Pascal Engman — Femicid

PASCAL 
ENGMAN 


PASCAL ENGMAN 


FEMICID 


Original: Râttkungen (2019) 


Traducere din limba suedeză de: 
MIHNEA ARION 


Sa 


e 
© 

* N 
e: i SS 


virtual-project.eu 


Vrei să fii iubit, dacă-ți lipsește asta, vrei să fii admirat, dacă 
nu, temut, dacă nu, urât, disprețuit. Vrei să trezești în oameni 
un sentiment oarecare. Sufletul se înfioară în fata vidului, vrea o 
legătură, cu orice preț. 


Din Doctor Glas, de Hjalmar Söder! 


1 Hjalmar Söder, Doctor Glasy traducere de Liliana Donose Samuelsson, Humanitas, 
2006, p. 74 (n. trad.). 


VP-3 


PROLOG 


O pungă de plastic se lipise de gardul de sârmă ghimpată 
care înconjura Penitenciarul Åkersberga. Emelie Rydén, în vârstă 
de douăzeci și cinci de ani, întoarse în contact cheia de la Kia ei 
verde, iar motorul se opri. Tânăra se aplecă, sprijinindu-și capul 
de volan. 

Cu doi ani în urmă o născuse pe fiica lor, Nova. Acum venise 
ca să pună capăt relaţiei cu Karim, bărbatul pe care-l crezuse 
dragostea vieții ei. 

li era frică. Işi îndreptă spatele, ridică buza de sus și se privi în 
oglinda retrovizoare. Jumătatea de jos a unuia dintre dinţii din 
față era galbenă. Cu patru ani în urmă, Karim o aruncase într-un 
calorifer când se certau. Emelie leșinase. Când își revenise, 
bărbatul nu mai era acolo. Se întorsese după două zile, duhnind 
a băutură și transpiraţie, și îi ceruse iertare privind-o cu niște 
ochi injectaţi. 

Emelie deschise portiera și călcă în balta care se formase într- 
o groapă. Trebuia să încheie asta. De dragul Novei. Fiica ei nu 
merita să aibă un tată aflat la închisoare. Deși Karim avea să fie 
eliberat în trei luni, Emelie era sigură că urma să se întoarcă 
acolo. Mai devreme sau mai târziu. Probabil că mai devreme. 

Merse cu pași mari spre intrarea pentru vizitatori, apăsă pe 
sonerie și i se dădu voie să intre. Timp de trei ani, cu câteva 
excepţii, venise aici în fiecare săptămână. Nova fusese 
concepută într-una dintre camerele pentru vizite. Unii paznici 
dădeau dovadă de empatie, alţii de un dispreț abia ascuns. 

De-a lungul anilor făcuse tot ce-i stătuse în putere ca să ţină 
capul sus, să străbată coridoarele cu spatele drept. Îl recunoscu 
pe paznicul de la recepţie. Era tăcut, părea timid. Deși se 
întâlniseră de mai multe ori, nu dădu niciun semn că ar fi 
recunoscut-o. 

— Am venit să-l văd pe Karim Laimani, spuse Emelie. 

Agentul aprobă din cap. 

— AȘ putea să împrumut un pix? 

Bărbatul rămase cu ochii aţintiţi în ecran și îi dădu ceva de 
scris. Emelie desfăcu desenul Novei și adăugă data în colţul din 


VP-4 


dreapta sus. 

Apoi, procedura se derulă ca de fiecare dată: îi încuiară haina, 
geanta, telefonul mobil și cheile într-un dulap, pe urmă o 
conduseră la un detector de metale și o verificară. 

Emelie își întinse braţele și îl lăsă pe paznic să o 
percheziţioneze. 

— Urmează-mă, spuse acesta mecanic și lipi o cartelă de 
acces de senzor. 

Merseră mai departe pe coridor, apoi o luară spre dreapta. 
Emelie pășea în urma paznicului, ţinând în mână desenul Novei 
împăturit. Bărbatul se opri în faţa unei uși albe cu un geam 
rotund de sticlă. Emelie aruncă o privire înăuntru. Karim stătea 
așezat și cu mâinile pe masă. Pe cap avea gluga hanoracului gri. 
Ușa se deschise iar Emelie păși în încăperea de dimensiuni 
reduse. Inspiră adânc. Îi tremurau mâinile și picioarele. În timp 
ce ușa se închidea în spatele ei, își repetă în minte tot ce urma 
să spună. 

Karim se ridică. Parcă toate cuvintele acelea pe care le știa pe 
de rost dispăruseră. Bărbatul o trase spre el și o apucă de sâni. 

— Karim, oprește-te... 

Se prefăcu că n-o aude. În schimb, se frecă de ea și îi băgă 
limba în gură. Femeia îl împinse. 

— Ce dracu’ e cu tine? întrebă Karim. 

O privi furios preț de două clipe, se întoarse și se așeză pe 
scaun. Emelie puse desenul Novei pe masa din faţa lui. Bărbatul 
îl privi impasibil. 

— Te-ai îngrăşat. N-ai rămas borţoasă iar, nu-i așa? 

Emelie își aranjă o șuviţă rebelă. Deschise gura, dar avea 
gâtul uscat. Odată ce spunea acele cuvinte, n-avea să mai fie 
iubita lui, ci un dușman. În lumea lui Karim, totul era în alb și 
negru. Cuvintele acelea nu puteau fi luate înapoi. Işi drese 
glasul și încercă să aibă un ton calm. 

— Nu vreau să mai fim împreună. 

Karim ridică din sprâncene. Se auzi cum își zgreapţănă barba 
neagră. 

— Taci. 

— Nu poate să meargă, continuă ea. 

Vocea îi pieri. Işi drese glasul din nou. 

— Nu mai rezist. 

Karim miji ochii. Picioarele scaunului zgâriară podeaua când 


VP-5 


se ridică. Scrâșni din dinţi și se îndreptă spre ea. 

— Da’ tu crezi că ai de ales? 

Mai avea puţin și o atingea. Emelie se pregăti. 

— Te rog... șopti ea. 

Ochii i se umplură de lacrimi. Îi închise și înghiţi în sec. 

— Nu poţi pur și simplu să mă lași în pace? Poţi s-o vezi pe 
Nova după ce ieși. 

— Ți-o tragi cu careva? 

— Nu. 

Fața lui Karim se opri cam la vreo zece centimetri de a ei. 
Bărbatul adulmecă aerul. 

— O, ba da, niciodată n-ai fost în stare să minţi. Ai dat ture de 
oraș ca să-ţi desfaci picioarele? A dracu’. Târfă. Proastă. 

Emelie se întoarse și încercă să ajungă la clanţă. Karim i-o luă 
înainte și o prinse de mână. 

— Nu scapi tu așa ușor. Dacă aflu că ţi-o tragi cu altu’ te 
omor. 

Paznicul dădu ușa de perete. Karim o eliberă și ridică mâinile. 
Emelie își trase brațul și își masă încheietura. 

În clipa următoare, glasul lui Karim răsună în camera pentru 
vizite: 

— O să te omor! Las că vezi tu! O să-ţi pară rău! 

Paznicul păși între ei. 

— Încetează. 

Karim se holbă la Emelie peste umărul paznicului. In timp ce 
se dădea înapoi, bărbatul zâmbi. 


VP-6 


PARTEA | 


Si noi suntem oameni. Pur și simplu vrem să fim iubiți pentru 
ceea ce suntem. Disperarea noastră are o sursă. Mă bucur că nu 
v-ati simţit așa niciodată, dar sper că puteți empatiza cu noi. Vă 
bateti joc de noi, ne dispretuiți. Peste tot. In loc să faceți asta, 
mai bine v-ati întreba ce ne-a făcut să ne simțim așa. Deseori 
avem o poveste care ne-a adus în punctul ăsta. Dacă ne-ati 
asculta poveștile, poată că ați empatiza mai mult cu situația 
noastră, în care am ajuns, până la urmă, fără să vrem. 


Un bărbat anonim 
1. 


Din molidul din Parcul Monica Zetterlund atârna o ghirlandă 
de lumini mov. Inspectorul Vanessa Frank purta un palton 
albastru-închis. Avea pantaloni negri de costum și o cămașă 
albă, proaspăt câălcată. 

Își trecu vârful limbii peste buze. Pentru prima oară în viaţă, 
Vanessa își luase un angajament de Anul Nou: să nu mai 
folosească tutun snus. Nu se ţinuse de promisiune toată iama. 
Acum era aprilie. Nu mai era zăpadă. In urmă cu patruzeci și opt 
de ore își terminase ultima cutie, iar abstinenţa o făcea să n- 
aibă stare deloc. 

In Magazinul de Telefoane Mobile al lui Hassan, care, în ciuda 
numelui, vindea de toate, luminile erau în continuare aprinse. 

Auzind soneria, Hassan zâmbi când văzu că era Vanessa. 

— Doamna agent Frank, o întâmpină acesta într-o suedeză cu 
accent pronunţat, după care îi făcu o plecăciune fără tragere de 
inimă. Sper că n-aţi venit ca să cumpăraţi snus? 

— Termină, am patruzeci și trei de ani. Dă-mi o cutie. 

— Acum două zile stăteaţi exact acolo și mi-aţi interzis să vă 
mai vând snus. 

— Ori îmi vinzi o cutie, ori te jefuiesc. 


2 Tip de tutun care se consumă fiind ţinut între limbă și buze (n. trad.). 
VP - 7 


Hassan se mișcă repede ca să ajungă între frigiderul de tutun 
și polițistă. 

— Luaţi țigări electronice, sunt mai puţin periculoase și vă ţin 
ocupată, spuse Hassan, arătând spre o vitrină. Serios, Vanessa. 
M-aţi făcut să promit. Vreau să mă ţin de cuvânt. 

Vanessa oftă și își aranjă gulerul cămășii. li plăceau oamenii 
care se ţin de cuvânt. 

— Bine, bine, atunci dă-mi rahatul ăla. Dar, Hassan, ai grijă să 
nu zgârii podeaua. 

Amuzat, bărbatul se uită mai întâi la ea, apoi la podea. 

— Poftim? 

— Da, cu bățul ăla pe care-l ai în fund. 

La colț cu Odengatan, Vanessa se opri, aprinse ţigara 
electronică, trase un fum și apoi studie cu un aer meditativ 
aburul alb care se împrăștia spre cerul nopţii. Se îndreptă spre 
Sveavägen. Restaurantele își deschiseseră terasele. Aplecaţi 
deasupra meselor șubrede din lemn, oamenii stăteau cu pături 
pe umeri și beau bere. 

Viaţa Vanessei era în plină transformare. În decembrie, 
Natasha - fata siriană de șaisprezece ani cu care locuia Vanessa 
- primise un apel telefonic de la tatăl ei. Supravieţuise 
războiului, era mutilat, dar în viaţă. De Crăciun, în timp ce 
ningea zdravăn, Vanessa îi făcuse cu mâna în semn de rămas- 
bun Natashei și privise cum taxiul dispare în drum spre 
Surbrunnsgatan. Stopurile se aprinseseră pentru o clipă și o 
făcuseră pe Vanessa să spere, preț de o secundă, că Natasha o 
să iasă din mașină trăgându-și valiza și că o să fugă înapoi la ea 
ca să-i explice că totul fusese o greșeală. Trecuseră patru luni, 
iar singurătatea îi dădea senzaţia că are un lanţ ruginit de 
bicicletă atârnat în jurul corpului. 

La Sveavăgen, mașinile de epocă erau prinse într-un du-te- 
vino neîncetat, transportând fanii îmbrăcaţi în veste și cămăși în 
carouri care cântau peste melodiile lui Eddie Meduza și Bruce 
Springsteen. Se vedeau gaze de eșapament și steaguri 
confederate. Un bărbat își lipi fesele anemice de luneta unui 
Chevrolet alb care trecea pe acolo. Vanessa voia să facă 
dreapta, spre Parcul Vanadis, însă chiar în faţa ei se înălța pe 
trotuar o ditamai schela. Nu suporta să treacă pe sub ele, 
păreau gata să se prăbușească în orice clipă. In schimb, 
traversă Odengatan și continuă să meargă paralel faţă de staţia 


VP-8 


de autobuz. 

Când se opri la barul Storstad, zări un chip pe care-l 
recunoscu - cel al regizorului de teatru Svante Liden. Fuseseră 
căsătoriți doisprezece ani, până când aflase că bărbatul lăsase 
însărcinată o tânără actriţă. Vanessa nu avu nicio reacție, doar 
își văzu de drum. Nu apucă să străbată nici doi metri când se 
auzi strigată. 

— Poţi măcar să dai bună ziua! 

— Bună. 

Făcu stânga-mprejur, iar Svante se grăbi să ajungă lângă ea și 
îi puse cu tandreţe o mână pe umăr. 

— Nu poţi să intri puţin? 

Bărbatul avea o privire rugătoare. Alternativă era să meargă 
acasă, să se trântească pe canapea și să se uite la Animal 
Planet. 

— Bine. 

Svante îi ţinu ușa și o întrebă ce ar vrea să bea. Vanessa ceru 
un gin tonic și se așeză lângă fereastră. Aruncă o privire către 
spaţiul dintre bar și mese, unde mai mulţi oameni ameţiţi de 
băutură încercau să flirteze unii cu alţii. 

Îi trecu prin minte că oamenii nu sunt altceva decât niște 
animale sălbatice îmbrăcate în haine colorate. Peste o sută de 
ani, toţi cei din încăperea asta vor fi morţi. Oase albe și praf 
îngropat la doi metri sub pământ. Nimeni n-o să mai știe de 
acest timp pe care l-am petrecut împreună. Realizarea o întristă. 

— Arăţi grozav! spuse Svante așezând băutura pe masă, între 
ei. 

Vanessa ridică paharul spre el. 

— Tu arăţi de parcă ai fi murit în 2003. 

— Noroc! răspunse Svante netulburat. Cum îţi merge? 
Vanessa luă o înghiţitură. Dacă tot intrase, putea la o adică să 
se comporte civilizat. De dragul vremurilor bune. In ciuda a tot 
ce se întâmplase, era bucuroasă că-l vede pe Svante. 

Petrecuseră împreună câţiva ani frumoși. Se obișnuise cu 
ideea că el și-o trăgea cu orice mișcă. Ce o rănise era faptul că îi 
refuzase un copil. Cu ceva vreme înainte de divorț, când 
Vanessa rămăsese însărcinată, Svante o convinsese să facă 
avort. lar acum era prea târziu. 

— Am un loc de muncă nou. 

— Nu mai ești în poliţie? 


VP-9 


Vanessa clătină din cap. 

— O divizie nouă. Am plecat din NOVA și acum sunt detectivă 
la Omucideri. 

Bărbatul luă un cub de gheață în gură și-l fărâmă cu dinţii. 

— Riksmord? 

Din difuzoare se auzea „Piano Man”. Vanessa se aplecă spre 
el, ca să se facă auzită peste Billy Joel. 

— Mă plimb prin ţară ajutându-mi colegii să ancheteze crime. 

— Așadar, ești în delegație pentru crime. Ar fi un titlu bun de 
film. lar momentan ai de muncă până peste cap, dacă e să dăm 
crezare ziarelor. 

O oră și trei ginuri tonice mai târziu, Vanessa se simţea 
ameţită. Nu voia să meargă acasă. Din multe puncte de vedere, 
Svante era groaznic, un bărbat jalnic, dar îl plăcea. Tot nu 
ajunseseră la subiectul Johanna Ek, actrița cu care locuia Svante 
acum. Și nici nu aduseseră în discuţie copilul pe care-l aveau cei 
doi. Vanessei îi era teamă să nu strice momentul, însă până la 
urmă nu se mai putu abţine. 

In mijlocul unei întrebări, ridică palma spre Svante. 

— Și, ce face fetița? Mă refer la cea de un an, nu la cea pentru 
care m-ai părăsit. 

Svante deschise gura ca să-i răspundă, însă Vanessa i-o luă 
înainte din nou. 

— Cum aţi botezat-o? Yasuragi Lidén? 

— Yasuragi? Spa-ul? De ce am i... 

— Am găsit o factură de la hotel într-o haină de-a ta, plătită 
cu nouă luni înainte să se nască. Voi, vedetele, vă numiţi de 
obicei copiii după locurile în care i-aţi făcut, nu-i așa? 

Svante își scărpină obrazul. 

— Recunosc, nu am gestionat prea bine situaţia aia. Îmi pare 
rău. 

Se priviră fix în ochi preţ de două secunde, până când 
Vanessa făcu semn cu mâna. 

— Să nu-ţi pară. 

li privi ochii căprui și mută privirea în sus, până la bretonul 
tepos. Mai încărunţise față de ultima oară când îl văzuse. De 
fapt era aproape complet cărunt. 

Vanessa își lăsă privirea să rătăcească până la mâinile lui 
mari, cu unghii roase. 

li era dor de umorul lui. De sentimentul de siguranţă pe care i- 


VP - 10 


| dădea. De felul în care-și mușca buza de jos când citea în ziar 
ceva cu care nu era de acord. De felul în care o apuca. Hotărât. 
De parcă ar fi avut drept de proprietate asupra ei. Îi era dor de 
gelozia lui prost mascată atunci când observa că e atrasă de 
altcineva. 

— Ești fericit cu ea? 

Svante își sprijinea bărbia în mână. 

— E altfel. E mai ușor, cumva. 

— Chiar trebuie să fii atât de al dracu' de sincer? 

Un bărbat se lovi de spatele Vanessei. Ea își mută scaunul 
mai aproape de al lui Svante. 

— Ştii ce mă enervează cel mai tare? întrebă poliţista. 

— Nu. 

— Faptul că m-ai transformat într-un clișeu. 

Svante ridică din sprâncene. Vanessa îi luă mâna și i-o puse în 
interiorul hainei descheiate, pe sâni. Își făcuse o operaţie în 
urmă cu șase luni. 

— Într-un nenorocit de clișeu al femeii care îmbătrânește și e 
înșelată. 

El râse și își retrase mâna. Puțin prea lent ca Vanessa să nu 
observe. De ce voia ca Svante s-o dorească? De ce avea efectul 
ăsta asupra ei? Nicio problemă. Nu avea nevoie de el. Bărbatul 
își făcuse alegerea. 

Oare voia să se răzbune pe Johanna? Să fi fost chiar atât de 
simplu? 

— Spune-o. 

— Ce să spun, Vanessa? 

Femeia se aplecă și îi simţi mirosul de aftershave. 

— Că încă mă vrei. 


2. 


Jasmina Kovač își scoase ochelarii cu ramă rotundă, iar 
redacția „Kvăllspressen” se pierdu brusc într-o ceaţă difuză. 
Incepu să scotocească prin rucsac, care era atârnat de scaunul 
pe care stătea. Odată ce găsi tocul, scoase din el mica lavetă 
albastră și își șterse ochelarii cu mișcări atente. 

li puse la loc pe nas. Scaunele, oamenii și ecranele 


VP -11 


calculatoarelor își recăpătară contururile precise. 

Jasmina se gândea deseori că dacă ar fi avut ghinionul să se 
nască înainte de inventarea ochelarilor n-ar fi ajuns la vârsta de 
douăzeci și opt de ani și că probabil ar fi devenit mâncare 
pentru lupi cu mult înainte. 

Chicoti imaginându-și că e îmbrăcată doar cu o bucată de 
pânză. Colegul său, Max Lewenhaupt, care stătea la biroul de 
lângă, se întoarse către ea. 

— Ce-i așa amuzant? întrebă, aruncând un ochi la ecranul 
Jasminei. 

— Ei, nimic, răspunse ea, simțind cum roșește toată. 

Max deschise gura să spună ceva, dar o voce din spatele lor îl 
întrerupse. 

— Ce faceţi, tinerilor, veniţi la cafea? 

Hans Hoffman, un reporter mai în vârstă care venea din când 
în când ca să se ocupe de știrile de seară și de peste weekend, 
își iți capul de după ecran. Max dădu ochii peste cap, mimând 
exasperarea. Jasminei îi părea rău de Hoffman. 

— Super! răspunse ea și se ridică. 

Trecură pe lângă mesele de lucru și de biroul cu geamuri al 
redactorului-șef. Aparatul de cafea scuipă un lichid maroniu și 
apos. 

— Eşti din regiunea Småland, așa-i? 

Jasmina aprobă din cap. 

— Växjö. 

— Și te cheamă Kovač. Eşti croată? 

— Bosniacă. 

Jasmina voia să se întoarcă la calculator ca să termine ultimul 
articol din seara aceea - ceva despre o pisică din îndepărtatul 
oraș nordic Ånge care se întorsese acasă după ce lipsise vreme 
de doi ani. Hoffman, în schimb, îi făcu semn să rămână. 

— Va trebui să începi să vii cu idei proprii dacă vrei să rămâi 
la ziarul ăsta. Altminteri, cei ca el o să te mănânce de vie, spuse 
Hoffman, făcând semn cu capul spre Max Lewenhaupt. 

— Știu. Am una bună despre William Bergstrand. Ştii, 
parlamentarul? 

— Bun. Cu dreptul înainte, puștoaico. Așa trebuie să faci. Ești 
bună, ai citit ce trebuie. Articolul ăla despre cazurile nerezolvate 
cu femeile ucise a fost grozav, dar trebuie să îţi lărgești 
orizonturile. Trebuie să-i tragi la răspundere pe politicieni. 


VP - 12 


Jasmina aruncă un ochi spre biroul unde redactorul de la 
secţiunea de știri, Bengt „Chifla” Svensson, stătea cu picioarele 
pe masă. Ținea laptopul pe burtă. Jasmina își luă inima-n dinţi. 
Se întoarse la calculator și își deschise fișierul cu ancheta. Cu 
câteva zile înainte ceruse de la administraţia parlamentară copii 
după facturile politicianului social-democrat William Bergstrand. 
Fusese de curând la Paris, iar printre facturi figurau și două note 
de plată la restaurant, fiecare în valoare de cinci mii de coroane, 
hoteluri de lux și cumpărături. Toate plătite cu cardul de 
parlamentar. Chiar mai jenant pentru Bergstrand - căruia i se 
întrevedea un viitor strălucit în partid - era faptul că 
parlamentara Annie Källman îi ţinuse de urât. Însă, dacă era să 
dai crezare contului de Instagram, ea se aflase în tot acel timp 
la Sundsvall. 

— Încotro? întrebă Max. 

— Doar mă duc să scot ceva la imprimantă. 

— Vorbește mai tare, n-aud ce spui, zise Max. 

Colegul ei mimă un telefon pe care-l puse la ureche. 

— Ce scoţi la imprimantă? 

— Lucrez la ceva. 

Tânăra ezită, se așeză din nou la birou și se aplecă spre Max. 
Se pricepea la gazetărie. Jasmina îi povesti pe scurt ce 
descoperise printre facturile lui Bergstrand. 

— Dar nu pot să dau de el. Mă evită. Vrei să mă ajuţi? 

Max dădu din cap lent. Jasmina băgă de seamă că era 
impresionat fără voia lui. Se bucură. 

În timp ce imprimanta vâjâia, Jasmina se uită la știrile și 
titlurile clasice care înțesau pereţii. Ziua Victoriei împotriva 
Japoniei din 1945, drama ostaticilor de la Norrmalmstorg din 
1973, bombardarea ambasadei Germaniei Federale din 1975, 
dezastrul MS Estonia din 1994, atacul de la Turnurile Gemene 
din 2001. 

Jasmina se apropie de Bengt și rămase în spatele lui. El 
continuă să privească în ecran. 

— Da? spuse, scărpinându-se în ureche. 

— Mă gândeam să te întreb dacă... ai câteva minute, am ceva 
la care lucrez. 

Bengt își privi degetul cu dezgust, după care și-l șterse de 
coapsă, lăsând o dâră galbenă pe blugi. 

— Jessica, nu știu... 


VP - 13 


— Jasmina. 

Tânăra zâmbi nesigură. 

— Jasmina, spuse Bengt oftând. Nu știu cum mergeau 
lucrurile la Norrköping sau unde... 

— Växjö. Sunt din Växjö. 

Bengt era ocupat cu cealaltă ureche. 

— Mă rog. Singurul articol pe care-l vreau de la tine e ăla de 
trei paragrafe despre pisica aia cretină care s-a întors în... unde 
dracu’ s-a întâmplat asta, Haparanda? 

— Ånge. 

— Da. E gata? 

— Practic da, dar... 

— Niciun dar, mormăi Bengt iritat. Cară-te înapoi la biroul tău 
și fă ce ți se zice. Așa merg lucrurile la „Kvällspressen”. E un 
concept care a funcţionat de când a fost fondat ziarul, în 1944. 
Sunt convins că ideea care ţi-a venit e grozavă, dar n-am timp 
de ea. 

O oră mai târziu, Jasmina plecă din redacție și se așeză în 
partea din spate a autobuzului 1. Abia când ajunse la 
Fridhemsplan mai urcară și alți pasageri. O ambulanţă depăși în 
trombă mijlocul de transport. Era o seară rece de vineri, iar 
Kungsholmen era scăldat în lumina gălbuie a stâlpilor. In faţa 
barurilor se strângeau oameni înfriguraţi. Boschetarii căutau 
adăpost în scările blocurilor și sub copertine. Dormeau adunaţi 
unii în alţii, ca niște animale rebegite de frig și lihnite. 

Stockholmul era orașul de vis al Jasminei. Işi dorise mereu să 
fie jurnalistă, la fel cum fusese tatăl ei, până să înceapă războiul 
din lugoslavia. 

Cu două luni înainte, ca reporter la ziarul local 
„Smâlandsposten”, Jasmina investigase mai multe crime 
nerezolvate ale căror victime erau femei. In unele cazuri, reușise 
să demonstreze că omuciderile rămăseseră nerezolvate din 
pricina greșelilor poliţiei. Articolul avusese impact și fusese 
preluat de agenţia de presă TT și de ambele ziare principale. La 
două ore după publicare, redactorul-șef de la „Kvâăllspressen” o 
sunase ca să-i ofere un post temporar. 

Până acum, însă, nimic nu-i mergea cum trebuie. 

— Mai e și mâine o zi, murmură Jasmina. 


VP - 14 


3, 


Își smulseră hainele imediat ce intrară în hol. Svante o 
împinse pe Vanessa în perete, se răzgândi, o împinse în faţa lui 
spre canapea, o făcu să se aplece și o penetră din spate. Ca un 
animal. Cu brutalitate. Cu disperare. Așa cum îi plăcea ei; așa 
cum îi plăcuse dintotdeauna. i 

După aceea, Vanessa scoase o sticlă de vin roșu. li dădu lui 
vinul și un tirbușon, în timp ce ea își aprinse ţigara electronică. 

Vanessa se uită la tavan prin aburul alb. 

— Nu mi-a mai tras-o nimeni atât de bine de când... murmură 
ea înainte să-și dea seama ce spune și să tacă. 

— De când? 

— Voiam să spun „de când am avut o poveste de dragoste 
pasională cu profesorul meu din liceu”, dar mă gândeam să nu-ţi 
rănesc sentimentele. 

— Te-ai culcat cu profesorul tău? 

— Nu ţi-am povestit niciodată de Jacob? Avea douăzeci și opt 
de ani și era suplinitor la matematică. Eu aveam șaptesprezece 
ani și viaţa în general mă călca pe nervi. Obișnuiam să... 

— E de-ajuns, nu crezi? 

Svante îi întinse sticla. 

— Apropo, care-i treaba cu ferestrele? întrebă el. 

Erau acoperite cu folii de plastic albe. 

— Restaurează faţada. 

— Nici nu poţi să-ți dai seama dacă e întuneric afară. 

— Nu, chiar e un mediu în care îţi pierzi minţile. 

Vanessa și-ar fi dorit ca Svante să poată spune ceva cu miez. 
Cum ar fi că viaţa era plictisitoare fără ea. În schimb, bărbatul 
începu să-i povestească o întâmplare de la o repetiţie pe care o 
mai auzise. Vanessa asculta doar pe jumătate, în timp ce îi 
masa interiorul coapsei. Ce ciudat, cum afectează timpul 
sentimentele, se gândi ea. Lui Svante îi venea din ce în ce mai 
greu să povestească anecdota în timp ce mâna ei ajungea tot 
mai sus pe coapsă. Începu să gâfâie. Vanessa începu să-l 
călărească. Bărbatul închise ochii și întredeschise gura. Ea își 
imagină că se gândea la Johanna și îl plesni. Luat prin 
surprindere, Svante deschise ochii. O clipă, Vanessa crezu că o 
s-o lovească la rândul lui, dar el râse și închise ochii la loc. Se 


VP -15 


apăsa din ce în ce mai tare pe el, cu mișcări lente, circulare, 
simțind cum o pătrunde tot mai adânc. 

Când Vanessa ajunse la orgasm, își înfipse unghiile în pieptul 
lui păros, iar bărbatul îi dădu violent mâinile la o parte. 

e 

Era două și jumătate dimineața când Svante bălmăji că 
trebuia să meargă acasă. Îşi strânse hainele. Vanessa Îl urmă cu 
o pătură înfășurată în jurul corpului. 

— Cum o să explici zgârieturile? 

Bărbatul aruncă o privire în josul cămășii negre în timp ce o 
încheia și dădu din umeri. 

— Te-ai supărat? întrebă ea. 

— Nu. 

Vanessa strânse din buze, oprindu-se să-l întrebe dacă nu 
rămâne la ea peste noapte. Se sărutară înainte să-i dea un 
brânci ușor. 

— Ne vedem mai încolo, zise Svante. 

— Așa cred, răspunse ea și închise ușa. 


4. 


Redacția „Kvâllspressen” era cuprinsă de calmul somnoros de 
sâmbătă dimineaţă. Jasmina Kovač se îndrepta spre cantină ca 
să-și ia un pateu congelat, când Bengt o strigă. Tânăra 
presupuse că era vorba de o greșeală în articolul despre pisică 
și se pregăti de muștruluială. 

— Am nevoie de un text cu impact. Pentru ediţia de luni. 

— Sigur, răspunse Jasmina, încercând să-și ascundă surpriza. 

— La ce te gândeai? 

— Un documentar. 

De fapt, Jasmina ar fi trebuit să-și termine tura. 

Incercaseră să-l contacteze pe parlamentarul William 
Bergstrand, care în continuare le evita apelurile. Max și Jasmina 
hotărâseră că o să încerce să dea de el săptămâna următoare, 
când pleacă de la serviciu. Jasmina plănuia să meargă la Växjö, 
ca să-și viziteze mama. Deja își luase biletele. Dar nu avea ce să 
facă, trebuia să profite de ocazia de a scrie un articol important. 

— Sigur. Despre ce e vorba? 


VP - 16 


— Un rezumat al noutăţilor despre #metoo. Hoffman era 
ocupat și când l-am întrebat dacă poate să se ocupe mi-a zis să 
vorbesc cu tine. Știi că nu sunt încă sigur dacă ești pregătită, 
așa că nu mă dezamăgi. 

Jasmina nu-și putu ascunde zâmbetul în timp ce se îndrepta 
spre biroul ei. Hoffman veni spre ea ţinând numărul din ziua 
aceea deschis în faţa lui. 

Tânăra sări spre el și îl îmbrăţișă. 

— Mulţumesc! șopti ea. 

— Pentru ce? Sunt prea bătrân ca să stau treaz toată noaptea 
scriind articole, răspunse el. Dar dacă ai de gând să faci asta, ar 
fi cazul să te apuci de pe-acum. Dacă te văd ăștia pe-aici, o să-ți 
dea și mai multe de făcut. 

Jasmina își dădu seama că Hoffman avea dreptate. Articolul 
putea fi calea ei spre nivelul următor, dar trebuia să lucreze 
netulburată. Işi strânse lucrurile, puse laptopul în rucsac și își 
luă la revedere în grabă de la ceilalţi. 

Mama avea să fie dezamăgită. O adora pe Jasmina. Citise 
fiecare articolaș scris vreodată de ea, decupase paginile și le 
păstra în niște cutii pe care le ţinea sub pat. 

— Bună, mamă. 

— Ai ajuns deja? Am crezut că vii diseară. 

— Trebuie să rămân aici. Mi-au cerut să scriu un articol 
important. Trebuie să fie gata până mâine. 

In ciuda tuturor eforturilor Jasminei, mama ei înțelesese că la 
Stockholm lucrurile nu se desfășuraseră chiar cum și-ar fi dorit. 

— Grozav! exclamă mama ei. Bineînţeles că trebuie să-l scrii. 

— Eşti sigură? Mi-e dor de tine. Sper că-ţi dai seama că vreau 
să ne vedem, nu? 

— Și mie mi-e dor de tine, scumpo, dar o să vii data viitoare 
când ai liber. 

Jasmina cobori din autobuz la Stureplan. 

Mereu scrisese cele mai bune articole când era înconjurată de 
oameni pentru că îi venea greu să se concentreze de una 
singură. Apartamentul întunecos pe care-l închinase în 
Valhallavăgen nu o inspira. Trecu pe zebră și intră în Hotelul 
Anglais. Holul de la recepţie era pe jumătate gol. Perfect, își 
spuse și comandă o apă minerală și o cafea. Ceru parola de la 
internet, se așeză pe una dintre canapelele de la geam și scoase 
laptopul. 


VP - 17 


Înainte să înceapă, simţi cum e cuprinsă de un val de 
mândrie. Stătea în barul unui hotel și scria un articol pentru cel 
mai important ziar din Suedia. Ăsta era visul ei. 

e 

Când ridică din nou ochii din ecran, holul de la recepție se 
umpluse. Paharul ei era gol, iar cafeaua rece. La câți oameni se 
adunaseră acolo, abia dacă mai vedea barul. Un DJ stătea lângă 
platane. 

Înţepenise și o usturau ochii. Se îndreptă de spate și hotărî să 
ia o pauză. Un bărbat din apropiere se holba la ea. Jasmina își 
feri privirea și închise laptopul. Jasmina bănui că el înțelesese 
altceva decât trebuia, pentru că veni țintă la ea. 

— Pot să-ți ofer un cocktail? 

Arăta de vreo treizeci și cinci de ani. Purta o cămașă neagră. 
Avea o frumusețe aspră. Jasmina făcu semn spre laptop. 

— Lucrez, așa că nu beau în seara asta, răspunse zâmbind. 
Mulţumesc, oricum. 

Bărbatul se așeză lângă Jasmina. 

— Haide. Un cocktail. E sâmbătă. 

La urma urmei, chiar avea nevoie de o pauză. Fiecare 
propoziţie din articol trebuia să fie perfectă, iar dacă voia să se 
poată concentra trebuia să-și mute atenţia spre altceva o 
vreme. 

— O cafea? întrebă ea. Apoi trebuie să merg acasă și să mai 
lucrez. 

— Numele meu e Thomas, spuse celălalt ridicându-se. 

După ce îi strânse mâna, bărbatul i-o sărută, iar barba lui îi 
înțepă pielea delicată. 

Ceva mai târziu se termină și cafeaua. În timpul conversaţiei, 
Thomas se mutase din ce în ce mai aproape de ea. Îi puseseo 
mulțime de întrebări fără să pară deosebit de interesat de 
răspunsuri. O sorbea din priviri, uitându-se tot mai des la sânii 
ei. Jasminei i se părea dubios individul, iar ei îi era somn și se 
simţea obosită. 

Își ceru scuze, spunându-i că trebuie să meargă la baie ca să- 
și mai revină. 

Camera începu să se învârtă, picioarele îi cedară și se sprijini 
de masă. Thomas o prinse. Unde era rucsacul? Calculatorul! 

— Mersi, se auzi rostind cu greu. 

| se părea că avea o voce metalică, de parcă ar fi vorbit dintr- 


VP-18 


o conservă. 

Cu un braţ o sprijinea, iar pe celălalt și-l trecu în jurul taliei ei. 
Jasminei îi amorțise mandibula și avea pleoapele grele, abia 
putea să le ţină deschise. Incercă să protesteze în timp ce 
bărbatul o conducea prin mulţime, dar pe gură nu-i ieși niciun 
sunet. 

Deodată se pomeniră afară. Sub picioare vedea trotuarul, iar 
pe umăr îi simțea lui mâna puternică. Niște faruri orbitoare. 
Jasmina închise ochii. Capul îi căzu pe umărul bărbatului. O 
portieră se deschise. Cineva râse. O așezară pe bancheta din 
spate. Motorul porni, iar mașina demară. Chipul lui Thomas 
apăru deasupra ei. Jasmina încercă să spună ceva, dar nu 
reușea să scoată nimic coerent pe gură. Din nou râsete. Incercă 
să-și miște capul, dar nu reuși nici asta. 

Câţi or fi fost? Unde o duceau? O mână îi intră pe sub top, o 
pipăi de-a lungul abdomenului și o apucă de sâni. O alta își croi 
drum până între picioarele ei. Mașina mergea tot mai repede, 
stâlpii de iluminare dispărură, iar Jasmina își pierdu cunoștința. 


5, 


Emelie Rydén se uită în jur prin apartamentul cu două 
dormitoare de pe Âkerbyvăgen din Taby. Deși n-ar fi recunoscut- 
o în veci, îi plăcea ca uneori să nu fie nevoită să aibă grijă de 
Nova. Ea și llan ar fi trebuit să-și petreacă împreună 
weekendurile, de asta își rugase părinţii să aibă grijă de fiica ei. 

Illan, însă, fusese nevoit să plece la Malmö în interes de 
serviciu. 

li promisese să o sune din camera de hotel după ce lua cina 
cu șefii lui. Acum era ora 22:32 și încă nu sunase. 

Emelie pomi televizorul și butonă între canale. 

Pentru o clipă, își imagină cum Karim aflase cumva de relaţia 
lor și se dusese la Malmö ca să-i facă rău lui Ilan. 

Trecuseră trei săptămâni de când îl vizitase pe Karim la 
închisoare pentru ultima oară. Intre timp, ar fi putut să iasă pe 
cauţiune fără ca ea să afle. Din moment ce-i mai rămăseseră 
numai două luni din pedeapsă, asta ar fi însemnat că nu-l ţinea 
nimeni sub supraveghere. 


VP-19 


Emelie îl cunoscuse pe Ilan cu patru luni înainte, când la 
coafor îi fuseseră livrate patru cutii mari cu produse cosmetice. 
Curierul clătinase din cap când îl rugase să le ducă înăuntru. 

Illan, care din întâmplare trecea pe acolo, o zărise pe Emelie 
lângă cutii și o întrebase dacă avea nevoie de ajutor. 

Își suflecase mânecile, cărase cutiile înăuntru, apoi dispăruse. 
Următoarea zi, Ilan se întorsese, iar Emelie - spre surprinderea 
ei profundă - realizase că se bucura să-l vadă și îl chemase la o 
cafea. 

La o săptămână după întâlnire, se culcaseră pentru prima 
oară. 

Femeii îi sună telefonul, iar chipul lui Ilan apăru pe ecran. 

— Îmi pare rău că a durat atâta, începu el. Nu se mai opreau 
odată din băut. 

— Eşti beat? întrebă Emelie luând o înghiţitură de ceai. 

— Deloc. M-am oprit devreme. 

Emelie lăsă cana pe măsuţa de cafea și își sprijini capul de 
brațul canapelei. 

— Îmi pare rău că așa a fost să fie, continuă Ilan. Sincer, abia 
așteptam să ne vedem weekendul ăsta. 

— E în regulă. O să recuperăm săptămâna viitoare. 

— Am ceva să-ţi spun, zise llan. 

Emelie auzi un zgomot de afară și se uită spre fereastră. 
Probabil că era doar o creangă care se lovea de geam din cauza 
vântului. 

— Te-am minţit. Motivul pentru care am venit aici este că mi- 
au oferit un loc de muncă. Aici în Malmö. 

Se simţi parțial ușurată, parțial îndurerată. Urma să accepte 
oferta și s-o părăsească. Și nici nu putea să-l învinovăţească în 
vreun fel. Abia se cunoscuseră. Normal că n-avea chef să 
crească un copil care nu era al lui. Și, chiar dacă nu-i spusese 
totul despre Karim, Emelie presupunea că bănuiește deja niște 
lucruri. 

— Înţeleg. 

— Știu că e așa, din senin, dar îmi place foarte mult de tine și 
de Nova. Poate că sunt eu razna, dar mă întrebam dacă n-aţi 
vrea să vă mutaţi cu mine. 

Emelie râse, luată prin surprindere. 

— Vorbești serios? 

— Da. 


VP - 20 


Îi vedea trupul slab și ciolănos. Ochii lui întunecaţi și blânzi. 
Și-ar fi dorit să fie acolo. Cu ea. Când o să se mute la Malmö, n-o 
să-i mai ducă dorul. O mișcare de lângă fereastră o făcu pe 
Emelie să tresară. Ilan vorbea în continuare, dar Emelie nu-l mai 
asculta. Se ridică încet, cu telefonul apăsat pe ureche, și se uită 
în bezna de afară. 

Se apropie de fereastră, își lipi capul de sticla rece și se uită 
într-o parte și în cealaltă. Nimic. Doar curtea întunecată, goală, 
unde Novei îi plăcea la nebunie să se joace cu copiii vecinilor. 

— Ce-ai spus? 

— Că sunt fericit, răspunse llan. Azi am trecut pe lângă un loc 
extraordinar pentru un coafor. Nu că ar fi vreo grabă. O să 
primesc o mărire de salariu consistentă, așa că nu trebuie să te 
simţi obligată să începi să lucrezi imediat. 

Emelie traversă camera de zi, ieși în hol și verifică dacă ușa 
de la intrare era încuiată. 

— Credeam că o să-mi zici că te-ai culcat cu altcineva. 

llan râse. Un râs puternic, eliberator. 

Emelie se așeză la loc pe canapea, dar nu se putea relaxa, nu 
se putea concentra la ce spunea llan. Nu suporta să stea la 
parter. 

În timp ce-și luau rămas-bun, auzi cum se deschide ușa de la 
intrarea în clădire și se grăbi să închidă. Nu voia ca Ilan să 
înceapă să pună întrebări dacă deodată ar fi început să se audă 
bătăi în ușă. 

Emelie se ridică din nou și ascultă pașii de pe scară, închise 
ochii, sperând ca persoana de afară să treacă de ușa 
apartamentului și să audă liftul pornind. Tocmai când credea că 
aude sunetul familiar din casa liftului țârâi soneria. 


6. 


Jasmina se trezi după o palmă zdravănă. Era întinsă pe un 
pat, într-o cameră întunecoasă. O durea capul și îi era greață. 
Încă o plesnitură pe obraz. Unde era? 

— E timpul să te trezești. 

Își aduse aminte de bar, de Thomas. Jasmina își prinse talia 
pantalonilor și încercă să se opună. Își simţea mâinile slabe, iar 


VP -21 


materialul îi alunecă printre degete. Îi scoaseră pantalonii. 
Bărbatul se aplecă peste ea și îi smulse chiloţii. 

— Nu! bâigui ea. 

Auzea voci. Miji ochii, încercând să înţeleagă ce sau cine era 
în jurul ei. Dar totul era neclar. În dreapta era un șifonier cu o 
oglindă în care deslușea mișcare. În cameră erau mai multe 
persoane. 

Îi scoaseră puloverul și îi rupseră sutienul. 

— Vă rog, opriţi-vă! spuse Jasmina. 

Era tot mai panicată și începu să se zbată, lovind cu 
picioarele. 

O lovitură în abdomen o făcu să rămână fără aer. Șuierând și 
tușind, încercă să respire. 

— Dacă faci scandal, scoatem cuțitul, și nu vrei asta, zise 
Thomas. 

Îi atinse obrazul. 

— Ar fi tare păcat, la ce față drăguță ai. 

Respirația îi era umedă și acră. 

— Nu e așa timidă pe cât vrea să pară, ia te uită! zise 
Thomas, apucându-i piercing-ul din sfârc și trăgând de el curios. 
Până la urmă ești o târfuliță în toată regula, nu-i așa? 

— Vă rog, daţi-mi drumul, șopti Jasmina clipind. 

— Tăârfuliţelor ca tine le place asta, chiar dacă vă prefaceți că 
nu-i așa. 

Îi mângâie obrazul, după care își desfăcu cureaua. Niște braţe 
puternice o întoarseră pe Jasmina pe burtă și o imobilizară. 
Cineva îi apăsă capul în saltea. Îi venea greu să respire. Încercă 
să se zbată. Țipetele i se pierdeau în pene. 

Thomas gemu în timp ce o penetra. Durea cumplit. Se simțea 
neputincioasă. Mică. Mișcările deveniră mai puternice, dureau 
din ce în ce mai tare. Jasmina urlă direct în saltea. 

— Să-mi bag ceva, n-a mai făcut-o de mult. Ce strâmtă e! O fi 
mai tânără decât credeam. 

— Sau poate nu i-a tras-o nimeni ca lumea. la uite ce-i mai 
place! 

Râseră din nou. 

Făceau cu rândul, întorcând-o, desfăcându-i picioarele când 
încerca să reziste. . 

Le zări trupurile goale în oglindă. Își întoarse privirea. Își 
impuse să se uite la tavan. Parcă avea tot corpul paralizat, nici 


VP - 22 


nu mai era nevoie s-o ţină cu forţa. Nu avea scăpare. Își pierdu 
cunoștința și își reveni de mai multe ori, până când unul dintre 
ei îi smulse piercing-ul. Jasmina urlă. O mână uriașă îi acoperi 
gura. 

— Taci. 

Se chinuia să respire, șuiera. Își agita braţele, pradă panicii. 
Vedea un chip lucios, neclar. 

— Desfă-ţi picioarele. 

Continuară să mâărâie, provocându-se unul pe celălalt, 
umilind-o. 

Într-un final, se plictisiră. Se ridicară și se făcură nevăzuţi. 
Jasmina avu un răgaz de liniște. Rămase complet nemișcată și 
își puse mâna între picioare, apoi se uită la degete. Sângera. 

Pe sub ușă se auzeau neclar niște voci răgușite și intra fum de 
țigară. Jasmina se întoarse pe o parte, căutându-și ochelarii. Nu 
reuși să-i găsească. Tremura de frig. Apoi își atinse sânul. Intre 
degete îi rămase sânge. 

Auzind pași, se strânse ghem, se întoarse cu fața la perete și 
închise ochii. Nu mai putea. Nu din nou. 

— Am terminat cu tine. 

Thomas se așeză pe marginea patului și o sili să se întoarcă. 
Se aplecă deasupra ei. 

— Dacă îi spui cuiva ce s-a întâmplat, te vom ucide, Jasmina 
Kovač. _ 

O apucă de păr și îi întoarse faţa spre a lui. li ridică permisul 
auto la câţiva centimetri de față și citi toate informaţiile. 

Tânăra începu să plângă. 

— Ai auzit, târfulițo? O să te găsim, iar data viitoare n-o să 
mai fim așa blânzi. 

Îi aruncă hainele în faţă, iar Jasmina reuși să-și pună 
pantalonii. Între picioare simţea că o ustură și că e inflamat. Cu 
coada ochiului vedea conturul feţei nerase a lui Thomas. 
Bărbatul o ridică în picioare și o împinse înainte. Cu pași 
nesiguri, Jasmina ajunse în camera de zi. Se clătina. Fiecare pas 
era dureros. 

— Pari să te fi distrat, spuse o voce. 

O conduseră în scara blocului, coborâră niște trepte și o 
aruncară pe bancheta din spate a unei mașini. 

Automobilul porni. Bărbaţii păreau obosiţi, nu prea vorbeau. 
Se crăpa de ziuă. Jasmina încercă să citească semnele ca să-și 


VP - 23 


dea seama unde era. 

— Aici e bine, îi spuse unul dintre bărbaţi șoferului. Opriră 
lângă bordură, iar portiera se deschise. Cineva claxonă. 

— Ţine minte ce ţi-am zis, Jasmina Kovač - o să te găsim și o 
să te ucidem. 

Tânăra își puse picioarele pe asfalt. 

— leși dracului odată! 

Simţi cum e împinsă, aproape că se împiedică, dar reuși să 
rămână în picioare. 


7. 


Vanessa ridică de pe preș numărul din „Dagens Nyheter” din 
ziua aceea. Ediţia tipărită era demodată și era o problemă în 
plus pentru mediul deja profund afectat, însă lumea oricum 
avea să se ducă dracului. Și, în vreme ce se întâmpla asta, 
Vanessa se putea distra punându-se la curent cu cele mai 
recente scandaluri politice, cu  Brexitul și  tweet-urile 
președintelui american. Lumea devenea din ce în ce mai 
ciudată, iar ea se simțea tot mai puţin adaptată. Pentru prima 
oară în istoria umanităţii, erau mai mulţi cei care mureau fiindcă 
mâncau prea mult, decât cei care piereau de malnutriție. 
Bătrâneţea omora mai mulţi oameni decât bolile infecțioase. Și, 
mai presus de orice, mai mulţi oameni mureau de propria mână 
decât din cauza războaielor, a crimelor și a terorismului. Cu 
toate astea, lumea se temea mai mult ca oricând. 

Așeză ziarul pe bufetul de la bucătărie, porni aparatul de 
cafea și se pomeni că-i e dor de Svante. Pe fundal se auzea 
televizorul. 

Trei bărbați au fost găsiți morți în Frihamnen. TV 4 a aflat că 
bărbații au fost împușcați în cap. Toţi trei se aflau în baza de 
date a poliției”. 

Vanessa dădu mai tare. 

Incă o reglare de conturi între găști. 

Stockholmul era plin de arme de foc și de tineri gata să le 
folosească pentru a-și însuși o parte din piaţa de cocaină sau ca 
să se răzbune pentru cine știe ce insultă închipuită. 
Kalașnikovurile se vindeau pe străzile din Stockholm pentru 


VP - 24 


douăzeci și cinci de mii de coroane bucata. Un pistol costa zece 
mii. O grenadă putea fi achiziționată pentru vreo mie, dacă nu 
cumva era în desfășurare un conflict de proporţii, caz în care 
traficanţii ridicau prețul la două mii cinci sute. 

Execuțiile din Frihamnen probabil că aveau de-a face cu 
drogurile, dar orice era posibil - criminalii se simțeau lezaţi mai 
ușor decât Donald Trump, ai cărui ochișori furioși o priveau de 
pe prima pagină a „Dagens Nyheter”. 

După ce părăsise ceea ce fusese cunoscut sub numele de 
NOVA și care după reorganizare se numea Unitatea de 
Investigaţii, Grupul de Supraveghere 5 & 6, Vanessa reușise în 
sfârșit să evite să mai fie implicată în acele reglări de conturi 
dintre găști care erau atât de greu de rezolvat, în care nici 
martorii, nici cei implicaţi în mod direct nu erau dispuși să spună 
ceva poliţiei. Săptămâna dinainte și-o petrecuse la Kalmar, unde 
o petrecere scăpase de sub control și unul dintre oaspeţi fusese 
găsit mort, înjunghiat cu o foarfecă. 

Vanessa își turnă niște cafea și se pregătea să se întoarcă pe 
canapea, când îi sună telefonul. 

— Bună dimineata! spuse cu voioșie Mikael Kask, șeful 
Riksmord. Cum îţi merge? 

— Sunt la jumatea micului-dejun. 

— Ceva bun? 

— Cafeaua și ţigara electronică. Micul dejun al campionilor. 

— Sună sănătos. 

Probabil că Mikael învățase la un curs de management să 
folosească un ton familiar cu subordonații săi. 

La televizor, știrea despre tripla omucidere se terminase și 
fusese înlocuită de un talk-show despre petrecerile de copii. 

Mikael Kask își drese glasul. Gata cu flecăreala. 

— Știu că azi ai liber, dar m-au sunat de la Infracţiuni Grave. 
Au nevoie de ajutor. 

— Tripla omucidere din Frihamnen. 

— Nu, deși sunt ocupați până peste cap cu ea. Azi-dimineaţă, 
o tânără a fost găsită moartă la Taby. Nu au destui detectivi. 
Poţi să te duci acolo? Criminaliștii sunt deja la locul faptei. 

Deși poate că era greșit din partea ei să simtă asta, 
întotdeauna Vanessa se înfuria mai tare dacă victima violenţei 
era o femeie, decât atunci când erau găsiți împușcați membri ai 
diverselor găști. Poate simţea asta pentru că își pierduse la 


VP -25 


rândul ei fiica, pe Adeline, când era mai tânără. Probabil că nu o 
tulbura moartea femeilor în sine, ci pierderea suferită de părinţi. 
Vanessa știa la ce viață erau condamnați. 

— Sigur. 

Mikael îi dădu adresa. Vanessa fugi în duș, apoi se îmbrăcă - 
pantaloni de costum și cămașă. Se opri în dreptul oglinzii și își 
studie chipul. Pe urmă tastă codul de la seiful de arme și își vâri 
Sig Sauer-ul în toc. 

După ce distrusese rețeaua Södertälje cu doi ani înainte, 
Vanessei i se dăduse voie să aibă arme la ea acasă. În ultimii 
ani, pericolul cu care se confrunta poliția crescuse simţitor, însă 
principalul motiv pentru care Vanessa își ținea arma acasă era 
altul decât credeau șefii ei. 

Cu puţin mai mult de un an înainte, fusese implicată într-o 
anchetă ce privea o organizaţie criminală care se autointitula 
Legiunea. In timpul unei confruntări dintr-o ascunzătoare aflată 
la nord de Stockholm, Vanessa și Nicolas Paredes, un fost soldat 
de elită, împușcaseră patru membri ai grupului, ucigându-i. Pe 
lângă faptul că  aprovizionase zona metropolitană a 
Stockholmului cu cantităţi impresionante de cocaină de calitate 
superioară, Legiunea răpise copii de refugiaţi și îi trimisese în 
America de Sud. 

Un poliţist și un martor erau deja morți în ascunzătoare când 
Nicolas și Vanessa ajunseseră acolo. 

Aerul părea proaspăt și uscat în timp ce Vanessa ieși în 
Odengatan. Un soare palid se chinuia să se ridice deasupra 
clădirilor înalte. Oamenii mergeau agale, croindu-și drum printre 
băltoace ca să ajungă la cafenele și la barurile vegane. Un 
bărbat musculos, cu tatuaje verzi-albăstrui ivindu-i-se de sub 
guler, trecu de garaj. Era ras în cap. Cu un braţ susţinea o 
femeie cu părul cărunt. Părea minusculă pe lângă el, aproape 
sprijinindu-se cu totul de bărbat. 

O fi fost mama lui? Înainta lent, cu grijă, astfel încât femeia să 
poată ţine pasul. Vanessa se gândi cum, cu patruzeci de ani în 
urmă, el era cel care se sprijinea de ea. 

Jos, în garaj, îi sună din nou telefonul. Numele femeii ucise era 
Emelie Ryden. 


VP - 26 


8. 


Nicolas Paredes, în vârstă de treizeci de ani, așteptă să fiarbă 
apa din ibric, după care se ridică de pe canapea, luă o cană, își 
puse o lingură de nescafe în ea și vărsă apă clocotită peste. 
Deschise ușa de la balcon și își făcu mâna streașină la ochi. 

Pe balconul de vizavi, o fată cu păr lung și verde stătea pe 
balustradă. Picioarele îi atârnau mult deasupra pământului. 

— Bună, Nicolas! spuse cu voioșie, fără să întoarcă privirea 
spre el. 

Făcu un semn cu cana spre ea, dar nu spuse nimic. 

— Vrei să tragi un fum din cui? întrebă fata. 

Nicolas clătină din cap. 

— Câţi ani ai, Celine? 

— Doișpe. 

— lisuse. 

— Ce zici de o omletă? continuă ea netulburată. 

Nicolas îi aruncă o privire obosită și băgă de seamă că unul 
dintre ochi îi era proaspăt învinețit. Probabil opera tatălui ei. Sau 
a unui coleg de clasă. Nicolas trebuia să stea de vorbă cu tatăl 
ei, sau măcar să sune la serviciile sociale, dar nu avea cum să 
se implice în ceva care putea atrage atenţia autorităţilor. 

— Altceva în afară de omletă mai gătești? 

— Pot să fierb ouăle, dacă preferi. 

— Gătește ce vrei tu, dar nu mai sta așa - știi că-mi dă 
palpitaţii. Dacă mănânc omletă, promiţi să nu fumezi iarbă? 

Celine dădu din cap, sări jos de pe balustradă și dispăru 
înăuntru. Nicolas auzi cum la el în apartament se deschide fanta 
pentru scrisori și cum ceva cade pe parchet. Intră, se aplecă și 
ridică plicul maro. Numele și adresa lui erau scrise parcă de 
mâna unui copil. Nicolas luă scrisoarea cu el și se întoarse pe 
balcon - în același moment în care Celine apăru cu tigaia în 
mână. Gustă folosindu-se de linguriţa pentru cafea. Celine se 
uită la el nerăbdătoare. Ca de obicei, omleta era mult prea 
sărată. 

— E bună. 

Nicolas mâncă pe nerăsuflate pentru că încă nu-și luase 
micul-dejun. 

— Multam, spuse el, se șterse la gură și îi întinse tigaia înapoi. 


VP - 27 


Celine o așeză pe jos. Se aplecă, sprijinindu-și brațele pe 
balustradă. Părea deprimată. 

— Știu că pe niciunul dintre noi nu ne așteaptă o zi prea bună. 
Vrei să ne auzi horoscopul? 

Fără să aștepte ca Nicolas să răspundă, Celine luă ziarul de pe 
jos, din balcon, și începu să citească cu voce tare. Nicolas sfâșie 
plicul. 

Mesajul scurt era scris pe mijlocul unei coli de hârtie A4. 

Trebuie să vorbim. Ivan. 

— Se pare că o să fie o zi foarte de rahat, comentă Nicolas în 
timp ce mototoli scrisoarea. 

— i-am zis eu. 


9. 


Clădirile aveau trei etaje, iar spaţiile dintre ele erau pline de 
peluze și locuri de joacă. Vanessa se apropie de agentul în 
uniformă care fusese pus de pază, își arătă legitimaţia și ridică 
banda alb-albastră. 

Ușa din faţă era deschisă. 

— Hei. 

In timp ce aştepta să vină cineva să o conducă, studie 
încuietoarea. Nu se vedea niciun semn că ar fi fost forțată. Pe de 
altă parte, apartamentul era la parter - nu trebuia să fii acrobat 
ca să intri pe geamul deschis. O criminalistă într-un combinezon 
alb îţi capul. 

Vanessa se îmbrăcă în combinezon, își puse botoșii de unică 
folosință și mănușile de plastic pe care i le înmână femeia, apoi 
călcă pe unde i se spuse. In camera de zi se afla alt criminalist, 
care stătea în genunchi și fotografia cadavrul. 

Emelie Ryden zăcea pe parchet într-o baltă de sânge. Avea 
abdomenul și gâtul perforate de lovituri de cuţit. Se holba în gol, 
cu gura larg deschisă, ceea ce-i așternea pe chip o expresie 
surprinsă. Vanessa ocoli cadavrul și se întoarse spre criminalista 
care o condusese înăuntru. Deasupra măștii, desluși o pereche 
de ochi negri și un ten măsliniu deschis. 

— Ce știm? 

Femeia făcu semn cu degetul mare că ar trebui să meargă în 


VP - 28 


bucătărie. Lângă bufet, își dădu jos gluga. Sub aceasta, o plasă 
de păr abia îi ţinea în loc șuviţele groase și, probabil, lungi. 

Arăta de vreo treizeci de ani, iar Vanessa bănui că era de 
origine indiană. 

— A găsit-o mama ei azi-dimineaţă, când a venit să o aducă 
pe nepoată, de care a avut grijă peste weekend, zise femeia cu 
un accent norvegian. Are peste douăzeci de lovituri de cuţit în 
abdomen și gât. Era în vârstă de douăzeci și cinci de ani. Oferea 
tratamente faciale, avea un salon la demisol. 

— Vecinii au auzit ceva? 

Femeia dădu din umeri. 

— Habar n-am. Colegii tăi merg din ușă-n ușă să întrebe. 

Vanessei îi era simpatică. Îi mergea mintea, vorbea clar și 
concis și nu dădea amănunte de prisos. 

— Telefonul mobil? 

— E parolat. Specialistul IT tocmai l-a sigilat ca să-l trimită la 
departamentul tehnic. 

— Cât mai staţi pe-aici? întrebă Vanessa. 

— Dacă nu mai e nimic altceva de făcut, o să terminăm în 
curând. 

Vanessa auzi zgomotul unui motor și întoarse capul. 

Pe geam văzu că o mașină de la pompe funebre tocmai 
parcase ca să ia cadavrul. In timp ce doi bărbaţi ridicau cu 
gesturi mecanice trupul însângerat care cu doar câteva ore 
înainte fusese o persoană vie cu visuri, sentimente și amintiri 
din copilărie, Vanessa intră în dormitor. 

Patul dublu din mijlocul camerei era făcut. Detectiva deschise 
șifonierul. Hainele erau fie împăturite cu grijă, fie atârnate pe 
umerașe. Se întoarse și se apropie de scrin, pe care se aflau trei 
fotografii înrămate. 

Încadrată de patru prieteni, adolescenta Emelie Rydén scotea 
limba și facea semnul coarnelor. Avea părul de un blond 
platinat, era machiată cât cuprinde și purta un aparat dentar 
strălucitor. Era îmbrăcată cu un tricou pe care scria „Tokio 
Hotel”. 

Vanessei îi venea greu să se uite la fotografiile oamenilor 
decedați. La un moment dat, când o să fiu moartă, cineva o să 
se uite la poze cu mine. 

Așeză fotografia la loc și merse în celălalt dormitor. 

Lângă geam era un pătuţ pentru copii. Nişte cutii de plastic 


VP - 29 


transparente, pline de jucării, erau clădite unele peste alte. 
Vanessa adulmecă aerul. | se părea că simte un iz de detergent. 
Pe pervaz erau două poze în rame Disney. Una dintre ele, făcută 
pe plajă, o înfățișa pe Emelie Rydén ridicându-și fiica în aer. In 
spatele mamei și fiicei, soarele apunea. Fetiţa părea să râdă în 
hohote. 

Vanessa se uită la cealaltă poză. Era alb-negru, făcută la 
spital. Un bărbat musculos, cu capul ras, ţinea un nou-născut 
înfășurat într-o pătură. Studia bebelușul cu dragoste. Braţele 
încordate îi erau acoperite de tatuaje. 

— Nu se poate, murmură detectiva. 

Din spatele ei auzi pe cineva dregându-și vocea, iar ea se 
întoarse, cu poza încă în mână. În prag stătea un bărbat roșcat, 
de vreo patruzeci și cinci de ani, tuns scurt, cu burdihanul 
acoperit de o bluză verde cu mâneci lungi. 

— Vanessa Frank? 

Își strânseră mâinile înmănușate. 

— Ove Dahlberg. De la Omucideri. 

Vanessa îi întinse fotografia înrămată și i-l arătă pe bărbatul 
tatuat. 

— Ştii cine e? 

Polițistul miji ochii, după care clătină din cap. 

— Să mă tai dacă știu dar, dacă-mi permiţi să fiu răutăcios, nu 
pare să fie vânzătorul local de biblii. 

— Karim Laimani. Membru al rețelei Sätra. E la închisoare 
pentru violență fizică, droguri, arme și violenţă domestică. E 
tatăl copilului victimei. 

— Unde e? 

— În Penitenciarul Akersberga, dacă bine ţin minte. 


10. 


Jasmina se împletici până la măsuţa de lângă pat și-și scoase 
ochelarii de rezervă pe care-i ţinea în sertarul de sus. li 
tremurau mâinile. Trupul i se zguduia ca și cum ar fi intrat într-o 
criză. 

Întâmplările din ultimele ore i se derulau din nou pe retină. 
Loviturile, durerea... Râsetele bărbaţilor, mirosul de alcool. Apoi 


VP - 30 


filmul întâmplărilor porni din nou de la început. Jasmina se 
întinse pe pat în poziţia de recuperare și își acoperi urechile cu 
mâinile. Încleștă maxilarele. Scrâșnea din dinţi și avea un acces 
de hiperventilaţie. Închise ochii, încercă să oprească imaginile, 
să facă siluetele difuze să dispară. 

Zgomotele pe care le scotea nu erau omenești, păreau să 
provină de la un animal rănit, hăituit. 

Își puse perna pe cap. Se întoarse pe spate, apăsându-și 
materialul moale pe faţă, și urlă din toţi rărunchii. Urlă cum nu 
mai uriașe niciodată până atunci, cu întregul trup. 

Nu știa de cât timp zăcuse în pat când se întoarse pe cealaltă 
parte și își puse cu grijă picioarele pe podea. Nu știa nici dacă 
rămăsese trează sau dacă dormise. Ochelarii îi erau strâmbi, 
așa că îi îndreptă. Întinse mâna după fotografia tatălui ei și 
întoarse ceasul spre ea. Cifrele roșii arătau ora 13:47. Se ridică, 
își găsi telefonul pe bufetul din chicinetă și văzu că avea 
nouăsprezece apeluri nepreluate, toate de pe numere de la 
„Kvâăllspressen”. Un număr era al lui Hans Hoffman, celălalt al lui 
Bengt. 

Ratase întâlnirea, iar articolul nu era gata. 

Jasmina se sprijini de aragaz, ţinându-și mâna la gură în timp 
ce se gândea. 

Câte reportaje și articole făcuse despre victime ale violurilor? 
Reportofonul ei înregistrase o sumedenie de polițiști spunând 
mereu același lucru: „Anunţaţi autorităţile”. 

Jasmina fusese mereu convinsă că dacă se întâmpla să fie 
violată n-ar fi ezitat să anunţe poliţia. Ar fi luat atitudine. Însă 
dacă ar fi mers la poliţie urma să afle toată lumea. Toţi colegii 
ei. Avea să rămână veșnic „reporteriţa aia care a fost violată”. 
Mai rău, ar fi aflat și mama ei. Biata mama. Nu putea s-o facă să 
treacă prin așa ceva. Orice, dar nu asta. 

În plus, nu era în stare să vorbească cu nimeni, nu putea să 
răspundă la întrebări, să-și aducă aminte sau să explice. Cel 
puţin, nu acum. 

Jasmina deschise dulapul și scoase o geantă. Se dezbrăcă și 
vâri înăuntru hainele și lenjeria de pe ea. Merse cu greu în baie, 
își depărtă picioarele pe gresia rece și își introduse cu atenţie 
niște vată. O mișcă înăuntru. Luă încă o bucată și repetă 
procedura. Le băgă într-o cutie de plastic pentru mâncare pe 
care o înfășură în celofan și o așeză în frigiderul gol; 


VP - 31 


Îi sună telefonul. Îl ridică, așteptându-se să fie Bengt sau 
altcineva de la ziar - dar era mama ei. 

— Bună, scumpo! Nu voiam să te deranjez, dar sunt tare 
curioasă: cum a ieșit articolul? 

Jasmina închise ochii. 

— Alo? 

Işi încleștă pumnii, făcu un efort să vorbească, încercă să pară 
normală. 

— N-o să apară niciun articol, zise pe un ton sumbru. 

Urmă o clipă de tăcere confuză. Jasmina se holbă în gol. 

— Ce s-a întâmplat? 

Jasmina știa că mama ei încerca să rămână calmă, să nu pară 
neliniștită sau prea mămoasă. 

— Nimic. Nu s-a întâmplat nimic. Doar că n-au mai avut 
nevoie de el. Trebuia să apară altceva mai important. 

— Eşti supărată, scumpo? 

— Se mai întâmplă. 

— Da, exact. Dacă vrei, poţi să-mi trimiţi mie articolul. Mi-ar 
plăcea la nebunie să-l citesc. 

— Laptopul de muncă e la birou. 

Jasmina zâmbi cu tristețe. Nu suporta să mintă. 

— Ce păcat. Ce faci diseară? 

— les la o bere cu niște colegi. 

— A, bun. 

Mama ei tăcu, căutându-și cuvintele. 

— Orice s-ar întâmpla, știi că poţi să mă suni. Te iubesc, fetița 
mea dragă. 

— Stai! zise Jasmina deodată. 

Trase adânc aer în piept. 

— Da? 

— Ce faci diseară? 

— Nu-ţi face griji pentru mine. Găsesc eu ceva. 

După convorbire, Jasmina rămase în picioare, cu telefonul în 
mână. Inaintă câţiva pași și ajunse în fața oglinzii înalte. 

Din sfârcul ei drept nu mai rămăsese decât o gaură lipicioasă. 
Pe coaste avea o vânătaie mov. Își făcu poze din mai multe 
unghiuri și le trimise pe adresa ei de Gmail înainte să le șteargă, 
ca să nu rămână pe telefonul de muncă. 

Într-un final, împinse geanta cu haine sub pat. În următoarea 
clipă se răzgândi. Apucă geanta și o îndesă în coșul de gunoi. 


VP - 32 


Avea să uite. Să treacă mai departe. Noaptea aia nu existase. 
Intră în duș și lăsă apa caldă să curețe mirosul bărbaţilor. li era 
teamă că o să dea de ea și că o să-i facă rău. 

— Sunt o ipocrită nenorocită, murmură Jasmina. 


11. 


— Deci jegosul ăla e eliberat pe cauţiune? întrebă Ove. 

Vanessa aprobă din cap fără să-și ia ochii de la asfaltul negru 
al șoselei. Era o zi cenușie, cu vreme ploioasă. Vanessa trecu pe 
banda a doua ca să depășească o dubă. 

— lar azi-dimineaţă s-a prezentat de parcă nu s-ar fi întâmplat 
nimic? întrebă Ove fără să-i vină să creadă. 

— Așa susţine șeful penitenciarului. 

Se arătase neliniștit când Vanessa îl sunase ca să-i explice ce 
avea de făcut. Înțelegea de ce. Dacă Laimani o înjunghiase pe 
Emelie Ryden în perioada eliberării condiţionate 
nesupravegheate, îl așteptau consecinţe grave. 

— De necrezut, să-mi bag ceva! 

Vanessa trase de volan și se îndreptă spre Åkersberga. Depăși 
un teren de golf aflat pe dreapta, trecu direct printr-un giratoriu 
și ajunse în centrul districtului. Ove arătă către o tonetă de 
hotdog de lângă gară. 

— N-am avut timp să mănânc, poţi opri acolo? 

— Sigur. 

Un semn anunţa că fast food-ul era deschis 24/7. Deodată, 
Vanessa simţi un val instinctiv de afecțiune pentru tot ce era 
mereu accesibil: hotelurile, spitalele, standurile de kebab, 
magazinele 7-Eleven... Toate astea o ajutau să se simtă liniștită. 

Comandară amândoi câte un sandvici la lipie de la bărbatul cu 
brațele păroase pline de făină, după care se întoarseră în 
mașină. 

Ove își trecu degetul pe bordul din lemn de nuc al BMW-ului. 

— Așadar, Frank. Ai fost măritată cu regizorul ăla. E adevărat 
că ești plină de bani? 

Vanessa mușcă, înghiţi și își șterse niște maioneză de pe 
obraz. 

Dădu încet din cap. 


VP - 33 


— Putred de bogată, confirmă detectiva. 

Ove arătă spre pieptul ei. Sig Sauer-ul se ițea dintr-o cută a 
paltonului albastru. 

— Ai apucat să-ţi iei arma înainte să mergi la Täby? 

— O ţin acasă. 

— Cum așa? 

— Risc de răpire. 

Ove ridică o sprânceană. 

— Serios? Chiar ești atât de bogată? 

— Nu. Am lucrat pentru NOVA. Doi indivizi din Södertälje n-au 
fost deloc încântați de eforturile noastre. 

Din gura lui Ove căzu un crevete care îi ajunse pe pantaloni și 
apoi se făcu nevăzut. Bărbatul înjură. Vanessa îi dădu un 
șerveţel. 

— Multam. Ți-e teamă? o întrebă în timp ce căuta pe jos 
crevetele. 

— Doar de rechini și de taxe. 

Ove pufni. In clipa aceea îi sună telefonul. Se uită la ecran și 
ridică un deget spre Vanessa în semn de scuze. 

— Bună, scumpo. 

Vorbea pe un ton blând, docil. Vanessa își duse mâna la gură 
și se uită în altă parte. 

— Dacă am mâncat? Da, iubire, o banană. Și un shake proteic. 
Da, sunt un adevărat bodybuilder. 

Își lovi pieptul. 

Vanessa se șterse pe mâini cu un șervețel, porni motorul și se 
încadră încet pe drum. 

— Nu știu când ajung acasă. M-au sunat de dimineaţă, iar 
acum mă îndrept spre un interogatoriu. Dar mi-e dor de tine. 

Vanessei îi plăcea cum vorbea cu soţia lui. Deși o minţise 
legat de ce mânca, între cei doi se simţea o adevărată căldură. 
Nu suporta bărbaţii care-și tratau partenerele ca pe niște anexe 
care-i incomodau. 

Odată ce închise telefonul după un „te pup, te iubesc”, Ove își 
trase în jos tricoul și îi arătă Vanessei partea de sus a brațului, 
unde se afla o cutiuţă albă. 

— Diabet, murmură bărbatul. Am fost diagnosticat acum șase 
luni. Stă cu ochii pe mine ca un șoim. Ceea ce apreciez, evident. 
Dar, lisuse, uneori pur și simplu simţi nevoia să iei cu asalt o 
tonetă de hotdogi, să mănânci o lipie, s-o vomiţi și apoi să 


VP - 34 


mănânci încă una. 

— Nu-ţi face griji, Ove, cât timp nu vomiţi la mine în mașină, 
nu te spun. 

e 

La Penitenciarul Åkersberga își predară armele și telefoanele, 
după care se lăsară percheziţionaţi și conduși în camera de 
vizite. La fel ca toate închisorile din ţară, era plină până la refuz. 

Ca să ajungă să facă închisoare, condamnaţii erau trecuţi pe o 
listă de așteptare. După proces, unii infractori mergeau în 
vacanţă în Asia de Sud-Est luni întregi înainte să se întoarcă în 
Suedia, bronzaţi și odihniţi, ca să-și ispășească pedepsele. Asta 
în cel mai bun caz. Uneori își continuau lanţul de crime. 

Vanessa și Ove se așezară ca să aștepte, iar după două 
minute ușa se deschise și Karim Laimani intră escortat de doi 
paznici masivi. Se așeză fără să se uite la ei. În schimb, își ţinea 
privirea aţintită într-un punct aflat în stânga capului Vanessei. 

— Vrem să știm unde ai fost azi-noapte, începu Ove. Karim 
Laimani își întinse capul într-o parte, așa încât gâtul îi trosni. 
Apoi făcu același lucru în cealaltă direcţie. 

— Citiţi-mi cererea de eliberare condiţionată. 

— Ai o fată cu Emelie Ryden. Te-ai văzut cu ea? 

Karim își lăsă privirea să umble pe trupul Vanessei înainte să 
se holbeze la pieptul ei. Se linse pe buze. 

— Deci? întrebă Ove nerăbdător. 

— De ce să mă văd cu târfa aia? 

Bărbatul își încrucișă braţele și se lăsă pe spate, trecându-și 
vârful limbii peste gingii. Sub buza de sus se vedea niște tutun 
snus. Vanessa simţea sevrajul în tot corpul. î 

— A fost găsită azi-dimineaţă, reluă Ove. Moartă. Injunghiată. 
Karim ridică o sprânceană și le studie chipurile. Părea de-a 
dreptul surprins. 

— Faceţi mișto de mine? 

Vanessa dădu ochii peste cap. 

— Da, Karim, spuse detectiva. Suntem doi clovni care au zis 
să-ţi facă o vizită ca să mai detensioneze atmosfera. Am venit 
aici direct de la o reprezentaţie la spitalul pentru copii. Acum 
răspunde la întrebare: unde ai fost azi-noapte? 

— Am fost la un prieten. 

Nu mai vorbea la fel de sigur pe el. Vanessa arătă spre o 
hârtie care se afla într-o ţiplă de plastic de pe masă. 


VP - 35 


— Dacă e să ne luăm după ce scrie acolo, ai ameninţat-o cu 
moartea acum trei săptămâni, când te-a vizitat. 

Vanessa citi cu voce tare raportul. Se lăsă tăcerea. Karim își 
studie mâinile. 

— De ce v-aţi certat? întrebă Ove. 

— Nu-i treaba ta, umflatule. Și nu contează. Nu m-am atins de 
ea. 

— N-ar fi prima oară când dai în femei, interveni Vanessa. S-ar 
părea că e una dintre specialităţile tale. 

Karim râgăi. 

— Tăârfuliță de polițistă ce ești. Nu mai scot o vorbă până nu- 
mi vine avocatul. 


12. 


Nicolas sări în metroul de pe magistrala roșie către Vårberg 
ca să meargă s-o viziteze pe Maria, sora lui. Cu doar doi ani și 
jumătate înainte fusese soldat cu normă întreagă, însă după 
tentativa de salvare eșuată din Nigeria fusese nevoit să 
părăsească Grupul de Operaţiuni Speciale - unitatea cea mai de 
elită a armatei. 

Ca să se pună din nou pe picioare, jefuise împreună cu 
prietenul lui din copilărie, Ivan Tomic, un magazin exclusivist de 
ceasuri de pe Biblioteksgatan. Ținta nu erau ceasurile scumpe, 
ci lista de cumpărători, pe care se regăseau adresele unora 
dintre cele mai bogate persoane din Suedia. 

Planul era să răpească trei afaceriști, să le șantajeze rudele 
pentru a obţine o răscumpărare și apoi să părăsească Suedia. 

Însă nimic nu mersese bine. 

Ivan le comunicase liderilor Legiunii existenţa listei, îl trădase 
pe Nicolas. Dacă n-ar fi intervenit Vanessa Frank, Nicolas ar fi 
fost mort, sau cel puţin după gratii. Drept mulțumire, o însoţise 
pe Vanessa în Chile, în sud, ca să o salveze pe Natasha, 
refugiata siriană care fusese dusă acolo de către Legiune. 

lar Ivan era în Penitenciarul Åkersberga. 

Ce voia de la Nicolas? 

Chiar dacă poliţia nu avea numele lui și era cazul să se ocupe 
de alte lucruri, tot era precaut. In apartament avea o geantă 


VP - 36 


sport care adăpostea aproape cincizeci de mii de coroane în 
bani lichizi și o armă de foc ilegală. 

Stockholmul se schimbase de când era mic. Devenise mai 
dur. Băieți tineri care abia terminaseră școala erau seduși de 
câștigurile rapide. Găștile deveniseră un soi de colonii de muncă 
deschise cât era ziua de lungă, unde nimeni nu te întreba 
despre note sau experienţă. 

Inainte de toate, găștile căutau respectul pe care societatea 
nu li-l acordase niciodată. Într-un fel, înțelegea asta. Nicolas 
crescuse cu aceeași ură și neîncredere faţă de autoritate. 

In adolescenţă comisese împreună cu lvan tot soiul de 
infracţiuni minore, până când părinţii interveniseră și îl 
obligaseră să-și depună dosarul pentru o bursă la școala de elită 
Sigtuna. Fusese acceptat. La internat se schimbase și intrase pe 
un făgaș care-l condusese într-un final către armată. 

Cobori din metrou, merse lent de-a lungul peronului și apoi 
prin zona abandonată. Bătu la ușa de la balconul Mariei. Prin 
geam, Nicolas îi vedea ceafa ițindu-se deasupra canapelei. Ca 
de obicei, se uita la Prietenii tăi. Bătu din nou, de data asta mai 
tare. Făcu o grimasă, își trase capul într-o parte și își lipi nasul și 
buzele de geam. 

Maria râse și se ridică. Se născuse cu o problemă la șold care 
o făcea să-și târască piciorul drept. Un val de tandreţe îl 
cuprinse pe Nicolas în timp ce sora lui șchiopătă către el și 
deschise ușa. 

— Bună, surioară, zise bărbatul și o îmbrățișă. 

— Bună! răspunse Maria, dezlipindu-se de el. 

— Ti-e foame? 

— Da. 

— Îţi luăm un burger? 

Merseră unul lângă celălalt pe potecă. Siluete singuratice 
veneau din sens opus, îndreptându-se dinspre stația de metrou 
spre zona rezidenţială luminată. 

Nicolas băgă de seamă că Maria se mișca mai greu decât de 
obicei. 

— Doare? întrebă, încercând să nu pară afectat. 

Maria ura când o dădăcea. 

— Da. 

— Vrei să te iau în cârcă? 

Ea îi aruncă o privire furioasă. Nicolas scoase limba, iar Maria 


VP - 37 


își dădu seama că glumea. 

— Prostovanule! râse ea, dar redeveni brusc serioasă. Trebuie 
să promiţi să nu te superi, continuă cu precauţie. 

— Mă supăr eu vreodată pe tine? 

— Tata e în Suedia. Vrea să se vadă cu tine. 

Nicolas tăcu. Cu ochii minţii îl văzu pe tatăl lui. 

Eduardo Paredes. Părăsise Suedia când murise mama lor. Se 
întorsese în Chile în doliu. Dar și după o ceartă cu Nicolas. 
Eduardo, care plecase după lovitura de stat militară din 1973, 
nu putuse accepta că Nicolas se înrolase în armată. 

— Ai de gând să vorbești cu el? 

Nicolas o luă pe Maria pe după umeri. 

— Nu știu. Te-ar bucura dacă aș face asta? 

— Da. 

Cumpărară un burger de la standul de fast-food. Maria mâncă 
cu poftă. În colţurile gurii și pe obraji îi rămaseră sos și salată. 
Nicolas ceru un șerveţel și o șterse pe faţă în timp ce Maria 
mușca și înghiţea. 


13. 


Bengt o fixa pe Jasmina cu o privire furioasă. Când ea sunase 
de la Hotel Anglais, după ce căutase în zadar rucsacul în care se 
afla laptopul și îi spusese că articolul nu era gata, el îi ceruse să 
vină la redacţie ca să-i dea niște explicaţii. O făcuse să aștepte 
în mod deliberat jumătate de oră înainte să o cheme în camera 
cu pereți din sticlă de lângă biroul redactorului-șef. 

Jasmina îi spusese că i se furase geanta. 

— E absolut inacceptabil, ce dracu'! 

Bengt se ridică și își puse mâinile în șold. Jasmina aruncă o 
privire rapidă la puloverul ei gros. Işi pusese pe dedesubt niște 
hârtie, astfel încât sângele de la piercingul smuls să nu treacă 
prin el. 

— De multă vreme n-am mai văzut un asemenea hal de 
incompetenţă! spuse bărbatul cu amărăciune. N-ai reușit să scrii 
articolul și ai pierdut calculatorul de la muncă? De ce n-ai sunat? 

— Eu... 

Bengt îi făcu semn să se oprească. Făcu doi pași într-o parte 


VP - 38 


și se uită în redacţie prin peretele de sticlă. 

— De-ajuns. O să-l anunţ pe redactorul-șef. Acum ai câteva 
zile de concediu, nu-i așa? 

Jasmina dădu din cap repede. 

— Bun. Ne auzim. Sper că înţelegi că avem nevoie de 
corespondenţi în care să avem încredere. 

— Pot să rămân și să lucrez diseară, dacă vrei, se oferi 
Jasmina. 

Bengt pufni. 

— leși. Acum. 

Max Lewenhaupt trecu pe lângă încăpere. Bengt ciocăni în 
geam și îi făcu semn să intre. Când trecură unul pe lângă 
celălalt, Jasmina evită contactul vizual cu Max. 

Tremura din tot corpul și simţea zona dintre picioare 
inflamată. Făcu eforturi să meargă drept și să se comporte 
normal. 

Hans Hoffman îi aruncă o privire îngrijorată, se ridică de la 
birou și veni lângă ea. 

— Hai să te conduc, se oferi bărbatul. 

— Nu e nevoie, șopti Jasmina. 

— O s-o fac oricum. 

Străbătură redacţia, trecură de cantină și se opriră la ușile din 
sticlă. La sfârșit de săptămână nu era nimeni la recepţie. 

— Ce s-a întâmplat? 

— N-am avut timp să termin articolul. lar în autobuz mi s-a 
furat laptopul. Imi pare rău dacă ţi-am stricat socotelile. 

Jasmina simţea că o podidesc lacrimile. Dintre toţi cei de la 
ziar, Hoffman era persoana care se purtase cel mai frumos cu ea 
și tot el îi oferise șansa să se afirme, sugerându-i lui Bengt că ea 
ar trebui să scrie un articol despre 4 metoo. 

— De ce n-ai sunat mai din timp ca să rezolve altfel? 

— Nu știu. 

Era limpede că e tulburat și că nu o crede. Îi era 
recunoscătoare că nu insista. 

— Bengt ce-a spus? 

Jasmina își drese glasul. Avea gâtul uscat. 

— Că mă sună ei. 

Tânăra apăsă un buton și încuietoarea de la ușă se deschise. 

— Jasmina, ai mult mai mult talent decât majoritatea celor 
care au venit aici în ultimi ani. Crede-mă. Mi-aș dori să-mi poți 


VP - 39 


spune ce s-a întâmplat. Dacă nu vrei, nu e nevoie. Dar atunci nu 
am cum să te ajut. 

Simţea că se îneacă. Pur și simplu voia să plece. 

În timp ce cobora cu liftul, o podidiră lacrimile. 

Se terminase. 

În cel mai bun caz, cineva de la „Kvăllspressen” urma să o 
sune mâine ca să-i spună că nu era cazul să mai vină. Nici nu-i 
putea învinui. Povestea pe care le-o spusese nu era plauzibilă. 
Orice reporter știa că dacă exista vreun risc să nu termine 
articolul la timp trebuia să-l contacteze imediat pe redactor. Insă 
Jasmina pur și simplu nu avusese energia să inventeze o altă 
explicație. 

În cel mai rău caz, avea să fie mutată în alt departament. Asta 
însemna să rămână pentru restul contractului acolo, dar să fie 
trecută la secţiunea de jocuri de cuvinte sau la unul dintre 
suplimentele de scandal. 

Jasmina și-ar fi dorit să fie acasă, în Växjö. Acasă la mama ei 
și la atmosfera somnoroasă, dar colegială a echipei de la 
„Smâlandsposten”. 


14. 


Chiar înainte ca ușile liftului să se deschidă, Nicolas auzi pe 
cineva pe palier. 

Celine stătea pe jos, pe jumătate întinsă în faţa ușii ei. Pe cap 
avea o șapcă albastră, iar în mână un telefon mobil. | se lumină 
chipul când îl zări pe Nicolas. 

— Sunt încuiată pe dinafară. Slavă Domnului c-ai venit! 

Nicolas trecu peste picioarele ei întinse. Se opri în faţa ușii de 
la apartamentul lui și o descuie. Îi părea rău de ea, dar chiar nu 
putea să primească în casă o fată de doisprezece ani. 

Pe lângă asta, flecăreala lui Celine l-ar fi făcut să o ia razna. 
Avea nevoie de liniște și pace, să reflecteze cum să-și abordeze 
tatăl. 

— Nicolas? întrebă Celine pe un ton rugător. Mi-au luat cheile. 
Nu le-am uitat, îţi promit. 

Bărbatul închise ușa și își atârnă haina în cuierul din hol, după 
care se așeză pe canapea. Se auzi soneria. Nicolas dădu capul 


VP - 40 


pe spate. Închise ochii. Câteva secunde trecură în liniște, apoi 
țârâitul se auzi din nou. Fanta pentru scrisori se deschise. 

— Lasa-mă să intru. Haide. E așa plictisitor aici. 

— leşi și așteaptă în curte. 

— Plouă. 

Celine continuă să apese pe sonerie la intervale tot mai 
scurte. După un minut, Nicolas pricepu că n-o să se lase. Se 
ridică și deschise ușa. 

— Multam, spuse fata și se furișă înăuntru. 

Nicolas se întoarse pe canapea în timp ce Celine își scotea 
încălțările. Când ajunse în camera de zi se opri, duse mâna la 
gură și chicoti. El o privi surprins. 

— Care-i treaba? 

— Televizorul tău. E un televizor din ăla gras. 

— Și ce? 

— Am văzut din astea numai în filme. 

Fata se așeză lângă el. 

— Unde e telecomanda? 

Celine mirosea înţepător a transpiraţie. Nicolas se îndepărtă 
de ea. 

— Dacă vrei să te uiţi la televizor, du-te la el și apasă pe 
buton. Dar trebuie să dai sonorul încet, am nevoie de liniște și 
pace. 

— Sau pot să gătesc ceva, zise fata îndreptându-se spre 
frigider. Tata zice că voi, musulmanii, vă bateţi femeile și le 
puneţi să facă toată treaba din casă. 

— În primul rând, nu e adevărat. În al doilea rând, nu sunt 
musulman, tata e din Chile, unde majoritatea sunt catolici. In al 
treilea rând, tatăl tău te bate. 

Celine deschise frigiderul. 

— lar eu sunt singura care gătește și face curat acasă, spuse 
Celine, închizându-l la loc. Dă-mi niște bani. 

Fata întinse mâna. 

— Mă duc să cumpăr ouă. Și ulei. 

Lui Nicolas îi era foame. Dacă ar fi redus cantitatea de sare, o 
omletă ar fi fost numai bună. Se duse în hol, scoase o sută de 
coroane și o privi fix în timp ce își punea haina. 

— Când gătești, o să măsor eu sarea. Și dacă o să cumperi 
orice altceva cu banii ăia, o să rămâi din nou pe scara blocului. 
Ouă și ulei. Atât. 


VP - 41 


— Jur pe prietenia noastră, spuse Celine, făcându-și cruce. 
Nicolas râse. 

Aproape că închisese ușa, când el o strigă. Ușa se deschise iar 
și fata își băgă capul înăuntru. 

— Da? 

— Cumpără și niște deodorant. 

— De ce? 

— Pentru că puţi. De aia la școală ceilalți se comportă 
groaznic cu tine. 

— Crezi? 

— Nu cred, știu. Miroase de parcă un animăluț s-ar fi târât 
până în subraţul tău și ar fi murit acolo. 

Fata chicoti, își descheie fermoarul de la haină, își mirosi 
subrațul și făcu o grimasă. 

— Da, chiar așa e. 

Când Celine se întoarse, Nicolas o trimise în baie cu 
deodorantul și îi spuse să se spele înainte să se dea cu el. 
Mâncară în tăcere, aplecaţi spre televizor, cu farfuriile în poală. 
Din când în când, Celine își ridica braţul și mirosea mulţumită. 

— Vrei și tu? 

— Sunt în regulă, multam, spuse Nicolas zâmbind strâmb. Se 
întrebă de ce tatăl lui Celine era plecat așa de mult. 

Era clar că avea o problemă cu băutura și de aceea i se părea 
greu de crezut că-și putea păstra vreun loc de muncă. Dar 
Nicolas nu voia să întrebe - dacă fata începea să vorbească, nici 
că se mai oprea. Într-un final goliră farfuriile, iar el le puse în 
mașina de spălat vase în timp ce Celine se întinse pe canapea. 

— Pot să schimb canalul? 

— Dacă nu dai mai tare. 

— Ai chef să jucăm ceva? 

— Nu. 

Se auziră niște bătăi în ușă. 

— Cred că e tata, șopti Celine. 

Avea o privire temătoare. 

Nicolas cunoștea acea privire. Ştia ce înseamnă să fii mic și 
vulnerabil. 

Bătăile deveniră tot mai puternice. Nicolas îi puse lui Celine o 
mână pe umăr. Nu putea să-l lase pe tatăl ei s-o abuzeze în 
continuare. Era doar un copil. Un copil singuratic. Se simți 
rușinat că nu acţionase mai din timp. Din cauza mândriei. 


VP - 42 


— Vorbesc eu cu el. 

— Deschide ușa, pedofilu' dreacu'! urlă tatăl lui Celine prin 
fanta pentru scrisori. 

Nicolas deschise ușa. O mână făcută pumn care se îndrepta 
spre ușă se opri și se trase înapoi. 

— Ce dreacu' faci cu fie-mea la tine-n apartament, căcățoi de 
arab ce ești? Știu eu ce vor oamenii ca tine, ce le faceţi voi 
fetițelor! urlă bărbatul. 

ÎI privi pe Nicolas cu dispreț. Stătea cu gura căscată și avea 
părul zbârlit. Calm, Nicolas rămase pe loc. 

— Dă-te la o parte. 

Tatăl lui Celine încercă să intre cu forța în apartament. Nicolas 
îi puse mâna pe piept și îl împinse în spate, îndepărtându-l de 
lângă ușă. Nu voia ca fata să vadă ce se petrece, așa că închise 
în urma lui. 

— la mâna de pe mine, tuciuriule! 

Bărbatul își încleștă mâna și se pregăti să-i ardă un pumn. 
Nicolas făcu un pas către el și îi apucă brațul. l-I răsuci. Il 
împinse cu faţa în perete, simțind în același timp cum cresc în el 
furia și nevoia de a provoca suferinţă. 

— Ar trebui să ai mai multă grijă de fiica ta dacă nu vrei să 
mai stea pe aici, îi zise Nicolas. 

Tatăl lui Celine încercă să se elibereze. 

— Dă-mi drumul! 

Nicolas îi împinse brațul în sus. Bărbatul urlă de durere și se 
făcu roșu la față. 

— Dacă o mai aud o singură dată cum ţipă noaptea, sar la voi 
pe balcon, sparg geamul și te strâng de gât. Ai priceput? 

Bărbatul gâfâia. Părea să fi înțeles că n-are niciun rost să se 
opună. Dădu din cap cu maxilarele încleștate. Nicolas îl eliberă 
și își netezi cămașa. Celine era în hol, cu rucsacul pe umăr. 

— Cred că ar trebui să plec, spuse fata. 

Trecu pe lângă el cu ochii în pământ. 

— Celine? 

Fata se întoarse. 

— Da? 

Nicolas zâmbi. 

— Deodorantul? 

— E în rucsac. 


VP - 43 


15. 


Pentru că nu avusese timp să-l citească în dimineaţa aceea, 
Vanessa luase ziarul cu ea la barul McLarens de pe 
Surbrunnsgatan. Îl salută pe proprietar, Kjell-Arne, ceru ca de 
obicei un cheeseburger și se așeză la o masă de lângă fereastră. 

— Am introdus în meniu un fel de mâncare vegan: paste din 
fasole în sos tomat, o anunță mândru Kjell-Arne. 

Vanessa ridică privirea din ziar și studie meniul pe care 
norvegianul tocmai i-l pusese pe masă. 

— Și are cerere printre clienţi? 

— Nu, dar eu spun ce zicea și Henry Ford. Dacă mi-aș întreba 
clienţii ce-și doresc, mi-ar spune „cai mai rapizi”. 

Vanessa aprecia eforturile lui Kjell-Arne de a moderniza barul 
McLarens, chiar dacă avea impresia că nimeni n-o să comande 
vreodată pastele de fasole vegane. Majoritatea clientelei era 
formată din semialcoolici care trăiau din ajutoare sociale și 
bolnavi cronici care ţineau cu dinţii de ultimele apartamente de 
închiriat care mai existau în Vasastan. Mergeau la McLarens ca 
să bea bere, și să aștepte momentul în care apartamentele vor 
fi scoase la vânzare, iar ei vor fi forțați să se mute la periferie. 
Probabil că localul mirosea mai bine înainte ca fumatul să fie 
interzis. 

— E barul tău. Faci ce vrei. 

— Vrei să le încerci? Ai fi prima clientă din istoria McLarens 
care comandă ceva vegan. 

Vanessa se strâmbă. Îi plăcea de Kjell-Arne. Dacă îl făcea 
fericit mâncându-i pastele vegane, atunci așa să fie. 

— Hai, dă-i drumul. 

Kjell-Arne își încleștă pumnii în aer, ridică meniul și fugi spre 
bucătărie. 

— Nu o să regreţi! strigă în timp ce alerga. Dacă îţi plac, 
următoarea porție e din partea casei. 

Deoarece Karim Laimani nu reușise să le dea un alibi 
convingător, chemaseră o echipă de criminaliști ca să-i 
cerceteze celula. Vanessa nu avea mari speranţe că o să 
descopere ceva. Karim Laimani era un criminal cu state vechi 
care știa destule despre metodele poliţiei și despre probe. Dacă 
o omorâse pe Emelie, cu siguranță că nu s-ar fi întors la 


VP - 44 


închisoare cu aceleași haine pe care le purta când săvârșise 
crima. 

Însă avea un mobil. Emelie îl părăsise pentru altcineva. 
Vanessa și Ove urmau să se vadă cu llan, noul ei iubit, luni 
după-amiază. 

Se chinui să se concentreze asupra ziarului și se gândi să-i 
scrie Natashei, ca s-o întrebe dacă se simte bine, însă pur și 
simplu nu putea. Pentru ca fata să reușească s-o ia complet de 
la zero, trebuia să rupă toată legăturile cu Vanessa. Totuși, 
femeia nu putea să nu se simtă abandonată, deși știa că nu 
gândește raţional. Nu putea găsi vreo vină unei adolescente 
care voia să se întoarcă acasă mai ales după ce aflase că tatăl ei 
încă e în viaţă. 

Vanessa întoarse telefonul cu faţa în jos și începu să citească 
ziarul, străduindu-se să alunge gândurile despre Natasha și 
Emelie Ryden. 

Îi sună mobilul. 

— Bună, Frank, zise Ove. 

Pe fundal se auzeau voci de copii. 

— Bună și ție. 

— Tocmai am vorbit cu specialiștii de la IT, începu Ove, dar o 
femeie îl întrerupse. Și... stai... nu, nici măcar nu am de gând să 
gust din falukorv, dragă, îl prăjesc pentru copii. 

Nevasta lui Ove începu o tiradă care se pierdu în zgomotul 
hotei. 

— Ei bine, atunci Liam n-a văzut cum trebuie. Am pus cârnatul 
între dinţi ca să verific dacă e gata. Sunt foarte conștient că 
diseară mănânc salată! 

Vanessa zâmbi. 

— Scuze. Parcă aș fi urmărit de Stasi aici, nu pot să am 
încredere în nimeni. Ghici ce-au găsit pe tălpile încălţărilor pe 
care le purta Karim când s-a întors la închisoare. Sânge. Și o 
șuviță care s-ar putea să fie a lui Emelie. 

— Nenorocitu’ dracului, murmură Vanessa. 

— Ziarele or s-o ia razna dacă e găsit vinovat. Măcar Centrul 
Naţional de Criminalistică a promis să se grăbească. Rezultatele 
ar trebui să ne vină chiar începând de mâine. 

Statistic vorbind, vinovatul era Karim. În Suedia, în anul 
precedent, douăzeci și două de femei fuseseră ucise de foștii 
sau actualii lor parteneri. Și, ca o regulă, trei femei din patru mai 


VP - 45 


ceruseră ajutor de la poliție, spital sau serviciile sociale. 

In două ocazii, Emelie avusese nevoie de îngrijiri medicale în 
urma bătăilor încasate de la Karim Laimani. 

Un cunoscut gangster violent care își omoară fosta parteneră 
în perioada eliberării condiţionate, la trei săptămâni după ce s- 
au despărţit, chiar era motiv de scandal. 

Kjell-Arne apăru din bucătărie cu o farfurie în mână. Faţa i se 
lumină de mândrie, de parcă și-ar fi prezentat lumii întâiul 
născut. 

— Mersi că m-ai sunat, Ove, acum o să iau și eu masa. Ne 
vedem mâine. 

— Ce mănânci? 

— Pa, Ove. Ne vedem mâine, spuse ea, și închise. Kjell-Arne 
așeză cu grijă farfuria în faţa Vanessei. 

— Voila! 

— Arată delicios, spuse ea aprobator. 

— Sunt foarte bune. 

— Da! 

Kjell-Arne făcu un gest de victorie. 

— Ti-am spus eu! Anunţă-mă dacă mai vrei. 


16. 


Din cerul cenușiu cădeau picături minuscule. Nicolas mergea 
cu gluga pe cap și mâinile băgate în buzunarele gecii de aviator. 
Doi bărbaţi tineri care se ţineau unul de celălalt trecură pe lângă 
el pe un scuter electric. 

In dreapta lui se deschidea golful Nybro. Bărcile pentru turiști, 
pe jumătate goale, dispăreau înspre arhipelag. Nicolas își 
petrecuse ziua de luni cutreierând Djurgârden-ul pustiu, 
încercând să-și dea seama cum să abordeze problema cu tatăl 
lui și cu Ivan. Insă plimbările prin ploaie nu-l aduseseră mai 
aproape de vreo soluție. 

In vreme ce traversa pe zebra din faţa Teatrului Regal ca să 
ajungă la metrou și să meargă acasă, un bărbat într-un trenci 
bleu-marin se opri lângă el. 

— Nicolas? 

Magnus Orn fusese unul dintre ofiţerii lui Nicolas din primii ani 


VP - 46 


de la Grupul de Operaţiuni Speciale. Un bărbat obișnuit, dar 
repezit, în vârstă de vreo cincizeci de ani, care își petrecuse 
toată viața în armata suedeză. Nicolas se abţinu să ducă mâna 
la tâmplă ca să salute. În schimb, îi întinse mâna lui Magnus, 
care o strânse cu căldură. 

— Am înţeles că nu mai stai în Karlsborg, spuse Magnus, 
referindu-se la un orășel unde era staționat GOS. 

— Așa e. 

— Și acum? Cu ce te ocupi? 

— Lucrez la o companie care transportă mobilă. 

Dacă era surprins, Magnus Orn o ascundea bine. 

— Grupul de Risc AOS, spuse bărbatul, scoțându-și mănușa de 
piele. 

Cu o mișcare elegantă, pescui o carte de vizită și o așeză în 
mâna lui Nicolas. 

— Londra. Schimbarea mi-a făcut bine. Salariul e incredibil. Ar 
trebui să te gândești. E puţin spus că cineva cu experiența și 
antrenamentul tău ar fi de folos. Dă-mi un ţâr. Asta, evident, 
dacă nu cumva îţi place să cari mobilă de colo-colo. Nu e nimic 
greșit în asta, presupun că poate să aibă un efect terapeutic. 

Nicolas privi cum Magnus Orn dispare. Băgă cartea de vizită 
în buzunarul de la blugi, își puse gluga și reluă drumul spre 
stația de metrou. La depărtare de numai vreo sută de metri, pe 
Biblioteksgatan, se afla Bâgenhielms, de unde obținuse lista de 
clienţi ai magazinului de ceasuri exclusiviste, lucru pe care nu-l 
spusese poliţiei, de teamă să nu-i afecteze reputaţia. 

Însă Vanessa Frank se prinsese de ce se întâmpla. La început, 
fusese cât pe ce să-l aresteze, însă apoi, în loc de asta, îl 
convinsese să schimbe tabăra. Ei trebuia să-i mulţumească 
pentru faptul că acum nu se afla în Penitenciarul Åkersberga, 
spre deosebire de Ivan. Nu trecea o zi fără să se gândească la 
Vanessa cu recunoștință, însă nu putea să o contacteze. Era 
prea riscant. Până la urmă, era polițistă. 

Nicolas n-avea ce căuta în Suedia. 

Londra, pe de altă parte... N-ar fi durat decât câteva ore ca să 
ajungă la Maria. Își căutase un ţel încă de când fusese dat afară 
din GOS. Nu știa nimic despre Grupul de Risc AOS, dar știa că 
era una dintre multele firme private de securitate din capitala 
britanică. 

Nu ar mai fi trebuit să fie mereu cu ochii în patru. Nu ar mai fi 


VP - 47 


trebuit să care mobilă. lar dacă salariul era cu adevărat generos, 
așa cum îl prezenta Magnus Orn, urma să aibă suficienţi bani 
încât să-i poată trimită și Mariei. 

Era o variantă la care cu siguranţă merita să se gândească. 

Când cobora pe scările rulante care duceau pe peron, îi sună 
telefonul. 

— Tatăl tău e la telefon, spuse în spaniolă o voce pe care nu o 
mai auzise de zece ani. 

Câte nopţi nu rămăsese treaz, imaginându-și clipa asta? Știind 
exact ce urma să-i spună, ce argumente să-i aducă, cum avea 
să-i zică să-l lase în pace și să-i explice că făcuse o alegere 
definitivă când îi părăsise pe el și pe Maria după moartea mamei 
lor? lar acum, toate replicile pe care și le repetase de 
nenumărate ori îi dispăruseră din minte complet. 

— Nicolas, zise bărbatul cu nerăbdare. Ești acolo? 

— Da. 

— Știu că între noi lucrurile n-au fost roz. Dar sunt în Suedia 
de dragul tău și al Mariei și vreau să ne vedem. Trebuie să stăm 
de vorbă. 

— Acum? 

— Nu pot acum, poate... 

— Vreau să spun că acum, după atâţia ani, vrei să ne vedem 
și să vorbim? 

Trenul ajunse în staţie. Nicolas trecu pe celălalt peron. 

— Nicolas, chiar vreau să stăm de vorbă. Ar însemna mult 
pentru mine. 

Nicolas își trecu mâna prin părul tuns scurt și se opri la ceafă. 

— O să mă gândesc. 

Vocea îi era sugrumată și pierită. 

— Haide. Sunt tatăl tău. 

— Ți-am zis că o să mă gândesc. 

Închise. Ținând telefonul în mână, se așeză pe o bancă și se 
holbă în gol. Oare tatăl lui era bolnav? Oare boala îi băgase 
minţile-n cap? Două trenuri se opriseră, se umpluseră cu 
pasageri și plecaseră înainte ca Nicolas să se ridice în picioare. 

De dragul Mariei, își zise. De dragul Mariei, nu de al altcuiva. 

Îi trimise un SMS tatălui său. 

Ne vedem mâine la ora două în Gara Centrală, la Café 
Giovanni. 


VP - 48 


17. 


Apartamentul lui Ilan Modiri se afla pe Wollmar Yxkullsgatan, 
în districtul Södermalm din Stockholm. Modiri era un 
programator fără cazier. Nu avea nici măcar vreo amendă de 
parcare. Vanessei i se păru simpatic chipul său cu ochi căprui, 
blânzi, încadrat de o barbă neagră și deasă. Era înalt și zvelt, 
aproape slăbăânog. 

Era clar că plânsese. Avea ochii roșii. 

— Scuzaţi hainele, spuse arătând spre pantalonii de trening 
gri. 

Îi conduse într-o garsonieră mobilată sărăcăcios, cu o 
chicinetă și o firidă pentru pat. Pe pereţi nu era decât un poster 
cu Matrix. 

Încăperea avea un miros închis. Vanessa fu nevoită să se 
abţină să meargă la geam și să-l deschidă. Ilan făcu semn spre 
canapea, își luă la rândul lui un scaun și se așeză. 

Ove îi explică lui Ilan că era vorba de niște întrebări de rutină 
și că nu era considerat suspect. 

— Nu, e suficient de clar cine a făcut asta, spuse bărbatul cu 
amărăciune. 

— Cine? întrebară Ove și Vanessa în cor. 

— Karim. 

— Ce ţi-a spus despre el? întrebă detectiva. 

Ilan își puse mâinile în poală și oftă. 

— Nu prea multe. Mi-a spus că locuia în străinătate. Dar 
bănuiam că era ceva în neregulă cu individul, așa că m-am uitat 
pe lista de alegători. Și apoi... Acum mi-e rușine. Rahat. Dar într- 
o dimineaţă, cât Emelie făcea duș, i-am verificat telefonul. 
Primise o grămadă de ameninţări din partea lui. 

— Nu ţi-a fost teamă? 

Illan zâmbi strâmb, cu tristeţe. 

— Normal că mi-a fost, ce dracu’. De aia mi-am întrebat șefii 
dacă există un post liber în Malmö. 

— Aveai de gând s-o părăsești? 

Confuz, Ilan se holbă la ei înainte să clatine repede din cap. 

— Nu, normal că nu. Voiam să le iau pe ea și pe Nova la mine. 
Am vorbit despre asta în noaptea în care a fost ucisă. 

— Ea voia să vină cu tine? 


VP - 49 


— Da. 

— Părea îngrijorată sau tulburată? întrebă Ove. 

Ilan se gândi o clipă înainte să răspundă. 

— Era pur și simplu fericită. Normal că a fost surprinsă când 
am întrebat-o, nu ne cunoșteam de multă vreme, dar am simţit 
imediat că are ceva special. 

Bărbatul tăcu preț de câteva clipe. 

— Sau mai degrabă că eu am ceva special, când sunt cu ea. 

După încă o jumătate de oră, cei doi plecară. Chiar când era 
pe cale să închidă ușa, Ilan se opri. 

— Trebuie să întreb asta: cum se simte Nova? Și unde e? 

Vanessa îi aruncă o privire lui Ove. 

— E la bunicii ei, din câte am înțeles. Nu prea cred că a înțeles 
ce s-a întâmplat. 

Ilan zâmbi. Apoi expresia feţei lui redeveni serioasă. 

— Acum ceva timp am citit despre bărbaţi care-și ucid 
partenerele, dar tot primesc custodia copiilor. Oare e posibil să 
se întâmple la fel și cu Nova? 

e 

Ford-ul lui Ove era parcat în fața Hotelului Rival de pe 
Mariatorget. 

Afară, lumea fugea să se adăpostească de ploaia care 
începuse brusc să cadă în rafale. Ove băgă cheia în contact și 
tocmai voia să o întoarcă, dar se opri și își pipăi în schimb 
buzunarul de la piept. 

Își scoase telefonul, se uită la ecran, răspunse și i-l dădu 
Vanessei. 

— Aici Trude Hovland, zise o femeie cu accent norvegian. 

Vanessa își dădu seama că era criminalista din apartamentul 
lui Emelie. 

— Da, bună, răspunse Vanessa. Ove e la volan. Aici Vanessa 
Frank. 

Ove porni spre Homsgatan ca melcul, în timp ce ștergătoarele 
mașinii funcționau la maximum. 

— A, da. Bună. 

Trude păru surprinsă, dar își reveni repede. 

— Da, am primit un răspuns de la CNC. Sângele de pe 
pantoful lui Karim este al lui Emelie. 

Vanessa îi aruncă o privire lui Ove și dădu din cap. 

— Și părul? 


VP - 50 


— Tot al ei. 

— Mersi. În cazul ăsta, o să-l sun pe procuror. 

Vanessa închise telefonul și se întoarse către Ove. 

— Am auzit, spuse el cotind spre coastă și Soder Molarstrand. 

Vanessa îi dădu înapoi telefonul. Se gândi la fotografia lui 
Emelie pe care o văzuse în apartament. Zâmbetul acela 
fermecător, plin de sănătate. Dispărut. Pe veci. lar mama și tatăl 
ei erau cine știe unde, șocați și îndurerați. 

Noapte de noapte, Vanessa se aplecase spre chipul pașnic, 
adormit, al Adelinei și îi promisese că o s-o ocrotească de orice. 
Însă Vanessa dăduse greș, la fel și părinţii lui Emelie. Karim 
Laimani le omorâse fiica. În același timp, le luase și lor viaţa. 

Oamenii au doar o viaţă, dar părinţii pot muri de două ori. 

Ploaia biciuia valurile întunecate, iar un tunet acoperi vuietul 
traficului. 

Ove râse. 

— De ce râzi? îl întrebă Vanessa. 

— De idioţii ăia nenorociţi care au venit acum câteva mii de 
ani aici, în locul ăsta afurisit de rece, și au crezut că e o idee 
bună să se stabilească aici! 


18. 


Nicolas se opri în prag. Eduardo Paredes stătea cu spatele la 
intrarea de la Cafe Giovanni. Decorul arăta ca scos dintr-un film 
din anii '50. De-a lungul unui perete se întindea o tejghea de 
zinc, iar mobila era din lemn masiv, închis la culoare. Ospătari 
îmbrăcaţi în alb, cu părul lins și dat pe spate, stăteau la coadă 
așteptând să-i servească pe clienţi. 

Încă mai putea să se întoarcă. În spatele lui, Gara Centrală din 
Stockholm era plină de oameni grăbiţi, care trăgeau după ei 
valize. Totuși, Nicolas înaintă câţiva pași. 

— Fiule, îl întâmpină tatăl lui și zâmbi. 

Eduardo Paredes se ridică și se grăbi să-l îmbrăţișeze pe 
Nicolas. Era mai mărunt, mai slab decât și-l amintea Nicolas. 
Puținele îmbrăţișări pe care le primise în copilărie i se păruseră 
îmbrăţișările unui uriaș. Un uriaș care putea începe să urle în 
orice clipă. Să dea cu piciorul în scaune proiectându-le în pereţi, 


VP -51 


să răcnească și să dea cu pumnul în masă, să se ridice, să 
dispară brusc și să nu se întoarcă decât după mai multe zile. 

Eduardo Paredes arătă spre scaunul gol de pe cealaltă parte a 
mesei. Nicolas se așeză. 

— Au trecut, cât... zece ani, de ultima oară când ne-am văzut? 
întrebă Eduardo. 

— Unsprezece. 

Nicolas își întoarse privirea și își aminti de ultima întâlnire, din 
apartamentul din Sollentuna. Mama lui murise cu doar câteva 
săptămâni înainte. Pe atunci, Nicolas își efectua serviciul militar 
în cadrul pazei de coastă și îi spusese tatălui său că intenţiona 
să rămână în armată. g 

Traidor, îi spusese Eduardo. Trădător. li întorsese spatele. 
Apoi ținuse ușa deschisă, iar Nicolas plecase. Ceva mai târziu, 
Nicolas aflase că tatăl lui se mutase în Chile. N-avea să-l ierte 
niciodată că o abandonase pe Maria. 

Acum se afla aici de dragul surorii lui. Ea își dorea ca puținii 
membri rămaşi ai familiei să facă pace. Pentru Nicolas, o 
explicație ar fi fost de ajuns. Era surprins cât de impunătoare 
era prezența tatălui său, cum îl afecta, cum îl transforma la loc 
într-un băiețel fără apărare. _ 

„Îmi pare rău”. Numai de asta era nevoie. „Îmi pare rău că v- 
am lăsat singuri pe tine și pe sora ta după ce a murit mama 
voastră. Aveaţi doar optsprezece și nouăsprezece ani. Am 
greșit”. 

În același timp, nu putea să-și scoată din minte gândul că 
tatăl lui era posibil să fie grav bolnav. Poate că de asta îi 
căutase. Îi studie neliniștit chipul, căutând un semn de boală. 

— Tot soldat ești? 

Nicolas clătină din cap. Un chelner veni la ei. Nicolas comandă 
cafea. Neagră. 

— Mă bucur. În orice caz, te-am iertat. Am nevoie să mă ajuţi 
cu ceva. 

Eduardo luă ceașca și sorbi o gură. Cu vârful limbii căută o 
firmitură care îi ajunsese în colţul gurii. 

— De fapt, e o prostie, dar am niște probleme, spuse Eduardo 
Paredes în spaniolă. Un prieten de-al meu din Suedia era 
tutorele Mariei și îi încasa ajutorul social în locul meu. Erau 
câteva mii pe lună, bani de care aveam nevoie în Chile. Acum, 
însă, prietenul ăsta al meu a intrat în bucluc. Am nevoie de 


VP - 52 


cineva care să declare că a avut grijă de Maria. Și s-o convingă 
pe ea să accepte povestea. Ar însemna mult pentru mine. 

Eduardo Paredes scoase o foaie de hârtie din buzunarul 
interior, o așeză pe masă și o întoarse. 

Lui Nicolas îi tremurau mâinile. Și le ascunse sub masă. 

— De asta ai luat legătura cu ea? 

— Mariei încă nu i-am spus nimic, cel mai bine ar fi să vorbești 
tu cu ea. După cum îţi spuneam, Nicolas, am probleme. Asta eo 
ocazie ca noi doi să începem din nou, să rezolvăm niște lucruri. 
Nu trebuie decât să semnezi aici. 

Bărbatul arătă o linie punctată din josul paginii. Chelnerul se 
întoarse cu cafeaua. Ceașca zornăi când o așeză în fața lui 
Nicolas, care se holba la coala A4 de pe masă. 

Cum de nu putea spune nimic? De ce stătea acolo de parcă ar 
fi îngheţat bocnă? Tatăl lui încerca să-l împingă să comită o 
infracţiune. În toţi anii cât el fusese plecat, Eduardo primise bani 
de pe spinarea Mariei. Îi exploatase handicapul. Nicolas îşi drese 
glasul. 

— De asta ai vrut să ne vedem? întrebă din nou, arătând către 
hârtie. Pentru asta? 

Vocea îi suna ciudat. Chinuit. 

Tatăl lui aprobă din cap. 

Nicolas trase adânc aer în piept. Încleștă pumnii atât de tare, 
că unghiile îi intrară în came. 

— Stai departe de noi. Să nu ne mai contactezi vreodată nici 
pe mine, nici pe sora mea. 

Nicolas luă ceașca și turnă conținutul pe foaie. Se ridică și 
plecă. 


VP-53 


PARTEA A II-A 


Am aproape treizeci de ani. În curând las în urmă cei mai 
frumoși ani din viață și n-am atins o femeie nici măcar o dată - 
n-am avut nici vreo relație, nici vreo aventură de-o noapte. 
Femeile nu mă vor și asta se vede de la o poștă. Poate că nu mă 
urăsc, dar mă tratează cu dispret, ceea ce e și mai rău. 


Un bărbat anonim. 
1. 


Pizzeria Grimaldi nu era departe de stația de metrou Bredäng. 
Înăuntru erau nouă mese acoperite cu feţe de masă roșu cu alb 
și un bufet de sticlă pe care se aflau mai multe recipiente cu sos 
și un castron plin cu salata balcanică de varză prezentă peste 
tot în pizzeriile suedeze. Pereţii erau îmbrăcaţi într-un tapet care 
imita cărămida roșie, la rândul lui acoperit cu postere de fotbal 
și box, majoritatea cu Zlatan Ibrahimovic și Muhammad Ali. 

Era cinci și un sfert după-amiază când Nicolas comandă o 
pizza Vesuvius la pachet și se așeză la masa goală de lângă 
toaletă. Era treaz de la cinci dimineața. Luase camionul și 
cărase mobila în și dintr-un apartament de pe Kungsholmen. Era 
frânt de oboseală. Nu mai putea de somn. Nu avea cum să mai 
continue așa, să stea mereu cu ochii-n patru, temându-se că o 
să fie arestat pentru rolul pe care-l jucase în răpiri. _ 

Nicolas scoase cartea de vizită pe care i-o dăduse Magnus Orn 
și sună la numărul de pe ea. 

— Nicolas, zise Magnus când realiză cu cine vorbea. Chiar mă 
bucur că ai sunat. 

— Aș vrea să ne vedem. 

— Ce zici de săptămâna viitoare? 

— La Londra? 

— Nu, nu. Atunci o să fiu la Stockholm. Revin eu cu un telefon 
zilele următoare și stabilim atunci. 

Se auzi clopoțelul de la ușa pizzeriei. 


VP - 54 


Intrară doi bărbaţi și o femeie. Toţi trei aveau cam douăzeci și 
cinci de ani. Bărbaţii păreau drogaţi. Aveau priviri fixe. De 
neîncredere. Nicolas se gândi imediat la Ivan. Hotărâse să nu se 
vadă cu el. Nu putea să iasă nimic bun din așa ceva. Nu îl 
interesa ce voia să-i spună Ivan. Nicolas îi aruncă o privire 
femeii. Era frumoasă, iar pletele șatene îi ajungeau până la talie. 
Ochii îi erau de un albastru deschis. Il ţinea de mână pe unul 
dintre bărbaţi. 

— Mâncaţi aici? întrebă bucătarul. 

— Da. 

Cei trei își umplură farfuriile cu salată de varză, își luară câte 
o băutură din frigider și se așezară la un separeu din colț. 

Lui Nicolas i se derula din nou în minte conversaţia pe care o 
avusese cu tatăl lui, deși trecuseră două zile de atunci. N-avea 
niciun rost să-i spună Mariei. Ar fi afectat-o. Ar fi făcut-o să se 
simtă vinovată, din moment ce ea era cea care își dorise ca el 
să se vadă cu Eduardo. 

După o vreme, unul dintre bărbaţi se ridică, trecu de Nicolas 
și se duse la toaletă. Prin ușa subţire, Nicolas auzi cum capacul 
de la closet e lăsat jos și cum bărbatul murmură câteva cuvinte 
înainte să tragă puternic ceva pe nas. 

Apoi pufni zgomotos, trase apa și deschise ușa. 

Când trecu pe lângă el, Nicolas își întoarse privirea spre ușa 
de la intrare, pentru că auzi din nou clopoțelul. 

Intră un bărbat în negru, având pe cap o căciulă și un fular 
înfășurat în jurul feţei. Își ţinea arma într-o parte, ascunsă. Când 
ajunse la mai puţin de jumătate de metru de cel care ieșise din 
baie, ridică mâna și trase. Glonţul îl lovi pe bărbat în ceafă și îl 
aruncă peste o masă goală, pe care o răsturnă. 

Ceilalţi clienți se adăpostiră sub mese. Bucătarul fugi în 
spatele restaurantului. O femeie stătea cu faţa în jos, ţinându-și 
mâinile deasupra capului și abia respirând. 

Criminalul continuă să înainteze prin restaurant către cuplul 
de la separeul din colț. 

Nicolas rămase pe loc și aruncă o privire spre bărbatul mort. 
Pe linoleumul strălucitor îi curgeau din ceafă sânge și bucăţi de 
creier. 

În cădere, puloverul bărbatului se ridicase, dezvăluind un 
pistol Glock negru care i se ițea din blugi. 

Nicolas era la doi metri de armă. Aruncă o privire spre 


VP-55 


individul îmbrăcat în negru, care era cu spatele la el. În fața 
vitrinei, un alt bărbat în negru aștepta pe un moped, cu privirea 
aţintită la pizzerie. 

Nicolas înţelese că era vorba de un soi de răfuială între găști. 
Asasinul trebuia să termine ce avea de făcut, să-l împuște pe 
bărbatul din pizzerie, să iasă și să sară pe moped. Droguri. 
Femei. O insultă închipuită. Tot soiul de lucruri ar fi putut să 
ducă la asta, iar Nicolas nu putea face nimic. Dacă ar fi 
intervenit, poliţia l-ar fi luat în vizor, iar dacă avea ghinion 
urmau să facă legătura dintre el și răpirile din anul precedent. 
Nu putea să riște o percheziţie la domiciliu. In apartament avea 
încă pistolul și geanta cu cele cincizeci de mii de coroane. Maria 
n-avea pe nimeni, în afară de Nicolas. Avea nevoie de el mai 
mult ca niciodată. 

Bărbatul și femeia din separeu ridicară mâinile. 

Asasinul se apropie fără grabă, cu arma ridicată. Aerul era 
îmbăcsit de mirosul acru de praf pușcă. 

Nicolas rămase cu privirea aţintită asupra femeii. Avea chipul 
palid. Deschise gura să spună ceva, dar nu se auzi nimic. Lui 
Nicolas chiar îi părea rău de ea. 

Probabil că nu era implicată, ci pur și simplu îi lipsea 
discernământul și se îndrăgostise de cine nu trebuia. 

Bărbatul se ridică, având o atitudine sfidătoare. Apoi, brusc, 
parcă i se spulberă masca și realiză că urmează să moară. 
Nicolas întoarse privirea. Văzuse destul sânge. Și aici. Şi înainte. 

Împușcătura răsună în pizzerie, iar Nicolas se uită instinctiv în 
direcţia ei. Glonţul îl lovise pe bărbat în piept, făcându-l să cadă 
pe spate. Zăcea acolo, cu trupul cuprins de spasme. Femeia se 
tot uita ba la armă, ba la iubitul ei rănit. Asasinul rămase lângă 
el cu picioarele depărtate și îl împușcă din nou în piept. 

Femeia plângea în hohote. 

— O să se termine curând, murmură Nicolas, aruncând o 
privire pe geam. 

Credea că asasinul o să se întoarcă și o să plece din 
restaurant, dar el aţinti arma spre capul femeii. 

— Nu! urlă ea. Nu, te rog! 

Se lipi de perete, făcându-se mică, ţinându-și mâinile 
deasupra capului și cerșind îndurare. 

Nicolas fixă cu privirea Glock-ul primei victime. Pistolul se itea 
din pantalonii bărbatului mort. Nimic nu-i obtura ţinta, până la 


VP - 56 


asasin nu erau decât zece metri și știa că n-are cum să rateze 
de la o asemenea distanță. 
Trebuia să se hotărască. 


2. 


Tom Lindbeck rămăsese singur în sala de cinema de la Grand 
în timp ce pe ecran rula genericul. 

De ce nu putea lumea să aibă puţin respect pentru cei care 
făcuseră filmul? Se ridică numai când de pe ecran dispăru și 
ultimul nume. Pop-cornul îi scârțâia sub tălpi. Lovi cu piciorul un 
pahar de suc. Se aplecă și îl duse la gunoiul de la ieșire. 

Pe hol, spectatorii se îmbrăcau, stând în grupuri mici sau 
croindu-și drum spre ieșire, spre aerul de aprilie. Nepoata lui 
Tom, în vârstă de douăzeci și unu de ani, îl privi nerăbdătoare. 
Biletul la cinema fusese cadoul ei pentru cea de-a treizeci și 
treia aniversare a lui Tom. 

— Ce zici să mergem la un bar să bem o bere? întrebă fata. 

— Bine, doar una. Mai târziu merg la sală. 

Afară, pe Sveavägen, ploaia cădea cu stropi mărunți. Tom își 
puse haina, își trase fermoarul până la gât și își atârnă geanta 
pe umăr. 

Traversară strada și se îndreptară spre Sergels Torg. Lângă 
placa comemorativă unde fusese ucis Olof Palme:, Tom se opri 
și se uită spre trepte. ȘI-I închipui pe asasinul prim-ministrului 
grăbindu-se spre Malmskilinadsgatan și făcându-se nevăzut. În 
copilărie, Tom visase să inventeze o mașină a timpului, să se 
întoarcă în noaptea crimei și să-l prindă pe asasin, devenind un 
erou. 

Pe Kungsgatan găsiră un bar irlandez, Galway's. Locul era pe 
jumătate gol. Tavan jos. Lambriuri. Separeuri cu bănci din piele 
verde. Din tonomat se auzeau The Pogues. Perna de piele 
scârțâi când Tom se așeză. Își scoase telefonul, așa cum făcea 
întotdeauna când se ducea într-un loc nou, pe de-o parte fiindcă 
era curios, pe de-o parte fiindcă îi conferea un sentiment de 
control. Pagina web a pub-ului se lăuda că mai mulţi membri ai 


3 Sven Olof Joachim Palme (1927-1986), prim-ministrul Suediei în 1969-1976 și 1982- 
1986 (când a și fost asasinat) (n. trad.). 


VP - 57 


personalului erau irlandezi get-beget și că barul în sine era unul 
dintre cele mai vechi din Stockholm. 

Katja se întoarse și împinse pe masă un pahar de apă cu 
gheață spre Tom în timp ce luă o înghiţitură zdravănă din bere, 
după care își șterse spuma de pe buza de sus. 

— Vrei să auzi o bârfă? 

Fata se aplecă și vorbi încet. 

— Ştii cu cine se culcă Rakel? 

Tom nu luă în seamă cât de absurdă era întrebarea și clătină 
din cap. In faţa ochilor îi apăru imaginea prietenei Katjei. O tipă 
trăsnet. Nu era de nasul unui individ obișnuit. 

— Cu prezentatorul TV Oscar Sjölander. ÎI știi, cel de la TV4. E 
foarte aiurea. E însurat și are două fete. 

Katja se lăsă pe spate, așteptând să vadă efectul informaţiei 
ei asupra lui Tom. El nu schiţă nicio reacţie. Nu era surprins. 
Oscar Sjölander era genul pe care-l doreau toate femeile. 

— Rakel crede că o să-și părăsească nevasta pentru ea. E 
cam proastă. Ai citit ce scrie lumea despre el pe flashback.org? 

Tom clătină din cap în timp ce duse paharul la buze. 

— Se pare că era s-o încurce cu #metoo. Pur și simplu nu 
poate să și-o ţină în pantaloni. Și își bate soţia. Sigur nu mai 
trece mult și o să înceapă s-o cotonogească și pe Rakel. Asta 
dacă nu se plictisește de ea și o părăsește. 

Nici asta nu-l surprinse pe Tom. Femeilor nu le păsa dacă 
bărbaţii se poartă frumos. Alte lucruri contau pentru ele: banii, 
cariera, ce mașină conduc, ce haine poartă... Tom era urât, 
chiar dacă reușise - prin antrenamente constante, intense - să- 
și mai îmbunătățească puţin înfățișarea. Din păcate, asta nu-l 
ajutase în privinţa femeilor. Nu-l plăcuseră niciodată. Își doreau 
bărbaţi ca Oscar Sjölander - bogaţi, faimoși, siguri pe ei. Genul 
care se comportă oribil cu toată lumea din jur. Deși Katja se 
prefăcea deranjată, adevărul trist era că, dacă ar fi avut ocazia, 
și ea și-ar fi tras-o cu prezentatorul TV. 

— Te vezi cu cineva? întrebă Katja. 

— Da. 

Fata păru surprinsă și îi făcu semn cu degetul să continue. 

— O cheamă Henrietta. 

— Super! exclamă Katja. Ai cunoscut-o pe Tinder? 

In urmă cu două luni, Katja îi făcuse lui Tom un profil pe 
Tinder, însă îi configurase profilul astfel încât să includă femei 


VP -58 


între douăzeci și șapte până la patruzeci de ani. Adică femei 
divorţate. Nedorite. Tom prefera femeile tinere. La fel ca orice 
bărbat, chiar dacă unii nu recunoșteau asta în public. Nu că ar fi 
contat. Nu prezenta interes nici măcar pentru cotoroanţele 
divorţate. 

— Nu, la sală, răspunse Tom. 

Se ridică să meargă la toaletă, de fapt mai mult ca să evite 
întrebările Katjei. 

La una dintre mesele de lângă coada pentru toaletă stăteau 
trei fete. Aveau o înfățișare obișnuită, nu tocmai niște frumuseti. 
Tom se uită cu speranţă în direcţia lor, iar una dintre ele îi 
răspunse cu o privire dezgustată, se aplecă spre prietena ei și îi 
șopti ceva. Fetele făcură o grimasă. Râseră. Tom simţi un junghi 
în stomac și se gândi că nici măcar nu-și mai putea da seama 
dacă din cauză că era furios sau excitat. 

Era greu să-și dea seama unde se termina una și începea 
cealaltă. 

La scurt timp după ce Tom se întoarse, își terminară băuturile 
și plecară. Katja se ducea spre casă. Locuia în Blackebeg. Tom 
voia să meargă la sală și se oferi să o conducă până la staţia de 
la Fridhemsplan. 

— Se întâmplă tot soiul de lucruri razna în ultima vreme, n-aș 
vrea să păţești ceva. 

— Mersi, răspunse Katja. De când a murit mama, tu ești 
singurul pe care am putut să contez cu adevărat. 


3, 


Nicolas nu putea să se uite cum tânăra e executată. Mai avea 
toată viața înainte. Bărbaţii al căror sânge se scurgea pe jos 
erau criminali înrăiţi care știuseră în ce se bagă. 

Nicolas înșfăcă pistolul celui ucis. Imediat ce degetele 
cuprinseră arma, creierul îi trecu pe pilot automat. Se ridică și 
trase în timp ce expira. 

Glonţul lovi ceafa asasinului, ieși pe cealaltă parte și se opri în 
perete. Instinctiv, ochise sus, ca să ucidă sigur, așa cum fusese 
antrenat. 

Bărbatul căzu în faţă, iar sângele îi stropi faţa femeii, care 


VP -59 


urlă, probabil crezând că fusese ea însăși împușcată. 

Nicolas se întoarse. 

Șoferul mopedului ridică o armă automată. 

— Jos! urlă Nicolas și se trânti podea. 

Vitrina se făcu ţăndări, aruncând cu cioburi în toate părțile. 
Nicolas se târî spre ieșire, simțind cum bucăţile de sticlă îi intră 
în antebraţe și coapse. Simţi gloanţele șfichiuind aerul de 
deasupra sa. Corpul lui știa ce face, știa de ce are nevoie ca să 
supraviețuiască. Ajunse până în prag, se ridică în genunchi și 
pregăti arma. Tocmai voia să scoată capul ca să localizeze ţinta, 
când focul se opri. În următoarea clipă, mopedul demară, iar 
individul dispăru în direcția autostrăzii E4. 

Nicolas aruncă o privire în jur ca să evalueze dezastrul. 

Clienţii restaurantului erau în continuare ghemuiţi sub mese și 
cu mâinile deasupra capului. Spre ușurarea lui, constată că 
niciunul dintre ei nu părea rănit. 

Femeia era plină de sângele asasinului pe față, păr și haine, 
dar oare era nevătămată? Nicolas dădu din drum cadavrul 
îmbrăcat în negru și o ajută să se ridice în capul oaselor, 
sprijinită de perete. 

— Te simţi bine? 

Ea dădu din cap și se uită în jur amețită. 

— Cum te cheamă? 

— Molly. 

Dinspre prietenul ei venea un zgomot slab, șuierător. Nicolas 
se lăsă în genunchi ca să-i examineze rănile, își lăsă jos arma și 
apăsă cu ambele mâini pe una dintre ele. 

Cu coada ochiului văzu cum ceilalţi clienţi se târau de sub 
mese și se ridicau precauţi în picioare. Cineva plângea. Nicolas 
se gândi să plece înainte să vină poliţia, dar hotărî că asta ar 
părea și mai suspect decât dacă ar rămâne acolo. 

Acţionase în legitimă apărare și îi salvase viaţa femeii. 

— Du-te la bucătărie și ia niște șervețele sau prosoape. 
Trebuie să oprim sângerarea, îi spuse lui Molly în timp ce-i rupea 
cămașa bărbatului. 

Prima mașină de poliţie opri în faţa pizzeriei după trei minute. 
Doi agenţi, un bărbat și o femeie, stinseră sirena, dar lasară 
girofarul pornit. Trecătorii curioși se strângeau în faţa vitrinei 
distruse și filmau sau fotografiau cu telefoanele scena haotică. 

Agenţii urlară la ei să se îndepărteze. Nicolas stătea în 


VP - 60 


genunchi lângă prietenul lui Molly și ţinea prosoapele apăsate 
pe pieptul lui. Bărbatul era în stare de șoc. Avea pulsul foarte 
ridicat, iar temperatura îi scădea repede. Corpul îi era în pragul 
colapsului, concentrându-se pe funcţiile vitale, nu renunțând pur 
și simplu să mai funcţioneze. Nicolas nu se aștepta să 
supravieţuiască. 

— Avem nevoie de o ambulanţă! strigă Nicolas în spate. 

— E pe drum, răspunse agenta. 

Femeia se aplecă deasupra lui Nicolas ca să vadă în ce stare 
era bărbatul. 

— Rahat, murmură, după care se duse la colegul ei și îi șopti 
ceva. 

Nicolas își dădu seama că agenta îl recunoscuse pe ucigaș. 
Poliţiștii raportară prin radio. Doi paramedici în haine galben- 
fluorescent îngenuncheară lângă bărbat. Cu puţin efort, Nicolas 
se ridică. La locul faptei mai veniră și alţi polițiști. Agenţii 
delimitară zona. Urlară la mulţime, cerându-le oamenilor să 
păstreze distanţă. 

— Porcii dracu’! urlă cineva. 

Nicolas rămase în spatele restaurantului ca să nu apară în 
vreunul dintre filmuleţele care cu siguranţă că urmau să ajungă 
pe reţelele de socializare. 

Ridică un scaun răsturnat și se așeză greoi. Pieptul, mâinile și 
antebraţele îi erau lipicioase din cauza sângelui, atât al lui, cât și 
al bărbatului pe care-l împușcase. Işi scoase câteva cioburi și 
urmări cu o privire obosită haosul organizat care se desfășura în 
jur. 

Paramedicii așezaseră victima pe o targă și dispăruseră, iar 
trei agenţi luau declarații de la clienţi. Vorbeau cu un bărbat 
care arăta înspre Nicolas. 

— Vă rog să veniţi cu noi la mașină. 

Nicolas se ridică încet. Agenta stătea cu mâna pe armă și 
avea o mină serioasă și precaută. 

— Aveţi vreun act de identitate? 

Nicolas își scoase încet permisul auto pe care-l avea în 
buzunarul de la pantaloni. . 

| se spuse să aștepte în mașină. Işi trecu unghia de la degetul 
arătător pe tapiţeria neagră. Orice se întâmpla, situaţia nu mai 
era în mâinile lui. Acţionase corect din punct de vedere moral. 
Dacă n-ar fi intervenit el, poate că acum o femeie ar fi fost 


VP-61 


moartă. Ea mai primise o șansă, o șansă la viață. 

Lângă geamul mașinii, un bărbat îmbrăcat în civil stătea de 
vorbă cu agenţii care ajunseseră primii la locul faptei. Avea în 
jur de patruzeci de ani și era înalt de aproape doi metri. Purta un 
trenci gri și avea capul ras. 

După o vreme, se așeză în scaunul șoferului și își întoarse 
trupul masiv. 

— Nicolas Paredes, citi acesta de pe permis, după care își 
ridică privirea. Poţi să-mi spui ce s-a întâmplat acolo? 

Nicolas nu se grăbi. Îi explică detașat, cu lux de amănunte, 
aproape ca și cum ar fi dat raportul superiorilor lui din trecut. 
Evită să înfrumusețeze ce se întâmplase sau să modifice 
amănunte care puteau să nu-l prezinte într-o lumină pozitivă. 
Polițistul aproba din cap și din când în când mai punea la rândul 
lui câte o întrebare. Spre ușurarea lui Nicolas, nu părea ostil. 

— Cum puteai fi atât de sigur că o să-ţi nimerești ținta? Era o 
distanţă de cât? Poate doisprezece, treisprezece metri? 

— Zece. Sunt soldat. Mă rog, am fost. 

— Nu mai ești? 

Nicolas clătină din cap. Molly stătea așezată, cu o pătură pe 
umeri, și vorbea cu un paramedic. Se spălase pe faţă, dar părul 
ei castaniu era în continuare plin de sânge închegat. 

— Pot să aflu de ce? întrebă polițistul. 

Nicolas clătină din cap. 

— Mă tem că nu pot să vă spun. Nu fără avocat. 

Bărbatul murmură ceva, se foi și își mută picioarele. 

Dacă hotărau să-i facă o percheziţie la domiciliu, aveau să 
găsească banii și arma. Trebuia să coopereze, să nu le dea un 
motiv să caute prin apartamentul lui. 

— Când pot să plec? îndrăzni Nicolas. 

— Pentru moment trebuie să mai rămâi. 

— Sunt considerat suspect? 

— Deocamdată nu. Dar tocmai ai împușcat mortal pe cineva. 
Prin urmare, o să mergi la secţie ca să continuăm interogatoriul. 


4. 


Vanessa își scoase pantofii, se lăsă pe spătar și își puse 


VP - 62 


picioarele pe birou. Birourile de la Omucideri erau goale. Colegii 
ei se duseseră acasă la familiile, la animalele de companie și la 
hobby-urile lor. Ea, în schimb, își petrecuse ultima oră citind din 
nou cazierul lui Karim Laimani. 

Bărbatul era prototipul criminalului violent. Prima problemă cu 
legea o avusese de mic, la paisprezece ani, când atacase un 
băiat de vârsta lui. În cazier mai figurau droguri, trafic de arme, 
violenţă și jaf armat. În total, făcuse închisoare de patru ori. 

În celula lui de la Åkersberga, criminaliștii găsiseră o pereche 
de pantofi cu sângele lui Emelie pe tălpi. Camerele de luat 
vederi ale închisorii arătau clar că erau aceiași pantofi cu care 
bărbatul fusese încălţat când se întorsese din eliberarea 
condiționată. Pe lângă asta, o șuviță de-a femeii fusese găsită 
pe un pulover pe care-l purtase el. Karim și avocatul lui 
încercaseră să-i convingă că firul de păr ajunsese acolo cu o altă 
ocazie, însă Emelie se vopsise cu o săptămână înainte. 

Nu puteau să explice cum ajunsese sângele pe pantofi, însă 
Karim insista sus și tare că nu pusese piciorul în Täby cât fusese 
eliberat pe cauţiune. 

Karim Laimani avea un mobil, iar dovezile arătau spre el. 
Vanessa căută numărul lui Ove. Când se ridică să meargă la 
aparatul de cafea, apăsă pe butonul de apelare. 

— Ești ocupat? întrebă femeia. 

— Joc hochei pe gheaţă. 

— Asta nu se face iarna? 

— E unjoc video. Mă joc cu fiul meu. 

Vanessa se gândi că, în ciuda a tot ce se întâmpla, lucrurile 
progresau. Cel puţin rolul de tată. Era imposibil să și-l imagineze 
pe tatăl ei, regizorul, jucându-se cu ei sau interesându-se măcar 
puţin de viețile lor. 

În fundal se auzi cum băiatul sărbătoreşte victoria. 

— lar acum m-am dat bătut. 

— Mă uit prin cazierul lui Karim, continuă Vanessa. E un om 
violent, un drogat nenorocit care bate femei. 

— Da? 

— Dar nu e prost. 

— Nu e chiar un potenţial laureat Nobel, râse Ove. 

— E infractor de carieră. Probabil că știe la fel de multe 
despre anchete ca noi doi. Și totuși, uită să-și schimbe pantofii 
după ce comite crima și se întoarce la închisoare. Ba mai mult: 


VP - 63 


poartă același pulover. 

— Ea l-a părăsit pentru altcineva. L-a rănit. Le-a dat dracu’ de 
consecințe. Nu e chiar prima oară când un om al peșterii își 
omoară fosta sau actuala prietenă. 

Vanessa se opri lângă aparatul de cafea. 

— Dar n-ar fi trebuit să încerce să scape? Trebuie să-și fi dat 
seama că primul lucru pe care urma să-l facem era să-i 
verificăm pe bărbaţii din viaţa ei care au cazier. 

Detectiva apăsă pe buton, iar aparatul prinse viaţă și începu 
să verse în cana ei o cafea neagră din care ieșeau aburi. 

— Ascultă, Vanessa, nu știu cum funcţionează mintea 
clovnilor ăstora. Dar probele vorbesc de la sine. La fel și 
statisticile. Karim Laimani a ucis-o pe Emelie fiindcă l-a părăsit. 

Vanessa se întoarse la birou, mișcă mouse-ul și se duse pe 
pagina web a ziarului Kvällspressen. Știrea principală era un nou 
atac armat. De data asta în cartierul Bredâng din Stockholm. 
Atacul se soldase cu doi morți și o persoană în stare gravă. In 
pozele neclare se vedeau criminaliștii în drum spre pizzerie, o 
vitrină spartă de gloanţe și niște agenţi în uniformă care afișau o 
mină gravă. O carte poștală a lumii găștilor din Stockholm. 

Înainte să pună la loc în seif cazierul lui Karim, Vanessa mai 
aruncă o privire asupra pozelor în care se afla trupul fără viaţă 
al lui Emelie Ryden. 

(J 

Vanessa coborî din lift și trecu pe lângă șirurile lungi de 
mașini de poliție din parcarea secției. Bărbaților de genul lui 
Karim Laimani le lipsea autocontrolul. Asta era tot ce Îi separa 
de cetățenii obișnuiți. Percepeau drept un afront orice lucru care 
nu le ieșea bine. Își canalizau întotdeauna furia în exterior, nu 
reflectau niciodată asupra lor înșiși. 

Porţile garajului se deschiseră și intră o mașină de patrulă. 

Mașina viră într-un loc liber din faţa detectivei, motorul se opri 
și portierele se deschiseră. Agenţii coborâră și îi făcură semn cu 
mâna. Vanessa merse spre ei. 

— Celulele din Districtul de Sud sunt pline, așa că a trebuit să- 
| aducem aici. 

Detectiva încercă să vadă cine era pe banchetă. 

— Atacul din Bredâng? 

Agentul dădu din cap. Era palid și părea tulburat. 

— Cum a fost? 


VP - 64 


— Ca dracu’, răspunse repede. Doi morți. Al treilea probabil 
că o să moară din clipă-n clipă. Cioburi și sânge peste tot. 

Agenta deschise portiera din spate. Bărbatul care ieși stătea 
cu spatele la Vanessa, însă detectiva își dădu imediat seama că 
are un aer familiar. 

Purta un tricou alb plin de sânge și avea antebrațele acoperite 
de bandaje. Agenta îl conduse în jurul mașinii, pe lângă Vanessa 
și spre lifturi. Nicolas și Vanessa se uitară unul la celălalt preț de 
o jumătate de secundă. Niciunul, nici celălalt, nu dădură vreun 
semn cât de mic că s-ar cunoaște. Vanessa se întoarse spre 
agent și îl bătu pe umăr. 

— Sper că restul serii o să fie ceva mai liniștit. 

— La fel și eu, răspunse bărbatul. 

li urmă pe Nicolas și pe agentă. 

Vanessa îi privi pe toți trei cum se îndepărtează. 

Cum de fusese implicat Nicolas în atacul de la Bredäng? Să fi 
fost el autorul? Era inteligent, rezervat și calm, iar față de sora 
lui era tandru, plin de afecţiune. Dar mai avea și o altă latură. 
Vanessa nu întâlnise pe nimeni cu o mai mare capacitate de 
distrugere decât Nicolas Paredes. Ministerul Apărării investise 
milioane de coroane să-l antreneze. Ca membru al GOS, era 
antrenat să omoare. Repede, eficient, fără sentimente. 

Oare fusese recrutat de o gașcă? 

Nu, nu se potrivea imaginii pe care și-o formase Vanessa 
despre el. Nicolas avea principii morale, nu s-ar fi implicat în 
violenţă gratuită. Nu era precum Karim. 

Dacă Nicolas avea probleme, Vanessa era obligată să-l ajute - 
cu un an înainte, își riscase de multe ori viaţa de dragul ei. O 
însoţise până în cel mai sudic punct al Americii de Sud ca să o 
găsească pe Natasha. Fără el, nici ea, nici Natasha nu ar mai fi 
fost în viaţă. 

Putea măcar să afle ce se întâmplase. Fugi înapoi spre lifturi. 


5. 


Tom merse mai departe pe Sankt Eriksgatan cu geanta sport 
pe umăr. Deschise ușa de la intrarea în sala de antrenament, îl 
salută pe tipul de la recepție și își scană cardul de membru. 


VP - 65 


Femei îmbrăcate în colanţi și maiouri subţiri pentru sport sau 
topuri minuscule nădușeau pe benzi și biciclete eliptice, abia 
găsindu-și suflul. Bărbaţi bine făcuţi ridicau greutăţi, mârâiau 
încet și își încordau mușchii. 

Tom găsi un dulap gol și se schimbă. 

Işi puse mai întâi pantalonii, dădu o tură până la oglindă și își 
examină toracele. Injecţiile cu testosteron îl făcuseră să-i 
crească umerii, iar barba se îndesise, deși se rădea cu atenţie în 
fiecare dimineaţă. Era un gentleman, nu vreun derbedeu. Se 
întoarse ca să-și examineze spatele, care era acoperit de semne 
și coșuri roșii. Unul dintre colegii care-l văzuseră schimbându-se 
îl întrebase dacă dormea pe o răzătoare. Ceilalţi râseseră. Chiar 
dacă se obișnuise cu asta, Tom nu suporta să se râdă pe seama 
lui. 

Ușa se deschise și se auzi zgomotul unei haltere care lovește 
podeaua. In vestiar intră un imigrant musculos cu maxilarul ca 
de granit, îmbrăcat într-un maiou alb de wrestling și cu niște 
bicepși imenși, acoperiţi de sudoare. 

Tom se îndepărtă de oglindă. Nu voia să pară slab și 
înfumurat. 

Își puse bluza în timp ce-l studia pe ascuns pe celălalt. 
Bărbatul se așezase și scosese o conservă de ton. Arăta ca un 
mic infractor. Probabil că avea o iubită blondă drăguță, cu un 
corp atrăgător. Probabil că și ea era la sală. Oare mai târziu 
urmau să meargă acasă împreună? Să facă duș împreună? 

Bărbatul nu-l băgă în seamă pe Tom, râgâi zgomotos și își 
scoase vesta subțire. 

Pe Facebook existau grupuri pentru femei. Zone fără bărbați, 
așa erau numite. Acolo se discuta despre sex, menstruaţie și 
relaţii. Tom, mulţumită unui profil fals, intrase în mai multe 
astfel de grupuri. Bărbaţii slabi, nepricepuţi, cu care femeile se 
culcaseră o singură dată erau batjocoriţi fără milă. Unele femei 
scriau că vor să fie „regulate ca lumea” de „bărbaţi adevăraţi”. 
Discutau despre dimensiunea penisurilor și îi criticau pe cei care 
nu erau în stare să le satisfacă în pat. Cum se potrivea asta cu 
toate discuţiile despre egalitate? Tom pur și simplu nu pricepea. 
Obișnuia să pună întrebări femeilor, inventând tot soiul de boli 
de care suferea alter ego-ul său. li dădea o senzaţie de 
intimitate și îl excita. În mod normal, niciuna dintre femeile 
acelea nu i-ar fi dat nici măcar bună ziua. 


VP - 66 


Se aplecă și își legă șireturile. 

Celălalt bărbat își terminase conserva de ton și se pregătea să 
o arunce. Cutia descrise un arc prin aer, trecu pe lângă coș, lovi 
peretele și căzu pe podea. Individul o lăsă acolo. 

(J 

Întins pe spate pe bancă, Tom își lucra pieptul. Opt serii de 
câte patru repetiţii. Douăzeci și șase de kilograme pe fiecare 
ganteră. Era mai puternic ca niciodată, iar mușchii bine definiți îi 
străluceau sub pielea palidă. 

Nu mai era nici urmă din creatura slabă, cu aspect de pasăre, 
din urmă cu câţiva ani. 

Își șterse ochelarii cu un prosop, după care și-i puse la loc pe 
nas. 

Chiar în spatele lui, o fată de vreo douăzeci de ani ridica o 
halteră. Avea părul de un blond cenușiu adunat într-o coadă 
strânsă în creștet. Nu izbuti să se abţină. Când își trase sufletul, 
se uită la ea. Fata păru deranjată și îi aruncă o privire ucigașă. 
Henrietta nu venise. Tom îi verifică contul de Instagram ca să 
vadă ce făcea, dar pe aplicaţie nu figura nicio activitate în ziua 
respectivă. 

Rămase întins pe bancă, apucă ganterele și continuă 
antrenamentul. Spre final, închise ochii și mârâi prin dinţii 
încleștaţi, care îi scârțâiau din cauza efortului. Acidul lactic 
curgea din plin. Lăsă ganterele să cadă pe podea și rămase 
acolo epuizat. Spre surprinderea lui, văzu că fata venise la el. 

— Nu te mai holba. Altminteri o să anunţ la recepție. 

Tom își îndreptă spatele. Ceilalţi bărbaţi îl priveau dezgustați. 
Se ridică, puse ganterele la loc pe suportul de lângă oglindă, 
după care se îndreptă spre bandă. Ce mai conta că își sculptase 
ani întregi corpul, depășindu-și limitele și umplându-l de 
testosteron? Ceva îl făcea insuportabil femeilor. Se săturase de 
disprețul lor. Tom era inteligent - putea să rezolve un cub Rubik 
în mai puţin de un minut. Sigur, era cale lungă de aici până la 
recordul de 4,73 de secunde. Insă dacă ar fi fost un om bogat, 
un sportiv cunoscut sau vreo vedetă TV, femeile ar fi roit în jurul 
lui. 

Era urât și sărac. Un ratat. Locuia singur, urma să moară 
singur și în afară de Katja nimănui n-avea să-i pese. Programă 
banda și alergă fără chef vreo două minute înainte să se șteargă 
cu un șervet de hârtie. 


VP - 67 


În drum spre vestiar, văzu în oglindă cum două femei fac fețe- 
fețe în spatele lui. Își dădu seama că uitase să-și spele hainele 
de sport. Probabil că duhnea. Deja nu-i mai păsa și se hotări să 
schimbe sala pentru a patra oară în decurs de șase luni. Poate 
că ar fi reușit oricum să se vadă cu Henrietta. Se schimbă fără 
să se mai spele, își puse blugii, tricoul și jacheta, iar pe cap își 
trase o căciulă. 

Hainele i se lipeau de corp. Simţea cum furia îi crește și 
devine mai puternică decât a fost vreodată. Sau era durere? 
Durere fiindcă era singur, respins, mereu alungat? De tot și de 
toți. 


6. 


Înainte ca persoanele arestate să fie duse în celulele de la 
etajul șapte, treceau pe la agentul-șef, aflat trei etaje mai jos. 
Vanessa cobori din lift și își șterse palmele de pantaloni. Nicolas 
stătea pe o bancă de lemn, cu capul căzut și coatele proptite în 
coapse. Nu își ridică privirea. În spatele unui geam din plexiglas, 
agentul cu care Vanessa vorbise în garaj completa un raport. 
Detectiva presupuse că agenta îi explica șefului de ce Nicolas 
fusese aduse în Kungsholmen în loc să ajungă în celulele din 
Flemingsberg, din moment ce atacul avusese loc în Bredäng. 

Vanessa trecu de Nicolas, care tot n-o zărise. Ajunse lângă 
colegul ei și bătu în geamul de plexiglas. 

Surprins, agentul își ridică privirea. 

— Da? 

— Mi-am dat seama că îl recunosc din altă anchetă, spuse 
Vanessa, arătând spre Nicolas. De ce e aici? 

— Din câte am înţeles, l-a împușcat pe unul dintre bărbați. 
Treaba e puţin cam încurcată. Martorii spun că a făcut asta ca 
să protejeze o femeie. O să-l reținem aici peste noapte și apoi o 
să facem o percheziţie la domiciliu ca să fim siguri că nu face 
parte din vreo bandă. 

Agentul își ridică din nou pixul. Vanessa înghiţi în sec. Nu 
trebuia să-l facă să intre la bănuieli. 

— Pot să stau de vorbă cu el? 

Colegul Vanessei îi aruncă o privire nedumerită. 


VP - 68 


— De ce? 

— Ți-am zis, e implicat și în altă anchetă și aș vrea să-mi 
răspundă la câteva întrebări. 

Agentul dădu din umeri. 

— Bine. Dar cei de la Omoruri Grave Sud o să ajungă din 
clipă-n clipă să-l interogheze, așa că trebuie să te miști repede. 

Detectiva se îndreptă spre bancă și rămase lângă Nicolas, 
apoi se întoarse cu spatele la agent. 

— O să încerc să te ajut, dar mai întâi am nevoie să-mi 
răspunzi la o întrebare. Ce cauţi aici? întrebă femeia în șoaptă. 

— Urma să o împuște și pe femeie, murmură Nicolas. 

— Cine? 

— Bărbatul care i-a împușcat pe ceilalţi în pizzerie. Urma să o 
execute și pe ea. Am luat pistolul primei victime și l-am ucis. 

Vanessa își dădu seama imediat că spunea adevărul. Se simţi 
ușurată. 

— Ai ceva compromiţător acasă? 

Nicolas o privi surprins. 

— De ce întrebi? 

— Pentru că în curând o să-ţi facă o percheziţie la domiciliu. 

Nicolas închise ochii și își încleștă maxilarele. 

— În spatele căzii e o geantă neagră plină cu bani. Și o armă. 

— lar banii sunt din răpiri? 

Nicolas dădu încet din cap. Vanessa rămase pe gânduri o 
clipă. Era prietenul ei, sau cel puțin unul dintre puţinii oameni de 
care îi păsa cu adevărat. 

Trebuia să-l ajute, chiar dacă asta însemna să încalce legea. 
Urma să-și riște întreaga carieră. Fără munca ei, Vanessa nu 
avea nimic. Dar dacă nu îl ajuta cum putea mai bine pe Nicolas, 
ar fi însemnat să nu fie loială. Își zise că asta ar fi fost și mai rău. 

— Care-i adresa? Și cum intru? 

Din cealaltă parte a camerei se auziră niște glasuri. Agentul 
se apropia de ei împreună cu agentul-șef, care urma să-l întrebe 
pe Nicolas dacă știe de ce se află acolo, dacă e rănit sau suferă 
de vreo boală și dacă își dorește un avocat anume. 

— Âlgrytevăgen 14C, în Bredäng, șuieră Nicolas. Codul e 
1132. Etajul patru. Bate la apartamentul de vizavi, scrie „Wood” 
pe ușă. O să te ajute Celine să intri. 

Vanessa privi sistemul de navigație și ieși de pe autostradă. 
Ceva mai târziu, trecu încet pe lângă centrul comercial Bredâng, 


VP - 69 


unde vreo doisprezece trecători încă mai stăteau lângă zona 
delimitată de poliţie. Spera ca interogarea martorilor să dureze, 
spera ca anchetatorii să nu fi intrat deja în apartamentul lui 
Nicolas. Era prima oară când îi părea bine că nu au îndeajuns de 
mulţi detectivi la secţie. Vanessa continuă pe Âlgrytevăgen și 
parcă la vreo sută de metri de intrarea în blocul lui Nicolas. 

Nu se vedea nici urmă de vreo mașină de poliție. Tastă codul 
și urcă scările care duceau la etajul patru. Incuietoarea nu părea 
să fi fost forțată. Acum trebuia doar să o convingă pe această 
Celine să-i dea o cheie de rezervă. 

Vanessa apăsă butonul soneriei. 

În clipa următoare se pomeni nas în nas cu o fată îmbrăcată 
într-un tricou decolorat pe care scria Feminazi. 

— Da? întrebă fata, uitându-se la ea cu ostilitate. 

— O caut pe Celine, răspunse Vanessa, aruncând o privire 
peste umărul fetei, în apartament. 

— Cine o caută? 

— Eu. 

Fata ridică o sprânceană. 

— Ești de la serviciile sociale? 

— Nu. 

— Vrei să mă bagi în vreo sectă? 

— Nu. 

— Atunci ce vrei? Eşti poliţai, sau ce? În cazul ăsta, vreau un 
avocat. 

— Sunt polițistă, dar nu ai nevoie de avocat. Am venit ca să-l 
ajut pe Nicolas. 

— Nu cunosc niciun Nicolas. 

Celine pufni și dădu să închidă ușa. 

Vanessa apucă să-și strecoare piciorul în prag. 

— Are necazuri. Trebuie să intru la el în apartament. Repede. 
A spus să vorbesc cu Celine, că mă ajută ea. 

Celine pufni în râs. 

— Crezi că m-am născut ieri, sau ce? Du-te să tragi pe sfoară 
un pensionar sau ceva. _ 

— Vorbesc serios. Nicolas m-a trimis. II cunosc. 

— Dovedește-o. 

— Cum să fac asta? 

Celine dădu din umeri. 

— Tu să-mi spui. 


VP - 70 


— Îți dau cinci sute de coroane. 

— Crezi că mi-aş vinde un prieten pentru banii ăştia? 

— Atunci o mie? 

Mușcându-și buza, Celine clătină încet din cap. 

— Îmi pare rău, dar nu pot fi cumpărată. 

Vanessa aruncă o privire în spate, pe coridor. Nu mai avea 
timp. Colegii ei puteau să apară din clipă-n clipă. 

— Celine, înțeleg că îl placi pe Nicolas. Și eu îl plac. De asta 
sunt aici. Am nevoie să intru în apartamentul lui, iar el mi-a dat 
numele tău, corect? Asta înseamnă că are încredere în tine, la 
fel cum are încredere în mine. Dă-mi drumul înăuntru ca să-l 
putem ajuta. 

Celine se uită la Vanessa, încuviință din cap și făcu un pas 
înapoi. Tocmai când femeia voia să intre, fata ridică degetul 
arătător. 

— Dacă umbli cu zăhărelu', o să-ţi pară rău. 

Celine se întoarse pe călcâie și, cu același deget, îi făcu semn 
Vanessei să o urmeze. Traversară apartamentul, iar Celine 
deschise ușa de la balcon. 

— Trebuie doar să treci dincolo. 

Vanessa se uită la fată, apoi la ușa de la balconul lui Nicolas, 
care era deschisă, și își dădu seama că înțelesese greșit spusele 
lui Nicolas. Nu exista nicio cheie de rezervă. Se apropie de 
balustradă și se sprijini cu mâinile de ea. Între cele două 
balcoane era o distanţă de jumătate de metru. Neliniștitor, dar 
realizabil. 

— Ai niște mănuși? 

Când Celine se făcu nevăzută în apartamentul ei, Vanessa se 
cățără pe balustradă și trecu dincolo cu băgare de seamă. 
Rămase în picioare pe balconul lui Nicolas și așteptă să se 
întoarcă fata. Dacă polițiștii ar fi găsit geanta cu bani, ar fi fost 
greu de explicat de ce se aflau amprentele Vanessei pe ea. 

Celine îi aruncă o pereche de mănuși negre, iar Vanessa și le 
trase pe mâini. 

Clipi de câteva ori în bezna din apartament. | se părea ciudat 
să se afle în casa lui Nicolas, chiar dacă era acolo ca să-l ajute. 
Din multe puncte de vedere, bărbatul acela era în continuare un 
mister pentru ea, în ciuda tuturor întâmplărilor prin care 
trecuseră împreună. Nu se putu abţine și se opri să se uite o 
clipă în dormitor. Patul era aranjat frumos. 


VP -71 


Când ajunse în baie se așeză în genunchi pe gresia gri și se 
uită sub cadă. Inghesuită între ea și perete era o geantă sport 
neagră. Vanessa se ridică în picioare, se aplecă deasupra căzii, 
o înclină spre ea și eliberă geanta din ascunzătoare. Când trecu 
pe lângă dormitor a doua oară, auzi zgomot de voci și pași de pe 
scara blocului. 

In aceeași clipă, cineva apăsă pe clanţa de la intrare. 


7. 


— Tuva vrea să stea de vorbă cu tine, îi spuse Bengt Jasminei. 

— Acum? 

— Da. 

Era prima zi când se întorsese la redacţie, după duminica în 
care Bengt o mustrase că nu respectase termenul-limită. Luni o 
sunase și îi zisese că poate să vină joi, fără să-i explice dacă 
asta era de bine sau de rău. 

Jasmina rămăsese în casă în tot acest răstimp. Mâncase 
numai sandviciuri. Se holbase la pereţi. Încercase să se uite la 
Netflix, dar orice scenă violentă sau cu tentă sexuală îi dădea o 
senzaţie de greață. leșise o singură dată din apartament, cât să- 
și cumpere pâine uscată și ingrediente pentru sandviciuri. În 
drum spre casă, un bărbat o rugase să-i ţină ușa, după care i se 
alăturase în lift. Jasmina tremurase tot timpul cât urcaseră. Când 
ajunse la etajul ei, se grăbi să iasă din lift, închise grilajul, apoi 
încuie ușa. Orice bărbat necunoscut era un potenţial violator 
care putea să-i facă rău. 

Jasmina bătu la ușa redactorului-șef Tuva Algotsson. Când 
femeia o văzu, îi făcu semn să intre și se ridică. Era îmbrăcată 
cu o rochie-pantalon albastră, în dungi, care părea să o facă și 
mai înaltă decât era. Jasmina nu mai fusese niciodată singură cu 
șefa cea mare. Tot ce știa despre cea care o adusese la ziar 
erau numai lucrurile care apăreau în articolele despre jurnalism, 
în care Tuva aborda pe scurt chestiuni de interes public. Viaţa ei 
personală era un mister. Jasmina nu știa nici măcar dacă are sau 
nu o familie. 

— Inchide, te rog, ușa, zise Tuva. Mai așteptăm o persoană, o 
să sun ca să anunţ că ai ajuns. 


VP- 72 


Își scoase telefonul și aşteptă să sune. 

— Poţi veni acum, spuse Tuva scurt. 

Redactorul-șef se așeză la birou și își scoase pantofii cu toc, îi 
aruncă pe jos și începu să-și maseze călcâiele cu o expresie 
plină de durere. 

Jasmina rămase în picioare. Își șterse discret mâinile pe blugi. 

— Nu suntem în armată, Jasmina. Nu trebuie să aștepți să-ți 
dau eu voie să te așezi. 

Tânăra se grăbi să ia loc. Încă o durea când se așeza, dar 
strânse din dinți. 

— Poţi citi articolul ăsta cât aștepți, zise Tuva, împingându-i 
pe masă un număr din „Kvâăllspressen”. Citește de la pagina 
paisprezece încolo. 

— Bine, zise Jasmina. 

Luă ziarul și îl răsfoi până ajunse la pagina indicată de Tuva. 

„Un membru de seamă al Social-Democraţilor face excursii de 
lux în străinătate împreună cu soţia - pe banii contribuabililor”. 
În poza alăturată, William Bergstrand afișa un zâmbet cât roata 
carului. Rapoartele de cheltuieli arătau că se dusese la un 
congres al partidului. În realitate, nu avusese loc niciun congres. 
În schimb, avusese parte de huzur și mâncase la restaurante 
scumpe alături de soţia lui. 

Max Lewenhaupt se holba la ea din imaginea de lângă 
semnătură. 

Tuva o urmări cu atenţie, fără să-i dea de înţeles la ce se 
gândește sau ce simte. Se auzi o bătaie în ușă, iar în cameră 
intră Hans Hoffman. Își trase un scaun pe care-l așeză lângă 
Jasmina, faţă-n faţă cu Tuva. Părea cătrânit, aproape furios. 

Jasmina împături ziarul și rămase cu el în poală. 

— Bun articol, nu? A fost preluat de toate ziarele din ţară. 
Vânzările ne-au crescut peste tot, spuse Tuva, privind-o calm pe 
Jasmina. Nu l-ai văzut până acum? 

— Nu, am stat doar în casă, răspunse Jasmina încet. 

Hans Hoffman se întoarse spre ea. 

— Facturile, hotelurile, restaurantele - astea au fost ideea ta. 
Atunci cum de Lewen-prost e cel care rânjește lângă text? 


VP-73 


8. 


Vanessa alergă prin camera de zi, închise ușa de la balcon și 
aruncă geanta pe cealaltă parte. Agitată, Celine îi făcea semn să 
se grăbească. 

Detectiva se căţără pe balustradă, își luă avânt și zbură prin 
aer. 

Se auzi un zgomot puternic atunci când se lovi la genunchi de 
cealaltă balustradă, dar rămase agăţată printr-un efort titanic și 
reuși să se ridice dincolo. Auzi dinspre apartament zgomotul 
cuiva care se oprește grăbit. Se trânti la podea, ascunsă de 
paravanul de metal care înconjura balconul lui Celine. 

Fata rămase nemișcată, păstrându-și calmul, cu geanta la 
picioare, prefăcându-se că admiră peisajul. 

— Ai fost adineauri aici? 

Cum stătea chircită pe podeaua balconului, Vanessa se uită 
pe sub balustradă și văzu o pereche de pantofi negri pe cealaltă 
parte. 

— Ești sigură că n-ai fost aici? S-a auzit de parcă a sărit 
cineva în celălalt balcon. 

Bărbatul vorbea pe un ton bănuitor. Celine lovi balustrada cu 
piciorul. 

— Așa s-a auzit? întrebă fata. Mai pocnesc lucruri când mă 
gândesc la chestii care mă calcă pe nervi. Tata zice că nu e 
bine, așa că de obicei fac asta cât nu-i acasă. 

— Nu mai e nimeni acolo? întrebă polițistul. 

— Nu, doar eu și demonii mei, răspunse Celine și oftă 
dramatic. 

Urmă o clipă de tăcere. 

— Bine atunci, să ai o seară bună. 

— La fel. 

Polițistul se întoarse în apartamentul lui Nicolas, iar ușa de la 
balcon se închise. Vanessei îi plăcea fata asta sfidătoare și 
ciudată. Se târî pe burtă împingând geanta înaintea ei, o trecu 
peste prag și ajunse cu ea în bucătăria ce ţinea loc și de living. 

Se așeză pe canapea, făcând o grimasă în timp ce își studia 
genunchiul lovit. Abia atunci băgă de seamă în ce hal arăta 
apartamentul. Pe tavan erau crăpături uriașe. Tapetul era 
găurit. Mobila era deteriorată. Pe canapea erau pete negre. 


VP - 74 


Celine închise ușa de la balcon. 

— Și-acum ce facem? Bănuiesc că trebuie să stau o vreme cu 
capul la cutie, zise ea cu indiferenţă. 

— E în regulă? 

— Sigur. Vrei niște omletă? 

— Bine. 

— Nicolas spune mereu că pun prea multă sare. 

— Nicolas e un papă-lapte. 

Celine aprobă din cap. 

— Exact asta spun și eu de obicei. 

Celine scoase o tigaie, deschise frigiderul și scoase câteva 
ouă. Cât era cu spatele la ea, Vanessa controlă rapid dacă banii 
și pistolul erau într-adevăr în geantă. 

— Unde sunt părinţii tăi? 

— Mama a murit. Cancer. Tata probabil că s-a dus să se facă 
mangă. E englez. E din Hull. Știi cum se numește locul ăla? 

Vanessa clătină din cap. 

— Subratul Angliei. 

Vanessa zâmbi. Se uită în jur și abia atunci băgă de seamă că, 
deși nu era într-o stare bună, apartamentul nu mirosea urât. Din 
contră, mirosea a soluţie de curăţat podele. Bănui că asta se 
datora lui Celine, că fata făcea orice-i stătea în puteri ca să ţină 
departe duhoarea, semnul de căpătâi al sărăciei. 

— Vrei să te uiţi la Netflix cât gătesc? întrebă Celine. Tata nu 
a plătit facturile de două luni, așa că folosesc Wi-Fi-ul lui Nicolas. 

— Putem să ne potolim puţin, nu crezi? Cum ai făcut rost de 
parolă? 

— De obicei își lasă ușa de la balcon deschisă, așa că am sărit 
dincolo și m-am uitat pe spatele router-ului și am găsit-o. Dar să 
nu-i spui. Nu cred că ar fi prea încântat. 

— Promit să nu-i zic. 

— De unde-l știi pe Nicolas? întrebă Celine în timp ce turna 
ulei în tigaia pe care o așeză apoi pe aragaz. 

Vanessa se lăsă pe spate pe canapea. 

De alături se auzea zgomot de voci și pași. 

Brusc, își dădu seama că încă purta mănușile. Și le scoase și 
așeză haina pe braţul canapelei. 

— M-a ajutat cu ceva mai demult. 

Celine sparse un ou într-un castron și ridică din sprâncene, 
gata s-o tachineze. 


VP-75 


— Ești îndrăgostită de el? 

Vanessa râse. 

— Nu. 

Se lăsă tăcerea. În timp ce bătea ouăle, Celine rămase cu 
limba lipită de buza de sus. 

— Dar tu ești îndrăgostită de el? întrebă Vanessa cu șovăială. 

— Nu cred, dar mereu mi-au plăcut bărbaţii mai în vârstă, 
spuse Celine în timp ce turna ouăle în tigaie. 

— Și mie la fel, oftă Vanessa. 


VP - 76 


PARTEA A III-A 


Societatea ne urăște și suntem bărbați. Nimănui nu-i pasă de 
noi. Suntem nevoiţi să recurgem la violență, să forțăm 
societatea să ne ajute. 


Un bărbat anonim. 
1. 


Vântul bătea și smucea prelata de culoare verde-închis. Börje 
Rohden, în vârstă de cincizeci de ani, o ţinea strâns pe Eva Lind 
ca să o încălzească. Deși erau acoperiţi de doi saci de dormit și 
mai multe straturi de haine, le clănţțăneau dinţii. Pădurea 
întunecată se ridica peste tot în jurul lor. 

— Măcar ne avem unul pe celălalt, zise Eva zâmbind. 

Spuneau asta des. Parţial serios, parțial în glumă. 

— Indiferent dacă ne place sau nu, cred că suntem îngheţați 
bocnă, spuse Börje, întorcându-se astfel încât să nu o gâdile cu 
barba. 

Börje adora râsul Evei și încerca mereu să-l scoată la iveală. 
Femeii îi lipseau doi dinţi de sus, dar pentru Börje râsul acela 
reprezenta singurul lucru care îl ţinea în viață. 

Câteva ore mai înainte fuseseră alungaţi din fața unei clădiri 
din Södermalm și apoi luaseră autobuzul câtre Tyresö și 
Junibacken, cum își botezaseră adăpostul pe care și-l 
construiseră în vara precedentă. 

— Mă duc să încerc să aprind focul din nou, spuse Börje, 
dezghiocându-se din sacii de dormit. Rămâi aici. 

Printre copaci, ceva mai sus pe deal, la geamul unei vile roșii 
se vedea o lumină. 

În vara și toamna din anul acela, proprietarul vilei profitase de 
fiecare ocazie să le arunce lucrurile în apă, să-i acuze că îi fură 
uneltele de grădinărit și că se droghează în preajma copiilor lui. 

— Crezi că-i o idee bună? Dacă vede că suntem aici? 

Lui Börje îi apăru dinaintea ochilor chipul lui Oscar Sjölander. 


VP - 77 


— Nu poţi să te comporțţi cu lumea așa cum ai tu chef doar 
fiindcă apari la TV. lar dacă nu aprindem focul, chiar că 
degerăm. 

Eva oftă. 

— Aș vrea să ne lase în pace. 

— Promit să nu-l mai las să te rănească. 

Cu un an în urmă, în septembrie, Eva ajunsese la Junibacken 
înaintea lui Börje. Prezentatorul își făcuse apariţia și urlase la ea. 
Când refuzase să plece, el o apucase de gât. 

— Nu înțeleg de ce e atât de supărat. Are o casă frumoasă, 
doi copii drăguţi, o soţie simpatică și frumoasă... 

O flacără mare și portocalie se ridică din lemnul umed, iar 
căldura îi lovi chipul lui Börje. Eva se ridică, înșfăcă două felii de 
pâine și fugi lângă foc. 

— la uite, șopti femeia. S-a întors. 

Un motan tărcat se frecă de picioarele Evei și începu să 
toarcă. 

— Oare Gustaf te-om fi botezat vara trecută? 

Luă motanul în braţe. 

— Da, așa e. Motanul Gustaf. 

Ținându-l pe Gustaf lipit de piept, se duse până la unul dintre 
sacii negri pentru gunoi și desfăcu geanta cu mâncare. 

— la să vedem dacă avem ceva bun pentru tine. 

Eva scoase o conservă de ton. Börje dădu să protesteze. Mai 
aveau numai două. Până la urmă își mușcă limba. 

— O s-o împărţim, spuse Eva, afundându-și nasul în blana 
motanului. Și lui îi e foame. 

Börje întinse palmele, iar Eva îi dădu conserva. Când el o 
desfăcu, femeia mângâie cu tandreţe motanul între urechi. 

Mirosul peștelui îi făcu stomacul să ghiorțăie. Börje tocmai 
voia să bage în gură o bucată, dar îi aruncă o privire Evei. 
Fusese o iarnă cumplit de rece. Femeia avea chipul palid și era 
trasă la față. Börje se răzgândi și îi dădu ei conserva de ton. 

— Tu nu mănânci deloc? întrebă Eva surprinsă. 

— Nu mi-e așa de foame, am mâncat niște fructe înainte să 
ne vedem, minţi Börje. Hai, draga mea, mănâncă. 

Eva începu să mănânce cu poftă, hrănind și motanul în același 
timp. Börje simţea calmul care se așternuse. Motanul o făcea 
fericită pe Eva, iar asta însemna că și lui îi plăcea de micul 
hoţoman. 


VP - 78 


Eva nu se mai drogase de două luni. Cu încăpăţânarea celui 
naiv, el spera că nici n-o s-o mai facă vreodată. Ce-i drept, mai 
avusese perioade bune și în trecut, după care însă dispăruse și o 
luase de la capăt. De fiecare dată o găsise stând pe o bancă 
cine știe pe unde, cu privirea goală și gura căscată. Börje nu 
puteau fi tot ce avea ea nevoie. În fiecare zi își făcea griji că o s- 
o piardă, că o să ia o supradoză și că o s-o găsească fără puls, 
într-o toaletă împuţită, cu un ac înfipt în braţ. 

Într-un final, conserva se goli. Eva o așeză jos, iar motanul 
lipăi ce mai rămăsese. 

Se strecurară toți trei în sacii de dormit de sub prelată. Gustaf 
se înghesui între ei. Blăniţa lui îi gâdilă nasul lui Börje, iar 
bărbatul strănută. Se gândi la Oscar Sjölander, sperând că de 
data asta o să-i lase în pace. Îi venea să-i tragă una în faţă, să-i 
spună s-o lase în pace pe Eva, dar asta n-ar fi făcut decât să 
înrăutățească lucrurile. Când aflase ce-i făcuse Evei, nu se 
putuse controla. Se dusese direct la vilă, bătuse la ușă și îl luase 
la trei păzeşte. Oscar Sjölander îi spusese că e un boschetar 
împuţit și îi trântise ușa în nas. În urmă cu câţiva ani, Börje i-ar fi 
tras un pumn fără să ezite și fără să se gândească o clipă la 
consecinţe. Însă Börje jurase să nu mai facă vreodată rău cuiva. 
Anii petrecuţi la închisoare îl schimbaseră. 

— Ştii la ce mă gândesc destul de des? întrebă Eva. 

Börje clătină din cap. 

— La cât îmi doresc să ne fi întâlnit înainte... înainte de toate. 
Aș fi putut să mă îmbrac frumos pentru tine. N-aș fi fost urâtă ca 
acum. Aș fi putut să miros frumos. Am fi putut să avem o casă și 
să mergem în vacanţă. 

Börje închise ochii. Ştia că Eva nu fusese niciodată în afara 
Suediei. 

— Nu, răspunse bărbatul. 

— N-ai fi vrut să avem toate astea? întrebă Eva surprinsă. 

— Lucrurile n-ar fi mers. Înainte nu eram un om bun. Eram 
egoist, meschin și rece. Cam ca vedeta aia TV de colo. 


2. 


Vanessa merse până la McLarens, îi comandă un hamburger 


VP - 79 


lui Kjell-Arne și se așeză la o masă de la geam. Pe unul dintre 
pereţi se vedea o poză nouă, alb-negru, a unui boxer. 

— Cine e? întrebă detectiva. 

Kjell-Arne bătu din palme, dădu jos rama și i-o aduse 
Vanessei. 

— Johann Trollman. A câștigat titlul de campion la categoria 
semigrea în Germania în 1933, dar titlul i-a fost luat câteva zile 
mai târziu. De ce? Pentru că era sinti, pentru că era rrom. 
Înaintea următorului meci, i s-a zis să se lupte ca un neamt. Asta 
însemna ca practic să stea pe loc și să lovească. Ştii ce a făcut 
atunci? 

Vanessa clătină din cap. 

— Și-a vopsit părul și s-a acoperit cu făină, ca să fie alb. 
Caricatura unui arian. 

— A câștigat? 

— Nu, a pierdut. Cu demnitate. Și curaj. Apoi a luptat pentru 
Hitler până în 1942, când a fost trimis într-un lagăr. Șeful 
lagărului l-a recunoscut și l-a pus să antreneze soldaţi SS 
noaptea. Ceva mai târziu, a fost găsit ucis cu lopata de vreun 
criminal. 

Vanessa oftă. 

— Interesantă poveste. 

— Tot răul spre bine. În 2003 i s-a făcut dreptate. Federaţia 
Germană de Box i-a acordat postum titlul de campion pentru 
lupta din 1933. 

— Cred că e încântat, zise detectiva. 

Vanessa simţea că dorinţa de onoruri și laude după moarte 
era o chestiune tipic masculină. Până și ea își făcea acum griji 
cine o să-i viziteze mormântul, dar își dădea seama că această 
preocupare avea să înceteze în clipa în care își va da ultima 
suflare. 

Cineva uitase pe pervaz un număr din „Kvâăllspressen”. 

La ziar ajunsese știrea despre Karim Laimani și faptul că era 
bănuit că-și omorâse fosta parteneră cât era eliberat 
condiţionat. Deocamdată nu fusese menţionat nici numele lui 
Karim, nici al lui Emelie, vorbindu-se despre ei drept „ganagsterul 
de treizeci și cinci de ani” și „tânăra”. Reporterul aflase cumva 
și că bărbatul o ameninţase cu moartea pe Emelie ultima oară 
când îl vizitase la închisoare. În articol, capetele de acuzare ale 
lui Karim erau enumerate alături de mai multe declaraţii ale 


VP - 80 


unor politicieni și specialiști. Cu toţii cereau restricţii mai severe 
pe perioada eliberării condiţionate. Articolul se încheia cu 
amănunte despre o slujbă de priveghi pentru tânără, 
programată următoarea zi, duminică, la Sergels Torg. 

Vanessa lăsă jos ziarul și se uită pe geam. O clipă mai târziu, 
îi sună telefonul. 

— Bună, ce faci? întrebă Ove Dahlberg. 

— Bine, mersi. 

— Și eu fac bine, răspunse Ove cu glas cântat. Mulţumesc de 
întrebare. 

În fundal auzea pe cineva insistând că vrea dulciuri. Ove îl 
rugă pe copil să se calmeze, fu ignorat, așa că se lăsă păgubaș 
și se mută în altă cameră. 

— Am sunat în legătură cu Emelie Ryden. Ar fi trebuit să fac 
asta ieri, dar... 

Vanessa înghiţi în sec și așteptă ca Ove să-și ia pe sus copilul, 
care venise după el, și să-l scoată din încăpere. 

— În fine, au venit rezultatele de pe celelalte lucruri din 
apartament care au fost trimise la analize. În interiorul 
buzunarului de la haina din hol era un pix. 

Vanessa scotoci zadarnic prin sertarele minţii, încercând să 
priceapă despre ce vorbește. 

— M-ai rugat s-o trimit la analize fiindcă se potrivea descrierii 
hainei pe care o purta când l-a vizitat ultima oară pe Karim. 

— Așa, și? 

— Ştii ce era pe pix? 

— Nu, Ove, nu știu ce era pe pix. 

— Amprenta  presupusului făptaș dintr-un caz de viol 
nerezolvat din Parcul Râlabshov. 

— Ce fel de pix e? 

— Un pix albastru obișnuit. De la Hotelul Rosersbergs Slotts. 


3, 


Lumea trecea grăbită pe lângă Börje Rohden în Farsta 
Centrum. Bărbatul se opri lângă un coș și căută prin el. Nu găsi 
nimic folositor. 

O femeie îl privi cu dezgust. Börje se obișnuise ca lumea să 


VP - 81 


facă feţe-feţe când îl vedea. Măcar nu se mai simţea chinuit, ca 
în primele zile când rămăsese pe străzi. Pe atunci umbla 
cocoșat, cu ochii în pământ, ca să nu-l recunoască nimeni. 

Börje merse încet până la următorul coș și găsi o sticlă pe 
care putea să o recicleze ca să primească bani. Scotoci mai 
adânc. Simţi grămăjoara rece, bine-cunoscută, și scoase mâna. 
Avea pe ea ceva vâscos, maroniu. Rahat de câine. 

— Băga-mi-aş. 

Iși ridică mâna și căută ceva de care să se șteargă. Lângă o 
bancă era un șerveţel boţit și se curăţă cu el, turnând și ultimele 
picături din sticlă. 

Börje luă un exemplar dintr-un ziar gratuit. Pe vremuri nu 
prea îi păsa cum era vremea, excepţie făcând în timpul 
vacanţelor. Acum prognoza era primul lucru pe care-l verifica 
atunci când punea mâna pe un ziar. Meteorologii promiteau o 
îmbunătăţire a vremii în următoarele zile. Cincisprezece grade 
cu soare și niciun strop de ploaie. Vremea caldă părea să se fi 
instalat definitiv. Una peste alta, viaţa era destul de bună. El și 
Eva supraviețuiseră a doua iarnă împreună și urma să îi facă o 
surpriză aducându-i un Big Mac aproape întreg pe care-l găsise 
în faţă la McDonalas. 

Börje primi banii de pe sticlele și dozele pe care le găsise, 
băgă în buzunar douăsprezece coroane și merse cu scara 
rulantă până pe peronul de la metrou. Priveliștea îi determinase 
pe beţivii care se strângeau acolo pe bănci și beau bere să 
numească locul „Sky Bar”. 

In clipa aceea, „barul” avea un singur client: Elvis Redling cel 
cu o singură mână, pe scuterul său pentru invalizi, acoperit de 
abțibilduri cu echipa de fotbal Hammarby. 

— Börje! strigă Elvis când îl zări, după care tură scuterul și 
ridică ciotul de braţ. Bate Cuba! 

Elvis crescuse în Farsta. Se născuse aici și rămăsese aici. 

Accidentul se petrecuse chiar pe acel peron, în vara lui 1994. 
Elvis, care tocmai fusese dat afară de la muncă, unde lucrase ca 
dulgher, se întorcea în oraș pentru a sărbători victoria Suediei 
împotriva României la Campionatul Mondial. Un amic se lovise 
de el, iar bărbatul căzuse pe șine. Trei vagoane trecuseră peste 
el. Din braţul stâng îi mai rămăseseră numai niște fâșii de carne. 

Börje aruncă un ochi în coșul de pe scuterul lui Elvis. Înăuntru 
se aflau o sticlă de votcă și două beri. Abro, 7,3% alcool. De o 


VP - 82 


lună și jumătate, de când murise mama lui, Elvis trăia numai cu 
bere și pastile. Acum, însă, venise momentul să se întoarcă la 
votcă. 

— Cum îţi merge? întrebă Börje în timp ce se așeza pe bancă. 

Elvis avea o privire chinuită. 

— lisuse, Börje, nu știu dacă o să trec peste moartea mamei. 
E cel mai cumplit coșmar pe care l-am avut vreodată. leri am 
sunat-o și mă întrebam de ce nu răspunde. A, da, corect, fiindcă 
e moartă. Încă nu am priceput asta. 

Börje nu știa ce să răspundă. Elvis întinse mâna și înșfăcă o 
Åbro. Un tren opri în staţie, iar din el coborâră niște elevi care se 
zgâiră la ei. Elvis își ascunse berea în poală până când aceștia 
trecură mai departe. Mereu făcea asta. 

„Ei, nu se bea de față cu copiii. Așa am fost crescut”, îi 
răspunsese lui Börje la începutul prieteniei lor, când îl întrebase 
de ce face asta. 

Doi paznici se apropiară de ei. Börje îi recunoscu. Erau niște 
nenorociţi ai dracu’. Mai ales cel mare, pe care-l chema Jörgen. 
Avea capul ras, burtă de bere și ochii apropiaţi unul de celălalt. 
Era clar că îi făcea plăcere să-și afișeze puterea. 

Celălalt avea o constituţie normală și era de înălțime medie. 

Jörgen se proţăpi în faţa lor. Al doilea paznic rămase cu un pas 
în spate și își puse mâna pe baston în timp ce cerceta peronul 
cu privirea. 

— Ştiţi că n-a veţi voie să staţi aici, spuse Jörgen, apucându-și 
strâns cureaua. Se sperie lumea. 

— Fii și tu om, răspunse Börje cu calm. 

— Poţi să-ți ţii clonțul. 

Jörgen rânji zeflemitor, apoi continuă pe un ton scăzut: 

— Lepădături ce sunteți. Dacă aţi fi avut un dram de onoare în 
trupurile alea oribile v-aţi fi luat gâtul până acum. 

Celălalt paznic dădu din cap aprobator. 

Börje puse o mână pe umărul lui Elvis. 

— Haide. N-are niciun rost să stăm aici să ne certăm. 

— Șobolani împuţiţi. Sunteţi niște paraziți care ar trebui 
exterminați, șuieră Jörgen cu zâmbetul pe buze. 

Börje și Elvis luară liftul până la parter în tăcere, după care 
făcură o tură prin Farsta Centrum înainte să se întoarcă pe 
peron. 

Eva ajunse abia câteva ore mai târziu. Börje îi ieși în 


VP - 83 


întâmpinare. Îşi îngropă nasul în părul ei, care mirosea ca și cum 
ar fi fost proaspăt spălat. 

— Luaţi-vă o cameră! strigă Elvis. A, da, fix asta nu puteţi. 

Elvis se întoarse cu scuterul la locul lui, iar cei doi așteptară 
metroul. Stând sprijinită cu capul pe umărul lui Börje, Eva părea 
tristă și îngândurată. 

— Se încălzește vremea zilele astea, spuse Börje încurajator. 
Cu puţin noroc, o să putem să ne mutăm înapoi la Junibacken de 
tot. 

— Ar fi minunat, bătrânul meu urs. 

Vocea îi părea sfârșită, iar bărbatul simţi cum teama i se 
răspândește în stomac precum înţepăturile de ace. Apoi își 
aduse aminte de Big Mac. Băgă mâna în buzunar. Părea ceva 
neînsemnat, dar era tot ce putea să-i ofere. 

— Inchide ochii, îi spuse. 

Börje așeză cutia pe bancă și ridică burgerul în dreptul gurii 
Evei. Femeia adulmecă. 

— Gura mare! 

Eva mușcă din chifla cu carne și deschise ochii. Înghiţi și îi 
închise la loc. Luă burgerul în mână și îl mâncă, stând cu ochii 
pe jumătate închiși. Lua guri mici, ca să-l savureze mai mult. Lui 
Börje îi plăcea la nebunie să o vadă mâncând. Dacă voia să-și 
potolească foamea însemna că dorea să trăiască. 

O oră și jumătate mai târziu, ajunseră la Junibacken. 

Dar Börje și Eva își dădură imediat seama că nu erau singuri. 
Cineva umbla prin lucrurile lor. 

— Așteaptă aici, domniţă, șopti Börje, după care se îndreptă 
spre adăpostul lor. 


4. 


Tom butona la televizor. În cele din urmă alese un 
documentar dramatizat. „Paradise Hotel”. O vreme, în urmă cu 
doi ani, Tom se uitase la emisiune aproape ca un expert. Asta se 
întâmpla înainte să se trezească la realitate, pe când încă mai 
încerca să înţeleagă ce îi făcea pe unii bărbaţi irezistibili 
femeilor. 

Pe ecran, trei tipi stăteau și vorbeau lângă o sală de forță în 


VP - 84 


aer liber. Doi dintre ei erau bronzaţi, musculoși și tatuaţi. Al 
treilea era obez, iar rolul lui probabil că era unul menit să 
stârnească râsul. Cei doi masculi alfa ridicau greutăţi, mârâind 
în timp ce depuneau efort. Cel gras îi privea și bea dintr-o doză 
de cola. Stătea așezat pe treapta de jos, iar burta i se revărsa 
peste pantalonii scurți. 

„— Te-ai gândit să devii culturist?” îl întrebă unul dintre 
masculii alfa pe celălalt. 

„— Faza la culturism e că imediat ce te lași de sală devii obez. 
Ajungi să arăţi ca Henke”, îi răspunse celălalt și dădu din cap 
spre grăsan. 

Toţi trei începură să râdă. Femeile, se gândi Tom, n-ar fi în 
stare niciodată să-și spună așa ceva una alteia. S-ar fi iscat o 
ceartă, ar fi început să plângă. Bărbaţii sunt obișnuiți să 
glumească și să se tachineze. Femeilor, în schimb, nu le poţi 
zice nimic rău. Mai ales ceva despre corpul lor. 

Tom căscă, își scoase telefonul și deschise Instagram-ul ca să 
vadă ce mai făcea Henrietta. 

Incărcase o poză în urmă cu douăzeci și șapte de minute. Tom 
își îndreptă spatele și își apropie ecranul de față. 

„Aceste lucruri chiar se întâmplă”. era descrierea. 

Apărea și locaţia pozei: Spitalul Danderyd, la Urgenţe. 

Tom își mușcă buza în timp ce tastă numele prietenului ei, 
Douglas, în bara de căutare. Era plecat în străinătate. Asta era 
marea lui șansă să stea de vorbă cu ea. Să-i arate ce însemna 
pentru el. Era nevoie de niște sacrificii, dar era un preţ pe care 
era dispus să-l plătească. 

Se ridică. Işi puse puloverul favorit și se dădu cu deodorant la 
subrat în timp ce stătea cu spatele la oglindă, ca să nu-și vadă 
fata. 

Se duse în bucătărie, lângă bufet, deschise un sertar și scoase 
un cuțit. Işi zări reflexia în geamul de la bucătărie. Verifică dacă 
avea la îndemână o rolă de hârtie de bucătărie, își trecu lama 
peste degete. Urma să doară, dar spera că nu prea tare. 
Cicatricea o să-l facă să pară mai bărbat. Putea să inventeze o 
poveste bună despre ea. O luptă? Poate că o avea de când 
salvase o fată de o gașcă de hoți. 

Sună la compania de taxi. Un mesaj automat îl informă că 
trebuia să aștepte. 

Apucă mânerul cu mâna dreaptă, își făcu curaj, închise ochii și 


VP - 85 


își trecu lama peste palmă. Mărâi. 

Telefonul prinse viaţă. 

— Taxi Stockholm, aici Linda. 

Sângele i se scurgea pe bufet și pe podea. Tom își încleștă 
maxilarul. Era un bărbat adevărat, care putea să reziste la 
durere. 

— Alo? 

Își privi fascinat rana, luă niște hârtie de bucătărie și își 
bandajă mâna care sângera. 

— Am nevoie de o mașină în Essinge Brogata, spuse Tom 
sumbru. Cât mai repede. 

e 

Când Tom ajunse la urgențe la Spitalul Danderyd, hârtia era 
deja roșie, iar sângele îi pătase puloverul și blugii. 

Încăperea era scăldată într-o lumină rece, albă. În mijloc se 
afla un birou de formă ovală unde îl trecură în registru în timp 
ce o asistentă își dădu cu părerea că era nevoie de copci. 
Doctorii alergau în toate părţile. În spatele femeii se afla un rând 
de opt paturi. În fiecare dintre ele stătea câte un pacient. Unul 
dintre ei era un pensionar înfricoșat pe care o altă asistentă 
încerca să-l liniștească. 

Tom își întinse gâtul și băgă de seamă că Henrietta era la trei 
paturi distanță de bătrânul confuz. Nu era machiată deloc și 
părea mai tânără decât de obicei. Lui Tom i se părea și mai 
frumoasă. Patul de lângă ea era gol. Oare cât de mult se putea 
apropia? Ce urma să se întâmple dacă-l recunoștea? Nu, era 
imposibil. El era numai o umbră și probabil că femeia nici nu-și 
aducea aminte să-l fi văzut. 

— Mă simt foarte slăbit, zise Tom și îi aruncă o privire 
rugătoare asistentei. E în regulă dacă mă întind puţin? Simt că 
leșin altfel. 

Se prefăcu că se împiedică și se sprijini de birou cu mâna la 
care nu era rănit. 

— Vino cu mine, răspunse femeia. 

Ținându-l de braţ, îl conduse la patul gol. Henrietta nici măcar 
nu-și ridică privirea. 

— Așteaptă aici până vine cineva să te îngrijească. 

Între paturi era o perdea, așa că Tom nu putea să vadă ce 
face Henrietta. Începea să regrete că venise. Ce urma să 
obțină? Trecu o jumătate de oră. La spital ajunse un bărbat care 


VP - 86 


urla întins pe targă. Avea brațul întors la un unghi nefiresc. Tom 
închise ochii, ascultând zgomotele și închipuindu-și că e un erou 
din Al Doilea Război Mondial, rănit în vreo misiune secretă. 

Trecu o oră. Nu veni nimeni să-l examineze. Rana îi pulsa și îl 
durea tot mai tare. Bătrânul confuz își croi drum pe coridor, doar 
ca să fie adus înapoi peste câteva clipe de una dintre asistente. 

Tom încercă să atragă atenţia unei asistente care trecea. Voia 
să afle dacă urmau să-l coasă în curând, dar femeia îl ignoră. 

— Mă scuzați, auzi din patul Henriettei. Aș putea primi niște 
apă? 

Nimănui nu-i păsa de ea. 

Cu atenţie, Tom își puse picioarele pe podea. Trase perdeaua 
într-o parte. Henrietta să îl fixă cu privirea. Oare îl recunoștea? 

— Da? 

Trebuia să zică și el ceva. 

— Voia... am auzit... vrei să-ţi aduc niște apă? 

Henrietta zâmbi cu recunoștință și își arătă piciorul bandajat 
zdravăân. Deși Tom era pregătit pentru așa ceva, tot se simţi 
dezamăgit că ea nu-l recunoscuse. Dar poate că, de fapt, era 
mai bine. Acum putea să o ia de la zero. Să fie altcineva. 

— Ar fi foarte drăguţ din partea ta. 


5, 


Börje se îndreptă tiptil, de unul singur, spre zgomot. Privi de 
după un trunchi de copac. În întuneric se agita o lumină. Văzu 
cum un bărbat ridică pietrele din jurul unui foc și le aruncă în 
pădure. Pe urmă, silueta se îndreptă spre sacii negri de gunoi, îi 
sfâșie și împrăștie pe jos conţinutul. Deși nu îi zărise chipul, 
Börje știa că e prezentatorul TV Oscar Sjölander. 

Aruncă o privire neliniștită spre Eva. N-ar fi vrut ca ea să se 
sperie sau să se tulbure. 

Börje ieși din ascunzătoare. Prezentatorul îngheță, apoi își 
îndreptă spatele și veni în fugă spre el. 

— l-aţi furat bicicleta lui fiu-miu! 

— Ba nu, n-am furat-o. După cum vezi, nu-i aici, spuse Börje 
pe cel mai calm ton de care era în stare. 

Oscar Sjölander îndreptă lanterna spre el. Börje miji ochii și 


VP - 87 


ridică mâna ca să se apere de fasciculul luminos. Rămase calm. 
De dragul Evei. Dacă i-ar fi clintit dobitocului chiar și un fir de 
păr ar fi avut probleme cu poliţia. 

— Atunci oţi fi vândut-o ca să cumpăraţi pileală. V-am mai zis 
că nu vă vreau aici. 

— Nu tu hotărăști asta. Aici locuim. Poţi să îndrepţi aia în altă 
parte? 

Börje auzi un zgomot din spate. Eva. Oscar îndreptă lanterna 
spre ea. Femeia era tulburată. 

— Sun la poliţie! strigă Oscar Sjölander. 

— Cred că e de-ajuns, nu crezi? 

— Cât ne costați, drogangiilor, pe noi, plătitorii de taxe? Dacă 
exista vreun pic de ordine în ţara asta, i-am fi pus la zid pe cei 
de teapa voastră și v-am fi ciuruit! la-ţi baborniţa știrbă și căraţi- 
vă de aici! 

— Nu. 

Oscar Sjölander făcu un pas spre Börje. Aveau feţele la același 
nivel, la o distanţă de vreo zece centimetri. Trecură două 
secunde, iar prezentatorul TV își dădu seama că nu mai are ce 
face. Lovi cu piciorul unul dintre sacii negri și dispăru în pădure, 
în direcţia vilei. 

— Gata, spuse Börje și îi zâmbi Evei. Te simţi bine? 

Femeia dădu încet din cap și se uită la lucrurile lor, 
împrăștiate pe pământul reavăn. Börje adună pietrele și le așeză 
în cerc ca să protejeze focul, iar Eva adună hainele și le atârnă 
pe frânghia de rufe. 

In timp ce Börje întindea prelata, atinse cu piciorul ceva tare. 
Rămășițele Walkman-ului. Aparatul era făcut zob. 

— La dracu'! exclamă bărbatul. 

Eva, care stătea pe vine și aduna cioburile celor două farfurii, 
își ridică privirea. 

— A distrus casetofonul. 

— Poate au unul de rezervă Elvis sau unul dintre băieți. 

Eva le spunea mereu sfrijiţilor de la Sky Bar bă'etții. Lui Börje i 
se părea drăguţ. 

— Nu, domniţă, hai să mâncăm acum. Sunt lihnit. 

Börje mai aruncă pe foc niște crengi, apoi se cuibăriră unul în 
altul. Eva se săturase după hamburger, iar acum se mulțumi cu 
o felie de pâine. El își unse pâinea cu ton și o devoră. Când 
termină peștele, înmuie pâinea în sosul din conservă și o vâri în 


VP - 88 


gură. 

— Pari cam tristă, zise el șovăielnic. Nu putem lăsa oameni ca 
Oscar Sjölander să ne strice viaţa. Știi asta, nu-i așa? 

Eva se uita mai departe la foc, cu o privire pierdută. 

— Nu asta e problema. Azi am văzut-o pe Nina cu un cărucior 
de copii. A coborât din tren la Âlvsjă. Întâi am crezut că a dat 
norocul peste mine. Făcusem duș, miroseam bine, probabil că 
nici nu arătam așa de rău. Dar s-a prefăcut că nu mă vede. M- 
am bucurat așa mult pentru ea, îmi doresc să fi avut curajul să 
mă apropii și să mă uit la copil, sau măcar să văd dacă e băiat 
sau fată. Aproape că am făcut-o. 

Își mușcă buza. 

— Sau poate că e mai bine așa. Am fost o mamă îngrozitoare. 
Probabil că n-aș fi fost nicio bunică prea grozavă. 

Börje o cuprinse cu brațul. Voia să o liniștească, să-i spună că 
totul o să fie bine, dar nu putea să mintă. Nina rupsese orice 
legătură cu Eva și nimic nu arăta că lucrurile aveau să se 
schimbe. 

— Ea e cea care a pierdut-o pe cea mai tare bunică din lume 
pentru copilul ei, spuse Börje cu convingere. 

Jumătate de oră mai târziu, când se culcară, Börje o auzi pe 
Eva plângând. O strânse în brațe, dar nu știa ce să-i spună ca să 
o liniștească. 


6. 


Tom nu trase la loc perdeaua care le separa paturile cât se 
uită în jur. În cealaltă parte a biroului de la recepţie se afla un 
bidon de apă transparent montat pe un dozator. Tom se duse 
până acolo, umplu un pahar de plastic și se întoarse. Bărbatul 
senil îi urmărea mișcările cu o privire lipsită de expresie. li oferi 
paharul Henriettei, care îl luă și îl bău pe loc. O picătură îi curse 
până pe bărbie, apoi de-a lungul gâtului, până îi dispăru între 
sâni. Ea oftă și lăsă jos paharul. 

— Mulţumesc. 

— Ce-ai păţit? întrebă Tom. g 

Se simțea neaşteptat de sigur pe el. li oferise apă, iar ea nu 
strâmbase din nas. Dacă avea să aibă vreodată șansa să devină 


VP - 89 


iubitul ei, atunci asta era acea șansă. 

— M-am accidentat la antrenament, răspunse Henrietta. 
Doamne, sunt atât de neîndemânatică! 

Tom se așeză pe patul ei. 

— Tu de ce ai ajuns aici? întrebă Henrietta, arătând spre 
mâna lui. 

Tom repetă povestea pe care i-o spusese asistentei. 

— M-am tăiat când găteam. 

De ce nu găsise o minciună mai bună? Dacă voia să aibă vreo 
șansă, trebuia să pară interesant și energic. Acum trebuia să-și 
repare gafa. 

Însă conversaţia decurgea bine, se gândi Tom. Stătea de 
vorbă cu Henrietta fără să fie intimidat. Fără să se bâlbâie. Ea 
încă nu făcea fețe-feţe, și nici nu îi spunea că se holbează sau 
că duhnește. 

Bărbatul se linse pe buze. 

— Ce lucrezi? 

— Sunt manager de proiecte la un birou de relaţii publice. 

Încă nu spusese nimic despre prietenul ei, iar asta trebuia să 
însemne ceva. Poate că, așa cum bănuia Tom, era cu Douglas 
mai mult ca să aibă un loc unde să stea. Era mai tânără și mai 
atrăgătoare decât el. 

Tom o auzea că vorbește, dar nu era atent. Se întreba câţi 
bărbaţi intraseră în ea până atunci. Pe forumul pe care îl vizita 
în mod regulat citise că, în Occident, în medie, până să ajungă la 
douăzeci și doi de ani, o persoană are vreo sută de parteneri 
sexuali. Henrietta era mai în vârstă, urma să împlinească 
douăzeci și cinci de ani în 18 mai. Două sute de bărbaţi? Penisul 
începu să i se umfle în pantaloni, frecându-se de materialul 
chiloţilor. 

Henrietta făcu semn cu mâna. 

— Alo, e cineva acolo? râse femeia. Te-am întrebat ce lucrezi. 

— Sunt agent de poliţie, răspunse Tom. 

Minciuna îi venise instinctiv și o regretă imediat. Problema nu 
era că minţise, ci profesia pe care o alesese. Până la urmă, era o 
meserie bună, masculină. Dar polițiștii nu făceau mulţi bani. 
Femeile voiau să fie sprijinite și îngrijite. Poate că ar fi trebuit să 
spună că e agent de bursă? Acum era prea târziu. Se aplecă, se 
uită în jur și spuse pe un ton scăzut, conspirativ: 

— Lucrez în supraveghere, uneori și ca bodyguard. 


VP - 90 


Femeia îl studie, iar Tom își întoarse privirea. Mereu îi fusese 
greu să păstreze contactul vizual. Oare ea bănuia că minte? 
Trebuia să evite să se simtă nesigur. Henrietta chiar stătea de 
vorbă cu el. Își imagină cum stau amândoi la masa din bucătărie 
și iau cina. Lângă ei, doi băieți blonzi, fiecare pe câte un scaun. 
Bucătăria e luminoasă și curată, parcă scoasă direct dintr-o 
revistă de decoraţiuni interioare. Urma să aibă grijă de Henrietta 
și de fiii lor. Avea să facă totul pentru ei. Urmă o altă scenă. 
Henrietta încălecându-l. Sânii ei voluptuoși saltă în timp ce-l 
călărește și îi șoptește numele. Apoi se dă jos și coboară de-a 
lungul trupului său, uitându-se tot timpul în ochii lui, în timp ce 
se pregătește să-i ia organul în gură. 

— Am minţit mai devreme, se pomeni Tom zicând. Nu m-am 
tăiat când găteam. O fată era să fie violată. Agresorul era 
înarmat cu un cuţit. M-a tăiat când am încercat să-l dezarmez. 
Fata e în siguranţă acum. N-a avut când să-i facă rău. Probabil 
că individul o să stea la pârnaie. 

Henrietta deschise gura ca să răspundă, însă își întoarse 
capul și se uită în stânga lui Tom. Lângă pat venise o asistentă. 

— Tom Lindbeck, vă rog să veniţi cu mine la cabinetul 
doctorului. 

Douăzeci de minute mai târziu, avea rana spălată, cusută cu 
trei copci, și mâna bandajată. Tom își luă la revedere de la 
doctor și se grăbi să ajungă pe coridor, aproape alergând înapoi 
la locul unde o lăsase pe Henrietta. Patul în care stătuse era gol. 
Merse la biroul de la recepţie, îl întrerupse pe un tânăr care 
vorbea și se aplecă spre asistenta care-i luase datele. 

— Unde e Henrietta? 

— Poftim? 

— Femeia care stătea în patul de lângă mine, spuse Tom 
nerăbdător, arătând spre patul gol. Unde e? 

Asistenta își șterse de pe buza de sus stropi din saliva lui 
Tom. 

— Tocmai a plecat. 

Tom făcu stânga-mprejur și o tuli pe coridorul care ducea spre 
ieșire. Chemă liftul. Se răzgândi, trase un pumn în perete și o 
luă la goană pe scări. Afară era întuneric. leși și se uită în jur. 
Era pustiu, era liniște. Din spatele lui se auzi un fâsâit când ușile 
glisante se deschiseră. 

Henrietta tropăia pe stradă ţinând câte o cârjă în fiecare 


VP - 91 


mână. În același timp, de după colț apăru un taxi. Farurile se 
apropiară, făcând ca umbrele lor să capete proporţii urieșești pe 
peretele spitalului. 

— la-l tu, spuse Tom. 

— Mulţumesc. 

Mașina încetini și se opri, iar Tom deschise ușa. Henrietta îi 
dădu cârjele și râse în timp ce încerca să se așeze pe bancheta 
din spate. 

— Unde stai? 

Tom îi dădu cârjele și se aplecă. 

— În Lilla Essingen. 

— Atunci hai și tu, spuse Henrietta. Eu stau pe lângă Sankt 
Eriksplan. 


7. 


Era duminică seara, ora zece și jumătate, când Vanessa auzi o 
bătaie scurtă în ușă. Se ridică, își puse o pereche de blugi și un 
tricou, după care se uită pe vizor și deschise. 

În casă intră Nicolas. Când ajunse în living, făcu un semn spre 
perna și pătura așezate pe canapea. 

— Ai trei dormitoare, dar ţii morțiș să dormi aici? 

— Să înțeleg că te-ai asigurat că nu te urmărește nimeni? 

— Am venit doar să-ţi mulțumesc pentru ce-ai făcut joia 
trecută. Îmi dau seama că nu ţi-a fost ușor. 

— Vrei ceva de băut? 

— Beau ce bei și tu. 

Vanessa se întoarse cu o sticlă de whisky, scoase două 
pahare și turnă. Se așezară pe canapea. Detectiva îl privi calmă. 

— Cum ai reușit să te implici în atacul de la pizzerie? 

Nicolas își lăsă paharul jos. 

— Nu puteam să-l las s-o ucidă. Dacă n-aş fi făcut ceva, ar fi 
împușcat-o și pe ea. Primul bărbat împușcat era și el înarmat. |- 
am luat arma, aveam ţinta în faţa ochilor și am tras. 

Vanessa se gândi că era ca un soldat care dă raportul. Concis. 
Factual. Fără regrete, doar un soldat obișnuit care-și face 
datoria și anihilează inamicul. Însă îl cunoștea pe Nicolas 
îndeajuns de bine încât să-și dea seama că era chinuit de faptul 


VP - 92 


că omorâse pe cineva. 

— Cum se simte Natasha? 

Vanessa nu răspunse. Nicolas parcă regretă că pusese 
întrebarea. 

— La sfârșitul anului trecut a aflat că tatăl ei e încă în viață, 
răspunse Vanessa. Acum e cu el în Siria. 

— Cum îi merge? 

Detectiva dădu din umeri. 

— N-ai vorbit cu ea? 

— Trebuie să o ia de la capăt acolo. Nu vreau să aibă impresia 
că o să... 

— Te venerează. Nici tu nu crezi ce spui, Vanessa. 

— Nu, așa e. 

Femeia se lăsă pe spătarul canapelei, își termină whiskyul și 
luă sticla. După ce-și turnă, făcu semn către paharul lui Nicolas, 
dar bărbatul îl acoperi cu mâna. 

Nu se putea preface. Nicolas intrase în viaţa lor chiar după ce 
Vanessa o întâlnise pe Natasha la adăpostul pentru orfani și o 
luase cu ea. Bărbatul văzuse cum detectiva își riscase viaţa și 
cariera pentru fata aceea. 

— Sinceră să fiu, nu sunt în stare să vorbesc cu ea. Mi-e prea 
dor de ea. 

Nicolas o atinse prietenește pe genunchi. Se ridică. 

— Pleci? 

— Presupun că mâine mergi la serviciu. 

— Nu poți să mai rămâi puţin? 

Vanessa se ridică. 

— Sau du-te, dacă ai treabă. 

Nicolas se uită la ea. 

— Mai stau puţin, spuse el, și își umplu din nou paharul. M-a 
contactat Ivan. Vrea să ne vedem. 

— De ce? 

— Nu știu. E la Penitenciarul Åkersberga. 

— Ciudat. Am fost acolo duminica trecută pentru anchetarea 
unei crime. A fost ucisă o tânără. Fostul ei iubit, Karim Laimani, 
era eliberat condiţionat. A doua zi, s-a întors la închisoare având 
sângele ei pe tălpile încălțărilor. Imaginează-ţi ce furie l-a 
cuprins doar fiindcă a fost părăsit. 

— Asta zice el? 

— Nu, el neagă. Mâine e audierea și cred că o să fie acuzat. 


VP - 93 


Ce-ai de gând să faci în legătură cu Ivan? 

— Nu știu. 

Nicolas rămase cu gura deschisă, dar nu mai scoase niciun 
cuvânt. Clătină din cap. 

— Rahat, chiar nu știu. 

Vanessa își aduse aminte de chipul lui Ivan. De trupul lui 
îndesat, puternic. De gâtul lui care parcă n-ar fi existat și de 
ochii bulbucațţi. De neliniștea lui. De ura lui. Era greu de 
închipuit că Ivan și Nicolas fuseseră prieteni atât de buni. Cu 
greu puteai găsi doi oameni mai diferiţi. 

— Mi s-a făcut o ofertă pentru un loc de muncă, spuse 
Nicolas. Cel puţin așa cred. Am dat de unul dintre foștii mei 
ofițeri care lucrează la o firmă de securitate din Londra. A spus 
că... m-aș potrivi. 

Vanessa își dădu seama că nu voia ca Nicolas să plece. Voia 
ca el să rămână în Stockholm, aproape de ea. Era un gând 
egoist. Nici măcar nu socializau. Poate că simţea asta din cauza 
trecutului comun cu Natasha. Asta o ţinea în viaţă. 

— Tu ce zici? 

Nu putea să-l roage să rămână. Nu de dragul ei. 

— Ai nevoie de un obiectiv. Altminteri o s-o iei pe arătură. Te- 
am văzut în Colonia Rhein, erai alt om pe atunci. Cred că unii 
oameni au nevoie de ceva pentru care să lupte. Ai trecut prin 
niște lucruri care te-au făcut să nu te poţi adapta unei vieți 
obișnuite. 

— Am încercat, spuse Nicolas. 

Detectiva îl atinse de două ori pe coapsă. 

— Știu. 

Își ridicară paharele și dădură noroc. 

Ceva o atrăsese la Nicolas de prima oară când în văzuse. 
Aprindea ceva în ea. Îi dădea furnicături. O gâdila. Din punct de 
vedere fizic, era unul dintre cei mai atrăgători bărbaţi pe care-i 
văzuse vreodată. Nespus de chipeș, înalt și musculos. Masculin, 
fără să fie macho. Nicolas era liniștit. Contemplativ. Insă în el 
zăcea o forță a naturii în care armata suedeză investise o 
grămadă de resurse ca să o șlefuiască. Îl învățase cum să o 
canalizeze într-o violenţă controlată, eficientă. 

Bănuia că și el e atras de ea. Știa, însă, că dacă urma să se 
petreacă ceva între ei, ea trebuia să facă primul pas. Între ei se 
afla o graniță, un acord tacit pe care ea trebuia să-l încalce. Și 


VP - 94 


nu știa dacă voia s-o facă. Fiindcă, odată depăşită această 
limită, relaţia lor avea să se schimbe pentru totdeauna. 

— La ce te gândești? întrebă Nicolas. 

— La nimic, răspunse Vanessa. 


8. 


Cei mai mulţi reporteri, redactori și oameni de vânzări se 
aflau în vreunul dintre cele câteva restaurante din Marieberg. 
Bengt, ca de obicei, rămăsese la biroul lui și mânca o plăcintă 
încălzită la cuptorul cu microunde. 

— Ce-ai vrea să fac astăzi? întrebă Jasmina. 

Bengt așeză plăcinta pe-o parte și termină de mestecat. 

O bucată de carne tocată roșie-maronie i se ițea între dinţii 
din faţă. 

De când Max îi furase articolul, Bengt se purtase mai drăguţ și 
îi dăduse mai multe de făcut. Probabil că Tuva fi spusese ce se 
întâmplase. lar Bengt îi era, firește, recunoscător Jasminei că nu 
amintise de faptul că el o refuzase atunci când făcuse aceeași 
propunere ea însăși. Tânăra nu voia un inamic în plus la birou. 

— La mijlocul lui aprilie, o femeie a fost ucisă în Täby. Poate 
că ai auzit de asta. Cea înjunghiată în apartamentul ei. Nu i-am 
dat numele în ziar, dar îţi pot spune că o chema Emelie Rydén. 

— Da? 

Bengt își scoase bucăţica de carne dintre dinţi cu degetul 
arătător și o studie preț de o clipă înainte să o bage în gură cu 
zgomot. 

— Fostul ei iubit, Karim Laimani, o să fie audiat azi. Jegosul 
ăla era eliberat condiţionat. Du-te la tribunal și urmărește 
audierea. 

Jasmina se duse la biroul ei. Locul lui Max Lewenhaupt 
rămăsese gol în mod ostentativ de când Hans Hoffman 
dezvăluise furtul articolului. Viitorul lui în cadrul ziarului era 
nesigur. Oficial, își luase concediu din motive personale. Tuva o 
rugase pe Jasmina să nu spună nimic colegilor ei până când nu 
lua o decizie. 

Deși se bucura că nu e nevoită să-i suporte comportamentul 
neplăcut și comentariile arogante, îi părea rău de el. Să furi 


VP - 95 


ideea altui reporter era împotriva tuturor regulilor. Dar 
„Kwvâllspressen” avea de suferit fără Max. Intr-o perioadă scurtă 
de timp, bărbatul își crease o reţea stabilă de informatori în 
cadrul poliţiei. Pentru Tuva Algotsson n-avea să fie ușor să-l 
înlocuiască. 

Jasmina își strânse lucrurile și se îndreptă spre ieșire. Urcă pe 
scări ca să evite să ia liftul cu vreun necunoscut. Trecu de ușa 
batantă și de recepţia de la parter. Când ajunse afară, se așeză 
pe o bancă, așteptându-și taxiul. 

O mașină opri în zona de descărcare. Tuva cobori, își puse pe 
nas niște ochelari de soare uriași și se îndreptă spre intrare. 

— Jasmina, iată-te! Mergi undeva? 

— La tribunal. 

— Ai o clipă? 

Tuva aruncă o privire în jur ca să fie sigură că nu o poate auzi 
nimeni. 

— E despre Max. 

Jasmina dădu din cap. Tuva își cobori ochelarii pe vârful 
nasului și o privi peste ei. 

— Aş prefera să nu-l concediez. E în regulă? 

Jasmina deschise gura ca să răspundă, dar Tuva nu terminase 
ce avea de spus. 

— Firește, va trebui să-ţi ceară scuze. Dacă se mai întâmplă 
așa ceva, o să zboare. Dar nu-mi pot permite să mai pierd încă 
un reporter bun. 

Jasmina se gândi preț de câteva clipe. Nu voia ca lumea să 
aibă probleme din cauza ei și, în plus, avea un viitor încă nesigur 
la ziar. Dar ce voia să spună Tuva prin „încă un reporter”? Mai 
fusese concediat cineva? 

— Sună bine. 

— Dacă vrei, pot să vă pun pe ture diferite, ca să nu fie 
nevoie să vă vedeți. 

Jasmina clătină din cap. 

— Nu e cazul. 

Tuva păru mulţumită de răspunsul ei. Loialitatea faţă de ziar 
era totul. Un mod în care puteai da dovadă de loialitate era să 
răspunzi întotdeauna când te sunau șefii, la orice oră din zi sau 
din noapte și indiferent de planurile pe care le aveai. Un altul 
era să nu vorbeşti despre problemele interne de la 
„Kvâllspressen”. 


VP - 96 


— Perfect. Așa facem. Și dacă mai ai vreo idee de articol și 
Bengt te refuză, vino la mine. 


9. 


Börje își dădu capul pe spate, se uită la fațada gri și simţi 
fluturi în stomac. 

Nu o văzuse niciodată pe Nina, fiica Evei, decât în fotografia 
pe care Eva o avea mereu cu ea. 

Când Börje se trezi în dimineaţa aia, Eva dispăruse, iar el nu 
mai putea de îngrijorare. Disperat fiind, nu se mai întorsese la 
Junibacken, ci își petrecuse noaptea într-o scară de bloc din 
Sodermalm. 

Cum putea o persoană pe care o cunoștea de numai doi ani 
să-l afecteze așa de mult ca Eva? 

Viaţa i se schimbase când o cunoscuse într-o seară rece de 
toamnă la Sky Bar. 

Börje avea doi copii. Sigur, îi iubea, dar dragostea lui pentru ei 
fusese mereu complicată. Serile cu părinţii, preluarea lor de la 
școală, antrenamentele de fotbal, trimisul la culcare. Pe vremea 
aceea nu era pregătit să renunţe la el și la viaţa lui pentru ei. 

Poate că asta era diferenţa? Când o cunoscuse pe Eva, nu 
avusese nimic la care să renunţe. N-avea niciun ban și era 
dependent de droguri. După ce-și ispășise pedeapsa, familia îi 
întorsese spatele. Nu avea casă și refuza ajutorul autorităţilor. 
Își trecea zilele așteptând moartea la Sky Bar, cu votca în mână, 
iar duminicile zăcea în vreo pădurice sau scară de bloc, 
tremurând din cauza sevrajului. 

Eva și Borje se ridicaseră unul pe celălalt și se iubiseră 
violent, necondiţionat și fără să fie distrași de nimic, fiindcă 
dragostea era tot ce aveau de oferit. 

Pentru prima oară în viaţă, era vulnerabil. Speriat. Știa că fără 
Eva urma să se dezintegreze, să se prăbușească definitiv. Avea 
nevoie de Eva nu pentru cine era ea, ci pentru persoana în care- 
| transformase pe el. 

Dacă Eva păţise ceva, dacă făcuse supradoză sau suferise 
vreun accident care s-o bage în spital, Börje n-ar fi avut cum să 
afle. Nu erau căsătoriţi. În ochii autorităţilor, dragostea lor nu 


VP - 97 


exista. În schimb, în lumea lui Börje, era cel mai important lucru 
care se întâmplase vreodată, închise ochii și încercă să o 
protejeze cu puterea minţii. În același timp, știa ce avea de 
făcut. Trebuia să primească niște răspunsuri și spera să o 
găsească pe Eva. 

Börje își privi chipul în geamul de lângă intrare. De obicei 
evita oglinzile. | se părea ciudat și neobișnuit să se vadă murdar 
și neîngrijit. Avea tenul gălbui și părea bolnav. Se uită fix la 
reflexia lui, întrebându-se dacă fosta soţie și copiii și-ar fi dat 
seama cine e. Își dorea s-o fi cunoscut pe Nina în alte 
circumstanţe. Își dorea ca femeia să o poată ierta pe Eva, sau 
măcar să n-o urască. În același timp, o înţelegea și pe ea, la fel 
cum îi înţelegea și pe proprii copii. _ 

Își aranjă neîndemânatic două șuviţe. Își potrivi gulerul 
cămășii ponosite și încercă să scape cu unghiile de petele cele 
mai mari înainte de a-și scutura pantalonii de praf. Trebuia să fie 
de ajuns. Important era să afle dacă o sunase cineva pe Nina în 
legătură cu Eva. În același timp, exact de asta îi era teamă: că 
Ninei i s-ar fi spus că mama ei murise. 

Börje aşteptă să iasă cineva din clădire, păși înăuntru și se 
uită pe lista de nume de pe perete. 

Nina locuia la etajul trei. În timp ce urca pe scări auzea voci, 
televizoare și râsete. Zgomote la care nu te gândești decât 
atunci când nu ai unde să dormi. Își închise ochii și ascultă cum 
plâng copiii. _ 

„Te rog, să fie bine”, își spuse în gând. In faţa ușii Ninei, își 
mai aranjă părul o ultimă dată înainte să apese pe sonerie. 
Poate că nu era corect să apară așa, pe nepusă masă, nici față 
de Nina, nici faţă de Eva, dar ce putea face? 

Nu mai suporta incertitudinea. 

Börje auzi pași. Se uită fix înspre vizor și încercă să pară cât 
mai de încredere. Ușa se deschise, iar inima îi stătu în loc. Nu se 
așteptase ca Nina să semene atât de tare cu mama ei. 

— Da? întrebă ea cu un aer bănuitor, în timp ce-i studia 
hainele murdare și ponosite. 

— Mă numesc Börje, răspunse bărbatul, încercând să 
zâmbească. Sunt un prieten de-al mamei tale. 

Expresia Ninei se schimbă dintr-una bănuitoare întruna plină 
de ură. 

— Eu nu am mamă, zise Nina. 


VP - 98 


Ușa aproape că se închisese când Börje izbuti să-și strecoare 
piciorul în prag. 

— Ce dracu' faci? șuieră femeia. Dispari, sau sun la poliţie! 

— Te rog, Nina, trebuie să mă asculţi, o rugă Börje. Mama ta a 
dispărut. Nu știu unde e. 

— Când eram mică și eu mă întrebam deseori pe unde umblă. 

— Știu că n-a fost o mamă bună. Și ea știe asta. Dar îi pare 
rău, s-a schimbat. Poate că nu pare cine știe ce, dar e cea mai 
bună persoană pe care o cunosc. Te rog. Ajută-mă. 

Nina pufni. Işi scoase capul de după ușă și își îndreptă 
arătătorul către Börje. 

— Cum poţi să spui că s-a schimbat, dacă tocmai a dispărut 
fără să te anunțe? M-am săturat de ea. Acum cară-te! 

Nina trânti ușa. 

Curtea de afară era goală. Börje suspină, își șterse o lacrimă 
și își acoperi gura cu mâna. Dacă rolurile ar fi fost inversate și 
Eva l-ar fi căutat pe el, copiii lui ar fi răspuns la fel. Cel mai rău 
lucru era că le-ar fi înțeles reacţia. 

Eva era singura persoană de pe pământ pe care nu o 
dezamăgise, nu o rănise și nu o înșelase. Era dovada că încă 
mai putea să facă unele lucruri cum trebuie. Ea conta pe el, 
avea nevoie de el. Atâta timp cât ea încă trăia, Börje avea încă 
dreptul să existe în bucăţica lui de univers. 


10. 


Jasmina cobori din taxi în faţa tribunalului și urcă în fugă 
treptele de piatră. Inainte să deschidă ușa, se uită la cerul de un 
albastru palid. Meteorologii estimaseră temperaturi de peste 
douăzeci de grade. Parcă venise vara, deși mai erau două zile 
până în mai. 

Audierea urma să aibă loc în Sala 22. 

Afară, reporteri de la SVT, SR și Aftonposten se împingeau unii 
în alţii. Două activiste veniseră acolo cu două pancarte făcute în 
casă. Pe una scria Ucigaș de femei, pe cealaltă Misogin. Rețelele 
de socializare fierbeau. Chiar dacă numele lui Karim Laimani nu 
apăruse în mass-media clasică, Jasmina citise că existau poze și 
informaţii personale atât pe Facebook, cât și pe flashback.org. 


VP - 99 


Un profesor de drept scrisese un articol prin care făcea apel la 
calm, amintind că încă nu se ajunsese la o concluzie. Primise 
imediat ameninţări cu moartea și fusese acuzat că îi iubește pe 
ucigași și pe violatori. 

Jasmina se gândi că era imposibil ca judecătoarea - care avea 
să decidă de una singură dacă acuzatul urma să fie cercetat în 
stare de arest - să nu-și dea seama de presiune. Era ceva 
omenesc. 

Dacă Laimani chiar ajungea să fie cercetat în stare de arest, 
atunci exista posibilitatea ca ziarele să îi publice numele și 
fotografia. Deși, de regulă, așteptau până când acuzatul era 
condamnat, în acest caz existau dovezi, iar interesul din partea 
publicului era imens - nu în ultimul rând pentru că în Suedia 
existau încă tulburări în urma campaniei #metoo. Jasmina nu 
era deloc de acord cu dezvăluirea identităţii unui suspect, mai 
ales înainte de a fi condamnat, dar din fericire nu ea era cea 
care trebuia să ia această decizie dificilă. Oricare dintre variante 
urmau s-o aleagă, Tuva Algotsson și ceilalţi redactori aveau să 
fie criticaţi. 

În timp ce Jasmina aștepta ca sala să fie deschisă, se mai 
gândi o dată la conversaţia pe care o avusese cu Tuva. Sigur, 
avea s-o dea peste cap să-l vadă din nou pe Max, dar oricine 
merita o a doua șansă. In plus, Tuva arătase foarte clar că o 
remarcase. 

În fața ușilor se produse o busculadă, iar mulţimea de 
reporteri se puse în mișcare. Jasmina intră ultima și se așeză 
chiar în spate. 

Era neliniștită, pentru că era prima dată când lua parte la o 
audiere într-un caz de crimă. Își puse reportofonul în poală, 
apăsă pe butonul de înregistrare și își deschise laptopul. 

Judecătoarea, o roșcată de vreo cincizeci de ani, intră în sală. 
Murmurul reporterilor se stinse imediat. Inainte să se așeze pe 
scaun, judecătoarea le aminti celor prezenţi să păstreze liniștea. 

Jasmina simţi cum cresc tensiunea și agitația. O altă ușă se 
deschise și, când se uită într-acolo, toată sala începu să se 
învârtă cu ea. Reportofonul îi căzu pe jos cu zgomot. Jasmina se 
grăbi să-l ridice. 

Bărbatul care intra în sală era cel care o violase. 


VP - 100 


11. 


Un Ford Scorpio roșu-închis încetini pe Surbrunnsgatan. Pe 
bancheta din spate, doi copii blonzi care stăteau cu fețele lipite 
de geam se holbară la Vanessa. 

Ove cobori din mașină și le spuse ceva copiilor înainte să vină 
lângă detectivă. In spatele lui, băiatul și fata începură să se 
lovească. 

— Drăguţ, nu-i așa? Am uitat lesele, altminteri i-aș fi scos la 
plimbare în natură, zise Ove, făcând semn către parcul de 
vizavi. 

Vanessa zâmbi strâmb. 

— Nu pot să stau mult, Liam are antrenament de fotbal, iar 
Sara are un spectacol de balet. 

— Soţia? 

— A dezertat. Sper că doar temporar. Se vede cu o prietenă 
să bea un păhărel după muncă. 

— „A dezertat”, repetă Vanessa. Bine că nu ești dintre cei 
care le spun soțiilor „guvernul”. 

— Îi spun Lenin, răspunse Ove zâmbind. Dar asta vine de la 
faptul că o cheamă Lena. Uite dosarul cu ce am dezgropat 
despre tentativa de viol. 

Băiatul își scoase centura și sări să apese pe claxon. 

Vanessa și Ove tresăriră. 

— Gata armistițiul. Trebuie să mă întorc pe front, zise Ove. 

Vanessa rămase cu dosarul sub braţ. Era o după-amiază 
frumoasă. Cerul era de un albastru palid, iar pe străzi bătea un 
vânt surprinzător de cald. 

Se gândi că putea să se răsfeţe cu o cafea la o terasă. 

In faţa cafenelei Nestro găsi o masă liberă și comandă o 
cafea. O tânără care împingea un cărucior trecu pe lângă ea. 
Detectiva o privi. Înghiţi în sec. Probabil că era primul ei copil. 
Când Vanessa devenise mamă, orice altceva pălise prin 
comparaţie. De atunci devenise, înainte de orice, părinte. Când 
murise Adeline, nu mai avusese cui să-i fie mamă. Copilul care 
tipa, pe care-l crescuse în ea, pe care-l hrănise la sânul ei, nu 
mai era. Fusese eliminat de pe suprafaţa planetei. Încă simţea 
durerea ca pe ceva fizic. Vanessa nici nu știa unde anume era 
îngropată în Cuba, sau dacă fusese măcar îngropată. Se dusese 


VP - 101 


direct la aeroport, cumpărase un bilet la primul zbor spre Europa 
și se întorsese în Suedia. Nu-i spusese nimănui, nici măcar lui 
Svante. Poate că ar fi trebuit să-i spună. Poate că atunci el n-ar 
mai fi insistat să facă avort atâţia ani mai târziu. 

— Du-te dracu’, Svante. 

Vanessa își scoase ochelarii de soare din buzunarul blazerului, 
și-i puse pe nas și începu să citească. 

Tentativa de viol din Parcul Râlambshov avusese loc pe la ora 
două și jumătate dimineaţa, în data de 14 mai 2014. Numele 
victimei era Klara Möller, o studentă la medicină în vârstă de 
douăzeci de ani care se întorcea de la o petrecere. Agresorul o 
atacase din spate, îi pusese cuțitul la gât și o împinsese într-un 
tufiș. Detectivul o întrebase pe Klara Möller de unde și-a dat 
seama care erau intenţiile agresorului. 

„Pentru că așa a spus. A zis: o să ţi-o trag cum nu ţi-a mai 
tras-o nimeni vreodată, târfă proastă ce ești”, relatase fata. 

Mai spusese și că avea o constituție firavă, chiar dacă bănuia 
că avea un metru optzeci și cinci înălțime. Avea un început de 
chelie, ochii apropiaţi și purta niște ochelari mici și 
dreptunghiulari. Fetei i se păruse că avea vreo douăzeci și cinci 
de ani și că era de etnie suedeză. 

Vanessa scoase poza pixului. 

Era un pix obișnuit, albastru. Pe el scria „Hotelul Rosersbergs 
Slotts”. Cum ajunsese la Emelie Ryden? La coafor? 

Vanessa urma să-i roage pe specialiști să treacă prin sistemul 
de programări de la coafor, ca să vadă dacă cineva de vârsta 
agresorului trecuse pe acolo de curând. Mai hotărî ca de îndată 
ce are timp să meargă la hotel ca să caute o pistă în cazul 
Emelie Ryden. Trebuia să facă asta cât mai repede. Dacă 
Laimani era cercetat în stare de arest, Mikael Kask urma s-o 
trimită în cine știe ce orășel ca să-i scoată din bucluc pe 
detectivii de acolo. 

Vanessa așeză foile înapoi în dosar și mai ceru o cafea. 


12. 


Judecătoarea hotărî ca Laimani să fie cercetat în stare de 
arest, sub suspiciunea de ucidere a lui Emelie Ryden. Jasmina își 


VP - 102 


strânse lucrurile și o tuli din sală. 

Fugi pe treptele de piatră din hol și intră în baie, închise ușa, 
căzu în genunchi și vomită în vas. 

Tremurând din toţi rărunchii, Jasmina închise capacul, trase 
apa și își scoase telefonul. 

Citi articolul despre crimă din „Kvâăllspressen”. Potrivit poliţiei, 
Emelie Rydén murise pe la miezul nopţii, în noaptea dintre 20 și 
21 aprilie. 

— Nu, șopti Jasmina. 

Clătină din cap. Era imposibil. Îl întâlnise pe Thomas - Karim, 
se corectă - pe la opt în noaptea respectivă. În următoarele 
câteva ore, fusese violată de el și de ceilalţi doi. Sau greșea? În 
cazul Emelie Ryden, toate dovezile îl arătau pe Karim. Găsiseră 
până și sângele ei pe tălpile încălţărilor pe care le purtase în 
ziua eliberării condiționate. Oare ea, Jasmina, chiar o luase 
razna? |Incepu să se bâţâie înainte și înapoi, încercând să-și 
alunge din minte imaginile din timpul violului. 

Dădu ușa de perete și se pomeni faţă-n față cu propria 
reflexie exact când intră în baie una dintre activiste. Îi aruncă o 
privire dușmănoasă Jasminei. 

— Ești ziarista? 

Jasmina dădu din cap. Fata pufni. 

— Nu înțeleg de ce nu daţi în presă numele jegosului ăla. 
Sunteţi niște lași nenorociţi. Îi lăsaţi să scape. O să primească 
doi ani la pârnaie, iar în cel mai rău caz o să fie chiar achitat. 
Ce-o să păţțească următoarea femeie care-l părăsește? 

Jasmina nu răspunse. Încercă să treacă de cealaltă activistă, 
dar aceasta se proţăpi în faţa ei, tăindu-i calea. 

— Ca femeie, ar trebui să-ţi fie rușine. Data viitoare poate cazi 
tu sau o prietenă de-a ta în mâinile unui individ din ăsta. 

Jasmina ieși de la toaletă simțind în ceafă privirile femeilor. 

Se îndreptă spre ieșire, unde dădu peste mai mulţi colegi de 
breaslă care mormăiau dezamăgiţi și care rămăseseră acolo în 
speranţa că reușeau să găsească ceva cu care să-și mai 
completeze articolele sau intervențiile TV. Avocatul lui Karim 
Laimani refuzase să facă vreun comentariu. La rândul său, 
procurorul evitase haita de jurnaliști. 

Jasmina hotărî să se întoarcă la redacţie pentru a-și pune 
ordine în gânduri. Niciodată nu urâse pe cineva cum îl ura pe 
Karim. Voia să-i facă rău fizic. 


VP - 103 


Se confrunta cu o dilemă. Dacă nu spunea nimănui nimic 
despre viol, exista riscul ca adevăratul criminal să scape. Dar 
dacă Laimani ajungea la închisoare pentru crimă în loc de viol, 
pedeapsa urma să fie mult mai dură. La ce cazier avea, ar fi 
putut fi chiar condamnat pe viaţă. In sine, șansele de a fi 
condamnat erau mai mari în caz de crimă decât în caz de viol. 
Prin tăcerea ei, Jasmina l-ar fi îndepărtat din societate. 

Dar aspectul moral? Putea Jasmina să permită ca o persoană, 
o persoană dezgustătoare, care chiar merita să fie închisă, să fie 
condamnată pentru o crimă pe care n-a comis-o? Dacă i-ar fi 
oferit astfel un alibi, iar Karim Laimani ar fi fost achitat, și apoi 
eliberat? Dacă urma să atace o altă femeie? Nu avea Jasmina o 
datorie ca cetățean, dar mai ales ca femeie, să ţină bărbaţii de 
teapa lui Karim Laimani cât mai departe de societate? 


13. 


Tom stătea la colțul dintre Rörstrandsgatan şi 
Norrbackagatan. De acolo putea să vadă intrarea în blocul 
Henriettei. Pe drum își cumpărase haine noi de la Dressmann. 
Era atât de mulțumit de cum îi veneau, că o rugase pe 
vânzătoare să taie etichetele și se îmbrăcase în magazin cu 
blugii noi și cu cămașa nouă. Pe cele vechi le pusese în sacoșă. 

În cele două ore cât stătuse acolo trecuse prin toate stările 
care oscilau între speranță și disperare. Se întrebă dacă 
prietenul ei era acolo și dacă avea grijă de ea. Dacă era bun. 
Grijuliu. Oare asta avea să distrugă ce construiseră Tom și 
Henrietta la spital și în timpul încântătoarei călătorii cu taxiul 
noaptea prin Stockholm? În următoarea secundă, Tom se 
convinse singur că Henrietta era îndrăgostită de el, că nu 
aștepta decât ca el să sune la ușă ca să-și smulgă hainele de pe 
ea și să i se supună. 

Sâmbăta trecută își luaseră la revedere în fața intrării. Tom 
tăcuse tot drumul de la spital. Işi petrecuse mare parte din timp 
uitându-se pe geam. Nu-și amintea să mai fi fost vreodată atât 
de fericit, atât de aproape de o altă fiinţă umană care nu-l trata 
cu dispreţ. Henrietta nu vorbise prea mult, dar îl invitase să 
meargă împreună. Deși taxiul era plătit de spital, faptul că 


VP - 104 


împărțiseră mașina părea un semn de dragoste. 

Henrietta era ultima lui speranţă. Încă de la pubertate, simţise 
o nevoie disperată de a se apropia de organele genitale ale unei 
femei. De a fi considerat demn să o penetreze. Nu fusese 
niciodată nici măcar pe-aproape. Niciuna nu-l considera suficient 
de atrăgător cât să-și desfacă picioarele pentru el și cât să i se 
ofere. La treizeci și trei de ani, era încă virgin. 

Ușa se deschise, iar Henrietta ieși șontăcăind. Purta niște 
blugi deschişi la culoare, un maiou și avea părul strâns. 

Tom se abţinu să dea fuga la ea și s-o ajute. Henrietta își 
propti cârjele în pământ și porni spre Sankt Eriksgatan. O urmări 
încet. Se deplasa frustrant de lent. De câteva ori fu nevoit să se 
oprească, să rămână pe loc ca să n-o ajungă din urmă. Pe 
peretele din faţa lui era un poster. 

Dragoste. Solidaritate între femei. Muzică. 

Un festival fără bărbați. 

În cele din urmă, Tom își pierdu răbdarea și trecu în pas 
alergător pe celălalt trotuar, străbătu o sută de metri, apoi se 
întoarse. Acum mergea direct spre Henrietta. Oare trebuia să 
privească fix în faţă, să nu se uite la ea, așa încât ea să fie cea 
care-l vede prima? Dacă nu-l vedea, sau dacă nici măcar nu-l 
saluta, atunci totul ar fi fost zadarnic. Ar fi trebuit s-o ia de la 
capăt. Când îi mai despărțeau numai douăzeci de metri, Tom se 
întoarse spre o vitrină și îi zări profilul în reflexie. 

— Ei, ia te uită peste cine am dat! zise Henrietta. 

Tom se întoarse, prefăcându-se că nu o văzuse până atunci. 

— Ai de gând să-ţi iei ceva? întrebă femeia, făcând semn cu 
capul spre vitrină. 

Tom nu băgase de seamă că era un magazin de lenjerie. 
Manechine cu membre lungi, îmbrăcate provocator, fixau strada 
cu priviri moarte. Tom și-ar fi dorit să-l înghită pământul. 

— Cum mai e piciorul? mormăi el. 

— Mă doare. 

— Încotro mergi? 

Henrietta își ridică o cârjă înspre mall-ul Văstermalm. 

— Mă văd cu cineva la o cafea, dar încă e devreme. E greu să- 
ți dai seama cât durează să ajungi undeva cu chestiile astea. 
Cum îţi mai e mâna? 

Tom își trecu degetele peste bandaje. ` 

— Mai bine. Și eu am ieșit să beau o cafea. Imi aştept un 


VP - 105 


coleg. 

Henrietta zâmbi, în aparenţă fără să-și dea seama că el voia 
să i se alăture. 

— Trebuie să plec, spuse femeia. 

Pe Tom îl cuprinse panica. Acum urma să-l părăsească? Cu ce 
greșise? Totul începuse atât de bine! Henrietta se oprise, îl 
salutase, stătuse de vorbă cu el. Fusese prietenoasă. 

— Vin și eu cu tine până ajunge persoana cu care te 
întâlnești. 

Henrietta ridică o sprânceană, strânse din buze și dădu din 
cap. 

— Bine. 

În cafeneaua din faţa magazinului H&M din mall, Tom 
cumpără două cafele. Nu băuse niciodată cafea altundeva decât 
acasă și nu avusese habar cât de scumpă era. Dăduse șaizeci de 
coroane pe două cești. Își trase scaunul, puse cafelele pe masă 
și se așeză. 

— Mulţam. 

Oare să întrebe dacă aștepta un bărbat sau o femeie? Nu. 
Oricum, avea să afle curând. Se bucura că ea tot nu adusese 
vorba despre iubitul ei. Asta trebuia să însemne ceva. Poate că 
relaţia lor fericită de pe rețelele de socializare era doar o mască. 
Tom își dăduse seama de asta. Ințelesese că, de fapt, ea era 
profund nefericită. 

Îi aruncă o privire. 

Oare doar își închipuia, sau era cam rezervată? Rememoră ce 
se întâmplase de când se întâlniseră pe stradă. În afară de 
faptul că se holbase la un magazin de lenjerie, nu făcuse nimic 
greșit. 

Cu toate astea, se simţea paralizat. Nu era în stare să 
găsească un subiect de conversație. _ 

Tom luă o gură din cafeaua insipidă. Işi fripse limba și îi 
dădură lacrimile. 

— E fierbinte. 

Henrietta aruncă un ochi la ceas. 

— E plictisitor să stai în casă? întrebă Tom. 

— Da. 

— AŞ fi mai mult decât bucuros să-ţi ţin de urât. Am putea să 
ne uităm la filme. Aş putea să-ți gătesc. Sau am putea comanda 
ceva, fac eu cinste. |ţi plac burgerii? 


VP - 106 


Timpul trecea și în curând persoana pe care o aștepta urma 
să apară, iar Tom nu știa când ar fi avut ocazia să se mai vadă. 

Henrietta verifică din nou cât era ceasul. 

Tom simţea cum disperarea îi pulsează prin tot corpul. 

— Ai avea chef? Diseară, poate? 

— Am planuri. 

Tom se linse pe buze. 

— Ce pla... mâine? 

Henrietta ridică privirea, iar Tom își întoarse capul. In spatele 
lui se afla o șatenă cam de vârsta Henriettei. Era dolofană. 
Coapsele grase parcă stăteau să rupă materialul blugilor. Brusc, 
se simţi ușurat. Nu era vorba de Douglas sau de vreun alt 
bărbat. Pe lângă asta, nici nu era de mirare că nu putea să se 
vadă cu Tom așa, deodată. În timp ce prietena Henriettei se 
aplecă s-o îmbrăţișeze, Tom apăsă pe comanda rapidă de 
înregistrare de pe mobil, se ridică și își puse telefonul în sacoșa 
cu haine. 

Se prezentă. 

— Julia, spuse prietena Henriettei și îi strânse mâna. 

— Puteţi să staţi cu ochii pe lucrurile mele cât mă duc și eu la 
toaletă? întrebă Tom. 

Ele dădură aprobator din cap, iar Julia se așeză pe scaunul 
lăsat liber. În timp ce căută baia, Tom se întrebă dacă o să-l 
invite să rămână cu ele. Așa spera. Se spălă pe mâini, evitând, 
ca de obicei, să se uite la imaginea din oglindă, după care 
deschise ușa și se întoarse la masă. 

Așteptă în picioare ca una dintre ele să-i propună să-și tragă 
și el un scaun. Nu se întâmplă nimic. În aer plutea o tăcere 
apăsătoare. Își luă sacoșa. Mai așteptă o clipă. 

— Pa, mormăi Tom, apoi se întoarse și plecă. 


14. 


Jasmina era tot în redacție, deși terminase de mult articolul de 
trei mii de cuvinte despre decizia procurorului de a-l cerceta în 
stare de arest pe Laimani, suspectat de uciderea fostei sale 
iubite, Emelie Ryden. 

Era neliniștită și se chinuia să se concentreze. 


VP - 107 


Ura ei pentru Karim Laimani era în conflict direct cu codul ei 
etic și cu rolul ei de jurnalist, care-i spuneau că ar trebui să se 
ghideze numai după adevăr. Ar fi trebuit să caute adevărul. lar 
adevărul era că Laimani era vinovat de viol, ceea ce însemna că 
era imposibil ca el s-o fi ucis pe Emelie, din moment ce 
infracțiunile avuseseră loc în același timp. 

Nu putea să ascundă aceste reclamaţii de poliţie pentru că, 
dacă o făcea, asta ar fi însemnat ca ucigașul lui Emelie să 
rămână în libertate. Însă, dacă îi oferea lui Karim Laimani un 
alibi, atunci lumea avea să afle, inevitabil, că fusese violată. 
Urma să primească o etichetă pe care scria „viol” pentru tot 
restul vieţii. Dar poate că mai exista o soluție? 

Își scoase telefonul și îi scrise un mesaj lui Hans Hoffman, 
întrebându-l unde e. 

La localul meu, veni imediat răspunsul. Jasmina băgă 
calculatorul de rezervă în husa care îi fusese dată temporar și 
ieși din redacţie. 

Localul lui Hans Hoffman, „Micul Bollywood”, se dovedi un 
restaurant indian din Fredhäll, la vreo sută de metri de redacţia 
„Kvâăllspressen”. Era pustiu. Hoffman stătea la o masă de lângă 
intrare, citind un exemplar din „Aftonposten” și bând dintr-o 
sticlă de Singha. 

— Ţi-e foame? întrebă Hoffman. 

— Nu, mulțumesc, spuse Jasmina și așeză husa laptopului pe 
scaunul gol de lângă ea. Stai prin apropiere? 

Hoffman ridică un deget și făcu semn spre tavan. 

— La etajul trei. 

Jasmina își aduse aminte de o conversaţie pe care o auzise pe 
la începuturile ei la ziar. Un redactor se plânsese că Hoffman nu 
răspunde la telefon. Unul dintre șefi îi spusese să-l sune pe 
chelnerul-șef de la „restaurantul indian” ca să dea de el acolo. 
Un sfert de oră mai târziu, Hoffman își făcuse apariţia la 
redacţie. 

— E bună mâncarea aici? întrebă Jasmina mai mult pentru a 
face conversaţie. 

— Nu tocmai. Dar e mai bună decât mâncarea încălzită la 
microunde pe care obișnuiam s-o mănânc în primii ani după 
divort. 

— Îmi pare rău. 

— Nu e cazul. Soția mea e paramedic, a salvat viața unui 


VP - 108 


bărbat după un accident rutier. Un an mai târziu s-a măritat cu 
el. Sunt fericiţi. E genul de poveste care ţi s-ar părea drăguță 
dacă n-ar fi vorba despre tine. 

Jasmina știa că Hoffman, care fusese cândva unul dintre 
reporterii de primă mână ai ziarului, fusese nevoit să plece o 
vreme de la „Kvâăllspressen”. Acum își dădu seama că probabil 
făcuse asta din cauza divorțului. Și din cauza consumului de 
alcool, care avea legătură tot cu separarea. Mai târziu se 
întorsese ca să se ocupe de știrile de seară și din weekend. 

Hoffman rupse o bucăţică din eticheta de pe sticlă. 

— Să nu-ţi pară rău de mine, Jasmina. Viaţa se schimbă. 
Cândva stăteam în barurile de prin Stureplan. Riche, 
Teatergrillen, Sturehof, Prinsen. Acum stau aici. Cei care 
obișnuiau să mă salute, să mă pupe în fund, să vrea să ieșim la 
cină se fac că nu mă văd. Îi sun, dar niciodată nu mă sună 
înapoi. Nimeni nu vrea să mă angajeze. Aici îmi omor timpul și e 
bine așa. Te obișnuiești și cu asta. Așadar, spune-mi: de ce ai 
venit? 

— Am nevoie de ajutorul tău. Dacă ai timp și dacă vrei. 
Hoffman își ridică sticla, un gest pe care Jasmina îl luă drept un 
„da”. 

— Dintre toţi cei de la ziar, tu ai cele mai bune surse din 
poliție și vreau să știu care sunt detectivii care se ocupă de 
cazul Karim Laimani. 

Bărbatul își scărpină barba. 

— De ce? 

— Vreau să fac o mică cercetare, nimic mai mult. 

— La școala de jurnalism nu vă mai învaţă să minţiţi? Jasmina 
deschise gura ca să răspundă, dar tăcu în clipa când Hoffman 
râse și își ridică mâinile spre ea. 

— O să mă ocup, puștoaico. Hai, du-te acum. Te sun mai 
târziu. 


15. 


Tom zăcea pe podeaua din living. În apartament era beznă. 
De pe autostradă se auzeau zgomote. In birou, șobolanii 
chițăiau și alergau pe podea cu ghearele lor ascuţite. Işi căută 


VP - 109 


telefonul. Porni înregistrarea. De ce se chinuia? Doar auzise 
conversaţia de cel puţin douăzeci de ori, o știa pe de rost. 

Cine era? 

Un tip pe care l-am cunoscut la spital. 

E un dubios. Garantez. M-am prins pe loc. Și ce-i mai pute 
gura! 

Julia scoase un sunet de parcă s-ar fi înecat și vomitat. 
Henrietta chicoti. 

Stiu. O să mă feresc de el, dar părea de treabă. Singuratic. 

Oprește-te, Henri, era naspa. Și i-ai văzut hainele? Cu ce 
dracu' s-a îmbrăcat? Celor ca el trebuie să le tai macaroana. 
Altminteri o să fii pescuită din port și dusă direct la morgă. 

Henrietta și Julia începură să vorbească despre Douglas, iar 
Tom opri înregistrarea. 

Femeile erau scârboase. Tom nu greșise cu nimic, dar lor le 
păsa numai de aspect. Și de bani. Tom n-avea să ajungă 
niciodată aproape de organele genitale ale unei femei, n-avea 
să fie considerat niciodată vrednic să-și răspândească sămânţa, 
să se reproducă. 

Se ridică în picioare și smulse de pe el hainele noi. Le îndesă 
sub canapea cu piciorul. Nu voia să le mai vadă, să-și 
amintească de ele. Îi era rușine. Cum de putuse să creadă că 
Henrietta îl plăcea? Și ea era la fel ca toate celelalte. 

Tom șchiopătă spre baie și aprinse lumina. Începu să-și 
smulgă bandajul, simțindu-se prizonier al propriului trup. Urlă. 
Se uită la chipul său urât, respingător, și urlă. Işi făcu mâna 
pumn și lovi oglinda. O explozie de durere. Pe braţ îi curgea 
sânge. Trebuia neapărat să meargă la apartamentul ei și s-o 
umilească. 

Tom se lăsă să cadă pe podeaua băii și își cuprinse capul cu 
mâinile. Suspina. Simţea că se sufocă. Întâlnirea cu Henrietta, 
fanteziile subite ale unei vieţi care să nu mai fie construită în 
jurul singurătăţii, nu schimbaseră nimic. Era amputat pe vecie 
de trupul societăţii. Un simplu apendice, un element de prisos. 


16. 


Un ventilator alb, așezat în colțul camerei, funcţiona la 


VP - 110 


capacitate maximă. 

Ivan Tomic se ridică atunci când Nicolas apăru în prag. Era 
îmbrăcat cu niște pantaloni de trening albi și o cămașă gri. În 
picioare purta niște sandale Adidas. Avea capul ras, iar 
cicatricile de pe scalp se vedeau clar. De sub gulerul rotund 
ieșeau niște tatuaje negre care-i acopereau gâtul gros. 

Ivan avea o vânătaie pe frunte. Își lipi degetul arătător de ea. 

— A pornit de la o nimica toată. De la un ou. Un tip a crezut 
că i l-am șutit. 

— Și chiar ai făcut asta? 

Ivan pufni. Apoi dădu din cap. 

Ultima oară când se văzuseră, Nicolas îl forțase prin mijloace 
violente să-i dezvăluie planul Legiunii de a ataca ascunzătoarea 
unde poliţia o proteja pe Melina Davidson, soția unuia dintre 
afaceriștii răpiți. Ivan așteptase în mod deliberat. Așteptase 
până fusese prea târziu. Când Nicolas și Vanessa ajunseseră 
acolo, Melina era deja moartă. 

— Ce vrei? întrebă Nicolas în timp ce scoase un scaun și se 
așeză. 

Ivan nu se grăbea. Rămase pe scaun, fixându-l cu privirea pe 
Nicolas. 

— Să-ţi cer scuze. 

— N-o să te pot ierta niciodată. 

— Drogurile m-au făcut să uit ce era important. Mi-am 
dezamăgit cel mai bun prieten. lisuse, tu m-ai protejat 
întotdeauna. Ai încercat să mă pui pe calea cea bună. 

Ivan se uită la mâinile lui, pe care le ţinea acum împreunate 
pe masă. 

— Acum m-am lăsat, n-o să mă mai ating niciodată de 
porcăriile alea. Închisoarea te schimbă, știi ce zic? Ai timp să te 
gândești. La maturizare, la copilărie, la căcaturi din astea. 

Nicolas se gândi să se ridice și să plece. Făcuse o greșeală 
venind acolo. Ce-a fost a fost. Chiar dacă Ivan se schimbase, 
Nicolas nu-l mai voia în viața lui. Se întâmplaseră prea multe. 

— A murit tata. Cancer. Cancer la pancreas. 

Nicolas îl văzu înaintea ochilor pe tatăl lui Ivan, Milos. Era un 
bărbat autoritar. Dur. Îl bătea pe Ivan până-l învinețea, până 
când urla și chelălăia. Un bărbat din altă generaţie. Semăna 
destul de mult cu Eduardo Paredes. 

— Condoleante. 


VP - 111 


— Mereu te-a plăcut. Cred că-și dorea ca tu să fi fost fiul lui. 
Bun la școală, plăcut de toată lumea. Știi, tot ce nu eram eu. 

— Aţi apucat să vă vedeţi înainte să... moară? 

Ivan zâmbea, dar ochii îi erau plini de durere. Clătină din cap. 

— Mi-a scris când s-a îmbolnăvit, zicându-mi că nu vrea să vin 
la înmormântare și că eu am fost cea mai mare greșeală din 
viața lui. Că i-am mâncat zilele. Tu ești prima persoană care mă 
vizitează. Ba nu, a doua. 

Ivan își sprijini cotul pe masă și își trecu o mână peste scalpul 
ras. Nicolas era curios. Ivan nu avea prieteni. Nu avusese 
niciodată. La școală, copiii îl porecliseră pe Ivan „cățelușul lui 
Nicolas”. Pentru o clipă, crezu că Ivan o manipulase pe Maria să- 
| viziteze. 

— Cine te-a vizitat prima dată? 

— Un tip pe care l-am cunoscut pe aici. Eyup. Când a fost 
eliberat, și-a omorât prietena. Dar i-au dat drumul din lipsă de 
probe. 

Nicolas simţi cum se enervează tot mai tare. Un criminal. 
Normal. Ivan nu putea să se schimbe, indiferent dacă era drogat 
sau nu. În goana lui disperată după respect și apartenenţă la un 
grup, era în stare să se alieze cu oricine. Cu bărbaţi care omorau 
femei, cu gangsteri, cu violatori. 

— Și tu? Ție cum îţi mai merge? întrebă Ivan. 

— Pot să-mi port singur de grijă. 

Ventilatorul zbârnâia, încercând din răsputeri să facă aerul 
îmbâcsit să circule. 

— Știu. Doar încercam să fac conversaţie. 

Nicolas își dădu scaunul în spate. 

— Asta e ultima oară când ne mai vedem. Pur și simplu 
aveam nevoie să închid cumva chestia asta. Să nu mă mai cauţi 
niciodată. 


17. 


TIR-urile treceau unul după altul, făcând podul de beton să 
vibreze. Eva se ţinea de balustradă și le privea cum trec. In 
copilărie, visase să devină șofer de TIR. Dimensiunea șasiului îi 
dădea pur și simplu un sentiment de siguranță. Dacă erai cel 


VP - 112 


mai mare, nimeni nu putea să-ți facă rău. Își dorise să meargă 
pe șosea, să iasă în restul Europei, în lume. 

Femeia dădu drumul balustradei și merse mai departe. 

După ce-l părăsise pe Börje cu două zile în urmă, încercase să 
nu atragă atenţia și dormise în locuri în care el n-ar fi căutat-o. 
Evitase toate locurile în care ajungea de obicei când se apuca 
din nou de droguri. 

In fața ei se înălța pădurea. Chiar dacă nu putea să vadă 
printre copaci, știa că în spatele lor strălucește lacul Insjön. Cao 
fereastră către pământ, după cum scrisese cândva poetul 
Tomas Transtromer. Evei îi plăcea poezia. Incercase să scrie 
chiar ea două poezii, dar îi ieșiseră pompoase și stupide. Nu i le 
arătase nimănui, nici măcar lui Börje. 

Sub picioarele ei, asfaltul lăsă loc pământului. Mirosea a 
frunze și umezeală. Raze de lumină își croiau drum printre 
copaci. Vuietul traficului se auzi tot mai îndepărtat, până când 
din el rămase numai o șoaptă. 

Lacul era mai mic decât și-l aducea aminte Eva. De multe ori 
se întâmpla așa. Lucruri care păreau impresionante și 
nemărginite pentru un copil deveneau mici și banale la 
maturitate. 

Găsi o firidă între pietre, se așeză și se lăsă cuprinsă de apă. 

Oare când venise aici pentru prima oară? 

Probabil că prin 1980, când avea unsprezece ani, iar tatăl ei 
vitreg, Kjell, o violase. 

După mai multe ore de drumeţie, crezuse că ajunsese la mare 
și că dincolo de apă era Finlanda. Işi mâncase puţinele provizii și 
citise Frații Inimă de Leu“ la lumina lanternei pe care o primise 
de ziua ei. 

A doua zi, fusese zărită de un cuplu în vârstă. Bătrânii o 
întrebaseră unde-i erau părinţii și o luaseră cu ei la secţia de 
poliție. 

Kjell venise să o ia, o îmbrăţișase și le mulțumise polițiștilor 
pentru efortul depus ca să o recupereze pe draga lui fiică 
vitregă. In drum spre casă, oprise mașina într-o parcare 
abandonată, o aruncase pe banchetă și o violase din nou. 

Eva își dădu la o parte o șuviţă de păr și privi fix dincolo de 
lac. De ce își amintea de toate nenorocirile care o aduseseră 
aici? 


+ Roman pentru copii scris de Astrid Lindgren (n.red.). 
VP - 113 


Ar fi trebuit să se gândească la cele bune, la cele care o 
ţinuseră departe de locul acela. 

Nașterea Ninei, primii șase ani din viaţa fiicei ei, pe când încă 
ducea o viaţă normală. Pe când nu trăia pe străzi și nu avea de- 
a face cu peștii și cartoforii. Ani grei, ani de sărăcie. Dar avusese 
grijă ca Nina să fie curată și să arate respectabil. Lucra la 
supermarket pe atunci. Citea povești de Astrid Lindgren și se 
juca. Apoi fusese concediată și nu mai văzuse nicio cale de 
scăpare decât să facă trotuarul din nou. 

Prefera să se pună în genunchi în faţa clienţilor decât s-o facă 
în faţa autorităţilor. Măcar bărbaţii care cumpărau sex spuneau 
direct ce voiau. 

În anii următori, începuse să-și injecteze heroină, crezând că 
asta avea s-o ajute să scape de durere. l-o luaseră pe Nina. 
Golul din suflet i se făcuse tot mai mare, întunericul devenise și 
mai întunecat. Apăruseră bărbaţi care o loveau, care îi spuneau 
că nu e bună de nimic, apartamente împuţite, boli cu 
transmitere sexuală. 

Până la urmă, pur și simplu începuse să aștepte să moară. De 
câteva ori aproape că se și întâmplase. Făcuse supradoză, 
fusese bătută până la leșin, fusese violată în scări de bloc de alți 
drogați sau dealeri. Dar mereu supravieţuise, mereu rezistase 
cumva. 

Apoi îl întâlnise pe Börje la Sky Bar. 

Băgase de seamă imediat cât de stingher și neîndemânatic 
devenea când era ea în preajmă. Era atât de diferit de toţi 
bărbaţii pe care-i cunoscuse până atunci. Nu se aștepta la nimic 
de la ea, nu-i spunea niciodată cum ar trebui să fie. Lângă el 
îndrăznea să râdă fără să-și ascundă gura, nici nu se gândea la 
asta. Reușea s-o facă să râdă atât de tare de starea deplorabilă 
în care erau, încât odată făcuse pe ea. Nici măcar atunci nu-i 
fusese rușine. În schimb, intraseră goi în apa de la Junibacken, 
apoi făcuseră pluta și priviseră stelele. 

În adâncul fiinţei, știuse mereu că timpul petrecut cu Börje 
era timp împrumutat. Recidiva cu drogurile tot mai des, 
făcându-i rău și lui. Nu putea să continue asta. Era imposibil ca 
el să aibă la nesfârșit puterea să o ajute. Pentru ca el să se 
întoarcă vreodată la o viaţă normală, Eva trebuia să moară. 

Scoase seringa și o așeză pe piatra de alături, lângă brichetă. 
Spera să o găsească cineva în curând, așa încât Börje să nu-și 


VP - 114 


mai facă griji. Spera ca trupul să nu i se deterioreze prea mult. 

În geantă se aflau cele trei scrisori de adio pe care le scrisese. 
Una îi era adresată lui Börje, una Ninei și alta nepotului pe care 
nu avea să-l cunoască niciodată. Pregăti acul, găsi o venă de pe 
braț și se injectă, recitând în același timp poezia ei favorită, de 
Yvonne Domeij. 

Poezia era pentru fiul ei, Torbjorn, care murise. După 
înmormântare, Yvonne devenise obsedată să verifice vremea. 
Nu pentru ea, ci de dragul fiului ei. 


Cutreier plaja adunând pietre și scoici pe care vreau să ti le 
dăruiesc. 

N-ai decât să râzi dacă vrei, dar asta-i tot ce pot să-ți 
dăruiesc. 


În sărăcie nu există frumusețe, cu atât mai putin dragoste. 
N-ai decât să râzi dacă vrei, dar te iubesc orice-ar fi. 


Eva se gândi că probabil Börje urma să verifice vremea de 
dragul ei. 


VP - 115 


PARTEA A IV-A 


Nu consider că femeile sunt oameni. Nu sunt - sau nu ar 
trebui să fie - decât slugi pentru bărbați. Să gătească, să curețe, 
să-și desfacă picioarele când li se zice. 


Un bărbat anonim. 
1. 


Oscar Sjölander, în vârstă de cincizeci și doi de ani, mergea la 
braț cu soția lui, Therese, pe covorul roşu care ducea spre 
camera sponsorilor. După ce fu oprit de fotografi de la ambele 
tabloide din ţară și de la o revistă de scandal, le mulțumi și se 
duse la o masă înaltă de lângă bufet. 

Mai erau prezente peste treizeci de VIP-uri. 

Tineri și vârstnici, bărbaţi și femei stăteau la coadă pentru 
selfie-uri. Sjölander accepta de fiecare dată cu un zâmbet. 
Therese păstra aparențele. Ştia că face parte din meseria lui. 

Luă două pahare de vin și așteptă supusă alături. 

— Tot mi se pare cam ciudat, șopti Therese când rămaseră 
singuri. 

— Copiii își imaginează lucruri. Știi că așa fac. 

Oscar dădu din cap spre un coleg care trecea prin apropiere. 

— Josephine nu minte de obicei. 

Bărbatul se gândi la fiica lor în vârstă de cinci ani. La chipul 
său angelic, la părul ei blond, ciufulit, și la năsucul ei care se 
încreţea de râs când el „făcea lucrurile să dispară”. 

— Atunci o fi visat. Locuim în Bromma, nu în Bagdad. De ce ar 
intra cineva în casă fără să ia nimic? De ce ar sta acolo și s-ar 
mulțumi s-o privească? i 

— Nu știu, răspunse Therese. Insă după emisiune merg acasă. 

Se îndepărtă în tăcere, aruncându-i o privire. Oscar știa că 
aștepta o confirmare că o va însoţi. Nu voia să i-o acorde. Nu 
voia să-i promită una ca asta. Cine știe cum se putea sfârși 
noaptea asta? 


VP - 116 


O dansatoare trecu pe lângă ei. Purta o rochie strâmtă, 
scurtă, din dantelă, iar minunatele ei picioarele bronzate erau 
acoperite de ciorapi de nylon strălucitori. Își legănă ispititor 
șoldurile. Nu era ea cea care-i făcuse o felaţie la petrecerea de 
Crăciun de acum câţiva ani? Cum o chema? Mikaela? Misha? 

Mai era o oră până începea emisiunea. În ultima vreme, nu 
mai suporta astfel de evenimente. Il lăsa complet rece să vadă 
șase vedete care nu mai erau la modă, bronzate și disperate, 
încercând să danseze. Era jenant. Dar o fată care lucra la PR la 
canalul lui îl rugase să vină și să stea în public. Pe lângă asta, 
Theresei îi plăcea emisiunea. 

Oscar era din Växjö și își începuse cariera ca reporter sportiv 
la TV4. Lucrase zi și noapte. Comentase campionatele mondiale 
de fotbal, de hochei, de handbal și, într-un final, Jocurile 
Olimpice. Până la urmă ajunsese prezentator la rubrica de sport. 

Era tânăr, popular și arătos. Femeile îl adorau. Managerii 
canalului îi remarcaseră potenţialul și îl mutaseră de la sport. 
Câţiva ani prezentase emisiunea de dimineaţă, pe urmă 
preluase o emisiune de divertisment de vineri seară, după care 
primise un talk-show doar al lui. 

Câștigase premiul Prezentatorul TV al Anului, fusese numit 
„vedeta lângă care suedezii și-ar dori cel mai mult să locuiască” 
și fusese votat bărbatul cu care cele mai multe suedeze ar vrea 
să se culce. 

Pe Therese o cunoscuse cu doisprezece ani înainte, într-un 
bar. Era blondă și avea un zâmbet superb, contagios. Plecaseră 
acasă împreună, iar un an mai târziu se căsătoriseră. Pe atunci 
lucra ca asistentă medicală, dar acum ea era cea care se ocupa 
de conturile lui, îi planifica apariţiile și interviurile. Pe lângă asta, 
mai avea grijă și de copii. 

Cineva îl bătu pe umăr. La naiba. Rakel. Rakel, cu o doză de 
Cola în mână. 

— Bună, Oscar. 

Palmele începură să-i transpire. Și le șterse discret de 
pantaloni. Cum îndrăznea să vină acolo? Era nebună. 

Therese i-o luă înainte lui Oscar, îi întinse mâna și se 
prezentă. 

— Suntem colegi, spuse Rakel. Oscar și cu mine am colaborat 
la talk-show-ul lui acum doi ani. A 

Rakel îl făcea să se simtă tânăr. În orice caz, mai tânăr. În 


VP - 117 


ultima vreme se întrebase dacă se îndrăgostea de ea. Nu rata 
nicio ocazie să se vadă cu ea. Nu se mai sătura. 

— A, super, spuse Therese și îi zâmbi cu răceală. 

Oscar știa că Therese nu suporta să-l știe lucrând cu femei 
mai tinere. Le percepea în mod corect ca pe o ameninţare. Știa 
că lui îi era greu să reziste tentaţiei. Oscar băgase de seamă o 
legătură între intensitatea antrenamentelor Theresei și faptul că 
el era sau nu implicat la momentul respectiv într-o emisiune cu 
multe femei tinere. Era trist. Sigur, îi părea rău de Therese, dar 
nu se putea abtine. 

Adevărul era că, dacă ar fi avut timp, Oscar s-ar fi putut culca 
tot timpul cu asistente tehnice. Însă după #metoo, regulile se 
schimbaseră. Fusese cât pe ce să fie dat afară. In industria TV 
se știa de ani buni de aventurile lui și escapadele amoroase. Ba 
mai mult, era acuzat într-un thread de pe flashback.org că o 
agresase pe Therese. 

Ceea ce înainte de # metoo fusese o simplă bârfă, acum se 
putea spune în gura mare. Ziarele începuseră să renunţe la 
verificarea informațiilor și publicau nume peste tot. Intreaga 
atitudine a angajatorului se schimbase. Reporteri în căutare de 
senzațional îi sunaseră și pe el, și pe Therese, punând întrebări 
nepotrivite, insinuante. 

Da, o agresase. De trei ori. Nu se mai putuse controla. Dar nu 
era o persoană rea. Votase până și /niţiativa Feministă, iar în 
urmă cu un an participase la parada de 1 mai. 

Însă odată, beat fiind, exagerase. Se certau și îi trăsese un 
pumn care o făcuse pe Therese să leșine. O dusese la spital, 
speriat că a ucis-o. 

Firește, ea minţise, îl protejase, declarase că a căzut pe scări. 
lar pe urmă lui Oscar îi fusese cumplit de rușine, îi promisese că 
n-o să mai facă așa ceva niciodată. 

La începutul campaniei zmetoo petrecuse ore întregi sunând 
diverse femei care aveau motive să ia legătura cu ziarele. 

Pe unele le luase cu frumosul, pe altele le ameninţase și 
urlase la ele. Funcţionase. Cu excepţia unui mic articol despre 
industria TV, despre un prezentator anonim care se folosise de 
poziţia lui ca să se culce cu femei mai tinere, scăpase basma 
curată. 

— Încântată de cunoștință, îi spuse Therese lui Rakel, după 
care se întoarse către Oscar. Să mergem să ne găsim locurile, 


VP - 118 


dragule. 
2. 


Vanessa cobori din mașină și privi spre Hotelul Rosersbergs 
Slotts. Fațada era scăldată în lumina proiectoarelor, iar făcliile 
care pâlpâiau desenau o cărare prin pietriș. judecând după 
zgomot, înăuntru avea loc o petrecere. Probabil un team 
building, unde lumea bea peste măsură, își înșela partenerii, se 
lua la hartă și se făcea de râs. Pietrișul scrâșnea plăcut sub pașii 
ei. 

Vanessa voia să afle cum de ajunsese în haina lui Emelie pixul 
în legătură cu care sunase Ove Dalhberg, pe care se aflau și 
amprentele agresorului din cazul tentativei de viol din urmă cu 
cinci ani. Până acum nu avusese timp să se ocupe de asta 
fiindcă fusese ocupată cu un atac din Linköping. 

Șeful ei, Mikael Kask, o sunase ca să-i explice că urma să fie 
trimisă peste o săptămână în Halmstad ca să-și ajute colegii 
într-o anchetă despre o crimă comisă cu doi ani înainte la un 
coafor. 

Vanessa ar fi putut să sune înainte, dar recepţionera ar fi 
trebuit să dea un telefon ca să-i verifice identitatea. Experienţa 
îi spunea Vanessei că asta ar fi însemnat și să devină mai puţin 
dispusă să o ajute. 

Deschise ușa și păși într-un hol mare, luminat de candelabre. 
Un covor îngust, verde, ducea către biroul de la recepție, de 
unde îi zâmbea o femeie îmbrăcată într-un blazer negru. 

— Bună seara. Aveţi rezervare? 

Vanessa își ridică legitimaţia. Zâmbetul dispăru de pe buzele 
femeii. 

— Am nevoie de ajutorul tău, spuse detectiva, după care își 
mută privirea pe insigna recepţionerei. Charlotta. Aţi avut vreo 
clientă pe nume Emelie Ryden? 

— Nu știu dacă eu... 

Pe birou se afla un bol plin cu pixuri identice cu cel găsit în 
haina victimei. 

— Ei bine, după cum vezi, sunt polițistă. 

Femeia mai aruncă o privire legitimaţiei, după care își mută 


VP - 119 


mâinile la tastatură și începu să scrie cu degetele arătătoare. 
Vanessa își aduse aminte că și tatăl ei obișnuia să tasteze la fel 
la mașina de scris. 

— Nu, nu am găsit nicio Emelie Ryden, zise într-un final 
Charlotta. 

Se deschise o ușă laterală. Doi bărbaţi intrară în hol 
împleticindu-se. Râsul lor zgomotos reverberă între pereţii de 
piatră înainte ca ei să dispară pe trepte. 

— Oaspeți de la conferinţă? întrebă Vanessa. 

— Da. 

Detectiva luă un pix și îl învâărti între degete. Cineva care avea 
legătură cu Emelie stătuse exact unde se afla ea acum. Luase 
un pix și plecase cu el. Poate că vorbise chiar cu aceeași 
recepționeră. 

— Am nevoie de o listă a companiilor care au organizat aici 
evenimente în ultimele șase luni. Petreceri de Crăciun, 
conferinţe - tot. 


Charlotta făcu ochii mari. 

— Acum? 

— Dacă se poate. 

— S-ar putea să dureze ceva, sistemul nostru... 

— Ar putea fi gata până mâine? o întrerupse Vanessa. 

e 

Detectiva parcă în locul ei obişnuit, în garajul de sub Norra 
Real. Era o seară călduroasă. Işi puse haina pe braț și deschise 
portiera. 

De pe terenul dejoacă al școlii se auzeau glasuri și zgomot de 
mingi bătute. Câţiva adolescenţi jucau baschet și beau bere. 
Oare câţi ani aveau? Șaisprezece? Șaptesprezece? Vanessa 
rămase locului. Ascultă râsetele, vocile răgușite, fericite, care 
erau din când în când acoperite de vreun taxi sau autobuz care 
trecea în viteză. 

În timp ce se îndrepta spre casă, o cuprinse un sentiment 
familiar, deranjant, de singurătate, care o însoţise de când o 
pierduse pe Adeline. Pe când avea abia două luni, fetița se 
îmbolnăvise. O dusese la spital, unde doctorii îi spuseseră că se 
infectase cu niște bacterii imposibil de tratat. Nu puteau decât 
să-i aline suferinţa în timp ce se stingea și până la urmă Adeline 
își dăduse ultima suflare având-o pe Vanessa alături. 


VP - 120 


Ce o oprea pe Vanessa să sară de pe un pod? Sau, ca mai 
devreme, când era pe autostradă, să intre pur și simplu pe 
contrasens în fața unui camion? Nu știa să răspundă. Nu îi 
plăcea în mod deosebit să trăiască. Oamenii de care îi păsase 
nu mai erau. Adeline. Natasha. Pe Svante nu-l punea la 
socoteală și i se părea trist că nu-l iubise cu adevărat pe 
bărbatul alături de care-și petrecuse mai bine de zece ani din 
viaţă. 

Și acum? Nu mai avea decât serviciul. lar întrebarea era dacă 
îi păsa cu adevărat de victimele ale căror ultime ore din viață 
încerca să le deslușească. Sau era mai mult vorba despre ea, 
despre faptul că nu voia să fie păcălită de vreun suspect, că voia 
să-i pedepsească pe cei care se jucau de-a Dumnezeu, care 
provocau durere și suferință? Că voia să pună lucrurile în ordine. 
să controleze. 

Se gândi la Nicolas și cum, în mod destul de trist, în ultimii ani 
el fusese singurul om pe care-l putea considera cât de cât 
prieten. Îi era dor de el. Pentru prima oară de multă vreme, 
Vanessa simţea nevoia să bea. Nu câteva păhărele, ci să bea 
zdravăn. Să bea până nu-și mai simţea corpul. Să piardă 
controlul. Să moară puţin. Își scoase celălalt telefon, cel pe care- 
| folosise ca să comunice cu sursele ei cât lucrase la Nova, și îl 
sună pe Nicolas pe numărul pe care i-l dăduse când venise la 
ea. 


3, 


O fostă vedetă de reality TV dansa Paso doble împreună cu o 
brunetă superbă pe podeaua lucioasă a studioului. Oscar 
Sjölander se abținu să caște în timp ce încerca să o zărească pe 
Rakel în rândurile publicului de pe cealaltă parte. 

Vedeta îngheţă cu bruneta în brațe, iar în următoarea clipă 
izbucni un ropot de aplauze. În spatele lui, un bărbat fluiera atât 
de tare încât lui Oscar îi ţiuiau urechile. Vedeta își ridică mâinile 
către ceruri, dezvelindu-și dinţii albi ca fosforul. 

Publicul se ridică și aclamă. Oscar aplaudă mecanic și își simţi 
telefonul vibrând în buzunar. Își dădu seama că era Rakel și îi 
aruncă o privire Theresei, care stătea cu sufletul la gură, 


VP - 121 


așteptând verdictul juriului. 

Ne vedem mai încolo? 

Oscar se gândi. Urma să-și ducă fiica mai mare, pe Laura, la 
un turneu la unsprezece dimineaţa. După asta, întreaga familie 
urma să-şi petreacă după-amiaza de sâmbătă la casa de 
vacanţă. Nu-i plăcea s-o tragă pe sfoară pe Therese, dar oricare 
alt bărbat ar fi procedat la fel în locul lui. Oricine care susținea 
altceva era homosexual sau nu înțelegea de ce erau în stare 
femeile astea ca să și-o tragă cu o vedetă. Oscar era realist, nu- 
și făcea iluzii. Sigur, era arătos, nu avusese probleme cu femeile 
nici înainte să fie prezentator, însă în mod clar statutul său de 
vedetă îl făcuse de mii de ori mai atrăgător. Rakel avea ceva 
special. Nu era ca toate celelalte. 

Cu ea era mai mult decât sex. 

În ultima vreme se gândise deseori cum ar fi viaţa alături de 
Rakel, dacă ar părăsi-o pe Therese. Işi iubea soţia și fiicele, dar 
avea nevoie și de altceva. Deocamdată, asta era de-ajuns. Se 
vedea cu Rakel într-o cameră de hotel sau în micul ei 
apartament. Beau vin, făceau sex, trăgeau pe nas o linie de 
cocaină, discutau lucruri despre care el și Therese nu mai 
discutau demult. 

Dar cum aveau să stea lucrurile peste o lună? Peste șase? 
Divorțul devenise norma. Copiii ar fi suferit mai mult într-o 
căsnicie nereușită. N-ar fi fost absent, urma să-i ducă la 
antrenamente de fotbal, la petreceri și muzee, la fel ca până 
acum. 

— Draga mea, șopti în timp ce îi mângâie drăgăstos coapsa 
Theresei. Mă duc până la vilă când se termină asta. lar face 
figuri centrala. Dar mai întâi o să te las pe tine acasă. 

e 

O oră mai târziu, o luă pe Rakel de la Frihamnen, unde 
rămăsese în zona VIP. Între timp, o dusese pe Therese în 
Bromma. 

Unii spectatori erau încă acolo, așteptând o mașină cu care să 
se întoarcă. Taxiurile veneau și plecau, iar Oscar își parcă 
Mercedes-ul SUV puţin mai departe de studio, astfel încât să 
evite privirile curioase. 

Rakel deschise portiera din dreapta și se așeză pe scaunul pe 
care până în urmă cu cincisprezece minute stătuse soţia lui. Se 
aplecă spre el și îi vări în gură limba ei cu gust mentolat, apoi o 


VP - 122 


învârti. 

— Hai, pornește, spuse ea, și își conectă telefonul la mașină 
prin Bluetooth. O să pun p/ay/ist-ul nostru. 

Lăsară în urmă macaralele și containerele din Frihamnen în 
acordurile de la „In a Flash”, de Ron Sexsmith. Rakel tot dădea 
din gură, spunându-i cum unul dintre dansatori încercase să se 
dea la ea într-o pauză. Oscar râse. Nu îi înțelegea pe bărbaţii 
care deveneau geloși. Se gândea uneori că ar fi ciudat ca nimeni 
să nu vrea să se culce cu femeia lui. Rakel era o povestitoare 
grozavă. Pe lângă ce era evident, anume că arăta foarte bine, 
probabil că asta remarcase la ea când lucraseră împreună. 

Nu fusese la fel precum celelalte fete din cadrul echipei de 
producţie. Nu îi aruncase aceleași ocheade admirative și nu se 
comportase la fel de supus. Din contră. N-avusese pic de teamă, 
glumise pe seama lui și îl împunsese. Îl făcuse să râdă de el 
însuși. 

De la bun început, Rakel îi explicase clar că nu caută ceva 
serios. 

ÎI numise în glumă futaiul de vedetă și se văzuseră prin 
camere de hotel după ce Oscar termina de cutreierat prin 
baruri. Pentru prima oară, Oscar devenise cel care suna și voia 
atenţie. Într-un final, acceptase cu greu că probabil se 
îndrăgostise de ea, chiar dacă nu voia s-o recunoască, de teamă 
să n-o piardă. În ultimele luni, și ea se mai înmuiase. Uneori îl 
trata aproape cu tandreţe. Sigur, tot glumea pe seama lui, 
despre cât de înfumurat era, despre modul pedant în care se 
îmbrăca, dar în spatele tonului vesel Oscar bănuia că și pentru 
ea relaţia începea să însemne mai mult decât sex. 

— Ţi-e foame? întrebă Oscar. 

— Sunt lihnit. 

— McDonald's! strigară în cor și râseră. 

Viața cu Rakel nu era complicată. Ron Sexsmith. Mâncare la 
pachet. Întâmplări din baruri. Alcool. O linie sau două de 
cocaină. Ştia că nu e corect față de Therese, că și viaţa lor 
fusese așa cândva, dar că acum aveau doi copii și că de asta 
aveau alte subiecte de discuţie. Fetele. Ședinţele cu părinții. 
Maratonul școlii. Programe. 

Chiar înainte de Tyresö, Oscar ieși de pe autostradă și se 
îndreptă spre restaurant. 

Ca întotdeauna, aleseră să ia de la drive-through. O făceau și 


VP - 123 


fiindcă nu voiau să fie văzuţi împreună, dar în mare parte fiindcă 
le plăcea să mănânce în tihnă la vilă. 

Rakel aprinse niște lumânări, în timp ce Oscar despacheta 
mâncarea. Era o stare de calm dumnezeiască. Nu trebuia să se 
ocupe de hainele de ploaie ale copiilor, nici să-i trimită la baie ca 
să se spele pe mâini, nici să le spună să nu se joace cu 
mâncarea. După ce terminară de mâncat, luară o sticlă de vin și 
două pahare și se îndreptară spre jacuzzi-ul de afară. 

Din apă ieșeau aburi care se îndreptau până în înaltul cerului 
senin. Trupul gol și zvelt al lui Rakel îl ademenea spre suprafaţa 
luminată a apei. 

Oscar se gândi la cei doi oameni ai străzii. Nenorociţii care își 
construiseră un adăpost la doar două sute de metri de casa lui 
de vacanţă, care făcuseră mizerie, băuseră și luaseră droguri 
lângă copiii lui. In clipa asta putea spune chiar că îi ura. 

O privi pe Rakel, care își sprijinea capul de marginea 
bazinului, stătea cu ochii închiși și se bucura de bule. 

Ar alege-o pe ea în locul familiei? Gândul era tentant. Așa n-ar 
mai fi trebuit să se ascundă. Nu era un om rău. O să-i plătească 
Theresei o sumă considerabilă și o să-i lase casa. Nimeni n-o s-o 
ducă rău. Pentru Oscar era de ajuns dacă le vedea pe fete o 
dată la două weekenduri. Putea să le ia la evenimente și, în 
timpul vacanţelor, în excursii. Putea să se mute cu Rakel într-un 
apartament la oraș, poate o convingea să aibă o relaţie 
deschisă. Să facă lucrurile cum trebuie de la bun început de 
data asta, așa încât să nu fie nevoit să se mai simtă vinovat. 

Avem o singură viaţă, iar el voia să obţină cât mai multe din a 
lui. Pe când era un tânăr reporter de sport chipeș la 
Smålandsposten, nici n-ar fi putut visa la statutul pe care-l avea 
acum. Se chinuise, se târâse, dăduse din coate ca să ajungă 
aici. Ş 

Băgă de seamă că Rakel nu își băuse vinul. li luă paharul și i-l 
așeză în mână. 

Femeia îl lăsă pe margine. 

— Trebuie să-ți spun ceva, zise ea. _ 

Părea chinuită, aproape neliniștită. Işi făcu mâinile căuș, luă 
puţină apă și se spălă pe față. 

— Să nu faci atac de cord și să mori, dar să știi că simt 
însărcinată. 


VP - 124 


4. 


Vanessa se simţi ca o adolescentă când vâri două sticle de 
whisky în buzunarele hainei. Cobori la taxiul care o aștepta. 
Porniră pe Karlavägen. Ajuns la Karlaplan, șoferul făcu dreapta 
pe Narvavägen. 

Vanessa crescuse prin aceste cartiere bogate, prospere. 
Sentimentul că era o străină era adânc înrădăcinat în ea și nu o 
părăsea niciodată, indiferent de circumstanţe. Numai în anumite 
momente, alături de alţii care erau la rândul lor niște străini, 
avea senzaţia că aparţine unui grup. Poate că de asta simțea că 
seamănă cu Nicolas? Tipul dintr-o familie bogată care a fost 
trimis la o școală de elită împotriva dorinţei lui. La rândul său, 
relaţia pe care o avea cu tatăl lui era cel puţin la fel de 
problematică precum a ei. 

Taxiul se zgâlţâi pe Podul Djurgărds, trezind-o pe Vanessa din 
visare. Şoferul încetini dinaintea enormei faţade de piatră a 
Muzeului Nordic. Detectiva merse încet pe peluza din spatele 
restaurantului în aer liber, Josefinas, se așeză pe o bancă și 
așteptă. 

Douăzeci de minute mai târziu ajunse și Nicolas. Se așeză 
lângă ea fără ca măcar s-o salute. li mai crescuse barba de 
ultima oară când se văzuseră. Vanessei îi plăcea schimbarea. 
Era îmbrăcat cu o geacă neagră de aviator, un hanorac gri și 
blugi negri. 

Pe pontonul de pe cealaltă parte a golfului, farurile mașinilor 
înaintau cu greu. De undeva se auzea zgomotul unui motor de 
barcă. 

Vanessa îi dădu una dintre sticlele de whisky. Nicolas o ridică 
în lumina felinarului, îi deșurubă capacul și o duse la gură. 
Ridică mâna și făcu semn spre dreapta, spre Strandvägen. 

— În liceu, sora mea mai mică, Maria, ieșea cu un tip care 
locuia acolo. L-a prins cu alta. In fiecare zi, timp de o 
săptămână, veneam aici și îi aruncam cu ouă în geam. 

Două rațe se îndepărtară de marginea apei, își scuturară 
penele și porniră șontâcăind spre un tufiș. Vanessa luă o gură de 
whisky. 

— Mai târziu, a fost un moment în care Maria nu îndrăznea să 
se despartă de un alt prieten. A devenit tăcută vreme de o 


VP - 125 


săptămână, tot umbla făcându-și griji despre asta. Până la urmă 
am reușit s-o descos și am aflat care era problema. Vocile 
noastre seamănă, așa că până la urmă am sunat și m-am 
prefăcut că sunt ea. Pe urmă am continuat așa. Sunam și ne 
anunțam reciproc partenerii că ne despărțim de ei. 

Nicolas ridică sticla. Vanessa îi urmă exemplul. Dădură noroc. 

— Super. Sănătate! 

— Noroc! 

Își dădură capetele pe spate și băură în același timp. 

— Imi vine să beau până cad sub masă, zise Vanessa. 

— De ce? 

Detectiva dădu din umeri. 

— Poate fiindcă e ziua Adelinei. Poate că e doar perioada asta 
a anului. Toată lumea din jur se pregătește de vară, își planifică 
excursii și cum să petreacă timp cu copiii. Eu n-am nimic din 
toate astea. Rahat, am milioane în bancă și n-am cu cine să plec 
în vacanţă. 

— Sună trist. 

Nu vorbea niciodată despre Adeline. Însă Nicolas avea ceva 
care-i permitea să devină vulnerabilă în preajma lui. Oare voia 
să-i explice lui Nicolas de ce era uneori greu de suportat? 

— Dacă ești părinte, înseamnă că poţi să mori de două ori. 
Când a murit Adeline, și eu am murit. Înţelegi? Sunt moartă, 
chiar dacă respir. De asta... 

li pieri vocea. Luă o gură zdravănă din whisky. Simţea cum 
alcoolul îi încălzește gâtul și stomacul. 

— Adeline e îngropată în Cuba. Fiica mea adoptivă, sau cum 
vrei s-o numești pe Natasha, e în Siria. Probabil că n-o să le mai 
văd niciodată pe niciuna dintre ele. De ce pierdem atâta vreme 
gândindu-ne la cei care nu mai sunt, în loc să ne concentrăm 
asupra celor din preajmă? 

Nicolas stătu pe gânduri o vreme. 

— Abia când dispar ne dăm seama cine erau cu adevărat. 
Când le scriem ultimul rând, avem timp să îi înţelegem. Să-i 
judecăm. Sau să-i eliberăm. Abia atunci putem spune, într-un 
final, „el era așa, ea era așa”. Lucrurile sunt mult mai simple în 
felul ăsta. Ştii că nu poți să fii niciodată contrazis. 

— Mama ta? întrebă Vanessa. 

— Ce-i cu ea? 

— Ai vorbit despre tatăl tău, dar despre mama ta n-ai suflat o 


VP - 126 


vorbă. Ea n-a fost importantă pentru tine? 

Vanessa simţi cum alcoolul îi amorţește limba și o face să se 
împleticească. 

— Doare prea tare să vorbesc despre asta. E ca și cum aș 
duce în cârcă moartea ei peste tot, mereu. Cam cum e Adeline 
pentru tine. 

| se părea ciudat să audă pe altcineva rostind numele fiicei 
sale. 

— Nu e... _ 

Nicolas își dădu seama că o supărase. Işi ridică palma în semn 
de pace. 

„același lucru. Nu, nu e. 

Tăcură. Priviră pe deasupra apelor întunecate și a orașului 
iluminat. 

Vanessa simţi că era periculos de aproape să depășească 
acea limită. li plăcea sentimentul de vulnerabilitate pe care 
putea să-l aibă în preajma lui Nicolas. li plăcea cum i se 
dezvăluia, scoțând de pe ea strat după strat. In preajma altora 
voia să fie invincibilă, vedea fiecare cuvânt ca pe o posibilă 
capcană. Insă era atât de evident că Nicolas nu vrea să-i facă 
niciun rău. 

Işi întinse mâna, i-o strânse pe a lui și o ţinu așa. Nicolas o 
privi surprins. 

Oare ce-ar fi spus dacă l-ar fi invitat la ea acasă? 

Îi aruncă o privire și își dădu seama că era distras. Îl cunoștea 
îndeajuns de bine încât să-și dea seama că se gândea la ceva. 

— Ce-i, Nicolas? 

— Oferta aia de muncă din Londra despre care-ţi vorbeam. 
Am acceptat-o. _ 

Vanessa își trase mâna înapoi. Incercă să accepte faptul că el 
urma să dispară. Londra era la doar câteva ore distanță, dar 
acum că Nicolas se întorsese în sfârșit în viaţa ei, i se părea prea 
departe. Insă pentru Nicolas era alegerea corectă. Era mai tânăr 
decât ea cu mai bine de zece ani. 

— Felicitări, îi spuse pe un ton plat. 

— Abia am supraviețuit atacului din pizzerie. Colegii tăi o să 
mă găsească mai devreme sau mai târziu și o să înțeleagă ce rol 
am jucat în răpiri. lar dacă se întâmplă asta, o să facă legătura 
și cu tine. 

— Așadar, ne luăm rămas-bun? 


VP - 127 


— Plec la sfârșitul săptămânii viitoare. 

O privi drept în ochi, zâmbi și își lăsă capul într-o parte. 

— Poţi să mai treci din când în când să vezi ce face Celine? 
Are nevoie de o prietenă. A 

Cine n-are? se întrebă Vanessa cu amărăciune. și strânse 
buzele, nedorind să-i arate cât de mult o rănise. Se ridică. 

— Ne mai vedem, spuse detectiva și se îndreptă spre Podul 
Djurgărads. 


5. 


Rakel Sjödin stătea întinsă în pat în timp ce zgomotul 
motorului se stingea în depărtare. Işi închise ochii. Se bucura că 
era singură. Ca de obicei, voia să aștepte o vreme înainte să 
cheme taxiul. Fiind obișnuită cu orașul, liniștea era aproape 
exotică pentru ea. 

Era ceva interzis și voluptuos în faptul că se afla singură în 
casa altei familii. Dacă până la urmă Oscar chiar urma să 
rămână cu ea, avea de gând să se bucure din plin de vilă. 
Inainte să se cunoască, își dorise un ditamai apartamentul la 
oraș, dar de la o vreme începuse să caute pe internet o casă. 

Se rostogoli pe o parte și se uită la grinzile superbe din tavan. 

„Eu. Sunt. Insărcinată”. După ce îi spusese ieri lui Oscar 
aceste două cuvinte cumplite, minunate, închisese ochii, își 
făcuse griji de cum avea să reacționeze el. Și chiar că rămăsese 
cu gura căscată. Dacă i-ar fi cerut să facă avort, ar fi acceptat. 
Nu era ţicnită. Nu era ca genul ăla de fete de la TV care aleg să 
nască numai ca să-l păstreze pe tată în viața lor. Nu voia să 
aducă pe lume un copil împotriva dorinţei cuiva. Asta n-ar fi fost 
bine pentru nimeni. Cu atât mai puţin pentru copil. Sau pentru 
cariera lui Rakel. 

Işi puse picioarele goale pe dușumeaua albă. Se ridică. Simţea 
cum sperma lui Oscar i se scurge pe interiorul coapselor. Poate 
că doar își imaginase asta, dar de dimineaţă, când o întorsese 
ca de obicei, când începuse să-i atingă părţile corpului care o 
excitau și după aceea i-o trăsese, parcă fusese altfel. Intr-un fel 
ciudat, păruse mai serios. Lui Rakel îi plăcuse. Nu că nu-i 
plăcuse și înainte. Dar acum... era altfel. 


VP - 128 


Trecu pe lângă geamul mare de lângă ușa dormitorului. Se 
opri. Se privi din profil. Nu se vedea că e însărcinată. Incă nu. 
Avea aceeași figură zveltă, același abdomen plat. Nu, nu avea 
corp de mămică. Însă lucrurile urmau să se schimbe, trebuia să 
fie pregătită pentru asta. Dar nu voia să devină genul de mamă 
care vorbește numai despre copilul ei, care după câteva ore la 
maternitate nu se mai poate comporta decent în societate. Care 
nu mai e altceva decât o mămică. Care își sacrifică întreaga 
identitate. Era cel mai trist lucru la care se putea gândi. 

Rakel ieși în linvigul cu bucătăria deschisă. In aer plutea o 
aromă puternică de cafea proaspăt măcinată. Işi luă o cană și o 
umplu. Își puse halatul Ralph Lauren pe care i-l lăsase Oscar și 
luă loc pe canapea, după care își așeză picioarele pe măsuţă. 

Nu voia să pățească precum soţia lui Oscar. Lui Rakel îi părea 
rău de Therese. Și de copiii lui Oscar, care trebuiau să treacă 
prin asta. Rakel crescuse ea însăși cu părinţii divorţaţi și știa cât 
de greu e. Își promise să fie întotdeauna drăguță cu fiicele lui, să 
le trateze la fel de bine ca pe copilul care creștea în ea. 

Se gândi să-și scoată telefonul și s-o sune pe Katja. Prietena ei 
știa că urma să-i spună lui Oscar că e însărcinată și sigur se 
întreba cum au decurs lucrurile. 

Rakel căscă. Putea să mai aștepte. O s-o sune pe drum, din 
taxi. O s-o cheme la o cafea la Nytorget. Abia aștepta să-i spună 
Katjei, care fusese împotriva relaţiei lor. 

Cu buzele strânse, Rakel citise discuţia despre Oscar de pe 
flashback.org. Spuneau că-și bătuse nevasta. Rakel clătină din 
cap. Era genul de bârfă cu care trebuia să se obișnuiască de 
acum încolo. 

Auzi pași pe terasă și se uită spre ușă. Dacă era Therese? 
Poate că veniseră mai repede, fără să-l anunţe pe Oscar? Însă în 
clipa următoare se auzi soneria. In cazul ăsta, sigur nu era 
Therese, doar ea avea propriile chei. Rakel se ridică, strânse 
cordonul halatului și se duse să deschidă ușa. 


6. 


Börje dormise la Junibacken pentru prima oară de la dispariţia 
Evei. Își legă șireturile, simţi o durere de şale sâcâitoare și se 


VP - 129 


îndreptă. Își așeză palmele pe locul dureros, făcu o grimasă și îşi 
împinse șoldul în față până când pocni și se așeză la loc. 

Părăsi Junibacken, mai aruncă o ultimă privire spre locul care 
fusese al lui și al Evei și merse încet pe potecă. 

Ea era în viață. Era convins de asta. 

Ultimul lucru care urma să-l părăsească era speranţa. Nu 
avea să se odihnească până când nu o găsea pe Eva. | se păruse 
nefiresc să doarmă la Junibacken fără ea. Locul părea gol. 
Pentru că era locul /or. Se foise și nu prea reușise să adoarmă. 
Încercase să găsească o poziţie relaxantă. În scurtele intervale 
în care reușise să doarmă, o visase pe Eva. Visase că se 
întorsese. Era vară, se duceau să înoate și împărțeau o 
înghețată. 

Nu așa trebuiau să se desfășoare lucrurile. Supravieţuiseră 
unei ierni reci, cumplite. lar acum Eva dispăruse. Partea bună 
era că dispăruse acum, nu în lunile de iarnă. Pe atunci ar fi putut 
să degere, să fie călcată pe întuneric de vreo mașină, să se 
pomenească pe un lac îngheţat și să cedeze gheața. 

— Oprește-te, își spuse. 

Alungă gândurile neplăcute. 

Eva era în viaţă. În curând, avea s-o găsească, în orice stare 
s-ar fi aflat, și urma s-o ajute să-și revină. Avea să-i fie alături. S- 
o care în spate, dacă de asta era nevoie. Nu existau alternative. 

Își dădu seama că transpira, se opri și își scoase haina. 

Văzu ceva mișcându-se în curtea lui Oscar Sjölander. Un 
bărbat se îndrepta spre ușa de la intrare. Se uită în jur de mai 
multe ori înainte să apese pe sonerie. 

Börje rămase locului în spatele tufelor, urmărind ce se 
întâmpla. 

Într-un final, ușa se deschise, iar în prag apăru o brunetă într- 
un halat albastru. Börje își miji ochii. Din cauza distanţei, 
conturul bărbatului era neclar. Dar femeia chiar nu părea să fie 
soţia lui Oscar, Therese. 

Femeia schimbă două vorbe cu bărbatul, după care se dădu la 
o parte ca să-i facă loc și închise ușa în urma lui. 

Börje rămase locului pentru o clipă, înainte să pornească mai 
departe. Ceva din cum era îmbrăcat, din gesturile bărbatului, îi 
stârniseră curiozitatea. Dar nu-și putea da seama ce anume. 


VP - 130 


7. 


Vanessa mergea pe Sveavägen. Soarele  dogorea. 
Termometrele arătau douăzeci și două de grade la umbră, iar 
meteorologii spuneau că vremea urma să se încălzească și mai 
mult. Deoarece frontul de aer cald venea dinspre est, ziarele îl 
porecliseră „Valul de căldură rusească”. 3 

Încă o durea capul după întâlnirea cu Nicolas. Își petrecuse 
două ore rătăcind prin oraş, încercând să scape de migrenă, dar 
nu reușise. Era devastată că Nicolas pleca. Totuși, își dădea 
seama că exagerează. 

Pe cealaltă parte a Sveavăgen se afla Parcul Observatorului, 
verde și primitor. Câţiva copii se dădeau pe skateboard-uri în 
bazinul secat al fântânii arteziene. Lumea de la poalele dealului 
stătea pe pături colorate. Lângă treptele Bibliotecii Municipale, 
un dealer aștepta clienţi. Pe Sveavägen, grupuri de alergători 
făceau jogging pe asfalt. Vanessa cumpără un frappe rece ca 
gheața de la o cafenea și își continuă drumul spre casă. 

În timp ce se apropia de Roslagsgatan 13, văzu o femeie cu 
păr lung, cârlionţat, și ochelari rotunzi, care aștepta sub schele. 
Spre surprinderea ei, femeia veni ţintă la ea. 

— Vanessa Frank? 

— Da? 

— Aveţi câteva minute? 

— Depinde despre ce e vorba. 

Femeia își drese glasul. 

— Despre unul dintre cazurile dumneavoastră. 

Gândindu-se mai bine, chipul celei care se afla în fața ei nu-i 
era complet necunoscut. Vanessa se întreba unde o mai văzuse. 
Poate era o martoră din vreun caz mai vechi? 

— De unde te recunosc? 

— Mă numesc Jasmina Kovač. Sunt ziaristă. La 
„Kvällspressen”. 

Vanessa își ridică sprâncenele. 

— Dacă vrei un interviu, va trebui să vorbeşti cu echipa media 
a poliţiei, spuse detectiva, făcu un pas în lateral și porni spre 
intrarea clădirii. 

Jasmina Kovač întinse mâna și o atinse pe Vanessa pe braţ, 
dar și-o retrase imediat când femeia îi aruncă o privire ucigașă. 


VP - 131 


— Nu am venit aici în calitate de jurnalistă. Vă rog, ascultați- 
mă două minute. E important. 

Vanessa aruncă o privire în spate. Nu era bine să fie văzută 
stând de vorbă cu o ziaristă. Și mai rău era că o abordase un 
reporter de la un tabloid. Putea să pară că dezvăluie informaţii. 
Dar ceva din expresia disperată a tinerei îi stârni Vanessei 
curiozitatea. Și empatia. 

— Vă rog, repetă Jasmina. 

Vanessa făcu semn spre Parcul Monica Zetterlund. Traversară 
Roslagsgatan. Detectiva mergea înainte, iar Jasmina în urma ei. 
Se așezară pe banca de lemn unde se aud non-stop cântece ale 
legendelor jazz, iar Vanessa își duse paiul în dreptul buzelor. 

— V-am căutat pentru că sunteţi singura femeie-detectiv care 
se ocupă de caz, spuse Jasmina rușinată. Ce urmează să vă 
spun... puteţi să ţineţi un secret? 

— Dacă vrei să vorbești cu cineva care a depus un jurământ 
al tăcerii, ar trebui să vorbești cu un psiholog sau cu un preot, 
răspunse Vanessa, dar regretă pe loc imediat ce văzu expresia 
Jasminei. 

Işi termină frappe-ul, se ridică pe jumătate și aruncă la gunoi 
paharul de plastic. 

— Karim Laimani nu a ucis-o pe Emelie Rydén, spuse Jasmina 
dintr-o suflare. 

Luată prin surprindere, detectiva se întoarse spre ea. 

— Cum de ești așa de sigură? 

— Pur și simplu o știu. 

— Cu tot respectul, dar probele spun altceva. 

— In 22 aprilie eram la Hotel Anglais, lângă Stureplan. M-a 
abordat un bărbat și am început să vorbim. Mi-a luat o cafea. A 
spus că-l cheamă Thomas. La început nu părea în neregulă, dar 
la puţin timp după aceea a început să se comporte ciudat. Când 
m-am ridicat, totul a început să se învârtă cu mine. Corpul pur și 
simplu nu mă mai asculta. M-a dus într-o mașină care aștepta 
afară. Mi-am pierdut cunoștința pe drum. 

Jasmina vorbea încet. Vanessa se apropie de ea. 

— Când mi-am revenit, eram într-un apartament. Nu știu 
unde. Dar... m-au violat. Cel care a spus că-l cheamă Thomas, 
împreună cu alţi doi. 

— Și acel bărbat era... 

— Karim Laimani. 


VP - 132 


Vanessa o privi pe Jasmina în timp ce tânăra își trecu prin păr 
o mână tremurândă. Avea o privire fixă, goală. 

— Pot să te întreb de ce nu ai anunţat pe nimeni despre asta? 
întrebă Vanessa cu blândeţe. 

Jasmina îi zâmbi strâmb, cu tristeţe. 

— Nu știam cine e. 

— Dar cum de ești atât de sigură acum? 

— Pentru că am fost la tribunal când a avut loc audierea 
pentru cercetarea în stare de arest. Eram acolo ca să scriu un 
articol și l-am văzut intrând în sală. 

Jasmina oftă și clătină din cap. 

— Am scris o mulţime de articole despre femei care sunt 
violate și știu că ar trebui anunţate autorităţile. Dar nu am 
îndrăznit. M-au ameninţat. Știu cum mă cheamă, știu unde 
locuiesc. Și mama... Nu... nu vreau să afle ce am păţit. 

Grijulie, Vanessa o cuprinse cu braţul pe Jasmina. Voia să 
simtă furie, dar se simţea doar descurajată. Oare câte femei 
trecuseră prin ceva similar? Trei bărbaţi îi distruseseră viața 
Jasminei și era posibil ca tânăra să nu se mai simtă în siguranță 
niciodată. 

Jasmina se sprijini de ea și dădu drumul lacrimilor. Vanessa o 
trase mai aproape și încercă zadarnic să găsească niște cuvinte 
care să-i aline suferinţa. 


8. 


Oscar Sjölander era la terenul de fotbal Hjorthagen și urmărea 
cel de-al treilea meci al fiicei lui mai mari pe ziua aceea. Laura 
dăduse două goluri, iar Brommapojkarna conduceau Djurgården 
cu 3-1. Insă Oscar nu reușea să se concentreze la meci și să se 
bucure de golurile înscrise de fiica lui. 

Vestea pe care i-o dăduse Rakel, faptul că era însărcinată, îi 
dăduse peste cap viaţa. 

Cu cât devenea mai conștient de situaţie, cu atât i se părea 
mai greșit. Rakel era salvarea lui, cea care îl ajuta să iasă din 
rutină. Nu voia să o ia de la capăt, să întemeieze o nouă familie, 
să schimbe scutece, să stea treaz noaptea din cauza copiilor 
care urlau. In același timp, se simţea prost. Sigur că Rakel voia 


VP - 133 


copii, că-și dorea o familie a ei. Era tânără. Oscar lăsase lucrurile 
să meargă prea departe. Și nu avusese curajul să discute cu ea 
pe loc. În schimb, se prefăcuse că se bucură, sau cel puţin nu 
avusese nimic rău de spus. Se auzise promițându-i din nou că o 
va părăsi pe Therese. 

Arbitrul fluieră, anunțând terminarea primei reprize, iar un 
tată din echipa adversă începu să vină spre el. Oscar știa genul: 
vreun înfumurat care voia să stea de vorbă, să discute despre 
fotbal sau hochei fiindcă avea impresia că are opinii pertinente. 
Unul care voia să se dea mare. Apoi urma să-l invite la o bere la 
un moment dat. 

Oscar se prefăcu că nu-l vede și se îndreptă spre cafenea ca 
să-și ia un hotdog. Lângă parcare opri o mașină. Doi bărbați 
robuști coborâră și se îndreptară spre teren. Apoi se duseră spre 
cafenea și îl luară complet prin surprindere pe Oscar, 
întrebându-l dacă poate să stea de vorbă puţin. 

În primul moment se simţi iritat. Idioţii ăștia voiau un selfie? 
Chiar acum? Oamenii deveneau tot mai cretini pe zi ce trece. 

Cei doi schimbară o privire rapidă. 

— Trebuie să stăm de vorbă, spuse unul dintre ei și scoase o 
legitimaţie de poliţie. 

Poate că era la camera ascunsă. Vreo emisiune tâmpită de la 
TV3, în care vedetele erau trase pe sfoară. In cazul ăsta, cel mai 
bine era să păstreze aparențele. Poliţiștii îl duseră înapoi în 
parcare. Părinţii coechipierelor Laurei începură să șușotească 
între ei. 

— Bine. Ce doriţi? întrebă Oscar, făcând un gest amplu cu 
braţele. 

— Cunoașteţi o femeie pe nume Rakel Sjödin? 

Era ultimul lucru la care se aștepta. Dacă era o glumă, 
întrecuseră limita. Oscar privi pe rând chipurile ca de piatră ale 
polițiștilor. Cum de aflaseră de Rakel? 

— A dispărut, spuse unul dintre agenţi. 

În mintea lui Oscar începu o învălmășeală de gânduri. 

— Cum adică? 

— Am fost anunţaţi că a dispărut. Prietena ei susţine că v-aţi 
văzut aseară și că aţi petrecut noaptea împreună. 

Oscar simţi cum crește furia în el. Ai dracu' porci. Oameni 
mureau împușcați prin tot orașul, dar ei își petreceau după- 
amiaza de sâmbătă venind aici? 


VP - 134 


— Sunt căsătorit, ce dracu’ vreţi să spuneți, cum adică veniți 
aici să mă insultaţi, să spuneţi că am o aventură? Chiar n-aveţi 
ceva mai bun de făcut? 

— Calmaţi-vă. 

Polițistul făcu un pas spre el. 

— Să nu îndrăzniţi să-mi spuneţi ce să fac! zise Oscar furios. 

Auzi un fluier și realiză că arbitrul anunţase începutul celei de- 
a doua reprize. 

— Dacă-mi daţi voie, doresc să văd meciul fiicei mele. O 
cunosc pe Rakel, dar habar n-am unde e. 

Făcu stânga-mprejur ca să se întoarcă, dar agentul îl apucă 
de braţ. 

— Staţi aici. 

— Daţi-mi drumul! 

Instinctiv, Oscar se zbătu, dar strânsoarea polițistului deveni 
mai puternică. Colegul lui îi bloca drumul și părea gata să 
intervină. Oscar se calmă. Puteau să existe consecințe 
dezastruoase dacă cineva își scotea telefonul și începea să 
filmeze. Polițistul îi dădu drumul, iar Oscar își masă braţul. In 
clipa aceea stațiile agenţilor începură să pârâie. Celălalt poliţist, 
care stătuse mai într-o parte, se îndepărtă. Oscar nu auzea ce 
vorbea. Mormăi ceva în staţie, dădu din cap și se întoarse. 

— Va trebui să veniţi cu noi. 

Oscar deschise gura ca să protesteze, dar agentul i-o luă 
înainte. 

— Acum. Chiar acum. 

Ceva din duritatea expresiei poliţistului îl făcu pe Oscar să își 
dea seama că vorbea serios. Groaza îl lovi precum un pumn în 
plexul solar. O groază pe care nu o simţise de când cu 
fenomenul #metoo. Oare ieșise altceva la iveală? Vreo veche 
cucerire care voia să devină faimoasă? Care susţinea că o 
forțase să facă sex cu el? Poate că toată povestea cu Rakel era 
inventată ca să-l convingă să vină cu ei. Nu, asta ar fi ridicol. In 
plus, n-avea încotro. Nici nu se punea problema să încerce să 
scape. Era nevinovat. Cel mai bine era să-i urmeze. 

— Vin cu voi, răspunse Oscar. 


VP - 135 


9. 


Când ajunse la redacţie, Jasmina se duse direct la aparatul de 
cafea. Se simțea mai ușurată de când îi spusese Vanessei Frank 
despre viol. Jasmina avusese încredere în ea din prima clipă și 
apreciase că Vanessa nu îi spusese că trebuia să anunţe 
autoritățile. 

Când își umplu ceașca, Jasmina făcu stânga-mprejur și 
aproape că vărsă cafeaua fierbinte pe Max Lewenhaupt. 

— Ups! exclamă tânăra. 

Se întrebă de câtă vreme se afla în spatele ei. 

— Ai timp să schimbăm două vorbe? 

O conduse în camera de conferințe numită Sărutul, după 
sărutul dintre regele Carl al XVI-lea Gustaf și regina Silvia de la 
nunta din 1976. Era cea mai bine vândută ediţie a 
„Kwvâăllspressen”: 957.000 de exemplare. 

Max, de obicei atât de încrezător, se chinui acum să menţină 
contactul vizual cu Jasmina în timp ce închise ușa. Jasmina nu 
mai știa ce să creadă. Max era un bădăran. Un răzgâiat care 
crescuse cu toate la nas și nu-și dădea seama că nu tuturor le 
era la fel de ușor. Insă nu putea să facă abstracţie de faptul că 
era un reporter competent. 

— Vreau să-ți cer scuze pentru... ei bine, pentru ce am făcut. 
A fost o idioţenie. 

Jasmina dădu din cap, dar nu spuse nimic. 

— Îmi pare rău. 

Jasmina se întrebă dacă era cu adevărat sincer sau dacă 
purtau acea discuție numai pentru că locul lui la ziar depindea 
de asta. Mai degrabă a doua variantă. Dar nu mai conta. Voia să 
treacă mai departe. Să uite. Tuva Algotsson o întrebase dacă 
era în regulă să nu-l concedieze pe Max, iar Jasmina promisese 
să nu sufle o vorbă despre ce se întâmplase. Nu voia să-și 
piardă cineva slujba din cauza ei. 

Strânse mâna pe care i-o întinsese Max. Chiar voia să-l roage 
să-i explice de ce îi furase textul, dar nu putea. Nu acum. 

— E în regulă, zise Jasmina. 

Max zâmbi strâmb. 

— Dacă ai de gând să furi, furi de la cei mai buni. 

— Mersi, cred. 


VP - 136 


Lui Max îi sună telefonul. Dădu drumul mâinii Jasminei, scoase 
telefonul din buzunarul de la spate și se uită la ecran. 

— Trebuie să răspund. 

Max trecu pe lângă masa lungă și se opri lângă tabla din 
fundul camerei. Jasmina aruncă un ochi prin redacţie și se 
întrebă dacă n-ar trebui să iasă din încăpere, dar Max îi făcu un 
semn cu mâna din care înțelese că voia să rămână. 

Jasmina se duse la geam și se uită spre clădirile în stil 
funcţionalist din Marieberg. Nu voia să se lase convinsă să 
declare ce se întâmplase. Nu voia să ia parte la un proces, să fie 
luată la întrebări. Voia să treacă mai departe. Jasmina îi spusese 
cuiva că Laimani nu era vinovat de crimă. Poate asta însemna 
că poliţia urma să găsească persoana care o omorâse pe Emelie 
Rydén. Jasmina avea să-l uite pe Laimani și ce-i făcuse el. 

— Bine, spuse Max din spatele ei. 

Bătu de două ori cu degetele în masă. 

— Eşti sută la sută sigur? 

După încă o jumătate de minut închise telefonul. 

— O sursă din poliţie. 

Max se încruntă. 

— Oscar Sjölander a fost ridicat de poliţie de la meciul de 
fotbal al fiicei lui. Se pare că lucrurile au luat-o razna la casa lui 
de vacanţă din Tyresö. 

— Acel Oscar Sjölander? 

Max dădu din cap. 

— Spune-i tu lui Bengt, zise Max. Măcar cu atât să te ajut. 

Jasmina clătină din cap. 

— Gata cu minciunile. Dar îţi mulțumesc. _ 

Se întoarse la laptop. Avea patru e-mailuri noi. Îl deschise pe 
ultimul, trimis de pe o adresă anonimă de Hotmail cu doar 
câteva minute în urmă. Era o poză cu chipul său. Expeditorul îi 
lipise faţa pe trupul unei femei goale. Femeia stătea între doi 
bărbaţi care o penetrau. 

Stiu că-ți place asta, scria sub imagine. 

Pe Jasmina o străbătu un fior. Trânti capacul laptopului, 
închizându-l. Îi tremurau mâinile. Rânjetul dezgustător al lui 
Karim Laimani îi reveni în minte. Își frecă faţa cu palma. Doar nu 
aveau cum să știe că vorbise cu Vanessa Frank, nu? Aruncă o 
privire spre biroul Tuvei Algotsson. Se gândi să meargă să stea 
de vorbă cu ea. Politica ziarului spunea că toate amenințările 


VP - 137 


trebuie aduse la cunoștință, dar asta însemna că Jasmina 
trebuia să le spună despre viol. 


10. 


Vanessa se schimbă în haine de sport, înșfăcă o sticlă de apă 
și ieși din apartament. Își verifică telefonul, dar nici șeful ei, 
Mikael Kask, nici Ove nu o sunaseră înapoi. 

Karim Laimani își agresa partenerele, dar nu o omorâse pe 
Emelie - asta dacă era să-i dea crezare Jasminei Kovač. lar 
Vanessa nu vedea niciun motiv pentru care să n-o facă. Laimani 
n-avea să mai fie cercetat în stare de arest, ci trimis înapoi la 
Akersberga. În curând urma să fie un om liber, dacă nu cumva 
Jasmina se răzgândea și hotăra să anunțe autorităţile. Vanessa îi 
înțelegea reticența. Doar patru la sută dintre violurile raportate 
în Suedia chiar duceau la arestarea agresorului. Și lipseau 
probele, precum și martorii. Nu, Jasmina n-avea nicio șansă dacă 
s-ar fi ajuns la un proces. 

Vanessa găsi o bandă liberă, își conectă căștile și începu să 
alerge în acordurile de la Bohemian Rhapsody, de Queen. Aerul 
condiționat zgomotos oferea o răcoare plăcută. După ce alergă 
cinci kilometri în douăzeci și cinci de minute, se declară 
mulțumită. Freddie Mercury cânta Somebody to Love în timp ce 
Vanessa se mută la aparatul de vâslit. Se întinse până la mâner 
și împinse cu picioarele. Vocea lui Freddie Mercury dispăru, 
lăsând loc unui apel. Vanessa verifică ecranul. Mikael Kask. 

— Mersi pentru... 

— Îmi pare rău să te sun iarăși în weekend, dar avem nevoie 
de tine, o întrerupse bărbatul. 

— Spune. 

Se opri din exercițiu și puse încet mânerul la loc. 

— A dispărut o femeie și am găsit urme de sânge în casa de 
vacanţă în care, potrivit unei prietene, și-a petrecut noaptea. 
Casa îi aparține lui Oscar Sjölander, prezentatorul TV. 

Vanessa se chinui să-și amintească figura bărbatului, dar nu 
reuși. 

— Mass-media o s-o ia razna, continuă Mikael. Îţi trimit 
adresa. Ne vedem acolo. 


VP - 138 


Vila lui Oscar Sjölander se afla într-un loc izolat, iar cel mai 
apropiat vecin era la peste trei sute de metri depărtare. Casa 
era înconjurată de copaci și tufe, dar putea fi parţial văzută de 
pe cărarea care trecea pe lângă ea. 

Grădina era formată dintr-o peluză mare și câţiva pomi, o 
trambulină și o căsuţă albă pentru copii. 

Când ajunse în prag, Vanessa primi o pereche de botoși de 
plastic, un combinezon de unică folosinţă și mănuși. Mikael Kask 
o aștepta în hol. Avea în jur de cincizeci de ani, mult peste un 
metru optzeci și avea ochii de culoare verde. Spre sfârșitul 
anilor '80 lucrase ca model la New York, apoi se reprofilase. În 
cadrul poliţiei, era cunoscut drept un fel de cuceritor. Era burlac. 
N-avea copii. Dar era un detectiv bun, iar Vanessa îl respecta. 
După șase luni la Riksmord, era destul de convinsă că 
sentimentul era reciproc. 

— Ce știm? întrebă detectiva. 

— O să trec prin amănunte de faţă cu toată lumea mai târziu 
Dar până acum, nu prea multe. Katja Tillberg, prietena lui Rakel 
Sjödin, spune că Oscar Sjölander și Rakel erau amanți. Au venit 
aici ieri. Și-au petrecut noaptea împreună. De dimineaţă, Katja a 
primit un SMS de la Rakel. Scria că-i e teamă de Oscar. Katja a 
încercat s-o sune, dar n-a răspuns. A sunat la 112 și a venit un 
echipaj aici. Ușa era descuiată. Poliţiștii au intrat și au 
descoperit urme de sânge pe canapea. Oscar Sjölander este 
interogat chiar acum. 

Vanessa se apropie de canapea. Două urme de sânge de 
mărimea unor pumni străluceau pe tapiţeria albă. 

— Ce spune? 

— Că habar n-are unde-i Rakel. Zice că în pădure stau niște 
drogați care i-au ameninţat pe el și familia lui. Stau pe lângă 
marginea apei, dacă urmezi cărarea și faci dreapta. Poţi să iei 
un criminalist și să investighezi? 

— Așadar, a dispărut doar de câteva ore și deja ne 
desfășurăm toate forţele? 

— Așa vor șefii, date fiind circumstanţele. 

— Adică pentru că e implicată o vedetă? 

Vanessa îi făcu semn lui Trude Hovland, specialista care 
fusese prezentă la scena crimei și în cazul Emelie Ryden, și îi 
transmise instrucțiunile lui Mikael. Urmară poteca și se 
îndreptară spre apă. Soarele nu mai dogorea, dar aerul era 


VP - 139 


înăbușitor. Trude stătea cu gluga în cap, iar masca îi atârna ca o 
bavețică. 

Era incredibil cât de atrăgătoare era, indiferent cu ce se 
îmbrăca. Vanessa încercă să zărească un inel sub mănușile de 
plastic, dar nu văzu nimic. 

— Știu că e o întrebare incorectă politic, dar de unde ești? 
întrebă detectiva. 

— În Norvegia nu suntem așa de sensibili în legătură cu 
chestiile astea ca voi, suedezii, răspunse Trude nepăsătoare. 
Tata e indian, mama e norvegiancă. Am crescut la New Delhi și 
Oslo. 

La douăzeci de metri de apă, poteca se bifurca. O luară în 
dreapta, așa cum spusese Mikael. Se afundară în pădure. Aici 
aerul era mai umed, aproape rece. 

— Nu se întâmplă de obicei invers? 

— La ce te referi? 

— Noi, suedezii, mergem în Norvegia ca să vă furăm slujbele, 
spuse Vanessa zâmbind strâmb. Cred că vi se pare că noi avem 
salarii de subzistență pe-aici, nu-i așa? 

— M-am îndrăgostit de un suedez și m-am mutat aici acum 
mai mulți ani. Povestea n-a durat, dar eu am rămas. 

— Îmi pare rău. 

Trude dădu din umeri. 

— Să nu-ți pară. Îmi place munca mea și îmi place să locuiesc 
în Stockholm. Pe lângă asta, eu l-am înșelat pe el, aşa că e 
normal că m-a părăsit. 

Între doi copaci, Vanessa zări o prelată verde. Trude o luă 
înainte și cele două se îndepărtară de potecă. Intr-un luminiș 
găsiră rămășițele unui foc și un buștean care părea să fi fost 
folosit pe post de scaun. Sub prelată erau grămezi de ziare 
vechi, iar lângă ele, doi saci de gunoi negri. Trude își puse 
masca și începu să-i investigheze rapid. 

— Saci de dormit, o pâine veche, un casetofon, haine. 

Vanessa se lăsă pe vine lângă ziare. Cele mai multe erau 
exemplare din ziarul gratis „Metro”. Își puse o nouă pereche de 
mănuși și le răsfoi. Cel mai nou era un exemplar din 
„Aftonposten” vechi de o săptămână. 

— Sjölander a zis că erau drogaţi? întrebă Trude. Nu ţi se pare 
puţin cam bine organizat totul? Ce zici? Uite, au până și o 
frânghie pentru rufe. 


VP - 140 


O frânghie veche, de un albastru palid, era întinsă între doi 
mesteceni. Pe ea erau prinse vreo șase cârlige. 

Vanessa auzi niște pași, se întoarse și îl văzu pe Ove Dahlberg 
venind spre ei pe potecă. 

— A vrut cât mai mulţi oameni la cazul ăsta. 

— Ziariștii au început deja să sune? 

— Nu, dar o s-o facă din clipă-n clipă. Tu mergi cu mine la 
Blackeberg să ne vedem cu o anume Katja Tillberg. Ea a fost 
prima care ne-a sunat când a început să-și facă griji. Kask vrea 
să stabilim natura relaţiei dintre Oscar Sjolander și victimă. 

— Nu e destul de evidentă? întrebă Vanessa. 

Ove dădu din umeri. 

— Părinții? 

— Avem oameni acolo deja, răspunse Ove. Și cu soţia lui 
Oscar Sjölander. 

Vanessa se simţi ușurată. Nimănui nu-i făcea plăcere să 
anunţe părinţii victimelor ce păţiseră copiii lor. Dar ea pur și 
simplu nu putea suporta asta. Știa mai bine decât oricine ce 
înseamnă să-ţi pierzi copilul. 

Vanessa se întoarse către Trude, care deja scosese un aparat 
foto. 

— Du-te, hai, mă descurc, zise norvegianca privind fix în micul 
ecran din faţa ei. 


11. 


Oscar Sjölander îi aștepta pe cei doi anchetatori care 
plecaseră din cameră ca să facă o pauză. Işi închise ochii, își 
așeză coatele pe masă și își luă capul în mâini. 

Ce dracu' se întâmpla? 

Nu mai înțelegea nimic. Rakel dispăruse. Cumva, se aflase că 
își petrecuse noaptea împreună cu el. Trebuia să fie o 
neînțelegere la mijloc. La început, firește că minţise. Spusese că 
erau doar prieteni, colegi de muncă. Incercase să-și salveze 
căsnicia. Într-un final, însă, zisese adevărul. Le povestise de 
nopţile petrecute împreună, de întâlnirile lor. De copilul pe care-l 
aștepta Rakel. Îl întrebaseră dacă se certase cu Rakel și le 
zisese că nu, deși recunoscuse că sarcina îi schimbase părerea 


VP - 141 


despre relaţia lor. 

Sigur trebuiau să înţeleagă că n-avea habar unde se afla 
Rakel. De la vilă, el venise direct acasă, în Bromma, o luase pe 
Laura și apoi o dusese la terenul de fotbal. 

Ușa se deschise, iar în fața lui se așezară doi detectivi cu 
figurile lipsite de expresie. Anchetatoarea, o femeie urâtă, tunsă 
scurt, pe la vreo patruzeci și ceva de ani, își încrucișă braţele. 
Bărbatul îmbrăcat într-un blazer verde, din catifea de cord, porni 
din nou reportofonul. 

— Alice Lundberg și Niklas Samuelsson reiau interviul cu 
Oscar Sjölander, zise detectivul, după care se lăsă pe spătar. 

Oscar se îndreptă și înghiţi în sec. 

— Trebuie să mă credeţi, ce dracu'! 

Își dădea seama cum sună. Disperat. Neliniștit. De ce nu 
spuneau nimic? De ce stăteau acolo, fixându-l cu privirea? Doar 
le spunea adevărul gol-goluţ. 

— Ne vedeam, da. Ne-am văzut ieri. Dar când am plecat de 
dimineaţă, ea era teafără. Nu era niciun strop de sânge pe 
canapea. Trebuia să ne vedem în weekend. Nu i-aș face 
niciodată rău lui Rakel și sunt la fel de neliniștit ca voi în 
legătură cu dispariţia ei. 

Îi privi pe rând. Era clar că nu-l credeau. 

— La vreo cincizeci de metri de casa ta din Bromma a fost 
găsit un sac negru într-un tomberon, zise femeia. 

— Şi? 

— înăuntru erau un pulover și un cuţit. Ambele pline de 
sânge. Soţia ta a confirmat că puloverul îţi aparţine. lar cuțitul e 
din casă. Poţi să ne explici asta? 

— Oamenii străzii. Drogaţii. Cei de care v-am spus. Trebuie să 
fi fost jegosul ăla! Nu m-am purtat mereu frumos cu ei. Le-am 
spus că nu-i vreau prin preajmă și probabil s-au răzbunat 
atacând-o pe Rakel. Le-aţi găsit nenorocita de... vizuină? 

— l-am rugat pe colegii de la faţa locului să stea cu ochii-n 
patru, răspunse Alice Lundberg. 

Detectiva tăcu și rămase cu privirea aţintită asupra unui 
punct deasupra frunţii lui Oscar. 

— Au ieșit la iveală informaţii care sugerează că ai mai fost 
violent în trecut. Faţă de femei. 

Oscar era convins că era una dintre acele feministe turbate, 
care urăsc bărbaţii. Probabil că-și primise locul de muncă numai 


VP - 142 


fiindcă era femeie și trebuiau să bifeze o cotă de angajare. Cu 
siguranţă nu părea să fi reușit să ajungă unde era culcându-se 
cu șefii ei. 

— De unde dracu’ aţi mai scos-o pe asta? Flashback? întrebă, 
privindu-i furios. 

— Nu contează de unde avem informaţia. Vrem să ne 
răspunzi la întrebarea asta. Ai agresat-o vreodată pe Rakel 
Sjödin? 

— Nu! exclamă Oscar. Niciodată! 

— Dar alte femei ai agresat? Ș 

Oscar își încleștă maxilarele. Respiră pe nas. li pierea vocea. 

— Nu i-aș face niciodată rău lui Rakel, zise, încercând să 
vorbească pe un ton egal. Nu știu unde e. Vreau să plec. Trebuie 
să vorbesc cu soţia mea. Asta... asta ar putea să-mi distrugă 
căsnicia și trebuie să-i explic ce s-a întâmplat. Să-i cer iertare. 


12. 


Se întoarseră în centru în mașini separate. Vanessa parcă în 
garaj sub Norra Real și își lăsă acolo BMW-ul. Ove o aștepta în 
fața Cafe Nero, cu motorul pornit, și îi oferi o cafea. 

Vanessa luă o înghiţitură, după care puse cafeaua în suportul 
pentru băuturi. 

— Am ceva să-ţi spun, începu detectiva. E despre Karim 
Laimani. 

— Jegosul ăla. Bine. Dă-i drumul. 

— Astăzi, mai devreme, m-a căutat o femeie. l-a oferit un alibi 
pentru noaptea crimei. 

Ove își mută privirea de la drum și se uită mirat la Vanessa. 

— Ce naiba tot zici acolo? Cine e femeia? 

— Vrea să rămână anonimă. Și i-am promis că așa va fi. Are 
motive întemeiate. 

Intrară pe Sankt Eriksgatan, îndreptându-se spre 
Fridhemsplan. Ove avea o expresie încordată. Părea că vrea să 
obiecteze, să pună întrebări, să ceară mai multe detalii. 

— Bine, răspunse detectivul. Dacă tu consideri că e credibilă, 
n-am motive să n-am încredere în judecata ta. Intrebarea este: 
ce facem acum? Ce-i spunem procurorului? 


VP - 143 


Vanessa își întoarse privirea spre stradă și zâmbi. 

— Mulţumesc, mormăi. 

Ove o privi confuz. 

— Pentru ce? 

— Pentru că ai încredere în mine. 

e 

Katja Tillberg se foia în living. Canapeaua, pervazurile și 
parchetul deschis la culoare din micul apartament cu două 
camere erau pline de farfurii murdare, pachete, haine, bijuterii și 
sticle de tărie. Pe un scrin se aflau mai multe fotografii 
înrămate. 

În timp ce Ove încerca să o convingă pe Katja să ia loc și să le 
spună despre ultima oară când a vorbit cu Rakel Sjödin, Vanessa 
mută o sticlă de vin goală ca să poată privi mai bine pozele. Una 
dintre ele îi atrase atenţia în mod deosebit. Era o poză dintr-o 
vacanţă petrecută într-o ţară cu un climat mai cald, înfățișând o 
Katja mai tânără și încă o persoană. Vanessa deduse că era 
vorba despre Rakel. Cele două pluteau pe o saltea gonflabilă roz 
undeva prin Mediterană. Ambele aveau în mână câte un cocktail 
cu umbreluţă și râdeau la fotograf. 

Celelalte poze erau diferite. Păreau făcute de un profesionist. 
Katja, cu câţiva ani mai în vârstă, sărind pe o trambulină. 
Fotograful probabil că stătuse pe spate, sau chiar pe trambulină. 

— Vanessa? 

Detectiva se răsuci pe călcâie. Acum Katja era prăbușită pe 
canapea. Ove își luase un scaun din bucătărie și îl pusese de 
cealaltă parte a mesei. Vanessa mută o cutie de pizza de pe alt 
scaun și se așeză lângă Ove. 

— Așadar, să înțelegem că Rakel ţi-a dat un SMS azi- 
dimineaţă? întrebă Ove. _ 

Katja căută prin haosul de pe măsuţă. Işi găsi telefonul, îl 
deblocă și li-l arătă Vanessei și lui Ove, care se aplecară să 
citească ce scria pe ecran. 

Chiar e al dracu’ de nervos. Mi-e teamă că o să-mi facă rău. 

Ove se lăsă pe spate. 

— lar prin e/, se referă la Oscar Sjölander? 

— Da. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Pentru că s-a văzut cu el aseară. Trebuiau să rămână peste 
noapte la casa lui de vacanţă, de obicei fac asta când se văd în 


VP - 144 


weekend. Rakel era neliniștită. Urma să-i spună că e însărcinată. 

Vanessa și Ove schimbară o privire rapidă. 

— Ne poţi spune ceva despre relaţia lor? întrebă Vanessa cu 
blândeţe. Incepând cu durata ei. 

— Cred că a început acum vreun an. Au făcut cunoștință când 
Rakel lucra la talk-show-ul lui. Au flirtat puţin. La început, mai 
mult el era cel care făcea eforturi. Toţi tipii o plac pe Rakel, știți 
cum arată. S-a simţit flatată, i s-a părut incitant că el e mult mai 
în vârstă. Și faimos. Chiar dacă ea nu e genul ăla de fată. 

— La ce te referi? întrebă Vanessa. Ce fel de fată? 

— Genul care se lasă impresionată de celebritate. Nu e 
superficială. Din contră. Dar în ultima vreme părea să se 
îndrăgostească de el. Se întâlneau din ce în ce mai des. Nu a 
recunoscut, nici măcar fată de mine, dar bineînțeles că m-am 
prins. Părea să-și facă planuri pentru o viaţă alături de el. Sau 
măcar să spere la asta. 

— Tu ce părere aveai? 

— Mi se părea o prostie. Sigur, la început a fost destul de 
amuzant. Chiar incitant, din moment ce el e cine e. Dare 
căsătorit, are familie. Ei doi n-aveau nicio șansă să rămână 
împreună. Pe lângă asta, toată lumea știe că e un porc. 

— Ce te face să spui asta? 

— Flashback. Scrie totul acolo, tot ce i-a făcut soţiei lui. Până 
și Rakel a zis că toată lumea din industrie știe că înșală. Mereu. 

— A fost violent faţă de ea? 

— Din câte știu eu, nu. 

Vanessa, care stătuse aplecată în tot acest răstimp, se 
îndreptă. 

— Dar crezi că ţi-ar fi spus? 

Katja se gândi pentru o clipă. 

— Poate că nu. Deja știa că nu-mi place individul. 

e 

O oră mai târziu, Ove parcă lângă rândul de mașini din fața 
blocului Vanessei. Pe drum îl sunaseră pe agentul care se ocupa 
de anchetă și aflaseră că nu era nevoie de ei în Tyresö. Ove opri 
motorul și cei doi rămaseră în tăcere o vreme. 

— O să transcriu discuţia cu Katja și apoi o s-o trimit, zise 
Vanessa. 

— Mersi. 

Ove bătu darabana pe volan. 


VP - 145 


— O să stau de vorbă cu procurorul în ce-l privește pe Karim 
Laimani. O să încerc să mai obţin câteva zile ca să găsim un alt 
suspect. Ai vreo idee? 

— Nu tocmai. Avem amprente pe pixul ăla, de la tentativa de 
viol. Dar s-ar putea să nu aibă nicio legătură. Va trebui să aflăm 
mai multe despre ea. Să găsim alt mobil. 

— Sună bine. 

Ove deschise suportul dintre scaune, căută în el și pescui un 
Snickers. Sfâșie ambalajul și mușcă zdravăn. 

— Dar hazardul? întrebă cu gura plină de ciocolată. 

— Adică? 

— Un ţicnit. O vede pe geam, intră și o ucide. Apoi dispare. 

— Uiţi că sângele lui Emelie a fost găsit în celula lui Karim. 
Asta sugerează o legătură. Și de ce ar fi lăsat un necunoscut în 
casă? 

— Poate că a trimis pe cineva s-o omoare? Pe cineva pe care 
Emelie îl cunoștea, în care avea încredere, din moment ce i-a 
deschis ușa? 

Vanessa dădu din umeri. Ove mormăi și luă din nou o gură de 
ciocolată. 

— Ce zici de Rakel? O mai fi în viață? 

— Nu știu, oftă Vanessa. La dracu’, chiar nu știu. 


13. 


Cu muzica în căști și privirea în faţă, Henrietta mergea cu pas 
alert tot înainte. Tom păstra o distanţă de treizeci de metri față 
de ea. N-avea niciun rost să riște să fie văzut. 

După ce trecu Podul Sankt Erik, tânăra merse mai departe, 
spre supermarketul aflat la colț cu Rorstrandsgatan, unde făcu 
stânga. Tom băgă mâna în buzunarul de la haină și simţi 
energia pe care i-o dădea biletul de la Stadionul Stockholm, 
unde fusese mai devreme. 

Localurile și restaurantele erau pline, iar prin ferestrele 
deschise se revărsa muzica. Înăuntru stăteau oameni fericiţi, de 
succes, fie în cupluri, fie în grupuri mari. 

În tinereţe, Tom era convins că se va număra printre ei. Că 
totul se va rezolva: că o să dea, cumva, de o femeie și își va 


VP - 146 


întemeia o familie. Dar anii trecuseră. Ajunsese să se 
îndepărteze tot mai tare de toate astea, se izolase tot mai mult. 
Acum nici nu mai avea impresia că face parte din aceeași specie 
ca restul oamenilor din oraș. 

Era atât de pierdut în gânduri legate de ce ar fi putut să fie, 
încât realiză prea târziu că Henrietta dispăruse. Probabil plecase 
spre casă, dar nu putea fi sigur. 

Tom grăbi pasul și ajunse pe Norrbackagatan, unde răsuflă 
ușurat când o văzu din nou. Rămăsese prea în urmă. Mări pasul 
ca să o ajungă. 

Distanţa se micșoră. Cinci metri. Patru metri. Evident, intră în 
imobilul de la Norrbackagatan 36. Tom se lăsă pe vine, 
prefăcându-se că se leagă la șiret, dar între timp se uită la 
interfon. Unu, șapte, opt... îi scăpă ultima cifră. Henrietta 
deschise ușa și dispăru. Pașii îi răsunară pe scări înainte ca ușa 
să se trântească în urma ei. Tom întinse gâtul ca să vadă mai 
bine. O altă ușă se deschise. Așadar, locuia în anexă. Tom trecu 
strada ca să poată vedea mai bine. Clădirea, care probabil 
fusese construită la începutul secolului douăzeci, avea fațada 
bej. 

Tom trebuia să se ducă la serviciu a doua zi de dimineață, așa 
că ar fi trebuit să meargă acasă. Drumul dura cel puţin o 
jumătate de oră, dar nu se simţea încă pregătit. 

Se apropie de interfon, se uită în jur și încercă patru 
combinaţii înainte ca beculeţul să se facă verde. Ultima cifră era 
nouă. 1789. Tom zâmbi. Revoluţia Franceză. li plăceau codurile 
ușor de reţinut. 

Se strecură înăuntru și deschise ușa care dădea spre anexă. 
Odată intrat, ajunse pe alte scări. Se opri pentru a se asigura că 
e singur, apoi urcă mai departe. 

Pe un semn de alamă scria Erlanasson/Bucht. Tom auzea 
zumzetul unui televizor. Acasă, pe calculator, avea fișiere cu 
înregistrări secrete conţinând conversații, voci, certuri și partide 
de sex. li făcea plăcere să spioneze oamenii, să găsească tot 
soiul de lucruri pe care nu le puneau pe rețelele de socializare. 
Noaptea, când n-avea somn, le asculta, își amintea de femeile 
pe care le urmărise, le studiase, le cunoscuse, la care se 
gândise și se masturbase, și despre care avea fantezii că trăiesc 
împreună cu el. 

In spatele lui era un geam cu vedere la curtea interioară unde 


VP - 147 


se afla anexa. Tom se uită la faţada de vizavi. În faţa scării erau 
câteva balcoane mici. De acolo, era posibil să vadă direct în 
apartamentul Henriettei și al lui Douglas. 

Tom traversă curtea interioară din nou și auzi un zgomot în 
tufișuri. Zări coada șobolanului înainte ca acesta să fugă la 
adăpost. _ 

Se regăsea în șobolani. Incă de la naștere se confruntau cu un 
război al exterminării. Cu toate astea, se reproduceau, găseau o 
cale de supravieţuire. Erau pretutindeni în societate, trăind în 
micile lor tuneluri. Oamenii îi vedeau doar pe cei mai slabi dintre 
ei. Cei care căutau mâncare în timpul zilei aveau cea mai joasă 
poziție în cadrul grupului. Cei care o duceau bine erau obezi și 
trăiau liniștiți în ascunzători sigure. Când nu mâncau, șobolanii 
și-o trăgeau. Masculii erau nesăţioși, puteau să facă sex chiar și 
de douăzeci de ori pe zi. Uneori se întreba dacă nu ar fi dus o 
viaţă mai de succes, dacă n-ar fi fost mai fericit, dacă s-ar fi 
născut șobolan. 

Tom deschise ușa încet și rămase locului o clipă pentru a se 
asigura că nu coboară nimeni. Urcă treptele care duceau spre 
balconul de sus, de la etajul patru. Apăsă pe clanţă și văzu că 
ușa era descuiată. leși. O vedea pe Henrietta întinsă pe canapea 
sub o pătură, cu părul înfășurat într-un prosop. 

Tom închise ușa în urma lui. Era destul spaţiu încât să poată 
sta lungit pe burtă. Dacă aducea o pătură ca să-și acopere 
capul, putea să facă poze liniștit. 


14. 


Nicolas auzi un râcâit de afară. Ușa de la balcon era deschisă. 
leși, rămase cu mâinile pe balustradă și se uită la clădirile de 
beton din fața lui. 

Era o noapte frumoasă, caldă, fără nori. Auzi din nou același 
sunet. Venea dinspre balconul lui Celine. 

— Celine, ești acolo? 

— Nu. 

Era vocea lui Celine. Nicolas zâmbi strâmb, se aplecă pe 
balustradă și încercă să arunce o privire după panoul de metal. 
Fata își iți capul. 


VP - 148 


— Ce faci? întrebă Nicolas. 

— Stau cu cortul. 

Celine se ridică. Avea corpul înfășurat într-un sac de dormit. 

— Vezi? Poţi să faci mai puţin zgomot? Strici iluzia sălbăticiei. 

— Imi pare rău. Dar ai de gând să dormi aici, afară? 

— Te deranjez? 

— Chiar deloc, răspunse Nicolas zâmbind. Dar ai grijă să nu te 
mănânce lupii. 

Se lăsă pe spate, sprijinindu-se de balustradă, își dădu capul 
pe spate și privi stelele. 

— Mulţumesc că ai ajutat-o pe prietena mea când a venit aici. 

— Vanessa? Ei, e mișto. Pentru o polițistă. 

Se lăsă tăcerea. Dintr-un apartament din apropiere se auzea 
zgomotul unui negativ de hip-hop peste care un bărbat își 
răcnea ura pentru societate. Întâlnirea lui Nicolas cu Magnus 
Orn fusese productivă. li explicase securitatea AOS și cum 
agenţii lor erau foști soldaţi de peste tot din lume. Și îi spusese 
că Nicolas, cu antrenamentul lui de la Grupul de Operaţiuni 
Speciale, o să fie primit cu braţele deschise. 

Misiunile variau: de la muncă de gardă de corp, până la ajutor 
acordat trupelor britanice și americane din zonele militare, de la 
luptă până la patrule și antrenament. Nicolas primea un salariu 
de bază de nouăzeci de mii de coroane pe lună și un 
apartament la Londra. Pentru misiunile din străinătate primea 
sporuri generoase. Rămăsese cu gura căscată și acceptase pe 
loc. Era singura variantă. 

Totuși, avea inima îndoită. Maria era aici. La fel și Vanessa, 
care, pe lângă sora lui, era singura persoană în care avea 
încredere. Pe lângă asta, avea să-i fie dor de Celine. Când pleca 
el, fata urma să rămână de una singură. 

— Nicolas, cu ce te ocupi tu de fapt? 

— Am fost soldat. 

Se gândi să-i spună lui Celine despre noul loc de muncă de la 
Londra, că o să plece, dar hotări să n-o facă. Nu încă. 

— Ai ucis pe cineva? g 

— Am ucis un bărbat săptămâna trecută, răspunse Nicolas. In 
pizzerie. 

— Deci tu ai făcut asta? De aia au venit polițaii aici? 

— Da. 

Răspunsul adevărat era că omorâse mulți oameni, chiar dacă 


VP - 149 


nu le știa numărul exact. Probabil că peste douăzeci, își 
petrecuse aproape zece ani în GOS și Grupul de Protecţie 
Specială. Avusese parte de acțiune în Afganistan, Mali, Nigeria. 
Operaţiuni secrete în toată lumea. Situaţii în care fuseseră în 
pericol viețile unor suedezi. Cu un an înainte - cu Vanessa, în 
sudul statului Chile. Săptămâna trecută, la pizzerie, fusese 
vorba de auto-apărare, dar chiar și așa. In orice caz, era, cel mai 
probabil, unul dintre cei mai mari ucigași dintre toţi suedezii în 
viaţă. Mai ceva decât orice șef de gangsteri. Dar nu era 
considerat un criminal. Cel puţin nu din punct de vedere legal. 
lar acum, talentul lui pentru curmarea vieților îi oferise un loc de 
muncă bine plătit. 

Lumea era ciudată, motivele anumitor oameni pentru a ucide 
erau considerate legitime, în vreme ce altele erau pedepsite. 
Chiar și trecerea unei graniţe invizibile dintre ţări putea să facă 
diferența. În anumite locuri era în regulă să ucizi cu pietre o 
femeie care fusese violată sau să omori un homosexual pentru 
că iubea pe cineva. 

— Dar nu o să ajungi la închisoare? 

Neliniștea pe care o percepu în vocea fetei îl mișcă. 

— Nu. 

— De ce l-ai omorât? 

Nicolas oftă. Nu pentru că îl irita întrebarea, ci fiindcă nu știa 
cum să formuleze răspunsul. 

— Pentru că ar fi omorât pe altcineva. 

— Pe cineva de care-ţi pasă? 

— Nu chiar. Dar nu era implicată. Nu merita să moară. 

O auzi pe Celine foindu-se în sacul de dormit. 

— Ai omori pe cineva care ar vrea să-mi facă rău? întrebă 
încet. 

La început râse, după care își dădu seama că fata vorbea 
serios. 

— Da, Celine. Aș face-o. 

— Bine. 


VP - 150 


PARTEA A V-A 


Genocidul împotriva femeilor ar fi complet legitim, asta e 
umila mea părere. 


Semnat, Saint Marc Lepine 
1. 


Börje urcă anevoie treptele. Își simţea picioarele grele și îl 
durea capul din cauza efortului. Trebuia să primească un 
răspuns. lar singurul mod de a-l primi era să sune din nou la uşa 
Ninei. Pe parcursul ultimelor zile, ceva se schimbase în el. Işi 
continuase căutarea. O făcuse mecanic. Ca să aibă ocupaţie. 
Dar speranţa și-o pierduse. Acum era luni, iar ea lipsea de 
duminica trecută. 

Toată lumea renunţase la ea. Dar Börje nu putea s-o 
abandoneze. Urma s-o caute până când primea un răspuns, îi 
datora asta, după toate câte făcuse pentru el. 

Se opri în faţa ușii, apoi sună. Nu se chinui să-și aranjeze 
părul, nu-i păsa dacă era murdar. Se auziră pași de cealaltă 
parte a ușii. Cineva apăsă clanţa și Nina îl fixă cu privirea. 
Semăna atât de tare cu Eva, că-l durea s-o vadă. 

— Ai aflat ceva despre ma... despre Eva? întrebă Börje. 

Nina nu schiţă nicio mișcare. 

— Te rog. Vreau doar să știu, ca să n-o mai caut. 

Îi dădu o lacrimă care curse în jos pe obraz și dispăru în 
barbă. Nina se dădu la o parte. Börje rămase locului, nesigur ce 
să facă. 

— Vrei să... pot să intru? 

Börje simţea mirosul de mâncare gătită. O mașină de spălat 
vase zumzăia. 

— Fiul meu doarme, șopti Nina. 

Börje își desfăcu șireturile. Își puse încălţările cu grijă pe preș. 
Nina se așeză pe un scaun din bucătărie. Börje rămase în 
picioare lângă chiuvetă. Nu voia să murdărească pernele. Nina 


VP - 151 


încercă să facă tot posibilul să nu reacționeze la duhoarea lui. 
Börje îi evita privirea. Nu fiindcă îi era rușine, ci fiindcă îi aducea 
aminte atât de mult de mama ei. 

— Poţi să te oprești din căutări. Au găsit-o acum două zile. 

Vestea îl trăsni. Picioarele îi cedară și apucă masa ca să se 
sprijine înainte să cadă în fund. 

— Și-a luat viaţa, continuă Nina, în timp ce-și trecea degetele 
pe fața de masă. 

— De ce? șopti Börje. Nu înțeleg. Se simţea mai bine. 
Trecuserăm peste iarnă, urma să... 

Scaunul hârșâi pe podea când Nina se ridică și îl ajută să se 
scoale. Cu o mână scoase un scaun, iar cu cealaltă îl îndrumă cu 
blândeţe să se așeze pe el. 

— Ţi-a lăsat o scrisoare. 

Nina ieși din bucătărie. Se întoarse cu un plic alb pe care scria 
Börje. Era scrisul Evei. Bărbatul suspină. Nu se putea abţine. 
Strânse la piept plicul, de parcă îi era frică de faptul că Nina 
urma să i-l ceară înapoi din clipă-n clipă. Lacrimile îi curgeau pe 
picioare. 

— Îmi pare rău, spuse după o vreme. 

— E în regulă. Și eu am tot plâns. Nu credeam că o s-o fac. 
Dar am plâns. 

Nina se duse până la chiuvetă și lăsă apa rece să curgă, după 
care îi umplu un pahar lui Börje și i-l așeză în faţă. Rupse o 
bucată de hârtie de bucătărie și i-o dădu. 

— O iubeai, spuse Nina. 

Börje dădu din cap. 

— Era cea mai bună prietenă a mea. Cea mai bună pe care 
am avut-o. Genul de prietenă pe care nu ţi-o poţi imagina până 
când nu o cunoști. 

Nina se întunecă pentru o clipă. 

— Ce ciudat. Cum se poate ca o persoană care pentru cineva 
e o mamă groaznică să fie pentru altcineva cea mai bună. 

Börje nu știa ce să-i răspundă. Luă o înghiţitură de apă. Așeză 
paharul înapoi pe masă cu mâna tremurândă. 

— Tu... a vorbit despre tine. În fiecare zi. Te iubea mai presus 
de orice. 

Börje își trase nasul. 

— Ce spunea? șopti Nina. 

Bărbatul încercă să-și aducă aminte. 


VP - 152 


— Mi-a spus că odată ai salvat o altă fată de la înec. Și mi-a 
povestit cum a fost când te-ai îmbrăcat ca Ronja Rövardotter și 
ai fugit în pădure. Despre cum te prefăceai că dormi, după care 
stingeai lumina când bătea la ușă, chiar dacă știa că citeai 
povești sub plapumă. Mi-a spus că la început voiai să fii mecanic 
de locomotivă. Apoi pescar. Și cum ai plâns când ţi-a căzut 
primul dinte fiindcă ţi-era teamă de Zâna Măseluţă. Și de 
Crăciunul când... 


Din apartament se auzi ţipătul unui copil. Pe Nina o străbătu 
un fior. Se ridică. Dură un timp până se întoarse cu un copilaș în 
braţe. Bebelușul gângurea. Börje se aplecă spre el. Avea nasul 
Evei. 

— Edvin, zise Nina zâmbind. Îl cheamă Edvin. 


2. 


Vanessa luă prânzul la Dinos, un restaurant italienesc simplu 
de pe Kronobergsgatan. Rămase cu privirea ţintă la ziarul 
deschis de lângă ea, înfășură spaghete pe furculiţă, le înmuie în 
sosul de roșii și le băgă în gură. 

Mikael Kask anulase drumul până la Halmstad. În schimb, 
Vanessa și Ove trebuiau să ajute împreună la ancheta cazului 
Rakel Sjödin. Șefii voiau rezultate, nu în mică măsură fiindcă 
Oscar Sjölander făcuse valuri în timpul #metoo. 

Pentru a doua zi la rând, în „Kvâăllspressen” cazul Rakelei 
ținea prima pagină cu știri și încă patru pagini de interior. 
Femeile dispărute vindeau. Nu la fel de bine ca femeile hăcuite 
sau ciopârțţite, dar tot cam pe acolo. Până acum, niciun ziar nu-l 
numise direct pe Oscar Sjölander. Reporterii îi spuneau fie starul 
TV, fie prezentatorul. 

Rakel era iubita lui sau tânăra lui amantă. Reporterii ţineau să 
menţioneze de fiecare dată diferenţa de vârstă dintre cei doi și 
găsiseră niște poze frumoase în care Rakel avea o atitudine 
inocentă. In interviuri, Sjölander nega în continuare că ar fi fost 
implicat în dispariţia ei, chiar dacă recunoscuse că se culcase cu 
ea. Mai multe persoane care știau dedesubturile industriei TV 
comentaseră anonim despre apetitul starul/ui TV pentru femei 


VP - 153 


tinere. În mai multe poze se vedeau criminaliști care verificau 
strada din faţa casei lui Sjölander din Bromma. 

Probabil că nu mai dura mult până când ceda și își recunoștea 
vina. 

Ușa se deschise, iar în restaurant intră un vânt căldicel. 
Vanessa își ridică privirea din ziar și îl văzu pe Ove Dahlberg 
ștergându-și fruntea cu mâna. 

— Am primit undă verde să începem să căutăm un alt suspect 
în cazul Emelie Ryden, spuse bărbatul și se așeză în faţa ei. 

Ove ceru un pahar de apă unui chelner care trecea. Era roșu 
la faţă. Broboane noi de sudoare i se adunau pe frunte. 

— Întrebarea e: de unde începem? 

Vanessa îi dădu un șervețel de hârtie. Ove îl primi 
recunoscător. 

— Refacem iarăși ultimele douăzeci și patru de ore ale lui 
Emelie. Trebuie să fie ceva ce-am ratat. Trecem în revistă 
probele și aflăm cum a ajuns la ea pixul ăla. 

— De ce e important pixul? 

— Încă nu ştiu dacă e sau nu. 

Ove privi cu jind la farfuria ei. Detectiva se strâmbă și o 
împinse spre el. 

— Da, poţi să guști. 

— Frikadeller în sos tomat? 

Vanessa dădu din cap. 

— Vrei să te las singur cu ele? 

— Câtă vreme nu ne filmezi. Soţia mea ar fi geloasă. 

În timp ce Ove mânca resturile, Trude Hovland o sună pe 
Vanessa. 

— Îţi spun direct ce-am aflat, zise Trude. 

Vanessa nu crezuse niciodată că norvegienii pot să pară 
serioşi. Din contră, intonaţia îi făcea să pară mereu surprinși. 
Trude era o excepţie. 

— Am găsit în adăpost amprente care se află în bazele de 
date. Amprente și ADN care îi aparţin unui anume Börje Rohden. 
Condamnat pentru omucidere. Violenţță. Vătămare corporală 
gravă. Băut la volan. Ţi-am trimis un rezumat prin e-mail. 

— Care e ultima adresă cunoscută? 

— Asta-i buba. N-are. După ce l-au eliberat, a dispărut pur și 
simplu. Nicio arestare, nicio problemă cu fiscul. Nimic. Dar ţi-am 
trimis și datele de contact ale copiilor și fostei soții. 


VP - 154 


Vanessa îi transmise lui Trude ce aflase de la Ove. Bărbatul 
adăugă un strop de ulei de măsline la sosul de tomate și curăță 
resturile cu o bucată de pâine. 

După ce se întoarse la secţie, Vanessa adăugă numele lui 
Börje pe lista de căutări, astfel încât colegii să o contacteze în 
caz că dădeau de el. 

Își porni calculatorul și citi pe diagonală e-mailul lui Trude. _ 

Börje Rohden se născuse în 1968, în Sala, Västmanland. In 
tinereţe intrase în evidenţa autorităţilor de mai multe ori pentru 
tot felul de mici infracţiuni violente. După aceea, totul părea să 
se fi rezolvat de la sine. Înfiinţase o companie de construcţii în 
orașul natal, întemeiase o familie, făcuse doi copii. Formularele 
de taxe aratau că timp de mai mulţi ani avusese venituri de 
peste un milion de coroane. 

În urmă cu cinci ani, Börje Rohd&n se urcase la volan și lovise 
mortal doi oameni. Un tată și fiul său de zece ani. Börje fugise 
de la locul accidentului, dar fusese oprit la scurtă vreme după 
aceea deoarece unul dintre martori îi văzuse numărul de 
înmatriculare. Etilotestul indicase o alcoolemie de 1,7 mg/l, iar 
Börje fusese condamnat pentru conducerea mașinii în stare de 
ebrietate și omor din culpă. Soţia divorțase de el. Trude era 
conștiincioasă - anexase până și o copie scanată a actelor de 
divorț. După ce își ispășise pedeapsa de doi ani la Salberga, 
Börje dispăruse. lar acum amprentele lui se găseau în adăpostul 
aflat la trei sute de metri de casa unde dispăruse Rakel. Când 
fusese interogat, Oscar Sjölander declarase că Börje Rohden îl 
ameninţase. Că se droga. Că îi furase lucruri. 

Vanessa își scoase pantofii și își puse picioarele pe birou. 

Oare era implicat în dispariţia lui Rakel? 

Un cuțit și un pulover pline de sânge, aparţinând lui Oscar 
Sjölander, fuseseră găsite în casa lui din Bromma. Teoria poliţiei 
era că prezentatorul intrase în panică atunci când Rakel îi 
spusese că e însărcinată, o atacase și îi ascunsese trupul. Dar 
unde? Un infractor fără experienţă care mai era și speriat ar fi 
trebuit să lase niște urme. Ucigașul intrase în casă. Sângele 
găsit pe canapea avea aceeași grupă ca al lui Rakel. Soţia lui 
Oscar Sjölander, Therese, declarase că nu fuseseră acolo mai 
devreme. 

Doar Rakel nu ar fi lăsat un bărbat necunoscut să intre în 
casă, nu-i așa? Vanessa își dădu jos picioarele de pe birou și își 


VP - 155 


puse pantofii la loc. Îi sună telefonul. Era Ove. Detectiva apăsă 
pe Răspunde. 

— Ţi s-a făcut deja dor de mine? întrebă Vanessa. 

— Au găsit-o pe Rakel Sjödin. 


3, 


Börje se trezi pe-o parte, cu mâna sub cap, pe canapeaua lui 
Elvis. Bretonul îi căzuse pe ochi. Își dădu părul într-o parte și își 
îndreptă încet corpul masiv. Îl durea capul îngrozitor. În gură 
simțea gust de vomă și alcool. 

— Bună dimineaţa, Farsta, murmură Elvis pe un ton răgușit. 

Stătea pe scuterul lui, unde și adormise. 

Între ei se afla o masă plină de sticle de tărie, un radio vechi 
dezasamblat, șervete de bucătărie, facturi neplătite, diverse 
unelte și o fotografie uriașă înfățișând o bătrână pe care Börje o 
luă drept mama lui Elvis. lar acolo, în toată harababura, se afla 
scrisoarea Evei. Era în continuare nedesfăcută. Börje șterse 
scrisoarea de coapsă și o așeză pe braţul fotoliului. Mai conta 
ce-i scrisese? Ea nu mai era. Il abandonase. 

Cu ceva efort, Börje se ridică în picioare și deschise ușa de la 
balcon ca să aerisească puţin. Corpul îi cerea în continuare 
alcool. 

Simţea privirea lui Elvis în ceafă. Era ca în cântecul acela de 
Plura Jonsson: 

You can have all the fun you like in life. If you're prepared to 
pay the price.” 

Börje nu era dispus să plătească. Prețul era prea mare. 
Gândul de a trăi fără Eva era insuportabil. Cu o zi în urmă, după 
ce plecase de la Nina, Börje bătuse în ușa lui Elvis ca să-l întrebe 
dacă are ceva de băut. 

— Mai ai? mormăi Börje. 

— Nu. 

Elvis făcu o grimasă, după care se aplecă pentru a-și masa 
ciotul. 

— Rahat. Am băut tot? 

Elvis clătină din cap. 


5 „În viaţă poţi să te distrezi cât vrei. Dacă ești dispus să plătești preţul” (n. trad.). 
VP - 156 


— Atunci mai scoate. Am nevoie de o dușcă. 

Prietenul lui Börje străbătu camera de zi cu mopedul și se opri 
lângă el. 

— Am aruncat ce rămăsese în timp ce dormeai. 

Börje se holbă la Elvis, care privea spre blocurile înalte de 
vizavi. 

— De ce-ai făcut asta? 

— De dragul tău. Ascultă. Știu că ieri ai luat-o razna. Dar dacă 
ai de gând să bei până crapi, eu unul nu vreau să văd asta. Eva 
s-ar fi supărat pe mine. 

Börje simţi cum îl cuprinde furia binecunoscută. Dădu buzna 
în bucătărie, deschizând și trăgând cu violenţă ușile și sertarele. 
Aruncă lucruri pe jos. Când nu reuși să găsească nimic de băut, 
intră în dormitor. Smuci într-o parte salteaua de la patul pentru 
o singură persoană. Într-un sertar din noptieră găsi două sute de 
coroane. Băgă banii în buzunarul de la pantaloni. 

Se întoarse în camera de zi, se sprijini de mânerele mopedului 
și se aplecă ameninţător. 

— Minţi. N-ai arunca niciodată băutură. Spune-mi unde ţii 
alcoolul. 

Elvis îl privi calm. Clătină din cap încet. 

— Las-o baltă, ce dracu’, zise cu amărăciune. Am aruncat-o 
gândindu-mă la tine. Fiindcă sunt prietenul tău. 

Börje zâmbi batjocoritor și se îndreptă. 

— Prieten? De ce dracu' aș avea nevoie de tine? Ești un 
handicapat nenorocit. 

Ducă-se dracu’, gândi Börje. Să se ducă dracului toţi bolnavii 
și toţi nenorociţii de asistați social. El nu era unul dintre ei. N- 
avea nevoie de ei. El avea nevoie de pileală. De liniște. O ultimă 
dușcă zdravănă care să-l facă neînfricat. Pe urmă, moarte. 

— Și, apropo, știu că n-ai fost împins pe șina de tren. Incercai 
să te sinucizi. Toată lumea o știe. Dar ai fost prea prost ca să 
reușești. 

Savură senzaţia de a-l vedea pe Elvis cuprins de rușine. Börje 
îndesă scrisoarea Evei într-un buzunar. Trase un picior în 
măsuţă, izbind-o de calorifer. Lucrurile de pe ea se clătinară și 
căzură. 

— Börje. Unde te duci? 

— Unde dracu' crezi? răspunse și trânti ușa în urma lui. 


VP - 157 


4. 


Tom stătea la masa din bucătărie. Era îmbrăcat în halatul roșu 
care cândva îi aparținuse mamei lui. Firmituri, pete și urme de 
arsuri de la miile de ţigări pe care le fumase de-a lungul vieții ei 
jalnice împânzeau materialul aspru. 

Practic, mama lui își dusese toată viaţa în halatul acela. Deși 
trecuseră ani întregi de când ea murise, Tom nu-l spălase 
niciodată. Nu prea înţelegea de ce nu-l arunca odată. O ura. Se 
cutremura numai gândindu-se la trupul ei palid, moale, și la 
părul pubian zbârlit care i se itea de sub halat. 

Și la plânsetele din timpul nopţii. În momentele când, pentru 
că n-avea bărbat, se cuibărea în pătuţul lui Tom și îi împingea 
faţa în sânii ei umflaţi, hidoși, în timp ce bocea. 

Dragul mamei. Ce-o să ne facem? 

Tom alungă din minte imaginile și se uită pe geam. Nu voia să 
urască femeile, dar asta devenea din ce în ce mai greu. 
Societatea le oferise atâtea avantaje și privilegii la care el, ca 
bărbat, nu putea decât să viseze. Femeile erau indispensabile 
societății, erau necesare supravieţuirii speciei. De bărbaţi era 
nevoie doar în momentul concepţiei. Pe urmă puteau la fel de 
bine să moară. Dacă măcar o femeie l-ar fi dorit pe Tom! Dacă 
ar fi vrut să i se ofere și să-l facă să se simtă ca o persoană, nu 
ca o aberaţie genetică! 

Cu doi ani înainte, Tom își făcuse planuri serioase să angajeze 
un bărbat care să agreseze o femeie. Își imagina scena în faţa 
ochilor. Femeia trebuia să fie tânără și frumoasă. Trebuia să se 
plimbe prin pădure. Bărbatul urma să se arunce asupra ei, iar 
femeia să-și dea seama că a încurcat-o. 

Apoi, Tom putea să vină s-o salveze. Să-l bată pe individ și s-o 
salveze. Pe urmă, ea n-ar fi avut cum să nu se îndrăgostească 
de el. S-ar fi căsătorit, iar la nuntă le-ar fi povestit tuturor cum s- 
au cunoscut. Timid, le-ar fi spus că acţionase din instinct, ca un 
bărbat. _ 

Însă acelea fuseseră numai niște fantezii copilărești. Îi era 
rușine că fusese atât de naiv. 

Fii tu însuți. 

Frumusețea e în ochiul privitorului. 

Toată lumea are un suflet-pereche, trebuie doar să continui să 


VP - 158 


cauti. 

În copilărie și la începutul adolescenței, Tom sperase și 
crezuse că așa stau lucrurile. Îi văzuse pe alții cum stau doi câte 
doi pe coridoarele școlii, cum se ţin de mână, își văzuse colegii 
cherchelindu-se la conferinţe și la petrecerile de la muncă, apoi 
dispărând împreună, chicotind. Trăgându-și-o. Oferindu-se unul 
celuilalt. În metrou, auzise bărbaţi chipeși cu maxilare puternice 
și umeri lați cum vorbesc despre aventurile lor, cum se plâng de 
femeile care se ţin scai de ei. 

Treptat, Tom își pierduse speranţa. Văzuse dincolo de 
minciuni. Femeile erau pretutindeni. La muncă, la magazinul din 
colț, pe trotuar, la sală. Atât de aproape. Însă, cu timpul, 
învățase că orice încercare de a aborda o femeie duce la 
umilinţă. La grimase dezgustate. La ameninţări care implicau 
poliția dacă nu le lăsa în pace. N-avea să reușească niciodată să 
facă o femeie să se îndrăgostească de el. Nici măcar n-avea să 
reușească s-o facă pe vreuna să vrea să-l atingă. 

Tom își încleștă maxilarele, se forță să scape de sila pe care o 
avea faţă el însuși, după care se concentră pe imaginile neclare 
de pe ecranul calculatorului. Henrietta Bucht. 

O să-i distrugă viaţa, la fel cum ea și alte femei i-o distrugeau 
pe a lui zi de zi. _ 

Din păcate, tot n-avea nicio poză cu ea dezbrăcată. Insă știa 
mai multe despre viaţa ei. Lucra la agenţia de PR Ronander, de 
lângă Stureplan. Prietenul ei, Douglas, era angajat la aceeași 
firmă. Primele postări cu ei doi apăruseră pe contul ei de 
Instagram în urmă cu un an și jumătate. Henrietta anunţase 
chiar în decembrie că își cumpăraseră un apartament pe 
Norrbackagatan. 

Alese patru poze, le edită rapid și își închise calculatorul. 

Telefonul cu cartelă al lui Tom sună. leri îi trimisese un mesaj 
criptat prin aplicaţia Telegram singurului om pe care-l considera 
prieten. 

Trebuie să mă gândesc, venise răspunsul. 

Tom zâmbi. Ştia că o să-l convingă. 

Ghearele zgrepţănară parchetul, iar chiţăitul șobolanilor se 
auzi mai tare. Tom se duse la frigider, scoase o bucată de piept 
de pui crud și se întoarse. Rămase lângă panoul de plastic înalt 
de jumătate de metru care separa o parte din biroul lui. 
Șobolanii înnebuniră din cauza mirosului. Alergară în toate 


VP - 159 


direcțiile. Tom aruncă bucata de carne roz și auzi un zgomot 
înfundat. Șobolanii săriră pe ea. Se luptau. Chiţăiau. In mai puțin 
de un minut, nu mai rămăsese nimic din pieptul de pui. 

Se schimbă în hainele de sport. 

Pantaloni negri, hanorac negru și încălțări Adidas. Urma să fie 
o zi lungă, trebuia să-și facă antrenamentul dimineaţa. După o 
oră de parkour, se ducea la serviciu. După ce termina serviciul, 
urma să vadă ce pun la cale Henrietta și Douglas. 


7. 


Jasmina stătea înghesuită după o masă din colț la Le Cafe din 
Mallul Sture. In jurul ei erau soţii casnice bogate care beau cu 
paiul din niște băuturi cu puţine calorii, ca să nu-și strice dinţii. 
Două mese mai încolo, doi indivizi îmbrăcaţi la costum, care 
păreau să lucreze în vânzări, râdeau zgomotos. 

Se simțea epuizată. O dureau ochii de la lipsa de somn. 
Ajunsese deja la a șasea cafea din zi. O aștepta pe Simona 
Strand, o femeie de douăzeci și șapte de ani care lucra ca 
recepţioneră la compania de producţie TLZ din Frihamnen și 
care o contactase pe Jasmina susținând că avusese o scurtă 
aventură cu Oscar Sjölander cu câţiva ani în urmă. 

Ultimele douăzeci și patru de ore fuseseră cele mai haotice 
din cariera Jasminei. De la arestarea lui Oscar Sjölander trecuse 
pe acasă doar ca să prindă câteva ore de somn, iar apoi se 
întorsese la redacție. 

Într-una dintre cele două zile de la dispariţia lui Rakel, 
articolul Jasminei ajunsese pe prima pagină, fiind lăudat din plin 
atât de Bengt, cât și de Tuva Algotsson. Totuși, Jasmina nu se 
putea bucura. Se uita mereu în spate, îngrozită că o să-l vadă în 
orice moment pe unul dintre bărbaţii care o violaseră. Alerga pe 
trepte până în faţa ușii. IIl ura pe Karim. Se ura pe ea însăși 
fiindcă ajutase la eliberarea lui. Știa că fusese trimis înapoi la 
Penitenciarul Åkersberga, dar că în curând aveau să-i dea 
drumul. Odată ce își recăpăta libertatea, Jasmina nu știa dacă o 
să aibă curajul să rămână în Stockholm. 

Jasmina o recunoscu pe Simona Strand după poza ei de profil 
de pe Facebook. Se ridică. Simona, care se îndrepta spre o masă 


VP - 160 


din cealaltă parte a camerei, cu un smoothie în mână, se 
întoarse și veni la masa Jasminei. 

Era și mai atrăgătoare decât în poze. Avea un aer văratic și 
era îmbrăcată într-o fustă și un maiou. Buzele îi erau mari, 
strălucitoare, probabil că altfel decât i le lăsase natura. Părul 
blond, bogat, îi venea până la umeri. 

— Mulţumesc că ai acceptat să ne vedem. 

— Nu poți să dai la ziar numele meu sau al companiei de 
producţie pentru care lucrez. Am prieten. 

Jasmina n-ar fi expus în vecii vecilor o sursă care ceruse 
anonimitate, nimănui. Din nou, o asigură pe Simona că urma să 
rămână anonimă. |lmpinse într-o parte cafeaua și așeză 
reportofonul pe masă. 

— Cum v-aţi cunoscut? 

Simona își înfășură câteva șuviţe în jurul degetului arătător. 

— La o petrecere de Crăciun de acum patru ani. TLZ s-a 
ocupat de producția emisiunii despre fotbal pe care o făcea 
Oscar. 

Jasmina reţinu că-l numise Oscar. Nu Sjölander. Nu Oscar 
Sjölander. 

— Obişnuia să vină, să mă salute, să fie prietenos. Poate chiar 
flirta puțin. Eram nouă și nu știam ce reputație are. Ştiam că e 
căsătorit și are copii. Dar la petrecerea de Crăciun era mangă. 
La fel și eu. Ne-am furișat la subsol și ne-am giugiulit. 

Simona luă paiul între buze. Mușchii gâtului i se încordară. 
Jasmina tot nu-și dădea seama ce părere să aibă despre ea. 

— Câteva zile mai târziu, am primit un SMS. Voia să știe dacă 
am chef să ne vedem. Era în mijlocul săptămânii. Ne-am dus la 
casa lui de vacanţă, vila aia de unde a dispărut Rakel Sjodin. 
Acolo... ei bine, cât de in detaliu vrei să-ţi povestesc? 

Jasmina simţi că roșește. 

— Spune-mi orice crezi că e relevant. Pun eu întrebări dacă e 
cazul, se grăbi să adauge. 

— Am făcut sex. 

Până aici, Simona nu spusese nimic ieșit din comun. Faptul că 
Oscar Sjölander era un soț nemaipomenit de infidel nu era 
niciun secret pentru cineva care citise tabloidele în ultima 
vreme. 

— A fost... violent? 

Jasmina nu mai pusese până acum o întrebare atât de intimă. 


VP - 161 


De regulă nu-i plăcea să vorbească despre sex. 

Nu avusese niciodată prieteni apropiați și nu obișnuia să 
vorbească despre chestiuni atât de personale. În clipa aceea își 
dădu seama că era curioasă nu doar în calitate de reporter. O 
privi nerăbdătoare pe Simona, căreia, spre ușurarea ei, nu părea 
să-i pese. 

— Puțin. Dar așa-mi place mie, așa că n-a fost o problemă. Ne 
vedeam regulat. A început să-mi placă tot mai mult. A spus că 
începea să aibă sentimente pentru mine și că se gândea să-și 
părăsească soţia. Privind în urmă... mi-e rușine că l-am crezut. 
Dar am zâmbit mai departe și am continuat așa. Am sperat 
imposibilul. N-am mai pus nicio întrebare. Am băgat de seamă 
că se enerva dacă făceam asta. 

Simona își mușcă buza. Jasmina își imagină scena, și-l 
imagină pe Oscar Sjölander deasupra ei, penetrând-o din spate. 
Işi dădu seama că se gândea pentru prima oară la sex de când 
fusese violată. 

— Deodată - tăcere, șopti Simona. Nu mi-a mai răspuns la 
apeluri, la SMS-uri, la nimic. M-am îngrijorat. M-am dus la sediul 
TV4 după serviciu, l-am așteptat afară și l-am luat la întrebări. 
Mi-a spus să urc în mașina lui. Am mers până într-o pădure 
pustie din Djurgården. A urlat. M-a luat de gât. Mi-a spus că 
dacă suflu vreo vorbă cuiva, sau dacă îl mai contactez, o să 
trimită o șleahtă de motociclişti după mine. Că o să facă el 
cumva să mă concedieze și să nu mai lucrez în media niciodată. 
Am crezut că o să mă omoare. 

Jasmina apropie reportofonul de Simona, care se lăsase pe 
spătar. 

— Ce-ai făcut? 

— Am făcut ce mi-a zis. Eram îngrozită. N-ai idee câte povești 
asemănătoare am auzit despre el. E un psihopat nenorocit. Nu 
înţeleg cum de n-a fost prins în # metoo. Bine, de fapt înţeleg. 

_ Simonei îi scăpă un râs scurt, lipsit de veselie. Jasmina înghiţi. 
li înţelegea groaza. 

— A sunat toate femeile cu care s-a culcat de când a venit în 
Stockholm. Le-a ameninţat. Le-a rugat. Le-a cerut iertare. E atât 
de al dracu' de manipulator. Vorbește despre fetele lui, despre 
soția lui, zice că s-a schimbat. Știu că n-ar trebui să crezi tot ce 
citești pe net, dar multe dintre povești sunt adevărate, știu asta. 

Jasmina își potrivi ochelarii înapoi pe nas. 


VP - 162 


— Cum de îmi spui toate astea? 

— Vreau să afle toată lumea cât e de jegos. Ar fi trebuit să-i 
spun cuiva până acum. Atunci nu s-ar mai fi întâmplat asta. 

— Te referi la dispariţia lui Rakel Sjödin? 

— Da. 

Jasmina nu știa ce să răspundă. 

N-avea habar dacă Oscar Sjölander îi făcuse vreun rău lui 
Rakel Sjödin, chiar dacă multe lucruri păreau să indice asta. Ca 
ziaristă, trebuia să fie obiectivă, să prezinte faptele. Nu să 
speculeze dacă o crimă ar fi putut fi prevenită. 

Jasminei i se aprinse ecranul telefonului. Îi era teamă să nu fie 
o altă ameninţare anonimă. De sâmbătă, mai primise încă una. 
De data asta, în imagine, faţa ei apărea lângă un trup de femeie 
decapitat, probabil din Siria măcinată de război. 

Acum însă primise un SMS de la Max. 

Intoarce-te repede, au găsit cadavrul lui Rakel Sjödin. 

Jasmina se ridică. 

— Trebuie să plec, spuse în timp ce-și strângea lucrurile în 
grabă. 


6. 


Vanessa stătea la McLarens la masa de la fereastră. Ultimele 
raze disperate ale soarelui se agățau de fațadele clădirilor. 
Refuzase mâncarea oferită de Kjell-Arne, mulțumindu-se cu o 
bere de care nu se atinsese. 

Fotografiile trupului gol, palid și însângerat al lui Rakel Sjödin 
îi reveniră în fața ochilor. Mai văzuse oameni morți înainte, însă 
decesul lui Rakel o afectase într-un fel la care nu se așteptase. 
Poate că era mai simplu să înţelegi un ucigaș provenit din clasa 
de jos? Cineva cu o copilărie grea, care și-a distrus viitorul luând 
droguri, o persoană singură, vulnerabilă, hărțuită. Dar Oscar 
Sjölander era o vedetă TV cu un salariu cu șase zerouri, era 
căsătorit și avea două fiice. Avea o casă de vacanţă la doi pași 
de oraș. Se bucurase de o copilărie stabilă. Părinţii lui erau 
căsătoriți și trăiau amândoi. 

Vanessa nu era singura afectată de crimă. Întreaga Suedie se 
cutremurase. Viața dublă dusă de Oscar Sjölander era 


VP - 163 


pretutindeni subiect de discuţie. Mai multe femei anonime 
vorbeau în ziare și pe internet despre ce le făcuse. Pe reţelele 
de socializare, lumea se întrecea inventând cele mai crude și 
cele mai creative pedepse. Vanessa nu era convinsă că așa ar 
trebui să reacționeze o societate întreagă la cap. Cu furie. 
Frustrare. Dar care era alternativă? Apatia? 

Dovezile împotriva lui Oscar Sjölander continuau să se adune. 
Puloverul însângerat, precum și un cuţit despre care se bănuia 
că ar fi arma crimei, fuseseră recuperate de la douăzeci de 
metri de vila din Bromma. Sjölander avea un mobil: nu voia să 
aibă copii cu Rakel. Datorită poveștilor relatate de femeile pe 
care le ameninţase și le luase de gât exista un istoric bine 
documentat al violenţei de care putea să dea dovadă. In plus, 
mai era și SMS-ul lui Rakel către prietena ei, Katja. Acum până și 
soţia lui, Therese, recunoștea că o lovise. 

Oscar Sjölander nega. Totuși, judecând după înregistrările pe 
care le ascultase Vanessa, o făcea cu tot mai puţină convingere. 
Continua să dea vina pe omul străzii. După ce o examinau pe 
Rakel, legiștii puteau să determine aproximativ ora la care 
murise. Astfel, ar fi putut verifica pe camerele de luat vederi 
dintre Tyresö și Bromma mișcările mașinii de teren negre a lui 
Oscar Sjölander. 

Vanessa auzi un ciocănit în geam și își miji ochii către silueta 
de afară. Trude Hovland îi făcu semn cu mâna. Din gesturile ei, 
Vanessa înţelese că voia să i se alăture. Dădu din cap, dar 
regretă imediat. De fapt, cel mai mult își dorea să fie singură cu 
gândurile ei. 

Trude comandă o bere și se așeză. 

— Ce zi, spuse femeia, luând o înghiţitură. Trebuia să fac o 
plimbare. 

— Locuiești în zonă? 

Trude dădu din cap. 

— Markvardsgatan. 

Vanessa făcu semn cu degetul mare spre clădirea în care 
stătea ea. 

— Roslagsgatan. Lângă Parcul Monica Zetterlund. 

— Ce-i aia? 

Trude arătă spre lista companiilor care fuseseră la Hotelul 
Rosersbergs Slotts, care se iţea din geanta Vanessei. 

— Ove și cu mine încercăm să identificăm un alt suspect în 


VP - 164 


cazul Emelie Ryden. Sau încercam, până când a apărut în peisaj 
Rakel Sjödin. 

— Asta are de-a face cu amprentele de pe pixul de la 
Rosersbergs? 

Vanessa dădu din cap încet în timp ce luă o înghiţitură din 
berea ei, care acum era răsuflată și caldă. 

— Ai vreo idee? întrebă Trude. 

Vanessa se întoarse, căutându-l pe Kjell-Arne. Voia un gin 
tonic. Voia să se relaxeze. Să doarmă fără vise. Fără să vadă 
cadavre de femei înjunghiate. _ 

— Emelie Rydén îi deschide ușa ucigașului. II cunoaște. Sau 
cel puţin îl recunoaște. Dar mai presus de toate, el știe că eao 
să fie singură în noapte aceea. Poate că e un client de la coafor? 

— Bărbaţii suedezi or fi ei obsedaţi de înfățișarea lor, dar nu 
pot fi așa mulţi clienţi în ultimele șase luni. 

— Cincisprezece. 

— l-ai verificat? 

Kjell-Arne o văzu pe Vanessa. Detectiva desenă cu degetele în 
aer un „G” și un „T”. Drept răspuns, primi un semn aprobator. 

— Le-am verificat cazierele, continuă Vanessa, întorcându-se 
către Trude. Nimic ieșit din comun. 

— Dar clienţii care au plătit cash? 

Vanessa dădu din umeri. Sigur, era posibil ca unii dintre 
clienţii lui Emelie să fi plătit așa, dar asta însemna că nu erau 
trecuţi în baza de date prin care se uitaseră detectivii. 

— Statisticile..., începu Trude. 

— Spun că Laimani e criminalul, o întrerupse Vanessa. 
Aproximativ douăzeci și șapte de femei sunt ucise în Suedia în 
fiecare an. Victima nu cunoaște criminalul în doar șase la sută 
din cazurile rezolvate. Care e primul lucru pe care-l facem când 
anchetăm moartea unei femei? |i verificăm partenerul. Numărul 
doi? Alţi bărbaţi din viaţa ei. E ca un reflex - o facem fiindcă 
statisticile indică asta. De cele mai multe ori găsim răspunsul 
corect așa. lar de data asta, abordarea ne-a dus direct la Karim, 
care are o istorie întreagă de agresiuni împotriva femeilor și 
care a ameninţat-o pe Emelie. E un jegos, dar n-a ucis-o. 

— De unde știi asta? 

— Are un alibi. 

— Amicul ăla al lui? 

— Nu, altcineva. O femeie. 


VP - 165 


— Dar sângele de pe pantofi? 

Vanessa dădu din cap și puse lista de două pagini cu 
conferințele de la Hotelul Rosersbergs în fața lui Trude, care o 
privi mirată. 

— Următoarea pagină. 

Trude dădu pagina. Făcu ochii mari. Rămăsese cu privirea 
fixată pe cuvintele marcate cu cariocă galbenă de către 
Vanessa. 

— Așadar, asta e legătura. 


7. 


La Sky Bar era pustiu, dar Börje reușise să împrumute bani 
pentru încă o sticlă de votcă. Stătea singur pe bancă în timp ce 
gândurile i se perindau prin mintea tulbure, anesteziată. Băuse 
destul pentru a-și face curaj să moară. Capul îi căzuse în piept și 
aproape că adormise. Nu-și mai putea controla gura. Șuiera. 
Vorbea incoerent, de unul singur. 

De când fusese eliberat din Salberga, nu avusese încotro. Ce 
îl aștepta în Sala? Copiii îl urau. La fel și mama lor. Nu fusese 
niciodată un tată grozav. Când fusese condamnat, fiul lui cel 
mare încasase o bătaie la școală. Il strigaseră „criminalule!” pe 
coridoare. La proces, Börje nici măcar nu avusese bunul-simţ să- 
i ceară scuze văduvei. O pupăză de avocat sâsâit îi zisese să 
tacă. 

Când fusese eliberat, se dusese direct la gară și se urcase în 
primul tren spre Stockholm. În capitală dormise în vagoane de 
metrou. Fiindu-i frică de găștile de tineri din oraș, umblase pe 
străzi noaptea. Încasase bătaie de câteva ori. Cumva, îi plăcuse. 
Se simţise de parcă o merita. Doi ani la închisoare - cum dracu’ 
să fie asta penitenţa pentru că luase vieţile a doi oameni? 

Acum, moartea Evei era adevărata lui pedeapsă, indiferent 
dacă exista sau nu Dumnezeu. Nu puteai pur și simplu să calci 
cu mașina doi oameni beat fiind și să scapi basma curată. 

Börje se ridică. Abia se ţinea pe picioare. Făcu un pas în 
lateral și rămase locului un minut, ca să-și recapete echilibrul. 
Merse de-a lungul peronului. Lumea care aștepta trenul se dădu 
din calea lui. 


VP - 166 


Așa, așa. Dispreţuiți-mă. 

Mai erau două minute până la următorul tren. 

Trebuia să se arunce în fața lui. Așa scăpa de luni întregi de 
beţivăneală. De angoasă. De abstinenţă. De suferinţă. Era 
imposibil să nu moară până la finalul anului, fie că o voia, fie că 
nu. Mai bine își alegea el însuși sfârșitul. Să se termine odată. Să 
nu-și mai plângă de milă. Acum, că Eva nu mai era, nu mai era 
nimeni care să-i poată susține moralul. Se simțea vinovat pentru 
ce-i spusese lui Elvis. Pentru cum îl tratase. Prietenul lui nu 
greșise cu nimic, doar încerca să-l ajute. incerca să-l tragă în 
sus, să-l ţină pe linia de plutire. Să reușească ce nu reușise el 
pentru Eva. 

Un minut. 

Pasagerii se ridicară de pe bănci. Farurile vagonului din față 
apărură în depărtare. Se apropiară. Scăldară peronul în lumină. 
Umbre lungi dansau de-a lungul pereţilor. Börje mârâi și își făcu 
loc în faţă. Abia aștepta să sară. Se împiedică. Scăpă sticla, care 
se sparse. Băutura se vărsă pe beton. In jur vedea priviri 
temătoare. O adolescentă îl săgeta cu privirea. 

— Ai grijă pe unde mergi! zise o femeie care împingea un 
cărucior. 

Börje mârâi din nou. Se concentră la ce urma. O săritură, apoi 
din el n-avea să mai rămână decât un cadavru însângerat. Așa 
nu mai trebuia să-i fie dor de Eva în fiecare clipă. Nu mai trebuia 
să fie cuprins de vinovăţie și rușine. Nu mai avea nimic cu care 
să umple golurile. 

Frânele scrâșniră. Lumina farurilor îl orbi și își ridică mâna ca 
să-și protejeze ochii. 

— Eva, micuţo. Vin, bolborosi Börje. 


8. 


Redacţia forfotea. Jasmina îi întâlni privirea lui Bengt, iar 
acesta veni și se aplecă deasupra biroului ei. 

— Kovač! Un articol al dracu’ de bun! O să se vândă ca pâinea 
caldă! 

Bătu de două ori în birou, se dădu într-o parte și plecă în pas 
de dans. 


VP - 167 


— Când ajunge pizza, avem întâlnire lângă biroul mare, strigă 
Bengt către toată lumea. Bravo tuturor! 

Lângă Jasmina, Max Lewenhaupt tasta de zor, aplecat 
deasupra laptopului. Limba i se iţea din colțul gurii. Părul lui, de 
obicei atât de îngrijit, era acum răvășit. 

— Poţi să citeşti asta înainte s-o trimit? întrebă fără să-și 
ridice privirea. 

— Sigur. 

— Mai așteaptă două minute, vreau să aranjez ultima parte, 
spuse Max și continuă să tasteze. 

De când fusese găsit cadavrul lui Rakel Sjödin, povestea 
începuse să se hrănească din ea însăși. Interesul cititorilor era la 
cote maxime. Fiecare articol nou bătea recordul. În ciuda a ceea 
ce credea lumea, echipa nu-și dorea click-uri rapide, ci loialitate. 
Cititori constanţi, care plătesc. Asta însemna că trebuiau să dea 
ce-i mai bun. 

Numărul de abonaţi la ziarul în format digital creștea cu trei 
sute pe zi. 

— Așa! exclamă Max, după care se lăsă pe spate și întoarse 
calculatorul spre Jasmina. 

Tânăra se apropie cu scaunul. Își atinseră coatele. Jasmina și-l 
trase înapoi. Articolul era lung și trata noutăţile despre cazul 
Rakel Sjödin aflate în cursul zilei. Începea cu un scurt rezumat al 
arestării prezentatorului TV. 

Mai departe, Max relata informaţiile scurse de la poliţie 
despre interogatoriul lui Oscar Sjölander. Potrivit unei surse 
anonime care avea legături cu ancheta, prezentatorul începuse 
să plângă când aflase că a fost găsit cadavrul femeii. Detectivii 
fuseseră nevoiţi să oprească interogatoriul. Avocatul lui Oscar 
Sjölander declarase concis că acesta nu era într-o stare bună. 
Familia lui Rakel fusese informată. 

După un subtitlu urma ceea ce probabil avea să fie știrea 
principală de a doua zi. Poliţia confirma - pentru prima oară - că 
arma crimei era cuțitul însângerat găsit lângă vila din Bromma. 

Jasmina simţea cum Max o privește nerăbdător. 

Ultima parte era nelipsita declaraţie a cuiva din conducerea 
TV4, care spunea că se abţine de la orice comentariu. 

— E bun, spuse Jasmina când termină de citit. 

— Bun? Asta-i tot? 

Max părea dezamăgit. 


VP - 168 


— E foarte bun, Max. Dar știi asta deja. 

Jasmina se ridică. 

— Eşti sigură? 

— Da, Max, sunt sigură, răspunse tânăra zâmbind. 

Bengt îi adună pe reporterii rămași lângă birou. 

Jasmina luă o felie de pizza cu ananas, un pahar de plastic cu 
Fanta și se alătură semicercului de reporteri care se adunaseră 
în jurul lui Bengt. Bărbatul le mulţumi pentru munca asiduă 
depusă în ultimele zile. Jasmina își dorea să fie acasă, în pat. Își 
dădu seama că era pentru prima oară când se gândea la micul 
apartament din Valhallavăgen ca acasă. Chiar voia să rămână. 
Nu trebuia să-l lase pe Karim Laimani să strice asta. De fiecare 
când se gândea că o penetrase, i se făcea scârbă. Nu era drept. 
El urma să fie eliberat, dar ea avea să și-l amintească toată 
viaţa. 

Bengt începu să împartă sarcinile pentru a doua zi. Jasmina 
trebuia să fie la redacţie la ora unu. 

— Nu mai durează mult până dăm publicităţii faptul că e 
vorba de Oscar Sjolander. Vreau să scrii un articol amănunţit 
despre viaţa lui. Folosește-te de sursele tale din Vâxjo ca să dai 
de prieteni din copilărie și de oameni care l-au cunoscut pe când 
era mic. Cum sună asta, Kovač? 

— Sigur. Nicio problemă. 

Jasmina se întoarse la birou ca să-și ia lucrurile. Max era încă 
acolo. Căscă în timp ce împacheta laptopul. 

— Ai chef să bem ceva? întrebă Max. Mereu am probleme cu 
somnul după o zi ca asta. 

Jasmina ezită fiindcă voia să fie odihnită a doua zi. În același 
timp, avea nevoie și de niște momente de relaxare. Și ei îi 
venea greu să se liniștească după o zi intensă. Pe lângă asta, 
era cazul să mai socializeze. De când se mutase în Stockholm, 
fusese de una singură. 

— Haide. Un cocktail e fix ce-ţi trebuie. 


9. 


Trenul era cam la vreo douăzeci de metri de Börje. Frânele 
scrâșniră. Făcu un pas către margine. Următorul pas avea să fie 


VP - 169 


ultimul, cel care îl ducea pe șine. În faţa trenului, sub roţile lui. 
Tocmai voia să sară, când simţi o mână pe umăr. 

Cineva pe care tot nu putea să-l vadă îl ţinea locului. Börje se 
întoarse și se holbă furios la un chip cunoscut. 

Era Jörgen, paznicul, cel care obișnuia să-i deranjeze pe Börje, 
Elvis și pe ceilalți de la Sky Bar. Ochii lui apropiaţi îl studiară cu 
o privire pusă pe harţă, după care se îndreptară spre sticla de 
votcă spartă de pe jos și reveniră la Börje. Vagoanele trecură 
vâjâind. 

— Așadar, pui la cale o mică petrecere pe peronul meu? 

— Dă-mi drumul, zise Börje, încercând să se elibereze, în jurul 
lor, lumea cobora din tren. Börje era furios. Își încleștă pumnii. 

— Calmează-te, altminteri va trebui să folosesc bastonul, zise 
Jörgen. 

Colegul lui făcu un pas în față. Börje vru să-i tragă o lovitură 
lui Jörgen, care îl ținea în continuare de umăr. Dar era prea beat. 
Pumnul îi trecu la distanță de ţintă, dar îi făcu pe paznici să-și 
scoată bastoanele. 

Börje urlă și se aruncă asupra lui Jörgen. Se loviră de 
marginea trenului cu un zăngănit puternic. Lumea din jur începu 
să ţipe. Călătorii din tren se ridicară în picioare ca să vadă 
încăierarea. Börje stătea călare pe adversarul său, care încerca 
să se elibereze. Colegul lui Jörgen își ridică bastonul și îl pocni 
pe Börje în spate. Ceva dinăuntrul lui se rupse. Durerea îl săgetă 
până în creier. 

Căzu pe o parte. Încasă încă o lovitură, în braţ, înainte ca 
paznicii să se arunce asupra lui și să-l imobilizeze. Stătea cu fața 
lipită de peron. Urlă la ei, nereușind să-și tragă sufletul. Dădu 
din picioare și se zbătu, încercând să scape. 

După o vreme, se opri. Paznicii îl târâră spre mijlocul 
peronului. Jörgen îl ţintuia pe Börje cu genunchiul în spate, 
făcându-l să rămână întins pe burtă. 

Ușile se închiseră. Stând cu obrazul lipit de asfalt, Börje simți 
cum acesta vibrează în timp ce trenul pleca din stație. 

— Jegos nenorocit, murmură Jörgen în timp ce-și ștergea buza 
însângerată. 

Scuipă pe jos. 

— Să-l ducem în cameră? întrebă colegul lui. 

Börje știa locul: un spaţiu izolat fonic, sub peron, pe care 
paznicii îl foloseau ca să reţină lumea până venea poliția. Nu 


VP - 170 


existau ferestre sau camere. De regulă, paznicii susțineau că 
persoana în cauză se comportase violent și fusese nevoie s-o 
potolească până la sosirea agenţilor. În astfel de condiţii, era 
ușor pentru cineva să se dea cu capul de zid sau să-și rupă 
mâna. Lui Börje nu-i păsa. Puteau să-l bage acolo. Putea să 
încaseze bătaia, pentru că oricum era un om mort. 

— Puţoilor, mârâi Börje, simțind cum celălalt îl apasă și mai 
tare cu genunchiul pe spate. 

Încercă să lovească cu braţul înapoi, însă singurul efect fu că 
Jörgen reuși să-l apuce de mână și să i-o răsucească la spate, 
împingându-i-o cu putere în sus. 

Börje urlă. 

— lisuse, da’ rău mai puţi, gorilă vagabondă ce ești! Ce are de 
spus despre asta hoașca aia cu care umbli de obicei? Da' 
probabil că și ei i se rupe, din moment ce e o curvă bătrână. 

— Nu vorbi așa despre ea, spuse Borje cu greu. 

Paznicul râse batjocoritor. 

— Curvă. 

Börje își lipi fața de umăr. Nu voia ca paznicii să vadă că 
plânge. 

ÎI buzunăriră. Colegul lui Jörgen găsi scrisoarea și o ţinu la 
lumină între degetul mare și cel arătător. 

— N-o aruncaţi. Orice faceţi, n-o aruncaţi, mormăi Börje. 

— Cât ai plăti pentru o tăvăleală cu boarfa ăstuia? întrebă 
Jörgen fără să-l bage în seamă pe Börje. 

— Nu prea mult, răspunse colegul lui. 

ÎI ciupi zdravăn de braţ pe Börje. Bărbatul își încleștă dinţii, ca 
să nu scoată niciun sunet. 

— Ar trebui să cauţi în lung și-n lat ca să dai de o curvă mai 
urâtă. 

Îi puseră cătușe, după care îl conduseră cu brutalitate spre 
scările rulante. 

— Ştii că jos avem o grămadă de cărți de telefoane? îi șopti 
Jörgen la ureche în timp ce mergeau. Nu că le-am mai folosi 
acum când avem nevoie de un număr. Nu, până și tu pricepi 
asta, chiar dacă ești un clovn împuţit și jalnic. Treaba e că dacă, 
să zicem, lovești o coapsă cu un baston, rămâi cu niște urme 
urâte. Și pe urmă, poliţaii care vin să te ia o să se supere pe noi. 
Dar... poţi să pui o carte de telefoane între. Și, surpriză! nici 
urmă de vânătăi. Dar doare la fel de tare. Iți garantez asta. 


VP - 171 


10. 


Era opt și jumătate seara când Tom se așeză pe balconul din 
Norrbackagatan. 

În geantă avea pături, un termos cu cafea, o pălărie neagră, o 
carte de sudoku și un aparat foto cu două obiective diferite. 
Apartamentul părea gol. Poate că Henrietta lua masa cu cineva? 

Se rostogoli pe spate și privi formațiunile de nori argintii care 
se strângeau deasupra Stockholmului. 

Își scoase telefonul și verifică profilul de Instagram al 
Henriettei. Singura actualizare era din urmă cu două ore. A doua 
zi, ea, Douglas și prietenii lor făcuseră rezervare la Taverna 
Brillo ca să-i aniverseze ziua de naștere. 

Între timp, Douglas făcuse mai multe postări. Era în 
Copenhaga, iar Henrietta nu era cu el. Din ce-și dădea seama 
Tom, dacă s-ar fi aflat acolo, tânăra n-ar fi putut să nu se laude 
cu asta pe rețelele de socializare. Îşi scoase cartea de sudoku, 
rezolvă trei careuri pentru nivel avansat în câteva minute, după 
care o lăsă jos. Se plictisea. Se gândi să meargă acasă. 

Intră pe forumul pe care stătea cel mai mult. Utilizatorul 
Țicnitu era online. De fapt, era mereu online. Pur și simplu 
stătea în dormitorul lui, fumând ţigări și holbându-se prin 
obiective. Își scriseseră de câteva ori. Își alinaseră reciproc 
neliniștile. Glumiseră. Vorbiseră despre sinucidere. 

Ce faci? întrebă Țicnitu. 

Astept o gagicută, răspunse Tom. 

Ce-ai de gând să-i faci? 

Tom pufni. Tocmai își apropia degetele de ecran, când auzi 
cum se deschide ușa de la intrare. 

Două persoane traversară curtea. O recunoscu pe Henrietta 
imediat. Și pe bărbat. Lat în umeri, cu un maxilar de 
neanderthalian. Avea părul castaniu și era tuns scurt. Era unul 
dintre tipii de la sală. Tom o văzuse pe Henrietta vorbind cu el 
de două ori și fusese cuprins de gelozie. 

Tom potrivi camera cu mișcări de expert, scoase capacul 
obiectivului și se poziționă corespunzător. O clipă mai târziu, 
luminile se aprinseră în camera de zi. 

Bărbatul stătea cu spatele la geam. Henrietta își scosese 
haina, dezvăluind rochia neagră și scurtă pe care o purta 


VP - 172 


dedesubt. Dansa prin cameră cu o sticlă de tărie în mână. 
Piciorul nu părea să o mai doară. Încercă să-l facă pe bărbat să i 
se alăture. Individul dansă și el câţiva pași, după care se prăbuși 
pe canapea. 

Bărbatul scoase o pungută cu fermoar din buzunarul 
pantalonilor, o ridică și o flutură. Henrietta dispăru, după care se 
întoarse câteva secunde mai târziu cu o tavă de argint. Când 
intră în cameră, umblă la întrerupător. Lumina scăzu în 
intensitate. Tom modifică setările aparatului. Henrietta așeză 
tava pe măsutţă, iar bărbatul vărsă cu atenţie conţinutul alb, 
după care făcu niște linii cu un card de credit. 

În timp ce mărea imaginea și ajusta focalizarea aparatului, 
Tom simţi cum îi crește pulsul. 


11. 


Jasmina mai văzuse Grand Hotel-ul numai în poze. Un portar 
într-o uniformă verde dădu din cap și le ţinu ușa. Max făcu în 
glumă o plecăciune și o lăsă pe ea prima. 

După ce plecaseră de la redacție, se duseseră la Lemon Bar, 
aproape de secţia de poliţie, cu doi colegi. Băuseră o bere 
chioară, la douăzeci și cinci de coroane halba. 

Acolo vorbiseră despre evenimentele din ultimele douăzeci și 
patru de ore, își bârfiseră șefii și discutaseră despre idei de 
articole. Jasminei îi plăcuse. Se simţise relaxată. Inclusă. După 
ce amândoi colegii plecaseră acasă, Max îi sugerase să continue 
seara. La început, Jasmina crezuse că glumește când îl auzise 
că-i propune să meargă la Grand Hotel. Purta blugi și o cămașă 
albă, veche, pe care o decorase cu o pată de cafea în ziua 
aceea. 

Max răsese de problemele pe care și le făcea și oprise un taxi. 

— Barul e pe aici, zise Max, făcând semn spre dreapta. 

Doi turiști stăteau și beau bere în timp ce urmăreau un meci 
de fotbal la televizor. Jasminei îi veni în minte o imagine din 
Hotel Anglais, când Karim se apropiase de ea pe canapea. 
Jasmina o făcu să dispară. 

Intrară într-o încăpere îngustă, decorată superb. Afaceriști 
bronzaţi, cu cravate lărgite, stăteau în picioare și beau 


VP - 173 


cocktailuri. Chelneri îmbrăcaţi complet în alb se fâțâiau de colo- 
colo, luând comenzi. Printre coloane, Jasmina vedea palatul de 
dincolo de apă. Luminile orașului străluceau pe apa întunecată 
de lângă ponton, în timp ce pe acesta se perindau umbre. O 
melodie tristă răzbătea dinspre pianul din colţ, care semăna cu 
un păianjen negru, uriaș. Jasmina o recunoștea, dar nu reușea 
să-și aducă aminte numele piesei. Două persoane stăteau pe 
scaune înalte lângă pianul pe care își lăsaseră cocktailurile. 

— Mergem pe terasă? întrebă Max. 

— Prefer să rămân lângă pianist. 

— De acord. 

Jasmina îl lăsă pe Max să comande cocktailurile - considera că 
era mai bine să nu dea de înţeles că era depășită de situaţie - și 
se lăsă pe spătar. 

— Vii des pe aici? întrebă ea după ce chelnerul se îndepărtă. 

Ochii lui Max scânteiară. 

— Pe vremea când abia începusem să visez să devin ziarist, 
obișnuiam să mă îmbrac la costum și să vin aici cu un carnet. 
Mă prefăceam că sunt corespondent de război care se 
recuperează după o zi lungă. Dar să nu mai spui asta nimănui. 

— Promit, zise Jasmina zâmbind strâmb. De fapt, și eu făceam 
ceva asemănător. 

— Te ascult. 

— Eu o fortam pe mama să mă lase să-i iau interviuri. Ea 
trebuia să joace diverse roluri. Odată era o vedetă de cinema 
care tocmai câștigase un Oscar, altă dată un politician prins cu 
mâța-n sac. Și obișnuiam să scriu titluri de articole pe care le 
agăţam în cameră. 

Max râse cu poftă. 

— Așadar, te-a sprijinit? 

— Mereu. 

Max înghiţi în sec. Apoi dădu încet din cap. Jasmina simţea că 
e ameţită exact cât trebuie. Îl privi pe Max în ochi. 

— De ce mi-ai șutit articolul? 

Se gândi înainte să-i răspundă. Își scărpină bărbia. Jasmina 
băgă de seamă că avea unghiile roase până la came. 

— Pentru că era al naibii de bun. Dar mi-e rușine. N-a fost un 
gest onorabil. Eram disperat. Mi-era teamă că tu o să fii cea care 
rămâne la ziar. 

Răspunsul o luă prin surprindere. 


VP - 174 


— Ce naiba te-a făcut să crezi una ca asta? 

— Pentru că ai ceva, chiar dacă nu vorbești mult, ceva care îi 
face pe ceilalţi să înțeleagă că ești competentă. Lumea chiar te 
ascultă mereu când deschizi gura. Spune-i charismă, dacă vrei. 

Nimeni nu-i mai spusese Jasminei că e charismatică. || privi cu 
atenţie, încercând să-și de seama dacă o lua peste picior. 

— Scuză-mă, spuse Max în timp ce se ridica. Revin imediat. 

Max dispăru înspre toalete. Între timp, chelnerul veni cu 
cocktailurile lor. Arătau identic, ambele decorate cu o felie de 
ananas și o cireașă. Jasmina mulţumi, chelnerul dădu din cap în 
semn de răspuns, iar ea duse cocktailul la buze. 

Max se întoarse și arătă către paharul ei. 

— Singapore sling. lţi place? 

— Prefer berea. 

Max zâmbi. 

— Sincer, și eu. Ascultă, în legătură cu articolul pe care ţi l-am 
furat: suntem în regulă acum? 

— Da. 

Pus pe gânduri, Max se jucă cu paharul, după care îl așeză din 
nou jos. 

— Poate că sună prostesc, dar succesul e foarte important 
pentru mine. Familia mea, mai ales tata, sunt împotriva chestiei 
ăsteia. Jurnalismul e pe moarte. Nu câștigăm mai nimic. El vrea 
să lucrez în finanţe, la fel ca el. De aia... rahat, vreau să-i arăt că 
mă pot descurca de unul singur. Dacă nu mi s-ar fi prelungit 
contractul, aș fi dat greș. lar în familia mea, nu dăm greș. 


12. 


De fapt, Tom nu știa nimic despre droguri, dar bănuia că 
pudra albă era cocaină. Henrietta așeză un suport pe măsuţă și 
aprinse lumânările. Individul de la sală îi făcu semn să vină 
lângă el, îi spuse ceva ce o făcu să râdă, după care îi arătă 
tăviţa. 

Tom mări imaginea și mai tare, iar acum vedea fiecare dintre 
cele patru linii. 

Schimbă pe modul de filmare și imortaliză fiecare expresie 
facială pe care o avu Henrietta în timp ce trăgea pe nas. Pe 


VP - 175 


urmă, tânăra se lăsă pe spate, își atinse nasul și îi dădu 
individului paiul tăiat. Pe urmă se așezară unul lângă celălalt pe 
canapea, cu fețele apropiate. Gurile li se împreunară. Păreau să 
nu se mai poată opri din vorbit. Era unul dintre cele mai intime 
lucruri pe care le văzuse Tom vreodată. Bărbatul o mângâie pe 
Henrietta cu degetul, atingându-i burta. Ea se încovrigă, chicoti 
și intră în joc. Nu mai încăpea îndoială ce urma. 

— Henrietta cea micuță și perfectă, acum doar demonstrezi 
ce târfulițe sunteţi voi toate, murmură Tom. 

Mai traseră pe nas o linie, după care se ridicară în picioare 
nesiguri. 

Henrietta învârti un buton de pe difuzorul de lângă TV. 
Corpurile li se legănau, iar Tom se întrebă ce ascultau. Henrietta 
își scoase peste cap rochia neagră. Acum dansa în chiloți, cu 
braţele în aer. Bărbatul își scoase tricoul. Avea un piept lucrat, 
iar pe braţele umflate i se vedeau venele. 

Henrietta îi mângâie pieptul și se împinse cu sânii în el, iar 
spatele ei lucrat străluci în lumina lumânării. În timp ce Tom 
urmărea dansul nupţial, penisul i se umflă de sânge. 

Tom o ura cu pasiune, dar în același timp nici că mai fusese 
vreodată atât de excitat. 

N-ar fi trebuit să-l umilească. Nu putea lăsa așa ceva 
nepedepsit. Sigur, lui Douglas n-avea să-i fie ușor, dar mai bine 
să afle cu ce curvă trădătoare își împărțea viaţa. 

Cei doi se sărutară. Henrietta se îndepărtă și arătă spre masă. 
Așeză sfeșnicul pe pervaz, silindu-l pe Tom să ajusteze din nou 
setările aparatului. 

Henrietta lovi în masă cu mâna. Avea o privire înceţțoșată, 
pofticioasă, excitată. Bărbatul își scoase pantalonii și îi aruncă 
pe jos. Apoi, se așeză gol pe masă. 

Tânăra ridică geanta și îngenunche lângă picioarele lui. Tipul 
își ridică privirea și o urmări cum presară cocaină de-a lungul 
penisului său, cum o aranjează cu cardul de credit și o trage 
direct în nas prin pai. Pe urmă, linse rămășițele. 

Henrietta făcu schimb de locuri cu el, dar se așeză pe burtă, 
ridicându-și fundul în aer. Individul trase pe nas de pe fesa ei 
dreaptă, după care îi scoase chiloţii. 

Lui Tom îi veni o idee. Ajustă repede aparatul și îl propti pe 
pături așa încât să continue să filmeze apartamentul cât el 
căuta cutia microfonului. Se ridică precaut, deschise ușa de la 


VP - 176 


balcon și ascultă. Pe scări era liniște și nu era nimeni. Traversă 
curtea interioară în fugă și urcă pe treptele care duceau la 
anexă. Apoi se lăsă pe vine, deschise fanta _ 

pentru scrisori și introduse microfonul. li auzi gemând și 
răsuflând din greu. 

— Așa-ţi place să ţi-o trag, nu? 

Henrietta gemu. Un scâncet răgușit, supus. Ca într-un film 
porno, se gândi Tom în timp ce i sculă din nou și își duse mâna 
între picioare. 

— Da, da. Mai tare! 

Tom chicoti. 

Ușa de la intrare se deschise și pe scară se aprinse lumina. 
Tom trase înapoi cablul și închise precaut fanta. Se ridică în 
picioare și se îndreptă calm spre trepte, ţinând în mână 
microfonul. Ajuns la jumătatea drumului, dădu din cap către o 
femeie care urca cu o pizza. 

Chiar și-ar fi dorit să mai înregistreze material audio, dar era 
destul pentru un filmuleţ care avea să-i distrugă viața 
Henriettei. 

Tom descuie ușa de la apartamentul de pe Essinge Brogata 
18 și își puse haina în cuier. Intră mecanic în birou, mută mouse- 
ul și verifică înregistrarea de la camera de supraveghere pe care 
o instalase pe ascuns pe scară. Nu se întâmplase nimic ieșit din 
comun în orele cât fusese plecat. 

Intră în bucătărie, scoase din frigider niște broccoli proaspăt, 
îl puse pe o farfurie și se duse în birou. Lăsă farfuria pe masă, se 
puse pe podea și făcu cincizeci de flotări. Apoi se întoarse și 
făcu o sută de abdomene. 

Când termină, se așeză la calculator, răsuflând din greu din 
cauza efortului, și mușcă din broccoli. 

Deoarece suferea de anosmie, Tom nu avea miros, ceea ce 
însemna că nici nu putea să simtă vreun gust. Urma o dietă 
vegetariană care includea peștele cât de des putea, deoarece 
voia să trăiască mult. Pubertatea fusese un iad pentru el, fiindcă 
nimeni nu-i explicase că mirosea urât. |n clasa a noua, 
profesorul de sport îl luase deoparte și îi explicase că ar trebui 
să se spele mai des. De atunci, făcea duș în fiecare zi. 

Vizită mai multe dintre forumurile lui favorite. In geamul 
întunecat din spatele monitorului, fața subțire a lui Tom și capul 
său ras se reflectau într-o lumină rece, albăstruie. Trase repede 


VP - 177 


jaluzelele ca să nu mai fie nevoit să se privească. Uneori nici nu 
se putea uita la reflexia lui din oglindă fără să audă insultele cu 
care fusese împroșcat în curtea școlii. 

Tom își așeză picioarele pe birou, se lăsă pe spătarul 
scaunului și își termină broccoli-ul. Deschise sertarul de sus, 
scoase una dintre injecţiile cu testosteron pe care le cumpărase 
de pe dark web și desfăcu ambalajul. Intră în baie, își trase 
pantalonii jos și se sprijini de chiuvetă în timp ce își injecta 
lichidul în fesă. Prin zid se auzeau zgomote. 

Greta, vecina lui în vârstă de optzeci și nouă de ani, lăsase 
televizorul pornit. 

Tom ieși pe hol, unde se aflau cheile de la apartamentul ei. 
Dobitocul de fiu al Gretei, care-și mai dădea și aere, i le lăsase 
lui Tom. Ușa de la intrare se închidea automat și, din când în 
când, baba tâmpită mai bătea la ușa lui Tom ca să-l roage să-i 
deschidă apartamentul. 

In lumina pâlpâitoare aruncată de televizor, Greta dormea cu 
capul căzut în piept. Telecomanda era pe măsuţă. Tom dădu 
volumul mai încet. Bătrâna era îmbrăcată într-o cămașă de 
noapte care îi ajungea până la jumătatea coapselor și stătea cu 
picioarele rășchirate. Tom se lăsă pe vine, încercând să-i 
zărească organele genitale. 

Se ridică și intră în bucătărie ca să verifice frigiderul. Zări o 
tigaie, se uită sub capac și văzu că înăuntru era o tocană de 
pește. Scoase o caserolă de plastic dintr-un sertar, o umplu și 
ieși cu ea pe hol. 

Tom căută prin buzunarele de la haina bătrânei. Oare unde-și 
ținea baba portofelul? De regulă mai șutea câteva bancnote 
când o vizita. Până la urmă vina era a ei și, pe lângă asta, el 
avea mai multă nevoie de bani decât ea. 

Își miji ochii în lumina ciudată și se gândi că ar fi trebuit să 
vină cu o lanternă. Într-un final îi găsi portofelul într-o geantă 
atârnată lângă oglinda din hol. Deschise compartimentul pentru 
bancnote. Patru sute de coroane. Băgă trei sute în buzunarul din 
spate de la blugi. Brusc, se pomeni privit de portretele alb-negru 
atârnate pe perete. 

Işi duse degetul la buze. 

— Ssst, șuieră Tom. 

Probabil că erau cu toții morţi de mult. Nu mai rămăseseră din 
ei decât fotografiile care se îngălbeneau în casa unei pensionare 


VP - 178 


aproape senile. Luând caserola cu el, Tom plecă și închise ușa în 
urma lui. Când ajunse în apartamentul său, observă că primise 
un mesaj. 

Mă bag. 

Tom zâmbi. 


13. 


Vanessa și Ove erau în mașină și se întorceau la Penitenciarul 
Åkersberga pentru a se întâlni iarăși cu Laimani. Pe dealurile și 
plajele din Brunnsviken, turiștii veniți doar pentru o zi, îmbrăcați 
în costume de baie, se îmbrânceau unii într-alţii. Un cuplu vâslea 
într-un canoe. La radio, prezentatorul relata cum doi bărbaţi 
mascaţi furaseră cu o seară înainte o ambulanţă trimisă la o 
urgenţă în cartierul Fittja. 

— Idioți, murmură Ove. 

Un alt poliţist, călare pe o motocicletă, îi depăși pe banda 
exterioară. 

— Ai auzit-o pe aia cu Gorbaciov? îl întrebă Vanessa. 

Ove clătină din cap. 

— Moscova. Cândva prin anii '80. Reagan e acolo într-o vizită 
oficială, iar Gorbaciov întârzie la întâlnire. Şoferul merge repede, 
însă nu destul de repede, după părerea lui Gorbaciov. Gorbaciov 
îi spune că vrea să conducă el însuși, așa că fac schimb de 
locuri. Merge așa câţiva kilometri. Pe marginea drumului sunt 
doi politai pe motociclete. Văd limuzina trecând pe lângă ei cu 
viteză mare. Unul dintre ei sare pe motocicletă și pornește în 
urmărire. Însă la scurt timp se întoarce. 

— Așa... 

— Colegul lui îl întreabă dacă i-a dat amendă. Agentul clatină 
din cap. „În mașină era cineva foarte important”. Colegul îl 
întreabă: „A, bun, dar cine era?”, la care primul îi răspunde: „Nu 
știu, dar șoferul lui era Gorbaciov”. 

Ove pufni. 

Pe autostradă, traficul deveni din ce în ce mai lent, după care 
se opri de tot. 

— Deschide torpedoul, zise Vanessa. 

Ove se aplecă. Volvo-ul din faţa lor se mișcă puţin. La rândul 


VP - 179 


ei, Vanessa înainte ușor. Merse câțiva metri, după care frână 
încet. 

— Ce să caut? 

— Un dosar de plastic. 

Ove îl ridică. 

— Ce-i aici? 

— Lista cu numele companiilor care au organizat evenimente 
la Hotelul Rosersbergs Slotts în ultimele șase luni. Caută ce-am 
subliniat cu galben pe următoarea pagină. 

Ove dădu pagina. 

— Serviciul de Pază al Penitenciarului, mormăi, după care se 
întoarse către Vanessa. Bun, deci au organizat o conferinţă 
acolo. Emelie a luat pixul de la închisoare? 

— Trebuie să ne uităm la înregistrările din timpul vizitei, acum 
că știm ce căutăm. 

— Mă ocup de asta când ne întoarcem la secţie, zise Ove. 

e 

Vanessa și Ove se apropiară de paznicul în uniformă de la 
recepţia Penitenciarului Akersberga și îi explicară de ce se aflau 
acolo. Bărbatul dădu un telefon și îi rugă să-și predea mobilele 
înainte să treacă prin detectorul de metale. 

— leri ce-ai făcut? întrebă Ove. 

— M-am văzut cu Trude. 

Ove își ridică sprâncenele. 

— Din întâmplare, continuă Vanessa. Se plimba și a trecut pe 
lângă localul unde eram eu. Până la urmă a intrat și a băut 
câteva beri. 

— Ştii ce se zice despre ea, nu? o întrebă Ove. 

Se uită la paznicul care mergea la câţiva metri în faţa lor, 
după care continuă cu glas scăzut: 

— E nimfomană. 

— E ce? 

Ove dădu din cap. g 

— De aia s-a despărțit de fostul ei. Il înșela. Și cu bărbați, și cu 
femei. Se zice că de atunci a avut o aventură și cu șeful tău, 
Kask. Dar cu siguranță că el nu e singurul. 

Vanessa nu se putu abține să nu și-l imagineze pe șeful ei cu 
Trude. Goi, frumoși, zvârcolindu-se. Îi plăcea imaginea. 

— Termină, Ove. 

— Spun și eu ce-am auzit de la alţii. Sunt neutru. Echilibrat. 


VP - 180 


Sunt ca serviciul public. 

— Mai degrabă ca un adolescent bubos care stă în pivniţă la 
maică-sa cu rola de șervețele lângă el și scrie mizerii pe 
flashback.org. 

Paznicul se opri în faţa unei uși, le spuse că prizonierul urma 
să fie adus și descuie. Vanessa și Ove luară loc. Vanessa se 
așeză picior peste picior și se rezemă pe spătarul tare. 

O cheie se întoarse în lacăt și Karim Laimani își făcu apariţia 
între doi paznici. Pe chip avea un rânjet zeflemitor. Cel din faţa 
lor nu o omorâse pe Emelie Rydén, dar o drogase și o violase pe 
Jasmina Kovač. 

Karim merse încet până la scaunul gol. O privi fără pic de 
rușine pe Vanessa și se linse pe buze. Detectiva nu își mută 
privirea. Își aduse aminte de faţa Jasminei. De lacrimile ei. De 
cum tremurase din tot corpul. 

Ove dădu din cap către paznici, iar aceștia plecară. Vanessa și 
Karim se ţintuiau în continuare cu priviri pline de ură. Ove își 
drese glasul. 

— Am venit aici ca să aflăm dacă ai vreo idee cine ar fi putut 
s-o ucidă pe fosta ta prietenă, Emelie Ryden. 

Karim nu răspunse. Făcu un V cu degetul arătător și mijlociu 
și își trecu limba prin el. Vanessa reacţionă instinctiv, trăgându-i 
una între picioare cu călcâiul. Dădu tare și continuă să apese. 

Karim urlă și făcu o grimasă de durere. Se ridică pe jumătate 
în picioare și își încleștă pumnii. 

Vanessa zâmbi cu buzele lipite strâns. 

— Oricum ești prea bătrână pentru gusturile mele, zdreanță 
proastă ce ești, zise Karim. 

Se aplecă și își masă cu palma locul în care fusese lovit. 

— lar tu ești prea mic pentru mine, replică Vanessa, bâţâindu- 
și degetul mic. 

— Putem să ne calmăm? întrebă Ove. 

La rândul lui, se ridicase, gata să sară pe Karim dacă ar fi vrut 
să-i facă ceva Vanessei. 

Detectiva își ridică palmele și îi aruncă lui Ove o privire prin 
care se scuza. Se trânti la loc pe scaun. 

— Karim, anchetăm moartea mamei fiicei tale. Știm că nu tu 
ai făcut-o, dar ne întrebăm dacă ai vreo idee cine ar fi vrut s-o 
ucidă, spuse Ove. 

— De ce v-aș ajuta, umflatule? 


VP - 181 


— Pentru că a fost ucisă mama fiicei tale, răspunse Ove calm. 

Vanessa băgă de seamă că gâtul lui Karim era roșu. Bănui că 
nu era așa din cauza căldurii. 

— N-a fost cine știe ce mamă. Și nici prietenă, dacă e s-o 
zicem p-aia dreaptă. 

Ove oftă. 

— Părea speriată, ultima oară când a venit aici? Avea vreun 
motiv anume pentru care te-a contactat? 

Karim își închise gura și își încrucișă braţele. 

— Ce Dumnezeu! Ajută-ne de dragul fiicei tale, Nova. 

Acum veni rândul lui Karim să ofteze. 

— Mi-a dat un desen, a spus că a terminat-o cu mine, după 
care a plecat. 

— Asta a fost tot? 

Karim dădu din cap. 

— Ai idee dacă avea un pix la ea? întrebă Ove. 

— Cum să ţin minte așa ceva? 

Vanessa se aplecă în faţă. 

— Sângele lui Emelie a fost găsit în celula ta. Cineva l-a 
plantat aici, ca să ne facă să credem că tu ești vinovatul. Ai 
dușmani prin închisoare? Cineva care ar fi putut să-i facă rău ca 
să se răzbune pe tine? 

Karim pufni. 

— Ce bărbat e ăla fără dușmani? 

— Alţi patru deţinuţi erau eliberaţi condiţionat în același timp 
cu tine, zise Vanessa, după care le citi numele. E posibil să fi 
fost implicat vreunul dintre ei? 

— Dacă așa ar sta lucrurile, n-aş face pe sifonarul cu voi, m-aș 
ocupa singur. 

Vanessa își dădu ochii peste cap în timp ce Karim Laimani 
chemă paznicii și se ridică. Inainte să se întoarcă, îi mai aruncă 
o ultimă privire. 

— Ne vedem când ies, Vanessa Frank. 

Vanessa își ridică degetul mic în semn de rămas-bun. 

— Abia aştept, puţică. 

O oră mai târziu, Vanessa și Ove treceau cu mașina pe lângă 
Muzeul de Istorie Naturală, pe ale cărui trepte erau adunate 
câteva grupuri de elevi. Telefonul detectivei vibră. Un număr 
necunoscut. Işi propti mobilul între ureche și umăr. 

— Frank? 


VP - 182 


Conversaţia dură exact un minut și douăzeci și șapte de 
secunde. Când închise, făcu stânga pe Norrtullsrondellen. 

— Te las la secţie. Trebuie să ajung undeva. 

Ove se uită la ea surprins. 

— Despre ce-i vorba? 

— Rakel Sjödin. 


14. 


Nicolas Paredes auzi un țipăt puternic din apartamentul lui 
Celine. Se ridică de pe canapea și își lipi capul de perete. larăși 
țipete. Primul gând care îi trecu prin minte fu că tatăl lui Celine 
o atacase, dar din sunetele pe care le scotea nu răzbătea nici 
frică, nici durere. Părea furioasă. Nicolas se uită la ceas. Zece și 
jumătate. Ar fi trebuit să fie la școală. 

leși pe balcon. Cerul lipsit de nori era de un albastru deschis. 
Bătea soarele. Ușa de la apartamentul lui Celine era deschisă. O 
strigă, iar fata apăru cu niște căști uriașe pe cap. 

— De ce urli? întrebă Nicolas. 

— Mă joc „Formite”. 

— Ce-i aia? 

— E un joc, babalăcule. 

— E miercuri. De ce nu ești la scoală? 

— Tocmai ţi-am zis. 

— Pentru că te joci la calculator? 

Nicolas se simţea bine. Nu prea avea chef să stea între cei 
patru pereţi ai apartamentului. În trei zile, urma să ia avionul 
spre Londra. Dacă de asta era nevoie ca s-o convingă, putea s-o 
ducă el însuși la școală pe Celine. 

— La ce școală mergi? 

Celine nu răspunse. 

— Unde e? Te duc eu, zise Nicolas. 

— Nu se poate. 

— De ce nu? 

— Clasa mea e la Băile Eriksdal. 

Celine închise ușa, iar Nicolas o privi cum se trântește pe 
canapea. 

Rămase acolo, neștiind ce să facă. Oare doar i se păruse, sau 


VP - 183 


chiar văzuse dincolo de masca ei de obicei atât de încrezătoare? 
Îi părea rău de ea. Celine n-avea pe nimeni cu care să 
vorbească. Pe lângă asta, îi era dator de când o ajutase pe 
Vanessa să-i ia geanta cu bani. 

Se urcă pe balustradă, sări pe partea ei și bătu în geam. 

Surprinsă, fata se holbă la el de pe canapea, după care se 
ridică. 

— Ce vrei? mimă Celine prin geam. 

Nicolas se simţea nesigur. Pronunţă exagerat cuvintele așa 
încât să-l înţeleagă prin geam. 

— Doar vreau să te întreb... ei, bine, nu că... Problema e că 
nu-ţi place să porți un costum de baie? 

Celine îl privi preţ de două secunde, după care deschise ușa. 

— Costum de baie? 

Părea să fie un subiect sensibil. Nicolas dădu din umeri. 

— Da. Sau poate un bikini. Nu știu. 

— Ești surd? Pur și simplu nu vreau să merg. Pe lângă asta, 
clorul îmi face părul galben. 

Nicolas îi privi claia de păr verde și se gândi că puţin clor n-ar 
fi stricat culturilor de bacterii de acolo. Însă în același timp își 
dădu seama că nici clorul, nici complexele legate de corp nu 
erau motivul pentru care Celine nu voia să meargă la înot. 

— Ce-i? întrebă fata iritată. 

— Ştii să înoţi, Celine? 

Aerul era nemișcat, iar de stânci se loveau niște valuri mici, 
liniștite. Apa îi ajungea lui Celine până la genunchi. Părea 
îngrozită. În faţa lor, dincolo de apă, se vedea insula Flăsket. 

— Nu putem să lăsăm baltă asta și să ne bronzăm mai bine? îl 
rugă Celine. E rece ca dracu’. 

După ce Nicolas reușise, în sfârșit, s-o convingă să-și pună 
costumul de baie și să plece din apartament, Celine refuzase să 
meargă oriunde putea s-o vadă cineva. Făcuseră dreapta în 
dreptul plajei de la Mälarhöjden și merseseră de-a lungul 
malului. 

— Nu poţi să foloseşti un colac la nesfârșit. 

— Nu scrie nicăieri că trebuie să știi să înoţi. Pot pur și simplu 
să nu intru în apă. 

— Așa, zise Nicolas, arătându-i o mișcare de înot. 

Ezitând, fata îi imită mișcarea. _ 

— Lasă-te jos aici, unde e apa mică. Incearcă. O să fiu eu 


VP - 184 


lângă tine tot timpul. 

Celine îngenunche. Apoi se lăsă jos de tot și făcu mișcarea de 
înot. 

— E bine. 

— Mă simt ca dracu' de penibilă. 

— Haide. Să încercăm și puţin mai în larg. 

Avansară încă vreo doi metri prin apa mică. 

— O să-mi ţin mâna sub tine, ca să nu te scufunzi. 

Celine își dădu ochii peste cap, dar făcu ce-i spusese. 

Nicolas merse pe lângă ea, susţinând-o. Işi trase mâna. Nu 
arăta prea bine, dar reușea să se ţină la suprafaţă. 

— Uite, Nicolas, înot! strigă fata. 

Gura i se umplu de apă, începu să tușească și să dea violent 
din braţe. Nicolas o ridică din apă. 

— Ai văzut? exclamă Celine, agățându-se de el. 

— Am văzut, râse Nicolas. Încearcă din nou. 

Ceva mai târziu, se ștergeau cu prosoapele la soare. Câteva 
șuvițe verzi i se lipiseră lui Celine de obraji. Zâmbea. 

— Ştii, chiar e amuzant să înveți să înoţi. 

— Mă bucur, răspunse Nicolas, mijindu-și ochii spre ea. 

— Am degetele ca niște chipsuri vălurite. 

Nicolas îi privi mâna. 

— Asta se întâmplă ca să poţi să apuci uneltele mai ușor în 
medii umede. Acum multă vreme, oamenii obișnuiau să prindă 
animale și să lucreze pe lângă râuri și lacuri. 

— Ai învăţat asta la școală? 

— Nu, în armată. Am făcut și scufundări. 

— Mă poţi învăţa? 

— Sigur. Când înveți să rămâi la suprafaţă. 

— Cred că mi-ar plăcea să fac și eu armata. Cum se numea 
ce-ai făcut tu? 

— Mai întâi Kustjăgarnat. Pe urmă scafandru de asalt. 

— Crezi că pot și eu să fac asta? 

— Cred că poţi să faci orice, dacă depui efort. 

Celine își întoarse faţa. Se rostogoli pe o parte și își sprijini 
capul pe palma lui Nicolas. 

— Mulţumesc, murmură fata. 

Se întinse din nou pe prosop și își închise ochii ca să se 
protejeze de razele soarelui. 


6 Unitate din armata suedeză care se ocupă de operaţiuni speciale amfibii (n. trad.). 
VP - 185 


Telefonul lui Nicolas începu să vibreze. Acoperi ecranul cu 
mâna ca să vadă cine sună. Vanessa. Se ridică și se îndepărtă 
puţin. Işi dorise să o sune, să vadă care mai e situaţia dintre ei. 

— Vreau să te duci să te vezi cu Ivan din nou, zise Vanessa 
direct. Ştie cine sunt dușmanii din închisoare ai lui Karim 
Laimani, știe care dintre deţinuţi ar fi putut să planteze probe 
care să ne facă să credem că el e vinovat de moartea lui Emelie. 

Nicolas voia să stea cât mai departe de prietenul lui din 
copilărie. Dar Vanessa nu l-ar fi rugat una ca asta dacă n-ar fi 
fost important. Dacă putea s-o ajute în anchetă în vreun fel, 
sigur că avea să facă tot posibilul. 


15. 


Vanessa aruncă un ochi în celulă prin fantă. Văzu înăuntru o 
fereastră zăbrelită și un pat. Bărbatul care stătea întins pe pat 
avea o barbă sură cu fire negre. Era slab, aproape uscăţiv. Avea 
fața umflată și învineţită, părul murdar, iar hainele îi stăteau ca 
pe gard. 

— Unde l-aţi găsit? o întrebă Vanessa pe agenta din spatele 
ei. 

— A fost reţinut de paznicii de pe peronul de la staţia de 
metrou Farsta, dar a opus rezistenţă. Urla și se agita, așa că l- 
am adus aici ca să-și revină. Apoi, acum două ore, când și-a 
recăpătat cunoștința, am descoperit că era căutat. 

Așadar, acesta era Börje Rohden. Amprentele și ADN-ul lui 
fuseseră găsite în apropierea casei de vacanţă a lui Oscar 
Sjölander. Avea antecedente violente. Făcuse închisoare pentru 
omor din culpă. In mașină, în drum spre Västberga, Vanessa 
încercase să-l sune pe Mikael Kask, dar acesta nu-i răspunsese. 
Când o sunase înapoi o jumătate de oră mai târziu, ea ajunsese 
deja. Vanessa îi spusese că Börje Rohden era în arest și se 
întrebă dacă era nevoie să trimită agenţi care să-l interogheze, 
dar șeful îi răspunsese că n-avea niciun rost, din moment ce 
erau atâtea probe care-l indicau pe Oscar Sjölander. 

— Colegii noștri îl cunosc? 

— E prima oară când ajunge aici. Dar mi-a stârnit curiozitatea 
când am aflat că îl cauţi, așa că am început să întreb prin jur. De 


VP - 186 


obicei stă la Sky Bar. 

— Sky Bar? 

— Așa au poreclit beţivii peronul de metrou de la Farsta. Cred 
că datorită priveliștii. Mi se pare destul de drăguţ. In general 
sunt inofensivi, chiar dacă unul sau doi dintre ei au mai 
exagerat uneori și au trebuit să-și petreacă noaptea aici ca să-și 
revină. 

Femeia întoarse cheia în lacăt, deschise ușa, iar Vanessa 
intră. Adulmecă aerul. Vomă și alcool. Un iz de Ajax. Börje 
Rohden abia de păru să bage de seamă că intrase în celulă. 

— Mă numesc Vanessa Frank. Bărbatul nu schiţă nicio reacţie. 

— Sunt detectivă la Omucideri. 

Börje Rohden își încrucișă braţele și continuă să se holbeze la 
tavan. 

— Pot să te întreb ce-ai păţit la față? 

— Întreabă-i pe paznicii de la peron, mormăi Börje. M-au dus 
într-o cameră și m-au bătut măr pur și simplu fiindcă așa au 
vrut. Dar ei o să-ţi spună că m-am dat cu capul de un perete. 

— De o masă. Au spus că te-ai dat cu capul de o masă. 

— Dobitoci. 

— Îmi pare rău, zise Vanessa. O să vorbesc cu personalul 
medical să-ți bandajeze rănile. 

Börje Rohden se întoarse pe o parte și făcu o grimasă de 
durere. Continua să-i evite privirea Vanessei. Se încăpăţâna să 
se uite pe lângă ea, fixând peretele. 

— Unde ai fost sâmbătă dimineață? 

— Habar n-am. 

— Haide. Asta a fost acum patru zile. 

Börje nu răspunse. 

— Nu ești bănuit de nicio crimă. 

Privirea îi era goală. Indiferentă. 

— Nu știu dacă ai petrecut în ultimele zile, dar... 

Börje țâșni de pe pat și se îndreptă cât era de lung. Abia acum 
își dădu seama Vanessa cât de înalt era. O țintuia cu o privire 
plină de ură. 

— Petrecut?! urlă el. 

Vanessa își adună curaj ca să nu dea în spate, să nu-i dea de 
înţeles că fusese surprinsă de agresivitatea lui bruscă. Situaţia 
era cât pe ce să scape de sub control. N-ar fi avut nicio șansă 
într-un spaţiu atât de îngust. Se gândi să cheme un agent, dar 


VP - 187 


concluzionă că momentan era în regulă. Börje își încleștă 
maxilarele. 

— Nici n-ai habar despre ce dracu' vorbești. 

— Luminează-mă. 

Börje Rohden pufni. Clătină din cap. Umerii îi căzură, iar 
postura îi deveni mai puţin agresivă. Atitudinea bătăioasă îi 
dispăru, fiind înlocuită de sfârșeală. 

Se trânti pe pat. Vanessa își auzea respiraţia. Omul șifonat și 
trist din faţa ei îi stârnea compasiunea. 

Făcu un pas în faţă și se așeză lângă el. 

— Anchetez moartea lui Rakel Sjodin și... 

— Cine? întrebă Börje. 

Reacţia o luă prin surprindere pe Vanessa. Nici măcar un om 
al străzii n-avea cum să rateze știrea care era peste tot în 
ultimele zile. 

— Oscar Sjölander, spuse detectiva. Ştii cine e? 

— Da, un bădăran cretin. 

Vanessa băgă de seamă că iar era furios. Glasul îi devenise 
din nou încordat și aspru. 

— Obișnuia să vină la mine și la Eva ca să ne acuze că-i furăm 
lucruri. E complet ţicnit. Ai venit aici din cauza lui? 

— Oarecum. 

Börje Rohden părea nedumerit. Vanessa tăcu. Îl lăsă să se 
gândească. Să devină curios. Așa cum spera, se mai liniști. 

— Acum de ce mă mai acuză? 

— De crimă. Rakel Sjödin, o tânără cu care avea o relaţie, a 
fost găsită moartă. Dispăruse de sâmbătă. El e ultima persoană 
care a văzut-o în viaţă. Când a fost interogat, te-a numit pe tine 
ca potenţial suspect. 

Börje deschise gura, vrând să spună ceva, dar expresia îi 
deveni iarăși bătăioasă și nu mai zise nimic. 

— N-am nicio treabă cu asta, așa că dacă nu te deranjează, aș 
vrea să pleci acum. 

— Unde e Eva? întrebă Vanessa. 

— De unde știi cine e Eva? 

— Tocmai i-ai spus numele. Ai zis că Oscar Sjölander v-a 
acuzat pe tine și pe Eva că furaţi lucruri. 

Börje o privi calm. Ştia ceva. Vanessa își dădea seama de asta 
numai privindu-l. 

— Vreau să recuperez o scrisoare pe care mi-au luat-o căcații 


VP - 188 


ăia de paznici. Dacă mi-o aduci, îţi spun ce-am văzut. 
16. 


Tom intră în Taverna Brillo. Trecu pe lângă bucătăria aflată în 
partea stângă. Bucătari îmbrăcaţi în alb agitau tigăi și lătrau unii 
la alții. 

Brusc, își aduse aminte că mai fusese acolo. Cândva, pe când 
era abia la începutul trezirii lui, își crease un profil pe un site de 
matrimoniale. Folosea pozele unui american pe care-l găsise pe 
Facebook. Își spusese Christoffer, susținuse că e fotograf și că 
lumea e locul lui de muncă, că face naveta între Los Angeles, 
New York, Milano, Paris și Stockholm. Reacţia fusese 
copleșitoare. Femeile voiau să-l cunoască. Femei frumoase. Tom 
își folosea toată energia ca să stea de vorbă cu ele, să le 
complimenteze, să inventeze povestioare despre viaţa lui 
Christoffer. 

Se întâmplase ca una dintre ele, Rebecca, să-i fie colegă, 
ziaristă la „Kvâllspressen”. Tânără, arogantă și de succes. Tom 
se purtase mereu amabil, dar ea aproape că nici nu-l băgase în 
seamă. Ea era simpatică doar cu șefii și cu reporterii faimoși. Cei 
care puteau s-o ajute să avanseze în carieră. Rebecca era 
fascinată de propria frumusețe, de propriul succes. Tom 
aranjase o întâlnire între Christoffer și Rebecca aici, la Taverna 
Brillo. Se așezase la bar și simţise satisfacția de a o vedea cum 
așteaptă în zadar, de a privi cum masca ei atât încrezătoare se 
năruie în faţa lui. 

Poate că lunile petrecute în rolul lui Christoffer îl făcuseră pe 
Tom să-și dea seama că, indiferent ce impresie voiau să lase, 
femeilor nu le pasă decât de locul de muncă, de statut și de 
bani. În dorinţa lui de a le înţelege, le demascase. lar acum că 
începuse să vadă tiparul, acum că înţelegea că avea să rămână 
singur fiindcă era urât și că nu mai era cale de întoarcere. 

În dreapta era zona de mese, unde mai multe cupluri și 
câteva grupuri mari luau cina. În stânga era un bar uriaș, înţesat 
de grupuri de oameni cu cocktailuri sau beri în mâini. Tom se 
simţi stingher în mijlocul mulţimii de indivizi beti și îmbrăcați la 
costum. Se duse la bar ca să comande o apă tonică cu gheaţă. 


VP - 189 


— Felie de lămâie? întrebă barmanul. 

Tom dădu din cap. Nu că i-ar fi simţit gustul, dar arăta bine. 

Se întoarse cu spatele la bar și aruncă o privire prin zona de 
mese. Luă o gură și își lăsă jos paharul tocmai când îi văzu pe 
Henrietta și Douglas la vreo zece metri de el. Grupul era format 
din șapte persoane. Probabil că ajunseseră cu doar câteva 
minute înaintea lui Tom, deoarece încă se uitau la meniu. 
Henrietta era atât de preocupată de persoana ei, încât el nu-și 
făcea nicio grijă că urma să-l observe. 

Un chelner veni cu două sticle de șampanie, turnă în pahare, 
apoi lăsă restul în niște frapiere strălucitoare. Grupul ţinu un 
toast, întorcându-se spre Henrietta, care zâmbi, bău și lăsă 
paharul jos. Se ridică, iar Tom văzu că era îmbrăcată într-o 
rochie neagră fără bretele. Se excită gândindu-se la ea 
dezbrăcată. Henrietta spuse câteva cuvinte, ciocni din nou și se 
așeză. 

Dar dacă ar fi reușit mai degrabă să o șantajeze cu filmulețul, 
să o forțeze să-l satisfacă sexual? Era un gând grozav, ațâțător. 
Dar riscurile erau prea mari, ţinând cont de ce urma. Ea nu 
însemna nimic altceva decât o răzbunare personală. 

Urma să-i distrugă viaţa, s-o umilească în fața partenerului ei, 
a colegilor și a prietenilor. Ea n-avea cum să-l găsească 
niciodată, chiar dacă Tom și-ar fi dorit să existe o modalitate 
prin care să-i spună că cel care o învinsese fusese chiar el. 

Chelnerul le luă comanda, iar Tom hotărî că putea să înceapă 
spectacolul. 

Işi scoase telefonul, își puse căștile și acoperi ecranul cu mâna 
în timp ce apăsă pe filmuleţul de patruzeci și șapte de secunde. 
Alesese Anotimpurile lui Vivaldi drept fundal muzical. 

Începură să se audă acordurile dramatice. Henrietta și 
individul de la sală, dansând în contratimp. Era comic. Tom 
zâmbi. Liniuţele albe apărură pe ecran. Cadrul se schimbă într- 
un prim-plan cu Henrietta în timp ce trăgea pe nas cocaină de 
pe penisul tipului. Linse ce mai rămăsese. Muzica deveni din ce 
în ce mai dramatică. Cei doi făcură schimb de locuri. Henrietta 
își arcui spatele pe măsuţă. Volumul muzicii scăzu. Țipetele și 
gemetele Henriettei îl acoperiră pe Vivaldi. Filmuleţul se termină 
cu mesajul La mulți ani, Henrietta! P.S. Salută-l pe Douglas. 

Tom aduse pe ecran lista de e-mailuri ale colegilor ei, pe care 
le obținuse de pe site-ul companiei de PR, și le trimise filmuleţul 


VP - 190 


de pe o adresă anonimă. Pe urmă, intră pe contul de Facebook 
pe care-l crease mai înainte, încărcă filmuleţul pe pagina 
Henriettei și a lui Douglas și îi etichetă. 

Acum nu mai trebuia decât să aștepte. 

Își puse telefonul în buzunarul de la spate și se sprijini de bar. 

Tom privi cum Henrietta își ia telefonul și apasă pe ecran. În 
următoarea secundă, ascunse telefonul sub masă. Douglas se 
întoarse și o întrebă ceva. 

Henrietta se ridică fără să răspundă. 

Fugi spre toaletă cu mobilul în mână. Tom așteptă să vadă 
reacţia lui Douglas, însă partenerul ei încă nu descoperise 
înregistrarea. Bărbatul își lărgi cravata și se aplecă spre tipul de 
pe cealaltă parte a mesei. 

Tot aia e. Nu mai durează mult. Henrietta tot nu se întorsese 
încă. 

Douglas aruncă o privire spre toalete, în aparenţă nedumerit 
de dispariţia bruscă a prietenei lui. incepu să butoneze 
telefonul. Tom bănui că-i scria Henriettei ca s-o întrebe ce se 
petrece. 

Ceilalţi nu părură să bage de seamă că se întâmpla ceva și 
continuară să discute liniștiți între ei. 

Douglas ţâșni de la masă. Rămase cu gura căscată, cu ochii 
pironiţi în telefon, după care fugi spre toalete. Tom îl urmă. 

Douglas își făcu loc printre două femei și o strigă pe 
Henrietta. Tom se prefăcu că se spală pe mâini. In oglindă îl 
vedea pe Douglas cum bate în cabina în care era Henrietta. 

— leși și explică-mi ce căcat e asta! urlă Douglas. 

Ușa se deschise încet, iar Tom văzu chipul Henriettei. Era roșu 
și umflat din cauza plânsului. 

Tom făcu doi pași înapoi, după care dispăru. Henrietta încercă 
să-l liniștească pe Douglas, dar bărbatul era prea nervos. O 
împinse și trecu în fugă pe lângă Tom, părăsind Taverna Brillo 
fără să mai salute pe nimeni. 


17. 


Jörgen Olsen traversă piaţa Liljeholmstorget cu ia porţie de 
curry de vită pusă la pachet într-o sacoșă. Aerul de seară era în 


VP-191 


continuare cald. Sudoarea îi curgea pe șale. 

Nu era multă lume în jur. De undeva se auzea lătratul unui 
câine. 

În mijlocul pieţei era parcată o mașină. Un BMW negru, lucios, 
cu geamuri fumurii. Jörgen se gândi că sigur îi aparţinea unui 
traficant. 

Asta era problema în Suedia. Oamenii obișnuiți, cinstiţi, nu 
reușeau în viaţă. Singurele lucruri pe care abia le așteptai ca 
plătitor de taxe care muncește din greu erau weekendurile, 
vacanţa de vară și cele două săptămâni obligatorii în Thailanda 
în ianuarie. Ca paznic putea să se mai distreze bătând vreun 
beţiv sau drogat, dar nu era nici pe departe de ajuns. 

Trebuia să emigreze. Să-și deschidă un bar, să facă rost de o 
thailandeză drăguță care să gătească, să curețe și să-l satisfacă 
sexual. larna trecută aproape că reușise. Nu în privinţa barului, 
ci a femeii. 

La Showroom, în Pattaya, o cunoscuse pe Lucy, sau cel puţin 
așa își spunea ea. Micuţă și drăguță ca o păpușică. Bună la pat. 
Amuzantă. Vorbea engleză acceptabil. De obicei Jörgen avea o 
regulă, să nu și-o tragă cu aceeași expertă mai mult de o dată în 
cele două săptămâni. Dar de data aceea, când se întorsese a 
doua zi la Showroom și o văzuse pe Lucy din nou, nu-i putuse 
rezista. Fără să priceapă cum se întâmplase, în dimineaţa 
următoare se pomenise luând micul dejun cu ea la terasa unei 
cafenele. Rămăsese împreună cu Lucy pentru restul vacanței. 
Femeia se mutase în camera lui de hotel. Il trezea cu buzele în 
jurul cobrei lui, la fel ca baborniţa aia de la Swedish Hollywood 
Wives, Anna Anka, care declarase la TV că de obicei așa își 
trezește soţul. Era de vis. Jörgen se simțea ca James Bond. 

În ultima seară, el îi propusese să se mute împreună în 
Suedia. 

Spre imensa lui bucurie, ea acceptase. Dar, firește, existau 
mai multe probleme de ordin practic care trebuiau rezolvate mai 
întâi. 

Jörgen zbură spre acasă. Era îndrăgostit lulea. O suna după 
muncă în fiecare zi. Se purta ca un adolescent amorezat. După o 
săptămână, Lucy avusese nevoie de bani. Ceva cu o chirie. li 
trimisese două mii de coroane fără să clipească. După încă o 
săptămână, una dintre mătușile ei se îmbolnăvise. Ce dracu', se 
gândise Jörgen, Lucy e ca și cum ar face parte din familie, așa 


VP - 192 


că nici nu mai stau pe gânduri. 

Mătușa își revenise, însă pe urmă venise rândul lui Lucy să se 
opereze. Îi spusese că voia să arate cât mai bine pentru viitorul 
ei soț. Și își dăduse seama că bărbaţilor suedezi le place un bust 
generos. N-ar putea oare să-i trimită douăzeci de mii de coroane 
pentru o operaţie la sâni? Jörgen era în al nouălea cer. li 
trimisese banii. După operaţie, vorbiseră pe Skype, iar Lucy 
avusese bandaje peste sâni. Nu păreau mult mai mari, dar Lucy 
îl asigurase că era din cauza camerei video. Jörgen se rugase și 
se milogise de ea să-i arate rezultatul, dar Lucy refuzase. Voia 
să aștepte până se întâlneau din nou ca să i-i arate. 

Totuși, ceva nu era în regulă, ceva îl rodea pe Jörgen. 

Trecuseră aproape două luni de când plecase din Pattaya. 
Când urma să vină în Suedia? De fiecare dată, fără excepţie, 
intervenea ceva. Într-un final, o luase la rost. Lucy plânsese. Îi 
explicase că își dorea să vină la el în Suedia, la noua lor viață 
împreună, dar că acum era datoare unui proprietar de bar. Cinci 
mii de coroane. Pe urmă, putea să călătorească. Jörgen vânduse 
niște acțiuni și îi trimisese banii. 

După aceea, liniște. 

Îi luase lui Jörgen vreo două săptămâni să se prindă că fusese 
tras pe sfoară. Un prieten îi recomandase o pagină de Facebook 
numită 7ârfe Thailandeze Pattaya, unde bărbaţi suedezi se 
preveneau reciproc despre escroace. Una dintre escroace era 
Lucy. 

Ce fel de oameni picau în plasă în halul ăla? 

Jörgen tastă codul și intră în hol. Ușa nu se închise; o blondă o 
oprise cu piciorul. Era îmbrăcată ca o snoabă, într-o bluză albă și 
pantaloni de costum de un albastru închis. Era atrăgătoare. O 
bunăciune mai în vârstă. Bluza îi stătea bine întinsă peste sânii 
proeminenți. 

— Jörgen Olsen? 

ÎI luă prin surprindere. O cunoștea? 

— Te pot ajuta cu ceva? 

— Mă numesc Vanessa Frank și sunt polițistă. Trebuie să 
vorbim. 

Ce dracu’ mai era și asta? Citise într-un articol din 
Aftonposten despre o feministă care ura bărbaţii în general și 
ceruse ca bărbaţii suedezi să fie daţi în judecată pentru că 
plăteau pentru sex în străinătate. Oare de asta venise acolo? 


VP - 193 


Rahat. El doar își făcea treaba, curăța străzile de vagabonzi și 
alți jegoși pentru ca oamenii de rând să fie în siguranţă. Sigur 
avea și el dreptul la puţină distracţie în vacanțe, nu? 

— Putem să discutăm în apartamentul tău? întrebă detectiva. 

— Despre ce e vorba? 

— Aș prefera să discutăm despre asta între patru ochi, zise 
Vanessa și arătă spre lift. 

Jörgen o studie cu privirea. Arăta prea bine pentru o polițistă. 
Dintre toţi oamenii, el trebuia s-o știe cel mai bine. Poliţistele pe 
care le cunoscuse la muncă aveau de obicei cel puţin douazeci 
de kilograme în plus. Erau late în umeri, se mișcau ca bărbaţii, 
vorbeau ca bărbații. Cea din faţa lui era aproape la fel de slabă 
ca Lucy. 

Băieţii puseseră oare ceva la cale? Jörgen împlinea patruzeci 
de ani peste o săptămână. Poate că îi făcuseră lipeala cu o 
escortă ca să-l mai înveselească? Poate voiau să se distreze 
puţin? 

— Ce zici, ai timp? întrebă blonda. 

Jörgen pufni și se dădu într-o parte ca să o lase să intre în lift. 

Lăsa mâncarea în bucătărie, apoi se așeză pe canapea, cu 
picioarele desfăcute. Blonda rămase în mijlocul livingului. Nu 
părea să se grăbească. Işi aruncă privirea prin încăpere și se 
opri asupra posterelor cu mașini și frumuseți bronzate, 
îmbrăcate în bikini, de pe pereți. 

— Ce decor interesant, zise Vanessa. Parcă aș fi în casa 
prietenului meu adolescent din 1989. Mai lipsesc doar bucăţile 
de șerveţel mototolite de pe măsuţă. 

Câtă obrăznicie pe târfa asta. Venise aici să-l insulte, însă 
odată ce-avea s-o dezbrace, urma s-o pedepsească el cu 
bastonul. Probabil că-i plăcea sexul mai dur. lar dacă nu, ei bine, 
atunci avea să fie și mai amuzant. Dar când își scoase blazerul 
și Jörgen văzu pistolul din toc, se simţi deodată nesigur. Dacă 
era o păcăleală, era una extrem de bine pusă la punct. Oare 
înțelesese greșit ce se întâmpla? 

— Tu și colegul tău l-aţi reţinut în Farsta pe un bărbat numit 
Börje Rohden. 

Căcat. Femeia chiar era polițistă. Vagabondul ăla împuţit îl 
dăduse în gât. Data viitoare când o să-l vadă, n-o să se mai 
abţină să-i pune pielea în băț. Beţivanul ăla și-o făcuse cu mâna 
lui. 


VP - 194 


— Am considerat că era un pericol public. Din păcate, n-am 
putut să ne comportăm civilizat cu el. Nu e niciodată o plăcere, 
dar mă tem că face parte din munca noastră, răspunse Jörgen 
mecanic. 

Vanessa dădu din cap. Se scărpină repede la nas, fără să-și ia 
ochii de la el. Ceva se schimbase la ea. Avea o privire care ÎI 
băga în sperieţi. 

— Ascultă aici, Jorgen. Știu că nu s-a lovit de perete și că n-a 
dat cu capul de masă sau orice aţi scris voi în raport. Dar azi e 
ziua ta norocoasă. Singurul lucru de care-mi pasă în clipa asta e 
scrisoarea. 

— Ce scrisoare? 

Căcat. Ce făcuseră cu scrisoarea? Probabil că era tot în 
încăperea de sub peron. 

— Avea o scrisoare la el. A luat-o unul dintre voi. Și dacă nu 
vrei ca eu să fiu nevoită să inventez o poveste despre cum ai 
ajuns tu să ai un glonț în stomac după ce te-ai lovit cu capul de 
masă, ar fi bine s-o scoţi chiar acum. 

Trebuia s-o tragă pe sfoară neapărat. Să nu-i dea nimic pe 
care să-l poată folosi împotriva lui. Creierul începu să-i lucreze 
frenetic, dar fără să dea de nimic măcar cât de cât folositor. 
lisuse, îl îngrozea. Dar cum făcea asta? Doar stătea acolo și îl 
țintuia cu privirea ei cu raze X. 

— Roagă-ţi cei doi neuroni să comunice mai repede, zise 
Vanessa, punându-și degetele pe armă. Acum... 

Făcu un pas spre el. Işi puse toată mâna pe pistol. Jörgen 
avea o presimţire rea. 

— Probabil că a scăpat-o. 

— Poţi mai mult de atât. Oare pe unde crezi că o fi scăpat-o? 

— În cameră. Adică în camera unde-i ţinem până vin colegii 
tăi. 

— Perfect. Să mergem acolo, dar. 


18. 


Tom alese ruta care ducea prin Kungsgatan. Conducea încet. 
Femeile erau îmbrăcate sumar, provocator. Siluete voluptuoase 
în topuri mulate și blugi strâmţi. Multe purtau fuste. Tom nu era 


VP-195 


sigur ce prefera. Sigur, îl excitau lunile mai calde, dar îi 
provocau și frustrare fiindcă știa că nu avea să se apropie 
niciodată de pielea aceea netedă, bronzată. 

Poate că ăia din ţări ca Arabia Saudită aveau dreptate. 
Femeile trebuiau să se acopere ca să nu atragă bărbaţii. Tom 
visa să emigreze din Suedia. Aici, parcă trăia printre nisipuri 
mișcătoare și trebuia să depună efort în fiecare zi ca să-și țină 
capul la suprafață. 

Se opri la o trecere de pietoni ca să lase patru femei să 
traverseze. Nu îi mulțumiră și nici nu se uitară la el. Cât de ușor 
ar fi fost să apese pur și simplu pedala de acceleraţie și să le 
calce! Să le secere. Să le vadă trupurile sărind de pe botul 
mașinii. 

— Rapandule proaste. 

Ajunseră pe cealaltă parte a trotuarului, iar Tom își continuă 
drumul. Nu voia să urască femeile. Insă pur și simplu nu putea 
să n-o facă. Poate că totul începuse cu maică-sa - slabă, 
depresivă și scârboasă. Chema pe acasă tot soiul de bărbați cu 
care și-o trăgea. Bărbaţii îi loveau și pe ea, și pe Tom, beau cu 
zilele, i-o trăgeau maică-sii cu ușa deschisă când el se întorcea 
acasă de la școală. Pe urmă dispăreau. Mereu. Maică-sa 
plângea, venea la el în cameră noaptea și se punea în pat, 
căutând alinare. 

Trebuie să-mi promiți să te porți mereu frumos cu fetele, Tom. 

II străbătu un fior. Ura ecoul vocii ei stridente, demne de milă, 
pe care încă o auzea în minte. Vocea care îl călăuzea. Vocea 
care îl distrugea. 

La finalul clasei a noua o sunase pe telefonul fix pe Jenny, cea 
mai populară fată din clasă. Cea care fuma, bea porcării și 
despre care se zvonea că făcuse sex cu un elev de liceu peo 
schelă aflată la două străzi distanţă. Jenny îl întrebase pe Tom 
dacă voia să se vadă cu ea. Să mănânce o înghețată. _ 

Se aranjase frumos. Făcuse duș. Se dăduse cu aftershave. Işi 
pusese costumul pentru balul de absolvire pe care i-l cumpărase 
maică-sa. Ea era mândră de el. Il ajutase să se pieptene și îi 
dăduse bani să ia niște flori. Tom ajunsese la locul de întâlnire, o 
bancă în zona Farsta, cu mult înainte de ora stabilită. Soarele 
strălucea. Cerul era albastru. In aer plutea polen. Inima îi bătea 
tare, iar mâinile asudate i se lipiseră de folia de celofan. 

Primul balon cu apă căzuse la mică distanţă de pantofii lui. Al 


VP - 196 


doilea îl lovise direct în ceafă. Urină galbenă, de adolescenţi, îi 
cursese pe cămașă și blazer. Băieţii din clasă alergaseră spre el. 
Panicat, Tom se uitase în jur, căutând o cale de scăpare, dar 
veneau la el din toate direcţiile. Precum o creatură uriașă, 
urlătoare, îl prinseseră și îl duseseră într-o parcare cu mai multe 
etaje. Făcuse pe el. Crezuse că urma să moară. Il loveau cu 
pumnii și picioarele. Îi trăseseră pantalonii jos și îi înfipseseră în 
fund o sticlă goală. 

Chiar ai crezut că Jenny voia să iasă la întâlnire cu tine, 
ciudatule? 

la uite ce costum are, cred că scârba aia de maică-sa i l-a 
cusut! 

Probabil că voia s-o violeze pe Jenny. 

Odată ce nu le mai auzise râsetele, rămăsese acolo, răsuflând 
din greu. Costumul îi era distrus. Când îl văzuse, maică-sa își 
smulsese părul din cap de necaz și se închisese plângând în 
camera ei. Tom mototolise sacoul și cămașa și le aruncase pe 
tobogan. 

Cu toate astea, își dorise să se schimbe. Se gândise că era 
vina lui. Însă acum înţelegea. Era vina civilizaţiei occidentale, iar 
el era unul dintre învinși. Un bărbat alb, fără valoare, pe care-l 
ridiculizau și de care-și băteau joc constant feministele care 
scriau pentru ziare. Târfele din media, marile preotese. Lumea 
chiar nu-și dădea seama ce se întâmpla? Făceau schimb de 
roluri și scriau de parcă ele ar fi fost cele dezavantajate. Dar 
cine avea, de fapt, cea mai multă putere? Tom era un bărbat 
alb. Societatea se aștepta să aibă succes. Nu avusese niciodată 
șansa asta, nu cu mama lui singură, cu bătaia și insultele 
încasate, cu înfățișarea lui ciudată. N-avea nicio diplomă. Abia 
câștiga douăzeci și șase de mii de coroane pe lună, și asta 
înainte de taxe. Cum de aveau tupeul să spună că era 
privilegiat? Ele, cu platformele lor din cotidianele naţionale, cu 
conturile lor cu mii de urmăritori pe rețelele de socializare, cu 
cinele lor cu politicieni și oameni puternici. 

Toată viaţa lui Tom fusese numai un strigăt de ajutor disperat, 
un strigăt acoperit de vocile lor. 

Se opri la un semafor de pe Kungsgatan. 

Îi sună telefonul. Surprins, Tom privi ecranul înainte să 
răspundă. 

— Știam eu, spuse Katja plângând. Știam eu c-o să-i facă rău. 


VP - 197 


Părea beată. 

— Nu pot să cred că Rakel a murit. 

— Te-a interogat poliţia? 

— Da. 

— Ce le-ai spus? 

— Le-am spus adevărul, că era însărcinată și că urma să i-o 
spună. Mi-a dat un mesaj în care-mi zicea că-i e teamă. 

Tom era prea nervos ca să aibă chef să stea de vorbă cu ea. 

— Sunt la muncă. Trebuie să închid acum. Spune-mi dacă te 
pot ajuta, Katja, oricând ai nevoie. Sunt aici. 

Închiseră. 

Furia pe care o simţise în urma incidentului din parcare nu și- 
o direcționase către băieţii care-l agresaseră. Nu, era mai 
deștept de atât. Jenny fusese cea care-l ademenise acolo. Ea era 
cea pe care încercau s-o impresioneze Stefan, Max, Jonny și 
ceilalți colegi de clasă. Jenny și promisiunea fofoloancei ei 
fuseseră otrava care declanșase totul. Chiar copii fiind, băieții se 
judecă unii pe alţii după capacitatea lor de a atrage fete. Dacă 
fetele din clasă n-ar fi strâmbat din nas faţă de Tom, dacă n-ar fi 
adulmecat dezgustate aerul pe care-l lăsa în urma lui când 
trecea pe lângă ele, dacă n-ar fi râs de hainele lui, atunci băieții 
l-ar fi lăsat în pace. 

Cine nu vedea asta era un idiot. 

Din spatele lui se auzi un claxon. Se făcuse verde. 

Tom făcu dreapta, pe Sveavägen, și merse pe străduțele 
lăturalnice spre Malmskillnadsgatan. Femei cu tenul închis, 
îmbrăcate în fuste scurte, făceau trotuarul și stăteau pe la 
colțuri. Mașinile încetineau și geamurile se lăsau jos. Femeile se 
aplecau și își negociau prețul trupurilor. 

Tom parcă într-un loc gol. 

Avea fantezii în care-și cumpăra o târfă cu piele neagră. Citise 
pe internet că un futai costa o mie de coroane. Problema nu era 
că nu-și permitea. Dar nu voia să se umilească. Asta ar fi fost ca 
și cum ar fi îngenuncheat, ar fi cedat în fața sistemului. lar în 
unele mașini sigur erau bărbaţi care nu ar fi avut nevoie să 
plătească pentru sex, dar o făceau pentru distracție. 

Insă Tom nu era ca ei. Pentru el, singura modalitate de a face 
sex era să plătească o târfă. Și, chiar și atunci, încălca legea. 
Societatea - politicienii și feministele - le luaseră dreptul ăsta. 
Lui și altor mii de bărbați. Ce voia societatea din partea lor? 


VP - 198 


Una dintre târfe îl observă și veni spre mașina lui, țţuguindu-și 
buzele. Avea coapse groase și era îmbrăcată într-o rochie 
strâmtă, de un galben neon. Nu, mulțumesc. Tom clătină din 
cap și îi făcu semn să plece. 

Femeile îl urau. Bărbaţii își băteau joc de el. Îi era interzis 
ceea ce toată lumea primea fără efort. 

Dragoste. 

Contact fizic. 

Era o fantomă pe care n-o vedea nimeni, cu care nimeni nu 
voia să aibă de-a face. 

Din când în când avea fantezii în care o ademenea pe una 
dintre femei în mașină, pleca și apoi o viola. O strangula și apoi 
o înjunghia. li lăsa corpul să putrezească într-un șanț. Nimănui 
nu i-ar fi păsat. In fine, nimănui, mai puţin familiei ei din 
Gambia. Poliţia nu s-ar fi chinuit prea tare să caute o târfă 
moartă care probabil că nici nu trebuia să se afle în Suedia. 
Peștele ei probabil că nici nu s-ar fi chinuit să-i raporteze 
dispariția. Tocmai asta era problema. Dacă urma să lovească, 
voia să lovească unde trebuie. Să aducă schimbarea prin sânge 
și teroare. 

Tom parcă în garaj, acoperi mașina cu prelata și urcă în 
apartamentul lui îmbâcsit. 

Se uită pe camera de luat vederi. Pe urmă deschise frigiderul 
și rămase acolo pentru o clipă înainte să scoată containerul de 
plastic în care-și ţinea sperma. In câteva zile, avea să valoreze o 
grămadă. Dar, dacă lucrurile aveau să meargă cum trebuie, era 
necesar s-o înlocuiască în fiecare săptămână ca să fie utilizabilă. 
Poate că asta avea să fie ultima oară. 

Frecă plasticul cu peria și apoi îl clăti. Își scoase pantalonii în 
timp ce se întorcea la birou. Alese două imagini cu femei moarte 
și însângerate, pe care le luase de pe internet, și umplu micul 
container cu sperma lui. 

Pe urmă, deschise toate geamurile ca să circule aerul. leși pe 
balcon. Se simţea purificat. Acum putea să se gândească și la 
altceva în afară de penisul care-i zvâcnea. 


VP - 199 


19. 


Vanessa era cu inima la gât când își parcă BMW-ul în fața 
secţiei de pe Västberga. 

Simţea că se apropie de o descoperire. Börje Rohden se afla 
tot pe pat, exact unde-l lăsase în urmă cu două ore și jumătate. 

— O ai? 

Vanessa, care ţinuse scrisoarea la spate, o agita acum în aer. 

— Eu m-am ţinut de cuvânt. 


Börje dădu din cap, fixând cu privirea scrisoarea. 

— Ce-ai văzut, Börje? 

— Un bărbat a bătut la ușa lui Oscar Sjolander. 

Vanessa își ţinu respiraţia. 

— Ești sigur? Nu erai... 

Detectiva tăcu. Apucă o sticlă imaginară și o duse la gură. 

— Eram treaz. Asta s-a întâmplat înainte s-o găsească pe Eva. 

După felul în care Börje spusese „găsit”, Vanessa își dădu 
seama că Eva nu mai era în viaţă. Dar nu putea să insiste pe 
acest subiect. Exista riscul ca el să cedeze nervos și să nu mai 
vorbească. 

— Ce s-a întâmplat pe urmă? 

— O brunetă a deschis ușa. Asta mi-a rămas în minte fiindcă 
nu era Therese, soția lui Oscar. Ea e drăguță, nu-i nimic în 
neregulă cu ea. Când Oscar nu era acolo, ne și saluta. 

Vanessa îi arătă pe telefon o poză cu Rakel. 

— E posibil să fi fost ea, zise Börje. L-a lăsat să intre. 

— Mașina lui Oscar Sjölander era acolo? 

— Nu era. 

Spusele lui Börje puneau ancheta într-o cu totul altă lumină. 
Rakel Sjödin lăsase un bărbat în casă în aceeași dimineaţă în 
care ea dispăruse. Ba mai mult, asta se întâmplase după 
plecarea lui Oscar Sjölander. 

— Mi-l poţi descrie pe bărbat? întrebă Vanessa. 

Börje clătină din cap. 

— Pare rău, nu. 

— Avea mașină? 

— Dacă avea, eu nu am văzut-o. Dar îţi pot spune ceva. Purta 
uniformă. 


VP - 200 


Vanessa îl fixă cu privirea pe Börje. 

— Uniformă? 

— Un soi de uniformă. Albastră? Gri? Nu foarte diferită de ce 
purtaţi tu și colegii tăi. 

— O uniformă de poliţist? întrebă Vanessa, aruncând o privire 
spre ușă. 

— Posibil. 

Vanessa așeză o carte de vizită cu numărul ei de telefon pe 
scrisoarea din poala lui Börje. 

— Îți mulţumesc pentru informaţii, îi zise privindu-l în ochi. 

Bărbatul dădu din cap. Vanessa se opri la jumătatea drumului 
spre ușă. 

— Jörgen Olsen a retras plângerea împotriva ta. 

Börje nu spuse nimic. Continuă să mângâie scrisoarea. 

— Ai tot umblat cu scrisoarea la tine, dar încă n-ai citit-o? 
întrebă Vanessa. 

— Crezi că ar trebui s-o citesc? 

— Eva a ales s-o scrie. Oricât de greu ţi-ar fi s-o citeşti, îţi 
garantez că mai greu i-a fost ei s-o scrie. 

Vanessa îi puse o mână pe umăr, după care zâmbi scurt, se 
întoarse și părăsi celula. 

Se urcă în mașină și porni motorul, dar rămase locului, cu 
mâinile pe volan. 

Ce aflase de la Börje schimba totul. Mai devreme, Vanessa ÎI 
sunase pe Nicolas și îl rugase să-i facă o vizită la închisoare lui 
Ivan Tomic ca să afle ce anume refuzase Karim să-i spună ei și 
lui Ove: cine erau inamicii lui Karim și, prin extensie, care dintre 
ceilalți prizonieri ar fi putut să-i planteze probele în celulă. 
Nicolas avea șanse mai mari să afle ceva de la Ivan. Infractorilor 
nu le place să stea de vorbă cu poliţia dacă nu au ceva de 
câștigat. 

Fără îndoială că existau asemănări între moartea lui Emelie și 
a lui Rakel. Nu între victime, în afară de vârsta și de sexul lor, ci 
între bărbaţii care erau suspectaţi că le-ar fi ucis. Erau violenţi 
faţă de femei, lucru care-i făcea suspecți în orice anchetă. Și 
asta nu era tot. Vanessa simţi cum i se face pielea de găină 
când își dădu frâu imaginaţiei. O persoană care știe cum 
acţionează poliția atunci când e ucisă o femeie putea să indice 
un criminal, putea să trimită ancheta într-o direcţie greșită. 
Chiar dacă probele nu erau suficiente, ar fi câștigat timp ca să 


VP - 201 


distrugă probele adevărate. 

Poate că Emelie Rydén și Rakel Sjödin nu fuseseră alese în 
mod special pentru ele însele, ci pentru bărbaţii violenţi din 
viața lor, care le transformau în victimele de serviciu. 


VP - 202 


PARTEA A VI-A 


Vor urma și mai multe atacuri armate. 


Robert Pastila Roșie. 


1. 


Mirosul de pâine proaspăt coaptă, cafea și clătite o îmbie pe 
Vanessa în timp ce deschidea ușa de la Mellqvists de pe 
Rörstrandsgatan. Era puţin trecut de ora șapte, iar locuitorii 
sofisticaţi din Stockholm beau cappuccino, îmbrăcaţi în 
echipament de sport. Mikael Kask și Ove Dahlberg, amândoi în 
blugi, îi făcură semn. 

Vanessa comandă un croissant cu jambon Serrano și brânză, 
își umplu ceașca de cafea de la un recipient negru și se așeză 
lângă colegii ei. 

— Așadar, Oscar Sjölander ar putea fi nevinovat? întrebă 
Mikael Kask, scărpinându-și barba bine aranjată, veche de trei 
zile. 

Vanessa se gândi la ce-i spusese Ove despre Kask și Trude. 

— Am şi eu ceva de zis, dar despre cazul Emelie Rydén, spuse 
Ove. M-am uitat pe înregistrarea ultimei vizite a lui Emelie la 
Akersberga. A cerut un pix la recepţie. Din câte am văzut, nu l-a 
dat înapoi. 

Mikael Kask își trecu mâna prin păr. 

— Bine, spuse el. Hai să vedem cu Emelie Ryden mai întâi. 
Criminalul trebuie să fi fost în Akersberga. Poate că era cineva 
venit în vizită. Un alt grup care voia să-i facă rău lui Karim, așa 
că au omorât-o pe Emelie. El ce zice? 

Vanessa aruncă o privire la ceas. In două ore, Nicolas o să fie 
la închisoare ca să afle prin Ivan Tomic care erau inamicii lui 
Karim din Akersberga. Dar Vanessa nu le putea spune asta. 

— Nu a zis nimic, răspunse Ove. Am încercat. 

— Cum aţi vrea să procedaţi? întrebă Mikael. 

— Aş vrea să încerc să văd dacă există vreo legătură între 


VP - 203 


cele două crime, zise Vanessa. 

Ove și Mikael pur și simplu se holbară la ea. Se așteptase la o 
astfel de reacţie din partea lor. Mușcă din croissant. În poală îi 
căzură firmituri ca niște fulgi. 

— Nu există nicio asemănare, în afară de faptul că ambele 
victime sunt femei cam de aceeași vârstă, zise Mikael. 

— Nu între ele, ci între bărbaţii care au fost luaţi drept 
criminali. Despre amândoi se știe că sunt mai mult sau mai 
puţin violenţi faţă de femei. Am investigat cercurile sociale ale 
victimelor, am dat de Oscar Sjölander și de Karim Laimani și ne- 
am oprit acolo. Karim s-a dovedit răspunsul greșit. Acum și 
Oscar. 

— Uiţi... începu Ove. 

— Probele? În cazul lui Karim, sunt convinsă că i-au fost 
plantate în celulă. Cât despre Oscar, arma crimei și un pulover 
au fost găsite într-o pungă de plastic la vreo cincizeci de metri 
de casă. Mi se pare că e o legătură între crime. 

— Nu prea ţine. 

Vanessa îi aruncă o privire rugătoare șefului ei. 

— Mai dă-ne două zile. Trebuie să ne dăm seama cine mai știa 
de relația lui Oscar cu Rakel. 

— Pot să vorbesc din nou cu Katja, zise Ove, căutând 
aprobarea lui Mikael Kask. Ea s-ar putea să se gândească la 
altcineva care mai știa de ei. 

Șeful de la Omucideri oftă și își ridică palmele în aer. 

— Vanessa? 

— Mă duc să mă întâlnesc cu Therese Sjölander. 

— Pentru ce? 

— Pentru că a spus la un moment dat că fiica lor a fost trezită 
de cineva care intrase în dormitorul ei. Dar n-am mers pe pista 
aia, fiindcă totul părea să-l indice pe Oscar Sjölander. 

Mikael își duse ceașca la buze și sorbi o gură de cafea. 

— Daţi-i bătaie, spuse resemnat. 


2. 


Ivan Tomic se ridică în picioare când Nicolas intră în camera 
pentru vizite. Era îmbrăcat la fel ca data trecută. Tricou gri, 


VP - 204 


pantaloni gri. Papuci negri. Părul îi mai crescuse puţin, ceea ce-l 
făcea să pară mai tânăr, să semene mai mult cu băiatul care 
fusese cel mai bun prieten al lui Nicolas. 

— M-am mirat că ai vrut să ne vedem iarăși, zise Ivan. 

Îi întinse mâna, iar Nicolas i-o strânse. 

— Dar bucuros. g 

Se așezară. Nicolas își aduse aminte de ce era acolo. Il 
disprețuia pe Ivan. Disprețuia tot ce ținea de masca lui de 
macho, de cum voia să arate mereu că e un mascul alfa. Insă 
acum Vanessa avea nevoie de ajutorul lui pentru a-l prinde pe 
ucigașul lui Emelie Rydén. O ultimă favoare înainte să plece la 
Londra. Dacă n-ar fi fost important, nu l-ar fi rugat. Avea să-i fie 
dor de Vanessa. De umorul ei fin, sec. De sarcasmul ei. Era una 
dintre cele mai deosebite persoane pe care le cunoscuse 
vreodată. Plină de contradicții. Lipsită de orice milă când venea 
vorba de dușmanii ei. Însă dedesubtul armurii era un om fragil, 
rănit și însingurat, care îi era loial până în pânzele albe. 

Ivan îl privi nerăbdător pe Nicolas, așteptând ca el să spună 
ceva. 

— Te salută Maria, minţi Nicolas. 

— Cum se simte? 

— Bine. 

— Și tu? 

— Sâmbătă plec din Suedia ca să mă angajez la Londra. Tu 
pari să te simţi mai bine. 

Nicolas își puse un deget sub ochi, așa încât Ivan să înţeleagă 
că se referea la ochiul învinețit, care între timp devenise gălbui. 

— Cine ţi-a făcut asta? 

Se gândise în linii mari ce urma să-i spună. Cum avea să-l 
facă să vorbească. A 

Ivan se aplecă peste masă. li spuse pe un ton scăzut, 
făcându-i totodată un semn conspirativ cu ochiul: 

— Karim. Ştii, tipul care e bănuit că și-a ucis fosta prietenă în 
Täby. 

Nicolas își ascunse surpriza. 

— ÎI ştii? 

— E un papagal. Umblă de colo-colo și se laudă ce periculos e 
el. E numai gura de el. Cineva o să-l curețe imediat ce iese. A 
călcat pe nervi pe prea mulţi aici. 

— Pe cine? 


VP - 205 


Ivan îl privi pe Nicolas cu interes. 

— Nu-i știi tu. 

Ivan își împleti degetele și își așeză mâinile pe masă. 

— Dar a fost ciudat că i s-a întâmplat același lucru ca lui Eyup. 

Nicolas încercă să caute prin memorie. Discuţia ar fi trebuit să 
fie despre Karim, asta dorea Vanessa. Dar Ivan îi stârnise 
curiozitatea. 

— Eyup? 

— Tipul de care ţi-am zis data trecută. Cât era aici am 
petrecut ceva vreme împreună și după ce a ieșit a venit să mă 
viziteze. Două săptămâni mai târziu, poliţia l-a săltat iar. 
Credeau că și-a ucis drăguța. 

— Și chiar a făcut-o? 

Ivan plescăi, după care clătină repede din cap. 

— Victoria arăta ca un star porno. Probabil că asta își și dorea 
să fie. Trecea des pe la el. Știi, de obicei relaţiile se termină 
când intri la pârnaie. Dar între ei, nici vorbă. Ba din contră. 
Venea aici măcar o dată pe săptămână, îi trimitea poze cu ea 
dezbrăcată... Eyup mă lăsa să-i miros degetele după ce... mă 
rog, știi tu. Eu n-aş fi putut să am o prietenă care să fie aşa o 
târfă. 

Ivan pufni și își dezveli dinţii. Nicolas se forță să zâmbească 
strâmb. Trebuia să-l lase să-și continue vorbăraia pe care o ura 
atât de mult. Îi trecu prin minte că bărbaţii care nu aveau soră, 
de pildă Ivan, probabil că nu puteau înţelege cu adevărat ce 
însemna să fii fată sau femeie. 

— Victoria era altceva, îţi spun eu. Unele camere de vizite au 
camere de supraveghere. Nimeni nu vrea să meargă acolo, în 
afară de Eyup și Victoria. Paznicii se distrau la maxim când Eyup 
primea o vizită. Se uitau pe camere cum și-o trăgeau. Asta o 
excita pe ea. La fel și pe el. Oamenii sunt mai țăcăniți decât 
crezi. 

e 

După vreo jumătate de oră, își luară rămas-bun. Nicolas 
merse încet pe coridor, își luă înapoi lucrurile de la paznicul de 
la recepție și părăsi închisoarea. 

După ce ieși pe poartă, se întoarse și privi clădirea întunecată 
și gardul înalt care o înconjura. Nicolas avea impresia că nu 
aflase nimic care s-o intereseze pe Vanessa. Însă Eyup, 
prietenul lui, fusese și el bănuit că și-a ucis prietena chiar după 


VP - 206 


eliberare. Asemănările cu cazul lui Karim băteau la ochi. 

Nicolas își scoase telefonul. Apelă numărul pe care-l folosea 
Vanessa pentru informatorii ei. Detectiva nu răspunse. Nicolas 
închise fără să-i mai lase un mesaj și își continuă drumul spre 
stația de autobuz. 


3, 


Un zgomot strident se auzi dinăuntrul clădirii mari. Deasupra 
încuietorii era un interfon. Vanessa făcu doi pași în spate. 
jaluzelele din fața casei familiei Sjölander erau trase. Vanessa 
zări pe cineva mișcându-se în casa de vizavi. O bătrână se uita 
la ea, pe jumătate ascunsă după draperie. Când vecina curioasă 
își dădu seama că fusese văzută, se retrase cu repeziciune de la 
geam. 

Detectiva sună din nou. 

— Cine e? 

Un glas de femeie. Răgușit. Gol. Nu se potrivea cu Therese pe 
care o văzuse în fotografiile de pe internet, poze făcute pe 
covorul roșu, la gale de premiere. 

— Vanessa Frank. Detectivă de la Omucideri. 

Își ridică legitimaţia până la vizor, dar nu se întâmplă nimic. 

— Poţi să-mi deschizi? 

— V-am spus deja tot ce știu. Vreau să fiu lăsată-n pace. 
Vanessei îi părea rău de Therese Sjölander. In doar câteva zile, 
viața i se întorsese cu susul în jos. Chiar dacă mass-media 
clasică nu îi numise soțul, toată lumea știa cine era starul TV. 
Detaliile despre viaţa ei, despre infidelitatea soţului, despre 
aventurile și violenţa lui fuseseră dezvăluite spre deliciul 
publicului. 

— E important, zise Vanessa. 

Se bucură când auzi încuietoarea deschizându-se. Therese 
Sjölander avea cearcăne. Părul îi era nespălat, iar pe tricou avea 
pete. Duhnea a băutură și fum de ţigară. Era o diferenţă ca de la 
cer la pământ între lumina strălucitoare de afară și întunericul 
din casă. Therese se întoarse și o conduse pe Vanessa într-o 
bucătărie utilată luxos. 

Pe peretele din spatele mesei se afla un dreptunghi unde 


VP - 207 


culoarea era mai întunecată decât în restul tapetului albastru. 

— Acolo era o poză înrămată cu „familia”, zise Therese când 
observă unde se uita Vanessa. Ce vrei să știi? Cum m-am simţit 
când a dat în mine? Vrei să-mi arăţi o poză cu vreo puștoaică de 
douăzeci de ani cu care și-a tras-o? Să mă întrebi dacă știam? 

Rămășițele ramei, bucăţi de lemn și sticlă, erau împrăștiate 
sub masă. 

— Ințeleg că... 

— Inţelegi pe dracu’! urlă Therese. 

Femeia răsturnă un scaun. 

— Habar n-ai cum e să-ţi fie expusă viaţa în halul ăsta! Pune- 
mi întrebările tale de căcat și pe urmă lasă-mă-n pace. 

Therese se duse la bufet și luă o sticlă de whisky. Scoase din 
chiuvetă un pahar ud și îl trânti pe masă, după care-și turnă 
băutură. 

— Ai dreptate, zise Vanessa. Nu înţeleg. 

Therese își duse mecanic paharul la buze și sorbi încet. Mâna 
îi tremura. 

— Ai spus că fiica ta a visat că un bărbat era la ea în 
dormitor? 

— Da. 

— Mai ţii minte când s-a întâmplat asta? 

— Cu două zile înainte să mergem la filmări, acolo unde am 
cunoscut-o pe târ... pe ea, cea cu care soțul meu a avut o 
aventură. 

Therese se ridică de pe scaun, își scoase un pachet de 
Marlboro din pantalonii de trening și își aprinse cu mâini 
tremurânde o ţigară. 

Vanessa verifică data pe mobil. Spre surprinderea ei, văzu că 
abia dacă avea semnal. Joi dimineaţa, 2 mai. Trei zile mai târziu, 
Rakel dispăruse. 

— Există ceva care să dea de înțeles că Josephine spunea 
adevărul? Că nu visa? 

Therese clătină din cap și se așeză încet pe un scaun. 

— N-a dispărut nimic? întrebă Vanessa. 

— Nu. 

Therese trase un fum. Vârful ţigării se lupta cu gravitația, dar 
femeia nu schiţă niciun gest pentru a scutura scrumul. 

— Cine ar fi putut să știe că Oscar o să se vadă cu Rakel 
Sjödin după emisiune? 


VP - 208 


Therese o fixă cu privirea în timp ce scrumul căzu pe masă. 

— Adică întrebi dacă umbla de colo-colo lăudându-se că și-o 
trage cu una de douăzeci de ani? Mie, cel puţin, nu mi-a spus 
nimic despre asta. 

Specialiștii IT nu găsiseră nici pe calculator, nici pe cele două 
mobile ceva care să sugereze că Oscar spusese cuiva că urma 
să se vadă cu Rakel. Părea să fie discret în privinţa aventurii. 

— De ce mă întrebi chestiile astea? 

Vocea ei, până atunci slabă, cedă. Therese stinse ţigara de 
masă și tuși. 

— Nici măcar nu fumez. Eram asistentă înainte să renunţ la 
carieră ca să mă ocup de treburile lui Oscar. Să mă ocup de 
facturi, să îi planific apariţiile la evenimente, să am grijă de 
copii. Toate astea în timp ce el strălucea, în timp ce în ochii 
suedezilor el era băiatul bun. 

— Poate crezi că vreau să te fac să mă placi, dar înţeleg ce 
spui. Și eu am fost cândva partenera unui bărbat faimos. Știu 
cum oamenii sunt orbiţi de faimă. Toată lumea o paățește. 
Inclusiv noi, persoanele cele mai apropiate de marea vedetă. lar 
noi... 

— Stăm atât de aproape de lumină, încât vedem cel mai 


puţin. Cine? 

— Svante Lidén. Regizorul. Sau Dramaturgul, cum îi place să- 
și spună. 

Therese luă pachetul de ţigări, îl scutură, și își dădu seama că 
era gol. 


— O să... mai am un pachet pe aici. 

Vanessa deschise aplicaţia de comunicare Signal ca să 
verifice dacă Ove îi scrisese. Semnalul era prea slab. 

— AŞ putea să mă conectez la Wi-Fi-ul tău? întrebă Vanessa. 

— Parola e sub router. Aici, în living. 

Therese stătea în dreptul ferestrei. Ridicase jaluzelele până la 
jumătate și se uita afară. Îi arătă Vanessei o masă pentru TV, 
din lemn închis la culoare, pe care clipoceau luminiţele verzi ale 
unui router alb. 

Vanessa întinse mâna ca să întoarcă router-ul, dar se opri la 
jumătatea mișcării. Brusc, își aduse aminte de Celine și de cum 
îi povestise că îi folosea reţeaua lui Nicolas. 

— A mai intrat cineva în casă de când a început ancheta? 
întrebă Vanessa. 


VP - 209 


Therese stătea acum în spatele ei. 

— Nu. 

După ce Vanessa o sună pe Trude de pe telefonul Theresei și 
o rugă să trimită un specialist IT în Bromma cât mai repede, se 
așezară din nou la masa din bucătărie. 

Vanessa făcu semn spre pachetul de ţigări de pe masă, iar 
Therese împinse bricheta spre ea. Detectiva își aprinse ţigara, 
se ridică, scoase o farfurie din chiuvetă și o așeză pe masa 
dintre ele. 

— Oscar va fi condamnat? întrebă Therese. 

Părea mai puţin ostilă. 

— Adică am mai citit despre bărbaţi care scapă după ce fac 
așa ceva. In ciuda probelor. 

Vanessa expiră fumul gros. Nu avea un gust atât de bun pe 
cât își imaginase. Așa se întâmplă în general, dacă trece timpul. 

— Contează? Pentru tine, adică. 

— Nu cred. 

Therese se uită surprinsă la scrumiera improvizată, de parcă 
nu-și dăduse seama când o așezase Vanessa acolo. 

— Partea cea mai rea e că nici nu m-am gândit la Rakel. Știu 
că i-au găsit cadavrul în apă și că a fost înjunghiată. 

Din nările Theresei ieșeau rotocoale de fum alb. 

— Era superbă. Tânără. Oscar e un jeg. Dincolo de toate 
astea, mi-am dat seama de lucrul ăsta. Dar nu cred că a ucis-o. 
Putea să tragă pumni, putea să te facă să leșini, dar să înjunghie 
pe cineva? S-o înjunghie iar și iar... 

Therese clătină din cap. 

e 

Trude Hovland așeză laptopul pe podeaua de lemn și se lăsă 
pe vine lângă Vanessa, lângă masa pentru televizor. Își puse o 
pereche de mănuși de plastic și întoarse cu atenție router-ul. 

— Aprindeţi lumina, îi zise Theresei Sjölander, care stătea în 
spatele lor. 

Trude se așeză în poziţie lotus, cu calculatorul în brațe, și o 
rugă pe Vanessa să-i citească parola de la reţea. Specialista 
tasta frenetic. 

— Se poate vedea ceva? întrebă Vanessa. 

Therese Sjölander își aprinse o altă ţigară. Trude adulmecă 
dezaprobator aerul, dar continuă să lucreze. 

— Între 1 și 2 mai? murmură Trude. 


VP - 210 


Se opri la jumătatea mișcării și se holbă la ecran. 

— Să mă ia dracu’. 

Vanessa se aplecă peste umărul lui Trude ca să încerce să 
înţeleagă ce o făcuse să reacționeze așa. Un fundal alb. Litere 
mici și negre. Vanessa nu pricepea nimic. 

— Joi dimineaţa, la 03:02, un nou aparat s-a conectat la 
router, zise Trude. Un calculator numit Blackpilľ . 

— Ce altceva mai vezi? 

— Nimic, doar asta. Dar eu nu sunt specialistă IT. O să ajungă 
și el curând. 

7 „Pilula neagră”, în limba engleză (n. trad.). 


4. 


Ove Dahlberg se uita fix la Katja Tillberg. Geamul era deschis, 
iar jos, în stradă, doi câini lătrau unul la altul. 

— Poţi să mai spui o dată, te rog? 

Își mișcă telefonul mai aproape de Katja și verifică pentru a 
cincea oară dacă înregistrarea era pornită. 

— Unchiul meu, Tom, lucrează ca paznic la închisoare. 

— Unde? 

Trebui să se chinuie să-și păstreze un ton calm, să nu dea de 
înţeles cât de entuziasmat era. 

— La Penitenciarul Akersberga. 

Asta era legătura. Vanessa avea dreptate. Femeie isteaţă. 
Frumoasă. Amuzantă. Dar, înainte de toate, isteață. 

Înţelesese asta imediat ce făcuseră cunoștință. Să-i ia dracu’ 
pe cretinii ăia de la secţie care o vorbeau de rău. Era mai bună 
decât toţi la un loc. 

— Și unchiul tău știa că Rakel Sjödin are o aventură cu Oscar 
Sjölander? 

— Da, eu i-am spus. Îi zic tot lui Tom. Suntem foarte apropiaţi. 
Dar ce treabă are el cu toate astea? 

Se concentraseră pe prizonieri, pe rudele și prietenii care-i 
vizitau la închisoare. Poate chiar Tom era cel care o primise pe 
Emelie la ultima ei vizită și îi dăduse pixul? 

— Care e numele lui complet și unde locuiește? întrebă Ove 


7 „Pilula neagră”, în limba engleză (n. trad.). 
VP - 211 


dintr-o suflare. 

Katja se încruntă. 

— Tom Lindbeck. Locuiește pe Essinge Brogata. Dar, ascultați, 
el n-are nimic de-a face cu asta. E timid. De treabă. Când a 
murit mama, el a avut grijă de mine. N-ar face rău nici unei 
muște. 

Privirea lui Ove se opri asupra checului de pe farfuria dintre 
ei. Sigur putea să ia și el o bucăţică, nu-i așa? Luă o felie șio 
îndesă în gură. 

— Ai o poză cu el? 

Ove înghiţi, după care își șterse firmiturile de la gură cu 
mâna. 

Katja dădu din cap, își scoase telefonul, apăsă de câteva ori 
pe ecran, după care i-l dădu lui Ove. Era paznicul care stătea de 
obicei la recepţia de la Åkersberga. Se ocupase de formularele 
de acces când îl interogaseră pe Karim Laimani. Și, așa cum 
bănuia Ove, pe filmarea de la camere el era cel care îi dădea 
pixul lui Emelie Rydén. El era agresorul din cazul nerezolvat de 
tentativă de viol din Parcul Râlambshovs. 

Ove îi dădu înapoi iPhone-ul. 

— Unchiul tău se pricepe la tehnologie? 

— Adică? 

— E bun la calculatoare și chestii din astea? 

Katja râse. E 

— E un adevărat tocilar. Asta e marele lui hobby, pe lângă 
fotografie. Cândva lucra ca fotograf, el a făcut pozele alea, zise 
Katja, arătând niște poze înrămate. 

Prietenii și familiile deţinuţilor trebuiau să își predea 
telefoanele și tabletele. Toate lucrurile de valoare erau încuiate 
în dulapurile de la recepţie. Tom Lindbeck ar fi putut să-i 
șterpelească mobilul lui Emelie. Așa ar fi aflat că Emelie urma să 
fie singură acasă în seara în care a fost ucisă. Tânăra îl 
recunoscuse și îl lăsase să intre. Tom Lindbeck umbla prin 
telefoane. Așa putea să-și urmărească victimele, să le 
înregistreze apelurile, să le citească mesajele. 

Ove se uită la propriul telefon. 

Agenţii nu erau scutiți de procedură, și ei trebuiau să-și 
predea bunurile când vizitau închisoarea. Oare Tom Lindbeck 
intrase și în telefonul lui? Și al Vanessei? Dacă așa stăteau 
lucrurile, amândoi erau în pericol. Știa că sunt pe urmele lui. 


VP - 212 


Ove se ridică și îi întinse mâna Katjei. 

— Îţi mulţumesc pentru ajutor. Tinem legătura. 

Închise ușa de la intrare și cobori pe scări. 

Telefonul i se părea sinistru. Ove începuse să nădușească. 
Trebuia să meargă la secţie. Să-și ia alt telefon. Să o contacteze 
pe Vanessa. Cabinele telefonice nu mai existau de multă vreme 
pe străzile din Stockholm și niciodată nu le simţise lipsa mai 
mult decât atunci. Ove murea de nerăbdare să-i spună Vanessei 
noutăţile. Îi plăcea la nebunie s-o facă fericită. 

Învârti clanţa și tocmai voia să deschidă ușa, când din spatele 
lui auzi un zgomot. 


5, 


Vanessa lăsă mașina în parcarea supraetajată a magazinului 
Nordiska Kompaniet, cobori și se rezemă de capotă cât aștepta. 
Făcu o grimasă. In gură simţea gust de cenușă. 

După întâlnirea cu Nicolas, urma să se vadă la secţie cu Trude 
Hovland și cu Ove. Se simţea încordată. Descoperirea lor, faptul 
că cineva accesase reţeaua wi-fi a familiei Sjölander cu doar trei 
zile înainte ca Rakel să fie ucisă, schimba totul. Spera ca Trude 
să le poată spune mai multe despre calculatorul intrus. Mai 
devreme, fără să intre în detalii, Trude îi explicase că odată ce 
accesai reţeaua cuiva nu era deosebit de greu să intri în 
celelalte aparate - mobile, tablete, calculatoare. Așa se explica 
de ce bărbatul pe care îl văzuse Börje Rohden și căruia Rakel îi 
deschisese ușa știa că ea urma să fie acolo. Dar de ce ea? 

Vanessa îl zări pe Nicolas trecând pe lângă mașinile de lux din 
parcare, îi făcu semn cu mâna, iar bărbatul se urcă în dreapta. 
Detectiva deschise portiera cealaltă. 

— Te-ai văzut cu el? 

— El și Karim nu sunt prieteni. Din contră. Se urăsc. Se pare 
că lumea nu prea-l place pe Karim. 

— Cine-ar fi crezut? întrebă Vanessa cu sarcasm. 

Simţi cum o părăsește încrederea. Aruncă un ochi la ceas. 
Ove și Trude o așteptau la secție. 

— Dar a spus ceva ce cred că te-ar putea interesa. Numele 
Eyup Rustu îţi spune ceva? 


VP - 213 


Vanessa se gândi o clipă, după care clătină din cap. 

— A fost la pârnaie în același timp ca Ivan. A ieșit vara 
trecută. La puţin timp după aceea a fost arestat, fiind bănuit că 
și-a ucis prietena. A fost eliberat. Cazul a rămas nerezolvat. 

— Ceva mă sperie, răspunse Vanessa. De regulă, bărbații ucid 
femei cu care au sau cu care au avut o relaţie. Gelozie, 
despărțiri, certuri legate de copii. De obicei îi găsim repede. 
Karim Laimani e criminalul tipic. E un infractor violent. O mai 
ameninţase în trecut pe Emelie. Pe pantofii lui s-au găsit 
sângele ei și un fir de păr. Dar nu el e ucigașul. 

— De unde știi asta? 

In Nicolas putea să aibă la fel de multă încredere ca în ea 
însăși. Poate chiar mai multă. 

— Un alibi. Cât era eliberat condiţionat, a violat o femeie în 
același moment al zilei când a fost ucisă Emelie Ryden. La viol 
au mai participat doi bărbaţi. 

Nicolas făcu ochii mari. 

— De ce... 

— Pentru că nu vrea să se afle. Eu nu sunt de acord, dare 
alegerea ei. Colegilor nu le-am spus nimic. 

O femeie dichisită trecu prin faţa mașinii. În mâini avea pungi 
de cumpărături. Vanessa tăcu și o privi. 

— leri am aflat de la un martor că Rakel Sjödin a primit în 
casă un bărbat îmbrăcat în uniformă. Astăzi am descoperit că 
același individ a accesat router-ul familiei Sjölander. Probabil că 
a putut să urmărească ce-și spuneau Oscar și Rakel. Știa că sunt 
la vila din Tyresö. 

Nicolas căzu pe gânduri. 

— N-a ucis-o Oscar Sjölander? 

— Se pare că nu. 

— Crezi că e vreo legătură între Emelie și Rakel? 

— Nu știu. Ele două n-au nimic în comun. Erau tinere, 
frumoase, dar mai departe - nimic. În afară de faptul că la 
început aveam un suspect sigur în ambele cazuri, iar acum nu. 

După descoperirea făcută la casa familiei Sjölander, Vanessa 
îi rugase pe specialiști să examineze și router-ul lui Emelie 
Ryden. Până acum, însă, nu descoperiseră nicio tentativă de 
conectare neobișnuită. 

— Există o legătură între Eyup și Karim, zise Nicolas. Amândoi 
erau la închisoare la Akersberga. 


VP - 214 


Vanessa își privi hainele, blugii albaștri și cămașa albă. 
Deodată, trase o palmă în volan. 

— Uniforma. 

— Adică? 

— Bărbatul pe care Rakel Sjödin l-a lăsat să intre purta 
uniformă. M-am gândit la un poliţist, poate la un paznic de la o 
firmă de securitate. De fapt, paznicii de la închisoare poartă o 
uniformă asemănătoare cu a noastră. Emelie cu siguranţă ar fi 
lăsat în casă pe cineva îmbrăcat așa. Și e posibil ca Rakel să-și fi 
confundat agresorul cu un poliţist. 

Vanessa porni motorul, se uită rapid în stânga și în dreapta, 
după care porni. Fuseseră tot timpul pe-aproape. Paznicii de la 
închisoare. Personalul de la închisoare participase la o 
conferință la Rosersbergs. Un paznic îi dăduse pixul lui Emelie 
Ryden. Vanessa se gândise în tot acest timp numai la prizonieri, 
ceea ce poate că nu era atât de ciudat. Erau mult mai multe 
șanse să găsească un criminal printre ei decât printre cei care-i 
păzeau. 

— Te las pe drum, zise Vanessa. 

Nicolas își puse centura în timp ce accelerau pe lângă rânduri 
și rânduri de mașini parcate. 

leșiră din parcarea supraetajată, făcură dreapta de două ori și 
trecură pe lângă piaţa în stil modern Sergels Torg. Vanessa își 
scoase telefonul și îl sună pe Ove. Niciun răspuns. Îi dădu 
telefonul lui Nicolas. 

— Sună-l din nou. 

Nicolas făcu întocmai. Puse mobilul pe difuzor și îl ţinu ridicat. 
Apelul se încheie. Intrase căsuţa vocală. 

— Sun-o pe Trude Hovland. 

— Chiar ea te sună, zise Nicolas. 

— Ei? 

Nicolas îi duse telefonul la ureche. 

— Tocmai voiam să te sun, zise Vanessa. Ești cu Ove? 

— Nu. E... 

— Trebuie să vorbesc cu el. 

— Vanessa. Ove a fost împușcat. 


VP - 215 


6. 


Vanessa călcă pedala de acceleraţie. Ove fusese găsit în stare 
gravă în holul Katjei Tillberg și dus în grabă la Spitalul 
Karolinska, unde se afla acum pe masa de operaţie. Oare cât de 
aproape ajunsese? N-avea niciun dubiu că ucigașul lui Rakel și 
Emelie era cel care îl împușcase. 

— Pot să ajut cu ceva? întrebă Nicolas. 

Detectiva aproape că uitase că era lângă ea. 

— Nu. 

— O să supravieţuiască? 

— Nu știu. Te las aici. 

Vanessa făcu stânga în dreptul magazinului 7-Eleven de pe 
Scheelegatan, după care opri. Nicolas cobori. Se sprijini de 
mașină. 

— Ai grijă, Vanessa. 

Detectiva dădu din cap. Nicolas închise portiera, iar mașina 
demară. Din spate se auzi cum cineva claxona iritat. 

Mikael Kask îi trimise un mesaj prin care o anunţa că e în 
drum spre secţie. Vanessa hotărî să aștepte în garaj. Intră cu 
mașina în catacombele de sub clădire. 

După două minute apăru și mașina lui Mikael. Parcă la două 
locuri distanţă și cobori grăbit. 

— Tocmai mă duceam la o zi de naștere, zise Kask în timp ce- 
și scotea cravata și o băga în buzunarul de la blazer. 

Era palid, părea tulburat. 

— Ce știm de Ove? întrebă Vanessa. 

— Cei de la spital au spus doar că e pe masa de operație. 

— Trebuie să-i verificăm mobilul. 

— De ce? 

— Pentru că înregistrează interogatoriile pe el. Trebuie să 
aflăm ce i-a zis Katja Tillberg. 

— Dar, Vanessa, dacă îl aștepta cineva, nu era fiindcă i-a spus 
ea ceva. Cum ar fi putut criminalul să afle așa ceva atât de 
repede? 

Mikael se îndrepta spre lift. Vanessa îi puse o mână pe umăr, 
oprindu-l din drum. 

— S-ar putea să fi găsit legătura dintre Rakel Sjödin și Emelie 
Rydén. Börje Rohden a spus că bărbatul pe care l-a lăsat Rakel 


VP - 216 


în casă purta uniformă. Dacă era o uniformă de paznic de la 
închisoare? 

— Vanessa... nu acum. 

— Un alt fost deținut, un anume Eyup Rustu, a fost bănuit 
vara trecută că și-a ucis prietena la două săptămâni după 
eliberare. Ulterior a fost lăsat în libertate. 

Mikael Kask își trecu degetele prin coafura perfectă. 

— Cineva a plantat probele în celula lui Karim, continuă 
Vanessa. La fel și în fața casei lui Oscar. leri am aflat despre 
bărbatul pe care l-a lăsat Rakel în casă. Azi am aflat că cineva s- 
a conectat la router-ul familiei Sjölander. 

Mikael apăsă butonul pentru a chema liftul. Ușile, care se 
închiseseră în timp ce vorbeau, se deschiseră din nou. 

— Vrei să spui că avem de-a face cu un criminal în serie? 

— Da. 

Mikael Kask pufni. 

— În afară de Peter Mangs și John Ausonius, în Suedia n-am 
mai avut un criminal în serie din 1979. În afară de faptul că sunt 
femei, victimele n-au nimic în comun. 

Mikael intră în lift, iar Vanessa îl urmă. 

— Nu, dar partenerii lor au. Karim Laimani, Eyup Rustu și într- 
o oarecare măsură Oscar Sjölander sunt suspecţii de serviciu. 
Emelie Ryden i-a deschis ușa celui care a ucis-o. Am presupus 
de la bun început că l-a recunoscut, închipuie-ţi dacă l-a 
recunoscut de la închisoare. Cu doar câteva săptămâni înainte, 
Karim o ameninţase cu moartea. lar sângele din celula lui Karim 
- cine avea acces la celulele deţinuţilor? Paznicii, Mikael. 

Liftul porni. 

— Îţi dai seama cum sună asta? 

Mikael Kask clătină din cap. 

— Un criminal în serie care lucrează ca paznic la închisoare. 
Te-ai uitat prea mult la televizor. Ce motiv să aibă? 

— Nu știu. 

Ușile se deschiseră. Trude Hovland îi aștepta. 

— Trebuie să vorbim, zise femeia. 

— Va trebui să aștepți, zise Mikael Kask, încercând s-o 
ocolească. 

— Unchiul Katjei Tillberg lucrează ca paznic la închisoare. La 
Akersberga. 


VP - 217 


7. 


Tom deschise dulapul cu arme și își puse cele trei pistoale în 
rucsacul negru de pe pat. Poliţia avea să apară în câteva ore, 
dacă nu chiar minute. Totul era în pericol. Intrase în panică. 
Acţionase sub imperiul furiei. Când Katja îl sunase ca să-i spună 
că detectivii o să-i facă iarăși o vizită, se ascunsese în scara 
blocului ei. Îl împușcase în spate pe detectivul grăsan. 

Totul era în pericol. 

iși aruncă geanta sport pe spate și intră în birou. Își 
împachetă laptopul. Se uită prin jur. Ce mai era? Pregătise totul. 
Ascunzătoarea lui era departe de Stockholm și nu avea nicio 
legătură cu nimic din viaţa lui. Chiar avea să devină umbra care 
fusese dintotdeauna. Avea acolo tot ce-i trebuia. Numai să 
reușească să ajungă acolo. Revolta urma să se răspândească pe 
tot globul. 

Canadianul Alek Minassian și americanul Elliot Rodger îl 
priveau din ramele lor de pe pervaz. O să-i facă mândri de el. 

— Domnilor. 

Dădu din cap către portrete. 

Tocmai se întorcea să iasă din cameră, când ecranul 
computerului se făcu verde. Camera video de pe scară. Mări 
fereastra de pe ecran și văzu cum nenumărați polițiști înarmaţi 
cu automate pătrund pe intrarea principală. 

x x * 

Vanessa se uita fix la ecran. Cei de la trupele speciale erau 
echipați cu camere cu vedere nocturnă pe căști, așa încât ea și 
ceilalți puteau să le urmărească fiecare pas. Tocmai intraseră în 
scară. Detaliile din jur se dezvăluiau într-o nuanţă fluorescentă 
de verde. Duba neagră în care se afla ea era parcată la un capăt 
al Podului Marieberg, pe Lilla Essingen. Atmosfera era încordată. 
Respirația lui Mikael Kask era neregulată, iar bărbatul bea 
frenetic dintr-un pahar de carton. Rosese marginea. 

Accesul pe insula Lilla Essingen era restricţionat. Niciun 
vehicul nu putea intra, autobuzele fuseseră redirecționate, iar în 
punctele strategice se găseau polițiști cu întăriri înarmate. Tom 
Lindbeck fusese văzut în apartamentul său. 

N-avea unde să fugă. 

In curând, totul urma să se sfârșească, iar Lindbeck avea să 


VP - 218 


fie prins. 

Cazurile Rakel Sjödin și Emelie Rydén vor fi rezolvate. La fel și 
al Victoriei Ahlberg. Dacă ea și Ove ar fi știut de la bun început 
ce să caute, ar fi putut să facă legătura dintre crime mai 
devreme. Acum trebuiau să ia la rând toate cazurile neelucidate 
din ultimii ani din Suedia. Existau în continuare nenumărate 
piste pe care nu avuseseră timp să meargă. lar la Karolinska, 
Ove se lupta pentru viața lui. Alături de el se aflau soția și cei 
doi copii. 

În spatele Vanessei, ușa se deschise și Trude urcă în dubă. 

— Cum merge? ` 

— Urcă acum, zise Mikael Kask pe un ton sumbru. Il prindem 
în curând. 

Vanessa avea o presimţire rea. Nu-și dădea seama de ce. Cu 
fiecare clipă, avea impresia tot mai tare că trecuseră ceva cu 
vederea. Oare cât timp reușise Tom Lindbeck să îi tragă pe 
sfoară pe polițiști? Chiar avea să fie atât de ușor? Se mișcau 
prea repede. Poate că ar fi trebuit să aștepte, să-l pună sub 
supraveghere. 

— Poţi să nu mai faci asta? 

Mikael Kask o fixa cu privirea și dădu din cap spre degetele ei, 
care loveau peretele interior al dubei. Detectiva se opri. Făcu 
mâna pumn și și-o așeză în poală. 

Cei de la trupele speciale înaintau. 

— Etajul trei, mormăi Mikael Kask. Haide. 

Pe ecran, Vanessa vedea cum siluetele îmbrăcate în negru se 
regrupează. Numără opt polițiști. Aduseră un berbec. Ofiţerul își 
ridică pumnul. Le dădu semnalul. 

Vârful berbecului lovi ușa. 

Apoi totul se întunecă. 

x kx * 

Hainele lui Tom fâlfâiau în bătaia vântului. Se urcă pe frânghie 
și nu putu să nu arunce o privire Stockholmului, pe deasupra 
autostrăzii și apelor întunecate din jur. 

Începu să alerge. Știa acoperișul ca pe propriile buzunare. De 
câte ori fugise pe aici, fiind urmărit de polițiști închipuiţi? De 
data asta, însă, totul era real. Acum era adevăratul test. Tocmai 
intraseră în lumea lui Tom și jucau după regulile lui. Pașii săi 
loveau acoperișul de metal. Când polițiștii își vor dea seama 
cum a reușit să scape, o să fie prea târziu. Il vor vâna prin toată 


VP - 219 


Suedia, prin Europa, dar vor trebui să accepte că Își găsiseră 
nașul. 

Nimeni n-avea să dea de el până nu se lăsa el însuși găsit. 
Urma să devină faimos în toată lumea. Femeile își vor dori să fie 
inseminate cu sperma lui. Să-i perpetueze genele. Va avea de 
unde să aleagă. În spatele lui se declanșă explozia. Un zgomot 
înfundat. Îndepărtat. Se opri. Ascultă tăcerea care se instală, 
apoi își văzu de drum. 

x kx * 

Înăuntrul dubei se lăsă o linişte mormântală. Mikael Kask se 
aplecă și fixă cu privirea ecranul negru. Trude reacționă prima. 
Işi smulse căștile, deschise ușile și sări afară. Vanessa o urma 
îndeaproape. Se grăbiră pe Essinge Brogata. În faţa ei, în 
spatele ei, peste tot alergau polițiști. Peste tot în jur se 
deschideau ferestre și se aprindeau lumini. Privitori curioși se 
uitau pe stradă. Tom Lindbeck se aruncase în aer odată cu 
echipa de la trupele speciale. Prin ferestrele sparte de la etajul 
trei se înălța către ceruri un fum argintiu 

Intrarea în clădire era deschisă. Scara blocului răsuna de 
urletele celor răniţi. Vanessa o urmă pe scări pe Trude. Poliţiștii 
mai puţin răniţi coborau singuri, sprijinindu-și colegii. 

— Câţi morţi? urlă Vanessa. 

x kx * 

Tom deschise ușa grea, de metal, a liftului, își scoase lanterna 
din rucsac și își lumină picioarele. Adora zgomotele haosului. 
Sirenele stridente, urletele disperate de jos, din stradă. Se 
simțea ca un dirijor care în sfârșit avea dinaintea lui o orchestră. 
In sfârșit, putea să transforme în muzică ura pe care o 
înmagazinase în el atâta vreme. 

Reuși să coboare până la primul etaj fără probleme. Apoi 
deschise fereastra și ieși. Ateriză ușor pe peluză, se îndreptă și 
se uită prin întuneric. Pe Gamla Essinge Brovăg nu trecea 
absolut nicio mașină. O luă spre stânga, aproape alergând pe 
strada pustie. Se uită la stâlpii de beton care sprijineau 
viaductul. Deasupra lui se auzea uruitul traficului. Încetini, o luă 
pe Primusgatan și printre copaci zări secţia de poliţie de 
culoarea vinului roșu. 

Cu o zi în urmă, Tom Lindbeck era un nimeni. Mâine, toată 
ziua, toate săptămânile care aveau să vină, urma să se 
vorbească despre el. Nu în ultimul rând datorită a ce avea să se 


VP - 220 


întâmple sâmbătă. Fusese în tot acest timp sub nasul lor și îi 
trăsese pe sfoară pe toți. Jurnaliștii, foștii lui colegi, aveau s-o ia 
razna. Poate că avea să-i ofere unuia dintre ei un interviu în 
exclusivitate, în caz că așa ceva putea fi aranjat în siguranţă. 
Interviul urma să facă înconjurul lumii. Avea să-i trezească pe 
alţii, să-i facă să acţioneze. Încetini și merse spre apă, spre 
clubul de iahturi Essinge. 

Duse cheia în dreptul senzorului, becul roșu se făcu verde, iar 
încuietoarea se deschise. 

Toamna, când Tom fusese pe ponton ca să i se arate cum 
funcţionează barca, i se spusese că acolo mirosea a motorină și 
catran. Se întrebă ce fel de miros era acela. 

Vântul sufla peste valurile mici. Bărcile se legănau. Pe 
cealaltă parte a micului canal, deasupra apei se înălţau dealuri 
înalte și întunecate. În dreapta lui, pe Podul Mariebergs, sclipeau 
lumini albastre. Se opri ca să se bucure de peisaj. 

Erau acolo pentru el. El făcuse toate astea. 

Barca era amarată în penultimul ancoraj. Era albă. Nu atrăgea 
atenţia. Urcă la bord. Motorașul de la pupa porni aproape 
imediat. Nici măcar n-avu timp să se neliniștească. Tom cârmi 
calm dincolo de dealurile din Fredhăll și ajunse la Kristineberg, 
de unde vedea cum se aprind luminile din Pampas Marina. Nu 
întâlni nicio altă barcă. 

În jurul lui, orașul scotea sunete obișnuite. Dar acolo, pe apă, 
era altă lume. O lume calmă. Intunecată. Singuratică. 

Se simţea invincibil. 

Ce se întâmplase în apartament fusese necesar. Ce urma era 
răzbunare. Răzbunare împotriva femeilor care-i refuzaseră 
accesul la corpurile lor, împotriva bărbaţilor slabi care-l 
batjocoriseră, împotriva Suediei și a lumii. 

Însă, înainte să se regrupeze și să se pregătească, persoana 
care aproape distrusese totul trebuia să moară. 


8. 


Un poliţist mort și alţi trei răniți grav. Era ora unsprezece, iar 
vecinii lui Tom Lindbeck fuseseră evacuați. Echipa de geniști 
căuta alte dispozitive prin apartamentul cu două camere. 


VP - 221 


Daunele nu erau așa de mari cum se crezuse iniţial. Se părea că 
explozia fusese produsă de o grenadă pe care o activaseră 
forțând ușa. Tom nu fusese găsit. 

Mikael Kask stătea cocoţat pe o cutie electrică. Picioarele îi 
atârnau deasupra asfaltului. Avea o privire goală. Introspectivă. 
jurnaliștii ajunseseră la faţa locului - cei de la „Kvâllspressen” 
primii, desigur. Redacţia lor era la numai două sute de metri. 
Fotografii se îmbulzeau în faţa cordonului, iar reporterii își urlau 
întrebările către specialiștii care umblau în interiorul zonei 
demarcate cu bandă alb-albastră. 

Vanessa veni și se așeză lângă Mikael. Șeful ei o privi sumbru. 

— O să-l prindem, zise bărbatul. 

Detectiva dădu din cap. 

— Intrebarea e: cu ce preţ? 

— ÎI caută toţi polițiștii din Stockholm, drumurile sunt blocate. 
Nu poate să scape. 

— Ove? 

— Nu știu. Du-te acasă și dormi și tu, Vanessa. Nu mai ai ce 
să faci aici. Mâine am nevoie de tine. Odihnită. 

— Sper să nu. 

Mikael Kask o privi nedumerit. 

— Adică poate îl prindem în seara asta. 

Mikael zâmbi cu buzele lipite strâns. 

— Ai fost nemaipomenită. Îmi pare rău că nu te-am crezut de 
la început. Fără tine, nu l-am fi găsit niciodată. 

Vanessa se aplecă pentru a trece pe sub banda de 
demarcaţie, se îndreptă și ignoră întrebările cu care o 
bombardau reporterii cuprinși de agitaţie. Zgărie-norul care 
găzduia „Dagens Nyheter” se profila luminos pe cer. Pe lângă ea 
era un du-te-vino de mașini de poliţie. Un elicopter vâjâi pe 
deasupra. 

Rememoră vânătoarea teroristului al cărui nume refuza să și-l 
aducă aminte, cel care intrase cu duba în mulţimea de pe 
Drottninggatan. Un oraș îngrozit. Un oraș stăpânit de o 
indignare controlată. Locuitorii din Stockholm se duseseră acasă 
în coloane lungi. Temători, dar sfidători. De data aceea, ura 
teroriștilor fusese îndreptată către Occident, către societatea 
deschisă, către ei toţi. În mijlocul tristeții și haosului, Vanessa 
reușise să vadă ceva frumos în camaraderia de care dădea 
dovadă lumea. Un sentiment de dragoste pentru semenii din jur. 


VP - 222 


Acum simţea doar un hău. Singurătate. Ceva care aducea a 
frică. Tom Lindbeck nu voia să moară. Nu era înfrânt nici pe 
departe. 

Mașina ei era parcată în secția de la Kronoberg. Avea să-i fie 
imposibil să ia un taxi de oriunde de lângă Lilla Essingen. Toate 
mașinile erau oprite și verificate. Dar poate că putea să facă 
asta de lângă Västerbron. 

Altminteri ar fi trebuit să meargă până la Fridhemsplan ca să 
ia un taxi. Putea să-și ia mașina a doua zi. Aerul curat avea să-i 
facă bine. 

Când Vanessa deschise ușa de la apartamentul ei, era trează 
de-a binelea. Își scoase hainele murdare, pline de praf şi sânge. 
Își dădu jos tocul pentru pistol. Puse totul pe canapea înainte să 
intre la duș. 

În timp ce o scăldau jeturile de apa caldă, se gândi la Ove. 
Probabil că acum zăcea la spital, într-o rezervă, conectat la 
tuburi și aparate. Spera să supraviețuiască, să nu ajungă doar o 
amintire ștearsă pentru copiii lui. În faţa ei văzu chipul palid, ca 
de pasăre, al lui Tom Lindbeck. Obţinuseră o poză a lui de la 
Serviciul Penitenciarelor. O trecu un fior când se gândi că îl 
întâlnise la închisoare, că vorbise cu el. Îi trăsese pe sfoară. 
Rămânea de văzut cum o făcuse mai exact. A doua zi avea să 
limpezească multe lucruri. 

Rakel. Emelie. Poate Victoria Ahlberg. Poliţiștii de pe Essinge 
Brogata și cei care se luptau acum pentru viețile lor. Câte vieţi 
luase? Și câte avea să mai ia până îl prindeau? 

Vanessa opri apa, tremură în aerul rece și luă prosopul. Se 
uscă încet. Când se întoarse în living, porni televizorul. Un 
buletin de știri târziu arăta imagini de pe Lilla Essingen. 

„— Explozia a avut legătură cu o descindere într-un imobil”, 
spuse prezentatoarea. „Ce anume a provocat explozia, care 
deja a luat viaţa unei persoane, nu este un subiect pe care 
purtătorul de cuvânt al poliţiei a fost dispus să-l discute”. 

Simţea că n-o să i se facă somn prea curând. Prin minte îi 
treceau mii de gânduri. Vanessa se ridică și își turnă un pahar 
generos de whisky. Afară, vântul puternic bătea în schele. Foliile 
de plastic care acopereau geamurile dispăruseră. 

Cu paharul de whisky în mână, Vanessa reveni pe canapea și 
se întoarse pe partea cealaltă. 

Diferenţa dintre ea și majoritatea colegilor ei era că ei aveau 


VP - 223 


familii, aveau pe cineva pe care-l găseau acasă, care-i făcea să 
se gândească la alte lucruri. Un alt context. După atacul terorist, 
Svante rămăsese treaz ca s-o aștepte. 

Relația lor nu mai mergea de vreo doi ani, iar el probabil că 
deja se culca cu Johanna Ek, dar o așteptase. O ţinuse în braţe. 
Avusese o mie de întrebări, iar ea îl rugase să aștepte. In 
schimb, Svante îi relatase o poveste amuzantă care i se 
întâmplase în cursul zilei. Odată ajunși în pat, făcuseră dragoste. 
Nu violent, cum făceau de obicei, ci tandru. Aproape solemn. 

De pe schele se auzi un scârţăit. Vanessa privi în sus și zări o 
mișcare în faţa geamului. Primul gând care-i veni era că se 
făcuse deja dimineaţă și muncitorii începeau devreme. Un 
bărbat o privi direct în ochi. Inainte să-și dea seama că era ceva 
în neregulă, individul ridică un pistol. Vanessa se holbă direct în 
țeavă, își puse picioarele pe podea și împinse, dându-se peste 
cap cu tot cu canapea. 

Zgomotul împușcăturii răsună în apartament. Zăcând pe 
podea, cu canapeaua între ea și bărbat, simţi o durere ascuţită 
într-o parte și își dădu seama că glonţul o nimerise. 


9. 


Echipa editorială de la „Kvăllspressen” se găsea în starea de 
haos organizat care apărea întotdeauna când se întâmpla ceva 
important. Reporterii care fuseseră chemați după-amiaza se 
opreau câteva clipe cât să primească niște ordine lătrate din 
partea lui Bengt și se grăbeau la birourile lor. Jasmina apucase 
deja să treacă pe la locul exploziei și obținuse două informații 
interesante de la vecini. Apăsă pe butonul de play al 
reportofonului. 

„Cel care a fost luat pe brațe era un poliţist. 

Sunteţi sigur?” 

Își auzi propria voce prin amalgamul de ţipete, zgomote de 
aparate foto și polițiști care ordonau mulţimii să se dea înapoi. 

„Da. Avea cască și era îmbrăcat în negru. Alţi doi îl duceau jos 
pe scări. Avea tot abdomenul sfâșiat. A fost cel mai oribil lucru 
pe care l-am văzut vreodată”. 

Pe fundal urlau sirenele. Un poliţist începuse să tragă de 


VP - 224 


martorul cu care vorbea Jasmina, cerându-i să-l însoțească. 

„Staţi așa. Cine locuia în apartament? 

Era cel de deasupra mea. Îl chema Tom”. 

Înainte să stea de vorbă cu Bengt, voia să afle cât mai multe 
de una singură. Introduse prenumele și adresa lui Tom într-un 
registru online de telefoane și obţinu numele lui de familie. Pe 
urmă, intră pe Facebook. Profilul lui Tom Lindbeck era blocat. Nu 
avea detalii publice. Numai poza de profil era vizibilă. Un se/fie. 
Se uita fix la cameră, cu ochii larg deschiși. Avea un chip lipsit 
de expresie și își ţinea gura închisă. 

Jasmina îi căută numele pe Google. Spre surprinderea ei, găsi 
câteva link-uri către articole din „Kvâăllspressen”, care însă erau 
vechi de câţiva ani. Apăsă pe unul dintre ele și înțelese imediat 
despre ce era vorba. Tom Lindbeck lucrase ca fotograf la 
„Kvâllspressen”. Jasmina se ridică și fugi la biroul unde Bengt 
stătea cu telefonul la ureche în timp ce scria la laptop. li spuse 
persoanei cu care vorbea să aștepte. 

— Da? o întrebă pe Jasmina, privind-o fix. 

— Tom Lindbeck. 

Bengt se încruntă. 

— Ce-i cu el? 

— Era apartamentul lui. 

— Cel care a bubuit? 

— Da. 

— Vino cu mine. 

Bengt își luă telefonul, închise fără să-i mai spună nimic 
celeilalte persoane și se îndreptă spre biroul Tuvei Algotsson. 
Jasmina trebui să alerge ca să ţină pasul cu el. Bărbatul intră 
fără să mai bată în ușă, iar Tuva își ridică privirea de după birou. 

— Tom Lindbeck, zise Bengt și îi făcu semn Jasminei să 
închidă ușa. 

— Fotograful? Ce-i cu el? întrebă Tuva, închizându-și laptopul. 

— Apartamentul de pe Lilla Essingen care a explodat era al 
lui. Știi ce a făcut după ce a plecat de la noi? 

— Habar n-am, dar asta ne dă un avantaj enorm față de 
celelalte ziare. Tom Lindbeck chiar era un mare dubios. 

Jasmina, care stătuse în spatele lui Bengt, făcu un pas în faţă. 

— În ce fel? 

Tuva își încrucișă braţele și se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Era un... ciudat. Așa am crezut cu toții, încă de la început. 


VP - 225 


Dar era un fotograf bun. Loial. Venea mereu când îl chemam, 
indiferent dacă era zi sau noapte. După vreo două luni, am 
băgat de seamă niște apucături dubioase. Reporterițele primeau 
mesaje sinistre, ameninţări, întrebări cu tentă sexuală, poze cu 
penisuri și tot soiul de porcării. Mereu păţeau asta după ce 
lucrau cu Tom. L-am luat la întrebări, evident că a negat totul, 
după care a fost concediat. 

— Și femeile? 

— Niciuna nu a vrut să facă o plângere oficială. Pe atunci, 
lucrurile mergeau altfel. 

Se auzi o bătaie în ușa de sticlă. Max intră surescitat. 


— Sursa mea din poliţie spune că operaţiunea de pe Lilla 
Essingen avea legătură cu cazul Oscar Sjölander. Și nu doar 
asta. Și cu femeia ucisă în Täby. Și cu poliţaiul care a fost 
împușcat azi, mai devreme, în Blackeberg. 


10. 


Vanessa stătea cu faţa în jos în spatele canapelei, lipită de 
podea. Se auzi încă o împușcătură. Glonţul perforă tapiţeria și se 
opri în parchet. 

Pe jos plouă cu cioburi. 

Vanessa își dădu seama că bărbatul încerca să intre. Să se 
apropie. Cine dracu' era? 

Nu putea să stea pe loc. Neînarmată, era lipsită de apărare. 
Se auzi o nouă împușcătură. Chiar dacă nu o vedea în spatele 
canapelei, în curând unul dintre gloanțe tot avea s-o lovească. 
Oare unde-i ajunsese tocul de armă? 

A patra împușcătură. 

Nu mai avea timp. Probabil că nu mai dura mult până când 
gaura din geam ajungea îndeajuns de mare încât să poată intra. 

Undeva sub canapeaua răsturnată era revolverul ei Sig Sauer. 
Se întoarse spre dreapta. Avea trupul în continuare ud după duș, 
așa că alunecă ușor pe podea. Durerea din coastă, unde intrase 
glonţul, o săgeta. Sângele îi înroșea prosopul de culoare albă, 
dar nu putea să fie o rană prea gravă. Altminteri, n-ar fi putut să 
se miște atât de ușor. Işi întinse brațul, căutând sub canapea, își 


VP - 226 


apucă blugii albaștri și simţi sub ei tocul de piele. 

Vanessa scoase piedica. Ridică pistolul peste canapea și trase 
fără să se uite. Îl întoarse spre stânga. Trase din nou. Bărbatul 
răspunse și el cu gloanţe, dar nu mai încerca să spargă geamul. 
Renunțase, acum că și ea era înarmată. 

Vanessa aruncă o privire fugară peste canapea și se lăsă 
imediat jos. Glonţul îi trecu la numai câţiva centimetri pe 
deasupra capului și lovi peretele din living. 

li auzea pașii pe schele. Bărbatul alerga. 

__ Vanessa era în picioarele goale și avea numai prosopul pe ea. 
Impinse canapeaua în faţă ca să nu fie nevoită să calce pe 
cioburi. Se opri la o jumătate de metru de geam și se aplecă 
peste marginea canapelei. Apoi înșfăcă o pernă și o băgă în 
gaura din geam ca să poată ieși. 

Se ghemui, puse perna peste cioburi și sări. Căzu pe 
scândurile pe care se aflase bărbatul mai devreme. Durerea 
aproape că o făcu să-și piardă echilibrul, însă reuși să se prindă 
de o tijă de metal. Privirea îi căzu pe stradă și simţi cum o ia 
ameţeala. Ura înălțimile. 

Două etaje mai jos se vedea ceafa bărbatului. Vanessa alergă 
spre trepte. Schelele se zdruncinau puternic. Apucă o balustradă 
și iuți pasul, încercând să se concentreze pe ce era în față, nu 
dedesubt. Bărbatul aproape că ajunsese jos. Detectiva se opri. 
Ridică pistolul, ținându-l cu ambele mâini, ochi înspre stradă și îl 
așteptă să mai fugă câţiva metri pentru a avea o ţintă clară. 

Bărbatul își ridică privirea preț de o clipă înainte să se arunce 
la pământ. Fugi mai departe spre Odengatan, ţinându-se pe 
lângă faţade. Vanessa trase. Văzu cum glonţul lovește o piatră 
din pavaj la câţiva centimetri de el. Trase din nou. Spera să-l 
vadă împleticindu-se, căzând și rămânând jos. În curând avea să 
ajungă pe Surbrunnsgatan, să treacă de colț și să dispară. 

In apartamentul de lângă ea se aprinse lumina. Apăsă repede 
pe trăgaci de două ori, însă rată ambele gloanțe, iar bărbatul 
dispăru din raza ei vizuală. 


11. 


După ce amară barca la benzinăria plutitoare de lângă 


VP - 227 


Pampas Marina, Tom își luă rucsacul și porni de-a lungul digului. 
Nu putea decât să aștepte. Apartamentul Vanessei Frank de pe 
Roslagsgatan nu era departe de micul port. Tom se trânti pe o 
bancă de lângă mal, se uită în jur, își scoase laptopul și se 
conectă la internet. Telefonul detectivei se afla în apartament. 
Poate că era deja moartă. Așa spera. O ura cu toată fiinţa. 

Tom se gândi să sune ca să afle cum se descurcase, dar nu 
voia să-l deranjeze, cel puţin nu în acele momente. Pe lângă 
asta, îi plăcea locul. Era calm, pașnic. În curând avea să ajungă 
și el, după care vor pleca împreună. Mâine se vor odihni și vor 
recapitula întregul plan o ultimă oară înainte să se întoarcă 
sâmbătă în Stockholm. 

La început, nu acceptase. Desigur, nimic nu l-ar fi demascat și 
nu se putea face legătura între el și Tom. Ultimele zile 
schimbaseră totul. Vanessa Frank și Ove Dahlberg se 
apropiaseră îngrozitor de mult. 

Tom se uită la calculator, își conectă căștile și deschise 
mesajul de adio al criminalului în serie Elliot Rodgers, înregistrat 
cu câteva zile înainte să se răzbune împotriva lumii. Americanul 
stătea într-o mașină sport cu tapiterie neagră. Din cauza 
soarelui californian care tocmai apunea, chipul său subțire, de 
băiețandru, avea o culoare gălbie. 

„— Tipii populari au trăit vieţi hedoniste, în vreme ce eu am 
fost nevoit să mă mulţumesc cu singurătatea. M-au disprețuit cu 
toții. Când chiar am încercat să socializez cu ei, m-au tratat ca 
pe un nimeni. Acum o să devin un zeu prin comparație cu voi. 
Sunteţi niște animale. Și o să vă maăcelăresc ca pe niște 
animale”. 

Fiecare cuvânt suna de parcă l-ar fi rostit Tom, de parcă l-ar fi 
scos scos din adâncurile fiinţei lui. _ 

Chipul hotărât al americanului de douăzeci de ani îl linişti. Işi 
dorea să-l fi cunoscut. 

Două faruri luminară micul drum de lângă el. Tom se ridică 
încet. Își puse laptopul în rucsac și se îndreptă spre mașină. 
Imediat ce deschise ușa din partea șoferului, își dădu seama că 
lucrurile nu merseseră conform planului. 

— A scăpat? 

Bărbatul dădu din cap. 

— Nu contează, spuse Tom. Ea nu e importantă, de fapt. 

— Știu. 


VP - 228 


Tom îl bătu prietenește pe umăr și ocoli Land Roverul. 
Deschise portbagajul. Bărbatul opri motorul și veni lângă el. 
Tom urcă în portbagaj, căutând cu degetele mica manetă. Se 
auzi un declic. Scoase panoul care acoperea compartimentul 
secret și intră în el. Bărbatul îi dădu rucsacul, iar Tom și-l puse 
pe abdomen, după care se făcu covrig. 

— Ne vedem în două ore. 


12. 


După ce-l sunase pe Mikael Kask și i-l descrisese în linii mari 
pe bărbat, medicii reușiseră s-o convingă pe Vanessa să se lase 
dusă la Spitalul Karolinska. Acolo îi explicaseră că glonțul doar îi 
zgâriase o coastă și o bandajaseră. Așteptă într-o încăpere mică 
să se întoarcă doctorul care o consultase. 

Se auzi o bătaie în ușă, după care intrară Trude Hovland și 
Mikael Kask. Arborau o mină gravă și o studiară neliniștiţi pe 
Vanessa din cap până-n picioare. 

— L-aţi prins? 

— Mă tem că nu, răspunse Mikael Kask. 

Se așezară în același timp pe scaune diferite pe care le 
traseră cam la un metru de pat. 

— Crezi că are vreo legătură cu Tom? întrebă blând Mikael. 

— Nu știu, zise Vanessa. 

Detectiva se simţea confuză. Singurul lucru de care era sigură 
era că bărbatul de pe schelă nu era Tom. Părea puţin probabil 
ca Legiunea sau Reţeaua Södertälje să fi ales exact noaptea 
aceea pentru a lovi. 

— Dar probabil că da. 

Se lăsă tăcerea. 

— Vanessa, ai vreo rudă pe care ai vrea s-o sunăm? 

intrebarea veni din senin și o luă prin surprindere. Își strânse 
buzele și clătină din cap. Trude păru să observe cum i se 
schimbase starea de spirit, așa că se grăbi să intervină. 

— Am găsit mai multe lucruri interesante în apartamentul lui 
Tom Lindbeck. Printre altele, fotografii cu Alek Minassian și Elliot 
Rodger. Credem că Tom este un /nce/. Sau cel puţin că este 
foarte influenţat de ei. 


VP - 229 


— Ce e un /ncef? 

Vanessa își simţea gâtul uscat. Tuși, după care făcu semn 
către chiuvetă. Mikael Kask se ridică și porni robinetul. 

— Incel vine de la involuntary celibacy, zise Trude. E o 
mișcare online formată din zeci de mii de bărbaţi pe care-i 
unește misoginia. Membrii mișcării sunt în spatele acel puţin 
patruzeci și cinci de crime din State. Alek Minassian și Elliot 
Rodger sunt simboluri pentru lumea /nce/. Ucigași în masă. 

— Nu ucigași în serie? 

— Nu. 

Mikael îi întinse Vanessei un pahar de plastic. Detectiva bău 
încet, atentă să nu dea pe jos. Câteva picături tot îi curseră pe 
bărbie și ajunseră pe halatul de spital. 

— Încă încercăm să stabilim care e cercul social al lui Tom. 
Dar pare să se limiteze la nepoata lui. Mâine aflăm mai multe. 

Mikael se foi pe scaun. 

— Ne întrebăm cum de au reușit să te găsească atât de 
repede. 

— Și pe Ove, completă Trude. Ai văzut dacă te-a urmărit 
cineva? 

— Nu, răspunse Vanessa. 

Lăsă paharul pe măsuţa de lângă pat. 

— Mai e ceva, continuă Mikael. 

Șeful Vanessei părea stingherit. 

— Există riscul să fii scoasă din anchetă, dată fiind situația. 
Evident că eu o să mă opun. Fără tine... Oscar Sjölander încă ar 
fi considerat suspect. Probabil și Karim. Vreau să te ocupi în 
continuare tu. Asta dacă ai energia necesară. Dar nu eu o să am 
ultimul cuvânt. 

După ce ei plecară, Vanessa se întinse în pat. 

Dincolo de ușă auzea pași și glasurile șoptite ale asistentelor. 
Luminată de ecranul telefonului, Vanessa citea despre mișcarea 
Incel. Urmări clipul de rămas-bun al lui Elliot Rodger, înregistrat 
înainte să omoare șase oameni și să rănească alţi paisprezece în 
California. Apoi arestarea lui Alek Minassian, după ce își folosise 
duba ca să dea peste douăzeci și șase de oameni în Toronto, 
dintre care zece muriseră. Însă nu erau singuri, mai erau și alţii. 
Pe Reddit, un grup avea peste patruzeci de mii de membri. 
Patruzeci și cinci de morţi din America de Nord puteau fi puse în 


8 „Celibat involuntar”, în limba engleză (n. trad.). 
VP - 230 


seama mișcării. 

Tom Lindbeck nu mai era anonim. Acum nu mai putea să 
acţioneze netulburat. Dar Vanessa era convinsă că Tom nu avea 
să dispară pur și simplu, să se dea bătut. Mai urma ceva. Ceva 
de proporții mai mari. Dar ce? 

Își închise ochii și încercă să adoarmă. Renunţă după douăzeci 
de minute. Chemă un taxi, se ridică, își adună hainele și ieși pe 
culoar. 


13. 


După ce stătuse ghemuit timp de două ore în compartimentul 
special de sub scaunele pasagerilor, Tom se întinse. Lăsă 
geamul jos de câteva ori, bucurându-se de aerul curat al noptii 
care intra în mașină. 

Merseră mai departe, trecând pe lângă comunităţi mici, uitate 
de lume, de-a lungul drumului E20. Nu reușiseră s-o ucidă pe 
târfa de polițistă, dar o speriaseră. Îi arătaseră că puteau lovi 
oricând. Tom se simţea invincibil, aproape ca un Chad. in 
terminologia  /nce/, Chad formează douăzeci la sută din 
populaţia de bărbaţi, dar se culcă cu optzeci la sută dintre 
femei. Din ecuaţia asta rezulta că bărbaţii ca Tom rămâneau 
fără partenere sexuale. Chiar văzuse grafice care demonstrau 
cum în mai puţin de un deceniu douăzeci și cinci la sută dintre 
bărbaţi urmau să ajungă /ncel. 

Mai aveau treizeci de kilometri până la Eskilstuna. Tom urma 
să continue de-a lungul drumului E18, să schimbe direcţia și s-o 
ia spre nord. 

— Cum ţi-a venit ideea să modifici mașina? îl întrebă celălalt 
bărbat. 

— Locuitorii Berlinului de Est făceau deseori ceva asemănător 
când fugeau cu mașina în Vest, răspunse Tom. Ştii ce simţeam 
când stăteam în portbagaj? Libertate. 

Văzu o mică larvă gri târându-se pe bord și se aplecă spre ea. 
O luă în mână. Preţ de o clipă, se gândi s-o strivească între 
unghii. 

— În copilărie, băieţii din clasă mă târau în pădurea din 
spatele școlii. La început, găseau gândaci și insecte și mă forțau 


VP - 231 


să le mănânc. 

Tom aruncă larva afară, după care închise geamul. 

— Dar într-o zi, după ce făcuseră asta toată săptămâna, am 
realizat ceva: cel mai rău lucru nu era să mănânc gângăniile, ci 
să fiu forţat să fac asta. În loc să mă fac mic și să încerc să mă 
ascund atunci când suna clopoţelul, fugeam în pădure. 
Dezgropam cele mai grase râme pe care le puteam găsi. După 
ce aveam mâinile pline, le făceam semn și strigam la ei. Când 
ajungeau la mine, băgăm râmele în gură și le mâncam. 

Bărbatul gemu. 

— Te-au lăsat în pace? 

Tom clătină din cap încet. 

— O vreme. Câteva zile, poate. 

Bărbatul tuși. În mașină se lăsă tăcerea. Afară se vedea încă o 
localitate uitată, ca o insulă luminoasă într-o mare de întuneric. 

— Oprește aici, zise Tom. Mi-e foame. 

Erau singuri la benzinărie. Tom ceru doi hotdogi vegetarieni și 
o sticlă de apă. Rămase în mașină ca să nu fie văzut de 
camerele de luat vederi. 

Îi era dor de șobolani. Probabil că urmau să fie uciși. Dacă ar fi 
avut timp, le-ar fi dat drumul înainte să plece. 

Dintr-un Peugeot gri cobori o femeie pe la vreo patruzeci de 
ani. Făcură contact vizual preț de câteva clipe, după care ea își 
întoarse privirea. Nimeni n-avea să mai facă asta. Chipul său va 
fi pretutindeni, toţi o să vorbească despre el. Deja își știa 
discursul, îl șlefuise în timpul petrecut în ascunzătoarea de sub 
scaune. Însă mai avea de așteptat până atunci. Până când 
loveau, trebuia să evite orice le-ar fi putut periclita misiunea. 

Portiera din dreapta se deschise. Tom luă cârnații vegetali, 
coborî geamul și dădu drumul chiflelor pe asfalt. Motorul prinse 
viaţă. 

— Așteaptă o secundă, zise Tom. 

— De ce? 

Tom mușcă o bucată mare de cârnat. Chiar dacă nu-i putea 
simţi gustul, îi plăcea textura. Își lăsă dinţii să pătrundă lent prin 
masa caldă. Mai avu timp pentru alte două mușcături înainte ca 
femeia să se întoarcă la mașină. Tom îi urmări cu privirea toate 
mișcările. 

— Ce-a fost asta? 

— E ultima femeie care o să mă mai ignore, zise Tom. 


VP - 232 


Pe forumurile /ncel/ se vorbește mult despre cum odată ce ai 
luat pastila neagră și ai realizat că nu mai ai nicio speranţă să 
cunoşti o femeie, există numai trei căi de scăpare. Să accepţi 
asta, să te sinucizi, sau să faci ce a făcut și Elliot Rodger. Să 
devii E.R., cum se spunea. Însă bărbatul de lângă el susţinea că 
mai există și a patra variantă. Un război de mică intensitate 
împotriva societății. Victoria Ahlberg, Emelie Ryden și Rakel 
Sjödin. Toate trei erau Stacey. Zeiţe ale sexului. Potul cel mare 
genetic. 

Tom le urmărise pe Victoria Ahlberg și pe Emelie Ryden de 
când le văzuse la Akersberga, unde veniseră ca să și-o tragă cu 
masculii lor alfa. Chiar dacă Tom ar fi ales calea lui Rodger, tot 
ar fi vrut să ajute. Când femeiuștile își predaseră telefoanele la 
recepție, el preluase controlul asupra aparatelor. Le aranjase 
astfel încât să poată urmări traficul de date al Victoriei și al lui 
Emelie, să le asculte convorbirile, să vadă unde se află. Nici 
Tom, nici bărbatul pe care îl ajutase nu avuseseră vreo speranță 
ca Eyup Rustu sau Karim Laimani să fie condamnaţi. Însă ce 
știau era că atunci când polițiștii aveau să-și dea seama de 
greșeală va fi prea târziu. Poliţia căuta mereu bărbaţii violenți 
din viața de zi cu zi a femeilor. 

Era crima perfectă. 

Uciderea lui Rakel Sjödin fusese diferită, un bonus care li se 
dezvăluise atunci când Katja îi povestise despre relaţia lui Rakel 
cu Oscar Sjölander. Toată tărășenia fu mai degrabă o 
improvizație, dar care îi dăduse și ocazia să-i distrugă viața unui 
Chad adevărat. Însă în sinea lui Tom nu credea în războiul de 
mică intensitate. Calea lui Rodger și a lui Minassian era mai 
bună. Mult mai eficientă. O altă cale despre care vorbeau mulţi 
bărbaţi /ncel erau atacurile cu acid. Să le dizolve chipurile unor 
femei Stacey bine alese ca să le arate ce înseamnă suferința 
adevărată. 

Părăsiră benzinăria și intrară pe drumul principal. 

— O urăști și pe nepoata ta, Katja? 

Tom dădu din umeri. Se gândi la chipul Katjei. Ea era o Becky. 
O femeie obișnuită, dar și cele de teapa ei voiau să și-o tragă cu 
un Chad. 

— Dacă n-am fi fost rude, n-ar fi petrecut timp cu mine 
niciodată. Și, deși sunt unchiul ei, nu poate să nu mă 
disprețuiască, deși probabil că nici ea nu-și dă seama de asta. 


VP - 233 


14. 


Nicolas deschise ușa când văzu că afară era Vanessa. Scoase 
capul pe scară, verifică dacă mai era cineva, apoi încuie ușa la 
loc. 

Vanessa se trânti pe canapea. 

— Îmi pare rău că am dat buzna așa, dar n-aveam unde 
altundeva să merg, începu detectiva. Nu puteam să stau singură 
acolo în spital. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Nicolas în timp ce o mângâie 
neliniștit pe frunte. 

Vanessa era palidă. 

— Am fost atacată. Acasă, în apartamentul meu. 

Îi povesti întâmplările din ultimele câteva ore, din momentul 
în care-l lăsase la magazinul 7-Eleven de pe Scheelegatan. 
Explozia de pe Lilla Essingen. Drumul până acasă. Apariţia 
bruscă a necunoscutului pe balcon. Schimbul de focuri. Vorbele 
îi ieșeau ca un șuvoi. Era incoerentă. Tremura. Poate că era de 
la morfina pe care i-o administraseră. Poate că era datorită lui, 
fiindcă știa că Nicolas o va înţelege oricum. Nicolas așa spera. 
Vanessa își trase cămașa șifonată și îi arătă bandajul. 

— Și colegul tău, cel care a fost împușcat? 

Vanessa clătină din cap. 

— A fost lovit în spate. Se zbate între viaţă și moarte. 

— Dar mă bucur că tu ești teafără. 

Nicolas îi luă mâna și o mângăie cu degetul mare, după care îi 
dădu drumul. Se îndreptă și o privi neliniștit pe Vanessa. Incercă 
să-și dea seama dacă o făcuse să se simtă stingheră, dar chipul 
detectivei rămase fără expresie. 

— Vrei ceva? Apă? Ceai? 

Vanessa dădu din cap. 

— Un ceai ar fi bun. 

În timp ce Nicolas punea apa la fiert, detectiva îi zâmbi cu 
greu. 

— Îmi pare rău că m-am supărat când mi-ai spus de Londra. A 
fost o copilărie. Mă bucur pentru tine. 

— Nu trebuie să spui că-ți pare rău. O să-mi fie dor de tine. 

— Chiar așa? întrebă Vanessa. 

— Da. 


VP - 234 


Neliniștea începu să-i dispară. Acum era aici. La el acasă. 
Nicolas se bucura că venise la el. Dacă Vanessei i s-ar întâmpla 
ceva... Nu, nu putea să se gândească la așa ceva. li aruncă o 
privire detectivei. Stătea întinsă pe spătarul canapelei, cu ochii 
închiși. 

Nicolas se întoarse cu două căni aburinde. 

Se pomeni că rămâne în mijlocul camerei preţ de o clipă și îi 
privește chipul pașnic, cuprins de somn. Lăsă cănile pe măsuţă, 
se aplecă și o ridică grijuliu. 

O purtă prin apartament și o așeză pe patul din camera de 
alături. 

Vanessa îl privi printre pleoape. 

— Mulţam, murmură detectiva. 

Întinse o mână și îl mângâie pe braţul. Atingerea ei îi arse 
pielea, îl încălzi până în adâncul ființei. Nicolas o acoperi pe 
Vanessa cu pătura și stinse lumina, după care se întinse lângă 
ea, își duse palmele la ceafă și începu să privească fix tavanul. 


VP - 235 


PARTEA A VII-A 


O să închin o bere pentru fiecare victimă care e o femeie între 
optsprezece și treizeci și cinci de ani. 


Un bărbat anonim. 
1. 


Printr-un panou de sticlă, Vanessa îl vedea pe bărbatul care, 
după spusele asistentei, era Ove. Stătea întins în rezerva tristă, 
cu o mască pe jumătatea de jos a feței. In jurul patului se 
înălțau aparate care ţineau moartea la distanţă. 

Atinse clanţa, dar nu reușea să se hotărască. In cele din urmă 
intră și rămase lângă pat, neștiind ce să facă. Işi trecu privirea 
de-a lungul trupului lui Ove, până când ochii i se opriră la faţa lui 
acoperită. Ea îl știa că pe un bărbat mare și puternic, dar aici 
arăta mic și jalnic. 

Simţi cum o ustură un ochi. Se grăbi să-și șteargă obrazul și 
aruncă o privire rapidă spre coridor ca să fie sigură că polițistul 
de acolo n-o văzuse. Işi trase un scaun și se așeză la distanţă de 
aparate, ca să fie sigură că nu le atinge. 

Lumea nu prea avea încredere în ea. Deseori li se părea că e 
ciudată și greu de înțeles. Probabil că și Ove avea aceeași 
impresie. Însă chiar de la început îi arătase, în felul lui 
zgomotos, că are încredere în ea. 

— Nu muri, șopti Vanessa. 

Dacă el ar fi știut că stătea acolo, vorbind de una singură, ar fi 
râs de ea. Vanessa își stoarse creierii, încercând să-și aducă 
aminte dacă îi spusese vreodată cât de mult îl apreciază. 
Probabil că nu. Nu era stilul ei, la fel cum nici lui Nicolas nu 
putea să-i spună cât înseamnă pentru ea. Dar ceva îi spunea că 
Ove oricum știa asta. Asta dacă mai știa ceva, în halul în care 
era acum. 

Voia să-i vorbească. Nu-i păsa dacă era ceva stupid, dacă nu 
putea s-o audă. 


VP - 236 


— Mă întreb de ce te-a împușcat, spuse Vanessa atât de încet, 
încât abia se auzi. Nu e stilul lui. Nu ucide bărbați, ucide femei. 
Imi dau seama că nepoata lui, Katja, a spus ceva ce l-a neliniștit. 
Insă ar fi putut să dispară. Să fugă. Poate că avea ceva personal 
cu tine și s-a enervat că ne-am apropiat atât de mult. Dar nu 
cred. Cred că știa ce face. 

Vanessa își scoase mobilul și îl ţinu în mână. Privi direct în 
cameră în timp ce activa funcția de memorizare vocală și 
apropie microfonul de gură. 

— Știu că poţi să auzi asta, Tom Lindbeck. Știu că ai intrat în 
telefonul meu, în viața mea, de când l-am interogat a doua oară 
pe Karim Laimani la închisoare. Sau de prima oară? Așa lucrezi 
tu. Ești un laș nenorocit. 

După care călcă telefonul până-l făcu bucăţi. 

— Imi place de tine, Ove, zis Vanessa dând din cap încet. Eşti 
un om bun. Cineva cu intenţii bune, care nu-i judecă pe alţii. 
Când o să te simţi mai bine, o să mâncăm hotdogi în mașina 
mea. 

e 

Taxiul mergea printr-un oraș blocat. La început, șoferul 
încercase să stea de vorbă cu ea, dar tăcuse văzând că Vanessa 
nu făcea niciun efort să susțină conversaţia. Dădu radioul mai 
tare și începu să bombăne despre ceilalți participanţi la trafic. 

Tom Lindbeck putea fi oriunde în Suedia. Fie singur, fie cu un 
complice. Vanessa înclina mai mult spre a doua variantă. Nu 
credea că bărbatul care încercase s-o ucidă lucra cu altcineva în 
afară de Tom Lindbeck. 

Căutarea lui devenise cea mai mare operaţiune de poliție de 
la atacurile teroriste de pe Drottninggatan. Insă Vanessa era 
convinsă că nu se mai afla în Stockholm. Cel puţin deocamdată. 

După prânz era planificată o conferinţă de presă, unde 
comisarul-șef, flancat de un purtător de cuvânt, urma să facă 
publice numele lui Tom Lindbeck și descrierea lui. Urma să fie 
catalogat ca fiind extrem de periculos și aproape cu siguranţă 
înarmat. 

Vanessa se trezise în patul lui Nicolas, cu braţul lui 
cuprinzând-o. Deși stăteau atât de aproape încât îi simțea pe 
gât respiraţia liniștită, se lipise și mai tare cu spatele de el. Nu 
se grăbise să se dea jos din pat. Îl mângâiase pe braţe cu 
degetele. Îi luase mâna într-a ei. În cele din urmă, se dăduse jos, 


VP - 237 


făcuse un duș rapid și coborâse la taxiul care o aștepta. 

A doua zi, Nicolas pleca la Londra. Așa era cel mai bine pentru 
amândoi. Așa, ea nu mai trebuia să se gândească la asta, iar el 
putea să facă în sfârșit ceva care să aibă o importanţă. Altfel, ar 
fi clacat. Nicolas avea nevoie de un context, ceva care să umple 
golurile despre care Vanessa știa că sunt acolo. Era ceva ce ea 
nu putea să facă vreodată. Avea și ea propriile goluri. Și chiar 
dacă ea ar fi putut, probabil că Nicolas n-ar fi vrut asta. Vanessa 
știa că el o place, dar probabil nu suficient încât să renunțe la 
viaţa lui. 

lar Vanessa respecta asta. Viaţa nu era ca în filme. 

Pe geam văzu cum trec în viteză pe lângă insula 
Kungsholmen. 

Sună celălalt telefon al ei, cel pentru informatori. 

— Când ajungi? 

— In două minute, răspunse Vanessa. 


2. 


Bengt stătea în fața reporterilor, care formaseră un semicerc 
în jurul lui. Își încrucișă braţele și își drese glasul. Jurnaliștii 
tăcură și lăsară jos ziarele pe care le citiseră în timp ce așteptau 
începutul ședinței. Fără să zică nimic, Bengt trecu încet pe lângă 
ei. După ce îi privise fix pe fiecare în parte, se opri. Se întinse. 

— Bravo vouă! 

Ridică un exemplar din „Aftonposten”. 

— Îi distrugem. N-au nimic cu care să răspundă. Nimic! 

Aruncă ziarul în aer, iar acesta se desfăcu și pluti în jos până 
ajunse pe podea. 

— Firește, să faci ziare e o muncă de echipă, eu sunt primul 
care susține asta, dar... Max Lewenhaupt, zise Bengt, arătându-l 
pe Max. Articolul de fond si știrile. Aplauze, vă rog. 

Jasmina se alătură aplauzelor. Poate că era doar o impresie, 
dar parcă Max nu se mai purta chiar atât de arogant, așa cum 
făcea de obicei atunci când îl lăuda cineva. Făcu o plecăciune cu 
capul, după care când se terminară aplauzele, îi aruncă o privire 
Jasminei. 

— Astăzi continuăm de unde am rămas. Toată lumea știe deja 


VP - 238 


ce are de făcut, zise Bengt. 

Jasmina făcu stânga împrejur ca să se întoarcă la birou, dar 
Bengt o opri. 

— Ai un minut? 

O conduse spre biroul Tuvei Algotsson și o lăsă să intre 
înaintea lui. Tuva îi primi cu un zâmbet prietenos. Ușa se închise 
în spatele Jasminei, iar zgomotul din redacţie nu se mai auzi. 

— Bravo ţie, Jasmina. Eşti rapidă și eficientă. Presupun că îţi 
dai seama că luăm în calcul să publicăm numele lui Tom, să 
relatăm povestea vieţii lui. Apartamentul lui va fi percheziţionat 
astăzi și o să aflăm amănunte despre asta. Max se ocupă să 
obțină amănuntele și, după ce face rost de ele, vreau să-l ajuţi 
să scrie articolul. Bine? 

— Da. 

Urma să fie cel mai important articol de a doua zi. Faptul că 
Tuva își dorea ca Jasmina să contribuie la scrierea lui arăta că o 
apreciază. 

— Bine. 

Tuva își luă cafeaua. Jasmina băgă de seamă că era de la 
cafeneaua italienească de vizavi. 

— Cel mai important lucru e să nu uităm întreaga poveste. 
Oscar Sjölander a fost eliberat aseară. Vreau să încerci să-l faci 
să vorbească. Probabil că o să fugă din Suedia în următoarele 
zile, așa că e important să încerci să dai de el cât mai repede. 

Bengt, care fusese acaparat de mobil, îi puse Jasminei în faţă 
un bilet scris de mână. 

— Am primit informaţii cum că s-ar fi refugiat la hotelul ăsta. 

Jasmina privi mâzgăliturile de pe bilet. Informatorul oferise 
până și numărul camerei. Portarul? Recepţionera? Oscar 
Sjölander fusese în arest preventiv, acuzat de uciderea lui Rakel 
Sjödin. Chiar dacă era nevinovat, cariera lui TV se terminase. 
Declaraţiile martorilor despre violenţa de care dăduse dovadă 
faţă de femei erau cunoscute acum de toată lumea. Niciun canal 
de televiziune n-ar mai fi vrut să audă de el. 

Jasmina luă biletul și se ridică. 

— Mă duc chiar acum. 


VP - 239 


3, 


Trude Hovland așeză cutia de IKEA pe masa pliantă pe care 
specialiștii o aduseseră cu ei pentru a tria obiectele găsite în 
apartament. 

Inăuntru erau sute de fotografii. Erau bine organizate, fiecare 
dintre ele având trecute pe spate data și locul. Criminaliștii care 
umblau prin casa lui Tom Lindbeck erau îmbrăcaţi în 
combinezoane albe. Trecuseră numai câteva ore de când 
geniștii securizaseră apartamentul și le dăduseră voie să intre. 
In aer plutea un miros dulceag de pământ și materie în 
descompunere. Vanessa respiră pe gură ca să nu-i vină să 
vomite. 

— Cum putea să suporte duhoarea? 

— Potrivit nepoatei lui, are anosmie, zise Trude. Nu simte 
niciun miros și niciun gust. 

Vanessa apucă mai multe poze. 

— Așadar, dacă bine am înțeles, începu detectiva în timp ce 
se uita la poze, explozia a fost provocată de o grenadă. Când s-a 
deschis ușa, a sărit și cuiul. Tom a văzut echipa de la trupele 
speciale prin camera instalată în scară. Apoi a deschis un geam 
lângă care atârna o frânghie și s-a urcat pe acoperiș. Apoi a 
fugit spre pod. 

— Corect. Ultima ușă de pe acoperiș, cea mai aproape de pod, 
era descuiată. A coborât pe scara de acolo. Nu știm cum a 
plecat de pe insulă. 

Aproape toate pozele înfățișau femei îmbrăcate sumar în 
locuri publice, care probabil nu știau că Tom le fotografia. 

— E și mai rău, continuă Trude. 

li dădu Vanessei un plic A4 gros. Detectiva îl cântări în mână 
și îl deschise. La început nu pricepea la ce se uită. Spre 
deosebire de celelalte, pozele de aici erau întunecate și neclare. 
Prima din teanc fusese făcută noaptea, printr-un geam. Trei 
persoane dezbrăcate în pat. Doi bărbaţi și o femeie. 
Intrepătrunși. O alta înfățișa un cuplu care trăgea cocaină în 
timp ce făcea sex. 

— Să documenteze viețile private ale oamenilor pare să fi fost 
un soi de hobby pervers de-al lui. Am găsit niște înregistrări pe 
un hard drive vechi. 


VP - 240 


— Înregistrări? 

Trude dădu din cap. 

— Filmări și înregistrări audio. A înregistrat persoane la ele 
acasă. Conversaţii. Sex. Certuri. A făcut un colaj din filmări 
peste care a adăugat muzică. 

Vanessa lăsă plicul jos și se uită prin living. Mobila era masivă 
și demodată. Dacă n-ar fi știut deja că Tom Lindbeck avea 
treizeci și trei de ani, ar fi crezut că era casa unei persoane mult 
mai în vârstă. 

Işi aminti brusc ce-i spusese Ivan lui Nicolas despre paznicii 
care o urmăreau pe Victoria Ahlberg când făcea sex cu prietenul 
ei. 

— Există și filmări de la închisoare? 

— Incă nu știu. N-am avut timp să ne uităm prin toate 
materialele. Fiecare dulap e plin de chiloţi vechi, hârtie, gunoaie 
și cutii. La ce te gândeai? 

— Victoria Ahlberg. 

— Încă nu am găsit nimic care să indice o legătură cu ea. În 
același timp, n-am găsit nimic nici care să-l lege pe el de morțile 
lui Rakel și Emelie. Insă cred că o să reușim asta în următoarele 
câteva ore. Acum aș vrea să-ți arăt altceva. 

Intrară într-un birou. Duhoarea se înrăutăţi. Lângă un perete, 
o parte din podea era delimitată cu un panou de plastic înalt de 
cincizeci de centimetri, în spatele căruia opt șobolani mari se 
ciorovăiau printre resturi putrede, oase de pui roase și fecale. 
Vanessa făcu doi pași spre ei. Șase dintre șobolani aveau cozile 
legate între ele. Nu se puteau mișca decât odată cu ceilalți. 
Animalele chițăiau și zgâriau plasticul. 

Trude veni lângă Vanessa. 

— Se cheamă „rege-șobolan”, zise Trude. Uneori se întâmplă 
natural, când cozile ajung să se lipească în sânge și fecale. Însă 
cel de aici e creaţia lui. L-a făcut cu niște sârmă de oţel. În 
dormitor sunt multe cărți despre șobolani. Aproape la fel de 
multe precum cele despre sex și masculinitate. 

Trude se apropie de birou și se întoarse cu un carneţel pe 
care-l deschise. 

— l-a studiat îndeaproape. la uite aici. 

Regele-șobolan și cei doi șobolani liberi erau trecuţi pe 
coloane diferite. Își notase greutatea, lungimea și culoarea lor. 
Făcuse niște diagrame și tabele organizate. 


VP - 241 


— De unde a făcut rost de șobolani? 

— Parcuri, subsoluri, cine știe... Am găsit capcane cu cușcă, 
probabil așa i-a prins. 

Vanessa făcu stânga împrejur și se duse la fereastră. 

Pe Essingeleden era plin de mașini care se mișcau foarte 
greu. Lumea se ducea la serviciu, la ţară, la întâlniri amoroase. 
Fiecare dintre ei se afla în propriul univers de gânduri interzise, 
anxietate, familii disfuncționale, fantezii sexuale. La fel ca Tom. 
Asta era lumea lui, o lume în care fusese singur. Nu avea habar 
cum să întâlnească oameni în afara ei și de aceea devenise 
obsedat să-și bage nasul în vieţile altora. Să le afle secretele. 
Dar de ce se mulțumea ca pe unele femei doar să le privească, 
în vreme ce pe altele le omora? Poate că pur și simplu credea că 
va găsi o cale prin care să scape nepedepsit. 

Pe pervaz se afla o fâșie de hârtie. Vanessa se aplecă. Era un 
bilet pentru un meci de fotbal feminin de Liga 1, între 
Djurgården și Linköping la Stadionul Stockholm. Se uită la dată: 
sâmbătă, 4 mai. Meciul începuse la 11.30. Inima începu să-i 
bată tot mai tare. Doar Tom Lindbeck ar fi avut destul timp să 
ajungă de la Tyresö la meci, nu? Doar că între timp trebuise să-i 
mute cadavrul lui Rakel de la vilă până lângă apă, să intre în vila 
lui Oscar Sjölander de la Bromma și să planteze arma crimei și 
puloverul în coș. Nu, era imposibil. 

Dacă nu Tom Lindbeck o omorâse pe Rakel Sjödin? 

— Trude? 

Un specialist își iţi capul de după ușă. 

— Am găsit ceva ciudat în frigider. Vino să vezi. 

Vanessa îi urmă încet în bucătărie. Unul dintre specialiști ținea 
un mic recipient de plastic. Vanessa nu putea să vadă ce e 
înăuntru. 

— Ce e? întrebă Trude. 

— Credem că e spermă, zise bărbatul. 


4. 


Nicolas auzi un fluierat în spate și se întoarse. Celine îi făcu 
semn cu mâna. Rucsacul îi săltă în spinare când ea grăbi pasul. 
Nicolas tinu ușa deschisă cu piciorul. Trebuia să-i spună acum, 


VP - 242 


trebuia să-i spună că o să plece. 

— Vii în oraș? întrebă Celine. 

— Azi nu. 

Nu mai putea să amâne. Nu voia să plece fără să-și ia rămas- 
bun. 

— Ai timp să vorbim? 

— Dacă nu durează mult. Vreau doar să-mi las geanta acum, 
pe urmă merg în oraș să-mi cumpăr niște haine. Mâine merg la 
Pussy Power. 

— N-o să dureze mult. 

Celine îl privi bănuitoare. 

— Am făcut ceva greșit? 

Pentru o clipă, Nicolas întrezări nesiguranța din spatele 
fațadei atât de încrezătoare. 

— Nu, se grăbi să răspundă. 

Fata dădu din umeri. 

— Bine. 

Nicolas făcu semn spre o bancă din curte. Înainte să se așeze, 
o curăţă cu mâna. Celine își luă ghiozdanul în braţe și își puse 
braţele în jurul lui. 

— Ai nevoie să împrumuţi bani, sau ce? A 

Fata chicoti. Nicolas se strâmbă. Clătină din cap. Işi luă inima 
în dinţi, dar Celine i-o luă înainte. 

— Am mai exersat. Să-mi ţin respiraţia. 

Nicolas o privi confuz. 

— În cadă. Ca să pot intra în armată. Mi-ai spus că pot să fac 
orice, dacă depun efort pe bune. Acum pot să-mi ţin respiraţia 
patruzeci și șapte de secunde. E bine, nu-i așa? 

Fata îl privi nerăbdătoare. 

— Plec. La Londra. 

Celine nici nu se clinti. 

— Când? 

O coţofană ţopăi pe două picioare pe lângă un coș de gunoi. 

— Mâine. 

În jurul ochilor fetei apărură mici încreţituri. 

— Bine atunci. Ne mai vedem. Acum trebuie să plec. 

— Nu vrei să știi de ce? 

Fata își aruncă rucsacul în spate și porni. Nicolas se ridică, o 
ajunse din urmă și îi așeză ușor o mână pe umăr. 

— Celine, așteaptă. Îmi pare rău, dar trebuie să fac asta. 


VP - 243 


O întoarse cu blândetțe și, spre surprinderea lui, văzu că 
plângea. 

— O să mai vin din când în când și ne vedem atunci. O să 
putem să mergem la înot. Sau să facem scufundări. Promit. 

Celine nu răspunse. O lacrimă îi curse încet pe obraz. Nicolas 
întinse mâna spre ea, dar fata i-o împinse la o parte. 

— N-o să fie la fel. 

Nu voia s-o mintă, s-o contrazică. Îi lipi cu blândețe capul de 
pieptul lui. Celine se lăsă îmbrăţișată. Respirația ei îi umezi 
materialul tricoului. În timp ce o ţinea în braţe, Nicolas își trecu 
degetele prin părul ei încâlcit. 

— O să fie la fel ca înainte să te muţi tu, zise Celine plângând. 
Nu înţelegi? Atunci nu aveam niciun prieten. Tu ești singurul 
care mă înţelege. Singurul care mă place. Te rog, Nicolas, nu mă 
părăsi. ` 

— Trebuie, răspunse Nicolas încet. Imi pare rău, dar trebuie. 

Înghiţi în sec. Tăcu. 

— Nu, Nicolas. Te rog! Nu trebuie să faci asta. 

Celine se smulse din îmbrăţișare și începu să-l lovească. 

— Nu trebuie să faci asta! ţipă fata. Nu trebuie! Mă auzi? Nu 
trebuie să mă părăsești! 


5, 


Jasmina își lăsă mâna în jos și așteptă. Nu voia să dea buzna 
înăuntru, dar știa că asta face parte din meseria ei. iși lipi 
urechea de ușă, încercând să audă orice semn de viață 
dinăuntru, dar nu se auzea absolut nimic. Toate slujbele au și 
dezavantaje, inclusiv să fii reporteriţă la un tabloid. 

Bătu din nou. 

Mai tare. 

Preţ de câteva clipe, și-l imagină pe Oscar Sjölander mort 
înăuntru, zăcând în cadă cu venele tăiate sau atârnat de o 
frânghie. 

Ușa de la camera 1316 se întredeschise, iar în prag apăru un 
chip cu barbă. 

— Da? A 

Bărbatul își miji ochii din cauza luminii de pe coridor. li 


VP - 244 


tremurau buzele. 

— Mă numesc Jasmina Kovač, sunt ziaristă la „Kvâllspressen”. 
Putem sta puţin de vorbă? 

Ușurarea pe care o simţise văzându-l în viaţă dispăru. Jasmina 
se încordă, pregătită să fie alungată, dar bărbatul doar o privi 
calm. 

— Cât e ceasul? întrebă Oscar somnoros. 

— Unu fără douăzeci. 

Oscar deschise ușa de tot și se întoarse. Purta un halat alb 
peste o pereche de boxeri și un tricou. Draperiile erau trase. 
Jasmina intră și se pomeni în faţa ușii de la baie. Lângă geam se 
aflau un fotoliu și o măsuţă. Oscar trase draperiile puţin, iar în 
cameră intră o mică rază de lumină. 

— De ce te-au trimis pe tine și nu pe altcineva? întrebă Oscar. 

Vorbea cu greu. Jasmina aruncă o privire spre măsuţa de 
lângă pat. Văzu niște pastile și sticluțe din minibar. 

Situaţia nu părea bună. Politica ziarului era ca persoanele 
intervievate să nu se afle sub influența vreunei substanțe. 
Bărbatul din faţa ei era în mod clar drogat sau băut și nu era nici 
pe departe stăpân în totalitate pe facultăţile sale mintale. 

— Pentru că ești tânără? Ce zici? Pentru că mie îmi plac 
femeile tinere? 

Mandibula i se mișca în timp ce o privea fix. 

În cameră era cald. Aerul era închis, umed. Să stea pe pat sau 
la birou? Jasmina trase scaunul de la birou și îl întoarse cu fața 
spre Oscar. 

— Posibil, răspunse ea sincer. Sau pentru că suntem amândoi 
din Växjö. 

Oscar pufni în râs. Un râs lipsit de veselie. 

— Nici măcar tu nu crezi asta, zise deodată pe un ton serios. 
Ei bine, o să-ţi răspund la câteva întrebări, Jasmina din Växjö. 

Bărbatul se tot plimba între pat și fotoliu, târâind cordonul 
halatului pe podea. 

Arăta ca un animal rănit, torturat. 

— M-a părăsit nevasta, îi spuse, oprindu-se în faţa Jasminei. 
Nu vrea să mai aibă nimic de-a face cu mine și o înțeleg. M-am 
comportat ca un porc. 

Jasmina așeză reportofonul pe coapsă și porni înregistrarea. 

Era ireal. Cuvintele pe care Oscar Sjölander le scotea acum pe 
gură urmau să fie citite de sute de mii de oameni, dacă nu 


VP - 245 


cumva de milioane. Textul urma să apară pretutindeni. Jasmina 
avea să devină faimoasă în toată Suedia. Pentru următorii zece 
ani, nu trebuia să-și mai facă probleme legate de locul de 
muncă. Dar trebuia să se concentreze pe ce spunea el și să 
tragă de timp cât mai mult. In orice clipă, Oscar ar fi putut să 
oprească interviul și s-o dea afară. 

— Singurul lucru pe care vi-l cer e ca lumea să le lase pe 
Therese și pe fetele mele în pace. Să nu le implice în chestia 
asta. 

Tăcere. 

— Ce aveţi de gând să faceţi acum? întrebă Jasmina nesigură. 

— Cariera mea s-a sfârșit. Toată munca mea a fost în zadar. 
Nu mă înţelege greșit. E vina mea. Doar a mea. Niciun spectator 
n-o să mă poată vedea fără să se gândească la mine ca la un 
porc infidel. Ce-o să fac? Nu știu. Poate o să plec undeva 
departe și o s-o iau de la zero? O să evit privirile și ura 
oamenilor. 

Se prăbuși pe fotoliu. Își puse falanga de la degetul arătător 
între buze și o supse. 

— Nimic nu mai contează, continuă Oscar încet. Știi? Nu 
contează ce mi se întâmplă mie. Faptul că nu mai sunt 
suspectat că am ucis-o pe Rakel, asta e... nu schimbă nimic. Tot 
ce a însemnat ceva s-a dus. Aș putea la fel de bine să mor. 

Oscar își ascunse faţa în mâini. Apoi, își ridică privirea brusc. 
Avea ochii înceţoșațţi și ostili. 

— Poate „Kvâllspressen” ar vrea să-mi transmită în direct 
sinuciderea? Ar fi extraordinar pentru publicitate. Apoi puteţi să 
cumpăraţi și drepturile de la înmormântare. Să fie cercul 
complet. 

Bărbatul clătină din cap. 

— Vreau să pleci acum. 

Spre surprinderea ei, Jasmina își dădu seama că îi părea rău 
de el. Se afla în faţa unei persoane a cărei viaţă fusese distrusă. 
Ea, dintre toţi oamenii, știa ce însemna să ți se răpească 
demnitatea. Să te fărâmi. Să ajungi un simplu animal stresat. 

Se uită la pastile și se întrebă dacă erau destule cât să se 
sinucidă. Făcu un efort să se concentreze. 

— Un ultim lucru. Aveţi ceva de spus familiei lui Rakel Sjödin? 

Bărbatul își împreună mâinile în poală. 

— Doar că era o persoană minunată care nu a meritat ce a 


VP - 246 


păţit, bâigui Oscar. 

Jasmina se ridică. Voia să iasă. Să plece. Băgă scaunul înapoi 
sub birou și își strânse lucrurile. 

Când era gata să iasă, se opri și se întoarse. Oscar Sjölander o 
privi surprins. 

— Am fost violată în grup, zise Jasmina. Trei bărbaţi m-au 
drogat, m-au violat și m-au agresat atât de rău încât abia mai 
puteam sta în picioare. N-am anunțat poliţia, iar la început n-am 
spus asta nimănui. Pentru că mi-era rușine. Pentru că mi-era 
teamă. Sunt îngrozită și acum. Am coșmaruri tot timpul. Dar am 
ales să supraviețuiesc. Nu fiindcă viaţa e așa grozavă, ci fiindcă 
altminteri ei câștigă, iar violurile continuă. Zi de zi, oră de oră. 
Fă ceva folositor cu viața ta. Eu, una, asta o să fac. 

In timp ce se îndrepta spre ieșirea din hotel, Jasmina își 
verifică telefonul. Avea un apel nepreluat de la un număr 
necunoscut. In timp ce privea cifrele, telefonul începu să sune. 

— Cum a fost? Ai dat de el? întrebă Bengt entuziasmat. 

Ușile glisante se deschiseră în faţa ei. 

— Nu era aici, minţi Jasmina. 

Jasmina era ziaristă și voia să avanseze, să devină cineva, dar 
înainte de orice era om. Nu ar fi trebuit să-l ia la întrebări pe 
Oscar Sjölander, care abia dacă știa ce vorbește. Creierul lui nu 
era capabil să ia decizii raționale. 

Asta era un articol de care Suedia se putea lipsi. 

Nu voia să fie ea cea care să-i treacă familia lui Oscar 
Sjölander prin tot chinul ăsta. Și-așa, suferiseră destul. Va fi 
nevoie ca altcineva să facă treaba murdară. 


6. 


După ce semnă pentru o nouă armă, Vanessa intră în biroul ei 
și închise ușa. Avea nevoie să fie singură. Așeză pistolul pe 
birou, trase jaluzelele și se pomeni rămânând acolo în picioare, 
cu braţele pe lângă corp. 

Duhoarea din apartament tot îi rămăsese pe haine. Voia să 
fac un duș, să se curețe. Însă nu se putea întoarce acasă la ea 
decât seara târziu. Dacă voia să se spele, trebuia să meargă la 
sala de la secţie sau la vreun hotel. 


VP - 247 


Toţi agenţii din zonă îl căutau pe Tom Lindbeck. Însă biletul de 
la meci sugera că nu el o omorâse pe Rakel Sjödin. Asta în caz 
că se dusese la meci. De ce s-ar fi dus un bărbat care ura 
femeile la un meci de fotbal feminin de Liga 1? Incercase să-i 
facă să creadă că avea un alibi? Nu, aproape sigur știa că e 
nevoie de mult mai mult de atât. Se gândi la bărbatul care o 
împușcase. Oare el o omorâse pe Rakel? 

Vanessa își porni calculatorul. Toţi detectivii primiseră un 
raport intern cu puţinele detalii strânse despre trecutul lui Tom 
Lindbeck. 

Născut în 1986, în Trelleborg. Tată necunoscut. Când avea 
patru ani, mama lui, Agata Lindbeck, se mutase cu el și cu sora 
lui vitregă, Ingela, mai mare cu doisprezece ani, în Farsta, 
Stockholm. Și mama lui, și Ingela erau moarte. Pe lângă locul de 
muncă de la închisoare, unde se angajase în urmă cu patru ani, 
mai lucrase și ca fotograf liber-profesionist doar pentru 
„Kwvâăllspressen”. 

Pe parcursul zilei, anunțul urma să fie completat cu noi 
informaţii. Paisprezece detectivi puneau întrebări persoanelor 
din viaţa lui Tom Lindbeck - colegilor, vecinilor, nepoatei lui - ca 
să afle mai multe despre cel mai căutat bărbat din Suedia. 

După conferinţa de presă, toate ziarele mari îi publicaseră 
numele. La TV apăreau imagini cu declaraţia comisarului-șef. 

Sună telefonul. Era Mikael Kask. Vanessa își dădu seama pe 
loc că nu erau vești bune. 

— Îmi pare rău, Vanessa. Șefii își fac griji că jurnaliștii o să 
înceapă să sape și o să afle despre incidentul de anul trecut, 
când ai condus în stare de ebrietate și ai fost suspendată. Vor să 
te odihnești, mai ales că ai trecut prin ce-ai trecut și în 
apartament. Mi se pare că e al naibii de incorect. Știu ce ați 
însemnat tu și Ove pentru ancheta asta. 

Părea încordat și probabil că se aștepta ca Vanessa să se 
enerveze. Detectiva se simţea pur și simplu apatică. 

— E în regulă, Mikael. Mulţumesc că ai încercat. 

— Ești sigură? întrebă celălalt, surprins. 

Vanessa ezită. 

— Da. Știu că sună razna, dar nu mai sunt sigură că Toma 
ucis-o pe Rakel Sjödin. 

— Ce vorbești? 

Din împăciuitor, tonul lui Mikael devenise iritat. 


VP - 248 


— În apartamentul lui am găsit un bilet la un meci din data de 
4 mai, care a început la ora 11:30. Dacă a fost acolo, era 
imposibil să aibă timp să-i mute cadavrul lui Rakel și să ajungă 
până în Bromma. 

— Ar fi putut să facă rost de biletul ăla de oriunde. Poate l-a 
găsit pe stradă și l-a păstrat. Poate l-a cumpărat și nu s-a dus. 
Nu-i așa? 

— Poate. Dar m-am gândit că ar trebui să știi. Verifică măcar 
camerele de la stadion. 

— Mergem pe presupunerea că Tom a ucis-o pe Rakel. Totul 
indică asta. 

— Faceţi cum vreţi, dar ar trebui să căutaţi și un suspect 
alternativ. Cel puţin în ceea ce privește moartea lui Rakel. 

Vanessa închise. 

Fără ea și Ove, nimeni n-ar fi avut măcar habar de existenţa 
lui Tom Lindbeck. Era și el implicat sub o formă sau alta. Dar 
mai era cineva. Detectiva era convinsă acum. Dacă asta s-ar fi 
întâmplat în urmă cu doi ani, i-ar fi sunat pe toţi șefii. S-ar fi luat 
de ei. Ar fi ţipat. Ar fi încercat să obţină din nou cazul. Insă acum 
începu să-și adune lucrurile. 

Ochii i se opriră pe noua armă de la poliţie. O cântări în mână. 
N-avea vreun fetiș pentru arme, însă când își făcea datoria 
apăreau situaţii când era nevoie să fie înarmată. Ca anul trecut 
în America de Sud. Sau ca ieri. Își băgă pistolul în geantă, după 
care o închise. 

Vanessa ieși din secție, lăsă mașina în garaj și merse pe jos 
până la staţia de metrou Rådhuset. 


7. 


Börje urcă pe scările rulante care duceau pe peronul din 
Farsta. Locul era aproape gol. II văzu pe Elvis în capăt, care 
stătea pe scuterul lui cu o doză verde de bere în mână. Nu știa 
cum o să reacționeze la scuzele lui, dacă o să le accepte măcar. 
Börje o pierduse deja pe Eva și nici nu voia să se gândească 
cum ar fi fost să-și piardă și singurul prieten rămas. 

Elvis fixa blocurile înalte cu o privire goală. Işi întoarse brusc 
capul numai când Börje ajunse fix chiar el. 


VP - 249 


Börje se simţi jenat. 

— Te-am speriat? 

Elvis clătină din cap lent. 

— Te-am văzut când veneai, răspunse Elvis făcând semn spre 
ochi cu ciotul. Ochi de șoim. Am moștenit-o pe mama la 
capitolul ăsta. 

— Vreau să-ţi cer iertare, Elvis. Ţi-am spus niște lucruri care... 
lisuse, mi-e rușine. Ești singurul meu prieten. Știi asta, nu? Știu 
că aveai numai intenţii bune când ai ascuns băutura. 

Elvis dădu din cap, fără să-și mute privirea de la Borje. Pe 
urmă zâmbi, dezvelindu-și dinţii maronii. 

— Te iert. O inimă mare și un suflet iertător, și pe astea le am 
tot de la mama. Dar, ascultă, ce-ai păţit la față? 

— Voiam să sar în faţa unui tren. În schimb, am ajuns în 
Cameră, împreună cu paznicii. 

— Am înţeles, ai mâncat o bătaie zdravănă. Ți-o cereai, zise 
Elvis făcând cu ochiul. Acum suntem doi care n-am fost în stare 
să ne luăm zilele. 

Un tren frână în spatele lor. Din el coborâră peste douăzeci de 
pasageri. Unul câte unul, se îndreptară spre scările rulante. Insă 
o blondă ieși din îmbulzeală și porni în schimb spre Börje și Elvis. 
Când ajunse mai aproape, Börje o recunoscu. Vanessa Frank. 

— Te-am tot sunat. 

Börje își ridică telefonul. Ecranul era negru. Aparatul era mort. 

Elvis veni lângă Vanessa și făcu semn spre coșul de pe scuter. 

— Doamna dorește o bere? 

— E în regulă, mersi, răspunse Vanessa. 

Detectiva i se adresă din nou lui Börje. 

— Am nevoie de ajutorul tău. 

Reuși să scoată din geantă o fotografie scoasă la imprimantă. 
Börje luă foaia A4 și își miji ochii, privindu-l pe bărbatul chel. 

— Pe el l-a lăsat Rakel în vilă? 

Börje îi dădu poza înapoi. 

— E prima oară când îl văd pe individul ăsta. 

Detectiva se împurpură la față. Dintr-un motiv sau altul, 
răspunsul pe care i-l dăduse o enerva. 

— Ești sigur? 

Börje dădu din cap. 


VP - 250 


8. 


Jasmina știa că o încurcase. Dacă cineva de la ziar afla că 
minţise în legătură cu Oscar Sjölander, ea urma să zboare de la 
„Kvâăllspressen”. Loialitatea față de ziar era totul. Poate că dacă 
Jasmina i-ar fi spus că prezentatorul se afla sub influenţa 
substanţelor, Tuva Algotsson ar fi hotărât că interviul nu trebuie 
publicat. Însă nu voia să riște. 

Max se așeză lângă ea. Se uita fix la ecranul calculatorului, 
prefăcându-se că citește articolul despre Laimani. Aparent, fiica 
lui Karim urma să intre în custodia lui. 

— Tocmai ce-am vorbit cu sursa mea din poliţie, zise Max. 
Sunt în apartamentul lui Tom Lindbeck. Știi ce-au găsit? 

Jasmina nu răspunse. 

— Ditamai șobolanii. Și filmări cu partide de sex. A urmărit 
oameni, i-a înregistrat în apartamentele lor. E ţicnit. Avem 
nevoie de o poreclă răsunătoare pentru el în titlurile articolelor. 
Știi la ce mă refer, de genul Jack Spintecătorul, Kindly Killer”. 
Omul-șobolan? Nu, e prea... Rahat, am găsit. Regele-șobolan. Ce 
zici? 

Jasmina se întoarse încet pe scaun. 

— Înţeleg că tu abia aștepți să publici asta, zise tânăra 
sumbru. Dar pentru mine și toate celelalte femei, e mai mult de- 
atât. Pe noi ne urăște. Pe noi vrea să ne ucidă. 

Simţea cum se face roșie la faţă. Jasmina nu ridica niciodată 
tonul, nu se enerva niciodată, dar acum era de-a dreptul 
furioasă. L-ar fi plesnit fără să clipească. 

— A ucis două femei de vârsta mea, poate mai multe. Crezi că 
e un joc? Crezi că e singur? Ce scriem noi aici e realitatea. Și 
dacă rescrii de prea multe ori realitatea, până la urmă devine 
ireală. Asta s-a întâmplat cu tine. 

„Și cu mine”, aproape că spusese. Doar că pentru ea se 
întâmplase opusul. Karim se asigurase de asta. 

— Jasmina, nu înțeleg cu ce-am greșit sau de ce ești așa 
supărată pe mine. 

Tânăra trase adânc aer în piept și se calmă. 

— Eşti un bou, Max. Treaba asta e serioasă. 


? Dennis Andrew Nilsen, un ucigaș în serie scoţian care a ucis cel puţin doisprezece 
băieţi și tineri în Londra (n. trad.). 


VP - 251 


— Normal că îmi place. Doar e munca mea! zise Max, 
ridicându-și braţele exasperat. 

Jasmina îl fixă cu privirea. Înghiţi în sec. Telefonul lui Max 
începu să sune. Bărbatul se uită la ecran posomorât. 

— Trebuie să răspund. 

Se uită în jur după reportofon, dar în curând renunţă. În 
schimb, îl luă pe al Jasminei, jucându-se cu cablul în timp ce își 
punea casca în ureche și ieși pe coridor, unde putea să 
vorbească în liniște. 

e 

— Regele-șobolan, zise Bengt mimând cu degetele titlul unui 
ziar. Aia e! 

Jasmina își încrucișă brațele și se lăsă pe spătarul scaunului 
din biroul Tuvei Algotsson. Nu mai putea să joace jocul ăsta. 

Bengt, care stătuse pe loc și se tot aplecase deasupra biroului 
ordonat al redactorului-șef, începu să meargă în cercuri. 

— Ediţia de mâine e practic gata. Mă rog, asta dacă nu îl prind 
între timp, evident. Așa că avem cele două articole ale tale, 
Max, unul despre descoperirile din apartament și ăla puţin mai 
lung pe care îl vom numi „Povestea Regelui-șobolan”. Am mai 
pus alţi doi reporteri să stea de vorbă cu persoanele din viața lui 
Tom Lindbeck, dar vreau ca tu să fii cel care-l scrie, Max. 

Bengt se opri din mers. Işi scărpină bărbia. 

— Rahat. Chiar ar fi mers un interviu cu Oscar Sjölander. 
Putea fi piesa de rezistenţă. Ai vreo idee pe unde s-o fi ascuns, 
Jasmina? Sau ce planuri are? 

— Nu. Nu era la hotel. Și, sinceră să fiu, nu prea cred că are 
chef să stea de vorbă cu cineva. 

Max o privi nedumerit. Sau doar i se părea Jasminei? Interviul 
cu Oscar Sjölander era pe reportofonul ei, însă Max doar nu-l 
ascultase, nu? Ştia că ar fi putut avea pe el înregistrări cu 
informatori. Cu surse care voiau să rămână anonime. Pe de altă 
parte, Max îi furase un articol în urmă cu trei săptămâni. 

— Dar Therese, soţia lui? întrebă Bengt, aruncându-i o privire 
Tuvei. 

Redactorul-șef se gândi pentru o clipă, după care clătină din 
cap. 

— E prea devreme, răspunse cu hotărâre. N-o amestecați pe 
ea în asta. 

Tuva o fixă cu privirea pe Jasmina. 


VP - 252 


— Te simţi bine? Nu pari în apele tale. 
9. 


Valiza neagră pe care Nicolas o cumpărase din piaţa Hötorget 
stătea deschisă pe pat. Puţinul pe care voia să-l ia cu el la 
Londra încăpea fără probleme. Avea doar trei fotografii și le 
ținea într-un portofel de plastic. Una îi înfățișa pe el și pe 
camarazii lui din GOS în timpul unui exerciţiu din nordul Suediei. 
Stăteau cu schiurile în față. Ca niște turiști fericiți de la munte. 
În spatele lor era o pădure albă, înghețată. Din moment ce 
identitățile lor trebuiau să rămână secrete, nu aveau voie să 
apară în poze, așa că purtau cu toţii cagule. 

În cealaltă fotografie erau el și Maria, în Ajunul Crăciunului, în 
apartamentul din Sollentuna. Nicolas avea cinci ani și era 
îmbrăcat într-o cămașă albă. La gât avea un papion roșu. Lângă 
el se afla Maria, cu o față inexpresivă și o tichie strâmbă de 
pitic. 

Ultima era poza mamei lor. În toţi anii de când murise, nu 
fusese în stare să privească fotografia. Puse portofelul de plastic 
și bereta verde în valiză, o închise și o așeză pe jos. Apoi se 
întinse pe pat și fixă tavanul cu privirea. 

Lucrurile nu se desfășuraseră cum își dorise când își luase 
rămas-bun de la Celine. Era specială. Inteligentă. Amuzantă. 
Însă nu putea să renunţe la locul de muncă din Londra, la 
propria viaţă, ca să fie prietenul ei. 

Fata urma să treacă peste asta. 

Sună telefonul. Era Vanessa. 

— Bună, zise Nicolas. 

— Ce faci? 

— Împachetez. 

Vanessa tăcu. 

— M-am gândit mult la Karim, continuă Nicolas. E îngrozitor 
că o să fie eliberat. Trebuie să putem face ceva. 

— Cum ar fi? 

Vanessa tăcu din nou. Își luă inima-n dinţi. Pe fundal se auzea 
zgomotul unui motor de mașină. 

— Mă gândeam... mâine cum ajungi la aeroport? 


VP - 253 


— Cu trenul, bănuiesc. 

— Ai vrea să te însoțesc? întrebă detectiva pe un ton neutru. 

Nicolas zâmbi. 

— Până la Arlanda? Ai timp? 

— Fiindcă ieri s-a întâmplat ce s-a întâmplat, vor să iau 
distanţă, zise Vanessa. 

Nicolas își dădea seama că detectiva încerca să nu pară 
afectată. Cum puteau s-o trateze în halul ăsta? Fără ea ar fi 
bâjbâit pe întuneric, cu doi suspecți identificaţi greșit. Însă nu 
ajuta cu nimic dacă îi sărea ţandăra. Şi, la cum o știa pe 
Vanessa, nici ea nu-și dorea asta. Era de ajuns să afle că era 
furios, că era de partea ei. 

— Ei bine, în cazul ăsta ne vedem mâine, spuse Nicolas calm. 

Închiseră apelul. 

Ceva se schimbase între ei. Nicolas nu știa în ce fel, sau când, 
dar era clar că ceva se întâmplase. 

Se gândi la noaptea dinainte. N-o mai văzuse niciodată așa, 
atât de vulnerabilă. Din contră, Vanessa depusese dintotdeauna 
mari eforturi să arate că n-are nevoie de ajutorul nimănui. 

Pe de-o parte era mulțumit, chiar dacă n-ar fi recunoscut asta 
niciodată, că venise la el, nu la altcineva. Se simţise la fel și pe 
când Maria era mică, când sora lui era tristă și venea la el să-și 
găsească alinarea la el. Voia să fie important pentru Vanessa. 
Nicolas nu reușea să își înțeleagă sentimentele, nu știa ce vrea. 
Și nici ce vrea ea. 

Din prima clipă, între ei doi fusese ceva magnetic și nerostit. 
Sigur, Vanessa îl atrăgea. Nu doar fizic, pentru că era clar că era 
o femeie frumoasă și seducătoare. Dar, mai presus de orice, 
persoana Vanessei Frank era cea la care Nicolas nu se putea 
gândi fără să simtă... ceva nedefinit. Ceva care-i tulbura 
întreaga existenţă și nu-i dădea pace. 


10. 


Jasmina se trânti pe pat cu telefonul în mână. Era înfășurată 
într-un prosop și avea părul ud. Vocea furioasă a lui Bengt îi 
răsuna în urechi. 

Ai mințit! Ai vorbit cu el. Îți dai seama ce-ai făcut? 


VP - 254 


Descoperiseră că stătuse de vorbă cu Oscar Sjölander. Era 
vina lui Max, desigur. El era singurul care ar fi putut afla asta. 
Bengt o informase că fusese mutată la secțiunea de 
divertisment pentru restul perioadei contractuale. Deși nu-i 
spusese asta în mod direct, era clar că la „Kvâăllspressen” nu 
mai avea niciun viitor. 

Trebuia să scrie despre un festival numit Pussy Power, care 
avea loc la Stadionul Stockholm a doua zi. 

— Rahat, murmură Jasmina. 

Era convinsă că făcuse ce trebuia. Oscar Sjölander nu fusese 
în deplinătatea facultăţilor mintale. Nimeni n-ar trebui să dea 
interviuri după ce-a consumat o grămadă de pastile și alcool. 
Tuva Algotsson poate că n-ar fi publicat interviul dacă le-ar fi 
spus, dar nu îndrăznise să-și asume riscul. Luase hotărârea de 
una singură. lar preţul era cariera ei. 

Pe de altă parte, familia lui Oscar Sjölander nu ar fi trebuit să 
sufere doar pentru că el era un porc. Voia să-l sune pe Max și 
să-l ia la trei păzește, însă într-un fel se bucura că o prinseseră. 
Întâlnirea cu Oscar Sjölander o făcuse să reevalueze mai multe 
lucruri. 

Jasmina își dorea să fie o jurnalistă de tabloid, dar fără să 
renunţe la valorile ei. Nu voia să-i sacrifice pe alţii ca să urce ea. 
Urma să lucreze ultimele săptămâni la divertisment, după care 
să se întoarcă acasă, în Växjö. Voia să-i roage s-o primească 
înapoi la fostul loc de muncă. lar dacă asta nu mergea, avea să- 
și găsească altceva de lucru. 

Se ridică din pat. Trebuia să iasă, să ia o gură de aer 
proaspăt, să-și pună ordine în gânduri. Işi pusese sutienul și 
tocmai își trăgea blugii pe ea, când se auzi soneria. Se uită pe 
vizor și văzu că era Vanessa Frank. 

Găsiră o bancă lângă fântâna din Parcul Tessin. Soarele dădea 
o nuanţă portocalie norilor care dispăreau. Un cuplu își făcu un 
selfie în faţa unui jet de apă înainte să plece mai departe prin 
parc ţinându-se de mână. Pe iarbă, doi adolescenţi stăteau 
întinși pe o pătură, ascultând Avicii și fumând canabis. 

Vanessa își scoase ţigara electronică și trase un fum. 

— Voiam doar să văd cum te mai simţi, zise detectiva. 

Își întoarse capul pentru a expira fumul. 

— Mă simt bine. 

Jasmina râse. 


VP - 255 


— De fapt, ca naiba. Contractul nu o să mi se prelungească, 
iar mâine o să fac sondaje la Pussy Power. 

— Ce-i aia? 

— Un festival fără bărbaţi. 

— Aha. 

O minge de fotbal se îndreptă spre fântână, sări peste 
margine și căzu în apă. Un tată își suflecă pantalonii. Fiica lui 
râse cu poftă când bărbatul intră în apă ca să scoată mingea. 

— Chiar ai venit doar ca să vezi cum mă simt? întrebă Jasmina 
precaută. 

Vanessa dădu din cap. 

— Să nu mă înţelegi greșit, dar pari o persoană cam 
singuratică. 

— Chiar sunt, recunoscu Jasmina zâmbind. 

— Voiam să mă asigur că te simţi bine după ce s-a întâmplat. 
De ce nu o să mai lucrezi la „Kvâăllspressen”? 

Bărbatul recuperase mingea de fotbal din fântână și se 
întorcea. O stropi cu apă pe fata care stătea pe margine. 

— Azi i-am luat un interviu lui Oscar Sjölander. 

— Și n-ar trebui ca șefii tăi să fie mulţumiţi? 

Un pescăruș ţipă răgușit deasupra lor. 

— Le-am spus că nu am putut da de el. Realitatea e că era 
într-o asemenea stare încât nu se putea vorbi cu el. Dar nu am 
minţit de dragul lui, ci pentru soția și fiicele lui. Oricum, șefii mei 
au aflat. Unul dintre colegii mei, Max, a auzit înregistrarea de pe 
reportofon. 

Pescărușul zbură în cerc deasupra lor, după care își plie aripile 
și se așeză pe un stâlp de iluminat. 

— E adevărat că, atunci când iese, Karim va primi custodia 
fiicei lui Emelie Ryden... a fiicei lor? întrebă Jasmina. 

Vanessa își întoarse privirea. Jasminei i se păru că era jenată. 
Apoi se uită din nou în ochii. 

— Nu te-ai răzgândit, tot nu vrei să anunți autorităţile? 

Jasmina clătină încet din cap. 

Din geanta Vanessei se auzi un bipăit. Detectiva îi ceru scuze 
Jasminei și își scoase telefonul. Se încordă toată și privi în gol, 
după care lăsă telefonul jos. 

— Te simţi bine? o întrebă Jasmina. 

Vanessa își lăsă capul în jos. Buza începu să-i tremure. Se 
întoarse, iar Jasmina nu avu timp să bage de seamă că plângea. 


VP - 256 


— Colegul meu, Ove, a murit. 


VP - 257 


PARTEA A VIII-A 


Atacurile armate înseamnă răzbunare... bucuria de a-ți vedea 
dușmanii cum suferă. Desigur, nu vor schimba niciodată 
fundamental societatea. 


Un bărbat anonim. 
1. 


Vanessa se opri în faţa standului de ziare din Gara Centrală, în 
fața căruia străluceau titlurile galbene de la Aftonposten și 
Kvällspressen. 

Bărbat căutat, suspect în patru cazuri de crimă, titra 
Aftonposten lângă poza lui Tom Lindbeck. 

Viata dublă a Regelui-șobolan și ura lui pentru femei, dădea 
replica Kvällspressen, folosind aceeaşi imagine. 

Aşadar, Regele-șobolan. Cineva de la secție furniza detalii de 
la percheziţia apartamentului lui Tom Lindbeck. Pe lângă ea 
trecură patru femei îmbrăcate în tricouri roșii identice. Aveau 
sticle de bere în mână, iar dintr-un mic difuzor pe care-l ţinea 
una dintre ele se auzea muzică house. Pe spatele tricourilor 
scria Fără bărbați - fără pipăieli, fără probleme. 

— Aici erai. 

Nicolas purta un tricou negru cu mâneci lungi, blugi negri și 
trăgea după el o valiză. Vanessa simţi un junghi în coaste când 
se îmbrăţișară. 

— Te mai doare? 

— Nu prea rău. Mergem? 

Urmară semnele până la expresul de aeroport. 

Nicolas urma să-și construiască o viaţă nouă, să întâlnească 
alte femei mai tinere. Nu-i purta pică pentru asta. Merita să fie 
fericit. 

Însă Vanessa nu suporta schimbarea. Ea urma să rămână aici, 
singură. Să se ducă acasă la apartamentul găurit de gloanţe, să 
fie trimisă la ţară în câteva zile și să-și petreacă serile în baruri 


VP - 258 


de hotel goale. Data viitoare când vorbeau, totul avea să fie 
diferit. 

— Poţi să vii în vizită. Londra nu e așa departe, o încurajă 
Nicolas. 

— Sigur. 

Vanessa era egoistă. Trebuia să facă un efort, să pară fericită. 
Altminteri, Nicolas avea s-o ţină minte ca pe o babă acră. Se 
opri. 

— Urăsc să-mi iau rămas-bun, Nicolas. 

Bărbatul zâmbi și o mângâie pe obraz. 

— Știu. 

Privirea pătrunzătoare a lui Nicolas o întâlni pe a Vanessei. O 
tulbură. O excită. _ 

— Tu... tu însemni ceva pentru mine, zise detectiva. Ințelegi 
asta? Ești printre puţinii care o fac. 

x kx * 

Muzica răsuna peste zidurile de cărămidă, prin porțile negre și 
ajungea pe Valhallavägen. Afară, sute de femei de toate 
vârstele se îmbulzeau de-a lungul gardurilor și beau bere și vin 
din pahare de plastic. Pe mijlocul Valhallavägen erau 
nenumărate toalete ecologice și standuri cu produse ale 
formațiilor. Fetele stăteau în grupuri, ca niște insulițe în jurul 
ierbii, ascultând cu plăcere cântece pe care Jasmina le auzea 
pentru prima oară. 

Între copaci, deasupra ei, cineva pusese un semn uriaș cu 
mottoul festivalului: Dragoste. Solidaritate între femei. Muzică. 
Erau prezente și grupări politice. Voluntare de la principalele 
partide împărțeau fluturași pe măsură ce tot mai multe 
spectatoare ajungeau la festival. Veneau pe jos din toate părțile 
și se alăturau oceanului de femei care dansa și zvâcnea. 
Mulțimea era supravegheată de câteva paznice. După gard, doi 
paramedici stăteau cu braţele încrucișate, sprijinindu-se de o 
ambulanţă. Porțile se deschiseseră, dar cele mai multe 
spectatoare încă mai pierdeau vremea pe afară. 

Jasmina și fotografa freelancer Freja Kjellberg, de vreo 
douăzeci și șapte de ani, umblau printre femei, prezentându-se 
și punându-le două întrebări: ce artistă au venit să vadă și de ce 
e nevoie de festivaluri fără bărbați. 

Jasmina se lăsă cuprinsă de atmosferă și uită repede că 
fusese trecută pe linie moartă și că nu mai avea carieră. 


VP - 259 


După ce terminară cu interviurile, se îndreptară spre intrarea 
pentru presă de pe Drottning Sofias Väg și trecură de două 
ambulante parcate, după care își arătară legitimaţiile de presă 
unui membru din organizare care purta o vestă portocalie. 
Primiră ambele câte o nouă legitimaţie atârnată la gât și fură 
conduse într-o mică zonă din spatele scenei, unde erau două 
mese pliante, câteva scaune șubrede din plastic și un ecran TV 
pe care ziariștii puteau urmări ce se petrece în arenă. 

Jasmina înșfăcă un măr dintr-un bol cu fructe și își salută două 
colege. Pe ecran vedeau cum publicul nerăbdător umplea 
treptat stadionul. Jasmina ar fi vrut să fie și ea acolo ca să simtă 
atmosfera. 

x kx * 

Vanessa simţea o durere într-o parte a corpului. Își atinse cu 
degetele bandajul de pe coaste. Era umed. 

— Trebuie să-mi verific rana, zise detectiva. 

— Până una-alta, eu mă duc să iau biletele. Ne vedem pe 
peron. 

Vanessa merse înapoi spre zona de plecări, cobori pe scările 
rulante și se îndreptă spre toalete. Vreo douăzeci de femei 
stăteau laolaltă, cu braţele depărtate, și cântau Dancing on My 
Own de Robyn. Câţiva trecători se opriseră, își scoseseră 
telefoanele și filmau scena. Ajunsă în faţa oglinzii, Vanessa își 
descheie nasturii de la cămașa albă și dezlipi leucoplastul 
medicinal care ţinea bandajul, apoi îl înlocui cu un altul. 

În spatele ei, ușile de la toalete se tot închideau și 
deschideau. 

— Până la urmă unde e stadionul? întrebă o femeie cu accent 
de Malmö în timp ce se spăla pe mâini. 

Vanessa o privi în oglindă. Era una dintre cele care cântau 
mai devreme. 

— la metroul pe linia roșie, spre Mörby, răspunse o altă 
femeie. 

— Mulţumesc. 

Vanessa își încheie cămașa, apoi o netezi cu mâna. Se privi în 
oglindă. Nu mai e mult. Nicolas pleacă, iar tu o să te poti 
întoarce la viața ta anostă ca să bei de una singură, să vezi 
emisiuni la Animal Planet și reluări de reality-show-uri. 

Făcu un pas spre ieșire, după care se opri brusc. Simţțea cum 
o groază cumplită pune stăpânire pe ea. Se iscaseră multe 


VP - 260 


dezbateri pe seama festivalului fără bărbați. Era scandalos, mai 
ales pentru anti-feminiști. In ceea ce o privea, Vanessa nu știa 
ce să creadă, deși înțelegea prea bine dorința femeilor de a 
asculta muzică fără să fie pipăite. 

Işi scoase telefonul în timp ce alerga spre scările rulante. 

— Vanessa. Cum te simţi? întrebă Mikael Kask. 

— Ascultă. Nu știu unde credeţi că ar putea fi Tom Lindbeck 
acum sau cât de puţin mai aveţi să-l prindeţi, dar trebuie să 
trimiteţi agenţi la Stadionul Stockholm. 

— Pentru ce? 

— Pussy Power. Festivalul fără bărbaţi. 

— Nu-ţi face griji. Situaţia e sub control. Nu mai e în 
Stockholm. Am... 

Vanessa închise, îmbrânci două persoane care stăteau pe loc 
pe scara rulantă și ajunse în zona de plecări. Fugi prin zona de 
mese, trecu de ușile glisante și ajunse pe peron, unde se afla un 
tren galben Arlanda Express în care tot intrau călători. 

x kx X 

Jasmina și Freya erau în mijlocul mulțimii. Difuzoarele prinseră 
viață exact când o siluetă îmbrăcată într-o pelerină neagră, cu 
gluga pe cap, urcă pe scenă din partea de nord a stadionului și 
se duse în locul rezervat DJ-ului. 

— Așadar, fetelor, sunteţi gata de dragoste, solidaritate între 
femei și muzică? 

Mulțimea de femei răspunse la unison Da!, iar în următoarea 
clipă muzica se revărsă peste ele. Venea din toate direcţiile, 
transformându-le într-un singur trup care cânta și dansa. Artista 
își aruncă pelerina, ridică pumnul în aer și începu să se miște pe 
ritm. Basul era dat atât de tare încât Jasmina îl simţea în 
stomac. Îi vibrau organele. Muzica o cuprinse și începu să 
țopăie. Freja râse și îi urmă exemplul. 

Piesa se termină, dar DJ-ul nu le lăsă nici să respire. Urmă o 
altă piesă. Freja o apucă de braţ, se apropie și îi strigă ceva, 
după care-i făcu semn spre zona pentru presă. Jasmina dădu din 
cap și o urmă. 

Işi arătară legitimaţiile și li se dădu voie să intre. Deschiseră o 
ușă, merseră pe coridor, iar zgomotul muzicii se estompă 
repede. 

— Trebuie să trimit niște fotografii, spuse Freja. Redactorul de 
la divertisment vrea materialele cât mai repede. 


VP - 261 


— Atunci transcriu eu interviurile. 

Jasmina își scoase telefonul. Avea trei apeluri nepreluate. 
Două de la un număr necunoscut de la „Kvâăllspressen”. Jasmina 
presupunea că era redactorul de la divertisment. Un alt apel era 
de la Max. 

În zona pentru presă, colegii ei stăteau aplecaţi în faţa 
laptopurilor. Erau aproape numai femei, dar erau și doi bărbați. 
Ziarele primiseră voie să trimită reporteri, chiar dacă 
organizatorii spuseseră clar că preferau reporterițe. Aerul era 
sufocant. Închis. Jasmina luă o sticlă de apă minerală, îi scoase 
dopul și se așeză la un birou gol. 

Își deschise laptopul și tastă parola. Porni Wewspilot, 
programul de scriere folosit de cele mai multe ziare suedeze, și 
se conectă la Wi-Fi. 

Ușa se deschise, iar muzica se auzi din nou puternic, pentru 
scurt timp, apoi se estompă din nou. Jasmina se întoarse să 
vadă cine intrase. Hans Hoffman. Bărbatul se duse până la bolul 
cu fructe și luă un măr din care mușcă. Aruncă o privire prin 
încăpere. Jasmina se opri din scris și se dădu în spate cu 
scaunul. 

— Hans! îl strigă Jasmina. Ce faci aici? 

Bărbatul părea surprins s-o vadă. 

— AȘ putea să te întreb același lucru. Tu nu te ocupai de știri? 

Jasmina clătină din cap. 

— Ai ajuns pe lista neagră? 

Îi vorbise pe un ton jucăuș, dar deveni serios imediat ce văzu 
expresia de pe fața Jasminei. 

— Cam așa ceva. Dar nu am am știut că o să fii și tu aici. Ce 
mă bucur să te văd! 

Jasmina se apropie, îl îmbrăţișă și îi simţi barba ţepoasă pe 
obraz. 

— Unul dintre ceilalţi reporteri n-a mai putut să vină, așa că 
m-au chemat pe nepusă masă. Dar ascultă, acum trebuie să le 
iau interviu artistelor. Am de pus niște întrebări criminale. 

x kx * 

— Festivalul, zise Vanessa. Festivalul fără bărbați de la 
Stadionul Stockholm. 

— Ce-i cu el? 

Detectiva expiră și încercă să vorbească în timp ce-și trăgea 
sufletul. 


VP - 262 


— Cred că vor să atace festivalul. În apartamentul lui Tom era 
un bilet de la un meci de fotbal. Cred că a fost acolo în 
recunoaștere. 

Nicolas se holbă la ea. 

— Celine e acolo. 

Se ridică și începu să alerge pe peron cu geamantanul după 
el. In faţa ușilor de la sala principală făcu stânga și ieși în zona 
pentru taxiuri. Vanessa îl văzu cum se băgă în faţa unui grup de 
turiști și ajunse la primul taxi. Șoferul tocmai punea valiza unui 
bărbat mai în vârstă în portbagajul de la Volvo-ul V70. Nicolas i- 
o smulse din mâini și o puse jos, pe asfalt. Șoferul se înfurie. 
Incepu să urle. Vanessa îi arătă legitimaţia. 

— Avem nevoie de mașina asta. Acum. 

Şoferul își ridică mâinile exasperat. 

— Nu puteți să-mi luaţi pur și simplu mașina! 

Bărbatul mai în vârstă se uita la ei perplex. Nicolas aruncă în 
portbagaj propria valiză, ocoli mașina și deschise portiera 
șoferului. Vanessa urcă în dreapta. 

— Cât de sigură ești de chestia asta? întrebă Nicolas fără s-o 
privească. 

— Foarte. 

Nicolas merse în zigzag până ajunge pe Kungsgatan, unde 
făcu dreapta. 

— Sună la 112. Zi-le că la festival s-au tras focuri de armă. 

x kx * 

Jasmina se întoarse la calculator, își conectă căștile ca să 
poată să-și asculte reportofonul, își puse mobilul pe masă și 
începu să tasteze frenetic. O întrerupse un apel de la Max. 
Jasmina îl respinse. Își trecu mâna prin păr, iritată, și continuă să 
transcrie răspunsurile de la sondaj. Mobilul sună din nou. Oftă, 
se ridică și ieși pe coridor cu telefonul. 

— Ce e? 

— Am auzit ce s-a întâmplat, voiam doar să-ţi spun că nu eu i- 
am zis lui Bengt. 

— Nu mai minţi, Max. Măcar o dată în viață, nu mai minţi. 
Chiar trebuie să fii și hoţ, și mincinos? 

— Oscar Sjölander a sunat ieri la redacţie ca să încerce să 
oprească publicarea interviului. A luat legătura cu Bengt, care s- 
a prins că ai stat de vorbă cu el. 

Dacă pe Oscar Sjölander îl apucaseră regretele după ce 


VP - 263 


stătuseră de vorbă, știa destule despre cum funcţionează ziarele 
încât să încerce să ia legătura cu ei și să-i roage să nu publice 
interviul. Odată ce Jasmina părăsise camera de hotel, Oscar n- 
avusese cum să știe că ea se răzgândise. 

— Alo? zise Max. 

— Da? 

— Trebuie să mă crezi. 

Jasmina oftă. Privi fix peretele de cărămidă. Mai încolo, pe 
coridor, se deschise o ușă. Incepu să se audă muzica și niște 
pași care se apropiau. 

— Trebuie să lucrez acum. 

— Cum e la festival? 

— E bine. E și Hoffman aici. 

— Hans Hoffman? 

— Da. A fost chemat azi-dimineață. 

Max tăcu pentru o clipă. 

— Hoffman a fost dat afară. Le-a trimis ameninţări unor 
jurnaliste și politiciene. Din motive evidente, Tuva nu a vrut să 
facă public ce s-a petrecut. Dar știu asta fiindcă eu am fost cel 
care l-a descoperit. Asta e motivul pentru care am putut să mă 
întorc, cu condiţia să nu spun asta nimănui. 

x kx * 

Traficul de pe Kungsgatan nu se mai mişca. Nicolas porni 
luminile de avarie, claxonă și intră pe trotuar cu roțile din partea 
dreaptă. Pietonii se aruncau din fața lui, se lipeau de clădiri, 
urlând și gesticulând în timp ce mașina trecea mai departe. 

— Ce-au zis? 

— Nu m-au crezut. Au spus că sunt agenţi acolo și că nu s-a 
raportat niciun foc de armă. 

— Dacă avem noroc, o să-i găsim înainte să tragă vreunul. 

Nicolas claxonă cu putere, iar o bătrână se dădu la o parte 
exact la timp. 

Vanessa recunoscu expresia concentrată de pe chipul lui 
Nicolas. O hotărâre sumbră. lnumană. O mai văzuse și înainte. 
În drum spre Täby, în puterea nopţii. Altă mașină. Altă viaţă. 
Atunci ajunseseră prea târziu. 

La Stureplan, un autobuz albastru bloca tot carosabilul. 
Nicolas intră pe contrasens și reuși cumva să treacă la doar 
câţiva centimetri de autobuz, fără să piardă viteză. 

— Eşti sigur că Celine e acolo? întrebă Vanessa. 


VP - 264 


Nicolas dădu din cap. 

Trecură de Parcul Humlegården. Din mașină, fațadele 
clădirilor formau o imagine neclară. Vanessa aruncă un ochi la 
vitezometru. O sută de kilometri la oră. Işi lungi gâtul și se 
întrebă de unde o să înceapă barierele. Câte or fi fost acolo? O 
mie? Două mii? Numai femei. Puteau să tragă la nimereală și tot 
erau siguri că își ating scopul. Toate femeile erau ţinte. Insă 
faptul că publicul era format numai din femei însemna că le era 
mai greu să se ascundă. 

Pe Karlavăgen, semaforul se făcu roșu. Nicolas încetini. Se 
uită în stânga și în dreapta, opri în faţa unui Porsche roșu, după 
care porni din nou. Aproape că lovi un Peugeot care venea 
dinspre Ostermalm, însă trase de volan, făcând mașina să-și 
schimbe direcția brusc. Vanessa era convinsă că o să se 
răstoarne, însă Nicolas reuși să redreseze taxiul. 

Ajunseră pe Valhallavägen. Nicolas trase pe dreapta. Se 
auzea doar muzică. Nicio împușcătură, niciun strigăt de ajutor. 
Doar lume fericită, care dansa la cozi imense, așteptând să 
intre. 


2. 


Tom stătea întins pe targa din ambulanţa parcată lângă 
stadion, pe partea dinspre Drottning Sofias Vag. Afară, femeile 
râdeau, cântau și se distrau. Işi încleștă pumnul drept până când 
îl duru încheietura. Îl relaxă. Apoi și-l încleștă din nou. Abia 
aștepta să iasă. Să împrăștie moarte în jur. Să vadă sângele 
curgând. Să audă ţipetele. In sfârșit, urma să se răzbune pentru 
tot ce-i făcuseră. 

Hans Hoffman trebuia să tragă primul foc în artista de pe 
scenă. Cu siguranţă că era vreo feministă tatuată și cu părul 
vopsit în toate culorile curcubeului. Când mulţimea începea să 
fugă spre ieșire, urma ca Tom să iasă la rampă. Să-și scoată 
arma și să tragă în mulţime. Avea șapte încărcătoare pline 
pentru Glock-ul lui. O sută nouăsprezece gloanţe în total. 

Tom își dorea să fi avut mai multe, să aibă timp să le pună la 
zid una câte una și să apese pe trăgaci. Avea de gând să ucidă 
cât mai multe. Vârsta nu conta. Toate erau vinovate. Numai 


VP - 265 


niște individe care urau bărbaţii s-ar fi strâns într-un loc unde 
bărbaţii nu erau primiţi. Asta era un război. El era un soldat, iar 
femeiuștile care cântau afară erau dușmanul. Voiau să-l distrugă 
și aproape că reușiseră. Câţi /nce/ ajunseseră să-și ia viața? Să- 
și taie venele, să ia pumni de pastile, să se arunce de pe poduri? 

Pentru ei era el acolo. 

Tom își apucă două gene între degetul mare și arătător, după 
care le smulse. Il duru. Privi firicelele negre de păr, după care le 
dădu drumul pe jos. Prin geamurile fumurii le vedea pe femeile 
de afară. 

— Tăârfuliţelor ce sunteţi. Am să vă măcelăresc. 

Işi verifică ceasul și deschise ușa. Privi afară. Grase, slabe, 
bătrâne, tinere. Becky și Stacey. Hidoase. Femeile nu-l 
observară. Uniforma verde-galbenă de paramedic și peruca 
maronie îl făceau invizibil. Urcă două trepte de la intrare. Privi 
marea de oameni. Işi croi drum spre tribună. 

Muzica se opri. 

Nu auzise împușcătura. Se pierduse în zgomotul general. 
Urmară două bubuituri rapide. Lumea din faţa scenei începu să 
urle. Țipetele se răspândiră în timp ce tot mai multe femei își 
dădeau seama ce se întâmplase. Tom ridică arma. O femeie de 
vreo patruzeci de ani, îmbrăcată cu un maiou mov, cizme și 
pantaloni de piele, ţipă când privi ţeava armei lui Tom. Târfa 
grasă își ridică mâinile, iar de la subraţ i se ițiră două smocuri de 
păr. Işi mișcă buzele. Tom nu se grăbi, ţinti calm și apăsă pe 
trăgaci. 

Femeia își întoarse capul în aceeași clipă, iar glonţul i se 
înfipse în tâmplă. 

Tom râse și se uită în jur, căutându-și următoarea victimă. 

xxx 

Vanessa și Nicolas se apropiară de o femeie îmbrăcată într-o 
vestă portocalie, care îndruma lumea pe la intrarea pentru 
maraton, aflată pe partea stadionului dinspre Valhallavăgen. 
Vanessa îi arătă legitimaţia de poliţie. Femeia o privi indiferentă, 
după care se uită la Nicolas. Muzica era asurzitoare. De unde se 
aflau, prin împrejmuirea de piatră se vedea scena. 

— E cu mine. 

Femeia clătină din cap. 

— Fără bărbați. 

In spatele ei, muzica se opri deodată. Femeia care refuzase 


VP - 266 


să-l lase pe Nicolas să intre se întoarse și se uită spre mulţime. 
Se auziră două împușcături. Pentru o clipă, se lăsă o tăcere 
mormântală, după care auziră ţipetele din mulţime. Înspre ei 
fugea un val de femei. 

Poziția lunetistului era imposibil de identificat, deoarece 
zgomotul reverbera înăuntrul pereţilor înalţi. Vanessa o împinse 
pe femeie la o parte, își croi drum înăuntru și scoase arma. Se 
dezlănțuise haosul. Sute de spectatoare să grăbeau să iasă. 
Gardul de fier, înalt de un metru și jumătate, deveni o capcană a 
morţii. Femeile care cădeau erau călcate în picioare de cele din 
spate. Vanessa și Nicolas fugiră în sens opus, spre scenă, 
înaintând pe lângă pereţi ca să-și poată croi drum. 

Se auzi încă o rafală de gloanţe însoţită de ţipete. 

— Jos! urlă Vanessa. La pământ! 

Imbulzeala se înrăutăţi. Femei terorizate plângeau și urlau 
disperate. Nicolas și Vanessa reușiră să treacă de primul val și 
ajunseră pe teren, care fusese acoperit cu o podea de plastic 
pentru concert. Femeile aruncaseră pe jos orice aveau în mâini 
când începuseră împușcăturile. Nicolas trecu în fugă pe lângă 
Vanessa și o luă spre dreapta, ţinându-se pe aproape de 
fundaţiile de beton ca să evite grosul mulţimii. Se ridică în braţe. 

— li poţi vedea? strigă Vanessa, dar vocea i se pierdu printre 
țipete. 

Nicolas urcă și mai sus. Vanessa îl urmă. 

Arena trebuia să se mai golească de lume, altfel era imposibil 
de înţeles ce se petrece. Fiindcă ieșirile erau blocate, se 
dezlânţuise haosul. Femeile se urcau unele pe altele și se 
trăgeau de haine ca să iasă. 

Chiar dacă Vanessa nu putea să-i vadă pe Tom Lindbeck și pe 
ajutorul lui, urma să le arate că nu erau singuri. Işi îndreptă Sig 
Sauer-ul spre cerul albastru și trase. După alte două secunde, 
mai trase un glonț. 

x kx * 

Jasmina se trânti pe scaun, își împinse ochelarii pe nas și își 
puse căștile. Ce făcea Hans Hoffman aici? Muzica se opri brusc. 
Instinctiv, Jasmina aruncă o privire spre ecran. Femeia, care cu 
doar câteva clipe mai înainte era în picioare și dansa energic, 
zăcea acum lângă pelerina de pe jos. Șoaptele și zgomotul 
degetelor pe tastatură se opriră. Scaunele se târșâiră pe podea 
când reporterii se ridicară și se apropiară de ecrane ca să vadă 


VP - 267 


mai bine ce se întâmplă. _ 

Hoffman alergă pe scenă. Işi ridică arma și începu să tragă în 
mulţime. 

— Nu! se pomeni Jasmina ţipând. 

Işi scoase telefonul. Mâinile îi tremurau, iar degetele nu voiau 
s-o asculte în timp ce tasta codul de deblocare. După ce trecu 
parcă o eternitate, reuși să apese pe numărul lui Max. Tonul 
apelului răsuna în timp ce Jasmina se holba ca hipnotizată la 
ecran. 

— Trage cu arma! ţipă Jasmina când îi răspunse. 

— Ce? 

— Hoffman... trage cu arma! 

XXX 

Lângă unul dintre standuri era chircită o tânără. Tom se lăsă 
pe vine, o privi fix în ochi în timp și îi duse arma la tâmplă. 

— Unu, doi, trei. 

Tânăra își închise ochii strâns. Tom trase. Tresări când 
sângele cald îi sări pe haine și pe față. Un glonţ pentru fiecare 
femeie. Fără risipă. Işi șterse faţa cu mâneca și se întoarse. 
Peruca îi căzu. Nu mai conta. 

În mijlocul arenei zăceau mai multe trupuri. Unele încă mai 
mișcau puţin. Hoffman era pe cealaltă parte, lângă una dintre 
ieșiri, împușcând femeile una câte una în timp ce încercau să 
scape. Părea distractiv. Ar fi fost o idee să aibă câteva grenade 
să le arunce acolo. 

Tom se simţea viu, surescitat. Ca un animal crescut în 
captivitate care e lăsat pentru prima oară în libertate. O mașină 
de ucis. Trase două focuri spre două femei care fugeau. O rată 
pe una, dar cealaltă căzu la pământ. 

Se auzi o împușcătură. Apoi încă una. 

Nu păreau să vină de la Hoffman, ci dinspre tribuna de pe 
partea cu Lidingövägen. Tom privi într-acolo. În același timp, 
zări în tribune un bărbat care-l privea. Făcură contact vizual. Era 
poliţai? În faţa lui era o blondă. Tom își miji ochii și se uită la 
chipul care i se părea cunoscut. Vanessa Frank. Târfa de 
polițistă. Se stăpâni să nu se năpustească spre ei. 

Femeia pe care tocmai o împușcase încerca să se miște. Tom 
o ajunse din urmă, merse pe lângă trupul care se târa și îi trase 
un glonț în spate. 

Tom îl strigă pe Hoffman, dar vocea nu i se auzea din cauza 


VP - 268 


zgomotului. 

— Hans! Aici. 

Chiar dacă mulţimea se mai rărise, în arenă tot mai erau 
câteva sute de femei. Voia să continue, dar nu putea face asta 
cu Vanessa Frank acolo. Sosise momentul să treacă la faza a 
doua. Fuga. Când Hans nu răspunse, Tom fugi spre el. Aveao 
privire sălbatică, fioroasă. 

— Trebuie să mergem. 

— Acum? întrebă Hoffman în timp ce trase un glonţ spre un 
grup de femei. 

Tom nu-și luă privirea de la el, nu știa dacă nimerise sau nu. 
Porniră în fugă spre ambulanţă. 

x x * 

Jasmina încercă să apeleze la 112 ca să le comunice numele 
lui Hans Hoffman, dar telefonul suna încontinuu, fără să-i 
răspundă nimeni. 

— Baricadaţi ușile! strigă o femeie din zona pentru presă. 

Ziariștii se ridicară de la mese, apucară mobilierul și îl târâră 
prin încăpere. 

Jasmina nu putea să rămână acolo. Trebuia să le dea numele 
lui Hoffman polițiștilor. Dădu un scaun la o parte și deschise ușa. 
Cineva o strigă, dar Jasmina ieși pe coridorul gol și fugi spre 
scenă. 

Paznica de la intrarea spre zona de presă dispăruse. Scena 
era în stânga ei. Evită să privească trupurile din mijlocul arenei. 
Poliţia nu se vedea nicăieri. Jasmina fugi printre tribune spre 
ieșirea care dădea spre Valhallavägen. Acolo trebuia să dea de 
poliție. 

Împușcăturile se opriră. Încă se mai auzeau urlete. Jasmina își 
luă inima în dinţi. Fugi prin coridorul cu tavan înalt, dar trebui să 
se oprească aproape imediat. Un val de femei se împingeau 
spre ieșire, oprindu-i calea. Dacă o să apară aici? Dacă încep să 
împuște din nou? Jasmina nu-și mai putea controla respiraţia și 
încerca să nu se lase cuprinsă de panică. Se uită în jur, după 
care fugi înapoi în arenă. În mijlocul câmpului, un bărbat și o 
femeie stăteau în picioare printre trupurile de pe jos. Vanessa 
Frank. Jasmina încercă să evite să se uite la cadavrele de la 
picioarele ei. _ 

— Unul dintre atacatori e un coleg de-al meu. Il cheamă Hans 
Hoffman, zise Jasmina dintr-o suflare. 


VP - 269 


— Ai o poză cu el? 

Jasmina își ridică telefonul spre Vanessa. 

— Trimite-mi-o pe e-mail. O să mă ocup să ajungă la colegii 
mei. Fugi la ambulanţe. Cheamă-i pe paramedici. 

x kx * 

Poza pe care i-o arătase Jasmina înfățișa același bărbat care o 
atacase pe Vanessa în apartament. 

Bannerul pe care scria Dragoste. Solidaritate între femei. 
Muzică. era plin de sânge. 

Vanessa răsufla greu. Simţea valurile de adrenalină din corp. 
Mirosul prafului de pușcă îi înţepa nările. Işi apăsă tâmplele cu 
pumnii, își încleștă maxilarul și își înăbuși un urlet. Sub banner 
zăcea o polițistă. Fusese împuşcată în cap și avea trupul 
contorsionat. Sângele care nu ajunsese pe banner i se scurgea 
din craniu pe pământ. Alte patru femei zăceau într-un semicerc. 
Unele încă se mai mișcau puţin, altele țipau de durere. Işi 
strigau mamele, Dumnezeul, copiii. 

La ieșire, femeile se buluceau să-și găsească scăparea. 

Sirenele ambulanţelor și ale mașinilor de poliţie se apropiau 
tot mai mult, cu un zgomot care lăsa impresia că sunt panicate 
la rândul lor. g 

Vanessa simți o mișcare lângă ea. Nicolas o trăgea de braţ. Il 
privi nedumerită. Își miji ochii. Gura i se mișca, dar Vanessa nu 
auzea ce spune. 

Brusc, el fugi spre una dintre fete și se aruncă lângă ea. Fata 
era slabă și micuță. 

Avea părul vopsit verde. 

Vanessa făcu un pas spre ei, dar picioarele n-o mai ţineau. Se 
împiedică și aproape că se prăbuși. Reuși să rămână în picioare 
și se apropie de Nicolas și de fată. Bărbatul îi ţinea capul în 
mâini. Părul ei îi atârna printre degete. Nicolas urlă și își lipi 
fruntea de a ei. 

Vanessa își dădu seama abia acum cine era. Privi trupul fetei. 
Avea abdomenul găurit. Nicolas îi lăsase capul și acum apăsa 
rana ca să oprească sângerarea. 

— E în viaţă? strigă Vanessa. 

x kx * 

Cele mai multe dintre femei reușiseră deja să treacă de 
porțile negre. Afară era tot haos. Pe partea flancată de copaci 
de pe Valhallavägen unele dintre ele se opreau, își trăgeau 


VP - 270 


sufletul, stăteau cu spatele la mașinile parcate și plângeau, 
îngrozite. Altele umblau de colo-colo cu priviri goale, moarte. Işi 
căutau prietenele și strigau întrebări la care nimeni n-avea încă 
răspuns. 

Jasmina o luă la dreapta, spre locul în care văzuse mai 
devreme ambulanţele. Poate că până și paramedicii se 
panicaseră și se ascunseseră. Cum stăteau acolo parcate în 
spatele tribunei din vest, vehiculele păreau abandonate. Se 
aflau aproape de porţile care dădeau spre Drottning Silvia's Väg 
și nu se vedeau nici de pe Valhallavägen, nici de la intrarea 
principală. Jasmina încercă să deschidă portiera celei mai 
apropiate ambulanţe. Era încuiată. Bătu în mașină și încercă să 
se uite prin geamurile fumurii. 

— Sunt victime înăuntru! strigă Jasmina. 

În acel moment, ușa din spate a celeilalte ambulanţe se 
deschise. Dinăuntru sări Hans Hoffman. Era îmbrăcat cu o 
uniformă verde de paramedic. Jasmina încercă să se 
ghemuiască, dar Hoffman deja o văzuse. Işi ridică pistolul. In 
spatele lui era alt bărbat. Tom Lindbeck. Și el era îmbrăcat la fel. 
Jasmina își dădu seama că se sfârșise, că urma să moară. 

— Nu trage, Hans! Te rog. 

Işi ridică mâinile, încercând să se protejeze, făcând pași 
înapoi. 

Expresia de pe chipul lui Hoffman era neutră. Indiferentă. Tom 
Lindbeck îi spuse ceva. Hoffman ţinti mai jos, iar Jasmina ţipă 
disperată când trase. In timp ce se prăbuși, simţi cum glonțul îi 
sparge ceva din coapsă. Bărbaţii veniră la ea în fugă și o târâră 
spre ambulanţă. 

x x * 

Buzele lui Celine abia se mișcau. Trupul îi era străbătut de 
convulsii. Vanessa se uită spre intrarea sudică, unde se aflau 
ambulantele. 

— O s-o ajute paramedicii. Noi trebuie să-l prindem pe Tom. 

Nicolas o privi indiferent. Vanessa îi întoarse faţa înspre a ei. 

— Am nevoie de tine! urlă detectiva. 

Se duse la poliţista moartă ca să-i ia arma. Evită să se uite la 
ochii goi în timp ce întoarse cadavrul, după care scoase pistolul 
și se întoarse în fugă la Nicolas. Șterse patul de pantaloni înainte 
să i-l pună cu hotărâre în mână. 

Impușcăturile se opriseră. Tom Lindbeck și Hans Hoffman se 


VP - 271 


opriseră din ucis. Deocamdată. Vanessa avusese deja o șansă 
să-l oprească. N-avea să dea greș din nou. Detectiva se uită în 
jur, întrebându-se pe unde plecaseră cei doi. Colegii ei probabil 
că deja înconjuraseră stadionul. Doi bărbaţi n-aveau cum să nu 
fie reperaţi într-o mare de femei și să dispară pur și simplu. 
Jasmina se făcuse nevăzută după un colț. 

Vanessa își scoase mobilul, intră pe Signal și trimise colegilor 
ei poza lui Hoffman. In curând, accesul la stadion avea să fie 
restricționat. Numai paramedicii și polițiștii urmau să mai aibă 
voie să treacă de bariere sau să intre și să plece. 

— Rahat! urlă Vanessa. 

Ambulanţa furată în Fittja. Trebuie să fi fost opera lui Tom 
Lindbeck și Hans Hoffman. 

Vanessa fugi pe pista de alergare. 

O împușcătură sparse tăcerea. Dacă lucrurile stăteau așa cum 
credea, anume că voiau să încerce să plece deghizați în 
paramedici, o trimisese pe Jasmina Kovač direct în ghearele 
morții. Vanessa trecu de colț și văzu ambulanţele și mașinile de 
poliţie care încercau să-și croiască drum prin marea de oameni 
de afară. Când ajunse în spatele tribunei, își dădu seama că nu 
se înșelase. Porţile erau deschise. Mai departe, pe Drottning 
Sofias Väg, luminile din spate ale unei ambulanţe dispăreau pe 
deal. 

Sună la centrul de comandă ca să-i anunţe în ce direcţie o 
luaseră suspecţii. Nu-i răspunse nimeni. Probabil că erau asaltați 
de telefoane. Il sună pe Mikael Kask, dar intră direct căsuţa 
vocală. 

xxx 

Jasmina stătea întinsă pe targă în timp ce ambulanţa 
hurducăia pe drum. Prin geamurile fumurii vedea fugitiv pomi și 
clădiri. Era legată și nu putea să-și miște brațele și picioarele. 
Mâna dreaptă îi era legată de targă cu un colier de plastic. Tom 
Lindbeck stătea pe un scaun de lângă ea. Coapsa o ardea. 
Jasmina își ridică puţin capul. Avea blugii lipicioși din cauza 
sângelui. Glonţul o lovise în coapsa dreaptă, iar pentru o clipă își 
pierduse cunoștința. Îi era foarte frig și îi clănţăneau dinţii. Viaţa 
se scurgea din ea. 

Tom băgă de seamă că își revenise. 

— Hans mi-a povestit despre tine. Bătrânul și drăguţul de 
Hans, care te-a ajutat așa de mult, zise Tom pufnind. 


VP - 272 


Jasmina nu-i răspunse. Ce mai conta? Nu mai trebuia să 
înțeleagă, în curând avea să se termine, să sângereze până 
moare din cauza rănii sau să fie executată cu un glonţ în cap de 
îndată ce nu mai aveau nevoie de ea. 

— Articolul tău despre femeile omorâte ale căror ucideri n-au 
fost elucidate, printre care și Victoria Ahlberg, însemna că Hans 
trebuia să stea cu ochii pe tine în mod deosebit. Mai ales când 
căcăcioasa aia de Tuva Algotsson a început să ţină cont de ce 
spui. Te urmăresc de multă vreme, Jasmina. Eşti o târfuliță 
angajată numai ca șefii tăi să bifeze o cotă. 

x kx * 

Nicolas o ridică pe Celine în braţe și fugi după Vanessa. Fata 
nu mai putea rezista multe minute. Dura prea mult ca 
ambulanţele să-și croiască drum prin mulțimea de pe 
Valhallavägen. Lângă stadion era un spital, Sofiahemmet. Era 
singura speranţă pentru Celine. În timp ce fugea, Nicolas încerca 
să o țină de vorbă ca să nu-și piardă cunoștința. Era palidă la 
faţă, avea ochii pe jumătate închiși, iar capul îi era căzut într-o 
parte. 

— Rămâi trează. Te rog, Celine, rămâi trează. 

În faţa spitalului, personalul medical îmbrăcat în alb se grăbea 
la vale. Specialiștii aveau tărgi și truse medicale cu ei. Nicolas o 
zări pe Vanessa, care stătea lângă o ambulanţă abandonată, de 
partea cealaltă a gardului... 

— Mai rezistă doar puţin, Celine, mă auzi? O să primești ajutor 
imediat. 

Nicolas își croi drum pe poartă și pe asfaltul care ducea spre 
parcare în timp ce urla ca să atragă atenţia personalului 
medical. O asistentă îl zări pe Nicolas, își apucă de braţ o colegă 
și cele două se îndreptară spre ei. Când Nicolas ajunse pe 
peluza de pe cealaltă parte a Drottning Sofias Väg, se opri și o 
așeză cu grijă pe Celine pe iarbă. Femeile se așezară pe vine 
lângă ea. 

— A fost împușcată în abdomen. Glonţul n-a ieșit, reuși să 
îngaime Nicolas. 

— Aduceți o targă aici! urlă una dintre asistente. 

Vanessa își făcu apariţia. 

— Trebuie să mergem după ei. Nu mai poţi face nimic. Dacă 
dispar acum, i-am pierdut. 

Nicolas o mângâie pe obraz pe Celine, după care se întoarse 


VP - 273 


și fugi după Vanessa înspre parcare. În spatele unui Volvo XC90 
negru stătea pe vine un bărbat. Lângă el, pe jos, era un bebeluș 
într-un scaun pentru copii. 

— E mașina ta? întrebă Vanessa, făcând semn spre mașina de 
teren. 

Bărbatul își mută privirea de la ea la mașină. Ezită, deschise 
gura să răspundă, dar Vanessa ridică pistolul spre el. 

— Dă-mi cheile. 

Bărbatul se căută prin buzunare, scoase cheile, iar Vanessa i 
le dădu direct lui Nicolas, care sări pe scaunul șoferului și porni 
motorul. Călcă pedala de acceleraţie și porni direct prin gardul 
șubred dintre parcare și drum. 


3, 


— Oprește sirenele, zise Tom. Atragem atenţia degeaba. 

leșiră în sfârșit de pe Drottning Sofias Väg, iar pista de 
bicicliști pe care mergeau dădea într-un drum cu două benzi. 
Ambulanţa trecu de pe trotuar pe Södra Fiskartopsvâgen. 

Hans Hoffman începu să caute butonul pe bord, iar sirenele se 
opriră brusc. Se întoarse și îi aruncă o privire lui Tom. Spre 
stânga era pădurea Lill-Jans. Spre dreapta, un showroom 
Porsche în spatele căruia se aflau terenurile sportive 
Ostermalm. De cealaltă parte a terenului se vedea 
Lidingövägen. 

Tom strânse patul pistolului și abia se abținu să nu-i tragă un 
glonţ în cap Jasminei Kovač. Nu trebuia să mai aștepte prea 
mult. O parte din plan fusese să pună mâna pe o femeie, în caz 
că poliţia avea timp să ridice bariere. Așa se puteau preface că 
se îndreaptă spre Karolinska. Apariţia bruscă a Vanessei Frank 
însemna că nu mai aveau timp. 

De îndată ce ajungeau la barcă, Jasmina urma să moară. 

— Cum au ajuns acolo așa repede? întrebă Hans Hoffman în 
timp ce privea fix la drum. 

Nu era nevoie ca Tom să-i spună pe unde s-o ia. Dacă 
mergeau tot înainte, ajungeau la Ropsten. Acolo urmau să 
treacă podul spre Lidingö, unde se afla barca. 

— Nu știu, zise Tom clătinând din cap. Câte ai prins? 


VP - 274 


— Șase, cred. Tu? 

— Tot cam așa. Am ucis mai multe decât Rodger și Minassian. 

— Am scăpat, zise Hoffman, lovind cu pumnul în plafonul 
mașinii. lisuse, am scăpat! 

O mașină de poliţie veni în viteză din cealaltă direcţie. Trecu 
pe lângă ei cu sirenele urlând. Tom râse, iar Hoffman i se 
alătură. 

— Mă bucur că m-ai convins să aleg viaţa, zise Hoffman. 

Discutaseră ce avea un impact mai mare - să supraviețuiască 
sau să se lase uciși de polițiști în interiorul stadionului. Hoffman 
alesese metoda sinucidere prin politai, dar Tom refuzase. Planul 
lor de scăpare urma să funcţioneze atâta vreme cât ajungeau la 
barcă. Pe urmă trebuiau să nu atragă atenţia vreme de o lună, 
după care să plece din ţară cu pașapoartele false pe care le 
obținuseră de pe dark web. Alţi bărbaţi /nce/ urmau să-i 
protejeze, să-i ascundă. Mișcarea și membrii ei erau pretutindeni 
și se ascundeau în canalele marilor orașe, acolo unde cetăţenii 
obișnuiți, funcționali, nu se aventurau niciodată. 

Tom voia să scrie un manifest, să facă mai multă lume să 
bage de seamă nebunia, genocidul îndreptat împotriva 
bărbaţilor. În cel mai rău caz, urmau să fie arestaţi în mai puţin 
de două luni, apoi condamnaţi. Însă în Suedia, o sentinţă pe 
viaţă era cea mai dură pedeapsă posibilă. 

Trebuiau să reziste următoarele câteva ore. Tom știa cum 
funcţionează poliţia. Dacă s-ar fi predat acum, polițiștii aveau să 
inventeze o poveste despre cum s-au opus violent, fiind 
înarmaţi, și că de asta au fost împușcați mortal. Tom nu își 
dorea să moară. Voia să trăiască, să ducă o viaţă lungă. Jasmina 
Kovač se holbă la el, lucru care îl enervă pe Tom. Își ridică 
pistolul și o pocni cu patul în mijlocul frunţii. 

xxx 

Merseră prin pădure, înconjurând Colegiul de Atletism. 
Deasupra lor zbura un elicopter. Vanessa lăsă geamul jos și își 
scoase capul. Pe partea de jos a aparatului scria Po/is. Îl apelă 
din nou pe Mikael Kask, iar de data aceasta telefonul chiar sună. 

— Au dispărut înspre nord, într-o ambulanţă, dar s-ar putea să 
devieze și să se întoarcă în centru. Ambulanţele n-au GPS? 

— Ar trebui să aibă, o să mă interesez. De unde știi că sunt 
într-o ambulanţă? 

— l-am văzut când plecau de la stadion. Sunt cu trei sau patru 


VP - 275 


minute în urma lor. Poţi să îmi faci legătura cu elicopterul de 
deasupra stadionului? 

— O să încerc. 

— Bine. 

— Ești singură? 

Vanessa îi aruncă o privire lui Nicolas, care conducea cu 
hotărâre sumbră mașina de teren pe micul drum forestier. 

— Da, sunt singură. 

— Îmi pare rău că nu te-am ascultat. 

Pe Vanessa n-o deranja că nu o crezuse. Era doar mâhnită de 
ce se întâmplase. 

— Și mie, Mikael. 

— O să-l pun pe copilotul elicopterului să te sune. Ai grijă, 
Vanessa. 

Nicolas țâșni cu mașina din pădure și abia evită să zdrobească 
un biciclist. 

— E puternică, Nicolas. O să reziste. 

— N-ai de unde să știi asta. 

— Nu, n-am de unde să știu. 

Nicolas tăcu și se îndreptă spre Lidingövägen. Vitezometrul 
arăta o sută patruzeci de kilometri la oră. Când ajunseră la 
Tegeluddsvägen, mobilul Vanessei sună. O voce puternică 
încercă să se facă auzită peste zgomotul de fundal. 

— Se vede ceva? 

— O ambulanţă se îndreaptă spre partea estică a insulei, pe 
Norra Kungsvăgen. 

— Ei sunt. Așezaţi-vă contra vântului. Staţi la distanţă și 
spuneţi-mi încotro se îndreaptă! strigă Vanessa. 

x x * 

Jasmina își recăpătă încet cunoștința. Ambulanţa mergea cu 
viteză mare. Era înconjurată de pădure pe ambele părți. Prin 
parbriz, Tom Lindbeck fixa drumul cu privirea. Cât fusese 
leșinată, o legase și mai strâns de targă. Nu-și putea mișca 
partea de sus a corpului. O durea groaznic capul, iar sângele de 
pe frunte îi curgea în ochi. Coapsa o ardea. Pulsa. Fiecare curbă 
aproape că o făcea să vomite. Totuși, Jasmina voia ca drumul să 
nu se termine. Imediat ce Tom Lindbeck și Hans nu mai trebuiau 
să-și facă probleme legate de bariere, urmau s-o ucidă. 

Ambulanţa încetini, după care trecu pe o porţiune de drum 
accidentată. Oare trebuia să stea de vorbă cu Tom Lindbeck, să 


VP - 276 


se roage de el, să negocieze pentru viața ei? Nu, nu voia să-i 
ofere această satisfacție, nu voia să-l lase să se joace de-a 
Dumnezeu. Moartea avea s-o cuprindă repede. Un glonţ în cap și 
gata. De-a lungul istoriei, miliarde de oameni au trebuit să 
accepte moartea. Jasmina o să facă la fel. Tot ce-și dorea era să 
fi putut să-și ia rămas-bun de la mama ei. Hotări să nu ceară 
îndurare. Nimeni n-avea să afle cum a murit, dar era important 
pentru ea să nu-i lase să-i ia totul. Mama ei mereu vorbea 
despre o viaţă demnă. Acum, Jasmina urma să aibă parte de o 
moarte demnă. 

Ambulanţa se opri. Se lăsă o tăcere mormântală. Nu se 
auzeau sirene, nu se auzeau mașini. Jasmina încercă să-și dea 
seama unde era, dar își închise ochii pentru ca Tom să nu-și dea 
seama că e trează. Lindbeck își strânse lucrurile. Deschise ușa 
din spate și sări afară. Portiera șoferului se deschise. Jasmina își 
ridică încet capul ca să vadă ce se întâmplă. Totul era neclar. 
Fără contur. li zări spatele. Dincolo de el, ceva verde. Copaci? O 
pădure? Unde se aflau? Se răzgândiseră? Urmau s-o lase în 
viaţă? 

— Ai luat tot? întrebă Hoffman. 

— Da. 

— Cu ea ce facem? 

— E alegerea ta. 

Aruncară hainele de paramedici în spate. 

— In cazul ăsta, închide ușile din spate... 

Ușile se trântiră, iar vocile lor abia de se mai auzeau. 
Conversaţia continuă, dar era imposibil să priceapă ce spuneau. 
Jasmina se uită în jur, căutând ceva ce putea folosi ca să se 
elibereze. La ce se refereau? Ce urma să se întâmple? 

In spatele ei, cineva se urcă pe scaunul șoferului. Brusc, 
ambulanța începu să se miște, dar motorul tot nu se auzea. 
Scoseseră frâna de mâna. Ambulanţa se mișca tot mai repede și 
Jasmina nu se mai putu abţine. Urlă în timp ce încerca să se 
elibereze. 

xxx 

Vanessa ținea strâns mânerul de deasupra geamului. Mașina 
se zdruncina în timp ce Nicolas trăgea de volan și se îndepărta 
de Podul Lidingö. Casele mari se zăreau doar pentru o clipă. 
Trecură de o benzinărie. Nicolas depăși pe cineva. O mașină 
care venea din sensul opus se dădu la o parte și ajunse pe pista 


VP - 277 


de biciclişti, claxonând furios. Pe stânga se înălțau mai multe 
blocuri cu multe etaje. Vanessa privi clădirile înalte din beton 
gri. În minte îi veni chipul lui Tom Lindbeck. Urma să-i ucidă pe 
el și pe complicele lui pentru ce făcuseră astăzi. Pentru ce-i 
făcuseră lui Nicolas, împușcând o fată de doisprezece ani. 
Vanessa îl privi. Nu mai era o persoană, devenise o mașinărie. 
Transformarea o fascina și o îngrozea în egală măsură. 

— Maică-mea. În noaptea aia de pe Djurgården m-ai întrebat 
de ce nu vorbesc niciodată de ea. 

Vanessa îl privi surprinsă. Işi aduse aminte de bancă, de 
whisky și de rațe. Fusese ziua de naștere a Adelinei. Atunci el îi 
spusese despre noul loc de muncă, iar ea se ridicase și plecase. 

— A fost cea mai grozavă persoană pe care am cunoscut-o 
vreodată. Ar fi putut să fie orice. Savantă, autoare, politiciană. In 
schimb, a trebuit să muncească pentru mine și Maria până a 
murit. A trebuit să ne apere. Singura dată când tata punea osul 
la treabă era ca să ne bată. Ea s-a sacrificat pentru noi. N-a avut 
niciodată șansa să-și atingă potenţialul, la fel cum nici femeile 
de pe stadion n-o să apuce. 

Și nici Adeline, se gândi Vanessa. Simţi un nod în gât. Vru să 
spună ceva, dar nu găsi cuvintele. 

— Aici. 

Nicolas frână brusc și făcu stânga. Un drum forestier. Pietrișul 
zbura, lovindu-se de partea de jos a mașinii. Printre trunchiurile 
de copaci, Vanessa văzu apa. 

Spera să ajungă acolo înainte de colegii ei. 

Tom Lindbeck și Hans Hoffman nu aveau să fie prinși și 
judecați într-un tribunal suedez. 

XXX 

Jasmina ţipă în timp ce ambulanţța se rostogolea la vale cu 
viteză. Simţi durere în încheietură când încercă să rupă colierul 
de plastic. Era imposibil. În următoarea clipă, simţi cum roţile se 
desprind de pământ și mașina zboară. Își închise ochii. Își 
încordă toţi mușchii din corp ca să se pregătească de impact. Se 
lipi și mai mult de targă. Ambulanţa lovi ceva tare. Tânăra 
deschise ochii și privi în jur. _ 

Am supraviețuit, gândi Jasmina. Işi ridică puţin capul, 
încercând să vadă unde a ajuns. Simţi o groază atât de 
puternică, încât i se opri respiraţia. 

Apă. 


VP - 278 


Apă întunecată. 

xxx 

Tom privi cum ambulanţa zboară prin aer și lovește suprafaţa, 
împroșcând apă în toate părțile. Işi luă rucsacul și se îndreptă 
spre pontonul unde era barca. Toţi polițiștii fuseseră mobilizați 
ca să-i prindă. O ambulanță părăsită cu siguranţă că se vedea 
din aer. Scufundarea ei era cea mai evidentă soluţie. Jasmina 
Kovač urma să aibă parte de o moarte cumplită. Avea să moară 
încet, în timp ce ambulanta se umplea cu apă. lar Tom păstrase 
niște muniţie de care era posibil să aibă nevoie pentru altceva. 

Barca n-avea să atragă atenţia nimănui. Urmau să meargă în 
interiorul ţării, către lacul Mälaren, spre Råby, la sud de Bålsta, 
unde îi aștepta mașina. Cu mașina trebuiau să ajungă la cabana 
unde urmau să stea ascunși timp de o lună înainte de a părăsi 
țara. Până una alta, Tom putea să-și definitiveze manifestul. 

In sfârșit o să-l asculte. In sfârșit o să înțeleagă ce i-au făcut. 

Tom auzi un zgomot de mașină pe drum. Se întoarse și văzu 
două faruri albe cum se apropie printre copaci. 

xxx 

— Acolo! strigă Nicolas. 

Doi bărbaţi îmbrăcaţi în negru se îndreptau spre un ponton la 
care era amarată o barcă. Nicolas se uită în stânga. Ambulanţa 
cu care fugiseră se scufunda încet-încet în apă. 

Merse până pe mica zonă cu iarbă de lângă ponton și frână. 
Mașina alunecă, smulgând iarba, și se opri la vreo cincizeci de 
metri de cei doi bărbaţi. 

Tom Lindbeck și Hans Hoffman îi văzură și începură să tragă. 
Loviră parbrizul, iar glonţul trecu prin mașină și ieși prin lunetă. 
Cu pistolul pregătit, Nicolas deschise portiera și se adăposti. 
Gloanţele străpungeau mașina. Din apă auzi ţipete. Işi iţi capul 
din ascunzătoare și privi spre barcă. Nu-i vedea decât pe cei doi. 

— Ambulanţa! strigă Vanessa. E în ambulanţă! 

Detectiva trecu în scaunul șoferului și se ghemui. Stătea 
chircită, cu o mână pe volan. 

— Ce faci? 

Vanessa ridică frâna de mână. = 

— Trebuie să ne apropiem mai mult. Impușcăturile se întețiră, 
iar Nicolas se făcu mic în spatele mașinii care înainta. 

xxx 


Tom era confuz. Totul părea să meargă atât de bine! 


VP - 279 


Reușiseră să scape fără să fie reperaţi, iar deodată se 
pomeniseră descoperiţi. O recunoscu pe femeia care se aruncă 
din Volvo. Era târfa de polițistă, Vanessa Frank. Cea care 
aproape că le stricase toate socotelile și prima dată, cea care ar 
fi trebuit să moartă. Trase înverșunat în mașină, mai mult ca să-i 
facă să nu se mai apropie. 

Ce făcuse cu muniţia? Se lăsă la pământ și căută prin rucsac, 
dar nu reuși s-o găsească. 

— Porneşte motorul! îi strigă lui Hoffman. Să ajungem pe 
cealaltă parte și de acolo mergem pe jos. 

Nu mai avea gloanțe în Glock. 

Tom regreta că nu o luaseră pe Jasmina cu ei. Ar fi putut s-o 
țină ostatică, să o dea la schimb ca să poată pleca. 

Hoffman ezită, tot uitându-se de la barcă la mașina care se 
apropia cu viteză. 

— Acum! ţipă Tom. 

Hoffman se ridică. Făcu doi pași, după care încasă un glonţ și 
căzu. Tom urlă. Mașina aproape că ajunsese la ponton, unde se 
opri. Mai lumina un singur far, cel care nu fusese nimerit. Nu o 
zărea pe Vanessa Frank pe scaunul șoferului. In orice caz, 
detectiva era în siguranţă în spatele motorului. Gloanţele de 
calibru de 9 milimetri nu puteau trece prin el. 

Hans Hoffman zăcea pe o parte. Era împușcat în piept. Din 
trupul camaradului său curgea sânge. Voia să-i spună ceva, dar 
buzele i se mișcau încet, ca unui pește pe uscat care încearcă să 
respire. 

— Nu! se tângui Tom. Nu! 

Nu mai trăgeau. 

Tom își pipăi piciorul spre genunchi, unde își ţinea cuțitul. 
Urma să facă orice ca să supraviețuiască. 

x kx X 

Dacă Vanessa numărase corect, Tom mai avea doar patru 
gloanțe. Numai plafonul ambulanței mai era vizibil. Barca era 
învăluită într-o tăcere sumbră. 

— Unul e la pământ, zise Nicolas. Mai am un glonţ, îi dădu 
Vanessei arma, iar ea își dădu seama brusc ce voia să facă. 
Prinse al doilea Sig Sauer în talia pantalonilor, se ridică precaută 
și porni spre ponton cu arma înainte. 

x kx * 


Ambulanţa scârțâia, se auzeau sunete ciudate, ecouri. 


VP - 280 


Jasmina nu-și mai putea controla respiraţia, nici nu mai putea 
tipa. O dureau plămânii. Simţea cum e târâtă tot mai jos, spre 
fundul apei. Când se umplea cabina șoferului, presiunea avea să 
spargă geamul, iar apa să pătrundă năvalnic. Jasmina urma să 
se înece, fără să se poată mișca, în timp ce nivelul apei creștea 
încet. Se întrebă dacă va rezista până când ambulanta va atinge 
fundul apei și dacă va simţi impactul înainte să-și piardă 
cunoștința. 


4. 


Ca scufundător militar, Nicolas îşi ținuse la un moment dat 
respiraţia timp de patru minute. Insă atunci stătuse pe loc. 
Fiindcă nu se mișcase, mușchii nu consumaseră oxigen în plus. 
Reușise să facă scufundări până la adâncimi de treizeci de metri 
și să se înoate timp de trei minute. Însă pe atunci era mai tânăr, 
mai în formă și se antrena de mai multe ori pe săptămână. 

În timp ce se apropia de apă cocoșat, își umplu plămânii timp 
de șapte secunde, apoi își ținu respiraţia tot atât înainte să 
expire. Chiar ar fi trebuit să stea cinci minute să se pregătească 
înainte, să scape complet de oxigenul vechi și să-l înlocuiască în 
celule cu unul proaspăt. Însă nu era timp. Trebuia să se 
descurce cu douăzeci și una de secunde. 

Dacă găsea repede ambulanţa, era posibil să o salveze pe 
Jasmina. 

Nicolas inspiră adânc. Își simțea plămânii umflându-se sub 
coaste. Își ținu respiraţia și se aruncă în apă. Pătrunse în ea și 
lăsă inerția să-l propulseze în jos. Întunericul îl învălui. După 
două mișcări, zări ambulanţa de un galben fluorescent. Se 
scufunda ca o nălucă. Nu se auzea niciun țipăt. Din mașină 
ieșeau aglomerări de bule de aer. 

Mai înotă puţin, încercând să vadă fundul apei, dar era prea 
întuneric. Nici nu se punea problema să intre pe ușile din spate. 
Presiunea exterioară a apei era prea mare. Nicolas trecu de 
geamurile fumurii și avansă spre cabină, unde geamurile erau 
coborâte. Ajunse în dreptul capotei. Aruncă o privire înăuntru. 
Cabina era plină de apă. Spatele ambulanţei era despărțit printr- 
un geam de sticlă. 


VP - 281 


Geamurile din spatele ambulanţei cedară. Aerul ieși într-o 

bulă imensă, iar Nicolas auzi un urlet dinăuntru. 
xxx 

Vanessa se furișă spre barcă. Se abţinu să se întoarcă și să 
privească înspre Nicolas. Era o ţintă ușoară, iar ea trebuia să fie 
pregătită să-l acopere. 

O pleoscăitură o făcu să-și dea seama că se aruncase în apă, 
deci nu mai era expus. 

Vanessa expiră. Se opri. Ascultă. Barca se tot lovea de 
ponton. Oare Nicolas se înșelase? Nu cumva îi nimerise pe 
amândoi? 

Merse de-a lungul bărcii, atingând-o cu pistolul, după care sări 
în ea. Aproape că-și pierdu echilibrul, dar reuși să nu cadă. 
Avansă încet spre pupa. Dinspre drum se auzeau sirene de 
poliţie. Trebuia să se grăbească. Să verifice dacă erau morți. 
Tom nu trebuia să aibă șansa să se apere la tribunal, să verse 
propagandă, să se bată cu pumnul în piept. Teroriștii făceau 
asta indiferent de motivele lor. Uciderea oamenilor nevinovaţi, a 
femeilor și copiilor mici - astea numeau ei război. Voiau s-o facă 
să sune eroic. Era greu. 

Tom Lindbeck urma să moară pentru ce le făcuse femeilor de 
la festival. Vanessa înaintă rapid doi pași și se uită după colț. 
Văzu un trup. Era celălalt individ, Hoffman. Zăcea pe o parte, 
într-o baltă de sânge întunecat care-i tot ţâșnea din corp. La 
picioare avea o geantă sport neagră. Detectiva rostogoli 
cadavrul într-o mișcare concomitentă cu a armei sale, gata să 
tragă în cabină, înăuntru nu era nimeni. 

Aruncă o privire spre drum și văzu luminile albastre cum se 
apropiau printre tufe și copaci. 

xxx 

Pașii se apropiară și mai mult. Tom stătea agăţat de un 
amortizor alb de la babord. In afară de cap, era complet 
scufundat în apă. Se lipi de carenă încât să nu poată fi văzut de 
sus. Sirenele se auzeau tot mai puternic. Trebuia să acţioneze 
rapid. 

Se ridică precaut și o zări pe Vanessa Frank din spate. 

Detectiva se uita în cabină, ţinând pistolul în față. Nu-l 
văzuse. N-avea habar că o păcălise. Avea să-i facă plăcere s-o 
înjunghie până murea. Exact când Vanessa cobori o treaptă pe 
scară, Tom își încordă mâinile și sări peste margine. 


VP - 282 


Se aplecă, își scoase cuțitul și se furișă după ea. 
x kx * 

Jasmina ţipă când geamurile explodară într-o cascadă de 
sticlă spartă și apa năvăli spre ea. Cu cât își umplea plămânii 
mai repede cu apă, cu atât avea să moară mai repede. Nu voia 
să se chinuie. Voia doar să nu mai existe. Să nu-i mai fie teamă. 

Apa îi împroșca braţele. 

Nu conta faptul că hotărâse cu doar câteva clipe mai înainte 
să nu reziste. Corpul îi reacţiona instinctiv. Voia să 
supravieţuiască cu orice preţ. Jasmina mai trase o ultimă dată 
aer în piept și închise gura când apa îi atinse faţa. 

XXX 

Nicolas se opri ca să aștepte două secunde până ce spatele 
ambulanţei se umplea cu apă. Rămase locului, plutind chiar 
deasupra mașinii, astfel încât mușchii să nu-i folosească mai 
mult oxigen decât era nevoie. Din ambulanţă ieșeau tot mai 
puţine bule de aer. Sub acoperiș mai rămăsese o pernă de aer, 
dar nu mai putea aștepta. Se împinse în picioare, se prinse de 
cadrul unde fusese geamul care separa partea din spate și băgă 
capul înăuntru. 

Era întuneric. Deoarece tavanul ambulanţei bloca și puţina 
lumină care exista, abia putea să-și vadă mâna. Dădu din 
picioare ca să intre și încercă să ajungă în mijloc. Se lovi la 
genunchi. 

Atinse cu mâinile ceva moale, țesut omenesc. Un picior. 
Nicolas îl apucă și se mișcă în așa fel încât să ajungă paralel cu 
Jasmina. În dreptul tavanului încă mai era puţin aer. Însă dacă l- 
ar fi inspirat ar fi început să gâfâie, să vrea mai mult. l-ar fi făcut 
mai mult rău decât bine. Nicolas nu se mai gândi la asta. Făcu 
un efort să se concentreze. Iși trecu palmele pe corpul tinerei. 
Trupul îi era țintuit de două chingi groase. De asta nu reușise să 
scape. 

Trase de chingi, dar nici nu se clinteau. Pipăi marginea tărgii, 
găsi catarama și dădu drumul primei chingi. Apoi începu să 
caute în cealaltă parte. O eliberă și din a doua chingă. Incercă 
să-și dea seama dacă Jasmina reacţiona la atingerea lui, dacă 
era conștientă. 

Nicolas trase de ea, însă tot era prinsă. Era cumva legată în 
continuare. Trupul îi era greu, cu siguranţă că nu mai era 
conștientă. Poate că era deja moartă. Nicolas trase mai tare. 


VP - 283 


Mușchii îi urlau de durere. Jasmina era legată de mâna dreaptă. 

Nicolas găsi cu degetele plasticul tare din jurul încheieturii - 
un colier de plastic cu care era legată de targă. N-avea niciun 
cuţit la el, n-avea nimic ascuţit cu care s-o elibereze. Prin 
ambulanţă sigur existau niște bisturie, dar nu avea timp să 
caute. Simţea că-i pocnește capul. Tâmplele îi zvâcneau din 
cauza pulsului. 

Nicolas nu putea s-o scoată de pe targă. Se terminase. 
Jasmina urma să moară. 

x x * 

Vanessa n-avu timp decât să bage de seamă că în spatele ei 
se mișcase ceva, să își dea seama că era Tom și să se arunce 
din calea lui. Cu coada ochiului văzu cuțitul strălucitor despicând 
aerul pe lângă ea. Detectiva se prăbuși la baza scării și simţi că-i 
cedează piciorul. Ţinti spre pieptul lui Tom. 

Apăsă cu sete pe trăgaci. Nu se întâmplă nimic. Tom, care 
rămăsese stană de piatră, gata să moară, prinse viaţă din nou. 
Se aruncă asupra ei. Vanessa apăsă iarăși pe trăgaci. Se auzi 
din nou același declic asurzitor. 

x kx * 

Panica încerca să-l ispitească. Însă Nicolas știa că, dacă i-ar fi 
cedat, ar fi murit. 

Trebuia să iasă acum. Nu mai putea, însă targa nu era cumva 
mobilă? Trebuia să fie. Nicolas se luptă cu durerea și cu 
neputinţa mușchilor și căută mecanismul de prindere care spera 
să fie undeva sub targă. Mai conta? 

Probabil că era deja moartă. 

Nu mai rezista. Trebuia să renunţe. Nu mai avea în corp nici 
măcar o ultimă celulă de oxigen pe care s-o folosească. Aproape 
că leșina din cauza ametelii. Dacă mai zăbovea, rămânea de tot 
în ambulanta care cobora în adâncuri, iar Tom Lindbeck ar fi 
câștigat, ar mai fi adăugat o victimă pe lista lui. 

Nicolas apucă targa ca să se împingă afară. În timp ce făcea 
asta, simţi o manetă de metal cam cât degetul mare. Îi reveniră 
forțele. Mai trebuia să reziste doar câteva secunde. 


Trase de manetă. O mișcă. Părul Jasminei îi veni în faţă. Trase 
de targă. Nu mai era prinsă. Se mișca. Jasmina era în continuare 
legată de ea, dar era posibil s-o aducă la suprafaţă. Nicolas se 
întoarse și înotă spre ușile din spate. Sub plafon nu mai era pic 


VP - 284 


de aer. 

Lumea era întunecată, tulbure, învolburată. Ușile din spate 
trebuiau să se deschidă. Le împinse, mușchii îi protestară, dar 
până la urmă reuși să le dea deoparte. Nicolas privi lumina. 
Ambulanţa ajunsese aproape pe fundul apei. Apucă targa și o 
smulse dinăuntru. Își luă avânt și porni în sus. Mai era puţin, mai 
era puţin. Aer. Oxigen. Lumină. Viaţă. 

XXX 

Tom căzu peste Vanessa. O lovi cu genunchiul în diafragmă, 
dar ea abia simți. Işi concentra toată energia ca să-l oprească să 
n-o înjunghie. li apucă încheietura stângă și i-o ţinu cu dreapta. 
Era prea puternic. 

— Acum o să mori, târfo! urlă Tom. 

Bărbatul încercă să se ridice ca să apese cu toată greutatea 
corpului pe lamă. Insă podeaua era alunecoasă și nu reuși. 

— Mori, mori, mori! 

Vanessa se zvârcolea înainte și înapoi. Se zbătea. Era 
disperată, simţea cum viaţa și timpul îi scapă printre degete. 
Lama se apropie și mai mult. N-avea să mai reziste mult. Gâtul 
ei, pieptul ei. Acolo voia s-o lovească. Așa putea s-o ucidă. Dacă 
Tom își băga cuțitul în mâna ei, Vanessa putea să mai aibă un 
răgaz. O jumătate de scundă. Poate mai mult. Era singura ei 
șansă. Spera din tot sufletul că Nicolas numărase bine, că încă 
mai avea un glonţ în pistol. Altminteri, urma să moară. 

Să fie ultima victimă a lui Tom. 

II privi drept în ochi. Se întoarse încât să-și protejeze organele 
vitale, își propti braţul drept de lamă și îi eliberă încheietura. 
Tom apăsă. Vanessa ţipă de durere și zări privirea victorioasă 
din ochii lui. 

_ Detectiva bâjbâi în spate cu mâna stângă. Tom scoase lama. 
li sfâșiase mușchiul din braţul drept. Vanessa urlă. Simţea furie, 
durere, ură. Sângele care-i ţâșnea din braţ le sărea amândurora 
pe față. Tom își ridică din nou cuțitul. Vanessa avea ochii larg 
deschiși, sălbatici. li puse pistolul sub bărbie, apăsă pe trăgaci și 
simţi explozia care-i trimise glonţul de calibru de 9 milimetri 
direct în creier. 

x x * 

Nicolas gâfâia, umplându-și plămânii cu aer proaspăt. O trase 
pe Jasmina în sus, ţinându-i capul deasupra apei. Trebuia să mai 
respire numai puţin, apoi putea să ajungă la mal. La marginea 


VP - 285 


pădurii se opreau mașini de poliţie. Încercă s-o zărească pe 
Vanessa lângă barcă, dar nu era nici urmă de ea. Chiar auzise 
un foc de armă în timp ce se ridica la suprafaţă, sau fusese doar 
o halucinație provocată de lipsa de oxigen? Nu, Nicolas era 
convins că auzise împușcătura. 

Se întoarse pe spate, ţinând-o pe Jasmina cu capul pe pieptul 
său. Dădea din picioare ca să înoate. Targa din urma lor îi 
trăgea în jos. Până la mal mai erau douăzeci de metri. Doi 
polițiști îl zăriră și se grăbiră spre ei. Se aruncară în apă și 
porniră înot ca să-i ajute. Nicolas privi chipul fără viaţă al 
Jasminei. Nu respira. Avea ochii închiși. Din gură îi curgea apă. 
Poliţiştii ajunseră la ei și o preluară. 

— Mă descurc, gâfâi Nicolas când unul dintre cei doi începu să 
tragă de el. 

Simţea pământ sub picioare. Se târî spre mal. Se întoarse și 
aruncă o privire spre ponton și barcă. Unde era Vanessa? 
Poliţiştii de pe ponton păreau nedumeriți. Șontâcăi spre ei. 
Încercă să se miște mai repede, dar picioarele nu-l mai ascultau. 

— Oprește-te! strigă unul dintre polițiști. 

Nicolas nu-l băgă în seamă și ajunse la barcă, după care se 
sui pe ea. Îl văzu pe bărbatul pe care-l omorâse. Unde era 
Vanessa? Ușa de la cabină era deschisă. Nicolas aruncă o privire 
în întuneric și își șterse ochii, care erau iritaţi și îl usturau. Două 
trupuri. Tom Lindbeck zăcea peste Vanessa. Nicolas se opri la 
jumătatea scării. Nu voia să se apropie mai mult. Nu voia să 
vadă, nu voia să știe. Se apucă de balustradă ca să nu cadă. 

— Vanessa? 

Auzi un murmur slab. Nicolas sări de ultimele trepte, îl aruncă 
pe Tom din cale și se prăbuși lângă Vanessa. In braţul drept 
avea o rană adâncă, de unde sângera din plin, dar în rest părea 
teafără. 

Vanessa, care stătuse cu ochii închiși până atunci, îi deschise 
și îi zâmbi somnoroasă. 


VP - 286 


EPILOG 


Vanessa se ridică de pe scaun, apoi făcu o plecăciune cu 
capul, înainte să mai arunce o ultimă privire spre sicriul de pe 
altar. 

Orga prinse viaţă, iar melodia de la Poor Farmhand de Astrid 
Lindgren răsună între pereţii bisericii în timp ce vreo 
douăsprezece persoane în doliu porniră încet pe culoar. Cu ochii 
roșii, ieșiră și se strânseră în mici grupuri. Vanessa simţea că nu 
aparţinea niciunuia. 

Suedia își revenise după atacul de la Stadionul Stockholm din 
urmă cu mai bine de o lună. Morții fuseseră îngropaţi. Viaţa de zi 
cu zi își reluase cursul obișnuit. Lumea mergea în vacanţă, 
discuta despre vreme, iar ziarele făceau recenzii celor mai bune 
vinuri la cutie. 

Unsprezece femei fuseseră ucise în arenă. Dacă Vanessa și 
Nicolas n-ar fi ajuns la timp, probabil că ar fi murit și mai multe. 
Alte paisprezece fuseseră rănite, dar supraviețuiseră, în mare 
parte fiindcă stadionul se afla lângă Spitalul Sofiahemmet, unde 
medicii salvaseră vieţile multor victime. 

În ce-i privește pe Tom Lindbeck și pe Hans Hoffman, ancheta 
era în continuare în desfășurare și concluziile urmau să fie 
prezentate la toamnă. Până acum se stabilise că amândoi 
făceau parte din mișcarea tot mai mare și tot mai misogină 
Incel. Insă bănuielile Vanessei se adeveriseră: nu Tom Lindbeck 
le omorâse pe Rakel Sjödin, Victoria Ahlberg și nici pe Emelie 
Rydén. El era implicat prin munca lui de paznic la închisoare, 
care îi permitea să identifice ţintele și să-i dea acces lui Hans 
Hoffman la telefoanele lor mobile. Tom era cel care intrase prin 
efracţie în casa din Bromma a familiei Sjölander. Scopul lui Tom 
părea să fi fost dintotdeauna atacul de pe Stadionul Stockholm. 

De aceea fusese cuprins de panică și îl omorâse pe Ove cu 
doar două zile înainte de atac, când ancheta se îndreptase spre 
el. Nu putea să se lase arestat sau urmărit și să nu-și mai poată 
duce la bun sfârșit planul de răzbunare. În plus, amprentele lui 
corespundeau agresorului din cazul tentativei de viol a Klarei 
Möller. 


VP - 287 


Radicalizarea lui Hans Hoffman rămânea un mister. Pe 
calculatorul lui, care fusese găsit la ferma de lângă Sala, pe care 
o folosiseră ca ascunzătoare, specialiștii IT găsiseră sute de 
ameninţări adresate femeilor aflate în poziţii puternice, în 
principal jurnaliste și politiciene. Părea să fi dat vina pe femei 
pentru concedierea lui de la „Kvâăllspressen”. Cum anume 
intenţionaseră să scape rămânea un mister. Detectivii bănuiau 
că plănuiseră să rămână ascunși o vreme, după care să 
părăsească Suedia cu niște pașapoarte false - ascunzătoarea 
era aprovizionată cu mâncare pentru săptămâni întregi. 

Mobilul Vanessei târâi în geantă. Detectiva și-l scoase, verifică 
ecranul și zâmbi. 

— Mai ai mult? Nu trebuie să întârziem prea tare. E prima 
oară când se întoarce acasă. Dacă avionul ajunge mai repede, 
iar el iese și vede că nu-l așteaptă nimeni? Îţi dai seama ce 
supărat o să fie Nicolas? 

— Ajung la tine în douăzeci de minute. Stai liniștită, ajungem 
la timp, răspunse Vanessa. 

— Bine. 

Ne vedem curând. 

— Pa, fraiero! zise Celine, apoi închise. 

Vanessa luă un calmant, după care se îndreptă spre BMW-ul 
ei. Rana din braț o durea. Scoase cheile și apăsă pe buton ca să 
deschidă portierele. 

— Vanessa. 

Börje Rohden era pieptănat, pantalonii de costum îi ajungeau 
până la jumătatea gambelor, iar cămașa îi era șifonată. 

— Te-ai aranjat bine, zise Vanessa. 

Își ridică mâna ca să-și apere ochii de soarele arzător de iunie. 

— Nu știu cum să-ţi mulţumesc că m-ai ajutat să fac 
ceremonia asta pentru ea. 

— Stai liniștit. 

Detectiva îi puse o mână pe umăr. 

— Condoleante. 

— Sper să aibă parte de pace acum, mormăi Börje privind în 
pământ. Câţiva dintre noi mergem la Sky Bar pentru un ultim 
omagiu, ai chef să ni te alături? 

Vanessa clătină din cap. 

— Mă tem că n-am timp. Pe lângă asta, n-am voie să amestec 
calmantele cu alcoolul, oricât de tentant ar fi. 


VP - 288 


— Și eu o să rămân pe cafea, zise Börje. 

— Bună alegere. 

Vanessa îl îmbrăţișă, se urcă la volan și porni motorul. Börje 
rămase pe loc. Detectiva lăsă geamul jos. 

— Scrisoarea Evei. Ai găsit vreun răspuns? 

Börje dădu din cap. 

— Bine. 

Puțin mai târziu, Vanessa ieși de pe carosabil și trecu de 
pizzeria din Bredäng. Geamurile găurite de Împuşcături fuseseră 
înlocuite. O familie mânca la una dintre mesele de afară. 
Detectiva merse mai departe, până pe Âlgrytevăgen. Îi sună 
telefonul. Vanessa presupuse că era tot Celine și răspunse. 

— Sunt așa... 

— Ai auzit de Karim? 

Vanessa zâmbi. 

— Nu, minţi detectiva. 

Jasmina Kovač râse. 

— Poliția l-a tras pe dreapta pentru un control de rutină chiar 
în ziua în care a fost eliberat. Sub bancheta din spate avea o 
geantă neagră cu cincizeci de mii de coroane bani gheață și un 
pistol. O să intre iarăși la închisoare. 

— Câtă neglijență din partea lui! Asta înseamnă că n-o să 
primească custodia Novei, zise Vanessa. 

Ușa de la blocul lui Celine se dădu de perete. Sub o beretă 
verde mult prea mare pentru ea, părul îi sclipea roz deschis. 

— Jasmina, nu mai pot vorbi acum. Dar mă bucur că Laimani 
are parte de un fel de pedeapsă, chiar dacă mi-aș dori să fie mai 
mult de doi sau trei ani la închisoare. Dă-mi un semn data 
viitoare când ești în Stockholm, dacă vrei să ne vedem. 

Celine deschise vijelios portiera din dreapta. Era greu de 
crezut că fusese împușcată în abdomen cu doar câteva 
săptămâni înainte. Pe Vanessa o izbi un val de parfum când se 
aplecă s-o îmbrăţișeze. 

— Deschide geamul, drăguţo, îi spuse detectiva abţinându-se 
să nu tușească. 

— M-am dat cu prea mult? 

— Nici vorbă. 

Vanessa porni și întoarse. 

— Mișto beretă. 

— E o beretă de la Kustjăgarna, declară Celine mândră. Am 


VP - 289 


găsit-o în patul de spital când m-am trezit. 
Vanessa zâmbi. 
— Ti-a fost dor de el? întrebă detectiva. 
Îi aruncă o privire lui Celine, care lăsase în jos parasolarul și 
se privea în oglinda dreptunghiulară ca să-și potrivească bereta. 
— Da. 
— Și mie. 


VP - 290 


virtual-project.eu 


VP - 291