinale. 

— Ești sigură că vrei să te duci la lucru astăzi? întrebă 
Raphael în faţa benzii rulante pentru bagaje. 

— Bineînţeles, dragule! zise ea, deschizându-și telefonul 
pentru a-și consulta mesajele. Pun pariu că am deja mai 
multe comenzi în așteptare. 

Işi ascultă mesajele și auzi o voce tărăgănată și 
adormită, care îi era total necunoscută: 


„Salutare Jon, sunt Marcus. Ăă... am avut o mică 
problemă cu 4L-ul: o scurgere de ulei care... o să-ţi explic 


mai târziu. În sfârșit, vreau să-ţi zic că s-ar putea să 
întârzii puţin. Scuze...” 


Cine naiba-i zănaticul ăsta? se întrebă ea, închizând 
telefonul. Vreunul care a greșit numărul? Hm... 

Nedumerită, își examină mobilul cu atenţie: era aceeași 
marcă, același model... darnu era alei. 

— La dracu'! zise cu voce tare. E telefonul nebunului din 
aeroport! 


2 
Separate lives 


„E îngrozitor să fii singur când aţi fost doi.” 
Paul Morand 


Jonathan trimise primul SMS... 
Am telefonul tău, tu-l ai pe-al 
meu? 

Jonathan Lempereur 


...la care Madeline răspunse aproape instantaneu: 


Da! Unde ești? 
Madeline Greene 


La San Francisco. Și tu? 


La Paris 8 
Cum facem? 


Păi, există poștă și-n Franţa, 


nu? 
ȚIi-I trimit pe-al tău chiar mâine, 
prin FedEx. 
Ce amabil... O să fac la fel, cât mai 
repede. 


Ce adresă ai? 


Restaurant French Touch, 1606 
Stockton Street, San Francisco, 
CA. 


Asta-i a mea: Grădina Minunată, 
str. Delambre nr. 3 bis, Paris, 
arondismentul 14. 


Ești florăreasă, nu-i așa? 


Dacă da, ai o comandă urgentă 
de la unul, Oleg Mordhorov: 200 
de trandafiri roșii care trebuie 
livraţi la Teatrul Châtelet pentru 
actriţa care se dezbracă în actul 
al treilea. Între noi fie vorba, 
mă-ndoiesc că-i nevastă-sa... 


Cu ce drept mi-ai ascultat 
mesajele? 


Ca să-ți fac un serviciu, 


deșteapto! 
Văd că ești la fel de bădăran ca-n 
persoană! 
Deci, ești șef de restaurant, 
Jonathan? 

Da. 


În cazul ăsta, cârciuma ta are o 
nouă rezervare: o masă pentru 
două persoane mâine-seară, pe 
numele de DI și Dna Strzechowski. 
Mă rog, asta am înţeles din 
mesajul lor, dar se auzea prost. 


Foarte bine! Noapte bună! 
La Paris e șapte dimineața... 


Jonathan clătină din cap, agasat și băgă telefonul în buzunarul 
interior al hainei. Femeia asta-l enerva la culme. 


* 


San Francisco 
Ora 21.30 


Un Renault 4L vechi, de un roșu-aprins, părăsi șoseaua 
naţională 101 și o luă spre ieșirea care ducea în downtown. 
Vechitura se târa ca o mârţoagă pe Embarcadero, dând impresia 
că rulează cu încetinitorul. Încălzirea fusese dată la maximum, 
iar aburul șiroia pe geamuri. 

— O să ne bagi într-un copac cu rabla ta! se plânse Jonathan, 
înghesuit pe scaunul din dreapta șoferului. 

— Da’ de unde, așa toarce pisicuţa mea, se apără Marcus. 
Dac-ai ști cât o răsfăț! 

Cu părul năclăit și ciufulit, cu sprâncenele stufoase, barba de 
trei săptămâni și pleoapele căzute ca ale lui Droopy, Marcus 
părea teleportat din altă epocă - cea preistorică - ba chiar, în 
unele zile, de pe o altă planetă. Îmbrăcat cu niște pantaloni 
foarte largi și o cămașă hawaiiană descheiată până aproape de 
buric, silueta lui rahitică părea să fi fost contorsionată și 
dislocată pentru a încăpea în habitaclul mașinii. Incălţat cu o 
pereche de șlapi vechi, conducea cu un singur picior, ţinând 
călcâiul pe ambreiaj și apăsând succesiv cu degetele 
acceleratorul și pedala de frână. 

— Mie-mi place mașina unchiului Marcus! se entuziasmă 
Charly, foindu-se pe bancheta din spate. 

— Mulţam, piticule! răspunse el, făcându-i cu ochiul. 

— Charly! Încheie-ţi centura și nu te mai agita! îl certă 
Jonathan. 

Apoi se întoarse spre amicul lui: 

— Ai trecut pe la restaurant în după-amiaza asta? 

— Ăăă... e închis astăzi, nu? 

— Dar cel puţin ai făcut recepţia la rațe? 

— Ce rațe? 

— Pulpele de rață și salata rucola pe care ni le livrează Bob 
Woodmark în fiecare vineri! 

— Ah! Ştiam eu c-am uitat ceva! 

— Mare dobitoc mai ești! se enervă Jonathan. Cum să uiţi 
singura rugăminte pe care-am avut-o la tine? 

— Nu-i așa o tragedie... bombăni Marcus. 

— Ba da, e! Chiar dacă Woodmark e insuportabil, de la ferma 
lui ne aprovizionăm cu cele mai bune produse. Dacă i-ai tras 
clapa, n-o să mai vrea să ne aibă de clienţi. Fă un ocol pe la 
restaurant: pariez c-a lăsat marfa în curtea din spate. 


— Pot să văd asta și singur, îl asigură Marcus. Vă duc pe voi 
mai întâi aca... 

— Nu! i-o tăie Jonathan. Nu ești decât un lasă-mă să te las pe 
care nu te poţi baza, așa c-o să verific eu! 

— Dar mititelul e frânt de oboseală! 

— Nu, nu! sări Charly. Vreau și eu să merg la restaurant! 

— Gata, am hotărât! zise Jonathan tranșant. La intersecţie, 
cotește-o pe 3rd Sreet! ordonă el, ștergând cu mâneca aburul 
de pe parbriz. 

Numai că bătrânei 4L nu-i plăcea să-i fie schimbat itinerariul. 
Pneurile ei înguste nu aveau aderenţă și schimbarea bruscă de 
direcție fu cât pe ce să ducă la un accident. 

— Vezi bine că nu controlezi hârbul ăsta! zbieră Jonathan. Fir- 
ar al dracului, o să ne omori! 

— Fac tot ce pot! îl asigură Marcus, redresând volanul într-un 
concert de claxoane exasperate. 

In timp ce urca pe Kearney Street, rabla părea să-și fi 
recăpătat stabilitatea. 

— Eşti în starea asta fiindcă ai revăzut-o pe soră-mea? întrebă 
Marcus, după o lungă tăcere. 

— Francesca nu ţi-e decât soră vitregă, îl corectă Jonathan. 

— Ce face? 

Jonathan îi aruncă o privire ostilă. 

— Dacă-ţi închipui c-am stat la taclale... 

Marcus știa că subiectul era sensibil și nu insistă. Se 
concentră asupra condusului, pentru a ajunge pe Columbus 
Avenue și a-și parca „pisicuţa” în faţa unei braserii pe nume 
French Touch, situată pe colţul format de Union Street cu 
Stockton Street. 

Așa cum bănuise Jonathan, Bob Woodmark lăsase marfa în 
spatele restaurantului. Cei doi bărbaţi cărară lăzile în camera 
frigorifică, după care se duseră să verifice dacă totul era în 
ordine în sala de mese. 

French Touch era o bucăţică de Hexagon în inima cartierului 
italienesc North Beach din San Francisco. Mic, dar primitor, 
localul reproducea interiorul unui bistrou franțuzesc din anii '30: 
lambriuri, muluri, marmură mozaic pe jos, niște imense oglinzi 
Belle Epoque, afișe vechi cu Jos&phine Baker, Maurice Chevalier 
și Mistinguett. Localul propunea o bucătărie franţuzească 
tradiţională, fără pretenţii, fără fasoane. Pe plăcuţa de ardezie 


agăţată pe perete, se putea citi: „Melci în foitaj cu miere, file de 
rață cu portocale, tartă Saint-Tropez...” 

— Poţi să-mi dai o îngheţată, tată? ceru Charly, instalându-se 
la barul roșu-aprins care trona de-a lungul sălii. 

— Nu, dragule. Ai mâncat kilograme întregi în avion. Şi e 
foarte târziu, ar fi trebuit să fii deja în pat de mult timp. 

— Dar sunt în vacanţă... 

— Haide Jon, fii cool! interveni Marcus. 

— Ah, nu, n-o să-ncepi și tu acum! 

— Dar e Crăciunul! 

— Doi puști! nu se putu stăpâni Jonathan să nu zâmbească. 

Luă loc în capătul restaurantului, în spatele tejghelei de la 
bucătăria deschisă, care le permitea clienţilor să urmărească 
parțial prepararea felurilor de mâncare. 

— Ce ţi-ar plăcea? îl întrebă pe fiul său. 

— O Dame blanche! se entuziasmă copilul. 

Cu dexteritate, bucătarul de ocazie rupse câteva tablete de 
ciocolată neagră într-un bol mic pentru a le topi la bain-marie. 

— Şi pentru tine? îl întrebă pe Marcus. 

— Am putea deschide o sticlă de vin... 

— Dacă vrei. A 

Un zâmbet larg lumină faţa lui Marcus. Işi părăsi cu veselie 
scaunul și se îndreptă spre locul său preferat: crama 
restaurantului. 

În acest timp, sub privirea lacomă a lui Charly, Jonathan puse 
doi bulgărași de îngheţată de vanilie și o bezea într-o cupă. 
Odată ciocolata topită, încorporă în ea o lingură de smântână 
lichidă. Vărsă ciocolata caldă peste îngheţată și acoperi totul cu 
frișcă și migdale prăjite. 

— Enjoy! zise el, înfigând o umbreluţă în domul de cremă. 

Tatăl și fiul se instalară la o masă, așezați unul lângă altul pe 
o banchetă moale. Cu ochi strălucitori, Charly se înarmă cu o 
linguriţă cu coadă lungă și începu să mănânce. 

— la uită-te la minunăţia asta! se înflăcără Marcus, 
întorcându-se din pivniţă. 

— Un Screaming Eagle din 1997! Ai înnebunit? Sticlele astea 
sunt rezervate pentru clienți! 

— Haide! Va fi cadoul meu de Crăciun, îl imploră. 

După o rezistenţă pur formală, Jonathan acceptă să deschidă 
vinul select. În definitiv, era mai bine ca Marcus să bea câteva 


pahare la restaurant. Măcar așa putea să stea cu ochii pe el. În 
caz contrar, canadianul risca să înceapă un tur al barurilor și, 
când se afla sub influenţa alcoolului, belelele se ţineau scai de 
el. În mai multe rânduri, unii dintre tovarășii lui de beţie 
profitaseră de gentileţea și credulitatea lui pentru a-l escroca la 
poker și a-l face să semneze acte prin care se obliga să 
plătească sume de bani pentru datorii inventate și pe care 
Jonathan le recuperase apoi cu mare greutate. 

— Admiră culoarea acestui nectar! exclamă Marcus, turnând 
vinul într-o carafă. 

Fiu nelegitim al tatălui Francescăi și al unei cântărețe de 
muzică country din Quebec, Marcus nu se alesese nici măcar cu 
o centimă după decesul tatălui său, un bogat om de afaceri 
newyorkez. Mama lui murise de puţin timp, iar relaţia cu sora lui 
vitregă era foarte rece. Fără o para chioară, trăia într-o bulă de 
nepăsare, indiferent la aspectul său fizic și la regulile sociale. 
Dormea douăsprezece ore pe zi, dădea o mână de ajutor la 
restaurant, dar constrângerile existenţei și programul de lucru 
nu păreau să aibă vreo importanţă pentru el. Ușor dus cu pluta, 
pe cât de naiv, pe atât de afectuos, avea ceva patetic și 
dezarmant, deși consecinţele iresponsabilităţii lui erau greu de 
controlat în viaţa de zi cu zi. 

Tot timpul cât durase mariajul său, Jonathan nu văzuse în 
Marcus decât un cretin cu care n-avea nimic de împărţit. Totuși, 
când Francesca îl părăsise, cumnatul lui fusese singurul care-l 
susținuse. În acea perioadă, deși îl avea pe Charly, Jonathan se 
lăsase să alunece în gaura neagră a depresiei. Fără ocupaţie și 
dezorientat, se cufundase în durerea lui, frecventându-i cam 
prea îndeaproape pe domnii Jack Daniel și Johnnie Walker. 

Din fericire, printr-un miracol, Marcus se trezise din leneveală 
și, pentru prima dată în viaţa lui, preluase controlul asupra 
lucrurilor. Reperase un restaurant italienesc demodat care 
tocmai își schimbase proprietarul și se zbătuse să-i convingă pe 
cei care-l preluaseră să transforme locul în bistrou franțuzesc și 
să-l lase pe cumnatul său să se ocupe de el. Această iniţiativă îi 
permisese lui Jonathan să-și revină. Dar abia ce-și văzuse 
prietenul salvat, că Marcus recăzuse în lenevia lui cumplită. 

— În sănătatea ta! zise el, întinzându-i un pahar cu vin lui 
Jonathan. 


— Așadar, sărbătorim Crăciunul mai devreme, conchise 
francezul, deschizând radioul art deco pe care-l recuperase 
dintr-o piaţă de vechituri din Pasadena. 

Potrivi aparatul pe un post cu muzică rock care difuza „Light 
My Fire” într-o versiune live. 

— Ah! E grozav! se extazie Marcus, instalându-se comod în 
fundul banchetei, fără să fie clar dacă vorbea de cabernet sau 
de muzica celor de la The Doors. _ 

Jonathan încercă la rândul său să se destindă. Işi descheie 
cămașa la guler și își dădu haina jos, dar, văzând telefonul lui 
Madeline pe masă, se indispuse. Povestea asta cu mobilul mă 
face să pierd rezervări! oftă el. Unii dintre clienţii fideli aveau 
într-adevăr numărul său personal: un privilegiu care le permitea 
să obţină o masă chiar în serile aglomerate. 

În timp ce Marcus înșfăca telefonul, Jonathan își privea fiul 
care dormea liniștit pe banchetă. l-ar fi plăcut să-și ia vreo două 
săptămâni de concediu ca să se ocupe mai bine de Charly, dar 
nu-și permitea. Abia ieșise din prăpastia financiară care aproape 
că-l înghiţise în urmă cu câţiva ani și dezastrul ăsta avusese 
meritul să-l vaccineze împotriva creditelor, a descoperirilor de 
card și a altor penalităţi de întârziere. 

Frânt de oboseală, închise ochii și Francesca îi apăru așa cum 
o văzuse în aeroport. După doi ani, durerea era la fel de vie. 
Aproape insuportabilă. Deschise ochii și luă o gură de vin pentru 
a-i alunga imaginea. N-avea viaţa pe care și-o dorise, dar era a 
lui. 

— Ei, nu e rea fata! exclamă Marcus, în timp ce degetele lui 
unsuroase alunecau pe ecranul tactil pentru a derula fotografiile 
pe care le conţinea celularul. 

Intrigat, Jonathan aruncă o privire spre ecranul telefonului. 

— Lasă-mă să văd! 

Printre fotografiile tinerei femei, unele erau ușor erotice. Poze 
sugestive imortalizate în alb și negru: dantele fine, jartele din 
satin, mână ridicată ascunzând pudic un sân sau atingând 
rotunjimea unei coapse. Nimic exagerat totuși la ora la care unii 
postau înregistrările unor partide de sex pe internet... 

— Pot să văd, tată? întrebă Charly, trezindu-se din somn. 

— Nu, nu! Culcă-te la loc! Nu e pentru copii. 


Era surprinzător totuși că, în ciuda aerului său înţepat de 
fandosită elegantă, pacostea de la aeroport făcuse o mică 
ședință de poze deocheate. 

Mai mult mirat decât excitat, Jonathan dădu zoom pe faţa 
modelului. În aparenţă, tipa se amuza, pretându-se la acest joc 
de bunăvoie, dar, în spatele zâmbetului de fațadă, se ghicea o 
oarecare jenă. Fără îndoială, fotografiile acestea fuseseră făcute 
pentru plăcerea iubitului ei, care se crezuse o clipă Helmut 
Newton. Cine era în spatele aparatului de fotografiat? Soţul ei? 
Amantul? Jonathan își amintea că zărise un bărbat la aeroport, 
dar era incapabil să-și amintească figura lui. 

— Gata, ajunge! zise el tranșant, închizând telefonul sub 
privirea decepţionată a lui Marcus. 

Simţindu-se brusc voyeur, se întrebă cu ce drept scotocea în 
viaţa privată a acestei femei. 

— De parcă ei o să-i fie jenă să facă la fel! îi atrase atenţia 
canadianul. 

— Puțin îmi pasă: nu există niciun risc să găsească astfel de 
fotografii în telefonul meu! exclamă el, servindu-se cu un pahar 
de Screaming Eagle. Dacă tu crezi că m-am amuzat trăgându-l 
pe Chelu' în poză... 

Cabernetul avea arome delicate de fructe de pădure și 
scorțișoară, în timp ce degusta băutura, Jonathan făcea, mental, 
inventarul telefonului său mobil. La drept vorbind, nu-și mai 
amintea tot ce conţinea. 

În orice caz, nimic intim ori compromițător, îşi zise el. 

Dar, în privinţa asta, se înșela amarnic. 


* 


Paris 

Ora 07.30 

Capota cu striații a unui Jaguar XF ultimul model gonea prin 
frigul albăstrui şi metalic al periferiei pariziene. Îmbrăcat în 
materiale nobile - piele albă, lemn de nuc, aluminiu - interiorul 
era luxos și confortabil. Pe bancheta din spate se aflau niște 
genţi Luis Vuitton, un sac de golf și un număr din Figaro 
Magazine. 


— Ești sigură că vrei să deschizi florăria astăzi? întrebă din 
nou Raphael. 

— lubitule! exclamă Madeline. Am vorbit deja de mai multe 
ori despre asta. 

— Am putea să ne prelungim vacanţa... insistă el. Merg întins 
până la Deauville, ne petrecem noaptea la Normandy și mâine 
la prânz luăm masa cu părinţii mei. 

— Sună tentant, dar... nu. În plus, ai întâlnire cu un client care 
vrea să viziteze șantierul. 

— Tu ești cea care hotărăști, capitulă arhitectul, virând pe 
bulevardul Jourdan. 

Denfert-Rochereau, Montparnasse, Raspail: mașina străbătu o 
bună parte din arondismentul 14 înainte de a se opri pe strada 
Campagne-Premiere, la numărul 13, în faţa unei uși verde- 
închis. 

— Trec să te iau diseară de la florărie? 

— Nu, vin eu la tine cu motocicleta. 

— O să-ngheţi! 

— Poate, dar îmi place motorul meu Triumph! răspunse ea, 
îmbrăţișându-l. 

Îmbrăţișarea se prelungi până când claxonul unui taximetrist 
grăbit îi scoase cu brutalitate din coconul lor. 

Madeline trânti portiera berlinei înainte de a-i trimite un sărut 
de la revedere iubitului ei. Formă codul pentru a deschide ușa 
porticului care dădea spre o curte plină de arbori. Acolo se afla 
apartamentul pe care-l închiriase de când se mutase la Paris. 

— Brr! Sunt - 15°C înăuntru! dârdâi ea, intrând în micul 
duplex, un atelier tipic, dintre cele construite în cartier la 
sfârșitul secolului al XIX-lea. 

Aprinse aragazul, scăpărând un chibrit și puse ceainicul pe foc 
pentru a-și face un ceai. 

Atelierul de pictură fusese reamenajat de mult timp într-un 
apartament de două camere dispunând de un salon, de o 
bucătărie micuță și de o încăpere la mezanin. Dar înălţimea 
plafonului, ferestrele mari din zidul principal și parchetul din 
lemn pictat aminteau de destinaţia artistică iniţială și 
contribuiau la farmecul unic al locului. 

Madeline deschise radioul pe TSF Jazz, verifică dacă 
radiatoarele erau date la maximum și își bău ceaiul, legănându- 


se pe ritmul trompetei lui Louis Armstrong și așteptând ca 
apartamentul să se încălzească. 

Făcu un duș rapid, ieși din baie tremurând și luă din dulap un 
tricou Thermolactyl, niște blugi și un pulover gros de lână. Gata 
de plecare, ronţăi un Kinder Bueno în timp ce îmbrăca o geacă 
de piele și își legă în jurul gâtului fularul cel mai călduros. 

Era abia trecut de ora opt când încălecă pe șaua motocicletei 
ei galbene. Magazinul era foarte aproape, dar nu mai voia să 
treacă pe la atelier înainte să se întâlnească cu Raphael. Cu 
pletele în vânt, parcurse suta de metri de pe această stradă pe 
care o adora. Aici, Rimbaud și Verlaine își compuseseră 
versurile, Aragon și Elsa se iubiseră și Godard imortalizase 
sfârșitul primului său film: scena aceea atât de tristă în care 
Jean-Paul Belmondo, „la capătul puterilor” se prăbușește, cu un 
glonţ în spate, sub privirile logodnicei lui americane. 

Madeline coti pe bulevardul Raspail și o luă pe strada 
Delambre, până la Grădina Minunată, florăria de care era tare 
mândră și pe care o deschisese în urmă cu doi ani. 

Ridică grilajul de fier cu teamă. Nu lipsise niciodată așa de 
mult. Pe perioada vacanței ei la New York, îi încredințase frâiele 
magazinului lui Takumi, ucenicul ei japonez care termina școala 
de florari din Paris. 

După ce intră, scoase un oftat de ușurare. Takumi îi urmase 
sfaturile întocmai. Tânărul asiatic se aprovizionase în ajun de la 
Rungis și încăperea era plină de flori proaspete: orhidee, lalele 
albe, crini, crăciuniţe, flori de spânz, gălbenele-de-pădure, 
mimoze, narcise galbene, violete, amaryllis. Bradul pe care-l 
împodobiseră împreună strălucea puternic, iar din tavan atârnau 
crenguţe de vâsc și dafin. 

Liniștită, își scoase geaca pentru a-și pune șorţul, își adună 
uneltele - foarfece de grădină, stropitoare, săpăligă - și se 
apucă de treburile cele mai urgente, spălând frunzele unui ficus, 
schimbând pământul unei orhidee și tăind un bonsai. 

Madeline își concepuse florăria ca pe un loc magic și poetic, o 
bulă propice reveriei, o oază de pace departe de agitația 
orașului. Oricât de tristă ar fi fost ziua pentru clienţii ei, voia ca 
aceștia să-și lase grijile deoparte de cum îi treceau pragul 
prăvăliei. În perioada Crăciunului, atmosfera de la Grădina 
Minunată era de-a dreptul fermecătoare, amintind de miresmele 
copilăriei și de tradiţiile de altădată. 


Scăpată de „primele griji” tânăra scoase brazii afară pentru a- 
i sprijini de fațadă și își deschise florăria la ora nouă fix. 

Zâmbi văzând că intră primul ei client - în această profesie, 
un vechi dicton spunea că, dacă era un bărbat, ziua avea să fie 
fastă - apoi se posomori când auzi ce dorea: voia să-i fie livrat 
un buchet soţiei lui, fără carte de vizită. Era noua stratagemă la 
modă a soţilor geloși: să trimită flori în mod anonim, pentru a 
vedea reacția nevestelor lor. Dacă, atunci când se întorcea 
acasă, aceasta nu le vorbea despre buchet, trăgeau concluzia 
că avea un amant... Bărbatul plăti comanda și părăsi magazinul 
fără a fi interesat de compoziţia buchetului. Madeline începu 
deci singură aranjamentul floral - pe care Takumi trebuia să-l 
livreze începând cu ora zece într-o bancă din strada Boulard - 
când riff-ul de chitară din „Jumpin' Jack Flash” răsună în 
prăvălie. Florăreasa se încruntă. Celebra piesă a celor de la 
Rolling Stones se auzea din rucsacul ei, în care se afla telefonul 
acelui individ, Jonathan. Ezită să răspundă, iar soneria se opri, în 
cele din urmă. Se făcu liniște pentru un minut, după care un 
sunet scurt și înfundat o anunţă că cineva lăsase un mesaj. 

Madeline ridică din umeri. Doar n-o să asculte iar un apel care 
nu-i era destinat... Mai avea și altceva de făcut! Şi apoi, puţin îi 
păsa de individul ăla atât de bădăran și dezagreabil. 

Totuși, mânată de o curiozitate imposibil de stăvilit, apăsă pe 
ecranul tactil și lipi telefonul de ureche. O voce gravă și ezitantă 
se auzi din aparat: o americancă vorbind cu un ușor accent 
italian, care se chinuia să-și stăpânească hohotele de plâns. 


Jonathan, sunt eu, Francesca. Sună-mă, te rog! Trebuie să 
vorbim, trebuie să... Știu că te-am trădat, știu că nu-nțelegi 
de ce-am stricat totul. Întoarce-te, te rog, fă-o pentru 
Charly și fă-o pentru noi! Te iubesc... Nu vei uita, dar mă 
vei ierta! N-avem decât o viaţă, Jonathan, și noi suntem 
făcuți ca să ne-o petrecem Împreună și să avem și alţi 
copii. Să ne reluăm planurile, să continuăm ca înainte! Fără 
tine, nu pot să trăiesc... 


Vocea italiencei se sugrumă într-o tristeţe infinită și mesajul 
se termină. 

Timp de mai multe secunde, Madeline rămase încremenită, 
tulburată de ceea ce tocmai auzise și cuprinsă de vinovăţie. Pe 


braţe, pielea i se făcuse ca de găină. Se înfioră, apoi puse 
telefonul încă plin de lacrimi pe tejghea, întrebându-se ce-ar 
trebui să facă. 


3 
În secret 
„Toată lumea are secrete. Trebuie doar să 
afli care sunt.” 
Stieg Larsson 


Jonathan decuplă ambreiajul și trecu într-a treia. Cutia de 
viteze scoase un huruit strident, ca și cum mașina avea să 
cedeze pe loc. Ceruse să treacă el la volanul Renault-ului: chiar 
dacă se aflau aproape de casă, nici nu-i trecea prin cap să-l lase 
pe Marcus să conducă. Prăvălit pe scaunul din dreapta șoferului, 
amicul său, doborât de vin, îngâna cuplete deocheate din 
repertoriul lui Georges Brassens: 


Quand je pense à Fernande 
Je bande, je bande...? 


— Un ton mai jos! ordonă Jonathan, aruncând o privire în 
oglinda retrovizoare, ca să se asigure că fiul lui era încă pe 
tărâmul viselor. 

— Pardon, se scuză Marcus, ridicându-se ca să lase în jos 
geamul portierei. 

Canadianul scoase capul pe fereastră, ţinându-și faţa în 
bătaia vântului, ca și cum aerul nopţii avea să-l ajute să se 
trezească din beţie. 

Tipul ăsta e complet sărit... se gândi Jonathan încetinind tot 
mai mult. 

Mașinuţa o luă pe partea vestică a Filbert Street, una dintre 
străzile cele mai în pantă din San Francisco. La începutul 
urcușului, rabla horcăi, ameninţă să se oprească, dar în cele din 
urmă își reveni și atinse cu greu vârful colinei, scăldat în lumina 
albă de la Coit Tower, turnul care domina orașul. Jonathan 
execută o manevră periculoasă și parcă oblic, răsucind roţile 
spre trotuar. Ușurat că o scosese la capăt, își luă fiul în braţe și o 
porni pe aleea din mijlocul eucalipţilor, palmierilor și tufelor de 
bougainvillea. g 

Marcus îl urma, clătinându-se. Işi reluase cântecele deocheate 
și răcnea cât îl ținea gura. 

— Incercăm să dormim! se plânse un vecin. 


3 „Când mă gândesc la Fernande/ Mi se scoală, mi se scoală...” (n. tr.) 


Jonathan își înșfăcă prietenul de umăr pentru a-l face să 
grăbească pasul. 

— Tu ești singurul meu prieten adevărat, singurul meu 
tovarăș adevărat... bălmăji beţivul, agățându-i-se de gât. 

Jonathan se chinui să-l repună pe picioare și cei „doi bărbaţi și 
jumătate” coborâră cu pași mici șirul de trepte din lemn care 
ducea în jos, pe panta colinei Telegraph Hill. Scara șerpuia prin 
mijlocul unei vegetaţii aproape tropicale, deservind mici căsuțe 
colorate. Cruţate de ravagiile cutremurului din 1906, aceste 
locuințe de lemn, construite iniţial pentru marinari și docheri, 
erau căutate astăzi de artiști și intelectuali bogați. 

Ajunseră în sfârșit în faţa porţii unei grădini sălbatice și 
luxuriante, în care buruienile câștigaseră definitiv lupta cu 
cercelușii și rododendronii. 

— Bun, fiecare în camera lui! decretă Jonathan cu autoritatea 
unui șef de familie. 

Îl dezbrăcă pe Charly, îl culcă şi îl sărută după ce îl înveli bine. 
Apoi făcu la fel cu Marcus, mai puţin sărutul. Nu trebuia totuși să 
exagereze... 

În sfârșit liniștit, Jonathan trecu în bucătărie, își turnă un 
pahar cu apă și ieși pe terasă cu laptopul sub braţ. Afectat de 
diferenţa de fus orar, își înăbuși un căscat, frecându-se la ochi, 
și se așeză pe un scaun din lemn de tec. 

— Hei, băiete, n-ai somn? 

Jonathan ridică privirea spre vocea care-l interpelase: îi 
aparţinea lui Boris, papagalul tropical al casei. 

Uitasem de ăsta! 

Pasărea fusese a fostului proprietar, un tip excentric, care 
trecuse în testament obligaţia oricărui cumpărător al vilei de a 
se ocupa ad vitam aeternam de orătania lui preferată. Boris 
avea peste șaizeci de ani. Decenii în șir, stăpânul lui îi 
consacrase o oră de logopedie pe zi, învățându-l mai bine de o 
mie de cuvinte și câteva sute de expresii pe care le folosea cu o 
adecvare surprinzătoare. 

Flegmatic, se integrase bine în noul cămin și era bucuria lui 
Charly. În plus, se înţelegea de minune cu Marcus care îl 
învățase o întreagă colecţie de înjurături ale căpitanului 
Haddock. Dar papagalul era un poznaș afurisit și Jonathan nu 
prea îi aprecia caracterul infect și limbuţia. 

— N-ai sooomn? repetă pasărea. 


— Ba da, imaginează-ţi, dar sunt prea obosit ca să dorm. 

— Tăntălăule! îl insultă Boris. 

Jonathan se apropie de pasărea care, cu ciocul gros, coroiat și 
labele cu gheare puternice, trona maiestuoasă pe stinghia ei. In 
ciuda vârstei înaintate, penajul pe jumătate auriu, pe jumătate 
turcoaz își păstrase luciul, iar puful negru care îi vărga conturul 
ochilor îi dădea un aer mândru și arogant. 

Papagalul își scutură coada lungă și își desfăcu aripile, cerând: 

— Vreau mere, prune, banane... 

Jonathan examină colivia. 

— Nu ţi-ai mâncat castraveţii și andivele. 

— Mi s-a acrit de andive! Vreau seminţe de pin, nuci și alune! 

— Asta e, și eu o vreau pe Miss Univers în patul meu. 

Jonathan clătină din cap şi deschise laptopul. Își citi mesajele, 
le răspunse unor furnizori, validă câteva rezervări și își aprinse o 
țigară, privind miile de luminiţe care străluceau peste ocean. De 
aici, priveliștea asupra golfului era nemaipomenită. Zgârie-norii 
districtului financiar se decupau în faţa imensei siluete a Bay 
Bridge, care se întindea spre Oakland. Acest moment de liniște 
fu tulburat de o sonerie de telefon neobișnuită: o piesă cântată 
la vioară, începutul unui Capriciu de Paganini, după umilele lui 
cunoștințe muzicale. 

Telefonul lui Madeline Greene. 

Dacă voia să doarmă, trebuia să-l închidă, fiindcă, din cauza 
diferenţei de fus orar, apelurile riscau să se înmulțească. Decise 
totuși să-l preia pe ultimul. 

— Da? 

— Tu ești, frumoasa mea? 

— Hm... 

— Ești obosită? Sper c-ai călătorit bine. 

— Excelent. Drăguţ din partea ta că ţi-ai făcut griji. 

— Dar nu ești Madeline! 

— După cum bine auzi! 

— Raphael, tu ești? 

— Nu, sunt Jonathan din San Francisco. 

— Juliane Wood, încântată. Pot să știu de ce răspunzi la 
telefonul prietenei mele? 

— Pentru că, din greșeală, am făcut schimb de telefoane 
mobile. 

— La San Francisco? 


— La New York, pe aeroport. În fine, e prea mult de explicat. 

— Ah! E nostim... 

— Da, mai ales când li se întâmplă altora. Deci tu... 

— Şi cum s-a-ntâmplat? 

— Ascultă, e foarte târziu și nu e foarte interesant. 

— Oh, ba da! Dimpotrivă, povestește-mi! 

— Suni din Europa? 

— Sun de la Londra. O să-i cer lui Madeline să-mi 
povestească. Ce număr ai? 

— Poftim? 

— Numărul tău de telefon? 

— Ca s-o sun pe Madeline... 

— N-o să-ţi dau numărul meu, nici nu te cunosc! 

— Dar din moment ce Madeline are telefonul tău... 

— Ce să spun, parcă n-ar mai exista un alt mijloc de-a vorbi 
cu ea! N-ai decât să-l suni pe Raphael, poftim! 

Ce mahalagioaică! gândi el, grăbindu-se să încheie această 
conversaţie. 

— Alo, alo! repetă Juliane la celălalt capăt al firului. 

Oh, mitocanul! se enervă ea, înțelegând că îi închisese 
telefonul în nas. 


Jonathan era hotărât să închidă telefonul de tot, când o 
ușoară curiozitate îl împinse să se uite din nou la fotografiile 
stocate în telefon. În afară de două-trei fotografii senzuale, 
restul erau turistice, un veritabil album de amintiri ale 
escapadelor romantice ale cuplului. Astfel, Madeline și Raphael 
își afișau iubirea în piaţa Navone din Roma, într-o gondolă la 
Veneţia, în faţa edificiilor lui Gaudi la Barcelona, agăţaţi de 
tramvaie în Lisabona sau cu schiurile în picioare în Alpi. Atâtea 
locuri pe care și Jonathan le vizitase cu Francesca în perioada 
iubirii lor. Dar, cum fericirea altora era încă dureroasă pentru el, 
nu făcu decât să survoleze această galerie. 

Continuă totuși explorarea telefonului, parcurgând cu interes 
muzicoteca lui Madeline. Deși se aștepta la ce-i mai rău - 
compilaţii de muzică proastă, pop și Rn'B - făcu ochii mari 


descoperind... toată muzica care-i plăcea și lui: Tom Waits, Lou 
Reed, David Bowie, Bob Dylan, Neil Young... 

Piese melancolice și boeme care cântau despre /oose, despre 
blues-ul dimineţilor alburii și despre destine distruse. 

Era surprinzător. Sigur, nu haina-l face pe om, dar îi era greu 
să și-o imagineze pe tânăra sofisticată, cu unghii perfecte și 
genţi Louis Vuitton de la aeroport cufundându-se în asemenea 
lumi zbuciumate. 

Continuându-și investigaţiile, se uită peste titlurile de filme pe 
care le descărcase Madeline. O nouă surpriză: nu comedii 
romantice, nu episoade din Sex and the City ori din Desperate 
Housewives, ci lungmetraje mai puţin anoste și mai 
controversate: U/timul tangou la Paris, Crash, Pianista, Macadam 
Cowboy și Leaving Las Vegas. 

Jonathan se opri la ultimul titlu: această poveste de dragoste 
imposibilă între un alcoolic suicidar și o prostituată dezorientată 
era filmul lui preferat. Când îl descoperise, era la apogeul 
reușitei lui profesionale și se simţea împlinit din punct de vedere 
personal. Totuși, lunga derivă a lui Nicolas Cage, care își îneca 
eșecurile în alcool, i se păruse aproape familiară. Era genul de 
film care îţi redeschide rănile, îţi trezește vechii demoni și 
instinctele de  autodistrugere. Genul de poveste care îţi 
redeșteaptă temerile cele mai ascunse, singurătatea și îţi 
amintește că nimeni nu e ferit de o coborâre în infern. In funcţie 
de starea de spirit de moment, pelicula putea să te îngreţoșeze 
sau să te facă să vezi mai clar în tine. În orice caz, te 
impresiona. 

Hotărât lucru, Madeline Greene avea gusturi neașteptate. 

Din ce în ce mai intrigat, începu să-i citească e-mailurile și 
SMS-urile. În afara mesajelor profesionale, mare parte din 
corespondenţa ei era compusă din schimburi de mesaje cu 
Raphael - partenerul ei, vizibil foarte îndrăgostit și curtenitor - și 
cu amica ei cea mai bună - faimoasa Juliane, gură-spartă, 
flecară și bârfitoare, dar prietenă credincioasă și plină de umor. 
Zeci de e-mailuri de la un antreprenor parizian te lăsau să 
ghicești iminenţa mutării într-o casă din Saint-Germain-en-Laye, 
pe care Madeline și Raphael o amenajaseră cu grija și fervoarea 
pe care le pui în primul cămin adevărat. În mod limpede, cuplul 
era pe deplin fericit, doar că... 


„„continuând ceea ce trebuia să califice drept „scotoceală”, 
Jonathan dădu peste agenda electronică a lui Madeline și 
observă niște întâlniri regulate cu un oarecare Esteban. Işi 
imagină imediat un playboy argentinian, amant al tinerei 
englezoaice. De două ori pe săptămână, lunea și joia, între orele 
18.00 și 19.00, Madeline se ducea să-l întâlnească pe acest 
Casanova sud-american! Gentilul Raphael era oare la curent cu 
escapadele frumoasei lui logodnice? Nu, bineînţeles, Jonathan 
avusese și el același ghinion și nu bănuise nimic înainte de a 
descoperi că Francesca îl înșală, tocmai când credea că ei doi 
erau feriţi de tornade. 

Toate sunt la fel... gândi el, foarte dezamăgit. 

În fotografii, Raphael îi păruse cam insipid, cu puloverul pe 
umeri și cămașa lui albastră de ginere ideal. Dar, în faţa 
torpilorului de fericire conjugală care era fără îndoială Esteban, 
Jonathan nu se putea abţine să nu-l compătimească cu acea 
solidaritate proprie soţilor înșelaţi. 


* 


Printre alte întâlniri, termenul „gineco” revenea cu 
regularitate: doctorita Sylvie Andrieu, pe care Madeline o 
consulta, pare-se, de şase luni pentru o problemă de 
infertilitate. Cel puțin, asta dădeau de înțeles e-mailurile trimise 
de un laborator de analize medicale şi pe care Madeline le 
salvase. 

În faţa ecranului telefonului ei mobil, Jonathan se simțea ca 
un voyeur și era jenat, dar ceva la femeia asta începea să-l 
captiveze. 

În ultimele săptămâni, Madeline făcuse analizele medicale 
obişnuite pentru detectarea unei eventuale sterilități: curbe de 
temperatură, prelevări, ecografii și radiografii. Jonathan era aici 
pe un teren cunoscut: el și Francesca avuseseră probleme 
similare și fuseseră nevoiți să urmeze același traseu înainte de 
a-l concepe pe Charly. 

Citi rezultatele pe îndelete și cu atenţie. Din câte înţelegea, 
erau bune. Madeline avea cicluri regulate, dozaje hormonale 
liniștitoare și o ovulaţie care n-avea nevoie să fie stimulată. 
lubitul ei drăgăstos consimţise să i se facă analiza spermei și 


constatase cu ușurare că spermatozoizii lui erau suficient de 
numeroși și de mobili pentru a-i permite să procreeze. 

Nu mai lipsea decât un singur examen, numit „testul lui 
Huhner”, pentru a completa tabloul. Examinând însemnările din 
agenda electronică, Jonathan constată că, de trei luni, 
consultaţia fusese de fiecare dată reprogramată. 

Ciudat... 

Își amintea foarte bine de starea lui de spirit din perioada în 
care el însuși efectuase analiza asta cu Francesca. Sigur, testul 
destinat să verifice compatibilitatea cuplului avea unele 
constrângeri - analiza trebuia să fie efectuată în ultimele două 
zile dinaintea datei de ovulaţie și la mai puţin de douăsprezece 
ore de la un contact sexual neprotejat - dar, odată ce ai luat 
decizia să te supui unor asemenea analize, n-ai decât o singură 
dorinţă: să le termini cât mai repede, ca să fii liniștită. 

De ce a amânat Madeline de trei ori data testului? 

Işi stoarse creierii, deși știa că nu va găsi răspunsul la 
întrebare. La urma urmei, poate că reprogramările fuseseră 
făcute de ginecolog sau de Raphael. 

— Du-te la culcare, Coco! îl interpelă Boris. 

De data asta, pasărea avea dreptate. De-a ce se juca, treaz la 
ora două dimineaţa, scrutând cu disperare ecranul telefonului 
unei femei pe care n-o văzuse decât două minute în viaţa lui? 


* 


Jonathan se ridică de pe scaun, hotărât să meargă la culcare, 
dar telefonul continua să-l atragă. Incapabil să-l închidă, îl 
conectă la rețeaua wi-fi a casei și se mai uită o dată la colecția 
de fotografii. Derulă pozele lui Madeline până o găsi pe cea pe 
care o căuta. Îi dădu print şi se duse s-o ia din salon. 

Imprimanta trosni și scoase un portret în plan american 
reprezentând o tânără în fața Marelui Canal la Veneţia. Jonathan 
luă hârtia și își cufundă privirea în cea a lui Madeline. 

Faţa aceea ascundea un mister. În spatele luminii și al 
zâmbetului, simţea o fisură, ceva iremediabil distrus, ca și cum 
poza ar fi purtat un mesaj subliminal pe care nu reușea să-l 
decodeze. 


Jonathan se întoarse pe terasă. Hipnotizat de acel telefon, 
inventaria acum diferitele aplicaţii descărcate de Madeline - 
buletinele informative, planul metroului parizian, informații 
meteo... 

— Care este secretul tău, Madeline Greene? șopti el, atingând 
ușor ecranul. 

— Madeline Greeeeeeene! repetă papagalul urlând. 

In casa din faţă, se aprinse lumina. 

— Am vrea să dormim! se lamentă un vecin. 

Jonathan deschise gura pentru a-l certa pe Boris, când un 
program îi atrase atenţia: un „calendar feminin” în care 
Madeline consemnase o bună parte a vieţii ei intime. Organizată 
ca o agendă, aplicația păstra în memorie datele menstrelor, 
preciza zilele de ovulaţie, datele de fertilitate și calcula media 
ciclurilor menstruale. Un „jurnal” urmărea evoluția greutăţii, a 
temperaturii și a dispoziţiei în timp ce niște iconuri discrete în 
formă de inimă îi permiteau utilizatoarei să repereze zilele în 
care avusese un raport sexual. 

Privind dispunerea inimilor pe calendar, dovada îi sări lui 
Jonathan în ochi: Madeline pretindea că vrea un copil, dar avea 
grijă să nu facă dragoste decât în afara perioadelor de 
fertilitate... 


4 
Diferenţa de fus orar 


„Inima femeii este un labirint de subtilităţi 
care sfidează spiritul grosier al masculului 
aflat la pândă. Dacă vreţi într-adevăr să 
posedaţi o femeie, trebuie mai întâi să gândiţi 
ca ea și primul lucru pe care-l aveţi de făcut 
este să-i cuceriţi sufletul.” 

Carlos Ruiz Zafon 


Între timp, la Paris... 

— Takumi, vreau să te rog ceva. 

Pendula de perete a magazinului tocmai bătuse ora 11.00. 
Cocoţată pe un taburet, părul prins neglijent și cu mâinile 
zgâriate, Madeline tocmai terminase de agăţat o legătură foarte 
mare de crenguţe de dafin. 

— Bineînţeles, doamnă, răspunse tânărul ucenic. 

— Nu-mi mai spune „doamnă”! zise ea exasperată, coborând 
de pe scaun. 

— De acord, Madeline, se corectă asiaticul, roșind. 

Să-i spună patroanei lui pe numele mic crea o intimitate care 
îl punea în încurcătură. 

— Aș vrea să te duci să pui un colet la poștă, îi explică ea, 
întinzându-i un plic mic cu bule în care băgase telefonul lui 
Jonathan. 

— Bineînţeles, doam... adică Madeline. 

— Este o adresă din Statele Unite, preciză ea, dându-i o 
bancnotă de douăzeci de euro. 

Takumi examină adresa: 


Jonathan LEMPEREUR 
French Touch 
1606 Stockton Street 
San Francisco, CA 94133 
USA 


— Jonathan  Lempereur... Precum cheful"? întrebă el, 
încălecând pe bicicleta electrică cu care făcea livrările. 

— II cunoşti? se miră florăreasa, care ieșise cu el pe trotuar. 

— Toată lumea-l cunoaște, îi răspunse el fără să-și dea seama 
de gafă. 

— Asta înseamnă că eu sunt proasta proastelor? îl dojeni 
Madeline. 

— Nu, ăă... deloc, eu... se bâlbâi el. 

Acum, Takumi era stacojiu. Mici picături de sudoare i se 
prelingeau pe frunte și privirea nu i se mai desprindea de 
pământ. 

— Lasă, o să-ţi faci harachiri în altă zi, glumi ea. Între timp, 
explică-mi și mie cine e tipul ăsta. 

Japonezul înghiţi în sec. 

— Acum câţiva ani, Jonathan Lempereur deţinea cel mai bun 
restaurant din New York. Părinţii mei m-au invitat acolo când mi- 
am luat licenţa, ca să sărbătorim. Era un loc mitic: un an pe lista 
de așteptare și niște arome originale, pe care nu le găseai 
nicăieri în altă parte. 

— Nu cred că-i vorba de același tip, zise ea, arătând spre plic. 
Adresa pe care mi-a dat-o este într-adevăr cea a unui 
restaurant, dar mai degrabă a unui birt decât a unui local de 
cinci stele. 

Takumi băgă pachetul în rucsac și porni la drum, fără alte 
comentarii. 

— Pe curând! 

Madeline îi făcu un mic semn cu mâna, în timp ce intra înapoi 
în prăvălie. 

Cuvintele ucenicului său îi treziseră curiozitatea, dar încercă 
să-și reia lucrul ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. De la 
deschidere, florăria fusese tot timpul plină de lume. La fel ca 
sărbătoarea de Sfântul Valentin, Crăciunul trezea diverse emoţii: 
iubirea, ura, teama de singurătate, melancolia. Numai în 
dimineaţa asta, văzuse perindându-se prin magazinul ei o 
mulţime de personaje, unele mai interesante ca altele: un 
bătrân seducător trimisese douăsprezece buchete pentru 
douăsprezece cuceriri din douăsprezece orașe diferite; o femeie 


+ Titlu dat maeștrilor bucătari, specialiști cu experienţă în domeniul culinar, 
adesea inovatori, care deţin în palmaresul lor una sau mai multe stele 
Michelin, acordate de celebrul ghid gastronomic omonim. (N. tr.) 


între două vârste își expediase singură orhidee, pentru a face 
impresie bună în faţa colegilor de birou; o tânără americancă 
dăduse buzna în lacrimi, pentru a-i trimite iubitului ei parizian un 
aranjament ofilit, semnificând despărţirea lor. Cât despre 
brutarul cartierului, comandase drept cadou pentru soacra lui 
adorată un enorm cactus mexican cu ţepi lungi... 

Madeline moștenise de la tatăl ei pasiunea pentru arta florală. 
Plină de entuziasm, fusese mai întâi o autodidactă, apoi urmase 
cursurile de la Piverdiere, prestigioasa școală de florari din 
Angers. Era mândră că practica o activitate care marca fiecare 
dintre marile evenimente ale vieţii. Nașterea, botezul, prima 
întâlnire, căsătoria, împăcarea, promovarea profesională, 
pensionarea, înmormântarea: florile îi însoțeau pe oameni din 
leagăn până în mormânt. 

Tânăra femeie începu un nou aranjament, dar îl abandonă 
după cinci minute. Nu reușea să-și scoată din cap povestea pe 
care i-o spusese Takumi. 

Trecu în spetele tejghelei și dădu o căutare pe internet de pe 
computerul magazinului. Tastând „Jonathan Lempereur” pe 
Google, obţineai șase sute de mii de rezultate! Intră pe 
Wikipedia. Enciclopedia online conţinea o lungă prezentare a 
chef-ului, însoţită de o fotografie care era, fără nicio îndoială, a 
bărbatului pe care-l întâlnise cu o zi înainte la aeroport, chiar 
dacă, în poză, Jonathan părea mai tânăr și mai sexy. Perplexă, 
Madeline își puse ochelarii de vedere cu lentile subţiri și, 
molfăind capătul unui creion, se apucă să citească pe ecran: 


Jonathan Lempereur, născut în 4 septembrie 1970, este 
un chef și om de afaceri francez, care și-a clădit cea mai 
mare parte a carierei în Statele Unite. 


Ucenicia 

De origine gasconă, provine dintr-o familie de modești 
patroni de restaurant și începe să lucreze de tânăr în localul 
tatălui său, La Chevalière, situat în piața Liberation din 
Auch. De la șaisprezece ani, face ucenicie și acumulează 
experienţă: ajutor de bucătar la Ducasse, Robuchon și 
LenGtre, înainte de a deveni secundul celebrului chef 
provensal Jacques Laroux în restaurantul La Bastide din 
Saint-Paul-de-Vence. 


Ascensiunea 

Sinuciderea neașteptată a mentorului său îl propulsează pe 
Lempereur la conducerea restaurantului La Bastide. În mod 
neașteptat, el reușește să păstreze reputaţia localului, 
devenind, la douăzeci și cinci de ani, cel mai tânăr chef 
francez în fruntea unui restaurant cotat cu trei stele în 
Ghidul Michelin. 

Prestigiosul Hôtel du Cap-d'Antibes apelează atunci la 
serviciile sale pentru a-și relansa restaurantul, La Trattoria. 
In mai puţin de un an de la deschidere, localul luxosului 
hotel obține și el trei stele, făcând din Jonathan Lempereur 
unul dintre cei patru maeștri bucătari din lume care au 
acumulat șase stele în celebrul ghid. 


Consacrarea 

In 2001, o întâlnește pe Francesca, fiica omului de afaceri 
american Frank DeLillo, aflată în luna de miere la Hôtel du 
Cap, alături de bancherul Mark Chadwick. Moștenitoarea și 
tânărul chef se îndrăgostesc la prima vedere și Francesca 
intentează divorț la mai puţin de o săptămână de la 
căsătorie, certându-se astfel cu familia ei, în timp ce hotelul 
de pe Coasta de Azur își concediază cheful pentru a nu-și 
păta reputaţia. 

Noul cuplu se instalează la New York, unde are loc 
căsătoria. Cu ajutorul soţiei lui, Jonathan Lempereur își 
deschide propriul restaurant, L'Imperator, la ultimul etaj al 
celebrei Rockfeller Center. 

Pentru Lempereur, este începutul unei perioade de mare 
creativitate. Experimentând noi tehnologii, dar păstrând în 
același timp și savoarea bucătăriei mediteraneene, el 
devine unul dintre apostolii „bucătăriei moleculare”. 
Succesul său este imediat. In câteva luni, ajunge favoritul 
starurilor, al oamenilor politici și al criticilor gastronomici. 
La doar treizeci și cinci de ani, este ales cel mai bun 
bucătar din lume de câtre un juriu internaţional format din 
patru sute de cronicari care îi laudă „bucătăria 
flamboaiantă” și capacitatea de a le oferi clienţilor săi „un 
voiaj gustativ extraordinar”. In această perioadă, 
restaurantul său primește în fiecare an zeci de mii de cereri 


venite din cele patru colţuri ale lumii și adesea e nevoie de 
mai bine de un an de așteptare pentru obţinerea unei 
rezervări. 


Vedeta media 

În paralel cu cariera sa de chef, Jonathan Lempereur devine 
celebru pentru numeroasele lui apariţii televizate, în special 
An Hour with Jonathan pe BBC America, și Chef's Secrets pe 
Fox, care atrag în fiecare săptămână milioane de 
telespectatori. Urmează cărți și DVD-uri. 

În 2006, susţinut de Hillary Clinton, senatoare de New York, 
Lempereur începe o cruciadă împotriva meniurilor 
cantinelor școlilor din Big Apple. Întâlnirile lui cu elevii, 
părinţii și profesorii conduc în cele din urmă la adoptarea 
de meniuri mai echilibrate în aceste instituţii. 

Cu zâmbet seducător, geacă de piele și irezistibilul său 
accent franțuzesc, tânărul chef se impune ca o vedetă a 
bucătăriei moderne și este inclus de Time Magazine pe lista 
celor mai influente personalități. Săptămânalul l-a 
supranumit chiar cu această ocazie „Tom Cruise al 
cuptorului”. 


— Vindeţi și decoraţiunile? 

— Poftim? 

Madeline ridică privirea din ecran. Absorbită de viaţa lui 
Lempereur, nu-și dăduse seama că o clientă tocmai intrase în 
magazin. 

— Decoraţiunile, le vindeţi? repetă femeia, arătând spre 
etajerele pastel din lemn dat cu alb de plumb pe care erau 
așezate diverse accesorii: termometre, ceasuri cu cuc, colivii, 
oglinzi pătate, lămpi cu petrol și lumânări parfumate. 

— Hm... nu, îmi pare rău, aparţin magazinului, minţi Madeline, 
grăbită s-o vadă plecată, pentru a putea să se cufunde și mai 
mult în biografia lui Jonathan. 


Omul de afaceri: constituirea grupului Imperator 

Sprijinindu-se pe această notorietate, Lempereur creează 
împreună cu soţia lui grupul Imperator, menit să-i permită 
să-și diversifice marca cu produse derivate. Cuplul deschide 
apoi local după local: bistrouri, wine bars, braserii, hoteluri 


de lux... Imperiul lor de restaurante se întinde în toată 
lumea, din Las Vegas la Miami, trecând prin Beijing, Londra 
și Dubai. În 2008, grupul Imperator numără mai bine de 
două mii de angajaţi în peste cincisprezece ţări și 
generează o cifră de afaceri de mai multe zeci de milioane 
de dolari. 


Dificultăţi financiare și retragerea din lumea 
gastronomiei 

În timp ce clienţii continuă să dea năvală în restaurantul 
său newyorkez, cheful francez este ţinta unor atacuri din 
ce în ce mai violente. Aceiași critici care, în urmă cu câţiva 
ani, îi lăudau creativitatea și talentul îi reproșează acum că 
s-a lansat în prea multe afaceri și că a devenit „o simplă 
mașină de făcut bani”. 

Totuși, numeroase firme ale conglomeratului sunt departe 
de a atinge pragul rentabilităţii. Grupul Imperator e plin de 
datorii și ajunge în pragul falimentului în decembrie 2009. 
Câteva săptămâni mai târziu, după despărţirea de soția sa, 
Jonathan Lempereur se dă bătut, declarându-se „obosit de 
critici”, „părăsit de inspiraţie” și „dezamăgit de lumea 
gastronomiei”. La vârsta de treizeci și nouă de ani, 
constrâns să cedeze licenţa de folosire a numelui său, 
Lempereur se retrage definitiv din afaceri, după ce și-a pus 
amprenta asupra bucătăriei contemporane. 


Citind sfârșitul notiţei, Madeline află că chef-ul publicase o 
carte în 2005, Confesiunile unui bucătar îndrăgostit. După o 
nouă căutare, urmată de două-trei clicuri, ajunse pe site-ul 
braseriei French Touch de care se ocupă Jonathan la San 
Francisco. În mod vizibil, site-ul nu era adus la zi. Găseai aici 
câteva feluri de mâncare la douăzeci și patru de dolari: supă de 
ceapă, sângerete cu cartofi, tartă cu smochine. Nimic prea 
grozav pentru cineva care, cu câţiva ani mai înainte, avea cel 
mai bun restaurant din lume. 

Cum a ajuns aici? se întrebă ea, plimbându-se prin mijlocul 
brazilor și al orhideelor. Se duse în fundul magazinului, 
amenajat ca o grădină, și, cu privirea în gol, se așeză pe 
balansoarul suspendat de o creangă uriașă lipită de tavan. 

Soneria telefonului florăriei o smulse din gânduri. 


Sări și ridică receptorul aparatului. Era Takumi. 

— Eşti tot la poștă? 

— Nu doam... ăăă... Madeline. Din cauza grevei, toate oficiile 
poștale sunt închise. 

— Bine, când te-ntorci, fă un ocol pe la o librărie și cumpără- 
mi o carte. Ai cu ce să notezi? Uite titlul: Confesiunile unui 
bucătar îndrăgostit de... 


5 
You've got mail 
„Dorinţa de a cunoaște total pe cineva este 
un mod de a-l subjuga, de a-l exploata. Este 
o dorinţă la care trebuie să renunțţi.” 
Joyce Carol Oates 


San Francisco, miezul nopţii 

Jonathan trase de lănţișorul care aprindea neonul suspendat 
deasupra oglinzii din baie. Nu putea cu niciun chip să adoarmă. 
Asta din cauza nervozităţii și a arsurilor la stomac care îl 
torturau fără încetare de când băuse vinul ăla îngrozitor. 
Înconjurat de un halou de lumină palidă, scotoci în dulăpiorul cu 
medicamente, căutând un calmant. După ce puse mâna pe 
comprimat, trecu în bucătărie pentru a-l înghiţi cu o gură de apă 
minerală. 

Casa era cufundată în tăcere. Marcus, Charly și chiar Boris se 
aflau de mult în braţele lui Morfeu. Fereastra glisantă rămăsese 
întredeschisă, dar nu era frig. Un vânt călduţ se ridică, făcând să 
sune ușor clopoţeii din bambus în timp ce o rază de lună trecu 
prin geam pentru a lumina ecranul telefonului pe care-l pusese 
la încărcat pe bar. Jonathan nu se putu stăpâni: cu o apăsare pe 
singurul buton, activă aparatul care deveni instantaneu luminos 
și cristalin. Mica bulină roșie care anunţa că Madeline primise un 
e-mail era aprinsă. Un soi de al șaselea simţ amestecat cu o 
stranie curiozitate îl împinse să apese pe icon pentru a citi 
mesajul. Fusese trimis cu zece minute în urmă și, oricât de 
ciudat ar fi părut, îi era adresat... 


Dragă Jonathan (hai să renunţăm la domnul Lempereur 
și la domnișoara Greene, ce zici? În definitiv, îmi 
imaginez că, dacă ai tupeul să-mi citeşti e-mailul, 
trebuie c-ai aruncat deja o privire și la pozele mele și ți- 
ai clătit ochii cu vreo două-trei fotografii „artistice” din 
albumul meu. Ești așadar un pervers și asta-i problema 
ta, dar evită, pe cât se poate, să le pui pe Facebook, 


fiindcă nu sunt sigură că viitorul meu soţ ar aprecia 
chestia asta...). 

Dragă Jonathan (bis), profit deci de pauza mea de prânz 
(ei, da, este deja trecut de amiază la Paris) pentru a-ţi 
scrie în timp ce degust un sandviș cu ri;//ettes du Mans” 
preparat cu grijă de Pierre & Paul, membri de seamă ai 
Confrérie de Chevaliers des Rillette Sarthoises şi 
maeștri măcelari a căror prăvălie se află vizavi de a 
mea. 

M-am așezat la soare, la barul lor în care se servesc 
gustări. Am așadar gura plină de carne tocată, firimituri 
de pâine pe pulover și pete de grăsime murdăresc 
ecranul frumosului tău telefon: nu arăt prea sexy, ce-i 
drept, dar sandvișul ăsta e atât de delicios! In fine, n-o 
să te conving tocmai pe tine de necesitatea de a savura 
plăcerile bucătăriei alese. 

Dragă Jonathan deci, îţi scriu acest mesaj pentru a-ţi da 
două vești: una bună și una proastă. Să începem cu cea 
proastă: așa cum probabil știi, în acest început de 
vacanţă școlară, o grevă paralizează ţara asta minunată 
care este Franţa. Aeroporturi, autostrăzi, transport în 
comun, serviciu poștal: totul este blocat. Takumi, 
tânărul meu ucenic, tocmai a găsit ușa închisă la oficiul 
poștal din Bulevardul Montparnasse, așa că, 
deocamdată, sunt în imposibilitatea de a-ți trimite 
telefonul. 

Numai bine, 

Madeline. 


Reacţia lui Jonathan nu se lăsă așteptată. După douăsprezece 
secunde, răspunsul lui țâșni: 


Îţi baţi joc de mine? Ce-i povestea asta cu greva? 
Dacă ea nu-i trimitea mobilul, nici nu se punea problema ca el 


să-l trimită pe-al ei! 


5 Specialitate tradițională din Le Mans (departamentul Sarthe), un fel de pate 
făcut din carne de porc prăjită în propria-i grăsime, dată apoi prin mașina de 
tocat și asezonată cu diverse condimente. (N. tr.) 


Și îi veni rândul lui Madeline să pluseze, treizeci de secunde 
mai târziu: 


Mai ești încă treaz la ora asta, Jonathan? 

Tu nu dormi niciodată? Nu cumva lipsa asta de somn e 
de vină pentru amestecul de iritare și proastă dispoziţie 
care pare să te caracterizeze? 


Jonathan scoase un oftat lung și îi trimise tinerei femei un nou 
mesaj: 


De fapt, îmi promiseseși o veste bună care s-o 
compenseze pe cea proastă... 


Cocoţată pe taburetul ei, Madeline înghiţi ultimul dumicat de 
sandviș și răspunse prompt: 


Exact, iată vestea bună: în ciuda frigului și a grevelor, e 
foarte frumos la Paris. 


Abia expediase e-mailul, că și pândea un răspuns care nu 
întârzie să vină. 


Bun, măcar de data asta, nu mai am niciun dubiu: îţi 
baţi joc de mine. 


Ea nu-și putu stăpâni un zâmbet, în pofida neliniștii care o 
măcina. Impiedicând-o să înapoieze telefonul proprietarului său, 
greva asta a serviciilor publice o punea în încurcătură. O obliga 
să suporte greutatea unei responsabilităţi pe care n-o voia. 
Trebuia oare să-i spună lui Jonathan de mesajul lăsat de fosta lui 
soţie care-l sunase din New York pentru a-l implora să se 
întoarcă la ea? Fără să vrea, Madeline deţinea o informaţie 
capitală pentru viitorul unui cuplu și asta nu-i plăcea. 

Tânăra comandă al doilea pahar de vin, pe care-l bău uitându- 
se pe geam la trecători și la mașini. Aflată în apropierea a 
numeroase magazine mari, strada Delambre era animată în 
acest weekend de cei care făceau cumpărături de Crăciun. Pe 
trotuarele  scăldate de soare, mantourile cambrate ale 
pariziencelor, gecile adolescenților, tocurile care răsunau și 


aburul care le ieșea tuturor din gură se amestecau într-o 
mișcare ameţitoare de culori și de chipuri. 

Madeline își termină paharul cu vin și, puţin cam ameţită, luă 
pana - vorba vine - pentru a scrie următorul mesaj: 


Dragă Jonathan, 


E ora 13.00. Pauza mea de prânz e pe sfârșite, din 
fericire, fiindcă dacă aș mai rămâne un minut în plus în 
acest local, m-aș repezi la tarta lor Tatin cu mere renet, 
îngheţată și alte bunătăţi. O adevărată „crimă și 
pedeapsă”, cum ziceţi voi, dar o tentaţie care, cu o 
săptămână înainte de Crăciun, n-ar fi tocmai nimerită, 
trebuie să recunoști. 

A fost o plăcere să stau de vorbă cu tine, chiar dacă 
puţin, și asta în ciuda proastei tale dispoziţii și a laturii 
ursuze, morocănoase și țâfnoase care, după cum bine 
am înţeles, constituie un soi de „marcă comercială” pe 
care unii probabil c-o găsesc atrăgătoare. Inainte de a 
te părăsi, permite-mi totuși să-mi satisfac curiozitatea, 
punându-ţi trei întrebări: 

1) De ce așa-zisul „cel mai bun chef din lume” servește 
astăzi biftec cu cartofi prăjiți într-un simplu bistrou de 
cartier? 

2) De ce ești încă treaz la patru dimineaţa? 

3) O mai iubeşti pe fosta ta soție? 


Abia ce apăsase pe tasta TRIMITE, că Madeline înţelese că 
făcuse o mare tâmpenie. Dar era prea târziu... 

leşi de la Pierre & Paul și traversă strada, ameţită de vin. 

— Hei! uită-te pe unde mergi, IMBECILO! îi strigă un puști cu 
părul în ochi, care era cât pe ce să intre-n ea cu o bicicletă. 

Ca să evite coliziunea, Madeline se dădu repede înapoi, dar fu 
„luată în primire” de claxonul unui 4x4 care încerca să 
depășească bicicleta prin dreapta. | se făcu frică și se grăbi să 
ajungă pe trotuar, rupându-și în trecere tocul de la una dintre 
ghete. 

La dracu’! boscorodi ea, deschizând ușa florăriei pentru a se 
refugia în Grădina ei Minunată. Adora Parisul, dar detesta 
parizienii... 


— Totul e bine, doamnă? o întrebă Takumi, văzând-o cât era 
de speriată. 

— Ești greu de cap! îi reproșă ea, pentru a-și păstra cumpătul. 

— Scuze, se corectă asiaticul. Totul e bine, Madeline? 

— Da, e vorba doar de blestematul ăsta de toc, care... 

Lăsă fraza în aer și își dădu cu puţină apă pe faţă înainte de a- 
și scoate ghetele și geaca, sub privirea uluită a angajatului său. 

— Degeaba te uiţi la mine cu aerul ăsta concupiscent, n-am 
de gând să merg mai departe cu striptease-ul. 

Când îl văzu pe Takumi înroșindu-se ca para focului, Madeline 
regretă că se înfuriase și nu vru să prelungească acest moment 
jenant. 

— Poţi să te duci să mănânci. Nu te grăbi, mă ocup eu de 
toate! 

Rămasă singură în florărie, tânăra deschise telefonul lui 
Jonathan, nerăbdătoare. Acesta tocmai îi răspunsese: 


Dragă Madeline, 


Ca să-ţi satisfaci curiozitatea, iată niște răspunsuri la 
întrebările tale: 

1) Am fost odată, dar de mult timp nu mai sunt „cel mai 
bun chef din lume”. Să zicem că, asemenea unui 
scriitor, mi-am pierdut inspiraţia și pasiunea necesare 
pentru a realiza creaţii inovatoare. Acestea fiind zise, 
dacă o să treci vreodată prin San Francisco împreună cu 
Raphael al tău, nu ezitaţi să veniţi să degustaţi „biftecul 
cu cartofi prăjiţi” al restaurantului nostru. Avem niște 
antricoate nemaipomenit de fragede și gustoase; cât 
despre cartofii noștri prăjiți, aceștia sunt în realitate 
cartofi sote cu usturoi, busuioc și pătrunjel. „Belles de 
Fontenay”f, cultivați în cantităţi mici de un producător 
local și pe care toţi clienţii noștri îi laudă că sunt așa de 
moi, încât ţi se topesc în gură și făcuţi exact cât 
trebuie. 

2) E adevărat că e ora patru dimineaţa și sunt încă 
treaz. Motivul? Două întrebări care-mi umblă prin cap și 
mă-mpiedică să-mi găsesc somnul. 

3) Du-te naibii! 


6 Varietate franțuzească de cartofi albi. (N. tr.) 


Takumi intră într-un mic restaurant de pe strada Odessa, în 
care obișnuia să ia masa de prânz. Il salută pe patron și se 
instală într-un loc mai retras în a doua sală, mai puţin 
zgomotoasă și mai puţin frecventată. Comandă un mi/lefeuille 
de roșii” cu brânză proaspătă de capră: o specialitate pe care o 
descoperise graţie lui Madeline. Așteptându-și mâncarea, scoase 
din geantă un dicţionar de buzunar pentru a căuta sensul 
cuvântului „concupiscent”. Ca prins asupra faptului, avu brusc 
impresia aberantă că toți clienţii îi aruncau priviri acuzatoare. 
Madeline avea o plăcere răutăcioasă să-l tachineze, să-l 
provoace și să-i dea peste cap certitudinile și reperele. li părea 
rău că nu-l lua în serios și că-l considera mai mult un copil decât 
un bărbat. Femeia asta îl fascina precum o floare misterioasă. 
Cel mai adesea era „soare arzător”, blondă ca o floarea-soarelui, 
răspândind în jurul ei lumină, încredere și entuziasm. Dar, în 
unele momente, putea fi plină de secrete și întunecată ca o 
orhidee neagră: o floare rară căutată de colecționari, care 
înflorea în plină iarnă pe lângă palmierii din Madagascar. 


* 
* * 


Clientul intră într-un moment prost. Pentru a-l servi, Madeline 
se opri din scrierea mailului și ascunse telefonul în buzunărașul 
șorţului. Era un adolescent, între cincisprezece și șaptesprezece 
ani, cu înfățișare de baby rocker cum vedeai la ieșirea din 
liceele cartierelor selecte: bascheţi Converse, blugi strâmţi, 
cămașă albă, haină cambrată de firmă, tunsoare savant 
ciufulită. 

— Pot să te-ajut? 

— Eu... ăăă... da, aș vrea să cumpăr niște flori, explică el, 
punând cutia în care avea chitara pe un scaun. 

— Ce bine! Dacă mi-ai fi cerut niște croasante, ar fi fost cam 
nasol. 


7 Rondele de roșii tăiate subţiri, după modelul foilor de plăcintă, cu umplutură 
între ele. (N. tr.) 


— Poftim? 

— Nimic, las-o baltă! Vrei un bucheţel rotund sau unul cu flori 
mari? 

— Păi, de fapt, habar n-am. 

— Să fie pastel sau colorat? 

— Poftim? repetă adolescentul, de parcă i-ar fi vorbit 
chinezește. 

Cu siguranță, nu e cel mai dezgheţat din generația lui, se 
gândi ea, încercând să-și păstreze calmul și zâmbetul. 

— Bun, ai vreo idee de bugetul pe care ai vrea să-l aloci 
pentru florile astea? 

— Nu știu. Pot să cumpăr ceva cu trei sute de euro? 

De data asta, ea nu-și putu stăpâni un oftat: detesta oamenii 
care nu cunoșteau deloc valoarea banilor. Într-o fracțiune de 
secundă, câteva amintiri din copilărie îi reveniră în memorie: 
anii de șomaj ai tatălui său, sacrificiile familiei pentru ca ea să-și 
poată face studiile... Cum putea să existe o asemenea prăpastie 
între acest puștan născut în puf și fetișcana care fusese ea? 

— Bun, ascultă, băieţaș, n-ai nevoie de trei sute de euro ca să 
cumperi un buchet. În orice caz, nu în florăria mea, ai înţeles? 

— Mda, răspunse el moale. 

— Deci, pentru cine sunt florile astea? 

— Pentru o femeie. 

Madeline își dădu ochii peste cap. 

— Pentru mama ta sau pentru o prietenă? 

— De fapt, pentru o prietenă a mamei, răspunse el și mai 
jenat. 

— Şi ce mesaj ai vrea să-i transmiţi oferindu-i acest buchet? 

— Un mesaj? 

— În ce scop îi oferi florile astea? Ca să-i mulţumești că ţi-a 
făcut cadou un pulover de ziua ta sau pentru a-i spune altceva? 

— Aăă... mai degrabă a doua variantă. 

— Fir-ar să fie, dragostea e de vină sau ești așa de idiot tot 
timpul? întrebă ea, clătinând din cap. 

Adolescentul nu se obosi să răspundă. Madeline se îndepărtă 
de tejghea și se apucă să facă un aranjament. 

— Cum te cheamă? 

— Jeremy. 

— Şi prietena mamei tale câţi ani are? 

— Hm... e mai în vârstă decât dumneavoastră, în orice caz. 


— Şi eu câţi ani am, după părerea ta? 

larăși preferă să nu răspundă, dovadă că poate nu era atât de 
cretin cum părea. 

— Bun, nu le meriţi, dar astea-s cele mai potrivite, explică ea, 
întinzându-i un buchet. Sunt florile mele preferate: violete de 
Toulouse, simple, șic și elegante în același timp. 

— E foarte frumos, recunoscu el, dar, în limbajul florilor, ce 
semnifică? 

Madeline ridică din umeri. 

— Las-o baltă cu limbajul florilor! Dăruiește ce ţi se pare 
frumos și gata! 

— Totuși... insistă Jeremy. 

Madeline se prefăcu că se gândește. 

— În ceea ce numești tu „limbajul florilor”, violeta reprezintă 
modestia și timiditatea, dar ea simbolizează totodată și o iubire 
secretă, deci, dacă ţi-e teamă că mesajul pare ambiguu, pot să- 
ţi fac un buchet cu trandafiri în locul ăstuia. 

— Nu, violetele îmi convin foarte bine! răspunse el, arborând 
un zâmbet larg. 

Își plăti comanda și, când ieși din prăvălie, îi mulţumi lui 
Madeline pentru sfaturile ei. 

În sfârșit singură, scoase telefonul și se grăbi să-și termine 
mesajul. 


Mii de scuze, Jonathan, pentru acest amestec în viaţa ta 
privată, într-un mod atât de puţin subtil. De vină e 
paharul cu vin băut în plus, care m-a făcut să scriu fără 
să mă gândesc (un vin alb de Vouvray, catifelat, cu 
arome de miere, trandafiri și caise, îl știi cu siguranţă și 
poate o să mă ierţiS). 

Cred că greva poștei n-o să ţină la nesfârșit, dar, ca să 
nu-mi asum niciun risc, o să apelez la o firmă de 
transport privată. Am contactat un curier care va veni 
să ia telefonul tău la sfârșitul zilei. Chiar punând la 
socoteală weekendul și Sărbătorile, am fost asigurată 
că vei primi pachetul înainte de ziua de miercuri. 
Permite-mi să vă urez, ţie și fiului tău, sărbători fericite. 
Madeline 

PS: lartă-mi curiozitatea, dar mi-ai scris în ultimul mesaj 
că, dacă ești treaz în toiul nopţii, asta se întâmplă din 


cauza a două întrebări care-ţi umblă prin cap și te 
împiedică să-ţi găsești somnul. Sunt prea indiscretă 
dacă te întreb care sunt? 


Dragă Madeline, 


Vrei să afli care sunt cele două enigme care mă 
împiedică să dorm? lată-le: 

1 - Mă întreb cine este ESTEBAN. 

2 - Mă întreb de ce îi lași pe cei din anturajul tău să 
creadă că încerci să ai un copil, când, de fapt, iei toate 
măsurile tocmai pentru a NU-I avea... 


* 


Cuprinsă de panică, Madeline închise telefonul și se depărtă 
de el de parcă ar fi fugit de un pericol. 

Ştia! Tipul ăsta îi scotocise în mobil și aflase de Esteban și de 
copil! 

O picătură de sudoare îi alunecă pe șira spinării. Își auzea 
inima bubuindu-i în piept. Mâinile îi tremurau și simţea cum i se 
înmoaie picioarele. 

Cum era posibil? Agenda și e-mailurile ei, bineînţeles... 

Un gol neașteptat i se căscă în stomac și o luă cu leșin. 
Trebuia să se calmeze: numai cu aceste elemente, Jonathan 
Lempereur nu putea să o atingă. Atâta timp cât nu punea mâna 
pe altceva, nu era o ameninţare reală. 

Dar exista în măruntaiele telefonului ei un document peste 
care nu trebuia nicicum să dea. Ceva ce Madeline nu avea 
dreptul să dețină. Ceva ce îi distrusese deja viaţa și o adusese în 
pragul nebuniei și al morții. 

Teoretic, secretul ei era bine protejat. Lempereur era un 
băgăcios mizerabil, nu un as în informatică, nici vreun șantajist. 
Se jucase cu ea, se amuzase pe seama ei, dar, dacă nu-i dădea 
apă la moară, avea să renunţe. 

Cel puţin, așa spera. 


6 
Firul 
„Căci (ei) erau uniţi printr-un fir [...] care 
nu putea exista decât între doi indivizi din 
specia lor, doi indivizi care-și recunoscuseră 
singurătatea în cea a celuilalt.” 
Paolo Giordano 


San Francisco 

Ora 09.30 

Marcus se trezi din somn cu greu. 

Ca un somnambul, se duse până la baie, intră în cabina de 
duș fără să-și scoată nici boxerii, nici cămașa și rămase 
nemișcat sub jet, până când boilerul se goli. Apa îngheţată îl 
făcu să deschidă un ochi și, după ce se șterse rapid, își târșâi 
picioarele până în camera lui, unde constată că sertarul cu 
lenjerie era gol. Toate hainele lui erau îngrămădite în coșul de 
răchită. Canadianul ridică din sprâncene. Jonathan, care îl 
ameninţase de sute de ori că nu-i mai spală hainele, își pusese 
avertismentul în practică! 

— Jon... se tângui el înainte de a-și da seama că era sâmbătă 
și că, la ora aia, șeful de restaurant părăsise deja mai mult ca 
sigur casa pentru a-și face vizita săptămânală la piaţa cu 
produse de fermă din Embarcadero. 

Încă buimac, îşi băgă mâna în muntele de lenjerie murdară și 
luă primele haine „reutilizabile” pe care le nimeri. 

Apoi se târî până la bucătărie și găsi bâjbâind termosul cu pu- 
erh pe care Jonathan îl prepara în fiecare dimineaţă. Se lăsă să 
cadă pe un scaun și bău chiar din sticlă o porţie mare de ceai 
negru. Ca și cum băutura i-ar fi dezmorţit neuronii, avu brusc un 
moment de iluminare și se dezbrăcă ///ico presto pentru a-și 
spăla lenjeria în chiuvetă, cu detergent de vase. După ce o 
stoarse, deschise ușa cuptorului cu microunde și reglă durata la 
opt minute. 

Mulţumit de sine, ieși pe terasă, gol pușcă. 

— Salut, butoi-fără-fund! îl întâmpină Boris. 

— Bună, ectoplasmă cu pene! îi răspunse Marcus, 
scărpinându-l ușor. 

Drept răspuns, pasărea sări, înclină capul și deschise ciocul, 
oferindu-i o pastă digerabilă de fructe amestecate. 


Marcus îi mulţumi amicului său, apoi se lungi la soare, 
căscând de-i trosneau fălcile. 

— Mișcă-ţi fundul! Mișcă-ţi fundul! urlă papagalul. 

Stimulat de imboldurile lui, Marcus se ridică să se ocupe de 
ceea ce considera el a fi sarcina cea mai importantă a zilei: 
verifică pompa care iriga vreo zece plante de canabis ascunse în 
spatele trandafirilor din grădină. Jonathan nu era deloc de acord 
cu mica lui cultură, dar închidea ochii. În definitiv, California era 
primul producător occidental de cânepă indiană, iar San 
Francisco, singurul oraș care simboliza toleranța şi 
contracultura. 

Marcus mai rămase un pic pe terasă, ca să profite de căldură. 
Petrecându-și mare parte din viaţă în frigul Montrealului, iubea 
foarte tare blândeţea climei californiene. 

Pe micuța colină Telegraph Hill, îţi venea greu să crezi că se 
apropie Crăciunul: trompetele aurii ale iasomiei începeau să 
înflorească; palmierii, prunii ornamentali și  leandrii roz 
străluceau în soare; casele din lemn gemeau de iederă, 
îngropate în mijlocul unei jungle luxuriante unde piuiau păsărele 
vesele și colibri colorați. 

În pofida orei relativ matinale, câțiva plimbăreţi coborau deja 
treptele pline de flori ale scării Filbert. In ciuda vegetației 
abundente, casa nu era complet ferită de priviri. Unii trecători 
se amuzau, alţii erau șocați, dar niciunul nu rămânea de piatră 
în fața acelui zurliu în pielea goală, care purta o conversaţie 
deocheată cu un papagal. 

Marcus nu se sinchisi până ce un turist își scoase aparatul de 
fotografiat pentru a imortaliza scena. 

— Nu mai poţi fi liniștit nici măcar la tine-acasă! bombăni 
canadianul, bătând în retragere spre bucătărie chiar în 
momentul în care ceasul cuptorului cu microunde semnala 
sfârșitul „coacerii”. 

Curios să vadă rezultatul, deschise cuptorul ca să-și 
recupereze hainele. Erau nu doar uscate, ci și calde și moi! 

În plus, au parfum de brioșe, se felicită el, mirosind 
grămăjoara de lenjerie. 

Se îmbrăcă satisfăcut în faţa oglinzii, netezindu-și tricoul care 
îi plăcea foarte tare datorită mesajului imprimat pe el: 


OUT OF BEER 


(life is crap)? 


Stomacul îi chiorăi. Lihnit de foame, deschise frigiderul și 
cotrobăi printre alimente înainte de a încerca un amestec 
îndrăzneţ. Unse o felie de pâine cu un strat generos de unt de 
arahide, pe care îl acoperi cu sardine în ulei peste care aranjă 
rondele de banane. 

Delicios! se gândi el, scoțând un oftat de plăcere. 

Nu luase decât câteva îmbucături din sandvișul lui, când le 
zări. 

Fotografiile lui Madeline. 

Peste cincizeci de portrete prinse în pioneze pe panoul de 
plută, placate cu magneţi pe ușile dulapurilor metalice sau lipite 
cu scotch direct pe perete. 

În mod vizibil, colocatarul său îşi petrecuse o bună parte din 
noapte imprimând aceste fotografii. Tânăra femeie apărea în ele 
în toate ipostazele: singură, cu iubitul ei, din faţă, din profil... 
Jonathan mărise chiar unele copii, scrutându-i ochii și faţa. 

Perplex, Marcus se opri din mestecat și se apropie de 
fotografii. Fără a da impresia, canadianul nu-l scăpa din ochi pe 
Jonathan. De ce se pretase el la această punere în scenă? Ce 
mister căuta să deslușească în privirea lui Madeline Greene? 

Cunoștea fragilitatea prietenului său și știa că „vindecarea” 
lui era încă precară. 

Fiecare om are în inimă un gol, o rană, o teamă de abandon și 
de singurătate. 

Marcus știa că rana din inima lui Jonathan era adâncă. 

Şi că un astfel de comportament nu prevestea nimic bun. 


* 


Între timp, la câțiva kilometri distanță... 

— Tati, pot să gust și eu din jerky! întrebă Charly. Este carnea 
preferată a cowboy-ilor! 

Cu fiul său pe umeri, Jonathan mergea de o oră prin faţa 
tarabelor pieţei înghesuite pe esplanada fostului debarcader. 
Pentru șeful de restaurant, era un ritual: în fiecare sâmbătă, 
venea să se aprovizioneze și să găsească inspiraţia pentru a-și 


8 „Nu mai avem bere (viaţa-i de rahat)” (en. în original). (n. tr.) 


alcătui meniul săptămânii. Farmer's Market era o veritabilă 
instituţie la San Francisco. În jurul bătrânei Ferry Building, se 
strângeau vreo sută de fermieri, pescari și zarzavagii, care 
vindeau produse locale obţinute din culturi biologice. Acolo 
găseai cele mai frumoase legume, fructele cele mai zemoase, 
peștii cei mai proaspeţi, carnea cea mai fragedă. Lui Jonathan îi 
plăcea acest loc care atrăgea o mulțime pestriță: turiști, 
bucătari sau simpli cumpărători în căutare de produse de 
calitate. 

— Te rog, tati, uite jerky acolo! N-am mâncat niciodată! 

Jonathan își „eliberă” fiul, care se repezi spre stand. Entuziast, 
Charly luă o bucăţică de carne de vită uscată, după care își 
înăbuși o grimasă. 

Jonathan îi făcu ștrengărește cu ochiul. 

În mijlocul acestui festival de arome, se simţea ca acasă. 
Busuioc, ulei de măsline, nuci, brânză de capră proaspătă, 
avocado, castraveți, roșii, vinete, ierburi aromatice, dovleci, 
salate: inspecta, mirosea, gusta, alegea. „Cel mai prost bucătar 
e cel care caută să mascheze gustul original al ingredientului în 
loc să-l dezvăluie.” Jacques Laroux, chef-ul care-l formase, îi 
transmisese iscusinţa și rigoarea sa în selectarea produselor, 
respectarea anotimpurilor și căutarea celor mai buni furnizori. 

Aici, în grădina de legume a Statelor Unite, nici nu era prea 
greu să respecţi aceste principii. Deja de mult timp, hrana bio 
nu mai era apanajul hipioţilor. De-acum, era un mod de viaţă la 
San Francisco, la fel ca în toată California. 

Cu un ochi la Charly, Jonathan cumpără cinci pui frumoși, zece 
bucăţi de calcan și o ladă de scoici Saint-Jacques. Se târgui 
pentru vreo zece homari și cinci kilograme de langustine. 

La fiecare comandă, îi furniza responsabilului de stand 
numărul locului unde avea parcată camioneta, pentru ca 
angajaţii pieţei să-i poată livra comanda. 

— Hei, Jonathan, gustă asta! îi strigă un vânzător de scoici din 
Point Reyes, întinzându-i o stridie. 

Era o glumă între ei, căci francezului nu-i plăcea obiceiul local 
de a trece stridia pe sub un jet de apă rece înainte de a o servi, 
de aceea nu includea niciodată acest tip de scoici în meniul 
restaurantului său. 

Jonathan îi mulţumi totuși pentru moluscă, pe care o înghiţi cu 
un strop de lămâie și o bucată de pâine. 


Profită de această pauză pentru a scoate telefonul lui 
Madeline din geacă. Se uită la ecran și simţi o ușoară 
dezamăgire când văzu că florăreasa nu-i răspunsese la mesaj. 
Mersese poate prea departe? Dar femeia asta-l intriga atât de 
tare... Azi-noapte, chiar după ce printase fotografiile, făcuse o 
descoperire ciudată examinând repartiţia capacităţii telefonului: 


Capacitatea discului: 32 GB 
Spaţiu disponibil: 1,03 GB 
Utilizat: 96,8% 
Disponibil: 3,2% 


Această informaţie îl mirase. Cum era posibil ca memoria 
aparatului să fie aproape în totalitate ocupată? La prima vedere, 
telefonul conţinea cinci filme, vreo cincisprezece aplicaţii, 
cincizeci de fotografii, circa două sute de cântece și... asta era 
tot. Insuficient ca să umple un smartphone, nu trebuia să fii 
expert în informatică pentru a ști așa ceva. Concluzia? Hard 
diskul conţinea probabil și alte date. 

Cu coatele pe parapetul care domina golful, Jonathan își 
aprinse o ţigară, privindu-l pe Charly, care stătea pe vine lângă 
cuștile cu iepuri. Fără îndoială, nu era tocmai legal să fumeze 
aici, dar, din cauză că dormise puţin, avea nevoie de doza lui 
obișnuită de nicotină. Trase din ţigară, răspunzând cu un semn 
din cap salutului unui confrate. De când se retrăsese din lumina 
reflectoarelor, Jonathan constatase că lumea îl privea cu mai 
multă îngăduinţă! Când îl întâlneau, majoritatea producătorilor 
și a șefilor de restaurante îl salutau cu un amestec straniu de 
respect și compasiune. Aici, majoritatea oamenilor știau cine 
era: Jonathan Lempereur, fostul cel mai creativ chef al 
generației lui, fostul Mozart al bucătăriei, fostul patron al celui 
mai bun restaurant din lume. 

Fostul, fostul, fostul... 

Astăzi, nu mai era nimic, sau aproape nimic. Din punct de 
vedere legal, nici măcar nu mai avea dreptul să deschidă un 
restaurant. Când fusese obligat să vândă licenţa de exploatare a 
numelui său, se angajase într-adevăr să se ţină departe de gătit. 
French Touch nu-i aparţinea și numele său nu figurase niciodată 
nici pe site-ul restaurantului, nici pe cărțile lui de vizită. 


Într-un articol, o jurnalistă de la Chronical ridicase această 
problemă spinoasă, dar recunoscuse că modestul bistrou în care 
lucra el astăzi n-avea nimic din strălucirea luxosului Imperator. 
Jonathan profitase de altfel de articol pentru a pune lucrurile la 
punct: da, noul său restaurant nu servea decât feluri simple la 
prețuri accesibile; nu, niciodată n-ar mai crea vreo reţetă și 
inspiraţia nu-i revenise; nu, niciodată n-ar mai căuta să obţină 
recunoașterea internaţională. Cel puţin, lucrurile erau clare și 
articolul avusese meritul de a-i linişti pe chef-ii care se îngrijorau 
de posibila întoarcere a lui Lempereur în bucătărie. 

— Tati, pot să gust mazăre verde cu wasabi? întrebă Charly, 
studiind curios standul unui bătrân asiatic care mai vindea limbă 
de rață și supă de broască ţestoasă. 

— Nu, puiule. N-o să-ţi placă: e foarte iute! 

— Te rog! Pare foarte bun! 

Jonathan ridică din umeri. De ce oare, de la cea mai fragedă 
vârstă, natura umană ne împinge să ignorăm sfaturile avizate? 

— Fă cum vrei! 

Trase din nou din ţigară și miji ochii din cauza soarelui. Pe 
role, pe jos sau cu bicicleta, numeroși oameni profitau de 
vremea frumoasă pentru a se plimba de-a lungul țărmului. În 
depărtare, oceanul scânteia și, pe cerul de un albastru intens, 
patrulau pescăruși hămesiţi gata să se repeadă asupra oricărei 
surse de hrană. 

Păţit cu jerky, Charly ar fi trebuit să fie mai cu băgare de 
seamă, dar frumoasa culoare verde a sufleului de mazăre îl 
ademenise. Așa că, fără teamă, luă un pic de mazăre 
condimentată și... 

— Bleah! Ustură! urlă el, scuipând repede tot ce băgase în 
gură. 

Sub privirea amuzată a bătrânului japonez, copilul se întoarse 
spre tatăl său. 

— Ar fi trebuit să-mi spui! îi reproșă el, pentru a-și ascunde 
jena. 

— Haide să-ţi iau o ciocolată caldă! îi propuse Jonathan, 
stingând ţigara și cocoțându-l pe Charly pe umerii lui. 


* 


Între timp, la Paris... 

Era trecut de ora 19.00 când un curier intră pe ușa de la 
Grădina Minunată. În ciuda orei înaintate, magazinul era încă 
animat și Madeline încerca să servească mai mulţi clienţi. 

Scoțându-și casca, curierul avu impresia că fusese proiectat în 
altă dimensiune. Cu florile ei în culorile toamnei, cu parfumurile 
amestecate, cu balansoarul și vechea stropitoare din metal, 
florăria îi amintea în mod straniu de grădina casei de la ţară a 
bunicii lui, în care își petrecuse majoritatea vacanţelor când era 
copil. Surprins de blândeţea neașteptată a acestei insule de 
natură, avu senzaţia că respiră cu adevărat, pentru prima oară 
după mult timp. 

— Pot să v-ajut? îl întrebă Takumi. 

— Federal Express, răspunse el, trezindu-se brusc din visare. 
Mi s-a spus să vin aici ca să ridic un pachet. 

— Așa este, iată coletul. 

Curierul luă plicul cartonat pe care i-l întindea asiaticul. 

— Mulţumesc, o seară bună! 

leși în stradă și se urcă pe motocicletă. Apăsă pe acceleraţie 
și ieși în bulevard. Făcuse deja vreo zece metri, când zări în 
oglinda retrovizoare o femeie care-l striga. Frână și se opri pe 
trotuar. 

— Sunt Madeline Greene, explică ea când ajunse la el. Eu sunt 
cea care a completat formularul de pe internet pentru a solicita 
expedierea expresă a acestui pachet, dar... 

— Doriţi să anulaţi comanda? 

— Şi să-mi recuperez pachetul, vă rog! 

Fără un cuvânt, tânărul îi dădu plicul înapoi lui Madeline. În 
mod clar, se întâmpla frecvent ca expeditorii să se 
răzgândească în ultimul moment. 

Ea semnă o contramandare, apoi îi întinse o bancnotă de 
douăzeci de euro pentru deranj. 

Madeline se întoarse în florăria ei, strângând telefonul la piept 
și întrebându-se dacă luase o decizie bună. Alegând să nu-i 
trimită mobilul lui Jonathan, era conștientă că-și asuma riscul de 
a-l provoca. Dacă nu va mai auzi nimic de la el în următoarele 
zile, va avea tot timpul să-i restituie aparatul, dar, în cazul în 
care lucrurile vor lua o întorsătura neplăcută, voia să păstreze 
posibilitatea de a avea un contact direct cu el. 

Spera că asta nu se va întâmpla niciodată. 


San Francisco 

Jonathan își continuă plimbarea pe sub arcadele bătrânei 
Ferry Building. Având mai mult de o sută de ani, clădirea 
portuară se ridica mândră de-a lungul arterei Embarcadero. Îşi 
trăise perioada de glorie în anii '20, când era cel mai important 
terminal de călători din lume. Astăzi, clădirea ei principală 
fusese transformată într-o elegantă galerie comercială unde 
magazine de brânzeturi, brutării, delicatessen, firme italienești 
de catering și standuri cu mirodenii se înșirau de-a lungul 
promenadei luate cu asalt de gurmanzi. 

Șeful de restaurant își termină târguielile, cumpărând fructe, 
struguri, kiwi, lămâi, rodii, portocale, după care își tinu 
promisiunea de a-i oferi fiului său o ceașcă mare de ciocolată, 
într-o cafenea care dădea spre chei. 

Charly alungă cu ușurare gustul de wasabi care îi ardea limba 
cu gustul dulce de cacao. Jonathan se mulțumi cu un ceai pu- 
erh. Mintea îi era în altă parte. Sorbind o gură de ceai, verifică 
ecranul mobilului. Tot n-avea nicio veste de la Madeline. 

O voce interioară îi șopti să se oprească acolo. De-a ce se 
juca? Ce căuta să dovedească? Ce puteau să-i aducă aceste 
investigaţii, în afară de necazuri? 

Dar decise să ignore aceste avertismente. Noaptea trecută 
deschisese metodic toate aplicaţiile și una singură i se păruse 
suspectă: un spațiu de stocare care îi permitea citirea de fișiere 
cu volum mare - PDF-uri, imagini, înregistrări video - după ce le 
transferase din computerul ei pe telefon. Dacă Madeline 
ascundea documente în aparatul ei - și asta dădea de înţeles 
analiza memoriei telefonului - aici se aflau. 

Numai că aplicaţia era protejată de o parolă! 


ENTER PASSWORD 


Jonathan privi cursorul clipind și invitându-l să introducă codul 
secret. La noroc, încercă pe rând MADELINE, GREENE, apoi 
PASSWORD. 

Dar nu trebuia să-și facă iluzii. 


După a treia tentativă eșuată, se uită la ceas și intră în panică 
văzând că întârziase atât de mult. În weekend, angaja un ucenic 
care să-l ajute la restaurant, dar tânărul bucătar n-avea cheile și 
nu trebuia să conteze pe leneșul de Marcus că va ajunge la 
timp. 

— Hai, matelot, să ridicăm ancora! ordonă el, făcându-i semn 
lui Charly să-și pună haina. 

— Dar, tati, nu mergem să vedem leii-de-mare? 

Prichindelului îi plăcea la nebunie ca tatăl lui să-l ducă să 
vadă aceste bizare creaturi marine care, de la cutremurul din 
1989, își stabiliseră domiciliul la Pier 39. 

— Nu, scumpule, trebuie să mă duc la lucru, îi răspunse 
Jonathan, simțindu-se un pic vinovat. O să ne ducem să-i vedem 
mâine la Bodega Bay și pe urmă o să ieșim și cu barca la 
pescuit, bine? 

— Bine! strigă Charly sărind de pe scaun. 

Jonathan șterse cu un șerveţel mustăţile pe care ciocolata le 
desenase sub nasul fiului său. 

Tocmai ajunseseră în parcare, când telefonul mobil vibră în 
buzunarul lui. Jonathan scoase aparatul pentru a constata că 
numele ESTEBAN era afișat pe ecran. 


* 


Nici n-ar fi avut timp să răspundă, fiindcă tipul care se ocupa 
de livrări îl rugase să-l ajute la încărcarea mărfurilor cumpărate. 
Charly puse și el cu plăcere umărul și astfel cei trei bărbaţi 
stivuiră rapid toate lădițele în minibreakul Austin, un autentic 
vehicul de countryman al anilor '60, cu aplicaţii de lemn cu 
emblema restaurantului. 

— Prinde-ţi centura! îi ceru Jonathan fiului său înainte de a 
băga cheia în contact. 

Luând-o în direcţia cartierului italienesc, fixă telefonul în 
suportul lipit de parbriz și... 

Bingo! Esteban lăsase un mesaj! Porni difuzorul pentru a-l 
asculta, dar, deși se aștepta la o voce de bărbat, auzi o voce 
feminină și melodioasă care spuse: 


Bună ziua, domnişoară Greene, vă sun de la cabinetul 
doctorului Esteban, ca să vă întreb dacă este posibil să 
decalăm cu o oră programarea dumneavoastră de luni. 

Vă rog să binevoiţi să ne sunati. Mulţumesc. Weekend plăcut. 


Jonathan se arătă surprins. Așadar, Esteban nu era prenumele 
unui amant sud-american, ci numele unui doctor! Împins de 
curiozitate, intră pe aplicaţia Pagini aurii descărcată în telefon, 
dar fiul său îl atenţiona: 

— Uită-te la drum, tată! 

El încuviinţă: 

— OK, puiule, o să m-ajuţi tu! 

Incântat să fie pus la treabă, Charly își plimbă degetele pe 
ecranul tactil și introduse datele în anuarul online. La îndemnul 
tatălui său, tastă DOCTOR ESTEBAN, apoi PARIS, după care 
lansă căutarea. In câteva secunde, programul afișă rezultatul: 


Laurence Esteban 
Medic psihiatru 
Strada Las Cases nr. 66 bis, Paris, 75007 


Se vede treaba că Jonathan se înșelase în privința adulterului 
lui Madeline, dar acum îi ghicise suferinţa. În fotografii, tânăra 
femeie lăsa poate impresia că e cât se poate de fericită, dar 
cineva care mergea la psihiatru de două ori pe săptămână nu 
avea cum să fie un model de liniște sufletească... 


7 
Lempereur decăzut 
„Aveam nevoie amândoi de uitare, de un 
popas înainte de a merge mai departe cu 
bagajele noastre de neant.(...) Două fiinţe 
în derută care se sprijină în singurătatea lor.” 
Romain Gary 


Paris, arondismentul 8 

Ora 01.00 

Un apartament dintr-un mic imobil din cartierul 
Faubourg-du-Roule 

Lapoviţa cădea pe acoperișurile capitalei. 

La lumina unei veioze, Madeline, învelită bine, termina 
ultimele pagini din Confesiunile unui bucătar îndrăgostit, cartea 
lui Jonathan Lempereur, pe care Takumi i-o cumpărase chiar în 
dimineaţa aceea. 

Lângă ea, Raphael dormea de două ore. Când se băgase în 
pat, sperase ca viitoarea lui nevastă să-și scurteze lectura în 
favoarea unei „giugiuleli”, dar Madeline era captivată de carte 
și, așteptând prea mult, Rafael adormise în cele din urmă. 

Lui Madeline îi plăcea la nebunie să citească în liniștea nopţii. 
Chiar dacă apartamentul lui Raphael era situat în apropiere de 
Champs-Elysées, era o oază de pace, ferită de sirenele poliţiei și 
de răcnetele chefliilor. Devorase povestea lui Jonathan cu un 
amestec de fascinaţie și repulsie. Cartea fusese publicată în 
2005. Lempereur își trăia atunci vârsta de aur, după cum stătea 
mărturie coperta a patra care inventaria criticile entuziaste și 
unanime de care beneficiase în epocă: „magician al aromelor”, 
„Mozart al gastronomiei”, „cel mai talentat chefdin lume”. 

In cursul unor interviuri, Lempereur își expunea răspicat 
crezul: creaţia culinară este o artă de sine stătătoare, la fel ca 
pictura sau literatura. Pentru el, gastronomia nu se limita la 
satisfacerea papilelor gustative, ci includea o dimensiune 
artistică. Mai mult decât bucătar, el se definea ca un creator, 
comparând munca lui cu cea a scriitorului stând în faţa paginii 
albe, și afirma astfel că practică „o bucătărie de autor”. 

„Dincolo de munca în sine, vreau ca bucătăria mea să spună 
povești și să provoace emoţii”, declara el. 


Astfel, se întorcea la izvoarele creaţiei sale pentru a identifica 
rădăcinile artei lui. Cum îi veneau ideile? Prin ce proces combina 
cutare aromă cu alta pentru a obţine o savoare necunoscută? 
Ce rol jucau textura mâncării și aspectul ei? 

„Sunt foarte curios”, mărturisea el. „Îmi hrănesc creativitatea 
vizitând muzee, expoziţii de pictură, ascultând muzică, 
vizionând filme și contemplând peisaje, dar principala mea sursă 
de inspiraţie este soţia mea, Francesca. Îmi închid restaurantul 
trei luni pentru a mă refugia în atelierul meu din California. Am 
nevoie de acest răstimp pentru a mă odihni și a pune la punct 
noi reţete pe care le voi propune restaurantului Imperator anul 
viitor.” 

Madeline fusese surprinsă de numărul de capitole consacrate 
florilor. Jonathan le folosea din plin în bucătăria lui, scriind o 
parte a reţetelor în jurul aromelor lor: boboci de călțunași 
confiaţi, bușeuri crocante cu foie gras și dulceaţă de trandafiri, 
pulpe de broaște caramelizate cu violete, sorbet cu mimoze și 
bezele cu liliac, bomboane glasate cu mac de Nemours... 

Madeline simţi că-i chiorăie stomacul. Toată lectura asta îi 
făcuse foame! Încercând să nu facă zgomot, se dădu jos din pat, 
se înfășură într-o pătură și se îndreptă spre bucătăria americană 
care dădea înspre acoperiș. Puse ceainicul pe foc și deschise 
frigiderul în căutarea a ceva de ronţăit. 

Hm, nu e mare lucru... 

Scotocind prin dulapuri, dibui totuși un pachet desfăcut de 
Granola. Așteptând să fiarbă apa, mușcă dintr-un biscuit și 
parcurse anexele cărţii Confesiunile unui bucătar îndrăgostit, în 
care erau tipărite unele dintre reţetele care făcuseră faimos 
restaurantul newyorkez al lui Lempereur. În perioada în care 
gătea Jonathan, Imperator propunea în fiecare seară o călătorie 
gustativă organizată în jurul a vreo douăzeci de specialităţi care 
erau savurate în porţii reduse, într-o ordine precisă demnă de 
un scenariu de film, pregătind surprize și inovaţii. Consultând 
meniul, Madeline nu se putu stăpâni să nu saliveze. 


Actul 1 
Graten de cozi de rac cu caviar 
Bacon crocant cu parmezan 
Omletă cu arici de mare și nuga 
Gogoși din flori de salcâm cu nalbe 


Măzăriche sotată cu usturoi și pudrată cu pesmet de turtă 
dulce 
Pissaladiere* à la Nisa 


Actul 2 
Cochilii Saint-Jacques la tigaie cu pricomigdale și 
risotto cu migdale 
Risotto cu trufe și sos de ciocolată albă 
Rasol de vită din Tara Bascilor confiat cu iasomie 
Costiţe și frigărui de miel de lapte cu miere și cimbru 


Actul 3 
Îngheţată cu marshmallow fript la foc de lemne 
Ananas cu petale de magnolie 
Căpșune cu floare de călțunaș, ornate cu foiţă de aur 
Bezea cu floare de liliac pe pat de spumă de lapte cu ulei de 
măsline și miere 
Spumă de cocos în lingură caramelizată 
Rondele de banane cu cacao și garnitură de orez cu 
lapte ornat cu floare de soc 
Bomboane glasate cu vată pe băț 


Cu ceașca de ceai în mână, Madeline se așeză în faţa 
laptopului. Se uita pe geam la fulgii mari și pufoși care se 
topeau, căzând pe acoperișuri. Fără să vrea, tânăra femeie se 
simţea din ce în ce mai atrasă de Lempereur și de misterul care 
plutea în jurul bruștei sale retrageri de pe scena gastronomică. 
De ce un bărbat încă tânăr, în plină glorie și la apogeul artei lui, 
alege de azi pe mâine să-și distrugă cariera? 

Tastă pe Google „Jonathan Lempereur” urmat de menţiunea 
„închidere restaurant”, apoi dădu căutare... 


* 


Între timp, la San Francisco... 


? Specialitate din sudul Franței, un fel de pizza cu ceapă caramelizată, 
măsline și pissalat (în dialect, „pește sărat”), o pastă sărată făcută din 
sardine și anșoa. (N. tr.) 


Ora patru după-amiaza. Jonathan trimise ultimul desert al zilei 
- o tartă simplă cu caise și rozmarin - după care își dezlegă 
șorțul și se spălă pe mâini. 

Gata cu treaba! se gândi el părăsind bucătăria. În sală, salută 
un client și trecu în spatele barului pentru a prepara două cafele 
espresso - una pentru ajutorul lui și cealaltă pentru el. Luă 
ceștile și le verifică temperatura, pentru a fi sigur că pierderea 
de căldură e minimă și că aroma cafelei e păstrată. În North 
Beach, cartierul italienesc al orașului, nu era de glumă cu așa 
ceva! Nu se punea problema să ratezi un espresso scurt sau să 
folosești unul dintre acele aparate cu capsule care, de la 
Shanghai la New York, uniformizau gustul cafelei pe toată 
planeta. 

Cu ceașca în mână, ieși pe terasă și se asigură că Charly nu 
se plictisea prea tare. Puștiul era cufundat în universul 
dinozaurilor de pe tableta lui și nu-i dădu nicio atenţie lui taică- 
său care se așeză lângă el, sub un brasero. 

Işi aprinse discret o ţigară, uitându-se la trecătorii și copiii 
care treceau prin Washington Square. Îi plăcea acest loc și 
îndeosebi atmosfera lui. Deși majoritatea locuitorilor din cartier 
erau de origine asiatică, moștenirea italo-americană era foarte 
bine păstrată, după cum o dovedeau vânzătorii ambulanți de 
îngheţată, lampadarele încinse cu drapelul „verde, alb, roșu” și 
numeroasele restaurante familiale în care se degustau paste cu 
sos pesto, panna cota şi tiramisu. Locul era legendar: Kerouac 
locuise aici, Marilyn Monroe se măritase în biserica din cartier și 
Francis Coppola, realizatorul filmului Nasul, încă mai avea aici 
un restaurant și birourile. 

Jonathan scoase din buzunar telefonul lui Madeline. Tot niciun 
mesaj. Intră în aplicaţia misterioasă, foarte hotărât ca, de data 
asta, să găsească parola. 


ENTER PASSWORD 


Bun, trebuia s-o ia sistematic. Se tot spune că acel cuvânt- 
cheie care ne protejează conturile de e-mail e la fel de 
important ca PIN-ul de la cardul de credit. Fie. Ni se tot cere să 
evităm cuvintele prea scurte, să nu utilizăm informaţii 
cunoscute de apropiații noştri, să alegem o alternanță de litere, 
cifre și caractere speciale. In această optică, ni se dă asigurarea 


că o formulă precum, „/Efv(abuz$vh%rgiubfv*oalkus, ACX” e o 
parolă foarte bună, aproape imposibil de spart. 

Numai că era totodată imposibil de ţinut minte... 

Jonathan bău cafeaua dintr-o singură înghiţitură. Era convins 
că trebuia să caute ceva simplu. În timpurile noastre moderne, 
trebuie să jonglezi cu tot felul de coduri: carduri de credit, reţele 
sociale, conturi de e-mail, chestiuni administrative... Pentru a 
avea acces la cine știe ce serviciu, aveai nevoie de o parolă. 
Atunci, pentru a-și simplifica viaţa, majoritatea oamenilor aveau 
tendința să aleagă coduri scurte și familiare, ușor de ţinut 
minte. In pofida tuturor regulilor de securitate, alegerea lor se 
baza pe data de naștere, prenumele soţiei sau al copiilor, 
numele animalului de casă, un număr de telefon sau o suită de 
cifre consecutive sau de litere adiacente. 

Jonathan încercă „123456”, „abcde”, „raphael”, „greene”, 
precum și numărul de mobil al lui Madeline. 

Niciun rezultat. 

Scotocind prin e-mailurile tinerei femei, găsi un mesaj care-i 
atrase atenţia: dosarul cu cererea de înmatriculare trimis de 
Madeline reprezentanţei care-i vânduse motocicleta. Acesta 
conţinea, printre altele, o fotocopie după cartea ei de identitate. 
Cunoscându-i astfel data de naștere, Jonathan introduse 
„21031978”, „21martiel978”, „21/03/78”, apoi în engleză 
„03211978", „martie211978"”, „03/21/78”. 

Din nou niciun rezultat. 

— Gândește-te! își zise el cu voce tare. 


Cum adresa de mail a lui Madeline era 
maddygreenc78Qhotmail.com, încercă „maddygreene”, apoi 
„maddygreene78”. 

Degeaba. 


Jonathan simţi cum îl cuprind furia și frustrarea. Își încleștă 
pumnii și oftă. Era exasperant să se afle la porţile secretului și 
să nu poată ajunge la el! 


Madeline își puse ochelarii de vedere pentru a citi mai ușor 
rezultatele căutării care erau afișate pe ecran. 


Lempereur abdică,  Lempereur detronat, Căderea lui 
Lempereur, ziarele franţuzești se întreceau în jocuri de cuvinte! 
pentru a anunţa „retragerea” lui Jonathan. Ea dădu clic pe linkul 
care trimitea la articolul de pe site-ul cotidianului Libération. 


CULTURĂ 30/12/2009 
LEMPEREUR DECĂZUT 


Bucătarul-minune al gastronomiei avangardiste a 
ţinut ieri seară, în Manhattan, o conferinţă de 
presă surpriză, pentru a anunţa închiderea 
restaurantului său, precum și vânzarea tuturor 
firmelor. 

Tras la faţă și nebărbierit, cu ochii încercănațţi și silueta 
ușor  supraponderală,  chef-ul francez Jonathan 
Lempereur, acest papă al gastronomiei newyorkeze, nu 
era deloc în formă când a anunţat joi închiderea imediată 
a restaurantului său, Imperator (trei stele Michelin), ca și 
vânzarea tuturor firmelor grupului pe care le-a fondat 
împreună cu soţia lui, Francesca DeLillo. O decizie cu 
grave consecinţe pentru cele două mii de salariaţi ale 
companiei. 


Un chef aparte 

Situat în legendara Rainbow Room, Imperator a fost 
desemnat în mai multe rânduri drept „restaurantul cu cel 
mai bun meniu din lume” de revista britanică Restaurant 
Magazine. 

Vizionar și inventiv pentru unii, impostor și șarlatan 
pentru alţii, Lempereur divizează planeta gastronomică 
de aproape zece ani. 


Oboseală 
Pentru a-și justifica decizia subită, cheful s-a declarat 
„obosit, demotivat și uzat”, urmarea firească a faptului 


10 Cuvântul „Lempereur” (nume propriu) este omofon cu „l'empereur” 
(împăratul), astfel că titlurile respective pot fi citite și împăratul abdică, 
împăratul detronat etc. (N. tr.) 


de a fi mereu pe baricade și de a trebui să lucrezi 
optsprezece ore pe zi, trei sute șaizeci de zile pe an. 
„Opresc totul. Definitiv” a precizat Lempereur, excluzând 
categoric posibilitatea de a se mai afla la conducerea 
vreunui alt mare restaurant. „Nu îmi mai face nicio 
plăcere să-mi exersez arta și nu cred că această plăcere 
o să mai revină vreodată”, a explicat el, declarându-se 
totodată dezgustat de criticii care nu-i înțeleg munca. 


Probleme de cuplu 

Mai mult decât criticii, se pare că problemele conjugale 
sunt cele care i-au grăbit hotărârea de a se retrage din 
lumea gastronomiei. „Eram foarte legat de soţia mea, 
Francesca, și nu încape îndoială că recenta noastră 
despărţire a contribuit la decizia mea”, a recunoscut 
Lempereur, evitând totuși toate întrebările despre viaţa 
lui privată. 


Probleme financiare 

„Dar și factorul financiar a jucat un rol, ducând până la 
urmă la retragerea mea inevitabilă”, a precizat el. De 
mai mulţi ani, grupul Imperator era într-adevăr înglodat 
în datorii, înţepenit într-un model economic performant și 
în investiţii hazardate. Așadar, când i-a ajuns cuțitul la 
os, Lempereur s-a văzut nevoit să cedeze licenţa de 
exploatare a numelui său complexului hotelier de lux Win 
Entertainment, care ar trebui să preia toate firmele 
grupului. 


Un viitor nesigur 

La nici patruzeci de ani, ce îi rezervă viitorul lui 
Lempereur? Se va odihni? Își va reîncărca bateriile? Va 
accepta o altă provocare? Chef-ul nu a vrut să dea detalii 
despre planurile lui. Grăbit să pună capăt intervenţiei 
sale, a părăsit conferinţa de presă ca un om singur, cu 
privirea pierdută. Un om obosit, dar poate și ușurat, în 
secret, că nu mai trebuie să se joace de-a „împăratul”. 


Madeline dădu clic pe un alt link: un articol de pe site-ul 
ziarului New York Times, care aborda episodul din alt unghi. 


SINDROMUL VATEL 


De Ted Booker 
Publicat pe 30 decembrie 2009 


Lider absolut al bucătăriei avangardiste, a fost Jonathan 
Lempereur victima sindromului Vatel!1? 

Chef-ul newyorkez nu este primul maestru al 
gastronomiei care se retrage subit de pe scenă în urma 
unei decepţii. De la Bernard Loiseau??? la Jacques Laroux, 
numeroşi maeştri bucătari celebri au cunoscut agonia 
decăderii. 

Jonathan Lempereur a reușit în mod miraculos să îmbine 
inventivitatea, recunoașterea critică și rentabilitatea timp 
de aproape zece ani. Acest echilibru precar s-a rupt în 
această seară. 


Urma o compilaţie de mărturii care dădeau articolului aspect 
de necrolog, toţi cei intervievaţi vorbind despre Lempereur ca și 
cum ar fi fost... mort. 

Michael Bloomberg, primarul New Yorkului, lăuda talentul 
fenomenal al marelui chef care devenise Lempereur de-a lungul 
anilor newyorkezi. Hillary Clinton amintea de „implicarea 
neobosită a lui Jonathan Lempereur în acţiunile desfășurate în 
școli pentru educarea gustului copiilor”. Frederic Mitterrand, 
ministrul francez al culturii, saluta în el „un geniu al creaţiei 
culinare, care a contribuit la consolidarea faimei internaţionale a 
gastronomiei franceze”. 

Există și o declaraţie deloc măgulitoare: cea a chef-ului 
scoţian Alex Baxter, pe care Jonathan îl detronase din poziţia de 
cel mai bun bucătar al planetei. Baxter se răzbuna și nu-și 
ascundea satisfacția: „Lempereur n-a fost decât o stea 
căzătoare în lumea bucătăriei. Un meteor creat de mass-media 


11 Maestru bucătar aflat în slujba prinţului Condé, și care s-a sinucis în 1671, 
în timpul unui banchet dat de stăpânul său, pentru că livrarea peștelui 
comandat întârzia și el s-a temut că nu va avea proviziile necesare. (N. a.) 

12 Unul dintre marii maeștri bucătari francezi din a doua jumătate a secolului 
XX. Extrem de mediatizat în anii '90, el s-a sinucis în februarie 2003 fără a 
lăsa nicio explicaţie. (N. a.) 


și care, în cele din urmă, s-a lăsat devorat de sistemul care îl 
propulsase. Cine își va mai aminti numele lui peste zece ani?” 

Dar mărturia cea mai puternică, cea mai personală și mai 
sfâșietoare îi aparţinea lui Claire Lisieux, unul dintre cei doi 
subșefi de la Imperator. „Lucrez cu Jonathan Lempereur de zece 
ani”, explica tânăra. „El m-a învăţat tot ce știu. L-am cunoscut 
pe vremea în care eram chelneriţă într-o cafenea din Madison, 
unde venea în fiecare dimineaţă să ia micul dejun. N-aveam 
permis de muncă valid și m-a ajutat să-mi reglementez situaţia 
angajându-mă în restaurantul său. Era un om foarte autoritar, 
exigent, dar generos cu personalul.” 


— lar tu, drăguţo, probabil că erai îndrăgostită în secret de 
el... mormăi Madeline înainte de a relua lectura articolului. 


„Jonathan este un amestec de forţă și de fragilitate”, continua 
Claire. „O ființă temperamentală, plină de contradicții, care 
adora, dar și detesta mass-media și notorietatea. In ultima 
vreme l-am simţit foarte deprimat. Hiperactiv, în tensiune 
permanentă, era într-o căutare neobosită a perfecțiunii care 
devenise un soi de sclavie. Era extenuat, lucrând fără 
întrerupere de dimineaţă până seara. Nu-și lua aproape 
niciodată concediu. Atâta timp cât soţia lui îl susţinea, putea 
face faţă, dar, când ea l-a părăsit, toate astea au devenit prea 
greu de dus. Fiindcă toată lumea se înșală în privinţa lui 
Jonathan Lempereur: setea lui de recunoaștere, ambiția lui, 
concesiile făcute vedetismului sistemului nu sunt semnele unei 
megalomanii. Eu cred că făcea asta doar pentru Francesca. 
Pentru a o mulţumi pe ea, pentru ca ea să-l iubească. Din 
momentul în care s-au despărțit, cred că pur și simplu nu-l mai 
interesa nimic, că nimic nu mai avea sens...” 


— Ce faci trează la ora asta? 

Madeline tresări și se întoarse de parcă ar fi fost prinsă asupra 
faptului. În halat, somnoros, Raphael o privea cu un aer 
caraghios. 


— Nimic, nimic! îl asigură ea, închizând în mare grabă 
computerul. Aăă... îmi făceam socotelile: cotizaţiile, Urssaf”, 
taxele... În fine, știi tu! 

— Dar e ora două dimineaţa! 

— Nu reușeam să dorm, dragule, explică ea, scoțându-și 
ochelarii. 

Bău o gură de ceai rece și își băgă nasul în cutia de biscuiţi, 
dar constată că era goală. g 

Raphael se aplecă spre ea pentru a-i dau un sărut de buze. Işi 
strecură o mână pe sub cămașa ei de noapte și-o mângâie pe 
pântec. Apoi buzele lui alunecară pe gâtul ei. Incet, îi dădu în jos 
o bretea, apoi pe-a do... 

Elanul lui amoros fu întrerupt brusc de riff-ul de chitară din 
„Jumpin” Jack Flash”. Raphael tresări surprins și se dădu înapoi. 

Madeline se uită la telefonul lui Jonathan, care vibra lângă 
computerul ei. Fotografia unei femei brunete, cu figură gravă, 
ochi întunecațţi și profunzi era afișată pe ecran. Deasupra ei, era 
scris un nume: 


FRANCESCA 


Fără a mai sta pe gânduri, Madeline răspunse... 


* 


— Tati, mi-e cam frig! 

Jonathan ridică privirea din ecranul computerului. De o oră, 
era cufundat în gânduri, încercând fără succes să spargă parola 
lui Madeline. Citise o bună parte din e-mailurile tinerei femei, 
adunând cu răbdare fărâme de informaţii și sperând, la fiecare 
nou indiciu, să găsească calea de acces. 

— Du-te și ia-ți un pulover, scumpule! zise el, întinzându-i un 
șerveţel pentru a-și șterge nasul. 

Soarele dispăruse, făcând loc unei ceţi alburii și dense, care 
acoperea străzile și parcul spre care dădea terasa. Nu degeaba 
San Francisco era supranumit Fog City. Era chiar unul dintre 
aspectele misterioase și deconcertante ale metropolei: viteza cu 


13 Organism însărcinat cu colectarea taxelor de asigurare socială și de 
sănătate. (N. tr.) 


care o ceaţă groasă putea în doar câteva minute să învăluie 
orașul și celebrul ei Golden Gate Bridge. 

Când Charly se întoarse, îmbrăcat cu un pulover gros, pe gât, 
Jonathan se uită la ceas. 

— Alessandra n-o să mai întârzie mult. Te bucuri să mergi să 
vezi Wicked cu ea? 

Băiatul dădu din cap că „da”, apoi strigă: 

— Uite-o! 

Și sări în sus de bucurie, zărindu-și babysitter-ul. 

Era fata lui Sandro Sandrini, patronul unuia dintre 
restaurantele italienești cele mai vechi din cartier. Era studentă 
la Berkeley și, de fiecare dată când Charly venea în California, 
Jonathan apela la serviciile ei. 

O salută pe fată, când simţi mobilul vibrând în mâna lui. Se 
uită la ecran și recunoscu numărul fostei lui soţii! 

— Alo? 

Cu o voce neutră, Francesca îi spuse că, încercând să-l sune, 
dăduse peste o tipă din Paris care-i explicase încurcătura cu 
schimbarea telefoanelor. Voia doar să se asigure că totul era 
bine și să vorbească cu Charly. 

— E mama ta, zise Jonathan, întinzându-i telefonul fiului său. 


8 
Cei pe care îi iubim 
„Uneori, tot iubire e și asta: să-i lași să plece 
pe cei pe care-i iubești.” 
Joseph O'Connor 


Comitatul Sonoma 

California 

Duminică dimineaţă 

— N-o mai iubeşti pe mama, nu-i așa? întrebă Charly. 

Camioneta marca Austin mergea de-a lungul coastei 
Pacificului. Jonathan și fiul lui se sculaseră în zori. Părăsiseră 
orașul San Francisco pe Highway 1, trecând pe lângă plaja cu 
nisip negru Muir Beach și satul boem Bolinas, ai cărui locuitori 
distrugeau, de zeci de ani, toate indicatoarele ca să se protejeze 
de turismul de masă. 

— Deci, o mai iubești pe mama? reformulă puștiul. 

— De ce-mi pui întrebarea asta? îl chestionă Jonathan, dând 
radioul mai încet. 

— Fiindcă știu că i-e dor de tine și că arvrea să fim iar toţi trei 
împreună. 

Jonathan dădu din cap. Întotdeauna evitase să-i dea de înţeles 
fiului său că despărţirea de mama lui era provizorie. Din 
experienţă, știa că un copil păstra adesea în secret speranţa că 
părinţii lui se vor împăca într-o bună zi și nu voia ca Charly să-și 
întreţină această iluzie. 

— Uită de asta, scumpule! N-o să se-ntâmple. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, remarcă băiatul. O mai 
iubești un pic, nu? 

— Ascultă, Charly, știu că e greu pentru tine și că suferi din 
cauza acestei situaţii. Părinţii mei s-au despărţit când aveam 
vârsta ta. La fel ca tine, eram foarte trist și le-am reproșat că n- 
au încercat să se împace. Recunosc că eram toți trei mai fericiţi 
când eu și mama ta ne iubeam. Din păcate, poveștile de 
dragoste nu sunt eterne. Așa stau lucrurile. Este important să 
înţelegi că am lăsat perioada aia în urmă și că ea nu va mai 
reveni. 

— Hm... 


— Eu și mama ta ne-am iubit mult și tu ești rodul acestei 
iubiri. Fie și numai pentru asta, n-o să regret niciodată perioada 
aia. 

— Hm... 

În faţa fiului său, Jonathan n-o critica niciodată pe Francesca. 
Putea să-i reproșeze că fusese o soție infidelă, dar pentru Charly 
era o mamă extraordinară, ăsta era adevărul. 

— Spre deosebire de relaţiile de cuplu, cele dintre părinţi și 
copii durează toată viața, continuă el, aplicând întocmai sfaturile 
psihologilor pe care-i citise. Tu nu trebuie să alegi între noi: 
mama ta va fi mereu mama ta și eu voi fi mereu tatăl tău. 
Suntem amândoi responsabili de educaţia ta și vom fi alături de 
tine în momentele fericite din viaţa ta, ca și la greu. 

— Hm... 

Jonathan se uită la drumul sinuos și sălbatic, care șerpuia de-a 
lungul țărmului. Cu stâncile lui bătute de vânt, locul te făcea să 
te gândești mai mult la Bretania și Irlanda decât la California. 

Se simţea vinovat că nu știa să-i vorbească fiului său mai pe- 
nţeles. Pentru Charly, despărţirea părinţilor lui fusese un șoc. 
Până acum, Jonathan avusese grijă să nu intre niciodată în 
detalii când îi vorbea despre relația cu mama lui, dar era oare 
cea mai bună soluţie? Da, fără îndoială: cum să-i explici unui 
copil complexitatea relaţiilor conjugale și ravagiile trădării? 
Totuși, simţea nevoia să facă o precizare: 

— Nu reneg nimic din trecut, dar, într-o zi, am înţeles că 
mama ta nu mai era femeia pe care credeam că o cunosc. În 
ultimii ani ai căsătoriei noastre, fusesem îndrăgostit de o iluzie. 
Înţelegi? 

— Hm... 

— Termină cu „hm”! Înţelegi sau nu? 

— Nu prea știu, răspunse copilul, făcând o mutră caraghioasă. 

Ce dracu”, de ce i-am spus asta? îşi reproșă Jonathan. 

Depășiră o turmă de vaci, apoi ajunseră la destinaţie: micul 
sat de pescari Bodega Bay. Situată la șaizeci de kilometri nord- 
vest de San Francisco, localitatea dobândise un renume mondial 
de când Alfred Hitchcock turnase aici majoritatea scenelor din 
Păsările. 

În această dimineaţă de iarnă, orășelul de coastă se anima 
ușor-ușor. Lăsară mașina într-o parcare aproape goală. Charly 


ieși din mașină și alergă pe ponton ca să observe leii-de-mare 
care se bronzau la soare, scoțând strigăte de mulţumire. 

In port, la mai multe tarabe, găseai crustacee încă vii și, sub 
copertinele restaurantelor, câţiva „bătrâni înţelepţi” se legănau 
în balansoare degustând, în ciuda orei matinale, crabi uriași și 
clam chowders!*. 

Așa cum îi promisese fiului său, Jonathan închirie un mic vas 
de pescuit care semăna cu o bărcuţă marsilieză. 

— Hai marinarule, pornește în larg! 

Apa era liniștită, perfectă pentru navigat. 

Coaja de nucă se îndepărtă de coastă, apoi se opri la două 
mile de port. Charly își scoase undiţa și, cu ajutorul tatălui său, 
agăţă un vierme în cârlig, apoi lansă momeala la apă. 

Jonathan verifică mobilul lui Madeline, dar, în această parte a 
comitatului nu avea semnal. Cu un ochi la fiul lui, își aprinse o 
ţigară și savură primul fum, observând păsările care se 
învârteau în jurul bărcii. Hotărât lucru, Hitchcock fusese inspirat: 
locul era invadat de pescăruși, cormorani, becaţine, goelanzi, 
ale căror ţipete se amestecau cu claxoanele pentru ceaţă ale 
ambarcaţiunilor. 

— Auzi, de ce fumezi, dacă știi că asta te omoară? întrebă 
Charly. 

Prefăcându-se că n-a auzit, Jonathan întrebă la rândul său: 

— Mușcă? 

Dar copilul era hotărât să nu abandoneze cruciada împotriva 
tutunului: 

— Eu, unul, nu vreau să mori, zise el, cu ochii umezi. 

Jonathan scoase un oftat. 

Cum să te lupti cu așa ceva? 

Capitulă, stingându-și ţigara după ce mai trase un ultim fum. 

— Mulţumit? 

— Mulţumit! răspunse puştiul, recăpătându-şi imediat 
zâmbetul. 


Între timp, la Deauville... 


14 Supă cu scoici, ceapă și bacon, servită direct dintr-o pâine rotundă scobită. 
(N. a.) 


Pendula din salon tocmai bătuse ora șapte seara. 

Un foc zdravăn trosnea în șemineu. Raphael și tatăl lui se 
învârteau în jurul mesei de biliard. Așezată pe canapeaua 
capitonată cu piele, Madeline dădea în mod automat din cap, 
nefiind atentă la vorbăria lui Isaure - viitoarea ei soacră - în 
timp ce, la picioarele ei, Sultan, cockerul englez al familiei, își 
lăsa cu afecţiune balele pe pantofii ei noi. 

Afară, ploaia bătea în geamuri de la începutul după-amiezii. 

— Ah! Ador programul ăsta! exclamă Isaure, ca din senin și 
dădu mai tare sonorul televizorului; în perioada asta de sfârșit 
de an erau difuzate o mulţime de prostii. 

Madeline profită de această breșă ca să se ridice de pe 
canapea. 

— Mă duc să fumez o ţigară. 

— Credeam că te-ai lăsat! protestă Raphael. 

— Chestia asta o să te ucidă, draga mea! adăugă Isaure. 

— Fără îndoială, recunoscu ea, dar trebuie să murim de ceva, 
nu-i așa? 

Şi, zicând asta, își luă pe ea geaca și ieși pe terasă. 

Deși noaptea se lăsase de mult, un sistem sofisticat de 
spoturi lumina micul conac anglo-normand, punând în valoare 
grinzile și apa de un albastru turcoaz a piscinei. 

Madeline făcu câţiva pași pe terasa acoperită, apoi se rezemă 
cu coatele de balustradă. Proprietatea era situată mai sus de 
hipodrom, oferind o priveliște impresionantă asupra orașului 
Deauville. 

Își aprinse o ţigară și trase un fum. Vântul îi biciuia fața. 
Legănată de zgomotul valurilor mării, închise ochii, încercând să 
nu se mai gândească la nimic. 

Confortul burghez și inerția acestor weekenduri în familie îi 
provocau sentimente contradictorii: calm, liniște, revoltă, 
dorinţa de a fugi. 

Poate că odată cu obisnuinta... 

Aerul era glacial. Trase fermoarul gecii până la gât, își puse 
gluga și scoase telefonul din buzunar. 

De dimineaţă, majoritatea gândurilor ei se îndreptau spre 
Francesca DeLillo, cu care vorbise la telefon noaptea trecută. 
Femeia asta misterioasă și povestea ei exercitau o fascinaţie 
stranie asupra sa. Conversaţia lor fusese scurtă, dar intensă și o 
obsedase toată ziua. Când Francesca își dăduse seama de 


situaţie, îi ceruse, un pic confuză, să șteargă mesajul pe care-l 
lăsase în căsuţa vocală a telefonului lui Jonathan și mai ales să 
nu-i vorbească acestuia despre el. „Un moment de slăbiciune”, 
mărturisise ea. Madeline înţelesese. 

Intră pe motorul de căutare de pe smartphone și tastă numele 
Francescăi la secțiunea „imagini”. În tinereţe, în timp ce urma 
cursuri de management, moștenitoarea lucrase ca manechin 
pentru mari case de modă. Primele fotografii datau din anii '90 
și o înfățișau pe podiumuri și în reclame. In ele, semăna cu Demi 
Moore, Catherine Zeta-Jones sau Monica Bellucci. Văzu apoi 
numeroase fotografii cu Jonathan, dovadă că, în perioada anilor 
fericiţi, cuplul nu ezitase să-și folosească viaţa privată pentru a 
crește popularitatea afacerii. 

Ploaia se înteţi. Se auzi un tunet, apoi un fulger lumină casa, 
dar, cufundată în cyberspaţiul ei, Madeline nici nu-și dădu 
seama. 

Degetele îi alunecau pe ecranul tactil și dădură clic pe o 
vinietă care o trimise la site-ul revistei Vanity Fair. Cu câţiva ani 
înainte, Paris Match-ul american consacrase cuplului șase pagini 
cu titlul: „Bucătăria înseamnă dragoste!” Un interviu lung și 
fotografii glossy care n-aveau decât o vagă legătură cu 
gastronomia, într-una dintre ele, se putea vedea că cei doi își 
tatuaseră o inscripţie identică pe omoplatul drept. Madeline 
dădu zoom pentru a descifra „epigraful”. 


You'll never walk alone” 


Era frumos... cu condiţia să fi sigur că vei rămâne cu 
persoana respectivă toată viaţa. Fiindcă astăzi, privind în urmă, 
fotografia avea ceva patetic. 

— Draga mea, o să-ngheţi de frig! zise Raphael, deschizând 
ușa. 

— Intru acum, iubitule! răspunse Madeline, fără a-și ridica 
ochii din telefon. 

Trecând de la o poză la alta, ceva îi sări în ochi. După cum se 
afla, singură sau în prezenţa lui Jonathan, atitudinea Francescăi 
se schimba: top-modelul felin, sigură de puterea ei de seducţie, 
se transforma în femeie îndrăgostită cu ochi de Chimene!f. Dar, 


15 „Nu vei merge niciodată singur” (en. în original). (N. tr.) 
16 Personaj feminin din Cidul, de Pierre Corneille. (N. tr.) 


dincolo de mizanscenele destinate ziariștilor, dragostea pe care 
și-o purtau cei doi era mai presus de orice îndoială. 
Ce i-a despărțit? se întrebă ea, întorcându-se în salon. 


* 


— De ce s-au despărțit? întrebă Charly, aranjându-și undița în 
portbagajul maşinii. 

— Cine? 

— Părinții tăi. 

Jonathan se încruntă. Întoarse cheia de contact și îi făcu semn 
puștiului să-și prindă centura. Mașina părăsi Bodega Bay și o luă 
spre San Francisco. 

In timp ce conducea, Jonathan își scoase portofelul și luă din 
el fotografia spălăcită a unui mic restaurant de provincie. 

— Bunicii tăi aveau un restaurant în sud-vestul Franţei, 
explică el, arătându-i poza puștiului. 

— La Che-va-lie-re, silabisi Charly mijindu-și ochii pentru a 
descifra firma. 

Jonathan încuviinţă din cap. 

— Când eram copil, timp de câteva luni, tatăl meu a iubit o 
altă femeie: reprezentanta unei renumite mărci de șampanie 
care îi aproviziona localul. 

— Ah, da? 

— lubirea asta a durat mai bine de-un an. Cum în micile orașe 
zvonurile se răspândesc repede, au avut grijă să ţină povestea 
lor secretă și au reușit. 

— De ce a făcut tatăl tău asta? 

Jonathan lăsă în jos parasolarul ca să nu fie orbit de soarele 
amiezii. 

— De ce își înșală bărbaţii soțiile? De ce își înșală femeile 
soții? 

Lăsă întrebarea în suspensie câteva secunde, ca și cum 
gândea cu voce tare: 

— Imi imaginez că există o mulţime de motive: dispariţia 
dorinţei, frica de îmbătrânire, nevoia de a fi liniștit în privinţa 
capacităţii tale de seducţie, impresia că o aventură n-o să aibă 
consecinţe... Explicații, fără îndoială, foarte valabile. Nu pot să-ţi 


spun că l-am iertat pe tatăl meu, dar nici nu arunc cu pietre în 
el. 

— Deci, nu din cauza asta nu mai vorbeai cu el când a murit? 

— Nu, scumpule, nu din cauza asta. Tatăl meu avea alte 
defecte, dar, în ciuda infidelităţii sale, nu m-am îndoit niciodată 
de iubirea lui pentru mama. Sunt sigur că adulterul l-a făcut să 
sufere mult, dar pasiunea este ca un drog: la început crezi c-o 
stăpânești, apoi, într-o bună zi, trebuie să recunoști că ea e cea 
care te stăpânește... 

Surprins și totodată jenat de aceste confesiuni, Charly își privi 
tatăl cu un aer nostim, dar Jonathan era pornit: 

— In cele din urmă, a reușit să se „dezintoxice” de această 
femeie. Dar, la șase luni după ce pusese capăt acestei aventuri, 
n-a găsit nimic mai bun de făcut decât să-i mărturisească 
adulterul mamei mele. 

— De ce? întrebă puştiul, făcând ochii mari. 

— Cred că regreta și se simţea vinovat. 

Jonathan semnaliză pentru a opri în faţa singurei pompe de 
benzină a unui vechi service. 

— Şi apoi? întrebă copilul, ţinându-se după taică-său. 

Jonathan luă pistolul de alimentare cu benzină. 

— A implorat-o pe soţia lui să-l ierte. Cum aveau doi copii, i-a 
cerut să păstreze familia unită, dar mama a fost devastată de 
această trădare. Soţul ei distrusese iubirea lor și stricase tot ce 
construiseră împreună. Așa că a refuzat să-l ierte și l-a părăsit. 

— Așa, dintr-odată? 

Jonathan plăti plinul de benzină și se întoarse la mașină. 

— Așa era bunica ta, explică el, demarând. 

— Adică? 

— Era o femeie îndrăgostită, o idealistă, exaltată și pasionată. 
Brusc, și-a dat seama că persoana pe care o iubea cel mai mult 
pe lume era capabilă s-o mintă și s-o rănească. Ea spunea 
adesea că, într-un cuplu, încrederea e primordială. Spunea că, 
fără încredere, iubirea nu este cu adevărat iubire și, în privinţa 
asta, cred că avea dreptate. 

Charly nu se putu stăpâni să nu remarce: 

— Chestia asta seamănă cu ceea ce ai trăit tu cu mama. 

Jonathan încuviinţă: 


— Da, ani de zile, eu și mama ta n-am fost decât o singură 
fiinţă. Împărţeam totul și iubirea noastră ne proteja de tot. Dar 
într-o zi... într-o zi, iubirea dispare... și nu mai e nimic de spus. 

Charly dădu trist din cap și, fiindcă nu mai era nimic de spus, 
rămase tăcut până acasă. 


9 
Un secret bine păstrat 
„Exista între ei intimitatea unui secret bine 
păstrat.” 
Marguerite Yourcenar 


San Francisco 

Duminică începutul după-amiezii 

Charly deschise ușa casei și năvăli în salon. 

— la uite, unchiule Marcus! Am pescuit doi pești! 

Tolănit pe canapea, canadianul fuma o petardă!” groasă ca un 
cornet de cartofi prăjiţi. 

— Miroase ciudat, zise puştiul, ţinându-se cu mâna de nas. 

Marcus se ridică dintr-un salt și ascunse jointul în mare grabă, 
aruncându-l în vasul ornamental care trona pe măsuţa joasă. 

— He, he, salut băiețaș! 

Dar Jonathan îl fulgeră cu privirea. 

— De câte ori ţi-am repetat... începu el, urlând. 

— Doar nu e moarte de om, se apără domol canadianul. 

— Cu șmecheriile tale, risc să mi se retragă dreptul de a-mi 
vedea fiul, și-atunci, da, o să fie moarte de om! 

Jonathan deschise toate ferestrele pentru a aerisi, în timp ce 
Charly scotea de la gheaţă un pește roșu frumos și unul plat 
micuţ, care încă se mai zbăteau. 

— Sunt foarte proaspeţi! zise el, foarte mândru de cele două 
capturi. 

— Da, nu sunt ca unchiul Marcus... adăugă Jonathan, 
răutăcios pentru a-l face pe băiat să râdă. 

Într-adevăr, colocatarul său avea o concepţie foarte personală 
despre „hainele de duminică”: șorţ boţit, șosete desperecheate 
și tricou împodobit de data asta cu o frunză de canabis care se 
detașa pe drapelul jamaican. 

— Vrei un fruct? întrebă Jonathan, aranjând în congelator 
restul proviziilor pe care le luaseră pentru drum. 

— De fapt, aș prefera ca unchiul Marcus să-mi facă sandvișul 
lui trio... 

— Mda, vezi să nu, zise Jonathan sceptic. 

— E ca și făcut! zise Marcus, scoțând ingredientele din dulap. 


17 'Tigară cu haşiş. (N. tr.) 


Lingându-se pe buze, Charly se cocoţă pe unul dintre 
taburetele așezate în jurul barului. 

Cu o atenţie deosebită, Marcus întinse unt pe prima felie de 
pâine, apoi presără cacao, după care o acoperi cu a doua felie 
unsă cu lapte condensat, peste care puse o ultimă felie unsă cu 
sirop de arțar. 

Charly mușcă din sandviș și exclamă cu gura plină: 

— E delișoasă, mersi! 

Foarte mândru de compliment, Marcus își prepară unul la fel. 

— Îţi fac și ţie unul, Jon? 

Jonathan deschise gura ca să-l refuze - nici nu se punea 
problema să mănânce amestecul ăla hipercaloric - apoi se 
răzgândi. De ce să întoarcă spatele tuturor plăcerilor și tuturor 
momentelor de complicitate cu Marcus și fiul său? În definitiv, 
cumnatul lui avea el multe defecte, dar aducea un pic de veselie 
și o tușă de originalitate în căminul lor. Și, mai ales, se pricepea 
ca nimeni altul să-l facă pe Charly să râdă, pe când el, izolat în 
tristețea lui, nu era nicidecum cel mai amuzant tătic la care 
putea visa un copil. 

— Hai, de ce nu, la urma urmei! zise el, alăturându-li-se la 
masă. 

Jonathan servi pe toată lumea cu un rând de pu-erh, după 
care deschise radioul, pe frecvenţa unui post specializat în rock 
californian. Așa că își savurară gustarea în ritmul hiturilor celor 
de la Eagles, Toto și Fleetwood Mac. 

— Ştii ce? O să includ „faimosul sandviș trio al unchiului 
Marcus” în meniul restaurantului, la secțiunea deserturi, glumi 
Jonathan. Sunt sigur c-o să aibă succes! 

În timp ce se amuza copios, Charly ridică ochii şi întrebă: 

— De ce ai afișat toate pozele astea? se miră copilul, arătând 
spre fotografiile lui Madeline, care tapetau peretele bucătăriei. 

Jonathan se simţi prins cu mâţa-n sac. Timp de două zile se 
lăsase dus de valul curiozităţii, dar acum îi era cam greu să 
înţeleagă logica și sensul comportamentului său. De ce Îl 
fascinase atât viaţa acestei femei? De ce se crezuse învestit cu 
un soi de misiune? 

— Ai dreptate, o să le dau jos, încuviinţă el, aproape ușurat de 
această decizie rațională. 

— Hai să te-ajut! propuse cumnatul lui. 


Cei doi bărbaţi se ridicară și începură să desprindă una câte 
una fotografiile care acopereau peretele. 

Madeline la Veneţia, Madeline la Roma, Madeline la New 
York... 

— la te uită, ai văzut? E Cantona... 

— Ce? 

Marcus îi întinse fotografia pe care tocmai o luase de pe 
perete. În geacă de piele și cămașă cambrată, Madeline zâmbea 
în faţa unui tort aniversar în care erau înfipte douăzeci și nouă 
de lumânări. Se întâmpla cu cinci-șase ani în urmă. Deși era 
sensibil mai tânără, era mult mai puţin elegantă și feminină 
decât femeia pe care o întâlnise Jonathan la aeroport. In 
perioada aceea avea o față mai rotundă, un aer băieţos și 
cearcăne urâte sub ochi. 

Poza fusese făcută într-un birou: se zăreau niște dosare 
cartonate, un computer cam demodat, pixuri și o foarfecă 
aranjate într-o cană. Chiar dacă tiparul nu era de bună calitate, 
se distingea, prins în pioneze pe perete, un poster cu Eric The 
King! îmbrăcat cu tricoul celor supranumiţi Red Devils. 

— Ştii unde a fost făcută poza? întrebă Marcus. 

— Nu. 

— După părerea mea, într-un comisariat. 

— De ce? 

El arătă spre siluetele în negru și galben din planul depărtat. 

— Cei doi tipi de-acolo sunt polițiști. 

— Vorbești prostii! 

— Poţi să mărești imaginea? 

— Ascultă, nu suntem în CS/ - Crime și investigații... 

— Încearcă! 

Jonathan deschise laptopul pe care descărcase toate 
fotografiile lui Madeline. Dădu clic și deschise fotografia 
respectivă în Photoshop. Bineînţeles, calitatea nu era 
extraordinară, dar distingeai mai multe detalii. 

La drept vorbind, nu era imposibil ca petele de un galben 
neclar din planul depărtat al fotografiei să corespundă vestelor 
galbene cu dungi reflectorizante pe care le purtau unii polițiști 
englezi. Dar nu era concludent. Examinând diferite părţi ale 


18 Porecla fotbalistului Eric Cantona, pe vremea când juca în echipa 
Manchester United. (N. a.) 


imaginii, un alt detaliu îi atrase atenţia: cele trei litere GMP care 
ornau cana lui Madeline. 

— GMP? Îţi spune ceva chestia asta? 

Jonathan deschise o fereastră web și tastă „GMP + Police”. 
Primul rezultat trimitea la site-ul Greater Manchester Police: 
forţele de poliţie ale comitatului Manchester. 

— Ai dreptate, e vorba de un comisariat. 

— Și cunoşti mulţi oameni care-și sărbătoresc ziua de naștere 
într-un comisariat? 

Se așternu tăcerea. Răspunsul se impunea de la sine: într-un 
trecut nu prea îndepărtat, tânăra femeie fusese poliţist! 

Jonathan își dădu seama că tocmai găsise cheia misterului pe 
care-l ascundea Madeline. Dar, ajuns la capăt, fu cuprins de 
îndoială. Cu ce drept îi viola el astfel secretele? Doar știa foarte 
bine că nu puteai răscoli trecutul fără să fii pedepsit și... 

— la uită-te la asta! 

Acaparând computerul, Marcus tocmai mersese mai departe. 
Tastase pe motorul de căutare: 

„Madeline+Greene+Police+ Manchester.” 

Existau sute de rezultate, dar primul afișat era un articol din 

The Guardian: 


MADELINE GREENE, ANCHETATOAREA 
__ DIN CAZUL DIXON, | 
A ÎNCERCAT SĂ SE SINUCIDĂ 


10 

Viaţa altora 
„Marea problemă a existenţei noastre vine 
din faptul că suntem pentru totdeauna 
singuri și toate eforturile, toate actele 
noastre nu ilustrează decât tendinţa 
de a fugi de această singurătate.” 
Guy de Maupassant 


Paris 

Luni, 19 decembrie 

Ora 04.30 

O zăpadă fină și deasă cădea de câteva minute peste 
arondismentul 8. Învăluit în frigul nopţii, cartierul Faubourg-du- 
Roule era pustiu. 

Un Peugeot Partner alb semnaliză înainte de a se opri pe 
banda a doua, în mijlocul străzii Berri. Înfofolită într-o geacă de 
puf cu glugă mare, o siluetă feminină ieși dintr-un imobil 
burghez și intră în camionetă. 

— Dă drumul la căldură, e cumplit de frig! se plânse Madeline, 
prinzându-și centura de siguranţă. 

— Este deja la maximum, răspunse Takumi, demarând. Ai 
avut o duminică plăcută? 

Tânăra femeie ignoră întrebarea și își puse mănușile de lână. 

Takumi nu insistă. Mașina cobori pe strada Artois și făcu la 
dreapta pentru a ieși în strada La Boctie, apoi pe Champs- 
Elysees. 

Madeline își dezlegă fularul, scoase un pachet de ţigări din 
buzunar și își aprinse una. 

— Credeam că te-ai lăsat... 

— Asta e! N-o să te-apuci să-mi faci și tu morală! Ştii ce 
spunea Gainsbourg? „Beau și fumez: alcoolul conservă fructele 
și fumul, carnea.” 

Takumi rămase gânditor câteva secunde înainte de a 
remarca: 

— În primul rând, a preluat citatul ăsta de la Hemingway... 

— „şi în al doilea rând? 

— În al doilea rând, sunt morţi amândoi, nu? 

— Foarte bine: dacă te deranjează, du-te să lucrezi în altă 
parte sau dă-mă-n judecată pentru fumat pasiv! 


— Îţi spuneam asta pentru binele tău, răspunse Takumi calm. 

— Ştii ceva, ia mai scutește-mă! Și scoate imediat prostia aia! 
ordonă ea, arătând spre radioul mașinii, de unde se auzea o 
versiune niponă a șlagărului Que je t'aime, interpretată de 
însuși Johnny Holliday. 

Asiaticul scoase CD-ul și Madeline căută pe frecvențele radio, 
până găsi un post de muzică clasică unde se difuza Suite 
bergamasque. Muzica o liniști un pic. Se întoarse spre fereastră 
și privi zăpada care începea să se așeze pe trotuare. 

La rondul de la poarta Dauphine, Takumi o luă pe ramificaţie 
pentru a ajunge pe bulevardul periferic. Madeline se sculase cu 
faţa la cearșaf, așa cum i se întâmpla uneori, dar proasta ei 
dispoziție nu dura niciodată foarte mult. Takumi își înăbuși un 
căscat discret. Aceste deplasări nocturne la Rungis îl încântau. 
Păcat că trebuia să se scoale în zori... De altfel, nu toţi florarii se 
mai oboseau s-o facă. O bună parte dintre „colegii” lor se 
mulţumeau acum să ceară livrarea florilor direct în magazin, 
după ce făcuseră comanda pe internet! Madeline îl convinsese 
că nu era cel mai bun mod de a-ţi exersa meseria și că prima 
calitate a unui florar adevărat constă tocmai în căutarea 
produsului perfect. 

Din cauza zăpezii, drumul era puţin alunecos, dar asta nu-i 
strica lui Takumi plăcerea de a conduce noaptea prin Paris. 
Fluiditatea circulaţiei avea ceva ameţitor și ireal. Continuă să 
meargă pe A6 în direcţia Orly și ajunse în curând în faţa 
punctului de taxare de la intrarea în cea mai mare piaţă de 
produse proaspete din lume. 


Rungis îl fascina pe Takumi. „Pântecul Parisului” asigura 
jumătate din cantitatea de pește, fructe și legume consumate în 
capitală. De aici se aprovizionau cele mai bune restaurante. 
Primăvara trecută, când părinţii tânărului japonez veniseră în 
Franţa, fusese primul obiectiv pe care-l vizitaseră, înainte chiar 
de turnul Eiffel! Locul era impresionant: un veritabil oraș 
traversat de mii de persoane, cu propriul lui comisariat, cu gară, 
cu pompieri, bănci, coafor, farmacie și douăzeci de restaurante! 
li plăcea această efervescenţă între orele patru și cinci 


dimineaţa, când activitatea era în toi, iar camioanele erau 
încărcate sau descărcate într-un univers de arome. 

La punctul de taxare, Madeline întinse cardul de cumpărător 
pentru a pătrunde în incinta pieţei și opri camioneta între aleile 
Maraichers și Villette, într-una dintre parcările acoperite din 
sectorul dedicat horticulturii. 

Aleseră un cărucior mare pe rotile și pătrunseră în imensa 
seră din sticlă și oţel. Cele douăzeci și două de mii de metri 
pătraţi ai pavilionului C1 erau în întregime consacraţi florilor 
tăiate. Odată trecut de ușile automate, te trezeai cufundat într-o 
altă lume și cenușiul de afară lăsa locul unei simfonii de culori și 
miresme. 

Revigorată de spectacol, Madeline se frecă la ochi, trezindu- 
se de-a binelea, și începu să străbată holul cu pași mari și 
hotărâți. Pe o suprafaţă mai mare decât trei terenuri de fotbal, 
vreo cincizeci de angrosiști își împărțeau acest imens hangar ale 
cărui culoare de trecere purtau nume de flori: aleea Mimozelor, 
a lrișilor, a Anemonelor... 

— Bună, drăguţo! o întâmpină Emile, responsabilul standului 
de la care cumpăra o bună parte din marfă. 

Cu pălăria lui de paie, cu foarfeca de grădină în mână, cu 
salopeta și mustăţile lui în formă de ghidon de bicicletă, Emile 
Fauchelevent era o instituţie. Prezent la Rungis încă de la 
deschiderea pieţei, în 1969, el cunoștea rotițele afacerii ca 
nimeni altul. 

— Îţi prepar una „scurtă fără zahăr”? întrebă el, introducând 
câteva monede în automatul de cafea. 

Madeline îi mulţumi cu o înclinare a capului. 

— Și un ceai pentru Katsushi? adăugă el, privindu-l sfidător pe 
protejatul florăresei. 

— Mă numesc Takumi, răspunse asiaticul cu răceală, și aș 
vrea un cappuccino. 

Emile nu se intimidă: 

— Și un cappuccino pentru Tsashimi, unul! 

Tânărul își luă paharul fără să zică nimic și lăsă capul în jos, 
decepționat că nu era respectat de angrosist. 

— Intr-o bună zi, va trebui să-i pui pumnul în gură, îi șopti 
Madeline, în timp ce Emile se îndrepta spre noul sosit. Nu pot s- 
o fac eu pentru tine. 

— Dar... e un om bătrân. 


— Te depășește cu trei capete și cântărește de două ori cât 
tine! Dacă asta te liniștește, află că pe mine m-a șicanat șase 
luni. De câte ori mă vedea, mă striga Rosbifsau English. 

— Și cum s-a terminat? 

— l-am aruncat cafeaua fierbinte în faţă. De atunci, mă 
tratează ca pe o prințesă. 

Takumi se simţea descumpănit. În ţara în care era născut, 
oamenii încercau să evite cu orice preţ conflictele, ofensele sau 
gesturile agresive. 

— Dar... de ce se întâmplă așa ceva aici? 

— Peste tot se întâmplă așa, zise ea, strivind paharul de 
plastic și aruncându-l apoi într-un coș de gunoi. Și, dacă vrei să 
știi părerea mea, trebuie să te confrunţi cu astfel de situaţii 
pentru a deveni bărbat. 

— Dar sunt bărbat, Madeline! 

— Da, dar nu cel care ai vrea să fii! 

Și, după această cugetare, îl lăsă și se îndreptă spre 
Berangere, una dintre vânzătoarele lui Fauchelevent. Cumpără 
două pachete de verdeață, negocie la sânge preţul lalelelor, al 
bumbișorilor și al cameliilor, dar cedă la trei mănunchiuri 
magnifice de trandafiri de Ecuador. Se simţea în elementul ei, 
ţinând să plătească florile la adevărata lor valoare. Takumi se 
ocupă să ducă la mașină această primă încărcătură și se 
întoarse la patroana lui, în clădirea rezervată plantelor. 

Cu un ochi de expert, Madeline alese begonii și miozotis în 
ghivece, în timp ce ucenicul ei luă „vedetele” Crăciunului, adică 
dafin, văsc, crăciuniţe și flori de spânz. 

Lăsă tot în grija lui plantele depoluante, care cunoșteau un 
succes tot mai mare în companii, dar pe care ea le considera 
groaznic de plictisitoare, pentru a avea mai mult timp să aleagă 
orhideele albe și pastel pe seama cărora clădise reputaţia 
magazinului său. 

Dădu apoi un tur rapid prin seră, în locurile în care erau 
depozitate gadget-urile care le permiteau clienţilor ei să ofere 
cadouri amuzante și nu prea costisitoare: lumânări parfumate, 
plante „carnivore”, mici cactuși în formă de inimă, frunze de 
cafea plantate în cești de espresso... 

La raioanele de decoraţiuni, se îndrăgosti de un înger de fier 
forjat, convinsă că ar fi făcut furori în vitrina ei. Takumi o urma 
și îi sorbea fiecare cuvinţel. În ciuda siluetei lui firave, făcea o 


chestiune de onoare din a-și asuma sarcinile dificile, împingând 
un cărucior care devenea tot mai greu cu fiecare oprire, ridicând 
cu o singură mână un sac de mraniţă de zece kilograme sau un 
enorm vas ornamental de lut. 

Vântul făcea serele să tremure. Prin geamuri, se zăreau fulgi 
mari, luminoși care aterizau și acopereau asfaltul cu un puf alb 
și îngheţat. 

Pentru a amâna clipa în care trebuia să înfrunte gerul, 
Madeline întârzia în acest cocon liniștitor. Cumpărarea bulbilor 
de primăvară - zambile, narcise galbene, ghiocei - o scoase din 
melancolie. Pentru ea, care detesta perioada Sărbătorilor, 
începutul primăverii era momentul cel mai trist al anului, dar era 
totodată și cel în care avea cel mai mult nevoie să vadă viaţa 
revenind. Pentru ea, asta era adevărata promisiune de 
Crăciun... 


Ora 06.30 

Takumi închise portbagajul cu precauţie. Camioneta stătea să 
plesnească, de plină ce era. 

— Îţi fac cinste cu un mic-dejun! îi propuse Madeline. 

— În sfârșit, o vorbă drăguță! 

Împinseră ușa bistroului Cordeliers, situat în centrul sectorului 
horticol. În jurul barului, numeroși clienţi sporovăiau verzi și 
uscate, punând ţara la cale în faţa unui pahar de vin roșu sau a 
unei cești de cafea. Unii erau absorbiți în lectura ziarului Le 
Parisien, alţii completau bilete de loto sau de pariuri sportive. 
Multe conversații se învârteau în jurul viitoarelor alegeri 
prezidenţiale: Sarko va fi reales? Stânga își alesese cel mai bun 
candidat? 

Se așezară la o masă, într-un loc mai ferit. Madeline își 
comandă un espresso dublu, iar Takumi se lăsă tentat de un 
kebab cu multă grăsime. 

— Ei, dar stai bine cu stomacul! Îmi faci mie morală cu 
ţigările, dar mai bine ţi-ai supraveghea colesterolul! 

— Sunt deschis către toate culturile, se justifică asiaticul, 
luând o enormă înghiţitură din sandvișul său. 


Tânăra femeie își scoase mănușile și se descheie la geacă, 
apoi scoase telefonul lui Jonathan. 

— Văd că tot nu l-ai dat înapoi, constată japonezul. 

— Nu-ţi scapă nimic! 

— De fapt, nu mă miră. 

— Şi ai o problemă cu asta? se apără ea. 

— Nu, eram sigur că povestea lui Lempereur o să te 
intereseze... 

Ea se domoli și păru să ezite înainte de a-i întinde o foaie de 
hârtie pe care o printase în timpul nopţii. 

— Tu ai trăit în Statele Unite, ai auzit vorbindu-se despre 
asta? 

Intrigat, Takumi despături articolul și citi titlul: 


JONATHAN LEMPEREUR, TRĂDAT 
DE CEL MAI BUN PRIETEN 


În câteva zile, cei mai celebru chef și-a pierdut soţia, 
restaurantul și prietenul cel mai bun. Povestea unei 
duble trădări. 


(PEOPLE Mag - 3 ianuarie 2010) 


— Nu știam că citești genul ăsta de presă, zise el punându-și 
ochelarii. 

— Scutește-mă de răutăţile tale, vrei? 

Cele patru fotografii care ilustrau articolul nu lăsau nicio 
îndoială în privinţa afirmației din titlu. Fuseseră făcute în 28 
decembrie 2009, la Nassau, în Bahamas. Francesca era în 
compania unui oarecare George LaTulip. Cuplul fusese surprins 
de un paparazzo într-un colţișor de paradis numit Cable Beach. 
Deși „furate”, fotografiile aveau o latură artistică. În haine din 
bumbac deschis la culoare, fostul manechin își ţinea de mână 
amantul și se plimbau de-a lungul unei plaje cu nisip alb și ape 
scânteietoare, de un albastru turcoaz. Atitudinea lor le trăda 
sentimentele: în deplină complicitate, zâmbeau și flirtau, ca și 
cum ar fi fost singuri pe lume. În ultima imagine, cei doi 
porumbei se sărutau tandru pe terasa unei cafenele cu 
arhitectură colonială. 


Această serie de fotografii avea ceva glamour și vintage care 
te ducea cu gândul la reclamele Calvin Klein din anii '90. 

În general mai înclinată să dezvăluie extravaganţele 
masculine, presa de scandal nu fusese blândă cu „escapadele 
Francescăi”. Trebuie spus că, în această lume ipocrită și 
maniheistă, toate ingredientele erau reunite pentru a da acestei 
încornorări aspect de tragedie antică. Pe de o parte, femeia 
adulterină, de o frumuseţe răpitoare, care pleca la capătul lumii 
pentru a-și înșela soțul cu cel mai bun prieten al lui. Pe de altă 
parte, bărbatul fidel rămas la New York pentru a se ocupa de fiul 
său și a încerca să-și salveze restaurantul aflat în pericol. Last 
but not least, rolul amantului era jucat cu prestanţă de acest 
George LaTulip. Tipul era înalt, brunet, tenebros, seducător. Un 
playboy care, în ciuda numelui său ridicol, prezenta o 
asemănare frapantă cu Richard Gere în perioada lui de glorie. 

Dacă citeai articolul mai cu atenţie, înţelegeai că George 
LaTulip lucra ca secund al lui Jonathan la Imperator: era cel mai 
apropiat colaborator al său, dar totodată și prieten. Inainte de a- 
| întâlni pe Jonathan, George alerga de la un casting la altul și 
vindea hotdogi la una dintre acele tarabe ambulante de care e 
plin Manhattanul. Jonathan avea un soi de talent pentru a repera 
oamenii cu potenţial. Jonathan îl învățase meserie pe George și 
îl făcuse adjunctul lui, aducându-i stabilitate, confort material și 
un CV care îi dădea certitudinea că va găsi de lucru până la 
sfârșitul zilelor. Și, drept mulţumire, acesta i-o trăsese nevesti- 
sii... 

— Ce părere ai? 

— Cred că uneori femeile sunt niște destrăbălate, răspunse 
Takumi. 

— Dacă mai spui tâmpenii de-astea, bombăni Madeline, n-o să 
te mai iau cu mine prin bistrouri și... 

Dar tânărul japonez n-o lăsă să-și termine fraza: 

— la stai! Numele ăsta: George LaTulip, l-am mai auzit 
undeva! Nu cumva i-am livrat niște flori? 

— Nu, nu cred. Cu un asemenea nume”, mi-aş fi amintit 
totuși! Şi apoi, m-aș mira să locuiască la Paris... 

Dar Takumi se agăța de ideea lui. 

— Ai computerul la tine? 


1 Aluzie la numele de floare al personajului, LaTulip și la /a tulipe („laleaua”) 
pronunţțându-se identic. (N. tr.) 


Madeline oftă și scoase din geantă notebook-ul pe care își 
descărcase „baza de clienţi”. 

Takumi deschise calculatorul și tastă „LaTulip”. Nu trecu mult 
timp până să se afișeze datele: 


George LaTulip 
Cafeneaua Fanfan, bulevardul Victor Hugo - nr. 22 bis 
75116 Paris 


— Chiar eu i-am livrat un buchet de dalii purpurii acum opt 
luni. O comandă pe care ne-a mijlocit-o colegul tău din 
arondismentul 16, Isidore Brocus. Am făcut factura pe numele 
restaurantului, de aceea numele lui de familie nu-ţi spunea 
nimic. 

— Și tu? Îţi amintești de el? 

— Nu, i-am lăsat florile unui angajat. 

Lui Madeline nu-i venea să creadă. George LaTulip preluase 
un restaurant și, pe deasupra, mai locuia și la Paris. Hotărât 
lucru, lumea era foarte mică... 

— Bun, hai să ridicăm ancora! ordonă ea. O să-ţi termini 
kebabul în mașină, dar vai de tine dacă găsesc vreo urmă de 
grăsime pe scaunele mele! 

— Ne-ntoarcem la florărie? 

— Tu te-ntorci la florărie; eu cred că mă duc să-i fac o mică 
vizită lui „Fanfan la Tulipe”... 

— Dar sub ce pretext? 

— Dacă tu crezi că am nevoie de un pretext ca să stau de 
vorbă cu un bărbat... 


11 
Ancheta 
„În principal, omul e ceea ce ascunde: o 
mizerabilă grămăjoară de secrete.” 
Andre Malraux 


San Francisco 
Hipnotizat de ecranul calculatorului său, Jonathan recitea 
pentru a treia oară articolul din ziar. 


MADELINE GREENE, ANCHETATOAREA 
__ DIN CAZUL DIXON, | 
A ÎNCERCAT SĂ SE SINUCIDĂ 


guardian.co.uk - 8 iulie 2009 


Cheatam Bridge - La o lună de la macabra descoperire 
care a spulberat orice speranţă de a o mai găsi în viață 
pe tânăra Alice Dixon, locotenentul de poliţie însărcinat 
cu ancheta, Madeline Greene, în vârstă de treizeci și unu 
de ani, a încercat în această noapte să-și pună capăt 
zilelor, spânzurându-se de o grindă a apartamentului său. 
Din fericire, tânăra Chief Inspector a lovit în cădere o 
vitrină de sticlă care s-a spart, trezind-o pe vecina ei de 
palier, Juliane Wood, care a intervenit prompt. După cea 
primit primele îngrijiri, domnișoara Greene a fost 
internată la spitalul Newton Heath. 

Potrivit medicilor, starea ei este considerată 
îngrijorătoare, dar pronosticul vital nu pare afectat. 


Sechelele unei anchete foarte dificile 

Cum poate fi explicat acest gest nefericit? Culpabilitate? 
Exces de zel? incapacitate de a pune punct unei anchete 
foarte dificile? E în orice caz o explicaţie plauzibilă. Henry 
Polster, șeful poliției din Manchester, a dezvăluit că 
Madeline Greene își luase concediu după ce aflase de 
moartea lui Alice Dixon, în vârstă de paisprezece ani, 
ultima victimă a lui Harald Bishop, celebrul, din păcate, 
ucigaș în serie arestat acum câteva zile de poliţia din 
Merseyside. Printre colegii domnișoarei Greene, surpriza 


a fost amestecată cu emoția. „Chiar și în închisoare, 
Măcelarul din Liverpool a fost cât pe ce să facă o nouă 
victimă”, a spus cu părere de rău colegul său de echipă, 
detectivul Jim Flaherty. 


Jonathan se scarpină în cap: se părea că acest caz ţinuse în 
tensiune Marea Britanie luni de zile, dar peste Atlantic nu se 
auzise nimic de el. 

— Ai auzit vorbindu-se de „cazul Alice Dixon” sau de 
„Măcelarul din Liverpool”? îl întrebă el, pentru orice 
eventualitate, pe prietenul său. 

— Niciodată, îl asigură canadianul. 

Bineînţeles. Nu trebuia să-și facă iluzii: oamenii ca Marcus 
trăiau rupţi de actualitate, într-o lume în care Bill Clinton era 
încă președinte, Zidul Berlinului era încă în picioare și în care se 
juca în continuare pinball sau Pacman în baruri... 

Jonathan avu o revelaţie. Deschise mobilul lui Madeline și 
programul protejat de parolă. 


ENTER PASSWORD 


Tastă ALICE și aplicaţia se deschise. 


* 
* * 


Telefonul conţinea sute de documente referitoare la „cazul 
Dixon”: notițe, articole, fotografii, materiale video. Pe măsură ce 
se afișau pe ecran, Jonathan le transfera și pe calculatorul lui, 
pentru a le consulta mai târziu. La început, crezu că aceste 
fișiere nu erau decât un fel de dosar de presă voluminos 
referitor la răpirea și uciderea adolescentei, dar, cu cât avansa, 
cu atât înţelegea mai bine de ce Madeline făcuse totul pentru a 
proteja aceste date. Tânăra polițistă scanase, copiase, duplicase 
toate elementele din dosarul ultimului ei caz! Se găseau aici 
amestecate propriile ei notițe, amprente, audieri ale suspecţilor 
filmaţi în timpul arestului lor preventiv, fotografii și descrieri 
precise ale probelor, zeci de pagini de investigaţii printre vecini. 
O grămadă de documente oficiale purtând ștampila Greater 


Manchester Police și care n-ar fi trebuit să părăsească niciodată 
sălile unui comisariat sau ale unui tribunal... 

— Ce-i asta, tată? întrebă Charly, îngrijorat să vadă o serie de 
fotografii sângeroase defilând pe ecranul calculatorului. 

— Nu te uita, scumpule, nu e pentru copii! îi răspunse 
Jonathan, întorcând notebook-ul. 

Verifică viteza de descărcare. În ciuda reţelei wireless, avea 
să mai dureze două ore bune. 

— Hai, vino! O să facem un baschet cu unchiul Marcus! 
propuse el cu voce veselă. 

Coborâră pe unul dintre terenurile împrejmuite cu grilaj care 
mărgineau Levi's Plaza. Partida fu antrenantă. Charly își dădu 
toată silinţa și, după ce marcă vreo douăzeci de coșuri, se 
întoarse epuizat acasă. Făcu un duș, mâncă puţin pește și 
adormi uitându-se la un episod din Doi bărbați și jumătate. 

Jonathan îl duse în camera lui. Se făcuse seară. Marcus își 
aprinsese iar ţigara, pe care o savura pe terasă ca pe o havană, 
în timp ce se conversa cu Boris. 

Jonathan deschise congelatorul și scoase o sticlă de vodcă cu 
cireşe, oferită de o clientă rusoaică. Activând ecranul 
calculatorului, își turnă un pahar din această tărie care, conform 
etichetei, fusese distilată și filtrată prin cărbune de lemn de 
mesteacăn, apoi trecută printr-un praf de diamante pisate. 

Ce chestie... 

Verifică dacă toate datele fuseseră bine descărcate pe hard. 
Nu erau zeci, ci sute de documente pe care Madeline le luase cu 
ea. În total, aproape o mie, care formau un puzzle macabru și 
tragic. Din câte se părea, tânăra polițistă se ocupase asiduu de 
acest caz timp de șase luni, lucrând la el zi și noapte, cu riscul 
de a-și pierde sănătatea și raţiunea. O poveste murdară, care 
fusese cât pe ce s-o coste viaţa... 

Jonathan deschise ultimele fotografii descărcate: erau 
insuportabile. Avu un moment de îndoială. Chiar avea chef și 
curaj să se scufunde într-o poveste despre dispariția și uciderea 
unui copil? 

Răspunsul era nu. 


Totuși, dădu pe gât dintr-o înghiţitură paharul de vodcă, își 
mai turnă unul și plonjă la rândul lui în infern. 


Partea a doua 
Cazul Alice Dixon 


12 
Alice 

„S-a întâmplat în vara asta verde și nebună. 
Frankie avea doisprezece ani. Nu făcea parte 
din niciun club și nici din altceva. Devenise 

o ființă singuratică, care dădea roată pe la 
uși și se temea.” 

Carson McCullers 


Cu trei ani mai înainte 

8 decembrie 2008 

Comisariatul din Cheatam, în nord-estul orașului 

Manchester 

Madeline ridică vocea: 

— Va trebui să-mi explicaţi acest lucru mai clar, pentru că eu 
tot nu înţeleg. De ce aţi așteptat OPT ZILE până să semnalaţi 
dispariţia fiicei dumneavoastră? 

Așezată în faţa ei, cu fața palidă și părul năclăit, Erin Dixon se 
tot foia pe scaun. Stingherită, tremurând, închidea ochii pe 
jumătate și se juca cu paharul de plastic în care avusese 
cafeaua. 

— Ştiţi cum sunt adolescenţii, ca naiba! Vin, pleacă... Și v-am 
spus deja: Alice a fost mereu independentă, ea se descurcă 
singură, ea... 

— Dar n-are decât PAISPREZECE ANI! i-o tăie Madeline cu 
răceală. 

Erin dădu din cap și ceru permisiunea să iasă ca să fumeze o 
ţigară. 

— Nici vorbă! zise tranșant poliţista. 

Își miji ochii și făcu o pauză. Femeia pe care o interoga avea 
treizeci de ani (aceeași vârstă ca ea), dar îi lipseau mai mulţi 
dinţi și faţa ei, scăldată nemilos în lumina rece a plafonierei, era 
răvășită de oboseală și de vânătăi. 

De o oră, de când se afla în comisariat, Erin trecuse prin toate 
stările posibile: mai întâi, plânsese anunțând dispariţia fiicei ei, 
apoi devenise agresivă și furioasă pe măsură ce interogatoriul 
se prelungea și ea se dovedea incapabilă să pună două fraze 
coerente cap la cap pentru a explica de ce lăsase să treacă o 
săptămână până să facă plângere la poliţie. 

— Şi tatăl ei, el ce crede? 


Erin ridică din umeri. 

— A dispărut de mult timp... La drept vorbind, nici măcar nu 
sunt sigură cine e. În perioada aia, mă culcam în dreapta și-n 
stânga, fără să mă protejez... 

Brusc, Madeline se enervă. Lucrase cinci ani la brigada 
antidrog şi cunoștea foarte bine acest comportament: 
febrilitatea, privirea fugitivă erau semnele evidente ale lipsei 
drogului. 

Urmele din jurul buzelor lui Erin erau arsuri lăsate de o pipă 
Pyrex. Doamna Dixon era dependentă de crack?. Punct. 

— Bun, hai să mergem, Jim! decise Madeline, luându-și 
bluzonul și arma. 

În timp ce ea făcea un ocol prin biroul șefului, partenerul ei o 
escortă pe Erin până în parcare și îi aprinse o ţigară. 

Era deja ora zece dimineaţa, dar cerul încărcat de nori negri 
lăsa impresia că nici nu se luminase de ziuă. 


* 


— Am primit răspuns de la serviciul de urgente, anunţă Jim, 
închizându-și mobilul. Spitalele n-au înregistrat niciun pacient cu 
numele Alice Dixon. 

— Aș fi putut să pun pariu că așa e, răspunse Madeline, 
apăsând pe accelerație. 

Ford-ul Focus derapă uşor pe strada umedă. Cu girofarul 
aprins și sirena urlând, maşina gonea spre cartierele din nord. 

Cu mâna stângă pe volan și cu dreapta crispată pe o stație 
radio, anchetatoarea coordona primele măsuri: difuzarea 
fotografiei lui Alice la toate comisariatele din țară, comunicarea 
dispariției ei la presă și la redacţiile jurnalelor televizate, cererea 
urgentă pentru mobilizarea unei echipe a laboratorului de 
expertiză criminalistică... 

— Mergi mai încet, o să ne omori! se plânse Jim când 
Madeline mușcă periculos bordura unui trotuar. 

— Nu ţi se pare c-am pierdut destul timp? 

— Pe bune, ce mai contează zece minute... 

— Ești de-a dreptul tâmpit! 


20 Cocaină cristalizată care se fumează, fiind mult mai toxică decât cea 
pulbere. (N. tr.) 


Cei doi polițiști ajunseră la marginea unui cartier muncitoresc. 
Cu rândurile lui de case din cărămidă roșie care se întindeau cât 
vedeai cu ochii, Cheatam Bridge era arhetipul unui oraș 
industrial sinistru. În ultimii ani, laburiștii băgaseră mulţi bani 
pentru a renova cartierele din nord-est, dar Cheatam Bridge nu 
profitase prea mult de pe urma acestei înfrumuseţări. 
Numeroase locuinţe erau dezafectate, majoritatea grădinilor 
lăsate în paragină, iar criza care sufoca economia engleză 
pusese sare pe rană. 

Dacă suburbia nu ocupa un loc prea bun în ghidurile turistice, 
ce să mai spui atunci de Farm Hill Road, strada pe care locuia 
mama lui Alice? Era o adevărată enclavă de mizerie și 
criminalitate. Madeline și Jim o urmară pe Erin Dixon pe lângă 
un șir de case dărăpănate ocupate de oameni ai străzii, 
prostituate și vânzători de crack. 

Intrând în magherniţă, Madeline fu cuprinsă de repulsie. 
Sufrageria era un loc sordid: saltea pusă chiar pe podea, 
ferestre astupate cu cartoane și cu bucăţi de placaj, miros de 
mâncare stricată... În mod evident, Erin își amenajase 
apartamentul ca pe un fel de „shootodrome” pentru a stoarce 
niște bani de la acei junkies care se perindau pe acolo. Chiar 
dacă bănuise probabil că poliţia avea să-și bage nasul în casa ei, 
nu se obosise să mascheze activităţile: o pipă confecţionată 
dintr-o cutie de Cola mai zăcea încă pe pervazul ferestrei, lângă 
niște sticle de bere goale și o scrumieră în care era o ţigară de 
hașiș fumată pe trei sferturi. 

Madeline și Jim se priviră cu îngrijorare: având în vedere 
numărul de narcomani care probabil că frecventau locul, 
ancheta n-avea să fie simplă. Urcară la etaj, împinseră ușa de la 
camera lui Alice și... _ 

Locul era cât se poate de diferit de restul casei. Incăperea era 
sobră și curată, cu un birou, etajere și cărţi. Graţie unui 
pulverizator de parfum, un miros plăcut de iris și vanilie plutea 
în aer. 

O altă lume... 

Madeline ridică ochii și privi cu atenţie pereţii cămăruţei 
decorate cu biletele și programele spectacolelor la care fusese 
Alice: operă - Carmen și Don Giovanni la Lowry Theatre - o 
piesă de teatru - Menajeria de sticlă la Playhouse - un spectacol 
de balet - Romeo și Julieta la sediul BBC Philharmonic Orchestra. 


— Fata asta este o extraterestră sau ce? întrebă Jim. 

— Da, bombăni Erin. Ea a... Mereu a fost așa: băgată în cărțile 
ei, în pictura și muzica ei... Mă-ntreb de unde o fi moștenit asta. 

Nu de la tine, în orice caz, gândi Madeline. 

Polițista era uluită de ceea ce descoperea. De o parte și de 
alta a biroului, se găseau două reproduceri ale unor tablouri 
faimoase: un Autoportret de Picasso, datând din perioada 
albastră, și faimosul Zăvor de Jean Honore Fragonard. 

Jim se uită la titlurile cărților de pe rafturi: romane clasice, 
piese de teatru. 

— Cunoști multe adolescente din Cheatam Bridge care citesc 
Frații Karamazov şi Legăturile primejdioase? întrebă el, 
frunzărind cele două cărți. 

— Cunosc cel puţin una, răspunse Madeline, cu un aer absent. 

— Cine? 

— Eu... 

Își alungă amintirea din minte. Rănile din copilărie erau încă 
vii și nu era tocmai ziua potrivită să-și plângă soarta. 

Işi puse o pereche de mănuși din latex, apoi deschise toate 
sertarele și scotoci camera de la un capăt la altul. 

In dulapuri, Madeline găsi vreo zece pachete de biscuiţi cu 
cacao și cremă de vanilie - Oreo - și sticluţe de plastic de lapte 
Nesquik cu aromă de căpşune. 

— Mănâncă aproape numai biscuiţi pe care-i înmoaie-n lapte, 
explică mama ei. 

Alice „plecase” fără să ia nimic cu ea: vioara ei era pusă pe 
pat, computerul - un Mac vechi cu o carcasă depășită - trona pe 
birou, cât despre jurnalul ei intim, acesta zăcea la piciorul 
patului. Madeline îl deschise curioasă și descoperi în el o 
bancnotă de cincizeci de lire sterline împăturită în patru. 

Lui Erin îi sclipiră ochii. În mod clar, îi era ciudă că nu avusese 
prezenţa de spirit să scotocească ea camera înaintea polițiștilor. 

Semn rău, îşi zise Madeline. Dacă pustoaica ar fi fugit, n-ar fi 
lăsat o asemenea sumă de bani în urma ei. 

Echipa pe care o ceruse tocmai sosise. Le ceru celor de la 
laboratorul de expertiză criminalistică să cerceteze casa de-a fir 
a păr. Cu pensetele, bisturiele și poansoanele lor, tehnicienii 
prelevară numeroase probe pe care le puneau, pe măsură ce le 
luau, în tuburi închise ermetic. Madeline deschise un clasor în 


care adolescenta își păstra unele dintre temele ei școlare: notele 
erau excelente și aprecierile profesorilor, elogioase. 

Alice își construise o citadelă de cultură pentru a evada din 
cotidianul ei sordid. Cu educaţia și cunoașterea drept scuturi, 
pentru a se proteja de violenţă, frică și mediocritate... 


* 
* * 


Cinci mașini de poliţie staționau acum pe Farm Hill Road. 
Madeline schimbă câteva cuvinte cu șeful echipei de la 
laboratorul de expertiză criminalistică, care o asigură că găsise 
suficiente fire de păr în peria lui Alice pentru analize ADN de 
bună calitate. 

Apoi polițista se rezemă de capota mașinii și își aprinse o 
țigară, privind fix fotografia lui Alice. Era o fată drăguță, înaltă și 
zveltă, care părea mai mare decât vârsta pe care o avea. Faţa ei 
diafană, scoasă în relief prin pete de roșeaţă discrete, îi trăda 
originile irlandeze. Avea ochi migdalaţi verzi-cenușii, care 
aminteau de portretele lui Modigliani și în care se putea deja citi 
o mare oboseală, ca și dorinţa de a-și ascunde frumuseţea, 
conștientă că, în mediul în care trăia, aceasta o să-i aducă mai 
multe necazuri decât bucurii. 

Ce să speri de la viitor, când condiţiile de pornire în viaţă sunt 
atât de dificile? Cum să crești în această mocirlă, fără să devii tu 
însăţi un pic ţicnită, în mijlocul drogaţilor și al descreieraţilor? 

Poate ai fugit, totuși? o întrebă Madeline în gând. Poate ai 
părăsit acest cartier putred, în care nu întâlnești decât epave 
umane? Poate ai vrut să scapi de această mamă debilă, care nu 
este nici măcar în stare să-ţi spună cine e tatăl tău? 

Dar Madeline nu credea în acest scenariu. Alice părea să fie o 
fată inteligentă și organizată. S-o șteargă din oraș? De acord. 
Dar ca să se ducă unde? Cu cine? Şi ce să facă acolo? 


* 


Își folosi chiştocul pentru a-şi aprinde o nouă țigară. 
Camera lui Alice îi redeșteptase amintirile propriei povești de 
viaţă. Ca nouăzeci și nouă la sută dintre puștoaicele crescute în 


cartier, Madeline avusese o copilărie haotică, prinsă între o 
mamă depresivă și un tată căzut în patima băuturii. Adolescentă 
fiind, își jurase să fugă de acest dezastru, să plece în lume să-și 
încerce norocul. Marele ei vis era să trăiască într-o bună zi la 
Paris! Era o elevă bună și reușise să treacă examenele de Drept, 
apoi realitatea cartierului o ajunsese din urmă și intrase în 
poliţie, urcând rapid treptele ierarhiei, dar rămânând înţepenită 
în cenușiul și tristeţea din Cheatam Bridge. 

Nu-și plângea soarta, dimpotrivă. li plăcea munca ei pentru că 
avea o misiune: să-i bage pe răufăcători la închisoare, să le 
permită familiilor să-și reia viaţa, găsindu-i pe asasinii celor 
apropiaţi, să salveze vieți uneori. Bineînţeles, nu era ușor în 
fiecare zi. Aici, ca peste tot, polițiștii erau supuși unor mari 
presiuni. Nu numai că nu se mai simțeau respectaţi, dar statutul 
lor le atrăgea insulte și ameninţări. Era o situaţie generalizată, 
dar o simţeai și mai mult într-un cartier ca Cheatam Bridge. 
Colegii repartizaţi aici își ascundeau meseria față de vecini și le 
cereau copiilor lor să facă la fel la școală. Oamenilor le plăceau 
polițiștii din serialele de televiziune, dar îi scuipau pe cei care 
lucrau în cartierele lor... Trebuia așadar să faci faţă unui stres 
cotidian, să înduri ostilitatea populaţiei, dezinteresul șefului. Să 
accepţi să-ţi vezi mașina atacată cu pietre și să te pricopsești cu 
cine știe ce vechitură: multe automobile n-aveau nici măcar 
radio, iar unele computere încă mai funcționau cu Pentium II... 

Din când în când, era dur. Începeai să resimţi în interior, 
personal, absurditatea accidentelor mortale, suferința femeilor 
bătute, oroarea copiilor abuzaţi, durerea familiilor victimelor. 

Datorită gândurilor negre și a tensiunii în care trăiau, unii 
clacau. Anul trecut, un poliţist de la unitatea ei își pierduse capul 
și-l împușcase, aparent fără motiv, pe șeful unei mici bande de 
cartier într-o altercaţie; în urmă cu șase luni, o tânără 
începătoare își pusese capăt zilelor chiar în comisariat, cu arma 
din dotare. 

Spre deosebire de mulţi dintre colegii ei, Madeline nu era nici 
dezamăgită, nici deprimată. Ea rămăsese de bunăvoie în acest 
cartier „dificil”, pentru a înainta mai repede în grad. Nici polițiștii 
cu experienţă, nici începătorii nu zăboveau prea mult pe aici. 
Asta deschidea perspective în carieră... Cu anii, Madeline 
câștigase deci o poziție specială, ca și o oarecare autonomie 


care îi permitea să ancheteze cazurile cele mai „interesante”, 
care erau și cele mai sumbre și mai sângeroase. 

— N-a șters-o de bunăvoie, nu-i așa? întrebă Jim, venind lângă 
ea. 

— Nu, dacă era o fugă, am fi găsit-o deja și, oricum, nu le-ar fi 
pus cruce celor cincizeci de lire. 

— La cât o avea Erin în contul din bancă, cred că trebuie să 
eliminăm și pista răscumpărării. 

— Asta-i sigur, încuviinţă ea, dar o să anchetăm totuși banda 
de drogaţi cu care are de-a face. Cu tipii ăștia, poate fi vorba de 
o răzbunare sau de o extorcare. 

— O s-o găsim! zise Jim, ca pentru a se convinge singur. 

Nu se aflau nici în Statele Unite, nici într-un roman poliţist: în 
Anglia, cazurile de dispariție de minori nerezolvate erau rare. 

In urmă cu doi ani, Madeline și Jim conduseseră ancheta 
asupra dispariţiei unui copil răpit pe când se juca în grădina 
casei. Se dăduse imediat alarma și într-un timp foarte scurt 
fuseseră mobilizate mai multe echipe de căutare. Răpitorul 
fusese arestat câteva ore mai târziu, grație semnalmentelor 
mașinii lui, apoi trecuse la mărturisiri. Inainte de căderea nopţii, 
băieţelul fusese găsit într-o cabană, legat fedeleș, dar în viaţă și 
teafăr. 

Reamintindu-și acest episod care arăta cât de important era 
să reacţionezi rapid, Madeline își dădu frâu liber furiei: 

— Fir-ar a dracului, ce idioată! urlă ea, lovind cu pumnul în 
capota Ford-ului. S-aștepte opt zile ca să semnaleze dispariţia 
fiicei ei! O s-o bag la zdup! 

In orice dispariţie, primele patruzeci și opt de ore erau 
hotărâtoare. Dacă după această perioadă nu găseai persoana 
respectivă, erau șanse mari să n-o mai găsești niciodată. 

— Calmează-te! o sfătui Jim, îndepărtându-se. Am recuperat 
numărul de mobil al fetei. O să vedem dacă putem să-i urmărim 
apelurile. 

Madeline privi din nou fotografia și simţi cum i se pune un nod 
în gât. Vedea în Alice o soră mai mică, o fiică, chiar... Ca și Erin, 
și ea ar fi putut să fie lăsată cu burta la gură de vreun imbecil 
din cartier, la șaptesprezece ani, pe bancheta din spate a unui 
Rover 200, în timp ce se întorcea dintr-un club, într-o sâmbătă 
seara. 

Unde ești? șopti ea. 


Se simţea stăpânită de o certitudine de neclintit, lucru care i 
se întâmpla rar: Alice era în viaţă. Dar, chiar și în acest caz, 
Madeline nu-și făcea nicio iluzie. Adolescenta nu era într-un loc 
confortabil. Mai degrabă în pivniţa vreunui ţicnit sau în ghearele 
vreunei grupări mafiote specializate în traficul de persoane și 
proxenetism. 

În orice caz, un lucru era sigur. 

Probabil că-i era frică. 

Îngrozitor de frică. 


13 
Zile proaste 
„Ori toţi, ori niciunul.” 
Michael Connelly 


Ultima „persoană” care o văzuse pe Alice Dixon în viaţă era... 
o cameră de supraveghere. Pe imaginea video, înregistrată la 
intersecţia Pickle Cross, se distingea silueta firavă a tinerei 
coborând din autobuz, cu ghiozdanul pe umăr. O vedeai clar 
cum cotește la colţul străzii ca s-o ia pe aleea laterală care 
ducea la liceul ei. Un itinerar de mai puţin de opt sute de metri. 
Și apoi... nimic. Zile de tăcere, indiferență și mister. Nimeni nu 
văzuse nimic, nimeni nu auzise nimic. De parcă Alice s-ar fi 
volatilizat. 


Ca toate marile orașe ale Angliei, Manchester-ul era înțesat cu 
mii de camere video. De zece ani, o politică de supraveghere 
video de mare amploare tapetase fiecare cotlon al orașului. 
Astfel, un cetăţean putea fi filmat de până la trei sute de ori pe 
zi. Un mijloc imparabil de a lupta împotriva delincvenţei. Cel 
puţin, în discursurile politicienilor, fiindcă în realitate era o cu 
totul altă poveste: din lipsa fondurilor, materialul era adesea 
defectuos. În dimineaţa dispariţiei lui Alice, toate aparatele care 
supravegheau sectorul liceului erau deteriorate sau dereglate, 
cu imaginile înceţoșate sau inutilizabile... 


* 


În zilele care au urmat, Madeline a mobilizat o sută cincizeci 
de polițiști pentru a scotoci apartamentele, pivnițele și grădinile 
pe o rază de trei kilometri în jurul școlii. S-au adunat mărturii de 
la sute de persoane, au fost duși la secție pedofilii cunoscuți și 
s-a dat de urma unei camionete albe suspecte, pe care mai 
mulți elevi o remarcaseră. 


Convinsă că purta o mare responsabilitate în dispariţia lui 
Alice, Madeline a ţinut-o pe Erin în arest preventiv, interogând-o 
mai bine de douăzeci de ore. Pentru polițistă, Erin era o 
nenorocită dependentă total de crack, fiind capabilă de orice 
pentru o doză, inclusiv să-și vândă copila unei reţele de 
proxeneţi. Dar audierea ei n-a rezolvat mai nimic. Sfătuită de 
avocatul său, Erin a cerut să fie pusă la detectorul de minciuni - 
o mare abureală - și a trecut testul cu succes. A fost eliberată 
după interogatoriu și și-a permis luxul de a lansa, în faţa 
camerelor de luat vederi ale televiziunilor și cu voce 
tremurândă, un apel către eventualii răpitori. 


* 


Departamentul informatic al comisariatului a spart cu ușurință 
parola de pe computerul lui Alice: HEATHCL1FF, precum eroul 
din La răscruce de vânturi, romanul ei preferat. Din păcate, nici 
analiza hardului, nici cea a căsuței de e-mail n-au dus la vreo 
pistă serioasă. 


Citind jurnalul lui Alice, Madeline a descoperit că adolescenta 
avea obiceiul să-și ia mici slujbe, minţind în privinţa vârstei ei. 
Așa făcea rost de bani pentru a-și plăti cărţile și ieșirile culturale 
în oraș. În ultimele luni lucrase la Soul Cafe, un bar de pe Oxford 
Road, în cartierul universitar. Arestat și acuzat pentru că 
angajase o minoră, patronul a fost scos din cauză în ceea ce 
privește răpirea. 


În 15 decembrie, niște scafandri au dragat pe mai mult de doi 
kilometri albia râului Irk. Alţii, lacul Rockwel, situat la patru sute 
de metri de școală. Au scos la suprafaţă mai multe carcase de 


mașini, cărucioare de supermarket, un ciclomotor, două 
frigidere și câteva bariere de securitate. Dar niciun cadavru. 


x 


Jim a verificat minuțios toate apelurile primite și date de pe 
telefonul mobil al fetei. Toți cei care au vorbit cu ea au fost 
interogați. Audierea lor n-a dus la niciun rezultat. 


x 


Crăciunul a trecut fără ca ancheta să înainteze câtuși de 
puţin. 

Madeline a renunţat la concediu. A început să ia medicamente 
ca să scape de insomnie și să poată dormi câteva ore. Nu era 
totuși o începătoare. De ani de zile, lucra în cartierul ăsta 
sinistru. De ani de zile, violenţa și groaza făceau parte din 
cotidianul ei. De ani de zile, se confrunta cu asasinate, autopsii 
și arestări ale unor indivizi de cea mai joasă speţă. Urmărise 
ucigași, arestase violatori și dealeri, demascase pedofili, 
anihilase reţele de traficanţi de droguri. Dacă era să socotească, 
lucrase la zeci și zeci de cazuri de omucidere. In urmă cu trei 
ani, fusese chiar la un pas de moarte în timpul unei răfuieli între 
două bande: un glonte de calibrul .357 Magnum o atinsese ușor, 
sfâșiindu-i un pic pielea craniului și lăsându-i o cicatrice pe care 
se chinuia s-o camufleze cu șuviţe de păr. 

Viaţa ei era munca de poliţist. 

Chiar dacă această muncă aducea cu ea obsesie, singurătate 
și pericol permanent. 

Chiar dacă această muncă te transforma într-o fantomă 
pentru prieteni, familie și colegi. 

Dar, în cazul de față, nu era tocmai acesta preţul care trebuia 
plătit? Să devină ea însăși o fantomă pentru a găsi altă 
fantomă... 


În ianuarie, Jim și echipa lui au examinat apelurile telefonice 
date în proximitatea bornei releului celui mai apropiat de școală 
în orele care precedaseră și urmaseră dispariţiei lui Alice. 
Numele autorilor lor au fost verificate în baza de date a poliţiei. 
Mai mult de două sute aveau cazier, majoritatea pentru delicte 
minore. Toţi au fost audiaţi, li s-a verificat programul, li s-a 
percheziționat locuinţa. Printre ei se afla un bărbat de cincizeci 
de ani, Fletcher Walsh, condamnat pentru viol în urmă cu 
douăzeci de ani și proprietar al unui break alb... 


* 


Aparent, alibiul lui Fletcher Walsh era solid, dar, 
percheziționându-i garajul, brigada canină a poliției a găsit urme 
de sânge în spatele vehiculului său. Prelevările au fost trimise 
laboratorului medico-legal din Birmingham şi poliția l-a 
supravegheat pe Walsh douăzeci și patru de ore din douăzeci și 
patru în așteptarea rezultatelor. 


Pe 13 februarie, purtătorul de cuvânt al Manchester Greater 
Police a anunţat că, în urma analizării urmelor de sânge găsite 
în break-ul lui Fletcher Walsh, nu se putea afirma cu certitudine 
că ele îi aparţineau lui Alice Dixon. 


* 


Apoi interesul mediatic a scăzut. Efectivele polițienești 
afectate anchetei au primit alte misiuni. Ancheta bătea pasul pe 
loc. 


În fiecare noapte, Madeline o visa pe Alice și era bântuită de 
privirea ei. In fiecare dimineaţă, se trezea sperând să găsească 
un nou indiciu sau un început de pistă pe care l-ar fi neglijat. 

Colegii și superiorii ei o consideraseră întotdeauna o polițistă 
dură, dar, de data asta, simţea că-i fuge pământul de sub 
picioare. Dincolo de carcasa de duritate, menită să o protejeze, 
Madeline ascundea o reală compasiune. Ba mai mult, cel mai 
bine lucra când suferința victimelor devenea propria ei 
suferință. O apropiere periculoasă, dar care o făcea eficientă. 

La fel se întâmplase și în cazul lui Alice. Încă din prima zi, 
dispariția ei o afectase profund. Această puștoaică îi amintea 
prea mult de adolescenta care fusese. O identificare 
tulburătoare, o legătură confuză, un atașament visceral. Un 
sentiment pe care-l știa devastator, dar împotriva căruia nici 
măcar nu încercase să lupte. 

Nu era doar o chestiune personală, era mai mult decât atât. 

Avea certitudinea că ea era, de fapt, singura persoană 
îngrijorată într-adevăr de soarta fetei. Avea senzaţia că o 
înlocuise pe mama ei și că purta pe umeri responsabilitatea 
dispariției sale. 

In acea noapte, și-a făcut o promisiune: dacă nu era în stare 
s-o găsească pe Alice în viață, nu va face niciodată copii... 


* 


Neputința o sufoca. Uneori, era chiar mai rău decât dacă ar fi 
găsit-o moartă, fiindcă nu înceta să-și imagineze prin ce trecea 
probabil Alice. Imagini sinistre și insuportabile îi invadau mintea. 

Ca să se agaţe de ceva, a mers până într-acolo încât s-a dus 
să consulte un mediu. Pipăind o haină care îi aparținuse lui 
Alice, șarlatanul o asigurase că fata era moartă și îi dăduse 
adresa unui șantier unde, chipurile, fusese aruncat cadavrul. 
Madeline a mobilizat o echipă pentru a răscoli locul de la un 
capăt la altul. În zadar. 


Aflând de acest derapaj, șeful ei a sfătuit-o să-și ia câteva zile 
libere. „Trebuie să privești realitatea în faţă: Alice Dixon a 
dispărut de trei luni. Este tragic, dar, în acest stadiu, știi foarte 
bine că șansele de-a o găsi sunt aproape inexistente. Există alte 
anchete și alte dosare pentru care avem nevoie de tine...” 


* 


Dar Madeline se simțea incapabilă să lucreze la „alte anchete 
şi alte dosare”. Ea era gata să facă totul pentru a păstra o 
speranţă cât de mică de a o găsi pe Alice în viață. 


* 


Aşa că s-a hotărât să-i facă o vizită diavolului în persoană. 


14 
Inamicul intim 
„Întotdeauna ai de ales. Eşti chiar 
suma alegerilor tale.” 
Joseph O'Connor 


Madeline își parcă mașina neinscripționată cu însemnele 
poliţiei în față la Black Swan, un pub irlandez aparţinând de mai 
multe generaţii familiei Doyle. 

Cheatam Bridge era o mică enclavă de mai puţin de zece mii 
de locuitori, situată la trei kilometri nord-est de centrul 
Manchester-ului. Altădată majoritar irlandez, fostul cartier 
industrial cunoscuse migrații succesive de indieni, caraibi, 
pakistanezi, africani și, mai recent, est-europeni. Era un 
amestec de culturi interesant, dar și exploziv, stând la baza unui 
război sângeros și neîncetat al bandelor. Intervenţia poliției era 
dificilă aici, iar nivelul criminalităţii, halucinant. 

Abia intrată în pub, Madeline fu interpelată de o voce ironică: 

— Salut, Maddie! Să știi că ai și-acum cel mai frumos poponeţ 
din toată poliţia din Manchester! 

Se întoarse și-l zări în fundul localului pe Danny Doyle, cu 
coatele pe bar, în faţa unei halbe de bere brună pe care o ridică 
în direcția ei. Era înconjurat de gărzile lui de corp, care rânjeau 
grosolan la gluma lui. 

— Bună, Daniel, zise ea, înaintând. Nu ne-am mai văzut de 
mult! 

Danny „Dub?!” Doyle era șeful unuia dintre clanurile cele mai 
puternice ale lumii interlope din Manchester. Nașul unei 
organizaţii familiale criminale care domnea de cincizeci de ani 
peste regatul putred din Cheatam Bridge. La treizeci și șapte de 
ani, fusese condamnat de mai multe ori la închisoare și cazierul 
lui juridic era lung cât o zi de post: tortură, trafic de droguri, 
atac armat, spălare de bani, proxenetism, ultraj... 

Danny era un om violent, capabil să-l crucifice pe o masă de 
biliard pe șeful unei bande rivale. Împreună cu fratele și banda 
sa, Dub omorâse vreo douăzeci de persoane, cel mai adesea în 
timpul unor ședințe de tortură de o cruzime ieșită din comun. 

— Îţi fac cinste cu o bere? propuse el. 


21 Variantă a lui „Dubh”, prenume irlandez care s-ar traduce „Posomorâtul”. 
(N.a.) 


— Aș prefera un pahar de Bordeaux, răspunse Madeline. 
Scârboșenia ta de Guinness mă face să vomit. 

Un murmur de surpriză străbătu anturajul lui Doyle. Nimeni 
nu-și permitea să-i vorbească pe tonul ăsta, și cu atât mai puţin 
o femeie. Madeline îi măsură cu dispreţ. Erau un amestec de 
gorile și piticanii care se uitaseră prea mult la Scarface și Nașul. 
Căutau să imite atitudinile și replicile de acolo, dar, cu figurile 
lor de cretini și accentul grosolan, n-ar fi avut în veci nici 
jumătate din clasa clanului Corleone. 

Fără să ridice vocea, Danny Doyle îl întrebă pe barman dacă 
aveau vin de Bordeaux în pivniţă. 

— Bordeaux? Nu. Doar dacă... Poate-n cutiile pe care le-a 
șterpelit Liam de la rusnac... 

— Du-te să vezi! îi ordonă Doyle. 

Madeline îl privi în ochi. 

— E cam întunecat aici. Hai să ieșim pe terasă, măcar acum, 
când e timp frumos! 

— Te urmez! 

Doyle era o ființă complexă și chinuită. Împărţea conducerea 
clanului cu fratele lui geamăn, Jonny, ieșit din pântecul mamei 
lor la cinci minute după el, dar care nu-și acceptase niciodată 
statutul de frate mai mic. Predispus la crize violente, Jonny 
suferea de schizofrenie paranoidă și fusese internat de mai 
multe ori pe termen scurt, cazul lui ţinând mai mult de azilul 
psihiatric decât de închisoare. Dintre ei doi, Jonny era bruta 
sângeroasă și Madeline crezuse întotdeauna că, în parte, Danny 
se lăsase antrenat în această spirală a violenţei pentru a-și 
menţine dominaţia asupra fratelui său. 

Când ajunseră în curtea interioară, un roșcovan înaintă spre ei 
cu intenţia de a o percheziţiona pe tânăra polițistă, dar Madeline 
îl avertiză: 

— Dacă m-atingi, te tai în două! 

Danny schiţă un zâmbet și ridică mâna pentru a-și calma 
oamenii, făcându-le apoi semn să se îndepărteze. Îi ceru lui 
Madeline să-i dea arma și se asigură că nu mai avea alta 
ascunsă la spate sau la gleznă. 

— Nu profita de asta ca să mă pipăi! 

— Imi asigur spatele: toată lumea știe că, dacă polițiștii se vor 
hotărî să mă lichideze într-o zi, ție-ți vor cere să faci treaba asta 
murdară... 


Se așezară faţă în faţă la o masă din fier forjat, sub o boltă de 
iederă cu şarm bucolic. 

— Parc-am fi în Provence sau în Italia, zise Doyle, ca să mai 
destindă atmosfera. 

Madeline se înfioră. Nu era ușor să stai în faţa diavolului. 

Doar că, înainte de a fi diavolul, Danny Doyle fusese colegul ei 
de școală primară și, mai târziu, la liceu, primul băiat pe care-l 
lăsase s-o sărute... 

— Te ascult! zise Danny încrucișându-și mâinile. 

De statură mijlocie, cu părul castaniu, cu fața netedă și 
pătrată, Doyle se străduia să treacă drept un oarecare. Madeline 
știa că admira latura cameleonică a personajului jucat de Kevin 
Spacey în Suspecţți de serviciu. |lmbrăcat în întregime în negru, 
purta fără ostentaţie un costum Ermenegildo Zegna care 
probabil că-l costase peste o mie de lire. Spre deosebire de 
subalternii lui, Doyle nu cădea în caricatură. Avea chiar șarmul 
bărbaţilor care au renunţat să mai seducă. 

— Am venit să te văd în legătură cu Alice Dixon, Daniel. 

— Fetișcana care a dispărut? 

— Da. Eu mă ocup de anchetă de trei luni. Ai ceva informaţii? 

Doyle clătină din cap. 

— Nu, de ce? 

— Imi juri că nu tu ești în spatele acestei povești? 

— Din ce motiv aș fi răpit-o pe fata aia? 

— Ca s-o obligi să lucreze pentru tine, ca s-o exploatezi... 

— Are paisprezece ani! 

Madeline scoase fotografia lui Alice din portofel. 

— Pare de cel puţin șaisprezece. Și e drăguță, nu? zise ea, 
băgându-i fotografia sub nas. Nu-mi spune că nu i-ai trage-o! 

Doyle nu suportă această provocare. Cu un gest rapid, o 
apucă pe Madeline de păr, îi apropie faţa la câţiva centimetri de 
a lui și o privi drept în ochi. 

— De-a ce te joci, Maddie? Am toate defectele din lume, am 
mâinile pline de sânge și locul deja rezervat în iad, dar nu m-am 
atins NICIODATA de o copilă! 

— Atunci, ajută-mă! strigă ea, eliberându-se din strânsoare. 

Doyle așteptă să se calmeze, apoi întrebă cu iritare: 

— Ce vrei să fac? 

— Cunoști multă lume în cartier și jumătate dintre locuitori îţi 
datorează ceva. Rezolvi disputele dintre vecini, îi protejezi pe 


comercianţi, organizezi chiar distribuirea de cadouri de Crăciun 
celor mai nevoiașe familii... 

— E latura mea de Robin Hood, zise Doyle ironic. 

— Cauţi ca o mulţime de oameni să-ţi fie îndatorați. 

— Asta-i baza afacerii... 

— Ei bine, vreau să-ţi foloseşti reţeaua ca să-mi găsești 
informaţii despre răpirea lui Alice. 

— Ce informaţii? 

— Dovezi pe care oamenii n-au vrut să le furnizeze poliției. 

Doyle oftă și căzu pe gânduri câteva secunde. 

— Maddie... Au trecut mai bine de trei luni de când a dispărut 
puștoaica asta. Ești conștientă că n-o s-o mai găsești nicio... 

— N-am venit s-aud tâmpeniile astea! îl opri ea. Ai printre 
relaţiile tale câțiva politicieni de duzină și mai mulţi oameni de 
afaceri. Tipi care-ţi sunt și ei datori, fiindcă n-ai trimis nevestelor 
lor sau presei fotografii compromiţătoare în care pot fi văzuţi 
făcând sex în grup cu prostituate. În fine, știi mai multe detalii 
decât mine, pentru că tu plăteai aceste fete... 

Un rictus crispă buzele lui Doyle. 

— Cum de ești la curent? 

— Sunt polițistă, Daniel! Ştii foarte bine că telefonul tău este 
pus sub ascultare de luni de zile! 

— Am vreo zece telefoane, se apără el, ridicând din umeri. 

— Nu contează! Vreau să te folosești de aceste „gulere albe” 
ca să mobilizezi din nou opinia publică. 

Barmanul le aduse o sticlă de Bordeaux. 

— Asta-i convine domnișoarei? întrebă el. 

— Un Haut-Brion din 1989! zise ea, privind eticheta. Doar n-o 
să deschidem așa ceva! E un vin de calitate superioară! 

Cu un semn din cap, Doyle îi ordonă barmanului să li-l 
servească în două pahare. 

— L-am luat de la un fiu de târfă de rusnac care se odihnește 
acum la șase picioare sub pământ! Așa că-mi face o plăcere al 
naibii de mare să-l beau în sănătatea lui! 

Ca să nu-l supere, Madeline duse paharul la buze, așteptând 
răspunsul lui Doyle. 

— Dacă te-ajut s-o găsești pe fata asta, eu ce câștig? 

— O satisfacţie personală, indulgenţa lui Dumnezeu pentru 
unele dintre faptele tale, un soi de mântuire... 

El râse ușor. 


— Şi la modul mai serios? 

Pentru a-și face curaj, Madeline luă o gură zdravănă de vin. Se 
pregătise pentru această tocmeală. Doyle nu dădea nimic pe 
degeaba și de-asta nu venise la el decât ca ultimă soluție. 

— La GMP, un informator ne furnizează date despre planurile 
tale de mai multe săptămâni... începu ea. 

Doyle clătină din cap. 

— Vrei să spui că există o cârtiţă în echipa mea? Joci la bluff? 

— Ne-a spus de atacul armat asupra furgonetei de la Butterfly 
Bank pe care l-ai pus la cale, cel de vinerea viitoare... 

Doyle rămase impasibil. 

— Dacă te-ajut, îmi dai numele lui? 

Madeline se înfundă în scaunul ei. 

— Nici vorbă, ţi-am spus deja prea mult! Descurcă-te singur, 
vânează-ți turnătorul prin propriile mijloace! 

— Accepţi să-ți compromit reputaţia venind să-mi ceri 
ajutorul, dar nu ești gata să-ţi mânjești mâinile până la capăt, 
nu-i așa? 

— Daniel, te rog... Dacă-ţi dau numele acestui tip, va fi mort 
înainte de lăsarea serii. 

— Fără îndoială, răspunse el, privind-o cu o afecţiune 
amestecată cu reproș. 

Între ei exista o legătură stranie. În afară de ea, nimeni nu-i 
mai spusese vreodată „Daniel” și era aproape sigur că nu multă 
lume îndrăznea să-i spună ei „Maddie”. 

— În privinţa asta, nu există jumătăţi de măsură, Maddie. Fie 
sari în apă ca s-o ajuţi pe puștoaica ta, fie refuzi să te uzi! Tu 
hotărăști! 

— Nu-mi dai de ales. 

— „Întotdeauna ai de ales. Ești chiar suma alegerilor tale.” 
Din ce carte era? Unul dintre romanele pe care mi le-ai trimis 
când am stat prima dată la închisoare. 

În faţa oamenilor săi, Daniel o făcea pe incultul, dar nu era 
nici pe departe așa. Spre deosebire de fratele său, el era 
interesat de artă și, înainte de a fi încarcerat, începuse studii de 
economie și de administrarea afacerilor, mai întâi la Londra, 
apoi la o universitate din California. 

Madeline scoase o hârtie împăturită în patru din buzunarul 
blugilor și i-o întinse lui Doyle. 

— Bine, uite aici numele informatorului nostru, zise ea. 


Apoi se ridică pentru a pleca din pub. 

— Mai rămâi cinci minute, îi ceru el, prinzând-o de mână. 

Dar ea se eliberă din strânsoare. Atunci, ca s-o facă să mai 
stea câteva clipe, el scoase din buzunar o brichetă și aprinse 
hârtia fără a-i fi citit conţinutul. 

— Bine, ai câștigat! 

Ea acceptă să se așeze la loc și el îi turnă un pahar cu vin. 

— De ce n-ai părăsit acest Fucking Manchester? o întrebă el, 
aprinzându-și o ţigară. Ziceai tot timpul că vrei să trăiești la 
Paris... 

— Şi tu, de ce nu te stabilești în Statele Unite? Agenţiile alea 
imobiliare și restaurantele pe care le cumperi la Los Angeles la 
ce-ţi servesc? La spălatul banilor? 

El ocoli întrebarea, amintindu-și: 

— Voiai să-ţi deschizi o florărie... 

— Și tu spuneai că vrei să scrii piese de teatru! 

Doyle zâmbi la această amintire. Clubul de teatru al liceului. 
în 1988. Avea paisprezece ani. 

— In ceea ce mă privește, cartea vieţii mele era deja scrisă 
înainte de a mă naște! Când te-ai născut în Cheatam Bridge și te 
numești Danny Doyle, nu poţi scăpa de destinul tău. 

— Credeam că întotdeauna ai de ales, răspunse ea cu 
malițiozitate. 

O lumină se aprinse în privirea lui Doyle, urmată de un 
zâmbet sincer, care îi transformă instantaneu chipul, 
imprimându-i o expresie foarte afectuoasă. Era greu să-ți 
imaginezi că era același bărbat care, cu o lună în urmă, tăiase 
cu maceta mâinile și picioarele unui ucrainean, care încercase 
să-l trădeze. Ea știa că binele și răul coexistau în fiecare individ. 
Că unii, prin alegere sau prin constrângere, explorau ce era mai 
rău în ei. In acea clipă, se întreba ce fel de om ar fi devenit 
Daniel dacă ar fi pariat pe faţa luminoasă a personalităţii lui, în 
loc s-o ia pe drumul întortocheat al unei aventuri riscante, cu 
deznodământ fatalmente funest. 

Așadar, timp de două-trei secunde, timpul se opri în loc. Acele 
două-trei secunde de graţie în care aveau amândoi 
cincisprezece ani. În care își zâmbeau. În care Daniel nu 
omorâse niciodată pe nimeni. În care ea nu era polițistă. În care 
Alice nu dispăruse. Acele două-trei secunde în care viaţa era 
încă plină de promisiuni. 


Două, trei secunde... 


Apoi, unul dintre băieţi dădu buzna pe terasă și vraja 
nesănătoasă se rupse. 

— Trebuie să mergem, șefu', altfel îl ratăm pe Jamaican! 

— Ne vedem în mașină! 

Daniel își termină paharul de vin și se ridică. 

— Poţi conta pe mine, Maddie, dar este poate ultima oară 
când ne vedem. 

— De ce? 

— Pentru c-o să mor nu peste mult timp. 

Ea ridică din umeri. 

— Spui asta de ani de zile. 

— De data asta, toată lumea-mi vrea capul: rușii, albanezii, 
polițiștii, OFAC?, tânăra generaţie a cartierului, care nu mai 
respectă nimic... 

— Ai știut mereu că se va sfârși așa, nu? 

— Mai devreme sau mai târziu, zise el, înapoindu-i arma. 

Apoi o privi pentru ultima oară și niște cuvinte pe care nu și le 
pregătise îi ieșiră singure din gură: 

— Sărutul nostru... mă gândesc adesea la el. 

Ea cobori ochii. 

— S-a-ntâmplat acum mai bine de douăzeci de ani, Daniel. 

— E-adevărat, dar voiam să știi că amintirea lui mă însoțește 
mereu și că nu-l regret. 

La rândul ei, Madeline îl privi. Era dur s-o audă, era dur s-o 
admită. Chestia asta avea totodată ceva deprimant, dar lumea 
nu era în alb sau negru și onestitatea o împinse să recunoască: 

— Nici eu, Daniel, nici eu nu-l regret. 


22? Office of Foreign Assets Control, ramură a Departamentului Trezoreriei 
americane, care luptă în special împotriva spălării de bani. (N. a.) 


15 
The girl who wasn't there 
„Ea nu știa că infernul înseamnă absenţa.” 
Paul Verlaine 


În săptămâna care a urmat întâlnirii dintre Madeline și Danny, 
noi martori s-au prezentat „de bunăvoie” la sediul poliţiei, 
permițând reluarea pistei camionetei albe. Cel puţin trei 
persoane au afirmat că au zărit o fată blondă de vreo 
cincisprezece ani într-un vehicul utilitar asemănător cu cel pe 
care îl folosesc instalatorii sau electricienii. 

Mărturiile lor au permis realizarea portretului-robot al unui 
bărbat de „tip albanez”, între treizeci și patruzeci de ani, pe care 
procurorul de la Crown Prosecution Service a acceptat să-l facă 
public. 


Pe ascuns, Doyle a lansat un site de internet, www.alice- 
dixon.com, în scopul strângerii de fonduri pentru finanţarea a 
sute de panouri în gări, staţii de autobuz și galerii comerciale 
din toată Anglia. 


x x 


În 21 martie, la Twickenham, în timpul Turneului Celor Şase 
Națiuni, au fost distribuite spectatorilor prezenţi la meciul de 
rugby Anglia-Scoţia optzeci și două de mii de anunţuri cu 
dispariţia fetei. 

La fel în 7 aprilie, în timpul sfertului de finală al Ligii 
Campionilor, în care jucau Manchester United și FC Porto: 
portretul lui Alice a fost proiectat timp de un minut pe ecranele 
gigantice din Old Trafford, în faţa a șaptezeci de mii de 
persoane și a mai multor sute de milioane de telespectatori. 


* 


Începând din acest moment, cazul a prins din nou viaţă. 

Comisariatul a primit, ce-i drept, o grămadă de telefoane de la 
tot felul de dezechilibraţi și amatori de fabulaţii, dar au apărut și 
multe piste noi: un medic afirma că o întâlnise pe Alice chiar în 
ziua dispariţiei ei, în Eurostar-ul de Bruxelles. O prostituată 
afirma că „lucrase” cu ea în cartierul De Wallen, zona rău 
famată a Amsterdamului, celebră pentru sex-shop-urile, peep- 
show-urile și fetele ei „din vitrină”. O drogată jura că împărţise 
un fix? cu ea în Soho. Un camionagiu era sigur că o zărise într- 
un Mercedes negru, pe o autostradă din Polonia. O turistă a 
trimis la poliţie o fotografie făcută lângă piscina unui hotel de 
lux din Thailanda, în care se vedea o adolescentă care semăna 
cu Alice ca două picături de apă. Era însoţită de un bărbat în 
vârstă. Fotografia circulase pe internet și fusese studiată de 
specialiști în morfologie, dar pista a fost abandonată. 


* 


Într-o scrisoare anonimă, un dezaxat a revendicat răpirea, 
violul și asasinarea fetei, dar a lăsat numeroase amprente care 
au permis identificarea lui chiar în aceeași zi. S-a descoperit 
foarte repede că era în închisoare în momentul dispariţiei lui 
Alice. 


Pe 12 aprilie, la nivelul al treilea al unei parcări subterane din 
Moss Side, s-a găsit cadavrul lui Liam Kilroy, omorât în bătaie cu 
lovituri de bâtă. Bărbatul era cunoscut ca fiind unul dintre 
locotenențţii lui Danny Dub Doyle. Această moarte n-a făcut 
vâlvă, fiindcă Liam era de asemenea informatorul polițiștilor și 
principala lor carte prin care sperau să-l înfunde rapid pe nașul 
din Manchester. 


23 În argoul toxicomanilor, injecție intravenoasă cu heroină. (N. tr.) 


Madeline n-a dormit în noaptea aceea. 


16 
Cutia 
„Cine își scaldă mâinile în sânge și 
le va spăla în lacrimi.” 
Proverb german 


În 15 iunie, un pachet ciudat a sosit la comisariatul din 
Cheatam Bridge. 

Îi era adresat „Locotenentului Madeline Greene, responsabil 
de cazul Alice Dixon”. 

Era un container etanș din plastic care semăna cu acele cutii 
frigorifice folosite la picnicuri. Madeline a deschis cutia: era plină 
cu cuburi de gheaţă. A dat la o parte cubuleţele translucide. 
Primul strat era alburiu, dar, cu cât săpa mai adânc, un lichid 
roșiatic contamina gheaţa. Când a zărit petele de sânge, inima i- 
a luat-o razna. A încercat să nu intre în panică și s-a oprit puţin 
înainte de a-și relua explorarea. La fund se afla... o bucată de 
carne pe jumătate congelată, pe care a privit-o cu dezgust. Apoi 
a înţeles că era vorba de un organ. 

O inimă tăiată grosolan. 

O inimă de om. 

Inima lui Alice. 


De data asta, laboratorul din Birmingham dispunea de 
material suficient și n-a avut nevoie decât de câteva ore pentru 
a confirma că eșantioanele biologice prelevate de la inima 
îngheţată corespundeau amprentelor ADN conţinute de firele de 
păr ale lui Alice. 

Acum, nu mai încăpea nicio îndoială. 

Alice era moartă. 


În ziua aceea, ceva s-a rupt în Madeline. S-a întors acasă ca o 
somnambulă, a băut mai multe pahare de whisky și a luat două 
somnifere. A doua zi nu s-a dus la muncă, nici în zilele 


următoare. Timp de trei săptămâni a zăcut apatică în pat, într- 
un soi de letargie, pierdută între alcool și medicamente. 
Realitatea îi devenise insuportabilă. Nimic nu mai avea 
importanţă. Nici măcar să-l aresteze pe smintitul care se 
ascundea în spatele acestei crime. Era dezorientată, incapabilă 
să se proiecteze în viitor, gata să apese pe butonul „Off” al vieţii 
sale. 


În 19 iunie, The Sun a anunţat în paginile lui că Erin Dixon 
fusese contactată de o casă de producţie și că încasase un 
acont de cincizeci de mii de lire sterline în schimbul cedării 
drepturilor de ecranizare a unei povești inspirate din dispariţia și 
asasinarea fetei ei. 


În 26 iunie, în cursul unui control rutier banal, poliția din 
Merseyside l-a arestat pe un oarecare Harald Bishop. In stare de 
ebrietate, bărbatul transporta în spatele furgonetei lui niște 
arme albe murdare de sânge. La început, a pretins că tranșase 
un mistreţ pe care-l lovise în mod accidental în pădurea 
Bowland. Dar vorbele lui erau confuze și suspecte. Bărbatul a 
fost luat la întrebări și condus într-o celulă a micului comisariat 
din Prescot, pentru a se trezi din beţie. Când a început ancheta, 
polițiștii nu bănuiau că-l aveau în faţa lor pe cel pe care presa îl 
supranumea de ani de zile „Măcelarul din Liverpool”. 

În timpul audierii sale, Bishop a mărturisit că a omorât mai 
mult de douăzeci de femei tinere sau adolescente și că a comis 
tot atâtea violuri într-o perioadă cuprinsă între anii 2001 și 
2009. 

Surpriza a fost totală. Un simplu test de alcoolemie dusese la 
arestarea unuia dintre cei mai înspăimântători criminali în serie 
pe care îi cunoscuse Anglia. Zeci de omucideri sau de răpiri 
neelucidate de zece ani își găseau în sfârșit rezolvarea. 

Confesiunea lui Harald Bishop a durat toată noaptea. In zorii 
zilei, ultima crimă de care a fost acuzat a fost uciderea lui Alice 


Dixon. A mărturisit că i-a aruncat corpul în râul Mersey, după ce 
a trimis inima poliţiei din Manchester. 


* 


Cazul a ținut prima pagină a ziarelor săptămâni de-a rândul. 
Bishop a fost audiat de zeci de ori, dar avea memoria slăbită, 
confundând adesea datele și fiind neclar în privința derulării 
unora dintre crimele sale. Percheziționându-i locuinţa, 
anchetatorii au găsit atât de multe resturi provenind de la 
corpuri umane, încât le-a fost imposibil să le identifice pe toate 
cu certitudine. 


În 7 iulie, în toiul nopţii, Madeline Greene a agăţat frânghia de 
rufe de grinda care ieșea în afară deasupra mezaninului. 

Totul trebuia să înceteze. 

Cu un rest de whisky, a înghiţit toate medicamentele pe care 
le avea la îndemână, în special somnifere și calmante. Apoi s-a 
urcat pe un scaun și a făcut un laţ din frânghie. Şi-a strecurat 
capul în el și a strâns nodul. 

Totul trebuia să înceteze. 

De o lună de zile, imagini de groază îi invadau mintea. Imagini 
insuportabile, care nu-i lăsau nicio clipă de răgaz. Imagini care o 
făceau să simtă ororile pe care probabil că le suportase Alice. 

Totul trebuia să înceteze. 

Totul trebuia să înceteze. 


Şi atunci a sărit. 


17 
Orhideea neagră 
„Singură. (...) Sunt mereu singură, orice 
s-ar întâmpla.” 
Marilyn Monroe 


San Francisco 

Luni dimineaţa 

Se lumina de ziuă în Telegraph Hill. Primele raze ale soarelui 
se oglindeau în mânerele cromate ale frigiderului, făcând ca 
bucătăria să treacă brusc de la penumbră la lumină. Orbit de 
reflexie, Jonathan își duse mâna la faţă. 

E dimineaţă deja... 

Epuizat de noaptea albă pe care-o petrecuse în faţa 
computerului, își masă pleoapele. Ochii îi ardeau, urechile îi 
vâjâiau, creierul îi era saturat de orori. 

Se ridică cu greu, dădu drumul la filtrul de cafea, dar, 
asemenea unui pugilist năucit după o serie de lovituri, rămase 
un minut fără reacţie, cu privirea în gol, sub șocul acestei 
cufundări în tenebre. A fost străbătut de un fior; fantoma lui 
Alice, escortată de umbra lui Madeline, mai plutea încă prin 
încăpere. In mintea lui, totul se amestecă, demenţa ucigașă a 
Măcelarului din Liverpool, mizeria din Chatam Bridge, ravagiile 
crack-ului, ambiguitatea lui Danny Doyle, sângele, lacrimile, 
moartea... În pofida repulsiei pe care o încerca, n-avea totuși 
decât o dorinţă: să se așeze iar în faţa computerului pentru a 
cerceta celelalte câteva documente ale dosarului pe care nu le 
deschisese încă. Dar Charly avea să se trezească în curând și, 
înainte de a-i pregăti micul dejun fiului său, simţea nevoia să 
facă un duș, pentru a se spăla de această nebunie. Rămase un 
moment îndelungat sub jetul fierbinte, săpunindu-se mai-mai să- 
și jupoaie pielea, pentru a se debarasa de imaginile de coșmar 
care-i stăteau pe creier. Intrebări obsedante îl chinuiau și 
reveneau iar și iar. La ce atrocități o supusese Bishop pe biata 
copilă înainte de-a o ucide? Mai făcuse și alte dezvăluiri despre 
Alice? Madeline îl întâlnise din nou pe Danny și, mai ales, cum a 
ajuns poliţista înverșunată din Manchester să se transforme într- 
o inofensivă florăreasă pariziană? 


* 


Paris, arondismentul 16 

Ora 10.00 

Madeline își parcă Triumph-ul pe un loc rezervat vehiculelor 
cu două roţi, la capătul bulevardului Victor Hugo. Își scoase 
casca, își aranjă părul și împinse ușa de la L'Aiglon, un mic 
bistrou tradițional, modest, care făcea notă distonantă în acest 
cartier destul de select. Se așeză la prima masă, lângă 
fereastră. De aici, vedea foarte bine Cafe Fanfan, restaurantul 
lui George LaTulip, a cărui firmă prestigioasă trona pe cealaltă 
parte a străzii. Comandă un ceai, un croasant, își scoase 
laptopul din rucsac și... 

Ce naiba caut eu aici? 

Pusă de cealaltă jumătate a creierului său, întrebarea o 
descumpăni. De ce sărea brusc de pe șinele confortabile ale 
vieţii pe care o avea? Locul ei era în florărie, alături de Takumi și 
de clienţi. Nu să supravegheze restaurantul unui tip pe care nu-l 
cunoștea. 

Nu mai ești în poliție, drăgutțo! Nu mai ești în poliție! îşi repetă 
ea. Dar te lași oare vreodată de o asemenea meserie? 

Pentru alte câteva minute, preferă să pună în paranteză 
partea raţională a personalităţii ei. Scoase din buzunar articolul 
care prezenta relaţia dintre George și Francesca. 

Pune-ţi mintea la contribuţie! își ordonă ea, desfăcându-l pe 
masă. 

Studie din nou fotografiile, dovezile grăitoare ale adulterului 
Francescăi. Ceva nu era în regulă cu aceste fotografii. Erau prea 
artistice. Ca fost manechin, Francesca avea un al șaselea simţ 
când venea vorba să pozeze și să se joace cu lumina. Deși se 
presupunea că aceste fotografii erau opera unui paparazzo, 
Madeline avea convingerea că, departe de a fi fost „furate”, ele 
făceau parte dintr-o punere în scenă foarte bine gândită. 

Dar de cine? Și în ce scop? 

Mușcă din croasant în timp ce-și conecta laptopul la internet. 
Pe site-ul restaurantului, găsi cu ușurință numărul de telefon de 
la Cafe Fanfan. Sună și ceru să vorbească cu George, dar i se 
răspunse că domnul LaTulip nu va fi acolo înainte ora 
unsprezece. Profită de timpul pe care-l avea în faţa ei pentru a 
mai face ceva cercetări. Site-ul era aidoma restaurantului: 


modern și luxos. Localul aparţinea, de fapt, grupului de hoteluri 
de lux Win Entertainment. 

Grupul care a cumpărat toate firmele lui Lempereur... 

Uitându-se peste meniu - unde preţurile erau astronomice - 
recunoscu unele dintre reţetele care  contribuiseră la 
notorietatea lui Jonathan. George îi furase nu doar nevasta, ci și 
celebrele lui rețete! 

E nedrept... 

Madeline dădu o nouă căutare despre George LaTulip și 
ajunse pe un blog de... scufundări. Aparent, LaTulip era pasionat 
de fotografia subacvatică. Adus la zi, site-ul era ca o vitrină a 
diferitelor sale călătorii și prezenta sute de fotografii sublime de 
pești multicolori, țestoase uriașe și corali în culori strălucitoare. 
LaTulip explora lumea din adâncuri de ani de zile. Făcuse 
scufundări în Belize, Hawaii, Zanzibar, Insulele Maldive, Brazilia, 
Mexic... Totul era clasat, arhivat, comentat. Parcurgând paginile 
web, Madeline se opri la poza unui magnific rechin-leopard. 
Conform legendei, selacianul fusese fotografiat în Maldive, în 26 
decembrie 2009. Data o făcu să tresară pe fosta polițistă. 
Potrivit tabloidului, fotografiile cu Francesca datau din 28 
decembrie 2009. Ele fuseseră făcute pe o plajă din Nassau, în 
Bahamas. Doar că Insulele Maldive și Bahamas se aflau la cel 
puţin cincisprezece mii de kilometri distanţă unele de altele... Să 
ajungi dintr-un loc în altul cu avionul în mai puţin de două zile 
era desigur posibil, dar dificil, ţinând cont de diferitele legături. 
Convinsă că găsise ceva, dădu clic din pagină în pagină, dându- 
și seama că niciunul dintre sejururile lui LaTulip nu dura mai 
puţin de o săptămână. Logic, când te deplasezi la capătul lumii 
ca să faci scufundări... Dar călătoria lui în Maldive nu durase 
decât două zile. Totul te făcea deci să crezi că George își 
întrerupsese brusc vacanţa, pentru a se întâlni cu Francesca. 

Madeline simţi o gheară în stomac. O arsură neliniștitoare și 
delicioasă, un frison puternic care îi semnala descoperirea 
primei piste a unei anchete. Nu MAI ești polițistă! îi repetă vocea 
interioară. 

Dar preferă să n-o asculte și, satisfăcută de descoperirea ei, 
ieși câteva minute pe trotuar ca să fumeze o ţigară. 


* 


San Francisco 

— 'Neaţa, tati. 

— Bună, voinicule! zise Jonathan ridicându-l pe Charly în braţe 
pentru a-l săruta, apoi așezându-l pe unul dintre taburetele din 
bucătărie. 

Copilul se frecă la ochi și băgă nasul în bolul cu ciocolată 
caldă. Jonathan îi unse o felie de pâine cu unt, peste care puse 
un pic de miere de salcâm. Charly îi mulțumi și îl întrebă dacă 
putea să se uite la desene animate la televizor. In dimineaţa 
asta, Jonathan avea un motiv bun pentru a-l scuti pe Charly de 
predica lui obișnuită împotriva televizorului. 

— Bineînţeles, puiule, răspunse, aprinzând el însuși aparatul 
cu telecomanda. 

Charly se apropie de televizor. Jonathan profită de faptul că 
fiul lui era absorbit de Buretele Bob Pantaloni Pătraţi și se așeză 
în fața computerului său pentru a relua cercetarea „dosarului 
Dixon”. 

Printre documentele care îi mai rămăseseră de văzut se afla 
un fișier video compresat pe care îl deschise după ce își puse 
căștile. Imaginea nu era de foarte bună calitate. Fără îndoială, 
filmul fusese făcut cu un telefon sau cu un aparat digital de pe 
la mijlocul anilor 2000. Sunetul era totuși destul de bun. 

În primul plan se distingea Madeline, cu ochii închiși. Culcată 
pe un pat de spital, părea încă în comă sau cel puţin adormită 
profund. Apoi bărbatul care ţinea „camera” o punea pe noptieră 
și se filma el însuși. Era un tip brunet, viril, cu faţa pătrăţoasă, 
cu privirea întunecată și obosită. 

— De data asta o să scapi, Maddie... începu el cu o voce 
pierită. 

Jonathan înţelese imediat că era vorba de Danny Doyle... 


* 


Paris 

Era trecut de 11.30 când un Porsche Panamera se opri în 
dreptul restaurantului. George LaTulip ieși din mașină și îi dădu 
cheile portarului. 


Aflată la masa de lângă fereastră a bistroului, Madeline miji 
ochii pentru a-l observa mai bine. Îmbătrânise un pic faţă de 
cum arăta în fotografii, dar se ţinea încă bine: înfățișare îngrijită, 
siluetă atletică. Avea părul la tâmple ușor grizonat, desigur, dar 
nu îndeajuns pentru a fi catalogat drept un „bătrân frumos”. 

Hotărâse să-l studieze pe îndelete. Având în vedere ora la 
care ajungea la restaurant, George aloca probabil mai mult timp 
relaţiilor publice decât gătitului. Era deci convinsă că n-avea să 
stea prea mult peste program. 

Cu cât ora prânzului se apropia, cu atât L'Aiglon - micuțul 
bistrou în care își găsise refugiu - se umplea. Patroana o întrebă 
dacă vrea să mănânce ceva și ea acceptă pentru a nu-și pierde 
postul de observaţie. Comandă meniul zilei. Mâncarea nu era 
aceeași ca pe partea cealaltă a străzii, dar îi era atât de foame, 
încât își termină din câteva îmbucături „cârnăciorul de Toulouse 
cu cimbru și ceapă caramelizată”. 

lată, își reluase munca de teren: supravegheri, filări, supoziţii, 
mâncat pe fugă... Fusese convinsă că trăsese o linie peste toate 
astea, dar fostele reflexe reveneau în forță. Ce voia să 
dovedească? Că nu-și pierduse flerul? Că era încă în stare să 
dezlege ițele unui mister? 

Chestia asta o încânta la fel de mult pe cât o îngrozea. De mai 
bine de doi ani, se străduise să-și șteargă trecutul și astăzi se 
temea ca el să nu reapară brusc, ca un clovn cu arc din cutia lui. 
Era ca o drogată sau ca o alcoolică: niciodată vindecată cu totul, 
în pericol de a recidiva din nou, la cea mai mică tentaţie. 

La amintirea trecutului, ochii i se umplură de lacrimi. Trebuia 
să ţină durerea la distanţă. Și mai ales să nu se mai gândească 
la Alice. Ultima anchetă o aruncase în fundul prăpastiei. Se 
trezise la spital, după două zile de comă indusă de încercarea 
nereușită de sinucidere. Când deschisese ochii, avea telefonul 
mobil în mână. Încă ușor ameţită, privise ecranul fără să 
înţeleagă. Pe noptieră, lângă un buchet simplu de violete, se 
afla un plic din care scosese o carte de vizită: 


„Întotdeauna ai de ales” 
Ai grijă de tine, 
Daniel 


Revenise la telefon și constatase că cineva se folosise de 
aparatul ei pentru a se filma. Când pornise înregistrarea, faţa lui 
Danny Doyle apăruse pe ecran. Nu-l văzuse niciodată atât de 
obosit și atât de „uman”: 

— De data asta, o să scapi, Maddie... începu el cu o voce 
pierită. 


— De data asta, o să scapi, Maddie... dar nu se va întâmpla 
întotdeauna așa. Îi cunosc pe polițiști: nu sunt foarte diferiți de 
tipii ca mine. Știu că în cele din urmă majoritatea ajung să 
urmeze același drum al dezamăgirii: cel care se afundă în 
tenebre, violență, suferință, obsesii, moarte... 

Știu că dormi cu revolverul sub pernă. Știu că ești stăpânită 
de frică. Știu că nopțile tale sunt agitate, pline de fantome, 
cadavre si demoni. Îţi cunosteam determinarea, dar și această 
parte întunecată din tine. O aveai deja din adolescență și 
meseria ta n-a făcut decât s-o amplifice. Dar ea te-a transformat 
totodată într-o moartă vie. Ţi-ai pierdut puritatea, prospetimea 
și lumina. 

De-acum, singura scânteie care se aprinde în tine este cea a 
hăituirii. În fond, nu ești foarte diferită de mama acestei 
puștoaice care se agaţă de pipa ei de crack. Ai devenit o pasăre 
de pradă, o drogată care are nevoie de partea ei de vânătoare și 
de arestări pentru a-și obține doza de adrenalină. Este shot?*-ul 
tău, fix-ul tău, flash?5-ul tău. Cu asta te droghezi și de asta o să 
crăpi... 

Danny se opri, dând impresia că-și caută cuvintele și își 
aprinse o ţigară. Se afla într-un spital unde fumatul era 
bineînţeles strict interzis, dar legile de genul ăsta erau valabile 
pentru muritorii de rând, nu pentru unul ca Doyle. 

— Ţi-e sete de adevăr, continuă el, dar această căutare a 
absolutului te roade și nu se va opri niciodată. După Alice, vor 
mai fi alți morti, alte anchete, alți criminali de băgat la zdup... 


24 În argoul toxicomanilor, injecție intravenoasă cu heroină. (N. tr.) 
235 În argoul toxicomanilor, senzație de plăcere declanșată de injectarea 
intravenoasă a unui drog. (N. tr.) 


Si de fiecare dată te vei simţi tot mai melancolică, tot mai 
singură și mai pierdută. Vrei să hăituiești Răul, dar Răul nu se 
sinchisește de tine. O să te distrugă și-o să rămâi singură, asta-i 
tot! Răul câștigă întotdeauna la sfârșit, crede-mă... 

Îţi trece viața pe lângă tine, Maddie! Trebuie să ieși din 
această spirală inainte de a cădea într-un hău de unde nu te vei 
mai întoarce. 

Nu vreau să ai acest destin. Nu vreau să te lași zdrobită. 

Cară-te din cartierul ăsta, Maddie! Cară-te din nenorocitul 
ăsta de oraș! Împlinește-ţi visurile! Pleacă la Paris! Deschide-ţi 
florăria aia de care vorbești de atâta timp! N-o lăsa în stadiul de 
himeră. Îi găsiseși chiar un nume, din câte-mi amintesc... Care 
era oare? Titlul unui vechi cântec franțuzesc, cred: Grădina 
Minunată... 

Fraza rămase în suspensie. Danny își desfăcu un nasture de la 
cămașă și mai trase câteva fumuri nervoase din ţigară, 
întorcându-și privirea de la obiectiv. Se frecă la ochi, oftă, căută 
să mai adauge ceva, își apropie mâna de aparat ca să-l 
oprească, apoi se răzgândi. Avea figura unui om disperat. O 
lacrimă de oboseală îl luă prin surprindere și i se rostogoli pe 
obraz. Se șterse cu un gest stângaci, aproape copilăresc. 
Probabil că nu plânsese prea mult la viața lui. La sfârșit, 
murmură simplu: 

— Te iubesc. 

Apoi imaginea începu să tremure și se înceţoșă. 

Și Madeline înţelese din instinct că Danny era mort. 

Din patul ei de spital, se uită la buchetul de violete, apoi din 
nou la cartea de vizită. Intorcând-o, descoperi pe verso o 
înșiruire de cifre. Un număr de telefon pe care-l formă imediat. 
Era cel al unei bănci din Elveţia. Își dădu numele și i se aduse la 
cunoștință că pe numele ei fusese deschis un cont care era 
creditat cu suma de trei sute de mii de euro. 


* 


San Francisco 
Imaginea începu să tremure și se înceţoșă. 


Timp de câteva secunde, Jonathan rămase stupefiat în faţa 
computerului, încercând fără să vrea un soi de admiraţie pentru 
gangster. 

Danny Doyle ăsta... Ce tip ciudat... 

Ce se-ntâmplase cu el în ultimii doi ani și jumătate? 

În epoca noastră înspăimântătoare, majoritatea întrebărilor 
nu rezistau mult timp în faţa internetului, așa că, și de data 
asta, Google îi dădu un răspuns aproape instantaneu. 


Descoperire macabră 
la intrarea în Manchester 


Articolul data din 10 iulie 2009, la una sau două zile după 
înregistrarea filmului. Danny nu exagerase: știa că se află în 
pericol de moarte. După cum explica jurnalistul, cadavrul lui 
Danny Dub Doyle, nașul lumii interlope, fusese găsit cu mâinile 
și picioarele tăiate și toţi dinţii smulși cu cleștele. Banda 
ucrainenilor se răzbunase crunt... 

Această nouă descoperire îi dădu fiori reci pe șira spinării. 
Jonathan se întoarse la desktopul computerului său. Nu mai 
avea decât un document de deschis. Un fișier JPG: o fotografie. 
Plimbă cursorul pe ecran, dădu clic pe imagine și îi îngheţă 
sângele în vine. 


Paris 

Bulevardul Victor-Hugo 

George LaTulip părăsi restaurantul după ora două după- 
amiaza. Imediat, Madeline sări pe motocicletă și se ţinu scai de 
el, de frică să nu-l piardă din ochi. Îl urmări până în strada 
Clement-Marot, în inima Triunghiului de Aur. Automobilul 
staționă câteva minute în fața unei agenţii imobiliare de lux. 
Femeia care se urcă lângă el în mașină îl sărută cu înflăcărare. 
Fără îndoială, o colaboratoare a agenţiei. Inaltă, blondă, tânără, 
cu fustă scurtă și șarm slav. Apetisantă, dar suficient de distinsă 
pentru a vinde apartamente cu trei-patru milioane de euro unei 
clientele de vază. Mașina părăsi arondismentul 8, trecând pe 
malul stâng al Senei și oprind în parcarea Școlii de Medicină. 


Ținându-se de mână, cei doi o luară de-a lungul străzii Saint- 
Sulpice, o cotiră pe strada Bonaparte și dispărură sub porticul 
unui imobil din strada Abbaye. 

Madeline aşteptă de i se uri, vreo douăzeci de minute, până 
când o doamnă în vârstă intră în imobil. Se repezi în urma ei ca 
să verifice cutiile poștale. Una dintre ele era pe numele LaTulip. 
Hotărât lucru, George o ducea de minune: mașină frumoasă, 
amantă tânără, apartament în Saint-Germain-des-Pres. Nu era 
rău pentru un fost vânzător de hotdog. 

Intâlnirea amoroasă nu dură prea mult: după un sfert de oră, 
cei doi amanți erau deja în stradă. Cu pași repezi, ajunseră în 
parcare, apoi George își conduse partenera înapoi la lucru. Fără 
a observa că era urmărit, se întoarse în cartierul Ternes prin 
bulevardul Wagram, o coti pe strada Neva și intră pe impozanta 
poartă cu două canaturi a unei frumoase clădiri alb-gălbui. 

Motocicleta lui Madeline frână brusc în faţa plăcuței aurii pe 
care era gravat cu litere moderne: Fundaţia DeLillo. 

„Poliţista” își parcă motocicleta nu departe de sala Pleyel și se 
întoarse. Ninsoarea de dimineaţă lăsase loc soarelui, dar era 
foarte frig și din gura tinerei englezoaice ieșeau aburi. 

Se afla în zona cartierelor frumoase, din care nu lipseau 
magazinele cu delicatese: Maison du Chocolat, Mariage Freres... 
Atentă să nu piardă din ochi intrarea imobilului, dar dornică să 
se încălzească, Madeline se așeză la o masă în cea mai celebră 
ceainărie din Paris. 

Barul era înconjurat de un perete de etajere din lemn masiv, 
pe care se găseau zeci de cutii metalice în care se aflau vinurile 
cele mai preţioase. Locul mirosea a tămâie și iasomie. Lista de 
ceaiuri era impresionantă. Madeline se lăsă ghidată de poezia 
numelor și optă pentru o ceașcă de „neguri de Himalaya” 
însoţită de un fursec cu unt. 

Din reflex, își scoase laptopul pe care îl conectă la un punct 
wireless pentru a avea acces la internet. 

Dând căutare „Fundaţia DeLillo”, află că Frank DeLillo, tatăl 
Francescăi, crease această organizaţie cu câţiva ani înainte să 
moară. Ea avea menirea de a ajuta elevii străluciți, dar proveniţi 
din medii defavorizate să-și continue studiile, acordându-le 
burse. Această asociaţie - una dintre cele mai generoase din 
lume - își avea sediul la New York, dar avea și o sucursală 
pariziană al cărei administrator era... George LaTulip. 


Gânditoare, Madeline luă o gură din infuzia cu gust de alune și 
muscat. Menghina se strângea în jurul lui LaTulip, către care 
duceau toate pistele. Prin ce miracol reușise acest om, care 
pornise de la zero, să intre în același timp și în grațiile grupului 
care îl „concediase” pe Jonathan, și în cele ale Francescăi? 

Fiecare descoperire pe care o făcea îi sporea și mai mult 
exaltarea. Ancheta o acapara cu totul. Acum, nu se mai gândea 
la buchetele, decoraţiunile sau magazinul ei. Nu se gândea 
decât să descopere secretul lui George LaTulip, care, era sigură 
de asta, era și secretul despărțirii Francescăi de Jonathan. 


* 


Două ore și jumătate mai târziu _ 

Era deja noapte când George ieși de la Fundaţia DeLillo. Intre 
timp, Madeline avusese răgazul să guste mai multe ceaiuri. 
Achită în grabă o notă de plată piperată și se întoarse la 
motocicleta ei, în momentul în care elegantul Porsche intra în 
mare viteză pe bulevardul Courcelles. 

La dracu’! 

Încălecă pe Triumph şi apăsă pe acceleraţie, dar, până să 
ajungă în piaţa Ternes, pierdu din ochi automobilul. 

Nu te panica! 

În mod logic, George trebuia să se întoarcă la restaurant, 
pentru masa de seară. 

Bingo! Regăsi berlina în dreptul rondului Etoile. Din nou, inima 
începu să-i bată mai tare. Era din ce în ce mai prinsă de 
„ancheta” ei. TREBUIA să deslușească secretul lui George, să-i 
scotocească apartamentul, să-l interogheze pentru a-l forța să 
facă mărturisiri, să... 

OPREȘTE-TE! Nu mai ești polițistă! îi strigă o voce din capul 
ei. 

Era adevărat: era mult mai dificil să facă o anchetă fără 
legitimaţia ei de polițistă. Era imposibil să-l convoace la 
comisariat sau să-i percheziționeze locuinţa. Dar, în lipsa forţei, 
putea să-și folosească inteligenţa și să găsească un mod de a 
face cunoștință cu el și de a-i câștiga încrederea. 

Care? 


Cu faţa în bătaia vântului, Madeline urmărea mașina pe 
bulevardul Victor-Hugo și se opri odată cu ea la un semafor. 
Până la Cafe Fanfan nu mai erau decât vreo douăzeci de metri. 

Găsește ceva! Acum! 

Când semaforul se făcu verde, acceleră pentru a ajunge lângă 
Porsche. 

Nici să risti să-ți rupi oasele, totuși! 

Dar o forță o împingea înainte. 

Nu-ţi distruge frumuseţe de motocicletă! 

In timp ce Panamera încetinea, Madeline îi tăie calea, frânând 
brusc pentru a-și bloca roata din spate. Bara de protecţie izbi 
motocicleta în momentul în care aceasta se înclina. Madeline fu 
aruncată de pe Triumph-ul care alunecă pe caldarâm, oprindu- 
se într-un stâlp de iluminat. Tânăra femeie se rostogoli pe 
carosabil. Se lovi la cap, dar era apărată de cască, iar șocul fu 
atenuat de viteza slabă din momentul impactului. 

Roţile automobilului scrâșniră, lăsând urme de cauciuc pe 
asfalt, și se opriră brusc. Speriat, George ieși din monstrul lui de 
oțel și se repezi spre Madeline: 

— Eu... îmi pare rău! Mi-aţi tăiat calea! 

Madeline constată amploarea pagubelor: geaca îi era jupuită, 
blugii rupţi, palmele și antebraţele, julite. Dar nu era mai grav 
de-atât. 

— O să chem o ambulanţă! zise George scoțându-și mobilul. 

— Nu cred că va fi necesar, îl asigură ea, dându-și jos casca. 

Își ciufuli părul și îi oferi cel mai frumos zâmbet al ei. 

O licărire de dorinţă se aprinse în ochii lui George: instinctul 
vânătorului. 

Acceptând mâna pe care i-o întinse pentru a o ajuta să se 
ridice, Madeline înţelese că reușise să-și strecoare un picior în 
ușă. 

Era faza numărul unu: infiltrarea în tabăra inamicului. 


* 


San Francisco 

Jonathan dădu clic pe ultimul fişier. Fotografia se deschise pe 
tot ecranul. Era copia micului afiș expus în mii de exemplare 
peste tot în Marea Britanie, pentru a semnala dispariţia lui Alice 


Dixon. În centrul paginii, fotografia unei fete de vreo 
cincisprezece ani, cu părul blond și drept, cu un surâs misterios 
și faţa foarte palidă, presărată cu pete de roșeaţă. Fusese 
aleasă această fotografie pentru că în ea adolescenta purta 
hanoracul cu care era îmbrăcată în ziua răpirii ei: un pulover cu 
glugă, căptușit cu molton, în culorile roz și gri, marca 
Abercrombie & Fitch. Un hanorac prea mare pentru ea, pe care 
îl personalizase cosându-i un ecuson al echipei de fotbal 
Manchester United. 

Dintre diferitele documente ale „dosarului Dixon”, Jonathan se 
concentrase mai ales pe notițele făcute de Madeline și pe cele 
oficiale ale anchetei. Era primul portret al lui Alice la care se 
oprise într-adevăr să se uite. 

De cum apăru fotografia pe ecran, inima îi zvâcni în piept. 

Un val de neliniște îl năpădi. Apoi privirea lui o întâlni pe cea a 
lui Alice și simţi o gheară în stomac. 

O cunoștea pe fata asta. 

O întâlnise deja. 

Îi vorbise. 

Înnebunit de spaimă, își închise rapid computerul. Ritmul 
cardiac i-o luase razna, mâinile îi tremurau. Respiră profund 
pentru a-și recăpăta calmul, dar degeaba. 

Amintirea unei întâlniri care îi lăsase în minte o cicatrice de 
neșters revenea cu putere. Încercă s-o respingă, dar trupul îi fu 
străbătut de un frison, ca și cum s-ar fi dizolvat sub efectul fricii. 

Trebuia să fie într-adevăr sigur. 


18 
Somn hipnotic 
„Dintre toate suferințele, cele mai dureroase 
sunt cele pe care ţi le-ai provocat singur.” 
Sofocle 


San Francisco 

Luni, 19 decembrie 

Ora 22.30 

Jonathan cobori din tramvaiul pe cablu la două străzi de Grace 
Cathedral. Orașul era cufundat într-o ceaţă alburie, ce înăbușea 
sunetele și învăluia străzile într-un voal de mister. Plecă din 
Powell Street pe jos și merse vreo sută de metri, până ajunse la 
spitalul Lenox. 

— Sunt așteptat de doctorul Morales, anunţă el la recepţie. 

| se ceru să aștepte puţin, așa că se așeză pe canapeaua din 
sala de așteptare și scoase din buzunar foaia de hârtie pe care 
imprimase portretul lui Alice. ' 

Fața puștoaicei nu-i ieșise din minte toată ziua. Incercase să 
alunge amintirea ei, să-și spună că se înșela în privința 
persoanei, dar degeaba. Când o întâlnise pe Alice Dixon, 
aceasta era brunetă și pretindea că o cheamă Alice Kowalski, 
dar purta același hanorac roz și avea aceeași tristețe în privire. 

— Bună seara, Jonathan! 

— Bună seara, Ana-Lucia! răspunse el, ridicând ochii spre o 
tânără drăguță, cu pielea catifelată și părul negru ca smoala. 

Doamna doctor Morales degaja eleganţă și sobrietate. Mică de 
înălţime, purta halatul descheiat peste o cămașă întocmai ca o 
vestă cambrată, care îi punea discret în valoare silueta. 

— Vii în cabinetul meu? 

El o urmă în ascensor, cu pași hotărâți. 

— Nu ne-am văzut de mult, remarcă ea, apăsând pe butonul 
cu cifra șase. 

— De mai bine de-un an, recunoscu Jonathan. 

Cabina se ridică în liniște. O întâlnise pe Ana-Lucia Morales în 
primele luni de ședere la San Francisco. O perioadă grea din 
viaţa lui. Era medic psihiatru și îi fusese recomandată de Elliott 
Cooper, un chirurg al spitalului, client fidel al restaurantului său, 
care îi devenise până la urmă prieten. „Este incapabilă să 
rezolve dezordinea din propria-i viaţă, dar știe să-i ajute pe 


ceilalţi, chiar dacă este prea drăguță pentru un psihiatru”, îl 
pusese în gardă bătrânul medic. 

Jonathan făcuse câteva ședințe de terapie în timpul cărora se 
destăinuise puţin, apoi nu mai venise decât pentru a obţine 
calmante, după care nu mai venise deloc. Psihanaliza nu era 
pentru el; în orice caz, nu se simţea încă pregătit pentru așa 
ceva. 

Intr-o seară, la câteva săptămâni după ultima sa consultaţie, 
o întâlnise întâmplător pe Ana-Lucia într-un bar din North Beach. 
Localul Cafe Costes, părea a fi mai degrabă o bombă pentru 
motociclişti. Pe scenă, un chitarist solitar interpreta un vechi hit 
Led Zeppelin, lovind cu un picior în cajon?* și cu celălalt 
conducând un sampler. Jonathan încă mai suspina după fosta lui 
nevastă; Ana-Lucia tocmai fusese părăsită de iubitul ei, un om 
de afaceri posesiv și egoist, care trăia în celălalt capăt al ţării, 
dar de care ea era îndrăgostită lulea. Băuseră câteva beri, 
flirtaseră un pic și fuseseră la un pas de a face o prostie. Toţi 
avem momentele noastre de slăbiciune... 

— Nu prea pari în formă, zise ea, pentru a rupe tăcerea. 

— Am avut și zile mai bune, recunoscu el. De fapt, vreau să-ţi 
cer un serviciu. 

Ușile ascensorului se deschiseră în capătul unui culoar lung, 
care ducea la cabinetul Anei-Lucia: o mică încăpere cu lumină 
blândă, cu vedere spre Hyde Street. 

— Te-ascult. 

— Dacă-mi amintesc eu bine, când veneam la terapie, 
înregistrai ședințele, nu-i așa? 

— Da, dar poţi să le numeri pe degetele de la o singură mână, 
își aminti ea, tastând numele lui Jonathan. 

Deschizându-i dosarul, preciza: 

— Am trei înregistrări. 

— Poţi să-mi trimiţi fișierele? 

— Bineînţeles, ţi le trimit imediat pe e-mail. Asta face parte 
din terapie. Mai ai nevoie de ceva? 

— Mulţumesc, e-n regulă, o asigură el, ridicându-se. 

— Bine, nu insist. 

Se ridică și ea, scoţându-și halatul pe care îl agăţă într-un 
cuier. 


2 instrument de percuție în formă de cutie, originar din Peru. (N. tr.) 


— Nu mai am consultaţii pe ziua de azi, te las undeva? îi 
propuse, îmbrăcând o haină de piele maro care o făcea să 
semene mai mult cu un fotomodel decât cu un medic. 

— Da, vreau. 

O urmă în parcarea subterană, până la un Audi Spyder nou- 
nout. 

— Câte consultații pe săptămână faci ca să-ți permiți o 
maşină ca asta? 

— Nu este a mea, îl lămuri ea, băgând cheia în contact. 

— Înţeleg: te-ai împăcat cu omul de afaceri. 

— Tu cu soţia ta, nu? 

Găsind întrebarea absurdă, Jonathan ridică din umeri. 

Decapotabila ţâșni pe Bush Street și viră pe Leavenworth. 
Anei-Lucia îi plăcea să trăiască periculos. Profită de lunga linie 
dreaptă de pe California Street și acceleră brusc. 

— De-a ce te joci? 

— Scuză-mă! zise ea, încetinind. 

Urcară în tăcere pe Grant Avenue, apoi pe Lombard Street. 
Ana-Lucia căzuse pe gânduri. După o vreme, îndrăzni să facă o 
constatare: 

— Ești ca mulţi alţii, Jonathan: pierdut în tenebrele tale. N-o să 
te simţi cu adevărat mai bine decât atunci când o să scapi de 
greutatea fantomelor tale. 

— Fantomele n-ar trebui să fie prea grele, glumi el. 

— Dar lanţurile pe care le târăsc după ele cântăresc tone, 
răspunse ea. 

El medită la această replică tot drumul, apoi ea îl lăsă în 
vârful colinei Telegraph Hill. 

— Și tu, ești mai bine? o întrebă el, deschizând portiera 
mașinii. 

— Nu, recunoscu ea, dar asta e o altă problemă. 

— Bine, nu insist. 

Ea schiță un zâmbet și mașina demară în trombă spre luminile 
orașului. 

Ușurat să se întoarcă acasă, Jonathan împinse ușa de la 
intrare. Marcus adormise pe canapea, în timp ce la televizor era 
difuzat un episod mai vechi din Star Trek. Stinse televizorul, 
după care băgă capul în camera fiului său ca să verifice dacă 
totul era bine. Charly dormea buștean. Se prăvălise peste 


tableta grafică, ajutându-le pe Angry Biras în lupta lor împotriva 
porcilor verzi. 

Supărat, Jonathan închise tăblița electronică. Când era de 
vârsta lui, el adormea cu o carte în mână, nu în faţa unui ecran! 
Se gândi la acele clipe îndepărtate în care se cufunda în Tintin, 
Cei trei muschetari, Marcel Pagnol, Jules Verne, apoi, mai târziu, 
Stephen King și John Irving. Toate astea păreau atât de departe! 
Între televizor, console, computere și telefoane, ecranele și 
reţelele ne invadau vieţile de la cea mai fragedă vârstă. Ceea ce 
era mai degrabă mai rău decât mai bine. 

Am devenit oare un idiot bătrân? se întrebă el, înainte de a se 
lăsa la rându-i sedus de calculatorul lui. Se instală în faţa 
laptopului pentru a verifica dacă îi parveniseră e-mailurile de la 
Ana-Lucia. 

Erau trei fișiere mp3 corespunzând celor trei ședințe de 
consultaţie pe care le avusese cu ea. Ştia exact ce caută. 
Pasajul pe care voia să-l reasculte se afla la începutul celei de-a 
doua ședințe. 

Își puse căștile, stinse luminile și se instală pe canapea, 
pentru a asculta înregistrarea. 

În primele minute se auzea mai ales vocea Anei-Lucia, 
incredibil de calmă, care încerca să-și aducă pacientul în acea 
stare de relaxare totală care poate fi asemuită cu un ușor somn 
hipnotic. 

Apoi intră în miezul problemei: 


„Data trecută, mi-ai povestit de cea mai proastă 
săptămână din viaţa ta: acele zile în care ţi-ai pierdut în 
același timp și soţia, și jobul. O săptămână în timpul 
căreia ai aflat de asemenea despre moartea tatălui tău, 
cu care nu mai vorbiseși de cincisprezece ani. Mi-ai spus 
că ai ezitat mult să te duci la înmormântarea lui. Apoi, în 
cele din urmă, ai luat avionul spre Paris, așa e?” 


După un moment de tăcere, Jonathan își începea confesiunea. 
De pe vremea gloriei lui internaţionale, era obișnuit cu platourile 
de televiziune și rodat în interviuri. Dar trecuseră doi ani de 
când nu se mai „auzise vorbind” și i se păru bizar să își dea 
seama cât de încărcat de emoție și de suferinţă îi era în 
perioada aceea glasul. 


„Ajunsesem la Paris pe 31 decembrie, la sfârșitul după- 
amiezii. În anul acela, iarna era aspră în toată Franţa. 
Ninsese cu o săptămână mai înainte și, în unele locuri, 
capitala încă mai semăna cu o staţiune de ski...” 


19* 
Întâlnirea cu tine 
„Reușita nu este întotdeauna o dovadă de 
fericire, ea este adesea chiar beneficiul 
secundar al unei suferinţe ascunse.” 
Boris Cyrulnik 


„Ajunsesem la Paris pe 31 decembrie, la sfârșitul după- 
amiezii. În anul acela, iarna era aspră în toată Franţa. 
Ninsese cu o săptămână mai înainte și, în unele locuri, 
capitala încă mai semăna cu o staţiune de ski...” 


Paris în urmă cu doi ani 

31 decembrie 2009 

Închiriasem o mașină la aeroport, o berlină nemţească 
confortabilă și solidă, potrivită pentru condiţiile grele de iarnă. 
Aș fi putut să iau un avion până la Toulouse, dar, din cauza 
sărbătorilor, înmormântarea tatălui meu se amânase până pe 
doi ianuarie și ideea de a petrece un revelion de doliu cu sora 
mea și soţul ei mă îngrozea. 

Hotărâsem deci să mă duc la Auch cu mașina, plecând abia a 
doua zi, pe seară. Până atunci, mai aveam de pierdut douăzeci 
și patru de ore. Nu-nchisesem un ochi de trei zile și aveam de 
gând să-mi scot pârleala pentru insomniile mele printr-o noapte 
foarte lungă. Visam la o grămadă de pastile capabile să doboare 
un regiment întreg, dar n-aveam medicamente la mine și nu era 
prea ușor să dau de un doctor la ora aceea. Mai întâi, trebuia să 
găsesc un hotel, căci cel la care trăgeam de obicei, în 
arondismentul 6, nu mai avea camere libere. 

— E plin, mă anunţase sec recepţionera. 

De obicei, chiar dacă nu aveam rezervare, managerii hotelului 
găseau o soluţie de a mă primi cu mare pompă pentru că eram 
Jonathan Lempereur, pentru că se simțeau onoraţi că alegeam 
hotelul lor, pentru că aveau agăţată fotografia mea cu dedicație 
într-un mic salon, chiar lângă cele ale altor VIP-uri care se 
cazaseră la ei. Dar veștile rele circulă repede și angajaţii 
probabil că auziseră despre „căderea mea în dizgrație”, fiindcă, 
de data asta, nimeni nu mișcase un deget pentru a mă ajuta în 
demersurile mele. Cunoșteam câţiva confraţi care lucrau în 
hoteluri și restaurante de lux, dar masochismul meu avea limite 


și eram hotărât să nu le fac cadou cadavrul meu. După câteva 
telefoane, am găsit în sfârșit o cameră într-un hotel modest din 
piaţa Château-Rouge, la intersecţia dintre bulevardul Barbès și 
strada Poulet. Camera era de-a dreptul „modestă”, ba chiar 
spartană. Și, mai ales, era groaznic de frig. Am încercat să dau 
mai tare căldura, dar asta n-a schimbat mare lucru. Era ora 
cinci: se lăsase deja noaptea. M-am așezat pe pat și mi-am 
ascuns faţa în palme. Mi-era dor de fiul meu, mi-era dor de soţia 
mea, mi-era dor de viaţa mea. intr-o săptămână, pierdusem 
totul. Cu câteva zile mai înainte, locuiam cu familia mea într-un 
apartament luxos din TriBeCa, în Manhattan, conduceam un 
imperiu, aveam un Black Card și treizeci de cereri de interviu pe 
săptămână... In seara aceea, aveam chef să plâng și mă 
pregăteam să-mi petrec Anul Nou în singurătatea unei camere 
sordide. 

You'll never walk alone... 

Brusc, am avut o revelaţie sinistră. Mi-am părăsit camera ca 
să mă duc la mașină. In timp ce conduceam, am introdus o 
adresă în GPS, strada Maxime-Gorki din Aulnay-sous-Bois, și m- 
am lăsat ghidat de vocea feminină a navigatorului. Pe scaunul 
de lângă mine, era un teanc de ziare franţuzești și americane, 
cumpărate din aeroport. Presa din Hexagon, care mă ignorase 
adesea în ultimii ani, jubila de data asta: Lempereur decăzut, 
Căderea lui Lempereur, Lempereur abdică... 

Era un joc al mass-mediei și eram pregătit pentru el. Totuși, în 
acea zi, titlurile erau devastatoare și le luam în plină figură, ca 
tot atâtea lovituri de pumn. Nici măcar nu reușeam să mă 
conving că o să-mi revin. In afară de a crea reţete culinare, ce 
altceva mai știam să fac? Nimic sau prea puţin... Pierzând-o pe 
Francesca, pierdusem energia care mă împingea înainte, 
declicul care mă făcuse să trec de la un chef înstelat „obișnuit” 
la patronul celui mai bun restaurant din lume. Existau douăzeci 
și cinci de restaurante cu trei stele în Franţa și aproape optzeci 
în lume, dar numai unul avea o listă de așteptare de peste un 
an. 

Acela era a/ meu și știam că Francescăi i-o datoram. Fiindcă 
nu funcționam decât așa: iubire exclusivă, pasiune, nevoie 
nesecată de a seduce. O întâlnisem pe Francesca la treizeci și 
unu de ani, dar o căutam de când eram la liceu. Am sperat 
unsprezece ani că o femeie ca ea există undeva pe Pământ. O 


femeie frumoasă precum Catherine Zeta-Jones, căreia i s-a 
grefat creierul lui Simone de Beauvoir. O femeie care are zece 
perechi de pantofi cu tocuri cui în dulap, dar e capabilă să 
vorbească despre influenţa muzicii lui Haydn asupra operei lui 
Beethoven sau despre efectul hazardului în pictura lui Pierre 
Soulages. 

Când Francesca intra într-o încăpere, atrăgea toate privirile. 
Femeile voiau să îi devină cea mai bună prietenă, bărbaţii 
doreau să se culce cu ea, copiii îi apreciau drăgălășenia. Era 
ceva mecanic, obișnuit, inevitabil. Ne trăiserăm anii de dragoste 
în această incandescenţă și în această stranie repartiție a 
sarcinilor: eu aveam notorietatea, ea avea strălucirea și 
magnetismul. lubirea noastră rezistase în echilibru pe acest fir 
timp de zece ani. 

Pe autostradă, am ajuns la Aulnay în douăzeci de minute. Am 
găsit găsit un loc de parcare pe strada Gorki, nu departe de 
clădirea în care locuia Christophe Salveyre. 

— Sunt Jonathan, anunţai, apăsând pe sonerie. 

— Care Jonathan? 

— Jonathan Lempereur, vărul tău. 

Salveyre era fiul mătușii mele dinspre mamă. Nu ne 
văzuserăm niciodată până să mă sune la New York, în urmă cu 
trei ani. Fiind în vacanţă în Big Apple, fusese arestat preventiv 
după o încăierare într-un bar. Nu cunoștea pe nimeni în 
Manhattan și n-avea niciun sfanţ. Din obligaţie familială, îi 
plătisem cauţiunea și îl găzduisem vreo două săptămâni într-una 
dintre dependinţele restaurantului, așteptând să-i fie clasat 
cazul. Tipul fusese cinstit cu mine și nu-mi ascunsese ocupaţia 
lui din Franţa: era dealer de cocaină. Asta-mi provocase fiori reci 
pe șira spinării, dar mă asigurase că, pe teritoriul american, era 
clean. 

— Ce-i cu tine aici? mă întrebă el, deschizând ușa. 

— Am nevoie să-mi faci un serviciu, zisei, invitându-mă singur 
în apartament. 

— Ai picat rău, fir-ar să fie! Mă întorsesem „să fac plinul”, dar 
o să ies iar. 

— E important! 

— Ce vrei? 

— Îmi trebuie o armă. 

— O armă? 


— Un pistol. 

— Ai văzut cumva scris „armurărie” la mine pe ușă? Unde vrei 
să-ţi găsesc eu un pistol? 

— Fă un efort! 

Salveyre oftă. 

— E revelionul, frate, ce dracu'! Oamenii petrec, iar eu am 
ditamai grămada de prafuri de plasat. Întoarce-te mâine! 

— Nu, îmi trebuie în seara asta! 

— In seara asta, nu pot. Trebuie să livrez maximum de coca în 
minimum de timp. 

— Amintește-ţi că eu te-am ajutat când erai în rahat... 

— Și cine o să-mi plătească banii pe care-i pierd? 

— Spune-mi cât îţi trebuie. 

— Te ajut dacă îmi cumperi prafuri de patru mii de euro. Şi 
mai adaugă trei mii pentru pistol. 

— De acord! răspunsei, imprudent. Bănuiesc că n-ai nimic 
împotriva dolarilor, nu? 

La plecarea din New York, îmi golisem seiful și aveam în 
buzunar peste zece mii de dolari cash. 

— Lasă-mă o oră! mă anunţă el. Poţi să m-aștepţi aici: 
odihnește-te, arăţi ca naiba! 

l-am urmat sfatul și m-am prăbușit pe canapea. Pe masă era o 
sticlă de coniac începută. Mi-am turnat un pahar mare, apoi încă 
unul înainte de a aţipi. 

Salveyre s-a întors cu puţin înainte de ora opt. 

— Ţi-am luat ce-am găsit, zise el, întinzându-mi un revolver 
cromat cu patul negru. 

Pistolul era compact, dar greu. Avea cinci cartușe, 
încărcătorul era plin. 

— Este un Smith & Wesson Model 60, de calibru 38 Special. 

Informaţia mi-a intrat pe o ureche și mi-a ieșit pe alta. 

l-am dat banii și mi-a întins o pungă de plastic închisă etanș, 
care conţinea vreo douăzeci de doze de cocaină. M-am gândit să 
i le las, apoi m-am decis să le iau totuși cu mine, zicându-mi că 
le voi distruge mai tărziu. 

In felul ăsta, nimeni n-o s-o consume, m-am justificat eu. 

Ştiu, uneori sunt naiv... 


Ora 20.00 

Am băgat pistolul și drogurile în torpedou și am pornit spre 
hotel. Nu m-am mai obosit să activez GPS-ul ca să fac drumul în 
sens invers: autostrada Al, ieșirea pe poarta La Chapelle... 

La dracu’! 

Tocmai ratasem prostește intersecţia. Coniacul mă dăduse 
gata. Brusc, nu mai eram foarte sigur de numele străzii. Între 
poarta Clignancourt și poarta Clichy, am mers vreo cinci sute de 
metri pe bulevardele Mareșalilor. 

Locul nu era îmbietor. Sub lumina alburie a panourilor 
publicitare, un grup de prostituate își ademeneau clienţii. Unele 
mașini se opreau pentru scurt timp: geamurile se coborau, tipii 
discutau preţul unei partide, apoi, în funcţie de răspuns, plecau 
cu fata. Sau nu. Semaforul din fața mea tocmai se făcuse roșu. 

Eram blocat fără voia mea în fața unei staţii de autobuz 
acoperite. O fată din Europa de Est, cu fustă scurtă și cizme de 
piele, mi-a bătut în geam, arătându-mi nurii ei. Am încercat mai 
întâi s-o ignor, dar a executat un fel de minicoregrafie ă la 
Moulin Rouge. Ochii îi erau triști și goi. Mi s-a făcut milă de ea și 
am hotărât să cobor geamul pentru a-i face totuși un 
compliment cu privire la dansul ei. 

Ştiu, sunt naiv... 


Cele două mașini de poliţie au sosit în trombă, la douăzeci de 
metri în spatele meu. În mai puţin de trei secunde, strada vibra 
în ritmul sirenelor cu lumină albastră. Gaborii își scoseseră 
brasardele, hotărâți să facă exces de zel în seara de revelion, 
săltând fetele și verificând identitatea clienţilor. 

În timp ce îmi ridicam geamul la loc, o siluetă feminină a 
deschis brusc portiera și s-a instalat pe scaunul din dreapta 
mea. 

— Dă-i drumul, dacă nu vrei s-ajungi la zdup! strigă ea, 
speriată. 

Era o puștoaică. O adolescentă de vreo cincisprezece ani. 

O prostituată? La vârsta asta? 

— Calc-o, fir-ar al dracului! strigă ea. 


În ce belea mă băgasem? Aveam alcool în sânge, aveam un 
pistol și o pungă de cocaină în torpedou și o minoră pe scaunul 
din dreapta mea. 

Riscam s-ajung la închisoare și să rămân acolo pentru mult 
timp. 

Nici măcar n-am așteptat ca semaforul să se facă verde și am 
virat la prima intersecţie. 


19x** 

În mare viteză, am luat-o în sus pe bulevardul Porte-de-Saint- 
Ouen și m-am înscris în traficul de la periferie. 

— De-a ce te joci? o întrebai pe pasagera mea. 

— Just wanna escape these fucking cops”, îmi răspunse ea 
într-o engleză cu accent dubios. 

Am aprins plafoniera și am profitat de faptul că traficul se mai 
rărise ca s-o studiez cu atenţie. Era o fată de vreo cincisprezece 
ani, cu siluetă fragilă și înșelătoare. Avea părul vopsit negru, cu 
excepţia câtorva șuvițe de un roșu-carmin. Bretonul prea lung îi 
cădea fără încetare pe ochi. Purta niște blugi strâmţi, bascheţi 
Converse din piele și un tricou cu dungi acoperit parţial de un 
hanorac roz cu gri, cu glugă, pe care era cusut ecusonul echipei 
de fotbal Manchester United. Un diamant minuscul strălucea pe 
partea stângă a nasului în timp ce la gât avea un colier în stil 
medieval din argint și cristal grena. Machiajul gotic - fard de 
ochi închis la culoare, dermatograf negru și fond de ten alburiu - 
îi dădea un aer cadaveric, dar făcea dovada unui stil foarte 
studiat. 

M-am uitat la pantofii ei, erau aproape noi. Puștoaica avea 
haine de firmă și bijuterii. Nu era o vagaboandă, ci mai degrabă 
o fată dintr-o familie înstărită. 

Nu știam ce să fac. Nu puteam s-o abandonez în mijlocul 
bulevardului. Trebuia să știu mai multe despre ea, dar nu părea 
foarte vorbăreaţă. Am luat-o pe prima stradă care ducea la 
stația service a porţii Montreuil și am oprit în parcare. 

— Cum te cheamă? o întrebai în engleză. 

— Ce-ţi pasă? 

— Ascultă, TU ești cea care a urcat în mașina mea, eu nu ți- 
am cerut nimic, așa că fă bine și coboară vocea, OK? 

A ridicat din umeri și a întors capul. 

— Cum te cheamă? repetai eu cu fermitate. 

— Alice, oftă ea. Alice Kowalski. 

— Unde locuiești? 

— Ce te privește pe tine? 

— De ce ţi-era frică de polițiști mai înainte? 

— Dar ţie de ce ţi-era frică? mi-o întoarse ea. 

Luat din scurt, m-am apărat: 

— Am băut un pahar în plus, asta-i tot. 


27 „Vreau doar să scap de nenorociţii ăștia de copoi” (en. în original) (n. tr.) 


În clipa aia, capacul torpedoului pe care-l închisesem prost a 
căzut, lăsând-o cu gura căscată. Când a văzut pistolul și 
drogurile, a intrat în panică. A deschis portiera ca să fugă, 
convinsă că a dat peste un gangster. 

— Așteaptă, nu e ce crezi! îi zisei, alergând după ea în 
parcare. 

— Lasă-mă! ripostă refugiindu-se în magazinul staţiei service. 

Mi-am aprins o ţigară și am privit-o prin geam. Se așezase pe 
un scăunel, lângă automatele cu produse. Cine era fata asta? De 
ce anume încerca să fugă? In acel moment am fost tentat să mă 
întorc la mașina mea și s-o iau din loc. Toate astea nu mă 
priveau, în afară de niște belele în plus, n-aveam nimic de 
câștigat din povestea asta. 

Am oftat, dar m-am decis să mă duc la ea. Staţia service era 
împodobită cu decoraţiuni de sărbătoare: niște ghirlande 
luminoase jalnice, un brad ca vai de el, globuri de Crăciun din 
plastic. La radio, se difuza un vechi hit din anii '80, destul de 
răsuflat. 

— Imi oferi un espresso? 

— N-am bani, zise ea, dând din cap. 

Mi-am scos portofelul pentru a căuta monede. 

— Vrei ceva? o întrebai, băgând niște bani în aparat. 

— Să mă lași în pace! 

Am încercat s-o potolesc. 

— Ascultă, am început-o cu stângul. 

— Cară-te, o să mă descurc singură! 

— Cu ce? N-ai bani și nu știi nicio boabă de franceză. N-o să te 
las așa! E responsabilitatea mea de adult. 

Și-a dat ochii peste cap, dar a acceptat banii pe care îi 
întindeam. A ales din automat o sticluță de lapte cu căpşune și 
un pachet de biscuiţi Oreo. In timp ce ea mânca aceste dulciuri, 
eu m-am ales cu un Metro, care zăcea aruncat pe o masă. 

— Uite, fotografia mea e în ziar! După cum poţi să vezi, nu la 
rubrica de fapte diverse. 

S-a uitat la articol, apoi a ridicat privirea spre mine. 

— Te-am văzut la televizor! Era o emisiune în care îi 
pălăcăreai pe niște vegetarieni! 

Făcea aluzie la o controversă cu niște activiști destul de 
puternici, care încercau să interzică foie gras-ul în Statele Unite. 


— Dacă ești ditamai vedeta, ce naiba cauţi la curve de 
douăzeci de euro în seara de revelion, cu torpedoul plin de 
cocaină? întrebă ea, obraznic. 

— Bun, urmează-mă! îi cerui eu. 

Noroc cu televiziunea. Notorietatea mea restabilise un pic din 
încrederea ei și, rămânând la distanţă, a acceptat să mă 
însoțească până la BMW. 

— Întâi de toate, nu eram clientul prostituatelor și o știi foarte 
bine, altfel nu te-ai fi urcat în mașina mea nici măcar pentru a 
fugi de poliţie... 

N-a răspuns, dovadă că marcasem un punct. 

— In al doilea rând, drogurile astea nu sunt ale mele, îi 
explicai eu, luând punga de plastic și aruncând-o într-unul dintre 
coșurile de gunoi din parcare. E o poveste complicată, dar am 
fost obligat să le accept ca să pot face rost de un revolver. 

— Și cu arma asta ce vrei să faci? 

— Doar să mă apăr. 

Era fără îndoială americancă, fiindcă a acceptat această 
explicaţie fără să protesteze. 

— Bun, e rândul tău acum. Îmi spui cine ești și unde locuiești, 
altfel chem poliţia! 

— Am făcut o prostie, începu ea. Am fugit de-acasă, asta-i tot. 
Locuiesc la New York, dar sunt în vacanţă cu părinţii. Avem o 
casă pe Coasta de Azur. 

— Unde? 

— La Cap-d'Antibes. 

Cunoșteam bine locul. Acolo deschisesem primul meu 
restaurant „adevărat”. 

— Voiam să mă-ntorc acasă, dar mi-a fost furată geanta în 
TGV și nu mai am nici telefon, nici portofel. 

Părea sinceră, dar el simţea că ceva nu era în regulă. 

— Sună-i pe tata sau pe mama, dacă nu mă crezi! 

Mi-a dat un număr pe care l-am format pe mobilul meu. După 
ce a sunat o singură dată, mi-a răspuns o oarecare doamnă 
Kowalski, care a primit apelul meu cu ușurare. Ea mi-a confirmat 
toată povestea: fiica ei fugise chiar în dimineaţa aceea, după o 
ceartă. Ingrijorarea ei era evidentă, chiar dacă încerca să nu-și 
trădeze tulburarea. 

l-am dat-o pe Alice, ca s-o liniștească. Nedorind să fiu 
indiscret, am ieșit să fumez o ţigară, sprijinit de capota mașinii, 


dar am auzit cea mai mare parte din conversaţia lor. Au vorbit 
minute în șir la telefon. Alice și-a cerut iertare și a vărsat câteva 
lacrimi. Când mi-a dat-o iar pe mama ei, i-am propus doamnei 
Kowalski să i-o aduc chiar eu pe fiica ei. Oricum trebuia „să 
ajung în sud” pentru înmormântarea tatălui meu și puteam fi la 
Antibes dimineaţă. 

A șovăit îndelung, dar, în cele din urmă, a acceptat. 


* 


Mergeam de o jumătate de oră. 

Pe o vreme mohorâtă cu ninsoare, o luasem pe Autostrada 
Soarelui și tocmai trecusem de Evry. Alice se cufundase în 
ziarele americane care prezentau cu lux de amănunte eșecurile 
mele profesionale și conjugale. 

— E frumoasă soția ta... zise ea, cercetând o fotografie a 
Francescăi. 

— Mda, e o afirmaţie pe care o aud cel puţin o dată pe zi, de 
zece ani încoace... 

— Şi asta te face să te umfli în pene? 

— N-ai înţeles! 

— Ce? 

— Dacă n-ar fi fost așa frumoasă, poate că nu m-ar fi înșelat. 

— Cred că asta n-are nimic de-a face, conchise ea cu 
înţelepciunea celor cinsprezece ani ai săi. 

— Bineînţeles că are. Cu cât ești mai drăguță, cu atât ești mai 
curtată, deci există mai multe tentaţii. E o chestie matematică... 

— Dar e același lucru și pentru tine, nu? În emisiunile tale, o 
faci pe chef-ul sexy care... 

— Nu! i-o tăiai eu. Nu e la fel! Eu nu sunt așa! 

— Așa cum? 

— Eşti obositoare. 

— Foarte constructiv, observă ea. 

Văzând că nu mai zic nimic, a deschis radioul și a început să 
schimbe frecvențele. M-am gândit că era în căutarea unui post 
de „muzică pentru tineri”, dar s-a oprit la France Musique. 
Imediat, a fost captivată de o piesă pentru pian delicată și 
rafinată. 

— E frumos, zisei eu. 


— Schumann, Davidsbundlertânze, opus 6. 

Am crezut că-și bătea joc de mine, până când bucata s-a 
terminat și prezentatoarea a anunţat: „L-aţi ascultat pe Maurizio 
Pollini care a interpretat Davidsbundlertânze de Robert 
Schumann.” 

— Bravo! 

A răspuns cu modestie: 

— Era ușor. E 

— Nu cunosc prea bine muzica lui Schumann. In orice caz, nu 
auzisem niciodată aceste piese. 

— Îi sunt dedicate Clarei Wiek, femeia de care era îndrăgostit. 

A făcut o pauză înainte de a constata: 

— Uneori iubirea distruge, alteori se cristalizează în opere de 
artă magnifice... 

— Cânţi la pian? 

A lăsat să treacă ceva timp până să răspundă. O reţinere de 
care a dat dovadă de mai multe ori în cursul acelei nopţi, ca și 
cum încă se mai temea ca nu cumva să facă o gafă sau să 
meargă cu destăinuirea prea departe. 

— Nu, la vioară. Muzica e pasiunea mea. 

— Și cu școala, merge? In ce clasă ești? 

A zâmbit: 

— E-n regulă, nu trebuie te simţi obligat să faci conversaţie. 

— Fuga asta... ce-ai vrut să dovedești cu ea? 

— De data asta, tu ești obositor, zise ea, cufundându-se din 
nou în lectura ziarelor. 


Ora 23.00 

Alice dormea de două ore, dar s-a trezit la Beaune, în timp ce 
eram tot pe A6, în direcţia Lyon. 

— Când e înmormântarea tatălui tău? întrebă ea, frecându-se 
la ochi. 

— Poimâine. 

— De cea murit? 

— Habar n-am. 

M-a privit într-un mod ciudat. 


— Nu ne mai vorbeam de vreo cincisprezece ani, zisei eu, 
rămânând evaziv. 

Dar cum nu mă simţeam vinovat de nimic, m-am confesat un 
pic mai mult: 

— Tatăl meu avea un restaurant, La Chevaliere, un local cât 
se poate de obișnuit, în piaţa Liberation din Auch. Toată viaţa lui 
visase să aibă o stea în Ghidul Michelin, dar nu reușise. 

Am depășit un șir de mașini, apoi am continuat: 

— În vara în care am împlinit paisprezece ani, am lucrat la 
restaurant ca ajutor de bucătar. Seara, după slujbă, rămâneam 
în bucătărie pentru a-mi experimenta ideile. Așa am creat trei 
feluri de mâncare și două deserturi pe care, la insistenţele 
adjunctului său, tata a binevoit să le adauge în meniu. Cum 
veștile circulă repede, oamenii au început să vină special la 
restaurant, ca să deguste aceste specialităţi. Specialităţile me/e. 
Tatei nu i-a plăcut faptul că-l eclipsam. La începutul anului 
școlar, m-a trimis la un internat la Sophia-Antipolis, în sud-estul 
Franţei... 

— Ce urât... 

— Da. Şi, în lunile care au urmat, Michelin a acordat o stea 
localului, citând noile creaţii ale restaurantului! Taică-miu a fost 
foarte supărat pe mine, ca și cum i-aș fi stricat cea mai 
frumoasă zi din viaţa lui. 

— Ce idiot! 

— Asta a fost prima etapă a rupturii noastre. 

A luat exemplarul din Time Out New York, care era la 
picioarele ei, și mi-a arătat pasajul din articol pe care-l 
încercuise. 

— Şi povestea asta este adevărată sau e o legendă? 

— Nu pot să și citesc, să și conduc, trebuie s-aleg... 

— Scrie că ţi-ai cucerit soţia cu o pricomigdală! 

— Lucrurile au fost un pic mai nuanţate, spusei eu, zâmbind. 

— Povestește-mi! 

— În perioada aia, Francesca tocmai se măritase cu un 
bancher. Era în luna de miere pe Coasta de Azur și stătea în 
hotelul în care lucram eu. M-am îndrăgostit de ea la prima 
vedere, parcă-aș fi fost virusat. Mai târziu, seara, am revăzut-o 
pe plajă, fără soţul ei. Se plimba, fumând o ţigară. Am întrebat-o 
care era desertul ei preferat. Mi-a zis că orezul cu lapte și vanilie 
pe care i-l făcea bunica ei... 


— Şİ pe urmă? 

— Mi-am petrecut noaptea vorbind la telefon în Statele Unite. 
Am reușit să dau de bunica ei și să aflu reţeta exactă a 
desertului și a doua zi am lucrat de dimineaţă până seara ca să 
creez o pricomigdală cu orez cu lapte. Am făcut mai multe și 
apoi i le-am oferit. Restul e legendă. 

— Destul de stilat, admise adolescenta. 

— Îţi mulţumesc. 

— În fond, semeni un pic cu Schumann, glumi ea. Ca să intre 
în grațiile iubitei lui, el îi scria concerte. lar tu îi faci 
pricomigdale! 


Chalon-sur-Saône, Toumus, Mâcon... Era miezul nopţii, când 
un panou ne-a anunţat: „Lyon: 60 Km.” 

— Happy New Year! zise Alice. 

— La mulţi ani! îi răspunsei. 

— Mor de foame... 

— Și eu. O să ne oprim la un service, ca să cumpărăm niște 
sandvișuri. 

— Sandvișuri! exclamă ea. Sărbătoresc Anul Nou cu cel mai 
celebru bucătar din lume și el vrea să mă-ndoape cu niște 
nenorocite de sandvișuri în celofan! 

Pentru prima oară după o săptămână, am izbucnit în râs. Fata 
avea simţul umorului. 

— Ce vrei să facem? Nu pot găti nimic într-o mașină. 

— Ne oprim undeva? 

După patru sute cincizeci de kilometri fără pauză, eram 
amândoi obosiţi. 

— Ai dreptate: merităm un pic de odihnă. 

Douăzeci de minute mai târziu, ieșeam de pe autostradă și o 
luam spre Garre Perrache, apoi am continuat spre centrul 
orașului, unde am parcat pe un loc rezervat camioanelor de 
mărfuri. 

— Urmează-mă! 

În ciuda frigului, orașul era animat: muzică, petarde, grupuri 
de petrecăreţi, beţivi care zbierau cântece deocheate... 


— Nu mi-a plăcut niciodată ziua de 31 decembrie, zise Alice, 
trăgându-și fermoarul până la gât. 

— Nici mie. 

Nu mai pusesem piciorul în Lyon de o veșnicie. La 
șaptesprezece ani, lucrasem timp de trei luni ca ajutor de 
bucătar într-un restaurant din apropierea Operei, pe strada 
Longue, colț cu strada Pleney. 

— E închis, constată Alice, ajungând în faţa restaurantului La 
Fourchette ă gauche. 

— La drept vorbind, asta și speram. Nici pe vremea în care 
lucram aici, patronul nu-și asuma nebunia meselor de Crăciun și 
de Anul Nou. 

La capătul străzii, există o alee lăturalnică, care face legătura 
cu strada Plâtre. La mijlocul drumului pavat, știam o portiţă prin 
care puteai ajunge în curticica interioară în care dădea 
bucătăria. Bineînţeles, era încuiată cu lacăt, dar, în noaptea aia, 
încălcasem de prea multe ori legea ca să mă mai sperii de acest 
detaliu. 

Bucătăria restaurantului era modernă, curată și bine utilată. 

— Ești sigur că nu există alarmă? întrebă Alice, privind cu 
îngrijorare fereastra pe care tocmai o făcusem ţăndări. 

— Ascultă, nu sunt sigur de nimic, dar, dacă ţi se face părul 
măciucă, n-ai decât să te întorci la mașină! Ai tot dreptul! 

— Nu, nu mi-e frică! se apără ea. 

— Totuși, tu ești aia care m-a bătut la cap să-i gătesc ceva... 

M-a privit sfidătoare. 

— Bine, eu mă ocup de spaghete și tu prepară pricomigdalele, 
e-n regulă? 

— Pricomigdale? Nu, e imposibil. Mi-ar trebui cel puţin 
douăzeci și patru de ore ca să fac ceva demn de acest nume. 
Dacă nu le lași să se odihnească la frigider... 

— Mda, am înţeles: dai înapoi. 

Remarca ei m-a ofensat: 

— Fie, cum vrei! Ce fel de spaghete ai de gând să faci? 

— Cu sos pesto, răspunse ea, deschizând unul dintre 
recipientele cu gheaţă. E busuioc proaspăt în congelator. 

A început să-și adune ingredientele necesare și eu am făcut la 
fel, dând drumul la cuptor. 

— Dă-mi fundul-de-găină! cerui, arătând spre o salatieră de 
inox. 


Expresia a făcut-o să pufnească. Zâmbetul ei era pe cât de 
rar, pe atât de drăguţ. 

Am cernut zahărul, migdalele măcinate și niște cacao. Ea a 
înmuiat busuiocul în apă caldă, apoi i-a tăiat codiţele și a păstrat 
doar frunzele, pe care le-a șters de apă. 

— Grana Padano sau Parmigiano Reggiano? ezită ea. 

— Parmigiano! De ce-ai fugit? întrebai brusc, privind-o cum dă 
parmezanul pe râzătoare. 

— Am... Am un prieten parizian pe care l-am cunoscut în 
timpul unei excursii școlare în Franţa. Voiam să-l văd, dar 
părinţii mei n-au fost de acord. 

A răspuns cu ceva întârziere, stânjenită, căutându-și 
cuvintele, frecându-și nasul și bărbia, evitând să mă privească în 
ochi. Atâtea semne care mă făceau să cred că minţea. 

— Știm amândoi foarte bine că nu ăsta-i adevărul, nu-i așa? 

M-a țintuit cu privirea, implorându-mă să nu încerc să aflu mai 
multe. 

M-am întors la reţeta mea, presărând amestecul cu cacao 
peste albușurile de ou bătute spumă în timp ce ea punea în 
bolul mixerului brânză, busuioc, muguri de pin, usturoi și ulei de 
măsline. 

Când compoziţia a fost omogenă, am lăsat-o să curgă printr- 
un cornet tăiat la capăt și am modelat rondele. 

Ea și-a gustat preparatul, l-a sărat, l-a piperat și a mai 
adăugat ulei, continuând să amestece pentru a obţine un sos 
fluid și consistent în același timp. 

— Cine te-a învăţat să faci asta? 

— Am învăţat singură, răspunse, ca și cum ar fi fost de la sine 
înţeles. 

Așteptând ca biscuiţii mei să formeze o crustă, m-am apucat 
de crema ganache*, în timp ce ea băga spaghetele din grâu 
integral în apă fierbinte. 

Căutând prin dulapuri, am găsit o ciocolată neagră nu prea 
rea la gust. Alice a ronţăit o bucăţică, în timp ce eu am sfărâmat 
trei tablete pentru a prepara crema. 

— Ca să fie onctuoasă, ar trebui să stea mai multe ore la 
frigider. 

M-am uitat la ceas. Era aproape ora două dimineaţa. Am 
băgat pricomigdalele la cuptor și am redus imediat temperatura. 


28 Cremă făcută din ciocolată neagră și frişcă. (n. tr.) 


— Nu mi-ai povestit cum ai ajuns să-ţi închizi restaurantul și 
să dai cu piciorul la tot, remarcă ea, turnându-și un pahar cu 
lapte. 

— E complicat, n-ai cum să-nţelegi... 

În clipa aia, m-am gândit la vulturii de la Win Entertainment, 
cărora fusesem obligat să le vând toate acţiunile mele pentru a 
evita falimentul și care mă deposedaseră de numele meu și de 
munca mea. De acum înainte, toate restaurantele grupului lor 
aveau dreptul să înscrie specialităţile me/e în meniul lor. O viaţă 
întreagă de creaţie furată de niște șarlatani fără scrupule. 
Sfârșitul unei aventuri căreia mă dedicasem trup și suflet de la 
șaisprezece ani... 

Un cuţit Laguiole cu mâner din fildeș și abanos zăcea aruncat 
pe o masă. L-am înșfăcat și l-am aruncat în fața mea. Cuţitul s-a 
rotit de mai multe ori în aer și s-a înfipt în mijlocul ușii, cu un 
zgomot surd. 

— Nu există decât un „Lempereur”. lar Lempereur sunt eu! 

Fără niciun cuvânt, Alice s-a apropiat de ușă și a scos 
pumnalul chiar în momentul în care soneria de la ceasul 
cuptorului anunţa că pricomigdalele mele erau coapte. 


* 


Am vărsat un pic de apă sub folia de aluminiu și degajarea 
vaporilor a făcut ca biscuiții să se dezlipească ușor. 

— Ingenios! decretă Alice. 

M-a ajutat să garnisesc din plin cu ganache jumătate dintre 
prăjituri, apoi să le lipesc două câte două pentru a forma 
pricomigdalele. 

— Ca să iasă bine, ar trebui lăsate să se întărească douăzeci 
și patru de ore la frigider, dar o să accelerăm lucrurile, punându- 
le ooră la congelator. 

Între timp, Alice a umplut două farfurii cu paste, pe care le-am 
mâncat cu poftă. În timpul mesei, mi-a povestit o mulțime de 
anecdote: că, la vârsta de paisprezece ani, Mozart fusese 
capabil să retranscrie partitura secretă a operei Miserere de 
Allegri ascultând-o doar o singură dată, că Adagio al lui Albinoni 
nu era de Albinoni, că, la sfârșitul vieţii lui, Picasso dădea 
autografe direct pe pielea admiratorilor săi, pentru ca aceștia să 


nu le vândă, că, în cântecul „Hey Jude” al celor de la Beatles, 
bateria nu intră decât la a treia strofă, fiindcă Ringo Star plecase 
la toaletă în timpul înregistrării! 

Când era relaxată și încrezătoare, accentul ei se schimba 
imperceptibil. Intonaţiile erau mai „mormăite”, timbrul mai 
voalat. Prin asta, mă făcea să mă gândesc la fraţii Gallagher și 
eram gata să pun pariu că fata asta trăise în nordul Angliei. 

Deși avea o cultură enciclopedică, nu era deloc pedantă, ci 
mai degrabă curioasă să afle tot și dornică să-și împărtășească 
știința. Genul de copil la care visează toţi părinţii... 


19x*x*x* 

Ne-am continuat drumul spre sud. 

În două ore, mașina înghiţise două sute șaptezeci de 
kilometri, iar Alice, vreo treizeci de pricomigdale. 

— Mă doare burta, se plânse ea. 

— Ti-am spus! 

Ne-am oprit la un popas de pe autostradă, chiar înainte de 
Aix-en-Provence. Mi-am plătit benzina la casă în timp ce ea se 
ducea la toaletă. S-a întors după câteva minute, palidă și cu mai 
multe șerveţele de hârtie în mână. 

— Vrei un ceai? 

— Nu, te-aștept în mașină. 


Coasta de Azur 

Ora 07.00 

Zorii colorau cerul în roz. La jumătatea drumului dintre Nisa și 
Cannes, peninsula Cap-d'Antibes dispărea într-o aglomerare de 
stânci și pini maritimi. 

— O să trebuiască să-mi arăţi drumul, îi zisei lui Alice, în timp 
ce mașina rula de-a lungul țărmului Mediteranei. 

Am trecut de prestigiosul Eden Roc, apoi Alice m-a îndrumat 
până la ultima poartă a fundăturii Sans-Souci. In acest peisaj 
uluitor și paradisiac, în mijlocul hotelurilor de lux și al locuinţelor 
de miliardari, părinţii ei aveau o casă de vacanţă. 

Poarta din fier forjat rămăsese deschisă. Pe mai mult de două 
sute de metri, o alee de pietriș traversa o plantație de pini 
înainte de a ajunge la o casă mare din anii '30 orientată spre 
mare. O femeie înaltă și distinsă ne aștepta pe treptele casei. 
Alice a deschis portiera și s-au îmbrățișat lung. 

— Doamna Kowalski, se prezentă ea întinzându-mi mâna. 

Probabil că fusese foarte tânără când o născuse pe fiica ei, 
căci nu-i dădeai mai mult de treizeci și cinci de ani. Părul blond îi 
era strâns într-un coc împletit sofisticat. Avea privirea limpede și 
intensă; trăsăturile feței erau incredibil de fine și delicate, în 
pofida unei cicatrici bizare, care pleca de sub arcadă și îi tăia 
obrazul până la comisura buzelor. Un semn atât de neașteptat, 
încât nu-ţi doreai decât un singur lucru: să cunoști împrejurările 


în care se alesese cu această rană. Mi-a mulţumit pentru 
ajutorul meu și mi-a propus să rămân la o cafea, dar i-am 
explicat că eram așteptat. 

M-am urcat din nou în mașină, iar Alice a venit să recupereze 
cele câteva pricomigdale pe care nu le înfulecase. 

— Pentru gustarea de la ora patru, zise ea, făcându-mi cu 
ochiul înainte de a pleca înapoi spre mama ei. 

Parcursese deja câţiva metri, când s-a întors și m-a sfătuit cu 
gravitate: 

— Ai grijă de tine! 


Am plecat în sens invers și am parcat în faţa plajei care marca 
începutul fâșiei de litoral. Am luat revolverul din torpedou, am 
încuiat BMW-ul și am luat-o pe jos, cu capul plin de amintiri. 

Mă născusem la Auch, dar la Antibes petrecusem unele dintre 
cele mai frumoase clipe din viaţa mea. La paisprezece ani, tatăl 
meu mă trimisese la un internat nu departe de aici, la Sophia- 
Antipolis. La cincisprezece ani, pe meterezele castelului 
Grimaldi, o sărutasem pe Justine, fata de care fusesem 
îndrăgostit în adolescenţă. Și, mai târziu, deschisesem 
restaurantele franţuzești în La Bastide, în Saint-Paul-de-Vence, 
și la Hôtel du Cap. 

Aceste amintiri care îmi reveneau în memorie m-au făcut să 
mă înfior. 

Ciudat cum destinul mă adusese pe țărmul primelor mele 
succese, tocmai în ziua în care eram într-o asemenea derivă... 

Promenada era îngustă, mărginită de denivelări ameţitoare. 
Am sărit de pe o stâncă pe alta pentru a rămâne cât mai 
aproape de coasta abruptă bătută de valuri, care oferea o 
panoramă unică asupra orașului fortificat, asupra culmilor 
înzăpezite ale Alpilor și asupra insulelor Lerins. 

M-am uitat la soarele portocaliu care triumfa la orizont. Aerul 
era pur și spectacolul la fel de orbitor precum singurătatea și 
angoasa cu care mă hrăneam. 

O zi frumoasă pentru a muri. 


Am scos revolverul din buzunar. Cuvintele lui Christophe 
Salveyre mi-au revenit în minte: „un Smith & Wesson Model 60, 
de calibru 38 Special.” 

Toţi avem o părere despre sinucidere. Act de curaj sau de 
lașitate? Nici una, nici alta, fără îndoială. Doar o decizie 
disperată, când te afli într-un impas. Ultima soluţie pentru a ieși 
din viaţa ta și a scăpa de ceea ce a devenit insuportabil. 

Mereu făcusem faţă, mereu rezistasem. Mereu mă luptasem 
cu tot, forțând mâna destinului și impunându-mi voinţa, dar 
astăzi era diferit. Aveam un ultim dușman redutabil de înfruntat: 
pe mine însumi. Ultimul dușman. Cel mai periculos. 

Gestul meu nu avea nimic raţional. Nu-l planificasem cu luni 
de zile înainte, mi se impusese ca unic răspuns la această 
singurătate brutală, care, de câteva zile, mă devora și mă făcea 
să alunec în neant. 

M-am gândit la prietenie, dar eu nu avusesem prieteni. M-am 
gândit la familie, dar o pierdusem. M-am gândit la iubire, dar ea 
dispăruse. 

Chipul fiului meu mi-a răsărit în minte și am încercat să mă 
agăţ de el, dar, uneori, chiar dacă te gândești la copiii tăi, nu e 
suficient ca să lupţi cu moartea. 

Mi-am lipit ţeava rece de tâmplă. Am tras piedica, am privit 
pentru ultima dată soarele, am luat o ultimă gură de aer și am 
apăsat pe trăgaci ca o eliberare. 


19 *x*x*x* 


Am apăsat pe trăgaci. 

O dată. 

De două ori. 

Dar nu eram mort. 

Am examinat încărcătorul: era gol. 

Imposibil! 

Verificasem cele cinci cartușe când plecasem din Aulnay-sous- 
Bois. 

M-am întors la mașină și am deschis torpedoul: nici urmă de 
muniţie. Nu erau decât două șerveţele de hârtie de la staţia 
service, pe care Alice își ștersese mâinile. Intre petele de 
pricomigdale cu cremă de ciocolată, îmi lăsase un bileţel 
mâzgălit în grabă cu un creion albastru. 


Dragă Domnule Lempereur, mă rog, vreau să spun 
Jonathan, 


Mi-am luat libertatea de a scoate gloanțele din revolverul 
tău și de a le arunca în coșul de gunoi din parcare în timp 
ce tu-ți beai cafeaua. Nu știu de ce ai vrut să faci rost de 
o armă, dar sunt aproape sigură că e o idee proastă. 

Mai știu că, în noaptea asta, chiar dacă nu te simțeai 
bine, ai făcut efortul de a mă face să râd și de a avea 
grijă de mine. 

Îmi pare rău pentru problemele tale financiare şi pentru 
soţia ta. Poate că într-o zi lucrurile se vor aranja între tine 
și ea. Sau poate că pur și simplu nu asta era dragostea 
vieții tale. 

Mult timp, n-am fost fericită. Când eram foarte tristă, mă 
agătăm de o frază, uneori atribuită lui Victor Hugo, pe 
care o copiasem pe prima pagină a jurnalului meu. Zicea 
așa! „Cei mai frumoși ani ai unei vieţi sunt cei pe care nu 
i-ai trăit încă.” 


Ai grijă de tine, Jonathan! 
Alice 


Citind aceste cuvinte, viaţa și-a recăpătat deodată sensul și 
am izbucnit în plâns, singur, ca un idiot, în mașina mea. 


20 
Pe viu 
„Răul meu vine de mai departe.” 
Flannery O'Connor 


San Francisco 

Luni seara 

Ora 02.00 

Scoțându-și căștile, Jonathan își dădu seama că o lacrimă i se 
prelingea pe obraz. Această scufundare fără tub de oxigen în 
meandrele celei mai negre perioade din viaţa lui fusese dificilă. 

Această Alice Kowalski pe care o întâlnise întâmplător era 
într-adevăr Alice Dixon, victima Măcelarului din Liverpool? 

Trecu iar în revistă toate faptele, însă ceva nu se potrivea. În 
15 iunie 2009, Madeline primise inima ciopârţită a lui Alice. 
Dispunând de un profil genetic indiscutabil, laboratorul 
identificase organul ca fiind cel al fetei dispărute. „Fără nicio 
îndoială”, se menţionase în raport. 

Or, Jonathan o întâlnise pe Alice Kowalski în noaptea de 31 
decembrie 2009. 

După mai bine de șase luni! 

Deșurubă dopul de la sticla de vodcă și își turnă un întăritor. 

Aflat încă sub șocul descoperirii lui, încercă să nu se 
ambaleze, să lucreze raţional. 

Prima ipoteză: cele două Alice n-aveau nimic de-a face una cu 
alta. Toate astea ţineau de hazard sau de coincidenţă: același 
hanorac căptușit cu molton, același ecuson al echipei de fotbal, 
aceeași pasiune pentru muzică, aceleași trăsături fizice. Era 
greu de imaginat, dar de ce nu... 

A doua ipoteză: Alice avea o soră geamănă neștiută. Nu. Era 
stupid. De ce una ar trăi într-o familie americană bogată, iar 
cealaltă, într-un cartier defavorizat din Manchester? : 

A treia ipoteză: cele două Alice erau aceeaşi persoană. In 
acest caz, fie laboratorul se înșelase analizând ADN-ul inimii 
(puțin probabil), fie Alice suferise un transplant cardiac (deloc 
mai credibil, fără a mai pune la socoteală că inima trimisă 
poliției nu fusese prelevată după regulile chirurgicale, ci de-a 
dreptul măcelărită). 

Ultima ipoteză: o explicație supranaturală, gen reîncarnare, 
dar cine credea în prostiile astea? 


Jonathan se mai gândi câteva minute, apoi își dădu seama ce 
târziu se făcuse. Se duse în camera lui, dar nu putea să 
adoarmă. Încă din prima zi, avusese această impresie stranie că 
viaţa lui Madeline și a lui erau legate printr-un fir invizibil. În 
noaptea asta, reușise să identifice veriga lipsă: Alice. 


Madeline, Alice... 
li datora explicaţii celei dintâi. 
Avea o datorie față de cea de-a doua. 


21 
The wild side 
„Ameţeala este altceva decât frica de a nu 
cădea. Este vocea hăului de sub noi care 
ne atrage și ne vrăjește, dorinţa de cădere 
de care ne apărăm după aceea cu spaimă.” 
Milan Kundera 


Paris, Montparnasse 

Marţi, 20 decembrie 

Ora 19.00 

În faţa oglinzii din apartamentul său, Madeline își aranja 
ţinuta de „luptă”: machiaj șic și discret, tocuri înalte pentru 
alungirea siluetei, rochiţă neagră de mătase. Totul stătea în 
lungimea picioarelor: rochia nu trebuia să fie nici prea lungă, 
nici prea scurtă, ci să se oprească fix deasupra genunchiului. In 
seara asta, era „în misiune” și, judecând după pipiţele care 
defilau prin patul lui George, trebuia să fie dezirabilă dacă voia 
să-l prindă în capcană. 

Își luă mantoul de gabardină pe care i-l făcuse cadou Raphael 
și ieși din apartament, simțindu-se suficient de atrăgătoare 
pentru a-și păcăli dușmanul. 

La ora asta, mașinile mergeau bară la bară, așa că, deși era 
frig, preferă să ia metroul în locul taxiului și cobori în staţia 
Raspail. 

Montparnasse, Pasteur, Sevres-Lecourbe... 

Trenul era înţesat de lume. Majoritatea călătorilor se 
întorceau de la slujbă, alții ieșeau să ia cina sau se duceau la 
spectacol, alţii își făceau cumpărăturile de Crăciun. Madeline își 
deschise geanta: conţinea un Glock 17 - fosta ei armă de 
serviciu pe care n-o restituise niciodată - și o carte de buzunar - 
Călărețul suedez, pe care librarul ei i-o recomandase cu mult 
timp în urmă. 

Cambronne, La Motte-Picquet, Dupleix, Bir-Hakeim... 

În picioare, rezemată de strapontină, se uită în jur. | se părea 
că lumea citea din ce în ce mai puţin în mijloacele de transport 
în comun. Ca și prin alte locuri, oamenii scrutau ecranul 
telefonului, scriind mesaje, jucându-se, ascultând muzică. 
Încercă să se cufunde în lectura romanului, dar nu reuși să se 
concentreze. Prea multă lume, prea multă înghesuială și, mai 


ales, greutatea culpabilităţii care îi apăsa pe umeri. De sâmbătă 
îl tot minţea pe Raphael. Și minciunile ei erau din ce în ce mai 
puţin inocente. In seara asta îi spusese că se duce la 
înmormântarea fetei unei prietene. Din fericire, el nu era nici 
neîncrezător, nici suspicios, altfel, nu i-ar fi luat mult s-o 
demaște. 

Passy, Trocadéro, Boissiere, Kleber... 

Aşa cum sperase, George LaTulip îi dăduse telefon la doar 
câteva ore după „accident”, o sunase la florărie, invitând-o să ia 
masa de prânz cu el. Ca să-l excite, îl refuzase mai întâi, dar, din 
fericire, el insistase și Madeline acceptase invitația la cină. 
Cunoștea bine tipii ca George. In articolele de psihologie ale 
revistelor pentru femei, erau numiți „seducători compulsivi”. În 
realitate, li se spunea fustangii. Chestiune de vocabular... 

Cobori la capătul liniei 6. Incă de la ieșirea din metrou fu 
întâmpinată de explozia feerică a luminilor de Crăciun. Pe mai 
bine de doi kilometri, de la piața Concorde până în piața Étoile, 
sutele de copaci ai celui mai frumos bulevard din lume erau 
acoperite cu flamuri de cristale albăstrui. Nici măcar parizianul 
cel mai blazat nu putea rămâne indiferent în fața acestei feerii. 

Iși strânse și mai tare mantoul, o luă pe bulevardul Hoche și 
se opri în fața restaurantului Royal Monceau. 

— Eşti încântătoare, o întâmpină George. 

Nu-și bătuse joc de ea. Restaurantul hotelului de lux 
impresiona prin colonadele sale, prin fotoliile din piele bej și prin 
combinaţiile de material: scaune de bar din metal, tejghea 
translucidă... 

— lţi place designul? întrebă el, în timp ce se așezau la o 
masă într-un separeu discret. 

Madeline dădu din cap. 

— A fost realizat de Starck. Ştiai că tot el mi-a „îmbrăcat” și 
mie restaurantul? 

Nu, nu știa. 

Incepând din acest moment, ea aproape că nu mai vorbi, 
mulțumindu-se să fie frumoasă și să zâmbească, să se prefacă 
cucerită de farmecul lui George, cimpanzeul în călduri. Discursul 
lui era rodat. Foarte degajat, făcea conversaţie pentru amândoi, 
vorbea de călătoriile lui, de practicarea sporturilor extreme, de 
David Guetta și Armin van Buuren, pe care „îi cunoștea 


personal”, de noaptea pariziană pe care o considera „tristă, 
îngrozitoare și aproape moartă”. 

— Este foarte grav: nu mai există o veritabilă cultură 
underground în capitală. Cei mai buni DJ și casele de discuri cele 
mai creative s-au mutat la Berlin sau la Londra. În ziua de azi, 
dacă vrei într-adevăr să petreci, trebuie să iei avionul! 

Madeline asculta amuzată aceste cuvinte pe care probabil că 
le rostise deja de o sută de ori. Când i se aducea câte un fel de 
mâncare - ou moale cu raci și mânătărci, pulpă de vițel cu 
zeamă și morcovi - se întreba ce părere ar fi avut Jonathan 
despre el. 

După ce a savurat fiecare înghiţitură din desertul ei - un 
millefeuille extraordinar cu ciocolată și lămâie - Madeline a 
acceptat să meargă la George acasă pentru un „ultim pahar”. 

Se instală pe scaunul pasagerului într-un Porche pe care 
portarul tocmai îl trăsese la intrare. Inainte de a demara, LaTulip 
se aplecă spre Madeline și o sărută pe gură. 

Hotărât lucru, tipul ăsta e foarte sigur pe el. 

Îi zâmbi, prefăcându-se că îi place și îi răspunse la sărut. 


* 


Între timp, la San Francisco... 

Ceasul aeroportului arăta ora douăsprezece ziua. Jonathan își 
luă fiul în braţe, apoi îl lăsă jos. Cu biletul de avion în mână, își 
pironi privirea în ochii lui Marcus. 

— Bun, ţi-l încredinţez pe Charly timp de două zile. Alessandra 
rămâne în oraș în timpul vacanței, va putea veni să te ajute. Cât 
despre restaurant, am anulat toate rezervările până la sfârșitul 
săptămânii. 

— Eşti sigur că vrei să iei avionul ăsta? 

— Sunt sigur. 

— N-am prea înţeles ce naiba cauţi la Londra. 

— De fapt, mă duc la Manchester. Trebuie să mă întâlnesc cu 
cineva, să verific niște chestii... 

— Şi chestiile astea nu pot aștepta? 

— Nu. 

— Nu vrei să-mi explici? 

Jonathan răspunse evaziv: 


— Am o datorie de plătit, niște fantome de alungat și niște 
zone de umbră de luminat... 

— Are legătură cu femeia aia, Madeline Greene? 

— O să-ţi povestesc totul când o să mă lămuresc. Intre timp, 
ai grijă de Charly! 

— Stai liniștit! 

— Pentru tine, asta-nseamnă nu alcool, nici măcar un strop, 
nu parașute acasă, nu haşiş, joint-uri, marijuana, canabis, 
iarbă... 

— Cred c-am prins ideea! 

— lar pentru el înseamnă spălat pe dinţi dimineaţa, la prânz și 
seara, nu filme sau desene animate violente, nu reality-show- 
uri, nu dulciuri la fiecare cinci minute, cel puţin cinci porţii de 
fructe sau de legume pe zi, pijama și în pat la ora opt. 

— Am priceput! 

— Totul este clar? 

— Ca lumina nopţii, răspunse Marcus, ceea ce-l făcu pe Charly 
să pufnească în râs. 

Jonathan îi mai îmbrăţișă o dată și se îndreptă spre zona de 
îmbarcare. 

Avionul British Airways cu destinaţia Londra decolă din San 
Francisco puţin după ora unu. Aruncând o privire pe hublou, 
Jonathan avu o strângere de inimă. 

Era oare o idee bună să-și lase fiul, pe care și-așa îl vedea 
atât de puţin, în plină vacanţă de Crăciun? Cu siguranţă, nu. 
Totuși, se strădui să-și alunge îndoielile. Acum, nu se mai putea 
întoarce din drum. Trebuia să înţeleagă, să meargă până la 
capătul acestui mister, dincolo de amintiri și de minciuni. După 
Madeline, îi venise lui rândul să se confrunte cu fantoma lui 
Alice Dixon. 


Paris 

George o invită pe Madeline să intre prima în ascensorul 
minuscul. Închise ușa, apăsă pe butonul corespunzător etajului 
cinci și își băgă limba în gura tinerei femei. Îi puse o mână pe 
sâni, în timp ce cu cealaltă încerca să-i ridice rochia. 


Madeline simţi cum i se pune un nod în gât, dar reuși să-și 
ascundă dezgustul. Era în misiune. 

În MISIUNE. 

Duplexul lui George ocupa ultimele două etaje ale imobilului. 
Era un apartament modern, cu spaţii deschise și decorat 
minimalist, cu o ușoară tentă industrială. O scară futuristă din 
oțel lega cele două etaje. 

George își dezbrăcă invitata de mantou, apoi atinse ușor un 
întrerupător de sticlă: imediat începu să se audă muzică. 

— Îţi place? E Progressive Trance mixată de un danez: Carl 
Karl, regele scenei berlineze. Pentru mine, e noul Mozart. 

lar tu ești prost ca noaptea, se gândi Madeline, afișând cel 
mai adorabil zâmbet al ei. 

Acum, că erau singuri, se simţea stânjenită. Inima îi bătea 
nebunește în piept. Îi era frică de ceea ce avea să se întâmple. 
O parte din ea ar fi vrut să fie în altă parte, cu Raphael, în 
confortul apartamentului ei. Dar o alta era încântată, febrilă, 
gusta din plin pericolul. 

— Îți prepar un Pink Pussy Cat? întrebă ea, trecând în spatele 
barului. 

Auzind cuvântul pussy, George scoase un geamăt de plăcere. 
Se postă în spatele cuceririi lui, îi puse mâinile pe șolduri, apoi le 
urcă în sus pe piept. 

— Așteaptă, dragule, o să răstorni totul! zise ea, eliberându- 
se încetișor. 

Luă două pahare înalte, pe care le umplu cu cuburi de gheaţă. 

— Am un cadou pentru tine! zise el, scoțând din buzunar două 
comprimate mici, roz, ornate cu câte o stea. 

Ecstasy... 

Ea luă o pastilă și-i aruncă o privire complice. 

— Ar trebui să stingi lumina, propuse ea prefăcându-se că 
înghite amfetamina. 

Imbecilul ăsta o să-mi strice planul! 

Se grăbi să toarne vodcă în paharele de cocktail, peste care 
puse suc de grepfrut și un strop de sirop de rodie. Profită de un 
moment de neatenţie al lui George pentru a-i pune în băutură o 
doză zdravănă de Rohypnol, un somnifer puternic, folosit 
adesea de violatori. 

— Până la fund! zise ea, întinzându-i paharul cu Pink Pussy 
Cat. 


Slavă Domnului că George nu se lăsă rugat să dea pe gât tot 
cocktailul, dar abia își puse paharul jos, că o și trânti pe 
Madeline pe o canapea îmbrăcată în pânză neagră și plină de 
pernuţe cu dungi. 

Prinse capul tinerei femei cu amândouă mâinile, îndreptându- 
și gura spre a ei pentru un sărut pe care și-l imagina fără 
îndoială senzual. Își băgă limba îi gura ei, îi ridică rochia până la 
chiloţi, apoi îi descheie nasturii din partea de sus, mângâindu-i și 
sărutându-i sânii. 

Madeline simţi cum i se pune un nod în gât. Nu mai avea aer. 
Trupul lui George lipit de al ei era greu, copleșitor, degajând o 
căldură și un miros supărătoare. Saliva lui caldă și sărată o 
îngreţoșa și o sufoca. Excitat, George o domina, mușcând-o de 
gât, visându-se în pielea leului înainte de a-și devora gazela. Ea 
se sufoca și în același timp era supusă. Nimeni n-o obligase să 
vină. Nimeni n-o obliga să rămână. Putea să oprească jocul cu 
un singur cuvânt sau strigăt, dar nu o făcu. 

Pentru a rezista, se concentră pe ceea ce o înconjura, pe 
zgomotul făcut de unul dintre pantofii ei căzut pe podea, pe 
tavanul luminat de farurile mașinilor care treceau pe stradă. 

Fața patronului de restaurant era lipită de a ei. Bărbatul îi lăsă 
sânii și începu să-i mozolească urechile. 

— Îţi place? îi șopti el. 

Ea se mulțumi cu un geamăt, simţindu-i penisul erect. Cu un 
gest autoritar, George îi apucă mâna pentru a i-o pune pe sexul 
lui. Madeline închise ochii și simţi ceva ca un gust de sânge în 
gură. 

Să caute. Să afle. Să înțeleagă. 

Să ancheteze. 

Ăsta era drogul ei de când intrase în poliţie. Poliţistă era, 
polițistă avea să rămână. Asta îi era adevărata natură. O chestie 
încrustată în ea și care o contaminase ca o boală. 

Degetele lui George coborau acum spre pântecul ei, 
mângâindu-i coapsele, explorându-i pubisul. 

Madeline întoarse capul spre oglinda mare din salon și-și văzu 
ochii strălucind în noapte. Gustul vertijului, al violenţei, nevoia 
de a depăși limitele: această latură sălbatică pe care o înăbușise 
de doi ani revenea, lovind-o în plină figură, ca un bumerang. 

Amintirile și fostele senzaţii se ridicau la suprafaţă. Obișnuinţa 
pericolului; dependenţa pe care o putea crea această profesie. 


Când avea de-a face cu o crimă sângeroasă, puţine lucruri 
puteau să rivalizeze cu adrenalina slujbei ei. Nici vacanţele, nici 
ieșirile cu prietenele, nici sexul. Ancheta o făcea monomaniacă, 
misterul o devora. Inainte, când avea un caz important, „trăia” 
la comisariat, dormea în mașina din parcare sau chiar în celule. 
În seara asta, era diferit. În fine, doar în aparenţă. Desigur, nu 
era vorba de vreo crimă, dar flerul ei îi spunea să persevereze. 
Francesca devenise obsesia ei: ce anume putuse s-o împingă pe 
această femeie să-și saboteze de bunăvoie căsnicia și să-și 
distrugă căminul? Un asemenea comportament ascundea sigur 
ceva foarte grav... 

Degetele lui George se mai plimbară un moment în jurul 
ţesăturii umezite a chiloţilor, apoi își pierdură progresiv 
agilitatea. Când simţi corpul „amantului” prăbușindu-se brutal 
peste ea, Madeline se eliberă și se ridică de pe canapea cao 
scufundătoare grăbită să urce înapoi la suprafaţă. LaTulip zăcea 
pe sofa, doborât de roofie””. Madeline se asigură că bărbatul mai 
respiră. Spera doar ca interacţiunea dintre somnifer și ecstasy 
să nu producă efecte iremediabile. 


* 


Ora 23.00 

Să nu piardă timpul. Să-și facă treaba. Imediat. 

Madeline se apucă de lucru metodic. Apartamentul ascundea 
un secret, era sigură. Inchise mai întâi muzica aia asurzitoare 
care o oripila, aprinse toate luminile și începu să scotocească. 

Duplexul era mare, dar relativ gol. Sau mai degrabă, toate 
lucrurile erau la locul lor. George era un tip ordonat și avea mai 
mult ca sigur o menajeră. Avea un dulap imens, la care ar fi 
visat orice fată. În bibliotecă și în dulapuri, totul era aranjat cu 
grijă: material de sport, aparate hi-fi ultimul răcnet, DVD-uri cu 
sutele, câteva cărţi frumoase... Madeline căută prin toate 
hainele, deschise tot ce se putea deschide, inspecta toate 
ungherele. Acest fel de „îndemânare” nu se pierdea niciodată. 
Nu știa cu adevărat ce căuta, dar intuia că era ceva de găsit. 
Poate vreo hârtie în numeroasele dosare ale lui LaTulip. 


2? Denumire dată de toxicomani Rohypnolului. (N. tr.) 


Verifică dacă George era tot inconștient, își scoase Glock-ul, în 
caz că ar fi avut o trezire mai brutală, și se instală la biroul lui, 
pentru a se uita prin hârtii: extrase de cont, avize de impozitare, 
facturi de energie electrică, titluri mobiliare și imobiliare. 
Această „percheziţie” îi luă mai mult de o oră, dar nu descoperi 
nimic din ceea ce nu știa deja. Patronul de restaurant avea 
venituri substanţiale din încasările localului său, dar mai ales ca 
administrator al Fundaţiei DeLillo. 

Madeline turba de furie că o dăduse în bară. 

Timpul trecea repede. 

Mai rămânea laptopul de pe măsuţa joasă din salon. Madeline 
deschise aparatul cu circumspecţie. Când era polițistă, trimitea 
conţinutul hardurilor la analizat, la un serviciu specializat, dar 
cunoștințele ei în domeniul informaticii erau limitate. Din 
fericire, aparatul era deja pornit, ceea ce o scuti de introducerea 
unei parole pentru a avea acces la el. Se mulțumi cu două-trei 
operațiuni simple, deschizând niște dosare de pe desktop, un 
folder cu fotografii - ticsit de imagini subacvatice - examinând 
istoricul site-urilor accesate. Parcurse rapid e-mailurile păstrate 
în inbox, dar nu găsi nimic interesant. 

A ancheta înseamnă a insista. 

Fără a se descuraja, scotoci prin soft-ul de mesagerie. Contul 
lui George avea o configuraţie IMAP. Madeline făcuse același 
lucru pentru propria ei adresă, ceea ce îi permitea să-și consulte 
e-mailurile în același timp pe telefon și pe computerul personal. 
Dar nu era nevoie să fii un expert în informatică pentru a ști că, 
în acest caz, toate mesajele rămâneau arhivate pe server, chiar 
și cele pe care utilizatorul credea că le ștersese. 

Așadar, Madeline dădu o raită prin arhivele contului. Erau mii 
de mesaje, primite ori trimise de ani de zile. introduse diferite 
cuvinte-cheie, până reuși să izoleze e-mailul pe care-l căuta. 

Dovada că era pe drumul cel bun: 


De la: Francesca DeLillo 
Către: George LaTulip 
Subiect: Re: 

Data: 4 iunie 2010 19:47 


George, 


Te implor, renunţă la planul de a merge să te întâlnești 
cu Jonathan la San Francisco. 

Decizia pe care am luat-o noi a fost cea bună. E prea 
târziu să ai remușcări, credeam c-ai înţeles asta citind 
presa... 

Uită de Jonathan și de ceea ce ni s-a-ntâmplat! Lasă-l 
să-și revină! 

Dacă o să-i mărturisești adevărul, o să ne pui pe toţi 
trei într-o situație dramatică și o să pierzi tot: slujba, 
apartamentul, micul tău confort. 


F. 


Mesajul era incoerent, dar interesant. Fără îndoială, erau ceva 
lucruri de descoperit citind printre rânduri. Printă e-mailul și, 
pentru mai multă siguranţă, își trimise o copie pe propria-i 
adresă. 


Ora 01.00 

Apă rece ca gheaţa aruncată peste faţă. Apoi palme. George 
deschise ochii chiar în momentul în care încasa, în plină figură, o 
nouă scatoalcă. 

— Ce naiba... 

Era legat cu propriile cravate pe un scaun din living. Incercă 
să se elibereze, dar avea mâinile prinse la spate și gleznele 
legate de câte un picior al scaunului. La zece centimetri de faţa 
lui, ţeava unei arme îl ameninţa. Era cu totul la cheremul acestei 
femei pe care avusese imprudenţa să o aducă acasă la el și care 
tocmai îl legase fedeleș. 

— Pot... pot să-ţi dau bani. Am o cutie mică în dulap care 
conţine cel puţin douăzeci de mii de euro. 

— Da, ţi-am găsit deja biștarii, răspunse Madeline, fluturându- 
i teancul de bancnote prin faţa ochilor. 

— Atunci ce mai vrei? 

— Adevărul. 

— Adevărul despre ce? 

— Despre asta. 


El lăsă capul în jos și văzu e-mailul de la Francesca. 
— Cine... cine ești tu, de fapt? Credeam că ești florăreasă și 


— Sunt femeia care ţine revolverul, atât! 

— Nu știu ce te interesează în povestea asta, dar te sfătuiesc 
Să... 
— In poziția ta, cred că n-ai ce să mă sfătuiești! Să revenim la 
e-mailul ăsta: de ce voiai să te duci să-l vezi pe Jonathan 
Lempereur la San Francisco? 

George transpira abundent, speriat. Pentru a-l face să 
vorbească, Madeline lipi ţeava armei de fruntea patronului de 
restaurant. 

— Jonathan e omul căruia-i datorez totul, îngăimă el. El m-a 
scos din rahat și mi-a croit un drum în viață. Era tânăr și plin de 
energie. Pe vremea aia, era un tip deosebit: generos, capabil să 
te îndepărteze de demonii tăi și să te facă să dai tot ce ai mai 
bun în tine... 

— Şi pentru a-i mulțumi, i-ai furat nevasta? 

— Deloc! se apără el, respirând cu greutate. Doar nu-ți 
închipui că Francesca ar fi putut să se îndrăgostească de un tip 
ca mine! Era nebună după soţul ei! 

Cu o mișcare a capului, George își șterse sudoarea care îi 
curgea pe faţă. 

— Erau un cuplu ciudat și exaltat, continuă el. Fiecare îl 
admira pe celălalt. Fiecare voia să-l impresioneze pe celălalt. Își 
repartizaseră sarcinile, el în bucătărie și pe platourile de 
televiziune, ea în culise, ocupată cu dezvoltarea afacerii. 
Francesca își venera soţul, voia să-i facă reţetele cunoscute în 
lumea întreagă, dar... 

— ...dar ce? 

— Vrând să se extindă prea repede, a luat decizii proaste, 
care au dus compania în pragul falimentului. 

Lui George îi clănțăneau dinţii. Cearcăne mari i se formaseră 
sub ochi, ca niște dâre de funingine. Hotărât lucru, amestecul de 
ecstasy și somnifer nu era recomandabil. 

— Fotografiile astea din tabloide, cu tine și Francesca, sunt 
deci praf în ochi? 

— Evident! Într-o zi, acum doi ani, mi-a telefonat din 
Bahamas. Era chiar în timpul vacanței de Crăciun. Eram în 
Maldive cu un prieten, pentru a face scufundări. Complet 


înnebunită, mi-a cerut să vin să mă întâlnesc cu ea la Nassau, 
până a doua zi la ora trei. Mi-a zis că era urgent. Am încercat să 
aflu mai multe, dar m-a asigurat că, cu cât știam mai puţin, cu 
atât era mai bine pentru mine. 

— Ce te-a făcut să accepţi? _ 

— Francesca era șefa mea și n-aş zice că mi-a dat de ales. Imi 
amintesc că a fost nebunie curată: avioanele erau pline; a 
trebuit să fac escală la Londra pentru a ajunge la timp. Imi 
închipuiam că voi afla mai multe informaţii odată ajuns la faţa 
locului, dar n-a fost cazul. N-a făcut decât să pună în scenă 
fotografiile alea stupide cu un paparazzo local și ne-am întors cu 
același avion. 

— Şi? 

— La sosire, Jonathan ne aștepta la aeroport. Nu știu cine-l 
prevenise, dar a ieșit urât de tot. Pe mine m-a pocnit și s-a 
certat violent cu soţia lui, de faţă cu toată lumea. A doua zi, 
anunțau divorțul și vânzarea companiei. 

— Nu i-ai spus niciodată adevărul prietenului tău? 

— Nu. M-am gândit la asta de mai multe ori. Aveam 
remușcări, știam că o duce rău și că vegetează la San Francisco. 
Am vorbit cu Francesca și de fiecare dată m-a convins să n-o 
fac, mai ales că... 

— ...mai ales că fundaţia ei te plătea regește ca să păstrezi 
tăcerea. 

— Ascultă, n-am pretins niciodată că sunt un tip cinstit. Numai 
Jonathan o credea. 

— Şi Francesca? 

— Trăiește tot la New York, cu fiul ei. De la moartea lui taică- 
său, se ocupă în principal de fundaţie. 

— Are pe cineva? 

— Nu știu. Uneori, la seratele de binefacere sau la premiere 
vine însoțită, dar asta nu-nseamnă că tipii respectivi sunt iubiții 
ei. Bun, acum dezleagă-mă, fir-ar să fie! 

— Ciocu' mic, te rog! La ce face aluzie în mesajul ei, când 
scrie „Credeam c-ai înţeles citind presa...”? 

— Habar n-am! 

Madeline putea să pună pariu că George minţea. Venindu-și în 
fire, devenea chiar ameninţător: 

— Ești conștientă că, de cum m-ai eliberat, o să dau năvală în 
primul comisariat care-mi iese-n cale și... 


— Nu cred, nu. 

— Şi de ce mă rog? 

— Pentru că poliția sunt eu, tâmpitule! 

Trebuia să se calmeze. Se afla într-o situaţie periculoasă. Care 
era următorul pas? Să-i pună ţeava pistolului în gură? Să-i verse 
apă pe căile respiratorii, ca să-l sufoce? Să-i taie vârful unui 
deget? 

Un tip ca Danny l-ar fi făcut pe George să vorbească în cinci 
minute. Dar nu era sigură că Danny și-ar fi dorit ca ea să treacă 
de partea cealaltă. 

Luă un cuţit de bucătărie și tăie prima legătură care îl ţinea 
pe George prizonier, eliberându-i astfel mâna dreaptă. 

— Cu restul, te descurci singur! zise ea, părăsind 
apartamentul. 


22 
Fantoma din Manchester 
„Un secret pe care-l păstrăm este ca un păcat 
pe care nu-l mărturisim nimănui: germinează, 
se alterează în noi și nu se poate hrăni 
decât cu alte secrete.” 
Juan Manuel de Prada 


Miercuri, 21 decembrie 

Londra 

Avionul companiei British Airways ateriză pe aeroportul 
Heathrow la ora șapte dimineaţa, pe întuneric, ploaie și ceaţă. 
Această vreme „englezească” nu-l contrarie pe Jonathan peste 
măsură: nu venise aici în vacanță. Abia coborât din avion, 
schimbă câţiva dolari și se îndreptă spre sediul firmei Hertz, 
pentru a intra în posesia mașinii pe care o rezervase cu o zi 
înainte pe internet. 

De la Londra, făceai patru ore pe autostradă până la 
Manchester. Primii kilometri au fost un coșmar: Jonathan se 
gândi că nu se va obișnui niciodată să conducă pe stânga. Unele 
gânduri antibritanice îi trecură prin minte (se critica adesea 
ignoranţa francezilor, dar ce să mai zici de un popor care nu 
acceptă moneda euro, continuă să conducă pe stânga și își 
folosea indexul și degetul mijlociu pentru a face cunoscutul gest 
obscen?), dar respinse aceste clișee etnocentrice. Trase aer în 
piept și își zise că era mai bine să rămână calm, să conducă cu 
viteză mai mică și să se concentreze. 

Apoi ajunse la un rond, unde fu cât pe ce să greșească sensul, 
vru să semnalizeze, dar, din cauza comenzilor inversate, activă 
ștergătoarele și puţin lipsi să nu provoace un accident. 

La periferia Manchester-ului, puse în funcţiune GPS-ul și 
introduse coordonatele comisariatului din Cheatam Bridge. Într- 
un final, ajunse la o clădire cenușie, în faţa căreia resimţi o 
oarecare emoție. Locurile erau exact așa cum și le imaginase. 
Aici lucrase Madeline, aici venise Erin Dixon într-o dimineaţă 
ceţoasă, ca să anunţe dispariţia fiicei ei... 

În holul de la intrare, se informă dacă detective Jim Flaherty 
mai lucra acolo. Când i se răspunse că da, întrebă dacă polițistul 
putea să-l primească. 


— Am să-i comunic niște elemente noi în legătură cu una 
dintre anchetele lui. 

Recepţionista vorbi la telefon, apoi îl invită s-o urmeze. 
Traversară o sală mare, pe care își amintea c-o văzuse în 
vechea fotografie de la aniversarea lui Madeline. Comisariatul 
era la fel. După toţi acești ani, nimic nu se schimbase cu 
adevărat, în afară de posterul cu Cantona, care fusese înlocuit 
cu cel al lui Wayne Rooney. 

N-aţi făcut cel mai bun lucru, băieți... 

Recepţionista îl pofti într-un birou pe care Flaherty îl împărțea 
cu un tânăr /ieutenant. 

— Domnul chief detective vă poate primi. 

Jonathan îl salută pe celălalt poliţist și se îndreptă spre biroul 
lui Flaherty. Acesta recuperase vechiul poster al lui „Canto” pe 
care îl lipise cu scotch lângă afișul unui concert The Clash. 

O bilă albă pentru el... 

Pe panoul din plută, prinsese în pioneze mai multe fotografii - 
de la zilele de naștere, petreceri de ieșire la pensie, diverse 
sărbătoriri - care datau toate din vremea când Madeline mai era 
„încă acolo”. În fine, în dreapta sus, era lipit cu scotch micul afiș 
îngălbenit și jerpelit, care anunţa dispariţia lui Alice Dixon. Nu 
numai că Flaherty nu-l scosese, dar îl pusese alături de un 
portret al fostei lui colege. Mai multe lucruri săreau în ochi: cele 
două femei aveau aceeași privire tristă și stinsă, aceeași 
frumuseţe și dădeau aceeași impresie de a fi în altă parte, într-o 
lume numai a lor, foarte departe de cel care ţinea aparatul de 
fotografiat. 

— Pot să vă ajut? întrebă Flaherty închizând ușa în urma lui. 

Jonathan îl salută. Polițistul avea o figură plăcută, părul blond- 
roșcat și o statură impozantă. În fotografii, era „bărbat bine”, 
chiar dacă acum se vedea o oarecare delăsare. Făcuse ditamai 
burta, așa că Jonathan se gândi că niște săptămâni de dietă 
Dukan l-ar fi ajutat să-și recapete silueta. 

— Avem o cunoștință comună, domnule locotenent, începu 
Jonathan, așezându-se pe scaun. 

— Despre cine este vorba? 

— Despre Madeline Greene. 

O mică scânteie se aprinse în ochii lui Flaherty. 

— Madeline... Nu mai am vești de la ea de când a demisionat. 
Ce mai face? 


— Bine, cred. Are o florărie la Paris. 

— Așa auzisem și eu. 

— De fapt, reluă Jonathan, n-am venit să vă vorbesc de 
Madeline, ci de Alice Dixon. 

Flaherty se schimbă la faţă și se încruntă cu un aer 
ameninţător. Tensiunea era palpabilă și Jonathan nu mai avea 
nici cea mai mică dorinţă de a-l sfătui să ţină regim. 

— Sunteţi un afurisit de ziarist din ăla băgăcios, nu-i așa? 

— Deloc, sunt chef. 

— Șef de ce? 

— Chef bucătar. 

Polițistul îl măsură din cap până-n picioare și se mai îmblânzi 
un pic: 

— Într-o vreme apăreaţi la televizor, nu-i aşa? 

— Da, eu eram. 

— Atunci, ce naiba căutaţi în biroul meu? 

— Am o informaţie care ar putea să vă intereseze. 

Polițistul se uită pe furiș la colegul lui, apoi aruncă o privire la 
ceasul de perete care tocmai anunţase ora una. 

— Aţi mâncat de prânz? întrebă el. 

— Nu încă. Am luat avionul de la San Francisco și am aterizat 
la Londra în dimineaţa asta. 

— Doar ca să vă-ntâlniţi cu mine? 

— Exact. 

— La două străzi de-aici e un bar frecventat de polițiști. Vă 
tentează o porţie de fish&chips? 

— Cu plăcere, răspunse Jonathan, ridicându-se pentru a-l 
urma. 

— Dar vă previn, nu e Fat Duck*... 


* 


În privința asta, polițistul avusese dreptate. Locul era 
zgomotos și mirosea a prăjeală, a bere și a transpirație. 

Abia ce se așezară, că Flaherty intră direct în subiect: 

— Îmi păreți simpatic, dar vă pun în gardă de la bun început: 
cazul Alice Dixon este închis de doi ani, aţi priceput? Așa că, 


30 Restaurantul al chef-ului Heston Blumenthal, considerat unul dintre cele 
mai prestigioase localuri din Marea Britanie. (N. a.) 


dacă aţi venit să mă frecaţi la melodie cu teorii îmbârligate sau 
cu pseudorevelaţii idioate, vă sparg farfuria-n cap, e clar? 

— Ca lumina zilei, răspunse Jonathan. 

Poate nu e expresia cea mai potrivită, se gândi el, uitându-se 
pe geam la ploaia torențială pe care norii mari și negri o 
deversau peste oraș. 

— În cazul ăsta, v-ascult! zise Jim, înfulecând ditamai bucata 
de pește prăjit. 

— Ce s-a întâmplat cu Erin Dixon? începu Jonathan. 

— Mama puștoaicei? A murit anul trecut de o supradoză. Şi-a 
aruncat pe droguri toţi banii pe care i-au dat vulturii ăia de la 
televiziune. Nu contaţi pe mine ca să-i plâng soarta... 

— De ce cazul a fost clasat atât de repede? 

— Atât de repede? Am primit inima fetei acum doi ani și 
jumătate, la sfârșitul primăverii lui 2009, cu zece zile înaintea 
arestării lui Harald Bishop, Măcelarul din Liverpool. Avem 
dovada morţii lui Alice și un ucigaș după gratii, nu v-ajunge? 

— Am citit că Bishop s-a acuzat singur de anumite crime pe 
care nu le-a comis... 

— Da, e ceva frecvent la criminalii în serie. Încă nu se știe cu 
certitudine tot ce a făcut Bishop. El vorbește mult, dar nu 
neapărat despre ce ne-ar interesa pe noi. Ca alţi monștri din 
speța lui, este un tip complet sărit de pe fix și totodată foarte 
calculat. În timpul interogatoriilor se distrează cu anchetatorii: 
mărturisește ceva, apoi retractează, vorbește despre o altă 
crimă. Am continuat să analizăm toate osemintele găsite în 
grădina lui. N-am identificat profilul genetic al lui Alice, dar asta 
nu-nseamnă că n-a ucis-o. 

Jonathan luă o gură de pește prăjit și avu o senzaţie de 
greață. Se simţea rău în acest loc înghesuit și cald ca o etuvă. 
Își descheie un nasture de la gulerul cămășii și comandă o apă 
minerală Perrier. 

— Mai sunteţi îndrăgostit de Madeline Greene? întrebă el, 
trăgând de inelul de deschidere al cutiei. 

Flaherty îl privi uluit, apoi păru cuprins de o furie surdă. 

— Haide, Jim recunoaște! continuă Jonathan. E o fată 
frumoasă, inteligentă și hotărâtă, cu o anume vulnerabilitate 
care o face și mai atrăgătoare. E greu să n-o iubești, nu? 

Flaherty bătu cu pumnul în masă. 

— De unde ai scos... 


— E suficient să te uiţi la fotografiile din biroul tău. De când a 
plecat Madeline, câte kilograme ai luat? Cinșpe? Douăzeci? Te-ai 
lăsat pe tânjală. Cred că plecarea ei te-a devastat și că... 

— Termină cu prostiile astea! zise polițistul, apucându-l de 
guler. 

Dar asta nu-l împiedică pe Jonathan să continue: 

— Cred de asemenea că nu ești deloc convins că Bishop a 
omorât-o pe Alice. Ai păstrat anunţul cu dispariţia ei în biroul tău 
fiindcă, pentru tine, cazul nu va fi niciodată închis. Sunt sigur că 
te gândești în fiecare zi la Alice. Cred chiar că ai continuat să 
anchetezi pe cont propriu și că ai găsit indicii noi. Nu dovezi 
care să-ţi permită să redeschizi ancheta, dar elemente care te 
împiedică să dormi nopţile... 

Privirea lui Flaherty se tulbură. Descumpănit, îi dădu drumul. 
Jonathan își luă haina, se ridică și lăsă o bancnotă de zece lire 
pe masă. Făcu câţiva pași prin ploaie și traversă strada, 
adăpostindu-se de furtună sub copertina unei școli. 

— Stai! îi strigă Flaherty repezindu-se după el. Ziceai că ai să- 
mi comunici niște informaţii. 

Cei doi bărbaţi se așezară pe o bancă de lemn, la adăpost de 
averse. Era vacanţa de Crăciun. Curtea școlii era pustie. Furtuna 
se abătea cu o forţă incredibilă, deversând asupra cartierului o 
ploaie cumplită, care ameninţa să înece totul. ` 

— Nu sunt Moș Crăciun, îl preveni Jonathan. Inainte de a-ți 
spune ce am găsit, vreau să ştiu exact unde ai ajuns cu 
investigațiile. 

Jim oftă, dar acceptă să facă un bilanţ al progreselor anchetei 
lui: 

— Ai dreptate: chiar dacă acest caz a fost clasat, am 
continuat în timpul meu liber să cercetez anumite piste deschise 
de Madeline. Una în special, referitoare la jurnalul intim al lui 
Alice, care ne-a intrigat întotdeauna. 

— De ce? 

— Pentru că nu conţinea decât banalităţi, nimic cu adevărat 
„intim”... 

— L-aţi trimis la analiză? 

— Da, mai întâi la un grafolog care a confirmat autenticitatea 
documentului, apoi la un chimist. Deși e destul de dificil să 
datezi documentele recente, poţi să afli multe lucruri din câteva 
pagini mâzgălite. Ştiai, de exemplu, că unii fabricanți includeau 


în stilourile lor niște „marcatori chimici”, indicând anul de 
fabricaţie a cernelii? 

Jonathan dădu din cap că nu știa. Jim continuă: 

— Cerneala se învechește chiar din momentul în care intră în 
contact cu hârtia. Compuşii ei se degradează, rezultând alte 
produse care pot fi analizate prin cromatografie și graţie razelor 
infraroșii. In fine, nu vreau să te plictisesc. Raportul grafologic a 
fost categoric: paginile au fost scrise de Alice, dar acest jurnal 
cuprinzând evenimente care se întind pe mai mult de un an a 
fost scris, de fapt, dintr-odată. 

Jonathan nu era sigur că înţelege tot. Jim își explică 
descoperirea: 

— Sunt convins că e vorba de o copie „cenzurată” realizată de 
Alice pentru a ne pune pe niște piste greșite. 

— Sunt de acord cu tine că e deconcertant, dar e cam subţire, 
nu? 

— Mai există și altceva, adăugă Flaherty. Instrumentul 
muzical care a fost găsit în camera ei. 

— Vioara? 

— Da. Alice lua lecţii de șase ani cu Sarah Harris, o violonistă 
destul de cunoscută, care o remarcase făcând voluntariat în 
școli. Pentru că avea talent, Harris îi făcuse cadou o vioară de 
bună calitate. Un instrument care valorează între cinci mii și 
șapte mii de euro... 

— Dar nu e cea care a fost găsită în camera lui Alice, nu-i așa? 

— Nu, am cerut o expertiză a instrumentului: este o vioară de 
studiu proastă, fabricată în China și care nu valorează un sfant... 

De data asta, Jonathan se văzu obligat să admită că faptul era 
tulburător. Alice își vânduse vioara înainte să dispară? În orice 
caz, n-o avea la ea în imaginile surprinse de camera de 
supraveghere. 

— Zadarnic am întors lucrurile pe toate părţile, nu-nţeleg ce 
logică au toate astea, mărturisi Jim. 

— Ai făcut săpături și în privinţa inimii? 

— Chiar că mă iei drept un începător! La ce te gândești? La un 
transplant? 

— Să zicem... 

— Bineînţeles c-am verificat! Nici nu era prea complicat, de 
altfel; nu faci genul ăsta de operaţii în garaj și numărul mic de 
grefe disponibile obligă la o transparenţă totală. Am făcut 


inventarul adolescentelor care au primit o inimă nouă în lunile 
de după răpirea lui Alice. Nu sunt decât câteva zeci de cazuri. 
Toate aceste persoane au fost identificate și toate au respectat 
procedura. 

Jonathan trase fermoarul de la rucsacul său și scoase din el o 
pungă din plastic în care erau două șerveţele de hârtie 
mâzgălite, pătate de ciocolată. 

— Ce-i asta? întrebă Jim, încercând să citească prin ambalaj. 

Recunoscu o scriitură care îi era de acum familiară. Primele 
rânduri începeau cu: 


Dragă Domnule Lempereur, mă rog, vreau să spun 
Jonathan, 


Mi-am luat libertatea de a scoate gloanțele din revolverul 
tău și de a le arunca în coșul de gunoi din parcare în timp 
ce tu-ți beai cafeaua... 


— Trimite șerveţelele astea la laboratorul vostru! Încearcă să 
prelevezi amprentele! 

— Spune-mi mai mult! 

— Uită-te la inscripţia de pe spate și vei înţelege! 

Jim se încruntă, întorcând punga de plastic. În mijlocul fiecărui 
șerveţel se găsea o inscripţie cu litere aurii: „Stațiile Total vă 
urează la mulţi ani pe 2010.” 

— Este imposibil: la data asta, Alice era moartă de șase luni! 

— Sună-mă când ai rezultatele! îi răspunse Jonathan, 
întinzându-i cartea lui de vizită. 

— Așteaptă! Te întorci la San Francisco? 

— Da, minţi Jonathan. Am un avion în seara asta și un 
restaurant de deschis. 

Se ridică și se îndreptă spre mașină, prin ploaie. 

Băgă cheia în contact, puse în funcţiune ștergătoarele și 
demară. Se gândea la ceea ce-i dezvăluise Flaherty. Povestea 
cu jurnalul, cu vioara... Cufundat în gândurile lui, nu-și dădu 
seama că rula în mod automat pe dreapta. Un autobuz îi apăru 
în faţă, cu viteză mare. Jonathan scoase un țipăt, trase de volan 
cu toată puterea și redresă imediat mașina. Pierdu un capac de 
roată în trecere, zgârie ușor vehiculul și se alese cu o spaimă 
zdravănă. 


Dar era în viaţă. 


Paris, ora 16.30 

— Te duci la Londra s-o vezi pe Juliane! exclamă Raphael. 
Așa, tam-nesam? 

— O să-mi facă bine, răspunse Madeline. 

Își dăduseră întâlnire într-o cafenea micuță de pe strada 
Pergolese, în apropierea clădirii în care Raphael își avea 
cabinetul de arhitectură. 

— Când pleci? 

— În seara asta, cu Eurostarul de 18.13. 

— Dar mai sunt trei zile până la Crăciun! 

Ea încercă să-l liniștească: 

— Nu face mutra asta, voi fi acasă în seara de Ajun. 

— Şi florăria ta? Parcă ziceai că ai foarte multe comenzi? 

— Ascultă, se enervă ea, am chef să mă duc să-mi văd 
prietena în Anglia și cu asta basta! Nu mai suntem în anii '50, 
așa că n-am nevoie de permisiunea ta. 

Pierzându-și brusc răbdarea, se ridică și ieși din cafenea. 
Uluit, Raphael achită nota de plată și alergă după ea în staţia de 
taxiuri de pe bulevardul Grande-Armee. 

— Nu te-am văzut niciodată în starea asta, zise el, îngrijorat. 
Ai probleme? 

— Nu, dragul meu, nu-ţi face griji! Am doar nevoie de o 
pauză, bine? 

— Bine, încuviinţă el, ajutând-o să-și pună rucsacul pe 
bancheta din spate a taxiului. Mă suni când te-ntorci? 

— Normal! spuse ea, îmbrăţișându-l. 

El se aplecă spre șofer și îi zise: 

— Gara de Nord, vă rog. 

Mașina demară. Madeline îi făcu cu mâna lui Raphael. 
Arhitectul îi răspunse, trimiţându-i o bezea. i 

Tânăra femeie așteptă ca taxiul să ajungă în Piaţa Etoile, apoi 
îi spuse șoferului: 

— Uitaţi de Gara de Nord, merg la Roissy, terminalul 1! 


* 


Madeline îi prezentă pașaportul și biletul stewardesei de la Air 
China. În această perioadă de vacanţă, toate zborurile spre San 
Francisco erau pline sau peste măsură de scumpe. Sub o mie de 
euro, nu găsise pe internet decât acest bilet doar dus cu 
compania chineză. O escapadă în California care o obliga totuși 
să facă o scurtă escală la Beijing! 

O luă pe pasarela de sticlă ce ducea la avion. Blugii spălăciţi, 
pulover pe gât, geacă din piele: jocul de oglinzi al geamurilor 
platformei îi arăta o siluetă care nu mai era prea feminină. Nu 
coafată, nu machiată, aproape neglijentă. Latura „șifonată” a 
aspectului ei fizic reflecta haosul din minte. 

Îi părea rău că-și minţise iubitul. Raphael era un bărbat 
minunat, responsabil și curtenitor. Îi cunoștea trecutul și nu o 
judeca. Adusese calmul și încrederea în viaţa ei. N-avea dreptul 
să-l înșele astfel. 

Totuși, nu ezitase nicio clipă să-și cumpere un bilet de avion 
pentru celălalt capăt al lumii, la doar câteva secunde după ce 
primise acel apel telefonic de la Jim Flaherty. 

Fostul ei coleg găsise numărul florăriei și luase legătura cu ea 
la începutul după-amiezii pentru a o preveni că un oarecare 
Jonathan Lempereur, un bărbat care pretindea că o cunoaște, 
venise să-i pună întrebări despre cazul Dixon. 

Cazul Dixon... 

Alice. 

Vestea aceasta jucase rolul unui electroșoc care îi justifica 
întreg comportamentul din ultimele zile. Era un semn al 
destinului! Soarta își bătuse joc de ea de la bun început, 
schimbând telefonul ei cu cel al lui Lempereur. Făcând cercetări 
despre George, Francesca și Jonathan, se întorsese la Alice! 

În mintea ei, nimic nu era departe, nimic nu era nebulos. 
Amintirea adolescentei continua să fie la fel de puternică. O 
imagine clară, pe care încercase zadarnic s-o facă să dispară, 
pentru a-și proteja sănătatea mintală. O rană sufletească încă 
vie, pe care niciun foc n-ar putea vreodată s-o cauterizeze. 

Nu te eliberezi așa ușor de trecutul tău. Nu scapi așa ușor de 
nisipuri mișcătoare și de obsesii. 

Alice se întorcea s-o caute. 

Alice se întorcea s-o bântuie. 


Ultima dată, oroarea episodului cu „inima” o făcuse să 
renunţe și să nu-și mai continue ancheta. 

De data asta, era gata să meargă până la capăt. 

Nu conta preţul pe care va trebui să-l plătească. 


23 
Oglinda cu două feţe 
„Nu știu unde duce drumul meu, dar merg 
mai bine când te ţin de mână.” 
Alfred de Musset 


Joi, 22 decembrie 

Aeroportul din Nisa - Coasta de Azur 

Ora 11.55 

Un soare puternic transformase zăpada de pe asfalt în noroi. 

Jonathan părăsise chiar în acea dimineaţă peisajul cenușiu 
englezesc pentru blândeţea climei mediteraneene. Abia coborât 
din avion, luă un taxi spre Antibes. Şoferul ieși de pe autostradă 
și intră pe șoseaua care mergea de-a lungul țărmului mării. Pe 
Promenade des Anglais, ai fi zis că ești în plină primăvară sau în 
California: unii făceau jogging, bătrânii își plimbau câinii și, la 
ora prânzului, numeroși angajaţi așezați sub pergole își mâncau 
sandvișurile, contemplând Golful Îngerilor. 

În douăzeci de minute, maşina ajunse la Antibes. Traversă 
centrul orașului și intră pe bulevardul Garoupe. Cu cât Jonathan 
se apropia mai mult de destinaţie, cu atât se simţea mai 
nerăbdător. Cine locuia în „casa lui Alice” astăzi? Era perioada 
vacanței. Poate că tânăra pe care o condusese acasă în urmă cu 
doi ani își petrecea tot acolo Crăciunul împreună cu părinţii? 

— Așteaptă-mă câteva minute! îi ceru el șoferului, când 
ajunseră la capătul fundăturii Sans-Souci. 

De data asta, poarta mare era închisă. Trebui să sune de mai 
multe ori și să-și arate cartea de identitate în faţa camerei de 
supraveghere, înainte de a i se deschide poarta mai mică. 

Străbătu pe jos aleea de pietriș printre pini. Miresme de 
cimbrișor, rozmarin și lavandă pluteau în aer. În faţa casei, îl 
aștepta o femeie de vreo cincizeci de ani. Avea părul strâns cu o 
eșarfă, o paletă în mână și câteva pete de vopsea pe faţă: o 
deranjase în plină ședință de pictat. 

— Cu ce pot să v-ajut? îl întrebă ea cu un puternic accent 
austriac, care îi întărea asemănarea cu Romy Schneider. 

O chema Anna Askin și cumpărase casa în primăvara anului 
2001. O proprietate pe care o închiria o bună parte a anului, cel 
mai adesea cu săptămâna, unor clienţi bogaţi - ruși, englezi și 
olandezi. 


Jonathan nu fu prea surprins. Așadar, Alice îl minţise: 
„părinţii” ei nu erau proprietarii locuinţei. Fără îndoială, o 
închiriaseră pe perioada unei scurte vacanțe. 

— Îmi cer scuze că vă deranjez, dar încerc să găsesc o familie 
care a închiriat casa dumneavoastră acum exact doi ani. 
Domnul și doamna Kowalski, vă spune ceva numele acesta? 

Anna Askin dădu din cap. De obicei, nu se întâlnea cu 
locatarii: pasionat de electronică, soţul ei automatizase întreaga 
casă. Totul funcţiona pe bază de coduri cu infraroșu, integrate 
într-o reţea controlată printr-un sistem informatic. 

— Nu mai știu, dar pot să verific. 

Îi făcu semn lui Jonathan să o urmeze pe terasă. O însoţi până 
la o belvedere circulară, de unde se vedeau marea și stâncile. 
Alături de un șevalet pus pe o masă din lemn de tec, un laptop 
de ultimă generaţie difuza muzică relaxantă. Austriaca deschise 
un tabel în Excel care conţinea evidenţa închirierilor. 

— Domnul și doamna Kowalski, așa este. Un cuplu de 
americani. Au închiriat casa pentru cincisprezece zile, între 21 
decembrie 2009 și 4 ianuarie 2010. E ciudat, pentru că au 
plecat mai devreme: casa era goală pe 1 ianuarie seara. 

Au plecat doar la câteva ore după întoarcerea lui Alice, se 
gândi Jonathan. 

— Aveţi adresa lor? 

— Nu, au achitat totul cu bani cash: nouă mii de dolari, pe 
care i-au trimis cu mai multe săptămâni înainte la biroul soţului 
meu din New York. Nu e o practică obișnuită, dar s-a mai 
întâmplat cu americanii. Ei au această „religie a cash-ului”, zise 
ea pe un ton ușor dispreţuitor. 

— Şi garanţia? 

— N-au solicitat niciodată rambursarea ei. 

— Totuși, trebuie să fi păstrat ceva! 

— O simplă adresă de e-mail. În acest mod comunicam. 

Fără prea mari speranţe, Jonathan notă adresa: un cont de 
hotmail, creat probabil doar pentru această utilizare și care se 
va dovedi imposibil de urmărit. 

Îi mulţumi totuși Annei Askin pentru amabilitatea ei și îi ceru 
șoferului să-l ducă înapoi la aeroport. 


* 


Ora 14.00 

Jonathan se îndreptă spre ghișeul Air France ca să cumpere 
un bilet la zborul de ora 15.00 spre Paris. Trecu de zona de 
check-in și aşteptă răbdător, mâncând fără poftă un sanoviș, 
într-una dintre cafenelele de pe aeroport. 

De obicei, se simţea rău în aeroporturi, dar cel din Nisa era 
diferit. Terminalul avea forma unui imens con de sticlă, aducând 
cu o farfurie zburătoare. Oferea o priveliște spectaculoasă 
asupra mării, a Golfului Îngerilor și asupra culmilor înzăpezite 
ale masivului Esterel. Avangardist și liniștitor, locul te îmbia la 
visare. Lumina era peste tot, ca într-un apartament de 
dimensiuni infinite, plutind între cer și mare... 

Scoase carneţelul cu coperte din moleschin în care își notase 
concluziile discuţiei cu Jim Flaherty. Notă și informaţiile obţinute 
de la Anna Askin, conștient că nu avansase prea mult. Povestea 
cu Alice Dixon îl impresionase puternic și pe el, dar nu făcuse 
mai mult decât cei care se ocupaseră de caz înaintea lui: cu cât 
ancheta mai mult, cu atât misterul se adâncea și pistele se 
înmulțeau, unele mai derutante ca altele. 

Mai făcu niște însemnări, încercând să lege anumite elemente 
și așternând pe hârtie toate ipotezele care îi treceau prin cap. 
Cufundat în gândurile sale, aștepta să-i fie strigat numele pentru 
a se ridica și a merge la poarta de îmbarcare. 

Conștient că deducţiile lui se loveau de un zid și că nu va găsi 
singur cheia enigmei, ajunse la concluzia că trebuia să ia 
legătura cu Madeline Greene. 


Aeroportul din San Francisco 

Ora 8.45 

Cu o mândrie nedisimulată, pilotul aeronavei Air China le 
aduse la cunoștință pasagerilor că aparatul aterizase pe pistă cu 
cinci minute înainte de ora prevăzută. 

Cu rucsacul pe umeri, Madeline urmă valul de călători care se 
așezaseră la cozile din faţa biroului de imigrare. Buimacă, avu 
nevoie de ceva timp să înțeleagă că nu e decât ora nouă 
dimineaţa. Când i se ceru pașaportul, își dădu seama că, în 


graba plecării, uitase să completeze formularul online ESTA, 
care îi autoriza intrarea în Statele Unite! 

— Aţi fost la New York acum câteva zile. Formularul este 
valabil doi ani, o linişti ofițerul. 

Scoase un oftat adânc și încercă să se calmeze. Neavând 
bagaje, se duse direct în zona cu taxiuri și îi dădu șoferului 
singura adresă a lui Jonathan pe care o avea: cea a 
restaurantului. 

Era o vreme caldă și însorită. Nici nu-i venea să creadă că, cu 
doar câteva ore mai devreme, se afla în mohorâtul peisaj 
parizian. Deschise chiar geamul pentru a-și da mai bine seama 
de blândeţea climei. 

California... 

Mereu visase să ajungă aici, dar își imaginase că va veni în 
vacanţă, împreună cu vreun iubit. Nu așa, valvârtej, minţindu-l 
pe bărbatul care tocmai o ceruse în căsătorie. 

Fir-ar să fie! De ce naiba stric totul? 

li luase doi ani să-și construiască o viaţă stabilă și liniștită, dar 
acest echilibru se făcuse țăndări odată cu întoarcerea perfidă a 
fantomelor trecutului. In câteva zile, își pierduse toate reperele. 
Se simţea rătăcită într-un pustiu îngrijorător, sfâșiată între două 
vieţi dintre care niciuna nu mai era a ei. 

În douăzeci de minute mașina traversă orașul de la cartierele 
din sud până la North Beach. 

Era ora zece când taxiul o lăsă pe Madeline în faţa 
restaurantului lui Jonathan... 


Între timp, la Paris 

Ora optsprezece. Avionul decolase din Nisa cu întârziere; o 
grevă spontană a controlorilor de trafic aerian imobilizase 
aparatul la sol timp de o oră. Apoi, odată ajuns la Orly, trebuise 
să aștepte mai bine de cincisprezece minute instalarea 
pasarelei. Era noapte, era frig, ploua cu găleata, șoseaua era 
aglomerată; șoferul taxiului, ursuz, asculta radioul cu sonorul 
dat la maximum, fără a se sinchisi de clientul său. 

Welcome to Paris! 


Jonathan n-avea suflet de parizian. Spre deosebire de New 
York, de San Francisco sau de orașele din sud-est, capitala nu 
era orașul /ui. Nu se simţea acasă aici, n-avea amintiri frumoase, 
nu dorise niciodată să-și crească fiul aici. 

După ce au trecut de poarta Orleans, traficul a devenit ceva 
mai fluid. Se apropiau de Montparnasse. Verificase pe telefonul 
„lui” programul florăriei lui Madeline și aflase că se închidea la 
ora opt seara. Peste câteva minute, avea s-o revadă, să-i 
vorbească. Simţea un amestec de nerăbdare și teamă. Nu 
avusese niciodată această impresie de a cunoaște atât de bine 
pe cineva... necunoscut. Fusese suficient acest schimb de 
telefoane ca să se simtă legat de ea foarte puternic. 

Taxiul trecu de statuia leului din Belfort din piaţa Denfert- 
Rochereau, intră pe bulevardul Raspail, apoi coti pe strada 
Delambre. lată, nu mai erau decât câţiva metri. Zărea deja 
fațada verzuie a magazinului, pe care o văzuse pe internet. Un 
camion bloca strada, staționat în faţa unui restaurant de sushi. 
Grăbindu-se să ajungă, Jonathan își plăti cursa și parcurse pe jos 
cei câţiva metri care îl despărţeau de magazin... 


* 


San Francisco 
O tăbliță agățată pe ușa restaurantului French Touch anunţa: 


Dragi clienţi, 
Restaurantul va fi închis 
până în data de 26 decembrie, inclusiv. 
Vă mulţumim pentru înţelegere! 


Madeline nu-și credea ochilor: Jonathan Lempereur își luase o 
mică vacanţă! Totuși, doar nu străbătuse douăsprezece mii de 
kilometri... degeaba? 

La dracu”! Ar fi trebuit să se informeze înainte de a 
întreprinde o asemenea călătorie, dar Jim Flaherty îl asigurase 
că patronul de restaurant luase avionul spre casă seara trecută. 

Reciti ultimul rând scris cu cretă: 


Vă mulţumim pentru înţelegere! 


— Înţelegere! Ştii unde poţi să ţi-o bagi, înţelegerea asta? 
strigă ea, sub privirea uluită a unei bătrânici care-și plimba 
câinele. 


Paris 


Dragi prieteni, 

Cu ocazia sărbătorilor de sfârșit de an, 
Grădina Minunată va fi închisă de miercuri, 
21 decembrie, până luni, 26 decembrie, inclusiv. 
Sărbători fericite tuturor! 

Madeline Greene + Jakumi 


Nevenindu-i să creadă, Jonathan se frecă la ochi: o florărie 
care își închidea porţile în săptămâna dinaintea Crăciunului! 

După toate aparențele, tânăra englezoaică prinsese gustul 
nemăsurat al francezilor pentru vacanțe! Consternarea lui se 
transformă în iritare. În timp ce fierbea de mânie, își auzi 
telefonul sunând în buzunar. Era Madeline... 


* 
* * 


Ea: Unde ești? 

EI: Hei! Nu te-a învăţat nimeni să spui bună ziua? 
Ea: Bună ziua. Unde ești? 

EI: Dartu? 

Ea: În faţa restaurantului tău, imaginează-ţi! 

EI: Ce? 

Ea: Sunt la San Francisco. Spune-mi unde locuiești și vin 
la tine! 

EI: Dar nu sunt acasă, drept să-ţi spun! 

Ea: Adică... 

EI: Sunt la Paris, în fața magazinului tău. 

Ea.:... 

EI:... 


Ea: Şi nu puteai să mă previi, fir-ar să fie? 

El: Vrei să zici că-i greșeala mea? Aș putea să-ţi întorc 
complimentul, să știi! 

Ea: TU ești ăla care a început să scotocească în telefonul 
meu! TU te amesteci în lucruri care nu te privesc! TU ai 
dezgropat un dosar care mi-a distrus viaţa. TU... i 

El: AJUNGE! Ascultă, trebuie să vorbim cu calm! Intre 
patru ochi. 

Ea: La zece mii de kilometri distanță, mi se pare cam 
greu! 

El: Tocmai de-aia o să facem fiecare un pas către 
celălalt. 

Ea: ...? 

El: Îţi propun să ne-ntâlnim în Manhattan. Ar fi cel mai 
simplu și, cu decalajul de fus orar, o să fim acolo chiar în 
seara asta. 

Ea: Eşti nebun! În primul rând, avioanele sunt pline, 
cardul meu de credit este gol și te anunţ că... 

El: Este o cursă United Airlines la 14.30. Am luat-o 
adesea ca să mă duc să-l văd pe Charly la New York. Am 
un pachet de miles și pot să-ţi ofer biletul... 

Ea: Știi unde poți să-ți bagi biletul ăla? 

El: E inutil să fii grosolană și să dai din clonţ. Mai bine 
trimite-mi numărul pașaportului tău, data și locul de 
eliberare. Am nevoie de datele astea ca să-ţi fac 
rezervare. 

Ea: Încetează să-mi dai ordine și să-mi vorbeşti ca unei 
adolescente cretine! Nu ești taică-meu! 

EI: Nu. Slavă Domnului... 

Ea: Și nu-ţi mai băga nasul în viața mea personală și în 
anchetele mele! 

EI: Anchetele tale? in să te informeze că nu mai ești de 
mult polițistă. 

Ea: Nu-nţeleg de ce mă hărțuiești și nici ce vrei să obţii. 
Vrei să mă șantajezi, nu-i așa? 

EI: Nu fi ridicolă, vreau doar să te ajut! 

Ea: Începe prin a te ajuta pe tine mai întâi! 

El: Ce vrei să spui? 


Ea: Vreau să spun că viaţa ta este o babilonie de toată 
frumuseţea și că fosta ta nevastă îţi ascunde unele 
lucruri. 

El: Ce te face să spui asta? 

Ea: Am făcut și eu cercetările mele... 

El: Un motiv în plus ca să vorbim, nu? 

Ea: N-am nimic să-ţi spun. 

EI: Ascultă, am informaţii noi despre Alice Dixon. 

Ea: Ești tâmpit... 

El: Lasă-mă doar să-ţi ex... 

Ea: Du-te naibii! 


x x 


Întrerupsese convorbirea. Încercă să o sune, dar își închisese 
telefonul. Dumnezeule! Nu-i ușura deloc sarcina... 

Mai multe fulgere spintecară norii negri, apoi se auzi un tunet. 
Continua să plouă torențial. Jonathan n-avea nici umbrelă, nici 
glugă și paltonul îi era îmbibat de apă. Încercă să oprească un 
taxi, dar aici nu era ca la New York. Inciudat, merse până la 
stația de la gara Montparnasse și se așeză la coadă. Silueta 
neagră și solitară a hidosului turn urâţea cerul parizian. Ca de 
fiecare dată când venea în acest cartier, se întreba cum de 
fusese aprobată construirea acestei carcase pe cât de 
monstruoase, pe atât de inestetice. 

Tocmai se urcase în taxi când sunetul zglobiu al unui clopoțel 
care anunţa primirea unui SMS îi răsună în buzunarul umed al 
impermeabilului. 

Era un mesaj de la Madeline. Conţinea o suită de cifre și de 
litere și menţiunea: „Eliberat la Manchester, în 19 iunie 2008.” 


* 


De pe aeroportul Charles-de-Gaule, Jonathan luă cursa Air 
France de la ora 21.10. Călătoria dură șapte ore și cincizeci și 
cinci de minute și avionul ateriza la New York, pe JFK, la ora 
23.05. 


Madeline părăsi orașul San Francisco la 14.30. Primise pe mail 
biletul electronic promis de Jonathan. Drumul până la New York 
dură cinci ore și douăzeci de minute. Era ora 22.55 când ateriză 
pe JFK. 


New York 

Abia debarcat, Jonathan se îndreptă spre ecranele care afișau 
sosirile. Avionul lui Madeline aterizase cu zece minute înaintea 
cursei lui. Neștiind unde îl aștepta, ezită s-o sune, apoi zări 
restaurantul Poarta Cerului, locul în care se ciocniseră unul de 
altul. 

Poate că... 

Se apropie de local și se uită prin geam. Madeline era așezată 
la o masă în faţa unei cafele și a unui bage/. Nu o recunoscu din 
prima. Nu mai era tipa elegantă și rafinată pe care și-o amintea. 
Machiajul dispăruse. O pereche de bascheţi Converse înlocuise 
pantofii cu toc, o geacă de piele luase locul mantoului Prada și 
un rucsac inform, pus pe banchetă, detronase luxoasele genţi 
Louis Vuitton. 

Avea părul prins într-un coc din care ieșeau câteva șuvițe 
blonde care îi ascundeau parţial o cicatrice și dădeau totuși o 
tușă de feminitate noii ei înfățișări. Jonathan bătu discret de 
două ori cu degetele în geam, ca și cum ar fi ciocănit la o ușă. 
Ea ridică ochii spre el și înţelese imediat că persoana pe care o 
avea în faţa lui nu mai avea nimic de-a face cu tânăra drăguță și 
cochetă pe care o întâlnise sâmbăta trecută. Apriga chief 
detective din Manchester o învinsese pe florăreasa pariziană. 

— Bună seara, zise el, apropiindu-se de masă. 

Ochii lui Madeline erau roșii din cauza lipsei de somn și 
sticleau de oboseală. 

— Bună ziua, bună seara... nu mai știu nici ce oră e, nici în ce 
zi suntem... 

— Ti-am adus ceva, zise el, întinzându-i telefonul. 


La rândul său, ea băgă mâna în buzunar și scoase telefonul lui 
Jonathan, pe care îl aruncă în direcţia lui și pe care el îl prinse 
din zbor. 


De acum înainte, nu mai erau singuri. 


Partea a treia 
Unul pentru altul 


24 
Ceea ce morţii le lasă celor vii 


„Ceea ce morţii le lasă celor vii (...) este 
desigur o tristețe de neconsolat, dar și 
datoria de a trăi mai intens, de a împlini 
partea de viaţă de care morţii au fost 
nevoiţi aparent să se despartă, dar 

care rămâne intactă.” 

Françoise Cheng 


Manchester 
Comisariatul din Cheatam Bridge 
Ora 04.00 


În semiîntunericul biroului său, Jim Flaherty dădu căldura mai 
tare, dar aparatul, oferit cu amabilitate de administraţie, se 
dereglase și scuipa acum aer rece. Trebuia să-și țină fularul și 
geaca pe el. In acest ajun de Crăciun, comisariatul era aproape 
pustiu. Noaptea fusese liniștită: frigul care paraliza nord-estul 
Angliei avea măcar meritul de a stopa delincvenţa. 

Un piuit anunţă sosirea unui e-mail. Jim înălţă capul spre 
ecranul computerului său și ochii i se luminară. Era e-mailul pe 
care-l aștepta: raportul expertului grafolog căruia îi trimisese 
fotografia  șerveţelului de hârtie încredinţat de Jonathan 
Lempereur. În ajun, după ce completase formularul oficial, își 
văzuse cererea respinsă sub pretextul că acest caz era închis și 
că administraţia nu mai avea cum să-i aloce nici timp, nici bani. 
Alesese atunci un subterfugiu și făcuse apel la una dintre 
profesoarele lui de la școala de poliţie: Mary Lodge, fostă 
responsabilă a unităţii de expertiză „Comparaţia scriiturilor 
manuscrise” de la Scotland Yard. În prezent era consultant, 
practicând niște tarife prohibitive, dar acceptase să-i facă o 
favoare. 

Jim citi și răsciti mesajul cu febrilitate. Concluziile raportului 
erau ambigue. Era posibil ca frazele de pe șerveţelul de hârtie 
să fi fost scrise de mâna lui Alice, dar scrisul se schimbă și 
evoluează odată cu vârsta: noua caligrafie era mai „matură” 
decât cea din jurnalul intim, făcând dificilă o identificare sigură. 

Jim oftă. 


Afurisiții ăștia de experti nu-și asumă niciodată riscuri... 

Un zgomot. Cineva deschise ușa biroului fără a se obosi să 
bată. 

Flaherty înălţă capul, miji ochii și-l recunoscu pe colegul său, 
Trevor Conrad. 

— E frig aici! remarcă tânărul poliţist, trăgându-și fermoarul 
bluzonului. 

— Ai terminat? întrebă Jim. 

— Te previn, este ultima oară când mă faci să mă spetesc 
toată noaptea pentru un dosar clasat de luni de zile! N-a fost 
chiar așa de simplu să prelevez amprentele astea, crede-mă! 
zise el, dându-i înapoi punga care conţinea proba, faimosul 
șerveţel de hârtie pătat de ciocolată. 

— Ai găsit ceva care ne poate folosi? 

— În orice caz, am muncit ca un apucat. Am trecut șerveţelul 
prin DFO?”!. Am multe urme, fragmente, dar totul rămâne foarte 
parţial. 

Îi întinse un stick USB, atenţionându-l: 

— Ti-am copiat toate amprentele, dar e o adevărată 
harababură, nu te-aștepta la vreun miracol! 

— Mulţumesc, Trevor. 

— Bun, eu am tăiat-o! Din cauza prostiilor tale, Connie o să 
creadă iar că am o amantă, bombăni tânărul inspector, părăsind 
încăperea. 

Rămas singur, Jim băgă stick-ul USB în portul computerului. 
Trevor reușise să izoleze vreo zece fragmente, dintre care două- 
trei păreau utilizabile. Jim le descărcă în calculatorul lui. Mări 
pozele și privi fascinat acele împletituri de curbe, bucle, creste și 
brazde care ne ornează pielea degetelor, dând fiecăruia dintre 
noi unicitate. 

Intră cu teamă în fișierul cu amprentele digitale. Știa că își 
juca ultima carte, dar, în singurătatea și frigul nopţii, încă mai 
voia să creadă în steaua lui norocoasă. Lansă compararea celor 
trei forme cu sutele de mii de amprente din baza de date. 
Algoritmul își începu explorarea cu o viteză halucinantă. În acest 
domeniu, legea engleză era una dintre cele mai exigente din 
lume: ea impunea prezenţa a șaisprezece puncte de 


31 Deferoxamină, soluţie chimică folosită la prelevarea amprentelor de pe 
hârtie, carton etc. (N. tr.) 


convergenţă pentru a putea autentifica două amprente ca 
identice. 

Deodată, pe ecran răsări chipul trist al lui Alice Dixon. 

Jim fu străbătut de un fior: amprentele de pe șerveţel erau 
într-adevăr ale adolescentei. R 

Jonathan Lempereur nu-i turnase gogoși. In decembrie 2009, 
la mai bine de şase luni după ce i se smulsese inima din piept, 
Alice Dixon era încă în viață! 

Îşi simţea mâinile tremurând şi prioritățile i se îmbulzeau în 
minte. O să redeschidă ancheta. O să-i dea vestea șefului și lui 
Madeline, o să anunţe mass-media. De data asta, aveau s-o 
găsească. Nu mai era nicio clipă de pierdut, o să... 

Zgomotul surd sparse tăcerea nopţii. 

Tras de aproape, glontul îl ucise imediat pe Jim. 


* 
* * 


Umbra se strecurase pe fereastră. 

Îmbrăcat din cap până-n picioare în negru, ucigașul își 
continuă misiunea pentru care fusese plătit. Puse pistolul în 
mâna lui Jim, pentru a da impresia unei sinucideri, apoi, așa cum 
i se ceruse, recuperă punga de plastic cu șerveţelul de hârtie, 
precum și stick-ul USB. Băgă apoi un CD în computerul 
poliţistului defunct și se folosi de el pentru a introduce virusul 
„Cernobâl 2012” care, într-un timp record, avea să infecteze 
programele calculatorului și să șteargă conţinutul hardului. 

Operaţiunea dură mai puţin de treizeci de secunde. Acum, 
trebuia să-și ia tălpășiţa. Deși comisariatul era pe trei sferturi 
gol, cineva tot avea să intre în curând în cameră. Amortizorul cu 
care era echipat Beretta avea o eficacitate relativă. Ilnăbușea 
intensitatea detunăturii fără a o reduce totuși la șuieratul scurt 
pe care-l auzeai în filme. 

Umbra strânse rapid materialul. În momentul în care se 
pregătea să iasă pe fereastră, auzi telefonul lui Jim vibrând pe 
birou. Nu se putu stăpâni să nu arunce o privire la smartphone: 
pe ecran, se afișă un nume: 


MADELINE 


25 
Orașul care nu doarme niciodată 
„Bărbaţii le vorbesc femeilor pentru a putea 
să se culce cu ele; femeile se culcă cu bărbaţii 
pentru a le putea vorbi.” 
Jay Mcinerney 


Între timp, la New York... 

— Nu-i nimic de făcut: Jim nu răspunde, constată Madeline, 
închizându-și telefonul în timp ce taxiul lor oprea în faţa unui 
mic restaurant din Greenwich Village. 

Jonathan îi deschise portiera mașinii. 

— Nici nu-i de mirare, e cinci dimineaţa la Manchester! Jim al 
tău este încă în pat, asta-i tot... 

Anchetatoarea îl urmă pe francez în braserie. De cum intrară, 
proprietarul localului îl recunoscu pe fostul chef: 

— Jonathan! Ce onoare! 

— Sunt bucuros să te revăd, Alberto. 

Patronul îi instală la o măsuţă de la fereastră. 

— Vă aduc două porții special one, zise el, dispărând. 

Madeline formă din nou numărul lui Flaherty. Ceva nu era în 
regulă... 

— Jim e pasionat de munca lui. Din câte-l cunosc, după ce i-ai 
povestit, trebuie să-și fi folosit toată influenţa pentru a grăbi 
intervenţia celor de la laboratorul de criminalistică. La ora asta, 
ar trebui să aibă primele rezultate. 

— Suntem cu două zile înainte de Crăciun: serviciile merg cu 
încetinitorul. O să-l suni mâine-dimineaţă! 

— Mda... cedă Madeline. De fapt, unde ai de gând să mă 
cazezi? Fiindcă, te previn, sunt frântă și... 

— Nu-ţi face griji: mergem la Claire. 

— Claire Lisieux? Fosta ta adjunctă de la Imperator? 

— Da, are un apartament, nu departe de-aici. Am sunat-o ca 
să-i cer găzduire. Pică tocmai bine: nu e la New York de Crăciun. 

— Unde lucrează acum? 

— La Hong Kong, într-unul dintre restaurantele lui Joel 
Robuchon. 

Madeline strănută. Jonathan îi întinse un șerveţel. Poate că 
Alice este în viaţă... se gândi ea și ochii îi scânteiară. Tulburată 
de dezvăluirile lui Jonathan, încerca să-și înăbușe vocea 


interioară, străduindu-se să-și înfrâneze încântarea, refuzând 
deocamdată să se ambaleze înainte de a fi primit dovezi 
tangibile. 

— Atenţie, frige! strigă Alberto, aducând specialitatea casei, 
doi hamburgeri în sânge într-o chiflă crocantă, cu feliuțe de 
ceapă, castraveciori și cartofi sotaţi. 

Situat în partea de nord a Greenwich Village, pe colţul format 
de University Place și Strada 14, Alberto's era unul dintre 
ultimele localuri autentice din Manhattan. Deschis douăzeci și 
patru de ore din douăzeci și patru, vagonul-restaurant din metal 
atrăgea, într-o atmosferă retro, un val continuu de noctambuli 
veniţi să se ospăteze cu omlete, french toast, hotdogi, gofre și 
pancakes. 

ltalo-americanul puse câte un milk-shake în faţa fiecărei 
farfurii. 

— În seara asta, sunteţi invitaţii mei. Nu, Jonathan, nu mă 
contrazice, te rog! De altfel, va fi cu siguranţă ultima oară... 

— Păi, de ce? 

— Şi pe mine m-au mâncat fript! zise Alberto, arătând spre un 
afiș lipit pe zid. 

Anunţul le aducea la cunoștință clienţilor că, din cauza 
creșterii excesive a chiriei, localul își trăia ultimele zile și avea 
să se închidă în primăvară. 

— Îmi pare rău, spuse Jonathan. 

— Aș! Voi deschide ceva în altă parte, îl asigură bărbatul 
recăpătându-și jovialitatea și dispărând în bucătărie. 

Imediat, Madeline se repezi la sandvișul său. 

— Mor de foame! mărturisi ea luând o gură din special one. 

Și lui Jonathan îi era foame. Își savurară gustarea, lăsându-se 
furaţi de farmecul restaurantului. Era un loc în afara timpului, cu 
un design care amesteca elemente art deco, accesorii metalice 
strălucitoare și un mobilier din plastic laminat. Pe perete, în 
spatele tejghelei, o serie de fotografii cu autografe făceau 
inventarul celebrităților - de la Woody Allen la primarul New 
Yorkului - venite să deguste aici o porţie de paste sau de 
arancini. În fundul sălii, un vechi tonomat difuza „Famous Blue 
Raincoat”, unul dintre cele mai frumoase cântece ale lui 
Leonard Cohen, în ciuda tristeţii lui și a versurilor criptice. 

Cu coada ochiului, Jonathan o privea pe tânăra englezoaică 
devorându-și hamburgerul. 


— E ciudat, prima dată când te-am văzut, aș fi jurat că ești 
genul de tipă vegetariană, care se mulțumește cu două frunze 
de salată pe zi. 

— Ce ţi-e și cu aparențele astea... zâmbi ea. 

Era acum trecut de ora unu noaptea. Așezaţi unul în fața 
altuia, pe o banchetă capitonată cu moleschin, profitau de acest 
moment de răgaz. În ciuda oboselii, amândoi aveau impresia că 
au ieșit dintr-o lungă hibernare. De câteva ore, adrenalina le 
făcea sângele să curgă mai repede prin vene. Jonathan ieșise 
din amorțeala și depresia în care alunecase în urmă cu doi ani. 
Cât despre Madeline, ea nu se mai amăgea singură că viaţa ei 
obișnuită, fără zguduituri, ar proteja-o de propriii demoni. 

Această clipă împărtășită, un pic ireală, era „ochiul lor de 
ciclon”: calmul dinaintea întoarcerii unei furtuni care nu putea fi 
decât mai brutală și mai devastatoare. Nu-și regretau alegerea, 
dar știau totodată că necunoscutul se va deschide în faţa lor: 
vidul, întrebările, frica... Ce se va întâmpla mâine? Spre ce o să-i 
ducă ancheta? Vor putea să facă faţă sau vor ieși din această 
aventură și mai distruși? 

Un mobil începu să sune pe masă. Își coborâră privirile în 
același timp. Fără să-și dea seama, își puseseră telefoanele unul 
lângă altul. Era al lui Jonathan, dar pe ecran era afișat numele 
RAPHAEL. 

— Cred că e pentru tine, zise el, întinzându-i telefonul. Văd că 
nu te-ai abținut să nu-l bagi în agenda mea telefonică! 

— Îmi pare rău. Îmi ceruse numărul tău de telefon. Nu știe că 
mi l-am recuperat pe-al meu. 

— Nu răspunzi? 

— Nu, n-am curaj. 

— Ascultă, nu e treaba mea și nu știu exact ce i-ai spus când 
ai plecat, dar nu cred că e înţelept să-ţi ignori iubitul... 

— Ai dreptate: nu e treaba ta! 

Mobilul amuţi. Jonathan o privi pe tânăra femeie cu reproș. 

— Ştie că ești aici? 

Ea ridică din umeri. 

— Crede că sunt la Londra. 

— La prietena ta Juliane, nu-i așa? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Probabil c-a reușit să vorbească cu ea, zise Jonathan. Ştie 
că nu ești la Londra. 


— O să-l sun mâine! 

— Mâine? Dar probabil că e mort de îngrijorare! O să 
telefoneze la aeroporturi, la poliţie, la spitale... 

— Scutește-mă! Mai rămâne să aduci vorba de răpire! 

— Așadar, n-ai pic de inimă, de compasiune pentru bietul 
băiat care probabil că-și face sânge rău? 

— Mă enervezi! Şi Raphael nu e un biet băiat! 

— Chiar că sunteţi toate la fel! 

— Fiindcă tu ai o problemă cu femeile, n-o să trag eu 
ponoasele! 

— Nu ești cinstită cu el! Spune-i adevărul! 

— Și care-i adevărul? 

— Că nu-l mai iubești. Că n-a fost decât o roată de rezervă în 
viaţa ta, o cârjă care... 

Ea ridică mâna pentru a-l lovi, dar el îi apucă braţul, evitând 
palma la limită. 

— Te sfătuiesc să te calmezi! 

Se ridică, își puse paltonul, își luă telefonul și ieși să fumeze o 
țigară pe trotuar. 


Firma luminoasă strălucea în noapte. Era un frig de crăpau 
pietrele, accentuat de rafalele glaciale. Jonathan își făcu palmele 
căuș pentru a proteja flacăra brichetei, dar vântul era atât de 
puternic, încât fu nevoit să încerce de două ori până să 
reușească să-și aprindă ţigara. 


Furioasă, Madeline se ridică de la masă și își croi drum până 
la bar, unde comandă un whisky dublu cu suc de ananas. La 
tonomat, vocea gravă și aspră a lui Leonard Cohen cedase locul 
chitarei ritmice și bateriei celor de la Beatles. „| Need You”, 
cânta George Harrison. Era o melodie „șaizecistă”, ușoară și 
naivă, pe care „cel de-al treilea Beatles” o scrisese pentru Pattie 
Boyd, pe vremea când se iubeau, cu mult înainte ca ea să-l 
părăsească pentru Eric Clapton. 


Cu paharul de cocktail în mână, Madeline se întoarse la masa 
ei. Se uită pe geam la acel bărbat ciudat pe care nu-l cunoștea 
decât de o săptămână, dar care, în aceste ultime zile, îi 
acaparase gândurile până la obsesie. Înfofolit în paltonul său, se 
uita la cer. Lumina albă a felinarului îi dădea un aer visător, vag 
copilăresc și melancolic. Avea ceva emoțţionant și atrăgător. Un 
farmec simplu, un chip care inspira încredere. Degaja un „nu 
știu ce” sincer, sănătos și benefic. O privi și el la rândul lui și, în 
acel moment, ceva se schimbă. Cuprinsă de fiori, simţi brusc un 
nod în stomac. 

Pe măsură ce era copleșită de această emoție neașteptată, 
inima îi bubuia, picioarele îi tremurau și prin stomac îi zburau 
fluturi. 

Era surprinsă, tulburată și se întreba de unde vine această 
emoție care o lăsa subit fără repere. Nu mai controla nimic. 
Bulversată, incapabilă să lupte, nu-și mai putea dezlipi privirea 
de a lui. Acum, figura aceea îi părea familiară, ca și cum ar fi 
cunoscut-o dintotdeauna. 


Jonathan trase din ţigară și scoase un rotocol de fum albăstruli 
care, în frigul nopţii, se risipi îngrozitor de încet. Simţind privirea 
lui Madeline aţintită asupra lui din cealaltă parte a geamului, 
întoarse capul și, pentru prima oară, privirile li se încrucișară cu 
adevărat. 

Femeia asta... Ştia că, dincolo de carapacea ei dură și rece, 
se ascundea o ființă sensibilă și complexă. Graţie ei, ieșise din 
toropeala lui. Simţi din nou acea legătură neobișnuită care îi 
unea. În ultimele zile, aflaseră în ritm accelerat multe lucruri 
unul despre celălalt. Ajunseseră să fie obsedaţi unul de altul, 
violându-și cele mai intime secrete, dându-și la iveală lipsurile, 
fragilitatea, tenacitatea, descoperind forţe și slăbiciuni care 
păreau să-și corespundă. 


Timp de câteva secunde, se simţiră uniţi într-un acord perfect. 
O orbire, o străfulgerare, o sete de viață. Măsurând drumul și 
riscurile asumate pentru a ajunge unul la celălalt, erau obligaţi 
să admită că erau suflete-pereche care se recunoscuseră și care 
merseseră împreună spre aceeași destinaţie. Acum, ceea ce se 
întâmpla între ei era ceva evident, o flacără, o alchimie. Un 
sentiment primitiv, care îi ducea cu gândul la spaimele și 
speranţele copilăriei. Certitudinea ameţitoare de a fi întâlnit în 
sfârșit persoana capabilă să le umple golul, să le reducă la 
tăcere spaimele și să le vindece rănile. 


* 


Madeline capitulă în fața acestui sentiment nou. Era amețitor 
precum un salt în gol, fără parașută ori coardă elastică. Se gândi 
din nou la întâlnirea lor. Nimic nu s-ar fi întâmplat fără acea 
ciocnire din aeroport. Nimic nu s-ar fi întâmplat dacă nu și-ar fi 
schimbat telefoanele din neatenţie. Dacă ea ar fi intrat în acea 
cafenea cu treizeci de secunde mai devreme sau cu treizeci de 
secunde mai târziu, nu s-ar fi întâlnit niciodată. Așa le era scris. 
O stranie lovitură a destinului, care alesese să-i apropie într-un 
moment decisiv. Chemarea îngerului, cum zicea bunica ei... 


* 


Jonathan îşi lăsă gândurile să plutească la voia întâmplării, 
devorat de o flacără care ardea legăturile cu trecutul pentru a 
schița viitorul. 

Magia dură mai puțin de un minut. Deodată, tot farmecul se 
rupse. Telefonul îi sună în buzunar. Era Raphael, care își încerca 
din nou norocul. De data asta, Jonathan se hotărî să răspundă. 
Intră în restaurant, se duse la masa lui și îi întinse aparatul lui 
Madeline. 

— E pentru tine. 

Dură întoarcere la realitate. 


Douăzeci de minute mai târziu 

— Nu te purta ca un copil! O să răcești în gecuţa aia a ta! 

Frigul era din ce în ce mai tăios. Îmbrăcată doar cu un pulover 
și geaca de piele, Madeline îl urma pe Jonathan de-a lungul 
Străzii 14, dar refuza cu încăpățânare să îmbrace paltonul pe 
care i-l oferea. 

— N-o să mai fii așa bățoasă mâine, când o să faci febră 
patruzeci de grade... 

La colţul cu Sixth Avenue, el se opri într-un deli ca să 
cumpere apă, cafea și un sac mare de pânză, plin cu surcele și 
lemne. 

— De unde știi că are șemineu? 

— Imaginează-ţi că știu casa asta! Am ajutat-o pe Claire s-o 
cumpere, ca girant. 

— Eraţi foarte apropiaţi, nu-i așa? 

— E o prietenă foarte bună, da. Deci, îţi pui paltonul ăsta, da 
sau nu? 

— Nu, mersi. E într-adevăr minunat aici! se extazie ea, 
descoperind cartierul. 

Într-un oraş în perpetuă schimbare, Greenwich Village 
reprezenta un soi de punct fix, ferit oarecum de modernizare. 
Când Madeline venise în Manhattan cu Raphael, rămăseseră în 
Midtown, vizitând Times Square, muzeele și magazinele de pe 
Fifth Avenue. Aici, ea descoperea un New York fără zgârie-nori. 
Un New York mai prietenos, cu elegantele brownstones cu 
fațade de cărămidă și scări de piatră, care aminteau de 
cartierele burgheze din vechea Londră. Şi mai ales, spre 
deosebire de străzile drepte care tăiau restul orașului, The 
Village era plin de străduţe întortocheate, care urmau traseul 
fostelor ulițe, vestigii ale epocii în care Greenwich nu era decât 
un mic târg rural. 

În ciuda frigului şi a orei târzii, barurile și micile restaurante 
erau încă animate. Pe aleile mărginite de copaci, întâlniră 
oameni care făceau jogging însoţiţi de câinii lor, în timp ce niște 
studenţi de la NYU sărbătoreau începutul vacanței de Crăciun 
cântând colinde sub felinare. 

— Este într-adevăr orașul care nu doarme niciodată! constată 
ea. 

— Da, în privinţa asta, legenda nu minte... 


Când ajunseră în Washington Square, Jonathan o coti pe o 
străduţă pavată, prevăzută cu o poartă. 

— MacDougal Alley adăpostea altădată grajdurile vilelor de la 
marginea parcului, explică el, formând codul pentru a deschide 
bariera. Se pare că asta era ultima stradă din Manhattan 
luminată cu felinare cu gaz. i 

Intrară în micuța fundătură lungă de vreo sută de metri. Iți 
venea greu să crezi că te afli la New York, la începutul secolului 
XXI, într-atât de fermecător şi atemporal părea locul. 

Se opriră în fața unei case pitoreşti cu un etaj. Jonathan urmă 
instrucțiunile lui Claire, ridicând ghiveciul de la intrare, sub care 
paznicul lăsase o legătură de chei. 

Dădu drumul la lumină şi la centrală, apoi aranjă o 
grămăjoară de lemne în șemineu. Madeline se plimbă prin toate 
camerele. Casa fusese amenajată cu gust. Mobilierul era 
modern, dar se păstraseră unele dintre elementele arhitecturale 
originale, precum zidurile din cărămidă roșie, grinzile la vedere 
și o uimitoare fereastră în plafon care dădea locului latura sa 
feerică. 

Curioasă, tânăra englezoaică privi fotografiile agăţate pe 
perete. Claire Lisieux era o fată drăguță, înaltă și sportivă. 
Deveni imediat geloasă pe ea. 

— Nu ţi se pare ciudat să fii prezent în mai mult de jumătate 
dintre fotografiile expuse în casa asta? 

— Cum așa? întrebă Jonathan, scăpărând un chibrit pentru a 
aprinde grămăjoara de lemne. 

— Ești peste tot: Claire și Jonathan în bucătărie, Claire și 
Jonathan la Fish Market, Claire și Jonathan la Dean and Deluca, 
Claire și Jonathan la piaţa cu produse proaspăte, Claire și 
Jonathan pozând alături de cutare sau cutare celebritate... 

— E prietena mea. Normal că a păstrat amintiri. 

— În afară de tatăl ei, tu ești singurul bărbat din toate aceste 
fotografii. 

— Ce-i asta, îmi faci o scenă sau ce? 

— Cine era fata asta? Amanta ta? 

— Nu! De câte ori o să-mi pui întrebarea asta? 

— Totuși, era îndrăgostită de tine, e evident. 

— Habar n-am! 

— Dacă-ţi spun! 

— Şi ce-i cu asta? 


— După ce ai divorţat, ai fi putut să te apropii de ea. Este 
tânără, frumoasă foc, vizibil inteligentă... 

— Gata, ajunge! 

— Nu, explică-mi! 

— Nu e nimic de explicat! 

— Vrei să o fac eu? îl sfidă ea, aplecându-se spre el. 

— Nu, nu chiar. 

Jonathan încercă să se dea înapoi, dar era cu spatele la 
șemineu și focul începea să ardă. 

— O voi face totuși! Claire Lisieux este perfectă: este o fată 
docilă, drăguță și serioasă. Ar fi mama ideală dacă ar fi să ai alţi 
copii. O apreciezi și o respecţi mult, dar... cum să spun... Ar fi 
ceva prea ușor, prea armonios... 

Madeline se apropiase și mai mult. Acum, buzele ei erau doar 
la câţiva centimetri de cele ale lui Jonathan. Ea continuă: 

— Or, nu asta cauţi tu în iubire, nu-i așa? Ție îţi trebuie 
pasiune, luptă, cucerire. Pe scurt, Claire nu este o femeie pentru 
tine... 

Jonathan ezită să răspundă. Simţea răsuflarea lui Madeline 
amestecându-se cu a lui. 

— Dar eu? Eu sunt o femeie pentru tine? insistă ea. 

El își lipi corpul de al ei și o sărută. 


* 


Jonathan nu mai făcuse dragoste de la despărțirea de 
Francesca, așa că dădu dovadă de stângăcie când îi scoase 
geaca și puloverul tinerei femei. Ea îi descheie cămașa, 
mușcându-l ușor de gât. El se eliberă pentru a putea să-i 
mângâie faţa și să o sărute mai bine. Avea un miros proaspăt și 
vibrant de citrice, mentă și lavandă. 

Corpul ei delicat și suplu se înfășură în jurul lui și căzură 
amândoi pe canapea. Șoldurile li se unduiau. Trupurile li se 
uniră, formând o sculptură în mișcare, toată numai curbe și 
adâncituri, care se mlădia în clarobscurul lunii. 

Părul, mirosul, pielea, buzele li se contopiră. Sorbindu-se din 
ochi, se lăsară copleșiți de plăcere. 


Afară, viaţa continua în orașul care nu doarme niciodată. 


26 
Fata cu ochi de Modigliani 
„Nu mai sunt ceea ce eram.” 
Horaţiu 


Între timp, la Juilliard School, 

cea mai prestigioasă școală artistică din New York 

— Tocmai am primit un mesaj de la Luke! exclamă Lorely, 
deschizând ușa de la baie și fluturând telefonul mobil sub ochii 
colocatarei ei. 

Cu capul aplecat peste chiuvetă, cu periuţa de dinţi în mână, 
Alice întrebă: 

— Șevradelatine? 

— Poftim? 

Fata își clăti gura și repetă: 

— Ce vrea de la tine? 

— M-a invitat la cină mâine-seară, la Cafe Luxembourg! 

— Norocoaso! Nu ţi se pare că seamănă puţin cu Ryan 
Reynolds? 

— |n orice caz, are un poponeţ drăguţ! chicoti Lorely, 
închizând ușa. 

Rămasă singură, Alice se privi în oglindă, demachiindu-se cu 
un șerveţel umed. Oglinda îi oferea imaginea unei fete drăguţe 
de șaptesprezece ani, cu faţa delicată încadrată de șuviţe 
blonde. 

Avea fruntea lată, buze senzuale și pomeţi înalţi. Ochii ei 
albaștri-verzui contrastau cu tenul de porțelan. Aici, la școală, 
din cauza înfățișării și a numelui, toată lumea credea că avea 
origini poloneze. Se numea Alice Kowalski. Cel puţin, așa era 
scris pe cartea ei de identitate... 

Işi termină toaleta, apoi se mai schimonosi câteva secunde. 
Ca în timpul exerciţiilor pe care le făcea la cursurile de artă 
dramatică, făcu o mutră bosumflată, aruncând întâi o privire 
timidă, apoi una provocatoare. 

O găsi pe Lorely în camera mare pe care o împărțeau. Foarte 
încântată de apropiata întâlnire, tânăra cântăreaţă afro- 
americană asculta o melodie cântată de Lady Gaga, cu sonorul 
la maximum și proba diferite ţinute în faţa oglinzii: rochie 
neagră și geacă din tweed à la Gossip Girl, rochie vintage cu 
tente gypsy, blugi Chloé și top colorat à la Cameron Diaz... 


— Sunt terminată! mărturisi Alice, ghemuindu-se sub pătură. 

— E normal. În seara asta, ai fost regina balului! 

Frumoasa soprană făcea referire la spectacolul de sfârșit de 
an, pe care-l dăduseră elevele secţiei lor: o reprezentaţie cu 
West Side Story, în care Alice jucase rolul Mariei. 

— Chiar crezi că m-am descurcat bine? 

— Ai fost strălucitoare! Eşti la fel de talentată la muzicale, ca 
și la vioară. 

Alice îi mulțumi, îmbujorată. Timp de mai bine de un sfert de 
oră, cele două fete sporovăiră, refăcând filmul serii. 

— La dracu’, mi-am uitat geanta în vestiarul sălii de 
spectacol! își dădu Alice seama brusc. 

— Nu e grav, o să ţi-o recuperezi mâine, nu? 

— Problema e că medicamentele mele sunt în ea. 

— Chestiile alea pe care le iei pentru ca organismul să nu 
respingă grefa? 

— Mai ales pastilele pentru hipertensiune, preciză ea, 
așezându-se turcește în pat. 

Dezorientată, se gândi câteva secunde, apoi zise: 

— Mă duc acolo! hotărî ea, sărind din pat. 

Își trase niște pantaloni de trening direct peste cămașa de 
noapte și deschise dulapul ca să ia un pulover. 

Din instinct, îl alese pe ultimul pus peste maldărul de haine: 
era un hanorac cu glugă, din bumbac căptușit cu molton, roz cu 
gri, decorat cu ecusonul echipei Manchester United. Singurul 
vestigiu al vieţii ei de dinainte. 

Se încălță cu o pereche de bascheţi, fără a se mai obosi să-și 
lege șireturile. 

— O să mă opresc și la automat, zise ea. Am chef de niște 
biscuiţi Oreo și de o sticlă de lapte cu căpșune. 

— Îmi iei și mie un pachet de biscuiţi? îi ceru colega ei de 
cameră. 

— Da. Pa! 


Alice ieși din cameră. Pe culoar, ambianța era destinsă. Cu o 
zi înainte de vacanţa școlară, veselia domnea în internat. 
Căminul adăpostea peste trei sute de studenţi la ultimele 


doisprezece etaje din Lincoln Center: viitori dansatori, actori și 
muzicieni de cincizeci de naţionalităţi! Deși era aproape ora 
două dimineaţa, elevele se perindau din cameră în cameră. 
Multe își făceau bagajele ca să părăsească școala a doua zi, 
pentru a-și petrece Crăciunul în familie. A 

Odată ajunsă pe hol, Alice chemă ascensorul. In timp ce 
aștepta, privi pe fereastră luminile clădirilor care se reflectau în 
fluviu. Simţea încă euforia spectacolului și execută un mic pas 
de dans. Mai mult ca niciodată, la sfârșitul acestui an, o cuprinse 
un fel de recunoștință faţă de viaţă. Ce s-ar fi ales de ea dacă ar 
fi rămas în Manchester? Ar mai fi în viaţă la ora asta? Probabil 
că nu. Aici, în Manhattan, înflorise și, în ciuda sechelelor 
transplantului cardiac, se simţea în al nouălea cer. Ea, fetiţa din 
Cheatam Bridge, jucase în seara asta rolul principal într-un 
spectacol al celei mai prestigioase școli de artă din New York! 

Deodată, se simţi cuprinsă de un frison și își băgă mâinile în 
buzunarele hanoracului. Vechiul pulover roz îi trezea amintiri și, 
brusc, imagini din fosta ei viaţă îi trecură fulgerător prin minte: 
maică-sa, cartierul, școala, mizeria, clădirile părăginite, ploaia, 
singurătatea îngrozitoare și spaima care n-o părăsea niciodată. 
Astăzi, avea adesea somnul agitat, dar nu-și regreta decizia. Şi 
n-o va regreta niciodată. 

Aici, la Juilliard School, toată lumea era pasionată de artă și 
de cultură. Oamenii erau deschişi la ideile noi, toleranţi, originali 
și captivanţi. Viaţa era ușoară și toate dotările erau propice 
studiului: dacă voia, putea să repete la vioară în toiul nopţii în 
sălile izolate fonic prezente la fiecare etaj. Școala beneficia de 
mai multe săli de audiții și de spectacol, de o clinică de 
fizioterapie, de un centru de fitness... 

Când ascensorul veni în sfârșit, Alice apăsă pe butonul de la 
etajul doisprezece, unde se afla uriașul spaţiu de zi comun. 
Livingul era încă animat: câteva eleve se uitau la un concert pe 
un ecran imens, unele jucau biliard, altele, așezate la barul de la 
bucătăria comunitară, își împărțeau cupcake-uri de la Magnolia 
Bakery. 

— N-am noroc! zise ea dezamăgită, constatând că automatele 
cu mâncare fuseseră devalizate. 

— Care-i problema, domnișoară? întrebă unul dintre gardienii 
de noapte. 

— Biscuiţii mei preferaţi s-au terminat! 


Locul era supravegheat douăzeci și patru de ore din douăzeci 
și patru de un dispozitiv important. La Juilliard, nu se glumea cu 
securitatea: la școală erau înscriși copii de diplomaţi, de capete 
încoronate și chiar fiica președintelui în funcţie. 

Înainte de a se întoarce la ascensoare, Alice cumpără lapte cu 
căpșune pentru ea și un pachet de biscuiţi pentru Lorely. De 
data asta, se duse la etajele inferioare unde se aflau sălile de 
concert. La etajul al doilea, când ușile se deschiseră, Alice văzu 
o siluetă întunecată care o aștepta. Un bărbat cu cagulă pe faţă 
îndreptă un pistol înspre ea. Se dădu înapoi, scoase un țipăt 
înăbușit, dar el înaintă și deschise focul. 


27 
Captivă 


„Nimeni nu poate purta mult timp mască.” 
Seneca 


Cele două săgeți ale Taser-ului“? o loviră pe Alice în abdomen, 
străfulgerând-o.  Paralizată, adolescenta se  prăbuși, cu 
răsuflarea și picioarele tăiate, cu sistemul nervos blocat. 

Chiar în aceeași secundă, agresorul se repezi la ea. O apucă 
de gât și îi înfundă cu brutalitate o batistă în gură, înainte de a-i 
pune căluș folosindu-se de o eșarfă. Ușile ascensorului se 
închiseră. El apăsă pe butonul pentru subsol și, în timp ce liftul 
cobora, o trânti pe Alice la pământ. Inainte ca ea să-și vină în 
simţiri, o întoarse pe burtă, legându-i încheieturile mâinilor și 
gleznele cu ajutorul a două legături de nailon pe care le strânse 
la maximum. 

In câteva secunde, ajunseră în parcare. Bărbatul, cu faţa 
acoperită în continuare de cagulă, o apucă pe Alice ca pe un sac 
și o ridică pe umăr. Incă ameţită, ea încercă să se zbată, dar, cu 
cât se mișca mai mult, cu atât tipul o ţinea mai strâns. Braţele 
lui erau puternice ca niște fălci capabile să-i strivească oasele. 
Cum reușise să păcălească un sistem de securitate atât de 
sofisticat? De unde știuse că Alice lua ascensorul exact în acel 
moment? 

Traversară parcarea întunecoasă până la o camionetă Dodge 
de culoare roșie. Cu un bot monstruos, geamuri vopsite, 
accesorii cromate strălucitoare și roţile din spate cu jante 
dublate, mașina arăta înspăimântător. Bărbatul o aruncă pe 
Alice pe bancheta din spate, separată de șofer printr-o foaie de 
plexiglas ca în unele taxiuri. Se instală la volan și părăsi 
parcarea fără a fi împiedicat de nimeni, graţie unui dispozitiv 
electromagnetic. 

De cum ajunseră afară, necunoscutul își scoase cagula, 
permițându-i lui Alice să-i vadă faţa în oglinda retrovizoare. Era 
un bărbat ras în cap, cu ochi sticloși și cu niște obraji mari, 
fleșcăiţi și atinși de cuperoză. Nu-l mai văzuse niciodată. 
Camioneta se pierdu în trafic și ajunse pe Broadway, după care 
o coti pe Columbus Avenue. 


32 Marcă de pistol cu șocuri electrice. (n. tr.) 


Cu genunchii tremurând, cu inima bubuindu-i în piept, Alice 
începea să-și revină cu greu din starea catatonică în care o 
aruncaseră impulsurile electrice ale Taser-ului. Cuprinsă de 
panică, încercă totuși să vadă pe geam drumul pe care apucase 
răpitorul ei. Atâta vreme cât rămâneau în cartierele „turistice”, 
mai avea o speranţă. Incercă să bată cu picioarele în geam, dar 
legătura strânsă de la glezne nu-i permitea nici cea mai mică 
libertate de mișcare. Ingrozită, simţea că se sufocă din cauza 
călușului care îi tăia respiraţia. Încercă să-și elibereze mâinile, 
dar corzile din nailon îi pătrunseră adânc în încheieturi. 

Mașina coborâse pe 9th Avenue până la Strada 42. Erau acum 
în apropiere de Hell's Kitchen - bucătăria diavolului. Alice 
încercă să asculte de vocea raţiunii: 

Calmează-te! Respiră! Păstrează-ţi sângele rece! 

N-avea să moară. Cel puţin, nu imediat. Dacă ar fi vrut s-o 
omoare, bărbatul ar fi făcut-o deja. Nici n-o s-o violeze, fără 
îndoială. Un dement care ar fi vrut să-și satisfacă un simplu 
impuls nu și-ar fi asumat atâtea riscuri, pătrunzând într-o clădire 
așa de bine păzită ca Juilliard. 

Atunci, cine era bărbatul ăsta? Ceva îi atrăsese atenţia: 
individul avusese grijă să nu tragă în torace cu arma, preferând 
să ţintească abdomenul. 

Stie c-am suferit un transplant și că o descărcare electrică 
prea aproape de inimă ar fi putut să mă ucidă. 

Fără a cunoaște încă motivațiile răpitorului său, Alice 
înţelesese deja că, în seara asta, trecutul o ajungea din urmă. 

Bărbatul conducea prudent, rămânând pe banda a doua, 
atent să nu depășească viteza legală, pentru a evita orice 
control al poliţiei. Ajunsese la extremitatea vestică a orașului și 
cobora spre sud, de-a lungul fluviului. Mergeau de mai puţin de 
un sfert de oră, când camioneta intră în tunelul Brooklyn 
Battery. 

Semn rău, ieşim din Manhattan... 

Tocmai trecuseră de punctul de taxare, când sună telefonul 
necunoscutului. Avea un dispozitiv handsfree, permițându-i lui 
Alice să audă cea mai mare parte a conversaţiei: 


— Deci, cum stă treaba, luri? întrebă vocea. 

— Sunt pe drum. Totul s-a desfășurat conform planului, 
anunţă bărbatul cu un accent rusesc cât se poate de evident. 

— N-ai șifonat-o prea mult, nu? 

— Am urmat instrucţiunile. 

— Bun. Ştii ce-ţi rămâne de făcut? 

— Da, răspunse rusul. 

— Nu uita s-o percheziționezi și scapă de camionetă. 

— Am înţeles. 

Vocea de la telefon... Era a... Nu, nu era cu putință... 

Totul devenea clar acum. Inima lui Alice începu să bată și mai 
repede, căci tocmai își dăduse seama că pericolul era mai mare 
decât crezuse. 

Din cauza panicii, călușul o făcu din nou să se sufoce. Se 
strădui să respire normal. Trebuia neapărat să încerce ceva. 

Mobilul meu! 

Încercând să nu atragă atenţia, Alice se contorsionă pentru a- 
și scoate telefonul mobil din buzunarul de la spate al 
pantalonilor de trening. Din păcate, încheieturile legate făceau 
orice mișcare dificilă, mai ales sub supravegherea atentă a lui 
„luri”, care arunca frecvent priviri în oglinda retrovizoare. Totuși, 
cu răbdare și obstinaţie, reuși să ia aparatul și să-l deschidă. Pe 
nevăzute, formase deja primele două cifre de la 911, când 
camioneta frână brusc. Telefonul zbură din mâinile lui Alice și 
ateriză sub banchetă. 

— ľaHðH! îl înjură rusul pe motociclistul care trecuse pe roșu. 

Legată fedeleș, Alice nu mai putea face nimic: telefonul era 
pierdut. 

Mai merseră vreo cincisprezece minute bune spre sud, 
afundându-se în noapte. Unde se duceau? Era convinsă că 
ieșiseră deja din Brooklyn, când zări plăcuța pe care scria 
Mermaid Avenue, una dintre principalele artere din Coney 
Island. 

Avu o speranţă nebunească atunci când se încrucișară cu o 
mașină de poliţie care patrula pe Surf Avenue, dar cei doi 
polițiști parcară în faţa fast-food-ului Nathan's Famous ca să se 
îndoape cu hotdogi. Nu de la ei trebuia să aștepte salvarea. 

Rusul intră într-o fundătură întunecată și stinse farurile. Nu se 
mai vedea nicio altă mașină. Înaintă până la o clădire 
dărăpănată și opri motorul. 


După ce verifică că locul era pustiu, luri deschise una dintre 
ușile din spate ale camionetei și o scoase pe fată. 

Îi tăie legăturile de la glezne, cu un gest rapid. 

— Mergi! 

Alice auzi zgomot de valuri și simţi aerul sărat mângâindu-i 
faţa. Se găseau în mijlocul unei zone sinistre și pustii, aproape 
de Atlantic. În peninsulă domnea o atmosferă funebră, departe 
de zgărie-norii din Manhattan și de aglomeraţia din Brooklyn-ul 
modern. La începutul secolului XX, Coney Island găzduia totuși 
un imens parc de distracţii. Atracţiile lui, celebre pentru 
originalitatea lor, adunau milioane de turiști veniţi din toate 
colţurile Statelor Unite. Călușeii lui vibrau în ritmul melodiilor 
populare și al efervescenţei mulțimilor. Roata mare era cea mai 
înaltă din ţară, montaigne russe-ul în formă de opt, cel mai 
rapid, fantomele, cele mai înspăimântătoare, iar Freak Show-ul 
lui se fălea cu monștrii cei mai înfricoșători. Legat cu un cablu 
puteai chiar sări cu parașuta din vârful unui turn uriaș. 

Dar acea epocă glorioasă era departe. In această noapte 
friguroasă de decembrie, locul nu mai avea nimic din 
splendoarea și magia de altădată. Își începuse declinul încă din 
anii '60, neputând concura cu Disneyland-ul și cu alte parcuri de 
distracţii moderne. Astăzi, zona nu mai era decât o adunătură 
de terenuri virane, de parcări împrejmuite cu grilaj, de blocuri 
înalte de locuit părăginite. Doar câteva carusele continuau să se 
mai învârtă în timpul verii. În restul anului, atracțiile lăsau 
impresia că au putrezit pe loc, mâncate de rugină și murdărie. 

— Dacă-ncerci să fugi, o să te înjunghii ca pe un miel! o 
preveni luri, punând lama pumnalului său la gâtul lui Alice. 


* 


O conduse pe un teren viran înconjurat de garduri înalte de 
șipci mâzgălite cu graffiti, pe unde alerga o haită de câini 
dezlănţuiţi. Dogi germani cu blană galbenă, ai căror ochi 
străluceau în noapte. Păreau înfometați și foarte agresivi și 
lătrau înspăimântător. Chiar și lui luri îi era greu să-și facă dulăii 
să tacă. O împinse pe Alice până la ușa unui depozit dezafectat, 
forțându-și victima să coboare pe o scară metalică ce ducea la 
un tunel îngust. Un curent de aer glacial năvăli odată cu ei în 


spaţiul strâmt. Pasajul era atât de întunecat, încât rusul se văzu 
obligat să aprindă o lanternă. Conducte și ţevi de canalizare de 
toate mărimile străbăteau subsolul. Vechi motoare și contoare 
electrice erau stivuite de-a lungul traiectului. Rezemat de un zid, 
fusese depozitat un panou de lemn pictat reprezentând zeci de 
monștri și care promitea THE SCARIEST SHOW IN TOWN - o 
reclamă la unul dintre acele trenuri-fantomă de care era plin 
parcul în urmă cu cincizeci de ani. 

Lumina era slabă. Umbrele lor dansau pe perete. Lumina 
lanternei se reflecta în băltoace de apă stătută. La capătul 
tunelului, deranjară un grup de șobolani care, cuprinși de 
panică, începură să chiţăie și să alerge în toate părţile. Pe obrajii 
lui Alice curgeau lacrimi. Se trase înapoi, dar luri o ameninţă din 
nou cu pumnalul său pentru a o sili să o ia pe o rampă în spirală 
care ducea în adâncurile depozitului. Acolo, trecură de vreo zece 
uși din fier care se succedau de-a lungul unui coridor care se 
înfunda. Străbătând tenebrele, Alice era tot mai înspăimântată, 
simțind cum i se cască un hău în stomac. 

La capătul culoarului, ajunseră în faţa ultimului dreptunghi 
metalic. luri scoase o legătură de chei din buzunar și deschise 
poarta infernului. 


înăuntru era un frig cumplit. Beznă. luri își folosi lanterna 
pentru a găsi întrerupătorul. Un neon prăfuit răspândea cu chiu 
cu vai o lumină palidă, care dădea la iveală o mică încăpere cu 
pereţii scorojiţi. Se simţea miros de mucegai și umezeală. 
Susţinută de niște stâlpi metalici ruginiţi, pivnita avea un plafon 
jos, care ar fi provocat oricui senzaţia de claustrofobie. Locul era 
pe cât de insalubru, pe atât de spartan: la dreapta, un scaun de 
toaletă dezgustător și un mic lavoar jegos; la stânga, un pat de 
campanie din fier. 

Fără menajamente, rusul o împinse pe Alice în camera 
îngustă. Ea căzu pe podeaua umedă și mizerabilă. 

În ciuda faptului că avea mâinile legate, Alice reuși să se 
ridice și dădu cu toată puterea o lovitură de picior furioasă în 
boașele răpitorului ei. 


— CBono4b!* strigă bruta, strâmbându-se de durere. 

Se dădu înapoi, dar era nevoie de mai mult pentru a-l dobori. 
Înainte ca Alice să poată pregăti o altă lovitură, el se năpusti 
asupra ei, înfigându-i un genunchi în spate pentru a o pune la 
pământ și fiind cât pe ce să-i disloce umărul. 

Alice se sufoca. Timp de câteva secunde, se simţi confuză, 
apoi auzi un zăngănit și se trezi încătușată de o ţeava groasă de 
canalizare. 

Dându-și seama că batista era pe cale s-o sufoce, luri îi 
scoase din gură bucata de pânză. Cu lacrimile șiroindu-i, fata 
avu un acces de tuse, după care își recapătă suflul, respirând cu 
lăcomie aerul rarefiat. 

luri își regăsise îngâmfarea, contemplând cu plăcere suferința 
victimei lui. 

— Mai încearcă să mă lovești, dacă mai poţi! zise el. 

Alice urlă. Ţipătul ca ultimă armă. Ştia că, la această 
adâncime și având în vedere cât de izolat era locul, nimeni n-o 
putea auzi, dar se dezlănţui cu toată energia disperării ei ca să 
spargă liniștea nopţii. 

Rusul înțepeni de plăcere preţ de un minut lung. Totul îl 
excita: frica fetei, îngustimea și întunecimea locului, senzaţia de 
putere de care se simţea cuprins. Dar se stăpâni. | se spusese 
clar să n-o violeze pe puștoaică în primele trei zile. După aceea, 
va putea să facă ce vrea cu ea... 


Acum, Alice își spărgea pieptul strigând, dar, în curând, 
tipetele ei se transformară într-o criză de plâns. luri se gândi că 
deja se întrecea cu gluma. Băgă mâna în buzunar și scoase o 
rolă mare de bandă izolantă de care se folosi pentru a o reduce 
la tăcere pe adolescentă. Pentru mai multă siguranţă, îi legă din 
nou gleznele, apoi o abandonă în voia sorții, închizând ușa 
metalică în urma lui. 

Făcu drumul în sens invers, prin șirul de încăperi subterane, 
pe rampa în spirală, prin tunelul îngheţat, pe scara metalică. 
Ajunse în sfârșit la suprafaţă și la haita de câini pe care îi 
înfometa intenţionat pentru a-i speria pe curioși. Acum, pentru a 


33 „Ticăloaso” (rusă în original). (n. tr.) 


șterge urmele, trebuia să se debaraseze de camioneta marca 
Dodge. Putea să-i dea foc pe un teren viran, dar era riscant, 
fiindcă putea fi observat de o patrulă de poliţie. Cel mai simplu 
era s-o abandoneze undeva în Queens. Cu jante de douăzeci de 
inchi și bară de protecţie de tanc, n-avea cum să nu atragă 
atenţia. Era genul de mașină de lux care-i interesa pe hoţi. Mai 
ales dacă lăsai cheile pe bord... 

Satisfăcut de decizia luată, ajunse în străduţa unde o parcase 
pentru a constata că... 

„„„Mașina nu mai era acolo! 

Se uită în jur. Totul era pustiu. Ciuli urechea. Nu se auzea 
decât zgomotul valurilor și al vântului care făcea să scârțâie 
caruselele. 

luri rămase nemișcat îndelung, uluit de rapiditatea cu care i 
se furase autovehiculul. Trebuia să se îngrijoreze sau să se 
bucure? Şi mai ales trebuia să-și prevină șeful? Se hotărî să nu 
spună nimic. | se ceruse să facă mașina dispărută și mașina 
dispăruse. Asta-i tot. 

Important era că o avea pe fată... 


28 
Francesca 
„Când iubești pe cineva, îl iei în întregime, 
cu toate legăturile, cu toate obligaţiile lui. 
Îi iei povestea, trecutul și prezentul. lei totul 
sau nimic.” 
R.J. Ellory 


Greenwich Village 

Ora 05.00 

Jonathan se trezi brusc, cu capul în scobitura umărului lui 
Madeline. Se simţea uimitor de bine. Casa se încălzise. De afară 
se auzea șuieratul vântului și agitația orașului. Se uită la ceas, 
dar mai rămase un pic întins, cuibărit lângă trupul catifelat și 
fierbinte. Apoi își impuse să se scoale și părăsi în tăcere 
cuibușorul cald al proaspetei lui iubiri. 

Luă pe el puloverul și blugii, apoi închise ușa de la cameră și 
cobori în salon. Din buzunarul paltonului, scoase fotocopia pe 
care Madeline i-o dăduse cu o zi în urmă: e-mailul sustras din 
computerul lui George. 


De la: Francesca DeLillo 
Către: George LaTulip 
Subiect: Re: 

Data: 4 iunie 2010 19:47 


George, 

Te implor, renunţă la planul de a merge să te întâlnești 
cu Jonathan la San Francisco. 

Decizia pe care am luat-o noi a fost cea bună. E prea 
târziu să ai remușcări, credeam c-ai înțeles asta citind 
presa... 

Uită de Jonathan și de ceea ce ni s-a-ntâmplat! Lasă-l 
să-și revină! 

Dacă o să-i mărturisești adevărul, o să ne pui pe toţi 
trei într-o situaţie dramatică și o să pierzi tot: slujba, 
apartamentul, micul tău confort. 


F. 


Jonathan se instală la biroul din lemn de stejar pe care se 
găsea computerul. Claire probabil că avea obiceiul să-și 
împrumute apartamentul prietenilor: un bileţel lipit pe marginea 
ecranului indica parola cu care puteai să intri ca „invitat”. 
Jonathan se conectă la internet și reciti pe îndelete mesajul. 
Așadar, Francesca nu-l înșelase cu George... Parcă tot nu-i 
venea să creadă. De ce să fi pus în scenă tot acest plan sordid? 
Ce alt secret voia să protejeze? 

Citind e-mailul pentru a treia oară, sublinie fraza „credeam că 
ai înţeles asta citind presa...”. La ce anume făcea aluzie 
Francesca? Mesajul fusese scris în luna iunie. Madeline îi 
mărturisise că citise articole de ziar apărute în lunile precedente 
și în care dăduse peste numele Francescăi și al lui George, fără 
a găsi însă vreo pistă concretă. 

Işi înăbuși un căscat, se ridică, își făcu o cafea și intră iar pe 
internet. Explicaţia acestui mister nu putea fi decât acolo. După 
o oră, dădu peste un articol ciudat din Daily News: 


BAHAMAS: 
CADAVRUL UNUI OM DE AFACERI 
GASIT IN BURTA UNUI RECHIN! 


Plecat la pescuit de mérou în largul insulei Columbus, un 
navigator de ocazie a făcut joia aceasta o descoperire 
macabră, capturând un rechin într-unul dintre năvoadele 
sale. În timp ce îl trăgea pe ambarcaţiunea lui, rechinul a 
regurgitat o bucată mare de os, care semăna foarte bine 
cu un humerus. Intrigat, bărbatul a anunţat garda de 
coastă, iar ofițerii au despicat peștele și au găsit și alte 
fragmente de schelet uman, mai precis o bucată din cutia 
toracică și un maxilar. 

După analiza ADN, poliția din Bahamas a putut să 
identifice cadavrul. Se pare că e vorba de omul de afaceri 
american Lloyd Warner, vicepreședinte al grupului 
hotelier Win Entertainment. În vârstă de patruzeci și cinci 
de ani, domnul Warner nu mai dăduse niciun semn de 
viaţă din 28 decembrie anul trecut, când fusese văzut la 
aeroportul din New York într-un magazin de lenjerie, 
chiar la întoarcerea din Bahamas. 


Lui Jonathan nu-i venea să creadă. Lloyd Warner era mort de 
doi ani și el nu știuse până astăzi! Lloyd Warner, directorul 
financiar al Win Entertainment... Omul care îi grăbise căderea, 
refuzând să reeșaloneze datoria grupului Imperator. Amintirea 
acelor împrejurări sumbre îl copleși: cercul vicios al îndatorării, 
falimentul companiei lui, dificultăţile financiare cu care se 
confruntase Francesca în lupta împotriva preluării controlului de 
către Warner și vulturii săi, foștii lor asociaţi care se 
transformaseră în prădători. 

Oare la acest articol făcea aluzie fosta lui soţie în e-mailul 
trimis lui George? Jucase ea vreun rol în moartea lui Lloyd 
Warner? Dar cu ce scop, din moment ce acest act nu avea cum 
să împiedice falimentul întreprinderii lor? 

Tulburat de descoperirea lui, Jonathan printă în grabă articolul 
și îi lăsă un mesaj lui Madeline. Apoi își puse paltonul și luă 
cheile mașinii, agăţate lângă ușă. 


* 


Încă de când venise, Jonathan reperase Smartul verde- 
migdală al lui Claire parcat pe străduța privată. Frigul era din ce 
în ce mai aprig. Porni mașinuţa și încălzi motorul, ascultând pe 
un post de știri începutul unui anunţ scurt: 


„... continuă astăzi, în California, procesul mexicancei 
Jezebel Cortes, moștenitoarea șefului unui cartel de 
droguri. Supranumită «La Muñeca», ea este fiica 
nașului...” 


Dar n-avea chef să suporte litania tuturor nenorocirilor din 
lume. Opri radioul și o luă pe Grove Street. La ora asta foarte 
matinală, circulaţia era fluidă. 7th Avenue, Varick, apoi Canal 
Street... Recunoștea geografia newyorkeză, parcurgând un 
drum pe care îl făcuse de sute de ori pe vremea când locuia aici. 

În mijlocul valului de taxiuri galbene, remarcă un Ferrari 
negru în oglinda retrovizoare. Nici măcar pe vremea când avea 
bani nu fusese pasionat de automobile vechi, dar ăsta era 
diferit. Tatăl lui îi făcuse cadou modelul mai mic când era copil: 
un 250 GT California Spyder cu șasiu scurt. Una dintre mașinile 


cele mai rare și cele mai frumoase din istorie, produse în numai 
câteva zeci de exemplare la începutul anilor '60. Abia avu timp 
să întoarcă privirea, că decapotabila îl depăși prin dreapta și 
acceleră fulgerător înainte de a dispărea spre SoHo. 

Ce bolnav... 

Deși TriBeCa era unul dintre cartierele cele mai scumpe din 
Manhattan, Jonathan nu se simţise niciodată bine aici, fiindcă 
locul i se părea lipsit de farmec și de armonie. 

Parcă pe primul loc liber pe care îl găsi în apropierea clădirii în 
care locuia fosta lui soție. Excelsior, o impozantă reședință cu 
cincisprezece etaje, data din anii '20. Recent, dezvoltatorii 
puseseră mâna pe acest vechi hotel în stil art deco cu scopul de 
a-l renova și a-l transforma în apartamente cu dotări high-tech 
destinate unei clientele cu foarte mulţi bani. 

— Hello Eddy! zise el intrând în imobil. 

Incorsetat într-o uniformă maro cu galoane aurii, portarul avu 
nevoie de câteva secunde ca să-l recunoască. 

— Domnule Lempereur! Asta da, surpriză... zise el, aranjându- 
și șapca. 

— Aș vrea s-o văd pe Francesca. Poţi s-o anunţi că sunt în 
hol? 

— Dar e încă devreme... 

— Insist, Eddy, chiar e ceva important! 

— O s-o sun pe doamna direct pe telefonul ei. 

Cu un fizic impozant, care te ducea cu gândul la B.B. King, 
Eddy Brock era, în toate înțelesurile termenului, „omul-cheie” al 
imobilului, cel care cunoștea secretele tuturor locatarilor: 
certuri, înşelătorii, maltratări, probleme cu drogurile... În funcţie 
de relaţiile pe care le întreţineai cu el, bune sau proaste, viaţa 
ta putea să fie foarte ușoară sau să devină un infern. 

— E-n regulă, domnule, v-așteaptă. 

Jonathan îi mulţumi portarului printr-un semn din cap și 
chemă unul dintre ascensoare. Tastă codul care permitea 
cabinei să ajungă direct în apartamentul fostei lui soţii, 
deschizându-și ușile în anticamera duplexului de sticlă care 
ocupa ultimele două etaje ale imobilului. 

Jonathan intră în salon, o încăpere imensă pavată cu dale din 
rocă vulcanică și cu mobilier contemporan din lemn galben de 
nuc. Aici, totul era epurat și minimalist. Existau șeminee 
moderne, în care ardea focul, iar ferestrele imense și pereţii de 


sticlă care dădeau spre Husdson aboleau frontiera dintre interior 
și terasă. Când se iveau zorii, atmosfera era feerică, amestec de 
roz, purpură și gri-alburiu. 

Deși locuise aici timp de doi ani, Jonathan se simţea acum ca 
un străin. Grădina interioară, terasa de patru sute de metri 
pătraţi, priveliștea arogantă, serviciile portarului la orice oră, 
personalul casei, piscina încălzită, de douăzeci de metri 
lungime, sala de sport, sauna... Pe vremea când era 
„l Empereur”, tot acest lux i se părea normal. Astăzi, avea 
impresia că avusese cândva mania grandorii și că nu mai era 
decât un simplu muritor venit să-i viziteze pe zei în Olimp. 

leșind din camera de la etaj, Francesca părea speriată. 

— I s-a întâmplat ceva lui Charly? 

— Charly e foarte bine. A rămas la San Francisco cu fratele 
tău. 

Liniștită, cobori scara de sticlă care îţi dădea senzația că 
plutea în aer. 

Având în vedere că era așa de devreme, părea să se fi 
îmbrăcat la repezeală cu niște blugi negri și un pulover cu 
anchior din cașmir bej. Totuși, părea impecabilă. Avea acea 
atitudine trufașă și acele gesturi proprii oamenilor din familii 
care trăiesc în bogăţie de mai multe generaţii. Banii ei erau 
însemnați cu pecetea „given, not earned”. Poate și asta îi 
despărţise. El își câștigase propriii bani... apoi pierduse tot. 

— Tu l-ai ucis, nu-i așa? întrebă el, întinzându-i foaia de hârtie 
cu articolul care relata moartea lui Lloyd Warner. 

Ea nici măcar nu cobori ochii pentru a-l citi. Nu-l întrebă 
despre cine vorbea. Rămase pur și simplu nemișcată preţ de 
câteva clipe, apoi se așeză pe canapea și se înveli cu un pled. 

— Cine ţi-a spus? Imbecilul ăla de George? Nu... cu siguranţă 
nu... 

— Cum s-a-ntâmplat? 

Ea închise ochii, cufundându-se în amintiri. 

— Era sfârșitul lui decembrie, exact acum doi ani... începu ea. 
Mă conduseseși dimineaţa la aeroport și îți spusesem că mă duc 
la Londra pentru a vizita unul dintre restaurantele noastre. Era o 
minciună. Cu o săptămână mai înainte, aflasem că Lloyd Warner 
o să meargă în Bahamas, la Nassau, pentru a negocia un 
contract privind unul dintre cazinourile de-acolo. Hotărâsem să 


3 „Daţi, nu câștigați” (en. în original). (N. tr.) 


mă duc și eu acolo, pentru a-l convinge să accepte o 
reeșalonare a împrumutului nostru. Când am ajuns, i-am lăsat 
un mesaj la hotel, prin care îi ceream să vină la Columbus 
pentru o întâlnire. În perioada aia, tu habar n-aveai de gaura 
neagră din bugetul nostru. Restaurantele noastre începeau să 
se dezvolte, dar criza economică și financiară ne-a spulberat 
speranţele. Voiam să-l conving ca Win Entertainment să ne lase 
mai mult timp pentru rambursare și nu exista nicio modalitate 
de a-i vorbi între patru ochi la New York. 

— Şi a venit să te vadă? 

— Da. Am luat cina împreună. Am încercat să-l conving să ne 
mai păsuiască, dar nu m-a ascultat. In schimb, toată seara s-a 
dat la mine cu nerușinare, astfel că am plecat de la masă 
înainte de desert. 

O menajeră intră în salon, aducând o tavă cu un ceainic și 
două cești. Francesca așteptă ca ea să iasă și continuă: 

— Pe urmă, Lloyd Warner a venit la mine în cameră ca să-mi 
propună un târg. Era de acord să facă un efort în privinţa 
datoriei noastre, dar cu o condiţie... 

— ...Să te culci cu el. 

Ea încuviinţă. 

— Când l-am trimis la plimbare, a încuiat ușa și s-a aruncat pe 
mine. Era mort de beat și cred că trăsese și niște cocaină. Am 
tipat, dar în hotel era în toi o petrecere de nuntă. Zbătându-mă, 
am apucat o statuetă de pe noptieră: o imitație a unui bronz de 
Giacometti. L-am lovit în cap, cu putere. S-a prăbușit. La 
început, am crezut că era ameţit, dar murise. 

Uluit, Jonathan se așeză pe un fotoliu, lângă Francesca. Palidă 
și ghemuită în pledul ei, aceasta părea totuși foarte calmă. Cât 
despre Jonathan, el nu reușea să-și dea seama dacă era ușurat 
sau turbat de furie. Doi ani de mister se elucidaseră în câteva 
fraze. Doi ani în care nu mai putuse să aibă încredere în nimeni 
pentru că nu înţelesese trădarea soţiei lui... pentru simplul 
motiv că ea nu-l trădase. 

— De ce n-ai chemat poliția? 

— Îţi închipui c-ar fi crezut povestea mea de legitimă apărare? 
Cu datoriile pe care le aveam? Cu mesajul pe care i-l 
trimisesem, să vină să ne-ntâlnim? 

— Ce-ai făcut cu cadavrul? 


— Eram cazată în apartamentul pe piloni unde stătuserăm 
altădată noi doi. Mi-a venit ideea să împrumut barca cu motor 
pe care hotelul o punea la dispoziţia clienţilor. E o mică Hacker 
Craft roșie, îți amintești? Am dus-o până la pontonul 
apartamentului și am târât cadavrul în cabină. Era întuneric 
beznă. M-am rugat să nu mă întâlnesc cu paza de coastă și m- 
am dus să arunc corpul acelui... nemernic la vreo douăzeci de 
mile de țărm. Înainte de asta, am avut prezenţa de spirit să-i iau 
portofelul și telefonul mobil. 

— La hotel, nimeni nu și-a dat seama c-ai luat barca? 

— Nu, nunta acaparase toată atenţia personalului. Mă crezi 
îngrozitoare? 

Descumpănit, Jonathan întoarse capul pentru a evita privirea 
Francescăi. Femeia părea hotărâtă să meargă până la capăt. 

— Am intrat în panică, continuă ea. Dacă se semnala 
dispariția lui Warner în Bahamas, poliţia avea să ajungă rapid 
până la mine. Zeci de persoane ne văzuseră cinând împreună la 
restaurant. Singura mea șansă era să nu-i fie găsit cadavrul 
imediat - pentru asta, i-am legat de corp lingoul de fontă pe 
care l-am găsit în ambarcaţiune - și, mai ales, să fac pe toată 
lumea să creadă că Warner se întorsese în Statele Unite. 
Consultându-i e-mailurile de pe telefon, am dat peste un mesaj 
prin care era invitat să se înregistreze pentru zborul de 
întoarcere. Am intrat pe site-ul companiei aeriene și am 
completat formularele. Era fezabil, dar trebuia ca cineva să-i ia 
fizic locul lui Lloyd. Atunci m-am gândit la George, din cauza 
ușoarei lui asemănări cu Warner. 

— George ţi-a servit de alibi? 

— Da. Acreditând ideea că era amantul meu, am putut să-mi 
justific prezenţa în Bahamas și să pretind că el se afla cu mine la 
hotel. De unde fotografiile pentru paparazzii din zonă. Şi, cel 
mai important, a călătorit cu actele de identitate ale lui Lloyd la 
zborul de întoarcere. Odată ajunși la New York, i-am cerut să 
facă mai multe cumpărături cu cardul de credit pe care-l luasem 
din haina lui Warner. Câteva zile mai târziu, când s-a semnalat 
dispariția lui Warner, polițiștii erau convinși că se întorsese în 
Manhattan. Nimeni n-a căutat deci să investigheze în Bahamas 
până când nu i s-a găsit corpul, șase luni mai târziu. 

— Unde s-a ajuns cu ancheta astăzi? 


Fără să se atingă de ceai, Francesca luă pachetul de Dunhill 
de pe măsuţa joasă și își aprinse o ţigară. 

— Nu știu. După părerea mea, au lăsat-o moartă. În orice caz, 
nu m-a interogat nimeni niciodată, fiindcă, oficial, nu cu el am 
cinat, ci cu George. 

După atâta vreme, furia lui Jonathan explodă: 

— De ce nu m-ai chemat pe mine, soţul tău? Aveai atât de 
puţină încredere în mine? Să nu-mi spui de călătorie, mai 
treacă-meargă, dar să-mi ascunzi o crimă! 

— Ca să vă protejez pe tine și pe Charly! Ca să nu te fac 
complice la o crimă, tocmai de-aia! Ca să nu mergem la 
închisoare amândoi! Planul meu avea nouă șanse din zece să 
dea greș. Gândește-te: cine ne-ar fi crescut copilul dacă eram 
prinși? 

Jonathan analiză argumentul. Stătea în picioare, iar o parte 
din el admira sângele rege, logica implacabilă și inteligenţa 
superioară graţie cărora Francesca reușise să iasă din belea și 
să-și protejeze familia. El ar fi fost capabil să pună la punct un 
asemenea scenariu? Probabil că nu. Fără îndoială, ar fi 
reacţionat ca un vinovat. Fără îndoială, s-ar fi lăsat copleșit de 
emoții... 

Subit, senzaţia de absurd și de haos în care-l aruncase 
despărţirea lor dispăruse. Ceea ce li se întâmplase avea un 
sens. Dar, în același timp, Jonathan își dădu seama că în prezent 
o privea pe Francesca întocmai ca pe o străină. Nu mai avea 
pentru ea niciun sentiment de iubire, ca și cum o barieră 
invizibilă îi despărțea de acum înainte definitiv. 


29 
Un înger în infern 
„Luctor et emergo”35 


Depozitul din Coney Island 

Ora 05.00 

Cămăruţa îngheţată, jilavă și cufundată în beznă duhnea a 
putreziciune. 

Cu mâinile încătușate de conductă, cu picioarele legate strâns 
cu firul din nailon, Alice trase cu toate puterile de lanţurile ei, în 
speranţa că ţevile ruginite vor ceda. Dar nu se întâmplă și fata 
se prăbuși pe podeaua umedă. 

Un hohot de disperare îi sfâșie pieptul, dar rămase înăbușit de 
banda adezivă. 

Nu plânge! 

Trupul îi era zguduit de frisoane. Frigul îi mușca pielea, 
pătrunzând până la os. Brăţările de oţel îi răneau încheieturile, 
provocându-i o durere atroce, care iradia până în ceafă. 

Gândește-te... 

Dar frigul și stresul făceau orice concentrare dificilă. Frica și 
neputinţa o sufocau. Un chiţăit se auzi din spatele lavoarului 
prăfuit. Alice înălţă capul și zări botul unui şobolan de mărimea 
unui pisoi. Din nou, un țipăt scurt i se înăbuși în gât. La fel de 
speriat ca și ea, animalul se fofilă de-a lungul peretelui și se 
ascunse sub patul de campanie. 

Rămâi calmă... 

Işi stăpâni lacrimile, încercă să-și descleșteze fălcile, dar 
banda izolatoare o asfixia. Reuși totuși să-și miște limba pe una 
dintre marginile călușului și roase cu incisivii un capăt de fâșie 
adezivă până reuși să-și elibereze buza de jos. Inspiră cu nesaţ 
mai multe guri de aer viciat. Respira mai bine, dar, în ciuda 
temperaturii scăzute, simţea cum i se întețesc bătăile inimii. 

Medicamentele mele! 

Conștientiza brusc că nu va mai putea să-și urmeze 
tratamentul! De când primise grefa cardiacă, geanta ei era un 
adevărat dulap cu medicamente. Trăia aproape normal, cu 
condiţia să înghită cu stricteţe un cocktail de medicamente 
foarte complicat: pastile care să prevină respingerea organului 
transplantat, dar și medicamente contra hipertensiunii arteriale. 


3 „Lupt ca să nu mă înec”, deviza provinciei olandeze Zeeland. (n. a.) 


Medicul ei o pusese adesea în gardă: dacă nu-și lua pastilele, 
era posibil să facă blocaj renal în câteva zile, ba chiar în câteva 
ore! Procesul putea să se declanșeze oricând, mai ales în caz de 
deshidratare. 

Ca un făcut, gâtul îi era uscat și iritat. Trebuia să bea, pentru 
ca nu cumva capacitatea de filtrare a rinichilor săi să scadă. In 
patru labe, cu mâinile în continuare legate, reuși să se miște de- 
a lungul conductei până la chiuvetă, dar robinetul era prea sus. 
Se încordă din nou cu o forță nebănuită, încercând să facă ţevile 
să cedeze. Trebui totuși să renunţe foarte repede: de fiecare 
dată când trăgea, fălcile de oţel ale cătușelor îi tăiau carnea 
până la sânge. Abandonând lupta, se lăsă să alunece lângă 
perete. Culcată pe jos, avea senzaţia că nu mai e decât un 
animal  înlănţuit, supus bunului plac al stăpânului său. 
Dezamăgită, se hotărî să lipăie apa stătută care se prelingea pe 
podea. 

Din colţul opus al încăperii, șobolanul o privea. 


* 


TriBeCa 

Ora 08.00 

Soarele se ridicase pe un cer de cristal. 

Sub șocul dezvăluirilor Francescăi, Jonathan ieși din Excelsior 
un pic ameţit. Merse până la Smartul lui Claire. Urcă la volan și 
porni spre East Village, unde își dăduse întâlnire cu Madeline. 
Vru să o sune ca să se asigure că-i găsise mesajul, dar se gândi 
că poate mai dormea. 

Oprindu-se la un semafor la intrarea în Little Italy, se uită 
automat în oglinda retrovizoare și mare îi fu mirarea să vadă din 
nou liniile fluide și elegante ale acelui Ferrari negru în șirul de 
mașini din dreapta, în spatele lui. 

Ciudat... 

Miji ochii ca să fie sigur. Era imposibil să se înșele: era aceeași 
mașină cu capotă rotunjită, cu faruri, carene și botul feroce care 
o făcea să semene cu o reptilă. Intoarse capul. De data asta, 
decapotabila rămase nemișcată, dar soarele care se reflecta în 
parbriz îl orbea pe Jonathan, împiedicându-l să distingă faţa 


șoferului. Vru să memoreze numărul de înmatriculare al Spyder- 
ului, dar - surpriză! - mașina nu avea plăcuţă! 

Semaforul se făcu verde. Un claxon îl obligă să demareze și să 
treacă de intersecție. Când în sfârșit aruncă o nouă privire spre 
automobilul retro, misteriosul bolid dispăruse... 


* 


Depozitul din Coney Island 

Zgomot de paşi. 

Alice deschise ochii, trezindu-se brusc dintr-un somn chinuit, 
care în cele din urmă o doborâse. 

Ce oră era? Cât timp rămăsese inconștientă? Cinci minute sau 
cinci ore? 

Tremura de frig. Simţea furnicături în picioare și brăţările 
cătușelor îi tăiau încheieturile. Încercă să se ridice, dar renunţă. 

Se simţea prea slăbită pentru a mai încerca să se lupte. 

Ușa se deschise cu un scârţâit și silueta mătăhăloasă a lui luri 
își făcu apariţia. 

— Cyuka!'* se enervă el, constatând că Alice își rosese 
călușul. 

O apucă de păr, dar ea îl imploră: 

— Am nevoie de apă! N-am medicamentele! Risc să... 

— Gura! 

O trase violent înapoi, smulgându-i o mână de păr. Ea înţelese 
că trebuia să tacă. Rusul păru să se calmeze. Işi apropie fața de 
a ei, adulmecând, mângâindu-i obrazul cu degetele lui 
unsuroase. Alice îi simţi răsuflarea lângă gura ei și nu se putu 
abține să nu-și arate dezgustul. Intoarse capul. Atunci văzu 
camera de filmat pe care o ţinea în mână. 

Umbra neagră și masivă a lui luri se detașă sub neonul 
alburiu. 

— O să-ţi dau apă, promise el, dar înainte o să facem un 
filmuleţ amândoi... 


3 „Căţea” (rusă în original) (n. tr.) 


30 
Faţa ascunsă a lunii 
„Fiecare dintre noi este o lună, cu o faţă 
ascunsă pe care nimeni n-o vede.” 
Mark Twain 


Lower East Side 

Ora 08.00 

Jonathan parcă Smartul între două mașini, și cobori pe Bowery 
până la Strada 2. După ce mult timp fusese un cartier rău famat, 
Lower East Side trecea astăzi drept unul dintre locurile cele mai 
la modă, cu micile lui cafenele și cu restaurantele moderne. 
Jonathan împinse ușa de la Peels, locul său preferat, pentru a 
lua masa. Localul era autentic și degaja căldură umană. Plin de 
clienţi între orele 11.00 și 13.00, era mai liniștit dimineaţa. 

Jonathan o căută din priviri pe Madeline în mijlocul sălii 
scăldate în lumină. În jurul barului lung din lemn deschis la 
culoare, o clientelă boemă servea clătite cu banane și bea 
cappuccino. 

Madeline nu era acolo. Începu să-și facă griji. Poate regreta 
că-și petrecuse noaptea cu el? Poate plecase pe neașteptate? 
Poate... 

Îi sună telefonul. „Sunt la etaj”, îl informa un SMS. Ridică 
privirea și o văzu, aplecată peste balustradă, făcându-i cu mâna. 

Liniștit, se îndreptă spre ea. Pereţi albi și parchet galben, 
panouri mari de sticlă, lampadare elegante: încăperea era 
agreabilă. 

— Eşti aici de mult? 

Nu îndrăzni s-o sărute, deși tare ar mai fi avut chef. Purta 
niște blugi și o geacă de piele cambrată, pe care nu i-o știa și 
care îi scotea în evidenţă silueta subţire. 

— Tocmai am sosit. E drăguţ aici! Unde-ai fost? 

— S-o văd pe fosta mea soţie. O să-ţi povestesc, o asigură, 
așezându-se în faţa ei. 

Madeline încercă să pară senină, dar se uita la el cu tristeţe, 
ca și cum s-ar fi îndepărtat deja... Jonathan încercă s-o ia de-o 
mână, dar ea și-o retrase. Privirile li se întâlniră, tăcerea se 
prelungi. În cele din urmă, Madeline își strecură cu delicateţe 
degetele printre degetele lui. Acum era clar că ceea ce simțeau 


unul pentru altul era mai mult decât o simplă dorinţă, chiar dacă 
nu erau încă pregătiţi să vorbească de o poveste de „dragoste”. 

Un chelner cu ochelari de tocilar, cămașă în carouri și mustață 
galeză, veni să le ia comanda. Jonathan se uită pe meniu și 
alese un espresso și un monkey bread. Madeline comandă un 
blueberry cream cookie și un pahar cu lapte. 

— Am împrumutat câteva haine de la iubita ta. Sunt cam 
mulate, dar... 

— Îţi vin bine. Și nu e „iubita mea”... Veşti de la Jim? 

— Niciuna, răspunse ea, posomorându-se. Mobilul lui e tot pe 
robot. O să sun direct la comisariat. 

În timp ce forma numărul, Jonathan aruncă o privire pe 
exemplarul din New York Post pe care un client îl abandonase pe 
banchetă. Ziarul prezenta pe prima pagină cazul despre care 
auzise la radio: 


A ÎNCEPUT PROCESUL MOȘTENITOAREI 
UNUI CARTEL AL DROGURILOR 


Procesul lui Jezebel Cortes a început astăzi la tribunalul 
din California. Supranumită La Muñeca, Jezebel este fiica 
răposatului Alfonso Cortes, unul dintre șefii renumiţi ai 
unui puternic cartel mexican, ucis de o bandă rivală în 
martie 2001. 

Stabilită la Los Angeles sub o identitate falsă, Jezebel 
Cortes a fost arestată în urmă cu trei ani, în timp ce 
făcea cumpărături pe Rodeo Drive. Actul de acuzare 
leagă numele ei de controlul mai multor filiere de 
transport al cocainei către Statele Unite, precum și de 
punerea la punct a unui vast sistem de spălare de bani. 
Procesul a fost de mai multe ori amânat, avocaţii 
inculpatei speculând și cel mai mic viciu de procedură. 


Se opri din citit în momentul în care Madeline reuși să ia 
legătura cu comisariatul din Manchester. Il sunase pe fostul ei 
partener, dar îi răspunse detective Trevor Conrad. 

— Madeline? Îmi face plăcere să te-aud... 

— Încerc să vorbesc cu Jim de ieri-seară. E pe-acolo? 

La capătul firului, polițistul făcu o pauză lungă înainte de a 
mărturisi: 


— Jim e mort, Madeline. 

— Cum așa? M-a sunat acum două zile! 

— Imi pare rău: a fost găsit în dimineaţa asta în biroul lui. S-a 
sinucis. 

Madeline, răvășită, reuși să îngaime: „Mort!” Siderat, Jonathan 
se apropie de ea pentru a urmări conversaţia. Tânăra femeie 
încercă să afle mai multe: 

— Stai puţin, Jim cel pe care-l cunosc eu nu era genul de om 
care să-și facă felul. Avea probleme personale? 

— Nu cred. 

— Când s-a-ntâmplat asta, Conrad? 

Polițistul din Manchester șovăia. 

— Ancheta este în curs. Nu-ţi pot dezvălui mai multe. 

— Ce naiba, Jim a fost colegul meu timp de șase ani! 

Un nou moment de tăcere. 

— Te sun eu în cinci minute, zise el, apoi închise. 


* 


Madeline era în stare de șoc. Moartea fulgerătoare a lui Jim 
redeștepta în ea o mulțime de emoții și de dureri. Încercă să se 
stăpânească, ca să nu-și piardă cumpătul. Jonathan era tulburat. 
Incercă s-o consoleze, dar Madeline se închisese din nou în ea. 

— Conrad o să mă sune cu siguranţă de pe mobilul lui sau de 
la un telefon public. Toate apelurile comisariatului pot fi 
înregistrate, îmi închipui că nu vrea să riște. 

— Nu crezi în varianta sinuciderii? 

— Nu știu, mărturisi ea. La urma urmei, tu l-ai văzut mai 
recent decât mine. 

Jonathan rememora întâlnirea cu polițistul. 

— Era obosit și nervos, dar nu uitase de cazul Alice Dixon și 
părea nerăbdător să facă noi investigaţii. Dar sinuciderea este 
un gest misterios. 

Și vorbesc în cunoștință de cauză... 

Sună telefonul. Era Conrad. 

— Bun, ce vrei să știi? întrebă polițistul. 

— Cum s-a-ntâmplat? 

— Jim și-a tras un glonţ în cap în biroul său, pe la patru și 
jumătate dimineaţa. 


— Cu arma din dotare? 

— Nu, cu un pistol neînregistrat. 

— Şi chestia asta nu ţi se pare ciudată? 

— Mă enervezi, Madeline! 

— Toţi polițiștii care se sinucid o fac cu arma din dotare! 

— Nu toţi, îi răspunse Conrad. Cunosc eu una care s-a 
spânzurat în sufragerie. 

Era o lovitură sub centură, dar Madeline nu se pierdu cu firea. 

— Spune-mi mai multe despre arma asta! 

— Un Beretta 92, echipat cu un amortizor. 

— E absurd! Când te hotărăști să-ţi tragi un glonţ în cap, nu 
prea-ți mai pasă dacă trezești vecinii! 

Și vorbesc în cunoștință de cauză... 

— Dac-o luăm așa, mai e un detaliu ciudat, mărturisi polițistul. 

— Spune-mi! 

— Jim avea arma în mâna dreaptă. 

— La dracu'! 

Flaherty era stângaci. 

— E ciudat, dar nu dovedește nimic, zise polițistul. 

— Iti baţi joc de mine? 

— Când duci pistolul la tâmplă, nu-ţi trebuie precizie ca la tir. 
E cam greu să ratezi ținta indiferent ce mână folosești... 

Madeline își recapătă sângele rece. 

— La ce lucra Jim în acest moment? 

Dar Conrad nu era dispus să-i mărturisească tot. 

— Ti-am spus destul! Trebuie să-nchid! 

— Stai puţin! Ai putea să-mi trimiţi ultimele e-mailuri primite 
de Jim în orele dinaintea morţii? 

— Glumești? Nu mai ești de-a casei, Madeline! 

— Jim era prietenul meu! 

— Degeaba insiști! Și, oricum, chiar dac-aș vrea, tot n-aş 
putea. 

— De ce? 

— De azi-dimineaţă, un virus ne-a blocat serverul și ne-a 
infectat toate calculatoarele. Nimeni n-are acces la computerul 
lui. 

— Găsește altă scuză! 

— Asta-i adevărul! Ai grijă de tine, Madeline! 


* 


Ea dădu la o parte paharul cu lapte care tocmai îi fusese pus 
în față și comandă o cană de cafea neagră. Apoi scoase din 
rucsac notebook-ul lui Jonathan. 

— Am adus laptopul tău. Voiam să revăd dosarul Dixon. Mi-ai 
zis că l-ai descărcat? Va fi mai ușor să-l consult aici decât pe 
telefon. 

Jonathan își deschise computerul. 

— Crezi că Jim a fost ucis? 

— Habar n-am! 

— Eu, unul, cred c-a fost asasinat și că uciderea lui este 
legată de ceea ce a descoperit despre Alice. 

— Nu te ambala! Acum o săptămână, nici măcar n-auziseși de 
cazul ăsta. 

— Ceea ce-mi permite să arunc asupra lui o privire proaspătă. 

— Şi ce concluzie ai tras? 

— Cred că poliţia sau serviciile secrete au făcut totul ca să 
mușamalizeze această răpire. 

— Fabulezi! 

— Vrei fapte solide? Camerele de supraveghere! Am citit 
dosarul: pe vremea aia, douăsprezece aparate filmau străzile 
din jurul liceului lui Alice. Douăsprezece! Și, întâmplător, toate 
erau stricate în ziua aia. Nu ţi s-a părut bizar? 

— Asta-i teoria ta, o conspirație guvernamentală? 

— Am văzut-o pe Alice la șase luni după ce ai primit inima ei 
într-o cutie frigorifică! 

— Nu vom ști niciodată dacă era într-adevăr ea! 

— Ea era! Și Jim a fost ucis fiindcă avea dovada! 

— Nu e suficient să afirmi anumite lucruri. Trebuie să le și 
dovedești. 

— Alice nu e moartă, ai încredere în mine! 

— Încrederea n-are nimic de-a face cu chestia asta! 

— Alice nu e moartă! repetă el. Și este încă în viaţă, fiindcă a 
beneficiat de un transplant cardiac. O operaţie care nu apare 
totuși în registrul niciunui spital. Îţi imaginezi ce reţea de 
complici și ce organizare au fost necesare pentru a pune pe 
roate așa ceva? Cine ar fi în stare să orchestreze o asemenea 
operațiune, în afară de o agenţie guvernamentală? 


— Te uiţi prea mult la televizor. Ascultă, nimănui nu-i păsa de 
Alice Dixon, nici măcar maică-sii, o drogată care trăia într-un 
cartier de rahat. Alice e fiica unei nulităţi și nu văd ce treabă are 
guvernul cu așa ceva! 

Madeline dădu pe gât o ceașcă de cafea, apoi, așa cum 
făcuse de vreo sută de ori în trecut, se cufundă în dosarul lui 
Alice, pentru a-și reîmprospăta memoria. Revăzu declaraţiile 
criminalului în serie Bishop și diferite fotografii: cele cu casa 
mizerabilă a lui Erin care contrastau cu cele din camera perfect 
aranjată a lui Alice, în care se vedeau cărţile ei, afişele de 
concert, cutiile de biscuiţi Oreo și cutiile de lapte cu căpșune. 

Dar imaginea lui Jim rămăsese întipărită în mintea lui 
Madeline. Ce făcuse el oare după întâlnirea cu Jonathan? Ce-ar fi 
făcut ea? Fără îndoială, ar fi cerut o analiză grafologică și o 
prelevare de amprente. Poate și un test ADN... Căutând prin 
agenda telefonului mobil, găsi numărul Tashei Medeiros, una 
dintre tehnicienii laboratorului criminalistic din Birmingham. Era 
un biolog strălucit, dar nu prea ţinea cont de proceduri. In 
trecut, ea și Jim apelaseră des la ea, pentru că accepta să facă 
analize în regim de urgenţă, fără a respecta la literă cadrul 
legal. 

Tasha obișnuia să consume cocaină „cu moderație” și Jim, 
pentru a menţine bunele lor relaţii, îi pasa regulat mici doze 
confiscate în timpul arestărilor micilor dealeri. 

— Halal morală! comentă Jonathan. 

— Poliţia nu e lumea ursuleţilor grijulii din Care Bears! obiectă 
Madeline, formând numărul. 

Tasha nu lucra astăzi. Era acasă cu fiica ei, dar confirmă că 
Jim îi ceruse într-adevăr să facă o analiză. Fusese de gardă 
noaptea trecută și îi trimisese rezultatele în zori, pe mail. 

— Nu-ţi mai amintești despre ce era vorba? 

— O comparaţie între două mostre de ADN. 

— Ai putea să-mi trimiţi și mie e-mailul, te rog? 

— Astăzi, va fi dificil. 

— E foarte important, Tasha! Jim a murit și eu încerc să 
înțeleg de ce. 

— La dracu’... 

— Îţi trimit adresa mea de e-mail. 

— Bine, o să trec pe la birou cu Paola! O să ai rezultatele în 
mai puţin de-o oră! 


Jonathan se uita la fotografiile cu victimele lui Bishop. Acesta 
revendicase asasinatul lui Alice fără să aducă vreodată nici cea 
mai mică probă. În mijlocul acestui potop de sânge și violenţă, 
Jonathan conștientiză deodată că în urma acestor atrocități, el și 
Madeline erau împreună în acea dimineaţă. Dacă n-ar fi fost 
dispariţia lui Alice, nu s-ar fi revăzut niciodată... 

În timp ce scotocea prin telefon pentru a-și verifica accesul la 
rețea, Madeline goli și dosarul cu mesaje filtrate. Acesta 
conţinea vreo treizeci de mesaje spam care o îndemnau să 
comande ceasuri de lux, pastile pentru îmbunătăţirea 
performanţelor sexuale sau produse miraculoase capabile s-o 
facă să piardă zece kilograme în zece zile. 

— la te uită! i 

În mijlocul acestor mesaje nedorite, un mail îi atrase atenţia. Îi 
fusese trimis cu douăzeci și patru de ore în urmă de... Jim 
Flaherty! 

Inima începu să-i bată cu putere. De ce mailul lui Jim fusese 
filtrat de programul antispam? Poate din cauza atașamentelor 
lui numeroase și mari? Îl citi cu febrilitate: 


De la: Jim Flaherty 

Către: Madeline Greene 
Subiect: Autopsie 

Data: 22 decembrie 2011 18:36 


Dragă Madeline, 

Nu ţi se pare nimic ciudat la unele dintre fotografiile 
astea? 

Sună-mă, dacă e cazul! 

Prietenul tău, Jim 


E-mailul conținea un document PDF și mai multe fotografii. 
Madeline le transferă pe laptop, pentru a vedea documentele pe 
tot ecranul. Toate se refereau la autopsia lui Danny Doyle, 
mafiotul din Cheatam Bridge. 


— Ce legătură are tipul cu toată povestea asta? întrebă 
Jonathan cu voce tare. 

Se aplecă pentru a citi raportul autopsiei în același timp cu 
Madeline. După cum știa, trupul lui Danny fusese găsit în 
mijlocul unei zone industriale părăsite, cu un glonţ în cap, cu 
mâinile și picioarele tăiate și cu dinţii smulși. O execuţie 
atribuită unei bande ucrainene al cărei șef beneficiase de 
același tratament cu câteva luni înainte. Raportul medicului 
legist era cât se poate de obișnuit: precizarea orei morţii în 
funcţie de rigiditatea cadaverică, punerea în evidenţă a urmelor 
de praf de pușcă din jurul rănii, analiza organelor și a unor 
prelevări - sânge, conţinut gastric, ADN. Tot atâtea elemente 
care confirmaseră fără urmă de tăgadă identitatea lui Danny 
Doyle. 

Cum se întâmplă adesea în cazul autopsiilor de crime 
violente, fotografiile îţi întorceau stomacul pe dos: faţă violacee 
și schimonosită de tortură, torace verzui incizat până la 
abdomen, zeci de hematoame pe tot corpul. Danny fusese 
torturat și nu plecase prea liniștit din lumea asta. Dar ce putuse 
să găsească Jim „ciudat” la aceste fotografii? 

Madeline dădu zoom pe unele zone. 

— l-au smuls chiar și o bucată de ureche! remarcă Jonathan. 

Madeline se încruntă și examina zona pe care el i-o arăta cu 
degetul. Era adevărat: cadavrul avea o bună parte din lobul 
urechii drepte rupt. Dar această rană părea veche. Or Danny nu 
avusese niciodată urechea tăiată, spre deosebire de... Jonny, 
fratele lui geamăn. 

— Asta nu-i Danny, e fratele lui! strigă ea. 

Și îi spuse lui Jonathan povestea: cei doi bebeluşi ieșiți din 
pântecul mamei lor la interval de cinci minute, rivalitatea dintre 
cei doi fraţi, violenţa și cruzimea lui Jonny, un alcoolic care 
suferea de schizofrenie și care fusese de mai multe ori internat. 

Ea se întoarse la raportul autopsiei și reciti paragraful despre 
analiza organelor. Ficatul cadavrului era atins de o 
„degenerescentă a ţesuturilor, cauzată se pare de absorbţia de 
alcool”. 

O ciroză. 

— Danny bea un pahar din când în când, dar n-a fost 
niciodată alcoolic. 

— Cum au putut polițiștii să facă o asemenea confuzie? 


— „Gemenii adevăraţi” au același patrimoniu genetic, ceea ce 
face imposibilă diferenţierea cu certitudine a ADN-ului lor. 

— Eşti sigură de asta? 

— Au fost mai multe cazuri de acest gen, îmi amintesc de o 
tâlhărie în Germania și un trafic de droguri în Malaysia. În 
ambele cazuri, suspectul avea un frate geamăn și justiţia a fost 
obligată să-i dea drumul, fiindcă n-a putut să-l identifice cu 
certitudine. 

— Dar, dacă acest cadavru este al lui Jonny... 

— „asta înseamnă că Danny este în viață, confirmă 
Madeline, gânditoare. 


Comandară alte cafele. Timp de mai multe minute, se 
pierdură în presupuneri, până când Madeline primi mesajul de la 
Tasha Medeiros, care lucra la laboratorul din Birmingham. 


De la: Tasha Medeiros 
Către: Madeline Greene 
Subiect: 


Madeline, 

lată rezultatul analizei pe care Jim mi-a cerut s-o fac 
fără s-o trec prin canalul oficial. 

Îmi pare foarte rău pentru el. 

Cu speranţa că asta te va ajuta, 

Tasha 


Foarte intrigată, dădu clic pe documentul atașat, în timp ce 
Jonathan se apleca peste umărul ei ca să-l vadă odată cu ea: era 
un tabel complex de vreo cincisprezece rânduri pe șase coloane. 
Fiecare căsuță conţinea mai multe cifre. Le trebuiră câteva 
secunde ca să înţeleagă că era vorba de un test de paternitate. 
Săriră atunci la ultimul paragraf, care menţiona rezultatul și 
ceea ce descoperiră îi lăsă fără grai: 


Test de paternitate realizat în absenţa 
materialului genetic al mamei 


Bazat pe analiza ADN-ului. 

Tată presupus: Daniel Doyle. 

Copil: Alice DIXON. 

Genele similare au fost puse în evidenţă în toate cele 
15 loci analizate. 

Probabilitatea de paternitate este evaluată la 99,999%. 


Înainte de a muri, Jim avusese o intuiţie genială. La capătul a 
trei ani de anchetă, reușise să dovedească nu numai că Danny 
Doyle nu era mort, dar și că el era tatăl lui Alice Dixon. 

O descoperire pe care o plătise cu viaţa. 


31 
Pe teritoriul inamicului 
„In infern, fiecare cu destinul lui.” 
Gao Xingjian 


Cafeneaua Peels 

Lower East Side 

Ora 10.00 

Uluită, Madeline se trase înapoi pe banchetă, cuprinsă brusc 
de greață. O luă cu ameţeală. Nici Alice, nici Danny nu erau 
morţi. Şi mai surprinzător, adolescenta era fiica mafiotului. Jim, 
însă, era mort; ea însăși fusese cât pe ce să se sinucidă. Zeci de 
persoane lucraseră zi și noapte la această anchetă. De ce? 
Pentru cine? Brusc, se îndoi de tot. În povestea asta, cine erau 
victimele? Cine erau vinovatii? Încă de când preluase cazul, cum 
reușea să facă lumină într-o zonă de umbră, un alt mister își 
făcea imediat apariția, ducând-o pe un teritoriu de fiecare dată 
mai periculos. 

Ridică ochii și căută sprijinul lui Jonathan, dar acesta, cu 
fruntea lipită de geam, era îngrijorat de ceea ce vedea afară. 

— Cred că suntem filaţi. 

— Glumești? zise ea, apropiindu-se de fereastră. 

— Vezi Ferrari-ul ăla negru parcat puţin mai jos? 

— În faţa galeriei de la Morisson Hotel? 

— Da, am trecut pe lângă el de două ori în dimineaţa asta: 
mai întâi în TriBeCa, apoi în Little Italy. N-are plăcuță de 
înmatriculare și nu reușesc să identific șoferul. 

Madeline miji ochii. De la distanţa aia, era imposibil să 
distingă vreo siluetă în interior. 

— Urmează-mă! zise ea pe un ton ferm. 

Doar cu o oră în urmă, nu și-ar fi imaginat nici măcar o clipă 
că cineva ar putea să-i spioneze, dar, după moartea lui Jim și 
după ceea ce descoperiseră, nu mai avea încredere în nimeni. 

Plătiră  consumaţia, coborâră și ieșiră din cafenea, 
îndreptându-se spre mașină. 

— Lasă-mă pe mine la volan! ceru Madeline. 

Urcară în mașină și porniră la drum. 

— Crezi c-o să ne urmărească? Poate-i de vină ancheta asta, 
care ne face paranoici... 

— judecă și singur! Pariez că o s-o ia din loc! 


Într-adevăr, Ferrari-ul îi urmări „discret”, ţinându-se la 
douăzeci de metri în spatele lor. 

— Nu te întoarce! ordonă ea. Și pune-ţi centura! 

Mașinuţa de oraș prinse viteză, urcând pe Bowery către 
Cooper Square. Deodată, Madeline frână și trase de volan la 
maximum spre stânga, făcând mașina să zboare peste zona cu 
verdeață dintre cele două părţi carosabile. 

— Eşti nebună! răcni Jonathan, agăţându-se de mâner. 

Automobilul lor ateriză pe partea cealaltă a drumului, luând-o 
înspre Ferrari. 

— Închide gura și cască ochii! 

Acum cele două mașini rulau în sens invers. Când se 
încrucișară, Jonathan avu o jumătate de secundă la dispoziție ca 
să vadă cine e la volan. 

Era o femeie blondă, foarte frumoasă, cu o cicatrice în formă 
de stea, care pleca de sub arcadă, tăindu-i obrazul până la 
comisura buzelor... 


— Deci? 

— O cunosc! exclamă el. Sunt sigur că este femeia la care am 
condus-o pe Alice, acum doi ani la Cap-d'Antibes! 

— Cea care se dădea drept mama ei? 

— Da! 

Madeline se uită în oglinda retrovizoare. Ferrari-ul o tăia spre 
vest, prin Astor Place. Intuitiv, Smartul viră pe Houston Street. 

— Dacă o ia din nou pe Broadway, putem s-o urmărim, nu-i 
așa? 

— Așa artrebui! 

Își încrucișară degetele, pândind cu aviditate mașinile. Câteva 
secunde mai târziu, botul agresiv al unui GTO apăru pe axa 
rutieră care traversa orașul în diagonală. 

Decapotabila viră pe Spring Street. Madeline ţâșni în urma ei 
și dispăru în trafic. Femeia de la volan probabil că-i observase, 
căci Ferrari-ul acceleră puternic și lăsă mașinuţa pe loc. 

— Fir-ar să fie, îl pierdem! 

Părea inevitabil: ce putea să facă un Smart împotriva unui 
motor V12 de 280 cai-putere? Dar Madeline nu se descuraja așa 


ușor. Refuzând să se dea bătută, trecu pe roșu la intersecția 
Lafayette. 

— Atenţie! strigă Jonathan. 

Un vânzător ambulant de hotdogi tocmai se angajase în 
traversare. Madeline claxonă și trase de volan spre stânga. 
Negustorul tresări și făcu un salt înapoi în timp ce Smartul lovea 
marginea căruciorului de metal care se răsturnă, aruncând pe 
asfalt cârnaţi, ketchup, muștar, ceapă prăjită și varză acră. 

Mașina mușcă trotuarul, dar Madeline reuși s-o stăpânească și 
apăsă pe pedală, pornind în plină viteză spre Delancey Street. 


* 


Între timp, în Coney Island... 

Întinsă fără putere pe jos ca un animal speriat, Alice întoarse 
capul în căutarea șobolanului, dar rozătoarea o părăsise, 
plecând cu luri. 

Febra îi înfierbânta sângele. Transpirația îi inunda corpul, 
lipindu-i părul de față și provocându-i frisoane. Stomacul îi era 
cuprins de contracţii dureroase. | se părea de asemenea că 
picioarele și gleznele îi erau umflate. 

După „film”, rusul plecase iar, lăsând-o legată de blestemata 
asta de ţeavă. În ciuda rugăminţilor ei, nu-i dăduse suficientă 
apă, mulţumindu-se să-i stropească faţa cu o sticlă. Sfârșită de 
oboseală, Alice făcu un efort și-și ridică fermoarul de la pulover 
cu dinţii. 

La cea mai mică mișcare, o apucau greaţa și ameţeala. 
Vomită un lichid gălbui. Se ridică rezemându-se de perete, 
incapabilă să-și revină. Pieptul îi era zguduit de palpitaţii, bătăile 
inimii aveau un ritm îngrijorător. Cât timp avea să mai reziste? 
Acum, nu mai putea să și-o păcălească: durerile de cap care îi 
sfredeleau ceafa și gheara din abdomen erau semnul că 
hipertensiunea ei declanșase o insuficienţă renală. 

Privi scaunul de toaletă aflat la doi metri de ea. De ore întregi 
voia să meargă la toaletă, dar nu reușea să se cocoaţe acolo. 
Lăsând la o parte orice demnitate, își dădu drumul în pantalonii 
de trening. Aproape că nici nu se mai simţea umilită. Sigur, se 
scălda în vomă și în urină, dar măcar scăpase de o povară. 


După o vreme, un șuierat surd îi vâjâi în urechi. Vederea i se 
înceţoșă și avu impresia că niște puncte luminoase sclipeau în 
toată încăperea. Se sufoca. Se luptă să nu leșine, dar în curând 
se prăbuși, inconștientă. 


Lower East Side 

— E acolo! strigă Jonathan, arătând cu degetul Ferrari-ul care 
o lua pe Williamsburg Bridge. 

Podul suspendat care trecea peste East River și lega Lower 
East Side de Brooklyn se întindea pe doi kilometri și aduna sute 
de mașini pe cele patru benzi ale sale. 

— E aglomerat. Va fi nevoită să încetinească, zise Madeline. 

Într-adevăr, automobilul GTO stătea pe loc, prins în trafic. 
Madeline își recăpătase încrederea. Riscă și începu să facă 
slalom printre mașini, trecând de pe o parte pe alta pentru a 
micșora distanţa care o despărțea de Spyder. 

— Încetineşte! O să facem un accident! 

De cum ajunse ca capătul podului, decapotabila italiană 
efectuă virajul în mare viteză, pentru a prinde prima ieșire. 

— Încotro mergem? întrebă Madeline, care nu cunoștea 
străzile New Yorkului. 

— În Williamsburg. 

Ajunseră pe Bedford Avenue, punctul nevralgic al cartierului. 
Imobile vechi din cărămidă alternau cu clădiri nou-nouţe. In 
plină reconstrucţie, locul contrasta cu latura „sterilizată” a 
Manhattan-ului. Magazinele second-hand, micile cafenele, 
magazinele de viniluri, băcăniile cu produse bio și librăriile - 
totul se voia în același timp autentic și avangardist. 

Înaintarea Ferrari-ului era încetinită de vânzoleala de pe 
stradă. Comercianţii își instalaseră tarabele pe trotuar, niște 
cântăreţi amatori animau atmosfera și un saltimbanc își făcea 
numărul, scuipând flăcări. 

Acum, Madeline și Jonathan erau la mai puţin de zece metri 
de Spyder. Presat de Smart, bolidul viră la stânga și ajunseră la 
McCarren Park. Apropiindu-se de râu, traversară o zonă cu 


depozite și terenuri virane. Pline de graffiti, zidurile aminteau de 
New Yorkul de pe vremea lui Basquiat”. 

— Am încolţit-o! exclamă Jonathan, în timp ce pătrundeau pe 
o străduţă. Este o fundătură. Nu e nimic aici în afară de râu! 

Ferrari-ul ajunse în faţa unei reprezentanţe auto. Clădirea 
dădea pe chei, oferind o priveliște neașteptată asupra zgârie- 
norilor din Manhattan. Automobilul GTO rulă cu încetinitorul pe 
debarcader, apoi, printr-o rotire bruscă a volanului, năvăli în 
hangar pe o ușă mare de oţel. 

Madeline frână brusc pentru a-și opri mașina la douăzeci de 
metri de intrarea în garajul care purta numele MACONDO 
MOTOR CLUB. 

— Și acum? 

— Am fost păcăliţi, zise Jonathan. Nu noi o vânam pe ea, ci ea 
pe noi. Crezi c-ar trebui să... 

Nu mai avu ocazia să-și termine fraza. Un scârţâit de pneuri îi 
făcu să se întoarcă. Botul imens al unei mașini de depanare îi 
izbi, agăţând Smartul și împingându-l în gura căscată a 
garajului. Șocul îi proiectă în faţă. Madeline nu-și legase centura, 
dar braţul lui Jonathan ţâșni chiar la timp, ţinând-o să nu intre cu 
capul în volan. Vehiculul care îi remorca le târî mașinuţa mai 
mulţi zeci de metri, până în hangarul ale cărui uși se închiseră în 
urma lor. 

Depozitul se întindea pe mai bine de două sute de metri 
pătraţi. Vreo cincizeci de mașini se aflau acolo. Jonathan 
recunoscu un Peugeot 403, dar predominau mașinile mai mari: 
Fort Gran Torino, Chevrolet Camaro, Plymouth Barracuda... 

— Ești rănită? întrebă Jonathan pe Madeline. 

Se ajutară unul pe altul să iasă din Smartul care semăna 
acum mai mult cu una dintre lucrările contorsionate ale 
sculptorului Cesar decât cu un automobil în stare de 
funcţionare. 

In faţa lor, femeia cu cicatrice îi ameninţa cu un pistol. 

— Agent Blythe Blake, US Marshals Service! strigă ea, în timp 
ce ei se ridicau în picioare. Mâinile deasupra capului! 

US Marshals Service? Poliția federală a Departamentului de 
Justiţie... 


37 Jean-Michel Basquiat (1960-1988), pictor american de avangardă, foarte 
popular în anii '70 pentru lucrările în stil graffiti realizate pe străzile din New 
York. (N. tr.) 


Jonathan și Madeline se priviră cu uimire. Femeia aia era 
polițistă! 

Apoi se întoarseră spre mașina de depanare, din care sări un 
bărbat. 

În pantaloni de camuflaj și haină militară, Danny Doyle înainta 
spre ei. 

— Salut, Maddie! Să știi c-ai și-acum cel mai frumos poponeţ 
dintre toate florăresele pariziene... 


32 
Adevărul despre Danny Doyle 
„Spinii pe care i-am cules vin de la copacul 
pe care l-am plantat.” 
Lord Byron 


Cheiul East River 

— Eşti un nenorocit! Cum ai putut să mă faci să cred că Alice 
e moartă? 

— Maddie, calmează-te... 

— Niciodată n-o să te iert, Daniel! 

— Dă-mi posibilitatea să mă apăr! 

Madeline și Danny mergeau de-a lungul cheiului din 
Williamsburg. In apropierea apei, temperatura era mai scăzută 
și Madeline își încheie geaca. La zece metri în fața și în spatele 
lor, două „gărzi de corp” scrutau zona. 

— Cine sunt ăștia? 

— Agenţi FBI care lucrează pentru Marshals Service. 

La capătul răbdării, sub șocul accidentului și al revelaţiilor din 
cursul dimineţii, Madeline îl înfruntă pe fostul interlop: 

— Spune-mi unde este Alice, ACUM! 

— O să-ţi explic totul, dar nu mai ţipa! 

Danny scoase din buzunar un cigarillo deja început, pe care îl 
reaprinse cu bricheta. 

— Totul a debutat acum trei ani și jumătate, începu el, 
așezându-se pe una dintre băncile de pe malul fluviului. Era cu o 
lună înainte de moartea mamei. Era internată la Christie's 
Hospital, răpusă de un cancer în fază terminală. Știam că trăgea 
să moară și mă duceam s-o văd în fiecare zi. 

Danny își lăsă amintirile dureroase să reînvie. Slăbise. Părul îi 
crescuse și faţa îi era brăzdată de riduri adânci. Madeline se 
calmă și se așeză lângă el. Danny trase un fum din trabucul lui 
înainte de a continua: 

— In fiecare seară, ieșeam din spital tot mai devastat. 
Obișnuiam să-mi înec amarul la Soul Cafe, un pub de pe Oxford 
Road, situat la o sută de metri de spital. Aici am văzut-o prima 
oară pe Alice. Dădea o mână de ajutor la debarasat, strângea 
paharele și tacâmurile de pe mese. Pe atunci, n-avea decât 
paisprezece ani, chiar dacă îi dădeai cinsprezece sau 


șaisprezece. Era evident că n-avea încă vârsta legală să lucreze, 
dar nimeni nu se sinchisea de asta. 

— Ai remarcat-o de la început? 

— Da, eram intrigat de comportamentul ei: de fiecare dată 
când își lua o pauză, se așeza la o masă ca să citească sau să-și 
facă temele. Și mă privea într-un mod ciudat, ca și cum m-ar fi 
cunoscut... 

— Aţi vorbit? 

— La început, s-a mulţumit să mă observe, apoi, într-o seară, 
a venit la mine și mi s-a adresat cu îndrăzneală. Mi-a spus că 
știa cine sunt. Apoi m-a întrebat dacă-mi aminteam de mama ei, 
Erin Dixon... 

— N-am știut c-ai avut o relaţie cu această femeie. 

— Chiar și eu uitasem. De altfel, mi-au trebuit câteva secunde 
ca să-i asociez numele cu figura. Este adevărat, mă culcasem cu 
Erin Dixon de două sau trei ori, în urmă cu cinsprezece ani. Era o 
femeie ușoară, care și-o trăgea cu oricine, fără să facă nazuri. 
Era drăguță înainte să înceapă să se drogheze, chiar dacă nu 
fusese niciodată foarte isteaţă... 

— Asta i-ai răspuns fiicei ei? 

— Nu, bineînţeles. Eram stânjenit, dar nu m-a luat pe ocolite: 
mi-a zis că o luase la întrebări pe maică-sa, că făcuse cercetări 
și că ajunsese la concluzia că eram tatăl ei. 

— Și ai crezut-o? 

— Chiar înainte să mi-o spună. Era evident! 

— De ce? [i se pare că seamănă cu tine? 

— Nu, mi se pare că seamănă cu tine. 

Madeline își ieși din sărite: 

— Nu te juca cu asta, Daniel! 

— Să nu spui că nu! Și tu te-ai atașat de puștoaica asta! De 
ce te-ai fi încăpățânat cu ancheta, dacă inconștient nu te-ai fi 
recunoscut în ea? 

— Pentru că era jobul meu. 

Dar Doyle insistă: 

— Fata asta era fiica pe care am fi putut-o avea noi doi! Era 
inteligentă, solitară, cultivată, atât de diferită de toţi idioţii din 
jurul meu! Făcea faţă tuturor încercărilor, înfrunta viaţa cu curaj. 
Pentru mine, a fost ca un dar picat din cer. 

— Așadar, aţi început să vă întâlniți? 


— Da, aproape în fiecare zi, fără să știe nimeni. Am putut s-o 
cunosc mai bine și n-am minţit-o în privinţa activităţilor mele. Ea 
mi-a dat din nou un motiv de-a mă trezi dimineaţa. Pentru prima 
dată, viața mea avea sens. 

— li dădeai bani? 

— O ajutam un pic, dar nu voiam să trezesc bănuieli. Eram 
hotărât să-i plătesc studiile la o universitate bună. M-am gândit 
chiar s-o recunosc legal, dar, având în vedere numărul celor 
care-mi voiau capul, acest lucru ar fi pus-o în pericol. Și apoi, 
mai era problema asta de sănătate care mă-ngrijora... 

— Inima ei, nu-i așa? ghici Madeline. 

Cu ochii aţintiţi la apa cenușie din East River, Danny 
încuviinţă cu tristeţe: 

— Mi se părea epuizată la cel mai mic efort. Nu se plângea, 
dar se simţea mereu obosită și i s-a făcut de două ori rău în faţa 
mea. Am trimis-o la Primary Care Trust. Medicul a identificat un 
suflu cardiac, dar nu o anomalie anume. Pentru a fi complet 
liniștit, i-am cerut cardiologului la care mergea mama să-i facă 
și alte analize. Ele au scos la iveală o cardiomiopatie dilatativă: 
inima lui Alice funcţiona cu încetinitorul. Boala era deja în stadiu 
avansat și fata risca să moară în orice moment. 

— Medicul a acceptat să-i prescrie tratament sub un nume 
fals? 

— Fiecare om are preţul lui, Maddie. 

— Şi a funcţionat? 

— În primele luni, Alice a reacționat bine la medicamente. 

incepu să bată vântul. Încet-încet, Madeline reconstituia 
cronologia evenimentelor, dar multe întrebări rămâneau fără 
răspuns. 

— Alice chiar ştia cu ce te ocupai? 

— Da, n-am încercat niciodată s-o păcălesc. 

— Şi n-a deranjat-o? 

— Să zicem că e destul de inteligentă pentru a nu avea o 
viziune în alb-negru asupra vieții. 

Madeline luă această remarcă drept un reproș la adresa ei, 
dar preferă s-o ignore. 

— Nu te-ai gândit nicio clipă să te cuminţești? 

— Bineînţeles că m-am gândit! Dar ce crezi? Că e ușor? Că e 
de ajuns să pocnești din degete? Eram într-un impas: polițiștii 


mă hărţuiau, bandele rivale voiau să-mi ia gâtul și chiar propriii 
mei oameni nu așteptau decât prima ocazie ca să mă trădeze. 

— Alice era conștientă de asta? 

— Mai mult decât îmi închipuiam, fiindcă ea mi-a dat soluția. 

— Cum adică? 

— Într-o seară a venit pe neașteptate cu un dosar gros, pe 
care îl făcuse plecând de la zeci de articole descărcate de pe 
internet. Texte de drept, studii de caz: o adevărată muncă de 
avocat. Pretindea că găsise formula magică care să ne permită 
amândurora să începem o viaţă nouă. 

— Și care era formula asta magică? 

— WITSEC: programul american de protecţie a martorilor. 


33 

Martorii 
„Procurorul general al Statelor Unite poate 
acorda măsuri de protecţie unui martor 
într-un proces referitor la o activitate criminală 
organizată, dacă estimează că martorul riscă 
să fie victima unor violenţe sau intimidări.” 
Articolul 3521, Alineatul 18, 
din United States Code 


Îngheţaţi din cauză că stătuseră prea mult pe bancă, 
Madeline și Danny își reluaseră plimbarea pe chei. In ciuda 
frigului, malurile fluviului nu erau pustii. Echipaţi cu mincioguri, 
găleți de plastic și undițe, un grup de oameni în vârstă se 
felicitau că găsiseră un loc bun chiar în faţa liniei de orizont a 
Manhattan-ului și pescuiau lavraci vărgaţi, sole și cambule. 
Vorbeau poloneză, rusă, spaniolă... Un adevărat melting-pot. 

— La început, explică Danny, i-am răspuns lui Alice că ideea 
ei cu programul de protecţie a martorilor e naivă și 
nerealizabilă. N-aveam nimic de dat la schimb, niciun as de scos 
din mânecă. Dar ea a insistat: „Sunt sigură că poţi să te folosești 
de cei care te încolţesc în viața asta.” Vorbele ei și-au atins 
ţinta. În Statele Unite mai erau câteva luni până la alegerile 
prezidenţiale și lupta antidrog era una dintre temele campaniei. 
Toţi candidaţii vorbeau de Mexic, unde războiul cartelurilor 
făcuse deja zeci de mii de morţi. Americanii erau îngrijoraţi de 
escaladarea conflictului în apropierea graniţei. Alegerea lui 
Obama a marcat o cotitură atunci când acesta a recunoscut 
responsabilitatea ţării sale în traficul de droguri, în calitate de 
principală ţară consumatoare. Chiar înainte de învestitură, s-a 
întâlnit cu omologul său mexican și cele două ţări și-au declarat 
din nou intenţia de a duce o luptă necruțătoare cu traficanţii de 
droguri. Era o chestiune arzătoare a mandatului său de 
președinte: Washingtonul n-avea niciun chef să se trezească cu 
un stat de narcomani la ușa lui. 

— Şi care-i legătură cu tine? întrebă Madeline. Spălarea de 
bani? 

— Acum cincisprezece ani, în timpul anului de studiu în 
California, la UCLA, am cunoscut-o pe Jezebel Cortes. 


— Fata șefului de cartel? Numele ei apare în toate ziarele din 
cauza procesului. 

— Am ţinut legătura. Amândoi aveam un trecut zbuciumat. Ca 
niște copii de criminali ce eram, ne înţelegeam. 

— Atât de bine, încât a preluat fiecare ștafeta tatălui... 

— Jezebel nu s-a mânjit direct de sânge. Era contabila 
organizaţiei. Un manager discret și inteligent, care ani de zile a 
spălat milioanele provenite din droguri, reciclându-le în activităţi 
legale. 

— Ai un mod aparte, să zicem, de a prezenta lucrurile... 

— De-a lungul anilor, odată cu intensificarea luptei împotriva 
banilor murdari, a devenit mai dificil pentru narcomani să-și 
spele dolarii prin bănci și paradisuri fiscale. Jezebel a fost 
obligată să se orienteze spre alte activităţi și alţi intermediari. 

— Și atunci a făcut apel la tine... 

— Da, timp de cinci ani i-am investit banii în imobiliare și 
hoteluri. Ştiam că agenţii fiscului american încercau s-o prindă-n 
plasă, dar eram prudenţi. Când Alice mi-a vorbit de Programul 
de protecţie al martorilor, i-am cerut avocatului meu să ia 
legătura cu serviciul de investigaţii al IRS3E. 

— Le-ai propus un târg? 

— Imunitatea mea și o nouă identitate pentru mine și pentru 
Alice, în schimbul mărturiei prin care s-o fac să cadă pe Jezebel 
Cortes. Voiau neapărat s-o aresteze în Statele Unite, ca să-i 
poată pune sechestru pe bunuri: conturi bancare, vreo sută de 
apartamente, hoteluri și clădiri de birouri în toată California. 

— Au acceptat cu ușurință? 

— Nu, dar Congresul se pregătea să voteze un ajutor masiv 
de un miliard de dolari, destinat Mexicului. FBl-ul avea nevoie de 
o arestare simbolică pentru a face ca măsura să fie acceptată 
de opinia publică. Cazul a ajuns până la procurorul general, 
care, în cele din urmă, a încheiat o înţelegere cu MI6. 

— Serviciile secrete britanice? 

— Ei sunt cei care au luat-o pe Alice, lăsând să se creadă c-a 
fost vorba de o răpire. Stabiliserăm că eu o voi urma în curând. 

Lui Madeline nu-i venea să creadă: luni de zile încercase să 
rezolve un caz, dar ancheta fusese obstrucţionată chiar de 
serviciile secrete. Totul se explica acum: camerele de 


38 Una dintre agenţiile Departamentului Trezoreriei, însărcinată cu colectarea 
impozitelor și cu impunerea respectării legilor fiscale. (N. a.) 


supraveghere defecte, absenţa indiciilor, mărturiile false și 
contradictorii. Ar fi putut să ancheteze și zece ani, că tot n-ar fi 
ajuns la niciun rezultat. Sau ar fi sfârșit ca Jim, „sinucigașă” în 
propriul birou... 

O furie neputincioasă o cuprinse. 

— De ce mi-ai făcut asta, Danny? De ce m-ai făcut să cred că 
o căutai, de ce mi-ai trimis inima ei? 

— Abia ajunsă în Manhattan, Alice n-a mai răspuns la 
tratament. Insuficiența cardiacă s-a agravat. Eram foarte 
îngrijorat: era singură, din ce în ce mai des obosită, făcea mereu 
gripe și bronșite. Numai transplantul putea s-o salveze. Am făcut 
presiuni asupra FBl-ului: nici nu se punea problema să depun 
mărturie, dacă fata mea murea. Au reușit s-o înscrie pe lista 
primitorilor prioritari și operaţia a avut loc foarte repede, într-un 
spital newyorkez. N-a fost o perioadă ușoară pentru ea... 

— Dar de ce mi-ai trimis inima ei? insistă Madeline. 

— Nu eu ţi-am trimis-o, ci ofiţerii care ne protejau. Pentru că 
deveneai periculoasă, Madeline! Răscoleai cerul și pământul ca 
s-o găsești pe Alice. Până la urmă, aveai să faci legătura cu 
mine. Cei de la MI6 au intrat în panică. A lor a fost ideea cu 
inima. Ca să închidă acest dosar. 

— Ce rol a jucat Bishop? 

— Cu Bishop, a fost o întâmplare. Serviciile secrete știau că 
într-o bună zi un nebun se va acuza de uciderea lui Alice. Doar 
că ziua aia a venit mai repede decât se așteptau. Apoi, așa cum 
conveniserăm, la câteva luni după „dispariţia” ei mi-am înscenat 
propria moarte și am plecat după ea la New York. 

— Ţi-ai ucis fratele! 

— Nu, Jonny s-a omorât singur. ÎI cunoşteai: era un zombi 
mâncat de droguri, un bolnav mintal și un asasin. A trebuit să 
aleg și Alice era prioritatea mea. Pentru cei care acţionează, 
există mereu un preţ de plătit. 

— Scutește-mă de discursul tău, îl cunosc! Și Jonathan? Cum 
a dat peste voi? 

— În timpul vacanței de Crăciun care a urmat, eu și Alice am 
vrut să petrecem câteva zile de vacanţă pe Coasta de Azur. 
După operaţie, Alice nu se putuse stăpâni să nu-și tasteze 
numele pe motoarele de căutare ca să vadă cum mergea 
ancheta legată de „răpire”. Găsise articole despre tine, despre 
tentativa ta de sinucidere. Voia să-ţi împărtășim secretul, dar 


marshal Blythe Blake, însărcinată cu supravegherea noastră, n-a 
fost de acord. Alice s-a supărat. La sosirea noastră în Franţa, a 
fugit să te vadă la Paris, dar, odată ajunsă în capitală, a 
renunţat, ca să nu ne pună în pericol și atunci a dat peste 
Jonathan Lempereur. 

Madeline avu o strângere de inimă. Nu numai că Alice știa de 
existenţa ei, dar încercase s-o contacteze. 

— Începând din această perioadă, FBI-ul și poliţia de frontieră 
au dat consemn pe numele voastre și, de câte ori vă deplasaţi 
pe teritoriul american, se declanșa automat o alertă. leri seară, 
Blythe Blake a fost informată că eraţi amândoi la New York. Așa 
ceva nu putea fi o întâmplare. l-am cerut să pună la punct un 
plan ca să te facă să vii aici. 

— Ca să mă facă să tac? 

— Nu, Madeline, ca să mă ajuţi! 

— Să te ajut cu ce? 

— S-o găsesc pe Alice. 


Din apartamentul spaţios se vedeau garajul, aflat chiar 
dedesubt, și cheiul. Cu fruntea lipită de peretele de sticlă, 
agenta Blythe Blake nu-i scăpa din ochi pe Danny și pe 
Madeline. Poliţista răspunsese sumar la întrebările lui Jonathan 
și rămânea în întregime concentrată pe sarcina ei: 
supravegherea și protejarea martorului. Francezul o măsura cu 
privirea pe femeia asta ciudată, de o frumuseţe rafinată și 
aristocratică. Avea părul blond și eleganța rece a eroinelor din 
filmele lui Hitchcock. Talie de viespe, pantaloni strâmţi negri, 
cizme peste genunchi cu șireturi, geacă din piele descheiată și 
un pulover pe gât. Nişte agrafe mici îi strângeau părul într-un 
coc sofisticat. Când o priveai din profil, nu puteai să nu fii sedus 
de fineţea trăsăturilor. 

Până și cicatricea ei avea ceva fascinant, îi dădea un aer de 
„femme fatale”, pe care unii bărbaţi probabil că-l găseau 
fascinant. 

— Probabil ţi se pune adesea întrebarea... începu el. 

Îndreptându-și binoclul spre Danny, ea îi răspunse lui 
Jonathan cu o voce inexpresivă: 


— O explozie de obuz în Irak, în „triunghiul morţii”. Dacă era 
cu trei milimetri mai aproape de ochi, rămâneam fără el... 

— Când s-a-ntâmplat? 

— Acum opt ani. Eram voluntar. Dac-ar trebui s-o fac din nou, 
aș face-o! 

— Ai rămas mult timp în armată? 

— Sunt agent guvernamental: dosarul meu este secret. 

Fiindcă el insistă, ea zise în cele din urmă: 

— Am părăsit marina după ce am fost rănită. Am rămas doi 
ani la Quantico*, am efectuat misiuni sub acoperire în cadrul 
DEA, apoi am fost transferată la marshals. 

— Unde aveau loc aceste misiuni? 

— Ascultă, eu sunt cea care pune întrebările, ai înţeles? 

— Asta răspunzi la petreceri, când un tip se arată interesat de 
tine? 

Ea se enervă: 

— Nu suntem la o petrecere și, dacă vrei să știi, nu ești deloc 
genul meu. 

— Și care-i genul tău? Tipii ca Doyle? 

— De ce spui asta? Îţi faci griji pentru iubita ta? 

— Și tu? Asasinii te excită? i 

— Mai mult decât taţii de familie, da, îl provocă ea. In altă 
ordine de idei, jobul meu este să-l supraveghez pe Doyle, nu să 
mă culc cu el. 

Cu căștile în ureche, zbieră câteva instrucţiuni către cele două 
gărzi de corp, să-și intensifice protecţia. 

— Crezi că Danny ar putea fi lichidat de mexicani? 

— Nu e imposibil, dar nu prea cred. 

— De ce? 

— Pentru că, într-un fel, a mărturisit deja. 

De data asta, Jonathan era nedumerit: 

— Acum cinci minute, mi-ai spus că audierea lui e prevăzută 
pentru săptămâna viitoare! 

Blythe îi explică: 

— După cum permite legea în astfel de situaţii, Danny și-a 
înregistrat depoziția chiar înainte de începerea procesului. O 
mărturie filmată, în prezenţa unui judecător și a unui avocat, 
care o înfundă pe Jezebel Cortes. 

Jonathan începea să înţeleagă: 


3 Bază americană unde sunt formaţi și antrenați agenţii FBI. (N. a.) 


— Deci, dacă Danny ar fi ucis astăzi... 

— „înregistrarea asta ar fi suficientă pentru a o condamna pe 
traficantă, confirmă Blythe. Singura speranţă a cartelului ar fi ca 
Danny să-și schimbe versiunea în ziua procesului. 

— Dar de ce ar face așa ceva? 

— Din cauza asta, răspunse ea. 

Cu ajutorul unei telecomenzi, aprinse un imens ecran plat 
montat pe perete și porni înregistrarea video. 


34 
The girl în the dark 
„Mintea caută și inima e cea care găsește.” 
George Sand 


Filmul dura mai puţin de treizeci de secunde. Consta dintr-un 
plan strâns pe fața răvășită a fetei. Panicată, în mod vizibil la 
capătul puterilor, cu ochii încercănaţi, Alice privea spre cameră 
cu intensitate. Lumina alburie care o înconjura te făcea să te 
gândești că era ţinută prizonieră într-un subsol sau într-o 
temniţă. 

Vorbea sacadat, zguduită de hohote de plâns. Suspinând, 
reuși totuși să i se adreseze direct lui taică-său pentru a-i 
comunica revendicările răpitorilor ei: 


Save me, Dad! Change your testimony, please! And we'll 
be together again. Right, Dad?” 


Apoi camera se îndepărta, permiţându-ţi să distingi silueta 
fragilă a lui Alice înlănţuită de o conductă de canalizare. 

— Filmul ne-a parvenit în dimineaţa asta printr-un curier, 
explică Blythe Blake, îngheţând imaginea. 

Danny își încleștă pumnii. Se simţea neputincios, disperat, era 
ros de remușcări: 

— Au trecut douăsprezece ore de când a fost răpită! Dacă n-o 
găsim foarte repede, o vor ucide orice aș face! Şi fără 
medicamentele ei, riscă să facă în orice moment o insuficienţă 
renală. 

Blythe se așeză la o masă din fier forjat pe care erau trei 
laptopuri. 

— Am încercat fără succes să localizăm telefonul lui Alice, 
preciza ea, transferând filmul pe unul dintre harduri. 

Vizionă de mai multe ori înregistrarea, izolând banda sonoră 
și realizând zeci de capturi de imagine, dând zoom pe cel mai 
mic detaliu. 

Intrigată, Madeline se apropie de ecran. Blythe îi explică 
procedura: 


4 „Salvează-mă, tati! Schimbă-ți mărturia, te rog! Și vom fi din nou 
împreună. Da, tati?” (en. în original) (n. tr.) 


— Data și ora sunt precizate în partea de jos a filmului. 
Amplificând pista sonoră, e posibil să reperăm niște zgomote 
aparent inaudibile: metroul, traficul rutier... care ne pot da niște 
indicii. 

— Şi camera de filmat? întrebă Jonathan. 

— Imaginea pare de bună calitate, în ciuda semiîntunericului. 
Este un model recent, conchise Blythe. 

Din câteva comenzi, lansă un program capabil să identifice 
marca și modelul. 

— Este un Canon cu memorie flash, scos pe piață acum mai 
puţin de-un an. O să cer o listă cu ultimele vânzări din magazine 
și de pe internet, dar asta va lua timp. 

Izolă apoi un detaliu pe care îl afișă în gros-plan. 

— Ce mă interesează e ţeava asta! zise ea, arătând spre 
conducta de care era legată Alice. Este veche și masivă. La 
prima vedere, aș zice că această ţeavă de canalizare are cel 
puţin un secol, dar o să iau legătura cu niște experţi care să o 
dateze foarte precis. Cu un pic de noroc, combinând toate 
datele, vom putea localiza ascunzătoarea. 

Apoi se întoarse spre agentul care luase în primire stick-ul 
USB cu filmul. 

— Ai datele curierului, Chris? 

Bărbatul transferă de pe telefonul lui un document care se 
deschise pe ecranul laptopului. 

— Lucrează pentru Bike Messenger, o firmă de curierat din 
apropiere de Wall Street, dar astăzi a fost pe cont propriu. A 
preluat pachetul la intersecţia dintre Dutch și John Street. 
Expeditorul se deplasase el însuși: înalt, caucazian, solid, de 
vreo patruzeci de ani... A plătit cu bani gheaţă, fără să-și dea 
numele. 

— Avem portretul lui robot? 

— Hm... Terence tocmai îl interoghează pe curier. 

— Ei bine, spune-i să se grăbească! Vreau să pot difuza 
semnalmentele lui în zece minute. Începând din acest moment, 
fiecare secundă contează! 


O jumătate de oră mai târziu 


Pubul Matchbox“ își datora fără îndoială numele spaţiului 
foarte mic în care funcţiona. Dumnezeu știe cum, proprietarul 
reușise să-l amenajeze astfel încât să bage vreo douăzeci de 
mese într-o încăpere înghesuită, dar agreabilă, care dădea spre 
o grădiniţă. 

Jonathan, care comandase un sandviș cu somon afumat, 
tocmai îi relatase lui Madeline întrevederea lui cu Francesca. 

— Ce crezi? 

Fusese sincer, povestindu-i exact împrejurările în care soţia sa 
îl omorâse pe Lloyd Warner, îi aruncase cadavrul și își asigurase 
un alibi cu complicitatea lui George. O ispravă care îi permisese 
să nu fie acuzată de crimă, dar care o costase căsătoria cu 
Jonathan. 

— Cred că, odată cu moartea acestui individ, Pământul 
numără un ticălos mai puţin, răspunse Madeline. 

O glumă ă la Danny Doyle... 

— Şİ mai cred că soţia ta are sânge rece și o inteligenţă 
redutabilă, adăugă ea. 

Apoi înghiţi ultima îmbucătură din sandvișul cu brânză de 
capră și luă o gură de vin. 

— Şi mai cred c-ar trebui să te întorci la ea. 

Jonathan rămase cu gura căscată. Intr-o secundă, Madeline 
făcuse ţăndări toată povestea lor de dragoste. 

— ŞI... noi? 

Ea îl privi drept în ochi. 

— Să nu ne minţim singuri: relaţia noastră este fragilă. Ce 
viitor avem? Locuim la zece mii de kilometri depărtare unul de 
altul și suntem la fel de dezorientaţi amândoi. Va exista mai 
mult ca sigur un moment în care vei regreta că nu te-ai întors la 
soţia și fiul tău. 

Jonathan încercă să-și păstreze calmul. 

— Asta n-ai de unde s-o știi! N-o să ne despărțim din cauza 
unei ipoteze idioate... 

— Nu mai ai nimic de făcut aici! Alice Dixon nu reprezintă 
nimic pentru tine. Nu e lupta ta! 

— Face parte din viaţa mea la fel de mult ca din a ta! 

De data asta, ridicase tonul. Restaurantul era atât de mic, 
încât toate privirile se întoarseră spre el. Detesta locul ăsta, cu 


+1 „Cutie de chibrituri” (en. în original) (n. tr.) 


mesele lipite unele de altele, unde nu aveai nici libertate de 
mișcare, nici intimitate. 

— Ascultă, Jonathan, povestea asta a început în sânge și se va 
sfârși în sânge! Nu va avea un final fericit și tu nu ești pregătit 
să te confrunţi cu o astfel de violenţă. Eu sunt polițistă, Blythe 
lucrează pentru FBI, Danny este un asasin, dar tu... 

— Eu nu sunt decât un bucătar drăguţ, nu-i așa? 

— Tu ai o familie... 

— Credeam c-ai putea face parte din ea, remarcă el 
ridicându-se. 

Lăsă două bancnote pe masă și părăsi braseria. 

Pentru prima oară în viaţa ei, Madeline se simţea cu adevărat 
îndrăgostită de un bărbat. Și totuși, nu încercă să-l oprească. 

— Ai grijă de tine, murmură ea. 

Dar el plecase deja. 

Cartelul mexican care pusese la cale răpirea lui Alice era în 
mod clar în stare de orice. Atins în orgoliul său, Jonathan nu 
înţelesese că tocmai pentru că îl iubea Madeline refuza să-l 
tragă cu ea în acest fluviu de tenebre. 


* 


Stația de metrou de pe Bedford Avenue nu era decât la 
câteva case distanță. Jonathan cobori în gară și se întoarse în 
Greenwich. 

Ajuns acasă la Claire, rămase douăzeci de minute nemișcat 
sub duș, epuizat de diferenţa de fus orar și de lipsa somnului, 
pradă unui val de emoţii și de sentimente contradictorii. 

Ora cincisprezece. Sună la San Francisco și vorbi mult cu fiul 
său. Charly nu înţelegea de ce tatăl lui nu era cu el în Ajunul 
Crăciunului. Dar Marcus părea să facă tot ce putea ca să-l 
înlocuiască în acest rol de tată pe care Jonathan nu știuse 
niciodată să-l joace cu adevărat. 

Convorbirea cu fiul său îl întristase și mai mult. Pentru a scăpa 
de singurătate, ieși să bea o cafea în primul bar pe care îl găsi 
pe MacDougal Street. Cafeina avea să-l ajute să-și limpezească 
gândurile; cel puţin, așa spera. Pentru o clipă, imaginile unei 
familii din nou reunite se suprapuseră în mintea lui ca o 
diaporamă liniștitoare. Rememora toate momentele fericite pe 


care le trăise cu fosta lui soţie și cu Charly. Mărturisirile 
Francescăi îl eliberaseră de o suferință care îl ţinea captiv de doi 
ani, care îl făcuse să-și piardă încrederea și reperele. ` 

Acum, avea ocazia să se întoarcă la „viața dinainte”. In 
definitiv, nu asta își dorise întotdeauna? În două ore, putea să 
fie într-un avion spre California, să-l recupereze pe Charly și să 
se întoarcă la New York pentru a-și petrece sărbătorile cu 
Francesca. A 

Gândul acesta era reconfortant. Işi amintea o vorbă a unuia 
dintre colegii săi: „Un copac fără rădăcini nu e decât o bucată 
de lemn.” Avea nevoie de fundaţii ca să nu-i fugă pământul de 
sub picioare. Totuși, imaginea Francescăi se șterse încet-încet, 
luându-i locul chipul lui Madeline. Tânăra femeie avea fără 
îndoială dreptate: povestea lor se clădise pe o boare de vânt. Și 
totuși... 

Totuși, era incapabil să urmeze vocea raţiunii. Madeline îi 
frânsese inima și-i strecurase în ea otrava absenței. 

Brusc, scoase un pix din buzunar și, lovit de inspiraţie, începu 
să mâăzgălească ceva pe un șerveţel. După trei minute, își dădu 
seama că tocmai concepuse un desert după imaginea tinerei 
englezoaice: o prăjitură mi//lefeuille cu cremă ușoară de 
trandafiri și violete și cu un foietaj fin caramelizat, cu portocală 
dulce din Tunisia. Nu-i venea să creadă. De doi ani, era în pană 
de creativitate și nu mai inventase nicio rețetă. Astăzi, sufletul i 
se descătușase și iubirea îl inspira din nou. 

Descoperirea aceasta îl însenină și îi dădu încredere în viitor. 
De ce n-ar deschide un restaurant la New York și o mică școală 
de gastronomie? În sfârșit, un proiect care avea sens! 

Jonathan învățase din greșelile lui și n-avea să comită de două 
ori aceleași tâmpenii. Gata cu vanitatea, cu întrecerea pentru 
obținerea de stele, cu goana după consacrarea mediatică. Avea 
în cap un local serios, în care să se servească specialităţi ale 
unei bucătării originale și ambiţioase, dar nu într-un decor luxos. 
Gata cu paharele din cristal și serviciile din porțelan create de 
designeri la modă. Niciodată nu-și va mai asocia numele cu 
produse derivate sau cu preparate congelate dezgustătoare, 
vândute la supermarketuri. De acum înainte, își va face meseria 
de drag. 

Părăsi cafeneaua, luând cu el câţiva germeni de speranţă. 
Ştia însă că acest viitor depindea în mod obligatoriu de 


supraviețuirea lui Alice Dixon. Unde ar fi fost astăzi dacă drumul 
lui nu s-ar fi încrucișat cu cel al fetei? Îngropat la șase picioare 
sub pământ, fără îndoială. Îi datora viaţa: era datoria cea mai 
mare pe care o contractase vreodată. O creanţă de sânge, pe 
care era hotărât s-o onoreze. 


Ora șase seara. 

Imaginile cu Alice în captivitate îi invadau mintea. Totul era 
învălmășit. Încercă să-și amintească ultimele cuvinte, dar nu 
reuși. Urcă până pe Strada 20. Începea să se întunece, în pofida 
frigului care îi biciuia faţa, continuă să meargă fără ţintă pe 
străzi, gândindu-se iar la incredibilul destin al lui Alice. La viaţa 
ei pe care și-o dusese ca pe-o luptă. La tăria de caracter care îi 
trebuise pentru a se elibera din lanţuri și pentru a deveni 
stăpâna propriei existențe. De la cea mai fragedă vârstă, se 
zbătuse de una singură, fără familie ori prieteni, alegând de 
fiecare dată drumul cel mai greu: cel care constă în a nu cultiva 
mediocritatea, în a evita să te lași tras în jos de nenorociţi și 
idioţi. O linie de conduită greu de urmat când ești adult, 
darămite când ai treisprezece ani... 

Ajunse la est de Chelsea. Acum era noapte de-a binelea și 
câţiva fulgi de zăpadă argintii, purtaţi de vânt, dansau pe sub 
lampadare. Frigul îl făcu să intre în Life & Death, un bar celebru. 
Se auzea o muzică plăcută. Jonathan nu se dădea în vânt după 
genul ăsta de local, dar mișcarea și conversațiile îi dădeau 
impresia că nu e chiar așa de singur. Cât despre muzică, 
aceasta crea un soi de bulă care, în mod paradoxal, îl ajuta să 
reflecteze, să-și întoarcă ideile pe toate părţile, să se scufunde 
în gândurile lui. Alice... Trebuia să se concentreze pe Alice... 

intuiţia îi spunea că Blythe Blake și Madeline nu vor ajunge 
nicăieri cu cercetările. El, pe de altă parte, n-avea nicio 
modalitate de investigaţie. Nu poseda decât neuroni și niște 
informaţii. Alcoolul îi ardea stomacul, dar îi  ascuţea 
sensibilitatea. Mai comandă un pahar ca să-și menţină vie 
emotivitatea. În calitate de creator, pariase întotdeauna pe o 
formă de inteligenţă bazată pe emoţii. Incet-încet, bariera 
memoriei se estompă și conţinutul filmului îi reveni în minte: 


privirea  scânteietoare și febrilă a adolescentei, aerul ei 
decepţionat, carcera sordidă, cătușele cu care îi erau prinse 
încheieturile, vocea sacadată și cuvintele ei: 


Save me, Dad! Change your testimony, please! And we'll 
be together again. Right, Dad? 


Încercă să-și golească mintea, să empatizeze cu Alice. 
Teroarea care i se citea pe chip nu era jucată, dar avea totodată 
o asemenea intensitate în priviri... În ciuda fricii, inteligenţa și 
vivacitatea ei se făceau încă simţite. Ca și cum nu căuta doar să 
suscite compasiunea, ci și... să transmită un mesaj... 

Nu, era imposibil! | se dăduse un text de citit sau, cel puțin, 
indicaţii precise. Cum să improvizezi ceva bazându-te doar pe 
câteva cuvinte? 

Luă suportul de carton pus sub pahar și scrise totuși cele 
patru propoziţii. 


Save me, Dad! 

Change your testimony, please! 
And we'll be together again. 
Right, Dad? 


Bun, și mai departe? Dacă ar fi fost să-i dea crezare lui Danny, 
fata era perfect conștientă de primejdia în care se afla. Ştia că 
răpitorul ei era probabil mandatat de cartelul mexican. Așadar, 
nu ar fi încercat să comunice identitatea celui care o răpise, ci 
poate mai multe informaţii despre locul de detenţie. Doar 
dacă... 

Avu o străfulgerare și brusc îi pică fisa. Luă stiloul și îngroșă 
prima literă de la fiecare propoziţie: 


Save me, Dad! 

Change your testimony, please! 
And we'll be together again. 
Right, Dad? 


Puse unele lângă altele, majusculele formau un cuvânt din 
patru litere: SCAR. 
„Cicatrice” în engleză... 


35 
La capătul puterilor 
„Există o clipă în care moartea are toate 
cărţile și în care aruncă dintr-odată toţi 
cei patru ași pe masă.” 
Christian Bobin 


Williamsburg 

Macondo Motor Club 

Ora 23.00 

Un calm înșelător domnea în apartamentul de deasupra 
garajului. lInstalate în faţa computerelor, Blythe Blake și 
Madeline continuau să analizeze datele. In picioare în faţa 
peretelui de sticlă, Danny fierbea, fumând ţigară după ţigară. 
Doi agenţi făceau de gardă: primul, instalat în faţa ușii 
apartamentului, al doilea, patrulând în jurul garajului, prin 
mijlocul fulgilor care se învolburau în noapte. 

Un piuit aproape imperceptibil o anunţă pe Madeline că a 
primit un SMS. 

Aruncă o privire rapidă spre ecranul telefonului. 


Ştiu cine a răpit-o pe Alice! 

Vino să ne vedem la Life & Death, 
pe 10th Avenue colţ cu Strada 20. 
Vino SINGURĂ! Și, mai ales, NU 
VORBI CU NIMENI DESPRE ASTA! 
Jonathan 


Madeline crezu mai întâi că era o stratagemă a lui Jonathan 
pentru a o revedea. 

Dar niciodată nu s-ar fi folosit de o asemenea dramă... 

Poate chiar descoperise ceva? În acest caz, de ce nu-i 
telefonase în loc să încerce s-o atragă într-un bar? 

— Îmi împrumuţi mașina ta, Danny? 

— leşi? 

— O să fac o plimbare, zise ea, îmbrăcându-se cu geaca de 
piele. 

Îşi luă rucsacul în care se afla laptopul lui Jonathan și îl urmă 
pe Danny pe scara din fontă care ducea la garaj. Sub privirile 
gărzii de corp, traversară hangarul plin cu mașini de colecție. 


— la-o pe aia! zise el, arătând spre un Pontiac roșu-aprins, din 
1964. 

— N-ai ceva mai puţin ţipător? 

intoarse capul și miji ochii, în căutarea unui model mai 
discret. 

— De ce nu asta? propuse ea, arătând spre o decapotabilă 
Peugeot 403. Zici că-i mașina lui Columbo! 

— Urcă în Pontiac! insistă el. 

Ea înțelese că era mai bine să nu insiste și se așeză la volanul 
frumoasei mașini americane. 

Danny se aplecă spre fereastră. 

— Actele sunt acolo, explică el, lăsând în jos parasolarul. 

Apoi arătă spre torpedou. 

— Dacă e vreo problemă... 
__ Madeline întredeschise cutia și zări patul unui Colt Anaconda. 
Inţelese atunci încăpăţânarea lui Danny de-a o face să ia 
propria-i mașină. 

— Te duci să te întâlnești cu amicul tău? întrebă el, cu un aer 
răutăcios. 

Ea ridică geamul, ignorându-i întrebarea. 

— Pe mai târziu! 


Noaptea și zăpada îi îngreunau condusul. Madeline nu știa 
dacă să folosească GPS-ul de pe telefonul ei, dar, în cele din 
urmă, se decise să-l pună în funcţiune „după metoda veche”, 
accesând o hartă electronică. Viră strâns, intră iar pe pod și 
traversă East River, ajungând în Manhattan. 

Până acum, adrenalina anchetei o ţinuse trează, dar, dintr- 
odată, simţi cum o cuprinde oboseala acumulată, moleșind-o. În 
ultimele trei zile, avusese parte doar de câteva ore de somn 
prost. Ochii îi ardeau și o luă cu ameţeală. 

Fir-ar să fie, nu mai am douăzeci de ani! se plânse ea, 
încercând să dea drumul la căldură. 

La ieșirea de pe pod, recunoscu strada Bowery pe care o 
luase chiar în acea dimineaţă, în timp ce o urmăreau pe Blythe. 
Urcă pe ea până la Houston Street, unde caroiajul impersonal al 
orașului își reintra în drepturi, făcând orientarea mai ușoară. 


Verifică adresa pe care i-o dăduse Jonathan și se lăsă ghidată 
până la Life & Death. Era deja târziu și se circula lejer. Răsuflă 
ușurată, văzând mai multe locuri libere la capătul Străzii 20, 
fiindcă parcarea unui Pontiac nu era o treabă tocmai ușoară. 

Intră în bar și îl zări pe Jonathan stând la o masă, cu un pahar 
gol în faţă. 

— Ai venit singură? întrebă el cu îngrijorare în glas. 

— Așa cum mi-ai cerut. 

— Vești despre Alice? 

— Nu chiar. 

Ea se așeză în faţa lui și își dădu jos fularul. 

— Ce-i cu povestea asta? De ce pretinzi că știi cine a răpit-o? 

— Judecă și tu! răspunse el, întinzându-i suportul de pahar. 

Ea se uită la carton vreo zece secunde. 

— Şi ce-i cu asta? 

— SCAR! exclamă el. „Cicatrice” în limba engleză. 

— Da, mersi de informaţie, e limba mea maternă, să știi! 

— Blythe! Blythe a răpit-o pe Alice! În orice caz, asta e ceea 
ce încearcă să ne transmită! Blythe e complicea mexicanilor! 

Figura sceptică a tinerei femei îi potoli entuziasmul lui 
Jonathan. 

— Te crezi în Codul lui Da Vinci? îl luă ea peste picior. 

— ȚŢi se pare o întâmplare? 

— Patru litere, asta nu-nseamnă nimic... 

Dar Jonathan nu era dispus să se dea bătut așa ușor: 

— Gândește-te treizeci de secunde! 

— Cred că tocmai o fac! 

— Pune-te în locul mexicanilor. Pe cine ai căuta să „racolezi” 
în acest caz? 

— Spune-mi tu! 

— Pe agentul însărcinat cu protecţia lui Danny, bineînţeles! 

Ea părea la fel de sceptică, dar el continuă: 

— În Statele Unite, cartelurile mexicane încearcă să-și 
infiltreze oameni prin toate agenţiile guvernamentale, paza de 
coastă, departamentul de imigrație, vămile... Din ce în ce mai 
mulţi funcţionari americani se lasă corupți. Și criza n-a adus 
nimic bun. 

— Blythe Blake este o patrioată! zise Madeline. 


— Are profilul ideal! A lucrat sub acoperire pentru traficanţii 
de droguri. După o vreme, îţi pierzi reperele. Și, când ţi se 
propun milioane de dolari, patriotismul... faci ceva pe el. 

Orice om are un preț, se gândi ea, amintindu-și cuvintele lui 
Danny. Cuprinsă de îndoială, privi cu alţi ochi majusculele care 
formau cuvântul SCAR. Era posibil oare ca Alice să fi avut 
prezenţa de spirit să trimită un asemenea mesaj? 

— Trebuie să-l avertizăm pe Danny! zise Jonathan. Este în 
pericol! 

Madeline își scoase mobilul în care avea înregistrat numărul 
lui Danny. După o scurtă ezitare, se hotărî să-i trimită un mesaj. 


Să n-ai încredere în Blythe! 

E posibil să fie de partea traficanţilor. 
Contactează FBl-ul! Fii foarte 
prudent. Ești în pericol. 

Madeline. 


— Noi o să-i anunţăm pe polițiști, să sperăm că nu te-ai 
înșelat. 

Când ieșiră din bar în aerul îngheţat al nopţii, un Ferrari negru 
îi aștepta pe partea cealaltă a drumului... 

— Ea e! 

Se dădură cu un pas înapoi. Lui Blythe probabil că i se păruse 
suspectă plecarea lui Madeline și presimțise că se punea ceva la 
cale. 

— Mă duc să văd, zise Jonathan, traversând. 

— Nu, eşti nebun! 

La dracu’! se gândi Madeline. 

Alergă până la Pontiac, amintindu-și de arma din torpedou. 

Era foarte întuneric. Jonathan ajunse lângă Spyder. Era gol. 
Farurile erau stinse. Motorul, oprit. 

Unde o fi? 

Simţi o mișcare în spatele lui. Decapotabila era oprită în faţa 
intrării unei parcări pe mai multe niveluri. Pentru a mări numărul 
locurilor, un ingenios sistem de ascensoare hidraulice permitea 
deplasarea pe verticală și pe orizontală a aproape două sute de 


mașini îngrămădite. Vântul sufla puternic, făcând să scârţâie 
stâlpii metalici ai enormei armături. Locul era sinistru și-ți dădea 
fiori reci pe șira spinării. 

— E cineva aici? întrebă Jonathan, intrând imprudent în 
parcare. 


Ce tâmpit e! înjură Madeline, privindu-l de departe. Se grăbi 
să pornească motorul, sperând să-l poată „recupera” pe 
Jonathan, dar... 


Prea târziu. 

Se auzi o detunătură și glonţul șuieră, trecând la un milimetru 
de capul lui și ricoșând într-o coloană de oţel. 

Jonathan se aruncă la pământ, evitând un nou proiectil. 
Ascunsă la douăzeci de metri în spate, Blythe trăgea în el! 

Se ridică și o luă la fugă fără să mai stea pe gânduri, pe prima 
scară de la intrarea în parcare. In spatele lui, auzea pașii 
agentei. Il urmărea, dar scara în spirală o împiedica să ţintească 
bine. 

Când ajunse în partea de sus a scării, se trezi în faţa unui 
grilaj înalt de doi metri. 

N-avea altă soluție decât să-l escaladeze. 

Nu mai făcuse sport de luni de zile, dar frica de moarte era 
suficientă pentru a-i da forţa de a se cățăra cu mâinile goale pe 
gard. Trecu de grilaj și se trezi... 

„.„„pe vechea cale ferată dezafectată care trecea pe deasupra 
districtului Meatpacking, altădată cartier al abatoarelor și 
măcelăriilor. Linia permitea odinioară trenurilor de marfă să 
aprovizioneze depozitele. Structura fusese abandonată timp de 
aproape treizeci de ani, invadată de vegetaţie, iar mai apoi 
fusese reamenajată ca promenadă. Vara, era o oază de 
verdeață care oferea o priveliște de sus asupra râului. In seara 
asta, nu era decât o succesiune de dale din beton, ostile și 
lugubre... 


Strada 19, Strada 18... 

Jonathan fugea mâncând pământul. Pe această primă 
porţiune, linia de tramvai era dreaptă. Era așadar descoperit, o 
ţintă ușoară. La cincisprezece metri în spatele lui, Blythe trase 
de două ori. Un glonţ îl atinse ușor, altul făcu să explodeze 
peretele de protecţie din plexiglas dinspre Hudson. Din fericire 
pentru Jonathan, la ora asta din noapte, iluminatul fusese oprit 
pe tot traseul, pentru a nu atrage vagabonzii... 


* 


Madeline tresări auzind focurile de armă. Aflată la volanul 
Pontiacului, pândea pe fereastra deschisă cea mai mică mișcare 
de pe calea ferată. Cu ochii ridicaţi spre grădinile suspendate, 
încerca să ghicească evoluţia urmăririi, rulând încet pe șoseaua 
paralelă cu High Line. Prin belvederea de sticlă de deasupra 
drumului, zări pe furiș silueta lui Jonathan și scoase un oftat de 
ușurare, știindu-l încă în viaţă. 


Jonathan o luase iar din loc. Ningea cu fulgi mari și solul era 
alunecos. Promenada se bifurca acum spre stânga și traversa în 
diagonală 10th Avenue, plutind pe deasupra acoperișurilor, 
șerpuind printre clădirile din cărămidă, trecând pe lângă faţade 
și panouri publicitare uriașe. 

Pentru ca locul să-și păstreze autenticitatea, fuseseră 
conservate tronsoane întregi de cale ferată. Două șiruri de șine 
din oţel continuau să se întindă descoperite prin mijlocul 
betonului. 

Cuprins de un exces de încredere, Jonathan sări peste o 
jardinieră turnată în ciment, dar își suci glezna, prinzându-și 
piciorul într-una dintre traversele de lemn. 

La dracu’! 

Își reluă cursa într-un ritm mai lent. Blythe se apropiase, dar, 
în dreptul lui Chelsea Market, fosta platformă industrială 
abandonată dădea într-un tunel situat deasupra unui grup de 
case, oferindu-i un pic de răgaz francezului. 


14th Avenue, Washington Street... 

Madeline se strecură printre clădiri, fără să scape din ochi 
structura de oţel a fostei căi ferate. De mai multe ori, a vrut să 
se oprească la nivelul scărilor care jalonau traseul, dar, la ora 
asta târzie, accesul la ele era blocat. 

Se hotărî în cele din urmă să meargă până la punctul 
terminus al drumului și își parcă mașina în Gansevoort Plaza, 
sperând că Jonathan nu va cobori înainte ca ea să ajungă la el. 


* 


Jonathan ieşi din tunel gâfâind. Blythe era la mai puțin de 
zece metri în spatele lui. Simțea o durere ascuțită sub coaste. 
Lac de sudoare, continuă totuşi să alerge cu sufletul la gură, 
făcând slalom printre buruieni. Ajunse la nivelul sundeck-ului: 
zona rezervată bronzării, dotată cu șezlonguri mari de lemn, din 
care se zărea în depărtare orașul New Jersey. Pentru a încetini 
înaintarea urmăritoarei lui, răsturna tot ce-i cădea sub mână: 
șezlonguri, mese de grădină, jardiniere... 

Un nou foc de armă făcu ţăndări un ghiveci de lut. 

Cât pe ce... 

La capătul puterilor, porni rapid pe ultima parte a traveei. Işi 
folosi ultimele forțe pentru a traversa acest pasaj cu vegetaţie 
mai bogată. Copacii înalţi și boscheţii o împiedicară pe Blythe să 
tragă. 

Apoi tronsonul se termină brusc. 

Jonathan se năpusti pe scara care dădea în Gansevoort 
Street. Blythe ţâșni în urma lui. Un ultim grilaj de escaladat și... 

Prea târziu. Blythe sărise aproape în același timp cu el. De 
data asta, alergând în zig-zag prin mijlocul străzii, era vulnerabil 
și fără nicio apărare. 

Ea îl ochi fără să se grăbească. De la distanţa asta, nu putea 
să-l rateze. 


— Stai! Aruncă arma sau trag! urlă Madeline. 

Umbra felină a lui Blythe Blake se întoarse, evaluând situaţia 
dintr-o privire. Madeline îndreptase spre ea revolverul Colt 
Anaconda al lui Danny. 

Fără nici cea mai mică ezitare, agenta ignoră ameninţarea și 
se repezi către Jonathan, apucându-l strâns de gât cu o mână și 
punându-i arma la tâmplă cu cealaltă. A 

— Un gest și-l omor! strigă americanca. Inapoi! 

Cele două femei se înverșunau să rămână pe poziţie. O 
zăpadă densă, spulberată de vânt le masca umbrele care se 
pierdeau într-un cer apăsător. 

Blythe se dădu înapoi spre râu, cu mâna încleștată pe gâtul 
lui Jonathan. 

Madeline făcu un pas înainte. Fulgii o împiedicau s-o vadă 
prea bine pe Blythe. 

— Dacă-l ucizi, ești terminată! strigă ea. Colegii tăi de la FBI 
vor fi aici în mai puţin de două minute! 

— Pentru ultima oară, înapoi sau trag! Mi se rupe de agenţii 
FBI, am zece căi de ieșire ca să scap de ei. 

Madeline avea oare de ales? Chiar dacă ar fi aruncat arma, 
Blythe tot nu i-ar fi lăsat în viaţă. l-ar fi omorât pe amândoi. 
Tânăra englezoaică clipi din ochi de mai multe ori și vederea i se 
tulbură. Oboseala și stresul își spuneau cuvântul. In cel mai 
prost moment. 

Simti cum îi tremură mâna. Revolverul cântărea parcă o tonă. 
Era o armă bărbătească, concepută pentru vânătoare sau 
pentru ședințele de tir sportiv. Cu așa ceva, putea să 
zdrobească atât capul lui Blythe, cât și pe cel al lui Jonathan... 
Era suficientă o eroare de un milimetru în momentul tragerii, 
pentru ca glonţul să capete o traiectorie greșită. Și era un joc în 
care nu mai aveai o a doua șansă. 

Acum! 

Trase un singur foc. Anticipând un recul puternic, Madeline își 
folosi întreaga forţă pentru a-și menţine braţul nemișcat. 

Atinsă drept în cap, Blythe Blake fu aruncată în spate cu 
violenţă. Încercă să se agaţe de Jonathan, dar, o clipă mai 
târziu, trupul ei fără viaţă căzu peste barieră și apoi în râul 
Hudson River. 


Vântul sufla din ce în ce mai tare, aducând cu el urletul 
sirenelor mașinilor de poliţie care se apropiau. 

Împietrită, înecată în mijlocul fulgilor îngheţaţi, Madeline 
tremura. Tocmai o omorâse pe singura persoană care știa unde 
era închisă Alice. Tocmai o omorâse pe Alice. Cu mâna încă 
încleștată pe revolver, nu reușea să-și ia ochii de la apa neagră 
a râului. Cât despre Jonathan, el stătea neclintit, șocat, cu 
cămașa plină de sânge. Deodată, păru că iese din transă. In faţa 
lui, Madeline se clătina, cedând sub povara tensiunii. Temându- 
se să nu se prăbușească, o duse spre Pontiacul parcat în 
Gansevoort Plaza. 

Demară în trombă, observând în oglinda retrovizoare luminile 
albastre și roșii ale girofarurilor, care spintecau întunericul. 


36 
Finding Alice 
„Singurul element care poate înlocui dependenţa 
față de trecut este dependenţa faţă de viitor.” 
John Dos Passos 


Lower East Side 

Un imobil în apropiere de Tompkins Square Park 

Ora 01.00 

Jonathan împinse ușa de la baie. Madeline adormise în cadă. 
Luă un halat agăţat pe ușă și se apropie de ea, trezind-o cu 
blândeţe. Era palidă, cu privirea pierdută, cu gesturile obosite. 
Se lăsă înfășurată în halatul pufos. 

Era prea periculos pentru ei să se întoarcă acasă la Claire sau 
să se cazeze la un hotel unde ar fi putut să fie găsiţi cu ușurință. 
După ce-și parcaseră mașina câteva străzi mai jos, găsiseră 
refugiu în această cameră de oaspeţi aparținându-i Anitei Kruk, 
o poloneză în vârstă care avea o băcănie în Alphabet City, chiar 
în centru. Jonathan o angajase cândva pe fiica ei ca ospătar-șef 
la Imperator și Anita nu uitase. Pentru mai multă siguranţă, își 
închiseseră și telefoanele, pe care le lăsaseră în Pontiac. 
Singurele obiecte pe care le luaseră cu ei erau laptopul și 
revolverul lui Danny. 

Cineva bătu la ușă. În timp ce Madeline se băga în pat, 
Jonathan îi deschise Anitei. Bătrâna le adusese o tavă cu două 
boluri aburinde cu zurek, o supă de legume cu făină și secară 
fermentată. 

Jonathan îi mulțumi gazdei lor, apoi o îmbie pe Madeline: 

— Gustă, o să vezi, e ceva... deosebit. 

Ea luă o lingură de supă pe care o scuipă imediat, 
îngreţoșată. 

— Ce-i drept, poate e cam acră, dar intenţia contează, nu? 

Fără un cuvânt, Madeline stinse lumina și căzu într-un somn 
adânc. 

Jonathan se apropie de fereastră. Continua să ningă puternic. 
Un strat de zăpadă ce depășea zece centimetri acoperea 
șoseaua și trotuarele. Unde era Alice la ora asta și pe frigul 
ăsta? Mai era în viaţă? Vor reuși s-o scoată din acel infern? 


Trebuia să fie realist: lucrurile mergeau prost. Moartea lui 
Blythe le diminuase considerabil șansele de a găsi locul în care 
era Alice prizonieră. 

Cuvintele lui Madeline îi reveniră în minte ca un ecou 
premonitoriu: „Povestea asta a început în sânge și se va sfârși în 
sânge.” 

Incă nu își dădea seama câtă dreptate avea. 


* 


Depozitul din Coney Island 

Ora 02.00 

In liniștea încăperii înghețate, nu se auzea decât o răsuflare 
greoaie, chinuită. 

Frigul a fost cel care a trezit-o pe Alice. Frigul și durerea: o 
durere sfâșietoare, care îi străpungea rinichii la cea mai mică 
mișcare. Culcată pe o rână, cu braţul îndoit, aproape că-și 
pierduse toată sensibilitatea pe partea aceasta a corpului. 
Tâmplele îi zvâcneau și durerea de cap se adăuga ameţelilor și 
palpitaţiilor. 

Tuși pentru a-și curăța bronhiile, încercă să-și înghită saliva, 
dar avu senzaţia că limba îi devenise tare ca ghipsul. 

Nu știa cât timp trecuse de la răpirea ei. Câteva ore? O zi? 
Poate două? li venea să urineze tot timpul, dar mușchii vezicii 
păreau a fi paralizaţi. 

Se sufoca. Gândirea îi era fragmentată, vederea, tulbure, iar 
febra o făcea să delireze. Işi imagina că un şobolan uriaș îi 
devora pântecul, în timp ce coada lui lungă și solzoasă i se 
înfășură în jurul gâtului ca s-o sugrume. 


* 


Ora 08.00 

— Sus! 

Jonathan deschise un ochi și se trezi cu dificultate. 

— Sus! repetă Madeline. Trebuie să plecăm! 

O lumină lăptoasă pătrundea prin geam. Abia se lumina de 
ziuă. 


Jonathan își înăbuși un căscat și se dădu jos din pat, cu 
greutate. Madeline se îmbrăcase deja. După această scurtă 
noapte de somn, își revenise și părea mai hotărâtă ca niciodată. 

În timp ce el o luă pe holul care ducea la baie, ea îi aruncă 
hainele. 

— O să faci duș în altă zi! N-avem timp! A 

leșiră în stradă după ce îi lăsaseră niște bani gazdei lor. |n 
dimineaţa asta, zăpada care acoperea orașul nu mai avea zece 
centimetri, ci cel puţin dublu. Fulgii continuau să cadă, 
încetinind circulaţia. Pe trotuare, oamenii își curăţau intrările, 
niște angajaţi de la salubrizare împrăștiau sare pe șosea și, pe 
strada Bowery, două pluguri imense aruncau zăpada pe cele 
două laturi ale drumului, îngropând sub avalanșă bicicletele și 
mașinile prost parcate. 

Se întoarseră la Pontiac și își recuperară telefoanele, după 
care își continuară drumul spre Peels, noul lor cartier general. 

Din cauza zăpezii și a orei matinale, cafeneaua era aproape 
pustie. Se așezară la aceeași masă ca în ziua precedentă și 
comandară cafea, iaurt și cereale. 

Cum în local nu exista televizor, Madeline scoase laptopul și îl 
conectă la reţeaua wi-fi. 

— Care este canalul local de știri cel mai serios de-aici? 

— Încearcă NY1 News. 

Madeline intră pe site-ul lor. Pagina de start se deschidea cu o 
înregistrare video - NY1 Minute - care prezenta știrea zilei, în 
șaizeci de secunde. Dacă trei sferturi din filmuleţ erau 
consacrate căderilor de zăpadă neașteptate, care amenințau să 
paralizeze New Yorkul, ultima parte evoca „misterioasa 
asasinare, în această noapte, a unui marshal, Blythe Blake, 
ucisă cu un glonţ în cap. Trupul ei a fost găsit în râul Hudson. 
Fost combatant în armată, ea era însărcinată cu protecţia unui 
cetățean care trebuia să depună, lunea viitoare, o mărturie de 
importanţă capitală în procesul baroanei drogurilor, Jezebel 
Cortes. Acest martor-cheie se află în prezent sub protecţia FBI- 
ului.” 

Madeline răsuflă ușurată: era imposibil să afle dacă poliţia 
stabilise vinovăția lui Blythe, dar cel puţin Danny era în afara 
pericolului. Această satisfacţie fu însă de scurtă durată: trebuiau 
s-o găsească pe adolescentă și n-aveau nicio pistă. 

— Blythe avea fără îndoială un complice, zise ea. 


Jonathan umplu ceașca de cafea a tinerei femei, apoi își turnă 
și lui. 

— Trebuie să reluăm ancheta. E clar că, în orele de după 
răpirea lui Alice, Blythe a avut grijă să scape de probe și să 
saboteze investigația. 

— La ce te gândești? 

— Ar trebui să-ncercăm să localizăm mobilul lui Alice. 

— N-avem echipamentul necesar. Asta-i treabă de poliţist. 

Jonathan clătină din cap. 

— În ziua de azi, nu mai e. Fiindcă au crescut furturile de 
telefoane mobile, mulţi operatori își sfătuiesc clienţii să activeze 
funcţia de localizare la distanță. Dacă smartphone-ul lui Alice e 
model nou, sigur are această opţiune. 

Madeline era sceptică. 

— Nici măcar nu-i știm numărul... 

— Chestia asta nu funcţionează pe baza numărului, ci a 
adresei de e-mail. 

Jonathan întoarse spre el ecranul laptopului și deschise pagina 
„Cum să-ţi localizezi smartphone-ul”. Pentru a reuși să reperezi 
aparatul, trebuia într-adevăr să furnizezi adresa de e-mail și 
parola respectivă. 

— N-avem nici una, nici alta și cu asta am încheiat discuţia! 
zise Madeline morocănoasă, privindu-l cum apasă pe taste. 

De data asta, Jonathan ridică tonul: 

— Aș putea să știu de ce, de fiecare dată când am o idee, ţi se 
pare proastă? 

— Pentru că o să pierdem timpul degeaba! 

— Îţi semnalez că totuși DATORITĂ MIE am putut s-o 
demascăm pe Blythe! 

— Dar DIN CAUZA TA am fost nevoită s-o ucid! îi reproșă ea. 

Da, asta era. Remușcările care o rodeau pe Madeline 
reveniseră în forță. Jonathan încerca s-o liniștească. 

— Care era expresia aia a ta? Lumea numără un ticălos mai 
puţin... Ascultă, indiferent ce s-ar fi întâmplat, Blythe oricum nu 
ne-ar fi spus niciodată unde o ţinea prizonieră pe Alice. 

— Dacă asta-ţi poate ușura conștiința... 

— Ceea ce mi-ar ușura conștiința ar fi ca tu să m-ajuţi s-o 
găsesc pe Alice! 

Ea îndreptă degetul spre el, pregătindu-se să-i dea o nouă 
replică, dar își dădu seama că Jonathan avea dreptate. 


— Fir-ar să fie! Ne certăm ca un cuplu deja blazat! zise ea, 
dezolată. 
Se apropie de computer. 


„Vă rugăm să vă identificaţi” 


— la zi, Sherlock, ai vreo idee? 

— Putem încerca un cont de hotmail sau de gmail, propuse 
Jonathan. Sau mai degrabă... de ce nu contul de la școala ei de 
artă? 

Considerând ideea interesantă, Madeline deschise o nouă 
fereastră pentru a se conecta la site-ul Juilliard. După toate 
aparențele, profesorii, personalul administrativ şi elevii 
beneficiau de un cont de mail sub forma cea mai simplă: 
[email protected]. Madeline introduse așadar 
conştiincios: alice.kowalski Q juilliard.edu. 


„Vă rugăm să introduceţi parola” 


— Aici mă dau bătut! mărturisi Jonathan. 

— Stai așa! Și dacă și-a păstrat-o pe cea veche? 

— Cea pe care o folosea când avea paisprezece ani? 

— Oamenii fac asta frecvent, nu? Eu, de exemplu, am aceeași 
parolă de ani de zile. 

— Care e? 

— Mind your business!” 

— Haide, spune-mi! 

— Nici vorbă! 

— Te rog! 

— violette1978, oftă ea. Trebuie s-o schimb neapărat acum... 

— 1978 e anul tău de naștere? 

— Da. De ce, ce vârstă îmi dădeai? Mai mult sau mai puţin? 

El îi răspunse cu un surâs, fericit că-și regăsiseră 
complicitatea. 

— Ce parolă avea Alice? 

— „Heathciliff”, numele personajului principal din La răscruce 
de vânturi. 

Jonathan introduse parola. 

— Să ne rugăm să fie asta, zise el, apăsând pe enter. 


42 „Vezi-ţi de treaba ta!” (en. în original) (n. tr.) 


Computerul procesă câteva secunde, iar ei se uitară unul la 
altul în tăcere, cu un amestec de anxietate și scepticism. Nu 
putea fi atât de simplu. Incă de la început, norocul fugise mereu 
de ei. Nimic nu le ieșise. Obstacolele se înmulţiseră, de fiecare 
dată mai complicate, având consecinţe din ce în ce mai tragice. 
Nu putea fi parola asta. 

Şi totuși, asta era... 

O hartă a Manhattan-ului apăru pe computer și un punct 
albastru începuse să clipească pe ecran: nu numai că telefonul 
lui Alice se afla în New York, dar era la mai puţin de trei 
kilometri de locul în care se aflau ei! 


* 


Se ridicară repede, făcându-i pe puținii clienți din local să 
ridice capetele. Fuseseră de ajuns numai două minute, pentru 
ca speranţa să revină. 

Jonathan se aplecă peste laptop: era vorba de o clădire mare 
la intersecția dintre Fifth Avenue și Strada 23. 

— Ştii ce-i acolo? întrebă Madeline, cu vocea gâtuită. 

— „Piaţa” italiană, aflată vizavi de Flatiron. 

Transferară datele pe telefoanele lor și ieșiră pe Bowery. 
Ningea atât de tare, încât renunţară la mașină. 

— Mergem pe jos? propuse ea. 

— Pe vremea asta, am face jumătate de oră! Hai să-ncercăm 
să luăm un taxi! 

Dar, din cauza viscolului, mulţi taximetriști nu ieșiseră să 
lucreze și se chinuiră vreo cinci minute până să prindă o mașină 
pe Broadway. 

Odată instalaţi pe banchetă, verificară poziţia telefonului lui 
Alice. Punctul nu se mișcase. 

— Sper că mobilul n-a fost abandonat, se îngrijoră Jonathan. 

— Ce-i cu piaţa asta de care mi-ai spus? 

— Se cheamă Eataly: templul gastronomiei italienești din 
Manhattan. Un soi de imens supermarket de lux. 

Ajunseră în faţa uriașului magazin. Pentru o bancnotă de 
douăzeci de dolari, taximetristul acceptă să-i aștepte, cu 
condiţia să nu stea mai mult de zece minute. 


Piața acoperită abia se deschisese, dar, în această zi de 
Crăciun, spre deosebire de străzi, era deja plină până la refuz de 
lume. 

— Hai după mine! 

Cu privirea aţintită pe ecranul telefonului, străbătură o parte 
din miile de metri pătraţi de buticuri, restaurante și tarabe cu 
produse rafinate. 

Mobilul lui Alice emitea câte un semnal la fiecare treizeci de 
secunde, oferind o localizare în timp real. GPS-ul puternic avea o 
marjă de eroare de zece metri. 

— Pe acolo! 

Dând din coate, își făcură loc printre piramide de pâine 
ţărănească, cutii de pasta și de risotto, roţi de caşcaval, hălci de 
jambon de Parma agăţate de plafon, pe lângă un restaurant 
vegetarian, o pizzerie... 

— Acolo e! 

Se aflau acum în partea de hală care adăpostea standurile cu 
îngheţată și cafea. 

Tensionaţi, scrutară zecile de persoane care se înghesuiau pe 
alee. Era multă mișcare, mulţimea era densă, locul, zgomotos. 

— N-o să fie ușor, oftă Madeline. Nu mai ai nicio altă idee 
genială? 

Jonathan se uită din nou la telefon. 

— Site-ul îţi permite să afișezi un mesaj pe mobil sau să-l faci 
să sune fără întrerupere timp de două minute, chiar dacă e dat 
pe silențios. 

— Încearcă asta! 

El activă funcţia și ciuliră urechea. 

Dar, în mijlocul vacarmului și al forfotei mulţimii, era imposibil 
să auzi vreo sonerie, chiar și într-un raion de câţiva metri. 

— Pregătește-te să suni din nou! zise Madeline, scoțând 
pistolul. 

— Ce vrei să... 

Fără să ezite, ea trase un foc în aer. 

— Acum! 

După detunătură, toată lumea încremeni și timp de o 
fracțiune de secundă se instala o liniște aproape totală. O 
fracțiune de secundă în care se făcu auzit piuitul prelungit al 
unei sonerii. 


— Ea este! zise Madeline, îndreptându-și arma spre o tânără 
vânzătoare de la standul de espresso. 

Era o fată frumoasă, între optsprezece și douăzeci de ani. O 
metisă cu părul lung, negru și lins. Mobilul îi ieșea din buzunarul 
șorțului. Madeline se repezi spre ea și o trase cu forţa de la 
tejghea. 

— Urmează-ne! ordonă ea. 

Încadrând-o pe fată care avea lacrimi în ochi, mai mult 
împingând-o, Madeline și Jonathan reușiră să părăsească zona 
înainte de intervenţia serviciului de securitate. 

Slavă Domnului, taxiul îi așteptase. 

— Hei, ce-i chestia asta? se plânse șoferul, zărind revolverul. 

— Dă-i drumul sau următorul glonţ e pentru tine! urlă 
Madeline. 

Apoi se întoarse spre fata care continua să plângă: 

— Tu cine ești? 

— Mă cheamă Maya. 

— De când ai telefonul ăsta? 

— De... de ieri-dimineaţă, răspunse ea între două hohote de 
plâns. 

— Termină cu smiorcăiala! Cine ţi l-a dat? 

— E un cadou de la iubitul meu, Anthony. 

— Un cadou? 

— L-a șterpelit de la muncă, preciza ea. Mi-a zis să nu-l închid, 
fiindcă n-are cum să-l reactiveze. 

— Şi unde lucrează Anthony? 

— La depozitul de mașini ridicate din Brooklyn, pe Columbia 
Street. 

Un depozit de mașini... Era un loc de detenţie plauzibil. Pista 
devenea interesantă. 

— Este de serviciu astăzi? 

— Nu, e la părinţii lui, în Stuyvesant Town. 

Madeline se întoarse spre Jonathan, care cunoștea orașul mai 
bine ca ea. 

— Nu e foarte departe: spre est, între străzile 14 și 23. 

Ea lovi de două ori în geamul care-i separa de șofer. 

— Ai priceput, Fangio? 


Construit după cel de-al Doilea Război Mondial, Stuyvesant 
Town era un complex tentacular de vreo sută de imobile mici 
din cărămidă roșie. Beneficiind de chirii controlate, generaţii 
întregi de membri ai clasei de mijloc - polițiști, pompieri, 
învăţători, infirmieri - avuseseră posibilitatea să locuiască în 
continuare în inima Manhattan-ului, în ciuda exploziei preţurilor 
la imobiliare. 

După indicaţiile date de Maya, taxiul se strecură printre 
șirurile de clădiri. 

— Aici e, la etajul nouă: a doua ușă pe dreapta, cum ieși din 
lift. 

— Urci cu noi! Şi tu, șterge-o! îi ordonă ea taximetristului, 
care o și luă din loc. 

Ușa HLM-ului“ cedă sub lovitura de picior a lui Madeline. 
Fosta polițistă își recăpătase nu doar vechile reflexe, dar și o 
determinare care se apropia de impulsivitate. Ușurinţa ei de a 
trece la fapte îl îngrijora pe Jonathan, chiar dacă știa că era 
condiţia sine qua non de-a o găsi pe Alice. 

In apartament nu era decât faimosul Anthony, care-și oferise 
plăcerea de a dormi până târziu. Inainte de a se dezmetici, se 
trezi gol-pușcă și cu revolverul lui Madeline îndreptat spre 
testiculele lui. 

Tipul era înalt și zvelt, mușchi abdominali de fier și avea 
tatuaje de rapper. Primul lui reflex fu să-și ascundă penisul, dar 
Madeline îl obligă să ţină mâinile sus. 

— Dacă nu vrei să rămâi fără Black Mamba, o să-mi răspunzi 
la întrebări, ai înţeles? 

— În... înţeles. 

— De la cine ai furat telefonul ăsta? 

Jonathan îi flutura mobilul lui Alice pe sub nas. 

— L-am găsit! 

— Unde l-ai găsit? 

— Intr-o mașină pe care am ridicat-o alaltăseară. 

— Ce mașină era? 

— Un Dodge nou-nouţ, zise Anthony. Telefonul era înăuntru. 
Sub bancheta din spate. 

— Și Dodge-ul ăsta, de unde l-ai ridicat? 

— Din Coney Island. 


+3 Locuinţe sociale ieftine, pentru cei cu venituri modeste. (N. tr.) 


— Fii mai precis! îi ceru Jonathan. Dă-ne un nume de stradă! 
— Nu mai știu! Din apropierea plajei. Lângă fostul tren- 
fantomă. Nu foarte departe de vânzătorul de hotdogi. Imi 


amintesc că erau niște câini pe terenul din faţă, care lătrau tot 
timpul... 


Jonathan consultă harta pe telefonul lui. 
— Aici? întrebă el, arătând un punct pe hartă. 


— Și mai aproape de mare. Aici, pe partea dreaptă... 
Madeline memoră coordonatele. 


— Să mergem! zise ea, ieșind din cameră. 


37 
Cu sângele clocotind 
„În timp ce animalul se pitulează în întuneric 
pentru a muri, omul caută lumina. El vrea să 
moară acasă la el, în elementul lui, iar tenebrele 
nu sunt elementul lui.” 
Graham Greene 


Coney Island 

Ora 10.00 

Alice era udă din cap până-n picioare. Picături mari de 
sudoare i se scurgeau pe față. Lăsă capul în jos și constată că o 
pată de sânge îi trecuse prin pantalonii de trening la nivelul 
abdomenului. Rinichii îi sângerau. N-avea să mai reziste mult. 
Devorată în continuare de febră, avea și scurte momente de 
luciditate. 

Nu muri până n-ai incercat totul... 

Simţi că legătura de la glezne se mai slăbise un pic. Nu 
suficient totuşi ca să-și poată elibera picioarele. Își simţea 
gambele grele. Culcată pe podea, făcu un efort ca să le împingă 
în sus, până la coama micului zid care susţinea toaleta. Din 
această poziție, începu să frece banda de nailon de coama 
zidului. 

Leoarcă de transpiraţie, cu mușchii înţepeniți de crampe, 
continuă această mișcare de du-te-vino timp de un sfert de oră, 
până când... 

Legătura cedă! 

Se simţea însufleţită de această mică victorie, fiindcă 
dobândise o oarecare libertate de mișcare. Sigur, încă mai era 
legată cu cătușe de conductă, dar nimic nu i se mai părea 
imposibil. Se ghemui și trecu de pe un picior pe celălalt pentru a 
și le dezmorţi. În pofida luminii slabe, examina amănunţit 
țevăria. Sistemul părea să aibă cel puţin o sută de ani. Reperă 
un punct de racord între două ţevi, unde rugina începuse să 
atace fonta. 

Dacă chestia asta o să cedeze, pe-aici o s-o facă! 

Se pregăti și, cu călcâiul drept al baschetului, dădu o lovitură 
puternică în punctul de joncțiune al conductelor. Toată structura 
se mișcă, fără să se rupă. Sub efectul șocului, brăţările metalice 
îi tăiară și mai adânc carnea, dar nu mai simţea durerea. 


Conducta avea să se rupă. Alice era sigură de asta. Din 
păcate, atacul ei împotriva ţevilor de plumb provocase un 
zgomot asurzitor care răsunase în toată clădirea. Trebuia să se 
roage ca rusul să nu fie cumva prin zonă... 

Oricum, ce-avea de pierdut? 

Hotărâtă, își adună puţinele forțe care îi mai rămăseseră 
pentru a porni o serie de lovituri din ce în ce mai puternice. 
Intuiția ei se adeveri: după ce rezistase la vreo zece asalturi, 
ţevăria cedă în punctul său nevralgic. 

Alice scoase un strigăt furios și eliberator. 

Descătușată, se întoarse și... 

„„silueta înfricoșătoare a lui luri se detașa în cadrul ușii. Un 
rictus sinistru îi schimonosea faţa buhăită. 

— Micuța mea Matrioșka... zise el, înaintând spre fată. 

Alice scoase un urlet de fiară rănită și își pierdu cunoștința. 


x 


Manhattan 

Madeline și Jonathan ieșiră din complexul de locuințe. Cerul 
era negru, viscolul încă mătura orașul. Ningea încontinuu de 
aproape douăsprezece ore. Stratul de zăpadă depășea acum 
treizeci de centimetri și nu era niciun semn că ninsoarea s-ar 
opri. Dimpotrivă, fulgi grei și mari cădeau într-un ritm din ce în 
ce mai susţinut. Pietonii mai ales se chinuiau să înainteze, 
încetiniţi de rafalele glaciale care îi loveau în faţă. 

— Cum ajungem în Coney Island? strigă Madeline, ca să 
acopere viforul. 

— Să-ncercăm cu metroul! E o staţie pe partea cealaltă a 
străzii. 

Pentru Jonathan, care trăise ani de zile la New York, zăpada 
nu era neobișnuită, dar forța viscolului probabil că luase 
municipalitatea pe nepregătite. 

Până și pe Strada 14, totuși foarte largă, un autobuz era 
blocat. Taxiurile patinau și un ciclist temerar tocmai luase 
căzătura cea mai spectaculoasă a vieţii lui. Plugurile de zăpadă 
și excavatoarele curățau cu meticulozitate marile artere, dar 
păreau insuficiente ca număr pentru a degaja străzile 


secundare. Echipele de întreţinere păreau să ducă lipsă de 
personal. Fără îndoială, din cauza sărbătorilor de Crăciun. 

Madeline și Jonathan coborâră în staţia de metrou a cărei 
scară devenise un adevărat patinoar. 

— Zăpada o să provoace o harababură cumplită! se îngrijoră 
Jonathan. In mai puţin de o oră, va fi haos! 

La metrou, întârzierile creșteau. Reușiră cu greu să se 
strecoare într-un vagon înțesat de lume. 

— Avem mult de mers? întrebă Madeline, uitându-se la ceas. 

Jonathan aruncă o privire pe harta metroului. 

— Linia nu e directă. Va trebui să schimbăm la Union Square. 
De-acolo, putem ajunge în mai puţin de o oră. 

— Şi cu mașina? 

— În mod normal, vreo douăzeci de minute, dar nu într-o zi ca 
asta. 

Vagonul mergea cu încetinitorul și se opri de atâtea ori, încât 
distanţa între cele trei staţii păru nesfârșită. 

Abia coborâtă din tren, Madeline îl apucă pe Jonathan de braţ. 

— Sărută-mă! îi ceru ea, pentru a păcăli camerele de 
supraveghere. 

Ea profită de îmbrăţișarea lor pentru a băga revolverul în 
blugii lui Jonathan. 

— Ce vrei să fac cu ăsta? 

— O să-ţi continui drumul cu metroul, iar eu o să-mi încerc 
norocul pe stradă. 

— E o nebunie, Madeline! Circulaţia o să fie blocată la ieșirea 
din Manhattan! 

— Mi-a venit o idee, zise ea. Primul dintre noi care ajunge face 
ce are de făcut! Take care! 

El încercă să protesteze, dar ea nu-i lăsă timp. 


* 


Cerul era atât de întunecat, încât ai fi zis că-i noapte. De 
obicei foarte circulată, Union Square era aproape pustie. 
Puținele automobile își aprinseseră luminile de avarie și rulau 
încet. Semnalul „Off duty” strălucea pe capota taxiurilor. Pentru 
a degaja drumul, un 4x4 al NYPD remorca o mașină abandonată. 
Numai mașinile de teren își permiteau să circule normal. 


Madeline reperă o limuzină împotmolită în zăpadă la intrarea 
pe Park Avenue. Se postă lângă berlină și așteptă ca unul dintre 
Fordurile Explorer ale poliţiei să se oprească pentru a remorca 
automobilul. Pândi momentul în care cei doi polițiști ieșiră din 
4x4 și se instală pe scaunul șoferului. 

— Hei! strigă ofițerul. 

Ea demară în trombă. Mașina cântărea probabil două tone și 
măsura aproape cinci metri. În orice caz, era foarte stabilă. 
Madeline își legă centura și reglă scaunul și retrovizoarele la 
înălțimea ei. Acum, cunoștea bine cartierul și o luă în direcţia 
sud-est. Introduse în GPS coordonatele pe care i le furnizase 
Anthony, hoţul de la depoul de mașini ridicate. De data asta, 
știa că va merge până la capăt. Graţie lui Jonathan, știa locul în 
care era ţinută prizonieră Alice. Astăzi se scria epilogul unei 
anchete care o chinuia de mai bine de trei ani. 

Bineînţeles, polițiștii aveau să încerce să-i intercepteze 
mașina fiindcă toate automobilele de poliţie puteau fi reperate 
prin satelit, dar tocmai asta spera și ea: să atragă cât mai mulți 
polițiști în Coney Island, în cazul în care lucrurile luau o 
întorsătură neplăcută. 

Parcurse primii kilometri ca într-un vis. La volanul mașinii de 
teren, Madeline avea impresia că orașul pustiit îi aparţinea. Apoi 
traficul se aglomeră în apropiere de Brooklyn Bridge. Deschise 
radioul pe un post local. Avertismentul municipalităţii se tot 
repeta, cerându-le locuitorilor să evite deplasarea în timpul 
viscolului. Dar aceste incantaţii nu prea aveau efect asupra 
newyorkezilor care, în acest weekend de Crăciun, nu voiau să 
părăsească Manhattan-ul. 

Madeline puse în funcţiune girofarul și sirena. Efectul se văzu 
imediat. Mașinile se dădeau la o parte cu docilitate, pentru a o 
lăsa să treacă, permițându-i să traverseze podul rapid. 

Foarte hotărâtă să profite din plin de acest drept de trecere, o 
luă pe Interstate 278, autostrada cu trei benzi care se întindea 
de-a lungul cheiurilor din Upper Bay. Chiar dacă zăpada 
îngreuna circulaţia, autorităţile nu închiseseră încă podurile și 
tunelurile. La știri se anunţa că acest lucru urma să se întâmple 
dintr-un minut în altul. 

În timp ce solidul 4x4 se strecura printre autovehiculele de 
intervenţie, Madeline zări un panou luminos care anunţa un nou 
blocaj în trafic. Doi kilometri mai departe, într-o zonă în care 


drumurile se îngustau, mașinile rulau bară la bară. Încercă să 
forţeze trecerea, viră brusc, mușcă din zona despărţitoare și își 
sparse oglinda retrovizoare mergând cu toată viteza pe lângă un 
zid din beton. 

La dracu’! 

De data asta, era blocată de un camion de mare tonaj 
înţepenit în zăpadă. 

Fără a se descuraja, scotoci prin 4x4. Unul dintre polițiști 
făcuse imprudenţa să-și lase arma de foc în buzunarul portierei: 
faimosul Glock 17, arma de serviciu a polițiștilor din NYPD. Luă 
pistolul automat și abandonă SUV-ul pe marginea drumului. 
Cerul plumburiu și zidul de fulgi dădeau autostrăzii un aer 
fantomatic. Merse pe jos pe șosea vreo sută de metri, pentru a 
depăși zona accidentului. Datorită unor manevre periculoase, 
câteva mașini reușiseră să iasă din acest impas. Madeline se 
repezi spre prima care-i ieși în cale: o dubiță condusă de un 
chelios care arbora pe geamul din spate un autocolant cu 
mișcarea Tea Party. 

— Coboară! urlă ea, punându-i pistolul în faţă. 

Omul nu se lăsă rugat de două ori și aşteptă prudent ca hoaţa 
de mașini să se îndepărteze, după care ridică pumnul și proferă 
un potop de înjurături la adresa ei. 

Madeline apăsa din nou pe acceleraţie. Nu mai avea sirenă, 
nici girofar, dar ţinea mâna apăsată pe claxon. 

Nu fusese niciodată atât de aproape de ţintă. Efectuă un viraj 
strâns pentru a o lua pe ramificaţia care ducea în Coney Island. 
Mașina se înclină, roţile din spate se blocară pentru o clipă, dar, 
reducând viteza și trăgând tare de volan, reuși s-o redreseze. 

Imaginea lui Alice Dixon captivă, așa cum o văzuse în acel 
film, începu iar s-o obsedeze. Chiar dacă scăpa cu viaţă din 
acest calvar, în ce stare fizică și mentală avea să fie adolescenta 
după noul coșmar pe care-l trăise? Alice dovedise deja că e 
puternică și echilibrată, dar ce fel de adult devii după o 
asemenea succesiune de traumatisme? Cum să nu te lași 
cuprins de ură sau de nebunie? 

Alungă aceste întrebări când ajunse pe Neptune Avenue și o 
coti pe strada înfundată de care îi spusese Anthony. 


* 


Linia F a metroului newyorkez 
Staţia Parke Slope 


Trenul staționează câteva minute. Pentru securitatea 
dumneavoastră, vă rugăm să nu coborâți din vagoane... 


Jonathan se uită la ceas cu îngrijorare. Se întrebă unde e 
Madeline. Încercă să o sune, dar abonatul nu putea fi contactat. 
Opririle între staţii erau din ce în ce mai dese. În mod vizibil, 
șinele începeau să îngheţe, staţiile se închideau una după alta și 
Coney Island era încă departe... 


Fundătura în care intră mașina era aproape blocată de 
zăpadă. Madeline luă pistolul automat, verifică dacă încărcătorul 
era plin și abandonă dubiţa la capătul străduţei. O luă pe 
trotuar, descoperind niște locuri suprarealiste. Cu imobilele lui 
dărăpănate și caruselele ruginite, fostul parc de distracţii îţi lăsa 
impresia de sfârșit de lume. Câteva șantiere, începute pe ici, pe 
colo, te făceau să crezi că zona va fi reabilitată într-o zi, dar nu 
prea curând. În plin viscol, străzile ei erau pustii și 
amenințătoare. Nu se auzea decât vuietul vântului și al valurilor 
care făceau să scârțâie carcasele de metal. 

Apoi, deodată... un lătrat de câine. 

Îi veni în minte ceea ce-i spusese tipul de la depoul de mașini 
ridicate: „Îmi amintesc că erau nişte câini care lătrau tot 
timpul...” 

Găsise locul. 

Madeline dădu la o parte două scânduri mucegăite dintr-un 
gard și zări un dog german cu blană galbenă și ochi turbaţi. Işi 
arăta colții și mârâia într-una. Era îngrozită de slăbiciunea lui. 
Dulăul era piele și os. Să fi fost bolnav? Sau poate vreun nebun 
îl chinuia cu bună știință... 

Simţi un val de adrenalină amestecată cu frică: nu prea se 
dădea în vânt după câini. De când fusese mușcată de unul în 
copilărie, nu-i privea decât de departe, tremurând de spaimă la 
gândul că toate potăile din lume o simțeau de la trei kilometri, 


întâmpinând-o cu un lătrat agresiv de fiecare dată când trecea 
prin faţa lor. 

Ca să intre trebuia să treacă de un grilaj. Scoase Glock-ul și 
trase în lacăt spulberând încuietoarea. Așa cum spera, 
detunătura îl surprinse pe dulău, care se îndepărtă cam 
dezorientat. Pătrunse pe terenul pe care se afla un depozit 
mare, dărăpănat. Înainte să poată ajunge la clădire, dogului 
german i se alăturaseră confrații lui. Cinci cerberi o înconjurau 
acum într-un concert de lătrături. Primul se aruncă asupra ei și o 
mușcă de braţul stâng. 

Madeline scoase un țipăt sfâșietor, simțind colții animalului 
înfigându-se în carnea ei. Un altul o atacă la picior, în timp ce al 
treilea îi sărea la gât. 

Pe acesta îl omori primul. Un glonţ tras de aproape în cap. 
Apoi le veni rândul celorlalţi doi. Cuprinsă de panică, îi împușcă 
într-o criză de furie și pe ultimii doi care se repezeau la rândul 
lor spre ea. 

Înconjurată de cinci cadavre, își recapătă suflul, rămânând cu 
ochii la pândă, gata să deschidă focul dacă alţi monștri și-ar fi 
făcut apariţia. Era plină de sânge. Refuză să-și privească rănile, 
dar simţea durerea în braţul care îi era sfâșiat în mai multe 
locuri. 

Mai târziu. 

Se ridică în picioare și mai trase un glonţ în încuietoarea 
hangarului. 


— Alice? strigă ea. 

Depozitul era cufundat în întuneric. Scoase lanterna din tocul 
pistolului și o poziţionă pe șina ţevii. 

— Alice? repetă ea înaintând încet, cu degetele crispate pe 
trăgaci. Pe pământul bătătorit, observă niște urme de pași care 
duceau până la o scară metalică. 

Dacă cineva e ascuns acolo, o să mă omoare ca pe un iepure. 

De ce nu-l așteptase pe Jonathan? De ce nu anunţase poliția? 

Pentru că era convinsă că nu avea nicio secundă de pierdut. 

— Alice? 


O luă pe scara care ducea la un fel de tunel întunecat. Ridică 
Glock-ul un pic mai sus, explorând cu fascicolul de lumină 
pasajul strâmt prin care pătrundea vântul. Simţea sângele 
șiroindu-i de-a lungul braţului, dar deocamdată frica era cel mai 
bun remediu împotriva durerii. Tunelul subteran plin de 
conducte de fontă servea drept groapă de gunoi, în care 
fuseseră aruncate tot felul de vechituri. Nu se putu stăpâni să 
nu se înfioare, dând cu ochii de panourile publicitare din lemn 
pictat, ornate cu monștri respingători care apăreau în THE 
SCARIEST SHOW IN TOWN. 

Călcă într-o băltoacă de apă și auzi un chițăit. Îndreptă 
imediat arma în jos, dar nu era decât un grup de șobolani. La 
capătul tunelului, o rampă în spirală te invita să te afunzi și mai 
mult în tenebre. 

— Alice? strigă ea din nou, atât pentru a se face auzită, cât și 
pentru a-și da curaj. 

Ajunse în capătul unui coridor de-a lungul căruia se înșirau 
vreo zece uși de fier. Trase în prima încuietoare și lumină cu 
lanterna prinsă de ţeava pistolului încăperea care mirosea a aer 
închis și a mucegai. Era goală. Luă la rând toate ușile: același 
rezultat. Până la ultima. 

In această încăpere, era o lumină slabă. Exista un pat de 
campanie rudimentar, dar mai ales... o conductă de canalizare 
asemănătoare cu cea de care fusese legată Alice. Scotocind 
fiecare colţișor al carcerei, Madeline dădu peste o legătură de 
nailon tăiată, o bucată de bandă izolatoare și hanoracul roz cu 
gri, cu glugă, al adolescentei. Ingenunche și-l ridică: era îmbibat 
cu o transpiraţie călduţă. Având în vedere frigul care domnea în 
această închisoare, Alice sigur fusese aici în urmă cu mai puțin 
de-un sfert de oră! 

Prea târziu! Ajunsese prea târziu! Din cauza zăpezii 
nenorocite! Din cauza lipsei ei de clarviziune! Din cauza 
creierului ei prea lent! Din cauza... 

Descurajarea ei dură mai puţin de două secunde. Madeline se 
ridică și, cu arma în mână, străbătu coridorul umed și părăsi 
depozitul, hotărâtă să continue căutarea. 


38 
Little Odessa 
„— E cumplit să vrei să protejezi pe cineva și 
să nu fii în stare s-o faci, observă Ingerul. 


— Nu poți proteja oamenii, micuţule, 
răspunse Wally. Tot ce poţi să faci este să-i 
iubești.” 

John Irving 


Furgoneta albă înainta cu dificultate prin zăpada afânată de 
pe Surf Avenue. În ciuda mișcărilor lor rapide, ștergătoarele nu 
reușeau să îndepărteze fulgii care cădeau pe parbriz. 

La volanul camionetei lui, luri era cuprins de îngrijorare. Cu o 
oră în urmă, fusese șocat când aflase de la știri de moartea lui 
Blythe Blake. Mai întâi se temuse ca poliţia să nu-i dea de urmă, 
apoi se hotărâse să profite de situaţie. De acum înainte, Alice îi 
aparținea. Puștoaica încercase s-o șteargă, dar n-avea forţa 
necesară. Având în vedere starea ei, nu trebuia să mai piardă 
timpul dacă voia s-o „revândă” la un preţ bun. Fraţii Tașenko își 
exprimaseră interesul de a o răscumpăra pe fată. Extorcare, 
prostituție, trafic de arme: cei doi ucraineni erau amestecați în 
toate activitățile crimei organizate. Alice era tânără, frumoasă, 
încântătoare și fără îndoială virgină. După ce o vor pune pe 
picioare, proxeneţii vor scoate bani frumoși cu ea, trimiţând-o să 
facă trotuarul. 

Târâș-grăpiș, furgoneta își continuă drumul, fără să se afunde 
prea tare în covorul gros și pufos. Pe bord, o icoană a Fecioarei 
cu Pruncul stătea alături de un șirag de mătănii bizantine care 
se legăna din cauza zdruncinăturilor. 

luri răsuflă ușurat când ajunse pe Brighton Avenue. Marea 
arteră comercială pe deasupra căreia trecea linia de metrou era 
bine apărată de viscol. Întoarse și-și parcă furgoneta în faţa unui 
magazin alimentar. Înainte de a ieși, îi aruncă o privire 
prizonierei lui. 

În spate, culcată pe podea, Alice delira din nou din cauza 
febrei. Îi ceruse apă de mai multe ori, iar acum o făcea din nou. 

— Altceva? întrebă el. De mâncare? 

Fata dădu din cap. 

— Aș vrea... începu ea. 


Madeline ieși din depou clătinându-se. Se grăbi să traverseze 
terenul pe care zăceau cadavrele celor cinci potăi și vomită pe 
trotuar. | se întorsese stomacul pe dos, faţa îi lucea de sudoare 
și era furioasă foc. Și acum ce să facă? Să se ridice! Să nu 
renunţe! Să lupte până la capăt! Răpitorul lui Alice avea un sfert 
de oră avans faţă de ea. Era mult, era o nimica toată. 

Nu vedea nici la zece metri în faţă. Era inutil să ia mașina. 
Trebuia să-și păstreze libertatea de mișcare, mai ales că nu 
cunoștea zona. Cobori strada și se trezi pe dig, în faţa 
Atlanticului. Oceanul era  dezlănţuit, priveliștea era 
impresionantă, neașteptată. Madeline nu mai era la New York, ci 
în Siberia. 

Din instinct, o luă pe promenada de pe ţărmul oceanului, cu 
traversele ei de lemn și cu rulotele cu cartofi prăjiți pictate cu 
graffiti. Zona era pustie, cu excepţia câtorva pescăruși care 
scotoceau prin pubele. 

Era udă. În curând, își dădu seama că ceea ce lua drept 
transpiraţie era sânge. La fiecare pas, lăsa o dâră subţire de 
sânge în urma ei. Avea coapsa mușcată, dar hemoragia 
provenea de la braţul ei, sfâșiat și tăiat pe toată lungimea 
mușchiului. Își confecţionă un garou din fularul pe care îl înnodă 
cu mâna sănătoasă și cu dinţii. Apoi își reluă drumul. 


* 


Metroul nu merse mai departe de penultima stație. Șinele 
erau complet înghețate. Frigul paraliza totul. Zăpada sufoca 
orașul sub o șapă apăsătoare. 

Abia când ieși de la metrou, Jonathan văzu că avea din nou 
semnal la telefon. O sună pe Madeline de trei ori, dar ea nu 
răspunse. Era încă departe de locul lor de întâlnire și habar n- 
avea unde se afla ea acum. 

Era în impas. 

Si dacă... 

Se hotărî să localizeze telefonul lui Madeline la fel cum o 
făcuseră cu cel al lui Alice. 


Deschise aplicaţia. 
„Vă rugăm să vă identificaţi” 
Ușor: cunoștea pe dinafară e-mailul lui Madeline. 
„Vă rugăm să introduceţi parola” 


l-o spusese în glumă, cu două ore mai înainte! Tastă „violette 
1978” și așteptă câteva secunde, apoi văzu un punct luminos 
clipind pe ecran. Madeline era la mai bine de un kilometru de el, 
la sud, aproape de ţărmul oceanului. Așteptă câteva secunde 
pentru ca pagina să se reîmprospăteze și își dădu seama că 
punctul se deplasa pe suprafaţa plană. 


* 


Madeline alerga, înfruntând fulgii care îi biciuiau fața. Mai bine 
moartă decât să depună armele. Nu acum, nu când era atât de 
aproape! Părăsi ţărmul oceanului și o tăie printr-o parcare, apoi 
o luă pe una dintre străzile care duceau la artera principală din 
Little Odessa. 

Numele cartierului venea de la primele comunități evreiești 
care fugiseră din Rusia în timpul pogromului și care găsiseră o 
oarecare asemănare între golful newyorkez și portul de la Marea 
Neagră. 

Madeline studie zona: se afla pe Brighton Avenue, inima 
enclavei rusești. Sub linia de metrou suspendată se găseau zeci 
de magazine cu firme scrise cu litere chirilice. În ciuda zăpezii, 
locul colcăia de lume și mașinile circulau aproape normal. 

Deschise ochii, încercând să reţină un detaliu, să repereze un 
indiciu, un automobil suspect... 

Nimic. 

De cum se opri din alergat, durerea o străfulgeră. Și mai ales 
auzea frânturi de voci în care rusa o luase înaintea englezei. 
Conversaţii care o vizau în mod direct. 

Zărindu-și imaginea reflectată într-o vitrină, înţelese de ce: 
geaca ei își pierduse mâneca; garoul se desprinsese și rana îi 
sângera. 


Nu putea să mai meargă la întâmplare, fără ţintă și cu 
sângele șiroi. Intră într-o băcănie situată pe colţul cu Strada 3. 
Raioanele din faţă erau pline de pateuri, chifteluţe, fileuri de 
sturion și alte specialităţi locale, iar în fundul magazinului se 
găseau produse de toaletă. Pentru a se dezinfecta, Madeline luă 
o sticlă cu alcool de concentraţie șaptezeci la sută și mai multe 
cutii de tifon și vată. Așteptă la casă în spatele unui bărbat care 
își plătea baxul de apă minerală și biscuiţii. 

— 6ymbIIKY  KIIyOHUWHOSO Mooka, ceru el, arătând spre 
frigiderul din spatele tejghelei. 

Vânzătoarea deschise vitrina frigorifică pentru a-i da clientului 
sticluţa de lapte cu căpşune pe care o ceruse. 

În mintea lui Madeline se produse un declic. 

O chemare. 

Privi mai cu atenţie cutia de cookies: erau niște biscuiţi 
rotunzi de ciocolată, garnisiţi cu o cremă albă. 

Biscuiţi Oreo. 


x x 


Inima începu să-i bată cu putere. Își lăsă cumpărăturile la 
casă pentru a-l urmări pe bărbat în stradă. Era un tip înalt și 
vânjos, cu figură de mitocan, un soi de rugbist cu burduhan și 
obraji umflaţi, atinși de cuperoză. Cu un mers greoi și hotărât, 
se întoarse la furgoneta lui albă, parcată puţin mai jos. 

Madeline scoase încet pistolul din buzunar. Ca într-un gest de 
rugăciune, își împreună mâinile în jurul canelurilor de pe patul 
armei și așteptă să-l aibă perfect în linia de ochire înainte de a 
urla: 

— Freeze! Put your hands overhead!“ 

În acel moment, știa foarte bine că avea să-l ucidă. 

Fiindcă știa foarte bine că el n-avea să ridice mâinile și să se 
predea. Avea să încerce să fugă bizuindu-se pe noroc. 

Şi exact asta făcu luri. Deschise ușa camionetei și... 

Madeline trase, dar niciun glonţ nu ieși pe ţeava. Trase iar și 
iar, dar încărcătorul ei era gol. 


* 


44 „Stai pe loc! Mâinile sus!” (en. în original) (n. tr.) 


Jonathan urca pe bulevardul de sub linia de metrou 
suspendată când îi sună telefonul. Era Madeline, care striga: 

— Furgoneta albă! 

Ridică ochii și o văzu pe tânăra femeie la douăzeci de metri în 
faţa lui. Cu arma în mână, îi făcea semne disperate, dar el nu 
înțelegea ce vrea. 

In afară de faptul că trebuia să meargă foarte repede. 

Şi că avea un revolver în buzunar. 

Și că era scris de la început că această poveste se va termina 
în sânge. 

Scoase Colt-ul lui Danny, îl armă și îl îndreptă spre camioneta 
care demarase în trombă. Deși nu trăsese niciodată un foc de 
armă în viaţa lui, gesturile se înlănţuiră de la sine. Ridică 
pistolul, își blocă braţul ca să nu tremure, ţinti cu toată grija de 
care era în stare și apăsă pe trăgaci. 

Glonţul făcu parbrizul țăndări. 

Furgoneta derapă de-a latul drumului, lovi zona despărţitoare 
dintre benzi, se răsturnă și se înfipse într-unul dintre pilonii care 
susțineau linia de metrou. 


Lui Madeline îi zvâcnea sângele în tâmple. Timpul 
încremenise. Nu simţea niciun fel de durere. Zgomotele din 
exterior nu o mai atingeau, ca și cum i s-ar fi spart timpanele. 
Alergă spre furgoneta de parcă ar fi făcut-o cu încetinitorul. O 
maşină de pompieri sosea la capătul străzii. În curând, vor 
apărea girofarurile poliţiei și cele ale ambulanţei. O privire la 
dreapta. O privire la stânga. Încă în stare de șoc, mulţimea o 
înconjura cu neîncredere: măcelarul avea un cuţit, vânzătorul de 
la pescărie se înarmase cu o bâtă de baseball, zarzavagiul, cu 
un drug de fier. 

Madeline i-l luă din mâini cu un gest hotărât și se servi de el 
ca de un levier pentru a sparge ușile batante din spatele 
furgonetei. 


De câte ori, în vis, nu trăise această scenă? De câte ori își 
derulase filmul în minte? Era obsesia ei. Sensul profund al vieţii 
ei. S-o salveze pe Alice. S-o readucă la viaţă. 

Fiind forţate, ușile cedară în cele din urmă. 

Madeline se năpusti în furgonetă. 

Alice zăcea fără suflare, legată strâns, cu hainele pline de 
sânge. 

Nu! 

Nu putea să moară acum. 

Madeline se aplecă și își puse urechea pe pieptul ei, încercând 
să-i audă inima bătând. 

Şi sângele i se amestecă atunci cu alei. 


Epilog 

A doua zi de dimineaţă 

Soarele era sus pe cerul senin și lumina un oraș de sidef. 

Îngropat sub un strat de șaizeci de centimetri de zăpadă, New 
Yorkul era rupt de lume. Nămeţii blocau străzile și trotuarele. 
Autobuzele și taxiurile rămăseseră la depou, trenurile, în gară, și 
avioanele, la sol. Pentru cel puţin câteva ore, Manhattan-ul 
devenise o imensă staţiune a sporturilor de iarnă. Echipaţi cu 
schiuri sau rachete de zăpadă, numeroși newyorkezi înfruntau 
frigul în pofida orei matinale, iar copiii săreau deja în sus de 
bucurie: se dădeau cu săniuţa, se băteau cu bulgări, făceau 
oameni de zăpadă cu accesorii nostime. 


Cu un pahar de plastic într-o mână și o cutie de carton în 
cealaltă, Jonathan mergea cu pași prudenţi pe trotuarul 
îngheţat. Își petrecuse o bună parte din noapte într-o secţie de 
poliție pentru o lungă discuţie cu polițiștii locali și agenți ai FBI- 
ului care se ocupau de acum înainte de protecţia lui Danny. 

În ciuda precauţiilor lui, până la urmă alunecă. Ca un 
echilibrist, se prinse de un felinar, vărsând lichid fierbinte pe 
capacul paharului. Răsuflă ușurat când trecu de ușile spitalului 
St. Jude, situat la graniţa dintre Chinatown și Financial District. 

Luă liftul până la etajul unde era internată Alice. Culoarul era 
plin de polițiști în uniforme, care asigurau paza în fața camerei. 

Jonathan își prezentă acreditarea și intră în rezerva de spital. 
Întinsă pe pat, cu o perfuzie în braţ, Alice primea îngrijiri. Ridică 
ochii spre el și, deși mai era încă un pic ameţită, un zâmbet îi 
lumină chipul frumos. Miracolul rehidratării își spunea cuvântul: 
lui Alice îi revenise culoarea în obraji și dădea dovadă de un 
calm uimitor după experienţa pe care o trăise. li zâmbi și el, 
făcându-i un semn cu mâna, pentru a-i face cunoscut că o să 
treacă din nou după plecarea infirmierei. 


Jonathan se îndreptă apoi spre etajul unde era internată 
Madeline. Trecând prin faţa unui cărucior metalic, luă o tavă din 
plastic pe care așeză paharul cu ciocolată caldă. Deschise cutia 
de carton și scoase din ea trei cupcake-uri pe care le aranjă cât 
mai frumos cu putinţă. În fine, văzând un ghiveci cu flori albe 
agăţat de perete, rupse o anemonă care înveseli și mai tare 
platoul. 


— Micul dejun! anunţă el intrând în rezervă. 

Madeline nu era singură; dădu nas în nas cu căpitanul 
Delgadillo, unul dintre stâlpii NYPD-ului: un tip voinic, cu 
trăsături latino, cu dinţi albi și aer sever. Tras la patru ace, un 
pic dispreţuitor, polițistul nu-i aruncă nici măcar o privire. 

— Aştept răspunsul dumneavoastră până la sfârșitul 
săptămânii, domnişoară Greene, zise el părăsind încăperea. 

Madeline era întinsă în pat. Cu o zi în urmă, fusese supusă 
unei anestezii generale. Operația decursese bine, dar colții 
pătrunseseră adânc în carne și ea avea să păstreze pentru 
totdeauna semnele confruntării cu dulăii. 

— Asta-i pentru mine? zise ea, luând o prăjitură. 

— Vanilie, ciocolată, marshmallow. Cele mai bune cupcake-uri 
din tot New Yorkul, o asigură el. 

— O să-mi pregătești așa ceva într-o zi? Ştii că n-am gustat 
încă din specialităţile tale! 

El încuviinţă din cap și se așeză lângă ea pe pat. 

— Ai văzut-o pe Alice? 

— Adineauri. Își revine. 

— Şi la poliţie, au mers bine lucrurile? 

— Cred că da. Mi-au zis că ţi-au luat depoziţia aici? 

— Da, prin intermediul acestui tip pe care l-ai văzut. N-o să-ţi 
vină să crezi: mi-a propus un post! 

La început, crezu că glumește, dar ea se entuziasmă: 

— Detectiv consultant pentru NYPD! 

— O să accepți? 

— Cred că da. Imi plac mult florile, dar slujba asta de poliţist... 
Nu pot trăi fără ea. y 

Jonathan încuviinţă în tăcere și se ridică să tragă draperiile. In 
timp ce soarele inunda camera, pe Madeline o trecu un fior. Ce 
viitor avea relaţia lor? În aceste câteva zile, trăiseră amândoi în 
febra pericolului. Încercările prin care trecuseră împreună 
fuseseră atât de intense, încât îi vor marca probabil pe viaţă. 
Rând pe rând, fiecare ţinuse viața celuilalt în mâinile lui. 
Avuseseră încredere unul în altul, se completaseră, se iubiseră. 

Şi acum? 

Se înfășură în pătură și se duse lângă el la fereastră. Urma să- 
i pună întrebarea, dar el i-o luă înainte: 

— Ce crezi despre locul ăsta? o întrebă, întinzându-i telefonul 
lui. 


Ea derulă pe ecranul mobilului fotografiile unei case vechi cu 
fațadă din terracotta, pe o străduţă din Greenwich Village. 

— E drăguţ. De ce? 

— E de vânzare. Ar putea fi un restaurant frumos. Cred că o 
să m-apuc de afaceri. 

— Da? Păi, asta nu-i o idee rea, zise ea, incapabilă să-și 
ascundă bucuria. 

El o tachină: 

— În felul ăsta, dacă rămâi la New York, aş putea să-ţi dau o 
mână de ajutor la anchetele tale. 

— O mână de ajutor la anchetele mele? 

— Exact. Am remarcat că ai apelat destul de des la creierul 
meu sexy. 

— Asta-i adevărat, admise ea. Și eu, în schimb, voi putea să 
te ajut la bucătărie! 

— Hm... făcu el sceptic. 

— Ce „hm”? Știu și eu niște reţete, imaginează-ţi! Ti-am zis că 
bunica mea era de origine scoțiană? Mi-a lăsat moștenire 
secretul faimoasei ei reţete de burtă de oaie umplută. 

— Ce oroare! Și de ce nu o pudding cu grăsime de rinichi de 
vițel! 

Jonathan trase ușa culisantă de sticlă. Uniţi prin complicitatea 
lor regăsită, ieșiră să-și continue glumele pe micuțul balcon cu 
vedere la East River și podul Brooklyn. 

Aerul era rece și cerul senin. Privind zăpada strălucind în 
soare, Madeline își aminti fraza pe care Alice o copiase pe prima 
pagină a jurnalului ei: „Cei mai frumoși ani ai unei vieţi sunt cei 
pe care nu i-ai trăit încă.” 

În dimineaţa aceea, își dorea să creadă asta... 


Mulţumiri 
Lui Laurent Tanguy 
Florăria lui Madeline există! Mă rog, aproape... Ea mi-a 
fost inspirată de foarte frumoasa Grădină Ilmaginară a lui 
Laurent Tanguy din strada La Michodigre din Paris. Îţi 
mulțumesc, Laurent, pentru toate anecdotele tale, pentru 
disponibilitatea și pasiunea ta pentru arta florală! 


Pierre Hermé 

Îți mulţumesc că ţi-ai făcut timp să mă luminezi în privinţa 
„mMecanismelor” de realizare a  deserturilor tale. 
Conversaţia noastră m-a ajutat să plăsmuiesc elanurile 
creative ale lui Jonathan. 


Lu 


Lui Maxime Chattam și Jessicăi 

Îți mulţumesc, Max, pentru turul „Brooklynul lui Brolin”. 
Plimbarea noastră din 25 decembrie 2009 într-un Coney 
Island suprarealist și  înzăpezit rămâne o amintire 
nemaipomenită, care mi-a servit drept cadru pentru 


ultimele capitole ale acestui roman. 


Vouă, iubiţi cititori și cititoare, 
care, de ani de zile, vă faceţi timp să-mi scrieţi ca să-mi 
împărtășiţi impresiile și părerile voastre. 


Şi „necunoscutei de la aeroport”, 
care, într-o zi de august 2007, la Montreal, și-a schimbat 
din neatenţie telefonul mobil cu al meu, sădind în mintea 
mea sămânţa care a stat la originea acestei povești... 


Locuri și oameni... 


Unii cititori care cunosc orașul Manchester se vor mira că i-am 
făcut pe Madeline și pe Danny să crească în Cheatam Bridge, 
când există un cartier real care se numește Cheatham Hill. Nu, 
nu e o greșeală. Pur și simplu. Dar simţeam nevoia să inventez 
un cartier pentru a le descrie copilăria: pentru mine, romanul 
este o lume paralelă. 

Pe de altă parte, Juilliard School, această fantastică școală a 
spectacolului din New York, există cu adevărat. Este un loc 
minunat, dedicat artei și culturii. Studenţii care au șansa să-și 
exerseze talentele aici să nu-și facă nicio grijă: scena 
înfricoșătoare pe care am plasat-o în acest loc nu este decât 
pură imaginație. 

Printre aluziile presărate în acest roman, veţi fi recunoscut 
poate în papagalul Boris un omagiu adus lui Herge și 
pitorescului său căpitan Haddock“5, în timp ce în deschiderea 
capitolului 3 este reprodus un extras din celebrul cântec al lui 
Georges Brassens, Fernande (ediţia din 1957). 


4 Personaj al cunoscutei serii de benzi desenate Aventurile lui Tintin. (n. tr.)