Guillaume Musso — Central Park

GUILLAUME MUSSO 


CENTRAL PARK 


Titlul original: Central Park, 2014 
Traducere: Liliana Urian 


Editura ALL, 2016 


Versiune ebook: f.s. 1.0, decembrie 2016 


Lucrurile pe care le pierzi au 
mai multă importanță decât 
lucrurile pe care le detii. 
Somerset MAUGHAM 


Prima parte 
Cei încătuşaţi 


1 


Alice 


Eu cred că în fiecare om există un alt om. 
Un Necunoscut, un Conspirator, un Fătarnic. 
Stephen KING 


Mai întâi, adierea rece şi înțepătoare a vântului care-i 
mângâie fața. 

Freamătul uşor al frunzişurilor. Susurul îndepărtat al unui 
pârâu. Ciripitul discret al păsărilor. Primele raze de soare pe 
care le ghiceşte prin vălul pleoapelor încă închise. 

Apoi trosnetul crengilor. Mirosul de pământ reavăn. Cel al 
frunzelor în descompunere. Notele lemnoase şi intense ale 
lichenului cenuşiu. 

Mai departe, un murmur nedesluşit, oniric, disonant. 

Alice Schăfer deschise ochii anevoie. Lumina zilei o orbea. 
Roua dimineţii îi năclăia hainele. Scăldată într-o sudoare rece ca 
gheaţa, tremura de frig. Avea gâtul uscat şi simţea în gură un 
gust puternic de cenuşă. Articulațiile o dureau, membrele îi erau 
anchilozate şi mintea amorţită. 

Când se ridică, îşi dădu seama că era întinsă pe o bancă 
rustică din lemn brut. Năucită, descoperi brusc că trupul unui 
bărbat, masiv şi robust, era ghemuit lângă ea şi-o apăsa cu 
toată greutatea. 

Alice îşi înăbuşi un țipăt şi inima începu să-i bată nebunește. 
Încercând să se elibereze, căzu pe pământ, dar se ridică în 
aceeaşi clipă. Abia atunci văzu că mâna ei dreaptă era legată cu 
cătuşe de încheietura stângă a necunoscutului. Se dădu un pas 
înapoi, dar bărbatul rămase nemişcat. 

Ei, drăcie! 

Inima îi bubuia. Aruncă o privire la ceasul de mână, o 
vechitură marca Patek: cadranul era crăpat, dar mecanismul 
încă funcţiona, iar calendarul lui arăta: marţi, 8 octombrie, ora 
8:00. 

Fir-ar să fie! Unde naiba sunt? se întrebă ea, ştergându-şi cu 
mâneca transpiraţia de pe faţă. 

Privi în jur pentru a evalua situaţia. Se afla în inima unei 
păduri aurite de toamnă, cu vegetaţie variată, proaspătă şi 
densă. O poiană sălbatică şi liniştită, înconjurată de stejari, de 
tufişuri dese şi proeminențe stâncoase. Nu se simţea nici ţipenie 


de om şi, având în vedere împrejurările, era fără îndoială 
preferabil. 

Alice ridică ochii. Lumina era frumoasă, blândă, aproape 
ireală. Nişte fulgi pufoşi străluceau în frunzişul unui ulm imens şi 
scânteietor, ale cărui rădăcini erau înfipte într-un covor de 
frunze umede. 

Să fie pădurea Rambouillet? Fontainebleau? Vincennes? îşi 
dădu ea cu presupusul. 

Un tablou impresionist de carte poştală, al cărui calm 
contrasta violent cu acea trezire suprarealistă alături de un 
bărbat complet necunoscut. 

Se aplecă înainte cu prudenţă pentru a-i distinge mai bine 
faţa. Era cea a unui bărbat de vreo treizeci şi cinci - patruzeci de 
ani, cu păr şaten ciufulit şi barbă de câteva zile. 

Un cadavru? 

Se lăsă în genunchi şi-i puse trei degete pe gât, în dreapta 
mărului lui Adam. Pulsul pe care îl simţi când apăsă pe artera 
carotidă o linişti. Tipul îşi pierduse cunoştinţa, dar nu era mort. Îl 
observă cu atenţie preţ de o clipă. II cunoştea de undeva? Să fi 
fost vreun nemernic pe care-l băgase la pârnaie? Nu, trăsăturile 
acelea nu-i spuneau absolut nimic. 

Alice îşi dădu în lături câteva şuviţe blonde care îi cădeau 
peste ochi, apoi examină cătuşele metalice care o legau de 
individ. Erau un model standard cu siguranţă dublă, utilizat de 
un număr mare de servicii de poliţie sau de securitate privată 
din lume. Ba chiar era foarte probabil să fie vorba de propria ei 
pereche de cătuşe. Alice scotoci în buzunarul blugilor, sperând 
să găsească cheia. 

Nu era acolo. În schimb, simţi un revolver ascuns în buzunarul 
interior al gecii de piele. Crezând că e arma ei de serviciu, 
strânse degetele pe patul său cu uşurare. Dar nu era pistolul Sig 
Sauer utilizat de poliţiştii de la Brigada Criminalistică. Era un 
Glock 22 din polimer, pe care nu ştia de unde îl are. Vru să-i 
verifice încărcătorul, dar era greu cu o mână legată. Reuşi s-o 
facă totuşi cu preţul câtorva contorsionări, având grijă să nu-l 
trezească pe necunoscut. In mod evident, îi lipsea un glonţ. 
Mânuind pistoletul, îşi dădu seama că avea patul pătat de sânge 
uscat. Işi desfăcu complet geaca şi constată că urmele de 
hemoglobină coagulată îi murdăreau şi cămaşa. 

Ce naiba am făcut? 


Alice îşi frecă pleoapele cu mâna liberă. Acum, o migrenă 
cumplită îi iradia în tâmple, ca şi cum o menghină invizibilă îi 
strângea craniul. Respiră adânc pentru a-şi alunga teama şi 
încercă să-şi adune amintirile. 

Cu o seară în urmă ieşise să petreacă împreună cu trei colege 
pe Champs-Elysées. Băuse mult, pahar după pahar, luând 
barurile la rând; Moonlight, Treizieme Etage, Londonderry... Cele 
patru prietene se despărţiseră pe la miezul nopţii. Ea se dusese 
singură să-şi ia maşina lăsată într-o parcare subterană de pe 
Bulevardul Franklin-Roosevelt, apoi... 

Beznă totală. Mintea îi era înfăşurată într-un văl de pânză. 
Creierul i se învârtea în gol. Memoria îi era paralizată, îngheţată, 
blocată pe acea ultimă imagine. 

Haide, fă un efort, ce dracu! Ce s-a întâmplat după aceea? 

Işi amintea clar că plătise locul de parcare la automat, după 
care coborâse scările până la nivelul al treilea. Băuse prea mult, 
asta era sigur. Clătinându-se, ajunsese la micuțul ei Audi, 
descuiase portiera, se aşezase pe scaun şi... 

ȘI nimic. 

Degeaba încercase să se concentreze, un zid de cărămidă 
albă îi bara accesul la amintiri. Gândirea i se lovea de zidul lui 
Hadrian, tentativele îi erau zădărnicite de marele zid chinezesc, 
în toată splendoarea lui. 

Inghiţi în sec. Se panică şi mai mult. Pădurea aceea, sângele 
de pe cămaşă, arma care nu îi aparţinea. Nu era vorba doar deo 
simplă mahmureală de după o noapte de beţie. Dacă nu-şi mai 
amintea cum ajunsese acolo, însemna mai mult ca sigur că 
fusese drogată. Poate îi pusese vreun tâmpit GHB în pahar! Era 
foarte posibil. Ca polițistă, fusese confruntată în ultimii ani cu 
mai multe cazuri implicând drogul violului. Alungă ideea într-un 
cotlon al minţii şi începu să-şi golească buzunarele: portofelul şi 
legitimaţia de poliţist îi dispăruseră. Nu mai avea asupra ei nici 
acte de identitate, nici bani, nici telefon mobil. 

Acum, la frică se adăugă disperarea. 

O creangă se rupse făcând un stol de păsărele să-şi ia zborul. 
Câteva frunze uscate plutiră prin aer şi-i atinseră uşor faţa. Cu 
mâna stângă, Alice îşi trase la loc fermoarul de la geacă, ţinând 
partea de sus a hainei cu bărbia. Abia atunci văzu că are în 
palmă o inscripţie făcută cu cerneală spălăcită a unui pix; o 


suită de numere notate în grabă, ca o fiţuică de şcolar aproape 
ştearsă. 

2125558900 

Ce însemnau aceste cifre? Ea le notase? Posibil, dar nu 
sigur... îşi zise văzând scrisul. 

Inchise ochii pentru o clipă, descumpănită şi înspăimântată. 

Refuză să se lase pradă disperării. În mod evident, ceva grav 
se petrecuse în noaptea aceea. Dar, dacă ea nu-şi mai amintea 
nimic, bărbatul de care era legată cu cătuşe avea să-i 
împrospăteze repede memoria. Cel puţin, aşa spera. 

Prieten sau duşman? 

Neştiind sigur, puse încărcătorul în Glock şi armă pistolul 
semiautomat. Cu mâna liberă, îndreptă arma spre tovarăşul ei, 
apoi îl zgâlţâi fără menajamente. 

— Hei! Oh! Scularea! 

Bărbatul nu reuşea să se trezească. 

— Mişcă-te, amice! îl bruscă ea scuturându-i umărul. 

El clipi din ochi şi îşi înăbuşi un căscat, apoi se ridică anevoie. 
Când deschise ochii, avu o violentă mişcare de stupoare văzând 
ţeava armei la câţiva centimetri de tâmpla lui. 

O privi pe Alice cu ochii holbaţi, apoi suci capul în toate 
părţile, descoperind uluit peisajul sălbatic care îl înconjura. 

După câteva secunde de stupefacţie, înghiţi în sec, apoi 
deschise gura şi întrebă în engleză: 

— Cine naiba eşti tu? Şi ce facem aici? 


2 
Gabriel 


Fiecare dintre noi poartă în el un străin care îi dă fiori. 
Fraţii GRIMM 


Necunoscutul vorbise cu un puternic accent american, 
înghițind aproape toate „r”-urile. 

— Unde dracu' suntem? insistă el încruntând sprâncenele. 

Alice strânse degetele pe patul pistolului. 

— Cred că tu trebuie să-mi spui asta! răspunse ea în engleză, 
apropiind ţeava armei de tâmpla lui. 

— Hei, calmează-te, bine? zise el ridicând mâinile. Şi lasă jos 
arma, chestiile astea sunt periculoase. 

Încă somnoros, arătă din bărbie spre mâna lui legată cu 
brăţara de oţel. 

— De ce mi-ai pus cătuşele? Ce-am mai făcut de data asta? 
M-am încăierat? Am condus beat pe un drum public? 

— Nu eu ţi-am pus cătuşele, îi răspunse ea. 

Alice îl măsură din priviri: purta nişte blugi bleumarin, o 
pereche de Converşi, o cămaşă albastră şifonată şi o haină de 
costum cambrată. Ochii, verzi şi ispititori, erau încercănaţi şi 
înfundaţi în orbite din cauza oboselii. 

— Nu e prea cald, se plânse el băgându-şi ceafa între umeri. 

Îşi coborî ochii spre încheietura mâinii pentru a se uita la 
ceas, dar acesta nu mai era acolo. 

— Fir-ar să fie. Ce oră este? 

— E opt dimineaţa. 

Se scotoci cu mare greutate prin buzunare şi, după ce şi le 
întoarse pe dos, se răsti la ea: 

— Mi-ai şutit tot! Verzişorii, portofelul, telefonul... 

— Nu ţi-am furat nimic, îl asigură Alice. Şi eu am fost jefuită. 

— Şi mai am şi ditamai cucuiul, constată el frecându-se în 
spatele capului cu mâna liberă. Nici pe ăsta nu mi l-ai făcut tu, 
nu-i aşa? se plânse fără să aştepte, de fapt, vreun răspuns. 

Se uită la ea cu coada ochiului. Imbrăcată cu nişte blugi 
strâmţi şi o geacă de piele din care ieşeau poalele unei cămăşi 
pătate de sânge, Alice era o blondă zveltă de vreo treizeci de 
ani, cu părul prins într-un coc aproape desfăcut. Avea o faţă 
dură, dar armonioasă - pomeţi înalţi, nas fin, ten diafan - şi 


ochii, paietaţi cu reflexiile arămii ale frunzelor de toamnă, 
străluceau cu intensitate. 

O durere îl scoase din contemplaţie: o senzaţie de arsură pe 
care o simţea în antebraţ. 

— Acum ce mai ai? oftă ea. 

— Mă doare, se schimonosi el. Parc-ar fi o rană. 

Din cauza cătuşelor, Gabriel nu putu să-şi ridice haina ori să-şi 
suflece  mânecile de la cămaşă, dar, după mai multe 
contorsionări, reuşi să zărească un soi de bandaj care îi 
strângea braţul. Un pansament pus recent, din care ieşea o dâră 
subţire de sânge ce se prelingea până la încheietură. 

— Gata, termină cu tâmpeniile! se enervă el. Unde suntem? 
La Wicklow? 

Tânăra clătină din cap. 

— Wicklow? Unde-i asta? 

— La sud, e o pădure, oftă el. 

— La sud de ce? întrebă ea. 

— Faci mişto de mine? La sud de Dublin! 

Ea îl privi mirată. 

— Chiar crezi că suntem în Irlanda? 

El oftă. 

— Dar unde altundeva am putea fi? 

— Păi, în Franţa, cred. În apropiere de Paris. Aş zice că în 
pădurea Rambouillet sau... 

— Termină cu aiureala asta! i-o tăie el. Şi, de fapt, cine eşti? 

— O fată cu un pistol, aşa că eu pun întrebările. 

El o sfidă din priviri, dar înţelese că nu era stăpân pe situaţie. 
Nu mai zise nimic, lăsând tăcerea să se instaleze. 

— Mă cheamă Alice Schăfer şi sunt căpitan de poliţie în 
Brigada Criminalistică din Paris. Mi-am petrecut seara cu nişte 
prietene pe Champs-Elysées. Habar n-am unde suntem şi cum 
am ajuns aici, legaţi cu cătuşe unul de altul. Şi n-am nici cea mai 
vagă idee în privinţa identităţii tale. E rândul tău acum. 

După câteva secunde de ezitare, necunoscutul se hotări să se 
prezinte. 

— Sunt american. Mă numesc Gabriel Keyne şi sunt pianist de 
jazz. În mod normal, locuiesc la Los Angeles, dar adeseori sunt 
pe drum din cauza concertelor. 

— Care e ultima ta amintire? îl presă ea. 


Gabriel încruntă sprâncenele şi închise ochii pentru a se 
concentra mai bine. 

— Păi. Aseară, am cântat împreună cu saxofonistul meu la 
Brown Sugar, un club de jazz din cartierul Temple Bar, în Dublin. 

În Dublin... Tipul ăsta e dus cu pluta! 

— După concert, m-am aşezat la bar, am luat Cuba Libre şi 
poate că am băut prea mult, continuă Gabriel deschizând ochii. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă... 

Se crispă la faţă şi îşi muşcă buza. În mod vizibil, îi era la fel 
de greu ca şi ei să-şi amintească sfârşitul serii. 

— Uite ce e, nu mai ştiu. Cred că m-am încăierat cu un tip 
căruia nu-i plăcea muzica mea, după care m-am dat la nişte 
gagici, dar eram prea matolit ca să agăţ vreuna. 

— Foarte frumos. Foarte elegant, într-adevăr. 

El respinse reproşul cu un gest al mâinii şi se ridică de pe 
bancă, obligând-o pe Alice să facă la fel. Printr-un gest brusc al 
antebraţului, aceasta îl forţă să se aşeze la loc. 

— Am părăsit clubul pe la miezul nopţii, zise el. Abia mă mai 
tineam pe picioare. Am chemat un taxi pe Aston Quay. După 
câteva minute, o maşină s-a oprit şi... 

— Şi ce? 

— Nu mai ştiu, recunoscu el. Probabil că am dat adresa 
hotelului şi m-am prăbuşit pe bancheta din spate. 

— Şi apoi? 

— Dacă-ţi spun că nu mai ştiu nimic! 

Alice lăsă arma în jos şi preţ de câteva secunde digeră veştile 
proaste pe care tocmai le primise. În mod evident, tipul ăsta n- 
avea s-o ajute să lămurească situaţia. Dimpotrivă. 

— Eşti conştient că tot ce mi-ai povestit nu-i decât o 
abureală? reluă ea oftând. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Păi, pentru că suntem în Franţa, de-aia! 

Gabriel scrută cu privirea pădurea care se întindea în jurul lor: 
vegetaţia sălbatică, tufişurile stufoase, pereţii stâncoşi acoperiţi 
cu iederă, domul auriu format de frunzişurile de toamnă. 
Privirea îi urcă de-a lungul trunchiului jupuit al unui ulm uriaş şi 
surprinse două veveriţe care alergau, făcând salturi rapide şi 
sărind din creangă-n creangă în urmărirea unei mierle albastre. 


— Sunt gata să pun pariu pe cămaşa mea că nu suntem în 
Franţa, zise el scărpinându-se în cap. 

— In orice caz, nu există decât un mod de-a afla, zise Alice 
iritată, punând pistolul la loc şi îndemnându-l să se scoale de pe 
bancă. 

Părăsiră poiana şi se afundară în vegetaţia formată din tufişuri 
dese şi arbuşti stufoşi. Legaţi unul de altul, traversară o pajişte 
vălurită, o luară pe un drum care urca, apoi coborâră o pantă, 
sprijinindu-se de aflorimentele stâncoase. Le trebuiră mai bine 
de zece minute pentru a reuşi să iasă din acel labirint împădurit, 
păşind peste micile cursuri de apă şi străbătând numeroase 
poteci întortocheate. In cele din urmă, ajunseră la o alee 
îngustă, gudronată, mărginită de copaci care desenau o boltă 
vegetală pe deasupra lor. Cu cât înaintau pe cărarea de bitum, 
cu atât zgomotele civilizaţiei îşi făceau mai simțită prezenţa. 

Un zumzet familiar: rumoarea ce urca dinspre oraş. 

Stăpânită de un presentiment straniu, Alice îl trase pe Gabriel 
spre o spărtură în frunziş inundată de soare. Ajunşi în luminiş, îşi 
croiră drum spre ceea ce părea a fi malul acoperit cu gazon al 
unei ape. 

Şi, în acel moment, îl văzură. 

Un pod de fontă cu arcuri largi care se întindea cu graţie 
peste unul din braţele lacului. 

Un pod lung de culoare crem, ornat cu arabescuri şi decorat 
subtil cu urne pline de flori. 

O pasarelă familiară văzută în sute de filme. 

Bow Bridge. 

Nu erau la Paris. Nici la Dublin. 

Erau la New York. 

În Central Park. 


3 


Central Park West 
Căutăm adevărul, dar nu găsim în noi decât incertitudine. 
Blaise PASCAL 


— Doamne, Dumnezeule! exclamă Gabriel, în timp ce pe 
chipul lui Alice se citea stupefacţia. 

Chiar dacă realitatea era greu de acceptat, acum nu mai 
aveau nicio îndoială. Se treziseră în inima aşa-numitei „The 
Ramble”, locul cel mai sălbatic din Central Park. O adevărată 
pădure de cincisprezece hectare, care se întindea în nordul 
lacului. 

Inimile lor băteau la unison, mai să le sară din piept. 
Apropiindu-se de mal, ajunseră pe o altă alee animată, tipic 
pentru efervescenţa parcului în primele ore ale dimineţii. 
Impătimiţii de jogging coabitau armonios cu cicliştii, cu adepţii 
exerciţiilor de relaxare ta; chi şi cu simplii trecători veniţi să-şi 
plimbe câinele. Universul sonor atât de caracteristic oraşului 
parcă le exploda brusc în urechi: zgomotul circulaţiei, 
claxoanele, sirenele pompierilor şi ale poliţiei. 

— E o nebunie, murmură Alice. 

Dezorientată, tânăra încercă să se gândească la ce li se 
întâmplase. Admitea faptul că ea şi Gabriel băuseră cam mult cu 
o seară în urmă, astfel încât uitaseră ce făcuseră în timpul 
nopţii. Dar era de neconceput ca cineva să-i fi urcat într-un 
avion împotriva voinţei lor. Alice venise adesea în vacanţă la 
New York împreună cu Seymour, colegul şi prietenul ei cel mai 
bun. Ştia că un zbor Paris - New York dura mai bine de opt ore, 
dar, cu decalajul orar, diferenţa se reducea la două ore. Când 
plecau împreună, Seymour făcea rezervare cel mai adesea la 
zborul de 8:30, de pe aeroportul Charles-de-Gaulle, care 
ajungea la New York la 10:30. Mai reţinuse că ultimul avion de 
cursă pleca din Paris cu puţin înainte de ora 20:00. Or, cu o 
seară înainte, la ora 20:00, ea era încă la Paris. Deci, ea şi 
Gabriel călătoriseră cu un avion privat. Presupunând că ar fi fost 
urcată într-un avion la Paris la ora 2:00 dimineaţa, ar fi ajuns la 
New York la 4:00, ora locală. Destul pentru a se trezi în Central 
Park la ora 8:00. Teoretic, nu era imposibil. Dar, în realitate, era 
altă poveste. Chiar şi la bordul unui avion privat, formalităţile 


administrative pentru a intra în Statele Unite rămâneau lungi şi 
complicate. Hotărât lucru, toate astea nu se potriveau. 

— Ups, sorry! 

Un tânăr pe role tocmai intrase în ei. În timp ce se scuza, 
aruncă o privire uimită şi suspicioasă spre cătuşe. 

Un semnal de alarmă se aprinse în capul lui Alice. 

— Nu putem rămâne aici, nemişcaţi, în ochii trecătorilor, se 
panică ea. O să ne trezim cu poliţia în mai puţin de un minut. 

— Şi ce propui? 

— la-mă de mână, repede! 

— Ce? 

— la-mă de mână ca şi cum am fi un cuplu de îndrăgostiţi şi 
hai să trecem podul! îl bruscă ea. 

El se execută şi o luară pe Bow Bridge. Aerul era tare şi uscat. 
Pe cerul senin se detaşau în depărtare siluetele somptuoaselor 
imobile din Central Park West: cele două turnuri gemene ale 
clădirii San Remo, faţada legendară a celebrei Dakota Building şi 
apartamentele Art-Deco ale Majesticului. 

— În orice caz, trebuie să ne prezentăm în faţa autorităţilor, 
zise Gabriel continuând să înainteze. 

— Aşa, aruncă-te în gura lupului! 

El contraatacă: 

— Ascultă vocea raţiunii, scumpo... 

— Dacă-mi mai zici o dată aşa, te sugrum cu cătuşele! O să te 
strâng de gât până-cţi dai duhul. Mort, nu mai spui atâtea 
tâmpenii, ai să vezi. 

El nu luă în seamă ameninţarea. 

— Din moment ce eşti franţuzoaică, măcar du-te la ambasada 
ta şi cere un sfat! 

— Nu înainte de a înţelege ce s-a întâmplat cu adevărat azi- 
noapte. 

— În orice caz, nu conta pe mine, fiindcă n-am de gând să mă 
joc de-a fugarul. Cum ieşim din parc, eu mă opresc la primul 
comisariat ce-mi iese-n cale şi povestesc ce ni s-a întâmplat. 

— Tu chiar eşti prost sau o faci dinadins? În caz că n-ai 
remarcat, suntem încătuşați, băiete! Suntem inseparabili, de 
nedespărţit, legaţi prin forţa lucrurilor! Aşa că, până nu găsim 
un mod de a ne rupe lanţurile, tu o să faci exact ce fac eu. 

Bow Bridge trecea domol de la vegetaţia sălbatică din Ramble 
la grădinile frumos aranjate din sudul lacului. Ajungând la 


capătul podului, o luară pe drumul care mergea de-a lungul apei 
până la domul de granit al fântânii Cherry Hill. 

Gabriel insistă: 

— De ce refuzi să mergi cu mine la poliţie? 

— Pentru că îi cunosc pe poliţişti, închipuie-ţi. 

Jazzmanul se revoltă: 

— Dar cu ce drept mă târăşti şi pe mine în necazul tău? 

— Cum adică necazul meu! Oi fi intrat eu în rahat, dar eşti şi 
tu băgat cu mine până-n gât. 

— Ba nu, fiindcă eu n-am nimic să-mi reproşez! 

— A, da?! Şi ce te face să fii atât de sigur? Credeam că nu-ţi 
aminteşti nimic de noaptea trecută. 

Replica păru să-l destabilizeze pe Gabriel. 

— Deci, nu ai încredere în mine? 

— Absolut deloc. Povestea cu barul din Dublin nu ţine, Keyne. 

— Nici povestea ta cu ieşirea la o băută pe Champs-Elysées 
nu-i mai brează! Şi-n definitiv, tu eşti aia cu mâinile pline de 
sânge. Tu ai un pistol în buzunar şi... 

Ea i-o tăie scurt: 

— În privinţa asta, ai dreptate. Eu am pistolul, aşa că o să-ți 
pui lacăt la gură şi o să faci exact ce îţi spun, OK? 

El ridică din umeri şi scoase un lung oftat de iritare. 

Înghiţind în sec, Alice simţi o senzaţie de arsură în spatele 
sternului, ca şi cum un jet de acid îi împroşca esofagul. Stresul. 
Oboseala. Frica. 

Cum am ajuns în beleaua asta? 

Încercă să-şi adune ideile. În Franţa, era începutul după- 
amiezii. Nevăzând-o la birou dimineaţa, tipii din echipa ei de 
anchetă poate că se îngrijoraseră. Seymour încercase cu 
siguranţă să ia legătura cu ea pe mobil. Pe el trebuia să-l 
contacteze în primul rând, lui trebuia să-i ceară să facă 
cercetări, în mintea ei începea să se contureze o listă: 1) să 
recupereze înregistrările camerelor de supraveghere din 
parcarea de pe Bulevardul Franklin-Roosevelt; 2) să facă 
inventarul tuturor avioanelor private care decolaseră din Paris 
după miezul nopţii în direcţia Statelor Unite; 3) să găsească 
locul unde fusese abandonată maşina ei Audi; să verifice 
existenţa acestui Gabriel Keyne ca şi soliditatea declaraţiilor 
lui... 


Perspectiva acestei anchete o mai linişti puţin. Adrenalina pe 
care i-o procura meseria era, de multă vreme, principalul ei 
carburant. Un adevărat drog care, în trecut, îi răvăşise viaţa, dar 
care astăzi îi dădea singura rațiune valabilă de a se trezi în 
fiecare dimineaţă. 

Inspiră adânc aerul proaspăt din Central Park. 

Uşurată să vadă că polițistul din ea îşi reintra în drepturi, 
începu să pună la punct o metodă de investigaţie: sub comanda 
ei, Seymour va conduce cercetările în Franţa în timp ce ea va 
ancheta la faţa locului. 

Continuând să se ţină de mână, Alice şi Gabriel ajunseră fără 
întârziere în grădina triunghiulară a Memorialului Strawberry 
Fields, care le permitea să iasă din parc prin partea de vest. 
Poliţista se uita pe furiş la muzician. Trebuia neapărat să ştie 
cine era cu adevărat acest bărbat. li pusese chiar ea cătuşele? 
Şi dacă da, care era motivul? 

La rândul său, el o privi cu un aer de fanfaron. 

— Bine, şi atunci ce propui? 

Ea îi răspunse printr-o întrebare: 

— Ai cunoştinţe în oraşul ăsta? 

— Da, am chiar un foarte bun prieten, saxofonistul 
KennyForrest, dar s-a nimerit prost: este în turneu la Tokyo 
acum. 

Ea formulă întrebarea altfel: 

— Deci nu ştii niciun loc unde am putea găsi nişte unelte 
pentru a scăpa de cătuşele astea, unde am putea să ne 
schimbăm sau să facem un dus? 

— Nu, recunoscu el. Tu ştii? 

— Îţi atrag atenţia că eu locuiesc la Paris! 

— „Îţi atrag atenţia că eu locuiesc la Paris!” o maimuţări el. 
Ascultă, nu văd cum am putea să evităm mersul la poliţie: n- 
avem nicio leţcaie, n-avem lucruri pe care să le vindem, niciun 
mijloc de a ne dovedi identitatea. 

— Termină cu văicăreala. Să începem prin a face rost de un 
telefon mobil, bine? 

— Tocmai ţi-am zis că n-avem niciun sfanţ! Cum vrei să 
facem? 

— Nu e prea complicat, e de ajuns să-l furăm. 


4 
Cei încătuşați 
In inima oricărei dificultăți se ascunde o posibilitate. 
Albert EINSTEIN 


Părăsind grădina publică, Alice şi Gabriel ieşiră în Central Park 
West, bulevardul care se întindea de-a lungul parcului. Făcură 
câţiva paşi pe trotuar şi se simţiră imediat aspiraţi de fluxul 
urban. Claxoanele taxiurilor galbene care treceau în mare viteză 
spre Midtown, apostrofările vânzătorilor de hotdogi, zgomotul 
făcut de picamerele muncitorilor de la administraţia drumurilor 
care reparau canalizările. 

N-avem timp de pierdut. 

Alice miji ochii pentru a cerceta mai bine împrejurimile.De 
cealaltă parte a bulevardului se ridica Dakota, cu impozanta ei 
faţadă de culoarea nisipului. Imobilul în faţa căruia fusese 
asasinat John Lennon în urmă cu treizeci şi trei de ani făcea notă 
discordantă: cu  turnuleţele, frontoanele, lucarnele şi 
balconaşele lui, proiecta o siluetă gotică pe cerul Manhattanului. 

Evul Mediu în plin secol XXI. 

Un bişniţar îşi întinsese marfa pe trotuar şi le oferea turiştilor 
tricouri şi afişe cu efigia fostului Beatles. 

Tânăra zări un grup de adolescenţi la vreo zece metri în faţa 
ei: nişte spanioli zgomotoşi care se pozau în faţa imobilului. 
Chiar şi după treizeci de ani, mitul încă funcţiona... 

După câteva secunde de observaţie, îşi reperă „ţinta” şi 
elaboră un plan sumar de atac. Cu un gest din bărbie, îi arătă 
grupul lui Gabriel. 

— Il vezi pe băiatul care vorbeşte la telefon? 

El îşi scărpină ceafa. 

— Care? Jumătate dintre ei au un mobil lipit de ureche. 

— Ala mic şi gras cu ochelari, tunsoare castron şi tricou cu 
Barca. 

— Nu mi se pare un act de mare curaj să ataci un copil. 

Alice explodă: 

— Fir-ar să fie, Keyne, se pare că nu realizezi că suntem într- 
un mare rahat! Tipul ăsta are cel puţin şaisprezece ani şi nu se 
pune problema să-l atacăm, ci doar să-i împrumutăm telefonul. 

— Mi-e foame, se plânse el. Nu vrei mai bine să şutim un 
hotdog? 


Ea îl fulgeră cu privirea. 

— N-o mai face pe grozavul şi ascultă-mă bine. O să mergi 
lipit de mine. Când ajungi în dreptul lui, o să mă împingi spre el 
şi, imediat ce-am înşfăcat telefonul, va trebui să băgăm viteză. 

Gabriel aprobă dând din cap. 

— Pare uşor. 

— Uşor? O să vezi ce uşor este să alergăm cu cătuşele. 

Lucrurile se petrecură exact cum prevăzuse Alice. Poliţista 
profită de surprinderea adolescentului pentru a-i smulge 
telefonul. 

— Fugi acum! îi zise ea brusc lui Gabriel. 

WALK: lumina verde a semaforului clipea. Profitară de ocazie 
pentru a traversa bulevardul şi o luară pe prima stradă 
perpendiculară. Să alerge fiind legaţi cu cătuşe se dovedi a fi 
mai rău decât se temuse Alice. La dificultatea de a-şi potrivi 
ritmul înaintării se adăugau diferenţa de înălţime şi durerea 
provocată de brăţările de oţel care, la fiecare pas, le învineţeau 
încheieturile. 

— Ne urmăresc! strigă Gabriel aruncând o privire în spate. 

Alice întoarse şi ea capul şi zări grupul de adolescenţi spanioli 
care pornise pe urmele lor. 

N-au nicio şansă... 

La un semn din cap, cei doi accelerară şi mai mult. Strada 71 
era o arteră liniştită, tipică pentru Upper West Side, mărginită 
de brownstones! elegante din gresie roşie. Lipsite de turişti, 
trotuarele erau largi, ceea ce permise cuplului să parcurgă rapid 
grupul de locuinţe care despărţea cele două bulevarde. Tot pe 
urmele lor, adolescenţii deveneau mai presanţi, scoțând strigăte 
ca să atragă atenţia trecătorilor şi să-i ralieze cauzei lor. 

Columbus Avenue. 

Din nou aglomeraţie: prăvăliile care-şi ridicau obloanele 
vitrinelor, cafenelele care se umpleau, studenţii care ieşeau din 
staţia de metrou din apropiere. 

— La stânga! strigă Gabriel cotind-o brusc. i 

Schimbarea de direcție o luă pe Alice prin surprindere. li fu 
greu să-şi păstreze echilibrul şi scoase un țipăt simțind 
închizătoarea cătuşelor tăindu-i carnea. 


1 Şiruri de case, aliniate şi identice, din gresie roşiatică, datând din a doua 
jumătate a secolului al XIX-lea. 


O luară spre sud pe bulevard, împingând pietonii, răsturnând 
mai multe standuri, fiind cât pe ce să strivească un terrier 
yorkshire pitic. 

Prea multă lume. 

Senzaţie de vertij. Ameţeală. Durere sfâşietoare în partea 
dreaptă. Pentru a evita mulţimea, încercară să devieze de la 
traiectorie cu câţiva metri şi să alerge pe stradă. 

Proastă idee... 

Un taxi fu cât pe ce să-i izbească. Frânând brusc, şoferul îi 
blagoslovi cu un claxonat lung şi cu un potop de înjurături. 
Încercând să se întoarcă pe trotuar, Alice se împiedică de 
bordură. Din nou, brăţara cătuşelor îi tăie încheietura. Din cauza 
elanului, căzu la pământ, trăgându-l şi pe Gabriel după ea şi 
lăsând să-i scape telefonul pentru care îşi dădeau atâta 
osteneală. 

Fir-ar să fie! 

Cu un gest rapid, Gabriel luă mobilul. 

Scoală-te! 

Se ridicară în picioare şi aruncară o nouă privire spre 
urmăritorii lor. Grupul se dizolvase, dar doi adolescenţi 
continuau să se ţină scai de ei, oferindu-şi o urmărire prin 
Manhattan din care sperau să iasă învingători ca să-i 
impresioneze pe colegii lor la întoarcere. 

— Aleargă repede ticăloşii ăştia! răcni Gabriel. Eu unul sunt 
prea bătrân pentru asemenea tâmpenii! 

— Încă puţin efort! ceru Alice, constrângându-l să reia cursa. 

Fiecare pas nou era o tortură, dar nu cedară. Mână în mână. 
Zece metri, cincizeci de metri, o sută de metri. Imagini sacadate 
le jucau prin faţa ochilor: gurile de canalizare fumegânde care-şi 
proiectau aburul spre cer, scările din fontă înşirându-se de-a 
lungul fațadelor din cărămidă, strâmbăturile copiilor prin 
geamurile autobuzelor şcolare. Şi mereu aceleaşi clădiri din 
sticlă şi beton, aceeaşi abundentă de firme şi panouri 
publicitare. 

Strada 67, Strada 66. 

Aveau încheieturile pline de sânge, îşi scuipau plămânii, dar 
erau din nou plini de elan. Purtaţi de adrenalină şi contrar 
puştanilor de pe urmele lor, ei îşi recăpătaseră forţele. Se 
simțeau mai siguri pe ei, alergarea era mai fluidă. Ajunseră în 
locul în care Broadway întretăia Columbus. Bulevardul se 


transforma într-o intersecţie imensă, punct de întâlnire a trei 
artere cu câte patru benzi. Se înţeleseră dintr-o privire. 

— Acum! 

Asumându-şi toate riscurile, traversară brusc intersecţia în 
diagonală, declanşând un concert de scrâşnete de pneuri şi 
claxoane. 

Între Strada 65 şi Strada 62, toată partea de vest a 
Bulevardului Broadway era ocupată de complexul cultural 
Lincoln Center, construit în jurul Operei Metropolitan. Alice ridică 
ochii pentru a se orienta. Cu o înălţime de mai multe etaje, o 
corabie gigantică din sticlă şi armătură de oţel îşi împingea 
prora ascuţită până în mijlocul bulevardului. 

Poliţista recunoscu sala de spectacole a renumitei Juilliard 
School, prin faţa căreia trecuse cu Seymour. În spatele fațadei 
transparente se puteau zări paşii de dans ai balerinelor, ca şi 
interiorul studiourilor unde repetau muzicienii. 

— Parcarea subterană a operei! strigă ea, arătând spre o 
rampă betonată care se afunda în sol. 

Gabriel fu de acord. Se strecurară în gaura gudronată, evitând 
maşinile care urcau spre ieşire. Ajunşi la primul etaj al 
subsolului, traversară cu ultimele puteri suprafaţa de staţionare 
în toată lungimea ei şi o luară pe una dintre scări, care ieşea trei 
blocuri mai departe, în mica enclavă din Damrosch Park. 

Când ajunseră în sfârşit la aer liber, constatară cu uşurare că 
urmăritorii lor dispăruseră. 


Sprijiniţi de micul zid care înconjura esplanada, Alice şi 
Gabriel gâfâiau din greu, chinuindu-se să-şi recapete suflul. Erau 
amândoi lac de sudoare şi înţepeniţi din cauza durerilor. 

— Dă-mi telefonul, gemu ea. 

— Ei drace, l-am... l-am pierdut! exclamă el băgând mâna în 
buzunar. 

— Nu pot să cred, eşti... 

— Glumesc, o linişti el întinzându-i smartphone-ul. 

Alice îi aruncă o privire criminală şi se pregătea să-l înjure 
când simţi brusc în gură un gust metalic. O cuprinse ameteala. 
Greaţa îi întoarse stomacul pe dos şi se aplecă deasupra unei 
jardiniere pentru a vomita. 


— Îţi trebuie apă. 

— Mâncare îmi trebuie. 

— Şi doar ţi-am zis să şutim un hotdog! 

Înaintară cu prudenţă până la fântâna publică pentru a-şi 
potoli setea. Mărginit de New York City Ballet şi de arcadele de 
sticlă ale imensei Metropolitan Opera, Damrosch Park era 
suficient de animat pentru a nu li se da atenţie. Pe parvis, nişte 
muncitori trebăluiau, montând corturi şi podiumuri în vederea 
unei prezentări de modă. 

După mai multe înghiţituri de apă, Alice apucă telefonul, 
verifică să nu fie protejat de vreo parolă şi formă numărul de 
mobil al lui Seymour. 

În timp ce aştepta să se stabilească legătura, fixă aparatul în 
adâncitura umărului şi îşi masă ceafa. Inima continua să-i 
bubuie în piept. 

Răspunde, Seymour... 

Seymour Lombart era adjunctul echipei de anchetă pe care o 
conducea Alice. Compusă din alţi cinci poliţişti, „echipa Schäfer” 
împărțea patru birouri mici la etajul al treilea al clădirii cu 
numărul 36 din Quai des Orf&vres?. 

Alice se uită la ceas pentru a ţine cont de diferenţa de fus 
orar. La Paris era ora 14:20. 

Polițistul răspunse după al treilea ţârâit, dar vacarmul 
discuţiilor din jurul lui făcea dialogul dificil. Dacă Seymour nu se 
afla pe teren, cu siguranţă lua încă masa de prânz. 

— Alo, Seymour? 

— Alice? Unde naiba eşti? i-am lăsat mai multe mesaje. 

— Sunt în Manhattan. 

— Ce?!... Faci mişto de mine? 

— Trebuie să mă ajuţi, Seymour. 

— Te aud foarte slab. 

Şi ea îl auzea la fel. Legătura era proastă. Cu întreruperi. 
Vocea adjunctului ajungea la ea distorsionată, aproape metalică. 

— Unde eşti, Seymour? 

— La C-aveau du Palais, în piaţa Dauphine. Ascultă, mă întorc 
la birou şi te sun eu în cinci minute, OK? 

— Bine. Numărul s-a afişat? 

— Da. 


2 În această clădire, se află sediul Poliţiei Judiciare din Paris, din care face 
parte şi Brigada Criminalistică. 


— Super. Şi dă-i bice. Am de lucru pentru tine. 

Frustrată, Alice închise şi îi întinse mobilul jazzmanului. 

— Dacă vrei să suni pe cineva, acum e momentul. Îți dau cinci 
minute. Grăbeşte-te. 

Gabriel o privi cu un aer amuzat. În ciuda urgenţei şi a 
pericolului, nu-şi putu stăpâni un zâmbet slab. 

— Întotdeauna le vorbeşti oamenilor pe tonul ăsta autoritar? 

— Nu începe să mă cicăleşti, îl bruftului ea. Vrei să dai 
telefon? Da sau nu? 

Gabriel luă aparatul şi se gândi câteva secunde. 

— O să-l sun pe prietenul meu, Kenny Forrest. 

— Saxofonistul? Mi-ai zis că e la Tokyo. 

— Cu puţin noroc, poate a lăsat cheile de la apartament 
vreunui vecin sau portăresei. Ai idee ce oră e în Japonia? întrebă 
el tastând numărul. 

Alice socoti pe degete. 

— Cred că e 10 seara. 

— Fir-ar să fie, probabil e în plin concert. 

Într-adevăr, Gabriel dădu peste căsuţa vocală şi lăsă un mesaj 
în care spunea că se află la New York şi că o să sune mai târziu. 

Îi dădu înapoi aparatul lui Alice. Aceasta se uită la ceas 
oftând. 

Mişcă-ţi fundul, Seymour! se rugă ea strângând smartphone- 
ul între degete. Era hotărâtă să-şi sune adjunctul, când văzu 
seria de cifre scrise cu pixul în palma ei. 

Din cauza transpiraţiei, erau pe cale să se şteargă. 

— Îți spune ceva chestia asta? îl întrebă ea pe Gabriel 
deschizând palma în faţa ochilor lui. 

212558900 

— Am descoperit cifrele astea când m-am trezit azi-dimineaţă. 
Totuşi, nu-mi amintesc să le fi scris. 

— Probabil, e un număr de telefon, nu? Dă-mi să mai văd o 
dată. Bingo! exclamă Gabriel. 212 este prefixul Manhattanului. 
la zi, eşti sigură că eşti polițistă? 

Cum de nu mi-am dat teama! 

Ignoră sarcasmul şi formă numărul în grabă. | se răspunse de 
la prima sonerie. 

— Greenwich Hotel, bună ziua. Sunt Candice. Cu ce vă pot 
ajuta? 

Un hotel? 


Alice se gândi rapid. Unde era hotelul ăsta? Poate că stătuse 
acolo pentru scurt timp? N-avea sens, dar îşi încercă norocul. 

— Aş putea afla, vă rog, camera domnişoarei Alice Schäfer? 

La celălalt capăt al firului, recepţionera făcu o pauză, apoi 
zise: 

— Cred că nu avem niciun client cu acest nume, doamnă. 

Alice insistă: 

— Credeţi sau sunteţi sigură? i 

— Cât se poate de sigură, doamnă. Imi pare rău. 

Alice nici nu apucă să închidă că numărul lui Seymour se afişă 
pe ecran ca apel în aşteptare. Ea îi răspunse adjunctului său 
fără a se mai obosi să-i mulţumească recepţionerei. 

— Eşti la birou, Seymour? 

— Ajung acum, răspunse el gâfâind. la zi, povestea asta cu 
New York-ul e o glumă, nu-i aşa? 

— Din păcate, nu. Am puţin timp şi trebuie neapărat să mă 
ajuţi. 

În mai puţin de trei minute, Alice îi povesti ce i se întâmplase 
începând de seara trecută: ieşirea în oraş cu prietenele în 
barurile de pe Champs-Elysées, faptul că nu-şi mai amintea 
nimic de când se dusese să-şi ia maşina din parcare, trezirea în 
Central Park, legată cu cătuşe de un necunoscut, şi în sfârşit 
furtul telefonului mobil pentru a-l suna. 

— Nu pot să cred, mă duci cu preşul. Ce joc e ăsta, Alice? 
Avem o groază de treabă aici. Judecătorul vrea să te vadă, ne-a 
refuzat cererea de ascultare a telefoanelor în cazul Sicard. Cât 
despre Taillandier, ea... 

— Ascultă-mă dracului! urlă ea. 

Avea lacrimi în ochi şi era la capătul răbdării. Chiar şi de 
cealaltă parte a Atlanticului, adjunctul ei trebuie să-i fi simţit 
fragilitatea în voce. 

— Nu e o glumă, fir-ar să fie! Sunt în pericol şi nu mă pot baza 
decât pe tine! 

— OK, calmează-te. De ce nu te duci la poliţie? 

— De ce? Pentru că am un pistol care nu-mi aparţine în 
buzunarul gecii, Seymour. Pentru că am cămaşa plină de sânge. 
Pentru că n-am niciun act de identitate la mine! De-aia! Or să 
mă bage la zdup fără a mai încerca să afle mai multe. 

— Dar nu există niciun cadavru, obiectă polițistul. 


— De asta nu sunt foarte sigură. Trebuie mai întâi să aflu ce 
mi s-a întâmplat. Şi găseşte-mi o modalitate să scap de cătuşele 
astea! 

— Ce vrei să fac? 

— Mama ta este americană. Ai familie aici, cunoşti lume. 

— Maică-mea locuieşte în Seattle, ştii foarte bine. La New 
York am doar o mătuşă din partea bunicilor. O bătrânică 
imobilizată care stă în Upper East Side. Am vizitat-o împreună 
când am fost prima oară în Manhattan, îţi aminteşti? Are 
nouăzeci şi cinci de ani şi nu cred să aibă vreun ferăstrău pentru 
metale la îndemână. Ea nu te va putea ajuta. 

— Atunci, cine? 

— Lasă-mă să mă gândesc. Am o idee, dar lasă-mă să dau un 
telefon înainte, ca să nu te trimit la o adresă greşită. 

— OK, sună-mă, dar fă-o repede, te implor. 

Alice închise telefonul şi strânse pumnii. Gabriel o privi drept 
în ochi. Din felul în care vibra corpul „partenerei” lui, putea simţi 
amestecul de furie şi de frustrare care o stăpânea. 

— Cine este, mai exact, Seymour ăsta? 

— Adjunctul meu din Brigada Criminalistică şi totodată cel mai 
bun prieten. 

— Eşti sigură că poţi avea încredere în el? 

— Absolut. 

— Nu înţeleg perfect franceza, dar nu mi s-a părut foarte 
dornic să te-ajute. 

Ea nu răspunse. El continuă: 

— Şi de la hotel n-ai aflat nimic? 

— Nu, după cum ai auzit, din moment ce asculţi conversațiile. 

— De la distanţa asta, e cam greu să n-o fac! Poate doamna 
va  binevoi să-mi ierte  indiscreţia, având în vedere 
circumstanţele, se apără el pe un ton batjocoritor. Şi, după cum 
mi-ai amintit, nu eşti singura care-a dat de belea! 

Exasperată, ea întoarse capul pentru a scăpa de privirea lui 
Keyne. 

— Fir-ar să fie, nu mă mai studia aşa. Nu mai ai niciun telefon 
de dat? N-ai pe nimeni de prevenit? O femeie, o prietenă. 

— Nu. O iubită în fiecare port, asta-i deviza mea. Sunt liber ca 
pasărea cerului. Liber precum notele muzicale care-şi iau zborul 
din pianul meu. 

— Mda, liber şi singur. Îi cunosc eu bine pe tipii de teapa ta. 


— Şi tu, n-ai soţ sau prieten? 

Ea evită subiectul printr-o mişcare a capului, dar el simţi că 
pusese degetul pe rană. 

— Serios acum, Alice, eşti măritată? 

— Du-te naibii, Keyne! 

— OK, am înţeles, eşti măritată, conchise el. 

Cum ea nu nega, el profită de situaţie şi trecu la atac. 

— De ce nu-l suni pe soţul tău? 

Ea strânse pumnii din nou. 

— Căsnicia voastră e pe ducă, nu-i aşa? Nici nu e de mirare, 
dat fiind caracterul tău infect... 

Ea îl privi de parcă tocmai îi înfipsese un pumnal în burtă. 
Apoi stupefacţia făcu loc furiei. 

— Pentru că e mort, cretinule! 


Plin de ciudă din cauza gafei pe care o făcuse, Gabriel afişă o 
mină abătută. Chiar înainte de a apuca să-şi ceară scuze, o 
sonerie oribilă - amestec de salsa şi electro - se auzi din telefon. 

— Da, Seymour? 

— Am o soluţie la problema ta, Alice. Îţi aminteşti de Nikki 
Nikovski? 

— Împrospătează-mi memoria. 

— Când am fost la New York, anul trecut, de Crăciun, am 
vizitat un grup de artişti contemporani. 

— Într-o clădire mare, aproape de chei, nu-i aşa? 

— Da, în cartierul Red Hook. Am discutat mult cu o artistă 
care făcea serigrafii pe table din oţel şi aluminiu. 

— Şi până la urmă i-ai cumpărat două lucrări pentru colecţia 
ta, îşi aminti ea. 

— Da, ea este Nikki Nikovski. Am păstrat legătura şi tocmai 
am vorbit la telefon. Atelierul ei este situat într-o fostă uzină. 
Are uneltele potrivite pentru cătuşe şi este de acord să te ajute. 

Alice răsuflă uşurată. 

Se agăţă de această veste liniştitoare şi îi prezentă 
adjunctului planul ei de luptă: 

— Trebuie să anchetezi şi tu, Seymour. Începe prin a recupera 
casetele camerelor de supraveghere ale parcării subterane de 


pe Bulevardul Franklin-Roosevelt. Află dacă maşina mea mai 
este acolo. 

Polițistul se ambală: 

— Mi-ai zis că ţi s-au furat toate lucrurile, deci pot încerca să- 
ţi urmăresc telefonul mobil şi mişcările de pe contul bancar. 

— De acord. Şi informează-te despre toate zborurile private 
care ar fi putut pleca azi-noapte din Paris către Statele Unite. 
Începe cu Aeroportul Le Bourget, apoi lărgeşte lista la toate 
aeroporturile pe care operează avioane de afaceri din regiunea 
pariziană. Încearcă totodată să afli informaţii despre un 
oarecare Gabriel Keyne, pianist de jazz american. Verifică dacă 
a cântat aseară într-un club din Dublin, Brown Sugar. 

— Informaţii despre mine? încercă s-o întrerupă Gabriel. Da 
ştii că ai tupeu?! 

Alice îi făcu semn să tacă şi continuă să traseze foaia de drum 
pentru adjunctul ei: 

— Interoghează-le şi pe prietenele mele, nu se ştie niciodată: 
Karine Payet, Malika Haddad şi Samia Chouaki. Am fost colege 
la facultatea de drept. O să le găseşti coordonatele în 
computerul de pe biroul meu. 

— OK. 

Brusc, îi veni o idee. 

— Pentru orice eventualitate, încearcă să vezi dacă poţi afla 
proveniența unui pistol. Un Glock 22. lţi dau numărul seriei. 

Ea citi şirul de litere şi cifre gravat pe armă. 

— Am notat. O să fac tot posibilul pentru a te ajuta, Alice, dar 
trebuie s-o previn pe Taillandier. 

Alice închise ochii. Imaginea lui Mathilde Taillandier, generalul 
de divizie care conducea Brigada Criminalistică, îi trecu prin 
minte. Taillandier n-o iubea prea mult şi sentimentul era 
reciproc. De la „cazul Erik Vaughn”, încercase de mai multe ori 
s-o dea afară. Până acum, chiar superiorii ei se opuseseră, mai 
ales din motive politice, dar Alice ştia că poziţia sa în sânul 
Brigăzii rămânea fragilă. 

— Nici nu se pune problema, zise ea tranşant. Nu-i amesteca 
pe ceilalţi în treaba asta, descurcă-te singur. Eu te-am scos de- 
atâtea ori din belele, Seymour, aşa că poţi să-ţi asumi şi tu 
niscaiva riscuri pentru mine. 

— OK, încuviinţă el. Te sun imediat ce am noutăţi. 


— O să te sun eu. N-o să mai pot păstra acest telefon mult 
timp, dar trimite-mi coordonatele lui Nikki Nikovski prin SMS. 

Alice închise şi, câteva secunde mai târziu, adresa atelierului 
pictoriţei se afişă pe ecranul smartphone-ului. Dând click pe link, 
ajunse pe aplicaţia de geolocalizare. 

— Red Hook nu este tocmai aproape, remarcă Gabriel 
aplecându-se asupra hărţii. 

Alice scrută ecranul şi atinse cu degetul suprafaţa tactilă 
pentru a vedea mai bine împrejurimile. Atelierul era situat în 
partea de sud-vest a Brooklynului. N-aveau cum să ajungă pe 
jos. Nici cu transportul în comun, de altfel. 

— N-avem nici măcar bani ca să ne luăm bilete de autobuz 
sau de metrou, zise Gabriel ca şi cum i-ar fi citit gândurile. 

— Şi atunci ce propui? îl întrebă ea provocator. 

— E simplu: o să furăm o maşină, zise el. Dar, de data asta, 
mă laşi pe mine s-o fac, da? 


La colţul dintre Amsterdam Avenue şi Strada 61, era o 
străduţă îngustă înghesuită între două imobile de locuinţe. 

Gabriel sparse geamul unei vechituri de Mini Cooper cu o 
lovitură violentă de cot. El şi Alice pierduseră mai mult de-un 
sfert de oră până să găsească o maşină parcată într-un loc mai 
retras şi suficient de bătrână pentru a fi pornită „ca altă dată”. 

Era un Austin Cooper S antic, în două culori, caroseria maro 
lucios şi acoperişul alb. Un model celebru de la sfârşitul anilor 
1960, pe care un colecţionar părea să-l fi restaurat cu migală. 

— Eşti sigur că ştii ce faci? 

Gabriel evită răspunsul. 

— Poţi fi sigur de ceva pe lumea asta? 

Băgă braţul pe geam şi deschise portiera. Contrar a ceea ce 
se vede în filme, să furi o maşină frecând cablurile de aprindere 
nu e chiar aşa de simplu. Şi e şi mai complicat dacă eşti legat cu 
cătuşe de cineva. 

Gabriel se aşeză pe locul şoferului, apoi se aplecă sub volanul 
din aluminiu şi lemn lăcuit, în timp ce Alice se prefăcea că-i 
vorbeşte rezemată în cot de fereastră. 

Din instinct, îşi împărţiseră rolurile: ea stătea de pază, în timp 
ce el o făcea pe mecanicul. 


Cu un pocnet scurt, Gabriel desprinse panourile încastrate, 
din plastic, care mascau coloana de direcţie. Cu mâna liberă, 
scoase plăcile pentru a ajunge la cabluri. Dintr-un cilindru de 
plastic uzat ieşeau trei perechi de fire de culori diferite. 

— Unde ai învăţat să faci asta? 

— La şcoala străzii. In Chicago, Englewood, cartierul din sudul 
oraşului. 

El se uită cu atenţie la mănunchiul de fire pentru a identifica 
perechea care activa bateria. 

— Este cablul care alimentează întreg circuitul electric al 
maşinii, explică el arătând două fire maro. 

— Nu pot să cred! Doar n-o să te-apuci să-mi ţii un curs de 
mecanică! 

Vexat, el scoase cablurile cilindrului, le înlătură plasticul de la 
capete şi le conectă, răsucindu-le unul în jurul altuia pentru a 
activa comutatorul de aprindere. Imediat, tabloul de bord se 
lumină. 

— Grăbeşte-te, fir-ar să fie! Ne-a văzut o femeie de la balcon. 

— Crezi că-i uşor cu o singură mână? Tare-aş vrea să te văd 
pe tine cum te descurci! 

— Atunci nu trebuia să te lauzi atâta cu „şcoala străzii”. 

Presat de timp şi uitând de orice prudenţă, Gabriel jupui cu 
dinţii cablurile demarorului. 

— Mai bine m-ai ajuta în loc să te plângi! Apucă firul ăla. 
Freacă-l uşor de al meu. Uite, aşa. 

Manevra lor provocă o scânteie şi auziră motorul pornind. 
Schimbară o scurtă privire de complicitate pentru a pecetlui 
acea mică victorie. 

— Repede, ordonă ea împingându-l în maşină. Eu conduc. 

— Nici nu se pune pro... 

— Este un ordin, i-o tăie ea. Şi oricum n-avem de ales! Eu voi 
ţine volanul, iar tu vei schimba vitezele. 


5 


Red Hook 
Unele lucruri se învață mai bine când eşti calm, iar altele, 
când eşti zbuciumat. 
Willa CATHER 


Arborând culorile NYPD, un Ford Taurus era staționat la colţul 
dintre Broadway şi Strada 66. 

Grăbeşte-te, Mike! 

În maşină, Jodie Costello, o polițistă de 24 de ani, bătea cu 
degetele pe volan, simțind că-şi pierde răbdarea. 

Tânăra intrase în poliţia newyorkeză la începutul lunii şi slujba 
ei nu era nici pe departe aşa antrenantă pe cât sperase. În acea 
dimineaţă, nu trecuseră nici măcar trei sferturi de oră de când 
intrase în tură şi deja simţea furnicături în picioare. Sectorul în 
care patrula, la vest de Central Park, cuprindea un cartier select, 
mult prea liniştit pentru gustul ei. În cincisprezece zile, nu 
făcuse decât să le dea informaţii turiştilor, să alerge după 
borfaşi, să-i amendeze pe automobiliştii prea grăbiţi şi să-i 
alunge pe beţivii care-şi beau rachiul pe drumurile publice. 

Şi ca dezastrul să fie complet, i se repartizase drept 
coechipier o caricatură de om: la şase luni de la pensionare, 
Mike Hernandez era o adevărată pacoste. Partizan al celui mai 
mic efort, nu se gândea decât la mâncare şi lucra dându-şi 
silinţa să facă cât mai puţin posibil, înmulţind „pauzele de 
gogoaşă”, „opririle hamburger”, „haltele Coca-Cola” sau stând 
la taclale cu negustorii şi turiştii. O viziune foarte personală a 
poliţiei de proximitate. 

Gata, ajunge! se enervă Jodie. Nu-ţi trebuie totuşi două ore ca 
să cumperi nişte gogoşi! 

Aprinse semnalizatoarele şi ieşi din maşină trântind portiera. 
Se pregătea să intre în prăvălie pentru a-şi lua coechipierul la 
rost, când zări un grup de şase adolescenţi care alergau înspre 
ea. 

— Ladrón, ladrón” 

Pe un ton ferm, le ordonă să se calmeze, după care acceptă 
să-i asculte pe turiştii spanioli care vorbeau o engleză stâlcită. 
Mai întâi crezu că e vorba de un banal furt de telefon mobil şi se 


3 „Hoţul, hoţul!” (în original, în limba spaniolă). 


pregătea să-i trimită să depună plângere la secţia 20, când un 
detaliu îi reţinu atenţia. 

— Eşti sigur că hoţii erau /egati cu cătuşe? îl întrebă ea pe cel 
care părea cel mai puţin idiot şi totodată cel mai urât, un puşti 
îmbrăcat cu un tricou de fotbalist, cu o faţă rotundă, ochelari de 
miop şi tunsoare castron inegală. 

— Sunt sigur, răspunse spaniolul, aprobat zgomotos de colegii 
lui. 

Jodie îşi muşcă buza de jos. 

Să fie fugari? 

Greu de crezut. Ca în fiecare dimineaţă, văzuse mandatele de 
căutare şi semnalmentele pe care le trimiteau colegii lor de la 
Patrol Service Bureau şi niciunul nu corespundea descrierii celor 
doi infractori. 

Ascultându-şi intuiţia, Jodie scoase din portbagajul maşinii 
tableta personală. 

— Ce marcă e telefonul tău, băiete? 

Ea ascultă răspunsul şi se conectă la serviciul cloud 
computing al fabricantului. li ceru apoi adolescentului să-i spună 
adresa de e-mail şi parola corespunzătoare. 

Odată activată, aplicaţia permitea accesul la e-mailurile 
utilizatorului, la lista de contacte precum şi localizarea 
aparatului. Jodie cunoştea bine această tehnică pentru că o 
folosise în urmă cu şase luni în propria-i viaţă amoroasă. O 
simplă operaţiune îi permisese să urmărească drumurile fostului 
ei iubit la amantă şi să aibă astfel dovada infidelităţii lui. 

Apăsă pe ecranul tactil pentru a lansa procedura. Un punct 
albastru sclipi pe hartă. Dacă site-ul funcţiona bine, telefonul 
puştiului se afla acum chiar în mijlocul podului Brooklyn! 

In mod evident, cei doi hoţi nu se mulţumiseră să 
şterpelească un telefon. Probabil furaseră şi o maşină şi 
încercau să plece din Manhattan! 

In mintea ei, plictiseala fusese alungată de gânduri optimiste: 
speranţa de a lucra în sfârşit la o anchetă adevărată şi 
posibilitatea unei promovări care i-ar oferi oportunitatea unui 
serviciu mai prestigios. 

Teoretic, ar fi trebuit să transmită informaţia pe frecvenţa 
radio a NYPD pentru ca o patrulă din Brooklyn să-i oprească pe 
suspecți. Dar n-avea niciun chef să vadă cum îi scapă acest caz. 


Aruncă o privire spre Dunkin Donuts. Nici urmă de Mike 
Hernandez. 

Asta e... 

Se urcă la volan, aprinse girofarul, porni sirena şi o luă spre 
Brooklyn. 


Înconjurat de ape, fostul cartier al docherilor se prelungea pe 
un capăt de peninsulă la vest de Brooklyn. 

Maşina ajunse la capătul străzii Van Brunt, artera principală 
care traversa Red Hook de la nord la sud şi se termina într-o 
fundătură. Dincolo de ea, se întindea o pârloagă industrială 
împrejmuită cu gard de sârmă care dădea direct pe chei. 

Alice şi Gabriel îşi parcară maşina pe un trotuar stricat. Legaţi 
în continuare cu cătuşe, ieşiră din vehicul pe aceeaşi portieră, în 
pofida soarelui strălucitor, peisajul era bătut de un vânt rece. 

— E cumplit de frig! se plânse jazzmanul ridicându-şi gulerul 
hainei. 

Încet-încet, Alice recunoştea locurile. Frumuseţea aspră a 
peisajului industrial, depozitele dezafectate, baletul macaralelor, 
coabitarea dintre cargouri şi şlepuri. 

Senzaţia că te afli la capătul lumii, abia tulburată de 
semnalele sonore de avertizare ale feriboturilor. 

Ultima dată când venise aici cu Seymour, cartierul abia îşi 
revenea după uraganul Sandy. Mareea inundase atunci 
subsolurile şi apartamentele de la parter ale imobilelor situate 
prea aproape de ocean. Astăzi, majoritatea stricăciunilor păreau 
din fericire reparate. 

— Atelierul lui Nikki Nikovski se află în clădirea asta, zise Alice 
arătând o impozantă construcţie din cărămidă care, judecând 
după silozurile şi hornul ei, trebuie că fusese o importantă 
fabrică din perioada splendorii industriale a Brooklynului. 

lnaintară spre edificiul care sfida marea. Cheiurile erau 
aproape pustii. Nici urmă de vreun turist ori de vreun trecător. 
Câteva cafenele micuţe şi nişte buticuri second-hand se înşirau 
pe Van Brunt Street, dar nu-şi ridicaseră încă obloanele. 

— Cine este, de fapt, femeia asta? întrebă Gabriel păşind 
peste o ţeavă de canalizare. 

— Un top-model care a cunoscut gloria în anii 1990. 


O flăcăruie se aprinse în ochii pianistului de jazz. 

— Un manechin adevărat? 

— Amănuntul te excită, nu-i aşa? îi zise ea pe un ton de 
reproş. 

— Nu, sunt doar uimit de această reconversie, răspunse el un 
pic ofensat. 

— În orice caz, picturile şi sculpturile ei încep să aibă cotă în 
lumea galeriştilor. 

— Prietenul tău, Seymour, este amator de artă 
contemporană? 

— Da, este chiar colecționar veritabil. Tatăl lui i-a transmis 
această pasiune Împreună cu o moştenire considerabilă care-i 
permite să şi-o satisfacă. 

— Şi tu? 

Ea ridică din umeri. 

— Eu nu le am cu arta, nu înţeleg nimic. Dar fiecare cu 
plăcerea lui, eu am propriul meu teren de vânătoare. 

El îşi încruntă sprâncenele. 

— Şi ce vânezi? 

— Criminali, ucigaşi, asasini. 

Când ajunseră în faţa fostei fabrici, rămaseră pentru o clipă 
dezorientaţi, apoi observară că uşa din fontă nu era încuiată. 
Luară un lift cu grilaj, care semăna mai degrabă cu un ascensor 
pentru materiale, şi apăsară pe butonul ultimului etaj. Cabina se 
deschise pe o platformă din beton care ducea la o uşă metalică 
ignifugă. Fură nevoiţi să sune de mai multe ori până să li se 
deschidă. 


Nikki purta un şorţ mare din piele, mănuşi groase, o cască 
anti-zgomot, o apărătoare pentru faţă şi nişte ochelari negri. 
Silueta superbă a ex-manechinului dispărea în spatele ţinutei de 
fierar. 

— Bună ziua, sunt Alice Schăfer. Prietenul meu, Seymour, 
cred că v-a... 

— Intraţi, grăbiţi-vă! îi tăie vorba Nikki, ridicându-şi 
apărătoarea de faţă şi ochelarii fumurii. Vă avertizez că nu-mi 
pasă de păţaniile voastre şi nu vreau să fiu amestecată. Vă scot 
cătuşele şi vă căraţi imediat, aţi înţeles? 


Ei aprobară din cap şi închiseră uşa în urma lor. 

Locul semăna mai mult cu o fierărie decât cu un atelier de 
artist. Era o încăpere imensă, luminată doar de lumina zilei, cu 
pereţii plini de unelte dintre cele mai diverse: ciocane de toate 
mărimile, aparate de sudură, arzătoare. Jarul aprins, care 
sclipea cu luciri roşiatice în cuptorul forjei, desena contururi 
portocalii în jurul unei nicovale şi al unui vătrai. 

Urmând-o pe Nikki, cei doi înaintară pe parchetul brut şi îşi 
croiră anevoie drum printre compoziţiile metalice care ocupau 
spaţiul: monotipuri xerografiate cu reflexe purpurii şi ocru care 
străluceau pe oţel, sculpturi din fier ruginit ale căror linii ascuţite 
amenințau să străpungă plafonul. 

— Aşezaţi-vă acolo, le ordonă sculptoriţa, arătându-le două 
scaune paradite pe care le pusese înainte de sosirea lor. 

Dornici să termine cât mai repede, Alice şi Gabriel luară loc de 
o parte şi de alta a unui banc de montaj. In timp ce Nikki 
înşuruba un disc de tăiat pe un polizor unghiular, le ceru să 
fixeze lanţul cătuşelor în fălcile unei menghine. Apoi porni 
polizorul, care făcea un zgomot infernal, şi se apropie de cei doi 
fugari. 

Discul tăie zaua în mai puţin de trei secunde şi lanţul se rupse 
brusc. Apoi, după câteva lovituri date cu o daltă ascuţită, 
închizătorile cu clichet ale brăţărilor de oţel cedară şi ele. 

În sfârşit! îşi zise Alice masându-şi încheietura rănită şi 
sângerândă. 

Bolborosi câteva cuvinte de mulţumire, dar Nikovski o 
întrerupse sec: 

— Acum, căraţi-vă! le ceru ea arătându-le uşa. 

Uşuraţi că-şi recăpătaseră libertatea, cei doi se executară. 


* 


Se întoarseră pe chei cu zâmbetul pe buze. Eliberarea nu le 
oferea răspunsul la nicio întrebare, dar marca o etapă: 
redobândirea autonomiei, prima treaptă pentru a se apropia de 
adevăr. 

Ca despovăraţi de o greutate, făcură câțiva paşi pe chei. 
Acum, vântul era călduţ. Cerul, la fel de albastru, contrasta cu 
asprimea decorului postindustrial: terenuri lăsate în paragină, 
şiruri de hangare şi depozite. Priveliştea, mai ales, era 


ameţitoare. Dintr-o singură privire, scrutai tot golful New York, 
de la Statuia Libertăţii până la New Jersey. 

— Hai să-ţi fac cinste cu un cappuccino! propuse Gabriel cu o 
voce veselă arătând spre o cafenea minusculă instalată într-un 
fost vagon de tramvai acoperit cu graffiti. 

Alice îi potoli entuziasmul. 

— Şi cu ce ai să plăteşti cafeaua? Sau ai de gând s-o furi şi pe 
ea? 

El se strâmbă, nemulţumit că fusese readus la realitate. Apoi 
îşi duse mâna la braţ. Durerea pe care o simţise când se trezise 
era acum şi mai puternică. 

Gabriel îşi scoase haina. Mâneca de la cămaşă era pătată de 
sânge. O suflecă şi văzu bandajul care îi strângea antebraţul, o 
compresă lată de tifon îmbibată cu sânge coagulat. Scoţând-o, 
descoperi o rană urâtă care imediat începu să sângereze din 
nou. Tot antebraţul îi era străpuns cu cutterul. Din fericire, rănile 
nu erau adânci. Tăieturile semănau cu... 

— O serie de cifre! exclamă Alice ajutându-l să şteargă 
sângele. 

Crestăturile însângerate scoteau la iveală numărul 141197, 
gravat pe piele. _ 

Expresia lui Gabriel se schimbase. In decurs de câteva 
secunde, uşurarea libertăţii regăsite făcuse loc unei măşti de 
îngrijorare. _ 

— Codul ăsta ce naiba mai e? Incepe să mă scoată din sărite 
toată povestea asta dementă! 

— In orice caz, de data asta nu e vorba de un număr de 
telefon, îşi dădu cu părerea Alice. 

— Poate e o dată, nu? se întrebă el prost dispus îmbrăcându- 
se cu haina. 

— 14 noiembrie 1997... E posibil. 

Exasperat, Gabriel căută privirea tinerei franţuzoaice. 

— Ascultă, nu putem continua să rătăcim aşa, fără acte şi fără 
bani. 

— Şi ce propui? Să mergem la poliţie când tocmai ai furat o 
maşină? 

— Dar am furat-o din cauza ta! 

— Oh, câtă vitejie! Eşti un adevărat gentleman! Vezi ce uşor e 
totul pentru tine? Dai mereu vina pe ceilalţi. Incep să te cunosc. 

El încercă să nu se enerveze, n-avea chef de ceartă. 


— Ştiu un amanet ca lumea în Chinatown. E o adresă pe care 
şi-o pasează jazzmenii, constrânşi uneori să-şi lase acolo 
instrumentele. 

Ea îşi dădu seama că e o capcană. 

— Şi ce vrei să amanetăm? Pianul tău? 

El zâmbi crispat şi se uită la încheietura pariziencei. 

— Singurul lucru pe care-l avem e ceasul tău. 

Ea se dădu înapoi câţiva paşi. 

— Asta, amice, nu se va întâmpla nici măcar în visele tale. 

— Haide, e un Patek Philippe, nu-i aşa? Am putea lua pe el cel 
puţin... 

— Am zis nu! ţipă ea. A fost ceasul soţului meu. 

— Ce altceva, atunci? Nu mai avem nimic în afară de mobilul 
asta. 

Văzându-l cum agită telefonul pe care-l scosese din buzunar, 
Alice fu cât pe ce să se sufoce. 

— Ai păstrat telefonul? Ţi-am zis să-l arunci! 

— Nici vorbă! M-am ostenit prea mult să-l fur! Şi deocamdată, 
e tot ce avem. Ne mai poate fi de folos. 

— Dar ne pot depista în trei minute cu chestia asta! Tu nu 
citeşti niciodată romane polițiste? Nu mergi niciodată la cinema? 

— Gata, linişteşte-te. Nu suntem într-un film. 

Alice deschise gura ca să-l muştruluiască, dar se întrerupse. 
Purtat de vânt, ţipătul unei sirene o făcu să întoarcă rapid capul. 
Preţ de câteva secunde, înţepeni în faţa fasciculelor sclipitoare 
de lumină roşie care barau drumul. Cu sirena urlând şi girofarul 
aprins, o maşină de poliţie gonea spre ei. 


* 


— Vino! strigă ea înşfăcându-l pe Gabriel de braţ. 

Se repeziră spre Mini Cooper. Alice se strecură pe scaunul 
şoferului şi demară în trombă. Van Brunt Street era o fundătură 
şi sosirea poliţiştilor le tăia orice posibilitate de a fugi pe unde 
veniseră. 

Orice posibilitate de a dispărea cât mai repede... 

Singura scăpare părea poarta din fier forjat care permitea 
accesul pe chei. Din păcate, era legată cu un lanţ cu lacăt. 

N-avem de ales. 


— Pune-ţi centura, ordonă ea făcând pneurile să scrâşnească. 
Cu mâinile prinse strâns de volan, Alice acceleră vreo treizeci de 
metri şi proiectă maşina între braţele porţii. Lanţul cedă într-un 
zăngănit de fiare şi maşina se năpusti pe pavajul fostei linii de 
tramvai din jurul fabricii dezafectate. 

Ruşinat, Gabriel lăsă geamul în jos şi aruncă mobilul pe 
fereastră. 

— E cam târziu acum! tună Alice aruncându-i o privire 
criminală. 

Aşezată la câţiva centimetri de sol, tânăra avea senzaţia că se 
află într-o maşină de jucărie. Cu ampatamentul ei îngust şi roţile 
minuscule, Mini Cooper-ul hurducăia pe drumul plin de 
hârtoape. 

O privire în oglinda retrovizoare. Nu era de mirare că maşina 
poliţiştilor îi urmărise pe faleză. Alice merse cam o sută de metri 
pe chei până când zări o stradă la dreapta. O luă pe ea. 
Revenirea pe asfalt şi lunga linie dreaptă care se întindea în faţa 
ei o făcură să calce acceleraţia până la podea pentru a se 
îndrepta cu toată viteza spre nord. Era ora la care circulaţia 
începea să fie aglomerată în acea parte a Brooklynului. Alice 
trecu de două ori la rând pe roşu, fiind cât pe ce să provoace un 
accident, dar fără a reuşi totuşi să scape de maşina poliţiei care 
accelera şi mai mult. 

Mini Cooper-ul nu era o referinţă în materie de confort, dar 
avea stabilitate. Bine lansată, rabla luă un viraj în plină viteză, 
scrâşnind din pneuri, pentru a reveni pe artera principală a 
cartierului. 

Alice zări în oglinda retrovizoare calandrul ameninţător al 
Fordului Taurus care se apropia. 

— Sunt chiar în spatele nostru! o preveni Gabriel întorcând 
capul. 

Alice se pregătea să între în tunelul care ducea la şoseaua 
rapidă. Tentaţia de a se pierde în circulaţie era mare, dar pe 
autostradă maşinuţa lor n-ar fi în stare să se lupte cu motorul V8 
al Fordului Interceptor. 

Ascultându-şi instinctul, Alice frână şi întoarse brusc de volan, 
deviind maşina pe rampa pietonală care le permitea 
muncitorilor de la mentenanţă să aibă acces la acoperişul 
pasajului subteran. 


— O să ne omori! urlă Gabriel strângând cu toată puterea 
catarama centurii de siguranţă. 

Cu o mână pe direcţie, cu cealaltă înţepenită pe schimbătorul 
de viteze, Alice rulă vreo douăzeci de metri pe pietriş. Maşina 
tocmai începea să se afunde când reuşi s-o scoată şi să devieze 
pe rampa betonată care ducea spre Cobb Hill. 

Putin a lipsit să... 

Trase de volan la stânga, apoi la dreapta, schimbă viteza. 

Maşina ajunse pe o stradă comercială cu prăvălii viu colorate: 
o măcelărie, o alimentară italienească, o patiserie şi chiar o 
frizerie cu un bărbier în plină activitate! 

E prea multă lume aici. 

Urmăritorul lor nu-i slăbea deloc, dar Alice profita de talia 
Cooper-ului şi făcea slalom printre maşini ca să iasă rapid de pe 
acea stradă aglomerată şi să ajungă în zona rezidenţială. 


* 


Acum, peisajul se schimbase. Decorul industrial din Red Hook 
făcuse loc unei suburbii liniştite: o bisericuţă, o şcoală micuță şi 
grădiniţe de flori în faţa şirului de case din cărămidă roşie, toate 
identice. 

În pofida îngustimii străzilor, Alice nu redusese viteza, 
conducând tot cu piciorul pe acceleraţie şi cu fruntea lipită de 
parbriz, căutând o soluţie salvatoare. Dincolo de geam, peisajul 
defila cu repeziciune. Cutia de viteze a Mini Cooper-ului era 
destul de grosolană. La viteza aceea, de câte ori Alice schimba 
treapta, se auzea un scrâşnet care te făcea să crezi că în curând 
cutia avea să cedeze. 

Tocmai trecuseră de o străduţă, când Alice frână pe 
neaşteptate. Dădu brusc înapoi şi intră în pasaj în mare viteză. 

— Nu pe acolo, e sens interzis! 

Culmea ghinionului, o furgonetă care livra marfă bloca toată 
circulaţia pe la mijlocului drumului. 

— Încetineşte! O să izbim camionul UPS"! 

Surdă la somaţie, Alice acceleră şi mai tare pentru a propulsa 
maşina pe trotuar. Deja obosite, amortizoarele cedară. Alice 
apăsă claxonul şi forţă trecerea, aruncând o privire în oglinda 


+ United Parcel Service - Companie de curierat din Statele Unite. 


retrovizoare. Incapabilă să-i urmeze, maşina de poliţie se trezi 
nas în nas cu furgoneta. 

Câteva secunde de răgaz! 

Maşinuţa continuă să meargă pe trotuar până la capătul 
străzii, apoi se întoarse pe asfalt virând rapid la dreapta. 

Se îndreptară spre o grădină amenajată în stil englezesc, 
împrejmuită cu un gard din fier forjat: Cobble Hill Park. 

— Ştii unde ne aflăm? întrebă Alice rulând încet de-a lungul 
grilajului. 

Gabriel descifra panourile indicatoare. 

— la-o la dreapta, o să ajungem pe Atlantic Avenue. 

Ea se execută şi ieşiră pe o arteră cu patru benzi care 
traversa New York-ul de la est la vest, de la Aeroportul JFK până 
pe malul strâmtorii East River. Alice recunoscu imediat drumul. 
Pe acolo treceau uneori taxiurile pentru a merge la aeroport. 

— Suntem aproape de Manhattan Bridge, nu-i aşa? 

— Este în spatele nostru. 

Ea făcu stânga-mprejur şi intră pe autostrada Interstate. Nu 
peste mult, zări nodul rutier care ducea în Manhattan. Pilonii 
cenuşii ai podului suspendat se profilară în depărtare. Două 
turnuri de oţel înlănţuite de o încâlceală de cabluri şi corzi. 

— În spatele nostru! 

Maşina de poliţie era din nou pe urmele lor. 

Prea târziu ca să mai schimb direcţia. 

În acea situaţie, nu avea decât două soluţii: să plece spre 
Long Island sau să se întoarcă în Manhattan. O luară pe ieşirea 
29A ca să ajungă pe pod. Cu şapte culoare de circulaţie, patru 
linii de metrou şi o pistă de biciclete, Manhattan Bridge era un 
căpcăun care înghiţea călătorii şi vehiculele în Brooklyn, pentru 
a le scuipa apoi pe malurile strâmtorii East River. 

Brusc, şoseaua se îngustă. Inainte de a ajunge la intrarea pe 
pod, trebuiau s-o ia pe o pasarelă de beton care făcea o curbă 
lungă. 

Locul era aglomerat, maşinile fiind nevoite să ruleze bară la 
bară. Prinsă în trafic, Alice aprinse luminile de avarie aşa cum o 
făceau şi celelalte maşini. Poliţiştii erau la vreo sută de metri în 
urma lor. Degeaba porniseră sirena, căci pe acea porţiune a 
drumului pasajul era prea îngust pentru ca maşinile să se dea la 
o parte şi să-i lase să treacă. Dar nici fugarii n-aveau mai multe 
şanse să iasă de-acolo. 


— Suntem terminati, zise Gabriel. 

— Nu, putem traversa podul. 

— Gândeşte-te un pic: au deja semnalmentele noastre şi 
acum ne ştiu şi maşina. Chiar dacă reuşim să trecem, alte 
maşini de patrulă ne vor aştepta la ieşirea de pe pod! 

— Nu mai ţipa aşa, OK? Îți atrag atenţia că din cauza ta ne-au 
găsit! Doar ţi-am zis să arunci afurisitul ăla de telefon. 

— OK, am dat-o în bară, recunoscu el. 

Alice închise ochii preţ de câteva secunde. Nu se gândea că 
poliţiştii le cunoşteau deja identitatea şi, în definitiv, nici n-avea 
importanţă. În schimb, ceea ce spunea Keyne era adevărat: 
maşina avea să le creeze probleme. 

— Ai dreptate. 

Văzând că circulaţia se fluidiza un pic mai departe, îşi desfăcu 
centura şi deschise portiera. 

— Apucă volanul, îi ordonă ea lui Gabriel. 

— Ce, dar... cum aşa, am dreptate? 

— Maşina noastră nu e prea discretă. O să încerc ceva. 

Surprins, el se contorsionă pentru a schimba locul. Pe artera 
care ducea la pod, maşinile continuau să ruleze încet. El miji 
ochii pentru a nu o scăpa din priviri pe Alice. Resursele acestei 
fete nu încetau să-l surprindă. Se strecura neobservată printre 
maşinile blocate în trafic. Deodată, fu cuprins de panică văzând- 
o că îşi scoate pistolul din geacă. Se oprise la o Honda Acord 
cam învechită, de culoare bej. 

Maşina omului de rând, se lumină el brusc. 

Cu arma în mână, Alice îşi îndreptă revolverul spre geamul 
maşinii. Pasagera ieşi fără să mai stea pe gânduri. O zbughi la 
fugă sărind peste barieră şi coborând panta cu gazon care se 
întindea pe mai bine de douăzeci de metri. ă 

Gabriel nu-şi putu stăpâni un şuierat de admiraţie. Intoarse 
capul. Maşina poliţiştilor era în capătul opus, la începutul rutei 
ocolitoare. La distanţa aceea, era imposibil să fi putut vedea 
ceva. 

Abandonă şi el Mini Cooper-ul şi se duse lângă Alice în Honda 
chiar în momentul în care circulaţia se relua. 


* 


Gabriel îi făcu şmechereşte cu ochiul şi se prefăcu apoi că se 
plânge pentru a destinde atmosfera: 

— Incepusem să mă ataşez de maşinuţa englezească! Era mai 
elegantă decât hârbul ăsta. 

Din cauza stresului, trăsăturile lui Alice se înăspriseră. 

— In loc s-o faci pe clovnul, mai bine ai arunca o privire în 
torpedou. 

El se execută şi descoperi ceea ce îi lipsise cel mai mult de 
când se trezise: un pachet de ţigări şi o brichetă. 

— Domnul fie lăudat! zise el aprinzându-şi o ţigară. 

Trase adânc două fumuri, după care i-o întinse lui Alice. 

Fără a lăsa volanul, trase şi ea din ţigară. Gustul acru al 
tutunului i se urcă la cap. Trebuia să mănânce urgent ceva, 
altfel avea să leşine. 

Deschise fereastra pentru a respira un pic de aer proaspăt. În 
dreapta, zgărie-norii din Midtown străluceau cu putere, în timp 
ce în stânga ei şirurile de imobile din Lower East Side o duceau 
cu gândul la decorurile romanelor polițiste vechi pe care le 
devora Paul, soţul ei. 

Paul. 

Işi alungă amintirile şi se uită la ceas. 

Trecuse deja mai bine de-o oră de când se treziseră 
inconştienţi în parc. De atunci, ancheta lor nu avansase câtuşi 
de puţin. Nu numai că misterul rămânea întreg, dar se mai 
adăugaseră şi alte întrebări care făceau situaţia şi mai 
nebuloasă. Şi mai periculoasă. 

Investigația lor trebuia să se desfăşoare mult mai rapid şi în 
privinţa asta Gabriel avea dreptate: nu puteau face mare lucru 
fără bani. 

— Dă-mi adresa casei de amanet, zise ea în timp ce maşina 
intra în Manhattan. 


6 


Chinatown 
A îmbătrâni nu înseamnă, în definitiv, altceva decât a nu te 
mai teme de trecut. 
Stefan ZWEIG 


Maşina trecu de strada Bowery şi o coti pe Mott Street. Alice 
găsi un loc de parcare în faţa unui plafar chinezesc. Spaţiul nu 
era mare, dar, printr-o manevră impecabilă, reuşi să se 
strecoare între o camionetă de marfa şi un food truck” care 
vindea dim sum. 

— Dacă îmi amintesc eu bine, amanetul este mai în josul 
străzii, preciză Gabriel trântind portiera berlinei. 

Alice îl urmă după ce încuie maşina. 

Fără a mai pierde timpul, o luară pe artera principală a 
cartierului. Mott Street era o stradă îngustă care colcăia de lume 
şi zumzăia de animaţie; un coridor de imobile din cărămidă 
brună, cu scări de incendiu metalice, care traversa Chinatown 
de la nord la sud. 

Pe trotuar se înşirau prăvălii dintre cele mai diverse cu vitrine 
acoperite de ideograme: saloane de tatuaj şi de acupunctură, 
bijuterii, buticuri cu false produse de lux, băcănii şi magazine cu 
preparate din carne, ale căror tejghele te îmbiau cu carcase de 
broaşte țestoase eviscerate, deasupra cărora atârna o armată 
de rațe lăcuite agăţate în cârlige. 

În curând ajunseră în dreptul unei faţade cenuşii, deasupra 
căreia se afla un neon uriaş în formă de dragon. Firma Pawn 
Shop - Buy - Sell - Loan sclipea în lumina dimineţii. 

Gabriel deschise uşa casei de amanet. Alice îl urmă de-a 
lungul unui culoar lugubru care dădea într-o încăpere mare, fără 
ferestre, luminată slab. 

Pe rafturile metalice erau îngrămădite sute de obiecte 
disparate: televizoare cu ecran plat, poşete de firmă, 
instrumente muzicale, animale împăiate, tablouri abstracte. 

— Ceasul, ceru Gabriel întinzând mâna. 

Încolţită, Alice ezită. La moartea soţului ei, se debarasase, 
fără îndoială prea repede, de toate lucrurile - haine, cărţi, 


5 Camion-restaurant ambulant. 
6€ Gustări chinezeşti uşoare, servite dimineaţa sau după-amiaza ca aperitive 
pentru ceai. 


mobilier - care îi aminteau de bărbatul pe care îl iubise atât de 
mult. Acum, nu-i mai rămăsese decât ceasul lui, un Patek 
Philippe din aur roz, cu calendar perpetuu şi fazele lunii, pe care 
Paul îl avea de la bunicul lui. 

De-a lungul lunilor, ceasul devenise un fel de talisman, o 
legătură invizibilă care o lega de memoria lui Paul. Alice îl purta 
în toate zilele, repetând în fiecare dimineaţă gesturile pe care le 
făcea altă dată soţul ei: strângea brăţara de piele în jurul 
încheieturii, învârtea butonul lateral, ştergea cadranul. Obiectul 
o liniştea, îi dădea sentimentul - un pic artificial desigur, dar 
atât de securizant - că Paul mai era cu ea, undeva. 

— Te rog, insistă Gabriel. 

Înaintară spre o tejghea protejată de un geam din sticlă 
blindată, în spatele căruia stătea un tânăr asiatic cu înfăţişare 
androgină şi aspect îngrijit: tunsoare structurată, blugi slim, 
ochelari de calculatorist, haină cambrată, pe sub care se vedea 
un tricou fluorescent cu personaje de Keith Haring’. 

— Cu ce vă pot ajuta? întrebă chinezul netezindu-şi o şuviţă 
de păr de după ureche. 

Aerul său afectat contrasta cu ambianța slinoasă pe care o 
degaja locul. Alice îşi scoase ceasul de la mână cu regret și î 
puse pe tejghea. 

— Cât oferiţi? 

Creditorul luă ceasornicul şi îl examină pe toate părţile. 

— Aveţi vreun document care să dovedească autenticitatea 
obiectului? Un certificat de origine, de exemplu? 

— Nu-l am la mine, bălmăji tânăra fulgerându-l cu privirea. 

Funcţionarul manipulă cronograful cam brusc, jucându-se cu 
acele, învârtind butonul lateral. 

— Este foarte fragil, bombăni ea. 

— Reglez data şi ora, se justifică el fără să ridice capul. 

— Dar este reglat! Gata, ajunge! ÎI luaţi sau nu? 

— Vă ofer 500 de dolari pe el, propuse asiaticul. 

— Sunteţi nebun! explodă Alice smulgându-i ceasul din mână. 
Este o piesă de colecţie! Valorează de o sută de ori mai mult! 

Se pregătea să iasă din magazin, dar Gabriel o apucă de braţ. 


7 Artist graffiti, celebru în anii 1980, care s-a inspirat din viaţa cotidiană a 
newyorkezilor. 


— Calmează-te! îi ordonă el luând-o deoparte. N-am venit să 
vindem ceasul soţului tău, înţelegi? Doar îl lăsăm gaj. Ne vom 
întoarce să-l luăm înapoi imediat ce ne vom rezolva problema. 

Ea clătină din cap. 

— Nici vorbă! O să găsim altă soluţie. 

— Nu există altă soluţie şi o ştii prea bine! zise el răspicat 
ridicând vocea. Ascultă, suntem presaţi de timp. Trebuie să 
mâncăm ceva ca să ne recăpătăm forţele şi n-o să putem face 
nimic fără bani. Haide, aşteaptă-mă afară şi lasă-mă pe mine să 
negociez cu tipul. 

Alice îi întinse cu amărăciune ceasul cu brățară şi ieşi din 
magazin. 

Abia ajunsă în stradă, simţi un miros de mirodenii, de peşte 
afumat şi de ciuperci fermentate, pe care nu-l sesizase cu 
câteva minute mai înainte. Aceste efluvii îi provocară brusc 
greață. Convulsia o zgudui, făcând-o să se aplece în faţă pentru 
a vomita un firicel de bilă galbenă şi acidă, eliminată de 
stomacul ei gol. Cuprinsă de o uşoară ameţeală, se ridică 
sprijinindu-se de zid. 

Gabriel avea dreptate. Trebuia neapărat să mănânce ceva. 

Se frecă la ochi şi îşi dădu seama că îi curgeau lacrimi pe 
obraji. Simţea că-i fuge pământul de sub picioare. Cartierul 
acela o apăsa, era pe cale să cedeze fizic. Se resimțea după 
eforturile depuse un pic mai devreme. Rana de la încheietură o 
ustura, muşchii coapsei o dureau îngrozitor. 

Dar mai ales se simţea foarte singură, cuprinsă de 
amărăciune şi disperare. 

Flashbackuri orbitoare îi scânteiară în minte. Episodul ceasului 
reînvia un trecut dureros. Se gândi la Paul. La prima lor întâlnire. 
La fascinația pe care o simţise atunci. La violenţa pe care 
iubirea o purta în ea: o forţă capabilă să distrugă toate temerile. 

Amintirile ieşeau la suprafaţă, ţâşnind în mintea ei cu puterea 
unui gheizer. 

Amintirile zilelor fericite care n-aveau să se mai întoarcă. 


Îmi amintesc... 

Cu trei ani în urmă 
Paris 

Noiembrie 2010 


Plouă fără oprire, toarnă cu găleata. 

— la-o la dreapta, Seymour, uite acolo, strada Saint Thomas- 
d'Aquin. 

Mişcările continue de du-te-vino ale ştergătoarelor abia 
reuşesc să înlăture şuvoaiele de ploaie care se abat asupra 
Parisului. În pofida acţiunii lamelelor de cauciuc, perdeaua 
translucidă se reface aproape imediat pe parbriz. 

Maşina noastră neinscripţionată părăseşte Bulevardul Saint- 
Germain pentru a o lua pe artera îngustă care dă în piaţa 
bisericii. 

Cerul este negru. De ieri-seară, furtuna îneacă totul. În faţa 
noastră, peisajul pare să se lichefieze. Frontonul bisericii a 
dispărut înghiţit de nori. Ornamentele şi basoreliefurile se pierd 
în ceaţă. Numai îngerii de piatră adăpostiţi prin unghere se mai 
disting sub potopul de apă. 

Seymour dă ocol piaţetei şi parchează pe un loc de livrare 
chiar în faţa cabinetului ginecologic. 

— Crezi că întârzii mult? 

— Nu mai mult de douăzeci de minute, promit eu. Doctoriţa 
mi-a confirmat programarea pe e-mail. Am prevenit-o că mă 
grăbesc. 

El îşi verifică mesajele primite pe telefon. 

— Ascultă, e o braserie un pic mai sus. Mă duc să-mi iau un 
sandvici cât te aştept şi o să sun la secţie ca să aflu cum stau 
Savignon şi Cruchy cu interogatoriul. 

— OK, trimite-mi un SMS dacă ai noutăţi şi mulţumesc că m-ai 
însoţit, zic eu trântind portiera în urma mea. 

Aversa mă izbeşte în plin. Îmi ridic geaca deasupra capului 
pentru a mă adăposti de ploaie şi parcurg în pas alergător cei 
zece metri care separă maşina de cabinetul medical. Secretarei 
îi ia aproape un minut să-mi deschidă. Când intru în sfârşit în 
hol, constat că vorbeşte la telefon. Îmi face un mic semn pentru 
a se scuza şi mă îndrumă spre sala de aşteptare. Deschid uşa 
încăperii şi mă prăbuşesc într-unul dintre fotoliile de piele. 

De azi-dimineaţă, trăiesc un adevărat coşmar din cauza unei 
nenorocite de infecţii urinare care s-a declanşat brusc. Un 
adevărat calvar: dureri de burtă, senzaţia că trebuie să fac pipi, 
care mă apucă din cinci în cinci minute, arsuri insuportabile la 
fiecare micţiune şi chiar prezenţa deprimantă a sângelui în 
urină. 


Colac peste pupăză, nici că se putea moment mai nepotrivit 
pentru aşa ceva, căci am cu adevărat o zi proastă. In ultimele 
douăzeci şi patru de ore, echipa mea a fost pe toate fronturile. 
Ne chinuim să obţinem mărturiile unui criminal împotriva căruia 
nu avem probe solide şi tocmai ne-am trezit pe cap cu un nou 
caz: asasinarea unei femei găsite fără suflare la ea acasă, într- 
un imobil burghez din strada Faisanderie, arondismentul 16. O 
educatoare tânără, strangulată cu sălbăticie cu o pereche de 
ciorapi. Este ora 15:00. Eu şi Seymour suntem la locul crimei de 
la 7:00 dimineaţa. Le-am luat chiar noi declaraţii vecinilor. N-am 
mâncat nimic, mi-e greață şi am senzaţia că urinez lame de ras. 

Imi scot pudriera din geantă şi, uitându-mă în oglinda ei, 
încerc să-mi aranjez un pic părul. Am o figură de zombi, hainele 
îmi sunt ude şi mi se pare că miros ca un câine plouat. 

Trag adânc aer în piept ca să mă liniştesc. Nu e prima oară 
când sufăr de aceste dureri. Chiar dacă sunt îngrozitoare, ştiu că 
se tratează uşor: o doză de antibiotic şi, după o zi, n-o să mai 
am niciun simptom. Am fost la farmacia care e vizavi de casa 
mea, dar oricât am insistat, farmacistul n-a vrut să-mi dea nimic 
fără reţetă. 

— Domnişoara Schäfer? 

O voce de bărbat mă face să-mi ridic capul din pudrieră şi să 
mă uit spre un halat alb. In locul doctoriţei mele, stă un tip 
frumos, cu pielea bronzată, a cărui faţă pătrată e încadrată de 
un păr blond ondulat şi luminată de nişte ochi zâmbitori. 

— Sunt doctorul Paul Malaury, se prezintă el aranjându-şi 
ochelarii cu rame din carapace de broască ţestoasă. 

— Dar eu am programare la doamna doctor Poncelet... 

— Colega mea este în concediu. Probabil v-a spus că îi ţin 
locul. 

Mă enervez. 

— Nicidecum, dimpotrivă, mi-a confirmat programarea pe e- 
mail. 

Imi scot telefonul şi caut e-mailul pe ecran ca dovadă. 
Recitindu-l, îmi dau seama că tipul are dreptate, parcursesem 
superficial mesajul, reţinând doar confirmarea programării, dar 
nu şi anunţul despre concediu. 

La dracu’! 

— Intraţi, vă rog, propune el cu o voce blândă. 


Descumpănită, ezit. Cunoşteam prea bine bărbaţii ca să fi 
vrut vreodată să am pe vreunul ca ginecolog. Mi s-a părut 
întotdeauna că o femeie era mai capabilă să înţeleagă o femeie. 
Chestie de psihologie, de sensibilitate, de intimitate. 
Neîncrezătoare, îl urmez totuşi în cabinet, foarte hotărâtă să nu 
lungesc discuţia. 

— Foarte bine, zic. O să fiu directă, doctore. Am nevoie doar 
de un antibiotic pentru a trata o cistită. De obicei, doctoriţa 
Poncelet îmi dă un antibacterian în monodoză... 

Mă priveşte încruntând sprâncenele şi îmi taie vorba oprindu- 
mă din turuit: 

— lertaţi-mă, dar bănuiesc că nu vreţi totuşi să scrieţi reţeta 
în locul meu, nu-i aşa? Cred că înţelegeţi că nu vă pot prescrie 
un antibiotic fără să vă consult. 

Încerc să-mi stăpânesc furia, dar am înţeles că lucrurile aveau 
să fie mai complicate decât prevăzusem. 

— Vă spun că am o cistită cronică. N-aveţi ce alt diagnostic să 
puneţi. 

— Fără nicio îndoială, domnişoară, dar aici eu sunt medicul. 

— Într-adevăr, eu nu sunt medic. Sunt poliţist şi am de lucru 
până peste cap! Aşa că nu mă faceţi să-mi pierd timpul cu un 
test idiot care o să dureze ore în şir! 

— Totuşi, asta se va întâmpla, zice el întinzându-mi o bandă 
urinară. Şi o să vă prescriu şi un examen citobacteriologic pe 
care să-l faceţi într-un laborator. 

— Dar încăpățânat mai sunteţi! Daţi-mi antibioticele alea şi să 
terminăm odată! 

—  Ascultaţi, fiţi rezonabilă şi nu vă mai purtaţi ca o 
toxicomană! Mai există şi altceva pe lumea asta în afară de 
antibiotice. 

Brusc, mă simt scârbită şi idioată în acelaşi timp. Un nou 
junghi îmi chinuie burta. Oboseala acumulată de când am intrat 
în Brigada Criminalistică mă inundă ca lava unui vulcan. Prea 
multe nopţi nedormite, prea multă violenţă şi oroare, prea multe 
fantome imposibil de alungat. 

Mă simt la capătul puterilor, secătuită. Am nevoie de soare, 
de o baie caldă, de o tunsoare nouă, de o garderobă mai 
feminină şi de două săptămâni de vacanţă departe de Paris. 
Departe de mine. 


ÎI privesc pe tipul ăsta elegant, manierat, calm. Chipul lui 
frumos este liniştit, zâmbetul blând, figura încântătoare. 
Neverosimilul său păr blond şi buclat mă exasperează. Până şi 
ridurile mici din jurul ochilor sunt atrăgătoare. lar eu mă simt 
urâtă şi stupidă. O idioată ridicolă care-i vorbeşte despre 
problemele pe care le are cu vezica. 

— Vă hidrataţi suficient? continuă el. Ştiţi că jumătate din 
cazurile de cistită pot fi vindecate doar bând pur şi simplu doi 
litri de apă pe zi? 

Nu-l mai ascult. În asta constă forţa mea: descurajarea nu mă 
ţine niciodată prea mult. Asemenea unor flash-uri, nişte imagini 
îmi explodează în minte. Cadavrul femeii de la locul crimei de 
azi-dimineaţă. Clara Maturin, strangulată în mod sălbatic cu un 
ciorap din nailon. Ochii ei ieşiţi din orbite, faţa pe care i s-a 
întipărit spaima. Nu am dreptul să pierd timpul. Nu am dreptul 
să las să-mi fie distrasă atenţia. Trebuie să-l încolţesc pe asasin 
înainte de a mai încerca să ucidă din nou. 

— Dar fitoterapia? întreabă blondul cel frumuşel. Să ştiţi că 
plantele pot fi foarte utile, mai ales sucul de merişor. 

Dintr-o mişcare pe cât de bruscă, pe atât de neaşteptată, trec 
în spatele biroului şi desprind o reţetă în alb din carnetul său. 

— Aveţi dreptate, o să-mi scriu singură reţeta! 

Este atât de stupefiat, încât nu schiţează niciun gest pentru a 
mă împiedica. 

Aşa că fac stânga-mprejur şi plec trântind uşa. 


x 


Paris, arondismentul 10 
O lună mai târziu 
Decembrie 2010 


Ora 7:00 dimineața. 

Automobilul Audi goneşte prin noapte şi ajunge în Piaţa 
Colonel-Fabian. Luminile oraşului se reflectă pe impozantul val 
de beton şi sticlă al sediului Partidului Comunist. Este un frig 
îngrozitor. Dau căldura la maximum şi intru în rond ca s-o iau pe 
strada Louis-Blanc. În timp ce traversez canalul Sain-Martin, 
deschid radioul. 


— France Info, este ora 7:00, Bernard Thomasson vă prezintă 
jurnalul. 

— Bună ziua, Florence, bună ziua tuturor. În Ajunul 
Crăciunului, intemperiile riscă să monopolizeze actualitatea, 
rămânând principalul subiect al ştirilor de azi. Meteo France 
tocmai a lansat o alertă de cod portocaliu, temându-se de o 
ninsoare abundentă care ar urma să se abată asupra Parisului 
spre sfârşitul dimineţii. Căderea zăpezii va perturba puternic 
circulația în Ile-de-France... 

Petrecerea asta idioată! La naiba cu obligaţiile de familie. Din 
fericire, Crăciunul nu cade decât o dată pe an. Dar pentru mine, 
chiar şi o dată pe an e prea mult. 

La această oră matinală, Parisul este ferit de furtuna care se 
anunţă, dar răgazul va fi de scurtă durată. Profit de fluiditatea 
circulaţiei şi trec în trombă prin faţa Gării de Est pentru a o lua 
pe Bulevardul Magenta, traversând în goană arondismentul 10 
de la nord la sud. 

O detest pe maică-mea, o detest pe soră-mea, îl detest pe 
frate-miu. Şi urăsc reuniunile astea anuale care se transformă 
mereu în coşmar. Berenice, sora mea mai mică, locuieşte la 
Londra, unde are o galerie de artă pe New Bond Street. Fabrice, 
cel mai mare dintre noi, lucrează în finanţe la Singapore. În 
fiecare an, îşi iau partenerii de viaţă şi copiii, şi fac o haltă în vila 
mamei, în apropiere de Bordeaux, pentru a petrece Crăciunul, 
după care zboară spre destinaţii exotice şi însorite precum 
Maldive, Mauritius, Caraibe. 

(...) Centrul de informații rutiere vă recomandă cu tărie să nu 
vă luați maşina în regiunea pariziană ca şi în departamentele 
limitrofe din vest. O precauţie care pare greu de respectat în 
Ajunul Crăciunului. Prefectura se arată şi ea foarte îngrijorată, 
temându-se ca zăpada să nu lase locul poleiului la căderea serii, 
când temperaturile vor scădea sub zero grade. 

Strada Reamur, apoi strada Beaubourg. Traversez cartierul Le 
Marais prin vest şi ies în piaţa primăriei care e inundată de 
lumini. In depărtare, silueta a două turnuri masive şi a săgeţii de 
la Notre Dame se decupează în noapte. 

In fiecare an, cu câteva mici variaţii, aceeaşi piesă de teatru 
se joacă în timpul celor două zile: mama o să facă elogiul 
reuşitei lui Berenice şi a lui Fabrice, al alegerii lor în viaţă, al 
carierei lor. O să cadă pe spate în faţa plozilor, o să le laude 


buna educaţie şi reuşita şcolară. Conversaţiile se vor învârti tot 
în jurul aceloraşi teme: imigrația, impozitele exasperante, 
denigrarea Franţei. 

Pentru ea, pentru ei, eu nu exist. Nu sunt de-a lor. Sunt genul 
de fată băieţoasă, fără eleganţă, fără distincţie. O ratată de 
funcţionară. Sunt fata lui taică-miu. 

Dificultățile de circulație riscă să afecteze unele linii de 
metrou şi de RER. Aceeaşi problemă şi în aer. Aeroporturile 
Parisului se aşteaptă la o zi neagră, cu mii de pasageri care se 
vor trezi probabil blocați la sol. 

Căderile masive de zăpadă se pare că vor ocoli în schimb 
Valea Ronului şi zona mediteraneană. La Bordeaux, Toulouse şi 
Marseille, temperaturile vor varia între 15° şi 18°C, în timp ce la 
Nisa şi Antibes veți putea lua masa de prânz la terasă, mercurul 
termometrului urcând până la 20°C. 

M-am săturat să fiu judecată de nişte idioţi. M-am săturat de 
remarcile lor previzibile şi repetate: „Tot nu ţi-ai găsit niciun 
tip?”, „Nu eşti pregătită să rămâi însărcinată...”, „De ce te 
îmbraci aşa naşpa?”, „De ce continui să trăieşti ca o 
adolescentă?”. M-am săturat de mesele lor vegetariene pentru 
a-ţi păstra silueta şi a fi sănătos, de seminţele lor pentru păsări, 
de boabele dezgustătoare de quinoa, de galetele de tofu şi de 
piureul de conopidă. 

O iau pe strada Coutellerie ca să traversez cheiurile pe podul 
Notre Dame. Locul este magic: la stânga, Hotel-Dieu cu clădirile 
lui istorice, la dreapta, faţada fostei închisori Conciergerie şi 
acoperişul de la Turnul Orologiului. 

Fiecare dintre aceste reveniri în casa părintească îmi dă 
senzaţia că mă întorc în urmă cu treizeci de ani, îmi reactivează 
rănile copilăriei şi traumatismele adolescenţei, scoate din nou la 
suprafaţă conflictele fratricide, reînvie o singurătate absolută. 

În fiecare an, îmi spun că e ultima oară şi în fiecare an 
recidivez. Fără să ştiu cu adevărat de ce. O parte din mine mă 
împinge să tai punţile definitiv, dar cealaltă ar da oricât numai 
pentru a le vedea feţele în ziua în care mă voi prezenta 
îmbrăcată ca o prinţesă, la braţ cu un tip bine din toate punctele 
de vedere. 

Malul stâng. Merg de-a lungul cheiului, apoi fac la stânga pe 
strada Saints-Peres. Încetinesc, îmi aprind farurile de avarie şi 
parchez în colţul străzii Lille. Trântesc portiera maşinii, îmi pun 


brasarda portocalie de intervenţie şi sun la interfonul unui 
frumos imobil proaspăt renovat. 

Ţin degetul apăsat pe buton vreo treizeci de secunde. Ideea 
mi-a încolţit în minte pe la începutul săptămânii şi a necesitat 
câteva cercetări. Ştiu că sunt pe cale să fac o nebunie, dar 
faptul că sunt conştientă de asta nu este suficient pentru a mă 
convinge să renunţ. 

— Da, ce este? întreabă o voce somnoroasă. 

— Paul Malaury? Poliţia judiciară, deschideţi, vă rog. 

— Cum, dar. 

— E poliţia, domnule, deschideţi! 

Una dintre uşile mari de la intrare se deblochează dintr-un 
clic. Renunţ la ascensor şi mă reped la scări, urcând câte două 
trepte deodată până la etajul al treilea, unde bat cu pumnul în 
uşă. 

— Vin, vin acum! 

Bărbatul care îmi deschide este chiar ginecologul cel 
frumuşel, dar în dimineaţa asta nu se simte prea în largul său: 
este în boxeri şi într-un tricou vechi, buclele blonde îi sunt 
ciufulite, iar pe faţă i se citesc uimirea, oboseala şi neliniştea. 

— Hei, dar vă cunosc, sunteţi. 

— Căpitan Schăfer, Brigada Criminalistică. Domnule Malaury, 
vă informez că sunteţi plasat în arest preventiv, începând din 
acest moment, joi, 24 decembrie, ora 7:16 dimineaţa. Aveţi 
dreptul să... 

—  lertaţi-mă, dar nu poate fi decât o eroare! Care este 
acuzaţia, dacă nu vă supăraţi? 

— Fals şi uz de fals. Vă rog să mă urmaţi. 

— Este o glumă? 

— Nu mă obligaţi să-i chem pe colegii mei, domnule Malaury. 

— Pot măcar să-mi iau pe mine nişte pantaloni şi o cămaşă? 

— Bine, dar repede. Şi luaţi-vă şi o haină groasă, avem 
probleme cu căldura la sediul poliţiei. 

În timp ce se îmbracă, arunc o privire înăuntru. Apartamentul 
în stil Haussmann a fost transformat într-un soi de atelier cu 
decorație  minimalistă. Au fost  dărâmaţi câţiva pereți 
despărțitori, a fost albit parchetul vechi, model Point de 
Hongrie, dar s-au păstrat cele două şeminee şi mulurile. 


8 Parchet tradiţional franțuzesc, realizat din lemn masiv de stejar sau nuc. 


În spatele unei uşi, înfăşurată într-un cearşaf, zăresc o femeie 
roşcată de vreo douăzeci de ani care mă priveşte cu nişte ochi 
miraţi. Aşteptarea se prelungeşte prea mult. 

— Grăbeşte-te, Malaury! strig eu lovind cu pumnul în uşă. N-ai 
nevoie de zece minute ca să-ţi pui nişte nădragi! 

Doctorul iese din baie tras la patru ace. Şi-a recăpătat în mod 
indiscutabil infatuarea şi etalează o haină din tweed, nişte 
pantaloni în carouri, un trenci din gabardină şi o pereche de 
ghete din piele cerată. Îi spune câteva cuvinte roşcatei ca s-o 
liniştească şi mă urmează pe scară. 

— Unde vă sunt colegii? mă întreabă când ajungem în stradă. 

— Sunt singură. Doar nu era să mobilizez trupele speciale ca 
să te scol din pat. 

— Dar asta nu e o maşină de poliţie, nu-i aşa? 

— Este o maşină de poliţie neinscripţionată. Nu mai face 
nazuri şi urcă în faţă. 

El ezită, dar în cele din urmă se aşază lângă mine. 

Demarez şi mergem în tăcere în timp ce începe să se 
lumineze de ziuă. După ce traversăm arondismentul 6 şi 
cartierul Montparnasse, Paul se hotărăşte să întrebe: 

— Acum, pe bune, ce-i cu tot circul ăsta? Ştii că aş fi putut să 
depun plângere împotriva ta luna trecută pentru furt de reţetă 
medicală! Mulţumeşte-i asistentei mele, ea m-a convins să n-o 
fac, găsindu-ţi o grămadă de circumstanţe atenuante. Şi ca să-ţi 
spun adevărul gol-goluţ, a folosit chiar cuvântul „ţicnită”. 

— Să ştii că şi eu am căutat informaţii despre tine, Malaury, 
zic eu scoțând din buzunar nişte documente fotocopiate. 

El desface teancul şi începe să citească încruntând din 
sprâncene. 

— Ce-s astea, mai exact? 

— Dovezi că ai dat declaraţii false de luare în spaţiu locativ în 
beneficiul a două persoane din Mali fără acte, ca să poată 
depune cerere pentru obţinerea vizei de şedere. 

— Ei şi? Solidaritatea, umanitatea sunt crime? 

— Din punct de vedere juridic, asta se cheamă „fals şi uz de 
fals” şi se pedepseşte cu trei ani de închisoare şi 45.000 de euro 
amendă. 

— Credeam că nu mai sunt locuri în închisori. Şi de când se 
ocupă cei de la criminalistică de asemenea găinării? 


Nu mai avem foarte mult până la Montrouge. Tai Bulevardul 
Mareşalilor, merg o porţiune pe centură, apoi o iau pe A6 ca să 
ajung în „Aquitania”, autostrada care leagă Parisul de Bordeaux. 

Când zăreşte intersecţia de la Wissous, Paul începe să se 
panicheze de-a binelea. 

— Dar unde mă duci, de fapt? 

— La Bordeaux, sunt sigură că-ţi place vinul... 

— Nu se poate, nu vorbeşti serios! 

— O să petrecem Crăciunul la mama mea. Vei fi foarte bine 
primit, o să vezi. 

El întoarce capul, se uită să vadă dacă nu suntem urmăriţi şi 
face o glumă ca să se mai liniştească. 

— Am ghicit: ai o cameră de supraveghere în maşină. Voi 
poliţiştii aveţi un program cu camera ascunsă, nu-i aşa? 

În timp ce continui să conduc, îmi fac curaj şi îi explic în 
câteva minute târgul pe care l-am pus la cale: renunţ la 
povestea cu declaraţiile false de luare în spaţiu şi, în schimb, el 
acceptă să se dea drept logodnicul meu în timpul petrecerii de 
Crăciun. 

Preţ de câteva secunde ce par nesfârşite, rămâne tăcut şi nu 
mă scapă din ochi. Mai întâi nu-i vine să creadă, abia apoi 
înţelege grozăvia: 

— Doamne Dumnezeule, tu nu glumeşti, nu-i aşa? Chiar ai 
pus la cale toată tărăşenia asta fiindcă n-ai curajul să-ţi asumi 
alegerile de viaţă în faţa familiei. Grozav! Nu de un ginecolog ai 
nevoie, ci de un psihiatru. 

Încasez loviturile şi, după câteva minute, revin cu picioarele 
pe pământ. Are dreptate, bineînţeles, nu sunt decât o laşă. Şi, în 
definitiv, la ce mă aşteptam? Să-l amuze participarea la micul 
meu joc de roluri? Brusc mă simt regina gafelor. In asta constau 
forţa şi slăbiciunea mele: să ascult mai mult de instinct decât de 
rațiune. Aşa am rezolvat câteva anchete dificile şi am reuşit să 
intru în Brigada Criminalistică la treizeci şi patru de ani. Dar 
uneori intuiţiile mele sunt greşite şi mă fac s-o dau în bară. 
Ideea de a-l prezenta pe tipul ăsta familiei mele mi se pare 
acum pe cât de ciudată, pe atât de nepotrivită, îmbujorată de 
ruşine, capitulez: 

— Ai dreptate. Îmi... îmi pare rău. O să întorc şi o să te duc 
înapoi acasă. 


— Opreşte mai întâi la următoarea staţie de benzină. 
Rezervorul este aproape gol. 


Fac plinul cu benzină super. Am degetele lipicioase şi vaporii 
de carburant mă fac să întorc capul. Când revin la maşină, 
descopăr că Paul Malaury nu mai este pe locul pasagerului. Ridic 
capul şi îl zăresc prin geamul restaurantului, făcându-mi semne 
largi cu mâna ca să mă duc la el. 

— i-am comandat un ceai, îmi zice invitându-mă să iau loc. 

— N-ai nimerit-o, nu beau decât cafea. 

— Ar fi fost prea simplu, zâmbeşte el ridicându-se pentru a 
merge să-mi aducă băutura de la automat. 

Tipul ăsta are ceva care mă derutează: o latură flegmatică de 
gentleman englez, un mod de a păstra o anumită clasă în toate 
împrejurările. 

Se întoarce după două minute punându-mi în faţă un pahar de 
cafea şi un croasant înfăşurat într-un şerveţel de hârtie. 

— Nu se compară cu cele de la Pierre Herme”, dar nu sunt nici 
aşa rele cum par la prima vedere, mă asigură el pentru a 
destinde atmosfera. 

Ca să-şi susţină spusele, muşcă din cornul lui şi îşi înăbuşă un 
căscat indiscret. 

— Şi când te gândeşti că m-ai trezit la ora 7:00! Măcar o dată 
puteam şi eu să dorm până târziu! 

— Ţi-am zis că te duc înapoi. O să ai destul timp să te bagi iar 
în pat cu dulcineea ta. 

la o gură de ceai şi întreabă: 

— Mărturisesc că nu prea te înţeleg. De ce vrei să petreci 
Crăciunul cu nişte oameni care în mod evident îţi fac mai mult 
rău decât bine? 

— Las-o baltă, Malaury. Aşa cum ai spus, nu eşti psihiatru. 

— Şi tatăl tău ce crede despre asta? 

Evit întrebarea. 

— Tatăl meu e mort de mult. 

— Nu mă mai aburi! exclamă el întinzându-mi smartphone-ul. 

Mă uit pe ecran ştiind dinainte ce o să găsesc. În timp ce 
puneam benzină, Malaury se conectase la internet şi făcuse 


? Renumit patiser francez. 


niscaiva cercetări. Nu mă mira că dăduse peste un articol de 
actualitate, de acum câteva luni, care prezenta rătăcirile tatălui 
meu. 

Ex „superpoliţistul” Alain Schäfer, condamnat la doi ani de 
închisoare în urmă cu trei ani, arestarea lui a provocat un 
adevărat seism în sânul poliţiei din Lille. În zorii zilei de 2 
septembrie, comisarul de divizie Alain Schăfer a fost ridicat de la 
domiciliul său de poliţiştii de la IGS10 veniţi să-l interogheze în 
legătură cu acţiunile şi anturajul lui. 

După o anchetă de mai multe luni, poliţia poliţiei a dat în 
vileag existenţa unui sistem de corupţie la scară mare şi de 
delapidare instaurat de acest ofiţer de rang înalt din Poliţia 
Judiciară a departamentului Nord. 

Poliţist de modă veche, respectat, ba chiar admirat de 
semenii săi, Alain Schăfer recunoscuse în timpul arestului 
preventiv că alunecase „de partea cea rea a baricadei”, 
întreţinând relaţii amicale cu mai multe figuri cunoscute din 
lumea crimei organizate. Deviere care l-ar fi condus în special la 
sustragerea de cocaină şi canabis, înainte de punerea lor sub 
sigiliu, pentru a-i plăti pe informatori. 

leri, tribunalul corecţional din Lille l-a declarat pe fostul 
poliţist vinovat de „corupţie pasivă”, de „asociere cu infractori”, 
de „trafic de stupefiante” şi de „violarea secretului 
profesional”... 

Ochii mi se aburesc şi părăsesc repede ecranul. Cunosc pe de 
rost ticăloşiile tatălui meu. 

— Până la urmă, nu eşti decât un băgăcios! 

— Tu vorbeşti? Scuză-mă, dar râde hârb de oală spartă. 

— Bun, tatăl meu e la zdup, ei şi? 

— Poate că pe el ar trebui să te duci să-l vezi de Crăciun, nu? 

— Vezi-ţi de treburile tale! 

El insistă. 

— Pot să te întreb unde este închis? 

— Ce-ţi pasă? 

— La Lille? 

— Nu, la Luynes, în apropiere de Aix-en-Provence. Acolo unde 
locuieşte a treia lui nevastă. 

— De ce nu te duci să-l vezi? 

Oftez şi ridic tonul: 


1 Inspection Generale des Services - serviciu de inspecţie al poliţiei franceze. 


— Pentru că nu mai vorbesc cu el. Graţie lui mi-am dorit să 
fac această meserie. Era modelul meu, singura persoană în care 
aveam încredere, iar el a trădat această încredere. A minţit pe 
toată lumea. Nu-l voi ierta niciodată. 

— Tatăl tău n-a ucis pe nimeni. 

— Nu poţi înţelege. 

Furioasă, mă ridic brusc de pe scaun, hotărâtă să ies din 
capcana în care am intrat singură. El mă apucă de braţ. 

— Vrei să merg cu tine? 

— Ascultă, Paul, eşti foarte drăguţ, foarte politicos şi în mod 
clar discipol al lui Dalai Lama, dar nu ne cunoaştem. Am dat-o în 
bară cu tine şi mi-am cerut scuze. Dar în ziua în care voi dori să- 
mi revăd tatăl, mă voi lipsi de prezenţa ta, OK? 

— Cum vrei. Totuşi, Crăciunul, perioada sărbătorilor... poate 
că acum e cel mai bun moment, nu? 

— Mă agasezi. Nu suntem într-un film Disney. 

El schiţează un zâmbet slab. Fără să vreau, mă aud totuşi 
spunându-i: 

— Şi chiar dacă aş vrea, n-aş putea. Nu dai buzna aşa în 
vorbitorul unei închisori. Îţi trebuie o autorizaţie, îţi trebuie... 

El mă prinde la înghesuială: 

— Eşti polițistă. Poţi să aranjezi asta prin telefon. 

Până la urmă, intru în jocul lui şi mă hotărăsc să-l testez. 

— Să fim serioşi, până la Aix-en-Provence facem şapte ore cu 
maşina. Cum Parisul va fi înzăpezit, nu vom mai putea să ne 
întoarcem în capitală. 

— Hai să ne încercăm norocul! zice el. O să conduc eu. 

Un foc mi se aprinde în piept. Debusolată, ezit câteva 
secunde. Îmi vine să cedez în faţa acestei idei nebuneşti, dar nu 
sunt sigură de motivațiile mele. Sunt într-adevăr stimulată de 
dorinţa de a-mi revedea tatăl sau de perspectiva de a petrece 
câteva ore cu acest necunoscut care în mod evident nu mă va 
judeca, orice-aş spune, orice-aş face? 

Mă uit în ochii lui şi-mi place ceea ce văd. 

Îi arunc cheile, pe care le prinde din zbor. 


* 


Evry, Auxerre, Beaune, Lyon, Valence, Avignon. 


Ne continuăm periplul suprarealist pe Autostrada Soarelui. 
Pentru prima dată după mult timp, am lăsat garda jos în faţa 
unui bărbat. Îl las să mă domine, mă las condusă. Ascultăm 
cântece la radio, mâncând biscuiţi Petit Beurre şi Pepito. 

E plin de firimituri şi soare peste tot. Ca o adiere de vacanţă, 
de Provence, de Mediterana. De libertate. 

Exact de asta aveam nevoie. 


Este ora 13:30 când Paul mă lasă la poarta închisorii din 
Luynes. Tot drumul am respins ideea confruntării cu tatăl meu. 
Stau nemişcată în dreptul fațadei austere, prevăzute cu camere 
de supraveghere, nu mai pot să dau înapoi. 

les după o jumătate de oră cu ochii în lacrimi, dar uşurată. Că 
mi-am revăzut tatăl. Că i-am vorbit. Că am plantat sămânţa unei 
reconcilieri care nu mi se mai pare de acum înainte imposibilă. 
Acest prim pas a fost fără îndoială cel mai bun lucru pe care l- 
am făcut în ultimii ani. Şi îl datorez unui bărbat pe care abia 
dacă-l cunosc. Cineva care a ştiut să vadă în mine altceva decât 
voiam să-i arăt. 

Nu ştiu ce ascunzi, domnule Malaury, nu ştiu dacă eşti la fel 
de sucit ca mine sau pur şi simplu un tip ca toți ceilalți, dar îti 
mulțumesc. 

Eliberată de o greutate care mi s-a luat de pe suflet, adorm în 
maşină. 


Paul îmi zâmbeşte. 

— Ţi-am zis că bunica avea o casă pe Coasta Amalfitană? Ai 
fost vreodată în Italia de Crăciun? 

Când am deschis ochii, tocmai treceam frontiera italiană. 
Acum, suntem la San Remo şi soarele îşi aruncă ultimele săgeți 
de foc. Departe de Paris, de Bordeaux, de ploaie şi de sediul de 
la numărul 36. 

Îi simt ochii aţintiţi asupra mea. Am impresia că-l cunosc 
dintotdeauna. Nu înţeleg cum o legătură atât de intimă a putut 
să se ţeasă între noi atât de repede. 


Există momente rare în viaţă când o uşă se deschide şi când 
ţi se oferă o întâlnire pe care n-o mai aşteptai. Cea cu fiinţa 
complementară care te acceptă aşa cum eşti, care te ia pe de-a- 
ntregul, care îţi ghiceşte şi îţi acceptă contradicţiile, temerile, 
resentimentul, furia, şuvoiul de noroi negru care îţi curge prin 
minte. Şi pe care îl domoleşte. Cel care îţi întinde o oglindă în 
care nu-ţi mai este frică să te priveşti. 


* 


E de ajuns o clipă. O privire. O întâlnire. Pentru a schimba cu 
totul o viață. Persoana potrivită, momentul potrivit. Capriciul 
complice al hazardului. 

Am petrecut seara de Ajun a Crăciunului într-un hotel din 
Roma. 

A doua zi, am mers de-a lungul Coastei Amalfitane, am 
traversat Valea Dragonului până la grădinile suspendate din 
Ravello. 

Cinci luni mai târziu, eram căsătoriți. 

În mai, am aflat că voi avea un copil. 

Există momente în viață când o uşă se deschide şi eşti 
inundat de lumină. Clipe rare când ceva se descătuşează în tine. 
Pluteşti în imponderabilitate, goneşti pe o autostradă fără radar. 
Alegerile devin limpezi, răspunsurile înlocuiesc întrebările, frica 
cedează locul iubirii. 

Trebuie să trăieşti aceste momente. 

Căci rareori durează. 


7 
Muşcând din ţărână 
Putem întotdeauna mai mult decât ne credem în stare. 
Joseph KESSEL 


Chinatown 
Astăzi 
Ora 10:20 


Zumzetul mulţimii. Miasme de peşte uscat care îţi întorc 
stomacul pe dos. Scârţâitul unei uşi metalice. 

Gabriel ieşi din casa de amanet şi făcu câţiva paşi pe Mott 
Street. Zărindu-l, Alice se smulse brusc din amintirile ei. 

— Te simţi bine? întrebă el ghicindu-i tulburarea. 

— Mi-e bine, îl asigură ea. Aşadar, ce-ai făcut cu ceasul soţului 
meu? 

— Am scos 1.600 de dolari pe el, zise el fluturând mândru un 
teanc de bancnote. Şi îţi promit că îl vom recupera foarte 
repede. Intre timp, cred că merităm cu prisosinţă micul dejun. 

Ea îl aprobă şi se grăbiră să părăsească Chinatown pentru 
trotuarele mai primitoare ale Bulevardului Bowery. O luară spre 
nord, mergând pe partea însorită a marii artere. 

Intr-un trecut nu foarte îndepărtat, partea aceasta din 
Manhattan era un cartier periculos plin de drogaţi, prostituate şi 
boschetari. Acum, devenise un loc primitor, elegant şi la modă. 
Artera era luminoasă şi aerisită, arhitectura ei variată, vitrinele 
colorate. În mijlocul imobilelor din gresie, al prăvălioarelor şi 
restaurantelor se detaşa silueta derutantă a muzeului de artă 
contemporană, New Museum. Cele şapte etaje ale clădirii 
semănau cu o stivă de cutii de pantofi puse unele peste altele 
într-un echilibru precar. Liniile ei distincte şi culoarea fațadei - 
un alb imaculat prins în funii argintii - făceau notă discordantă 
în decorul patinat al cartierului Lower East Side. 

Alice şi Gabriel intrară în Peppermill Coffee Shop, prima 
cafenea care le ieşi în cale. 

Se instalară într-un compartiment, pe două banchete aşezate 
faţă în faţă. Ziduri cadrilate cu alb, muluri, perete vitrat, parchet 
din lemn de stejar masiv: agreabil şi rafinat în acelaşi timp, locul 
era îmbietor şi contrasta cu agitația din Chinatown. Pătrunzând 
prin acoperişul mare de sticlă, o frumoasă lumină de toamnă 


umplea sala şi făcea să strălucească aparatele espresso din 
spatele barului. 

În centrul fiecărei mese era încastrată o tabletă digitală care 
le permitea clienţilor să consulte meniul, să navigheze pe 
internet sau să aibă acces la ziare şi reviste. 

Alice studie meniul. Foamea îi rodea atât de tare stomacul, 
încât auzea cum îi chiorăiau matele. Comandă un cappuccino şi 
un bagel cu somon. Gabriel optă pentru un /atte!! şi un sandvici 
Monte-Cristo. 

Purtând vestă, cravată şi pălărie Stetson Fedora, un barman 
cu maniere preţioase le servi rapid comanda. 

Se năpustiră asupra gustării şi îşi băură cafeaua aproape 
dintr-o sorbitură. Alice îşi devoră din câteva înghiţituri chifla cu 
somon, cremă de brânză, rondele de ceapă şi mărar. 
Recăpătându-şi forţele, închise ochii şi se lăsă legănată de 
acordurile vechi de blues difuzate de radioul din lemn lăcuit. O 
încercare de a-şi goli mintea şi „de a-şi reîncărca bateriile”, cum 
spunea bunica ei. 

— Sigur ne-a scăpat ceva, zise Gabriel înfulecând ultimele 
firimituri din sandvici. 

Apoi îi făcu semn, de departe, barmanului să le mai aducă un 
rând. Alice deschise ochii şi îi ţinu isonul. 

— Trebuie să reluăm totul de la zero. Să facem o listă cu 
indiciile pe care le avem şi să încercăm să le exploatăm: 
numărul de telefon de la Greenwich Hotel, seria de cifre gravată 
pe antebraţul tău... 

Îşi înfrână elanul. Un chelner cu pilozitate excesivă tocmai se 
încruntase zărind petele de sânge de pe cămaşa ei. Alice ridică 
discret fermoarul bluzonului. 

— Propun să împărţim banii, sugeră Gabriel scoțând din 
buzunar cei 1.600 de dolari pe care îi primise de la chinez. Este 
inutil să mizăm totul pe-o carte. 

Puse în faţa franţuzoaicei opt bancnote de 100 de dolari. 

Alice le pipăi şi le băgă în buzunarul mic al blugilor. Atunci 
simţi în fundul buzunarului un cartonaş dreptunghiular îndoit. Îşi 
încruntă sprâncenele şi îl desfăcu pe masă. 

— la uită-te la asta! 

Era cotorul unui tichet de depunere, aşa cum se dau la 
vestiarele marilor restaurante sau la depozitele de bagaje ale 


11 Caffe latte - cafea espresso cu lapte. 


hotelurilor. Gabriel se aplecă în faţă ca să-l vadă mai bine: 
tichetul avea numărul 127. În filigran, cele două litere G şi H 
întretăiate formau un logo discret. 

— Greenwich Hotel! strigară ei într-un singur glas. Într-o 
clipită, descurajarea se risipise. 

— Să mergem! zise tânăra. 

— Dar nici n-am gustat cartofii prăjiţi! 

— O să te ghiftuieşti mai târziu, Keyne! 

Alice consulta deja tableta tactilă pentru a găsi adresa 
hotelului, în timp ce Gabriel achita nota de plată la bar. 

— La intersecţia dintre Greenwich Street şi North Moore 
Street, îl informă ea pe când se întorcea la masă. 

Alice luă cuțitul de pe masă şi îl strecură tiptil în buzunarul 
gecii. El îşi aruncă haina pe umăr. 

Şi ieşiră mergând în aceeaşi cadență. 


* 


Honda se oprise în spatele a doua taxiuri parcate unul lângă 
altul. În inima cartierului Tribela, Greenwich Hotel era o clădire 
înaltă din cărămidă şi sticlă care se ridica la câţiva metri de 
malul râului Hudson. 

— E o parcare un pic mai jos, pe Chambers Street, zise 
Gabriel arătând un panou indicator. Mă duc să parchez şi... 

— Nici să nu te gândeşti! îi tăie vorba Alice. Intru singură şi tu 
o să mă aştepţi aici, cu motorul pornit, pentru a-mi asigura o 
portiţă de scăpare în caz că lucrurile vor merge prost. 

— Şi dacă nu te întorci într-un sfert de oră, ce fac? Chem 
poliţia? 

— Poliţia sunt eu! răspunse ea ieşind din maşină. 

Văzând-o că se îndreaptă spre intrare, un portar îi deschise 
uşa zâmbind. Ea îi mulţumi printr-un semn din cap şi pătrunse în 
hol. 

Alice înaintă într-o sală de aşteptare de un lux discret, care se 
prelungea cu un elegant salon-bibliotecă scăldat într-o lumină 
delicată. O canapea Chesterfield şi nişte fotolii cu tapiţerie din 
stofa erau aranjate în jurul unui şemineu mare în care ardeau 
două lemne foarte groase. Mai departe, o fereastră mare lăsa să 
se ghicească o curte interioară plină de flori care te ducea cu 
gândul la Italia. 


— Bine aţi venit, doamnă, cu ce vă pot ajuta? întrebă o tânără 
a cărei ţinută se asorta cu decorul heterocilit şi trendy: ochelari 
cu rame groase din carapace de broască ţestoasă, fustă 
africană, cămaşă cu imprimeuri geometrice, breton roşcat, filat 
şi subţire. 

— Am venit să-mi recuperez bagajul, zise Alice întinzându-i 
tichetul. 

— Bineînţeles. O clipă, vă rog. 

Ea îi întinse tichetul colegului ei care dispăru într-o mică 
încăpere alăturată de unde ieşi după treizeci de secunde cu o 
servietă-diplomat, al cărei mâner era înfăşurat într-o brățară 
autocolantă purtând numărul 127. 

— Poftiţi, doamnă. 

E prea frumos ca să fie adevărat, gândi Alice luând servieta. 

Se hotări să-şi forţeze norocul. 

— Aş vrea să aflu identitatea persoanei care a lăsat această 
valiză la depozitul de bagaje. 

Tânăra de la recepţie încruntă sprâncenele. 

— Dar credeam că dumneavoastră aţi lăsat-o, doamnă, altfel 
nu v-aş fi dat-o niciodată. Dacă aşa stau lucrurile, o să vă rog să 
binevoiţi să mi-o înapoiaţi. 

— Poliţia din New York, detectiv Schăfer! zise Alice fără să-şi 
piardă cumpătul. Anchetez acum... 

— Mi se pare că aveţi un accent prea franțuzesc pentru un 
poliţist newyorkez, o întrerupse angajata hotelului. Arătaţi-mi un 
act de identitate, vă rog. 

— Numele clientului! îi ceru Alice ridicând tonul. 

— Ajunge, chem direcţia! 

Înţelegând că pierduse duelul, Alice bătu în retragere. 
Strângând mânerul servietei, străbătu cu paşi repezi distanţa 
până la ieşire şi trecu fără probleme de portar. 

Tocmai pusese piciorul pe trotuar când se declanşă urletul 
unei alarme. O sirenă stridentă de peste 100 de decibeli, care 
atrase asupra tinerei polițiste toate privire trecătorilor. 

Panicată, Alice îşi dădu atunci seama că urletul sirenei nu 
venea din hotel, cum crezuse la început, ci chiar din... servietă. 

Alergă câţiva metri pe trotuar, căutând din ochi maşina şi pe 
Gabriel. Se pregătea să traverseze strada când o descărcare 
electrică o fulgeră, ţintuind-o pe loc. 


Ameţită, cu răsuflarea tăiată, dădu drumul servietei şi se 
prăbuşi pe asfalt. 


Partea a doua 
Memoria durerii 


8 


Memoria durerii 
Nefericirea noastră-adevărată 
Nu de ce fură anii ne e dată, 
Ci de ce lasă-n urma lor când pleacă. 
William WORDSWORTH 


Sirena mai scoase câteva urlete, apoi se opri la fel de brusc 
precum se pornise. 

Prăbuşită pe asfalt, Alice se chinuia să-şi revină în simţiri. 
Urechile îi ,iuiau. Vederea îi era tulbure, ca şi cum cineva îi 
trăsese un văl peste ochi. Încă ameţită, reuşi să distingă o 
umbră aplecată asupra ei. 

— Hai, sus! 

Gabriel o ajută să se ridice şi o însoţi până la maşină. O aşeză 
pe scaunul pasagerului şi se întoarse să ia servieta aruncată un 
pic mai departe pe trotuar. 

— Repede! 

El băgă cheia în contact şi demară în trombă. O răsucire de 
volan la dreapta, alta la stânga şi ajunseră în West Side 
Highway, bulevardul cel mai vestic al oraşului, care mergea de-a 
lungul fluviului. 

— Fir-ar să fie, suntem supravegheați! strigă Alice revenindu- 
şi din starea de confuzie în care o aruncase electroşocul. 

Era albă ca varul, avea greţuri şi palpitaţii. Picioarele îi 
tremurau şi un reflux acid îi ardea pieptul. 

— Ce ţi s-a întâmplat? 

— Servieta-diplomat era o capcană, după cum bine ai văzut! 
răspunse ea exasperată. Cineva a ştiut că eram la hotel şi a 
declanşat de la distanţă alarma şi descărcarea electrică. 

— Devii paranoică... 

— Mi-ar fi plăcut să fii tu electrocutat în locul meu, Keyne! N- 
are niciun rost să fugim dacă cineva ne urmăreşte toate 
mişcările! 

— Dar cui aparţine această servietă, de fapt? 

— N-am putut să aflu. 

Maşina gonea cu toată viteza spre nord. Soarele orbea 
orizontul. În partea dinspre fluviu se puteau vedea feriboturi şi 
veliere care pluteau pe Hudson, zgârie-norii din Jersey City şi 
porticurile metalice ale fostelor debarcadere. 


Gabriel ieşi din rând pentru a depăşi o dubă. Când întoarse 
capul spre Alice, constată că tânăra apucase cuțitul pe care-l 
furase din cafenea şi îşi sfâşia căptuşeala de la geaca de piele. 

— Încetează, eşti nebună de legat! 

Bazându-se pe instinct, ea nici măcar nu se obosi să-i 
răspundă. Cuprinsă de însufleţire, se răsuci pentru a-şi scoate 
ghetele şi, cu ajutorul cuţitului, scoase primul toc. 

— Alice, ce naiba te-a apucat? 

— Uite ce căutam! răspunse ea fluturând triumfal o cutiuţă 
minusculă pe care tocmai o scosese din a doua talpă. 

— E un microfon? 

— Nu, un sistem GPS miniaturizat. Aşa am fost localizaţi. Și 
pun pariu că ai şi tu unul în bascheţi sau în căptuşeala hainei. 
Cineva ne urmăreşte în timp real, Keyne. Trebuie să ne 
schimbăm amândoi hainele şi încălţările. Acum! 

— De acord, capitulă el cu o privire îngrijorată. 

Alice lăsă geamul în jos şi aruncă receptorul GPS pe fereastră, 
apoi luă servieta-diplomat. Era o servietă rigidă din piele netedă 
şi avea încuietoare dublă cu cifru. În mod intenţionat sau nu, 
electrificarea mânerului era acum dezactivată. Alice încercă s-o 
deschidă, dar sistemul de protecţie o împiedică. 

— M-aş fi mirat să reuşeşti, bombăni Gabriel. 

— O să găsim mai târziu un mod de a sparge încuietoarea. 
Până atunci, să găsim un loc discret de unde să ne cumpărăm 
haine noi. 

Alice îşi simţi pleoapele grele şi îşi masă tâmplele. Migrena 
revenea, ochii îi ardeau. Scotoci în torpedou şi luă o pereche de 
ochelari de soare vechi pe care-i văzuse puţin mai devreme. 
Aveau rame din agate ochi-de-pisică şi braţe cu paiete. Şi-i puse 
la ochi. Diversitatea arhitecturală a acestui colţ de oraş o 
hipnotiza şi îi provoca amețeli. În depărtare, ca o uriaşă carte 
deschisă pusă pe piloni, recunoscu silueta albăstrie a hotelului 
Standard care se ridica peste High Line. Liniile geometrice ale 
construcţiilor moderne din sticlă şi aluminiu şi cele ale micilor 
imobile din cărămidă maro ale vechiului New York, rămase încă 
neschimbate, se amestecau într-un mod haotic. 

În depărtare, ca un aisberg de sidef, o clădire translucidă cu 
forme neregulate spărgea linia orizontului şi orbea peisajul cu o 
lumină ireală. 


Se învârtiră o vreme între Meatpacking District şi Chelsea, 
până când descoperiră un mic butic pe Strada 27 care ţinea mai 
mult surplus militar american decât ţoale vechi. Foarte lungă, 
unica încăpere era un vesel talmeş-balmeş, unde ţinutele 
militare coexistau cu niscaiva costume de firmă la preţ scăzut. 

— Grăbeşte-te, Keyne, ordonă Alice intrând în magazin. Nu 
suntem aici ca să facem shopping, ai înţeles? 

Răscoliră printre haine şi încălțări: bocanci militari, bascheţi 
din pânză, jachete de aviator, hanorace groase, jachete de 
camuflaj, centuri, eşarfe arăbeşti keffiyeh. 

Alice găsi rapid un pulover negru cu guler rulat, un tricou 
mulat, nişte blugi, o pereche nouă de ghete şi o jachetă militară 
de camuflaj, de culoare gri-bej. 

Gabriel părea mai circumspect. 

— Hotărăşte-te odată! îl presă ea. Uite, ia asta şi asta, zise ea 
aruncându-i nişte pantaloni kaki şi o cămaşă de bumbac 
decolorată. 

— Dar nu sunt exact mărimea mea, şi nici tocmai stilul meu! 

— Nu e sâmbătă seara şi nu te duci la agăţat gagici, îi 
răspunse ea desfăcându-şi nasturii de la bluză pentru a se 
dezbrăca. 

Jazzmanul îşi completă ţinuta cu o pereche de bocanci şi o 
geacă trei sferturi cu guler de oaie. Alice mai puse ochii pe o 
geantă-sac Musette din pânză groasă, cu două şnururi de 
închidere din piele, şi pe un toc vechi de armă ca să-şi poarte 
pistolul Glock într-un mod mai discret. Cum nu exista cabină de 
probă, se schimbară doar la câţiva metri unul de altul. Gabriel 
nu se putu abţine să nu arunce o privire piezişă spre Alice. 

— Nu profita de ocazie ca să-ţi clăteşti ochii, perversule! îl 
certă ea acoperindu-şi pântecul cu puloverul din lână. 

Întrucât tânăra exagerase în glumă, Gabriel afişă o mină 
ruşinată şi se întoarse ca şi cum fusese prins asupra faptului. 
Totuşi, ceea ce văzuse îl îngrozise: privind trupul lui Alice, 
întrezărise o cicatrice impresionantă care părea să se întindă de 
la pubis până la buric. 


— Vă dau totul la 170 de dolari, zise proprietarul magazinului, 
un zdrahon chelios şi îndesat, cu o barbă enormă ca a 
chitariştilor de la ZZ Top. 

In timp ce Gabriel îşi punea bocancii, Alice ieşi în stradă şi 
aruncă într-un container toate hainele de care se dezbrăcaseră. 
Nu păstră decât o bucată de pânză din cămaşa ei pătată de 
sânge. 

Un indiciu care s-ar putea dovedi preţios, gândi ea 
strecurând-o în geanta militară. 

Uitându-se pe celălalt trotuar, Alice zări un minimarket. 
Traversă strada şi intră în autoservire. Cumpără şerveţele 
umede pentru a se şterge pe faţă, Ibuprofen pentru durerea de 
cap şi o sticluţă de apă minerală. In timp ce se apropia de casă, 
îi veni o idee. Se întoarse, străbătu raioanele şi în cele din urmă 
găsi un mic spaţiu consacrat telefoniei. Examină diferitele 
produse ale unui operator telefonic ce propunea modele fără 
abonament. Alese aparatul cel mai ieftin oferit într-un pachet la 
14,99 dolari şi cumpără şi o cartelă prepay de o sută douăzeci 
de minute de convorbiri, valabilă nouăzeci de zile. 

Când ieşi cu produsele cumpărate, fu surprinsă de o pală de 
vânt. În pofida soarelui strălucitor, rafale violente măturau 
strada, făcând să zboare frunzele moarte şi cărând nori de praf. 
Işi duse mâna la faţă pentru a se proteja. Sprijinit în coate de 
capota maşinii, Gabriel o observa. 

— Aştepţi pe cineva? îl tachină ea. 

El agita prin faţa ochilor unul dintre foştii săi bascheţi. 

— Să ştii că aveai dreptate: era un microcip şi în mergătorul 
meu. 

Ca un baschetbalist, Gabriel ochi o pubelă de pe stradă şi 
aruncă pantoful Converse. Acesta ricoşă, căzând în container. 

— Coş de trei puncte, strigă el cu însufleţire. 

— Gata, ai terminat cu prostiile? Putem să plecăm? 

Un pic ofensat, Gabriel îşi ridică gulerul de la haină şi dădu din 
umeri ca un puşti care tocmai a fost muştruluit. 

Alice se instală la volan şi puse punga de hârtie de la 
minimarket ca şi geanta ei din pânză pe bancheta din spate, 
alături de servieta diplomat. 

— Trebuie să găsim un mod de a deschide valiza. 

— Mă ocup eu de treaba asta, o asigură Gabriel punându-şi 
centura. 


Ca să se depărteze cât mai mult posibil de fostele lor haine 
echipate cu cipuri de localizare, merseră mai mulţi kilometri 
spre nord, traversând Hell's Kitchen până la Strada 48. Se opriră 
într-o fundătură care dădea spre o grădină comunitară, în care 
un grup de copii culegeau dovleci sub supravegherea 
profesoarei lor. 

Cartierul era calm. Nu turişti, nu agitaţie. Astfel că le era greu 
să creadă că se află la New York. Işi lăsară maşina sub frunzişul 
îngălbenit al unui arțar. Strecurate printre ramuri, razele 
portocalii ale soarelui sporeau impresia de linişte. 

— Cum ai de gând să deschizi diplomatul? întrebă Alice 
trăgând frâna de mână. 

— O să forţez încuietorile cu ajutorul cuţitului pe care l-ai 
furat. Nu par să fie foarte solide. 

— Eşti tare naiv, oftă ea. 

— Ai cumva o idee mai bună? 

— Nu, dara ta n-o să meargă în veci. 

— O să vedem! zise el cu un aer dispreţuitor, întorcându-se 
pentru a lua servieta-diplomat de pe bancheta din spate. 

Ea îi dădu cuțitul şi privi, ca o spectatoare neîncrezătoare, 
cum se străduieşte să introducă lama în încuietoarea valizei. 
Toate încercările se dovediră zadarnice. După o vreme, Gabriel 
îşi pierdu răbdarea, se enervă şi vru să forţeze, dar cuțitul 
alunecă şi îi zgârie uşor palma. 

— Au! 

— Ei, drăcie, dar concentrează-te un pic! se enervă Alice. 

Gabriel se dădu bătut. Dintr-odată, redevenise mai serios. In 
mod vizibil, ceva îl tulbura. 

— Care este problema ta? îl atacă ea. 

— Tu. 

— Eu? 

— Mai înainte, în magazinul second-hand, ţi-am văzut 
cicatricea de pe burtă... Ce naiba ai păâţit? 

Chipul lui Alice se posomori brusc. Deschise gura să riposteze, 
dar, cuprinsă de o profundă lehamite, întoarse capul şi îşi frecă 
pleoapele oftând. Tipul ăsta avea să-i facă numai probleme. 
Bănuise că se va întâmpla aşa de la bun început... 

Când redeschise ochii, buza îi tremura. Durerea se trezea. 
Amintirile o asaltau. Dureroase. 

— Cine ţi-a făcut asta, Alice? insistă el. 


Gabriel simţi că pătrunsese pe un teritoriu minat. Ţinu să-şi 
justifice curiozitatea. 

— Cum vrei să ieşim din beleaua asta dacă nu avem puţină 
încredere unul în altul? 

Alice luă o gură de apă minerală. Refuzul de a se confrunta cu 
trecutul se atenuă. 

— Totul a început în noiembrie 2010, zise ea. Cu uciderea 
unei tinere educatoare pe care o chema Clara Maturin. 


Îmi amintesc... 
Cu doi ani şi jumătate în urmă 


Un an de sânge şi furie încă o femeie ucisă în vestul 
Parisului 
(Le Parisien, 11 mai 2011) 


Nathalie Roussel, o stewardesă de douăzeci şi şase de ani, a 
fost găsită azi-dimineață strangulată la domiciliul ei din strada 
Meissonnier, o arteră liniştită din arondismentul 17. Tânăra 
locuia singură şi este descrisă de cei apropiaţi ca „o persoană 
calmă, fără probleme, adesea plecată de acasă din cauza 
profesiei”. Vecinul ei de palier a întâlnit-o cu câteva ore înainte 
de asasinat: „Era bine dispusă şi se bucura că obținuse bilete la 
concertul lui Sting care urma să aibă loc a doua zi, la sala 
Olympia. N-am simtit-o deloc amenințată”. 

Potrivit unor surse apropiate anchetei, mai mulți martori 
afirmă că au văzut un bărbat părăsind în grabă imobilul şi fugind 
pe un scuter cu trei roți, marca Piaggio. Se pare că autorul 
faptelor ar fi un bărbat de talie mijlocie, cu siluetă subțire şi 
Zveltă, purtând pe cap o cască neagră de motociclist. 

Direcţia centrală a poliției judiciare a fost însărcinată cu 
ancheta. După primele constatări, nu jaful ar fi fost mobilul 
principal al asasinatului, chiar dacă telefonul mobil al victimei 
pare să fi fost furat. 

Crima aminteşte în mod straniu de uciderea Clarei Maturin, o 
tânără educatoare din arondismentul 16, strangulată cu 
sălbăticie cu un ciorap din nailon, în noiembrie 2010. Intrebat ce 
crede despre acest lucru, procurorul Republicii a declarat că, în 
stadiul actual al investigației, anchetatorii nu neglijează nicio 
pistă. 


Crime în vestul Parisului: poliția se teme de un ucigaş 
în serie 
(Le Parisien, 13 mai 2011) 


Potrivit mărturiilor unui anchetator, expertizele criminalistice 
ar fi arătat că ciorapul din nailon cu care a fost strangulată 
stewardesa Nathalie Roussel ar aparţine Clarei Maturin, tânăra 
educatoare asasinată în noiembrie 2010. 

Acest fapt, ținut secret până în prezent de poliție, ar stabili o 
legătură macabră între victime. O pistă care i-ar duce pe 
anchetatori pe urmele unui criminal fetişist, al cărui mod de 
operare constă în a ucide folosind articole de lenjerie ale 
victimei lui precedente. 

Prefectura poliției refuză deocamdată să confirme acest nou 
element. 


O altă femeie ucisă în arondismentul 16 
(Le Parisien, 19 august 2011) 


Maud Morel, o infirmieră de la Spitalul american din Neuilly, a 
fost asasinată alaltăieri seară în apartamentul ei din Bulevardul 
Malakoff. Portarul imobilului a fost cel care a găsit în această 
dimineaţă corpul femeii strangulată cu sălbăticie cu o pereche 
de ciorapi. 

Deşi poliția refuză să o recunoască în mod oficial, această 
precizare sugerează existența unei legături evidente între 
această omucidere şi celelalte două comise în noiembrie 2010 şi 
mai anul trecut în arondismentele 16 şi 17. 

Deşi mobilul crimelor rămâne misterios, anchetatorii sunt 
convinşi că cele trei femei îl cunoşteau pe agresor suficient de 
bine, încât să aibă încredere în el. Într-adevăr, victimele au fost 
găsite în apartamentul lor, fără să se poată constata vreo urmă 
de efractie. Alt element tulburător: telefoanele mobile ale 
victimelor rămân deocamdată de negăsit. 


Crime în vestul Parisului: ipoteza unui ucigaş în serie 
se confirmă 
(Le Parisien, 20 august 2011) 


După uciderea brutală a lui Maud Morel, infirmiera de la 
Spitalul american din Neuilly asasinată în urmă cu trei zile, 
anchetatorii nu mai au astăzi nicio îndoială asupra legăturii 
dintre această omucidere şi celelalte două crime comise în 
acelaşi perimetru începând din luna noiembrie 2010. 

Intrebat despre eventualitatea acţiunii unui ucigaş în serie, 
procurorul Republicii a fost obligat să recunoască în cele din 
urmă că „cele trei crime prezintă într-adevăr similitudini în ceea 
ce priveşte modul de operare”. Perechea de ciorapi cu care a 
fost ucisă domnişoara Morel îi aparținea lui Nathalie Roussel, 
stewardesa asasinată astă-primăvară, ea însăşi strangulată cu o 
pereche de dresuri apartinând educatoarei Clara Maturin. Acest 
element a condus la revizuirea tratamentului judiciar al acestor 
crime. Cazurile au fost grupate şi sunt de acum înainte sub 
autoritatea aceluiaşi judecător de instrucţie. Chestionat aseară 
la jurnalul televizat de pe France 2, ministrul de Interne a dat 
asigurări că „toate mijloacele umane şi materiale sunt şi vor fi 
mobilizate pentru găsirea autorului sau autorilor acestor crime”. 


* 


Crime în vestul Parisului: un suspect în arest preventiv 
(Le Parisien, 21 august 2011) 


Un şofer de taxi considerat a fi un suspect serios în ancheta 
asupra seriei de crime comise din luna noiembrie încoace în 
frumoasele cartiere ale capitalei a fost reținut şi plasat în arest 
preventiv vineri seara. În urma percheziţiei efectuate la 
domiciliul său, a fost găsit telefonul mobil al lui Maud Morel, 
ultima victimă. 

Taximetristul, eliberat! 

(Le Parisien, 21 august 2011) 

(...) Bărbatul a putut furniza câte un alibi pentru toate 
crimele. 


EI le-a spus poliţiştilor care l-au interogat că o dusese cu 
taxiul pe Maud Morel în urmă cu câteva zile şi că tânăra îşi 
pierduse pur şi simplu telefonul în maşina lui. 


* 


O nouă crimă traumatizează vestul Parisului 
(Le Parisien, 9 octombrie 2011) 


Virginie Andre, functionară la o bancă, divorțată, mamă a unui 
băiețel, a fost găsită azi-dimineată sugrumată în apartamentul 
ei din Bulevardul Wagram. Corpul a fost descoperit de fostul ei 
soț care venise să-i aducă fiul de trei ani a cărui custodie o 
împart. 


Panică în oraş: sute de poliţişti il caută pe ucigaşul din 
vestul Parisului 
(Le Parisien, 10 octombrie 2011) 


O anchetă ieşită din comun mobilizează sute de poliţişti 
porniţi pe urmele unui asasin care nu are deocamdată nici 
nume, nici chip, dar care terorizează de unsprezece luni femeile 
singure ce locuiesc în arondismentele 16 şi 17. 

Ce legătură există între Clara Maturin, educatoare, sugrumată 
în 12 noiembrie 2010, Nathalie Roussel, stewardesă, ucisă în 10 
mai 2011, Maud Morel, infirmieră, găsită moartă în 18 august, şi 
Virginie Andre, funcționară la bancă, asasinată duminica 
trecută? Sunt femei tinere, celibatare sau divorţate, cărora 
anchetatorii le-au cercetat îndeaproape trecutul şi anturajul fără 
să fi găsit deocamdată vreo pistă serioasă. 

Patru omucideri care respectă acelaşi mod de operare. Patru 
victime, aparent fără legătură între ele, dar care par toate 
suficient de intime cu asasinul lor, încât să-i deschidă uşa 
apartamentului. 

Această serie de crime de neînțeles provoacă panică în rândul 
locuitorilor din cele două arondismente ale capitalei. Pentru a 
linişti populația, prefectura a înmulţit patrulele şi intervențiile, 


îndemnându-i pe cetățeni să semnaleze orice comportament 
suspect. 


Îmi amintesc... 

Cu doi ani în urmă 

Paris 

21 noiembrie 2011 

Staţia de metrou Solferino, arondismentul 7. 


Gâfâind, urc cu greu scările de la metrou. Când ajung afară, 
primesc în plină figură o rafală umedă. Îmi deschid umbrela şi o 
ţin cu faţa în bătaia vântului ca să nu se întoarcă pe dos. Sunt 
însărcinată în şapte luni şi jumătate şi mă duc la clinică, unde 
am întâlnire cu Rose-May, moaşa care trebuie să mă asiste în 
timpul naşterii. 

Luna noiembrie n-a fost decât un lung tunel întunecat şi 
ploios. Începutul acestei după-amiezi nu face excepţie. Grăbesc 
pasul. Fațadele albe ale străzii Bellechasse strălucesc în ploaie. 

Am picioarele umflate, spatele zdrobit şi mă dor articulațiile. 
Suport dificil luarea în greutate provocată de sarcină. M-am 
îngrăşat atât de mult, încât am nevoie ca Paul să mă ajute să 
mă încalţ! Pantalonii mă strâng sub burtă, sunt condamnată să 
port numai rochii. Nopțile mele sunt scurte şi, de câte ori vreau 
să mă scol din pat, sunt nevoită să mă rostogolesc pe o parte ca 
să îmi pot pune picioarele jos. 

Colac peste pupăză, de câteva zile, am din nou greţuri şi stări 
de oboseală care mă doboară când mi-e lumea mai dragă. 

Din fericire, nu sunt decât două sute de metri de la gura de 
metrou până la strada Las Cases. În mai puţin de cinci minute 
am ajuns la clinică. Împing uşa, îmi anunţ sosirea la recepţie şi, 
sub privirile dezaprobatoare ale celorlalţi pacienţi, îmi iau o 
cafea de la automatul din sala de aşteptare. 

Sunt frântă de oboseală. Pântecul îmi tresaltă, ca şi cum nişte 
bule mari s-ar sparge, ca şi cum nişte văluşoare s-ar rostogoli în 
interior. Lucru care îl amuză mult pe Paul atunci când mi se 
întâmplă asta acasă. 

În ce mă priveşte, este mai complicat. Sarcina este o stare 
incredibilă, magică, dar nu reuşesc să mă bucur de ea. 
Entuziasmul meu este mereu contracarat de o nelinişte surdă, 
de un presentiment rău şi de întrebări dureroase; nu ştiu dacă o 


să fiu o mamă bună, mi-e teamă ca nu cumva copilul meu să nu 
fie sănătos, mi-e groază că n-o să ştiu să mă ocup de el... 

De o săptămână, sunt teoretic în concediu de maternitate. 
Paul şi-a îndeplinit partea lui de îndatoriri aranjând camera 
bebeluşului şi instalând scaunul pentru copii în maşina mea. Eu 
îmi propusesem să fac multe lucruri - să cumpăr primele 
hăinuţe, un cărucior, o cădiţă, produse de îngrijire şi de toaletă 
-, dar am tot amânat aceste proiecte pentru mai târziu. 

Adevărul este că n-am încetat niciodată cu adevărat să lucrez 
la anchetă. Ancheta mea - cea a morţii celor patru femei 
strangulate în vestul Parisului. Echipa mea fusese însărcinată cu 
rezolvarea primei crime, dar am eşuat. De atunci, cazul a 
devenit prea important şi ne-a fost luat. Eu am fost pusă pe 
tuşă, dar încă mă obsedează chipurile acelea înţepenite pe care 
a rămas întipărită groaza. Mă gândesc la ele tot timpul. O 
obsesie care îmi afectează sarcina şi mă împiedică să mă 
gândesc la viitor. Examinez mereu aceleaşi imagini, întorc pe 
toate părţile aceleaşi ipoteze, mă pierd în supoziţii, reiau fără 
încetare firul cazului. 


Firul... 

Să găsesc firul invizibil care le leagă pe Clara Maturin, 
Nathalie Roussel, Maud Morel şi Virginie Andre. Chiar dacă 
nimeni n-a descoperit-o încă, legătura există fără doar şi poate. 
Aceste patru femei au ceva în comun care deocamdată le-a 
scăpat tuturor anchetatorilor. 

Chiar şi mie. 

Mai ales mie. 

Ştiu că o evidenţă se ascunde sub ochii mei şi această 
certitudine mă omoară. Dacă nu este oprit, individul va continua 
să ucidă. O dată, de două ori, de zece ori. Este prudent, invizibil, 
insesizabil. Nu lasă nicio urmă, nici amprentă, nici ADN. Nimeni 
nu poate explica de ce cele patru victime i-au deschis uşa fără 
să se teamă, la o oră destul de târzie a serii. Nu avem decât o 
vagă mărturie despre un bărbat cu o cască neagră care fuge pe 
un scuter cu trei roţi, cum există cu miile în regiunea pariziană. 

Îmi iau o nouă cafea de la automat. Simt curenţi de aer, este 
frig. Ţin mâinile în jurul paharului de plastic în căutarea unui pic 


de căldură. Cu ochii în gol, refac pentru a mia oară filmul 
evenimentelor, recitând înlănţuirea faptelor precum o mantra. 

Patru victime: patru femei care locuiesc singure. Trei 
celibatare şi o mamă de familie divorțată. Acelaşi perimetru 
geografic. Acelaşi mod de operare. 

Mult timp, ziarele l-au supranumit pe criminal „ucigaşul hoţ de 
telefoane”. Chiar şi poliţiştii credeau la început că fura celularul 
victimelor sale pentru a şterge anumite urme compromiţătoare: 
apeluri, filme, fotografii... Dar această ipoteză nu stătea în 
picioare. Sigur, telefoanele celei de-a doua şi celei de-a treia 
victime rămăseseră mult timp de negăsit. Dar, contrar a ceea ce 
apăruse în presă, ipoteza nu se confirma nici pentru prima 
victimă, nici pentru ultima. Şi dacă mobilul stewardesei nu 
fusese niciodată localizat, cel al infirmierei fusese pur şi simplu 
uitat într-un taxi. 


Mă uit în propriul meu telefon. Am descărcat sute de fotografii 
ale celor patru victime. Nu poze morbide de la locul crimelor, ci 
imagini din viaţa cotidiană, recuperate de pe calculatoarele lor. 

Derulez fotografiile şi mă întorc mereu la cele ale Clarei 
Maturin. Prima victimă, - educatoarea: cea de care mă simt 
poate cea mai apropiată. Una dintre poze mă impresionează în 
mod deosebit: este o fotografie tradiţională cu clasa, datată 
octombrie 2010, făcută în curtea grădiniţei. Toţi elevii de la 
grupa mare a grădiniţei Joliot-Curie sunt adunaţi în jurul 
educatoarei lor. Poza este plină de viaţă. Feţele copiilor mă 
fascinează. Unii sunt foarte serioşi, în timp ce alţii o fac pe 
clovnii: râsete nebuneşti, degete în nas, urechi de măgar. 

În mijlocul lor, Clara Maturin afişează un zâmbet sincer. Este o 
femeie drăguță, pe care o bănuieşti a fi discretă, cu părul blond 
tăiat drept. Poartă un impermeabil gri-bej descheiat, care lasă 
să se vadă un taior-pantalon destul de elegant şi o eşarfă de 
mătase Burberry căreia îi recunoşti celebrul imprimeu. O ţinută 
pe care o aprecia probabil în mod deosebit fiindcă se regăseşte 
şi în alte poze: la nunta unei prietene în mai 2010, în Bretania, 
în timpul unui sejur la Londra în august, acelaşi an, şi chiar în 
ultima ei fotografie, făcută cu câteva ore înainte de a muri de o 
cameră de supraveghere din strada Faisanderie. Trec de la o 


poză la alta şi regăsesc de fiecare dată aceeaşi ţinută fetiş: 
impermeabil, taior de working girl, eşarfă Burberry înfăşurată ca 
un turban. În timp ce mă opresc mai mult la ultima, un detaliu 
îmi sare în ochi pentru prima oară: eşarfa nu este aceeaşi. Ca să 
fiu sigură, dau zoom cu trei degete pe ecranul tactil. Deşi 
rezoluţia camerei de supraveghere este proastă, sunt aproape 
sigură că imprimeul este diferit. 

În ziua morţii, Clara nu purta eşarfa ei fetiş. 

Simt cum mă trece un fior. 

Un detaliu fără importanță? 

Creierul mi se pune totuşi în mişcare, încercând să găsească o 
explicaţie logică. De ce Clara Maturin îşi schimbase eşarfa în 
ziua aceea? Poate că o împrumutase unei prietene? Poate că o 
dusese la curăţătorie? Poate că o pierduse? 

Poate că o pierduse... 

Maud Morel, a doua victimă, pierduse şi ea ceva: telefonul, 
care fusese în cele din urmă găsit într-un taxi. Şi mobilul lui 
Nathalie Roussel - despre care se crezuse la fel că a fost furat -, 
poate că şi el fusese pierdut? 

Pierdut. 

Două telefoane, o eşarfă. 

Şi Virginie Andre? Ea ce îşi pierduse? 

Viața. 

Şi mai ce? les din albumul foto al telefonului meu pentru a 
trece în modul apelare şi formez numărul lui Seymour. 

— Salut, eu sunt. În legătură cu uciderea lui Virginie Andre, 
ştii cumva dacă, undeva în procedură, este menţionat un obiect 
pe care l-ar fi pierdut recent? 

— Alice! Eşti în concediu, ce naiba! Ocupă-te de pregătirea 
venirii pe lume a bebeluşului tău! 

Îi ignor reproşurile. 

— Îţi aminteşti sau nu? 

— Nu, nu ştiu nimic despre aşa ceva, Alice. Nu mai lucrăm la 
cazul ăsta. 

— Ai putea afla numărul fostului ei soţ? Trimite-mi-l pe mobil. 
O să-l întreb chiar eu. 

— Bine, oftă el. 

— Mersi, bătrâne. 

După trei minute, un SMS de la Seymour se afişează pe 
ecranul telefonului meu. Îl sun pe Jean-Marc-Andre imediat şi-i 


las un mesaj pe robot, cerându-i să mă contacteze cât mai 
repede posibil. 

— Doamna Schäfer! lar aţi venit pe jos! mă ceartă Rose-May 
uitându-se urât la mine. 

Este o femeie corpolentă din Reunion, cu un puternic accent 
creol şi care, de câte ori vin s-o văd, mă ia la rost ca şi cum aş fi 
o fetiţă. 

— Ba nu! zic eu urmând-o într-una dintre sălile de la etajul trei 
unde îşi ţine cursurile de pregătire pentru naştere. 

Imi cere să mă întind pe pat, apoi mă examinează pe îndelete 
şi mă asigură că nu există riscul de naştere prematură întrucât 
colul este în continuare bine închis. Este mulţumită să constate 
că fătul s-a întors şi nu mai este în şezut. 

— Capul este bine poziţionat în jos şi spatele bebeluşului este 
la stânga. Este poziţia ideală! Chiar a început să coboare un pic. 

Folosind două cabluri, îmi instalează nişte electrozi pe 
pântecul gol şi conectează ecograful care înregistrează ritmul 
cardiac al bebeluşului şi contracţiile uterine. 

Aud bătăile inimii fiului meu. 

Sunt emoţionată, ochii mi se umplu de lacrimi, dar în acelaşi 
timp un frison de angoasă mă apasă în piept. Apoi Rose-May îmi 
explică ce să fac atunci când voi începe să simt contractii, în 
mod normal cam peste vreo patru, cinci săptămâni. 

— Dacă au loc la fiecare zece minute, ia un antispasmodic şi 
aşteaptă o jumătate de oră. Dacă durerea a trecut, înseamnă că 
a fost o alertă falsă. Dacă persistă şi... 

Imi aud telefonul vibrând în buzunarul gecii, nu departe de 
mine. O întrerup pe moaşă, mă ridic în şezut şi mă aplec pentru 
a-mi lua celularul. 

— Sunt Jean-Marie Andre, mă anunţă vocea din aparat. 
Ascultându-mi robotul telefonic, am... 

— Mulţumesc că m-aţi sunat, domnule. Sunt căpitanul 
Schăfer, unul dintre ofiţerii de poliţie însărcinaţi cu ancheta 
privind asasinarea fostei soţii. Vă amintiţi cumva dacă, în zilele 
dinaintea morţii, pierduse ceva? 

— Ce să piardă? 

— Nu ştiu exact. O haină? O bijuterie? Un portofel? 

— Ce legătură are asta cu uciderea ei? 

— Poate niciuna, dar trebuie să cercetăm toate pistele. Nu vă 
amintiţi nimic legat de vreun obiect pierdut? 


Se gândeşte un moment, apoi: 

— Ba da, tocmai. 

Se întrerupe în mijlocul frazei. Îi simt vocea cuprinsă de 
emotie, dar îşi revine şi explică. 

— Este de altfel unul dintre motivele pentru care ne-am certat 
ultima dată când mi l-a lăsat pe fiul nostru. li reproşam că 
pierduse ursuleţul din pluş al lui Gaspard, o jucărie fără de care 
nu reuşea să adoarmă. Virginie susţinea că pierduse ursuleţul în 
parcul Monceau. Mi-a vorbit de serviciul de obiecte pierdute, 
dar... 

Biroul de Obiecte Pierdute. 

Îmi simt inima bătându-mi cu putere în piept. Adrenalină pură. 

— O clipă, domnule Andre, vreau să fiu sigură că înţeleg bine: 
Virginie s-a dus chiar ea la Biroul de Obiecte Pierdute sau avea 
de gând să se ducă? 

— Mi-a zis că se dusese deja şi completase un formular pentru 
a fi anunţată în caz că ursuleţul din pluş era găsit. 

Nu-mi vine să-mi cred urechilor. 

— Bine, mulţumesc. Vă sun dacă am noutăţi. 

Îmi scot electrozii, mă ridic în picioare şi mă îmbrac în grabă. 

— Îmi pare rău, Rose-May, dar sunt nevoită să plec. A 

— Nu! Nu vorbiţi serios, doamna Schäfer. In starea 
dumneavoastră, nu. 

Am împins deja batantele uşii şi sunt în lift. Îmi deschid 
telefonul pentru a chema un taxi. Aştept în hol tropăind de 
nerăbdare. 

Este ancheta mea. 

Orgoliul se trezeşte în mine. Mă gândesc că zeci de poliţişti de 
la Criminalistică au cercetat amănunţit programul victimelor şi 
poate că tuturor le-a scăpat ceva esenţial. 

Ceva ce eu tocmai am găsit. 


Strada Morillons nr. 36, arondismentul 15, chiar în 
spatele parcului Georges-Brassens 

Taxiul mă lasă în faţa sediului Biroului de Obiecte Pierdute, un 
frumos imobil din anii 1920 din cărămidă roz şi piatră albă. Chiar 
dacă serviciul ţine de Prefectura Poliţiei din Paris, este o 


structură administrativă în care nu lucrează niciun poliţist şi în 
care n-am pus piciorul niciodată. 

Îmi arăt legitimaţia la intrare şi cer să fiu primită de director. 
În timp ce aştept, arunc o privire în jurul meu. În spatele 
ghişeelor, vreo zece funcţionari îi primesc cu indiferenţă pe cei 
veniţi să lase câte-un obiect pe care l-au găsit pe stradă şi pe 
cei veniţi să-şi recupereze bunurile sau să semnaleze pierderea 
lor. 

— Stephane Dalmasso, încântat. 

Ridic capul. Cu mustăţi stufoase, obraji căzuţi, ochelari cu 
lentile mici şi rotunde din plastic colorat, directorul serviciului 
din strada Morillons are o figură simpatică şi un puternic accent 
de Marsilia. 

— Alice Schăfer, de la Criminalistică. 

— Încântat. Cât mai aveţi? întreabă el privindu-mi pântecul. 

— O lună şi jumătate, poate mai puţin. 

— Un copil vă înnobilează ca om! zice el invitându-mă să-l 
urmez în biroul său. 

Intru într-o încăpere spațioasă amenajată ca un mic muzeu 
unde sunt expuse cele mai insolite obiecte recuperate de oficiu: 
o Legiune de Onoare, o proteză pentru genunchi, un craniu 
uman, o bucată de metal provenind din World Trade Center, o 
urnă cu cenuşa unei pisici, o sabie yakuza şi chiar... o rochie de 
mireasă. 

— Un taximetrist ne-a adus-o acum câţiva ani. Luase un cuplu 
care tocmai îşi pusese verigheta pe deget. Tinerii însurăţei s-au 
certat şi s-au despărţit pe traseu, îmi explică Stephane 
Dalmasso. 

— Deţineţi o veritabilă peşteră a lui Ali Baba. 

— În majoritatea timpului, ni se aduc mai ales portofele, 
ochelari, chei, telefoane şi umbrele. 

— Impresionant, zic aruncând o privire la ceasul de la mână. 

— Am poveşti cu duiumul, dar îmi imaginez că sunteţi grăbită, 
ghiceşte el invitându-mă să iau loc. Aşadar, cărui fapt datorez 
vizita Brigăzii Criminalistice? 

— Lucrez la un caz de omucidere. Aş vrea să ştiu dacă o 
oarecare Virginie Andre a venit la dumneavoastră în ultimele 
zile. 

— Pentru ce? 


— Ca să afle dacă aţi găsit ursuleţul de pluş al băieţelului ei 
pierdut în parcul Monceau. 

Aşezat pe un fotoliu rotativ, Dalmasso se apropie de biroul 
său şi apasă pe unul dintre butoanele tastaturii pentru a-şi 
activa computerul. 

— Virginie Andre, aţi zis? întreabă el răsucindu-şi mustaţa. 

Confirm dând din cap. Directorul lansează o căutare în 
programul său. 

— Nu, îmi pare rău, n-am primit nicio cerere cu acest nume în 
decursul ultimei luni. 

— Poate că a făcut o declaraţie de pierdere online sau 
telefonic. 

— Aş fi găsit-o. Toate cererile sunt în mod obligatoriu 
consemnate în baza noastră de date. Angajaţii noştri 
completează formularele direct în format electronic. 

— Ciudat, soţul ei mi-a spus că depusese un dosar la voi. 
Puteţi să mai verificaţi alte trei persoane, vă rog? 

Scriu numele pe agenda Filofax cu spirale aşezată pe birou, 
apoi o întorc. 

Dalmasso îmi descifrează scrisul şi introduce succesiv cele 
trei nume: „Clara Maturin”, „Nathalie Roussel”, „Maud Morel”. 

— Nu, negativ pentru toate trei. 

Simt o imensă deceptie. Îmi trebuie mai multe secunde ca să 
admit că m-am înşelat. 

— Bun, asta e. Mulţumesc pentru ajutor. 

În timp ce mă ridic să plec, simt nişte furnicături şi duc mâna 
la burtă. Bebeluşul se agită ca de obicei enorm de mult. Impinge 
foarte tare în pântecul meu ca şi cum ar vrea să-l întindă. Numai 
de n-ar fi contracţii. 

— Vă simţiţi bine? se îngrijorează Dalmasso. Vreţi să vă chem 
un taxi? 

— Da, vreau, zic eu aşezându-mă la loc pe scaun. 

— Claudette! strigă el la secretară. Găseşte-mi o maşină 
pentru domnişoara Schäfer. 

Cu figura severă şi contrariată, o femeie micuță cu părul 
vopsit într-un roşcat oribil intră în birou două minute mai târziu 
cu o ceaşcă aburindă în mână. 

— Taxiul trebuie să sosească dintr-un moment în altul, mă 
asigură ea. Vreţi un pic de ceai îndulcit? 


Accept băutura şi încet-încet îmi revin. Fără să ştiu de ce, 
mărunţica mă priveşte tot cu răutate. Venită de nicăieri, o 
întrebare îmi trece brusc prin minte. 

— Domnule Dalmasso, am uitat să vă întreb ceva: printre 
angajaţii dumneavoastră, este vreunul care are scuter cu trei 
roţi? 

— Din câte ştiu eu, nu. E mai degrabă o chestie pentru tipi, 
nu? Şi, după cum aţi putut constata, majoritatea angajaţilor 
noştri sunt femei. 

— Erik vine cu un motor din ăsta, ne întrerupe secretara. 

Mă uit ţintă în ochii lui Dalmasso. 

— Cine este Erik? 

— Erik Vaughn este un colaborator temporar. Lucrează la noi 
în vacante, în perioadele de vârf sau atunci când concediul 
medical al unuia dintre angajaţii noştri se prelungeşte. 

— Este prezent astăzi? 

— Nu, dar o să-l reangajăm fără îndoială de Crăciun. 

Prin peretele de sticlă canelată al biroului, zăresc taxiul care 
mă aşteaptă în ploaie. 

— Aveţi adresa lui? 

— O să vă facem rost de ea, mă asigură el întinzând un post-it 
intact secretarei lui. 

Acest nou element mi-a reaprins speranţa. Nu vreau să pierd 
timpul. Îmi scriu în grabă numărul de telefon şi adresa de e-mail 
pe agenda lui Dalmasso. 

— Vă rog să căutaţi perioadele în care Vaughn a lucrat aici în 
ultimii doi ani şi să mi le trimiteţi pe mobil sau pe e-mail. 

lau fluturaşul adeziv pe care mi-l întinde „Claudette”, trântesc 
uşa în urma mea şi mă reped spre maşină. 

În interiorul taxiului miroase a transpiraţie. Radioul este la 
maximum şi contorul afişează deja 10 euro. li dau adresa 
şoferului - un imobil din strada Parent-de-Rosan, în 
arondismentul 16 - şi îi cer cu fermitate să dea radioul mai 
încet. El îmi vorbeşte de sus până când îi arăt legitimaţia de 
poliţist. 

Sunt exaltată, tremur şi mă inundă bufeuri de căldură. 

Trebuie să mă calmez. Derulez în minte un scenariu construit 
pe ipoteze improbabile, dar în care vreau să cred. Erik Vaughn, 
un angajat al biroului de obiecte pierdute, se foloseşte de postul 
lui pentru a-şi alege viitoarele victime. Clara Maturin, Nathalie 


Roussel, Maud Morel şi Virginie Andre l-au întâlnit toate patru, 
dar el nu le-a introdus niciodată fişa în programul oficiului. Din 
acest motiv numele lor nu figurează în baza de date. A reuşit să 
le câştige încrederea, să le facă să vorbească, adunând 
maximum de informaţii: le cunoaşte adresa, ştie că locuiesc 
singure. După această primă întâlnire, Vaughn lasă să treacă 
câteva zile, apoi se duce acasă la prada lui, pretinzând că-i 
aduce obiectul pierdut. Din nefericire, cele patru femei au 
considerat că e normal să-l lase să intre. Nu te temi niciodată de 
cel care îţi aduce o veste bună. Eşti uşurat că ţi-ai găsit eşarfa 
preferată, telefonul mobil sau ursuleţul de pluş al copilului. Aşa 
că-i deschizi uşa, chiar dacă e trecut de nouă seara. 

Nu, bat câmpii. Câte şanse sunt ca lucrurile să se fi întâmplat 
chiar aşa? Una la o mie? Deşi... 

Drumul este rapid. După ce a străbătut Bulevardul Victor 
Hugo, maşina trece prin faţa Spitalului Georges Pompidou şi 
traversează Sena, nu departe de poarta Saint-Cloud. 

Nu te duce singură... 

Ştiu mai bine decât oricine că rezolvarea unei anchete 
criminalistice nu este o muncă individuală. Este o procedură 
adaptată şi foarte codificată, fruct al unei îndelungi activităţi de 
echipă. De aceea îmi doresc foarte mult să-l sun pe Seymour şi 
să-i împărtăşesc descoperirile mele. Ezit, apoi mă hotărăsc să 
aştept până când primesc datele cu perioadele în care Erik 
Vaughn a lucrat la Biroul de Obiecte Pierdute. 

Telefonul vibrează. Îmi consult mesageria. Dalmasso mi-a 
trimis programul de lucru al lui Vaughn în format Excel. Dau 
click pe ecran, dar fişierul nu se deschide. 

Format incompatibil. 

La dracu’... 

— Aţi ajuns. 

Din cale-afară de nesuferit, taximetristul mă lasă în mijlocul 
unei străduţe cu sens unic, înghesuită între strada Boileau şi 
Bulevardul Mozart. Plouă şi mai tare. Apa îmi şiroieşte pe gât. 
Simt greutatea bebeluşului, foarte jos şi foarte compactă, astfel 
că mi-e din ce în ce mai greu să merg. 

Întoarce-te! 

Printre case de oraş şi mici imobile, reperez o clădire cenuşie 
la numărul pe care mi l-a notat secretara. O construcţie tipică 


anilor 1970: un bloc din beton sinistru şi foarte lung care 
desfigurează strada. 

Găsesc numele „Vaughn” la interfon şi apăs pe buton. 

Niciun răspuns. 

În stradă, pe locul rezervat vehiculelor pe două roţi, se află o 
motocicletă, o Chappy Yamaha veche, şi un scuter cu trei roţi. 

Insist pe sonerie şi apăs pe toate butoanele până când un 
locatar al imobilului îmi deschide uşa. 

Remarc etajul unde locuieşte Vaughn, apoi urc pe scări fără 
să mă grăbesc. Încep să simt ca nişte lovituri de picior în burtă. 
Lovituri de picior care mă alarmează. 

Ştiu că sunt pe cale să fac o tâmpenie, dar ceva mă împinge 
să merg mai departe. Ancheta mea. Nu aprind lumina. Urc 
scările una câte una în întuneric. 

Etajul 6. 

Uşa lui Vaughn este întredeschisă. 

Îmi scot pistolul din geantă felicitându-mă în sinea mea că am 
avut intuiţia de a-l lua cu mine. Îl strâng cu amândouă mâinile. 

Simt sudoarea amestecată cu ploaie care îmi curge pe spate 
până la şira spinării. 

Strig: 

— Erik Vaughn? Poliția. O să intru. 

Împing uşa, continuând să ţin mâinile strânse bine pe pistol. 
Înaintez pe coridor. Apăs pe întrerupător, dar curentul electric a 
fost tăiat. Afară, ploaia răpăie pe acoperiş. 

Apartamentul este aproape gol. Lumină nu, aproape nicio 
mobilă, câteva cutii de carton puse chiar pe jos în salon, în mod 
evident, pasărea şi-a părăsit cuibul. 

Mă mai liniştesc un pic. lau mâna dreaptă de pe pistol ca să- 
mi scot telefonul. În timp ce formez numărul lui Seymour, simt o 
prezenţă în spatele meu. Las telefonul, mă întorc şi dau cu ochii 
de un bărbat cu faţa ascunsă de o cască de motociclist. 

Deschid gura ca să urlu, dar până să iasă vreun țipăt, simt 
lama unui cuţit înfigându-mi-se în carne. 

Lama care este pe cale să-mi ucidă fiul. 

Vaughn îmi loveşte pântecul iar şi iar. 

Picioarele mi se înmoaie şi mă prăbuşesc la pământ. 

În mod confuz, simt cum îmi trage ciorapii. Apoi mă simt 
plecând, purtată de un fluviu de ură şi sânge. Ultimul meu gând 


este pentru tatăl meu. Mai exact, îmi vin în minte cuvintele pe 
care şi le-a tatuat pe antebraţ: 

Cel mai frumos şiretlic al diavolului este să te convingă că nu 
există. 


9 
Riverside 
Veşnicia este suma momentelor prezente. 
Emily DICKINSON 


Hell's Kitchen, New York 
Astăzi Ora 11:15 


Alice îşi terminase povestirea de un minut. Încă sub şoc, 
Gabriel tăcea. Căută o vorbă de consolare, dar, de teama unei 
stângăcii, preferă să păstreze tăcerea. 

Cu ochii mijiţi, tânăra privea în gol frunzele îngălbenite 
purtate de vânt. Zumzetul oraşului părea îndepărtat. Aproape că 
se putea auzi cântecul păsărilor sau susurul fântânii care trona 
în centrul micuţei grădini. Să reînvie trecutul în faţa acestui 
necunoscut fusese dureros, dar cathartic. Ca o şedinţă la 
psihanalist. Deodată, venită de nicăieri, o evidenţă o smulse din 
visare. 

— Ştiu cum să deschidem servieta! zise ea făcându-l pe 
vecinul ei să tresară. 

El luă diplomatul şi îl puse culcat pe genunchi. 

— Două încuietori securizate printr-un dublu cod de trei cifre, 
constată ea. 

— Desigur, admise el făcând ochii mari. Şi ce-i cu asta? 

Ea se aplecă spre el şi îi ridică mâneca de la cămaşă, făcând 
să apară seria de cifre gravate cu cutterul: 

141197 

— Punem pariu că ăsta e codul? 

Ea testă combinaţia învârtind diferitele rotiţe, apoi trase de 
cele două închizători în acelaşi timp. Se auzi un clic sonor şi 
servieta se deschise. 

Goală. 

Cel puţin aşa părea. Alice detectă un compartiment ascuns, 
separat printr-un fermoar. Trase de el pentru a ajunge la fundul 
dublu şi descoperi o trusă micuță din piele de aligator maro- 
gălbuie. 

În sfârşit. 

Cu mâinile tremurânde, deschise gentuţa de voiaj trăgând de 
cheiţa fermoarului. Într-o casetuţă capitonată era fixată, cu o 


panglică elastică, o seringă medicală mare, prevăzută cu un ac 
protejat printr-un capac. 

— Ce naiba e chestia asta? întreabă Gabriel. 

Fără să scoată seringa din cutiuţa ei, Alice o examină mai de 
aproape. În corpul gros al pompei cilindrice, un lichid albastru 
foarte deschis strălucea în soare. 

Un medicament? Un drog? Douăzeci de mililitri de ser 
necunoscut... 

Frustrată, trase la loc fermoarul de alamă. Dacă s-ar fi aflat la 
Paris, ar fi putut face analiza substanţei, dar aici era imposibil. 

— Ca să afli efectele acestei drăcovenii, ar trebui să ai curajul 
de a ţi-o injecta. Zise Gabriel. 

— Inconştienţa de a ţi-o injecta, rectifică Alice. 

El îşi luă haina şi îşi puse mâna streaşină la ochi pentru a se 
apăra de soare. 

— Este un telefon public la capătul străzii, zise arătând cu 
degetul. Mă duc să încerc să-l sun pe prietenul meu saxofonist 
din Tokyo. 

— OK, te aştept în maşină. 

Alice îl privi pe Gabriel cum se depărtează până la cabina 
telefonică. Şi iarăşi avu acea senzaţie descurajantă că mintea i 
se învârtea în gol, supusă focului unui bombardament de 
întrebări fără răspuns. 

De ce ea şi Gabriel nu-şi aminteau nimic din ce se întâmplase 
cu o noapte în urmă? Cum ajunseseră în Central Park? Al cui era 
sângele de pe cămaşa ei? De unde îşi procurase pistolul? De ce 
lipsea un glonţ din încărcător? Cine îi scrisese în palmă numărul 
de telefon de la hotel? Cine crestase cu cutterul braţul lui 
Gabriel? De ce servieta-diplomat avea un dispozitiv electric? Ce 
conţinea seringa? 

Acest şuvoi de întrebări îi provocă ameţeală. 

Alice în țara belelelor... 

Simţi tentaţia să-l sune pe Seymour ca să afle dacă găsise 
ceva pe camerele de supraveghere din parcare şi de pe 
aeroporturile pariziene, dar ştia că prietenul ei avea nevoie de 
mai mult timp pentru a face investigaţii. Până atunci, trebuia să 
aibă o iniţiativă. Să facă ceea ce ştia ea mai bine: să ancheteze. 

Să ancheteze cu mijloacele pe care le avea la îndemână. 

O maşină de poliţie în patrulare apăru în intersecţie şi 
parcurse strada la ralanti. Alice plecă ochii rugându-se să nu fie 


reperată. Fordul Crown trecu prin faţa ei fără să se oprească. Un 
avertisment gratuit pe care îl luă în serios. Trecuse mai bine de- 
o oră de când furase Honda, ameninţând-o pe proprietară cu 
arma. Aceasta avusese tot timpul să declare furtul şi nu va 
întârzia să le transmită poliţiştilor descrierea şi numărul de 
înmatriculare. Dacă păstra maşina, însemna să-şi asume prea 
multe riscuri. 

Odată decizia luată, Alice îşi strânse lucrurile - cuțitul şterpelit 
din cafenea, pachetul de telefonie, tubul de Ibuprofen, 
şerveţelele umede, trusa în care se afla seringa, bucata de 
cămaşă pătată de sânge - şi băgă totul în geanta-sac. Îşi puse 
tocul de pistol, strecură în interior Glock-ul, apoi ieşi din maşină 
lăsând cheile pe scaun. 

Să ancheteze cu mijloacele pe care le are la îndemână. 

Ce ar face dacă ar fi la Paris? Ar începe prin a preleva 
amprente de pe seringă pe care le-ar introduce apoi în FAED”. 

Dar ce putea face aici? În timp ce traversa trotuarul pentru a 
ajunge la Gabriel, o idee insolită îi încolţi în minte. 

— Am reuşit să vorbesc cu Kenny, o anunţă el cu un zâmbet 
larg. Dacă avem nevoie, prietenul meu este de acord să ne 
împrumute apartamentul lui de la Astoria, în Queens. Nu e chiar 
aproape, dar e mai bine decât nimic. 

— Haide Keyne, la drum! Am pierdut destul timp. Şi sper că-ţi 
place să mergi pe jos fiindcă ne abandonăm maşina. 

— Unde mergem? 

Ea îi zâmbi. 

— Intr-un loc care ar trebui să-i placă unuia ca tine care şi-a 
păstrat sufletul de copil. 

— Nu-mi spui mai mult? 

— Se apropie Crăciunul, Gabriel. Te duc să-ţi cumperi jucării! 


12 Fişier automatizat de amprente digitale. 


10 
Amprente 
Duşmanul este cel mai bun profesor. 
Lao TZU 


Alice şi Gabriel se fofilară printre turiştii prezenţi în piaţa din 
faţa sediului General Motors, la colţul dintre Fifth Avenue şi 
Strada 59. 

Îmbrăcaţi în soldaţi de plumb, cei doi uşieri ai magazinului 
FAO Schwartz îi primeau cu un zâmbet larg pe vizitatorii acestei 
vechi instituţii newyorkeze. 

În cel mai mare magazin de jucării din Manhattan, mulţimea 
se înghesuia deja. Destinat aproape în întregime jucăriilor de 
pluş, parterul reconstituia un cort uriaş de spectacol cu animale 
în mărime naturală evadate de la un circ: un leu care rage, un 
tigru sărind printr-un cerc în flăcări, un elefant purtând pe 
spinare trei maimuțe în livrea. Mai departe, un spaţiu 
reproducea interiorul unei creşe. Deghizaţi în infirmiere, 
angajaţii purtau în braţe păpuşele bucălate care semănau izbitor 
cu bebeluşi adevăraţi. 

— Îmi zici şi mie totuşi ce căutăm aici? se plânse Gabriel. 

Alice ignoră întrebarea şi luă scara rulantă. În timp ce tânăra 
traversa etajul în pas alergător, jazzmanul străbătea spaţiile cu 
un aer visător, observându-i pe cei mici cu un oarecare 
amuzament. Nişte copii săreau pe clapele unui pian gigantic pus 
chiar pe jos, alţii le cereau părinţilor să-i fotografieze alături de 
personaje din Star Wars construite din piese de Lego şi înalte de 
doi metri. Alţii asistau la un spectacol de marionete gen 
Muppets Show. 

Continuând să se ţină după Alice, Gabriel scotocea prin 
raioane, îngăduindu-şi pentru o clipă o întoarcere în copilărie: 
figurine dinozauri, puzzle-uri Ravensburger de cinci mii de piese, 
Playmobil, maşinuţe metalice, trenuleţe electrice, circuite 
labirintice. 

Un adevărat paradis pentru prichindei. 

În spaţiul deghizărilor, se împopoţonă cu o mustață falsă à la 
Groucho Marx, îşi puse o pălărie de Indiana Jones şi se duse 
după Alice la raionul „educaţie şi ştiinţă”. Foarte concentrată, 
poliţista examina cu răbdare cutiile de jocuri: microscoape, 


telescoape, truse de chimist, schelete din plastic cu organe de 
poziţionat etc. 

— Dacă găseşti din întâmplare un bici... 

Ea ridică ochii spre el şi îl privi consternată. 

— Nu încetezi niciodată s-o faci pe bufonul, Keyne? 

— Cum pot să te-ajut? 

— Las-o baltă, îl bruftului ea. 

Vexat, el plecă, dar se întoarse după câteva clipe. 

— Pun pariu că asta cauţi, zise arătându-i o cutie cartonată 
ilustrată cu afişul unui celebru serial de televiziune. 

Ea aruncă o privire mai întâi distrată la jucăria pe care i-o 
întindea - Și tu poti fi Expert!?, kit de inițiere în criminalistică, 
29,99 dolari - apoi luă cutia pentru a vedea ce conţine: o bandă 
galbenă pentru scena crimei, o lupă, o legitimaţie, adeziv, ipsos 
pentru evidenţierea urmelor de încălţăminte, pungi pentru 
prelevarea de probe, pudră neagră, pensulă magnetică. 

— Este exact ce ne trebuie, recunoscu ea surprinsă. 

Ca să plătească jocul, Alice se aşeză la o coadă lungă la casa 
de la primul etaj. Abia când cobori pe scara rulantă la parter, îl 
regăsi pe Gabriel. jJazzmanul îşi schimbase pălăria de Indiana 
Jones cu jobenul magicianului Mandrake. Înfăşurat într-o capă 
neagră, dădea reprezentații în faţa unui public a cărui medie de 
vârstă nu depăşea şase ani. Alice îl privi preţ de câteva secunde 
derutată, dar şi fascinată de acest tip ciudat. Cu dexteritate şi o 
plăcere evidentă, el scotea din pălărie tot felul de animale din 
pluş: un iepure, un papagal, un motănel, un arici, un pui de 
tigru. 

Privirea ei binevoitoare se umbri totuşi repede. Prezenţa 
copiilor era încă greu de suportat pentru Alice, amintindu-i cu 
brutalitate că niciodată n-avea să-i dea cu biberonul fiului ei, 
niciodată n-o să-l ducă la şcoală, la fotbal sau la judo, niciodată 
n-o să-l înveţe să se apere şi să înfrunte lumea. 

Simţind că-i dau lacrimile, clipi din ochi de mai multe ori 
pentru a le alunga şi făcu câţiva paşi spre Gabriel. 

— N-o mai face pe clovnul, Keyne! îi ordonă ea trăgându-l de 
braţ. Îţi amintesc că poliţia este pe urmele noastre! 


15 Aluzie la celebrul serial american CSI: Crime şi investigații, care urmăreşte 
misiunile unei echipe de experţi criminalişti. Serialul a rulat în Franţa cu titlul 
Les Experts. 


Cu un gest amplu, „magicianul” îşi dădu jos capa şi îşi trimise 
jobenul pe raftul cu articole pentru deghizare. 

— Mandrake vă salută cu tot respectul! zise el făcând o 
reverență adâncă în râsetele şi aplauzele copiilor. 


* 


Situat pe Madison Avenue, în spatele catedralei St. Patrick, 
Pergolese Cafe era unul dintre cele mai vechi dinners din 
Manhattan. Cu mesele lui din plastic şi banchetele din scai 
verde, părea ieşit direct din anii 1960. Dacă, din afară, 
cafeneaua nu făcea doi bani, ea îşi răsfăța numeroșii clienți 
obişnuiţi cu salate crocante, hamburgeri savuroşi, ouă Benedict 
sau pastramă cu ulei de trufe. 

Paolo Mancuso, bătrânul proprietar, aduse el însuşi pe un 
platou comanda pe care tocmai o făcuseră tânăra cu accent 
franțuzesc şi prietenul ei: doi /obster ro//s!%, două cornete de 
cartofi prăjiţi şi două sticle de Budweiser. 

Abia servit, Gabriel se repezi la mâncare şi luă o mână plină 
de cartofi prăjiţi: erau crocanţi şi săraţi exact cât trebuie. 

Aşezată în faţa lui, Alice se mulţumi cu câteva înghiţituri din 
sandvici, după care făcu loc pe masă. Işi puse geanta-sac în faţa 
ei, dezlegă cele două şnururi şi scoase micuța trusă găsită în 
servieta-diplomat. Folosind un şerveţel din hârtie, scoase cu 
precauţie seringa din învelişul ei de piele, apoi se puse pe 
treabă. 

După ce rupsese ambalajul de plastic al kitului de 
criminalistică, luă pudra, pensula şi o pungă de prelevare. 

— Eşti conştientă că astea sunt doar nişte jucării? obiectă 
jazzmanul. 

— Sunt destul de bune. 

După ce îşi ştersese mâinile cu un şerveţel umed, Alice 
examină calitatea fiecărui component. Pudra neagră pe bază de 
carbon, conţinând particule fine de fier, era exact ce-i trebuia. 
Plonjă vârful pensulei magnetice în borcănelul cu pudră şi 
badijonă corpul seringii. Pudra se lipi de aminoacizii lăsaţi de 
porii pielii care venise în contact cu suportul neted din plastic şi 
scoase treptat la iveală mai multe amprente clare. Alice lovi 
uşor cu unghia instrumentul medical pentru a face să cadă 


14 Chiflă de hotdog umplută cu salată de homar. 


surplusul de pudră. Ea examină fiecare dintre urme, în mod 
vizibil recente. Una dintre ele ieşea în evidenţă în mod deosebit: 
era amprenta cvasi-completă a unui deget arătător sau mijlociu. 

— Taie-mi o bucată de scotch, ceru ea. 

Gabriel luă rola. 

— De mărimea asta? 

— Un pic mai lungă. ŞI fii atent să nu murdăreşti partea care 
se lipeşte! 

Ea apucă banda adezivă de capăt şi o lipi peste urma lăsată 
de deget, având grijă să nu rămână bule de aer. Apoi dezlipi 
scotch-ul pentru a fixa amprenta, luă suportul publicitar pe care 
era pusă berea ei, îl întoarse şi aplică banda adezivă pe 
suprafaţa cartonată şi intactă. După care apăsă puternic cu 
degetul mare pentru a transfera amprenta pe carton. 

Când retrase banda adezivă, o amprentă clară şi neagră se 
decupa pe suprafaţa albă a suportului pentru pahar. Alice miji 
ochii pentru a examina dungile încâlcite. Linii şi creste 
suprapuse desenau acelaşi motiv atipic: nişte amprente în 
formă de arcade, întrerupte de o minusculă cicatrice în formă de 
cruce. 

Îi arătă rezultatul lui Gabriel şi, satisfăcută, strecură suportul 
de pahar într-o pungă. 

— Bun, e foarte frumos ce-ai făcut, recunoscu el, dar la ce o 
să ne folosească? Ar trebui să putem scana amprenta şi mai 
ales să o introducem într-o bază de date, nu? 

Alice ciuguli câţiva cartofi prăjiţi gândind cu voce tare: 

— Apartamentul prietenului tău din Queens... 

— Da? 

— O să găsim probabil în el un calculator cu o conexiune la 
internet. 

— Internet, poate. Dar, dacă are vreo rablă de calculator, este 
probabil un laptop pe care trebuie că l-a luat cu el la Tokyo. 
Deci, nu te baza pe asta... 

Pe chipul tinerei se putea vedea decepţia. 

— Cum ajungem acolo? Taxi, metrou, tren... 

Gabriel ridică privirea. 

Pe peretele de deasupra mesei lor, printre numeroase 
fotografii de celebrităţi pozând alături de patron, descoperi un 
plan vechi al oraşului prins în pioneze pe un panou de plută. 


— Suntem aproape de Grand Central, zise el arătând cu 
degetul pe hartă. 

Grand Central Station... Alice îşi amintea de această gară 
ieşită din comun, pe care Seymour i-o arătase într-unul dintre 
sejururile lor la New York. Coechipierul ei o dusese să mănânce 
stridii şi langustine la Oyster Bar, un fabulos restaurant de fructe 
de mare instalat într-o sală mare, cu tavan boltit, de la subsol. 
Amintindu-şi de această vizită, o idee neaşteptată îi încolţi în 
minte. Se uită pe hartă. Gabriel avea dreptate, Grand Central se 
afla la mai puţin de două blocuri de dinner. 

— Să mergem! zise ea ridicându-se de pe banchetă. 

— Ce, deja? Nu luăm şi desert? Doar ai văzut ce mai 
cheesecake au! 

— Mă calci pe nervi, Keyne. 


Pătrunseră în gară pe intrarea situată la colţul dintre Park 
Avenue şi Strada 42 şi dădură în imensul hol principal unde erau 
aliniate ghişee şi automate de bilete. 

În centru, deasupra biroului de informaţii, celebrul orologiu cu 
patru cadrane din cupru şi opal servea drept punct de întâlnire 
pentru îndrăgostiţi de mai bine de o sută de ani. 

Deşi nu se afla acolo ca turistă, Alice nu se putu abţine să nu 
privească locul cu admiraţie. 

Nici nu se compară cu Gara de Nord sau cu Gara Saint Lazare, 
gândi tânăra polițistă uitându-se în sus. O lumină autumnală, 
blândă şi liniştitoare, se revărsa prin vitraliile mari laterale, 
colorând holul în nuanţe de galben şi ocru. 

Sub bolta imensă, de aproape patruzeci de metri înălţime, mii 
de stele pictate pe tavan îţi dădeau senzaţia că te afli sub 
constelaţiile unei nopţi senine. De aici, Cary Grant pleca la 
Chicago în La nord, prin nord-vest, aici se întâlnea De Niro cu 
Meryl Streep în Falling în Love. 

— Urmează-mă, ordonă ea cu o voce suficient de puternică 
pentru a acoperi vacarmul ambiant. 

Alice îşi croi drum prin mulţime, cu Gabriel după ea, pentru a 
urca scările ce duceau la balconul de est al Main Concourse. De 
aici, de la primul etaj, aveai o vedere panoramică asupra 
întregului hol care părea şi mai monumental. 


În acest cadru maiestuos, aproape sub cerul liber, o mare 
companie de informatică îşi instalase unul dintre magazinele 
sale. Alice se strecură printre mesele din lemn deschis la 
culoare pe care erau prezentate produsele reprezentative ale 
mărcii: telefoane, i-Poduri, calculatoare, tablete. Deşi erau 
securizate prin dispozitive antifurt, puteai avea acces la o bună 
parte din ele. Vizitatorii - majoritatea turişti - îşi consultau e- 
mailurile, navigau pe internet sau ascultau muzică la căşti high- 
tech. 

Trebuiau s-o facă repede, căci erau poliţişti şi agenţi de 
securitate peste tot. Alice evită să se lase acostată de mulţimea 
de angajaţi îmbrăcaţi cu tricouri roşii care mişunau prin spaţiul 
de expoziție şi se apropie de una dintre mesele de 
demonstraţie. 

Îi întinse geanta-sac lui Gabriel. 

— Scoate-mi suportul de pahare, îi ordonă ea. 

In timp ce el se execută, ea apăsă pe un buton al tastaturii 
unui Macbook Pro asemănător cu cel pe care îl avea acasă. 
Dintr-un click, deschise un program care permitea activarea 
camerei video situate sus, în centrul aparatului, apoi luă 
suportul de pahare pe care i-l întindea Gabriel. Aşezându-se în 
faţa ecranului, ea captă mai multe imagini ale amprentei. 

Cu ajutorul programului de retuşare instalat pe calculator, 
reglă contrastul şi luminozitatea pentru a obţine o poză cât mai 
bună posibil, apoi se conectă la contul ei de e-mail. 

— Te ocupi tu de tichetele noastre? propuse ea. 

Aşteptă ca Gabriel să se depărteze în direcţia automatelor de 
bilete, apoi începu să-i scrie un e-mail lui Seymour. 

Sub imperiul urgenţei, îşi lăsă degetele să alerge pe tastatură. 


Către: Seymour Lombart 

Subiect: Help 

De la: Alice Schäfer 

Seymour, 

Am mai mult ca niciodată nevoie de ajutorul tău. Încerc să te 
sun peste vreo oră, dar până atunci trebuie neapărat să-i dai zor 
cu cercetările. 

1. Ai avut acces la camerele de supraveghere din parcare şi 
din aeroporturi? 


2. Mi-ai găsit maşina? Mi-ai urmărit telefonul mobil? Ai 
verificat ultimele operaţiuni de pe contul meu bancar? 

3. Unde ai ajuns cu investigaţiile cu privire la Gabriel Keyne? 

4. iți ataşez un fişier cu fotografia unei amprente. Poţi s-o 
introduci urgent în FAED? 

Contez pe tine. 

Prietena ta. 

Alice 


11 
Little Egypt 


(...) nu ştiu să păstrez oamenii decât atunci când au plecat. 
Didier VAN CAUWELAERT 


Astoria 
La nord-vest de Queens 
Amiază 


Lumina autumnală scălda piaţeta din faţa gării. 

Alice şi Gabriel părăsiră esplanada însorită pentru a se pierde 
printre clienţii pieţei instalate sub structurile metalice ale 
metroului de suprafaţă. Cei doi luaseră metroul de la Grand 
Central până la Lexington Avenue, apoi trenul local până la 
Astoria Boulevard. Drumul nu durase decât vreo douăzeci de 
minute, dar schimbarea era totală. Mici imobile tradiţionale din 
cărămidă înlocuiseră clădirile de sticlă şi oţel, în timp ce energia 
şi viaţa trepidantă din Manhattan lăsaseră loc unei tihne 
aproape provinciale. 

Aerul era saturat de mirosuri îmbietoare de ulei de măsline, 
de usturoi pisat şi de mentă proaspătă. Tarabele erau pline de 
calamari şi caracatiţe la grătar, musaca, souvlaki, baclava, 
frunze de viță-de-vie şi colţunaşi cu brânză feta. Specialităţi 
apetisante care nu lăsau loc de îndoială: Astoria era cartierul 
grecesc istoric al New York-ului. 

— Măcar ştii adresa? întrebă Alice văzându-l pe Gabriel că nu 
prea ştie în ce direcţie s-o ia. 

— N-am venit aici decât o dată sau de două ori, se apără 
jazzmanul. Îmi amintesc că ferestrele apartamentului dau spre 
Steinway Street. 

— Un nume de stradă predestinat pentru un muzician, se 
amuză Alice. 

Îi cerură informaţii unui bătrân care vindea frigărui de vită cu 
frunze de dafin pe care le frigea pe un grătar. 

Urmând indicaţiile lui, străbătură o arteră lungă mărginită de 
copaci şi case înşiruite, unite una de alta, care aminteau de 
unele cartiere din Londra. O luară mai apoi pe o stradă 
comercială foarte aglomerată. Intr-o ambianţă cosmopolită, 
restaurante greceşti, prăvălii cu delicatese vegetariene, fast- 


food-uri cu kebab, kaitenzushi!” japoneze şi băcănii coreene 
coabitau armonios. Un veritabil talmeş-balmeş gastronomic 
concentrat de-a lungul câtorva şiruri de case. 

Când ajunseră în Steinway Street, frontierele se deplasaseră 
şi mai mult. De data asta, pe coasta cealaltă a Mediteranei, mai 
exact în Africa de Nord. 

— De câţiva ani, oamenii supranumesc cartierul Little Egypt!* 
sau Little Morocco, preciză Gabriel. 

Într-adevăr, cu un pic de imaginaţie, puteai cu uşurinţă să te 
crezi teleportat în plină lume arabă, într-un soukx din Cairo sau 
din Marrakesh. Mirosuri delicioase de miere şi tajin?” pluteau pe 
stradă şi, în această parte a cartierului, localurile cu narghilea 
erau mai numeroase decât tavernele greceşti. Trecură pe lângă 
o moschee în tonuri aurii, pe lângă o măcelărie halal şi pe lângă 
o librărie de carte religioasă, în care conversații, în arabă şi 
engleză se amestecau aproape firesc. 

— Cred că aici este, zise Gabriel ajungând în faţa unei 
brownstone cu faţadă deschisă la culoare şi ferestre cu 
ghilotină, care se ridica deasupra unei frizerii. 

Accesul în imobil nu era protejat de niciun cod digital. Nu 
exista ascensor. Urcară pe scări cu paşi repezi, oprindu-se la 
etajul trei pentru a lua cheile de la doamna Chaouch, 
proprietara imobilului, pe care Kenny o sunase înainte. 

— E mişto aici, nu-i aşa? zise Gabriel intrând în apartament. 

Garsoniera lui Kenny era un vast duplex cu spaţii larg 
deschise, traversate de grinzi metalice subţiri. Alice înaintă şi 
ea, contemplând pereţii din cărămidă, tavanele înalte, 
pardoseala din beton cerat şi rămase mască în faţa unei ferestre 
mari care oferea o privelişte hipnotizantă asupra râului Hudson. 

Ea contemplă fluviul mai bine de-un minut, apoi îşi aruncă 
geanta pe o masă mare din stejar masiv, încadrată de o bancă 
din metal periat şi două fotolii desperecheate. 

— Sunt frântă, zise ea prăbuşindu-se pe unul dintre scaune. 

— Ştii ce? Mă duc să-ţi pregătesc o baie! propuse Gabriel. 

— Ce? Nu, nu te obosi. Avem altceva mai bun de făcut 
decât... 

Dar, surd la protestele ei, jazzmanul dispăruse deja la etaj. 


15 Frigărui greceşti. 
16 „Micul Egipt” (în original, în limba engleză). 
17 Tocană marocană. 


Alice oftă şi rămase o vreme nemişcată, ghemuită între 
perne. Oboseala o ajunsese brusc. Avu nevoie de mai multe 
minute pentru a se lupta cu efectele stresului şi ale eforturilor 
fizice făcute de la acea trezire halucinantă în mijlocul parcului. 
Când se simţi mai bine, se ridică şi cotrobăi prin dulapurile din 
bucătărie în căutarea unui ceainic. Puse apă la fiert şi, între 
timp, se plimbă prin salon, privind maşina! titlurile cărţilor din 
bibliotecă (Harry Crews, Hunter Thompson, Trevanian...), 
revistele puse pe măsuţa joasă, picturile abstracte şi 
minimaliste agăţate pe pereţi. 

Luminos şi spaţios, locul se scălda în tonalități minerale, 
înşirând o mie de nuanţe de la gri la bej. Un bun compromis 
între stilul industrial şi  „atotputernicia lemnului suedez”. 
Apropierea fluviului, decorul ascetic şi minimalist, lumina blândă 
creau atmosfera protectoare a unui cocon. 

Alice căută din ochi un calculator, un router sau un telefon fix. 

Nimic. 

Într-o cupă mică zări o cheie de maşină prinsă de un inel 
ornat cu un căluţ argintiu în plină cursă. 

Un Mustang...? se întrebă ea luând legătura de chei. 

Întorcându-se în bucătărie, găsi într-un dulap genmaicha, un 
ceai verde japonez, amestecat cu boabe de orez brun prăjite şi 
umflate. Îşi prepară o ceaşcă. Băutura era originală - notele 
proaspete ale ceaiului verde contrastau cu aroma de alune şi de 
cereale a orezului -, dar imposibil de băut. Aruncă ceaiul în 
chiuvetă, apoi deschise uşa din sticlă a dulapului cu vin, 
încastrat lângă frigider. În mod evident, gazda lor era un amator 
de vinuri bune. În afară de câteva sticle de pinot noir californian, 
colecţiona şi vinuri nobile franţuzeşti. Graţie tatălui ei, Alice se 
pricepea la oenologie. Ea detectă un Château-Margaux din 
2000, un Cheval-Blanc din 2006, un Montrose din 2005... Voia 
să deschidă un Saint-Estephe, dar se răzgândi când văzu un 
bourgogne: un La Tâche din 1999, obţinut pe domeniul 
Romanee-Conti. O sticlă extrem de scumpă dintr-un vin pe care 
nu-l gustase niciodată. Respinse toate motivele raţionale de a 
nu bea nectarul, deschise sticla şi îşi turnă un pahar mare pe 
care-l studie înainte de a-l duce la gură. O frumoasă culoare 
grena, un miros puternic cu note de trandafir, de coacăze roşii şi 
de ciocolată. 

De aşa ceva am nevoie, nu de o ceaşcă de ceai! 


Luă o gură de bourgogne şi simţi gustul de fructe roşii şi de 
mirodenii. Vinul îi mângâia cerul gurii şi îi încălzea stomacul. 
Goli paharul şi îşi mai turnă repede încă unul. 

— Dacă doamna binevoieşte să se ostenească, baia este gata, 
anunţă Gabriel cu emfază din înaltul mezaninului. 

— Îţi torn un pahar? 

— Ce? Ai deschis o sticlă? se alarmă el coborând în fugă 
treptele scării în spirală. 

Se uită la sticla de vin provenind din podgoria Cote de Nuits şi 
explodă de furie. 

— Eşti cu adevărat inconştientă, madam Fără-jenă! Ştii cât 
costă vinul ăsta? 

— Oh, termină, Keyne, n-am nevoie de lecţiile tale de bună 
purtare! 

— Ciudat mod de a mulţumi unui prieten pentru ospitalitate! 
insistă el. 

— Termină, ţi-am zis! O să-ţi cumpăr nenorocitul ăsta de vin! 

— Cu ce? Cu salariul tău de polițistă? 

— Exact! A propos, ştii cumva dacă prietenul tău are maşină? 

— Mda, Kenny are o rablă. Cred că a câştigat-o la poker. 

— Ai idee unde se află? 

— Habar n-am. 

Lovit brusc de inspiraţie, Gabriel traversă salonul pentru a 
ajunge la una dintre ferestrele care dădeau spre o curte 
interioară acoperită cu pietriş. Se aplecă în afară şi văzu vreo 
zece maşini parcate în jurul unei insulițe centrale din beton. 

Miji ochii ca să distingă modelele. 

— Poate că asta este, zise el arătând o Shelby de culoare 
albă, cu două linii albastre. 

— Păi, du-te să verifici, îi ceru ea aruncându-i cheile. 

El protestă. 

— la nu-mi mai da ordine! Nu sunt unul dintre subalternii tăi! 

— Grăbeşte-te, Keyne, chiar avem nevoie de o maşină. 

— Şi tu, du-te să-ţi faci baia, draga mea, chiar ai nevoie să te 
relaxezi! 

Ea ridică tonul. 

— Să nu mai îndrăzneşti niciodată să-mi spui dra... 

Dar nici măcar nu putu să-şi termine fraza, căci Keyne tocmai 
ieşise trântind uşa. 


La etaj, baia era lipită de un „master bedroom” organizat 
după modelul unui apartament de hotel. Alice se aşeză pe pat şi 
deschise geanta din pânză. Luă kitul de telefonie şi desfăcu 
învelişul de protecţie din plastic. Pachetul conţinea un celular, 
un încărcător, un dispozitiv handsfree şi instrucţii de utilizare. Pe 
fundul cutiei, găsi o cartelă plastifiată cu seria aparatului. 

Ea conectă telefonul la priză. Pe ecran se afişă un icon 
indicând un credit de zece minute. Apăsând pe butonul de apel, 
ajunse la numărul preînregistrat, cel al unei căsuțe vocale care îi 
ceru să introducă numărul de serie al aparatului. 

Alice se execută. Vocea metalică a robotului îi ceru apoi să 
tasteze codul zonei în care avea de gând să utilizeze telefonul. 
Amintindu-şi de ceea ce îi spusese Gabriel, tastă 212, codul New 
York-ului. Aproape instantaneu, i se alocă un număr de telefon 
pe care îl primi prin SMS. Odată aparatul activat, ea termină 
setarea introducând numărul cartelei preplătite şi i se acordă 
imediat o sută douăzeci de minute de convorbiri. 

Îşi inaugură creditul sunându-l pe Seymour pe mobil, dar intră 
mesageria vocală. 

— Sună-mă pe acest număr imediat ce vei putea, Seymour. 
Chiar am nevoie de ajutor. Fă-o repede, te rog. 


* 


Alice trecu apoi în baia separată de cameră printr-un perete 
despărțitor din pavele de sticlă. Incăperea era decorată într-un 
stil retro ce amintea de anii 1950: carelaj alb-negru, cadă din 
fontă cu picioare din cupru, lavoar ca odinioară, robinete 
vintage din ceramică, mobilier din lemn pictat cu ornamente. 

Keyne se ţinuse de cuvânt: sub un nor gros de spumă, o 
aştepta o baie fierbinte parfumată cu lavandă. 

Ce tip ciudat... 

Alice se dezbrăcă în fața unei oglinzi mari, înclinabile, cu ramă 
din fier forjat, şi intră în apă. Căldura îi mări fluxul sangvin şi îi 
deschise porii pielii. Muşchii i se relaxară, durerile articulaţiilor 
se atenuară. Tânăra respiră profund. Avea senzaţia plăcută că 
este purtată de un val fierbinte şi binefăcător şi, timp de câteva 
secunde, se abandonă total moleşelii voluptuoase a băii. 


Apoi îşi ţinu respiraţia şi se băgă cu capul sub apă. 

Alcoolul care îi circula prin sânge şi temperatura apei o făceau 
să plutească între somnolenţă şi  toropeală. Gânduri 
contradictorii îi treceau prin minte. Pierderea memoriei o 
înfrigura. Încă o dată, Alice încercă să reconstituie seara 
dinainte. Mereu aceeaşi gaură neagră care o împiedica să-şi 
amintească. La început, piesele de puzzle se aranjau cu 
uşurinţă: barurile, cocktailurile, prietenele, parcarea subterană 
de pe Bulevardul Franklin-Roosevelt. Apoi drumul până la 
maşină. Se simte fără vlagă, se clatină. Se vede clar cum 
deschide portiera micuţei ei Audi şi cum se urcă la volan. Se află 
cineva alături de ea! Acum îşi aminteşte. Un chip care se iveşte 
din întuneric pe neaşteptate. Un bărbat. Incearcă să-i distingă 
trăsăturile, dar ele dispar într-o ceaţă sidefie. 

Deodată, şuvoiul de amintiri se întoarce şi mai mult în timp, 
purtat de curentul unui fluviu care izvorăşte din inima durerii. 


Îmi amintesc. 

Cu doi ani în urmă îmi amintesc. 

Sau mai degrabă îmi imaginez. 

21 noiembrie 2011. 

Sfârşitul unei după-amiezi ploioase în cabinetul medical al 
soţului meu. Consultaţia îi este întreruptă de un telefon: 
„Domnul doctor Paul Malaury? Aici serviciul de chirurgie toracică 
a Spitalului Hotel-Dieu. Soția dumneavoastră tocmai a fost 
adusă la noi. Este într-o stare gravă şi...” 


* 


A 


Panicat, Paul îşi ia paltonul, îi bolboroseşte secretarei lui 
câteva cuvinte în chip de explicaţie şi părăseşte grăbit 
cabinetul. Îşi recuperează maşina, o Alfa Romeo Giulietta, 
parcată ca în fiecare zi călare pe un capăt de trotuar în faţa 
clădirii Regiei Imobiliare a oraşului Paris. Ploaia a distrus 
amenda pe care o culege zilnic pentru staţionare în loc 
nepermis. Bagă cheia în contact şi face turul pieţei pentru a 
ajunge în strada Bac. 

S-a înnoptat deja. Este o zi mizerabilă de toamnă care te face 
să deteşti Parisul, un infern iremediabil, poluat, suprapopulat, 
împotmolit în mocirlă şi tristeţe. Pe Bulevardul Saint-Germain, 


maşinile înaintează încet. Paul şterge cu mâneca parbrizul 
aburit al automobilului său. Paul şterge cu mâneca lacrimile 
care îi curg pe obraji. 

Alice, bebeluşul. Nu poate fi adevărat. 

De când a aflat că avea să devină tată, este în al nouălea cer. 
Şi-a imaginat deja viitorul: primele biberoane, plimbările prin 
grădina Luxembourg, castelele de nisip pe plajă, prima zi de 
şcoală, terenurile de fotbal duminica dimineaţa... O serie de 
instantanee pe cale să dispară din mintea lui. 

Respinge gândurile morbide şi încearcă să-şi păstreze calmul, 
dar emoția este prea puternică şi corpul îi este scuturat de 
hohote de plâns. Furia şi durerea se amestecă. Plânge ca un 
copil. Blocat la semafor, dă un pumn năprasnic în volan. Incă îi 
mai răsună în minte cuvintele internistului care îi descrie o 
realitate înspăimântătoare: „Nu vă ascund faptul că este grav, 
doctore: o agresiune cu armă albă, răni cauzate de lovituri de 
cuțit în abdomen...” 

Semaforul se face verde. Paul demarează în trombă şi trage 
brusc de volan pentru a o lua pe banda autobuzelor. Se întreabă 
cum de a putut să se întâmple aşa ceva. De ce soţia lui, cu care 
luase masa în acea zi la prânz într-un mic restaurant din strada 
Guisarde, a fost găsită înjunghiată într-un apartament sordid din 
vestul Parisului din moment ce trebuia să-şi petreacă după- 
amiaza cu asistenta-moaşă ca să se pregătească pentru 
naştere? 

Imaginile îi defilează din nou prin minte: Alice zăcând într-o 
baltă de sânge, echipajul ambulanţei care soseşte urgent, 
paramedicul care face prima constatare: „Pacientă instabilă, 
tensiune  sistolică 9, puls accelerat la 100 de bătăi/minut, 
conjunctive palide. O s-o intubăm şi o să-i punem perfuzii”. 

Paul semnalizează, depăşeşte două taxiuri şi se pregăteşte să 
o ia la stânga. Numai că Bulevardul Saint-Michel este blocat de 
poliţişti din cauza unei manifestații. Strânge din dinţi cu toată 
puterea. 

Ei drăcia dracului, nu pot să cred! 

Lasă geamul în jos pentru a vorbi cu agenţii, încearcă să 
forţeze trecerea, dar se loveşte de inflexibilitatea lor şi 
demarează cu nervozitate înjurându-i. 

Claxonul furios al unui autobuz îl bagă în sperieţi când revine 
pe Bulevardul Saint-Germain fără să semnalizeze. 


Trebuie să se calmeze. Să se mobilizeze pentru a-şi salva 
soţia. Să găsească un medic capabil să facă minuni. Se întreabă 
dacă ştie vreun confrate la Hotel-Dieu. 

Poate Pralavorio? Nu, el lucrează la Bichat. Jourdin? El este la 
Cochin, dar are ditamai agenda cu numere de telefon. Pe el 
trebuie să-l sun. 

Işi caută mobilul în paltonul pus pe scaunul pasagerului, dar 
aparatul este de negăsit. 

Bătrâna Alfa Romeo goneşte pe coridorul îngust al străzii 
Bernardins şi o ia pe podul Arhiepiscopului, supranumit 
„pasarela îndrăgostiţilor”, ale cărui parapete din grilaj sunt 
acoperite de mii de lacăte care strălucesc în noapte. 

Paul mijeşte ochii, aprinde plafoniera şi în cele din urmă vede 
mobilul care alunecase pe podea. Ţine volanul cu o mână şi se 
apleacă să-l ia de jos. Când se ridică, este orbit de un far şi 
zăreşte, stupefiat, o motocicletă care se năpusteşte spre el deşi 
podul este cu sens unic. E prea târziu ca să mai frâneze. Trage 
brusc de volan pentru a evita coliziunea. Alfa Romeo este 
deviată pe dreapta, derapează pe trotuar, ia avânt şi izbeşte în 
plin un lampadar, după care spintecă grilajul metalic al podului. 

Când maşina lui cade în Sena, Paul este deja mort. 


* 


Îmi amintesc 

Că în aceeaşi zi. 

21 noiembrie 2011. 

Din orgoliu, din vanitate, din inconştienţă. 
Mi-am ucis şi copilul. 

Şi soţul. 


12 


Free Jazz"? 
A trăi înseamnă a lupta. 
SENECA 


Înăbuşită de apa din cadă, soneria telefonului se făcu auzită 
cu greu de Alice. Tânăra ieşi din apnee tresărind. Apucă un 
prosop şi se înfăşură în el, apoi puse mâna pe celular. 

— Schäfer, răspunse ea. 

— Alice? Eu sunt. 

— Seymour, în sfârşit! 

— Eşti bine? 

— Da, dar am nevoie de informaţiile tale pentru a face 
progrese. Ai găsit ceva? 

— Am primit amprenta de la tine. Frumoasă treabă. Cred că 
poate fi valorificată. L-am pus pe Savignon să se ocupe. Tocmai 
o introduce în FAED. Vom avea rezultatul într-o jumătate de oră. 

— OK. Mai ai altceva? Camerele de supraveghere din parcare? 

— Am dat o fugă până pe Bulevardul Franklin-Roosevelt şi am 
vizionat înregistrările, dar nu se vede mare lucru. Maşina ta 
intră în parcare la ora 20:12 şi iese la 0:17. 

— Apar şi eu pe imagini? 

— Nu, nu prea te distingi. 

Ce ghinion! 

— Eram singură în momentul ieşirii? Eu conduceam? 

— Nu e sigur. Camera a filmat placa de înmatriculare, dar 
interiorul maşinii este cufundat în semiîntuneric. 

— La naiba, nu pot să cred! Ai încercat să prelucrezi 
imaginile? 

— Mda, dar nu se vede nimic. Echipamentul lor e jalnic. Și 
prefer să te avertizez imediat, n-am obţinut nimic din 
aeroporturi. Fără flagrant delict sau comisie rogatorie, e 
imposibil să avem acces la baza lor de date sau la imaginile lor. 
Ar fi mult mai simplu dacă am înştiinţa-o pe Taillandier. 

— În niciun caz. Le-ai interogat pe prietenele mele? 

— Da, pe toate trei. Băuseşi mult, Alice. Şi-au făcut griji 
pentru tine. Malika şi Karine au propus să te conducă acasă, dar 
tu nici nu voiai să auzi. 


18 „Jazz liber” (în original, în limba engleză). 


— Spune-mi că ai şi altceva, Seymour. 

— Da, am păstrat ce e mai bun la sfârşit. Eşti singură? 

— Da, de ce? 

— E în legătură cu prietenul tău, Gabriel Keyne... Castelli a 
făcut cercetări. Nu există nicio urmă, nicăieri, de vreun pianist 
de jazz cu acest nume. 

— N-am zis că e Ray Charles şi nici Michel Legrand. Dacă are 
o audienţă confidențială, e normal să... 

— Ascultă, îl ştii pe Castelli. E cel mai bun documentarist de la 
Criminalistică. Dacă ar fi fost ceva, ar fi găsit, o ştii prea bine. 
Dar nu e nimic. Nada! Există zeci de Gabriel Keyne, dar niciun 
muzician cu acest nume, nici pe internet, nici în mediul 
cântăreților de jazz amatori. Şi ţine-te bine că nu ăsta e lucrul 
cel mai interesant. 

Seymour îşi lăsă fraza în suspans ca pentru a face impresie. 

Vorbeşte odată, fir-ar să fie! 

— Mi-ai zis că susţine că a cântat aseară pe scena din Brown 
Sugar Club din Dublin? întrebă el. 

— Asta mi-a zis. 

— Ei bine, este fals. Castelli l-a sunat pe patronul localului. 
Aseară a fost seară salsa, mambo şi cha-cha-cha la Sugar Club. 
Singurii care au urcat pe scenă au fost membrii unei mari 
orchestre de muzică cubaneză sosiți chiar ieri dimineaţă de la 
Havana. 

Uluită, Alice primi rău informaţia. Se surprinse căutând în 
minte explicaţii pentru a-l apăra pe Gabriel: poate cânta folosind 
un nume de scenă? Poate aparţinea unui grup? Poate... 

— Nu ştiu cine este cu adevărat tipul ăsta, reluă Seymour. 

Continui să fac cercetări, dar până îi descopăr adevărata 
identitate, să nu ai încredere în el. 

Ea închise telefonul şi rămase nemişcată câteva secunde. Nu, 
ipotezele ei nu stăteau în picioare. Se lăsase trasă pe sfoară ca 
o începătoare. Nu fusese destul de circumspectă şi Keyne o 
minţise de la bun început. 

Dar din ce motiv? 

Se îmbrăcă în mare viteză şi îşi puse lucrurile în geantă. 
Acum, simţea cum o cuprinde frica. Cu inima bubuind, cobori 
scara, cu arma în mână. 

— Keyne? strigă ea intrând în salon. 


Se lipi de perete şi înaintă tiptil până la bucătărie, strângând 
mâna pe pistol. Nimic, apartamentul era gol. 

La vedere, pe masă, lângă sticla de vin, găsi un mesaj scris în 
grabă pe spatele unui plic: 

Alice. 


Am găsit maşina, dar rezervorul era aproape gol. 

Am plecat să fac plinul de benzină. 

Te aştept în barul cu narghilea de pe partea cealaltă a străzii. 
PS: Sper câţi plac prăjiturile orientale. 

Gabriel 


13 


Shisha Bar 
În realitate, există două feluri de vieţi (...): cea pe care 
oamenii cred că o duci şi cealaltă. Aceasta din urmă e cea care- 
ți pune probleme şi pe care dorim cu ardoare s-o vedem. 
James SALTER 


Alice cobori rapid în stradă. Îşi pusese pistolul în toc şi geanta 
de-a curmezişul pieptului. Vântul rece aducea efluvii de 
mirodenii, de caisă şi zahăr pudră. Văzu maşina parcată în faţa 
barului cu narghilea: caroserie de culoare crem, ornamente 
cromate strălucitoare, benzi albastre sportive, linii agresive. Un 
tigru adormit gata să ragă. 

Tânăra traversă strada cu băgare de seamă şi intră în barul 
Nefertiti. 

Locul era un savuros melanj de influenţe arabe şi occidentale, 
cu o decorație eclectică: găseai amestecate măsuţe joase, fotolii 
mari, perne brodate cu aur, dar şi o bibliotecă plină de cărţi, un 
pian dezacordat, un bar vechi din zinc şi lemn de stejar patinat, 
un joc de darts adus dintr-un pub englezesc... 

Ambianţa era plăcută. Cea a unei după-amiezi de toamnă 
liniştite şi însorite. Nişte studenţi cu look de hipsteri, pitiţi în 
spatele ecranelor de laptop, coabitau în bună înţelegere cu 
bătrânii egipteni şi magrebieni ai cartierului, care puneau lumea 
la cale trăgând din pipele lor cu apă. Aromele dulcegi care 
emanau din fumul narghilelelor se amestecau cu cele ale 
ceaiului de mentă, contribuind la crearea unei bule olfactive 
armonioase şi învăluitoare. 

Aşezat la o masă, Gabriel începuse o partidă de şah cu un 
calculatorist chelios, îmbrăcat cu un dubios pulover pe gât 
galben fluorescent, din elastan, şi cu o geacă violacee din puf, 
fără mâneci. 

— Keyne, trebuie să vorbim. 

Tânărul jucător de şah ridică capul şi se plânse cu o voce 
piţigăiată: 

— Haideţi, doamnă, vedeţi bine că suntem în plină... 

— Tu, papagalule, dispari! ordonă ea făcând să zboare piesele 
de şah. 

Înainte ca studentul să poată reacţiona, Alice îl apucă de 
geaca din puf şi îl ridică de pe scaun. Puştiului i se făcu frică. Se 


grăbi să adune piesele care zăceau pe jos şi o luă din loc fără să 
mai zică nimic. 

— Se pare că baia nu te-a calmat, o compătimi Gabriel. Poate 
că o delicioasă prăjitură orientală o să-ţi pice mai bine. Am auzit 
că gogoşile lor cu miere şi fructe uscate sunt delicioase. Doar 
dacă nu preferi un orez cu lapte. Sau o ceaşcă de ceai? 

Ea se aşeză cu calm în faţa lui, hotărâtă să-i demaşte 
minciunile. 

— Ştii ce mi-ar face cu adevărat plăcere, Keyne? 

El ridică din umeri, zâmbind. 

— Spune. Dacă e de competenţa mea. 

— Apropo de competenţă, vezi pianina de colo, de lângă bar? 

El se întoarse şi o uşoară nelinişte îi umbri chipul. 

— Aş fi fericită dacă mi-ai cânta ceva, continuă Alice. În 
definitiv, nu am în fiecare zi şansa de a lua ceaiul cu un pianist 
de jazz! 

— Nu cred că-i o idee bună. l-aş deranja pe clienţi şi... 

— Hai, termină cu prostiile, dimpotrivă, vor fi încântați. 
Tuturor oamenilor le place să asculte muzică în timp ce trag din 
narghilea. 

Gabriel se eschivă din nou. 

— Cu siguranţă, pianul nu este acordat. 

— Asta-i un detaliu. Haide, Keyne, cântă-mi ceva clasic: Les 
feuilles mortes, Blue Monk, April în Paris... Sau mai bine Alice in 
Wonderlanas. O „dedicație specială”. Nu poţi să mă refuzi! 

Incurcat, el se foi pe scaun. 

— Ascultă, cred că... 

— lar eu cred că tu nu eşti pianist cum nu sunt eu călugăriţă! 

Gabriel se frecă la ochi şi scoase un oftat lung de resemnare. 
Parcă uşurat, renunţă să mai nege. 

— Bine, te-am minţit, recunoscu el, dar numai în privinţa 
pianului. 

— Şi ar trebui să te cred, Keyne? Sau poate „Keyne” nu este 
numele tău adevărat? 

— În rest, totul este adevărat, Alice! Mă numesc Gabriel 
Keyne, aseară eram la Dublin şi m-am trezit azi-dimineaţă, legat 
cu cătuşe de tine, fără să înţeleg cum am ajuns acolo. 

— Dar de ce mi-ai îndrugat asemenea gogoşi? 

El scoase un nou oftat, conştient că minutele care vor urma 
nu vor fi uşoare. 


— Pentru că sunt ca şi tine, Alice. 
Ea încruntă sprâncenele. 

— Ca mine? 

— Şi eu sunt poliţist. 


Se lăsă o tăcere apăsătoare. 

— Ce eşti?! întrebă Alice după câteva secunde. 

— Un agent special FBI repartizat la biroul regional din 
Boston. 

— Îţi baţi joc de mine?! explodă ea. 

— Deloc. Şi chiar eram la Dublin aseară, în clubul ăla, Temple 
Bar, situat în faţa hotelului meu. Mă dusesem să beau câteva 
pahare ca să mă relaxez după o zi de lucru. 

— Şi ce naiba căutai în Irlanda? 

— Mă dusesem să mă întâlnesc cu unul dintre colegii mei din 
Garda Siochana”. 

— De ce? 

— În cadrul unei cooperări internaţionale la o anchetă. 


— O anchetă despre ce? 

Gabriel luă o gură de ceai, parcă pentru a mai încetini şuvoiul 
de întrebări şi ca să mai tragă de timp. 

— Despre o serie de crime, zise el în cele din urmă. 

— Despre un criminal în serie? insistă Alice pentru a-l sili să 
recunoască. 

— Poate, admise el întorcând capul. 

Telefonul tinerei vibră în buzunarul gecii. Ea privi ecranul pe 
care se afişa numărul lui Seymour. Ezită. Captivată de 
dezvăluirile lui Keyne, nu voia să-şi asume riscul de a-i întrerupe 
confidenţele. 

— Ar trebui să răspunzi, o sfătui Gabriel. 

— Ce-ţi pasă? 

— E prietenul tău poliţist, nu-i aşa? Nu eşti curioasă să ştii cui 
aparţin amprentele luate de pe seringă? 

Ea se supuse. 

— Alo. 

— Eu sunt, Alice, răspunse Seymour cu o voce tulburată. 


1 Forţele de poliţie din Republica Irlanda. 


— Ai introdus amprenta în FAED? 

— Unde ai găsit-o, Alice? 

— Pe o seringă. O să-ţi explic mai târziu. A fost identificată, da 
sau nu? 

— Da, avem un rezultat, dar suntem în rahat până-n gât. 

— De ce? 

— Fişierul ne-a indicat că amprenta ar aparţine lui... 

— Ar aparţine cui, fir-ar să fie? 

— Lui Erik Vaughn, răspunse el cu o voce pierită. 

— Erik Vaughn. 

Informaţia o luă pe Alice prin surprindere, asemenea unui 
upercut. 

— Da, bărbatul care a încercat să te ucidă şi... 

— La naiba, ştiu cine este Erik Vaughn! 

Ea închise ochii, simţi că se clatină, dar o forță de inerție o 
împiedică să se prăbuşească. 

— Este imposibil, Seymour, zise ea tranşant, cu o voce calmă. 

Un oftat la celălalt capăt al firului. 

— Ştiu că este greu de crezut, dar am verificat de zece ori 
rezultatele. Sunt mai mult de treizeci de puncte de concordanţă. 
De data asta, sunt obligat s-o înştiinţez pe Taillandier. 

— Mai lasă-mi câteva ore, te rog. 

— Imposibil, Alice. De acum înainte, tot ce are legătură cu 
Vaughn ne face să intrăm pe un teren minat. Ne-ai băgat deja în 
rahat odată cu cazul ăsta. 

— Foarte delicat din partea ta că-mi aminteşti. 

Ea se uită la bătrânul orologiu publicitar Pepsi Cola din spatele 
barului. 

13:15, ora New York-ului. 

— Este 19:15 la Paris, nu-i aşa? Lasă-mă până la miezul 
nopţii. 

Tăcere. 

— Te rog! 

— Nu este o idee prea bună. 

— Şi mai cercetează amprenta. Sunt sigură că nu e a lui 
Vaughn. 

Un nou oftat. 

— lar eu sunt sigur că Vaughn este la New York, Alice. Că te 
caută şi că e hotărât să te ucidă. 


14 
Two people?’ 
Monyştrii există cu adevărat, fantomele la fel... 
Trăiesc în noi şi uneori câştigă... 
Stephen KING 


Particule fine, multicolore, dansau în lumină. 

jaluzelele de lemn întredeschise filtrau razele soarelui. Barul 
cu narghilea fremăta. Arome puternice de portocale, curmale şi 
alune pluteau în sala mare, unde o clientelă pestriță trăgea cu 
nonşalanţă din narghilea sau ronţăia cornuleţe marocane, aşa- 
numitele coarne de gazelă. 

Alice şi Gabriel stăteau fată în faţă, tăcuţi. Un tânăr se apropie 
de masa lor pentru a-i servi din nou cu ceai de mentă. O făcu în 
stil marocan, ridicând cu atenţie ceainicul foarte sus, deasupra 
paharelor, ca să se formeze la suprafaţă un guleraş de spumă. 

Cu coatele pe masă, Gabriel îşi puse mâinile, cu degetele 
încrucişate, sub bărbie. Faţa i se înăsprise. Venise ceasul 
explicaţiilor. 

— Amprenta de pe seringă îi aparţine lui Erik Vaughn, mă 
înşel cumva? 

— De unde îi ştii numele? 

— Pe el îl urmăream în Irlanda. 

Alice îl ţintui cu privirea şi nu-şi mai luă ochii de la el. 

— De ce în Irlanda? 

— Este o poveste lungă. Acum zece zile, unitatea FBI din 
Boston a fost alertată de poliţia statului Maine în legătură cu o 
crimă neobişnuită comisă în comitatul Cumberland. Eu am fost 
trimis la locul crimei împreună cu partenerul meu, agentul 
special Thomas Krieg. 

— Cine era victima? întrebă poliţista. 

— Elizabeth Hardy, treizeci şi unu de ani, o infirmieră care 
lucra la Sebago Cottage Hospital. Găsită asasinată la ea acasă, 
strangulată... 

— ...Cu un ciorap de nailon, ghici Alice. 

Keyne confirmă cu un semn din cap. 

Inima lui Alice începu să bată cu putere, dar ea încercă să-şi 
stăpânească emoția. Poate că era aceeaşi semnătură ca a lui 


2 „Doi oameni” (în original, în limba engleză). 


Vaughn, dar acelaşi modus operandi nu însemna neapărat 
acelaşi criminal. 

— După asasinat, continuă Keyne, am consultat fără succes 
bazele de date Vicap. Nu voiam să-ţi spun, dar hackerii noştri au 
posibilitatea de a intra în bazele de date ale poliţiei europene: 
Viclas din Germania, Salvac din Franţa... 

— Sper că glumeşti, nu? 

— Nu te arăta aşa surprinsă, la război ca la război, se eschivă 
el. Pe scurt, aşa am aflat de seria de crime şi agresiuni comise 
de Erik Vaughn la Paris din noiembrie 2010 şi până în noiembrie 
2011. 

— Şi ai făcut legătura? 

— Am solicitat o întâlnire pentru a sta de vorbă cu şefa ta, 
directoarea Brigăzii Criminalistice. 

— Mathilde Taillandier? 

— Trebuia să mă întâlnesc cu ea săptămâna viitoare la Paris, 
dar mai întâi m-am dus în Irlanda. Consultând bazele de date 
internaţionale, aflasem de o altă crimă care avusese loc în urmă 
cu opt luni la Dublin. 

— Acelaşi tip de victimă, aceeaşi semnătură? 

— Mary McCarthy, douăzeci şi patru de ani, o studentă 
doctorandă la Trinity College. Găsită strangulată cu un ciorap în 
camera de cămin. 

— Şi crezi că autorul e Vaughn? 

— Este evident, nu? 

— Nu. 

— Am pierdut urma lui Vaughn la Paris, când te-a agresat. De 
atunci, este o fantomă. Poliţia franceză n-a avansat deloc cu 
ancheta. 

— Şi ce-i cu asta? 

— O să-ţi spun ce cred eu. Vaughn este un ucigaş cameleon, 
capabil să-şi schimbe identitatea atunci când se simte 
ameninţat. Cred că a părăsit Parisul de multă vreme, că a făcut 
o haltă în Irlanda şi că acum se află în Statele Unite. 

— Asta pentru că ai două crime cu moduri de operare aparent 
similare? 

— Perfect similare, o corectă Keyne. 

— În definitiv, Vaughn nu este primul ucigaş care îşi 
strangulează victimele cu un ciorap de nailon! 


— Nu te face că nu pricepi, Schäfer. Vaughn le-a ucis pe toate 
aceste femei cu ciorapii victimei precedente. Acest detaliu 
constituie specificul semnăturii lui. O ştii prea bine! 

— Şi victima ta din Boston, cu ce a fost strangulată? 

— Cu nişte colanţi roz cu alb. Exact la fel cu cei pe care îi 
purta studenta irlandeză în ziua când a fost omorâtă! 

— Te ambalezi prea repede. Ucigaşul tău din Irlanda sau din 
Statele Unite este un simplu imitator. Un complice, un om de 
paie, un soi de admirator ce reproduce crimele lui Vaughn cu 
minuţiozitate. 

— Un copycate, nu-i aşa? Îi vedem în fiecare seară în serialele 
polițiste de la TV, dar, în cincisprezece ani de meserie, eu n-am 
întâlnit niciodată aşa ceva. Asemenea indivizi nu există în 
realitate. 

— Bineînţeles că există! Zodiacul newyorkez, cazul Hance... 

El ridică mâna pentru a o întrerupe. 

— Sunt nişte cazuri vechi de treizeci de ani pe care le găsim 
în manualele de criminologie... 

Alice nu se dădea bătută. 

— Credeam că FBl-ul este ceva mai riguros. Vă năpustiţi 
mereu cu ochii închişi în capcanele care vi se întind? 

Gabriel îşi pierdu răbdarea. 

— Ascultă, voiam să te menajez, Alice, dar, dacă vrei o probă 
irefutabilă, îţi pun una la dispoziţie. 

— Ah, da? 

— Ştii cu ce fel de ciorapi a fost strangulată tânăra irlandeză? 

— Spune-mi. 

— Cu o pereche de colanţi de gravidă din dantelă, cu 
imprimeu piele de şarpe albastru-verzui. Perechea pe care o 
purtai tu acum doi ani când Vaughn a fost cât pe ce să te ucidă. 

Urmă un moment de tăcere. Dezvăluirea îi provocă tinerei 
fiori reci pe şira spinării. Poliţia nu divulgase niciodată presei 
acest detaliu. Cum ar fi putut un imitator să ştie cum arătau şi 
ce marcă erau colanţii ei? 

Îşi masă tâmplele. 

— Bun, OK, să admitem. Care este teoria ta? 

— Cred că Vaughn ne-a adus împreună ca să ne sfideze. Şi 
faptul că am găsit una dintre amprentele lui arată că am 
dreptate. Mai întâi, tu: poliţista franceză care îl cunoaşte cel mai 
bine fiindcă l-a vânat cu înverşunare. Tu, femeia căreia i-a ucis 


copilul ce urma să se nască. Tu, cu furia şi ura ta faţă de el. 
Apoi, eu: agentul FBI însărcinat cu ancheta şi care i-a dat de 
urmă în Statele Unite. Doi poliţişti împotriva lui. Doi poliţişti 
hotărâți să-i vină de hac, dar doi poliţişti cu slăbiciunile şi 
demonii lor, care trec brusc de la statutul de vânător la cel de 
pradă. 

Alice privi această posibilitate cu un amestec de spaimă şi 
excitare. Perspectiva asta avea ceva înfricoşător. 

— Fie că Vaughn se află sau nu în spatele acestor crime, are 
în mod obligatoriu un discipol sau un om de paie, zise ea. 
Aseară, tu erai la Dublin şi eu eram la Paris. Într-un mod sau 
altul, a trebuit să ne urce în avion şi nu cred că tipul ăsta are 
darul ubicuităţii. 

— Sunt de acord cu tine. 

Alice îşi luă capul în mâini. Cazul lua o întorsătură neaşteptată 
care, de câteva ore, scotea la suprafaţă traumatisme şi suferinţe 
cu care se lupta de ani de zile. 

— Un singur lucru mă deranjează, Keyne: de ce ai aşteptat 
atâta timp până să-mi dezvălui adevărata ta identitate? 

— Pentru că trebuia să ştiu mai multe despre tine, despre 
implicarea şi motivațiile tale. Şi mai ales aveam interesul să 
strâng suficiente informaţii pentru ca FBl-ul să nu-mi ia ancheta. 
Apoi, între noi fie vorba, detest mai mult decât orice să fiu umilit 
şi de data asta m-am lăsat dus de nas ca un pifan... 

— Dar de ce ai inventat personajul ăsta, pianistul de jazz? 

— Mi-a venit aşa, pe moment. Mi-a plăcut întotdeauna jazz-ul 
şi Kenny, cel mai bun prieten al meu, chiar este saxofonist. 

— Şi acum ce propui? 

— Mai întâi, trecem pe la laboratorul de hematologie medico- 
legală din Upper East Side ca să lăsăm eşantionul de sânge 
prezent pe cămaşa ta. FBl-ul lucrează frecvent cu ei. Sunt 
îngrozitor de scumpi, dar au aparatură şi echipe foarte 
performante. Cu ajutorul lor, vom putea avea un profil genetic în 
două ore. 

— Bună idee. Şi după aceea? 

— Ne întoarcem la Boston cu maşina, ne punem de acord, 
mergem la cei de la FBI şi le povestim tot ce ştim, rugându-ne 
să nu-mi ia ancheta. 

Alice îl privi pe Gabriel şi constată că fizionomia i se 
schimbase de când se  deconspirase. Latura jovială a 


instrumentistului de jazz lăsase locul gravităţii poliţistului. O 
privire mai întunecată, trăsături mai dure, un chip împietrit de 
nelinişte. Era ca şi când făceau cunoştinţă încă o dată. 

— Merg cu tine, încuviinţă ea. Dar cu o condiţie: odată ajunşi 
la Boston, vreau să particip la anchetă. 

— Asta nu depinde de mine, după cum bine ştii. 

— Oficial sau neoficial, facem echipă: îmi dai informaţiile tale 
şi ţi le dau pe ale mele. Dacă nu, drumurile noastre se despart 
aici şi adio bucată de cămaşă. Faci cum vrei! 

Gabriel scoase o ţigară din pachetul început pe care-l 
recuperase din Honda. Şi-o aprinse şi trase câteva fumuri 
nervoase pentru a-şi oferi timp de gândire. 

Alice îl privea cu coada ochiului. Acum, îl recunoştea în sfârşit 
ca pe unul dintre ai săi: un poliţist monomaniac, în stare de 
orice ca să-şi păstreze cazul. Un poliţist care îşi petrecea 
probabil o bună parte a nopţilor punându-se în pielea 
criminalilor pentru a le înţelege motivațiile. Un poliţist pentru 
care prinderea asasinilor avea ceva sacru. 

Gabriel scoase cheile de la maşină şi le puse pe masă. 

— De acord, hai să mergem, consimţi el strivindu-şi ţigara 
într-o farfuriuţă. 


15 


Para bellum 
Si vis pacem, para bellum. Dacă vrei pace, pregăteşte-te de 
război. 
VEGETIUS 


Un cub Rubik înalt de douăzeci de metri situat în partea de 
est a Fifth Avenue. 

Înghesuit între Mount Sinai Hospital şi Muzeul oraşului New 
York, laboratorul de hematologie medico-legală ocupa ultimul 
etaj al unei clădiri ultramoderne a cărei faţadă cristalină - 
constituită din panouri pătrate de sticlă multicolore - te ducea 
cu gândul la celebrul cub geometric cu trei dimensiuni. 

Gabriel şi Alice avură nevoie de mai puţin de-un sfert de oră 
pentru a ajunge la frontiera dintre Upper East Side şi Spanish 
Harlem. Din fericire, era ora prânzului şi numeroase locuri de 
parcare se eliberaseră. Îşi lăsară maşina pe una dintre străzile 
care mărgineau imensa incintă unde se aflau spitalul şi 
campusul şcolii de medicină. 

— Mă aştepţi în maşină, OK? 

— Glumeşti? Nici vorbă, vin cu tine! 

— Bine, oftă Gabriel. Dar mă laşi pe mine să vorbesc. Eu 
conduc ancheta, ai înţeles? 

— Înţeles, şefu', se maimuţări ea deschizând portiera. 

leşi şi el din maşină. 

— Şi nu pierdem timpul, bine? zise el uitându-se la ceasul 
unui parcometru. 

Alice dădu din cap în tăcere şi îl urmă în hol, apoi în ascensor. 
În acel moment al zilei, etajul laboratorului era aproape gol. La 
recepţie, o secretară termina de mâncat o salată de crudităţi 
dintr-o caserolă de plastic. 

Gabriel se prezentă şi ceru s-o vadă pe Eliane Pelletier, 
directoarea adjunctă a laboratorului. 

— Este franţuzoaică? se miră Alice tresărind la consonanţa 
numelui. 

— Nu, e din Quebec. Şi te avertizez, este un pic mai specială, 
mărturisi el ridicând dintr-o sprânceană. 

— Adică? 

— Nu vreau să-ţi stric surpriza. 

Eliane Pelletier apăru imediat în capătul culoarului: 


— Gaby, dragul meu, ai venit să mi-o prezinţi pe logodnica 
ta?! îi strigă ea de departe. 

Era o femeie mică şi robustă, cu părul grizonant tăiat scurt. 
Purta ochelari pătraţi şi o bluză albă descheiată peste o amplă 
tunică neagră. Rotundă şi blândă, faţa ei te ducea cu gândul la o 
păpuşă rusească. 

— Sunt fericită că te-ai aşezat în sfârşit la casa ta, îl tachină 
ea îmbrăţişându-l. 

El se feri să-i facă jocul. 

— Eliane, ţi-o prezint pe căpitan Schäfer de la Brigada 
Criminalistică din Paris. 

— Bună, drăguţo, zise ea strângând-o în braţe. Francezi 
afurisiţi!?: Haideţi! 

Ei o urmară în birou. 

— Avem puţin timp, Eliane. Poţi să faci o analiză ADN plecând 
de la acest eşantion de sânge? Laboratoarele noastre sunt 
supraîncărcate. 

Alice scoase din geantă bucata de material ruptă din cămaşa 
ei şi i-o întinse directoarei. 

— O să-l pun pe unul dintre biologii mei să se ocupe, promise 
ea luând punga de prelevare. Ce cauţi, mai exact? 

— O amprentă genetică exploatabilă. Poţi s-o faci rapid? 

— In şase ore îţi convine? propuse ea aranjându-şi ochelarii. 

— Glumeşti? 

— Pot să folosesc sonde miniaturale şi să reduc astfel timpul 
de extracţie a ADN-ului şi amplificarea lui, dar te va costa mai 
scump. 

— Fă-o cât de repede poţi. Imediat ce ai rezultatele, trimite-i- 
le lui Thomas Krieg odată cu factura. Aş vrea să-l sun ca să-l 
avertizez. Pot folosi telefonul tău fix? 

— Simte-te ca acasă, Gaby. Mă apuc imediat de treabă. 

Directoarea dispăru, lăsându-i singuri în birou. 

— Care e numărul tău de mobil? Dacă nu te deranjează, aş 
vrea să i-l comunic lui Thomas ca să poată da de noi cu 
uşurinţă. 

Alice fu de acord şi îi scrise noul număr pe un fluturaş 
autocolant care era pe birou. 


21 În original, „Maudits Français”; expresie folosită, în glumă, de canadienii 
din Quebec faţă de francezi, ca semn de simpatie. 


În timp ce Gabriel îşi suna colegul, ea ieşi pe culoar. Îşi activă 
telefonul, formă numărul tatălui ei, dar intră direct anunţul 
lapidar al căsuţei vocale. 

„Ați sunat la Alain Schäfer. Momentan, nu sunt disponibil. 
Lăsați un mesaj după semnalul sonor”, cerea o voce 
morocănoasă de om grosolan. 

— Tată, sunt Alice. Sună-mă imediat ce poţi. Este ceva 
urgent. Foarte urgent. 

Închise. Se gândi câteva secunde, apoi se hotărî să-l sune pe 
Seymour. 

— Tot eu sunt. 

— Îmi făceam griji, fir-ar să fie! Ai vorbit cu Keyne? 

— Da, pretinde că este agent special al FBI, de la agenţia din 
Boston. 

— Vorbeşti serios? Tipul ăsta te duce cu preşul, Alice! 

— Poţi încerca să verifici, dar cred că de data asta spune 
adevărul. Anchetează o crimă care prezintă asemănări cu cele 
ale lui Erik Vaughn. 

— O să-i dau un telefon lui Sharman, tipul de la Washington 
pe care l-am ajutat în cazul Petreus. 

— Mulţumesc, Seymour. Eşti tot la birou? Vreau să-mi mai faci 
un serviciu. 

Polițistul parizian nu-şi putu stăpâni un oftat. 

— Alice, numai asta fac de azi-dimineaţă! 

— AŞ vrea să-ţi iei maşina şi... 

— Acum? Este imposibil. Am de lucru până la ora 23:00! 

Ea nu-i luă în seamă protestele. 

— la-o pe Autostrada de Est până la Metz, apoi continuă până 
la Sarreguemines. 

— Alice, dar sunt cel puţin 350 de kilometri! 

Ea continuă fără să-l asculte: 

— Între Sarreguemines şi Sarrebourg, este o fostă fabrică de 
zahăr dezafectată. Nu ştiu exact unde se află, dar cere-i lui 
Castelli s-o localizeze, nu cred că sunt multe în regiune. 

— Ţi-am zis că nu mă duc, Alice! 

— la cu tine o lanternă, un cleşte mare şi nişte tuburi 
fluorescente. Sună-mă când ajungi acolo. Aş vrea să verifici 
ceva. 

— Sunt opt ore de mers dus-întors! 


— Nu ţi-aş cere să te duci dacă n-ar fi important. Fă-o în 
numele prieteniei noastre! îl imploră ea. Numai în tine pot avea 
încredere, ce dracu'! 

La celălalt capăt al firului, Seymour simţi disperarea prietenei 
lui şi capitulă. 

— Spune-mi măcar ce ar trebui să găsesc, oftă el. 

— Un cadavru, sper. 


Drumul. 

Viteza. 

Peisajul care defilează. 

Bâzâitul puternic al motorului V8. 

La radioul maşinii, vocea de neuitat a lui Otis Redding. 

Un enorm tahometru instalat în centrul tabloului de bord 
antic. 

Şi reflexiile de chihlimbar şi miere ale pletelor lui Alice. 

Plecaseră din Manhattan la ora 14.00, merseseră aproape 
două ore, traversând o bună parte din Connecticut: mai întâi, o 
luaseră pe Interstate 95, care se întindea de-a lungul coastei, 
apoi pe lnerstate 91, care urca spre nord. Circulaţia era fluidă, 
autostrada însorită, mărginită când de brazi, când de ginkgo 
biloba, ulmi şi stejari albi. 

Cu mintea în altă parte, aproape că nu-şi vorbiseră tot 
drumul, pierduţi în gândurile lor. Fiecare îşi rumega propriile 
nelinişti. 

Automobilul Shelby GT gonea ca o săgeată. La volanul 
bolidului, Gabriel se imagină pentru o clipă în pielea unui tânăr 
din anii '60, mândru de Mustangul lui, care o ducea pe frumoasa 
lui girlfriend să vadă ultimul film cu Steve McQueen, ascultând 
hiturile lui Roy Orbison sau Everly Brothers, şi se temea de 
viitoarea recrutare, care avea să-l trimită poate în Vietnam. 

Intoarse capul spre Alice. Cu o figură gravă şi impenetrabilă, 
poliţista era cufundată în gânduri, cu mâna crispată pe telefon 
în aşteptarea unui apel. Cu jacheta ei de camuflaj, cu tenul 
deschis la culoare, cu pomeţii înalţi şi părul dat pe spate, degaja 
o frumuseţe sălbatică, aproape marţială. Era cât se poate de 
evident: Alice Schäfer era în război. Dar, în spatele durității 


trăsăturilor, se întrezărea când şi când o altă femeie, mai blândă 
şi mai liniştită. 

Se întrebă cum era înainte. Înainte de tragedie. Surâzătoare, 
calmă, fericită? Ar fi putut oare să se îndrăgostească de o 
asemenea femeie dacă ar fi întâlnit-o pe străzile Parisului? Ar fi 
abordat-o? Ea s-ar fi uitat la el? Îşi imagină scena, prelungind cu 
plăcerea această divagaţie. 

Apoi, la radio, The Clash, U2 şi Eminem îl înlocuiră pe Otis 
Redding. Vraja se rupse. Goodbye anii 1960 şi digresiuni 
romantice. Înapoi la realitate. 

Gabriel clipi din ochi şi lăsă în jos parasolarul pentru a se 
proteja de lumina puternică. 

Apoi se uită din nou în oglinda retrovizoare, pentru a întâlni 
privirea lui Alice care tocmai îşi strângea părul în coc. 

— Trebuie să te uiţi la drum, Keyne. 

— AŞ vrea să-mi explici ceva. 

El lăsă fraza în aer. Alice îi susţinu privirea în oglindă. 

— Cum poţi fi sigură că amprentele de pe seringă nu sunt ale 
lui Vaughn? 

Ea ridică din umeri, agasată. 

— Este o supoziţie, după cum ţi-am spus. Nu o certitudine. 

— Nu-ţi bate joc de mine: deşi toate indiciile noastre îl acuză, 
tu n-ai crezut nici măcar o clipă că Erik Vaughn se află în Statele 
Unite. Am mii de ore de interogatoriu la activ. Ştiu când cineva 
mă minte şi exact asta faci tu în acest moment. 

Ea se apără timid. 

— N-ai niciun motiv să... 

— Îţi atrag atenţia că eu sunt singurul poliţist autorizat să mă 
ocup de acest caz! îi tăie el vorba ridicând tonul. Am fost corect 
cu tine, ţi-am dat toate informaţiile pe care le am, deşi nimic nu 
mă obliga s-o fac. 

Ea oftă. El continuă: 

— Mi-ai cerut să te iau în echipă cu mine şi să-ţi pledez cauza 
în faţa superiorilor mei ca să participi şi tu la anchetă. Foarte 
bine, accept, chiar dacă pentru asta îmi pun credibilitatea în joc. 
Dar, dacă suntem parteneri, ne spunem tot, OK? 

Ea dădu din cap. Era genul de discurs care îi plăcea. 

— Aşadar, te mai întreb încă o dată, Alice: cum poţi fi sigură 
că amprentele de pe seringă nu sunt ale lui Vaughn? 


Ea îşi masă tâmplele şi respiră adânc înainte de a se 
destăinui: 

— Pentru că Vaughn este mort, Keyne. Vaughn a murit de 
mult. 


Îmi amintesc... 

Cu mai puţin de doi ani în urmă îmi amintesc. 

5 decembrie 2011. 

Lumina alburie a unei camere de spital. 

Un soare de iarnă care apune şi nu mai are puterea să 
răzbată prin storuri. 

Mirosul greţos de antiseptice şi mâncare. 

Dorinţa de a muri. 


Trei săptămâni s-au scurs de la agresarea mea de către Erik 
Vaughn şi de la moartea lui Paul. Stau apatică în patul meu, cu 
ochii ficşi, pierduţi în gol. O perfuzie cu antibiotice îmi este pusă 
în antebraţ. În ciuda analgezicelor, cea mai mică mişcare îmi 
taie burta. În ciuda calmantelor şi a antidepresivelor, cel mai 
neînsemnat gând îmi sfâşie inima. 

Când ambulanţa m-a adus la spital, pierdusem deja mult 
sânge. Mi s-a făcut o ecografie abdominală pentru a confirma 
moartea bebeluşului şi a stabili bilanţul leziunilor. Loviturile de 
cuţit mi-au perforat peretele uterului, mi-au secţionat o arteră, 
mi-au provocat răni digestive şi mi-au atins intestinul subţire. 

Niciodată n-aş fi avut mai multă nevoie de Paul alături de 
mine decât în clipa aceea. O nevoie vitală de a-i simţi prezenţa, 
de a ne plânge toată durerea împreună, lipiţi unul de altul, şi de 
a-i cere iertare, iertare, iertare. 

M-au anunţat de moartea lui chiar înainte de a mă duce în 
sala de operaţie. Chiar înainte de a-mi deschide pântecul pentru 
a-mi scoate copilaşul ucis. Atunci, ultimele legături care mă mai 
ţineau în viaţă s-au rupt. Am urlat de furie şi de durere, lovindu-i 
pe medicii care încercau să mă calmeze, după care m-am 
prăbuşit sub efectul anesteziei. 


Mai târziu, după operaţie, un idiot de doctor mi-a zis că, într- 
un fel, avusesem „noroc”. La sfârşitul sarcinii, fătul ocupa atât 
de mult spaţiu în burta mea, încât îmi împingea organele mai în 
spate. Bebeluşul meu a încasat aşadar în locul meu loviturile 
care ar fi trebuit să-mi fie fatale. Bebeluşul meu mi-a salvat 
viaţa. 

Ideea asta îmi este insuportabilă. 

Mi-au suturat toate rănile interne. Mi-au scos o bucată din 
intestin. Mi-au spus chiar că reuşiseră să-mi păstreze o parte din 
uter pentru o eventuală viitoare sarcină. 

Ca şi cum, după asta, era posibil să mai ai într-o bună zi o altă 
iubire, o altă sarcină, un alt copilaş. 

Mama a luat trenul şi a venit să mă vadă, dar n-a stat decât 
douăzeci de minute. Fratele meu mi-a lăsat un mesaj pe robot. 
Sora mea s-a mulţumit cu un SMS. Din fericire, Seymour vine de 
două ori pe zi şi face tot ce-i stă în putinţă ca să mă consoleze. 
Băieţii de la secţie trec şi ei, dar tăcerea lor le trădează 
decepţia, furia: nu numai că i-am lucrat pe dedesubt, dar am 
compromis una dintre anchetele cele mai importante pe care 
serviciul de criminalistică le-a avut de rezolvat în ultimii ani. 

Din fundul patului meu, le surprind privirile care nu înşală şi în 
care citesc amărăciunea şi reproşul. Ştiu foarte bine ce 
gândeşte toată lumea: că din cauza mea Erik Vaughn este încă 
în libertate. 

Şi că, oricât de oribil este ceea ce mi s-a întâmplat, nu pot, de 
fapt, să dau vina decât pe mine însămi. 


* 


Înot în vaporii medicamentoşi ai pilulelor pe care personalul 
spitalului mă obligă să le înghit. Singura soluţie pe care au găsit- 
o pentru a mă împiedica să-mi tai venele sau să mă arunc pe 
fereastră este să-mi anestezieze creierul, să-mi împietrească 
inima. 

În pofida minţii mele amorţite, aud scârţâitul ascuţit al uşii 
care se deschide şi văd silueta masivă a tatălui meu. intorc 
capul pentru a-l privi cum înaintează lent spre patul meu. 

Alain Schăfer în toată splendoarea lui: coamă grizonantă, 
trăsături trase, barbă de trei zile. Poartă veşnica lui „uniformă” 
de poliţist - o haină trei sferturi din piele cu dublură din blană 


peste un pulover pe gât, nişte blugi, cizme cu botul pătrat. La 
mână are un vechi Rolex Daytona din oţel - la fel cu cel pe care- 
| poartă Belmondo în filmul Panică în oraş - pe care i l-a făcut 
cadou mama cu un an înainte de naşterea mea. 

—  Rezişti, campioano? întreabă el trăgându-şi un scaun 
pentru a se aşeza lângă mine. 

Campioană. O poreclă care datează din copilărie. Nu mi-a mai 
zis aşa de cel puţin douăzeci şi cinci de ani. O amintire iese la 
suprafaţă: când mă însoțea, copil fiind, la turneele de tenis din 
weekend. Este adevărat că am câştigat împreună cupe şi trofee, 
eu pe teren şi el în tribune. Avea mereu un cuvânt bun la 
momentul potrivit. Privirea liniştitoare şi vorba nimerită. Dorinţa 
de victorie cu orice preţ. 

Tatăl meu vine să mă vadă în toate zilele. Cel mai adesea 
seara; rămâne cu mine până adorm. Este singurul care mă 
înţelege cât de cât şi care nu mă judecă. Singurul care mă 
apără, pentru că şi el ar fi acţionat fără îndoială în acelaşi mod. 
Dependent de adrenalină, şi el şi-ar fi asumat toate riscurile, şi 
el s-ar fi dus acolo singur, cu arma în mână, cu capul plecat. 

— Am trecut pe la hotel s-o văd pe maică-ta, mi-a zis el 
deschizând o mapă din piele. Mi-a dat ceva ce îi cer de mult 
timp. 

Îmi întinde un album foto cu legătură din pânză uscată pe 
care tocmai l-a scos din servietă. Fac un efort pentru a mă ridica 
în şezând, aprind lampa de deasupra patului şi dau paginile 
separate cu folie transparentă. 

Albumul datează din 1975, anul naşterii mele. Pe paginile 
cartonate, pozele, fixate cu ajutorul unor colţare autocolante, au 
sub ele nişte adnotări făcute cu pixul care au trecut proba 
timpului. 

Primele fotografii sunt din primăvara anului 1975. O văd pe 
mama însărcinată în şase luni. Uitasem cât de mult semăn cu 
ea. Uitasem şi cât de mult se iubiseră părinţii mei la început. 
Răsfoind albumul, o întreagă epocă prinde viaţă prin intermediul 
fotografiilor îngălbenite. Revăd şi garsoniera micuță pe care o 
împărțeau pe atunci în strada Delambre din Montparnasse. 
Tapetul pictat în oranj psihedelic al camerei unde tronează un 
fotoliu în formă de ou, nişte etajere-cuburi pe care sunt aranjate 
discurile de vinil cu treizeci şi trei de turaţii ale lui Dylan, 


Hendrix şi Brassens, un telefon din bachelită, un poster cu 
echipa AS Saint-Etienne din perioada ei de glorie. 

În fiecare poză, mama şi tata sunt cu zâmbetul pe buze şi în 
mod vizibil foarte fericiţi la ideea de a deveni părinţi. Păstraseră 
totul, fotografiaseră tot ce ţinea de marele eveniment: analiza 
de sânge care îmi anunţa naşterea, prima ecografie, ideile de 
nume scrise pe un blocnotes cu spirală: Emma sau Alice pentru 
o fată, Julien sau Alexandre pentru un băiat. 

Dau o nouă pagină şi mă simt sugrumată de emoție. La 
maternitate, în ziua când m-am născut. Un bebeluş care urlă în 
braţele tatălui său. Sub poză, recunosc scrisul mamei: „12 iulie 
1975: Micuța noastră Alice! Este la fel de cuminte ca mami şi 
tati!”. 

Pe pagina opusă, brăţara mea de la naştere prinsă cu scotch 
şi o fotografie făcută câteva ore mai târziu. De data asta, 
„micuța Alice” doarme liniştită în leagăn, vegheată de părinţii ei 
care au cearcăne vineţii sub ochi, dar stele în priviri. Şi din nou 
scrisul mamei: 

„Începem o viată nouă. Sentimente noi ne bulversează 
existența. Am devenit părinți”. 

Lacrimi amare mi se rostogolesc pe obraji la evocarea unor 
sentimente pe care eu nu la voi cunoaşte niciodată. 

— De ce naiba îmi arăţi aşa ceva? zic eu azvârlind albumul pe 
pat. 

Îmi dau seama că şi tata are ochii umezi. 

— Când mama ta a născut, eu ţi-am făcut prima baie şi ţi-am 
dat primul biberon cu lapte, mărturiseşte el. A fost cel mai 
emoţionant moment din viaţa mea. |n ziua aceea, luându-te 
pentru prima dată în braţe, ţi-am făcut o promisiune. 

Se opri câteva secunde cu vocea sugrumată de emoție. 

— Ce promisiune? întreb. 

— Promisiunea că, atât timp cât voi trăi, nu voi lăsa niciodată 
pe nimeni să-ţi facă rău. Te voi proteja orice s-ar întâmpla şi 
oricare vor fi consecinţele. 

Înghit în sec. 

— Ei bine, după cum vezi, nu trebuie să faci asemenea 
promisiuni, pentru că nu pot fi ţinute. 

Oftează şi se freacă la ochi pentru a-şi şterge lacrimile pe 
care nu le poate stăpâni, apoi scoate din servietă o mapă 
cartonată. 


— Am făcut ce-am putut. Am făcut ceea ce trebuia să fac, îmi 
explică el întinzându-mi mapa. 

Înainte de a o deschide, îi arunc o privire întrebătoare. Atunci 
mă anunţă: 

— L-am găsit, Alice. 

— Despre cine vorbeşti? 

— L-am găsit pe Erik Vaughn. 

Rămân cu gura căscată. Mintea mea refuză să înţeleagă ceea 
ce tocmai am auzit. li cer să repete. 

— L-am găsit pe Erik Vaughn. N-o să-ţi mai facă rău niciodată. 

Un fior de gheaţă mă paralizează. Timp de câteva secunde ne 
uităm unul la altul în tăcere. 

— Este imposibil! De când a fugit, jumătate din poliţiştii 
Franţei îl caută. Prin ce miracol ai reuşit tu să-l găseşti singur? 

— Nu contează, am reuşit. 

Mă enervez. 

— Dar ai fost destituit, nu mai eşti poliţist. Nu mai ai echipă, 
nu mai ai... 

— Am păstrat contacte, îmi explică el fără să mă scape din 
ochi. Tipi care-mi datorează servicii. Oameni care cunosc alţi 
oameni şi care la rândul lor cunosc pe alţii. Ştii cum 
funcţionează asta. 

— Nu tocmai. 

— Încă mai am informatori printre taximetrişti. Unul dintre ei 
l-a luat pe Erik Vaughn de lângă poarta Saint-Cloud chiar în 
seara în care te-a atacat. Şi-a abandonat MP3-ul când a înţeles 
că era identificat. 

Simt c-o să-mi plesnească inima în piept. Tatăl meu continuă: 

— Taxiul l-a dus în Seine-Saint-Denis, la Aulnay-sous-Bois, 
într-un hotel mizerabil, în apropiere de piaţa General-Leclerc. 

Îmi ia din mâini mapa cu documente şi scoate din ea mai 
multe fotografii, de genul celor pe care le fac poliţiştii când stau 
la pândă. 

— În timp ce toată lumea îl credea în străinătate, ticălosul se 
ascundea la mai puţin de douăzeci de minute de Paris. A stat 
acolo cinci zile sub un nume de împrumut, cu o carte de 
identitate falsă. Îşi limita deplasările, dar, pentru a părăsi ţara, 
încerca să-şi facă rost de un paşaport fals. În ultima zi, pe la ora 
23:00, a ieşit să ia aer. Era singur şi mergea pe lângă ziduri, cu 


o şapcă îndesată pe cap şi cu ochii în pământ. Atunci l-am 
atacat. 

— Cum aşa, în plină stradă? 

— Noaptea, zona este pustie. l-am dat două lovituri cu o bară 
de fier în gât şi în cap. Era deja mort când l-am băgat în 
portbagajul maşinii mele Range Rover. 

Incerc să înghit, dar mi s-a pus un nod în gât. Mă agăţ de bara 
metalică de siguranţă de pe marginea patului. 

— ŞI... ce ai făcut cu corpul? 

— Am mers o bună parte din noapte înspre Lorraine. Găsisem 
locul perfect pentru a mă descotorosi de acel monstru: o fostă 
fabrică de zahăr dezafectată între Sarrebourg şi Sarreguemines. 

Imi întinde alte poze care îmi evocă decorul unui film de 
groază, amplasat la dracu-n praznic. În spatele unui gard din fier 
forjat, un şir de clădiri lăsate în paragină. Ferestre zidite. 
Şeminee din cărămidă roşie care amenințau să se prăbuşească. 
Cuve gigantice din metal pe jumătate înfipte în pământ. Benzi 
rulante stricate. Cărucioare blocate pe şinele invadate de ierburi 
înalte. Tractoare cu excavator înţepenite în rugină. 

Îmi arată cu degetul o imagine. 

— In spatele zonei de depozitare, există trei puțuri din piatră, 
construite unul lângă altul, care dau într-un rezervor subteran. 
Corpul lui Vaughn putrezeşte în cel din mijloc. Nimeni nu-l va 
găsi niciodată aici. 

Imi arată o ultimă fotografie. Imaginea ghizdului unui puț 
împrejmuit cu un grilaj greu de metal. 

— Această răzbunare ne aparţine, zice tatăl meu, strângându- 
mă de braţ. Acum, cazul va fi clasat. Mai întâi, pentru că nu vor 
mai exista crime. Şi apoi, cum Vaughn are rude în Irlanda şi în 
Statele Unite, se va crede că a fugit în străinătate, ba chiar că s- 
a sinucis. 

Îi susţin privirea fără să clipesc. Sunt împietrită, incapabilă să 
rostesc vreun cuvânt, sfâşiată de sentimente violente şi 
contradictorii. 

După o primă senzaţie de uşurare, urmează un soi de furie 
surdă. Strâng pumnii până când unghiile mi se înfig în carne. Tot 
corpul mi se încordează. Îmi curg lacrimile şi simt cum îmi iau 
foc obrajii. 

De ce m-a privat tatăl meu de această răzbunare, de 
răzbunarea mea! 


După moartea soţului şi a copilaşului meu, singura rațiune 
pentru care mai puteam să mă agăţ de viaţă era să-l urmăresc 
şi să-l ucid pe Erik Vaughn. 

Acum, nu-mi mai rămâne nimic. 


Partea a treia 
Sânge şi furie 


16 
Pe urmele ucigaşului 
Lucrurile teribile şi sângeroase sunt uneori cele mai frumoase. 
Donna TARTT 


Kilometrii defilau cu repeziciune. 

Pierdut în gânduri, fumând ţigară după ţigară, Gabriel 
conducea cu ochii aţintiţi la drum. 

Un panou de semnalizare indica: Următoarea ieşire Hartford, 
apoi imediat un altul: Boston 105 mile. Cu viteza asta, vor 
ajunge la birourile FBI în mai puţin de două ore. 

Cu fruntea lipită de geam, Alice încerca să-şi pună ideile în 
ordine. În lumina ultimelor revelații, clasa informaţiile, regrupa 
elementele şi datele într-un soi de dosare imaginare pe care le 
aranja mai apoi în diferite compartimente ale minţii ei. 

Un lucru o deranja însă. Cuvintele lui Seymour cu privire la 
camerele de supraveghere din parcare: camera a filmat placa 
de înmatriculare, dar interiorul maşinii este cufundat în 
semiintuneric. 

Murea de dorinţa de a vedea ea însăși acele imagini. 

Mereu această nevoie de a controla totul. 

De a verifica toate detaliile. 

Dar cum să facă? Să-l sune iar pe Seymour? Era inutil. 

Doar o prevenise: am dat o fugă până pe Bulevardul Franklin 
Roosevelt şi am vizionat înregistrările, dar nu se vede mare 
lucru. Seymour văzuse filmul, dar nu intrase în posesia lui. 
Logic. In absenţa comisiei rogatorii, nu putuse să-l obţină. Se 
dusese în parcare şi probabil negociase aprig cu tipul de la 
securitate pentru a-l viziona pe loc. 

Trecu mental în revistă relaţiile pe care le avea. Îşi deschise 
telefonul şi formă numărul de mobil al comisarului Marechal, 
care conducea subdirecţia regională a Poliţiei Transporturilor. 

— Salut Franck, sunt Schäfer. 

— Alice? Unde eşti? Mi s-a afişat un număr lung pe ecran. 

— Sunt la New York. 

— Brigada Criminalistică ţi-a plătit călătoria? 

— E o poveste lungă, o să-ţi explic... 

— Mda, am înţeles. Anchetezi tot pe cont propriu. N-o să te 
schimbi niciodată! 

— Aşa este şi, de altfel, de-asta te sun. 


— Alice, este ora 10:00 noaptea! Sunt acasă... Ce vrei? 

— Imaginile înregistrate de o cameră de supraveghere. 
Parking Vinci de pe Bulevardul Franklin-Roosevelt. Mă 
interesează tot ce ai putea să găseşti despre un Audi TT gri 
perlat... 

— Ei, opreşte-te, este o parcare privată! 

După un moment de tăcere, continuă: 

— Ce vrei să fac? 

— Ce ştii foarte bine să faci. Cunoşti nişte tipi la Vinci Park: 
negociezi, ameninţi, linguşeşti. Ai cu ce să notezi numărul de 
înmatriculare? 

— Nu sunt... 

— Îţi aduci aminte când ţi-am arestat puştiul, pe vremea când 
lucram la Narcotice? Erai mulţumit că l-am scăpat de pârnaie, 
nu-i aşa? Vrei să-ţi amintesc câtă cocaină avea asupra lui? 

— Fir-ar să fie, au trecut aproape zece ani de-atunci, Schäfer! 
Doar n-o să-ţi rămân dator pe viaţă!? 

— Ba eu cred că da. Eşti condamnat pe viaţă, asta-i regula 
când ai copii, nu? Deci, notezi numărul ăla de înmatriculare? 

Marechal oftă în semn de resemnare. 

— Când ai imaginile, mi le trimiţi pe mailul personal, OK? Şi n- 
o lungi, am nevoie de ele chiar în seara asta. 

Satisfăcută, Alice închise, apoi, în faţa privirii interogatoare a 
lui Gabriel, rezumă conţinutul conversaţiei. Agentul FBI vru să-şi 
mai aprindă o ţigară, dar pachetul era gol. 

— Tot n-ai nicio veste de la tatăl tău? 

Alice clatină din cap. Gabriel insistă: 

— El deţine totuşi prima cheie a misterului. Dacă ţi-a spus 
adevărul şi l-a ucis într-adevăr pe Vaughn, atunci înseamnă că 
ne înşelăm în privinţa asasinului. 

— Crezi că eu nu ştiu asta? 

Gabriel mototoli pachetul de ţigări şi-l puse în scrumieră. 

— Nu înţeleg ce interes ar fi avut să te mintă. 

Alice ridică din umeri. 

— Poate a vrut să mă ajute să merg mai departe după 
accident. 

El făcu o mutră dubitativă. 

— Şi să inventeze toată povestea asta? 

— Se vede că nu-l cunoşti pe tatăl meu. 

— Nu, într-adevăr. 


Ea privi prin geam parapeţii de securitate ai autostrăzii care 
defilau cu o viteză stupefiantă, creând un coridor de oţel şi 
beton. 

— Are defectele calităţilor lui, explică ea. Cum mă cunoaşte 
bine, bănuia că aş fi gata să fac totul pentru a mă răzbuna şi a-l 
ucide pe Vaughn cu mâinile mele. Nu este imposibil să fi căutat 
să mă împiedice să fac o tâmpenie. 

— Totuşi, nu vrei să mai încerci să-l suni? 

— Nu foloseşte la nimic, dacă mi-ar fi ascultat mesajul, m-ar fi 
sunat. 

— Haide, un ultim telefon şi te las în pace, încercă el cu un 
zâmbet. 

Resemnată, Alice puse aparatul pe difuzor şi formă din nou 
numărul. 

„Ați sunat la Alain Schäfer. Momentan, nu sunt disponibil. 
Lăsați un mesaj după semnalul sonor”. 

— Este ciudat că nu-ţi răspunde, nu? 

— Tatăl meu nu este genul de tip care să se uite pe ecranul 
mobilului din cinci în cinci minute. În plus, de când este la 
pensie a făcut o pasiune pentru speologie. La ora asta, poate că 
se află împreună cu amicii lui din Clubul foştilor poliţişti din 
Poliţia judiciară în vreo avenă din Isere sau din Munţii Pirinei. 

— N-avem noroc, bombăni Gabriel. 

Alice abia închisese când soneria mobilului răsună în maşină. 
Răspunse imediat şi întrebă în franceză? 

— Papa? 

— Well, I'm afraid not. I'm Thomas Krieg. Gabriel gave me 
your number. May l... 

Puse telefonul pe difuzor şi i-l întinse lui Keyne. Surprins, 
Gabriel luă aparatul. 

— Thomas? 

— Salut, Gab. Eliane Pelletier mi-a transmis rezultatele 
analizei ADN a sângelui găsit pe cămaşă. Am introdus datele în 
Codis?? şi ştii ceva? Avem un învingător. 

Cei doi poliţişti schimbară o privire. Simţiră amândoi cum li se 
accelerează bătăile inimii în piept. 

Alice îi arătă lui Gabriel un panou rutier. 


22 Combined DNA Index System - Bancă de date utilizată de FBI, care 
înregistrează profilul genetic al persoanelor condamnate pentru crime sau 
alte delicte. 


— Thomas, mai avem doi kilometri până la un popas. Parcăm 
şi te sunăm înapoi. 


Grill 91 era o clădire lungă, pătrată, cam veche, cu spaţii 
impozante şi o înălţime spectaculoasă, cum găseai în anii 1970. 
Chiar dacă pereţii ei de sticlă nu dădeau spre Pacific (ci spre 
parcarea unei zone de odihnă de pe Interstate 91), forma ei 
geometrică şi transparenţa te duceau cu gândul mai mult la 
marile vile californiene decât la căsuţele cu acoperişuri cu două 
versante din Noua Anglie. 

Împodobit cu sloganul Miles away from ordinary, orologiul 
mural, în culorile unei celebre beri mexicane, indica 16:12. 

Un soare frumos de toamnă se revărsa într-o sală aproape 
goală. În spatele tejghelei, o chelneriţă visa cu ochii deschişi 
ascultând saxofonul lui Stan Getz. 

Alice şi Gabriel se aşezaseră la o masă din fundul sălii, cât 
mai departe posibil de casă şi de bar. Işi puseseră telefonul 
mobil în mijlocul mesei pe difuzor şi ascultau cu atenţie vocea 
gravă şi răsunătoare a lui Thomas Krieg care le descria un 
portret ciudat. 

— Sângele de pe cămaşă aparţine unui oarecare Caleb Dunn, 
patruzeci şi unu de ani, fişat în Codis pentru delicte minore, 
arestat acum opt ani în California pentru trafic de stupefiante şi 
rebeliune contra forţelor de ordine. A făcut şase luni de 
închisoare la Salinas Valley, după care s-a cuminţit, s-a mutat pe 
coasta de est şi a găsit un loc de muncă. A stat liniştit până în 
prezent. 

Alice lua notite rapid pe un şerveţel din hârtie. Gabriel 
întrebă: 

— Ce job are? 

— Paznic de noapte la un azil de bătrâni din Concord, în New 
Hampshire. 

— Căminele de bătrâni angajează, mai nou, recidivişti?! se 
miră Gabriel. 

— Toată lumea are dreptul la o a doua şansă, nu? 

Alice frământa în mână capacul pixului publicitar pe care i-l 
împrumutase chelneriţă. 

— Aveţi adresa locuinţei lui? 


— Da, răspunse Krieg. Stă într-o baracă din Lincoln, în White 
Mountains. Ce vrei să facem, Gab? 

— Nu mare lucru deocamdată. Vezi ce mai poţi să afli despre 
el. O să mai vorbim în curând. În două ore vom fi la Boston. 

— Oricum, va trebui să-mi dai mai multe informaţii. Şeful te 
crede tot în Irlanda. _ 

— Nu-i spune nimic deocamdată. li voi explica eu când ajung. 
la ascultă, n-ai cumva o poză de-a lui Dunn? 

— Ţi-o trimit prin e-mail! 

— Imposibil, am un telefon preistoric! 

Gabriel aruncă o privire la setul de suporturi de pe masă pe 
care figurau coordonatele restaurantului. 

— Trimite-mi-o prin fax. 

— Prin fax? Chestia aia care se folosea înainte de apariţia 
internetului? 

— Aşa, fă mişto de mine. Sunt la Grill 91, un mic restaurant 
de pe autostrada 91, în apropiere de Hartford. Îţi dau numărul 
lor. Trimite poza şi adaugă adresa căminului de bătrâni şi pe cea 
a vizuinei lui Dunn. 

Gabriel dictă numărul de fax şi închise. Cei doi poliţişti se 
priviră în tăcere. Ancheta lor nu ducea nicăieri. Prea multe piste. 
Prea multe întrebări. Prea puţine fire pentru a lega nişte 
elemente fără vreo legătură evidentă între ele. Gabriel rupse 
tăcerea: 

— Doamne Dumnezeule, n-am avansat câtuşi de puţin! Ce 
naiba căuta sângele acestui paznic de noapte pe cămaşa ta? 

— Crezi că am tras în el? 

— Nu este exclus. Mi-ai zis chiar tu că lipsea un glonţ din 
încărcătorul pistolului. 

Alice îi aruncă o privire furioasă. 

— Ah, da? Şi de ce aş fi făcut-o, mă rog? Este prima oară în 
viaţa mea când aud de tipul ăsta! 

El ridică mâinile pentru a calma situaţia. 

— OK, ai dreptate, chiar nu ştiu nimic despre asta. 

El îşi pocni degetele, după care hotărî: 

— Mă duc să cumpăr ţigări. E un fel de mini-market în staţia 
de benzină. Îţi iau ceva? 

Ea clătină din cap şi îl privi cum se îndepărtează. 


Alice simţi din nou o arsură care pornea din stomac şi urca în 
esofag. Se ridică de la masă şi merse până la bar ca s-o anunţe 
pe chelneriţă că avea să vină un fax pentru ei. 

— Vă simţiţi bine, doamnă? 

— Da, da. Am nişte arsuri gastrice. O să-mi treacă. 

— Oh, şi mama mea suferă de aşa ceva! Vreţi să vă prepar un 
suc natural de papaya? Este foarte eficace! _ 

Era o micuță Barbie blondă care vorbea cu un uşor sâsâit. În 
costumul ei de majoretă, părea ieşită din filmul Grease sau 
dintr-un episod al serialului G/ee. 

— Bine, faceţi-mi un suc de papaya, mulţumesc mult, zise ea 
aşezându-se pe un taburet. N-aveţi din întâmplare o hartă a 
regiunii? 

— Clienţii uită uneori aşa ceva pe mese. Mă duc să văd dacă 
găsesc vreuna în birou. 

— Sunteţi foarte amabilă. 

După nici două minute, Barbie se întorcea cu o hartă a 
regiunii New England. Alice o întinse pe bar. Era o veche hartă 
Michelin dinaintea apariţiei GPS-ului, dinaintea dependenţei de 
smartphone şi de internet, dinaintea acestei epoci de nebuni în 
care oamenii capitulaseră pentru a deveni sclavii tehnologiei. 

— Pot să fac însemnări pe ea? 

— Da, vă aparţine: cadou din partea casei. Şi iată şi sucul de 
papaya. 

Alice îi mulţumi cu un zâmbet. Îi plăcea fătuca: drăguță, 
simplă, atrăgătoare. Oare câţi ani avea: optsprezece, 
nouăsprezece cel mult? Alice avea treizeci şi opt de ani. Cu 
douăzeci mai mult decât ea. Sentința căzu, imparabilă: ar fi 
putut să-i fie mamă. O constatare pe care o făcea din ce în ce 
mai des în ultima vreme când întâlnea tinere adulte. Trăia într- 
un no mans land straniu, cu senzaţia că are tot douăzeci de ani 
în mintea ei, dar că trupul târăşte dublu. 

Timpul ăsta mizerabil care trece. Singurul stăpân al celor care 
n-au stăpân... cum zice un proverb arab. 

Alungă aceste gânduri şi se concentră asupra hărţii. Pentru a 
se orienta, avea întotdeauna nevoie să vizualizeze lucrurile. 
Folosindu-se de pix, înconjură diferite locuri. New York mai întâi, 
pe care îl părăsiseră cu două ore înainte, şi Boston, unde se afla 
filiala FBl-ului. Acum, se opriseră la Plartrotd, exact la jumătatea 
drumului dintre cele două oraşe. O nouă trăsătură de condei: 


Krieg le spusese că Dunn lucra într-un cămin de bătrâni la 
Concord. Era mult mai la nord, în Hampshire, la cel puţin 250 de 
kilometri. Krieg precizase totodată că Dunn locuia la Lincoln. Se 
chinui aproape un minut să depisteze locul pe hartă. Un cătun 
înghesuit între două masive muntoase. 

— Cunoşti localitatea asta? o întrebă pe noua ei prietenă. 

— Mda, lângă ea se află o staţiune de schi: Loon Mountain. 

Am fost acolo cu prietenul meu. 

— Şi cum e? 

— Cam sinistru, mai ales iarna. Şi nu e nici foarte aproape. 

Poliţista clătină din cap. Era atât de cald în sală, încât îşi 
scoase puloverul pe gât şi rămase în tricou. 

Cu un pachet de ţigări în mână, Gabriel se întoarse în 
restaurant şi se aşeză lângă Alice pe un taburet. 

— Vă servesc cu ceva, domnule? 

— Aveţi espresso? 

— Nu, îmi pare rău. 

— O apă minerală Perrier, poate? 

— Nici asta. 

Alice se enervă. 

— Fă un efort, Keyne. 

— OK, dati-mi o regular coffee. 

În timp ce tânăra chelneriţă îi prepara cafeaua, Gabriel o 
măsură din cap până-n picioare, întârziind fără ruşine pe partea 
cea mai apetisantă a anatomiei ei. 

— Nu te jena! zise Alice exasperată. 

El dădu ochii peste cap. 

— Eşti la fel de libidinos ca toţi ceilalţi bărbaţi, continuă ea 
oftând. 

— N-am pretins niciodată contrariul, zise el scoțând o ţigară 
din pachet şi punând-o după ureche. 

Alice îşi pregătise replica, dar nu mai avu ocazia să i-o 
servească. 

— Cred că tocmai v-a sosit faxul, zise Barbie, după care 
dispăru pentru câteva secunde în birou. 

Când se întoarse la ei, ţinea în mână două pagini imprimate 
pe care avusese grijă să le prindă cu o agrafă. 

Cei doi poliţişti se uitară împreună la fotografia de identitate 
judiciară a lui Caleb Dunn. 

— Ori asta, ori nimic, tot un drac... zise Alice decepţionată. 


Într-adevăr, poza antropometrică alb-negru, destul de neclară, 
nu lăsa să se vadă mare lucru. Dunn apărea ca un bărbat 
obişnuit: brunet, de talie mijlocie, o faţă fără semne distinctive 
şi o înfăţişare comună. Domnul Cutărescu. John Doe. 

— Ai dreptate, nu se vede nimic, recunoscu Gabriel. Ar putea 
fi oricine. 

Polițistul îşi depăşi decepţia. Dădu pagina şi văzu adresele pe 
care Thomas Krieg le adăugase cu mâna: cea a căminului de 
bătrâni şi cea a coşmeliei lui Dunn. 

— Nu ţi se pare ciudată povestea asta cu azilul de bătrâni 
care angajează un puşcăriaş ca gardian? 

Alice nu răspunse. Rămăsese cu ochii lipiţi de fotografie, 
încercând să înţeleagă „misterul Dunn”. 

Gabriel luă o gură de cafea şi îşi reprimă o grimasă de 
dezgust. 

— Îmi dai puţin telefonul? Trebuie să verific ceva. 

Formă numărul de la informaţii pentru a i se face legătura cu 
St Joseph's Center, căminul de bătrâni în care lucra Dunn. Când 
secretara de la recepţia căminului răspunse la telefon, el îşi 
declină identitatea - „agent special Keyne, FBI” - şi ceru să stea 
de vorbă cu directorul instituţiei. Aşa cum aveau de-acum 
obiceiul, Gabriel puse mobilul pe difuzor pentru a auzi şi Alice 
conversaţia. 

— Julius Mason. Am onoarea să conduc această instituţie. Ce 
pot face pentru dumneavoastră? 

Gabriel pretextă că e vorba de o anchetă de rutină pentru a 
cere informaţii despre Dunn. 

— Sper că nu i s-a întâmplat nimic lui Caleb, se îngrijoră 
Mason. 

— A fost la serviciu aseară? 

Directorul rămase fără grai. 

— Dar Caleb Dunn nu mai lucrează la noi de aproape doi ani! 

— Chiar? Nu. Nu ştiam. 

Gabriel se străduia să-şi păstreze calmul. Alice nu-şi putu 
abţine un zâmbet: nici măcar FBl-ul nu era capabil să-şi ţină 
fişele la zi. Lentoarea şi hăţişul administrativ nu erau rezervate 
Franţei. 

Ofensat, Gabriel reluă interogatoriul pe un ton ferm. 

— Ştiaţi că Dunn avea cazier când l-aţi angajat? 


— Cazier? Hai să fim serioşi, a vândut câteva batoane de 
haşiş şi i-a zis vreo două verde-n faţă idiotului de poliţist care l-a 
arestat. Mare scofală! Pentru atâta lucru nu merita închisoare. 

— Asta-i părerea dumneavoastră. 

— Da, şi o împărtăşesc. 

Alice zâmbi din nou. Tipul nu era uşor de interogat. 

— Când lucra pentru dumneavoastră, Dunn n-a avut niciodată 
un comportament ciudat sau nepotrivit? Nimic care să vi se pară 
bizar? 

— Nu, dimpotrivă: Caleb era un om foarte serios, foarte 
serviabil. Personalul nostru şi pensionarii nu mai conteneau cu 
elogiile la adresa lui. 

— În cazul ăsta, de ce v-aţi despărţit de el? 

Mason oftă. 

— Consiliul de administraţie a dorit reducerea costurilor de 
funcţionare. Ca să economisim câţiva dolari, am apelat acum la 
o firmă de pază externă. E mai ieftin, dar mult mai impersonal. 

— Ştiţi dacă a mai găsit altceva de lucru? 

— Bineînţeles, şi încă foarte rapid. Chiar eu l-am recomandat 
la un spital din Maine care căuta un paznic de noapte serios. 

— Ştiţi numele acestui spital? 

— Ca să vă puteţi aduce la zi afurisitele alea de fişe şi să 
continuaţi să hărţuiţi cetăţenii cinstiţi? 

— Domnule Mason, vă rog... 

— E vorba de Sebago Cottage Hospital din comitatul 
Cumberland. 

Cei doi poliţişti schimbară o privire stupefiată şi se 
cutremurară simţindu-şi trupurile străbătute de acelaşi fior. 
Sebago Cottage Hospital era instituţia în care lucra Elizabeth 
Hardy, infirmiera găsită asasinată în locuinţa ei în urmă cu zece 
zile. 


Poliţişti din cap până-n picioare. 

Poliţişti până în vârful unghiilor. 

Poliţişti până în adâncul fiinţei lor. 

Nu trebuiseră să discute mult pentru a se pune de acord. N- 
aveau de ce să mai piardă timpul ducându-se la Boston. Aveau 
s-o facă amândoi pe detectivii, anchetând pe cont propriu: vor 


merge spre nord până la Lincoln şi îl vor interoga chiar ei pe 
Caleb Dunn. 

— L-am trecut cu vederea pe tipul ăsta în ancheta mea, 
recunoscu Gabriel. Elizabeth Hardy a fost ucisă în casa ei de 
lângă Augusta. Avea alarma dezactivată, ceea ce ne-a făcut să 
credem că-l cunoştea pe agresor. Am interogat multe persoane 
din anturajul ei. Prietenii, colegii de serviciu. M-am dus chiar eu 
la Sebago Cottage, dar numele acestui tip n-a apărut niciodată 
în însemnările mele. 

— În cât timp putem ajunge la el? 

Gabriel se uită cu atenţie pe hartă, reconstituind cu degetul 
drumul până la Lincoln. 

— Aş zice că în patru ore. Poate mai puţin dacă nu respectăm 
limitele de viteză. 

— Atât de mult? 

— Până la Breadford, putem rămâne pe autostradă, dar după 
aceea vom fi obligaţi să intrăm în munţi. Maşina merge bine, dar 
nu mai este deloc la prima tinereţe. Mă îngrijorează semnalul de 
avertizare a presiunii de ulei şi am aruncat o privire şi la roata 
de rezervă: este dezumflată. Înainte de a porni la drum, trebuie 
să ne oprim la garajul unui mecanic auto. 

Barbie, care nu pierduse nicio frântură din conversaţia lor, 
exclamă: 

— Vărul meu este garajist! Vreţi să-l sun? 

Gabriel ridică dintr-o sprânceană. 

— Unde îl putem găsi? 

— La Greenfield, îl informă ea arătând orăşelul cu degetul pe 
hartă. 

El privi planul. Era la mai puţin de o oră de mers. 

— O şti să se ocupe de un Mustang vechi? 

— Cel mai simplu e să-l întrebi direct pe el, interveni Alice. 
Sună-l! 

Polițistul fu de acord şi Barbie se repezi la telefon să-i caute 
numărul. 

În timp ce Alice îi arunca o privire complice, simţi o nouă 
arsură în esofag, de o violenţă neobişnuită. Ca şi cum acidul era 
pe cale să-i roadă mucoasa stomacului. 

Când simţi erupția unui gust metalic în gură, se dădu jos de 
pe taburet şi se îndreptă spre toaletă. 


Regatul meu pentru două comprimate de inexium! 

Scuturată de greață, Alice se aplecase deasupra vasului de 
W.C. Cu esofagul în flăcări, se fricţiona în dreptul stomacului 
nereuşind să-şi calmeze arsura. De ce era durerea atât de 
ascuţită? Stresul? Excitaţia anchetei? Oboseala? 

Continuă masajul mai bine de un minut, apoi se ridică şi îşi 
spălă mâinile în chiuvetă. Evită să se uite în oglindă, n-avea chef 
să-şi vadă ochii încercănaţi şi trăsăturile adâncite de epuizare. 
Işi dădu cu apă rece pe faţă şi închise ochii pentru o clipă. De ce 
se trezise azi-dimineaţă cu cămaşa pătată de sângele lui Caleb 
Dunn? Şi cine era cu adevărat acest bărbat? Un discipol al lui 
Vaughn care folosise acelaşi mod de operare pentru a o asasina 
pe acea infirmieră? 

Vaughn însuşi? 

Nu, refuza deocamdată să ia în considerare această 
eventualitate. Tatăl ei avea toate defectele din lume, dar ea nu 
voia să creadă că ar fi putut inventa o asemenea minciună. Era 
prea complicat. Prea periculos. Prea riscant. În Franţa, de doi 
ani, cei mai buni poliţişti îl căutaseră pe Vaughn fără încetare şi 
fără succes. 

Asta-i dovada că ucigaşul în serie este mort, încercă ea să se 
convingă. 

Aşa cum Seymour avea s-o confirme în curând, cadavrul lui 
zăcea în fundul puţului unei clădiri sinistre şi dezafectate, într-o 
groapă pierdută din estul Franţei. 

Picături de apă se prelinseseră până pe piept. 

Luă două şerveţele de hârtie din dispenser şi se şterse pe gât 
şi pe decolteu. Simti o jenă şi cobori ochii. 

Şi în acel moment îl văzu. 


Un corp străin, implantat sub piele, la patru-cinci centimetri 
mai jos de claviculă. Alice apăsă mai cu putere pe piept pentru a 
scoate obiectul. 

Era un implant de forma unei cartele SIM mai mari: un 
dreptunghi de unu-doi centimetri pătraţi, ale cărui margini 
rotunjite se vedeau clar atunci când Alice trăgea de piele. 


Îşi simţea inima răscolită şi tâmplele zvâcnind. 

Ei, drăcia dracului, cine mi-a pus chestia asta sub piele? se 
alarmă ea. 

Instinctiv, căută urmele unei operaţii recente. Îşi scoase 
tricoul în faţa oglinzii, îşi examină şi îşi palpă fiecare porţiune a 
corpului: pieptul, toracele, subsuoarele. 

Nu era nicio urmă de incizie recentă. Nici cea mai mică 
cicatrice. 

Brusc, fruntea i se umplu cu broboane de sudoare. Dintre 
întrebările care îi asaltau mintea, două erau mai arzătoare. 

De când purta acel obiect? 

Şi mai ales, care erau efectele lui? 


17 


Vicleniile diavolului 
Destinul ne urmăreşte asemenea unui dement înarmat cu un 
brici. 
Andrei TARKOVSKI 


Maşina părăsi autostrada, se angajă într-un rond şi o luă pe 
prima ieşire către oraş. 

Situat la frontiera dintre Massachusetts şi New Hampshire, 
Greenfield era un târguşor uitat de timp. Pe o lungime de doi 
kilometri, Main Street concentra primăria, biroul poştei, 
tribunalul şi o biserică mare, albă, cu clopotniţa ascuţită. Se mai 
aflau pe ea biblioteca publică, un vechi cinema cu firma 
luminată de o mulţime de beculeţe, cafenele, restaurante şi mici 
prăvălii tradiţionale. Pe fiecare clădire fluturau flamurile 
înstelate ale drapelului american. Sub soarele după-amiezii, 
toate acele Stars and Stripes fâlfâiau cu mândrie în vânt. 

— Lasă-mă acolo, ceru Alice, ajustându-şi cureaua de la tocul 
pistolului. 

— Aici? Dar Barbie ne-a zis că garajul vărului ei este la ieşirea 
din oraş. 

— Am ceva de făcut, Keyne. 

El oftă. 

— Credeam c-am terminat cu secretele... 

— Nu vreau să ard gazul de pomană în timp ce ni se repară 
maşina! O să mă duc într-un Internet cafe. Trebuie să verific 
ceva. 

— Ce? zise el neîncrezător. 

— Vreau să consult nişte articole vechi din ziare despre 
Vaughn. O să-ţi explic... 

Maşina se opri la un semafor roşu. Gabriel îşi scoase pachetul 
de ţigări. 

— Nu există Internet cafe în văgăuna asta. 

— O să găsesc eu unul, Keyne. 

El stătu câteva secunde pe gânduri. 

— OK, poţi să cobori aici, dar laşi pistolul în maşină. 

Această perspectivă n-o încânta deloc pe tânăra polițistă, dar 
n-avea timp să stea la discuţii. Semaforul se făcu verde. Alice 
deschise torpedoul şi băgă în el Glock-ul protejat de toc. 


— Ne vedem la garaj, zise ea deschizând portiera. Traversă 
strada, ajunse pe celălalt trotuar şi merse spre City Hall. In faţa 
clădirii, reperă un plan al oraşului afişat sub o copertină de 
lemn. Scrută harta şi găsi ceea ce căuta: adresa unui centru 
medical situat pe Second Street. 

Avantajul, în oraşele mici, este că toate infrastructurile sunt 
grupate în acelaşi perimetru. Alice merse doar câteva sute de 
metri pentru a ajunge în faţa unei clădiri noi-nouţe, cu o faţadă 
absolut modernă. Un val ondulat vertical, albastru metalic, care 
era în distonanţă cu arhitectura clasică a oraşului. 

Trecu de uşile culisante automate pentru a pătrunde în holul 
clădirii, unde erau afişate nişte panouri de informaţii. 
Parcurgându-le, constată că Medical Center era o structură 
polivalentă cu un larg evantai de consultaţii: medici generalişti, 
specialişti, laborator de analiză, imagistică medicală. 

Alice se prezentă la recepţie, afirmând că venise pentru a 
efectua o radiografie toracică. | se ceru confirmarea 
programării, trimiterea şi numărul de asigurare socială. Cum nu 
avea nimic din toate astea, îi servi prima minciună care îi trecu 
prin minte, pretinzând că este o turistă franceză care suferea de 
insuficienţă cardiacă şi voia să facă o radiografie de rutină. 
Secretara îi aruncă o privire sceptică, apoi consultă planificările 
şi îi propuse o programare pentru a doua zi. 

— Este destul de urgent, insistă Alice. Aş vrea să-l văd totuşi 
pe medicul radiolog pentru a-i explica problema mea. 
Bineînţeles, voi plăti consultaţia. 

— Staţi să văd, zise secretara ridicând receptorul telefonului. 

Discută două minute cu una dintre colegele ei, apoi închise 
spunându-i: 

— Am vorbit cu secretara domnului doctor Mitchell. O să vă 
vadă între două programări. Îmi puteţi da cartea de identitate? 

— Din păcate, mi-am lăsat geanta în maşină. Dar soţul meu o 
să vină să mă ia şi... 

— Bine, urcați repede. Sala de aşteptare de la radiologie este 
la etajul patru. 

Apăsă pe un buton pentru a deschide o uşă de securitate din 
plexiglas care dădea acces la etaje. 

Ascensor. Un nou comitet de primire. Culoar. Sală de 
aşteptare. 


Încăperea era vopsită în culori deschise şi blânde. Pereţi albi, 
pardoseală din PVC, banchete şi scaune cu spătar din lemn de 
fag şi tapiţerie din pânză. O doamnă în vârstă, încovoiată de 
povara anilor, aştepta răbdătoare răsfoind o revistă despre 
celebrităţi. In faţa ei, ocupând cea mai mare parte a unei 
canapele, o namilă de tânăr cât un dulap, cu piciorul în ghips şi 
ochiul învineţit, se juca pe tabletă. 

Alice se aşeză alături şi intră în vorbă cu el: 

— Accident de maşină? 

— Fotbal american, răspunse studentul ridicând ochii din 
ecran. Băieţii de la Albany nu m-au cruțat sâmbăta trecută. 

Arătos, zâmbet Ultra Bright, privire cristalină. Probabil că le 
sucea minţile fetelor. Şi unor băieţi. 

— Tableta este conectată la internet, nu-i aşa? 

— Exact. 

Alice renunţă la ocolişuri. 

— Ce-ai zice să câştigi cincizeci de dolari cu uşurinţă? 

El ridică dintr-o sprânceană. 

— Spune şi-o să vedem. 

Ea scoase o bancnotă din buzunar. 

— Îmi împrumuţi cinci minute tableta şi încasezi dolarii. 

Simplu. 

— Marşez pentru o sută de dolari. 

— Du-te naibii! 

— OK, nu te supăra! capitulă el întinzându-i iPad-ul. 

Poliţista luă tableta, închise aplicaţia şi deschise navigatorul 
web pentru a se conecta succesiv la site-urile ziarelor Liberation, 
Le Monde şi Le Figaro. Oricât de ciudat putea să pară, Alice nu 
ştia cum arată Vaughn. In timpul agresiunii asupra ei, ucigaşul 
purta cască de motociclist. Aceasta era ultima imagine pe care o 
păstrase întipărită pentru totdeauna în mintea ei. O cască 
neagră de prădător cu linii tăioase şi muchii ascuţite, o vizieră 
cu reflexii metalice, un extractor de aer şi o protecţie pentru 
mandibulă aerodinamică asemenea unui zâmbet terifiant. 

Mai târziu, în timpul terapiei, Alice convenise cu psihiatra la 
care se ducea că nu servea la nimic să răsucească la infinit 
cuțitul în rană citind articolele din presă care prezentau cazul. 
Dar ceea ce nu ştia psihiatra era că, în perioada aceea, Alice era 
convinsă că Vaughn murise. 

Ceea ce nu mai era cazul astăzi. 


Lansă căutarea şi găsi mai multe fotografii ale ucigaşului 
publicate de presă în săptămânile de după atac. Vreo zece poze 
diferite în care Erik Vaughn apărea mai mult sau mai puţin clar. 
Un bărbat de vreo treizeci şi cinci de ani, brunet, cu o înfăţişare 
mai degrabă plăcută, dar comună. 

Lucrul cel mai tulburător era dificultatea de a stabili un 
portret definitiv al lui Vaughn pornind de la imaginile diferite. 
Alice se gândi la acei actori cameleonici pe care îi confunda 
uneori de la un rol la altul, de la un film la altul, într-atât erau de 
capabili să se metamorfozeze: Hugh Jackman, Christian Bale, 
Kevin Spacey, John Cusack. 

Scoase din buzunar faxul cu fotografia lui Caleb Dunn şi o 
compară cu pozele de pe internet. Vaughn şi Dunn erau aceeaşi 
persoană? Nu-ţi sărea în ochi, dar nu era exclus. 


Alice ştia că, în zilele noastre, cu chirurgia estetică, 
posibilităţile de a modifica o faţă erau aproape infinite. Unii 
dintre colegii ei fuseseră recent confruntaţi cu criminali care 
recurseseră la asemenea tehnici de metamorfoză fizică: 
rinoplastie, inserţie de fire resorbabile în derm pentru a 
redesena ovalul feţei, otoplastie pentru a corija deformările 
urechilor, injectarea de acid hialuronic pentru ridicarea 
pomeţilor, chirurgie dentară pentru a obţine un zâmbet nou... 

În timp ce îi restituia tableta proprietarului, îşi simţi telefonul 
vibrând în buzunar. 

Seymour. 

Bărbatul care putea pune capăt coşmarului ei. 


* 


— Ai ajuns la fabrică? îl întrebă ea fără preambul. 

— Încă nu, abia am ieşit din Sarreguemines, s-a circulat 
infernal prin Paris, iar lui Castelli i-a luat ceva timp să localizeze 
fosta fabrică de zahăr. 

— Unde se află? 

— Locul este cunoscut sub numele de fundătura Kästelsheim. 
Am introdus adresa în GPS-ul meu, dar fără niciun rezultat; 
sistemul de geolocalizare n-o cunoaşte. Nu-ţi face griji, o s-o 
găsesc eu până la urmă. Problema este nenorocita asta de 


ploaie. E frig, toarnă cu găleata şi nu se vede nici la trei metri în 
faţă. 

Pe fundal, Alice auzea zgomotul puternic al ştergătoarelor şi 
refrenele publicitare ale radioului din maşină: „Toate meciurile 
din Liga 1 transmise în sistem multiplex, numai pe RTI!” 

— Te-am sunat pentru altceva, reluă Seymour. A trebuit să-i 
pun la curent pe Savignon şi Castelli. Nu pot să le cer să lucreze 
suplimentar fără să le spun adevărul. O să-şi petreacă noaptea 
la birou pentru a identifica toate pistele care ar putea să ne fie 
utile. 

— Să le mulţumeşti din partea mea. 

— Savignon tocmai m-a sunat în legătură cu numărul de serie 
al pistolului Glock 22 pe care mi l-ai dat azi-dimineaţă. 

Ea înghiţi în sec. Pista asta îi ieşise cu totul din minte. 

— Da, cel pe care l-am găsit în geaca mea. Deci? 

— L-am introdus imediat în fişierul armelor furate, dar nu 
figura acolo. În schimb, când i-am vorbit lui Savignon despre 
Vaughn, el a reacţionat imediat. Acum doi ani, după ce ai fost 
agresată, când am percheziţionat apartamentul ucigaşului, am 
găsit o armă de foc. 

— Şi? 

— Savignon a verificat raportul întocmit: era un Glock 22 şi 
numărul de serie corespunde. 

— Stai aşa, este imposibil. Arma este pusă sub sigiliu şi... 

— Savignon a petrecut o oră în încăperea cu obiecte puse sub 
sigiliu. Arma este de negăsit. 

La dracu’! 

Coşmarul continua. 

— Trebuie să-mi spui adevărul, Alice. Tu ai luat pistolul? 

— Seymour! Cum poţi să-mi pui o asemenea întrebare? 

— Pentru că suntem în rahat până-n gât. 

— Nu este totuşi prima oară când avem probleme cu 
păstrarea probelor! lţi aminteşti, acum un an, de gardianul care 
sustrăgea arme şi cocaină şi le vindea? Poate că el a făcut-o. 

— Mada... 

— Şi chiar dacă aş fi furat arma, cum aş fi putut s-o introduc 
pe teritoriul american, să trec de controalele de securitate şi de 
imigrație? 

Poliţista îl auzi pe colegul ei oftând. 


— Vreau din tot sufletul să te cred, Alice, dar trebuie neapărat 
să clarificăm povestea asta. 

Ea simţi că Seymour nu-i spunea tot. 

— Mai ai şi altceva? 


— Da, şi n-o să-ţi placă. E în legătură cu maşina ta. 

— Ai localizat-o? 

— Da, în parcul auto de la Charlety. Savignon a aflat că 
agenţii prefecturii au ridicat-o azi-noapte din de la Cite. 

— De unde, mai exact? 

Seymour trase adânc aer în piept. 

— Ţi-au găsit Audi-ul la ora 4:00 dimineaţa, în mijlocul podului 
Archeveche. Exact în locul unde a avut Paul accidentul. 

Sub efectul surprizei, tânăra fu cât pe ce să scape telefonul. 

În acea clipă, uşa sălii de aşteptare se deschise şi un uriaş 
halat alb băgă capul prin deschizătură. 

— Doamna Alice Schăfer? întrebă el cu o voce puternică. 


18 


Upercut 
Omne ignotum pro terribili. Orice pericol necunoscut este 
teribil. 
Dicton latin 


Doctorul Oliver Mitchell era un vlăjgan ras în cap şi cu 
sprâncene stufoase care desenau două accente circumflexe 
unite deasupra nasului. In pofida staturii impozante şi a unei 
pilozităţi insolite, semăna cu un student abia ieşit de pe băncile 
facultății: o față rotundă ca de păpuşă, luminată de un zâmbet 
copilăresc, blugi şi bascheţi uzaţi, un tricou cu trupa Ramones 
care i se vedea de sub halat. 

— Nu prea am înțeles povestea cu insuficiența cardiacă, zise 
el poftind-o în cabinetul de radiologie. 

Alice se hotărî să joace cinstit. 

— Era o minciună ca să ajung la dumneavoastră. 

— la te uită! Original. Şi cu tupeu! Sunteţi franțuzoaică, nu-i 
aşa? ghici el recunoscând accentul. 

— Da, sunt căpitan în Brigada Criminalistică din Paris. 

Chipul i se lumină. 

— Chiar? La numărul 36, pe Quai des Orfèvres? Ca Jules 
Maigret? 

Alice făcu ochii mari. Discuţia lua o întorsătură neaşteptată. 
Prin ce miracol eroul lui Simenon ajungea într-o conversaţie cu 
un radiolog fan punk rock, în centrul medical din Greenfield, 
Massachusetts? 

— Soţia mea a făcut un doctorat de literatură franceză la 
Harvard, explică radiologul. Lucrarea are ca temă Parisul în 
romanele lui Georges Simenon. 

— Aşa se explică. 

— Am fost acolo astă-vară. Ah, quai des Orfevres, piaţa 
Dauphine, pulpa de rață confiată şi cartofii à la sarlandaise?? de 
la C-aveau du Palais. 

Pişcaţi-mă, cred că visez!... 

Alice se hotări să profite de situaţie. 

— Dacă soţia dumneavoastră doreşte, aş putea să vă aranjez 
o vizită la sediul nostru data viitoare când mai veniţi în Franţa. 


23 Cartofi prăjiţi în grăsime de rață, cu usturoi şi pătrunjel. 


— Sunteţi foarte amabilă, ea... 

— Intre timp, trebuie neapărat să mă ajutaţi, îi tăie ea vorba 
scoţându-şi jacheta de camuflaj, puloverul şi tricoul. 

Rămasă doar în sutien, se apropie de radiolog pentru a-i arăta 
implantul dreptunghiular de sub piele. 

— Ce e ăsta? întrebă el încruntându-şi sprâncenele groase. 

— Exact asta aş vrea să ştiu. 

Radiologul îşi frecţionă mâinile cu o soluţie antibacteriană şi 
examină pieptul lui Alice în partea de sus, scoțând un pic în 
afară, prin presiunea asupra pielii, micuțul dreptunghi cu 
margini rotunjite. 

— Vă doare? 

— Nu chiar. 

— Seamănă cu un stimulator cardiac, un pacemaker 
miniatural. Aveţi probleme cu inima? 

— Nu. Nici măcar nu ştiu cine mi-a implantat chestia asta, nici 
de cât timp este în mine. 

Fără a se mira vreo clipă de situaţie, doctorul arătă spre un 
aparat de radiografie din partea stângă a sălii. 

— O să facem o poză a toracelui pentru a vedea mai clar ce e 
acolo. 

Alice încuviinţă şi urmă indicaţiile medicului: se lăsă cu torsul 
gol şi se aşeză în picioare în faţa plăcii care capta imaginea. 

— Lipiţi-vă un pic mai mult. Trageţi aer în piept şi ţineţi-vă 
respiraţia. Aşa. 

In mai puţin de două secunde, tubul plasat dincolo de ea îşi 
declanşă proiecția mută de raze X. 

— Respiraţi normal. Pentru siguranţă, o să facem o imagine 
de profil. 

Repetă operaţiunea, apoi o invită pe Alice să-l urmeze într-o 
încăpere alăturată. Mitchell se instală la consola de vizualizare, 
aprinse ecranul, efectuă câteva reglaje de contrast şi dădu print. 

— Va dura mult? întrebă ea. 

— Nu, developarea este imediată. 

O ditamai maşină cubică şi compactă se puse în mişcare şi 
scoase două clişee. Mitchell luă radiografiile şi le prinse cu 
clipsuri pe tabla murală luminoasă, căreia îi reglă luminozitatea. 

— N-am văzut niciodată aşa ceva! se miră el arătând o pată 
albă dreptunghiulară. 

— Este un microcip? îşi dădu cu presupusul Alice. 


— Nu văd foarte bine de ce tip este, răspunse radiologul 
scărpinându-se în cap. 

— Mă gândeam la un microcip RFID”, zise poliţista, de acelaşi 
tip cu cele care se utilizează la animale. Am participat la o 
conferinţă despre asta anul trecut în cadrul serviciului; se pare 
că în America de Sud, unele persoane bogate îşi implantează 
aşa ceva pentru a putea fi localizate rapid în caz că sunt răpite. 

— Şi armata le foloseşte din ce în ce mai des pe militarii 
trimişi pe front, continuă Mitchell fără să-şi ia ochii de la 
radiografie. Microcipul stochează toate datele referitoare la 
starea lor de sănătate. În caz de accident, li se poate accesa 
dosarul medical printr-o simplă scanare. Este o procedură care a 
devenit banală, dar microcipul de acest tip este mult mai mic, 
cam cât un bob de orez. Al dumneavoastră este mult mai mare. 

— Ce-ar putea fi, atunci? 

Radiologul îşi etală cunoştinţele. 

— În ultimii ani, pe piaţa revistelor medicale, numeroase 
publicaţii menţionau că se fac cercetări pentru a pune la punct 
microcipuri capabile să livreze în mod automat doze regulate de 
medicamente, ceea ce ar fi foarte util în cazul anumitor 
patologii. Asemenea microcipuri există deja în tratamentul 
osteoporozei, dar, dacă ar fi aşa şi în cazul de faţă, implantul s- 
ar afla la nivelul şoldului şi, de data asta, ar fi mult mai 
voluminos. 

— Deci? se impacientă Alice. 

— Rămân la ideea că este un mini-pacemaker. 

— Dar nu am probleme cardiace, v-am spus deja! se enervă 
ea. 

Medicul se întoarse la calculator pentru a efectua o mărire a 
zonei, printă iarăşi, apoi prinse noul clişeu pe negatoscop. 

— Implantul dumneavoastră nu are o formă convenţională, 
dar sunt aproape sigur că este din titan, zise el. 

Alice îşi apropie faţa de radiografie. 

— Bine, să admitem că este vorba de un stimulator cardiac. 
Un coleg de-al meu are unul şi trebuie să se opereze o dată la 
şapte ani pentru a-i schimba bateria. 

— Da, este o operaţie care trebuie făcută între şase şi zece 
ani. Majoritatea stimulatoarelor cardiace sunt de altfel echipate 
cu pile cu litium. 


24 Radio-Freguency Identification: identificare prin frecvenţă radio. 


Alice arătă spre clişeu. 

— Cum faci să încapă pile electrice sau o baterie într-un 
spaţiu atât de mic? 

Cu un aer gânditor, radiologul emise o ipoteză. 

— Al dumneavoastră nu are mai mult ca sigur baterie. 

— Atunci, cum funcţionează aparatul? 

— Poate printr-un sistem de autogenerare: un senzor 
piezoelectric care ar transforma mişcările cutiei toracice în 
electricitate. Este una dintre pistele explorate astăzi pentru 
miniaturizarea stimulatoarelor cardiace. 

Mitchell luă o riglă de plastic care zăcea pe calculator şi o 
folosi pentru a arăta o zonă de pe radiografie. 

— Vedeţi acest capăt uşor rotunjit, care seamănă cu o 
crestătură? 

Alice dădu din cap. 

— Cred că este un conector care leagă pacemakerul de inima 
dumneavoastră prin intermediul unei sonde. 

— Şi sonda, unde este? întrebă politista. 

— Nu e nicăieri, asta-i ciudat. 

— Şi aparatul de ce este legat? 

— De nimic, admise medicul. În această configuraţie, el nu 
poate trimite impulsuri electrice. 

Neîncrezătoare, Alice întrebă: 

— Puteţi să mi-l scoateţi? 

— Unul dintre colegii mei ar putea, probabil, dar asta necesită 
operaţie şi analize complementare. 

Creierul lui Alice funcţiona la turaţia maximă. 

— O ultimă întrebare: am verificat şi nu am niciun fel de 
cicatrice pe piept, pe gât sau la subsuori. Cum a putut să-mi 
implanteze microcipul fără să lase nicio urmă? 

Mitchell îşi muşcă buza. 

— Fie îl aveţi de mult timp... 

— Imposibil. Mi-aş fi dat seama, îi tăie ea vorba. 

— Fie v-a fost implantat trecând printr-un alt loc. 

Sub privirile uluite ale radiologului, Alice îşi desfăcu centura, 
îşi scoase ghetele şi pantalonii. Îşi examină gleznele, gambele, 
genunchii. Când, în partea de sus a coapsei stângi, dădu cu 
ochii de un pansament transparent, inima începu să-i bată cu 
putere. Dezlipi adezivul şi descoperi o incizie discretă. 


— Pe aici vi l-a implantat, ghici doctorul apropiindu-se de 
cicatrice. Implantul este atât de mic, încât a putut fi urcat printr- 
un cateter. 

Şocată, Alice se îmbrăcă. Ancheta asta nu mai era doar 
derutantă, înspăimântătoare sau suprarealistă, ci devenea de-a 
dreptul nebunească. 

— În concluzie, port un stimulator fără baterie, fără sondă şi 
care nu-mi stimulează niciun organ, rezumă ea. 

— Este de neînțeles, sunt de acord, se scuză Mitchell. 

— Dar, în cazul ăsta, la ce serveşte? 

— Asta mă întreb şi eu, recunoscu radiologul. 


19 


De partea celor vii 
Într-o inimă zdrobită 
Nimeni nu-i primit 
Fără înaltul privilegiu 
De a fi suferit. 
Emily DICKINSON?” 


Se însera uşor. 

Aşteptând noaptea, soarele îşi revărsa ultimele raze cu 
ardoarea unui artificier care-şi pregăteşte efectele pirotehnice. 
Pădurea lua foc. In primul plan, turbionul de flăcări vii al 
arţarilor, frasinilor şi mestecenilor, reflexele de aur ale zadelor şi 
focul teilor. Apoi, luciul castaniu-auriu al fagilor, sângele negru 
al sumacilor şi al stejarilor roşii americani, scânteierea stacojie a 
scoruşilor. Mai departe, zidul verde al brazilor deasupra cărora 
era suspendată masa minerală şi colţuroasă a stâncii. 

La Greenfield, Gabriel făcuse plinul de benzină, reglase nivelul 
de ulei şi găsise o nouă roată de rezervă. Când Alice ajunsese la 
garaj, îi împărtăşise ultimele informaţii de la Seymour despre 
originea pistolului şi despre maşina ei Audi, care fusese găsită 
pe podul Archeveche. Din instinct, ea hotărâse să nu-i 
vorbească despre corpul străin pe care îl avea implantat sub 
piele. Prefera să aştepte să se mai lămurească în privinţa lui 
înainte de a-i da această informaţie neverosimilă. 

Reluaseră drumul, dar, în dreptul oraşului Brattleboro, un 
camion-cisternă plin de carburant se răsturnase pe şosea. 
Benzina se răspândise peste tot, obligând pompierii şi poliţia să 
închidă Interstate 91 şi să stabilească un perimetru de 
securitate pentru a evita orice risc de incendiu. 

Constrâns să părăsească autostrada şi să circule pe rutele 
secundare, Mustangul îşi redusese viteza. Dacă, la început, cei 
doi poliţişti tunaseră şi fulgeraseră împotriva acestei lovituri a 
sorții, încet-încet se lăsaseră toropiţi de liniştea locurilor pe care 
le traversau. Se conectaseră la o staţie de radio locală care 
transmitea melodii clasice: American Pie de Don Melean, Just for 
Today de George Harrison, Heart of Gold de Neil Young. Şi chiar 


25 Traducere de Ileana Mihai-Ştefanescu. 


cumpăraseră de pe marginea drumului, de la un producător 
local, cidru şi gogoşi cu scorţişoară. 

Timp de aproape o oră, nu se mai gândiră la anchetă. 

Peisajul era agreabil, punctat de cărări, de poduri acoperite, 
de privelişti panoramice şi de pârâiaşe de munte. Cel mai 
adesea vălurit, relieful devenea uneori neted pe mai mulţi 
kilometri. Şoseaua căpăta atunci aspectul unui drum de ţară de- 
a lungul căruia se înşirau târguşoare pitoreşti, ferme atemporale 
şi păşuni întinse pe care păşteau vaci de lapte. 

Alice se lăsă legănată pentru o vreme de băzâitul maşinii. 
Decorul îi amintea de vacantele petrecute în Normandia pe când 
era mai tânără. Timpul încremenise. De câte ori treceau printr- 
un sat, aveau senzaţia că se întorc înapoi în timp cu o sută de 
ani. Era ca şi cum străbăteau o carte poştală din Noua Anglie, 
ilustrată cu vechi hangare agricole, lăptării cu acoperişuri 
mansardate şi frunzişuri scânteietoare. 


* 


Farmecul se rupse când Alice deschise torpedoul pentru a-şi 
lua pistolul. In primii ani de poliţie, îi luă peste picior pe colegii 
mai în vârstă care purtau armă chiar şi când ieşeau din tură. 
Dar, odată cu trecerea timpului, ajunsese şi ea ca ei: avea 
nevoie să simtă greutatea armei la piept pentru a fi pe deplin 
liniştită, în perfect acord cu ea însăşi. 

Pistolul era acolo unde îl lăsase, băgat în tocul lui de piele, 
dar, lângă el, se afla o jucărie de copil: o maşinuţă din metal cu 
o caroserie albă cu dungi albastre. Replica exactă a Mustangului 
Shelby în care mergeau. 

— Ce-i asta? 

Gabriel aruncă o privire la jucărie. 

— Un gadget care l-o fi amuzat probabil pe Kenny, presupun. 

— Nu era aici mai devreme. 

Gabriel ridică din umeri. 

— Probabil, n-ai văzut bine. 

— Sunt sigură că torpedoul era gol când mi-am lăsat arma, 
zise răspicat tânăra. 

— Ce importanţă are? se irită el. 

— Credeam că ne spunem totul. 

Keyne oftă. 


— OK, verişorul lui Barbie mi-a dat-o. Un tip foarte simpatic, 
de altfel. Colecţionează Hot Wheels?6. Are cel puţin trei sute. E 
aiurea, nu? 

— Da, e aiurea... repetă ea fără să-l scape din ochi. 

El îşi manifestă exasperarea ridicând tonul. 

— Ce? Tipul a vrut să-mi facă plăcere, oferindu-mi maşinuţa 
asta. Am luat-o ca să nu-l jignesc, punct. A fost un simplu gest 
de politeţe. Poate că nu e necesar să ne petrecem toată seara 
vorbind despre asta! 

Alice explodă. 

— Incetează, nu mă mai prosti în faţă! Vrei să mă faci să cred 
că ţărănoiul ăla te-a simpatizat atât de mult, încât ţi-a făcut 
cadou o maşinuţă din colecţia lui? Şi mai are şi eticheta cu 
preţul pe ea! 

Nervos, Gabriel o măsură cu îmbufnare, apoi îşi aprinse ţigara 
pe care o avea după ureche. Trase mai multe fumuri care 
parfumară interiorul maşinii. Deranjată de fum, Alice cobori 
geamul. Tot nu-l scăpa din priviri pe partenerul ei, scrutându-i 
ochii întunecaţi, trăsăturile schimonosite de furie, sperând să 
discearnă un adevăr, să pătrundă un mister. 

Şi, brusc, îi pică fisa. 

— Ai un fiu, murmură ea, ca şi cum vorbea singură. 

El încremeni. Se lăsă tăcerea. Ea insistă: 

— Pentru el ai cumpărat jucăria. 

Gabriel întoarse capul spre ea. Privirea lui întunecată sclipea 
precum petrolul. Alice înţelese că înainta pe un teren minat. 

— Este adevărat, recunoscu el trăgând din ţigară, am un 
băieţel. Voiam pur şi simplu să-i fac un cadou. E interzis? 

Cuprinsă de pudoare, Alice nu mai era în largul ei şi nici foarte 
sigură că vrea să continue conversaţia. Totuşi, întrebă cu o voce 
blândă: 

— Cum îl cheamă? 

Gabriel dădu radioul mai tare şi clătină din cap. Nu prevăzuse 
această intruziune intempestivă în intimitatea lui. 

— Cred că avem alte probleme de rezolvat acum, Schăfer. 

O mască de tristeţe îi acoperi chipul. Clipi de mai multe ori din 
ochi şi în cele din urmă zise: 

— Îl cheamă Theo. Are şase ani. 


26 Marcă de jucării americană, cunoscută mai ales pentru maşinuţele 
miniaturale. 


După intonaţia vocii, Alice înţelese că subiectul era deosebit 
de dureros. 

Emoţionată, dădu radioul mai încet şi încercă să-i spună o 
vorbă de alinare: 

— Este o maşinuţă frumoasă, zise ea arătând spre jucărie. O 
să-i placă. 

Fără menajamente, Keyne îi smulse jucăria din mână şi o 
aruncă pe fereastră. 

— Nu-mi foloseşte la nimic. Oricum n-o să-l mai văd niciodată. 

— Gabriel, nu! 

Ea apucă de volan pentru a-l forţa să oprească. Exasperat, 
Gabriel frână brusc, trase pe marginea drumului şi sări afară din 
maşină. 

Urmărindu-l în oglinda retrovizoare, Alice îl privi cum se 
îndepărtează. Se aflau pe un drum panoramic îngust care 
şerpuia spre vale. Îl văzu aşezându-se pe o stâncă ieşită în 
afară, care înainta în gol ca o promenadă sub cerul liber. Işi 
termină ţigara şi îşi aprinse imediat alta. Alice ieşi din maşină, 
recuperă maşinuţa, apoi se apropie de Gabriel. 

— Îmi pare rău, zise ea aşezându-se lângă el pe stâncă. 

— Nu sta acolo, e periculos. 

— Dacă este periculos pentru mine, este periculos şi pentru 
tine. 

Ea se aplecă în faţă şi zări în jos un lac. Paleta efemeră a 
culorilor toamnei se reflecta în apă cu intensitate. 

— De ce nu îl vezi mai des? 

El făcu un gest evaziv. 

— Trăieşte la Londra cu mama lui. E o poveste lungă. 

Alice îi luă o ţigară din pachet, dar nu reuşi s-o aprindă din 
cauza vântului. Gabriel i-o întinse pe-a lui şi, chiar când ea se 
aştepta mai puţin, începu să-şi spună oful: 

— N-am lucrat mereu la FBI. Înainte de a lua examenul de 
admitere la Biroul Federal, am fost poliţist de teren la Chicago. 

Miji ochii, lăsând amintirile să-l năpădească. 

— Este oraşul în care m-am născut şi unde am întâlnit-o pe 
soţia mea: am crescut amândoi în Ukrainian Village, cartierul 
imigranţilor din Europa de Est. Un loc destul de liniştit situat în 
nord-vestul sectorului Loop. 

— Lucrai la Secţia Omucideri? 


— Da, dar cea a cartierelor din sud, care acoperă locurile cele 
mai fierbinţi ale oraşului: districtele Englewood, New City... 

Trase lung din ţigară, apoi continuă: 

— Zone mizerabile şi cangrenate de găşti, stăpânite de frică şi 
disperare, unde poliţia nu mai poate să facă mare lucru. Teritorii 
întregi aflate sub controlul unor golănaşi care se cred Scarface 
şi care fac să domnească teroarea prin focuri de pistoale- 
mitralieră. 

Un trecut nu foarte îndepărtat îi revenea în memorie. Un 
trecut pe care ar fi vrut să-l ţină la distanţă, dar pe care fără 
voia lui tocmai îl dezgropa. 

— N-ai avut niciodată impresia că noi, poliţiştii, lucrăm pentru 
morţi? Dacă te gândeşti bine, ei sunt adevărații noştri clienţi. 
Lor trebuie să le dăm socoteală. Ei sunt cei care vin să ne 
bântuie nopţile atunci când nu le găsim asasinul. Asta îmi 
reproşa adeseori soţia mea: „Oamenii cu care îţi petreci cea mai 
mare parte a timpului sunt morţii. Nu eşti niciodată de partea 
celor vii”. În fond, nu greşea... 

Alice îl întrerupse pe Gabriel înainte ca el să-şi termine 
monologul: 

— Este fals! Dimpotrivă: lucrăm pentru familiile lor, pentru 
oamenii care îi iubeau. Pentru a le permite să accepte pierderea 
celor dragi, pentru a face dreptate, pentru a face în aşa fel ca 
ucigaşii să nu recidiveze! 

El făcu o mutră sceptică şi îşi continuă povestirea. 

— Într-o zi, m-am hotărât să îi ajut cu adevărat pe cei vii. În 
Englewood, eram zilnic în contact cu membrii unei asociaţii de 
mediatori. Nişte oameni heterocliţi, cei mai mulţi asistenţi sociali 
şi foşti recidivişti proveniţi din cartier, care îşi uniseră forţele 
pentru a face ceea ce noi, reprezentanţii legii, nu mai eram în 
stare: să ameliorăm relaţiile, să evităm conflictele, să calmăm 
tensiunile. Şi mai ales să-i salvăm pe cei care mai puteau fi 
salvaţi. 

— Cei mai tineri? 

— Cei care nu erau încă dependenţi de droguri. Uneori, 
voluntarii nu ezitau să acţioneze la limita legalităţii. De multe 
ori, i-am ajutat să „exfiltreze” tinere prostituate din cartier 
furnizându-le acte false, ceva bani confiscaţi în timpul arestărilor 
dealerilor, un bilet de tren pentru Coasta de Vest, adresa unei 
locuinţe, promisiunea unui loc de muncă. 


Ca şi Paul... gândi fără să vrea Alice. 

Pădurea se reflecta în ochii lui Gabriel, dând privirii lui o 
intensitate tulburătoare. 

— Convins că fac bine, nu mi-am dat seama de cine mă luam. 
Hotărâsem să nu ţin seama de avertismentele sau de 
amenințările pe care le primeam. Ar fi trebuit, căci proxeneţii şi 
baronii drogurilor nu glumesc când te iei de uneltele muncii lor. 

Işi continuă povestirea, întrerupând-o cu momente de tăcere: 

— In ianuarie 2009, sora mai mică a soţiei mele plănuise să 
meargă în weekend la schi împreună cu prietenele ei, pentru a- 
şi sărbători ziua de naştere. Ne ceruse să-i împrumutăm maşina 
noastră 4 x4, iar noi acceptaserăm. Mă mai văd şi-acum stând în 
picioare pe verandă şi făcându-i semn cu mâna: „Să fii 
prudentă, Johanne! Nu te da mare pe păârtiile negre de schi!” În 
seara aceea, purta o căciulă cu mot. Frigul îi îmbujorase obrajii. 
Avea optsprezece ani. Era plină de viaţă. S-a urcat la volanul 
maşinii de teren, a întors cheia de contact şi... Vehiculul a 
explodat chiar sub ochii noştri. Ticăloşii din Englewood nu 
ezitaseră să-mi pună un dispozitiv cu bombă în maşină... 

Gabriel făcu o pauză pentru a-şi aprinde o nouă ţigară cu 
chiştocul celei dinainte, apoi continuă: 

— Chiar a doua zi după înmormântarea surorii ei, soţia mea a 
plecat împreună cu fiul nostru. S-a stabilit la Londra unde locuia 
o parte din familia ei. Apoi lucrurile s-au precipitat: a cerut 
divorţul şi am fost sfâşiat de dulăii pe care-i angajase pentru a o 
apăra. Am fost acuzat că sunt violent, că sunt alcoolic, că umblu 
cu prostituate. Au adus ca probe mărturii false şi SMS-uri scoase 
din context. N-am ştiut cum să ripostez şi a obţinut custodia 
exclusivă a lui Theo. 

A tras un ultim fum din ţigară, după care a strivit-o de stâncă. 

— N-aveam dreptul să-mi văd fiul decât de două ori pe an. 
Aşa că, într-o bună zi, am cedat psihic. M-am dus la soţia mea în 
Anglia şi am încercat s-o înduplec, dar s-a împotrivit. Avocaţii ei 
s-au dezlănţuit şi au obţinut un ordin de restricţie care îmi 
interzice acum să-l văd pe Theo. 

Un văl de resemnare îi umbri privirea. Se lăsa noaptea. Vântul 
se pornise să bată şi începea să se facă frig. Emoţionată, Alice îi 
puse mâna pe antebraţ, dar soneria telefonului le întrerupse 
brusc momentul de intimitate. 


Se uitară unul la altul, conştienţi că poarta întredeschisă a 
acelei grădini secrete era pe punctul de a se închide la loc. Alice 
apăsă pe tasta mobilului. 


— Da, Seymour? răspunse ea punând pe difuzor. 

— Am găsit fabrica de zahăr. Sunt chiar acolo. La naiba, e 
deprimant rău locul ăsta, complet izolat. Aici au filmat Evil Dead, 
nu-i aşa? 

— Descrie-mi ce vezi. 

— Seamănă cu anticamera infernului. 

— Nu exagera totuşi. 

— In plus, toarnă cu găleata şi n-am luat umbrelă. 

— Mi se rupe, Seymour! Ai lanterna, cleştele şi tuburile 
fluorescente? 

— Da, da. Am pus totul în geantă. 

Amplificată de difuzor, vocea răguşită a poliţistului ieşea din 
telefon şi răsuna în vale, ricoşând în pereţii muntelui. 

— Din ceea ce mi-a zis Castelli, fabrica este abandonată de 
mai bine de treizeci de ani. Sunt în clădirea centrală. Este pe 
jumătate prăbuşită. Totul este mâncat de rugină şi invadat de 
buruieni înalte cât un stat de om. 

Alice închise ochii pentru a-şi aminti cu precizie topografia 
locului aşa cum i-o descrisese tatăl ei. 

— Bine. leşi de acolo prin spate şi caută o zonă de depozitare. 
O clădire care să aducă a siloz. 

Trecură câteva secunde până să se audă iar vocea lui 
Seymour. 

— OK, văd un fel de rezervor înalt şi îngust, acoperit de 
iederă. Parcă ar fi scula unui uriaş verde! 

Alice nu gustă gluma de prost gust. 

— Dă ocol turnului până găseşti trei puțuri din piatră. O nouă 
aşteptare. 

— Gata, le văd. Sunt astupate cu grătare metalice. 

Alice simţea cum i se accelerează bătăile inimii. 

— Incepe cu cel din mijloc. Poţi să scoţi grătarul? 

— Stai să-mi conectez kitul handsfree... E-n regulă, grilajul nu 
este sudat. In schimb, sub el, se află o trapă din fier forjat. 

— Poţi s-o ridici? 


— Fir-ar să fie, cântăreşte o tonă! Gata, se deschide. 

Tânăra polițistă trase adânc aer în piept. 

— Ce vezi în interior? 

— Nimic. 

Alice îşi pierdu răbdarea: 

— Luminează cu lanterna, ce naiba! 

— Exact asta fac, Alice! Nu e nimic, dacă-ţi spun! 

— Aprinde un tub fluorescent. 

Ea îl auzi bombănind la celălalt capăt al liniei. 

— Cum naiba funcţionează chestiile astea. 

Exasperată, Alice ridică tonul: 

— lei batonul luminos, îl pliezi în două, îl scuturi pentru a-l 
activa şi îl arunci în fundul gropii. 

Mai trecură câteva secunde, apoi Seymour confirmă: 

— Puţul este gol şi complet secat. 

Fir-ar să fie, nu pot să cred! 

— Ce trebuia să găsesc? întrebă Seymour. 

Alice îşi luă capul în mâini. 

— Cadavrul lui Vaughn. 

— Ai luat-o razna! 

— Vită-te şi în celelalte două puțuri! ordonă ea. 

— Grătarele sunt ruginite şi înţepenite. Probabil nu le-a mai 
ridicat nimeni de ani de zile! 

— Apucă grătarul cu cleştele şi trage! 

— Nu, Alice, nu mai fac nimic! M-am săturat de tâmpeniile 
tale. Mă întorc la Paris! 

Neputincioasă, în mijlocul pădurii, la mai bine de şase mii de 
kilometri de vechea fabrică din regiunea râului Moselle, Alice 
strânse pumnii cu furie. Seymour se înşela. Era un cadavru în 
fabrica aia. Era sigură. 

Se pregătea să închidă telefonul când, la celălalt capăt, un 
horcăit şi un potop de înjurături îi sparseră timpanele. 

— Seymour? se alarmă ea. 

Tăcere. Schimbă o privire îngrijorată cu Gabriel, care, chiar 
dacă nu înţelegea tot ce-şi spuneau cei doi francezi, simţea 
tensiunea crescând. 

— Seymour, ce se întâmplă? strigă ea în aparat. 

Urmă o pauză lungă, în timpul căreia auziră o serie de 
zdrăngănituri metalice. În cele din urmă, Seymour zise: 


— Ei, drăcia dracului. Aveai dreptate, am... am găsit un 
cadavrul! 

Alice închise ochii ca pentru a-i mulţumi Cerului. 

— Dar nu este în puț! continuă polițistul. 

Nu este în put? 

— Corpul este în cabina unui excavator vechi! 

Albă la faţă, Alice întrebă pe nerăsuflate: 

— E Vaughn? 

— Nu, este o femeie tânără! Este legată strâns la mâini şi la 
gură. Stai puţin. Cu o pereche de ciorapi, fir-ar să fie! A fost 
strangulată cu o pereche de ciorapi! 

Alice încercă să-şi păstreze sângele-rece. 

— În ce stare de descompunere este cadavrul? 

— E noapte şi nenorocita asta de ploaie... nu văd mare lucru. 
După părerea mea, e moartă de câteva zile cel mult. 

Pe chipul lui Gabriel se citea perplexitatea. 

— Ai putea să-mi spui şi mie ce se petrece? 

Alice îi rezumă rapid situaţia în engleză. Imediat, o întrebare 
ţâşni de pe buzele agentului federal: 

— Ask him what color the tights are. Acording to the 
eyewitnesses, on the day of her murder, Elizabeth Hardy was 
wearing PINK tights”. 

— Ce culoare au ciorapii, Seymour? întrebă Alice. 

— Mi-e imposibil să-ți spun, e prea întuneric. Trebuie să te las, 
Alice, trebuie să anunț poliția locală. 

— Aşteaptă, Seymour! Culoarea ciorapilor, te rog!! urlă ea. 

— Roşii, cred. Nu, mai degrabă roz, nuanță el înainte de a 
închide. 

Alice şi Gabriel se priviră înmărmuriţi. 

Coşmarul continua. 


27 „Întreabă-l ce culoare au ciorapii. Potrivit declaraţiilor martorilor, în ziua în 
care a fost asasinată, Elizabeth Hardy purta nişte ciorapi ROZ” (în original, în 
limba engleză). 


20 


In casă 
Oamenii caută lumina într-o grădină fragilă unde culorile se 
înfioară. 
Jean TARDIEU 


O lună plină apăsa pe cerul nopţii şi sfida norii. 

Era un ger cumplit. 

In interiorul maşinii, aparatul de încălzire nu sufla decât un 
aer călduţ. Alice îşi frecă mâinile pentru a şi le dezmorţi şi le 
băgă în mânecile puloverului. Aprinsese plafoniera şi ţinea harta 
rutieră desfăcută pe genunchi. Aplecat înainte, posomorât la 
faţă, Gabriel conducea cu mâinile încleştate pe volan. De la 
apelul lui Seymour, merseseră aproape trei ore, continuând să 
urce mai sus înspre nord. După un drum atât de lung, 
inconfortul Mustangului Shelby începea să se facă simţit în mod 
dureros: garda la sol foarte joasă, suspensii preistorice, încălzire 
defectuoasă... 

Concentrat asupra drumului, Gabriel luă un viraj foarte strâns 
şi acceleră, propulsând maşina pe un drum abrupt care şerpuia 
printre cheile Munţilor Albi. Nu mai întâlniseră nicio maşină de 
kilometri întregi. Locul era pustiu. 

In jurul lor, natura se impunea cu toată puterea. Pădurea era 
neagră, amenințătoare, fără nuanţe. Paleta de culori autumnale 
lăsase loc unei tente omogene, numai umbre, de un negru 
abisal. 

La cotitura serpentinelor, zăreau uneori valea înecată în ceaţă 
şi o cascadă în trepte, ale cărei căderi de apă desenau paliere 
argintii în stâncă. 

Cu ochii încercănaţi din cauza oboselii şi a lipsei de somn, 
Alice se tot gândea la ceea ce îi dezvăluise Seymour: nu numai 
că Vaughn nu murise, dar mai era şi activ. În urmă cu zece zile, 
asasinase o infirmieră aici, în Noua Anglie, şi, la puţin timp după, 
revenise în Franţa ca să ucidă din nou şi să depună cadavrul în 
fosta fabrică de zahăr. 

Vaughn nu acţiona singur, Alice era sigură de asta. Întâlnirea 
ei cu Gabriel nu era rodul hazardului. Vaughn îi reunise pe 
amândoi pentru a-i provoca şi pentru a-i sfida. Numai că această 
punere în scenă macabră nu putea fi opera unui individ izolat. 


Din punct de vedere material şi logistic, un singur om era 
incapabil să orchestreze un asemenea puzzle. 

Alice se frecă la ochi. Nu mai putea gândi limpede, rotiţele 
creierului i se învârteau cu încetinitorul. 

O întrebare o chinuia totuşi: de ce tatăl ei o minţise în 
legătură cu moartea lui Vaughn? 

Îşi frecţionă umerii şi şterse aburul care se aduna pe geam. 
Peisajul lugubru o influenţa. | se strângea stomacul de frică şi 
doar prezenţa lui Gabriel o mai împiedica acum să nu se lase 
cuprinsă de panică. 

Mai parcurseră vreo cincisprezece kilometri şi ajunseră în faţa 
unui gărduţ din bârne de lemn care deschidea o scurtătură prin 
pădure. 

— Aici este! zise Alice ridicând ochii din hartă. 

Maşina viră la stânga şi o luă pe un drum forestier mărginit de 
brazi. După o sută de metri, pasajul se îngustă, ca şi cum 
copacii făceau corp comun pentru a-i respinge pe cei doi intruşi. 
Cuplul se afundă în tunelul de vegetaţie. Acele de brad zgâriau 
uşor caroseria Mustangului, unele crengi loveau geamurile 
portierelor, solul devenea mai instabil. Imperceptibil, coniferele 
îi prindeau în capcană. 

Deodată, venit de nicăieri, un corp întunecat ţâşni în faţa 
maşinii. Alice urlă, Gabriel călcă pedala de frână şi trase de 
volan cu toată puterea pentru a evita obstacolul. Automobilul 
derapă şi izbi trunchiul unui brad care îi smulse o oglindă 
retrovizoare, îi făcu ţăndări unul dintre geamurile laterale din 
spate şi provocă desprinderea plafonierei. 

Tăcerea. Frica. Apoi un boncăluit lung. 

Un elan... gândi Alice privind cum se îndepărtează silueta unui 
animal mare, cu coarne rămuroase în formă de evantai. 

— Ţi-ai rupt ceva? verifică Gabriel. 

— Sunt bine, zise Alice. Tu? 

— Voi supravieţui, o asigură el învârtind cheia în contact. 

Parcurseră cinci sute de metri până ajunseră într-o poiană în 
mijlocul căreia se afla clădirea unei ferme. 

Îşi parcară maşina în apropierea locuinţei şi stinseră farurile. 
Lumina lunii era suficientă pentru a distinge căsuţa. Era o 
construcţie dreptunghiulară cu pereţii îmbrăcaţi în panouri de 
lemn şi un acoperiş cu două versante învelite cu şindrilă de 
cedru. Două lucarne făcute în vârf păreau să-i observe cu o 


privire dispreţuitoare. Obloanele nu erau închise şi înăuntru era 
întuneric beznă. 

— Nu e nimeni, constată Gabriel. 

— Sau cineva vrea să ne facă să credem aşa ceva, nuanţă 
Alice. 

Ea legă cele două şnururi de la geantă şi i-o întinse lui 
Gabriel. 

— la asta, îi ordonă ea în timp ce-şi recupera arma din 
torpedou. 

Scoase Glock-ul din toc, îi verifică încărcătorul, ridică piedica 
de siguranţă şi puse degetul pe trăgaci. 

— Doar n-ai de gând să te duci acolo fără să te acopere 
cineva? întrebă Gabriel. 

— Ai o altă soluţie? 

— O să fim împuşcaţi! 

— Dacă Vaughn ar fi vrut să ne ucidă, ar fi făcut-o de mult. 

leşiră în frig şi înaintară spre casă. Aburul care le ieşea din 
gură desena rotocoale argintii ce se evaporau în noapte. 

Se opriră în faţa unei cutii de scrisori tradiţionale, acoperită cu 
un strat de vopsea scorojită. 


CALEB DUNN 


Numele gravat cu aparatul de sudură nu lăsa nicio îndoială 
asupra identităţii proprietarului. 

— Cel puţin n-am greşit şandramaua, zise Gabriel deschizând 
cutia. 

Era goală. Cineva ridicase recent corespondenţa. 

Continuară să meargă până la verandă, unde găsiră un ziar. 

— USA Today de astăzi, observă Gabriel după ce rupse folia 
de protecţie din plastic. 

Puse exemplarul pe un scaun-balansoar vechi. 

— Dunn nu s-a întors deci acasă, deduse Alice aruncând o 
privire la cotidian. 

Gabriel se postă în faţa intrării şi păru să ezite. 

— Din punct de vedere juridic, n-avem niciun motiv întemeiat 
să ne aflăm aici. Dunn nu este suspectat în mod oficial de nimic. 
N-avem mandat, n-avem... 

— Şi deci? se impacientă Alice. 

— Deci, dacă am putea intra în casă fără să spargem uşa. 


Poliţista băgă arma în toc şi se aşeză în genunchi în faţa 
încuietorii. 

— Dă-mi geanta. 

Scotoci în geanta-sac şi scoase un plic mare din hârtie kraft, 
pliat în două, în care erau radiografiile toracice făcute cu puţin 
timp în urmă la Greenfield. 

— Unde ai găsit astea? întrebă Gabriel văzând clişeele 
radiologice. 

— O să-ţi explic mai târziu, Keyne. Punem pariu că uşa a fost 
doar trântită şi s-a închis automat? Nu cred că te temi prea tare 
de hoţi într-un astfel de loc. 

Alice inseră foaia rigidă între uşă şi cadru şi împinse de mai 
multe ori. Fără succes. 

— Las-o baltă, Schäfer, nu suntem într-un film, e încuiată cu 
cheia. 

Dar ea insistă, ridicând radiografia, zgâlţâind în acelaşi timp 
uşa şi lovind-o uşor cu piciorul mai în sus până când limba 
broaştei se răsuci, efectuând o jumătate de întoarcere şi 
eliberând deschiderea uşii. 

Alice îi aruncă o privire victorioasă lui Gabriel şi îşi scoase 
pistolul din toc. Apoi cei doi poliţişti intrară în casă. 


* 


Prima constatare: casa era încălzită. Prima deducție: când şi-a 
părăsit bârlogul, Dunn avea de gând să se întoarcă repede. 

Gabriel aprinse lumina. Interiorul era simplu: un soi de cabană 
mare de vânătoare, bine conservată, cu pardoseală din 
cărămidă veche, pereţi din scânduri cu nervuri şi sobă cu lemne. 
În salon, piesele principale erau o canapea de colţ atât de tocită, 
încât i se vedea urzeala şi un monumental şemineu din piatră 
deasupra căruia trona un cap de căprioară împăiat. Patru arme 
erau etalate în rastel. 

— Nişte puşcoace bune de tras în turturele şi potârnichi, arătă 
Gabriel. Nimic altceva. 

Singurele concesii făcute modernităţii erau nişte fanioane ale 
echipei de baseball Red Sox, un ecran HD, o consolă de jocuri, 
un laptop şi o imprimantă micuță puse pe o masă din lemn brut. 
Trecură în bucătărie. Aceeaşi topografie: pereţi cam degradati, 
maşină de gătit din fontă, cratiţe vechi din cupru. 


Urcară la etaj şi descoperiră un culoar pe care se aflau trei 
camere mici, austere şi aproape goale. 

Când se întoarseră la parter, cei doi anchetatori se apucară să 
deschidă dulapurile şi să tragă sertarele, se uitară pe sub perne 
şi pe sub pledul din tartan de pe canapea. Nimic, în afară de 
puţin haşiş ascuns într-un castron. Greu de crezut că acea 
cabană era vizuina unui criminal în serie. 

— E ciudat că nu există nicio fotografie personală, observă 
Gabriel. 

Alice se aşeză în faţa laptopului şi îl deschise. Nu tu parolă, nu 
Photoshop, istoricul căutărilor pe Net suprimat. O adevărată 
cochilie goală. 

Alice stătu puţin şi se gândi. Ajunse la concluzia că Dunn îşi 
expediase probabil e-mailurile folosind site-ul firmei care-i 
asigura accesul la internet. Se conectă la el - era singurul site 
menţionat la rubrica Favoriţi -, dar nu găsi decât facturi lunare, 
spamuri şi reclame. _ 

Cât despre Gabriel, el continua să scotocească. Intr-un dulap 
din bucătărie găsi o prelată din plastic şi o rolă de bandă 
izolatoare pe care le puse deoparte ca să astupe geamul spart 
al maşinii. Apoi văzu o fereastră mare cu ghilotină care dădea în 
spatele pădurii. O deschise din curiozitate şi provocă un curent 
de aer care trânti uşa de la intrare, rămasă până atunci 
deschisă. Ridicând capul, Alice se albi la faţă. 

Sări de pe scaun, se apropie de intrare şi încremeni. Pe partea 
interioară a uşii, fixate cu ajutorul unor cuie groase şi ruginite, 
trei fotografii pe care ea le păstra mereu în portofel. 

Mai întâi o fotografie a lui Paul zâmbind cu toată gura, făcută 
pe Coasta Amalfitană în grădinile suspendate de la Ravello. Apoi 
o poză cu una dintre ecografiile ei. Cea din luna a cincea. 

Alice închise ochii. Într-o secundă ţâşniră într-un flash toate 
emoţiile pe care le simţise în acea zi văzându-şi bebeluşul pe 
ecran. Totul putea fi deja identificat: forma delicată a feţei, 
ovalul ochilor, nările minuscule, mânuţele, degetele fine. Şi 
zgomotul hipnotizant al ritmului cardiac. PAPAM, PAPAM, 
PAPAM... 

Deschise ochii şi văzu a treia imagine: era legitimaţia ei 
tricoloră de poliţist. Şi ea era prinsă pe uşă, dar autorul 
mârşăviei avusese grijă s-o rupă în două. 


PAPAM, PAPAM, PAPAM... Auzea zgomotul propriei inimi care-i 
bătea în piept amestecat cu amintirea bătăilor de inimă ale 
fiului ei. Deodată, încăperea începu să se învârtă cu ea. Un val 
de căldură o înecă şi simţi o nevoie stringentă de a vomita. Abia 
mai avu timp să-şi dea seama că cineva o ţinea şi îşi pierdu 
cunoştinţa. 


Tunetul bubuia, făcând să tremure geamurile. O serie de 
fulgere brăzdă interiorul clădirii. Alice îşi revenise repede din 
leşin, dar era galbenă ca ceara. Gabriel zise cu fermitate: 

— N-are rost să stăm o veşnicie în baraca asta. Trebuie să-l 
găsim pe Caleb Dunn şi nimic nu dovedeşte că va trece din nou 
pe aici. 

Alice şi Gabriel se aşezaseră de o parte şi de alta a mesei de 
lemn din salon în mijlocul căreia desfăcuseră harta rutieră a 
regiunii. Agentul federal îşi continuă raţionamentul. 

— Fie Dunn şi Vaughn sunt unul şi acelaşi, fie Dunn ne va 
duce la Vaughn. Într-un fel sau altul, acest bărbat deţine o parte 
importantă a adevărului. 

Alice încuviinţă. Ea închise ochii pentru a se concentra mai 
bine. Analiza ADN arătase că sângele de pe cămaşa ei era al lui 
Dunn. Aşadar, Dunn fusese rănit de curând. Noaptea trecută sau 
în primele ore ale dimineţii. Şi rana lui era probabil suficient de 
gravă pentru a nu se întoarce acasă. Dar unde era el acum? Într- 
o ascunzătoare, fără îndoială... Sau într-un centru medical pur şi 
simplu. 

Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Gabriel zise: 

— Şi dacă Dunn este îngrijit chiar în spitalul la care lucrează? 

— Să dăm un telefon şi să verificăm, sugeră Alice apăsând pe 
o tastă pentru a activa calculatorul. 

Poliţista se conectă la internet pentru a găsi Sebago Cottage 
Hospital. 

Notă adresa, numărul de telefon şi încercă să identifice 
amplasarea pe hartă. 

— Aici este, zise ea arătând malul unui lac în formă de bec 
electric. Sunt doar 60 de kilometri. 

Gabriel nuanţă: 


— Cu timpul care ne trebuie ca să coborâm înapoi, sunt cel 
puţin două ore de drum. 

— Să sunăm la direcţia spitalului şi să întrebăm dacă Dunn 
este internat acolo. 

El clătină din cap. 

— Nu ne vor spune nimic la telefon. Există chiar riscul să-l 
alerteze pe Dunn. 

— Deci mergem la plesneală? 

— Poate că nu. Am o altă idee. Dă-mi telefonul tău. 

Gabriel formă numărul spitalului, îi răspunse centralista, dar, 
în loc să încerce să vorbească la direcţie, ceru să i se facă 
legătura la postul de gardă. 

— Serviciul de pază, vă ascult, anunţă o voce nonşalantă care 
nu se potrivea deloc cu funcţia. 

— Bună seara, sunt un prieten al lui Caleb Dunn. Mi-a zis că l- 
aş putea găsi la acest număr. Aş putea vorbi cu el? 

— Păi, va fi cam greu s-o faci, băiete. Din câte se pare, Caleb 
a încasat o boabă în biftec. E într-adevăr aici, dar de partea 
cealaltă a barierei, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

— Dunn este aici? La Sebago Cottage Hospital? 

— Cel puţin, aşa mi-a zis şefa. 

— Şefa? 

— Katherine Koller, directoarea adjunctă a spitalului. 

— Şi se ştie cine a tras în el? 

— N-am nici cea mai mică idee. Ştii, ăstora de-aici nu le prea 
place să punem întrebări. 

Gabriel îi mulţumi gardianului şi închise. 

— Să mergem, zise Alice. De data asta, îl prindem! 

Voia să lase în jos capacul laptopului, dar îşi întrerupse gestul. 

— Numai un minut. 

Profită de accesul la internet pentru a-şi verifica e-mailurile. 
Trecuseră mai bine de cinci ore de când îl sunase pe Franck 
Marechal, comisarul Direcţiei Regionale a Poliţiei Transporturilor. 
Poate găsise imaginile cu maşina ei pe camerele de 
supraveghere ale parcării subterane din Bulevardul Franklin- 
Roosevelt. La drept vorbind, de data asta, nu credea deloc în 
promptitudinea lui Marechal. 

Dar se înşela, avea un e-mail în căsuţa poştală. 


De la: Franck Marechal 


Către: Alice Schäfer 

Subiect: Supraveghere Vinci/FDR 

Salut Alice. 

Uite imaginile de pe camerele de supraveghere 
corespunzătoare numărului de înmatriculare pe care mi l-ai dat. 
N-am putut compresa fişierul video care rămânea prea mare 
pentru a fi trimis prin e-mail, dar ţi-am făcut nişte capturi de 
ecran. Sper să-ţi fie de ajuns. 

Te pup. 

Franck 


Urmau patru fotografii ataşate. 
Alice scrută ecranul mai de aproape. 


Ora 20:12: două poze arătau intrarea automobilului Audi în 
parcare. Calitatea imaginilor captate nu era chiar aşa de proastă 
cum pretinsese Seymour. Prin geamul parbrizului, Alice distinse 
foarte bine faţa ei şi faptul că era singură. 

Ora 00:17: alte două poze dovedeau ieşirea maşinii din 
parcare. De data asta, Alice era în mod vizibil însoţită şi nu mai 
conducea ea. Conform imaginilor, părea prăbuşită, aproape 
inconştientă, pe scaunul pasagerului. La volan se afla un bărbat. 
Chiar dacă pe prima fotografie nu i se vedea faţa, pe cea de-a 
doua avea capul ridicat. 

Alice deschise poza pe tot ecranul şi dădu zoom folosindu-se 
de touchpad. 

În acel moment, sângele îi îngheţă în vine. 

Nu era nicio îndoială. 

Bărbatul de la volanul maşinii era Seymour. 


21 


Vălul de sidef 
Vai de cine este singur şi cade, fără să aibă pe altul care să-l 
ridice. 
ECLEZIASTUL 4:108 


Mustangul se afunda în beznă. 

Furtuna se abătea asupra muntelui cu o forţă devastatoare. 
Vântul făcea maşina să se balanseze, ploaia bătea în geamuri şi 
pe prelata din plastic, provocând un zgomot infernal. 

Trecuseră de vârful defileului de o jumătate de oră şi 
începuseră o coborâre lungă şi vertiginoasă spre vale. Drumul 
era numai serpentine strânse, devenite alunecoase din cauza 
ploii. 

Alice ţinea în mâini poza din parcare pe care se distingea faţa 
lui Seymour. Încercase de mai multe ori să-şi sune „prietenul”, 
dar de fiecare dată intra căsuţa vocală. Îşi coborî ochii spre 
fotografie şi o privi cu atenţie la lumina slabă a telefonului. 

Se vedea aşezată alături de Seymour în Audi. Părea 
deprimată şi beată mangă, dar nu total inconştientă. 

Cum putea să nu-şi amintească de acel episod care data de 
noaptea trecută? Încercă din nou să-şi reîmprospăteze memoria, 
dar acelaşi văl de sidef îi bara accesul la amintiri. Totuşi, tot 
forţându-se, Alice avu brusc senzaţia că rotiţele creierului i se 
deblochează. Inima începu să-i bată cu putere. Da, amintirile 
erau acolo! La îndemâna neuronilor. Ascunse în meandrele 
ceţoase ale subconştientului său. Adevărul se lăsa ademenit. 
Alice putu să se învârtă în jurul lui, dar, de cum fu pe punctul de 
a-l scoate la iveală, el păli, se risipi şi în cele din urmă dispăru în 
habitaclul îngheţat. 

Un adevărat supliciu al lui Tantal. 

Deodată, o pată de un roşu-aprins se diluă în cerneala nopţii. 
Alice întoarse capul: luminiţa roşie a indicatorului de benzină 
clipea pe tabloul de bord. 

— La dracu'! zise Gabriel. S-ar putea să nu ne ajungă până la 
spital. Maşina asta înghite peste 20 de litri la sută! 

— Cât mai putem merge? 

— Cam cincizeci de kilometri cel mult. 


25 Traducerea Dumitru Cornilescu. (N. red.) 


Alice lumină harta rutieră cu celularul. 

— Aici arată că există un magazin general cu benzinărie. Crezi 
că putem rezista până acolo? 

Gabriel miji ochii pentru a vedea poziţia magazinului. 

— O să fie chiar la limită, dar putem încerca. Oricum, n-avem 
de ales. 

Vântul încerca să se infiltreze în maşină. Ploaia continua să 
cadă în şuvoaie, amenințând să o înece. Cu ochii aţintiţi asupra 
drumului, Gabriel începu să vorbească: 

— Seymour ăsta al tău, nu mi-a plăcut niciodată... 

Alice oftă, toropită de oboseală. 

— Tu nu-l cunoşti. 

— Mi s-a părut mereu dubios, asta-i tot. 

— lar mie criticile tale laconice mi se par dubioase. Dacă 
binevoieşti, să aşteptăm să auzim şi versiunea lui înainte de a-l 
judeca. 

— Nu văd ce ar putea schimba versiunea lui! se irită polițistul. 
Te minte de la bun început. We minte, fir-ar să fie! Toate 
informaţiile pe care ni le-a dat de azi-dimineaţă încoace s-ar 
putea să fie false! 

Alice luă în considerare această eventualitate cu îngrijorare. 
Gabriel luă o ţigară din buzunarul cămăşii şi o aprinse fără să 
scape drumul din ochi. 

— Şi tatăl tău e la fel! 

— Încetează! Lasă-l în pace pe tata, n-are nicio legătură cu 
asta. 

El scoase câteva rotocoale de fum aromate care se răspândiră 
în maşină. 

— Constat doar că eşti înconjurată de oameni care te 
manipulează şi te pun în pericol. 

Acum că ajunseseră în vale, începeau să întâlnească vehicule. 
Un camion apăru din sens invers, proiectând asupra lor lumina 
puternică a farurilor. 

— Şi în plus le mai găseşti şi scuze! continuă Gabriel. 

Exasperată, Alice se apără cu îndârjire. 

— Fără Seymour şi fără tatăl meu, n-aş mai fi acum aici, 
închipuie-ţi! Cum crezi că poţi continua să trăieşti după ce un 
nebun ţi-a spintecat burta, ţi-a ucis copilul şi te-a lăsat să mori 
într-o baltă de sânge? 


Gabriel încercă să se justifice, dar Alice ridică tonul ca să nu-l 
lase să argumenteze. 

— După moartea lui Paul, eram distrusă şi nu-i aveam decât 
pe el ca să mă susţină! Dar tu eşti prea tâmpit ca să înţelegi 
asta! 

Gabriel tăcu. Gânditor, continua în linişte să scoată rotocoale 
de fum din ţigara lui. Alice oftă şi întoarse capul spre fereastră. 
Ploaia mitralia geamurile. Amintirile îi bombardau mintea. 


Îmi amintesc... 

Decembrie 2011 - iulie 2013 

Îmi amintesc. 

Îmi amintesc că am fost convinsă că, în sfârşit, totul se va 
termina. 

Nu-mi imaginam altă soluţie: imediat ce mă voi întoarce 
acasă, voi lua arma de serviciu şi îmi voi trage un glonţ în cap. 

Un foc de armă pentru a mă împiedica să alunec şi mai mult 
în infern. 

Ţintuită în patul meu de spital, repetasem mental scena de 
mai multe ori: zgomotul sec al încărcătorului pe care-l pun la 
pistol, metalul rece al armei în gura mea, ţeava îndreptată în 
sus pentru a-mi zbura creierii. 

Aceasta era imaginea pe care mi-o derulam fără încetare în 
minte ca să pot adormi. Degetul meu apăsând pe trăgaci. Capul 
care îmi explodează în acest gest salvator. 


* 


Totuşi, viaţa mea n-a urmat această traiectorie. 

— O să locuieşti cu noi, mi-a zis tata când a venit să mă ia de 
la spital. 

Am făcut ochii mari. 

— Cum aşa, „cu noi”? 

— Cu mine şi cu prietenul tău, „chefliul gay”. 

Fără să-mi fi spus nimic, tata închiriase în timpul 
convalescenţei mele o casă mare, cu grădină, în strada Square- 
Montsouris. Un fost atelier de pictură înecat în verdeață. Viaţa la 
tară în plin arondisment 14. 


29 În original, „gay luron” - joc de cuvinte de la expresia „gai luron” (om 
vesel, de viaţă, chefliu). 


Profitase de o decepţie amoroasă a lui Seymour pentru a-l 
convinge să se mute în casă. Ştiam că prietenul meu încheiase o 
relaţie sentimentală complicată: din motive profesionale, 
partenerul pe care îl avea de mult timp - un dansator şi coregraf 
ataşat la Opera din Paris - plecase din capitală în Statele Unite 
şi dragostea lor nu rezistase la distanţă. 

Aşadar, timp de aproape doi ani, am coabitat toţi trei. Atelajul 
nostru ciudat rezista bine la drum. Contrar oricărei aşteptări, 
tatăl meu şi Seymour şi-au lăsat deoparte prejudecățile şi au 
devenit cei mai buni prieteni din lume, fiecare manifestând 
pentru celălalt un soi de fascinaţie. Seymour era impresionat de 
polițistul legendar care fusese Alain Schäfer, de flerul, vorbăria 
şi umorul lui, de capacitatea de a-şi impune punctul de vedere şi 
de a protesta. Cât despre tatăl meu, el recunoştea că îl judecase 
prea în pripă pe acest tânăr coleg căruia îi respecta acum latura 
derutantă: dandy plin de bani, homosexual, tobă de cultură, dar 
gata oricând să sară la bătaie şi să toarne pe gât pahare cu 
whisky vechi de douăzeci de ani. 

Dar, mai ales, cei doi bărbaţi aveau în comun dorinţa 
înverşunată de a mă proteja de mine însămi. După ce m-am 
întors, tata m-a dus câteva săptămâni în vacanţă în ltalia şi 
Portugalia. La începutul primăverii, Seymour şi-a luat concediu 
ca să mă ducă să vizitez Los Angeles şi San Francisco. 
Schimbarea de decor, combinată cu atmosfera familială 
protectoare, m-a ajutat să traversez această perioadă fără să 
mă prăbuşesc. 

Am reînceput să lucrez imediat ce a fost posibil, chiar dacă, în 
primele şase luni, n-am mai pus piciorul pe teren. Seymour îmi 
luase locul în fruntea „echipei Schäfer”, iar eu mă mulţumeam 
să întocmesc rapoartele pentru dosarul judiciar ce urma să fie 
înaintat justiţiei. Timp de un an, am fost nevoită să mă supun 
unui „control psihologic regulat” efectuat de o psihiatră de la 
medicina muncii, specializată în tratarea şocurilor 
posttraumatice. 

Situaţia mea în cadrul Brigăzii Criminalistice era dificilă. După 
eşecul anchetei în cazul Erik Vaughn, Taillandier mă luase mai 
mult ca niciodată în vizor. În alte împrejurări, m-ar fi dat afară 
fără menajamente, dar ziarele relataseră pe larg povestea mea. 
Paris Match  consacrase patru pagini dramei mele, 
transformându-mi eşecul într-o povestire romanţată care îmi 


conferea un rol frumos, cel al unei Clance Starling* pariziene 
care a riscat totul ca să-l prindă pe inamicul public numărul unu. 
Imediat după asta, ministrul de Interne mă decorase chiar cu 
medalia de onoare pentru curaj şi devotament. Un sprijin 
mediatic şi o recompensă care îi făcuseră pe colegii mei să 
scrâşnească din dinţi, dar care avuseseră cel puţin meritul de a- 
mi permite să-mi fac în continuare meseria. 

Există încercări pe care nu le depăşim niciodată cu adevărat, 
dar cărora totuşi le supravieţuim. O parte din mine era sfâșiată, 
zdrobită, distrusă. Trecutul continua să mă sufoce, dar aveam 
norocul să am lângă mine nişte oameni care nu mă lăsau să mă 
prăbuşesc. 

Paul era mort, copilaşul meu era mort. Nu se mai punea 
problema să iubesc. Dar în adâncul fiinţei mele persista senzaţia 
confuză că povestea nu se terminase. Că viaţa mai avea, poate, 
ceva să-mi dea. 

Atunci am reînceput să trăiesc, pe bucățele. O viaţă 
impresionistă, care se hrănea cu tot felul de flecuşteţe: o 
plimbare prin pădure sub un cer însorit, o oră de jogging pe 
plajă, o vorbă bună de la tatăl meu, o repriză de râs în hohote 
cu Seymour, un pahar de Saint-Julien degustat pe terasă, primii 
muguri ai primăverii, ieşirile săptămânale cu fostele colege de 
facultate, o ediţie veche din Wilkie Collins găsită la un buchinist. 

În septembrie 2012, am revenit în fruntea echipei mele. 
Interesul pentru job, pasiunea pentru anchete nu dispăruseră şi, 
timp de un an, „echipa Schäfer” a avut baftă: am finalizat rapid 
toate anchetele care ne fuseseră încredințate. Eram din nou the 
dream team, echipa de vis. 

Roata vieţii se învârte cu repeziciune. Acum trei luni, la 
începutul verii lui 2013, mi-am redobândit aşadar reputaţia la 
Criminalistică. Mi-am recăpătat încrederea în mine, am 
recâştigat respectul oamenilor mei şi am refăcut complicitatea 
dintre noi. 

Şi am simţit iarăşi cu intensitate senzaţia că viaţa mai avea, 
poate, ceva să-mi dea. 

Nu-mi închipuiam că acel ceva o să ia forma unei noi 
încercări. 


3 Agentă FBI, personaj de ficţiune întruchipat de Jodie Foster în filmul 
Tăcerea mieilor. 


22 


Vaughn 
Să vină noaptea, să sune ceasul. 
Guillaume APOLLINAIRE 


Aerul rece dădea năvală din toate părţile. Banda izolatoare 
cedase în cele din urmă sub asaltul rafalelor de vânt, dând 
drumul prelatei din plastic şi creând o gaură mare în spatele 
maşinii sport. Ploaia se năpustea cu furie, inundând planşeul şi 
scaunele. 

— Aproape că am ajuns! strigă Alice pentru a acoperi şuierul 
furtunii dezlănţuite. 

Harta rutieră pe care o ţinea pe genunchi se udase şi se 
dezagrega în mâinile ei. 

Rulând încet, trecură cu prudenţă de o intersecţie în care 
semafoarele se defectaseră din cauza furtunii, apoi, imediat 
după aceea, zăriră cu uşurare firma Grant General Store care 
strălucea în noapte. 

Se opriră lângă două pompe de benzină instalate în faţa 
magazinului. Gabriel claxonă de mai multe ori pentru a-şi 
anunţa prezenţa. Protejat de o geacă de vânt şi o umbrelă, un 
pompist bătrân şi ştirb alergă şi se aplecă la fereastra lor. 

— Ziua bună, domnu’, doamnă, sunt Virgile, cu ce vă pot 
ajuta? 

— Ne faceţi plinul, vă rog? 

— Sigur. Ar trebui să vă reparaţi şi geamul din spate! 

— Puteţi să improvizaţi ceva? întrebă Gabriel. Poate o bucată 
de pânză fixată cu adeziv... 

— O să văd ce pot face, promise Virgile. Până una-alta, intraţi 
să vă încălziţi. 

leşiră din maşină şi fugiră să se adăpostească sub copertina 
magazinului. Şiroind de ploaie, deschiseră uşa şi se treziră într-o 
sală mare, zgomotoasă şi plină de animaţie. Locul era împărţit 
în două. La dreapta, un „magazin general” tradiţional, cu 
parchet de lemn care scârţâia şi cu rafturi ca altă dată, 
propunea spre vânzare o mulţime de produse de casă: dulceţuri, 
sirop de arțar, miere, brownies, whoopiepies, cheesecakes cu 
dovleac, toffee-bars... in partea cealaltă, locul era amenajat în 
jurul unui bar uriaş, în spatele căruia o matroană servea omlete, 


ouă ochiuri cu bacon şi hash browns” stropite cu bere la halbă 
preparată în casă. 

Familială şi plăcută, ambianța era asigurată de clienţii 
obişnuiţi care puneau ţara la cale, stând la taifas cu un ţap de 
bere în faţă. Peste tot pe pereţi, afişe vechi datând din anii 1950 
anunțau datele unor concerte rock. Restaurantul era atât de 
rupt de timp, încât chiar aveai senzaţia că Chuck Berry, Bill 
Haley His Comets sau Buddy Holly urmau să concerteze prin 
părţile acelea în viitorul weekend. 

Alice şi Gabriel se instalară în fundul sălii, pe două taburete 
rotunde îmbrăcate în piele roşie, în locul unde barul lua forma 
literei L, permițându-le astfel să stea faţă în faţă. 

— Cu ce vă servesc, porumbeilor? întrebă patroana 
întinzându-le două meniuri plastifiate. 

Nu le era prea foame, dar îşi dădură seama că nu vor putea 
să ocupe un loc la bar fără să consume. 

In timp ce studiau lista de bucate, femeia le umplu două 
pahare mari cu apă şi împinse spre ei un suport metalic cu 
şerveţele de hârtie. 

— Copii, sunteţi uzi leoarcă! Fiţi atenţi să nu răciţi! 

Cei doi poliţişti îi mulţumiră. Gabriel comandă un club sanaviş 
cu pâine prăjită şi Alice o supă de scoici. 

Aşteptând comanda, îşi şterseră faţa, gâtul şi părul. 

— Ospătaţi-vă! le zise patroana aducându-le sandviciul tăiat 
în triunghiuri şi supa servită în pâine rotundă cu miezul scobit. 

Pe tăblia barului, două pahare de whisky apărură ca prin 
magie între mâinile ei dolofane. 

— Şi astea din partea casei, ca să vă încălziţi - din rezerva 
personală a bătrânului Virgile. 

— Le acceptăm cu mare plăcere, se entuziasmă Keyne luând 
o gură de whisky de secară. 

El muşcă din sandvici şi aşteptă să nu fie auzit de urechi 
indiscrete pentru a-şi pironi privirea în cea a lui Alice. 

— Suntem la cincisprezece kilometri de spital, Schăfer, deci 
trebuie să avem o mică discuţie. 

Ea luă o lingură de supă. 

— Să discutăm. 

— Vorbesc serios, Alice. Ştiu că tu şi familia ta aţi suferit din 
cauza lui Vaughn. 


31 Chifteluţe din cartofi daţi pe răzătoare şi amestecați cu ou şi faină. 


— Stăpâneşti bine arta eufemismului. 

— Dar să fie clar între noi, nu am pornit într-o expediţie 
punitivă, ai înţeles? Ajungem la spital, îl arestăm pe tipul ăsta şi 
îl ducem rapid la Boston, pentru a-l interoga într-un cadru /ega!. 

Alice îşi întoarse privirea. Apoi îşi înmuie şi ea buzele în 
whisky. Obţinută prin distilarea secarei fermentate, băutura 
avea arome de caisă, de prună şi de cuişoare. 

— Ne-am înţeles? insistă Gabriel. 

Alice evită răspunsul. 

— Fiecare îşi va lua responsabilităţi. 

Refuzând să se lase prins în capcană, Gabriel ridică vocea. 

— În orice caz, eu unul o să le iau imediat pe ale mele: îmi dai 
arma, altfel te las aici. 

— la mai scuteşte-mă! 

— Nu e negociabil, Alice! 

Ea ezită, dar înţelese că Gabriel nu va da înapoi. Scoase 
pistolul Glock din toc şi i-l întinse pe sub masă. 

— E mai bine aşa, o asigură el băgând pistolul la curea. 

Ea ridică din umeri şi îşi goli paharul cu whisky. Ca de fiecare 
dată când bea, simţi aproape fizic trecerea alcoolului prin sânge. 
Primele înghiţituri îi produseră o stare de bine neobişnuită. Un 
adevărat shoot de adrenalină care îi dădea o acuitate 
extraordinară. Avea impresia ameţitoare că îşi pierde puţin 
controlul. 

Clipi din ochi, trecându-i de la o persoană la alta, de la un 
obiect la altul până să-i fixeze pe paharul de whisky al lui 
Gabriel. Privirea i se opri brusc, hipnotizată de variațiile de 
lumină care se ondulau la suprafaţa lichidului. Reflexii 
schimbătoare de aur, cupru, bronz şi ambră. Lumea se învârtea 
cu ea. Acum, trăia aceeaşi senzaţie pe care o avusese cu puţin 
timp mai înainte în maşină: certitudinea euforizantă că nu 
fusese niciodată atât de aproape de adevăr. Convingerea că 
ajunsese în sfârşit într-un punct de răscruce şi că poate rupe 
vălul ignoranței. 

Privirea i se pierdea în scânteierile alcoolului. Era uluită, 
încremenită, incapabilă să-şi ia ochii de la paharul colegului ei. 
Brusc, pielea de pe braţe i se făcu de găină şi simţi cum i se 
pune un nod în gât. Îşi dădu atunci seama că nu mai privea 
paharul de whisky, ci mâna lui Gabriel pusă în jurul lui. Şi mai 
exact degetul care îl tot lovea uşor, cu nervozitate. Vedea foarte 


clar, ca şi cum observa lumea printr-o lupă. Mâna lui Gabriel: 
falangele ei arcuite, micile cute ale degetelor, prezenţa aproape 
imperceptibilă, la fiecare contact cu paharul, a unei minuscule 
cicatrici în formă de cruce de pe arătătorul drept. Genul de rană 
pe care ţi-o faci în copilărie, când închizi fără băgare de seamă 
lama ascuţită a primului tău briceag Opinel şi a cărui urmă 
lăsată de punctele de fixare te va însoţi toată viaţa. 

Pe neaşteptate, capul ciufulit al lui Virgile, „garajistul”, apăru 
în colţul lor de masă. 

— Am meşterit o chestie pentru fereastra maşinii, domnu’. 
Veniţi să aruncaţi o privire şi să-mi ziceţi dacă vă convine. 

Gabriel se ridică. 

— Rămâi aici la căldură, mă întorc să te iau când vom fi siguri 
că putem pleca. 

Cu obrajii îmbujoraţi, Alice îl privi pe Gabriel cum se 
îndepărtează. Simţea cum îi bubuie inima în piept, cum îi arde 
întreaga fiinţă ca o văpaie imposibil de stins. Ameţeală. Senzaţia 
că se îneacă. Nevoia de a şti. 

— Te simţi bine, drăguţo? Te mai servesc cu ceva? 

Alice acceptă încă un pahar de whisky şi îl dădu pe gât dintr-o 
înghiţitură. Îi plăcea să creadă că alcoolul avea puterea de a-i 
limpezi gândurile. Sau, cel puţin, de a-i da curaj. 

Acționează sau mori! 

Îşi deschise geanta-sac şi scoase kitul de amprente. Cu 
ajutorul unui şerveţel din hârtie, apucă paharul din care băuse 
Gabriel şi îi aplică acelaşi tratament ca cel suportat de seringă 
puţin mai devreme: întinse pudra neagră cu pensula magnetică, 
detectă amprenta corespunzătoare degetului arătător, lipi 
scotch-ul peste ea şi apoi fixă amprenta pe suportul de pahar 
alături de cea a proprietarului seringii. Gesturile îi erau precise, 
mecanice. Presată de timp, nu-şi putea permite nici cea mai 
mică eroare. 

Alice apropia suportul cartonat de faţa ei pentru a examina 
cele două amprente când auzi răsunând clopoţelul vesel de la 
uşă. 

Se întoarse şi îl văzu pe Gabriel care venea spre ea. 

— Putem pleca, zise el de departe, vorbind destul de tare ca 
să acopere gălăgia din jur. 

Ea simţi cum o trec sudorile. Gabriel înainta cu chipul luminat 
de un zâmbet sincer. 


— Virgile ăsta a făcut o treabă nemaipomenită. Maşina este 
din nou etanşă! 

Alice îşi jucă ultima carte. 

— Du-te şi porneşte motorul să se încălzească. Plătesc şi vin 
şi eu la maşină, îl asigură ea sperând ca Gabriel să se întoarcă 
din drum. 

— Nu e nevoie, eu... 

Din spatele barului, patroana îl agăţă cu braţul ei puternic. 

— Hei, iubiţel, îţi mai dau una mică? O gură de gin distilat 
chiar de Virgile. Cu gust de miere şi ienupăr. O să-ţi placă! 

Gabriel se eliberă, vizibil surprins şi jenat de această 
familiaritate. 

— Nu, mulţumesc. Trebuie să plecăm. 

Alice profită de aceste secunde de ezitare pentru a-şi băga 
trusa în geantă. Apoi scoase din buzunar trei bancnote de zece 
dolari şi le puse pe bar. 

— Mergem? îi zise Gabriel ajungând în dreptul ei. 

Cu aerul cel mai detaşat posibil, ea îl urmă până la uşa de la 
intrare. Afară, ploua la fel de tare. 

— Aşteaptă-mă sub copertină, mă duc să aduc maşina. 

În timp ce Gabriel alerga spre automobil, Alice se întoarse cu 
spatele la parcare şi scoase suportul de pahare din geantă. 
Compară cele două amprente la lumina firmei care strălucea 
deasupra intrării în General Store. Erau identice, cel puţin la 
prima vedere. Se observa mai ales, în ambele cazuri, acelaşi 
motiv în formă de arc, întrerupt de o minusculă cicatrice în 
formă de cruce. 

În acea clipă, înţelese că Gabriel o minţise încă de la început. 

Când ridică ochii, simţi că Mustangul tocmai se oprise în 
spatele ei. Gabriel îi deschise portiera. Poliţista intră în maşină şi 
îşi puse centura de siguranţă. 

— Totul e bine? Ai o figură dezamăgită. 

— Sunt bine, răspunse ea dându-şi brusc seama că îi 
încredinţase pistolul şi nu mai avea armă. 

Portiera se închise cu zgomot. Tremurând, Alice întoarse 
capul spre geamul biciuit fără încetare de ploaie. 

În timp ce maşina se afunda în noapte, tânăra polițistă avu 
nevoie de mai multe secunde pentru a accepta evidenţa: 
Gabriel şi Vaughn erau una şi aceeaşi persoană. 


Partea a patra 
Femeia confuză 


23 


Acţionează sau mori 
— De unde ştii tu că sunt nebună? întrebă Alice. 
— Trebuie să fii, răspunse Motanul; altfel, n-ai fi venit aici. 
Lewis CARROLL 


O ploaie deasă şi violentă lovea în geamuri. 

Tunetul bubuia aproape încontinuu. La intervale regulate, 
fulgerele spintecau norii negri, încremenind linia de orizont a 
brazilor cu puterea unui flash venit din cer. 

Peninsula la capătul căreia era situat Sebago Cottage Hospital 
se întindea pe vreo cincisprezece kilometri, desenând în mijlocul 
lacului un golf larg mărginit de conifere. 

Atent la condus, Gabriel rula cu viteză excesivă. Drumul era 
presărat cu frunze şi crengi rupte care făceau circulaţia 
periculoasă. Vântul se  dezlănţuia, şuierând prin copaci, 
aplecându-i la pământ şi rupându-i, zgâlţâind maşina de parcă 
ar fi vrut să-i oprească înaintarea pe asfalt. 

Din când în când, Alice se uita pe furiş la telefon. După cum 
era de aşteptat, reţeaua era instabilă, dar nu total 
nefuncţională. In funcţie de locul unde se aflau, liniuţele care 
măsurau semnalul de telefonie puteau fi multe sau să indice 
dimpotrivă zone moarte, fără nicio recepţie. 

Alice încerca să-şi ţină firea. Trebuia să câştige timp. Atâta 
vreme cât Gabriel nu bănuia că îi descoperise identitatea, era în 
siguranţă. Fără armă, pe drumul acela pustiu, nu putea să facă 
nimic, dar, odată ce vor ajunge la spital, va putea să acţioneze. 

Acolo va fi lume, activitate, camere de supraveghere... De 
data asta, Vaughn nu va mai scăpa... 

Ura devenea mai puternică decât frica. 

Era insuportabil să stea aşezată alături de asasinul fiului ei. 
Să-şi ştie trupul la câţiva centimetri de el. Era insuportabil 
gândul că s-a simţit atât de apropiată de el, că i-a povestit o 
parte din intimitatea ei, că a fost emoţionată de minciunile lui, 
că s-a lăsat abuzată astfel. 

Alice respiră adânc. Incercă să judece raţional, să găsească 
răspunsuri la nişte întrebări obsedante: ce rost avea acest joc 
de-a vânătoarea de comori? Care era planul lui Vaughn? De ce 
n-o omorâse încă, deşi era la cheremul lui de ore în şir? 


Mustangul Shelby luă un viraj strâns după care frână brusc. 
Fulgerul se abătuse asupra unui uriaş pin alb, puţin mai retras 
de la drum. Intensitatea precipitațiilor stinsese probabil 
incendiul de la bun început, dar copacul mai fumega încă, 
despicat în două, ciopârţit. 

Şoseaua era plină de resturi de scoarță, aşchii de lemn şi 
crengi arse care blocau circulaţia. 

— Ce ghinion! exclamă Gabriel. 

Schimbă treapta de viteză şi acceleră, hotărât să forţeze 
trecerea. O creangă destul de mare bloca însă culoarul de 
circulaţie. Maşina fu deviată până la marginea râpei şi roţile 
începură să patineze în noroi. 

— O să încerc să eliberez drumul, zise Gabriel trăgând frâna 
de mână. 

leşi din maşină şi trânti portiera, lăsând motorul pornit. 

E prea frumos ca să fie adevărat! 

Bineînţeles că ar fi putut încerca să fugă imediat ce creanga 
ar fi fost luată din drum, dar nu dorinţa de a fugi o călăuzea. Ci 
nevoia de a şti. Şi de a merge până la capăt. 

Alice aruncă o privire spre telefon. Semnalul era slab - două 
liniuţe - dar nu inexistent. Dar pe cine să anunţe? Să formeze 
911? Povestea ei era prea complicată şi greu de explicat. Să-l 
sune pe tatăl ei? Pe Seymour? Nu ştia dacă mai putea să aibă 
încredere în ei. Pe unul dintre colegii de la Criminalistică? Da, 
era o idee bună. Pe Castelli? Pe Savignon? lIncercă să-şi 
amintească numerele lor, dar nu reuşi, prea obişnuită fiind să-i 
sune folosind agenda telefonică. 

Închise ochii pentru a se concentra. Singurul număr care îi 
veni în minte fu cel al lui Olivier Cruchy, al şaselea om din 
echipa ei. Era mai bine decât nimic. Formă numărul în grabă 
ţinând telefonul la nivelul scaunului. Din mijlocul drumului, 
Gabriel se tot uita înspre maşină, dar perdeaua de ploaie era 
suficient de deasă pentru a o proteja pe Alice de privirea lui. 
Tânăra comută mobilul pe difuzor. Auzi sunând o dată. De două 
ori. De trei ori. Apoi intră mesajul căsuţei vocale. 

N-am noroc. 

În timp ce închidea fără să lase vreun mesaj, o altă idee îi 
trecu prin minte. Scotoci în geanta de la picioarele ei şi găsi 


cuţitaşul pe care-l şterpelise din cafeneaua de pe Bulevardul 
Bowery. Lama nu avea tăişul unui cuţit de carne, dar vârful era 
destul de ascuţit pentru a nu trece cu vederea obiectul. Il 
strecură în mâneca dreaptă exact în momentul în care Gabriel 
se întorcea spre maşină. 

— Drumul este degajat, putem pleca! zise el satisfăcut. 


* 


Sebago Cottage Hospital 
Zonă securizată 
Vă rugăm să încetiniţi 


Scoasă în evidență de o lumină albă şi precedată de un panou 
de avertizare, ghereta din lemn a postului de pază se vedea de 
departe. Un halou luminos strălucea fosforescent în noapte, ca 
şi cum o farfurie zburătoare aterizase în mijlocul câmpurilor de 
răchiţele din Noua Anglie. Maşina o luă pe rampa care ducea la 
postul de pază, dar, ajungând în faţa gheretei, Alice şi Gabriel 
constatară că aceasta era goală. 

Gabriel opri în faţa barierei metalice şi cobori geamul. 

— Hei! E cineva pe-aici? strigă el pentru a acoperi vuietul 
furtunii. 

leşi din maşină şi înaintă spre adăpost. Uşa era lăsată 
deschisă şi o bătea vântul. Băgă capul prin deschizătură şi se 
hotări să între. Nu era niciun gardian. Privi peretele de ecrane 
format din monitoarele camerelor de supraveghere, apoi panoul 
electronic înţesat cu nenumărate butoane şi întrerupătoare. Il 
acţionă pe cel care permitea ridicarea barierei, după care se 
întoarse la maşină. 

— Absența paznicului nu e semn bun, zise el pornind maşina. 
Trebuie să se fi întâmplat ceva înăuntru. 

În timp ce accelera, Gabriel îşi aprinse o nouă ţigară. Mâinile îi 
tremurau uşor. Mustangul Shelby înaintă pe o alee mărginită de 
brazi şi ajunse pe o esplanadă cu pietriş mărunt care servea 
drept parcare pentru spital. 

Construită pe malul lacului, clădirea spitalului era pe cât de 
originală, pe atât de impresionantă. Prin perdeaua de ploaie 
torențială, faţada ei luminată, străpunsă de ferestre gotice, se 
detaşa pe un fundal de nori negri. Conacul din cărămidă galben- 


brună îşi păstrase specificul de altă dată, dar de o parte şi de 
alta a clădirii iniţiale se ridicau două imense turnuri moderne cu 
faţade transparente albăstrii şi cu acoperişuri geometrice cu 
pantă frântă. O îndrăzneață pasarelă de sticlă lega cele trei 
structuri, liniuţă de unire suspendată, cuplând armonios 
vagoanele trecutului şi cele ale viitorului. In faţa intrării 
principale, fixat pe un stâlp din aluminiu, un panou electronic cu 
cristale lichide difuza informaţii în timp real. 


Marţi, 15 octombrie 2013 
Ora 23: 57 
Program de vizite: 10.00 - 18.00 
Parcare vizitatori: P1 - P2 
Parcare personal spital: P3 


Maşina încetini. Alice clătină uşor braţul făcând să alunece 
cuțitul pe care-l ascunsese în mânecă şi strânse mânerul cu 
toată puterea. Acum ori niciodată. 

Îşi simţi inima pulsând în vene. Un puseu de adrenalină o făcu 
să se înfioare. În minte i se amestecau senzaţii contradictorii. 
Frica, agresivitatea şi, mai ales, durerea. Nu, n-avea să se 
mulţumească să-l aresteze pe Vaughn. Avea să-l ucidă. Singura 
soluţie radicală pentru a scăpa lumea de această fiinţă 
îngrozitoare. Singura pedeapsă posibilă pentru a răzbuna 
moartea lui Paul şi a fiului ei. Simţi cum i se urcă un nod în gât. 
Lacrimi pe care nu şi le mai putea stăpâni începură să-i curgă pe 
obraji. 

Acum ori niciodată. 

Se repezi şi îl lovi cu toată forţa pe Gabriel, înfigându-i lama 
cuţitului în marele pectoral. Alice simţi muşchiul umărului 
despicându-se. Luat prin surprindere, Gabriel scoase un urlet şi 
lăsă volanul. Maşina ieşi de pe drumul cu pietriş şi intră într-un 
ziduleţ. Din cauza izbiturii, un cauciuc se sparse şi maşina se 
opri în loc, înţepenită. Alice profită de starea de confuzie pentru 
a lua pistolul pe care Gabriel îl băgase la curea. 

— Nu mişca! strigă Alice îndreptând arma spre el. 

Ea sări din vehicul, verifică încărcătorul pistolului, ridică 
piedica de siguranţă şi strânse palmele, cu braţele întinse, gata 
să tragă. 

— leşi din maşină! 


Gabriel se aplecă pentru a se proteja, dar rămase în 
automobil. Ploua atât de tare, încât Alice nu reuşea să vadă ce 
face el acolo. 

— leşi imediat! repetă ea. Cu mâinile la vedere! 

În cele din urmă, portiera se deschise încet şi Gabriel puse un 
picior afară din maşină. Îşi scosese cuțitul din umăr şi o dâră 
lungă de sânge îi curgea pe pulover. 

— S-a terminat, Vaughn. 

În ciuda ploii şi a întunericului, privirea lui Gabriel, clară 
precum cristalul, reuşea să străpungă bezna. 

Alice simţi un gol în stomac. În toţi aceşti ani, nu dorise 
niciodată altceva decât să-l ucidă pe Vaughn cu propriile ei 
mâini. 

Dar nici nu se punea problema să-l elimine înainte de a avea 
toate răspunsurile. 

În acel moment, simţi telefonul vibrând în buzunarul gecii. 
Fără să-l scape pe Vaughn din ochi şi continuând să ţină arma 
îndreptată spre el, Alice îşi scoase celularul. Numărul celui de-al 
şaselea membru al echipei sale se afişă pe ecran. 

— Cruchy? zise ea răspunzând apelului. 

— M-ati sunat, şefa? întrebă o voce somnoroasă. Ştiţi ce oră 
este? 

— Am nevoie de tine, Olivier. Ştii unde este Seymour? 

— N-am nici cea mai vagă idee. Eu sunt în vacanţă în 
Bretania, la părinţii soţiei mele, de o săptămână. 

— Ce tot îndrugi? Ne-am văzut ieri, la birou. 

— Şefa... Ştiţi bine că e imposibil. 

— De ce? 

— Şefa, zău aşa. 

— DE CE? se enervă Alice. 

Un moment de tăcere, apoi o voce tristă: 

— Pentru că de trei luni sunteţi în concediu medical. De trei 
luni n-aţi mai călcat pe la Crim... 

Răspunsul îi îngheţă sângele în vine. Alice îşi lăsă telefonul să 
cadă pe pământul înmuiat. 

Ce naiba spune? 

Prin ploaie, în spatele lui Vaughn, zări panoul alfanumeric al 
spitalului. 


Marţi, 15 octombrie 2013 


Ora 23: 57 


Se strecurase o greşeală pe panoul acela. Era marţi, 8 
octombrie. Nu 15. Se şterse de apa de ploaie care îi şiroia pe 
faţă. Urechile îi ţiuiau. Flacăra roşie a unei rachete de 
semnalizare i se aprinse în minte ca un semnal de alarmă. Incă 
de la început, nu doar Vaughn o urmărea, ci mai era un duşman 
mai perfid şi mai înverşunat: ea însăşi. 

Apoi o serie de instantanee i se derulară în minte, ca nişte 
secvenţe dintr-un film care ar fi fost montate bucată cu bucată. 

ÎI revăzu mai întâi pe tânărul de la casa de amanet, pe care-l 
întâlnise chiar în acea dimineaţă în Chinatown, cum întorcea 
butonul de la ceasul lui Paul. „Reg/ez data şi ora”, îi explicase el 
trecând de la cifra 8 la 15. 

Apoi prima pagină a ziarului din acea zi pe care o zărise în 
faţa uşii lui Caleb Dunn. Avea tot data de 15 octombrie. Ca şi e- 
mailul trimis de Franck Marechal. Detalii cărora nu le dăduse 
atenţie. 

Cum era posibil? 

Deodată, înţelese. Pierderea ei de memorie nu acoperea 
numai o noapte, aşa cum crezuse până atunci. Se întindea pe 
cel puţin o săptămână. 

Pe faţa lui Alice, lacrimile de tristeţe se amestecară cu 
picăturile de ploaie. Continua să ţină arma îndreptată spre 
Vaughn, dar tremura toată, cu trupul zguduit de convulsii. Se 
clătină, luptă din răsputeri să nu se prăbuşească şi strânse cu 
toată puterea patul armei. 

Din nou îi apăru în minte perdeaua de sidef cu reflexii irizate, 
dar, de data asta, avu braţul destul de lung pentru a o apuca. In 
cele din urmă, vălul se destrămă de-a binelea, lăsând amintirile 
să iasă la suprafaţă. Cioburile memoriei ei sfărâmate se lipiră 
încet la loc. 

O salvă de fulgere străpunse tenebrele. Alice întoarse capul o 
fracțiune de secundă. Acea clipă de neatenţie îi fu fatală. 
Gabriel se năpusti asupra ei şi o trânti pe capota maşinii. Alice 
apăsă pe trăgaci, dar glonţul ieşi fără a-şi atinge ţinta. 

Adversarul se lăsa pe ea cu toată greutatea, imobilizând-o 
doar cu braţul stâng. Un nou fulger spintecă aerul şi lumină 
orizontul. Alice ridică ochii şi zări seringa pe care bărbatul o 
tinea în mână. Vederea i se înceţoşă. Un gust de fier îi inundă 


gura. Văzu acul strălucitor apropiindu-se de ea cu încetinitorul şi 
înfigându-se într-una dintre venele gâtului fără ca ea să poată 
schiţa vreun gest pentru a-l evita. 

Gabriel apăsă pe piston şi injectă lichidul. Serul arse corpul 
tinerei precum o descărcare electrică. Durerea tăioasă îi 
deschise cu brutalitate poarta ferecată a memoriei. Alice avu 
senzaţia că toată fiinţa îi luă foc şi că o grenadă cu percutorul 
scos îi înlocuise inima. 

O lumină albă o orbi. 

Ceea ce întrevăzu atunci o înfricoşă. 

Apoi îşi pierdu cunoştinţa. 


Îmi amintesc... 
Cu trei luni în urmă 
12 iulie 2013 


Un climat de teroare domneşte în capitală. 

Acum o săptămână, la ora ieşirii de la birouri, un atentat a 
însângerat Parisul. Un terorist kamikaze purtând o centură de 
explozibil s-a aruncat în aer într-un autobuz, pe strada Saint- 
Lazare. Bilanţul este îngrozitor: opt morţi şi unsprezece răniţi. 

In aceeaşi zi, un rucsac conţinând o butelie de gaz plină de 
cuie a fost găsit pe linia 4, în staţia de metrouMontparnasse- 
Bienvenue. Din fericire, echipa de genişti a putut dezamorsa 
bomba artizanală înainte ca aceasta să provoace pagube. Dar, 
de atunci, s-a instaurat panica. 

Spectrul atentatelor din 1995 bântuie conştiinţele. Pe zi ce 
trece, evacuările operelor de artă se înmulţesc. „Intoarcerea 
terorismului este subiectul care acaparează toată presa şi 
deschide fiecare jurnal televizat. SAT, subdivizia antiteroristă a 
Brigăzii Criminalistice, este în stare de alertă şi sporeşte valurile 
de arestări în mediile islamiste, mişcarea anarhistă şi stânga 
radicală. 

In principiu, n-am nicio treabă cu anchetele lor. Până când 
Antoine de Foucaud, directorul adjunct al SAT, îmi cere să iau 
parte la interogarea unuia dintre suspecți, a cărui arestare 
preventivă a fost prelungită până acum de trei ori şi se apropie 
de sfârşit. In anii 1970, la începutul carierei, Foucaud lucrase 
mai mulţi ani cu tatăl meu înainte ca drumurile lor să se 
despartă. Fusese totodată unul dintre profesorii mei la şcoala de 


poliţie. Mă simpatizează şi chiar îmi atribuie calităţi pe care nu 
le am când e vorba de interogatorii. 

— Avem nevoie urgent de tine, Alice. 

— Ce vrei să fac mai exact? 

— De mai bine de trei zile încercăm să-l facem pe tipul ăsta 
să vorbească. Nu putem scoate nimic de la el. Dar tu ai să 
reuşeşti. 

— De ce? Pentru că sunt femeie? 

— Nu, pentru că ştii s-o faci. 

În mod normal, o asemenea propunere ar trebui să mă 
entuziasmeze. Totuşi, de data asta, nu-mi provoacă nicio 
descărcare de adrenalină, ceea ce mă miră. Nu simt decât o 
imensă oboseală şi dorinţa de a mă întoarce acasă. De azi- 
dimineaţă, o migrenă puternică îmi sfredeleşte craniul. Este o 
seară înăbuşitoare de vară. Aerul este fierbinte, Parisul se 
sufocă din cauza poluării şi ziua a fost obositoare. Sediul Poliţiei 
judiciare s-a transformat într-un furnal. Nu există aer 
condiţionat, nu se poate respira. Simt picăturile de transpiraţie 
care îmi năclăiesc cămaşa. Aş face moarte de om pentru o cutie 
de Cola Light de la gheaţă, dar automatul de sucuri e stricat. 

— Ascultă, dacă oamenii tăi n-au reuşit, nu văd ce rost ar mai 
avea să încerc şi eu. 

— Haide, insistă Foucaud, te-am văzut deja la lucru. 

— E pierdere de timp. Nici nu cunosc dosarul, nici... 

— O să te punem la curent. Taillandier şi-a dat acordul, începi 
interogatoriul şi îl faci pe individ să divulge un nume. După 
aceea, continuăm noi. 

Ezit, dar parcă am de ales? 

Ne instalăm într-o încăpere de la mansardă în care se 
învârtesc două ventilatoare. Timp de o oră, doi ofiţeri de la SAT 
îmi dau toate informaţiile despre suspect. Bărbatul, un oarecare 
Brahim Rahmani, supranumit „Negustorul de tunuri” sau 
„Artificierul”, este supravegheat de mult timp de unitatea 
antiteroristă. Este suspectat că a furnizat explozibil grupării care 
a aruncat în aer autobuzul din strada Saint-Lazare. În cursul unei 
percheziţii la domiciliul său, s-au găsit mici cantităţi de C4, PEP 
500, explozibil plastic, telefoane transformate în detonatoare, 
dar şi un veritabil arsenal: arme de toate calibrele, bare 
metalice de armătură, veste antiglonţ. După trei zile de arest 
preventiv, tipul nu le-a mărturisit absolut nimic anchetatorilor, 


iar analiza hard diskului său şi a schimbului de e-mailuri din 
ultimele luni n-a fost suficientă pentru a-i dovedi participarea, 
chiar şi indirectă, la atentate. 

Este un caz interesant, dar complicat. Din cauza căldurii, mi-e 
greu să mă concentrez. Cei doi colegi vorbesc repede, îmi dau o 
mulţime de detalii pe care mă chinui să le rețin. Deşi memoria 
mea este în general excelentă, de frică să nu uit ceva, iau un 
carneţel ca să notez totul. 

După ce termină, mă conduc până la culoarele etajului 
inferior, unde se află camera de interogatoriu. Foucaud. 

Taillandier, toată lumea bună se află acolo, în spatele unui 
geam-oglindă, gata să mă vadă la treabă. Acum, parcă am şi eu 
chef să intru în arenă. 

Deschid uşa şi intru în cameră. 

E zăpuşeală ca într-o etuvă, la limita suportabilului. Legat cu 
cătuşe de scaun, Rahmani este aşezat la o masă din lemn puţin 
mai mare decât un pupitru de şcoală. Transpiră, cu capul plecat. 
Abia dacă îmi remarcă prezenţa. 

Îmi suflec mânecile de la cămaşă şi îmi şterg broboanele de 
sudoare de pe faţă. Am adus cu mine o sticlă de apă din plastic 
pentru a stabili contactul. Deodată, în loc să i-o întind 
suspectului, o deschid şi beau zdravăn din ea. 

Mai întâi, apa îmi face bine, apoi, brusc, am senzaţia că-mi 
fuge pământul de sub picioare. Închid ochii şi o ameţeală scurtă 
mă obligă să mă sprijin de perete pentru a-mi reveni în simţiri. 

Când deschid ochii, sunt complet dezorientată. În capul meu e 
o mare pată albă, e vid. Şi mă cuprinde spaima teribilă că am 
fost teleportată într-un loc necunoscut. 

Simt că mă clatin şi mă aşez pe scaun, în faţa bărbatului, apoi 
îl întreb: 

— Cine eşti? Ce caut eu aici? 


Îmi amintesc totul... 
Cu o săptămână în urmă 
Marţi, 8 octombrie 2013 


Ora 18:00. Paris. Sfârşitul unei frumoase zile de toamnă. 
Soarele razant care apune la orizont incendiază capitala, se 
reflectă în geamurile imobilelor, în apa fluviului, în parbrizele 


maşinilor şi revarsă un şuvoi luminos între bulevarde. Un val de 
lumină orbitor care mătură totul în calea lui. 

In apropierea parcului Andre-Citroen, maşina mea iese din 
ambuteiaje şi o ia pe rampa de beton care duce la o navă de 
sticlă aşezată în faţa Senei. Fațada spitalului european Marie 
Curie seamănă cu prora unui pachebot futurist care ar fi făcut 
escală în sudul arondismentului 15, luând forma unghiului 
rotunjit de la răspântia străzilor şi oferind o oglindă arborilor lui 
luda şi tufelor de măceş plantate de o parte şi de alta a 
esplanadei. 

Parcare. Labirint de beton. Uşi culisante care se deschid spre 
o vastă curte interioară. Baterie de ascensoare. Sală de 
aşteptare. 

Am întâlnire cu profesorul Evariste Clouseau, directorul 
Institutului Naţional al Memoriei, care ocupă în întregime ultimul 
etaj al clădirii. Clouseau este unul dintre specialiştii francezi în 
boala Alzheimer. L-am cunoscut în urmă cu trei ani, în timpul 
unei anchete pe care echipa mea o făcea despre uciderea 
fratelui său geamăn, Jean-Baptiste, şeful secţiei cardio-vasculare 
din acelaşi spital. Cei doi fraţi se urau atât de mult încât, aflând 
că este atins de un cancer al pancreasului, Jean-Baptiste 
hotărâse să se sinucidă, lăsând să se înţeleagă că putea fi vorba 
de un asasinat, toate indiciile acuzându-l pe fratele său. Pe 
atunci, cazul făcuse mare tam-tam. Evariste fusese chiar închis 
pentru o scurtă perioadă până să reuşim să aflăm adevărul. 
După eliberare, îi spusese lui Seymour că îl scosesem din infern 
şi că ne va fi veşnic recunoscător. Nu erau vorbe-n vânt: când |- 
am sunat, cu o săptămână în urmă, pentru a face o programare, 
mi-a găsit chiar în acea zi un loc liber în orarul său. 

După ce am dat-o în bară cu interogatoriul presupusului 
terorist, mi-am revenit foarte repede şi mi-am recăpătat 
memoria. Inconştienţa mea n-a durat mai mult de trei minute, 
dar a avut loc sub ochii tuturor. Taillandier m-a forţat să-mi iau 
concediu, după care mi-a blocat întoarcerea, cerând un raport 
suspensiv de la medicina muncii. Am fost obligată să fac o vizită 
medicală amănunţită şi să consult din nou un psihiatru. 
Impotriva voinţei mele, mi s-a prescris un lung concediu 
medical. 

Nu era o surpriză pentru nimeni. Taillandier voia de ani de zile 
să mă dea afară de la Criminalistică şi nu făcea un secret din 


asta. Dacă nu reuşise în timpul cazului Vaughn, episodul acesta 
îi oferea revanşa pe tavă. Dar eu n-aveam de gând să cedez. 
Am alertat sindicatul, am cerut sfatul unui avocat specializat în 
dreptul muncii şi am consultat din proprie iniţiativă mai mulţi 
medici pentru a obţine certificate medicale care să-mi 
dovedească starea perfectă de sănătate. 

Nu eram chiar îngrijorată. Stăteam bine cu moralul, voiam să 
mă lupt şi să-mi recapăt postul. Sigur, era pierderea aceea de 
memorie, pe cât de scurtă, pe atât de neaşteptată, şi mi se mai 
întâmpla să am unele lapsusuri ca toată lumea, dar le puneam 
pe seama stresului, a oboselii, surmenajului, căldurii. 

De altfel, asta mi-au şi spus toţi doctorii la care am fost. Cu 
excepţia unuia dintre ei, care a evocat riscul unei boli 
neurologice şi mi-a cerut să fac o tomografie. 

Preferând atacul în locul apărării, m-am hotărât să anticipez şi 
să consult din proprie iniţiativă o autoritate în materie. Am bătut 
la uşa lui Clouseau, care mi-a prescris o serie de examene şi 
analize. Săptămâna trecută am stat o zi întreagă în nenorocitul 
ăsta de spital, îndurând o puncţie lombară, un RMN, un PET 
Scan?, analize de sânge şi diverse teste de memorie. Clouseau 
mi-a făcut o nouă programare astăzi pentru a-mi comunica 
rezultatele. 

Sunt încrezătoare. Şi ard de nerăbdare să mă întorc la 
serviciu. Chiar am plănuit să ies în oraş diseară ca să 
sărbătoresc asta cu trei foste colege de facultate: Karine, Malika 
şi Samia. O să mergem să bem nişte cocktailuri pe Champs 
Elysées şi... 

— Profesorul vă poate primi. 

Secretara mă introduce într-un birou cu vedere spre Sena. 
Aşezat la masa lui de lucru - o piesă de mobilier ciudată, 
constituită dintr-o aripă de avion netedă şi strălucitoare ca o 
oglindă Evariste Clouseau scrie la tastatura laptopului său. La 
prima vedere, nu dai doi bani pe neurolog: păr ciufulit, ten palid, 
faţă obosită, barbă neîngrijită. Lasă impresia că a jucat poker 
toată noaptea dând pe gât pahare de whisky. De sub halatul alb 
se vede o cămaşă Vichy încheiată strâmb, peste care şi-a pus un 
pulover bordo, cu o împletitură neregulată, care pare să fi fost 
tricotat de o bunică aghesmuită bine. 


32? Tomografie cu emisie de pozitroni, cea mai modernă metodă de 
diagnosticare. 


În ciuda înfăţişării neglijente, Clouseau inspiră încredere şi 
renumele lui spune totul: în ultimii ani, a participat la stabilirea 
unor noi criterii de diagnosticare a maladiei Alzheimer şi 
Institutul Naţional al Memoriei, pe care îl conduce, este una 
dintre structurile cele mai avansate în cercetarea şi tratarea 
pacienţilor ce suferă de această boală. Când ziariştii prezintă 
maladia Alzheimer în vreun reportaj sau jurnal TV, în general pe 
el îl intervievează primul. 

— Bună seara, domnişoară Schăfer, ia loc, te rog. 

In câteva minute, soarele a apus. Semiîntunericul învăluie 
încăperea. Clouseau îşi scoate ochelarii cu rame din baga şi îmi 
aruncă o privire de bufniţă, apoi aprinde o veioză de bibliotecă 
din alamă şi opal. Apasă pe un buton al tastaturii laptopului, 
conectat la un ecran plat fixat pe perete. Ghicesc că ceea ce se 
afişează pe tabloul luminos sunt rezultatele examenelor mele 
radiologice. 

— O să fiu sincer cu tine, Alice, analiza biomarkerilor tăi este 
îngrijorătoare. 

Rămân tăcută. Se ridică şi îmi explică: 

— Acestea sunt fotografiile creierului tău făcute în timpul 
RMN-ului. Mai precis, cele ale hipocampului, o zonă care joacă 
un rol esenţial pentru memorie şi localizarea spaţială. 

Cu ajutorul unui stilou, delimitează o suprafaţă pe ecran. 

— Partea aceasta prezintă o uşoară atrofie. La vârsta ta, nu e 
normal. 

Neurologul mă lasă să diger informaţia, apoi afişează altă 
poză. 

— Săptămâna trecută ai făcut un al doilea examen radiologic, 
o tomoscintigrafie cu emisie de pozitroni. Ţi s-a injectat în corp o 
substanţă de urmărire marcată radioactiv, capabilă să se fixeze 
pe creier şi să pună astfel în evidenţă eventualele scăderi ale 
metabolismului glucidic. 

Nu înţeleg nicio iotă. Incearcă să fie mai explicit. 

— Scanarea PET permite deci vizualizarea activităţii din 
diferite zone ale creierului tău şi... 

Îi tai vorba: 

— Bun, şi ce înseamnă asta? 

Oftează. 

— Ei bine, se poate distinge un început de leziune în anumite 
zone. 


Se apropie de imensul monitor şi arată cu stiloul un segment 
al imaginii medicale. 

— Vezi aceste pete roşii? Ele reprezintă nişte plăci amiloide 
care s-au fixat între neuronii tăi. 

— Plăci amiloide? 

— Depozite de proteine responsabile de anumite maladii 
neurodegenerative. 

Cuvintele îmi răsună răspicat în minte, dar eu nu vreau să le 
aud. 

Clouseau continuă cu un alt document: o pagină plină de 
cifre. 

— Această concentrare problematică de proteine amiloide 
este confirmată şi de analiza lichidului cefalorahidian prelevat 
prin puncţia lombară. A arătat şi ea prezenţa de proteine rău 
patogene, ceea ce validează faptul că suferi de o formă precoce 
a maladiei Alzheimer. 

În birou se lasă tăcerea. Sunt uluită, în defensivă, incapabilă 
să gândesc. 

— Bine, dar este imposibil. Am... am doar treizeci şi opt de 
ani! 

— Este într-adevăr ceva foarte rar, dar se întâmplă. 

— Nu, vă înşelaţi. 

Refuz acest diagnostic. Ştiu că nu există niciun tratament 
eficace împotriva acestei maladii, nici molecule miraculoase, 
nici vaccin. 

— Îţi înţeleg tulburarea, Alice. Deocamdată, te sfătuiesc să nu 
reacţionezi la cald. Acordă-ţi un timp de gândire. Nimic nu te 
obligă, pentru moment, să-ţi schimbi modul de viaţă. 

— Nu sunt bolnavă! 

— Este o veste foarte greu de acceptat, Alice, continuă 
Clouseau cu o voce foarte blândă. Dar tu eşti tânără şi boala 
este la început. În momentul de faţă, se testează noi molecule. 
Până acum, pentru că nu dispuneam de mijloace eficace de 
diagnostic, identificam mereu maladiile mult prea târziu. Dar 
toate astea sunt pe cale să se schimbe şi... 

Nu mai vreau să ascult. Mă ridic brusc şi ies din birou fără să 
mă uit înapoi. 


Hol. Baterie de ascensoare care se deschid spre curtea 
interioară. Labirint de beton. Parcare. Bâzâitul motorului. 

Am lăsat în jos toate geamurile. Conduc cu pletele în vânt şi 
radioul dat la maximum. Chitara lui Johnny Winter în Further up 
on the Road. 

Mă simt bine. Vie. Nu voi muri. Am toată viaţa înainte. 

Accelerez, depăşesc, claxonez. Cheiul de Grenelle, cheiul 
Branly, cheiul d'Orsay... Nu sunt bolnavă. Am o memorie foarte 
bună. Întotdeauna mi s-a spus asta la şcoală, în timpul studiilor 
şi apoi în timpul anchetelor. Nu uit nicio figură, remarc toate 
detaliile, sunt în stare să recit aproape pe de rost zeci de pagini 
redactate de ofiţerul însărcinat cu întocmirea dosarului judiciar. 
Îmi amintesc totul. Totul! 

Creierul îmi fierbe, îşi învârte rotiţele, funcţionează la puterea 
maximă. Pentru a mă convinge, încep să recit tot ce-mi trece 
prin cap: 

Şase ori şapte fac patruzeci şi doi/ Opt ori nouă fac şaptezeci 
şi  doi/ Capitala Pakistanului este  lslamabad/ Cea a 
Madagascarului, Antananarivo/ Stalin a murit în 5 martie 1953/ 
Zidul Berlinului a fost ridicat în noaptea de 12 spre 13 august 
1961. 

Îmi amintesc totul. 

Parfumul bunicii mele se numea Soir de Paris, mirosea a 
bergamotă şi a iasomie/ Apollo 11 a ajuns pe Lună în 20 iulie 
1969/ Pe iubita lui Tom Sawyer o chema Becky Thatcher/ La 
prânz am mâncat la Dessirier un tartar de doradă, Seymour a 
mâncat un „fish and chic”, apoi am luat câte o cafea fiecare şi 
nota de plată a fost de 79,83 euro. Imi amintesc totul. 

Chiar dacă nu e creditat, Eric Clapton e cel care cântă la 
chitară în cântecul When My Guitar Gently Weeps, de pe 
albumul cu copertă albă al celor de la Beatles. / Trebuie să spui 
„O să vă rămân recunoscător” şi nu „o să vă fiu recunoscător” / 
Azi-dimineaţă, am pus benzină în maşină la staţia de pe 
bulevardul Murat; benzina fără plumb 98 era 1,684 euro; eu am 
pus de 67 de euro/ În /a nord, prin nord-vest, Alfred Hitchcock 
apare chiar după genericul de la început; uşa unui autobuz se 
închide în faţa lui şi îl lasă pe trotuar, îmi amintesc totul. 

În romanele lui Conan Doyle, Sherlock Holmes nu spune 
niciodată: „Elementar, dragă Watson/ Codul cardului meu de 
debit este 9728/ Numărul lui este 0573.5233.3754.61/ 


Criptograma este 793/ Primul film al lui Stanley Kubrick nu este 
Sărutul ucigaşului, ci Fear and Desire/ În 1990, arbitrul meciului 
dintre Benfica şi Olympique Marseille care i-a acordat lui Vata un 
gol înscris cu mâna se numea Marcel van Langenhove. Tatăl 
meu a plâns/ Moneda Paraguayului este guarani/ Cea a 
Botswanei este pula/ Motocicleta bunicului meu era o Kawasaki 
H1 / La douăzeci şi unu de ani, tatăl meu conducea un Renault 8 
Gordini culoarea „albastru de Franţa”. 

Îmi amintesc totul. 

Codul de la intrarea în imobilul meu este 65007B, codul de la 
ascensor este 132 IA/ Profesorul meu de muzică dintr-a şasea se 
numea domnul Piguet. Ne punea să cântăm She's Like a 
Rainbow, a celor de la Rolling Stones, la flaut/ Mi-am cumpărat 
primele două CD-uri în 1991, când eram în al doilea an de liceu: 
Du vent dans leplaines, al grupului rock Noir Desir, şi 
Impromptu-ul lui Schubert, apărute la Deutsche Grammophon în 
interpretarea lui Krystian Zimmerman/ Am luat 8 la examenul de 
filosofie de la Bac. Subiectul era „Mai este pasiunea un obstacol 
în cunoaşterea de sine?” / Eram în ultimul an de liceu. Joia, 
aveam trei ore în sala 207; mă aşezam în rândul al treilea, lângă 
Stephane Muratore şi, la sfârşitul zilei, mă ducea acasă pe 
scuterul lui Peugeot ST care mergea greu la urcuş. 

Îmi amintesc totul. 

Belle du Seigneur are 1.109 pagini în ediţie Folio/ Muzica din 
Viața dublă a Veronicăi a fost compusă de Zbiegniew Preisner/ 
Când eram studentă, numărul camerei mele din căminul 
studenţesc era 308/ Marţea, la cantina universităţii, era zi de 
lasagna/ In Femeia de alături, personajul jucat de Fanny Ardant 
se numeşte Mathilde Bauchard/ Imi amintesc de frisoanele pe 
care le simţeam când ascultam la nesfârşit pe primul meu iPOD 
That's My People, melodia în care rapperii de la NTM introduc un 
fragment dintr-un preludiu de Chopin/ Îmi amintesc unde eram 
pe 11 septembrie 2001: într-o cameră de hotel, în vacanţă la 
Madrid, cu un amant mai în vârstă. Un comisar însurat care 
semăna cu tatăl meu. Prăbuşirea turnurilor gemene în această 
ambianţă sordidă/ Imi amintesc de acea perioadă complicată, de 
bărbaţii toxici pe care îi detestam. Inainte să înţeleg că trebuie 
să te iubeşti un pic pentru a putea să îi iubeşti pe ceilalţi. 


x 


Mă angajez pe Podul Invalizilor, intru pe Bulevardul Franklin- 
Roosevelt şi o iau pe rampa care coboară în parcarea subterană. 
Apoi, mă duc pe jos până la Motor Village din rondul de pe 
Champs-Elysées, unde mă întâlnesc cu fetele. 

— Hello, Alice! 

Stau la o masă pe terasa de la Fiat Caffe şi ronţăie aperitive. 
Mă aşez lângă ele şi comand un Aperol Spritz cu şampanie, pe 
care îl dau pe gât aproape dintr-o înghiţitură. Vorbim vrute şi 
nevrute, glumim, comentăm ultimele bârfe, discutăm despre 
bărbaţi, despre haine, despre serviciu. Comandăm un rând de 
Pink Martini şi ciocnim în cinstea prieteniei noastre. Apoi ne 
mişcăm, încercăm mai multe localuri: Moonlight, Treizieme 
Etage, Londonderry. Dansez, îi las pe bărbaţi să mă abordeze, 
să mă agate, să mă atingă. Nu sunt bolnavă. Sunt senzuală. 

N-o să mor. N-o să mă şubrezesc. Nu vreau să fiu o legumă cu 
minţile rătăcite. N-o să mă ofilesc precum o floare ruptă prea 
devreme. Beau Bacardi Mojito, şampanie violetă, Bombay tonic. 
Nu vreau s-o sfârşesc cu creierul făcut praf, înjurându-le pe 
infirmiere şi înfulecând compot cu ochii în gol. 

Totul se învârteşte în jurul meu. Sunt uşor ameţită, veselă. Mă 
simt liberă. Timpul se scurge. Este trecut de miezul nopţii. Le 
îmbrăţişez pe fete şi plec spre parcarea subterană. Al treilea 
nivel la subsol. Lumină de morgă. Miros de urină. Tocurile îmi 
răsună pe ciment. Greaţă, stare de rău. Mă clatin. In câteva 
clipe, starea mea de ebrietate este impregnată de tristeţe. 
Respir cu greutate, mă simt fără vlagă. Am un nod în gât şi totul 
îmi revine în memorie: imaginea creierului meu atacat de plăci 
senile, frica de marele naufragiu. Un neon obosit pâlpâie şi 
ţârâie ca un greiere. Îmi scot cheile, acţionez telecomanda 
pentru a-mi deschide maşina, urc şi mă prăbuşesc peste volan. 
Ochii mi se umplu de lacrimi. Un zgomot. E cineva pe bancheta 
din spate! Mă ridic brusc. Umbra unei feţe iese din întuneric. 

— Fir-ar să fie, Seymour, m-ai speriat! 

— Bună seara, Alice. 

— Ce naiba cauţi aici? 

— Aşteptam să fii singură. Am primit un telefon de la 
Clouseau şi îmi făceam griji pentru tine. 

— Ei, drăcia dracului, şi cu secretul medical cum rămâne? 


— N-a avut nevoie să-mi spună nimic. De trei luni de zile, eu 
şi tatăl tău aşteptăm cu înfrigurare clipa asta. 

Aprind plafoniera pentru a-l vedea mai bine. Şi el are lacrimi 
în ochi, dar şi le şterge cu mâneca şi îşi drege glasul. 

— Decizia îţi aparţine, Alice, dar cred că trebuie să acţionăm 
foarte repede. Aşa m-ai învăţat tu în meseria de poliţist: să nu 
las niciodată lucrurile de pe o zi pe alta, să iau taurul de coarne 
şi să nu-i mai dau drumul. De-asta eşti tu cea mai bună polițistă, 
pentru că nu te menajezi, pentru că acţionezi mereu prima şi 
pentru că eşti mereu cu un pas înainte. 

Trag aer în piept. 

— Nimeni nu poate făcu un pas înaintea maladiei Alzheimer. 

ÎI văd în oglinda retrovizoare cum deschide un plic de carton. 
Scoate din el un bilet de avion şi o broşură a cărei copertă este 
ilustrată cu o clădire mare şi înaltă construită pe malul unui lac. 

— Mama mi-a vorbit de această instituţie din Maine, Sebago 
Cottage Hospital. 

— Ce-a căutat mama ta acolo? 

— După cum ştii, suferă de boala Parkinson. Acum doi ani, 
tremura îngrozitor şi viaţa ei era un infern. Într-o zi, medicul ei i- 
a propus un nou tratament: i s-au implantat în creier doi mici 
electrozi conectaţi la un dispozitiv de stimulare implantat sub 
claviculă. Cam ca un pacemaker. 

— Mi-ai povestit deja toate astea, Seymour, şi ai recunoscut 
tu însuţi că impulsurile electrice nu stopau evoluţia bolii. 

— Poate, dar au suprimat simptomele cele mai supărătoare şi 
astăzi mama se simte mult mai bine. 

— Boala Alzheimer n-are nimic de-a face cu Parkinsonul. 

— Ştiu, zice el întinzându-mi broşura, dar uită-te să vezi ce 
scrie despre instituţia asta: folosesc stimularea cerebrală 
profundă pentru a lupta împotriva simptomelor de Alzheimer. 
Primele lor rezultate sunt încurajatoare. N-a fost uşor, dar am 
reuşit să-ţi fac o programare. Am plătit totul, dar trebuie să pleci 
mâine. i-am rezervat un bilet de avion până la Boston. 

Clatin din cap. 

— Păstrează-ţi banii, Seymour. Toată chestia asta e apă de 
ploaie. O să crăp, punct. i 

— Ai o noapte întreagă pentru a te gândi, insistă el. Intre 
timp, o să te duc acasă. Nu eşti în stare să conduci. 


Prea epuizată ca să-l contrazic, mă mut pe scaunul 
pasagerului şi îi las volanul. 

Este ora 00:17 când camera de supraveghere din parcare ne 
filmează în timp ce părăsim zona. 


24 


Capitolul zero 
Acolo unde creşte pericolul, creşte şi ceea ce-l îndepărtează. 
Friedrich HOLDERLIN 


Tribela 

Ora 4:50 dimineaţa 

Cu trei ore înainte de prima întâlnire dintre Alice şi 
Gabriel 


Soneria telefonului din camera 308 din Greenwich Hotel se 
auzi de şase ori în gol până ca receptorul să fie ridicat. 

— Alo... răspunse o voce somnoroasă. 

— Recepţia, domnule Keyne. Sunt sincer jenat că vă deranjez, 
dar am un apel pentru dumneavoastră, un oarecare Thomas 
Krieg vrea să vă vorbească. 

— In toiul nopţii? Dar cât naiba e ceasul? 

— In curând va fi ora 5:00, domnule. Mi-a zis că e foarte 
urgent. 

— Bine, dă-mi-l. 

Gabriel se ridică pe pernă, apoi se aşeză pe marginea patului. 
Camera era cufundată în întuneric, dar lumina emisă de radioul- 
deşteptător lăsa să se ghicească dezordinea din încăpere. 
Mocheta era plină cu sticluţe de alcool şi de haine aruncate 
chiar pe jos. Femeia care dormea lângă el nu se trezise. Avu 
nevoie de câteva secunde pentru a-şi aminti numele ei: Elena 
Sabatini, una dintre colegele de breaslă din Florida, pe care o 
întâlnise în ajun în holul hotelului. După câteva pahare de 
Martini, o convinsese să urce în camera lui, unde se 
cunoscuseră mai bine, golind minibarul. 

Gabriel se frecă la ochi şi oftă. De când îl părăsise nevasta, 
detesta ceea ce devenise: un suflet rătăcitor, o fantomă în 
derivă pe care nimic n-o mai oprea din căderea ei. Nimic nu este 
mai tragic decât să întâlneşti un individ la capătul puterilor, 
pierdut în labirintul vieţii, după cum spunea Martin Luther King, 
ale cărui cuvinte îi veniră imediat în minte. | se potriveau ca o 
mănuşă. 

— Gabriel? Alo, Gabriel? striga vocea la celălalt capăt al 
firului. 


Cu telefonul lipit de ureche, Keyne părăsi patul şi închise uşa 
culisantă care separa camera de salonaşul alăturat. 

— Bună, Thomas. 

— Am încercat să te sun pe fixul de la Astoria, apoi pe mobil, 
dar nu răspundeai. 

— Probabil mi s-a descărcat bateria. Cum m-ai găsit? 

— Mi-am amintit că e săptămâna congresului anual al 
Asociaţiei Americane de Psihiatrie. Am sunat la secretariatul lor 
şi mi-au spus că ţi-au rezervat o cameră la Greenwich. 

— Ce vrei? 

— Am auzit că ai fost foarte aplaudat după conferinţa de ieri 
despre dimensiunea psihiatrică a maladiei Alzheimer. 

— Lasă linguşeala, zi ce vrei! 

— Ai dreptate, să mergem drept la ţintă. Aş vrea să ştiu 
părerea ta despre o pacientă. 

— La ora 5:00 dimineaţa? Thomas, îţi reamintesc că nu mai 
suntem asociaţi! 

— Şi e păcat, formam o echipă bună amândoi. Ne completam 
perfect, psihiatrul şi neurologul. 

— Da, dar s-a terminat cu asta, mi-am vândut acţiunile de la 
clinică. 

— Cea mai mare tâmpenie a vieţii tale. 

Gabriel se enervă. 

— Doar n-o să avem iar aceeaşi discuţie! Ştii foarte bine care 
au fost motivele mele! 

— Da, să te muţi la Londra pentru a obţine custodia comună a 
fiului tău. Şi cu ce te-ai ales? Cu un ordin de restricţie care te-a 
forţat să te întorci în Statele Unite. 

Gabriel simţi cum i se aburesc ochii. Îşi masă tâmplele în timp 
ce prietenul lui îşi reînnoia rugămintea. 

— Vrei să arunci o privire peste dosarul meu? Te rog. Un 
Alzheimer precoce. Cazul o să te pasioneze! ŢI-l trimit pe e-mail 
şi te sun peste douăzeci de minute. 

— Nici nu se pune problema. O să mă culc la loc. Şi nu mă 
mai suna, te rog, zise el cu fermitate, după care închise 
telefonul. 

Peretele de sticlă îi arătă, precum o oglindă, imaginea unui 
bărbat obosit, neras şi deprimat. Pe mochetă, la piciorul 
canapelei, îşi găsi smartphone-ul - baterie descărcată - şi îl 
puse la încărcat în priză. Se duse apoi în baie şi petrecu zece 


minute sub duş pentru a ieşi din starea de letargie. Cu halatul 
pe el, se întoarse în salon. La cafetiera cu capsule de pe 
comodă, îşi prepară un espresso dublu, pe care îl bău privind 
apele fluviului Hudson strălucind în lumina zorilor. Imediat, îşi 
mai făcu o cafea şi îşi deschise laptopul. Aşa cum prevăzuse, un 
e-mail de la Thomas îl aştepta în căsuţa poştală. 

Ce tip încăpățânat... 

Neurologul îi trimisese dosarul pacientei lui. Krieg ştia că 
Gabriel nu va rezista curiozităţii de a-l consulta şi, în privinţa 
asta, avea dreptate. 

Gabriel deschise fişierul PDF şi citi primele pagini pe 
diagonală. Profilul neobişnuit al pacientei îi reţinu într-adevăr 
atenţia: Alice Schäfer, treizeci şi opt de ani, o franţuzoaică 
drăguță cu trăsături armonioase şi ten deschis, cu faţa încadrată 
de şuviţe blonde care ieşeau dintr-un coc. Gabriel zăbovi câteva 
secunde asupra fotografiei şi ochii lor se încrucişară. lrisuri de 
culoare deschisă, o privire intensă şi fragilă în acelaşi timp, un 
aer misterios, indescifrabil. Oftă. Nenorocita asta de boală făcea 
ravagii printre oameni din ce în ce mai tineri. 

Gabriel îşi plimbă degetul pe touchpad derulând dosarul. Mai 
întâi, zeci de pagini cu rezultatele examinărilor şi cu clişee 
cervicale - RMN, PET scan, puncţie lombară - care conduceau la 
un diagnostic fără drept de apel stabilit de profesorul Evariste 
Clouseau. Chiar dacă nu îl întâlnise niciodată, Gabriel îl cunoştea 
pe neurologul francez după reputaţie. Era o somitate în 
domeniul său. 

A doua parte a dosarului începea cu un formular de admitere 
a lui Alice Schäfer la Sebago Cottage Hospital, clinica 
specializată în tulburări de memorie pe care o fondase el 
împreună cu Thomas şi cu alţi doi asociaţi. Un centru de 
cercetare de vârf în domeniul maladiei Alzheimer. Tânăra fusese 
admisă aici în urmă cu şase zile, pe 9 octombrie, pentru a fi 
supusă unui tratament de stimulare cerebrală profundă, 
specialitatea 1 clinicii. Pe 11, i se implantase neurostimulatorul 
menit să livreze în mod constant o stimulare electrică de câţiva 
volţi şi pe care pacienţii îl numeau „pacemaker cerebral”. Şi 
apoi, nimic. 

Ciudat. 

Conform protocolului, implantarea celor trei electrozi ar fi 
trebuit efectuată a doua zi. Altfel, pacemakerul era inutil. 


Gabriel îşi înghiţea ultima gură de cafea când smartphone-ul îi 
vibră pe birou. 

— Ai citit dosarul? îl întrebă Thomas. 

— Asta fac acum. Ce aştepţi de la mine, de fapt? 

— O mână de ajutor, fiindcă sunt în rahat până-n gât. Fata 
asta, Alice Schäfer, a fugit aseară din clinică. 

— A fugit? 

— E polițistă, ştie s-o facă. Şi-a părăsit camera fără ştirea 
nimănui. A reuşit să le păcălească pe infirmiere şi chiar l-a rănit 
pe Caleb Dunn, care încerca s-o oprească. 

— Dunn? Gardianul? 

— Da. ldiotul şi-a scos arma. S-a luptat cu fata, încercând să-i 
pună cătuşele şi ea l-a dovedit. Se pare că arma s-a descărcat 
singură, dar fata s-a făcut nevăzută, luându-i pistolul şi cătuşele. 

— Este rănit grav? 

— Nu, glonţul i-a intrat în coapsă. Este spitalizat la noi şi este 
de acord să nu anunţe poliţia cu condiţia să-i plătim 1000 de 
dolari. 

— Vrei să spui că una dintre pacientele tale şi-a luat tălpăşiţa 
înarmată cu un pistol, rănindu-l pe agentul de pază, şi că n-ai 
anunţat poliţia? Eşti iresponsabil, bătrâne, şi o să ajungi la 
pârnaie! 

— Dacă-i anunţ pe poliţişti, o să afle justiţia şi jurnaliştii. Risc 
să-mi văd retrase toate acreditările, ceea ce ar duce la 
închiderea clinicii. Nu vreau să renunţ la munca mea de-o viaţă 
din cauza unui imbecil de gardian. De aceea am nevoie de tine, 
Gabriel. Aş vrea să mi-o aduci înapoi. 

— De ce eu? Şi cum ai vrea să fac? 

— Am realizat propria mea anchetă. Alice Schăfer se află la 
New York, ca şi tine. S-a dus cu taxiul la Portland, la ora 9:0 
seara. De acolo, a luat un tren, apoi un autobuz până în 
Manhattan. A ajuns la autogară în dimineaţa asta, la 5:20. 

— Din moment ce ştii unde este, de ce nu vii chiar tu după 
ea? 

— Nu pot părăsi spitalul în plină criză. Agatha, asistenta mea, 
este într-un avion. Va fi în Manhattan peste două ore, dar aş 
vrea s-o găseşti tu pe fată. Ai un adevărat dar de a calma 
oamenii. Ai tu o chestie, o empatie, eşti ca un actor care... 

— Nu începe iar cu linguşeala. Cum de eşti sigur că mai este 
la New York? 


— Graţie receptorului GSM pe care-l implantăm în talpa de la 
pantofii pacienţilor. Am localizat-o pe aplicaţia noastră. Este în 
Central Park, chiar în mijlocul lui, într-un loc împădurit numit The 
Ramble. După toate aparențele, nu s-a mai mişcat de o 
jumătate de oră. Aşadar, ori a murit, ori doarme, ori şi-a aruncat 
încălţările. Fir-ar să fie, Gabriel! Du-te doar să dai o raită, ţi-o cer 
ca prieten. Trebuie s-o găsim înaintea poliţiei! 

Keyne stătu câteva secunde să se gândească. 

— Gabriel? Mai eşti acolo...? se impacientă Thomas. 

— Spune-mi mai multe despre ea. Am văzut că, acum patru 
zile, i-ai implantat un generator subcutanat. 

— Da, confirmă Krieg. Ultimul model apărut, complet 
miniaturizat, puţin mai mare decât o cartelă SIM. Ai să vezi, este 
impresionant. 

— De ce nu ai trecut la partea a doua a intervenţiei şi nu i-ai 
instalat electrozii? 

— Pentru că a luat-o razna complet de la o zi la alta! Era într-o 
totală negare a realităţii. Dacă mai adaugi la asta şi amnezia... 

— Adică? 

— Schăfer suferă de un soi de amnezie anterogradă bazată pe 
refuzul bolii. Mintea ei ignoră toate faptele care s-au întâmplat 
după ce a aflat că are Alzheimer. 

— Nu mai stochează amintiri noi? 

— Niciuna din seara ieşirii la o băută care a avut loc acum o 
săptămână, imediat după ce Clouseau i-a anunţat diagnosticul. 
In fiecare dimineaţă, când se trezeşte, memoria ei se 
reiniţializează. Alice nu ştie că este bolnavă şi crede că, în urmă 
cu o seară, petrecea pe Champs-Elysées. A uitat şi că este în 
concediu medical de trei luni. 

Gabriel relativiza. 

— Se ştie că refuzul şi dispariţia memoriei fac parte din 
caracteristicile bolii. 

— Numai că fata asta nu pare deloc bolnavă. Îi merge mintea 
brici şi e dată naibii. 

Gabriel scoase un lung oftat de resemnare. Nimeni nu ştia 
mai bine decât Krieg să-i aţâţe curiozitatea. Şi, în mod evident, 
cazul acestei fete era o enigmă. 

— Bine, de acord, o să mă duc să văd dacă o găsesc. 

— Mulţumesc, bătrâne! Mă salvezi! se ambală Thomas. 

— Dar nu-ţi promit nimic! preciză Keyne. 


— O să reuşeşti, sunt sigur de asta! Îți trimit coordonatele 
exacte pe telefonul mobil. Sună-mă când ai noutăţi. 

Gabriel închise telefonul cu senzaţia dezagreabilă că s-a lăsat 
dus de nas. De când se întorsese la New York, îşi crease la 
Astoria propria clinică medicală specializată în intervenţiile de 
urgenţe psihiatrice la domiciliu. Îi trimise un SMS secretarei lui, 
cerându-i să-l cheme pe înlocuitorul lui ca să asigure gărzile de 
dimineaţă. 

Apoi se îmbrăcă în viteză cu hainele din seara trecută - blugi 
bleumarin, cămaşă albastru-deschis, haină neagră, trenci gri-bej 
şi o pereche de bascheţi Converse -, după care deschise uşa de 
la şifonierul în care îşi lăsase trusa medicală. Puse o seringă cu 
un anestezic puternic într-o trusă de piele. În definitiv, fata asta 
era înarmată şi deci potenţial periculoasă. Aranjă cutiuţa în 
servieta diplomat şi părăsi camera. 

Ajungând la recepţie, îi ceru portarului să cheme un taxi, apoi 
îşi dădu seama că uitase în cameră dispozitivul radio care 
asigura securitatea servietei diplomat. Dacă se îndepărta mai 
mult de douăzeci şi cinci de metri de receptor, o alarmă şi o 
descărcare electrică erau programate să se declanșeze 
automat. 

Cum taxiul sosea deja, hotărî să nu mai urce în cameră ca să 
nu mai piardă timp şi lăsă valiza la depozitul de bagaje al 
hotelului. 

Angajatul îi dădu în schimb cotorul unui tichet care purta 
numărul 127. 

În filigran, cele două litere G şi H întretăiate formau un logo 
discret. 


25 


Chiar înainte 
(...) şi când a clipit din ochi prima oară, am recunoscut-o. 
Era ea, cea neaşteptată şi aşteptată (...) 
Albert COHEN 


Manhattan 

Ora 7:15 dimineaţa 

Cu trei sferturi de oră înainte de prima întâlnire dintre 
Alice şi Gabriel 


Nişte acorduri de jazz se auzeau în interiorul taxiului. Lui 
Gabriel nu-i luă decât câteva secunde pentru a recunoaşte 
înregistrarea legendară: Bill Evans interpretând A// of You, de 
Cole Porter, la Village Vanguard, în 1961. Deşi nu era în stare să 
cânte la niciun instrument, psihiatrul adora jazzul şi lua la rând 
sălile de concert curios să audă ceva nou sau căutând 
dimpotrivă să retrăiască emoţiile pe care le încercase pe 
vremea studenţiei, când descoperise această muzică în cluburile 
din Chicago. 

Din cauza lucrărilor de pe Harrison, taxiul ocoli pentru a 
ajunge pe Hudson Street. Pe bancheta din spate a maşinii, 
Gabriel continua să citească dosarul lui Alice Schäfer pe ecranul 
telefonului mobil. Redactată de un psiholog al clinicii, ultima 
parte a documentului consta dintr-o lungă notă biografică 
completată cu articole din cotidiene şi săptămânale franţuzeşti 
rezumate într-o traducere sumară. În toate materialele era 
vorba despre criminalul în serie Erik Vaughn, care terorizase 
capitala franceză în cursul anului 2011. Un caz de care Gabriel 
nu auzise niciodată. Ecranul mic al smartphone-ului şi 
zdruncinăturile maşinii nu facilitau lectura. 

Parcurgând primele extrase de presă, Gabriel gândi că era 
vorba de o anchetă la care lucrase Alice şi avu senzaţia că se 
află într-unul dintre acele thrillere pe care i se întâmpla să le 
devoreze când lua trenul sau avionul. 

Apoi dădu peste patru pagini din Paris Match care prezentau 
drama lui Alice: tânăra polițistă îl urmărise pe ucigaş, dar era şi 
una dintre victimele lui. Ceea ce citi făcu să-i îngheţe sângele în 
vine: Vaughn aproape că o spintecase, ucigându-i copilul cu mai 
multe lovituri de cuţit şi abandonând-o mai mult moartă decât 


vie într-o baltă de sânge. Culmea nenorocirii, soţul ei avusese 
un accident de maşină fatal în timp ce încerca să ajungă la ea, 
la spital. 

Şocat de cele citite, lui Gabriel i se făcu greață. Pentru o clipă, 
crezu că o să vomite cele două ceşti de cafea pe care le avea în 
stomac. În timp ce maşina gonea pe Eighth Avenue, psihiatrul 
rămase câteva minute nemişcat, cu nasul lipit de geam. Cum 
era posibil ca destinul să fie atât de nemilos cu această femeie? 
Şi după tot ceea ce îndurase, cum putea să-i mai dea şi o boală 
precum Alzheimer, deşi nu avea decât treizeci şi opt de ani? 

Incepea să se lumineze de ziuă şi primele raze ale soarelui 
străpungeau pădurea de zgârie-nori. Taxiul străbătu Central 
Park West şi îl lăsă pe Gabriel la intersecţia bulevardului cu 
Strada 72, chiar în dreptul intrării vestice a parcului. 

Psihiatrul îi întinse şoferului o bancnotă şi trânti portiera. 
Aerul era rece, dar cerul, senin şi fără nori, îţi dădea speranţa 
unei frumoase zile de toamnă. Gabriel privi în jur. Circulaţia 
începea să se aglomereze. Pe bulevard, cărucioarele cu covrigei 
şi hotdogi erau deja prezente. In faţă la Dakota, un bişniţar îşi 
aranja pe trotuar afişele, tricourile şi gadgeturile cu efigia lui 
John Lennon. 

Gabriel intră în parc, unde domnea o ambianţă campestră. 
Trecu de grădina triunghiulară a Memorialului Strawberry Fields 
şi cobori drumul care mergea de-a lungul apei până la domul din 
granit al fântânii Cherry Hill. Lumina era frumoasă, aerul tare şi 
uscat, iar locul deja foarte animat: amatori de jogging, skateri, 
ciclişti, proprietari de câini ieşiţi cu patrupedele la plimbare se 
încrucişau într-un soi de balet improvizat, dar armonios. 

Gabriel îşi simţi telefonul  vibrând în buzunarul 
impermeabilului. Un SMS de la Thomas conţinând o captură de 
ecran: un plan care indica localizarea precisă a lui Alice Schăfer. 
După ultimele veşti, tânăra era tot undeva de cealaltă parte a 
podului care traversa lacul. _ 

Gabriel se orientă cu uşurinţă. In spatele lui, siluetele 
turnurilor gemene ale luxosului imobil San Remo. Mai departe în 
faţa lui, Bethesda Terrace and Fountain, apoi, la stânga, Bow 
Bridge cu pasarela lui din fontă ornată cu arabescuri delicate. O 
luă pe podul lung de culoare crem, care se întindea peste unul 
dintre braţele lacului, şi se afundă în pădurea Ramble. 


Psihiatrul nu pusese niciodată piciorul în partea cea mai 
sălbatică din Central Park. Încet-încet, boscheţii şi arbuştii lăsară 
locul unei adevărate păduri: ulmi, stejari, un covor de muşchi şi 
frunze uscate, stânci înalte. Înainta cu ochii pironiţi pe telefon ca 
să nu se rătăcească. Nici nu-i venea să creadă că o pădure în 
toată regula putea să se întindă la numai câteva sute de metri 
de o zonă atât de aglomerată. Cu cât vegetaţia se îndesea, cu 
atât rumoarea oraşului se risipea, dispărând în cele din urmă. În 
curând, nu mai auzi decât ciripitul păsărelelor şi freamătul 
frunzişurilor. 

Gabriel îşi suflă în mâini ca să le încălzească şi se uită din nou 
pe ecranul telefonului. Credea că s-a rătăcit când ajunse într-o 
poiană sălbatică. 

Era un loc atemporal, ferit de toate şi protejat de domul auriu 
pe care-l forma frunzişul unui ulm uriaş. Lumina avea ceva ireal, 
ca şi cum nişte fluturi cu aripi de lumină zburau pe cer. Luate de 
un vânt uşor, nişte frunze arămii pluteau prin aer. Un parfum de 
pământ reavăn şi de frunze în descompunere se simţea în 
atmosferă. 

In mijlocul poieniţei, o femeie dormea, întinsă pe o bancă. 


* 


Gabriel se apropie cu prudență. Era într-adevăr Alice Schäfer, 
ghemuită pe o parte, cu picioarele strânse, îmbrăcată cu o 
geacă de piele şi nişte blugi strâmţi. Pătate de sânge coagulat, 
poalele unei cămăşi ieşeau din geacă. Gabriel se alarmă 
crezând că se rănise. Dar, după ce examină haina, ghici că 
sângele era probabil al lui Caleb Dunn, paznicul de la clinică. Se 
aplecă asupra tinerei franţuzoaice până îi atinse uşor părul, îi 
ascultă zgomotul respirației şi stătu o clipă să privească miile de 
nuanţe ale reflexiilor de aur din cocul ei, chipul fragil şi diafan, 
buzele uscate, de un roz pal, de unde ieşea un suflu cald. 

Se simţi cuprins de o tulburare neaşteptată, apoi o flacără 
mistuitoare îi aprinse întreaga fiinţă. Fragilitatea acelei femei, 
singurătatea care emana din trupul abandonat răsunară în el ca 
un ecou dureros. Fusese de ajuns s-o privească două secunde 
ca să audă bătăile destinului şi, stăpânit de o forţă iraţională, să 
ştie că avea să facă totul pentru a o ajuta pe Alice Schăfer. 


N-avea mult timp la dispoziţie. Scotoci, cât mai delicat posibil, 
prin buzunarele de la geaca tinerei, unde găsi portofelul, o 
pereche de cătuşe şi arma lui Caleb Dunn. Lăsă pistolul la locul 
lui, dar luă cătuşele şi portofelul. Examinându-i conţinutul, găsi 
legitimaţia de poliţist a lui Schäfer, fotografia unui bărbat blond 
cu părul cârlionţat şi clişeul unei ecografii. 

Și acum? 

Rotiţele creierului i se învârteau. În mintea lui încolţea un 
scenariu nebunesc. O intrigă care începuse să se scrie singură în 
taxi, ascultându-l pe pianistul de jazz la radio, citind articolele 
despre Vaughn, ucigaşul în serie, gândindu-se la ceea ce îi 
spusese Thomas despre amnezia anterogradă a lui Alice şi 
despre refuzul bolii ei. 

„În fiecare dimineaţă, când se trezeşte, memoria ei se 
reinițializează într-un mod ciudat. Alice nu ştie că este bolnavă 
şi crede că, în urmă cu o seară, petrecea pe Champs-Elysées”. 

La rândul său, îşi goli buzunarele pentru a face inventarul 
obiectelor pe care le avea la el: portofelul, mobilul, un pix lucios, 
un briceag, tichetul pe care-l primise, la plecarea din hotel, de la 
depozitul de bagaje unde îşi lăsase diplomatul. 

Trebuia să improvizeze cu astea. Timpul se dilată. Elementele 
unui puzzle se asamblau în mintea lui cu o viteză uluitoare. Ca 
atins de graţia divină, ştiu în câteva secunde ce plan trebuia să 
urmeze. 

Verifică pe telefon numărul de la Greenwich Hotel, după care 
îl copie cu pixul în palma lui Alice, rugându-se să nu se 
trezească. 

Apoi părăsi pentru câteva clipe poiana. La vreo cincizeci de 
metri mai spre nord, descoperi un lac mic traversat de un pod 
minuscul din lemn rustic şi înconjurat de arbuşti plângători cu 
trunchiuri scurte. 

judecând după numeroasele hrănitori agăţate de crengile 
copacilor, locul - calm şi liniştit la acea oră - era probabil un soi 
de punct de observaţie creat de ornitologii parcului. 

Gabriel îşi scoase trenciul şi rupse interiorul dublurii pentru a 
tăia o fâşie lungă şi fină ce te putea duce cu gândul la o faşă de 
tifon de culoare deschisă. Îşi scoase haina, îşi suflecă mâneca 
de la cămaşă şi, cu lama briceagului, începu să-şi graveze pe 
antebraţ o suită de şase cifre - 141197 - corespunzând 
combinației de la cele două încuietori ale servietei diplomat. Se 


schimonosi de durere simțind lama înfigându-se în piele şi 
tăindu-i epiderma. Dacă ar fi apărut în acel moment un pădurar, 
i-ar fi fost cam greu să-i explice de-a ce se juca. 

Işi înfăşură braţul însângerat cu bandajul improvizat pentru a- 
şi face un pansament. Îşi lăsă în jos mâneca de la cămaşă, se 
îmbrăcă cu haina şi îşi strânse impermeabilul, făcând din el o 
bocceluţă, în care puse portofelul său şi pe cel al lui Alice, 
briceagul, ceasul de mână şi pixul. 

Apoi se hotări să-l sune pe Thomas. 

— Spune-mi că ai găsit-o şi că este în viaţă! îl imploră 
prietenul său. 

— Da, a adormit pe o bancă în mijlocul zonei forestiere. 

— Ai încercat s-o trezeşti? 

— Nu încă, dar va trebui s-o fac înainte să apară cineva. 

— Ai recuperat arma lui Dunn? 

— Deocamdată, nu. 

— Ce mai aştepţi? 

— Ascultă, vreau să încerc s-o aduc înapoi la clinică, dar cu 
blândeţe, în felul meu şi urmând regulile mele. 

— Cum vrei, consimţi Krieg. 

Gabriel miji ochii şi se scărpină în cap. 

— După părerea ta, pe cine va încerca să contacteze când se 
va trezi? 

— Fără îndoială pe prietenul şi colegul ei, Seymour Lombart. 
El este cel care i-a recomandat clinica noastră şi i-a plătit 
tratamentul. 

— Trebuie să-l avertizezi pe tip. Orice i-ar spune, cere-i să nu-i 
vorbească despre boala ei. Spune-i să câştige timp şi să urmeze 
instrucţiile pe care i le vom da pe parcurs. 

— Eşti sigur că ştii ce faci? Fiindcă... 

— Nu sunt sigur de nimic, dar, dacă nu eşti mulţumit, vino şi 
ia-o singur. 

La celălalt capăt al firului, Krieg n-avu drept răspuns decât un 
oftat adânc. 

— Altceva: Agatha a ajuns la New York? 

— M-a sunat acum două minute. Tocmai a aterizat pe JFK. 

— Spune-i să vină imediat în Central Park. În nordul pădurii 
Ramble va găsi un mic lac înconjurat de azalee. Lângă un pod 
rustic din bârne sunt nişte copaci cu hrănitori din lemn pentru 
păsărele. In cea mai mare dintre ele, o să las toate lucrurile 


mele şi efectele personale ale lui Schăfer. Spune-i Agathei să le 
recupereze înainte să le găsească altcineva. Mai spune-i să fie 
gata să mă ajute dacă o sun. 

— O anunţ imediat, îl asigură Thomas Krieg. Când mai 
vorbim? 

— Când voi putea. Este inutil să încerci să mă contactezi pe 
mobil, fiindcă va trebui să mă debarasez de el. 

— Bun, succes, bătrâne! 

— O ultimă întrebare: Alice Schăfer are vreun iubit? 

— Din câte ştiu eu, nu. 

— Şi tipul ăsta, Seymour? 

— Am înţeles că e gay. Dar de ce mă întrebi? 

— Aşa. 

Gabriel închise şi strecură mobilul în bocceluţa confecţionată 
din impermeabilul său, pe care îl vâri adânc în cea mai 
voluminoasă hrănitoare pe care o găsi. 

Se întoarse în poiană şi constată cu uşurare că Alice nu se 
mişcase. 

Acolo, puse la punct ultimele detalii. Scoase din buzunar 
tichetul de la depozitarea diplomatului şi îl băgă în buzunăraşul 
de la blugii tinerei. Apoi se aplecă asupra antebraţului ei şi, cu 
mare grijă, învârti butonul ceasului bărbătesc pe care-l purta la 
încheietură, falsificând data pentru a o regla exact cu o 
săptămână mai înainte. Pe cadranul ceasului Patek, calendarul 
perpetuu indica acum „marţi, 8 octombrie” în loc de 15. 

La sfârşit, puse una dintre brăţările cătuşelor metalice la 
încheietura dreaptă a lui Alice, iar pe cealaltă la încheietura de 
la mâna lui stângă. 

Acum, erau de nedespărţit. Încătuşaţi la bine şi la rău. 

Aruncă cheia cât mai departe posibil în mărăcini. 

Apoi se culcă şi el pe bancă, închizând ochii şi lăsându-se uşor 
să cadă pe şoldul tinerei. 

Greutatea trupului bărbătesc păru s-o trezească pe Alice din 
somn. 

Era ora 8:00 dimineaţa. 

Aventura putea începe. 


26 
Oglinzile n-ar trebui lăsate să atârne pe pereți, aşa cum nu-ţi 
laşi aruncate la întâmplare carnetul de cecuri sau scrisorile ce 
conțin mărturia unor crime odioase. 
Virginia WOOLF 


Deschid ochii. 

Recunosc camera: albă, minerală, atemporală. Pardoseală din 
rocă vulcanică, pereţi imaculaţi, un dulap şi un mic birou din 
lemn pictat. Nişte obloane interioare cu lamele late care revarsă 
o lumină razantă. O decorare ce te duce cu gândul mai mult la 
confortul unui hotel decât la ascetismul unei camere de spital. 

Ştiu perfect unde sunt: în camera 6, la Sebago Cottage 
Hospital, în apropiere de Portland, în statul Maine. Ştiu şi de ce 
sunt aici. 

Mă ridic în şezut şi mă reazem de pernă. Am impresia că mă 
aflu într-un no mans land senzorial, ca o stea moartă, stinsă de 
mult, dar emițând încă lumină. Încet-încet, mă trezesc totuşi la 
realitate. Trupul meu este odihnit, mintea mi s-a uşurat de o 
povară, ca după o lungă scufundare de coşmar ce m-ar fi făcut 
să străbat palatele Nopţii, ale Visurilor şi ale Somnului, să mă 
lupt cu Cerberul şi să ucid Furiile pentru a reveni la suprafaţă. 

Mă scol din pat, fac câţiva paşi cu picioarele goale până la 
peretele vitrat şi deschid fereastra. Valul de aer rece care 
năvăleşte în încăpere mă revigorează. Panorama care mi se 
oferă privirii îmi taie răsuflarea. Înconjurat de o pădure de brazi 
cu versanţi abrupți, lacul Sebago îşi etalează apele de cobalt pe 
kilometri întregi. O veritabilă oază de azur în mijlocul 
coniferelor. O stâncă imensă în formă de cetăţuie se ridică 
deasupra apelor în care înaintează o punte din scânduri. 

— Bună ziua, domnişoară Schăfer. 

Surprinsă, mă întorc brusc. Aşezată într-un colţ al încăperii, o 
infirmieră de origine asiatică mă observă în tăcere de mai multe 
minute fără ca eu să o fi remarcat. 

— Sper că vă simţiţi bine. Domnul doctor Keyne vă aşteaptă 
lângă lac. 

— Doctorul Keyne? 

— Mi-a cerut să vă semnalez prezenţa sa imediat ce vă treziţi. 

Se apropie de fereastră şi-mi arată un punct la orizont. Mijesc 
ochii şi-l zăresc pe Gabriel, cu mâinile băgate sub capota 


ridicată a maşinii. Îmi face semn cu mâna din depărtare, ca o 
invitaţie de a mă duce la el. În dulap, găsesc valiza pe care am 
adus-o cu mine. Îmi pun nişte blugi, un pulover pestriţ, o geacă, 
o pereche de pantofi cu talpă groasă şi ies pe uşa glisantă a 
peretelui vitrat. 

Mă las purtată, hipnotizată de albastrul profund al suprafeţei 
lacului. 

Acum, totul este limpede în capul meu. Amintirile sunt 
ordonate, aranjate în  clasoarele memoriei. Mai întâi, 
diagnosticul alarmant al lui Clouseau, evocarea de către 
Seymour a existenţei clinicii Sebago Cottage Hospital, 
demersurile lui ca să fiu admisă în instituţie, plecarea în Statele 
Unite, primele mele zile la clinică, implantarea unui pacemaker 
cerebral urmată de o criză de panică, refuzul puternic al bolii, 
evadarea mea din spital, lupta cu gardianul, fuga spre New York 
până la banca aceea din Central Park... 

Apoi întâlnirea insolită cu tipul ăsta ciudat, Gabriel Keyne, 
care m-a însoţit pe drumul prăpăstios al unei zile nebuneşti. 

Un joc de-a vânătoarea de comori în cursul căruia spaimele 
mele cele mai profunde au ieşit la suprafaţă: fantoma lui Erik 
Vaughn, pierderea bebeluşului, traumatismul morţii lui Paul, 
îndoielile în privinţa loialității tatălui meu şi a lui Seymour. 

Şi mereu acelaşi refuz de a-mi accepta starea de sănătate 
care m-a făcut să fiu convinsă că m-am trezit în dimineaţa de 8 
octombrie, deşi eram cu o săptămână mai târziu. 

— Bună, Alice, sper că ai dormit bine, îmi zice Keyne lăsând în 
jos capota maşinii. 

Poartă nişte pantaloni cargo cu multe buzunare, o curea lată 
şi un cardigan tricotat cu model reiat. Are barba stufoasă, părul 
ciufulit, ochii încercănaţi şi strălucitori. Urmele negre de unsoare 
care îi mânjesc faţa ca la războinicii indieni îl fac să semene mai 
mult cu un mecanic decât cu un doctor. 

În timp ce rămân tăcută, încearcă să mă atragă în 
conversaţie. 

— Îmi pare rău pentru seringa cu anestezic pe care ţi-am 
înfipt-o în gât. Era singurul mod de a te arunca în braţele lui 
Morfeu. 

Îşi ia ţigara pusă după ureche şi o aprinde cu o veche brichetă 
antivânt. Acum ştiu că bărbatul acesta nu e Vaughn. Dar cine 


este el cu adevărat? Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, îmi întinde 
o mână lucind de unsoare şi grăsime. 

— Gabriel Keyne, psihiatru, se prezintă el formal. 

Refuz să-l salut. 

— jazzman, magician, agent special FBI, psihiatru... Eşti 
regele mitomanilor, bag seamă. 

Schiţează un zâmbet schimonosit. 

— Inţeleg că eşti furioasă pe mine, Alice. lartă-mă că am 
abuzat de credulitatea ta, dar, de data asta, îţi promit că nu te 
mint. 

Aşa cum se întâmplă adesea, simt că poliţista din mine îşi 
reintră în drepturi şi îl bombardez cu întrebări. Aflu că cel care i- 
a cerut să mă găsească la New York şi să mă aducă aici este 
fostul lui asociat, Thomas Krieg, directorul clinicii. 

— Dar de ce ai pretins că eşti pianist de jazz? De ce Dublin? 
De ce cătuşele, tichetul de la depozitul de bagaje şi inscripţiile 
de pe mâna mea? De ce toată harababura asta? 

El trage din ţigară şi scoate un rotocol lung de fum. 

— Toate astea făceau parte dintr-un scenariu improvizat de 
urgenţă. 

— Un scenariu? 

— Punerea în scenă a unui soi de joc psihanalitic de roluri, 
dacă vrei. 

După privirea mea incredulă, Gabriel înţelege că trebuie să-mi 
spună mai mult. 

— Trebuia să încetezi cu refuzul de a accepta că eşti bolnavă. 
Trebuia să te confrunţi cu propriile himere pentru a te elibera de 
ele. Asta mi-e meseria: să reconstruiesc oamenii, să încerc să le 
fac ordine în minte. 

— Şi ai inventat „scenariul” ăsta aşa, la plesneală? 

— Am încercat să intru în logica ta, în modul tău de a gândi. 
Este metoda cea mai eficace de a stabili un contact. Am 
improvizat din mers, în funcţie de ce îmi povesteai şi de deciziile 
pe care le luai. 

Clatin din cap. 

— Nu, explicaţia asta nu ţine, e imposibil. 

Îmi aruncă o privire sinceră. 

— Şi de ce, mă rog? 

In mintea mea, ziua de ieri defilează cu repeziciune. Apoi, 
imaginile încremenesc, suscitând tot atâtea întrebări. 


— Cifrele însângerate de pe braţul tău? 

— Le-am scrijelit eu însumi cu un briceag. 

Mi-e greu să cred ceea ce aud. 

— Tichetul de depozit de la Greenwich Hotel? 

— Acolo mi-am petrecut noaptea după un congres. 

— Servieta diplomat electrificată? 

— Este a mea. Alarma şi descărcarea electrică se declanşează 
automat imediat ce servieta se depărtează la mai mult de 
douăzeci şi cinci de metri de telecomanda radio. 

— GPS-ul din pantofii mei? 

— Toţi pacienţii clinicii poartă un GPS în talpa încălţărilor. Este 
o măsură generalizată în spitalele din Statele Unite pentru 
bolnavii care suferă de o tulburare a memoriei. 

— Dar şi tu purtai un microcip. 

Revăd scena foarte, foarte clar: în faţa magazinului de haine 
second-hand, Gabriel îşi aruncă pantoful Converse într-o pubelă 
de pe stradă. 

— Ţi-am spus că am găsit unul, dar nu l-ai văzut şi m-ai crezut 
fără să verifici. 

Dă ocol maşinii, deschide portbagajul şi scoate din el un cric, 
apoi o cheie în cruce ca să schimbe roata spartă. Sunt şocată că 
m-am lăsat păcălită în asemenea hal. 

— Dar... toată povestea asta cu Vaughn? 

— Căutam un motiv pentru a putea pleca din New York, îmi 
explică el, lăsându-se pe vine pentru a scoate capacul roții 
sparte. Am citit în dosarul tău ce ţi-a făcut Vaughn. Ştiam că, 
punându-te pe urma lui, voi putea să te fac să mergi oriunde. 

Simt cum mă cuprinde furia. Aş fi în stare să mă năpustesc 
asupra lui şi să-l snopesc în bătaie, dar mai înainte vreau să fiu 
sigură că înţeleg bine. 

— Amprentele de pe seringă erau ale tale, nu-i aşa? Vaughn 
este mort. 

— Da, dacă tatăl tău ţi-a spus că se află la şase picioare sub 
pământ, n-ai niciun motiv să-i pui la îndoială versiunea. Voi 
păstra acest secret, bineînţeles. De obicei, nu sunt un adept al 
autoapărării, dar, în cazul ăsta, cine ar putea să i-o reproşeze? 

— Şi Seymour? 

— Krieg i-a telefonat pentru a-i cere să colaboreze cu noi. Mai 
târziu, l-am sunat eu însumi pentru a-l incita să-ţi dea indicii 
false şi să te orienteze către spital. 


— Când? Am fost tot timpul împreună. 

Mă priveşte şi clatină din cap cu buzele strânse. 

— Nu tot timpul, Alice: în Chinatown, am aşteptat să ieşi din 
casa de amanet pentru a-i cere vânzătorului permisiunea de a 
da un telefon. Mai târziu, în faţa grădinii comunitare de la Hell's 
Kitchen, tu ai rămas în maşină în timp ce credeai că-l sun pe 
amicul meu Kenny dintr-o cabină telefonică. 

Cu cheia în cruce, se apucă să desfacă şuruburile care ţin 
roata, continuându-şi litania. 

— La gară, în timp ce cumpăram bilete, o bunicuţă adorabilă 
m-a lăsat să dau un telefon de pe celularul ei. La Astoria, când 
tu făceai baie, eu am avut tot timpul să folosesc telefonul din 
barul cu narghilea. In fine, când eram pe drum, te-am lăsat vreo 
zece minute cu „Barbie” sub pretextul că mă duc să cumpăr 
ţigări. 

— Şi în timpul ăsta, tu vorbeai cu Seymour? 

— El m-a ajutat să fiu credibil în rolul de agent special FBI. 
Trebuie să mărturisesc că a fost mai tare decât am crezut. 

Faza cu cadavrul din fabrica de zahăr, unde bineînţeles că n-a 
pus piciorul niciodată, a fost ideea lui. 

— Nemernicul. 

— Ţine mult la tine, să ştii. Nu oricine are norocul să aibă un 
prieten ca el. 

Inserează cricul în locaşul special şi învârte pentru a ridica 
maşina cu câţiva centimetri. Văzându-l cum se schimonoseşte 
de durere, îmi amintesc că seara trecută i-am dat o lovitură de 
cuţit care i-a provocat probabil o rană musculară destul de 
adâncă. Dar nu sunt dispusă să mă înduioşez. 

— Şi tatăl meu? 

— Ah, el mă îngrijora. Nu eram sigur că marele Alain Schăfer 
va accepta să între în joc. Din fericire, Seymour i-a subtilizat 
telefonul exact la momentul oportun. 

Încasez loviturile aidoma unui boxer înghesuit într-un colţ al 
ringului. Dar vreau să ştiu. Vreau să ştiu totul. 

— Şi apartamentul de la Astoria? Colegul tău, Kenny Forrest? 

— Kenny nu există. Am inventat povestea asta cu pianistul 
pentru că mă pasionează jazzul. Cât despre apartament, este al 
meu. Apropo, îmi datorezi o sticlă de vin La Tache 1999. 
Păstram acel Romanee-Conti pentru o ocazie deosebită. 


Ca de obicei, crede că umorul o să-mi potolească furia. Mă 
provoacă, încearcă să mă facă să-mi ies din fire. 

— Poţi să-ţi bagi sticla aia undeva! Proprietara imobilului, 
doamna Chaouch, de ce nu te-a recunoscut? 

— Pur şi simplu pentru că o sunasem de la gară cerându-i să 
nu dea nimic de bănuit. 

Deşurubează complet buloanele, scoate roata spartă, după 
care îşi completează explicaţia. 

— Agatha, asistenta lui Krieg, trecuse înainte cu câteva 
minute şi adunase tot ce ar fi putut să mă dea de gol: fotografii, 
dosare, facturi. Mă doare tare umărul. Poţi să-mi dai roata de 
rezervă? 

— Şi tu, poţi să te duci dracului?! Vorbeşte-mi de cabana din 
pădure. 

Gabriel face un pas în lături şi îşi verifică bandajul pe sub 
cardigan şi cămaşă. Probabil că rana a sângerat din cauza 
efortului, dar el strânge din dinţi şi apucă roata de schimb. 

— Cabana e cea a adevăratului Caleb Dunn. Şi eu i-am cerut 
Agathei să pună pe uşă cele trei fotografii pe care le văzusem în 
portofelul tău. 

— Bănuiesc că Mustangul Shelby este tot al tău, nu? 

— L-am câştigat la poker pe vremea când locuiam la Chicago, 
zice psihiatrul ridicându-se şi ştergându-şi mâinile. 

Nu mai suport să-l ascult. Mă simt înjosită, umilită. 

Ducându-mă de nas în halul ăsta, Gabriel mi-a luat şi ultimul 
lucru pe care-l mai aveam: certitudinea că mai sunt încă o bună 
polițistă. 

— Recunosc că am avut noroc, nuanţă el. În două rânduri, ai 
fost cât pe ce să mă demaşti. Prima oară, când ai insistat să vii 
cu mine la laboratorul de hematologie medico-legală şi să laşi 
eşantionul de sânge. 

Nu eram sigură că înţeleg bine. L-am lăsat să continue. 

— O cunoşteam bine pe Eliane, clinica lucrează cu laboratorul 
de mult timp. N-am avut timp s-o previn, dar nu mi-a spus 
niciodată „doctor” în faţa ta! 

Nu gust deloc ironia anecdotei. 

— Şi a doua oară? 

— Colegul tău, Marechal. În cazul lui, chiar că am fost la doi 
paşi de catastrofă. Mai întâi, am avut un noroc chior că nu ştia 
de concediul tău medical. Apoi, când a efectuat căutarea pe 


camerele de supraveghere, s-a mulţumit s-o facă introducând 
numărul plăcii de înmatriculare al maşinii tale. Dacă ti-ar fi scris 
în e-mail că fotografiile datau de o săptămână, aş fi fost 
terminat! 

Clatin din cap. Simt cum mă cuprinde o furie oarbă, o mânie 
imposibil de canalizat. Un torent de revoltă şi de nedreptate 
care pune stăpânire pe corpul meu. Mă aplec şi apuc cheia în 
cruce. Apoi mă ridic, mă îndrept spre Gabriel şi îl lovesc, cu 
toată puterea, în abdomen. 


27 


Umbrele albe 
Să nu ne temem să spunem adevărul. 
OVIDIU 


Îl mai lovesc odată cu cheia în cruce şi Gabriel se prăbuşeşte 
la pământ, încovoiat, cu răsuflarea tăiată. 

— Eşti într-adevăr cel mai mare ticălos! 

Işi duce mâinile la abdomen. Continui să-mi vărs furia. 

— Tot ce mi-ai povestit despre fiul tău, despre moartea surorii 
soţiei tale, este dezgustător să inventezi asemenea minciuni! 

Incearcă să se ridice, încrucişează antebraţele şi le pune în 
poziţie de apărare pentru a evita o nouă lovitură. 

— Este adevărat, Alice! Partea aceasta a poveştii este 
adevărată, jur! Doar că nu eram poliţist, ci psihiatru benevol la o 
asociaţie care ajuta prostituatele. 

Dau drumul cheii metalice şi îl las să se ridice în picioare. 

— Soţia mea este într-adevăr plecată la Londra cu fiul nostru, 
îmi explică el, recăpătându-şi suflul. Pentru a mă apropia de el 
am părăsit clinica. 

In pofida acestei mărturisiri, continui să ţip la el. 

— Te-a amuzat grozav toată mascarada asta, nu-i aşa? Dar 
MIE la ce mi-a folosit? 

Mă reped la el şi îl lovesc cu pumnul în piept. Urlu: 

— La ce mi-a folosit? 

Îmi strânge pumnii în mâinile lui mari. 

— Calmează-te acum! îmi ordonă el cu fermitate. Am făcut 
totul ca să te ajutăm. 

Se stârneşte vântul. Mă ia cu fiori. Este adevărat, obsedată de 
anchetă, aproape că lăsasem maladia Alzheimer pe planul al 
doilea. 


Nu-mi vine să cred că o să mor. În dimineaţa asta, am mintea 
clară şi ascuţită brici. Mă uit în geamurile maşinii şi văd o 
imagine care mă flatează: cea a unei femei încă tinere şi zvelte, 
cu trăsături regulate, cu pletele în vânt. Totuşi, cunosc acum 
caracterul înşelător şi efemer al aparenţei. Ştiu că nişte plăci 


senile sunt pe punctul de a-mi imobiliza neuronii şi de a-mi 
atrofia creierul. Zilele îmi sunt numărate. 

— Trebuie să accepţi să suporţi a doua parte a operaţiei, 
insistă Gabriel. 

— Nu-i bună de nimic metoda voastră. E o găselniţă pentru a-i 
escroca pe fraieri. Toată lumea ştie că nu există leac pentru 
Alzheimer. 

Îmi vorbeşte cu o voce mai blândă. 

— Este adevărat şi fals în acelaşi timp. Ascultă, nu ştiu ce ţi s- 
a spus despre această operaţie. Dar ştiu în schimb că clinica 
noastră s-a specializat în stimularea electrică a circuitelor 
memoriei şi că acest procedeu a dat rezultate excelente. 

Îl ascult. Încearcă să fie mai explicit. 

— Graţie unor electrozi foarte fini, trimitem un curent 
continuu de câţiva volţi în mai multe zone strategice ale 
creierului: fornixul şi cortexul entorhinal. Stimularea va genera 
nişte  microcutremurături care vor avea un efect asupra 
hipocampului. Incă nu cunoaştem complet toate mecanismele 
de acţiune, dar ideea este de a ameliora activitatea neuronilor. 

— Dar tratamentul acesta nu vindecă boala. 

— La mulţi bolnavi, se constată o ameliorare discretă dar 
semnificativă a memoriei episodice şi a memoriei spaţiale. 

— „Discretă”? Genial... 

— Alice, ceea ce încerc să-ţi spun este că avem încă prea 
puţine rezultate. Ce-i drept, n-avem de-a face cu o ştiinţă 
exactă. La unii pacienţi trataţi, amintirile pierdute sunt 
recuperate, simptomele regresează sau se stabilizează, dar la 
alţii, nu se întâmplă nimic şi, din păcate, boala se agravează. 

— Vezi bine că... 

— Ceea ce văd este că nimic nu e scris şi că simptomele pot 
să evolueze rapid şi să ducă la o moarte fulgerătoare sau pot la 
fel de bine să stagneze. La persoanele tinere la care am 
detectat boala într-un stadiu precoce, există probabilităţi deloc 
neglijabile să o oprim. Este şi cazul tău, Alice. 

Repet ca pentru mine: 

— Să oprim boala. 

— Să frânăm evoluţia bolii înseamnă să câştigăm timp, zice el 
răspicat. Cercetarea face progrese pe zi ce trece. Vor fi 
descoperite noi tratamente, cu siguranţă... 

— Da, peste treizeci de ani. 


— Poate fi peste treizeci de ani sau poate fi mâine. Uită-te ce 
s-a întâmplat cu SIDA. La începutul anilor 1980, să fii 
diagnosticat seropozitiv echivala cu o condamnare la moarte. 
Apoi au fost AZT-ul şi triterapiile... 

Las capul în jos şi spun pe un ton obosit: 

— Nu mai am putere. De aceea m-am panicat după prima 
operaţie. Voiam să mă întorc în Franţa, să-l văd pe tata pentru 
ultima oară şi... 

Se apropie de mine şi mă priveşte drept în ochi. 

— Şi ce? Să-ţi tragi un glonţ în cap? 

Îl sfidez cu privirea. 

— Da, cam aşa ceva. 

— Te credeam mai curajoasă. 

— Cine eşti tu ca să-mi vorbeşti despre curaj? 

Se apropie şi mai mult de mine. Frunţile noastre aproape că 
se ating, suntem ca doi boxeri înainte de prima rundă. 

— In nenorocirea ta, nu-ţi dai seama ce şansă ai. Ai un prieten 
care-ţi finanţează tratamentul şi care s-a folosit de relaţiile lui 
pentru a te înscrie în acest program. Poate că nu ştii, dar există 
o listă de aşteptare considerabilă pentru a beneficia de 
asemenea îngrijiri. 

— Ei bine, în felul ăsta, eliberez un loc. 

— În mod evident, nici nu-l meriţi. 

In momentul în care mă aştept mai puţin, îi văd ochii 
scăpărând. Citesc în ei furie, tristeţe, revoltă. 

— Eşti tânără, eşti o luptătoare, eşti femeia cea mai hotărâtă 
şi cea mai încăpăţânată pe care am întâlnit-o în viaţa mea. Dacă 
există cineva care poate să sfideze boala asta, tu eşti aia! Ai 
putea fi un exemplu pentru alţi bolnavi şi... 

— Mi se rupe, n-am chef să fiu un exemplu, Keyne! Nu voi 
câştiga niciodată lupta asta, încetează cu aburelile tale. 

Se revoltă. 

— Aşadar, depui armele? E mult mai uşor, într-adevăr. Vrei să 
termini cu viaţa? N-ai decât! Geanta ta e tot în maşină şi încă 
mai are arma înăuntru! 

Cu paşi hotărâți, Gabriel se îndepărtează în direcţia spitalului. 

Mă provoacă. Mă exasperează. Sunt obosită. Nu ştie că nu 
trebuie să mă ademenească pe acest teren. Că merg de prea 
mult timp pe buza prăpastiei. Deschid portiera Mustangului şi 
iau geanta. Desfac şnururile. Glock-ul este acolo, ca şi telefonul 


a cărui baterie este aproape descărcată. Îmi pun mobilul în 
buzunar cu un gest maşinal, apoi verific încărcătorul pistolului şi 
îl strecor sub curea. 

Soarele începe să se înalțe pe cer. 

Privesc în depărtare şi clipesc din ochi, orbită de reflexiile 
argintii care dansează pe lac. Fără să arunc nici măcar o privire 
la Gabriel, mă îndepărtez de maşină şi înaintez pe ambarcader. 
Forţa liniştită a peisajului degajează o impresie de seninătate şi 
armonie. De aproape, apa este limpede, aproape turcoaz. 

În cele din urmă, întorc capul. Gabriel nu mai este decât o 
siluetă pe alee. Prea departe pentru a încerca ceva. 

lau pistolul din polimer şi respir profund. 

Sunt devastată, distrusă, istovită. La capătul unei căderi fără 
sfârşit care a început cu mulţi ani în urmă. 

Închid ochii. În mintea mea se detaşează fragmente dintr-o 
poveste al cărei final îl ştiu deja. În adâncul sufletului, n-am avut 
mereu convingerea că aşa se va termina viaţa mea? Singură, 
dar liberă. 

Cum am încercat întotdeauna să trăiesc. 


£ 28 
Intr-o singură inimă 
Singurele drumuri pe care merită să mergi sunt cele care duc 
înăuntru. 
Charles JULIET 


Îmi pun ţeava rece a armei în gură. 

Să-mi păstrez cumpătul. Să nu devin o femeie cu memoria 
moartă. O bolnavă pe care o închizi într-o cameră de spital. 

Să decid, până la capăt, drumul pe care trebuie să-l urmeze 
viaţa mea. 

Ultima mea libertate. 

Prin faţa ochilor închişi îmi trec instantaneele zilelor fericite 
petrecute cu Paul. Mii de imagini pe care vântul le ia şi le duce 
în atmosferă, deschizând o cărare spre cer. î 

Deodată, îl zăresc, ţinându-l de mână pe tatăl lui. II văd pe 
copilul căruia nu-i alesesem încă un nume şi care nu va avea 
niciodată. Copilul pe care nu-l voi cunoaşte, dar al cărui chip mi-l 
imaginez de atâtea ori. 

Sunt acolo, amândoi, în acele tenebre primitoare. Cei doi 
bărbaţi ai vieţii mele. 

Îmi simt lacrimile rostogolindu-se pe obraji. Rămân cu ochii 
închişi, cu pistolul în gură, cu degetul încordat, pregătită să trag. 
Pregătită să mă duc la ei. 

Copilul lasă mâna lui Paul şi face câţiva paşi spre mine. Este 
atât de frumos. Nu mai este bebeluş. Este deja un băieţel. Cu o 
cămăşuţă în carouri şi nişte pantaloni suflecaţi. Ce vârstă să 
aibă? Trei ani? Poate patru. Rămân fascinată de puritatea privirii 
lui, de inocenţa chipului, de promisiunile şi provocările pe care 
le citesc în ochii lui. 

— Mami, mi-e frică, vino cu mine, te rog. 

Vocea lui mă cheamă. Îmi întinde mâna. 

Și mie mi-e frică. 

Atracția este puternică. Un hohot de plâns mă sufocă. Ştiu 
totuşi că acest copil nu este real. Că nu este decât o simplă 
fantasmă a minţit mele. 

— Vino, te rog. Mami... 

Vin... 


Degetul mi se crispează pe trăgaci. Un hău se deschide în 
mine. Simt o tensiune puternică în tot corpul, ca şi cum golul pe 
care îl port în mine încă din copilărie s-ar căsca şi mai mult. 

Este povestea unei fete triste şi solitare care nu şi-a găsit 
niciodată locul nicăieri. O bombă umană pe punctul de a 
exploda. O oală sub presiune în care fierb de prea mult timp 
resentimente, insatisfacţii, dorinţa de a fi în altă parte. 

Hai, apasă pe trăgaci. Durerea şi frica vor dispărea imediat. 
Fă-o acum. Ai curajul, luciditatea, slăbiciunea... Este momentul 
potrivit. 

Simt un tremur de-a lungul coapsei. 

Este telefonul mobil care îmi vibrează în buzunar. 

Încerc să îi rețin, dar Paul şi copilul se evaporă. Tristeţea este 
urmată de furie. Deschid ochii, îmi scot pistolul din gură şi 
răspund mânioasă la telefon. Aud vocea lui Gabriel în aparat. 

— Nu face asta, Alice. 

Mă întorc. Este la cincizeci de metri în spatele meu, se 
apropie. 

— Ne-am spus totul, Gabriel. 

— Eu cred că nu. 

Urlu cu disperare: 

— Lasă-mă în pace! Ţi-e frică pentru cariera ta, nu-i aşa? O 
pacientă care-şi zboară creierii în incinta frumoasei tale clinici ar 
provoca vâlvă, nu? 

— Nu mai eşti pacienta mea, Alice. 

Îmi vin în fire. 

— Cum aşa? 

— Ştii bine că un medic n-are voie să fie îndrăgostit de 
pacienta lui. 

— Ultima ta tentativă este patetică, Keyne! 

— De ce crezi că mi-am asumat atâtea riscuri? continuă el 
înaintând cu un pas. Am simţit ceva pentru tine încă de când te- 
am văzut culcată pe banca aia. 

— Eşti ridicol. 

— Nu joc teatru, Alice. 

— Dar nici nu ne cunoaştem. 

— Ba eu cred că da. Sau, mai degrabă, cred că ne-am 
recunoscut. 

Îl resping. 


— Tu, fustangiul nesăţios, îndrăgostit de mine? „O iubită în 
fiecare port” - crezi că nu-mi amintesc deviza ta? 

— O minciună pentru a-mi face personajul pianistului de jazz 
mai pitoresc. 

— Ţi se scurg ochii după toate femeile! 

— Te găsesc neînchipuit de frumoasă, Alice. Îmi place firea ta 
aprigă, îmi place cum ripostezi. Nu m-am simţit niciodată atât 
de bine cu cineva. 

Il ţintuiesc cu privirea fără să mai pot spune vreun cuvânt. 
Sinceritatea pe care o percep în vorbele lui mă împietreşte. E 
adevărat că şi-a riscat pielea pentru mine. Aseară era cât pe ce 
să-l împuşc. 

Insistă. 

— Îmi doresc să fac o mie de lucruri împreună cu tine: să-ți 
vorbesc despre cărţile care-mi plac, să-ţi arăt cartierul unde am 
crescut, să-ţi prepar reţeta mea de mac and cheese cu trufe, 
să... 

Lacrimile îmi tulbură din nou vederea. Cuvintele lui Gabriel 
mă învăluie cu blândeţea lor şi simt dorinţa de a mă abandona 
acestui sentiment. Îmi amintesc când i-am văzut prima oară 
chipul pe faimoasa bancă din Central Park. Am devenit complici 
chiar din prima clipă. Îl revăd în magazinul de jucării, înfăşurat 
în capa de magician, făcând scamatorii pentru a-i amuza pe 
copii. 

Totuşi, îl întrerup: 

— Femeia asta pe care pretinzi c-o iubeşti, Gabriel. În câteva 
luni, ştii foarte bine că va dispărea. N-o să te mai recunoască. O 
să-ţi spună „domnule” şi va trebui s-o închizi într-o cameră de 
spital. 

— E o eventualitate, dar nu e sigur. Şi sunt gata să-mi asum 
acest risc. 

Las telefonul în momentul în care bateria îşi dă sufletul. 

Gabriel este în faţa mea, la mai puţin de zece metri. 

— Dacă există cineva care poate duce lupta asta, tu eşti aia. 

A ajuns acum la câţiva centimetri. 

— Dar nu depinde de mine. 

— O să ne luptăm amândoi, Alice. Cred că facem echipă bună, 
nu? 

— Mi-e frică! Mi-e atât de frică. 


O pală de vânt ridică praful şi face să tremure acele aurii ale 
zadelor. Frigul îmi arde degetele. 

— Ştiu cât o să fie de greu, dar va fi... 

Va fi... 

Vor fi unele dimineţi senine şi altele întunecate de nori. 

Vor fi zile de îndoială, zile de spaimă, ore goale şi cenuşii 
petrecute în săli de aşteptare mirosind a spital. 

Vor fi perioade lejere, primăvăratice, adolescentine, în care 
boala se va face uitată. 

Ca şi cum n-ar fi existat niciodată. 

Apoi viaţa va continuă. 

Şi tu te vei agăța de ea. 


Va fi vocea Ellei Fitzgerald, va fi chitara lui Jim Hall, va fi o 
melodie a lui Nick Drake revenită din trecut. 

Vor fi plimbările pe malul mării, mirosul de iarbă proaspăt 
tăiată, culoarea unui cer schimbător. 

Vor fi zile de pescuit cu maree joasă. 

Vor fi fulare înnodate la gât pentru a înfrunta vântul. 

Castele de nisip care vor ţine piept valurilor sărate. 

Şi cannoli cu lămâie înfulecaţi în grabă pe străzile din North 
End. 

Va fi o casă pe o stradă umbroasă. Vor fi nişte lampadare din 
fontă cu halou colorat. O pisică roşcată, jucăuşă, un câine mare, 
prietenos. 

Va fi o dimineaţă de iarnă în care voi întârzia la serviciu. 

Voi cobori alergând treptele scării. Te voi îmbrăţişa pe fugă, 
îmi voi lua cheile. 

Uşa, aleea pavată, motorul pornit. 

Şi când voi opri la primul semafor, voi constata că o tetină 
micuță ţine loc de portchei. 


Vor fi... 

Sudoare, sânge, primul țipăt al bebeluşului. 
Un schimb de priviri. 

Un pact pentru eternitate. 


Biberoane din patru în patru ore, pachete de scutece stivuite, 
ploaia bătând în geamuri, soarele din inima ta. 


* 


Vor fi... 

O masă de înfăşat, o cadă în formă de scoică, otite repetate, o 
menajerie de jucării din pluş, cântece de leagăn fredonate. 

zâmbete, ieşiri în parc, primii paşi, o tricicletă pe alee. 

Inainte de a adormi, poveşti cu prinți care se luptă cu dragoni. 

Aniversări şi începuturi de an şcolar. Deghizări în cowboy, 
desene de animale lipite pe frigider. 

Bătăi cu bulgări de zăpadă, scamatorii, tartine cu dulceaţă la 
gustare. 


Şi timpul va trece. 

Vor mai fi alte internări în spital, alte examinări, alte alerte, 
alte tratamente. 

De fiecare dată, vei pleca la luptă cu frica în sân, cu inima 
strânsă, neavând drept armă decât dorinţa de a mai trăi. 

De fiecare dată, îţi vei spune că, orice ţi s-ar întâmpla acum, 
toate acele momente smulse din ghearele fatalităţii meritau 
osteneala de a fi trăite. 

Şi că nimeni nu va putea vreodată să ţi le ia. 


Mulţumiri 
Lui Ingrid. 


Lui Edith Leblond, Bernard Fixot şi Catherine de Larouziere. 


Lui Sylvie Angel, Alexandre Labrosse, Jacques Bartoletti şi 
Pierre Collange. 


Lui Valerie Taillefer, Jean-Paul Campos, Bruno Barbette, 
Virginie Plantard, Caroline Sers, Stephanie Le Foil şi Isabelle de 
Charon.