Guillaume Musso — Dupa 7 ani

"Pta d 
Gurak Musso 


DUPĂ ŞAPTE 
ANI... 


GUILLAUME MUSSO 


DUPĂ ȘAPTE ANI... 


Traducere din limba franceză și note de Liliana Urian 


Guillaume Musso (născut în 1974) este unul dintre cei mai populari 
scriitori francezi contemporani. Se prezintă simplu: „Guillaume Musso, născut 
la Antibes, romancier.” Incă de la vârsta de zece ani a fost sigur că va scrie 
romane. Mama lui, bibliotecară, i-a trezit gustul pentru literatură, hrănindu-l 
cu „Proust la biberon”. La nouăsprezece ani, Musso a plecat în Statele Unite 
ale Americii, unde s-a îndrăgostit de New York. S-a întors în Franţa plin de 
idei pentru romanele sale. A debutat în 2001, cu romanul Skidamarink. Ideea 
romanului care i-a adus celebritatea (Et Aprés, 2004) i-a venit după ce a 
trecut printr-o experienţă terifiantă: la douăzeci și patru de ani, a suferit un 
grav accident de mașină, care l-a făcut să reflecteze la sensul vieţii și la 
posibilitatea ca ea să se sfârșească pe neașteptate. Următoarele sale romane 
- Sauve-moi (2005), Vei fi acolo? (Seras-tu la? 2006; Editura ALLFA, 2010), 
Parce que je t'aime (2007), Je reviens te chercher (2008), Ce-aș fi eu fără 
tine? (Que serais-je sans toi? 2009; Editura ALLFA, 2011), Fata de hârtie 
(La fille de papier, 2010 Editura ALLFA, 2012), Chemarea îngerului (L'appel 
de l'ange, 2011 Editura ALLFA, 2013), După șapte ani... (7 ans après... 
2012; Editura ALLFA, 2013) - au fost la fel de bine primite de public, unele 
fiind în curs de adaptare cinematografică. 


Vocea autorului: „Scriu întotdeauna cărțile pe care mi-ar plăcea și mie 
să le citesc. Romanele mele îmbină mai multe genuri: sunt și povești de 
dragoste, au și elemente de thriller și roman poliţist.” 

Guillaume Musso 


Prima parte 
Un acoperiș în Brooklyn 


„Ca să mergi cu mașina 
la întâmplare, trebuie să fii singur. 
Când ești în doi, întotdeauna te duci undeva.” 


Alfred Hitchcock, Vertigo 


1 


Ghemuită sub plapumă, Camille se uita din fundul patului la 
mierla care stătea pe pervazul ferestrei. Vântul de toamnă se 
auzea șuierând la geam, iar soarele se juca printre frunzele 
copacilor, proiectându-și razele aurii pe pereții verandei. Deși 
plouase toată noaptea, cerul era acum de un albastru senin care 
anunța o frumoasă zi de octombrie. 

Culcat la piciorul patului, un golden retriever cu blana gălbuie 
înălță capul, adulmecând parcă ceva. 

— Vino, Buck, vino, frumosule! îl invită Camille, bătând cu 
palma pe pernă. 

Câinele nu se lăsă rugat. Dintr-un salt, ajunse lângă stăpâna 
lui pentru a-și primi porţia de dezmierdări matinale. Adolescenta 
îl alintă, mângâindu-i capul rotund și urechile lungi, apoi făcu un 
efort să se scoale. 

„La treabă, leneșo!” 

Fata se smulse cu părere de rău din așternutul cald al patului. 
În doi timpi și trei mișcări, își trase pe ea un trening, se încălță 
cu bascheţii și își strânse părul blond într-un coc neglijent. 

— Haide, Buck, mișcă-te, grăsanule, mergem să alergăm! 
strigă ea luând-o cu viteză pe scara ce ducea în salon. 


Organizate în jurul unui vast spaţiu central, cele trei etaje ale 
casei erau scăldate în lumină naturală. Elegantul townhouse din 
piatră brună aparţinea familiei Larabee de trei generaţii. 

Era un triplex cu interior modern și sobru, cu încăperi 
luminoase și pereţi ornaţi cu picturi din anii 1920, semnate de 
Marc Chagall, Tamara de Lempicka și Georges Braque. În pofida 
tablourilor, decorarea minimalistă te ducea cu gândul mai mult 
la reședințele din Soho și Tribeca decât la cele din conservatorul 
Upper East Side. 

— Tată? Ești aici? întrebă Camille intrând în bucătărie. 

Își turnă un pahar cu apă rece, uitându-se în jur. Tatăl ei își 
luase deja micul dejun. Pe barul lăcuit, o ceașcă pe jumătate 
goală și un rest de covrig stăteau lângă Wall Street Journal, pe 
care Sebastian Larabee îl răsfoia în fiecare dimineaţă în timp ce- 
și bea cafeaua, și un exemplar din Strad. 

Ciulind urechea, Camille auzi zgomotul dușului de la etaj. 


1 Revistă specializată în instrumentele cu coarde. (n.a.) 


După toate aparențele, tatăl ei era încă în baie. 

— Hei! 

Il atinse ușor cu palma pe Buck și închise ușa frigiderului ca 
să-și împiedice câinele să înhaţe resturile unui pui la rotisor. 

— O să mănânci mai târziu, pofticiosule! 

Cu căștile pe urechi, Camille ieși din casă și o luă în sus pe 
stradă, cu pași mici. 

Locuinţa familiei Larabee era situată între Madison și Park 
Avenue, în dreptul Străzii 74, pe o alee drăguță, mărginită de 
copaci. In ciuda orei matinale, cartierul era deja animat. 
Taxiurile și limuzinele defilau prin fața reședinţelor particulare și 
ale imobilelor elegante. Încorsetaţi în uniformele lor, portarii 
făceau exces de zel într-un balet ameţitor, strigând după 
taxiurile galbene, deschizând portierele și punând gentile în 
portbagaje. 

Cu pași mărunți și grăbiţi, Camille ajunse pe Fifth Avenue, 
apoi o luă pe Millionaire's Mile, aleea miliardarilor, pe care se 
înșirau, de-a lungul lui Central Park, cele mai prestigioase 
muzee ale orașului: Met, Guggenheim, Neue Galerie... 

— Hai, frumosule, fă un efort dacă vrei să fii în formă! îi zise 
ea lui Buck, luând-o la fugă pentru a intra pe pista de jogging. 


Când fu sigur că fiica lui plecase de acasă, Sebastian Larabee 
ieși din baie și se duse în camera ei pentru inspecția 
săptămânală. O _ instituise atunci când Camille ajunsese la 
pubertate. 

Cu privirea posomorâtă și sprâncenele încruntate, Sebastian 
nu era în toane prea bune, fiindcă, de mai multe săptămâni, i se 
părea că fiica lui e mai secretoasă, mai puţin preocupată de 
lecţii și de cântatul la vioară. 

Sebastian cercetă încăperea din ochi: o imensă cameră de 
adolescentă, în nuanţe pastel, din care se degaja o atmosferă 
liniștitoare și poetică. La ferestre, niște draperii vaporoase 
străluceau în lumina soarelui. Pe patul mare, niște perne 
colorate și o pilotă făcută grămadă. Cu un gest mașinal, 
Sebastian împinse pilota și se așeză pe pat. 

Luă smartphone-ul care zăcea pe noptieră. Fără nicio 
mustrare de conștiință, introduse cele patru cifre ale parolei pe 
care le văzuse pe furiș într-o zi, când Camille dădea un telefon 
în faţa lui fără să fie atentă. Aparatul se deblocă. Sebastian simţi 


un puseu de adrenalină invadându-i corpul. 

De câte ori se aventura în viaţa intimă a fiicei lui, se temea de 
ceea ce ar putea să descopere. 

Până în acel moment, nu găsise nimic și totuși continua... 

Verifică ultimele apeluri făcute și primite. Cunoștea toate 
numerele: cele ale colegelor de la liceul St. Jean Baptiste, cel al 
profesoarei de vioară, cel al partenerei de tenis. 

Niciun băiat. Niciun intrus. Nicio ameninţare. Uf, ce ușurare! 

Derulă fotografiile înregistrate recent. Nimic grav. Niște poze 
făcute la petrecerea de aniversare a micuţei McKenzie, fata 
primarului, cu care Camille mergea la școală. Ca să nu-i scape 
nimic, dădu zoom pe sticle pentru a se asigura că nu conţineau 
alcool. Erau doar sticle de Coca-Cola și suc de fructe. 

Trecu la e-mailuri, SMS-uri și istoricul intrărilor pe Internet și 
messenger. Și aici toate contactele erau cunoscute, iar 
conținutul conversațiilor, inofensive. 

Se mai liniști puţin. 

Lăsă telefonul, apoi se uită la obiectele și hârtiile de pe birou. 
Un laptop era la vedere, dar Sebastian nu-i dădu nicio atenţie. 

În urmă cu șase luni, instalase pe computerul fiicei lui un 
keylogger. Era un soft spion care îi permitea să primească un 
raport cu privire la site-urile accesate de Camille, precum și o 
retranscriere a mesajelor și conversaţiilor de pe chat-uri. 
Bineînţeles, nimeni nu știa de acest demers. Unii l-ar fi 
condamnat cu siguranţă, etichetându-l drept un tată abuziv. Dar 
lui Sebastian nu-i păsa. Rolul lui de tată era să anticipeze și să 
îndepărteze potenţialele pericole care o puteau pândi pe fata 
lui. Și, în acest caz, scopul scuza mijloacele. 

Temându-se de o întoarcere neașteptată a fetei, aruncă o 
privire pe fereastră, apoi își reluă căutările. Ocoli capul patului, 
care servea drept separație între cameră și dressing. Aici, 
deschise metodic dulapurile, ridică fiecare maldăr de haine și 
strâmbă din nas în faţa manechinului de lemn pe care stătea o 
rochie-bustieră care i se păru prea sexy pentru o puștoaică de 
vârsta ei. 

Trase ușa culisantă a dulapului de pantofi și descoperi o 
pereche nouă: niște Stuart Weitzman din lac, cu tocuri înalte. Se 
uită cu îngrijorare la pantofii noi, simbol dureros pentru el al 
dorinţei fiicei lui de a ieși mult prea devreme din crisalidă. 

Furios, îi puse la loc pe raft, unde îi atrase atenţia o elegantă 


pungă de cumpărături roz cu negru, pe care recunoscu logoul 
unei celebre firme de lenjerie. O deschise cu teamă și descoperi 
un set din satin compus dintr-un sutien decoltat și o pereche de 
chiloţi din dantelă. 

„De data asta, e prea de tot!” izbucni el, aruncând punga în 
fundul dulapului. Într-un acces de furie, trânti ușa dulapului, 
hotărât să meargă la Camille și s-o ia la rost. Apoi, fără să știe 
prea bine de ce, intră în baie. Examinând în amănunt conţinutul 
trusei de toaletă, scoase din ea o folie de comprimate. O serie 
de numere indica ordinea în care trebuia luată fiecare pastilă. 
Unul dintre cele două șiruri de capsule era deja început. Lui 
Sebastian începură să-i tremure mâinile. Furia i se transformă în 
panică: fiica lui de cincisprezece ani lua anticoncepţionale. 


2 

— Haide, Buck, ne-ntoarcem acasă! 

După două ture de pistă, câinele începuse să scoată limba de 
sete - tare s-ar mai fi bălăcit în imensa întindere de apă care se 
vedea dincolo de grilaj. Camille acceleră și își încheie alergarea 
cu un sprint. Pentru a se menţine în formă, trei dimineţi pe 
săptămână venea să alerge acolo, în Central Park, pe circuitul 
de doi kilometri și jumătate de pe malul lacului Reservoir. 

Odată traseul terminat, își trase sufletul, cu mâinile în șolduri, 
apoi plecă spre Madison, croindu-și drum printre biciclişti, rolleri 
și cărucioare de copii. 

— E cineva acasă? întrebă ea deschizând ușa casei. 

Fără să mai aștepte răspunsul, urcă treptele trei câte trei 
pentru a ajunge în camera ei. 

„Trebuie să mă grăbesc, altfel o să întârzii!” bombăni ea 
intrând la duș. După ce ieși din baie, se opri în faţa dressingului 
pentru a-și alege o ţinută. 

„Cel mai important moment al zilei...” 

Liceul ei, St. Jean Baptiste High School, era un așezământ 
catolic pentru fete, o școală de elită unde învățau tinerele de 
bani gata din New York. Era o instituţie guvernată de reguli 
stricte, care impuneau purtarea unei uniforme: fustă plisată, 
blazer cu ecuson, cămașă albă, panglicuţă. 

O rigoare elegantă și austeră care permitea, din fericire, 
alegerea câtorva accesorii mai îndrăzneţe. Camille își înnodă la 
gât o lavalieră și își întinse cu degetul pe buze un strop de ruj 
roșu-zmeură. Îşi completă înfățișarea de școlăriţă preppy? 
luându-și geanta it bag” roz-aprins pe care o primise cadou de 
ziua ei. 

— Bună, tată! zise ea așezându-se la masa din centrul 
bucătăriei. 

Tatăl ei nu-i răspunse. Camille îl măsură cu privirea. Avea 
distincţie în costumul lui închis la culoare, cu croială 
italienească. De altfel, chiar ea îl sfătuise să cumpere modelul 
acela: o haină cu umeri lăsaţi și talie cambrată care cădea 
impecabil. Sebastian stătea nemișcat în fața ferestrei, părând 


2 Abreviere de la prepatory (school), termen ce definește stilul vestimentar șic al 
elevilor din colegiile americane private. Stilul preppy a fost popularizat de serialul de 
televiziune Gossip Girl. 

3 Geantă foarte scumpă, creaţie a unui designer renumit. 


îngrijorat și uitându-se în gol. 

— Te simţi bine, tată? se alarmă Camille. Vrei să-ţi mai fac o 
cafea? 

— Nu. 

— Atâta pagubă... conchise ea pe un ton glumet. 

Un miros plăcut de pâine prăjită plutea în încăpere. 
Adolescenta își puse un pahar cu suc de portocale și își desfăcu 
șervetul din care căzu... folia de anticoncepţionale. 

— Poţi să-mi explici ce-i cu asta? întrebă ea cu o voce 
tremurătoare. 

— Tu trebuie să-mi explici mie! se răsti tatăl ei. 

— Mi-ai umblat prin lucruri! se înfurie ea. 

— Nu schimba subiectul! Ce caută contraceptivele astea în 
trusa ta de toaletă? 

— E viața mea intimă! protestă ea. 

— N-ai viaţă intimă la cincisprezece ani! 

— N-ai dreptul să mă spionezi! 

Sebastian înaintă spre ea cu degetul arătător ridicat, 
amenințând-o. 

— Sunt tatăl tău: am toate drepturile! 

— la mai scutește-mă! Îmi controlezi totul: prietenii, ieșirile în 
oraș, e-mailul, filmele la care mă duc, cărţile pe care le citesc. 

— Ascultă, te cresc singur de șapte ani și... 

— Fiindcă tu ai vrut-o! 

Exasperat, Sebastian bătu cu pumnul în masă. 

— Răspunde-mi la întrebare: cu cine te culci? 

— Asta nu te privește! Nu trebuie să-ţi cer ţie permisiunea! 
Nu e viaţa ta! Nu mai sunt copil! 

— Eşti prea tânără ca să ai relații sexuale. Eşti inconștientă! 
Ce vrei să faci? Să-ţi distrugi viaţa cu doar câteva zile înainte de 
concursul Ceaikovski? 

— M-am săturat de vioară! Și m-am săturat și de concursul 
ăsta! N-o să mă mai prezint! Poftim, acum ești mulțumit? 

— Păi, da! E mult mai uşor așa! În momentul de faţă, ar trebui 
să exersezi zece ore pe zi ca să ai o mică șansă de-a te face 
remarcată. În loc de asta, tu îţi cumperi lenjerie de piţipoancă și 
pantofi care au costat probabil cât PIB-ul statului Burundi. 

— Încetează, nu mă mai hărţui tot timpul! strigă ea. 

— Atunci, nu te mai îmbrăca ca o boarfă! Parc-ai fi... parc-ai fi 
maică-ta! urlă el pierzându-și complet cumpătul. 


Şocată de violenţa vorbelor, fata contraatacă: 

— Ești un ticălos bolnav la cap! 

Era prea de tot. Scos din sărite, Sebastian ridică braţul și îi 
trase o palmă de toată frumuseţea, care o dezechilibră. 
Taburetul pe care stătea se clătină și fata căzu jos. 

Uluită, Camille se ridică și stătu câteva clipe nemișcată, încă 
șocată de ceea ce se întâmplase. Venindu-și în fire, își luă 
geanta, hotărâtă să nu mai rămână nicio secundă în prezenţa 
tatălui său. Acesta încercă s-o oprească, dar ea îl respinse și ieși 
val vârtej din casă, fără să mai închidă ușa în urma ei. 


3 

Automobilul cu geamuri fumurii o luă pe Lexington și ieși în 
Strada 73. Sebastian lăsă în jos parasolarul ca să nu fie orbit de 
soare. Vremea era deosebit de frumoasă în acea toamnă a 
anului 2012. Aflat încă sub șocul altercaţiei cu fiica lui, 
Sebastian se simţea dezorientat. Era prima dată când ridica 
mâna asupra ei. Conștient că o umilise, regreta profund acea 
palmă, dar violenţa gestului său fusese direct proporţională cu 
decepția. 

Gândul că fiica lui putea să aibă o viață sexuală îl devasta. 
Era prea devreme! Asta repunea în discuţie toate planurile pe 
care și le făcuse pentru ea. Vioara, studiile, diferitele profesii pe 
care le avea în vedere: totul fusese planificat cu meticulozitate, 
nu mai era loc pentru altceva... 

Încercând să se calmeze, trase adânc aer în piept și privi pe 
geam, găsind consolare în spectacolul toamnei. In acea 
dimineaţă cu vânt, trotuarele din Upper East Side erau acoperite 
cu frunze în culori strălucitoare. Sebastian se atașase de acel 
cartier aristocratic și atemporal, în care locuia înalta societate 
newyorkeză. În acea enclavă de confort plăcut, totul era sobru și 
liniștitor, ca într-o bulă ferită de tumult și agitaţie. 

Ajunse pe Fifth Avenue și cobori spre sud, pe lângă Central 
Park, continuându-și reflecţiile. 

Fără îndoială, era cam posesiv, dar acest lucru nu era un mod 
- desigur, stângaci - de a-și exprima iubirea pentru fiica lui? 
Poate că trebuia să încerce să găsească un echilibru între 
datoria lui de a o proteja și dorinţa ei evidentă de 
independenţă? Preţ de câteva secunde își dori să creadă că 
lucrurile erau simple și că el avea să se schimbe. Apoi se gândi 
din nou la folia de pastile și toate deciziile bune se risipiră ca 
fumul. 

De la divorţ, o crescuse singur pe Camille. Era mândru că îi 
dăduse tot ce avea nevoie: iubire, atenţie, o educaţie bună. Se 
purtase frumos cu ea și o încurajase mereu. Mereu prezent, își 
lua rolul în serios, implicându-se zi de zi, de la controlarea 
temelor până la cursurile de vioară și lecţiile de echitație. 

Cu siguranţă, mai făcuse greșeli, mai dăduse cu bâta în baltă, 
dar făcuse tot ce-i stătuse în putinţă. În această epocă 
decadentă, încercase mai ales să-i transmită niște valori. O 
ferise de anturaje proaste, de dispreţ, cinism și mediocritate. Ani 


de zile, relaţia lor fusese una puternică și de complicitate. 
Camille îi povestea totul, îi cerea adeseori părerea și ţinea cont 
de sfaturile lui. Era mândria vieţii lui: o adolescentă inteligentă, 
perspicace și muncitoare, care strălucea la școală și avea poate 
în față o frumoasă carieră de violonistă. Totuși, de câteva luni, 
certurile dintre ei se înteţiseră și trebuia să admită că se simte 
din ce în ce mai incapabil s-o însoţească în această traversare 
periculoasă care o ducea de pe țărmurile copilăriei spre cele ale 
vârstei adulte. 


Un taxi îl claxonă pentru a-l atenţiona că semaforul se făcuse 
verde. Sebastian scoase un oftat lung. Nu mai înţelegea 
oamenii, nu mai înţelegea tinerii, nu-și mai înţelegea epoca. 
Totul îl exaspera și îl îngrozea. Lumea dansa pe marginea 
prăpastiei, pericolul era pretutindeni. 

Desigur, trebuia să trăiască în pas cu timpul său, să facă faţă, 
să nu renunţe, dar nimeni nu mai credea în nimic. Reperele 
deveneau confuze, idealurile dispăruseră. Criză economică, criză 
ecologică, criză socială. Sistemul agoniza și actorii lui 
capitulaseră: politicienii, părinţii, profesorii. 

Ceea ce se întâmpla cu Camille îi punea în pericol toate 
principiile și nu făcea decât să-i agraveze anxietatea. 

Sebastian se retrăsese în sine, creându-și o lume pe măsura 
lui. Acum, ieșea rar din cartier și încă și mai rar din Manhattan. 

Lutier celebru, îi plăcea singurătatea și se închidea din ce în 
ce mai des în atelierul său. Având, zile întregi, drept singură 
companie muzica, fasona și cizela instrumentele, modelându-le 
timbrul și sonoritatea pentru a face din ele niște piese unice, de 
care era foarte mândru. Atelierul său avea reprezentanţe în 
Europa și Asia, dar el nu ajungea niciodată pe-acolo. Cât despre 
relaţiile lui sociale, ele se reduceau la un mic cerc de cunoștințe, 
în principal oameni din lumea muzicii clasice sau descendenţi ai 
unor familii burgheze care locuiau în Upper East Side de mai 
multe decenii. 

Sebastian se uită la ceasul de la mână și acceleră. În Grand 
Army Plaza, trecu prin faţa clădirii cenușii a fostului Hotel Savoy 
și făcu slalom printre mașinile și caleștile cu turiști pentru a 
ajunge la Carnegie Hall. Își lăsă automobilul în parcarea 
subterană din faţa faimoasei săli de concert și luă ascensorul 
pentru a ajunge la atelier. 


Firma Larabee & Son fusese fondată de bunicul lui, Andrew 
Larabee, la începutul anilor 1920. În timp, prăvălia modestă de 
la început dobândise o reputaţie internaţională, devenind un 
nume respectat în domeniul confecţionării și restaurării 
instrumentelor vechi. 

De cum intră în atelier, Sebastian se relaxă. Acolo, totul nu 

era decât calm și liniște. Timpul părea că se oprise în loc. 
Mirosurile plăcute de arțar, salcie și molid se amestecau cu cele, 
mai înțepătoare, de lac și dizolvant. 
_ li plăcea atmosfera ciudată a acelui artizanat din alte vremuri. 
In secolul al XVIII-lea, școala din Cremona dusese arta luteriei 
pe culmile perfecțiunii. De atunci, tehnicile nu evoluaseră deloc. 
Intr-o lume în perpetuă schimbare, acea stabilitate avea ceva 
liniștitor. 

La mesele lor de lucru, lutierii și ucenicii meștereau la diferite 
instrumente. Sebastian îl salută pe Joseph, șeful de atelier, care 
potrivea cuiele de întins coardele la o violă. 

— Au sunat cei de la Farasio în legătură cu vioara Bergonzi. 
Vânzarea a fost devansată cu două zile, zise el, scuturând 
așchiile care i se lipeau pe șorţul de piele. 

— Nu se poate! O să ne fie greu să respectăm termenele, se 
îngrijoră Sebastian. 

— Apropo de asta, ar vrea să vadă certificatul tău de 
autenticitate în cursul zilei de azi. Crezi că e posibil? 

Sebastian nu era doar un lutier talentat, ci și un expert 
recunoscut. 

Făcu o mutră resemnată. Era cea mai importantă vânzare a 
anului, nici nu concepea să renunţe la ea. 

— Trebuie să-mi completez notițele și să redactez raportul, 
dar, dacă m-apuc imediat de treabă, o să-l aibă până deseară. 

— Bine. O să-i anunț! 


Sebastian se duse în sala mare de primire, ai cărei pereţi erau 
îmbrăcaţi în catifea purpurie. Agăţate de plafon, vreo cincizeci 
de viori și viole confereau originalitate încăperii. Beneficiind de o 
acustică excelentă, aceasta găzduise interpreţi iluștri veniţi din 
lumea întreagă pentru a cumpăra sau a-și da la reparat 
instrumentele. 

Sebastian se așeză la masa lui de lucru, își puse niște ochelari 
cu rame subţiri, apoi luă piesa căreia trebuia să-i facă expertiza. 


Era un obiect destul de rar: îi aparținuse lui Carlo Bergonzi, cel 
mai talentat elev al lui Stradivarius. Datând din 1720, vioara era 
uimitor de bine conservată și celebra casă de licitaţie Farasio îi 
stabilise un preţ de pornire de peste un milion de dolari la 
marea vânzare de toamnă care se apropia. 

Specialist reputat în toată lumea, Sebastian nu-și putea 
permite nici cea mai mică eroare de apreciere în cadrul unui 
eveniment de o asemenea amploare. Întocmai ca un oenolog 
sau ca un parfumier, avea în memorie mii de caracteristici 
despre fiecare școală de luterie: Cremona, Veneţia, Milano, 
Paris, Mirecourt... Dar, în pofida acestei experienţe, era dificil să 
certifice cu exactitate autenticitatea unei piese și, la fiecare 
expertiză, își punea în joc reputaţia. 

Işi fixă cu precauţie instrumentul între claviculă și bărbie, 
ridică arcușul și cântă primele măsuri dintr-o partita de Bach. 
Sonoritatea era excepţională. Cel puţin până în momentul în 
care una dintre coarde se rupse brusc și, asemenea unui elastic, 
îl plesni peste față. Uluit, lăsă instrumentul jos. Toată 
nervozitatea și toată tensiunea lui se resimţiseră în interpretare! 
Îi era imposibil să se concentreze. Incidentul de dimineaţă încă îl 
afecta. Reproșurile lui Camille îi răsunau în minte tot mai 
puternic. Trebuia să admită că era un dram de adevăr în ceea 
ce-i spusese. De data asta, mersese prea departe. Îngrozit de 
ideea că putea s-o piardă, știa că trebuie să reînnoade dialogul 
cât mai repede, dar bănuia că nu va fi așa ușor. Se uită la ceas, 
apoi își scoase mobilul. Cursurile încă nu începuseră, cu puţin 
noroc... încercă să o prindă la telefon, dar intră direct căsuţa 
vocală. „Nu-ţi face iluzii.” 

Acum, era convins că strategia frontală e sortită eșecului. 
Trebuia să mai slăbească frâul, măcar în aparenţă. Și, pentru 
asta, avea nevoie de un aliat. Cineva care să-l ajute să recâștige 
încrederea lui Camille. După ce se vor împăca, va face în așa fel 
încât să lămurească lucrurile și să-i bage fiicei lui minţile în cap. 
Dar cui să-i ceară ajutorul? 

Se gândi un pic, trecând în revistă diferitele opţiuni. Prieteni? 
Avea multe „relaţii”, dar pe nimeni suficient de apropiat și de 
încredere pentru a discuta o problemă atât de intimă. Tatăl lui 
murise anul trecut; cât despre mama lui, aceasta nu era chiar 
un model de progresism. lubita lui, Natalia? Era în deplasare la 
Los Angeles cu New York City Ballet. 


Mai rămânea Nikki, mama lui Camille... 


4 

Nikki. 

Nu, nici vorbă! Nu-și mai vorbiseră de șapte ani. Prefera să 
moară decât să-i ceară ajutor lui Nikki Nikovski! 

Dacă se gândea bine, era chiar posibil ca tocmai ea să-i fi dat 
voie lui Camille să ia anticoncepţionale! În definitiv, ar fi fost în 
stare... Nikki era o adeptă a libertăţilor și a preceptelor așa-zis 
progresiste: să-ţi lași copiii să se emancipeze, să ai încredere 
oarbă în ei, să nu-i pedepsești, să elimini orice autoritate, să 
proclami o toleranţă excesivă, ba chiar o libertate absolută pe 
cât de inconștientă, pe atât de naivă. 

Analiză preţ de o clipă situaţia. Era posibil să-i fi cerut Camille 
sfatul maică-sii și nu lui? Chiar și pentru un subiect atât de intim 
precum contracepţia, acest lucru i se păru puţin probabil. Mai 
întâi, fiindcă Nikki și fiica ei se vedeau rar, și apoi fiindcă Nikki - 
intenţionat sau nu - nu se implicase niciodată în educaţia lui 
Camille. 

De câte ori se gândea la fosta lui soție, Sebastian simţea un 
dezgust amestecat cu furie. Dar o furie pe el însuși, fiindcă 
eșecul relaţiei lor păruse evident de la bun început. Acea 
căsătorie fusese cea mai mare greșeală a vieţii lui. II făcuse să- 
și piardă iluziile, liniștea și bucuria de a trăi. 

N-ar fi trebuit niciodată să se întâlnească și să se 
îndrăgostească. Nu aveau nimic în comun, nici originea socială, 
nici educaţia și nici măcar religia. Ca temperament și caracter 
erau total opuși. Dar, se iubiseră! 


Ajunsă în Manhattan din New Jersey, orașul ei natal, Nikki 
începuse o carieră de manechin, visând să joace în drame și 
comedii muzicale pe Broadway. Trăia de pe o zi pe alta, cu 
nepăsare și dezinvoltură. 

Inteligentă, extravertită și entuziastă, știa să fie afectuoasă și 
să se folosească de farmecele ei pentru a-și atinge scopul. 
Ducea însă o viață plină de excese, frivolități și efuziuni 
sentimentale. Victimă a unei nevoi compulsive de a trăi prin 
ochii bărbaţilor, se juca fără încetare cu focul, gata să meargă 
până în pânzele albe pentru a se convinge de puterea ei de 
seducţie. 

Exact opusul lui Sebastian. 

Discret și rezervat, el era produsul unei educaţii burgheze și 


elitiste. Îi plăcea să prevadă lucrurile cu mult timp înainte, să-și 
organizeze viața pe termen lung, să facă planuri de viitor. 

In anturajul său, părinţii și prietenii nu întârziaseră să-l pună 
în gardă, dându-i de înţeles că Nikki nu este fata potrivită pentru 
el. Dar Sebastian se încăpăţânase. O forţă irezistibilă îi atrăgea 
unul spre celălalt. Amândoi se lăsaseră îmbătaţi de mitul 
arhicunoscut și stupid, potrivit căruia „contrariile se atrag”. 

Crezuseră în șansa lor, se căsătoriseră dintr-o pornire 
nebunească și Nikki rămăsese însărcinată imediat, cu gemeni: 
Camille și Jeremy. După o tinereţe zbuciumată, Nikki era în 
căutarea stabilităţii și a maternității. El, sufocat de o educaţie 
conservatoare, crezuse că va găsi în acea relaţie o portiță prin 
care să scape de morga apăsătoare a familiei lui. Amândoi 
trăiseră acea iubire ca pe o provocare, exaltaţi de ideea că fac 
ceva interzis. Dar roata se întorsese pe neașteptate. Diferenţele, 
care la început le condimentaseră existenţa, deveniseră rapid 
motive de iritare și mai apoi de certuri parcă interminabile. 

Nici măcar după nașterea gemenilor nu reușiseră să se pună 
de acord asupra unor valori care le-ar fi permis să-și ducă viața 
mai departe, ca o familie. Dimpotrivă, necesitatea de a stabili 
niște principii după care să-și crească cei doi copii agravase 
conflictele. Nikki concepea educaţia într-un mod care favoriza 
libertatea și autonomia. Sebastian nu fusese de acord cu acea 
metodă pe care o considera periculoasă. Căutase s-o convingă 
că numai regulile stricte structurează personalitatea unui copil. 
Insă punctele lor de vedere deveniseră ireconciliabile și fiecare 
rămăsese ferm pe poziţie. Așa stăteau lucrurile. Nu poţi 
schimba oamenii. Nu poţi distruge fundamentele unei 
personalități. 

Sfârșiseră prin a se despărţi în urma unui episod penibil, pe 
care Sebastian îl trăise ca pe o trădare. Nikki întrecuse măsura, 
era mai mult decât putea el să îndure. Evenimentele îl 
devastaseră, dar fuseseră semnalul imperios că trebuie să pună 
capăt acelei căsătorii care nu mai avea sens. 

Ca să-și salveze copiii din acel naufragiu și să obţină custodia 
lor, Sebastian angajase un specialist în divorţ și dreptul familiei, 
un avocat renumit, care se străduise să îi facă lui Nikki un 
portret deloc măgulitor pentru a o obliga să renunţe la 
drepturile ei parentale fundamentale. Numai că lucrurile se 
dovediseră a fi mai complicate decât prevăzuseră. În cele din 


urmă, Sebastian îi propusese viitoarei lui foste neveste o 
înţelegere ciudată: îi ceda custodia aproape exclusivă a lui 
Jeremy în schimbul celei a lui Camille. Pentru a nu risca să 
piardă totul angajându-se într-o bătălie juridică, Nikki acceptase 
partajul. 

Așadar, de șapte ani, Camille și Jeremy locuiau separat, în 
grija a doi adulţi care le dăduseră o educaţie diametral opusă. 
Frecvența vizitelor la „celălalt părinte” era redusă și planificată 
strict. Camille nu-și vedea mama decât o duminică din două, 
timp în care Sebastian îl primea pe Jeremy la el. 

Deși căsătoria cu Nikki semănase cu o coborâre în infern, 
acea perioadă era de mult timp încheiată. De-a lungul anilor, 
Sebastian își făcuse din nou ordine în viață. Acum, Nikki nu mai 
era decât o amintire îndepărtată. Nu mai avea decât rare ecouri 
din viaţa ei prin intermediul lui Camille. Cariera ei de manechin 
nu luase avânt, iar cea de actriță nu începuse niciodată. Potrivit 
ultimelor vești, abandonase ședințele foto, castingurile și visul 
de a juca teatru și se apucase de pictură. Desigur, pânzele îi 
erau expuse uneori în galeriile secundare din Brooklyn, dar nu 
avea cine știe ce faimă. Cât despre bărbaţi, aceștia defilau prin 
viața ei. Niciodată aceiași, niciodată cei buni. Părea să aibă un 
talent deosebit de a-i atrage pe cei care o făceau să sufere, care 
îi ghiceau punctul slab, fragilitatea și încercau să profite de asta. 
Totuși, cu vârsta, începuse să-și dorească o viaţă sentimentală 
stabilă. După spusele lui Camille, avea de câteva luni o relaţie 
cu un polițist din NYPD. Un bărbat cu zece ani mai tânăr ca ea, 
evident. Nimic nu era niciodată simplu cu Nikki. 

Soneria telefonului îl scoase pe Sebastian din visare. Își privi 
celularul și făcu ochii mari. Printr-o coincidenţă tulburătoare, 
numele NIKKI NIKOVSKI se afișă pe ecran. 

Schiță o mișcare înapoi. Relaţiile cu fosta lui nevastă 
deveniseră aproape inexistente. În primul an de după divorţ, se 
vedeau în momentul „schimbului”, dar acum relaţia lor se limita 
la câteva SMS-uri informative pentru a coordona vizitele 
bilunare ale celor doi copii. Dacă Nikki se obosea să-l sune, 
însemna că se întâmplase ceva grav. 

„Camille.” gândi el răspunzând la telefon. 

— Nikki? 

— Bună, Sebastian. 

Îi simţi imediat îngrijorarea din voce. 


— Ai vreo problemă? 

— E vorba de Jeremy. Tu... Tu ai avut vreo veste de la fiul tău 
în ultimele zile? 

— Nu, de ce? 

— Încep să fiu îngrijorată. Nu știu unde e. 

— Cum așa? 

— Nu s-a dus la liceu. Nici ieri, nici astăzi. Pe mobil nu 
răspunde și n-a dormit acasă de... 

— Glumești! îi tăie el vorba. N-a dormit acasă? 

Nikki nu răspunse imediat. Îi anticipase furia și reproșurile. 

— Lipsește de trei nopţi, mărturisi ea în cele din urmă. 

Sebastian simţi că i se taie respiraţia. Mâna i se încleștă pe 
telefonul mobil. 

— Ai anunţat poliția? 

— Nu cred că-i o idee bună. 

— De ce? 

— Vino la mine, o să-ţi explic! 

— Vin acum! zise el închizând. 


5 

Sebastian găsi un loc de parcare la intersecţia dintre Van 
Brunt și Sullivan Street. Din cauza traficului, îi luase aproape trei 
sferturi de oră să facă drumul până în Brooklyn. 

După divorţ, Nikki se mutase cu Jeremy în South Brooklyn, 
într-un cartier din partea de vest, Red Hook, fostul bastion al 
docherilor și al mafiei. Inchis ca o enclavă și prost deservit de 
mijloacele de transport în comun, sectorul suferise mult timp din 
cauza izolării și a nesiguranţei. Dar acel infern era de domeniul 
trecutului. Astăzi, Red Hook nu mai avea nimic din zona 
underground și periculoasă care fusese între anii 1980 și 1990. 
Ca multe locuri din Brooklyn, devenise un cartier la mare 
căutare, hype‘ și boem, preferat de mulţi artiști. 

Sebastian nu mergea acolo decât foarte rar. | se întâmpla 
uneori să o ducă pe Camille sâmbăta, dar nu pusese niciodată 
piciorul în apartamentul fostei lui soţii. La fiecare dintre 
incursiunile lui în Brooklyn era frapat de rapiditatea schimbărilor 
care afectau cartierul. Depozitele părăginite și docurile cedau 
locul galeriilor de artă și restaurantelor cu mâncare organică cu 
o viteză ameţitoare. 

Sebastian își încuie mașina și o luă pe jos până la fațada din 
cărămidă roșie a unei foste fabrici de hârtie, transformată în 
locuință. Intră în micuțul imobil și urcă treptele două câte două, 
până la penultimul etaj. Nikki îl aștepta în pragul unei uşi 
metalice antifoc care ţinea loc de ușă de intrare. 

— Bună, Sebastian. 

El o contemplă, stăpânindu-și emoţiile. Își păstrase silueta 
sportivă și zveltă: umeri largi, talie subţire, picioare lungi, fund 
bombat. 

Faţa ei avea aceeași distincţie incontestabilă: pomeţi 
proeminenţi, nas ascuţit și privire de felină. Dar încerca să 
ascundă această graţie sub o înfățișare aparent neglijentă. 
Vopsit roșcat, părul ei lung era împletit în două cozi prinse într- 
un coc fără formă. Ochii verzi migdalaţi erau conturaţi cu prea 
mult dermatograf negru, corpul de liană i se pierdea în niște 
pantaloni bufanţi, iar pieptul îi era strâns într-un tricou exagerat 
de decoltat. 

— Salut, Nikki, zise el, intrând în apartament fără a mai 
aștepta să fie invitat. 


4 „Avangardist”, „trendy” (en. în original). 


Împins de curiozitate, nu se putu abţine să cerceteze locul. 
Fosta fabrică adăpostea un apartament uriaș, care își asuma cu 
mândrie trecutul industrial: parchet decapat și albit, grinzi false, 
șarpantă și stâlpi de susţinere din fontă, o bucată de zid din 
cărămizi vechi, platformă gri din beton. Peste tot pe lângă 
pereţi, puse chiar pe jos, se uscau niște pânze mari, abstracte, 
pe care Nikki le pictase recent. Lui Sebastian, decorarea i se 
păru complet fantezistă. Nişte obiecte heteroclite - probabil 
găsite prin piaţa de vechituri - erau înșirate de la vechea 
canapea Chesterfield până la masa din salon, făcută dintr-o ușă 
groasă, ruginită, pusă pe două suporturi cu picioare încrucișate. 
Ansamblul respecta probabil o logică estetică, care lui îi scăpa. 

— Deci, ia zi, ce-i cu povestea asta? întrebă el pe un ton 
imperios. 

— Ţi-am spus: nu mai știu nimic de Jeremy de sâmbătă 
dimineaţă. 

El dădu din cap. 

— De sâmbătă dimineaţă? Dar azi e marţi! 

— Știu. 

— Şi de-abia acum te-ngrijorezi? 

— Te-am chemat să-mi dai o mână de ajutor, nu să-mi scoţi 
ochii! 

— Pe ce lume trăieşti? Ştii care sunt șansele de a găsi un copil 
la patruzeci și opt de ore de la dispariţie? 

Ea își înăbuși un țipăt și îl apucă brutal de reverul pardesiului 
pentru a-l împinge afară. 

— Cară-te! Dacă n-ai venit să mă ajuţi, întoarce-te la tine 
acasă! 

Surprins de violenţa gestului ei, Sebastian se zbătu și reuși s- 
o apuce de mâini pentru a o imobiliza. 

— Explică-mi de ce nu m-ai anunţat mai înainte? 

Nikki îl ţintui cu privirea. Ochii ei scăpărau scântei și afișau un 
aer dispreţuitor. 

— Poate că, dacă ai fi arătat ceva mai mult interes faţă de fiul 
tău, n-aș fi ezitat atât! 

Sebastian suportă reproșul fără să crâcnească și reluă cu o 
voce mai calmă: 

— O să-l găsim pe Jeremy, promise el, dar trebuie să-mi 
povestești tot. De la început! 

Neîncrezătoare, Nikki stătu în cumpănă câteva secunde până 


să lase garda jos. 
— la loc, mă duc să fac o cafea. 


6 

— Ultima dată l-am văzut pe Jeremy sâmbătă dimineaţă, pe la 
ora zece, cu puţin timp înainte de a pleca la sala de box. 

Lui Nikki îi tremura vocea de îngrijorare. 

Sebastian se încruntă. 

— De când face box? 

— De mai bine de un an. Nu știai? 

El făcu o mutră neîncrezătoare. Imaginea de adolescent 
filiform a lui Jeremy îi apăru în minte. Îi era greu să și-l închipuie 
pe fiul său într-un ring de box. 

— Am luat micul dejun împreună, continuă Nikki. Apoi ne-am 
făcut bagajele. Ne cam grăbeam. Lorenzo mă aștepta jos. 
Trebuia să plecăm în weekend la munte, în Catskill și... 

— Lorenzo? 

— Lorenzo Santos, iubitul meu. 

— E tot polițistul ăla sau e unul nou? 

— Fir-ar să fie, Sebastian, ce vrei să spui cu asta? se enervă 
ea. 

El se scuză cu un gest al mâinii. Ea continuă: 

— Chiar înainte să ies din casă, Jeremy mi-a cerut voie să 
meargă să-și petreacă noaptea la prietenul lui Simon. Am fost 
de acord. Era ceva normal pentru o seară de sâmbătă, era 
aproape o obișnuinţă pentru ei să doarmă unul la celălalt. 

— Ca să vezi, asta-i o noutate! 

Nikki se prefăcu că nu aude. 

— M-a îmbrățișat și a plecat. Nu mi-a dat nicio veste tot 
weekendul, dar nu m-am îngrijorat prea tare. 

— Păi cum. 

— Are cincisprezece ani. Nu mai e un bebeluș. Și, oricum, 
Simon e aproape major. 

El își dădu ochii peste cap, dar se abţinu de la orice 
comentariu. 

— M-am întors în Brooklyn duminică seara. Cum era târziu, 
mi-am petrecut noaptea la Santos. 

Sebastian îi aruncă o privire rece, apoi întrebă: 

— Şi luni dimineaţa? 

— Am trecut pe-acasă pe la nouă. La ora asta, de obicei, e 
plecat la școală. Era normal să nu-l găsesc. 

El se impacientă. 

— Și după aia? 


— Am lucrat toată ziua la expoziţia mea de pictură de la 
BWAC, o clădire aproape de chei, care găzduiește un colectiv de 
artiști... 

— OK, Nikki, mai departe! 

— După-amiază am găsit pe robotul telefonic un mesaj de la 
liceu, prin care mă anunțau că Jeremy chiulise de la ore. 

— l-ai sunat pe părinţii puștiului? 

— Am vorbit cu mama lui Simon aseară. Mi-a zis că fiul ei era 
plecat de mai multe zile într-o călătorie de studii. Deci Jeremy n- 
a dormit la ei în weekend. 

Sebastian își simţi telefonul vibrând în buzunar. Se uită pe 
ecran: erau tipii de la Farasio, care își făceau probabil griji 
pentru expertiza viorii lor. 

— Atunci a început într-adevăr să mi se facă frică, reluă Nikki. 
Am vrut să mă duc la secţie, dar... nu eram sigură că polițiștii m- 
ar fi luat în serios. 

— De ce? 

— Ca să fiu sinceră, nu e prima dată când Jeremy lipsește de- 
acasă... 

Sebastian oftă. Nu se aștepta la așa ceva. Nikki îi explică: 

— In august, Jeremy n-a dat niciun semn de viaţă timp de 
două zile. Eram disperată și am anunţat dispariţia lui la secţia 
de poliţie din Bushwick. În cele din urmă, a apărut a treia zi. 
Făcuse doar o plimbare mai lungă prin parcul Adirondack. 

— Ce pușlama! izbucni el. 

— lţi imaginezi reacţia polițiștilor. Au avut o plăcere 
răutăcioasă să-mi ţină predici, reproșându-mi că i-am făcut să-și 
piardă timpul aiurea și că nu sunt în stare să-mi ţin copilul în 
frâu. i 

Sebastian vedea scena. Inchise ochii, își masă pleoapele și 
propuse: 

— De data asta, îi sun eu, dar fără să mă mai încurc cu vreun 
subaltern. Il cunosc pe primar. Fata lui e în aceeași clasă cu 
Camille și i-am reparat vioara soţiei lui. O să-i cer să mă pună în 
legătură cu... 

— Stai puţin, că nu știi tot, Sebastian! 

— Ce mai e? 

— Jeremy a avut deja o mică problemă: are cazier. 

El rămase fără grai și o privi neîncrezător. 

— Glumești? Şi de ce nu mi-ai spus niciodată? 


— A făcut niște prostii în ultima vreme. 

— Ce fel de prostii? 

— Acum șase luni, a fost săltat de o patrulă în timp ce făcea 
graffiti pe un camion de livrări, în hangarul unui magazin Ikea. 

Bău o gură de cafea și dădu din cap cu un aer consternat. 

— Ca și cum idioţii ăștia n-ar avea altceva de făcut decât să-i 
urmărească pe adolescenţii care iubesc arta! bombăni ea. 

Sebastian o privi contrariat. Graffiti, artă? Hotărât lucru, Nikki 
avea un mod foarte ciudat de a vedea lucrurile. 

— A ajuns la tribunal? 

— Da. A luat zece zile de muncă în folosul societăţii. Dar, 
acum trei săptămâni, a fost anchetat pentru furt din vitrina unui 
magazin. 

— Ce voia să șuteascăâ? 

— Un joc video. De ce? Ai fi preferat o carte? 

Sebastian ignoră provocarea. O a doua condamnare era 
gravă, în virtutea politicii de toleranţă zero, fiul lui putea să 
ajungă în închisoare chiar și din cauza unui furtișag neînsemnat. 

— M-am zbătut ca să-i conving pe cei de la magazin să nu 
depună plângere, îl liniști Nikki. 

— Doamne Dumnezeule! Ce are puștiul ăsta în cap? 

— Nu e sfârșitul lumii, îl tempera ea. Toţi am furat măcar o 
dată în viaţă. În adolescenţă, e ceva normal... 

— E normal să furi? izbucni el din nou. 

— Face parte din viaţă. Eu, când eram tânără, șuteam 
lenjerie, haine, parfumuri. Ba chiar așa ne-am cunoscut, dacă-ţi 
mai amintești. 

„Nu e cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat”, gândi el. 

Sebastian se ridică de pe scaun. Încercă să analizeze situaţia. 
Oare chiar trebuia să se îngrijoreze? În definitiv, dacă Jeremy 
avea obiceiul să facă asemenea escapade... 

Ca și cum i-ar fi citit gândurile, Nikki se alarmă: 

— De data asta, sunt sigură că e ceva grav, Sebastian. Jeremy 
a văzut câte griji mi-am făcut ultima oară. Mi-a promis că n-o să 
mai dispară fără să-mi dea vești. 

— Ce vrei să facem? 

— Nu mai știu. Am sunat la serviciile de urgenţă ale spitalelor, 
am... 

— N-ai găsit nimic ciudat în camera lui? 

— Cum adică în camera lui? 


— Ai căutat în camera lui sau nu? 

— Nu, e grădina lui secretă. E... 

— Grădina lui secretă? Dar a dispărut de trei zile, Nikki! se 
înfurie el, îndreptându-se spre scara de metal care ducea la etaj. 


7 

— Când eram adolescentă, nu suportam ca mama să-și bage 
nasul prin lucrurile mele. 

În ciuda îngrijorării, lui Nikki nu îi plăcea să violeze intimitatea 
fiului său. 

— Tu scotocești prin camera lui Camille? 

— O dată pe săptămână, răspunse Sebastian impasibil. 

— Ai într-adevăr o foarte mare problemă... 

„Poate, dar cel puţin ea n-a dispărut”, se gândi el cu perfidie, 
apucându-se de treabă. 

Camera lui Jeremy avea dimensiuni generoase, graţie 
configurației atipice a fostei fabrici. Era o vizuină de geek în care 
domnea o dezordine de toată frumuseţea. Prinse în pioneze pe 
zid, niște afișe de filme culte: Înapoi în viitor, Wargames, 
Călătoria fantastică, Tron. Rezemată de un perete despărțitor, o 
bicicletă cu pinion fix. Într-un colț al încăperii, un aparat de 
jocuri video cu fise Donkey Kong datând din anii 1980. În coșul 
de gunoi, un morman de ambalaje de nuggets, de pizza 
congelată și cutii de Red Bull. _ 

— E o harababură de nedescris! exclamă Sebastian. Işi face 
vreodată ordine în cameră? 

Nikki îl fulgeră cu privirea. Stătu o clipă pe gânduri, apoi se 
apucă de treabă. Deschise dulapul de haine: 

— Se pare că și-a luat rucsacul, remarcă ea. 

Sebastian se apropie de birou. Dispuse în semicerc, trei 
monitoare mari erau legate la două unităţi centrale. Mai 
departe, un echipament complet de DJ: platane, masă de mixaj, 
boxe de firmă, amplificator, subwoofer. Numai aparatură de 
profesionist. 

„De unde are bani ca să-și cumpere toate astea?” 

Cercetă etajerele. Erau doldora de comics-uri: Batman, 
Superman, Kick-Ass, X-Men. Sceptic, răsfoi ultima broșură din 
teanc: un Spiderman în care Petre Parker îi cedase locul unui 
adolescent metis, o combinaţie de afro-american și hispanic. 
„Vremurile se schimbă”, cum cânta Bob Dylan... 

Pe un alt raft, găsi o grămadă de cărţi despre poker și o 
valijoară dreptunghiulară din aluminiu în care se găseau zece 
șiruri de jetoane din ceramică și două pachete de cărţi de joc. 

— Dumnezeule, ce-i camera asta? Un tripou? 

— Nu i-am cumpărat eu setul ăsta, se apără Nikki. Dar știu că 


a jucat des poker în ultima vreme. 

— Cu cine? 

— Cu colegii lui de liceu, cred. 

Sebastian se strâmbă. Nu-i plăcea deloc chestia asta. 

Se mai consolă puţin când constată că etajera nu ducea lipsă 
de cărți „adevărate”: Stăpânul inelelor, Dune, Mașina timpului, 
Blade Runner, Fundația lui Asimov. 

Alături de obiectele esenţiale pentru orice geek demn de 
acest nume, mai erau vreo zece manuale de scenarist, 
biografiile lui Stanley Kubrick, Quentin Tarantino, Christopher 
Nolan și Alfred Hitchcock. 

— E interesat de cinema? se miră el. 

— Evident! Visul lui e să devină regizor. Nu ţi-a arătat 
niciodată filmele lui de amator? Nici măcar nu știi că are o 
cameră de filmat, nu-i așa? 

— Nu, nu știu, recunoscu el. 

Cu o oarecare tristețe, Sebastian cedă în fața evidenţei: nu-și 
cunoștea deloc fiul. Și asta nu din cauză că-l vedea puţin: în 
ultimii ani, relaţiile lor semănau cu un dialog al surzilor. Nu mai 
era vorba nici măcar de certuri, ci doar de indiferenţă. 
Considerând că Jeremy nu era fiul pe care și l-ar fi dorit, pentru 
că semăna prea mult cu maică-sa, Sebastian nu se mai 
interesase de evoluţia, studiile și aspiraţiile lui. Încet, dar sigur, 
abandonase lupta, fără să se simtă prea vinovat. 

— Nu-i găsesc nici pașaportul, se îngrijoră Nikki, uitându-se 
prin sertarele biroului. 

Gânditor, Sebastian apăsă pe tasta „enter” a tastaturii 
computerului. Jeremy era un adept al jocurilor online. Monitorul 
se aprinse, dând la iveală un Screensaver cu efigia jocului World 
of Warcraft. Sistemul de operare îi cerea să introducă o parolă. 

— Nici să nu te gândești! îl avertiză Nikki. E paranoic când 
vine vorba de computerul lui și știe de zece ori mai multă 
informatică decât noi amândoi la un loc. 

„Păcat!” Parola aceea îl priva de o sursă vitală de informaţii. 
Sebastian se resemnă și urmă sfatul fostei lui soţii. Zări totuși 
un hard disk legat la PC. Poate că nu era parolat. 

— Ai cumva un laptop? Am putea încerca să-l branșăm. 

— Mă duc să-l aduc! 

După ce Nikki ieși din cameră, Sebastian privi peretele din 
fund pe care Jeremy desenase o „frescă” mistică și colorată, în 


care un Christ binevoitor plutea pe un cer verde-albastru. Se 
apropie de compoziţie și inspectă spray-urile cu vopsea de pe 
podea. Deși fereastra era deschisă, un miros puternic de 
dizolvant se mai simţea încă în aer. Graffiti-ul fusese realizat 
recent. 

— A devenit credincios? întrebă el în timp ce Nikki se întorcea 
în cameră. 

— Din câte știu eu, nu. Dar mi se pare frumoasă lucrarea. 

— Vorbești serios? Dragostea te orbește... 

Ea îi întinse laptopul, aruncându-i o privire furioasă. 

— Poate că m-a orbit când te-am întâlnit pe tine, dar... 

— Dar? 

Nikki tăcu. Aveau probleme mai urgente. 

Sebastian luă notebook-ul, conectă la el hard diskul și îi 
cercetă conţinutul. Era plin de filme și de fișiere cu muzică 
descărcate de pe internet. După toate aparențele, Jeremy era 
un fan înverșunat al unei formaţii rock, The Shooters. Sebastian 
viziona câteva secunde din înregistrarea unuia dintre concertele 
lor: un garage rock cam nereușit, imitație palidă a celor de la 
Strokes sau Libertines. 

— Îi știi pe rataţii ăștia? 

— E o formaţie din Brooklyn, preciză Nikki. Jeremy se duce 
mai mereu la concertele lor. 

„Ce porcărie!” se gândi el ascultând cuvintele. 

Intrând în celelalte fișiere, descoperi zeci de seriale de care 
nu auzise niciodată și filme cu titluri destul de explicite pline de 
fuck, boobs” și femei MILF®. 

Ca să fie cu conștiința împăcată, deschise unul dintre fișiere. 
O infirmieră planturoasă apăru pe ecran și se descheie languros 
la halat, după care se apucă să-i facă sex oral ciudatului ei 
pacient. 

— Gata, ajunge! exclamă Nikki. E greţoasă chestia asta! 

— Nu trebuie să faci atâta caz, o temperă Sebastian. 

— Văd că nu te deranjează că fiul tău se uită la filme porno! 

— Nu și, drept să-ţi spun, mă linişteşte. 

— Te liniștește! 


5 „Sâni” (en. în original). 

€ Acronim de la Mother /'d Like to Fuck, desemnând o femeie trecută de treizeci și 
cinci de ani, atrăgătoare din punct de vedere sexual. Termenul a fost popularizat de 
comedia P/ăcintă americană. 


— Cu hainele lui colorate și aerul efeminat, chiar începusem 
să mă-ntreb dacă nu cumva e gay. 

Ea îl măsură din priviri, revoltată. 

— Tu chiar gândești ceea ce spui? 

El nu răspunse, dar ea insistă: 

— Şi chiar dacă era gay, nu văd unde-ar fi fost problema! 

— Din moment ce nu e, n-are rost să mai discutăm. 

— Văd că nu te-ai destupat la minte, ai rămas înţepenit tot în 
secolul al XIX-lea. E halucinant. 

El se feri să între în acea discuţie. Totuși, ea îl copleși cu 
reproșuri: 

— Nu numai că ești homofob, dar pe deasupra mai și susţii 
genul ăsta de filme și imaginea degradantă a femeii pe care o 
vehiculează. 

— Nu sunt homofob și nu susţin nimic! se apără Sebastian, 
bătând cu prudenţă în retragere. 

Trase primul sertar al biroului. Era plin de zeci de drajeuri 
multicolore ieșite dintr-o pungă mare de M&M. Printre 
bomboane, găsi cartea de vizită a unui realizator de tatuaje din 
Williamsburg, prinsă cu o agrafă de desenul unui dragon aflat 
încă în stadiul de schiţă. 

— Avea de gând să-și facă un tatuaj! Hotărât lucru, nu voia să 
ne scutească de nimic. Trebuie să existe pe undeva o listă 
secretă pe care adolescenţii și-o pasează unul altuia. O 
compilaţie a tuturor tâmpeniilor posibile și imaginabile pe care 
trebuie să le facă pentru a-și scoate din minţi părinţii. 

Nikki îşi  întrerupse căutările și se  aplecă asupra 
compartimentului culisant: 

— Ai văzut asta? întrebă ea arătându-i un pachet de 
prezervative nedesfăcut. 

— Micuţul tău protejat are o prietenă? 

— Din câte știu eu, nu. 

Sebastian își aminti de folia de contraceptive pe care o găsise 
cu două ore mai înainte în camera lui Camille. Ea cu pilule, el cu 
prezervative: fie că voia, fie că nu, copiii lui creșteau. Când era 
vorba de Jeremy, vedea în asta un motiv de satisfacţie. Dar în 
ceea ce o privea pe fiica lui, evoluţia aceea îl îngrozea. Se 
întreba dacă nu cumva trebuia să-i povestească episodul lui 
Nikki, când dădu peste un joint pe jumătate fumat. 

— Hașișul mă deranjează mai mult decât pornografia! Ştiai că 


fumează porcăria asta? 

Absorbită de explorarea comodei, ea se mulțumi să ridice din 
umeri. 

— Ti-am pus o întrebare! 

— Stai puţin! Vino să vezi asta. 

Ridicând un maldăr de tricouri, dăduse peste un telefon. 

— Jeremy n-ar fi plecat niciodată fără celular, zise ea. 

Îi întinse aparatul lui Sebastian. Scoţând telefonul din husă, 
acesta descoperi un card de credit băgat între apărătoare și 
celular. 

„Și nici fără cardul ăsta de credit n-ar fi plecat niciodată...” se 
gândiră amândoi, schimbând o privire gravă. 


8 

Un miros de rozmarin și flori sălbatice parfuma aerul. O briză 
răcoroasă făcea să tremure tufele de lavandă și arbuștii. 
Transformat în grădină de zarzavaturi organice, acoperișul fostei 
fabrici oferea priveliști uluitoare spre East River, șirul de zgârie- 
nori din Manhattan și Statuia Libertăţii. 

Nervoasă, Nikki se refugiase pe platformă pentru a fuma o 
ţigară. Rezemată de un horn din cărămidă, îl privea pe 
Sebastian care se plimba printre jardinierele din lemn de tec în 
care creșteau bostani, dovlecei, vinete, anghinare și ierburi 
aromatice. 

— Îmi dai și mie una? întrebă el mergând lângă ea. 

Își desfăcu nodul la cravată și se descheie la cămașă pentru 
a-și dezlipi plasturele cu nicotină de pe omoplat. 

— Nu cred c-ar fi indicat. 

El ignoră recomandarea fostei soţii, își aprinse ţigara și trase 
puternic fumul în piept, după care se frecă la ochi. Chinuit de o 
neliniște surdă, analiză situația pe baza a ceea ce aflase 
scotocind prin camera fiului său. Jeremy minţise atunci când 
ceruse voie să petreacă noaptea la colegul său Simon, deși știa 
că acesta e în călătorie de studii. Apoi plecase, luându-și 
rucsacul și pașaportul, ceea ce lăsa să se înţeleagă că era vorba 
de o călătorie îndepărtată, poate chiar cu avionul. In sfârșit, nu- 
și luase cu el nici telefonul mobil, nici cardul de credit pe care i-l 
împrumutase maică-sa - cei doi „informatori” graţie cărora orice 
serviciu de poliţie ar fi putut să-i urmărească deplasările și să-l 
depisteze. 

— Nu numai că a fugit, dar s-a și asigurat că n-o să-l găsim. 

— Ce motiv ar fi avut să acţioneze așa? întrebă Nikki. 

— A mai făcut vreo boacănă, asta-i clar. Fără îndoială, ceva 
grav, îi răspunse Sebastian. 

Ochii lui Nikki se umplură de lacrimi și i se puse un nod în gât. 
O gheară dureroasă, din ce în ce mai puternică, îi strângea 
stomacul. Inteligent și descurcăreţ, fiul ei era totodată mult prea 
naiv și visător. Nu-i plăcea faptul că fura. Dar ideea că dispăruse 
o îngrozea! 

Pentru prima dată în viaţa ei, regreta că îl crescuse atât de 
liber, punând pe primul plan valori ca generozitatea, toleranța și 
deschiderea către ceilalţi. Sebastian nu greșea. Lumea în care 
trăim e prea brutală și periculoasă pentru visători și idealiști. 


Cum puteai să supravieţuiești fără o doză zdravănă de cinism, 
viclenie și duritate? 

Sebastian mai trase un fum pe care îl expiră în aerul cristalin. 
În spatele său, o conductă de aerisire torcea ca o pisică. Starea 
lui de neliniște contrasta cu atmosfera calmă care se degaja 
totuși din acel decor contemporan. 


Cocoţat pe acoperiș, deasupra caselor, la distanţă mare de 
Manhattan, nu mai auzeai zgomotul și agitația orașului. Nişte 
albine, grăbite să-și facă ultimele provizii pentru iarnă, băzâiau 
în jurul unui stup. Răzbătând printre arbuști, razele soarelui 
scăldau într-o lumină aurie o putină mică de lemn cu cercuri 
metalice ruginite. 

— Spune-mi câte ceva despre amicii lui Jeremy! 

Nikki își stinse chiștocul într-un vas de lut plin cu pământ. 

— Umblă mereu cu aceiași doi băieţi. 

— Faimosul Simon... ghici Sebastian. 

— ...Și Thomas, cel mai bun prieten al lui. 

— Ai vorbit cu el? 

— l-am lăsat un mesaj, dar nu mi-a răspuns. 

— Atunci, ce mai aşteptăm? 

— Putem să-l prindem când iese de la liceu, zise Nikki 
uitându-se la ceas. 

Își abandonară amândoi în același timp postul de observaţie și 
se îndreptară spre cărarea cu dale care șerpuia prin vegetaţie. 
Înainte de a părăsi acoperișul, Sebastian arătă spre un mic cort 
din prelată neagră. 

— Ce adăpostești înăuntru? 

— Nimic! răspunse ea suspect de repede. Adică, doar unelte. 

El o privi cu neîncredere. Nu uitase inflexiunea pe care o avea 
vocea ei atunci când minţea. Ceea ce era cazul acum. 

Dădu la o parte bucăţile de pânză de la intrare și aruncă o 
privire în cort. Ferite de priviri, vreo zece plante de canabis 
creșteau în niște ghivece de lut. Totul era făcut ca la carte: șiruri 
de lămpi cu sodiu, sisteme de climatizare și de stropire 
automată, saci cu îngrășământ. 

— Eşti total iresponsabilă! se enervă el. 

— Asta-i bună! Doar n-o să faci o dramă pentru un pic de 
iarbă. 

— Un pic de iarbă? Ceea ce cultivi tu sunt droguri! 


— Ei bine, ar trebui să-ncerci și tu un joint din când în când, 
te-ar mai relaxa! 

Sebastian nu gustă deloc umorul, ba dimpotrivă, se înfurie și 
mai rău. 

— Să nu-mi spui că mai și vinzi porcăria asta, Nikki! 

Ea își păstră calmul: 

— Nu vând nimic. E doar pentru consumul personal. larbă 
sută la sută bio, producţie pură, făcută cu mâna mea. Mult mai 
sănătoasă decât rășina pe care o comercializează dealerii. 

— Asta e. Inconștienţă. Ai putea s-ajungi la pușcărie! 

— De ce, ai de gând să mă denunţi? 

— Şi Făt-Frumos ăla al tău, Santos? Credeam că lucrează în 
brigada antidrog. 

— Are alte lucruri de făcut, crede-mă! 

— Şi Jeremy? Și Camille? 

— Copiii nu vin niciodată aici. 

— Nu-ţi bate joc de mine! ţipă el, arătând cu degetul spre un 
panou de baschet nou-nouţ, care fusese agăţat recent de grilaj. 

Ea ridică din umeri, oftând. 

— Ah, ce mă enervezi! 

Sebastian întoarse privirea și inspiră profund cu speranţa că-și 
va recăpăta calmul, dar furia îl năpădea ca un val, aducând cu 
ea amintiri dureroase, redeschizând răni prost cicatrizate, care îi 
reaminteau să nu uite adevărata faţă a lui Nikki: cea a unei 
femei care nu va fi niciodată sinceră și în care nu trebuie să ai 
niciodată încredere. 

Intr-un acces de furie, o apucă de gât și o împinse, lipind-o de 
un raft metalic. 

— Dacă, într-un fel sau altul, mi-ai amestecat fiul în traficul 
tău cu droguri, o să te distrug, ai înţeles? 

Strânse și mai tare, înfigându-și degetele mari în gâtul ei. 

— Ai înţeles? repetă el. 

Ea se sufoca și nu putu să răspundă nimic. Orbit de furie și de 
resentimente, el strânse și mai tare. 

— Jură-mi că dispariţia lui Jeremy n-are nimic de-a face cu 
stupefiantele tale! 

In timp ce încerca să o menţină imobilizată, Sebastian simţi 
cum i se înmoaie picioarele sub efectul unei lovituri. Graţie unei 
tehnici de autoapărare, Nikki se eliberă. Cu viteza unui fulger, 
puse mâna pe o foarfecă ruginită de grădină pe care o îndreptă 


spre pieptul fostului ei soț. 
— Dacă mai îndrăznești să ridici mâna asupra mea, te 
desfigurez, ai înțeles? 


9 

South Brooklyn Community High School era o clădire din 
cărămidă, pe Conover Street. Era ora prânzului, dar, după 
numărul mare de food trucks care staţionau în faţa instituţiei, 
puteai să-ți dai seama că mâncarea de la cantină nu e prea 
grozavă. 

Sebastian se apropie cu neîncredere de „camioanele cu 
bunătăţi”, care, de ani de zile, străbăteau orașul în lung și-n lat 
ca să-i hrănească pe newyorkezi. Fiecare camion avea 
specialitatea lui: hotdogi cu homar, tacos, mâncare chinezească, 
falafel. Obsedat de igienă, Sebastian evita în general astfel de 
mâncăruri, dar nu pusese nimic în gură din ajun și stomacul îi 
chiorăia. 

— Nu te sfătuiesc să-ţi iei specialități sud-americane, îl 
preveni Nikki. 

Ca s-o sfideze, ignoră avertismentul și comandă o porţie de 
ceviche, o mâncare peruviană pe bază de pește crud marinat. 

— Cum arată Thomas ăsta? întrebă el în timp ce clopoţelul 
suna vestind sfârșitul orelor și un val de elevi se revărsa pe 
trotuar. 

— O să ţi-l arăt, răspunse ea mijind ochii pentru a nu rata 
ieșirea adolescentului. 

Sebastian își plăti comanda și gustă din pește. Marinada 
condimentată îi arse imediat gâtul, făcându-l să se strâmbe. 

— Te-am avertizat, oftă Nikki. 

Ca să stingă iuţeala, dădu pe gât paharul de horchata pe care 
i-l propuse vânzătorul. Băutura maronie avea un gust greţos de 
vanilie care îi întoarse stomacul pe dos. 

— Uite-l! exclamă Nikki arătând spre un tânăr din mulţime. 

— Care e? Urâtul cu faţa plină de coșuri sau puştiul cu mutră 
care cere palme? 

— Mă lași pe mine să vorbesc, ai înţeles? 

— O să vedem... 

Jeanși slim, ochelari Wayfarer, haină neagră strâmtă, aer 
dezinvolt, claie de păr savant ciufulită, cămașă albă descheiată 
pe un tors plăpând: Thomas avea mare grijă de înfățișarea lui. 
Stătea probabil cu orele în baie, în fiecare dimineaţă 
perfecţionându-și imaginea de rocker juvenil. 

Nikki îl ajunse din urmă pe terenul de baschet împrejmuit. 

— Hei! Thomas! 


— Bună ziua, doamnă, zise el dându-și la o parte de pe față o 
șuviţă rebelă. 

— Nu mi-ai răspuns la mesaje. 

— Păi, nu prea am avut timp. 

— Niciun semn de la Jeremy? 

— Nu. Nu l-am mai văzut de vineri. 

— Nici e-mailuri, nici telefoane, nici mesaje? 

— Nimic. 

Sebastian îl privi pe adolescent mai cu atenţie. Nu-i plăceau 
nici tonul, nici înfățișarea acelui papiţoi care purta inele gotice, 
un șirag de mătănii din sidef și brățări. Își mască totuși 
ostilitatea și îl întrebă: 

— N-ai nicio idee unde ar putea fi? 

Thomas se întoarse spre Nikki: 

— Ăsta cine mai e? 

— Sunt tatăl, idiotule! 

Adolescentul se dădu un pic înapoi, dar deveni ceva mai 
vorbăreţ: 

— În ultima vreme, ne vedeam mai puţin. Jerem’ chiulea de la 
toate repetițiile formaţiei noastre. 

— De ce? 

— Prefera să joace poker. 

— Chiar așa? se îngrijoră Nikki. 

— Cred că avea nevoie de bani. Mi se pare că și-a vândut 
chiar și basul și a dat anunţ pe ebay ca să găsească un 
cumpărător pentru camera lui digitală. 

— Bani pentru ce? întrebă Nikki. 

— Nu știu. În fine, trebuie să plec. 

Dar Sebastian îl apucă pe adolescent de umăr. 

— Nu așa de repede. Cu cine juca poker? 

— Nu știu. Cu niște tipi de pe internet... 

— Şi live? 

— Ar trebui să-l întrebaţi pe Simon, se eschivă el. 

— Simon e în călătorie de studii, știi foarte bine! preciză 

Nikki. 

Sebastian îl zgâlţăi un pic. 

— Hai, vorbește! 

— Hei, n-aveţi dreptul să m-atingeţi! Îmi cunosc drepturile! 

Nikki încercă să-și calmeze fostul soţ, dar Sebastian își 
pierdea răbdarea. Puștiul ăla arogant începea să-l calce pe 


nervi. 

— Cu cine juca Jeremy poker? 

— Cu niște indivizi cam ciudaţi, niște rounders... 

— Adică? 

— Nişte tipi care ocupă ilegal mesele de cash game în căutare 
de câștiguri obţinute ușor, explică Thomas. 

— Caută jucători mai puţin experimentați, ca să-i jumulească 
de bani, nu-i așa? 

— Da, confirmă adolescentul. Lui Jeremy îi plăcea s-o facă pe 
fraieru' ca să-i prindă în plasă. A câștigat o groază de parai așa. 

— La cât se ridicau mizele? 

— A, nu era mare lucru! Doar suntem la Vegas. Tipii ăștia 
jucau ca să-și plătească facturile și ratele la credite. 

Nikki și Sebastian se uitară unul la altul cu neliniște. Povestea 
începea să devină urâtă: niște cercuri de joc ilegale în care erau 
implicaţi minori, o fugă, niște potenţiale datorii. 

— Unde aveau loc partidele astea? 

— În nişte baruri jegoase din Bushwick. 

— Ştii adresele? 

— Nu. Pe mine nu mă prea interesa chestia asta. 

Sebastian l-ar mai fi zgâlţăit cu plăcere puţin, dar Nikki îl 
descurajă: de data aceasta, tânărul părea să spună adevărul. 

— OK, păi eu am șters-o. Mor de foame! 

— O ultimă întrebare, Thomas. Jeremy are iubită? 

— Normal! 

Nikki păru uimită. 

— Ştii cum o cheamă? 

— E o femeie mai în vârstă. 

— Da? 

— O văduvă. 

Sebastian se încruntă. 

— Te-a întrebat dacă știi cum o cheamă. 

— Văduva Palmuela”! răspunse el, izbucnind într-un hohot de 
râs. 

Nikki oftă. Sebastian îl apucă pe adolescent de guler și îl trase 
spre el. 

— Mă plictisești cu glumele tale de doi bani. Are vreo iubită 
sau nu? 


7 joc de cuvinte în original, bazat pe expresia argotică a/ler chez la veuve Poignet („a 
se masturba”). 


— Săptămâna trecută mi-a zis că a cunoscut o fată pe 
internet. O braziliancă, parcă. Mi-a arătat niște fotografii, o 
bunăciune, dar, după părerea mea, era doar vrăjeală. Jerem’ n- 
ar fi fost niciodată în stare să agate o asemenea tipă. 

Sebastian îi dădu drumul lui Thomas. Nu aveau să mai scoată 
nimic de la băiat. 

— Mă suni dacă afli ceva nou? întrebă Nikki. 

— Contaţi pe mine, doamnă, o asigură el, îndepărtându-se. 

Sebastian își masă tâmplele. Băiatul ăla îl epuizase. Vocea lui, 
limbajul, atitudinea, totul îl iritase. 

— Ce măscărici, puștiul ăsta! oftă el. Pe viitor, cred c-ar trebui 
să fim mai atenţi la prietenii pe care și-i face fiul nostru. 

— Pentru asta, ar trebui mai întâi să-l găsim, mormăi ea. 


10 

Traversară strada pentru a ajunge la vechea motocicletă cu 
ataș a lui Nikki. O BMW antică, de serie 2, datând din anii 1960. 

Ea îi întinse lui Sebastian casca pe care acesta o purtase la 
venire. 

— Și acum? 

Nikki avea o faţă posomorâtă. Ipoteza fugii de acasă a lui 
Jeremy prindea contur. Ca să facă rost de bani, își vânduse 
chitara și își scosese la licitație camera de filmat. Fugise de 
acasă luându-și toate precauţiile necesare pentru a nu fi găsit. 
Și, mai ales, avea trei zile avans față de ei. 

— Dacă a plecat așa, înseamnă că-i era frică, constată ea. 
Foarte frică! 

Sebastian depărtă braţele în semn de neputinţă. 

— Dar de ce să-i fie frică? Şi de ce n-a stat de vorbă cu noi? 

— Pentru că tu nu ești tocmai un model de tată înţelegător. 

Lui Sebastian îi veni o idee: 

— Dar Camille? Poate că ea a primit vești de la fratele ei. 

Faţa lui Nikki se lumină. Era o pistă de urmat. Chiar dacă 
gemenii nu se vedeau des, dădeau impresia că se apropiaseră 
unul de altul în ultimele luni. 

— Încerci s-o suni? 

— Eu? se miră ea. 

— Cred că e mai bine. O să-ţi explic... 

În timp ce Nikki forma numărul fiicei ei, Sebastian sună la 
birou. Joseph, șeful de atelier, îi lăsase două mesaje, cerându-i 
să-l contacteze de urgenţă. 

— Am dat de belea, Sebastian. Cei de la Farasio au încercat 
să te prindă la telefon de mai multe ori și s-au plâns că nu le 
răspunzi. 

— N-am putut. A intervenit ceva, o problemă neașteptată. 

— Ascultă, au trecut pe la atelier pe neanunţate. Au văzut că 
nu ești la lucru. Vor o confirmare din partea ta până la ora unu. 
Un angajament cum c-o să le dai evaluarea până diseară. 

— Și dacă nu? 

— Dacă nu, o să le încredinţeze expertiza celor de la 
Furstenberg. ` 

Sebastian scoase un oftat. In dimineața aceea, necazurile 
curgeau gârlă și nu știa cum să le mai oprească. Evalua situația 
cât putu de calm. Vânzarea viorii lui Carlo Bergonzi putea să-i 


aducă un comision de până la 150.000 de dolari. O sumă pe 
care o indusese deja în buget și de care avea nevoie pentru a-și 
menţine firma pe linia de plutire. Dar, dincolo de prejudiciul 
financiar, pierderea expertizei Bergonzi ar fi avut un efect 
îngrozitor. Lumea viorii era mică. Totul se afla foarte repede. 

Acea vânzare era un eveniment de prestigiu, iar Furstenberg, 
marele său concurent, nu ar fi ratat ocazia de a-i amplifica ecoul 
pentru a întoarce lucrurile în avantajul său. 

Sebastian nu descoperea America. De douăzeci de ani 
colabora cu artiștii: fiinţe capricioase, tulburate, pline de 
îndoieli. Interpreţi pe cât de geniali, pe atât de instabili. 
Muzicieni cu un ego supradimensionat, pentru care era o 
chestiune de onoare să lucreze cu cel mai bun lutier. Și cel mai 
bun era el! In mai puţin de două decenii, făcuse din Larabee & 
Son luteria cea mai renumită din Statele Unite. | se recunoșteau 
nu doar abilităţile tehnice, ci și un veritabil dar, un auz 
excepţional și o empatie sinceră față de clienţii săi, ceea ce îi 
permitea să le propună instrumente perfect adaptate 
personalităţii și interpretării lor. 

La testele făcute în orb, viorile lui erau constant mai bune 
decât cele Stradivarius sau Guarnieri. Consacraţie supremă, 
numele lui devenise o marcă de excelenţă. Acum, interpreţii 
veneau la atelierul lui ca să cumpere o „Larabee”. Graţie acestui 
renume, avea drept clienţi zeci de staruri incontestabile care 
domneau peste regatul viorii. Vedete pe care reușise să le 
convingă fiindcă, încet-încet, i se dusese vestea că este 
persoana cea mai competentă ca să aibă grijă de instrumentele 
lor sau să le facă altele noi. Această poziţie era însă fragilă. Ea 
se baza atât pe o iscusinţă obiectivă, cât și pe un efect al modei, 
un echilibru exact între comunicare și zvonul favorabil, dar 
întotdeauna schimbător. Mai mult ca niciodată, în acea perioadă 
de criză, Furstenberg și alți lutieri celebri rămâneau în 
expectativă, pândind cel mai mic pas greșit. Era deci exclus să 
piardă acel contract. Punct. 

— Sună-i din partea mea! îi ceru el lui Joseph. 

— Cu tine vor să vorbească. 

— Spune-le că-i contactez eu în trei sferturi de oră. Timpul 
necesar ca să mă-ntorc la birou. Vor avea expertiza până 
diseară. 

Inchise telefonul în același timp cu Nikki. 


— Camille n-a răspuns, îi explică ea. l-am lăsat un mesaj. De 
ce nu voiai s-o suni? 

În loc să răspundă la întrebare, el o avertiză: 

— Ascultă, Nikki, trebuie să trec pe la birou. 

Ea îl ţintui cu privirea, stupefiată. 

— Să treci pe la birou? Fiul tău a dispărut și tu te-ntorci să 
lucrezi! 

— Mor de îngrijorare, dar nu sunt polițist. Ar trebui să se facă 
niște... 

— O să-l sun pe Santos, îi tăie ea vorba. Cel puţin, el o să știe 
cum să reacționeze. 

Zis și făcut. Formă numărul iubitului ei și îi spuse în linii mari 
povestea dispariţiei lui Jeremy. 

Sebastian o privea impasibil. Nikki încerca să-l provoace, dar 
nu-i reușea figura. Ce putea el să facă? Unde să caute indicii? 
Incapabil să ia o decizie, se simţea pe cât de îngrijorat, pe atât 
de neputincios. 

În acel stadiu, intervenţia poliţiei îl mai liniştea. Și așa 
anunţaseră prea târziu autorităţile. 

Așteptând sfârșitul conversaţiei, Sebastian se așeză pe locul 
maimuţeit, își puse casca din piele - care cu siguranţă nu era 
conform normelor - și își lăsă în jos ochelarii groși de aviator. Se 
simţea copleșit, depășit de evenimente. Ce naiba căuta acolo, în 
coșul unei pârâitoare ciudate, împopoţonat cu chestiile alea 
ridicole? Prin ce angrenaj infernal toată viaţa lui părea să se 
ducă brusc de râpă? De ce fusese nevoit s-o „reîntâlnească” pe 
fosta lui soție? De ce fiul lui făcea prostie după prostie? De ce 
fiica lui de cincisprezece ani își pusese în gând să se culce cu 
băieţi? De ce situaţia lui profesională era pe punctul de a se 
nărui? 

Nikki închise telefonul și veni lângă el fără să scoată o vorbă. 
Încălecă pe motocicletă, călcă pedala, ambală motorul și plecă 
în trombă spre docuri. Cu fața în bătaia vântului, cu inima cât un 
purice și dinţii strânși, Sebastian se ţinea bine de ataş. Işi uitase 
impermeabilul în apartamentul lui Nikki și acum tremura de frig 
în costumul lui elegant, dar subţire. Spre deosebire de fosta lui 
soţie, el era mai degrabă un tip sedentar. Deloc aventurier, 
prefera confortul somptuos al Jaguarului său în locul supliciului 


8 Nume dat pasagerului dintr-un ataş, întrucât, într-o competiţie, acesta face acrobații 
pentru a menţine echilibrul motocicletei. (n.a.) 


acelei rable. Cu atât mai mult cu cât Nikki părea că are o 
plăcere diabolică să accelereze de fiecare dată când vedea o 
groapă în asfalt. 

Ajunseră în sfârșit în faţa fostei fabrici în care era 
apartamentul lui Nikki. 

— Urc și eu cu tine ca să-mi iau pardesiul, o preveni el ieșind 
din ataș. Mi-am lăsat în el cheile de la mașină. 

— Fă ce vrei! răspunse ea fără să-l privească. Eu mă duc să-l 
aștept pe Santos. 

Sebastian urcă după ea. Ajunsă în capul scărilor, Nikki 
deschise ușa metalică ce permitea accesul în apartament și, 
când intră, scoase un țipăt de stupoare. 


11 

Canapea spintecată, mobile răsturnate, rafturi devastate. 
Salonul era într-o stare care nu lăsa loc de îndoială: în absența 
lor, apartamentul fusese jefuit. 

Cu inima bubuind, Nikki făcu câţiva pași pentru a constata 
pagubele. Totul era cu susul în jos. Televizorul smuls din perete, 
tablourile aruncate pe jos, sertarele răscolite, hârtii împrăștiate 
prin toată încăperea. 

Nikki tremura, șocată să-și vadă spaţiul intim profanat, 
locuinţa prădată. 

— Ce au furat? întrebă Sebastian. 

— E greu de spus. În orice caz, nu laptopul. Văd că e pe barul 
din bucătărie. 

„Ciudat.” 

Pe unul dintre puţinele rafturi rămase în picioare, el remarcă o 
frumoasă cutie cu intarsii. 

— Asta e valoroasă? 

— Bineînţeles, sunt bijuteriile mele. 

Sebastian deschise caseta. Conţinea printre altele inelele și 
brăţările pe care i le făcuse el cadou. Nişte creaţii foarte scumpe 
de la Tiffany. 

— Ce hoţ ar fi atât de prost, încât să nu ia un laptop și o cutie 
cu bijuterii lăsate la vedere? 

— Şş! ordonă ea punându-și degetul la gură. Ş 

El tăcu fără să înţeleagă, până când auziră un pocnet. Incă 
mai era cineva în apartament! 

Ea îi făcu semn cu mâna să nu se miște și o luă pe scările 
metalice care duceau la etaj. Pe culoar, prima cameră era a ei. 

Goală. 

Apoi cea a lui Jeremy. 

Prea târziu. 

Fereastra glisantă care dădea spre curte se făcuse ţăndări. 
Nikki se aplecă și zări silueta masivă a unui tip care fugea pe 
scara de incendiu din fontă. Păși cu un picior peste pervazul 
ferestrei intenționând să-l urmărească. 

— Las-o baltă! o descurajă Sebastian, apucând-o de braţ. 
Probabil că e înarmat. 

Nikki se resemnă și trecu dintr-o cameră în alta. Hoţul sau 
hoţii începuseră să scotocească apartamentul de-a fir a păr. 
Consternată să-și vadă lucrurile împrăștiate pe jos, nu putu 


decât să constate: 

— N-au venit să fure, ci să găsească ceva. 

Sebastian începu să cerceteze camera lui Jeremy: la prima 
vedere, nu dispăruse nimic. Cu un gest automat, îndreptă 
unităţile centrale ale calculatoarelor care stăteau cam într-o 
rână. Era în el ceva maladiv, la limita tulburării obsesive: o 
angoasă profundă faţă de dezordine, o tendinţă maniacă pentru 
curăţenie. Ridică bicicleta cu pinion fix, aranjă o etajeră care era 
pe punctul de a se prăbuși și adună cărţile de joc căzute pe 
parchet. Când puse mâna pe valijoara de poker din aluminiu, 
observă ceva care îl surprinse. Jetoanele din ceramică erau 
sudate între ele, fiecare șir formând un soi de tub gol și circular. 
Se uită în interior: niște pliculeţe din plastic erau înghesuite în 
tuburi. Trase afară unul dintre ele. Era plin cu o pulbere albă. 

„Nu, nu se poate...” 

Înnebunit, răsturnă cele două tuburi din ceramică. Pe pat erau 
vreo zece ambalaje mici, transparente. 

„Cocaină!” 

Nu-i venea să creadă. 

— Ce naiba... zise Nikki intrând în cameră. 

Se uitară unul la altul, uluiţi. 

— Asta căutau hoţii. E cel puţin un kilogram! 

Dar lui Sebastian tot nu-i venea să creadă: 

— E prea de tot ca să fie adevărat! Poate că e... un joc sauo 
glumă. 

Nikki dădu din cap, sceptică. Făcu o mică tăietură într-unul 
dintre pliculeţe și gustă un pic de pulbere. Gustul amar și 
înţepător îi amorţi limba. 

— E cocaină, Sebastian. Sigur e cocaină. 

— Dar cum... 

Fraza îi fu întreruptă de clinchetul vesel al unui clopoțel. 
Cineva suna la ușă. 

— Santos! exclamă ea. 

Pe faţă li se citeau stupoarea și groaza. Pentru prima dată 
după ani de zile, se simţiră uniţi printr-o legătură puternică: 
dorinţa de a-și proteja fiul. Inimile lor băteau la unison. Aceleași 
palpitaţii, aceeași sudoare, aceeași năuceală. 

Clopoţelul sună a doua oară. Polițistul își pierdea răbdarea. 

Nu mai era timp de tergiversări. Trebuiau să ia o decizie, și 
încă repede. Jeremy dăduse de bucluc. Deși părea sinucidere 


curată să ascundă descoperirea lor de poliţie, nu puteau 
mărturisi că fiul lor ascunsese un kilogram de cocaină în camera 
lui. Ar fi însemnat să-l condamne la ani grei de închisoare, să-l 
priveze de studii și de viitor. Să-i compromită intrarea în viaţă. 
Să-l arunce în infernul unui centru de detenţie. 

— Trebuie... începu el. 

— ...Să facem să dispară drogurile astea, termină ea. 

Coalizarea, ultimul meterez împotriva pericolului. 

Liniștit că sunt amândoi de aceeași părere, Sebastian luă mai 
multe pliculeţe de cocaină pentru a le arunca în toaleta băii 
situate în prelungirea camerei. Nikki îi dădu o mână de ajutor, 
aruncând în chiuvetă cealaltă jumătate a „încărcăturii”. 

Clopoţelul sună pentru a treia oară. 

— Du-te să-i deschizi! Vin și eu imediat! 

Nikki încuviinţă, dând din cap. În timp ce ea cobora scara ce 
ducea spre salon, el trase apa la toaletă. Dar cocaina se dizolva 
greu. Departe de a dispărea în străfundurile ţevăriei, pliculeţele 
înfundară canalizarea. Sebastian repetă manevra, fără mai mult 
succes. Panicat de-a dreptul, privi apa alburie urcând inexorabil 
spre marginea vasului de toaletă și amenințând să dea pe 
dinafară. 


12 
_ — Ti-a luat ceva timp să-mi deschizi! îi reproșă Santos. 
Incepusem să mă îngrijorez. 

— Nu te-am auzit, minţi Nikki. 

Se dădu în lături pentru a-l lăsa să intre, dar el se opri brusc 
când văzu apartamentul devastat. 

— Ce s-a-ntâmplat? A trecut vreo tornadă prin salonul tău? 

Luată pe nepregătite, ea nu știu ce să răspundă. Simţi cum 
inima începe să-i bubuie, în timp ce picături fine de sudoare i se 
prelingeau pe frunte. 

— Aăă... făceam un pic de curățenie, atâta tot. 

— ţi baţi joc de mine? Fără glumă, Nikki, ce-a fost aici? 

Ea simţi că-i fuge pământul de sub picioare. Având în vedere 
starea apartamentului, nu avea cum să-l păcălească. 

— Îmi explici? insistă el. 

Răsuflă  ușurată când auzi, dinspre scară, vocea 
convingătoare a lui Sebastian: 

— Ne-am certat. Se mai întâmplă, nu? 

Uluit, Santos se întoarse spre noul venit. Jucând cu exagerare 
rolul fostului soţ gelos, Sebastian își luase o mină agresivă. 

— Tu numești asta ceartă? zise polițistul arătând cu degetul 
spre salonul devastat. 

Încurcată, Nikki făcu prezentările. 

Cei doi bărbaţi se salutară printr-o scurtă înclinare a capului. 
Sebastian încercă să-și ascundă uimirea, dar era într-adevăr un 
pic surprins de înfățișarea lui Santos. Acesta îl depășea cu un 
cap în înălțime. Metis, bine făcut, cu trăsături fine, n-avea nimic 
din poliţaiul grosolan și brutal pe care și-l închipuise. Costumul 
bine croit - care îl costase probabil jumătate din leafa pe o lună 
- părul scurt și barba rasă impecabil îi dădeau un aspect îngrijit 
care inspira încredere. 

— Nu mai avem nicio secundă de pierdut, zise el, uitându-se 
fix la cei doi părinţi. Nu vreau să vă îngrijorez, dar trei zile fără 
nicio veste de la un adolescent înseamnă deja mult. 

Se descheie automat la haină, continuând cu o voce care 
denota siguranţă de sine: 

— Cazurile de dispariție sunt investigate de autorităţile locale, 
exceptând situaţiile în care ancheta depășește granițele unui 
singur stat sau când e vorba de dispariţia unui minor. In acest 
caz, FBl-ul intervine prin intermediul departamentului CARD, 


Child Abduction Rapid Deployment. Cunosc un tip acolo. L-am 
sunat ca să-i semnalez dispariţia lui Jeremy. Ne așteaptă la 
sediul lor din Midtown, în Metlife Building. 

— OK, venim cu tine, decise Nikki. 

— Eu merg cu mașina mea, îi temperă elanul Sebastian. 

— E stupid, sunt cu mașina de serviciu și o să evităm 
ambuteiajele dacă pun girofarul. 

Sebastian îi aruncă o privire lui Nikki. 

— Noi o să mergem împreună și ne vedem acolo, Lorenzo! 

— E o idee foarte bună, zise el ironic. Să pierdem și mai mult 
timp! 

Inţelegând că nu va reuși să le schimbe părerea, Santos se 
îndreptă spre ieșire. 

— În definitiv, e copilul vostru! zise el trântind ușa. 

Plecarea polițistului nu făcu să dispară nici tensiunea, nici 
confuzia. Rămași singuri, Nikki și Sebastian se treziră la fel de 
nehotărâţi. Paralizaţi de teama de a nu lua o decizie proastă, le 
era greu să analizeze informaţiile pe care le aflaseră: fuga lui 
Jeremy, pasiunea lui pentru poker, descoperirea cocainei... 

Din reflex, urcară din nou în camera fiului lor. /n extremis, 
Sebastian reușise să desfunde toaleta cu mânerul unei perii de 
curățat. Chiar dacă acum orice urmă de droguri dispăruse, 
episodul nu rămânea totuși doar un vis urât. 

In căutarea unui indiciu, el examină mai atent valijoara de 
aluminiu și conţinutul ei. Niciun fund dublu, nicio inscripţie 
deosebită, nici pe cărţile de joc, nici pe jetoanele false din 
ceramică. In interior, cutia avea o căptușeală din burete gofrat 
prevăzută cu un buzunar. Băgă mâna în el. Gol. Cu excepţia 
unui suport pentru pahare din carton. Pe faţă, era o reclamă la o 
marcă de bere; pe verso, desenul unei lame curbate, sigla 
stilizată a unui bar. 


Boomerang Bar 
17 Frederick Street - Bushwick 
Proprietar: Drake Decker 


Îi întinse suportul lui Nikki. 

— Cunoști localul ăsta? 

Ea dădu din cap. El insistă: 

— Fără îndoială că aici juca poker, nu? 


Îi căută privirea, dar ea nu-i răspunse. 

Foarte palidă, zgribulită, cu ochii strălucitori și privirea 
pierdută în gol, Nikki părea că cedase nervos. 

— Nikki! strigă el. 

Ea ieși brusc din cameră. Sebastian o ajunse din urmă pe 
scară și se duse după ea în baie unde o văzu luând un calmant. 
O apucă strâns de umăr. 

— Revino-ţi în fire, te rog! 

Se strădui să-i prezinte planul lui cu o voce calmă: 

— Uite ce o să facem. O să desprinzi atașul de la motocicletă, 
apoi o să te duci singură până în Manhattan. Cât poţi de repede. 
Trebuie s-o prinzi pe Camille când iese de la școală. 

Se uită la ceas. 

— Termină la ora două. Dacă pleci acum, o să ajungi la timp. 
Numai pe două roţi e posibil așa ceva. 

— De ce-ţi faci griji pentru ea? 

— Ascultă, nu știu ce căuta cocaina asta în camera lui Jeremy, 
dar tipii cărora le aparţine vor s-o recupereze, asta-i clar. 

— Și știu cine suntem. 

— Da, știu adresa ta și fără îndoială și pe-a mea. Așadar, 
suntem cu toţii în pericol: tu, eu, Jeremy, Camille. Sper să 
greşesc, dar e mai bine să nu ne asumăm niciun risc. 

În mod paradoxal, vestea acelei noi ameninţări păru să-i 
redea energia. 

— Unde vrei s-o duc? 

— La gară. O urci în trenul care merge la East Hampton și o 
trimiţi la... 

— ...Mama ta, ghici ea. 

— Acolo o să fie în siguranţă. 


13 

Clădirea liceului St. Jean Baptiste semăna cu un templu grec. 

Perfect simetrică, fațada de marmură cenușie era ornată cu 
frontoane triunghiulare și coloane dorice sculptate cu fineţe. 

Scientia potestas est”. Gravată în piatră, deviza instituţiei se 
etala cu mândrie de o parte și de alta a scării monumentale care 
dădea liceului un aspect de sanctuar. Acea răceală minerală era 
atenuată de trilul păsărilor și de razele soarelui care răzbăteau 
printre frunzele arămii. Aristocratic, liceul părea un lăcaș al 
calmului, culturii și cunoașterii. Era greu de crezut că te aflai în 
centrul Manhattanului, la doar câteva străzi de atracțiile 
zgomotoase și populare din Times Square. 

Totuși, în doar câteva secunde, acea liniște monahală fu 
tulburată. O elevă cobori prima treptele de la intrare. Apoi, în 
grupuri mici, fetele se împrăștiară pe trotuar. 

Se auzeau râsete și strigăte. In ciuda uniformei lor de 
școlărițe și a gulerului rotunjit, discuţiile se învârteau în jurul 
unor subiecte mai puţin cuviincioase: se vorbea despre băieţi, 
ieșiri în oraș, shopping, diete, Twitter și Facebook. 

Rezemată de șaua motocicletei, Nikki își miji ochii, căutând s- 
o repereze pe Camille în mijlocul acelor batalioane feminine. 
Fără să vrea, auzi frânturi de conversaţie. Remarci fugitive ale 
unei generaţii care nu mai era a ei. „Sunt înnebunită după 
Stephen!”, „M-am îndrăgostit rău de tot!”, „A naibii mai e profa 
de istorie!”, „Ce nașpa!”, „Ah, ce m-am plictisit!”... 

În sfârșit, o zări pe fiica ei şi răsuflă ușurată. 

— Ce cauţi aici, mamă? o întrebă Camille făcând ochii mari. 
Am văzut că mi-ai lăsat un mesaj. 

— N-am prea mult timp să-ţi explic, draga mea! N-ai primit 
nicio veste de la Jeremy în ultimele zile? 

— Nu, răspunse. 

Nikki o puse la curent cu dispariţia fratelui ei, dar, ca să nu o 
sperie, nu menţionă nici devastarea apartamentului, nici 
descoperirea cocainei. 

— Până se termină povestea asta, taică-tău ar vrea să te duci 
să stai câteva zile la bunica. 

— Dar e aiurea! Am o grămadă de lucrări de control 
săptămâna asta! Şi am vorbit să ies în oraș cu fetele. 

Nikki încercă să fie mai convingătoare. 


9 „Știința înseamnă putere” (lat. în original). (n.a.) 


— Ascultă, Camille, n-aș fi aici dacă n-aș crede că ești în 
pericol! 

— Ce pericol? Frate-meu a fugit de-acasă, ei și? Nu e prima 
oară. 

Nikki oftă uitându-se la ceas. Era un tren care pleca spre East 
Hampton în mai puţin de jumătate de oră, iar până la 17.30 nu 
mai era niciunul. 

— Pune-ţi asta! îi ordonă ea întinzându-i o cască. 

— Dar... 

— Niciun „dar”! Sunt mama ta. Dacă-ţi spun să faci ceva, faci, 
și cu asta basta! Fără să mai comentezi! 

— Parc-ai fi tata! se plânse Camille, așezându-se pe șa. 

— Și nu mă insulta, te rog! 

Nikki încălecă pe motocicletă și părăsi Upper East Side. O luă 
pe Lexington, afundându-se printre canioanele de sticlă și de 
beton, mergând cât de repede putea, dar fiind atentă la condus. 

„Numai să nu fac accident. Nu acum.” 

Din cauza divorţului, Nikki avusese mereu relații cam reci cu 
fiica ei. O iubea din tot sufletul, dar nu avusese ocazia să 
construiască o complicitate adevărată. Asta bineînţeles din 
cauza condiţiilor absurde impuse de Sebastian la divorţ, dar și 
din cauza unei bariere mai ascunse. Onestitatea o obliga să 
admită că avea un complex faţă de fiica ei. Camille era o tânără 
deosebită, pasionată de cultura clasică. De mică devorase sute 
de cărţi, văzuse majoritatea filmelor importante. In privinţa 
asta, Sebastian o crescuse perfect. Mulțumită lui, fata se 
dezvolta într-un mediu privilegiat. O ducea la teatru, la 
concerte, la expoziţii. 

Camille era o puștoaică simpatică, mai degrabă timidă și 
deloc arogantă, dar Nikki se simțea adeseori depășită atunci 
când, în timpul unei conversații, se aventura pe tărâmul culturii 
„savante”. Se simţea o mamă rămasă în urmă. O mamă 
inferioară. Ca de fiecare dată când se gândea la asta, ochii i se 
umplură de lacrimi, dar făcu eforturi să nu se lase cuprinsă de 
amărăciune. 

Apăsând pe acceleraţie, trecu de Grand Central, aruncă o 
privire în oglinda retrovizoare, apoi ieși din rând pentru a depăși 
un camion de pompieri. 

Ameţeală, viteză, senzaţie de strivire. lubea orașul acela la fel 
de mult pe cât îl detesta. Forfota și mișcarea lui neîncetată o 


sufocau și o zăpăceau. 

Minusculă, prinsă între pereţii verticali și tranșeele 
geometrice, motocicleta gonea nebunește. 

Sirene asurzitoare, poluare, taximetriști nervoși, claxoane, 
strigăte. 

Nikki rămase în urmă, făcu un viraj larg pentru a intra pe 
Strada 39, apoi dispăru în circulația de pe Fashion Avenue. 
Imaginile îi treceau una după alta prin faţa ochilor: niște oameni 
strânși într-un loc, asfaltul crăpat, cărucioarele rablagite ale 
vânzătorilor de hotdog, reflexiile metalice ale clădirilor, niște 
picioare frumoase afișate în gros-plan pe o faţadă. 

Ajungând în Pennsylvania Plaza, reuși să-și intercaleze 
motocicleta între două mașini. 

New Yorkul era un infern pentru vehiculele pe două roți: 
șoselele erau denivelate și nu aveai dreptul să parchezi nicăieri. 

— Ultima staţie, toată lumea coboară! 

Camille sări pe trotuar și o ajută să-și încuie BMW-ul cu 
lacătul. 

Ora 14.24. 

Trenul pleca peste zece minute. 

— Grăbește-te, scumpo! 

Traversară strada prin mijlocul circulaţiei și intrară în imobilul 
dizgraţios care adăpostea Penn Station. 

Din fotografiile afișate în hol, puteai să vezi că gara cea mai 
frecventată din Statele Unite se aflase odinioară într-o clădire 
grandioasă, ornată cu coloane din granit roz. De mărimea unei 
catedrale, sala pașilor pierduţi avusese acoperiș din sticlă, 
gargui, vitralii și statui de marmură. Dar acea vârstă de aur era 
de mult apusă. Sub presiunea unor grupuri de interese și a 
industriei de entertainment, clădirea fusese demolată la 
începutul anilor 1960 și în locul ei fusese ridicat un complex 
neprimitor de birouri, hoteluri și săli de spectacol. 

Nikki și Camille își croiră drum până la ghișeu. 

— Un bilet până la East Hampton, vă rog! 

Funcţionara, o grăsană cu figură de Buddha, se moșmondi o 
mie de ani până să printeze tichetul. Gara fremăta de agitaţie. 
Punct nevralgic al coridorului care lega Washington de Boston, 
Penn Station deservea și numeroase gări din New Jersey și Long 
Island. 

— Douăzeci și patru de dolari. Trenul pleacă peste șase 


minute. 

Nikki luă restul și o apucă pe Camille de mână ca s-o conducă 
la subsol, acolo unde se aflau liniile de cale ferată. 

Pe scări, oamenii se împingeau. Promiscuitate sufocantă. 
Ţipete de copii. Umeri care se izbeau unul de altul. Lovituri de 
valiză în genunchi. Miros de transpiraţie. 

— Peronul numărul doisprezece, pe-acolo! 

Nikki o trăgea pe fiica ei de mână. Se luară după indicatoare, 
alergând până la trenul lor. 

„Plecarea peste trei minute”, anunţă controlorul. 

— Să ne suni imediat ce-ai ajuns, ai înţeles? 

Camille încuviință dând din cap. 

Aplecându-se pentru a-și săruta fata, Nikki îi remarcă 
stânjeneala. 

— Îmi ascunzi ceva, nu-i așa? 

Nemulțumită că fusese prinsă cu mâţa în sac și totodată 
ușurată să se elibereze de o povară, Camille mărturisi în cele din 
urmă: 

— E vorba de Jeremy. M-a pus să-i promit că n-o să-ţi spun, 
dar... 

— L-ai văzut de curând? ghici Nikki. 

— Da. A venit să mă caute sâmbătă, la prânz, când am ieșit 
de la cursul de tenis. 

„Sâmbătă, acum trei zile.” 

— Părea foarte îngrijorat, continuă Camille. Şi foarte grăbit. E 
clar că avea probleme. 

— Ţi-a spus ce probleme? 

— Mi-a zis doar că are nevoie de bani. 

— Şi i-ai dat? 

— N-aveam mare lucru la mine, așa că a mers cu mine până 
acasă. 

— Taică-tău nu era acolo? 

— Nu, lua prânzul la restaurant cu Natalia. 

Trenul era gata să-și închidă ușile. Ultimii călători alergau 
pentru a urca în vagoane. Presată de maică-sa, Camille 
continuă: 

— l-am dat lui Jeremy vreo două sute de dolari pe care-i 
aveam în camera mea, dar, fiindcă nu-i ajungeau, m-a pus să 
deschid seiful lui tata. 

— Ştiai cifrul? 


— E simplu: ziua noastră de naștere. 

Un semnal sonor anunţă plecarea iminentă. 

— Erau cinci mii de dolari cash, preciză fata sărind în tren. 
Jeremy mi-a promis c-o să-i înapoieze înainte ca tata să-și dea 
seama că lipsesc. 

Rămasă pe peron, Nikki avea o faţă lividă care o îngrijoră pe 
Camille. 

— Crezi că i s-a-ntâmplat ceva, mamă? 

Ușile se închiseră, lăsând întrebarea fără răspuns. 


14 

Se întunecase brusc. 

În câteva minute, cerul devenise de plumb și nori negri se 
adunaseră, la orizont. g 

Pe Brooklyn-Queens Express, mașinile rulau bară la bară. In 
drum spre adresa indicată de Santos, Sebastian trasa în minte o 
linie de separație între ceea ce avea să dezvăluie FBl-ului și 
ceea ce prefera să treacă sub tăcere. Alegerea era dificilă. De 
când se urcase în mașină, încercase zadarnic să reconstituie un 
puzzle din care lipseau prea multe piese. O întrebare obsedantă 
îl chinuia: de ce ascunsese Jeremy un kilogram de cocaină în 
camera lui? La această întrebare, nu găsea decât un răspuns: 
pentru că o furase. Fără îndoială de la patronul acelui bar, 
Boomerang. Apoi, speriat de ce făcuse și cuprins de panică, 
fugise pentru a scăpa de dealer. 

Dar cum de ajunsese în acel coșmar? Fiul lui nu era un tâmpit. 
Recentele lui probleme cu justiţia nu se refereau decât la un furt 
mărunt și la deteriorarea minoră a unui camion. Nimic care să 
semene în vreun fel cu adevărata delincvenţă. 

Dintr-odată, circulația se fluidiză. Autostrada rapidă intră într- 
un tunel lung, apoi ieși sub cerul liber lângă East River, la 
capătul cheiului. 

Sebastian își simţi telefonul vibrând în buzunar. Era Joseph. 

— Îmi pare rău, zise șeful de atelier, dar am pierdut 
contractul. Expertiza viorii Bergonzi o să fie făcută de cei de la 
Furstenberg. 

Sebastian acceptă sentinţa fără să clipească. Acum, toate 
astea i se păreau derizorii. Profită de faptul că vorbea cu Joseph 
pentru a-l întreba brusc: 

— Ai idee cât costă un kil de cocaină? 

— Ce? Glumești? Ce s-a-ntâmplat? 

— E o poveste lungă. O să-ţi explic. Deci? 

— Habar n-am, mărturisi Joseph.... Eu unul mă trotilez cu 
whisky vechi de douăzeci de ani. 

— N-am timp de glume, Joseph! 

— OK... Probabil depinde de calitate, de origine. 

— Asta puteam s-o ghicesc și singur. Ai putea să dai o căutare 
pe internet? 

— Stai să intru pe Google. Gata! Ce tastez? 

— Descurcă-te singur, dar fă-o repede! 


Cu telefonul lipit de ureche, Sebastian intră într-o zonă în 
lucru. Însărcinat să dirijeze circulaţia, un muncitor îi făcu semn 
să ocolească. Făcu un viraj brusc care îl devie spre sud, unde un 
nou ambuteiaj bloca accesul la drumul de ieșire de pe 
autostradă. 

— Am găsit un articol care te poate ajuta, zise Joseph după 
câteva clipe. la ascultă: „Nouăzeci de kilograme de cocaină, cu 
o valoare estimată la 5,2 milioane de dolari, au fost confiscate 
într-o parcare din Washington Heights.” 

Sebastian se apucă să calculeze după regula de trei simplă: 

— Dacă nouăzeci de kilograme valorează 5,2 milioane de 
dolari, un kilogram valorează... 

— ...Aproape 60.000 de dolari, completă Joseph. Acum poţi 
să-mi expli... 

— Mai târziu, Joseph. Trebuie să-nchid! Mulţumesc. 

Un licăr de speranţă străluci în ochii lui Sebastian. Avea un 
plan. Suma aceea era desigur importantă, dar nu exorbitantă. In 
orice caz, putea să facă repede rost de ea în bani lichizi. Avea să 
se ducă în barul ăla, Boomerang, și să-i propună lui Drake 
Decker un târg „pe care nu va putea să-l refuze” - să-i 
ramburseze în întregime contravaloarea cocainei, adăugând un 
comision de 40.000 de dolari pentru deranjul provocat și pentru 
promisiunea de a uita de existenţa lui Jeremy. 

„Banii sunt singura putere care nu e contestată niciodată”, 
obișnuia să se spună în familia lui. Un citat pe care bunicul lui 
probabil că îl luase dintr-o carte și făcuse din el un soi de 
mantra, o deviză după care familia Larabee își ducea viaţa de 
zeci de ani. 

Sebastian dispreţuise mult timp acel mod de gândire, dar în 
acea zi și-l însușea. Acum avea încredere deplină în viitor. 
Lucrurile aveau să se rezolve. Îl va plăti pe dealer pentru ca 
familia lui să nu mai fie în pericol. Odată ameninţarea dispărută, 
își va regăsi fiul și se va ocupa personal de educaţia și anturajul 
lui. Nu era prea târziu. Până la urmă, poate că tot răul va fi spre 
bine. 

Decizia lui era luată. Nu mai avea niciun minut de pierdut. 

Ajunse la intersecţia care făcea legătura cu rampele de acces 
pe Manhattan Bridge, dar, în loc s-o ia pe pod, făcu stânga 
împrejur pentru a se întoarce în Brooklyn. 

Și se îndreptă spre barul Boomerang. 


15 

— Cară-te cu rabla ta de-aici, idiotule! 

Insulta îi era adresată lui Sebastian, care tocmai depășea 
niște boschetari care scotoceau prin coșurile de gunoi de la 
Pizza Hut, pe Frederick Street. Trăgând câte o dușcă din niște 
sticle de bere ascunse în pungi de hârtie, își marcau teritoriul 
înjurând trecătorii și șoferii care îi priveau prea insistent. 

— Faţă de şobolan! 

Un pahar de plastic plin lovi parbrizul. Sebastian ridică geamul 
și puse în funcţiune ștergătoarele. 

„Grozav.” 

Era prima oară când punea piciorul în acea parte a orașului. Și 
ultima, spera el. 

Mirosuri de mâncare portoricană pluteau în aerul îmbâcsit. 
Ritmuri caraibe se auzeau dinspre ferestrele deschise. Steaguri 
dominicane împodobeau intrările caselor. Nimeni nu mai putea 
ignora pentru mult timp faptul că Bushwick era un fief latino. 
Tentacular, cartierul avea zeci de blocuri și își păstrase aspectul 
sărăcăcios. Coloniile de burghezi boemi care luaseră cu asalt 
Williamsburgul nu cuceriseră încă acea zonă. Acolo nu găseai 
tineri bogaţi, artiști la modă sau restaurante bio, ci doar 
depozite, case cu acoperișuri de tablă, imobile din cărămidă, 
ziduri pline de graffiti și terenuri virane invadate de buruieni. 

Bulevardul era larg și aproape pustiu. Sebastian reperă barul 
Boomerang, dar preferă să-și parcheze Jaguarul pe o străduţă 
paralelă. Îşi încuie mașina și se întoarse pe Frederick Street în 
timp ce primele picături de ploaie începeau să cadă, făcând 
cartierul Bushwick cenușiu și trist. 

Boomerang n-avea nimic dintr-un local confortabil și modern. 
Era o speluncă de cartier, sinistră și murdară, în care se servea 
whisky ieftin și hamburgeri la doi dolari bucata. Prinsă cu scotch 
pe oblonul metalic, o pancartă anunţa că barul nu se deschide 
decât după ora 17.00. Totuși, oblonul era ridicat pe trei sferturi, 
permițând accesul la ușa de la intrarea în local. 

Sebastian ciocăni în geamul fumuriu în timp ce ploaia se 
înteţea. 

Niciun răspuns. 

Luându-și inima în dinţi, ridică oblonul până sus și încercă să 
deschidă ușa. Nu era încuiată. 

Ud leoarcă de ploaie, Sebastian ezită o clipă. Locul era sinistru 


și încăperea cufundată în semiîntuneric. În cele din urmă, se 
hotărî să intre, având grijă să închidă ușa în urma lui pentru a 
nu risca să fie văzut de trecători. 

— E cineva aici? întrebă el înaintând cu prudenţă. 

După numai câţiva pași, își duse mâna la gură. ÎI lovise o 
duhoare infectă care îi întorcea stomacul pe dos. Niște miasme 
feruginoase, un miros obsedant, violent. 

Cel al sângelui. 

Îi veni s-o ia la fugă, dar îşi stăpâni frica. Se dădu înapoi până 
ajunse lângă perete și căută pe bâjbâite un întrerupător. 

Când lumina verde-albăstruie se invada încăperea, fu cuprins 
de spaimă. 

Barul era plin de sânge. Parchetul murdar de pete negre și 
lipicioase. Pereţii din cărămidă împroșcaţi cu melasă purpurie. 
Lambriurile mânjite. Stropii ajunseseră până la etajerele pline de 
sticle din spatele tejghelei. 

Un adevărat măcel. 

În fundul încăperii, un bărbat zăcea într-o baltă de sânge. 

„Drake Decker?” 

Inima îi bătea să-i sară din piept. Deși panicat și îngreţoșat, 
Sebastian înaintă spre cadavru. Întins pe spate, un corp imens și 
mutilat se golea de sânge. Masa de biliard pe care zăcea 
semăna cu un altar, cu un catafalc liturgic înălţat pentru un 
sacrificiu misterios. Mortul era un zdrahon chel și mustăcios, a 
cărui greutate depășea lejer o sută de kilograme. Burtos și 
păros, semăna cu unii dintre membrii Beers, o parte a 
comunității de homosexuali care afișau o virilitate ostentativă. 
Cândva de culoare kaki, pantalonii lui de pânză erau îmbibaţi cu 
sânge negru. Din cămașa în carouri, desfăcută larg la piept și pe 
burtă, îi ieșeau viscerele. Intestinele, ficatul, stomacul erau 
amestecate, formând un terci lipicios și vâscos. 

Sebastian nu putu să reziste mai mult. Cu mâinile sprijinite pe 
genunchi, vomită bila acră și gălbuie care îi urca din stomacul 
gol. Rămase câteva secunde în acea poziţie, lac de sudoare, cu 
faţa arzând, cu respiraţia tăiată. 

Își stăpâni totuși spaima. Din buzunarul cămășii, se vedea 
ieșind un portofel din piele. Sebastian reuși să-l scoată și verifică 
permisul de conducere: era într-adevăr vorba de Drake Decker. 

În timp ce încerca să pună portofelul la loc, trupul lui Drake fu 
străbătut de o convulsie. 


Sebastian tresări. Tâmplele îi zvâcneau. 

O ultimă contracție post mortem? 

Se aplecă spre faţa plină de sânge. 

„Cadavrul” deschise brusc ochii. Sebastian se dădu înapoi și 
își înăbuși un țipăt. 

„Ei, drace!” 

Drake era poate în ceasul morţii, dar încă mai respira și un 
firișor subţire de sânge i se scurgea din gură. 

„Ce să fac?” 

Panică. Ameţeală. Senzaţie de sufocare. 

Își scoase mobilul și formă numărul de urgenţe. Refuză să-și 
spună numele, dar ceru o ambulanţă pe Frederick Street, la 
numărul șaptesprezece. 

Închise telefonul și se sili să privească din nou faţa și corpul 
lui Drake. În mod vizibil, cineva îl torturase pe Bear fără să-l 
scutească de niciun supliciu. Sângele trecuse prin postavul de 
lână care acoperea tăblia de ardezie a mesei de biliard. 
Marginile capitonate erau pe post de rigole, drenând șuvoaiele 
până în găurile mesei. Acum, bărbatul era mort. 

Sebastian simţi o arsură puternică în capul pieptului. Avea 
gura uscată. Picioarele îi tremurau. Ideile i se învălmășeau în 
minte. 

Trebuia să părăsească cât mai repede localul. Verificând să 
nu lase nimic în urma lui, văzu pe bar o sticlă de bourbon pusă 
alături de un pahar pe jumătate plin. O felie de portocală și două 
cuburi mari de gheaţă pluteau în whisky. Se opri asupra acestui 
ultim detaliu. Cine băuse din pahar? Fără îndoială „măcelarul” 
care-l torturase pe Drake. Dar, din moment ce cuburile de 
gheaţă nu se topiseră, înseamnă că agresorul abia plecase din 
bar. 

Sau poate chiar se mai afla în încăpere. ) 

În timp ce se repezea spre ușă, auzi un pârâit. Încremeni. Și 
dacă Jeremy era ţinut prizonier în cloaca aia? 

Întoarse capul și zări o umbră strecurându-se în spatele unui 
paravan lăcuit. 

Ţâșnind de după panourile de lemn, o matahală se năpusti 
asupra lui. 

Bărbatul, lat în spate, cu pielea arămie și tatuat pe față ca un 
războinic maori, ţinea în mână un cuţit de luptă cu două tăișuri. 

Paralizat de frică, Sebastian rămase țintuit pe loc. 


Nici măcar nu ridică braţul pentru a se apăra atunci când 
lama cuţitului se abătu asupra lui. 


16 

— Lasă cuțitul! urlă Nikki, năvălind în încăpere. 

Stupefiat, zdrahonul rămase cu mâna în aer. Profitând de 
situaţie, Nikki se repezi și-i dădu o lovitură cu piciorul, care-l 
nimeri sub coaste, dar nu-l dezechilibră totuși. Ucigaşul își 
reveni imediat. Cei doi adversari nu îl înspăimântau prea tare. 
judecând după zâmbetul sadic care îi schimonosea faţa, sosirea 
tinerei femei făcea chiar înfruntarea mai interesantă. 

Sebastian profitase de diversiune pentru a se refugia în fundul 
sălii. Nu din lipsă de curaj, ci mai degrabă din incapacitatea de a 
face faţă unei astfel de situaţii. Nu se bătuse niciodată în viața 
lui. Niciodată nu dăduse și nici nu primise vreun pumn. 

Nikki îi ţinea piept namilei de una singură. Cu o mișcare 
sprintenă, se feri de o lovitură de cuţit, apoi de alta. Distanţare, 
salt, răsucire, fentă. Punea în practică toate figurile de box pe 
care le învățase în sala de sport. Dar zdrahonul nu avea să 
lovească la nesfârșit în gol. 

Trebuia să-l dezarmeze cu orice preţ. 

Să facă abstracţie de mirosul de sânge. Să uite de atmosfera 
funebră care domnea în încăpere. Să nu se gândească decât la 
Jeremy. 

„N-am dreptul să mor până nu-mi găsesc fiul.” 

Luă un tac de biliard pus lângă masă. Nu era la fel de eficace 
ca un cuţit, totuși era o armă cu care spintecă aerul, atacând cu 
agilitate de mai multe ori, până când îl lovi pe maori peste faţă. 
Vexat, acesta scoase un mormăit de furie și, considerând că 
joaca durase destul, se repezi cu pumnalul spre ea, cu o mișcare 
amplă și circulară cu care reteză băţul de biliard la mijloc. 
Descumpănită, Nikki îi azvârli cele două bucăţi de lemn în faţă. 
El le pară cu braţul. 

Văzând-o pe Nikki în dificultate, Sebastian se simţi mânat de 
o forţă nouă. Apucă un extinctor agăţat pe perete și smulse 
inelul pentru a elibera gazul din cartuș. 

— la de-aici, nenorocitule! strigă el împroșcându-l pe agresor 
cu spumă carbonică. 

Surprins, criminalul își protejă ochii cu mâinile fără să lase 
arma. Profitând de orbirea lui, Nikki îi dădu un șut între picioare, 
în timp ce Sebastian îl lovea ca un turbat cu extinctorul. 

Una dintre lovituri îl atinse pe tatuat chiar în cap, sporindu-i 
furia. Se eliberă și se repezi cu pumnul spre Nikki. Aceasta se 


feri în ultimul moment, iar el izbi peretele. 

Uitând de spaima de a nu fi omorât, Sebastian se simţi dintr- 
odată cuprins de un sentiment de euforie. Cu o oarecare 
inconștienţă, se hotărî să-l atace frontal pe maori, dar alunecă 
într-o baltă de sânge. Se ridică și își încleștă pumnul pentru a 
încerca un croșeu. Prea târziu: o directă magistrală îl azvârli în 
spatele tejghelei. Ca să-și amortizeze căderea, încercă să se 
agaţe de etajera barului, luând cu el sticlele și oglinda mare 
care se făcură ţăndări, cu un zgomot asurzitor de sticlă spartă. 
Sebastian rămase la pământ, incapabil să se ridice. 

Recăpătându-și aroganţa și hotărât să termine cât mai 
repede, matahala o apucă pe Nikki de gât și o aruncă pe masa 
de biliard. Părul i se scălda într-o baltă de sânge lipicios. 
Trezindu-se la câţiva centimetri de cadavrul lui Drake, ea scoase 
un țipăt de groază. 

Matahala de maori începu să-i care pumni în faţă. Unul, doi, 
trei... 

Sub asaltul loviturilor, Nikki își pierdea încet-încet cunoștința. 
Cu un ultim efort, întinse braţul și apucă primul obiect pe care-l 
nimeri. 

Tacul de biliard rupt. 

Epuizată, își concentră toate forţele într-un ultim gest de 
supravieţuire. Ascuţită ca o săgeată, jumătatea de baston atinse 
fața  zdrahonului, alunecând din înaltul frunţii până la 
sprânceană. Vârful sfâșie carnea și se înfipse în orbită, spărgând 
globul ocular cu un zgomot surd. 

innebunit de durere, ciclopul scoase un urlet sinistru și dădu 
drumul prăzii. Işi scoase tija ascuţită din ochi și începu să se 
clatine, învârtindu-se pe loc. 

Ultima imagine pe care o văzu fu cea a lui Sebastian care, 
înarmat cu bucată de oglindă spartă, înainta spre el. 

Strălucitor ca tăișul unui pumnal, ascuţit ca o spadă, ciobul de 
sticlă îi tăie beregata. 


17 

— Nikki! Trebuie să plecăm! 

Aerul era greu, irespirabil. 

Din artera zdrahonului, care se prăbușise lângă tejghea, 
sângele ţâșnea sacadat, transformând în cele din urmă barul 
într-un abator sordid, în vizuina înfricoșătoare a unui măcelar 
nebun, în care se găseau două cadavre în așteptarea 
ecarisajului. 

Afară, ploaia bătea în geamuri. Vântul sufla cu putere, dar nu 
destul de tare încât să acopere urletul sirenei de la ambulanţa 
care venea pe stradă. 

— Ridică-te! o îndemnă Sebastian. Echipele de salvare sosesc 
deja și polițiștii o să fie aici dintr-un minut în altul. 

O ajută pe Nikki să se scoale în picioare și o luă de mijloc. 

— Trebuie să existe o ieșire prin spate. 

Printr-o ușă din fundul barului, o conduse în curtea din spate 
care dădea într-o străduţă. leșind din infern, contactul cu aerul 
curat și cu ploaia care curgea șiroaie li se păru o binecuvântare. 
După tot ceea ce pătimiseră, ar fi avut nevoie de un duș fără 
sfârșit pentru a se spăla de sângele care le intrase în piele. 

Sebastian o ajută pe Nikki să urce în Jaguar, băgă cheile în 
contact și demară în trombă, în timp ce scilipirile albăstrii ale 
girofarurilor  străfulgerau  cenușiul  lugubru al cartierului 
Bushwick. 

Merseră destul de mult timp, pentru a fi în afara pericolului. 
Apoi Sebastian opri mașina în faţa unui gard de șantier, pe o 
stradă pustie din Bedford Stuyvesant. 

Opri motorul. Mașina era învăluită într-o perdea groasă de 
ploaie. 

— Ce mama dracului căutai acolo?! urlă Nikki în pragul unei 
crize de nervi. Nu era vorba că ne vedem la sediul poliţiei?! 

— Calmează-te, te rog! Am crezut c-o să pot să rezolv 
lucrurile singur. M-am înșelat... Dar tu, cum ai știut... 

— Voiam să-mi fac o idee despre locul ăsta înainte de a fi 
luată la întrebări de agenţii CARD. Am făcut bine, nu? 

Nikki tremura din toate încheieturile. 

— Cine erau indivizii ăștia? 

— Bărbosul e Drake Decker. Monstrul tatuat, habar n-am. 

Ea lăsă în jos parasolarul și se privi în oglindă. Faţa îi era 
tumefiată, hainele rupte și părul năclăit de sânge uscat. 


— Cum naiba a intrat Jeremy în așa ceva? întrebă Nikki cu 
vocea sugrumată. _ 

În timp ce închidea ochii, un zăgaz se rupse în ea. Își simţi 
corpul inundat de un val de deznădejde și izbucni în hohote de 
plâns. El îi puse o mână pe umăr ca s-o îmbărbăteze, dar ea îl 
respinse. 

Sebastian oftă și își masă pleoapele. Capul îi era greu. Chinuit 
de o migrenă puternică, tremura și el în cămașa udă. Nu-i venea 
să creadă că tocmai omorâse un om tăindu-i gâtul. Cum de se 
lăsase prins așa de repede într-un asemenea angrenaj? 

Se trezise de dimineaţă în confortul plăcut al casei lui. Un 
soare liniștitor îi inundase camera. lar acum avea sânge pe 
mâini, era pasibil de închisoare și nu avea nicio veste de la fiul 
său. În ciuda durerii de cap care îi sfredelea țeasta și îi provoca 
greață, încercă să-și pună ordine în gânduri. In minte i se 
învălmășeau o sumedenie de imagini: reîntâlnirea cu Nikki, 
descoperirea cocainei, cadavrul mutilat al lui Decker, violenţa 
bestială a matahalei de maori, ciobul pe care i-l înfipsese în gât. 

Începu să tune și aversa se înteţi. Înecată sub o ploaie 
diluviană, mașina era scuturată de vânt precum coca unui vas în 
mijlocul furtunii. Sebastian șterse cu mâneca geamul aburit. Nu 
se vedea nici la trei metri. 

— Nu mai putem ascunde poliţiei ceea ce știm, constată el 
întorcându-se către fosta lui soţie. 

Nikki dădu din cap. 

— Tocmai am ucis pe cineva! Nu mai există cale de 
întoarcere. Nici nu se pune problema să le dezvăluim ceva! 

— Nikki, pericolul care planează asupra lui Jeremy e mai mare 
decât ne temeam. 

Ea își dădu la o parte șuviţele de păr care îi ascundeau faţa. 

— Poliţiștii n-o să ne ajute, Sebastian! Nu-ţi face iluzii! O să se 
trezească imediat cu două cadavre pe cap și o să aibă nevoie de 
un vinovat. 

— Dar eram în legitimă apărare! 

— O să fie greu de dovedit, crede-mă! lar presa o să fie 
încântată să împroaște cu noroi un om cu prestigiul tău. 

Sebastian analiză argumentele. In adâncul sufletului, știa că 
Nikki nu greșește. Ceea ce se întâmplase în bar înaintea sosirii 
lor nu fusese o simplă reglare de conturi între dealeri. Fusese un 
adevărat masacru. Și chiar dacă nu știau încă ce rol avusese 


Jeremy în acea afacere periculoasă, era clar că problemele erau 
acum de altă natură. Nu se mai temeau doar că-și vor vedea fiul 
arestat și aruncat în închisoare. Se temeau să nu-l găsească 
mort. 

Telefoanele le sunară în același timp. Partita de Bach, la el, 
riff-ul chitarei lui Jimi Hendrix, la ea. Nikki se uită la numele 
afișat pe ecran: era Santos, care probabil că își pierduse 
răbdarea la sediul CARD, celula FBl-ului. Preferă să nu răspundă. 
Avea să-i dea ea vești, dar mai târziu. 

Aruncă apoi o privire spre celularul lui Sebastian. Prefixul 
indica un apel internaţional. El se încruntă, dându-i de înţeles că 
nu cunoaște numărul, dar, după câteva secunde de ezitare, se 
hotărî să răspundă, punând telefonul pe speaker. 

— Domnul Larabee? întrebă o voce de bărbat cu accent 
străin. 

— Chiar el. 

— Mi-a șoptit o păsărică că v-ar plăcea să aveţi vești despre 
fiul dumneavoastră. 

Sebastian simţi că i se pune un nod în gât. 

— Cine sunteţi? Ce aţi făcut cu... 

— Vizionare plăcută, domnule Larabee! îi tăie vorba vocea 
necunoscută înainte de a închide. 

Înmărmuriţi, se uitară unul la altul în tăcere, pe cât de 
îngrijoraţi, pe atât de uluiţi. 

Un clinchet cristalin îi făcu să tresară. 

Pe telefonul lui Nikki tocmai sosise un e-mail. Adresa 
expeditorului, necunoscută. Ea deschise mesajul: era gol, cu 
excepţia unui fișier atașat care se încarcă foarte greu. 

— E o înregistrare video, constată ea. 

Tremurând, dădu clic pentru a o porni. 

Din instinct, mâna ei căută braţul lui Sebastian pentru a se 
agăța de ceva. 

Filmul începu. 

Nikki se aștepta la ce e mai rău. 

Afară, ploaia torențială continua să cadă zgomotos pe 
acoperișul mașinii. 


18 

Celula FBI specializată în dispariţii de minori avea birourile la 
etajul cincizeci și șase din Metlife Building, un zgârie-nori uriaș, 
care strivea Park Avenue cu structura lui masivă și colțuroasă. 

Pierzându-și răbdarea, Lorenzo Santos se foia pe fotoliul din 
sala de așteptare, un culoar lung din oţel și sticlă suspendat 
deasupra părţii de est a Manhattanului. 

Locotenentul din New York Police Department se uită cu 
nervozitate la ceas. O aștepta pe Nikki de mai bine de o oră. Nu 
mai avea de gând să vină să declare dispariţia fiului său? De ce? 
Un asemenea comportament era lipsit de logică. Din cauza ei, 
avea să pice prost în ochii colegului său de la FBI, căruia îi 
solicitase acea întâlnire de urgenţă. 

Santos își scoase telefonul mobil și îi trimise un nou mesaj. 
Era al treilea, dar în mod evident Nikki refuza să-i răspundă. 
Asta îl făcu să se înfurie. Era sigur că totul se întâmplă din cauza 
lui Sebastian Larabee, fostul ei soţ, a cărui apariţie nu o vedea 
cu ochi buni. 

„La dracu'!” Nici nu se punea problema s-o piardă pe Nikki! 
De șase luni o iubea cu disperare. Îi pândea cele mai 
neînsemnate fapte și gesturi, îi ghicea gândurile, încerca să-i 
interpreteze fiecare cuvânt. Era în permanenţă cu ochii în patru 
și, măcinat de dor și teamă, nu mai avea liniște. Femeia avea un 
farmec care îl transformase într-un mizerabil narcoman al iubirii. 

Santos simţi o gheară în stomac din cauza angoasei. Îi era 
cald, transpira. 

Nikki nu îi trezise o iubire senină și liniștitoare, ci mai degrabă 
o pasiune care îl înnebunea, îl făcea total dependent de pielea 
ei, de mirosul și privirea ei. Ca cel mai rău dintre droguri, Nikki 
provoca adicţie dură și suferinţă. Slab și fără caracter când era 
vorba de ea, Santos se lăsase prins în capcană. Acum, era prea 
târziu să mai dea înapoi. 

Copleșit de îngrijorare și furie, se ridică și se apropie de 
fereastră. Deși încăperea era rece și impersonală, priveliștea era 
fermecătoare. În depărtare, se vedeau săgeata de oţel și vulturii 
stilizaţi de pe Chrysler Building, cablurile podului Williamsburg, 
ambarcaţiunile care navigau pe East River, apoi, mai departe, 
acoperișurile caselor anonime din Queens, care se întindeau cât 
vedeai cu ochii. 

Polițistul scoase un oftat dureros. Cât de mult ar fi vrut să se 


dezintoxice de acea femeie! De ce avea un asemenea efect 
asupra lui? De ce ea? Ce avea ea în plus faţă de altele? 

Ca de obicei, încercă să fie rațional, dar știa că se obosește 
degeaba și că nu va putea să controleze ceea ce ţine de 
seducţie. Neîmblânzită și nesupusă, Nikki avea în străfundul 
ochilor o flacără care spunea: „O să fiu întotdeauna liberă. N-o 
să-ţi aparțin niciodată.” O flacără care îi lua minţile. 

Miji ochii. Ploaia se oprise. Pe cer, pluteau nori albaștri. Se 
lăsa noaptea și luminile orașului se aprindeau una după alta. 
Văzut de la două sute de metri înălțime, New Yorkul părea 
pustiu și liniștit, un pachebot nemișcat scăldat într-un halou 
ireal. 

Santos își lipi pumnul strâns de geam. 

Nu era nici sentimental, nici romantic. Reușise să avanseze 
foarte repede în cadrul NYPD. Foarte ambițios, cunoștea terenul, 
își ţinea cartierul în frâu și rezolvase deja cazuri foarte 
importante, fără a ezita să intre în contact cu infractori pentru a- 
și construi o reţea solidă de informatori. Departamentul 
Narcotice era unul dificil și riscant, dar Santos avea pielea destul 
de tăbăcită pentru a se descurca în mijlocul acelei faune de 
escroci. Cum putuse un tip ca el să cadă în ghearele pasiunii? 
Nu era genul care să se lamenteze, dar acum, trebuia să o 
recunoască, trăia în stres, cu obsesia că o va pierde pe Nikki 
sau, mai rău, că un alt bărbat i-o va lua. 

Soneria telefonului îl făcu să tresară. Se bucurase degeaba. 
Nu era decât Mazzantini, adjunctul lui. 

— Santos, răspunse el. 

Acoperită de urletul sirenei și de zgomotul din trafic, vocea 
subordonatului său era aproape imposibil de auzit. 

— Avem o urgenţă, locotenente: o dublă omucidere în 
Bushwick. Sunt pe drum. 

„O dublă omucidere.” 

instinctul de polițist al lui Santos se trezi imediat. 

— La ce adresă? 

— Boomerang, un bar de pe Frederick Street. 

— Barul lui Drake Decker? 

— Cei de pe ambulanţă zic că e un adevărat măcel. 

— Vin și eu imediat! 

Inchise telefonul, ieși pe culoar și chemă ascensorul ca să 
coboare în parcarea subterană și să ia mașina de serviciu. 


Ora 17.30. 

O oră de coșmar pentru a ieși din Manhattan cu mașina. Ca să 
scape de aglomeraţie, Santos puse în funcţiune girofarul și 
sirena. 

Union Square, Greenwich Village, Little Italy. 

„Două cadavre la Drake Decker.” 

De când lucra în Bushwick, Santos îl săltase deja pe „Grizzly 
Drake” de mai multe ori, dar patronul barului Boomerang nu era 
un dealer important. In structura piramidală a traficului de 
droguri, nu apărea ca un mahăr. Era mai degrabă un furnizor 
prudent și cam fricos, care o făcea frecvent pe informatorul 
pentru poliţie. 

Acest început de mister îi ocupă un moment mintea lui 
Santos, dar nu trecu mult și chipul lui Nikki se întoarse să-i 
bântuie gândurile. Aruncă o privire la ecranul celularului. Tot 
nicio veste. 

Chinuit de neliniște, traversă Brooklyn Bridge cu mintea 
asaltată de întrebări. Unde era ea în acel moment? Cu cine? 
Ardea de nerăbdare să știe. 

Bineînţeles, trebuia să se concentreze asupra anchetei lui, 
dar, ajungând de cealaltă parte a podului, decise că cele două 
leșuri puteau să mai aștepte și se îndreptă spre Red Hook, 
cartierul în care locuia Nikki. 


19 

Brooklyn. 

Întorși în apartamentul devastat, Nikki și Sebastian intrară în 
bucătărie și se așezară la barul din lemn pe care era pus 
computerul. Nikki băgă aparatul în priză și intră pe e-mail pentru 
a vedea din nou înregistrarea video. După primele vizionări, 
care îi îngroziseră, începuseră să-și pună întrebări și să caute 
indicii pentru a încerca să decripteze filmul. Dar acea operaţiune 
era foarte dificilă pe ecranul minuscul al unui telefon. 

Nikki transferă filmul într-un program destinat curăţării 
înregistrărilor video digitale. 

— Unde ai învăţat să faci asta? întrebă Sebastian, surprins s-o 
descopere așa de pricepută la informatică. 

— Joc teatru într-o trupă de amatori din Williamsburg, îi 
explică ea. Filmez secvenţe pe care le includ în spectacolele 
noastre. 

Sebastian dădu din cap. Cunoștea acea nouă tendinţă și nu 
fusese niciodată convins de utilizarea filmului pe o scenă de 
teatru, dar nu era momentul să deschidă o asemenea discuţie. 

Nikki porni înregistrarea pe tot ecranul. În varianta de 
șaptesprezece inchi, imaginea era exagerat de pixelată. Potrivi 
mărimea până când obţinu o calitate satisfăcătoare. Fără sunet, 
filmul era pătat, cam verzuliu, cu dungi pe lăţime. În mod 
evident, provenea de la o cameră de supraveghere. 

Urmăriră din nou înregistrarea la viteză normală. Filmul dura 
mai puţin de patruzeci de secunde, dar durata scenei n-o făcea 
mai puţin dureroasă. Camera era fixă, plasată la înălţime pentru 
a supraveghea peronul unei staţii de metrou sau de tren de 
suburbie. Înregistrarea începea cu intrarea în gară a unui tren. 

Imediat ce se deschideau ușile automate, un băiat - Jeremy - 
sărea din vagon și o lua la fugă pe peron. Se vedea cum dă din 
coate pentru a ieși din mulţime, apoi după el se luau doi bărbați. 
Urmărirea nu se derula decât pe vreo treizeci de metri și se 
termina în dreptul scărilor, unde băiatul era trântit la pământ. In 
ultimele secunde, se zărea unul dintre agresori, cu faţa 
schimonosită de un zâmbet sinistru, care întorcea capul și se 
uita fix în obiectiv. 

Apoi ecranul se albea și înregistrarea se întrerupea brusc. 

Nikki se cutremură de spaimă, dar încercă să nu se lase 
copleșită de emoţii, condiţie sine qua non ca să aibă o șansă de 


a descifra filmul. 

— Unde crezi că e? întrebă ea. 

Sebastian se scărpină în cap. 

— N-am nicio idee. Poate fi oriunde. 

— O să pun din nou filmul cu încetinitorul și, dacă e necesar, o 
să ne oprim la fiecare cadru pentru a aduna cât mai multe 
indicii. 

El dădu din cap și se concentră. 

Abia pornise Nikki înregistrarea, că Sebastian arătă cu degetul 
spre ecran. In dreapta imaginii, jos, era indicată data. 

— 13 octombrie, citi el mijind ochii. 

— leri... 

In prim-plan se vedea garnitura de metrou care oprea în 
stație. Nikki apăsă pe tasta „pauză” ca să îngheţe imaginea și 
să observe mai cu atenţie vagonul. 

— Poţi să mărești? 

Ea încuviinţă. După toate aparențele, era un model de metrou 
destul de vechi, cu vagoane vopsite în alb și verde-jad, 
prevăzute cu mânere metalice. 

— E un logo acolo! In partea de jos a vagonului! 

Ea izolă porţiunea folosindu-se de trackpad, apoi reglă 
imaginea. Emblema era neclară, dar se distingea bine o faţă 
stilizată întoarsă spre cer. 

— ţi spune ceva chestia asta? întrebă el. 

Ea dădu din cap în semn că nu, apoi se răzgândi: 

— În fine, nu cred. 

Porni iar înregistrarea. Ușile se deschideau și apărea un 
adolescent îmbrăcat cu un bluzon Teddy din lână și piele. 

Nikki îngheţă din nou imaginea. Tânărul avea capul plecat și 
fața mascată de o șapcă de baseball a echipei Mets. 

— Nici măcar nu putem fi siguri că e într-adevăr vorba de 
Jeremy, constată el. 

Ea respinse obiecția. 

— Eu sunt sigură! Arată ca el, asta e șapca lui, astea sunt 
hainele lui. 

Sceptic, Sebastian se aplecă spre ecran. Adolescentul purta 
niște blugi strâmţi, un tricou, o pereche de pantofi sport 
Converse. Ca toţi adolescenţii din lume. 

— Ai încredere în instinctul meu de mamă! insistă Nikki. 

Ca să aducă o dovadă în sprijinul afirmației sale, Nikki decupă 


imaginea și centră pe tricoul puștiului. Curăţă porţiunea mărită 
cât putu de bine. Cu litere roșii pe fond negru, inscripţia THE 
SHOOTERS imprimată pe tricoul de bumbac apăru încet-încet pe 
ecran. 

— Grupul rock care-i place lui Jeremy! exclamă Sebastian. 

Nikki aprobă dând tăcută din cap, apoi continuă vizionarea. 

Panicat și dezorientat, Jeremy sărea din vagon, croindu-și 
drum prin mulţime pentru a scăpa de urmăritori. În sfârșit, cei 
doi bărbaţi apăreau în câmpul vizual al camerei de filmat. 
Veneau fără îndoială dintr-un vagon alăturat, dar nu se vedeau 
decât din spate. 

Cu privirea lipită de ecran, reluară secvenţa de mai multe ori, 
dar, din cauza aglomerației și a depărtării, scena era neclară. 

Apoi venea fragmentul cel mai greu de suportat: cel în care 
fiul lor era trântit cu violenţă la pământ, în capătul peronului, 
chiar înainte de a ajunge la scara de ieșire. Ultimele cinci 
secunde erau cele mai dureroase: după ce-l dobora pe Jeremy, 
unul dintre agresori se întorcea căutând camera din ochi, apoi 
zâmbea batjocoritor către ea. 

— Ticălosul ăsta știe că e filmat! izbucni Sebastian. Ne 
sfidează! 

Nikki izolă fața tipului și încercă toate operaţiunile posibile 
pentru a o face mai clară. Individul arăta halucinant: mutră 
sarcastică, barbă stufoasă, păr lung și slinos, ochelari fumurii, 
căciulă de schi îndesată până peste urechi. După ce efectuă 
toate reglările, Nikki dădu un print de înaltă definiţie pe hârtie 
foto. Așteptând ca imprimanta să scoată hârtia, Sebastian o 
întrebă: 

— Cu ce scop ne-au trimis înregistrarea asta? Nu există nici 
instrucţiuni, nici cerere de răscumpărare. N-are sens! 

— Poate că astea o să vină mai târziu. 

El luă portretul din cutia imprimantei și cercetă cu atenţie fața 
individului, căutând un detaliu care să-i poată oferi o pistă 
pentru identificarea agresorului. Bărbatul părea fardat. Il 
cunoștea? Probabil că nu, dar n-avea cum să fie sigur atâta timp 
cât imaginea era neclară, deformând o faţă mascată de 
ochelari, de o căciulă și de o barbă care părea falsă. 

Nikki porni din nou înregistrarea. 

— Să ne concentrăm pe loc și pe decor! Trebuie să aflăm ce 
staţie e asta. 


Sebastian își propuse să uite fețele și mișcările pentru a-și 
concentra atenţia asupra gării. Era vorba de o staţie subterană, 
cu boltă în formă de elipsă, deservită de două linii de cale 
ferată. Pereţii erau acoperiţi cu plăci mici de faianță albă și cu 
panouri publicitare. 

— Poţi să dai zoom pe afișul ăsta? 

Nikki încuviinţă. Era vorba de un poster roz fucsia care anunţa 
comedia muzicală My Fair Lady. După ce reglă imaginea, reuși 
să descifreze: 

— Châtelet. Teatrul muzical din Paris. 

Sebastian rămase fără grai. „Paris.” 

— De ce s-ar fi dus Jeremy în Franţa? E absurd! 

Și totuși... 

Își aminti unde văzuse simbolul feţei întoarse spre cer: în 
timpul singurei și unicei lui călătorii la Paris, în urmă cu 
șaptesprezece ani. Deschise o nouă pagină de Internet, tastă 
„metro paris” pe Google și, din două clicuri, ajunse pe site-ul 
RATP”. 

— Logoul care apare pe vagoane este cel al metroului 
parizian. 

— O să identific stația, îl asigură Nikki arătându-i în fundalul 
ecranului un panou albastru pe care se profila, scris cu litere 
albe, numele stației de metrou. 

Operațiunea îi luă mai multe minute. Numele stației - lung și 
„complicat” - nu apărea pe ecran decât câteva fracțiuni de 
secundă și doar parţial. După căutări rapide pe internet, 
ajunseră la concluzia că era vorba probabil de Barbes- 
Rochechouart. 

O staţie în nordul capitalei. 

Sebastian era din ce în ce mai confuz. Prin ce circuit le 
parvenise acea înregistrare video? Între culoarele și peroanele 
de metrou, reţeaua pariziană de supraveghere video număra 
probabil, ca la New York, mii de camere. Dar nu oricine avea 
acces la acele imagini. Camerele erau conectate la computere 
de siguranţă care, în mod normal, nu trimiteau înregistrările 
decât serviciilor de poliţie, în cadrul strict al unei cereri judiciare. 

— Mai încearcă să suni la numărul ăla! îi sugeră Nikki. 

Se referea la numărul afișat pe ecranul telefonului chiar 
înainte ca vocea necunoscută să-i amenințe: „Mi-a șoptit o 


10 Regia Autonomă de Transport Paris. 


păsărică la ureche că v-ar plăcea să aveţi vești despre fiul 
vostru.” 

Sunaseră în mașină, imediat după ce urmăriseră înregistrarea 
video, dar fără succes. 

De data aceasta, lucrurile stăteau altfel. 

După ce telefonul sună de trei ori, cineva ridică receptorul și 
zise cu o voce veselă: 

— La Langue au chat, bonjour! 

Sebastian abia putea să lege două vorbe în franceză. După o 
mulțime de explicaţii ale interlocutorului său, înţelese până la 
urmă că La Langue au chat era o cafenea din arondismentul 4 al 
Parisului. 

Cel cu care vorbea, patronul, era complet străin de toată 
povestea. Cu siguranţă, cineva dăduse telefon din localul său cu 
o oră în urmă, de unde nedumerirea bărbatului și furia lui 
Sebastian. 

— Iși bate joc de noi! Se joacă cu noi! 

— In orice caz, toate pistele duc la Paris, constată Nikki. 

Ea se uită la ceas, apoi întrebă: 

— Ai pașaportul la tine? 

Sebastian încuviinţă, dar, dându-și seama unde vrea să bată, 
preferă s-o pună în gardă: 

— Să nu-mi spui c-ai de gând să pleci la Paris azi! 

— E singurul lucru pe care-l pot face. Tu chibzuiești mult, dar 
nu faci nimic! 

— Stai puţin, nu crezi că ne cam pripim? Nu știm cine sunt 
indivizii ăștia și nici ce vor! Acţionând exact cum se așteaptă ei 
s-o facem, ne aruncăm în gura lupului. 

Dar ea era hotărâtă: 

— Faci cum vrei, Sebastian, dar eu una o să plec! 

El își luă capul în mâini. Situaţia îi scăpa de sub control. Ştia 
foarte bine că nu va reuși s-o convingă pe Nikki că greșește. Fie 
că o va urma, fie că nu, ea nu avea să renunţe la acea călătorie. 
Şi ce alternativă putea să-i propună? 

— Cumpăr biletele, capitulă el intrând pe site-ul Delta Airlines. 

Ea îi mulţumi cu un semn din cap și urcă în camera ei pentru 
a-și face repede bagajul. 


VĂ RUGĂM SĂ CONFIRMAȚI DATELE BANCARE. 


Fiind extrasezon, Sebastian nu avu nicio problemă să 
găsească două locuri la cursa de la ora 21.50. Plăti online, apoi 
printă chitanţele și tichetele de îmbarcare. Se pregătea să 
meargă la Nikki, când clinchetul vesel al clopoţelului îl făcu să 
tresară. Automat, închise laptopul, apoi, tiptil, se apropie de ușa 
de la intrare și se uită pe vizor. 

Santos! 

Numai el mai lipsea! 

Fără să facă zgomot, luă biletele și urcă la etaj ca s-o 
găsească pe Nikki. Aceasta îndesa niște haine într-o geantă 
sport mare. Sebastian articulă în tăcere „Santos” și, cu degetul 
la buze, îi făcu semn cu mâna cealaltă să-l urmeze în camera lui 
Jeremy. 

In timp ce el o trăgea spre fereastră, Nikki se opri brusc și se 
întoarse spre birou pentru a lua playerul fiului ei: un Ipod roșu 
pe care îl băgă în geantă. 

Sebastian dădu ochii peste cap. 

— Ce? Mi-e frică să zborul cu avionul! Dacă nu pot să ascult 
muzică, fac un atac de panică. 

— Grăbește-te! 

Ea se duse lângă el și îl ajută să ridice fereastra glisantă. 

Sebastian ieși primul și îi întinse mâna, ajutând-o să se apuce 
de scara din fier. 

Apoi fugiră amândoi în noapte. 


20 

— Nikki, deschide-mi! 

Santos ciocănea în ușa metalică de la intrarea în apartament. 

— Ştiu că ești acasă! 

Exasperat, bătu violent cu pumnul în suprafaţa de oţel, dar nu 
reuși decât să se rănească. „La dracu'!” 

În șase luni de relaţie, Nikki nu îi dăduse un rând de chei. 

„Ca să spargi ușa asta, ţi-ar trebui un berbec.” 

Dădu ocol clădirii. După cum bănuise, ultimele două etaje 
erau încă luminate. Urcă pe scara de incendiu pentru a ajunge la 
ferestre, când observă că una dintre ele este deschisă. Santos 
se strecură în camera lui Jeremy. 

— Nikki? 

leși pe hol, apoi străbătu încăperile una după alta. 
Apartamentul era gol, dar devastat. Idiotul ăla de Larabee îl 
dusese cu zăhărelul spunându-i că s-au certat! 

Încercă să înţeleagă ce se întâmplase. O spargere fără 
îndoială, dar de ce i-ar fi ascuns Nikki acest lucru? 

Mobilul îi vibră în buzunar. Mazzantini se impacienta. Santos 
era conștient că timpul îl presează și că trebuie să se ducă de 
urgenţă la locul crimei din Boomerang, dar hotărî să ignore 
apelul adjunctului său. 

Fără să știe prea bine ce caută, Santos începu să scotocească 
prin camera adolescentului, lăsându-se călăuzit de instinctul său 
de anchetator. În mod evident, cineva răscolise încăperea de-a 
fir a păr. Oare avea vreo legătură cu presupusa dispariţie a 
băiatului? Examinând valijoara de poker pusă pe pat, nu-i luă 
mult să descopere jetoanele false din ceramică și, fără a ghici 
utilizarea lor exactă, înţelese că era o pistă de cercetare. 
Ajungând în baie, se miră nu atât de dezordine, cât de urmele 
de pași și de apă din jurul scaunului de WC. Se aplecă și 
remarcă niște resturi de praf alb pe colacul de toaletă. 

Era aproape sigur că nu e decât detergent. 

„Sau cocaină.” 

Ca să aibă conștiința împăcată, prelevă praful cu un beţișor 
pentru urechi pe care îl puse într-unul dintre pliculeţele de 
plastic pe care le avea întotdeauna la el. 

Oricât de neverosimil ar fi părut, era convins că analiza îi va 
confirma intuiţia. 

Presat de timp, își mai acordă cinci minute pentru a continua 


„percheziția”. Cobori la etajul inferior, inspectă salonul, trase 
câteva sertare și cercetă etajerele. Când se pregătea să iasă din 
casă, remarcă laptopul lui Nikki pus pe barul de la bucătărie. Se 
apropie și ridică ecranul notebook-ului care rămăsese deschis pe 
pagina de internet a companiei Delta Airlines. Trecând de la o 
aplicaţie la alta, descoperi pe un document PDF două bilete de 
avion. 
Santos înjură și aruncă laptopul de perete. 


Nikki și fostul ei soț aveau de gând să plece în seara aceea la 
Paris... 


21 

Se lăsase noaptea. 

Jaguarul ieși de pe autostradă și ajunse la terminalul trei al 
aeroportului JFK. Mașina trecu de barierele de acces în parcarea 
de „lungă durată” și cobori pe rampa în spirală care ducea la 
subsol, deservind cele șase etaje ale parcului de staţionare. 

— Trebuie neapărat să-ţi schimbi hainele, zise Sebastian, 
dând înapoi ca să parcheze mașina. 

Părăsiseră casa în mare grabă, fără a mai avea timp să facă 
duș și să se schimbe. Nikki își cercetă hainele: erau rupte și 
pătate de sânge. Se privi în oglinda retrovizoare. Faţa îi era 
învineţită de lovituri, buza crăpată, părul năclăit. 

— Dacă te plimbi așa prin terminal, n-o să treacă nici trei 
minute și o să ne trezim cu polițiștii pe cap. 

Nikki luă geanta sport de pe bancheta din spate și se schimbă 
rapid. Își trase pe ea niște pantaloni și un hanorac cu glugă, se 
încălță cu o pereche de bascheţi și își strânse părul. Apoi luară 
ascensorul până în zona de plecări, trecând fără probleme de 
check-in, și se îndreptară spre poarta de îmbarcare. 

În timp ce intrau în avion, telefonul lui Sebastian vibră. Era 
Camille. Era încă în trenul care o ducea în Long Island, la bunica 
ei. Ca de obicei, cursa Long Island Railroad avea întârziere, dar 
fata era veselă și mai ales nu mai părea supărată pe el. 

— Abia aștept ca buni să mă pună să coc castane în șemineu! 
se entuziasmă ea. 

Fericit să constate că fiica sa e binedispusă, Sebastian schiţă 
un zâmbet ușor. Pentru o fracțiune de secundă, își aminti de 
zilele fericite când gemenii erau copii, iar el și cu Nikki îi duceau 
să culeagă castane prin pădurile din Maine: plimbările lungi în 
aer liber, pocnetul cojilor de castane pe care le crestau, căldura 
emanată de jarul din șemineu, clinchetul metalic al tigăii cu 
găuri, mirosul savuros care umplea încăperea, degetele 
înnegrite, teama amuzantă de a nu se arde în momentul 
curăţării fructelor coapte. 

— Aveţi vești de la Jeremy? 

Întrebarea lui Camille îl readuse la realitate. 

— O să-l găsim, scumpo, nu-ţi face griji! 

— Eşti cu mama? 

— Da, ţi-o dau la telefon. 

Sebastian îi întinse mobilul fostei lui soţii și înaintă pe culoarul 


dintre scaune. Ajuns la locurile lor, puse geanta în 
compartimentul pentru bagaje, apoi se așeză. 

— Nu uita să ne anunţi dacă ai vreo veste de la fratele tău! îi 
aminti Nikki fetei. 

— Dar voi unde sunteţi, mai exact? întrebă Camille. 

— Ăăă... în avion, bolborosi Nikki. 

— Amândoi? Unde vă duceţi? 

Încurcată, Nikki se grăbi să încheie conversaţia. 

— Trebuie să te las, scumpo! O să decolăm imediat. Te 
iubesc! 

— Dar, mamă... 

Nikki închise și îi dădu înapoi telefonul fostului ei soţ, după 
care se strecură până la locul ei, lângă hublou. 

Sebastian o privi cum se afundă în fotoliu și se agaţă de 
braţele acestuia. Încă din perioada căsătoriei lor îi era frică de 
zborul cu avionul. În mod evident, lucrurile nu se amelioraseră 
între timp. 

Încordată, cu mușchii înţepeniţi, Nikki le studia pe stewardese 
și îi măsura din priviri pe stewarzi și pe ceilalți călători. Se uita 
neîncrezătoare prin hublou la vehiculele care aprovizionau 
avioanele cu combustibil, la cele care transportau bagajele și la 
sutele de lumini ale balizelor de semnalizare de pe piste. Cel 
mai mic zgomot, cel mai mic gest suspect îi alimentau 
imaginaţia care elabora o grămadă de scenarii catastrofale. 

Sebastian încercă să o liniștească: 

— Avionul e cel mai sigur mijloc de transport din... 

— Scutește-mă de discursurile tale! îl repezi ea, ghemuindu- 
se în fotoliu. 

Oftă și închise ochii. Era doborâtă de oboseala acumulată, de 
stres, de groaza de a-și ști fiul în pericol, de tot ceea ce trăise în 
ultimele ore. Ar fi avut nevoie să alerge douăzeci de kilometri 
sau să se răcorească lovind într-un sac de nisip, nu să se 
confrunte cu una dintre cele mai îngrozitoare fobii ale ei. 

Răsufla cu greutate, i se uscase gura. Bineînţeles că nu 
avusese timp să-și ia calmantele. Ca să se rupă de realitate, își 
puse câăștile de la ipod-ul fiului său și se lăsă purtată de muzică, 
recăpătându-şi încet-încet controlul asupra respirației. 

Începuse să se relaxeze, când stewardesa îi ceru să-și închidă 
ipod-ul. 

Nikki se supuse fără plăcere. 


Uriaș, exagerat de mare, aparatul de zbor A380 ajunse la 
începutul pistei și făcu o pauză înainte de a-și lua elan. 

— Începem decolarea, îi avertiză comandantul. 

Pilotul acceleră și avionul de cursă lungă începu să înghită 
asfaltul, făcând pista să vibreze sub greutatea lui. 

Nikki se simţea zgâlțâită, scuturată, pe punctul de a leșina. 

Nu i se păruse niciodată natural ca un aparat de cinci sute de 
tone să zboare. Fără a fi claustrofobă, nu suporta să fie legată 
de un scaun și să i se interzică orice mișcare timp de șapte, opt 
ore. Era o anxietate care putea să se transforme rapid în 
angoasă, ba chiar în panică. 

De cum intra în avion, avea impresia că renunţă la orice 
libertate, că nu mai are niciun control asupra situaţiei. Viaţa o 
învățase să nu se bazeze decât pe ea însăși, așa că nu suporta 
să se lase în seama unui pilot necunoscut și invizibil. 

Ajuns la capătul pistei, monstrul de fier își ridică anevoie 
carcasa grea de pe pământ. Simţind că se sufocă și că o trec 
toate căldurile, Nikki se foi pe scaunul ei până când avionul 
atinse cincisprezece mii de picioare. De cum i se dădu voie, își 
deschise iar ipod-ul și se ghemui sub o pătură. După zece 
minute, contrar tuturor așteptărilor, dormea buștean. 


Când fu sigur că Nikki adormise, Sebastian se întoarse spre 
ea, stinse lumina din plafonieră, ridică pătura și dădu mai încet 
aerul condiţionat, ca să nu-i fie frig. 

Fără voia lui, o privi timp de câteva minute cum doarme. 
Părea atât de fragilă, deși chiar în acea după-amiază îi apărase 
cu neînfricare viața. Un steward îi oferi ceva de băut. Dădu pe 
gât dintr-o înghiţitură vodca cu gheaţă și mai comandă una. 
Ochii îl usturau de oboseală, iar o durere surdă și continuă îi 
iradia din ceafă, dându-i senzaţia că are capul prins într-o 
menghină. ` 

Îşi masă tâmplele pentru a alunga durerea. În vacarmul și 
haosul din mintea lui, încercă să găsească un sens al situaţiei 
absurde în care se aflau. 

Spre ce pericole zburau? Cu ce dușman se luptau? Din ce 
motiv era Jeremy atât de hăituit? De ce făcuseră prostia să nu 
ceară ajutorul poliţiei? Cum putea să se termine povestea aceea 
altfel decât în închisoare? 

Ultimele douăsprezece ore fuseseră cele mai groaznice din 


viața lui. Și cele mai neașteptate totodată. El, care-și planificase 
mereu viaţa până în cele mai mici detalii, luptând neîncetat 
pentru a scăpa de neprevăzut și străduindu-se cu o obsesie 
maniacală să se menţină pe făgașul unei vieţi liniștite, se trezise 
aruncat în necunoscut. 

În acea după-amiază, dăduse peste un cadavru eviscerat, se 
bătuse într-o baltă de sânge, îi tăiase beregata unui zdrahon de 
două ori mai mare decât el. lar în seara aceea era în drum spre 
Europa, cu o femeie pe care jurase s-o scoată din viaţa lui. 

Se descălță de pantofi și închise ochii, dar era prea agitat ca 
să adoarmă. Imaginile masacrului din bar i se învălmășeau în 
minte, amestecându-se cu cele ale agresării lui Jeremy de pe 
înregistrarea video. Totuși, încet-încet, sub efectul oboselii și al 
huruitului avionului, o dulce langoare începu să-l anestezieze, 
obligându-l să lase garda jos. Incercând să înţeleagă sensul 
acelei zile, firul gândurilor îl duse la ziua în care o văzuse pe 
Nikki pentru prima oară. 

O întâlnire absolut întâmplătoare, care se lăsase cu scântei. 

Se întâmpla în urmă cu șaptesprezece ani. 

În ziua de 24 decembrie. 

La New York. 

Cu câteva ore înainte de Crăciun... 


Sebastian 
Cu șaptesprezece ani în urmă... 

„De ce n-oi fi luat cadouri mai înainte?” 

De pe Broadway până pe Seventh Avenue, Macy's ocupă un 
grup compact de clădiri. In această zi de 24 decembrie, „cel mai 
mare magazin din lume” este arhiplin. Zăpada care cade 
abundent de pe la prânz nu i-a descurajat nici pe newyorkezi, 
nici pe turiști să vină să-și facă ultimele cumpărături înainte de 
Crăciun. In hol, în faţa unui brad imens, un cor interpretează 
colinde, în timp ce clienţi și gură-cască se înghesuie pe scările 
rulante și se împrăștie apoi pe cele zece etaje ale venerabilei 
instituţii. Haine, produse de înfrumusețare, ceasuri, bijuterii, 
cărţi, jucării: în acest templu al consumului, fiecare caută câte 
ceva. 

„Ce naiba fac aici?” 

Un puști neatent mă împinge, o bunicuţă mă calcă pe picior, 
mulțimea îmi dă amețeli. N-ar fi trebuit să mă aventurez pe 
aceste tărâmuri ostile. Sunt tentat să mă întorc din drum, dar mi 
se pare aiurea să mă duc la petrecerea de Crăciun din familie 
fără să fi găsit un cadou pentru mama mea. Stau în cumpănă. 
Poate o eșarfă de mătase? Dar nu tot asta i-am dat și anul 
trecut? O geantă? Sunt foarte scumpe. Atunci, un parfum? Dar 
pe care să-l aleg? 

Cu tata, nu-i așa de complicat. Avem un soi de înţelegere 
tacită reciproc avantajoasă: în anii pari, îi fac cadou o cutie de 
trabucuri, în anii impari, are dreptul la o sticlă de coniac. 

Oftez și mă uit în jur, simţindu-mă cam pierdut în mijlocul 
tuturor acestor oameni hotărâți. Îmi înăbuș o înjurătură: o 
vânzătoare stângace mă stropește cu parfum de damă! De data 
asta, am ajuns la limita răbdării. Înhaţ primul flacon care îmi 
cade în mână și mă îndrept spre casa cea mai apropiată. 

Stau la coadă și mă şterg pe faţă, simțind că miros a parfum 
ieftin. 

— Cincizeci și trei de dolari, domnule. 

In timp ce-mi scot portofelul ca să plătesc, văd o siluetă 
longilină la câţiva metri de mine. O fată frumoasă, cu mers 
hotărât, se pregăteşte să părăsească spațiul rezervat 
cosmeticelor, înfășurată cu nonșalanţă într-o pelerină de lână, 
are un aer feminin și sexy: beretă cenușie, fustă scurtă foarte 
mulată, cizme lungi cu toc înalt, geantă la modă. 


— Domnule? 

În vreme ce-mi caut ochelarii de vedere în buzunarul de la 
haină, casiera mă aduce cu picioarele pe pământ. li întind cardul 
fără s-o scap din ochi pe frumoasa necunoscută pe care o văd. 
Reţinută de un gardian! Cu un walkie-talkie în mână, bărbatul în 
negru îi cere cu fermitate să-și desfacă pelerina. Ea se revoltă, 
gesticulează, dar o trusă de machiaj ascunsă sub palton cade pe 
jos, dând-o de gol. 

Gardianul o apucă puternic de braţ și cheamă întăriri prin 
staţia radio. 

Îmi iau parfumul și mă apropii de ea. Îi remarc petele de 
roșeaţă, ochii verzi, mănușile lungi din piele. De obicei, nu dau 
atenţie femeilor: Manhattanul e plin de fete superbe, și apoi nu 
cred în dragoste la prima vedere. Dar acum e cu totul altceva. E 
unul dintre acele momente ciudate pe care le-am trăit cu toţii o 
dată în viaţă. Senzaţia confuză că ai întâlnit pe cineva. O clipă 
deosebită. 

Am trei secunde ca să mă hotărăsc și să nu ratez ocazia. 
Acum ori niciodată. Deschid gura fără să știu ce o să spun. 
Cuvintele ies singure, de parcă ar fi telecomandate: 

— Zău așa, Madison, te crezi tot printre ţărănoii tăi! îi zic eu, 
dându-i un cot. 

Ea mă privește ca și cum aș fi căzut din lună. 

Mă întorc spre gardian. 

— E verișoara mea, Madison. A venit din Kentucky. 

Mă uit la trusa de machiaj. 

— Asta-i tot ce-ai găsit pentru mătușa Beth? Nu prea te-ai 
omorât cu căutatul, draga mea! 

Și, pe un ton complice, îi zic gardianului: 

— În afară de Walmart, nu prea știe mare lucru. Crede că 
plata se face la parter. 

Gardianul nu crede o iotă din ce spun, dar o atmosferă de 
sărbătoare domnește în magazin și e clar că n-are chef să se 
enerveze. Îi propun să plătesc eu trusa de machiaj și să uităm 
incidentul. Apoi îi zic tinerei: 

— O să-mi dai tu banii înapoi mai târziu, Madison! 

— Bine, bine, mormăie gardianul pe un ton obosit. 

Îi mulţumesc cu un zâmbet pentru înţelegere și îl urmez până 
la casă. Plătesc rapid, dar, când mă întorc, constat că frumoasa 
necunoscută a dispărut. 


O iau pe scările rulante în sens contrar, cobor treptele patru 
câte patru, traversez raionul de jucării, împing câţiva ţânci și mă 
trezesc afară, în Strada 34. Ninge cu fulgi mari. 

În ce parte a luat-o? În dreapta? Sau în stânga? 

Una din două. Mă hotărăsc s-o iau la stânga. N-am avut timp 
să-mi pun ochelarii, sunt miop ca o cârtiţă, n-o s-o găsesc 
niciodată, mai mult ca sigur. 

Pe trotuar s-a depus poleiul, alunecă ca un patinoar. Mi-e greu 
să alerg cu paltonul pe mine și cu pachetele în braţe. In ciuda 
traficului, o iau pe carosabil ca să evit mulțimea, dar fluxul 
mașinilor mă face să regret rapid această idee. Dintr-un salt, 
încerc să ajung înapoi pe trotuar, dar, din cauza avântului pe 
care mi-l iau, pornesc la vale într-o alunecare necontrolată. 
Căderea îmi este frânată de o trecătoare pe care o lovesc 
violent. 

— Îmi pare rău, zic eu, sculându-mă. 

Când sunt din nou în picioare, îmi caut ochelarii în buzunar. 
Mi-i pun la ochi și... 

E ea! 

— Tot tu? se burzuluiește tipa, ridicându-se. Ce intri așa în 
oameni ca nebunul?! 

— Hei! Ho! Ai putea să-mi mulţumești totuși! Te-am scos din 
belea! 

— Nu ţi-am cerut nimic. Și oricum, chiar am eu faţă de 
Kentucky? 

Câtă îndrăzneală! Sunt șocat. Ea tremură. O privesc cum își 
freacă umerii cu mâinile. 

— Hai, că-ngheţăm! Ne mai vedem, zice ea îndepărtându-se. 

— Așteaptă! N-ai vrea să mergem să bem un pahar? 

— Trebuie să iau metroul, se strâmbă ea, făcând un semn cu 
capul spre intrarea staţiei Herald Square de pe partea cealaltă a 
străzii. 

— Haide! Un pahar de vin bun la Bryant Park Cafe. E chiar 
alături și vinul o să te încălzească. 

Se strâmbă. 

— Maa, bine! Dar nu te ambala, nu ești deloc genul meu... 


Bryant Park Cafe se află în spatele imobilului Beaux-Arts al 
bibliotecii din New York. Vara, parcul este o mică oază de 


verdeață în mijlocul zgârie-norilor din Midtown. Mulţi studenţi și 
lucrători din cartier vin aici în pauză, să asculte un concert sau o 
lectură publică, să joace șah sau să mănânce un hotdog. Dar, la 
sfârșitul acestei după-amiezi de iarnă, peisajul seamănă cu o 
stațiune de ski. Prin geamul cafenelei, se văd trecătorii care, 
înfofoliți în geacă, înaintează cu greu prin zăpadă, ca niște 
eschimoși pe banchiză. 

— Înainte să mă-ntrebi, îți spun eu că mă cheamă Nikki. 

— Sebastian Larabee. Incântat! 

Cafeneaua e plină ochi. Din fericire, am găsit o masă micuță 
pe partea cu vedere spre patinoar. 

— E cam acru vinul ăsta, nu? întreabă ea punând paharul pe 
masă. 

— Acru? E un Château Gruaud-Larose din 1982! 

— Foarte bine! Nu te supăra... 

— Ştii cât costă? Și ce notă a obţinut în Ghidul Parker? 

— Nu, și nici nu-mi pasă. Ar trebui să mi se pară bun numai 
fiindcă e scump? 

Dau din cap și schimb subiectul: 

— Cum îţi petreci noaptea de Crăciun? 

Îmi răspunde pe un ton detașat: 

— Cu niște prieteni, ne strângem într-o clădire nelocuită de 
lângă docuri. O să bem ceva, o să fumăm niște jointuri, o să ne 
distrăm copios. Dacă ai chef să dai o raită... 

— Să mă trotilez cu niște squatteri!1? Nu, mersi! 

— Treaba ta. Nu se poate fuma aici, nu-i așa? 

— Nu, cred că nu... 

— Păcat. 

— Cu ce te ocupi? Ești studentă? 

— Mă duc la cursuri de teatru și pozez pentru o agenţie de 
manechine. Şi tu? 

— Sunt lutier. 

— Chiar? 

— Confecţionez și repar viori. 

— Mulţumesc de informaţie! Știu ce-i ăla un lutier, 
imaginează-ţi! Drept cine mă iei? Crezi că-s o retardată din 
Kentucky? 

Mai ia o gură de Saint-Julien. 


11 Persoane care ocupă ilegal locuinţe abandonate, ce urmează a fi demolate sau 
renovate. 


— Până la urmă, nu-i chiar așa de prost vinul ăsta. Pentru cine 
ai cumpărat parfumul? Pentru iubita ta? 

— Pentru mama. 

— Biata de ea! Data viitoare să-mi ceri sfatul, ca să n-o mai 
dai în bară. 

— Ei, da, o să cer sfatul unei hoaţe. 

— Ce cuvinte mari! 

— Serios acum, ţi se-ntâmplă des să șterpelești din 
magazine? 

— Ştii cât costă un ruj de buze? Ascultă la mine: hoţii nu sunt 
ceea ce se crede că sunt, zise ea, continuând să se umfle în 
pene. 

— Ai putea să ai necazuri mari. 

— Dar tocmai de-aia e excitant! zise ea arătându-mi geanta. 

Fac ochii mari: geanta ei încăpătoare e plină de produse de 
înfrumusețare, de pe care a dezlipit cu meticulozitate codurile 
de bare. 

Dau din cap. 

— Nu-nţeleg. N-ai bani? 

— De fapt, chestia asta n-are nimic de-a face cu banii. Mă 
apucă așa, din senin, o dorinţă nestăpânită de a fura, eo 
pornire imposibil de controlat. 

— Eşti bolnavă! 

— Cleptomană, mai degrabă. 

Ridică din umeri, apoi continuă: 

— Ar trebui să-ncerci și tu. Riscul, adrenalina... E foarte 
plăcut. 

— Am citit undeva că psihologii consideră cleptomania un 
mijloc de a masca o viață sexuală nesatisfăcătoare. 

Amuzată, îmi respinge argumentul: 

— Psihologie de doi bani! Din punctul ăsta de vedere, ești pe 
un drum greșit, bătrâne! 

În geanta ei, în mijlocul cutiilor de cosmetice, zăresc o carte 
veche din colecţia de buzunar, cu colţurile îndoite și plină de 
adnotări: Dragostea în vremea holerei, de Gabriel Garcia 
Marquez. 

— E romanul meu preferat, zic eu cu sinceritate. 

— Și mie-mi place cartea asta! 

Eu și fata asta ciudată am găsit în sfârșit un punct comun. Dar 
starea de graţie nu durează prea mult. 


— Şi tu, ce program ai în seara asta? 

— Crăciunul e o sărbătoare de familie. Peste o oră o să iau 
trenul și o să mă duc la părinţii mei în Hamptons ca să petrecem 
Crăciunul împreună. 

— Uau, ce distracție! pufnește ea. O să-ţi pui papucii în fața 
bradului și o să-l aștepți pe Moș Crăciun cu o cană de lapte cald? 

Mă privește cu un aer ștrengăresc și cu un zâmbet poznaș, 
apoi mă ia din nou peste picior: 

— Nu vrei să-ţi deschei cămașa la gât? Oamenii care se- 
ncheie până la ultimul nasture îmi dau fiori. 

Oftez și-mi dau ochii peste cap, exasperat. 

— Şİ freza ta nu-mi place deloc. E prea serioasă, prea 
aranjată. Ce plictisitor! 

Își trece mâna prin părul meu și mi-l ciufulește. 

— Şi ce-i cu vesta asta? Nu ţi-a zis nimeni că nu mai suntem 
în 1930? De ce nu ţi-ai luat și un ceas de buzunar, dacă tot te 
îmbraci așa! 

De data asta, a întrecut măsura: 

— Ascultă, dacă-ţi displac atât de mult, nu ești obligată să 
rămâi! 

Își termină paharul cu vin și se ridică. 

— Ai dreptate. Ţi-am zis de la început că nu-i o idee bună. 

— Exact, pune-ţi pelerina de Batman și cară-te! Detest 
oamenii ca tine! 

— Oh, și încă n-ai văzut nimic! îmi aruncă ea misterioasă. 

Se încheie la palton și iese din cafenea. 

O privesc prin geam cum își aprinde o ţigară, trage un fum și 
îmi face cu ochiul, după care dispare. 

Mai rămân o clipă la masă și îmi termin încet paharul de 
Bordeaux, gândindu-mă la cele întâmplate. Imi deschei ultimul 
nasture de la cămașă, îmi ciufulesc părul, îmi desfac vesta care 
mă încorsetează. E adevărat că mă simt mai bine. 

Cer nota de plată și scotocesc prin haină după bani. Apoi prin 
palton. 

Ciudat. 

Cuprins de îngrijorare, îmi întorc buzunarele pe dos, apoi îmi 
pică fisa. 

Nebuna aia mi-a furat portofelul! 


Upper East Side 


Ora 3:00 dimineaţa 

Un zgomot insistent mă trezește din somn. Deschid ochii, mă 
uit la ceas. Cineva își varsă nervii pe soneria de la intrare, îmi 
iau ochelarii de pe noptieră și ies din cameră. Casa este goală și 
rece. Din cauza furtului portofelului, pe care am vrut să-l anunţ 
la poliţie, am pierdut trenul de Long Island și a trebuit să-mi 
petrec seara de Crăciun singur în Manhattan. 

Cine să mă viziteze în toiul nopţii? Deschid ușa. Hoaţa stă în 
prag, cu o sticlă de băutură în mână. 

— Ce sexy ești în pijama! mă tachinează ea. 

Răsuflarea îi duhnește a vodcă. 

— Ce naiba cauţi aici? Ai un tupeu nemaipomenit să apari la 
mine acasă după ce mi-ai furat portofelul! 

Cu un gest hotărât din mână, își croiește drum și intră în 
apartament, clătinându-se ușor. Are fulgi de zăpadă prinși în 
păr. Pe unde naiba a umblat pe frigul ăsta? 

Traversează salonul și îmi dă înapoi portofelul, apoi se 
prăbușește pe canapea. 

— Voiam să cumpăr vinul care-ţi place ţie, Château „nu mai 
știu cum”, dar n-am găsit decât asta, zice ea, agitând sticla de 
vodcă din care băuse destul de mult. 

Dispar pentru un moment la etaj și mă întorc cu un halat și o 
pătură. În timp ce încerc să aprind focul, ea își usucă părul şi se 
înfășoară în pled, apoi vine lângă mine în fața șemineului. 

Întinde mâna spre fața mea și îmi mângâie ușor obrazul cu 
degetele. Mă ridic încet. În ochii ei strălucește o flacără ciudată 
și fascinantă. Mă înlănţuie cu braţele. 

— Încetează, ești beată! 

— Tocmai, profită! mă provoacă ea. ` 

Se ridică pe vârfuri și își apropie gura de a mea. Incăperea 
este cufundată în semiîntuneric. 

Focul începe să ardă în cămin, difuzând o lumină delicată și 
tremurătoare. Simt mirosul pielii ei. Şi-a dat jos pelerina și văd 
cum îi tresaltă pieptul sub cămașă. În pofida excitaţiei, nu mă 
simt în largul meu și opun o ultimă rezistenţă. 

— Nu știi ce faci. 

— Mă enervezi cu scrupulele tale! zice ea, sărutându-mă cu 
înflăcărare, după care mă trântește pe sofa. 

Proiectate pe tavan ca niște umbre chinezești, siluetele 
noastre se contopesc într-una singură. 


Când deschid ochii a doua zi, am capul greu, pleoapele lipite 
și un gust amar în gură. Nikki a dispărut fără să-mi lase adresa. 
Mă ridic și mă târăsc până la fereastră. Zăpada continuă să 
cadă, transformând încet-încet New Yorkul într-un oraș-fantomă. 
Deschid geamul. E un ger de crapă pietrele. Vântul răscolește 
cenușa din șemineu. O nevoie insuportabilă de a bea ceva îmi 
roade stomacul. Buimac, iau sticla de vodcă de pe jos. 

E goală. 

Revenindu-mi în simţiri, descopăr un mesaj scris cu ruj pe 
oglinda Louis-Philippe din salon. O antichitate poleită cu foiţă de 
aur, pe care mama a plătit o avere când a cumpărat-o la 
licitaţie. Îmi caut ochelarii, dar nu-i găsesc. Mă apropii de 
oglindă și citesc: „Singurele momente importante dintr-o viaţă 
sunt cele de care îți amintești.”!? 


12 jean Renoir. (n.a.) 


Partea a doua 
Singuri împotriva tuturor 
„Femeile se îndrăgostesc atunci 
când încep să te cunoască. 
Bărbaţii fac exact invers: 
când ajung să te cunoască, 
sunt gata să te părăsească.” 


James Salter, American Express 


22 

CRIME SCENE - DO NOT CROSS 

Delimitând perimetrul de securitate, o panglică galbenă și 
lungă flutura bătută de vânt, în lumina girofarurilor. Cu insigna 
în mână, Santos își croi drum prin mulţimea de gură-cască și 
polițiști pentru a ajunge la adjunctul său. 

— O să vedeţi, domnule locotenent, e un adevărat masacru! îl 
preveni Mazzantini ridicând banda plastifiată care proteja scena 
crimei. 

Când intră în bar, polițistul fu șocat de ceea ce văzu. 

Cu ochii daţi peste cap, cu gura încremenită de spaimă, Drake 
Decker zăcea cu maţele scoase pe masa de biliard. La mai puţin 
de un metru de el, pe parchet, se afla alt cadavru: un bărbat 
mătăhălos cu fața arămie și tatuată, căruia îi fusese tăiat gâtul 
cu un ciob. 

— Ăsta cine e? întrebă Santos îngenunchind lângă trupul 
neînsufleţit. 

— Habar n-am, răspunse Mazzantini. L-am căutat prin 
buzunare, dar n-am găsit nici portofel, nici acte. In schimb, avea 
cuțitul ăsta într-o teacă prinsă de gleznă. 

Santos examină punga transparentă pe care i-o întindea 
adjunctul lui. Conţinea un cuţitaș cu mâner de abanos și lamă 
ascuţită. 

— Nu s-a folosit de el, zise Mazzantini, dar am făcut o altă 
descoperire. 

Santos studie cu atenţie noua probă: un KA-BAR, cuțitul de 
luptă din dotarea armatei americane, cu mâner lat îmbrăcat în 
rondele de piele. Avea o lamă de oţel de peste cincisprezece 
centimetri, cu care probabil fusese omorât Drake Decker. 

Santos se încruntă. Având în vedere poziţia celor uciși, mai 
fusese cel puţin un bărbat cu ei în încăpere. 

— Mi-ai zis că a sunat cineva la 911? 

— Da. Aștept să-mi vină înregistrarea. Apelul a fost dat de pe 
un telefon mobil. Încercăm să-l identificăm. N-o să ne ia mult. 

— OK, zise el ridicându-se în picioare. Cere-i lui Cruz să-mi 
facă niște fotografii cât mai clare ale tatuajului pe care-l are 
tipul pe față. Mai spune-i să fotografieze și cuţitașul. Când ai 
imaginile, să mi le trimiţi pe e-mail. O să i le arăt lui Reynolds de 
la secția 3. Are un antropolog în serviciul lor care poate o să ne- 
ajute. 


— Foarte bine, domnule locotenent, o să mă ocup de asta! 

Înainte de a ieși din bar, Santos mai aruncă o ultimă privire 
prin încăpere. Salopete albe, mănuși din latex, feţe mascate, 
tehnicienii de la serviciul de expertiză criminalistică își făceau 
treaba în tăcere. Înarmaţi cu lămpi fluorescente și cu pensule și 
praf pentru prelevarea amprentelor, colectau toate indiciile 
posibile și le sigilau. 

— Sunt amprente peste tot, domnule locotenent, îi zise Cruz, 
șeful echipei de criminaliști. 

— Inclusiv pe bucata de sticlă? 

— Da, și pe extinctor. Sunt proaspete și clare. Treabă de 
amator. Dacă tipul are cazier, o să-l identificăm în câteva ore. 


23 

Avionul companiei Delta Airlines ateriza pe aeroportul 
Charles-de-Gaulle la ora unsprezece dimineaţa sub un soare 
strălucitor. Istoviţi, Sebastian și Nikki dormiseră aproape tot 
drumul. Câteva ore de somn bine-venite, care le permiteau să 
înceapă acea nouă zi cu mintea mai limpede decât în ajun. 

Coborâră din avion și așteptară la coadă pentru a îndeplini 
formalităţile vamale. 

— Cu ce începem? întrebă Nikki deschizându-și mobilul. 

— Poate ar trebui să mergem mai întâi în staţia Barbès. Să 
vorbim cu niște oameni, să încercăm să-nţelegem de unde vine 
filmul de la acea cameră de supraveghere. E singura noastră 
pistă, nu? 

Ea încuviinţă în tăcere și prezentă pașaportul polițistului. 

Apoi trecură de benzile rulante cu bagaje și ajunseră în 
terminal. O mulţime de oameni se îngrămădeau în spatele 
barierelor: familii grăbite să-și revadă vreo rudă, îndrăgostiţi 
nerăbdători să-și regăsească jumătatea, șoferi agitând pancarte. 
În timp ce Sebastian se îndrepta spre șirul de taxiuri, Nikki îl 
trase de mânecă. 

— la te uită! 

În mijlocul mulţimii, îmbrăcat cu un impecabil costum din trei 
piese, un șofer cu figură severă ţinea o pancartă pe care scria: 


Mr & Mrs LARABEE 


Se uitară unul la altul uluiţi. Nimeni nu știa că erau la Paris. În 
afară de răpitorii lui Jeremy. 

Punându-se de acord printr-un semn din cap, hotărâră să se 
îndrepte spre el. Poate era o pistă pentru a-și regăsi fiul? 

Şoferul îi întâmpină cu o voce caldă, cu accent de Oxford. 

— Doamnă, domnule, bine aţi venit la Paris! Numele meu e 
Spencer. Dacă binevoiţi să mă urmați... 

— Staţi puţin, ce-i cu circul ăsta? Unde mergem? se neliniști 
Sebastian. 

Sobru, cu un aer cam arogant, Spencer scoase o foaie de 
hârtie din buzunarul interior al hainei. O despături și își puse 
niște ochelari de vedere cu rame din carapace de broască 
țestoasă. 

— Am ordin să mă ocup de domnul și doamna Sebastian 


Larabee. Cursa Delta care sosește la ora unsprezece de la New 
York. Dumneavoastră sunteţi? 

Ei încuviinţară, uluiţi. 

— Cine a rezervat această mașină? întrebă Nikki. 

— Asta, doamnă, nu știu. Ar trebui să întrebaţi la secretariatul 
firmei Luxurycab. Tot ce vă pot spune este că rezervarea ne-a 
fost confirmată chiar azi-dimineaţă. 

— Şi unde vi s-a spus să ne conduceţi? 

— In Montmartre, domnule. La Grand Hotel de la Butte, ceea 
ce este, dacă îmi permiteţi, o alegere excelentă pentru un sejur 
romantic. 

Sebastian îl ţintui cu privirea, spumegând de furie. 

„Nu sunt aici pentru un sejur romantic. Sunt aici pentru a-mi 
găsi fiul!” 

Nikki îl calmă cu un gest al mâinii. Şoferul nu era probabil 
decât un pion într-un plan de care nici măcar nu avea habar. Era 
mai bine să-și asume riscul de a merge cu el fără să facă 
scandal și să vadă ce avea să se întâmple mai departe. 

Așadar, îl urmară îndeaproape, cu neîncredere. 


Mercedesul gonea pe Autostrada Nordului. 

Spencer deschisese radioul pe un post cu muzică clasică și 
dădea din cap în ritmul Anotimpurilor lui Vivaldi. 

Pe bancheta din spate a mașinii, Sebastian și Nikki priveau 
panourile care le punctau itinerarul spre capitală: Tremblay-en- 
France, Garges-les-Gonesse, Le Blanc-Mesnil, Stade de France... 

Nu mai veniseră la Paris de șaptesprezece ani. Amintirile 
acelei călătorii li se învălmășeau în cap, dar îngrijorarea îi 
împiedica să se lase în voia lor. 

Mașina ieși de pe bulevardul periferic și o luă la dreapta pe 
Bulevardul Mareșalilor, apoi ajunse în bătrânul Montmartre. Pe 
Strada Caulaincour și pe Bulevardul Junot, copacii își puseseră 
veșmintele de toamnă, pavând trotuarele cu frunze de culoarea 
focului. 

Spencer intră pe o alee mărginită de case umbroase. După ce 
trecu de o poartă mare din fier forjat, mașina se afundă într-o 
grădină sălbatică și luxuriantă, o adevărată oază de verdeață în 
inima capitalei. Berlina ajunse în fața hotelului: o construcţie 
mare, albă, cu linii sobre și elegante. 

— Doamnă, domnule, vă doresc un sejur excelent! le zise 


șoferul, lăsându-le bagajele în faţa intrării. _ 

Nikki și Sebastian intrară precauţi în holul imensei clădiri. li 
întâmpină un swing retro cântat de un trio de jazz. Locul era 
primitor și intim, asemenea unei pensiuni luxoase de familie 
decorate cu grijă. Formele epurate și geometrice ale 
mobilierului art deco te duceau cu gândul la anii 1920 și 1930: 
fotoliu de club, bufet din lemn de sicomor, lampă Le Corbusier, 
consolă din lemn lăcuit, panouri cu aplicaţii din fildeș și sidef. 

Nu era nimeni la recepţie. În stânga intrării se vedea un salon 
privat, care se continua cu o bibliotecă ce te invita la lectură. La 
dreapta, un bar din mahon. 

Niște tocuri răsunară pe pardoseală. Se întoarseră amândoi în 
același timp și văzură silueta elegantă a unei femei care apăru 
în cadrul ușii restaurantului. 

— Domnul și doamna Larabee, presupun, nu? Vă așteptam. 
Bine aţi venit la Grand Hotel de la Butte, zise ea într-o engleză 
cu accent perfect. 

Tunsă băieţește, cu pieptul plat și siluetă androgină, 
îmbrăcată într-o rochie dreaptă din lame, părea ieșită dintr-un 
roman de F. Scott Fitzgerald. 

Trecu în spatele biroului de la recepţie și începu formalităţile 
de înregistrare. 

— Aşteptaţi! zise Sebastian. Scuzaţi-mă, dar de unde ne 
cunoașteţi? 

— N-avem decât cinci camere, domnule, și hotelul este plin. 
Dumneavoastră sunteți ultimii veniți. 

— Ştiţi cumva cine ne-a rezervat camera? 

Femeia își duse la gură portţigaretul din ambră pe care îl 
ţinea între degetul mare și arătător. Trase un fum, apoi 
răspunse pe un ton care trăda certitudinea: 

— Chiar dumneavoastră, domnule Larabee! 

— Eu? 

Ea își consultă registrul de pe calculator. 

— Rezervarea a fost făcută acum o săptămână, pe site-ul 
nostru de Internet. 

— Camera a fost plătită deja? 

— Absolut! A fost achitată în aceeași zi în care a fost 
rezervată cu un Mastercard pe numele domnului Sebastian 
Larabee. 

Neîncrezător, Sebastian se aplecă să se uite pe ecran. 


Referințele tranzacţiei afișau o parte din numărul cardului său. 
Nu era nicio îndoială: contul îi fusese piratat. 

Își privi contrariat fosta soţie. Ce joc pervers făceau cei care îi 
atrăseseră acolo? 

— E vreo problemă? 

— Nicidecum, răspunse Sebastian. 

— Atunci, vă invit să mergeţi în camera dumneavoastră, 
numărul cinci, la ultimul etaj. 


După ce intrară în ascensorul îngust al hotelului, Nikki apăsă 
pe butonul de la ultimul etaj. 

— Dacă rezervarea datează de acum o săptămână, înseamnă 
că răpirea lui Jeremy era planificată de mult. 

Sebastian o aprobă. 

— Este evident. Dar de ce și-au asumat riscul de a-mi pirata 
contul pentru a rezerva camera asta? 

— Poate ca să ne ceară o răscumpărare, presupuse ea. 
Intrând în conturile tale, știu exact câţi bani ai și cât pot să-ţi 
ceară. 

Ajunși la etaj, deschiseră ușa de la camera lor și descoperiră 
un apartament imens cu mansardă. 

— Ar fi putut s-aleagă unul mai amărât! zise Nikki, făcând haz 
de necaz. 

Pat mare, cadă cu picioare în baie, pereţi în nuanţe pastel. 
Decorată cu gust, încăperea avea un farmec bucolic, 
reproducând decorul unui atelier de artist boem: parchet brut, 
mezanin, oglindă ovală mare, o terasă micuță care dădea în 
grădină. 

Mai ales lumina era extraordinară. Filtrată ușor de iederă și 
ramuri, încălzea încăperea. Nu-ţi venea să crezi că ești într-un 
hotel. Aveai senzaţia că niște prieteni rafinaţi îţi împrumutaseră 
refugiul lor secret pentru vacanţă. 

leșiră amândoi pe terasa suspendată deasupra grădinii, care 
oferea o vedere grandioasă asupra monumentelor pariziene. Se 
auzeau cântecul păsărelelor și foșnetul vântului printre crengile 
copacilor. 

Dar nici Nikki, nici Sebastian nu se lăsară subjugaţi de orașul 
care se întindea la picioarele lor. În mod paradoxal, acea 
blândeţe autumnală nu le potolea deloc neliniștea. 

— Şi acum? întrebă Sebastian. 


— Nu știu. Dacă ne-au făcut să venim aici, înseamnă că au 
intenţia să ne contacteze, nu? 

În căutarea unui eventual mesaj, îşi verificară telefoanele 
mobile, sunară la recepţie, apoi scotociră camera. Dar degeaba. 
După o jumătate de oră, așteptarea deveni insuportabilă. 

— Mă duc în staţia Barbès! hotărî Sebastian, luându-și haina. 

— Merg și eu cu tine! Nici nu se pune problema să aștept în 
camera asta până mi s-or lungi urechile! 

— Nu. Chiar tu ai zis că există toate șansele să-ncerce să ne 
contacteze aici. 

— Era vorba că nu ne despărţim! insistă ea. Dar Sebastian 
ieșise deja pe ușă. 


24 

New York 

Sediul Secţiei de poliţie 87 

Santos luă paharul de plastic din automatul de băuturi. 
Soarele nu răsărise încă peste Brooklyn, dar locotenentul era 
deja la a treia cafea. Avusese din nou o noapte agitată: spargeri, 
violenţe conjugale, magazine jefuite, prostituate arestate. De 
zece ani, mass-media prezentau New Yorkul ca pe un oraș 
pașnic și liniștit. Era fără îndoială așa în inima Manhattanului, 
dar nu și în suburbii. 

Din cauza lipsei de locuri în celule, culoarul pe care se afla 
automatul de băuturi semăna cu un centru de refugiaţi: arestaţi 
legaţi cu cătușe de băncile metalice, martori înghesuiți ca 
sardelele pe niște banchete jerpelite, reclamanţi înfășuraţi în 
pături. Coridorul era luminat cu neoane alburii care pâlpâiau. 
Mirosea urât și era gălăgie. Toată lumea era încordată, 
nervoasă. 

Santos părăsi acea cloacă și se refugie în biroul său. Detesta 
secţia aceea murdară și zgomotoasă și nu avea de gând să-și 
încheie cariera acolo. Spaţiul lui de lucru era pe măsură: un 
birou mic, îngust, puţin funcţional și prost izolat, cu vedere spre 
o curticică interioară sordidă. Bău o gură de cafea slabă și 
mușcă dintr-o gogoaşă uscată, înghițind cu greutate dumicatul. 

După ce aruncă restul la coș, ridică receptorul telefonului și 
sună la laboratorul care se ocupa de analizele toxicologice. 
Laborantul îi confirmă intuiţia: pulberea găsită la Nikki era într- 
adevăr cocaină. Puse dosarul deoparte și ceru să vorbească cu 
Hans Tinker. 

De-a lungul anilor, Santos știuse să-și facă o rețea de relații 
impresionantă. In diferitele servicii ale nebuloasei și tentacularei 
NYPD, mulţi îi erau îndatoraţi pentru că le dăduse o mână de 
ajutor. Pentru el, era ceva firesc: de câte ori putea să ajute un 
coleg, o făcea. Pe termen scurt, părea ceva dezinteresat, dar 
întotdeauna venea un moment în care avea ocazia să culeagă 
roadele investiţiei lui. 

— Tinker la telefon, ascult! 

Hans Tinker, directorul adjunct al serviciului de criminalistică, 
era poate contactul lui cel mai interesant. În urmă cu doi ani, în 
timpul unei razii, băieţii lui Santos îl prinseseră pe fiul cel mare 
al lui Tinker, un adolescent, cu o cantitate periculos de mare de 


haşiş. În mod evident, puştiul nu se mulțumea să pufăie singur 
în camera lui, ci mai era și dealer pentru prietenii lui. Santos 
închisese ochii și clasase cazul. De atunci, Tinker îi era profund 
recunoscător. 

— Salut, Hans! Ai vreo noutate despre cazul meu de dublă 
omucidere? 

— Avansăm, dar o să mai dureze. Sunt o groază de amprente 
la locul crimei și trebuie să facem analizele genetice. 

— Înţeleg, dar am nevoie urgent de amprentele de pe KA- 
BAR, de pe ciob și de pe tacul de biliard. 

— Pe astea le am. Îţi trimit un raport peste două ore. 

— Nu, nu te obosi! Trimite-mi datele brute pe e-mail. Vreau să 
le verific în IAFIS}, cât mai repede posibil. 

Cu laptopul sub braţ, Mazzantini ciocăni în geam și băgă capul 
pe ușă. Santos îi făcu semn să intre. Adjunctul așteptă ca șeful 
lui să pună receptorul în furcă pentru a-l anunţa: 

— Avem noutăţi, domnule locotenent. Am reușit să recuperez 
apelul făcut la 911. Ascultaţi! _ 

Deschise laptopul și porni fișierul audio. Inregistrarea era 
scurtă. Se auzea vocea unui bărbat, vizibil panicat, care refuza 
să-și spună numele, dar cerea de urgenţă o ambulanţă la 
adresa barului Boomerang. 

„Un bărbat este pe moarte. A fost rănit cu lovituri de cuţit! 
Veniţi repede! Veniţi repede!” 

— E ciudat că nu vorbește decât de un singur corp, nu? 
întrebă Mazzantini. 

Santos nu răspunse. Unde mai auzise vocea aceea? 

— Am dat în urmărire apelul, continuă adjunctul său. 
Telefonul îi aparține lui Sebastian Larabee, un lutier bogat care 
locuiește în Upper East Side. l-am verificat cazierul. E alb ca 
zăpada. Mă rog, aproape... Tipul are o singură condamnare 
pentru nesupunere în faţa organelor de poliţie. Pe vremea când 
era student, a fost oprit pentru exces de viteză și a refuzat să 
facă testul de alcoolemie. După părerea mea, nici măcar nu știe 
că are dosar la poliţie. 

Santos se schimbă la faţă. 

— Trimit o echipă să-l aresteze, șefu'? 

Santos dădu din cap, încuviințând în tăcere. Ştia că Sebastian 


15 Integrated Automated Fingerprint Identification System (Sistem Integrat de 
identificare Automată a Amprentelor). 


este la Paris, dar avea nevoie de timp ca să se gândească. 

— OK, dă-i drumul! ordonă el, închizând ușa în urma lui 
Mazzantini. 

Locotenentul se postă în fața ferestrei, uitându-se. 
Dezvăluirea aceea îl lăsase cu gura căscată. Ce legătură avea 
Sebastian Larabee cu cazul Drake Decker? 

Sunetul care anunţa intrarea unui e-mail îl trezi din meditaţie. 
Se așeză în faţa computerului. Era e-mailul de la Tinker referitor 
la amprentele prelevate. 

Tehnicienii de la criminalistică își făcuseră bine treaba. Pentru 
fiecare probă, dactilogramele erau clare, gata să fie utilizate. 
Santos le înregistră în calculatorul lui și se conectă la baza de 
amprente digitale. Ofițerii de poliţie din New York aveau acces 
direct la bazele de date ale FBl-ului, în special la faimosul IAFIS: 
o mină de aur ce avea înregistrate peste șaptezeci de milioane 
de persoane cu dosare penale, arestate sau condamnate pe 
teritoriul american. Incepu cu amprentele găsite pe cuțitul de 
luptă. Algoritmul se puse în mișcare, cercetând baza de date cu 
o viteză incredibilă. 


MATCH NOT FOUND!* 


Primul eșec. 

Continuă cu dactilograma găsită pe bucata lungă de sticlă 
plină de sânge, arma cu care, după toate aparențele, fusese 
ucis „tatuatul”. De data asta, Santos avu mai mult noroc. In mai 
puţin de o secundă, sistemul îi dădu un răspuns. Amprentele 
erau ale lui... Sebastian Larabee. Imediat declanșă compararea 
cu cele prelevate de pe tacul de biliard. Aproape instantaneu, 
apăru pe ecran fotografia unei tinere. Cu mâinile tremurânde, 
Santos printă fișa: 


Nume: Nikovski 

Prenume: Nikki 

Născută la 24 august 1970 în Detroit (Michigan) 
Divorţată de dl Sebastian Larabee 


În anii 1990, Nikki fusese arestată de mai multe ori pentru 
furt, stare de ebrietate în locuri publice și posesie de 


14 „Nu există corespondenţă” (en. în original). 


stupefiante. Deși nu fusese niciodată închisă, plătise multe 
amenzi și prestase zeci de ore de muncă în folosul comunităţii. 
Ultima ei infracțiune data din 1999. De atunci, se liniștise. 

Santos își simţi inima bătând nebunește. 

„În ce belea s-a băgat Nikki?” 

Având în vedere cazierul pe care îl avea, toată vina avea să 
cadă asupra ei. Din fericire, cărţile erau la el în mână. Trăgând 
cu viclenie sforile, putea să recupereze femeia pe care o iubea 
și să scape o dată pentru totdeauna de Larabee. 

Lăsând la o parte ceea ce putea s-o incrimineze pe Nikki, 
adună cu grijă toate dovezile împotriva lui Sebastian: apelul 
telefonic la 911, amprentele de pe arma crimei, biletul de avion 
pentru Paris care proba delictul de fugă. 

Dosarul era solid. Destul de solid poate pentru a convinge un 
judecător să facă apel de urgenţă la o comisie rogatorie 
internaţională. Ca să pună gaz pe foc, avea să strecoare câteva 
informaţii în niște ziare bine alese. Un lutier fuge la Paris după 
comiterea unui asasinat într-un tripou: mass-media o să adore 
subiectul. Larabee făcea parte dintr-o veche familie newyorkeză 
cât se poate de respectabilă, dar, în perioada aceea de criză, 
deţinătorii puterii economice nu mai erau de neatins. 
Dimpotrivă. De mai bine de un an, Mișcarea Indignaţilor își 
striga furia împotriva celor de pe Wall Street. În mai multe 
rânduri, sute de manifestanți blocaseră podul Brooklyn. 
Disperarea clasei mijlocii creștea și se răspândea în toată ţara. 

Vremurile erau în schimbare. 

Puternicii de ieri nu vor fi puternicii de mâine. 

În plus, Sebastian Larabee nu era un fugar experimentat. 

În momentul în care va fi ordonată arestarea lui, se va lăsa 
prins ca un ageamiu... 


25 

Paris 

Arondismentul 18 

Sebastian părăsi hotelul pe jos și o luă pe Bulevardul Junot 
către Piaţa Pecqueur. Era sfârșitul lui octombrie, dar vara se 
prelungea. Pe terasele cafenelelor, turiști și locuitori din 
Montmartre se lăsau mângâliaţi de razele soarelui. 

Insensibil la acel calm, Sebastian nu se gândea decât la fiul 
său. Punerea în scenă câmpenească și romantică de la hotel îl 
tulburase. Cu cât se afunda mai mult în necunoscut, cu atât era 
mai convins că un mare pericol îi pândea pe el și pe Nikki. O 
ameninţare sufocantă, de gravitatea căreia nu reușea să-și dea 
seama. De mai multe ori, întoarse capul ca să verifice dacă nu 
cumva este urmărit. După toate aparențele, nu era, dar cum 
putea fi sigur? 

Când ajunse în piaţă, se opri la un bancomat ca să scoată 
niște bani. Avea un Black Card cu care reuși să retragă două mii 
de euro, suma maximă pe care bancomatul acceptă să i-o 
elibereze. Puse banii în portofel și își continuă drumul până la 
staţia Lamarck-Caulaincourt, pe care o reperase venind de la 
aeroport. 

Incadrată de două scări tipice pentru Montmartre, intrarea la 
metrou îi aminti de filmul Fabulosul destin al lui Amelie Poulain, 
pe care îl văzuse pe DVD împreună cu Camille. Cumpără bilete 
și căută pe hartă staţia Barbes-Rochechouart. Situată la 
intersecția arondismentelor 9, 10 și 18, era la doar câteva staţii 
distanță. Grăbit, renunţă la ascensor o luă pe scara rulantă care 
ducea la peroanele aflate la peste douăzeci și cinci de metri 
adâncime. Luă primul tren în direcţia Mairie-d'Issy, merse două 
stații, apoi schimbă în Pigalle și luă altul de pe linia 2 până la 
Barbes-Rochechouart. 

Staţia în care îi fusese răpit fiul... 

Ajuns pe peron, Sebastian se luă după valul de călători până 
la ghișeu. După ce stătu la coadă câteva minute, vorbi cu 
funcţionara prin interfon, arătându-i mai întâi o fotografie de-a 
lui Jeremy, apoi filmul cu agresiunea comisă asupra lui pe care îl 
copiase pe telefonul mobil. 

— Nu pot să fac nimic pentru dumneavoastră, domnule, 
adresaţi-vă poliţiei! 

El insistă, dar era prea mult zgomot și multă lume la coadă. 


Funcţionara de la ghișeu nu dădea dovadă de rea-voinţă, dar 
vorbea foarte prost engleza; nu înţelegea exact ce vrea 
Sebastian de la ea, și nervozitatea oamenilor care se 
impacientau o molipsea. Bălmăjind câteva cuvinte, îi dădu de 
înţeles că, în ultimele zile, nu fuseseră semnalate alte agresiuni 
în afara obișnuitelor furturi: 

— No agression, sir! No agression! repeta ea. 

Dându-și seama că nu va mai scoate nimic de la ea, Sebastian 
îi mulţumi și ieși din staţie pe scara rulantă. 


Barbes. 

Când ajunse în stradă, Sebastian descoperi un Paris care nu 
mai era cel din fotografii. Aici nu erau trecători cu berete și 
baghete subraţ, nu erau prăvălii de brânzeturi sau brutării 
tradiţionale la fiecare colţ de stradă. Nu mai era nici Parisul 
Turnului Eiffel sau cel al Arcului de Triumf, ci un Paris multietnic, 
dur și colorat, care îi aminti de New York. 

Pe trotuar, un tip îl depăși trecând cam prea aproape de el, 
altul îl împinse și simţi cum o mână îl atinge ușor. 

„Un hoţ de buzunare!” 

În timp ce se dădea înapoi ca să nu fie ușurat de bani, un 
bișniţar îl aborda oferindu-i niște pachete de ţigări. 

— Marlboro! Marlboro! Trei euro! Trei euro! 

Făcu câţiva pași pentru a scăpa de el și traversă strada, dar și 
pe partea cealaltă era același circ. Locul colcăia de speculanţi 
care vindeau ţigări de contrabandă. 

— Legend! Marlboro! Trei euro! Trei euro! 

Și niciun poliţist la orizont... 

Sebastian zări un chioșc de ziare sub coloanele de fier ale 
liniei de metrou suspendate. Scoase iarăși din buzunar 
fotografia fiului său pentru a i-o arăta comerciantului. 

— My name is Sebastian Larabee. | am an American. This is a 
picture of my son, Jeremy. He was kidnapped here two days 
ago. Have you heard anything about him?! 

Originar din Africa de Nord, proprietarul deţinea chioșcul de la 
intersecția Barbe&s-Rochechouart de mai bine de treizeci de ani. 
Adevărată memorie vie a cartierului, învățase engleza vorbind 
cu turiștii și se descurca bine. 


15 „Mă numesc Sebastian Larabee. Sunt american. Asta e o fotografie a fiului meu, 
Jeremy. A fost răpit acum două zile. Aţi auzit ceva despre el?” (en. în original). 


— Nu, n-am auzit nimic de povestea asta. 

— Are you sure? Look at the video”® îl rugă el arătându-i 
telefonul. 

Vânzătorul de ziare își șterse ochelarii cu poala cămășii, apoi 
și-i puse pe nas. 

— Nu văd mare lucru, se plânse el. Ecranul e atât de mic! 

— Mai uitaţi-vă o dată, please! 

Aglomeraţia era mare. Atmosfera, încinsă și zgomotoasă. 
Sebastian fu îmbrâncit de mai multe ori. Inghesuiţi pe porțiunea 
de trotuar din faţa ieșirii de la metrou, puzderia de bișniţari 
ocupau în mod ilegal spaţiul din faţa chioșcului. 

— Marlboro! Marlboro! Trei euro! Trei euro! 

Refrenul lor îţi dădea dureri de cap. 

— Îmi pare rău, înregistrarea asta nu-mi spune nimic, zise 
proprietarul chioșcului, dându-i înapoi mobilul. Dar lăsaţi-mi 
numărul dumneavoastră de telefon. O să-l întreb pe Karim, 
angajatul meu, dacă a auzit ceva. El a închis prăvălia luni. 

Ca să-i mulțumească, Sebastian își scoase teancul de 
bancnote și îi întinse cincizeci de euro, dar bărbatul avea 
mândria lui. 

— Băgaţi-vă banii la loc, domnule! Și nu mai staţi pe-aici! îl 
sfătui el arătându-i cu o mișcare din cap fauna interlopă care 
dădea târcoale prin jurul chioșcului. 

Sebastian îi întinse cartea de vizită pe care subliniase 
numărul de mobil și scrisese numele și vârsta fiului său. 

— Dacă agresiunea a fost filmată, zise vânzătorul, patrula de 
poliţie de la metrou trebuie să fie la curent. 

— Există vreo secţie prin apropiere? 

Vânzătorul se strâmbă. 

— E cea de la Goutte-d'Or, la două sute de metri de-aici, dar 
nu e chiar locul cel mai primitor din capitală. 

Sebastian îi mulţumi încă o dată printr-o înclinare a capului. 
Nici nu se punea problema să meargă la poliţie deocamdată. Se 
pregătea să se întoarcă la hotel, când îi veni o altă idee. 

— Legend! Legend! Trei euro! 

Bișnițarii stăteau probabil în fiecare zi la baza scărilor rulante 
de la metrou, cu orele. Ce post de observaţie mai bun pentru a 
afla toate secretele staţiei? Poate că mai degrabă de la ei putea 
să culeagă informaţii decât de la polițiști! 


16 „Sunteţi sigur? Uitaţi-vă la înregistrare!” (en. în original). 


Sebastian se îndreptă cu pași hotărâți spre mulţimea care se 
îmbulzea, pierzându-se printre trecătorii obișnuiți și cei câţiva 
turiști rătăciţi aflaţi în pelerinaj prin Montmartre. 

— Marlboro! Trei euro! 

Speculanţii își desfăceau geaca printr-o mișcare bruscă, 
pentru a etala cartușele de tutun prost. Fără a fi agresivi, știau 
să fie insistenţi. Refrenul pe care-l strigau neîncetat te făcea să 
pleci cât mai repede din cloaca aceea, dar Sebastian se agăţă 
de intuiţia lui. 

— Marlboro! Trei euro! 

Scoase din buzunar fotografia lui Jeremy și le-o arătă. 
Devenea o obișnuinţă! 

— Have you seen this boy? Have you seen this boy?! 

— Valea! Lasă-ne să ne facem treaba! 

Fără să se descurajeze, Sebastian parcurse metodic trotuarul 
din intersecția Barbe&s-Rochechouart, arătând fotografia fiului 
său fiecărui vânzător. Era pe punctul de a renunţa, când auzi o 
voce murmurând în spatele lui: 

— This is Jeremy, isn't it?18 


1 „L-aţi văzut pe băiatul ăsta?” (en. în original). 
18 „Asta-i Jeremy, nu-i așa?” (en. în original). 


26 

Sebastian se întoarse spre vocea care îl interpela. 

— This is Jeremy, isn’t it? 

— Yes! That's my son! Have you seen him?! întrebă el plin de 
speranţă. 

Bărbatul din faţa lui făcea notă disonantă printre bișniţari. 
Cămașă curată, sacou, tunsoare scurtă, pantofi uzaţi, dar 
lustruiţi. In ciuda faptului că muncea ca un sclav, se străduia să 
aibă o înfățișare ireproşabilă. 

— My name is Youssef, I'm from Tunisia”, se prezentă el. 

— Have you seen my son?! 

— Yes. I think so. Two days ago...?? 

— Where?” 

Tunisianul aruncă priviri neîncrezătoare în jurul lui. 

— Nu pot să vorbesc acum, continuă el tot în engleză. 

— Vă rog! Este important! 

Vorbind în arabă, Youssef le aruncă un potop de înjurături 
celor doi „colegi” ai lui, care îl priveau prea insistent. 

— Ascultaţi... zise el cu ezitare în glas. Duceţi-vă și așteptaţi- 
mă la Fer à cheval! Este o cafenea micuță din Strada 
Belhomme, la o sută de metri depărtare, chiar în spatele clădirii 
Tati. Ne-ntâlnim acolo peste un sfert de oră. 

— De acord, mulțumesc! Mulţumesc! 

Sebastian era din nou plin de speranţă. Făcuse bine că se 
încăpăţânase să nu plece! De data aceasta, avea ceva. O pistă 
adevărată. 

Traversă strada pentru a ajunge în Bulevardul Barbès și 
merse de-a lungul fațadei unui imens magazin cu logoul în 
carouri roz cu alb: Tati. Firma care făcuse pionierat în hard 
discount anima cartierul de mai bine de cincizeci de ani. In 
căutare de chilipiruri, clienţii scotoceau prin recipientele de 
plastic aliniate pe trotuar. Rochii, pantaloni, cămăși, genţi, 
lenjerie, pijamale, mingi, jucării... Coșurile erau pline cu de toate 
și cu nimic: ultimele bucăţi, lichidare de stoc, nevândute sau 
„afacerile secolului”. 


19 „Da! E fiul meu! L-ai văzut?” (en. în original). 

20 „Numele meu Youssef. Sunt din Tunisia” (en. în original). 
21 „L-ai văzut pe fiul meu?” (en. în original). 

22 „Da. Așa cred. Acum două zile.” (en. în original). 

23 „Unde?” (en. în original). 


Pe partea cealaltă a trotuarului, alţi bișniţari își instalaseră 
tarabele, oferind genţi Vuitton false și parfum contrafăcut. 

Sebastian își continuă drumul pe Strada Bervic, apoi o luă pe 
Strada Belhomme. Bulevardul Barbès era aglomerat și plin de 
viață. Mulțimea densă, zgomotoasă, exotică. Imaginile, 
dinamismul, starea de fierbere permanentă a cartierului îl 
derutau pe american. Chiar și stilurile arhitectonice erau 
amestecate: într-un singur grup de case, fațadele în stilul 
Haussmann coabitau cu imobilele din piatră calcaroasă și cu 
locuinţele sociale. 

In sfârșit, ajunse în fața cafenelei de care îi vorbise Youssef. 
Un bistrou cu faţadă îngustă, înghesuit între un magazin de 
rochii de mireasă ieftine și un salon de coafură african. Localul 
era gol. Un miros puternic de ghimbir, scorţișoară și legume 
fierte se simţea în încăpere. 

Sebastian se așeză la una dintre mesele de lângă fereastră și 
comandă o cafea. Ezită s-o sune pe Nikki. Își dorea foarte tare 
să-i împărtășească descoperirea lui, dar hotărî să aștepte să afle 
mai multe ca să nu se bucure degeaba. Bău o gură de expresso, 
se uită la ceas, apoi își roase cu nervozitate unghiile, având 
senzaţia că timpul trece greu. Lipit pe fereastră, un mic afiș 
propunea serviciile unui vrăjitor. 


Doctor Jean-Claude 
Desfacere de vrăji 
E Cuminţirea soților infideli 
Intoarcerea definitivă a ființei iubite în sânul familiei 


„Uite unul care mi-ar fi de folos”, se gândi el ironic, în timp ce 
Youssef intra în bistrou. 

— N-am mult timp la dispoziţie, îl preveni tunisianul, 
așezându-se în faţa lui. 

— Vă mulţumesc c-aţi venit, zise Sebastian, punând pe masă 
fotografia lui Jeremy. Sunteţi sigur că l-aţi văzut pe fiul meu? 

Youssef cercetă fotografia cu atenţie. 

— Sunt sigur. Este tânărul american de cincisprezece, 
șaisprezece ani, care zicea că se numește Jeremy. L-am văzut 
alaltăseară la Mounir, unul dintre „bancherii” noștri. 

Youssef bău o gură din cafeaua pe care și-o comandase. 

— Sute de pachete de ţigări de contrabandă sunt vândute la 


mâna a doua în fiecare zi în intersecția Barb&s-Rochechouart, 
explică el. Traficul cu ţigări este organizat ca cel cu droguri. 
Angrosiștii își cumpără marfa de la furnizorii chinezi. Dimineaţa, 
o aduc la faţa locului și o ascund pe te miri unde: în pubele, pe 
sub tarabe, în portbagajul unor mașini parcate în locuri 
strategice. E rândul nostru apoi să vindem cartușele de ţigări pe 
stradă. 

— Și „bancherii”? 

— Sunt cei care strâng banii. 

— Dar ce făcea Jeremy la Mounir ăsta? 

— Nu știu, dar nu părea să fie reţinut împotriva voinţei lui. 

— Unde locuiește? 

— În Strada Capiat. 

— E departe de aici? 

— Nu chiar. 

— Se poate merge pe jos? 

— Da, dar nu vă sfătuiesc. Mounir nu e un tip amabil și... 

— Vă rog, duceţi-mă acasă la el! O să-i vorbesc singur. 

— Nu e o idee prea bună, credeţi-mă! 

În mod vizibil, tunisianul era îngrozit. Se temea să nu-și piardă 
„Slujba”? Să nu se pună rău cu cine nu trebuie? 

Sebastian încercă să-i câștige încrederea. 

— Eşti un tip de treabă, Youssef. Du-mă la Mounir! Trebuie să- 
mi găsesc fiul! 

— OK, capitulă bărbatul. 

leșiră din cafenea și se întoarseră în Barbès prin Strada 
Sophia. Era ora două după-amiază și soarele ardea cu toată 
puterea. La fel de efervescent, bulevardul colcăia de lume. 
Tineri, bătrâni, domni eleganţi. Unele femei erau acoperite cu 
văl, altele purtau fuste scurte. 

— Unde ai învăţat să vorbești engleza, Youssef? 

— La Universitatea din Tunis. Tocmai terminam un master în 
literatură și civilizaţie engleză când am fost nevoit să fug din 
ţară în urmă cu șase luni. 

— Credeam că lucrurile merg mai bine în Tunisia. 

Youssef dădu din cap. 

— Căderea lui Ben Ali și Revoluţia lasomiei n-au creat ca prin 
minune locuri de muncă, explică el cu amărăciune. Situaţia 
rămâne dificilă. Chiar și cu o diplomă, tinerii au puţine 
perspective. Am preferat să-mi încerc norocul aici, în Franţa. 


— Ai acte? 

Tunisianul dădu din cap. 

— Niciunul dintre noi n-are. Am venit toţi prin Insula 
Lampedusa, astă-primăvară. Mi-am căutat o slujbă calificată, 
dar nu e ușor fără documente. Nu sunt foarte mândru de ceea 
ce fac, dar asta-i tot ce-am găsit. Aici te descurci cum poţi, e 
fiecare pentru el. Ai de ales între șutitul genţilor, traficul de 
canabis, plasarea de telefoane mobile furate, falsificarea de 
acte, vânzarea de ţigări. 

— Şi poliția? 

Tunisianul zise rânjind: 

— Ca să fie cu conștiința împăcată, gaborii fac o razie o dată 
la zece zile. Stai o noapte în arest, plătești o amendă și a doua zi 
te-ntorci în stradă. 


Youssef mergea repede, grăbit să-și ducă sarcina la 
îndeplinire. 

Sebastian abia putea să ţină pasul cu tunisianul. Totuși, era 
din ce în ce mai îngrijorat. Nu era prea frumos ca să fie 
adevărat? De ce ar fi venit fiul său să se ascundă în cartierul 
general al unui obscur traficant de ţigări, la șase mii de kilometri 
de New York? 

Când ajunseră într-o piaţetă însorită, însoţitorul său îl trase 
deoparte pe o străduță îngustă și umbroasă care ieșea în 
Bulevardul La Chapelle. 

— Imi pare rău, se scuză Youssef scoțând un cuţit din 
buzunar. 

— Dar... 

Tunisianul fluieră printre dinţi. lInstantaneu, doi indivizi 
apărură în spatele lui Sebastian. 

— V-am avertizat totuși mai adineauri: aici, e fiecare pentru 
el. 

Americanul deschise gura, dar un pumn năprasnic îi strivi 
ficatul. Incercă să riposteze, însă Youssef i-o luă înainte: un 
croșeu îl atinse în plină figură și îl dobori la pământ. 

Cei doi complici ai magrebianului îl ridicară pentru a-l încolţi 
mai bine. Urmă o bătaie în toată regula: lovituri de cot în 
stomac, picioare și palme cu nemiluita, înjurături. Incapabil să 
se apere, Sebastian închise ochii și încasă ploaia de lovituri care 
nu se mai oprea. O bătaie pe care o trăi ca pe o ispășire, ca pe 


un anevoios drum al crucii. Bătaia aceea era Via Dolorosa a lui... 

Se lăsase dus de nas ca un ageamiu. Arătându-și bancnotele 
cu atâta aroganță, nu primise decât ce merita. Bineînţeles că 
tunisianul nu-l întâlnise niciodată pe Jeremy. Probabil îi auzise 
numele când îl pomenise Sebastian în timpul discuţiei cu 
vânzătorul de ziare de la chioșc, acolo unde avusese imprudenţa 
să-și scoată portofelul... Youssef profitase de naivitatea lui și 
Sebastian nu avea nicio scuză. Nu dăduse dovadă de sânge 
rece, nu se gândise nicio clipă. Se aruncase ca un mielușel în 
gura lupului! Cu teancul de euro, costumul impecabil și aerul lui 
idiot de american, fusese fraierul perfect. 

După ce-l snopiră în bătaie și-l jefuiră, Youssef le făcu semn 
complicilor săi. Cei doi bătăuși o luară la fugă. 


Cu arcada spartă, buzele tumefiate și pleoapele umflate, 
Sebastian își revenea cu greu în simţiri. Încercă să deschidă un 
ochi. Deslușea ca prin ceaţă vacarmul mulţimii și, mai departe, 
șuvoiul neîntrerupt al mașinilor de pe bulevard. Se ridică în 
picioare cu greutate. 

Işi șterse cu mâneca hainei firișoarele de sânge care îi 
curgeau din gură și din nas. 

li luaseră tot: portofelul, banii, telefonul, pașaportul, cureaua, 
pantofii. Chiar și ceasul de colecţie pe care-l avea de la bunicul 
lui. 

Ochii i se umplură de lacrimi de umilinţă și de ciudă. Ce avea 
să-i spună lui Nikki? Cum putuse să fie atât de credul? Și, în 
pofida voinţei lui, mai avea oare puterea necesară pentru a-și 
găsi fiul? 


27 

Terasa ieșea în afară deasupra grădinii hotelului. 

Sprijinită de balustradă, Nikki încerca să-și potolească 
îngrijorarea ascultând susurul liniștitor al fântânii arteziene din 
marmură veche. O oază vegetală, verde și deasă, înconjura 
clădirea. În capătul grădinii, două șiruri de chiparoși te duceau 
cu gândul la un peisaj toscan. Niște lăstari de viţă sălbatică în 
culori autumnale se agăţau de-a lungul peretelui, disputându-și 
spaţiul cu lianele de iasomie ale căror flori albe răspândeau un 
parfum puternic ce se simţea până în cameră. 

Măcinată de un sentiment de neputinţă, Nikki se învârtise ca 
un leu în cușcă de la plecarea lui Sebastian. In alte împrejurări, 
ar fi gustat poezia și liniștea locului, dar acum o gheară de 
îngrijorare nu o lăsa să respire în voie. 

Nereușind să se destindă, se întoarse în cameră și se pregăti 
să facă o baie. 

În timp ce apa curgea în cadă, umplând încăperea de aburi, 
Nikki se apropie de vechiul electrofon așezat pe o etajeră din 
lemn vopsit în alb. Era un patefon care semăna cu o valiză, tipic 
pentru anii 1960, cu un capac detașabil care avea funcţia de 
difuzor. Aranjată pe poliţe, o colecţie de discuri de vinil vechi 
conţinea vreo cincizeci de discuri de treizeci și trei de turaţii. 
Nikki cercetă rapid coperţile: Highway 61 al lui Bob Dylan, Ziggy 
Stardust al lui David Bowie, The Dark Side of the Moon al celor 
de la Pink Floyd, The Velvet Underground & Nico... 

Se opri la Aftermath, unul dintre cele mai bune albume din 
perioada în care Rolling Stones încă mai erau Rolling Stones. 
Încă din primele secunde, riff-urile de marimba şi linia de bas a 
melodiei Under my Thumb făcură camera să vibreze. Se spunea 
că Mick Jagger scrisese acel cântec pentru a-și regla conturile cu 
manechinul Chrissie Shrimpton, cu care ieșea pe atunci, 
feministelor din epocă nu le plăcuseră cuvintele care comparau 
femeia cu un „câine jucăuș”, apoi cu o „pisică siameză”. 

Lui Nikki i se părea că piesa e mai complexă. Vorbea despre 
căutarea dominaţiei în sânul cuplului, despre dorinţa de 
răzbunare atunci când iubirea se transformă în ură. 

Se postă în faţa oglinzii mari și ovale cu ramă din fier forjat și 
se dezbrăcă în întregime. Își privi fără complezenţă imaginea 
reflectată. i 

O rază de soare venită de afară îi mângâie ceafa. Inchise ochii 


câteva secunde și stătu cu fața în lumină, simțind cum i se 
înfioară pielea. Cu anii, silueta i se rotunjise, dar, graţie sportului 
pe care îl practica intensiv, corpul îi rămăsese tonifiat. Avea încă 
sâni ridicaţi, o talie subţire, picioare de căprioară, pulpe ferme. 

Voluptatea momentului o făcu să își recapete încrederea în 
ea. 

Mai ai încă toate șansele să fii aleasă Miss Cougar, doamnă 
Robinson??... 

Închise robinetul și intră în baia cu apă caldă, înfiorându-se. 
Așa cum făcea cândva, își ţinu respiraţia și își băgă capul sub 
apă. Altădată, putea să reziste aproape două minute fără să 
respire. Un timp suspendat pe care îl folosea pentru a-și limpezi 
gândurile. 

„Zece secunde.” 

Acea dorință de a rămâne tânără îi distrugea viaţa. De ani de 
zile se străduia să-și demonstreze puterea de seducţie. Adevărul 
era că nu se credea în stare să seducă decât prin fizicul ei. Le 
plăcea bărbaţilor pentru că era „aţâţătoare”. Intotdeauna îi 
remarcau corpul înainte de toate, niciodată șarmul, niciodată 
inteligența, umorul sau cultura. 

„Douăzeci de secunde...” 

Dar tinereţea i se ducea. Degeaba titrau revistele de femei 
„Patruzeci de ani este noul treizeci de ani!”, totul nu era decât 
minciună. Epoca voia sânge nou, tinereţe, carne tot mai 
proaspătă. Deja simţea că, pe stradă, bărbaţii nu mai întorc așa 
de des capul când trec pe lângă ea. Cu o lună în urmă, într-un 
magazin din Greenwich, fusese flatată de atenţia pe care i-o 
arătase vânzătorul, un tinerel drăguţ și bine făcut, apoi 
înţelesese că nu pe ea încerca să o agate, ci pe... Camille. 

„Treizeci de secunde...” 

Îi venea greu să o recunoască, dar fusese emoţionată să-l 
revadă pe Sebastian. Era la fel de nesuferit, obtuz, nedrept, 
înţepenit în certitudinile lui, dar era liniștită să-l aibă alături de 
ea în acea încercare. 

„Patruzeci de secunde...” 

Când erau căsătoriţi, nu se simţise niciodată la înălțime, 
convinsă că dragostea lor nu se baza decât pe o neînțelegere, 
că mai devreme sau mai târziu Sebastian își va da seama de 


24 Aluzie la personajul interpretat de Anne Bancroft în filmul Absolventul, o femeie mai 
în vârstă care îl seduce pe tânărul Benjamin (interpretat de Dustin Hoffman). 


greșeala lui și o va vedea așa cum e în realitate. Trăise cu 
spaima că va fi părăsită. 

„Cincizeci de secunde...” 

Despărțirea lor i se păruse atât de inevitabilă, încât o grăbise, 
înmulţindu-și amanţii, intrând într-o spirală destructivă și 
absurdă, care dusese până la urmă la destrămarea cuplului lor, 
confirmându-i astfel cea mai mare temere, dar aducându-i 
totodată și o ușurare paradoxală: după ce-l pierduse pe 
Sebastian, nu se mai temea că îl va pierde. 

„Un minut...” 

Începea numărătoarea inversă. Viaţa îi aluneca printre 
degete. Peste doi, trei ani, Jeremy avea să plece să studieze în 
California. Avea să rămână singură. Singură. Singură. Singură. 
Mereu spaima că va fi abandonată. De unde venea rana aceea? 
Din copilărie? De mai departe? Prefera să nu se mai gândească. 

„Un minut și zece secunde...” 

O cuprinse un frison. Nu mai avea oxigen. Refrenul cântecului 
celor de la Rolling Stones îi parvenea deformat, agrementat cu 
un... riff al lui Jimi Hendrix! 

„Telefonul meu!” 

Scoase brusc capul din apă și înhăţă mobilul. Era Santos. De 
ieri îi lăsase o mulţime de mesaje ba furioase, ba de dragoste. 

În nebunia provocată de ultimele evenimente, preferase să 
nu-i răspundă. 

Ezită. În ultima vreme, Santos se dovedea a fi un iubit din ce 
în ce mai sufocant, dar era totodată și un bun poliţist. Dacă 
descoperise o pistă cu privire la dispariţia lui Jeremy? 

— Da? răspunse ea gâfâind. 

— Nikki? În sfârșit! De ore întregi încerc să te prind. Ce dracu’, 
ce joc e ăsta? 

— Eram ocupată, Lorenzo. 

— Ce naiba cauţi la Paris? 

— De unde știi unde sunt? 

— Am trecut pe la tine pe-acasă. Am dat peste biletele de 
avion. 

— Dar cum ţi-ai permis? 

— Zi mersi c-am fost eu și nu alt poliţist! se enervă el. Fiindcă 
am găsit și cocaină în baie! 

Umilită, ea păstră o tăcere prudentă. Santos o strânse cu ușa. 

— Trezește-te, draga mea! Amprentele tale și ale fostului tău 


soţ sunt la locul unei crime oribile. Eşti în căcat până-n gât! 

— N-avem nicio vină! se apără ea. Drake Decker era deja 
mort când am ajuns noi acolo. Cât despre celălalt, a fost 
legitimă apărare. 

— Dar ce făceai în gaura aia de șobolani? 

— Încercam să-mi găsesc fiul! Ascultă, o să-ţi explic totul 
imediat ce-o pot. N-ai aflat nimic de Jeremy? 

— Nu, dar sunt singurul care te poate ajuta. 

— Cum? 

— Pot încerca să-ncetinesc ancheta despre crimele din barul 
lui Decker cu condiţia să te-ntorci la New York cât mai repede 
posibil. 

— Ai înţeles, Nikki? 

— Am înţeles, Lorenzo. 

— Şi nu te lăsa influenţată de Sebastian! o avertiză el. 

Ea nu zise nimic. El făcu eforturi să se calmeze. 

— Mi-e dor de tine, iubito! O să fac totul ca să te protejez! Te 
iubesc. 

Preţ de câteva secunde, Santos auzi un „Și eu” pe care Nikki 
nu fu în stare să-l articuleze. 

Un semnal sonor o anunţă că are un apel simultan. Profită de 
asta pentru a pune capăt conversaţiei. 

— Trebuie să te las! mai am un apel. O să-ţi dau vești în 
curând! 

Nikki îi răspunse noului interlocutor fără a-i lăsa lui Santos 
timp să protesteze. 

— Alo? 

— Doamna Larabee? 

— Speaking. 

— Aici Compania de Croaziere Pariziene, anunţă o voce în 
engleză. Vă sun ca să-mi confirmaţi rezervarea dumneavoastră. 

— Ce rezervare? 

— Pentru o cină „perfectă” în seara asta, la ora 20.30, pe 
vasul nostru Amiral. 

— Aăă... Sunteţi sigură că nu e o greșeală? 

— Avem o rezervare pe numele domnului și doamnei Larabee 
făcută acum o săptămână, preciză gazda. Să-nţeleg că o 
anulați? 

— Nu, o să fim acolo, zise Nikki. 20.30 aţi spus? Unde are loc 


îmbarcarea? 

— La podul Alma din arondismentul 8. E de dorit să aveţi o 
ținută de cocteil. 

— Foarte bine, încuviinţă Nikki. 

Închise telefonul. În mintea ei domnea confuzia. Ce însemna 
acea nouă întâlnire? Oare acolo, la podul Alma, aveau să ia în 
sfârșit contact cu ei? Și poate li-l vor da înapoi pe Jeremy. 

Inchise ochii și își băgă din nou capul sub apă. 

Ca să vadă lucrurile mai clar, i-ar fi plăcut să-și restarteze 
mintea ca pe un computer. Butonul Reset. 

Ctrl-Alt-Del. 

Creierul îi era bombardat cu gânduri negative, cu imagini de 
groază ieșite direct dintr-un coșmar. Încet-încet își domoli 
spaima, concentrându-se așa cum învățase la ședințele de 
meditaţie. Mușchii i se relaxară. Oprirea respirației îi făcea bine. 
Apa caldă era ca un cocon protector. Lipsa oxigenului juca rolul 
unui filtru, ștergându-i din conștiință tot ceea ce nu îi dădea 
pace. 

Până la urmă, nu mai rămase decât o imagine. O amintire 
veche, mult timp refulată. O capsulă prizonieră în timp, un film 
spălăcit de amator care o proiectă cu șaptesprezece ani în 
urmă. 


În momentul celei de-a doua întâlniri cu Sebastian. 
In primăvara anului 1996. 
La Paris... 


Nikki 
Cu șaptesprezece ani în urmă 

Grădina Tuilleries Paris 

Primăvara anului 1996 

— Filmăm o ultimă scenă, fetelor! La locuri! Atenţie. Motor! 

În faţa palatului Luvru, un batalion de manechine execută 
pentru a zecea oară o scenografie sofisticată. Pentru această 
reclamă, casa de modă s-a ocupat de tot: regizor de renume, 
costume somptuoase, decoruri grandioase, o armată de 
figurante în jurul starului ales de firmă pentru a deveni imaginea 
ei. 

Mă numesc Nikki Nikovski, am douăzeci și cinci de ani și sunt 
una dintre aceste fete. Nu supermodelul din prim-plan, nu. Doar 
una dintre anonimele fără grad de comparaţie care defilează în 
al patrulea rând. Suntem la mijlocul anilor 1990. O mână de top- 
modele - Claudia, Cindy sau Naomi - au reușit să devină staruri 
și adună cu conștiinciozitate averi. Dar eu nu trăiesc pe aceeași 
planetă cu ele. Joyce Cooper, agentul meu, mi-a spus-o de altfel 
fără menajamente: „Poţi să te consideri fericită doar fiindcă 
mergi la Paris.” 

Viaţa mea nu are nimic din basmul mincinos pe care îl tot 
repetă manechinele vedete prin reviste. N-am fost descoperită 
la paisprezece ani pe o plajă sau într-un centru comercial de un 
fotograf al agenţiei Elite care trecea „întâmplător” prin locul 
meu de baștină din Michigan. Nu, mi-am început activitatea de 
manechin cu întârziere, la douăzeci de ani, când am ajuns la 
New York. Nu m-am văzut niciodată pe coperta revistelor Elle 
sau Vogue și, chiar dacă am defilat uneori pe podium, nu am 
făcut-o decât pentru designeri de mâna a doua. 

„Cât o să mai rezist?” 

Mă dor picioarele și spatele. Am senzaţia că oasele stau să mi 
se rupă, dar mă concentrez pentru a face impresie bună. Am 
învăţat să zâmbesc tot timpul, să-mi pun în valoare picioarele 
frumoase și sânii, să adopt un mers ușor legănat, să pun în 
fiecare gest o graţie de silfidă. 

Dar, în seara asta, silfida este epuizată. Am ajuns cu avionul 
azi-dimineaţă și plec înapoi mâine. Nu e chiar o vacanţă! 
Ultimele luni au fost grele. Mi-am petrecut iarna alergând pe la 
castinguri, cu book-ul sub braţ. Tren de suburbie spre 
Manhattan la șase dimineaţa, ședințe foto în studiouri prost 


încălzite, filmări pentru reclame cu buget mic. În fiecare zi mă 
confrunt cu o constatare implacabilă: nu mai sunt destul de 
tânără. Nu am acea scânteie care să mă facă să devin Christy 
Turlington sau Kate Moss. Și mai ales, îmbătrânesc. Deja. 

— Tăiaţi! strigă regizorul. OK, e bine, fetelor! Puteţi să 
mergeţi să vă distraţi! Parisul e al vostru! 

„Da, cum să nu!” 

Producătorii ne-au amenajat cabinele în niște corturi. Lumina 
de la sfârșitul acestei zile e frumoasă, dar e un ger de crapă 
pietrele. În timp ce mă demachiez stând în curent, o stagiară a 
lui Joyce Cooper mă interpelează: 

— Îmi pare rău, Nikki, nu mai aveau locuri la Royal Opera. A 
trebuit să te cazez la alt hotel. 

Îmi întinde o foaie de hârtie pe care e trecută adresa unui 
hotel din arondismentul 13. 

— Îți baţi joc de mine? N-ai găsit ceva și mai departe? De ce 
nu în suburbie, că tot aia e! 

Ridică braţele în semn de neputinţă. 

— Îmi pare rău. E perioada vacanţelor școlare. Totul e plin. 

Oftez, îmi schimb pantofii și hainele. Atmosfera e încinsă. 
Fetele sunt surescitate: s-a organizat o petrecere în grădina 
hotelului Ritz. Vor fi prezenţi Lagerfeld și Galliano. 

Când ajung acolo, numele meu nu figurează pe lista magică a 
invitaţilor. 

— Mergi la un pahar cu noi, Nikki? mă întreabă unul dintre 
fotografii de platou. 

E însoţit de un prieten, un cameraman care se tot holbează la 
mine de dimineaţă. 

N-am niciun chef să merg cu idioţii ăștia, dar nu pot să-i refuz. 
Mi-e prea frică să rămân singură. Am prea mare nevoie să mă 
simt dorită, chiar și de niște oameni pe care-i dispreţuiesc. 

Mergem într-un bar de pe strada Alger. Bem unul după altul 
shoturi de Kamikaze, un cocteil dubios pe bază de Cointreau, 
vodcă și lămâie verde. Alcoolul mă încălzește, mă relaxează și 
mi se urcă repede la cap. f 

Râd, glumesc, fac impresie bună. li detest totuşi pe fotografii 
ăştia perverşi, vânători de carne proaspătă. Le cunosc 
metodele: îmbată fetele, le dau un pic de cocaină, devin tot mai 
insistenţi, profită de oboseala lor, de singurătatea lor, de 


confuzia lor. You're awesome! So sexy! So glamorous”... Mă 
văd ca pe o pradă ușoară și nu fac nimic ca să le arăt că se 
înșală. Mă îmbăt cu asta, cu flacăra pe care o aprind în privirea 
bărbaţilor, chiar dacă nu sunt decât niște fustangii ca ăștia doi. 
Asemenea unui vampir, mă hrănesc cu dorinţa lor. 

Lumea modei nu mai are nici farmec, nici strălucire pentru 
mine. Acum totul nu e decât epuizare, plictiseală, competiţie. 
Am înţeles că nu mai sunt decât o imagine, o femeie bună de 
aruncat, un produs care mai are puţin și expiră. 

Tipii se apropie de mine, mă ating, gesturile lor sunt tot mai 
îndrăzneţe. Pentru o clipă, își închipuie că o să fiu de acord cu 
planul lor de a ne face de cap în trei. 

Se înserează. Privesc luminile care se aprind. Băieţii devin 
prea insistenţi. Mă ridic brusc, cât mai am un pic de luciditate. 
les din cafenea târându-mi valiza. În urma mea, aud insulte: 
parașută, boarfă... Business as usual.7€ 


Pe Strada Rivoli e imposibil să prinzi un taxi. Mă mulţumesc 
cu metroul. Staţia Palais-Royal. După ce arunc o privire pe harta 
afișată pe peron, iau un tren și mă las purtată prin staţiile liniei 
7: Pont-Neuf... Châtelet... Jussieu... Les Gobelins... 

Când ajung în Piața Italiei e noapte. Credeam că hotelul meu 
e aproape, dar, în realitate, mai am mult de mers pe jos. Începe 
să plouă. Întreb de adresă, dar sunt trimisă la plimbare fiindcă 
nu vorbesc franceza. Ciudată ţară. O iau pe Strada Bobillot, 
trăgând după mine valiza ale cărei roți s-au blocat. Plouă tot mai 
tare. 

În seara asta, mă simt vlăguită și vulnerabilă. Mai singură ca 
niciodată. Ploaia îmi șiroiește pe corp și totul se prăbușește în 
mine. Mă gândesc la viitor. Am vreunul? N-am adunat niciun 
sfanţ. În cinci ani de meserie, n-am pus deoparte nici măcar un 
dolar. De vină e sistemul organizat în așa fel încât să te menţină 
într-o stare de dependenţă. Agenţiile de fotomodele sunt foarte 
bune la jocul ăsta și mi se întâmplă adeseori să nu muncesc 
decât pentru a le rambursa comisionul și cheltuielile de 
deplasare. 

Sărind pe trotuar, îmi rup un toc și uite așa, șontâc-șontăc, cu 
pantofii în mână și demnitatea în bernă, ajung în sfârșit în Butte- 


25 „Eşti extraordinară! Atât de sexy! Atât de senzuală!” (en. în original). 
26 „Ca de obicei” (en. în original). 


aux-Cailles. 

N-am auzit niciodată de cartierul ăsta care domină Parisul de 
pe o colină. Chiar și în epoca asta, locul mai seamănă cu un 
orășel uitat de timp. Aici nu sunt bulevarde largi sau imobile 
haussmanniene, ci străduţe pavate și case provinciale. Am 
senzaţia că sunt Alice ajunsă în Ţara Minunilor. 

Situat pe Strada Cinq-Diamants, hotelul meu e un imobil 
vechi, cu fațadă cam deteriorată. Extenuată și udă fleașcă, intru 
în holul mizerabil și îi întind proprietăresei printul cu rezervarea 
mea. 

— Camera 21, domnișoară. Vărul dumneavoastră a ajuns 
acum o oră, mă anunţă ea fără să-mi dea cheia. 

— My cousin? What are you talking about???” 

Nu știu decât câteva cuvinte în franceză, iar ea nu vorbește 
engleza, chiar dacă un mic afiș afirmă contrariul. După cinci 
minute de bălmăjeală, înţeleg confuz că un american s-a instalat 
în camera mea cu o oră mai înainte, prezentându-se drept vărul 
meu. Îi cer altă cameră, dar îmi răspunde că hotelul este plin. Îi 
cer să cheme poliţia, dar îmi spune că bărbatul a achitat deja 
camera. 

Ce-i nebunia asta? 

Furioasă, o iau pe scări, lăsându-mi valiza în mijlocul holului, 
urc la etajul doi și bat cu pumnul în ușa camerei 21. 

Niciun răspuns. 

Fără să mă descurajez, ies în stradă și dau roată hotelului, 
luând-o pe o micuță alee pavată. Reperez fereastra de la 
camera uzurpatorului și arunc cu un pantof. Ratez ţinta, dar mai 
am muniţie. A doua oară, pantoful meu lovește geamul. După 
câteva secunde, un bărbat deschide în sfârșit ferestrele și 
scoate capul afară. 

— Tu faci tărăboiul ăsta? se plânge el. 

Nu-mi vine să cred. Este... Sebastian Larabee, lutierul timid 
din Manhattan. Mi-e greu să-mi stăpânesc furia. 

— Ce naiba cauţi în camera mea? 

— Încercam să dorm, închipuie-ţi! Mă rog. Înainte să faci tot 
tămbălăul ăsta. 

— Fă-mi plăcerea și cară-te! 

— Nu cred, nu, răspunse el flegmatic. 

— Serios acum, ce faci la Paris? 


27 „Nărul meu? Despre ce vorbiti?” (en. în original). 


— Am venit să te văd. 

— Să mă vezi? Dar cărui fapt datorez onoarea? Și cum m-ai 
găsit? 

— Am făcut o anchetă. 

Oftez. Tipul ăsta e dus cu pluta. Probabil a făcut o fixaţie 
pentru mine. Nu e prima oară când dau peste un nebun. Totuși, 
părea normal, amabil, blând. 

Încerc să par detașată: 

— Şi ce vrei de la mine, mai exact? 

— Scuze. 

— Da? Și ce pentru ce, mă rog? 


— În primul rând, pentru că mi-ai furat portofelul acum trei 
luni. 

— Dar ţi l-am dat înapoi! A fost un joc. Un mijloc de a-ţi afla 
adresa. 

— Ar fi fost suficient să mi-o ceri, poate chiar te-aș fi invitat la 
mine. 

— Da, dar n-ar mai fi fost așa de amuzant. 

Un lampadar luminează pavelele ude ale aleii. Sebastian 
Larabee mă măsoară din priviri, cu zâmbetul lui frumos. 

— În al doilea rând, îţi reproşez c-ai fugit fără să-mi lași 
adresa ta. 

Dădu din cap. 

— Mare chestie! 

— Totuși, te-ai culcat cu mine, din câte-mi amintesc. 

— Ei și? Mă culc cu toată lumea! zic eu ca să-l provoc. 

— Ei bine, în seara asta, o să te culci afară! mi-o trântește el 
închizând fereastra. _ 

E noapte și frig. Sunt extenuată, dar uluită. In orice caz, n-am 
de gând să mă las tratată astfel de un mitocan. 

— Foarte bine, tu ai vrut-o! _ 

La colţul străzii e un container de gunoi din plastic. In ciuda 
oboselii, urc pe pubelă și sar pe burlanul de la streașină. Stând 
în echilibru pe o jardinieră, fac o pauză la primul etaj, apoi îmi 
continui urcușul. Când mă uit în sus, îl văd pe Sebastian prin 
geam cum se schimbă la faţă. Mă privește îngrozit, cu ochii 
holbați. 

— O să-ţi rupi gâtul! strigă el deschizând brusc fereastra. 

Luată prin surprindere, schițez o mișcare înapoi care mă face 


să-mi pierd echilibrul. Nu mai am de ce să mă ţin, dar mă agăţ 
în ultimul moment de mâna pe care mi-o întinde. 

— Ești inconștientă! mă ceartă el, trăgându-mă pe pervazul 
ferestrei. 

Văzându-mă în afara oricărui pericol, îl apuc de guler, apoi îl 
lovesc cu pumnii în piept. 

— Eu sunt inconștientă, ţăcănitule? Era cât pe ce să mă 
omori! 

Surprins de violenţa mea, scapă cu greu din mâinile mele. 
Furioasă, îi apuc valiza deschisă lângă pat și îmi iau avânt ca s-o 
arunc pe fereastră. Mă oprește și mă cuprinde cu braţele. 

— Calmează-te! mă imploră el. 

Fața lui este la câţiva centimetri de a mea. Are o privire 
sinceră și onestă. Degajă o bunătate care mă liniștește. Miroase 
frumos. O apă de colonie cu care se dădeau probabil bărbaţii din 
generaţia lui Cary Grant. _ 

Mă simt deodată foarte excitată. li mușc buza, îl împing pe 
pat și îi smulg nasturii de la cămașă. 


A doua zi de dimineaţă. 

Soneria telefonului mă trezește brusc. Noaptea a fost scurtă. 
Cu ochii cârpiți de somn, apuc receptorul și cad înapoi pe pernă. 

La capătul celălalt al firului, recepţionera bălmăjește ceva în 
engleza ei stâlcită. 

Clipesc. O lumină blândă răzbate prin perdelele de dantelă ale 
camerei minuscule. În timp ce mă dezmeticesc, întredeschid cu 
piciorul ușa de la baie. 

Nimeni. 

Sebastian Larabee m-o fi abandonat? Îi cer fetei să repete mai 
clar. 

— Your cousin is waiting for you at the coffee shop just 
around the corner. 

„Vărul” meu mă așteaptă în cafeneaua de la colţul străzii. 

„N-are decât s-aștepte mult și bine.” 

Mă ridic dintr-un salt, fac un duș rapid și îmi strâng lucrurile. 
Cobor scările și îmi recuperez valiza care rămăsese în hol. Dau 
ochii cu fata aflată la recepţie, apoi ies în stradă. Cafeneaua e la 
o sută de metri în stânga. O iau la dreapta, spre staţia de 
metrou. După ce-am parcurs douăzeci de metri, recepţionera 
mă ajunge din urmă. 


— 1 think your cousin kept your passport”... îmi zice ea, 
prefăcându-se că n-are niciun amestec. 


Cruţată de modernitate, cafeneaua Le Feu verre lasă impresia 
că a fost teleportată din anii 1950: tejghea din zinc, feţe de 
masă în carouri, banchete din moleschin, mese din plastic 
laminat. Agăţată de perete, o tăbliță de ardezie amintește 
meniul din ziua trecută: salam cu fistic, picior de porc, cârnăciori 
de Troyes. 

Când intru furioasă în bistrou, îl zăresc pe Sebastian așezat la 
o masă în fundul localului. Mă proţăpesc în faţa lui și îl ameninţ: 

— Dă-mi imediat pașaportul! 

— Bună, Nikki! Sper c-ai dormit bine, îmi zice el întinzându-mi 
actul de identitate. la loc, te rog! Mi-am permis să comand 
pentru tine. 

Lihnită de foame, capitulez în fața unui mic dejun îmbelșugat: 
cafea cu lapte, croasanţi, tartine, dulceaţă. lau o gură de cafea 
și-mi despăturesc șervetul sub care descopăr un pachet legat cu 
fundiţă. 

— Ce-i ăsta? 

— Un cadou. 

Îmi dau ochii peste cap, exasperată. 

— Nu trebuie să-mi faci cadouri fiindcă m-am culcat de două 
ori cu tine... Cine te crezi? 

— Deschide-l! Sper să-ţi placă. Stai liniștită, nu e un inel de 
logodnă! 

Rup hârtia oftând. Este o carte. O ediţie limitată din 
Dragostea în vremea holerei. llustrată, legată superb și cu 
autograful lui Gabriel Garcia Marquez. 

Dau din cap, dar sunt emoţionată. Mi se face pielea ca de 
găină. Este prima dată când un bărbat îmi face cadou o carte. 
Simt că-mi dau lacrimile, dar mi le stăpânesc. Gestul lui mă 
înduioșează mai mult decât aș vrea. 

— Ce joc e ăsta? zic respingând romanul. Trebuie să fi costat 
o avere. Nu pot să-l accept. 

— De ce? 

— Pentru că nu ne cunoaștem. 

— Putem învăţa să ne cunoaștem. 

Întorc capul. Un cuplu de bătrânei traversează strada - nu-ţi 


28 „Cred că vărul dumneavoastră v-a oprit pașaportul.” (en. în original). 


dai seama prea bine cine pe cine sprijină. 

— Ce-i în capul tău? 

Sebastian îmi mărturisește cu candoare: 

— De patru luni mă trezesc cu chipul tău în minte. Mă 
gândesc tot timpul la tine. Nimic altceva nu mai contează. 

Îl privesc consternată. Înţeleg că nu e vrăjeală, chiar crede ce 
spune. De ce e tipul ăsta atât de naiv? Atât de afectuos? Mă 
ridic să plec, dar mă apucă de braţ. 

— Dă-mi douăzeci și patru de ore ca să te conving! 

— Să mă convingi de ce? 

— Că suntem făcuţi unul pentru altul. 

Mă așez la loc și îl iau de mână. 

— Ascultă, Sebastian, ești drăguţ și faci dragoste foarte bine. 
Sunt flatată că ţi-am picat cu tronc și mi se pare foarte romantic 
c-ai făcut călătoria asta ca să mă găsești... 

— Dar? 

— Dar să fim realiști, n-avem nicio șansă să clădim ceva 
împreună. Nu cred în basmul cu Cenușăreasa care se mărită cu 
Făt-Frumos și... 

— Ai fi o Cenușăreasă foarte sexy. 

— Fii serios, te rog! N-avem nimic în comun: tu ești Mister 
Perfecţiune, părinţii tăi sunt milionari, locuiești într-o casă de 
trei sute de metri pătraţi și frecventezi lumea bună din Upper 
East Side... 

— Ei, și? mi-o taie el. 

— Ei, și?! Nu știu ce planuri ai în legătură cu mine, dar nu sunt 
cea pe care ţi-o imaginezi. N-am nimic care ar putea într-adevăr 
să-ţi placă. 

— Nu exagerezi? 

— Nu. Sunt nestatornică, infidelă și egoistă. N-o să reușești să 
mă transformi într-o  femeiușcă drăguță, amabilă și 
respectuoasă. Şi n-o să mă îndrăgostesc niciodată de tine. 

— Dă-mi douăzeci și patru de ore! îmi cere el. Douăzeci și 
patru de ore doar tu, eu și Parisul. 

Dau din cap. 

— Să nu zici că nu te-am avertizat! 

Zâmbește ca un copil. Sunt convinsă că o să se plictisească 
repede. 

Încă nu știu că am întâlnit marea iubire. Cea unică, adevărată 
și incendiară. Cea care îţi dă totul, apoi îţi ia totul înapoi. Cea 


care îți luminează viaţa și apoi ţi-o devastează pentru 
totdeauna. 


28 

Cu răsuflarea tăiată și lac de sudoare, Sebastian intră vijelios 
în holul de la Grand Hotel sub privirea uluită a recepţionerei. 
Nasul plin de sânge, picioarele goale și haina ruptă contrastau 
cu fraierul imaculat. 

— Ce vi s-a-ntâmplat, domnule Larabee? 

— Am... Am avut un accident. 

Îngrijorată, femeia ridică receptorul telefonului. 

— Chem un medic. 

— Nu e nevoie. 

— Credeţi? 

— O să fiu bine, vă asigur! adăugă el mai cu tărie. 

— Cum vreţi! Mă duc să vă aduc niște comprese și spirt. Dacă 
mai doriţi și altceva, să-mi spuneţi! 

— Vă mulţumesc! 

Deși gâfâia și mușchii abdominali îl dureau, preferă să urce pe 
scări decât să aștepte liftul. 

Când intră în cameră, aceasta era goală. Rolling Stones 
cântau cu sonorul dat la maximum, dar Nikki dispăruse. Se duse 
în baie și o găsi pe fosta lui soție întinsă în cadă, cu capul sub 
apă și cu ochii închiși. 

îngrozit, o scoase de acolo trăgând-o de păr. Luată prin 
surprindere, ea scoase un urlet. 

— Hei! Mă doare, sălbaticule! Era cât pe ce să mă scalpezi)! 
zise ea, acoperindu-și sânii. 

— Am crezut că te îneci! Ce naiba faci? La vârsta ta, încă te 
mai joci de-a mica sirenă?! 

În timp ce-i arunca o privire furioasă, Nikki îi văzu rănile de pe 
faţă. 

— Te-ai bătut? întrebă ea îngrijorată. 

— Am fost bătut, mi se pare mai corect spus, răspunse el plin 
de ciudă. 

— Întoarce-te, vreau să ies din cadă! Și nu profita de asta ca 
să-ți clătești ochii! 

— Îţi amintesc că te-am văzut deja goală. 

— Da, într-o altă viaţă. 

Întorcând capul, el îi întinse un halat. Nikki îl luă, apoi își 
înnodă un prosop în jurul capului. 

— Așază-te ca să te pansez! 

În timp ce ea îi curăța rănile cu apă și săpun, Sebastian îi 


povesti păţania din Barbès, iar Nikki îi spuse de cele două 
apeluri telefonice pe care le primise: unul de la Santos și 
celălalt, mai misterios, de la Compania de Croaziere Pariziene. 

— Au! ţipă el în timp ce ea îi dădea cu un dezinfectant pe 
tăieturi. 

— Termină cu sclifoseala! Ştii că nu-mi place! 

— Dar mă ustură! 

— Te ustură când ai patru ani, dar tu ești adult, cred. 

Sebastian căuta o replică mușcătoare, când auziră un ciocănit 
în ușă. 

— Serviciul de etaj, zise o voce prin ușă. 

Nikki dădu să iasă din baie, dar el o trase de mâneca 
halatului. 

— Doar nu te duci să deschizi în ţinuta asta! 

— Dar ce are? 

— Ești pe jumătate goală! 

Ea își dădu ochii peste cap a exasperare. 

— Hotărât lucru, nu te-ai schimbat deloc! îi reproșă el 
ducându-se să deschidă. 

— Nici tu! strigă ea trântind ușa de la baie. 

Un valet cu chipiu roșu și livrea cu nasturi aurii apăru în faţa 
lui. Firav, aproape că nici nu se vedea de sub grămada de 
pachete purtând emblema unor mari firme de lux precum: Yves 
Saint Laurent, Christian Dior, Zegna, Jimmy Choo... 

— Aceste pachete au fost livrate pentru dumneavoastră, 
domnule. 

— Trebuie să fie o greșeală, noi n-am comandat nimic! 

— Îmi permit să insist, domnule, livrarea este totuși pe 
numele dumneavoastră. 

Cu un aer de îndoială, Sebastian se dădu la o parte pentru a-i 
permite să lase pachetele în cameră. În timp ce valetul pleca, 
Sebastian se scotoci prin buzunar în căutarea unui bacșiș, dar își 
aminti că fusese jefuit. Nikki îi sări în ajutor, întinzându-i 
băiatului o bancnotă de cinci dolari, apoi închise ușa. 

— Ai fost la cumpărături, scumpule? îl luă ea peste picior 
văzând pachetele. 

Curioasă, îl ajută să despacheteze lucrurile pe pat. Erau cu 
totul șase pungi mari care conţineau ţinute de seară: un costum, 
o rochie, o pereche de pantofi cu toc. 

— Nu-nţeleg mesajul. 


— O ţinută feminină și una masculină, remarcă Nikki, 
amintindu-și ce îi spusese angajata de la Compania de Croaziere 
Pariziene în legătură cu obligativitatea de a purta ţinută de 
seară. 

— Dar de ce arvrea să purtăm tocmai hainele astea? 

— Poate sunt dotate cu vreun aparat de supraveghere? Un 
emiţător prin care ne-ar putea urmări. 

El analiză argumentul. Stătea în picioare. Era chiar o evidenţă. 
Luă haina de la costum și începu să o pipăie, dar degeaba: în 
ziua de azi, un astfel de aparat probabil că era microscopic. Și 
apoi, de ce să încerce să se debaraseze de el dacă urma să-i 
pună în contact cu răpitorii fiului său? 

— Cred că nu ne mai rămâne decât să ne îmbrăcăm, zise 
Nikki. 

Sebastian fu de acord. 

Făcu mai întâi un duș, săpunindu-se bine, de parcă ar fi vrut 
să-și curețe trupul de experienţa umilitoare din Barbès. 

Apoi începu să se îmbrace cu hainele noi. Se simţi imediat în 
largul lui. Cămașa albă era pe măsura lui și bine croită, costumul 
clasic, dar șic, cravata sobră, pantofii de calitate, dar fără a fi 
excentrici. Niște haine pe care le-ar fi ales și el. ` 

Când se întoarse în cameră, se însera deja. In lumina 
amurgului, zări silueta lui Nikki într-o rochie lungă roşie, fără 
spate și cu un decolteu adânc, cu perle pe margini. 


— Poţi să m-ajuți, te rog? 

Trecu în tăcere în spatele ei și, așa cum o făcuse ani de-a 
rândul, se strădui să-i înnoade bretelele subţiri în jurul unei 
bijuterii discrete. Atingerea degetelor lui Sebastian pe umeri îi 
făcu lui Nikki pielea de găină. Ca hipnotizat, Sebastian nu reușea 
să-și ia ochii de la pielea catifelată și albă a fostei lui soţii. Brusc, 
îi puse mâna pe umăr, schițând un început de mângâiere. Ridică 
privirea spre oglinda ovală în care văzu coperta unei reviste. 
Imaginea reflectată a cuplului lor crea o impresie falsă. 

Nikki deschise gura să spună ceva, dar o rafală de vânt 
închise cu violenţă fereastra. Vraja se destrămase. 

Pentru a-și alunga tulburarea, ea se îndepărtă și se încălţă. Ca 
să-și recapete stăpânirea de sine, Sebastian își băgă mâinile în 
buzunare. În cel din dreapta, era o etichetă de carton. O scoase 
ca s-o arunce la coșul de gunoi, dar se opri în ultimul moment. 


— la uită-te la asta! 

Nu era o etichetă, ci o bucată de hârtie împăturită în patru. 
Un tichet de la un birou de păstrare a bagajelor. 

Din Gara de Nord. 


29 

Arondismentul 19. 

Puțin cunoscut de parizieni, cartierul american adăpostise 
odinioară carierele de ghips și roci silicioase. Numele îi venea de 
la credinţa potrivit căreia „piatra de ipsos” care era extrasă din 
șantier fusese folosită la construirea Statuii Libertăţii și a Casei 
Albe. Nu era adevărat, dar legenda era frumoasă. 

În anii tulburi de după război, cea mai mare parte a cartierului 
fusese demolată pentru a face loc „modernităţii”. Şiruri de 
blocuri deprimante și turnuri hidoase desfigurau acum partea de 
nord a fostei comune Belleville. Înghesuită între parcul Buttes- 
Chaumont și bulevardul periferic, Strada Mouzaia era ultimul 
vestigiu al unei epoci de mult apuse. Era mărginită de căsuțe cu 
grădini. 

La numărul 23 bis al străzii, într-o căscioară de cărămidă cu 
faţadă roșie, telefonul sună în gol pentru a treia oară în mai 
puţin de zece minute. 

Constance Lagrange era totuși acasă, întinsă pe un fotoliu, în 
salon. Dar ultima sticlă de whisky pe care o băuse în timpul 
nopţii îi dădu o stare de ameţeală care o rupea de lume. 

În urmă cu trei luni, în ziua în care împlinise treizeci și șapte 
de ani, Constance primise trei vești: două bune și una proastă. 

Ajungând la serviciu în acea dimineaţă de 25 iulie, superiorul 
ei ierarhic, comandantul Sorbier, îi anunţase promovarea la 
gradul de căpitan de poliţie în prestigioasa Brigadă naţională de 
căutare a fugarilor. 

La prânz, primise un telefon de la bancă prin care era 
înștiințată că cererea ei de împrumut fusese acceptată, ceea ce 
îi permitea în sfârșit să-și cumpere casa visurilor ei pe Strada 
Mouzaia, în cartierul care îi plăcea atât de mult. 

Constance își zisese atunci că era ziua ei norocoasă. Dar, mai 
spre seară, medicul ei îi adusese la cunoștință că tomografia pe 
care o făcuse recent scosese la iveală o tumoare pe creier. Un 
glioblastom de gradul 4. Cel mai periculos cancer. Agresiv, 
invaziv și neoperabil. Mai avea de trăit patru luni. 


Telefonul vibră din nou pe parchet. 

De data aceasta, soneria își croi drum până în somnul ei 
tulbure, populat cu imagini sumbre de celule canceroase. 
Constance deschise ochii și își șterse picăturile de sudoare de pe 


frunte. Rămase într-o stare de apatie câteva minute, cuprinsă 
de o senzaţie de greață, așteptând ca telefonul să sune din nou, 
apoi întinse mâna spre parchet. Privi numărul afișat pe ecran. 
Era cel al lui Sorbier, fostul ei șef. Răspunse, dar îl lăsă pe el să 
vorbească: 

— Ce naiba faci, Lagrange? o muștrului acesta. Te sun deo 
jumătate de oră! 

— Vă amintesc că mi-am dat demisia, șefu', zise ea frecându- 
se la ochi. 

— Ce se-ntâmplă? Ai tras la măsea? Duhnești de la o poștă! 

— Nu spuneţi prostii! Suntem la telefon. 

— Nu contează. Eşti beată criţă și se simte de-aici! 

— Bun, ce vreţi de la mine? întrebă ea ridicându-se cu greu. 

— Trebuie să executăm o CRI? emisă de autorităţile 
newyorkeze. Am doi americani pe care trebuie să-i bag la zdup 
fără întârziere, un bărbat și fosta lui nevastă. E groasă: droguri, 
dublă omucidere, delict de fugă... 

— De ce judecătorul n-a sesizat Poliţia judiciară din Paris? 

— Nu știu nimic, fir-ar al dracului, și mi se rupe! Știu doar că e 
de datoria noastră să facem treaba. 

Constance dă din cap. 

— A voastră! Eu nu mai fac parte din brigadă. 

— Gata, ajunge, Lagrange! se enervă comandantul. Mă scoţi 
din sărite cu povestea asta cu demisia! Ai probleme personale? 
Foarte bine: te-am lăsat în pace două săptămâni, dar acum 
încetează cu prostiile! 

Constance oftă. Pentru o clipă, ezită, gata să-i spună tot: 
despre cancerul care îi mânca creierul, despre cele câteva 
săptămâni pe care le mai avea de trăit, despre apropierea morţii 
care o îngrozea. Dar renunţă. Sorbier era mentorul ei, unul 
dintre ultimii mari polițiști „de școală veche”, unul dintre cei pe 
care îi admiri. Nu accepta ideea de a-i stârni mila sau de a-l 
pune într-o situaţie jenantă. De altfel, nici ea nu avea niciun chef 
să-i plângă în braţe. 

— Trimiteţi pe altcineva! Pe locotenentul Botsaris, de 
exemplu. 

— Nici vorbă! Ştii foarte bine ce delicată e treaba cu Statele 
Unite. Nu vreau să am probleme cu ambasada. O să mi-i găsești 


29 Comisie rogatorie internaţională - mandat acordat de un organ de jurisdicție dintr-o 
țară unui organ de jurisdicție din altă ţară. (n.a.) 


pe ăștia doi și-o să-i arestezi până mâine, ne-am înţeles? 

— V-am zis că nu! 

Sorbier continuă, prefăcându-se că n-a auzit nimic. 

— l-am transferat dosarul lui Botsaris, dar vreau ca tu să 
supervizezi operaţiunea. Îţi trimit o copie pe telefon. 

— Du-te naibii! strigă Constance închizând mobilul. 


Se târi până în baie ca să vomite. De când nu mai mâncase? 
De mai mult de douăzeci și patru de ore, în orice caz. Seara 
trecută, își înecase frica în alcool, având grijă să nu mănânce 
nimic pentru a simţi beţia încă de la primele pahare. O 
„matoleală-fulger” care o trimisese direct în ţara viselor pentru 
cincisprezece ore. 

Salonul era scăldat în frumoasa lumină autumnală a după- 
amiezii care era pe sfârșite. Constance se mutase în casă cu trei 
săptămâni mai devreme, dar nu-și despachetase încă lucrurile. 
Sigilate cu bandă adezivă, cutiile de carton erau îngrămădite ici 
și colo prin camerele goale. 

„La ce bun s-o mai fac acum?” 

Într-unul dintre dulapuri, găsi un pachet început de Granola. 
Luă biscuiţii, se așeză pe taburetul micuţului bar din bucătărie și 
făcu un efort să ronţăie câţiva. 

„Cum să ucidem timpul așteptând ca timpul să ne ucidă?” 

Cine spusese asta? Sartre? Beauvoir? Aragon? Memoria îi juca 
feste. De altfel, tocmai asta o făcuse să meargă la medic. 
Avusese mai întâi câteva semne prevestitoare: greţuri, 
vărsături, dureri de cap, dar cine nu suferă niciodată de așa 
ceva? Avea o viaţă destul de agitată, așa că nu se îngrijorase. 
Apoi începuse să aibă pierderi de memorie care îi afectau 
munca. De asemenea, devenise impulsivă, pierzându-și încet- 
încet capacitatea de a-și stăpâni emoţiile. Apoi apăruseră 
ameţelile care o făcuseră să se hotărască să consulte un 
specialist. 

Diagnosticul fusese pe cât de rapid, pe atât de brutal. 

Pe barul din lemn trona un dosar medical voluminos. 
Compilaţia crudă a bolii ei. Constance îl deschise pentru a mia 
oară și se uită cu groază la radiografia creierului ei. Pe imaginea 
scanată, se vedea clar tumoarea enormă și zonele de proliferare 
canceroasă care invadaseră partea stângă a lobului frontal. 
Cauzele acelei maladii erau neclare și nimeni nu putea să spună 


de ce mecanismul de diviziune celulară devenise brusc haotic și 
provocase dezordine în capul ei. 

Lividă, puse radiografia la loc în dosar, își luă pe ea geaca de 
piele și ieși în grădină. 

Vremea era încă frumoasă. Frunzele foșneau sub adierea unei 
brize răcoroase. Își trase în sus fermoarul de la geacă, se așeză 
pe un scaun și își puse picioarele unul peste altul pe vechea 
masă uzată din lemn de tec. Își răsuci o ţigară privind fațada 
colorată. Cu marchiza ei din fier forjat de deasupra intrării, 
clădirea semăna cu o casă de păpuși. _ 

Constance simţi că o podidesc lacrimile. li plăcea atât de mult 
grădina aceea cu smochinul, caisul, tufele de liliac, plantele de 
forsiția și ramurile ei de glicină! Când venise să o vadă cu 
agentul imobiliar, știuse din prima clipă, chiar înainte de a intra 
în casă, că acolo voia să trăiască. Și, poate, într-o bună zi să 
crească un copil. Avea să facă din locul acela refugiul ei, o 
enclavă ferită de poluare, de beton și de nebunia oamenilor. 

Devastată de nedreptatea situaţiei, izbucni în hohote de 
plâns. Degeaba își spunea că moartea e inevitabilă și face parte 
din viaţă, îi era imposibil să nu cedeze psihic din cauza fricii. 

„Nu atât de devreme, fir-ar să fie! Nu acum...” 

Gândul o făcu să se înece cu fumul de la ţigară. 

Avea să moară singură. Ca un câine vagabond. Fără nimeni 
care s-o ţină de mână. 

Situaţia i se părea absurdă. Nici măcar n-o internaseră în 
spital. | se spusese doar: „S-a terminat. Nu mai e nimic de făcut. 
Nici chimioterapie, nici radioterapie.” Doar medicamente 
împotriva durerii și propunerea de a fi spitalizată. Răspunsese 
că e gata să lupte, dar i se dăduse de înţeles că lupta fusese 
pierdută dinainte. „E doar o chestiune de săptămâni, 
domnişoară.” 

Pronostic fără drept de apel. 

Nu exista nicio posibilitate de remisie. 


Într-o dimineață, în urmă cu două săptămâni, se sculase pe 
jumătate paralizată. Vederea îi era slabă și tulbure și i se pusese 
un nod în gât. Înţelesese că nu va mai putea să facă faţă la 
slujbă și își dăduse demisia. 

În ziua aceea, simţise cu adevărat ce înseamnă frica. De 
atunci, starea ei fusese schimbătoare. Uneori, înțepenea 


complet și nu mai putea să-și coordoneze mișcările; alteori, 
paralizia dispărea, oferindu-i un răgaz iluzoriu. 

Mobilul îi vibră la sosirea mai multor e-mailuri. Sorbier era 
hotărât să nu o lase în pace. Se încăpățâna să-i trimită dosarul 
celor doi americani. Aproape fără voia ei, Constance deschise 
documentele atașate și începu să le citească. Fugarul se numea 
Sebastian Larabee. Fosta lui soţie, Nikki Nikovski. Petrecu un 
sfert de oră cufundată în lecturarea raportului despre fuga lor, 
apoi ridică brusc privirea din telefon. De parcă fusese prinsă 
asupra faptului. Nu avea altceva mai important de făcut? Nu 
putea să profite de puţinul timp care îi mai rămăsese pentru a-și 
pune lucrurile în ordine, pentru a-i revedea pe cei apropiaţi 
pentru ultima oară sau pentru a medita la sensul vieţii? 

„Căcat!” 

Ca mulţi polițiști, era dependentă de munca ei. În mod 
evident, boala nu schimbase cu nimic situaţia. Avea nevoie de o 
ultimă doză de adrenalină. Și, mai ales, căuta un refugiu din faţa 
fricii care o încolţea din toate părţile. 

Stinse ţigara și se întoarse cu pași hotărâți în casă. Îşi 
recupera dintr-un sertar arma de serviciu pe care încă nu o 
predase, un Sig-Sauer al Poliţiei Naţionale. Mângâie patul din 
polimer al pistolului semiautomat, ceea ce îi redeșteptă senzaţii 
familiare și liniștitoare. Puse arma în tocul ei, luă un încărcător 
de rezervă și ieși în stradă. 

Işi predase mașina de serviciu, dar mai avea automobilul ei, 
un Peugeot RCZ. Micuţul bolid cu linii perfect arcuite și acoperiș 
cu două cocoașe îi înghiţise o bună parte din moștenirea de la 
bunică-sa. Așezându-se la volan, Constance ezită din nou. Era 
oare în stare să ducă la bun sfârșit o ultimă anchetă? Avea să 
reziste sau avea să se prăbușească după o sută de metri, 
doborâtă de oboseală și paralizie? Inchise ochii preţ de câteva 
secunde și respiră adânc. Apoi ambală cei 200 de cai-putere ai 
motorului și îndoielile i se risipiră. 


30 

Traficul era fluid. 

La volanul automobilului ei, Constance Lagrange se îndrepta 
spre Montmartre. 

Tocmai vorbise cu Botsaris la telefon. Locotenentul începuse 
ancheta fără s-o aștepte. După informaţiile lui, cardul bancar al 
lui Sebastian Larabee fusese utilizat la începutul după-amiezii la 
un bancomat din Piaţa Pecqueur. 

Constance cunoștea locul: un scuar umbros situat între 
bulevardul Junot și restaurantul Lapin Agile, la doi pași de zona 
turistică din Montmartre. 

„Ciudat loc pentru a te ascunde”, gândi ea depășind un 
scuter. A 

Unde se ascunseseră americanul și fosta lui nevastă? Intr-o 
locuinţă ocupată ilegal? Intr-un hotel, mai degrabă. 

Îl sună pe Botsaris pentru a se asigura că trimisese 
semnalmentele lor companiilor de taximetre și firmelor care 
închiriază mașini. O făcuse, dar nu primise încă toate 
răspunsurile. 

— Aștept și imaginile de pe camerele de supraveghere din 
Aeroportul Roissy. 

Constance închise telefonul și introduse pe GPS-ul iphonului ei 
coordonatele Pieţii Pecqueur pentru a obţine lista hotelurilor 
care se aflau în apropiere. Erau prea multe pentru a le verifica 
unul câte unul. 

Hotări totuși să încerce ceva: Le Relais Montmartre, situat în 
Strada Constance. 

Ca numele ei. 

Credea în semne, în coincidenţe, în concursurile de 
împrejurări. 

„Ar fi prea frumos totuși.” se gândi ea parcând mașina în faţa 
clădirii. 

Într-adevăr, nu trebuia să-și facă iluzii: după zece minute, ieși 
din hotel dezamăgită că o dăduse în bară. Işi continuă imediat 
drumul până la Timhotel, în Piaţa Goudeau. | se părea că locul 
ar putea fi pe placul americanilor. Un nou eșec. Cât se poate de 
evident. 

În timp ce se pregătea să plece mai departe, primi un telefon 
de la Botsaris. 

— Ascultaţi aici! Un șofer de la Luxurycab susţine că i-a luat 


pe soţii Larabee de la aeroport azi-dimineaţă și i-a dus la Grand 
Hotel de la Butte. E chiar lângă Piaţa Pecqueur. Se potrivește 
perfect! 

— Nu te ambala prea tare, Botsaris! 

— Trimit o echipă la faţa locului, doamnă căpitan? 

— Nu, las’ pe mine! Mă duc în recunoaștere. Te ţin la curent! 

Constance întoarse în Strada Durantin și ajunse pe Strada 
Lepic, apoi pe Bulevardul Junot. Intră apoi pe micuța alee care 
ducea la hotel. Poarta mare din fier forjat era deschisă: ieșeau 
grădinarii. Constance profită de situaţie ca să intre pe 
proprietate fără să-și mai anunţe vizita. Străbătu grădina, apoi 
își parcă automobilul în faţa impozantei clădiri albe. 

Urcând scările, Constance se scotoci prin buzunarul bluzonului 
după legitimaţia de poliţist. Sesam-ul ei. 

— Căpitan Lagrange, Brigada naţională de căutare a fugarilor, 
se prezentă ea la recepţie. 

Directoarea nu era prea vorbăreaţă. Trebui s-o amenințe 
pentru a obţine până la urmă câteva informaţii. Da, Sebastian 
Larabee și soţia lui stătuseră într-adevăr în hotelul ei, dar 
plecaseră în urmă cu o oră. 

— Susţineţi că au rezervat camera acum o săptămână? 

— Exact. Pe site-ul nostru de internet. 

Constance ceru să le vadă camera. În timp ce era condusă în 
apartament, își zise că acel element nu se potrivește cu ceea ce 
citise în dosarul lor. O rezervare implica premeditarea, or 
detaliile anchetei americane lăsau să se înțeleagă că soții 
Larabee plecaseră din New York în cea mai mare grabă. 

Intrând în vasta încăpere cu mansardă, tânăra polițistă 
admiră designul rafinat. Niciun bărbat nu-i va oferi vreodată un 
weekend într-un asemenea loc. 

Dar anchetatoarea își redobândi repede sângele rece. 
Descoperi o cămașă în baie, apoi o haină plină de sânge, iar în 
salon, un bagaj și pungi de shopping cu sigla celor mai celebre 
mărci. 

Din ce în ce mai ciudat. 

„Soții Larabee par a fi mai degrabă niște îndrăgostiţi în luna 
de miere decât niște fugari.” 

— Cum erau îmbrăcaţi când au plecat? 

— Nu-mi mai amintesc, răspunse directoarea. 

— Vă bateţi joc de mine?! 


— Purtau haine de seară. 

— Şi n-aveţi nicio idee unde s-au dus? 

— Habar n-am. 

Constance se frecă la ochi. Femeia aceea minţea, era sigură. 
Ca să-i dezlege limba, ar fi avut nevoie de timp, dar tocmai asta 
îi lipsea. 

Mai rămânea metoda Dirty Harry. Nu visase întotdeauna în 
secret s-o poată pune în practică? Era acum sau niciodată. 

Işi scoase brusc pistolul Sig-Sauer din teacă, o apucă pe 
femeie de gât și îi puse ţeava armei la tâmplă. 

— Unde s-au dus? urlă ea. 

Terorizată, femeia închise ochii. Îi tremurau buzele. 

— Mi-au... Mi-au cerut niște informaţii, se smiorcăi ea cu 
sughiţuri. 

— Ca să meargă unde? 

— La Gara de Nord... Şi apoi la podul Alma, cred. 

— De ce la podul Alma? 

— Nu știu sigur... Vorbeau de o cină pe un vapor. Cred că au o 
rezervare pentru seara asta. 

Constance îi dădu drumul și părăsi camera. Pe scări, îl sună 
pe Botsaris. Povestea cu vaporul și cu cina o lăsaseră cu gura 
căscată. Trebuia neapărat să-i împiedice pe soţii Larabee să ia 
trenul. Din Gara de Nord, puteai să ajungi cu ușurință în Anglia, 
Belgia și Ţările de Jos. 

Dădu peste robotul telefonic al adjunctului său și-i lăsă un 
mesaj: 

— Sună-i pe băieţii din Paris-Nord! Transmite-le 
semnalmentele soţilor Larabee și dă ordin să se intensifice 
supravegherea trenurilor care pleacă în străinătate! Mai află-mi 
și ce companie de vapoare are pontonul la podul Alma și verifică 
dacă au o rezervare care ar putea corespunde celor doi 
americani. Grăbește-te! 

Când ajunse la mașină, o zări pe directoarea hotelului care o 
privea de la fereastra camerei. Își revenise și îi striga furioasă: 

— Să nu credeţi că lucrurile o să rămână așa! O să-i anunţ pe 
șefii dumneavoastră și-o să depun plângere! E ultima anchetă 
pe care o faceţi, doamnă căpitan! 

„Asta o știu deja...” se gândi Constance urcându-se la volan. 


31 

Mereu în mișcare. 

Să nu stea pe loc, să nu ezite, să nu se oprească. 

Cocoţată pe tocuri, în rochie de seară, Nikki făcea notă 
discordantă în aglomeraţia din Gara de Nord. 

Incă de la intrare, densitatea mulţimii îi uimise. Brusc, 
avuseseră impresia că sunt luaţi de un val uman. Că simt cum 
bate pulsul staţiei. Că fac parte dintr-un flux. Că sunt ingeraţi și 
digeraţi de un stomac imens care chiorăie. 

Cu tichetul de la biroul de bagaje în mână, Sebastian se 
orienta cu greu: SNCF”, RATP, Eurostar, Thalys?t... Gara era o 
platformă tentaculară care aduna o faună pestriță: muncitori 
care se întorceau în suburbia lor, turiști dezorientaţi, oameni de 
afaceri grăbiţi, bande de „tineri” care ocupau ilegal spaţiul din 
faţa vitrinelor, vagabonzi, polițiști care patrulau. 

Le luă ceva timp să localizeze biroul de bagaje, pe care îl 
găsiră în cele din urmă la primul nivel al subsolului, înghesuit 
între capătul unui peron și o firmă de închiriat mașini. Era un 
spaţiu cam sordid, fără ferestre, prost luminat. O încăpere 
labirintică, foarte lungă, cu un miros de vestiare neaerisite. 

In timp ce mergeau printre cutiile cenușii cu sistem de 
închidere automat, se uitau cu un ochi la cele trei numere 
înscrise pe tichet. Primul indica locul coloanei, al doilea, pe cel al 
compartimentului, iar ultimul, combinaţia pentru a deschide 
dulapul de fier. 

— Ala e! strigă Nikki. 

Sebastian introduse cele cinci cifre pe tastatura metalică. 
Trase de ușa cutiei și se uită înăuntru plin de teamă. 

In cutie era un rucsac din pânză de un albastru-spălăcit, cu 
logoul „Chuck Taylor”. 

— E al lui Jeremy! Îl recunosc! zise Nikki. 

Deschise rucsacul: era gol. Îl întoarse pe toate părţile, dar 
degeaba. 

— N-are și un buzunar interior? 

Nikki încuviinţă. În grabă, nu remarcase dublura din nailon 
cusută în spatele rucsacului. Ultima șansă. Cu degetele 
tremurânde, trase fermoarul și descoperi... 

— O cheie? 


30 Societatea Naţională a Căilor Ferate Franceze. 
31 Companii de trenuri rapide care asigură legătura dintre Franţa și alte ţări europene. 


Examină obiectul strălucitor, apoi i-l întinse lui Sebastian. Era 
într-adevăr o cheie. Dar ce se putea deschide cu ea? 

Se simțeau descurajaţi. Aveau senzaţia penibilă că se 
lăsaseră duși de nas. Din nou. De câte ori credeau că au o pistă, 
aceasta le scăpa printre degete. De câte ori sperau să ajungă la 
capăt, se îndepărtau și mai mult. 

Dar deprimarea lor fu de scurtă durată. 

Nikki își reveni prima. 

— Nu trebuie să pierdem vremea pe-aici! zise ea uitându-se la 
ceasul de perete. Dacă întârziem la podul Alma, vaporul n-o să 
ne aștepte. 


32 

Constance Lagrange patrula de trei sferturi de oră pe 
peroanele din Gara de Nord, împreună cu un grup de agenţi ai 
brigăzii de poliţie a căilor ferate. 

Supravegherea staţiei fusese intensificată, dar soţii Larabee 
erau de negăsit. Poate că renunţaseră la călătoria lor din cauza 
prezenţei polițiștilor. 

„Sau poate că n-au avut niciodată intenţia să ia trenul.” 

Mobilul lui Constance vibră. Era Botsaris. 

— Știu unde merg, zise adjunctul ei. Au o rezervare la ora 
20.30 pe un vapor al Companiei de Croaziere Pariziene. 

— ţi baţi joc de mine? 

— Nu mi-aș permite, doamnă căpitan! 

— Şi asta nu te miră câtuși de puţin? Dacă ai fugi de poliţie în 
Paris, n-ai avea altceva mai bun de făcut decât să te pui la patru 
ace și să te duci să iei cina pe un vapor? 

— Aveţi dreptate. 

— Rămâi la telefon! 

Constance se scuză față de polițiștii BRF și, cerându-le să 
rămână vigilenţi, se îndreptă spre parcare. 

— Botsaris? zise ea reluând conversaţia. 

— Da, doamnă căpitan! 

— Vino pe chei, la podul Alma! 

— Să vin cu o echipă? 

— Nu, o să-i săltăm fără tam-tam. Doar eu și cu tine. 

Constance își prinse centura de siguranţă, aruncând o privire 
la ceasul de pe tabloul de bord. 

— E cam târziu pentru a-i prinde înainte de plecare, nu? 

— Pot cere companiei s-o mai întârzie. 

— Nu, dacă suspecţii constată că vaporul are întârziere, s-ar 
putea să se sperie și să ne scape printre degete. 

— Să anunţ brigada fluvială pentru orice eventualitate? 

— Nu anunțţi pe nimeni și mă aștepți, ai înţeles? 


33 

Taxiul intră pe Bulevardul Montaigne, iar Nikki și Sebastian 
coborâră la podul Alma. Se lăsase noaptea, dar încă era cald. 
După Barbes și Gara de Nord, Sebastian simţi o adevărată 
ușurare când regăsi un Paris mai liniștit: cel familiar, al malurilor 
Senei și al Turnului Eiffel luminat. 

O luară pe jos și ajunseră pe malul drept al râului, spre podul 
Invalizilor. Adăpostit de castani înalţi, portul Conference era 
docul vaselor fluviale ale Companiei de Croaziere Pariziene. 

Din primele ambarcaţiuni pe care le întâlniră în drumul lor 
coborau grupuri de turiști ce se îndreptau spre șirurile de 
autobuze care făceau circuite. Le depășiră rapid pentru a ajunge 
pe cheiul rezervat vapoarelor-restaurante. 

— Cred că acolo e! zise Nikki arătând cu degetul un vapor 
mare, cu două punți. 

Se prezentară la debarcaderul navei Amiral unde își spuseră 
numele unei hostese care le ură bun-venit și le dădu un pliant. 

— Se va pleca imediat! preciza ea escortându-i până la masa 
lor. 

Închisă pe laterale cu geamuri mari, pe punte se aflau circa o 
sută de mese, într-o atmosferă romantică. Lumină filtrată, 
plafon strălucitor, parchet închis la culoare, sfeșnice de cristal în 
care pâlpâiau lumânări, strecurate între tacâmuri: totul fusese 
gândit pentru a crea o atmosferă intimă, până și dispunerea 
scaunelor care obliga cuplurile să se așeze unul lângă altul. 
După ce se instalară lângă geam, Nikki și Sebastian se simţiră 
pentru o clipă tulburaţi de acea apropiere. Sebastian cobori 
privirea pentru a citi meniul care promitea „feluri de mâncare 
ingenioase, cu savoare subtilă, preparate excelent de bucătarul 
nostru din produsele cele mai proaspete”. 

„Da, cum să nu...” 

— Bine aţi venit, doamnă, domnule! îi salută o chelneriţă cu o 
voluminoasă coafură afro strânsă într-o eșarfă. 

Destupă sticla de vin alb pusă în găleata plină cu gheaţă, le 
turnă în pahare, apoi le propuse să le ia comanda. 

Sebastian aruncă un ochi peste meniu cu un aer arogant. 
Situaţia devenea ridicolă. Din politețe, Nikki făcu efortul să 
consulte meniul și alese pentru amândoi. Chelneriţa le introduse 
comanda pe aparatul ei electronic și le ură o seară plăcută. 

Vaporul era plin. Mulţi americani, asiatici și francezi veniţi din 


provincie. Unii își sărbătoreau luna de miere, alţii, aniversarea 
căsătoriei, fericiţi că se află acolo. În faţa lor, un cuplu din 
Boston și cei doi copii ai lor glumeau pe un ton complice. În 
spate, un cuplu de japonezi își șopteau la ureche cuvinte de 
iubire. 

— Mor de sete! zise Nikki dând pe gât paharul de vin spumos. 

Își turnă imediat altul. 

— Nu e șampanie, dar e bun! 

Deodată, motorul se învârti mai repede, făcând să zbârnâie 
propulsoarele. Un ușor miros de combustibil se simţi venind din 
apă și vaporul părăsi podul Alma, cu o mulţime de păsări albe în 
urma lui. 

Nikki își sprijini capul de peretele de sticlă. În seara aceea, 
erau multe ambarcaţiuni pe Sena: barje, vedete rapide, bărci 
pneumatice Zodiac ale Brigadei fluviale de poliție sau ale 
pompierilor. In faţa grădinilor Trocadero, vaporul trecu pe lângă 
un port micuţ ale cărui maluri erau umbrite de platani și plopi. 
Unii navigatori amatori, care luau cina pe puntea iahtului lor, 
ridicară paharul înspre pasagerii vaporașelor și cei mai mulţi le 
răspunseră prin semne amicale. 

— Doamnă, domnule, iată antreurile dumneavoastră: tartine 
cu foie gras din Landes și dulceaţă de smochine din Provence. 

Mai întâi dispreţuitor, Sebastian își înfulecă porția de foie gras 
din câteva înghiţituri. Nu mâncase nimic de la oribilul pește crud 
marinat cumpărat cu o zi în urmă în faţa liceului lui Jeremy. 
Nikki nu se lăsă nici ea mai prejos. Deși pâinea prăjită era rece 
și salata minusculă, devoră tartinele cu poftă pentru a-și potoli 
foamea, apoi își goli paharul de Bordeaux. 

— Nu bea prea mult totuși! se îngrijoră el constatând că Nikki 
era la al patrulea pahar din seara aceea. 

— Ai rămas la fel de morocănos, după câte văd. 

— Imi dai voie să-ţi amintesc că suntem în căutarea fiului 
nostru și că avem o enigmă de rezolvat? 

Nikki își dădu ochii peste cap exasperată, apoi scoase din 
geantă cheia pe care o găsiseră la biroul de bagaje. O întoarse 
pe toate părţile. Nu avea nimic deosebit. Doar inscripția „ABUS 
Security” gravată pe inel. Era singurul indiciu de care 
dispuneau. 

Sebastian scoase un oftat lung. Jocurile acelea îl oboseau. Nu 
se mai simţea în stare să judece situaţia la rece. În câteva ore, 


devenise de-a dreptul paranoic: măsura din priviri fiecare 
chelner și fiecare pasager ca pe un posibil răpitor, și totul i se 
părea suspect. 

— O să dau o căutare! hotărî Nikki scoţându-și telefonul. 

Lui Sebastian îi fusese furat mobilul, dar fosta lui soţie îl mai 
avea încă pe al ei. Nikki intră pe internet și tastă „ABUS 
Security” pe Google. Primele pagini trimiteau toate la același 
site. ABUS era o companie germană specializată în securitate, 
producând mai ales lacăte, alarme, încuietori și sisteme de 
supraveghere. 

Dar ce legătură era între acea cheie și croaziera de pe Sena? 

— Zâmbiţi, vă rog! Smile for the camera! Lacheln fur die 
Kamera! 

Fotograful oficial al companiei trecea de la o masă la alta, 
imortalizând cuplurile de toate naţionalităţile. 

Sebastian refuză bineînţeles să se lase fotografiat, dar 
poliglotul „paparazzo” insista: 

— You make such a beautiful couple”? 

Sebastian oftă și, ca să nu facă scandal, acceptă să pozeze 
alături de fosta lui nevastă, schițând un zâmbet crispat. 

— Cheese! ceru fotograful. 

„Du-te naibii.” se gândi enervat Sebastian. 

— Thank you! Be back soon!” le promise el în timp ce 
chelneriţa strângea farfuriile de pe masă. 

Colonadele metalice ale liniei de metrou suspendate din Bir- 
Hakeim se zăreau în noapte. 

Pe vapor, atmosfera se încingea încet-încet. Un uriaș bar de 
lemn se prelungea până în centrul punţii inferioare, înconjurând 
o platformă pe care un violonist, un pianist și o clonă a lui 
Michael Buble interpretau câteva melodii clasice: Les Feuilles 
mortes, Fly Me to the Moon, Mon amant de Saint-Jean, The Good 
Life... 

Turiștii fredonau politicos în timp ce Amiral se apropia acum 
de Insula Lebedelor. Încastrat în fiecare masă, un ecran făcea 
oficiul de videoghid, dezvăluind informaţii și anecdote despre 
fiecare monument prin faţa căruia trecea vaporul. Nikki regla 
subtitrarea pentru a dispune de versiunea în limba engleză. 


32 „Formati un cuplu atât de frumos!” (en. în original). 
33 „Mulţumesc! Mă-ntorc!” (en. în original). 


PE INSULA LEBEDELOR SE ÎNALȚĂ CELEBRA REPLICĂ A 
STATUII LIBERTĂȚII DIN NEW YORK. DE PATRU ORI MAI 
MICĂ DECÂT VERIȘOARA El, STATUIA PRIVEȘTE SPRE 
STATELE UNITE ȘI SIMBOLIZEAZĂ PRIETENIA FRANCO- 
AMERICANĂ... 


Ajuns la capătul insulei artificiale, vaporul se opri câteva 
minute, pentru ca pasagerii să facă fotografii, apoi se întoarse și 
o porni de-a lungul țărmului stâng. 

Sebastian își turnă un pahar cu vin. 

— Nu e un Gruaud-Larose, dar e bun, recunoscu el. 

Nikki zâmbi, amuzată. Fără să vrea, Sebastian se lăsa încet- 
încet cucerit de atmosfera agreabilă și de frumuseţea peisajului. 

Vaporul trecu încet de porturile Suffren și Bourdonnais. 
Împreună, conturau două arce, formând un braţ mare care 
înainta în apă. Călușeii și un spaţiu de promenadă se întindeau 
până la piciorul Turnului Eiffel. Chiar și cei mai blazaţi, așa ca el, 
nu puteau să nu găsească locul feeric. Mâncarea era mediocră, 
cântăreţul insuportabil, dar magia Parisului funcţiona, mai 
puternică decât orice. 

Mai luă o gură de Bordeaux, uitându-se la familia din Boston 
așezată la masa din faţa lor. Erau un cuplu cam de aceeași 
vârstă cu ei, între patruzeci și patruzeci și cinci de ani. Cei doi 
copii, care aveau în jur de cincisprezece ani, îi aminteau de 
Camille și Jeremy. Trăgând cu urechea, Sebastian înţelese că 
tatăl era medic și că mama preda muzica la Conservator. Toţi 
patru ofereau imaginea unei familii unite: se îmbrăţișau, se 
băteau cu palma pe umăr, spuneau glume, se bucurau de 
priveliști. 

„Am fi putut fi și noi așa”, gândi Sebastian cu tristeţe. De ce 
unii reușesc să găsească o asemenea armonie, în timp ce alţii 
se ceartă într-una? Comportamentul și caracterul lui Nikki erau 
singurele responsabile de eșecul familiei lor sau avea și el 
partea lui de vină în acel naufragiu? 

Nikki surprinse privirea scânteietoare a fostului ei soţ și își 
dădu seama la ce se gândește. 

— Chestia asta nu te duce totuși cu gândul la noi? 

— La o versiune a noastră, dacă n-am fi divorţat... 

Nikki preciză, ca și cum ar fi gândit cu voce tare: 

— Nu diferenţele dintre noi au fost problema, ci modul în care 


le-am gestionat: incapacitatea noastră de a ne înţelege în 
privinţa educaţiei copiilor, refuzul tău de a mă consulta cu 
privire la viitorul lor, încrâncenarea asta pe care ai dezvoltat-o 
împotriva mea... 

— Stai puţin, nu inversa rolurile, te rog! Vrei să-ţi amintesc ce 
anume a grăbit despărţirea noastră? 

Ea îl privi, uimită că aduce din nou în discuţie povestea aceea, 
dar el continuă cu o voce ţâfnoasă: 

— Ai „uitat” să te duci să iei copiii de la școală pentru că erai 
ocupată să ţi-o tragi cu amantul tău în celălalt capăt al 
Brooklynului! 

— Încetează! îi ordonă ea. 

— Nu, n-o să-ncetez! ţipă el. Pentru că ăsta-i adevărul! Când 
au văzut că nu vii, Camille și Jeremy au hotărât să se întoarcă 
acasă pe jos. Şi-ți amintești ce s-a întâmplat pe urmă? 

— Eşti nedrept... 

— Camille a stat două zile în comă fiindcă a fost lovită de un 
taxi! 

Surescitat, Sebastian nu se mai oprea: 

— Şi când ai ajuns la spital, duhneai a băutură! E un miracol 
că fata a scăpat fără sechele. Din cauza ta, a fost la un pas de 
moarte, și asta n-o să ţi-o iert niciodată! 

Nikki se ridică brusc. 

Trebuia să pună capăt discuţiei. Era mai mult decât putea 
suporta. 

Încă furios, Sebastian nu schiţă niciun gest ca s-o oprească. O 
privi plecând de la masă, luând-o pe scară și dispărând spre 
puntea superioară. 


34 

Peugeot-ul RCZ cobori pe rampa care ducea în Portul 
Conferinţei. 

Constance parcă lângă mașina de poliţie a lui Botsaris. 

Sprijinit de capotă, tânărul locotenent fuma o ţigară. 

— N-ai găsit nimic mai bătător la ochi? îi reproșă Constance. 
De ce n-ai pus în funcţiune girofarul și sirena, dacă tot vrei să 
atragi atenţia? 

— Nu vă enervaţi, şefa, am așteptat ca vaporul să plece și 
după aia mi-am parcat mașina. 

Constance se uită la ceas. 

20.55. 

— Eşti sigur că sunt pe vapor? 

— Da. Angajatele companiei mi-au confirmat că rezervarea a 
fost onorată. 

— Poate c-au trimis niște complici în locul lor. Ești foarte sigur 
că ei sunt? 

Botsaris era obișnuit cu exigenţa lui Lagrange. Scoase din 
bluzon două fotografii pe care i le întinse șefei lui. Două capturi 
de ecran din înregistrarea făcută de camera de supraveghere. 

Constance miji ochii. Erau într-adevăr soţii Larabee, ea în 
rochie de seară, el în costum negru. 

— Frumoasă femeie, nu-i așa? remarcă Botsaris arătând-o pe 
Nikki. 

Pierdută în gândurile ei, poliţista nu răspunse. Ceva nu se 
potrivea în ancheta aceea și era nerăbdătoare să afle ce anume. 

— M-am informat, adăugă locotenentul. Croaziera durează 
aproape două ore, dar vaporul face o oprire la jumătatea 
drumului. Dacă totul merge bine, o să-i săltăm peste o jumătate 
de oră. 

Constance închise ochii și se frecă la ochi. Până în acel 
moment, rezistase, dar o migrenă subită îi sfredelea craniul. 

— Vă simţiţi bine, doamnă căpitan? Ea deschise ochii și dădu 
din cap. 

— La drept vorbind, la birou, lumea își cam face griji pentru 
dumneavoastră, mărturisi polițistul. 

— Ţi-am spus că sunt bine! îl repezi ea luând o ţigară din 
pachetul lui. 

Dar amândoi știau că e o minciună. 


35 

Vântul se stârnise pe puntea descoperită care oferea 
călătorilor o priveliște de trei sute șaizeci de grade asupra 
Senei. 

Cu o figură impenetrabilă, Nikki fuma cu coatele sprijinite de 
balustradă și cu privirea aţintită în depărtare la maiestuosul și 
înzorzonatul pod Alexandru al III-lea. Arcul, supraîncărcat cu 
statui și poleit cu aur, se întindea peste Sena dintr-o singură 
bucată. 

Sebastian se duse lângă ea. Nikki îi simţi prezenţa în spatele 
ei, dar bănui că nu venise să-și ceară scuze. 

— Accidentul pe care l-a suferit Camille a fost din vina mea, 
recunoscu ea fără să se întoarcă, dar nu uita contextul de 
atunci. Mariajul nostru era pe cale să se destrame, ne certam 
tot timpul, tu nu mă mai priveai. 

— Nimic nu-ţi scuză comportamentul! i-o reteză el. 

— Și comportamentul tău ţi se pare scuzabil? izbucni ea. 

Vocea ei ridicată atrase privirile celorlalți pasageri. Un cuplu 
care se ceartă oferă adesea un spectacol distractiv. 

Nikki continuă cu aceeași agresivitate: 

— După divorţ, m-ai alungat din viaţa ta, deși am fi putut 
foarte bine să rămânem un cuplu, sigur, nu în calitate de iubiţi, 
dar cel puţin în calitate de părinţi. 

— Incetează cu jargonul tău de psihanalist: ori ești un cuplu, 
ori nu ești. 

— Nu sunt de acord. Am fi putut rămâne în relaţii bune. Mulţi 
oameni reușesc asta. 

— In relaţii bune? Iți baţi joc de mine? 

Nikki se întoarse spre el. În privirea lui, dincolo de oboseală și 
furie, mai licărea o fărâmă de iubire. 

— Au fost foarte multe momente frumoase în povestea 
noastră, insistă ea. 

— Şi la fel de multe lucruri dureroase, îi replică el. 

— Dar recunoaște că nu te-ai purtat ca un adult responsabil în 
momentul despărțirii noastre. 

— Râde ciob de oală spartă, îi răspunse sec Sebastian. 

Nikki porni la atac: 

— Cred că nu-ţi dai seama încă de gravitatea faptelor tale. l-ai 
despărțit pe gemenii noștri! Mi-ai luat fata și te-ai rupt de fiul 
tău! E îngrozitor! 


— Dar ai acceptat înţelegerea asta, Nikki! 

— Pentru că am fost constrânsă! Cu armata de avocaţi și 
milioanele tale de dolari, ai fi obținut până la urmă custodia 
ambilor copii. 

Făcu o pauză de câteva secunde, apoi se hotărî să-i spună un 
lucru pe care îl trecuse mereu sub tăcere: 

— In fond, n-ai vrut niciodată cu adevărat custodia lui Jeremy, 
nu-i așa? întrebă ea cu voce scăzută. 

Sebastian rămase tăcut. 

— De ce-ţi respingi fiul? insistă ea în timp ce ochii i se 
umplură de lacrimi. E un băiat drăguţ, sensibil și fragil. Așteaptă 
mereu o vorbă bună sau un semn de interes din partea ta, dar 
nu primește niciodată nimic. 

Sebastian suportă în tăcere reproșurile pe care le găsea 
justificate. Dar Nikki voia să înţeleagă: 

— De ce n-ai încercat niciodată să-l cunoști? 

El ezită o clipă, apoi zise resemnat: 

— Pentru că e prea greu. 

— Ce e prea greu? 

— lţi seamănă prea mult. Are trăsăturile tale, râsul tău, 
privirea ta, felul tău de a vorbi. Când mă uit la el, te văd pe tine. 
Și e insuportabil, mărturisi el întorcând privirea. 

Nikki nu se aștepta la asta. Uluită, reuși să articuleze: 

— Ai pus amorul propriu mai presus de iubirea pentru fiul tău? 

— Mi-am îndeplinit datoria de tată cu fiica mea, insistă el. 
Camille e matură, inteligentă și bine-crescută. 

— Vrei să știi adevărul, Sebastian? zise ea cu lacrimi în ochi. 
Camille e o bombă cu ceas. Ai ţinut-o sub control până acum, 
dar asta n-o să mai dureze. Și când o să se răzvrătească, o să-ţi 
dai cu pumnii în cap. 

Sebastian își aminti de folia cu anticoncepţionale pe care o 
găsise în camera fiicei lui. Liniștit, se apropie de fosta lui soţie și 
o cuprinse cu braţele. 

— Ai dreptate, Nikki. Să nu ne mai certăm, te rog! Să 
rămânem uniți în această încercare. O să-mi schimb 
comportamentul față de Jeremy și o s-o poţi vedea pe Camille 
de câte ori o să vrei. lţi promit că lucrurile o să se-ndrepte. 

— Nu, e prea târziu. Răul a fost făcut. Acum, totul e ireparabil. 

— Nu, nimic nu e ireparabil! zise el cu putere. 

In timp ce vaporul trecea pe sub Podul Artelor și Pont-Neuf, 


mai rămaseră o clipă unul în braţele celuilalt. Apoi se distanţară, 
reluându-și fiecare locul. 


Vaporul mergea de-a lungul țărmului, prin dreptul standurilor 
buchiniștilor de pe cheiul Saint-Michel. Pe Insula Cetăţii se zărea 
Conciergerie și, la capăt, silueta gotică a catedralei Notre-Dame. 
Mai departe, somptuoasele reședințe particulare de pe Insula 
Saint-Louis se detașau în noaptea senină. 

— Să-ncercăm să aflăm misterul acestei chei! propuse Nikki 
după ce-și stinse a treia ţigară. Sigur există un indiciu care ne-a 
scăpat. Punerea asta în scenă trebuie să aibă un sens. Trebuie 
să aflăm ce se poate descuia cu această cheie. 

Bătură puntea superioară în lung și în lat, căutând fără succes 
o încuietoare sau un lacăt. Vântul sufla cu putere, făcând 
noaptea mai rece. Cum Nikki tremura, Sebastian îi puse pe 
umeri haina lui. La început, ea refuză, dar, cum el insista, nu 
mai zise nimic. 

— Privește! strigă el deodată, arătând șirul de cutii metalice în 
care se aflau vestele de salvare. p 

Erau vreo șase cutii, fiecare închisă cu un lacăt. Incercară să 
bage cheia în toate încuietorile, dar niciuna nu se deblocă. 

„La dracu'.” 

Descurajată, Nikki aprinse o nouă ţigară pe care o împărţiră în 
tăcere, sprijiniți de parapet. Tărmurile erau negre de lume, 
oferind, asemenea unui șir de viniete, mici „scene de viață”: 
niște familii luau parte la un picnic, niște îndrăgostiţi se 
giugiuleau, un cuplu mai în vârstă dansa pe malul apei ca într- 
un film de Woody Allen. Mai departe, niște boschetari se 
plimbau de colo colo, niște fete pufneau în râs arătându-le 
degetul mijlociu pasagerilor, un punkist cu un câine fuma 
ditamai jointul. Mult alcool peste tot: sticle de vin de un litru, 
baxuri de bere, vodcă. 

— Hai să intrăm! murmură ea. Mi-e frig. 

Se întoarseră pe puntea inferioară. 

În salon, petrecerea era în toi. Timizi la începutul cinei, 
pasagerii cântau acum melodiile cu voce tare. Ba chiar un turist 
american îngenunchease în fața logodnicei lui și o ceruse în 
căsătorie. 

Nikki și Sebastian se așezară la masa lor. Li se servise felul 
principal. În farfuria lui Sebastian era un file de vită rece cu un 


sos bearnez. În cea a lui Nikki, doi creveţi prăpădiţi se băteau în 
duel pe un pat de risotto. În timp ce luau câteva înghiţituri din 
mâncarea prost reîncălzită, un violonist se apropie de ei și cântă 
primele acorduri ale șansonetei L'Hymne à l'amour a lui Edith 
Piaf. De data aceasta, Sebastian îl trimise la plimbare fără 
menajamente. 

— Mai toarnă-mi vin! ceru Nikki. 

— Nu mai bea, o să te faci pulbere! Și, oricum, sticla noastră 
e goală. 

— Ei, și ce, am chef să mă îmbăt! E treaba mea! E felul meu 
de a face faţă la ceea ce ni se întâmplă. 

Nikki se ridică și se uită pe mai multe mese în căutarea unei 
sticle. Găsi una începută pe o măsuţă din apropierea barului și 
se duse s-o ia. 

Își turnă un nou pahar sub privirea consternată a fostului ei 
soț. 

Sebastian întoarse capul spre peretele de sticlă. 

Punctând un nou obiectiv al croazierei, vaporul ajungea în 
fața grinzilor metalice ale podului Charles-de-Gaulle. Mai 
modern decât precedentele, semăna cu o aripă de avion gata să 
spintece cerul. În curând, vasul lumină malurile cu proiectoarele 
lui puternice care în felul acesta scoteau la iveală o mizerie 
neașteptată: sub pod, numeroși boschetari își instalaseră cortul 
și făcuseră focul. Era un spectacol care îi făcu pe pasageri să se 
simtă stânjeniţi și umbri atmosfera până atunci veselă. Asta 
amintea de faimosul „sindrom al Parisului”. În fiecare an, zeci de 
turiști erau năuciţi de-a binelea de decalajul între viziunea ideală 
a Parisului pe care o vedeau în filme și aceea mai aspră a 
realităţii din capitala Franţei. Dar, pe vapor, tulburarea nu dură 
prea mult. Vasul își reluă cursa către turnurile de sticlă ale 
„marii biblioteci”, apoi întoarse în dreptul cartierului Bercy și 
reveni pe malul drept, către Parisul istoric al cărților poștale și al 
pliantelor turistice. Muzica deveni atunci mai antrenantă și 
indispoziţia se risipi cu totul. 


Nikki mai luă o înghiţitură de vin. 

Alcoolul îi tulbura mintea, dar totodată îi exacerba 
sensibilitatea. Era convinsă că le scăpase ceva, un lucru evident. 
Nici măcar nu mai încerca să se concentreze. Nu o analiză 
rațională avea să o ajute să-l găsească pe Jeremy, ci mai 


degrabă instinctul ei de mamă. În astfel de situaţii, inteligenţa 
emoţională era mai eficientă decât logica și rațiunea. 

Nu se mai chinui să-și stăpânească sentimentele, ci le dădu 
frâu liber. Își lăsă lacrimile să curgă și imaginile îi năvăliră în 
minte. Prezentul și trecutul se amestecau. Trebuia totuși să 
găsească limita, poziţia potrivită a cursorului. Să nu se lase 
sufocată de emotivitate, ci să o folosească în mod constructiv 
pentru a-i înţelege mesajul. 

Se uita pe fereastră. Totul i se învălmășea în minte, 
provocându-i o stare de greață. Amintirile se învolburau, se 
deformau, se amestecau, ajungând să se confunde. 

Muzica răsuna tare. În jurul ei, oamenii băteau ritmul. Pe 
ringul de dans, personalul avea acum sarcina să întreţină 
atmosfera. Chelnerii și chelneriţele dansau pe o melodie 
rusească. 

„Kalinka kalinka kalinka maia.” 

Mai luă o înghiţitură de vin. În ciuda căldurii din încăpere, 
Nikki dârdâia. Combinat cu lumina stroboscopică, refrenul îi 
dădea dureri de cap. 

„Kalinka kalinka kalinka maia.” 

Vaporul se întorcea spre punctul de plecare. Nikki văzu prin 
geam Pont-Neuf, cu balcoanele și mascaroanele lui, apoi la 
orizont se profila Podul Artelor. Privi grilajul pasarelei. Strălucea 
cu putere. Miji ochii și zări zeci, sute, mii de lăcăţele agăţate de- 
a lungul podului. 

— Știu de unde e cheia! strigă ea. 

Îi arătă lui Sebastian videoghidul încastrat în masă. 
Aplecându-se asupra micuţului ecran, citiră împreună anecdota 
referitoare la monument. 


LA FEL CA PODUL PIETRA DE LA VERONA SAU CA 
PODUL LUŢKOV DE LA MOSCOVA, PODUL ARTELOR A 
DEVENIT DE CÂŢIVA ANI UN LOC PREFERAT DE 
ÎNDRĂGOSTIȚI, CARE VIN SĂ AGAŢE AICI „LACĂTUL 
IUBIRII”, SIMBOL AL UNEI LEGĂTURI STATORNICE. 
RITUALUL, DEVENIT DEJA UNUL OBIȘNUIT, ESTE MEREU 
ACELAȘI. CUPLUL DE ÎNDRĂGOSTIȚI ÎȘI AGAȚĂ LACĂTUL 
DE GRILAJ, APOI ARUNCĂ CHEIA PESTE UMĂR, ÎN SENA, ȘI 
ÎȘI PECETLUIESC IUBIREA PRINTR-UN SĂRUT. 


— Trebuie să coborâm! 

II abordară pe șeful de sală pentru a-i cere informaţii. Vasul 
urma să facă o oprire la podul Alma în mai puţin de cinci minute. 

Cuprinși de exaltare, Nikki și Sebastian se apropiară de 
balustradă pentru a putea sări pe pasarelă imediat ce vaporul 
avea să acosteze. 

Amiral trecu de Luvru și de portul Champs-Elysee, apoi se opri 
la debarcaderul său de la podul Alma. 

In timp ce se pregăteau să coboare, Nikki îl apucă pe fostul ei 
soț de mânecă. 

— Stai! Sunt polițiști! 

Sebastian privi spre chei. O femeie în geacă de piele și un 
tânăr cu mers sigur se pregăteau să urce la bord. 

— Crezi că sunt polițiști? 

— Dacă-ţi spun! Uite! 

De departe zări un Peugeot 307 inscripţionat cu însemnele 
poliţiei. 

Privirea lui Sebastian se încrucișă cu cea a tinerei femei. 
Amândoi polițiștii înţeleseră că fuseseră descoperiţi și se 
năpustiră pe pasarelă. E 

Nikki și Sebastian se întoarseră din drum. Inainte de a urca pe 
puntea superioară, Sebastian luă de pe o masă un cuţit ce 
fusese folosit cu siguranţă la tăierea unui file de vită prea uscat. 


36 

În momentul în care își încrucișă privirea cu cea a lui 
Sebastian, Constance Lagrange își dădu seama că americanul îi 
reperase. Își scoase pistolul și îl îndreptă în sus, cu braţul îndoit 
pe lângă corp. 

— Fără împușcături necontrolate! îi ordonă ea lui Botsaris 
când ajunseră în salonul de recepţie. 

La vederea armelor, unii călători scoaseră ţipete de panică. 
Năvălind în sala de restaurant, cei doi polițiști răsturnară mai 
multe mese în drumul lor. Cu acordul lui Constance, Botsaris se 
repezi primul pe scara care ducea la puntea superioară, dar nu 
reuși să deschidă ușa de metal. 

— Au blocat intrarea! zise locotenentul. 

Constance bătu în retragere. Ochise o altă cale de acces în 
spatele vaporului: o scară care ducea pe punte. Ajunse pe 
platformă în câteva secunde. li zări de departe pe soţii Larabee 
care intraseră în timonerie pe ușa dublu batantă. Ilnarmat cu un 
cuţit, bărbatul îl ameninţa pe pilot pentru a-l convinge să 
accelereze din nou. Făcu câţiva pași pentru a se apropia, dar 
așteptă până simţi prezenţa lui Botsaris în spatele ei și abia 
după aceea îndreptă arma spre fugar. 

— Stai că trag! strigă ea chiar în momentul în care vaporul 
prindea viteză. 

Poliţista își pierdu echilibrul, dar se ţinu de umărul adjunctului 
ei. Mijind ochii, văzu că americanul se urcase pe cabina de 
pilotaj și încerca să o convingă pe fosta lui soţie să-l urmeze. 

— Agaţă-te de mine, Nikki! 

— Nu, n-o să reușesc! 

— N-avem de ales, scumpo! 

Constance îl văzu apucându-și soția de mână și trăgând-o cu 
forţa pe micuța cabină supraetajată. 

Poliţista repetă somaţia fără niciun rezultat. Îl avea în linia de 
ochire, dar ezita să tragă. 

Ce încercau să facă? Podul lena era încă departe. Vaporul 
trecea acum pe sub pasarela Debilly, un pod pietonal în formă 
de arc care traversa Sena de la Bulevardul New-York până la 
cheiul Branly. 

„Doar n-or să se agaţe totuși de pod!” 

Pasarela nu era foarte înaltă, dar îndeajuns pentru a face 
manevra dacă nu imposibilă, cel puţin periculoasă, mai ales la 


viteza aceea. Constance se gândi la filmele pe care le văzuse în 
copilăria ei și în care Belmondo făcea cascadorii spectaculoase 
prin Paris. Dar Sebastian Larabee nu era Belmondo. Era un lutier 
din Upper East Side, care juca golf duminica dimineaţa. 

— Pot să trag în picioare, doamnă căpitan, propuse Botsaris. 

— Nu te obosi! N-o să reușească să se agaţe. Podul e prea 
înalt și vaporul merge prea repede. O să cadă în apă. Sună la 
Brigada fluvială de pe cheiul Saint-Bernard! Cere-le să ne trimită 
întăriri ca să-i pescuim! 

Vaporul înainta implacabil spre contururile luminate ale 
pasarelei. În afară de pilonii din zidărie ancoraţi în apropiere de 
țărm, podul nu era decât un schelet de oţel și o platformă din 
lemn de culoarea ambrei. Ca și Turnul Eiffel, lucrarea făcea 
parte dintre prototipurile metalice construite la începutul 
secolului XX. Concepute iniţial ca structuri provizorii, ajunseseră 
să străbată secolul. 

Bazându-se pe instinct, Sebastian se înălţă și sări, reușind să 
se agaţe de șarpantă. Nikki își aruncă pantofii cu toc și sări în 
urma lui, apucându-se de mijlocul fostului ei soţ. Sincronizare 
impecabilă. 

„Norocul chior al începătorului...” 

Dintr-un salt, Constance sări pe acoperișul cabinei de pilotaj, 
dar partida era deja jucată. Vaporul trecuse de pod și plutea 
acum înspre grădinile Trocadero. 

De furie lăsă să-i scape o înjurătură în timp ce privea de 
departe cele două siluete care se căţărau pe grinzile suspendate 
ale pasarelei. 


37 

Nikki și Sebastian se ţineau de mână și alergau pe șoseaua de 
viteză de pe malul stâng. Strecurându-se printre mașini, o luară 
pe o stradă care ducea la Muzeul Artelor Primitive și ieșiră în 
Strada Universității. 

— Aruncă-ţi mobilul și tot ce i-ar putea ajuta să ne repereze! 
ordonă Sebastian. 

Nikki se debarasă de telefon și își continuă cursa șchiopătând. 
În timpul fugii lor periculoase pe vapor, rochia i se rupsese la 
poale și se lovise cu piciorul drept de balustrada metalică. 

„Ce-i de făcut? Unde să mergem?” 

Se opriră să-și tragă sufletul sub un portic de pe Bulevardul 
Rapp. Cu poliția pe urme, de acum înainte erau niște fugari. 
Printr-un miraculos concurs de împrejurări, scăpaseră de o 
arestare, dar cât timp vor mai reuși să rămână liberi? 

Deocamdată, trebuiau să ajungă pe Podul Artelor ca să pună 
mâna pe misteriosul lacăt. Nu era deci indicat să se îndepărteze 
de Sena, însă trebuia să-și ia mii de precauţii. 

Evitând metroul și marile artere ale arondismentului 7, se 
pierdură pe străzile secundare, întorcându-se din drum la 
apariţia vreunui poliţist și trecând pe celălalt trotuar la fiecare 
aglomerare suspectă, astfel că le luă aproape o oră să ajungă la 
destinaţie. 


În ciuda anotimpului, un parfum de vară plutea pe Podul 
Artelor. 

Pasarela metalică, rezervată pietonilor, oferea o priveliște 
nemaipomenită: dintr-o singură privire, vedeai arcele de la Pont- 
Neuf, scuarul Vert-Galant și turnurile albe ale catedralei Notre- 
Dame. 5 

Nikki și Sebastian înaintară cu prudență pe pasarelă. Incă era 
cald. Chiar uimitor de cald pentru jumătatea lui octombrie. Fete 
în rochii scurte, băieţi în tricouri polo ori cu geci subţiri, 
numeroși tineri se strânseseră în cercuri mici, așezați pe iarbă la 
un picnic, vorbind sau cântând în jurul unei chitări. Ambianţa era 
cosmopolită și „gustările” populare: chipsuri, sandvișuri, pui la 
rotisor, batoane de ciocolată. 

Alcoolul era consumat pe faţă și în cantitate mare, scenă 


inimaginabilă în Statele Unite**. Bere blondă, roșcată, neagră, 
vin roșu, roze, alb... Oameni foarte tineri - dintre care unii cu 


siguranţă nu erau majori - dădeau pe gât cu o viteză 
halucinantă sticle de bere și pahare de vin. Atmosfera era totuși 
agreabilă. 


Agăţate de parapete, „lăcăţelele iubirii” se întindeau de-o 
parte și de alta, pe toată lungimea podului. Câte erau? Două 
mii? Trei mii? 

— N-o să reușim niciodată... se întristă Nikki scoțând cheia din 
geantă. 

Sebastian îngenunche la piciorul parapetului. Majoritatea 
lacătelor aveau niște inscripţii făcute cu marker permanent sau 
gravate direct în metal. Cel mai adesea, două iniţiale sau două 
nume urmate de o dată: 


T+L - 14 oct 2011 
Elliot & Ileana - 21 octombrie 


Sebastian zâmbi în sinea lui. Prin ele însele, acele promisiuni 
de iubire eternă erau respectabile. Zăvorâte în felul acela, 
inimile îndrăgostiţilor păreau pecetluite pentru totdeauna. Dar, 
dintre miile de jurăminte solemne, câte treceau realmente 
proba timpului? 

La rândul său, Nikki se lăsă în genunchi pentru a examina 
lacătele iubirii. Erau de toate mărimile, unele pictate, altele în 
formă de inimioară, cu inscripţii previzibile: 


Je t'aime/ Ti amo /Te quiero... 
Altele propovăduiau forme de iubire mai puţin convenţionale: 
B+F-+A 
Unele erau chiar de-a dreptul „libertine”: 
John + Kim + Diane + Christine 


Sau nostalgice: 


34 În SUA este interzisă vânzarea de alcool minorilor, precum și consumarea lui în 
locurile publice. (n.a.) 


Timpul trece, dar amintirile rămân. 
Sau veninoase: 
Solange Scordelo e o târfă ordinară. 


— Să nu pierdem timpul! zise Sebastian. 

Își împărţiră sarcinile. Luând-o de la capătul podului, 
Sebastian identifica lacătele cu inscripția ABUS și i le semnala 
lui Nikki, care încerca să le deschidă cu cheia. Ea observă că 
toate datele erau recente, semn că, pentru a proteja grilajul, 
primăria sau prefectura tăiau probabil lacătele la intervale 
regulate. 

Dar mișcările lor atrăgeau privirile suspicioase ale celorlalţi, în 
plus, pentru ei era plictisitor. 

ABUS - ABUS - ABUS - ABUS. După toate aparențele, 
întreprinderea germană de care nu auziseră niciodată până 
atunci domina piața lacătelor: aproape unul din două avea 
logoul firmei! 

— Chiar dacă ne-am petrece noaptea aici, tot n-am scoate-o 
la capăt, se plânse Sebastian în timp ce doi polițiști intrau pe 
pod. 

— Atenţie! 

Se dădură înapoi amândoi în același timp, dar, la prima 
vedere, agenţii nu se aflau acolo decât pentru a le aminti 
petrecăreţilor că un decret al prefecturii interzicea consumul de 
alcool pe pasarelă. Mimând buna-credinţă, tinerii băgară sticlele 
în genţi, dar le scoaseră iar imediat ce polițiștii se întoarseră cu 
spatele. 

Poliţiștii nu erau proști, dar fără îndoială nu aveau nici 
mijloacele, nici instrucţiunile de a aplica legea cu stricteţe. Se 
arătară mai îngrijoraţi de un beţivan care ameninţa că se aruncă 
în apă. Discutară cu el, încercând să-l potolească, dar beţivul îi 
înjură și deveni violent. Unul dintre agenţi se hotărî să cheme 
întăriri prin staţia radio. 

— Peste două minute, pasarela o să fie plină de polițiști, se 
îngrijoră Sebastian. Trebuie să plecăm! 

— Nu înainte de a găsi lacătul! 

— Eşti încăpăţânată ca un catâr! Şi dacă ajungem la pârnaie, 


mare scofală o să facem! 

— Aşteaptă, am o idee! Încearcă să identifici doar lacătele 
„personalizate”: cele cu o tușă de vopsea, o panglică sau un 
semn distinctiv. 

— De ce? 

— Sunt convinsă că ne-au lăsat un indiciu. 

Se puseră amândoi pe treabă. Unele lacăte erau vopsite în 
culorile unei echipe de fotbal - Viva Barcelona! Viva Messi! — 
ale unei mișcări politice - Yes We Can - sau ale unei preferinţe 
sexuale - drapelul multicolor gay friendly. 

— Vino să vezi asta! 

La una dintre extremităţile podului, la jumătatea înălţimii 
parapetului, un lacăt mare avea lipite pe el două autocolante: 
unul cu o vioară, iar celălalt cu faimosul logo / Love New York, 
care putea fi văzut pe atâtea tricouri. 

Nu se putea mai clar de atât. 

Nikki răsuci cheia. Lacătul se deschise. 

Vru să-l examineze la lumina felinarelor, dar agenţii de poliţie 
invadau deja podul. Sebastian o trase de braţ: 

— Să plecăm de-aici, repede! 


38 

Lumea fascinantă a tatuajului maori. 

Închis în biroul lui, Lorenzo Santos lăsă din mână cartea în 
lectura căreia se cufundase o bună parte a după-amiezii. 

Aflase o mulţime de lucruri interesante, dar niciunul care să-l 
ajute în ancheta lui. 

Frustrat, se frecă la ochi și ieși pe culoar ca să-și ia un suc de 
la automatul de băuturi. 


OUT OF ORDER” 


„Asta mai lipsea!” 

Furios pe anunţul care parcă îl sfida, bătu cu pumnul în 
aparat. 

„Există măcar un singur lucru care funcţionează în ţara asta?” 

Ca să se calmeze, Santos ieși în curtea din spate, 
intenţionând să arunce câteva mingi la coș. Seara se lăsa ușor 
peste Brooklyn. Privi prin grilaj soarele care apunea pe cerul cu 
licăriri roșiatice. Luă mingea de baschet și încercă o primă 
lovitură. Mingea atinse cercul metalic, ezită o clipă, apoi căzu în 
afară. 

„Hotărât lucru, n-am noroc.” 

Ancheta lui bătea și ea pasul pe loc. În ciuda ajutorului celor 
de la criminalistică, nu avansase deloc. Spre sfârșitul dimineţii, 
primise totuși un raport detaliat, redactat de un expert în 
analiza picăturilor de sânge. Specialistul interpretase scena 
crimei într-un mod foarte pertinent, reconstituind cu precizie 
desfășurarea evenimentelor. Drake Decker fusese ucis primul, 
ciopârțit de „maori”, ale cărui amprente fuseseră găsite pe 
cuțitul de luptă. Acesta murise după aceea, ucis de Sebastian 
Larabee cu un ciob. Cât despre amprentele lui Nikki, ele 
fuseseră găsite în mai multe locuri și mai ales pe tacul de biliard 
înfipt în ochiul matahalei înainte de a muri. 

Dar această înlănţuire de fapte nu spunea nimic despre 
motivele protagoniștilor, nici despre identitatea celui de-al 
„treilea bărbat”. Individul nu figura în nicio bază de date a 
poliţiei. Cu cât trecea timpul, cu atât Santos era mai convins că, 
în pofida tatuajului său, individul nu era din Polinezia. Polițistul îi 
solicitase ajutorul lui Keren White, antropolog al NYPD, care 


35 „Defect” (en. în original). 


lucra la secţia 3, dar aceasta nu-l sunase încă. Întrucât își 
pusese mari speranţe în identificarea tatuajului, încercase să 
facă propriile cercetări, dar fără rezultat. 


Acum, Santos băga în coș minge după minge, recăpătându-și 
încet-încet încrederea în sine și eliberându-se de tensiunea pe 
care o acumulase din cauza anchetei. 

| se întâmplase de mai multe ori în carieră să aibă intuiţii 
legate de câte un caz în timp ce făcea jogging sau juca baschet. 
În plin efort, unele elemente se vedeau într-o lumină nouă, fapte 
aparent izolate între ele în mod logic. De ce nu și de data 
aceasta? 

Polițistul încercă să privească evenimentele dintr-o 
perspectivă nouă. 

Şi dacă cheia misterului stătea nu atât în identitatea 
bărbatului maori, cât în viața lui Drake Decker? 

Ce ştia, de fapt, despre proprietarul barului Boomerang? 
Drake fusese un escroc mărunt, a cărui familie era implicată în 
acțiuni criminale de cel puțin două generații: tatăl lui, Cyrius, 
ispășea o condamnare pe viață la Rickers Island, în timp ce 
fratele lui mai mic, Memphis, era fugar de cinci ani, condamnat 
la ani grei de închisoare pentru trafic de stupefiante. Decker 
consumase și el cocaină și barul lui fusese un tripou mai mult 
sau mai puţin clandestin, dar polițiștii din cartier închiseseră 
întotdeauna ochii la activităţile lui, fiindcă Drake le furnizase 
informaţii valoroase. 

Dar ce legătură era între infractorul acela și soţii Larabee? 

„Jeremy, probabil.” 

Santos îl cunoștea pe fiul lui Nikki. Puștiul nu îl înghiţea deloc 
și antipatia era reciprocă. 

Trase o ultimă lovitură la coș și se întoarse în biroul său, 
hotărât să încerce o căutare încrucișată. Introduse cele două 
nume în calculatorul său și dădu o căutare. După câteva 
secunde, programul îi oferi rezultatul. 

Exista o împrejurare în care cei doi se întâlniseră! Se 
întâmplase cu aproape o lună în urmă, în sâmbăta din prima 
săptămână a lunii octombrie. În seara aceea, Drake fusese dus 
la postul de poliție după ce unul dintre clienţii lui se plânsese că 
fusese rupt în bătaie și ameninţat cu o armă. Fusese însă 
eliberat rapid fără a i se aduce nicio acuzaţie. 


Cât despre Jeremy, acesta fusese dus la secție pentru furtul 
unui joc video dintr-un magazin. 

Confruntând cele două rapoarte ale poliţiei, constată că Drake 
și adolescentul împărțiseră aceeași celulă timp de paisprezece 
minute. 

„Era prima oară când se întâlneau?” se întrebă polițistul. 

Santos căpătă brusc convingerea că nodul misterului stătea în 
acel scurt sfert de oră. Ceva se întâmplase în acea seară între 
Decker și Jeremy. O discuţie? O înţelegere? O confruntare? 

Ceva suficient de important în orice caz pentru a pune în 
mișcare o înlănţuire de împrejurări care avea să ducă, peste trei 
săptămâni, la descoperirea a două cadavre zăcând într-o baie 
de sânge. 


39 

— Nu mai pot să merg. Mă doare prea tare! se plânse Nikki, 
așezându-se pe trotuarul Străzii Mornay. 

Sebastian îngenunche lângă ea. 

— Cred că am o entorsă, zise ea cu mâhnire, masându-și 
glezna. 

El îi examină piciorul. Glezna era umflată și începea să se 
învinețească. Durerea fusese suportabilă timp de două ore, dar 
acum devenise atât de ascuţită, încât Nikki nu mai putea face 
niciun pas. 

— Curaj, aproape c-am ajuns! Trebuie să găsim un adăpost 
pentru la noapte. 

— Ştii măcar încotro mergem? 

Vexat, el o întrebă dacă are vreun plan. 

— Nu, recunoscu ea. 

— Atunci, ai încredere în mine! 

Îi întinse mâna pentru a o ajuta să se ridice, îi oferi braţul și 
înaintară șontăc-șontâc până la Bulevardul Bourdon. 

— Suntem tot pe malul Senei? se miră ea. 

— Oarecum, răspunse el. 

Traversară strada și ajunseră pe un chei din piatră albă. Nikki 
se aplecă. O promenadă lungă de mai bine de cinci sute de 
metri se întindea pe malul apei. 

— Unde suntem, mai exact? 

— În portul de agrement Arsenal. Între canalul Saint-Martin și 
Sena. 

— Şi ai scos locul ăsta din pălărie, așa, pur și simplu? 

— Am citit un articol în revista de turism care era în avion. Am 
reținut numele pentru că e identic cu cel al unei echipe de fotbal 
englezești cu care ţine Camille. 

— Ai un iaht legat la chei? îl tachina ea. 

— Nu, dar putem găsi unul. În fine, doar dacă nu ţi-e prea 
greu să treci peste gardul ăsta. 

Ea îl privi și nu-și putu stăpâni un zâmbet, în ciuda gravităţii 
situaţiei. Când erau amândoi în aceeași stare de spirit, se 
simţea invincibilă. 

Gardul de sârmă măsura cam un metru și cincizeci de 
centimetri în înălțime. O pancartă mare din lemn avertiza că 
accesul în port e interzis publicului între orele 23.00 și 06.00 
dimineaţa și că un paznic și câinele lui efectuează ronduri toată 


noaptea. 

— Ce rasă crezi că e câinele? Caniș sau pitbull? se amuză ea 
agăţându-se de poartă. 

O escaladă cu greutate și porni pe chei, urmată de Sebastian. 
Uimitor de liniștit, locul avea peste o sută de puncte de amaraj 
unde erau legate ambarcaţiuni de toate mărimile, de la cel mai 
luxos iaht până la o vechitură care necesita reparaţii. 
Dispunerea navelor îi aminti lui Nikki de canalele din Amsterdam 
pe care le descoperise când era manechin. 

Străbătură cheiul, cercetând cu atenţie bărcile. 

— Îți amintesc că nu suntem aici ca să facem o achiziţie, se 
impacientă Sebastian. Vrem doar să dormim câteva ore. 

— Asta n-arată rău, nu? 

— E prea luxoasă. Pun pariu că are alarmă. 

— Aia, atunci! 

Arătă spre un micuţ tjalk, o „barcă olandeză” lungă de 
doisprezece metri, cu coca îngustă și prora ridicată într-un arc 
de cerc perfect. 

Sebastian miji ochii. Toate ambarcaţiunile din jur păreau 
pustii. Observă un panou pe care scria „De vânzare”, lipit pe 
geamul bărcii. Într-adevăr, părea perfectă. Sebastian sări pe 
punte și, cu o ușurință care o ului pe Nikki, izbi cu piciorul ușa 
de lemn a timoneriei, scoțând-o din ţâţâni. 

— Parc-ai fi făcut asta toată viața, constată ea urcând la bord. 
Mi-e greu să cred că, acum două zile, încă mai bibileai viori în 
atelierul tău. 

— S-au cam dus vremurile alea, nu? Probabil că sunt căutat 
pentru crimă pe două continente, fără a mai pune la socoteală 
delictul de fugă, traficul de droguri, ameninţarea unui căpitan de 
vapor... 

— Suntem ca Bonnie și Clyde! glumi ea intrând în 
ambarcaţiune. 

Din timonerie, se ajungea într-un salon cu două banchete. 
Tjalk-ul era o fostă navă de transport marfă reconvertită în vas 
de agrement. Decorația interioară era minimă, dar destul de 
primitoare dacă îţi plăcea stilul „bătrân lup-de-mare”: drapeluri 
de corsar, machete de corăbii în sticle, lămpi cu petrol, parâme. 

Din salon, ajunseră în cabina din spate, amenajată pentru 
dormit. După ce verifică curăţenia cearșafurilor, Nikki se întinse 
în pat. În mod vizibil, din cauza entorsei, o durea foarte tare 


glezna. Sebastian puse două perne una peste alta și o ajută să- 
și ţină piciorul ridicat. 

— Mă-ntorc imediat! 

În partea din faţă a vasului, descoperi o bucătărioară dotată 
cu tot ce trebuie, cu o ușă din șipci de lemn spaţiate. Din 
fericire, frigiderul funcţiona. Goli cele două recipiente cu cuburi 
de gheaţă într-o pungă de plastic, apoi se întoarse în cabină. 

— E rece! ţipă Nikki în timp ce el îi punea gheaţa pe zona 
dureroasă. 

— Termină cu sclifoseala! O să-ţi dezumfle glezna. 

Aproape instantaneu, gheaţa îi alină într-adevăr durerea. 
Nikki profită de acel răgaz și luă geanta din care scoase micuțul 
lacăt al iubirii. 

— Hai să examinăm lacătul mai cu atenţie! 

Cutiuţa metalică nu avea nimic deosebit în afara 
autocolantelor și a două serii de cifre gravate una sub cealaltă. 


48 54 06 
2 20 12 


— Nu maisuport enigmele astea, parc-am fi în Codul lui Da 
Vinci! se enervă Sebastian. 

— În definitiv, poate că Dan Brown l-a răpit pe Jeremy! glumi 
Nikki pentru a mai destinde atmosfera. 

Așa era Nikki. Recurgea la umor pentru a depăși situaţiile cele 
mai grave. Era ca o a doua natură pentru ea. Dar Sebastian nu 
avea chef de glume. O fulgeră cu privirea, apoi își dădu cu 
presupusul: 

— N-ar putea fi un număr de telefon? 

— Cu prefixul 48? Mira-m-aș! În orice caz, numărul nu 
corespunde nici Statelor Unite, nici Franţei. 

— Nu știu dacă informaţia a ajuns până la tine, dar mai sunt și 
alte ţări pe lumea asta. 

Cuprins de entuziasm, trecu în salon. Într-un maldăr de 
hârțoage, găsi un anuar telefonic prăfuit pe care îl aduse în 
cameră. 

— 48 este indicativul internaţional al Poloniei, citi el. 

Nikki fu cuprinsă imediat de exaltare și neliniște. Polonia era 
tara ei natală. 

— Trebuie să-ncercăm să sunăm la acest număr! 


Dar cum să procedeze? Lui Sebastian i se furase telefonul, iar 
Nikki tocmai se debarasase de al ei ca să nu fie reperată. 

— Mai am cardul de credit, zise ea fluturând micuțul 
dreptunghi de plastic. 

Ochii îi luceau de oboseală. Sebastian îi puse mâna pe frunte. 
Avea febră. 

— O să-ncercăm să sunăm mâine-dimineaţă de la o cabină 
telefonică, hotărî el. Acum trebuie să te odihnești! 

Se duse în baie, luă o cutie de Nurofen și îi dădu o pastilă lui 
Nikki, care adormi mormăind. Dădu apoi drumul la micuțul 
radiator pus la piciorul patului și stinse lumina, după care 
dispăru pe ușile batante. 


Frigiderul era gol, cu excepţia unor iaurturi expirate și a vreo 
zece sticle de bere. Sebastian desfăcu una și ieși s-o bea pe 
punte. 

Portul era liniștit. Atemporal. O enclavă protejată, aflată la 
doar câteva sute de metri de aglomeraţia din Piaţa Bastiliei. 
Sebastian se așeză pe jos, cu spatele rezemat de coca de lemn. 
Intinse picioarele, luă o gură de bere și puse lacătul la loc, în 
geanta lui Nikki, unde găsi un pachet de ţigări. Își aprinse una și 
profită de ocazie pentru a scotoci prin portofelul fostei lui soţii. 
Așa cum se aștepta, scoase din el o fotografie recentă a copiilor 
lor. Camille și Jeremy nu erau gemeni identici. Deși născuţi în 
aceeași zi, cu greu puteai să identifici la ei un aer de familie, 
într-atât Camille era o Larabee și Jeremy un Nikovski. Era 
frapant. Camille nu semăna deloc cu maică-sa. Era drăguță, dar 
avea fața mai rotundă, gropiţe în obraji, nasul cârn și trăsături 
blânde. Jeremy însă moștenise ascendenţa poloneză a lui Nikki. 
O frumuseţe rece, care părea inaccesibilă, un corp zvelt, părul 
aspru, un nas bine conturat, ochi foarte deschiși la culoare. O 
asemănare care se accentuase odată cu vârsta și care îl făcea 
pe Sebastian să se simtă prost. 

Trase cu putere din ţigară, amintindu-și ce îi reproșase Nikki 
în urmă cu două ore. Dăduse dovadă de egoism și pusese 
amorul propriu mai presus de iubirea față de copiii săi? Fără 
îndoială, lucrurile nu erau atât de simple. 

In toți acei ani, obsedat de propriile răni, încercase în mod 
inconștient să se răzbune pe Nikki. Mânat de ranchiună, își 
dorise s-o pedepsească, s-o facă să plătească pentru eșecul 


căsniciei lor și apoi pentru despărțirea lor. Dar fără îndoială că 
cel mai mult rău le făcuse copiilor. Dorinţa aceea de a separa 
complet educaţia gemenilor fusese absurdă și iresponsabilă. 
Sigur, nu era o noutate, dar, până în acel moment, găsise 
întotdeauna motive întemeiate ca să-și justifice 
comportamentul. 

La lumina lunii, Sebastian fixa cu privirea fotografia fiului său. 
Relația lor era neclară, rece, subminată de o grămadă de 
neînţelegeri. Bineînţeles că îl iubea, dar era o iubire cam 
abstractă, lipsită de căldură și complicitate. 

Era în mare parte vina lui. Nu-l tratase niciodată pe fiul său cu 
bunăvoință. Îl comparase neîncetat cu Camille și competiţia nu 
era niciodată în avantajul lui Jeremy. Il privise prea repede cu 
neîncredere, ca pe o cauză pierdută. Chiar dacă nu avea niciun 
sens, își imaginase că Jeremy nu putea decât să-l decepţioneze, 
fiindcă și mama lui, cu care semăna atât de mult, îl 
decepţionase înaintea lui. 

În ultima vreme, când se vedeau, nu mai comunicau deloc. 
Sebastian își târa uneori fiul la vreo expoziţie sau la vreun 
recital de vioară, dar mai rău se întrista văzând lipsa lui de 
interes faţă de acele ieșiri, ceea ce era nedrept, fiindcă nu se 
obosise să-i trezească interesul pentru artă sau pentru muzica 
clasică. 

Scotocind prin camera lui împreună cu Nikki, fusese surprins 
să descopere rafturile cu cărţi consacrate celei de-a șaptea arte. 
Fără îndoială, de teamă să nu fie luat peste picior, Jeremy nu-i 
vorbise niciodată despre dorinţa lui de a urma o școală de 
cinema, nici despre planul de a deveni regizor de film. E drept 
că nu știuse să-i dea încredere în alegerile lui. 

Sebastian își termină sticla, privind de departe coloana 
Bastiliei, care strălucea în noapte. 

Mai avea oare timp să-și îndrepte greșelile? Să reînnoade 
relaţia cu fiul său? Poate, dar, pentru asta, trebuia mai întâi să-l 
găsească. 

Își aprinse o altă ţigară și se hotărî să nu aștepte până a doua 
zi pentru a cerceta pista numărului de telefon polonez. După ce 
se asigură că Nikki adormise, luă lacătul și îl băgă în buzunar. 

Apoi părăsi barca sărind pe chei. 


40 

„Mai există oare vreo cabină telefonică în Paris?” se întrebă 
Sebastian, urcând pe bulevardul de lângă port. 

Zărind silueta din aluminiu și sticlă tipică pentru cabinele din 
capitală, crezu că are noroc, dar bucuria lui fu de scurtă durată. 
Cabina era vandalizată, și aparatul smuls. 

Ajunse în Piaţa Bastiliei, dar nu stătu prea mult, fiindcă două 
mașini ale forțelor de securitate staţionau în fața Operei. 

Reperă o nouă cabină la capătul Străzii Faubourg-Saint- 
Antoine, dar și aceea era inutilizabilă. Un boschetar se instalase 
înăuntru și dormea sub niște pături și cartoane. 

Sebastian își continuă căutarea în direcţia metroului. Chiar 
înainte de staţia Ledru-Rollin, găsi în sfârșit un aparat în stare 
de funcţionare. 

Introduse cardul bancar al lui Nikki și formă numărul gravat 
pe lacăt: 


48 54 06 2 20 12 


„Bună ziua. Orange vă informează că numărul solicitat este 
nealocat.” 

Se gândi câteva secunde și citi indicaţiile afișate în cabină. 
Dacă voia să sune în străinătate, trebuia să formeze mai întâi 00 
urmat de indicativul ţării. Așa că încercă din nou: 


00 48 54 06 2 20 12 


„Bună ziua. Orange vă informează că numărul solicitat este 
nealocat.” 

O luaseră pe un drum greșit. Se ambalaseră crezând că e 
vorba de prefixul Poloniei, dar se pare că nu era vorba de un 
număr de telefon. Era altceva. 

„Dar ce?” 

Retrăgând cardul din fantă, Sebastian fu tentat s-o sune pe 
Camille. Era ora 01.00 dimineaţa la Paris, adică ora 19.00 pe 
Coasta de Est. 

Ezită. 

După uciderea lui Drake și a tatuatului maori, era clar că 
fusese dat în urmărire generală. Exista deci posibilitatea ca 
telefonul fiicei lui să fie ascultat. Dar poate nu și cel al mamei 


lui. Oftă. În orice caz, polițiștii știau deja că fugiseră în Franţa. Ar 
fi putut oare să localizeze cabina telefonică? Tot ce era posibil, 
din moment ce utilizase un card de credit. Ba chiar în mod sigur, 
însă le-ar fi luat ceva timp. Până atunci, el și Nikki vor fi părăsit 
deja portul Arsenal. 

Hotări deci să-și încerce norocul și formă numărul mamei lui 
din Hamptons. Aceasta răspunse când telefonul sună a doua 
oară. 

— Dar unde ești, Sebastian? Poliţia a venit să mă interogheze 
azi după-amiază și... 

— Nu-ţi face griji, mamă! 

— Bineînţeles că-mi fac griji! De ce spun c-ai omorât două 
persoane? 

— E complicat. 

— E tot din cauza lui Nikki, nu-i așa? Nu mi-a plăcut niciodată 
femeia asta, știi prea bine! In ce te-a mai băgat? 

— O să vorbim despre asta altădată, dacă vrei. 

— Și Camille? Unde e? Poliţia o caută și pe ea. 

Sebastian simţi că se sufocă. Abia reuși să-și descleșteze 
maxilarul și să întrebe: 

— Cum, Camille nu e la tine? leri după-amiază a luat trenul 
spre tine! 

Inima îi bătea să-i iasă din piept. Până să deschidă maică-sa 
gura, el îi ghicise răspunsul: 

— Nu, Sebastian. Camille nu e la mine. N-a venit niciodată să 
mă vadă. 


Partea a treia 
Misterele Parisului 
„Timpul, de acum înainte el o știe, nu vindecă nimic. 
Timpul nu este decât o fereastră 
pe care ne putem vedea greșelile, 
căci acestea sunt, pare-se, singurele lucruri 
de care ne amintim clar.” 


RJ. Ellory, Vendetta 


41 

Ora 7.00 dimineața. 

Vremea se răcise. 

La micuțul bar situat pe colțul format de străzile Liliecilor și 
Mouzaïa tocmai fusese ridicat oblonul de fier. Scaunele erau 
încă pe mese, aparatul de cafea se dezmorțea cu greu și 
caloriferele abia începuseră să dea căldură. Tony, patronul, își 
înăbuși un căscat, apoi îi duse micul dejun clientei lui celei mai 
matinale. 

— Pentru dumneavoastră, doamnă căpitan! 

Așezată pe o banchetă, cu laptopul în faţă, Constance îi 
mulțumi printr-un semn din cap. 

Ca să se încălzească, tânăra polițistă își puse degetele pe 
marginea ceștii. 

Supărată din cauza eșecului ei, își petrecuse noaptea 
cufundată în dosarul soţilor Larabee, având ca fond sonor 
paraziţii frecvenţelor radio ale poliţiei. Ore în șir, verificase 
minuţios toate documentele pe care le avea în posesie, în 
căutarea unui indiciu care s-o ajute să dea de urma cuplului de 
americani. Nu găsise nimic și nici colegii ei nu fuseseră mai 
eficienţi: în ciuda transmiterii semnalmentelor celor doi 
newyorkezi, aceștia nu fuseseră depistaţi nicăieri. 

Sorbier, șeful ei, o sunase în zori ca să-i tragă o săpuneală 
zdravănă. Constance suportase mustrarea fără să crâcnească. 
Boala nu-i scuza totul. De data asta, o făcuse de oaie. Ea, care 
avea un dosar ireproșabil, păcătuise prin exces de încredere, 
subestimându-și adversarul ca cea mai naivă debutantă. Ciudat 
mod de a-și inaugura galoanele de căpitan! Desigur, Larabee și 
fosta lui soţie avuseseră noroc, dar dăduseră dovadă de 
inițiativă și de sânge rece, calități care ei îi lipsiseră cu 
desăvârșire. 

Constance era singura femeie din echipa restrânsă a BNRF, 
Brigada Naţională de Căutare a Fugarilor. Comparată adeseori 
cu șerifii americani, acea unitate de elită, specializată în 
urmărirea criminalilor fugari, era unică în Europa. 

Provenită din PJ*5, Constance era o polițistă experimentată. Se 
chinuise ani de zile să intre în acel serviciu. Meseria era rațiunea 
ei de a trăi. Reușise în mod strălucit, având contribuţii 
importante la arestarea mai multor fugari „celebri” căutaţi 


36 Poliţia Judiciară 


pentru condamnări grele sau evaziunii spectaculoase, 
majoritatea francezi, dar și străini pentru care fuseseră emise 
mandate de arestare internaționale. Luă o gură de cafea, muşcă 
dintr-un croasant și se reapucă de lucru. Pierduse prima repriză, 
dar era hotărâtă s-o câştige pe următoarea. 

Conectată la rețeaua Wi-Fi a lui Tony, Constance culese 
câteva informații suplimentare de pe internet. Numele lui 
Sebastian Larabee apărea destul de des. Era un adevărat star în 
domeniul său. Dădu clic pe un link care o trimise la portretul pe 
care New York Times i-l făcuse cu doi ani mai înainte. Articolul 
era intitulat „Omul cu mâini de aur”. Dotat cu o ureche ieșită din 
comun și cu o îndemânare remarcabilă, lutierul era, conform 
autorului, capabil să facă viori excepţionale, care, la testele în 
orb, băteau viorile Stradivarius pe propriul lor teren. Declaraţiile 
lui Larabee erau captivante, pline de detalii insolite despre 
istoria luteriei și despre relaţia pasională pe care unii violoniști o 
aveau cu instrumentul lor. Articolul era ilustrat cu mai multe 
fotografii. Larabee apărea pozând în atelierul său, îmbrăcat 
foarte elegant. Uitându-te la fotografii, ţi-era greu să ţi-l 
imaginezi într-un bar sordid din Brooklyn, tăindu-i beregata unui 
traficant de droguri. 

Constance își înăbuși un căscat și se întinse. Până în acel 
moment, reușise să ţină oboseala la distanţă. Atâta timp cât era 
„conectată” la ancheta ei, se simţea protejată, dar trebuia să nu 
cedeze, să rămână în alertă, să facă progrese. 

Inchise ochii pentru a se concentra mai bine. Unde își 
petrecuseră noaptea Larabee și fosta lui soţie? Poliţia era pe 
urmele lor, așa că adio confort în hoteluri de lux și cine festive 
pe vapoare. Mai devreme sau mai târziu vor fi prinși. Fuga era 
un infern, mai ales pentru niște oameni care nu erau criminali 
înrăiţi. In condiţii normale, Constance nu și-ar fi făcut griji. Ar fi 
fost de ajuns să-și ţeasă firele ca un păianjen și să-i aștepte la 
cotitură. Flerul și norocul erau importante, dar mai ales 
răbdarea și abnegaţia te ajutau să rezolvi astfel de cazuri. 
Timpul, adică. Cel mai bun aliat al celor care îi urmăreau pe 
fugari. Dar timpul era exact ceea ce îi lipsea. Așa că trebuia săi 
încolțească astăzi. 

Teoretic, BNRF putea să solicite cooperarea cu alte 
departamente de poliţie și jandarmerie pentru a pune la punct 
foarte rapid ascultarea telefoanelor, pentru a realiza filări și 


pentru a avea acces imediat la toate elementele legate de 
anchetă. Dar cu dosarele internaţionale era mai greu. 
Informaţiile transmise de ţările de origine erau adeseori 
trunchiate și ajungeau greu, fragmentate. 

Consultând dosarul, observă că de ancheta newyorkeză se 
ocupase în principal locotenentul Lorenzo Santos de la secţia 87 
din Brooklyn. Se uită la ceas. Era ora două dimineaţa la New 
York. Prea târziu ca să-l sune pe Santos. Doar dacă... 

Se hotărî să-și încerce norocul, așa că sună la centrala secţiei 
de poliţie și ceru, într-o engleză aproape perfectă, să i se facă 
legătura în biroul locotenentului: 

— Santos, răspunse o voce plăcută și gravă. Ce noroc avea! 

Abia apucă să se prezinte, că ofițerul newyorkez îi și ceru 
vești despre anchetă. Tipul era la fel ca ea: un vânător care nu 
trăia decât prin meseria lui. Se posomori când Constance îi 
spuse că soţii Larabee sunt încă fugari și îi puse o mulţime de 
întrebări despre mersul anchetei ei. Constance îi mărturisi 
motivul pentru care-l sunase. Ar fi dorit să consulte lista cu 
ultimele convorbiri telefonice ale lui Sebastian Larabee, precum 
și pe cea cu ultimele extrase de cont bancare. 

— Aceste probe sunt în posesia mea, îi confirmă Santos. 
Faceţi-mi o cerere oficială și o să vi le trimit! 

— Îmi trebuie acum! insistă ea. 

Pentru a-l convinge, îi adu adresa ei de e-mail, dar Santos 
închise telefonul fără să-i promită nimic. 

Tânăra polițistă abia avu timp să-și termine croasantul și să 
mai comande o cafea, că un semnal sonor îi anunţă sosirea unui 
e-mail. 

Santos nu pierduse vremea. 

— Ai o imprimantă, Tony? întrebă ea descărcând informaţiile. 


42 

— Nikki, trezește-te! 

— Hm... 

— Te-am lăsat să dormi cât s-a putut, dar acum trebuie să 
plecăm! 

Sebastian ridică unul dintre sabordurile culisante care 
protejau cabina de lumina zilei. 

— Începe să fie multă lume pe chei, o grăbi el. Uite, ţi-am 
găsit niște haine de schimb! 

Nikki se trezi brusc. Se ridică în picioare și făcu câţiva pași. 

— Ce-ţi face piciorul, e mai bine? se îngrijoră el. 

Ea dădu din cap. Glezna i se dezumflase. Deși durerea era 
încă prezentă, măcar era din nou suportabilă. 

— De unde-ai făcut rost de astea? întrebă ea, văzând hainele 
strânse pe scaun. 

— Le-am șterpelit de pe puntea unui vas. Şi te rog să nu-mi 
spui că nu sunt mărimea ta sau că nu-ţi place culoarea! 

Nikki își trase pe ea blugii aspri și puloverul cu guler rulat, 
apoi se încălță cu bascheţii. Într-adevăr, nimic nu-i venea cum 
trebuie. Își mușcă limba, dar tot nu se putu abţine: 

— Chiar ţi se pare că port mărimea patruzeci și doi? 

— Nu prea aveam de ales! se enervă el. Scuză-mă că nu m- 
am dus la cumpărături pe Bulevardul Montaigne! 

O apucă de mână și o scoase afară din barcă. Aerul era uscat 
și rece. Cerul senin, de un albastru intens, îi aminti de cel din 
Manhattan. 

— Nu mă mai trage de mână! 

— Trebuie să dispărem cât mai repede! Azi-noapte mi-am 
folosit cardul bancar ca să dau telefon. E posibil ca apelul să fi 
fost depistat. 

În timp ce străbăteau strada Saint-Antoine, îi povesti despre 
investigaţiile lui nocturne: pista falsă a numărului de telefon 
polonez și mai ales dispariţia lui Camille, care nu mai ajunsese 
la bunica ei. 

Când află de dispariţia fiicei sale, Nikki făcu o criză de panică. 
Se opri în mijlocul trotuarului, cu răsuflarea tăiată. Una dintre 
mâini îi înţepeni. Picături de sudoare îi șiroiau pe frunte, apoi i 
se prelingeau pe gât. | se puse un nod în gât, îngreunându-i 
respiraţia și provocându-i niște palpitaţii care o sufocau. 

— Te rog din suflet, nu claca acum! o imploră Sebastian. 


Respiră, Nikki, calmează-te! 

Dar degeaba. Cuprinsă de o criză de spasmofilie, scuturată de 
icnete din ce în ce mai violente, Nikki era pe punctul de a se 
prăbuși în plină stradă. Sebastian scoase atunci din mânecă 
ultima lui carte. O apucă de umeri cu putere. 

— Uită-te la mine, Nikki! Calmează-te! Știu ce înseamnă 
cifrele alea de pe lacăt. Înţelegi? Am descoperit ce înseamnă 
cifrele! 


43 

Nikki avea nevoie să-și recapete forţele, așa că intrară, cam 
imprudent, într-o cafenea de pe Strada Vieille-du-Temple. Situat 
chiar în inima cartierului Marais, locul era deja foarte animat în 
ciuda orei matinale. 

Sebastian numără una câte una cele câteva monede pe care 
le mai avea Nikki în portofel. Cu o seară în urmă, schimbase 
cincizeci de dolari în Gara de Nord, dar plătise taxiul până la 
podul Alma. Toată averea lor se reducea acum la șase euro 
amărâţi. Atâta cât să le ajungă de o cafea cu lapte și o tartină 
cu unt. 

— Ai ceva de scris? 

Nikki căută în geantă și găsi un stilou elegant, cu incrustaţii 
fine din sidef. Sebastian recunoscu unul dintre vechile lui 
cadouri, dar se abţinu de la orice remarcă. 

Copie pe faţa de masă din hârtie cele două serii de cifre de pe 
lacăt: 


48 54 06 
2 20 12 


— Ar fi trebuit să-mi pice fisa mai devreme, regretă 
Sebastian. Era totuși evident. 

— Ce era evident? 

— Grade, minute, secunde. Scandă el. 

— Incetează cu aerul ăsta misterios și explică-mi! 

— E vorba pur și simplu de coordonate geografice exprimate 
în sistem sexagesimal. 

— Te amuză s-o faci pe profesorul? 

— „„Altfel spus, latitudinea și longitudinea, termină el 
completându-și schema. 


Latitudine: N 48 54 06 
Longitudine: E 22012 


Ea căzu pe gânduri, apoi puse întrebarea care se impunea: 

— Şi cărui loc corespund aceste coordonate? 

— Habar n-am, recunoscu el, pierzându-și brusc entuziasmul. 
Ar trebui să le introducem într-un GPS. 

Nikki tăcu preţ de câteva secunde, apoi propuse: 


— Te simţi în stare să furi o mașină? 

El ridică din umeri. 

— Cred că n-avem de ales. 

Işi băură cafeaua cu lapte până la ultima picătură și se 
ridicară de pe banchetă. 

Traversând încăperea pentru a ieși din cafenea, Sebastian 
remarcă o masă liberă pe care un client abandonase un ziar. 
Fotografia de pe prima pagină îi atrase atenţia. Despături 
cotidianul cu frică. Poza lui era pe prima pagină în Le Parisien! 
Un cineast amator filmase probabil scena „deturnării” 
vaporașului. Sebastian își pironi privirea pe imaginea 
„răufăcătorului”, ca și cum ar fi fost vorba de altcineva. Totuși, 
el era cel care, înarmat cu un cuţit, îl ameninţa pe căpitanul 
vasului. Explicaţia din ziar nu lăsa de altfel nicio urmă de 
îndoială: 


TEROARE PE SENA! 


O serată idilică s-a transformat aseară într-un 
coșmar, când un cuplu de fugari americani l-au luat 
ostatic pe căpitanul unui vapor pe care luau cina două 
sute de persoane. (Fotografii și mărturii în pagina 3) 


— Cine știe, poate că într-o zi o să râdem de asta, îi șopti 
Nikki. 

— Mă tem că n-o să se-ntâmple prea curând. Acum, trebuie 
să ne căutăm copiii. 

Mergeau pe trotuarul Străzii Rivoli, spre piața din faţa 
primăriei. 

— Gata, preiau comanda operaţiunilor! zise Nikki. 

— De ce? Ești cumva specialistă în furtul de mașini? 

— Nu, dar vreau să-mi apară și mie poza în Le Parisien! 

Se postară în faţa trecerii de pietoni care ducea la clădirea 
primăriei din arondismentul 4. Așteptară ca semaforul să se 
schimbe de mai multe ori. Nikki pândea prada perfectă, care 
apăru în persoana unui bărbat trecut de cincizeci de ani, rotofei 
și cu început de chelie, aflat la volanul unei berline nemţești 
ultimul model. 

— Lasă-mă pe mine, dar fii pregătit să acţionezi! 

Semaforul era roșu pentru automobiliști. Nikki își luă un aer 


degajat, înaintă câţiva pași pe zebră, apoi întoarse brusc capul 
spre șofer. Fața ei frumoasă se lumină dintr-odată, mimând 
surpriza. 

— Hei! strigă ea spre bărbat, făcându-i semn cu mâna. 

Acesta se încruntă ușor, se uită în spate pentru a fi sigur că el 
este într-adevăr cel interpelat și opri radioul mașinii. Nikki 
înainta spre el și se aplecă la nivelul portierei. 

— / didn't expect to run into you here!“ zise ea privindu-l în 
ochi. 

Bărbatul cobori geamul, convins că este luat drept altcineva. 

— I think you have mistaken me for someone else... 

— Oh, don't be silly! You mean you don't remember me?” 

Semaforul se făcu verde. _ 

Bărbatul ezită. Cineva claxonă în spatele lui. li era greu să-și 
ia ochii de la tânăra sexy care îl privea ca pe un zeu din Olimp. 
De cât timp nu i se mai aruncase o asemenea privire? 

Sebastian urmărea scena de departe. Ştia că Nikki are darul 
acela. Era suficient să ajungă undeva pentru ca toată lumea să 
se uite după ea. Făcea femeile geloase și sucea minţile 
bărbaţilor. Așa, pur și simplu, fără să spună nimic, fără să facă 
nimic. O mișcare imperceptibilă a capului, câteva sclipiri în ochi, 
un început de scânteie care îi făcea pe „vânători” să creadă că 
au toate șansele. 

— Așteaptă, o să parchez puţin mai încolo! hotărî 
conducătorul auto. 

Nikki zâmbi complice, dar, când mașina înainta, îi făcu un 
semn lui Sebastian, vrând să spună: „Acum e rândul tău!” 

„E mai ușor de spus decât de făcut.” se gândi el apropiindu-se 
de berlina care tocmai parcase într-un mic intrând din Piaţa 
Baudoyer. Bărbatul ieși din mașină și o încuie dintr-un clic. 
Sebastian se năpusti asupra lui și îl îmbrânci pentru a-l face să- 
și piardă echilibrul. 

— Imi cer scuze, domnule! zise el aplecându-se pentru a-i lua 
cheile. 

Descuie portierele și o lăsă pe Nikki să treacă la volan. 

— Urcă repede! strigă ea. 

Sebastian stătea înţepenit, îngrijorat de lovitura puternică pe 


37 „Nu mă așteptam să dau peste tine aici!” (en. în original) 
38 „Cred că mă confundați cu altcineva...” (en. în original) 
3 „Nu fi prostuţ! Vrei să spui că nu-ţi mai amintești de mine?” (en în original) 


care i-o dăduse acelui necunoscut a cărui singură vină fusese că 
se aflase în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. 

— Nu știu ce să spun, se scuză el în timp ce verifica dacă nu-l 
omorâse. Credeţi-mă, e vorba de o urgenţă, o să avem mare 
grijă de... 

— Mișcă-te odată! urlă Nikki. 

Sebastian deschise portiera și se așeză lângă ea în momentul 
în care călca pedala, virând mai apoi pe Strada Arhivelor. 

In timp ce traversau arondismentul 4, Sebastian puse în 
funcţiune GPS-ul. După o rapidă verificare a aparatului, 
introduse coordonatele care figurau pe lacăt: 


Latitudine: N 48 54 06 
Longitudine: E 22012 


Apoi trecu de la sistemul sexagesimal la sistemul GPS. 

„Numai să nu mă fi înșelat”, se rugă el în timp ce softul 
procesa datele. 

Deși era atentă la drum, Nikki arunca priviri dese spre ecran. 
Rapid, un punct de destinaţie clipi, urmat în curând de o adresă: 
Strada Lécuyer nr. 34 bis, în Saint-Ouen! 

Brusc, îi cuprinse amândoi entuziasmul. Locul era foarte 
aproape. Doar la șase, șapte kilometri, conform navigatorului! 

Nikki acceleră, părăsind Piaţa Republicii. 

Spre ce nou pericol se îndreptau? 


44 

— Tony, încă un espresso dublu! zise Constance. 

— Aţi băut deja trei, doamnă căpitan. 

— Ei și? N-ai de ce să te plângi! Eu singură reprezint jumătate 
din cifra de afaceri a acestui local! 

— Asta așa e, recunoscu patronul. 

— Și adu-mi și o brioșă cu zahăr! 

— Îmi pare rău, n-am decât croasanţi. 

— Croasanţii tăi sunt vechi, așa că scoate-ţi degetul din... 

— OK, OK, nu e nevoie să fii vulgară! Mă duc să vă cumpăr o 
brioșă de la patiserie. 

— Adu-mi și un corn cu stafide dacă tot te duci! Și ia-mi și 
ziarul! 

Tony își puse haina și șapca oftând. 

— Altceva mai doriţi, doamnă marchiză? 

— Nu vrei să dai căldura mai tare? Ingheţ aici. 

În timp ce Tony se executa, Constance trecu în spatele barului 
cu laptopul sub braţ. 

— Iţi păzesc eu prăvălia. 

— O să vă descurcațţi singură dacă vin mulţi clienţi? întrebă 
Tony cu îndoială în voce. 

Ea își ridică ochii din ecran și își roti privirea prin încăpere. 

— În afară de mine, mai vezi vreun mușteriu în cafeneaua 
asta? 

Ofensat, Tony se grăbi să plece. 

Rămasă singură, Constance schimbă postul de radio pentru a 
asculta jurnalul de la France Info. La sfârșitul buletinului de știri, 
jurnalista prezentă pe scurt tentativa de luare de ostatici care 
avusese loc cu o seară în urmă, pe un vaporaș al Companiei de 
Croaziere Pariziene. 

„Cei doi fugari sunt căutaţi de forţele de poliţie, fiind 
consideraţi foarte periculoși.” 

Constance printase listele pe care i le trimisese Lorenzo 
Santos, omologul ei din poliţia newyorkeză. Inarmată cu un 
marker și cu un stilou, sublinia și adnota apelurile telefonice ale 
soţilor Larabee și mișcările de fonduri care i se păreau suspecte. 

Avusese confirmarea a ceea ce îi spusese directoarea de la 
Grand Hotel de la Butte. După toate aparențele, Sebastian 
Larabee rezervase un apartament cu o săptămână mai înainte. 
Dar oare chiar el virase banii? Nimic nu era mai ușor decât 


piratarea numerelor înscrise pe un card bancar. Oricine din 
anturajul lui ar fi putut face operaţiunea. Dar cu ce scop? Lui 
Constance i-ar fi plăcut să aibă acces și la extrasele de cont și 
apelurile telefonice ale lui Nikki Nikovski, dar Santos nu-i 
transmisese decât documentele referitoare la Larabee. Într-un 
fel, nu era anormal, fiindcă mandatul de arestare era emis pe 
numele lui. 

Îşi duse ceașca la gură ca să-și bea cafeaua până nu se răcea, 
dar o lăsă jos brusc. Tocmai îi atrăsese atenţia un rând din 
extrasul de cont al lui Sebastian. Un virament Paypol, care data 
de săptămâna trecută. O sumă de 2.500 de euro în profitul 
lutierului. Constance dădu cu frenezie paginile listei. Santos își 
făcuse treaba până la capăt: graţie numărului tranzacţiei, 
reușise să descopere cine făcuse plata. O bancă franţuzească, o 
agenţie a BNP“ din Saint-Ouen, care vărsase fondurile din 
partea clientului său, librăria „Fantome și îngeri”. 

Constance tastă numele anticariatului pe Google map. Situat 
pe strada Lécuyer nr. 34 bis din Saint-Ouen, era specializat în 
vânzarea de cărți rare. 

Polițista își închise laptopul cu o mișcare bruscă, își adună 
hârtiile, băgă totul în geantă și ieși în trombă din cafenea. 

Păcat de brioșa cu zahăr... 


+ Banca Naţională Paris 


45 

Berlina dădu primele semne de slăbiciune în dreptul porţii 
Clignancourt. În timp ce Nikki și Sebastian intrau pe Bulevardul 
Mareșalilor, semnalizatoarele mașinii se aprinseră subit. Nikki 
încercă fără succes să le oprească. 

— Calitatea nemţească nu mai e ce era odată, zise ironic 
Sebastian, ca să destindă atmosfera. 

Nikki acceleră, luând-o pe sub pasarela bulevardului periferic 
pentru a ieși pe străzile din Saint-Ouen. 

Mergeau acum prin partea de sud a celebrei pieţe de 
vechituri, dar paradisul negustorilor ambulanți nu se anima 
decât în weekend și la ora aceea matinală niciunul dintre micile 
depozite de haine și de mobilier nu era încă deschis. Cu un ochi 
pe navigatorul GPS, Nikki o luă pe Strada Fabre care mergea de- 
a lungul bulevardului periferic exterior. În timp ce mașina trecea 
pe lângă obloanele de fier pline de graffiti ale prăvăliilor, 
claxonul se blocă brusc și începu să urle de-ţi spărgea urechile. 

— Ce se-ntâmplă? se îngrijoră ea. 

— Probabil că mașina este echipată cu un dispozitiv de 
urmărire, sugeră Sebastian. Am un sistem de protecţie identic 
pe jaguarul meu. În caz de furt, un emiţător radio activează de 
la distanţă claxonul și luminile de avarie. 

— Asta ne mai lipsea! Toată lumea întoarce capul după noi! 

— Ca să nu mai spun că alarma o să le comunice forţelor de 
ordine poziţia vehiculului! N-o să ne plictisim deloc. 

Nikki frână brusc și urcă pe trotuar. Abandonară mașina care 
continua să urle și merseră aproape un kilometru pe jos până 
ajunseră în Strada Lecuyer. 

Spre marea lor uimire, numărul 34 bis corespundea cu adresa 
unei librării. „Fantome și îngeri” era într-adevăr filiala pariziană 
a unui anticariat american. Sebastian și Nikki deschiseră ușa 
prăvăliei cu un amestec de neîncredere și curiozitate. 

Imediat ce îi trecură pragul, mirosul specific de cărţi vechi îi 
proiectă într-o altă epocă: cea a generaţiei pierdute și a 
generaţiei beat. Din stradă, anticariatul dădea impresia că este 
îngust, dar, din interior, se vedea că rafturile lui formează o 
bibliotecă enormă care se întinde pe zeci de metri. 

Cărţile invadau totul. Pe două etaje, mii de volume de toate 
mărimile tapetau pereţii. Înghesuite pe etajere din lemn închis 
la culoare, stivuite în teancuri până la tavan sau expuse în 


vitrine, lucrările ocupau până și cel mai mic spaţiu disponibil. 

O aromă de turtă dulce, scorțișoară și ceai plutea în aer. 
Liniștea nu era tulburată decât de niște acorduri îndepărtate de 
jazz. Sebastian se apropie de rafturi și le parcurse din ochi: 
Ernest Hemingway, F. Scott Fitzgerald, Jack Kerouac, Allen 
Ginsberg, William Burroughs, dar și Dickens, Dostoievski, Mario 
Vargas Llosa. Așezarea se supunea vreunei logici sau nu era 
guvernată decât de legea haosului? În tot cazul, locul avea un 
suflet. li amintea oarecum de atelierul său de luterie. Aceeași 
atmosferă de reculegere, aceeași senzaţie de timp suspendat, 
de bulă protectoare. 

— E cineva aici? întrebă Nikki înaintând. 

In fundul încăperii de la parter fusese amenajat un cabinet de 
curiozităţi care te ducea cu gândul la povestirile lui Lovecraft, 
Poe sau Conan Doyle. Pe câţiva metri pătraţi, un ierbar, un joc 
de șah sculptat, diferite animale împăiate, o mumie și masca ei 
mortuară, stampe erotice și o colecţie de fosile încercau să-și 
facă loc printre cărțile legate. Nikki mângâie pe cap o pisică 
siameză care se întindea într-un fotoliu rupt. Cucerită de 
atmosfera locului, atinse clapele din abanos și fildeș îngălbenit 
ale unui pian vechi. Erai într-o altă epocă, departe de internet, 
de tablete digitale și de ebook-uri la preţ redus. Un loc care 
semăna cu un muzeu, dar care, din nefericire, nu avea nicio 
legătură cu dispariţia lui Jeremy. Era evident că o luaseră pe un 
drum greșit. 

Deodată se auzi scârţâitul parchetului de la etaj. Nikki și 
Sebastian ridicară ochii în același timp. Un librar bătrân cobori 
scara șubredă care ducea în salonul de lectură. Avea un cuţit de 
tăiat hârtia în mână. 

— Vă pot ajuta cu ceva? întrebă el pe un ton morocănos. 

Cu o statură impresionantă, păr roșcat și faţa albă ca varul, 
bărbatul degaja o impresie de putere, iar înfățișarea lui fioroasă 
îl făcea să semene cu un bătrân actor shakespearian. 

— Cred c-am făcut o greșeală, se scuză Sebastian într-o 
franceză stângace. 

— Sunteţi american? îl întrebă bărbatul cu vocea lui aspră, își 
puse ochelarii pentru a-i vedea mai bine pe vizitatorii săi. 

— Dar vă cunosc! exclamă el. 

Sebastian se gândi imediat la fotografia lui de pe prima 
pagină din Le Parisien. Prudent, se dădu înapoi cu un pas și o 


îndemnă și pe Nikki să facă la fel. 

Cu o agilitate de felină ce contrasta cu greutatea lui, bătrânul 
sări în spatele tejghelei și scotoci într-un sertar din care scoase 
o fotografie. 

— Dumneavoastră sunteţi, nu? întrebă el întinzându-i poza lui 
Sebastian. 

Nu era articolul din ziar, ci o fotografie cam îngălbenită cu el 
și Nikki, făcută în Grădinile Tuileries, cu Muzeul d'Orsay în 
fundal. Intoarse imaginea și recunoscu pe verso propriul scris: 
„Paris, Quai de Tuileries, primăvara anului 1996.” Fotografia 
data de la prima lor călătorie în Franţa. Pe atunci, erau tineri, 
îndrăgostiţi, surâzători și viaţa li se părea frumoasă. 

— Unde aţi găsit fotografia asta? îl întrebă Nikki. 

— Păi, în roman! 

— Ce roman? 

— Cel pe care l-am cumpărat de pe internet acum câteva zile, 
explică el, îndreptându-se spre o vitrină. 

Sorbindu-i cuvintele, Nikki și Sebastian îl urmară îndeaproape. 

Cu precauţie, bătrânul ridică geamul și luă un volum cu o 
elegantă copertă roz cu negru. 

— O ediţie limitată din Dragostea în vremea holerei de Gabriel 
Garcia Marquez, semnată de autor. Nu există decât trei sute 
cincizeci de exemplare în lume. 

Sebastian cercetă cartea, nevenindu-i să creadă. Era cadoul 
pe care i-l făcuse lui Nikki, după noaptea petrecută în micuțul 
hotel din cartierul Butte-aux-Cailles. După divorţul lor, nu știuse 
să piardă. Cuprins de nevoia de a-și renega iubirea, recuperase 
cartea care se vindea cu câteva mii de dolari pe site-urile 
magazinelor online. Dar cum era posibil ca romanul să se afle în 
acea librărie din moment ce îl păstra acasă la el, în Manhattan, 
ascuns în seif? 

— Cine v-a vândut cartea asta? 

— Un oarecare Sebastian Larabee, preciză librarul după ce 
scoase un carneţel din buzunarul cardiganului. Cel puţin, așa mi- 
a spus în e-mailul său cel care mi-a vândut-o. 

— Este imposibil! Eu sunt Larabee și nu v-am vândut nimic! 

— Dacă așa stau lucrurile, înseamnă că cineva v-a uzurpat 
identitatea, dar nu pot să fac nimic pentru dumneavoastră. 

Nikki și Sebastian se uitară unul la altul consternațţi și 
descurajaţi. Care era sensul acelei noi enigme? Spre ce pistă 


trebuia să se orienteze acum? Nikki luă o lupă de pe birou și 
examină mai cu atenţie fotografia. Soarele apunea pe un cer 
purpuriu. Pe fațada Muzeului d'Orsay se distingeau cele două 
orologii mari care arătau ora șase și jumătate. O oră, un loc: 
Grădinile Tuileries, la ora 18.30. Poate că li se dădea o nouă 
întâlnire... 

Deschise gura ca să-i comunice constatările ei lui Sebastian, 
dar cineva intră în anticariat. Ridicară capul spre noul venit. Era 
o tânără blondă îmbrăcată în blugi și geacă de piele. 

Poliţista care încercase să-i aresteze cu o zi în urmă pe vapor. 


46 

„Fantome și îngeri”. 

„Ciudat nume pentru o librărie”, se gândi Constance 
împingând ușa grea de fier. Abia puse piciorul în prăvălie, că fu 
frapată de pereţii plini de cărţi care clădeau, încă de la intrare, 
un fascinant labirint al cunoașterii. Ridică ochii spre rafturi și zări 
un grup de trei persoane. Un bătrân corpolent, cu fața mascată 
de niște ochelari cu rame groase din carapace de broască 
țestoasă, discuta lângă tejghea cu un cuplu de clienţi. Pentru o 
clipă, privirile li se încrucișară. Abia avu timp să-i recunoască pe 
cei doi, că aceștia o și luară la fugă. 

„Erau soţii Larabee!” 

Işi scoase arma și porni după ei. Librăria se întindea în 
lungime pe mai bine de douăzeci de metri. Ca să-și asigure 
scăparea, cei doi americani răsturnau totul în calea lor: etajere, 
vitrine, bibelouri, lămpi, scări, dulapuri. Tânăra polițistă sări 
peste o canapea, dar nu putu să evite taburetul din lemn masiv 
pe care Nikki îl aruncă înspre ea. Constance își acoperi faţa cu 
braţul în ultimul moment. Scaunul îi lovi cu putere braţul și o 
făcu să dea drumul la armă cu un țipăt de durere. 

„Ticăloasa naibii!” bombăni ea furioasă, luându-și pistolul de 
jos. 

Ușa din fundul magazinului dădea într-o curticică interioară 
care se prelungea cu o grădină lăsată în paragină. Urmărindu-i 
pe soţii Larabee, Constance escaladă zidul jos care o împrejmuia 
și ajunse în Strada Jules-Valles. Acolo își recapătă încrederea: îi 
avea pe fugari în linia de ochire. 

— Staţi că trag! urlă ea. 

Fiindcă americanii îi ignorau somaţia, trase în aer pentru a-i 
speria, dar fără niciun efect. Soarele era deja sus pe cer. 

Orbită de razele lui, își puse palma streașină la ochi și zări 
cele două siluete dând colţul străzii. Constance își reluă cursa, 
hotărâtă să-i aresteze pe soţii Larabee cu orice preţ. 

Gâfâind din greu, intră cu arma în mână în garajul Pellissier, 
aflat pe colțul cu Strada Paul-Bert. Cu deschidere spre trotuar, 
hangarul adăpostea vreo zece tuk-tuk-uri. De câteva luni, acele 
triciclete motorizate, specifice Indiei și Thailandei, se înmulţeau 
pe străzile capitalei, amuzând turiștii și pe unii parizieni. Aliniate 
unele lângă altele, mașinuţele exotice așteptau o revizie, un plin 
de carburant sau o reparaţie. 


— leșiți de-acolo! strigă Constance, înaintând încet, cu 
degetul pe trăgaci. 

Cu cât avansa, cu atât lumina era mai slabă, cufundând 
depozitul în întuneric. Poliţista se împiedică de o cutie cu unelte 
și fu cât pe ce să-și piardă echilibrul. Deodată, un băzâit de 
motor o făcu să întoarcă privirea. Işi îndreptă arma spre tuk- 
tuk, dar acesta se năpusti drept spre ea. Constance se rostogoli 
pe pământ și se ridică dintr-un salt. Femeia se instalase la volan 
și călca pedala! De data aceasta, Constance nu o mai somă și 
trase în parbriz. Acesta se făcu ţăndări, fără a opri totuși 
tricicleta. Incercă s-o urmărească vreo douăzeci de metri, dar, 
pe jos, urmărirea era pierdută dinainte. „La dracu'!” 

Işi parcase mașina în faţa  librăriei. Se năpusti spre 
automobilul ei, se așeză la volan și demară în trombă. Merse o 
mică bucată de drum pe contrasens pentru a ajunge în Strada 
Paul-Bert. 

Nici urmă de soţii Larabee. 

„Calmează-te.” 

Cu o mână înțepenită pe volan și cu cealaltă pe schimbătorul 
de viteze, o luă prin pasajul subteran perpendicular pe 
bulevardul periferic. Mașina ieși din tunel în mare viteză și intră 
în arondismentul 18. 

În lunga linie dreaptă a Străzii Binet, Constance acceleră și 
mai tare și zări cu ușurare tuk-tuk-ul. Când se angaja pe 
Bulevardul Ornano, știa că ce fusese mai greu trecuse: ea 
conducea un bolid în timp ce motocicleta soţilor Larabee se târa 
cu viteza unui melc. Era cât se poate de evident! 

Işi crispă mâinile pe volan și se concentră asupra drumului. 
Circulaţia era fluidă și bulevardul avea lăţimea arterelor 
haussmanniene. Constance acceleră pentru a ajunge în dreptul 
tuk-tuk-ului. Vehiculul semăna cu un scuter, dar în spate avea o 
banchetă protejată de o capotă. Nikki stătea pe scaunul din faţă, 
în timp ce Sebastian se agăța de acoperișul rablei. 

„Păstrează-ţi sângele rece.” 

Depăși tricicleta și îi tăie brusc calea, dar Nikki evită manevra 
periculoasă trecând pe banda rezervată autobuzelor. 

Constance înjură și își redresa mașina. Recuperă rapid 
distanța care o separa de tuk-tuk, dar soţii Larabee trecură pe 
roșu în intersecţia din Piaţa Albert-Kahn. Ca să nu fie lăsată în 
urmă, polițista forță trecerea, provocând frânări bruște și un 


concert de claxoane. 

Ajunse din urmă tuk-tuk-ul la începutul Străzii Hemel. Artera 
era mai îngustă, cu sens unic, iar circulaţia era restricționată în 
mai multe zone aflate în lucru. Bariere, garduri metalice mobile, 
semafoare temporare, separatoare de drum, schele, dâre de 
moloz: totul se coaliza pentru a încetini înaintarea RCZ-ului. 

Blocată în trafic, Constance turba de furie că nu are sirenă 
sau girofar. Își porni claxonul şi o luă pe trotuar pentru a ieși din 
ambuteiaj. Muncitorii care lucrau pe unul dintre șantiere o 
înjurară, dar ea continuă să facă slalom printre ei. Vru să-l sune 
pe Botsaris pentru a-i cere să-i trimită întăriri, dar se răzgândi. 
Condusul acela riscant îi solicita toată atenţia. 

Tuk-tuk-ul se strecura printre vehicule cu agilitate, dar n-avea 
un motor prea puternic și acceleraţia redusă nu-i permitea să 
scape de Peugeot. 

Constance reuși din nou să ajungă în dreptul tricicletei. Dar 
tocmai când credea că i-a prins pe fugari, văzu silueta lui 
Sebastian care demonta capota din pânză și metal. 

„Doar n-are de gând să.” 

În timp ce Constance conștientiza pericolul, Larabee aruncă 
acoperișul decapotabil pe parbrizul ei. 

„Atenţie!” 

O femeie tânără care împingea un londou se angajase pe 
trecerea de pietoni pentru a traversa. Constance n-o văzu decât 
în ultimul moment. Apăsă pedala de frână și trase de volan cu 
toată puterea, reușind să evite căruciorul la limită. Mașina fu 
deviată și izbi violent bordura trotuarului. Bara de protecţie se 
desprinse într-o parte, obligând-o pe Constance să se oprească 
brusc. Poliţista ieși din mașină, dădu la o parte capota tuk-tuk- 
ului înțepenită între ștergătoare și, cu o lovitură de picior, 
smulse bara de protecţie pentru a putea pleca mai departe. 

Hotărât lucru, soţii Larabee nu se lăsau prinși cu una, cu 
două. 

Dar rezistența aceea o stimula. Era un fel de joc de-a 
șoarecele și pisica, din care ea avea să iasă în mod inevitabil 
învingătoare: cu o viteză maximă de treizeci de kilometri pe oră, 
tricicleta motorizată nu va putea să ruleze la nesfârșit. Cu 
piciorul pe acceleraţie, Constance prinse din nou scuterul din 
urmă. În timp ce cele două vehicule intrau pe Strada Custine, 
RCZ-ul lovi spatele mașinuţei chiar în momentul în care trenul 


turistic din Montmartre ajungea în dreapta ei. Nikki pierdu 
controlul  tuk-tuk-ului, care lovi unul dintre vagoanele 
trenuleţului. Constance opri în mijlocul străzii și sări afară din 
mașină. 

Își scoase pistolul din buzunarul gecii, își împreună mâinile în 
jurul patului armei și îndreptă ţeava în direcţia tricicletei. 

— leșiţi din vehicul cu mâinile pe cap! strigă ea. 


De data aceasta, nu mai aveau scăpare. 


47 

— leșiți repede! ordonă Constance. 

Cu braţele întinse, se agăța cu amândouă mâinile de patul 
pistolului ei Sig-Sauer. Îi avea pe Sebastian Larabee și pe fosta 
lui soţie în linia de tragere. 

Poliţista aruncă o privire rapidă în jur pentru a evalua situaţia. 

La prima vedere, nu erau copii în tren. Coliziunea fusese 
spectaculoasă, dar niciun pasager nu rămăsese la pământ. Un 
japonez se plângea că-l doare umărul, o femeie se ţinea de 
genunchi, un adolescent își masa ceafa. 

Rănile erau ușoare, dar toţi erau încremeniţi de uimire. 

„Sunt mai mult speriați decât răniţi.” 

Privirea lui Constance oscila, trecând de la soţii Larabee la 
scena accidentului. 

După stupefacţia inițială, efectul șocului începea să se 
risipească. Fiind în era digitală, imediat ce-și reveneau, oamenii 
își scoteau telefoanele mobile pentru a suna la urgenţe, acasă 
sau pentru a filma scena. 

Aceste reflexe îi conveneau lui Constance: în mai puţin de un 
minut va avea întăririle pe care le aștepta. 

Apropiindu-se de prizonierii ei, tânăra polițistă scoase o 
pereche de cătușe din buzunarul blugilor. De data aceasta, nu îi 
va mai lăsa pe soţii Larabee să scape. La cea mai mică mișcare, 
avea de gând să le tragă un glonţ în picior. 

Deschise gura pentru a repeta somaţia, dar maxilarul i se 
încleștă. Braţele întinse începură dintr-odată să-i tremure și 
genunchii i se înmuiară. 

„Nu...” 

Puseul de adrenalină cauzat de urmărirea fugarilor îi provoca 
o nouă criză... 

Trase aer în piept și se sprijini de portiera mașinii ca să nu se 
prăbușească. | se tăiase răsuflarea, o bară invizibilă îi strivea 
pieptul și picături mari de sudoare îi șiroiau pe față. Fără să dea 
drumul la armă, își șterse fruntea cu mâneca gecii și se luptă să 
nu leșine. Acum, o greață puternică îi întorcea stomacul pe dos, 
urechile îi vâjâiau, vederea i se înceţoșa. 

Făcu un ultim efort pentru a ţine strâns pistolul, dar lumea din 
jurul ei începu să se clatine. 

Apoi totul deveni negru și își pierdu cunoștința. 


48 

South Brooklyn 

Cartierul Red Hook 

Ora 06.00 dimineaţa 

Lorenzo Santos își parcă mașina pe trotuarul din fața 
imobilului din cărămidă roșie în care locuia Nikki. Opri motorul și 
scoase o ţigară din buzunarul hainei. O aprinse, apoi închise 
ochii și trase cu sete din ea. Gustul acrișor al tutunului ars îi 
inundă gâtul, aducându-i o stare de calm, care însă nu dură 
prea mult. Nervos, mai trase un fum, cu privirea fixată pe 
bricheta din aur alb pe care i-o făcuse cadou Nikki. Cântări în 
mână eleganta cutiuță dreptunghiulară ornată cu inițialele lui și 
îmbrăcată într-o frumoasă piele de aligator. Apoi, cu ochii în gol, 
deschise bricheta de mai multe ori, îmbătându-se cu sunetul 
metalic pe care-l scotea la fiecare deschidere a capacului 
gravat. 

Ce se întâmpla cu el? 

Petrecuse încă o noapte albă la birou, deprimat, chinuit de 
imaginea femeii pe care o iubea și pe care și-o închipuia în 
braţele altuia. Nu mai primise vești de la ea de douăzeci și patru 
de ore și asta îl devasta. Era bolnav de iubire, o boală care îl 
scotea din minţi și îl distrugea încetul cu încetul. Era conștient 
de faptul că acea femeie e toxică și că influenţa ei asupra 
carierei și a vieţii lui poate să-i fie fatală, dar era prins în 
capcană, copleșit, incapabil să mai dea înapoi. 

Trase din ţigară până la filtru, aruncă chiștocul pe fereastră, 
apoi ieși din automobilul său Ford Crown și intră în fosta fabrică 
reconvertită în apartamente de lux. 

Urcă scările până la penultimul etaj și deschise ușa antifoc cu 
cheile pe care le recuperase în timpul ultimei lui vizite. 

Noaptea trecută, avusese o revelaţie: dacă voia să mai aibă o 
șansă de a o recâștiga pe Nikki, trebuia să-i găsească fiul. 
Trebuia să reușească acolo unde, după toate aparențele, 
Sebastian Larabee era pe cale să dea greș. Dacă izbutea să-l 
salveze pe Jeremy, Nikki avea să-i fie veșnic recunoscătoare. 

Incă nu se luminase de ziuă. Santos intră în salon și apăsă pe 
întrerupător. Apartamentul era îngheţat. Ca să se încălzească, 
își făcu o cafea, își mai aprinse o ţigară și urcă la etaj. Timp de 
un sfert de oră, scotoci dintr-un capăt în altul camera puștiului, 
în căutarea unui indiciu, dar nu găsi nimic cu adevărat util, în 


afară de telefonul mobil pe care băiatul îl lăsase pe birou. Nu-l 
observase prima oară, dar acum lucrul acesta i se părea ciudat. 
Cunoștea destul de bine atașamentul maladiv al adolescenților 
față de Smartphone-urile lor, așa că se miră să-l găsească acolo. 
Luă aparatul și, cum nu era parolat, navigă minute în șir printre 
diferitele aplicaţii de jocuri, după care găsi ceva mai interesant: 
un program de înregistrare vocală. Împins de curiozitate, 
consultă arhivele aplicaţiei și descoperi o serie de fișiere 
numerotate a căror denumire se repeta: 


DrMarionCranel 
DrMarionCrane2 
(...) 
DrMarionCrane10 


Santos se încruntă. Numele acela nu îi era necunoscut. 
Deschise prima înregistrare și înţelese despre ce este vorba. 
Când Jeremy se prezentase la tribunal, judecătorul îl obligase să 
urmeze un program de consiliere psihologică. Marion Crane era 
psihoterapeutul care se ocupase de el. Și puștiul înregistrase 
ședințele! 

Dar cu ce scop? Era o înregistrare-pirat sau făcea parte dintr- 
un proces terapeutic? 

„La urma urmei, nu contează”, gândi polițistul ridicând din 
umeri și pornind înregistrarea. 

Doctor Crane: Vrei să-mi vorbeşti despre părinții tăi, 
Jeremy? 

Jeremy: Mama e nemaipomenită. E mereu bine-dispusă, 
optimistă și liniștitoare. Chiar și atunci când are griji, nu-mi 
arată. Face glume, e amuzantă. Tratează totul cu umor. Când eu 
și sora mea eram copii, ne deghiza în personaje de povești și 
făcea spectacole pentru a ne distra. 

Doctor Crane: Așadar, e ințelegătoare? Poţi să-i vorbesti 
despre problemele tale? 

Jeremy: Mda, e foarte mişto. E artistă si-ti respectă 
libertatea. Mă lasă să ies în oraș, are încredere în mine. Íi 
cunoaște pe cei mai buni prieteni ai mei. Îi dau să-mi asculte 
compozițiile de chitară. Se interesează de pasiunea mea pentru 
cinema... 

Doctor Crane: În acest moment, are vreun bărbat în viaţa 


ei? 

Jeremy: Maa, un polițist. Un tip mai tânăr decât ea. Îl cheamă 
Santos. Un fel de babuin. 

Doctor Crane: Nu prea-ți place de el, nu-i așa? 

Jeremy: Sunteţi perspicace. 

Doctor Crane: De ce? 

Jeremy: Fiindcă, în comparaţie cu taică-meu, e jalnic. Și, 
oricum, relaţia asta n-o să dureze. 

Doctor Crane: Cum de ești atât de sigur? 

Jeremy: Fiindcă mama Îşi schimbă iubiții din şase în șase 
luni. Trebuie să înțelegeți ceva: mama mea e frumoasă. Foarte 
frumoasă! Are un soi de magnetism care-i înnebunește pe tipi. 
Oriunde se duce, mereu se întâmplă la fel: bărbații roiesc în 
jurul ei, aruncându-i priviri pofticioase. Nu știu de ce, tipii își 
pierd minţile. Ca lupul din desenele animate ale lui Tex Avery: 
limba le atârnă, ochii le ies din orbite, cam așa stau lucrurile... 

Doctor Crane: Si asta te deranjează? 

Jeremy: Pe ea o deranjează. Mă rog, așa pretinde. Eu unul 
cred că e mai complicat. Nu-i nevoie să fii psiholog ca să înţelegi 
că are nevoie de așa ceva ca să se simtă liniștită. Cred că și din 
motivul ăsta a părăsit-o tata. 


Doctor Crane: Să vorbim doar despre tatăl tău. 

Jeremy: Nu e cine știe ce de spus: este exact contrariul 
mamei mele. Serios, rigid, rațional, îi plac ordinea, lucrurile 
previzibile. Nu prea te distrezi cu el, asta-i sigur. 

Doctor Crane: Vă-nțelegeţți bine? 

Jeremy: Nu chiar. Mai întâi fiindcă ne vedem puțin din cauza 
divorțului. Și apoi cred că spera să învăţ mai bine la școală. Să 
fiu cum e Camille. El e un tip foarte cultivat. Stie totul despre 
tot: politică, istorie, economie. De altfel, sora mea la 
supranumit Mister Wikipedia... 

Doctor Crane: Faptul că-l decepționezi te face să suferi? 

Jeremy: Nu prea mult. În sfârșit, un pic... 

Doctor Crane: Dar tu știi ceva despre munca lui? 

Jeremy: Este considerat unul dintre cei mai mari lutieri din 
lume. Confecţionează viori care sună ca niște Stradivarius și 
asta înseamnă, totuși, clasă. Câștigă mulți parai, dar cred că, de 
fapt, nu-i pasă nici de viori, nici de bani. 

Doctor Crane: Nu-nţeleg. 


Jeremy: Cred că lui taică-miu nu-i pasă de nimic. Cred că 
povestea lui de dragoste cu mama e singurul lucru pe care și l-a 
dorit cu adevărat în viaţă. Ea îi aducea fantezia care îi lipsea. De 
când s-au despărțit, e ca și cum ar trăi din nou într-o lume în alb 
și negru. 

Doctor Crane: Totuși, îşi imparte viata cu o altă femeie, nu-i 
așa? 

Jeremy: Maa, Natalia, o balerină. Un sac de oase. Se vede cu 
ea din când în când, dar nu locuiesc împreună și nu cred că are 
asta în plan. 


Doctor Creme: Când te-ai simţit ultima oară apropiat de 
tatăl tău? 

Jeremy: Nu mai știu... 

Doctor Crane: Fă un efort, te rog! 

Jeremy: Poate în vara când am împlinit șapte ani. Ne 
duseserăm cu toată familia să vizităm niște parcuri naţionale: 
Yosemite, Yellowstone, Marele Canion. Excursia de vis, ce mai! 
Am călătorit prin toată țara. A fost ultima vacanță înainte de 
divorț. 

Doctor Crane: Îţi amintești de un episod deosebit? 

Jeremy: Maa. Intr-o dimineaţă, ne-am dus la pescuit numai 
noi doi și mi-a povestit cum a cunoscut-o pe mama. De ce se 
îndrăgostise de ea, cum a reîntâlnit-o la Paris și cum a știut să 
se facă iubit de ea. Imi amintesc că mi-a zis următorul lucru: 
„Când iubesti cu adevărat pe cineva, poti învinge orice piedică.” 
Sună bine, dar nu sunt sigur că e adevărat. 


Doctor Crane: Putem vorbi despre divorțul părinților tăi? 
Pentru tine a fost greu de suportat, nu-i asa? Am văzut în 
dosarul tău școlar că ai avut probleme cu cititul și că ai suferit 
de dislexie. 

Jeremy: Mda, divorțul a fost o lovitură pentru mine. Nu-mi 
venea să cred că despărțirea lor o să dureze. Credeam că, odată 
cu trecerea timpului, fiecare va face un pas către celălalt și că o 
să se împace. Dar nu s-a-ntâmplat așa. Cu cât timpul trece, cu 
atât oamenii se îndepărtează mai mult și e tot mai greu să 
reînnozi relațiile. 

Doctor Crane: Părinţii tăi au divorțat pentru că nu mai erau 
fericiți împreună. 


Jeremy: Astea-s tâmpenii! Credeţi că acum sunt mai fericiți? 
Mama ia pastile cu pumnul, iar tata e foarte trist. Singura 
persoană care știa să-l facă să râdă era mama. Există o groază 
de fotografii făcute înainte de divorț în care îi vezi pe amândoi 
râzând. De câte ori mă uit la pozele alea, îmi dau lacrimile. 
Inainte, eram o familie adevărată. Unită, sudată. Nimic nu putea 
să ne atingă. 

Doctor Crane: Stii că ăsta e un fenomen obișnuit? 

Jeremy: Ce fenomen? 

Doctor Crane: Copiii divorțați idealizează cuplul format de 
părinții lor. 

Jeremy... 

Doctor Crane: Tu nu ești Cupidon, Jeremy! Nu trebuie să te 
amăgești cu speranța c-o să-i vezi din nou împreună. Trebuie să 
lași trecutul în urmă și să accepti realitatea așa cum e ea. 

Jeremy... 

Doctor Crane: Înțelegi ce-ţi spun? Nu trebuie să intervii în 
viața de cuplu a părinților tăi. Nu poți să-i apropii din nou. 

Jeremy: Dar, dacă n-o fac eu, cine o s-o facă? 


Întrebarea adolescentului rămase suspendată în aer. În acea 
clipă, telefonul lui Santos sună, scoțându-l cu brutalitate din 
intimitatea ședinței de psihanaliză. Polițistul se uită la ecranul 
mobilului. Era indicativul unui post telefonic al NYPD. 

— Santos, zise el, apăsând pe butonul de răspuns. 

— Keren White, sper că nu v-am trezit, domnule locotenent! 

„Antropologul de la secţia 3. In sfârșit...” 

— Am vești bune pentru dumneavoastră, continuă ea. 

Polițistul simţi un puseu de adrenalină. Deja ieșise din cameră 
și cobora scările pentru a ajunge la parter. 

— Da? 

— Cred că am identificat tatuajul cadavrului dumneavoastră. 

— Sunteţi la secție? Vin acolo imediat! zise Santos, închizând 
ușa apartamentului în urma lui. 


49 

Când Constance își recapătă cunoștința, avu surpriza să se 
trezească... în propriul pat. 

Nu mai avea nici pantofii, nici geaca, nici tocul pistolului. 
Draperiile fuseseră trase, dar ușa camerei rămăsese deschisă. 
Ciulind urechea, percepu niște voci care șușoteau în salon. Cine 
o adusese acasă? Botsaris? Ambulanţa? Pompierii? 

Înghiţi cu greutate. Avea limba cleioasă, un gust amar în gură, 
membrele anchilozate și gâfâia. O durere ascuţită făcea să-i 
zvâcnească tâmpla dreaptă. Se uită la radioul cu ceas: era 
miezul zilei. Rămăsese inconștientă mai bine de două ore. 

Încercă să se ridice, dar îşi simţea partea dreaptă a corpului 
grea, străbătută de dureri și furnicături. Deodată, realiză că este 
legată cu cătușe de capul patului! 

Revoltată, se zbătu, dar nu reuși decât să-i alerteze pe 
„răpitori”. 

— Calm down!” zise Nikki intrând în cameră cu un pahar de 
apă în mână. 

— What the fuck are you doing in my house? urlă 
Constance. 

— N-aveam alt loc în care să mergem. 

Constance se ridică pe pernă pentru a-și recăpăta suflul. 

— De unde aţi știut unde locuiesc? 

— Am găsit în portofelul tău un formular poștal de retrimitere 
a corespondenţei la noua adresă. Se pare că te-ai mutat de 
curând. Frumoasă coșmelie. 

Tânăra polițistă o înfruntă pe americancă din priviri. Era 
aproape de vârsta ei. Avea aceeași față fină și colțuroasă, 
aceeași privire limpede, aceleași cearcăne sub ochi care trădau 
stresul și oboseala. 

— Ascultă, mă tem că nu vă-nţeleg prea bine motivațiile. Dar, 
dacă nu le dau vești rapid, colegii mei o să fie aici dintr-un 
minut în altul. Casa o să fie încercuită. 

— Nu cred! îi tăie vorba Sebastian, intrând și el în cameră. 

Constance descoperi cu amărăciune că ţine sub braţ dosarul 
ei medical. 

— N-aveţi dreptul să-mi scotociţi prin lucruri! se revoltă ea. 

— Îmi pare rău că ești bolnavă, dar sunt aproape sigur că nu 


41 „Liniștește-te!” (en. în original) 
42 „Ce dracu' faceţi în casa mea?!” (en. în original) 


erai în misiune oficială, răspunse el calm. 

— Te-nșeli amarnic! 

— Chiar? De când își folosesc polițiștii mașina personală 
pentru a face o arestare? 

Constance tăcu. Sebastian insistă: 

— De când un căpitan de poliţie pleacă singur în misiune fără 
o echipă care să-l sprijine? 

— Momentan, n-avem destui oameni, răspunse ea bravând. 

— Oh, era să uit! Am mai găsit o copie a demisiei tale într-un 
fișier din calculator. 

Constance încasă această ultimă lovitură cu resemnare. Își 
simţea gâtul uscat și acceptă în silă paharul cu apă pe care i-l 
întindea Nikki. Cu mâna rămasă liberă, își frecă pleoapele, 
profund mâhnită că situaţia îi scapă cu totul de sub control. 

— Avem nevoie de ajutorul tău, mărturisi Nikki. 

— De ajutorul meu? Ce așteptați de la mine? Să vă ajut să 
părăsiți orașul? 

— Nu, o corectă Sebastian. Să ne ajuţi să ne găsim copiii. 


Lui Nikki și Sebastian le trebuiră mai mult de o oră ca să-i 
prezinte amănunţit lui Constance toate întâmplările care le 
dăduseră viaţa peste cap în ultimele zile. Așezaţi toţi trei în jurul 
mesei din bucătărie, băuseră două ceainice de gyokuro® și 
terminaseră un pachet de biscuiţi Saint-Michel. 

Absorbită de povestea celor doi, Constance își luase notițe, 
înnegrind vreo zece pagini dintr-un caiet de elev. 

Deși Sebastian îi legase piciorul de scaun cu cătușele, polițista 
simţea că raportul de forțe înclina de acum înainte în favoarea 
ei. Cei doi americani erau nu doar implicaţi într-o poveste care 
putea să-i trimită în spatele gratiilor pentru tot restul vieţii, dar 
mai ales disperaţi din cauza dispariţiei gemenilor lor. 

Când Nikki își termină povestirea, tânăra polițistă oftă adânc. 
Povestea soţilor Larabee părea bizară, dar disperarea lor era 
evidentă. Işi masă ceafa și constată că migrena o mai lăsase, 
greaţa îi dispăruse și corpul ei își recăpătase puterile. Virtuţile 
magice ale anchetei. 

— Dacă vreţi într-adevăr să fac ceva pentru voi, mai întâi 
trebuie să mă dezlegaţi! ordonă ea cu autoritate. Apoi ar trebui 
să analizez filmul cu răpirea fiului vostru. 


43 Specie de ceai verde japonez. 


Sebastian se supuse și îi scoase cătușele. În acest timp, Nikki 
deschidea calculatorul lui Constance și se conecta la propria 
căsuţă de e-mail pentru a descărca filmul pe hard disk. 

— lată ce am primit! zise ea pornind înregistrarea. 

Constance vizionă filmul de patruzeci de secunde, apoi îl reluă 
imediat, oprind pe imaginile strategice. 

Nikki și Sebastian nu se mai uitau la ecran, ci la fața celei în 
care își puneau de acum încolo ultimele speranţe. 

Concentrată, Constance puse din nou înregistrarea cu 
încetinitorul, apoi zise tranșant: 

— Toată chestia asta e o abureală! 

— Cum așa? sări Sebastian. 

Constance explică: . 

— Filmul ăsta e o capcană. In orice caz, n-a fost făcut în stația 
Barbès. 

— Totuşi... protestă Nikki. 

Constance ridică mâna ca s-o întrerupă. 

— Când am venit la Paris, am locuit timp de patru ani într-o 
cameră cu chirie din Strada Ambroise-Pare, în faţa spitalului 
Lariboisiere. Luam metroul de la Barbes-Rochechouart de cel 
puţin două ori pe zi. 

— Şi? 

Poliţista apăsă pe „pauză” pentru a îngheţa imaginea. 

— Prin punctul Barbès trec două linii de metrou, explică ea. 
Linia 2, a cărei staţie este la suprafaţă în acest loc, și linia 4, 
care este subterană. 

Arătă cu stiloul spre ecran, continuându-și demonstraţia: 

— Pe filmul ăsta, în mod vizibil, staţia nu este la suprafaţă. 
Deci, nu poate fi vorba decât de linia 4. 

— Sunt de acord cu tine, încuviinţă Sebastian. 

— Or staţia liniei 4 e cunoscută ca fiind înclinată și mai ales în 
curbă pronunţată în dreptul peronului, ceea ce e foarte 
neobișnuit. 

— Nu e cazul aici, recunoscu Nikki. 

Sebastian își apropie fața de ecran. Excursia făcută la Barbès 
și întâlnirea nefericită cu traficanţii de ţigări îi lăsaseră amintiri 
dureroase, dar nu-și amintea configuraţia exactă a staţiei. 

Constance intră pe adresa ei de e-mail. 

— Există o modalitate sigură de a afla unde a fost făcut acest 
film, zise ea începând să scrie un mesaj. 


Le spuse că vrea să-i trimită înregistrarea colegului ei, 
comisarul Maréchal, șeful subdirecţiei regionale a poliţiei 
transporturilor, serviciul care controla brigada căilor ferate. 

— Franck Maréchal cunoaște metroul parizian ca pe propriul 
lui buzunar. Sunt sigură c-o să știe despre ce staţie e vorba. 

— Fii atentă, fără  șmecherii! o amenință Sebastian, 
aplecându-se peste umărul ei. Nu mai avem nimic de pierdut. 
Nu-ncerca să ne tragi în piept, altfel... În fond, cu numai trei ore 
în urmă, încercai să ne arestezi. De ce ai fi brusc gata să ne 
ajuţi? 

Constance ridică din umeri și dădu clic pentru a trimite 
mesajul. 

— Pentru că vă cred povestea. Și să fim realiști: nu mai aveţi 
altă opţiune decât să vă încredeţi în mine. 


50 

Constance fuma ţigară după ţigară, recitindu-și notițele. 
Sublinia, înconjura, scria din nou, ca o studentă, desena scheme 
cu săgeți ca să-și stimuleze gândirea și să provoace scânteia. 

În mintea ei, o pistă se contura progresiv, devenind aproape o 
evidenţă. Soneria telefonului o împiedică să continue. Se uită pe 
ecran: era comisarul Marechal. 

Răspunse, apoi dădu pe speaker ca să audă Nikki și Sebastian 
convorbirea. Vocea plăcută și sigură a lui Maréchal răsună în 
încăpere: 

— Bună, Constance! 

— Salut, Franck! 

— Te-ai hotărât în sfârșit să-mi accepti invitaţia la cină? 

— Da, aș fi foarte fericită să-ţi cunosc în sfârșit soția și copiii. 

— Aăă, nu... Adică, știi foarte bine ce vreau să zic. 

Constance dădu din cap. Maréchal fusese instructorul ei la 
Cannes-Ecluze“. Avuseseră o legătură la puţin timp după ce 
absolvise. O relaţie pasională și distructivă. De câte ori îl 
ameninţa cu despărţirea, Franck jura că va divorța. Il crezuse 
vreme de doi ani, apoi, obosită să aștepte, îl părăsise. 

Dar Franck mai era îndrăgostit de ea. Nu treceau șase luni 
fără să-și încerce iar norocul, chiar dacă până în acel moment 
toate tentativele lui fuseseră zadarnice. 

— Ascultă, Franck, nu prea am timp de glume! 

— Te rog, Constance, lasă-mi o... 

Ea îi tăie vorba: _ 

— Să trecem la subiect, vrei? Inregistrarea pe care ţi-am 
trimis-o nu provine de la camerele de supraveghere din staţia 
Barbès, nu-i așa? 

Marechal scoase un oftat de dezamăgire, apoi răspunse pe un 
ton mai profesional: 

— Ai dreptate. De cum am văzut imaginile pe care mi le-ai 
trimis, am ghicit că fuseseră filmate într-o staţie „fantomă”. 

— O staţie-fantomă? 

— Puţini oameni o știu, dar reţeaua de metrou mai are câteva 
staţii care nu figurează pe hărți, explică Maréchal. E vorba de 
niște staţii închise în timpul celui de-al doilea război mondial și 
care n-au mai fost redeschise de-atunci. Ştiai de exemplu că 


44 Oraș din departamentul Seine-et-Marne, unde se află Școala Naţională Superioară 
de Ofițeri de Poliţie. (n.a.) 


există o staţie abandonată sub Champ-de-Mars? 

— Nu, recunoscu Constance. 

— După ce m-am uitat la imagini de mai multe ori, am ajuns 
la concluzia că staţia ta corespunde „peronului mort” de la 
Porte-des-Lilas. 

— Ce e ăla un peron mort? 

— Pe linia 11, în staţia Porte-des-Lilas, există un peron închis 
circulaţiei din 1939. Este folosit uneori pentru instruirea 
mecanicilor de locomotive sau pentru testarea noilor garnituri 
de vagoane, dar mai ales pentru turnarea de filme sau de 
reclame a căror acţiune are loc în metroul parizian. 

— Vorbești serios? 

— Absolut. De-a lungul timpului, a devenit chiar un veritabil 
studio cinematografic. E suficient să se schimbe decorul și 
plăcuţa cu denumirea staţiei pentru a recrea orice peron din 
orice epocă. Aici a filmat Jeunet scenele din Amélie Poulain și tot 
aici au realizat fraţii Coen primul lor scurtmetraj despre Paris. 

Constance simţi cum o cuprinde exaltarea. 

— Eşti sigur că filmuleţul meu a fost turnat acolo? 

— Cu atât mai sigur cu cât am trimis fișierul tău 
responsabilului de filmări de la RATP, care mi-a confirmat. 

Rapid, inteligent, eficace: Frank era poate un bădăran, dar era 
un poliţist al naibii de bun. 

— De altfel, tipul își amintește perfect de filmarea asta, 
fiindcă a fost făcută în weekendul trecut, preciza Marechal. Timp 
de două zile, peronul a fost pus la dispoziţia elevilor unei școli 
de cinema „Le Conservatoire libre du cinema francais”. 

— l-ai sunat și pe ei? întrebă Constance. 

— Bineînţeles. Și chiar am reușit să-l identific pe autorul 
filmului tău, dar, ca să afli numele individului, va trebui mai întâi 
să accepți să iei cina cu mine. 

— Asta-i șantaj! se revoltă ea. 

— Şi mie mi se pare la fel, recunoscu el. Dar, când vrei cu tot 
dinadinsul să obţii ceva, orice metodă e bună, nu? 

— In acest caz, poţi să te duci la dracu'! O să aflu și singură 
informaţia! 

— Cum vrei, draga mea... 

Constance se pregătea să închidă, când Sebastian o scutură 
de umăr și articula în tăcere: „Acceptă!” Nikki susţinu cererea 
fostului ei soţ, bătând cu degetul în ecranul ceasului de mână pe 


care i-l băgă sub nas poliţistei. 

— Bine, Franck, oftă Constance, accept să iau cina cu tine. 

— Promiţi? 

— Îţi promit și-ţi jur! 

Satisfăcut, Marechal îi dezvălui rezultatele anchetei lui: 

— Directoarea de la Conservatoire mi-a zis că școala ei are în 
momentul de față niște studenţi americani în cadrul unui 
schimb școlar. Niște elevi de la un liceu newyorkez cu care 
școala e înfrățită. 

— Și unul dintre acești studenţi americani a realizat filmul? 

— Da. Un scurtmetraj, în cadrul unui omagiu adus lui Alfred 
Hitchcock, intitulat 39 de secunde. O aluzie la 39 de trepte... 

— Mulţumesc, domnule profesor, îi cunosc și eu pe clasici. Ai 
aflat numele acestui student? 

— II cheamă Simon. Simon Turner. Este cazat în campusul 
universitar internaţional, dar, dacă ai de gând să-l interoghezi, 
te sfătuiesc să te grăbești: în seara asta, pleacă înapoi în Statele 
Unite. 

Cum auzi numele puștiului, Nikki își mușcă buza ca să nu ţipe. 

Constance închise telefonul și se întoarse spre ea. 

— ÎI cunoști? 

— Bineînţeles! Simon Turner e cel mai bun prieten cel al lui 
Jeremy! 

Cu cotul pe masă, cu bărbia sprijinită în palma dreapta, 
Constance rămase puţin pe gânduri, apoi zise: 

— Cred că trebuie să acceptaţi adevărul. Fiul vostru și-a 
înscenat răpirea. 


51 

— Prostii! exclamă Sebastian, exasperat. 

Constance se întoarse spre american. 

— Gândește-te! Cine altcineva să fi avut acces atât de ușor la 
cardul tău de credit și la seif? Cine știa exact ce mărime porţi la 
costum? 

Lutierul dădu din cap, incapabil să admită ceea ce era 
evident. Constance își continuă tirul întrebărilor, uitându-se 
când la Nikki, când la fostul ei soț: 

— Cine era la curent cu prima voastră călătorie romantică la 
Paris? Cine vă cunoștea suficient de bine determinarea și 
perspicacitatea ca să știe că n-o să ezitaţi să luaţi avionul ca să 
vă duceţi în Franţa și c-o să reușiți să dezlegaţi enigma de pe 
Podul Artelor și misterul lacătelor? 

Nikki se schimbă la faţă. 

— Camille și Jeremy. Recunoscu ea. Dar de ce ar face asta? 

Constance întoarse capul spre fereastră. Privirea i se pierdu în 
depărtare, vocea îi deveni mai nesigură: 

— Părinţii mei au divorţat când aveam paisprezece ani, își 
aminti ea. A fost poate cea mai grea perioadă din viaţa mea: o 
suferință profundă, o bulversare a tuturor lucrurilor în care 
credeam... 

Cu gesturi lente, își aprinse o ţigară și trase lung din ea, apoi 
continuă: 

— Cred că majoritatea copiilor din familii divorţate nutresc 
speranţa secretă de a-și revedea într-o bună zi tatăl și mama din 
nou împreună și... 

Refuzând această ipoteză, Sebastian îi tăie vorba cu 
brutalitate: 

— Aiurelile tale nu se susțin! Uiţi de cocaină, de apartamentul 
devastat, de uciderea lui Drake Decker! Ca să nu mai vorbesc 
de zdrahonul ăla pe jumătate nebun care a încercat să ne 
omoare! 

— E adevărat, teoria mea nu explică totul, recunoscu polițista. 


52 

— Intraţi, domnule locotenent! îl invită Keren White, 
ridicându-și privirea dintr-un dosar. 

Santos împinse ușa de la biroul antropologului judiciar. Tânăra 
se ridică de la birou și puse o capsulă în aparatul de cafea. 

— Doriţi un espresso? 

— De ce nu? răspunse el, uitându-se la fotografiile macabre 
care tapetau pereţii. 

Fețe tumefiate și tăiate, trupuri ciopârţite, pline de cicatrice, 
guri deformate de ţipete de groază. 

Santos întoarse capul de la acele monstruozităţi și o măsură 
din cap până în picioare pe tânăra femeie care pregătea cele 
două cafele. Cu fusta ei strâmtă, cu ochelarii mici și rotunzi, cu 
un aer sever și părul strâns într-un coc înalt, Keren White părea 
o profesoară de modă veche. Deși era poreclită Miss Skeleton, le 
provoca fantezii erotice multora dintre colegii ei. În cadrul NYPD, 
avea misiunea să identifice resturile umane - oase, dinţi, trupuri 
calcinate sau în descompunere - găsite la locul crimei. O sarcină 
complexă, căci, conștienți de progresele înregistrate în 
criminalistică, tot mai mulţi asasini își mutilau victimele la 
extrem, pentru a împiedica identificarea lor. 

— Am o autopsie peste zece minute, îl avertiză ea, uitându-se 
la ceas. 

— Treceţi direct la subiect! consimţi polițistul, așezându-se pe 
scaun. 

Keren White stinse luminile. Începea să se lumineze de ziuă, 
dar cerul cenușiu și înnorat ţinea încăperea în semiîntuneric. 
Antropologul apăsă pe butonul unei telecomenzi pentru a pune 
în funcţiune un ecran plat OLED agăţat pe perete. 

Dintr-un clic, deschise un fișier cu fotografiile de la autopsia 
uriașului maori căruia Sebastian Larabee îi tăiase beregata în 
barul lui Drake Decker. 

întins pe o masă din inox, sub lumina puternică a 
proiectoarelor, masa de carne arămie avea ceva respingător, 
dar Santos văzuse lucruri și mai rele la viaţa lui. Miji ochii și se 
miră de numărul impresionant de tatuaje care acopereau trupul 
victimei. Desenele nu se limitau la faţă, ci monopolizau tot 
corpul: spirale pe coapse, un motiv tribal exagerat de mare pe 
spate, raze și arabescuri pe piept. 

Stând în picioare în fața ecranului, Keren își începu 


explicaţiile: 

— Din cauza semnelor și a tăieturilor de pe față, m-am gândit 
mai întâi, la fel ca dumneavoastră, că victima avea origini 
polineziene. 

— Dar nu e cazul... 

— Nu. Motivele sunt asemănătoare, dar nu corespund deloc 
codurilor foarte stricte ale polinezienilor. Cred că avem de-a 
face mai degrabă cu o bandă. 

Santos cunoștea ritualul: în bandele originare din America 
Centrală, tatuajul dovedea apartenenţa unui individ la una 
dintre ele și atașamentul simbolic care îl lega de grupul 
respectiv pe viaţă. 

Keren White îndreptă telecomanda spre ecran, pe care apăru 
o nouă serie de imagini. 

— Aceste fotografii au fost făcute în închisori din California. 
Deţinuţii fac parte din bande diferite, dar regăsim de fiecare 
dată același ritual: când membrii comit o nouă fărădelege 
pentru comunitatea lor, își câștigă dreptul de a mai adăuga un 
tatuaj. O stea pe braț indică de exemplu că ai ucis o persoană, 
aceeași stea pe frunte arată că ai ucis cel puţin două... 

— Corpul devine un soi de curriculum vitae al crimei, constată 
Santos. 

Antropologul încuviinţă, apoi reveni la imaginea mărită a unui 
tatuaj al victimei. 

— La „prietenul” nostru găsim simbolul stelei roșii cu cinci 
colţuri. Tatuajul a fost probabil destul de adânc, fiindcă pare în 
relief. 

— L-aţi analizat? 

— Foarte precis. Instrumentul folosit pentru a efectua acest 
tip de incizie e fără îndoială un cuţit tradițional cu lamă scurtă. 
Dar mult mai interesantă este studierea pigmentului injectat în 
piele. Cred că e vorba de o formă foarte specială de funingine, 
obţinută din guma unui arbore pe care-l găsim mai ales în sudul 
Braziliei: pinul de Parana. 

Keren așteptă câteva secunde, apoi trecu la alte imagini: 

— Am găsit aceste fotografii de deţinuţi din închisoarea 
braziliană din Rio Branco. 

Santos se ridică pentru a se apropia de ecran și descoperi pe 
trupurile prizonierilor aceleași forme ca pe cel al cadavrului 
„maori”: aceleași arabescuri întortocheate, aceleași 


proeminențe răsucite în spirală. 

Keren continuă: 

— Acești deţinuţi au ceva în comun: fac parte cu toţii dintr-un 
cartel al drogurilor, Seringueiros, care își are baza în regiunea 
Acre, un mic stat amazonian de la graniţa cu Peru și Bolivia. 

— Seringueiros? 

— Era numele dat odinioară muncitorilor care recoltau latexul. 
Acre era unul dintre cei mai mari producători. Presupun că 
numele a rămas. 

Antropologul stinse ecranul și reaprinse luminile. Santos avea 
mai multe întrebări care îi stăteau pe limbă, dar Miss Skeleton îl 
concedie fără menajamente: 

— Acum, e rândul dumneavoastră să intraţi în joc, domnule 
locotenent! zise ea ieșind cu el pe culoar. 

Santos părăsi clădirea secţiei din Ericsson Place. Acum, 
soarele strălucea pe un cer senin și mângâia cu razele lui 
trotuarele din Canal Street. Descumpănit de dezvăluirile lui 
Keren White, polițistul simţi nevoia să se reculeagă și intră într-o 
cafenea Starbucks de lângă secţia de poliţie. Comandă o 
băutură caldă și se așeză la o masă, căzând pe gânduri. 

Cartelul Seringueiros... 

Deși lucra în brigada antidrog de zece ani, nu auzise niciodată 
de el. De fapt, nici nu era de mirare: munca lui de fiecare zi 
consta mai mult în a-i băga la zdup pe traficanţii locali decât în a 
anihila reţele internaţionale. Își deschise laptopul și se conecta 
la reţeaua Wi-Fi a localului. Dădu o căutare rapidă și ajunse pe 
site-ul ziarului Los Angeles Times. Cartelul era prezentat într-un 
articol din urmă cu o lună. 


CĂDEREA CARTELULUI 
SERINGUEIROS 


După doi ani de anchetă, autorităţile braziliene au 
anihilat un cartel al traficanților de droguri cu baza în 
statul amazonian Acre, în regiunea cea mai vestică a 
țării. 

Organizat după modelul columbian, cartelul 
Seringueiros avea ramificații în aproape douăzeci de 
state ale Federației. Provenind din Bolivia, cocaina era 
introdusă în Brazilia cu avionul, apoi transportată cu 


mașinile în marile orașe ale ţării. Pablo „Imperador” 
Cardoza, aflat astăzi în închisoare, conducea acest 
imperiu mafiot în fruntea unei armate de mercenari 
bănuiţi că au executat cu o violenţă ieșită din comun în 
jur cincizeci de rivali. 

Stabilită de mult timp în statul Acre, banda 
Seringueiros aducea în fiecare an mai bine de cincizeci 
de tone de cocaină, folosind mai multe piste de 
aterizare clandestine ascunse prin jungla amazoniană. 

Într-un du-te-vino neîncetat, avioanele traficanţților 
transportau mii de kilograme de cocaină pură, care era 
apoi diluată și expediată spre metropole pentru a 
aproviziona o mulțime de dealeri care operau mai ales 
în Rio și Sao Paulo. Pentru a-și consolida autoritatea, 
cartelul lui Pablo Cardoza a țesut de-a lungul timpului o 
vastă rețea de corupție și spălare de bani, în care erau 
implicate sute de persoane, printre care parlamentari, 
șefi de companii, primari, judecători și chiar câțiva 
comisari din poliția civilă, acuzaţi că au clasat 
numeroase anchete care cercetau crimele comise de 
organizaţia mafiotă. Mai multe valuri de arestări au avut 
deja loc în toată ţara și mai sunt prevăzute și altele. 


Santos mai căută și alte informaţii pentru a avea o imagine 
completă. 

„Ce-i de făcut acum?” 

Era evident că nu va obține niciodată aprobarea șefilor săi 
pentru a pleca să facă o anchetă în Brazilia. Erau prea multe 
piedici administrative și diplomatice. Teoretic, putea să-i 
contacteze pe omologii săi brazilieni și să le transmită un raport, 
dar știa că demersul acesta nu va duce la nimic concret. 

Intră totuși pe site-urile mai multor companii aeriene ca să se 
informeze. Rio Branco, capitala statului Acre, nu era chiar la o 
aruncătură de băț. Unde mai pui că legăturile erau foarte 
proaste: făceai cel puţin trei escale dacă plecai din New York! 
Călătoria era desigur scumpă, dar nu din cale afară: în jur de 
1.800 de dolari, dacă zburai cu o companie low cost. O sumă pe 
care o avea în cont. 

Locotenentul nu stătu prea mult pe gânduri. 

Imaginea lui Nikki îi apăru din nou în minte. Ca teleghidat de o 


forță exterioară, Santos se urcă în mașină, trecu pe la 
apartamentul său pentru a-și lua câteva lucruri și se îndreptă 
spre aeroport. 


53 

Constance cobori geamul mașinii pentru a-i prezenta 
legitimaţia gardianului de serviciu din faţa Fundaţiei Statelor 
Unite. 

— Căpitanul Lagrange, BNRF, vă rog să-mi deschideţi poarta! 

Situat în arondismentul 14, căminul studenţilor se afla vizavi 
de parcul Montsouris și de noua staţie de tramvai Mareșalilor. 
Constance își parcă mașina în fața impozantului edificiu din 
cărămidă roșiatică și piatră albă. Urmată de Nikki și de 
Sebastian, poliţista dădu buzna în holul în care se afla recepţia 
și ceru numărul camerei lui Simon Turner. 

După ce aflară informaţia, cei trei urcară până la etajul cinci 
unde se înșirau mici ateliere de artist și camere izolate fonic 
rezervate studenţilor de la arte plastice, respectiv muzicienilor. 

Constance intră în atelier fără a se mai obosi să bată la ușă. 
Cu o frizură sofisticată, tricou trendy, pantaloni strâmţi și 
bascheţi vintage, un tânăr de vreo douăzeci de ani încerca să 
închidă o valiză enormă pusă pe un pat nefăcut. În sprânceană 
avea un piercing gros cât un bob de fasole. Trupul zvelt și 
fineţea trăsăturilor îi dădeau un aer androgin și pretenţios. 

— Vrei o mână de ajutor, frumosule? întrebă Constance, 
prezentându-și insigna. 

Studentul se pierdu imediat cu firea. Se albi brusc la faţă, apoi 
începu să tremure. 

— Eu... Eu sunt cetăţean american! bolborosi el în timp ce 
tânăra polițistă îl înșfăca de braţ. _ 

— Asta-i o replică de film, băiete! In realitate, e doar un 
clișeu, zise ea forțându-l să se așeze pe scaunul de la birou. 

Când îi văzu pe soţii Larabee în spatele ofițerului, Simon 
exclamă: 

— Vă jur c-am încercat să-l conving pe Jeremy să renunţe, 
doamnă! zise el către Nikki. 

Sebastian se apropie de puști și îl apucă strâns de umăr: 

— Bine, fiule, te credem. Calmează-te și povestește-ne totul 
de la început, ai înțeles? 

Studentul începu să povestească, bâlbâindu-se. După cum 
ghicise Constance, Jeremy pusese totul la cale pentru a-și 
împăca părinţii. 

— Era convins că sentimentele voastre o să reînvie dacă o să 
petreceţi mai multe zile singuri, explică Simon. Se gândea la 


lucrul ăsta de mai mulţi ani. În ultima vreme, devenise chiar o 
obsesie. Din momentul în care a reușit s-o convingă și pe soră- 
sa, a început să se gândească la un plan pentru a vă obliga să 
plecaţi împreună la Paris. 

Stupefiat, Sebastian asculta cuvintele tânărului fără a reuși să 
le ia în serios. 

— Singurul mod de a vă face să lăsaţi garda jos era să vă 
convingă că unul dintre copiii voștri e în mare pericol, continuă 
Simon. Așa i-a venit ideea să-și însceneze propria răpire. 

Se opri câteva secunde pentru a-și trage sufletul. 

— Continuă! îl presă Nikki. 

— Jeremy a profitat de pasiunea lui pentru cinema: ca să vă 
constrângă să faceţi echipă cu scopul de a-l salva, a elaborat un 
adevărat scenariu cu indicii, piste false și situații neprevăzute. 

Constance întrebă: 

— Şi rolul tău care era? 

— Stagiul meu la Paris a fost stabilit de mult. Jeremy a profitat 
de asta lucru pentru a-mi cere să fac un scurtmetraj care să 
prezinte agresarea și răpirea lui la metrou. 

— Tu ne-ai trimis filmul? 

Tânărul încuviinţă, apoi preciza: 

— Dar cel de pe înregistrare nu e Jeremy! E Julian, unul dintre 
amicii mei. Aduce puţin cu fiul vostru, dar asemănarea vine mai 
ales din faptul că-i poartă hainele: șapca, geaca și tricoul cu The 
Shooters. V-aţi lăsat duși de nas, nu-i așa? 

— Şi chestia asta te amuză, idiotule? se enervă Sebastian, 
zgâlţâindu-l violent pe Simon. 

Exasperat, el încercă să refacă firul cronologic al 
evenimentelor: 

— Tu ne-ai sunat din cafeneaua aia, La langue au chat? 

— Da. A fost ideea lui Camille. Destul de ciudată, nu? 

— Și apoi? se impacientă Constance. 

— Am urmat instrucţiunile lui Jeremy: i-am depus rucsacul la 
biroul de bagaje din Gara de Nord, am agăţat lacătul pe Podul 
Artelor și v-am livrat la hotel hainele pe care Camille îmi ceruse 
să le cumpăr. 

Sebastian își ieși din sărite: 

— Camille n-a putut să participe la circul ăsta! 

Simon ridică din umeri: 

— Şi totuși... Când eraţi încă la New York, ea a fost cea care v- 


a subtilizat cardul pentru a plăti rezervarea la hotelul din 
Montmartre și cina pe vaporul de pe Sena. 

— Asta-i o minciună! 

— Ăsta-i adevărul! îi replică puştiul. Și cartea de la anticar, 
după părerea dumneavoastră, cine a furat-o din seif ca s-o 
vândă pe ebay? 

În faţa atâtor dovezi, Sebastian rămase mut de uimire. Foarte 
calmă, Nikki puse mâna pe brațul lui Simon. 

— Cum trebuia să se termine tot jocul ăsta? 

— Aţi găsit fotografia, nu-i așa? 

Ea dădu din cap: 

— Era ultima piesă din puzzle? 

— Exact. O întâlnire în Grădinile Tuileries. Camille și Jeremy 
aveau de gând să se întâlnească acolo cu voi în seara asta la 
ora 18.30 ca să vă spună adevărul, dar... 

Căutându-și cuvintele, Simon făcu o pauză. 

— Dar ce? se răsti la el Constance. 

— N-au venit la Paris așa cum era planul, zise el înspăimântat. 
De aproape o săptămână n-am mai primit vești de la Jeremy, iar 
mobilul lui Camille sună în gol de două zile. 

Tremurând de furie, Sebastian îndreptă degetul arătător spre 
el, ameninţânau-l: 

— Te previn, dacă e tot una dintre minciunile tale. 

— Asta-i adevărul, vă jur! 

— Dar drogurile și crimele, astea nu făceau parte din planul 
tău idiot? explodă el. 

Simon se schimbă la faţă: 

— Ce droguri? Ce crime? întrebă el cuprins brusc de panică. 


54 

Turbând de furie, Sebastian îl apucă pe Simon de guler și îl 
ridică de pe scaun. 

— Am găsit un kilogram de cocaină în camera fiului meu! Să 
nu-mi Spui că nu știai! 

— Ceva nu e-n regulă! Nici eu, nici Jeremy nu luăm cocaină! 

— În orice caz, tu îl incitai să joace poker! 

— Ei și? Asta nu-i o crimă! 

— Fiul meu n-are decât cincisprezece ani, ticălosule! urlă el 
izbindu-l de perete. 

Simon tremura din toate încheieturile. Trăsăturile crispate îi 
schimonoseau faţa. Temându-se că o să încaseze un pumn, 
închise ochii și ridică braţele încrucișate. 

— Ar fi trebuit să-l protejezi în loc să-l târăști cu tine la Drake 
Decker! continuă Sebastian. 

Simon deschise ochii și bolborosi: 

— De... Decker? Tipul de la Boomerang? Jeremy n-a avut 
nevoie de mine ca să-l frecventeze. L-a întâlnit într-o celulă a 
secţiei de poliţie din Bushwick, atunci când l-au săltat gaborii 
pentru furtul unui joc video! 

Zguduit de această dezvăluire, Sebastian îi dădu drumul lui 
Simon. 

Era rândul lui Nikki să pună întrebări: 

— Vrei să spui că Decker i-a propus lui Jeremy să meargă să 
joace poker în barul lui? 

— Da, și porcul ăla umflat și-a dat cu pumnii în cap după aia, 
fiindcă eu și Jeremy i-am suflat mai mult de cinci mii de dolari. 
Fără să trișăm! 

Lui Simon îi mai venise un pic inima la loc. Își aranjă tricoul și 
continuă: 

— Lui Decker nu i-a convenit. Fiindcă nu voia să ne plătească, 
am hotărât să-i spargem apartamentul și să-i șutim valiza 
diplomat în care-și dosea banii. 

„Valijoara metalică de poker.” _ 

Nikki și Sebastian se uitară unul la altul cu stupefacție. Intr-o 
clipă, înţeleseră că furtul acelei valize era la originea 
dezastrului. 

— În valiza aia era un kilogram de cocaină! exclamă 
Sebastian. 

Simon făcu ochii cât cepele. 


— Nu. 

— Ascunsă în tuburile de jetoane, preciză Nikki. 

— Nu știam nimic de asta! se apără tânărul. Noi voiam doar 
să ne recuperăm banii pe care ni-i datora Drake. 

Constance tăcuse în timpul întregii discuţii, încercând să 
reconstituie mental firul evenimentelor. Încet-încet, piesele de 
puzzle își găseau locul, dar ceva o contraria. 

— Spune-mi, Simon, când aţi furat valiza? 

Puștiul se gândi un pic: 

— Chiar înainte să plec în Franţa, acum vreo două săptămâni. 

— Tu și Jeremy și nu v-aţi temut că Decker o să vrea să se 
răzbune când o să-și dea seama de furt? 

Băiatul ridică din umeri: 

— N-avea cum: în afară de prenume, nu mai știa nimic despre 
noi. Nici numele de familie, nici adresele noastre. Sunt două 
milioane și jumătate de locuitori în Brooklyn, știați? zise el cu 
aroganță. 

Constance ignoră remarca. 

— Mi-ai zis că Decker vă datora cinci mii de dolari, dar câți 
bani erau în valiză? 

— Puțin peste, recunoscu Simon, dar nu foarte mulți. Poate 
şapte mii de dolari pe care i-am împărțit jumi-juma. Oricum nu 
ne-a picat rău acest mic bonus: Jeremy avea nevoie de bani ca 
să-și finanțeze planul și ca să... 

Se opri în mijlocul frazei. 

— Şi ca să ce? insistă Constance. Ușor stânjenit, Simon lăsă 
ochii în jos: 

— Înainte să se întâlnească cu voi la Paris, voia să petreacă 
câteva zile în Brazilia... 

„Brazilia...” ` 

Nikki și Sebastian schimbară din nou priviri neliniștite. In urmă 
cu două zile, când vorbiseră cu Thomas, la ieşirea din liceu, 
adolescentul le vorbise de o braziliancă pe care Jeremy zisese că 
o cunoscuse pe internet. _ 

— Exact asta mi-a zis și el, confirmă Simon. Işi petrecea 
nopţile pe chat cu o bunăciune din Rio. Tipa intrase în contact 
cu el prin intermediul paginii de Facebook a celor de la The 
Shooters. 

— Formaţia rock? Stai puţin, chestia asta nu ţine! zise Nikki. 
The Shooters nu sunt totuși Coldplay; cântă în săli mici pe 


jumătate goale, în cluburi de care n-a auzit nici dracu'. Cum ar 
putea o fată din Rio de Janeiro să fie fan al acestui grup obscur? 

Simon schiţă un gest vag: 

— Astăzi, graţie internetului... 

Sebastian scoase un oftat lung. Deși era nervos, îl întrebă fără 
să tipe la el: 

— Tu o cunoști pe fata asta? 

— O cheamă Flavia. După fotografii, e fierbinte ca briza. 

— Ai fotografii cu ea? 

— Da, Jeremy a postat mai multe pe Facebook, zise el scoțând 
laptopul din geantă. 

Intră pe Facebook, introduse datele lui, apoi, din câteva 
clicuri, ajunse la o pagină vreo zece fotografii cu o fată 
splendidă. O blondă cu ochii verzi, cu forme senzuale și pielea 
ușor bronzată. 

Constance, Nikki și Sebastian se îngrămădiră în jurul 
laptopului, studiind-o pe tânăra braziliancă de o frumuseţe 
perfectă: față de păpușă Barbie, talie subţire, piept generos, păr 
lung ondulat. Flavia la plajă, Flavia face surf, Flavia bea un 
cocteil, Flavia joacă volei cu prietenele, Flavia în bikini pe nisipul 
fierbinte. 

— Ce altceva mai știi despre fata asta? 

— Cred că lucrează într-un bar pe o plajă. Jeremy mi-a zis că 
tipa îl invitase să petreacă câteva zile la ea în ţară. 

Sebastian dădu din cap. Ce vârstă avea frumuseţea aceea 
blondă? Douăzeci de ani? Douăzeci și doi? Cum să creadă că o 
asemenea fată putuse să se îndrăgostească de fiul lui de 
cincisprezece ani? 

— Unde e plaja asta, mai exact? întrebă Nikki. 

Constance bătu cu degetul în ecran: 

— lpanema, zise ea. 

Dădu zoom pe imagine și văzu niște coline înalte, aflate 
dincolo de mare și de întinderea de nisip. 

— Ăștia sunt munţii gemeni Doi Fraţi. În spatele lor apune 
soarele la sfârșitul zilei, le explică tânăra polițistă. Am fost în 
vacanţă acolo acum câţiva ani. 

Reuși să izoleze numele barului în care lucra Flavia graţie 
inscripţiei de pe umbrelele de soare. Locul se numea Cachaça. 
Constance și-l notă în carneţelul ei. 

— Şi Camille? întrebă Nikki. 


Simon dădu din cap. 

— Văzând că Jeremy nu mai dă niciun semn de viaţă, s-a 
îngrijorat și a vrut să se ducă după el la Rio. Dar, după cum v- 
am zis, de când e în Brazilia, mi-e imposibil s-o prind la telefon... 

In sufletul lui Sebastian, indignarea era amestecată cu 
descurajarea. Şi-i imagina pe cei doi copii ai săi pierduţi, fără 
bani, în acel oraș tentacular și violent. 

Simţi o mână pe umărul lui. 

— Să plecăm la Rio! propuse Nikki. 

Dar Constance se opuse imediat acestei idei: 

— Mă tem că nu e posibil! Vă amintesc că sunteţi niște fugari 
daţi în urmărire internaţională. Semnalmentele voastre au fost 
difuzate peste tot. N-aţi rezista nici zece minute în aeroportul 
Roissy. 

— Poate poţi să ne ajuţi, o imploră Nikki, cu ochii în lacrimi. E 
vorba de copiii noștri! 

Constance oftă și întoarse capul spre fereastră. Se proiectă cu 
douăzeci și patru de ore în urmă, când primise dosarul soţilor 
Larabee pe telefonul mobil. Citind primele pagini, nu se gândise 
nici măcar o clipă că acea anchetă, în aparenţă banală, va lua o 
întorsătură atât de stranie. Trebuia să recunoască totuși că nu 
avusese nevoie de mult timp ca să simtă compasiune și empatie 
pentru acel cuplu insolit și copiii lor ciudaţi. Crezuse în povestea 
lor și încercase să-i ajute până la capăt, dar acum se lovea de 
un obstacol de netrecut. 

— Imi pare rău, dar nu văd cum aș putea să v-ajut să părăsiţi 
ţara, se scuză ea evitând privirea lui Nikki. 


55 

— Bine aţi venit la bord, doamnă Lagrange! Bine aţi venit la 
bord, domnule Botsaris! 

Nikki și Sebastian își recuperară tichetele de îmbarcare și o 
urmară pe stewardesa drăguță de la TAM* până la locurile lor 
de la business class. Sebastian îi lăsă haina, dar păstră la el cele 
două pașapoarte preţioase pe care i le dăduseră Constance și 
adjunctul său. 

— Nu-mi vine să cred că a funcţionat, zise el uitându-se la 
fotografia de pe documentul de identitate al lui Nicolas Botsaris. 
Tipul ăsta are cu cel puţin cincisprezece ani mai puţin decât 
mine! 

— E adevărat că nu-ţi arăţi vârsta, îi ţinu isonul Nikki, dar nici 
vameșii nu prea au făcut exces de zel. 

Privi cu teamă prin hublou și văzu balizele care străluceau în 
noapte. Ploua torențial la Paris. Ploaia inundase pistele, care 
păreau argintii în lumină. O vreme sinistră care nu avea cum să- 
i calmeze frica de avion. Scotoci în trusa de toaletă pusă la 
dispoziţia pasagerilor și găsi o mască de dormit. Şi-o puse la 
ochi, scoase ipod-ul pe care-l luase din camera fiului său, își 
puse căștile și dădu drumul la muzică, sperând să adoarmă cât 
mai repede posibil. 

Să-și stăpânească frica. 

Să-și cruţe forţele. 

Ştia că partida pe care o aveau de jucat în Brazilia nu avea să 
fie ușoară. Pierduseră mult timp la Paris. Dacă voiau să mai aibă 
o șansă de a-și găsi copiii, trebuiau să acţioneze repede. 

Legănată de muzică, Nikki căzu într-o stare de toropeală, 
amestec de vise și frânturi de amintiri. În mai multe rânduri, 
retrăi aceeași senzaţie. Amintirea aproape reală a nașterii 
gemenilor. Prima dată când fusese despărțită de copiii ei, când 
acea legătură organică fusese ruptă după luni de zile de 
plenitudine, în care îi simţise mișcând în pântecul său. 


Avionul Boeing 777 decolase de mai bine de două ore și 
survola acum sudul Portugaliei. Sebastian îi întinse stewardesei 
farfuria de mâncare. 

Se foi pe scaun, nu avea stare. l-ar fi plăcut să doarmă, dar 
era prea nervos. Ca să mai scape de plictiseală, deschise ghidul 


15 Cea mai mare companie aeriană din America Latină. (n.a.) 


turistic pe care i-l dăduse Constance și citi primele rânduri. 


Megalopolis de douăsprezece milioane de locuitori, 
Rio de Janeiro este celebru în lumea întreagă pentru 
carnavalul său, plajele cu nisip fin și viața sa de noapte. 

Dar al doilea cel mai mare oraș al Braziliei este 
totodată atins de violență și criminalitate. Cu aproape 
cinci mii de omucideri înregistrate anul trecut, statul Rio 
rămâne unul dintre locurile cele mai periculoase din 
lume. Rata criminalității, de treizeci de ori mai mare 
decât cea a Franţei, este... 


ÎI trecură fiorii. Puse revista la loc în buzunarul scaunului din 
faţa lui. 

„Nu e momentul să mă las cuprins de panică.” 

Gândurile îi zburară către Constance Lagrange. În nenorocirea 
lor, el și Nikki avuseseră un noroc chior s-o întâlnească. Fără ea, 
acum ar fi fost cu siguranţă în închisoare. Poliţista le plătise 
biletele de avion, le făcuse rost de acte, de bani și de un telefon. 

Destinul nedrept al acelei femei îl bulversase: lovită fulgerător 
de boală, deși era atât de tânără și de plină de viaţă. Din câte 
înţelesese citindu-i dosarul medical și discutând cu ea, zarurile 
erau aruncate. Dar oare diagnosticul era chiar bătut în cuie? 
Intâlnise de mai multe ori în viaţă oameni care, ducând o luptă 
înverșunată împotriva morţii, reușiseră să dejoace pronosticurile 
medicilor. La New York, un reputat oncolog, doctorul Garett 
Goodrich, o vindecase pe mama lui de o tumoare. Poate că nu 
va folosi la nimic, dar își promise să facă totul pentru a o ajuta 
pe Constance să ajungă la el. 

Gândindu-se la fiul său, încercă un sentiment contradictoriu 
de furie și admiraţie. Furie în faţa inconștienţei care îl făcuse pe 
adolescent să se pună în pericol și să o bage și pe sora lui în 
acea poveste. Dar și o veritabilă admiraţie. Faptul că Jeremy 
ajunsese să-și însceneze răpirea pentru a-i împăca pe el și pe 
Nikki dovedea suferința mută pe care o îndurase de la 
despărţirea lor încoace. Aproape fără voia lui, Sebastian se 
simţea mândru de tenacitatea fiului său. Jeremy îl luase prin 
surprindere, îl indusese în eroare, îl impresionase. 

Sebastian închise ochii. Gândindu-se la ultimele trei zile, îl luă 
cu ameţeală. Viaţa lui fusese dată peste cap în câteva ore, 


ieșise de pe făgașul ei, scăpase de sub control. Şaptezeci și 
două de ore de neliniște și angoasă, dar și de exaltare. 

Fiindcă un lucru era incontestabil, și Jeremy îl înţelesese: 
alături de Nikki se simţea viu. Jumătate înger, jumătate demon, 
femeia aceea degaja o vitalitate și un neastâmpăr un pic 
adolescentin, combinate cu un magnetism animal care îl tulbura 
profund. Îngroziţi de pericolul care plana asupra copiilor lor, 
reușiseră să treacă peste diferenţele dintre ei și să acţioneze în 
echipă, în ciuda trecutului, a firilor lor atât de diferite și a 
conflictelor. Sigur, tot nu știau să-și vorbească altfel decât 
certându-se și fiecare era încă plin de ranchiună, dar, exact ca 
în prima zi a relaţiei lor, exista între ei o alchimie, un cocteil 
exploziv de complicitate și senzualitate. 

Alături de Nikki, viața semăna cu o comedie hollywoodiană 
din anii '30: el era Cary Grant, ea era Katharine Hepburn. 
Trebuia să recunoască: nimic nu-i plăcuse mai mult decât să 
râdă cu ea, să se dondănească și să discute cu ea. Nikki îi făcea 
zilele frumoase și palpitante, aprinzând micuța scânteie ce 
dădea gust vieții. 

Sebastian scoase un oftat și se afundă în scaun. O luminiţă de 
avertizare clipea totuși în capul lui ca o chemare la ordine. Dacă 
voia să mai aibă vreo șansă de a-și găsi copiii, nu trebuia 
nicidecum să se îndrăgostească din nou de fosta lui soţie. 

Fiindcă, dacă Nikki era principalul său aliat, ea era totodată și 
principalul său dușman. 


Partea a patra 
The Girl from lpanema?6 
„Între două fiinţe, oricât de apropiate ar fi, 
există întotdeauna o prăpastie 
peste care iubirea (...) nu poate arunca 
decât o punte fragilă.” 


Hermann Hesse 


46 „Fata din Ipanema”, titlul unei melodii (en. în original) 


56 

— Taxi! Taxi! Um táxi para levá-lo ao seu hotel! 

Aglomeraţie mare, freamăt, cozi lungi de așteptare la 
recuperarea bagajelor sau la controlul vamal. lmensul aeroport 
Galeão se scălda în căldura jilavă și apăsătoare a unei etuve. 

— Taxi! Taxi! Um táxi para levá-lo ao seu hotel! 

Trași la faţă din cauza oboselii, Nikki și Sebastian trecură pe 
lângă hoarda şoferilor de taxi care hărţuiau turiștii și se 
îndreptară spre standurile de unde puteai să închiriezi mașini. 
Scurta escală prevăzută la São Paulo durase o veșnicie. Din 
cauza unei inexplicabile încurcări a pistelor, avionul lor plecase 
cu mai mult de două ore întârziere și aterizase la 11.30. 

— Mă duc să schimb niște bani în timp ce tu te ocupi de 
mașină, propuse ea. 

Incuviințând, Sebastian se așeză la coadă și scoase permisul 
de conducere al lui Botsaris. Când îi veni rândul, ezită, neștiind 
ce model să aleagă. Ancheta lor avea să se limiteze oare la 
deplasările prin oraș sau avea să îi ducă pe terenuri mai 
accidentate? Nefiind sigur, alese un Land Rover compact pe 
care îl luă dintr-o parcare unde bătea soarele. 

Lac de sudoare, își scoase haina și se urcă la volan, în timp ce 
Nikki asculta pe telefonul „ei” mobil mesajul lăsat de Constance. 

După cum stabiliseră, tânăra polițistă le rezervase o cameră 
la hotel în cartierul Ipanema, în apropierea plajei unde lucra 
Flavia. In ceea ce-o privea, ea continua să ancheteze și le ura 
multă baftă. 

Epuizaţi din cauza călătoriei, Sebastian și Nikki mergeau în 
tăcere, urmând panourile rutiere (Zona Sul - Centro - 
Copacabana) care marcau traseul spre sud, de la Una de 
Governador până în centrul orașului. 

Sebastian își șterse fruntea de sudoare și se frecă la ochi. 
Cerul era acoperit de nori negri, apăsători, iar aerul poluat și 
înăbușitor îi înceţoșa vederea și îi înţepa ochii. Prin geamurile 
fumurii, peisajul apărea neclar, încărcat de nuanţe portocalii ca 
o imagine plină de grăsime, ștearsă. 

După numai câţiva kilometri, se treziră blocaţi în trafic. De-a 
lungul drumului, mii de case din cărămidă se înșirau cât vedeai 
cu ochii. Construcţii de două etaje, cu terase pe acoperiș, unde 
erau legate frânghii de rufe. Locuinţele îţi dădeau senzaţia că se 
încalecă, că se încâlcesc, formând ciorchini de clădiri suprapuse 


într-un echilibru precar. Labirintică, haotică, gigantică, favela 
fragmenta peisajul, spărgând și deformând perspectivele, 
fisurând orizontul și făcându-l să semene cu un colaj cubist în 
tonuri de ocru, ruginiu și roșcat. 

Încet-încet, peisajul urban se transformă şi  apărură 
platformele industriale. La fiecare o sută de metri, afișe mari 
anunțau apropiata Cupă Mondială de Fotbal și Jocurile Olimpice 
din 2016. În așteptarea celor două competiţii sportive, întreg 
orașul părea să fie în lucru. Dincolo de gardurile de sârmă ale 
terenurilor virane, şantiere uriaşe schimbau peisajul: 
buldozerele  dărâmau zidurile aflate încă în picioare, 
excavatoarele răscoleau pământul, iar camioanele cu bene erau 
într-un du-te-vino neîncetat. 

Mașina traversă apoi pădurea de zgârie-nori din cartierul de 
afaceri, după care ajunse în zona de sud a orașului, în care se 
aflau majoritatea marilor hoteluri și a centrelor comerciale. 
Capitala statului Rio își recăpăta aspectul de carte poștală, cel al 
unei cidade maravilhosa scăldate de mare, dar înconjurate de 
coline și munți. 

Ajuns la capătul drumului, Land Roverul o luă pe malul mării, 
mergând la ralanti pe faimoasa Avenida Vieira Souto. 

— Aici e! zise Nikki arătând spre un mic imobil cu o uimitoare 
fațadă din sticlă, lemn și marmură. 

Îi lăsară portarului cheile de la 4x4 și intrară în clădire. 
Asemenea cartierului, hotelul era elegant și sofisticat, decorat 
cu gust. Mobilierul din anii 1950 și 1960 îţi dădea senzaţia că te 
afli într-un episod din Mad Men. 

Holul era primitor: pereţi din cărămidă, muzică discretă, 
parchet, canapele  capitonate, bibliotecă old school. Se 
îndreptară spre recepţia tăiată într-un trunchi de arbore de 
Amazonia și se înregistrară sub numele de Constance Lagrange 
și Nicolas Botsaris. 

Nikki și Sebastian nu rămaseră în cameră decât atât cât să 
facă o baie, să se schimbe și să contemple, de la balconul lor, 
mișcarea violentă a valurilor care se spărgeau de țărm. In 
broşura hotelului scria că numele de Ipanema vine dintr-un 
dialect amerindian și înseamnă „ape periculoase”. O prevestire 
rea, căreia deciseră să nu-i acorde prea mare importanţă. Așa 
că părăsiră camera, hotărâți s-o găsească pe „fata din 
Ipanema”. 


De cum ieșiră, se simţiră din nou sufocaţi de căldură, de 
mirosul gazelor de eșapament și de zgomotul traficului. Valuri 
de joggeri, rolleri și cicliști împărțeau trotuarul cu pietonii. 
Cartierul concentra un număr mare de magazine de lux, săli de 
fitness și clinici de chirurgie estetică. 

Nikki și Sebastian traversară strada spre plajă, pentru a 
ajunge pe promenada mărginită de palmieri. Esplanada era 
domeniul vânzătorilor ambulanți care, înșiraţi pe asfalt, se 
întreceau în glume pentru a atrage atenţia clienţilor. Dotaţi cu 
lăzi frigorifice, bidoane metalice sau instalaţi în căsuțe, ofereau 
suc de cocos, mate, pepeni, biscuiţi rumeniţi în cuptor, 
cocadas“” caramelizate și crocante, dar și frigărui cu carne de 
vită, al căror miros îmbietor se răspândea pe toată strada. 

Cuplul de americani o luă pe o micuță scară care ducea la 
plajă. Mai șic decât vecina ei Copacabana, plaja Ipanema se 
întindea pe o fâșie de trei kilometri de nisip alb, fierbinte și 
orbitor. La ora prânzului, locul era înţesat de lume. Oceanul 
scânteia și fremăta în bătaia brizei care abătea pe plajă valuri 
furioase și irizate. Nikki și Sebastian ieșiră de pe plaja privată a 
hotelului lor și se îndreptară spre barul în care lucra Flavia. 

La fiecare șapte sute de metri, plaja era jalonată de câte un 
turn înalt de supraveghere: un ponto care servea de punct de 
reper și de întâlnire pentru turiști. Impodobit cu un drapel 
curcubeu, ponto 8 era, după toate aparențele, locul de întâlnire 
al homosexualilor. Nikki și Sebastian îi depășiră și își continuară 
drumul. Stropii de apă aduși de vânt dinspre ocean ajungeau 
până la ei. În depărtare, recunoscură silueta insulelor Cagarras 
care străluceau cu putere, precum și munţii gemeni Doi Fraţi pe 
care îi văzuseră în fotografia lui Simon. 

Se strecurară printre jucători de fotbal și volei. Plaja era 
animată, semănând cu un podium pe care defilau fotomodele în 
lenjerie sau costum de baie. Ipanema deborda de senzualitate. 
O veritabilă tensiune erotică plutea în aer. Graţioase și zvelte, în 
bikini minusculi, fetele își afișau ostentativ sânii siliconaţi și își 
unduiau șoldurile sub privirile surferilor cu trup sculptat, dat cu 
ulei bronzant. 

Nikki și Sebastian ajunseră lângă ponto 9, care era în mod 


+TBomboane sau prăjiturele pe bază de nucă de cocos, specifice ţărilor din America de 
Sud. 


evident colţul cel mai select al plajei, loc de întâlnire al tinerilor 
de bani gata din Rio. 

— Așadar, spuse Nikki, vrem să găsim o blondă frumoasă, pe 
jumătate goală, pe care o cheamă Flavia și care servește 
cocteiluri într-un bar numit... 

— Cachaça, zise Sebastian arătând spre o construcţie rustică, 
cu acoperiș de stuf. 

Se îndreptară spre bar. Cachaça era un local rezervat unei 
clientele bogate, care degusta mojito de șaizeci de reali, 
ascultând remixuri de bossa-nova. Soții Larabee studiară 
chelnerițele una câte una. Aveau toate același profil: douăzeci 
de ani, talie de manechin, șort minuscul, decolteu adânc. 

— Hello, my name is Betina. May I help you?* îi întrebă una 
dintre aceste creaturi. 

— Căutăm o tânără, explică Nikki, o cheamă Flavia. 

— Flavia? Da, lucrează aici, dar azi lipsește. 

— Ştii unde locuiește? 

— Nu, dar pot să aflu. 

O chemă pe una dintre colegele ei, o altă păpușă Barbie: 
blondă, ochi albaștri, zâmbet strălucitor. 

— V-o prezint pe Cristina. Locuiește în același cartier cu 
Flavia. 

Tânăra braziliancă îi salută. În ciuda frumuseţii, avea ceva 
trist și fragil. O silfidă graţioasă, dar lipsită de vitalitate. 

— Flavia n-a mai venit la lucru de trei zile, îi informă ea. 

— Ştii de ce? 

— Nu. De obicei, venim împreună când suntem în aceeași 
tură. Dar acum nu mai e acasă. 

— Unde locuiește? 

Fata făcu un semn vag cu mâna, arătând spre coline. 

— La părinţii ei, în Rocinha. 

— Ai încercat s-o suni? 

— Da, dar intră mereu robotul. 

Nikki scoase o fotografie a lui Jeremy din portofel. 

— L-ai văzut vreodată pe băiatul ăsta? întrebă ea arătându-i 
fotografia. 

Cristina dădu din cap. 

— Nu, dar, știți, Flavia umblă cu o grămadă de băieţi. 

— Ai putea să ne dai adresa ei? Am vrea să le punem câteva 


48 „Salut, numele meu este Betina. Pot să vă ajut?” (en. în original) 


întrebări părinţilor ei. 

Tânăra braziliancă se strâmbă: 

— Rocinha nu e un loc pentru turiști! Nu puteţi să vă duceţi 
singuri acolo. 

Sebastian insistă, dar se lovi de același refuz. 

— Poate poţi să ne conduci tu? propuse Nikki. 

Propunerea nu o încântă deloc pe chelneriţă: 

— E imposibil, abia am început ziua de lucru! 

— Te rog, Cristina! O să te răsplătim. Dacă Flavia e prietena 
ta, trebuie s-o ajuţi! 

Argumentul o atinse în punctul sensibil. În mod evident, 
Cristina se simţea puţin vinovată. 

— Bine, așteptați! 

Fata se duse să-i ceară voie celui care era probabil șeful ei, un 
tânăr în maiou care bea caipirinhas cu o clientă de două ori mai 
în vârstă decât el. 

— E de acord, confirmă ea întorcându-se. Aveţi mașină? 


57 

Land Roverul era greoi, dar urca ușor pe drumul în serpentină 
care ducea la favelă. La volanul SUV-ului, Sebastian urma 
întocmai indicaţiile Cristinei. Așezată pe bancheta din spate, 
tânăra braziliancă îi ghidase de când plecaseră de pe plajă, mai 
întâi prin luxoasele complexe rezidenţiale din zona de sud, după 
care pe Estrada da Gâvea, un drum îngust care șerpuia pe panta 
colinei, singura cale de acces la cea mai mare favelă din Rio. 

Ca majoritatea cartierelor muncitorești, Rocinha era construit 
pe morros, uriașele coline din jurul orașului. Nikki scoase capul 
pe geam și se aplecă peste portieră pentru a vedea mai bine 
miile de locuinţe agăţate de versanţi. O încâlceală de căsuțe 
care blocau orizontul cu cărămizile lor roș-gălbui și lăsau 
impresia că se pot prăbuși în orice clipă. 

Pe măsură ce părăseau „asfaltul”* și se apropiau tot mai mult 
de coline, paradoxul le sărea în ochi: din favele, aveai cele mai 
frumoase priveliști asupra orașului. Greu accesibile, acele 
cuiburi de vultur ofereau o vedere panoramică asupra plajelor 
Leblon și Ipanema, dar și poziţia strategică a unei fortărețe, un 
punct de observaţie ideal asupra orașului de jos, ceea ce explica 
de ce traficanţii de droguri își stabiliseră cartierul general acolo. 

Sebastian reduse viteza. Nu mai era foarte mult până la 
intrarea în favelă, dar un viraj periculos bloca circulaţia 
asemenea unei restricţionări a traficului. Numai niște mopeduri 
vechi și niște mototaxiuri care pârâiau îngrozitor reușeau să iasă 
din ambuteiaj. 

— Cel mai simplu e să ne oprim aici, îi sfătui Cristina. 

Sebastian parcă mașina pe marginea drumului și străbătură 
pe jos suta de metri care îi despărţea de intrarea în Rocinha. 


La prima vedere, favela nu avea nimic din imaginea 
mizerabilă descrisă de ghidurile turistice. Deși Nikki și Sebastian 
se pregătiseră sufletește să între într-o zonă periculoasă, se 
aflau într-un cartier modest și primitor. Străzile erau curate, iar 
casele din beton, racordate la apa curentă, electricitate și 
rețelele de cablu. Sigur, unele clădiri aveau zidurile pline de 
graffiti, dar erau colorate și aduceau o notă de veselie și de 


9 La Rio, se face uneori distincţie, la modul general, între „asfalt” - cartierele din 
apropierea mării unde trăiesc cei bogaţi - și „morros”, colinele pe care se află 
favelele. (n.a.) 


bună-dispoziţie. 

— La Rio, un localnic din cinci trăiește în favele, le explică 
Cristina. Majoritatea oamenilor care locuiesc aici sunt muncitori 
cinstiţi: bone, menajere, șoferi de autobuz și chiar profesori... 

Nikki și Sebastian recunoscură mirosurile de mirodenii, 
frigărui și porumb fiert pe care le descoperiseră pe plajă. Intre 
lâncezeală și o ușoară agitaţie, atmosfera era mai degrabă 
liniștită. Din locuinţe se auzea muzică baile funk” dată la 
maximum. Pe strada principală, niște puști băteau mingea 
crezându-se Neymar. Pe terase, bărbaţi de toate vârstele 
stăteau la masă și sorbeau din sticle de Bamberg Pilsen în timp 
ce femeile, unele foarte tinere, se ocupau de bebelușii lor sau 
sporovăiau la ferestre, cu coatele sprijinite pe pervaz. 

— Armata și poliția au făcut o descindere nu de mult, se scuză 
Cristina, în timp ce treceau prin faţa unei imense fresce în culori 
ţipătoare găurită de gloanţe. 

Apoi părăsiră drumul principal și se afundaseră într-un 
păienjeniș de artere înguste și în pantă. Un labirint de străduțe 
abrupte care se transformau în scări. Incet-încet, ambianța se 
schimbă și favela își arătă chipul mai puţin seducător. Casele 
semănau cu niște ambarcaţiuni naufragiate, gunoaiele stăteau 
grămadă în fața porţilor și cablurile electrice încâlcite care 
atârnau deasupra lor dovedeau că branșările sunt improvizate. 
Cam îngrijoraţi, Nikki și Sebastian se chinuiau să scape de puștii 
care se îngrămădeau în jurul lor ca să le ceară de pomană. 

Acum, străzile nu mai aveau nume, iar casele nu mai aveau 
numere. Umbrele amenințătoare ale clădirilor se întindeau peste 
canalele de scurgere aflate la suprafaţă. Apa se împuţea pe 
alocuri, atrăgând nori de țânțari. 

— Municipalitatea se mulțumește de cele mai multe ori să 
strângă gunoiul numai de pe străzile principale, le explică 
tânăra chelneriţă care îi ghida. 

Cei trei grăbiră pasul, făcând șobolanii să fugă din calea lor. 
După cinci minute, ajunseră pe un alt versant al colinei, care 
adăpostea case și mai părăginite. 

— Am ajuns, zise Cristina ciocănind în geamul unei case de pe 
fațada căreia cădea tencuiala. 

După un scurt moment de așteptare, o bătrână cocârjată le 


50 Amestec de rap și funk cu versuri deochiate, specific cartierelor sărăcăcioase din 
Rio. (n.a.) 


deschise ușa. 

— E mama Flaviei, îi informă Cristina. 

În pofida căldurii, bătrâna era înfășurată într-un șal gros. 

— Bom dia, Senhora Fontana. Você já viu Flavia? 

— Olá, Cristina, o salută bătrâna înainte de a-i răspunde la 
întrebare, rămânând în cadrul ușii. 

Cristina se întoarse spre soţii Larabee pentru a le traduce: 

— Doamna Fontana nu mai știe nimic de fiica ei de două zile 
și... 

Tânăra nu avu timp să-și termine fraza, că bătrâna începu din 
nou să vorbească. Neînţelegând o boabă de portugheză, Nikki și 
Sebastian erau nevoiţi să asiste ca spectatori la conversaţia 
celor două brazilience. 

„Cum poate femeia asta să aibă o fiică de douăzeci de ani?” 
se întreba Nikki studiind-o pe bătrână. Faţa acesteia era 
brăzdată de riduri adânci, sleită de îngrijorare și oboseală. li 
dădeai cu ușurință șaptezeci de ani. Întretăiată de gemete 
tânguitoare, vorbăria ei era insuportabilă. 

Cristina fu nevoită să o întrerupă pentru a le explica: 

— Zice că, la începutul săptămânii, Flavia i-a găzduit în casa 
ei pe un tânăr american și pe sora lui. 

Nikki își deschise portofelul pentru a-i arăta o fotografie a 
gemenilor. 

— Eles são os únicos! Eles são os únicos! îi recunoscu ea. 

Sebastian simți că începe să îi bată inima mai tare. Erau atât 
de aproape... 

— Unde s-au dus? o repezi el. 

Cristina continuă: 

— Alaltăieri, în zorii zilei, niște bărbaţi înarmaţi au dat buzna 
în casa ei. l-au răpit pe Flavia și pe copiii voștri. 

— Nişte bărbaţi? Ce bărbaţi? 

— Os Seringueiros! strigă bătrâna. Os Seringuieros! 

Nikki și Sebastian o presară pe Cristina din priviri. 

— Nişte... niște Seringueiros, bolborosi ea. Nu știu despre ce e 
vorba. 

Strigătele bătrânei atraseră atenţia vecinilor. Femeile își 
lăsară telenovelele și ieșiră la ferestre pentru a se delecta cu 
spectacolul străzii. În jurul casei, niște bărbaţi încruntaţi îi 
îndepărtau pe copii ca să înțeleagă ce se întâmplă. 

Cristina mai schimbă câteva vorbe cu bătrâna. 


— A acceptat să ne arate camera Flaviei, îi anunţă ea. Se pare 
că lucrurile copiilor voștri au rămas aici. 

Surescitaţi, Nikki și Sebastian o urmară pe femeie în cocioaba 
ei. Interiorul locuinţei era la fel de sărăcăcios pe cât îţi dădea de 
înţeles exteriorul. Asamblate în grabă, niște scânduri de placaj 
ţineau loc de perete despărțitor. Camera Flaviei nu era decât o 
încăpere comună mărginită de două paturi suprapuse. Pe una 
dintre saltele, Sebastian recunoscu rucsacul din piele maronie a 
lui Camille și îl întoarse cu fundul în sus pentru a vedea ce 
conţine: o pereche de blugi, două pulovere, lenjerie, o trusă de 
toaletă. Nimic deosebit, în afară poate de telefonul mobil al fiicei 
lui. Încercă să deschidă aparatul, dar bateria era consumată și 
încărcătorul dispăruse. Frustrat, băgă mobilul în buzunar pentru 
a-l examina mai târziu. În orice caz, măcar aveau o pistă. 
Așadar, înainte de a fi răpiți de acei misterioși Seringueiros, 
Camille și Jeremy veniseră aici cu tânăra braziliancă. 

Bătrâna își reîncepuse tânguielile. Striga, plângea, suspina, îl 
invoca pe Dumnezeu drept martor, ridica pumnul. Tânăra 
chelneriță îi îndemnă pe cei doi americani să iasă din casă. 
Afară, spiritele se încinseră. Niște vecini se apropiaseră și cu o 
plăcere evidentă, turnau gaz pe foc. Tensiunea devenea 
perceptibilă; ostilitatea creștea. În mod vizibil, nu mai erau bine- 
veniţi în cartier. 

Deodată, bătrâna îi apostrofă direct. 

— Zice că din cauza copiilor voştri a fost răpită Flavia, le 
traduse Cristina. Vă acuză că aţi atras nenorocirea asupra 
familiei ei. 

Atmosfera era tot mai tensionată: un fave/ado cam cherchelit 
o împinse pe Nikki, iar Sebastian se feri în ultimul moment de o 
găleată cu coji de legume aruncată de la o fereastră. 

— Încerc să-i calmez. Plecaţi! O să mă-ntorc singură, mă 
descurc eu. 

— Mulţumim, Cristina, dar... 

— Plecaţi! repetă ea. Cred că nu sunteţi conștienți de pericol. 

Nikki și Sebastian se resemnară și o părăsiră pe tânără sub o 
ploaie de înjurături și ameninţări. Făcură cale întoarsă în pas 
alergător, încercând să găsească drumul prin labirintul de 
străduţe înguste și abrupte care străbăteau favela. 

Când ajunseră în dreptul curbei periculoase unde parcaseră, 
nu-i mai urmărea nimeni. Dar mașina lor dispăruse. 


58 

Căldură, praf, oboseală, frică. 

Nikki și Sebastian merseră mai bine de o oră până să 
găsească un șofer de taxi care profită de nenorocirea lor și îi 
stoarse de bani, cerându-le două sute de reali ca să-i ducă până 
la hotel. Când intrară în sfârșit în camera lor, erau frânţi de 
oboseală și lac de sudoare. 

În timp ce Nikki făcea un duş, Sebastian sună la recepţie și 
ceru să i se aducă un încărcător pentru telefonul lui Camille. 
Băgă mobilul în priză, dar bateria fiind complet descărcată, 
trebuia să-l lase câteva minute pentru a-l putea folosi. 

În timp ce aștepta, își roase unghiile de nerăbdare și dădu mai 
încet aerul condiționat. Apoi luă mobilul și introduse parola, 
felicitându-se că o cunoaște. Lunile de indiscreţie și de spionare 
a fetei lui se justificau astăzi pe deplin. Deodată, se strâmbă, 
simțind un junghi în coșul pieptului. Drumul lung pe care-l 
făcuse pentru a se întoarce la hotel îi răscolise rănile. Era 
paralizat de durere, îl durea spatele și avea gâtul înțepenit. 
Coastele lui mai păstrau încă amintirea pumnilor lui Youssef și ai 
matahalelor lui. Ridică privirea și, văzându-și chipul în oglindă, 
simţi o oarecare repulsie. Avea barba zbârnlită, părul năclăit de 
sudoare, ochii roșii de oboseală. Cămașa îi era udă, lipicioasă, 
îngălbenită de transpiraţie. Plecă din fața oglinzii și împinse ușa 
de la baie. 

Cu un prosop înfășurat în jurul pieptului, Nikki ieșea de la duș. 
Ud și încurcat, părul îi cădea pe umeri ca niște liane împletite. 
Luată prin surprindere, tresări tulburată. Sebastian se aștepta la 
un potop de reproșuri: „Hei! Nu te jena!”, „Ai fi putut să baţi la 
ușă!”, „Simte-te ca acasă!”. Dar Nikki făcu un pas spre el și îl 
ţintui cu privirea. 

Ochii ei verzi ca absintul scânteiau ca niște pete de petrol. 
Aburii îi scoteau în evidenţă tenul alb ca laptele presărat cu 
pete discrete de roșeaţă care se risipeau ca o dâră de pulbere 
de stele. 

Cu o mișcare bruscă, Sebastian o îmbrăţișă și își lipi buzele de 
ale ei într-un elan care făcu să-i cadă prosopul. Era goală acum. 

Nikki nu opuse nicio rezistenţă acelui sărut sălbatic. Sebastian 
se simţi cuprins de un val de dorinţă. În timp ce se sărutau, își 
reaminti gustul buzelor soţiei lui și prospeţimea mentolată a 
pielii ei. Trecutul ajungea din urmă prezentul. Retrăia senzaţii 


vechi, care redeșteptau în el o mulţime de amintiri contradictorii 
ce scăpărau ca niște bliţuri. 

Se agăţau unul de celălalt ca într-o luptă corp la corp 
precipitată, o luptă brutală în care consolarea se lovea de frică, 
iar dorința de a rămâne de cea de fugă. Mușchii se încordau, 
inimile bubuiau. Luaţi de val, sfidau interdicțiile, eliberându-se 
de lanţurile care, de ani de zile, îi ţinuseră prizonieri ai frustrării 
și  ranchiunei.  Încet-încet, cedară, pierzându-și controlul, 
alunecând spre... 

Limpede, cristalin, aproape melodios, sunetul pătrunse în 
trupuri, întrerupându-le brusc îmbrăţișarea. Mobilul lui Camille! 

Semnalul care anunţa primirea unui SMS îi readuse brutal la 
realitate. 

Își reveniră grabnic în fire. Sebastian se încheie la cămașă și 
Nikki își luă prosopul de jos. Se năpustiră amândoi în cameră și 
îngenuncheară lângă telefon. Pe ecran, un anunţ menţiona 
intrarea a două mesaje. Două fotografii trimise pe mail care se 
încărcau încet pe ecran. 

Două imagini cu Jeremy și Camille legați fedeleș și cu căluș în 
gură. 

Provenind de la același număr, un al treilea mesaj se afișă 
subit: 


Vreti să vă revedeți copiii în viață? 


Se uitară unul la altul îngroziţi. Nici nu apucaseră să 
formuleze un răspuns, că un nou SMS îi puse pe jar: 


Da sau nu? 
Nikki luă celularul și răspunse. 
Da. 
Conversaţia virtuală continuă: 
Atunci ne-ntâlnim la 3 dimineața în portul comercial 


Manaus, în dreptul orașului lacustru.  Veniţi cu 
documentul. Singuri. Nu anunțați pe nimeni. Altfel... 


— Documentul? Ce document? La ce se referă? exclamă 
Sebastian. 
Nikki tastă pe telefon: 


Ce document? 


Răspunsul se lăsă așteptat. Mult timp. Prea mult timp. Nikki și 
Sebastian stăteau înmărmuriţi de frică în lumina ireală care 
scălda camera. Se însera; cerul, plaja, imobilele se topeau într-o 
simfonie de culori, de la roz-pal până la roșu-stacojiu. După 
două minute, Nikki îi întrebă din nou: 


Despre ce document vorbiti? 


Secundele se scurgeau greu. Cu răsuflarea tăiată, pândeau un 
răspuns care nu mai veni. În curând, niște strigăte se auziră 
dinspre plajă: ca în fiecare seară, turiști și localnici aplaudau cu 
entuziasm atunci când soarele apunea în spatele munţilor Doi 
Fraţi. Un obicei neobișnuit, pentru a-i mulţumi astrului de foc 
după o zi frumoasă. 

Exasperat, Sebastian încercă să apeleze numărul respectiv, 
dar acesta suna în gol. Reflectă cu voce tare: 

— Despre ce naiba vorbesc? Despre un document electronic? 
Un card cu cip? Un card bancar? O hartă? Un act de identitate? 

Nikki desfăcuse deja pe pat harta Braziliei, pe care hotelul o 
punea la dispoziţia clienţilor. 

Cu un marker, făcu o cruce în punctul de întâlnire indicat de 
răpitori. Manaus era cel mai mare oraș din Amazonia, o zonă 
urbană în mijlocul celei mai întinse păduri din lume, la mai bine 
de trei mii de kilometri de Rio. 

Sebastian se uită la ceasul de pe perete. Era aproape ora opt 
seara. Cum puteau să ajungă la Manaus până la trei dimineaţa? 

Sună totuși la recepţie pentru a cere orarul zborurilor între Rio 
și capitala amazoniană. 

După câteva minute de așteptare, portarul îl anunţă că 
următorul avion era la ora 22.38. 

Fără să mai stea pe gânduri, rezervară două bilete și 
comandară un taxi pentru a ajunge la aeroport. 


59 

— Boa noite senhoras e senhores. Vă vorbește pilotul 
comandant, Jose Luis Machado. Vă urez bun-venit la bordul 
aeronavei Airbus A320 cu destinaţia Manaus. Durata zborului de 
astăzi este estimată la patru ore și cincisprezece minute. 
Imbarcarea s-a terminat. Prevăzută iniţial la ora 22.38, 
decolarea avionului nostru va fi întârziată cu treizeci de minute 
din cauza unui... 

Nikki oftă și privi prin hublou. În așteptarea viitoarelor 
competiţii sportive internaţionale, terminalul rezervat zborurilor 
interne era în plin șantier. Pe pistă rulau vreo zece avioane mari 
care stăteau la coadă pe taxiways, așteptând autorizaţia de 
decolare. 

Ca de obicei, Nikki închise ochii și își puse căștile la urechi. 
Era a treia oară când lua avionul în decurs de trei zile și, departe 
de a dispărea, angoasa ei creștea cu fiecare călătorie. Dădu 
ipod-ul mai tare pentru a se lăsa invadată de muzică. Un haos 
înspăimântător domnea în mintea ei. Din cauza epuizării fizice și 
mentale, creierul îi era asaltat de imagini și senzaţii care se 
izbeau unele de altele: amintirea încă vie a scurtei îmbrăţișări 
cu Sebastian, pericolul necunoscut care plana asupra copiilor 
lor, teama de ceea ce îi aștepta în Amazonia. 

Cum decolarea parcă nu mai avea loc, Nikki deschise ochii, 
tulburată de muzica ce se revărsa în căști. Cunoștea bucata 
aceea. Un cocteil de electro și hip-hop brazilian. Era muzica pe 
care o auzise în favelă! Acel baile funk care se revarsă pe 
ferestrele deschise. Muzică braziliană... Nikki derula titlurile: un 
ghiveci de samba, bossa nova, remixuri de reggae, cântece rap 
în portugheză. Acela nu era ipod-ul fiului ei! Cum de nu 
remarcase mai înainte? 

Surescitată, își scoase căștile și folosi rotita de navigare 
pentru a vedea ce conțin fişierele aparatului: Muzică, Înregistrări 
video, Fotografii, Jocuri, Contacte. Nimic important. Până când 
găsi un ultim fișier în format PDF, destul de mare. 

— Cred că am descoperit ceva! zise ea arătându-i lui 
Sebastian ce găsise. 

El se uită la ipod, dar fișierul era ilizibil pe ecranul minuscul. 

— Ar trebui să-l conectăm la un calculator, zise el. 

Işi desfăcu centura și merse pe culoarul avionului până găsi 
un om de afaceri care lucra pe un laptop. Reuși să-l convingă să- 


i împrumute aparatul și un cablu pentru câteva minute. Când se 
întoarse la locul său, conectă ipod-ul la laptop. Reperă fișierul 
PDF pe desktop și dădu clic pe el pentru a-l deschide. 

Primele fotografii erau stupefiante. Se vedea carcasa unui 
monoplan cu elice înecat în vegetaţia amazoniană. În mod 
evident, avionul se prăbușise în mijlocul junglei. Sebastian 
derulă imaginile. Fotografiile, făcute probabil cu un telefon 
mobil, nu erau de foarte bună calitate, dar erau suficient de 
clare ca el să-și dea seama că bimotorul cu structură metalică 
era un Douglas DC-3 echipat cu turbopropulsori. Copil fiind, 
asamblase mai multe machete ale celebrului avion. Emblemă a 
celui de-al Doilea Război Mondial, pasărea de fier marcase 
istoria aviației. Transportase trupe pe toate fronturile 
(Indochina, Africa de Nord, Vietnam...), apoi fusese „reciclat” 
pentru zborurile civile. Solid, rezistent și ușor de întreţinut, 
aparatul de zbor fusese produs în peste zece mii de bucăţi și 
continua să fie utilizat în America de Sud, Africa și Asia. 

În urma aterizării forțate, botul avionului și eleronul din spate 
erau foarte avariate. La impactul cu solul, parbrizul se făcuse 
ţăndări. Aripile în consolă erau rupte, iar palele elicelor, blocate 
într-o încâlceală de liane. Numai fuzelajul central - care avea pe 
lateral o ușă mare cu două batante - era aproape intact. 

Fotografia următoare era macabră. Se vedeau cadavrele 
pilotului și copilotului, combinezoanele lor erau negre de sânge, 
iar feţele, într-o stare de descompunere avansată. 

Sebastian dădu clic și apăru altă fotografie. Avionul avea 
configuraţie de cargou. In locul scaunelor pasagerilor, erau lăzi 
de lemn stivuite unele peste altele și niște cutii metalice 
deschise care conţineau arme de calibru mare, puști de asalt și 
grenade. Dar mai ales... o încărcătură impresionantă de 
cocaină. Sute de pachete dreptunghiulare învelite în plastic 
transparent și înfășurate cu bandă adezivă. Câte kilograme 
erau? Patru sute? Cinci sute? Era greu de estimat, dar valoarea 
încărcăturii probabil că se ridica la zeci de milioane de dolari. 

Imaginile următoare erau și mai explicite. Autorul fotografiilor 
se fotografiase singur, ţinând telefonul cu mâna întinsă. Era o 
matahală de vreo treizeci de ani, cu o coamă groasă de 
dreaduri. Euforia i se citea pe fața suptă, lac de transpiraţie și 
acoperită cu o barbă de mai multe zile. Ochii îi erau strălucitori, 
injectaţi de sânge, pupilele dilatate. Era clar că trăsese pe nas 


mai multe linii de cocaină. Avea căști la urechi, un rucsac mare 
în spate și o ploscă de camping agăţată la cureaua pantalonilor 
bermude. In mod evident, nu dăduse întâmplător peste carcasa 
avionului. 

— O să decolăm imediat, domnule! Vă rog să vă prindeţi 
centura de siguranţă și să închideţi calculatorul! 

Sebastian ridică privirea și dădu din cap către stewardesă. 

Continuă să deruleze documentul în grabă pentru a afla 
sfârșitul poveștii. Ultimele pagini conţineau o hartă-satelit a 
pădurii amazoniene, o copie a coordonatelor GPS, precum și 
indicaţii amănunțite - un itinerar precis - care te ajutau să 
găsești avionul. 

„O veritabilă hartă a comorii...” 

— lată faimosul document pe care ne-au cerut să-l aducem! 
Asta căutau de la bun început! 

Nikki înţelesese deja. Presată de timp, își scoase telefonul și 
făcu mai multe fotografii după imaginile de pe ecranul 
calculatorului: avionul, harta, tipul ciudat cu dreaduri. 

— Ce faci? 

— Trebuie să-i trimit informaţiile astea lui Constance. Poate c- 
o să reușească să-i identifice pe traficanţi. 

Avionul intra acum pe calea de rulare pentru a ajunge la 
pistă. Foarte pornită, stewardesa veni din nou în dreptul lor și le 
ordonă pe un ton tăios să-și închidă telefonul. 

Inainte de a se executa, Nikki selecţionă rapid fotografiile pe 
care le făcuse și le atașă la mesajul pe care urma să-l expedieze 
prin e-mail. 

Când să completeze datele destinatarului, profită de faptul că 
Sebastian vorbea cu însoţitoarea de bord și adăugă la adresa de 
e-mail a lui Constance pe cea a lui Lorenzo Santos. 


60 

Era trecut de ora 21.00 când avionul lui Lorenzo ateriză pe 
pista micuţului aeroport din Rio Branco. li trebuiseră mai bine de 
treizeci de ore pentru a ajunge în capitala statului Acre. O 
călătorie cu două escale - São Paulo și Brasilia - greu de 
suportat pe scaunul strâmt al unei companii low cost, în mijlocul 
pasagerilor gălăgioși. 

Ajuns în faţa benzii rulante pentru bagaje, se frecă la ochi, 
bombănind împotriva șefului de cabină care îl obligase să-și 
pună valiza la cală. Așteptându-și bagajul, deschise telefonul 
mobil pentru a-și verifica mesajele și constată că avea un email 
de la Nikki. 

Spaţiul rezervat mesajului era gol. Niciun titlu, niciun text de 
explicaţie. Doar vreo zece fotografii. Pe măsură ce imaginile se 
încărcau, Santos se simţea cuprins de exaltare. Studie fiecare 
poză. Nu îi era clar totul, dar, încet-încet, câteva piese din 
puzzle se îmbinau în mintea lui, confirmându-i unele intuiţii. Ce 
bine făcuse că-și urmase instinctul și venise în Brazilia! 

Își dădu seama că mâinile îi tremură ușor. 

Exaltarea, febra, pericolul, frica... 

Cocteilul preferat al polițistului. 

Încercă s-o sune pe Nikki, dar dădu peste robotul telefonic. Ar 
fi putut pune pariu că așa se va întâmpla. E-mailul ei era un 
strigăt de ajutor. Nu mai așteptă nici măcar să-și recupereze 
valiza. Deja se interesa cum să ajungă la terminalul 
elicopterelor. Vântul își schimbase în sfârșit direcţia. În noaptea 
aceea, avea să împuște doi iepuri dintr-un foc: să rezolve cele 
mai important caz din cariera lui și să recâștige inima femeii pe 
care o iubea. 

În același moment, la Paris, Constance Lagrange continua cu 
îndârjire ancheta. Trudea de dimineaţă, încercând să-și 
mobilizeze toate resursele pentru a-i ajuta pe soţii Larabee. 
Recuperase de pe pagina de Facebook a lui Simon fotografiile 
Flaviei, pe care le trimisese cunoscuţilor ei din diferite 
departamente ale poliţiei și obținuse informaţii uluitoare. 

Ochii îi erau uscați. Clipi de mai multe ori pentru a scăpa de 
senzaţia de mâncărime, chinul zilnic al celor care lucrează pe 
calculator. Aruncă o privire la ceasul digital al computerului: era 
ora trei dimineaţa. Hotări să facă o pauză și se ridică pentru a 
merge la bucătărie, unde unse o felie de pâine cu Nutella. Işi 


savură tartina cu faţa spre grădină, redescoperind în fiecare 
înghiţitură aroma copilăriei. Vântul de sfârșit de octombrie îi 
mângâia faţa. Închise ochii și simţi o pace interioară 
neașteptată, ca și cum ar fi reușit să se elibereze de furie, să 
scape de teroarea morții. Simţea freamătul vântului care 
năvălea pe fereastră, parfumul dulceag al cameliilor de toamnă. 
Stăpânită de acea seninătate stranie, trăia clipa prezentă cu o 
intensitate neobișnuită. Poate că era absurd, dar toată frica o 
părăsise, ca și cum sfârșitul nu mai era inevitabil. 

Un clinchet metalic îi semnală sosirea unui nou e-mail. 

Constance deschise ochii și se întoarse la calculator. 

Era un e-mail de la Nikki! Dădu clic pentru a deschide 
imaginile atașate, care se afișară aproape instantaneu. Niște 
fotografii cu carcasa unui avion care se prăbușise în mijlocul 
junglei, o grămadă de arme M-16 și AK-47, sute de kilograme de 
cocaină, un turist trotilat, o hartă a Amazoniei... 

În următoarele trei ore, Constance nu-și ridică privirea din 
computer. Trimise zeci de e-mailuri la toată reţeaua ei de 
cunoscuţi pentru a încerca să afle cât mai multe despre acele 
fotografii. Era aproape ora șase și jumătate dimineaţa când îi 
sună telefonul. 

Era Nikki. 


61 

O insuliţă de beton în inima Amazoniei. 

Orașul Manaus se întindea în nord-vestul Braziliei, 
desfășurându-și metastazele urbane în adâncul junglei. 

După mai bine de patru ore de zbor, Nikki și Sebastian se 
aflau în sala de sosiri a aeroportului. Nu luară în seamă haita 
șoferilor de taxi ilegali, care abordau potenţialii clienţi în sala de 
livrare a bagajelor, și se adresară ghișeului companiilor oficiale 
pentru a obţine un tichet de rezervare. 

Ploua. 

leșind din terminal, se simţiră sufocaţi de căldura tropicală și 
jilavă. Aerul era îmbâăcsit și umed. Apa de ploaie se amesteca cu 
praful și cu reziduurile uleioase, făcând atmosfera irespirabilă. 
Statură la coadă la taxiuri și îi prezentară tichetul funcţionarului 
companiei, care îi îndrumă spre un Mercedes 240D revopsit în 
roșu și verde, mașina care era la modă la sfârșitul anilor 1970. 

lnăuntru mirosea a acru și a aer închis. O duhoare de ouă 
clocite, sulf și vomă. Se grăbiră să coboare geamul, apoi îi 
arătară itinerarul șoferului, un metis tânăr, cu păr aspru și dinţi 
stricaţi, îmbrăcat cu tricoul galben-verde al echipei Seleção. La 
radio se auzea o Macarena în variantă braziliană. Insuportabilă, 
asurzitoare. 


Nikki își deschise telefonul și încercă să sune în Franţa în timp 
ce Sebastian îi spunea șoferului să dea muzica mai încet. După 
câteva încercări nereușite de a obţine legătura, Constance 
răspunse în sfârșit. Nikki o puse la curent cu situaţia în câteva 
cuvinte. 

— Am cules informaţii și am vești proaste pentru voi, zise 
tânăra polițistă. 

— Avem foarte puţin timp la dispoziţie, o preveni Nikki, dând 
pe speaker pentru ca Sebastian să audă și el conversaţia. 

— Atunci ascultaţi-mă cu atenţie! Am trimis fotografiile Flaviei 
la toată lista mea de adrese. Acum câteva ore, am primit un 
telefon de la unul dintre colegii mei de la OCRTIS, Oficiul central 
pentru stoparea traficului ilicit de stupefiante. A recunoscut-o pe 
tânăra din fotografii. Nu o cheamă Flavia. E vorba de Sophia 
Cardoza, cunoscută și sub numele de Barbie Narco. Este singura 
fiică a lui Pablo Cardoza, un puternic baron al drogurilor, șeful 
cartelului Seringueiros. 


Nikki și Sebastian schimbară priviri îngrozite. Seringueiros. 
Auziseră deja numele ăsta la Rio. 

— De o lună, Pablo Cardoza se află într-o închisoare federală 
de maximă securitate, continuă Constance. In mod oficial, 
cartelul a fost anihilat în momentul unei ample razii a poliţiei 
braziliene, dar faimoasa „Flavia” urmărește să preia frâiele 
imperiului tatălui său. Slujba ei de chelneriță pe plaja Ipanema 
nu a fost decât o acoperire. N-a trăit niciodată în favele. Periplul 
vostru prin Rocinha nu a fost decât o înscenare. 

În ciuda mirosului, Nikki ridică geamul mașinii pentru a 
acoperi zgomotul orașului. Căldura era apăsătoare. Umiditatea 
și poluarea contaminau totul. Zgărie-norii urâţi alternau cu 
monumente mai vechi, vestigii ale trecutului fastuos al orașului, 
când capitala Amazoniei domina producţia mondială de cauciuc. 
Chiar și în toiul nopţii, străzile erau încă animate, pline de lume 
și zgomotoase. 

— Şi avionul? întrebă ea. 

— l-am arătat fotografiile colegului meu de la OCRTIS. Pentru 
el, nu e nicio îndoială: bimotorul DC-3 aparţine cartelului și 
încărcătura de droguri provine din Bolivia. Probabil că sunt între 
patru sute și cinci sute de kilograme de cocaină pură în valoare 
de cincizeci de milioane de dolari. Aparatul trebuie să fi avut o 
avarie și s-a prăbușit în mijlocul junglei în urmă cu două, trei 
săptămâni. De atunci, probabil că Flavia și membrii cartelului 
care au reușit să scape de arestare îl caută de zor. 

— E chiar atât de complicat să găsești un avion așa mare? 
întrebă Sebastian. 

— În Amazonia, da. Având în vedere unde s-a prăbușit, poate 
fi imposibil să-l reperezi. Majoritatea locurilor sunt atât de 
izolate, încât nu există niciun drum de acces, nimic. Probabil că 
avionul nu avea baliză de avarie. Am făcut cercetări și am aflat 
că, anul trecut, militarilor brazilieni le-a luat mai mult de o lună 
ca să localizeze un Cessna al Crucii Roșii care se prăbușise în 
junglă. Și asta în condiţiile în care i-a ajutat un trib indian. 

Franțuzoaica făcu o pauză de câteva secunde, apoi continuă: 

— Dar lucrul cel mai surprinzător e identitatea bărbatului care 
a găsit avionul. 

— Nu-nţeleg. 

— Fotografiile bimotorului au fost făcute cu un telefon mobil, 
explică polițista. După echipamentul său de camping, vizibil în 


unele poze, ai putea crede că e vorba de un turist care a dat 
peste epava avionului din întâmplare. Eu cred dimpotrivă că o 
căuta și că i-a fentat pe tipii din cartel. Mai cred că era singur, 
fiindcă fotografiile în care apare au fost făcute cu aparatul ţinut 
în mâna întinsă. Şi cum purta un tricou cu drapelul american, m- 
am gândit că nu e brazilian și am consultat pentru orice 
eventualitate bazele de date ale Interpolului. Ţineţi-vă bine: 
tipul e căutat de poliția newyorkeză de cinci ani. A fugit din 
Brooklyn după ce fusese condamnat la ani grei de închisoare. Il 
cheamă Memphis Decker și e fratele lui Drake Decker, patronul 
clubului Boomerang... 

Informaţia îi lăsă pe soţii Larabee cu gura căscată de uimire. 
De când părăsiseră zona aeroportului, șoferul mergea pe același 
drum: Avenida Constantino Nery, un soi de Strip”! local care 
lega nord-vestul orașului Manaus de port, trecând prin centrul 
istoric. Brusc, părăsiră autostrada și o luară pe o ramificaţie 
pentru a ajunge la o înșiruire de debarcadere deservite de un 
drum gudronat. Dominând apele negre ale lui Rio Negro, 
imensul port din Manaus se întindea cât vedeai cu ochii. 

— Tipul care a descoperit avionul DC-3 era fratele lui Drake 
Decker? Ești sigură? întrebă Sebastian. 

— Sunt sigură, confirmă Constance. A transferat fotografiile și 
harta pe ipod, apoi i-a trimis aparatul fratelui său la New York. 
lar Drake n-a găsit nimic mai bun de făcut decât să-l pună la 
păstrare în valijoara de poker pe care i-a furat-o Jeremy... 

— Şİ ai idee unde se află acest Memphis Decker astăzi? 
întrebă Nikki. 

— Da, la cimitir. Cadavrul lui a fost găsit în parcarea autogară 
din Coari, un orășel de pe malul Amazonului. Conform raportului 
poliţiei, avea pe trup urme de tortură și de mutilare. 

— Oamenii Flaviei? 

— Evident. Fără îndoială c-au încercat să scoată de la el 
coordonatele locului în care s-a prăbușit avionul. 

Taxiul trecu prin dreptul primelor ambarcaţiuni, niște vapoare 
uriașe pe puntea cărora erau agăţate sute de hamace 
multicolore. Apoi traversă zona rezervată cargourilor având ca 
destinaţie principalele escale ale bazinului amazonian - Belem, 
Iquitos, Boa Vista sau Santarem - și ajunseră în faţa unei imense 


51 Referire la Las Vegas Strip, porţiune de 6,7 kilometri din Bulevardul Las Vegas, pe 
care se află multe dintre cele mai mari hoteluri și cazinouri. 


hale din oţel. Sub un schelet metalic monumental, tarabele 
negustorilor debordau de pește, plante medicinale, carcase de 
vită, piei și fructe tropicale. Aerul era greu de respirat și mirosea 
puternic a manioc. Colorat, anarhic, acel „Rungis? amazonian” 
fremăta de agitaţie. Într-o harababură de nedescris, zeci de 
pescari aprovizionau tarabele, descărcând crustacee încă vii. 

În timp ce taxiul își continua drumul de-a lungul cheiurilor, 
Sebastian își frecă pleoapele, încercând să reconstituie firul 
evenimentelor. După ce-l omorâseră pe Memphis, oamenii 
cartelului îl trimiseseră pe unul de-al lor - fără îndoială pe 
faimosul „maori” - să ia contact cu Drake Decker. Sub 
ameninţare, Drake mărturisise probabil că îi fusese furat ipod-ul 
de către un puști pe nume Jeremy. Dar, după cum precizase 
Simon, Drake nu cunoștea nici numele de familie, nici adresa lui 
Jeremy. Singurele informaţii pe care le avea despre el erau 
numele mic și pasiunea pentru The Shooters, al căror tricou îl 
purta adesea. Prin intermediul paginii de Facebook a grupului 
rock, Flavia reușise să ajungă până la Jeremy pentru a-l seduce, 
cu speranţa că-l va face să vină în Brazilia cu ipod-ul... 

Un plan nebunesc. Un complot pervers și machiavelic. 

— Aqui é a cidade à beira do lago, îi anunţă șoferul în vreme 
ce hangarele și containerele făceau loc încet-încet unor locuinţe 
sărăcăcioase. 

Orașul lacustru era un soi de favelă pe malul apei negre, 
cocioabe de lemn pe piloni, cu acoperișuri din tablă ondulată. O 
cloacă de noroi gras și lipicios, în care mașina ameninţa să se 
împotmolească în orice clipă. _ 

— Trebuie să închid, Constance! Iți mulțumesc pentru ajutor. 

— Nu vă duceţi la întâlnirea asta, Nikki! E nebunie curată! Nu 
știți de ce sunt în stare oamenii ăștia. 

— N-avem de ales, Constance, îi ţin ostatici pe copiii noștri! 
Poliţista făcu o pauză scurtă, apoi îi avertiză pe un ton grav: 

— Dacă le daţi coordonatele poziţiei avionului, o să vă ucidă 
pe loc, pe voi și pe copiii voștri. Asta e sigur! 

Refuzând să asculte mai mult, Nikki închise telefonul. Fără să 
clipească, aruncă o privire spre fostul ei soţ. De data aceasta, 
erau foarte conștienți că joacă ultima carte a unei partide pe 
care nu puteau s-o câștige. 


52 Aluzie la cea mai mare piaţă angro din Europa, aflată în orășelul Rungis, la șapte 
kilometri de Paris. 


Şoferul opri mașina, luă banii pe cursă și se grăbi să se 
întoarcă, abandonându-și pasagerii în mijlocul unui peisaj 
dezolant. Nikki și Sebastian rămaseră un lung moment singuri, 
cuprinși de frică. În noaptea neagră, burniţa și ceața îmbibau 
acele terenuri devastate, transformându-le într-o mlaștină 
imensă înconjurată de tufișuri. La ora trei fix, două mașini 
Hammer enorme apărură din noapte și se îndreptară spre ei. 
Orbiţi de lumina farurilor, se dădură înapoi ca să nu fie striviţi de 
monstruoasele vehicule de teren. Mașinile se opriră, rămânând 
cu motorul pornit. 

Portierele se deschiseră. Îmbrăcaţi în uniforme de camuflaj, 
echipați cu cartușiere și puști de asalt IMBEL puse de-a 
curmezișul pieptului, trei bărbaţi înarmaţi până în dinţi ţâșniră 
din noapte. Nişte guerrilleros, luptători de gherilă, reconvertiţi în 
traficanţi de droguri. 

Fără menajamente, îi scoaseră dintr-unul dintre vehiculele 
4x4 pe Camille și Jeremy, cu mâinile legate la spate și bandă 
adezivă lipită pe gură, și îi ameninţară cu arma. 

Zărindu-și copiii, Nikki și Sebastian simţiră o gheară în 
stomac. Inimile începură să le bată cu putere. După ce trecuseră 
prin infern, în cele din urmă îi găsiseră pe Camille și Jeremy. 

În viaţă. 

Dar pentru cât timp? 

O tânără blondă și zveltă trânti în sfârșit portiera Hummerului 
și se postă triumfătoare în lumina farurilor. 

Sophia Cardoza, alias Barbie Narco. 

Flavia. 


62 

Fascinantă, graţioasă ca o felină, delicată. 

Silueta înaltă și subţire a Flaviei se profila în burniţă și în 
lumina crudă a farurilor vehiculelor 4x4. Buclele blonde îi 
cădeau în valuri pe umeri și reflexii irizate îi scânteiau în privire. 

— Aveţi ceva ce-mi aparţine! strigă ea în noapte. 

Nikki și Sebastian stăteau nemișcaţi și tăcuţi, zece metri de 
ea. Un pistol automat Glock lucea în mâinile braziliencei. Flavia 
o apucă pe Camille de păr și îi puse ţeava armei la tâmplă. 

— Haideţi! Daţi-mi harta aia nenorocită! 

Sebastian se apropie cu un pas, căutându-și fiica din privire 
pentru a o linişti. li vedea faţa, albită de spaimă, pe care vântul 
îi lipise șuviţe de păr. Innebunit, o zori pe fosta lui soţie cu voce 
joasă: 

— Dă-i ipod-ul, Nikki! 

O rafală de vânt amestecată cu ploaie mătură ierburile înalte 
de pe terenul în pantă. 

— Fiţi rezonabili! se impacientă Flavia. Daţi-mi harta și în 
două minute o să plecaţi în Statele Unite împreună cu copiii 
voștri! 

Propunerea era tentantă, dar mincinoasă. Avertismentul lui 
Constance răsuna încă în mintea lui Nikki: „Dacă le dați 
coordonatele poziției avionului, o să vă ucidă pe loc, pe voi și pe 
copiii voștri. Asta e sigur!” 

Trebuia neapărat să câștige timp. 

— N-o mai am! strigă Nikki. 

Braziliancă păru uluită. 

— Cum adică n-o mai ai? 

— M-am debarasat de ea. 

— De ce ţi-ai fi asumat riscul ăsta? întrebă Flavia. 

— Odată ce ţi-aș fi dat harta, ce interes ai mai fi avut să ne 
lași în viață? 

Trăsăturile Flaviei se crispară și faţa îi împietri ca o mască. Cu 
o mișcare din cap, le ordonă oamenilor ei să-i percheziționeze 
pe americani. Cei trei guerrilleros se năpustiră imediat spre 
prizonieri, întorcându-le buzunarele pe dos, pipăindu-le hainele 
fără să găsească nimic. 

— Cunosc poziţia exactă a epavei! zise Nikki, încercând să-și 
ascundă frica. Eu sunt singura care vă poate duce acolo! 

Flavia șovăi. In planurile pe care și le făcuse, nu prevăzuse să 


se încurce cu ostatici, dar avea de ales? În urmă cu două 
săptămâni, crezuse că tortura îi va dezlega limba lui Memphis 
Decker, dar americanul murise fără să dezvăluie coordonatele 
avionului. Din cauza acelei situaţii neprevăzute, acum nu mai 
avea încotro. Se uită la ceas și încercă să-și păstreze calmul. 
Numărătoarea inversă avea să se termine în curând. Fiecare oră 
pierdută mărea șansele forțelor de poliţie de a găsi avionul 
înaintea ei. 

— Luaţi-i! le strigă braziliancă oamenilor ei. 

Cei trei guerrilleros îi împinseră pe soţii Larabee și pe copiii lor 
în maşini. Nikki și Sebastian fuseseră  îmbrânciţi fără 
menajamente pe banchetele din spatele uneia dintre ele, în 
timp ce Jeremy și Camille erau sechestraţi în cealaltă. Apoi cele 
două mașini de teren părăsiră portul la fel de repede pe cât 
veniseră. 

Rulară spre est timp de jumătate de oră. Convoiul trecu pe 
străzi pustii, în noapte, apoi se afundă pe un drum forestier plin 
de noroi, de-a lungul unui lac cu maluri abrupte, până la o vastă 
întindere de pământ unde staţiona un impozant Black Hawk. 
Traficanţii și ostaticii erau așteptați. Nici nu puseră bine piciorul 
pe pământ, că pilotul elicopterului pornise deja rotorul. Sub 
ameninţarea armelor, familia Larabee urcă la bordul aparatului, 
urmată de Flavia și de oamenii ei. 

Tânăra braziliancă își puse o cască și se instală pe locul 
copilotului. 

— Daţi-i drumul! ordonă ea. 

Pilotul orientă elicopterul cu botul spre vânt și acţionă manșa 
de pas colectiv pentru a-l face să decoleze. Flavia așteptă ca 
aparatul să prindă viteza de croazieră, apoi se întoarse spre 
Nikki. 

— Unde mergem? întrebă ea pe un ton autoritar. 

— Mai întâi, în direcţia orașului Tefé. 

Flavia o ţintui cu o privire pătrunzătoare, care se străduia să 
pară calmă, dar licărirea puternică a pupilelor îi trăda 
nerăbdarea și exasperarea. Nikki nu-i dădu mai multe informaţii. 
Pe toată durata zborului Rio-Manaus, studiase cu minuţiozitate 
harta și itinerarul până la carcasa avionului burdușit cu cocaină. 
Impărţise mental traiectoria în tot atâtea balize pe care avea de 
gând să le înșire cât mai încet posibil. 


În spatele elicopterului, Sebastian nu avea niciun contact cu 
copiii lui. Cele trei gorile se așezaseră în așa fel încât formau un 
fel de paravan care împiedica orice privire și orice comunicare. 

Era în timpul celei de-a doua ore de zbor când Sebastian simţi 
primele simptome. Un puseu de febră, greţuri, dureri la nivelul 
gambelor. Îl lua cu frig pe șira spinării, avea ceafa ţeapănă și 
dureri de cap. 

O gripă tropicală? Se gândi la ţânţarii care-l înţepaseră în 
favelă. Erau purtători de boli infecțioase, dar perioada de 
incubație i se părea cam scurtă. Să fi luat ceva din avion? Işi 
aminti că, în aeronava care îi dusese de la Paris la Rio, era un 
pasager bolnav așezat chiar în faţa lui. Tipul tremurase tot 
drumul înfășurat în pături. Poate că îi transmisese ceva. 

„Nu e totuși momentul să fiu bolnav.” 

Dar nu putea să facă nimic împotriva febrei care creștea. Se 
ghemui, încercând să se încălzească și rugându-se să nu i se 
agraveze starea. 


Tefe se afla la mai bine de cinci sute de kilometri de Manaus. 
O distanță pe care elicopterul o parcurse în mai puţin de trei 
ore, survolând o mare de arbori, o întindere întunecată infinită, 
care satura câmpul vizual. Cât dură drumul, Flavia o obligă pe 
Nikki să rămână în cabina de pilotaj pentru a urmări pe ecran 
înaintarea elicopterului. 

— Şi acum? o întrebă traficanta de droguri, în timp ce soarele 
răsărea pe un cer rozaliu. 

Nikki își ridică mâneca puloverului. Ca o adolescentă, scrisese 
cu stiloul pe braţ o serie de cifre și de litere: 


S4 321 
V 64 48 30 


Reţinuse lecţia lui Sebastian despre cum să exprime 
coordonatele geografice ale unui punct. Latitudine și 
longitudine. Grade, minute și secunde. 

Flavia miji ochii și îi ceru pilotului să introducă datele în 
sistemul de navigaţie. 

Elicopterul mai zbură încă o jumătate de oră, apoi ateriză într- 
o poieniță în mijlocul pădurii. 


Toată lumea cobori din elicopter în grabă. Cei trei guerrilleros 
se echipară cu macete, ploști și rucsacuri grele. Ostaticilor le 
legară mâinile în faţă cu niște cătușe din plastic, le agăţară câte 
o ploscă la brâu, apoi grupul se afundă în pădurea virgină. 


63 

— Te simţi bine, tată? se îngrijoră Jeremy. 

Sebastian răspunse clipind din ochi liniștitor, dar fiul lui nu se 
lăsă păcălit. Taică-său era lac de sudoare, tremura din cauza 
febrei, iar pe faţă și gât îi apăruseră pete roșii. 

Mărșăluiau de două ore. Ilnarmaţi fiecare cu câte o macetă, 
doi guerrilleros deschideau drumul în timp ce al treilea ţinea 
arma îndreptată spre prizonieri. Nikki încheia convoiul sub 
ameninţarea Flaviei. Îi comunicase tinerei traficante noile 
coordonate care fuseseră introduse imediat într-un GPS portabil. 
Profită de apropierea de Flavia pentru a arunca priviri spre GPS 
și pentru a urmări astfel pe ecran înaintarea grupului. Conform 
hărţii pe care o studiase în avion, mai aveau mulţi kilometri 
până la epava avionului. 

Acum erau departe de civilizaţie, pierduţi într-un labirint 
vegetal. Pericolul era peste tot. Trebuia să evite trunchiurile, 
rădăcinile, gropile pline cu apă. Să se ferească de șerpi și de 
tarantule. Să suporte oboseala, căldura și hoardele de țânțari 
care atacau chiar și prin haine. 

Cu cât înaintau, cu atât vegetaţia devenea mai ostilă, mai 
deasă, mai lipicioasă. Ca într-un cazan dantesc, pădurea 
fremăta, fierbea, foșnea de mii de răsuflări. Aerul era saturat de 
o mireasmă călduţă în care se simțeau miasme sufocante de 
pământ fermentat. 

In timp ce treceau printru-un tunel de crengi, o aversă 
tropicală se abătu asupra junglei, dar Flavia refuză să se 
oprească. Ploaia dură douăzeci de minute, îmbibând solul cu 
apă și făcându-le înaintarea și mai dificilă. 

Se opriră pentru o pauză la prânz, după cinci ore de mers. 
Sebastian se clătină și crezu că o să leșine. Umiditatea se 
simţea peste tot. Combinată cu febra, îl făcea să se sufoce. Işi 
băuse toată apa și murea de sete. Camille își dădu seama de 
asta și îi întinse plosca ei, dar el o refuză. 

Se sprijini de un trunchi, apoi dădu capul pe spate pentru a 
privi vârfurile copacilor care ajungeau la peste patruzeci de 
metri. In delirul său, peticele de cer i se păreau liniștitoare. 
Fărâme îndepărtate de paradis... 

Deodată, simţi o mâncărime îngrozitoare: o colonie de furnici 
roșii i se căţărau pe braţ, intrând pe mâneca de la cămașă. 
Incercă să scape de ele frecându-se de copac, iar minusculele 


insecte se transformară într-un lichid roșu. 

Unul dintre gardieni veni în dreptul lui și ridică maceta. 
Cuprins de panică, Sebastian se ghemui acoperindu-și faţa cu 
mâinile. Bărbatul își aruncă cuțitul, înfigându-l în copac și îi făcu 
semn lui Sebastian să bea seva acestuia. Din trunchi curgea un 
lichid alb și vâscos care avea gust de lapte vegetal asemănător 
cu nuca de cocos. Gorila îi tăie legăturile de la mâini pentru a-i 
permite să-și umple plosca. 

Mai merseră încă o oră până să ajungă în punctul pe care 
Memphis Decker îl indicase pe hartă. 

Nimic. 

Nu era nimic deosebit în acel loc. 

Doar o încâlceală vegetală. 

Nuanţe de verde care se repetau la nesfârșit. 

— Ai crezut că sunt idioată! răcni Flavia. 

— Ar trebui să fie un râu! se apără Nikki. 

Îngrijorată, americanca verifică coordonatele pe ecranul GPS- 
ului. Receptorul de înaltă sensibilitate funcţiona chiar și sub 
copaci. Un semnal luminos arăta că recepţia prin satelit e bună. 
Atunci, care era problema? 

Nikki cercetă peisajul din jur. Nişte păsări albastre cu penaj 
bogat cârâiau ca niște papagali. Un grup de leneși căutau crengi 
bătute de soare pentru a-și usca blana după ploaie. Deodată, 
Nikki arătă cu degetul spre un trunchi marcat cu o săgeată. 
Pentru a găsi drumul înapoi, Memphis crestase copacul cu 
maceta. Flavia ordonă grupului să schimbe direcţia. Mai 
merseră vreo zece minute și ajunseră la un curs de apă noroios. 

În ciuda anotimpului secetos, nivelul râului nu era suficient de 
scăzut pentru a-l putea trece cu piciorul. Așa că merseră pe mal, 
luând-o în amonte către nord, cu ochii aţintiţi la caimanii 
nemișcaţi care pluteau, moleșiţi, la suprafaţă. Deși malurile erau 
pline de tufișuri, terenul părea mult mai degajat decât ceea ce 
întâlniseră până atunci, ceea ce îi făcu să înainteze mai ușor 
până la un pod suspendat. 

Niște liane groase erau legate între ele într-o împletitură 
fixată de crengile copacilor. Cine construise podul acela? 
Memphis? Era puţin probabil, fiindcă lucrarea trebuie că luase 
ceva timp. Poate indienii. 

Flavia se repezi prima pe pasarelă, apoi, rând pe rând, ceilalţi 
membri ai grupului trecură cu prudenţă. Podul fragil se clătina la 


mai bine de zece metri deasupra râului și, la fiecare trecere, 
pârâia tot mai mult, amenințând să se prăbușească. După acest 
obstacol, mai merseră vreo oră și ceva, afundându-se iarăși în 
pădurea de smarald până dădură de un nou luminiș, unul dintre 
puţinele locuri din junglă suficient de descoperite pentru a 
permite razelor soarelui să încălzească solul. 

— Aici e! anunţă Nikki. Conform hărţii, epava avionului DC-3 
se află la mai puţin de trei sute de metri de poiană înspre nord- 
est. 

— Să urmărim săgeata! strigă unul dintre guerrilleros arătând 
un copac gravat cu o săgeată. 

— Să mergem cu grijă! recomandă Flavia, scoțându-și 
pistolul. 

Părea puţin probabil ca locul să fie înțesat de polițiști, dar, 
după arestarea tatălui ei, brazilianca devenise paranoică. Trecu 
în fruntea cortegiului, recomandându-le oamenilor ei cea mai 
mare prudenţă. 

Sebastian nu mai era în stare să meargă cei câţiva metri care 
rămăseseră. Avea ochii lipiţi și îi curgea sânge din nas. Avea 
frisoane, nu se simţea deloc bine și transpira prin toţi porii. 
Migrena care îi sfredelea creierul îl făcu să cedeze. Pe punctul 
de a leșina, căzu în genunchi. 

— Ridică-te! urlă unul dintre bărbaţi aplecându-se la nivelul 
lui. 

Sebastian își șterse sudoarea de pe faţă și se ridică în picioare 
cu greutate. 

Luă câteva înghiţituri din ploscă, căutându-i din ochi pe Nikki 
și pe cei doi copii. Imaginile se încețoșau, dar putu să-i distingă 
pe membrii familiei lui strânși unul lângă altul, ameninţaţi în 
continuare cu arma de gărzile de corp ale Flaviei. 

In timp ce îi făcea un semn discret tatălui său, Jeremy fu orbit 
de o sclipire de lumină. Un obiect pe jumătate ascuns în iarbă 
strălucea cu putere. Deși avea mâinile legate, adolescentul reuși 
să-l ia de jos fără să atragă atenţia. Era o brichetă din aur alb 
îmbrăcată în piele. Examinând cutiuţa, remarcă inițialele L.S. 
înlănţuite pe capacul argintiu. 

Lorenzo Santos... 

Era bricheta pe care mama lui i-o făcuse cadou lui Santos! O 
băgă în buzunar, întrebându-se cum aterizase acolo, în mijlocul 
junglei. 


Apoi grupul își reluă marșul, strecurându-se încet pe cărarea 
făcută de Memphis Decker cu câteva săptămâni în urmă. 

După zece minute de mers, Flavia lovi din nou cu maceta, 
apoi dădu la o parte o ultimă creangă. 

Carcasa avionului se întindea în faţa lor. 

Uriașă, impresionantă, înspăimântătoare. 


64 

Înaintară cu prudenţă. 

Lung de peste douăzeci de metri, corpul argintiu al avionului 
DC-3 strălucea sub vegetaţie. Trenul de aterizare se rupsese 
sub violenţa șocului și carlinga se zdrobise de un trunchi gros, 
culcat la pământ, al cărui vârf fusese strivit sub cârmă. Fuzelajul 
bombat era deformat, iar flancurile găurite de vreo zece 
hublouri ale căror geamuri se făcuseră ţăndări. Cât despre aripi, 
ele se rupseseră pe ambele părţi, cele două săgeți de oţel fiind 
decapitate. Avionul nu mai era decât o carcasă veche ce avea 
să fie mâncată în curând de rugină. 

Numai că acea carcasă conţinea cincizeci de milioane de 
dolari. 


„Drogurile, în sfârșit...” 

Un zâmbet amestecat cu ușurare lumină faţa Flaviei. Fiecare 
fibră a corpului i se destinse. Reușise să găsească în sfârșit 
cocaina! Milioanele pe care avea să le obţină din vânzarea 
încărcăturii aveau să îi permită să repună pe picioare cartelul 
Seringueiros! Nu făcuse toate astea pentru bani, ci pentru a 
salva onoarea familiei. Tatăl ei, Pablo Cardoza, nu o luase 
niciodată în serios. Nu avea încredere decât în cei doi imbecili 
de fraţi ai ei care aveau să-și petreacă totuși restul zilelor în 
închisoare. Numai ea fusese destul de șireată ca să scape de 
poliţie. Numai ea fusese destul de inteligentă ca să găsească 
avionul. Tatăl ei era supranumit adesea /mperador. De acum 
înainte, ea avea să fie /mperatriz, împărăteasa drogurilor! Și 
imperiul ei se va întinde de la Rio la Buenos Aires, trecând prin 
Caracas și Bogota... 

Două focuri de armă se auziră în liniștea jilavă a junglei, 
scoţând-o brutal pe Flavia din visurile ei de grandoare. Fără să 
poată schiţa vreun gest, cei doi guerrilleros care mergeau în 
frunte se prăbușiră la pământ, cu câte un glonţ în cap. Ascuns în 
carcasa avionului, un lunetist îi tintea printr-unul dintre 
hublourile sparte! Un al treilea glonţ spintecă aerul, trecând 
razant pe lângă tânăra braziliancă; aceasta se aruncă la pământ 
și înhaţă pușca mitralieră a unuia dintre membrii comandoului 
ei. Soții Larabee se aruncară și ei la pământ, rostogolindu-se în 
iarbă și pitindu-se pentru a nu fi nimeriţi de vreun glonţ rătăcit. 

Replica se dovedi a fi de o violenţă nemaipomenită. Flavia și 


garda ei corp mitraliară puternic avionul, ciuruind fuzelajul cu 
tirurile lor încrucișate. Jerbe de flăcări și de scântei ţâșniră din 
puștile lor. Gloanţele șuierau din toate părțile, ricoșând din avion 
într-un zgomot asurzitor. 

Apoi se așternu tăcerea. 

— Eu matei ele!” zise garda de corp. 

Flavia era neîncrezătoare. Sigur de el, ultimul guerrillero se 
năpusti imprudent și trecu pragul ușii laterale a fuzelajului. După 
câteva secunde, ieși vesel și plin de vioiciune: 

— Elle esta morto!** anunţă el triumfător. 

Cu degetul pe trăgaci, Flavia regrupa familia Larabee pe care 
o ţinea în vizorul puștii IMBEL. 

— Mată-los!*> îi ordonă omului ei. 

— Todos os quatro?! 

— Sim, se apresse!” zise ea intrând la rându-i în avion. 

Garda de corp își scoase pistolul din teacă și îi puse un nou 
încărcător. În mod evident, nu era prima oară când executa un 
asemenea ordin. Fără nicio șovăială, le ceru prizonierilor să 
îngenuncheze unul lângă altul în tufișuri. 

Sebastian, Nikki, Camille, Jeremy... 

Puse ţeava rece a pistolului pe ceafa lui Jeremy. Îngrozit, 
adolescentul era lac de sudoare și tremura din toate 
încheieturile. 

Gura i se schimonosi într-o grimasă. Copleșit de vinovăţie, 
înspăimântat de consecințele actelor lui, izbucni în lacrimi. 
Incercase să-i împace pe părinţii lui, dar idealismul său naiv se 
transformase într-un coșmar. Din cauza lui, sora, tatăl și mama 
lui aveau să moară. 

Işi înăbuși hohotele de plâns. 

— lertare, gemu el în momentul în care ucigașul punea 
degetul pe trăgaci. 


55 „L-am omorât!” (port. în original) 

54 „E mort!” (port. în original) 

55 „Omoară-i!” (port. în original) 

56 „Pe toţi patru?” (port. în original) 

57 „Da, grăbește-te!” (port. în original) 


65 

Flavia înainta prin avion. Tunelul mirosea a praf de pușcă, a 
pământ, a benzină și a moarte. 

Mergea printre cutiile cu cocaină, croindu-și drum pe culoar 
până la corpul lui Santos. Polițistul era ciuruit de gloanţe. Un 
firicel de sânge negru și gros i se scurgea din gură. Flavia privi 
cadavrul cu răceală, întrebându-se cine e bărbatul acela și cum 
reușise să găsească avionul înaintea ei. Se lăsă pe vine și, 
învingându-și repulsia, scotoci în buzunarul interior al hainei 
mortului. Căuta un portofel, dar dădu peste un suport din piele 
conţinând o insignă a poliţiei din New York. 

Ingrijorată, vru să se ridice în picioare, când zări brăţara 
metalică de la încheietura mâinii drepte a poliţistului. 

„Cătușe?” 

Prea târziu. Cu o ultimă sforțare, Santos deschise ochii și 
apucă încheietura Flaviei pentru a o strecura în a doua brățară 
pe care o închise cu un clic. 

Prinsă în capcană, panicată, tânăra braziliancă încercă în 
zadar să se elibereze, acum era încătușată. 

— Aurelio! Salva-me! urlă ea, chemându-și omul în ajutor. 

Strigătele lui Barbie Narco întrerupseră gestul nemilosului 
guerrillero. In timp ce se pregătea să-l execute pe Jeremy, își 
ridică arma și își abandonă prizonierii pentru a se repezi în 
interiorul avionului. Străbătu habitaclul bimotorului și ajunse la 
Flavia. 

— Me livre”? zise ea gâfâind. 

Aurelio înţelese imediat ce profit putea să tragă din acea 
situaţie. O scânteie de nebunie îi sclipi în ochi. Totul putea să-i 
aparţină! Drogurile și milioanele de dolari, puterea și respectul. 
Fericirea unei vieţi lipsite de orice constrângere. 

Ridică ţeava Glock-ului și o puse pe fruntea Flaviei. 

— Sinto muito”, murmură el înainte să tragă. 


Violenţa detunăturii acoperi zgomotul ușii avionului pe care 
Sebastian tocmai o închisese pe dinafară. 

Se întoarse spre Nikki și, cu un semn din cap, îi ceru să-i ducă 
pe copii la adăpost. 

Apoi aprinse bricheta lui Santos și o aruncă printr-unul dintre 


58 „Eliberează-mă!” (port. în original) 
5 „Îmi pare rău” (port. în original) 


hublouri. 

Rafalele trase de puștile de asalt ciuntiseră fuzelajul și 
găuriseră rezervorul principal. Doldora de kerosen, avionul se 
aprinse ca un rug și flăcările se înălțară rapid până la ultimele 
crengi ale copacilor. 

Apoi explodă. 

Ca o bombă. 


Doi ani mai târziu 
Totul începuse în sânge. 
Totul avea să se termine în sânge. 


Ţipetele. 
Violenţa. 
Frica. 

Durerea. 


Chinul dura deja de mai multe ore, dar timpul se dilata, 
abolind reperele ca într-un delir provocat de febră. 

Epuizată, încordată, gâfâind, Nikki deschise ochii și făcu un 
efort pentru a-și regăsi suflul. Întinsă pe spate, simţea căldura 
sufocantă și picăturile de transpiraţie care îi curgeau pe piele, 
bătăile inimii care îi bubuia în piept, broboanele de sudoare de 
pe faţă. 

Sângele îi zvâcnea în tâmple, strângându-i capul ca într-o 
menghină şi  încețoșându-i vederea. In lumina crudă a 
neoanelor, distingea crâmpeie de imagini înspăimântătoare: 
seringi, instrumente metalice, torționari mascaţi care forfoteau 
într-un balet silențios, schimbând priviri pline de subînţeles. 

Un nou val de contracţii îi răscoli pântecul. Simţi că se sufocă 
și își înăbuși un urlet. Ar fi avut nevoie de un răgaz și de oxigen, 
dar acum trebuia să meargă până la capăt. Se agăţă de 
mânerele mesei de naștere, întrebându-se cum rezistase prima 
oară, în urmă cu șaptesprezece ani. Aflat lângă ea, Sebastian 
rosti câteva cuvinte de îmbărbătare, dar Nikki nu le auzi. 

Apa i se rupse, apoi contracţiile se înteţiră, devenind tot mai 
puternice. Ginecologul opri perfuzia de oxitocină și își puse 
mâinile pe pântecul ei. Moașa o ajută să-și recapete suflul, 
amintindu-i să-ţi ţină respiraţia atunci când simte că urmează o 
contracție. Nikki aşteptă să treacă durerea, apoi împinse cu 
toată puterea.  Ușor-ușor,  obstetricianul scoase capul 
bebelușului, apoi, încet, umerii și restul corpului. 

În vreme ce nou-născutul scotea primele ţipete, Sebastian 
zâmbi larg și o strânse de mână pe soţia lui. 

Medicul aruncă o privire spre aparatul care monitoriza ritmul 
bătăilor inimii lui Nikki. 

Apoi se aplecă să verifice dacă geamănul coborâse bine, cu 


capul în jos, și se pregăti pentru cea de a doua naștere. 


Mulţumiri 
Lui Ingrid, 
pentru ideile, implicarea și susţinerea ei.