Ragnar Jonasson — [Dark Iceland] Orb in noapte

Lab) 
— 
=. 
O 
oO 
= 
= 
— 
= 
— 
O 


UPJUD UD) 


„""U0OJe|S ap SUND O E) J03|a6u! '3NSUW) AEG (NNS UI JSI IMUN e ‘gzapuejst guapo UNIMA Q” 


Seria 


Dark Iceland 


RAGNAR JONASSON 


— Seria: Dark Iceland — 
ORB IN NOAPIE 
Original: Năttblinda (2015) 


Traducere din limba engleză: 
GEORGE ARION JR. 
P 


virtual-project.eu 


CRIME SCENE PRESS 


— 2019 — 


Scriitorul islandez Ragnar Jónasson s-a născut la 
Reykjavik în 1976. Lucrează ca avocat şi predă legislaţia 
privind drepturile de autor la Facultatea de Drept a 
Universităţii din Reykjavik. În trecut, a lucrat în televiziune 
şi radio, chiar ca reporter pentru Radiodifuziunea 
Naţională lIslandeză. Inainte să-şi înceapă cariera de 
scriitor, Ragnar a tradus paisprezece romane ale Agathei 
Christie în islandeză şi a publicat mai multe povestiri 
scurte în reviste literare din Germania, Marea Britanie şi 
Islanda. 

Cărţile lui Ragnar s-au vândut în peste 450.000 de 
exemplare în toată lumea, iar numărul e în continuă 
creştere. Au fost răsplătite cu numeroase premii şi 
distincţii în Islanda, Marea Britanie şi Statele Unite. 

Cele două serii care l-au consacrat pe Ragnar sunt Dark 
Iceland (care îl are în centru pe tânărul Ari Thór) şi Hulda 
(cu detectiva care poartă acelaşi nume). Drepturile pentru 
Dark Iceland s-au vândut deja în 18 ţări. 

Ragnar a fondat prima filială a Crime Writers’ 
Association din afara Marii Britanii, în Islanda, şi e 
cofondator al festivalului internaţional de literatură 
mystery thriller Iceland Noir, care a fost declarat în The 
Guardian ca fiind „cel mai bun festival de literatură 
polițistă din lume.” Locuieşte la Reykjavik cu soţia şi cele 
două fiice. 


Pentru Natalia, de la tata 


Ceva se strică 
În oameni şi în vreme, 
In oameni şi-n cuvinte... 


Din poemul „Frânt”, de Þorsteinn frá Hamri 


1 


Neliniştitor. 

Da, ăsta-i cuvântul. Casa aceea veche, dărăpănată, avea 
ceva neliniştitor. Pereţii erau plumburii şi ameninţători, 
mai ales pe ploaia aceea orbitoare. Aici, toamna părea mai 
degrabă o stare de spirit decât un anotimp aievea. Iarna se 
năpustise pe urmele verii la sfârşitul lui septembrie sau 
începutul lui octombrie, iar toamna parcă se rătăcise 
undeva pe drumul spre nord. Herjólfur, inspectorul de 
poliţie din Siglufjordur, nu-i simţea lipsa în mod deosebit, 
cel puţin nu toamnei pe care o cunoştea din Reykjavik, 
oraşul în care crescuse. Ajunsese să preţuiască vara din 
Siglufjordur, cu zilele ei ameţitor de strălucitoare. Îi plăcea 
şi iarna, cu întunericul ei atotcuprinzător, care se 
încolăcea pe tine ca o pisică uriaşă. 

Casa era la mică distanţă de intrarea în tunelul Strâkar 
şi, din câte-şi dădea seama Herjólfur, trecuseră mulţi ani 
de când locuise cineva în clădirea aflată departe de locul în 
care oraşul îmbrăţişa linia țărmului. Parcă fusese pur şi 
simplu lăsată acolo pentru ca natura s-o modeleze după 
pofta inimii cu mâinile ei grele, iar rezultatul era cumplit. 

Pe Herjólfur îl interesa ceva anume la clădirea 
abandonată, ceva ce-l îngrijora. Rareori îi era teamă, se 
antrenase să ignore sentimentele incomode, însă de data 
asta nu reuşea şi nu era deloc mulţumit. Maşina de poliţie 
era parcată acum la marginea drumului, iar Herjólfur nu 
avea nicio tragere de inimă s-o părăsească. N-ar fi trebuit 
să fie de serviciu, însă Ari Thor, celălalt poliţist din oraş, 
zăcea la pat, doborât de gripă. 

Herjólfur rămase o clipă nemişcat, ascultând cum 
maşina e şfichiuită de biciul rece al ploii. Gândurile îi 
fugiră la sufrageria caldă de acasă. Când se mutaseră aici 
avuseseră un adevărat şoc cultural, dar el şi soţia lui 
reuşiseră să se acomodeze, iar casa lor simplă devenise 
treptat un adevărat cămin. Fiica lor era la facultate la 
Reykjavik, iar fiul lor rămăsese cu ei, locuia la subsol şi 


mergea la un colegiu local. 

Herjólfur urma să aibă câteva zile de concediu, asta 
dacă Ari Thor se înzdrăvenea suficient încât să se întoarcă 
la serviciu. Îşi cumpărase bilete de avion de la Akureyri şi 
mai găsise două bilete la teatru în Reykjavik. Era genul de 
activitate pe care voia s-o transforme într-un obicei, să ia o 
pauză de la rutina cotidiană ori de câte ori avea ocazia. 
Acum, în crucea nopţii, fiind încă de serviciu, se concentră 
la călătoria din viitorul apropiat, folosind-o ca pe o plasă 
de siguranţă care să-l convingă că totul avea să fie bine 
când intra în casă. 

Mintea îi rătăci la soţia lui. Erau căsătoriţi de douăzeci 
şi doi de ani. Ea rămăsese însărcinată la începutul relaţiei, 
aşa că făcuseră nunta la scurt timp după aceea. Nu 
existase nicio urmă de ezitare sau, la drept vorbind, de 
alegere. Hotărârea nu avusese nimic de-a face cu credinţa, 
ci mai degrabă cu tradiţia bunei-cuviinţe pe care el o 
respecta. Fusese crescut cum se cuvine şi credea cu tărie 
în importanţa exemplului personal. Şi se iubeau, fireşte. 
Nu s-ar fi căsătorit niciodată cu o femeie pe care n-o iubea. 
Apoi li se născuse fiica, iar micuța devenise imediat lumina 
ochilor lui. Acum avea puţin peste douăzeci de ani şi studia 
Psihologia, chiar dacă el încercase s-o convingă să aleagă 
Dreptul. Era un drum care ar fi condus-o spre colaborări 
cu poliţia, legat cumva de lumea legii şi ordinii - lumea lui. 

Băiatul apăruse trei ani mai târziu. Acum avea 
nouăsprezece ani, era un flăcău liniştit şi conştiincios, în 
ultimul an de colegiu. Poate că urma el să facă Dreptul, 
sau să se înscrie direct la Academia de Poliţie. 

Herjólfur făcuse tot ce-i stătea în puteri să le uşureze 
drumul în viaţă. Avea suficientă influenţă în poliţie şi ar fi 
tras cu bucurie câteva sfori pentru ei dacă ar fi ales un 
astfel de viitor. Pe de altă parte, era conştient că tinde să 
pună prea multă presiune pe ei şi-şi reproşa asta, însă era 
mândru de copiii lui şi speranţa lui cea mai puternică era 
ca şi ei să simtă la fel despre el. Era conştient că muncise 
din greu şi reuşise să se aducă pe sine şi familia lui într-o 
situaţie confortabilă într-un mediu dur. Nu uita niciodată 


că serviciul venea la pachet cu propriul set de presiuni. 

Familia ieşise prost din criza financiară, practic fiecare 
bănuţ economisit dispăruse peste noapte. Urmaseră zile 
grele, nopţi nedormite, avusese nervii întinşi la maximum 
şi simţise o frică necontenită care-şi arunca umbra 
pretutindeni. În sfârşit, lucrurile păreau să înceapă să se 
stabilizeze din nou. Primise un post decent în oraşul acesta 
nou şi aveau cu toţii împreună un nivel de viaţă 
confortabil, chiar sigur. Cu toate că niciunul dintre ei nu 
vorbise vreodată despre asta, ştia că Ari Thór candidase şi 
el pentru funcţia de inspector. Ari Thor era un aliat 
apropiat al lui Tómas, fostul inspector de la secţia din 
Siglufjordur, care se mutase cu serviciul la Reykjavik. 
Herjólfur avea şi el cunoştinţe, însă laudele sincere şi 
sprijinul îndreptate de Tomas către Ari Thór nu 
prevestiseră nimic bun. Şi totuşi, postul îl primise el, nu 
Ari Thór - un tânăr pe care Herjólfur încă nu izbutise să-l 
citească. Ari Thór nu se arăta deosebit de vorbăreţ şi nu 
era uşor să-şi dea seama ce gândeşte. Nu ştia dacă-i 
poartă ranchiună pentru cum se petrecuseră lucrurile. Nu 
lucrau împreună de mult timp. Fiul lui Ari Thor se născuse 
la sfârşitul anului trecut, în Ajunul Crăciunului, iar tânărul 
îşi luase patru luni concediu de paternitate şi încă o lună 
concediu de odihnă. Nu erau prieteni şi nici relaţiile dintre 
ei nu erau apropiate, dar se aflau încă la început. 

Simţurile lui Herjólfur se ascuţiră şi alungă orice 
gânduri despre colegul lui când cobori din maşină şi 
începu să se apropie încet de casă. Avea din nou 
sentimentul acela. Sentimentul că ceva nu e deloc în 
regulă. 

La nevoie, îşi spunea că s-ar fi descurcat cu uşurinţă 
împotriva unui singur individ. Doi ar fi fost prea mult, 
acum că vârsta îşi spunea cuvântul şi nu mai era la fel de 
în formă ca în tinereţe. Scutură din cap, parcă încercând 
să îndepărteze orice urmă de suspiciune nejustificată. 
Existau toate şansele să nu găsească pe nimeni în clădirea 
din faţa lui. Se miră de neliniştea care-l cuprinsese. 

Pe stradă nu trecea nicio maşină. Puţini găseau vreun 


motiv să vină în Siglufjordur în perioada aceea a anului, cu 
atât mai puţin la miezul nopţii şi pe o vreme atât de 
potrivnică. Conform calendarului islandez vechi, prima zi 
oficială de iarnă era weekendul următor, dar asta nu făcea 
decât să confirme ceva ce aici, în nord, ştia deja toată 
lumea - venise iarna. 

Herjólfur se opri pe loc, observând deodată un fascicul 
de lumină - o lanternă? - în clădirea veche. Prin urmare, în 
umbrele acelea chiar se ascundea cineva, poate chiar mai 
mult de o persoană. Herjolfur deveni tot mai bănuitor în 
privinţa pontului primit şi îl cuprinse surescitarea. 

Să strige şi să se dea de gol sau să încerce să se apropie 
de casă fără să scoată vreun sunet ca să poată evalua 
situaţia? 

Scutură iarăşi din cap şi se adună, înaintând aproape 
furios. Nu mai fi moale. Nu mai fi aşa de moale! Ştia să se 
bată şi era foarte probabil ca intruşii să nu fie înarmaţi. 

Sau erau? 

Fasciculul de lumină care dansa îi atrase din nou atenţia 
lui Herjólfur, iar de data asta îi străluci drept în ochi. Se 
opri, luat prin surprindere, mai înspăimântat decât 
îndrăznea să recunoască şi faţă de el însuşi, şi miji ochii în 
lumina orbitoare. 

— Poliţia! strigă el cu toată fermitatea de care era în 
stare, însă tremurul din voce îi trăda spaima. 

Vântul spulberă mare parte din forţa pe care încercase 
s-o dea cuvintelor, însă cei dinăuntru, din spatele 
ferestrelor larg deschise spre întuneric, îl auziseră. 

— Poliţia! repetă el. Cine-i acolo? 

Lumina căzu a doua oară asupra lui. Avu sentimentul 
copleşitor că trebuie să se mişte, să găsească un adăpost. 
Dar ezită, conştient în tot răstimpul că nu-şi ascultă 
instinctele. Un ofiţer de poliţie este o autoritate, îşi 
reaminti. N-ar trebui să se lase intimidat, să simtă nevoia 
să se ascundă. 

Cu băgare de seamă, făcu un pas înainte, spre casă. 

Atunci auzi împuşcătura, asurzitoare şi mortală. 


2 


Nu era prima oară când plânsetele copilului îl trezeau pe 
Ari Thor. Se uită la ceas şi văzu că era ora cinci şi 
jumătate. Se culcase devreme, după două zile de luptă cu o 
gripă de toamnă agresivă, dar tot ar mai fi vrut să doarmă. 

Kristin stătea acasă în ziua aceea. Incepuse de curând să 
lucreze din nou la spitalul din Akureyri, dar numai cu 
jumătate de normă. 

Tot ce ţinea de copil era organizat riguros, uneori prea 
organizat în opinia lui Ari Thór. Era obligatoriu ca 
legumele să fie organice, nimeni nu trebuia să ridice tonul 
în preajma lui, iar când micuțul începea să meargă de-a 
buşilea pe podea aceasta trebuia, la modul ideal, să fi fost 
curățată lună cu doar câteva clipe înainte. 

Băiatul împlinea în curând zece luni. Ari Thor îi 
propusese Kristinei să lucreze din nou cu normă întreagă. 
Spitalul o aştepta, abia făcea faţă cu personalul redus. Nu 
poti să ţii copilul în puf la nesfârşit. 

lar dacă Ari Thór mai stătea mult acasă în loc să fie la 
birou risca să-şi piardă slujba. Auzise vorbe cum că o să fie 
adus un poliţist nou în echipa din Siglufjordur, însă 
zvonurile nu se concretizaseră. Peste tot se făceau 
reduceri de personal şi economii. Un agent îl înlocuise în 
perioada concediului de paternitate, dar se întorsese între 
timp la Reykjavik. 

Rolul de tată era important pentru el, dar era dificil şi, 
din când în când, devenea fără îndoială o sursă de tensiune 
între el şi Kristin. De asemenea, Ari Thor, fiind singur la 
părinţi, nu avea niciun fel de experienţă cu copiii şi îi 
fusese greu să se obişnuiască până şi cu lucrurile de bază. 
Aşteptase câteva zile după naştere înainte să deschidă 
subiectul. Ştia că acest lucru avea să fie un măr al 
discordiei între ei, iar problema ţinea numai de cât de 
gravă avea să fie cearta, nu dacă urma să existe un 
conflict. Pentru început, în lumina rozalie a naşterii 
primului său copil, nici prin cap nu-i trecuse că numele o 


să fie o chestiune atât de importantă. Poate că nu era o 
idee bună s-o ţină pe-a lui şi să tulbure armonia 
desăvârşită care coborâse asupra lor. Însă sentimentele îi 
ieşiseră din nou la suprafaţă - numele copilului conta. Ari 
Thór Arasson era alegerea limpede - o să boteze copilul cu 
numele tatălui său, care murise mult prea tânăr. 

— Înseamnă că o să numeşti copilul şi după tine, 
observase Kristin când reluaseră discuţia. Dar cu tatăl meu 
cum rămâne? E corect să renunţăm la vreunul dintre ei? 

Ari hotări să nu dea replica evidentă că tatăl lui nu mai 
trăia şi că numele ar fi fost o binemeritată formă de 
preţuire. Era extrem de important pentru el, dar hotări să 
nu mai pună paie pe foc. 

Prin urmare, Kristin sugeră să-l boteze Stefnir: cel care 
deschide calea. Un nume puternic, dar care nu apărea în 
familia niciunuia dintre ei. Ari Thor întorsese chestiunea 
pe toate feţele o zi şi-o noapte, ceea ce reprezenta un 
protest în sine, chiar dacă nu era sigur că mesajul fusese 
înţeles. 

În cele din urmă acceptase. Numele îi plăcea îndeajuns 
de mult şi considera că lupta pentru numele tatălui său era 
ca şi pierdută. 

Kristin se trezi când Ari Thór se foi în pat. Copilul 
dormea în camera lor într-un pătuţ vechi şi începuse să 
plângă tare. Ari Thór cumpărase pătuţul la mâna a doua 
după ce îl văzuse, alături de multe alte obiecte pentru 
copii, într-o reclamă afişată pe avizierul de plută de la 
magazinul Co-op din oraş. Aici, afacerile funcționau pe stil 
vechi şi, cum Ikea nu deschisese vreun magazin nicăieri în 
zonă, piesele de mobilier ajungeau doar rareori la groapa 
de gunoi. Pătuţul arăta ca nou şi nu se obosise să-i spună 
Kristinei că, de fapt, nu era, pentru că ea probabil n-ar fi 
suportat să ştie că nu fiul lor nou-născut a dormit în el 
pentru prima oară. 

Kristin se ridică. 

— Stai în pat, îi zise. Nu vreau să-l îmbolnăveşti pe 
Stefnir. 

Se bucură că putea să mai rămână întins. Se aştepta să 


mai aibă nevoie de cel puţin încă o zi de concediu medical, 
ceea ce însemna încă un schimb suplimentar pentru 
Herjólfur. 

Nu vorbise mai deloc cu Herjólfur, noul lui şef. Fără 
îndoială era un personaj politicos şi agreabil, precum şi un 
polițist conştiincios, dar părea rezervat. Dezamăgit că nu 
fusese promovat, Ari Thór trebuia să admită că nu se 
străduise nemaipomenit de tare ca noul lui coleg să se 
simtă binevenit atunci când sosise aici. Relația dintre ei 
începuse cu stângul, iar Ari era sigur că n-avea să se 
apropie niciodată de Herjólfur cât se apropiase de 
predecesorul lui, Tómas, care fusese promovat în poliția 
din Reykjavík. Tómas îi spusese de mai multe ori, neoficial, 
că la un moment dat era posibil să vrea să se mute în sud 
la Reykjavik şi să candideze pentru un post acolo. Lăsase 
de înţeles că şi pe Ari Thor îl aştepta un post la Reykjavik, 
dacă şi-l dorea. 

Ari Thor nu ştia cum să plece mai repede de acolo şi 
discutase despre asta şi cu Kristin. Deşi părea vag 
interesată, îi amintise de promisiunea pe care o făcuse 
şefilor ei de la spitalul din Akureyri, oraşul învecinat, că va 
mai lucra acolo cel puţin încă un an. 

— Hai să ne gândim la asta anul viitor, îi spusese 
zâmbind. Viaţa într-un oraş mic nu-i aşa de rea şi aerul de 
mare îi face bine lui Stefnir. 

Ari Thór oftase. De ce era mereu atât de sucită? Mai 
întâi nici nu voia să audă de Siglufjordur şi acum îi plăcea 
la nebunie! 

De fapt, în ultima vreme era neobişnuit de distantă, iar 
el nu prea înţelegea de ce. Sigur nu era tristeţea 
postpartum - răceala aceea era nouă, iar băiatul avea deja 
aproape un an. 


Pe Ari Thor îl trezi mobilul. Kristin îl dusese deja pe 
Stefnir jos, iar sunetul neîntrerupt al soneriei sparse 
liniştea fragilă. Se întinse după telefon ţinând ochii închişi. 
Era la locul lui de pe noptieră, pornit zi şi noapte, 
indiferent dacă era sau nu de serviciu. Nu avea de ales, 


într-o secţie lipsită de personal dintr-o comunitate atât de 
mică. 

Probabil că era Herjólfur care-l suna să vadă dacă se 
înzdrăvenise destul încât să se întoarcă la birou. Deşi 
Herjólfur nu era vorbăreţ, Ari Thór ştia că el şi Helena, 
soţia lui, plănuiseră o călătorie în sud, la Reykjavik. 
Herjólfur îi spusese odată că nu le prea plăcea să-şi 
petreacă timpul pe-afară şi nu schiaseră niciodată, în ciuda 
pârtiilor excelente aflate chiar la ieşirea din oraş. Călătoria 
în sud, la teatru, era importantă, îi spusese Herjólfur, şi Ari 
Thor ştia că se aşteaptă de la el să se însănătoşească până 
atunci pentru ca ei să poată pleca. 

Răspunse fără să se uite la ecran şi tresări auzind o voce 
de femeie. Nu era Herjólfur. 

— Alo? Ari Thor? 

Nu recunoştea glasul nesigur al persoanei cu care 
vorbea. 

— Sper că nu te-am trezit. 

— Alo? făcu el. Cine e la telefon? 

— Sunt Helena, soţia lui Herjólfur. 

Ari Thór se ridică în capul oaselor. Văzu că era aproape 
ora şase. l-ar fi plăcut să mai zăbovească în pat. 

— Bună, zise el, luat prin surprindere. 

— | A 

Ezită. 

— Îl caut pe Herjólfur. 

— Îl cauţi? 

— Nu s-a întors acasă după ce a plecat aseară. Asta-i tot 
ce ştiu. Eram pe jumătate adormită. Nu s-a întors şi nici nu 
mi-a răspuns când l-am sunat. 

— Nu-i la secţie? întrebă Ari Thor. Cred că se aştepta să- 
mi ţină din nou locul azi. M-a doborât afurisita asta de 
gripă... 

— Am sunat şi la secţie, zise Helena. N-a răspuns 
nimeni. 

Ciudat. 

— O să încerc să-l sun şi, dacă nu-mi răspunde, o să 
arunc o privire în oraş, poate-i zăresc maşina pe undeva. 


— N-ai vorbit cu el? întrebă Helena, chiar dacă 
răspunsul era evident. 

— Mă tem că nu. Mă ocup eu şi ţinem legătura, zise Ari 
hotărât şi închise. 

După ce tastă numărul lui Herjólfur, auzi tonul de apel, 
dar nu răspunse nimeni. Era greu să iasă în starea în care 
era, dar nu mai avea de ales. 

Hotări să nu îmbrace uniforma şi luă hainele pe care le 
atârnase la picioarele patului, apoi cobori în sufragerie. 
Kristin îi dădea lui Stefnir să mănânce terci - cel puţin se 
străduia, pentru că cea mai mare parte din mâncare îi 
ajunsese micuţului pe faţă. 

— Trebuie să ies, am nevoie să-ţi iau maşina. 

Aveau o singură maşină, a Kristinei, care era folosită 
doar pentru naveta între Siglufjordur şi Akureyri. 

— Să ieşi? întrebă ea surprinsă. Nu eşti bolnav? 

— Ba da, dar Herjólfur a... 

Ari Thor nu prea ştia cum să se exprime. 

— Pare să fi dispărut, spuse în cele din urmă. 

— A dispărut? 

Kristin zâmbi. Ari Thór îşi dădu seama cât de absurd 
părea ca în starea lui să plece în căutarea unui bărbat în 
toată firea. 

— Vrei să-mi spui că ai pierdut ditamai polițistul? 

Băieţelul zâmbi spre el. Numai lui Ari Thór nu i se părea 
că situaţia e amuzantă. 

— Vin repede, scumpo. 


Deasupra oraşului, noaptea începea să facă loc zilei. 

Ari Thór merse cu maşina până la secţie ca să se asigure 
că Herjólfur nu era acolo, verificând chiar şi înăuntru, ca 
să fie absolut sigur, dar nici urmă de el. 

Trebuia să existe o explicaţie rezonabilă, dar cum încă 
era cheaun nu-i trecea prin minte niciuna. Conduse încet 
până în centru, apoi făcu un ocol larg pe străzile 
lăturalnice, dar nu văzu maşina colegului său. Înainte să 
meargă mai departe, Ari Thór hotărî că merita să arunce o 
privire pe singurele două drumuri care duceau în afara 


oraşului, cel spre tunelul vechi din munte, Strâkar, şi cel 
spre tunelul nou, Hedinsfjordur. 

Ştia că nu e în formă să conducă, încă pe jumătate 
adormit, bolnav şi slăbit, şi creierul lui nu înregistră din 
prima imaginea maşinii parcată pe marginea drumului, în 
apropierea tunelului Strâkar, lângă casa veche care 
rămăsese pustie şi în paragină cu mult înainte să se mute 
el în oraş. 

Tot mai neliniştit, Ari Thor simţi că-l copleşeşte un 
presentiment rău, aproape ca o premoniţie. În clipa aceea 
ştiu sigur că Herjólfur păţise ceva. Adrenalina îi oferi 
impulsul de energie de care avea nevoie ca să facă 
abstracţie de gripă o vreme şi să gândească limpede. Opri 
în spatele maşinii de poliţie. 

Zgribulindu-se sub ploaia îngheţată, străduindu-se să-şi 
obişnuiască privirea cu întunericul dinaintea zorilor, se 
uită prin geamurile maşinii, apoi deschise portierele ca să 
vadă dacă Herjólfur era înăuntru. 

Gol. 

Tot mai îngrijorat, Ari Thór studie peisajul dimprejur, 
munţii înalţi în care fusese pur şi simplu săpat un drum şi 
marea care se întindea în partea opusă. Casa abia dacă 
avea loc la marginea şoselei. Fusese ridicată pe ceea ce 
era practic un spaţiu pentru depozitarea deşeurilor, iar 
dincolo de ea se căsca gura prăpastiei spre Marea 
Nordului. Înăuntru nu se vedea nicio lumină şi nici urmă 
de colegul lui. Păşi grăbit spre casă, cu haina strânsă pe el 
ca să-l ferească de vântul sub al cărui bici ploaia turbase, 
şi se întrebă dacă l-ar fi auzit cineva strigând. Apoi văzu că 
nu mai era nevoie. 

În pietriş, la câţiva metri de casa amenințătoare, zăcea 
un bărbat în uniformă de poliţist. Era perfect nemişcat. Ari 
Thór îl lumină cu lanterna ca să se asigure că e Herjólfur, 
chiar dacă ştia că nu poate fi altcineva. Sângele care 
formase o băltoacă în jurul bărbatului căzut îi tăie 
răsuflarea. Se opri o clipă, nevenindu-i să-şi creadă ochilor, 
apoi se aplecă instinctiv să caute vreun semn de viaţă. Cu 
degetele tremurându-i, Ari Thór încercă fără succes să-i 


găsească pulsul şi îi trecu prin minte că ar fi putut fi el 
însuşi în pericol. Oare era mai bine să se îndepărteze de 
locul faptei şi să cheme o ambulanţă din maşină? 

Apoi îl simţi - era sigur că găsise o urmă vagă de puls. 
Sau era doar o amăgire, un semn al speranţei care încerca 
să înfrunte realitatea? 

Scoase telefonul din buzunar, şterse ecranul cu mâneca 
şi sună la Urgenţe, cerând o ambulanţă. Vorbea piţigăiat, 
vocea îi suna ciudat şi lui însuşi. Ambulanţa nu avea mult 
drum de străbătut, spitalul era la o aruncătură de băț. 
Explică situaţia cât mai concis şi mai limpede cu putinţă. 

— Mai trăieşte? 

— Aşa cred, răspunse el încet; apoi, mai tare, hotărât: 
Cred că mai trăieşte. 

Altceva nu mai putea să facă. Nu putea risca să-l mute 
pe Herjólfur şi nici să evalueze cât de grav rănit era. 

Simţi nevoia instinctivă să fugă, să se ascundă într-un 
loc sigur, dar nu-l lăsa inima să-şi părăsească şeful. Se 
aşeză lângă el, tremurând incontrolabil. În jur nu era nici 
ţipenie de om, iar în dimineaţa aceea deasupra fiordului se 
aşternuse un întuneric neobişnuit. Era o perioadă 
mohorâtă din an, când soarele îşi arăta rareori chipul, iar 
peste câteva săptămâni avea să se facă nevăzut în spatele 
munţilor vreme de două luni. 

Văzu lumini în depărtare şi, fără să vrea, începu să-i 
frece mâna lui Herjólfur. 

— Vin acum, spuse el încet. O să fie bine. 

Vântul îi zburătăci cuvintele. Îi trecu prin minte că 
probabil vorbea doar pentru sine. 

Chiar atunci îl lovi un gând neplăcut, pe care încercă în 
zadar să-l alunge, să-l sufoce înainte să capete proporţii. 
Dacă Herjolfur nu se mai putea întoarce la serviciu, atunci 
postul de inspector îi revenea, fără îndoială, lui. 


Iulie 1982 


În sfârşit mi-au dat un creion şi un caiet. 

E un creion vechi, galben, prost ascuţit, iar caietul l-a 
mai folosit cineva, primele pagini au fost smulse neglijent. 
Oare a mai încercat cineva să-şi exprime în cuvinte 
dificultăţile şi neputinţa, aşa cum fac eu acum? Poate că pe 
paginile smulse erau nişte desene drăguţțe, poate că cineva 
a reprezentat artistic perspectiva neschimbată a grădinii 
negre - asta dacă există cineva în stare s-o facă. Unele 
lucruri sunt atât de cenusii şi de reci că, oricât de multă 
culoare ai aşterne pe o pagină, tot nu le-ai putea aduce la 
viaţă. 

Mă simt puţin mai bine acum că pot să mâzgălesc câteva 
cuvinte pe hârtie, dar nu-mi dau seama exact de ce. 
Niciodată nu mi-a plăcut prea mult să scriu. Doar acum am 
sentimentul că scrisul mi-ar putea salva viața. 

Probabil nici nu contează ce scriu în caietul ăsta. Poate o 
să scriu despre cum e să stau aici, despre sentimentele şi 
existența monotonă din locul ăsta. Orice, numai să rămân 
întreg la minte. 

În ultimele nopţi abia dacă am pus geană pe geană. 
Soarele străluceşte puternic aproape zi şi noapte, iar 
draperiile astea grele nu ajută la mare lucru. Soarele se 
infiltrează prin ele ca să mă ţină treaz. Lumina nu pare să-l 
deranjeze pe colegul meu de cameră, care doarme tun 
toată noaptea. E la fel de tăcut şi în timpul zilei, nu spune 
multe, e zgârcit la vorbă. În inocenţa mea, am crezut că o 
să-mi placă aşa, dar dacă mă gândesc mai bine cred că nu-i 
deloc rău să ai cu cine să vorbeşti. 

Cred că aş putea să vorbesc mai mult cu asistenta, dar 
nu prea vreau. Ea mi-a găsit creion şi caiet, a fost frumos 
din partea ei. Însă are ceva care mă descurajează să mă 
apropii prea mult. Ceva din privirea ei nu-mi place, ceva 
care-mi spune să n-am încredere în ea. N-am pretenţia că 
judecata mea e fără cusur acum, însă trebuie să mă iau 


după ce simt. 

Luminile s-au stins de ceva timp, dar eu încă scriu în 
semiintuneric. Am tras draperia deoparte ca să intre 
puțină lumină. Nu pare să-l deranjeze pe colegul meu, la 
fel cum nu-l tulbură nici zgomotul creionului care zgârie pe 
hârtie. 

Simt cum oboseala mă apasă tot mai greu cu fiecare 
cuvânt pe care-l scriu. În sfârsit. E o senzaţie cunoscută, 
îndelung aşteptată. Poate reuşesc să înving lumina din 
timpul nopții dacă o îmbrăţişez. 

Gata. Acum trag draperia la loc şi încerc să mă 
odihnesc. 


3 


Gunnar Gunnarsson trăsese multe sfori ca să obţină 
slujba. 

În urmă cu câteva luni fusese numit noul primar al 
municipiului format din Siglufjordur şi Olafsfjordur, iar 
până acum reuşise să nu facă nicio gogomănie. Îşi crease o 
imagine de edil de încredere, energic, cu un comportament 
tineresc, şi arăta bine la costum, venind la slujbă în fiecare 
zi, investindu-şi energia în conducerea micuţei comunităţi. 
Era limpede că reuşise să tulbure socotelile şmecheraşilor 
din oraş, dar asta era de aşteptat. Bunăstarea persoanelor 
fizice şi a companiilor nu coincidea întotdeauna cu aceea a 
comunităţii, iar problemele de planificare urbană deveneau 
deseori adevărate câmpuri de bătălie. 

Prin ochii nevinovaţi ai propriilor copii, Gunnar văzuse 
că există graniţe clare între bine şi rău, între ce e corect şi 
ce e greşit. Oamenii sunt fie răi, fie buni. Apoi, odată cu 
trecerea timpului, graniţele devin tot mai vag delimitate. 

În adâncul fiinţei lui era un om bun, chiar dacă probabil 
avea câteva schelete în debara. Apelul acela îl zguduise 
puternic, îl trezise din ameţeală, iar acum ştia că trebuie 
să se adune. 

Avea circumstanţe atenuante. Vremurile erau grele. 
Soţia lui se mutase în Norvegia şi îi luase cu ea pe cei doi 
copii. Nu divorţaseră, divorţul era un cuvânt pe care-l 
evitau, însă pe zi ce trecea se apropiau mai mult de el. 
Soţia lui era medic şi i se oferise un post la un spital mare 
din Oslo. La început, Gunnar se mutase alături de restul 
familiei, dar nu-şi găsise de lucru şi fusese dezamăgit că 
diploma în Ştiinţe politice primită de la o universitate 
islandeză nu-i deschisese multe uşi în Norvegia. În ciuda 
încurajărilor venite din partea soţiei, nu reuşise s-o facă pe 
soţul-gospodină, chiar dacă ea îi amintea că salariul ei în 
valoroasele coroane norvegiene era mai mult decât 
suficient pentru toţi patru. A 

Gunnar se trezise devreme în ziua aceea şi era obosit. În 


unele nopţi, somnul era un lux trecător, inefabil. Aţipea şi 
se trezea întruna, iar de odihnit nu se odihnea deloc, dar 
făcuse de mai multe ori nopţi albe fără ca la primărie să 
observe cineva ceva. Bineînţeles, nu putea ascunde nimic 
de Elin, dar asta nu era o problemă. 

Elín îl urma ca o umbră. Fuseseră colegi la facultate şi 
făcuseră împreună primii paşi în lumea jurnalismului. Erau 
prieteni foarte apropiaţi, lucru care nu avusese deloc un 
efect pozitiv asupra căsniciei sale. Grimasa pe care o făcea 
soţia lui ori de câte ori era pomenit numele Elinei stătea 
mărturie pentru lipsa ei de încredere, de parcă ar fi pornit 
de la bun început de la premisa că e îndrăgostit de Elin şi 
că se culcă cu ea. Trebuia să recunoască - dar numai faţă 
de el însuşi - că era o femeie extraordinară, şi inteligentă, 
şi fermecătoare, dar până acum rezistase oricărei ispite. 
Nu-i trecuse niciodată prin minte că ea nu i-ar fi răspuns la 
avansuri, iar timpul doar îi confirmase bănuiala. 
Increderea în sine era ceva de care nu dusese niciodată 
lipsă. 

Acum, căsnicia lui era în punctul cel mai critic în care se 
aflase vreodată. O mie şase sute de kilometri şi un ocean 
întreg îl despărţeau de soţia lui, iar relaţiile erau 
tensionate, amândoi erau nemulţumiţi şi se enervau din 
nimic. În condiţiile acelea nimeni nu putea să-i ceară să 
rămână complet credincios, cel puţin nu trupeşte. Faptul 
că Elin părea să fie singură era doar o coincidenţă fericită. 

li oferise postul de viceprimar în clipa în care aflase că 
el urma să primească funcţia de edil. Mai întâi fusese 
nevoit să-i dea preavizul viceprimarului de atunci, iar 
Gunnar fusese bucuros să înceapă bătălia aceea, pentru că 
a scăpa de cineva apropiat de fosta majoritate din consiliu 
era pe placul noii majorităţi. N-avea de gând să se mute în 
nord fără proprii aliaţi, iar Elin urma să se potrivească de 
minune. 

Nu-şi dorise niciodată să fie numit primarul unui oraş 
atât de mic, dar nu era chiar aşa de rău. Postul aducea cu 
sine putere şi un salariu decent, plus o experienţă 
folositoare în viitor. Luase iniţiative şi candidase pentru 


post când un prieten mai vechi de-al lui fusese ales în 
consiliu de către majoritatea aflată la putere. Gunnar îl 
contactase şi descoperise că intenționau să angajeze un 
manager profesionist, astfel că numirea lui Gunnar le 
convenea amândurora. li picase în braţe cu o slujbă pe 
care mulţi o doriseră, iar prietenul lui din consiliu se 
pomenise cu un primar în care putea avea încredere şi pe 
care-l putea sprijini din umbră. 

Fusese nevoie de o cireaşă pe tort pentru ca numirea să 
fie pecetluită. In cele şase luni petrecute la Oslo, Gunnar 
candidase pentru un stagiu neplătit la un birou ministerial 
din Norvegia. Candidatura fusese primită favorabil, însă lui 
nu i se păruse vreo mare reuşită, pentru că probabil 
acceptau pe oricine ar fi fost dornic să lucreze pe degeaba. 
I se puseseră la dispoziţie facilităţi de studiu la un birou 
ministerial din centrul Osloului, unde învăţa alături de 
studenţi mult mai tineri decât el. Munca nu fusese nici pe 
departe entuziasmantă şi nu-l ajutase nici faptul că nu 
stăpânea norvegiana la fel de bine pe cât scria în dosarul 
de candidatură. Dar, când îşi redactase CV-ul pentru 
postul de primar, în textul scrisorii de intenţie stagiul 
devenise o slujbă, iar o lună se transformase într-o 
perioadă nedeterminată, purtând denumirea vagă de 
„consultanţă pe teme de administraţie parlamentară”. Era 
limpede că experienţa din Norvegia avusese efectul 
scontat în cadrul procesului de selecţie - cel puţin aşa 
auzise Gunnar după aceea. 

N-ar fi ales niciodată Siglufjordur dacă ar fi avut acces la 
vreun oraş mai mare. Familia lui nu era din nord şi, 
concret nu avea nicio legătură personală cu municipiul, 
însă faptul că nu era atins de tradiţiile locale, de bârfe, de 
politica de oraş mic şi de vechile ranchiune reprezentase o 
bilă albă pentru el. 

Locuia în chirie în Siglufjordur, într-o casă spațioasă din 
partea nouă a oraşului, la umbra parapeţilor împotriva 
avalanşei. Deocamdată nu se acumulase o cantitate uriaşă 
de zăpadă, dar impunătoarele ziduri de apărare îi dădeau, 
totuşi, un sentiment de siguranţă. Mulţi credeau că era 


extrem de relaxant să se mute într-o comunitate atât de 
restrânsă de pe coastă, cu munţii şi marea la câţiva paşi 
distanţă. De obicei le cânta în strună şi zâmbea, dar în 
sinea lui nu putea să priceapă ce era atât de fermecător la 
un loc singuratic, izolat şi rece. 

Stătea gol la masa din bucătărie, pe jumătate adormit, 
bând cafea neagră şi uitându-se pe fereastră. Vremea din 
dimineaţa aceea nu însemna decât vânturi puternice şi 
ploaie necontenită. Era imposibil să romanţeze puţin 
descrierea, chiar şi în acest paradis bucolic. În zile ca 
aceea n-avea nicio tragere de inimă să iasă din casă. Sub 
nicio formă n-avea să rămână mult timp aici. Cei patru ani 
dintre tururile electorale erau suficienţi, iar apoi va obţine 
o slujbă mai bună, preferabil undeva mai aproape de un 
oraş mare şi, la modul ideal, undeva în străinătate. Insă 
asta însemna să nu intre-n belele şi să-şi facă treaba cum 
se cuvine între timp. Doar nu avea ce să greşească într-un 
oraş atât de mic, nu? Nu, îşi răspunse singur. Nu aici era 
terenul minat. Viaţa lui personală era cea de care trebuia 
să se îngrijească. Sub nicio formă nu trebuia să distrugă 
succesul timid pe care-l repurtase, şi avea câteva secrete 
care nu trebuiau să iasă niciodată la lumină. Uneori era 
propriul său duşman de moarte. 

Apoi îşi aminti de apelul de la inspectorul de poliţie. Era 
exact genul de individ mizerabil care-i putea strica toate 
planurile. 


4 


Ari Thor stătea în picioare pe coridorul spitalului. 

În Herjólfur se trăsese cu o puşcă, de la mică distanţă. 
Doctorul spunea că e o minune că supravieţuise. Era 
imposibil de crezut că Herjólfur fusese împuşcat în timpul 
serviciului - aşa ceva nu se întâmpla niciodată, cu atât mai 
puţin într-o comunitate atât de restrânsă. Dar nici accident 
nu putea să fie. În zonă nu aveai ce să vânezi, iar un 
vânător ar fi anunţat imediat autorităţile în caz că s-ar fi 
întâmplat un accident. Situaţia era ireală, tulburătoare. 
Reflectoarele presei urma să se îndrepte fără îndoială 
asupra cazului, îngreunând şi mai mult ancheta. 

Ari Thór îşi dăduse imediat seama, sau cel puţin intuise, 
că investigația trebuia condusă de cineva din exterior. Era 
conştient că subalternul victimei nu era deloc persoana 
cea mai potrivită să gestioneze un asemenea caz. Un 
telefon dat de dimineaţă şefului poliţiei din Akureyri îi 
confirmase bănuiala. 

— Ai dreptate, îi spusese. Trebuie să numim pe altcineva 
care să conducă ancheta, dar vreau să participi şi tu, Ari 
Thor. 

Ari Thór avea propria părere despre cine era cel mai 
potrivit să se ocupe de caz şi îşi permisese să facă 
propunerea. 

Un ofiţer dintr-un oraş învecinat fusese chemat să 
supravegheze locul faptei până soseau întăririle. 

Herjólfur nu era mort, cel puţin nu încă. Ari Thór studie 
expresia de pe faţa medicului când acesta le zise cât de 
grave erau rănile. Fusese cerut un zbor medical de 
urgenţă către Reykjavik. 

Şeful poliţiei din Akureyri îi dăduse lui Ari Thór o 
misiune importantă, o sarcină care îl îngrozea. Rămase 
nehotărât în uşa spitalului, spunându-şi că ar trebui să mai 
aştepte veşti despre starea lui Herjolfur, dar în sinea lui 
ştia că nu mai poate să amâne. Poveştile începeau să 
circule prin oraş cu repeziciune şi nu trebuia ca la soţia lui 


Herjólfur să ajungă mai întâi bârfele haine. 

Se întrebă dacă să-l sune pe prietenul lui, reverendul 
Eggert, preotul oraşului. Aproape pusese mâna pe telefon 
când se răzgândi. Herjolfur era încă în viaţă, iar prezenţa 
preotului ar fi transmis familiei un mesaj cât se poate de 
greşit. 

Când plecă de la spital, oraşul începea să prindă viaţă, 
chiar dacă vremea era atât de urâtă că nimeni nu se 
grăbea să iasă din casă. Sufla mult prea cunoscutul vânt 
nordic, cumplit de rece, cu care Ari Thor probabil că n- 
avea să se obişnuiască vreodată, iar ploaia puternică nu 
făcea decât să înrăutăţească lucrurile. Câteva grade mai 
puţin şi ar fi avut reţeta perfectă pentru viscol. 

Lui Ari Thor aproape că îi era ruşine că ştia atât de 
puţine despre familia lui Herjólfur. Îşi amintea că pe soţia 
lui o chema Helena, dar nu făcuseră niciodată cunoştinţă. 
În dimineaţa aceea vorbise cu ea pentru prima oară, iar 
circumstanţele erau dintre cele mai nefericite. Oare câţi 
copii avea Herjólfur? li spusese ceva despre nişte copii, 
însă Ari Thór nu ştia dacă avea doi sau mai mulţi, cum nu 
ştia nici ce vârstă au. Bănuia că sunt adolescenţi. Herjólfur 
nu era vorbăreţ, însă Ari Thor trebuia să admită că şi el s- 
ar fi putut strădui un pic mai mult să-l cunoască. Ştia că nu 
e vina lui Herjólfur că nu fusese promovat, însă stabilise 
cumva, mai degrabă inconştient decât voit, să păstreze 
relaţiile cu el la un nivel strict format şi profesional - să nu 
fie niciodată nepoliticos, dar nici să dea dovadă de prea 
multă prietenie. 

Ezită când ajunse în faţa uşii şi aşteptă o clipă înainte să 
sune. Ploaia se înteţise, la fel şi furtuna. În astfel de zile 
frumuseţea neîndoielnică a fiordului şi munţilor făcea loc 
stihiilor dezlănţuite, iar oraşul devenea mohorât şi foarte, 
foarte umed. 

Brusc se simţi copleşit şi transportat în urmă cu 
cincisprezece ani, în timpul unei alte zile cu ploaie şi vânt. 
Copil fiind, Ari Thor se întorsese de la şcoală doar ca să 
găsească pe aleea din faţa casei o maşină de poliţie. Se 
oprise în ploaie ca s-o privească, încercând să câştige timp, 


la fel cum făcea şi acum. Îi trecuse prin minte gândul că 
poliţia era acolo ca să-i aducă veşti proaste şi avusese 
dreptate. Erau doi, un poliţist tânăr şi tăcut, celălalt mai în 
vârstă şi experimentat, cu o voce gravă şi o expresie 
serioasă întipărită pe chip, o echipă care, la fel de bine, ar 
fi putut fi el şi Tómas. Deja leoarcă din cauza ploii, Ari 
Thór nu izbutise să-şi reţină lacrimile. 

Amintirile îl năpădiră şi trecură prin faţa ochilor lui ca 
un film, cadru după cadru, iar el rememoră totul cu o 
limpezime tulburătoare. 

Uneori era mai bine să uiţi pur şi simplu. 

Stătea pe scaun când primise vestea. Ari Thor se 
aşteptase la asta încă de când tatăl lui dispăruse fără 
urmă, dar ştirea îl nedumeri şi-l lăsă perplex. Nu era vorba 
despre tatăl lui. Era vorba despre mama. Mama lui îşi 
pierduse viaţa într-un accident de maşină. Şocul fusese de 
nedescris, iar tot ce ştia se schimbase într-o clipită. La 
treisprezece ani, copil încă, se maturizase în doar câteva 
momente. De atunci încolo fusese orfan. Era o piatră de 
hotar, un moment definitoriu pe care încă se străduia să-l 
depăşească. 

Acum, din nou, stătea leoarcă în vântul şi ploaia 
necruțătoare, însă de data asta îşi schimbase rolul. Acum 
el era aducătorul de veşti rele şi, când sună din nou, ştia 
că nu mai are cale de întoarcere. Lumea lor n-avea să mai 
fie nicicând la fel. 


Tânărul care deschise uşa era fără îndoială fiul lui 
Herjólfur. Inalt, cu o privire hotărâtă, părea să aibă în jur 
de douăzeci de ani şi semăna foarte mult cu tatăl lui. Parcă 
ştiind ce urma, îl pofti pe Ari Thor înăuntru fără un cuvânt, 
cu o expresie întunecată şi gravă întipărită pe chip. 

Sufrageria era ciudat de  neatrăgătoare, mobila 
desperecheată îi dădea un aspect rece şi crea o atmosferă 
impersonală. E mai degrabă o casă decât un cămin. 
Singurul obiect viu era un pian vechi, negru, care părea 
folosit intens şi prețuit. 

O femeie de vârstă mijlocie care nu putea fi decât 


Helena, soţia lui Herjólfur, stătea pe o canapea de piele 
albă al cărei aspect nou şi nepotrivire în decorul general 
sugera că fusese cumpărată în grabă, necumpătat. Nu se 
ridică atunci când Ari Thor intră în cameră. Stătea 
nemişcată, cu o pătură roşie şi groasă pe picioare, şi se 
uita la el cu ochi goi. 

Ari Thór se strădui să găsească vorbele potrivite, 
conştient de impactul pe care urmau să-l aibă, amintindu-şi 
că, la rândul lui, se aflase într-o situaţie asemănătoare. 
Concentrarea îl dădea de gol, se vedea că şi-ar fi dorit cu 
ardoare să fie oriunde altundeva, să nu fie obligat să aducă 
veştile cumplite acestei familii. În cele din urmă, spuse 
brusc: 

— Herjólfur e la spital. Pare grav. Se pare că a fost... 

Se opri, chinuindu-se să găsească un mod delicat prin 
care să exprime realitatea. 

— ...împuşcat din greşeală. 

Expresia de pe chipul Helenei nu se schimbă. Ari Thór 
se uită la fiul ei, care întâi îngheţă, apoi se aşeză fără un 
cuvânt lângă mama lui, ţinând-o strâns de mână. Un spasm 
de durere îi fulgeră pe faţă când ea se întoarse pe canapea 
cu faţa la el, mişcându-şi anevoie un picior sub pătura 
roşie. 

Ari Thór aşteptă în tăcerea copleşitoare, îşi drese glasul 
şi continuă: 

— Nu şi-a recăpătat cunoştinţa şi cred că o să fie dus la 
Reykjavik cu un avion medical, probabil în câteva minute. 
Avionul de la Akureyri era pregătit şi probabil a aterizat 
deja. 

Făcu o pauză. 

— Vreţi să mă interesez dacă puteţi merge cu el? 

Helena clătină din cap. 

— Nu cred că pot, zise ea. 

Se uită la fiul ei. 

— Trebuie s-o suni pe sora ta. 

Aşadar, doi copii. Ari Thór aşteptă, dar nici Helena, nici 
fiul ei nu spuneau nimic. Parcă încercau să-i dea de înţeles 
că e momentul să plece. 


Tocmai voia să se scuze şi să iasă când ea îl întrebă: 

— Ai zis că din greşeală? 

— Se pare că a fost rănit cu o armă de foc. Cineva a tras 
cu puşca de aproape. 

— Cine? întrebă ea cu privirea încă pierdută undeva 
departe. 

— Deocamdată nu ştim, dar o să-l găsim, nu-ţi face griji. 

Îl mai întrebă ceva, cu un glas jos: 

— Unde s-a întâmplat? 

— În faţa unei case vechi de lângă tunel, tunelul Strâkar. 

— O casă veche? 

Îl privi nedumerită. 

— Da, o casă abandonată. 

— Vechitura aia? întrebă ea nevenindu-i să creadă. Ce 
căuta acolo? 

Ari Thór se gândi câteva clipe înainte să răspundă. 
Măcar de-aş şti, îşi zise. 

— Asta încercăm să aflăm, spuse cu toată convingerea 
de care era în stare. 

Era tot mai stânjenit. Avea încă proaspătă amintirea 
poliţiştilor care-l anunţaseră că mama lui murise, dar la fel 
de limpede îşi amintea şi dorinţa să scape de ei cât mai 
repede ca să înfrunte durerea de unul singur. 

— Ştiu că vă e foarte greu, zise ca să umple tăcerea. Te 
rog să mă suni dacă pot să vă ajut cu ceva. Vă dau de veste 
imediat ce am noutăţi. 

Helena se uită la el cu amărăciune, dar nu zise nimic. 
Slabă ca o trestie, cu un chip cu trăsături bine conturate şi 
încadrat de părul negru ca de corb, avea o frumuseţe 
răpitoare şi când suferea. Era greu să-i uiţi înfăţişarea. Ari 
Thór era sigur că avea să şi-o amintească pentru 
totdeauna. 

— Pot să rog preotul să vină pe la voi mai târziu, spuse. 
Poate să vă ajute să treceţi prin toate astea, adăugă fără să 
vrea. 

Nimeni nu făcuse moartea mamei lui mai uşor de 
suportat, cu atât mai puţin dispariţia tatălui - nici preotul, 
nici altcineva. Îşi pierduse definitiv orice credinţă într-o 


putere superioară în ziua aceea ploioasă în care aflase 
soarta mamei lui. 

Fiul lui Herjólfur vorbi pentru prima oară, nereuşind să-l 
privească pe Ari Thór în ochi: 

— Mulţumim de gând. Dar nu suntem prea religioşi. 

Ari Thór încuviinţă din cap şi-şi permise să schiţeze un 
zâmbet. 

Nu-şi luă rămas-bun ci se retrase discret, în linişte. 
Nimeni nu-l însoţi spre ieşire. Închise cu grijă uşa în urma 
lui şi se îndreptă rapid spre maşină, silindu-se să nu alerge 
de-a dreptul. 

Apoi auzi cum uşa se deschide şi cineva îl strigă: 

— Hei, Ari Thor... 

Se întoarse şi-l văzu pe fiul lui Herjolfur care stătea 
încruntat în prag şi-l aştepta să se apropie. 

Întinse o mână. 

— Îmi pare rău, n-am făcut cunoştinţă... Sunt fiul lui 
Herjólfur, mă cheamă tot Herjólfur. 

Ari Thor îi strânse mâna. Era cât pe ce se spună „sincere 
condoleanţe”, dar se opri la timp. Ar fi fost prea mult, 
parcă ar fi acceptat că nu mai era nicio speranţă. In loc de 
asta, spuse: 

— E cumplit. Ştiu cum te simţi. 

Expresia de pe chipul băiatului arăta limpede că se 
îndoia de asta. 

— Cred că ştiu ce făcea tata acolo, zise el. 

— Serios? făcu Ari Thór, luat prin surprindere şi brusc 
interesat. 

— Mi-a zis ceva ieri, avea legătură cu un caz la care 
lucra. Probabil ştii despre el... 

Pentru Ari Thór era o noutate absolută. 

— Păi... începu el nesigur, nevrând să admită că 
Herjólfur nu avea suficientă încredere în el încât să-i spună 
şi lui; hotări să lase tăcerea să lucreze pentru el şi să 
obţină mai multe informaţii. 

— Era un caz cu droguri, zise tânărul Herjólfur în cele 
din urmă. 

— Droguri? 


— Da, oamenii se întâlnesc acolo să vândă iarbă, ştii... 

— Da, înţeleg. 

— Tata a zis că pot să-l ajut, voia să-i spun dacă vreunul 
dintre colegii de la şcoală ştie ceva despre asta. Sunt la 
colegiu aici, termin în primăvară. 

Ari Thor îl aşteptă să continue. 

— Dar nu ştiu nimic. N-are nimeni încredere să-ţi spună 
aşa ceva când eşti fiu de poliţist. 

— Da, te-nţeleg, spuse Ari Thór. 

— Tata zicea că e ceva... ceva delicat la cazul ăsta, 
adăugă tânărul Herjólfur. 

— Delicat? Cum adică? întrebă Ari Thor nejustificat de 
tăios. 

— Cred că era ceva legat de politică, parcă aşa am 
înţeles. 

Ari Thór aşteptă din nou ca Herjólfur să continue, dar 
acesta nu mai avea nimic de spus. 

— Nu ţi-a explicat mai multe? întrebă el în cele din 
urmă. 

— Nu, din păcate nu. 

Herjólfur lăsă capul în jos. 

Ari Thor îi mulţumi pentru informaţii, îşi luă rămas-bun 
şi se întoarse la maşină. Se uită scurt peste umăr înainte 
să urce. Herjolfur-fiul dispăruse, iar uşa casei mari se 
închisese în urma lui. Cerul continua să lăcrimeze, iar 
vântul îşi continua jelania. Ari Thór era bucuros că ieşise 
din casă şi încheiase misiunea aceea, reuşind, deocamdată, 
să-şi ţină la distanţă propriile amintiri triste. 

Însă era dureros de conştient de faptul că acesta nu era 
decât începutul. 


Încă e noapte. Am reuşit să dorm puțin. 

Am venit la spital târziu într-o seară şi nu voiam decât să 
mă întorc acasă, să mă cuibăresc în pat şi să dorm. 
Bineînţeles că aş fi putut încerca să refuz să mă internez, 
însă Tata era deja hotărât, nu-l mai clintea nimic, şi nu e el 
omul care să accepte un refuz. 

Seara aia e tulbure, dar câteva lucruri tot îmi amintesc. 
Medicul de gardă, Helgi, a fost prietenos, dar ferm şi a fost 
de acord că trebuie să vin aici. Tata a fost convingător, ca 
întotdeauna, iar eu doar am bălmăjit nişte fleacuri, fără 
vlagă în glas. 

Era tânăr, doctorul ăla, poate avea cinşpe ani mai mult 
ca mine. Cred că asta ar însemna să aibă treişcinci. Avea o 
voce profundă, o voce convingătoare. 

Cât trebuie să stau aici? am întrebat. 

Ar fi trebuit să spună: până vrei să pleci. Asta ar fi fost 
răspunsul corect. 

Câtă vreme ai nevoie, a spus, având pe faţă o expresie 
care lăsa de înțeles că imi e superior, mult superior. Parcă 
îmi fusese răpită orice putere de decizie, aşa mă simt şi 
acum, ca un somnambul, lipsit de voinţă, captiv în propriul 
trup. 

Apoi mi-au recoltat sânge. _ 

văd de la fereastră că sunt la etajul întâi. Imi amintesc 
cum am ajuns aici. Am fost dus pe un coridor lung, mi s-a 
părut dureros de lung. Pereţii parcă erau din lavă întărită 
în forme zimţate, nefinisate; nu, erau ascuţiţi în toată 
regula. Ar fi fost periculos să te prinzi de ei. Ce scriu aici 
parcă e rodul unei minţi tulburate, dar aşa era. Imi 
amintesc limpede că, pe-atunci, îmi spuneam că dacă încă 
mai voiam cu tot dinadinsul să-mi fac rău nu trebuia decât 
să mă izbesc de pereţii ăia blestemaţi. N-am făcut-o. Poate 
pentru că eram prea obosit, prea apatic, prea 
înspăimântat. Poate pentru că nu voiam, de fapt, să-mi fac 
felul. Câteva tăieturi nu foarte adânci pe antebraţ, o 
tentativă de suicid nu foarte convingătoare, dar destul ca 


Tata să intre în panică şi Mama aproape să facă o cădere 
nervoasă. 

Chiar dacă nu vreau să fiu aici, sunt hotărât să rezist 
până la capăt. Poate că toate astea o să-mi facă bine. E cel 
mai bun lucru la care poţi să te aştepţi după ce s-a 
întâmplat, a zis Tata. Aşa o fi, dar în sinea mea mă tem că 
s-ar putea ca lucrurile să stea fix pe dos. 


5 


— Ştii ceva? E prima oară când mă întorc la Siglufjordur 
de când am vândut casa, zise Tomas încercând să se aşeze 
confortabil într-un scaun care era limpede că nu fusese 
gândit să fie comod. 

Ajunsese în oraş chiar în după-amiaza aceea. Stăteau în 
bucătăria secţiei, la fel ca pe vremuri. Ari Thor simţi o 
urmă de regret. Deşi făcuse toate eforturile să obţină 
postul de inspector când Tómas se mutase la Reykjavik, ar 
fi preferat ca lucrurile să fi rămas ca odinioară. l-ar fi 
plăcut să lucreze încă măcar câţiva ani alături de Tomas. 
Se înțelegeau bine: Tomas era răbdător şi un bun dascăl, 
chiar dacă uneori se dovedea cumplit de încăpățânat. 
Herjólfur nu adusese nimic nou sau mai bun postului. 

— Am trecut pe lângă fosta noastră locuinţă pe drum 
încoace, zise Tomas cu felul lui tărăgănat de a vorbi. A fost 
o senzaţie ciudată, ascultă la mine. Doctorul care a 
cumpărat-o s-a instalat acolo ca la el acasă. A pus perdele 
noi la toate ferestrele, când cele pe care le lăsasem erau 
foarte bune! Şi a extins acoperişul şi a construit un 
paravan - se pare că a montat şi o piscină încălzită. O 
piscină încălzită! 

Scutură din cap şi oftă. 

— A aruncat toate plantele şi tufele. 

Ari Thór zâmbi pentru prima oară în ziua aceea. Reuşise 
să ajungă acasă după ce vorbise cu familia lui Herjólfur, 
sperând să se poată odihni puţin, dar nu avusese parte de 
linişte. Gripa încă nu ceda, chiar dacă reuşea s-o înfrunte 
cât să nu-l doboare de tot. 

— Ai ajuns repede, spuse Ari Thor. 

Era aproape ora trei. Herjólfur fusese dus cu avionul în 
sud. Nu ştia nimeni ce şanse are să-şi revină şi încă nu-şi 
recăpătase cunoştinţa. Incidentul atrăsese deja atenţia 
mass-media, chiar dacă încă nu se organizase o conferinţă 
de presă oficială. Un poliţist împuşcat era o ştire uriaşă, 
mai ales într-o comunitate atât de mică. 


— Da, m-au sunat la o oră imposibilă, zise Tómas. 
Bănuiesc că tu m-ai propus. 

— Cred că şeful avea aceeaşi intenţie, se apără Ari Thor. 
Nu-s prea mulţi poliţişti care cunosc Siglufjordur, ceea ce 
te face candidatul ideal pentru o sarcină de genul ăsta, 
adăugă el şi îi păru imediat rău că se exprimase aşa - 
„sarcină” nu era cuvântul potrivit în situaţia aceea. 

Tómas îi evită privirea lui Ari Thór. 

— Înţeleg că o să mă ajuţi cu ancheta, zise el. N-ar 
trebui să fie o problemă, câtă vreme oficial eu o conduc. 
Dar mi se pare mie sau nu te simţi prea bine? întrebă apoi 
pe un ton mai blând, aproape părintesc. 

— Păi, ar fi trebuit să fiu în concediu medical azi, dar 
bineînţeles că sunt gata să fac tot ce pot, replică Ari Thór. 
Suntem doar noi doi? 

— Nici vorbă. Echipa de criminalişti a plecat spre locul 
faptei şi o să scotocească fiecare centimetru din casa aia 
nenorocită. Şi mai avem doi flăcăi, unul din Olafsfjărdur şi 
celălalt din Akureyri, asta dacă o să fie nevoie de ei. O să 
meargă din casă-n casă prin zonă ca să pună întrebări, să 
afle dacă a auzit cineva vreo împuşcătură sau dacă au 
văzut ceva neobişnuit, dacă e vreo maşină necunoscută 
prin împrejurimi - ştii şi tu cum e... Nu-mi fac speranţe, 
dar nu se ştie niciodată. 

Tómas se ridică, gata de plecare. O vreme se uită pe 
fereastră. Ploaia încetase, dar oraşul încă era cenușiu şi 
mohorât. Lumina minunată în care se scălda vara 
dispăruse, însă farmecul iernii cu zăpada ei, desăvârşit ca 
într-un tablou, nu sosise încă. În această perioadă a anului, 
Siglufjordur parcă era captiv în purgatoriul dintre două 
lumi; cu siguranţă nu era anotimpul preferat al lui Ari 
Thor. 

— Bun, zise Tómas în cele din urmă şi se întoarse. De 
unde-ncepem? 

Ari Thor ezită. Era o întrebare la care nu se aşteptase. 

— De la armă, răspunse. Aflăm de unde provine arma. 

— Corect, spuse Tómas. O să obţinem un raport de 
balistică de la Reykjavik şi să sperăm că o să ne poată 


spune ce fel de puşcă s-a folosit. Dacă arma e înregistrată, 
atunci n-ar trebui să fie greu să dăm de urma 
proprietarului. 

— Nu ştim sigur că arma e înregistrată, chiar dacă în 
mod normal ar trebui să fie, zise Ari Thór şi îi povesti 
despre discuţia de mai devreme cu fiul lui Herjólfur. 

— Droguri zici? făcu Tómas gânditor. Drogurile n-au fost 
niciodată o problemă în Siglufjordur, deşi, din câte am 
înţeles, au început să devină o pacoste de când s-a 
construit tunelul nou şi oraşul s-a legat la drumurile 
principale. Încă nu-mi dau seama dacă legătura asta e 
bună sau rea. 

— Mai e şi miza asta politică - ai idee la ce se referă? 
întrebă Ari. 

— Nu, nu-mi vine nimic în minte. Pe-aici nu-s chiar aşa 
de mulţi politicieni, doar câţiva consilieri locali care nu 
sunt chiar genul să se implice în afaceri cu droguri. Unii 
dintre ei sunt copii pe care-i ştiu de când purtau scutece. 

Tómas afişă un zâmbet larg. 

Ari Thór ştia că nu trebuie să-l ia în serios pe Tomas 
când spunea „copii”. 

— Câţiva politicieni de la Reykjavik au case de vacanţă 
aici, spuse Ari Thór gânditor. 

— Nu-mi aminti. Îmi vine să plâng, zise Tómas. 

Nu se sfiise niciodată să-şi exprime părerile ferme cu 
privire la transformarea oraşului Siglufjordur într-o zonă 
de case de vacanţă. Piaţa imobiliară locală era în floare, în 
orice caz era mai efervescentă decât la începutul secolului 
când industria peştelui intrase în declin şi oraşul îşi 
pierduse din prosperitate. De atunci, localnicii care se 
mutaseră de acolo cumpăraseră în Siglufjordur clădiri 
transformate apoi în case de vacanţă. Pasionaţii de schi 
făcuseră şi ei acelaşi lucru, pentru că pârtiile staţiunii 
Skardsdalur erau o destinaţie deosebit de populară. 

Ari Thór era contrariat de entuziasmul unora pentru 
schi. După ce venise în nord împrumutase de câteva ori 
nişte schiuri şi încercase să le folosească, dar avea 
impresia că ele îl controlează, nu invers. Bănuia că nu aşa 


trebuia să se întâmple. Îşi reproşă că în acel moment critic 
îşi lăsase mintea să hoinărească. 

Tomas continuă, parcă neobservând că tânărul nu era 
atent: 

— N-ar fi rău dacă ar putea fi pusă în cârca vreunui 
străin. Faptul că s-a tras într-un om e o chestie extrem de 
neplăcută Dar cred că degeaba ne facem speranţe... 

Tómas încă nu se aşezase. Părea să gândească mai bine 
din picioare. 

— Tot nu ştim cu cine a vorbit Herjólfur aseară. Are 
telefonul blocat, dar sper să rezolvăm asta azi mai târziu. 

— M-am uitat prin agenda lui de la birou şi nu mi-a sărit 
nimic ciudat în ochi, zise Ari Thor. Am putea încerca să-i 
intrăm în contul de e-mail să vedem dacă găsim ceva acolo. 

— Absolut, oftă Tómas. E-un coşmar afurisit. Un coşmar 
afurisit! Pur şi simplu nu-mi amintesc ca vreun poliţist să fi 
fost împuşcat vreodată în ţara asta. La comandament i-a 
cuprins o panică nebună pe toţi. Aşa ceva pur şi simplu n- 
ar trebui să se-ntâmple! 

— Nu... zise Ari Thór neatent, lovit de un gând 
tulburător chiar când rostea cuvintele. Puteam fi eu în 
locul lui. 

Tomas se încruntă şi rămase tăcut o clipă. 

— E posibil. 

— E mai mult decât posibil, spuse Ari Thor tăios. Fu ar fi 
trebuit să fiu de serviciu azi-noapte. Gripa asta mi-a salvat 
viaţa. 

— E posibil, repetă Tómas răbdător. Desigur, nu putem 
să nu luăm în calcul faptul că poate chiar Herjólfur a fost 
tinta. 

— Nu, nu cred una ca asta, zise Ari Thór ferm, încă 
zguduit de gândul că s-ar fi putut afla în locul lui Herjólfur 
iar Kristín în al Helenei. 

Ar fi însemnat ca micul Stefnir să rămână fără tată, iar 
Ari Thór nu avu curajul să se gândească mai departe de 
atât. 

— Cine-ar fi vrut să-l omoare? Nu e ca şi cum am fi 
trâmbiţat că el era de serviciu în locul meu. 


— Orice-ar fi, spuse Tómas tot mai nerăbdător, trebuie 
să aflăm mai multe despre Herjólfur. Vorbeşte cu soţia lui 
după ce se... după ce-şi revine, măcar puţin. A deranjat pe 
cineva din oraş? A fost ameninţat? 

— Soţia lui mi-ar fi spus aşa ceva, zise Ari Thor. 

— Eşti sigur? Mă îndoiesc că avea chef de vorbă după o 
veste ca asta. 

— Nu avea, recunoscu Ari Thor. N-a zis cine ştie ce şi 
părea să fie în stare de şoc. 

— O să trecem mâine pe la ea. Am auzit că nu se simte 
bine de ceva timp, adăugă Tomas. 

— Nu se simte bine? Ce-a păţit? 

— Nu-s sigur. Ştiu că Herjólfur tocmai ieşise dintr-un 
concediu de un an când a fost promovat şi a primit postul 
aici. A reuşit să şi-l prelungească pentru a avea grijă de 
soţia lui. 

— Concediu de un an? E ceva... Chiar a făcut sacrificii 
pentru ea. 

— Hmm. Nu ştiu ce să zic, comentă Tómas şi cobori 
glasul de parcă Herjólfur i-ar fi ascultat de dincolo de uşa 
bucătăriei. A primit salariul întreg pe toată durata 
absenței. 

— A primit salariu întreg? Nu-i rău deloc! E clar că avem 
un sindicat ca lumea. 

— Nu-s sigur că sindicatul a avut vreo legătură cu 
hotărârea asta. Are cunoştinţe unde trebuie. Pe vremuri, 
tatăl lui a fost o legendă, un poliţai de modă veche, înalt în 
grad şi influent. Era viclean. Ţin minte că l-am întâlnit o 
dată - un personaj dur, ce mai... Acum a murit, bătrânul. 
Dar se poate spune că Herjólfur are sânge albastru, în 
poliţie e ca şi cum ar fi membru al familiei regale, înţelegi? 

— De asta a primit el postul şi nu eu? 

— E foarte probabil. 

Ari Thór rămase tăcut. 

— Şi mai e ceva. Casa aia veche de lângă tunel. Locul 
ăla are o istorie tare ciudată. La jumătatea secolului trecut 
locuiau acolo doi fraţi gemeni, care moşteniseră casa de la 
părinţii lor. Intr-o noapte, cam prin 1960, unul dintre 


gemeni a fost găsit mort în spatele casei, părea să fi căzut 
de la balcon. A umblat vorba că băuse cu o seară înainte, 
pentru că gemenii avuseseră un oaspete, dar din câte ştiu 
nimeni n-a aflat ce s-a întâmplat de fapt. Unii spun că 
fratele rămas în viaţă e vinovatul, că şi-a pierdut minţile. S- 
a schimbat complet după întâmplarea asta, s-a izolat de 
toţi. Chestiunea a fost lăsată să treacă de la sine, cum se 
întâmpla pe vremea aia cu toate cazurile ciudate. Unii 
spuneau că bărbatul pur şi simplu a căzut. Eu, cel puţin, 
asta am auzit... 

— Crezi că există vreo legătură între cazuri? întrebă Ari 
Thór curios. 

— Mă îndoiesc. Dar trebuie să luăm în calcul toate 
posibilităţile. 

Ari Thor se ridică prea repede. Tot nu se simţea bine. I 
se învârtea capul şi-i era greață, dar se forţă să-şi revină. 
Pe frunte îi apărură broboane de sudoare. 

— Sigur eşti în stare? 

Tómas părea gata să-l trimită acasă, în pat. 

— Normal. Mă simt bine. 

Glasul îi era ferm, însă tot neconvingător. 

— Cum vrei. Hai să pornim. Cred că e bine să începem 
cu Addi Gunna. Trebuie să fie acasă. 

— Addi Gunn? Cine e? 

— Addi Gunna, nu Addi Gunn. Pe mama lui o chema 
Gunna, de-acolo şi numele. Tatăl lui a fost un târâie-brâu 
din Reykjavik. Gunna s-a născut şi a crescut în 
Siglufjordur, era dintr-o familie bună de-aici, dar Addi - ei 
bine, el a avut parte de suişuri şi coborâşuri toată viaţa. 

— N-am auzit niciodată de el. 

leşiseră în faţa secţiei. 

Tomas se aşeză în maşină. 

— Nu mă mir, încă eşti ca şi nou-venit. Cei din 
Siglufjordur îl ştiu pe Addi Gunna. Multă vreme a fost - 
poate încă mai e - singura persoană din oraş care a făcut 
închisoare pentru că a umblat cu droguri, probabil că de 
mai multe ori. S-a mutat în nord acum zece-cinşpe ani, 
când a murit mama lui, şi de-atunci nu s-a mai atins de ele, 


cel puţin nu la vedere. Cât am fost aici, am stat mereu cu 
ochii pe el. Nu m-aş mira să mai lucreze în branşă, chiar 
dacă are vreo şaizeci de ani. Poate că doar e mai discret 
decât era pe vremuri. 

— Nu mi-ai zis nimic de el înainte să pleci, spuse Ari 
Thor aproape supărat. Mi-ai fi putut spune ceva, măcar. 

— Păi... cumva nu mi s-a părut cinstit să te rog să-l 
supraveghez! pe bătrânel. Şi întâmplarea face că suntem 
rude, veri de gradul doi. 

Ari Thór îl privi pe Tómas în tăcere. Lucrurile se 
complicau din ce în ce mai mult, iar brusc Ari Thór se simţi 
din nou lăsat pe dinafară, acelaşi sentiment pe care-l avea 
de când se mutase aici. Se simţea ca un străin într-un loc 
în care toată lumea avea legături cu toată lumea şi nimeni 
nu era complet de încredere. 


6 


— Tómas! îmi pare bine să te văd, vere. 

Îşi strânseră mâna. 

— Mă aşteptam să treci pe-aici. Am auzit ştirile de la 
prânz la radio, zise cu o voce aspră şi sigură. 

— El e... începu Tómas dar fu întrerupt. 

— Ari Thor Arason. Ştiu, zise Addi, încheind propoziţia în 
locul lui. 

— Ne cunoaştem? întrebă Ari Thór trecând imediat în 
defensivă. 

Nu-şi amintea să-l fi întâlnit pe bărbatul acela vreodată 
şi era un personaj pe care ar fi fost imposibil să-l uiţi. 
Arăta mai degrabă de şaptezeci de ani decât de şaizeci, era 
înalt şi slab ca o aşchie, cu un chip îngust, vene şi oase 
proeminente şi ochi mari care parcă-i ieşeau din orbite. 
Purta un pulover gros de pescar şi ţinea o ţigară care-i 
ardea mocnit între degete, o marcă de ţigări subţire care 
fuseseră la modă în urmă cu câteva zeci de ani. 

— Nu cred, răspunse el tărăgănat. Dar nu te supăra, 
băiete, toată lumea din oraş te ştie. Kristin ce mai face? 
rânji Addi, dezvelind nişte dinţi galbeni. 

— Nu ne pofteşti înăuntru? apucă Tómas să întrebe 
înainte ca Ari Thór să reacționeze la întrebarea aceea atât 
de personală. 

Tânărul se strădui din răsputeri să rămână calm, să-şi 
potolească furia care începea să clocotească în el. Cum 
îndrăznea haimanaua asta să-l întrebe despre Kristin? Era 
cumva o ameninţare voalată? 

— Inăuntru cu voi. 

Apartamentul era rezonabil de îngrijit, cu excepţia 
scrumierelor pline până la refuz de care te împiedicai 
peste tot. Mirosul de tutun aproape că te dobora. Ari Thór 
îşi aminti pe loc de apartamentul bunicii lui, unde crescuse 
după moartea părinţilor. Bătrâna se opunea vehement 
tutunului şi alcoolului, aşa că nu existau nicăieri scrumiere 
şi nici nu se simţea vreo urmă de miros de fum vechi, dar 


ceva din locuinţă îl făcu să se gândească la trecut. Probabil 
că sufrageria era mobilată de mama lui Addi, o persoană 
din aceeaşi generaţie cu bunica lui Ari Thór. Nimic nu 
sugera faptul că Addi încercase să-şi pună amprenta 
asupra apartamentului după moartea mamei sale, totul 
arăta că preferă să trăiască în umbra ei. 

— Nu staţi jos? întrebă el cu glas răguşit. 

— Mulţam, dar nu, răspunse Tómas. Ne cam grăbim. 

Ari Thor stătea lângă Tómas şi tăcea, simțind că devine 
mai ostil cu fiecare clipă care trece. 

— Bănuiesc că ştii, sau măcar poţi să ghiceşti care 
dintre poliţişti a fost atacat, reluă Tómas. 

Presei încă nu i se comunicase numele lui Herjólfur. 

— Bine-nţeles. Doar n-ai venit să-mi zici asta. 

Addi se aşeză într-un fotoliu de culoarea vinului roşu. 

— Ştii casa unde s-a tras? 

— Ar trebui s-o ştiu? întrebă Addi pe un ton aproape 
jucăuş. 

— Casa veche de-acolo sus de lângă... 

— Da, da, o ştiu, îl întrerupse Addi. 

— Credem că Herjólfur ancheta o afacere cu narcotice 
care se desfăşura acolo, spuse Tomas formal. Ştii ceva 
despre asta? 

— Ai tupeu, vere, să mă-ntrebi dacă vând droguri şi- 
mpuşc afurisiţi de poliţai! 

— Haide, Addi! izbucni Tómas. 

— E culmea, eşti condamnat o dată dar rămâi infractor 
pe veci! 

— Ai fost condamnat de mai multe ori, spuse Tomas. 

— Şi, mă rog, ce dracu' vrei să zic? Vrei să te duc cu 
zăhărelu'? Să-mi bag şi tovarăşii în chestia asta? 

— Cineva a încercat să ucidă un poliţist, explică Tómas 
ferm. Nu te acuz că ai avea vreo legătură, dar dacă ştii 
ceva despre asta, mai bine ne spui. Dacă încerci să-l 
acoperi pe cel vinovat nu ajuţi pe nimeni. O să ne ocupăm 
foarte serios de cazul ăsta, ca să ştii. 

Addi pufăi din ţigară în tăcere. 

— Sunt doar un bătrân, ştii asta, Tomas. Şi mai ştii şi că 


n-aş împuşca pe nimeni, nici măcar un poliţai... zise el şi 
glasul i se pierdu. 

— Ştii cine-a făcut-o? 

— De un’ să ştiu, ă? Nu-s io responsabil pentru toţi 
drogaţii din zonă. 

— S-au vândut sau consumat droguri în casa aia? 

— Se poate. 

— Da sau nu? 

— Da, da. Din câte ştiu, da, ok? 

— Ce se făcea acolo? 

— Doar afaceri. Lumea piteşte marfa acolo, alţii vin şi-o 
ridică, pricepi? Era un loc bun pentru că voi nu vă mai 
deranjati să ieşiţi din oraş. Aşa e, nu? 

Tomas lăsă întrebarea fără răspuns. Ari Thór ştia că 
bărbatul are dreptate. 

— Ai vreo legătură cu lumea asta? Cu indivizii ăştia şi... 
afacerile lor? 

— Nu, vere. Asta - îşi îndreptă ţigara spre Tómas - e 
chestia cea mai apropiată de droguri pe care am pus mâna 
de când m-am întors acasă. 

— Era cineva acolo în noaptea aia? 

Ari Thór încă avea grijă să nu rostească vreun cuvânt. 

— N-am de unde să ştiu, mormăi Addi. Da' nu-i ca şi cum 
ştiu tot ce se-ntâmplă-n zonă. 

— Cu cine ar fi bine să mai vorbim? Cineva implicat de 
curând în, ştii tu, partea practică a afacerilor. 

Addi râse. 

— Vere Tómas, n-am nici cea mai vagă idee. 


— Nu-l lăsa pe bătrânel să te supere, zise Tómas după ce 
ieşiseră din apartamentul lui Addi şi erau deja în maşină. 
Mereu a fost aşa. 

Ari Thór răspunse cu glas tremurat: 

— Nici gând. 

Nonşalanţa cu care Addi îl întrebase despre Kristin îl 
înfuriase. Dacă exista ceva de care îi era frică lui Ari Thor, 
acel ceva era temperamentul lui, mai ales dacă simţea 
chiar şi cea mai mică ameninţare la adresa familiei lui. 


Spera să fi interpretat exagerat cuvintele lui Addi, dar 
continua să se teamă de ce era mai rău. 


Tocmai am luat micul-dejun, sau ce numesc ei mic-dejun. 

Pâine de secară cu unt şi nişte fructe, servite în clasicele 
tăvi de plastic. Nici n-aş fi catadicsit să mă duc la cantină, 
dar m-a trimis asistenta. 

O să-ţi facă bine, a zis. 

In ultima vreme se pare că sunt multe lucruri care o să- 
mi facă bine. 

I-am cântat în strună. N-aveam chef să mă cert cu ea. În 
prima dimineaţă am mâncat în pat, dar oferta nu mai e 
valabilă. 

Se pare că nu fac destule eforturi să mă integrez printre 
ceilalți, printre ceilalți... ăăâă... pacienţi. N-am fost 
niciodată chiar timid, dar nu mă interesează să-i cunosc. 
Nu vreau să fac parte din grup, să mă număr printre ei. 
Locul meu nu-i aici. Cel mai mult am vorbit cu asistenta, 
Chiar dacă nu-mi place de ea. 

N-am fost niciodată timid, dar am avut mereu o teamă 
ascunsă într-un cotlon al minţii. Poate că asta e teama care 
începe să iasă la suprafaţă, se luptă să iasă din 
ascunzătoare. Am avut întotdeauna o oarecare reținere, 
din câte-mi amintesc. Bineînţeles, există multe motive 
pentru ea, nu doar unul, sunt sigur. 


7 


Kristin era epuizată. Micuţul adormise în sfârşit, dar cu 
greu, pentru că după-amiază îl culcase mai târziu decât de 
obicei. Toate se întâmplau deodată. După telefonul din 
miez de noapte, Ari Thór venise acasă să-i dea vestea 
cumplită. Era un şoc atât de greu de suportat, încât la 
început nici nu-i venise să creadă. 

Prima reacţie a fost să se ofere să ajute. 

— Pot să fac ceva? Pot să mă duc la spital acum dacă 
bona e liberă, zise ea intrând complet în rolul de medic 
gata să preia o urgenţă. 

— Mersi, dar cred că o să fie trimis în sud, la Reykjavik, 
cât mai repede. E posibil să se fi stins deja. 

Voia să-l întrebe despre rănile lui Herjólfur, să încerce 
să-i estimeze şansele de supravieţuire, dar nu-şi găsea 
curajul să intre în amănuntele nenorocirii. 

Îşi dădu imediat seama că Ari Thór ar fi trebuit să fie de 
serviciu, nu Herjólfur, însă avu grijă să nu spună nimic, din 
moment ce el era oricum foarte tulburat. 

Ideea că l-ar fi putut pierde nu-i dădea pace, mai ales că 
se gândea în acelaşi timp la doctorul nou care începuse să 
lucreze de curând la spitalul din Akureyri. Era cu şapte ani 
mai în vârstă decât ea, divorţat, şi se întorsese de curând 
din Suedia, unde studiase şi lucrase. Era înalt şi elegant, 
extrem de inteligent, dar şi răbdător şi atent cu cei din jur. 
Din anumite puncte de vedere semăna cu Ari Thór, din 
altele era exact pe dos faţă de el. Ari Thór era uneori 
ciudat de nechibzuit şi egoist, tăios şi predispus la stări de 
spirit mohorâte. Rămânea prins în trecut, nu izbutea să se 
împace cu ideea că-şi pierduse părinţii şi, cine ştie de ce, 
rana se încăpăţâna să nu se vindece. Era prins şi în 
problemele din prezent. Parcă îi era sortit să rămână 
înţepenit. Faptul că nu primise postul de inspector fusese o 
dezamăgire cruntă şi nu mai era sigur dacă să rămână sau 
să plece, prin urmare Kristin luase decizia pentru amândoi. 
Îi plăcea Siglufjsrdur şi îi convenea să locuiască acolo şi să 


lucreze la spitalul din Akureyri. Nu era departe, acum, 
după ce fusese deschis noul tunel. 

Era un orăşel de-a dreptul fermecător, trebuia să 
recunoască, în ciuda scepticismului ei de la început. Îi 
plăceau zilele de vară lungi şi luminoase, mirosul 
îmbătător al mării, aerul rece dar perfect curat care îi 
dădea noi puteri în fiecare zi, chiar şi pe timpul iernii. Îi 
plăcea chiar şi când ploua şi bătea vântul, cum se întâmpla 
în ziua aceea - totul o făcea să se simtă vie. La drept 
vorbind, probabil chiar prefera lunile de iarnă în locul verii 
scurte, căldura întunericului care învăluia oraşul - şi faptul 
că acum, având la dispoziţie noul tunel, putea să ajungă 
destul de uşor cu maşina în oraşul învecinat Hedinsfjordur, 
un fiord abandonat. Iarna se bucura de întunericul aproape 
complet, noaptea se uita la cerul uluitor de limpede şi 
înstelat şi, când avea noroc, la aurorele boreale hipnotice. 
Dar Siglufjordur nu era locul în care să rămână şi se 
hotărâse să-şi continue studiile în străinătate după doi sau 
trei ani, când copilul mai creştea puţin. 

Intrebarea era dacă Ari Thór urma sau nu să vină cu ei; 
şi dacă ea îşi dorea sau nu ca el să vină cu ei. Cealaltă 
întrebare era dacă, sincer şi obiectiv vorbind, relaţia lor 
avea vreun viitor. Întrebările acestea erau ca nişte îndoieli 
de a căror existenţă era conştientă, dar pe care le 
împingea suficient de adânc în minte încât să le ignore. 
Asta până apăruse doctorul din Suedia. Kristin lucrase 
mult timp împreună cu el după concediul de maternitate, 
când începuse să ia ture cu jumătate de normă la spital. 
Deveniseră imediat prieteni. De fapt, se înțelegeau 
deranjant de bine. Parcă aveau interese şi opinii care se 
suprapuneau perfect. Luau pauzele de prânz şi cafea în 
acelaşi timp şi, chiar dacă niciunul dintre ei nu depăşea 
vreo limită, se simţea în largul ei cu bărbatul acela. În sens 
strict, nu încălcase nicio regulă scrisă sau nescrisă a 
relaţiei, nu se întâmplase nimic de care să-i fie ruşine, dar 
ştia că se află pe marginea prăpastiei şi că nu poate să 
rămână mult timp acolo. 

li plăcea tipul, doctorul, în privinţa asta n-avea nicio 


îndoială. Dar oare îl iubea? Nu. Dar pe Ari Thor îl iubea, 
sau minunatul lor băieţel se născuse ca urmare doar a unei 
afecţiuni profunde faţă de el? Şi oare îi putea face asta 
fiului ei, ar fi fost în stare să distrugă familia dacă putea să 
nu o facă? 

Ari Thór nu prea greşise cu nimic. Devenise un tată bun, 
afectuos şi grijuliu. Era limpede că voia să facă tot ce-i 
stătea în puteri ca fiul lui să crească într-un mediu fericit. 

Cu siguranţă nici nu-i trecuse prin minte că ea se 
gândea să plece, însă era o alegere la care Kristin 
cugetase intens în ultimele câteva săptămâni, cântărind 
avantajele şi dezavantajele cu o răceală calculată. 

Sosirea doctorului adusese dilema la suprafaţă. 
Bineînţeles că, într-o oarecare măsură, tipul făcea şi el 
parte din problemă. Poate că voia să-şi dea seama dacă ar 
fi putut construi o relaţie funcţională cu el. Simţea că are 
şanse cu bărbatul acesta, chiar şanse mari - dar, la fel de 
bine, poate nu făcea decât să-şi imagineze ceva nu exista. 

Era hotărâtă să nu facă nicio mişcare în direcţia aceea, 
nu câtă vreme era încă într-o relaţie cu Ari Thór. Dacă 
alegea să sară în prăpastia aceea, urma să sară fără 
paraşută. Nu putea concepe să nu-i fie credincioasă lui Ari 
Thór. Pur şi simplu nu-i stătea în fire să înșele; el, însă... 

El o înşelase cu fufa oraşului, Ugla. Doar un sărut, se 
apărase el, dar era de-ajuns. li văzuse vina din ochi când o 
implorase să-l ierte. Îl cunoştea prea bine. 

Nici nu-şi putea închipui cum ar fi reacţionat Ari Thor 
dacă l-ar fi părăsit şi ar fi început imediat o relaţie cu un 
alt bărbat. Oare ar fi fost în stare să-şi controleze furia? La 
drept vorbind, nu credea că ar reuşi să se controleze. În el 
zăcea ceva întunecat pe care mai bine-l evita: era iute la 
mânie şi în stare de o gelozie patologică. Oare cu timpul ar 
fi reuşit ea să-l ajute să-şi depăşească acest defect? 

Asta nu înseamnă că se simţea în pericol în preajma lui. 
Nici prin cap nu-i trecea că i-ar face rău. Dacă ar fi intrat 
în vreo primejdie, el ar fi fost acolo s-o protejeze şi, fără 
îndoială, ar fi mers până-n pânzele albe ca s-o apere. 

Dar avea secretele acelea. Nici după toţi acei ani nu-i 


spusese adevărul despre dispariţia tatălui său, despre care 
ştia fără îndoială mai multe decât voia să recunoască. Era 
limpede că n-avea încredere deplină în ea. Kristin ştia că e 
un subiect care-l macină, uneori striga după tatăl lui în 
somn, cu un glas în care se simţea o disperare uriaşă... 

Kristin încă mai avea timp să ia o hotărâre, iar ultimele 
câteva săptămâni fuseseră grele, nu dormise noaptea 
încercând să-şi pună gândurile şi sentimentele într-o 
oarecare ordine, calculând avantajele şi dezavantajele dar 
nereuşind să tragă o concluzie limpede. 

Atacul asupra lui Herjolfur îi arătase cât de scurtă poate 
fi viaţa şi cât de important e să iei deciziile corecte. Dacă 
voia să-l părăsească pe Ari Thor, trebuia să facă mişcarea 
cât mai curând. 


8 


Ari Thór şi Tómas erau încă la secţie şi se apropia ora 
cinei. Telefonul sunase neîncetat toată ziua, iar Tómas 
vorbise cu presa ca de obicei, succint şi formal. 

Tómas porni micul televizor de la secţie. Buletinul de 
ştiri de seară era dedicat aproape în exclusivitate focului 
de armă din Siglufjordur. 

— Mai stai puţin şi du-te acasă, zise Tómas. Rămân eu 
de noapte şi mergem dimineaţă la locul faptei. Colegii de 
la criminalistică mi-au zis că nu mai au multe de făcut. Ai 
mai fost în casa aia până acum? 

Ari Thor scutură din cap şi se întinse după o felie de 
pizza. Tómas adusese două pizze calde de la pizzeria lui 
preferată din faţa primăriei. 

— Nimic nu-i mai bun ca pizza de Siglufjordur, zise el cu 
sosul de roşii scurgându-i-se pe bărbie. 

Ari Thór simţi că-l apasă conştiinţa la gândul că nu mai 
trecuse pe la Kristin de dimineaţă. Distanţa până acasă nu 
era mare, dar spera ca ea să-l înţeleagă. 

— Dacă mai rămâne ceva, iau două felii acasă pentru 
Kristin. 

— Sigur, ia cu încredere. Ce mai face micuțul? 

— Bine, răspunse, apoi îşi dădu seama că Tomas căuta 
un răspuns mai amplu. E ca un tănculeţ, se târăşte peste 
tot, acum încearcă să se ridice în picioare. Nu vorbeşte, 
doar bolboroseşte câte ceva şi râde. Incerc să-i explic că se 
apropie Crăciunul şi că i-am cumpărat mult prea multe 
cadouri. 

Tomas nu se mai putu abţine şi zâmbi. 

— Aş vrea să-l văd pe flăcău dacă tot sunt aici. 

— Sigur. 

— Nevastă-mea i-a croşetat un pulover, sper să-i vină. 
Voiam să vi-l trimitem înainte de Crăciun. Păcat că am 
plecat aşa pe fugă şi n-am apucat să-l iau cu mine. 

— l-a croşetat un pulover? E prea mult, Tómas. 
Mulţumesc. 


— Stai liniştit. Nu că aş fi avut vreo legătură, n-am 
croşetat în viaţa mea, zise el şi zâmbi. Trebuie neapărat să 
veniţi la noi la cină când aveţi timp. Când crezi că mai 
treceţi prin sud? 

— N-avem niciun plan, dar părinţii Kristinei se întorc din 
Norvegia la vară şi cred că o să mergem destul de des în 
sud. 

— Cum v-aţi descurcat tu şi Herjólfur singuri? 

— Binişor, dar a fost destul de greu, ne mai ajută cei de 
la secţia de pe coastă, din Olafsfjordur, răspunse Ari Thor. 

Îi fusese dor de discuţiile cu Tómas. Îşi dădea seama că 
probabil singurii prieteni pe care-i mai avea erau Kristin şi 
Tomas. După ce se mutase în Siglufjordur nu prea mai 
ţinuse legătura cu prietenii lui din Reykjavik, iar prin 
Siglufjordur nu-şi făcuse alţii, cu excepţia lui Tómas. Sigur, 
mai era şi Ugla, care încă locuia în oraş, dar nu vorbiseră 
de ani întregi. Îl poftise pe uşă afară când aflase că avea 
deja o iubită, iar acum nu îndrăznea nici să se mai uite la 
ea, ştiind cum ar fi reacţionat Kristin. 

Tomas aruncă o privire spre un birou pe care nu se aflau 
decât un computer şi o tastatură. 

— Văd că încă nu i-a luat nimeni locul lui Hlynur, spuse 
el mohorât. 

— Nu. Încă nu. 

Hlynur, Ari Thór şi Tómas însemnaseră toată poliţia din 
Siglufjordur până când primul îşi luase zilele în timpul unei 
anchete dificile despre o crimă. Ari Thor ştia că Tómas nu- 
şi revenise pe de-a-ntregul din starea de şoc şi încă se 
învinovăţea într-o oarecare măsură pentru ce se 
întâmplase. Ari Thór simţea că şi el poartă o parte din vină 
pentru că nu făcuse niciun efort să se apropie de colegul 
lui când era limpede că-l supăra ceva dar, în acelaşi timp, 
el era pe atunci nou-venitul şi îşi concentra mai toate 
eforturile ca să se adapteze în oraş. 

Mobilul lui Tómas sună o clipă mai târziu şi Ari Thor citi 
pe chipul lui că se întâmplase ceva. 

Conversaţia nu dură mult şi, imediat ce se încheie, 
Tomas se grăbi la computer. 


— Vino aici, Ari Thór. 

Vorbi cu un glas jos, răguşit. 

Ari Thór nu era în starea în care să fie de serviciu. 
Nenumăratele griji care i se învârteau prin minte, boala, 
confuzia din caz îi consumau şi ultimele rezerve de 
energie, iar epuizarea începea să-şi spună cuvântul. Dar nu 
avea ce să facă, trebuia să meargă mai departe. 

— Ce e? oftă el, ştergându-se pe frunte şi apropiindu-se 
de vechiul lui prieten. 

— Uită-te la asta, zise Tomas şi arătă cu degetul pe 
monitor. Am primit lista numerelor la care a sunat 
Herjólfur înainte să fie atacat, dar şi numerele de pe care a 
fost sunat. Stai jos şi caută-le. Te mişti mai repede ca 
mine. 

Tómas se ridică şi-l lăsă pe Ari Thór să treacă la 
computer. 

— Începe cu ăsta. Ăsta e ultimul număr care l-a sunat pe 
Herjólfur. 

Ari Thór căută în zadar. 

— Nu e Înregistrat. 

— Atunci o să cerem mai multe informaţii, spuse Tómas. 
La ce alte numere a mai sunat, chestii de genul ăsta. 

— O să fac o cerere, zise Ari Thór obosit. 

Ploaia lovea puternic în geam, bătând un ritm sacadat 
care-i înrăutăţea durerea de cap. La secție era cald şi îl 
aştepta o noapte lungă. Ari Thór ştia că n-o să-i pice deloc 
bine Kristinei. Detaşarea ei din ultima vreme îl tulbura, dar 
nu avusese curaj să afle ce era în spatele acesteia. 

Continuă să caute printre apelurile cele mai recente. 
Majoritatea erau nevinovate, câteva de la soţia lui 
Herjólfur, altele chiar de pe telefonul lui Ari Thór şi unul 
către un restaurant din Reykjavik. 

— Voia să meargă cu soţia lui la Reykjavik, explică Ari 
Thór. Mi-a spus pentru că voia să fie sigur că o mă simt 
suficient de bine încât să mă întorc la serviciu. Voia să-i 
facă o surpriză. Probabil că Helena nu ştie nimic de planul 
lui. Poate ar fi trebuit să-i spun... zise Ari Thór mai mult 
pentru sine decât pentru Tómas. Uite, ăsta merită 


cercetat. 

— Care anume? 

Tomas se apropie să vadă cu ochii lui. 

— Gunnar Gunnarsson, primarul. 

— L-a sunat pe Herjólfur? întrebă Tómas şi miji ochii la 
ecran. 

— Nu. Herjólfur l-a sunat pe el acum două zile. 

— Trebuie să existe o explicaţie rezonabilă, spuse 
Tómas, prudent ca întotdeauna. 

— Seara târziu, adăugă Ari Thór. 

— Poftim? 

— L-a sunat aproape la zece seara. O oră cam ciudată 
să-l suni pe primar. 

Tomas încuviinţă. 

— De acord. Poate ar trebui să-i batem la uşă. Mai bine 
mergem acum decât de dimineaţă, ce zici? 

Ari Thór dădu din umeri. Încă simţea nevoia de 
confirmare din partea lui Tómas. 

— Mie-mi convine, spuse el deşi ştia că nu face bine. 

Era foarte, foarte obosit. Nu voia decât să ajungă acasă, 
să se întindă în pat şi să se ocupe de tot restul mai târziu: 
de caz, de sarcinile de la Tómas, de comportamentul din 
ultima vreme al Kristinei. 

— Întâi dă un e-mail în legătură cu numărul ăla 
neînregistrat, hotărî Tómas. Apoi dăm o tură cu maşina şi 
te las să mergi acasă să dormi. Pari să ai nevoie. 

Lui Ari Thor îi era neplăcut de cald, însă valurile de 
picături care se spărgeau de geamurile aburite promiteau 
răcoare. Asta era slujba lui, trebuia s-o îndeplinească, dar 
instinctul îi spunea că n-avea să fie o vizită obişnuită şi că 
în inima oraşului mustea ceva întunecat. Cineva încercase 
să ucidă cu sânge rece un poliţist. Se aflau pe teritoriu 
necunoscut, aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată. N- 
aveau cum să-şi dea seama dacă atacatorul urma să 
lovească din nou şi îi era frică. 


Asistenta spune că Dr. Helgi o să vină abia mâine. O să 
se intereseze dacă mă poate consulta. 

Nu-i uşor să-mi dau seama câţi ani are ea şi nu reuşesc 
să-mi fac curaj s-o întreb. Poate că în jur de patruzeci. E 
uşor plinuță la faţă - prea mult vin roşu şi prea multe 
fripturi de-a lungul timpului. Are ochii obosiţi şi nu 
zâmbeşte niciodată. Nu suport oamenii care nu zâmbesc. 

Dar, la fel de bine, poate că n-are nici măcar patruzeci 
de ani, iar dacă aşa stau lucrurile atunci nu s-a îngrijit 
deloc. Nu-i genul meu, asta e clar. 

Ceva nu-mi place la ea, o răceală care parcă i se 
ascunde în spatele ochilor. 

Nu pot să scriu prea multe despre colegul meu de 
cameră pentru că nu spune niciodată nimic şi nu prea face 
altceva în afară să doarmă. Singura parte bună la faptul 
că-l am în faţă toată ziua e că mă încurajează cumva să 
scap de letargie. Da, o să merg la şedinţa de mâine. Poate 
reuşesc să aflu adevărul. 


9 


Primarul locuia într-o casă dintr-un nou cartier 
rezidenţial din partea dinspre uscat a fiordului. 

Trecu ceva timp până primarul răspunse la uşă, iar când 
apăru în prag era îmbrăcat într-un halat alb şi papuci de 
aceeaşi culoare. Pe chip i se întipări o expresie uluită când 
îi văzu pe cei doi poliţişti, însă îşi recompuse rapid figura 
într-una încântată, prietenoasă. 

— Gunnar? întrebă Tómas cu politeţea lui obişnuită. 

— Eu sunt, veni răspunsul, însoţit de zâmbetul standard 
de politician. 

— Mă numesc Tomas şi am fost inspectorul de poliţie din 
oraş vreme de mulţi ani. Asta a fost înainte să vii tu, 
desigur. 

Vorbea foarte sigur pe el. 

— Cred că îl cunoşti deja pe Ari Thor. 

— Bineînţeles. Intraţi, băieţi. Scuze că nu sunt îmbrăcat 
la nivelul ocaziei, dar nu aşteptam musafiri. Aşa e când 
trăieşti singur. 

Îl urmară în sufragerie. Televizorul era pornit, iar pe 
masă rămăseseră resturile a ceva ce părea să fi fost o 
masă jalnică preparată la microunde. 

— V-aş oferi ceva de băut, dar mărturisesc că rezerva e 
cam goală. Duc o viaţă cam de burlac, spuse el, dar scuza 
sună artificial. Soţia mea e în străinătate. E medic. 

Le făcu semn spre canapea, dar el nu se aşeză. 

— Care-s noutăţile? întrebă el. Cum se simte Herjólfur? 
Mai e... printre noi? 

— Mai e, răspunse Tómas şi se opri. 

— Slavă Domnului! E cumplit ce s-a întâmplat. De 
neînțeles. Atmosfera de azi de la primărie a fost foarte 
tăcută, şi asta încă e puţin zis. Mulţi au plecat acasă mai 
devreme. Fir-ar să fie! înjură el ridicând glasul. Nu-mi vine 
să cred că un poliţist a fost împuşcat aici, în Siglufjordur! 

Ari Thór se uită la Tomas, sperând să intervină înainte 
ca Gunnar să se lanseze într-o tiradă politică despre 


siguranţa poliţiştilor aflaţi în exerciţiul funcţiunii. Tómas 
nu-l dezamăgi şi trecu direct la subiect. 

— De ce te-a sunat Herjólfur acum două zile? 

— Amândoi facem parte din comisia pentru siguranţa în 
trafic, răspunse Gunnar pe loc, aproape înainte ca Tomas 
să termine de formulat întrebarea, ca un participant bine 
pregătit de la un concurs de cultură generală. Voia să 
discutăm câteva lucruri. 

— Cum ar fi? întrebă Tomas adoptând acelaşi ton 
nonşalant. 

— Mai ales despre sensul giratoriu şi alte câteva 
chestiuni pe care trebuie să le dezbatem la următoarea 
şedinţă, răspunse Gunnar liniştit, parcă fără să aibă nevoie 
să se gândească. Nu-mi amintesc exact ce ne-am spus unul 
altuia, am multe pe cap. E o slujbă care te ţine ocupat. 

Un sens giratoriu? Ari Thor se întrebă dacă bărbatul 
chiar nu era capabil să inventeze o minciună mai bună. 

— Care sens giratoriu? întrebă Tómas. E vreun sens 
giratoriu în Siglufjordur? Ce mult s-au dezvoltat lucrurile 
de când m-am mutat... 

Ari Thor se ţinea voit deoparte. Prefera să-şi păstreze 
relaţiile cu primarul la un nivel decent, iar discuţia dădea 
semne că o să se termine prost. 

— Păi, nu tocmai. E mai mult vorba să amenajăm sensuri 
giratorii ca să îmbunătăţim siguranţa în trafic. Înţelegi? 

Expresia de pe chipul lui Tómas arăta clar că nu vedea 
niciun rost în amenajarea unui sens giratoriu într-un oraş 
atât de mic. 

— Reduce numărul de cazuri de depăşire a vitezei 
legale, adăugă mândru primarul intrând parcă din nou în 
rolul din campania electorală şi încercând din răsputeri să- 
şi convingă publicul. 

— Depăşirea vitezei legale n-a fost vreodată o problemă 
cât am lucrat eu aici, mormăi Tómas puţin cam tare. 

— Nu, poate că nu. Dar acum oraşul se deschide, sunt 
mai multe maşini în tranzit, poate a crescut şi rata 
criminalităţii... 

— De ce era atât de importantă chestia asta? întrebă 


Tómas pe un ton mai dur decât înainte. 

— La ce te referi? 

— La discuţia despre sensurile giratorii. Era trecut de 
zece seara când te-a sunat Herjólfur. 

De data aceasta, Gunnar ezită. 

— N-aş putea să-ţi spun de ce m-a sunat aşa târziu. Ţin 
minte că, la momentul respectiv, mi s-a părut cam 
deranjant. După cum vedeţi, nu prea sunt genul care stă 
treaz până noaptea târziu. 

Zâmbi şi se uită în jos la halat. 

— Nu i-am reproşat nimic, bineînţeles. Am fost amabil, 
ca întotdeauna. Ne-am construit o relaţie de colaborare 
foarte bună. 

— Aţi discutat şi despre altceva? 

— Sincer, nu-mi amintesc. 

— Atunci ai vorbit ultima oară cu el? 

— Da, aşa e, atunci. Dar n-aveam de unde să ştiu ce-o să 
se întâmple, aşa că n-a fost o discuţie neapărat 
memorabilă. Şi sper să nu se dovedească ultima... 

O speranţă cam deşartă, îşi zise Ari Thór amintindu-şi de 
scena răscolitoare la care asistase în dimineaţa aceea. 
Parcă se întâmplase în urmă cu mai multe zile, dar groaza 
încă îi stăruia în ungherele minţii, estompată numai de 
eforturile lui de a o ţine acolo. 

— A spus ceva despre casă? întrebă Tomas. 

— Despre casă? 

— Casa unde a fost împuşcat. 

Glasul lui T6mas era potolit. Gunnar părea tot mai 
agitat. 

— Păi, de ce-ar fi zis ceva? întrebă Gunnar. 

Tăcerea lui Tómas era asurzitoare. 

— Bineînţeles că n-a zis nimic despre casă! izbucni 
Gunnar în cele din urmă. 

Tómas se ridică repede în picioare şi Ari Thór îl imită. 

— Mulţumim pentru informaţii şi scuze din nou că am 
dat năvală aici. 

— Ce? Da, nicio grijă. Îmi pare rău că nu pot fi de mai 
mult ajutor. 


— Poate mai târziu. 

— Da, desigur. Da. 

— Nu ezita să ne contactezi, Gunnar, dacă-ţi aminteşti 
de ceva. 

Il lăsară pe primar în sufrageria lui, în halat. 

— Acum te duc acasă, spuse Tomas când urcară în 
maşină. 

— Ar fi minunat, zise Ari Thór neizbutind să-şi ascundă 
oboseala din glas. 

— Ce părere ai de sceneta primarului? întrebă Tómas 
privindu-şi colegul hirsut. 

Ari Thór se gândi câteva clipe. 

— Nu l-am văzut niciodată să mintă atât de pe faţă, 
spuse cu glas jos. Ne ascunde ceva şi am senzaţia că are 
legătură cu împuşcarea lui Herjólfur. 


10 


Gunnar rămase nemişcat încă ceva timp după plecarea 
poliţiştilor. Se aşteptase să i se pună întrebări despre 
apelul acela, dar nu atât de repede şi nu cu atâta 
vehemenţă. 

Nu mai pusese gura pe alcool de doisprezece ani, dar 
încă mai existau momente când simţea că un păhărel i-ar 
prinde bine, că l-ar ajuta să se liniştească. Dar nu era 
prima oară când se simţea ispitit şi nici nu era cea mai 
dificilă situaţie cu care se confruntase în acei doisprezece 
ani. Ştia că o să depăşească momentul. 

Singurătatea devenise o povară mai grea decât i-ar fi 
plăcut să recunoască. Timpul petrecut la lucru nu era o 
problemă, dar seara, când se întorcea acasă, îl întâmpina 
numai clădirea rece şi goală, mult prea mare pentru el. 
Slujba era solicitantă şi îi plăcea la nebunie să fie implicat 
în politica municipală, să observe clicile care se formau şi 
să înţeleagă cum se încheiau alianţe pe diferite chestiuni. 
Faptul că oraşul avea un primar străin era, fără îndoială, 
un avantaj, pentru că Gunnar nu avea partipriuri aici. La 
fel, era o idee inteligentă să aducă un străin care să 
gestioneze ancheta. Ştia sigur că Ari Thor n-ar fi îndrăznit 
niciodată de capul lui să dea buzna în casa primarului şi 
să-l amenințe, chiar şi voalat, la o oră atât de târzie. 

Se ridică şi trase draperiile, o reacţie inconştientă la 
felul în care poliţiştii îi invadaseră casa. Izbuti astfel şi să 
se ferească de întunericul de afară, însă de răpăitul ploii 
nu se putea adăposti. Fusese o zi cumplită din toate 
punctele de vedere. Presiunea atmosferică scăzută care 
aducea ploaia de octombrie avea un efect negativ profund 
şi asupra stării de spirit a lui Gunnar. 

Porni espressorul. De obicei evita să bea cafea seara, 
dar îşi zise că oricum n-ar fi reuşit să doarmă prea mult. 

Simţea nevoia să-i dea un telefon soţiei, nu ca să-i spună 
despre vizita poliţiştilor ci doar ca să-i audă glasul. Nu era 
prea târziu să sune în Norvegia, însă relaţia lor devenise 


atât de tensionată că telefoanele deveniseră, fără un motiv 
anume, ceva de domeniul trecutului. S-ar fi mirat să 
primească un semn de viaţă de la el şi ar fi vrut să afle 
motivul pentru care o suna, moment în care pe linia 
Siglufjordur-Oslo s-ar fi aşternut tăcerea. 

În loc de asta o sună pe Elin. Ar fi vrut să treacă pe la 
ea, dar nu era în stare. O vizită la ora aceea ar fi putut 
crea tot felul de neînţelegeri stânjenitoare. N-avea rost să 
dea apă la moară bârfelor despre primar şi adjuncta sa, 
care, fără îndoială, circulau deja. 

Răspunse rapid, la fel cum făcea cu tot restul. Fiind 
perspicace şi având o minte brici, Elin se achita prompt de 
orice sarcină de serviciu i-ar fi dat. 

— Tocmai a trecut poliţia pe-aici, trânti el, fără să se 
deranjeze cu politeţuri. 

— Poliţia? La tine acasă? întrebă Elin. 

— Da. 

— Şi... ce voiau să afle? întrebă ea pe un ton reţinut. 

— De ce m-a sunat Hjerdlfur alaltăieri, răspunse el, 
încercând să-şi ascundă îngrijorarea. 

Se lăsă tăcerea. 

— Şi ce le-ai spus? întrebă Elin în cele din urmă. 

— Ce am stabilit, bineînţeles. 

— Şi te-au crezut? 

— Păi, aşa mi s-a părut. De fapt da, sigur m-au crezut. 

Tăcerea se accentuă. Ştia care e miza şi că era foarte 
puţin probabil ca povestea să se fi încheiat acolo. 


E prima zi când n-a mai stat nimeni în faţa camerei 
mele. 

Bineînţeles, încă verifică dacă-mi fac rău. Din fericire, 
mi-au lăsat şi puţin spaţiu de manevră. Uşa e ținută 
întredeschisă şi pot să merg la toaletă şi la duş de unul 
Singur. 

N-aş fi încercat nimic Chiar dacă nu m-ar fi supravegheat 
nimeni. Deocamdată încă vreau să trăiesc, chiar dacă mi-e 
teamă, ca întotdeauna. 

Cred că am trecut de ce-a fost mai rău, din moment ce 
nu mă mai ţin sub observaţie în fiecare clipă, ca pe un 
copil mic. 

Şedinţa de dimineaţă n-a decurs prea rău. Personalul şi 
pacienţii au vorbit ca şi cum ar fi fost egali - la suprafaţă, 
evident. Nici ţipenie de doctor, la fel ca în toate celelalte 
zile. Doctorii sunt păsări rare în secţia asta. Am văzut 
asistente, personal medical şi auxiliar. Nu sunt sigur cine 
ce face. Nimeni nu poartă uniformă, dar te prinzi cine face 
parte din personal pentru că ţin tot timpul nişte chei în 
mână. 

La şedinţă n-am zis nimic, doar am ascultat. Discuţia a 
fost în mare parte despre programul de azi. E toiul verii şi 
majoritatea au vrut să iasă în grădinile spitalului. Eu 
trebuie să mai stau înăuntru câteva zile, cel puţin aşa mi s- 
a spus. Oricum, mi-ar fi plăcut să ies la aer curat. Inăuntru 
e prea cald, aer închis - sufocant. La capătul coridorului e 
un balcon mic şi drăguţ. Mi-ar plăcea să ies acolo, să 
respir aer proaspăt şi să mă bucur puţin de lumina 
soarelui, dar uşile sunt încuiate mereu. Balconul e ca o 
fata morgana. 

Şedinţa a devenit aproape amuzantă în dimineaţa asta 
când ceilalţi pacienţi au început să se plângă unii de alții. 
Unul dintre ei a cerut să fie mutat într-o altă rezervă 
pentru că bărbatul cu care stă acum e mereu nervos şi 
aproape violent. Celălalt a sărit imediat să-l contrazică, 
atât de vehement că i-a confirmat spusele. Personalul n-a 


părut interesat să rezolve vreuna dintre plângerile minore 
ale pacienţilor, dar o ceartă de genul ăsta trebuie să aibă 


un scop. Mai detensionează atmosfera, le permite tuturor 
să-şi verse ofurile fără să se ia la bătaie. 


Bătaia vine mai târziu. 


11 


Ari Thór dormi prost în noaptea aceea. Se trezi de mai 
multe ori, fiindu-i apoi greu să mai adoarmă din pricina 
ploii care lovea acoperişul clădirii vechi. Casa lui era în 
general un refugiu cald, primitor şi sigur, dar acum părea 
rece şi amenințătoare. 

De vină era gripa, dar în aceeaşi măsură şi atacul asupra 
lui Herjolfur. Incidentul venise ca un şoc, dar când se 
gândea că el însuşi scăpase la mustață... Dacă n-ar fi fost 
bolnav... 

Nu doar grijile pe care şi le făcea în legătură cu 
Herjólfur îl ţineau treaz. La drept vorbind, nu reuşise să-şi 
creeze vreo relaţie cu noul lui superior. Bineînţeles că 
spera ca inspectorul să-şi revină, sau cel puţin să 
supravieţuiască. Nu putea concepe ca un poliţist să-şi 
piardă viaţa în astfel de condiţii, indiferent despre cine ar 
fi fost vorba. lar acum că-i cunoscuse pe soţia şi fiul lui 
Herjólfur, Ari Thór simţi un nou val copleşitor de 
compasiune faţă de familia colegului său. 

El şi Tómas păstraseră o tăcere deplină pe drumul scurt 
spre casă. Ploaia necontenită parcă prevestea sosirea 
iernii. Încă din prima iarnă petrecută la Siglufjsrdur, Ari 
Thór simţise o uşoară claustrofobie ori de câte ori zăpada 
începea să cadă abundent, chiar dacă noul tunel făcea 
aproape imposibil să mai rămână blocaţi în oraş. Când 
ajunse acasă, Kristin dormea deja şi nu încercă s-o 
trezească. 

În dimineaţa următoare se treziră amândoi pe la ora 
şase, ca de obicei, când Stefnir începu să-şi facă simțită 
prezenţa prin scâncete - mai întâi încet, exista încă o 
şansă să adoarmă la loc dacă-l lăsau în pace, dar până la 
urmă se trezi de tot şi începu să ceară atenţie. Amândoi 
trebuiau să ajungă la serviciu, aşa că de Stefnir urma să se 
ocupe bona care locuia în apropiere, o bătrână prietenoasă 
pe care Kristin o plăcea. Nu era niciodată uşor să-şi lase 
copilul cu o străină, dar n-aveau de ales. 


Kristin era neobişnuit de rezervată în dimineaţa aceea, 
deşi de câteva săptămâni Ari Thór se învățase cu o 
anumită răceală din partea ei. Epuizarea îl făcea mai puţin 
tolerant decât era de obicei, chiar dacă nici atunci din 
toată inima. Se uită la potopul nemilos de afară şi văzu 
degetele de gheaţă care începeau să se întindă pe cadrul 
ferestrelor a căror suprafaţă fusese învăluită într-o peliculă 
de abur şi, cumva, simţi că acelaşi lucru se petrecea şi cu 
relaţia lui. 

— E totul în regulă, Kristin? 

— Da, sigur, răspunse ea fără să-l privească. 

El aşteptă o explicaţie plauzibilă, îi aruncă o privire 
rapidă, apoi se uită în altă parte. Işi amestecă cerealele în 
castron şi împinse schimbul de replici într-un cotlon al 
minţii, aşa cum se obişnuise să facă de mai mult timp. 


Tómas îl luă pe Ari Thor şi merseră cu maşina la casa 
veche de lângă tunel. 

— Am vorbit cu divizia tehnică, zise Tómas când parcară 
în apropiere de locul unde fusese găsită maşina lui 
Herjólfur. N-au găsit nimic care să arate cine a fost în 
spatele atacului. 

— Normal, zise Ari Thor. Nu mă aşteptam la nimic atât 
de repede. 

Se simţea mai bine acum, gripa începuse să cedeze, însă 
oboseala tot nu-l părăsea. 

— N-am mai venit aici de foarte mult timp, spuse Tómas 
gânditor, în timp ce se apropiau de clădirea abandonată 
care lui Ari Thór i se părea că arată ca o casă bântuită. 

Probabil că în trecut era impunătoare, dar de când 
căzuse în paragină îşi pierduse farmecul şi devenise 
aproape amenințătoare. Casa parcă avea o aură a morţii, 
chiar şi făcând abstracţie de incidentul pe care-l anchetau, 
îşi zise Ari Thor. Copiii din vecini probabil că o evitau, însă 
era locul ideal pentru afaceri dubioase cu droguri. Faptul 
că era construită pe marginea prăpastiei nu făcea decât să 
întărească senzaţia de primejdie care emana din pereţii 
sfărâmaţi. 


— Nu cred că am curaj să calculez câţi ani au trecut de- 
atunci. Am avut de-a face cu sărmanul bătrân care s-a 
mutat aici după ce casa a fost abandonată, reluă Tomas. 

— Când se întâmpla asta? 

— Prin 1980, dacă ţin bine minte. Geamănul rămas în 
viaţă a locuit în continuare aici, dar cred că a folosit doar o 
parte din casă, apoi a lăsat-o să cadă-n paragină. A murit 
destul de tânăr, iar după aia nu s-a mai deranjat nimeni să 
repare clădirea. N-ar fi meritat. Doar ştii că preţul caselor 
din Siglufjordur n-a mai fost bun de zeci de ani, de când a 
dispărut heringul. Lucrurile abia acum încep să-şi revină, 
dar zona asta oricum n-a fost cea mai populară din oraş, e 
prea departe de centru. 

Lui Ari Thor îi trecu prin minte că, deşi ar fi fost nevoie 
de multă muncă să fie reamenajată cum trebuie, casa 
putea deveni un loc atrăgător de închiriat pentru turişti. 
Zona era superbă, la capătul exterior al fiordului, cu o 
privelişte minunată când vremea era îndeajuns de bună 
încât să vezi ceva. 

Păşiră pe uşa din faţă într-un coridor rece. Ari Thór n- 
avea o mare tragere de inimă să intre, dar nu voia să dea 
vreun semn de slăbiciune. Până la urmă era doar o casă, 
chiar dacă în acelaşi timp era şi locul în care se 
petrecuseră două incidente groaznice: moartea 
misterioasă a geamănului şi încercarea de a-l ucide pe 
Herjólfur. Ari Thór acţionă întrerupătorul, dar în clădire nu 
părea să existe curent electric. Pe de altă parte, nici nu se 
aşteptase la un asemenea lux. 

— Ai grijă, Ari Thor, zise Tómas şi scoase din buzunar o 
lanternă. Sufrageria e în stânga. Majoritatea ferestrelor au 
fost sparte cu mult timp în urmă. După ce a murit 
proprietarul, copiii din vecini se distrau pe cinste aruncând 
cu pietre în geamuri. Locul arată în halul ăsta şi din cauza 
oamenilor, nu doar a naturii. 

Tómas plimbă fasciculul lanternei prin sufragerie. Ari 
Thor văzu o masă şubredă, pătată şi nelăcuită, şi câteva 
scaune uzate. 

— N-a luat nimeni mobila după ce-a murit proprietarul? 


— Se pare că nu. N-aş putea să-ţi spun ce s-a întâmplat, 
dar bănuiesc că toate lucrurile de valoare au fost luate. 

— Trăgătorul probabil că a stat aici, zise Ari Thor. 
Herjólfur era pe pământ, chiar în faţa uşii. 

— Exact. Diviza tehnică a spus acelaşi lucru. N-avem 
nicio dovadă că s-a tras un foc de avertisment. Hai să 
aruncăm o privire şi la etaj. 

Ari Thor îl urmă pe Tómas în susul scării putrede care 
scârţâia la fiecare pas şi îi amintea de stratul subţire de 
gheaţă de pe un iaz, gata oricând să li se sfărâme sub 
picioare. Păşi foarte uşor, nedorindu-şi să cadă pe trepte. 
Ţinea o mână pe balustradă, dar îi dădu drumul imediat 
când simţi că aceasta se desprinde din perete. 

— Aici locuia fratele care a supravieţuit. Il chema 
Börkur. Ei erau gemenii, Börkur şi Baldur, zise Tomas şi 
arătă spre o cameră mică de pe palier. 

Fasciculul lanternei lumină un pat şi o noptieră. 

— Aici locuia beţivul ultima oară când am trecut pe-aici, 
reluă Tómas. Nu părea speriat să înnopteze aici. 

— Speriat? 

— Da, aici a murit Baldur sau, mai bine zis, a căzut de la 
balcon, spuse Tomas şi trecu rapid cu fasciculul lanternei 
peste uşile balconului. 

— Putem ieşi pe balcon? întrebă Ari Thor. 

— Habar n-am. la vezi. 

Balamalele îl întâmpinară cu un protest, însă în cele din 
urmă uşile se deschiseră. Ari Thór se strecură pe balconul 
minuscul. Se uită la peisajul dimineţii şi gândurile i se 
întoarseră inexplicabil la Kristin. Oare făcuse el ceva 
greşit? De ce se comporta aşa ciudat? 

— Cât de veche e casa? îl întrebă pe Tómas. 

— Nu-s sigur. Aş zice că a fost construită prin anii '30. E 
trainică. Tatăl lor a fost un pescar înstărit, dar după ce s-a 
înecat el băieţii au fost crescuţi de mama lor. Nu s-a 
recăsătorit. 

— Se vede după balcon. 

— Poftim? 

Tómas apăru în prag. 


— Vârsta casei. Azi nici prin gând nu i-ar trece cuiva să 
construiască un balcon cu balustradă atât de joasă. E un 
accident care cere să se întâmple. 

— Chiar de-acolo a căzut. 

Ari Thor nu-şi dorea să păţească acelaşi lucru şi reveni 
pe palier, închizând repede uşile în urma lui. 

— Au murit cu toţii? 

— Cu toţii? 

— Baldur, Börkur şi prietenul lor. N-ai zis că erau trei 
persoane aici când a murit Baldur? 

Ari Thór încercă să-şi imagineze ce soi de petrecere ar fi 
putut să aibă loc în casa aceea în urmă cu aproape o 
jumătate de secol, dar îi venea greu să-şi reprezinte ceva 
în minte. 

— Da, ai dreptate. S-au dus cu toţii, şi fraţii, şi prietenul 
lor, zise Tómas absent. Însă sora prietenului lor, Jódís, e 
încă printre noi. La şapteşpatru de ani, e cât se poate de 
vie. 

Lui Ari Thór casa aceea sinistră îi dădea o stare ciudată. 
Simţea nevoia inexplicabilă să fugă. Dar, în acelaşi timp, 
era sigur că acolo exista un mister pe care trebuia să-l 
rezolve. Dacă avea sau nu vreo legătură directă cu 
împuşcătura din noaptea precedentă, asta nu ştia. Incă... 


12 


Helena, soţia lui Herjólfur, şi fiul lor trebuia să plece în 
sud cu un poliţist. Starea lui Herjolfur era în continuare 
critică şi era ţinut la terapie intensivă în comă indusă. 

— Să stăm de vorbă cu ea înainte să plece, sugerase 
Tómas şi plecaseră într-acolo. 

Aşteptară o vreme în faţa uşii. Tómas sună de două ori la 
sonerie şi ciocăni tare înainte să audă dinăuntru un 
„intraţi” estompat. 

Păşiră înăuntru cu grijă. Era a doua oară în două zile 
când Ari Thor intra în casa superiorului său. Îl conduse pe 
Tómas în sufragerie, gândindu-se din nou că se afla în casa 
unui om despre care practic nu ştia absolut nimic. Helena 
stătea pe canapeaua de un alb imaculat iar în surdină Ari 
Thór auzea un cântec de leagăn al lui Brahms - o piesă pe 
care o cunoştea prea bine. 

Helena parcă îi ghici gândurile şi îl privi printr-o mască 
de extenuare. 

— Era preferata lui Herjólfur, zise ea fără pic de emoție 
în glas, comunicând parcă un fapt lipsit de importanţă. O s- 
o pun la înmormântarea lui. 

Cuvintele ei îl uimiră pe Ari Thor. Parcă abandonase 
orice nădejde. 

— Te deranjează dacă stăm jos? întrebă Tómas politicos. 

— Bineînţeles că nu, luaţi loc. Tu ne duci în sud? 

— Nu, nu eu, răspunse Tómas încet. O să vă conducă alt 
agent. Ajunge în jumătate de oră. Voiam să discutăm ceva 
până plecaţi. 

Ea încercă din nou să zâmbească. 

— Sigur. Pe tine te cunosc, arătă ea spre Ari Thor. Dar 
tu cine eşti? i se adresă lui Tómas. 

— Mă numesc Tomas. Am fost inspectorul-şef înainte să 
preia soţul tău postul. 

— Ah, Tómas. Aşa e. Herjólfur mi-a zis de tine. Te-ai 
întors să preiei din nou postul? 

— Nici pe departe. Am venit doar ca să conduc ancheta. 


Muzica se opri. După o scurtă pauză, începu aceeaşi 
piesă. 

— E superbă, zise Helena. Mereu i-au plăcut muzica 
bună şi literatura de calitate. 

Continua să vorbească despre soţul ei la timpul trecut. 

— Am înţeles că Herjólfur ancheta un caz care avea 
legătură cu casa, locul unde a fost... atacat, spuse Ari Thor 
cu băgare de seamă. Ştii ceva despre asta? 

— Nu. Nu vorbeam prea mult despre cazurile lui. Nu-i 
plăcea să vorbească despre muncă. 

— ţi aminteşti ceva ce ne-ar putea da vreun indiciu 
despre motivul pentru care a fost atacat? încercă Tómas. 

— Un indiciu... repetă ea încet, parcă întorcând cuvântul 
pe toate părţile în minte. Nu m-am gândit. Oricum, nu mai 
putem da timpul înapoi. N-a fost doar o coincidenţă 
cumplită? 

Avea o privire pierdută. 

— La fel de bine puteai fi tu în locul lui, adăugă ea. 

Ari Thór se înfioră. 

— Îmi pare rău, pot să vă întreb ceva? O să primesc vreo 
compensație? Adică destul cât să-mi întreţin familia? Cum 
funcţionează în poliţie? Chiar nu cred că pot lucra acum... 

Oftă. 

— Am încetat să mai lucrez la scurt timp după ce ne-am 
cunoscut, am căzut de pe cal şi mi-am rupt grav piciorul. 
De atunci, Herjólfur ne-a întreţinut pe toţi. Chiar nu ştiu... 

— Nu-ţi face griji. Avem grijă de-ai noştri, o încurajă 
Tómas, iar Helenei parcă i se luă o povară de pe umeri. Şi 
putem trage încă nădejde că totul o să fie bine, adăugă el 
nu foarte convingător. 

— Domnul care ne duce la Reykjavik se grăbeşte? întreb 
pentru că trebuie să vină şi fiul meu, dar a ieşit până la 
magazin. 

— Nu-i nicio problemă, zise Tómas. 

Ea făcu un efort să zâmbească. 

— Asta-i bine. Poate că s-a şi întors deja. Locuieşte în 
apartamentul de la demisol, poate să vină şi să plece când 
pofteşte. Nu-l vedem prea des. Acum are prietenă, mâine- 


poimâine zboară din cuib, adăugă ea cu amărăciune, 
afişând acelaşi zâmbet lipsit de vlagă. 

— Soţul tău a fost într-un concediu prelungit mult timp 
înainte să vă mutaţi aici, aşa e? 

Pentru prima oară, Helena ezită o clipă. 

— Mi-a fost rău, zise ea încet, parcă nedorindu-şi să 
discute despre asta. Eram depresivă. Herjolfur şi-a luat 
liber ca să aibă grijă de mine. 

— Îmi pare rău, spuse Tómas stângace. Sper că ţi-ai 
revenit. 

Se ridică. 

Ea îi zâmbi din nou, cu o expresie neclară întipărită pe 
chip. Ari Thor se întrebă dacă îşi revenise cu adevărat din 
depresie sau dacă şocul îi stârnise o recidivă. Femeia îşi 
căută stânjenită o poziţie mai comodă pe canapea, mişcând 
cu greu un picior şi schimonosindu-se de durere. 

— Vă mulţumesc că aţi venit. De ieri totul a început să 
mi se pară ireal. Nu ne-a sunat multă lume şi încă şi mai 
puţini au venit să vadă cum ne simţim. Oamenilor nu le 
place să se bage unde nu le fierbe oala. Nu că am avea 
prea multe cunoştinţe pe-aici. Mă bucur că v-am văzut. Şi 
îmi pare rău dacă nu v-am fost de mare ajutor. 

— Nu-ţi face griji. O să rezolvăm cazul. Avem o echipă 
mare, cei mai buni agenţi ai noştri lucrează la anchetă şi 
poţi fi sigură că-i dăm de capăt, spuse Tomas ferm, pe un 
ton cât se poate de serios. 

— Nici nu v-am servit cu o cafea... zise Helena parcă 
scuzându-se. Îmi pare rău, am fost neglijentă. 

— Nici să n-aud, o opri Tómas. Sper doar să primiţi veşti 
bune când ajungeţi în sud. 

Ari Thór nu-i împărtăşea optimismul. Simţea că nu era 
decât o chestiune de timp înainte ca ancheta să se 
transforme în investigația unei crime şi avea senzaţia, 
cumva, că-i datorează familiei lui Herjólfur să depună tot 
efortul ca să-l găsească pe ucigaș. 


Sincer să fiu, azi a fost o zi dificilă. Nu-i uşor să stau 
încuiat în căldura asta. Cu siguranţă n-aveam de gând să- 
mi petrec vara în felul ăsta, mai ales acum, că-mi începe 
anul sabatic. E o perioadă pe care aş fi vrut s-o petrec 
călătorind şi stabilindu-mi noul drum în viaţă. Imi dau 
seama destul de uşor cum se vor termina toate astea şi nu 
prea am de ales. Dar nu strică să visezi. 

Că veni vorba de vise, azi-noapte am visat că învățam să 
cânt la pian. N-am mai cântat din copilărie. Nu-s sigur 
dacă am auzit melodia prin vis sau nu; probabil că nu, dar 
normal că o cunosc bine. Când m-am trezit, melodia îmi 
răsuna în minte şi am impresia că a prins rădăcini acolo. E 
o senzaţie plăcută să ai în minte o melodie cât e ziua de 
lungă. E o piesă care mi-a plăcut întotdeauna foarte mult, 
dar ce-i mult strică. 

Încă nu m-a vizitat nimeni. Știu că Mama n-ar face faţă 
situației, aşa că nu pot să-i cer nimic. N-a fost niciodată 
puternică. Tata a spus foarte clar când am fost internat că 
n-o să mă viziteze o bună bucată de vreme. A spus că 
trebuie să depăşesc episodul. Apoi s-a uitat urât la doctor 
şi l-a întrebat dacă i se păreau rezonabile condiţiile. 
Doctorul doar a dat nepăsător din umeri şi s-a uitat la 
ceasul de pe perete de parcă timpul meu s-ar fi scurs. 

Hanna n-o să vină-n vizită, asta-i limpede. Nu cred că o 
să vrea să mă mai vadă vreodată. Probabil o să se bucure 
când o să afle că am fost închis într-un sanatoriu de boli 
mintale. Doamne Sfinte... închis într-un sanatoriu de boli 
mintale. Nu arată bine nici când e scris pe hârtie, dar asta 
e realitatea. 

Însă pot să mă consolez cu gândul că locul meu nu-i 
aici... 

Pe de altă parte, nu asta cred toţi pacienţii? 

Cina a fost cam insipidă, ceea ce nu-i chiar atât de rău 
dacă e să mă iau după cum arăta. Cândva, tocana 
neimbietoare a fost peşte, însă nu-mi dau seama ce fel de 
peşte şi nici cât timp a trecut de atunci. 

Poate ar trebui să încerc să citesc în timpul zilei. Am pe- 
aici câteva cărţi, dar mi-am impus să nu mă acomodez prea 


tare. N-o să fie o şedere lungă. Oricum, mă îndoiesc că au 
în bibliotecă prea multe cărţi pe gustul meu. Am gusturi 
bune, rafinate, fără îndoială neobişnuite pentru cineva de 
vârsta mea: Thorbergur Thordarson, Halldór Laxness, 
Ernest Hemingway - ăştia-mi plac mie. 

La facultate am vrut să studiez literatura, dar n-am avut 
niciun cuvânt de zis în privinţa asta. Drumul meu fusese 
deja stabilit şi mă tem de ce-mi va aduce viitorul. Trebuie 
să mă eliberez din mine însumi, ca să zic aşa. Nici nu ştiu 
dacă pot şi cu atât mai puțin am habar dacă ăsta e locul 
potrivit în care să fac asta. 

Acum sunt obosit. Mâine dimineaţă mă întâlnesc cu Dr. 
Helgi ca să vorbim despre cât de rău mă simt. Poate că 
lucrurile o să se îmbunătăţească. E bine să fii optimist. 

Caietul poate să se întoarcă în ascunzătoarea obişnuită 
de sub saltea. Nimeni nu-l vede. E păstrătorul tainelor 
mele. 


13 


Elin nu se mai deranjă să bată la uşă. Deschise cu grijă 
şi aruncă o privire în birou. 

Gunnar o zări imediat. Nu lăsă gestul prea familiar să-l 
irite, chiar dacă ar fi preferat ca ea să păstreze o distanţă 
ceva mai profesională în timpul serviciului. 

— Ce mai faci, Elín? Stai jos, o invită el amabil. 

Ea închise uşa. 

— Voiam doar să văd ce faci tu, spuse ea cu o privire 
caldă, studiindu-i chipul în timp ce se aşeză vizavi de el. 

Gunnar stătea la biroul lui, biroul primarului. Era un 
obiect superb, care făcea notă discordantă cu toate 
celelalte din încăpere; parcă fusese comandat dintr-un 
catalog de pe la jumătatea anilor '90 şi nu mai fusese 
înlocuit. 

— Binişor. Mă ţin ocupat. 

Îşi feri privirea. În realitate, vizita poliţiştilor îi stăruise 
în minte toată ziua, practic eliminând orice alt gând, însă 
nu voia să recunoască. 

Se lăsă în spătarul scaunului şi îşi aşeză picioarele pe 
birou, parcă vrând să sublinieze faptul că nu era îngrijorat 
şi să-şi aducă aminte că în sinea lui era încă un tânăr 
rebel, chiar dacă acum purta costum. 

— Haide, pe mine nu mă păcăleşti, spuse ea cu blândeţe. 

— Nu încerc să păcălesc pe nimeni. 

Inspiră adânc. 

— Au vorbit cu tine? întrebă în cele din urmă. 

— Nu, bineînţeles că nu. Şi ştii foarte bine că nu le-aş 
spune nimic. 

— Îmi pare rău. E tare ciudat. Tómas ăsta e atât de 
insistent, chiar dacă n-a fost nepoliticos pe faţă. Parcă ar 
crede că am cu-adevărat ceva de-a face cu... incidentul. 

Lăsă picioarele jos şi se ridică. 

— Fir-ar să fie, n-o să tolerez aşa ceva! zise el şi lovi cu 
palma în birou, mai tare decât intenţionase. _ 

Elín se ridică şi ea într-o clipă şi veni lângă el. li puse o 


mână pe umăr şi-l îndemnă să se aşeze înapoi pe scaun. 

— Linişteşte-te. O să fie bine. 

— Asta-i marea mea şansă, înţelegi? spuse el cu o notă 
isterică în glas, iar preţ de o clipă i se păru că vorbeşte cu 
soţia sa. E piatra mea de încercare. N-aş fi avut nicio şansă 
să prind un post ca ăsta fără cunoştinţele potrivite şi fără 
un dram de noroc. Şi n-o să dau cu piciorul slujbei ăsteia. 

Ea trecu în spatele lui şi începu să-i facă masaj la umeri. 

— Nu fi supărat. Poliţia e panicată. Un inspector 
aproape că a fost ucis şi un criminal e încă în libertate. 

Mâinile ei începură să-i mângâie uşor gâtul, iar Gunnar 
nu era sigur cum să reacționeze. Senzaţia era plăcută - 
prea plăcută -, dar nu vedea niciun motiv să se plângă, cel 
puţin nu în acea clipă. Nu putea fi acuzat de lipsă de 
profesionalism. 

Ea continuă să vorbească, iar degetele nu-şi opriră 
mişcarea. 

— Trebuie să mergem la o şedinţă de consiliu a portului, 
dar o s-o amân ca să-ţi iei puţin liber. Oricum, trebuie să 
merg până-n vale să vorbesc cu cineva despre câteva 
schimbări în planul zonei de schi şi s-ar putea să dureze 
toată ziua. 

Apoi se întâmplă lucrul de care Gunnar se temea, dar pe 
care şi-l şi dorea: Elin îl sărută uşor pe gât. El aşteptă o 
clipă, lăsându-se cuprins de senzaţia plăcută înainte să se 
întoarcă spre ea. 

— Ascultă, n-ar trebui să mergem prea departe, spuse el 
stânjenit, cu gândul fugindu-i brusc la soţia sa din 
Norvegia. 

— Da, îmi pare rău. 

Elin îşi lăsă mâinile pe lângă corp. 

— Îmi pare rău, repetă ea. 

Nu dădea deloc impresia că i-ar fi părut. 


14 


Când Kristin reuşi în cele din urmă să-şi ia o pauză, văzu 
că avea cinci apeluri ratate de la mama ei. 

Trei apeluri înainte de prânz nu erau ceva neobişnuit, 
erau dovada nerăbdării ocazionale care o cuprindea pe 
mama ei când voia neapărat să-i comunice ceva. Însă cinci 
apeluri ratate însemna că nu avea de ales şi trebuia s-o 
sune, chiar dacă era puţin probabil să se fi întâmplat ceva. 
Mamei ei îi plăcea să fie în centrul atenţiei. Asta era o 
diferenţă majoră între ele: Kristin semăna fără îndoială cu 
tatăl ei, era pragmatică, gânditoare şi tăcută. 

Cinci apeluri şi nici cea mai mică indicație cu privire la 
motivul lor - tipic pentru mama ei. Un mesaj scris sau 
chiar unul vocal n-ar fi transmis pe deplin importanţa 
gândurilor din mintea mamei. Prefera oricând să 
vorbească, iar Kristin se pregăti pentru inevitabila 
revărsare de entuziasm. 

— Kristin! începu mama ei, răspunzând imediat la apel. 

Nu un salut obişnuit, ci un chiot din toţi rărunchii. 

— Bună, mamă, zise ea, deja sătulă. 

— Ce mai e nou, draga mea? 

Kristin era epuizată. Deşi băieţelul o mai trezea din când 
în când, ceea ce nu o lăsa să doarmă erau, de fapt, grijile 
în privinţa relaţiei cu Ari Thor. Trebuia să ia o hotărâre 
într-o direcţie sau alta, dar nu voia să discute subiectul cu 
mama ei. 

— Totul e bine, mamă. Totul e bine. 

— Bineînţeles că e! Stefnir e pe-acolo? Pe el îl aud? 

— Nu, mamă. E instalaţia de sonorizare de la spital. Azi 
e la bonă. 

Kristin oftă. Încă un apel fără niciun motiv concret. 

— Eşti la lucru? Nu munceşti prea mult, scumpo? se 
interesă mama ei, vizibil îngrijorată. 

— Abia am început să lucrez din nou după concediul de 
maternitate, dar e-n regulă. Cu toţii trebuie să muncim. 

— Desigur. Dar tu şi Ari Thor vă simţiţi bine? 


— Da, mamă. Suntem bine. 

— Ah, făcu mama ei cu o voce plină de încântare. 
Sunteţi un cuplu minunat, parcă sunteţi făcuţi unul pentru 
celălalt. Ţi se potriveşte de minune, Kristin. În curând va 
trebui să-l laşi să te conducă la altar. Nu poţi da cu piciorul 
unui bărbat ca el! 

Mama ei râse politicos. 

— Copilaşul acela e foarte norocos că are părinţi 
destoinici şi o familie puternică, la fel cum ai avut şi tu. 
Contează enorm ca părinţii copilului să fie fericiţi 
împreună. 

Parcă îi străpunsese inima. 

— Păi, mamă... începu Kristin, disperată să schimbe 
subiectul. 

Se uită la ceas, hotărâtă să nu-şi petreacă toată pauza la 
telefon. 

— Da, iubito. E o plăcere să te-aud. 

— Dar tu, mamă? Voiai să-mi spui ceva anume? Am 
văzut că ai sunat de câteva ori de dimineaţă. 

— Aşa e, voiam să-ţi spun că ne întoarcem acasă mai 
devreme, o anunţă ea rostind fiecare cuvânt cu bucurie. 

— Vă mutaţi înapoi? 

— Da, am rezervat zborul şi ajungem în două săptămâni. 
Am anunţat deja la birou, iar tatăl tău i-a convins pe şefii 
lui să-l lase să pregătească biroul din Islanda chiar în 
Islanda, în loc să gestioneze operaţiunile din Norvegia. 

Tată Kristinei fusese consultant în industria pescuitului 
în Norvegia după ce-şi pierduse slujba dinainte, odată cu 
izbucnirea crizei financiare, iar acum lucra pentru o 
companie norvegiană în creştere. Nu cu mult timp în urmă 
se vorbea despre extinderea meteorică a Islandei în 
străinătate, însă lucrurile se schimbaseră dramatic. Mama 
ei era arhitect şi îi fusese uşor să-şi găsească o slujbă în 
Norvegia. 

— Parcă voiaţi să vă întoarceţi abia la vară. 

— Nu mai avem răbdare, vrem să vă vedem şi să 
petrecem timp cu prinţişorul nostru, bineînţeles. 

Urmă o clipă de tăcere. 


— Mă rog, am auzit ştirile de la radio... 

Kristin ştia că părinţii ei urmăresc din Norvegia fiecare 
amănunt al ştirilor din Islanda. Primul lucru pe care-l 
făcuse cu o zi înainte, când incidentul încă nu devenise 
subiect de ziar, fusese să-i sune pe ai ei şi să-i asigure că 
polițistul rănit nu era ginerele lor. 

— Atacul ăsta e mediatizat ceva de spaimă. E incredibil, 
Kristin, să împuşte cineva un poliţist! Şi asta în Islanda! Se 
spune că e prima oară în istorie când cineva trage în 
poliţişti, şi cred că aşa şi e. In viaţa mea nu mi-aş fi 
închipuit una ca asta. Am crezut mereu că Islanda e cel 
mai sigur loc din lume... În orice caz, a venit ca un duş 
rece... Nu mi se pare corect să fim aşa departe când se 
întâmplă lucrurile astea oribile. Cred că Ari Thór trece 
printr-o perioadă groaznică. 

— Da, aşa e. 

— Am vrut doar să ştii şi tu că suntem foarte bucuroşi că 
venim acasă. 

— Şi noi abia aşteptăm să vă vedem, zise Kristin. 

Îi era, fără îndoială, dor de părinţii ei, dar simţi, oricum, 
un nod de îngrijorare în stomac la gândul că urmau să se 
întoarcă atât de curând. Lucrurile nu erau chiar aşa roz 
cum şi le închipuia mama ei. 


Cui naiba a putut să-i treacă prin mintea aia creaţă că 
portocaliul ăsta țipător e potrivit pentru pacienţii de la 
secţia de psihiatrie? Salteaua e portocalie, la fel şi scaunul, 
iar uşa e maro închis - totul dintr-o paletă de culori parcă 
scoasă din lad. Nu pot să fiu fericit aici şi nu vreau sub 
nicio formă să mă integrez printre cei aflaţi de cealaltă 
parte a uşii. 

Azi am o stare cumplită. Am vorbit cu asistenta şi am 
întrebat-o când poate să mă consulte Dr. Helgi. 

Nu acum, mi-a zis. Nu săptămâna asta. Scurt şi rece. Nu 
mă place. Parcă mi-ar fi spus ceva despre vreme, nu că n-o 
să mă pot întâlni cu doctorul săptămâna asta. Şi, mă rog, 
cum ar trebui să progresez? Trebuie să mă văd cu el. 

De ce nu? am întrebat. Probabil că am părut mai nervos 
decât de obicei şi eram livid. 

Am văzut-o că se dă un pas înapoi. I-a fost frică de mine? 
Poate am fost prea agresiv? 

Nu vrea să te consulte încă, mi-a zis. Mai ai nevoie de 
timp, iar el e foarte ocupat, dar am vorbit cu el pentru tine. 
Apoi m-a lăsat în plata Domnului, tot nelămurit, dar mult 
mai tulburat. 


15 


Ari Thór râmase singur la secţie după o discuţie lungă 
cu Tómas în faţa tablei de plastic alb. 

Tómas căpătase noi obiceiuri de când plecase. Devenise 
mai formal şi mai bine organizat, folosea tabla de la secţie 
ca să noteze toate pistele din cadrul anchetei. Până acum, 
tabla rămăsese practic neatinsă. 

Nu apăruse nicio informaţie nouă şi, cu toate că şedinţa 
respectivă nu se justifica, Ari Thor nu protestă. Singura 
noutate de interes era faptul că proprietarul telefonului 
mobil de pe care fusese sunat Herjolfur cu puţin timp 
înainte de atac era imposibil de depistat. Numărul nu era 
înregistrat, iar cartela SIM fusese scoasă din telefon, deci 
nu putea fi urmărită. Apelul trecuse printr-un stâlp de 
transmisie din Siglufjordur, dar nu exista nicio posibilitate 
reală de a-i localiza cu precizie originea. Era singurul apel 
efectuat de pe respectivul număr. 

— Şi am cerut desfăşurătorul apelurilor pe care le-a 
primit şi le-a făcut Gunnar, adăugă Tómas. N-ar trebui să 
dureze prea mult. 

— Chiar crezi că el...? începu Ari Thor întrebarea înainte 
ca Tomas să-l întrerupă. 

— Cineva a încercat să ucidă un poliţist, nu excludem 
nicio pistă, spuse el ferm. 

După aceea, Tómas îşi luase tălpăşiţa, zicând că urma să 
treacă din nou pe la Addi Gunna. 

— Mai bine stai aici şi ai grijă să meargă totul cum 
trebuie, spusese el, un semn limpede dar discret că avea 
mai multă încredere că va obţine ceva de la Addi dacă 
mergea singur. 

Cum stătea de unul singur la secţie, gândurile lui Ari 
Thór se întoarseră la Kristin. Îi dăduse la telefon vestea 
neaşteptată că părinţii ei se mutau înapoi în Islanda mai 
devreme decât plănuiseră. El se bucura sincer: nu doar că- 
i plăcea de ei, dar îi plăcea şi să facă parte dintr-o familie. 
Relaţiile dintre ei nu semănau cu nimic din ceea ce 


avusese el parte în copilărie. Puteau şi să-i ajute un pic, să 
mai aibă grijă de Stefnir din când în când. Poate că el şi 
Kristin ar fi reuşit chiar să ajungă la un film sau să 
mănânce în oraş. Oare din cauza presiunii constante se 
comporta ea atât de ciudat? Ari Thor oftă şi-şi masă 
tâmplele. Ceva nu era în regulă şi nu ştia dacă are puterea 
să înfrunte problema. 

Ari Thor tresări când auzi o bătaie în geam. Aruncă o 
privire afară şi văzu un chip pe care-l recunoscu, era un 
profesor de istorie de la liceul din oraş. Ari Thór nu vorbise 
niciodată cu bărbatul de afară, însă recunoştea tot mai 
mulţi locuitori după înfăţişare. Ar fi fost şi imposibil să nu 
se întâmple, într-o comunitate atât de mică precum 
Siglufjordur. 

Profesorul arătă spre uşă, parcă vrând să întrebe dacă 
poate intra, iar Ari Thor încuviinţă din cap şi se ridică să-şi 
întâmpine oaspetele. 

— Bună dimineaţa, zise străduindu-se din răsputeri să-şi 
amintească numele bărbatului când acesta intră în secţie. 

— Da, salut, răspunse el şi întinse mâna. Ingólfur. 

— Da, ştiu, spuse Ari Thór străduindu-se să fie prietenos. 
Predai la liceu, nu-i aşa? 

— Aşa e, da, confirmă el apoi ezită, de parcă ar fi 
preferat să se afle oriunde altundeva numai nu în faţa unui 
poliţist. Predau istorie. 

Ari Thor îl aşteptă să-i spună de ce venise la secţie în 
vreme ce Ingólfur părea să-şi caute cuvintele potrivite. 

— Ei bine, am o bănuială... mormăi într-un final în vreme 
ce Ari Thor devenea tot mai nerăbdător. Cred că Herjólfur 
a fost împuşcat cu puşca mea. 


16 


Ingólfur îşi îngropă faţa în mâini, ţinând umerii strânşi 
din pricina disperării. Era un bărbat neobişnuit de înalt, 
solid şi cu un strat de protecţie consistent în jurul 
mijlocului. Arăta ca şi cum ar fi fost cândva în formă, dar 
apoi se neglijase. 

După câteva momente de tăcere stânjenitoare, Ari Thór 
zise: 

— Haide să stai jos. 

Ingólfur ridică privirea. 

— Cum? Da, murmură el. 

La prima vedere nu părea un individ capabil să ţină în 
frâu o clasă întreagă de elevi agitaţi, dar poate că îl 
tulbura faptul că se afla la secţie. 

Ari Thór intenţionase să-l conducă în mica încăpere 
pentru şedinţe poreclită uneori „camera de interogatoriu”, 
însă Ingólfur îi ascultase îndemnul şi se aşezase pe cel mai 
apropiat scaun, la fostul birou al lui Hlynur. Ceva din 
înfăţişarea bărbatului îi amintea de cum arăta Hlynur cu 
puţin timp înainte să-şi ia viaţa. Era tăcut şi parcă ţinea în 
el un amestec îngrijorător de nehotărâre, teamă şi 
distanţare. 

— Prin urmare... începu Ingólfur, însă cuvintele parcă se 
risipiră în aer. 

Ari Thór aşteptă răbdător, dându-și seama că bărbatului 
îi fusese greu să-şi ia inima-n dinţi şi să vină la secţie. 

Ingólfur oftă profund. 

— Îmi pare rău că durează atât... Cineva mi-a luat cu 
împrumut puşca, cel puţin aşa cred. Şi am impresia că a 
fost folosită... 

Vorbi repede, parcă dintr-o suflare. 

— De ce crezi că ţi-a folosit cineva puşca? întrebă Ari 
Thor cu blândeţe. 

Luase un reportofon de pe birou şi înregistra discuţia. 

— Mi-am dat seama ieri, înţelegi? Puşca nu mai era la 
locul ei. 


— Ieri, zici? spuse Ari Thór pe tonul obişnuit, calm, 
având grijă să vorbească răspicat şi liniştit ca să-l 
menajeze pe vizitatorul său care era în mod vizibil agitat. 

— Da, exact. Da. 

— Atunci de ce n-ai venit ieri? 

— Vezi tu... zise el şi se opri. Bineînţeles că ar fi trebuit 
să vin ieri, dar voiam să fiu sigur. Am vrut să ştiu precis 
înainte să vin încoace şi să intru în bucluc. Am vrut să ştiu 
precis că n-o luase fiu-meu. Mi-a zis că n-a luat-o. 

Brusc, Ingólfur ridică privirea. Chipul îi era schimonosit 
de panică. 

— Vai, te rog să nu mă înţelegi greşit! Fiu-meu nu-i 
deloc interesat de arme şi... Ei bine, adevărul e că parţial 
eu sunt de vină. O ţineam într-un garaj care nu stă încuiat. 

Lăsă capul în jos, apoi îl ridică din nou şi se uită în ochii 
lui Ari Thór înainte să reia: 

— Dar nu mai pot să nu spun nimic, mai ales dacă se 
dovedeşte că sărmanul om a fost împuşcat cu arma mea. 

— Probabil că vor apărea mai târziu şi întrebări despre 
locul în care se afla arma, spuse Ari Thór. Însă deocamdată 
nu asta ne interesează. Să înţeleg, aşadar, că fiul tău a 
spus că nu a luat arma? 

— Exact. 

— Şi îl crezi? 

— Poftim? Da, da, bineînţeles că-l cred. 

— Dar tu? Bănuiesc că n-ai avut nimic de-a face cu 
incidentul. 

Voia să fie doar o remarcă nonşalantă, însă Ingólfur nu 
păru să-şi dea seama de tonul neutru al lui Ari Thór. 

— Ce? Nu! Cum adică? Nici nu-l cunosc pe omul ăla! 
Chiar crezi că eu am fost, că eu am încercat să-l omor? 

— Nu asta am spus. Cine mai locuieşte cu tine? 

— Soţia mea şi fiul meu. Termină liceul în primăvară. 
Are şi cu mine câteva ore, se descurcă binişor... 

Părea contrariat de turnura pe care o lua discuţia. 

— Referitor la armă - crezi că poţi să faci în aşa fel încât 
să nu apară în ziare? 

— Nu obişnuim să comunicăm presei fiecare pistă pe 


care o avem. 

— Nu, adică poţi să faci în aşa fel încât să nu apar eu în 
ziar? Mă gândesc la băiat, nu vreau să se ia lumea de el la 
şcoală... 

Ori era un actor desăvârşit, ori era sincer îngrijorat. 

— Ştia multă lume că ai o armă în garaj? Garajul e lipit 
de casă? Ai văzut pe cineva suspect dând târcoale locului? 

Ingólfur nu prea ştia la care întrebare să răspundă mai 
întâi. 

— Păi... nu. Nu. Garajul e lângă casă, nu lipit, şi n-am 
observat nimic ciudat. Nu că ar fi greu să te strecori 
înăuntru, dar în Siglufjordur nu face nimeni una ca asta. 
Fiecare îşi vede de treaba lui. 

— În general aşa e. 

Fără îndoială că vremurile se schimbau şi oraşul nu mai 
era la fel de paşnic ca în trecut. Când Ari Thór venise 
prima oară acolo, Tómas îi spusese că la Siglufjordur nu se 
întâmpla niciodată nimic, dar acum noul tunel adusese 
oraşul mai aproape de drumurile principale şi locul 
începea să devină din ce în ce mai frecventat. Veneau mai 
mulţi vizitatori, traficul era mai intens. Din anumite puncte 
de vedere era o evoluţie, însă era clar că străinii însemnau 
mai mult decât doar îmbunătăţirea turismului în zonă. 

— Ce m-ai mai întrebat? 

— Cine ştia că ţii puşca acolo? 

— Nu e vreun secret. Multă lume, bănuiesc. Sunt înscris 
într-un club de vânătoare şi toţi băieţii ştiu că am o puşcă, 
dar niciunul dintre ei n-ar face aşa ceva. Vreau să zic, n-ar 
împuşca un poliţist. 

Ari Thor îi oferi un pix şi o coală de hârtie şi-l rugă să 
scrie numele celor care făceau parte din clubul de 
vânătoare. Când Ingólfur îi dădu înapoi foaia, lista 
conţinea cinci nume. 

— Dar muniţia? Şi pe aceea o ţineai tot în garaj? 

Ingólfur ezită, cu privirea în pământ. Ari Thor se întrebă 
dacă urma să-i spună sau nu adevărul. 

— Păi, cred că da. Nu mereu. Dar de data asta gloanţele 
erau în garaj. 


— Şi lipseşte vreunul? 

— Nu prea ştiu. Nici nu-s sigur câte ar trebui să fie. 

Ari Thor dădu din cap, apoi aşteptă în tăcere, sperând ca 
Ingólfur să-i mai spună ceva. 

— Deocamdată nu mai povesti nimănui ce mi-ai zis mie, 
spuse Ari Thór în cele din urmă. 

Uneori constata că se comportă exact ca Tomas, şi cu 
vorba, şi cu fapta. 

— Păi, bine. Da, bine. 

— O să-i rog pe colegul meu şi echipa tehnică să treacă 
pe la tine. 

— Nu-i ilegal să ţin arma aşa, într-un garaj descuiat? Şi 
cu gloanţele lângă ea? 

Ingólfur era vizibil îngrijorat, parcă-i părea rău că se 
denunţase. 

— N-am putea spune că garajul era încuiat şi că hoţul a 
dat o spargere? 

— Sub nicio formă. 

Dacă puşca lui Ingólfur fusese cu adevărat arma crimei, 
oare aşa încerca el să evite bănuielile...? Venind la poliţie 
de bună-voie şi făcând-o pe cetăţeanul cutremurat şi 
îngrijorat? 

Preţ de o clipă, Ari Thor se întrebă dacă nu cumva stătea 
faţă-n faţă cu criminalul. 


Nopțile sunt cele mai grele. Uneori reuşesc să adorm, 
dar cel mai mult stau treaz şi ascult „liniştea”. Bineînțeles, 
aici nu-i niciodată linişte cu adevărat, doar intensități 
diferite ale zgomotelor. Sub toate e un zumzet care nu ştiu 
de unde vine. Poate că de la lumini sau de la radiatoare 
sau de la circuitele care străbat pereţii spitalului ăstuia 
nesfârşit. Știu doar că zumzetul te iînnebuneşte. În liniştea 
asta mai sunt şi alte zgomote, oameni care intră şi ies, 
Chiar şi zgomot estompat de voci. Uşile se deschid şi se 
închid, unii sunt liberi să vină şi să plece. Mai sunt şi 
zgomotele din trafic, claxoanele maşinilor care răzbat de 
dincolo de geamuri, unde oamenii normali trăiesc şi sunt 
liberi să facă ce vor. 

Uşa rezervei mele poate fi închisă peste noapte. Aparent 
nu mai sunt un pericol pentru mine însumi. Mă simt 
singur, acum că nu mai am pe nimeni de pază în faţa uşii. 
Se poate să-ți lipsească să fii tinut sub supraveghere? Se 
poate să-ți lipsească un funcţionar public care stă şi te ține 
sub observaţie, care-ţi studiază fiecare mişcare? 

Încerc să-mi amintesc că sunt aici de bună-voie. 
Libertatea e minunată, chiar dacă vine la pachet cu povara 
incomodă a răspunderii. Trebuie să hotărăşti o mulțime de 
lucruri, nu în ultimul rând drumul pe care o apuci în viaţă. 
Încă nu ştiu unde mă va conduce viața şi cu atât mai puţin 
cum ar trebui să mă comport în preajma altora. Poate că 
de asta sunt neliniştit. Şi poate că ăsta e motivul tentativei 
stângace de suicid. Îmi place să scriu cuvintele astea - 
tentativă de suicid. Un bărbat ar trebui să-şi asume ce 
face. Aşa am fost crescut şi aşa aş vrea să şi trăiesc. Fără 
îndoială că asta susține şi tata, chiar dacă nu şi-a urmat 
mereu propriul sfat. 

Aerul e închis şi îmbăcsit, mai ales noaptea. Se simte un 
miros pătrunzător, un miros de spital greu de descris. Să 
încerc, oare? E uşor acru, neplăcut... sincer, miroase a 
deznădejde şi a medicamentele care o provoacă. 

Cântecelul, melodia îmi mai vine din când în când în 


minte. Mi se întâmplă atâtea chestii în cap, gândurile se 
zbenguiesc care-ncotro, se încalecă între ele, dau peste 
griji, tensiune, sentimente de vină. Nu-i prea multă bucurie 
pe-acolo. 

Mă gândesc de multe ori la Hanna şi la tot ce-a mers 
prost între noi. Sau, mai bine zis, la ce-a mers prost cu 
mine. Totul a inceput foarte bine şi am fost sigur că e 
îndrăgostită. Îmi amintesc de prima oară când ne-am 
întâlnit, la şcoală. Eram de-o seamă, dar ea era mult mai 
matură. Îmi amintesc şi de ultima oară când am văzut-o - 
avea lacrimi în ochi, era furioasă şi se simţea trădată. I se 
citea ura în priviri. Aşa mi-am dat seama că n-o să mă 
viziteze şi că probabil n-o s-o mai văd niciodată, poate doar 
din întâmplare, caz în care n-o să pot decât să plec ruşinat 
capul şi să încerc să zâmbesc. Îmi pare rău, o să-i zic. Nu 
m-am putut abtine. M-am înfuriat prea tare şi mi-am 
pierdut controlul. lar ea o să-şi mute privirea de la mine şi 
o să treacă pe partea cealaltă a străzii ca să mă evite. 

Nu m-am putut abtine. 

Mi-am pierdut controlul. 

Asta să se fi întâmplat? 

Caut răspunsul la această întrebare. 

Iar răspunsul mă înspăimântă. 


17 


Oare a fost prea mult? Oare am exagerat? 

Numai la asta se gândea Elin în timp ce urca spre 
cabana de schi din vale. Se mândrea cu munca ei şi o 
deranja că se pusese în postura aceea. N-o să se poată 
concentra la întâlnirea cu managerii pârtiei. Cu toate că 
ştia că e silitoare şi inteligentă, era conştientă şi că 
adevăratul motiv pentru care obținuse postul era Gunnar, 
lucru care o îndatora faţă de el. O numise în funcţie fără 
vreun concurs, în ciuda faptului că ea nu prea avea 
experienţă şi nu-şi terminase masteratul. 

Bineînţeles că exagerase. Din orice unghi priveai 
situaţia, Gunnar era căsătorit, cel puţin pe hârtie, era un 
prieten vechi pe care-l preţuia, un coleg şi, da, pe 
deasupra era şi şeful ei. Şi, cu toate astea, îşi permisese să 
exagereze. 

Insă scopurile aveau să scuze cu vârf şi îndesat 
mijloacele. Era hotărâtă să încerce să-l răpească pe 
Gunnar de lângă soţia lui. Era limpede că mariajul lor se 
sfârşise, chiar dacă Gunnar şi soţia lui nu erau pregătiţi să 
recunoască acest lucru. Elin era persoana cea mai potrivită 
care să vadă adevărul. Era atrasă de Gunnar de când îl 
cunoscuse, dar nu credea niciodată că ar fi avut vreo şansă 
cu el - până acum. Căsnicia i se destrăma, soţia lui era 
departe, iar ei doi, Elín şi Gunnar, erau exilați în orăşelul 
de la poalele munţilor falnici din nordul Islandei. Mai bine 
nici că se putea. 

În timp ce urca să uită la munţi. Cei mai mulţi erau 
acoperiţi cu o pătură albă, cu toate că pârtiile de schi 
aveau să mai rămână închise o vreme. Munţii care 
împrejmuiau Siglufjordur păreau să fie veşnic albi, chiar şi 
în toiul verii, când rămăşiţele zăpezii de peste iarnă se 
agăţau încă de vârfuri. I se spusese că peste puţin timp, la 
mijlocul lui noiembrie, soarele urma să dispară în spatele 
munţilor ca să-şi înceapă lunga vacanţă de iarnă, 
întorcându-se abia la sfârşitul lui ianuarie, când oraşul îi 


sărbătorea venirea cu cafea şi clătite. Elinei încă i se părea 
ciudată ideea unui întuneric desăvârşit, de douăzeci şi 
patru de ore. Chiar dacă soarele de iarnă din sud nu era 
nici strălucitor, nici foarte vizibil, încă i se părea greu de 
conceput să trăiască undeva unde astrul pur şi simplu 
dispărea, ascunzându-se În spatele munţilor care 
împrejmuiau micul orăşel din trei părţi. Îi dădea o senzaţie 
tulburătoare, stranie şi amenințătoare. Însă pe localnici nu 
părea să-i afecteze. 

Gândurile i se întoarseră la Gunnar şi se simţi iritată. 
Intenţionase dintotdeauna să dea prieteniei lor tot mai 
adânci un impuls în direcţia corectă, dar oare se pripise? 
Nu voia să lase şansa aceea să-i scape printre degete. 
Gunnar era vulnerabil atunci, din mai multe motive, nu în 
ultimul rând pentru că nimerise în ancheta poliţiei, singur, 
fără vreun sprijin, departe de familia lui. Bineînţeles că 
avea nevoie de cineva pe care să poată conta. Era cât se 
poate de firesc să-i fie aproape, doar era de ani buni o 
prietenă de familie şi o cunoştea şi pe soţia lui. Între cele 
două femei existase mereu o anumită politeţe îmbinată cu 
suspiciune, iar dacă ea şi Gunnar ar fi început o relaţie cu 
siguranţă că ar fi fost bombardati cu venin din Norvegia. 
Spera ca urletele de furie să se risipească undeva 
deasupra oceanului. Elin ridică bărbia cu hotărâre. N-avea 
de gând să-l lase pe Gunnar să scape. Era un bărbat 
destoinic, de încredere, frumos, ambițios şi era primarul 
oraşului. Se înțelegeau de minune. Se cunoşteau de mult 
timp, iar o relaţie amoroasă fusese dintotdeauna o opţiune 
care parcă plutea în aer, aşteptând doar să fie prinsă. 

Merita să aibă alături de ea un bărbat destoinic şi 
aştepta deja de prea mult timp pe cineva pe care să-l poată 
iubi cu adevărat. Mai înainte umbla mereu după bărbaţii 
nepotriviţi - dificili, periculoşi, chiar brutali. Îl iubise pe 
Gunnar de la distanţă şi ştia că e un bărbat care s-ar fi 
purtat cu ea cum se cuvine. Slujba pe care i-o oferise 
apăruse de nicăieri, însă îi era profund recunoscătoare. Pe 
atunci era blocată într-un imobil din Kópavogur alături de 
un bărbat pe care nu-l suporta dar de lângă care nu 


îndrăznise să plece. 

Se cunoscuseră într-un local de noapte din Kópavogur, 
unde Elin era la întâlnirea cu foştii ei colegi de liceu. El nu 
se număra printre colegi, dar se înfăţişase la petrecere şi 
ajunsese să stea la masă cu Elin şi prietena ei. Cu toate că 
avea o aură vag sinistră, îi făcuse impresie bună şi trebuia 
să admită că tocmai nota aceea de pericol îi activase toate 
simţurile. Merseseră împreună acasă, acasă la el. Violenţa 
n-a apărut imediat, ci abia după ce ea s-a mutat cu totul 
acolo, după ce el i-a câştigat încrederea şi a prins-o în 
plasă, după ce a trezit în ea sentimente puternice, ceva 
mai mult decât afecţiune, chiar dacă nu tocmai iubire. Abia 
când n-au căzut de acord prima oară a început să-şi 
argumenteze punctul de vedere cu pumnii, chiar dacă mai 
târziu îşi cerea iertare din tot sufletul. Bineînţeles că Elin 
ar fi trebuit să plece în clipa aceea, după primul incident, 
dar cădea mereu în aceeaşi capcană, îi era greu să 
părăsească bărbaţi de genul acela, de care îi era imposibil 
să nu se simtă atrasă. 

Valberg nu părea violent, ba chiar avea o slujbă bună la 
o mică agenţie de publicitate unde era foarte apreciat şi 
trecea drept un tip vesel, pozitiv, care avea mulţi prieteni. 
Dar sclipirea pe care i-o văzuse în ochi în acea primă 
noapte, sentimentul nedefinit, dar limpede al pericolului pe 
care-l emana şi care o atrăgea spre el se dovediseră un 
semn al răului ce avea să vină, un fuior de fum care se 
ridicase din focul sălbatic dinăuntrul lui. 

S-a ajuns în punctul în care nu mai îndrăznea să-l 
părăsească. Violenţa tot mai intensă a început curând să 
fie însoţită de ameninţări, precum şi de o gelozie profundă. 
Dacă pleci, te omor, îi zicea. Şi era sigură că s-ar fi ţinut de 
cuvânt. Bineînţeles că ar fi putut să plece şi să meargă 
direct la poliţie, dar nu era chiar aşa uşor. După aceea, 
unde s-ar fi dus? N-avea încredere că poliţia ar fi protejat-o 
şi n-ar fi rezolvat nimic dacă făcea plângere că el o 
ameninţă. Pe deasupra, ar fi fost cuvântul ei împotriva 
cuvântului lui. lar el avea grijă să-şi acopere urmele: nici 
vorbă de ameninţări scrise sau de sms-uri furioase. Era 


terifiant de inteligent. 

Nu mai vorbise de mult cu Gunnar când el o sunase să-i 
ofere slujba. Pe moment ezitase, dar îşi dăduse repede 
seama că asta era portiţa ei de scăpare. Putea să fugă de 
Valberg într-un loc care parcă se afla la celălalt capăt al 
lumii. Bineînţeles că auzise de Siglufjordur, dar nu fusese 
niciodată acolo iar orăşelul era departe de toate locurile 
umblate. 

A dispărut când Valberg era la serviciu. Nici prin cap nu- 
i trecea să-şi ia rămas-bun de la el. Şi-a schimbat numărul 
de telefon şi a avut grijă ca domiciliul să-i rămână în 
continuare la Reykjavik, astfel încât el să nu-i poată da de 
urmă. Ca să fie complet sigură că nu poate fi găsită, Elin 
îşi luase un nume de familie nou care să se potrivească noii 
slujbe. Elín Einarsdóttir a devenit viceprimarul Elín 
Reyndal, o schimbare neoficială de nume care să garanteze 
că Valberg n-o s-o găsească vreodată. Reyndal era un 
nume vechi care apăruse la un moment dat în familia 
mamei ei şi pe care nu-l mai purta nicio rudă apropiată. 

Elin era conştientă că soluţia era doar provizorie. 

Aproape în fiecare noapte se trezea leoarcă de sudoare 
din câte un coşmar îngrozitor de realist în care Valberg 
apărea în Siglufjordur - sau în care ea era încă la 
Kópavogur şi îi suporta violenţa, furia nestăvilită, 
amenințările. Scăpa din vise şi se refugia în noua realitate, 
dar se trezea în fiecare dimineaţă cu o greață puternică şi 
cu teama copleşitoare că nu mai era decât o chestiune de 
timp până când el avea s-o găsească. Ştia că, în timp, 
puterea lui asupra ei urma să slăbească, dar încă îi era 
frică. Nu-şi dorea să-şi petreacă restul vieţii fugind, iar 
secretele îngropate îi amenințau necontenit capacitatea de 
concentrare, de a duce până la capăt îndatoririle de 
serviciu. De prea multe ori avea impresia că-l vede pe 
Valberg cu coada ochiului, o experienţă tulburătoare, care 
se dovedea un simplu miraj, produsul imaginaţiei ei 
înfricoşate. 

li spusese lui Gunnar o parte din poveste, dar nu pe 
toată. Se prefăcuse că lucrurile nu erau chiar atât de 


grave, se amuzase pe seama fricii pe care o simţea. Dar 
Gunnar ştia că ea se ascunde şi îşi dădea toată silinţa s-o 
ajute. Pe vremuri erau prieteni buni, suficient de apropiaţi 
ca să-şi împărtăşească unul altuia diverse taine. 

— De ce nu mi-ai zis mai înainte? a fost prima lui 
întrebare după ce-i relatase totul. Ar fi trebuit să mă suni. 

Ea nici măcar n-a încercat să inventeze scuze. Nu era 
stilul ei şi, oricum, nu-i datora scuze. Erau prieteni buni, 
dar nimic mai mult. 

— Crezi că putem face lucrurile să meargă în 
Siglufjordur? a întrebat ea. Mi-ar plăcea să las asta în 
urmă, iar postul de acolo sună bine. 

Totul mergea bine până când poliţiştii au bătut la uşa lui 
Gunnar şi l-au luat la întrebări despre împuşcăturile din 
noaptea aceea. Sau, mai bine, zis, totul a început când 
Herjólfur l-a sunat pe Gunnar în noaptea dinaintea 
împuşcăturilor. Telefonul acela declanşase o înlănţuire de 
întâmplări despre care nu-şi dădea seama cum avea să se 
încheie. 


Azi, în sfârşit, m-am întâlnit scurt cu Dr. Helgi. 

N-a avut multe de zis, dar măcar a părut să-şi 
amintească de mine. Probabil că sunt unul dintre cei mai 
tineri pacienţi şi, cu toate că nu ies în evidenţă pentru că 
îmi văd de treaba mea şi mă fac nevăzut prin unghere, 
tatăl meu e genul de om pe care nimeni nu-l uită uşor. 
Răspândeşte un aer de autoritate. E bondoc şi puternic, 
cam ca mine, din păcate. 

Tata e ferm şi arogant, genul care obține întotdeauna 
ceea ce vrea. E genul pe care nimeni nu vrea să-l înfrunte. 

Doctorul mi-a prescris medicamente şi i-am mulțumit, de 
parcă aş fi avut de ales. L-am aşteptat să mă poftească să 
stau jos şi să mă las pe spătar ca să putem discuta despre 
trecut şi viitor, despre motivele pentru care sunt aici şi 
despre cum pot să mă recuperez. 

Dar n-a avut loc nicio astfel de discuţie. M-a uşuit, mai 
întâi din priviri, apoi - din moment ce n-am dat vreun semn 
de plecare - fluturând din mână. A fost destul. 

Incep tratamentul imediat. Durează două săptămâni sã- 
şi facă efectul, iar până atunci Tata ar trebui să observe că 
progresez. O să reuşesc să ies de-aici un om mai bun, care 
promite să nu mai facă niciodată ce-a făcut, la fel cum 
promit copiii mici. Copiii Mici... 


18 


— Nu e minunat? întrebă Tómas în timp ce se apropiau 
de cabana de schi aflată pe partea oraşului dinspre uscat, 
împrejmuită de munţii cu vârfuri acoperite de zăpadă care 
alcătuiau o imagine numai bună de pus în ramă. 

Treceau cu maşina pe dealuri, apoi prin vale, şi totul era 
mai mult sau mai puţin acoperit de zăpadă, ca o 
atenţionare timpurie că anotimpul Crăciunului era pe cale 
să înceapă. 

Ari Thor zâmbi. 

— Deja ţi-e dor de Siglufjordur? 

— Deja? Mi s-a făcut dor de el în aceeaşi zi în care ne- 
am mutat în sud. 

— Nu eşti gata să te întorci? întrebă Ari Thor cu băgare 
de seamă. 

Urmă o tăcere greoaie. 

— Ai fost vreodată prin trecătoarea de la Skârdur? îl 
întrebă Tómas de parcă nu l-ar fi auzit. 

Ari Thór se pomeni privind spre vechiul drum de pe 
munte care fusese cândva singura legătură a oraşului 
Siglufjordur cu lumea exterioară, asta până la deschiderea 
primului tunel în anii '60. 

— Mărturisesc că nu, spuse el cu o notă de regret în 
glas. 

Drumul era deschis doar în toiul verii şi era limpede că 
nu puteau sub nicio formă să meargă în direcţia aceea. 

— O să merg la vară. O să-mi fac timp să urc până acolo. 

— Şi vara poate fi periculos, zise Tomas cu o expresie 
gânditoare întipărită pe chip când ajunseră la destinaţie. 
M-am blocat acolo într-o excursie cu clasa când eram mic. 
Era vară, nu eram îmbrăcaţi gros, şi la jumătatea 
drumului, chiar în punctul cel mai înalt, ne-a lovit o 
furtună orbitoare de zăpadă şi autobuzul s-a blocat. Eram 
îngroziţi, iar vremea se înrăutăţea văzând cu ochii. Imi 
amintesc de parc-ar fi fost ieri - e genul de experienţă pe 
care n-o uiţi niciodată. Am rămas acolo până după lăsarea 


întunericului, au fost nevoiţi să trimită după noi echipe de 
salvare. Au luat parte la operaţiune toţi cei care aveau 
maşini 4x4, iar copiii au fost coborâţi pe braţe, foarte 
încet. Peste tot în jur vedeai doar zăpadă, nimic altceva. 
Am format un grup mic, ne-am ţinut de mână şi i-am urmat 
pe adulţi. 

Privea în gol, de parcă ar fi trăit din nou ce povestea. 

— Eram în spatele grupului şi, deodată, i-am scăpat 
mâna băiatului din faţa mea. Grupul şi-a văzut de drum, cu 
toate că băiatul a încercat să-i anunţe. Am strigat, apoi am 
început să plâng, dar nu m-a auzit nimeni. Însă băiatul nu 
s-a lăsat şi s-a rupt de şir. Abia atunci s-au oprit şi ceilalţi. 
Mi-era cumplit de frig, amorţisem de epuizare şi spaimă şi 
mă lovisem cu piciorul de-o piatră. Dacă n-ar fi fost el... 
dacă nu s-ar fi oprit... 

Tómas se întoarse cu privirea la Ari Thór, gata-gata să 
plângă. 

— Ştii cine era băiatul ăla? Cel care a riscat să se piardă 
ca să mă ajute? 

Ari Thor scutură din cap. 

— Era Addi. Addi Gunna, vărul meu. Orice om are şi o 
parte bună, Ari Thór. Până şi Addi, zise el gânditor ca 
întotdeauna. Şi majoritatea avem o parte întunecată pe 
care nu o arătăm multora. i 

Tómas făcu din nou o pauză. li povestise deja despre a 
doua descindere la Addi Gunna, din care nu părea să fi 
obţinut vreo noutate. Parcă îşi cerea scuze pentru vărul 
lui, scoţându-i în evidenţă bunătatea pe care o avea din 
născare ca să echilibreze faptul că era implicat în activităţi 
mai mult decât suspecte. Se uită din nou la Ari Thór, care 
aprobă din cap în semn că înţelesese. 

— Şi eu am avut un oaspete, zise Ari Thor şi îi povesti 
despre arma rătăcită a profesorului de liceu. 

Tómas ridică o sprânceană. Cazul avansa, fără îndoială. 

Informaţiile despre apelurile efectuate către şi de pe 
telefonul primarului veneau în ritm alert şi se dovedea că 
primarul comunicase neobişnuit de des cu viceprimarul, o 
femeie care-şi spunea Elin Reyndal dar al cărei nume era, 


de fapt, Elín Einarsdóttir, conform registrului naţional. 
Primarul o sunase imediat după vizita inopinată a 
poliţiştilor. 

— E ceva suspect acolo, şoptise Tómas când erau la 
primărie, aşteptând-o pe Elin. 

Abia apoi aflaseră că plecase la o şedinţă la cabana de la 
pârtia de schi din vale. Conştient că trebuia să păstreze o 
relaţie bună cu autorităţile locale şi după terminarea 
anchetei, Ari Thór sugerase să se întoarcă a doua zi, dar 
Tomas nici nu voia să audă. Când bărbatul acesta, în 
general rezervat, îşi punea ceva în minte, nimeni nu-l 
putea face să se răzgândească. 

— Nu. Mergem acum. Şi nu sunăm înainte să-i spunem 
că venim. Uneori, când îi iei prin surprindere, oamenii îţi 
oferă pe tavă tot ce vrei. 

În cabană fuseseră aranjate mai multe rânduri de mese 
şi scaune, însă nu văzură decât trei persoane, un bărbat şi 
două femei. Peretele din spatele lor era acoperit cu rafturi 
ticsite cu clăpari şi căşti, toate pregătite pentru iarnă. Cei 
trei ridicară privirea când intrară poliţiştii. Ari Thor o 
recunoscu imediat pe Elin şi ştia că bărbatul şi femeia din 
faţa ei formau cuplul care administra pârtia de schi. Erau 
tineri şi energici şi aveau idei ambiţioase pentru zona pe 
care localnicii o numeau, cu toată modestia de care erau 
capabili, „Alpii din Siglufjordur”. 

Expresia de pe chipul Elinei arăta clar că se aşteptase la 
vizita lor, dar nu trăda nicio urmă de nervozitate. Părea 
pregătită, aproape sfidătoare. Se uita când la unul dintre 
tineri, când la celălalt, aşteptându-i pe poliţişti să se 
apropie şi să-i spună de ce o caută. Se pare că Tómas 
avusese dreptate. Dacă-i aştepta, atunci trebuie să fi avut 
ceva de zis - sau de ascuns. Fusese, probabil, hotărârea 
corectă să nu mai amâne discuţia. 

— Bună ziua, începu Ari Thór adresându-i-se Elinei. 
Trebuie să vorbim cu tine. Ai câteva momente? 

Ochii celorlalţi doi se măriră de parcă ar fi asistat la un 
eveniment de maximă importanţă transmis live la televizor. 

Elín nu se mişcă. Îl privi cu fermitate pe Ari Thór, 


refuzând să se lase intimidată. 

— Sunt într-o şedinţă. Nu se poate mai târziu? 

— Nu, o repezi Ari Thor, iritat instantaneu de atitudinea 
ei. 

Ea se ridică. 

— Putem sta de vorbă afară. 

El ar fi preferat să poarte discuţia în cabană. Era plăcut 
înăuntru. Gândurile lui Ari Thór se îndreptară din nou 
către iarna care se apropia. Căsuţa aceea călduroasă din 
munţi avea să fie un refugiu binevenit odată ce zăpada 
începea să cadă de-a binelea. Deja începea să fie tot mai 
frig afară, temperaturile coborâseră fără îndoială sub zero. 

leşiră, iar Elín îi urmă. Era începutul după-amiezii şi se 
apropia asfinţitul. Era un frig care-ţi tăia respiraţia. O zi 
superbă, pe care, însă, ai fi putut să o apreciez mai mult 
dacă ai fi fost de partea cealaltă a unei ferestre. O tăcere 
rău-prevestitoare se aşternuse peste vale. Părea complet 
pustie, telefericul atârna nemişcat, nimeni nu schia, nu se 
zărea nicăieri vreo urmă de activitate. 

— Nu vrei să stăm în maşină? întrebă Tomas. 

— Numai dacă sunt arestată, răspunse Elín, părând 
complet stăpână pe sine. Mi-e bine aici. Vă e frig, 
domnilor? adăugă ea trecând cu privirea de la Ari Thór la 
Tomas. 

— Elín Reyndal, zise Tómas. Sau Elín Einarsdóttir? 

— E bine oricum, spuse ea şi-şi strânse buzele într-o 
linie subţire. 

— E vreun motiv pentru care nu-ţi foloseşti numele? Sau 
pentru care domiciliul tău legal e încă în sud? 

— Reyndal e un nume de familie foarte bun. Nu văd 
niciun motiv pentru care să nu-l folosesc dacă vreau. 

— Nimeni nu spune că n-ar trebui să-l foloseşti, zise 
Tomas. Doar că e curios. 

— Cum zici tu. 

— Cât despre domiciliul legal, am crezut că te-ai 
înregistrat aici, în Siglufjordur. Doar locuieşti aici 
permanent, nu? 

— Încă nu-i nimic sigur. Nu sunt în oraş de mult timp, 


spuse ea cu răceală. Dacă tot întrebi, află că am de gând 
să-l schimb. Dar nu cred că doi poliţişti au venit până aici 
ca să-mi pună întrebări despre o adresă înregistrată greşit, 
continuă cu o expresie glacială întipărită pe chip. 

— Care e relaţia dintre tine şi primarul Gunnar 
Gunnarsson? întrebă Tómas. 

— Lucrez pentru el. 

— ÎI cunoşti de mult? interveni Ari Thór. 

— Am fost colegi de şcoală, zise ea. 

Nu voia să le ofere altceva în afară de faptele obiective. 

— Prieteni apropiaţi? 

Ezită pentru prima oară. 

— Prieteni, da. Nimic mai mult. 

— Aşa ai primit slujba? 

— Ce insinuezi? 

Acum fu rândul lui Ari Thór să ezite, dându-şi seama că 
păşeşte pe un strat subţire de gheaţă. 

— Păi, m-am gândit că vrea să angajeze pe cineva 
cunoscut. 

— Mă cunoaşte îndeajuns de bine încât să-şi dea seama 
că sunt de încredere. Asta-i tot. 

Aruncă o privire la ceasul de la mână şi apoi la maşină. 

— Trebuie să plec. Tot nu pricep de ce a fost nevoie să 
mă scoateţi din şedinţă. 

— Aveţi multe să vă spuneţi, tu şi Gunnar, spuse Tómas 
cu calm, ignorându-i nervozitatea. 

— Bineînţeles că vorbim unul cu celălalt. 

— La telefon? În fiecare dimineaţă şi seară? întrebă el, 
transformând afirmaţia într-o întrebare. 

Elín ezită din nou. Nuanţa de roşu care-i apăru în obraji 
ar fi putut fi provocată de temperatura scăzută. 

— Mai vorbim din când în când, zise ea. 

— Mi se pare că mai mult decât din când în când. Nu că 
aş avea încă un număr exact al apelurilor. 

— Ce dracu” vrei să spui? Mi-aţi ascultat telefonul? 

Tómas rânji. 

— N-am ajuns la ceva atât de grav, iar dacă am fi ajuns 
oricum nu ţi-aş fi spus. Genul ăsta de informaţie nu e 


publică. Tot ce pot să-ţi spun e că am făcut rost de un 
desfăşurător al apelurilor efectuate de pe şi către telefonul 
lui Gunnar. Numele tău apare de multe ori pe listă. 

Părea năucită, iar Ari Thor începu să creadă că 
exteriorul dur nu era chiar atât de impenetrabil pe cât şi- 
ar fi dorit ea. 

Îşi acordă un răgaz de gândire. 

— Nu înţeleg unde vreţi să ajungeţi. Nu sunt obligată să 
vă explic nimic despre mine sau despre ce discut cu 
Gunnar. Şi, înainte să întrebaţi, nu mă culc cu el. 

— Nici nu voiam să-ntreb, replică Tomas. Ieri am fost pe 
la Gunnar şi l-am perpelit puţin... 

Ari Thor se uită instinctiv într-o parte, parcă vrând să 
lase de înţeles că el nu s-ar fi exprimat aşa. 

Elin aşteptă în tăcere. 

— Şi ştii care a fost primul lucru pe care l-a făcut după 
întâlnirea-interogatoriu? întrebă Tómas. 

Elin scutură din cap. 

— Te-a sunat pe tine. 

O clipă de linişte, apoi Tomas reluă. 

— De ce? Ce trebuia să-ţi spună? 

— Ce să-mi spună? izbucni ea, câştigând un moment de 
respiro. Aveam de planificat nişte chestiuni. 

Frontul sfidător începea să cedeze, iar Ari Thór nu se 
gândi decât că minţea prost. Probabil spunea primul lucru 
care-i trecea prin minte. 

— Planuri pentru zona de schi? se interesă el cu falsă 
politeţe. 

— Ce? Nu-mi amintesc. Se poate. 

Se uită din nou la ceas. 

— Aveai vreo legătură cu Herjólfur? întrebă Tómas, care 
nu părea să-şi dorească să încheie discuţia mai repede, în 
ciuda frigului muşcător. 

Zona era minunată în timpul verii, temperaturile 
atingeau valori ridicate în zilele însorite, dar într-o zi ca 
aceea nu puteai decât să dârdâi. 

Ari Thor se îndepărtă cât putea de discret. Când intră în 
maşină, sună pe numărul de mobil al primarului, iar 


Gunnar răspunse după câteva tonuri. 

— Da? Alo? 

Era limpede că nu-şi dăduse seama cine-l caută. 

— Alo, aici Ari Thor, de la poliţie. Deranjez? 

— Nu, deloc, tocmai am ajuns acasă. 

Cam devreme, îşi zise Ari Thor. 

— Ieri, după ce ai discutat cu Tomas şi cu mine... 

— Da... da, te ascult, interveni Gunnar. 

— ...ai sunat-o pe colega ta, Elín. 

De partea cealaltă se lăsă tăcerea, iar Ari Thór hotărî s-o 
lase să se prelungească, pentru ca apoi să atace decisiv. 
După câteva clipe de linişte adăugă: 

— De ce ai sunat-o? 

— De ce-am sunat-o? 

— Voiai s-o previi în legătură cu ceva? insistă Ari Thor 
pe acelaşi ton cumpătat. 

— Nu, bineînţeles că nu. Nu. Eu, ăăă... Voiam doar să-i 
spun că aţi trecut pe la mine să-mi puneţi câteva întrebări 
despre anchetă, în caz că se interesa cineva. Ca să putem 
răspunde corect. 

Ari Thór auzea respiraţia sacadată a lui Gunnar de la 
celălalt capăt al convorbirii. Unul dintre ei minţea, ori el, 
ori Elín. Sau poate că minţeau amândoi. Tomas făcuse o 
mişcare inteligentă cerând desfăşurătoarele apelurilor, 
chiar dacă nu avusese un temei solid. 

— Îmi pare rău, nu cred că am înţeles, spuse Ari Thór 
politicos. „Ca să puteţi răspunde”? Cui? E cumva şi 
purtătorul de cuvânt al primăriei? 

— Ei, nu. Nici vorbă. Dar avem o relaţie profesională 
apropiată. Am luat-o în echipa mea pentru că o cunosc de 
mult şi sunt convins că pot avea încredere în ea. E ca şi 
mâna mea dreaptă, zise Gunnar cu o inflexiune mai tăioasă 
în glas. Dar cum aţi aflat de apelul ăla? Nu că aş avea ceva 
de ascuns, dar... 

— Am obţinut un desfăşurător al apelurilor primite şi 
efectuate. 

— Ce? Aveţi acces la aşa ceva? 

— Nu, am cerut un mandat. 


— Mandat? 

— Exact. Ca să adunăm la un loc toate faptele, pentru că 
tu şi Herjolfur aţi vorbit cu foarte puţin timp înainte să fie 
împuşcat. 

— Doar mie mi-aţi controlat apelurile sau şi altora? 
întrebă el şi Ari Thor îi simţi în glas un amestec de furie şi 
teamă. 

— Din păcate nu pot să răspund la întrebarea asta. Sunt 
sigur că înţelegi de ce. 

Ari Thor văzu că Tomas se apropie de maşină. 
Terminase de vorbit cu Elin. 

— Trebuie să închid, Gunnar. Mulţumesc că mi-ai 
acordat din timpul tău, spuse Ari Thór şi încheie apelul. 

— La taclale cu primarul? întrebă Tomas când se urcă la 
volan. 

Era un vechi obicei acela ca Tomas să conducă. 

Ari Thor încuviinţă. 

— Excelent, băiete. Excelent. Ce-a zis? 

— Nu ce ne-a spus Elin. 

— E din ce în ce mai bine. O să fie extrem de interesant. 

Tómas porni motorul, însoţind expresia îngândurată de 
pe chip cu un zâmbet. Găsiseră o pistă, iar Ari Thor era 
sigur că lucrurile n-o să se sfârşească bine pentru primarul 
din Siglufjordur. 


Ieri n-am scris nimic. 

Toată ziua am zăcut în pat. 

O să te simţi mai bine, a zis Dr. Helgi. A fost unul dintre 
puținele lucruri pe care mi le-a zis înainte să mă uşuiască 
din biroul lui. 

Ce porcărie! Nu m-am simţit niciodată mai rău ca acum. 
Pastilele astea nu-mi fac deloc bine. Dimpotrivă. Nu mă 
mai recunosc. Dorm mai prost decât înainte şi am gura 
uscată tot timpul. Trebuie să ai răbdare cu pastilele, „să 
cooperezi cu ele” - asta imi tot reaminteşte personalul de- 
aici. 

E ora prânzului. De fapt, n-am ceas, aşa că nu ştiu exact 
ce oră e, dar tocmai am fost chemaţi la masă. În 
comunitatea noastră mică, asta înseamnă că e ora 
prânzului. Nu mă duc. Nu mă simt în stare. 

Toţi îmi spun că efectele secundare şi problemele de 
adaptare o să treacă, sunt doar o parte din noua mea 
relație cu medicamentele. 

Aici nimeni n-are nevoie de ceas. Timpul trece într-un 
ritm dictat de un orar bine stabilit: micul dejun, şedinţa de 
dimineaţă, prânz, cafea de după-amiază, cină. Apoi totul o 
ia de la capăt a doua zi. Monotonia asta nenorocită l-ar 
înnebuni şi pe un om normal, deşi trebuie să recunosc că 
are ceva liniştitor. Inainte îmi era groază de fiecare nouă 
zi, nu ştiam ce-o să aducă, dar teama a început să se 
destrame. Şi eu odată cu ea. 


19 


Nici urmă de Kristin când Ari Thór ajunse acasă la cină. 
Îşi zise că era sus şi-l culca pe Stefnir. Adusese o pizza, dar 
imediat ce intră în bucătărie văzu că ei mâncaseră deja 
peşte. Pentru el nu mai rămăsese nimic în frigider, poate 
ca un reproş tacit că de la începutul anchetei nu mai 
petrecea timp cu familia. Sau poate Kristin pur şi simplu 
nu crezuse că mai ajunge la cină. 

I-ar fi plăcut să urce tiptil şi să se uite pe furiş la ei, dar 
pe Kristin ar fi deranjat-o s-o întrerupă chiar când încerca 
să-l adoarmă pe micuţ. Probabil că era mai bine să rămână 
în bucătărie, cu pizza care încă era caldă. Poliţia din 
Siglufjordur nu trăia cu gogoşi - elementul principal al 
dietei lor era pizza, dar şi delicioşii melci cu scorţişoară de 
la brutăria din oraş. 

Ari Thór ratase buletinul de ştiri de seară şi nu-i părea 
rău. Văzuse şi auzise deja destule ştiri care speculau pe 
seama atacului. Un atac armat asupra unui poliţist era o 
ştire colosală, fără precedent în istoria micii insule, şi 
ocupa tot spaţiul de transmisie, chiar dacă ancheta în sine 
avansa foarte lent. N-avea nevoie să asculte cum reporterii 
îi spun lucruri pe care le ştia deja şi să-i reamintească 
faptul că încă nu era rezolvat cazul. Probabil îl 
descoperiseră pe proprietarul puştii, profesorul Ingólfur - 
mai bine zis, el îi descoperise pe ei. Criminaliştii căutaseră 
prin garajul lui Ingólfur şi nu găsiseră nimic relevant 
pentru caz. În opinia lui Ari Thór, povestea lui Ingólfur era 
plauzibilă. Probabil că arma fusese furată. Părea să fie 
acelaşi tip de puşcă folosit şi împotriva poliţistului, însă nu 
puteau fi siguri decât după ce o găseau. 

Vecinii lui fuseseră luaţi la întrebări, poate văzuse 
cineva ceva, dar nu descoperiseră nimic. Cazul rămânea 
învăluit în mister. Ingólfur va trebui considerat suspect, 
însă lui Ari Thor îi venea greu să creadă că profesorul avea 
vreo altă vină decât neglijenta. 

Poliţia încă nu comunicase public această nouă faţetă a 


anchetei, iar undeva în sinea lui spera ca Ingólfur să poată 
fi protejat de lumina reflectoarelor, chiar dacă era puţin 
probabil. Cu siguranţă că oamenii văzuseră echipa de 
criminalişti care-i cerceta garajul, iar genul acela de bârfă 
se răspândea ca un incendiu într-o comunitate mică. Nu 
peste mult timp urmau să apară şi jurnaliştii flămânzi care 
adulmecaseră o urmă nouă. 

Dorind să nu mănânce pizza chiar de unul singur, 
deschise în cele din urmă televizorul în mijlocul unui talk- 
show despre permisul de portarmă, un subiect de foarte 
mic interes în Islanda. Nu erau greu să-şi dea seama ce 
anume stârnise discuţia. 

„În Islanda există şaizeci de mii de arme de foc 
înregistrate!” spunea unul dintre invitaţi. „Şaizeci de mii! 
Asta înseamnă că unul din cinci islandezi deţine o armă, 
iar dacă luăm în calcul doar populaţia adultă, procentul e 
semnificativ mai ridicat! Acum câţiva ani, un studiu a 
arătat că Islanda e pe locul cincisprezece în lume la 
posesie de arme pe cap de locuitor. Cincisprezece! Ca să 
nu mai spun că probabil cifrele sunt mult mai mici decât 
realitatea!” 

O societate de vânători, îşi zise Ari Thor. 

„ “Pe cap de locuitor»”, pufni altcineva. „Pe cap de 
locuitor se obţin tot soiul de cifre bizare sau minunate...” 

„Poftim?”,  croncăni primul. „Suntem pe locul 
cincisprezece în lume. Dacă e să dăm crezare cifrelor, 
înseamnă că avem în jur de nouăzeci de mii de arme de 
foc. La ce, Doamne iartă-mă, ne trebuie atâtea arme? Nu 
credeţi că e momentul să se înăsprească regulile? Şi-apoi 
ce urmează? Să înarmăm poliţia? Mi se pare că toată 
lumea are acces la arme de foc, mai puţin poliţiştii.” 

Ari Thor se bucura în tăcere de dezbatere când o bătaie 
puternică în uşă destrămă liniştea cinei. Tresări. Lăsă jos 
felia de pizza pe jumătate mâncată şi se ridică, cuprins de 
un sentiment de nelinişte pe care se strădui din răsputeri 
să-l ignore. Nu aştepta pe nimeni în vizită şi Tomas nu era 
genul care să apară neanunţat. 

Aruncă o privire la telefon ca să vadă dacă încercase 


cineva să-l sune şi ca să fie sigur că nu-l închisese din 
greşeală sau îl trecuse pe silent. Nu era cazul. La drept 
vorbind, n-avea niciun motiv să se teamă de cineva care 
bate la uşă pe nepusă masă, nu în Siglufjordur. Cu greu 
putea să-şi închipuie un loc mai liniştit. Era un oraş unde 
de stihii trebuia să-ţi fie uneori frică, nu de vecini. Însă 
acum cineva îl împuşcase pe unul dintre cei doi poliţişti din 
oraş. lar cel care rămăsese era Ari Thór. Oare vinovatul 
avea un dinte împotriva poliţiei? Oare Herjólfur nu fusese 
decât prima victimă? 

Ciocănitul se auzi din nou, mai tare şi hotărât. 

O clipă mai târziu se auzi şi un bocănit în tavan. Casa 
era veche şi construită din lemn, iar zgomotele răzbăteau 
peste tot înăuntru. Kristin îşi dăduse fără îndoială seama 
că Ari Thor venise acasă, iar acum îi ajunseseră la urechi şi 
bătăile în uşă. Lovea în podea ca să-i dea de înţeles să 
vadă imediat cine e la uşă, în timp ce ea încerca să-l culce 
pe Stefnir. 

Ari Thór se grăbi în hol. 

Becul din faţa uşii trebuia înlocuit, aşa că se strădui să 
pătrundă întunericul cu privirea. Văzu chipul unui om pe 
care-l recunoscu, dar cu care nu vorbise niciodată: Ottó N. 
Níelsson, nou-alesul consilier municipal din Siglufjördur, 
născut şi crescut în oraş, întors de curând acasă după 
mulţi ani petrecuţi la Reykjavik. 

— Bună seara, Ari Thor, spuse el cu o voce profundă, de 
bas, înainte ca Ari Thor să apuce să deschidă gura. Sper că 
nu te deranjez. Aş vrea să vorbesc ceva cu tine. 

Din moment ce făcuse efortul să vină după lăsarea 
întunericului, chestiunea probabil că nu suferea amânare. 

— Sigur, hai înăuntru. 

— Mulţumesc. Mulţumesc foarte mult, zise Ottó, 
ştergându-se de un noroi imaginar pe preş înainte să-l 
urmeze pe Ari Thór în sufragerie. 

Lui Ari Thór i se părea ciudat ca străinul să-l viziteze aşa 
târziu şi se simţi uşurat s-o ştie pe Kristin ocupată la etaj. 

Cunoştea câte ceva despre trecutul lui Ott6. Era un 
membru de vază al lumii afacerilor din Reykjavik şi dăduse 


lovitura cumpărând ceea ce mai rămăsese dintr-o 
reprezentanţă auto împovărată de datorii, exact când 
nimeni nu mai căuta maşini noi. Umbla vorba că vânduse 
compania câţiva ani mai târziu, când economia îşi revenea 
după criza financiară, şi obținuse un profit considerabil. Se 
mutase înapoi în Siglufjordur, candidase la alegerile 
municipale şi fusese ales. Se mai spunea şi că făcuse 
presiuni ca Gunnar Gunnarsson să fie numit primar - 
Gunnar era un prieten apropiat, dar şi străin de loc, fără 
multă experienţă. 

Ari Thór se aşeză şi aşteptă ca oaspetele lui să treacă la 
subiect. 

— Cum merge ancheta? întrebă Ott6. 

Vocea părea să-i vină din adâncurile pieptului. Privirea 
nu i se mută de pe chipul lui Ari Thor şi era limpede că 
venise acolo din alte motive decât pura curiozitate. 

— Rezonabil, răspunse Ari Thor, limitându-se la un 
răspuns scurt. 

Ottó tăcea. 

— Evident, nu am voie să discut amănunte legate de 
investigaţie, reluă Ari Thor ca să rupă tăcerea. 

— Aşa e. Bineînţeles, spuse Ottó. 

— Vrei o cafea? întrebă Ari Thór, sperând să primească 
un răspuns negativ. 

— Nu, dar mulţumesc oricum. Nu stau mult. 

Se aplecă în faţă. 

— Ai vorbit cu Gunnar, chiar de mai multe ori, din câte 
am înţeles. Sau, mai bine zis, l-ai interogat, dacă ăsta-i 
cuvântul... 

— Nu pot să confirm... începu Ari Thór, dar Ottó îl 
întrerupse. 

— Mi-a spus chiar Gunnar, deci n-am nevoie să confirmi 
nimic. lar mai devreme ai hărţuit-o pe doamna viceprimar, 
Elín Reyndal, spuse înainte ca Ari Thór să-i poată da vreo 
replică. 

Ottó accentuă în mod special expresia „ai hărţuit-o”. 

— Ţi-am spus, nu am voie să discut detaliile cazului... 

— Bine, bine. Tu şi Tomas aţi vorbit cu Gunnar şi Elin şi 


nu pot să pricep de ce, nici să mă tai. Ştiu, sau sunt 
aproape sigur, că a fost ideea lui Tomas. Îl ştiu de pe 
vremuri. E insistent de felul lui. Se mută în sud, e 
promovat frumos şi pe urmă apare ocazia să conducă 
ancheta de aici - bineînţeles că bătrânul vrea să-şi facă 
simțită prezenţa. Asta vreau să spun, Ari Thor. Vreau să 
spun că nu dau vina pe tine pentru toate astea. 

Se opri o clipă, apoi reluă: 

— Am hotărât că trebuia să vorbim între patru ochi. Eu 
cu tine, nu cu Tomas. Pot să am încredere în tine şi ştiu că 
eşti de prin partea locului, sau aproape de prin partea 
locului, practic ai devenit un element din peisaj. Insă 
Tomas s-a mutat şi probabil că n-o să se mai întoarcă. 
Chiar crezi că primarul ar fi încercat să ucidă un inspector 
de poliţie? Ce zici? 

Se uită lung la Ari Thór. 

— Sau că viceprimarul ar fi fost în stare de asta? Spune- 
mi, serios. 

Ari Thór se ridică şi zâmbi. Nimeni nu-i mai spusese 
vreodată că e de-al locului în Siglufjordur şi era sigur că 
Ott6 făcuse asta doar ca să obţină un serviciu. 

— Mă tem că nu pot să discut aşa ceva cu tine. Sper că 
mă înţelegi. Ancheta se află într-un punct foarte sensibil. 
Îţi închipui ce-ar ieşi dacă s-ar afla că-ţi dau amănunte 
despre caz. 

Otto se ridică şi el. 

— De ce să se afle? 

Ari Thór întinse mâna. 

— Mă bucur că te-am văzut, Ott6, şi mulţumesc că ai 
trecut pe-aici. N-ai de ce să-ţi faci griji - ancheta e pe 
mâini bune şi cred că misterul va fi descâlcit în 
următoarele câteva zile. 

— Păi chiar va fi dacă nu v-aţi mai pierde vremea cu 
tâmpenii irelevante! Dă prost pentru toată lumea, Ari Thor, 
dacă scapă zvonul că poliţia interoghează doi oficiali 
importanţi... Şi nu doar pe primar, spuse Ottó, ridicând 
tonul - ameninţarea era limpede. 

Ari Thór îl pofti pe musafir la uşă, afişând o mină 


liniştită, chiar dacă în sinea lui gândurile i se învolburau în 
minte. Oare fusese prea politicos? Sau poate prea puţin 
politicos? 

Instinctul îi spunea că nici Gunnar şi nici Elin nu aveau 
de-a face cu atacul, dar poate că el şi Tómas săpaseră prea 
adânc în direcţiile acelea. Iar în miezul chestiunii era 
faptul că, odată terminată ancheta, el trebuia să trăiască 
mai departe în comunitatea aceea restrânsă în vreme ce 
Tómas se întorcea la postul lui din sud. Nu putea să-şi 
pună în pericol slujba sau familia, şi nici perspectiva unei 
promovări în caz că Herjólfur nu-şi revenea. Ari Thór era 
silit să păşească foarte, foarte atent. 


Azi am vorbit îndelung cu asistenta. Nu pentru că mi-ar 
face vreo plăcere deosebită ci pentru că, spre deosebire de 
doctor, ea chiar se sinchiseşte să mă asculte. 

Se sinchiseşte să mă asculte? Mă rog... măcar m-a 
ascultat, dar să nu uităm că e plătită să aibă grijă de 
pacienţi. Am încercat s-o îmbrobodesc, i-am spus că e 
singura persoană normală care lucrează aici. De fapt, cred 
că e puţin cam proastă, dar ce dracu” - măcar m-a ascultat. 

N-am ajuns Chiar să-i spun toată povestea de la început - 
de ce sunt cum sunt - dar am încercat s-o fac să înțeleagă 
că medicamentele au un efect cumplit asupra mea şi doar 
îmi înrăutăţesc starea. I-am spus că nu trebuie să fiu aici, 
dar la cum stau lucrurile acum, o să mă las pe mâna 
doctorilor. Doar că-mi trebuie alte medicamente. 

Mi-a promis că face tot posibilul, că Dr. Helgi o să 
lipsească o vreme, dar că poate fi contactat pentru 
urgente. Poate că de asta am nevoie. De o urgenţă. 


20 


Ari Thor se trezi devreme. Fizic, se simţea mult mai bine 
decât în ultimele câteva zile pentru că în sfârşit începea să 
dovedească gripa care-l doborâse. Comportamentul ciudat 
al Kristinei încă îl îngrijora, dar trebuia să se concentreze 
asupra anchetei. 

Întâlnirea cu Ott6 îl tulburase toată seara, dar izbutise 
să adoarmă repede. Stefnir îi trezi pe amândoi la ora şase, 
însă îl convinseră pe micuţ să închidă ochii la loc. Având 
liber în ziua aceea, Kristin se cuibări la loc în pat, însă Ari 
Thór rămase treaz. În minte, întorcea pe toate feţele 
informaţiile dintr-un caz care evolua în direcţii tot mai 
interesante. Îi spusese în treacăt lui Tómas că vrea să stea 
de vorbă cu bătrâna care cunoştea istoria întunecată a 
casei unde fusese împuşcat Herjólfur. O chema Jódís, era 
sora bărbatului care fusese în casă cu gemenii Baldur şi 
Börkur în urmă cu peste o jumătate de secol, când primul 
dintre ei îşi pierduse viaţa căzând de la balcon. 

Stabiliseră să se întâlnească de dimineaţă, la cafea, la 
biserică. 

— Obiceiul a început cu reverendul Eggert, zise Tómas. 
Deschide biserica în fiecare dimineaţă la şapte şi le oferă 
cafea doritorilor. Vărul meu e client fidel, şi din câte aud, 
la fel şi Jódís. 

Fără îndoială urma să fie o zi lungă, grea, aşa că nu 
strica să înceapă cu o discuţie relaxată. Voia să se bucure 
de dimineaţă înainte să înceapă telefoanele, insistenţele 
presei şi ordinele lui Tómas. 

Pe Ari Thor îl întâmpină o briză rece dinspre nord. 
Biserica nu era departe, prin urmare nu avea rost să ia 
maşina. Peste noapte ninsese, iar temperatura rămânea 
sub zero grade. Trotuarele erau acoperite cu un strat fin 
de gheaţă care trosnea la fiecare pas, iar întreg oraşul era 
cuprins parcă de o aură scânteietoare de gheaţă. Vântul 
tăios, semn că iarna se înstăpânea cu toate puterile, 
pândea la fiecare colţ. Ari Thór avusese parte de ierni 


blânde la Reykjavik, dar la Siglufjordur nimeni nu cunoştea 
noţiunea de iarnă blândă. 

Ari Thór păşi grăbit pe treptele bisericii şi urcă la etaj, 
în încăperea care servea drept church hall, simțind cum îşi 
recapătă puterile. 

Hotări să se îmbrace în civil, pentru că iniţiativa lui nu 
prea avea de-a face cu poliţia, iar uniforma nu s-ar fi 
potrivit deloc în contextul respectiv. Mai mulţi pensionari 
stăteau aşezaţi la o masă dintr-un colţ. Când Ari Thor îşi 
făcu intrarea, vârsta medie a celor din încăpere scăzu 
considerabil şi amuţiră cu toţii. Nici urmă de reverendul 
Eggert, însă unul dintre oaspeţi, un bărbat care se apropia 
de nouăzeci de ani, vorbi în numele tuturor: 

— Bună dimineaţa! Vrei să ni te alături? 

Necunoscând-o pe Jódís după înfăţişare, hotărî să-şi 
încerce norocul. 

— Mulţumesc. Nu vreau să vă întrerup. Speram s-o 
găsesc pe Jódís. 

Una dintre femeile de la masă ridică privirea. 

— Mi-am terminat cafeaua şi sunt curioasă de ce mă 
cauţi, tinere. 

Se ridică şi întinse o mână delicată, osoasă. 

— Eu sunt Jodis. Iar tu eşti...? 

— Ari Thor, răspunse şi-i strânse mâna. 

Era mult mai scundă decât el, uşor adusă de spate şi 
purta o rochie elegantă de aceeaşi culoare cu a părului 
argintiu strâns într-un coc. 

— Hai să stăm jos. 

Ea arătă spre o masă ceva mai îndepărtată de grup. 

— Acolo e bine? 

— Sigur. 

— Excelent. 

Se aşezară fiecare de câte o parte a mesei. Mirosul greu 
al parfumului ei era aproape copleşitor, chiar şi la distanţă 
de câteva zeci de centimetri. 

— Mă aşteptam să veniţi, tu sau altcineva. 

Îşi lipi buzele într-un zâmbet politicos. 

— Eu sau altcineva? 


— Da. Eşti de la poliţie, nu-i aşa? întrebă ea cu o sclipire 
în ochi. Nu despre casă vrei să mă întrebi? 

— Ba da, se fâstâci Ari Thor, luat prin surprindere. 

— Şi ce vrei să afli, dacă-mi dai voie? 

— Păi, mă interesează doar istoria locului. 

— Şi crezi tu, tinere, că istoria casei poate lămuri 
întâmplările din ultimele câteva zile? Că trecutul e cheia 
enigmelor din prezent? 

— Nu se ştie niciodată. 

— Mărturisesc că am dubii, dar n-o să evit nicio 
întrebare. Nu că aş fi sigură că am toate răspunsurile. 
Sper că mă-nţelegi. 

Ari Thór aprobă din cap. 

— Desigur. E doar o discuţie informală, nu ceva oficial. 

— Atunci suntem pe-aceeaşi lungime de undă, zâmbi 
Jódís. Întotdeauna e un început bun. 

— E adevărat că un bărbat şi-a pierdut viaţa în casă 
acum cincizeci de ani? 

— Cred că ştii răspunsul la fel de bine ca şi mine, zise ea 
bine-dispusă. 

— Iar fratele tău era de faţă când s-a întâmplat asta? 

— Aşa e. Îl chema Jónmundur. Eram Jónmundur şi Jódís. 
El a murit de mult. Bănuiesc că ştiai asta dinainte să ne 
întâlnim. Toţi trei au murit: Jónmundur, Börkur şi Baldur. 

— Când s-a întâmplat, mai exact? Mi s-a spus că prin 
1960. 

— În toamna lui '61. A fost un an memorabil din multe 
puncte de vedere. A fost unul dintre cei mai buni ani 
pentru hering. În vara aia am stabilit un record - am sărat 
şaptesprezece mii de butoaie într-o singură zi. 
Şaptesprezece mii! 

Zâmbi, la amintirea acelor vremuri. 

— Pot să spun „noi” pentru că am participat şi eu. 
Presupun că nu-nţelegi cât de important era heringul pe- 
atunci. 

Ari Thór era prea tânăr să-şi amintească epoca 
heringului din Siglufjordur, însă citise despre ea şi auzise 
multe poveşti cu heringi de când se mutase în nord. 


Siglufjordur fusese cel mai mare port de hering din Islanda 
şi crescuse când pescuitul de hering era la apogeu. Prima 
fabrică de hering din oraş apăruse la începutul secolului al 
XX-lea şi o bucată de timp heringul devenise cea mai 
importantă marfă de export a Islandei. Toată lumea din 
oraş participa - bărbaţi, femei, copii care sărau peştele în 
fabrici şi îl puneau în butoaie. Banii curgeau cu nemiluita, 
nu doar pentru localnici, ci şi pentru cei care veneau în 
Siglufjordur ca să lucreze în industria peştelui. Cu toţii 
contribuiau la transformarea argintului mării într-un bun 
de preţ. Dar apoi, la sfârşitul anilor '60, heringul 
dispăruse, părăsise coastele nordice ale Islandei. In 
prezent, Siglufjordur era un loc complet diferit şi, cu toate 
că anii heringului păstrau un loc important în amintirile 
localnicilor, unui tânăr care nu trăise acolo îi era greu să 
înţeleagă atmosfera unei epoci demult apuse. 

— Toată lumea lucra în industria heringului? 

— Da, absolut. Toată lumea. 

— În noaptea în care s-a petrecut accidentul avea loc o 
petrecere? 

— Pe-atunci nu prea erau petreceri. Dar Jónmundur şi 
gemenii erau prieteni buni şi le plăcea să mai bea câte-un 
păhărel când se întâlneau. Nu erau ei genul care să se 
abţină, îţi garantez. 

— Şi erau toţi trei în noaptea în care Börkur... pardon, în 
noaptea în care Baldur şi-a pierdut viaţa? se încurcă Ari 
Thor, silit să admită că nu era sigur care dintre gemeni 
murise. 

— Baldur a fost cel care a căzut, zise Jódís cu o notă de 
răceală în glas. Să nu-i confundăm. 

— Aşa e, spuse el, simțindu-se brusc ca un elev cu lecţia 
neînvăţată în faţa unei profesoare severe. 

— Erau toţi trei în casă, da. Te întreb din nou, crezi că 
ce s-a întâmplat cu atât de mult timp în urmă ar putea 
avea vreo legătură cu ancheta de acum? 

— Te înţeleg dacă preferi să nu vorbim despre asta. 

— A fost o nenorocire, nimic altceva. 

— Un accident? 


— A căzut de la balcon şi n-a supravieţuit. 

— Băuse? 

Se gândi ceva timp înainte să răspundă. 

— Cred că a fost vina întunericului mai degrabă decât a 
băuturii, sinceră să fiu. 

— Fratele tău a văzut scena? Ţi-a povestit ceva? 

— Sunt două întrebări, tinere. Dă-mi voie să-ţi răspund 
la fiecare, pe rând. 

— Scuze. Fratele tău a văzut ceva? 

— Nu. 

— A discutat vreodată cu tine despre noaptea aceea? 
Adică despre întâmplările din noaptea aceea? 

— Nu. 

— E posibil ca Börkur să-l fi împins pe Baldur? întrebă 
Ari Thór. 

Börkur sau Jónmundur, îi stătuse pe limbă, dar nu voia s- 
o necăjească pe bătrână. 

Ea se aplecă în faţă şi-i puse o mână pe braţ. 

— Uneori e mai bine ca adevărul să se odihnească în 
pace, şopti ea şi se ridică. Îţi mulţumesc pentru 
conversaţie, Ari Thor. Mi-a făcut mare plăcere să te 
cunosc. Lasă-mă să mă mai gândesc. Poate a venit 
momentul să scoatem de la naftalină câteva secrete. Poate. 

Jódís se îndepărtă cu paşi mărunți şi hotărâți spre 
prietenii ei din colţ. Nu privi înapoi. 


După discuţia cu Jódís, Ari Thór se duse acasă să se 
schimbe în uniformă înainte să meargă la Tomas la secţie. 
Nu mai părea la fel de frig ca înainte, însă vântul sufla cu 
toată puterea dinspre nord, parcă vrând să fie sigur că Ari 
Thór nu uită unde se află. Se uită la cer şi nu văzu decât 
nori întunecaţi. 

— A fost cel puţin ciudat, îi zise lui Tómas după ce-i 
povesti despre întâlnirea cu Ottó, din seara precedentă. O 
ameninţare voalată, aşa mi s-a părut. A avut tact, dar nu 
m-am mai confruntat cu aşa ceva. 

— O să te obişnuieşti, fu primul lucru pe care i-l zise 
Tómas. Nu m-am înţeles niciodată cu Ottó. 


— Îl cunoşti bine? 

— Ne ştim destul de bine, dar n-am mai păstrat legătura. 
A făcut o căruţă de bani după criză, din nişte afaceri, 
parcă, dar ţine banii în sud, iar asta nu-l face prea simpatic 
pe-aici. 

— Cum adică îşi ţine banii în sud? 

— A investit acolo, dar locuieşte aici. Mulţi sunt de 
părere că ar trebui să investească acasă, dar înspre 
Siglufjordur nu curge niciun bănuţ. Individul a fost mereu 
cam zgârie-brânză şi nu s-a schimbat. li place să locuiască 
aici şi se crede un fel de barosan local acum că e consilier 
municipal. Îşi face cumpărăturile la Co-op, dar cam atât. 
Cel puţin aşa se spune. Iar ştirea din dimineaţa asta pică 
foarte prost. Lui Ott6 n-o să-i placă deloc. 

— Ce ştire? 

— Pe net, un articol despre Elin. 

— Elín? întrebă Ari Thor confuz. 

— Cineva ne-a văzut ieri la cabană şi a apărut un articol 
de scandal despre viceprimarul din Siglufjordur care e 
interogat de poliţie. Are şi poză cu ea şi tot ce trebuie, 
explică Tómas vizibil nemulţumit. 

— Cuplul care conduce cabana... spuse Ari Thór. Ei 
trebuie să fi fost... 

— Într-un oraş mic ca ăsta nu există secrete, comentă 
Tómas, roşind puţin. 

— Bun, dar pe Ottó ce-l interesează la cazul ăsta? 
întrebă Ari Thor. 

— Asta mă-ntreb şi eu, răspunse Tómas, făcând o 
grimasă de parcă ştia ceva ce nu era încă pregătit să 
împărtăşească. 

Ari Thor aşteptă răbdător. 

Tómas oftă. 

— Păi, pentru început, înţeleg că postul de primar al lui 
Gunnar se află sub tutela lui Ott6, că Ott6 l-a ales şi 
susţinut, chiar dacă existau şi alţi candidaţi deloc mai răi şi 
poate chiar cu mai multă experienţă. A obţinut ce voia, 
probabil nu fără efort - pentru că Gunnar e un străin care 
n-a mai pus vreodată piciorul aici. Ceilalţi doi candidaţi 


sunt din locuri diferite din oraş, deci îţi închipui că exista o 
rivalitate care împărțea drastic voturile. Gunnar a avut un 
avantaj clar. lar Gunnar a adus-o cu sine pe Elín. Un lucru 
duce la altul. 

— Ai zis „pentru început”. 

— Ce perspicace suntem în dimineaţa asta! zise Tómas 
şi pe buze îi trecu umbra unui zâmbet. Ieri seară am vorbit 
cu profesorul acela, Ingólfur, şi cu soţia lui. Sunt devastati, 
cutremuraţi că e posibil să se fi tras cu pușca lui - şi sunt 
aproape sigur că puşca aia a fost cea folosită. 

— Şi eu cred la fel. 

— Se pare că nu doar membrii clubului de vânătoare 
ştiau de puşca lui. Şi soţia lui e membru al clubului, sunt 
mai multe femei care pescuiesc somon. Ea mi-a spus că au 
fost cu toţii în garaj la un moment dat şi că mai mulţi au 
propus să meargă la vânătoare când a venit vorba de 
puşca lui Ingólfur. Şi fiul lor a recunoscut că a dat o 
petrecere într-un weekend când părinţii lui erau plecaţi, i-a 
invitat pe toţi copiii care termină colegiul în primăvară. Îşi 
puseseră băutura în garaj... Şi au avut şi oaspeţi la cină, 
unde s-a discutat despre vânătoare. Musafirii s-au uitat la 
puşcă şi ghici cine era printre ei. 

— Ottó? 

— Ai nimerit din prima. Nu mi-am dat seama ieri pentru 
că nu puteam să fac nicio legătură directă cu Ottó. Dar 
acum, după ce a trecut pe la tine, şi-a asigurat un loc în 
anchetă. 

— Şi-acum ce facem? 

— Păi, nu prea multe deocamdată. N-o să plece nicăieri, 
dar am întinde coarda dacă l-am chema la o audiere doar 
pentru că a mâncat acasă la Ingólfur. Insă rămânem cu 
ochii pe el... 

Ari Thór se uită pe fereastră. Norii negri pe care-i 
văzuse în drum spre birou începuseră să bombardeze 
micul oraş cu un amestec de ploaie rece şi zloată. Pe 
trotuar se formau bălți care îngheţau, iar geamurile secției 
începuseră să se aburească. Nu era o zi de stat afară, îşi 
zise şi se făcu mai comod în scaun. Nu putea să-şi scoată 


din minte întâlnirea cu Ottó. Simţea că se depăşise o 
limită, că i se invadase viaţa de familie. Un străin - în cazul 
de faţă, Ott6 - ajunsese extrem de aproape de familia lui 
într-o noapte liniştită. Dacă ar fi fost ucigaşul... îşi zise Ari 
Thór, simțind cum groaza i se răspândeşte prin corp. 


Asistenta a venit şi a vorbit cu mine după prânz. Am 
reuşit cumva să mă târăsc până acolo, am stat jumătate de 
oră şi am încercat să mănânc ceva. 

Mi-a zis că a vorbit cu Helgi şi că el a zis să mai rezist 
puțin şi că o să ne vedem săptămâna asta. Am întrebat 
dacă nu pot pur şi simplu să nu mai iau medicamentele. 

Sub nicio formă, a zis ea. Nu ne dăm bătuţi din atâta 
lucru. Medicamentele astea au mereu efecte secundare, a 
ZIS. 

Nu s-a uitat în ochii mei. 


21 


Gunnar credea că ajunge primul la serviciu, însă Elin era 
deja acolo. Erau singuri în clădirea primăriei, însă o rugă 
să vină până în biroul lui. Elin închise hotărât uşa în urma 
ei. 

— Nu vreau s-o iei personal, spuse el cu blândeţe. Mă 
refer la ştirea aia. 

Fusese destul de surprins să vadă că Elin apărea pe 
majoritatea site-urilor de ştiri pe care se uitase la micul 
dejun. 

Ea ezită, încercând să minimalizeze situaţia: 

— Nu-i nimic. O să se liniştească apele. Voiam să vorbim 
despre altceva... Îmi pare rău pentru ieri... zise ea, 
fâstâcindu-se cum nu-i stătea în fire; de obicei era hotărâtă 
şi concentrată, asta şi preţuia Gunnar atât de mult la ea - 
şi tot asta îl atrăgea. 

— Ei, stai liniştită. Amândoi suntem vinovaţi, spuse el, 
regretând imediat că folosise cuvântul vinovați. 

— Dacă vrei să plec, să-mi dau demisia... 

— Să-ţi dai demisia? Ai înnebunit? Nu pot să fac munca 
asta fără tine, spuse el şi zâmbi ca să detensioneze 
atmosfera. 

— A fost complet aiurea, insistă ea cu glas încet, ferindu- 
şi ochii. 

— Nu, n-a fost. Ar fi fost aiurea dacă aş fi insistat în 
calitate de şef al tău să faci asta, spuse el hotărât să joace 
cărţile pe faţă, simțind cum i se înfierbântă sângele. Nu e 
ca şi cum nu mi-ar fi trecut şi mie prin minte, Elin... 

Chipul ei se lumină vizibil şi îi întoarse zâmbetul. 

— Mă gândeam eu. Cred că e greu să fii departe de toţi. 
Dar vreau să mă crezi că n-am de gând să-ţi distrug 
familia. 

— Căsnicia nu merge grozav, Elin. Nu mai merge. 
Trebuie să recunosc. Nici nu ştiu dacă mai vreau să trag 
de ea. 

Elin se aşeză în faţa lui fără să spună un cuvânt. Mingea 


era în terenul ei. 

Auzi nişte uşi deschizându-se şi închizându-se undeva în 
clădire când cineva intră într-un birou. 

— Probabil că nu e cel mai bun moment să vorbim 
despre asta. N-ai vrea să bem o cafea după serviciu? 

— E perfect, zise ea, hotărâtă şi stăpână pe sine, iar el o 
recunoscu pe Elin cea dintotdeauna. 

Mai ştia şi că ieşirea la cafea urma să se încheie cu ei 
doi în pat. Era evident că amândoi se gândeau la acelaşi 
lucru. Mai rămânea de stabilit doar unde era cel mai bine 
să se întâlnească. 

Ea îi citi în mod evident gândurile pentru că spuse: 

— Nu vrei să vii pe la mine? Mi se pare că fac un 
espresso decent. 

— Sună bine, zise el, simțind că roşeşte. 

Elín se ridică şi părăsi biroul primarului fără vreun alt 
cuvânt. 

Lucrurile luau o turnură neaşteptată, îşi zise Gunnar, 
dar probabil inevitabilă. Fuseseră mereu atraşi unul de 
celălalt iar acum, că împărtăşeau un secret, secretul lui, 
legătura părea mai strânsă ca niciodată. 


22 


Pe la prânz, o umbră se aşternu peste cel mai nordic 
oraş al Islandei. De această dată nu era umbra munţilor 
dimprejur, ci altceva mult, mult mai întunecat. 

Herjólfur murise de dimineaţă, fără ca între timp să-şi fi 
recăpătat cunoştinţa. Multe întrebări rămâneau fără 
răspuns, iar acum nu mai exista nicio mărturie directă cu 
privire la ce se întâmplase în noaptea aceea de furtună 
îngheţată. Oare îl văzuse pe individul care-l atacase? Ce-i 
trecuse prin minte când auzise împuşcătura şi simţise 
lovitura în întunericul rece? 

Când primi vestea, Ari Thór se gândi imediat la băiat, la 
fiul lui Herjólfur, tânărul rămas fără tată la o vârstă mult 
prea fragedă. Herjólfur avea şi o fiică, însă Ari Thór n-o 
cunoştea. Mai tare îl compătimea pe fiu, în a cărui situaţie 
se aflase şi el - un băiat fără tată. 

Oare la ce se gândea tânărul Herjólfur, cum se simţea? 
Ari Thór se întâlnise cu el o singură dată, dar şi-l 
reprezenta cu precizie în minte. Îi lăsase impresia că e dur, 
dar una era să afli că tatăl tău a fost împuşcat şi să 
reuşeşti să-ţi păstrezi calmul o perioadă scurtă de timp şi 
cu totul altceva să ţi se spună că s-a terminat totul. 

Helena, gospodina  destoinică, era acum văduvă. 
Începuse deja pregătirile pentru înmormântare. Vorbise cu 
ei parcă de undeva, de departe, iar Ari Thor bănuia - sau 
se temea - că veştile o s-o determine să se retragă şi mai 
mult în ea însăşi şi să se înconjoare cu un zid gros. Era, 
oare, ultima picătură, cea care ar fi aruncat-o înapoi în 
adâncurile depresiei? N 

Simţi că i se pune un nod în gât. Işi amintea de toate 
lucrurile prin care trecuse, cu o limpezime care-l zgudui 
cumplit. Era îndeajuns de sincer încât să recunoască faţă 
de el însuşi că încă se compătimea şi se întrebă dacă nu 
cumva acest sentiment copleşitor nu era, de fapt, o formă 
de egoism. 

Fără voia lui, gândul îi fugi la postul de inspector. Când 


urma să devină disponibil şi ce avea de făcut ca de data 
asta să-l obţină? 
Se detestă pentru ideile care-i treceau prin cap. 


Până acum e o zi ca oricare alta. Văd pe geam că afară e 
înnorat, stă să plouă. Încă n-am ieşit, dar am înţeles că 
acum am voie să ies, la fel ca toată lumea, însoţit de un 
asistent. Dar nu mă grăbesc. 

Am auzit că în după-amiaza asta a apărut Dr. Helgi - 
doctorul a venit, în sfârşit, în clădire. Poate trăiați cu 
impresia naivă că doctorii trebuie să mai dea pe la spital, 
dar aici se pare că nu aşa stau lucrurile, cel puţin nu la 
secţia de psihiatrie. Îngrijitorii mei cei de toate zilele sunt 
nişte oameni care nu prea se sinchisesc de mine. 

O tentativă de suicid n-a fost de-ajuns? 

Nu-s singurul ignorat. Uneori un schimb întreg de 
asistenți stă în cafenea jucând cărţi şi bineînţeles că 
niciunul dintre pacienți nu e invitat. Chestia asta 
subliniază clar diferența de statut dintre noi şi ei. 

În fine... A apărut Helgi! 

Mai mulți pacienţi s-au pus la coadă la consultaţie. Nu 
toţi, bineînţeles, doar cei care aveau un motiv. La fel ca 
mine. 

Dar nu m-a strigat nimeni. 

Am aşteptat. M-am foit. M-am abținut cât am putut. 

Deodată, individul a plecat. Gata cu consultaţiile pe azi. 
Am luat-o razna. Asistenta mi-a promis că-mi face 
programare şi ştie cât rău îmi fac medicamentele pe care 
le iau. 

Din fericire, nu mi-am pierdut controlul mult timp. Doi 
membri ai personalului, puternici ca nişte tauri, m-au pus 
jos înainte să fac vreo stricăciune sau să-i fac rău cuiva. E 
clar că asta mi-aş fi dorit, ştiu prea bine. Sentimentul ăsta 
m-a ţinut treaz multe nopți. Am stat aici şi m-am gândit şi 
am şi scris puțin. Lucrurile încep să devină limpezi. 


23 


Elin simţi o răcoare neobişnuită în casă de la serviciu, de 
parcă ar fi fost curent. Oare uitase de dimineaţă să închidă 
una dintre ferestre? Sau tremura din pricina întâmplărilor 
din ultimele douăzeci şi patru de ore? Fusese o zi lungă şi 
grea. Elin nu ştia să gestioneze circul mediatic. Era o 
experienţă tulburătoare, mizerabilă să audă că străinii din 
tot oraşul şi din toată ţara vorbesc despre ea şi să simtă că 
nu are nicio putere asupra lucrurilor care se spun. Ba 
chiar fusese îndeajuns de imprudentă să se uite la 
comentariile de sub articolul pe care-l citise pe unul dintre 
site-uri. Bineînţeles că n-ar fi trebuit s-o facă, însă odată ce 
începuse să citească nu mai izbutise să-şi ia privirea de la 
ecran, simţea nevoia să afle ce spun oamenii despre ea. 
Aşa că se cufundase într-un noian de bârfe aiuritoare şi 
scârboase aruncate de oameni pe care nu-i văzuse în viaţa 
ei dar care aveau opinii foarte clare despre ea şi 
capacitatea ei de a ocupa postul pe care-l avea. Articolul în 
sine era inofensiv, spunea doar că fusese chestionată de 
poliţie. Însă era incredibil cât de agresive puteau fi unele 
comentarii, probabil şi din pricină că avea o funcţie semi- 
politică. Dezbaterile online deveniseră tot mai urâte după 
criză, de parcă brusc se putea spune orice despre oricine, 
mai ales despre politicieni. 

Singura ei consolare, dacă putea s-o numească aşa, era 
că vestea despre moartea lui Herjolfur venise în aceeaşi zi. 
Intr-o oarecare măsură, pusese în umbră speculaţiile facile 
din media cu privire la posibila legătură dintre oficiali şi 
atacul armat. Era nevoită să admită că, dacă tot era să 
moară, Herjólfur n-ar fi putut alege o zi mai bună. Soarta 
lui fusese, bineînţeles, incomparabil mai rea decât bârfele 
pe care trebuia să le suporte ea. Ar fi vrut să poată fi 
alături de familia lui, să-i compătimească, dar nu era uşor. 
Nu-l cunoscuse pe Herjolfur. Şi, oricum, avea propriile ei 
probleme. 

Şi mai era şi poza aia, nenorocita de poză din articol. 


Încercase să scape folosind un nume nou, dar cel real, Elin 
Einarsdóttir, nu mai era un secret în Siglufjordur. Era 
limpede că autorul primului articol din dimineaţa aceea îşi 
făcuse temele. Textul vorbea despre Elín Reyndal, 
viceprimarul din Siglufjordur, şi includea o fotografie a ei, 
cu numele adevărat scris dedesubt. Era o poză veche, dar 
nu asta era important. Acum că fusese demascată, nu mai 
era decât o chestiune de timp ca Valberg să-i dea de urmă 
şi să-şi dea seama că femeia care-l părăsise, fugind de 
abuzurile la care o supunea, se ascunsese tocmai în nord, 
în Siglufjordur. 

Întrebarea era cât de departe ar fi mers? S-ar fi deranjat 
să ia legătura cu ea? Era sigură că avea timpul de partea 
ei, că era posibil ca Valberg să-şi fi găsit altă femeie. Altă 
femeie pe care s-o maltrateze? Poate, dar Elinei nu-i păsa 
de asta acum. Trebuia să se gândească la ea însăşi. 
Trebuia să-şi adune tot curajul şi să înceteze jocul de-a v- 
aţi ascunselea, să-l confrunte pe nemernic. Uşor de zis, 
greu de făcut. Nu era convinsă că-l cunoaşte îndeajuns de 
bine încât să fie sigură care sunt limitele lui. Dacă pleci, te 
omor! Să fi fost doar o ameninţare lipsită de conţinut? Nu 
putea să-şi dea seama, dar în sinea ei ştia că Valberg e un 
om periculos. Doar ăsta fusese motivul pentru care-şi 
schimbase numele şi-şi luase tălpăşiţa. N 

Elín lăsă geanta şi porni espressorul din bucătărie. Işi 
scoase paltonul. Ar fi preferat să poarte o geacă de vânt 
căptuşită care s-o protejeze de frigul iernii, dar simțea că 
nu s-ar fi potrivit unei persoane cu statutul ei, aşa că 
alegea să tremure în palton. Afurisitul ăsta de vânt 
muşcător sufla aproape în fiecare azi. Munţii mai protejau 
oraşul cât de cât, dar când vântul bătea din nord, direct 
dinspre mare, nu te puteai feri de el. Peste zi fusese rece, 
dar ploaia necontenită luase, în sfârşit, o pauză mult- 
aşteptată. 

Pielea de pe braţe şi de la ceafă i se înfioră. Nu-ncăpea 
discuţie, în apartament era neobişnuit de frig. Probabil 
lăsase o fereastră deschisă, la etaj, în dormitor. Ştia că ar 
fi trebuit să urce într-un suflet şi să închidă, dar ezită. 


Singură în casa plină de ecouri, brusc i se făcu teamă. Era 
obişnuită cu apartamentele mai mici din Reykjavik şi nu 
avusese niciodată o casă atât de mare numai pentru ea. 
Constata acum că o locuinţă spațioasă nu prezenta chiar 
atât de multe avantaje pe cât îşi închipuise. 

Incercă să-şi alunge tulburarea când auzi zgomotul 
liniştitor al espressorului. Nu mai putea amâna. Trebuia să 
urce să închidă fereastra. Pe lângă asta, până la urmă ar fi 
fost nevoită să urce ca să doarmă. Dar până atunci o să-şi 
bea cafeaua, în speranţa că o să apară Gunnar. N-avea 
cum să fi înţeles greşit motivul pentru care-l invitase. Dacă 
voia să renunţe la relaţia lui disfuncţională, acela era 
momentul. Putea face primii paşi chiar în seara aceea. O 
să vină. 

Elín privi nemişcată cum picăturile umplură ceşcuţa de 
espresso, un impuls de energie la sfârşitul unei zile lungi. 
De fiecare dată când se întâlnise cu cineva la birou nu 
reuşise să nu se-ntrebe: Oare a citit articolul despre mine? 
Oare crede că am împuşcat un poliţist? Gunnar o lăsase să 
plece acasă mai devreme, să-şi ia o zi de concediu medical, 
dar asta ar fi însemnat să se dea bătută prea uşor. Aşa nu 
se putea. N-au decât să creadă ce vor... o să treacă şi 
asta... Cel puţin aşa spera. Avea o slujbă care presupunea 
o oarecare legătură cu politica, trebuia să se obişnuiască şi 
cu bunele, şi cu relele, dar şi cu atenţia din partea 
publicului, fie ea pozitivă sau negativă. 

Poate că era mai bine, avea ocazia să iasă din umbră şi 
să-l uite pe ratatul de Valberg. Trebuia să-şi găsească toate 
rezervele de curaj şi să-l înfrunte dacă s-ar mai fi întâlnit 
vreodată. 

Gustă cafeaua - o înghiţitură desăvârşită de cofeină 
care-i dădu puteri noi şi o încălzi pe dată. Intră în cel mai 
mare dintre cele două saloane şi se uită pe fereastră la 
povârnişurile acoperite de zăpadă ale munţilor care păreau 
să coboare lin până-n curtea din spate. Gunnar nu locuia 
departe, stătea la umbra aceluiaşi munte. 

— Iubirea mea. 

Două cuvinte nevinovate care o zguduiră până-n adâncul 


fiinţei. Cuvinte care, în alte condiţii, ar fi fost minunate, 
dar nu aici, nu acum. Elín îngheţă. Nu putea să se mişte, 
uitase să respire. Un fior îi străbătu corpul ca un şoc 
electric. 

— Iubirea mea, repetă el. 

Scăpă ceaşca de cafea şi o văzu cum se sfărâmă. Pe 
gresia albă apăru o pată de un maro intens. Simţi că e pe 
cale să leşine. Trebuia să stea jos, dar asta ar fi însemnat 
să se întoarcă. 

Mai bine îi întâlnea imediat privirea. Dintre două, mai 
periculos era să-l aibă în spatele ei. Se răsuci pe călcâie. 

El stătea la baza scării, îmbrăcat aproape exact ca 
atunci când se întâlniseră prima oară în clubul de noapte 
din Kópavogur. Nu-şi schimba niciodată ţinuta: blugi şi 
geacă de piele, ambele cu o mărime mai mică decât i-ar fi 
trebuit în mod normal. Singura variaţiune o reprezenta 
tricoul. 

Se îndreptă spre ea cu paşi hotărâți. Să tipe? Să-l atace? 
Să fugă? Să încerce să iasă? Decise că nu putea face nimic. 
Trebuia să aibă încredere în propriile instincte. Cumva 
simţea că e mai bine să nu-l supere, să nu-l enerveze. 

— Ce cauţi aici, Valberg? întrebă ea, sperând să pară 
încrezătoare, stăpână pe situaţie, însă glasul o trădă; rosti 
cuvintele fără siguranţă, cu o voce care tremura de 
spaimă. 

— Ce cauţi tu aici? întrebă el ridicând tonul. 

Acum se apropiase, putea s-o atingă dacă întindea mâna 
- sau dacă ea încerca să strige după ajutor sau să fugă. 

Ştia că el n-are de gând s-o lase să iasă din casă, că n-o 
să plece fără scandal. Oare putea să-l facă din vorbe? 

— Am... am primit o slujbă, zise ea. Cum m-ai găsit? 

Îşi recăpăta forţa din glas, însă tot tremura de frică. Era 
atât de speriată că abia putea să se concentreze. 

— Cum te-am găsit? repetă Valberg şi pufni în râs. De 
ce? Te ascundeai? 

— Nu. Nici vorbă. 

— Ţi-am văzut poza pe net, aşa că iată-mă-s. M-am suit 
în maşină şi-am venit direct aici. Elin Reyndal! râse el. Ce-i 


rahatul ăsta? Chiar credeai că n-o să te găsesc? Chiar 
credeai c-o să te ascunzi în haznaua asta nenorocită? 

Se opri, începând să gâfâie, o mărturie a numeroaselor 
ţigări fumate. 

— Ştii ce, Elin...? 

Cobori tonul. 

— Ştii ce? Cred că ne-am fi putut despărţi prieteni dacă 
ai fi vorbit cu mine. Ştiu că am mâna grea uneori, dar mi- 
am cerut iertare de fiecare dată. Nu poţi să-mi faci asta, să 
dispari aşa. Una, două - gata! A? Nu se face aşa ceva! 

Se apropie mai mult de ea, îi puse uşor o mână pe umăr, 
apoi o plesni peste faţă. 

Durerea arzătoare o năuci, iar Elin încercă instinctiv să-l 
împingă. El îi prinse ambele mâini şi i le strânse, privind-o 
sfredelitor în ochi. 

E doar începutul. O să se sfârşească prost. 

— Cum te-am găsit? rânji din nou Valberg. Mi-a fost 
foarte dor de tine, Elin, scumpo! Te-am căutat peste tot, 
am întrebat pe toată lumea de tine. În registrul naţional 
scrie că locuieşti acasă la maică-ta. Am urmărit casa şi nu 
te-am văzut niciodată. Dar ce noroc c-ai nimerit într-un caz 
de crimă! Ia zi, tu l-ai împuşcat pe gabor, nu-i aşa? 

Valberg era roşu la faţă şi tremura din pricina furiei pe 
care încă o ţinea sub control. Însă vâlvătaia din el fusese 
aţâţată, iar Elín ştia că orice sentimente ar fi avut când ea 
îl părăsise se transformaseră acum într-o furie arzătoare, 
care-l cuprinsese pe de-a-ntregul. 

Nu zise nimic. El îi ţinea ambele încheieturi cu mâna-i 
uriaşă. 

— Oricum, nu contează, iubito. Te-am găsit repede. Am 
întrebat în stânga şi-n dreapta. Toată lumea e foarte 
săritoare la ţară. Cu toţii au încredere unii-n alţii! Mişto 
casă. Cre' că-i barosăneală să stai aici, ă? E mai mult 
spaţiu ca în blocul din Kópavogur! Şi văd că ai grijă şi de 
siguranţa ta. N-am intrat uşor. Ferestrele încuiate, uşile 
încuiate... A trebuit să urc pe balcon şi să intru de-acolo. 
N-am spart decât un geam. Nu voiam să mă dau de gol din 
prima, iubito, altfel poate că n-ai mai fi intrat... Şi avem 


destule de discutat ca să fim siguri că aşa ceva nu se va 
mai întâmpla niciodată. 

— Vrei... Vrei să stăm jos? propuse ea. 

O plesni din nou, mai tare. Durerea o făcu să-i dea 
lacrimile. 

— N-ai decât să plângi, nu-mi pasă, zise Valberg. E vina 
ta. Nici nu-ţi dai seama ce furios am fost, iubito. Furios şi 
înspăimântat. Nu se face aşa ceva, repetă el. 

Ea nu îndrăzni să spună nimic, dar simţi cum îi curg 
lacrimi pe obraji. 

— Nici măcar nu te-ai vopsit sau tuns altfel, observă el 
trecându-i o mână prin păr. Ce plan mai e şi ăsta? Alt 
nume, alt oraş, dar aceeaşi Elín. Tre’ să faci lucrurile până 
la capăt, eu aşa zic mereu. N-ai fost suficient de atentă. 

Se gândi la Gunnar. A 

Să fie el singurul care o mai putea salva? Începu să se 
roage în sinea ei ca Gunnar să vină cât mai repede. Nu 
fixaseră o oră anume, totul fusese un acord aproape tacit. 

Spera, spera din tot sufletul să fie în drum spre ea. Elín 
era gata să strige imediat ce auzea soneria, să fugă şi să 
încerce să deschidă uşa care rămăsese încuiată. Valberg 
nu putea să se lupte cu amândoi, probabil ar fi fugit şi... 

Gândul la Gunnar îi dădu o urmă de speranţă, dar ştia că 
e în zadar. Ştia că Valberg n-o să se dea bătut niciodată. 
Avea să-ncerce din nou şi din nou, până obținea ce voia. 
lar acum, ea asista la sfârşit. La propriul sfârşit. 


La şedinţa de dimineaţă m-au obligat să mă înscriu la 
ergoterapie, aşa că am ales tâmplăria. Cealaltă variantă ar 
fi fost croitoria, la care nu mă descurc aşa de bine. Cu 
lemnul mai fac câte ceva, dar nu-mi place. În fiecare zi 
sunt două ore, care trec îngrozitor de incet. Putem să 
ținem radioul deschis, dar muzica clasică - în alte condiţii 
perfect în regulă - nu face decât să înrăutăţească lucrurile. 
Aici doar întunecă şi mai tare o comunitate şi-aşa 
nefericită. Nici revista presei nu e mai brează. Din când în 
Când se dă muzică mai uşurică, ceva ritmat care ne mai 
înveseleşte puțin. 

Au uitat ce s-a întâmplat ieri, cel puțin aşa pare. Mă 
îndoiesc că sunt primul pacient de la secția de psihiatrie 
care şi-a pierdut vreodată cumpătul şi bănuiesc că n-o să 
fiu nici ultimul. Chiar şi aşa, mi-e ruşine. Voiam să 
dovedesc cumva că nu sunt bolnav. Însă individul 
„sănătos“ care a „ales” să petreacă puţin timp printre 
bolnavi nu mai iese în evidenţă. _ 

De dimineaţă am reuşit să vorbesc cu asistenta. li era 
teamă de mine. Am întrebat-o direct de ce dracului n-a 
vrut Dr. Helgi să mă primească. 

E ocupat, mi-a Zis. 

Sau poate am uitat să-l întreb, mi-a zis. 

A uitat! N-o cred. De fapt, mi-am dat seama că minte. 
Ori el chiar nu voia să mă primească, ori ea a făcut înadins 
şi nu l-a rugat să mă programeze. 

M-am îndepărtat. 

Incă iau medicamentele astea. N-am cum să nu le iau, 
dar nu mă simt bine. Nu mă simt bine deloc. 


24 


Poate că vestea despre moartea lui Herjólfur l-a făcut pe 
Gunnar să se răzgândească - cert este că nu l-a lăsat inima 
să meargă la Elin cu scopul clar de a-şi înşela soţia. 

Era dureros de conştient că are sufletul încărcat - doar 
avusese de gând să se culce cu Elin. 

Inventă faţă de el însuşi tot felul de pretexte pentru care 
s-o viziteze, unele mai rezonabile ca altele, şi o vreme 
fusese ferm hotărât să nu dea înapoi. Îşi spunea că merită. 
Aşteptase destul. Soţia lui nu era interesată de relaţie, ea 
îl aruncase în braţele Elinei. 

Fusese surescitat toată ziua şi nu izbutise să se 
concentreze la ce avea de făcut. Într-o primă fază, vestea 
despre Herjólfur nu-l afectase, cu toate că făcuse tot 
posibilul să dea „răspunsurile corecte”, indiferent ce 
însemnau ele. Nu e ca şi acum ar fi avut un manual cu 
ajutorul căruia să traverseze situaţii de coşmar ca aceea. 
Cu siguranţă că oamenii din oraş erau năuciţi din pricina 
şocului, iar atmosfera de la primărie era grea ca plumbul. 
Toţi ţineau privirea în pământ şi vorbeau aproape în 
şoaptă, în ciuda neliniştii generale, în semn de respect 
pentru cel care se stinsese. Iar articolul despre Elin nu 
fusese de niciun ajutor. Gunnar încercase să dezamorseze 
situaţia scriind un e-mail general colegilor în care povestea 
cum Elin îi ajuta pe poliţişti în anchetă şi că nu se număra 
sub nicio formă printre suspecți, dar nu era sigur că 
obținuse efectul scontat. 

Când ajunse acasă, destul de devreme, făcu un duş şi se 
schimbă. Abia atunci începu să-l mustre conştiinţa 
încărcată. Toate pretextele care-l ţinuseră la suprafaţă 
peste zi, toate încercările de a-şi justifica planurile 
deveniră banale şi lipsite de forţă când auzi glasul soţiei 
sale la telefon. Da, o sunase din senin când era gata să 
plece spre patul altei femei. Se aşezase în sufragerie şi 
formase numărul de Norvegia. 

Soţia lui răspunsese neobişnuit de repede şi chiar îşi 


acordase răgazul să vorbească despre tot felul de 
mărunţişuri. Parcă simţise cumva cât de important era 
momentul şi că în joc era căsnicia lor. Viitorul precar al 
relaţiei depindea de o conversaţie fără un subiect anume. 

Vorbiră o jumătate de oră, o jumătate de oră scumpă din 
pricina tarifelor internaţionale, însă merită fiecare bănuţ. 
Gunnar se ridică, dădu fuga în cameră şi puse înapoi în 
dulap hainele menite s-o impresioneze pe Elin şi, cu un 
oftat, se întinse pe canapea ca să se gândească. Evitase la 
mustață o alegere pe care n-ar fi putut s-o îndrepte 
vreodată. 

Ar fi trebuit s-o sune pe Elin să-şi ceară scuze, chiar 
explicându-i cinstit totul. Dar asta putea să aştepte, 
trebuia să aştepte, hotări el. Nici măcar nu se putea gândi 
la ea, darmite să stea de vorbă. 

Rămase întins pe canapea şi privi pe fereastră 
întunericul care devenea tot mai dens, simțind, însă, cum 
în interiorul lui se aprinde o lumină nouă. 


25 


— Putem să stăm jos? îndrăzni Elin să întrebe. Trebuie 
să-mi dai drumul. Mă doare. 

— Asta-i şi ideea! rânji Valberg cu mânie în glas şi în 
privire. 

Ştia din proprie experienţă că e pe cale să-şi piardă 
cumpătul. Trebuia să-l liniştească, să mai câştige timp 
până când venea Gunnar. Valberg era în stare să fie 
extrem de violent. 

— Hai să stăm jos, zise ea cât putea de ferm. Hai să 
stăm de vorbă. Dă-mi drumul, şi-aşa nu mă duc nicăieri. 

El slăbi strânsoarea. 

— Bună idee. Dacă încerci ceva, te omor. Jur că te omor. 

— Nu încerc nimic, spuse ea şi îşi adună toată energia 
ca să adauge: iubirea mea. 

— Lasă vrăjeala! strigă el. Dacă mă iubeai, nu plecai de 
lângă mine! 

Preţ de o clipă Elinei i se păru că e vulnerabil, dar îi 
evită oricum privirea. 

Îi eliberă încheieturile, dar rămase la o lungime de braţ 
de ea. 

Elin se apropie încet de masa din bucătărie. 

— Vrei să stăm aici? 

El dădu din cap. 

— Să nu încerci vreo prostie, se răsti el şi o împinse spre 
un scaun. 

Luată prin surprindere, îşi pierdu echilibrul şi în cădere 
se lovi cu umărul de colţul mesei. Simţi o durere ascuţită 
când se ridică, dar încercă să n-o arate. 

Individul din faţa ei era periculos, iar acum parcă îi 
plăcea mai mult ca niciodată s-o facă să sufere fizic. Se 
aşeză cu greu la masă, dar nu-şi mai simţea umărul. 

— N-am venit să te aduc înapoi. Ştiu că s-a terminat 
între noi. Dar nu-i dau nimănui voie să se poarte aşa cu 
mine, aşa că o să mi-o plăteşti. Te-ai mutat în partea 
cealaltă de ţară ca să începi o viaţă nouă, ai fugit! Ar 


trebui să-ţi fie ruşine. 

— Vrei ceva de băut? întrebă ea precaut. Cred că am 
nişte bere pe undeva. 

Din păcate, se vedea că nu pusese gura pe alcool. L-ar fi 
ameţit, ştia şi el asta. 

— Nu. Fără bere. 

— Nu putem să reparăm asta, Valberg? Să luăm totul de 
la capăt? 

Cuvintele îi lăsară un gust neplăcut în gură. Individul 
era respingător. Ce greşeală că se lăsase păcălită şi se 
mutase cu el! Sau că nu plecase în clipa în care ridicase 
prima oară mâna la ea... 

El tăcea. 

— Cum e la muncă? întrebă Elin pe un ton care încerca 
să fie normal. 

— De parcă-ţi pasă! Mă rog, dacă tot întrebi, javrele m- 
au dat afară. Idioţii dracului! 

Elin tresări, dându-şi seama că pierderea slujbei îl făcea 
şi mai instabil. : 

Ceasul de perete îi atrase privirea. Il aştepta pe Gunnar 
după serviciu, dar aceasta era o noțiune destul de flexibilă. 
Ea se întorsese mai repede decât în mod normal, iar el 
plecase de la birou înaintea ei. Probabil trebuia să apară 
curând. lar telefonul ei era în hol, unde obişnuia să-l lase 
când intra în casă. N-avea nicio şansă să ajungă până acolo 
şi să-l sune, Valberg ar fi prins-o. Era în formă, dar dintr-o 
încăierare cu Valberg doar el ar fi putut ieşi învingător. 

— Vorbeşti serios? întrebă el tăios. 

— Ce? făcu ea, smulsă din gânduri. 

— Vorbeşti serios? repetă el. Ce-ai zis adineauri, să luăm 
totul de la capăt. 

Oare era pe cale să înghită momeala? Să fi fost aceea 
portiţa ei de scăpare, cel puţin pe moment - nu tocmai 
nevătămată, dar încă în viaţă? Obrazul îi pulsa unde o 
lovise, iar durerea din umăr se înrăutăţea de la o clipă la 
alta. 

— Da, bineînţeles, zise ea cât putea de convingător. 
Bineînţeles. 


— Dovedeşte-mi! 

Se ridică brusc în picioare şi o apucă de umărul lovit. Nu 
mai simţise vreodată o asemenea durere. Corpul nu o mai 
ascultă şi îi dădură lacrimile. 

— Hai, mişcă! 

O împinse înaintea lui, spre scări. 

— Sus! 

— De ce? reuşi ea să îngaime printre sughiţuri. De ce 
sus? 

— Dormitorul, tâmpito! Dacă tot zici că există a doua 
şansă, cred că-ţi dai seama cum e cel mai bine s-o folosim. 

I se păru că aude nota de sarcasm din glasul lui, dar nu 
era sigură. Paharul se umpluse. N-avea de gând să se urce 
în pat cu bărbatul ăsta şi practic să se lase violată. 

— Stai, spuse. 

— Să stau? Nu! Mişcă! Urcă! 

Ajunseseră la jumătatea scării. 

— Nu acum, iubire. Nu acum. 

N-o băgă în seamă şi o îmbrânci mai departe. 

— Nu acum, repetă ea, iar el se opri brusc. 

— Nu acum?! Ştiam că umbli cu vrăjeala! Ştiam, fir-ar a 
dracului de treabă! Scârbă mincinoasă, ai tupeu să mă 
minţi în faţă! 

O smuci de umăr şi o dezechilibră. În acelaşi timp, mâna 
ei se desprinse de pe balustradă. Valberg făcu un pas 
înapoi şi o privi cum cade pe trepte. Elin simţea cum inima 
îi bubuie şi nu-i venea să creadă că ceea ce trăieşte se 
întâmplă cu adevărat, încerca să-şi limpezească gândurile 
în cele câteva clipe dintre viaţă şi moarte. Ajunseseră 
aproape de capătul de sus al scării, era drum lung până 
jos. Ţipă îngrozită, sperând să nu moară în cădere. 


În baie sunt cercuri. Tapetul e straniu, parcă te 
hipnotizează - cercuri peste cercuri peste cercuri... Dar te 
obişnuieşti, la fel ca şi cu toate celelalte. La fel ca şi cu 
porcăria insipidă despre care ei îţi spun că ar fi mâncare. 
La fel ca şi cu nepăsarea. 

Corpul meu s-a revoltat împotriva medicamentelor 
ăstora, dar eu nu renunţ. Am cerut de mai multe ori să fiu 
consultat de un doctor, dar n-am primit niciun răspuns. 
Trebuie să am grijă să nu-mi pierd cumpătul, să rămân 
calm şi politicos. Asistenta îmi tot promite că vorbeşte cu 
el, dar nu se întâmplă niciodată nimic. 

Încerc să nu mă integrez printre ceilalţi din secţie. Poate 
sună arogant. Unii ar spune că am comportament 
antisocial, dar eu nu aşa văd lucrurile. N-am de gând să 
fac în vreun fel parte din grup. Trebuie să stau aici până- 
mi revin, până mă regăsesc, pentru ca Tata să mă ierte. E 
greu de crezut, dar e adevărat că aici poţi să inventezi o 
lume întreagă numai a ta dacă nu vorbeşti cu nimeni decât 
când e absolut necesar. Nu mulţi dintre noi avem chef doar 
să vorbim. Fiecare are problemele lui. Câţiva, doi sau trei 
indivizi care simt nevoia puternică să se exprime, s-au 
descoperit de mult unii pe ceilalţi şi stau toată ziua în 
colţul lor din camera comună. Îi evit. lar ei mă evită pe 
mine. 


26 


Ari Thor merse acasă la cină, acordându-şi câteva ore de 
odihnă înainte să se întoarcă la secţie la ora nouă. Tómas 
urma să conducă o şedinţă cu toţi agenţii din zona coastei 
nordice care erau implicaţi în caz. Membrii-cheie ai 
echipei din Reykjavik aveau să-i asculte prin telefon. 
Trebuia prins un om care ucisese un poliţist şi, dată fiind 
atenţia susţinută asupra anchetei, publicul nu ar fi 
acceptat vreun alt rezultat. Astfel de lucruri nu trebuia să 
se întâmple în Islanda, cel mai paşnic loc din lume. Cei mai 
furioşi erau chiar poliţiştii, atât cei din posturile superioare 
cât şi agenţii obişnuiţi. Până şi Tómas era afectat. Furia 
justificată a poliţiei provenea dintr-un instinct natural de 
autoconservare. Nimeni n-o spunea, dar tuturor le treceau 
prin minte gânduri ca „Puteam fi eu” şi „Poate că eu 
urmez”. Nu le rostea nimeni cu voce tare, însă Ari Thor n- 
avea nicio îndoială că, la nivel conştient sau nu, asta se 
ascundea sub furia afişată. 

Tómas îl lăsase să meargă acasă cu condiţia să preia pe 
mobil toate apelurile primite la secţie, oferindu-i astfel 
răgazul să pregătească şedinţa. Doar câteva apeluri 
fuseseră urgente, majoritatea veneau din partea 
jurnaliştilor insistenti. Nimeni nu voia să rateze un pont. 
Printre ei mai sunau şi oameni care susțineau că au 
informații despre caz, unii credeau chiar că dezlegaseră 
misterul, dar de fiecare dată soluția era hazardată. Până la 
urmă sună şi cineva care susținea că are un mesaj de la 
Herjólfur de pe lumea cealaltă. Ari Thór nota conştiincios 
amănuntele discutate cu fiecare în parte, chiar dacă nu 
primea nicio informație de încredere, nimic care să merite 
să fie cercetat mai amănunțit. 

Era foarte evident că locuitorii din Siglufjördur luaseră 
omorul foarte personal. Ari Thór îi înțelegea prea bine. Nu 
doar că se dovedea că impresia lor că trăiesc în cel mai 
sigur loc din lume e doar o iluzie, dar Siglufjordur devenise 
şi focarul unei ameninţări noi, nevăzute. Dacă înainte era 


doar un orăşel liniştit, acum se transformase într-un centru 
periculos al crimei. Işi pierduse inocenţa. 

Ari Thór şi Kristin nu scoaseră aproape niciun cuvânt la 
masă. Stefnir dormea deja când ajunse Ari Thor, iar Kristin 
părea epuizată după o zi petrecută cu cel mic. 

Se uitară împreună la ştiri. Subiectul principal era, 
evident, cazul, care trecuse la nivelul de „anchetă a unei 
crime” după moartea lui Herjólfur. Pe ecran, sub o 
fotografie făcută cu prea mult timp în urmă, apăreau 
informaţii amănunțite despre cariera inspectorului. 

— Stefnir a fost vioi azi, spuse Kristin deodată. Ţie cum 
ţi-a fost ziua? 

Tonul ei lipsit de interes goli întrebarea de sens. 

— Merge greu. Tomas e mai exigent decât în trecut, 
ceea ce nu-i rău, dar e obositor. 

— Ar trebui să te culci mai devreme, zise Kristin cu un 
glas lipsit de inflexiuni. 

— Sper să reuşesc, spuse Ari Thor şi oftă. Trebuie să mă 
întorc la o şedinţă. 

— Te întorci? Nu ai pauză între ture? îl întrebă ea, vizibil 
iritată. 

— Da, dar... 

Soneria mobilului îi oferi ocazia să-şi lase fraza 
neterminată. 

Era un jurnalist care se prezentă atât de repede că Ari 
Thor nu înţelese cum îl cheamă. 

— Dăm ziarul în tipar, zise el. Vreo veste? Ceva nou 
pentru noi? 

Ari Thór gemu, trase adânc aer în piept şi hotărî să-l lase 
pe celălalt să aştepte o clipă. 

— Nu. Nicio noutate, zise în cele din urmă. 

— Sunămădacăiceva, bine? 

Jurnalistul vorbi atât de repede că abia reuşi să 
descifreze cuvintele. 

— Vă anunţăm când apare ceva nou, spuse Ari Thór, lăsă 
jos telefonul şi se întoarse spre Kristin. Îmi pare rău, 
scumpo. 

— Eu mă duc la culcare, spuse ea obosită. 


— Deja? Serios? Stai puţin, nu... 

Telefonul sună din nou. 

— Da? răspunse Ari Thór cam agresiv. 

Până să primească răspuns, încercă să şoptească spre 
Kristin: 

— Mai stai puţin... 

— Am sunat la... poliţie? În Siglufjsrdur? 

Era o voce de femeie, vorbea încet şi precaut. 

— Da, spuse Ari Thór surescitat, încercând să se uite în 
ochii Kristinei. 

— Ăăă... Numele meu e... Ása. 

— Cum? Ása? făcu el. 

Mâzgăli numele pe ceva. Şi apelul ăsta trebuia trecut la 
catastif. 

— Nu eram sigură... sau... 

Vorbea încet, abia o auzea. 

— Da? insistă Ari Thór exasperat; vedea pe chipul 
Kristinei că ajunsese la limita răbdării. 

— Ştii... Voiam să vorbim despre un pacient de la 
psihiatrie, dar nu eram sigură dacă să sun, nu-s prea 
sigură... 

Ari Thor îşi dădu ochii peste cap. 

— De la psihiatrie, zici? Acolo eşti acum? 

— Ce? Nu, nu - de fapt, ba da, sunt asistentă. 

— Şi m-ai sunat în legătură cu un pacient? 

— Da... răspunse ea şi tăcu apoi câteva secunde. Uite ce 
e. O să sun mai târziu, poate. N-ar trebui să vorbesc 
despre pacienţi... a fost o greşeală. 

— OK, zise Ari Thor, pe jumătate uşurat că apelul se 
încheia. Mulţumesc. 

Închise. 

Kristin era în picioare. 

— Stai puţin, scumpo. Nu vrei să, ştii tu, să profităm de 
ocazie? Stefnir a adormit, eu sunt aici... 

— Nu acum, Ari Thor. N-am chef. Sunt prea obosită. 

Kristin se îndreptă spre uşă fără să se uite înapoi, dar 
când ajunse în hol Ari Thor îi văzu chipul din profil. Nu 
schiţă nicio mişcare şi aşteptă ca ea să dispară la etaj, 


convins că-i zărise lacrimi în ochi. De ce plângea? Ce naiba 
se întâmpla, ce era atât de grav de o făcea să plângă? 


De azi-dimineaţă nu m-am dat jos din pat. N-am putut să 
merg la micul-dejun, atât de rău mi-a fost. Mi-e greață şi 
nu vreau să stau în preajma altora. Am cerut din nou să-mi 
schimbe medicamentaţția, dar nu se-ntâmplă nimic. Vreau 
să vorbesc cu doctorul meu sau cu oricare alt doctor, să 
fac o cerere. Uşor de zis, greu de făcut. Am înţeles că a 
trecut ieri pe la spital dar asistenta mi-a zis că n-a apucat 
să-i spună de mine. O clipă am avut impresia că nu-mi 
spune adevărul, că nu l-a rugat să-mi facă programare. 

Ce are cu mine? 

Asa. Nu înțeleg de ce n-am întrebat-o până acum. O 
Cheamă Asa. 

Pe fereastra camerei comune văd un soi de grădină 
singuratică. Nu trece nimeni pe-acolo, iarba e sârmoasă şi 
neîngrijită, chiar dacă e miezul verii. Cerul e cenuşiu, de 
parcă toamna s-ar pregăti să vină mai devreme decât de 
obicei. Încerc să mă uit pe ferestrele clădirii din capă tul 
îndepărtat al grădinii. Sunt prea multe să le număr. În 
spatele fiecăreia se ascunde povestea nefericită a câte 
unui pacient care probabil stă şi se uită pe geam la grădina 
neglijată aşa cum fac şi eu. 

Aici nu te poţi aştepta la aer curat. Pot să crap foarte 
puțin geamul, însă în zadar. Simt cum aerul de-aici devine 
tot mai dens, mă trage în jos şi îmi împovărează pleoapele. 
Uneori am senzaţia că secretele mele, filonul acela subțire 
şi malefic din mine, sunt hrănite şi cresc în locul ăsta cald, 
din care nu pot scăpa. Parcă ar fi o floare într-o seră. 

Cred că o să mă întind din nou. 


27 


Când îşi reveni, Elin simţi că are încheietura ruptă - îşi 
aminti zgomotul, un pocnet cumplit - şi apoi durerea o 
copleşi în valuri, o durere sfâşietoare, ascuţită. O cuprinse 
greaţa şi se strădui din greu să nu verse. Linișteşte-te. 
Respiră. Trebuia să rămână conştientă. 

Dar încă era în viaţă. Îl auzi pe Valberg cum îşi continuă 
tirada plină de înjurături, se uită în sus şi-l văzu în capul 
scării. Furia îi schimonosea chipul într-un rânjet dement. 

Avea noroc că-şi rupsese încheietura dreaptă, era pe 
aceeaşi parte cu umărul lovit, astfel că încă putea folosi 
braţul şi mâna stângă. 

Se chinui să se ridice. O durea fiecare părticică din corp 
şi spera să nu-şi fi rupt decât încheietura. Se sprijini în 
mâna sănătoasă, încercă din nou, iar de data asta reuşi. In 
pragul de a-şi pierde cunoştinţa, se ţinu de balustradă ca 
să nu cadă iar, să nu leşine. Se luptă să-şi păstreze 
echilibrul, cu ochii la Valberg, care era încă la etaj. Işi 
dădu seama că ar fi trebuit să fugă din casă în clipa în 
care-l văzuse, să alerge în stradă, să strige şi să urle, să 
spargă geamuri numai să atragă atenţia vecinilor. Probabil 
că acum era prea târziu. Simţea că nu poate să se mişte, 
darmite să alerge sau să facă destul zgomot cât să dea 
alarma. Sunt prinsă. 

— Eşti o proastă, pufni el dispreţuitor. Eu încerc să te 
ajut să urci şi tu ce faci? Te dai de-a berbeleacu'. Minciuni, 
minciuni, numai minciuni. Nu voiai să te ţii de cuvânt, nu-i 
aşa? Acum îmi dau seama că m-ai minţit tot timpul, de 
când ne-am cunoscut. 

Reuşi cu greu să îngaime un cuvânt. Şi-aşa de-abia 
izbutea să respire şi să stea în picioare. 

Valberg nu se mişcase. 

— leşi afară, dobitocule! leşi afară! Nu vreau să te mai 
văd niciodată. 

Avea glasul gâtuit, vocea abia i se auzea. Ştia că riscă 
enorm, dar nu-i mai păsa de consecinţe. 


— Să ies? Acum? 

Cobori o treaptă. 

— Ai înnebunit? Abia am început! 

Elin îşi dădu seama că următoarele câteva clipe aveau să 
fie hotărâtoare pentru viaţa ei. Dacă rămânea pe loc, 
şansele să scape erau minime. Cu mare băgare de seamă 
îşi mută greutatea de pe un picior pe altul. Da. În ciuda 
loviturilor, reuşea să meargă, poate chiar să alerge. 

El cobori încet treptele, oprindu-se la jumătatea scării şi 
privind-o la fel cum se uită o pisică la un şoarece. Oare cât 
de departe putea să ajungă? Işi cântări opţiunile. N-avea 
cum să iasă din casă. Sufrageria? Da. Bucătăria? Probabil. 
Bineînţeles, bucătăria. Îşi aminti de cuțitul japonez lung de 
lângă tocător - făcea parte dintr-un set scump pe care-l 
cumpărase de moft cu mult timp în urmă, când o tenta 
ideea să-şi pregătească singură sushi. Nu mai învățase să 
facă sushi, dar îşi tăiase un măr în dimineaţa aceea. Numai 
din lene nu-l aşezase înapoi la loc. Acum trebuia să facă 
ceva. Nu avea prea multe variante la dispoziţie. 

Începu să alerge. Durerea şi frica - o groază în stare 
pură - îi ofereau un impuls de energie. În spatele ei, îl auzi 
cum coboară ultimele trepte. 

Ajunse la bucătărie înainte s-o prindă din urmă şi nu 
pierdu nicio clipă să se uite peste umăr. Zări cuțitul, îl 
înşfăcă şi se întoarse. Valberg era la doar câteva fracțiuni 
de secundă în spatele ei. Încremeni când văzu cuțitul. 

— Te-ai tâmpit de tot? Lasă dracului cuţitu' ăla! Doar nu 
vrem să ne accidentăm, adăugă el cu o falsă expresie de 
îngrijorare. 

Ultimele lui cuvinte îi aduseră un zâmbet neverosimil pe 
buze, din cauza căruia simţi săgeți de durere prin tot 
capul. O dureau toate. 

Doar nu vrem să ne accidentăm. 

— Marş dracului afară, dobitocule! 

Valberg păli când îl ameninţă cu cuțitul. Indiferent dacă 
era sau nu oţel japonez, cum îi făcuse reclamă vânzătorul, 
era ascuţit ca un brici şi trecuse prin măr ca prin unt. 
Spera cu disperare ca Valberg să nu-şi dea seama că ţinea 


cuțitul în mâna stângă şi spera să nu-şi amintească nici de 
faptul că ea era, de fapt, cât se poate de dreptace. Nu era 
sigură dacă putea într-adevăr să-l mânuiască la nevoie, dar 
i-l flutură oricum prin faţă, ţinându-l atât de strâns că 
degetele i se albiseră pe mâner. Trebuia să-i distragă 
atenţia. 

— Da, da, bine, mă car... zise el şi făcu un pas înapoi. 
Dar o să mă-ntorc, scumpete. Poate mă şi mut pe-aici. Ştii 
cumva dacă închiriază cineva ceva pe stradă? 

— Du-te dracului! Nu vreau să te mai văd niciodată! 
Niciodată, înţelegi? 

Pe faţa lui Valberg apăru un zâmbet larg, seducător şi 
sincer. Genul de zâmbet care o cucerise în trecut, dar care 
n-avea s-o mai tulbure vreodată. 

— Poate c-o să-ţi accept oferta până la urmă, zise el 
încet. 

— Ce? 

— Sexul. Chiar acum. În dormitor. Dacă tot am venit... 
Ce zici? Sau chiar aici şi-acum, pe podea? Da' mai întâi 
lasă jos cuțitul... 

Făcu un pas înainte. 

— Hai, dă-mi odată cuţitu'! Acum! 

Ea simţi un junghi de groază şi făcu la rândul ei un pas 
spre Valberg, ţinând cuțitul îndreptat spre pieptul lui. Pe 
chipul lui se citi surprinderea, apoi uluiala. Se retrase şi se 
împiedică de  covoraşul care alunecă de sub el, 
proiectându-l în spate. Ea auzi cum se izbeşte cu capul de 
masa din bucătărie, apoi se lăsă liniştea. 

Elín, încremenită din pricina şocului, ţinea cuțitul în aer 
şi se uita năucă la bărbatul care fusese cât pe ce să-i 
curme viaţa. Zăcea în faţa ei, lipsit de apărare, nemişcat. 
Încercă să-şi dea seama dacă e mort în timp ce o năpădea 
o senzaţie ciudată de linişte. Se apropie de el cu lama în 
mână, întrebându-se de ce nu fuge sau nu sună la poliţie. 

Era mort? Pieptul îi urca şi cobora. Era viu. Inima începu 
să-i bată atât de repede că o cuprinse ameteala, totul în jur 
se întunecă şi se pomeni că repetă cuvintele întâi în sinea 
ei, apoi cu voce tare. O să mă-ntorc. Cuvintele îi răsunară 


în minte tot mai puternic, apoi în bucătăria răcoroasă, însă 
mesajul implacabil era acelaşi. O să mă-ntorc. 

Unde o să se mai ascundă acum? 

O să se-ntoarcă! Îşi pierduse uzul raţiunii şi, cu un 
strigăt de durere, aruncă departe cuțitul şi îşi acoperi 
urechile cu mâinile. Preţ de o clipă i se rupse filmul. Işi 
reveni în simţiri pe podeaua rece a bucătăriei, privind cum 
câteva firicele de sânge curg pe gresia albă. Distrată, îi 
trecu prin minte că sângele se coagula mai greu decât îşi 
închipuise. 

Iar apoi simţi că tremură, că tot trupul îi e zguduit de 
frisoane incontrolabile. I se făcu greață şi vomită. Se 
întâmplase ceva cumplit, ceva ce nu mai putea fi desfăcut. 
Tot corpul îi pulsa de durere, toate gândurile i se 
transformaseră într-un vârtej de confuzie. Toate cu 
excepţia unuia, limpede ca lumina zilei. Ştia, fără urmă de 
îndoială, că era liberă. In sfârşit, era liberă. 


N-am putut să dorm deloc toată noaptea. Medicamente 
nenorocite. Nici micul-dejun nu mi-a căzut bine şi l-am pus 
înapoi în farfurie. S-au scârbit toţi cei de faţă. Reacţia lor a 
înrăutățit lucrurile şi m-a cuprins iar furia. Din fericire n-a 
fost rănit nimeni, dar la limită. Nu ştiu ce m-a apucat. 
Vreau să dau vina pe condiţii sau pe medicamente, dar... 

Doi dintre ei au sărit pe mine până m-am calmat. Acum 
sunt tinut sub supraveghere. Poate că am fost mereu tinut 
sub supraveghere. Poate că aşa ar trebui să fiu ţinut 
mereu. 


28 


Elin aşteptă înainte să sune la poliţie, acordându-şi 
câteva clipe esenţiale în care să se adune. Trebuia să-şi 
gândească următorii paşi cu mare băgare de seamă. 

Nemernicul zăcea lângă ea, ţeapăn ca o scândură. O 
cuprinse doar un sentiment de plăcere, ca o licărire caldă 
care-i amorţea simţurile. Șocul avea să vină mai târziu, 
fără îndoială. Nu e ceva de fiecare zi să ucizi un om. Însă 
uşurarea era atât de înălţătoare că se simţea aproape în 
extaz. Scutură din cap, vrând parcă să se trezească la 
realitate. 

Trebuia să se împace cu faptul că-l omorâse pe Valberg. 
Dar oare fusese o crimă cu sânge rece? Ar fi fost mult mai 
uşor dacă l-ar fi terminat căzătura. Rupse absentă o aţă 
ieşită din covoraşul pe care aproape că-l aruncase în urmă 
cu câteva zile din pricina faptului că aluneca pe gresia 
lustruită. 

Îşi dădea seama că trebuia să se concentreze. 

Indiferent ce făcuse, nu simţea vreo vină. Acum putea să 
trăiască. Să trăiască în pace. El n-ar fi renunţat până n-ar 
fi obţinut ce dorea. Sigur, poate ar fi mers la închisoare 
pentru că-i intrase prin efracţie în casă şi o bruscase, dar 
pedeapsa n-ar fi fost grea. Iar ea s-ar fi văzut nevoită să-şi 
petreacă tot restul vieţii fugind de el. Aşa nu se putea trăi. 

Gestul era justificat. La fel de bine putea să moară din 
pricina loviturii la cap. În al doilea rând, acţionase în 
legitimă apărare, poate că nu în sens strict, dar în orice 
caz dintr-un instinct de autoconservare - o pornire la fel de 
validă. 

Nu fusese ea însăşi când îl înjunghiase, asta era clar. 
Elín nu-şi amintea gestul în sine şi se agăţă cu disperare 
de gândul acesta, care putea fi calea ei de scăpare, 
justificarea ei cu sine ca să doarmă liniştită şi să ducă o 
viaţă normală, ca o persoană obişnuită, nu ca un criminal. 

În timp ce toate aceste idei i se amestecau în minte, luă 
mobilul. Formă numărul, dar nu sună imediat. Ce-o să le 


spună poliţiştilor? 

Adevărul? Că-l omorâse cu sânge rece dar nu-şi amintea 
gestul? Ar fi crezut-o? Poate că da, dar numai după un 
proces de durată, care avea să atragă atenţia tuturor. Nu 
putea să intre la închisoare. Sub nicio formă. 

Ar fi fost, bineînţeles, o nedreptate. Valberg intrase prin 
efracţie, o ameninţase, o bătuse, o împinsese pe scări şi 
apoi încercase s-o violeze şi, probabil, s-o omoare. Roata se 
învârtise în avantajul ei, nu al lui. Era de-a dreptul 
incredibil că reuşise să scape cu viaţă şi că monstrul n- 
avea s-o târască în Iad împreună cu el. 

Era cât se poate de limpede ce se întâmplase înainte de 
deznodământ - pe trupul ei se vedeau toate semnele. 

Sună la poliţie. 


Nu pot să am încredere în nimeni de-aici. De dimineaţă 
m-au întrebat dacă vreau să ies în grădină cu ceilalţi, dar 
n-am avut chef. Cât a trecut de când am fost afară ultima 
oară? 

N-a venit nimeni să mă viziteze, asta e pedeapsa mea. 
Tata nu lasă nepedepsit un astfel de comportament. La 
mine în familie nu încearcă nimeni să se sinucidă. Nu dă 
bine. 

Zilele trec greu aici, poate pentru că pur şi simplu refuz 
să particip la vreo activitate socială. N-am nimic în comun 
cu oamenii ăştia, nimic! 

Pacienţii stau şi joacă cărţi, beau cafea şi fumează. Da, 
exact, fumează. În camera comună şi în salonul TV e un 
fum de-l tai cu cuțitul. Eu fumez rar şi niciunul dintre 
părinţii mei nu fumează (nici sinuciderea, nici fumatul nu 
sunt privite cu ochi buni la mine în familie), aşa că nu sunt 
obişnuit cu aerul ăsta cumplit. Pacienţii îşi primesc ratia 
zilnică de tutun şi o folosesc din plin. Rezultatul e că mă 
simt şi mai rău, de unde oricum nu începusem bine. 

Poate că metoda de luptă cea mai bună e să încep şi eu 
să fumez. Cafeaua mi-a devenit prietena cea mai bună - se 
pare că te poți obişnui cu aproape orice. Mă rog, nu chiar 
cu orice, altfel n-aş fi aici. 


29 


Uşa din faţă era deschisă. Tomas intră cu băgare de 
seamă, urmat îndeaproape de Ari Thor. 

Apelul venise când Ari Thor era încă acasă. Dispeceratul 
de urgenţă îl direcţionase imediat către poliţia din 
Siglufjordur, iar de acolo fusese redirecționat către 
mobilul lui Ari Thor. 

Elin îşi spusese numele. Gâfâia şi părea confuză. 

— Veniţi imediat! E mort! 

— Cine-i mort, Elín? întrebă Ari Thór pe un ton neutru. 

— Valberg, fostul meu. A... a... mi-a spart casa. A 
încercat... încercat... a încercat să mă omoare. Veniti, 
acum! 

Bărbatul care zăcea în bucătărie era mort, balta de 
sânge din jurul lui nu lăsa loc de îndoială. Lui Ari Thor i se 
întoarse stomacul pe dos. Cuţitul împlântat în pieptul 
individului nu avu nici el un efect liniştitor. Apoi o văzu pe 
Elin, chircită pe podea, cu încheietura întoarsă într-un 
unghi nefiresc. 

Ari Thór îi aruncă o privire lui Tómas, care încuviinţă din 
cap şi se apropie de ea. 

— Elín, zise el cu blândeţe. Elín. 

Femeia se uită la el şi încercă să se ridice în picioare. 
Era ceva ciudat în felul în care se chinuia să-şi capete 
echilibrul folosindu-se de o singură mână, în vreme ce 
dreapta îi atârna inertă într-o parte. Ari Thor observă urma 
clară a unei lovituri pe obrazul ei. 

— Mă doare de nu mai pot, îngăimă ea când reuşi să se 
ridice. M-a împins pe scări. Trebuie să merg la spital. 

— Poţi vorbi câteva minute cu noi înainte de asta? 
întrebă Ari Thor. 

Între timp ajunsese ambulanta, iar membrii echipajului 
intrară în bucătărie, oprindu-se lângă Ari Thór. 

— M-a lovit şi m-a tot lovit, suspină Elin. Apoi m-a izbit 
de masă. Abia pot să-mi mişc braţul... 

Oftă şi trase aer adânc în piept. 


— După aia... m-a împins pe scări. Cred... cred că mi-am 
rupt încheietura. Mă doare îngrozitor. 

Îi scăpă un scâncet. 

— Vreo lovitură la cap? întrebă cineva din echipajul 
ambulanţei. 

— Da, cred că mi-am pierdut cunoştinţa când m-am lovit 
de podea. 

— Trebuie să mergem imediat la spital. 

Însă Ari Thór încă nu terminase interogatoriul. Porni 
reportofonul. 

— Elín, ne poţi spune pe scurt ce s-a întâmplat aici? 
întrebă el cu blândeţe şi încurajând-o. 

— Normal că pot! A încercat să mă omoare! răcni ea, 
apoi cobori glasul. Îmi pare rău... 

— Nu-i nimic. Continuă, dacă poţi. 

— Era deja aici când am ajuns acasă. 

Elin respira sacadat. 

— S-a urcat pe balcon şi a forţat uşa. Am încercat să mă 
apăr, dar era prea puternic. M-a târât pe scări... şi m-a 
împins de sus. 

Oftă, epuizată. 

— Trebuie să ne grăbim, spuse unul dintre medici, însă 
Ari Thór nu terminase încă. 

— Cum a fost înjunghiat? 

— Am reuşit să ajung la bucătărie şi am luat cutitul... S-a 
mişcat aşa de repede... M-am întors şi când s-a repezit 
spre mine a... Cred că a intrat direct în cuţit, zise ea 
printre sughiţuri. N-am vrut să-l omor... L-am iubit cândva. 
Dar a trebuit să iau cuțitul, a trebuit să mă apăr. 

Urmă o pauză scurtă, în care îşi reţinu un urlet. 

— Nu-nţelegi? se lamentă ea. Voia să mă omoare! 


De ce-i aşa întunecos aici? 

Linoleum cenuşiu închis, uşi închise la culoare, totul e 
înfiorător de incolor, cu excepția portocaliului dement din 
dormitorul meu. 

Mâncarea e scârboasă iar eu mă simt ca dracu’. 

Vreau să ies de-aici, dar n-am nicio tragere de inimă să 
merg acasă. 

Îmi amintesc de prima oară când l-am văzut pe Tata cum 
o loveşte pe Mama. Bineînţeles că nu era prima oară când 
o lovea, doar prima oară când eram şi eu de faţă. Prima 
oară când şi-a pierdut cumpătul în faţa unicului său fiu. 

Era în ziua de Crăciun şi stăteam într-un colţ cu o 
jucărie primită cadou. Am ridicat privirea când am auzit 
plesnitura. A fost o palmă puternică. Habar n-am ce a 
provocat-o, pentru că înainte de asta nu se certaseră. 
Mama mea nu se certa niciodată. Sigur a zis ceva ce nu i-a 
plăcut lui. De obicei era de-ajuns. 

El s-a purtat de parcă n-aş fi fost acolo. Am rămas stană 
de piatră, privind ce se întâmpla fără să înţeleg. Parcă mă 
uitam la doi străini. Au urmat mai multe lovituri. Nu ştiu 
exact câte, dar prea multe. 

Am simtit-o pe fiecare de parcă mi-ar fi dat-o mie. 

Cea mai cruntă era tăcerea, tăcerea dinaintea fiecărei 
lovituri, ca liniştea dinaintea furtunii. 

Îmi amintesc de strălucirea din ochii Tatei când în cele 
din urmă a observat că eram acolo. N-am mai văzut 
niciodată ceva asemănător. Eram îngrozit. N-o să merg 
atât de departe încât să zic că i-am văzut Răul în ochi, ar fi 
prea dramatic. Cum aş putea să descriu imaginea? Mânie? 
Nu... Furie, furie descătuşată. Asta-i cuvântul - descătuşat. 
Nu se mai putea controla. Asta era cel mai năucitor, cum 
un om altfel blând, sever, da, dar plăcut, putea să devină 
un asemenea monstru. 

Un monstru. N-am mai folosit niciodată cuvântul ăsta 
când am vorbit despre Tata şi mi-e ruşine că-l folosesc 
acum, dar mă cuprinde un sentiment de eliberare că pot 


să-l scriu pe hârtie fără repercusiuni. Aici nu mă poate 
atinge nimeni. 


30 


Kristin primise un telefon neaşteptat în seara aceea. 
Doctorul care avea un efect tulburător asupra ei în 
ultimele câteva săptămâni o sunase de la Akureyri. Motivul 
era unul inocent, fireşte - o ruga să-i preia tura în ziua 
următoare. Neobişnuit era faptul că primea un apel de 
genul acesta de la un coleg, în mod normal ar fi căzut în 
sarcina unui superior. Visele cu ochii deschişi erau o 
plăcere nevinovată, îşi zise, dar în sinea ei spera că e doar 
un pretext ca s-o sune, că voia, de fapt, să-i audă vocea. 

Conversaţia dură mai mult decât ar fi fost necesar. 
Stefnir dormea şi Ari Thor era la serviciu, ca întotdeauna, 
aşa că oricum n-avea altceva mai bun de făcut decât să 
flirteze puţin prin telefon. Era ceva inocent. li venea greu 
să creadă că vorbiseră aproape o oră, dar dovada se afla în 
telefonul ei. Până să încheie apelul trecuseră cincizeci şi 
şapte de minute. 

Vorbiseră despre tot şi nimic, despre cum i se părea lui 
la Akureyri, ce făcea când nu era la serviciu ci în frig şi 
întuneric. Era divorţat, dar îi mărturisi că de atunci nu mai 
fusese cu vreo femeie. Îi lua mult să-şi revină, chiar dacă 
era evident de la bun început că relaţia dinainte n-avea să 
meargă niciodată. 

Cele cinzeci şi şapte de minute reprezentaseră o 
conversaţie mai interesantă decât legase cu Ari Thor de 
luni întregi. Era mai deschis decât Ari Thór şi - trebuia să 
recunoască - şi ea era, la rândul ei, mai deschisă şi 
pozitivă cu el decât fusese de o bună bucată de vreme cu 
soţul ei. 

Înainte să-şi dea seama ce se întâmplă, acceptase să ia 
cina cu el după ce termina schimbul din seara următoare. 
El se plânsese mai în glumă, mai în serios că nu are 
prieteni la Akureyri şi că era sătul să mănânce singur. 
Faptul că acceptase să iasă la cină cu el însemna că 
mingea era în terenul lui. Nu-i decât o cină, îşi zise. O să 
se limiteze la atât. 


Însă n-avea de gând să-i spună şi lui Ari Thór, ca nu 
cumva să-şi facă o impresie greşită. 

Simţi fluturi în stomac. Stăpână pe sine, dădu repede 
deoparte reproşurile firave pe care i le făcea conştiinţa. Îşi 
aminti cu obidă că Ari Thor avusese odată o aventură cu 
fata aia din Siglufjordur, aşa că n-avea niciun drept să se 
plângă dacă ea ieşea la masă cu un coleg. Însă Kristin ştia 
în sinea ei că nu aşa stăteau lucrurile şi că, dacă s-ar fi 
simţit înşelat - nu, dacă ar fi avut măcar impresia că e 
înşelat -, iritarea ar fi fost suficientă să-l arunce în 
vâltoarea unei furii pe care ea nu voia s-o vadă. 


Alcoolul declanşează rareori violenţă. E un fapt 
tulburător în sine. Tata mai bea din când în când un pahar 
de vin roşu la masă, uneori un whisky seara dacă nu-i de 
serviciu. Dar cele mai puternice lovituri le dă când e cât se 
poate de treaz. Atunci, furia iese la suprafaţă cu o putere 
uriaşă. Alcoolul amorţeşte şi calmează. Uneori îmi doresc - 
şi ştiu că nu e bine - să fi fost alcoolic. Viaţa ar fi fost mai 
simplă şi mai bună. 

Mi-a trecut prin minte să mă apuc de băut, dar nu cred 
că rezolvă nimic. N-am vrut să fug până nu m-am 
scufundat în adâncuri şi am ajuns la psihiatrie. S-a 
întâmplat incredibil de repede şi pe neaşteptate, dar sper 
să-mi revin la fel de rapid. 

Cel mai dureros, dacă e să fiu sincer, e că nu pot să am o 
relație sinceră, caldă cu propriii mei părinţi. Tata e foarte 
distant. Parcă s-a căscat o prăpastie între noi, o prăpastie 
care se lăţeşte de fiecare dată când foloseşte pumnii. 
Mama n-are nicio reacţie. Devine distantă în felul ei, se 
refugiază în carapace. A renunţat. Aşa nu se poate. 


31 


După ce medicul o consultă pe Elin şi îi puse încheietura 
în ghips, cei doi poliţişti reuşiră în cele din urmă să obţină 
o declaraţie din partea ei. Avea noroc - nu era nevoie de 
vreo operaţie. Cu toate că medicul o sfătui să rămână 
peste noapte sub supraveghere, Elin insistă că se simte 
bine şi nu are nevoie de internare, deşi era conştientă că 
ar fi trebuit să-l asculte. 

Pe lângă toate celelalte avea şi câteva coaste rupte, 
pentru care însă nu avea nevoie de tratament suplimentar. 
Umărul nu era într-o stare atât de rea pe cât crezuse şi nu 
trebui decât să ia acasă câteva analgezice puternice. Nu-i 
venea să creadă că Valberg era mort, însă o copleşi 
sentimentul că acum ea e în siguranţă. 

Era profund îngrijorată de faptul că lucrurile nu se 
terminaseră aici, că avea să fie acuzată pentru că ucisese 
un om. Poliţiştii o sfătuiseră să-şi găsească un avocat, dar 
n-avea de gând să facă asta încă. Trebuia să fie evident că 
ea e victima din toată afacerea şi vedea că poliţiştii sunt de 
acord cu asta. O credeau, iar pe parcursul interogatoriului 
ea nu le spusese decât adevărul - în mare măsură. 
Fuseseră amabili şi calmi, nu încercaseră să-i întindă vreo 
capcană, iar rănile de pe corp erau suficient de 
concludente. Bărbatul sălbatic era mort, iar Elin simţea că 
parcă se înţelesese tacit cu cei doi poliţişti să nu insiste în 
direcţia aceea. 

li trecuse prin minte că ar fi putut s-o aresteze dat fiind 
că era o crimă gravă, dar ei nici nu pomeniseră de aşa 
ceva. Ari Thor îi sugerase să rămână la spital peste noapte, 
dar ea refuzase vehement. Cu toate cele câte i se 
întâmplaseră, putea să se îngrijească singură, cu ajutorul 
câtorva calmante bune. Insă era imposibil să se întoarcă 
acasă, la locul faptei. Cea mai bună variantă de compromis 
era să meargă la Gunnar. 

Era bărbatul pe care-l iubea, dar care o dezamăgise 
exact când avea mai mare nevoie de el. De ce nu venise în 


seara aceea? Acum o să-l ia prin surprindere, o să rămână 
la el peste noapte şi o să-i povestească totul, văzând cum e 
măcinat de regrete că nu venise s-o salveze şi, poate, să-l 
salveze chiar şi pe celălalt. 

— Elín? zise Gunnar cu gura căscată, privind năuc la 
făptura zdrobită din prag. Ce... Ce s-a-ntâmplat? 

Se uită la maşina de poliţie din spatele ei. Maşina se 
îndepărtă când Gunnar o invită pe Elin înăuntru şi închise 
uşa. 

— Valberg, zise ea. Valberg e mort. Mă aştepta când am 
ajuns acasă. 

El ascultă năucit povestea, dar se ţinu la distanţă. 

— Stai tu în dormitor, îi propuse el. Eu dorm aici jos. 

Elin scutură din cap. 

— E-n regulă. Pot să dorm aici. Deşi mă îndoiesc că o să 
adorm prea uşor. 

— Haide. Eşti rănită şi n-o să vii la birou o vreme. Stai în 
dormitor. Nu te trezesc de dimineaţă, când plec. 

— Bine, dacă insişti, oftă ea, prea obosită să-l contrazică. 

Nu avea să adoarmă imediat. Nu suporta gândul să se 
întindă şi să închidă ochii după ziua aceea, chiar dacă era 
complet epuizată. 

Gunnar rămase cu ea în sufragerie şi discutară deschis, 
ca doi prieteni buni - şi atât. 

Ea simţea că nu mai e decât o chestiune de timp până ca 
ei să facă următorul pas. 


32 


După ce o conduse pe Elín la Gunnar, Ari Thór ajunse 
acasă puţin înainte de ora unsprezece. Kristin dormea 
deja. Se simţi aproape uşurat, pentru că tensiunea dintre 
ei devenise împovărătoare şi avea oricum destule pe cap. 

Soneria telefonului sparse liniştea. Nu recunoscu 
numărul, însă glasul care-l salută - răguşit după zeci de 
ani de fum - era deopotrivă familiar şi neliniştitor. 

— Ari Thor, amice... 

— Cine-i acolo? întrebă, chiar dacă ştia deja răspunsul. 

— Addi. 

— Ce vrei? zise Ari Thor fără să încerce măcar să fie 
politicos. 

— Voiam să ştiu dacă ai chef să ne vedem să stăm puţin 
de vorbă. 

— Să ne vedem? Când? De ce? 

— Păi, astă-seară ar fi bine. S-ar putea să am ceva 
pentru tine. 

— Astă-seară? Te-ai uitat cât e ceasul? Nu poţi să-mi zici 
la telefon? 

Ari Thor nu reuşi să-şi ascundă nerăbdarea din glas. 

— Uşurel, băiete. Sunt doar afaceri, pricepi? 

— Ce? 

După o zi lungă, Ari Thór simţea cum îl apasă oboseala, 
dar curiozitatea era mai puternică. N-avea încredere în 
bărbatul acela, însă poate că avea ceva interesant de zis, 
ceva care să-i ajute în anchetă. Addi trebuia să priceapă că 
Ari Thór nu se lăsa intimidat, că orice întâlnire avea să se 
desfăşoare în condiţiile impuse de tânărul poliţist. Ari Thór 
n-avea de gând să se sperie de un individ trecut de 
şaptezeci de ani. 

— Eşti acasă, nu? Vin la tine, spuse Ari Thor. 

Nicio şansă să-l invite pe Addi în căminul lui. Numai 
când se gândea la asta i se făcea rău. 

— Bine. Sunt acasă, ca de obicei. Te aştept. 

— OK. 


— A, încă ceva... 

— Da? 

— Nu-l lua şi pe Tómas cu tine. 

În capul lui Ari Thór se aprinse un semnal de alarmă. 
Deşi nu intenţionase să-i dea de veste lui Tómas, se întrebă 
de ce impusese Addi o astfel de condiţie. 

— De ce nu? 

— Cu tine vreau să vorbesc, Ari Thór, nu cu văr-miu. S-a 
făcut? 

— Plec acum, spuse Ari Thor şi încheie apelul. 


Ari Thór putea să jure că simţise mirosul de fum de 
ţigară stătut încă înainte ca Addi să deschidă uşa. 

— Intră, zise Addi. 

Purta acelaşi pulover ponosit ca la prima lor întâlnire şi 
avea un aer triumfător. 

Ari Thor îl urmă în sufragerie, începând deja să-şi 
regrete decizia. Mobila veche şi murdară îi dădea impresia 
că alunecase într-o buclă a timpului şi că rămăsese 
prizonier în casa în care nimic nu părea să se mai fi 
schimbat de ani întregi, unde praful se adunase în straturi 
pe mobila demodată moştenită de la generaţiile anterioare. 

— la un loc. 

Addi se aşeză în acelaşi fotoliu vechi, de culoarea 
vinului, în care stătuse şi la prima descindere a lui Ari Thór 
şi Tomas. 

— Nu pot să stau mult, replică Ari Thor rămânând în 
picioare. Ce voiai să-mi spui? 

— Ai dreptate. Te aşteaptă familia. Kristin şi Stefnir. 

— Poţi să nu-i bagi în chestia asta? izbucni Ari Thor, 
nemaireuşind să-şi stăpânească furia şi starea de 
disconfort. 

— Uşurel, uşurel. Tocmai aţi arestat-o pe Elin Reyndal, 
nu-i aşa? 

— Se pare că ştii mai multe decât alţii, Addi. Sigur 
reuşeşti să-ţi răspunzi singur la întrebare. 

— Vorbele umblă repede într-un loc ca ăsta, mai ales 
când cunoşti pe cineva care lucrează la spital... Cică a 


omorât pe careva, un dobitoc infect care-i făcea zile fripte. 
Din partea mea, bravo ei. Bravo ei! zise Addi şi rânji larg. 

— M-ai chemat aici ca să stăm de bârfe? 

Ari Thor începea să-şi piardă răbdarea, chiar dacă părul 
de pe ceafă i se zbârlise. 

— Nu voiam să-ţi zic la telefon, dar cred că noi doi 
putem să cădem la învoială. 

— O învoială? Chiar crezi că aş face vreo învoială cu tine 
vreodată? 

— Eu am nişte informaţii, iar tu poţi să-mi faci la schimb 
un serviciu. 

Addi tuşi, apoi rânjetul apăru din nou. 

— Ideea de bază e că vreau să te ajut să-l găseşti pe ăla 
care l-a omorât pe Herjólfur. Lumea n-ar trebui să împuşte 
gabori. E rău pentru toţi... 

— Deci, ce ştii? 

— Hai să ne tocmim întâi. 

— Nici nu mă gândesc. 

— Ei, stai uşor, stai uşor. Poate să fie o învoială între 
domni. 

Addi întinse o mână. 

— Te-ai prins? 

Ari Thór ignoră mâna întinsă. 

— Ce vrei, Addi? 

— Să ne laşi în pace. 

— Pe voi? Cum adică? 

— Adică eu şi prietenii mei ne vedem în continuare de 
afacerile noastre discrete. Nu facem nimic amplu - fără 
violenţă, fără contrabandă. Doar câteva afaceri, în timp ce 
voi sunteţi atenţi la altceva... 

— Afaceri discrete? Ce vrei să spui, Addi? 

— Nu fi prost. Ştii foarte bine. 

— Te-ai ţicnit? izbucni Ari Thór, reuşind cu greu să se 
controleze, furibund că bărbatul din faţa lui îi cerea să-şi 
ignore principiile şi să încalce legea. 

— Se pare că tu o să preiei conducerea acum că 
Herjólfur e mort. Tómas se întoarce în sud, deci nu mai e 
problema lui. Trebuie să găsim o metodă să lucrăm 


împreună, noi doi. Eu nu mă bag în calea ta, iar tu te faci 
că nu vezi când mai are loc câte-o afacere. Menţinem 
pacea, Ari Thor. Ştii ce zic? 

Ari Thór tăcea în continuare. 

— Mai gândeşte-te. Oferta e pe masă. Toată lumea 
câştigă. Tu afli cine l-a omorât pe Herjolfur, eu şi prietenii 
mei nu suntem deranjaţi de poliţie. 

— Şi informaţia? Ştii cine l-a împuşcat pe Herjólfur? 

— Te mai gândeşti la ofertă? 

Ari Thor ezită. Era o învoială pe care nu putea s-o 
accepte. Dacă se alia cu un infractor cunoscut - dacă-l 
proteja! - ar fi însemnat că şi el e doar un infractor. Dacă 
împingea la limită regulile sau chiar le încălca, n-ar mai fi 
putut să dea ochii cu Kristin sau cu fiul lui, nici să se 
privească în oglindă. Oare se întâmpla ceva rău dacă-i 
dădea de înţeles că e pregătit să se mai gândească la 
ofertă? Avea, pe de altă parte, sarcina să afle cine-l ucisese 
pe Herjólfur. Măcar atât îi datora. Addi spusese ceva şi de 
Elin. Ce ştia despre ea? Cât ştia despre întreg cazul? 

— Deci? Te mai gândeşti? repetă Addi şi trase un fum 
dintr-o altă ţigară, înecându-se; din gură îi ieşi un vălătuc 
de fum care se lipi de tavan. 

Ari Thór dădu din cap, simțind imediat un val de 
nelinişte la gândul că acceptă asemenea condiţii, că, de 
fapt, face un pact cu diavolul. 

— Nici nu-ţi cer altceva, spuse Addi pe un ton relaxat. I- 
aţi dat drumul tipei? 

— Elin? 

— Elin, da. 

— Da, i-am dat drumul. Contează? 

— Nu, tărăgănă el răspunsul. Nu chiar. Doar că va 
trebui s-o săltaţi din nou. 

— De ce? 

— Cică a mai cumpărat din când în când, aşa mi-a şoptit 
o păsărică. 

— A cumpărat droguri? De la tine? 

— Ari Thor, amice, începu Addi şi pufni în râsul lui 
deosebit de iritant, eu nu vând droguri. Sunt doar un moş 


ieşit la pensie. Suntem de acord, nu? 

Ridică tonul şi întinse din nou mâna. Ari Thór nu schiţă 
niciun gest şi simţi cum, de atâta încordare, transpiraţia îi 
ţâşneşte prin toţi porii. 

— Şi tăcerea-i un răspuns, mormăi Addi şi-şi retrase 
mâna. 

Părea bosumflat, ca un copil neascultător. 

— Ce ştii despre Elin? întrebă Ari Thor, fixându-l pe Addi 
cu privirea. 

— Fără nume, ai înţeles? 

Ari Thor încuviinţă. 

— Şi ăsta e un pont anonim, bine? 

— Anonim, repetă Ari Thor. 

— Uneori mai cumpăra chestii pe reţetă. 

— Ce chestii? 

— Calmante puternice. Din alea de care la farmacie nu-ţi 
dă fără reţetă. 

— Şi crezi că are vreo legătură cu atacarea lui 
Herjólfur? 

— E posibil, nu? spuse Addi vesel. 

— E posibil? Şi de ce, mă rog? 

— Ei, un fleac, doar se ducea uneori să ridice marfa din 
locul ăla. Ştii tu, casa unde a fost împuşcat Herjólfur. 


Urăsc locul ăsta. Mă simt rău, şi fizic, şi psihic, şi îl 
detest. Faptul că scriu toate chestiile astea nu-l face mai 
suportabil, iar viaţa în alb şi negru doar face să mă simt şi 
mai jalnic. 

in camera de zi e un televizor, dar e vară, aşa că 
televiziunea de stat e închisă timp de o lună. E norocul 
meu tipic să fiu captiv în secţia de psihiatrie în miezul lunii 
iulie. N-am prea multe chestii care să-mi facă ziua mai 
antrenantă. Uneori, seara mai sunt activităţi de recreere. 
La început am refuzat cu încăpățânare să particip la ele, 
dar azi am cedat. 

Recreaţia de seară. E o formulă veche care aminteşte de 
vremuri apuse. Monotonia asta are ceva reconfortant, iţi 
dă senzaţia de siguranță. 

Uneori, de fapt destul de des, mă gândesc la mama mea. 

Dacă aş fi avut o soră, oare ar fi fost ca Mama? 
Inteligentă şi harnică, dar fără să-şi urmeze vreodată 
visurile, să-şi împlinească ambițiile? 

Oare oamenii încep să se transforme în proprii părinți 
din clipa în care se nasc, iar asemănările devin tot mai 
pronunțate odată cu timpul? Sau există un punct de 
cotitură? Dacă da, când apare? 

Tata a lucrat mult întotdeauna, iar în ultimii câţiva ani 
chestia asta s-a înrăutățit. Mai multă răspundere şi 
schimburi mai lungi au însemnat să lipsească tot mai mult. 
Și nu numai. Acum ştiu că sunt singur în toată povestea 
asta. 

E surprinzător câte afli în secţia de psihiatrie. 


33 


Chiar dacă era târziu, Ari Thor îl sună pe Tomas imediat 
ce plecă de acasă de la Addi. li spuse în mare despre ce 
vorbiseră, dar nu pomeni condiţiile impuse de Addi la 
schimb pentru informaţii. 

Ar fi vrut să-l întrebe pe Tómas dacă între cei doi veri 
existase vreun astfel de aranjament în trecut, dar ştia că e 
o întrebare pe care n-o s-o poată pune vreodată, la fel de 
bine cum ştia că Tómas nu i-ar fi răspuns niciodată. 

Au deliberat cum să folosească mai bine noul pont. Oare 
Addi era o sursă de încredere? Tómas era de părere că da, 
însă amândoi erau de acord că ar fi fost greu să păstreze 
secretă identitatea informatorului lor. Măcar aveau un 
motiv solid să vorbească din nou cu Elin. Întrebarea era 
dacă să aştepte sau nu până a doua zi. 

Tómas hotărî să acţioneze imediat. Ari Thór nu protestă, 
dar se simţi vinovat că o interoghează pe Elin la atât de 
scurt timp după experienţa cumplită pe care o trăise. 

Se îndreptară spre casa lui Gunnar. Pe Ari Thor îl luase 
prin surprindere faptul că Elin ceruse să meargă acolo, dar 
insistase că trebuie să fie alături de cineva cunoscut, în 
care avea încredere şi cu care putea discuta lucrurile 
deschis. Nu părea îngrijorată de bârfele scârboase care ar 
fi putut apărea. 

— Totu-i o legendă, spuse Tómas, mai mult pentru sine. 

Vântul se înteţise considerabil şi în noaptea aceea era 
pronosticată o furtună. Nimic neobişnuit - cum iarna se 
apropia şi zilele deveneau semnificativ mai scurte, ştia că 
în perioada aceea din an vremea se putea schimba 
dramatic în câteva clipe, ori începea să ningă din senin, ori 
lovea un dezgheţ rapid însoţit de o ploaie puternică. Un 
vânt muşcător bătea dinspre nord. Era rece, cumplit de 
rece, chiar şi în maşina solidă a poliţiei. Ari Thór tremură 
şi îşi strânse fularul mai bine în jurul gâtului, înfigându-şi 
mâinile adânc în buzunare. 

Ridică o sprânceană spre colegul lui, încercând să 


descifreze ce însemnau mormăielile acestuia. 

— O legendă, repetă Tómas. Ne închipuim că trăim într- 
o ţară fără arme sau violenţă, zise el cu o expresie 
neobişnuit de gravă întipărită pe chip. De fapt, lucrurile 
stau puţin altfel. Sunt mult prea multe arme de foc pe-aici. 
Am auzit nişte cifre date la radio, nu că aveam nevoie. 
Aproape jumătate dintre cei pe care-i cunosc au permis de 
portarmă. E o legendă că locul ăsta e paşnic. Fără violenţă 
în Islanda? Vrăjeală! Da, totul pare liniştit şi prietenos la 
suprafaţă, dar în spatele uşilor închise se ascunde un 
secret incomod - violenţa domestică. Şi nimeni nu vrea 
măcar să recunoască, darmite să mai şi vorbească despre 
ea. 

Opriră în faţa casei lui Gunnar. Tomas stinse motorul şi 
continuă să vorbească. Dându-şi seama că ceva îl 
frământa, Ari Thór ştia că e mai bine să tacă şi să-l lase să- 
şi verse oful. 

— Iar jigodia aia a primit ce merita... Da, ştiu că n-ar 
trebui să zic aşa ceva, dar m-am săturat şi sunt nervos, Ari 
Thor. Nu-ţi ascund că am simţit că înnebunesc când am 
văzut ce i-a făcut femeii ăsteia, continuă Tomas, apoi făcu 
o scurtă pauză ca să-şi tragă răsuflarea, roşu la faţă. Poate 
că dobitocul era pur şi simplu rău. Cine ştie? Îţi spun eu, 
Ari Thor, violenţă găseşti peste tot - nu doar la scursuri, ci 
şi la oameni care par cât se poate de respectabili. Capi de 
familie cu slujbe de răspundere, cetăţeni exemplari din 
toate punctele de vedere mai puţin când îşi folosesc pumnii 
asupra soţiei şi copiilor. Ştiu ce spun. Am văzut-o cu ochii 
mei, de prea multe ori. 

Ceasul de bord arăta că era aproape ora unu. Ari Thor 
era epuizat şi, oricât ar fi fost de acord cu mânia lui 
Tomas, trebuia să se odihnească şi tânjea după un somn 
bun. 

— N-ar trebui să aşteptăm până dimineaţă, Tomas? A 
avut o zi lungă, cu toţii am avut o zi lungă. Cred că dorm 
duşi amândoi. 

Avertismentul lui Ottó îi apăru din nou în minte. Probabil 
că nu era o mişcare inteligentă să-i sâcâie pe primar şi 


viceprimar în toiul nopţii, însă Tomas era de neclintit. 

— Anchetăm o crimă şi ştii la fel de bine ca şi mine că 
nu-i o investigaţie obişnuită. Cineva a împuşcat un poliţist. 
Nu uita asta, Ari Thór. Dacă trebuie să sculăm pe cineva 
din somn, atunci asta e. Cazul ăsta e o prioritate. Herjólfur 
e o prioritate. 

leşiră în vântul de nord care parcă muşca din ei, 
îndeajuns de puternic încât să legene uşor stâlpii de 
iluminat. În timp ce se lupta cu rafalele, Ari Thór simţi că 
întunericul îl copleşeşte. Aproape că-i era dor de zilele cu 
zăpadă, chiar dacă uneori, când zăpada apăsa cel mai greu 
asupra oraşului, încă avea senzaţia de claustrofobie. 

Tomas bătu cu putere în uşă. Nu aşteptară mult înainte 
să le deschidă primarul, complet îmbrăcat, cât se poate de 
treaz, cu o încruntătură pe chip. 

— Acum ce mai e? 

Nu încercă să-şi ascundă nerăbdarea. 

— Trebuie să vorbim cu Elin. Mai e aici? 

— Bineînţeles că e. Nu puteţi aştepta? Sigur vă daţi 
seama că nu e în cele mai bune condiţii să primească 
oaspeţi la ora asta. 

— Putem intra câteva minute? întrebă Tómas ferm, dar 
politicos. 

Gunnar ezită înainte să răspundă, lăsând umerii să-i 
cadă neputincioşi. 

— Da, bine, doar câteva minute. 

Elín stătea în sufragerie, ţinând o cană de cafea cu 
ambele mâini. Se uită la ei vizibil obosită, cu ochii goi. Nu 
zise nimic. 

Tómas îi aruncă o privire lui Ari Thór. Îşi dădea seama la 
ce se gândeşte. Se întreba dacă să stea de vorbă cu ea aici 
sau la secţie. 

— Am putea vorbi între patru ochi? întrebă Tómas, 
uitându-se întâi la Elin şi apoi scurt către Gunnar. 

Elín răspunse cu un calm remarcabil, date fiind 
condiţiile: 

— Putem să vorbim aici. Vreau să fie şi Gunnar de faţă. 

— Nu e procedura standard, zise Tomas nehotărât, iar 


pe chipul lui se citea conflictul interior. 

După o scurtă pauză, oftă. 

— Bine, fie. Dacă aşa vrei... zise el încet după ce hotări. 

Ari Thor observă că Gunnar se aşeză destul de departe 
de Elin, parcă vrând să sublinieze că nu erau chiar atât de 
apropiaţi pe cât credea toată lumea. 

Preţ de o clipă nimeni nu zise nimic. Tomas nu dădea 
vreun semn că ar fi vrut să conducă discuţia. Ari Thor era 
cel care avea informaţia, aşa că lui îi revenea sarcina să 
pună întrebările. 

In cele din urmă se avântă. Nu se simţea în largul lui, 
era un musafir nepoftit care intrase în miez de noapte în 
casa cuiva. 

— Eu... noi avem informaţii de la un martor, Elín, cum că 
ai fost în contact cu cineva care vinde droguri în clădirea 
lângă care a fost împuşcat Herjolfur. 

În sufragerie parcă se rostogolise o grenadă. Elín se 
încordă, iar pe chip i se puteau citi uluiala şi frica. Gunnar 
părea năucit, chiar îngrozit. Scoase un icnet puternic şi 
rămase cu gura căscată. Oare sentimentele lui pentru Elin 
erau mai puternice decât ar fi vrut să ştie restul lumii? 

Elin îngăimă în cele din urmă câteva cuvinte. 

— Eu... Am crezut că vreţi să vorbim despre Valii... 
despre ce s-a-ntâmplat în seara asta... Eu, ăăă... Nu ştiu 
dacă ar trebui... 

Ari Thor aproape că se aştepta ca Gunnar să se ridice în 
picioare şi să ia atitudine, să le ceară să plece. In loc de 
asta, stătea nemişcat, fără să scoată un sunet. 

Ari Thor ar fi preferat să fie mai delicat, s-o ferească pe 
biata femeie de întrebările dureroase, care în mod evident 
o supărau, dar reacţiile ei demonstrau că era mai bine că 
folosise o abordare hotărâtă - poate chiar reuşeau să se 
apropie de dezlegarea misterului. Il găsiseră pe atacator? 
Oare Elín îl omorâse pe Herjólfur? 

— Aşa e? insistă el. Ai făcut afaceri cu un traficant de 
droguri? 

Elin părea să fie în stare de şoc, iar tăcerea ei aproape 
că se materializase în cameră. Ochii îi fugeau în toate 


părţile, de parcă încerca să se hotărască dacă să spună sau 
nu adevărul. 

— Mai bine ne spui totul acum, zise Ari Thor cu ceva mai 
multă blândeţe. Situaţia nu-i prea roz, iar minciunile doar 
o să agraveze totul, Elin. 

— Îmi pare rău, n-am minţit... spuse ea. Nu erau 
droguri... nu erau deloc droguri. Nu mă ating de aşa ceva. 
Doar nu credeţi că eu l-am împuşcat, nu? N-am avut nimic 
de-a face cu asta, spuse ea repede, cu glas tremurat şi 
groaza întipărită pe chip. 

— Nu droguri? Atunci ce erau? 

— Doar calmante. Doar nişte nenorocite de calmante! 

Îşi îngropă faţa în mâini, apoi ridică privirea în timp ce 
lacrimile îi şiroiau pe faţă. 

— Îmi pare rău, nu mi-am revenit după ce s-a întâmplat 
în seara asta. Nu putem să vorbim mâine dimineaţă? 

— Trebuie să lămurim chestiunea acum. Poate ar fi mai 
bine să vii cu noi la secţie. 

— Nu! Nu, nu pot... Nu acum, scânci ea, tremurând. 

Ari Thór insistă: 

— Cât ai cumpărat? Cât de des? De ce? 

Elin clătină din cap şi nu mai zise nimic. 

— De cât timp foloseşti medicamente eliberate pe 
reţetă? 

Clătină din nou din cap şi murmură: 

— Nu... Eu... Nu vreau să vorbesc despre asta. 

— Herjólfur era pe urmele tale? 

Elin nu răspunse. 

— Asta a descoperit Herjólfur? întrebă Ari Thór. 

Îi aruncă o privire primarului, care părea să nu aibă 
habar ce să facă, ce să spună, sau dacă să spună ceva. Ari 
Thór îi aşteptă reacţia - un strigăt, un telefon sau poate 
chiar vreo insultă. Dar când văzu că tace, hotări să 
schimbe tactica. 

— Chiar a trebuit să-l omori? o întrebă calm pe Elin. 

Ea suspină. Părea în pragul unei căderi nervoase. Ari 
Thór îi aruncă o privire lui Tomas, care dădu din umeri, 
lepădându-se de răspundere chiar dacă el insistase să facă 


descinderea. 

— Chiar a trebuit să...? repetă Ari Thór, iar de data asta 
Elin îl întrerupse. 

— N-am făcut nimic! ţipă ea. Nu l-am omorât eu! 

— Cred că e mai bine să mergem la secţie. 

— Nu... Nu vreau să merg... N-am făcut nimic. 

Acum interveni Gunnar, mai stăpân pe sine decât se 
aşteptase Ari Thor. Se ridică din fotoliu. 

— De-ajuns! Nu mai poate, zise el. Pot să vă explic eu. 
Vă spun adevărul. Dar cu asta gata deocamdată. Lăsaţi-o 
să se odihnească! 

Preţ de o clipă, Ari Thór crezu că Gunnar urma să 
mărturisească crima. 

— Vă cer doar să ne menajaţi, pe amândoi, pe cât 
posibil. Bineînţeles că niciunul dintre noi nu l-a ucis pe 
Herjólfur. Oricum, nu cred că v-a trecut aşa ceva prin 
minte, dar cel mai bine spunem lucrurilor pe nume. 

Începu să se plimbe prin încăpere. 

— În orice caz, n-am fost pe de-a-ntregul cinstiţi cu voi, 
iar vina e a mea. 

Primarul oftă şi făcu o scurtă pauză. 

— E adevărat că Elín a cumpărat calmante prin... ăăă... 
metode neconvenţionale, de mai multe ori. Dar a făcut-o 
pentru mine. 

— Pentru tine? 

Ari Thór era luat prin surprindere. 

— Vedeţi voi, am o afecţiune care mă supără. 

Flutură din mâini, încercând parcă să minimalizeze 
situaţia. 

— Nu-i ceva grav. Dar am nevoie de medicamentele 
alea. Am nevoie de ele ca să funcţionez cum trebuie, mai 
ales când sunt sub presiune. Primele câteva luni la noul loc 
de muncă au fost stresante. Ştiu că nu e cel mai mare 
municipiu din ţară, dar tot a fost greu, mai ales că mulţi 
oameni puternici au aşteptat de la mine marea cu sarea. Şi 
cred că le-am oferit ce-şi doreau... marea cu sarea, adică. 
Deocamdată. 

Gunnar se opri din mers în mijlocul sufrageriei. 


— Şi ai trimis-o pe Elin în locul ăla să-ţi ia drogurile? 

— Nu le-aş spune droguri. Nu sunt vreun dependent. 
Încerc doar să mă descurc în viaţă, la o slujbă nouă, şi mai 
mult ca sigur sunt pe cale să-mi pierd familia... Nu mi-a 
fost uşor. Şi n-am trimis pe nimeni nicăieri. Am întrebat-o 
pe Elin dacă poate să mă ajute. Îmi era bine înainte să mă 
mut în nord, dar am ştiut că aici o să-mi fie greu dacă n-am 
medicamentele potrivite. Uneori reuşesc să fac rost de ele 
de la un doctor, pe reţetă, dar de obicei nu sunt suficient 
de puternice şi ajunsesem la limita suportabilităţii. Nu mai 
puteam să tot cer calmante mai puternice. Pur şi simplu n- 
am ştiut încotro să mă îndrept şi nu era un risc pe care mi- 
| puteam asuma în calitate de primar, mă cunoaşte toată 
lumea, aşa că... 

Ari Thor se uită la Elín şi văzu că încuviinţează din cap. 

— Aşa e, zise ea cu glas jos. Gunnar m-a rugat să-l ajut, 
iar eu l-am ajutat. Aşa cum fac mereu. 

— Şi Herjólfur era pe urmele voastre? întrebă Ari Thor. 
De asta te-a sunat, Gunnar? Făcuse legătura? 

— Ce? Nu, dimpotrivă. 

Gunnar făcu o pauză şi se uită la Elin. 

— M-a sunat să-mi spună că o văzuse pe Elin acolo şi că 
bănuia că în casa aia se vând droguri sau se fac lucruri 
chiar mai rele. Nu-i trecuse prin minte că ea se dusese 
acolo pentru mine. 

— Şi voi doi ce-aţi făcut? L-aţi omorât pe cel care se 
apropia prea mult de adevăr? 

— Ce? Ai înnebunit? Bineînţeles că nu! Suntem oameni 
normali, puşi, poate, într-o situaţie neobişnuită, dar 
oamenii normali nu-i omoară pe ceilalţi. 

Se opri şi aruncă o privire spre Elin, conştient de ironia 
cuvintelor sale. Dădu din umeri şi reluă: 

— Probabil că Herjolfur nu pusese ochii numai pe Elin, 
sigur avea în colimator şi peşti mai mari, rechini chiar... 
Infractori care au multe de pierdut şi nu se dau în lături de 
la violenţă. Recunosc că v-am minţit ca să-mi salvez pielea, 
fireşte. Dar puneţi-vă în locul meu. Voi n-aţi fi încercat să 
treceţi aşa ceva sub tăcere? 


Când auzi de peşti mai mari şi rechini, Ari Thór se gândi 
automat la Addi. 

— Poţi să vii cu noi, Gunnar? zise Tómas în cele din 
urmă. 

El încuviinţă din cap. Era clar că-şi consumase toată 
energia. Se uită la Elin. 

— Stai aici, Elin. Încearcă să dormi. 

— O să-i luăm declaraţia de dimineaţă. Deocamdată 
începem cu tine, spuse Tómas. 

— Şi-apoi? O să afle şi presa? Aveţi de gând să...? Adică, 
o să mă acuzaţi de ceva? 

— Ancheta trebuie să-şi urmeze cursul firesc, Gunnar, 
replică Tomas, iar glasul îi trădă oboseala. Ce se întâmplă 
mai departe nu ţine de mine, dar te asigur că nu oferim 
presei informaţii despre ancheta asta sau despre oricare 
alta. Sub nicio formă. 

Ari Thor petrecuse destul timp în Siglufjordur ca să ştie 
că nu dura mult până când ştirea avea să înceapă să 
circule. Putea însemna că Gunnar urma să fie nevoit să 
demisioneze. Dar poate că ar fi reuşit să tempereze 
lucrurile  căindu-se public şi promițând să rezolve 
problema. Genul acesta de lucruri dădeau bine în faţa 
publicului. În mica Islandă, lumea ierta repede şi uita la fel 
de repede. 


Azi am ieşit. A fost o vară neobişnuit de rece, soarele a 
stat mai mereu ascuns după nori. În ultima vreme, 
deasupra mea plutesc mereu nori. 

În sfârşit am reuşit să mă întâlnesc cu doctorul. Mi-a 
eliminat nenorocitul ăla de tratament şi mi-a promis să 
caute alte variante. 

Nu mai putem continua aşa, a zis. Apoi a zis - Arăţi 
groaznic. 

Are dreptate, bineînţeles. Nici eu nu mi-am dat seama 
cât de slab am ajuns. Aerul curat o să mă ajute, sper. 

Ciudat e că nu şi-a amintit să-l fi rugat cineva până azi 
să mă consulte. Cumva, cred că n-am înţeles bine ce mi-a 
zis asistenta. Nu mi-a promis de mai multe ori că-l roagă 
pentru mine să stabilim o consultaţie? Nu cumva, ce să 
vezi, a uitat? Ceva se-ntâmplă. Trebuie să aflu ce anume. 


34 


Încă un deces din Siglufjsrdur domină ştirile dimineţii, 
cu toate că nu se dădeau amănunte sau nume. „O 
nenorocire, dar nu un mister”, se exprimă un specialist. 
Însă un site de ştiri urma o cu totul altă pistă, spre 
surprinderea lui Ari Thór şi, din câte se părea, şi a lui 
Tomas. Site-ul scria că Herjólfur fusese implicat într-un 
caz de corupţie în urmă cu zece ani, când mai mulţi 
poliţişti fuseseră suspectaţi pentru luare de mită din 
partea traficanţilor de droguri. Nu se dovedise nimic şi 
dosarul fusese clasat, însă era o informaţie relevantă 
pentru cazul de acum. 

Ari Thor îşi aminti de discuţia cu Addi şi simţi un junghi. 
Vedea cât de simplu - cumplit de simplu - era să depăşeşti 
limita şi simţi o urmă de compasiune pentru Herjólfur. Dar 
el nu avea să cadă în capcană. Trebuia să pună capăt 
aşteptărilor lui Addi cu prima ocazie, să-i dea foarte clar 
de înţeles care era poziţia lui. Dacă Addi credea că 
încheiase un pact comod cu poliţia, îl aştepta o surpriză. 

— Pute, băiete. Pute, zise Tómas după ce citi articolul 
despre Herjólfur. Ne pune într-o postură dificilă. Avem 
nevoie de sprijinul opiniei publice. Lumea se aşteaptă ca 
poliţiştii să fie apărători cinstiţi ai legii şi ordinii, să fie 
prietenii şi ocrotitorii tuturor. Bineînţeles că uneori câte 
unul mai calcă strâmb, dar sper din suflet ca Herjolfur să 
nu fi avut nimic pe conştiinţă. 

— Oare... începu Ari Thór, nehotărât. Oare Herjólfur era 
implicat în ceva asemănător şi aici? 

— Să ştii că mi-a trecut prin minte, răspunse Tomas. Nu 
pot să nu mă gândesc că în spatele atacului se ascunde 
ceva ce o să ne dorim să nu fi aflat vreodată. Poate că e 
mai bine chiar să nu aflăm deloc. 

— Cum adică? Normal că trebuie să aflăm. 

— Oare? se întrebă Tómas privind în depărtare. Uneori e 
mai bine să nu scormoneşti în gunoi. Oamenii trebuie să-şi 
păstreze încrederea în poliţie. 


Lui Ari Thór nu-i venea să-şi creadă urechilor. Oare 
Tómas chiar era aşa cinic? 

— Trebuie să rezolvăm cazul, Tómas. Orice-ar fi. 

— Da, probabil ai dreptate, Ari Thór. Sper doar ca, 
indiferent care-i soluţia, să fie una cu care putem trăi. 

— Poţi verifica acuzaţiile de corupţie? întrebă Ari Thor. 
Oamenii tăi de la Reykjavik ştiu ceva despre ele? 

— Cred că da. 

Era aproape ora prânzului. Îi luaseră declaraţia lui 
Gunnar în timpul nopţii, iar Elin dăduse propria declaraţie 
dimineaţa devreme. Bineînţeles, amândoi erau suspecti în 
cazul Herjólfur, cu toate că nu existau dovezi concludente 
ale vinovăţiei lor. Amândoi susțineau că în noaptea 
atacului erau fiecare la casa lui şi dormeau - nu că 
afirmaţiile lor ar fi reprezentat un alibi. 

Interesul ziariştilor creştea exponențial. Oraşul se 
umplea de care de reportaj. In mod neobişnuit pentru 
perioada aceea din an, condiţiile de călătorie erau 
rezonabile, ispitindu-i pe mulţi să vină în nord. Traficul din 
Siglufjordur era neobişnuit de intens şi întreg oraşul 
fusese luat cu asalt de un număr neaşteptat de vizitatori 
veniţi de prin împrejurimi, mulţi dintre ei nerăbdători să 
simtă atmosfera de mister. 

Ari Thór n-o mai văzuse pe Kristin din ziua precedentă. 
Plecase devreme la lucru şi, pe drum, îl lăsase pe Stefnir la 
bonă. Urma să lucreze până seara târziu, o aştepta un 
schimb lung. Trebuia să-l ia pe Stefnir înainte de patru, 
dar bona putea să-l primească din nou în aceeaşi seară 
dacă era nevoie. 

Ari Thór primise un mesaj de la Jódís, bătrâna care 
cunoştea trecutul foştilor proprietari ai casei. Il ruga să 
treacă pe la ea, ceea ce arăta limpede faptul că are să-i 
spună ceva important. Hotări că informaţiile ei nu erau o 
prioritate imediată, însă îşi stabili o întâlnire cu ea mai 
târziu în aceeaşi zi. Avea de gând să-l ia şi pe Stefnir când 
mergea la ea. Încă spera că poate să găsească explicaţia 
pentru moartea lui Herjólfur undeva printre tainele vechi 
care învăluiau casa. 


— Să-l aducem pe Addi la secţie? 

— Pe Addi? Pentru ce, Doamne iartă-mă? întrebă Tomas 
uluit. 

Ari Thór înghiţi în sec. 

— Păi, după noutăţile despre Herjólfur... Poate merită să 
vedem dacă a fost implicat în ceva dubios şi aici. 

— Nu începem o anchetă pe baza unor vorbe în vânt, 
răspunse Tómas glacial. 

Ari Thór ştia că Tómas are dreptate, dar încercă din nou, 
de astă dată dintr-o altă direcție. 

— Addi ne-a dat informații despre Elín, deci e limpede că 
e implicat până-n gât în chestia asta. N-a prea încercat să 
se dea după deget când am vorbit azi-noapte. Trebuie să 
fie ceva mai mult la mijloc. 

Tómas ezită. 

— Nu mă îndoiesc... dar oare ne va duce undeva? Din 
câte-mi dau seama, Addi ne-a fost de mare ajutor. Pontul 
despre Elín a fost la fix. 

— Hai să-l chemăm oricum, insistă Ari Thór. Doar nu 
vrem să creadă că are parte de tratament preferential. 

— Păi, cum vrei. Sună-l şi zi-i să treacă pe-aici. 

— Cred că am obţine rezultatul dorit dacă l-am lua noi 
cu maşina. 

Tomas clătină din cap şi nu zise nimic. 


Addi stătea vizavi de Ari Thór şi Tómas la secţie, sigur 
pe sine dar vădit nemulţumit că fusese luat pe sus în văzul 
lumii. Pe faţă i se citea doar furie, le răspundea 
monosilabic, iar uneori refuza să răspundă cu desăvârşire. 

— E posibil ca Herjólfur să fi fost implicat în afacerile cu 
droguri din oraş? întrebă Ari Thor. 

Addi dădu din umeri. 

Ari Thór repetă întrebarea pe un ton mai ferm. 

— Ce ştii despre asta, Addi? E posibil? 

Addi dădu din umeri a doua oară. 

— Cât de implicat eşti în afacerile care se desfăşoară la 
locul în care a fost împuşcat? 

Addi se încăpăţână să tacă. 


Ari Thór începea să-şi piardă răbdarea. Toleranţa lui se 
erodase din pricina zilelor de lucru lungi, a oboselii şi a 
anchetei tot mai complexe, precum şi din cauza tensiunii 
de acasă. 

— E bine? Ai de gând să răspunzi? 

Addi se întinse în scaun, înălţă capul şi vorbi cu 
obişnuitul său glas răguşit şi impertinent: 

— Nu pot să cred că m-aţi cărăbănit aici ca pe-un găinar 
oarecare. Am stat la zdup, mersi frumos. N-am făcut nimic 
şi clar n-am avut nicio legătură cu atacul. Poate că am 
cazier, dar n-am făcut pârnaie pentru că am fost violent. 
Tu ştii asta, Tómas, nu-i aşa? 

Tómas nu comentă, însă expresia de pe faţa lui îi 
confirma spusele lui Addi. 

— Eu m-am dat de ceasu' morţii să v-ajut, mi-am pus 
capul pe butuc că am ajutat gabori, şi voi ce faceţi? Mă 
arestaţi! Nu m-aveţi cu nimic la mână, cu absolut nimic! 

— Potoleşte-te, Addi. Nu te-a arestat nimeni, îl asigură 
Tomas. 

— Am mai fost arestat şi ştiu cum merg treburile, replică 
Addi. 

Părea mai calm, însă furia nu-l părăsise de tot. 

— Nu uit un tratament de genul ăsta prea repede, zise el 
încet, cu o notă evident amenințătoare în glas. 

Ari Thór simţi un fior pe şira spinării când Addi se uită 
urât la el pe deasupra mesei din sala de interogatorii. Addi 
nu clipi când se uită în ochii lui Ari Thór, arătându-i 
limpede că o să se mai întâlnească şi că, atunci, Addi avea 
de gând să iasă în avantaj. 


35 


Era limpede că bătrâna se bucura de oaspeţi. Pe Ari 
Thór şi Stefnir îi aştepta o masă îmbelşugată. Îşi zise că, 
probabil, pe faţa de masă albă ca zăpada fusese aranjată 
cea mai bună veselă de porțelan pe care o avea în casă. li 
îmbia un adevărat belşug de gogoşi răsucite, clătite şi tort, 
toate făcute, fără îndoială, în casă. 

— E întotdeauna o plăcere să ai un oaspete neaşteptat, 
zise ea când îl zări pe Stefnir. 

Ari Thor nu-i spusese lui Jódís că veneau împreună. 

— N-am mulţi musafiri. Mulţi dintre prietenii mei s-au 
dus. Acum mai am doar câteva cunoştinţe, de exemplu cei 
de la biserică. 

Ari Thor rămase în picioare în sufragerie, ţinându-şi fiul 
în braţe. Jódís locuia într-un mic apartament de la etajul 
unei case care părea să fi fost construită în anii '70. Se 
aşteptase să o descopere într-una dintre casele vechi, 
poate ridicată de părinţii ei sau chiar de bunici - doar era 
din Siglufjordur până-n măduva oaselor, cum spusese şi 
Tómas, adăugând că familia ei era acolo de secole. 

— Dumnezeule, ia loc, se agită ea. Doar n-o să te pun să 
stai acolo toată ziua. Aşa se-ntâmplă când mă iau cu vorba. 

— E-n regulă, îi spuse Ari Thor şi se aşeză la masă. E 
minunat ce-ai pregătit. Sper că nu te-ai chinuit atât doar 
pentru noi. 

— Ei, mereu am ceva la cuptor. E unul dintre lucrurile 
pe care încă le mai pot face şi, de multe ori, duc ceva dulce 
şi la cafeaua de la biserică. Nu mai pot să citesc ca 
odinioară şi-mi ocup timpul făcând prăjituri. Din fericire, 
ştiu toate reţetele pe de rost. 

Îi făcu cu ochiul lui Stefnir. 

— Se întâmplă cumva să ai un scaun înalt pentru băiat? 
întrebă Ari Thor şi se uită în jur, ştiind că probabil n-avea 
rost să-şi pună această problemă. 

— Mă tem că nu, dragă. Mă tem că nu. Nu m-am 
căsătorit şi n-am copii. Fratele meu, Jonmundur, a avut un 


fiu, dar acesta a crescut de mult şi s-a mutat în sud, la 
Reykjavik. El nu vine în vizită cu nepoţii mei. A trecut mult 
timp de când m-a vizitat vreun micuţ. 

Preţ de o clipă se întristă, însă zâmbetul obişnuit îi 
înflori din nou pe chip. 

— Nicio grijă, zise Ari Thor. Poate să stea cu mine. 

Stefnir era de obicei liniştit când stătea în braţele tatălui 
său. Ari Thor se uită cu luare aminte la Jódís. Nu voia s-o 
supere. 

— Sper că nu ţi-am trezit amintiri neplăcute cu 
întrebările de ieri. 

— Serveşte-te, spuse ea în loc de răspuns. 

Ari Thor îşi turnă lapte din cutia deschisă şi luă o felie 
de tort. 

— Mă tem că nu te pot ajuta prea mult nici cu sărmanul 
Herjólfur, zise ea şi muşcă puţin dintr-o gogoaşă. Nu ştiu 
cine l-a împuşcat şi mă îndoiesc că Baldur s-a întors din 
mormânt ca să ucidă un poliţist. 

— Şi mie mi se pare puţin probabil, zise Ari Thor. 

Tortul era foarte bun. Bătrâna se pricepea. 

— Cum ţi se pare Siglufjordur? întrebă ea. Eşti aici de 
câţiva ani, dacă-mi amintesc bine. 

Într-un oraş mic, un poliţist e un fel de bun public. 

Ari Thor îi mai răspunse la câteva curiozităţi, întrebări 
amabile pe care le răsplăti cu răspunsuri politicoase. li 
dădea impresia că-l invitase doar de dragul companiei. 
Începu să-şi piardă răbdarea, iar Jódís observă acest lucru. 

— Probabil te întrebi de ce te-am chemat aici, zise ea, 
confirmând că invitaţia avusese, totuşi, un motiv. 

— Da... răspunse Ari Thor cu gura plină de tort. 

Jódís aşteptă în tăcere, poate vrând să prindă momentul 
potrivit. 

El se uită prin sufrageria mică. Era un apartament 
simplu, cu foarte puţine decoraţiuni şi mobilat sărăcăcios. 
Nici urmă de obiecte nepreţuite lăsate moştenire în familie 
sau de tablouri pe pereţi. Pe bufet era o fotografie, 
portretul alb-negru al unui tânăr la costum, cu părul 
pieptănat spre spate. 


Ari Thor rupse tăcerea: 

— E fratele tău? Jónmundur? 

Din nou linişte. 

— E Borkur... a fost Borkur. 

— Unul dintre gemeni? 

— Da. 

Era o surpriză pentru Ari Thor. Se întrebă de ce are la 
vedere o fotografie a lui Borkur. 

— Cel care a trăit mai mult? întrebă el stângaci. 

— Da, da. A avut o viaţă mai lungă, zise ea. Dar n-a mai 
fost el însuşi după moartea lui Baldur, l-a afectat enorm. 

— Şi-a omorât fratele? întrebă Ari Thór fără să ezite. 

— Nu, nu l-a omorât, răspunse Jódís şi rămase tăcută 
mult timp. Ne iubeam, spuse în cele din urmă. 

Ari Thór rămase năuc, dar insistă: 

— Tu şi Borkur? 

— Da, exact. Börkur şi cu mine. 

— Dar a trăit singur? 

— A trăit de unul singur, aşa e. Nu s-a mai întâmplat 
nimic între noi. Totul s-a schimbat după moartea lui 
Baldur. 

În glas i se strecurase o notă de disperare, parcă regreta 
toate prilejurile pe care le pierduse de-a lungul timpului. 

— Am păstrat fotografia lui Börkur şi am înrămat-o acum 
câţiva ani. Nu pot mereu să înfrunt trecutul, aşa că uneori 
o pun în dulăpiorul din bucătărie. Dar azi e aici. Am scos-o 
înainte să vii tu. Bineînţeles că mă doare să-mi amintesc 
totul dar, fie vorba între noi, cred că e mai bine. Şi a venit 
momentul ca adevărul să iasă la lumina zilei după toţi anii 
ăştia. 

Făcu o pauză. 

— Cred că o să fie o uşurare să-ţi spun povestea. Şi mai 
eşti şi poliţist, eşti tânăr, reprezinţi autorităţile. Deci acum 
e momentul ideal. 

— Şi care e adevărul? întrebă Ari Thor, încercând să-şi 
ţină curiozitatea în frâu. 

— Adevărul este, dragul meu, că trebuie să mărturisesc 
ceva. Trebuie să mărturisesc că sunt vinovată de moartea 


unui om. 

Pe Ari Thor îl luă complet prin surprindere. 

— De moartea lui Baldur? reuşi el să întrebe, alegându- 
şi cuvintele cu grijă. 

Nu spusese nimic despre vreo crimă, iar el nu voia să 
folosească acest cuvânt. Probabil că la mijloc era altceva. 

— Da, dragule. Aşa e. 

— Tu l-ai împins de la balcon? 

— Nu-i aşa de simplu, zise ea şi făcu o scurtă pauză. Ştii, 
mă bucur foarte tare că nu mai trebuie să duc povara asta 
în spate de una singură. Am păstrat secretul prea mult 
timp.  Mărturisirea înseamnă  uşurare, indiferent ce 
urmează după. 

— Ce s-a întâmplat? j 

— A încercat să mă păcălească, zise ea. În întuneric. 
Baldur a sunat şi m-a invitat pe la ei, spunându-mi că şi 
Börkur era acolo. Ştia că suntem apropiaţi. Am apărut 
seara târziu. El era la etaj, pe balcon. În întuneric m-a 
păcălit o vreme, aşa cum ţi-am zis, şi am crezut că Baldur 
era fratele lui geamăn. Era vara târziu, aproape de 
începutul toamnei. Afară era cald, dar se întunecase deja. 
Când mi-am dat seama ce se-ntâmplă, m-am luptat cu toate 
puterile. Nu voia să-mi dea drumul. Cumva am găsit încă 
un dram de energie, nu ştiu de unde, şi am reuşit să-l 
împing. Şi... 

Glasul ei se dizolvă în tăcere, parcă şi-ar fi înghiţit 
cuvintele. Nu era nevoie să mai spună nimic. 

— Cum rămâne cu Börkur şi fratele tău? Ei ce rol au 
avut? întrebă Ari Thór după un scurt moment de tăcere. 

— Börkur şi Jónmundur nu erau acolo. 

— Poftim? Nu s-a dat o petrecere în seara aia? Am 
înţeles totul anapoda? Mi s-a spus că toţi trei erau acolo. 

— Da, asta a fost povestea pe care am hotărât s-o 
spunem, povestea pe care am născocit-o împreună, pe care 
au născocit-o ei. Baldur a murit când a căzut. Aveam de 
gând să mă denunţ singură la poliţie, dar mai întâi voiam 
să-l găsesc pe fratele meu. Nu eram în stare să merg 
singură. El l-a adus pe Börkur şi s-au opus amândoi. Au 


refuzat să-l lase pe Baldur să-mi distrugă viaţa. Toţi trei 
ştiam că Baldur era... Mă rog, nu semăna deloc cu Börkur. 
Avea o parte întunecată. Fraţii ăştia, gemenii, erau cum nu 
se poate mai diferiţi, chiar dacă semănau ca două picături. 
Nu cred că Börkur l-a jelit pe fratele lui, chiar dacă i-a fost 
dor de el. Însă, bineînţeles, după asta eu şi Börkur n-am 
reuşit niciodată să aprindem din nou flacăra dintre noi. 
Minciunile care ne-au adus împreună ne-au şi despărţit. 

Oftă şi se ridică. 

— Vrei să vin la secţie să dau o declaraţie oficială? 
Accept orice pedeapsă. A venit momentul. 

Ari Thor o credea - n-avea niciun motiv să se îndoiască 
de ce-i spusese. În acelaşi timp, o compătimea profund. 
Purtase taina cu ea vreme de zeci de ani, în mare parte a 
timpului de una singură, sprijinită de puţini prieteni, 
locuind într-un apartament modest. Nicio secundă nu-i 
trecu prin minte să-i facă viaţa mai grea decât era deja. 

— Nu văd niciun motiv. O să întocmesc eu un raport, 
spuse el, cu toată că n-avea de gând s-o facă. Nu anchetăm 
cazuri care s-au petrecut cu atât de mult timp în urmă. N- 
ai de ce să-ţi faci griji. 

— Poftim? Eşti sigur? întrebă ea surprinsă, cu ochii 
mari. 

— Foarte sigur, zise el şi zâmbi. 

Era mulţumit în sinea lui că izbutise s-o liniştească pe 
bătrână, dar nu reuşea să nu compare situaţia ei cu cea 
prin care trecea Elín. Oare viceprimarul din Siglufjordur 
avea să fie acuzat de omor din culpă sau chiar de crimă, 
chiar având circumstanţele atenuante ale anilor în care 
fusese supusă terorii şi violenţelor? 


Nu ştiu de ce încă mai scriu sau de ce n-am distrus 
caietul ăsta. 

Încă tremur puţin, sunt furios şi speriat. O combinaţie 
periculoasă. 

Am hotărât să vorbesc cu asistenta şi să aflu de câte ori 
a încercat să-l convingă pe doctor să mă consulte. Am 
suferit în fiecare zi din cauza medicamentelor ăstora şi am 
avut încredere în ea să mă ajute. 

N-am reuşit până azi, mi-a zis. 

M-a minţit. De mai multe ori. 

I-am zis care-i părerea mea. 

S-a purtat cu mine ca şi cu un copil. 

Am zis eu asta? Ti-am promis aşa ceva? 

Era gata să plece, dar am prins-o. Nu violent, dar 
suficient de ferm cât să se oprească. 

Voiam s-o întreb ceva, să-i spun din nou care-i părerea 
mea despre cum m-a dezamăgit, s-o întreb de ce a făcut-o. 

Apoi s-a răstit la mine: am douăşişapte de ani. 

A durat o clipă să pricep. Douăşişapte, da. 

I-am dat drumul şi ea a alergat la mine în cameră, a 
deschis caietul şi a citit cu voce tare tot ce am scris despre 
ea. 

„Poate că în jur de patruzeci. E uşor plinuță la faţă - 
prea mult vin roşu şi prea multe fripturi de-a lungul 
timpului. Are ochii obosiţi şi nu zâmbeşte niciodată. Nu 
suport oamenii care nu zâmbesc. ” 

Iar pasajul ăsta era dintre cele civilizate. 

Jigodia s-a strecurat la mine-n cameră şi mi-a citit 
jurnalul, poate că în fiecare zi. 

N-o să las asta să mă îngrijoreze. O să scriu mai departe, 
dar o să am grijă să nu mai las caietul pe unde-apuc şi o să 
dorm cu el sub pernă. 

Da, puteam s-o atac dacă voiam. Dar n-am făcut-o. De 
data asta m-am controlat. 

Trebuie să fie un semn de îmbunătăţire. 


36 


N-am făcut pârnaie pentru că am fost violent. 

Asta le spusese poliţiştilor şi, până la un punct, era 
adevărat. Addi îşi vârâse nasul în multe ilegalităţi, însă 
avusese întotdeauna grijă să aibă un oarecare respecte 
pentru concetăţenii săi. 

Se mai încăierase cu unii şi cu alţii din când în când, dar 
rareori îi făcuse cuiva rău fără să fie provocat. Însă de 
ameninţări se folosea cu iscusinţă şi aruncase destule. 

Era bătrân acum, puţin probabil să-şi mai schimbe 
obiceiurile, chiar dacă vedea negru în faţa ochilor din 
cauza tinerelului ăluia cu caş la gură, Ari Thór. Aveau o 
înţelegere, informaţii în schimbul spaţiului de manevră, 
dar gaborul se sucise imediat şi-l târâse la secţie ca pe un 
găinar. 

Când părăsi secţia de poliţie, Addi nu se gândea decât 
cum să-şi ia revanşa. Voia să se răzbune pe Ari Thór sub o 
formă sau alta, să-l trântească înapoi cu picioarele pe 
pământ. Era foarte probabil ca Ari Thor să devină 
inspector în următoarele câteva săptămâni şi nici nu se 
punea problema ca el, Addi, să-l lase să umble ţanţoş după 
ce se purtase în felul acela. Ştia că trebuie să găsească 
echilibrul de putere dintre ei. 

Însă violenţa nu-l atrăgea. Nimeni nu-l putea acuza de 
asta. 

Se duse direct acasă la Ari Thor, bătu cu pumnul în uşă 
şi aşteptă. Voia s-o sperie pe fătucă. 

Nu părea să fie nimeni acasă. O clipă îi trecu prin minte 
să spargă uşa şi să distrugă câte ceva înăuntru, destul cât 
să fie chit după ce tânărul poliţist îl trăsese pe sfoară. Oftă. 
Era prea bătrân ca să-l mai ţină curelele la aşa ceva şi n- 
avea rost să atragă atenţia asupra lui. În orăşelul acela 
rareori se dădeau spargeri şi voia ca situaţia să nu se 
schimbe. Absenta infracţiunilor care săreau în ochi le crea 
oamenilor un fals sentiment de siguranţă care era pe 
placul tuturor. 


Hotări să dea o fugă până la Akureyri. Ştia câte ceva 
despre Ari Thor, cel puţin lucrurile importante. De 
exemplu, că soţia lui - sau iubita sau ce era ea - lucrează 
la spitalul din Akureyri. Era foarte potrivit să-i facă o vizită 
acolo. Dacă nu era acasă cu copilul, nu putea să fie decât 
la muncă. 

Nici nu simţi drumul de o oră până la Akureyri. După 
furtuna din timpul nopţii, vântul se domolise, făcând loc 
unei zile luminoase de iarnă. 

Aşteptă neplăcut de mult la spital înainte să ajungă la 
recepţie. Era aglomerat şi nu era multă lume de serviciu - 
în vremurile acelea de austeritate se făceau tăieri până la 
os în toate domeniile. 

Întrebă de Kristin. 

— Nu vorbeşte direct cu pacienţii. Aţi discutat cu 
medicul de familie? întrebă femeia cu un glas lipsit de 
expresivitate sau emoție. 

Între timp, îl studie din cap până-n picioare, parcă vrând 
să-şi dea seama ce-l supăra. 

— Nu, m-aţi înţeles greşit, spuse el pe tonul cel mai 
politicos din lume, sunt unchiul ei. Trebuia să ne întâlnim 
aici când iese din tură. 

— Ah, iertaţi-mă. Staţi să văd... se scuză femeia 
punându-şi o pereche de ochelari pe nas şi uitându-se la 
ecranul computerului din faţa ei. 

Brusc devenise mai vioaie, de parcă faptul că vorbea cu 
altcineva decât cu un pacient ar fi scos-o din rutina de 
până atunci. 

— Da, Kristin mai lucrează încă o oră. 

— Ah, spuse el şi se uită la ceas. Înseamnă că am înţeles 
greşit când trebuia să ne întâlnim. 

— Mi se-ntâmplă şi mie tot timpul, spuse femeia şi 
zâmbi. Puteţi să aşteptaţi aici. De obicei trece pe-aici când 
pleacă, pe uşa de-acolo, îi arătă ea. 

— Bine, aşa o să fac. Nu merită să plec şi să mă-ntorc. 
Ştii, locuiesc undeva spre est. 

O mai văzuse pe Kristin şi era sigur că o s-o recunoască. 
Reţinuse dintotdeauna chipurile oamenilor, o aptitudine 


care-i fusese de folos în domeniul lui. Se aşeză şi aşteptă. 
Nu se simţise niciodată în largul lui în spitale, iar atunci nu 
era o excepţie. 

După o oră de aşteptare, zări cum se apropie o tânără. 
Da, era Kristin. Insă fu surprins să vadă că alături de ea 
merge un bărbat, probabil mai în vârstă cu câţiva ani. 
Păreau apropiaţi. Dacă n-ar fi ştiut, ar fi zis că sunt 
împreună. Nu cumva...? Dar ce altceva putea fi? 

Se strecură afară înaintea lor şi înainte ca recepţionista 
s-o anunţe că o aştepta „unchiul” ei. 

Addi sperase să poată sta puţin de vorbă cu ea între 
patru ochi. Nu voia să-i facă vreun rău, doar s-o sperie 
niţel, să arunce câteva ameninţări vagi. Ştia din proprie 
experienţă că atât era de-ajuns ca să bage frica-n oameni - 
mai ales în nişte oameni obişnuiţi, cu slujbe normale, care 
atunci când nu erau la muncă se relaxau alături de 
familiile lor. 

Kristin şi bărbatul porniră spre centru. Nu era nici urmă 
de vânt care să scuture ultimele câteva frunze din copaci, 
iar luciul apei din fiord era neted ca o oglindă în care se 
reflectau luminile oraşului. 

Addi se grăbi să-i prindă din urmă. Trebuia să stea de 
vorbă doar cu Kristin, dar bărbatul nu dădea semne că ar fi 
urmat să plece prea curând de lângă ea. În cele din urmă 
se făcură nevăzuţi într-un restaurant - unul scump, 
observă Addi, şi, pe deasupra, destul de romantic. Addi 
merse pe urmele lor şi se aşeză la o masă apropiată. Nu 
dură mult să-şi dea seama că, de fapt, nici nu trebuia să 
stea de vorbă cu ea. Poate că era de-ajuns doar să le facă o 
poză - să-i dea peste nas obraznicului de Ari Thór. O 
tactică simplă, dar eficientă. Urma să-l convingă pe Ari 
Thór că un gentleman se ţine de cuvânt. 


37 


Când Ari Thór ajunse la secţie în seara aceea, după ce-l 
lăsă pe Stefnir la bonă, îl găsi pe Tómas vorbind cu Ottó, 
consilierul. 

Ottó se ridică atunci când îl văzu pe Ari Thor şi întinse 
mâna. 

— Bună seara, Ari Thór, zise el pe un ton politicos, dar 
cu o expresie care sugera cu totul altceva. 

Venise ca să-şi exprime dezamăgirea. 

— A dat foarte prost, pentru noi toţi, spuse fără vreo altă 
explicaţie. 

— Mă bucur că te-am văzut, Ottó, răspunse Tómas, 
lăsând să se înţeleagă limpede că vizita se încheiase. 

Se întoarse spre Ari Thor. 

— Ce bine c-ai venit. Trebuie să discutăm nişte lucruri. 

— Tocmai îi spuneam lui Tómas, insistă Ottó, că 
prietenul nostru Gunnar e terminat. Tomas n-a vrut să 
confirme nimic, dar mai auzi câte ceva când umblă vorba 
prin oraş. Dacă se dovedeşte că Gunnar e implicat câtuşi 
de puţin în vreo afacere cu narcotice, atunci trebuie să 
scăpăm de el. E circul dracului. Numai belele. Habar n-am 
pe cine o să găsim să-l înlocuiască mai ales că, în ciuda 
poveştii ăsteia, eram mulţumiţi de el. 

Ottó oftă, cu o expresie supărată, aproape bosumflată pe 
chip. 

— Bineînţeles, voi n-aţi putut să-l lăsaţi în pace, adăugă 
el mai mult pentru sine decât pentru ei, însă mesajul era 
limpede oricum. 

Pe Ari Thor îl iritau acuzele acelea voalate. Ştia că 
uneori pune întrebări pe care mai bine nu le-ar fi rostit. 
Mai ştia şi că era mai probabil ca acest lucru să se 
întâmple când lăsa ceva să-l scoată din sărite. 

— Ottó, îl ştii pe profesorul de istorie de la colegiu? 

— Profesorul de istorie? Adică Ingólfur? 

— Chiar el, confirmă Ari Thor. 

— Da, bineînţeles. Ne cunoaştem. Ce-i cu el? 


— Puşca lui încă n-a fost găsită. 

— Serios? De-asta aţi fost la el? Am auzit că i-aţi făcut o 
vizită, chiar mă întrebam de ce. 

— Bănuim că a fost folosită în atacul asupra lui 
Herjólfur, spuse Ari Thór sec. Mai bine zis, la înfăptuirea 
crimei, adăugă el, aşteptând răspunsul lui Ott6. 

Doar nu credeţi că Ingólfur e implicat! exclamă uluit 


Ottó. 

— Ai văzut puşca? 

— Cum aş putea să răspund la aşa ceva? se răsti el. 

— Nu de mult ai fost la el la cină. 

— Şi ce legătură are? 

— Aţi văzut cu toţii arma, nu-i aşa? 

— Păi da, aşa cred, era acolo, la vedere, răspunse Ottó 
îmbufnat. Uitasem. 

N-avea stare, era limpede că nu voia să fie atras în 
anchetă. 

— Dacă mai aveţi lucruri de discutat, v-aş fi 
recunoscător dacă am vorbi mai târziu. Mă grăbesc. 

— Bine, spuse Tómas. 

Părea stors şi avea nişte cearcăne uriaşe. 

— Ce voia? întrebă Ari Thor după ce Ottó îşi făcu ieşirea 
în grabă. j 

— Ei, voia să ne tragă de limbă. Incearcă să hotărască 
dacă să-şi apere sau nu primarul când se sparge buba. 
Ottó e genul care se gândeşte înainte să aleagă o tabără 
sau alta şi cu siguranță nu se lasă condus de 
sentimentalisme. 

Tómas făcu o pauză înainte să vorbească din nou, pe un 
ton mai ferm. 

— Stai jos, băiete. Spune-mi, ai aflat ceva util de la 
Jódís? Ce voia? 

Ari Thór îi povestise despre discuţia cu Jódís de la 
biserică şi faptul că-l invitase la ea. 

— Nimic, răspunse Ari Thór îndepărtând un fir invizibil 
de praf de pe mâneca hainei ca să-i evite privirea lui 
Tómas. E singură şi i-am căzut victimă. Am lăsat-o să 
pălăvrăgească despre cum era pe vremuri, despre fratele 


ei şi tot restul, dar nu mi-a spus nimic relevant. Nimic de- 
acolo n-are vreo legătură cu Herjólfur. 

Nu simţi nici cea mai mică urmă de vină pentru 
minciuna pe care o spusese. 

— Sincer să fiu, nici nu mă aşteptam să afli ceva, zise 
Tómas. Dar, vorba aceea, trebuie răscolit peste tot. 

Ari Thor încuviinţă. 

— Chestia asta cu Elin şi fostul ei iubit, reluă Tomas. Nu 
ne mai ocupăm noi de caz. O să ajungă la procuror, dar mă 
îndoiesc că o să fie acuzată de ceva. A fost legitimă 
apărare în circumstanţe extreme, atât şi nimic altceva. 

— Nu ne mai ocupăm de caz? 

Ari Thór era uluit. 

— Nu trebuie să facem un raport? 

— M-am ocupat deja. Sper că nu te deranjează. Sunt 
atâtea de făcut că mi s-a părut mai bine să scăpăm de asta. 

Dar pe Ari Thór îl deranja. De fapt, era extrem de furios 
că T6mas prelua controlul în asemenea măsură. În sens 
strict, cazul Valberg era al lui Ari Thór, nu al lui Tómas. El 
fusese trimis în nord ca să se ocupe de ancheta în legătură 
cu moartea lui Herjólfur, iar între cele două cazuri nu 
exista nicio legătură, în afară de Elin şi de faptul că 
interesul presei pentru Herjolfur îl ajutase pe Valberg să 
dea de urma femeii. 

Hotări să lase lucrurile cum erau, deocamdată, cel puţin, 
şi încuviinţă din cap. Nu putea decât să creadă că lui 
Tomas îi lipsea vechiul post de inspector din Siglufjordur. 
Oare indeajuns de mult încât să-şi depună din nou 
candidatura? 

— Am vorbit şi cu colegii mei din sud, zise TOmas, iar lui 
Ari Thor îi atrase atenţia modul în care se exprimase - nu 
„de acasă”, ci „din sud”. 

— Sunt convinşi că Herjolfur n-are nicio legătură cu 
acuzaţia aia de corupţie. Sunt siguri că nu e... pardon, n-a 
fost necinstit. Dimpotrivă, îi păsa foarte mult de onoarea 
poliţiei, la fel ca tatălui său. Amândoi au fost poliţai get- 
beget, cinstiţi, severi şi hotărâți. Niciunul dintre ei nu s-ar 
fi lăsat târât... implicat... în ceva dubios. 


— Chiar şi aşa, o asemenea acuzaţie nu se uită, spuse 
Ari Thór. 

— Nu, nu, ai dreptate. Sămânţa îndoielii şi tot restul. 
Acum umblă vorba că a fost împuşcat pentru că umbla într- 
o companie suspectă, că şi-a căutat-o cu lumânarea. E 
important să-i protejăm reputaţia, acum, că nu mai poate 
să se apere singur. 

Ari Thór nu era complet de acord, dar n-avea dispoziţia 
să se certe cu Tómas. 

— Are... avea familie. Soţia şi copiii ar trebui să-i apere 
reputaţia, spuse Ari Thór. 

Tomas nu zise nimic - era felul lui de a răspunde ori de 
câte ori nu era de acord cu tânărul. 

— Că veni vorba de familie, spuse Tómas, băiatul se 
întoarce diseară la Siglufjordur ca să ia nişte lucruri 
pentru mama lui. Nu cred că e vreo problemă. Am luat la 
mână tot, inclusiv hârtiile lui Herjólfur, nu-i niciun secret 
ascuns acolo. I-am spus băiatului că poate să ia orice are 
nevoie şi că poate să stea în casă. Văduva mi-a zis că ea nu 
mai calcă pe-aici, de-asta l-a trimis pe el. Îl înmormântează 
la Reykjavik şi fac pregătirile acolo. Şi, de parcă n-ar fi de- 
ajuns, are piciorul rupt. 

— Are piciorul rupt? Cine? 

— Helena. Soţia lui Herjólfur. 

— Ce? S-a întâmplat de curând? Când am vorbit ieri cu 
ea n-avea nimic, zise Ari Thor aducându-şi aminte că, la 
ultima lor vizită, amintindu-şi că ea nu se ridicase de pe 
canapea nici măcar o dată. 

— S-a accidentat la schi acum ceva timp, aşa am înţeles. 
A crezut că nu-i grav şi că o să se vindece repede, dar 
acum se pare că, de fapt, piciorul e rupt. 

— Bine, zise Ari Thor cu mintea aiurea. 

Se întreba, nu pentru prima oară, cum suporta băiatul 
pierderea tatălui şi dacă îşi dăduse seama cât de dur era 
să-l piardă la o vârstă atât de fragedă. 

— Am trecut şi pe la Elín mai devreme, zise Tómas. E în 
concediu medical. Sper doar că gazetarilor o să le fie milă 
de ea. Dar, una peste alta, se simte bine. 


— Tu îi crezi? întrebă Ari Thór. 

— Cum adică? 

— Că nu ştiu nimic despre moartea lui Herjólfur? Acum 
ştim că Gunnar avea multe de pierdut - reputaţia, slujba... 

— Tind să cred că spun adevărul... Elin, cel puţin, zise 
Tomas. Sper sincer să fie nevinovată. Nu doar pentru că a 
suferit de pe urma individului ăluia, Valberg, ci pentru că 
trebuie să trăiască cu gândul că l-a ucis ca să-şi salveze 
viaţa. 

— Dar hai să spunem, de dragul discuţiei, că l-a ucis 
într-adevăr pe Herjolfur. Asta n-ar pune şi moartea lui 
Valberg într-o altă lumină? întrebă Ari Thór. 

— Adică să fi plănuit să-l omoare? Fii serios... 

— N-ar trebui să eliminăm posibilitatea! 

Amândoi tăcură câteva clipe. 

— E multă presiune pe noi, spuse Tomas. Trebuie să 
găsim soluţia corectă. 

— Asta nu-i nimic nou, comentă Ari Thór, simțind brusc 
un val inexplicabil de optimism. 

Avea impresia că, dacă ar fi reuşit să-şi dea seama cum 
se potriveau toate piesele misterului, ar fi găsit soluţia. 
Dintr-un motiv inexplicabil, se tot gândea la Valberg. 


Mâine mă duc acasă. Noul tratament e mult mai eficient 
şi mă Simt mult mai bine. Cred. O să-mi facă bine să plec 
din locul ăsta, dar am emoții. Nu-mi doresc din cale-afară 
să merg acasă. Sunt sigur că timpul s-a oprit cât am fost 
plecat. 

Doctorul spune că am început un nou capitol. 

Dar nu ştie, de fapt, nimic. Nu ştie de ce eu şi Hanna ne- 
am despărţit aşa de brusc şi cu atâtea resentimente. 

Practic ne mutaserăm impreună şi într-o seară când am 
venit acasă la ea, acasă la noi, eram obosit, mă enervaseră 
ai mei, ca întotdeauna, şi eram furios. 

Mi-a zis ceva. Nici nu mai ţin minte ce. Nu mai contează, 
dar am văzut roşu în faţa ochilor. Nu ştiu ce m-a apucat, 
dar am lovit-o. Nu la fel de tare ca Tata, dar tare, oricum. 

Întâi a rămas năucă. Apoi am văzut că începe să simtă 
durerea, iar furia m-a părăsit pe loc. Totul s-a întâmplat 
foarte repede. De-atunci n-am mai vorbit. M-am mutat 
înapoi la ai mei şi m-am închis în casă zile întregi. Nu-mi 
venea să cred ce făcusem. Nu-mi venea să cred că o 
făcusem. 

Parcă aş fi fost infectat cu ceva malefic, cu o boală 
incurabilă. N-aveam cum să scap de ea. Aşa m-am simţit 
atunci şi încă mă mai simt aşa uneori. Din când în când 
sper la un viitor mai luminos, sper că voi reuşi să ies 
cumva la liman. 

Tata a venit ieri. Mi-a zis că e momentul să vin acasă. 
Evident, vorbise cu doctorul meu sau cu altcineva 
important de-aici pentru că ştia totul despre tratament. 
Apoi mi-a zis să nu-mi fac griji, că perioada asta petrecută 
la spital o să fie ştearsă din orice document oficial. Cu alte 
cuvinte, trecută sub tăcere. Dosarul meu o să fie 
impecabil, aşa s-a exprimat. Cariera mea n-o să fie 
afectată. Bineînţeles că încă n-am o carieră, dar ştim 
amândoi ce planuri are pentru mine. Poate că vrea să 
elimine orice mărturie a zilelor acelora întunecate, în 
folosul lui dar şi ca să păstreze întreagă reputaţia familiei. 


E o umilinţă pe care n-ar putea s-o suporte. 

Asistenta a venit să mă conducă la plecare. A fost 
neobişnuit de caldă, aproape jenată. Ştim amândoi că a 
întrecut măsura, dar n-o să fac nimic în direcţia asta. 
Oricum, Tata n-ar fi de acord, ar atrage prea multă atenţie. 
Cineva cu relațiile tatei poate face să dispară orice urmă a 
faptului că am fost aici, dar rămân oameni care o să mă 
țină minte, mai ales asistenta aia. Şi nu e ca şi cum aş avea 
un nume atât de comun. 

Herjólfur. 


38 


Kristin îi găsi pe Ari Thor şi fiul lor dormind când se 
întoarse acasă târziu în seara aceea. Nu voia să-i 
deranjeze. Ari Thór se odihnise foarte puţin în ultimele 
câteva zile şi încă se lupta cu ultimele zvâcniri ale gripei. 

Cina de la Akureyri nu mersese bine. Se întrebă la ce se 
aşteptase, de fapt. Oare era numai o încercare superficială 
de a-şi înşela soţul, fără a duce lucrurile prea departe, ca 
să i-o plătească pentru rătăcirea lui cu Ugla din urmă cu 
mulţi ani? Sau poate ca să-i facă un duş rece, să observe că 
exista şi ea şi că era nevoie de mai mult din partea lui ca 
relaţia să funcţioneze? Răzbunările meschine nu erau stilul 
ei, de fapt, iar seara aceea fusese o greşeală. 

Până şi mâncarea fusese proastă şi acum îi era foame. 
Poate că sentimentul vinovăţiei îi afectase papilele 
gustative. Îşi făcu o gustare din ce găsi prin frigider. Nici 
compania nu se ridicase la aşteptările ei. Aşteptarea cinei 
cu bărbatul chipeş o entuziasmase mai tare decât 
întâlnirea în sine. Descoperise că aveau în comun mai 
puţine decât spera, iar imaginea lui Ari Thor îi stăruise tot 
timpul în minte. Era nevoită să admită că judecase extrem 
de greşit situaţia. Pedeapsa ei, din fericire singura, era să 
lucreze în continuare cu bărbatul acela şi să îndure 
nenumărate momente stânjenitoare. 

Ari Thor se trezi când ea se strecură în pat. O întoarse 
cu faţa spre el, o sărută şi o mângâie pe obraz. 

— Ai avut o zi grea? întrebă. 

— Cam da, răspunse ea cutremurându-se la minciuna 
rostită şi la gândul că trebuia să păstreze impresia că 
lucrase până seara târziu. Ţie cum ţi-a mers? 

— N-a fost uşor. Sigur am trecut cu vederea ceva 
esenţial în cazul ăsta, ceva care să explice totul... 

Se ridică în capul oaselor şi îşi verifică din obişnuinţă 
telefonul. 

— Hmmm, mormăi. Mă duc până jos să intru pe 
computer, scuze. Am primit un mesaj de la un tip, de fapt 


de la un infractor din oraş, mi-a trimis nişte poze. N-am 
nicio clipă de linişte. 
— Bine, iubire, spuse Kristin şi închise ochii. 


Era gata să adoarmă când Ari Thór urcă înapoi. De astă 
dată nu încercă să vorbească în şoaptă, chiar dacă Stefnir 
dormea tot acolo. 

— Poţi să-mi explici ce-i asta? îi ceru el cu un glas 
surprins, îndurerat şi furios. Poţi să-mi explici ce-i asta? 
repetă el mai tare. 

Îi dădu laptopul. Pozele o treziră de-a binelea. Erau mai 
multe, nu tocmai clare, probabil făcute cu mobilul, dar 
suficient de limpezi: poze cu întâlnirea ei secretă de la 
cină. 

— Când au fost făcute? Nu erai la serviciu în seara asta? 

În clipa aceea îşi dădu seama că ar fi putut să spună o 
minciună, dar în acelaşi timp că n-o s-o facă. Ştia că 
trebuie să fie complet sinceră şi că n-avea cum să scape 
din situaţia asta prin tertipuri, nu şi dacă avea de gând să 
salveze relaţia cu Ari Thor. Iar ea era convinsă că exact 
asta voia să facă. 

— Nu... M-a invitat la cină, răspunse încet. 

— La cină? Cine te-a invitat? Tipul din poză? se răsti Ari 
Thor. 

— Da... 

— Cine e? Cine-i omu' ăsta? 

— Doar un doctor de la Akureyri. 

— Doar un doctor? Te-ai culcat cu el? 

— Nu, răspunse ea, făcând greşeala să ezite şi regretând 
imediat că nu reacţionase mai ferm; normal că nu - o 
replică de genul ăsta ar fi fost mai de impact. 

— Suntem doar prieteni, adăugă ea. 

— Şi-atunci de ce ai zis că eşti la muncă? 

Vorbea tare şi îl trezi pe Stefnir, care începu să plângă. 

Ea înghiţi din nou în sec. Nu voia să-l mintă, însă 
adevărul era greu de suportat. 

— Eu... ăăă... Ştiam că o să reacţionezi aiurea. 

— De ce? Doar pentru că te vezi cu altcineva? 


Stefnir plângea tot mai puternic. Kristin se dădu jos din 
pat şi-l luă în braţe, încercând în zadar să-l liniştească. 

— Nu, Ari Thor, suntem doar prieteni. 

În dormitorul întunecat, cuvintele îi  sunară 
neconvingător până şi ei. 

— Nu te cred. 

Furia din glasul lui părea să fi fost înlocuită de mâhnire. 

— Tu şi Stefnir puteţi să dormiţi aici la noapte. Şi m-ai 
mai şi pus să-l duc la bonă ca să ieşi la cină cu iubitul tău! 

Era rănit, supărat profund. 

— Îmi pare rău, Ari Thór, zise ea gata să izbucnească în 
plâns, abia apoi dându-şi seama că dacă-şi cerea scuze era 
ca şi cum ar fi recunoscut. 

El nu zise nimic şi dispăru la parter, lăsând-o pe Kristin 
să înfrunte realitatea tulburătoare în care totul se 
schimbase. Nimic n-avea să mai fie la fel ca înainte. 


39 


Ari Thor descoperi la secţie un e-mail interesant, un 
mesaj în copia căruia fusese pus şi Tómas. Încă nu era clar 
cum ajunsese cuțitul în pieptul lui Valberg. Părea puţin 
probabil „să se fi înfipt singur în cuţit” - mai plauzibilă era 
varianta în care fusese înjunghiat în timp ce zăcea pe 
podeaua bucătăriei. Lui Ari Thor nu-i plăcea teoria din 
urmă. li venea greu să accepte că Elín ar fi altceva decât o 
victimă. Ea era cea pe care o compătimea. 

E-mailul avea un scop pur informativ, arătând limpede 
că ei doi nu o să se mai ocupe de anchetă. 

Se chinui să adoarmă pe canapeaua veche de la secţie. 
Oricum ar fi stat, era prea mică. Picioarele îi ieşeau în 
afară şi la cea mai mică mişcare risca să cadă. Cel mai rău 
îl frământa întâmplarea din seara aceea - cearta cu Kristin 
şi dezamăgirea cumplită pe care o suferise. Da, sigur, şi el 
greşise, dar asta demult, şi îşi primise pedeapsa la vremea 
respectivă. 

Chipul Kristinei, limbajul corpului, tonul şi, bineînţeles, 
felul ei secretos de a fi în ultima vreme indicau ceva mai 
mult decât o cină nevinovată alături de un coleg. Nu-şi 
putea scoate din minte comportamentul ei din ultima 
vreme. De cât timp dura relaţia asta? Era o trădare, îi 
trădase pe el, pe Stefnir şi le trădase familia. 

Ce era de făcut acum? Să meargă acasă după o noapte 
petrecută pe canapea ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic? 

Să-i permită lui Addi Gunna, cel care-i trimisese pozele, 
să-i distrugă familia? Gândul îi întorcea stomacul pe dos, 
dar era, totuşi, vorba despre ceva mai amplu şi mai 
profund. Încrederea construită în mult timp fusese 
spulberată într-o clipă. 

Oare se terminase totul între ei? 


Pe Ari Thor îl aşteptă o noapte lungă. Se perpeli ca un 
câine, reuşind să adoarmă doar în reprize scurte. În 
intervalele în care era treaz se gândea la Kristin, apoi la 


moartea lui Herjólfur şi din nou la Kristin. Ce spusese 
Tómas care nu se potrivea? Şi de ce Ari Thór încă avea 
impresia că există o legătură cu Valberg? 

Răspunsul îi ţâşni din subconştient abia la primele ore 
ale dimineţii, pe când zăcea într-o stare undeva între somn 
şi veghe. Herjólfur îi povestise că el şi soţia lui nu erau 
mari amatori de activităţi în exterior, cum ar fi să schieze. 
Dar acum, de la Reykjavik înţelegea că soţia inspectorului 
îşi rupsese un picior pe pârtie. Oare era o invenţie? Ce 
ascundea? Gândul la Valberg îl sâcâia tot mai tare, la fel ca 
şi anul sabatic pe care şi-l luase Herjólfur ca să aibă grijă 
de soţia lui cât aceasta fusese bolnavă. Dar care boală? 

Sever şi hotărât, aşa îl caracterizase Tómas pe Herjólfur. 

Îşi aminti de povestea lui Tómas despre operaţiunea de 
salvare din valea de la Skardsdalur. Orice om are şi o parte 
bună, până şi Addi, îi zisese Tómas. Și toți oamenii au o 
parte întunecată pe care n-o arată celorlalți, îl completă 
Ari Thor în gând. 

Când  discutaseră despre Valberg, Tomas făcuse 
observaţia că nu doar infractorii comit fapte de violenţă, ci 
şi cei care în aparenţă se comportă ireproşabil şi sunt capi 
de familie cu slujbe de răspundere. 

Îşi aminti şi că pe Helena n-o tulburase prea tare 
accidentul soţului ei, nici când îi dăduse vestea, nici când 
se întâlniseră a doua oară. Începuse chiar să-i pregătească 
înmormântarea înainte ca bărbatul să moară. 

Oare spera ca el să nu supravieţuiască? 

Când Valberg o atacase pe Elín, în mintea lui Ari Thór 
încolţise o idee: oare Herjólfur îşi agresa soţia? Asta să fie 
explicaţia pentru atmosfera stranie, gravă, din casă? De 
asta nu dăduseră nicio dovadă de suferinţă sau tristeţe? 

Ari Thór se ridică în capul oaselor. Nu mai putea să 
doarmă. 

Cu cât se gândea mai mult, cu atât era mai convins că 
trebuie să cerceteze varianta aceea. 

Însă, indiferent dacă teoria lui se dovedea sau nu 
adevărată, era clar că atacul asupra lui Herjólfur avea 
legătură cu afacerile cu droguri pe care le adulmecase 


fostul inspector - şi care, măcar în parte, se desfăşurau în 
casa din care venise împuşcătura fatală. Sau nu? 

Apoi, Ari Thór îşi aminti cum aflase de ancheta 
desfăşurată de Herjólfur la casa abandonată: de la un 
membru al familiei care avusese amabilitatea să-l trimită 
în direcţia aceea de la bun început - departe de viaţa 
personală a lui Herjólfur. 

Nu, fir-ar să fie... 

Ari Thór refuza să creadă ce-i spunea raţiunea. Era de 
neconceput. 

De unde ar fi ştiut unde se afla puşca? 

Îşi dădu seama de răspuns într-o clipită. Normal că 
persoana ştia de puşca lui Ingólfur. Iar dacă Herjólfur era 
ţinta, foarte puţini oameni puteau şti că era de serviciu în 
noaptea aceea. 

Îmbrăcă în grabă haina uniformei şi se avântă în 
dimineaţa rece, trântind uşa după el, ca să întâlnească un 
criminal. 


Tot nu m-am descotorosit de caietul ăsta. M-am surprins 
pe mine însumi aducându-l acasă, dar vreau să-l păstrez. A 
fost o experienţă pe care nu trebuie s-o uit niciodată - 
nemernicia, frica şi toate lucrurile care m-au făcut să 
vreau să-mi iau viaţa. Încă mi se pare greu de crezut că am 
dus lucrurile atât de departe, dar încă simt o umbră din 
deznădejdea care m-a împins într-acolo. 

Parcă stau în fața unui zid, un zid de netrecut. N-am 
cum să-l sar. N-am cum să scap de umbra asta. 


40 


Ari Thór aştepta în faţa uşii care dădea spre subsol. Deja 
apăsase pe sonerie de două ori. 

Oraşul era liniştit, noaptea abia începea să se 
transforme într-o dimineaţă muşcător de rece. Întunericul 
părea nesfârşit în perioada aceea a anului. 

Sună a treia oară. Nu răspunse nimeni. 

Nu mă las eu aşa uşor, îşi zise. Tremură, se zgribuli în 
bătaia vântului îngheţat şi se îndreptă spre uşa principală. 
Apăsă pe sonerie şi acolo. Auzi imediat zgomot de mişcare 
în casă. 

Ari Thor stătea în aproximativ acelaşi loc ca în urmă cu 
câteva zile, uitându-se în ochii fiului lui Herjólfur. De astă 
dată, băiatul părea obosit şi buimac. Data trecută, tânărul 
Herjólfur era serios, iar chipul îi rămăsese ca sculptat în 
granit când îi povestise despre cercetările pe care tatăl său 
le făcea în jurul casei vechi. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă băiatul, vădit surprins. 

— Pot să intru? întrebă Ari Thór politicos. 

— Ştii cât e ceasul? întrebă tânărul Herjólfur şi se frecă 
la ochi. Dormeam, ca toţi oamenii normali la ora asta. 

Se dădu într-o parte şi-l pofti pe Ari Thór înăuntru. 

Herjólfur aprinse lumina din sufragerie şi-i făcu semn lui 
Ari Thor să-l urmeze. Sufrageria arăta ca înainte, rece şi 
fără suflet. Nimic nu părea să fi fost atins de data trecută, 
totul era la locul lui. 

Herjólfur se aşeză pe canapeaua albă pe care stătuse şi 
mama lui data trecută. Ari Thor rămase din nou în 
picioare. Urma o discuţie serioasă, extrem de serioasă 
dacă i se confirmau bănuielile. Era mai bine să păstreze 
lucrurile la un nivel oficial. 

— Înţeleg că mama ta şi-a rupt piciorul. _ 

— Da, răspunse scurt Herjolfur. Da, şi l-a rupt. Întâi au 
crezut că e entorsă, dar n-a fost aşa. Ea a crezut că o să se 
vindece singur, dar a trebuit să-l pună în ghips. 

— Ce s-a întâmplat? 


— Păi, ăăă... s-a accidentat la schi. 

Glasul îi tremura. Nu era pe cât de relaxat şi-ar fi dorit 
să fie. 

— Tatăl tău mi-a zis că nu vă plac activităţile în aer liber. 
A zis că el şi mama ta n-au fost niciodată la schi. 
Concediile şi le-au petrecut doar la oraş. 

Băiatul înghiţi în sec. 

— Aşa e. Tatei nu-i prea plăceau chestiile astea. 

Herjólfur nu părea să-şi dorească să continue în direcţia 
aceea şi Ari Thór nu insistă. 

— Să înţeleg că el lua toate deciziile? 

— Da, încuviinţă Herjólfur, un răspuns care cântărea 
greu. 

— Hotărât? 

Herjólfur dădu din cap. 

— Şi acasă, şi la birou? 

— La birou nu ştiu. 

Răspunsul era scurt, dar mesajul era limpede. 

— Am văzut nişte rapoarte cum că tatăl tău ar fi fost 
implicat într-un caz de corupţie în sud, spuse Ari Thor, 
aşteptând replica celuilalt. 

— Nu ştiu, zise Herjólfur. Nu-i treaba mea. 

În mod normal s-ar fi aşteptat ca fiul să-şi apere tatăl de 
o asemenea acuză, însă Herjólfur nu dădea vreun semn că 
ar fi vrut s-o facă. 

— Mersi pentru pont, spuse Ari Thor după o scurtă 
pauză. 

— Cum? 

— Afacerile cu droguri de la casa veche. 

— Ah, da, nicio problemă, mormăi Herjólfur. 

— Ai avut dreptate... tatăl tău a avut dreptate. Nişte 
indivizi foloseau casa exact pentru ce bănuia el. 

— OK. 

— Mama ta mi-a zis că locuieşti la subsol. 

— Aşa e. 

— Am sunat la uşă. 

— Nu aud de-aici. Am zis să stau la etaj, e mai mult 
spaţiu. 


— Deci poţi să vii şi să pleci după bunul plac. 

Herjólfur se uită nedumerit la Ari Thór. 

— Aşa a zis mama ta. 

— Da... 

— Aşa e? Nu ştiau dacă eşti sau nu aici? 

— Nu, nu cred... 

— Unde erai în noaptea în care a fost atacat tatăl tău? 

Herjólfur muşcă momeala. 

— Unde eram? întrebă el, făcând ochii mari, şocat de 
întrebare. 

— Da. Erai aici? Dormeai? 

Herjólfur sări în picioare. 

— De ce mă întrebi aşa ceva? De ce dracu' mă întrebi 
aşa ceva pe mine? 

Preţ de o clipă, băiatul păru gata să izbucnească în plâns 
- sau să aibă o criză de nervi. 

— Da, dormeam, la subsol. 

Se aşeză din nou. 

— Nu multă lume ştia de anchetă, Herjólfur. De-aici ţi-a 
venit ideea? 

Herjólfur nu spuse nimic, iar Ari Thór continuă. 

— Poliţia l-ar fi căutat pe criminal printre traficanţi sau 
cumpărători. Iar cazul n-ar fi fost rezolvat niciodată. 

Herjólfur păstră în continuare tăcerea, deşi Ari Thor 
spera ca întrebările să-şi facă efectul. 

— Şi puşca - de ea cum ai aflat? 

În cele din urmă primi un răspuns: 

— Cum adică? chiţăi Herjólfur indignat. 

— Vrei să-ţi spun ce cred eu? Sunt sigur că ştiai că era 
în garajul lui Ingólfur. Am aflat că fiul lui a dat o petrecere 
pentru toţi copiii care termină în primăvară. E în ultimul 
an de colegiu, la fel ca tine. Ce potrivire, nu-i aşa? 

Herjólfur rămase tăcut. 

— Aşa e, nu? insistă Ari Thor ridicând tonul. 

Herjólfur încuviinţă uşor. 

— Nu-i niciun secret că sunt în ultimul an. 

— Ai fost la petrecere? 

— Cred că mai bine pleci. 


În glasul lui Herjólfur apăruse o furie ascunsă până 
atunci. Se ridică în picioare. 

— Cine te crezi să dai buzna aici şi să mă trezeşti cu... 
acuzaţiile astea halucinante? 

— Înţeleg că ăsta e un „da”, spuse Ari Thór ferm. 

— Ce? 

— Că ai fost la petrecere. 

Ari Thor aşteptă răbdător, dându-i băiatului un răgaz să 
înţeleagă cât de gravă era situaţia în care se afla. In 
acelaşi timp, îşi gândi următoarea mutare, cumpăni cum să 
spargă rezistenţa celuilalt, să-şi croiască drum prin linia de 
apărare în spatele căreia se baricadase Herjólfur. 

— Sărea imediat la bătaie? întrebă Ari Thor cu blândeţe. 

Pe Herjólfur întrebarea îl lovi ca un trăsnet. Pentru 
prima oară i se citea teama în ochi. Scutură din cap. 

— Sora ta păţea acelaşi lucru? 

— Nu, zise Herjolfur şi oftă. 

— Mama ta? 

Nu răspunse. 

— Trebuie să cooperezi, îl încurajă Ari Thór. E singura ta 
cale de scăpare. 

După o tăcere îndelungă, Herjólfur dădu din cap. 

— Da. O bătea când nu era în toane bune. 

— S-a accidentat la schi? 

— A împins-o. Şi-a rupt piciorul când a căzut. 

Herjólfur se cufundă în canapea. 

— Cred că i-a mai luxat sau rupt piciorul şi înainte, zise 
în cele din urmă. Mi-a spus că a căzut de pe cal la scurt 
timp după ce s-au cunoscut. Eu nu cred. A bătut-o 
dintotdeauna. 

Băiatul rămase cu capul plecat şi evită privirea lui Ari 
Thór. Discuţia despre violenţa din casă îl luase pe 
nepregătite şi părea amortit din pricina şocului. 

— Şi anul acela sabatic pe care şi l-a luat tatăl tău ca să 
aibă grijă de ea - a făcut asta după un episod asemănător? 

— Ce? Nu... Ai înţeles greşit. N-a fost bolnavă. 

— Serios? 

— Tata a fost cel care şi-a luat concediu medical. Avea 


perioade depresive, dar nimeni n-avea voie să vorbească 
despre ele. La suprafaţă totul era bine, era polițistul 
perfect, dar n-a ajuns niciodată în vârf. Avea defecte 
ascunse. Însă tot au avut grijă de el, au avut grijă să nu-şi 
piardă slujba. Băiatul lui tata, ştii ce zic? 

Tomas  vorbise despre bunicul băiatului, tatăl lui 
Herj6lfur-senior, ca despre o legendă vie, un poliţist de 
modă veche. 

— Bunicul tău a murit, nu-i aşa? 

— Da, dar nu cred că a dispărut vreodată din viaţa tatei. 

— Şi slujba a fost dată din tată-n fiu? 

— Totul se moşteneşte, din păcate, zise Herjólfur şi Ari 
Thor văzu ce efort făcea să vorbească. Şi bunicul o mai 
bătea pe bunica. 

— Şi tatăl tău a fost violent cu mama ta multă vreme? 

— Mult prea multă, spuse băiatul cu obidă. Mama e 
liberă acum. E un om bun. 

— Deci ai făcut-o pentru ea? întrebă Ari Thor pe un ton 
lipsit de orice notă acuzatoare. 

Herjólfur trase aer adânc în piept şi îşi alese cuvintele 
cu grijă. 

— Într-o oarecare măsură, da, bineînţeles. Cineva 
trebuia s-o facă. Soră-mea n-a mai rezistat, s-a mutat în 
sud cu prima ocazie şi n-a mai vorbit cu el niciodată. Nici 
măcar n-a venit acasă când a auzit că a fost împuşcat. 
Povara a căzut pe umerii mei. Altfel chestia asta nu s-ar fi 
terminat niciodată. 

Părea calm, împăcat cu sine. 

Ari Thor era gata să-l întrerupă, să ceară amănunte, însă 
Herjólfur continuă să vorbească fără să-l bage în seamă. 

— Dar cel mai mult am făcut-o pentru mine, cred. Ca să 
sparg cercul vicios. 

Se lăsă din nou tăcerea. Ari Thor nu voia să intervină şi 
aşteptă ca băiatul să-şi reia mărturisirea. 

— Sincer, nu mă aşteptam să scap. Nu prea-mi mai păsa. 
E bine aşa cum e. O să fie un şoc pentru mama când o să 
afle. Ideea era să nu fiu ca el sau ca bunicul. Trebuia să se 
termine undeva... L-am văzut pe tata de prea multe ori 


cum se transformă într-un... într-un monstru. După o 
vreme mi-am dat seama că asta era singura cale de 
scăpare. Trebuia să-l opresc o dată pentru totdeauna. 

— Ai luat puşca lui Ingólfur? 

— Da. 

— Şi acum unde e? 

— E într-o magazie de aici, pe stradă. 

— Voiai s-o păstrezi acolo? 

— Nu, e pe terenul unei case de vacanţă a unora care 
locuiesc în sud şi vin aici vara, când e vreme bună. 

Zâmbi stânjenit. 

— Voiam s-o arunc în mare mai târziu, când se linişteau 
lucrurile. 

— Şi cum l-ai convins pe tatăl tău să meargă acolo? 

— L-am sunat de pe alt număr decât al meu. 

— Nu şi-a dat seama cine-l sună? 

— Nu, nu m-a recunoscut. Mi-am îngroşat vocea şi am 
vorbit stricat, i-am zis că nişte drogaţi pun la cale ceva în 
casă. A fost de-ajuns. 

Gândul că băiatul îi întinsese propriului tată o capcană 
mortală era cumplit, iar Ari Thor se întrebă dacă avea în 
faţa lui un criminal cu sânge rece sau un om bolnav. 

— Am vărsat câteva lacrimi, să ştii, spuse Herjólfur atât 
de încet că Ari Thór abia îl auzi. Aveam lacrimi în ochi 
când am tras, nu pentru că ţineam la el, dimpotrivă, îl 
uram din toată inima. Dar tot am plâns pentru el şi nu ştiu 
de ce. N-a fost uşor s-o fac, încheie şi Ari Thór se 
cutremură. 

— Îţi pare rău? 

— Să-mi pară rău? 

Herjólfur nu avu nevoie să se gândească la răspuns. 

— Nu. Mama e liberă. Şi eu sunt liber. Poate că o să 
merg la închisoare, dar e-n regulă. 

Avea o privire pierdută. Era limpede că plecase undeva 
departe de sufrageria din Siglufjordur. 

— De ce acum? întrebă Ari Thór, mai mult de curiozitate 
decât de nevoie. 

— Cum adică? 


— De ce ai hotărât să faci asta acum? 

— Din cauza jurnalului, şopti Herjólfur. 

— Ce jurnal? 

— Am găsit un jurnal vechi, am dat peste el din greşeală. 
Am recunoscut imediat scrisul tatei. 

Tăcu, respirând sacadat. 

— E din '82, când era cam de-o seamă cu mine. L-am 
citit în câteva zile. De fapt, nu voiam să ajung să-l cunosc 
prea bine, îl uram... Dar după ce am citit m-am 
înspăimântat... Mi-a amintit foarte mult de mine. Trebuia 
să fac ceva. 

— Şi ai hotărât să-l omori. 

— Să-l opresc, spuse Herjólfur de parcă ar fi corectat o 
greşeală fundamentală. Ştii ce-a făcut? Avea douăjdoi de 
ani când a scris jurnalul... Ştii ce-a făcut când a văzut că 
făcea la fel ca bunicu'? 

Ari Thor clătină din cap. 

— A încercat să se sinucidă. E clar că nu i-a ieşit. 
Bunicu' l-a trimis la psihiatrie. Bunicu' făcea mereu cum îl 
tăia capul, la fel ca tata mai târziu. Şi cred că timpul 
petrecut acolo n-a făcut decât să înrăutăţească totul. 

— La psihiatrie. 

Cuvintele răsunară în mintea lui Ari Thór, atingând o 
coardă din amintirile lui. Oare neglijase ceva? 

Urmă o tăcere lungă. 

— Ştii, îmi doresc să fi reuşit, spuse Herjólfur în cele din 
urmă. Să se sinucidă, adică. Ar fi fost mai bine. Pentru toţi. 


Herjólfur îl urmă pe Ari Thór la secţie fără să protesteze. 
Polițistul îi ceruse jurnalul înainte să plece din casă iar 
Herjólfur i-l oferise de bunăvoie, parcă bucuros să se 
descotorosească de el. 

Ari Thor îl sună pe Tómas şi îi luară împreună declaraţia 
lui Herjólfur. Confirmă tot ce-i spusese lui Ari Thor, 
mărturisind că-şi atacase tatăl, în aparenţă fără să se 
teamă de consecinţe. 

Tomas era vădit uşurat că se rezolvase cazul. Ari Thor se 
simţea la fel, însă tot i se părea greu de acceptat faptul că 


un băiat de nouăsprezece ani se făcea vinovat de crimă. 
Un şuvoi tulbure de emoţii îi gonea prin minte la gândul 
cumplit că băiatul a fost capabil să-şi omoare tatăl. 

Brusc îşi dădu seama de ce îl sâcâia „psihiatria”, de care 
nu uitase în tot acest timp. Era telefonul acela, femeia 
care-l sunase şi nu-şi dusese povestea la capăt. Nu cumva 
fusese asistentă la o secţie de psihiatrie? Verifică în lista 
apelurilor şi descoperi acolo numele şi numărul ei de 
telefon. 

— Asa? întrebă Ari Thór. 

— Da, răspunse ea precaută. 

— Bună dimineaţa. Sunt Ari Thór Arason, de la poliţia 
din Siglufjordur. 

— Poliţia...? 

— Ai sunat de curând în legătură cu cineva care fusese 
internat la psihiatrie. Voiai să ne spui ceva. 

— A, da... Îmi pare rău că v-am deranjat. Nu era nimic. 

— Nicio problemă. Eşti, totuşi, bună să-mi spui povestea 
oricum? Ne ajută orice informaţie, oricât de 
nesemnificativă. 

— Nu mă îndoiesc, cel puţin în cazul ăsta, spuse ea. 
Oricum, mă uitam la ştiri şi am văzut un chip pe care n- 
aveam cum să nu-l recunosc. Polițistul care a murit. 

— Exact. Herjólfur, confirmă Ari Thór, amintindu-şi că 
poza de la ştiri îl înfăţişa pe Herjólfur mult mai tânăr, fiind 
probabil veche de câteva zeci de ani. 

— Mi-am amintit de el pentru că mi-a fost pacient cu 
mulţi ani în urmă. Suntem constrânşi de regulile de 
confidenţialitate, dar e important să vă ajut. La urma- 
urmei, a fost omorât, zise ea şi făcu o pauză. A fost foarte 
ciudat. La scurt timp după ce a fost externat am descoperit 
că nu mai exista nicio dovadă a faptului că a stat acolo, nu 
ştiu de ce. Pe atunci era complet dezechilibrat, îmi 
amintesc foarte clar, şi nu ne-am înţeles bine. 

Ezită înainte să continue. : 

— Poate că parțial a fost şi vina mea. Incă eram tânără şi 
impulsivă. 

— Mulţumesc, Ása. E foarte interesant ce-mi zici, o 


încurajă amabil Ari Thór. 

— Bine, mă bucur, răspunse femeia. M-a surprins să aud 
că a intrat în poliţie. Nu mă aşteptam să ajungă de partea 
asta a legii, dacă mă-nţelegi. Era iute la mânie şi tare 
tulburat. M-am gândit că ar fi bine să ştiţi, mai ales că 
orice acte despre el au dispărut. Pe atunci mi s-a părut 
foarte ciudat... 

— Exact, spuse Ari Thór. 

— Păi... da. M-am mai gândit la el din când în când în tot 
acest timp. Imi pare rău că a sfârşit aşa. 

Când încheie apelul, Ari Thór luă jurnalul. Tómas îl 
rugase să-l citească şi să-şi formeze o imagine cât mai 
clară înainte să meargă la judecătorul de la Akureyri să 
solicite arestarea băiatului. 

Era un caiet vechi, ponosit. Scrisul era şters, dar încă 
lizibil. Nu se simţea în largul lui să răsfoiască aşa prin 
jurnal, chiar dacă proprietarul lui era mort. Însă nu avea 
încotro, trebuia să-l citească şi, pe deasupra, era curios ce 
o să descopere. 

Se aşeză. 


Iulie 1982 


În sfârşit mi-au dat un creion şi un caiet. 

E un creion vechi, galben, prost ascuţit, iar caietul l-a 
mai folosit cineva, primele pagini au fost smulse neglijent. 
Oare a mai încercat cineva să-şi exprime în cuvinte 
greutățile şi neputinta, aşa cum fac eu acum? Poate că 
erau nişte desene drăguțe, perspectiva neschimbată a 
grădinii negre transpusă artistic, asta dacă e cineva în 
stare s-o facă. Unele lucruri sunt atât de cenuşii şi de reci 
că oricât de multă culoare ai aşterne pe o pagină tot nu le- 
ai putea aduce la viaţă. 

Mă simt puţin mai bine acum că pot să mâzgălesc câteva 
cuvinte pe hârtie, dar nu-mi dau seama exact de ce. 
Niciodată nu mi-a plăcut din cale-afară să scriu. Numai 
acum am sentimentul că scrisul mi-ar putea salva viaţa. 

Probabil nici nu contează ce scriu în caietul ăsta. Poate o 
să scriu despre cum e să fiu aici, despre sentimentele şi 
existența monotonă din locul ăsta. Orice, numai să rămân 
întreg la minte. 


EPILOG 
Primăvara 


Uneori Ari Thor îşi lăsa inima şi orgoliul să-l 
copleşească. Era cât se poate de conştient de acest defect 
al lui. Îşi scăpa emoţiile din frâu. 

Soarele se întorsese deasupra orăşelului, în fiecare zi 
mai strălucitor, însă vântul rece dinspre mare încă putea 
învinge căldura razelor lui. 

Odată cu zilele luminoase venise şi promovarea la gradul 
de inspector - în sfârşit, pasul mult-aşteptat în carieră. 
Chiar dacă lucrurile erau liniştite - prea liniştite, chiar -, 
se bucura de gradul, influenţa şi autoritatea care-i 
permiseseră şi să numească doi subordonați. Avuseseră loc 
schimbări şi la primărie. Elin fusese acuzată de uciderea 
lui Valberg, iar Gunnar părăsise „de bunăvoie” funcţia de 
primar la scurt timp după aceea. 

Însă vântul îi răpise pe Kristin şi Stefnir de lângă Ari 
Thor. 

Bineînţeles că avea şi el o parte din vină. Din cauza 
blestematei lui de gelozii îi venea prea greu s-o ierte, iar 
ea plecase până i se domolise lui furia. 

Weekendul următor era rândul lui să stea cu Stefnir. 

Insă nu renunţase la orice speranţă, nici pe departe. 

În relaţia lor avuseseră mereu parte de suişuri şi 
coborâşuri. 

Trebuia să stea de vorbă cu ea la momentul potrivit. Se 
simţea obligat să-şi salveze familia, măcar de dragul lui 
Stefnir. El însuşi avusese parte de o familie minunată 
înainte să-şi piardă părinţii şi voia ca Stefnir să fie la 
rândul lui înconjurat de iubire - să-i aibă alături pe 
amândoi părinţii. Povestea lui Herjólfur despre violenţa 
domestică moştenită din generaţie în generaţie îi amintise 
cât de bune erau lucrurile pentru ei - pentru el, Kristin şi 
Stefnir. Ar fi fost nebun să le dea cu piciorul. 

Poate că avea să fie nevoit să-i povestească despre tatăl 


lui, să-i spună adevărata poveste din spatele dispariţiei lui 
misterioase. Ea nu ştia decât că tatăl său pur şi simplu se 
făcuse nevăzut într-o zi. Motivul nu i-l spusese nici 
Kristinei, nici altcuiva, însă venise momentul să nu mai 
aibă secrete unul faţă de celălalt. 

O recăpătase de două ori pe femeia pe care o iubea mai 
presus de orice. De ce să nu fie a treia oară cu noroc? 


Seria 
Dark Iceland 


RAGNAR JÓNASSON "> 


orb în noapte A 


„Fasciculul de lumină care dansa în intuneric îi atrase din nou atenția 
lui Herjólfur, iar de data asta îi străluci drept în ochi. Se opri, luat prin 
surprindere, mai inspăimântat decăt îndrăznea să recunoască și faţă de 
el insuși, și miji ochii in lumina orbitoare. 

- Poliția! strigă el cu toată fermitatea de care era în stare, însă 
tremurul din voce îi trăda spaima. 

Vântul spulberă mare parte din forța pe care incercase s-o dea 
cuvintelor, însă cei dinăuntru, din spatele ferestrelor larg deschise spre 
intuneric, îl auziseră. 

- Poliţia! repetă el. Cine-i acolo? 

Lumina căzu a doua oară asupra lui. Avu sentimentul copleșitor că 
trebuie să se miște, să găsească un adăpost. Dar ezită, conștient în tot 
răstimpul că nu-și ascultă instinctele. Un ofițer de poliție este o 
autoritate, iși reaminti. N-ar trebui să se lase intimidat, să simtă nevoia să 
se ascundă. 

Cu băgare de seamă, făcu un pas înainte, spre casă. 

Atunci auzi impușcătura, asurzitoare și mortală.” 


Ragnar Jónasson - Orb în noapte 


„Un mister fascinant care se petrece în cel mai nordic oraș din Islanda, 
scris de unul dintre cei mai buni scriitori de roman polițist din țară. 
Ragnar eun maestru în ceea ce înseamnă Nordic Noir." 


Yrsa Sigurðadóttir 
„Valul Nordic a găsit în Ari Thór Arasson un erou la fel de interesant și 
captivant precum nordul Islandei.” Nick Quantrill 


„Seducător... un mister în stil clasic, cu un personaj principal 
puternic, desfășurat pe fundalul fascinant al unui orășel islandez 
izolat de zăpadă. Ragnar se pricepe de minune să-ți dea senzaţia de 
daustrofobie." Ann Cleeves 


| 


i 


CRIME SCENE PRESS 


fota O it opt | Asemia aon