Gerard de Villiers — [SAS] Brigada Mondena

Gerard De Villiers 
Brigada Mondenă 


Capitolul |. _ 

In ciuda frigului! Inţepător care se lăsase peste Strasbourg 
de trei zile, Zohra Chabib simţea o minge de căldură care se 
răspândea din stomac în tot corpul, întărindu-l în treacăt 
mameloanele sânilor mari şi grei. 

Era ora cinci şi jumătate fugind după-amiază. Sau mai 
degrabă seara, pentru că în această jumătate de noiembrie 
soarele îşi începuse deja coborârea în spatele barierei muntoase 
a Vosgilor, munţii care separau Alsacia de restul Franţei. 

Cerul era de un albastru intens în locul unde apunea 
soarele, dar aproape că se înnegrise la est. Dincolo de Rin. Aerul 
rece şi imobil era de o transparenţă perfectă, aproape cristalină. 

Erau deja trei zile de când se lăsase gerul peste Alsacia, 
dar Zohrei îi era cald. Diti ce în ce mai calD. Pe măsură ce 
parcurgea străzile drepte s-l mohorâte ale cartierului Andre- 
Fortier. Situat între stadionul Meinau şi cartierul Neudorf. 

Cu un gest rapid, îşi deschise pe jumătate fermoarul 
bluzonului albastru din scai căptuşit. Coborând privirea, 
constată că sfârcurile întărite erau gata să străpungă materialul 
puloverului decoltat şi mulat. Un surâs mândru i se aşternu pe 
buzele pline şi parcă prea roşii, chiar dacă în acel moment nu 
era machiată. 

Amin va aprecia asta cu siguranţă. 

Numai faptul că pronunţase mental numele celui din 
cauza căruia se găsea aici, o făcuse pe Zohra să simtă o 
umezeală călduţă punând stăpânire pe abdomenul deja cuprins 
de frisoane. 

JUnin! Amin Al-Whalid. Era înnebunită după el încă de 
când avea treisprezece sau paisprezece ani. Asta însemna de 
vreo doi ani. Şi astăzi, în seara asta mai exact, venise momentul 
la care ea nici măcar nu îndrăznise vreodată să viseze. 


Mai întâi, din cauză că nu era singura care îi făcea ochi 
dulci: jumătate din fetele cartierului Andre-Fortier nu se 
gândeau decât la un sigur lucru: să-l seducă pe Amin Al-Whalid 
şi să i se dăruiască. Un anumit număr dintre ele realizaseră 
chiar ceea ce îşi propuseseră. Pentru că la douăzeci şi trei de ani 
Amin avea sângele fierbinte şi, umbla vorba printre fete pa, în 
fiecare zi, se culca cu altă fată. In timp ce mergea de-a lungul 
clădirii C3, cea maj lungă din cartier, Zohra zâmbi din nou 
mândră. 

În cele din urmă, ea fusese cea care câştigase. De fapt. Nu 
încercase niciodată să caute să-l ademenească pe Amin, să-l 
provoace sexual, aşa cum făceau celelalte fete, în special 
Yasmina, Sandrine şi chiar mironosiţa de Djemila. Toate cele 
amintite aveau avantajul enervant de a fi cu un an sau doi mai 
mari decât ea şi, mai ales, nu mai era virgine de foarte multă 
vreme. 

În timp ce ea. 

Ea era încă virgină. 

În străfundul sufletului, nu simţea asta nici ca pe o 
mândrie, nici ca pe un handicap. După părerea ei, era doar o 
fată simplă în pas cu vremurile în care trăia şi credea că nu 
întâlnise încă băiatul suficient de interesant, suficient de 
atrăgător, de dulce şi de tandru, care să-l trezească pofta să-l 
ofere ca jertfă acest ultim vestigiu al copilăriei unei femei. 

Acum credea că îl întâlnise: se numea Amin Al-Whalid. 
Doar că, până acum o săptămână, Zohra nu şi-ar fi putut 
imagina niciodată că inaccesibilul Amin, „naşul” majorităţii 
fetelor din cartier, ar fi putut să-şi coboare privirea către ea şi să 
o găsească pe gustul lui. 

Şi tocmai asta se întâmplase acum opt zile. Când se 
gândea la cele întâmplate, Zohrei nu-l venea să creadă că ar fi 
putut acţiona şi altfel. Poate printr-un miracol. 

În acea zi se întorcea de la centrul comercial situat la 
marginea cartierului Andre-Fortier sau „Cartierul” cum i se 
spunea aici, ca şi cum ar fi fost singurul care exista, ca şi cum 
lumea se termina la marginea blocurilor de acolo. Intrase în 
casa scărilor din blocul B4, unde, la etajul trei, locuia împreună 
cu mama şi bunicul, când Amin se ivise de nu se ştie unde. 

Cu o ţigară în colţul gurii, cu un zâmbet seducător pe faţă 
şi un tricou mulat pe care scria „FUCK” cu litere strălucitoare şi 


prin care i se vedea bustul musculos, Amin se aşezase între ea 
şi uşa care-ducea la scări. 

Zohra îşi simţise bătăile inimii accelerându-se atunci când 
Amin o învăluise cu privirea lui întunecată, virilă şi 
mângâietoare în acelaşi timp, oprindu-se în special asupra 
locurilor cele mai erotice de pe corpul ei, de care şi ea era 
conştientă. 

Era mândră în special de sânii mari şi fermi, cu 
mameloane roşii oricând gata să se ridice şi de crupa rotundă şi 
foarte cambrată, pe care avea grijă să o pună în valoare 
îmbrăcându-se numai cu blugi mulaţi sau fuste scurte şi foarte 
strânse. 

Mai ştia că băieţii nu erau insensibili nici la atracţia erotică 
exercitată de gura ei roşie, de buzele pline şi strălucitoare, de 
ochii mari şi negri şi de chipul puţin rotund, înconjurat de o 
cascadă de păr negru şi ondulat. 

Pe scurt, Zohra ştia că e mai degrabă minionă. Dar acolo, 
în faţa lui Amin, simţise că toate calităţile ei de adolescentă 
beton se evaporaseră şi începuse să tremure din toate 
încheieturile, ca un puşti dus în biroul directorului şcolii. 

— Ştii că te faci pe zi ce trece mai frumoasă? li spusese el 
strivindu-şi neglijent ţigara cu vârful adi-daşilor Nike. Parcă ai fi 
o floare pe cale să se deschidă. 

Zohra era destul de inteligentă şi umbiată pentru a-şi da 
seama că vorbele lui Amin nu străluceau de originalitate; ar fi 
putut spune că erau chiar la limita de jos a banalităţii. Dar 
venind din partea lui. Aveau acelaşi efect cu o descărcare 
electrică violentă. 

În momentul în care deschisese gura pentru a răspunde, 
Amin îi prinsese bărbia între degetul mare şi arătător şi o 
sărutase. Respirația îi mirosea plăcut a tutun. La început timidă, 
apoi din ce în ce mai îndrăzneață, fata îşi băgă limba în gura vţ) 
în Strasbourg băiatului care o îmbrăţişa, în timp ce cu mâna 
rămasă liberă, acesta o apucase de talie şi o lipise de el. O ţinea 
atât de strâns, încât Zohra simţea bara dură a sexului lui 
lipindu-l-se de abdomen şi lucrul ăsta o înnebunea. 

În acele momente, dacă Amin s-ar fi hotărât să o 
trântească pe jos şi să o posede acolo, în mijlocul holului, era 
absolut sigură că nu ar fi făcut nici măcar un gest pentru a-l 
împiedica. 


Dar, în loc să profite de avantajul pe care şi-l crease, Amin 
se îndepărtase brusc de ea, lăsând-o complet dezorientată. Şi 
foarte frustrată. 

— Va trebui să ne mai vedem într-una din zilele 
următoare, îi aruncase el neglijent, înainte de a ieşi din imobil. 

Se revăzuseră în fiecare din zilele care urmaseră. Şi 
mândria fetei nu înceta să crească de fiecare dată. In braţele lui 
Amin, avea impresia că este pe cale să devină altcineva: o 
adevărată femeie. 

Totuşi, chiar dacă îi permitea din ce în ce mai mult, 
lăsându-l să umble cu mâinile pe sub tricou şi, în cele din urmă, 
în chiloţi, ceva nedefinit o împiedica să-l cedeze cu totul. O 
reticenţă ascunsă, pe care nici ea nu putea să o explice. 

Poate că era promisiunea solemnă pe care ş [-o făcuse ei 
înşişi, cu aproximativ un an în urmă. Îşi jurase că într-o zi va 
părăsi cartierul, pentru a nu mai reveni niciodată acolo. Pentru a 
trăi în exterior, „viaţa adevărată”, aşa cum trăiau toate fetele de 
vârsta ei. 

Ştia foarte bine că în Cartier nu avea nici un fel de viitor, 
fusese născută şi crescută aici, cu ceva mai mult de 
cincisprezece ani în urmă. 

Viitorul se afla dincolo de clădirile gri şi sinistre. Era peste 
tot: la Strasbourg, la Paris, în toată Franţa, dar NU în Cartier. 

Asta şi pentru că Zohra îşi luase obiceiul de a pleca din ce 
în ce mai des din cartier pentru a cunoaşte alţi oameni, pentru a 
vedea şi altceva decât bariera blocurilor gri. Flirta chiar cu doi 
sau trei alsacieni „pur sânge”, iar unul dintre aceştia era chiar 
destul de bogat - tatăl lui fiind avocat, iar mama farmacistă. De 
aici aveau destui bani pentru a-şi putea permite să locuiască 
într-o casă mare din cartierul Robertsau, unul dintre cele mai 
selecte din oraş. 

Zohra ştia că din cauza vizitelor ei în oraş, nu era privită 
cu ochi buni de fetele de aici, care nu părăseau aproape 
niciodată Cartierul şi care o considerau trădătoare şi ticăloasă 
din această cauză. 

Toate astea îi inspirau şi mai multă voinţă de a reuşi să 
iasă de aici şi să scape de manevrele lui Amin care riscau să 
devină ireversibile, într-un fel sau altul. 

Zohra suspină, ceea ce făcu să i se umfle şi mai mult 
pieptul şi aşa destul de dezvoltat. Dădu colţujJ aleii Myosotis, 


pentru a se îndrepta către clădirea din prefabricate, pe care o 
numeau pompos „Centrul socio-cultural”. 

În cartierul Andre-Fortier. Aproape toate străzile - în 
totalitate drepte şi perpendiculare - purtau nume de flori. Zohra 
se întreba câteodată dacă din naivitate sau cinism luaseră 
autorităţile această hotărâre, în orice caz, ceea ce te frapa era 
contrastul izbitor între numele străzilor şi peisajul dimprejur. 

Pentru că, în spaţiul dintre clădiri şi străzi, mai existau 
încă peluze jalnice, prin care pământul îşi făcea apariţia pe 
bucăţi din ce în ce mai mari. Era ca o lepră destinată să 
invadeze totul şi toată lumea se aştepta ca asta să se întâmple 
într-o zi sau alta. 

Dar astăzi, drumul Zohrei către centrul sociocultural era 
într-adevăr presărat cu flori. Erau cele pe care şi le închipuia şi, 
mai ales, cele mai misterioase, mai calde, aproape tropicale, cu 
miasme grele şi înnebunitoare, pe care numai ea le simţea în 
interiorul pântecelui fremătător. 

Zohra se decisese în ajun. Aşa cum se întâmplase foarte 
des în ultima vreme, se întâlnise cu Amin într-una din scările 
fără locatari la parter. De la etajele superioare ajungeau până la 
ei zgomotele unor aparate de radio, ca şi cele ale unor copii 
plângând şi ale mamelor care încercau să-l potolească. Toate 
astea în cel puţin cinci limbi total diferite. 

Într-un moment în care erau foarte strâns înlănţuiţi, Amin 
îi luase mâna şi o condusese cu blândeţe către un loc foarte 
intim al lui. 

Deşi se lăsase de bunăvoie, Zohra tresări uşor în 
momentul în care degetele i se Strângeau împrejurul a ceva 
cald, tare şi fremătător: ceva care i se păruse enorm, 
ameninţător şi în acelaşi timp foarte blând. 

Era primul sex bărbătesc pe care îl atingea. 

— Cu inima bătându-l nebuneşte, Zohra mângâiase 
membrul ţeapăn şi noduros; la început încet, aproape timid, 
apoi din ce în ce mai repede, pe măsură ce respiraţia lui Amin 
se înteţea. 

L | în momentul în care bărbatul ejaculase - cu jeturi lungi 
şi suspine răguşite - Zohra se simţi tare mândră. Dar, imediat ce 
îşi reveni şi se îmbracă, Amin îi luă faţa în mâini şi îi spuse pe un 
ton ferm: 


— Ştii, am trecut de mult de vârsta când mă mulţumeam 
cu o tăvăleală rapidă prin scara unui bloc. Dacă vrei să 
rămânem împreună, va trebui să-mi dai ceva mai mult decât 
atât! Dacă nu, mai bine ne spunem „adio” imediaT. In acel 
moment, la gândul că l-ar putea pierde, Zohra simţi cum i se 
topeşte tot corpul. Şi îşi dădu seama imediat că trebuia să i se 
dăruiască. Când voia el şi unde voia. Amin probabil că 
descifrase deja răspunsul în privirea ei, pentru că, exact înainte 
să iasă, îi spuse în şoaptă: 

— Ne întâlnim la cinci şi jumătate, la Centru. 

Şi acum Zohra se ducea la întâlnire. Noaptea se lăsa din 
ce în ce mai repede peste oraş. P noapte de cristal, 
transparentă şi rece, tulburată doar de ferestrele luminate ale 
clădirilor şi de felinarele care nu apucaseră încă să fie sparte cu 
pietre. 

Mica esplanadă care se găsea în faţa Centrului socio- 
cultural era ca de obicei plină de cutii goale de bere şi sticle de 
Cola împrăştiate peste tot. Se mai găseau acolo şi ambalaje de 
hamburgeri mototolite, hârtii şi cutii de carton. Şi Zohra ştia că 
dacă ar fi căutat cu atenţie prin iarba îngălbenită, ar fi găsit cu 
siguranţă şi câteva seringi folosite. 

Cu inima bătându-l puternic, fata împinse uşa metalică a 
intrării în imobil. Aceasta se deschise cu un geamăt lugubru, 
ecoul auzindu-se cu siguranţă în toată clădirea goală. 

De multă vreme Centrul socio-cultural nu mai găzduia nici 
un fel de activitate care să confirme numele pe care îl purta. 
Inaugurat cu mare pompă în urmă cu zece ani, îşi redusese 
activităţile în decursul anilor, în parte datorită bugetului 
insuficient dar şi din cauza dezinteresului manifestat de 
populaţia locală. 

De vreo trei ani încoace, până când municipalitatea se va 
hotărî să-l dărâme, Centrul servea foarte bine reuniunilor 
sălbatice ale tinerilor din cartier, care puteau să-şi desfăşoare 
aici toate activităţile curente - mai mult sau mai puţin legale. 

Uşa se închise în spatele fetei. Făcuse un zgomot sinistru, 
înspăimântător şi acum încăperea se cufundase într-un întuneric 
aproape complet. 

Nu-şi putu reţine un strigăt de teamă atunci când simţi 
mâna care o apucase de umeri. Apoi, aproape imediat, se 


cufundă în braţele lui Amin şi frica îi dispăru făcând loc unui 
irezistibil val de dorinţă. 

— Vino pe aicl. Îi şopti el la ureche, trăgând-o în acelaşi 
timp către încăperea situată în dreapta intrării. O mână i se 
odihnea pe crupa irezistibilă a fetei. 

Ghemuită de frig la pieptul băiatului, Zohra intră într-o 
încăpere foarte lungă şi în întregime goală, prost luminată de 
unul din felinarele de pe stradă, în spate, lângă un perete, era 
aşezată direct pe podea o saltea. Văzând toate astea, Zohra 
simţi inima strângându-l-se. 

Aici avea Amin intenţia să facă dragoste cu ea? În acest 
loc sinistru şi rece? Zohra nu era în mod deosebit o romantică, 
dar îşi imaginase totuşi altceva pentru ceea ce reprezenta 
„noaptea nopţilor”. 

Timidă, îi atrase atenţia lui Amin asupra acestui lucru. 
Băiatul râse scurt şi îi mângâie neglijent părul: 

— Nu contează decorul, frumoasa mea! Ceea ce e 
important este ceea ce se întâmplă între noi doi. Cât despre 
friG. Nu-ţi face griji: ştiu ce să fac pentru a te încălzi imediat, ai 
încredere în mine! Hai, dezbracă-te. 

Din cauza frigului, din cauza stomacului care i se 
strânsese, din cauza aerului închis din încăpere, Zohra ar fi avut 
chef să zică nu, să-l spună că nu mai vrea - nu aşa, nu aici. 

Dar buzele îi rămaseră lipite şi degetele tremurătoare 
desfăcură fermoarul bluzonului de scai, apoi îşi scoase şi tricoul 
pe deasupra capului. După toate astea se dezbrăcă şi de fusta 
scurtă, ajungând în cele din urmă şi la chilotul cu roşu şi alb. 

— Ei, da! E destul de impresionant! Spuse Amin, când o 
văzu goală în întregime. Ştiu că nu o să mă plictisesc cu tine. 

Pentru o clipă, Zohra întoarse privirea. Nu ştia din ce 
cauză, dar ochii lui Amin, ieşiţi din orbite şi lucind de dorinţă, nu 
o făceau să se simtă tocmai în (largul ei. Erau aţintiţi asupra 
triunghiului negru şi' cârlionţat şi o făceau să se simtă doar ca 
un obiect al plăcerii. O bucată de carne scoasă pe tarabă. 

Dar, din nou, totul dispăru în momentul în care Amin o 
apucă de talie şi o trase lângă el. Cu un frison de excitare, simţi 
cum catarama curelei lui i se încrustează în pielea sensibilă a 
abdomenului. 

Fără a-şi da prea bine seama cum, Zohra se trezi lungită 
pe spate, pe salteaua aspră care degaja un miros puternic de 


mucegai. Greutatea lui Amin, care se urcase peste ea, îi tăia 
respiraţia. Dintr-un soi de reflex, închise braţele în jurul umerilor 
bărbatului şi deschise picioarele cât putu de mult. 

Zohra abia avu timp să-şi dea seama că Amin pici măcar 
nu se dezbrăcase, pentru că imediat simţi ceva tare pătrunzând 
printre petalele florii încă intacte. 

Apoi, scoase un țipăt scurt şi ascuţit. 

Brutal, fără nici cea mai mică pregătire, Amin ajunsese în 
fundul intimităţii ei. 

Cu ambele mâini, Zohra încercă să-l îndepărteze de lângă 
ea, doar pentru a face să înceteze durerea arzătoare. Dar Amin 
începuse să se mişte înăuntrul ei din ce în ce mai repede - Îi 
simţea în ureche răsuflarea răguşită şi caldă, în timp ce 
catarama îi zgâria pielea la fiecare cursă. 

După o perioadă din fericire destul de scurtă, simţi cum 
corpul lui Amin devine deodată încordat şi ceva cald şi umed îi 
inundă intimitatea, înţelese că bărbatul tocmai ejaculase. 

Gata, se terminase. 

Nu mai era virgină şi nu va mai fi niciodată de acum 
înainte. 

În timp ce Amin se ridicase deja - fără un cuvânt, fără o 
mângâiere - Zohra rămăsese întinsă pe salteaua soioasă, fără a- 
şi strânge măcar picioarele. 

Nu-l venea să creadă. Totul i se învălmăşea în cap. Nu era 
posibil! Nu putea să fie aşa! Nu putea să fie doar aşa! 

Amin chiar făcuse dragoste cu ea? Această intruziune 
brutală în interiorul pântecelui ei însemna a face dragoste? 

Nu! Era imposibil! Trebuia obligatoriu să se mai întâmple 
şi altceva. 

— Da ştiu că a ieşit bine! Exclamă Amin cu o voce 
satisfăcută, aproape mândră. Evident, pentru tine nu a fost aşa 
teribil, nu? E normal pentru prima dată. Dar cu atât mai mult vei 
aprecia ceea ce va urma. Ti-am pregătit o mică surpriză. Tu, 
care iubeşti “atât de mult bărbaţii, s-ar putea să fii mulţumită. 
În orice caz, dacă nu apreciezi, va fi cu atât mai rău pentru tine! 

Complet dezorientată, Zohra îl văzu pe Amin cum iese din 
încăperea întunecată şi se ridică pe coate să-l strige. Nu mai avu 
timp. 

Uşa se deschise din nou şi Amin reapăru. Zâmbea în 
continuare, dar nu mai era acelaşi zâmbet, îrvtr-o fracțiune de 


secundă, Zohra înţelese că era gata să se afunde într-un 
coşmar. 

Amin nu mai. Era singur: în spatele lui, în cadrul uşii, se 
găsea un grup de cinci sau şase băieţi care se uitau la ea cu 
ochi pofticioşi, îi cunoştea pe toţi, pe unii dintre ei chiar foarte 
bine. Erau băieţi care trăiau în acelaşi cartier cu ea. Zohra ar fi 
putut să-l spună fiecăruia pe nume, fiind sigură că nu ar fi greşit 
cu nici unul. Discutase pe stradă cu majoritatea dintre ei şi nu 
doar o singură dată. La urma urmei, erau aproape prieteni. 
Chiar membri ai aceleiaşi familii, pentru că erau născuţi cu toţii 
în acelaşi loc, la unul sau două blocuri distanţă. 

Numai că, acolo, nu mai erau prieteni, nu mai erau tinerii 
gentili pe care îi cunoştea. Din grupul lor, cel mai mare avea cel 
mult douăzeci şi şapte de ani, iar cel mai mic abia vreo 
cincisprezece. 

Acum erau lupi. Lupi înfometați de sex care aveau intenţia 
clară să profite de corpul el. Cu binecuvântarea lui Amin! 

Impietrită de groază, Zohra îi văzu avansând şi aşezându- 
se în semicerc în jurul saltelei, de o parte şi de alta a lui Amin 
care în prezent o ţintuia cu o privire dură şi rece, aproape 
răutăcioasă. 

— Ştii ce ne dezgustă cel mai mult la ceva care ne 
aparţine? li aruncă el cu o voce pe care fata abia o recunoscu. E 
faptul că preferă să se îmbrăţişeze cu unii din afară, mai 
degrabă decât cu noi! Asta faci, nu-l aşa? Crezi că nu ştim că i-ai 
luat la rând pe toţi bufonii din Robertsau? Banii lor te excită? Au 
destui pentru tine, nu? 

— Amin, te rog. Eu. 

— Gura! Aici, trădătorii nu au dreptul la cuvânt! E chiar 
mai rău decât în altă parte: aici nu au decât un drept: să tacă. Şi 
au şi o obligaţie: să ne golească ouăle unde şi, mai ales, când 
avem poftă. “Ai înţeles? Şi băieţii mei de acolo au un chef nebun 
să şi le golea'scă. S-ar părea că o să ai grijă de noi o bună 
bucată de vreme şi pentru asta trebuie să râe pui la dispoziţie 
tot arsenalul de care dispui! Hai. Băieți, puteţi începe: e în 
întregime a voastră. 

O poştă. 

Ca toate fetele din Cartier, Zohra auzise vorbindu-se 
despre asta. Ştia că există aşa ceva: un fel de viol colectiv, unde 
băiatul îşi împrumuta prietena camarazilor. Aceştia se întreceau 


între ei până când îşi satisfăceau absolut toate dorinţele. Şi, 
când le venea din nou pofta, totul reîncepea. 

Din Strasfoourg % | 7 ' Asta din cauză că fata care fusese 
o dată victima unei astfel de chestii, aparţinea definitiv băieţilor 
care profitaseră de ea. Aşa era regula. Legea nescrisă dar 
intangibilă a cartierului. 

Zohra auzise vorbindu-se de aşa ceva, la fel ca toate 
celelalte fete. Dar se gândea că, dacă asta se întâmpla cu 
adevărat, nu se putea întâmpla decât în cartierele mărginaşe 
ale marilor oraşe precum Parisul. Cu siguranţă nu la Strasbourg 
şi, cu atât maj puţin în Cartier. 

În orice caz. Asta nu i se putea întâmpla ei. Pentru că ştia 
pe toată lumea din Cartier. Şi până acum credea că nu are decât 
prieteni. Numai că, acum înaintea ei se găseau aceşti 
adolescenţi pe care îi cunoştea dintotdeauna. Şi ceea ce citea în 
ochii lor o împiedica să mai mişte, transformându-l muşchii într- 
o masă de plumb. 

De acum era sigură: ceea ce auzise doar, urma să se 
întâmpla acum în Centrul socio-cultural şi, pe post de om bun la 
toate era ea: Zohra Chabib. Adusă aici chiar de cel căruia îi 
dăruise trupul şi sufletul: Amin! 

Vru să-l cheme, să-l implore, să-l roage; vru să plângă, să 
strige, să amenințe, să urle. 

Dar din gura ei nu ieşi nici un sunet: din ochi nu-l curse 
nici o lacrimă. Rămase acolo, imobilă, goală, demnă de milA. Pe 
salteaua murdară şi în acest timp cercul adolescenților se 
strângea tot mai tare în jurul ei. 

În dreapta sa îl văzu pe Djamel - un băiat de şaisprezece 
ani care locuia împreună cu părinţii la a treia scară de bloc de la 
locuinţa ei. Se descheiase la pantaloni şi îşi scosese sexul 
maroniu în erecţie completă. ŞI-I prinsese între degetul mare şi 
arătător şi îl agita în sus şi-n jos la câţiva centimetri de chipul 
congestionat al fetei. 

— Priveşte asta, îi spunea el cu o voce puţin. Cam prea 
puternică, probabil pentru a-şi da curaj. Nu e ca la javrele alea 
cu care umbli tu, nu-l aşa? 

Tonul îi era dur şi sec. Dar, în acelaşi timp“ăzu brusc o 
mică lucire de îngrijorare care dansa în ochii întunecaţi ai 
băiatului. 


Privind la ceilalţi cinci - Amin se îndepărtase şi nu îl mai 
vedea, zări lumina tremurătoare cum dansa în ochii tuturor. Și 
înţelese şi motivul, în ciuda fricii care îi bloca respiraţia. 

Motivul era ea. Îi impresiona! Le era frică! Nici unul nu 
îndrăznea să comită gestul blasfemiator în direcţia corpului ei 
gol, cu pielea albă întunecată doar de părul ei lung care îi 
acoperea sânii şi de blăniţa din jurul intimităţii. 

Această descoperire o făcu să zâmbească, un zâmbet pe 
care nu avu prezenţa de spirit să-l ascundă. 

Şi care declanşa totul. 

— Pe cuvântul meu că nenorocita asta îşi bate joc de noi! 
Exclamă Kevin, un blond de vreo şaisprezece ani. Din cauza 
faptului că era singurul „alb” din bandă - încerca să epateze 
pentru a scăpa de complexul de a fi diferit de ceilalţi, la uitaţi-vă 
cum râde ca o tâmpită! Mă enervează! 

Se lăsă în genunchi aproape de corpul gol al Zohrei, puse 
mâna dreaptă pe blăniţa buciată din jurul intimităţii ei şi îşi 
afundă brutal două degete „19 înăuntru, făcând-o să se cabreze 
ca sub lovitura unei cravaşe. 

Acesta fu ca un semnal. Cu ochii ieşiţi din orbite, Zohra 
văzu cinci sexe masculine apărând în acelaşi timp în jurul ei. 
Membre în erecţie, umflate de dorinţa de a abuza de ea, de a 
profita de corpul ei pe care Amin i-l livrase. 

Simţi mâini neidentificate cum îi iau în primire sexul şi 
fesele, cum îi frământă sfârcurile fragile ale sânilor. 

Vru să tipe. Dar în momentul în care deschidea gura. 
Chipul lui Salman îi intră în câmpul vizual. 

Salman era fără îndoială cel mai tânăr din toată banda. 
După părerea ei nu avea mai mult de cincisprezece ani. Şi, cu 
tenul lui fin, cu coşurile din jurul ochilor şi trupul mic şi subţire, 
ar fi putut foarte bine să treacă drept un puşti de doisprezece- 
treispre-zece ani. Avea o graţie aproape feminină. 

Numai că, asemenea celorlalţi, se descheiase şi el la 
pantaloni de unde scosese o vergea care nu prea părea a fi a 
unui puşti, ci mai degrabă a unui bărbat bine dotat. 

Dar nu asta voia Salman să-l prezinte Zohrei. Cu o privire 
imploratoare, ca şi cum ar fi vrut să se scuze că se găsea acolo 
cu ceilalţi, îi luă chipul în palme şi. Încet, aproape ezitant îşi 
puse buzele pe cele ale tinerei care se găsea la dispoziţia lui. 


Apoi, îndepărtându-şi chipul“ câţiva centimetri, zâmbi şi îi 
spuse cu o voce tremurătoare, ca şi cum s-ar fi speriat de 
propria îndrăzneală: 

— Ştii că eşti foarte frumoasă/? Nu-l aşa? De multă vremE. 
Am chef de tinE. În sfârşit, tu eşti cea care mă întărâtă cel mai 
tare dintre toate târfele din cartier! 

O îmbrăţişa din nou, dar de data asta cu ceva mai multă 
siguranţă şi chiar cu ceva mai multă ardoare, fapt care o făcu pe 
Zoriră să-l cuprindă cu braţele pe după umeri, lucru pe care ea 
nu şi-l dorea. 

In acel moment, se produse ceva în ea. Ceva care o lăsă 
stupefiată. Ca şi cum creierul ei se împărţise în două emisfere, 
incapabile de a comunica una cu alta. 

Prima jumătate continua să simtă acelaşi dezgust, aceeaşi 
umilinţă, aceeaşi revoltă faţă de ceea ce era nevoită să suporte. 
Ar fi vrut'să-l vadă mort pe acest băiat care nici măcar nu se 
distingea bine în întunericul din încăpere, dar qare cu unul 
dintre degete forţa intrarea cea mai secretă a corpului ei. Ar fi 
vrut să-l vadă mort şi pe cel care îi ridicase picioarele şi 
începuse curse de du-te-vino, cu mişcări puternice din şolduri. 
Ar fi vrut să moară şi Djamel, care acum îşi plimba capătul 
sexului lucios pe deasupra sânilor ei, insistând în special pe 
sfârcuri, în finE. Ar fi vrut să moară şi ceilalţi doi care îşi 
aşteptau rândul, în timp ce cu una dintre mâini se mângâiau 
încercând să-şi întreţină erecţia. 

Numai că acum exista şi cealaltă jumătate a creierului. 
Jumătatea necunoscută, ciudată, înfricoşătoare chiar, cea care îl 
făcuse să-l îmbrăţişeze pe Salman. O jumătate care, pe măsură 
ce secundele treceau, punea din ce în ce mai multă stăpânire pe 
cealaltă, ajungând chiar până acolo încât era aproape gata să 
facă să amuţească în întregime vocea furiei, a fricii şi a revoltei. 

Această jumătate îi spunea că e un fel de regină 
atotputernică şi că cei şase băieţi care o înconjuraseră şi o 
priveau înfometați de sex, nu o priveau decât pe ea; era 
singurul lor centru de interes. Numai ea, prin frumuseţe, prin 
farmec, prin erotism, le aprinsese dorințele.’ Ea era cea care îi 
făcea să tremure! Pe toţi! 

In acel moment, vieţile lor nu mai depindeau decât cfe ea! 
Ei credeau că îi impun dorinţele lor, dar, în realitate ea era la 
originea a tot jceea ce se întâmpla, era în centrul întâmplărilor! 


În timpul petrecut aici, în acest local jegos, prost luminat şi 
mirosind a închis, ea era centrul lumii lor, ei nu existau decât 
prin ea! 

Băiatul care o viola scoase un geamăt răguşit şi se 
descărcăm străfundul ei înainte de a se retrage. Şi Zohra îşi 
spuse că tocmai îi luase puţin din forţă. Acea forţă de care toţi 
băieţii erau atât de ridicol de mândri. Ea avea puterea de a le-o 
sustrage, deci era mai puternică decât ei! 

Atunci, în loc să profite de acest mic răgaz care i se 
oferise pentru a închide coapsele rotunde de adolescentă. Zohra 
le deschise şi mai mult, în timp ce un val de căldură umedă, 
necunoscută şi misterioasă o pătrundea peste tot. ŞI. In 
momentul în care un nou sex dur se strecură înăuntrul ei nu-şi 
putu reţine suspinul care îi urcase pe buze. 

Cu un aer relaxat, îşi trecu limba peste buzele uscate, 
privindu-l pe Salman direct în ochi. 

Adolescentul probabil că a înţeles imediat mesajul”, pentru 
că faţa i se împurpura violent, în timp ce se urcă deasupra ei, 
încălecând-o astfel încât sexul lui tremurător să ajungă în 
dreptul buzelor ei. 

Şi acum, fără nici un fel de dezgust, ba chiar cu un fel de 
foame tulburată şi nouă, Zohra deschise gura pentru a înghiţi 
membrul care îi solicita mângâierea. 

In acel moment, pentru că unul dintre băieţi se mişcase, 
ochii i se încrucişară cu cei ai lui Amin care contempla scena cu 
sprâncenele încruntate ca şi cum ar fi fost preocupat de ceva. 

Zohra îi susţinu privirea cu o luminiţă sfidătoare ascunsă 
în fundul ochilor. Şi, ca o provocare, înghiţi şi mai mult sexul lui 
Salman care îi apăsa buzele, în acelaşi timp, întinse braţul 
dreptei strânse degetele în jurul sexului micului Kevin, care din 
cauza surprizei scoase un țipăt scurt şi foarte ascuţit. Zohra 
simţi un fel de bucurie sălbatică auzind ţipătul prin care 
adolescentul blond părea că îi recunoaşte superioritatea. Aşa se 
simţea în acel moment: regina unui teritoriu oarecare, întunecat 
şi murdar, dar în care domnea fără nici un fel de diferenţiere 
între supuşi, unde bărbaţii care credeau că o domină şi o 
subjugă erau de fapt doar nişte bieţi sclavi, legaţi de corpul ei cu 
legături invizibile, dar cu toate astea imposibil de rupt - era 
vorba de dorinţele lor. 


Astea se întâmplau, deşi undeva în străfundul creierului, 
departe de tot. Cealaltă voce abia de se auzea, continuând să îşi 
strige dezgustul şi revolta. 

Amin Al-Whalid nu se putu împiedica să întoarcă primul 
privirea. Avea impresia că Zohra încerca să-l provoace, să-l 
excite prin gelozie. 

Zâmbi scurt şi ridică din umeri. „Ce tâmpită! Gândi el 
îndreptându-se către uşa rămasă întredes + 23 chisă. Ce-mi 
pasă mie cu cine se îmbrăţişează ea? Mă enervează curva asta, 
la urma urmei nu a primit decât ceea ce merita! Se va învăţa 
minte să mai hoinărească afară din Cartier. Şi, oricum, eu am 
fost primul care a avut-o! Gata, ajunge cu prostiile! E timpul să 
mă apuc de lucruri serioase.” înainte de a ieşi din local, Amin se 
întoarse pentru a arunca o privire către salteaua întinsă pe jos. 
Un surâs subţire i se aşternu pe buze când văzu scena care 
avea loc în acele momente. 

Djamel şi Hafid, cei mai în vârstă din tot grupul, tocmai o 
întorseseră pe Zohra pe burtă şi. In ciuda protestelor ei şi a 
slabelor încercări pe care le făcea pentru a scăpa, o ţineau în 
patru labe cu crupa îndreptată în sus. Erau ajutaţi de Kevin şi 
Abdou al cărui strabism dobândit la naştere părea că se 
accentuează şi mai mult din cauza excitării. 

Amin mai aşteptă câteva momente, doar până când îl 
văzu pe Djamel penetrând-o. Strigătul sfâşietor al Zohrei îi mai 
răsuna încă în urechi”când ieşi din încăpere şi se opri într-una 
alăturată celei în care se petrecea orgia. 

Scoase un oftat de uşurare în momentul în care descoperi 
acolo un bărbat de talie mijlocie, brunet, îmbrăcat într-un 
costum din flanelă albastră, făcut la comandă. Probabil că tot la 
comandă erau făcuţi şi pantofii din piele cu cusătură dublă. 

Amin Al-Whalid nu prea fusese convins că „invitatul” lui va 
veni. Credea că se răzgândise, ceea ce pentru el reprezenta o 
posibilitate de câştig pierdută. 

Dar acum totul era bine: oaspetele venise. Măcar nu-şi 
pierduse degeaba timpul cu Zohra. 

Bărbatul nu-l auzise intrând, atât era de absorbit de 
spectacolul pe care îl contempla prin vizorul de care îşi lipise 
efectiv chipul. Amin ştia perfect ce se năşea dincolo de acea 
fereastră interioară, care nu mai fusese deschisă de foarte 
multă vreme: era camera în care, în acest moment, Zohra era 


sodo-mizată de Djamel. După care vor urma cu siguranţă toţi 
ceilalţi. 

— Bună seara, frate! Spuse Amin pe un ton vesel. Vezi că 
m-am ţinut de cuvânt? 

„Fratele” părăsi fereastra cu regret şi aruncă o privire 
răutăcioasă către cel ce intrase. Avea cam cincizeci de ani, părul 
negru îi cădea pe frunte până la sprâncenele negre şi dese de 
deasupra ochilor întunecaţi care se mişcau încontinuu şi 
debordau o inteligenţă ascunsă. Avea nasul drept şi osos, dar 
care se termina cu o biluţă de carne mai moale. Gura era fină şi 
frumoasă, cu buze bine definite. Tot chipul lui degaja o impresie 
de răceală, de superioritate conştientă care, chiar dacă îl enerva 
puţin, reuşea să-l impresioneze şi pe Amin. 

— Ţi-am cerut să nu-mi mai spui aşa! Mormăi el cu o voce 
răguşită din care răzbătea un imperceptibil accent insular. Din 
câte ştiu eu, nu am păscut vitele împreună! 

Amin îşi luă un aer nevinovat înainte de a răspunde: 

— Ei, gata! Nu te mai enerva! Până la urmă, te-ai născut 
în Algeria ca şi părinţii mei şi vorbeşti araba mai bine ca mine, 
nu? Deci suntem „fraţi” într-un fel! 

— Ludovic al XIV-lea şi grăjdarul lui s-au născut în aceeaşi 
ţară şi vorbeau aceeaşi limbă, îi replică interlocutorul pe un ton 
muşcător. Asta nu a fost un motiv pentru a se trage de şireturi 
cu el! 

Amin ar fi vrut să-l zică vreo câteva acestui alb arogant 
care se credea descendentul direct al monarhilor Franţei, dar, 
având în vedere situaţia de faţă, încercă să judece ceva mai 
diplomatic şi se reţinu. 

— Bine, bine! Spuse el. Acum am altceva de făcut! Mi-am 
îndeplinit misiunea şi acum e timpul să v-o îndepliniţi pe a 
dumneavoastră. Maiestate! 

Dorinţa fusese mai puternică decât el şi i-o trântise. 

Fără a părea că remarcase ironia, „Maiestatea Sa” scoase 
din buzunarul interior al costumului o legătură de bilete de cinci 
sute de euro şi i-o întinse lui Amin, fără a-l arunca măcar o 
privire: 

— Trei mii cinci sutE. Poţi să verifici. 

— Nu e nevoie, am încredere, răspunse Amin cu o privire 
bănuitoare îndreptată către teancul care spunea cu totul 
altceva. 


— În cazul ăsta poţi să pleci, nu mai am nevoie de tine, 
încheie cel care plătise şi-l întoarse în acelaşi timp spatele lui 
Amin pentru a vedea ce se mai întâmplă de cealaltă parte a 
ferestrei prăfuite'şi plină de pânze de păianjen. 

Amin băgă banii în buzunarul interior al bluzei şi se 
îndreptă spre ieşire. 

Nu-l mai interesa nimic din ceea ce se va mai întâmpla. 

Rămas în picioare în camera întunecată, Pierre-Antoine 
Saleze îşi simţi tâmplele acoperindu-l-se cu o peliculă fină de 
transpiraţie rece. 

Visul lui dintotdeauna prindea viaţă. Scena pe care o 
urmărea îl obsedase de foarte mulţi ani, încă de când se 
apropiase de vârsta de patruzeci de ani. Cu ochii ieşiţi din 
orbite, cu gura întredeschisă şi cu mâinile tremurându-l uşor, îşi 
lipi din nou fruntea de ferestruică şi spectacolul care se derula 
dincolo dădu naştere în creierul lui unor unde plăcute şi calde 
care se propagară rapid în tot corpul. 

Pierre-Antoine Saleze avusese un moment de îngrijorare 
atunci când văzuse cum fata de pe saltea participă la violul 
colectiv a cărei victimă trebuia să fie. Participa cu o plăcere pe 
care el o găsise obscenă şi respingătoare. 

Dar, din fericire, totul se sfârşise cu bine. În prezent, fata 
începuse din nou să se roage, să plângă şi să se zbată disperată 
în încercarea de a scăpa de toate aceste sexe care o perforau 
fără cea mai mică milă, în toate locurile posibile ale corpului 
deja martirizat. 

În momentul în care Pierre-Antoine Saleze îşi reluase 
observaţia, unul dintre tinerii violatori ai fetei - despre care ştia 
de la Amin că se numeşte Zohra, îşi pusese membrul în faţa 
gurii, în patru labe pe saltea, suportând atacurile sălbatice ale 
micului blond care pompa fără nici un fel de menajamente, fata 
întorsese capul într-un moment derizoriu de refuz. Imediat, 
băiatul o luase de părul negru şi ondulat şi o trăsese violent în 
faţă pentru a o forţa să deschidă gura. Apoi, cu o forţare 
sălbatică intrase adânc printre buzele roşii. 

Îmblânzită, cu corpul agitat de-tresăririle pe care i le 
impunea pistonatul continuu al blondului agăţat 
În continuare de coapsele ei, Zohra înghiţi sexul brun şi noduros 
şi încercă să-l sugă cât putea de bine. 


Transpirat pe la tâmple, Saleze vedea de la postul de 
observaţie cum lacrimile curgeau din ochii pe jumătate închişi ai 
fetei până atingeau pistonul de carne congestionată care intra şi 
ieşea din gura ei cu regularitatea unui metronom. 

În acel moment, Pierre-Antoine Saleze îşi simţi sexul cum 
se ridică încet şi împinge în materialul pantalonului. Trebui să se 
abţină puternic pentru a nu se duce imediat în camera vecină, 
chiar cu riscul de a arunca la gunoi scenariul minuţios pe care el 
însuşi îl pusese la punct. 

De câtă vreme nu mai avusese în faţa ochilor o viziune 
atât de înnebunitoare, atât de încărcată cu electricitate erotică? 
De patruzeci de ani? Mai mult? Era foarte dificil să-şi aducă 
aminte, pentru că totul era acum amestecat în mintea sa. Sau, 
mai precis, datele se amestecau. Pentru că restul, esenţialul 
scenei la care asistase atunci, îi rămăsese în cap cu o claritate 
insuportabilă. 

Atunci avea opt sau nouă ani. Era foarte cald, ca în toate 
amintirile sale din copilărie care priveau Algeria natală. Era în 
vila mare. În alb şi crem, din mijlocul plantaţiei de viță-de-vie pe 
care tatăl lui. Rene Saleze, o avea la A'm-el-Turck - un orăşel pe 
malul mării, situat între Mers-el-Kebir şi Capul Falcon, la 
cincizeci de kilometri vest de Oran. 

Acolo se născuse Pierre-AntoinE. La 26 august 1952. 
Undeva între albastrul profund al Mediteranei şi verdele prăfuit 
din Djebel. 

Spre sfârşitul dimineţii acelei zile de pomină se încălzise 
extraordinar de tare şi, pentru a scăpa de lecţia de pian la care 
mama sa se încăpăţâna să-l trimită, deşi nu avea nici un fel de 
înclinaţie pentru muzică, se ascunsese în rezerva din imediata 
apropiere a biroului în care tatăl său îşi petrecea marea 
majoritate a timpului, primindu-şi supraveghetorii şi chiar 
muncitorii arabi. 

Pierre-Antoine se refugiase acolo ştiind că tatăl său 
trebuia să plece să inspecteze viile care se întindeau pe drumul 
către Ain-Temouchent şi că nu se va întoarce decât către după- 
amiază. Numai că de abia intrase în cămăruţa plină de clasoare, 
dosare, sticle goale şi butoiaşe de lemn, că tatăl său îşi şi făcuse 
apariţia în birou, tăindu-l orice cale de retragere. 

Şi nu era singur, în spatele lui se găsea un arab slab şi cu 
chipul plin de riduri pe care Pierre-Antoine îl cunoştea foarte 


bine: era Mohammed Benslimane - intendentul adjunct de pe 
domeniul Bou-Sfer. Acesta era urmat de fiica lui - o adolescentă 
de paisprezece sau cincisprezece ani, pe care, atât cât putea 
zări prin deschizătura uşii, o găsea incredibil de frumoasă. Avea 
părul negru şi lung. Gura roşie şi strălucitoare şi pieptul umflat i 
se ghicea prin rochia multicoloră, dar fără nici o formă, înainte 
de toate. Pierre-Antoine se întreba de ce plângea atât de tare, 
cu hohote înăbuşite. După un schimb de replici în arabă între 
intendent şi tatăl său înţelesese motivul acestor lacrimi. De ceva 
vreme, în ciuda avertismentelor tatălui ei, Ai'cha Benslimane se 
obişnuise să-şi piardă timpul în compania unor puşti din casbah- 
ul ATn-el-Turck. Şi ceea ce trebuia să se întâmple, se întâmplase 
chiar în acea dimineaţă: băieţii o atrăseseră pe Aicha între 
dunele de nisip şi o violaseră în voie, fiecare pe rând şi de mai 
multe ori. 

Rene Saleze ajunsese chiar la timp pentru a-l împiedica pe 
Mohammed Benslimane să-şi. Omoare fiica sub pretextul că a 
fost dezonorată. 

La capătul câtorva minute de discuţii, Rene Saleze 
prinsese puteri şi îi ordonase intendentului să se retragă pe 
domeniu şi să-şi lase fiica în grija lui. Bătrânul se executase 
nedumerit şi ieşise din birou cu spatele, făcând plecăciuni 
adânci. Apoi, Pierre-Antoine îl văzuse pe tatăl său instalându-se 
confortabil în fotoliul mare de piele din faţa biroului şi făcându-l 
semn fetei să se apropie, începuse să-l vorbească, însă atât de 
încet, încât Pierre abia reuşi să înţeleagă câteva cuvânte, în 
mare, îi promisese să o scape de furia tatălui ei şi să îi găsească 
ceva de muncă pe domeniile viticole pe care le deţinea, cu 
condiţia ca de acum înainte comportamentul ei să fie ireproşabil 
şi mai ales să îl asculte întotdeauna fără să crâcnească. Toate 
aceste promisiuni era întrerupte de vorbe de consolare pe care. 
Contrar obiceiurilor lui, le spunea chiar cu o voce blândă. 

În picioare lângă birou, ATcha scutura încontinuu din cap, 
continuând să plângă în linişte. 

Pierre-Antoine nu mai avea acum decât o singură grijă: 
lecţia de pian i se terminase şi tatăl lui « ar fi trebuit deja să 
plece din birou pentru a putea; ieşi din ascunzătoare şi el. 


Atunci se produsese „asta”. 


Brusc, fără ca vreuna din trăsături să anunţe aşa ceva şi, 
mai ales, fără a înceta să-l vorbească foarte blând, Rene Saleze 
îşi pusese mâna pe coapsa goală a fetei. Apoi, împietrit, Pierre- 
Antoine văzuse cum braţul tatălui urcă pe dedesubtul fustei largi 
a adolescentei. Ca prin miracol, ATcha încetase să mai plângă şi 
un zâmbet ciudat i se aşternuse pe buze. 

Ca toţi puştii de vârsta lui, Pierre-Antoine ştia că femeile şi 
bărbaţii puteau face anumite lucruri împreună. Dar ca un 
asemenea lucru să îl facă tatăl lui şi mai ales acesta să-şi 
manifeste dorinţa faţă de o fată atât de tânără precum Aji'cha 
Benslimane, asta nu reuşea să înţeleagă, îl şi înspăimânta puţin. 

Şi, în acelaşi timp, se pare că lucrurile se precipitau şi luau 
deja o întorsătură serioasă. 

Pierre-Antoine văzu faţa rotundă a tatălui cum se 
înroşeşte până devine vânătă, în timp ce cu ambele mâini îi 
ridicase fusta fetei până la talie. Aproape că i se oprise 
respiraţia când văzuse triunghiul negru care umbrea abdomenul 
adolescentei. Şi îşi pierdu suflul când văzu degetele groase ale 
tatălui său care frământau continuu fesele albe ale lui ATcha pe 
care fatale cambra cu plăcere în direcţia lui. 

Dar stupefacţia lui Pierre-Antoine atinsese punctul maxim 
în momentul în care fata, cu o îndrăzneală care îl năuci, începu 
să-l descheie pe tatăl său la pantaloni. 

Din ce în ce mai sufocat, puştiul văzu cum iese î acolo un 
fel de ciomag dur de piele brună care îi păru enorm, 
ameninţător, înspăimântător. 

Dar A'fcha nu avea nici un fel de teamă. Dimpotrivă, avea 
un fel de bucurie în momentul în care îi depărtase coapsele lui 
Rene Saleze. După asta îl încălecase şi imediat sexul bărbatului 
dispăruse în întregime în centrul triunghiului negru. 

Foarte repede, bărbatul şi fata începuseră să geamă şi să 
sufle greu. Rene Saleze dezgolise sânii partenerei sale şi sugea 
cu aviditate sfârcurile brune şi întărite, mormăind ca un animal. 

In spatele uşii de la anexă, cu ochii ieşiţi din orbite, Pierre- 
An'toine îşi băgase mâna în pantaloni şi frământa şi el nervos 
propria bucăţică de carne, căreia nu-l acordase până atunci 
decât o atenţie mediocră. 

Atunci când tatăl său, la capătul câtorva minute de joacă, 
scoase un strigăt răguşit de plăcere, Pierre-Antoine simţi cum o 


minge de căldură îi îmbrăţişează abdomenul făcându-l să cadă 
în genunchi din cauza tremurului picioarelor. 

După ceva timp înţelesese că în acea zi avusese primul 
orgasm privindu-l pe tatăl său cum face dragoste cu fata unuia 
dintre angajaţi. 

Pierre-Antoine Saleze se trezi din reverie şi încercă să 
vadă ce se mai petrece în încăperea alăturată. 

În mod vizibil, „joaca” de dincolo începea să se termine. 
Patru dintre cei şase băieţi se întinseseră lângă Zoriră, epuizați 
din cauza sexului, goliţi. Numai doi dintre ei se mai ocupau încă 
de ea. Unul era lungit pe spate şi o suise pe fată deasupra, timp 
în care celălalt, aşezat în genunchi la spatele ei, o sodomiza fără 
prea mare convingere. 

Cât despre Zohra, nu mai era decât un fel de marionetă şi 
se lăsa manipuiată fără a schiţa nici cel”mai mic gest de 
apărare sau revoltă. 

În sfârşit, reuşise să-şi trăiască fantasma! Fantasmă care îi 
condiţionase aproape toată viaţa sexuală şi pe care nu avusese 
până astăzi ocazia să şi-o realizeze, în sfârşit, putuse să-şi 
însuşească ceea ce i se furase tatălui său şi familiei sale. 

Pentru că lucrurile se sfârşiseră rău pentru Rene Saleze. 
Mai târziu, mult prea târziu, Pierre-Antoine înţelesese că Ai'cha 
Benslimane nu fusese prima cu care tatăl său procedase în 
acest fel şi. Cu siguranţă, că multe dintre fetele angajaţilor arabi 
trebui-seră să se supună dorințelor tatălui lui pentru a-şi putea 
găsi un soţ sau ceva de muncă. 

Urmarea a fost dură. La câteva zile după acordul din 19 
martie 1962, semnat la Evianprin care se recunoştea 
independenţa Algeriei, filiala locală a Frontului de Eliberare 
Naţională îl omorâse pe Rene Saleze, trăgându-l trei gloanţe în 
ceafă. 

Pe 26 martie în acelaşi an, Pierre-Antoine, mama sa şi cele 
două surori mai mici se îmbarcaseră pe vasul Viile de Tlemcen, 
care mergea în direcţia Marseille. Nu aveau nici un ban în 
buzunar şi de atunci nu mai revenise niciodată în Algeria. 

Pierre-Antoine Saleze fu adus brusc la realitate de 
zgomotul unor hohote de plâns şi gemete care îi ajungeau la 
urechi, trecând prin fereastra totuşi închisă. 

Văzu că cei şase băieţi dispăruseră din încăperea unde 
avusese loc orgia. Nu mai rămăsese decât Zohra, lungită pe 


salteaua murdară, chircită, cu corpul got scuturat de lungi 
tremurături convulsive. 

Pierre-Antoine Saleze simţi un frison trecându-l prin îi 
trecu peste coloana vertebrală, încă puţin şi ar fi intrat în scenă! 
Din cauza acestor visuri tembele care nu încetaseră niciodată 
să-l chinuiască de mai bine de patruzeci de ani. 

Cu inima bătându-l puternic şi cu picioarele tremurându-l 
uşor, părăsi reduta în care se găsea şi se îndreptă către uşa 
camerei în care se găsea fata. La plecare, violatorii lăsaseră uşa 
întredeschisă şi acum nu-l mai rămânea decât să o împingă 
pentru a o putea deschide complet. 

In timp ce se apropia de saltea, i se părea că tocurile 
pantofilor de piele făceau un zgomot prea puternic pe betonul 
podelei. Cu toate astea, Zohra nu se mişca. 

De acolo de unde se găsea Saleze putea să vadă linia 
sinuoasă a spatelui, curba înnebunitoare a feselor şi, acolo unde 
acestea se uneau, se putea ghici umbra întunecată a pădurii 
intime. 

Această viziune îl făcu să ezite o fracțiune de secundă, 
timp în care se opri cu un picior în aer, într-o poziţie de stupoare 
aproape religioasă; apoi piciorul se lăsă încet pe pământ ş). Cu 
paşi mari şi nervoşi, parcurse distanţa care îl mai separa de 
vechiul său vis. 

Incet, fără ca fata să schiţeze nici o mişcare, se lăsă în 
genunchi pe saltea chiar lângă Zohra şi îi mângâie uşor părul. 

— Biată micuță! Ce ţi-au făcut nemernicii? Murmură el cu 
o voce gravă, aproape părintească. Nu-ţi fie frică, totul s-a 
terminat acum. Totul va fi bine, sunt aici acum. Te voi proteja, 
nu mai plânge. Sprijină-te de mine. 

Vocea caldă, egală şi suavă o făcu pe Zohra să ridice 
capul. Chipul îi era murdar de pete de spermă şde lacrimi care 
semănau cu nişte urme de răni. Îl privi cu ochi zăpăciţi, cu 
pupilele dilatate, fără a părea să înţeleagă ce caută acolo acest 
bărbat necunoscut şi bine îmbrăcat. 

Pierre-Antoine Saleze scoase o batistă albă din buzunarul 
pantalonului. 

— A fost un coşmar, murmura el, ştergând lacrimile 
adolescentei. Dar acum s-a terminat,. Sunt EU aici. Am venit să 
te. Ajut, pe tine şi familia ta, pentru a ieşi din această infamie. 


Vorbind, continua să-l mângâie cu grijă părul, gâtul şi 
umerii, folosind în continuare batista pentru a îndepărta urmele 
infamiei pe care trebuise să o suporte. Putea vedea sânii grei ai 
Zohrei cum parcă dansau uşor o dată cu corpul care tremura din 
cauza plânsului. 

Dar spiritul bărbatului era în întregime invadat de erecţia 
aproape dureroasă care îi deforma pantalonul. Prin faţa ochilor 
săi se perpetua imaginea lui ATcha care sărea în mădularul 
enorm al tatălui lui, în biroul din vila de la Aîn-el-Turck. L se 
părea chiar că frigul înţepător care domnea în încăpere fusese 
înlocuit printr-o minune de căldura sufocantă a soarelui algerian. 

Cu sângele pulsându-l la tâmple, nu înceta să-l şteargă 
mecanic fetei urmele de pe faţă, între-bându-se în acelaşi timp 
ce ar trebui să facă pentru a putea trece la etapa următo. Are. 
Întrebându-se mai ales cum ar fi acţionat tatăl lui dacă ar fi fost 
acolo. O chestie dureroasă îl urmărea fără încetare: va reuşi să 
o facă? Şi dacă da, va fi la înălţime? 

Trebuia să acţioneze. Acum. Dar ochii terorizaţi ai fetei îl 
împietreau şi făcură ca visut să dispară. Trăsăturile încremenite 
de suferinţă îl împiedicau să facă chiar şi cel mai mic gest cu 
tentă sexuală. 

Gestul care lipsea, îl făcu Zohra. 

Brusc, ea scoase un strigăt de suferinţă şi disperare, se 
ridică şi se aruncă în braţele lui, lipindu-l convulsiv de corpul ei 
gol. Reprimându-şi strigătul de triumf care îi ajunsese pe buze, 
Pierre-Antoine'Saleze o strânse puternic continuând să-l 
vorbească cu aceeaşi voce blândă şi persuasivă, aproape 
hipnotică: 

— S-a terminat acum, bietul meu copil. Nu-ţi fie frică, te 
voi face să uiţi <; e ai suportat. Spune-mi ce s-a petrecut. Ce ţi 
s-a întâmplat? 

După unul sau două sughiţuri de plâns, Zohra reuşi în cele 
din urmă să vorbească. 

— E din cauza lui Amin, aruncă ea cu 6 voce pe care 
aproape că nu şi-o recunoştea. El i-a adus aici. M-au violat. Toţi! 
E groaznic. 

— Te-au violaT. Cum? Murmu/ă Saleze. Avea impresia că 
sexul îi va exploda în pantaloni, atât de tare îi creştea excitaţia 
în fiecare secundă. 


— În toate felurile, răspunse fata afundându-şi chipul în 
hainele „salvatorului ei”. M-au sodomizat. M-au obligat să le-o 
sug pe rând, tuturor! M-au. 

Acum, vorbele îi ieşeau în valuri ca o pungă de puroi care 
se sparge. Voia să-l spună totul acestui bărbat pe care nu Îi 
cunoştea, acestui bărbat atât de blând şi de binevoitor. Pentru a 
se purifica, pentru a scăpa de toate ticăloşiile pe care le primise 
de la ceilalţi. Nu-şi mai amintea decât că. Timp de câte va 
minute, simţise o plăcere confuză la vederea celor şase băieţi 
care îndreptaseră către ea membrele în erecţie şi pline de 
dorinţă. Nu-l mai rămăsese decât ruşinea, dezgustul de sine, de 
care trebuia neapărat să scape. Şi se debarasa spunând totul. 

Cum ar fi putut Zohra să-şi dea seama că fiecare dintre 
vorbele ei făcea să mai crească puţin dorinţa lui Saleze? Plină de 
revoltă, abia îşi dăduse seama că, de pe umeri, mâinile 
bărbatului coborâseră mai întâi pe spate, după care începuseră 
să îi mângâie fesele, cu o agitaţie din ce în ce mai mare. 

Dar Zohra nu era conştientă decât de un singur lucru, la 
care se conecta cu o energie izvorâtă din disperare: ceilalţi 
plecaseră în sfârşit şi bărbatul acesta era acolo pentru a o 
proteja, pentru a o consola, pentru a-l reda cumva un soi de 
virginitate. Trebuia să şteargă cu forţa blândeţii şi a înţelegerii 
tot ceea ce se întâmplase. Trebuia. 

Zohra se cabra dintr-o dată. Timp de o secundă sau două 
refuză să creadă ceea de corpul simţea şi ochii vedeau. Când 
realiză că totul se întâmpla cu adevărat, un bulgăre de gheaţă i 
se aşternu peste creier şi îi bloca toate capacităţile de a raţiona. 

Toate astea pentru că ceea ce simţea erau două degete 
pe care bărbatul le introdusese în interiorul intimităţii ei şi ceea 
ce vedea era sexul roşiatic şi întins la maxim pe care EL tocmai 
îl scosese din pantaloni fără ca ea să observe. 

Cu fruntea şi ochii plini de transpiraţia care îl inundase în 
ciuda frigului care domnea în încăpere, Pierre-Antoine Saleze o 
împingea uşor pentru a o convinge pe Zohra să se lungească pe 
saltea. 

Lipsa ei de reacţie atunci când îndrăznise în sfârşit să-şi 
introducă degetele în interiorul triunghiului negru şi jilav, îi 
dădea acum certitudinea că îşi putea permite orice cu ea. Doar 
el era consolatorul, era stăpânul, el o liniştise, iar acum ea era a 
lui. Se întâmpla aşa cum se întâmplase cu tatăl său şi cu Aicha. 


Nu-l mai rămăsese. Decât să culeagă fructul care i se oferea 
fără să întâmpine vreo rezistenţă. 

În momentul în care se urca pe ea, în momentul în care 
virilitatea lui intra în contact cu floarea intimităţii ei, Zohra 
începu să urle. Lovindu-l în acelaşi timp faţa cu pumnii. Pierre- 
Antoine Saleze rămase fără reacţie timp de câteva fracțiuni de 
secundă - atât de tare îl uimise reacţia fetei. 

Nu avea dreptul! Nu avea dreptul să-l refuze doar'era 
stăpânul! Ea trebuia să se supună, aşa cum făcuse odinioară 
A"i'cha cu tatăl lui! 

— Taci! Mormăi el cu o voce aproape imploratoare. Nu mai 
tipa! Ai putea foarte bine să-mi dai ceea ce toţi ceilalţi ţi-au luat 
cu forţa. Taci, ţi-am spus! 

Dar Zohra tipa din ce în ce mai tare. Prin absurd, urletele 
ei de fiară sălbatică ar fi putut auzite de cineva de afară care, ar 
fi venit şi. 

Nu, era imposibil! Trebuia să tacă, trebuia cu orice preţ. 

Dar Zohra urla tot mai tare, - strigătele răguşite răsunau 
atât de puternic în localul gol încât reuşeau parcă să ridice şi 
praful gros care se depusese peste vreme. 

Era imposibil! Pierre-Antoine Saleze simţea cum i se 
fisurează visul, se dislocă, se evaporă. Chiar în momentul în 
care pusese stăpânire pe corpul ei. Îşi putea permite în sfârşit 
să-şi egaleze tatăl. Putea sş regăsească ceva din căldura şi 
mirosul magic al unei anumite veri algeriene. 

Dar Zoriră urla în continuare. Risca să-l distrugă cele mai 
calde amintiri. 

— Taci, te rog! Nu vreau să-ţi fac nici un rău, sărmană 
micuță! Spunea Saleze, al cărui sex excitat în continuare la 
maxim bătea aerul asemenea unui metronom. 

Dar, în timp ce o implora pe Zohra. Degetele i se 
închiseseră în jurul gâtului fetei, într-o strânsoare foarte 
puternică. 

Nu pentru a-l face rău, ci doar pentru a o opri să mai ţipe. 
Pentru a împiedica aerul care îi umplea plămânii să mai atingă 
coardele vocale şi să le facă să vibreze într-un mod insuportabil. 

Doar atâT. În cele din urmă, Pierre-Antoine Saleze slăbi 
strânsoarea şi Zohra, cu un ultim gâlgâit, încetă să mai ţipe. 
Obosit din cauza efortului depus, Saleze gâfâia. Mai găsi forţa să 
zâmbească şi să murmure cu o voce răguşită şi întretăiată: 


— Vezi, ai devenit ceva mai rezonabilă! Acum, veiji ceva 
mai dră. În acel punct Pierre-Antoine Saleze se opri brusc. 

Un frig brutal puse stăpânire pe el şi avu senzaţia 
terifiantă că toate organele i se afundaseră într-o crustă de 
gheaţă cristalină. Asta din cauză că observase brusc motivul 
pentru care Zohra tăcuse: o omorâse. 

Cu ochii ficşi şi ieşiţi din orbite, cu gura deschisă din care 
ieşea o limbă care aproape că-şi dublase volumul, pielea cu o 
tentă violacee a gâtului şi a obrajilor, buzele golite de sânge. 
Toate astea formau masca oribilă, înţepenită, definitivă, a unui 
mort. 

Din momentul în care adevărul i se conturase în minte, 
Pierre-Antoine Saleze îşi retrăi viaţa în câteva clipe. 

Dintr-o dată nu mai era băieţelul crescut prea repede care 
ardea de dorinţa de a face aceleaşi lucruri ca tatăl lui, 
redevenise cel pe care confrații din Parlamentul European, 
deputaţi ca şi el, îl supranumiseră „Salamandra” din cauza 
obiceiurilor lui oratorice, care îi permiteau totdeauna să se 
strecoare pe lângă capcanele întinse de adversarii politici. Dar, 
mai ales din cauza faptului că salamandra făcea parte dintre 
animalele cu sânge rece. 

Aproape calm, se ridică, îşi puse ţinuta în ordine şi îşi 
verifică maşinal nodul cravatei. Apoi, fără nici o altă privire 
aruncată către adolescenta care tocmai încheiase socotelile cu 
viaţa, părăsi încăperea. Traversă micul hol întunecat şi deschise 
uşa exterioară cu precauţie. 

Acum se hotăra totul: dacă reuşea să parcurgă esplanada 
îngustă care se întindea prin faţa locuin ţelor din prefabricate şi 
să ajungă să dea bolţul clă dirii din capăt, era salvat. După asta, 
nimeni şi nimic nu ar mai fi putut să-l facă ceva. In caz contrar. 

Pierre-Antoine Saleze îndepărtă imediat din minte cea de 
a doua variantă. De când intrase în politică, cu cincisprezece ani 
în urmă, învățase cel 
Puțin atât: întotdeauna să se concentreze asupra scopului cu un 
spirit pozitiv şi ofensiv, în vederea obţinerii unui maximum de 
eficacitate. 

Alunecă în întunericul total. Aerul rece şi înţepător îi aduse 
imediat câteva lacrimi în colţul ochilor. Ferestrele luminate ale 
clădirilor şi rarele felinare care încă mai luminau nu îl împiedicau 


să vadă cerul plin de stele. Aerul era imobil şi de o transparenţă 
absolută. 

Pe esplanadă nu era nimeni. Ceva mai departe, pe 
dreapta, o maşină făcea nişte manevre pentru a parca. Nu se 
vedeau decât luminile farurilor gălbui care ieşeau din masa 
întunecată şi cu forme nedefinite. 

La dreapta, dincolo de Centrul socio-cultural, se auzeau 
voci de adolescenţi vorbind mult prea puternic, punctate din 
când în când de râsul ascuţit al unei fete. 

În sfârşit, peste toate se auzea zumzăitul surd şi regulat, 
liniştitor, al Strasbourg-ului, care se întindea în partea de nord a 
cartierului Andre-Fortier. 

Decât să o ia pe diagonală, pe drumul cel mai scurt, 
Pierre-Antoine Saleze preferă să meargă până la trotuar. Cum 
nici unul dintre felinarele de acolo nu mai funcţiona, era acum 
învăluit de o penumbră liniştitoare. 

Nu-l mai rămânea de parcurs decât o distanţă foarte 
scurtă. Peste câţiva metri, în momentul în care va depăşi scările 
care se găseau în dreapta lui, va fi salvat. De-abia când trecu de 
colţul imobilului, Saleze îşi dădu seama că fruntea şi tâmplele îi 
erau acoperite de o transpiraţie rece. 

Dar maşina era acolo, chiar înaintea lui, la mai puţin de 
zece metri, cu luminile stinse. Făcu un semn cu mâna dreaptă şi 
imediat persoana care se găsea la volan şi căreia nu i se putea 
distinge decât bustul, porni motorul care începu să toarcă 
rotund. Farurile se aprinseră în momentul în care Saleze 
deschise portiera din dreapta. Urcă foarte repede şi trânti uşa 
puţin prea brusc şi puternic. 

În replică, maşina părăsi trotuarul cu o supleţe de felină şi 
se îndreptă către intersecţia cu sens giratoriu care marca 
adevăratul debut - sau mai degrabă adevăratul sfârşit - al 
cartierului Andre-Fortier. 

Cei doi ocupanţi ai maşinii silenţioase erau atât de atenţi 
să atingă această frontieră naturală şi imaterială, că nici unul 
dintre ei nu se gândi să se uite în oglinda retrovizoare, pentru a 
vedea dacă se întâmplă ceva în spatele lor. 

Şi chiar în momentul în care ajunseseră la rond, se 
petrecu ceva anormal. Simţiră în spate un şoc scurt şi nu prea 
puternic, apoi un fel de zgomot de sticlă spartă. Abia atunci îşi 
dădură seama că fusese tras un glonţ şi că acesta atinsese 


geamul din spate care, în prezent, cu crăpături pe toată 
suprafaţa, semăna cu o monstruoasă pânză de păianjen. 

Capitolul II 

—. Şi trebuie avut în vedere că, în aceste condiţii, două 
sau trei arestări pe care le puteţi face în Strasbourg, în 
principalele cartiere ale prostituţiei, nu vor servi la nimic pentru 
că veţi fi obligaţi să daţi drumul fetelor după ce va trece 
perioada de arest. Şi, în acest timp, susţinătorii lor albanezi se 
vor da la fund în hotelul din Kehl, gata să reînceapă de a doua zi 
traficul cu nefericitele fete din Ucraina, Kosovo sau Slovacia pe 
care le-aţi eliberat în ajun. Toate aceste fete vor umple din nou 
străzile, bulevardele şi parcurile pe care le aveţi în grijă! 

Peste încăpere se lăsă o linişte apăsătoare, întreruptă 
doar de murmure nedefinite. Comandantul de poliţie Boris 
Corentin îşi făcuse darea de seamă. 

Scoţând batista din buzunar îşi tampona fruntea, suspină 
şi îi făcu cu ochiul căpitanului Aime Brichot care era aşezat în 
faţa lui. In spatele balustradei de lemn. 

Se făcuse foarte cald în sala de conferinţe de la primul 
etaj al Comisariatului central. Aproape la fel ca în biroul din Paris 
al lui Charlie Badolini - şeful celebrei Brigăzi Mondene, de unde 
Corentin şi Brichot erau fără îndoială cei mai buni. 

Pentru moment cei doi se aflau în „exil”. Cel puţin aşa 
considera Boris Corentin faptul că-fusese detaşat pentru două 
săptămâni în capitala Alsaciei; bineînţeles, în compania bunului 
său prieten Aime Brichot. 

— Domnilor,  închipuiţi-vă că  în'nemărginita ei 
generozitate, administraţia franceză vă oferă cincisprezece zile 
de vacanţă într-o regiune de vis. Toate cheltuielile vor fi 
suportate de noi, le trâmbiţase Charlie Badolini într-o dimineaţă 
de octombrie, în atmosfera încărcată din biroul nr. 36. De pe 
Quai des Orfevres. 

Imediat, Corentin şi Brichot se încordaseră ca la comandă, 
deşi erau aşezaţi în fotoliile mari de piele din faţa biroului 
comisarului divizionar. 

Mai întâi, pentru că li se părea curios, aproape îngrijorător, 
ca administraţia franceză să le facă un cadou fără să le ceară 
nimic în schimb. 

Apoi, pentru că şeful le spusese asta pe un ton mult prea 
entuziast pentru a fi atât de inocent şi cinstit pe cât se voia. 


Pe scurt, trebuia să fie o capcană pe undeva. În cele din 
urmă, Badolini a luat taurul de coarne, dezvăluindu-le în 
întregime activităţile pe care urmau să le desfăşoare: 

— Colegii noştri. În ciuda tuturor competenţelor şi 
cunoştinţelor aprofundate pe care le au, se confruntă de ceva 
vreme cu o situaţie care, pe măsură ce trece timpul, le scapă tot 
mai mult de sub control - urmase Badolini pe un ton ceva mai 
serios decât înainte. Şi au nevoie de specialişti în prostituție şi 
moravuri care să-l înveţe câteva dintre chichiţele meseriei. 
Specialiştii ăştia sunteţi voi. 

— Şi care e problema alsacienilor, şefu'? Riscase o 
întrebare Aime Brichot punându-şi ca un automat ochelarii de 
miop pe nasul bine încovoiat. 

Charlie Badolini le făcuse atunci o scurtă prezentare a 
situaţiei: 

— Între 18 şi 25 septembrie au fost dezmembrate două 
reţele de prostituție care foloseau femei din Bulgaria. Ca ţintă 
erau oraşele Orleans, Blois şi, mai ales, Strasbourg. Dar, aşa 
cum probabil bănuiţi, acestea nu erau decât arborii care ascund 
pădurea, pentru că reţelele de prostituție care vin din fostele 
republici comuniste se dezvoltă rapid pe teritoriul european şi 
problema a devenit arzătoare la Strasbourg datorită faptului că 
se află la graniţa cu Europa de Est. Acolo operează cehii, slovacii 
şi mai ales bulgarii. Principiul este foarte simplu: prostituatele şi 
peştii lor se instalează într-unul din hotelurile din Kehl - oraşul 
care se găseşte pe cealaltă parte a Rinului, în fiecare dimineaţă 
fetele trec Podul Europei şi vin să muncească la Strasbourg. 
Apoi seara trec în sens invers şi totul e bine. In total sunt deja 
de două ori mai multe prostituate decât acum cinci ani şi 
culmea e că devin din ce în ce mai multe. 

— Şi poliţia germană din Kehl nu face nimic? Se miră Aime 
Brichot. 

Boris Corentin se întoarse pe jumătate către el şi înălţă din 
umeri: 

— Ce vrei să facă, Meme? Presupun că proxeneţii stau 
liniştiţi în hoteluri şi nu li se poate reproşa nimic oficial. 

— Exact aşa se întâmplă, aprobă cu o grimasă Charlie 
Badolini. Autorităţile încearcă să acţioneze cumva la această 
„invazie”. De exemplu, din august 2000, Municipalitatea a 
interzis deja staționarea autovehiculelor pe anumite străzi. 


— Ceea ce înseamnă că au mutat problema în altă parte 
în loc să o rezolve, oftă Boris Corentin aprinzându-şi o ţigară. 

— Oricum ar fi, răspunse Charlie Badolini, Ministerul a 
hotărât ca doi dintre oamenii mei să fie detaşaţi pentru 
cincisprezece zile la Strasbourg, cu scopul de a le împărtăşi 
oamenilor de acolo câte ceva din ce ştim noi. Şi eu v-am numit 
pe voi. 

Şi aşa, cea mai bună echipă de la Afaceri Recomandate - 
secţia „regină” a Brigăzii Mondene - venise la Strasbourg şi 
anima acum conferințele şi se-minariile de la Comisariatul 
Central. Un rol de profesor care, la capătul a trei zile de 
prelegeri, începuse să-l calce pe nervi pe Boris Corentin: trebuia 
să stea închis într-o sală de dimineaţă până seara şi să ţină 
discursuri în faţa unor oameni mai mult sau mai puţin atenţi. 
Pentru un om de teren ca el asta părea a fi mai degrabă o 
pedeapsă decât o vacanţă. 

Din fericire, printre auditorii săi cei mai frecvenți se găsea 
şi locotenent Fabre. Mai precis Elsa Fabre. 

O roşcată fermecătoare de douăzeci şi patru de ani, cu 
ochi întunecaţi daţi tot timpul cu rimei, cu obraji bucălaţi şi 
împânziţi cu câţiva pistrui şi corpul la fel de sculptural ca cel al 
Claudiei Schiffer sau Cindy Crawford. 

Pe scurt, era o „păpuşică” aşa cum îi plăcea lui Boris 
Corentin. De fiecare dată când vorbea de la tribună, ea se găsea 
mereu în primul rând, iar felul ei de a-l sorbi din priviri nu lăsa 
prea mare îndoială asupra naturii interesului pe care îl 
manifesta vizavi de expozeurile lui. 

Când Boris cobori de la estradă, Elsa Fabre se îndreptă 
repede către el, amestecându-se cu ceilalţi colegi ai ei care 
asistaseră la cuvântarea de după-amiază. 

— A fost foarte interesant tot ceea ce ne-aţi spus cu 
privire la diferenţele dintre ţările care au legiferat prostituţia 
pentru încerca să o controleze şi cele care luptă cu toate 
mijloacele împotriva acesteia. Şi rolul pe care îl joacă proxeneţii 
în aceste  sistemE. Murmură ea  aruncându-şi privirea 
atrăgătoare în „ochii lui Boris. Cred că aş putea să vă ascult ore 
întregi. 

Ca un veritabil bărbat, ca un „vânător” ce era, Corentin 
simţi mingea înălţată la fileu şi, fără a mai pierde nici o clipă, o 
returnă puternic: 


— Ei bine, dacă tot vă face o plăcere atât de mare, ce aţi 
zice dacă aţi prelungi-o în această seară cu o cină agreabilă? 

— O cină în doi? Răspunse ea roşind uşor. 

— Cu o femeie frumoasă, nu cunosc alt termen! Replică 
Corentin afişând un zâmbet devastator, în timp ce privirea îi 
întârzia pe curbele promițătoare ale pieptului Elsei. 

Vraja se formase, apariţia lui Aime Brichot distruse totul. 

— Ce urmează acum? Se interesă acesta privindu-şi 
coechipierul pe deasupra ochelarilor. 

— Mai întâi vom ieşi din această saună, înainte de a mă 
lichefia complet! Răspunse Corentin tampo-nându-şi fruntea. Nu 
ştiu dacă e din cauza faptului că am vorbit în public, dar am 
impresia că în viaţa mea nu am transpirat atât. 

— Pentru moment ai udat doar cămaşa. Glumi Brichot. 
Dacă am merge să bem ceva? 

— Nu aş vrea să vă stric mica sărbătoare, interveni Elsa 
Fabre cu vocea sa melodioasă şi gravă totodată, dar Durville a 
specificat că se aşteaptă să vă vadă fix la orele 17.00, la o 
şedinţă cu inspectorii de servicii. Şi este deja cinci fără zece. 

— LA. DrA. Ga n-ai nici o grijă! Am uitat complet de 
această corvoadă suplimentară, mormăi Brichot care nu era nici 
el prea entuziasmat de noul statut de mentor. Bine! Dacă-l 
ordin, cu plăcere. 

Boris voi să-l urmeze pe Brichot, dar Elsa îl trase de 
mânecă. 

— In legătură cu cina de care vorbeaţi. M-am gândit şi 
cred că nu am nimic împotrivă, îi şopti ea fără a-l privi, dar cu un 
zâmbet pofticios pe buzele strălucitoare, care lăsau să se vadă 
că ea spera la ceva mai mult decât o simplă masă. 

Boris Corentin nu răspunse, mulţumindu-se să-l strângă 
mâna în fugă. Fapt care îi confirma că avea anumite motive să 
spere. 

O jumătate de oră mai târziu, în biroul uriaş al lui Edmond 
Durville, unul dintre cei trei adjuncţi ai comisarului divizionar, 
Boris Corentin făcea eforturi disperate pentru a se interesa de 
stadiul anchetelor în curs şi evoluţiile acestora din ultimele 
douăzeci şi patru de ore. 

Trebuise să facă apel la toată conştiinţa lui de super- 
poliţist, deşi, în fundul creierului o voce îi şoptea că nici una 
dintre toate aceste anchete nujl priveşte pe el şi că e un fel de 


turist printre toate, în plus, toată lumea fuma, ventilatoarele 
erau ascunse undeva în fundul încăperii, geamurile erau închise 
şi aerul devenise foarte repede irespirabil. Peste toate mai erau 
şi mirosurile specific „umane” care împânzeau aerul. 

Pentru a-şi omori timpul, Corentin întoarse capul către 
peretele din dreapta, unde se putea admirare vedere 
panoramică în culori a Strasbourg-ului. În prim-plan era III - râul 
care uda oraşul înainte de a se vărsa în Rin; urmau cele patru 
turnuri ale Podului Couverts - edificiu din secolul al XIII-lea. 
Urmau canalele „Micii Frânte”, apoi unica turlă roşie a 
Catedralei. Ansamblul panoramei era scăldat într-o lumină de 
toamnă care dădea fațadelor caselor masive un fel de dulceaţă 
feminină care nu se întâlnea decât în Toscana. 

— Bine! Spuse brusc comandantul Durville cu o voce ceva 
mai puternică, suficientă însă pentru a-l scoate pe Boris 
Corentin din reverie. Nu ne mai rămâne decât un singur lucru: 
trebuie găsită o echipă care să se ocupe de cazul care a apărut 
de curând. Aseară, o fată din cartierul Andre-Fortier - o anume 
Zohra Chabib, a fost găsită stranguiată, după ce fusese vioiată 
în prealabil în toate felurile posibile şi imposibile, într-o sală a 
fostului Centru socio-cultural. Băieţii din Meinau au efectuat deja 
primele constatări, dar cum e vorba despre o crimă, noi trebuie 
să preluăm cazul. Cine se oferă? 

O linişte apăsătoare se lăsă în urma întrebării lui Edmond 
Durville. Boris Corentin aruncă o privire rapidă în jur. Pe 
chipurile colegilor se vedea aceeaşi moţăiala şi nepăsare. 

Nu ştia ce înseamnă „Andre-Fortier”, probabil un cartier al 
oraşului, dar era vizibil că ceea ce se petrecuse acolo nu prea 
interesa pe nimeni. . 

— La ce ar servi să mergem acolo? Intrebă căpitanul 
Weissman, părând a rezuma sentimentul general al celorlalți. 
Mai mult ca sigur că nişte tineri din cartier s-au distrat un pic cu 
ea, li s-a făcut frică pentru că îi amenința sau ceva asemănător 
şi au sugrumat-o. Dacă e aşa, nu va vorbi nimeni! Nimeni nu ne 
va spune nimic! Se acoperă unul pe altul, ticălpşii şi o ştiţi bine 
cu toţii! Nu vom găsi decât cuie în cauciucuri şi cucuie. Deci. 

Majoritatea persoanelor prezente aprobară zgomotos 
expozeul colorat al colegului lor. Totuşi, cu o oarecare 
satisfacţie, Boris Corentin observă că Elsa Fabre afişa o expresie 
total reprobatoare. 


— Weissman! Spuse sever comandantul Durville, îţi 
amintesc că „ticăloşii ăştia” - cum îi numeşti tu -' sunt cetăţeni 
cu normă întreagă ai oraşului! Şi din cauza asta au dreptul la 
protecţia noastră. Oricum, din câte înţeleg eu, nu se oferă nici 
un voluntar. Nu? 

— Ba da, eu, se auzi o voce fermă şi liniştită. Toate 
privirile se întoarseră atunci către bărbatul care ieşise în atenţia 
tuturor, înțelegând aici şi pe Aime Brichot care nu fu decât pe 
jumătate surprins să constate că voluntarul care voia să rezolve 
moartea Zohrei Chabib nu era altul decât. Boris Corentin! 

Comandantul Edmond Durville rămase. Foarte surprins: 

— Ei, Corentin! E foarte amabil din partea ta că vrei să-ţi 
asumi rezolvarea acestui caz, dar nu pentru asta ai venit la 
Strasbourg! _B_oris Corentin ridică din umeri cu un uşor zâmbet. 

— Ce importanţă are? Spuse el pe un ton puţin cam 
neglijent. Misiunea noastră „de informare” nu 
O prea ne lasă mult timp liber după cum am putut să constat în 
ultimele trei zile. Nu ne-ar prinde rău căpitanului Brichot şi mie - 
să ne mai dezmorţim puţin picioarele cu munca pe teren. ŞI 
apoi, asta ne-ar permite să cunoaştem mai bine realitatea cu 
care vă confruntaţi în fiecare zi. 

De această dată fu rândul comandantului Durville să ridice 
din umeri. 

— La urma urmei, de ce nu? Făcu el cu o voce mai 
degrabă uşurată. Dar, nu ezitaţi să cereţi ajutorul oricăruia 
dintre noi, dacă aveţi cea mai mică problemă! De acord? 

Odată terminată şedinţa, Aime Brichot îşi trase partenerul 
lângă automatul de răcoritoare, departe de urechile indiscrete. 

— Boris, nu încerca să umfli gogoaşa, da? Spuse el cu o 
voce dinadins ironică. Te cunosc atât de bine şi de atât de multă 
vreme, încât nu am crezut nici o secundă că te-ai oferit voluntar 
doar pentru a-l rezolva problemele lui Durville. 

Corentin introduse o monedă de doi euro în aparat şi 
apăsă pe tasta pentru Coca-Cola. Imediat, o cutie metalică 
apăru în sertarul de jos. 

— Îţi fac cinste cu ceva de băut? ÎI întrebă pe Aime cu un 
surâs inocent. 

— Boris. Aş prefera să-mi răspunzi la întrebare! Zâmbetul 
lui Corentin dispăru ca prin farmec şi un rid îi apăru pe frunte. 


— Ai dreptate, Meme, murmură el. Toată această poveste 
mi s-a părut ciudată şi am poftă să mă implic puţin, asta-l tot. 

— Ciudată? De ce ciudată? 

— Ascultă, Meme, răspunse Boris după ce băuse dintr-o 
dată jumătate din conţinutul cutiei cu suc, ceea ce ni s-a descris 
mai devreme seamănă tare mult cu ceea ce amândoi 
cunoaştem sub numele de „poştă”, eşti de acord? 

— EI. Da. In aparenţă cu asta seamănă, în sfârşit, doar că 
eu. 

— Aşteaptă! Din tot ce ştim noi despre acest gen de 
lucruri - chestii pe care se pare că le ignoră colegii noştri de aici 
- o „poştă”, oricât ar părea de bizar, rămâne întotdeauna o 
afacere de familie. Vreau să spun că asta se practică numai 
între cei din acelaşi cartier şi o practică numai aceia care au un 
sentiment foarte puternic că aparţin acelui cartier, aceluiaşi 
clan, aceia care se cunosc foarte bine şi sunt solidari 
împotrivaluturor celor din afară, consideraţi prin definiţie ostili. 
Ei bine, tocmai de aceea victimele nu vorbesc practic niciodată 
despre asta. Am dreptate? 

— Până aici, da. Dar. 

— Numai că, îl întrerupse Gorentin, această fată - Zohra 
Chabib a fost stranguiată. Şi de aici înainte nu se mai lipeşte 
nimic cu supoziţia iniţială, pentru că nu omori pe cineva care 
aparţine aceluiaşi clan. Aceleiaşi familii, dacă nu ai motive 
suficiente să o faci. Şi violul colectiv nru este unul dintre aceste 
motive pentru că, în astfel de cazuri, agresorii nu au credinţa că 
au făcut ceva grav tocmai datorită faptului că sunt aproape 
siguri că victimele nu vor spune niciodată nimic, conform’ legilor 
nescrise ale cartierului. 

Aime Brichot îşi scărpina serios craniul dezgolit şi rămase 
perplex. 

— Ai dreptate, să ştii! Nu se mai pupă, admise el. Cum ai 
zis tu: nu omori pe cineva din familie. 

Corentin zâmbi. Avea un zâmbet pe care Brichot îl 
cunoştea bine: era cel al unui vânător care, din întâmplare, a 
redescoperit urmele proaspete ale vânatului. 

— Nu se lipeşte în această versiune pe care am imaginat- 
o, spuse el încet, emoţionat. Dar se lipeşte mai bine dacă ne 
închipuim că asasinul Zohrei Chabib ar fi putut fi cineva din 
afara familiei despre care vorbim! 


Şi, în timp ce pronunţa aceste ultime cuvânte, fără a-şi da 
măcar seama, degetele sale striveau cutia goală de metal pe 
care o ţinea în mâna dreaptă. 

Capitolul III. 

Fu ca un semnal general, oftaturi, murmure, câteva râsete 
înăbuşite repede, clinchetele  vali-zelor-diplomat care se 
închideau, paşi şi zgomotele fotoliilor care se ridicau. 

Domnul Jose Pacheco Pereira, unul dintre cei paisprezece 
vicepreşedinţi ai Parlamentului European, tocmai declarase 
şedinţa închisă. 

Imediat, exact ca şcolarii care aud zgomotul clopoţelului, 
deputaţii prezenţi în imensul amfiteatru începuseră să se foiască 
şi să vorbească în şoaptă. 

Unii dintre ei părăsiseră imediat fotoliile din piele neagră 
cu cotiere albastre şi se îndreptaseră rapid către ieşirile din 
fundul sălii. Toţi aceştia aveau acelaşi scop: să-şi aprindă 
repede o ţigară şi să se lase pradă viciului. Nimeni nu era 
autorizat să fumeze în interiorul amfiteatrului, al cărui tavan 
acustic în formă de valuri ondulate era împânzit de detectoare 
de fum foarte sensibile. 

Insă majoritatea deputaților mai întârziau încă în 
amfiteatrul cu şapte sute optsprezece locuri, dintre care şase 
erau amenajate pentru eventualii aieşi cu handicap locomotor. 

Treceau de la un rând la altul, printre rândurile curbe şi 
paralele de pupitre din scai bleu, împânzite de microfoanele 
montate pe tije metalice suple, îşi vorbeau în funcţie de 
afinităţile particulare şi personale, fără a mai lua în seamă 
clivajele politice din timpul şedinţei parlamentare abia încheiată. 

Pierre-Antoine Saleze nu se mişcase încă de la locul lui din 
înaltul amfiteatrului, situat vizibil înspre partea dreaptă pentru 
că aparţinea PPE - Partidul Popular European, cel mai bine 
reprezentat, în Cameră, cu un total de două sute treizeci şi trei 
de membri din şase sute douăzeci şi şase de deputaţi. 

Rămăsese acolo privind în goL. Cu umerii coborâţi şi abia 
răspunzând la salutul colegilor care treceau pe lângă el spre 
ieşire. Deasupra lui, de fiecare parte a amfiteatrului, în spatele 
geamurilor uşor curbate, traducătorii celor unsprezece limbi 
oficiale ale Parlamentului îşi scoteau căştile din urechi, le 
puneau la locurile lor şi dispăreau rapid din vedere. 


Mai sus era situată tribuna rezervată diplomaților, 
jurnaliştilor, sau chiar simplilor vizitatori. 

Atmosfera era îmbâcsită de un miros pregnant de piele şi 
scai, care nu dispăruse, deşi imensa clădire de beton şi sticlă, 
aşezată ca o santinelă la confluenţa dintre III şi Canalul Marne- 
Rin, fusese inaugurată în 1998. 

Astăzi, Pierre-Antoine Saleze rămânea insensibil la luxul 
futurist emanat de IPE - Imobilul Parlamentului European - şi 
mai ales la atmosfera din amfiteatru, care îl destindea de fiecare 
dată Când intra acolo. De vină era lumina deosebită, 
armonioasă furnizată printr-un luminatorşi printr-un sistem de 
oglinzi: nu exista nici o sursă de lumină vizibilă direct. 

Dar astăzi, nici asta nu mergea. Pierre-Antoine Saleze se 
simţea încordat, iritabil, nervos pe toată lumea. Era normal, de 
vreme ce, încă de la debutul de azi-dimineaţă al şedinţei se 
aştepta să vadă poliţiştii intrând în amfiteatru şi, de faţă cu toţi 
colegii lui, să-l ridice de acolo cu cătuşe la mâini. 

Bineînţeles că asta era o tâmpenie, pentru că pe timpul 
mandatului, beneficia de imunitate parlamentară. Dar asta nu-l 
împiedicase ca pe timpul discuţiilor consacrate proiectului de 
buget pentru anul viitor să mai arunce priviri scurte către uşile 
din lemn masiv, aşteptându-se în orice clipă ca acestea să se 
deschidă şi să intre un grup de uniforme albastre. 

Pierre-Antoine Saleze se ridică în cele din urmă şi părăsi 
sala aproape goală. Afară mai era destulă lume. In grupuri de 
doi, trei sau patru, deputaţii dezbăteau în jurul imensului glob 
din centru din care ţâşneau raze luminoase albe, produse de 
fibrele optice din interior. 

În „forum” - spaţiul din faţa uşilor amfiteatrului care ţinea 
loc de esplanadă, majoritatea „lalelelor” erau ocupate. Din 
cauza formei lor, acestea erau folosite ca locuri de odihnă. 
Adesea se întâmpla ca în aceste „lalele”, ziariştii şi deputaţii să 
se întâlnească pentru interviuri la cald şi, poate de aceea, 
fiecare dintre acestea erau numerotate. 

Unul dintre ziariştii de la Le Monde îi făcu un semn lui 
Pierre-Antoine Saleze, dar acesta se făcu a nu-l vedea şi se 
îndreptă către lifturile situate în apropierea sălii de întâlniri. 

Parlamentul - oval la bază şi circular la vârf era înalt de 
exact şaizeci de metri, avea şaptesprezece etaje şi adăpostea 
exact o mie o sută treizeci şi trei de birouri. Ultimele zece etaje 


erau rezervate parlamentarilor, unul fiind doar al preşedintelui 
care avea la dispoziţie şi un ascensor special pentru a ajunge 
direct la amfiteatru. 

Pierre-Antoine Saleze avea biroul la etajul paisprezece, în 
partea roşie a turnului: pentru a evita ca noii aieşi să se piardă 
în multitudinea de culoare şi ascensoare, turnul era împărţit în 
două” o parte roşie şi una albastră. Asta nu împiedica totuşi ca, 
în mod regulat, să te întâlneşti cu câte un deputat cu sufletul la 
gură şi cu nasul în vânt care era incapabil să găsească locul 
unde trebuia să meargă. Din această cauză, peste tot în clădire 
erau instalate totemuri. Coloane rectangulare, din metal ondulat 
gri cu negru, având montate planuri ale clădirii cu un mic cerc 
roşu pe care scrie „Vă aflaţi aici” şi un telefon de urgenţă pentru 
cei într-adevăr pierduţi. Totemurile erau echipate şi cu două 
ecrane de televiziune: unul care retransmitea cuvântul 
oratorului din acel moment şi un altul pe care era afişată lista 
zilnică a şedinţelor diferitelor comisii. 

Pierre-Antoine Saleze nu începu să respire mai liber decât 
atunci când, odată ieşit din lift, se regăsi în faţa biroului care îi 
fusese repartizat. Totul se făcuse în ordine alfabetică şi Saleze 
se găsea între cei doi deputaţi spanioli - Salafranca şi Sanchez- 
Garcia. 

Parlamentarul avu un mic surâs de satisfacţie când văzu 
că uşa biroului nu era închisă cu cheia: asta însemna că Marie- 
Laure Argentan - asistenta lui, era acolO. Şi exact de prezenţa ei 
avea el nevoie pentru a se destinde. 

In birou se lovi de valiza de metal gri. Fiecare deputat 
avea câte una în care îşi ţineau ceea ce ei considerau a fi mai 
important în munca lor. 

Incepând cu sfârşitul săptămânii, ultima zi a sesiunii de la 
Strasbourg, camioanele parlamentului vor defila pe la subsol 
pentru a încărca cele şase sute” de cufere. Direcţia: Bruxelles - 
unde se vor reuni comisiile parlamentare - sau Luxemburg - 
oraşul care adăposteşte Secretariatul General al Parlamentului. 
Rezultatul acestui transfer imediat era vizibil pe holuri: nu te 
puteai întoarce prin clădire, fără să dai, pe culoare, în faţa 
uşilor, în colţuri, peste tot, de aceste lăzi de fier pregătite pentru 
a fi ridicate. 

Pierre-Antoine Saleze închise uşa în spatele lui şi, înainte 
de a trage zăvorul, scoase un oftat profund de uşurare, începea 


să se simtă ceva mai bine şi senzaţia sufocare pe care o avea 
încă de dimineaţă, începuse să dispară încetul cu încetul. 

Cu o mişcare bruscă a mâinii drepte, ca şi cum ar fi 
alungat o insectă, îşi şterse din faţa ochilor imaginea Zohrei 
Chabib. Incă o mai vedea: corpul gol, ochii ieşiţi din orbite şi 
gura deschisă care nu mai ţipa. 

Dintr-un singur pas, intră în încăperea propriu-zisă. Toate 
birourile din clădire erau la fel: din holul de intrare, la dreapta, 
erau toaleta şi duşul, iar în faţă - încăperea propriu-zisă, de vreo 
douăzeci de ri pătraţi, extrem de mică şi funcţională: un birou ci 
o canapea rabatabilă. 

Dar nu toţi colegii lui se puteau lăuda, ca el, cu o asistentă 
parlamentară precum Marie-Laure Argentan. Cu o înţepătură în 
piept, Pierre-Antoine Saleze constată că tânăra alesese pentru 
astăzi taiorul de culoarea antracitului, îl prefera pe acesta 
pentru că, spunea ea, îi dădea un aspect puţin sever, aproape 
oficial. Din contră, lui Saleze acest taior avea darul de a-l face să 
plonjeze în cele mai puternice reverii erotice. Mai ales în zilele în 
care, aşa ca astăzi, îşi strângea părul blond într-un coc din care 
atârnau către ceafă câteva şuviţe, îi mai plăcea când îşi 
ascundea ochii de un albastru metalic în spatele ochelarilor de 
miop cu rame negre, care contrastau violent cu albul diafan al 
pielii. 

Ocupată cu calculatorul, stând foarte dreaptă în faţa 
biroului, Marie-Laure Argentan - cum o numea el în secret, nici 
măcar nu întoarse capul către el. Această indiferenţă calculată 
era de ajuns pentru a face să răsară câteva picături de 
transpiraţie pe fruntea şi aşa destul de încercată a deputatului. 

Doar că, aşa, ca din întâmplare, ea tocmai îşi încrucişa 
picioarele lungi şi fine. Totul se petrecu cu o mişcare foarte 
înceată, frecându-le totuşi unul de altul cu un zgomot foarte 
plăcut datorat materialului ciorapilor. Pentru că Marie-Laure 


Argentan nu purta niciodată „lucrul acela oribil” - cel puţin în 
ochii lui Saleze-dresul. 
Imediat, în clipa în care ochii i se fixară pe pieptul 


asistentei sale, Pierre-Antoine Saleze ştiu că atunci avea nevoie 
de o scrisoare. O scrisoare confidențială pe care să i-o dicteze 
asistentei. 

Deputatul merse până în dreptul ferestrei şi se afundă în 
contemplarea râului care curgea la paisprezece etaje mai jos. 


De la râu încolo se întindea masa cenuşie a oraşului care, sub 
cerul albastru şi senin, părea a se concentra doar asupra turlei 
catedralei, care, roşiatică, părea a căpăta sclipiri de aur, 
datorate soarelui. 

— Domnişoară Argentan, dacă aţi binevoi să în-trerupeţi 
pentru moment ceea. Ce faceţi acum. Reuşi el să articuleze cu o 
voce cât mai indiferentă, aproape ceremonioasă. Am ceva 
urgent să vă dictez. 

Saleze lăsă să treacă o secundă sau două de linişte, 
înainte de a adăuga, sublinind puternic, silabisind chiar: 

— Ceva con-fi-den-ţi-al. 

Cu coada ochiului îşi văzu asistenta 'roşind uşor şi 
încordindu-şi corpul pentru o fracțiune de secundă. 

— Bine, domnule, răspunse ea fără a-l privi măcar, cu o 
voce puţin răguşită pe care o avea uneori, neintenţionat şi doar 
în anumite circumstanţe particulare. 

Pierre-Antoine Saleze îşi reţinu un zâmbet, continuând să 
admire panorama care i se oferea de la fereastra biroului. 
Dictarea scrisorii confidenţiale era unul din momentele pe care 
le trăia din plin de un an şi jumătate încoace, de când avusese 
norocul să găsească o asistentă perfectă în toate privinţele.” 

Luându-şi notesul şi stiloul, Marie-Laure Argentan constată 
că îi tremurau uşor mâinile şi asta o enervă. 

Fu şi mai contrariată să constate că simpla rostire a 
expresiei „scrisoare confidențială” era suficientă pentru a naşte 
adânc înăuntrul ei o bulă de căldură pe care o cunoştea foarte 
bine. Era căldura dorinţei. O dorinţă animalică, irezistibilă, 
sălbatică, una care o împungea de fiecare dată când şeful ei 
pronunţa cuvântele magice. O dorinţă care o arunca irezistibil 
către acelaşi bărbat pe care totuşi îl ura. 

— Sunt gata, domnule, murmură ea fără a ridica ochii din 
foaia albă pe care o ţinea în faţă. 

— Foarte bine! Răspunse Pierre-Antoine Saleze cu o 
bucurie puţin teatrală. Scrisoarea este adresată preşedintelui 
Comisiei Culturale, pentru Tineri, Educaţie şi Sport, Dragă 
prietene. 

Pierre-Antoine Saleze tăcu pentru câteva secunde, privind 
pe geam şi părând a căuta începutul scrisorii. După asta, 
îngână: 


—. Deplasându-mă în câteva rânduri în cartierul Andre- 
Fortier, din oraşul Strasbourg, în timpul activităţilor desfăşurate 
în cadrul comisiei pe care o prezidaţi, am putut face câteva 
observaţii, în special în ceea ce priveşte posibilităţile culturale şi 
sportive oferite tinerilor din acest tip de cartier, cu problemele 
sale sensibile - aşa cum sunt ele denumite. 

Pe o voce egală, cu exact acelaşi ton ca şi înainte, 
deputatul continuă: 

— Domnişoară Argentan, fusta asta vă face un fund foarte 
atrăgător. 

Tânăra roşi uşor, pomeţii i se îmbujorară, dar nu ridică 
privirea, continuând să ia notițe, în acest timp, ca şi cum nimic 
nu s-ar fi întâmplat, şeful ei continuă: 

_Infrastructura este fie inexistentă, fie în stare de 
nefuncţionare. Cât despre personalul în formare sau care 
urmează a fi încadrat. Sunt sigur că dacă aş băga mâna în 
chiloţii dumneavoastră, domnişoară Argentan, aş găsi cu 
siguranţă acolo ceva uD. E multă vreme de când nu mai este 
prevăzut nici un ban pentru deplasările în teren. Pe de altă 
parte, pentru aşa-zisele localuri cu caracter social şi comunitar. 
E incredibil ce-poftă îmi faceţi, domnişoară ArgentanN. Sunt într-o 
stare de degradare avansată, inadaptate scopului pentru care 
au. Ceva îmi spune că şi dumneata mori de poftă să mă faci o 
tură. Fost construite, în consecinţă, mi se pare urgent să facem 
demersuri pentru reorientarea. Mă întreb unde ti-ar plăcea mai 
mult să ţi-o trag: în fund sau ceva mai joS. Politicii noastre 
sociale, nu numai la nivel european. Nu că mă laud, dar ştiu că 
îţi place când ţi-o trag în funD. Dar, la fel de important şi înainte 
de toate, la nivel regional, cu scopul de a pune la punct. Dar 
poate că preferi să mi-o sugi şi să înghiţi totul până la ultima 
picăturA. O veritabilă politică de apropiere şi dialog, care să ne 
permită să evităm pe viitor problemele cu care ne-am 
confruntat până în prezent. 

Atunci când Pierre-Antoine Saleze tăcu. El şi asistenta lui 
erau unul mai excitat decât celălalt. Marie-Laure Argentan 
îşi'încrucişa picioarele încontinuu, în timp ce deputatul îşi simţea 
mădularul excitat la maxim, aproape dureros. Rezultatul se 
vedea în umflătura care se contura prin pantalonul de alpaga 
bej însă nici unul nu privea către celălalt pentru că asta făcea 
parte din joc. Amândoi ştiau că dacă s-ar fi privit acum, toată 


vraja s-ar fi evaporat şi nu ar mai fi putut merge până la capătul 
scenariului construit până atunci. 

— Gata, asta-l tot, spuse Saleze cu o voce puţin obosită, 
cu ochii fixaţi pe turla catedralei care semăna cu un simbol 
monstruos al transformării fizice care se produsese în partea de 
jos a abdomenului. Recitiţi-mi, vă rog, ceea ce v-am dictat până 
acum. Domnişoară Argentan. 

Marie-Laure trase aer în piept. Ca de fiecare dată. Avea 
impresia că nu mai poate articula nici un cuvânt, asta din cauza 
violenţei sentimentelor care se amestecau şi se luptau pentru a 
pune stăpânire pe creierul ei în flăcări. 

Dorinţa şi ruşinea. Ambele la fel de puternice. Dorinţa 
provoca ruşine şi aceasta, la rândul ei, realimenta dorinţa, 
formând o coloratură primitivă, bestială, căreia era incapabilă 
să-l reziste. 

Ura continua să forfotească în ea. Era ura pentru acest 
bărbat care îi arunca în faţă, precum unei femei de cea mai 
joasă speţă, obscenităţile cele mai degradante, tot ceea ce îi 
trecea prin minte în acele momente. 

Cu răsuflarea întretăiată, Marie-Laure Argentan îşi simţea 
intimitatea udă şi stomacul arzând. Sfârcurile întărite ale sânilor 
împungeau dureros materialul ceva mai aspru al vestei de la 
taior. 

— Dragă prietene, deplasându-mă în câteva rânduri în 
cartierul  Andre-Fortier, din oraşul Stras-bourg, în timpul 
activităţilor desfăşurate în cadrul comisiei pe care o prezidaţi, 
am putut face câteva observaţii, în special în ceea ce priveşte 
posibilităţile culturale şi sportive oferite tinerilor din acest tip de 
cartier, cu problemele sale sensibile.” 

Aici, ea nu se putu împiedica să marcheze o pauză, în 
timp ce picături fine de sudoare îi apăruseră deasupra buzei 
superioare care îi tremura uşor. Ultima ezitare înainte de a se 
arunca în aventură cu totul. 

Odată ultimele reticenţe depăşite, ea spuse foarte repede: 

— E adevărat că fusta asta îmi scoate fundul în evidenţă. 

Gemetele înfundate ale şefului şi deplasarea acestuia prin 
încăperea mică o făcură să tresară, fără a putea spune dacă era 
vorba de teamă sau de nerăbdare. Continuă: 

— Infrastructura este fie inexistentă, fie în stare de 
nefuncţionare. Cât despre personalul în formare. Sunt de 


asemenea, foarte sigură că dacă aţi băga mâna în chiloţii mei, 
veţi găsi acolo ceva foarte uD. E multă vreme de când nu mai 
este prevăzut nici un ban pentru deplasările în teren. Pe de altă 
parte, pentru aşa-zisele localuri cu caracter social şi comunitaR. 
E incredibil cât de mult îmi place să vă întărât, sunt o ticăloasă 
frumoasĂ. Acestea sunt într-o stare de degradare avansată, 
inadaptate scopului pentru carE. E adevărat că mor de poftă să 
vă fac o tură chiar acuM. Au fost construite, în consecinţă, mi se 
pare urgent să facem demersuri pentru reorientareA. Şi eu mă 
întreb unde mi-ar plăcea mai mult: în fund sau ceva mai jos? 
pierre-Antoine Saleze se apropiase de locul unde stătea Marie- 
Laure Argentan. Fără a întoarce măcar ochii către el, ea ştia că 
tocmai îşi deschisese fermoarul pantalonilor, îşi scosese sexul 
excitat la maxim pe care acum îl mângâia încet la doar câţiva 
centimetri de faţa şi de gura ei. 

Era atât de aproape, încât putea să-l simtă. Se simţea 
mirosul de bărbat care îi făcea nările să palpite, în acest 
moment, ea îşi spuse că era clipa să încerce: acum ori niciodată. 
Era de ajuns să” apuce foarfecele care se găsea pe birou, lângă 
mâna ei dreaptă, să se întoarcă şi să o înfigă în membrul întins 
şi plin de sânge. In acel moment Pierre-Antoine Saleze ar fi cules 
ce a semănat şi răzbunarea ei ar fi fost completă. Şi ar fi putut 
în sfârşit să doarmă liniştită noaptea. 

Dar Marie-Laure Argentan nu apucă foarfecele pentru că o 
împiedica dorinţa dulce şi umilitoare care îi agita stomacul, în 
loc de asta, îşi cobori mâna dreaptă între coapsele pe care le 
deschisese larg. Pierre-Antoine Saleze scoase un mormăit surd 
atunci când văzu în sfârşit triunghiul, de un blond venețian, 
presărat ici-colo cu reflexe roşcate şi protejat doar de o lenjerie 
supervaporoasă. 

Şi când văzu degetele tremurătoare ale asistentei sale 
cum plonjează chiar în inima acestui mister înnebunitor, ciufulit 
şi umed, sălbatiC. Când văzu asta, acceleră, cumva fără voia lui, 
mişcările sacadate pe care le făcea de-a lungul membrului 
noduros invadat de păr negru. 

Cu corpul agitat de tresăriri scurte şi dese. Marie-Laure 
Argentan reîncepu să citească ceea ce scrisese până atunci cu o 
voce din ce în ce mai răguşită şi întretăiată: 

—. Politicii noastre sociale, nu numai la nivel european 
dar. Pentru că aveţi dreptate, e adevărat câTâmi place când mi- 


o trageţi în funD. Dar la fel de important şi înainte.de toate, la 
nivel regional, cu scopul de a pune la punct. Dar poate că 
preferaţi să y-o sug şi să înghit totul până la ultima picătură. O 
veritabilă politică de apropiere şi dialog, care să ne permită să 
evităm pe viitor problemele cu care ne-am confruntat până în 
prezent. 

În momentul în care ea pronunţa ultimele cuvânte. Pierre- 
Antoine Saleze scoase un sunet de extaz, având ochii închişi şi 
corpul cambrat către înapoi. De abia atunci asistenta ridică 
privirea către şeful ei. 

Şi făcu asta exact la timp, pentru că faţa îi fu inundată de 
jeturile calde şi plăcut mirositoare provenite din străfundul 
fiinţei şefului ei. Una dintre acele ghirlande lăptoase atinse gura 
cărnoasă a fetei, care scoase limba roşie şi pofticioasă pentru a 
culege sucul viril şi a se delecta cu el. 

Savoarea inimitabilă a acestui nectar lactat şi aproape 
translucid declanşa propriul ei orgasm. Sub acţiunea din ce în ce 
mai brutală a degetelor, o izbucnire parcă de lumină îi brazdă 
abdomenul după care se răspândi cu toată viteza în tot corpul în 
acest timp. Gemând, cu gura deschisă, tânăra ţinea în 
continuare membrul la fel de umflat şi lucitor, pe care deputatul 
îl plimba pe faţa ei îmbujorată. 

Atunci când Marie-Laure Argentan îşi reluă respiraţia 
normală. Pierre-Antoine Saleze dispăruse din raza ei vizuală şi 
ea profită de asta pentru a-şi pune ţinuta în ordine şi pentru a 
încerca să-şi refacă machiajul întins din cauza ejaculării 
bărbatului. 

Acum, că îşi regăsise propria fiinţă carnală, nu mai era loc 
decât pentru un singur sentiment, invadator, tiranic: ruşinea. 

Mai cedase încă o dată. Ar fi vrut ca bărbatul care se 
găsea înaintea ei să moară cât mai repede, pe cât posibil în 
chinuri. Ar fi vrut asta pentru a-l pedepsi pentru ceea ce făcuse, 
pentru că, încă o dată, o determinase să se comporte ca o căţea 
în călduri, să se umilească în faţa lui. 

Brusc, un surâs uşor îi lumină chipul şi îi făcu ochii să 
lucească. Astăzi, nimic nu mai era ca înainte. Şi asta din cauza 
evenimentelor din ajun. Din cartierul Andre-Fortier. 

Şi Marie-Laure Argentan interpreta totul ca pe un semn 
favorabil pe care cerul i-l trimisese. 


Când despre Pierre-Antoine Saleze ieşi din baie, chipul îi 
era la fel de rece şi indiferent ca de obicei, de parcă nimic nu se 
petrecuse. Ceea ce sporea şi mai mult umilinţa simțită de Marie- 
Laure. E 

— Domnişoară Argentan. Te-ai ocupat de maşină? Intrebă 
el fără a o privi măcar. 

— Da, domnule, îi răspunse cu o voce aproape normală. 
Am urmat exact instrucţiunile pe care mi le-aţi dat: totul va fi în 
regulă în seara asta. 

— Foarte bine. Cu atât mai bine, cu cât în zilele următoare 
va trebui să mă conduci din nou în Cartierul Andre-Fortier. 

O lumină roşie se aprinse instantaneu în creierul asistentei 
parlamentare, îşi spuse că poate asta era ocazia pe care o 
aştepta de mai bine de un an şi jumătate de când lucra cu 
Pierre-Antoine Saleze Urmă pe un ton calm, aproape protector: 

— Nu credeţi, domnule, că ar trebui să evitaţi o vreme 
locul acela după cele ce s-au petrecut ieri seară? 

Deputatul simţi cum un bloc mare de gheaţă î apasă pe 
piept şi îi opreşte respiraţia, în timp ce o transpiraţie rece i se 
scurgea pe frunte şi ceafă. 

Ea ştia! Asistenta era la curent cu ceea ce st petrecuse 
între el şi Zohra Chabib! Îl urmărise mânată de curiozitate, deşi 
îi ordonase să-l aştepte la volanul maşinii? Probabil că da. În 
acest caz reprezenta un real pericol pentru el. 

Un pericol de moarte. 

Saleze trebui să facă un efort puternic pentru c reuşi să 
întoarcă privirea către asistentă şi să o întrebe cu o voce 
stridentă: 

— Ce vrei să spui cu asta, domnişoara Argentan? 

Marie-Laure afişă un zâmbet tulburat, care îl sur prinse. 
După asta, privind pe deasupra lui, murmura ca o fătucă prinsă 
cu mâţa în sac: 

— Nu vă îngrijoraţi, domnule. Nu voi spunt nimic. 
Niciodată! Nimănui! Tot ceea ce vă cer Îr schimbul tăcerii mele 
este să mă implicaţi mai mul: în toate activităţile 
dumneavoastră, înţelegeţi ce vreau să spun? Toate activităţile. 

Pierre-Antoine Saleze rămase mut de emoție Fie nu mai 
înţelegea el nimic, fie Marie-Laure Argentan - respectabila fiică 
a unei familii burgheze din Strasbourc foarte la locul ei, totmai îi 


ceruse să ia în considerare participarea ei la toate agapele lui 
sexuale! 

Un zâmbet i se aşternu pe buze, în timp ce ochii îi aruncau 
flăcări, iată că acum se deschideau nişte perspective 
interesante. Era încă foarte uimit, dar un lucru se prefigura 
foarte exact: această nouă „complicitate” între asistentă şi el i 
se părea extrem de excitantă. 

— De ce nu? Spuse el în cele din urmă pe un ton care se 
voia a fi foarte liniştit. Vom mai avea ocazia să vorbim despre 
asta. Nu? Pentru moment trebuie să mă grăbesc: am întâlnire la 
bar cu doi jurnalişti germani de la Frankfurter AllgemeinE. 
Inainte de a ieşi, se întoarse către Marie-Laure cu un zâmbet 
plin de promisiuni fără echivoc: 

— Ştii? Sunt sigur că vom face lucruri mari împreună! Cred 
că noua noastră colaborare a devenit foarte interesantă. 

Imediat ce Pierre-Antoine Saleze ieşi din birou, chipul fetei 
se schimonosi şi ochii mari şi albaştri aruncau acum flăcări de 
ură. 

Dintr-o dată, ea avu impresia că aerul din birou este 
stăpânit de o căldură sufocantă, intolerabilă. Deschise larg 
fereastra pentru a putea respira din plin aerul rece şi înţepător 
de afară. Aplecată peste rama ferestrei, i se putea vedea pe faţă 
un zâmbet la fel de rece ca şi atmosfera cristalină care înconjura 
Alsacia. 

Pe când era puştoaică, bunica ei îi repetase tot timpul: 
„Nu poţi prinde muşte cu oţet”. 

Ei bine, iată că acum îşi prindea şeful nu cu oţeT. Ci cu 
miere. O miere parfumată, erotică şi perversă, singura capabilă 
să prindă o pradă atât de dificilă şi experimentată ca el. De 
altfel, părea că pregătise chiar el totul pentru a se lăsa prins. 
Fără îndoială că, spre deosebire de Marie-Laure care de un an şi 
jumătate nu se gândea decât la asta, el trecuse cu vederea un 
mic amănunt: când prinzi o insectă oarecare, chiar dacă o prinzi 
cu miere, în general o prinzi ca să o omori. 

Capitolul IV. 

Soarele în înaltul cerului albastru şi adânc părea că 
răspândeşte în jurul lor ceva vesel şi înţepător, un aer de 
sărbătoare. 

Dar, în cartierul Andre-Fortier, în ciuda acestui timp 
friguros, totul era de un cenuşiu disperant'de uniform şi murdar. 


Boris Corentin puse contactul maşinii de serviciu - un Peugeot 
306, care îi fusese pus la dispoziţie de comisariatul cu scopul de 
a-l uşura deplasarea sa şi a partenerului lui, Aime Brichot. 

— Eşti sigur că e acolo? Se îngrijoră Aime Brichot, 
mângâindu-şi maşinal mustata. 

Corentin ridică din umeri: 

— E pe aleea Primăverilor în faţa scării C3: ce vrei mai 
mult de atât? 

Coborâră din maşină şi Corentin încuie toate uşile cu 
ajutorul telecomenzii de la închiderea centralizată. 

„închideţi bine toate uşile şi nu lăsaţi maşina 
nesupravegheată mai mult de un sfert de oră, cel mult douăzeci 
de minute”, le recomandase de mai multe ori comisarul. „Altfel, 
riscaţi să vă întoarceţi aici pe jos. Şi cine ştie ce altceva vi se 
mai poate întâmpla.” între trotuarul lângă care parcaseră şi 
imobilul unde aveau treabă, se găsea un grup de vreo şapte-opt 
puşti care stăteau în picioare pe peluza jumulită şi ofilită, plină 
de hârtii şi cutii metalice ruginite. 

Văzându-l, unul dintre puşti emise un fluierat lung şi 
ascuţit, după care o luă la fugă către colţul clădirii. 

— L s-a făcut frică sau ce? Se miră Aime Brichot arătându-l 
pe băiat cu o mişcare a bărbiei. 

— Mai degrabă cred că s-a dus să-l prevină pe „fraţii mai 
mari” că tocmai au venit în Cartier nişte străini ciudaţi şi că ar fi 
mai bine să-şi ascundă drogurilE. Suspină Boris Corentin. 

Puştiul în cauză nu avea mai mult de opt sau nouă ani. 

Cei doi poliţişti se apropiară de scara C3, în faţa căreia se 
adunaseră cinci adolescenţi - trei băieţi şi două fete - şi fumau 
fără nici un fel de grijă. Ridicară privirea către cei doi bărbaţi 
care treceau. Nu păreau a fi prea amabili, deşi nu aveau mai 
mult de şaptesprezece ani. 

— Sunt nişte puişori! Mormăi unul dintre ei, un negru 
foarte slab care purta o pereche.de pantaloni mult prea largi 
pentru el. 

— Poate că au venit aici ca să-l punem la frigare! Replică 
cel de lângă el, un magrebian musculos, cu ochi veseli şi care 
încerca să etaleze un aer agresiv, fără a reuşi însă prea bine. 

Boris Corentin îi ignoră pe amândoi şi le zâmbi fermecător 
celor două fete. Era vorba de o brunetă şi o roşcată, cea din 


urmă arborând un piercing extraordinar în nara dreaptă şi o 
pereche de sâni arătând ca nişte obuze gata să explodeze. 

— Scuzaţi-mă că vă deranjez, domnişoarelor, spuse el pe 
un ton parcă prea amabil, accen- 

>" tuându-şi în acelaşi timp zâmbetul. Avem întâlnire cu 
domnul Chabib. DomnidMehdi Chabib. Aţi putea să-mi spuneţi 
dacă locuieşte aici? Vă mărturisesc că eu şi prietenul meu 
suntem puţin dezorientaţi. 

Cele două fete schimbară o privire stupefiată, apoi 
bruneta răspunse repede: 

— Da, da, aici locuieşte. La etajul al doilea, pe culoarul din 
dreapta. Nu ştiu exact dacă a treia sau a patra uşă. 

— E a patra, preciza negrul care făcuse aluzie la mirosul 
de pui, câteva secunde mai devreme. Oricum, cred că are 
numele pus pe uşă, deci. 

Se ridicaseră toţi pentru a elibera intrarea pe care o 
blocaseră mai înainte. 

— Vă mulţumesc pentru ajutor, spuse Corentin la fel de 
politicos. 

Porniseră deja pe scările luminate de neoane prăfuite, 
când Corentin se întoarse şi, arătând către maşină, le spuse 
tinerilor: 

— Vă deranjează dacă aruncaţi un ochi la maşină? Cum nu 
e a mea, mi-ar displăcea foarte mult să văd că a păţit ceva! Pot 
conta pe voi? 

— Nici o problemă dom'le! Răspunse micul ma-grebian. 
Nu mai găsiţi alţi paznici de parcare ca noi! 

Ceilalţi încă mai râdeau când Corentin şi Brichot se 
îndreptau către scările de beton din cauză că liftul era defect. 

— Poţi să-mi spui şi mie ce a fost asta? Intrebă Aime 
Brichot. Un minut mai devreme erau gata să sară la gâtul nostru 
şi acum. 

— Când îi tratezi pe tineri ca pe nişte răufăcători sau doar 
ca pe ceva neglijabil - şi ei se comportă la fel, răspunse Corentin 
pe un ton grav. Dar dacă le vorbeşti politicos, dacă le arăţi că îi 
apreciezi ca pe fiinţe umane cu drepturi depline şi îi respecţi, 
atunci se schimbă şi ei. Cel puţin demonstraţia pe care am 
făcut-o mai devreme, pare a da roade. 


— Rămâne de văzut în ce stare vom găsi maşina la 
întoarcerE. Mormăi Brichot, nu prea convins de teoria 
partenerului său. 

La etajele superioare ale blocului cu pereţii acoperiţi de 
graffiti se auzeau, amplificate de casa scărilor, ' tot felul de 
strigăte, zgomote de radio sau de televizor, planşete de copii, 
tânguiri. 

Dar urechile nu erau singurele organe solicitate: şi nasul 
suferea din greu. Domina mirosul de prăjeală, dar şi de grăsime 
de oaie, tabac, marijuana şi chiar de urină. Un adevărat cocktail. 

Negrul de jos de la intrare se înşelase asupra unui singur 
punct: pe a patra uşă din dreapta nu era nici un fel de nume. 

Boris Corentin bătu de trei ori la uşa de unde se auzeau 
nişte acorduri de muzică orientală, precum şi vocea unei femei 
care vorbea în arabă, pe un ton puţin cam ridicat. Zgomotul se 
opri brusc în momentul în care Corentin bătu. Se auzi un zăvor 
tras, după care uşa se deschise, lăsând să se vadă o femeie de 
vreo patruzeci de ani, corpolentă, cu ochii roşii. Şi îmbrăcată cu 
o rochie neagră fără. Nici un fel de formă, care o acoperea din 
cap până-n picioare. Părul negru, care în alte condiţii ar fi putut 
fi frumos, venea într-un contrast puternic cu chipul răvăşit de 
plâns. 

— Doamna Chabib? Întrebă încet Boris. Am vorbit azi- 
dimineaţă la telefon cu soţul dumneavoastră şi a acceptat să ne 
primească pentru a vorbi despre Zohra. 

Prenumele fu de ajuns pentru a-l provoca femeii o nouă 
criză de hohote de plâns, întretăiate de frânturi de frază în 
arabă, îi întoarse brusc spatele şi se afundă în apartament. 
Corentin şi Brichot se simţiră îndeajuns de autorizaţi să o 
urmeze înăuntru. 

După un hol scurt, unde trona un teanc de lenjerie curată 
gata să fie călcată, ajunseră într-un salon care servea totodată 
ca sală de mese, plină de diverse piese de mobilier pe care erau 
aşezate o mulţime de fotografii, majoritatea portrete. Din 
bucătăria aşezată în dreapta venea un miros agreabil de carne 
şi ciuperci gătite. Prin fereastra uriaşă a bucătăriei se vedea 
imobilul de alături, identic cu cel în care se aflau. Într-un fotoliu 
de lemn închis la culoare stătea un bărbat cu faţa slăbită, 
aproape descărnată, cu obrajii slabi nebărbieriţi de câteva zile, 
acoperiţi de o barbă în întregime albă. Ochii înroşiţi fixau 


ecranul televizorului, fără a părea că mai vede ceva din ceea ce 
se întâmplă în jur. 

Boris Corentin fu surprins să descopere un bărbat având în 
jur de şaptezeci de ani, în condiţiile în care se aştepta ca tatăl 
Zohrei să nu ajbă mai mult patruzeci şi cinci sau cincizeci de ani. 
Inţelese greşeala în momentul în care fu prezentat bătrânului. 

— Tatăl fetei a murit într-un accident de muncă, în urmă 
cu unsprezece ani, îi explică acesta cu o voce stinsă. Eu sunt 
bunicul. Eu am ajutat-o pe mama ei să o crească. Şi totul pentru 
ce? 

Bărbia bătrânului se lăsă în piept, închise ochii pentru o 
bună bucată de timp şi se cufundă într-o tăcere dureroasă pe 
care nici Corentin, nici Brichot nu avură inima să o întrerupă, în 
cele din urmă, bătrânul deschise ochii, ridică încet capul, îl privi 
pe Corentin şi murmură: 

— Ce vreţi de la mine? Ce mai aşteptaţi? Nu vedeţi că am 
murit deja? 

— Domnule Chabib, spuse încet Boris luând un' scaun pe 
care îl aşeză în faţa bătrânului. Ne aşteptăm să ne ajutaţi să-l 
găsim pe cel sau cei care au omorât-o pe nepoata 
dumneavoastră. Trebuie să-l pedepsim. 

Mehdi Chabib dădu din umeri şi printre buzele decolorate 
îi scăpă un uşor fluierat: 

— Nu vor fi pedepsiţi, oftă el scuturând din cap. Ştiţi bine 
că, în acest cartier, moartea unei fete arabe nu interesează pe 
nimeni. Nimănui nu-l pasă dacă micuța mea Zohra mai trăieşte 
sau nu şi nimeni nu va mişca un deget pentru a-l găsi pe asasini, 
în special poliţia franceză! Scuzaţi-mă că vă vorbesc astfel, dar 
nu veţi reuşi să mă faceţi să cred că. 

— Domnule Chabib, îl întrerupse Corentin. Mă aflu aici 
pentru a găsi vinovaţii şi vă dau cuvântul meu că nu voi părăsi 
oraşul până când nu-l voi găsi şi îi voi duce după gratii. Vă dau 
cuvântul meu de bărbat. 

Bătrânul îl privi [ung, gânditor, ca şi cum ar încerca să-l 
judece, în cele din urmă, oftă şi dădu într-o doară din mâna 
dreaptă: 

— Sunteţi un bărbat sincer, se vede după ochii 
dumneavoastră. Dar nu cred că veţi reuşi. Nimeni nu va vorbi 
aicl. li cunosc prea binE. insă nu ştiu din ce motiv, înclin să-ered 
că vă veţi strădui. 


— Puteţi să mă credeţi, domnule Chabib. Puteţi să mă 
credeţi! Spuse Boris Corentin cu tărie. 

Douăzeci de minute mai târziu, cei doi poliţişti părăsiră 
apartamentul unde trăise Zohra Chabib timp de şaisprezece ani, 
înainte de a fi sugrumată înfr-un local sinistru. 

In ciuda bunăvoinţei sale, Mehdi Chabib nu le spusese 
mare lucru. Nu ştia aproape nimic privitor la nepoata sa: nu ştia 
cu ce îşi ocupa timpul, nu ştia ce voia să facă în viitor. 

Corentin şi Brichot coborâră în linişte scările lugubre, 
fiecare fiind pierdut în propriile gânduri. 

Ajunşi jos, fură surprinşi să o vadă pe roşcata de mai 
devreme aşteptându-l. li întrebă dacă au găsit apartamentul pe 
care îl căutau, apoi deschise o uşă care părea a duce în subsol şi 
le făcu semn că o urmeze. 

Cobocâră câteva trepte urmând-o şi ajunseră la un mic 
palier intermediar plin de cârpe, hârtii şi câteva prezervative 
folosite. Nici nu mai era nevoie să se întrebe ce făceau tinerii din 
cartier care se întâlneau aici. 

— Mă numesc Leila, şopti fata adresându-se lui Corentin. 
Nimeni nu trebuie să afle că am vorbit cu voi. 

De aproape. Boris observă că fata nu era chiar roşcată. 

— Despre ce vrei să ne vorbeşti, Leila? Întrebă el cu un 
zâmbet încurajator. 

— Despre Zohra, răspunse ea abordind un aer de târfuliţă. 
Aici nimeni nu spune nimic, în special străinilor. Dar mie nu-mi 
pasă: Zohra era prietena mea şi trebuie să se afle adevărul! 

— Ştii cine a omorât-o? Întrebă Corentin, căruia oricum 
nu-l prea venea să creadă. 

Avea dreptate pentru că Leila scutură din cap: 

— Nu, nu ştm nimic. Dar aseară, întorcându-mă acasă, am 
văzut un tip strecurându-se pe lângă zidurile Centrului socio- 
cultural. 

— Ce fel de tip? Întrebă cu o voce aproape imperceptibil 
încordată. 

— Un francez, răspunse Leila. Bine îmbrăcat. Un bogătaş, 
care. Brunet, nu prea înalt. Era noapte, de aceea. 

— Şi unde s-a dus? Insistă Corentin fixându-şi privirea în 
cea a tinerei, ca şi cum ar fi vrut să o forţeze să-şi aducă aminte 
toate detaliile. 

Leila dădu din umeri: 


— Asta n-am de unde să ştiu. Dar ştiu cum s-a dus! Pentru 
că m-a intrigat să văd un adult ieşind din Centru, l-am urmărit 
până la colţul clădirii B. Şi l-am văzut urcându-se într-o maşină 
mare a cărui lunetă a fost spartă de o piatră. 

Semnalul fusese dat în creierul lui Boris Corentin. 

— Cu piatra?  Spuse el  menţinându-şi privirea 
cercetătoare. Şi cum poţi fi atât de sigură că geamul a fost spart 
de o piatră? 

Adolescenta roşi şi îşi muşcă'buza inferioară. 

— Sinceră să fiu. Am presupus că aşa au stat lucrurile. 

— Nu, Leila, o întrerupse blând Corentin. Nu trebuie să 
presupui, trebuie să ştii! Dacă vrei să-l găsim pe asasinul 
prietenei tale, trebuie să fii sinceră cu noi. Dacă nu, nu vom 
ajunge la nimic. 

— Bine, bine! Am vorbit fără să gândesc, admise Leila cu o 
grimasă pe faţă. De fapt, sunt sigură că a fost o piatră, pentru 
că l-am văzut pe cel care a făcut asta. Numai cĂ. Nu vreau să 
aibă necazuri. E un prieten foarte bun. 

Boris Corentin îşi puse mâinile pe umerii adolescentei, 
care fu cuprinsă de un frison scurt în momentul în care intră în 
contact cu palmele bărbatului. 

— Ascultă, Leila. Mă aflu aici pentru a găsi un asasin! Un 
bărbat care a sugrumat cu sânge rece o fată de şaisprezece ani 
şi a abandonat-o într-un loc sinistru. Nu sunt aici să vânez puşti 
care se apucă să spargă geamurile maşinilor! 

LeilA. Cu sprâncenele încruntate, părea că se gândeşte- 
dacă să spună sau nu. Apoi, se eliberă din strânsoarea lui Boris 
şi deschise uşa metalică. ° 

— Rămâneţi aici, voi reveni imediat, le spuse ea înainte de 
a dispărea. Şi, mai ales, încercaţi să nu fiţi văzuţi de nimeni, da? 

— Ce crezi că vrea să facă? Şopti Aime Brichot după ce 
Leila dispăru. 

— Probabil a mers să-şi aducă prietenii pentru a ne omori. 
Glumi Corentin scoţându-şi pachetul de ţigări din buzunar. 

— Ce e mai rău e că s-ar putea să ai dreptate! Mormăi 
Brichot, lovindu-se cu palmele pe antebraţe pentru a se încălzi. 

Leila apăru cinci minute mai târziu, trăgând după ea un 
puşti de vreo zece anl. Cu nasul mare, ochii | negri şi faţa 
rotundă. 

— El e Hafez, spuse ea închizând uşa în spatele lor. 


Văzându-l pe cei doi bărbaţi, puştiul se trase instinctiv 
înapoi către ieşire. Corentin îi zâmbi şi îl întrebă cu o voce 
glumeaţă: 

— Deci, Hafez? Tu ai aruncat aseară cu piatra în maşină? 

O rază de îngrijorare trecu prin ochii negrii ai băiatului: 

— Ei! O! Nu e adevărat, nu am făcut nimic! Înainte de 
toate, nu e vina mea, altcineva. 

Dându-şi seama că era pe cale de a spune prea multe, 
Hafez tăcu imediat. 

— Era vreo femeie în maşină? Întrebă Corentin pe un ton 
neutru şi încercând să nu pară să dea vreo importanţă întrebării. 

— El. BinE. Da. Ea era la volanul Jaguarului şi. 

— Un Jaguar? ÎI întrerupse Aime Brichot. Eşti sigur că era 
un Jaguar? 

Hafez îşi compuse un aer ofensat şi, în ciuda staturii mici, 
reuşi să-l domine pe Brichot: 

— De ce mă întrebaţi? Bineînţeles că era un Jaguar! Era 
chiar un XJ 12! Bleu închis, foarte frumos. M-am apropiat şi am 
întrebat-o pe cucoană dacă pot să mă aşez puţin pe locul din 
dreapta. Voiam doar să simt mirosul de piele. 

— Şi nu te-a. Lăsat? Întrebă Corentin cu un zâmbet larg. 

— Ce spui? Chiar m-a înjurat! Ca şi cum eram un rahat pe 
care trebuia să-l mănânce ea cu tot neamul ei de împuţiţi! Şi a 
făcut asta exact în momentul în care celălalt a urcat lângă ea, 
ca şi cum până atunci aş fi înjurat-o de toate lucrurile bune de 
care a avut parte în viaţa ei jegoasă de ticăloasă! 

Boris Corentin şi Aime Brichot schimbară o privire scurtă şi 
încordată, părând a se gândi la acelaşi lucru. Chiar într-un oraş 
mare ca Strasbourgul, 

O nu trebuia să fie prea dificil să găseşti un Jaguar XJ 12, cu 
geamul din spate spart. 

Aime Brichot închise telefonul şi îl privi descurajat pe Boris 
Corentin: 

— Nimic. Nimic pe toate fronturile. 

Lui Boris nu-l prea venea să întoarcă privirea către 
coechipierul său. Asta din cauză că Elsa Fabre - tânăra 
locotenent de la comisariatul, se aşezase pe biroul din faţa lui, 
oferindu-l o vedere extraordinară a pulpelor pline, dezgolite 
generos de fusta verde pe care o purta. 


După ce părăsiseră cartierul Andre-Fortier, Aime Brichot şi 
Boris Corentin se întorseseră direct la Comisariatul central situat 
pe strada Nuee-Bleue, vizavi de sediul celui mai important 
cotidian local - Dernie-res Nouvesle d'Alsace. La comisariat 
Boris avu plăcuta surpriză să o găsească pe Elsa în faţa biroului 
care fusese pus la dispoziţia colegilor veniţi din afară. Era 
absolut convins că tânăra polițistă îl aştepta. 

Boris Corentin începu prin a suna la reprezentanța locală 
Jaguar. Fără nici un rezultat: în ultima vreme nu venise nimeni 
cu un Jaguar XJ 12 cu luneta spartă. După asta, Brichot şi el 
începuseră să scotocească prin toate garajele care împânzeau 
oraşul. Aime tocmai se întorsese de la ultimul pe care îl avea pe 
listă. 

Nicăieri nu se schimbase un geam de Jaguar în ultimele 
douăzeci şi patru de ore. 

— Cu siguranţă suntem pe o pistă falsă, mormăi Brichot 
răsucindu-şi vârful mustăţii. De altfel, cine ştie ce ne-a povestit 
micul Hafez. 

— Nu cred, răspunse-Corentin, la fel de gânditor ca şi 
coechipierul lui. Avea un aer tare mândru că reuşise să 
identifice maşina cu pricina. 

— Pot să spun şi eu ceva? Intervenise Elsa sărind de pe 
biroul pe care stătuse până atunci. E un amănunt pe care se 
pare că voi nu l-aţi luat în seamă: Strasbourg e un oraş de 
graniţă. 

— Şi? Făcu Aime Brichot cu un aer surprins. Boris Corentin 
lovi cu pumnul în birou, făcând să sară în sus tot ce se găsea 
acolo: 

— Bineînţeles! Ai dreptate, Elsa! Din motive de discreţie, 
omul nostru, sau mai degrabă complicea acestuia - pentru a 
vorbi precum Hafez - ar fi putut foarte bine să meargă să-şi 
repare maşina în Germania! 

Elsa Fabre răsfoia deja anuarul din Baden-Wur-tenberg - 
landul german situat de cealaltă parte a Rinului. 

— Nu sunt decât doi reprezentanţi suficient de aproape de 
noi pentru ca teoria să rămână în picioare, anunţă ea: cel din 
Baden-Baden şi cel din Fribourg-en-Brisgau. Pentru că vorbesc 
germana, vă deranjează dacă sun eu acolo? 


În timpul primului telefon, după surâsul larg şi ochii 
strălucitori ai fetei, Corentin înţelese că Elsa Fabre nimerise în 
plin. 

— Reprezentantul din Fribourg a schimbat ieri pe la prânz 
geamul din spate al unui XJ 12. Autovehiculul era înmatriculat în 
Franţa, în departamentul Hauts-jde-Seine! 

— In cazul ăsta, înseamnă că suntem într-adevăr pe o 
pistă falsă! Oftă Aime Brichot. 

— De ce. Meme? Întrebă Boris Corentin încruntând 
sprâncenele. 

Partenerul lui dădu din umeri: 

— Vezi tu, Boris? Dacă maşina era înmatricuiată cu nr. 92, 
înseamnă că tipul era doar în trecere prin Strasbourg. Fie turist, 
fie cu afaceri. Oricum nu e stabilit aici. Şi, în situaţia asta, nu 
văd ce ar fi căutat într-un cartier unde, în afara celor care 
locuiesc acolo, nu mai calcă nimeni din afară. Nici măcar colegii 
noştri poliţişti, care urăsc locul acela! Mai ales pentru a participa 
la o poştă care este totuşi uN. Lucru foarte secret nu? 

Un zâmbet ciudat se aşternu pe chipul lui Boris Corentin 
care se aşeză pe biroul lui Brichot: 

— Intr-un fel, ai dreptate, Meme. Dar numai în condiţiile în 
care e vorba despre un turist sau un om de afaceri oarecare. 
Dar dacă plecăm de la ideea că e vorba despre cineva care vine 
regulat la Strasbourg şi care poate intra peste tot, se schimbă 
puţin datele problemei, nu? 

— Da, e posibil, admise Brichot cu jumătate de gură. Dar 
nici asta nu ne duce la nimic. 

— Ba poate că da! Răspunse Corentin cu o voce din ce în 
ce mai excitată. Să vedem: ce ar putea să-l atragă la Strasbourg 
pe un bărbat francez suficient de bogat pentru a-şi putea 
permite un Jaguar? 

— Îţi mărturisesc că nu ştiU. Trebui să recunoască Brichot 
după ce se gândi câteva secunde. 

— Parlamentul European. Meme! Făcu triumfător Boris 
Corentin. Parlamentul European! 

Capitolul V. 

Soneria îl făcu să tresară pe Amin Al-Whalid care lenevea 
cu o cutie de bere în mână pe canapeaua din velur maro, plină 
de pete. 


— Cine poate să mă deranjeze aici? Mormăi e apucând 
telecomanda televizorului de lângă el. 

Înainte de a se ridica, schimbă rapid canalul, în mod 
oficial, lui Amin nu-l păsa de ceea ce gândesc despre el oamenii 
din Cartier. Dar nu prea avea chef ca un oarecare să 
răspândească despre ei zvonul că se uita cât era ziua de lungă 
la „Focurile dragostei”. 

Un al doilea semnal, mai lung, mai insistent, îi smulse un 
gest de nerăbdare. Nu avea nici un chef să se mişte. Era bine 
acolo în faţa televizorului privind cum defilau imaginile, fără a 
căuta să înţeleagă neapărat ce voiau acestea să spună. 

Sfârşi totuşi prin a se ridica şi se îndreptă către uşa, fără 
a-şi face nici un fel de griji că era îmbrăca’ doar în slip şi tricou. 
Nu chiar asortate. 

Traversă unica încăpere a locuinţei pe care c închinase la 
primul etaj al clădirii B4. Domnea aici c dezordine care ar fi 
descurajat pe oricine ar t; încercat să o descrie sau să facă un 
inventar a ceea ce se găsea în cameră, îşi spuse totuşi că ar fi 
din Strasbourc: bine-sg deschidă puţin geamul înainte de a 
răspunde. Nu neapărat pentru a aerisi, ci pentru a face să 
dispară cât de cât mirosul de marijuana pe care o fuma fără 
întrerupere de azi-dimineaţă. 

Cu o mişcare de nepăsare, lăsă fereastra închisă şi se 
îndreptă către uşă: cei care îl deranjau nu erau obligaţi să vină 
aici să-l vadă. 

Un rid de îngrijorare îi bară fruntea în momentul în care 
zări prin vizor chipul lui Chantal Loupiatz. Era una dintre 
clientele sale. Una de vreo treizeci-patruzeci de ani. Căreia îi 
furniza mai mult sau mai puţin cu regularitate droguri uşoare 
precum marijuana. Nimic mai mult. Cu un soi de înţelepciune 
prudentă. Amin refuzase întotdeauna să se atingă de cocaină 
sau heroină. Era prea periculos şi prea riscant să se amestece 
cu marii traficanţii. 

Chiar dacă asta îl priva de surse de venit mult mai 
importante, Amin Al-Whalid se ţinea departe de drogurile tari. Şi 
asta îi conferea o oarecare linişte. 

Linişte! Acest cuvânt era suficient pentru a-l face să revină 
ticul din copilărie. Când îl contraria ceva, o crispare rapidă a 
muşchilor din partea stângă a feţei îi înălța colţul buzelor şi îi 
făcea să închidă ochiul stâng. 


Linişte! Ar fi avut şi mai multă astăzi dacă ar fi refuzat să 
intre în combinaţia oferită de ticălosul de Saleze! Pentru că 
acum exista cadavrul Zohrei şi ăsta era cel mai bun mijloc anti- 
linişte. 

Cu un gest brusc, Amin deschise larg uşa şi latră răguşit: 

— Ce cauţi aici? Ţi-am spus deja de o sută de ^ri că nu 
vreau să mă deranjeze nimeni aici! 

Amin avea un principiu: la el acasă nu avea nimeni dreptul 
să se amestece în viaţa lui particulară. El era regele. Toate 
celelalte probleme se rezolvau afară: pe cas'a scărilor sau în 
altă parte. Asta era bătut în cuie. 

— Ştiu, Amin, răspunse femeia cu o voce rugătoare, dar 
efectiv nu mai am absolut nimic! Ai putea să mă ajuţi? 

— Să te ajut? Repetă Amin pe un ton ironic. A! Probabil 
pentru că nu ai nici bani, nu? 

— Francis nu mi-a lăsat nici o leţcaie, răspunse Chantal cu 
o voce jalnică, plângătoare. 

Amin îşi plimbă privirea pe corpul amatoarei de droguri şi 
un surâs visător i se aşternu pe buze. Chantal era un caz aparte 
în clientela sa. 

Mai întâi pentru că avea aproape treizeci de ani. Cam cu 
zece-doisprezece mai mulţi decât media cumpărătorilor. 

Apoi pe/itru că era burgheză. Mă rog, o fostă burgheză, li 
povestise viaţa ei la una dintre primele întâlniri în care îi 
furnizase droguri. Fată de familie bună din Colmar - tatăl ei 
deţinea monopolul pentru unul dintre cele mai apreciate soiuri 
de Risling din Alsacia. Fusese măritată timp de şase ani cu un 
avocat cu o carieră promițătoare, după care renunţase la tot 
pentru Francis Loupiatz - un artist după părerea lui şi a femeii 
cu care trăia, un bufon după părerea lui Amin. 

Cum Chantal nu muncise în viaţa ei şi artistul ei vindea 
câte un tablou cam de fiecare dată când cometa Halley traversa 
cerul Alsaciei, coborâseră împreună scara socială, pentru a se 
regăsi acurr într-un apartament jalnic cu două camere, situat în 
cartier. Şi, pentru a uita de degringolada din viaţa ei, Chantal 
Loupiatz - născută Munningen-Haffner, plonjase în lumea 
drogurilor care o făceau să vadă în culori vii lumea cenușie care 
o înconjura. 

In ciuda tuturor greutăților, ea îşi conservase ceva din 
eleganța naturală, din distincţia nonşalantă şi puţin superioară, 


pe care o căpătase în mediul de origine. Pentru asta îl excitase 
încă de la început pe Amin: Chantal nu semăna deloc cu fetele 
din Cartier, care la un semn cât de mic făcut de el. Nu ezitau 
prea mult să se întindă pe spate şi să depărteze picioarele. 

În acelaşi timp, nu fusese niciodată tentat să încerce ceva 
cu Chantal şi ştia şi de ce, chiar dacă nu-l prea plăcea să o 
recunoască: femeia asta îl impresiona. 

Brusc, se decise că starea asta a lucrurilor durase destul şi 
trebuia să se schimbe. Imediat. 

— Bine! Hai, intră! Mormăi el întorcându-l spatele pentru a 
merge în cameră. 

Se lăbărţa din nou pe canapea şi o privi pe Chantal cum 
avansează timid până în mijlocul încăperii, aruncând priviri 
fugitive la dezordinea generală care domnea aici. Femeia avea 
impresia că nici măcar un comando de femei de serviciu super- 
antrenate nu ar fi reuşit să vină de hac mizeriei din t cameră. 

Chantal era îmbrăcată într-o fustă bleumarin dreaptă, care 
îi desena perfect curba apetisantă a feselor, însă fără a se mula 
prea vulgar, în partea de sus avea o bluză albă, încheiată până 
la gât, care lăsa să se ghicească un piept ferm şi voluminos, 
însă neostentativ. Gânditor, Amin se întreba i Durta pe sub 
genul ăsta de fustă Sfnfb'umebac alb urcând până la buric sau 
din cei perverşi de târfă, cu dantele şi bizbrizuri peste tot? 

Această evocare îi provocă lui Amin un început de erecţie. 
Şi ideea că Chantal Loupiatz nu avea cum să nu vadă asta 
pentru că nu avea nimic altceva pe el decât slipul, îi făcu sexul 
să se întărească şi să se umfle şi mai mult. 

Amin văzu că obrajii femeii se îmbujorară uşor, după care 
ea întoarse capul către fereastră cu o mişcare graţioasă şi 
perfect naturală unduindu-şi părul lung şi blonD. Ceea ce îi 
crescu şi mai mult excitarea. 

Pentru a sparge timiditatea pe care i-o provoca 
întotdeauna Chantal, Amin se decise să meargă direct la ţintă. 

În timp ce femeia mai privea încă pe fereastră, îşi băgă 
mâna în slip şi scoase de acolo ciomagul maroniu de piele, lung 
şi'noduros. Apucându-l de la bază între degetul mare şi cel 
arătător, îl agită neglijent înainte şi înapoi. 

— Ce părere ai despre asta? Întrebă el cu o voce perfect 
naturală. 


Instinctiv, femeia întoarse capul către el. Ochii i se măriră 
de stupoare iar gura i se bloca într-o exclamaţie mută. In tot 
acest timp, sângele parcă i se retrăsese în întregime din faţa 
ovală şi reguiată. 

Revenindu-şi, făcu un pas înapoi şi se lovi de teancul de 
lenjerie murdară care se găsea în spatele ei şi chiar pe mocheta 
zdrenţuită şi murdară. 

— Te rog, Amin! Spuse ea simplu, pe acelaşi ton pe care îl 
foloseşte o mamă pentru a-şi aduce fiul pe calea cea dreaptă. 

Acest ton înţelegător şi Parcă puţin prea blând, avu darul 
de a-l enerva pe Amin. 

— Vrei doza sau nu? Mormăi el. Ai bani să mi-o plăteşti? Ei 
bine, eu doar îţi propun un alt mod de piată, asta-l tot! Dacă nu 
vrei, nu e nici o problemă! Uşa e acolo, la revedere! 

Dar Chantal nu se mişcă nici un milimetru, nici înainte, nici 
înapoi. Şi Amin ştiu că o avea la mână. 

— Vino aici! Ordonă el fără a înceta să-şi mângâie 
neglijent membrul formidabil care acum se ridicase vertical. 

— Te rog, nu! Nu vreau! Gemu Chantal în. Timp ce 
lacrimile îi apăruseră în colţul ochilor de un albastru pal. 

Totuşi, în timp ce vorbea, ea făcuse un pas către canapea, 
apoi un altul şi încă unul. Până ce genunchii săi intrară în 
contact cu interiorul coapselor larg deschise ale lui Amin. 

— Ei, aşa da! Vezi? Ce a fost mai greu a trecut! De acum 
înainte totul va fi mult mai uşor! Exclamă el băgându-şi mâna pe 
sub fusta femeii. Hai, apleacă-te şi dă-mi mâna: am chef să ştiu 
cum mângâie o burgheză educată la cele mai înalte şcoli! 

Cu gesturi automate, cu chipul inexpresiv de parcă toate 
astea nu o priveau în nici un fel. Tânăra se aplecă şi strânse 
membrul arogant întins către ea. 

Dar, în momentul în care închidea degetele în jurul sexului 
tremurător, Amin surprinse o tulburare trecând prin ochii de un 
albastru azuriu. 

— Ei, curvuliţă! E bun, nu! Exclamă el în timp ce Chantal 
începuse o mişcare înceată cu mâna. Ştii că ai mână bună? 
Presimt că nu ne vom plictisi împreună. Acum arată-mi ce porţi 
pe dedesubt. 

Şi, “fără nici un fel de menajamente îi ridică fusta până la 
talie şi dădu cu nasul direct în triunghiul blond, bine îngrijit, pe 


care nici un fel de lenjerie nu îl ascundea de privirea lui 
înfometată. 

— Ticăloasă mică! Te plimbi aşa cu fundul gol? Poate 
pentru a te putea scărpina mai repede, nu? Nu, nu te opri! 
Continuă să mă mângâi! AşA. Da! 

Cu chipul îmbujorat şi cu ochii ficşi, Amin introduse două 
degete în interiorul coapselor albe ale lui Chantal, a cărui 
respiraţie se acceleră imperceptibil. 

— Aşa deci! Văd că ştii meserie ca o curvă adevărată! 
Mormăi el în timp ce scotocea prin misterul umed şi călduţ. Ai 
chef de puţină zbenguială cu Amin? Ai venit pentru o bară mică, 
dar văd că nici de una mare nu prea ţi-e frică! 

Râse singur de gluma pe care o făcuse. Cu cealaltă mână 
frământa prin cămaşă pieptul tare al femeii care respira din ce 
în ce mai repede. 

— Pune-te în patru labe! Îi ordonă el brusc, cu o voce 
aproape  şuierătoare. Repede! Vreau să-ţi văd fundul 
deschizându-se doar pentru mine! 

Chantal lăsă membrul pe care îl mângâia şi îl privi 
resemnată pe Amin. Dar ochii ei. Spuneau altceva: străluceau 
din ce în ce mai tare şi roşeaţa obrajilor trăda altceva decât 
resemnare. 

— Eşti un ticălos că profiţi de situaţia asta. Murmură ea pe 
un ton de reproş. Nu e deloc nobil ce-mi faci, e chiar repugnabiL. 
Însă, în timp ce vorbea, se întorsese şi, cu fusta ridicată în jurul 
taliei, se aşezase în genunchi pe podea. Apoi, luându-şi capul în 
mâini, chiar acolo pe mochetă, depărta cât putu de tare 
şoldurile pentru a face să se deschidă floarea pe care o voia 
Amin. Acesta rămase pentru o clipă nemişcat, bu-curându-se de 
spectacolul crupei care i se oferea. Printre perii de păr blond 
putea zări petalele tandre ale acestei flori feminine care se 
deschidea ca o corolă delicată; apoi, ceva mai sus, aproape 
invizibilă era mica rozetă brună şi încreţită în care murea de 
poftă să-şi înfigă virilitatea întinsă până la rupere. 

— Hai, Amin! Vino! Îl imploră brusc Chantal, întorcând 
chipul către el. Ce mai aştepţi ca să mi-o tragi, nație de ticălos? 
Vezi bine că nu mai pot să aştept! M-ai zăpăcit complet cu 
grosolănia ta! Hai odată. 


Amin zâmbi triumfător: în cele din urmă, delicata şi 
distinsa doamnă Loupiatz lăsase deoparte rolul de victimă şi de 
martir! 

Amin se lăsă în genunchi în spatele ei şi apucând-o de 
şolduri, se înfipse în ea dintr-o singură mişcare puternică. 
Imediat, avu impresia că sexul îi fusese înghiţit de căldura 
umedă a infernului. Un infern care, după toate aparentele, ar fi 
putut juca cu uşurinţă rolul paradisului. 

Douăzeci de minute mai târziu, Chantal Loupiatz ieşea din 
apartamentul lui Amin Al-Whalid. Avea fusta mototolită şi ochii 
plini de recunoştinţă. 

Luându-şi drogurile care i se întinseseră, ea îl întrebase 
dacă poate să mai vină să-l vadă atunci când soţul era plecat. 
Fără a se gândi măcar o secundă, Amin spusese un „nu” scurt. 

— Şi după asta? Mormăise el aruncându-se din nou pe 
canapea cu ochii aţintiţi pe ecranul televizorului aprins, dar fără 
sonor. Vom petrece o bucată de timp împreună, după care va 
deveni o obişnuinţă! Şi, într-o bună zi, nervii. 

Evocarea liniştii lui dispărute îl duse pe Amin printr-o 
asociaţie de idei, la Pierre-Antoine Saleze Dar ceea ce era ciudat 
în acele momente, era că amintirea evenimentelor din ajun nu îi 
mai produceau furie ca înainte. 

Dimpotrivă. Amin nu ştia dacă era mulţumită intermedierii 
lui Chantal Loupiatz, dar, dintr-o dată. Vedea lucrurile într-o 
manieră mult mai pozitivă Chiar foarte pozitivă. 

Din partea Cartierului, era foarte liniştit: nici unul dintre 
participanţii la orgia cu Zohra nu ar fi spus absolut nimic, în 
principiu, mai întâi datorită „simțului onoarei” şi apoi, pentru că 
nu aveau absolut nici un interes să atragă atenţia asupra lor 
după ceea ce se petrecuse. 

Cât despre deputatul european. 

Un zâmbet pofticios atinse buzele lui Amin care, cu 
arătătorul mâinii drepte manevra telecomanda, schimbând 
maşinal canalele. 

Dacă se descurca bine, ar fi putut chiar să obţină un 
bonus pentru a păstra tăcerea. 

Şi îşi spuse că ar fi fost mult mai uşor dacă ar fi avut un 
aliat împotriva lui Saleze. Sau, mai exact, o aliată. 

Capitolul VI. 


Trăgând brusc de volan, Boris Corentin făcu peugeotul 
306 să urce pe trotuarul străzii Vosgilor, mărginită de case mari 
din gresie roşie şi ferestre cu mici carouri vitrate. 

Atunci când Brichot şi el coborâră din maşină, fură 
abordaţi imediat de doi poliţişti în uniformă, care arboraseră 
deja un zâmbet pofticios: 

_ — Vi se pare cumva că trotuarul arată a loc de parcare? 
Intrebă cel mai în vârstă dintre cei doi cu un accent alsacian 
puternic. Se văd cumva-benzile albe paralele pe asfalt? 

Umorul colegului său se pare că îl aruncase pe celălalt 
într-o stare de beatitudine profundă, dacă ar fi să judecăm după 
zâmbetul angelic pe care îl afişase şi după ochii strălucitori din 
spatele ochelarilor rotunzi. 

Puțin frustrat. Boris Corentin le băgă sub nas insigna de 
poliţist: 

— lmi pare rău, băieţi, dar nu prea am chef de glume 
astăzi. Fiţi drăguţi şi uitaţi-vă să nu ne blocheze cineva maşina, 
pentru a putea pleca la întoarcere. Nu întârziem mai mult de 
douăzeci de minute. 

Celor doi bărbaţi în uniformă le pieri imediat zâmbetul de 
pe buze şi, instinctiv, îşi rectificară poziţia, în acest timp, 
Corentin şi Brichot se îndreptară către intrarea în agenţia pentru 
închiriat maşini de lux. 

— Aceasta se găsea ascunsă între două case uriaşe, cu un 
aspect mai degrabă auster. 

— După părerea mea, am venit degeaba până aici! 
Mormăia continuu Aime Brichot, tot timpul ceva mai înclinat 
spre pesimism decât colegul lui. 

Şi, poate pentru prima dată, Boris Corentin părea a 
împărtăşi părerea lui. 

După-amiaza începuse mai degrabă prost. Un telefon dat 
la serviciul auto le adusese vestea că Jaguarul XJ 12 care îi 
interesa era înmatriculat pe numele unei agenţii specializate în 
închirierea maşinilor de lux. Altfel spus, nu le folosea cu nimic că 
aveau numărul maşinii, pentru că aceasta ar fi putut fi închiriată 
de oricare dintre cele douăzeci şi cinci de sucursale câte deţinea 
societatea în cauză. Printre acestea se găsea şi cea, situată pe 
strada sus-amintită, la doi paşi de piaţa Haguenau. 

Cu un alt telefon la sediul firmei, situat într-unul din 
turnurile Apărării, aflaseră că maşina fusese înapoiată de 


clientul precedent chiar la Strasbourg. În consecinţă, ea ar fi 
putut fi închiriată de un cetăţean al oraşului şi atunci toată 
teoria lui Corentin cu privire la Parlamentul European, ar fi 
căzut. 

Şi, mai ales, aşa cum bine observase Aime Brichot, era 
puţin credibil ca un cetăţean din oraş să închirieze o maşină 
care sare în ochii oricul. Doar pentru a participa la un viol 
colectiv într-un cartier rău famat! 

Altfel, pentru că asta le era meseria şi acestea era 
procedurile de rutină, trebuiau totuşi să afle cine ar fi putut 
închiria faimosul Jaguar. 

Boris Corentin împinse uşa agenţiei, înăuntru, nici urmă de 
obişnuita tejghea impersonală. Locul acesteia era luat de patru 
mini-saloane, despărțite între ele prin perdele de plante 
adevărate. Iluminare indirectă şi blândă, mochetă, 
prezentatoare tinere, frumoase şi zâmbitoare, totul strălucea 
într-un miros de lemn şi piele. Aici se vindea luxul şi clientul 
trebuia să vadă asta de la intrarE. In spatele biroului de lemn 
care stătea în centrul fiecărui salon era aşezată câte o tânără. 
Pentru că erau trei blonde şi o brunetă. Corentin şi Brichot se 
îndreptară către aceasta din urmă. Conform plăcuței de pe 
birou, tânăra se numea Carole Weisman. 

Hotărât să nu piardă prea mult timp, Boris Corentin scoase 
imediat insigna de poliţist. Asta nu „diminua cu nimic din 
căldura cu care îl învăluise numita Carole, posesoarea unor 
extraordinari ochi albaştri. El îi explică în câteva cuvânte scopul 
vizitei lor acolo. 

— E foarte simplu, răspunse imediat bruneta al cărei piept 
se umfla în ritmul respirației şi îi întindea pulovărul şi aşa destul 
de mulat. E de ajuns să iau dosarul cu numerele de 
înmatriculare. Aşteptaţi un moment. 

Se răsuci cu scaunul pe rotile şi începu să buto-neze la 
calculatorul aşezat în spatele ei, probabil în reţea cu cel de pe 
birou. 

— Gata, spuse ea după câteva secunde. Vehiculul despre 
care mi-aţi vorbit a fost închiriat de o anume Marie-Laure 
Argentan, domiciliată în Piaţa ‘Libertății din Schiltigheim. 

— Pentru câtă vreme? Întrebă imediat Boris Corentin. 


— Să vedem. Da! Doamna a luat maşina duminică după- 
amiază şi o va ţine până vineri la sfârşitul zilei. Asta înseamnă 
poimâine. Mai doriţi să ştiţi şi altceva, domnilor? 

— De duminică după-amiază până vineri seara., murmura 
gânditor Boris Corentin în timp ce Brichot şi el părăseau agenţia. 

— Ei da! Şi ce-l cu asta! Spuse coechipierul său dând din 
umeri. 

Boris se întoarse către el, cu sprâncenele încruntate: 

— Poate îmi vei spune că sunt puţin paranoic, dar de 
duminică după-amiază până vineri seară este exact perioada în 
care are loc sesiunea plenară lunară a Parlamentului European! 

— Este şi o săptămână deschisă tuturor lucrurilor 
obişnuitE. Mormăi Brichot, nu prea convins. 

— Nu contează, spuse Corentin. Avem la dispoziţie un 
mijloc sigur pentru a vedea dacă m-am înşelat sau nu. Vom 
apela numărul de telefon pe care această Marie-Laure Argentan 
l-a lăsat la agenţie şi vom vedea peste cine dăm acolo. 

Odată instalaţi în maşină. Boris Corentin îşi scoase mobilul 
şi formă numărul comunicat de Carole Weisman. La a doua 
sonerie răspunse cineva şi Boris Corentin avu surpriza să audă o 
voce bărbătească. 

— Pierre-Antoine Saleze, vă ascult. 

— Mă scuzaţi că vă deranjez, domnule! Spuse imediat 
Boris. Aş dori să vorbesc cu domnişoara Marie-Laure Argentan, 
dacă se poate! 

— Nu e aici! Răspunse sec vocea de la celălalt capăt al 
firului. Mi-am trimis asistenta la arhivă şi nu cred că^se întoarce 
mai devreme de douăzeci de minute, îmi pare rău. 

— Asistenta dumneavoastră aţi spus? Spuse foarte repede 
Cqgrentin, simțind că celălalt are de gând să închidă, în acest 
caz, poate mă puteţi ajuta dumneavoastră, domnule. Saleze. 
Domnişoara Argentan a închiriat duminica trecută o maşină de 
la agenţia de pe strada Vosges. Ştiţi ceva despre asta? 

— Poate, răspunse imediat interlocutorul său, pe un ton 
perfect natural. Dar nu văd la ce vă poate. Dar cine sunteţi 
dumneavoastră? 

— Sunt comandantul de poliţie Boris Corentin. Trebuie să 
lămurim nişte probleme legate de această maşină - un Jaguar şi 
de vreme ce domnişoara Argentan a închiriat-o la dispoziţia 


dumneavoastră se pare că tot cu dumneavoastră trebuie să 
discutăm. 

Corentin se aştepta la un refuz din partea interlocutorului 
şi răspunsul acestuia îl surprinse cu atât mai mult: 

— Dacă doriţi dumneavoastră, vom discuta! Dar credeam 
că povestea asta stupidă s-a terminat. De la ora cinci trebuie să 
mă întorc la şedinţă, dar dacă aţi putea trece înainte pe la biroul 
meu, vă aştept. La revedere, domnule. 

Şi, înainte ca Boris să mai poată adăuga ceva, celălalt 
închisese deja. 

— Cum îl vei găsi pe clientul tău, domnule Sherlock 
Holmes? Întrebă Aime Brichot pe un ton ironic. Nici măcar nu ți- 
a spus unde are biroul! 

— Ba da, mi-a spus! Răspunse Corentin plecând de pe loc. 
Mi-a spus. Printre rânduri. 

— Nu înţeleg. 

— Totuşi e destul de simplu, Meme, îi explică Boris. Mai 
întâi, mi-a spus că şi-a trimis asistenta la arhivă. La puţină 
vreme, a afirmat că trebuie să ajungem înainte de ora cinci, 
pentru că pleacă la şedinţă. După părerea ta, care este locul 
care are o arhivări unde oamenii se reunesc la o şedinţă? 

— Într-un parlament! Deci la Parlamentul European. Ai 
avut dreptate, Boris. Hopa! În caz că nu ai observat, tocmai ai 
trecut de intrarea către Parlament. 

— Ştiu, răspunse Corentin luând-o pe strada care ducea 
către Comisariatul Central. Dar dacă e disponibilă, aş dori ca 
locotenentul Elsa Fabre să ne însoţească: mi-a spus că ştie 
locurile destul de bine şi ar putea să ne fie de folos. 

Douăzeci de minute mai târziu, maşina condusă de Boris 
Corentin se aşeza cuminte pe unul dintre locurile de parcare de 
la Parlamentul European, după ce arătase în prealabil permisul 
de liberă trecere, înaintea lor se găsea masa de metal şi sticlă a 
turnului care scânteia în lumina rece şi albă a soarelui de iarnă. 

— E totuşi destul de impresionant, murmură Aime Brichot 
care se aşezase pe bancheta din spate pentru a-l ceda galant 
locul din faţă Elsei Fabre. 

— Doar pentru asta a fost construit! Zâmbi tânăra polițistă 
înălţând nasul pistruiat. Turnul are şaizeci de ‘metri, adică exact 
cât are platforma catedralei. Aici viitorul se întâlneşte cu 
trecutul! 


— Abia îndrăznesc să-mi imaginez muntele de bani pe 
care l-a înghiţit această clădirE. Adăugă visător Brichot, în timp 
ce Corentin gara maşina în parcarea rezervată vizitatorilor, în 
dreapta turnului. 

— Pentru asta nu ai nevoie de imaginaţie, îi răspunse Elsa 
pe jumătate întoarsă către el. Totul a costat patru sute cincizeci 
şi cinci milioane de euro, ceea ce înseamnă în zilele noastre 
ceva mai mult de trei miliarde de franci. Asta în afară de taxe! 

— Oho! Şi banii ăştia cine i-a plătit? 

— In principiu, toţi banii vor trebui rambursaţi de către 
Parlamentul European, care oricum nu este decât chiriaş acolo. 
Un contract pentru douăzeci de ani, cu o opţiune de cumpărare 
în orice moment. 

— Şi a durat mult construirea acestui monstru? Întrebă 
Aime Brichot când ieşiră din parcare şi se îndreptau către turn. 

— Patru ani şi jumătate, răspunse tânăra. De la sfârşitul 
lui 1993, până în mai 1998, ceea ce e destul de bine. Sunt totuşi 
peste 220 000 de metri pătraţi de clădire care au necesitat 130 
000 metri cubi de beton şi 14 000 de tone de oţel. Fără a mai 
vorbi de două mii de kilometri de cablu care trec prin pereţii 
celor peste o mie de birouri, patruzeci de săli.de conferinţe, trei 
restaurante cu o mie două sute de locuri, baruri, salcane şi 
multe altele. Şi amfiteatrul cel mare, bineînţeles. 

Când ajunseră pe esplanada din faţa intrării. Aime 
Brichot'arătă către rândurile de steaguri care păreau a fi nişte 
ostaşi uriaşi ai gărzii de onoare: 

— Sunt puse la întâmplare sau urmează yn protocol bine 
stabilit? 

— E foarte simplu: sunt aşezate în ordine alfabetică, 
răspunse Elsa Fabre zâmbind. 

— In ordine alfabetică? Se miră Brichot punându-şi 
ochelarii pe nas. Îmi pare rău dar nu prea se potriveşte! La uită- 
te: steagul Germaniei e după cel al Belgiei care trebuia pus 
înainte. Să nu mai vorbim de Danemarca şi Anglia. 

Elsa râse poznaş: 

— Ei, asta e o enigmă pe care vă las să o rezolvaţi singuri, 
domnilor! 

— Cred că deja am găsit, murmură Corentin: ţările sunt 
aşezate în ordine alfabetică, dar în funcţie de limba de origine! 


lată de cE. De exemplu, Germania e înaintea Belgiei şi Anglia 
după Danemarca. 

— Bravo! Ştiam eu că am de-a face cu un om 
extraordinar! Spuse privindu-l pe Boris cu o privire tulburată 
care te ducea cu gândul că admiraţia ei avea mai puţin de-a 
face cu capacitatea lui de a găsi criteriul după care fuseseră 
aşezate steagurile. Se gândea mai degrabă la ceea ce evocau 
beţele steaguriloR. Şi cu siguranţă că ar fi fost dispusă să 
încerce anumite lucruri cu Boris Corentin. 

După ce coborâră câteva trepte de piatră, cei trei poliţişti 
intrară în interiorul turnului care în vârf era perfect rotund, după 
ce la bază era oval. Curtea era pavată cu piatră albă şi neagră, 
dispusă alternativ, în timp ce faţada era acoperită cu un fel de 
beton roşiatic. 

— A fost aleasă culoarea asta pentru a aminti de piatra 
Vosgilor care a servit la'construirea catedralei, le spuse Elsa 
Fabre. 

— Tot legătura între trecut şi viitor, nu-l aşa? Făcu Boris 
zâmbind. 

— Exact. Şi uite, acolo pe pământ, săgeata aia încrustată 
în pavaj. 

— Ce-l cu ea? Întrebă Aime Brichot. 

— Ei bine, ea este desenată urmând aceeaşi axă cu 
săgeata catedralei: încă un simbol! Glumi Elsa făcând să-l apară 
o gropiţă în obrazul drept. Mai vreţi încă un simbol? Ridicaţi-vă 
ochii atunci. 

Cei doi bărbaţi se conformară ascultători. 

— Curios, remarcă Boris arătând un fel de gaură în 
peretele de sud al turnului. S-ar spune că lucrările nu au fost 
terminate acolo. 

— E intenţionat lăsată aşa! Triymfă Elsa Fabre cu un 
zâmbet ştrengăresc. Este chiar simbolul Europei. Arhitecţii au 
vrut să arate că mai este încă mult de construit. Oricum, cel 
puţin aşa pretind ei! 

— Traversaseră curtea şi acum, sub îndrumarea Elsei, se 
îndreptau către intrarea laterală. Intrarea principală era situată 
chiar în faţa parcului de taxiuri din exterior. 

— Vom intra pe acolo, le spuse ea şi vom lua ascensorul 
de nord care ne va duce până la sala de şedinţe. E mai comod 
aşa. 


— Dai impresia că eşti la tine acasă în tot labirintul ăstA. 
Observă Aime Brichot. Tânăra roşi uşor şi privi în altă parte: 

— Timp de câteva luni, am avut un logodnic care lucra 
aici. Veneam destul de des la el. Veniţi pe aici, adăugă ea 
repede, de parcă abia aştepta să schimbe subiectul. 

Pe nenumăratele culoare prin care trecuseră, se 
întâlniseră cu bărbaţi şi femei de toate vârstele, destul de bine 
îmbrăcaţi, cu un aer aferat şi sigur: parlamentarii. Şi alţii, în 
grupuri şi cu nasul pe sus: vizitatorii. Plus câţiva'muncitori care 
cărau cutiile mari de tablă ale parlamentarilor. 

În sfârşit, ajunseră într-un loc ce îi smulse o exclamaţie de 
uimire lui Aime Brichot. 

— Pe aici e „drumul”,” declară Elsa Fabre, cu o mişcare 
amplă a braţului drept. 

Aime Brichot ridică mâna precum un elev care doreşte să-l 
pună o întrebare profesoarei: 

— Scuzaţi-mă, sunt sigur că vă voi părea puţin cam 
tâmpit, dar nu reuşesc să-mi dau seama în ce parte a turnului 
ne aflăm. 

— E normal, răspunse Elsa zâmbind cu indulgență, în 
condiţiile în care oricum nu ne aflăm în turn ci în „Pălăria lui 
Napoleon”. 

— Unde? Pălăria lui. 

— Aşa e numită clădirea în care să găsesc amfiteatrul, 
sala de presă, sălile rezervate diferitelor grupuri parlamentare, 
barurile şi restaurantele, răspunse Elsa. Imaginaţi-vă că aţi privi 
turnul de sus. Veţi avea o imagine asemănătoare cu cea a 
pălăriei lui Napoleon, a cărei parte superioară este ocupată de 
amfiteatru şi birourile preşedintelui, iar partea de jos este 
încastrată în turn, ca şi cum ar fi capul împăratului, în acest 
moment ne aflăm exact în creştetul capului, „drumul” fiind de 
fapt axa mediană a pălăriei, pe lăţime. Mă urmăriţi? 

— AproapE. Mormăi Aime Brichot pe care tot acest univers 
futurist din sticlă şi oţel îl făcea să se simtă puţin stânjenit. 

Elsa Fabre arătă cu degetul către cealaltă parte a 
„drumului”: 

— Cam pe acolo este intrarea de protocol cu faimoasa 
scară elicoidală care simbolizează ADN-ul, adică evoluţie, 
mişcare, ştiţi voi. 


— Cu siguranţă, răspunse Corentin. Numai că este deja 
patru şi jumătate şi Pierre-Antpine Saleze va pleca la cinci la 
şedinţă. Aşa că. 

Elsa Fabre zâmbi şi roşi uşor, ca o puştoaică prinsă 
copiind. 

— E adevărat! Aproape uitasem de ce am venit. Veniţi pe 
aici. 

Se luară după ea şi intrară în „capul lui Napoleon”. Luară 
ascensorul roşu de la nord. Interiorul negru al cabinei liftului îi 
dădu lui Brichot impresia că se află în propriul coşciug, ceea ce îi 
accentua şi mai mult disconfortul. Când ajunseră la etajul 
paisprezece, Elsa le arătă culoarul curbat care pleca în dreapta: 

— Biroul lui Saleze probabil că e undeva pe aici, dacă nu 
mă înşel, în orice caz, sunt aşezaţi în ordine alfabetică. Eu o să 
vă aştept undeva în stânga, în salonul de la capătul culoarului. 
Veniţi să mă luaţi de acolo? 

— Cu plăcerE. Murmură Boris, pe un ton atât de tandru, 
încât tânăra se înroşi până la rădăcina părului. 

Găsiră foarte repede biroul pe care îl căutau. După două 
bătăi în uşă, fură invitaţi înăuntru de o voce bărbătească, în 
birou se afla un bărbat de talie mijlocie, brunet şi cu tenul 
închis. Era aşezat în faţa biroului şi. La vederea celor doi 
poliţişti, se ridică având un zâmbet mecanic pe buzele subţiri: 

— Bine aţi venit, domnilor! După cum aţi putut constata 
singuri, aieşii viitoarei mari Europe nu au prea mult spaţiu la 
dispoziţie! 

Corentin zâmbi politicos şi, cum Saleze se uita încontinuu 
la ceasul de aur pe care îl purta la mână, spuse: 

03 

— Ştiu că timpul dumneavoastră este deosebit de prețios, 
domnule deputat, dar nu vă vom reține decât câteva minute. 

— Vă ascult, spuse Pierre-Antoine Saleze, fără a-l invita 
măcar să se aşeze pe bancheta de lângă perete. 

În câteva cuvânte, Boris Corentin îi povesti modul în care 
fusese identificat formal Jaguarul închiriat de Marie-Laure 
Argentan. 

— Ceea ce am vrea să ştim este ce aţi fi putut face 
dumneavoastră, domnule deputat, într-un loc de asemenea 
factură, după ora şapte seara., încheie Boris cu o voce calmă. 


Pierre-Antoine Saleze îi susţinu privirea cu un soi de 
sfidare. 

— Mai întâi, domnilor, să ştiţi că am avut motive foarte 
întemeiate să mă aflu în acel loc, răspunse el pe un ton sec. Nu 
vă spun decât că, în cadrul comisiei parlamentare unde îmi 
desfăşor activitatea, am vizitat deja de mai multe ori câteva 
dintre cartierele cu probleme, incluzând aici şi pe cel despre 
care vorbim. Dar, din întâmplare, în seara în care spuneţi 
dumneavoastră, nu m-am aflat acolo. , 

— Totuşi, maşina dumneavoastră a fost identificatA. 
Insistă Brichot. 

— E foarte posibil, răspunse liniştit deputatul jucându-se 
cu stiloul pe care îl luase de pe birou, în rest, dacă încercaţi să 
aflaţi cine se afla la volan în acel moment, vă puteţi întoarce 
liniştiţi la colegii dumneavoastră. 

— De ce? Întrebă Corentin încruntând sprâncenele, pentru 
că avea impresia că deputatul se juca de-a şoarecele şi pisica cu 
ei. 

Saleze deschise larg braţele şi, timp de o secundă sau 
două, i se putu vedea pe buze un surâs i ironic. 

— Pentru simplul motiv că Jaguarul mi-a fost furat în 
dimineaţa zilei despre care vorbim, într-o parcare din spatele 
magazinului Kleber. Am semnalat imediat asta la Comisariat! A 
fost găsit a doua zi dimineaţă, cu geamul din spate spart, la 
marginea cartierului Andre-Forţier. Am preferat să înlocuiesc 
imediat geamul cu pricina. 

Boris Corentin simţi mingea ridicată la fileu: 

— Dar de ce a trebuit să o faceţi în Germania, domnule 
Saleze? Nu vi se pare cam curios? 

In acel moment, uşa biroului se deschise şi intră o femeie 
de aproximativ douăzeci şi cinci de ani, înaltă, foarte elegantă, 
cu părul blond prins într-un coc şi a cărui severitate datorată în 
mare parte ochelarilor nu îi ştergea câtuşi de puţin din « 
senzualitatea naturală a feţei ovale. 

— Oh! lertaţi-mă, domnule, nu ştiam că aveţi vizitatori, 
murmură ea încercând să se retragă. Vă las. 

— Nu, nu! Din contră! Exclamă deputatul, foarte bine 
dispus. Domnilor, v-o prezint pe domnişoara Argentan - 
asistenta mea. Domnişoară, domnii sunt de la poliţie şi ar vrea 


să ştie de ce nu am reparat Jaguarul în Franţa. Cum 
dumneavoastră v-aţi ocupat de acest lucru. 

Fu extrem de succintă, dar Boris Corentin avu impresia că 
un fel de teamă trecuse prin privirea transparentă a asistentei. 
Dar îşi reveni imediat şi. Privindu-l în ochi, îi răspunse cu o voce 
naturală şi calmă: 

— E foarte simplu. M-am adresat primei reprezentanţe de 
la Strasbourg şi cei de acolo f.__ 

— F- 105 mi-au spus că pentru moment nu au ce mă 
interesează pe mine. Aceeaşi persoană de acolo, căruia nu i-am 
reţinut numele mi-a spus că după cunoştinţele lui, s-ar putea să 
mai găsesc în Fribourg una sau două bucăţi. Deci. 

Corentin şi Brichot schimbară o privire scurtă. Declarând 
maşina furată, erau sută la sută la adăpost. Dar dacă Saleze sau 
asistenta lui erau implicaţi în vreun fel în moartea Zohrei 
Chabib. Atunci faptul că au declarat maşina furată cu câteva ore 
mai înainte, însemna că totul fusese premeditat. 

Cât despre istoria cu parbrizul, Corentin credea că aceasta 
este destul de slabă şi ştia că şi coechipierul lui era de aceeaşi 
părere. Asta pentru că, atunci când  telefonaseră 
reprezentantului, acesta nu lăsase nici un moment să se 
înţeleagă că ar fi avut ceva probleme cu stocul. Oricum, era 
destul de uşor de verificat. 

— De fapt, spuse brusc deputatul, acum m-am gândit la 
ceva. Domnişoară Argentan, mi-aţi făcut rezervarea pentru 
deseară la „Crocodile”? 

— Nu încă, domnule, murmură tânăra. Aveam de gând să 
o fac după ce veţi pleca la şedinţă. De altfel, dacă îmi permiteţi. 

— Bună observaţie, e adevărat că este deja fără cinci 
minute! Spuse Saleze după ce aruncă o privire la ceas. 
Domnilor, îmi pare rău. Dar. 

— Vă lăsăm să vă îndepliniţi obligaţiile, domnule deputat, 
spuse Corentin, accentuând intenţionat ultimele cuvânte. 

— Oricum, bănuiesc că acum totul s-a rezolvat cu istoria 
asta cu geamul de la maşină, spuse Saleze pe un ton mai 
degrabă persuasiv decât interogativ. 

— S-ar putea să fie aşa, domnule deputat, spuse rece 
Corentin înainte de a ieşi. Dar asta nu este decât una dintre” 
posibilităţi. 


Pierre-Antoihe Saleze nu mai răspunse şi închise uşa în 
spatele poliţiştilor. Privindu-şi asistenta în ochi, încuie ostentativ 
cu cheia, ceea ce avu darul de a o face să roşească uşor. 

— Nu-mi plac deloc tipii ăştia doi, mormăi el revenind în 
încăpere, în special cel mare. 

— Eu îl găsesc mai degrabă atrăgător, murmură Marie- 
Laure, încordindu-se pentru a-şi scoate în evidenţă pieptul. 

Privirea deputatului ardea şi, cu o voce complet 
schimbată, spuse: 

— Asta nu mă miră deloc! Sunt sigur că ai fi gata oricând 
să-l faci o tură! Nu-l aşa? 

— Cred că n-aş putea să-l refuz, şopti Marie-Laure 
aşezându-se pe colţul biroului, cu piciorul drept ridicat pentru a 
se putea vedea coapsa dezvelită aproape până sus. Sunt sigură 
că sărută foarte bine. ` 

— Crezi că e dotat? Intrebă Saleze cu privirea fixă şi mâna 
dreaptă crispată pe partea din faţă a pantalonilor. 

— Tăceţi! Răspunse asistenta cu o voce ştearsă. Nu vă e 
ruşine să vorbiţi astfel de lucruri în fata mea? Altfel spus, da, 
cred că e la fel de bine dotat ca un taur. 

Saleze se apropie de asistenta lui până când: sexul [ui 
tare şi umflat se strivi de coapsa acesteia. 

— In loc să te exciţi ca o ticăloasă mică ce eşti.; ai face 
mai bine dacă mi-ai rezerva masa la r 107 „Crocodil”, mârâi el 
cu o voce răutăcioasă, frământând în acelaşi timp crupa femeii. 

— O să o fac, domnule, răspunse aceasta gâfâind şi 
întinzându-şi fesele către mângâierea brutală şi cercetătoare. 
Dar mai întâi trebuie să mă destind: s-a făcut atât de cald în 
birou. 

Cu gesturi rapide din cauza dorinţei care o invada, Marie- 
Laure Argentan desfăcu cei doi nasturi ai taiorului şi îl dezbrăcă 
cu simplă mişcare din umeri. 

Pierre-Antoine Saleze scoase un geamăt când văzu ce 
purta” pe dedesubt. Era un sutien din dantelă neagră care avea 
între sâni o floare roşie stilizată, ce apărea ca o pată de sânge 
pe pielea albă a asistentei. Şi, pe fiecare cupă, dantela avea 
decupat un cerc de vreo şase-şapte centimetri în diametru, 
îndeajuns pentru a lăsa să iasă areola roşie şi mamelonul. 

Marie-Laure, cu obrajii în flăcări, îşi apucă sânii cu mâinile 
şi începu să-l frământe puternic ca şi cum ar fi vrut să-şi facă 


rău. Îşi privea şeful cu un amestec de dorinţă şi ură. Dar acesta 
nu-l acorda prea multă atenţie, fiind ocupat cu stăpânirea 
propriei dorinţe. 

— Vezi ce ai făcut din mine? Spuse ea cu o voce stinsă 
care părea să ezite între mormăială şi sughiţ. O curvă! lată ce 
am devenit din cauza ta. O căţea în călduri! O curviştină! O 
curviştină! O curviştină! 

În cele din urmă, ea îşi desfăcu nasturele lateral de la 
fustă, timp în care Pierre-Antoine Saleze se descheia la 
pantaloni pentru a-şi scoate la aer membrul întins. Amândoi 
erau transpiraţi puternic, jumătate din cauza excitaţiei, jumătate 
din cauza căldurii sufocante din birou. 

08 

Cu mişcări sacadate, Marie-Laure puse genunchii pe biroul 
escamotabil al cărui blat se îndoi periculos sub greutatea ei. 
Apoi se puse în patru labe, cu şoldurile cambrate. 

Mulțumită poziţiei în care se aşezase, Pierre-Antoine 
Saleze putu să constate că slipul avea aceleaşi posibilităţi 
erotice ca şi sutienul: redus la o simplă bandă de dantelă 
deasupra feselor, acoperea în totalitate şoldurile femeii, mai 
puţin unul sau două locuri speciale. Primul, alungit, lăsa să se 
vadă coroana de piele fină dorită de toţi bărbaţii. Ceva mai sus, 
a doua deschizătură era rotundA. Exact ca orificiul secreT. Și 
nepermis. 

Ridicând telefonul, Marie-Laure începu o convorbire: 

— Alo? Spuse ea cu o voce răguşită şi tremurătoare. 
Restaurantul „Crocodil”? Aş dori să vorbesc cu domnul Jung. Din 
partea domnului * deputat Saleze carE. Oooh! 

Cu un răcnet aproape animalic, Saleze tocmai îşi pusese 
gura înfometată pe prima dintre cele două deschizături din slip. 
Îşi introduse limba în mijlocul misterului parfumat care se 
deschise complet sub mângâierea lui umedă. 

— Scuzaţi-mă, eu. Nu. Nu mă simt foarte bine, reuşi să 
articuleze Marie-Laure, răsucindu-se precum un peşte pe uscat. 
Cum? Domnul Jung lipseşte astăzi? Nu. Nu e urgent. Aş vrea să 
rezerv o masă pentru. 

Din nou, Marie-Laure Argentan fu obligată să se întrerupă 
şi să pună mâna peste receptor pentru ca interlocutorul ei să 
nu-l audă geamătul prelung. 

Agăţaxt de coapsele ei, Pierre-Antoine Saleze o 


; din Strasbotirg 
O9 penetrase dintr-o singură mişcare. Şi alesese să o facă prin 
mica deschizătură circulară din slipul de dantelă. 

— Da, o masă pentru cinci persoane, reluă ea conversaţia 
cu vocea din ce în ce mai întretăiată şi cu corpul tresărind sub 
asaltul continuu al bărbatului care îi răvăşea măruntaiele. Nu, vă 
asigur că mă simt foarte bine, domnişoară. Probabil e djn cauza 
legăturii telefonice. Da, în seara astA. În momentul în care 
închise, se auzi din spateje ei răcnetul grav al lui Pierre-Antoine 
Saleze. In acelaşi timp. Unghiile acestuia se înfipseseră în pielea 
moale şi delicată a coapselor ei. 

Chiar şi atunci când deputatul se retrase complet din ea, 
Marie-Laure nu se mişcă, continuând să-l ofere viziunea 
înnebunitoare a crupei palpitante şi nesătule. Tresări când auzi 
uşa biroului deschizându-se şi apoi închizându-se la loc. Plecase 
fără a-l adresa măcar un cuvânt. Se descărcase în ea, după care 
plecase liniştit la treburile lui. Lacrimi de furie şi umilinţă ţâşniră 
din ochii pe jumătate închişi şi se scurseră pe obrajii fini. 

Timp de o fracțiune de secundă Marie-Laure Argentan avu 
chef să deschidă fereastra şi să se arunce în gol pentru a 
termina cu toată această infamie. Era o soluţie bună pentru 
toate. 

Dar. Un alt gând o reţinu. Unul care dură ceva mai mult 
decât cel dinainte. Acum vedea din ce în ce mai clar cum se 
profila mijlocul de a-l distruge pe Pierre-Antoine Saleze. 

Cu câteva zile în urmă, ea se mai întreba încă ce ar fi 
putut face pentru a-l prinde. Uneori, chiar se gândea să renunţe 
la acest scop al vieţii ei. Şi iată „MO JusTiţiora că Saleze avusese 
ideea genială de a se duce în cartierul Andre-Fortier şi totul 
redevenise posibil, în curând nu va mai trebui să dea decât o 
lovitură pentru a-l strivi ca pe un vierme. Un vierme care era 
dăunător, periculos şi respingător. 

Această imagine a unui Saleze strivit de pământ cu o 
lovitură cu tocul pantofului, mătură dintr-o dată ruşinea şj furia 
care o invadase. Dorinţa îşi făcuse din nou apariţia, cu o forţă 
crudă şi irezistibilă. 

Atunci, cu faţa întoarsă către fereastră, către Strasbourgul 
care părea că nu o urmăreşte decât pe ea, cu corpul aproape 
gol care oferea o privelişte deosebită, Marie-Laure îşi strecură 


mâna dreaptă între coapse, până la butonul care trebuia să 
declanşeze plăcerea extremă. 

Capitolul VII 

— Nu arată chiar aşa de, rău Comisariatul lor, murmură 
Aime Brichot în timp ce, în mijlocul străzii Nuee-Bleue, Boris 
Corentin aştepta pentru a putea vira la stânga. 

Maşina trecu pe sub poarta din fier forjat a unei clădiri 
masive, aproape monumentală, ale cărui faţade şi frontonul 
triunghiular o făceau să semene cu varianta germano-alsaciană 
a Partenonului. 

După poarta uriaşă urma un tunel de vreo patru-cinci 
metri care se deschidea în curtea pavată a unui fost hotel privat 
care fusese transformat în comisariat. 

— Eşti sigur că nu e prea devreme? Se hazarda Aime 
Brichot în timp ce coborau din maşina parcată în curte de Boris 
Corentin. La urma urmei nu avem nimic concret împotriva lui 
Saleze. Şi mai e şi deputat european. 

— Nu vreau să mă bat cu lupii, spuse încet Elsa Fabre şi, 
în plus, Durville este adjunctul comisarului divizionar şi nu este 
genul care să se arunce cu capul înajnte într-un plan care are o 
fisură cât de micĂ. În momentul în care intrau în clădire, Boris 
Corentin se întoarse către ei şi îi măsură din cap până în 
picioare, cu o privire ferma, aproape încăpăţânată: || 2 

— La modul absolut, aveţi dreptate amândoi. Dar eu, vă 
repet, îl simt pe domnul deputat că nu prea e în largul lui în 
prezenţa noastră. Ca şi asistenta lui, de altfel. Povestea lor cu 
maşina nu prea stă în picioare şi cred că ar trebui anunţate 
autorităţile din acest oraş. 

Lăsându-l în pace pe Elsa şi Brichot, Boris Corentin urcă 
patru câte patru cele douăzeci şi două de trepte care duceau la 
primul etaj, acolo unde comandantul Edmond Durville îşi avea 
biroul. 

— Aveţi mare noroc, îi spuse secretara acestuia; care 
roşea ca o şcolăriţă de fiecare dată când îşi încrucişa privirea cu 
Boris: pentru moment nu e nimeni la el în birou. Aşteptaţi puţin. 

Ridică receptorul şi apăsând una din cele trei tas-| te roşii 
care se găseau pe telefon, îl anunţă pe Boris. 

— Puteţi merge, îi spuse ea după ce închise. Profitaţi: e 
într-o dispoziţie ceva mai bună decât de obicei. 


Corentin împinse uşa de lemn cu balamale care | scârţâiau 
la cea mai mică mişcare. Avansa până la i biroul din stejar 
masiv, aşezat chiar în faţa celor j două ferestre uriaşe care 
dădeau în curtea pavată. 

judecând după părul grizonat, ridurile de pe I. Frunte şi 
pungile de sub ochi, Edmond Durville nu | părea a fi prea 
departe «de pensionare. 

— Ah, Corentin! Exclamă el cu o veselie care i [se păru 
puţin forţată lui Boris. Chiar voiam să te văd! Înainte de toate: ai 
ceva să-mi ce'ri? 

— Să vă cer - nu; să vă spun - da, răspunse | Corentin 
aşezându-se pe unul dintre cele două fotolii care i se arătau. 

Începu să-l prezinte lui Edmond Durville principa- 

* lele elemente ale anchetei. Pe măsură ce vorbea, | 113 
văzu pe comandant că zâmbeşte, se opreşte şi în cele din urmă 
pe chipul acestuia se întipăreşte o încordare puternică. După ce 
Corentin termină, timp de câteva zeci de secunde, în birou se 
lăsă o linişte grea. Cu frunte. A plecată, Durville părea destul de 
interesat de ceea ce tocmai auzise. 

— Ce ţi-e şi cu întâmplarea asta, spuse el în cele din urmă, 
ridicându-şi privirea. Se mai întâmplă să ne fie şi nouă 
favorabilă câteodată! 

Îşi regăsise zâmbetul puţin forţat, dar Corentin rămase 
nemişcat, aşteptând urmarea care nu întârzie să vină. 

—  Închipuie-ţi că-azi-dimineaţă, căpitanul Malard - cel 
care cunoaşte cel mai bine atmosfera din aceste cartiere, a fost 
contactat de unu [dintre informatorii săi care i-a spus că Zohra 
Chabib a fost omorâtă ca urmare a unui viol colectiv şi că este 
în stare să spună numele vinovaţilor. 

— Şi ce înseamnă asta? Spuse Corentin încordat brusc 
pentru că bănuia ce avea să urmeze. 

Zâmbetul lui Durville se lărgi: 

— E evident nu? Pentru că Malard este pe cale de a-l găsi 
pe vinovaţi, i-am încredinţat lui cazul! Ceea ce înseamnă că în 
câteva zile totul se va termina, iar dumneata vei putea să te 
dedici în întregime misiunii principale pentru care ai fost trimis 
aici: conferințele. 

Durville insistase asupra ultimei fraze, cu o voce oarecum 
amenințătoare. 

Boris Corentin sări din fotoliu şiişi puse mâinile 


— Şi tot ce am aflat cu privire la Saleze, nu contează? 
Face parte din pierderi? 

Edmond Durville oftă: 

— Ascultă, Corentin! Am cea mai mare admiraţie pentru 
statele tale de serviciu, dar uite cum stau lucrurile: fiecăruia 
dintre noi i se întâmplă să-l pice pata pe câte un caz, aşa cum 
mi s-a întâmplat mie acum. Drept urmare, nu vreau să mai aud 
nici un cuvânt de la tine legat de această anchetă. 

— Nu puteţi face asta! Vă repet că. 

— Ti-am spus deja! Nu vreau să mai aud nici un cuvânt, i- 
o tăie scurt Durville. lţi reamintesc că eu sunt cel însărcinat cu 
bunul mers al treburilor şi tot eu trebuie să dau socoteală dacă 
nu iese bine! Nu tu, Corentin! Nu tu! 

Boris Corentin, cu picioarele tremurându-l de furie şi 
frustrare găsi de cuviinţă să nu închidă uşa atunci când ieşi din 
biroul lui Durville. Nu reuşi să se calmeze nici după ce le reiată 
lui Aime şi Elsei ceea ce se întâmplase. 

— Hai, lasă, Boris, n-o să mori din asta! Nu eşti primul 
căruia i se ia o anchetă, murmură Aime Brichot cu mâna pusă 
pe umărul colegului său. 

— Dar Zohra Chabib a murit! Şi EU mi-am dat cuvântul de 
onoare bunicului ei că nu voi părăsi Strasbourgul înainte de a-l 
încătuşa pe asasin. 

— Ştiu. Ştiu! Oftă Brichot care înţelegea, pe de-a-ntregul 
furia colegului său. Dar nu e chiar un capăt de ţară. 

Corentin nu răspunse nimic. Aime Brichot se îndepărtă şi îi 
făcu semn Elsei că ar trebui să-l lase puţin sigur pentru a-şi 
digera turbarea, îl cunoştea foarte bine şi ştia că un om de teren 
ca el “nu putea admite prea uşor o înfrângere. Nu va trece mult 
timp şi se va implica din nou în acţiune. 

Şi exact asta se întâmplă după vreo zece minute. 

— Bine, dacă aşa stau lucrurilE. Spuse brusc Corentin 
dând drumul calculatorului care se găsea pe birou. Spune-mi, 
continuă el, întorcându-se către Elsa Fabre: presupun că aveţi 
un fişier special în care sunt înregistrate furturile de maşini! 

— Bineînţeles! Răspunse tânăra bucuroasă să-l vadă pe 
Corentin ieşind din starea în care se găsise. Se cheamă MCFG şi 
îl găseşti pe serverul HD1. 

— MCFG? Se miră Aime Brichot care se apropie de birou. 

Elsa zâmbi poznaş: 


— E sigla pe care au găsit-o pentru „Maşini pe Cale de a Fi 
Găsite”. 

— Au umor poliţiştii ăştia alsacieni! Zâmbi Boris butonând 
în continuare la calculator. 

Accesă rapid fişierul pe care îl căuta şi derula toate 
declaraţiile de furt, până ajunse la cea privind Jaguarul declarat 
de Pierre-Antoine, Saleze. 

— Totul pare a fi în regulă, oftă Aime Brichot care citise 
peste umărul colegului său. Furtul a fost declarat în dimineaţa 
de dinaintea morţii Zohrei Chabib. Deci. 

Fu întrerupt de o înjurătură lansată de Corentin: 

— Priveşte asta. Meme! La uite cine i-a luat declaraţia 
deputatului. 

— Căpitanul Philippe Malard, citi Brichot aplecat în faţă. 
Şi? 

— ŞI, răspunse Corentin, este acelaşi Malard care, zice el, 
a regăsit pista care duce la asasinii Zohrei şi căruia Durville i-a 
încredinţat ancheta pe care ne-a luat-o nouă! | 

— Cu siguranţă că e vorba de o coincidenţA. Murmură Elsa 
Fabre, care se simţea puţin obligată să-şi susţină colegul. 

— E posibil, recunoscu Corentin. Dar se poate verifica. 

Se întoarse către Aime Brichot: 

— Meme! Ştii cine este William Desportes? 

— Este tânărul locotenent stagiar care a venit ultimajună 
la Brigada Mondenă. Ce-l cu el? 

—  Inchipuie-ţi că sub aparenţa unui student timid şi 
întârziat, tipul ăsta e un geniu al informaticii. Şi într-o zl. Pe când 
discutam despre chestiile astea, mi-a destăinuit un truc: „Pentru 
noi, poliţiştii, calculatorul are avantajul că nu poate fi trucat. 
Este imposibil să ştergi cu adevărat toate urmele pe care le lasă 
crearea unui fişier şi, în special, data reală la care a fost creat”. 

Aime Brichot îl privi pe Corentin cu un aer îndoielnic: 

— Vrei să spui că declaraţia de furt a lui Saleze ar fi putut 
fi făcută după moartea fetei şi antedatată? 

— E o posibilitate, nu? 

— Problema e că micul tău geniu al informaticii nu se află 
aici! 

Boris Corentin afişă un zâmbet în colţul buzelor: 


— Nu e prea grav! Închipuie-ţi că i-am cerut să-mi arate ce 
trebuie făcut pentru a regăsi aceste urme. Şi cum nu am o 
memorie chiar atât de proastă. ă 

Cu sprâncenele încruntate, Boris Corentin. |Incepu să 
butoneze febril calculatorul, efectvând o succesiune de patru- 
cinci operaţii cu scopul de a accede la datele invizibile de pe 
hard-disc. 

Atunci când apăsă tasta ENTER văzură apărând || 7 pe 
ecran aceeaşi declaraţie de furt pe care o citise anterior. 

Numai că de această dată, peste datele citite anterior 
erau afişate altele care nu puteau fi scoase la imprimantă, dar 
care puteau fi citite foarte uşor pe monitor. 

— Priveşte aici, Meme! Se entuziasma Corentin 
manevrând mausul pentru a potrivi săgeata pe cea de-a doua 
linie a textului: Data şi ora creării. 

— Dumnezeule! Ai avut dreptate, Boris! Exclamă Brichot 
după ce citi cele câteva rânduleţe. 

— Bineînţeles că am avut dreptate! Triumfă Boris 
sprijinindu-se de spătarul fotoliului. Declaraţia de furt a fost 
înregistrată a doua zi după moartea Zohrei Chabib! Dar a fost 
menţionată data din ajun pentru a înlătura orice bănuială. Deci. 

O tăcere grea se lăsă peste birou, tulburată doar de 
zgomotul unui camion de gunoi care trecea pe stradă. 

— Deci, sfârşi murmurând Elsa Fabre cu o voce stinsă, 
asta înseamnă două lucruri. Primul ar fi că Pierre-Antoine Saleze 
are ceva serios să-şi reproşeze. lar cel de-al doilea. 

Boris Corentin se ridică încet, o prinse pe Elsa de umeri şi 
o întoarse spre el. 

— Cel de-al doilea, spuse el cu o voce gravă, este că 
Philippe Malard este fie foarte distrat, fie foarte naiv. 

Se opri şi cea care continuă fu chiar Elsa, ca un ecou: 

— Fie foarte corupt! 

Capitolul VIII. 

Cu capătul degetului arătător şi cu o blândeţe deosebită. 
Marie-Laure Argentan parcurse mai întâi conturul buzelor roşii 
care zâmbeau. Urmă apoi conturul obrajilor, bărbia, linia 
graţioasă a gâtului gol şi, în cele din urmă, atinse cu degetul 
punctul unde începeau să se contureze sânii dezvăluiţi de rochia 
foarte decoltată. 


Cu un oftat profund, Marie-Laure puse la loc fotografia pe 
măsuţa de lemn, în faţa canapelei pliante pe care se lungise pe 
jumătate. 

O aşeză chiar în faţa celeilalte. Fiecare clişeu avea propria 
ramă de lemn. Erau de aceeaşi înălţime de parcă una nu putea 
exista fără cealaltă şi invers. 

Luminaşi umbră. 

Paradisul şi infernul. 

Goală aproape în întregime. Marie-Laure se ridică, în 
încercarea de a scăpa de atracţia exercitată de cele două 
fotografii. Merse şi se aşeză în faţa ferestrei. 

Afară era viaţa, liniştită şi simplă. Copiii se jucau în Piaţa 
Libertăţii, unde în parte traficul maşinilor era interzis. Din 
această cauză semăna cu o pieţi-şoară de ţară, cu câteva 
magazine, bănci publice şi nenumărați porumbei. 

L 19 

Cerul era de un albastru profund, cristalin. 

Viaţa era liniştită şi simplă. 

Marie-Laure trebui să facă un efort pentru a se smulge din 
contemplarea acestui colţ liniştit din Schiltigheim, la periferia 
din nord-est a Stras-bourgului, la doi paşi de Parlamentul 
European. 

Se lăsă să cadă din nou pe canapea şi, ca hipnotizaţi, ochii 
i se îndreptară din nou către cele două fotografii. 

Paradisul şi infernul. 

Una dintre aceste fotografii reprezenta o tânără femeie 
blondă, cu un aer blând şi visător. După croiala şi culorile rochiei 
care se vedea în fotografie, se putea ghici că fotografia data de 
la începutul anilor 70. 

Tânăra în cauză avea nouăsprezece ani la vremea aceea. 
Se mai numea încă Solange Cadot. Trei ani mai târziu se 
măritase şi luase numele soţului ei. 

Devenise atunci Solange Argentan. Şi, la un an după asta, 
chiar înainte de a cere divorţul, dădea naştere unei fetiţe: Marie- 
Laure. 

Cea de a doua fotografie era o fotografie de grup. Vreo 
douăzeci de tineri de ambele sexe erau fotografiaţi în faţa 
intrării unei universităţi franceze. Şi aici era Solange - chiar în 
primul rând. Încă mai zâmbea, dar nu pentru multă vreme. 


Trei luni după ce fusese făcută această fotografie, fanară 
studentă fusese vioiată de şapte studenţi care se aflau şi ei 
alături, în imagine. 

O interesa în principal instigatorul la acest viol colectiv 
care se găsea tot în fotografie, pe cel de-al doilea rând, undeva 
în dreapta faţă de Solange. 

Acesta, evident, nu-şi mai schimbase numele de atunci: se 
mai numea încă Pierre-Antoine Saleze. 

Marie-Laure Argentan îşi dădu seama că ochii i se 
umpluseră de lacrimi, că respira cu dificultate şi pieptul se sălta 
şi se cobora într-un ritm sacadat. 

Se ridică şi, cu un gest aproape violent” aşeză cele două 
fotografii cu faţa în jos. 

Trebuia să termine o dată cu asta. 

Trebuia să se purifice imediat, să scape de otrava care o 
invadase şi care o omora, încet dar sigur. 

Marie-Laure avea nouăsprezece ani când, într-o seară, 
mama sa găsise în sfârşit puterea să-l povestească despre violul 
colectiv a cărei victimă fusese cu douăzeci şi doi de ani în urmă. 
Din acea noapte de coşmar ea fusese prima căreia i se 
confesase, în afară de poliţiştii care făcuseră atunci rapid o 
anchetă în urma căreia nu descoperiseră nimic şi cazul fusese 
clasat. 

Nici măcar Gerard Argentan - fostul ei soţ nu ştiuse nimic. 

— Dar bine, mamă! Se indignase Marie-Laure, în 
momentul în care poliţiştii te-au interogat, trebuia să-l denunţi, 
să depui plângere împotriva lor! Să-l bagi la închisoare pe 
nemernicii ăia! 

— Nu am putut, fata mea! Mă simţeam atât de murdară! 
Şi îmi era aşa de ruşine. 

— Şi ce au ajuns toţi ticăloşii ăştia? 

— Nu ştiu! Nu am vrut niciodată să ştiu. Mă rog, cel puţin 
despre şase dintre ei nu am mai auzit nimic. Numai că cel de al 
şaptelea tocmai a reapărut. 

Şi Solange Argentan îi arătase un exemplar din Provencal. 
Pe una din paginile din interior era foto 121 grafia unui bărbat 
brunet, surâzător şi foarte frumos, care tocmai îşi depusese la 
Marsilia candidatura pentru alegeri. 

Se numea Pierre-Antoine Saleze. 


A doua zi, la primele ore ale dimineţii, Solange Argentan - 
născută Cadot, se aruncase pe fereastra apartamentului pe care 
îl ocupa împreună cu fiica sa, la etajul cinci al unei clădiri situate 
pe o stradă liniştită din Aix-en-Provence. 

De atunci, adică de şase ani încoace, Marie-Laure nu mai 
avea în cap decât o singură idee: să-l facă să plătească pe cel 
care era vinovat de viaţa risipită şi de moartea mamei sale. 

Li luase ceva timp până să-l găsească. Mai întâi pentru că, 
învins la Marsilia” plecase în altă regiune pentru a-şi încerca 
norocul, în cele din-urmă reuşise să fie ales deputat european. 

Intre timp, Marie-Laure avusese noroc să afle că acesta îşi 
căuta o nouă asistentă. Cu studiile sale în drept şi diploma în 
ştiinţe politice, Marie-Laure ar fi putut să încerce să-şi facă o 
carieră mult mai interesantă. Dar îşi sacrificase fără ezitare 
viitorul pe altarul răzbunării. 

Şi, dintre alte opt candidate, ea reuşise să obţină postul 
de asistentă parlamentară a deputatului Pierre-Antoine Saleze. 

Marie-Laure ieşi brutal din reveria morbidă, dân-du-şi 
seama că îşi strecurase mâna dreaptă între coapsele complet 
goale şi insista acolo unde domnea o căldură umedă pe care o 
cunoştea foarte bine. 

Fu scuturată de un acces de furie. 

De ce? De ce trebuia ca Pierre-Antoine Saleze să aibă un 
astfel de ascendent erotic asupra ei? De ce nu juisa niciodată 
atât de puternic, decât atunci când el o trata ca pe un câine, ca 
pe o curvă gata să se plieze dorințelor lui cele mai degradante? 

Repede, aproape brutal, Marie-Laure îşi introduse trei 
degete în interiorul intimităţii ei umede. Făcea asta pentru a se 
pedepsi, pentru a-şi face rău. 

Să se pedepsească pentru ce? Era destul de lucidă pentru 
a-şi da seama că nici măcar nu era vina lui Saleze. El nu făcuse 
decât să trezească la realitate ceea ce exista deja în ea: dorinţa 
de a fi umilită şi degradată pentru a putea atinge plăcerea 
supremă. Un rictus de ură deforma trăsăturile regulate şi 
senzuale ale fetei, timp în care penetra continuu cu degetele cu 
un fel de furie disperată. Cuprinsă de accese din ce în ce mai 
violente, Marie-Laure simţi căldura care lua naştere adânc 
înăuntrul ei şi “îşi simţi abdomenul scuturat de nişte valuri. 
Sacadate, îşi retrase repede mâna şi sări în picioare cu faţa în 
flăcări şi cu ochii aruncând fulgere. 


Nu! Nu aşa! Nu voia plăcere în felul ăsta! Avea nevoie de 
ceva mai puternic pentru a reuşi să-şi * şteargă din minte 
imaginea lui Saleze încrustată adânc în fiinţa ei. 

Marie-Laure îşi luă mobilul şi formă rapid un număr. 

— Dacă ar fi acasA. Murmură ea cu voce tare, învârtindu- 
se de colo până colo. O, Doamne! Fă să fie acasă. 

Ştia că bărbatul pe care îl căuta era singurul care ar fi 
putut să-l ofere senzaţii erotice mai puternice decât cele pe care 
le încerca cu Pierre-Antoine Saleze. Şi în plus, cu el, atunci când 
avea orgasm, nu o încerca dorinţa violentă şi înspăimântătoare 
de a ucide. 

Marie-Laure simţi ceva greu în stomac, în momentul în 
care ajunse la primele clădiri sinistre şi identice ale cartierului 
Andre-Fortier. 

Într-unul dintre ele o aştepta amantul ei. 

La telefon, el îi ordonase practic să se îmbrace ca o curvă. 
Fără a se gândi măcar să protesteze, se îmbrăcase cu o fustă 
muiată şi foarte scurtă, pe care nu o mai purtase de foarte 
multă vreme, îşi pusese ciorapi în pătrăţele, un pulover mulat, 
fără sutien pe dedesubt şi din cauza gerului puternic îşi luase 
paltonul de blană autentică. 

Ca o somnambulă, Marie-Laure dădu colţul primei clădiri şi 
se îndreptă către extremitatea de nord a celei de-a doua. 

Citind inscripţia „3B” deasupra ultimei scări, îşi simţi 
bătăile inimii accelerându-se şi o bulă de căldură luând naştere 
în interiorul ei. 

Ajunsese. Undeva, în măruntaiele clădirii murdare şi 
întunecate, EL o aştepta. 

Intrarea în imobil era blocată de un grup de cinci sau şase 
adolescenţi, care ascultau muzică rap difuzată de aparatul pe 
care unul dintre ei îl ţinea pe genunchi. 

În orice altă zi. Marie-Laure Argentan ar fi aşteptat să se 
elibereze drumul. Dar astăzi, dorinţa pe care o ţinea în ea era 
prea puternică, prea imperioasă. Fără a încetini măcar pasul, cu 
acelaşi mers regulat şi lent, se îndreptă către cei cinci băieţi ale 
căror chipuri erau întoarse către ea. Nici când ajunse la prima 
dintre treptele de beton nu se mişcă ni-rneni. Străduindu-se să 
rămână calmă, Marie-Laure depărta pulpele primului dintre ei - 
un alb cu faţa rotundă. Avu impresia fizică a privirii acestuia 
cum urcă de-a lungul coapselor ei până la întretăierea 


picioarelor unde se găsea locul fericirii. Marie-Laure trebui să-şi 
muşte buza inferioară pentru a nu striga de plăcere, îşi continuă 
drumul. Cel de-al doilea tip pe lângă care trecu îi băgă cu grijă 
mâna pe sub fustă pentru a-l mângâia fesele. 

— Hei, băieţi! Strigă el emoţionat. Asta n-are chiloţi! 

Al treilea, un blond tipic francez se plantă în faţa ei şi se 
apucă de sex ca pentru a-l face o ofertă. 

— Ce zici să te răscolesc un pic cu asta? 

— Lăsaţi-mă să trec, murmură Marie-Laure, cu o voce 
tremurătoare. 

Trebui să-şi înfigă unghiile în palme până la ‘sânge, pentru 
a putea rezista vocii din străfundul sufletului care devenea din 
ce în ce mai puternică. Vocea îi spunea să se lase în genunchi şi 
să se abandoneze dorințelor frustrante pe care le simţea. 
Crescând în ea. 

— Lăsaţi-mă să trec. Repetă ea în timp ce o mână 
invizibilă i se strecurase pe sub fustă şi o apuca- 'se de moţul 
fierbinte pe care îl găsise acolo. Am 

e jântâlnire cu. 

Le spuse numele în şoaptă, dar oricum avu efectul 
instantaneu al unei baghete magice. Mâna care îi frământa 
fesele dispăru şi băieţii se depărtară de ea. 

— Trebuia să spui de la început, prințese! Se auzi o voce. 
Te rugăm, du-te repede la el, pentru că te aşteaptă! Poate ne 
revedem într-una din zilele astea. 

Ceilalţi patru izbucniră în râs, în timp ce Marie-Laure cu 
coapsele arzându-l de dorinţa frustrantă, intră în holul întunecos 
şi se îndreptă către uşa metalică din dreapta, aşa cum îi 
indicase prin telefon amantul ei. 

Se găsi în faţa unei scări de beton care ducea în subsol. 
Cu inima spărgându-l pieptul, începu să coboare, în timp ce. In 
spatele ei, uşa se închise singură cu un scârţâit lugubru, urmat 
de un clac sec care o făcu să se gândească la un cavou care îşi 
primeşte noul locatar. 

Jos se vedea un culoar lung luminat de trei becuri golaşe, 
sinistre şi prăfuite. De fiecare parte erajj uşi cu gratii: cele ale 
boxelor locatarilor. 

În spatele ei se auzi un târşâit. Înainte să aibă timp să se 
întoarcă, două braţe puternice o imobilizară: unul dintre ele îi 
astupă gura, timp în care celălalt îi frământa pieptul prin 


paltonul de blană. Atunci când reuşi să se întoarcă fu plăcut 
surprinsă să-l recunoască pe bărbatul care acum o lega: era 
amantul ei. 

Adică Amin Al-Whalid. 

— Vino încoace, ordonă el cu o voce tăioasă apucând-o 
totodată strâns de braţ. Dar chiar această durere, această forţă 
brutală şi dominatoare care se exercita asupra ei, făcea să-l 
crească excitarea şi mai mult. 

Amin o împinse într-una dintre încăperi, luminată doar de 
două luminatoare care se găseau la nivelul trotuarului. Era 
ocupată parţial de patru pubele colective, iar solul era plin de 
gunoaie, prezervative folosite, plus două sau trei seringi goale. 

Domnea un miros puternic de carne în descompunere, 
legume în stare avansată de putrefacție, urină şi multe altele 
imposibil fle identificat pentru un nas omenesc normal 
constituit. 

Amin Al-Whalid se sprijini de una dintre pubele şi îşi 
desfăcu încet blugii: 

— Aici vreau să ţi-o trag, frumoaso! Ai vrut senzaţii tare? 
Asta o să ai! Acum dezbracă-te până la piele! 

Cu gesturi automate, Marie-Laure se grăbi să îl asculte. 
Vocea raţiunii îi striga să plece imediat, să fugă din acest loc 
care îţi provoca silă. Dar cealaltă voce, cea care o ţinea pe loc şi 
o“ îndemna să asculte, se auzea şi mai tarE. In timp ce dădea 
jos paltonul de blană, îi trecu prin faţa ochilor chipul lui Pierre- 
Antoine Saleze. În j acel moment buza superioară i se strâmbă 
într-un | rictus de satisfacţie. Ce faţă ar fi făcut „domnul 
[deputat” dacă ar fi văzut-o în acele momente! Şi f mai ales 
dacă ar fi ştiut că. Încă de la început. ['* asistenta lui se dădea 
în bărci cu Amin. 

Pe Amin îl întâlniseră împreună prima dată. 

| Saleze fusese însărcinat de preşedintele comisiei în f 
care lucra să întocmească un raport despre cartieLrele cu 
probleme. După asta. Il revăzuseră separat: «deputatul, în mod 
oficial, datorită problemelor legate de muncă, iar asistenta lui - 
pe ascuns pentru a se hârjoni cu acest etalon magnific al rasei 
umane, cu un corp de statuie grecească şi o poftă nestăvilită. 

Atunci când realizase că şeful ei pusese la punct împreună 
cu Amin poşta care se soldase cu moartea Zohrei Chabib, Marie- 
Laure înţelesese că ora”atât de mult aşteptatei răzbunări 


sosisE. În prezent, Marie-Laure era goală. Şi corpul ei concentrat 
asupra dorinţei care o poseda, nu simţea nimic din frigul 
înconjurător. 

Balansându-şi şoldurile, cu sfârcurile îndreptate către el, 
Marie-Laure se îndreptă către Amin, care stătea în continuare 
nemişcat şi nepăsător. 

— Scoate-mi scula şi mângâi-o! Îi ordonă el fără a o privi 
măcar. 

Marie-Laure îşi băgă mâna tremurătoare în blugii deschişi 
ai amantului. Nu-si putu reţine un geamăt de mulţumire atunci 
când degetele i se strânseră în jurul coloanei dure de piele 
caldă, enormă, fremătătoare. Vie. 

O scoase la aer şi începu s-o mângâie încetişor, timp în 
care el îi morfolea destul de brutal intimitatea. 

Pe măsură ce îi creştea excitarea, imagini din ce în ce mai 
reale, prezente, irezistibile, o făceau să tremure şi să geamă, 
zbătându-se de dorinţă asemenea unui animal prins în capcană. 

Zohra. 

Şi-o imagina pe tânăra fată în momentul orgiei se găsea 
într-o încăpere asemănătoare. Corpul e' gol, fără apărare, era la 
dispoziţia tuturor. Şi înaintea ei se întindeau membre întinse, 
precum nişte arme pregătite să pătrundă, să perforeze. 

— Ei! Nu atât de repede! Asta dacă nu cumva vrei să mă 
termini înainte, protestă Amin îndepărtând mâna femeii de pe 
membrul lui extraordinar de excitat. Pune-te în patru labe şi te 
rezolv imediat! 

Marie-Laure se lăsă să cadă pe betonul plin de jeg şi 
depărta şoldurile la maxim pentru a-l primi pe bărbat. 

Gemea! Avea chef să strige, să urle, atât era de răvăşită 
din cauza dorinţei. Avea impresia că sexul i se transformase 
într-o minge de foc, de lavă care arde. În momentul în care 
falusul arogant şi dominator îşi lua în posesie cucerirea, urechile 
femeii prinseră câteva dintre acordurile muzicii ritmate şi 
monotone pe care o ascultau tinerii de afară. Sunetul se 
amestecă imediat cu imaginile în care Zohra se zbătea în 
mijlocul unei păduri de vergele ridicate şi amenințătoare. 

Auzi apoi de undeva o voce răguşită, sălbatică, ireală, 
care cerea întruna: 

— Ceilalţi de afară. Adu-l aici! Îi vreau! Vreau să mă facă 
foţi! Du-te şi caută-l! 


Numai când Amin ieşi din ea şi se ridică îşi dădu seama că 
vocea pe care o auzise era a el. Îi trebuiră câteva secunde lungi 
pentru a admite că ea fusese cea care îl implorase pe Amin să-l 
aducă şi pe ceilalţi băieţi care se găseau afară la doar câţiva 
metri de ea. Când realiză pe deplin, teroarea puse stăpânire pe 
ea. Era imposibil ca ea să fi fost cea care ceruse sexul în grup 
după ce, cu mulţi ani în urmă, mama ei fusese distrusă de un 
asemenea viol! 

Dar, în acelaşi timp, atunci când auzi zgomote de paşi şi 
râsul gros al adolescenților care coborau treptele de beton, ceva 
în ea nu-l dădea voie să se mişte. 

L 29 

Marie-Laure Argentan se întoarse către uşă chiar în 
momentul în care cei cinci băieţi intrau în încăperea urât 
mirositoare, în faţă era Amin care o privea cu o milă ciudată în 
priviri. 

— Vezi, ţi-am spus eu că o se ne mai întâlnim! Râse unul 
dintre băieţi, desfăcându-şi catarama de la cureaua blugilor şi 
toţi ceilalţi îl imitară. 

Atunci, Marie-Laure simţi cum toată frica şi dezgustul îi 
dispar dintr-o dată, înlocuite cu un fel de mândrie supraumană 
care era atât de intensă că de-abia o putea suporta. 

Toţi băieţii aceştia erau pentru ea şi numai pentru ea. De 
asta se aflau acolo. Ea le producea excitație şi datorită ei aveau 
acum mădularele întărite şi umflate. Numai ea era singura care 
avea posibilitatea să le ofere plăcerea pentru care veniseră în 
acea cameră întunecată şi urât mirositoare. 

Marie-Laure se ridică pe coate şi-l privi pe cei cinci băieţi 
cu un zâmbet care ar fi îngrozit-o dacă ar fi avut posibilitatea să 
se vadă. 

— Hai! Vă aştept! Spuse ea cu o voce mai răguşită decât 
avusese vreodată, deschizându-şi sexul cu degetele. Veniţi să 
mă îmbrăţişaţi şi să mă faceţi să urlu de plăcere. Veniţi cu toţii! 
Acum! 

Şi cei cinci adolescenţi se repeziră cu toţii la ea Negrul o 
prinse între mâinile lui puternice şi începu să o frământe pe 
toate părţile. Apoi, îi dădu drumul şi o prinse în sexul lui erect, 
care se înfipse în ea până la cotor. Imediat, cu răsuflarea tăiată 
de această intruziune brutală, Marie-Laure simţi un al doilea sex 


forțându-l celălalt orificiu. Deschise gura şi îl înghiţi şi pe cel de- 
al treilea. 

Ascultători, ceilalţi doi băieţi se postară fiecare de câte o 
parte şi, fără o secundă de ezitare, ea întinse mâinile şi îi apucă 
fiecăruia în parte sexul întins către ea. 

In acel moment, în punctul culminant al nebuniei ei 
sexuale, ceva înăuntrul ei declanşa calmul. Timp de câteva 
secunde, Marie-Laure Argentan nu mai simţi virilităţile care 
intrau şi ieşeau din ea, nu mai auzi gemetele bărbaţilor care o 
pistonau, nu mai simţi mirosul puternic de transpiraţie 
masculină - nu mai era acolo decât cu trupul. 

Pentru că spiritul plecase după o idee care măturase totul. 
O idee care se născuse în străfundurile minţii ei, asemenea big- 
bangului primordial. 

Poşta. Acesta fusese cuvântul care îi venise în minte şi 
care declanşase totul. Era cel care îi oferise mijlocul de a-l face 
să plătească pe Pierre-Antoine Saleze. Să-l omoare aşa cum 
făcuse el cu mama ei. 

Trebuia să o facă în modul cel mai lent şi mai atroce care 
ar fi putut exista. Şi mijlocul acela era acolo: îl ţinea în mână. 
Capcana se contura cu o claritate incredibilă în ochii femeii. 
Vedea deja cum se strâng enormele cătuşe de oţel în jurul lui 
Saleze şi îl sfărâmă, îl deşiră, până când nu mai rămâne nimic 
din el. 

Deci, cu siguranţă că în câteva zile, clipele de viaţă ale lui 
Pierre-Antoine Saleze se vor apropia de sfârşit. Acestea fiind 
hotărâte, Marie-Laure se lăsă din nou purtată de furia erotică a 
partenerilor ei şi plonja împreună cu aceştia în oceanul de 
plăcere care îi inundase corpul, sufletul şi spiritul. 

Capitolul IX. 

Corentin fu trezit de trei senzaţii diferite una de alta, dar 
simultane. Prima era o rază de soare care se strecurase prin 
perdeaua galbenă cu flori şi care îl avertiza că ziua începuse de 
ceva vreme. 

Cea de-a doua era şi mai caldă, mai blândă, mai 
promițătoare. Erau buzele cărnoase şi umede ale Elsei Favre 
care alunecau încet şi voluptuos în jurul virilităţii lui. 

Şi cea de-a treia senzaţie erau cele trei bătăi discrete în 
uşa camerei pe care o ocupa la etajul al treilea al hotelului 
Dragon. 


— E un mod foarte agreabil de a te trezi, murmură 
Corentin mângâind crupa goală a tinerei polițiste care începu să 
toarcă de plăcere întorcându-se pentru a se deschide mai mult 
pentru degetele bărbatulul. In ajun cinaseră cu toţii: Aime 
Brichot, Elsa Fabre şi el - Boris Corentin. Ajunseseră într-un 
restaurant specific alsacian pe care îl recomandase tânăra. 
Acolo, în ciuda ironiilor lui Boris cu privire la colesterolul prea 
ridicat, Aime Brichot nu se putu abţine să nu guste câte puţin 
din majoritatea bunătăţilor oferite, inclusiv o tartă cu fructe. 

Apoi, sub pretextul că verifică dacă s-au instalat bine în 
hotel, Elsa Fabre îi însoţise pe străduţele li niştite, strâmte şi 
întunecate ale „Micii Rranţe”. Şi apoi, după ce îi uraseră noapte 
bună lui Ajme, Boris îi propusese să mai rămână o clipă în 
camera lui. La această replică ea răspunsese cu o voce 
perversă: 

— De ce doar o clipă? 

— Probabil că e micul dejun, oftă Elsa lăsând cu regret 
obiectul dorințelor ei matinale. Merg să deschid, nu te mişca. 

Şi, înainte ca Boris să apuce să-l spună că era în întregime 
goală, tânăra sări din pat şi merse direct la lisă. Şi o deschise 
larg. 

Nu era micul dejun, ci Aime Brichot, deja îmbrăcat din cap 
până-n picioare. Făcu ochii mari de stupefacţie atunci când o 
văzu pe Elsa în costumul Evei. Privirea îi întârzie o clipă asupra 
sânilor mari şi grei, ca şi pe triunghiul roşcat care îi incendia 
partea de jos a abdomenului cu piele albă, aproape lăptoasă. 

Apoi, se înroşi ca racul şi dădu să se retragă, bâlbâind 
întruna nişte scuze care oricum nu-şi aveau locul. 

— Hai, intră! Şi încetează să mai faci pe mironosiţa! Glumi 
Elsa intrând în baie de unde ieşi imediat cu un prosop înfăşurat 
pe corp. 

În momentul în care Brichot intra în cameră apăru şi 
băiatul de serviciu cu un platou pentru micul dejun. 

— Mănânci cu noi? Întrebă Boris Corentin cu un anumit tip 
de tandreţe vizavi de vechiul sau prieten jenat. 

— Nu, merg jos la bufet, în tot acest timp domnul Boris 
Corentin va putea să-şi facă siesta de dimineaţă! 

L33 


— Nu e vina lui, interveni Elsa, care părea că se distrează 
la nebunie pe seama situaţiei create. Nu a putut să doarmă 
până la o oră destul de avansată din noapte. 

Aime Brichot roşi din nou până în vârful urechilor. Atât de 
tare, încât Boris consideră că e bine să-l sară în ajutor: 

— Cât e ceasul acum? Întrebă el tumându-şi o ceaşcă de 
cafea fierbinte. 

— Aproape nouă, răspunse Aime Brichot care îşi trase un 
scaun pentru a se aşeza. Şi închipuie-ţi că în timp ce domnul 
recupera, alţii deja s-au săturat de muncă. 

— Vrei să spui că ai reuşit să dai de fostul tău coleg? 

— Căpitanul Simon? Da, am dat de el aseară, imediat 
după ce ne-am despărţit. A trebuit să duc ceva muncă de 
lămurire pentru a-l convinge să-mi dea fişa lui Pierre-Antoine 
Saleze. Mi-a vorbit vreo jumătate de oră. Nimic interesant. 

— Povesteşte, spuse Corentin cu gura plină, pentru că 
tocmai muşcase dintr-un corn. 

— Saleze al nostru a fost tentat mai întâi să se apuce de 
politică în regiunea în care trăia, undeva în Marsilia. Numai că. 
În acel moment nu prea a fost dorit de oameni, care i-au şi pus 
piedică, dacă mă pot exprima aşa. 

— De ce? 

— Pentru că pe vremea aia Pierre: Antoine Saleze avea 
oarecari legături destul de vizibile cu anumite medii extremiste 
şi chiar activiste, înţelegi ce vreau să spun? 

— Da. Dintr-o dată, amicul nostru Saleze s-a mutat într-o 
regiune unde nu-l cunoştea nimeni şi şi-a fabricat o imagine de 
om politic respectabil cu scopul de a fi ales. Şi, s-ar spune că a 
reuşit perfect! 

— S-ar spune că dA. Oftă Brichot. Şi tu, ce ai mai făcut? _ 

— L-am sunat pe Baba ieri seară, răspunse Corentin. In 
ciuda orei târzii era încă la birou. Pe scurt, mi-a spus că a cerut 
unuia dintre locotenenţii săi să scotocească prin dosarul lui 
Philippe Malard - un poliţist care îşi permite să antedateze 
declaraţia furtului unei maşini, atunci când maşina în cauză are 
o legătură probabilă cu o crimă! Pentru moment nu am nici o 
veste de la Rabert şi cred că. 

Telefonul agăţat de perete în apropierea patului începu să 
zbârnâie. Boris Corentin întinse mâna pentru a răspunde: 


— Alo? Da, eu sunt. O! Salut, Rabert! Tocmai vorbeam de 
tine cu Meme. Face bine, îţi mulţumesc din partea lui. Ai găsit 
ceva şmecherii la acest Malard? Bine, dă-l drumul. 

Pe măsură ce interlocutorul lui vorbea, Aime Brichot văzu 
cum ochii colegului său aruncă scântei de excitare şi zâmbetul i 
se lărgeşte din clipă în clipă. 

— Deci? Întrebară în acelaşi timp Brichot şi Elsa în. 
Momentul în care Corentin închise. 

— Deci, ^ spuse el cu o voce veselă, luând o gură de 
cafea, închipuiţi-vă că acest căpitan Malard nu este un oarecare. 
Elsa, ştii unde a lucrat înainte de a veni la Strasbourg? 

Tânăra făcu un gest vag cu mâna dreaptă, mişcare care 
avu darul de a depărta puţin prosopul în care era învelită, 
dezvăluind un sân chiar sub nasul lui Aime Brichot. 

— A lucrat undeva în sud, dacă nu mă înşel, răspunse ea. 
A cerut transferul pentru că nu-l convenea climatul de acolo sau 
aşa ceva. 

— Tu spui că lui nu i-a convenit ceva! Exultă Corentin. 
După părerea lui Rabert, Philippe Malard a fost mutat disciplinar 
din Marsilia. Şi ştiţi de ce? 

— Probabil că ne vei spune tU. Glumi Elsa aranjândurşi 
prosopul pe piept. 

— Din cauza legăturilor prea strânse cu anumite grupuri 
extremiste locale! Făcu Corentin privindu-l pe rând pe cei doi 
acoliţi ai săi. 

— Crezi că în acel moment ar fi putut avea legături cu 
Saleze? Întrebă Brichot răsucindu-şi vârful mustăţii. 

— Este foarte probabil, răspunse Corentin, în grupurile 
astea restrânse, toată lumea cunoaşte pe toată lumea. Şi se 
ajută între ei. 

— Dar credeam că Saleze a rupt legăturile cu trecutul. 
Observă Elsa. 

— Le-a rupt, dar numai în aparenţă, făcu Corentin înălţând 
din umeri. Pentru că i-o cerea cariera politică. Dar nimic nu ne 
garantează că în fundul sufletului nu a păstrat aceleaşi idei şi 
aceleaşi simpatii. De altfel, asta e valabil şi pentru Philippe 
Malard. Deci, atunci când deputatul l-a regăsit pe poliţist şi i-a 
cerut un mic serviciu „în numele cauzei comune”, e evident că 
celălalt a acceptat. 


Aime Brichot, care de o bucată de vreme se uita cam 
cruciş, sfârşi prin a apuca ultimul corn abandonat în farfurie. 

— E foarte bine ce am aflat, spuse el în cele din urmă. 
Recunosc că e chiar puţin tulburător. Numai că asta ne duce 
unde? Îţi reamintesc faptul că, ni s-a luat ancheta în mod oficial. 

— OficiaL. Tu ai spus-o! Murmură Corentin cu dinţii strânşi 
şi privirea fixă. 

Aime Brichot îl privi bănuitor: 

— Stai aşa, Boris, vrei să spui. 

— Că am de gând să continui ancheta pe cont propriu? 
Da, Meme! Inchipuie-ţi că exact asta vreau să spun! Pentru că 
am făcut o promisiune bunicului Zohrei şi am de gând să o 
respect! Şi apoi, toţi aceşti politicieni care mint în campaniile 
electorale doar pentru a fi aieşi mă enervează! Pot să mintă cât 
vor, dar să nu se creadă mai presus de lege pentru că asta mă 
enervează şi mai tare! Saleze trebuie să plătească şi va plăti. 

— Şi de 6e nu i-aţi spune totul lui Durville? Sugeră timid 
Elsa care îl învăluia pe Boris cu o privire din ce în ce mai 
admirativă şi îngrijorată. 

— Nu e încă vremea, răspunse Corentin. Cum nu avem 
decât supoziţii şi nici un fapt concret, Durville o va lălăi. Şi nu ne 
putem permite să pierdem vremea. 

— De ce? Insistă Elsa căutând ajutor la Aime Brichot. 

Ajutor pe care nu îl găsi defel, ba chiar Brichot era şi el de 
aceeaşi părere. 

— Boris vrea să spună că mâine seară se termină 
sesiunea plenară a Parlamentului European. De aici Saleze va 
pleca fie la Bruxelles, fie la Luxemburg, fie în circumscripţia lui. 
Pe scurt: în mai puţin de douăzeci şi patru de ore va fi departe, 
în concluzie, trebuie acţionat repede. 

— Asta ce înseamnă? Întrebă Boris Corentin, mult mai 
emoţionat decât lăsa să se întrevadă. 

— Asta înseamnă că suntem împreună, Boris. Chiar dacă 
asta nu mă încântă prea tare. 

— În acest caz, să nu mai pierdem nici măcar o secundă! 
Răcni Corentin sărind din pat, gol ca un nou-născut. 

Capitolul X. 

Marie-Laure Argentan ridică degetul pentru a bate în uşa 
gălbuie, a cărui vopsea se mai vedea încă pe la colţuri. Bătuo 


dată şi apoi, în loc să mai bată o dată. Apropie urechea şi 
ascultă. 

Dinăuntru nu se auzea nici un zgomot. Ca şi cum Amin ar 
fi minţit-o când, cu o jumătate de oră mai înainte îi jurase că va 
fi acasă. Şi o va aduce şi pe Leila. 

Marie-Laure îşi muşcă buza de jos. Trebuia neapărat ca 
Amin să o convingă pe adolescentă să vină. Era o piesă 
importantă în angrenajul imaginat de Marie-Laure. Fără ea risca 
să se prăbuşească totul. 

Mai bătfj încă o dată, mai tare. Tot nimic, înfuriată se 
întoarse să plece, moment în care auzi uşa deschizându-se în 
spatele ei. Tot atunci se stinse şi lumina de pe hol şi silueta lui 
Amin îi apăru cumva aureoiată din cauza luminii soarelui. 

Era complet gol şi plin de picături mari şi transparente 
care scânteiau în lumina rece şi albă a acestei dimineţii geroase. 

— Scuză-mă. Eram la duş, mormăi el întorcându-se. Merg 
să mă îmbrac şi vin. 

— Leila nu e aici? Întrebă Marie-Laure încordată. Fără a 
mai aştepta un răspuns pe care oricum nu l-ar fi primit, pătrunse 
în camera principală unde o găsi pe tânăra cu părul roşu întinsă 
pe canapea cu căştile pe urechi. 

— Puteam să bat eu mult şi bine! Murmură ea când văzu 
că Leila, care îşi zbânţuia cu nonşalanţă capul de la stânga la 
dreapta, nici nu o observase. 

Adolescenta era îmbrăcată cu un tricou negru cu inscripţia 
„Fuck the police”. Materialul era deformat de volumul uriaş al 
sânilor care se găseau dedesubt. Jos, purta o minijupă neagră, 
muiată atât cât permitea materialul. Şi cum ridicase piciorul 
drept pentru a-şi sprijini tocul de marginea canapelei, Marie- 
Laure avea o privelişte perfectă asupra triunghiului roz al 
chilotului, în faţa canapelei, televizorul era aprins, dar fără 
sunet. Care oricum ar fi fost inutil. 

— Bună! Spuse Marie-Laure aşezându-se intenţionat în 
câmpul vizual al tinerei. 

Leila zâmbi, dădu jos căştile de la urechi şi o studie pe 
nou-venită din cap până în picioare înainte de a răspunde: 

— Bună! Tu trebuie să fii Marie-Laure! Marie-Laure zâmbi: 
se simţea foarte bine văzând că fata o devorează efectiv, 
privind-o insistent cu ochii mari şi negri. 


— Gata, fetelor! Le spuse Amin ieşind din baie. Era uscat 
acuM. Dar tot gol. În timp ce înainta către cele două femei, 
sexul, destul de mare şi în stare de repaus, i se balansa molatic, 
precum trompa unui elefant tânăr. 

— Ai putea să pui şi tu ceva pe tine, îi spuse Marie-Laure 
pe un ton care îl făcu să izbucnească în râs. 

— Da’ de ce te deranjează? Oricum îl cunoaşteţi 
amândouă şi pe dinafară şi pe dinăuntru, nu? 

Această aluzie directă la raporturile lor sexuale, rostită în 
faţa Leilei, o făcu pe Marie-Laure să fiarbă. La început crezu că 
era vorba de furie, dar apoi îşi dădu seama că e altceva, mult 
mai tulburător de atât. 

Căută să-l ignore pe Amin şi se aşeză pe canapea, chiar 
lângă Leila, care nu părea deloc deranjată de situaţie. 

— Am pus să fac un ceai de mentă! Strigă Amin prin uşa 
deschisă a bucătăriei. Vrea cineva? 

Marie-Laure făcu semn că îi e absolut egal şi se întoarse 
către Leila: , 

— Amin mi-a spus că erai foarte bună prietenă cu Zohra. 

Adolescenta dădu din umeri, lucru care îi făcu sânii să 
tresalte: 

— Da. Eram chiar şi colege. Era într-un fel ca o soră pentru 
mine. Nu-mi vine să cred că a putut să o sugrume un ticălos. 

— ţi era ca o soră? Guiţă Amin imitând vocea Leilei. Cine 
vorbeşte! Povesteşte-l şi cum vă giugiuleaţi amândouă! 

— Ce prostii vorbeşti tu acolo! 

— Cum aşa vorbesc prostii? Ripostă băiatul aşezându-se 
direct pe mocheta uzată şi plină de pete. Văd că ai uitat deja 
ziua când v-am surprins pe casa scărilor? Dacă-mi aduc bine 
aminte, tu te '* aşezaseşi cu picioarele depărtate pe palier, în 
timp ce Zohra, două trepte mai jos, îţi dădea nişte limbute 
precum cea mai experimentată lesbiană! 

— Da şi? Se enervă Leila. Te deranjează că prefer fetele în 
locul bărbaţilor? Dacă vrei să ştii, cu scula aia groasă a ta, nu 
am avut niciodată orgasm! 

— Nu ai avut tot timpul părerea asta, trase Amin 
concluzia, bălăngănindu-şi cu mâna obiectul polemicii. 

Marie-Laure, pe care conversaţia o arunca într-un fel de 
tulburare care îi făcea să-l pulseze sângele pe la tâmple, întinse 


mâna şi o cuprinse pe Leila pe după umeri cu scopul de a-l 
atrage atenţia asupra a ceea ce dorea să-l spună. 

Imediat, avu surpriza să o simtă moale ca o cârpă pe 
adolescenta care i se abandonase cu totul. Masa elastică a 
sânilor se strivise deja de ai ei şi simţi formându-se o mânge de 
căldură inexplicabilă în stomac. 

lnexplicabilă, pentru că Marie-Laure Argentan nu-şi 
amintea să se atins vreodată sexual cu alte fete; nici măcar în 
copilărie. 

In faţa canapelei, văzu o lumină pofticioasă ivindu-se în 
ochii lui Amin, în timp ce virilitatea acestuia se umfla şi se 
întărea cu repeziciune. Şi, în acelaşi moment, simţi cum mâna 
dreaptă a Leilei, timidă, cu un ultim gest de ezitare înaintea 
contactului, i se aşezase pe o parte a coapsei pe care fusta o 
lăsase descoperită. 

Marie-Laure simţi cum căldura se înteţeşte. Ce făcea 
acolo? Ce se întâmpla? Venise pentru a discuta lucruri foarte 
serioase şi acum. 

Atunci, în locul frazelor pe care le pregătise pentru a o 
convinge pe Leila, Marie-Laure se auzi spunând cu vocea ei 
puţin răguşită, născută dintr-o dorinţă imperioasă: 

— Am impresia că faptul că suntem înlănţuite una de alta, 
are mai degrabă efect asupra lui Amin, nu-l aşa? 

Leila îşi ridică privirea către ea. A 

— Dacă îl amuză să se agite degeaba, e dreptul Lui. In 
acest moment, pentru nimic în lume nu i-aş accepta mătărânga! 

Marie-Laure avu impresia că o mână invizibilă o apucă de 
ceafă şi îi împinge capul înainte. Şi, până să aibă timp să 
reacționeze, buzele i se striviră de cele ale adolescentei. 
Imediat, aceasta răspunse, înfigându-şi limba caldă şi agilă în 
gura ei şi schimbară un sărut lung şi pasionat. 

Şi, atunci când mâna cercetătoare a Leilei încercă să se 
insinueze pe sub fusta compleului, Marie-Laure deschise larg 
coapsele pentru a-l facilita trecerea, în timp ce mâna ei se 
strecura pe sub tricoul fetei pentru a-l scărmăna cu unghiile 
sfârcurile întărite ale sânilo'r. 

Apoi, cele două fete se despărţiră şi, ridicând ochii, 
constatară că tânărul le devora cu o privire halucinată, 
masturbându-se liniştit în faţa lor. De 'comun acord îl ignorară 
pentru a se ocupa de ele însele. 


— Eşti într-adevăr foarte frumoasă, suflă Lella, cu 
respiraţia întretăiată, încă de când ai intrat am avut chef sA. 
Inţelegând că faptele sunt ceva mai concludente decât vorbele, 
ea se întrerupse brusc şi îşi trase tricoul pe deasupra capului. 
Apoi, îşi cuprinse sânii, în palme şi îndreptându-l către Marie- 
Laure, îi oferi; ca pe o ofrandă şoptindu-l cu o voce schimbată: 

— Hai! Suge-l. 

Marie-Laure nu mai încerca să înţeleagă ce i se întâmpla, 
nu mai încerca să dea un nume acestei dorinţe noi care punea 
stăpânire pe ea şi care o împingea către corpul foarte tânăr al 
Leilei. Nici măcar nu mai încerca să reziste. 

Cu o aviditate puţin febrilă, prinse între buze unul dintre 
năsturaşii îndreptaţi către ea şi îl strecură sub limbă, declanşând 
“aproape imediat, suspinele înăbușite ale Leilei. In acelaşi timp, 
parcă ghidată de o forţă care o depăşea şi o controla în 
întregime, trase de fusta muiată a fetei - care pentru a-l facilita 
operaţiunea se ridicase uşor de pe canapea. La puţină vreme 
apucă şi elasticul chiloţilor care avură aceeaşi soartă. 

Timp de mai multe secunde, Marie-Laure rămase 
nemişcată, cu privirea fixă, cu buzele întredeschise, fascinată de 
negrul luxuriant care se etala între picioarele mulatrei. 

— Îți place pisicuţa mea? Intrebă aceasta cu o voce puţin 
ingenuă. 

Marie-Laure simţi cum dispar brusc şi ultimele redute ale 
rezistenţei. Lăsându-se în genunchi între coapsele larg deschise 
ale adolescentei îşi afundă faţa în această pădure răvăşită şi 
profundă, cu miros de mosc de Orient. 

In acelaşi timp, două mâini o apucară de fese 
Nerăbdătoare, aproape brutale, erau pe punctul de a-l smulge 
efectiv slipul de satin negru: erau cele ale lui Amin. 

Fără a înceta să afunde limba în tufele înnebunitoare care 
se ofereau mângâierilor ei din ce în ce mai adânci, Marie-Laure 
cambra şoldurile pentru a se deschide cât putea de mult. 

Nu-şi putu reţine un fel de hohot de fericire, de satisfacţie, 
atunci când formidabilul sex al lui Amin, dur, umflat, arzător, 
investit cu toată puterea penetrantă. 

Cu obrazul aşezat pe pântecele încă fremătând al Leilei, 
cu buza de jos gâdiiată de puful blăniţei negre, Marie-Laure 
cobora încet din norii erotici unde fusese aruncată. Mirosul 
ceaiului de mentă îi trecu plăcut pe la nas. 


Se ridică şi, după un moment de ezitare, încercă să 
înfrunte privirea Leilei. Adolescenta îi zâmbi: recunoscătoare, 
fericită, naturală. Surâsul unei fete nevinovate, mulţumită de 
ceea ce făcuse şi inaccesibilă oricărei forme de vinovăţie. 

Marie-Laure îi prinse o mână şi o privi drept în ochi: 

— Leila, dacă ţi-aş spune că îl cunosc perfect pe tipul care 
a strangulaţ-o pe Zohra, cum ai reacţiona? 

O umbră de furie umbri pupilele fetei care răspunse fără 
cea mai mică ezitare: 

— Aş strânge doi sau trei camarazi bine înzestrați şi i-am 
crăpa capul nenorocitului! 

Marie-Laure avu impresia că, asupra nervilor ei încordaţi, 
aceste vorbe aveau dulceaţa răcoroasă a munţilor. 

— Perfect, este exact ceea ce aşteptam de la 
tinemurmură ea cu o voce pe care pasiunea o mai făcea încă să 
tremure uşor. Dar, va trebui să lăsaţi bâtele deoparte, pentru că 
am o idee mai bună. Numai că, înainte de a-ţi spune despre ce e 
vorba, va trebui să-mi promiţi că vei face tot ce-ţi voi cere şi 
numai asta. Promiţi? 

Leila ridică din umeri: 

— Din moment ce totul se reduce la pedepsirea tipului 
care a omorât-o pe Zohra, sunt gata să-ţi promit tot ce vrei. Și 
apoi, nu pot refuza femei care se descurcă în pat atât de bine ca 
tine! 

Marie-Laure avea poftă să-şi lipească puţin buzele de ale 
fetei, dar reuşi să se controleze şi continuă pe un ton aproape 
calm: 

— Ascultă-mă bine acum. lată ce vom face. 

La începutul  explicaţiilor, Leila asculta aproape 
indiferentă. Dar, imediat, un zâmbet i se desenă pe chip iar în 
ochii, negri i se aprinse o lumină de excitare. Şi cu cât 
interlocutoarea ei vorbea, cu atât adolescenta se entuziasma 
mai mult. La sfârşit, când Marie-Laure tăcu, Leila era atât de 
aprinsă, încât corpul ei pe trei sferturi gol, tremura pe canapea. 

— E genial planul tău! Şopti ea privind-o cu satisfacţie. 
Cred că ne vom strica de râs. 

— Noi poate că da, o corectă Marie-Laure. Dar ticălosul 
care ne va servi pe post de cobai. 


Asistenta lui Pierre-Antoine Saleze se întrerupse brusc, 
prinse în palme faţa rotundă a fetei şi o sărută pe gură, ţinând 
ochii pe jumătate închişi. 

Dar când se depărta de ea, toată dulceaţa se evaporă 
imediat şi, cu o voce atât de rece încât o făcu pe Leila să 
tremure. Marie-Laure încheie: 

—. Va trăi un moment atroce. Şi va fi cu atât mai atroce, 
cu cât va fi ultimul pe care îl va petrece pe acest pământ. 

— Crezi că se va întoarce în cartierul ăsta în care toate 
casele sunt la fel? Întrebă Aime Brichot atunci când Peugeotul 
306 condus de Boris Corentin intră în cartierul Andre-Fortier. 

Colegul său nu consideră răspunsul prea important, 
pentru că nu spuse nimic, preferând să studieze topografia 
locurilor şi să încerce să ghicească imobilul în care locuia Leila. 
Nu întârzie prea mult până să scoată primul oftat descurajat. 
Aime Brichot avea dreptate: măcar dacă ar cunoaşte denumirea 
exactă a locului pe care îl căuta: B2, C4, A3. Era aproape 
imposibil să-l găsească între aceste blocuri lungi şi sinistre care 
fuseseră clonate la infinit. 

— Trebuie să îl găsesc, mormăi Corentin printre dinţi, 
luând-o la întâmplare pe prima stradă la dreapta. Singura 
noastră şansă este ca Leila să-l poată identifica formal pe 
Saleze. El trebuie să fie bărbatul pe care t” -a văzut ieşind din 
Centrul socio-cultural dezafectat, în seara în care Zohra a fost 
stranguiată. Dacă nu va trebui să. Dumnezeule! Priveşte! 

Frâna apăsată brusc îl făcu pe Aime Brichot aproape să 
dea cu capul de parbriz. 

— Ai fi putut să mă avertizezi! Mormăi el pe un ton foarte 
supărat. Unde să mă uit? 

Fără a spune nimic, Boris îndreptă arătătorul către una 
dintre intrările imobilului, situat cam la treizeci de metri de 
maşină. Aime Brichot văzu un tânăr atletic şi înalt conversând 
cu o fată cu părul roşcat. O recunoscu imediat pe aceasta. 

— Ai dreptate, ea e! E Leila! Exclamă el punându-şi 
ochelarii pe nas. O adevărată lovitură! 

— Nu asta e cel mai interesant, răspunse Corentin mult 
prea calm. Mai e cineva cu ei. Tu nu o vezi pentru că este în 
spatele lor, dar după ce se va mişca. 

Şi lucrul ăsta se produse un minut mai târziu când Leila se 
îndepărtă, intrând în casa scărilor. 


Atunci Aime Brichot văzu o femeie, cu părul blond, 
îmbrăcată cu un taior verde, discret şi elegant. O recunoscu la 
rândul lui, precum o făcuse şi Corentin mai devreme. 

— Dumnezeule! Exclamă el înfundat, E. E. 

— E Marie-Laure Argentan - asistenta lui Pierre-Antoine 
Saleze, încheie Corentin cu privirea fixată asupra cuplului care 
după ce se întoarse, intră din nou în imobilul din care abia 
ieşise. 

O linişte grea se lăsă în interiorul maşinii, întreruptă doar 
de zgomotele copiilor care se jucau pe trotuar. 

— Ce legătură poate fi între domnişoara Argentan şi Leila? 
Întrebă în cele din urmă Aime Brichot. Şi ce face ea aici? 

— Asta aş vrea să ştiu şi eu, spuse Corentin. Şi cred că cel 
mai bine ar fi să o întrebăm pe Leila înainte să dispară. 

O văzură dând colţul după clădire, în stânga. Tot într-acolo 
se îndreptă şi Corentin, evitând totuşi să meargă prea repede 
pentru a nu atrage inutil atenţia asupra lor. Avură norocul să 
vadă silueta îmbrăcată în negru a adolescentei exact în 
momentul în care intra în bloc. 

Boris Corentin parcă cu două rctţi pe trotuar şi sări afară 
din maşină. Dacă nu o prindea pe Leila înainte să intre în 
apartament, ar fi fost probabil foarte greu să o mai găsească. In 
momentuljn care pătrunsese în imobil, urmat de Aime Brichot, 
tânăra aştepta cuminte ascensorul. 

— Leila! 

Ea se întoarse cu zâmbetul pe buze, care îi dispăru ca prin 
farmec în momentul în care îi văzu pe cei doi poliţişti. 

— A! Voi eraţi. Spuse pe un ton nu prea binevoitor. 

— Leila, trebuie să avem o discuţie ceva mai serioasA. 
Spuse în şoaptă Corentin. 

Ea dădu din umeri: 

— De ce? Nu văd ce am mai avea să ne spunem! Trecutul 
e trecut şi ce a fosta fost! 

Tonul voci] sale era mult prea relaxat, prea liniştit. Mima 
inocenţa şi la un moment dat o făcuse prea accentuat. 

— Îţi aminteşti totuşi că prietena ta Zohra a murit? La ce 
va folosi zbaterea asta continuă dacă nimeni nu va afla cine a 
ucis şi cine a fost ucis. 


—  Domnişoară, interveni  Brichot, preluând ideea 
partenerului. Avem nevoie de tine pentru a-l identifica pe 
bărbatul pe care l-ai văzut ieşind din Centru şi care s-a urcat în. 

— A, asta în nici un caz! lzbucni Leila. Va trebui să vă 
descurcaţi singuri! Nu mai vreau să ştiu nimic despre aşa ceva! 
Vreau să fiu lăsată în pace şi, mai ales, nu mai vreau să vorbesc 
cu poliţişti! E clar? — 

Liftul sosi şi Leila deschise uşa cu un soi de violenţă 
exasperată. Aime Brichot schiţă un gest pentru a o reţine, dar 
Boris Corentin îi ţinu braţul. Ea se smulse, uşa se închise cu un 
zgomot sec şi văzură lumina din cabină urcând şi dispărând în 
cele din urmă. 

— Asta nu va servi la nimic, oftă Corentin pe când ieşeau 
din clădire în aerul rece al acestui sfârşit de dimineaţă. A jucat 
un rol, asta e clar. 

Chiar şi la sfârşit când era foarte nervoasă - era teatru. 
Era doar un pretext pentru a ne refuza compania. Şi a făcut-o 
repede, înainte de a risca să scape ceva compromiţător! 

— Poate a vrut să ascundă legătura cu Marie-Laure 
Argentan! Murmură Brichot, urcând în maşină. 

— Nu ştiu, oftă Corentin pornind motorul. Dar am 
sentimentul că se pregăteşte ceva. O lovitură care cred că ÎI 
priveşte direct pe Pierre-Antoine Saleze. 

— Sunt de acord cu tine. Admise Aime Brichot. Dar ce? 
Unde? Când? 

Mâinile lui Corentin se crispară pe volan şi răspunse fără a 
întoarce capul către coechipierul lui: 

— Ce? Nu ştiu nimic sigur, dar simt că se pregăteşte un fel 
de capcană. E destul de vag. Unde? Asta mi se pare cel mai 
puţin problematic, de vreme ce toţi protagoniştii şi în principal 
Pierre-Antoine Saleze şi asistenta lui, nu dispun de prea multe 
locuri de întâlnire la Strasbourg. 

Corentin lăsă frâna de mână. Băgă în treapta întâi şi 
demară brusc. 

— Nu, mai degrabă mă îngrijorează „când?”, spuse el în 
timp ce rulau către centrul Strasbourgului. Având în vedere că 
sesiunea plenară se _ te'rmină mâine, dacă trebuie să se 
petreacă ceva grav, atunci se va petrece dintr-o clipă în alta. 

Capitolul XI. 


Marie-Laure Argentan nu se putu abţine să nu tresară 
când auzi deschizându-se uşa biroului. Când în cadrul ei apăru 
Pierre-Antoine  Saleze. Simţi cum inima începe să-l bată 
nebuneşte, fără a fi capabilă să definească exact sentimentele 
şi senzațiile contradictorii pe care le simţea. 

Era clar că dominau ura şi bucuria. Ura pe care o resimțea 
de atâţia ani şi pe care o întreținea constant ca pe un foc de 
paie care arde repede, cu flacără. Ura care se născuse din 
resemnarea mamei ei care murise. Ura faţă de ceea ce Pierre- 
Antoine Saleze le făcuse în urmă cu mai bine de douăzeci de 
ani. 

După asta urma bucuria. Bucuria nouă, intactă, splendidă. 
Ştia că acum capcana imaginată de ea era gata să funcţioneze 
şi. Pentru moment, totul părea că merge perfect către verdictul 
final. 

Însă mai exista şi altceva în sufletul tinerei: sentimente 
mai dificile şi mai greu de înţeles pentru că erau mai puţin 
palpabile, erau ascunse în abisurile spiritului. 

De fapt îşi dădea seama că problema principală era 
atracţia irezistibilă pe care o simţea faţă de şeful ei. Sau, mai 
exact, puternicul impact sexual pe , 151 care îl avea asupra ei şi 
care o împingea să facă lucruri pe care, în mod normal, nu se 
vedea capabilă să le facă: lucruri care, la rece, o dezgustau 
profund. 

De exemplu, poşta din ajun la care participase din toată 
inima. Pe care chiar ea o provocase şi în cursul căreia avusese 
orgasme mai puternice ca niciodată. Ca şi cum era blestemată. 

Şi apoi, chiar în dimineaţa aceasta, încercase plăcerile 
lesbianismului alături de Leila. 

Dacă Pierre-Antoine Saleze ar fi continuat să o ţină sub 
puterea lui - o putere aproape malefică, după părerea ei, până 
unde ar putea să se afunde? La ce alte perversităţi se va deda? 

Marie-Laure îi zâmbi şefului. 

Din fericire, imediat ce se va termina totul şi Saleze va ieşi 
din viaţa ei, era sigură că va redeveni cea dinainte, Marie-Laure 
- „normala”. 

Şi pentru asta, pentru ca el să dispară din viaţa ei, cel mai 
simplu şi mai radical era să-l facă să dispară. Şi era aproape 
gata. Nu-l mai rămânea de îndeplinit decât o simplă formalitate: 


trebuia să-l convingă pe Pierre-Antoine Saleze să coopereze la 
planul ei. 

Mai precis la propria lui moarte. 

— Ai terminat de scris pe calculator proiectul meu de 
amendament? Întrebă deputatul aşezându-se neglijent cu fundul 
pe birou. Mi-ar plăcea să arunc o privire înainte de începerea 
şedinţei de la ora cinci. 

Marie-Laure îşi încrucişa picioarele, făcându-le să se frece 
unul de altul. 

— Vreţi să vi-l citesc? Îi propuse ea cu o voce puţin cam 
răguşită. L-aţi percepe mai bine dacă l-aş citi în şoaptă. 

— Dă-l drumu’. Te ascult, aprobă Saleze cu ochii în 
decolteul asistentei sale. 

Marie-Laure Argentan apucă mausul cu mâna dreaptă şi 
începu să deruleze textul până la început. Apoi, începu să 
citească, puţin sacadat: 

— Proiect de amendament al legii depuse de domnul 
deputat X - cu privire la politicile culturale naţionale, în acord cu 
acordurile internaţionale în domeniu. 

Fără a ridica ochii din ecran, fără ca vocea să i se 
schimbe-câtuşi de puţin, fără ca chipul să trădeze cea mai mică 
emoție, Marie-Laure îngână: 

— Nu ştiu de ce, dar m-am udat ca o proastă pe când 
scriam textul ăsta. Mă gândeam la dumneavoastră. 

Apoi, continuă: 

— Ni se pare puţin judicios, în cadrul jurisdicției europene, 
să încredinţezi numai actorilor sociali grija de a gira fluxurile 
financiare. M-am  masturbat chiar înainte să veniți 
dumneavoastră. Aveam atâta poftă de ceva tare! fluxurile 
financiare provenite din diferitele subvenţii acordate de statele 
Comunităţii Europene. Ar fi trebuit să merg să-l caut pe 
gardianul de pe etaj, ca să mă tăvălească puţin chiar aici pe 
birou. 

Cu tenul îmbujorat, Saleze scoas”” gâlgâit, se ridică brusc 
şi băgându-şi decolteul asistentei, îsh lipi bazinul de gu\par 

— Specie de ticăloasă! Mormăia , _ t + apăsându-şi 
pantalonul pe buzele fetei. Dacă ai poftă de ceva tare, o vei 
avea cu prisosinţă! Ai încredere în mine! 

Scoase un geamăt înfundat când Marie-Laure începu să-l 
muşte uşor de sex prin materialul subţire al pantalonului. 


Şi mai scoase unul, de surpriză şi frustrare în acelaşi timp, 
în momentul în care ea se îndepărtă brusc de el, contrariindu-l: 
nu asta aştepta el în acel moment. 

— Nu acum, suflă ea cu un ton de femeie în plin orgasm. 
Nu avem timp suficient până la şedinţă. Şi apoi, prefer să mă 
păstrez pentru diseară. 

Pierre-Antoine Saleze înghiţi cu dificultate şi repetă 
maşinal: 

— Pentru diseară? 

Marie-Laure reveni la e! Şi îşi lipi încet mâna de virilitatea 
lui fremătândă, pe care începu să o maseze încetişor. 

— Da, diseară! Murmură ea, foarte aproape de urechea 
şefului ei. V-am pregătit o surpriză. 

— Ce fel de surpriză? Suflă Saleze punându-şi ambele 
mâini pe crupa rotundă şi fermă a asistentei. 

— Genul „apoteozei erotice”! Răspunse Marie-Laure pe 
acelaşi ton, cambrându-se de plăcere pentru a facilita urcuşul 
degetelor bărbatului care găsise modalitatea de a pătrunde sub 
fusta ei. Simţiţi cum m-am udat deja numai cu gândul la ce va 
îi? Va fi ceva magic, am pregătit totul. 

— E adevărat că eşti udă, soi de purcea ce eşti! Guiţă 
Saleze cu pupilele dilatate de dorinţa care îi respiraţia. 

Pentru a doua oară, Marie-Laure se depărta brusc, 
lăsându-l gâfâind, cu tâmplele lucind de transpiraţie. 

— O să întârziaţi la şedinţă! Pierre-Antoine Saleze se 
aruncă înspre ea cu braţele întinse înainte, dar ea se feri cu o 
mică săritură laterală, către canapea. 

— Nu acum, îi şopti ea. Va fi cu atât mai bine! Tot ce ai de 
făcut este să vii aici imediat ce se va termina şedinţa şi să 
aştepţi ca toţi ceilalţi membri ai Parlamentului să plece acasă. 
Imediat ce Parlamentul va fi gol voi intra eu în scenă. Împreună 
cu micile mele surprize. După asta, nu vei mai avea nimic de 
făcut pentru a trăi cea mai grozavă noapte a vieţii. O seară 
unică! 

Marie-Laure se caimă puţin şi adăugă: 

— Şi acum, gata: şedinţa începe peste trei minute. Exact 
timpul necesar pentru a ajunge la amfiteatru! 

— E sadic să mă laşi în halul ăsta! Protestă slab Saleze, pe 
un ton demn de milă! E tortură mentală! 


Totuşi, după o privire fugară aruncată către ceas, înţelese 
că'asistenta avea dreptate. Cu privirea încă halucinată şi cu 
mersul uşor clătinat, deputatul se îndreptă către uşă şi părăsi 
biroul fără a mai spune nici un cuvânt. 

Imediat ce bărbatul dispăru, faţa senzuală a i domnişoarei 
Argentan se crispa brusc, exact ca un [oblon metalic care se 
trage peste *” i împodobită de Crăciun. 

— Tortură mentală? Scrâşni ea cu necunoscută. Asta încă 
nu-l nimic, neam... 

Peste câteva ore, când te vei întoarce în birou, vei face 
cunoştinţă cu adevărata tortură: cea fizică. 

Paharul'de plastic pe care Marie-Laure îl aşezase pe birou, 
explodă literalmente sub presiunea degetelor ei. 

— Şi acest birou de deputat european, de care tu eşti atât 
de mândru, spuse ea pe un ton şi mai găunos, va fi altarul pe 
care vei fi adus drept ofrandă! 

Capitolul XII _ 

— Şi acum ce veţi face? Aveţi ceva concret? Intrebă Elsa 
Fabre, privind alternativ la Aime Brichot şi Boris Corentin care 
erau aşezaţi la birourile lor, cufundaţi într-o linişte grea. 

— Bineînţeles, din moment ce Leila nu mai vrea să 
coopereze, nu avem prea multe variantE. Spuse Aime Brichot, 
ocupat să-şi răsucească vârful mustăţii. 

— Măcar avem una! Spuse Corentin, ieşit brusc din 
toropeala în care se cufundase. Trebuie să agităm puţin apele 
pentru a vedea ce iese. 

— Pentru asta trebuie să ai şi mijloacele necesare, mormăi 
Brichot care se îndoia totdeauna de iniţiativele colegului său în 
astfel de situaţii. i 

— Şi cum ai de gând să agiţi apele? Intrebă tânăra 
polițistă alsaciană. 

Boris Corentin se ridică brusc şi îşi luă sacoul: 

—  Întrebând-o pe domnişoara Argentan ce avea de 
discutat cu Leila în cartierul Andre-Fortier. Şi lăsând-o să 
înţeleagă că ştim ceva mai mult decât crede ea. Apoi, conform 
credinţei mele. Vom face ca de obicei: vom improviza! 

— Vin cu tine! Spuse Elsa pe un ton ferm şi hotărât. 

— In nici un caz! Replică Corentin pe acelaşi ton. Nu uita 
că eu şi Meme nu avem nici un drept să ne ocupăm de ancheta 


asta: în caz că se enervează superiorii, nu prea am chef să te 
amestec şi pe tine. 

O luă pe după umeri şi îi zâmbi: 

— Şi apoi, ne vei fi mai utilă rămânând aici: s-ar putea să 
avem nevoie de un punct fix şi cred că eşti foarte bună la asta. 

— Da, dA. Ca de obicei! Oftă Elsa fals furioasă: în timp ce 
băieţii se joacă de-a cow-boy-li pe afară, fetele rămân acasă să 
pregătească masa! 

Imediat ce Nicole Fontaine - preşedintele Parlamentului 
European - decretase sfârşitul şedinţei, deputaţii prezenţi se 
ridicară toţi în acelaşi timp, exact ca la teatru sau operă în 
momentul în care se lasă cortina. 

Contrar obiceiului său, Pierre-Antoine Saleze fu printre 
primii care îşi părăsi locul, urcând rapid pe scările laterale 
pentru a ajunge la uşa amfiteatrului. 

Era puţin peste ora şapte seara şi de la începutul şedinţei, 
de la cinci, nu se gândise decât la un singur lucru, aşa că nu ar fi 
putut preciza cu siguranţă nici măcar subiectul care fusese 
abordat în ziua care trecuse. 

Se gândea la surpriza misterioasă pe care i-o pregătise 
asistenta. Timp de două ore, imaginaţia lui erotică zburdase pe 
toate coclaurile cu motoarele turate la maximum şi făcând să-l 
crească temperatura cu câteva grade. Cu toate astea nu reuşise 
deloc să-şi dea seama cam la ce s-ar putea aştepta. 

Ajuns în afara amfiteatrului, se strecură prin spaţiul 
ziariştilor, în speranţa că nu va fi interpelat de nici unul dintre 
aceia care erau în căutare continuă de senzaţional. Senzaţional 
pe care nu i l-ar fi putut furniza, indiferent de subiectul care ar fi 
fost abordat. 

Se vedea totuşi ceva curios în modul în care aştepta 
nerăbdător să se întâmple ceva: ştia, simţea că pluteşte ceva în 
aer, fără a şti exact când sau unde se va produce. 

În continuare preocupat să nu fie acostat, Saleze traversă 
rapid pasarela care ducea la ascensoarele transparente 
rezervate parlamentarilor. Spiritul îi era invadat de imagini cu 
corpuri goale şi înlănţuite. 

Apăsă pe butonul de la etajul paisprezece. Uşa culisă fără 
zgomot şi cabina începu să urce, ducându-l pe Pierre-Antoine 
Saleze către apartamentele parlamentare. Altfel spus către 
„destinul său”. 


Marie-Laure Argentan aruncă o privire rapidă + către 
pendula electronică ce trona în holul de la intrarea vizitatorilor. 

Era ora nouăsprezece şi patruzeci de minute. Zâmbi 
satisfăcută şi cu un mers absolut natural se îndreptă către 
punctul de control aituat într-o (gheretă de lângă uşă. Scoase un 
oftat de uşurare lrecunoscându-l în spatele tejghelei unde 
tronau vreo douăzeci de ecrane de control pe Pascal Commines. 
Înainte de a înainta către el, Marie-Laure îşi desfăcu discret 
primul nasture al taiorului, accentuând şi mai mult decolteul şi 
aşa destul de generos. 

Când intră în câmpul vizual al bărbatului, acesta se roşi 
din cauza plăcerii şi confuziei. Ca de fiecare dată când o vedea. 

Marie-Laure îşi reţinu un surâs batjocoritor. Efectul erotic 
pe care îl provoca acestui biet băiat de douăzeci şi cinci de ani. 
Urâţel, cu nasul pistruiat şi urme de acnee pe faţă făcea parte 
din planul ei. In această seară era absolut decisă să profite de 
confuzia pe care i-o provoca. 

— Bună seara, Pascal, murmură ea cu o voce liniştitoare. 
Eşti singur în seara asta? 

— Colegul meu s-a dus să inspecteze ce se petrece în sala 
de lucru a ziariştilor şi în cea de acreditare, răspunse tânărul 
gardian cu ochii holbaţi în decolteul femeii. 

Marie-Laure Argentan ştia perfect că aceasta era ora 
rondului şi exact din motivul ăsta aşteptase să treacă puţin 
peste ora nouăsprezece şi treizeci pentru a-l aborda pe Pascal 
Commines. 

Respiră adânc pentru a mări volumul sânilor care 
întindeau materialul fin al taiorului: 

— Nu te plictiseşti toată noaptea aici? Îl întrebă prinzând 
privirea băiatul cu ochii ei de un albastru profund. Cum acesta 
nu mai ştia unde să se uitE. Se juca acum nervos cu cartela de 
acces pe care o ţinea în mâna dreaptă. Cel puţin ai toate 
condiţiile aici? Continuă Marie-Laure. 

Pascal Commines făcu un gest vag către uşa închisă din 
spatele lui, undeva în fundul sălii de control: 

— E un locşor acolo în spate pentru odihnă. E tot ce ne 
trebuie. Tu. 

Marie-Laure Argentan îşi ţinu răsuflarea: totul se hotăra 
acum. Putea citi în ochii gardianului lupta care se dădea între 


timiditatea lui naturală şi excitarea pe care i-o provoca. Spre 
cinstea lui, timiditatea trebui să se predea. 

— Tu. Vrei să intri să-l vezi? Bolborosi el fără a îndrăzni să 
o privească. Vreau să spun, doar pentru a-ţi da seama de cum 
arată. 

— Cu plăcere! Se avântă Marie-Laure, fără a părea că dă 
prea mare importanţă invitaţiei. 

Se aplecă uşor pentru a putea trece de partea cealaltă a 
tejghelei, lângă un Pascal care tremura din toate mădularele. 

Nu-şi mai revenea: Marie-Laure Argentan era aici! Cu el! 
Singuri! Cea care îi populase visele de câteva luni încoace era 
acolo! Trebuia doar să întindă mâna! Trebuia să îndrăznească să 
încerce primul gest, trebuia neapărat să încerce. 

Cu un gest rapid, Commine închise uşa. 

— Dar e drăguţ aici! Exclamă Marie-Laure intrând în 
încăperea împărţită în două. O parte era amenajată ca un salon 
cu televizor şi canapea, iar cealaltă cu un mic frigider, un cuptor 
cu microunde şi o plită electrică. 

Pentru că timpul îi era limitat din cauza planului minuţios 
întocmit, Marie-Laure se + hotărî să grăbească puţin lucrurile. Se 
întoarse către tânărul gardian şi murmură: 

— Va trebui să încui uşa. Altfel, ar putea să ne vadă 
cineva. 

Ultima parte a frazei avu un efect imediat asupra lui 
Pascal Commines: cel al unui torent care întâlneşte un baraj 
prea fragil. 

Cedând ispitei se repezi la Marie-Laure cu un răcnet 
animalic, o” prinse în braţe şi îşi înfundă nasul în decolteu, în 
tot acest timp mâna dreaptă scotocea pe sub fustă cu o 
neîndemânare brutală. 

— Uşurel, dragule! Murmură Marie-Laure dirijându-l către 
canapeaua din colţul camerei. O să mă ocup eu de tine. E multă 
vreme de când am poftă de asta. Dacă ai şti! 

îmbătat, cu faţa roşie şi pupilele dilatate, Pascal 
Commines se lăsă să cadă pe canapea unde rămase nemişcat şi 
cu picioarele desfăcute. Ca într-unul din visele sale, o văzu pe 
Marie-Laure îngenunchind în faţa lui şi cum, cu un zâmbet 
pofticios, îl desface la pantaloni şi îi trage în jos până la glezne, 
antrenând în acelaşi timp şi slipul roşu. 


— Ce frumos e! Şopti ea înconjurând drăgăstos vergeaua 
care tremura întinsă la maxim, la câţiva centimetri de faţa ei. 
Sunt sigură că ai chef să ţi-o sug puţin. Sau mă înşel? 

Pascal Commines nu mai era în stare să răspundă altfel 
decât printr-un mormăit surd. 

Crezu că inima i se opreşte atunci când buzele blânde şi 
arzătoare ale fetei alunecă încet în jurul virilităţii lui umflate, 
înghiţind-o centimetru cu centimetru. Se rugă ca acest deliciu să 
dureze cât mai mult timp posibil. Rugăminte exact inversă celei 
pe care o făcea exact în acele momente cea care desfăşura 
acţiunea. „Aşa excitat cum e, la imbecilul ăsta n-ar trebui să 
dureze mai mult de un minut.”, gândea ea în timp ce îşi rula 
limba în jurul tijei de carne dură şi palpitantă. Şi aceasta fu 
mişcarea câştigătoare. 

După cinci-şase astfel de mişcări, Pascal avea impresia că 
o grămadă de stele îi explodează în cap, în timp ce un veritabil 
gheizer ţâşnea dinăuntrul lui perltru a inunda gâtul care îl 
primea. 

Era încă în plin orgasm când Marie-Laure era deja în 
picioare.’ 

— Aşteaptă, imploră el cu răsuflarea întretăiată şi cu un 
braţ întins către ea. Aşteaptă, eu. 

— Altă dată, dragule! Murmură Marie-Laure cu un zâmbet 
promiţător. Voi reveni pentru urmare! Dar, în această seară sunt 
cam deranjată şi trebuie neapărat să merg acasă. Nu te mişca: 
ştiu să ies singură de aici! Mai stai puţin să-ţi revii şi mai ales să- 
ţi pui în ordine ţinuta. Noapte bună! ,„ 

Fără nici o altă privire spre amantul ei pentru atât de puţin 
timp, Marie-Laure trecu din nou în sala de control. 

Acum urma partea delicată a planului. Verificând în stânga 
şi în dreapta să nu o surprindă nimeni, ea scoase din poşetă 
cinci banderole asemănătoare cu cele rezervate vizitatorilor. Le 
introduse în cutia gri care se găsea în dreapta ecranului de 
control. Apoi, după o nouă verificare a împrejurimilor, deschise 
cutia verde care se găsea chiar lângă ea. 

Era cea în care se ţineau actele de identitate ale 
vizitatorilor, până când aceştia înapoiau banderolă de liberă 
circulaţie în interiorul Parlamentului European. Marie-Laure 
Argentan nu întâmpină nici 


: 163 o dificultate să găsească în grămada care se găsea 
acolo, pe cele care o interesau. Le băgă repede în poşetă şi ieşi 
din ghereta paznicului. Numai că, în loc să o ia către ieşire, o luă 
oblic către lifturi. 

Acum nu-l mai rămânea decât să găsească cele cinci 
persoane cărora tocmai le recuperase actele de identitate, cinci 
„turişti” pe care cu două ore în urmă, îi introdusese chiar ea în 
subsolul Parlamentului. 

Odată ajunsă în lift, Marie-Laure oftă uşurată şi se mai 
destinse puţin. Totul mersese ca pe roate. 

Puțin înainte de ora patru, Amin, Leila şi alte trei fete din 
cartier, se înscriseseră pentru a putea face o vizită organizată în 
clădire. 

Consiliaţi de Marie-Laure, cei cinci adolescenţi rămăseseră 
deliberat în urmă chiar înainte ca grupul lor să ajungă la „drum”, 
acolo unde era cea mai mare aglomeraţie. Acolo îi aşteptase 
Marie-Laure şi, cu ajutorul ascensorului din sud, îi condusese în 
subsol, acolo unde se găseau arhivele Parlamentului, îi lăsase în 
camera întunecată unde erau suprapuse cufere metalice cu 
documente de distrus, cerându-le să nu se mişte de acolo până 
nu se va întoarce să îi ia. Ştia că nu riscă să-l surprindă nimeni 
acolo, pentru că. In mod tradiţional, personalul nu venea să 
distrugă hârtiile decât după sfârşitul şedinţei plenare. 

Marie-Laure apăsă pe butonul pe care scria „3 
segqunde/S”. Acum că le recuperase actele de identitate şi 
ştersese orice urmă a prezenţei lor la Parlament, nu-l mai 
rămânea decât să meargă să-şi ridice trupele de şoc şi să le 
lanseze contra inamicului mortal. Adică împotriva lui Pierre- 
Antoine Saleze. 

Urmat de Aime Brichot, Boris Corentin împinse uşa care 
permitea accesul în sasul de acces pentru turul Parlamentului. 
După cea de-a doua uşă, se îndreptă către ghişeul de control, în 
spatele căruia se găsea un tânăr slab, cu un aer dezorientat şi 
un nas turtit ca de boxer. Corentin nu se putu împiedica să 
zâmbească gândindu-se la glumele unui fost coleg de liceu, pe 
care acesta le făcea pe seama năsoşilor. 

Apropiindu-se de tejghea, putu să citească pe ecusonul 
acestuia că băiatul se numea „P. Commi-nes”. Boris Corentin îi 
arătă discret insigna de poliţist: 


— Eu şi colegul meu am dori să vorbim cu domnişoara 
Argentan, asistenta deputatului Pierre-Antoine Saleze. Putem 
merge? 

Spre marea sa surprindere, numitul Commines roşi până 
în vârful urechilor şi îi răspunse cu o voce piţigăiată de puştan 
prins cu mâţa-n sac: 

— Dom. Domnişoara Argentan? Mă tem că nu mai e 
posibil, îmi pare rău: e ceva mai mult de o jumătate de oră de 
când a plecat acasă. 

— Acasă? Se miră Brichot. De unde ştiţi? 

Din nou CoM. Mines roşi şi îşi cobori privirea înainte de a 
răspunde: 

— Ei bine. Trecând pe aici, mi-a spus că este foarte 
obosită şi că merge direct acasă să se culce. 

— Şi ştii şi unde stă? Intrebă Corentin cu sprâncenele 
încruntate, nervos din cauza contratimpului. 

— S-ar spune că. Da, bineînţeles că ştiu. Avem o listă cu 
adresele temporare a deputaţilor şi asistenţilor pe timpul 
sesiunii plenare, dar nu ştiu dacă am dreptul să. 

Boris Corentin se aplecă spre el pe deasupra tejghelei şi, 
cu un zâmbet glacial, rosti: 

— Eu sunt sigur că ai dreptul. Aş spune chiar că e de 
datoria ta! Cel puţin dacă nu eşti gata să-ţi asumi 
responsabilitatea cu privire la ceea ce se poate întâmpla dacă 
refuzi să ne dai această adresă. Deci? 

Commines se dădu trei paşi înapoi, mai ezită o secundă 
sau două, după care se îndreptă către calculatorul care se găsea 
undeva în dreapta, lângă perete: 

— Foarte bine! Bănuiesc că aveţi dreptul să cunoaşteţi 
această adresă. La urma urmei sunteţi de la poliţie, nu? 

— Fină observaţie! Făcu Corentin accentuând puţin 
zâmbetul batjocoritor. 

— In orice caz, şopti Brichot în timp ce Commines butona 
tastatura calculatorului, dacă Marie-Laure Argentan s-a dus 
acasă, putem trage concluzia că va sta liniştită în seara asta. 

Boris Corentin, cu privirea rătăcită prin holul acum gol, 
lăsă să treacă vreo câteva secunde, înainte de a lăsa să cadă 
câteva vorbe: 


— E foarte curios, Meme, dar eu nu sunt atât de convins 
ca tinE. În picioare în faţa ferestrei din birou, cu picioarele 
depărtate şi mâinile încrucişate la spate. 

Pierre-Antoine Saleze contempla fără a vedea de fapt, 
luminile oraşului Strasbourg. 

Pentru a zecea oară într-o jumătate de oră, îşi privi la 
ceasul de la mână, apoi îşi duse din nou mâna la spate. 

— Aproape opt şi jumătate! Mormăi el încet. Ce are de 
gând să facă? Bordel? Sau mi-a servit o minciună cu istoria ei cu 
surpriza? Nu prea e în interesul ei, pentru că în cazul ăsta. 

Deputatul tresări, auzind uşa deschizându-se încet în 
spatele lui. Instantaneu, simţi cum palmele îi transpiră. Cu inima 
bătându-l un pic cam repede, se strădui să nu se întoarcă 
imediat. Pentru a prelungi suspansul, plăcerea delicioasă a 
aşteptării, în timpul căreia totul este posibil, orice se poate 
întâmpla. 

Un mic semnal de alarmă se făcu auzit în creierul său 
atunci când auzi un murmur în spate. Un murmur produs de mai 
multe voci. 

Pierre-Antoine Saleze se întoarse brusc, în primul moment, 
timp de o fracțiune de secundă, crezu că e vorba de o greşeală. 
Erau cinci femei şi un bărbat: crezu că e vorba de nişte vizitatori 
care intraseră din greşeală în biroul lui. Deschisese deja gura 
pentru a le spune despre greşeala pe care. O făceau, când îi 
identifică pe Marie-Laure Argentan şi pe Amin Al-Whalid. 

Cât despre celelalte patru fete, erau toate adolescente. 
Văzu o roşcată, o brunetă, o europeană blondă şi o negresă 
mare şi atletică. 

După primul moment de stupoare, Pierre-Antoine Saleze 
îşi reveni foarte repede: 

— Domnişoară Argentan, ce înseamnă circul ăsta? Întrebă 
el cu o voce seacă şi puţin şuierătoare pe care Marie-Laure o 
numea „vocea de deputat”. 

Aceasta, escortată de Amin, se apropie de el cu un 
zâmbet ciudat pe buze, care îl făcu să tremure pe Piere-Antoine 
Saleze. 

— Asta, domnule Saleze? E surpriza mea, nu se vede? Vă 
amintiţi că v-am promis o surpriză? Ei bine, iat-o. Şi asta nu e 
totul! Amin, deschide sacul te rog. 


Marie-Laure băgă mâna în sacul mare de piele maro pe 
care Amin îl ţinea deschis înaintea ei. Scoase de acolo un enorm 
falus de cauciuc tare, negru ca abanosul şi de un realism 
impresionant. 

Cu aerul cel mai zăpăcit posibil, vizibil depăşit de situaţie, 
Saleze se bâlbăi: 

— Bine, bine! Şi ce vrei să faci cu ăla? Zâmbetul fetei-se 
accentua, transformându-se într-o grimasă destul de urâtă. 

— Cred că o să ţi-l înfig în fund, porcule! Rosti ea cu vocea 
schimbată. Dar asta va fi ceva mai târziu. Până atunci. Uite, 
Calisetta, prinde! 

Mut de uimire, Saleze o văzu pe asistenta lui cum aruncă 
falusul de cauciuc în direcţia negresei care traversase încăperea 
şi se aşezase în dreapta lui. 

Maşinal, Saleze îi urmări traiectoria cu privirea. Ca prin 
minune, obiectul se răsuci în aer chiar înainte de a ajunge în 
mâinile negresei care îl prinse de capăt şi ridică mâna în sus. În 
secunda în care deputatul realiză ce i se întâmplă, era deja prea 
târziu pentru a mai putea evita ceva. Cu toată puterea, Calisetta 
îl lovise cu testiculele din cauciuc dur în ceafă. 

Pierre-Antoine Saleze avu impresia că un fulger îi 
traversase ceafa. Apoi, podeaua biroului basculă brusc către 
dreapta şi ajunse verticală. Era ca şi cum „Pălăria lui” Napoleon” 
tocmai îşi revenea în poziţia normală, în cele din urmă, toate 
luminile din oraş se stinseră dintr-o dată şi el căzu în gaura 
neagră care i se deschisese la picioare. 

Atunci când îşi reveni, Pierre-Antoine Saleze constată mai 
multe lucruri anormale care trebuiau să-l preocupe. 

Era lungit pe jos. Îl durea foarte tare capul acolo unde 
fusese lovit. Era incapabil să vorbească sau să strige din cauza 
prosopului de la toaletă de care se serviseră pentru a-l pune 
căluş. 

Nu putea să mişte nici braţele, nici picioarele care erau 
legate solid: unele de picioarele biroului, celelalte de cele ale 
canapelei. 

Era gol în întregime. 

În sfârşit, descoperi acelaşi zâmbet vag şi înfricoşător care 
plutea pe buzele cărnoase şi roşii ale asistentei lui care 
îngenunchease undeva în dreapta lui. 


Cât despre Amin şi celelalte patru fete pe care nu le 
cunoştea, dispăruseră cu toţii din câmpul lui vizual, dar le mai 
putea auzi răsuflarea reguiată, undeva în apropierea ferestrei. 

— Te întrebi ce ţi s-a întâmplat, nu-l aşa, ticălosule? Şuieră 
Marie-Laure-cu aceeaşi voce pe care Pierre-Antoine Saleze abia 
putea să o recunoască şi care îi provoca din ce în ce mai multă 
teamă. O să-ţi expjic. Sunt sigură că te întrebi de ce fac toate 
astea. lţi voi spune şi asta, dar ceva mai târziu. Mai întâi, vreau 
să-ţi chinui puţin sinapsele, să cauţi cu disperare în adâncul 
memoriei tale şi, când vei selecta toate amintirle care unui om 
normal nu-l fac deloc cinste, să te întrebi căreia dintre ele i se 
datorează acest tratament. Amintirile mai vechi, dar şi cele 
foarte recente. La naiba, o să-ţi dau un indiciu: are o legătură 
directă cu astA. Însoţind vorba cu fapta, Marie-Laure prinse între 
degete sexul flasc al şefului şi se juca neglijent cu el. 

— S-ar putea spune că nu mai e atât de vioi! Râse ea. Eu 
l-am cunoscut ceva mai fierbintE. Chestia asta de care tu eşti 
atât de mândru. 

Lăsă din mână vergeaua moale care căzu la loc pe coapsa 
proprietarului. 

— Bun, acum ţi-am pregătit un mic program artistic. Cum 
spuneai tu? „Supliciul ăsta care începe atât de bine şi se va 
sfârşi atât de rău!” Ei bine, ţi-am pregătit şi eu ceva 
asemănător. 

Marie-Laure făcu un gest vag cu mâna: închipuie-ţi că 
aceste patru tinere încântătoare, pe care vei învăţa rapid să le 
apreciezi, au o poftă nebună să participe la o poştă. 
Asemănătoare cu cea pentru care a plătit cu viata una dintre 
cele mai bune prietene ale lor - Zohra. lţi aminteşti de ea, nu? 
Bineînţeles că da. Numai că pentru a schimba puţin pentru a nu 
deveni monoton, poşta asta se va derula un pic pe invers, dacă 
pot spune aşa. 

Marie-Laure luă din nou în mână sexul lui Saleze, care 
începea să se mărească din ce în ce mai mult. 

— Uite cum vor sta lucrurile: mai întâi vor tăbări pe tine 
pentru a te călări şi a te suge. De atâtea ori cât va fi nevoie. 
Pentru început, sunt sigură că îţi va plăcea. Dar după patru sau 
cinci ejaculări va începe să ţi se pară penibil. Apoi dureros. Apoi 
foarte dureros. Şi în cele din urmă insuportabil. Numai că asta 
va continua, încă şi încă, până în momentul în care îţi va ceda 


inima sau vei claca tu. Sunt sigură că nu aveai habar că asta se 
poate întâmpla! Se pare că vechii chinezi ştiau şi era o 
modalitate de tortură foarte apreciată. 

Marie-Laure Argentan întoarse brusc capul într-o parte şi 
râse scurt. Sunetul se auzi asemănător croncănitului unui corb 
într-o peşteră goală. 

— Oh! Ştiu ce gândeşti: că e suficient să nu vrei să 
participi şi totul e în zadar! Gravă eroare! Prietenul nostru Amin, 
aici de faţă, este, după cum bine ştii, unul dintre specialiştii în 
substanţe ilicite, închipuie-ţi că a pregătit câteva cocktailuri care 
i-ar provoca erecţie chiar şi unui mort! A. Evident că aceste 
produse sunt dintre cele care „atacă grav inima, dar astea sunt 
riscurile meseriei. Oricum, faptul că nu vei mai ieşi viu din acest 
birou, nu cred că are atât de multă importanţă, nu? De altfel, 
dacă aş fi în locul tău, m-aş ruga să-mi crape inima cât mai 
repede pentru a nu fi nevoie să suport toate chestiile astea 
oribile. 

Marie-Laure se ridică şi bătu din palme: 

— Acum gata cu vorbăria! Hai, fetelor, cine face onorurile? 

Cu fruntea şi tâmplele transpirate, Pierre-Antoine Saleze 
văzu apărând în câmpul vizual negresa sculpturală care îl 
doborâse, cea pe care Marie-Laure o numise Calisetta. Aceasta 
puse câte un picior de fiecare parte a bărbatului şi îşi ridică 
deasupra şoldurilor fusta albastră scurtă. Dezvălui astfel privirii 
un pubis negru ca noaptea, tuns într-un triunghi perfect în 
mijlocul căruia se deschidea o mică fentă de culoare roz. 
Ondulându-şi bazinul, începu să-şi îndoaie genunchii pentru a 
face să coboare bazinul către faţa bărbatului; pe măsură ce se 
apropia de el. Floarea sa intimă se deschidea din ce în ce mai 
mult, precum o corolă vie. 

Atunci, cu un sentiment de disperare, dar şi de revoltă şi 
furie împotriva propriului corp, Pierre-Antoihe Saleze simţi că 
virilitatea sa, insensibilă la rugăminţile creierului, începea să se 
ridice, încet, dar puternic şi irezistibil. 

Boris Corentin parcă maşina în Piaţa Libertăţii, ale cărei 
ferestre împrejmuitoare lăsau să se vadă o lumină caldă şi 
prietenoasă. 

Numărul pe care li-l indicase Pascal Commines ca fiind cel 
unde locuia Marie-Laure Argentan era situat undeva în fundul 
acestei pieţe semi-pietonale, cu alură aproape provincială. 


Numărul cu pricina corespundea unei case masive cu 
două etaje şi un hambar. Parterul era ridicat faţă de nivelul 
străzii şi faţada se găsea de cealaltă parte. Se ajungea acolo 
printr-o uşă de lemn masiv, prost întreţinută, dar dotată cu un 
sistem electric de închidere şi deschidere, manevrabil prin 
telecomandă. 

Pentru că poarta era întredeschisă, Corentin şi Brichot 
intrară în curtea mărginită de birouri, goale la această oră. 
Urcară şapte sau opt trepte de piatră şi ajunseră la o uşă dublă 
asemănătoare cu cea a unei clădiri administrative. Şi aceasta 
era deschisă şi ajungea într-un culoar întunecat unde erau 
aliniate alte birouri. 

— Şi, imediat în dreapta, era o uşă de lemn de unde se 
auzea muzică şi ţipete de copii. 

La întâmplare, Corentin bătu de trei ori la această uşă. 
Câteva secunde mai târziu se auzi zgomotul caracteristic al unor 
paşi care coborau scările. Uşa se deschise. Dădea efectiv într-o 
scară care urca până la etajul întâi. 

In cadrul uşii stătea un bărbat de vreo patruzeci de ani, 
blond-roşcat, bărbos şi mustăcios, cu ochii roşii în spatele 
ochelarilor fumurii. 

— Domnilor? Cu ce vă pot fi de folos? Spuse el cu o voce 
blândă, chiar dacă puţin prea ceremonios. 

Boris Corentin îi explică pe scurt de ce veniseră acolo. _ 

— Imi pare rău pentru dumneavoastră, le răspunse 
interlocutorul, dar sunt aproape sigur că domnişoara Argentan 
nu a venit: nu am auzit nici un zgomot în hambar. 

— In hambar? Se miră Aime Brichot. Roşcatul zâmbi: 

— Aşa îi spunem ultimului etaj, chiar dacă între timp a fost 
amenajat, le explică el. Cum este deser 1 73 vit de o intrare 
separată, l-am închiriat  domnişoarei Argentan pentru 
săptămâna pe care o petrece la Strasbourg în fiecare lună. 
Crede că e ceva mai bine decât la hotel. Dar nici măcar nu m- 
am prezentat: sunt Jean-Frangois Bergouze - jurnalist la Leş 
Dernieres Nouvelles d'Alsace. 

Boris Corentin trase adânc aer în piept şi îl privi pe ziarist 
în ochi: 

— Domnule Bergouze, e foarte important să intrăm în 
camera unde locuieşte domnişoara Argentan. Aveţi cumva 
dubluri ale cheilor? 


Jurnalistul se înroşi instantaneu: 

— Am o serie. Dar nu sunt sigur că vă pot satisface 
cererea. Doar dacă nu cumva dispuneţi de o comisie rogatorie, 
ceea ce. 

— Domnule Bergouze, îl întrerupse Corentin pe un ton 
nerăbdător. Vă înţeleg perfect scrupulele pe care le aveţi în 
acest moment, dar este vorba despre ceva foarte grav, care ar 
putea implica moartea unui bărbat foarte important dacă mai 
pierdem multă vreme. Bineînţeles că pot obţine comisia 
rogatorie, dar în momentul în care voi avea hârtia în buzunar, va 
fi deja prea târziu. Decizia vă aparţine. 

Un mic zâmbet lumină faţa interlocutorului: 

— Bine! Dar vă voi însoţi până sus şi, dacă veţi găsi ceva 
interesant va trebui să-mi rezervat exclusivitatea tuturor 
informaţiilor. 

— De acord! Se grăbi să răspundă Corentin. 

Două minute mai târziu, conduşi de Jean-Frangois 
Bergouze, cei doi poliţişti intrară în apartamentul de două 
camere în care locuia Marie-Laure. 

Mobilier funcţional, pereţi goi, absenta bibelourilor: chiar că 
semăna cu o locuinţă temporară, neocupată în cea mai mare 
parte a timpului. 

— De fapt, ce căutăm? Întrebă în şoaptă Aime Brichot. 

— Dacă aş fi ştiut, probabil că aş fi găsit până acum, 
mormăi Corentin dând din umeri. Aruncă o privire în baie, eu o 
să mă ocup de camera de aici. 

Nu le luă mai mult de un minut” sau două pentru a 
constata că nu găsesc nimic, încăperea, având pereţii din lemn, 
nu conţinea altceva în afara câtorva reviste împrăştiate pe 
canapeaua de două locuri. Pe măsuţa joasă se găsea un ceainic 
şi un bol murdar. 

— Boris! Strigă brusc Aime Brichot. Vino să vezi asta! 

Corentin se alătură coechipierului său. Acesta ţinea în 
mână un album vechi pe care i-l întinse, în interior, Corentin 
găsi mai multe tăieturi îngălbenite din ziare, tăiate” şi lipite cu 
grijă câte una pe o singură pagină, în toate era vorba despre un 
viol colectiv pe care trebuise să-l suporte o anume Solange 
Cadot. Viol ai cărei vinovaţi nu fuseseră niciodată identificaţi. 

Ultima dintre tăieturile lipite în album se referea la 
altceva. Şi aceasta îl făcu pe Boris Corentin să tresară: 


— La uită-te la asta, Meme! 

Tăietura era dintr-un ziar din centrul Franţei şi anunţa 
căsătoria femeii de mai devreme cu un anume Gerard Argentan. 

L 75 

— Dumnezeule! Făcu Brichot. Crezi că Marie-Laure ar 
putea fi. 

— Fiica lui Solange Cadot? Da, de ce nu? Datele 
corespund perfect în orice caz. 

Continuând să vorbească, Corentin scotocea febril prin 
sertarele biroului. Atenţia îi fu atrasă de o fotografie de grup pe 
care o şi ridică pentru a o examina de aproape. 

Şi aproape simultan, fu zguduit de două şocuri. Primul îl 
încasă în momentul în care o recunoscu pe tânăra care zâmbea 
în primul rând a ceea ce părea a fi promoţia de studenţi a unei 
facultăţi oarecare. Era vorba de Solange Cadot. 

Cât despre cel de-al doilea şoc, acesta fu ceva mai puţin 
puternic, în măsura în care se aştepta cumva la ceea ce va 
descoperi pe undeva printre feţele tinere şi zâmbitoare. Cu 
vârful unghiei, Corentin arătă către un bărbat brunet, care era 
aşezat pe al doilea rând, undeva în partea dreaptă. Aime Brichot 
tresări violent: E 

— La naiba! Asta e. 

—  Pierre-Antoine Saleze. Şi fac pariu pe ce vrei tu că 
Saleze a făcut parte din violatorii lui Solange Cadot şi că Marie- 
Laure Argentan ştie perfect acest lucru! Dacă ea s-a strecurat în 
imediata lui vecinătate, nu a făcut-o din ambiţie profesională, ci 
pentru a-şi răzbuna mama! 

Aime Brichot îşi puse nervos ochelarii pe nas: 

— Adică vrei să spui că. 

—. Că, dintr-un motiv oarecare, Marie-Laure a socotit că 
momentul acestei răzbunări a venit. Foarte probabil este legat şi 
de moartea Zohrei. În , oricare dintre aceste scenarii pjp Saleze 
este în pericol de moarte! * 

O săgeată de durere traversă abdomenul lui Pierre- 
Antoine Saleze. Urlă puternic, dar sunetul se auzi foarte slab 
prin prosopul care îl sufoca. 

Avea impresia că sexul lui, care acum se afla între buzele 
cărnoase ale fetei care se numea Nika, se transformase într-o 
coloană de Java fierbinte care stă să explodeze din clipă în clipă. 


În interiorul pieptului, îşi simţea inima bătând din ce în ce 
mai surd şi mai dezordonat. Saleze avea impresia înfricoşătoare 
că se va opri dintr-o clipă în alta. Şi asta nu era nimic pe lângă 
durerile terifiante pe care le simţea la fiecare ejaculare. După un 
timp devenise incapabil să mai numere de câte ori o făcuse: 
fetele se succedau fără întrerupere. Fie pentru a se înfige în 
sexul lui în permanenţă umflat şi tare, fie pentru a-l lua în gură, 
fie pentru a-l mângâia cu mâinile până la explozia finală. Şi, 
imediat ce una se îndepărta, alta îi lua locul. 

Şi de fiecare dată, plăcerea semăna din ce în ce mai puţin 
cu aşa ceva, apoi deveni o senzaţie dezagreabilă, după care o 
adevărată durere, pentru ca în cele din urmă să se transforme 
într-o suferinţă de nesuportat. Ca şi cum fiecare gură care îi 
înconjura sexul căuta să-l smulgă de la locul lui. 

Dar cel mai înspăimântător pentru spiritul deputatului era 
că, în ciuda durerilor abominabile pe care le avea încontinuu la 
baza pântecelui, membrul său se afla tot în erecţie. 

Nu ştia exact ce pusese Amin în cocteilul amar pe care îl 
obliga să-l bea la fiecare zece sau cincisprezece minute. Dar 
ceea ce ştia era că inima începea să-l tresalte în piept şi un nou 
flux de sânge care îi umfla mădualrul îl făcea să urle. 

Brusc, atunci când Calisetta, negresă atletică, tocmai 
îngenunchease lângă el şi, cu un zâmbet răutăcios, îi luase din 
nou membrul în mână, două siluete noi se încadrară în câmpul 
lui vizual. Deja nu mai vedea foarte clar din cauza lacrimilor 
care îi curgeau şi pe care nu mai putea să le stăpânească, oricât 
ar fi încercat. 

Marie-Laure şi Leila. Goale amândouă, în orice alte 
circumstanţe Pierre-Antoine Saleze ar fi fost cu siguranţă excitat 
de sânii voluminoşi şi fermi ai adolescentei, ca şi de pădurea 
neagră şi cârlionţată a intimităţii ei. 

În alte circumstanţe, da. 

Cu un zâmbet ciudat, aproape halucinant, Marie-Laure se 
plasă în spatele Leilei şi se frecă de crupa tare a acesteia, timp 
în care mâinile frământau sânii uriaşi ai adolescentei. 

— Am impresia că de o bucată de vreme încoace, nu mai 
eşti aşa de erect pe cât ar trebui. Aşa că „Leila şi cu mine ne-am 
gândit să-ţi oferim un spectacol ca're să-ţi facă inima să bată 
din nou cu putere. Eşti de acord? 


Chipul şi “bustul deputatului erau acoperite de 
transpiraţie, în căldura din ce în ce mai sufocantă din. Birou, 
domnea în prezent un miros greu, animalic. 

Şi apoi, mai era şi mâna Calisettei care se agăţase de 
sexul lui dureros şi umflat la maxim, cu ace eaşi blândeţe cu 
care un fermier trage după el o vacă. 

Respirația îi devenea din ce în ce mai grea, mai 
apăsătoare. Ca şi cum ar fi avut pusă pe piept o greutate de 
cincizeci de kilograme pe care trebuia să o ridice la fiecare 
respiraţie. Aerul care cobora şi îi incendia plămânii şi creierul 
era fierbinte. 

Aproape la fel de arzător ca lava care colcăia în sexul 
torturat de mâini şi guri de expert. Experte în moarte. 

Dar, pe lângă suferinţa fizică de neînchipuit pe care 
trebuia să o îndure, deputatul se mai întreba încă pentru ce 
motiv era nevoit să suporte aşa ceva. Scotocise bine în cele mai 
ascunse colţuri ale memoriei şi nu găsise nimic. Zohra, da - ar fi 
putut fi unul dintre motive. Dar din cele ce insinuase asistenta 
lui, se pare că era vorba de un episod care se petrecuse cu 
multă vreme în urmă. 

Ajunsese la concluzia că încăpuse pe mâinile unei nebune 
care manipula o bandă de însetaţi de sânge. Ipoteza asta părea 
să confirme zâmbetul de nebună şi vocea monstruoasă pe care 
le etala Majie-Laure. 

Într-un soi de zăpăceală, văzu mâna dreaptă a asistentei 
cum părăseşte sânul Leilei şi coboară de-a lungul bazinului, 
pentru a se afunda între coapsele complet depărtate. 

— Amin, vino să mi-o tragi în timp ce eu mă ocup de 
purceaua asta! Chiţăi cu vocea ei înspăimântătoare. Vino şi dă- 
mi-o pe la spate: am poftă să mi-o trag în timp ce nemernicul 
ăsta moare! Hai, Calisetta, trage-l-o până moare! 

L 79 în acel moment, Pierre-Antoine Saleze auzi un fel de 
clinchet sec şi brutal, undeva, către sala de baie personală din 
micul ho! De la intrare, în aceeaşi fracțiune de secundă îşi spuse 
că începuse deja să delireze pentru că văzuse uşa de la birou 
spărgându-se în bucăţi. 

În secunda următoare delirul i se amplifică şi mai mult 
pentru că avu impresia că vede silueta atletică a unui bărbat 
brunet cum sare în mijlocul biroului cu câte o armă în fiecare 
mână. Şi bărbatul ăsta striga tare POLIŢIA! 


— Poliţia! Strigă Boris Corentin a doua oară. Nimeni să nu 
facă nici cel mai mic gest! Primul care mişcă. 

Sfârşitul frazei fu acoperit de un urlet strident, inuman, 
înainte de a apuca să schiţeze măcar un gest, Corentin o văzu 
pe Marie-Laure Argentan, goală în întregime, cu ochii ieşiţi din 
orbine, cum sare asupra lui cu unghiile înainte, fără a se sinchisi 
câtuşi de puţin de revolverul pe care îl ţinea în mână. 

— Nu! Urla ea. Nu ai dreptul! Şterge-o de-aici! E al meu şi 
numai al meu! Al meu! 

Corentin primi şocul şi corpul său se'dădu înapoi 
dezechilibrat, până întâlni peretele, încerca să se ferească de 
zgârieturile femeii care se transformase într-un instrument al 
furiei oarbe. 

Ca şi cum ar fi fost contaminate, celelalte patru fete 
începură şi ele să comenteze şi Corentin, tot înce'rcând să 
scape de Marie-Laure Argentan fără a răni, înţelese că, împinse 
de panică, voiau să iasă pe culoar. 

80” < 

Dar Aime Brichot intră în spatele colegului său, văzu 
pericolul şi sări în mijlocul biroului cu arma în mână, pentru a 
bloca accesul către uşă. 

— Poliţia! Strigă şi el la rândul lui, măturând cu arma 
spaţiul de dinaintea lui. În genunchi toată lumea! In genunchi! 

După o secundă de ezitare, Leila, Calisetta şi celelalte 
două fete sfârşiră prin a se supune şi se lăsară în genunchi. 

In acest moment, Corentin, după ce scăpă de arma pe 
care o ţinea în mână, încercă să o îndepărteze pe Marie-Laure 
de el. Fără a sta prea mult pe gânduri îi dădu un pumn cu mâna 
stângă care o proiectă pe fată până la peretele opus. 

Era ameţită. Fără un strigăt, fără un geamăt, ea se lăsă să 
alunece şi corpul gol i se chirci la pământ. 

— Boris! Strigă atunci Aime Brichot, e unul care vrea să se 
care! 

Corentin se întoarse ia timp pentru a vedea o siluetă 
masculină care dispărea prin deschizătura uşii pe care o 
spărsese el ceva mai devreme. 

— Mă duc după el! Nu-l scăpa pe ăştia din ochi! Strigă în 
timp ce ieşea pe uşă cu pistolul în mână. Şi apelează 
comisariatul ca să ne trimită întăriri! 


Când ieşi pe culoar, acesta era deja gol, dar se auzi un 
zgomot de paşi dinspre dreapta şi Corenttn începu să alerge 
într-acolo. 

Amin Al-Whalid alerga drept înainte, făra'ePşii încotro se 
duce. Nu avea decât un gând, dar acesta îi invadase spiritul în 
întregime. Trebuia să iasă de din Strasboura 181 aici, să se 
tireze din tot rahatul ăsta. Odată ajuns afară, găsea el un mijloc 
de a scăpa de poliţişti. Dar, pentru moment, trebuia să iasă din 
această capcană pentru şoareci, din acest labirint din beton şi 
sticlă, complet întunecat şi liniştit. 

Amin o luă la întâmplare: la drepta, apoi la stânga. Cobori 
o scară, apoi alta. Trecea prin uşi închise, prin altele 
întredeschisE. Sărea pe deasupra barierelor metalice. Şi cu cât 
alerga mai mult, cu atât mai puţin ştia în ce parte a clădirii se 
găseşte. 

Trebuia să iasă. Să iasă cât mai repede. 

Brusc, atunci când credea că scăpase pentru moment şi 
avea intenţia de a încetini, auzi un zgomot de paşi în urma lui. 
Deci îl urmărea cineva! Şi acel cineva nu putea fi decât polițistul 
cu alură de atlet care spărsese uşa biroului. 

Amin începu să alerge mai repede, cu sudoarea curgându- 
| pe frunte şi inima bătând să-l spargă pieptul. Trebuia să scape 
de poliţişti. Să scape cu orice preţ. Să iasă de aici. 

Fu surprins să ajungă brusc într-un fel de spaţiu imens, 
deschis, în secunda următoare îşi dădu seama că se găsea pe 
„stradă” - spaţiul strâmt care traversa clădirea de la nord la 
sud. Imediat, un zâmbet de triumf i se schiţă pe buze! 

Ascensorul era acolo, cu uşile deschise! Se aruncă 
înăuntru şi apăsă febril butonul pe care scria mare, „, nivelul cel 
mai de jos care putea fi atins cu liftuijn momentul în care uşile 
începeau să se închidă, în capătul culoarului în formă tie „U” 
apăru polițistul. Amin îşi permise chiar luxul de a-l face un mic 
semn de adio cu mâna dreaptă. 

Urlând de furie, văzu cum uşa ascensorului se închide 
rapid. Boris Corentin acceleră şi mai mult paşii. Ajunse la cabina 
transparentă exact în clipa când aceasta, cu un zgomot sec, 
aproape plăcut, începea să coboare. 

Ticălosul ăsta mic îl făcuse! Până ar fi luat el cel de-al 
doilea ascensor, l-ar fi pierdut cu siguranţă. În acel moment 


ochii lui Corentin se fixară asupra firelor metalice care mergeau 
din plafon până la parter şi de care erau agăţate lianele. 

Nu ezită decât o jumătate de secundă. Punându-şi arma la 
centură, Corentin se urcă pe parapetul de metal şi sticlă care 
domina totul de la înălţimea celor douăzeci de metri, atât cât 
era până jos. 

Trase aer în piept după care, detensionându-şi brusc 
muşchii picioarelor, sări în gol. Degetele i se prinseră de tija de 
metal şi, datorită elanului şi greutăţii, Boris fu aproape să-şi 
piardă echilibrul. După ce se opri din balans, începu să coboare 
încet, deşi situaţia cerea altceva, pentru a nu-şi răni foarte tare 
mâinile care se frecau de oţel. 

Era cam la trei metri de-cabina ascensorului, a cărui 
cabină se găsea cu doar un etaj mai jos decât el. Atunci când 
începură să-l ardă palmele datorită contactului continuu cu 
oţelul, Boris văzu ascensorul oprindu-se la etajul întâi, cam la 
trei metri dedesubtul punctului terminus al firului de oţel. De la 
capătul firului de oţel până la pasarela pentru vizitatori, mai 
erau vreo doi metri în care nu se afla nimic. Boris strânse din 
dinţi, se împinse puternic în picioare şi plonja. 

83 

Degetele i se agăţară în ultima clipă de balustrada 
metalică, în timp ce corpul i se lovea puternic de armătura de 
sticlă. Reuşi să se stabilizeze fără prea mare greutate şi, cu o 
tracţiune puternică a braţelor, sări pe pasarelă. 

Ridicându-se, descoperi două urme roşii pe mână şi fu 
conştient că se rănise în timpul coborârii pe coarda metalică. 

Fără a se opri la acest detaliu, începu să alege, scoţându- 
şi revolverul de la centură: undeva, la douăzeci de metri în faţa 
lui, Amin se pregătea să coboare scara elicoidală care îl ducea la 
parter, adică la ieşire. Dintr-o dată, stupefiat, Corentin îl văzu 
cum se opreşte brusc, imediat ce atinse prima dintre treptele 
scării. 

„Ce o fi păţit de s-a oprit aşa?” se gândi el alergând şi mai 
repede, hotărât să profite din plin de această şansă care i se 
oferea. Nu mai erau decât vreo cinci metri până la Amin şi 
acesta tot nu mişca. Boris Corentin începea să bănuiască o 
capcană când înţelese în sfârşit ce se întâmpla: Amin Al-Whalid 
nu era singur. Sau mai degrabă întâlnise pe cineva la care nu se 
aştepta şi care se opunea planurilor lui de evadare. De fapt, se 


întâlnise cu o femeie roşcată şi pistruiată: Elsa Fabre. Boris 
Corentin o văzu şi el pe tânăra polițistă, aşezată neglijent cinci 
sau şase trepte mai jos şi având îndreptat pistolul către pieptul 
lui Amin Al-Whalid. 

Fără a-şi asuma nici un risc, Boris sări în spatele fugarului 
şi îi puse rapid cătuşele pe care le scosese din buzunarul 
sacoului. 

Doar atunci Elsa Fabre lăsă arma în jos şi începu să urce 
câteva trepte, adresându-l un zâmbet tandru-răutăcios lui Boris 
Corentin: 

— Ştii că arătai tare bine cocoţat pe lianele alea? Ţi-am 
urmărit numărul de la baza scării şi a fost într-adevăr foarte 
reuşit. 

Zâmbetul i se lărgi, provocând o gropiţă fermecătoare în 
obrazul drept: 

— Numai că de data asta, eroule, Jane a ajuns înaintea lui 
Tarzan! 

Corentin vru să-l dea replica la rândul lui, dar fu 
împiedicat de maşinile de poliţie care se auzeau urlând afară: 
soseau întăririle cerute de Brichot. 

Câteva secunde mai târziu, o duzină de poliţişti inundară 
holul de primire şi luară cu asalt scara elicoidală de unde le 
făcea semn Boris Corentin. 

— Aveţi mare grijă de măgarul ăsta, spuse el arătându-l 
pe Amin, care părea complet resemnat. Şi trei sau patru oameni 
să vină cu mine. 

— Urcăm pe liane sau te vei mulţumi să iei liftul de data 
asta? Întrebă Elsa. 

El p privi, străduindu-se să-şi compună o mină severă şi 
supărată: 

— Locotenent Fabre, când totul se va termina, aminteşte- 
mi să-ţi dau o mamă de bătaie! 

— Ei, na! De-abia aştept, comandant Corentin! Atunci 
când Boris şi Elsa ajunseră la etajul paisprezece în biroul lui 
Pierre-Antoine Saleze, văzură un spectacol care îi lăsă fără voce: 
senatorul era încă întins la pământ, legat şi cu căluş în gură, iar 
cele patru fete se îmbrăcaseră şi stăteau în picioare, 
contemplând cu un aer tâmp canapeaua care se găsea în faţa 
lor. 


Pe canapea se găsea Aime Brichot care aruncă o privire 
disperată de ajutor către Boris. Cu corpul gol lipit de al lui, 
ţinându-l strâns în braţe, Marie-Laure Argentan îl sufoca efectiv 
pe Aime Brichot care îşi ştergea continuu sudoarea de pe frunte 
cu dosul palmei. 

Marie-Laure se agăța de el cu o energie disperată, îşi 
înfundase faţa în scobitura umărului şi repeta fără încetare 
aceeaşi frază: 

— Nu te îngrijora, mamă! Eu. 

Dar ceea ce era cel mai impresionant, aproape 
înspăimântător, ceea ce îi strânse inima lui Corentin, era vocea 
cu care Marie-Laure Argentan îşi psalmodia litania fără sfârşit. 

Nu mai era vocea răguşită, gravă, cavernoasă pe care 
Boris o auzise atunci când năvălise în birou. 

Nu era nici vocea naturală a tinerei femei. 

Era o voce cântată, dulce, liniştitoare, plângăcioasă 
aproape. Era vocea unei fetiţe, care exprima interminabil 
suferinţa întregii sale vieţi, devenită prea greu de purtat. 

— Nu te îngrijora, mamă, te voi răzbuna! 

Capitolul XIII. 

— Intră, e deschis! 

Ascultând de vocea masculină care venea din interiorul 
apartamentului, Boris Corentin răsuci butonul metalic şi împinse 
uşa cojită şi murdară. Se strâmbă involuntar; palmele îl mai 
dureau încă, după zborul din ajun, aşa cum se exprimase Elsa. 

Afacerea Saleze nu se terminase decât de câteva ore. Mai 
erau încă interogatorii de luat, de verificat, rapoarte de întocmit 
şi, în cazul lui Corentin şi Brichot - de găsit ceva justificări. 
Pentru care motiv nesocotiseră un ordin primit şi continuaseră o 
anchetă pe cont propriu. 

Boris Corentin hotărâse că pentru el toate astea mai pot 
aştepta un pic şi, imediat ce se trezise, se spălase, se îmbrăcase 
şi venise cu un taxi direct în suburbia Andre-Fortier. 

Pătrunse în apartament, unde domnea acelaşi miros de 
prăjeală care îl frapase prima dată. Îl găsi pe Mehdin Chabib în 
acelaşi fotoliu de lemn închis la culoare, uitându-se la ecranul 
televizorului facă a părea că vede ceva. Cu faţa slăbită, cu 
obrajii acoperiţi de o barbă de două sau trei zile, în întregime 
albă. Bunicul Zohrei părea mai bătrân cu zece zile decât acum 
patru zile, când îl cunoscuse. 


Acum era chiar un bătrânel care ridicând uşor capul către 
el îi trimise o privire de o tristeţe fără margini. 

— Deci, aţi reuşiT. Murmură el cu un gest slab făcut cu 
mâna pe care se vedeau venele multe şi albastre. 

— V-am făcut o promisiune, domnule Chabib şi mi-am 
tinut-o, răspunse blând Corentin. In curând, bărbatul care a 
omorât-o pe nepoata dumneavoastră va fi după gratii. Şi, foarte 
probabil, pentru multă vreme. 

Asupra acestui „curând”, Boris era conştient că exagera 
puţin. Era cert că începuseră demersurile pentru ridicarea 
imunităţii parlamentare a lui Pierre-Antoine Saleze. Dar asta 
cerea timp. Şi apoi, trebuia făcută instrucţia dosarulul. Lungă, 
delicată şi complicată. Şi de abia apoi judecătorul care să dea o 
condamnare pentru omor. 

— Vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut, domnule 
Corentin, şopti Mehdi Chabib. Sunteţi un om de onoare şi sunt 
tot mai puţini aşa ca dumneavoastră. Va veni vremea să 
părăsesc această lume sălbatică şi violentă, mai ales că nu mă 
mai ţine nimic aici. : 

— O mai aveţi încă pe frumoasa dumneavoastră ficA. 
Mama Zohrei. Obiectă uşor Boris Corentin, doar pentru a spune 
ceva. 

Privirea lungă pe care i-o adresă interlocutorul lui îl făcu 
să plece ochii. 

— Nu începeţi să minţiţi tocmai acum, domnule Corentin, 
articula bătrânul. M-aţi înţeles foarte bine. 

Ridică braţul de parcă ar fi vrut să dea o binecuvântare: 

— Şi acum, lasă-mă te rog singur. 

Boris era deja la uşa salonului, când vocea spartă a lui 
Mehdi Chabib se auzi din nou: 

— Domnule Corentin, când o voi întâlni pe micuța mea 
Zohra, în împărăţia lui Allah, îi voi spune ce om bun şi drept 
sunteţi şi ne vom ruga împreună pentru dumneavoastră. 

Boris Corentin părăsi apartamentul mai emoţinat decât ar 
fi vrut. 

Din fericire, afară soarele continua să ardă cu aceeaşi 
strălucire indiferentă şi liniştită. Aerul pur şi rece părea că are 
acum capacitatea de a şterge toate mizeriile condiţiei umane. 

Boris simţi cum trupul i se încorda atunci când îi găsi 
sprijiniți de maşina de serviciu pe Aime Brichot şi pe Elsa Fabre. 


— S-ar spune că nu prea ai chef să rămâi singuR. Spuse 
Brichot. 

— Şi apoi, am câteva chestii să-ţi spun, completă Elsa 
învăluindu-l cu o privire îndrăgostită. Marie-Laure Argentan 
tocmai a fost admisă la clinica psihiatrică din Saint-Adjutor: este 
cea mai luxoasă şi cea mai bună din estul Franţei! 

— Are atât de mulţi bani? Se miră Corentin urcând în 
maşină. 

— Nu asta e cel mai interesant, încă de pe patul spitalului, 
Pierre-Antoine Saleze a anunţat că recunoaşte-toate acuzaţiile 
care i se aduc. A povestit şi de violul asupra mamei lui Marie- 
Laure. 

— Asta nu-l va împiedica să facă puşcărie! Spuse Boris 
Corentin gândindu-se la Zohra Chabib. Martira cartierului Andre- 
Fortier. 

— E valabil şi pentru Amin Al-Whalid care e res ponsabil cu 
organizarea poştei din care a murit Zohra. 

— Şi Leila şi celelalte fete? Întrebă Boris. 

— Sunt minore toate, răspunse Elsa Fabre, dând uşor din 
umeri. In măsura în care Amin Al-Whalid pretinde că poşta de 
ieri seară a fost organizată ca un joc erotic de către Marie-Laure 
Argentan şi se pare că aceasta nu pare a pretinde contrariul, 
totul se va solda cu o mică săpuneală. E bine totuşi că 
mulţumită depoziţiei spontane a Leilei, aţi putut să regăsiţi pista 
Saleze. 

— Şi apoi, dacă am înţeles eu bine, nimeni nu vrea să facă 
prea multe valuri în jurul a ceea ce s-a întâmplat în biroul lui 
Saleze, adăugă Brichot. Chestie de prestigiu a Parlamentului 
european. 

— Şi noi? Întrebă Corentin. Bănuiesc că am terminat cu 
târfele pentru care am fost trimişi aici. 

— Pentru început, avem mult mai puţine griji decât 
căpitanul Philippe Malard, care a mărturisit imediat că a 
antedatat intenţionat depoziţia lui Saleze, la cererea acestuia 
din urmă. Va fi probabil trecut în rezervă. Cât despre noi, 
bătrâne. 

Aime Brichot zâmbi larg: 

— L-am telefonat lui Baba. Bineînţeles că a început să ne 
înjure, să urle că suntem nişte nemernici iresponsabili - mai ales 
despre tine şi. 


— Treci mai departe! 

— Şi. În final şi-a încheiat tirada asigurându-mă că primul 
care va îndrăzni să ne deranjeze, se va ocupa personal de el, la 
cel mai înalt nivel! Elsa Fabre bătu bucuroasă din mâini: 

Din Strasboura 

— Aha! Lată o veste bună! Trebuie sărbătorit! Ştiţi la ce m- 
am gândit? Aş avea chef de ceva. Şi ştiţi de ce? * 

— Nu, răspunseră cei doi bărbaţi în acelaşi timp. Chipul 
Elsei se îmbujora uşor şi continuă coborându-şi privirea: 

— Cred că aş participa la o mică „poştă”. În faţa uimirii 
bărbaţilor, ea izbucni în râs: 

— Dar o „poştă” în felul meu: doar eu şi bărbatul pe care l- 
am ales! Şi vreau unul care să fie capabil să „postească” toată 
noaptea! 

Apoi, pentru a nu mai exista nici un dubiu asupra 
identităţii partenerului, Elsa puse mâna pe. Coapsa lui Boris şi 
începu să urce atât cât îi permitea locul, fără să rişte ca bărbatul 
să scoată maşina în decor. 

— Care a murit 


SFÂRŞIT