Thomas Enger — Instinct criminal

THOMAS ENGER 


INSTINCT CRIMINAL 


Original: K;/lerinstinkt [Inborn] (2017) 


Traducere din limba engleză de: 
EDITH NEGULICI 


À 


virtual-project.eu 


t... 


TRITONIC 


2021 


VP - 


Despre autor 


Thomas Enger este fost jurnalist. În 2010 a debutat cu 
romanul polițist Burned/Ars!, care a devenit celebru înainte de 
publicare și a reprezentat primul roman din seria bestselleruri 
avându-l ca protagonist pe Henning Juul. Drepturile de autor ale 
seriei au fost vândute până acum în 31 de ţări. În 2013, Enger a 
publicat prima carte pentru adolescenţi, un thriller fantastic și 
sumbru intitulat The Evil Legacy, pentru care a câștigat U-prize 
(Cea Mai Bună Carte, la categoria Young Adult). Killer Instinct, 
pe care se bazează Instinct criminal și care este un alt roman 
de suspans dedicat tinerilor, a fost publicat în Norvegia în 2017 
și a câștigat același premiu prestigios. Thomas Enger scrie acum 
o nouă serie mystery & thriller în colaborare cu Jarn Fier Horst. 
Thomas compune muzică și locuiește la Oslo împreună cu 
familia sa. Il puteţi urmări pe Twitter QEngerThomas, pe 
Facebook www. facebook.com/thomas.enger. 77 sau 
www.thomasenger.com 


Despre traducătoarea editiei norvegiene 


Kari Dickson a crescut în Edinburgh, Scoţia, dar și-a petrecut 
cea mai mare parte a vacanțelor de vară în Norvegia cu bunicii 
care nu vorbeau engleza, așadar ea vorbește limba norvegiană 
de la o vârstă fragedă. A continuat să studieze literatura 
scandinavă la UCL?. În timp ce lucra într-un teatru la Londra, a 
fost rugată să traducă două piese de Ibsen, care i-au stârnit 
interesul pentru literatura norvegiană și au inspirat-o să facă un 
master în traducere la Universitatea din Surrey. Iniţial, ea a 


1 Editura Litera, colecția Thriller, traducerea în limba română Petru lamandi, 
București, 2013. (N.tr.). 
2 University College London. (N.tr.). 


VP-3 


lucrat ca traducător de reclame și inclusiv câţiva ani la Banca 
Naţională a Norvegiei, dar acum se concentrează exclusiv pe 
literatură. Portofoliul ei include opere literare, romane polițiste, 
non-ficțiune și piese de teatru. Traducerea thrillerului Trei 
secunde, de Roslund & Hellström, a câștigat CWA International 
Dagger în 2011. În prezent, Karl predă limba, literatura și 
traducerea norvegiană la Departamentul de Studii Scandinave 
al Universităţii din Edinburgh. 


Despre traducătoarea ediției britanice 


Edith Negulici absolventă a Universităţii Naţionale de Artă 
Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” Bucureşti, 
Facultatea de Teatru, specializările Teatrologie, Management și 
Marketing cultural și Scenografie. Edith este o traducătoare cu 
mare experiență având în portofoliu numeroase volume de 
dramaturgie, proză, analize literare, comunicare. Dramaturg 
premiat și jucat pe mai multe scene, ea a publicat un volum de 
teatru și unul de poezie. Ca promoter și manager cultural a făcut 
parte din echipa mai multor festivaluri de teatru. 

Edith Negulici este secretar literar la Teatrul Evreiesc de Stat 
din București. 

Cel mai recent volum tradus la editura Tritonic este romanul 
MOR de Johana Gustawsson. 


Nota editorului britanic 


Instinct criminal se bazează pe thrillerul lui Thomas Enger, 
Killerinstinkt, dedicat tinerilor și tradus din limba norvegiană de 
Kari Dickson. Noua carte în engleză, Inborn, conţine o 
actualizare și o rescriere completă în limba engleză realizată de 
autor. 


Nota editorului român: 


3 Premiu acordat de Crime Writers Association pentru cel mai bun roman poliţist 
tradus al anului. (N.tr.). 


VP -4 


Pentru publicul român am optat pentru traducerea cărții 
Inborn (apărută la Orenda Books în 2019), varianta engleză a 
romanului iniţial K//lerinstinkt. Romanul norvegian se adresa 
exclusiv celor tineri, iar varianta engleză a fost adaptată pentru 
a fi recomandată unui public mult mai larg, atât tânăr, cât și 
matur. 


VP-5 


PROLOG 


ÎN NOAPTEA ACEEA 


Înainte de a face greșeala fatală de a deschide ușa, Johannes 
Eklund se gândea la concert. Se gândea la uralele și la admiraţia 
copleșitoare a fanelor, la berile pe care urma să le bea cu toată 
lumea la petrecere. La sexul, de care, Doamne-ajută, urma să 
aibă parte. 

În acele minute care se scurseseră înainte să iasă pe ușă și să 
se uite neîncrezător la ceea ce vedea în faţă, mintea lui 
Johannes fusese plină de visuri. Imbătat de succes și de laude 
pentru concertul din acea noapte, ochii lui priviseră fix spre 
viitor, spre avioanele private și concertele cu casa închisă, spre 
o viață pe care și-o dorise în fiecare zi de când tatăl său îl 
pusese față în faţă cu Stone Temple Pilote și cu strălucirea 
rock'n'rollului, acum vreo patru ani. 

Chiar înainte să scoată un mic sunet de exclamaţie neliniștită, 
lui Johannes nici măcar nu-i trecea prin cap că mâine trebuia să 
meargă la cursuri și că avea de predat un eseu despre 
economia socială, spre finalul săptămânii. Liceul n-avea să mai 
conteze pentru el. Concertul din noaptea asta o demonstrase 
foarte clar. 

Dar îi fusese remarcată prezenţa și rămăsese locului privind 
câteva secunde, încercând să înțeleagă ce se întâmpla în faţa 
lui. Apoi simţi izul de urină, sudoare și metal și uită totul despre 
viitorul îndepărtat și trecutul foarte recent. Nici măcar nu reuși 
să înţeleagă ceea ce vedea. Putea să se gândească doar că nu 
trebuia să fie aici. Că trebuia să scape. 

Acum. 

Pantofii, încă uzi de ploaie, alunecară pe podea în timp ce 
Johannes dădu să alerge, dar reuși să rămână în picioare și să 
prindă viteză. Sunetul bocancilor, răsunând puternic pe podeaua 
din spatele lui, îl sili să-și forțeze picioarele să se miște și mai 
repede. Cu inima care bătea să-i spargă pieptul și plămânii care 
urlau din cauza efortului fizic, el ajunse la capătul holului. In 
timp ce era gata să deschidă ușa care ducea la scară, se 

VP- 6 


întoarse și întrezări persoana care fugea după el, cu ochii atât 
de întunecațţi, încât îl făcură pe Johannes să tremure și să 
scâncească. 

Se agăță de ușă și fugi afară. Tocmai când era gata să 
coboare scara, simţi o mână puternică pe umăr. Se întoarse și-și 
ridică mâinile pentru a se proteja, șoptind o rugăminte care i se 
stinse pe buze, pe măsură ce o durere intensă îi zdruncină 
maxilarul, paralizându-i restul mușchilor feţei. Picioarele i se 
desprinseră de pământ și, în momentul când partea din spate a 
craniului său intră în contact cu capul scării, simţi și auzi de 
parcă ceva din capul lui s-ar fi sfărâmat într-o mie de bucăţi. 

Nu leșină de durere, deși o parte din el și-ar fi dorit. Încercă să 
se ridice, dar ceva legat de partea superioară a corpului îl 
împinse puternic pe scări în jos. Incapabil să-și întrerupă 
căderea liberă, ateriză pe spate și pe umăr. Apoi se rostogoli pe 
scări și se opri la baza lor. 

Nu se putea mișca. 

Nu putea gândi, cel puţin nu la început. Voia să tipe după 
ajutor și reuși să-și acopere faţa cu brațul, care-i fu dat deoparte 
brusc. Se strâmbă la persoana care stătea aplecată deasupra 
lui. Abia atunci Johannes înţelese perfect pericolul în care se 
afla. 

Se gândi la familie și la prieteni, la cântecele care nu fuseseră 
compuse, la melodiile care nu vor fi niciodată fredonate de fani, 
și lacrimile începură să i se prelingă pe obraji. In timp ce simțea 
lovitură după lovitură distrugându-i faţa, cu senzaţia de 
amorțeală care i se împrăștia din creștet în tot corpul, mintea lui 
Johannes se detașa de ceea ce i se întâmpla. Se gândi la toată 
distracţia pe care o plănuise. La visurile care n-aveau să se 
împlinească niciodată. Și, pe măsură ce luminile albe de 
deasupra lui începeau să se estompeze, se gândi la gustul 
buzelor unei fete. Senzaţia corpului ei. Și atunci când Johannes 
Eklund nu mai simţi nimic, nu se putu abține să nu se întrebe în 
ce intrase și de ce naiba trebuia să moară. 


1. 


ACUM 


VP-7 


— Nervos? 

Grefiera de la Tribunalul Districtual Romerike mă privește cu 
un zâmbet timid. Stă lângă mine de un sfert de oră, dar asta e 
prima dată când observ că are dinţii galbeni. Renunţ să-mi mai 
frământ degetele transpirate și încuviinţez. 

— Primul proces? mă întreabă. 

Respirația îi miroase a cafea râncedă și a ţigări vechi. 
Încuviinţez din nou. 

— Al naibii caz! spune ea oftând. 

Acum se pare că vorbește cu ea însăși. 

Mă gândesc la orele lungi care mă așteaptă. Tot ce am nevoie 
e să trăiesc din nou și să ţin minte. Tot ce voi fi întrebat, tot ce 
trebuie să mărturisesc, în faţa tuturor. Îmi amintesc să rămân la 
povestea mea. Sunt detalii pe care instanţa, judecătorii - și 
întreaga Norvegie - nu trebuie să le audă. 

Ușa din fața mea se deschide. Un bărbat în uniformă îmi face 
semn să mă ridic și să-l urmez. Respir adânc și mă ridic. Mă uit 
la ofițerul de poliţie și, pentru o clipă, mă întreb ce părere are 
despre caz, ce crede el despre mine. De luni de zile, ziarele și 
posturile TV relatează cele întâmplate la Fredheim în octombrie 
anul trecut. Dar nu-mi dau seama ce gândește. Aspectul lui este 
doar extrem de serios. 

Îmi îndrept pantalonii, îmi închei sacoul și-mi las în jos 
mânecile prea scurte ale cămășii. Mă întreb dacă mă va crede 
cineva. Trebuie să mă creadă, îmi spun. Pur și simplu, trebuie! 

Bărbatul în uniformă mă conduce printr-o ușă largă într-o sală 
spațioasă. La fel ca la televizor, o mare de feţe se întoarce spre 
mine. Tăcerea bruscă e urmată de șoapte. Încerc să mă 
concentrez pe boxa din fața mea, recunoscător că mai am de 
parcurs vreo șase metri până ajung acolo. Sunetul propriilor pași 
îmi oferă ceva la care să mă concentrez. 

Mama este aici. Văd pe chipul ei că trece prin momente 
dificile. Mă întreb cât a trebuit să bea și dacă și-a adus o sticlă 
cu ea. 

Când ajung la boxa martorilor, mă întorc și mă uit la mulţimea 
de oameni din fața mea. Nu văd pe bune niște persoane, ci doar 
capete. Fiecare loc din tribunal pare ocupat. Oamenii stau și în 
picioare în spatele sălii. În timp ce-i privesc cu atenţie, văd 
reporteri, ecranele laptopurilor. Chipuri familiare din Fredheim. 
Unii dintre prietenii mei, colegi de liceu - dacă îi mai pot numi 


VP-8 


astfel. Inspectorul-șef de poliție Yngve Mork este aici, la fel și 
mama lui Mari. Totuși, nu-l pot vedea pe tatăl ei și nici pe 
vreunul dintre părinţii lui Johannes. 

Procurorul este o doamnă minionă, suplă. Pare ușor 
masculinizată în costumul mulat de culoare bleumarin. Nu prea 
știu nimic despre ea, cu excepţia faptului că se numește 
Hâkonsen. Bea o gură de apă din paharul așezat în faţa ei și mă 
privește cu ochi iscoditori. Ca și cum s-ar întreba dacă va putea 
să mă facă praf sau ceva de genul. 

Îmi zice bună dimineaţa, înainte de a mă ruga politicos să-mi 
declar numele și adresa - pentru a se consemna. 

— Numele meu este Even Tollefsen, șoptesc. 

— Te rog să vorbeşti mai tare! spune judecătorul. 

Mă aplec spre microfon și tușesc discret înainte de a repeta 
informaţiile de mai sus. Încerc să le ofer celorlalţi doi judecători 
un zâmbet în chip de scuză. Nu primesc niciunul în schimb. Le 
spun adresa noastră - Granholtveien 4 - și că locuim în 
Fredheim. 

— E la vreo oră de condus de Oslo. 

Nu știu de ce am spus asta. Ei știu unde e Fredheim. După tot 
ce s-a întâmplat în octombrie anul trecut, toată lumea știe. 

— Câţi ani ai, Even? continuă procurorul. 

— Am șaptișpe ani. 

Nu-mi pot controla vocea, așa că încerc să respir adânc. Mă 
doare pieptul. 

Acum procurorul vrea să vorbesc despre familia mea. O 
zăresc iarăși pe mama. S-a prăbușit pe scaun. Arată de parcă ar 
încerca să se ascundă. 

— Tatăl meu a murit într-un accident de mașină când aveam 
șapte ani, spun, cu gura uscată de emoție. Practic, am fost 
crescut de unchiul meu Imo. 

— Imo? 

— Îmi pare rău. Ivar Morten, zic eu. Toată lumea din Fredheim 
îi zice Imo. 

În sală se aude un chicotit slab. Mă relaxează puţin. 

— Dar ai locuit cu mama ta? 

— Da. 

— Și cu fratele tău, Tobias. 

— Exact. 

— Bun. Ai putea spune c-ai avut o copilărie fericită? 


VP-9 


O privesc din nou pe mama, înainte de a mă uita fugitiv la 
pupitrul din faţa mea. 

— Așa cum v-am spus, tatăl meu a murit când eram foarte 
mic. Deci nu, n-aș spune c-am fost neapărat, un copil fericit. 
Depinde cum priviţi lucrurile, cred. 

— Există alte modalităţi de a le privi? vrea să știe procurorul. 

Mă foiesc pe scaun. 

— Evident, mi-a fost dor de tatăl meu, mărturisesc. Și ne-am 
mutat încoace și încolo, și mama... nu se descurca prea bine, să 
fiu sincer, dar am reușit să-mi fac o mulţime de prieteni. Așadar, 
în unele privinţe, cred c-am fost un copil fericit. M-a ajutat că joc 
fotbal. 

— Bine, Even. Te superi dacă îţi spun Even? 

— Deloc. 

— În regulă. Mulţumesc! Să mergem mai departe! 

Domnișoara Hâkonsen se ridică și începe să se plimbe în sus 
și în jos prin faţa mea, de parcă s-ar gândi intens la ceva. 
Deodată se oprește și spune: 

— Mari Lindgren. 

Domnișoara Hâkonsen mă privește câteva secunde. 

— Ai putea spune, te rog, instanţei ce fel de relaţie ai avut cu 
ea? 

Doar auzindu-i numele, mă doare tot corpul. Din nou, respir 
adânc. 

— Mari Lindgren a fost iubita mea, zic eu, cu voce slabă și 
tristă. 

— Pentru cât timp? 

— Cam cinci luni. 

Sala tribunalului este atât de tăcută, încât se aude chiar și cea 
mai mică mișcare. 

— Dar ea nu mai era iubita ta luni 17 octombrie anul trecut, 
nu-i așa? 

Nu răspund imediat. Aștept doar câteva secunde, apoi clatin 
din cap. 

Domnișoara Hâkonsen mă privește sever. 

— De dragul procedurilor judiciare, trebuie să răspunzi la 
întrebare cu voce tare. 

— Nu, nu. Nu mai era. 

— De ce nu mai era? Ce s-a întâmplat? 

— Ea... s-a despărţit de mine. 


VP - 10 


— Și de ce a făcut asta? 

Domnișoara Håkonsen pare ca și cum s-ar fi plictisit deja de 
răspunsurile mele. 

— Nu știu. 

— Nu știi? 

— Ei bine, nu știam. La momentul respectiv. 

— Vrei să spui că nu știai în noaptea de 17 octombrie? 

Ridic ușor capul, căutând-o din priviri pe mama ei. Ochii ni se 
întâlnesc. Imediat Cecilie se uită în altă parte. 

— Exact, răspund. 

— Dar acum știi. 

— Da. 

Domnișoara Håkonsen mă privește câteva clipe. 

— Înţeleg de ce nu vrei să vorbeşti despre asta, dar mi-e 
teamă că va trebui să analizăm detaliile despărțirii voastre puţin 
mai târziu. Doar ca să fii pregătit. 

— OK, spun și tușesc în palmă. 

— Bine. Când s-a despărțit de tine? 

Simt că sudoarea începe să mi se formeze între omoplați. 
Sper că nu-mi apară și pe față. 

— Cu câteva zile înainte... 

Mă opresc pentru câteva clipe. 

— Cu câteva zile înainte de 17 octombrie? 

Încuviinţez din cap, furios pe mine însumi că nu sunt mai calm 
și mai detașat în situaţia asta. Domnișoara Håkonsen e gata să 
mă mustre din nou, dar răspund repede: 

— Da. 

— Bine. În ordine. Să vorbim despre dimineaţa următoare. 
Dimineaţa de 18 octombrie. Povestește-ne ce s-a întâmplat. 


2. 


ATUNCI 


Yngve Mork nu-i vorbise niciodată lui Dumnezeu. Nici măcar 
nu se gândise c-ar putea sau c-ar trebui; dar noaptea trecută, la 
ora 02:15, el se ridicase în pat în capul oaselor, își înălţase 


VP -11 


privirea spre tavan și | se adresase direct pentru prima dată în 
toți cei 63 de ani ai lui. 

Il întrebase dacă ea era OK acum, dacă-și găsise liniștea. 
Dacă era încă supărată pe el și dacă El i-ar permite s-o mai vadă 
încă o dată - cu adevărat. Dar cuvintele sale fuseseră înghiţite 
încet de tencuiala galbenă și decolorată a tavanului. Nici măcar 
nu-i fuseseră aruncate înapoi, ca un ecou batjocoritor. 

In unele dimineţi se trezea având în minte crâmpeiele 
persistente ale unui vis și gândul brusc, panicat, că poate ea 
venise să-l vadă în timpul nopţii; că-i dăduse un semn care-i 
scăpase sau pe care-l uitase deja - o fluturare a mâinii sau un 
sărut. Intotdeauna spera că ea chiar încerca să-l contacteze, să-i 
spună ceva - că găsise în inima ei puterea să-l ierte. 

Totuși, astăzi, alarma telefonului mobil al lui Yngve îl luă prin 
surprindere chiar înainte de ora 7. Fusese încă una dintre acele 
nopţi când somnul îl ocolise. Se întorsese din nou spre partea 
goală a patului, doar ca să vadă că cearșafurile nu fuseseră 
recent șifonate și nici nu existau pe pernă pete scurse din pixul 
pe care ea îl folosise încercând să dezlege un careu din ziar. 
Adulmecase, căutând un indiciu al parfumului ei, mireasma pe 
care o avusese lângă el patruzeci și unu de ani; dar tot ce 
simţise fusese mirosul său, care părea chiar mai îmbătrânit și 
mai inutil acum, când nu mai avea cu cine să-l împartă. 

Toate celelalte femei din familia Asei îmbătrâniseră. Bărbaţii 
erau cei care muriseră prematur - și în cele mai ciudate 
împrejurări. Un stupid accident de bicicletă sau o cădere urâtă 
pe o scară, încercând să curețe frunzele dintr-un jgheab. O 
bucată de carne înțepenită în gât, în timpul unei cine festive. 
Femeile însă puteau fi bolnave ani de zile, dar cumva, ele 
păreau să-și revină. 

Așadar, de ce Åse nu putuse să facă la feh 

O altă întrebare retorică pe care Yngve o adresase Tavanului. 

Se ridică din pat, cobori scările și se așeză la masa pentru 
micul dejun, având în faţă o felie de pâine cu unt și o porțţie 
generoasă de pate de ficat danez. Avea și cafea și un pahar de 
suc de portocale, dar îi lipseau sunetele care să-i ţină companie, 
în afară de cele pe care le făcea el însuși: foșnetul unei pagini 
de ziar, un cuţit așezat discret pe marginea farfuriei. O 
respiraţie rapidă și zgomotoasă, pentru a scăpa de o 
mâncărime, chiar sub vârful nasului. Nu voia să dea drumul la 


VP - 12 


radio, în caz că i-ar întrerupe fredonatul din baie, sunetul pașilor 
care s-ar putea auzi pe hol, sertarele pe care le deschidea și le 
închidea ori de câte ori se îmbrăca. Chiar dacă nu va mai face 
asta niciodată. 

Cafeaua lui Yngve avea nevoie de zahăr, așa că se ridică de la 
masă și deschise dulapul de deasupra aragazului. Acolo se opri 
și se uită la o cutie de ceai galbenă pe care o cumpărase pentru 
Ase cu două săptămâni și jumătate înainte ca ea să moară. Era 
încă învelită în ţiplă. 

Yngve, vrei, te rog, să pui ceainicul pe foc? 

Vocea ei îndepărtată îl făcu să suspine. Dar înainte de a fi 
absorbit de încă un taifun de durere, sună telefonul. Privi 
numărul afișat pe ecran și văzu că fusese redirecționat de la 
secţia de poliţie, interior 113. Ar fi trebuit să răspundă - era de 
serviciu. Dar mai întâi, prinse chiuveta din bucătărie cu ambele 
mâini și-și veni în fire. Apoi răspunse, spunându-și numele 
complet și gradul. 

La început nu auzi nimic, doar respiraţia. Apoi, din telefon se 
revărsă un potop de cuvinte. Fu nevoit să-i ceară persoanei de 
la celălalt capăt să le repete - de două ori. 

— E mort, reuși să spună vocea în cele din urmă. Zace acolo. 
El e... e sânge peste tot. 

Vocea, își dădu seama Yngve, era a lui Tic-Tac, portarul 
liceului Fredheim. 

— OK, spuse Yngve. Să nu atingi nimic, du-te la intrarea 
principală și rămâi acolo! Nu lăsa pe nimeni să intre! 

Yngve închise telefonul și respiră adânc. Aruncă o privire la 
masa cu micul dejun. O singură farfurie. Un singur pahar. 

Spusese că e pe drum. 

Pe drum către ce? 

— Trebuie să-ți dai seama singur, îi mărturisise Åse într-o 
noapte când vorbeau despre viitorul din care ea nu va mai face 
parte. Dar vreau să mergi mai departe, Yngve. Nu vreau să mă 
uiti, dar vreau să-ți continui viața. Poți face asta pentru mine? 

Inchise dulapul fără să se mai uite la cutia de ceai și-și 
îmbrăcă jacheta de piele a uniformei. Era gata să iasă în ploaie, 
când ea intră pe ușă, aproape speriindu-l. 

— Oh, hei! mormăi el. 

Nici măcar n-o auzise venind. Chiar și acum, când părea 
somnoroasă, cu pielea palidă și uscată, el tot era impresionat de 


VP - 13 


frumusețea ei incredibilă. Fusese întotdeauna impresionat, mai 
ales când Åse era nemachiată. Nicio picătură de ploaie nu părea 
să-i fi atins capul pleșuv. 

— Îmi pare rău. Trebuie să plec; n-am timp să strâng masa. 

Ea îi răspunse, din priviri, că e OK. 

— Îmi pare rău, repetă el, cerându-și scuze pentru mult mai 
mult decât simplu fapt că trebuia să plece. 

Privi afară pe ușa deschisă și spuse: 

— Dumnezeule, plouă cu găleata! 

O auzi întrebându-l încotro se îndreaptă, ce se întâmplă. 

— Nu știu încă. Dar nu sună bine. 

e 

Yngve parcă maşina cât mai aproape de intrarea liceului. 
Două fete și un băiat stăteau în fața ușii, dornici să intre, când el 
se apropie. Tinerii îl priviră intrigați. 

Portarul îi deschise ușa. 

— Am făcut ce mi-aţi spus, îngăimă Tic-Tac, cu vocea 
tremurândă, cu un spasm de durere ce părea să-i contorsioneze 
chipul. Am stat aici tot timpul. 

— Putem intra și noi? întrebă una dintre fetele din spatele lui 
Yngve. E atât de frig! 

— Nu, ripostă el cu o voce fermă. 

— Care-i treaba? întrebă băiatul. Ce s-a întâmplat? 

— Nu știm încă, răspunse Yngve și închise ușa. 

Se întoarse spre Tic-Tac. 

— Unde este? 

Tic-Tac arătă spre scări. Merseră de-a lungul holului, iar 
pantofii lor uzi scârțâiră pe podea. 

— N-am atins nimic, se bâlbâi Tic-Tac. 

Pe la jumătatea holului, Yngve văzu un picior și un pantof. Pe 
măsură ce se apropiau de scări, devenea vizibilă o parte tot mai 
mare a corpului. Picioare subţiri, blugi. Pete de sânge roșu-închis 
formau un model pe degetele delicate ale tânărului. Avea sânge 
pe haină și, de asemenea, pe cealaltă mână, pe braţ. Pe scări, 
pe perete. 

Tic-Tac avea dreptate, se gândi Yngve în sinea lui. Chiar era 
sânge peste tot. 

Fredheim era un orășel mic, dar Yngve văzuse multe grozăvii 
aici, în timpul mandatului său de poliţist. Bucăţi de corp prinse 
în vehicule dezmembrate, cadavre care putreziseră în pădure 


VP - 14 


de-a lungul iernii. Văzuse cum arătau indivizii după ce 
atârnaseră spânzurați cu o frânghie de tavan timp de câteva 
săptămâni, imagini care-l bântuiau uneori în nopţile în care 
somnul era greu de găsit. 

Dar aici... 

Chipul tânărului arăta ca tocat. Piele, sânge, mușchi. Dinţii 
colorați în roșu. 

— E Johannes Eklund, spuse Tic-Tac. 

— Cum îţi dai seama? întrebă Yngve, fără să-și ia ochii de la 
băiat. 

— Haina lui, răspunse portarul. Sigla de pe piept. 

Yngve îl zări acum, brodat pe-un buzunar: un avion vechi 
luând un viraj, un „S” și un „C” pe fiecare aripă. 

— Era solitul trupei Sopwith Camel, adaugă Tic-Tac. Avea o 
voce uimitoare. Ar fi trebuit să-l vedeți aseară în concert. Un 
adevărat star. 

— leri a avut loc un concert aici? 

— Mda. În amfiteatru. Deschiderea festivalului anual de 
teatru. 

— Când? 

— Undeva între orele 20 și 22. 

— Și ai fost aici? Ai fost la concert? 

Yngve se întoarse să se uite la portar, care își scărpina palma 
stângă. 

— Da, l-am urmărit puţin. 

— La ce oră ai plecat? 

Portarul păru să se gândească o clipă. 

— Nu știu, cu mult înainte de final. Știam că astăzi încep 
devreme. 

— Așadar, n-ai încuiat ușile înainte de a pleca? 

Tic-Tac clătină din cap ferm. 

— Nu era nevoie. Ușile se blochează automat la ora 23. Toată 
lumea ar fi trebuit să plece până atunci. 

— Deși, evident, nu toată lumea a plecat. 

Portarul nu răspunse. 

— Ce se întâmplă dacă cineva rămâne după ora 23? Poate să 
mai iasă? 

Tic-Tac ezită o clipă, scărpinându-și tâmpla stângă. 

— Poate, desigur, dar declanșează alarma și, dacă alarma se 
declanșează, firma de pază ajunge aici în câteva minute. Avem 


VP -15 


și două camere video de supraveghere pe fațada exterioară, 
ambele orientate spre intrare, așadar e ușor de depistat 
responsabilul. Și primește nota de plată. 

— Alarma nu s-a declanșat azi-noapte, nu-i așa? 

— Nu. 

— Dacă oamenii vor să evite declanșarea alarmei... pot? 

Din nou, portarul păru să stea pe gânduri. 

— Cred că oamenii vor găsi o cale de ieșire de aici, dacă au 
nevoie. Dar nu s-a pus niciodată problema. Oamenii cunosc 
regulile. În plus, există o atenţionare cu zece minute înainte de 
ora 23, un sunet lung de aproximativ treizeci de secunde produs 
de sistemul de sonorizare al școlii. Asta îi face pe oameni să se 
grăbească afară. 

Yngve analiză această informaţie pentru o clipă, în timp ce se 
întorcea să-l privească pe Johannes Eklund. Nici măcar ciocănitul 
insistent de la ușa de la intrare nu-l convinse să-și îndepărteze 
privirea de ceea ce reprezentase chipul unui tânăr foarte arătos. 
Yngve văzuse fotografii cu Johannes în ziarul Freadheimsposten. 

— Vrei să vezi cine e? îl rugă pe Tic-Tac. 

Tuși pentru a-și drege vocea. 

— Lasa-i să intre doar dacă sunt poliţie sau ambulanţă. Altfel, 
accesul e strict interzis. 

Tic-Tac alergă cu cheile zăngănind pe lanţul care-i atârna la 
brâu. Yngve mai făcu câţiva pași spre scară, având grijă pe unde 
pășea. Se ghemui lângă cadavru și-l analiză mai atent. Acum 
văzu în mod clar tăieturi pe partea stângă a frunţii băiatului. 
Verifică repede scările și holul, în căutarea unei posibile arme a 
crimei. Nimic. 

Sunetele pașilor de la intrare îl determinară să se ridice. Erau 
colegele sale de la secţia de poliție Fredheim: Vibeke Hanstveit 
și Therese Kyrkjebø. Le chemase, în drum spre liceu. În mod 
normal, Hanstveit, cea responsabilă de fiecare anchetă pe care 
o investigaseră, ar fi stat departe de scena crimei, dar în 
secunda în care i se spusese că un băiat fusese ucis, ea se 
îndreptase spre mașină. Kyrkjeba procedase la fel. 

Yngve le întâmpină ridicându-și braţele, ca pentru a le pregăti 
să facă faţă situaţiei. Apoi se întoarse și le conduse spre scări. 

Hanstveit își duse mâna la gură. Kyrkjebø icni. Niciuna dintre 
ele nu scoase o vorbă timp de câteva secunde. 

În cele din urmă, Hanstveit îşi drese glasul și spuse: 


VP - 16 


— Ai contactat criminaliștii? 

— Nu, tocmai mă pregăteam. 

— Mă ocup eu. Ai altele de care să te ocupi. 

Fără să mai aștepte răspunsul lui, Hanstveit își scoase 
telefonul din buzunar și se îndepărtă câţiva pași. Kyrkjeba trecu 
dincolo de Yngve, până la capătul scării. Picături de ploaie i se 
scurseră ușor de pe haine pe podeaua din faţa ei, așa că se 
retrase puţin. Apoi rămase acolo. Și privi. Doar pleoapele i se 
mișcară. Faţa ei își pierdea culoare secundă după secundă. 

Simţi un nod în gât și înghiţi o dată, apoi încă o dată. 

— Trebuie să fi zăcut aici toată „noaptea, șopti ea. 

Își șterse faţa udă de ploaie. Își atinse gâtul. Apoi își prinse 
vârful nasului între degetul mare și arătător. 

Yngve îi puse o mână pe umăr. Îi simţi mușchii încordându-se 
pe sub jacheta uniformei. 

— Imi pare rău. Problema e că... 

— Știu, încuviinţă Yngve încet. 

Kyrkjeba clipi. O lacrimă își găsi drumul pe obraz. Yngve își 
ridică privirea spre tavan și-i trimise lui Dumnezeu un alt gând. 
Unul furios. 

— Hai să verificăm restul liceului, propuse el. Din câte știm, 
criminalul ar putea fi în continuare aici. 


3. 


Yngve împrumută cheile de la Tic-Tac, apoi îi dădu instrucţiuni 
să meargă și să păzească ușa de la intrarea principală. Odată ce 
portarul ajunse acolo, Vibeke Hanstveit acceptă să rămână pe 
loc, astfel încât să aibă sub ochi atât scena crimei, cât și 
eventualele mișcări suspecte dinspre ușă. 

Apoi, Yngve și Therese începură să cerceteze parterul, 
verificând fiecare sală de clasă, toaletă, dulap sau coș de gunoi. 
Dar nu găsiră pe nimeni - sau nimic care ar fi putut fi folosit 
pentru a-l ucide pe Johannes Eklund. 

— Trebuie să aflăm când au făcut ultima dată curăţenie aici, 
spuse Yngve. 

— Mă ocup imediat, murmură Therese, în șoaptă. 


VP - 17 


Yngve o privi. 28 de ani, cu un copil acasă și încă unul pe 
drum - deși acest fapt era greu de presupus, poate doar prin 
ușoara rotunjire a obrajilor. Observă cât de mult încerca să se 
stăpânească, să gândească limpede și profesionist, un stil în 
care, într-o situaţie normală, se descurca ușor. Totuși, era 
imposibil să te pregătești pentru o scenă a crimei atât de 
brutală, mai ales când victimele erau copii. Fotografiile din cărți, 
oricât ar fi fost de realiste, nu se apropiaseră niciodată de 
realitate. Unele situaţii te puneau să experimentezi drumul cel 
mai greu. 

Vibeke Hanstveit era încă la telefon când Yngve și Therese se 
întoarseră la scară. Chiar în momentul în care ajunseră acolo, un 
bărbat înalt, bărbos, cu păr grizonant, ieși din cancelaria situată 
la celălalt capăt al holului. Yngve îl recunoscu imediat. Era Tor- 
Olav Brakstad, directorul Liceului Fredheim. 

— Cum naiba a intrat? întrebă Therese. 

Yngve se îndreptă spre director, ridicând o mână pentru a-l 
determina să se oprească. 

— Aici a avut loc o crimă, îi spuse Yngve. Trebuie să închidem 
tot liceul. 

— Poftim? întrebă Brakstad. 

Avea o expresie uluită întipărită pe faţă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Deocamdată nu vă pot da niciun detaliu, răspunse Yngve. 
Abia am ajuns aici de câteva minute. Dumneavoastră pe unde 
ați intrat? 

— Pe ușa portarului, explică Brakstad și făcu semn cu capul în 
direcţia ei. În cealaltă parte a liceului. 

— Portarul are propria intrare? 

Lui Yngve nu-i venea să creadă ce aude. 

— Chiar lângă locul său de parcare, spuse Brakstad. Pentru 
mine este o scurtătură. Dar ce...? 

— Îmi pare rău, dar trebuie să plecaţi. Acum accesul este 
strict interzis. Doar poliţia sau medicii legiști au permisiunea să 
fie aici. 

— Dar... 

Brakstad încercă să privească dincolo de Yngve. Polițistul se 
așeză în fața lui umflându-se ca să-i blocheze câmpul vizual. 

— Aţi văzut sau aţi auzit pe altcineva în clădire - de când aţi 
sosit, vreau să spun? 


VP-18 


Brakstad clătină din cap. 

— Dar..., începu el. 

— Nu aveţi voie să fiți acum aici, spuse Yngve cu fermitate, în 
timp ce aruncă o privire pe ferestre. 

Sosiseră mai mulţi elevi și le era imposibil să încapă cu toţii 
sub pergola de la intrare. Așa că stăteau acolo în ploaie, 
îngrijoraţi, cu semne de întrebare întipărite pe feţe. 

— Pot să-mi iau haina mai întâi? întrebă Brakstad. E gheţărie 
afară. 

Yngve se uită la aburii care ieșeau din gurile elevilor și care 
apoi se evaporau instantaneu. 

— Grăbiţi-vă! 

Brakstad dispăru imediat și se întoarse un minut mai târziu. 
Din nou, încercă să vadă ce se întâmpla la capătul scării, dar 
Yngve îi puse o mână fermă pe umăr și-l conduse spre ieșire. 
Tic-Tac deschise ușa. Ropotul ploii dezlănţuite îl sili pe Yngve să 
ridice vocea: 

— Ne vedem mai târziu. 

Brakstad se întoarse din drum și-i aruncă încă o privire 
întrebătoare. 

— Voi avea nevoie de ajutor, continuă Yngve. Cu informaţii, în 
primul rând. Dar, mai întâi, trebuie să preluăm controlul asupra 
situaţiei. Apoi se întoarse spre elevi: Vă rog duceţi-vă acasă. 
Astăzi nu se vor ţine cursuri. 

— Ce se întâmplă? întrebă unul dintre băieţi, aflat cel mai 
aproape de intrare. 

— Te rog, doar du-te acasă! îl rugă Yngve. Ne îngreunezi 
misiunea. 

Dar nici băiatul respectiv și nici vreunul dintre ceilalți 
adolescenţi nu se clintiră din loc. În schimb, începură să pună 
întrebări, atât lui Yngve, cât și directorului liceului. 

Yngve nu răspunse. Inchise ușa și i se adresă lui Tic-Tac: 

— Nu mi-ai spus despre intrarea ta separată. 

— Hm? 

— Ușa aflată în cealaltă parte a clădirii liceului. 

— O! Aceea. 

Râse nervos. 

— Nu m-am gândit să zic de asta. 

— Pe bune?! Este conectată la sistemul de alarmă? 

— Oo, nu. 


VP -19 


— Așadar... când te-am întrebat despre alte posibilități de 
ieșire, nu te-ai gândit să menţionezi o ușă pe care probabil o 
folosești zilnic? 

— Sunt singurul care are cheia, răspunse el cu voce liniștită. 

— Se pare că și directorul are una. 

— A, da, e adevărat. Am uitat. 

— Ai uitat, spuse Yngve oftând. Mai există și altceva ce ai 
uitat să-mi spui, Tic-Tac? 

Portarul se gândi câteva secunde. 

— Aseară am lăsat ușa deschisă. 

— Ai lăsat-o deschisă? 

— Da, Imo m-a rugat. 

— Imo. Vrei să spui Ivar Morten Tollefsen? 

— Exact. Spunea că s-ar putea să fie multe de făcut după 
concert și nu voia să declanșeze alarma la plecare. Știţi, aplauze 
îndelungate, oameni cu care să discute după aceea. Chiar și 
presa locală. l-am spus că e în regulă, atâta timp cât nu suflă 
nimănui nicio vorbă. Imo e un om bun. Îl cunosc de douăzeci de 
ani. Am încredere în el. 

— De ce nu i-ai dat cheia ta? 

— Așa cum v-am spus, știam că încep serviciul devreme. 
Aveam nevoie de cheia mea de rezervă pentru a intra, deoarece 
ușile liceului nu se deschid înainte de ora 07:30. 

Unul dintre adolescenţii de afară își făcu mâinile căuș și 
încercă să se uite înăuntru. Aburul respirației se întipări pe 
fereastră. 

— Deocamdată, rămâi aici! Păzește ușa! Voi aduce pe cineva 
care să te înlocuiască în curând. Trebuie să discutăm și altele 
mai târziu. 

— Ok. 

Înapoi la scară, Yngve se opri în faţa colegei Vibeke Hanstveit, 
tocmai când aceasta își încheia convorbirea telefonică. 

— Poţi să le ceri secţiilor de poliţie din apropiere să ne dea o 
mână de ajutor? Probabil zilele următoare va trebui să luăm 
sute de declarații. 

— O să văd ce pot face, răspunse Hanstveit. 

— Bine. Mulţumesc! Cât de mult putem obţine. 

Hanstveit forma deja pe telefon. 

Yngve se întoarse spre Therese. 


VP - 20 


— Trebuie să vorbim cu responsabilul de vânzarea biletelor la 
concertul de azi-noapte. Trebuie să aflăm exact câţi oameni 
erau prezenți. 

Therese se ghemui în fața cadavrului lui Johannes Eklund, cu 
privirea pierdută în gol. Yngve se apropie câţiva pași. 

— OK, șopti ea în cele din urmă cu voce slabă, fără să-l 
privească. 

El aşteptă câteva secunde. Apoi o întrebă: 

— Ești bine? 

Therese se ridică și încuviință, ușor la început, apoi din ce în 
ce mai puternic, parcă încercând să se convingă pe sine însăși. 
Își mângâie instinctiv pântecul, evitându-i privirea. 

— Să aruncăm o privire sus. Ar putea exista urme pe scară și 
pantofii noștri sunt încă umezi. Așadar, ai grijă pe unde mergi. 

Therese încuviinţă iar. 

Urcară încet scara, ţinându-se cât mai aproape de balustradă. 
Treptele și pereţii erau stropiţi cu sânge. 

— Uite. 

Therese îi arătă ușa de la capătul scării, observând o picătură 
de sânge, chiar lângă clanţă. 

— Probabil a trecut pe aici după aceea, șopti ea. 

Yngve își scoase jacheta de piele a uniformei și împinse ușor 
ușa spre interior, folosindu-și cotul, asigurându-se că nu atinge 
sângele. Îi ţinu Theresei ușa deschisă, apoi găsi întrerupătorul în 
cealaltă parte a ușii. Luminile fluorescente de pe hol se 
aprinseră una câte una. 

Era pustiu. 

Verificară sălile de clasă și toaletele; toate erau încuiate sau 
goale. Ajunseră în amfiteatru. Scena din faţă era acoperită cu un 
covor gros, de culoare verde-închis. În faţa scenei, scaune roșii 
din plastic erau aliniate în șiruri. Fără să spună nimic, Yngve 
făcu semn spre o ușă îndepărtată din dreapta. 

Era deschisă. 

Se apropiară încet și cu atenţie, dar pașii lor răsunau 
pretutindeni. Yngve distinse plăcuţa de pe ușă. Scria MUZICA. 
Arătă spre clanţă și se opri în faţa ei. Și mai mult sânge. O pată 
uscată de sânge. 

Intră pe ușă. 

Și iar se opri. 


VP -21 


— Oh, Dumnezeule! exclamă Therese în timp ce se ajunse în 
spatele lui. 
Pe podeaua din faţa lor zăcea un alt cadavru. 


4. 


M-am trezit brusc, nefiind sigur cât este ceasul, nici măcar 
dacă e zi sau noapte. Capul mi se învârtea, îmi pulsa. Am 
încercat să-mi amintesc când mă dusesem la culcare, dar mi-era 
greu să rememorez ce făcusem noaptea trecută. 

Apoi, mi-a revenit totul. 

M-am gândit la ea, la ce voiam să-i fac când o vedeam. Cine 
naiba se desparte de cineva prin sms și apoi se ascunde două 
zile? 

Doar gândul la Mari și inima a început să-mi alerge, dar nu 
într-o direcție bună. Nu încântat. O senzaţie ciudată mi s-a 
răspândit prin tot corpul, o neliniște inexplicabilă. Nu mi-era 
greață. Nu aveam nici emoţii. Mă simţeam... doar ciudat. De 
parcă intestinele săreau coarda sau cam așa. 

M-am ridicat din pat și m-am uitat la ceas. Era încă devreme. 
Aveam timp să fac un duș înainte de micul dejun. Totuși, nici 
apa fierbinte, nici două knekkebrad cu unt și brânză de capră nu 
m-au ajutat. Doar lipsa somnului era de vină, mi-am spus. Asta 
sau mâncarea de rahat pe care mi-o îndes mereu pe gât. 

M-am dus în hol și am început să mă pregătesc pentru 
cursuri. M-am privit în oglindă și m-am întrebat, din nou, ce 
naiba îi făcusem lui Mari. Spusesem ceva? Greșisem cu ceva? 
Era ceva ce-ar fi trebuit să fac? Sau, pur și simplu, nu mă mai 
plăcea? 

Mi-am trecut degetele prin păr și l-am dat cu ceară. M-am 
retras un pas și m-am privit în oglindă. Aș fi zis că arăt destul de 
bine. 1,83 acum. Fără pic de grăsime. Și chiar destul de deștept. 
N-aș fi avut nicio problemă să-mi găsesc o altă iubită. Treaba 
era că nu voiam alta. O voiam pe ea. 

În oglindă am văzut mișcare în spatele meu. Fratele meu mai 
mic, Tobias, cobora scările, mâinile în buzunare, pantaloni de 
jogging, aproape de-i cădeau în vine. Se schimbase atât de mult 
în ultimele șase luni! Acum era aproape cât mine de înalt și 


VP - 22 


pusese ceva mușchi pe el. Își lăsase părul și mai lung și, uneori, 
și-l strângea în coc, la fel ca mine. De obicei, însă, și-l îndesa 
sub o șapcă de baseball, de parcă nu i-ar fi păsat. Ca să fiu 
sincer, puţin îi păsa de orice, probabil cu excepţia jocurilor sale 
online. 

Tobias nu era o persoană de care să te apropii ușor. Niciodată 
nu fusese. Deseori mă întrebasem dacă vorbea vreodată cu 
cineva din afara școlii. Era genul care deschidea gura doar când 
era întrebat. Nu-l ajuta nici faptul că fața lui întotdeauna 
acoperită de acnee era întunecată și stacojie. 

— N-ai mult timp la dispoziţie dacă mergi la școală, i-am spus, 
făcând semn cu capul spre ceas. 

Tobias se opri la capătul scărilor, dar nu spuse nimic. 

Mi-am tras pantalonii impermeabili. Afară ploua cu găleata, o 
ploaie deasă, puternică. 

— Ei bine, bagă mare! i-am spus, încercând să nu par pisălog. 
Școala începe într-o jumătate de oră. 

Tobias n-a răspuns. Tocmai intrase în bucătărie. 

— Apropo, nu mai e lapte, am strigat după el. Și cred că nici 
fulgi de porumb. Pot lua mai târziu. 

— Super, spuse, apoi închise ușa după el. 

Dintr-un motiv stupid, începuse să folosească des acest 
cuvânt în ultima vreme. Super. De parcă ar fi vrut să afirme 
exact contrariul. M-am întrebat dacă chiar intenţiona să meargă 
la școală. Poate c-ar trebui să aștepți, mi-am impus, doar ca să 
fii sigur. Mama nu era prin preajmă ca să-l verifice sau chiar să-i 
pese. Era la Knut. 

Apoi m-am gândit din nou la Mari. Voiam să văd dacă o 
puteam întâlni înainte să sune clopoțelul, s-o conving în sfârșit 
să-mi vorbească. Am hotărât să-l las baltă pe Tobias. 

e 

Era o adolescentă, probabil nu mai mult de 16 ani. Zăcea 
întinsă pe spate, cu ochii larg deschişi. Ten alb pal, buze 
albastru-deschis. Avea ochii căprui-închis și o mică despicătură 
în buza de sus. Haina roz de iarnă pe care-o purta era 
descheiată, de parcă cineva încercase s-o dezbrace. 

— Știu cine e, șopti Therese aproape imperceptibil. A trecut 
pe la secţia de poliţie zilele trecute. O cheamă Mari Lindgren. 

Yngve se întoarse spre Therese. 

— De ce-a venit să te vadă? 


VP - 23 


— Nu pe mine neapărat. Doar a trecut pe acolo, punând 
întrebări despre un vechi accident de mașină. Cred că lucra la 
un articol pentru ziarul liceului. 

Yngve se întoarse din nou spre fata moartă. Părul îi era 
răsfirat cu atenţie pe podea. De parcă ar fi pozat pentru o 
ședință foto. 

— Are urme întunecate pe gât, spuse Therese. Probabil cineva 
a strangulat-o. 

Yngve n-o mai asculta. Pentru o clipă, i se păru că Åse era cea 
care zăcea acolo, privindu-l fix. Așa cum făcuse într-una dintre 
ultimele sale vizite la spital. 

N-o pot face, Åse. 

Trebuie. Pentru mine. Te rog. 

— Va fi mai urât de tot. 

— Hm? 

Therese arătă spre fata moartă. 

— Două crime într-un liceu din acest orășel? Oamenii vor 
turba de frică dacă nu-l prindem mai repede pe nenorocit. 

Buzele Theresei continuară să se miște, dar Yngve nu reuși să 
distingă cuvintele pe care le articula. Işi ridică privirea de pe 
chipul Theresei; deoarece o văzuse acolo, rezemată de perete. 
Ase se uita la el cu acei ochi vii, strălucitori, care-l făcuseră 
întotdeauna să se simtă cea mai importantă persoană din lume. 
Clipi de câteva ori. Apoi ea dispăru. 


5. 


— Verificăm și restul liceului? întrebă Therese. 

— Poftim? 

— Mai există săli de clasă pe care nu le-am verificat încă. De- 
o parte și de alta a scenei. 

Therese făcu un semn, legănând din cap. 

— O, spuse Yngve. Da, desigur. 

Ea îl privi câteva secunde. 

— Ești bine? întrebă ea. 

— Sunt bine, răspunse el. Să mergem. 

Coborâră pe holul care ducea înapoi din partea dreaptă a 
scenei. Podeaua era acoperită de urme de pași și pete de 


VP - 24 


mizerie. Trecură pe lângă o doză goală de Coca-Cola și o cutie 
cu snus. Therese apăsă clanța primei uși la care ajunseseră. 
Incuiată. Yngve o încercă pe următoarea. La fel. Therese o 
încercă și pe cea din capătul holului. 

Era deschisă. 

Therese îl privi pe Yngve, dar nu deschise imediat ușa, de 
parcă se temea de ceea ce-ar putea găsi dincolo. Yngve veni în 
spatele ei, gata să spună: «Lasă-mă să intru primul», dar 
Therese deja deschidea ușa. 

Apăsă întrerupătorul. 

Nu era nimeni acolo, doar patru birouri pline cu rechizite, 
produse de papetărie, pixuri, căni de cafea. Pe o tablă albă 
magnetică de mari dimensiuni, erau scrise măsura 4/16 și 
câteva cuvinte-cheie dedesubt: EDITORIAL; PIESA DE TEATRU; 
EVEN TOLLEFSEN; PETRECERE DE CRĂCIUN; REPORTAJ: 
DIRECTORUL BRAKSTAD. 

— Aici trebuie să fie redacția ziarului liceului, spuse Therese. 
Mă întreb dacă unul din birourile astea e-al lui Mari Lindgren. 

Un zgomot îl făcu pe Yngve să se uite în jur. Una dintre 
ferestre era deschisă; lovea ușor pervazul. Therese arătă cu 
degetul spre încă o pată întunecată pe perete, în colţ. 

Mai mult sânge. 

— Asta trebuie să fie locul în care criminalul a părăsit 
clădirea, șopti ea și arătă pe fereastră. Probabil n-ar fi îndrăznit 
să iasă pe ușa principală de la parter. 

— Da, un risc prea mare, a spus Yngve. Prea mulţi martori 
posibili. La care se adaugă și camerele de supraveghere de 
acolo de jos. 

Işi scoase manșeta uscată a cămășii de sub mâneca jachetei 
de piele și o folosi pentru a deschide complet fereastra. Vântul și 
frigul îl loviră drept în faţă. Verificând dacă nu existau urme, își 
sprijini cu grijă mâinile pe pervaz, apoi scoase capul afară și 
privi în sus. Trebui să clipească repede, în timp ce picăturile de 
ploaie îl loveau puternic, abătându-se nemiloase asupra lui. 
Chiar lângă fereastră observă o țeavă de scurgere care ajungea 
până la jgheab. 

Reveni înăuntru și adăugă: 

— Trebuie să urcăm acolo și să vedem. Este mai ușor să scapi 
nevăzut ieșind pe cealaltă parte a liceului. Cred că acolo sus 
există o scară de incendiu. 


VP -25 


— Poate vom avea noroc, răspunse Therese. Poate s-a agăţat 
undeva sau a pierdut ceva care va ajuta la identificarea lui. 

— Poate, spuse Yngve și începu să urce pe pervaz. 

Therese îl opri. 

— Ce naiba faci? 

— Mă duc sus. 

— Nu, nu urci. 

— Ba da, urc. Va dura secole până când criminaliștii se vor 
ocupa de asta. Nici măcar n-au ajuns aici. Și liceul este imens - 
câteva mii de metri pătraţi, cel puţin. Echipele trebuie să 
cerceteze fiecare centimetru. N-avem timp de așteptat. Afară 
plouă cu găleata - s-ar putea să pierdem dovezi importante. 

Vedea bine că n-o convinsese destul. 

— O s-arunc o privire rapidă în jur și-o să văd dacă găsesc 
ceva înainte s-o spele ploaia, spuse el. 

Ea își reţinu un alt protest în timp ce Yngve își scoase din nou 
capul în frig. Ploaia i se prelinse pe gât și pe umeri în timp ce el 
privea afară. Se uită în jos. Cel puţin 4,50 metri distanță până 
jos. Mai jos, la intrarea liceului, se adunaseră și mai mulţi elevi. 
Și presa era acolo. Se strânseseră precum o turmă în jurul 
perimetrului delimitat de banda. 

— Ai grijă! îl imploră Therese în spatele lui. 

Yngve se propti în pervaz, apoi se aplecă și prinse cu mâna 
burlanul, asigurându-se că se ţine bine. Işi așeză cu grijă 
bocancul pe un mic inel care fixa burlanul și se asigură că 
rezistă la greutatea lui. Apoi se împinse afară cu piciorul stâng și 
se agăţă de tubul metalic cu ambele mâini. Intr-o clipă, ploaia 
îngheţată îl făcu să tremure de frig. 

Yngve se căţără câţiva centimetri și-și sprijini bocancul stâng 
pe un alt inel. In timp ce era gata să se împingă în sus, talpa 
bocancului îi alunecă și, pentru o fracțiune de secundă, simţi că 
se va prăbuși la pământ. Reuși să se agate în ultimul moment, 
articulațiile degetelor albindu-i-se din cauza strânsorii. Simţea 
cât de greu devenise, cât de puţin sport făcuse de când Åse se 
îmbolnăvise. 

Therese îl strigă dinăuntru. 

— Vino înapoi! ţipă ea. Te rog! 

Yngve privi în jos și clipi. Din cauza ploii, mâinile îi deveniseră 
alunecoase. Dar încă se mai ţinea bine de burlan și mai era o 
distanţă de doar 1,5 sau 2 metri până la marginea acoperișului. 


VP - 26 


Își propti iar bocancul pe același punct de sprijin, dar de data 
asta își împinse degetele în inel, cu toată forţa. Și încet, 
centimetru cu centimetru, reuși să avanseze. Curând izbuti să 
ajungă la jgheab. Se întinse și-l prinse bine. Apoi își trecu un 
picior peste margine și, cu un ultim efort, ajunse sus teafăr și 
nevătămat. 

Aburii îi năvăleau pe gură. Ce naiba faci? Ai 63 de ani. Încerci 
să-ți provoci un infarct? 

— Respir, spuse el cu voce tare. Cel puţin, încerc. 

Nimeni nu-l putea auzi aici sus, în rafalele zgomotoase ale 
ploii. Ud și îngheţat, Yngve aruncă o privire în jur. Jos, o 
ambulanţă încă mai avea luminile albastre aprinse care dansau 
pe faţada clădirii liceului, pe copacii din jur. Yngve știa că 
jacheta uniformei de poliţie avea benzi reflectorizante care 
străluceau în întuneric și probabil arăta ca silueta unui schelet, 
aici sus. Dar apoi se gândi că nu oricine era în stare să facă ceea 
ce tocmai reușise el. Cu siguranță, nu fusese o demonstraţie 
excelentă de forţă și agilitate, dar aveai nevoie de un pic din 
amândouă pentru a te putea cățăra astfel pe acoperiș. 

Acoperișul propriu-zis era aproape plat, ceea ce înlesnea 
deplasarea. Suprafaţa era acoperită cu pietriș. În lumina difuză a 
dimineţii, Yngve văzu că era plin de ace de pin și crengi uscate, 
aduse de vânt. 

Se opri o clipă, încercând să intre în mintea criminalului. El 
sau ea ar fi căutat o cale de anu fi observat sau observată. 

Cu pași mici și atenţi, Yngve ajunse în cealaltă parte a 
acoperișului. Nu văzu nicio casă din apropiere care să aibă 
ferestre orientate spre liceu; erau doar copaci, un câmp deschis 
acoperit cu iarbă, apoi un alt pâlc de copaci. In spate se afla o 
grădiniţă, despre care Yngve știa că nu fusese deschisă azi- 
noapte. Erau șanse infime ca cineva să fi văzut ceva, cel puţin 
pe această parte a clădirii. 

Yngve îndrăzni să se apropie cât mai mult de jgheab, 
încercând să șteargă o parte din apa care-i șiroia pe față. La 
capătul îndepărtat al acoperișului se afla o scară de evacuare în 
caz de incendiu. Se îndreptă într-acolo, se lăsă în genunchi, se 
aplecă peste marginea acoperișului și se uită în jos. O dubă albă 
era parcată aproape de fațada liceului. Mașina portarului, 
probabil. Doar un singur loc de parcare. Yngve încercă să-și 
imagineze în ce direcţie o luase criminalul. Existau mai multe căi 


VP - 27 


de evadare posibile. Dar dacă criminalul ar fi fost plin de sânge, 
se gândi Yngve, după lupta cu Johannes Eklund, ceea ce era cel 
mai probabil, atunci ar fi încercat să scape cât mai repede de 
haine. Afară, de preferință. Probabil sub un pâlc de copaci. 

Ochii lui Yngve cercetară zona și se opriră asupra unui obiect 
roșu care părea prins de o ramură din apropiere. O bucată de 
țesătură, poate. Se hotărî să coboare pentru a arunca o privire 
mai atentă. Scara era alunecoasă și rece la contactul cu 
degetele sale. În cele din urmă, de îndată ce picioarele îi 
atinseră pământul, se îndreptă spre obiectul pe care-l văzuse de 
pe acoperiș. De aproape, se dovedi a fi o bucată de cauciuc 
dintr-un balon spart. Yngve înjură printre gâfâieli. Nu observă 
urme de pași pe pământ, nici vreun semn care să-i arate că 
criminalul se oprise aici să se dezbrace. Poate își scosese haina, 
se gândi Yngve. Sau poate reușise să se strecoare nevăzut spre 
casă, cu hainele năclăite de sânge. Plouase cu găleata noaptea 
trecută. Și fusese întuneric beznă. 

Yngve se îndreptă spre duba albă, examinând-o mai atent. 
Mașina era, într-adevăr, parcată pe un loc marcat „PORTAR”. 
Aruncă o privire înăuntru. Era plină cu doze goale de suc și alte 
mizerii. Nicio urmă de sânge. 

Yngve se uită la ușa fără ferestre, chiar lângă parcare. O 
încercă, dar era încuiată. Pentru o clipă, se gândi la Tic-Tac, apoi 
merse în cealaltă parte a clădirii, unde fu din nou bombardat de 
întrebările reporterilor, elevilor și personalului. Yngve „nu 
comentă” întorcându-se în clădirea liceului. 

La intrarea principală, Vibeke Hanstveit îl întâmpină cu o 
privire întrebătoare. În timp ce Yngve îi explica ceea ce făcuse, 
pe fruntea ei apărură cute adânci de nemulțumire. 

— Ai fi putut cădea. Puteai să te rânești grav. 

— Aș fi putut, da. Dar n-am păţit nimic. 

— Yngve... 

Clătină din cap. 

Hanstveit fusese prima persoană căreia Yngve îi povestise 
despre boala lui Åse. Nu doar pentru că lucraseră împreună atât 
de mult timp, ci și pentru că Hanstveit era o supraviețuitoare a 
unui cancer de sân. În fiecare săptămână și după fiecare test 
făcut de Åse, Yngve îi ceruse părerea, întrebând-o cum se 
simţise ea în aceleași etape ale tratamentului. Hanstveit îi 
oferise întotdeauna o evaluare sinceră. Și, odată ce știuse că 


VP - 28 


orice speranţă dispăruse, rămăsese în continuare sinceră cu el. 
Sinceră, dar amabilă. Hanstveit fusese probabil singura 
persoana care-l văzuse la pământ, care - în fiecare zi de când el 
revenise la treabă - îl observa cum făcea faţă, indiferent dacă se 
descurca mai bine sau mai rău. 

— Primim ajutor de la patru secţii. Jessheim, Årnes, Eidsvoll și 
Lillestram ne trimit fiecare câţiva detectivi. 

— Bine, răspunse Yngve, încercând să pară optimist. Când 
ajung aici, vreau să se instaleze undeva unde e posibil să 
interogheze cât mai mulți oameni... și cât mai repede. Terenul 
de handbal ar fi perfect. 

— Bună idee. 

— Trebuie ca directorul Brakstad să-i avertizeze pe părinţi, 
continuă Yngve. Sunt sigur că are o procedură pentru astfel de 
situaţii. Și ar trebui să-i spunem să le comunice copiilor care au 
fost aici noaptea trecută să vină pe terenul de handbal cât mai 
curând posibil. Trebuie să avem o imagine preliminară despre 
cine când a plecat, cu cine era fiecare și ce fel de relaţie avea cu 
victima. Mai important, trebuie să aflăm dacă cineva a văzut 
ceva. 

— Dar trebuie să ne asigurăm că elevii au ocazia să vină 
însoţiţi de un adult - părinte, profesor, preot, ce-o fi. Ultimul 
lucru de care avem nevoie acum este ca cineva să țipe că 
drepturile nu-i sunt respectate. 

— Sigur. Și trebuie să începem analizarea prietenilor victimei 
și a reţelelor de socializare. 

— Am vorbit cu Weedon. Ştiam că veţi avea nevoie. Deja se 
ocupă de asta. 

— Bun. 

Tăcură o clipă. 

O femeie îmbrăcată în combinezon de protecție intră în 
clădire, cu o trusă mică în mână. 

— Știaţi că Mari Lindgren se întâlnea cu Even Tollefsen până 
acum câteva zile? 

Yngve o privi. 

— Jucătorul de fotbal? 

— Chiar el. 

— Futu-i! exclamă Yngve. 

— Dap, asta am zis și eu. Trebuie să vorbim cu el. Rapid. 


VP - 29 


6. 


Liceul Fredheim era situat la aproximativ trei kilometri de 
casa noastră din Granholtveien. Indiferent de vreme, mergeam 
întotdeauna cu bicicleta. Fredheim era un oraș mic - aici trăiau 
doar aproximativ 7.500 de oameni. Dar era în plină dezvoltare: 
de-a lungul anilor, gaterul de la periferie atrăsese mulți 
muncitori și eram cam la o jumătate de oră de șofat de 
Aeroportul Oslo Gardermoen. 

Mi-a plăcut întotdeauna aici. Aici era locul unde mă născusem 
și trăisem primii șapte ani din viaţă. Atunci a murit tata, iar 
mama n-a mai vrut să rămână aici - să vadă lucruri care-i 
aminteau de el și pe toată lumea care-o compătimea -, așa că 
ne-am mutat la Solstad, un alt orășel situat la vreo treizeci de 
kilometri mai încolo. Imo, unchiul meu, a rămas unde era din 
cauza fermei sale de porci, dar tot venea să ne viziteze aproape 
zilnic la volanul vechiului său Mercedes verde. 

Mi-a plăcut și la Solstad, dar Tobias a avut probleme la școală, 
așa că anul trecut mama a hotărât că era timpul să ne 
întoarcem în Fredheim. Nu știu dacă era pentru că se împăcase 
în cele din urmă cu ce i se întâmplase lui tata sau pentru că 
moștenise casa mare a bunicii mele. Probabil o parte din ea nu 
părăsise niciodată cu adevărat Fredheim. 

La început, chiar nu mi-a plăcut să mă întorc în Fredheim. Mi- 
era dor de prietenii mei. Și mi-era mult mai ușor să ajung la 
antrenamentele de fotbal plecând din Solstad. Dar mama 
intenţiona să facă lucrurile să funcţioneze și nu mi-a trebuit mult 
timp să leg noi prietenii. Acum, nu cu mult peste un an mai 
târziu, mă simţeam de parcă știam fiecare centimetru de oraș. 
Fredheim are un confort specific orașelor mici, presupun că vei 
spune. Fără clădiri înalte. Magazine mici în centru. Macadam 
care reduce viteza mașinilor. Cafenele drăguțe care vara sunt 
întotdeauna pline. Pădurea înconjoară orașul din toate părţile. 
Dacă ai zbura pe deasupra lui, Fredheim ar arăta de parcă 
cineva ar fi decupat un cerc mare, în pădure, dincolo de orice 
pericol. Și mirosul: tot orașul miroase a rumeguș, mai ales când 
vântul bate dinspre est. 

Îmi strânsesem gluga atât de tare să mă protejez de ploaie, 
încât sunetele din jur se auzeau estompat. Și, în ploaie, cu greu 


VP - 30 


mai poţi distinge ceva; doar culorile cele mai vii ies în evidenţă. 
Probabil de aceea mă oprisem la câteva sute de metri de liceu. 
De la distanţă, părea că cineva pictase norii în albastru închis. 
Dincolo de copacii care despărţeau parcarea de liceu, luminile 
pâlpâiau intermitent. În spatele meu am auzit un bocet de 
sirenă - aproape, tot mai aproape. 

Am pedalat pe dealul care duce spre liceu, dar când am ajuns 
la curtea din fața intrării principale, a trebuit să cobor de pe 
bicicletă - întreaga zonă era împânzită de oameni. Elevi 
plângând, profesori cu priviri sumbre. Poliţiști în uniformă, 
personal medical. Până și intrarea era blocată de banda alb- 
roșie. Mi s-a pus un nod în gât și-am perceput neliniștea pe care 
o simţisem când m-am trezit azi-dimineaţă. Toată lumea se uita 
la mine. Cel puţin, așa am simțit. 

Picăturile de ploaie cădeau zgomotos pe glugă. Am tras-o de 
pe cap, ca să aud ce spuneau oamenii din jur. 

— ... era sânge peste tot... 

— ... Tic-Tac a chemat poliţia... 

Un agent de poliţie a ridicat banda alb-roșie pentru a permite 
accesul unui grup - doi bărbaţi și o femeie, îmbrăcaţi în 
combinezoane de protecție. Unul dintre ei avea o trusă mică și 
neagră. Parcă erau dintr-un film. 

Prin zumzetul mulţimii, o voce a ajuns la mine. 

— ... au găsit-o în sala de muzică. 

M-am uitat în jur. Oamenii încă mă mai priveau, eram sigur. 
Atunci am văzut-o pe Ida Hammer, cea mai bună prietenă a lui 
Mari, dându-și capul pe spate și hohotind de plâns. Atenţia 
tuturor s-a îndreptat brusc spre ea. Ida s-a aruncat pe jos urlând 
de durere și, pentru o clipă, asta a fost tot ce-am putut auzi. Era 
înconjurată de câţiva prieteni, care încercau să o oprească să 
atingă cu faţa asfaltul rece și ud. 

N-am observat când am scăpat bicicleta din mână. Doar am 
auzit-o căzând pe jos. 


7. 


ACUM 


VP - 31 


— Așadar, atunci știai că Mari fusese ucisă? 

Procuroarea Hâkonsen mă privește de parcă într-adevăr nu 
mă crede. 

— Nu știam, dar văzând-o pe cea mai bună prietenă a lui Mari 
plângând în hohote, am cam ghicit ce se întâmplase. Dar n-am 
vrut să cred asta. Imi spuneam mereu: Nu e ea. Nu e Mari. 
Altcineva trebuie să fi fost ucisă. 

Mă uit pe furiș la oamenii din sala tribunalului, încercând să- 
mi dau seama ce cred ei despre povestea mea. Greu de spus. 
Toată lumea mă privește, așteptând să zic mai departe. 

— Chiar atunci și acolo, am vrut s-o iert pentru că se 
despărțise de mine. Nu mai conta. 

— Ai vrut să o ierți? 

Vocea domnișoarei Håkonsen este plină de neîncredere. 

Îmi regret imediat afirmaţia. Nu știu ce să mai spun în 
continuare. Dar trebuie să spun ceva. Vorbesc fără să mă 
gândesc: 

— Nu... n-o să vă mint, eram foarte supărat pe Mari. Am vrut 
să... nu știu. Să scot adevărul din ea sau ceva de genul ăsta. 

— Voiai să-i ceri o explicaţie. 

— Da. Dar apoi, după ce am văzut-o pe lda, nu mi-a mai 
păsat. Voiam doar ca Mari să mai fie încă în viață. 

Simt iarăși un nod în gât. Încerc să înghit. Domnișoara 
Hâkonsen mă privește întrebător. 

— Bine. Ce s-a întâmplat mai departe? 

— Am vomitat. Bine. Aproape. M-am aplecat în faţă, de parcă 
urma să vomit, dar nu s-a întâmplat nimic. 

Încerc să mă ridic, ca să arăt instanţei, dar nu e suficient loc 
în boxa în care stau. Domnișoara Håkonsen îmi face semn să 
stau jos. Fac ce mi se zice. 

— Atunci a venit Oskar. 

— Care Oskar? 

Câteva secunde, mă gândesc cum să răspund la întrebare. 

— Oskar este unul dintre cei mai buni prieteni ai mei din 
copilărie. L-am întrebat dacă știa ce se întâmplase. Mi-a răspuns 
că nu, așa că m-am dus și l-am întrebat pe Tic-Tac. 

— Tic-Tac, portarul? 

— Da. Stătea lângă maşina de poliție, fumând. El... el mi-a 
spus că Mari și Johannes erau morți. 

— Cum ţi s-a părut Tic-Tac când ţi-a spus asta? 


VP - 32 


— Vreţi să spuneţi cum era el? 

— Da, asta vreau să spun. 

— Șocat, cred, mai presus de orice. De parcă nu știa unde era 
sau ce făcea. Cred că toţi eram așa. Fuma nervos. Ca 
întotdeauna. 

Procurorul încuviințează cu scepticism. 

— Și apoi ce-ai făcut? continuă ea. 

— M-am dus acasă. Ei bine, am fugit. 

— Ai fugit până acasă? În ploaie? 

— Nu locuiesc chiar atât de departe. 

— N-aveai griji că oamenii ar fi putut crede că fugi departe de 
scena crimei? De ce nu ţi-ai luat bicicleta? Doar veniseși cu ea, 
nu-i așa? 

— Nu știu la ce mă gândeam atunci. 

— E ceva ce ţi se întâmplă des? 

Mă încrunt. Nu știu ce vrea să spună. 

— Pare ca și cum aproape ţi-ai fi pierdut cunoștința... 

— Nu, nu mi-am pierdut cunoștința. Nu cred. Dar eram 
supărat. Trebuia să plec de-acolo. 

— Să fii singur. 

— Da, cam așa ceva. 

— Așadar, n-aveai senzaţia că toată lumea te privea așa, 
deoarece credea că tu îi omorâseși pe Johannes și pe Mari? 

— Nu. Atunci nu. 

— Dar mai târziu? 

— Da... într-un fel, mi-a trecut destul de repede prin minte. 

— De ce? 

Oftez adânc. 

— Fredheim este un oraș mic. Veștile circulă repede. 


8. 


ATUNCI 


Când unchiul meu mi-a bătut la ușă, stăteam întins pe pat, 
uitându-mă pe pereţi. Mi-am dat seama că el era - mereu bătea 
de trei ori, cu pauze scurte, ultima lovitură fiind întotdeauna mai 
puternică decât primele două. 

VP - 33 


A deschis ușa înainte să apuc să-i spun „intră”. Am continuat 
să mă uit pe pereți. 

— Hei, campionule! spuse Imo. 

Apoi oftă. 

Am respirat adânc și am expirat încet pe nas. Unchiul meu nu 
închise ușa după el. Doar rămase acolo, în mijlocul camerei. li 
simțeam privirea ațintită asupra mea. 

— M-am dus la liceu de îndată ce-am aflat. Dar nu te-am 
găsit. Am bănuit că te vei întoarce aici. 

M-am răsucit și l-am privit, încercând să mă opresc din plâns. 
Purta o haină bleumarin, descheiată. Pe dedesubt, un tricou alb 
șifonat, întins peste burtă. Avea pantaloni scurți, ca de obicei, și 
purta șosete de lână de culoare gri-închis. Imo era unul dintre 
acei oameni care susţinea că nu-i e niciodată frig. Atâta timp cât 
temperatura era peste 0°C, unchiul meu umbla mereu în 
pantaloni scurți. ` 

Se așeză lângă mine pe pat. Işi puse o mână pe umărul meu, 
cu blândețe. Câteva picături de ploaie căzură din părul său des 
și întunecat și se prelinseră pe husa de plapumă. 

— Cum ești? 

N-am răspuns, pentru că nu știam ce să spun. 

— Pot să-ţi aduc ceva? O cola sau... orice? 

Am clătinat din cap. Imo mi-a dat drumul, m-am ridicat și m- 
am dus să deschid fereastra. Aerul rece a umplut camera într-o 
clipă. M-a făcut să tremur. 

— Unde este fratele tău? Nu l-am auzit sus. 

— Nu știu, am zis. 

Unchiul meu închise fereastra, se așeză pe fotoliul din colț și 
luă chitara care stătea lângă el. Cu degetul mare atinse coarda 
cea mai groasă, Mi. Scoase un sunet grav, ale cărui acorduri se 
răspândiră prin cameră. Apoi, degetele lui începură să danseze 
pe corzi. Nici măcar nu se uita. Chiar dacă știam că 
improvizează, părea un adevărat cântec. 

Imo se opri brusc și acoperi corzile cu mâna, aducându-le la 
tăcere. 

— Poliţia vrea să vorbească cu tine. Acum câteva minute am 
discutat cu Yngve Mork la liceu. 

— Sigur că vor, am zis. 

— Vine încoace, cred. Deja a sunat-o pe mama ta. Are nevoie 
de acordul părinţilor înainte de a-ţi putea adresa întrebări. 


VP - 34 


Susanne tocmai m-a sunat. M-a rugat să-ţi spun ce se întâmplă 
și să fiu aici pe parcursul interogatoriului. Dacă ai nevoie de 
mine. 

M-am ridicat. 

— Te-a sunat? 

— Da. 

Pe mine nu mă sunase. 

— Toată lumea va crede că eu am făcut-o. 

— De ce-ar crede asta? 

M-am uitat la el pentru o clipă, ezitând. 

Mi-am luat telefonul mobil de pe pat. Ecranul era plin de 
mesaje pe care nu le citisem încă. 

— Din cauza asta, i-am spus și i-am arătat lui Imo mesajul pe 
care i-l trimisesem lui Mari noaptea trecută: 


Mai devreme sau mai târziu te voi găsi, Mari. Și atunci, va 
trebui să-mi răspunzi la întrebări, indiferent dacă iţi va plăcea 
sau nu. 


Imo nu spuse nimic. 

Nu m-am putut abţine să nu citesc mesajele primite. Am avut 
senzația de bolovan în stomac. 

— Doamne! am șoptit. 

— Ce este? 

Valul de mesaje curgea în neștire. | le-am arătat lui Imo. 

— Toţi vor să știe dacă eu am omorât-o. Nu o spun direct, dar 
asta mă întreabă cu adevărat. 

— De ce naiba ar crede asta? 

— Știu că ieri am căutat-o pe Mari. La liceu și în Fredheim, 
mai târziu. Am căutat-o peste tot. 

— În timpul zilei, Mari nu a fost la liceu? 

— Nu, nu a fost. Cred că se ascundea de mine. 

Imo păru să se gândească o clipă. 

— Așadar, ce spun prietenii tăi, mai exact? 

Am derulat mesajele. Degetul îmi tremura puţin. 

— Vor să știe cum sunt, de ce am fugit mai devreme de la 
liceu și când am vorbit ultima dată cu Mari. Pun pariu că deja fac 
grupuri, vorbind despre mine. 

— Totuși, ai fost aici azi-noapte, nu-i așa? Înainte să apuc să-i 
răspund, Imo adăugă: N-ai fi putut s-o omori tu. 


VP - 35 


Am oftat adânc și m-am legănat de pe un picior pe altul. Mi- 
am acoperit fața cu mâinile câteva secunde. Oare poliţia văzuse 
deja mesajul pe care i-l trimisesem lui Mari? Începuse să-i 
interogheze pe ceilalți? Dacă da, probabil deja păream vinovat. 
Toată lumea știa că Johannes avea succes la fete. Toată lumea o 
să spună că Mari se îndrăgostise de el și eu îi omorâsem pe 
amândoi pentru că eram furios și gelos. 

Și apoi mi-am dat seama: Johannes ar putea fi motivul pentru 
care Mari se despărțise de mine. 

— Doar spune adevărul, mă îndemnă Imo, și totul va fi bine. 

Da, mi-am spus. Adevărul. Cumva, asta nu m-a liniștit. 


9. 


ACUM 


— Atunci a venit poliţia să te vadă? 

Procurorul Håkonsen mă privește. 

— Yngve Mork a venit la tine acasă pe Granholtveien 4? 

— Da. 

— Dar nu voiai ca Imo - unchiul tău - să fie acolo cu tine, la 
interogatoriu? 

— Nu, m-am gândit că mă descurc singur. În plus, nu făcusem 
nimic greșit. 

Mă uit din nou la oamenii din sala tribunalului. Încă nu există 
niciun semn dacă martorii mă cred sau nu. Doar feţe care mă 
privesc cu atenţie. Domnișoara Hâkonsen încuviințează, de 
parcă are nevoie de un moment sau două pentru a lua în 
considerare afirmaţiile mele. 

— Ca să ne înţelegem, vorbim tot despre dimineaţa zilei de 18 
octombrie. 

— Da. Ei bine, nu mai era chiar dimineaţă când a venit Yngve. 
Cel puţin, nu cred. Ziua aceea e puţin în ceaţă. 

— Aș zice că ţi-o amintești destul de bine, Even, declară ea 
zâmbind. Potrivit înregistrărilor poliţiei, interogatoriul a avut loc 
la ora 11:30. 

Încuviinţez. Ce-i așa important? 


VP - 36 


— ÎI cunoşteai deja pe Yngve Mork? 

— Toată lumea îl cunoaște pe Yngve. Locuiește și lucrează în 
Fredheim de ani de zile. 

— Ţi-a plăcut de el? 

— Da. Încă-mi mai place. 

Îi caut privirea în sala tribunalului. El îmi aruncă o privire 
absentă. Mintea îmi fuge în altă parte. Soţia lui a murit cu patru 
sau cinci luni în urmă. Mă întreb cum se descurcă acum. Dacă se 
descurcă. Sigur, părea cam pierdut când ne-a bătut la ușă în 
ziua aceea. De parcă era încă trist, dar încerca din răsputeri să 
nu arate. 

— Conform. înregistrărilor, inspectorul-șef de poliție Mork a 
vrut să știe dacă cineva i-ar putea confirma că tu ai fost sau nu 
singur cu o noapte în urmă. În noaptea crimelor. Ai putea spune 
instanţei ce ai răspuns? 

Respir repede. 

— Cred că am spus că e posibil ca fratele meu să fi fost acasă. 
Dar dormitorul lui este la etajul II, iar al meu la demisol, așa că 
n-aș putea ști sigur. 

— Mama voastră nu era acasă cu voi în noaptea aceea? 

— Nu, era la iubitul ei. Ca de obicei. 

— Așadar, în general, ea nu era acolo pentru a avea grijă de 
voi? 

— Ei bine, depinde cum priviţi lucrurile, zic. 

— Chiar acum te întreb pe tine. 

O clipă, mă gândesc ce să răspund. 

— Cum am mai spus, unchiul meu a fost cel care ne-a crescut 
cu adevărat și, când el nu era prin preajmă, fratele meu și cu 
mine știam să ne purtăm singuri de grijă. Mama ne lăsa de 
obicei niște bani pe chiuveta din bucătărie, ca să ne cumpărăm 
alimente și alte lucruri. 

— Asta nu ţi se pare ciudat? 

Clatin din cap și spun nu. 

— De ce nu? 

— Eram obișnuiți. Presupun că a încetat să fie ciudat cu mult 
timp în urmă. 

— Bine. Vom reveni mai târziu la acest subiect. Ai spune că 
inspectorul-șef de poliţie Mork te-a tratat ca pe un suspect în 
timpul primului interogatoriu? 


VP - 37 


— Nu, nu cred. Era foarte politicos. Mi-a dat timp să mă 
gândesc la răspunsurile mele. Și dacă deja credea că sunt 
suspect, nu a arătat-o. 

— Te-a întrebat despre relaţia ta cu Johannes Eklund, nu-i 
așa? 

— Da. 

— Și ce-ai răspuns? 

— Am Spus că-l cunoșteam pe Johannes. Că-mi plăcea. Era 
chiar un solist bun. Ne înțelegeam destul de bine. 

— Aţi cântat împreună în trupa liceului, este adevărat? 

— Da. 

— Dar tu nu ai cântat în trupă, în concertul din noaptea 
crimelor, nu? 

— Nu, n-am cântat. 

— De ce? 

— Mari tocmai se despărţise de mine și eram deprimat. Nu 
mă credeam în stare. 

— Nu te credeai în stare... vrei să spui să cânţi? 

Da. La asta mă refeream. 

Obrajii îmi ard. 

— Nu mă credeam în stare să fiu acolo pe scenă și poate s-o 
văd în public. Știam că va fi acolo. 

— De unde știai? 

— Mi-a spus. Urma să scrie un articol despre deschiderea 
festivalului, pentru ziarul liceului. 

— Stabilise să facă un interviu cu Johannes Eklund după 
concert, nu-i așa? 

— Da. El era vedeta evenimentului. 

— Ai fost gelos? 

— Că Mari urma să vorbească cu el? Nu, deloc. 

Încerc să stau cu spatele mai drept. 

— Doar își făcea treaba. 

Domnișoara Håkonsen își verifică o clipă hârtiile din față, apoi 
se uită din nou la mine. 

— Potrivit înregistrărilor poliţiei, inspectorul-șef de poliţie 
Mork te-a întrebat despre zgârieturile de pe mână. 

Fără să mă gândesc, mă uit la mâna mea. Zgârieturile au 
dispărut acum, desigur. 

— Da, m-a întrebat. 

— Te-ai rănit? 


VP - 38 


— Când veneam acasă, în dimineaţa aceea. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am fugit prea repede. 

— Ai fugit prea repede? 

Din nou, pare să nu mă creadă. 

— Da. Era ca și cum... mintea mea alerga, iar picioarele n-au 
putut ţine ritmul. Și, pur și simplu, am căzut. 

Gesticulez, arătându-i cum am căzut, cum am încercat să-mi 
amortizez căderea. Îmi dau seama că procurorul consideră 
întregul incident ciudat. Așa a și fost. 

— A fost o cădere abruptă, explic. Pe un drum anevoios. 

— Și ai început să sângerezi? 

— Da, dar nu mi-a păsat. Imi doream durerea. 

— Îți doreai durerea... 

— Îmi doream doar să simt ceva, înțelegeţi? Să mă doară în 
altă parte... decât aici. 

Îmi ating pieptul. 

Domnișoara Hâkonsen se gândește la afirmaţia mea o vreme. 
Este ciudat să fiu atât de deschis vorbind despre sentimentele 
mele în faţa atâtor oameni. 

— Așa că atunci când inspectorul-șef de poliţie Mork te-a 
întrebat cum te-ai ales cu acele zgârieturi, ţi-ai făcut griji că 
poliţia te-ar putea considera cumva suspect? 

— Da, mi-a fost frică să nu creadă asta. 

— Și de ce ţi-a fost frică? 

— Știam cum arată situaţia. Și știam că explicaţia mea - 
alergarea și căderea, era stupidă, de parcă aș fi inventat-o. Ca 
atunci când adulţii spun că s-au tăiat în timp ce se bărbiereau, 
deși toată lumea își dă seama că s-au bătut. Adică sunt obișnuit 
să alerg. Alerg tot timpul. Nu cad niciodată așa cu faţa. Și 
accidentul s-a întâmplat la mai puţin de jumătate o zi după ce 
fosta mea iubită fusese omorâtă. Ştiam că deja trebuia să par 
suspect. Ştiam că situaţia nu arăta bine pentru mine. Dar n-am 
vrut nici inventez o tâmpenie despre rănile mele. Imo mi-a spus 
să spun adevărul și asta am făcut. 

— Imo ţi-a spus asta? 

— Da. 

Mă gândesc la acea zi - Yngve m-a întrebat dacă știam ceva 
despre Mari sau Johannes care i-ar putea ajuta să rezolve cazul. 
Dacă Mari se certase cu cineva, de exemplu. Am spus nu, 


VP - 39 


pentru că atunci nu știam cu adevărat. Atunci și acolo chiar nu 
știam nimic despre ultimele zile din viaţa lui Mari. 

— Povestește-ne mai multe despre concertul de la liceu, 
spune domnișoara Håkonsen în continuare. Ziceai că n-ai cântat 
în trupă în noaptea aceea. Cine te-a înlocuit? 

— Imo. Unchiul meu. El era oricum regizorul muzical al 
concertului. li povestisem despre Mari și îi mărturisisem că nu 
voiam să cânt. La început a încercat să mă convingă să mă 
răzgândesc, dar cred că a înțeles în ce stare mă aflam și apoi a 
spus că asta e, va cânta el în locul meu. Oricum, el compusese 
aproape toate cântecele. 

— Ce convenabil! Că putea cânta în locul tău. 

— Ei bine, da. 

Domnișoara Håkonsen își potrivește pe nas ochelarii rotunzi. 

— Potrivit declaraţiei tale din acea zi, n-ai ieșit deloc în 
noaptea aceea. 

Mă gândesc la răspunsul meu pentru câteva secunde. 

— Eu... am crezut că n-am ieșit, spun cu mare grijă. 

— Ai crezut că n-ai ieșit? 

— Nu, eu... Ei bine, ce voiam să spun este că la vremea 
respectivă nu-mi aminteam deloc ce făcusem în noaptea... 

Incă mi-este greu să spun cu voce tare. 

— Crimelor, îmi încheie propoziția domnișoara Hâkonsen. 

— Da. Dar mai târziu mi-am amintit că am scos câinele la 
plimbare. Îi promisesem mamei. 

— Așadar, din nou un fel de pierdere a cunoștinței? 

— Nu, nu mi-am pierdut cunoștința. Doar că nu mi-am amintit 
decât mai târziu. 

— Dar înainte ţi-ai mai pierdut cunoștința, nu-i așa? 

— Eu... ce vreţi sa spuneţi? 

— Ai mai avut episoade în care ai fost atât de furios, încât nu 
ţi-ai amintit decât mai târziu ce ai făcut. 

Înteleg la ce se referă. Nu credeam că va aduce vorba despre 
acest subiect în instanţă. 

— Da, șoptesc. 

— Vorbește mai tare, te rog! ordonă judecătorul. 

— Imi pare rău. Da. Eu... uneori îmi pierd cumpătul - mai ales 
când joc fotbal. Am văzut roșu în faţa ochilor în timpul unui meci 
de fotbal de câteva ori și da, într-un fel, mi-am pierdut 
cunoștința. 


VP - 40 


Domnișoara Håkonsen mă privește câteva secunde. 

— Așadar recunoști c-ai fost furios în noaptea crimelor. 
Recunoști că îţi pierzi cunoștința din când în când, atunci când 
ești furios. Și, iniţial, nu ţi-ai amintit că ai plecat de acasă în 
noaptea aceea. 

Știu cum sună totul, dar n-am de ales - trebuie să fiu de acord 
cu ea. 

— La ce oră ai scos câinele la plimbare? 

— Trebuie să fi fost în jur de 23. 

— Și la ce oră s-au închis ușile liceului în noaptea aceea? 

Aștept o clipă. Apoi spun: 

— Întotdeauna se închid la 23. 


10. 


ATUNCI 


Yngve Mork își parcă mașina în faţa liceului Fredheim, fără ca 
întrebările să-i fi dat pace, după interogatoriul lui Even. Chiar nu 
știa ce să creadă. Even trecea în mod clar printr-o perioadă 
dificilă și-i era greu să înţeleagă ceea ce se întâmplase. Dar 
tânărul ar fi putut răspunde mai bine la întrebările lui? Și 
zgârieturile... mda, explicaţia pe care o dăduse era într-adevăr o 
poveste stranie. 

Yngve se gândi și la scurta conversație pe care o avusese cu 
Imo înainte de a merge la Granholtveien 4. Imo confirmase 
înţelegerea pe care-o avusese cu Tic-Tac privind ușa din cealaltă 
parte a clădirii liceului. Azi-noapte i se permisese să-și parcheze 
mașina pe locul portarului, dar declarase că plecase mult mai 
devreme decât se așteptase - undeva între 10:30-10:40. Și se 
ținuse de cuvânt: nu spusese nimănui că ușa rămăsese 
deschisă. 

Yngve cobori din mașină. Imediat fu înconjurat de o hoardă de 
reporteri. 

— Mork, ce ne puteți spune despre criminal? 

— La ce piste solide lucraţi? 

— Aveţi deja suspecți? 

— Va avea loc o conferinţă de presă în curând? 

VP - 41 


Yngve nu răspunse niciunuia dintre ei, ci merse mai departe, 
spre clădirea liceului. 

Înăuntru, se simţi mulţumit să constate că trupul lui Johannes 
Eklund fusese deja luat. Patru criminaliști aflaţi la scena crimei 
analizau scara, făceau fotografii din orice unghi posibil, 
înregistrau fiecare detaliu, fiecare pată de sânge, fiecare 
frântură de dovadă ce putea apărea. 

Therese Kyrkjebø stătea la câţiva metri distanță de scară 
monitorizând acţiunile, în timp ce sorbea dintr-un pahar de 
carton. Ceai de ghimbir, probabil. Avusese greţuri matinale și, 
cu siguranță, ancheta n-o ajuta deloc. 

— Te așteaptă o cafea, dacă vrei. 

— Sunt bine. Cum e? 

— N-am întrebat încă, răspunse ea ridicând din umeri. M-am 
gândit să te aștept. 

Yngve îi povesti ce se întâmplase în timpul interogatoriului lui 
Even Tollefsen. 

— N-a fost deloc aici azi-noapte? întrebă ea. 

— Așa mi-a spus. 

— Ei bine, s-a zis cu acea teorie. 

— Da, răspunse Yngve. Poate. Cine conduce criminaliștii ? 

Therese îi arătă o femeie scundă aplecată în partea de jos a 
scării. Yngve se îndreptă spre ea, Therese îl urmă și se prezentă. 

Femeia aplecată se ridică. 

— Ann-Mari Sara. Coordonez laboratorul criminalistic din 
Kripos. 

— Vă mulţumesc mult c-aţi venit atât de repede! 

— Cu asta ne ocupăm. 

Sara avea un pic peste 50. Din cauza combinezonului alb de 
criminalist care-i acoperea tot corpul, era imposibil să-ţi dai 
seama cum arată cu adevărat. Singurul lucru pe care Yngve îl 
remarcă la ea erau pomeţii înalţi și ochii mai degrabă apropiaţi. 

— Aţi descoperit ceva despre care ar trebui să știu? întrebă 
Yngve. 

— Câteva lucruri, răspunse Sara - accentul ei indica faptul că 
la origine venise din nordul îndepărtat. Victima de pe scară a 
fost lovită de mai multe ori, probabil cu un obiect ascuţit și 
destul de greu. 

— N-aveţi nicio idee ce fel de obiect? 

— Nu, răspunse Sara. Cel puţin, nu încă. 


VP - 42 


— Ce spuneți de cealaltă victimă? întrebă Therese. 

— Încă n-am examinat-o cu atenţie, dar cel mai probabil a 
fost strangulată. Cineva a încercat să o resusciteze după aceea. 

Yngve ridică sprâncenele. 

— Să o resusciteze? 

— Va trebui să așteptăm raportul autopsiei preliminare, spuse 
Sara, dar potrivit unuia dintre colegii mei, cel puţin două dintre 
coastele victimei erau rupte într-un mod compatibil cu cineva 
care încearcă să o resusciteze un pic cam violent. A 

Așadar, făptașul a regretat că a ucis-o, se gândi Yngve. In 
cazul lui Johannes Eklund, părea exact contrariul. 

— E posibil să aflăm cine a fost prima victimă? întrebă el. 

— Probabil fata. Oricine a comis crima asta - Sara arătă scara 
- probabil era deja plin de sânge și nu există nicio pată de sânge 
pe fată. 

Mi se pare corect, se gândi Yngve. 

— Încă ceva, menţionă Sara. Victima de sex feminin avea o 
carte de vizită în buzunar. 

— Da? 

— E a unui reporter. 

Yngve se uită la Therese. 

— Se numește Ole Hoff, spuse Sara. Voi s-ar putea să-l 
cunoașteri. 

ÎI cunosc, se gândi Yngve în sinea lui. Vorbise cu Ole 
weekendul trecut despre o înjunghiere care avusese loc în 
centrul orașului. 

Nu mai avea întrebări pentru Sara, așa că-i mulţumi pentru 
timpul acordat și o privi întorcându-se la muncă. Apoi se răsuci 
spre Therese. 

— Vezi dacă poţi lua legătura cu Ole, spuse el. El și Mari au 
fost evident în legătură. 

— Mă ocup imediat de asta. 

— Vorbește și cu portarul. Vezi dacă aseară funcționau 
camerele video de supraveghere din exterior. Poate vom avea 
noroc. 

— Și de asta, spuse Therese. 

Și exact când ea se îndepărtă, Vibeke Hanstveit sosi. 

— Am trimis mai mulţi detectivi în sala de handbal. 

— Bine. 

— Te așteaptă. 


VP - 43 


— Foarte bine, chiar am de gând... 

Åse stătea rezemată de perete la câţiva pași de ei. 

Întotdeauna chiar ai de gând... 

Vocea ei, fie că era amabilă sau dojenitoare, era ca o sursă 
firavă de lumină ce reușea întotdeauna să străpungă întunericul. 
EI își dorea s-o audă și, totodată, nu voia să zăbovească. 

— Yngve? 

Clipi. Hanstveit îl privea cu atenție. 

— Da? întrebă el, frecându-și fața. 

Hanstveit îl privi câteva clipe. Apoi: 

— Eşti sigur că poţi face asta? 

— Ce vrei să spui? 

— Au trecut doar câteva săptămâni de când ţi-ai îngropat 
soția. Eşti sigur că îţi va fi capul la caz? 

Yngve privi din nou peretele. Åse nu mai era acolo. El clipi 
repede de câteva ori, în speranţa că ea va reapărea. Dar în 
zadar. 

— Toată lumea știe cât ţi-e de greu, continuă Hanstveit. Dar 
trebuie să rezolvăm totul repede și bine. Mai ales acum, când 
toată Norvegia ne urmărește. 

După ce murise Åse, cineva îi spusese că are nevoie să 
discute cu oamenii. Prieteni, colegi. „Nu sunteţi singurul care 
trece printr-o perioadă dificilă”, i-au spus. Și alţii o iubiseră. A 
rămâne tăcut reprezintă un simptom al durerii și al tristeţii. Al 
întunericului. Al neputinței. 

Yngve nu spusese nimănui vreun cuvânt despre durerea sa, 
nici măcar colegei Hanstveit. Îi împărtășise atât de multe 
neliniști, încât odată ce Åse murise în sfârșit, se trezise amortit, 
incapabil să-și mai exprime durerea. 

— Sunt bine, spuse el, și se gândi la cei doi tineri care 
fuseseră uciși noaptea trecută. Cei doi copii. Serios, adăugă el. 
Îmi face bine să lucrez. Mă bucur să mă gândesc la altceva. 

Hanstveit îl privi câteva clipe. Apoi spuse: 

— Promite-mi doar un singur lucru: anunţă-mă dacă acum e 
prea mult pentru tine. OK? 

E prea mult pentru mine. 

Yngve mai clipi de câteva ori. Privi pereţii și tavanele, în 
căutarea ei. 

Trebuie să mă ajuţi, Yngve. Nu mai suport. 

Își înghiţi durerea din suflet și nodul din gât. 


VP - 44 


Trebuie să mă ajuti să mor. 
— Sunt bine, spuse el fără s-o privească pe Hanstveit. Serios. 
Chiar sunt. 


11. 


ACUM 


— Așadar, se pare că iniţial, lucrurile nu arătau bine pentru 
tine, spune domnișoara Håkonsen. De aceea ai scris postarea pe 
Facebook, după plecarea lui Yngve Mork? 

Procurorul își ridică bărbia și mă privește drept în ochi. Mă 
gândesc la cât de supărat am fost după plecarea lui Yngve Mork. 
Îmi amintesc că m-am întors în camera mea ca să mă întind 
puţin. Nu știam ce să fac. Mesajele continuau să curgă. Ori de 
câte ori mă uitam pe contul meu de Instagram, existau poze cu 
Mari și Johannes. Printre „odihnească-se în pace”, „nu-mi vine să 
cred că sunt morţi” și „mi-e atât de dor de voi”, apăreau 
comentarii despre mine. 

— Unde e Even? 

— A vorbit cineva cu el? 

— Aș dori SERIOS să știu ce simte Even despre asta. 

— Și dacă el e? 

— ȘTIU că ele. 

— ÍI voi ucide dacă e vinovat! 

Și iată-mă acolo, încercând să mă împac cu ideea că Johannes 
și Mari erau morți. Nu mi se părea adevărat. Imi amintesc că m- 
am întrebat dacă de aceea nu plângeam în hohote. 

Îmi amintesc că răsfoiam fotografiile pe care le postau 
oamenii. Mari râzând. Mari privind ceva în zare, dar având 
privirea pe jumătate aţintită spre aparatul foto. O fotografie 
obișnuită de liceu. Mari ca bebeluș. Mari îmbrăţișând-o pe Ida 
Hammer. 

Fotografiile lui Johannes erau toate foarte asemănătoare: 
superstarul pe scenă, cântând la microfon, având decorul de 
gheaţă carbonică în fundal, gesticulând și îndemnându-și 


VP - 45 


publicul: „Let's rock!” Sute de spectatori dăduseră like și acelor 
fotografii. 

Nu mi se părea corect să nu fac nimic. Să nu spun nimic. 
Chiar nu voiam să-mi împărtășesc oricui amintirile sau 
gândurile, dar în minte îmi răsunau întrebările lui Yngve Mork. Și 
sentimentul că tot Fredheimul presupunea că eu eram cel care 
comisese crimele era copleșitor. De aceea am hotărât să intru 
pe pagina mea de Facebook. 

— Ai putea spune instanţei ce ai scris, te rog? 

Domnișoara Håkonsen se apropie de mine cu o bucată de 
hârtie. Arunc o privire. lată-le acolo. Cuvintele mele. Privindu-le 
din nou, nu-mi vine să cred că eu le-am scris. Păreau scrise de 
cineva care încerca în disperare să convingă oamenii că e 
nevinovat. 

Nu mi-a plăcut niciodată să citesc cu voce tare. Dar acum nu 
mai contează. Cel puţin două sute de oameni mă privesc. 

Îmi dreg vocea înainte de a începe. 

— Cei mai mulți dintre voi știți că eu și Mari fuseserăm 
împreună până de curând. Și mulţi dintre voi vă veti gândi 
probabil c-am fost supărat și furios când ea m-a părăsit. Și 
sincer, așa am și fost. Dar n-aș fi putut niciodată - NICIODATA - 
să-i fac rău. Am iubit-o pe Mari. Și l-am respectat și admirat pe 
Johannes. Lumea e un loc mai sărac fără ei și nu-i voi uita 
niciodată. 

Gura mi s-a uscat de emoție, așa că iau rapid o înghiţitură de 
apă și las jos bucata de hârtie. 

— Care a fost răspunsul la această postare? 

— Favorabil. Multă lume a apreciat-o. 

— Te-a facut să te simţi mai bine? 

— Puțin. 

— Dar tot n-ai încetat să te aperi. 

Mijesc ochii, nefiind sigur ce vrea să spună. 

— Ai fost de acord să-i acorzi un interviu lui Ole Hoff pentru 
ziarul local, chiar în aceeași zi, nu-i așa? Nu era prea curând - 
după tot ce se întâmplase, după ce abia dăduseși declaraţii 
poliţiei? 

Domnișoara Hâkonsen se răsucește ușor pentru a-i privi pe 
oamenii din jurul nostru, ca și cum toţi erau de acord că fusese 
un lucru neobișnuit. 


VP - 46 


— M-a sunat. Mi-a spus că va trece pe la mine să stăm de 
vorbă. O discuție, știți, neoficială. Cred că am spus da pentru că 
voiam să vorbesc despre Mari. Să încerc să-mi lămuresc 
gândurile despre ea. Să mi le explic mie însumi, probabil. Și îl 
cunoșteam pe Ole. Este tatăl celui mai bun prieten al meu. Și 
mama nu era acasă, așa că... 

— Cel mai bun prieten al tău - Oskar, corect? 

— Corect. 

— Dar Ole nu voia doar să-ţi vorbească despre relaţia ta cu 
Mari, nu-i așa? 

Îmi trec o mână prin păr. Se umezise puţin. 

— Nu, nu voia. 


12. 


ATUNCI 


Înainte de sosirea lui Ole, am mai făcut un duș și mi-am pus 
haine curate. M-am simţit puţin mai bine, dar parcă eram stors 
de vlagă. Obosisem doar urcând scările, din dormitorul meu. 

Ole lucra la fredheimsposten de douăzeci și doi de ani. Cu 
cinci mai mult decât toată viaţa mea. Îmi plăcea Ole - era 
întotdeauna vesel, cel puţin când eram eu prin preajmă. Era 
foarte strict în privinţa lui Oskar, dar m-am gândit că probabil 
așa ar trebui să fie părinţii adevărați. 

Ne-am strâns mâinile afară, pe pragul casei, ceea ce mi s-a 
părut puţin ciudat. Părul lui Ole se rărea în creștetul capului și se 
retrăgea în față, dar altfel arăta bine pentru un tip la patruzeci și 
ceva. În timp ce vorbeam și el a intrat în casă, aveam impresia 
că mă măsoară din priviri, dar nu ca inspectorul-șef de poliţie 
Mork. Ole părea să încerce să afle cum mă simt, nu dacă eram 
sau nu dublu criminal. 

— Even, a spus Ole, cu o voce amabilă. Putem discuta altă 
dată, dacă preferi. 

Am spus: 

— Nu, e în regulă. 

Ne-am așezat în bucătărie. Ole și-a lăsat palmele întinse pe 
masă și s-a uitat în jur. 

VP - 47 


— Și, cum merge cu fotbalul? a întrebat. 

Am ridicat capul. 

— Chiar acum nu suntem în sezon. 

— Dar încă mai faci antrenamente, nu-i așa? 

— Da. De trei ori pe săptămână. 

— Faci naveta dus-întors? 

— Da, i-am răspuns și am făcut o pauză. 

Lillestram, clubul meu de fotbal, se afla la patruzeci și doi de 
kilometri de Fredheim. 

— Dar sunt obișnuit. În plus, Imo mă duce de obicei cu 
mașina, așa că e-n regulă, serios. O să fie mult mai ușor când o 
să-mi iau permisul. 

— Eşti încă în echipa naţională sub-17? 

— Sincer, nu știu. Nu a mai existat nicio convocare, de ceva 
vreme. 

— Într-o zi vei deveni profesionist. 

Am zâmbit. M-am simţit bine să zâmbesc. 

— La ce echipă ţi-ai dori să joci? 

— United, desigur. 

— Vrei să spui Leeds? 

M-am strâmbat. 

— Există un singur United, Ole. Știi doar. 

Am rânjit unul la celălalt. Un timp, niciunul dintre noi nu a mai 
spus nimic. 

— Nu trebuie să numim această discuţie interogatoriu. Dacă ţi 
se pare incomodă. 

Motivul pentru care era acolo m-a readus la realitate cu o 
lovitură. Aproape mi-au dat lacrimile și a trebuit să mă adun. 

— E-n regulă, am zis. 

Ole a vrut să încep prin a vorbi despre Mari. Orice îmi venea 
în minte. l-am spus cum ne întâlniserăm la liceu într-o zi banală 
de marți. Mari venise în pauza de dimineaţă și mă întrebase 
dacă îi puteam acorda un interviu pentru ziar. 

— Eu? am zis. 

— Da, tu. 

— De ce? 

— Din câteva motive, de fapt. 

— Doar câteva? 

Întotdeauna uluiam fetele cu replicile mele interesante și 
spirituale... 


VP - 48 


— Joci fotbal la nivel naţional... 

Am clătinat vag din cap în semn de da-nu. 

— ... cânţi la chitară într-o trupă grozavă... 

Chipul meu i-a răspuns: £i bine, nu știu ce să zic despre asta. 

Re = (BR 

Mari m-a privit ușor emoţionată, de parcă n-ar fi fost absolut 
sigură dacă să continue sau nu. 

— ... ai mai locuit în Fredheim. Cu mult timp în urmă. 

Și-a mușcat buza. 

— M-am întrebat cum e să te întorci, mai ales... S-a uitat în 
jos, adăugând: ... La liceul unde a predat tatăl tău. 

Faptul că aproape toată lumea din liceu, inclusiv profesorii, 
știau cine sunt se datora la fel de mult tatălui meu, cât și 
faptului că jucam fotbal sau eram într-o trupă muzicală. 
Accidentul de mașină al tatălui meu își lăsase amprenta asupra 
întregului oraș. Toată lumea știa. Oamenii încă mai vorbeau 
despre asta. 

Mari a crezut c-ar putea fi un articol bun, un fel de portret al 
fiului risipitor. Și eu - Domnul Mare Ș$mecher la Doamne - 
stăteam acolo și rămăsesem mut. Mai dădusem interviuri, nu 
ăsta era motivul. Era vorba de ceva la Mari care... nu știu... 
rezonase cumva cu mine încă de la început. 

Mari avea tenul deschis și fața în formă de inimă. Părul ei era 
brunet închis și ciufulit, de parcă tocmai s-ar fi trezit din somn și 
nu s-ar fi deranjat să și-l perie înainte de a ieși din casă. Nu 
încerca să mă cucerească, ceea ce probabil a fost unul dintre 
motivele pentru care am plăcut-o. Și părea cam emoţionată. De 
parcă era prima dată când se juca de-a jurnalista și nu știa cum 
să continue. 

Ne-am întâlnit în aceeași zi după cursuri și atunci mi-a spus 
pentru prima dată numele ei complet: Mari Elizabeth Lindgren. 
Ca și cum ar fi fost pe jumătate norvegiană, pe jumătate 
suedeză, și probabil avea o soră pe nume Pippi. 

M-am gândit că vom discuta aproximativ un sfert sau maxim 
o jumătate de oră, dar am ajuns să umblăm pe străzi vreo trei 
ore. Vremea era grozavă în acea zi, atât de caldă și însorită, și 
nu s-a întunecat până târziu. Mari mi-a pus tot felul de întrebări 
despre tot felul de lucruri. După un timp, am început s-o întreb 
și eu despre viaţa ei. 


VP - 49 


Voia să fie scriitoare. Sau jurnalistă. Doar să poată scrie, mi-a 
spus. Era atât de ușor să vorbești cu Mari. Și, cu cât petreceam 
mai mult timp cu ea, cu atât îmi plăcea mai mult. Era puţin mai 
scundă decât mine, și-mi plăcea să-i văd capul înclinat spre 
mine, plin de curiozitate. 

Ne-am salutat de a doua zi, înainte de a începe să schimbăm 
niște vorbe ori de câte ori ne întâlneam. Apoi, am început să ne 
trimitem mesaje. N-a trecut mult până când am simţit fluturi în 
stomac ori de câte ori mă gândeam la ea și-aș putea spune că și 
ea simţea la fel. 

Îmi plăcea zâmbetul ei cald și timid. Și când râdea, întreaga 
expresie a feței i se schimba - se deschidea, i se zăreau dinţii, 
iar gropiţele din obraji erau atât de delicate. Voiam să le ating. 
Îmi plăceau mâinile ei, cât de mici erau într-ale mele. Cât de 
calde erau. Îmi plăcea vocea ei - ezitantă, ori de câte ori îmi 
adresa o întrebare, încrezătoare, când îmi răspundea la vreuna. 
Nu părea să se îndoiască niciodată de ceea ce spunea. 

Și era atât de dulce și de drăguță. 

Cu câteva săptămâni înainte de concert am fost bolnav. Nu la 
un pas de moarte sau ceva de genul ăsta, am avut doar febră și 
o migrenă cumplită. Tot corpul mă durea. Așa c-am lipsit câteva 
zile de la cursuri. Mari venea să mă vadă în fiecare după- 
amiază, chiar dacă îi spusesem să stea departe de mine, să nu 
se molipsească. A insistat totuși, spunând că niciodată nu se 
îmbolnăvise. 

— Totul va fi bine. În plus, mama ta nu-i niciodată aici. Cineva 
trebuie să aibă grijă de tine. 

Într-o zi mi-a adus niște supă și, practic, m-a forţat să 
mănânc. Mă simţeam de parcă aveam din nou doi ani. Și când 
Mari, desigur, s-a îmbolnăvit câteva zile după aceea, a fost 
rândul meu să am grijă de ea, deși nu voia s-o văd palidă și cu 
buzele uscate, rece într-un minut și fierbinte în următorul. Dar 
nimic nu-mi doream mai mult. Și când a adormit în braţele mele 
într-o după-amiază, mi-a fost cald și bine în adâncul sufletului. 
Am avut un sentiment pe care nu-l mai trăisem niciodată. 

Mai ieșisem și cu alte fete. Mai ales deoarece credeam că e 
cool să ai prietenă. Și uneori crezusem că sunt îndrăgostit de 
ele... Totuși, Mari a fost prima fată de care m-am îndrăgostit. Cu 
adevărat. 


VP - 50 


Când am terminat de povestit lui Ole despre Mari, a existat o 
ușoară pauză înainte să mă întrebe: 

— Even, știi dacă...? Ole a ezitat din nou, înainte de a 
continua: - Mari a vorbit vreodată despre... mine înainte să 
moară? 

M-am încruntat. 

Ole și-a scos repede cartea de vizită din husa de piele a 
telefonului mobil. 

— Poliţia mi-a găsit cartea de vizită în buzunarul sacoului ei, a 
spus el și mi-a întins-o. 

Am luat-o și am privit-o. 

— Evident, am vorbit de-a lungul anilor, dar nu i-am dat 
niciodată o carte de vizită. 

— Nu? 

A clătinat din cap. 

— Ești sigur? 

— 100%. Mi-aș fi amintit. 

Am întors cartea de vizită. Pe spate nu era nimic scris. 

— Nu cumva i-ai dat-o tu din întâmplare? 

— Eu? De ce-aș fi făcut asta? 

— Nu știu, de-asta întreb. 

Odată, când eram în vizită la Oskar, Ole îmi dăduse o carte de 
vizită. Era chiar înainte să joc în echipa naţională sub-17, 
împotriva Maltei și a Italiei. Ole voise să sun la biroul de știri sau 
chiar mai bine, să-/ sun pe el, imediat după meciurile de fotbal, 
așa că îmi dăduse cartea de vizită. Totuși, habar n-aveam pe 
unde o lăsasem după aceea. 

— Mari voia să te contacteze, asta vrei să spui? 

— Așa se pare. Incerc să aflu de ce. 

M-am uitat la Ole. 

— Desigur, s-ar putea să nu însemne nimic, adăugă el. 

— Da, am zis. Desigur. 

Totuși, cumva, aveam senzaţia că însemna ceva. 


13. 


ACUM 


VP -51 


— Așadar, Ole Hoff a fost implicat, într-un fel sau altul, de la 
bun început? 

Domnișoara Håkonsen tușește în palmă, apoi își cere scuze. 
Mă privește, așteptând răspunsul. 

Obrajii-mi ard. Nu e ușor să vorbești despre tine și despre ce- 
ai făcut și ai simţit, chiar dacă nu cu mult timp în urmă. Simţi 
atât de multe priviri pătrunzătoare care te sfredelesc, sesizând 
fiecare afirmaţie pe care o faci. Scaunul meu e tare și incomod. 
Arunc o privire la ceasul de pe perete, cu speranţa să se termine 
mai repede. Nu e nici măcar 09:30. _ 

Îmi cer scuze și o rog pe procuroare să repete întrebarea. În 
timp ce domnișoara Håkonsen o repetă, tot ce s-a întâmplat cu 
Ole se prăbușește iar peste mine. Și mi-e teamă și de ceea ce 
urmează: în curând vom vorbi despre Mama. 

Trebuie să mă adun înainte de a răspunde. 

— Aţi putea spune asta, da. 

— Bine. Interviul s-a terminat, te ridici de la masa din 
bucătărie și Ole Hoff urmează să se întoarcă la redacție pentru 
a-și scrie articolul? 

Dau din cap și spun da în același timp. 

— Înainte de a pleca, mi-a spus că mă va suna pentru a-mi citi 
propriile declaraţii. Doar pentru a se asigura că nu va publica 
nimic incorect. 

— Ce nobil! remarcă domnișoara Håkonsen. 

— Cred că așa e obiceiul. 

După o clipă de ezitare, ea pare să fie de acord. 

— Apoi ce s-a întâmplat? 

— L-am condus până la ușă. Ole era gata să plece când... 

Mă opresc o clipă. 

— ... mama a venit acasă. 


14. 


ATUNCI 


Ole era gata să iasă în ploaie când mama veni la pas pe aleea 
de la drum. Nu mă așteptam să apară. Stătuse mult la Knut în 


VP - 52 


ultima vreme. Se grăbea, ghemuită sub umbrelă, în timp ce 
trăgea câinele după ea. Tropăiau prin noroi. Dură câteva 
secunde până când ne observă, dar imediat după aceea, se opri. 

Mama mea fusese cândva o femeie atrăgătoare. Îi văzusem 
fotografiile din tinerețe, când începuse să iasă cu tata. Era 
superbă. Avea părul lung și blond și în fiecare fotografie 
zâmbea. Aproape strălucea. Și era înaltă și slabă, astfel încât 
toate ţinutele păreau să i se potrivească perfect. Ca și cum 
hainele - care-i veneau ca turnate - ar fi fost făcute doar pentru 
ea. 

Acum hainele îi atârnau largi, lălâi, pe lângă corp. Își vopsise 
părul negru, tuns scurt și exagera mereu un pic cu machiajul. În 
timp ce stătea acolo pe potecă, încruntându-se la Ole și la mine 
pe sub umbrelă, arăta ca dintr-un film de groază. 

— Ce naiba face e/ aici? strigă ea, arătând cu umbrela în 
direcţia lui Ole. 

GP, câinele, începu să latre la acest străin din pragul ușii. 

— Mamă... 

Nu mi-a plăcut niciodată să am musafiri când mama era 
acasă. Toate întrebările, scandalul - de obicei voiam doar să 
plece. 

— Bună, Susanne! 

GP lătră din nou. 

— Doar discutam. 

— De ce? 

Vocea îi era ascuţită în timp ce se îndrepta spre noi. 

— Pentru că... 

Mama trase de lesa lui GP și urcă repede treptele verandei. 
Trecu pe lângă Ole fără să-l privească, fără să-l salute și nici 
câinelui nu-i permise să-l salute. După tot ce se întâmplase, aș fi 
crezut că mama ar fi putut măcar să se oprească să mă 
îmbrățișeze sau să mă întrebe ce mai fac. Cu siguranţă m-aș fi 
așteptat de la ea să-i adreseze câteva cuvinte lui Ole; la urma 
urmei, amândoi erau de-o seamă și el era renumit în oraș. Dar 
mama trecu pe lângă noi și deschise ușa. Speram, nu, mă 
rugam, ca Ole să nu observe mirosul de alcool lăsat în urma ei 
ca un parfum urât mirositor. Odată intrată în casă, mama trânti 
ușa în urma ei. Încă îl mai auzeam pe GP lătrând și mârâind. 

— Scuze. Mama mea, ea... 

Nu știam cum să-mi termin propoziția. 


VP - 53 


— Așa sunt mamele, nu? 

— Da. 

Îmi făcu semn cu mâna și-mi promise din nou că mă va suna 
mai târziu. 

— Bine. 

— Acum fii bun și îngăduitor cu tine. M-auzi? 

— O să-ncerc. 

Dar nu știam cum. 


15. 


ACUM 


Domnișoara Håkonsen mă privește iar cu ochii aceia 
iscoditori. De parcă ar crede că mint sau ascund ceva. Fiecare 
privire, fiecare întrebare, pare cumva un atac, atât asupra mea, 
cât și asupra familiei mele. 

Îmi dau seama că nu-mi place de ea. Nu-mi place deloc. 

— Așadar, în acel moment, deja îţi dăduseși seama că mama 
ta avea o relaţie încordată cu Ole Hoff? 

O privesc din nou pe mama. Chiar și de la distanţă, pare că n- 
a dormit de câteva săptămâni. Ceea ce e probabil adevărat. 
Pungile de sub ochi s-au umflat. Faţa i-e cenușie. 

— Da, spun puţin mai încet decât intenţionasem. 

— Dar habar n-aveai de ce? 

Clatin din cap. 

— Nu, la vremea aia, nu. 


16. 


ATUNCI 


Când m-am întors în casă, mama mă aștepta pe hol, bătând 


nervos din picior. 
— Și ce naiba crezi tu că faci? 


VP - 54 


Din nu știu ce motiv, ea încă mai ţinea lesa lui GP. Câinele a 
venit după mine, ca de obicei. M-am ghemuit să mă joc cu el. 

— Nu fac nimic, am spus, mângâindu-l și scărpinându-l pe 
micuțul nostru monstru dragălaș. 

GP scheuna fericit. 

— Vorbeai cu el... cu acel reporter. 

Mama a pronunţat cuvântul „reporter” de parcă era unul 
murdar. 

— A fost înăuntru aici? 

— Și ce dacă a fost? 

— Și ce dacă? 

Mama și-a dat ochii peste cap, de parcă ar fi fost cel mai 
îngrozitor lucru din lume. 

— Ai vreo problemă cu tatăl lui Oskar sau ceva de genul ăsta? 

— Nu-i treaba ta. 

— OK, atunci, am spus, clătinând din cap. 

Scandalul era o prostie, așa că m-am ridicat și am trecut pe 
lângă mama mea nebună, îndreptându-mă spre ușa care ducea 
la camera mea de la demisol. 

— Tu, dintre toţi, Even, nici n-ar trebui să ieși în evidenţă, 
acum, că... Gândește-te la ce... 

S-a oprit, dar știam ce intenţionase să spună. Pentru mama, 
cel mai important lucru era întotdeauna ce credea sau ce simţea 
lumea, ea nu se gândea niciodată la Tobias sau la mine. Tocmai 
deschisesem ușa și începusem să cobor scările, din ce în ce mai 
supărat. 

— Even, doar nu te duci acum în camera ta. 

N-am răspuns, doar am continuat să cobor. 

— Even! 

În cele din urmă, la demisol, am trântit ușa și m-am așezat pe 
pat. Am încercat să respir adânc, să mă calmez, dar în zadar. 
Mi-am lovit mâna de ceea ce credeam a fi salteaua, dar s-a 
dovedit a fi rama patului. Impactul a făcut ca una dintre 
zgârieturile din palmă să-mi sângereze. 

— Futu-i! 

M-am ridicat să iau niște hârtie igienică și mi-am acoperit 
rana sângerândă, gândindu-mă care era treaba cu mama? De ce 
își ieșise din minţi din cauza lui Ole? O parte din mine voia să 
fugă din nou la etaj și s-o întrebe, dar o altă parte voia doar să o 
lase în pace. 


VP-55 


Cam după o jumătate de oră sau mai târziu s-au auzit pași pe 
scări. La început am crezut că era Doamna Nebună, care voia să 
continue scandalul, dar era Tobias. 

— "ști bine? mă întrebă el, stând în pragul ușii. 

— Salut, i-am răspuns, fără să mă ridic din pat. 

Fratele meu a tăcut câteva secunde. 

— Am vorbit cu poliția. Voiau să știe unde-ai fost azi-noapte. 

Am sărit în sus, având brusc senzaţia de nod în stomac. 

— Și ce le-ai spus? 

Ezită, apoi răspunse: 

— Le-am spus c-am crezut c-ai fost aici. 

— Ai crezut c-am fost aici? 

— Ei bine, da... nu știam sigur. Jucam CoD. Aveam căștile. Și 
vorbeam cu Ruben în același timp. 

Doamne! mi-am spus. Poliţia mă suspecta, iar fratele meu 
idiot nu-mi fusese de mare ajutor. 

— Oricum, prietenii tăi sunt aici, mă anunţă Tobias, 
sprijinindu-se de tocul ușii. Vor să știe dacă ai chef de o vizită. 
Le-am spus că te voi întreba. 

— Mama mai e p-aici? 

Tobias clătină din cap. 

— Cred că s-a întors să-l vadă pe Idiot. 

Knut avea multe porecle la noi acasă. 

— Ce să le spun? 

Acum, mai mult ca oricând, voiam să stau departe de ceilalţi, 
dar apoi m-am gândit că prietenii mei probabil știu ceva despre 
ce se întâmplase și despre ce spun oamenii cu adevărat, așa c- 
am răspuns: „da, trimite-i jos!” _ 

Oskar intră primul. Își deschise braţele și mă îmbrăţișă. În 
ultimul timp crescuse și acum era aproape la fel de înalt ca 
mine. 

— Cum e? întrebă el, ezitând. 

— Nu prea bine, am zis. 

Fredrik și cu mine am bătut pumnul, în semn de salut. Era cu 
aproximativ un cap și jumătate mai scund decât mine, și 
obișnuiam să mă joc cu el și să-l tachinez, să-i ciufulesc părul de 
parc-ar fi fost un copil. Acum nu mi s-a părut potrivit să fac asta. 

— Frate, ce nebunie! exclamă Fredrik. 

— Mie-mi spui! 


VP - 56 


Kaiss veni, mă strânse în brațe și mă bătu ușurel pe spate. 
Kaiss purta întotdeauna negru și se dădea cu aftershave, deși n- 
avea nici urmă de barbă. 

— Ești bine, amice? 

— Mbine, am răspuns, deși eram oricum, numai bine nu. 

Le-am făcut loc pe pat. Kaiss se așeză pe scaunul din colţ și 
luă chitara. Nu știa să cânte deloc, dar eu eram încântat să-mi 
distragă atenţia, deoarece niciunul dintre ei nu părea să știe ce 
să spună. Și nici eu. Oskar își scoase telefonul mobil. Și Fredrik 
la fel. 

Nu știu cât timp am stat acolo, dar în cele din urmă am spus: 

— Niciunul dintre voi nu mă întreabă nimic? 

Toţi s-au uitat la mine. 

— Ce să te întrebăm? spuse Oskar. 

— Dacă eu am comis-o. Dacă eu i-am omorât. 

L-am observat pe Fredrik aruncând o privire la zgârieturile 
mele. La ghemotocul de hârtie însângerată pe care-l aruncasem 
pe podea. Chiar atunci, părea că eu o comisesem. De parcă 
dovezile ar fi fost chiar acolo, în faţa lor. Nu știam cum să explic 
zgârieturile și sângele, așa c-am spus doar: 

— Nu i-am omorât eu. 

l-am văzut schimbând priviri. 

— Niciodată n-am crezut că tu i-ai omorât, zise Kaiss, dar nu 
părea să spună ce credea. Altfel, am mai fi aici? 

La asta nu știam ce să le răspund. 

Pentru o clipă sau două, am rămas cu toţii acolo, duși pe 
gânduri, ascultând cum Kaiss mângâia corzile chitarei. 

— Singurul lucru bun în toată chestia asta este că fetele vor 
să fie îmbrăţișate tot timpul, mărturisi Fredrik. 

M-a făcut să râd. Fredrik era disperat să aibă o iubită. 

— Hai, dă-i drumul! Care sunt zvonurile? Ce spun oamenii? 
Dar poliția? 

— Ei bine, începu Oskar, trăgând de timp, poliţia nu spune 
mare lucru. Vor să vorbească cu toţi cei care au fost azi-noapte 
la concert. 

— Va dura o veșnicie, a spus Fredrik. 

— Dar ce zici de zvonuri - ce spun toţi ceilalți? am întrebat. 

— Ei... 

Oskar schimbă încă o privire cu ceilalți. 

— Oamenii... nu știu. 


VP - 57 


Îmi dădeam seama că minte. Că nu voia decât să mă cruţe. 

— Mulţi ţi-au dat like la postare, spuse el, privindu-și telefonul. 

Eram sigur că era pe Facebook. După un moment, se încruntă 
și mă privi repede. 

— Ce este? 

Oskar nu știu ce să răspundă. Așa că-mi întinse telefonul lui. 
M-am uitat pe ecran și mi-am văzut postarea despre Mari și 
Johannes. Optzeci și opt de like-uri și treisprezece comentarii. O 
mulțime de inimi și de „odihnească-se în pace”. Am derulat 
până jos și inima mi-a stat în loc. Cu doar câteva minute în 
urmă, un tip pe nume Barre Halvorsen scrisese: 

Minti. Te-am văzut. 


17. 


ACUM 


— La ce te-ai gândit când ai citit acest comentariu? 

Procuroarea îţi ține braţele la spate în timp ce se plimbă încet 
prin faţa mea. 

— Ei bine, am fost șocat, spun. Nu prea înțelegeam de ce 
Barre ar scrie așa ceva. Sau ce motive ar avea să creadă. 

— În cunoșşteai bine pe Barre Halvorsen? 

— Nu chiar. Ştiam că e unul dintre vopsitorii din oraș - puștii 
care fac graffiti. Dar nu, nu l-am cunoscut cu adevărat. Nu i-am 
vorbit niciodată. Presupun c-ar fi putut să mă cunoască totuși. 
Datorită fotbalului, probabil. Am apărut destul de mult în presa 
locală. 

Domnișoara Håkonsen își strânse buzele. 

— Și, în acel moment, tot nu-ţi aminteai dacă ieșiseși noaptea 
dinainte să-ţi plimbi câinele? 

Clatin din cap și spun „nu”. Un murmur liniștit se răspândește 
în sala tribunalului. Procurorul nu mă privește în timp ce-mi 
adresează următoarea întrebare: 

— Cum au reacţionat prietenii tăi la comentariul lui Barre? 

Îi caut privirea lui Oscar în public. Mă evită. 


VP -58 


18. 


ATUNCI 


M-am uitat la ecranul telefonului și mi-a picat faţa. Nu puteam 
scoate o vorbă. Doar stăteam acolo și mă uitam. 

— Ce dracu'? am mormăit în cele din urmă. 

Fredrik și Kaiss și-au scos telefoanele pentru a verifica 
postarea. 

— Nu-i adevărat, le-am spus, cu o voce mult mai calmă decât 
intenţionasem. 

Niciunul dintre prietenii mei nu răspunse. 

— Nu-i adevărat, am repetat, mai tare de data asta. N-avea 
cum să mă vadă. Am fost aici, în camera mea, toată noaptea. 
Tobias era acasă, știe, poate să confirme... 

Nu, mi-am spus. Nu poate. 

l-am întins telefonul lui Oskar. Nimeni n-a spus nimic, doar au 
încuviinţat încet. Șaptesprezece persoane deja dăduseră like 
comentariului lui Barre Halvorsen. 

L-au crezut. 

L-au crezut, futu-i! 

— Vrei să-l găsim pe dobitoc? întrebă Oskar. Să aflăm despre 
ce naiba vorbește? 

Voiam să-l găsesc eu însumi pe Barre și să-l bat măr, pentru 
că spusese așa o minciună, dar știam c-ar fi o prostie, așa c-am 
răspuns: 

— Da. Probabil. Și apoi: - Da. De fapt, ar fi super. 

Oskar sări din pat. 

— Bine, spuse el, privindu-i pe Fredrik și pe Kaiss. Atunci, hai 
să mergem! 

Kaiss lăsă jos chitara. M-am ridicat, sperând să ne îmbrăţișăm 
sau să batem pumnul în semn de salut, în timp ce prietenii mei 
ieșeau din cameră. 

— Vorbim mai târziu, spuse Oskar. 

Era deja pe scări. Fredrik își băgase mâinile în buzunare și 
doar dădu din cap în timp ce trecea pe lângă mine. 

— Vorbim mai târziu, spuse și Kaiss și se grăbi să-i prindă din 
urmă. 


VP -59 


— Da, i-am răspuns în șoaptă, cu voce calmă. 

Am rămas în camera mea, în timp ce prietenii mei urcau 
scările, fără să mai spună un cuvânt. Am auzit ușa de la intrare 
deschizându-se și, o clipă mai târziu, închizându-se la loc. 
Liniștea din casă m-a făcut să-mi dau seama că niciodată nu mă 
simţisem mai singur. 


19. 


Yngve puse degetul pe sonerie, dar așteptă câteva secunde 
înainte să apese pe ea. Asta era cea mai neplăcută parte a 
slujbei sale - să vorbească cu cei care tocmai pierduseră o 
persoană dragă. O făcuse de multe ori, dar nimic, niciodată, nu 
te pregătește într-adevăr pentru o asemenea tragedie. De data 
asta, fiind vorba despre o tânără, era mai rău ca niciodată. 

Femeia minionă care deschise ușa păru să tresară când îl 
văzu. Îi spuse „bună” cu o voce puţin prea sonoră - de parcă s- 
ar fi bucurat să-l vadă. Se prezentă ca fiind Kari-Mette Bjerkaas, 
mătușa lui Mari, sora lui Cecilie Lindgren. Avea gura mică, buze 
subțiri și delicate. Și era atât de slabă, încât îi aminti lui Yngve 
de un alergător de cursă lungă. 

— Intraţi, spuse ea cu voce scăzută, de parcă n-ar fi vrut să 
trezească pe cineva. 

Yngve intră și-și desfăcu șireturile de la pantofii. 

— Ei ce fac? întrebă el, deși știa că întrebarea era o prostie. 

— Cecilie nu mai vrea să iasă din camera lui Mari. De-abia 
vorbește. Frode este pe verandă. 

Kari-Mette îl conduse pe Yngve în living. 

— O puteţi întreba pe sora dumneavoastră dacă vrea să-mi 
vorbească pentru câteva minute? Mi-ar fi de mare ajutor. 

— Voi încerca. 

Femeia îi oferi un zâmbet delicat, înainte de a urca încetișor 
scările. Yngve aruncă o privire în jur, în timp ce aștepta. 
Observă pe perete câteva fotografii cu Mari - una în care purta 
un costum de baie și avea o medalie atârnată la gât. Erau trofee 
așezate pe șemineu. Un desen cu o casă și un soare. In colțul 
din dreapta jos scria Mari, 8 ani. Fotografia ei de la botez era și 
ea acolo, chiar lângă o fotografie de familie, surprinsă undeva 


VP - 60 


pe un deal, cu fiorduri și nori în fundal. O altă fotografie o 
înfăţișă pe Mari bebeluș, la doar câteva luni, dar Yngve îi 
recunoscu ușor trăsăturile. Stătea întinsă pe burtă, ţinându-și 
capul ușor înclinat spre podea. Fără păr. Zâmbitoare. Frumoasă. 

În acel moment, Yngve se bucură că el și Âse nu reușiseră 
niciodată să aibă copii. Dacă ar fi avut, el n-ar fi fost singurul 
care ar fi jelit-o. Ar fi trebuit să se gândească să aibă grijă și de 
altcineva. Era mai mult decât suficient să aibă grijă de el însuși. 

Nu că n-ar fi încercat să aibă copii. Dar Åse nu putea rămâne 
însărcinată. La un moment dat, discutaseră despre fertilizarea in 
vitro și chiar despre adopţie, dar până la urmă hotărâseră că nu 
le era dat să fie părinţi. Părea o prostie, dar cumva părea că se 
războiau cu natura. Probabil exista un motiv pentru care nu 
trebuiau să aibă copii. 

Curentul de aer venit dinspre o ușă deschisă îl făcu pe Yngve 
să se întoarcă spre verandă. Văzu spatele unui bărbat așezat 
acolo. leși în curte și-l întâlni pe Frode Lindgren așezat pe scările 
care duceau pe gazon. Faţa îi era cenușie de supărare și avea 
ochii roșii, umflaţi de plâns. Își ţinea picioarele întinse pe trepte 
și pe iarbă. Tălpile i se udaseră, dar nu părea să-i pese. Când îl 
văzu pe Yngve se ridică și-și scoase șosetele ude. 

— L-aţi prins pe ticălosul care a făcut asta? întrebă el, stând 
într-un picior, fără să-l privească pe Yngve. 

— Incă nu. Dar acționăm cât putem de repede. De-asta sunt 
aici. E absolut necesar să vă vorbesc. Amândurora. Credeţi c-aţi 
putea face asta? N 

Frode ridică din umeri. Işi deschise larg gura, ca și cum și-ar fi 
stimulat muşchii faciali. 

— Da, spuse el în cele din urmă. Haideţi să încercăm. Orice 
aveți nevoie. 

II îndemnă pe Yngve să se întoarcă în casă. 

Când Frode închise ușa verandei în spatele lor, Cecilie cobora 
încet scările. Se ţinea de balustradă, sora ei îi era alături, 
încercând să o sprijine. Yngve le transmise condoleanţe, dar 
niciuna dintre ele nu răspunse. 

Cecilie se așeză pe canapea. Sora ei scoase o ceașcă și un 
pahar din sertarul măsuţei de cafea și părăsi camera. Yngve își 
luă din buzunar un blocnotes și un pix. 

— Voi încerca să vă iau declaraţii cât pot de repede. 


VP - 61 


Cei trei stăteau vizavi unul față de celălalt, ca într-un triunghi, 
cu masa așezată între ei. 

— Încercăm să ne dăm seama ce a făcut Mari în ultimele zile 
înainte să... 

Nu-și termină propoziţia. 

— Cu cine a vorbit, unde era, dacă era ceva anume care-o 
deranja sau nu... 

Frode se uită la soţia lui. Cecilie privea fix, drept în faţa ei. 
Pleoapele i se mișcau încet, de parcă până și cea mai mică 
mișcare necesita efort. 

Cum niciunul dintre ei nu vorbea, Yngve continuă: 

— Presupun că Mari era la liceu? 

— Cred că da, spuse Frode. N-am mai trecut pe acolo în 
ultimele zile. 

— Nu? 

— Nu, am fost... 

Frode nu-și termină propoziţia. Se uită la soţia sa, care 
continua să privească în gol. 

— Știţi dacă Mari s-a certat cu cineva? Prieteni? Colegi de 
liceu? 

Acum, Frode își împături șosetele umede într-un ghemotoc. 

— Din câte știm, nu. Mari era... 

Se uită în altă parte pentru o clipă. 

— Mari avea o mulţime de prieteni, continuă el. Toată lumea o 
plăcea. Cel puţin, asta era impresia mea. 

— Dar dumneavoastră, Cecilie? 

Lacrimile îi curgeau pe faţă, dar femeia nu scoase niciun 
sunet. 

Clătină încet din cap. 

— Se întâlnea cu Even Tollefsen până de curând? 

Undeva în casă sună un telefon, dar zgomotul încetă aproape 
imediat. Urmă o tăcere grea. 

— Da... se întâlnea, răspunse Frode. 

— Ştiţi ce se întâmplase între ei? 

Frode își strânse șosetele în pumni atât de tare, încât 
încheieturile i se albiră. El își privi scurt soţia, apoi clătină din 
cap. 

— A fost azi-noapte vreunul dintre dumneavoastră la concert? 

— Eu... am fost, spuse Frode. 

— V-aţi dus singur? 


VP - 62 


— Da, Cecilie nu... 

Din nou, nu-și termină propoziţia. 

Yngve așteptă un moment înainte de a continua: 

— Aţi vorbit cu fiica dumneavoastră cât aţi fost acolo? 

— Doar puţin. Era foarte ocupată. 

Yngve folosi pauza care urmă pentru a-și lua câteva notițe, 
mai mult ca să-și umple timpul. Apoi își ridică din nou privirea. 

— N-am găsit nicăieri telefonul mobil al lui Mari, continuă el 
cu o voce blândă. Nici în geanta ei și nicăieri altundeva la liceu. 
Aveţi idee pe unde ar putea fi? 

— Nu știu, spuse Frode. 

— E stricat. 

Vocea lui Cecilie era calmă și lentă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu știu. Știu doar că e stricat. 

— Așadar, unde este? 

— La service, probabil. 

— Știţi care? 

Ea ridică din umeri. 

Yngve încuviinţă și-și notă în blocnotes. 

— Nici cheile nu i le-am gasit. Știţi cumva dacă sunt aici? 

— Mă duc să verific, spuse Frode și se ridică. 

Părea fericit că avea ceva de făcut. 

Yngve încercă să stabilească un contact vizual cu Cecilie în 
timp ce soţul ei ieșea din living, dar mama lui Mari părea 
aproape în transă. 

— Cheile nu sunt în coșul de pe hol, spuse Frode în timp ce 
revenea în living și se așeza la loc. Acolo le lasă de obicei. 

— Bine. Există vreun detaliu în legătură cu cheile care ne-ar 
facilita identificarea lor? 

— Brelocul are un lanţ alb cu albastru, menţionă Frode. Eu 
cred că are trei chei. 

Yngve își notă și această informaţie. Apoi așteptă o clipă 
înainte de a întreba: 

— Mari începuse să lucreze la ziarul liceului, nu-i așa? 

Încă o dată, își plimbă privirea de la un părinte la altul. 

— Da, spuse Frode și-și lăsă din nou privirea în pământ. 

Yngve așteptă ca Cecilie să vorbească, dar mama victimei nu 
scoase o vorbă. 


VP - 63 


— Potrivit colegei mele, fiica dumneavoastră a venit la secţia 
de poliţie zilele trecute, punând întrebări despre un accident de 
mașină. Știţi ceva despre asta? 

Cecilie începu să plângă. Frode își strânse din nou șosetele în 
pumni. 

Yngve știa că trebuie să facă presiuni asupra lor. 

— Știţi ceva despre asta? 

De data asta, se întoarse spre Cecilie, de parcă i s-ar fi 
adresat direct. 

Încet, ea își ridică privirea, apoi șopti un „nu” sec. După care 
se întoarse spre soțul ei, ale cărui maxilare încordate tremurau. 

— Nu, nu știm nimic despre asta, răspunse el repede. 

Din nou, Yngve nu se grăbi deloc să-și noteze informaţia. 

— Am găsit și cartea de vizită a lui Ole Hoff printre lucrurile lui 
Mari. V-a mărturisit cumva Mari nevoia de a discuta cu el? 

Frode se ridică în picioare și făcu câţiva pași, îndepărtându-se 
de ei. Cecilie se ridică și ea, cu ochii plini de lacrimi. Frode le 
întorsese spatele și stătea neclintit cu o mână în șold, iar cu 
cealaltă în faţa ochilor. 

Yngve așteptă. 

Și așteptă. 

— Eu... i-am dat-o, recunoscu în cele din urmă Frode 
Lindgren. Cartea de vizită a lui Ole. 

Se întoarse să-l înfrunte pe Yngve. Lacrimile fierbinţi îi 
curgeau șiroaie pe obraji. Și le șterse cu mâneca de la cămașă și 
totodată pufni. 

— Zilele trecute, Mari m-a întrebat despre acel... accident de 
mașină. 

— Care accident de mașină? 

Frode o privi pe Cecilie. Brusc, ochii i se întunecară. 

— Accidentul în care a murit Jimmy Tollefsen. 

— Tatăl lui Even, confirmă Yngve. 

— Da, răspunse Frode. Nu știam prea multe despre accident, 
așa că i-am sugerat lui Mari să meargă și să-l întrebe pe Ole. Pe 
atunci, el lucra deja la Fredheimsposten. 

Vocea lui Frode crescuse în intensitate. 

— Așadar... știați că Mari lucra la acel articol special. 

Yngve rosti această replică undeva între afirmaţie și 
întrebare. 

Trecură câteva secunde înainte ca Frode să-i spună: 


VP - 64 


— Da, eu... 

Apoi clătină din cap. 

— Îmi pare rău. Acum totul e prea mult pentru noi. Sper că vă 
daţi seama. 

— Desigur, zise Yngve. 

El aşteptă câteva secunde, apoi dădu din cap și se ridică 
încet. 

— Vreau să mă sunaţi dacă vă mai amintiţi ceva ce ar putea fi 
important pentru anchetă. Indiferent ce. Sunt disponibil 24/24. 
De obicei sunt treaz, așa că nu e niciun deranj dacă sunați. 

El îi întinse lui Frode cartea de vizită. 

— Mulţumesc c-aţi acceptat să vorbiţi cu mine! 

Cecilie nu răspunse și nici nu se clinti în timp ce Yngve se 
îndrepta spre hol și se încălţa. Frode îl conduse afară. 

— Este în regulă dacă trimit o echipă să verifice camera lui 
Mari? Ar putea găsi ceva important. 

— Da, sigur. E absolut în regulă. 

Yngve îi întinse mâna. Frode o strânse ferm. 

— Acum aveţi grijă unul de celălalt. Dumneavoastră și Cecilie. 

Frode deschise gura de parcă ar fi vrut să spună ceva, dar se 
opri și privi în altă parte. 

— Doar... prindeţi-l pe ticălosul ăla. Mă auziţi, Mork? Puneţi 
mâna pe nenorocit. 

— Vom face tot posibilul. Aveţi cuvântul meu. 


20. 


Yngve conduse până la terenul de handbal, aflat într-o clădire 
separată, la câteva sute de metri distanţă de intrarea principală. 
Ploua atât de tare când sosi, încât îi fu aproape imposibil să 
vadă ceva prin parbriz. 

Yngve parcă în faţa intrării sălii de sport. Alergă în sus pe 
scări pentru a evita ploaia, dar în câteva secunde era ud leoarcă 
și nu era pentru prima oară în acea zi. 

Înăuntru se întâlni cu Vibeke Hanstveit. 

— Până acum avem treizeci și patru de declaraţii, spuse 
procuroarea de caz. 


VP - 65 


— Bine, răspunse Yngve în timp ce își scotea geaca uniformei 
și o atârna la uscat. Ceva interesant până acum? 

— Nu știu. Abia le-am adunat. 

O elevă cu părul lung și drept ieși dintr-un vestiar, însoţită de 
o femeie. Yngve presupuse că era mama ei. Amândouă îl priviră 
cu neliniște. 

Își luă o ceașcă de cafea, apoi se așeză să se uite prin teancul 
de stenograme ale interogatoriilor. Le răsfoi, căutând menţiuni 
despre momentul în care elevii părăsiseră liceul noaptea 
trecută, cu cine erau și dacă observaseră ceva neobișnuit - orice 
informaţie necesară de care poliţia ar putea sau ar trebui să 
știe. Pe la jumătatea teancului de stenograme, Yngve se opri și 
privi un extras dintr-un interviu, cu Frida Higraff. 


Even Tollefsen spune că nu era acolo, dar am auzit 
că era. Dacă aș fi în locul dumneavoastră, aș discuta 
cu el despre asta. 


Alături, pe margine, detectivul care realizase interogatoriul își 
notase: 


Verificaţi Facebook, contul BORRE HALVORSEN. 


Yngve tocmai se pregătea să facă asta, când Therese 
Kyrkjeba intră în sală. Tropăi de câteva ori, ca să-și scuture apa 
din pantofi. Și părul îi era ud, la fel și hainele întinse peste 
pântecul de gravidă. 

— Cum a fost la părinţii lui Johannes Eklund? 

— Așa cum era de așteptat, răspunse Therese oftând. Sunt 
șocați, evident. Au inima frântă. Johannes nu s-a certat cu 
nimeni la care s-ar fi putut gândi. Era un puști fericit. Popular. 

Therese își luă și ea o cafea. 

— Cum a fost la părinţii lui Mari? 

Yngve le povesti cât de tăcuţi deveniseră Cecilie și Frode când 
el îi întrebase despre Even Tollefsen și despre accidentul de 
mașină. 

— Care accident de mașină? întrebă Hanstveit și Yngve le 
informă. 


VP - 66 


— Mari a venit zilele trecute la secția de poliţie și a întrebat 
dacă putea vedea raportul poliţiei, spuse Therese. Scria un 
articol despre acest subiect. 

Suflă în cafeaua fierbinte. 

— De obicei nu facem publice asemenea informații, așa c-am 
refuzat-o. 

Luă o înghiţitură de cafea și făcu o faţă ca și cum ar fi fost 
încă prea fierbinte. 

— Dar acum devine mai interesant, desigur. Mari s-a întâlnit 
cu fiul lui Jimmy Tollefsen până cu doar câteva zile înainte să fie 
omorâtă. 

Yngve le spuse cum Frode Lindgren declarase iniţial că el 
habar n-avea la ce fel de articol lucra Mari pentru ziarul liceului, 
dar ulterior recunoscuse că știa. 

— Așadar, la început a minţit? 

— Așa se pare. 

— De ce să minţi despre așa ceva? _ 

— De ce să minţi în general? Minţi pentru a ascunde ceva. În 
cadrul unei anchete a poliţiei în curs de desfășurare, în cazul 
uciderii fiicei lor, mi se pare suspect. Straniu, de fapt. 

Se așternu o clipă de tăcere. 

— Așadar... credeţi că accidentul de mașină are legătură 
Cu...? 

Hanstveit nu-și termină propoziţia. Nici nu era nevoie. 

— Nu văd cum ar putea avea vreo legătură. Chiar eu m-am 
ocupat de acest caz cu mai bine de un deceniu în urmă. Și mi-l 
amintesc bine. Nu era nimic suspect la acel accident. Jimmy a 
avut un fel de criză. Susanne, soția lui, a încercat să preia 
controlul volanului, dar era prea târziu. Poc, bum...! 

Un alt elev intră în clădire, însoţit de un bărbat. Hanstveit se 
apropie de ei și le arătă unde să meargă. 

— Dar cred că n-ar strica să recitești acel raport, spuse ea 
când se întoarse. Pentru orice eventualitate. 

— Cu siguranţă. Totuși, nu cred că vom găsi ceva. 

Își băură cafeaua în tăcere o vreme. Yngve luă o altă foaie de 
hârtie din teancul de stenograme și începu să studieze începutul 
altui interogatoriu. 

— Părinţii lui Johannes întrebau dacă i-am găsit microfoanele, 
spuse Therese după un moment. Întotdeauna le ducea într-un 
fel de cutie. Microfoanele erau speciale. Scumpe. 


VP - 67 


— Copilul lor a fost omorât și ei te întreabă așa ceva? 

— M-au întrebat tot felul de lucruri, dar în ceea ce privește 
microfoanele, cred că aveau un fel de valoare sentimentală 
pentru ei; nu mă întrebaţi în ce fel. Vor să le recupereze totuși, 
dacă le putem găsi. 

Yngve încercă să-și amintească scena crimei. Nu, nu văzuse 
nicăieri vreo cutie. 

Își lăsă deoparte ceașca de cafea și se pregăti să plece. 

— Unde mergi? întrebă Therese în urma lui. 

— Să vorbesc cu criminaliștii. 

— Așteaptă, vin cu tine. 

Întorși în liceu, Yngve și Therese reușiră să o găsească pe 
Ann-Mari Sara - coordonatoarea laboratorului criminalistic de la 
Kripos - la etajul II, în fața sălii de muzică. Yngve o întrebă dacă 
găsiseră cutia pentru microfoane. Sara consultă un formular 
mare din interiorul unui dosar transparent din plastic. 

— Nu, confirmă ea. Nicio cutie. 

Yngve se întoarse spre Therese. 

— Vreau să afli exact cum arată această cutie. Imagini, de 
preferinţă din toate unghiurile, ar fi perfecte. Dacă Johannes 
Eklund era atent la microfoanele sale, probabil că le avea la el 
când a părăsit incinta, noaptea trecută. Evident, s-a luptat cu 
criminalul său, așa că acesta ar fi putut să i le smulgă din mâini. 

— Și, din moment ce n-am găsit aici nicio cutie... 

— ... atunci aceea ar putea fi arma crimei noastre. 


21. 


Mi-am petrecut restul după-amiezii în pat, uitându-mă la 
tavan, gândindu-mă la criminal - care era încă în libertate. Am 
încercat să mă gândesc la ceea ce se întâmplase și de ce. 
Creierul meu funcţiona la viteză maximă. Era imposibil să-l 
întrerupi din activitate. O tot vedeam pe Mari în fața mea. Trăia 
și era bine. Uneori, mintea mea o lua razna și-și imagina tot 
feluri de moduri în care fusese omorâtă. M-am întrebat cum 
arăta când poliţia o găsise. Gândurile îmi provocau greață. 

Mi-am imaginat fularul pe care Mari îl purta mereu când era 
frig - un fular mare, roșu, pufos. Era atât de mare, încât semăna 


VP - 68 


cu o pătură. Îi simţeam mâna într-a mea când eram la 
cinematograf, înfigându-mi unghiile în piele când tresărea 
speriată din cauza unei scene înfricoșătoare. Mi-am amintit când 
își prinsese din greșeală degetul în ușă, acasă, și se prefăcuse 
că n-o doare. Își înghiţise durerea, dar lacrimile ţâșniră din ochii 
ei frumoși, strălucitori, doar câteva secunde mai târziu. Și apoi o 
îmbrățișasem. 

Era întuneric afară, vedeam de la fereastra demisolului când 
Imo mă sună. 

— Hei, campionule! strigă el în telefon. 

Era în mașină. 

— Să fii gata. Trec în trei minute să te iau. 

— Să mă iei? 

Urmă o scurtă pauză. 

— Nu ţi-a spus maică-ta? 

— Ce să-mi spună? 

Unchiul meu oftă adânc la celălalt capăt al telefonului. 

— Îţi petreci noaptea la mine acasă. 

— Da? 

— Da. Trebuie să fii cu cineva în seara asta, iar mama ta... ei 
bine, știi ce părere are ea despre moarte. 

Știam la ce se referea. Când murise Buni, mama plânsese zile 
întregi. Ştiam că nu plângea doar pentru că mama ei murise - la 
urma urmei, fusese bolnavă ani de zile, iar mama spusese în 
mai multe ocazii că spera că nu va mai continua să sufere prea 
mult. Motivul pentru care mama fusese atât de supărată, am 
crezut întotdeauna, era pentru că moartea lui Buni, 
înmormântarea și întreaga atenţie pe care o primise în 
următoare zile, o făcuseră să-și amintească iar de Tata. 

Și acum, moartea era din nou aici - și se apropiase puţin prea 
mult, scoțându-ne din zona de confort. Una dintre victime era 
chiar fosta mea iubită. O fată pe care mama mea o întâlnise. 

— Dar Tobias? 

— Oh, el avea alte planuri. 

Îmi imaginam ce fel de planuri. Probabil urma să pună o pizza 
sau două în cuptorul cu microunde și apoi să stea în camera lui 
toată noaptea jucând CoD, FIFA ori ce-o fi. 

— Nu sunt sigur că vreau să vin astăzi. 

— Nu, poate că nu, dar oricum vei veni, zise Imo. Nu e bine să 
fii singur în seara asta. 


VP - 69 


M-am gândit pentru câteva clipe. 

— Haide, spuse unchiul meu. l-am promis mamei tale că voi 
avea grijă de tine. Nu-mi strica cheful. 

Am oftat și m-am așezat pe pat, dându-mi părul pe spate. 

— OK. Dă-mi cinci minute. 

Când am ieșit din casă, Imo stătea în mașină cu motorul 
pornit. Geamul de la portiera pasagerului era lăsat. 

— Spune-mi că n-ai mâncat, strigă el. 

Sincer să fiu, nu mă gândisem prea mult la mâncare în 
ultimele zile. 

— N-am mâncat. 

— Ei bine, atunci te așteaptă o surpriză, spuse el surâzând. În 
seara asta, îţi voi pregăti un Imo Special. 

Un „Imo Special” nu era altceva decât lasagna preambalată, 
pâine cu usturoi și o salată de casă, dar era o masă gustoasă. 
Mâncasem de multe ori la el. 

M-am urcat în mașina care mirosea măcar o dată a proaspăt 
și a curat. Imo mă luă în brațe. 

— Ce mai faci, campionule? mă întrebă el, în timp ce mă 
bătea pe umăr. 

Am oftat. 

— Nu prea bine. 

Mi-am scos telefonul și i-am arătat comentariul lui Barre 
Halvorsen de pe pagina de Facebook. Unchiul meu se încruntă 
când îl citi. 

— Desigur, e absurd. Am fost în camera mea toată noaptea. 

Un răstimp, Imo tăcu. Părea că se gândește. 

— Atunci ignoră-l, spuse el în cele din urmă și puse mâna pe 
schimbătorul de viteze. Atâta timp cât spui adevărul, nu există 
motive de îngrijorare. 

— Nici eu nu sunt într-adevăr îngrijorat, deși părea o 
minciună. Sunt mai mult supărat că a scris așa ceva și oamenii îi 
dau like-uri sau cred că e posibil să existe vreo fărâmă de 
adevăr în afirmaţia lui. 

Imo băgă mașina în viteză. 

— Nu te necăji. E probabil o neînțelegere. Se va rezolva de la 
sine. 

Am hotărât să-l cred. 

Încă ploua torențial. Nu-mi venea să cred câtă ploaie continua 
să se reverse. Potop! Parcă Dumnezeu era supărat sau ceva de 


VP - 70 


genul ăsta. Farurile desenau cercuri aurii pe trotuarele umede. 
Și chiar dacă bătea vântul, frunzele zăceau lipite de pământ. 

Nu era trafic, dar de fiecare dată când întâlneam o mașină, mi 
se părea că șoferii și pasagerii se holbau la noi, mai ales la 
mine. Puţinii pietoni păreau, de asemenea, să se oprească și să 
ne urmărească din priviri. M-am uitat la ei, întrebându-mă cât de 
multe știau despre ceea ce se întâmplase, dacă vreunul dintre ei 
era criminalul. Ştiam că e un gând stupid, dar nu mă puteam 
abtine. 

În timp ce ne îndreptam spre centrul orașului Fredheim, m-am 
întors spre Imo și l-am rugat: 

— Putem trece pe la liceu? 

M-a privit. 

— Vrei să spui acum? 

— Da. 

— De ce vrei să mergi acolo, Even? Vreau să zic, de ce acum? 

Nici eu nu eram sigur, simțeam că am nevoie să revăd locul. 
Era încă atât de ireal tot ce se întâmplase. Probabil doar aveam 
nevoie să văd dacă acest coșmar era sau nu real. lmo mă privi 
lung. Apoi încuviinţă, fără nicio tragere de inimă. 

— O, Doamne! am spus în timp ce urcam cu mașina panta 
care ducea spre liceu. 

Chiar în faţa liceului erau parcate mașini cu logouri media pe 
capote și camionete cu antene satelit. Am văzut bărbaţi și femei 
care probabil nu mai puseseră niciodată piciorul în orășelul 
nostru, dar acum erau aici într-un număr impresionant, datorită 
muncii lor. Am văzut fețe pe care le știam de la televizor. Echipe 
de filmare, oameni de radio cu microfoane în mâini. Alţii 
verificau luminile de pe camere sau vorbeau la telefon. Pentru 
prima dată m-am gândit că aceste crime nu ne priveau doar pe 
noi, locuitorii din Fredheim. Ele priveau întreaga Norvegie. 

În clădirea liceului accesul era în continuare interzis. În faţa 
intrării erau câteva mașini de poliție. Am crezut că văd oameni 
întorcându-se spre noi și m-am ghemuit pe scaun. Era ca și cum 
un zid de ură și suspiciune răsărise brusc în fața mea. 

M-am uitat la sala de handbal, unde în mod normal aveam 
orele de educaţie fizică. Și acolo erau o mulţime de oameni. 

— Acolo interoghează oamenii. Poliţia, adică. 

Eram prea departe ca să recunosc pe cineva. 

— Te-au chestionat deja? 


VP -71 


— N-am fost încă interogat oficial, nu. Totuși, am vorbit cu 
Mork azi-dimineaţă. Scurt. 

— Ce te-a întrebat? 

Unchiul meu respiră adânc. 

— Voia să știe când am părăsit clădirea liceului, ce ieșire am 
folosit, dacă am văzut ceva. Doar câteva întrebări de bază, 
serios. Mai întâi vor să afle cu cine trebuie să vorbească mai 
mult. 

— Și tu ești unul dintre ei? 

Imo ridică din umeri și spuse: 

— Nu cred, dar... cine știe? 

M-am foit pe scaun, ca să-l văd mai bine. 

— Ai văzut ceva? Ai văzut-o pe Mari? 

— Da. Imediat după concert. Urma să-l intervieveze pe 
Johannes. 

M-am uitat la el, așteptând mai multe detalii. 

— Eram ocupat să vorbesc cu oamenii, continuă Imo. Ştii cum 
e după concert. Toată lumea vrea câte ceva. A trebuit să mă 
ocup și de echipamentele de scenă, așa că într-adevăr n-am dat 
atenție nimănui. Apoi m-am dus acasă. 

— Câţi oameni mai erau acolo când ai plecat? 

Imo se întoarse spre mine și un zâmbet îi flutură pe buze. 

— Asta m-a întrebat și Mork. Greu de spus. N-am numărat. 
Poate cincisprezece-douăzeci. 

— Îi cunoșteai? Crezi că i-ai putea recunoaște? 

Imo oftă. 

— Eram obosit. Chiar nu m-am gândit la nimic în afară de 
întoarcerea acasă. 

Înțelegeam asta. Imo lucrase zi și noapte înainte de concert. 

— Ai văzut destul? 

— Cred că da. 

— Bine, a spus el și mi-a pus o mână fermă pe coapsă. Atunci 
hai la masă. Mor de foame! 


22. 


ACUM 


VP- 72 


— Te-ai simţit prins în capcană? întreabă domnișoara 
Håkonsen stând cu spatele la mine. 

Ea privește publicul din sala tribunalului, ca și cum s-ar 
bucura de atenţia acestuia. 

— Da. Categoric. 

— În acel moment, ce părere aveai despre mama ta? 

Procurorul se întoarce iarăși să mă înfrunte. 

— Adică ea s-a certat cu tine din cauza unui reporter, fără 
niciun motiv anume, cel puţin din câte știai tu, și s-a îndepărtat 
de datoria de mamă într-o noapte în care ţie, fiul ei, în mod clar 
nu ţi-era ușor. 

Nu era chiar o întrebare, dar ea voia evident să-i răspund. 

— Așa cum spuneam mai înainte, eram obișnuit ca mama să 
fie ciudată și... ne-mămoasă, dacă ăsta e un fel de cuvânt. 

Domnișoara Hâkonsen zâmbește. 

— Sunt sigură că se admite. 

Îi zâmbesc și eu. Apoi, ca și cum ai apăsa pe întrerupător, 
redevine serioasă. 

— Știai, la vremea respectivă, că mama ta fusese la concertul 
de la liceu, în noaptea aceea? 

— Nu mă gândisem s-o întreb dacă fusese, dar știam că are 
bilet. Eu trebuia să cânt, iar Imo era regizorul muzical - și știu că 
mamei nu-i place să arunce banii pe fereastră, așa c-am 
presupus că va fi în public. 

— Aveai pe atunci vreo suspiciune legată de mama ta? 

— Ca mama să fie cumva implicată în crime? 

— Da, asta te întreb. 

— Nu, n-aveam. 

Domnișoara Håkonsen pare să se gândească la asta pentru o 
clipă. 

— Bine. Povestește-ne despre seara pe care ai petrecut-o cu 
Imo. A fost o seară destul de specială, nu-i așa? 

Respir zgomotos, apoi expir încet. 

— Cu siguranţă a fost. 


23. 


ATUNCI 


VP-73 


Casa lui Imo era situată la aproximativ opt kilometri de 
Fredheim, în mijlocul pustietățţii. Pe lângă faptul că era muzician, 
unchiul meu era și crescător de porci. Construise un mic studio 
muzical lângă adăpostul pentru porci. Prietenii mei și cu mine 
eram liberi să-l folosim oricând voiam. 

Imo își parcă Mercedesul vechi, mare și verde, în faţa casei, 
cât mai aproape de treptele de la intrare. Aici era mult mai 
întuneric decât în oraș. Copaci de tot felul înconjurau ferma. 
Unchiul meu nu se deranjase să folosească un sistem de 
iluminat suplimentar, cu excepţia unei mici lămpi pe peretele 
din exteriorul casei. O rafală de vânt legăna frunzele și ramurile 
copacilor, ca și cum acestea ar fi dansat. Mirosea a pădure și a 
pământ jilav. Ploaia se mai domolise puţin. Acum era doar o 
lapoviţă. 

L-am ajutat pe unchiul meu să transporte plasele înăuntru și 
nu m-am putut abţine să nu observ că trecuse și pe la alcoolice. 

— Mai întâi, spuse el, așezând bunătăţile pe blatul din 
bucătărie, vom mânca. Apoi... scoase o sticlă cu imaginea unui 
cactus pe etichetă... ne vom trosni. 

Am ridicat din sprâncene. 

— Hai, nu te preface că nu te-ai mai matolit până acum. Și 
dacă există vreo noapte când ai nevoie să bei, campionule, 
acum este momentul. Noaptea asta. Doar nu-i spune mamei 
tale. E posibil să fie la fel de fragilă precum o frunză în vânt, dar 
când se supără, e periculoasă. 

Imo a zâmbit și mi-a făcut cu ochiul. Am făcut un pas mai 
aproape și m-am uitat la sticlă. 

— Tequila, Imo? 

— Mhmm? 

Unchiul meu se mișcă repede prin bucătărie, deschizând 
frigiderul, întorcându-se spre cuptor, trăgând sertare și scoțând 
vase, farfurii, oale și tigăi. 

— Ai vreo problemă cu tequila? 

— Nu știu. N-am încercat niciodată. 

N-aveam niciun chef să beau. Furia pe care o simţisem când 
Barre postase primul său comentariu îmi trecuse, dar Mari îmi 
revenise din nou în minte și începeam într-adevăr să înțeleg că 
n-aveam s-o mai văd niciodată. Mi-era greu să mă gândesc la 
altceva decât la cum mă simțeam când o ţineam în braţe, cum 


VP - 74 


capul ei se sprijinea uneori de pieptul meu, cum îi plăcea să-mi 
asculte bătăile inimii. Brusc, mi-a fost greu să respir. 

Am încercat să mănânc ceva, întrucât mă îngrijora felul cum 
s-ar putea sfârși seara dacă n-aș fi făcut-o. Imo avea dreptate, 
mai băusem câteva beri înainte, dar sigur nu eram un băutor 
experimentat. Prietenii mei mă tachinau uneori în acest sens, 
spunând că fusesem întotdeauna atât de serios în legătură cu 
fotbalul meu. Dă-o-ncolo, mai relaxează-te puțin! îmi spuneau. 

Când am terminat de mâncat, Imo a turnat tequila într-un 
păhărel de șnaps. 

— Ar fi normal s-o bem cu sare și lămâie. Dar normalul e 
plictisitor, așa că în general nu mă obosesc. 

L-am privit. 

— Așadar... îţi displace banalul, motiv pentru care faci ceva 
plictisitor? 

M-a privit întrebător. 

— Ai spus că în general nu te obosești. 

A râs de mine și mi-a zâmbit. 

— Ştiam eu că ești băiat deștept. Hai, ia o înghiţitură mică, 
doar pentru început. 

Am făcut ceea ce mi s-a spus. Chiar dacă am înghiţit doar o 
linguriţă de tequila, mi-a ars gâtlejul. Am tușit. Unchiul meu a 
râs din nou. 

— Încă una. Te vei obișnui după o vreme. 

În viaţa mea n-am înţeles de ce oamenii beau intenţionat așa 
ceva. Și chiar pretind că le place. 

— E bună, așa-i? 

l-am aruncat lui Imo o privire dezaprobatoare și am mai luat o 
înghiţitură. 

— Dacă-ţi place sârma ghimpată, am spus, încercând încă o 
dată s-o înghit. 

Îmi simţeam capul în flăcări. 

— Pun miște muzică, zise Imo. Să lăsăm tot ce e de spălat. 
Pot să fac asta de dimineaţă. Șoarecii vor fi fericiţi. 

În curând, muzica se revărsa din boxele enorme aflate în 
livingul lui Imo. În timp ce mă așezam pe canapea, el scoase un 
bol cu chipsuri, fredonând și dansând. 

— Parc-ar cânta simultan la șapte chitare! 

Îl ascultam pe Tommy Emmanuel, chitaristul preferat al lui 
Imo. Unchiul meu nu se putea opri din dans. Mi-a umplut din nou 


VP-75 


paharul cu tequila și a vărsat puţin pe lângă. Fără nicio tragere 
de inimă, am mai luat încă o înghiţitură. Tequila continua să-mi 
ardă gâtlejul și pieptul, dar nu la fel de rău ca înainte. 

Am stat acolo o vreme, doar ascultând muzica și bând. Imo a 
trimis un sms cuiva. 

— Doar verific dacă fratele tău e OK. 

M-am uitat la sticla de tequila. Băusem probabil un sfert. 
Începea să-și facă efectul. 

— Așadar, Imo, de ce nu te-ai căsătorit niciodată? 

M-a privit încruntat. 

— De ce întrebi? 

Chiar nu știam și am recunoscut. Probabil pentru că mi-era 
imposibil să nu mă gândesc la Mari tot timpul. Sincer să fiu, 
înainte să moară, începusem să mă gândesc la ea ca lao 
persoană lângă care aș fi rămas o perioadă lungă. Ştiam că e 
prostie - nu ne întâlneam de atât de mult timp și eram încă prea 
tineri -, dar nu reușisem să mă abţin. 

— Ei bine, începu Imo, apoi se opri. Căsătoria n-a fost 
niciodată atât de importantă pentru mine. Și oricum, spuse el, 
bătându-se pe burtă în timp ce râgâia discret, ar fi păcat să-l 
păstrăm pe tot acest Imo pentru o singură persoană, nu crezi? 

Râse de propria-i glumă. Am zâmbit și am mai luat o 
înghiţitură de tequila. El făcu la fel. 

— N-a existat niciodată... o persoană specială în viaţa ta? l- 
am întrebat, strâmbându-mă din cauza teguilei pe care tocmai o 
înghiţisem. 

Imo își înclină capul spre umărul stâng, apoi spre umărul 
drept. Oasele gâtului îi trosniră. 

— Ba da, spuse el și-și plecă privirea. Bineînţeles că a existat. 

— Ce s-a întâmplat? 

Oftă adânc. 

— Nimic. Cred că asta a fost problema. ` 

Imo se aplecă în față și își goli paharul. Își turnă încă unul. În 
paharul meu mai rămăsese un strop. 

— Ea nu m-a vrut, așa că... 

Lăsă restul propoziției suspendată în aer. 

Mi-a sunat telefonul. Am aruncat o privire spre ecran. Oskar. 
M-am ridicat și m-am dus în bucătărie. 

— Ce faci? am spus și am închis ușa după mine. L-aţi găsit pe 
Barre? 


VP - 76 


— Da, răspunse Oskar. 

— Și? 

Așteptă o clipă. 

— A spus că te-a văzut azi-noapte. 

Am pufnit nervos. 

— Și unde eram, mai exact? 

— La liceu. La una dintre ferestrele de la primul etaj. 

— Asta-i căcat! am spus supărat. Am fost acasă tot timpul. 
Am stat în camera mea. lisuse! 

Oskar tăcea. M-am simţit de parcă nu vorbeam cu prietenul 
meu. Și el avea îndoieli față de mine. Simţeam asta în vocea lui. 

— Așadar..., am început. 

Nu știam exact ce să spun. Sau să cred. 

— Nu i-am omorât eu, Oskar. 

Oscar continua să tacă. 

— Dacă tu crezi că eu i-am omorât, recunoaște. Spune-mi 
drept. 

Ezită. 

— Haide, l-am îndemnat. Spune-mi la ce te gândești. 

— Trebuie să recunoști, Even, totul pare puţin ciudat. 

— Da. E futu-i mama mă-sii de ciudat că nu mă crezi când îţi 
spun c-am fost în camera mea toată noaptea trecută. 

Fruntea îmi ardea. Nu doar din cauza tequilei. Voiam să 
lovesc din nou ceva. 

Dar n-am făcut-o. In schimb, am spus doar: 

— Dacă nu mă crezi, Oskar, mai du-te-n mă-ta! 


24. 


Când m-am întors în living, Imo îmi umpluse paharul. L-am 
luat și l-am băut dintr-o înghiţitură. 

— Uau! spuse Imo. Ușurel! 

Am trântit paharul pe masă și am încercat să-mi domolesc 
flăcările care-mi ardeau în piept. A durat ceva timp. 

— Alte vești proaste? 

— Ai putea spune. 

l-am povestit despre Barre și Oskar. Imo mă asculta atent. 

— Și ești absolut sigur că n-ai ieșit azi-noapte? 


VP - 77 


l-am aruncat o privire atentă și i-am răspuns: 

— lisuse, Imo, cum aș putea să nu fiu sigur? Nici tu nu mă 
crezi? 

— Ba da, relaxează-te. Sigur, te cred. Mă gândesc doar la ce- 
ar putea crede ceilalţi. Dacă spui că nu, n-ai ieșit, și apoi îţi 
amintești mai târziu c-ai făcut-o, chiar dacă a fost doar pentru a 
duce gunoiul sau a-ţi scoate câinele la plimbare, atunci toată 
lumea se va gândi c-ai minţit și în legătură cu restul. 

Am respirat adânc. 

GP. 

Dumnezeule! 

leșisem azi-noapte. Inima a început să-mi bată nebunește. 
Cum naiba uitasem? 

Am întins mâna după sticla de tequila și mi-am turnat încă un 
shot, dar am așteptat înainte să-l beau. 

— Barre Halvorsen a spus când te-a văzut în fereastra de la 
etajul I? 

Am clătinat din cap și am spus nu, înainte de a adăuga: 

— Și nu pe mine m-a văzut. 

— Nu, nu, spuse Imo. Sigur că nu. 

Am stat acolo o vreme, sorbind tequila. Imo își luă din nou 
telefonul și, un răstimp, rămase liniștit. Mi l-am scos pe al meu și 
am găsit un articol despre conferinţa de presă a poliţiei. Căutau 
o persoană care „după toate probabilitățile, evadase noaptea 
trecută printr-o fereastră de la etajul |, undeva după ora 23:00”. 

Am avut senzaţia de nod în stomac. 

Poliţia făcea, de asemenea, apel la oricine putea oferi 
informaţii pentru a găsi cutia pentru microfoane a lui Johannes. 
M-am amintit că era întotdeauna foarte pretenţios în legătură cu 
microfoanele sale. 

— Ele costă o avere, obișnuia să spună. De aceea sună atât 
de bine. Bunicul mi le-a dat. 

Mi-am verificat din nou rețelele de socializare. Voiam să știu 
dacă mă mai văzuse și altcineva. N-am observat comentarii noi. 
Dar de fiecare dată când vedeam o fotografie cu Mari sau cu 
Johannes, aveam senzaţia că o frânghie mi se strânge în jurul 
gâtului, storcându-mă de vlagă. Doar spune adevărul, mi-am 
amintit. N-ai făcut nimic. 

Imo și cu mine ne-am ales pe rând ce muzică să ascultăm - 
întâi pe albume, apoi doar melodii. Și nu știu în ce moment s-a 


VP - 78 


întâmplat, dar dintr-odată, livingul s-a înceţoșat în faţa ochilor 
mei. Mișcările mi s-au încetinit. Orice cuvinte încercam să 
rostesc, ieșeau ca un amestec de scuipat și răsuflare. 

Un sunet îndepărtat mi-a răsunat și a durat câteva momente 
înainte să-mi dau seama că telefonul meu suna din nou. Pentru 
o clipă am sperat să fie Oskar care suna pentru a-și cere scuze, 
dar nu. Era tatăl lui. Ole. 

M-am ridicat din nou și m-am chinuit câteva clipe, în timp ce 
livingul se învârtea în jurul meu. Am reușit să găsesc butonul 
verde, apoi mi-am ţinut apăsat telefonul la urechea dreaptă. Sau 
stângă? N-aș putea spune sigur. 

— Salut, Even, sunt Ole Hoff. Sper că nu te deranjez. 

— Nu, nu, am spus strigând. 

Din fericire, erau cuvinte ușor de pronunţat. Am închis o ușă. 
Nu știam exact care, dar acum era cu siguranţă mai puțin 
zgomot și asta era cel mai important lucru. 

— Ce mai faci? 

— Minunat! 

Și părea că sunt sincer. 

— Al dracului de minunat, am spus, fără să știu din ce motiv. 

— N-ai văzut postările despre tine pe Facebook? 

Am oftat. Starea mea de spirit era în cădere liberă. 

— Ei bine, da, am răspuns eu, în șoaptă. 

— Ce părere ai? 

Exista o urmă de suspiciune și în vocea lui? Nu eram sigur. 

— Ei bine..., am spus, probabil toată lumea crede că eu am 
făcut asta. Că eu i-am omorât pe amândoi. 

Mi se părea că toate cuvintele îmi ieșeau pe gură în același 
timp. 

— Așadar, spui că ieri n-ai fost la liceu? Că Barre Halvorsen nu 
te-ar fi putut vedea? 

Am încercat să aranjez toate cuvintele pe care le rostise astfel 
încât să aibă sens. 

— Hm?! 

Ole repetă întrebarea. 

M-am gândit puţin. 

— Nu. 

Urmă o pauză scurtă. Sau lungă? Nu mai știu. Apoi Ole spuse: 


VP - 79 


— Am scris articolul pentru ziar. M-am gândit să-ţi recitesc 
declaraţiile tale, înainte de a-l trimite la tipografie. Ești de 
acord? 

— Da! am strigat. 

— OK, atunci voi începe să citesc. 

Mi-am dat seama că reușisem cumva să-mi găsesc drum spre 
bucătărie. M-am ţinut de un scaun în timp ce ascultam vocea lui 
Ole, dar n-am înţeles niciun cuvânt din tot ce-mi spunea. Habar 
n-am cât a durat până a tăcut și cred, probabil, că pleoapele mi 
s-au închis încet spre final. M-am trezit din nou când mi-am auzit 
numele. 

— Hm? 

— Îți place? 

— Da. Nicio problemă. 

Pauză. 

— Even, totul este OK? 

— Totul e-n regulă. 

O altă pauză. Mi-am simţit stomacul zvâcnind. Aveam 
senzația că ceva îmi urca pe gât în sus. 

— Ești beat, Even? 

— EU? NU! 

Am dat drumul scaunului, am lăsat jos telefonul, am răsturnat 
o sticlă goală care zăcea pe podea și aproape că m-am 
împiedicat de covorul de pe hol. Dar apoi am văzut ușa de la 
toaletă. Am reușit să-i apuc mânerul, evitând astfel o cădere. 
Am apăsat pe el, am văzut porțelanul din faţa mea și - ce noroc! 
- capacul scaunului de toaletă era deja ridicat, așa că m-am 
prăbușit pe jos. 

Undeva pe drum, mintea mi s-a limpezit momentan și m-am 
întrebat ce scrisese cu adevărat tatăl lui Oskar. Dar apoi m-am 
gândit iar la mâinile calde ale lui Mari. 

Câteva clipe mai târziu, am auzit pe cineva râzând în spatele 
meu. 

— Amator, declară Imo. 

Unchiul meu mă ajută să mă ridic și trase apa la toaletă, 
strâmbându-se. 

— Mama ta o să mă omoare, spuse el, în timp ce apa curgea 
în vasul de toaletă. 


VP - 80 


— Hm, am răspuns, acum fiind capabil să mă concentrez 
pentru câteva clipe. In acest moment nu m-ar deranja s-o fac 
chiar eu. 


25. 


Ei bine, acestea sunt opt minute din viaţa ta pe care nu le vei 
mai recupera niciodată, se gândi Susanne Tollefsen. Opt minute 
de mers pe banda de alergat cu panta înclinată la nivelul II, fără 
nimic altceva de privit în afară de peretele din faţă și fereastra 
de la subsol. Aproape că renunţase de mai multe ori. In timp ce 
avansa sau stătea pe loc, în funcţie de cum o priveai, nu se 
gândea decât că atunci când se va termina totul, se va întoarce 
la apartamentul lui Knut, să-și prepare o băutură. li lăsă gura 
apă doar la gândul ăsta. 

Din fericire, era singură. Nu mulţi oameni foloseau această 
sală de sport de cincizeci de metri pătraţi de la subsol, în care 
nu s-ar fi gândit că va ajunge vreodată. Când începuseră să se 
întâlnească, cu mai puţin de un an în urmă, Knut insistase ca ea 
să-și facă o cheie pentru sală. 

— Antrenamentul ajută, spusese fraierul. Antrenamentul e 
bun pentru multe lucruri. 

Lui îi era ușor să vorbească; alerga zilnic câte zece kilometri. 
Însă pe ea sportul n-o ajuta cu nimic. După o zi lungă de muncă 
petrecută la magazin, își simţea capul și picioarele grele. Ore 
întregi mărșăluise printre rafturi, chiar dacă clienţii fuseseră 
puțini și rari. Văzuse totuși în mall niște oameni care se 
întorseseră și arătaseră cu degetul în direcţia ei, când credeau 
că ea nu se uită. 

Alţi oameni care n-o cunoșteau intraseră în magazin, plini de 
speranţă și visuri despre cum vor arăta viitorii lor nou-născuţi 
îmbrăcaţi într-o pijama de culoare bleu, purtând o pălărie roz 
sau câteva perechi de șosete delicate, pufoase. Susanne era 
fericită pentru ei. Își amintea de acele zile cu afecţiune. 
Certitudinea că fsi creau o familie. Își întemeiau un cămin pentru 
tot restul vieții. 

Dar în loc să-i ajute pe viitorii părinţi, în loc să-i sprijine și să 
le împărtășească toată experienţa și înţelepciunea ei ca mamă, 


VP - 81 


în loc să le povestească amintirile ei minunate, Susanne era 
copleșită de nevoia de a-i avertiza. Opriţi-vă, ar fi vrut ea să le 
spună. Întoarceţi-vă acasă, înainte de a fi prea târziu. Habar n- 
aveți în ce vă băgați. 

Dar deja era prea târziu. Toţi cei care intraseră în magazin 
trecuseră de etapa în care împărtășiseră vestea sarcinii cu 
familia și prietenii. Și oricum, ce dracu' avea să le spună: că 
probabilitatea ca ei să meargă pe drumuri separate într-un an 
sau în zece era imensă? Că nu se vor mai iubi atunci când 
greutățile vieţii de zi cu zi vor deveni prea solicitante sau când 
alte ispite își vor croi drum cândva în viitor? Că era - că este - 
incredibil de dificil să crești un copil, ca să nu mai vorbim de 
doi? Că era extrem de al dracului de dificil? 

Nu putea face asta. 

La ce bun? 

Susanne se bucurase că serviciile de asistenţă socială 
reușiseră să-i obţină un loc de muncă. Și-ar fi dorit doar să fie 
ceva diferit, în altă parte. N-avea nevoie de reamintiri zilnice 
despre cât de bună ar putea fi viaţa. Cât de bună fusese cândva 
viaţa ei. 

Nouă minute. 

Era transpirată. Sau poate doar încinsă, nu era sigură. Sunetul 
benzii de alergat aproape o hipnotiza. Se trezi fredonând pe 
muzica acesteia, încercând să emită un sunet frumos și prelung, 
la fel ca atunci când cânta în cor cu Cecilie și ceilalți. Totuși, 
Susanne nu mai cântase de ani de zile și n-avea respiraţia și nici 
diafragma potrivită pentru asta. Așa că se opri și urmări în 
schimb afișajul digital, punctul alb situat la jumătatea drumului 
unei curse de 400 de metri. II îndemnă să meargă înainte, cu un 
semnal scurt. 

Se simțea vinovată fată de Tobias, care avea să fie din nou 
singur acasă. Dar ce importanţă mai avea? Tobias era fericit 
atâta timp cât era lăsat singur în camera lui. În ultimul timp, el 
nu cobora niciodată în living să se uite la televizor împreună cu 
ea. La fel era și cu Even; când nu era la antrenamentele de 
fotbal, își petrecea timpul cu prietenii săi. Dar, cel puţin, el avea 
prieteni. Tobias n-avea prieteni, poate cu excepţia acelui idiot 
de Ruben din Solstad. 

Susanne realizase cu mult timp în urmă că întoarcerea la 
Fredheim fusese o greșeală. Casa era prea mare și oriunde 


VP - 82 


privea, observa lucruri care trebuiau reparate. Mama ei lăsase 
tone de vechituri în mansardă și în depozit. Susannei îi vor 
trebui ani de zile să se ocupe de toate. 

Dar Fredheim era casa ei. 

Aici crescuse și multă vreme iubise acest orășel: iubise să 
cânte în cor, să lucreze în grădina lui Myhrvold, să întâlnească 
oameni în fiecare zi. Să-și petreacă timpul cu Jimmy și copiii. 
Crezuse că întoarcerea la rădăcini îi va face bine, că i-ar fi mai 
ușor să se regăsească. Se gândise că și lui Tobias i-ar fi mai 
ușor. Sperase că el, că e;, ar putea-o lua de la capăt. 

În schimb, totul în Fredheim îi amintea de Jimmy, de cum era 
orășelul înainte să-l părăsească. Accidentul de mașină care lui îi 
curmase viața pe a ei o distrusese. Dar acum, când îi dăduse 
orașului o a doua șansă, Susanne nu putea pleca din nou. Nu le 
putea face asta băieţilor ei. 

Uneori, sunetul izbiturii îi inunda mintea - mirosul copacilor 
loviți, duhoarea motorului în flăcări îi inundau nările. Uneori, 
când se trezea, simţea pe buze gust de sânge. Căuta cioburile 
mici de sticlă spartă, despre care crezuse iniţial că erau 
diamante. 

Zece minute. 

În sfârsit. 

Susanne opri aparatul și cobori de pe banda de alergat. 
Tăcere, în sfârșit. Expiră și aruncă o privire la covorașe, greutăţi, 
frânghii, benzi de cauciuc. N-avea chef să folosească nimic; voia 
doar o băutură. Incă una, să fim sinceri - mai băuse una înainte 
să coboare la sală. OK, băuse două. 

Era, evident, din cauza lui Knut. Knut era o companie plăcută. 
El niciodată nu-i cerea nimic. Și chiar dacă știa că nu-l va iubi 
niciodată, Susanne era sigură de dragostea lui, orice s-ar 
întâmpla, chiar dacă nu putea înţelege de ce. Knut ar fi făcut 
orice pentru ea. Poate că iubea amintirea ei, se gândea ea. Fata 
de care fusese îndrăgostit nebunește încă din liceu. Poate că era 
doar nostalgia pasiunii. Sau poate credea că, în cele din urmă, 
își câștigase trofeul. 

Susanne se opri în faţa sacului de box și-l lovi o dată. Nu tare, 
dar destul de tare încât s-o doară articulațiile degetelor. II lovi 
iar. Se gândi la Ole Hoff și-l lovi iar. Și iar. Acum vedea cum părți 
din pielea ei începeau să se înroșească. 


VP - 83 


N-ar fi trebuit să fiu atât de furioasă, își spuse. Nu cu Even. Nu 
era vina lui că oamenii vorbeau despre el în Fredheim. Că 
reporterii voiau să-l intervieveze, iar poliţia să-l interogheze. 
Probabil în curând ea însăși va trebui să dea declaraţii. Toţi cei 
care participaseră la concertul de la liceu, în noaptea trecută, 
fuseseră încurajați să vorbească cu poliția de bunăvoie. Dar 
doar gândul la Ole Hoff o făcu să lovească din nou sacul de box. 
Curând, sângeră. 

Ușa sălii de sport se deschise. Knut stătea acolo în prag, ca 
întotdeauna, îmbrăcat în uniforma lui bleumarin de șofer de taxi. 

— Aici te ascunzi. 

— Să mă ascund? ripostă Susanne. Nu mă ascund. Fac... 


sport. 
Knut adormise pe canapea când ea ajunsese acasă de la 
serviciu. Nu voise să-l trezească - lucrase până târziu azi- 


noapte. lar când ajunsese în pat, durase o veșnicie până să 
adoarmă din nou. Ore întregi se foise în așternuturi. 

— Gata serviciul? 

— Da, răspunse el. Care sunt planurile tale pentru seara asta? 

Susanne simţi flăcările din pieptul ei reaprinzându-se. Ea 
aruncă o privire rapidă spre încheieturile ei înroșite și se gândi: 
Knut, chiar nu vrei să știi. 


26. 


Yngve încuie ușa din spatele lui, își atârnă jacheta să se usuce 
- iar - și își scoase pantofii. Apoi ascultă sunetele pe care știa 
prea bine că nu le va mai auzi niciodată. Nici pantofii ei nu erau 
pe hol, desigur. Niciunul dintre paltoanele ei nu era pe umerașe. 
Nicio adiere a parfumului pe care ea obișnuia să-l folosească. 

Intră în bucătărie și se uită la mizeria pe care o lăsase în urma 
lui de dimineață: ziarul, farfuria cu o jumătate de felie de pâine 
unsă cu pateu de ficat cenușiu. Paharul cu suc de fructe. Curăţă 
masa și apoi își luă o bere din frigider. Hotări s-o bea în living. 
Nu voia să dea drumul la televizor. Voia doar că stătea acolo în 
tăcere și să bea. 

Tocmai înghiţea o gură de bere, când o observă stând în ușa 
care ducea la subsol. Åse se întreba de ce era atât de supărat. 


VP - 84 


E chiar atât de evident? _ 

Ea nu răspunse, dar veni cu un pas mai aproape. Işi duse 
mâinile la spate și se sprijini de perete. Așteptă explicaţii, așa că 
Yngve îi povesti ce văzuse și descoperise în timpul zilei, deși știa 
că Åse fusese cu el tot timpul. Uneori îl ajuta să vorbească cu 
voce tare. Lucrurile deveneau mai clare. Mai ușor de prins sau 
de înțeles. 

Ase îl privi cu ochii aceia mari și frumoși care păreau că nu 
clipesc niciodată. Ochi albaștri plini de viaţă... până când 
scânteia se stinsese. Ea îi spuse că el are dreptate în tot ce 
zicea, că acest caz va fi oricum rezolvat și dacă nu va fi e/cel 
care să dezlege acest puzzle, avea oameni în jurul lui care 
puteau. Oameni buni, oameni de ajutor. Și cel mai important - ei 
aveau propriile soluţii. _ 

Yngve își termină berea și se întoarse la muncă. In fața lui, pe 
masa din living, zăcea dosarul vechi de zece ani, pe care Îl 
alcătuise după accidentul de mașină al lui Jimmy Tollefsen, 
survenit pe un drum aflat la câţiva kilometri în afara orășelului 
Fredheim. Nu era un dosar deosebit de voluminos. Lui Jimmy i 
se făcuse rău cumva, își pierduse cunoștința și, deși Susanne 
încercase să preia controlul volanului, nu fusese capabilă să 
evite copacii aliniați pe marginea șoselei. Cel puţin, își spuse 
Yngve în sinea lui, asta îi declarase ea după aceea. 

Așadar, ce-i atrăsese atenţia lui Mari Lindgren în acest 
accident? 

Interogatoriile realizate în sala de handbal în cursul acelei zile, 
erau, de asemenea, așezate într-un teanc pe masă. În total, 
erau 112 până acum. Era ceva în ochii lui Even, spusese una 
dintre fete. O intunecare. Ea îl observase pe Even și la liceu mai 
devreme în acea zi, când el o căuta pe Mari. Informaţiile nu 
reprezentau mare lucru de dus la biroul procurorului, dar Yngve 
văzuse zgârieturile de pe mâinile lui Even și se întrebase dacă 
băiatul era un actor genial - durerea și neliniștea lui păreau atât 
de reale. Partea despre Barre Halvorsen, care îl văzuse la liceu - 
la o fereastră de la etajul | -, Yngve trebui să admită că într- 
adevăr nu știa ce să creadă. 

Din nou, formă numărul mamei lui Barre, Filippa, pe telefonul 
său. Încercase să o sune de câteva ori mai devreme, în timpul 
zilei, deoarece telefonul lui Barre părea să fie deconectat. 


VP - 85 


Filippa răspunse cu o voce lentă și somnoroasă. În sfârșit, 
Yngve se prezentă și-i spuse că încerca să ia legătura cu fiul ei. 

— Ce a mai făcut de data asta? întrebă ea. 

— Nimic, răspunse Yngve. Vreau doar să vorbesc cu el. 

— Barre nu-i aici. Habar n-am unde e. 

— Când credeţi că se va întoarce? 

— El nu mai locuiește aici, oftă ea. Cel puţin nu permanent. 
Trece din când în când. Când vrea bani. 

Yngve o auzi pe Filippa Halvorsen pufăind lung din ţigară. 

— Așadar, unde locuiește acum? 

— Cu făcătura de taică-su. Sau... cu prietenii. Nu știu. 

Vocea ei avea o undă de răutate. 

— Câţi ani are fiul dumneavoastră? 

— 15. Nu, pardon, tocmai a împlinit 16. 

Yngve îi spuse Filippei Halvorsen să-l convingă pe Barre să-l 
sune, dacă îl vedea în seara aceea. 

— Sau pot trece mâine pe la el pe la liceu. 

— Hm, pufni ea. Baftă! 

Yngve tocmai intenţiona s-o întrebe la ce se referea, dar 
Filippa Halvorsen i-o luă înainte. 

— M-au sunat de la școala lui săptămâna trecută și m-au 
întrebat dacă știu unde-a fost. N-aveam nicio idee, credeam că e 
cu tat-su. g 

Nu părea supărată, se gândi Yngve. Doar... resemnată. li 
repetă cererea lui și închise telefonul. Apoi se întoarse pentru a 
reciti comentariul lăsat de Barre la postarea lui Even de pe 
Facebook. În timp ce îl recitea, apăru un alt mesaj, de data asta 
de la o fată pe nume Christina Theorin. Și ea îl văzuse pe Even 
Tollefsen la liceu în noaptea concertului. Pe holul unde avusese 
loc concertul. 

— Dumnezeule, Even! spuse Yngve cu voce tare. Ce dracu' ai 
făcut? 

Se întoarse la stenogramele interogatoriilor. Le ceruse 
agenților de poliție să-i întrebe pe elevi când părăsiseră clădirea 
și în compania cui. Cu cât aceștia plecaseră mai aproape de ora 
23, cu atât declaraţiile lor erau mai interesante. 

După concert, o mulţime de oameni rămăseseră în urmă, 
așteptând ca cei din trupă să se schimbe. Mari și Johannes 
fuseseră văzuţi intrând în sala de muzică, acolo unde Mari 
intenţiona să realizeze interviul după concert. 


VP - 86 


Cazul se mișcă prea încet, își spuse Yngve în sinea lui, în timp 
ce se gândea la ce descoperiseră până acum. Criminaliștii se 
concentraseră mai ales pe scenele crimei și da, existaseră urme 
de sânge mai mult decât suficiente pentru a stabili clar traseul 
criminalului după comiterea crimelor. Dar nu găsiseră nimic pe 
acoperiș sau în cealaltă parte a clădirii liceului. Nicio bucată de 
țesătură ruptă dintr-o jachetă sau o pereche de pantaloni. Nimic 
despre care să declare cu un oarecare grad de certitudine că 
fusese lăsat în noaptea înainte. Precipitaţiile abundente 
distruseseră orice șansă de a descoperi dovezi noi și 
concludente. 

Computerul lui Yngve bâzâi. Primise un e-mail. Yngve se 
repezi să-l deschidă. Înregistrările telefonice ale victimelor. ÎI 
trimisese pe Weedon, unul dintre tipii de la IT din secție, să 
recupereze telefonul mobil al Mari de la service-ul din centrul 
orașului. Telefonul fusese adus sâmbătă, cu două zile înainte de 
uciderea ei. Potrivit lui Weedon, ecranul telefonului era complet 
zdrobit, dar urma să încerce să recupereze datele. Trebuie să-l fi 
zdrobit la ceva timp după ce îi trimisese un sms lui Even, se 
gândi Yngve. 

Deschise fișierele codificate de la compania de telefonie 
mobilă. Incepu să compare lista contactelor lui Johannes cu cea 
a lui Mari și descoperi că nimeni nu le sunase pe ambele 
victime. Cu toate astea, era ușor de văzut că Even era dornic să 
ia legătura cu fosta lui iubită în ultimele ei zile de viaţă. 27 de 
apeluri pierdute de la el la ea. Yngve mai observă că Frode 
Lindgren, tatăl lui Mari, încercase să-și contacteze de mai multe 
ori fiica în acea sâmbătă și de câteva ori a doua zi. Ea nu-i 
răspunsese apelurilor, ceea ce nu era ciudat, având în vedere că 
telefonul era stricat. Dar oare de ce Frode nu aflase? Cecilie, 
mama lui Mari, se pare că știa. 

Yngve identifică și numerele unora dintre prietenii lui Mari. 
Părea să fi fost o fată populară. 

Reveni la teancul de declaraţii. Martin Dietrichs, un băiat din 
clasa lui Mari, spusese că o văzuse vorbind cu tatăl ei în timpul 
concertului: „Părea că se certau”. 

Yngve se așeză și formă imediat numărul puștiului. Dură o 
vreme până când Martin Dietrichs răspunse și imediat opri 
muzica ce se auzea în fundal. 

— O, hei! răspunse el în timp ce Yngve se prezenta. 


VP - 87 


Se auzi un sunet de sssst pentru cei din încăperea unde se 
afla. 

— Studiam declaraţia ta din interogatoriul de astăzi, începu 
Yngve discuţia. Declaraţia ta despre cearta dintre Mari și tatăl 
ei. 

— O, da, spuse Martin Dietrichs. Aceea. Cu siguranţă părea că 
se certau. 

— Poţi descrie ce s-a întâmplat? 

— Ei bine, în timpul pauzei, l-am văzut îndreptându-se spre 
ea. Mari stătea în picioare cu spatele la el, vorbind cu cineva, nu 
știu cu cine. Când Frode a venit la ea, ea s-a întors și a așteptat 
o secundă sau două, apoi a trecut pe lângă el. A încercat s-o 
oprească, dar... Mari s-a dat din calea lui, dacă știți ce zic. 

— ȘI... a încercat s-o prindă? 

— Așa mi s-a părut. 

— Ai auzit despre ce vorbeau? 

— Nu, eram prea departe. 

— Ai văzut unde s-a dus Mari după aceea? 

— Nu, erau prea mulţi oameni în jur. 

— Dar tatăl ei - ai văzut unde s-a dus e? 

— Cred că a rămas acolo unde era. Chiar nu-mi amintesc. 
Știți, nu prea mă interesa persoana lui. Stăteam la coadă la 
chioșc să-mi iau o cola. 

Yngve își notă câteva idei în blocnotesul său. 

— OK, spuse el în cele din urmă. Mulţumesc pentru timpul 
acordat. 

— Nicio problemă. Sper că v-am ajutat. 

Yngve închise telefonul. Se gândi la Frode Lindgren și la ce s- 
ar fi putut întâmpla în familia Lindgren înainte ca Mari să fie 
ucisă. Se gândi să-l sune pe Frode imediat, dar se răzgândi 
brusc. Nu într-o noapte ca asta. Părinţii se ceartă tot timpul cu 
copiii lor. Dar asta nu înseamnă că trebuie să se ajungă 
neapărat la crime. 

Totuși, nu-și putea scoate din minte comportamentul lor 
ciudat. Răceala pe care o simţise în livingul familiei Lindgren, 
distanța dintre cei doi soţi - felul în fiecare stătea departe unul 
de celălalt. Și de ce reacționaseră atât de ciudat când îi 
întrebase despre accidentul de mașină al lui Jimmy? 

Revenise. Stătea rezemată de perete. 

— Doamne! spuse el cu voce tare. 


VP - 88 


Doar odihneşte-te bine la noapte, spuse ea, și dimineaţa vei fi 
în formă, gata de acțiune. Vei primi răspunsurile pe care le 
cauti. 

Un somn bun. 

Ase îl rugase s-o ajute să aibă parte de un somn bun. Cel mai 
lung. 

Trebuie să mă ajuti. Poti. Te rog. 

— N-aș putea face asta. Ştii doar. 

Ea nu știuse. Tot nu știa. 

— Nu fusese niciodată problema dacă voiam sau nu, ci dacă 
eram în stare. Chiar dacă știam cât de mult te durea, tot nu 
eram în stare să te ajut. 

Yngve clipi și speră că ea va dispărea când va redeschide 
ochii, dar Åse nu se clinti. Rămase acolo, privindu-l. De aceea el 
își acoperi ochii cu mâna. Pentru ca Åse să nu-l vadă plângând. 


27. 


ACUM 


— Ai mai fost atât de beat de multe ori, Even? 

Domnișoara Håkonsen mă privește pe deasupra ochelarilor. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Adică să-ți fie rău. 

— Nu de multe ori, nu. De obicei stau departe de alcool. 

— Din cauza fotbalului? 

— Da. ȘI... 

Ezit. Nu vreau să spun instanței că obiceiul mamei de a bea 
alcool nu e unul pe care mi-l doresc și eu. 

— Dar s-a întâmplat? 

— Scuzaţi-mă; ce anume? 

— Ai mai fost extrem de beat înainte? 

— Da, mi s-a întâmplat de câteva ori. 

— Ai avut vreodată pierderi de memorie în timp ce erai foarte 
beat? 

Nu sunt sigur cum să răspund la întrebare. 

— Nu cred, zic în cele din urmă. 


VP - 89 


— Nu e un răspuns foarte bun, nu-i așa? 

— Cred că nu. 

— Practic, ceea ce spui este că nu știi? Nu-ţi amintești? 

Mă foiesc pe scaun. 

— Probabil... am uitat câte ceva când am băut prea mult. 
Doar e destul de normal, nu? 

— N-am de unde să știu, spune procurorul. Ceea ce știu este 
că pare a fi din familie. Și mama ta a avut pierderi de memorie. 
A mărturisit în timpul declaraţiei de ieri. Și-a pierdut memoria 
atât în ziua accidentului de mașină în care a murit tatăl tău, cât 
și în alte ocazii în care băuse. 

— Totuși, eu nu sunt mama mea. 

— Bineînţeles că nu ești, dar sângele ei îţi curge prin vene, 
Even. Ai ADN-ul ei. Așadar, n-ar fi nedrept să pretindem că voi 
doi sunteţi oarecum asemănători, cel puţin în această privinţă. 

Îmi rod o unghie. 

— Asta e... asta e o întrebare? bâlbăi. 

— Nu, este doar o observaţie. Îți amintești ce s-a întâmplat 
după ce ţi-a fost rău în noaptea aceea? 

Aștept o clipă înainte de a răspunde. 

— Nu, nu-mi amintesc. 

— Atunci, care este următorul fapt pe care ţi-l amintești? 

— Eu... mi-amintesc că Yngve Mork stătea aplecat deasupra 
mea. 

— Inspectorul-șef de poliție Yngve Mork stătea aplecat 
deasupra ta? 

— Da. În camera mea. Sau... în camera mea din casa lui Imo. 

Domnișoara Håkonsen se plimbă înainte și înapoi prin faţa 
mea. 

— Și, mai exact, de ce stătea aplecat deasupra ta? 

Trebuie să respir adânc înainte de a continua: 

— Pentru că avusese loc o altă crimă. 


28. 


ATUNCI 


VP - 90 


Am fost trezit de un zgomot din cameră. Apoi s-a făcut 
lumină. Am clipit insistent câteva clipe. Și l-am văzut pe Yngve 
Mork aplecat deasupra mea. 

La început n-aveam idee unde mă aflam sau ce se 
întâmplase. După aceea, mi-am dat seama: eram la Imo. Mork 
mi-a rostit numele atât de tare, încât am tresărit și m-am ridicat 
în capul oaselor. Tot corpul meu a protestat, capul îmi zvâcnea 
de durere - aveam senzaţia că e prins într-o menghină - și încă 
mai aveam gust de vomă în gură. 

— Ce e? l-am întrebat, încercând totuși să-mi obișnuiesc ochii 
cu lumina. 

— Unde ai fost în noaptea asta? m-a întrebat Mork. ` 

Întrebarea lui era tăioasă - vocea lui, dură și autoritară. Îmi 
amintea de un profesor pe care-l avusesem în școala primară. 
Am încercat să mă adun, dar camera continua să se învârtă cu 
mine. 

— Am fost aici, m-am bâlbâit. De ce vreţi să știți? Cât e 
ceasul? 

Prin perdele se vedea că era încă întuneric. Dar în perioada 
asta a anului, chiar nu însemna mare lucru. 

— Este adevărat? întrebă Mork și se întoarse către Imo, care 
stătea în pragul ușii. Este adevărat că a fost aici toată noaptea? 

— Da, spuse Imo și încuviinţă. 

— Tot timpul? N-a ieșit deloc? 

— Nu. 

— Eşti absolut sigur? Eşti foarte sigur că n-a ieșit după ce-ai 
adormit? 

— Ei bine, doar am fost aici, nu-i așa? răspunse Imo. Lucram 
în studio. 

Din vocea lui, îmi dădeam seama că începea să se enerveze. 

— Am compus o vreme, după ce Even se dusese la culcare. 
Așadar da, știu. În plus, nu era într-o formă grozavă care să-i 
permită să se deplaseze prea ușor. 

Inspectorul-șef de poliţie se întoarse spre mine. Probabil 
arătam ca dracu', pentru că ceva în expresia lui se schimbă. 
Părea să reevalueze situaţia. 

— Ce naiba se întâmplă? 

Mork respiră adânc și mă privi. 

— Barre Halvorsen a fost omorât. 


VP - 91 


29. 


Yngve își lovi mâinile de volan. Teoria sa, care păruse atât de 
valabilă cu doar o oră în urmă, deja se prăbușea. 

Even avea un alibi solid. Cel puţin, așa părea. 

Yngve conduse înapoi la Fredheim, gândindu-se la ce avea de 
făcut mai departe. Trecuseră aproape două ore de când corpul 
neînsuflețit al lui Barre Halvorsen fusese descoperit și pierduse 
timp preţios căutându-l pe Even. Mai întâi fusese la casa familiei 
Tollefsen de pe Granholtveien 4. Tobias deschisese, spunându-i 
lui Yngve că Even petrece noaptea la Imo. Doar drumul ăsta îl 
costase pe Yngve aproape o jumătate de oră. 

Parcă mașina pe acostament, la piciorul podului peste calea 
ferată. Se întrebă de câte ori în viaţă îl traversase. De mii de ori, 
cu siguranță. Acum însă - și pentru totdeauna - se gândi la 
bietul puști care zăcea fără suflare cu faţa în jos pe terenul 
pietruit; fusese găsit de un om fără adăpost, care uneori dormea 
acolo jos. 

Chiar dacă era aproape ora 2:30 dimineața, oamenii erau 
adunaţi în jurul cordonului pe care poliția îl formase când 
ajunsese la scena crimei. Aburul respirației mulţimii de curioși 
strălucea în lumina lămpilor de stradă, ca și cum spectatorii 
erau captivi într-o ceaţă revărsată din bârlogul trolilor. Imaginea 
părea desprinsă dintr-o scenă sumbră, misterioasă. În spatele 
lor, de cealaltă parte a podului, se afla Fredheim - acum liniștit, 
dar în curând urma să vuiască din cauza vocilor supărate, 
înspăimântate. 

Yngve se întrebă cât de mult va dura până când vor începe să 
curgă plângerile. La conferinţa de presă din ziua precedentă, el 
declarase că, după toate probabilitățile, crimele din liceu 
reprezentau un eveniment izolat. Acum credibilitatea lui va fi 
pusă la încercare. Mass-media va începe să se întrebe dacă e 
omul potrivit pentru această misiune. La fel și locuitorii din 
Fredheim. Vibeke Hanstveit, jurista poliţiei, probabil n-ar pune la 
îndoială nivelul său profesional de implicare sau capacitatea sa 
operativă, dar, în calitate de persoană în mod oficial 
responsabilă de anchetă, ar fi supusă cu siguranţă unei mari 
presiuni. 


VP - 92 


Mai bine rezolvă repede acest caz, îşi spuse Yngve în sinea 
lui. 

În timp ce Yngve îl căutase pe Even, Therese Kyrkjeba se 
ocupase de scena crimei. El o întâlni sub pod, împreună cu cei 
de la criminalistică. Therese stătea la câţiva metri de cadavru, 
ținându-și mâna așezată pe pântecul ușor rotunjit. 

— Trebuie să întrebăm martorii, spuse el în timp ce se 
apropia. Oricine a traversat podul într-un anumit interval de 
timp după miezul nopţii. Trebuie să verificăm și trenurile; să 
vedem dacă circulau după miezul nopţii. la legătura cu 
potenţialii conductori de tren, cu pasagerii. 

Oftă adânc. 

— De parcă nu aveam deja destule pe cap, spuse Therese. 

Era zgribulită și avea umerii ridicaţi până la nivelul urechilor. 
Buzele îi păreau vinete, în contrast cu chipul ei palid. Moartea 
brutală a unui alt tânăr era greu de înţeles și în cele mai bune 
vremuri, dar, în starea de acum a Theresei, părea cumva 
amplificată. 

— Ti-e frig? întrebă Yngve. 

— Sunt bine. Doar că nu mi-am pus destule haine. 

— Atunci nu ești bine. 

— O să fiu în regulă, insistă ea. 

Din fericire încetase să plouă. Dar în aer încă mai sufla un fior 
rece. 

Se uită la băiatul mort. O șapcă verde, cu pete de sânge, 
zăcea aruncată pe jos, lângă capul lui. Victima avea ochii 
deschişi și fața acoperită cu răni multiple. Geaca îi fusese parțial 
distrusă - unele cusături fuseseră sfâșiate. In spatele lui, pe 
pereţii podului, erau pete de sânge uscat. 

— Se pare că i-a zdrobit craniul de perete, spuse Therese, 
arătând spre petele de sânge. Repetat, până când... 

Se opri și privi în altă parte, cu faţa albă ca varul. 

În jurul lor, bliţurile aparatele foto străluceau și unul dintre 
criminaliști părea să filmeze scena. 

— Dacă e aceeași persoană care l-a omorât în bătaie pe 
Johannes Eklund, continuă ea, atunci cu siguranţă pare cuprins 
de o furie incredibilă, incontrolabilă. El nu se poate opri până 
când... 

— Sau ea, spuse Yngve. 


VP - 93 


— Crezi? întrebă Therese, cu o voce mai neliniștită. Chiar 
crezi că o femeie sau o fată ar putea omori în bătaie doi 
adolescenţi? 

Åse îi adresase aceeași întrebare aseară. 

— Nu știu, spuse Yngve, același răspuns pe care i-l dăduse și 
lui Åse. Dacă cineva este destul de furios, cred că e în stare de 
aproape orice. Dar, pe bune, habar n-am. 

Therese nu mai comentă. Yngve îl observă pe omul fără 
adăpost - stătea pe un bolovan, chiar în afara perimetrului 
delimitat de polițiști. Avea o pătură gri pe umeri și ţinea strâns 
în mâini o ceașcă de cafea fierbinte, iar încheieturile i se 
albiseră. 

— Ai vorbit deja cu el? întrebă Yngve, dând din cap în direcţia 
lui. 

— Doar pe scurt. l-am spus să stea liniștit și să te aștepte. 

— Bine. 

Omul fără adăpost era Ulf, un personaj cunoscut de toată 
lumea din Fredheim. Mergea mult prin oraș, ocazional cerșind 
bănuți ici-colo. Era complet inofensiv și, în ciuda faptului că avea 
doar treizeci de ani, arăta întotdeauna de parcă ar mai fi avut 
două luni până la pensionare. Hainele lui uzate și ponosite 
păreau să alunece de pe el și nu părea să fi mâncat sau să se fi 
spălat cum trebuie de câteva luni, ceea ce probabil nu era prea 
departe de adevăr. _ 

— Hei, Ulf! spuse Yngve în timp ce se apropia de el. Imi pare 
rău că te-am lăsat să mă aștepți. Te las să pleci imediat. Voiam 
doar să știu când ai ajuns aici? 

Ulf suflă ușor în ceașca de cafea fierbinte și sorbi o înghiţitură. 

— Nu știu, răspunse el cu o voce obosită. Ar fi putut fi 
aproape de 1. 

— Și din ce direcţie ai venit? 

Ulf arătă spre șinele care duceau sub pod, către gara aflată la 
câteva sute de metri distanţă. Era posibil să mergi de-a lungul 
șinelor, dar nu mai mult de un metru și ceva de fiecare parte, 
deoarece erau arbuști și copaci peste tot. 

— Ai văzut vreo mașină în parcarea din faţa gării? întrebă 
Yngve. 

— Câteva. Știu sigur că era un taxi parcat acolo. Și niște 
mașini obișnuite. 

— Ai văzut pe cineva înăuntrul lor? 


VP - 94 


— Nu, domnule. 

— Nimeni nu se îndepărta de gară când ai ajuns aici? 

— Există întotdeauna oameni primprejur. Dar n-am observat 
pe nimeni în mod special. 

Ulf mai luă o înghiţitură de cafea. Aroma ei ajunse până la 
Yngve. 

— A mai fost pe aici? 

Yngve arătă spre cadavru, care acum, din fericire, era 
acoperit cu o pătură albă. 

— De multe ori. Nu bea, nu se droga, nimic de genul ăsta. 
Doar îi plăcea să stea cu noi. 

— Bine. Îţi mulțumesc că ne-ai chemat atât de repede! Și îţi 
mulțumesc pentru răbdare! 

— Unde naiba mă duc acum? scânci Ulf. Aţi încercuit întreaga 
zonă. 

— N-ai alt loc unde poţi rămâne în noaptea asta? 

— Urma să rămân aici. Sacul meu de dormit este chiar după 
colţ. 

Își șterse buzele și-și ridică privirea spre Yngve, cu gura 
deschisă de uimire. Avea mai mulți dinţi negri decât albi. 

— Îmi pare rău. Acum chiar nu te pot ajuta cu asta. 

Încă o dată îi mulţumi pentru ajutor. Ulf se ridică în picioare și 
își recuperă sacul de dormit, înainte să se clatine până pe 
trotuar. Începu să meargă încet spre centru. Părea că poartă pe 
umeri toată greutatea orașului. 

Yngve se întoarse spre Therese, ai cărei dinţi clănţăneau 
acum de frig. 

— Să terminăm odată! Să mergem la mama lui. 

Erau gata să se întoarcă la mașinile lor, când unul dintre 
criminaliștii îi strigă. Bărbatul stătea aproape de zidul podului 
unde Barre Halvorsen fusese probabil omorât. 

— Ce este? întrebă Yngve, îndreptându-se spre el. 

— Asta ar putea fi utilă, spuse criminalistul, ridicând o 
pensetă, de care atârna o bucată de piele maro-închis. 

— Pare o bucată de mănușă sau așa ceva, spuse Therese. 

— Dap, răspunse criminalistul. De fapt, sunt gata să pariez. 


VP - 95 


30. 


În următoarele câteva ore, eu și Imo ne-am așezat în livingul 
lui, uitându-ne în telefoanele noastre mobile, verificând în 
permanenţă actualizările. Între timp, am citit interviuri ale 
oamenilor pe care îi cunoșteam, dar și ale necunoscuţilor. Toţi 
declarau presei cât sunt de trişti și de speriaţi. Se gândeau la 
familiile lui Mari și Johannes. Unii erau îngrijoraţi în legătură cu 
propriii lor copii și cu ce ar trebui să facă în timp ce poliţia își 
desfășură ancheta. Trebuiau să-și ţină copiii acasă? Să-i 
însoțească peste tot? 

Dură ceva timp ca oamenii să se trezească, dar odată treziţi, 
rețelele de socializare se activară. Am verificat comentariul 
postat în ziua precedentă pe pagina de Facebook a lui Barre și 
am observat că și mai mulţi oameni îl citiseră. Câţiva mă 
susțineau, spunându-le celorlalți să-mi acorde prezumția de 
nevinovăție, dar după ce Christina, una dintre prietenele lui 
Mari, declarase că mă văzuse pe holul liceului în timpul 
concertului din noaptea aceea, toate comentariile erau pline de 
ură și de neîncredere. 

Am clătinat din cap. Nu e adevărat, mi-am spus. Futu-i, nu se 
întâmplă pe bune! Cineva îl ucisese pe Barre. Și, având în 
vedere comentariul Christinei, fără îndoială că oamenii din oraș 
mă vor acuza tot pe mine. Barre mă „văzuse”. Mă văzuse 
făcând ce? Ce mama mă-sii!!! 

Totuși, habar n-aveam ce mi se mai întâmplase după ce 
vomitasem. Presupuneam că adormisem în patul lui Imo. 
Teoretic, aș fi putut ieși cât timp Imo compunea muzică în 
studio, dar n-avea niciun sens. Nu mă puteam mișca. Cum naiba 
aș fi putut ajunge până în Fredheim și înapoi fără să-mi dau 
seama? 

Voiam să le spun Christinei și celorlalţi că deja fusesem 
interogat de poliţie și nu fusesem arestat. Oare inspectorul-șef 
de poliţie Mork nu m-ar fi arestat sau nu m-ar fi acuzat dacă ar 
crezut că eu îi omorâsem? Voiam să ripostez sau să le spun 
prietenilor mei și tot restului orașului Fredheim că eram 
nevinovat, dar cumva, nu eram sigur că mă vor crede. 

La un moment dat am lăsat telefonul deoparte și m-am 
îndepărtat de el. Fiecare vibraţie a fiecărei notificări o simțeam 


VP - 96 


ca pe o lovitură sau ca pe un atac. Dar mi-era imposibil să nu 
citesc comentariile. Oamenii voiau să știe unde sunt, unde 
fusesem. Haide, Even, vorbește cu noi. Am dezactivat sunetul 
telefonului. Apoi l-am lăsat deoparte, dar imediat l-am luat iar. 
Din ce în ce mai mult, aveam senzaţia că cineva încerca să-mi 
distrugă viaţa. În acel moment, reușea. 

Mi-a atras atenţia o știre de pe website-ul VG Nett. Era un 
interviu cu Oskar, cel mai bun prieten al meu - sau fostul meu 
cel mai bun prieten. Se pare că era unul dintre ultimii martori 
care îl văzuse pe Johannes în viaţă. Și Barre, acum mi-am dat 
seama. li cerusem lui Oskar să-l găsească pe Barre și să-l 
confrunte. 

Gândul mi-a dat fiori. Am dat clic pe articol. Mi-era teamă să 
citesc mai departe, dar nu mă puteam opri. Oskar și câţiva 
dintre fanii lui Johannes plecaseră împreună după concert, dar 
Johannes își uitase telefonul în sala de muzică unde Mari îl 
intervievase. Se întorsese după el. „Dacă Johannes și-ar fi 
amintit de telefonul mobil”, îi spunea Oskar intervievatorului, 
„ar mai fi fost și astăzi în viaţă”. Titlul de prima pagină: „Victimă 
din întâmplare?” 

De ce naiba Oskar nu-mi spusese nimic? 

Am făcut un duș și am găsit câteva analgezice printre 
tabletele din dulapul pentru medicamente al lui Imo. Le-am 
înghiţit cu apă. M-au ajutat puţin, dar tot mă simţeam de parcă 
aș fi jucat trei meciuri de fotbal unul după altul, fără nicio pauză 
între ele. Aveam o sesiune de antrenament mai târziu în acea zi, 
dar nu mă puteam duce. Am hotărât să-mi sun antrenorul să-i 
explic, dar am închis telefonul înainte ca el să apuce să-mi 
răspundă. 

După aceea, m-am așezat pe podeaua toaletei, cu spatele 
rezemat de perete, gândindu-mă la Mari, Johannes și Barre, dar 
mai ales la Mari. Nu-mi venea să cred că n-o voi mai vedea 
niciodată. Că nu-i voi mai simţi niciodată pielea lipită de a mea. 
Buzele ei. Atingerea ei. Ce naiba a spus sau a făcut atât de 
nasol, încât a trebuit să fie omorâtă? 

— A sunat mama ta, spuse Imo când m-am întors în living. 
Vrea să te duc acasă cât mai curând posibil. 

— De ce? 

— Cred că vrea să-și ceară scuze pentru cearta pe care aţi 
avut-o ieri, răspunse el. 


VP - 97 


— Nu eu m-am certat cu ea. Ea s-a certat cu mine. 

— Mă rog. 

Imo întoarse unul dintre buștenii din foc, care era gata să se 
stingă. 

— l-am spus că mai întâi îţi pregătesc micul dejun și apoi te 
duc acasă. Ți-e foame? 

Am clătinat din cap, puţin prea tare - simţeam că totul mi se 
dezmembrează în căpăţână. 

— Cred că nu-mi va mai trebui mâncare niciodată. 

Imo zâmbi și își duse mâinile la spate în timp ce se ridica. Una 
dintre mâini îi tremura. Mai remarcasem înainte, dar nu voiam 
să-l întreb ce e în neregulă - dacă e bolnav sau ceva. 

— Oricum îţi voi pregăti micul dejun, spuse Imo, îndreptându- 
se spre bucătărie. S-ar putea să te răzgândești. 

Nu așteptam cu nerăbdare să ajung acasă. Mama exploda din 
senin destul de des, pentru ca mai apoi să regrete, când se 
trezea din beţie. 

L-am urmat pe Imo în bucătărie și m-am forțat să beau cafea. 
M-am întrebat încă o dată ce vor crede oamenii din Fredheim 
despre crime - și despre mine. Am verificat periodic Facebook și 
alte reţele de socializare. Senzaţia de a fi strangulat încet se 
înrăutățea dintr-o clipă în alta, pe măsură ce tot mai mulţi 
oameni făceau referire la numele lui Barre și la al meu. 

— Mai târziu are o comemorare la liceu. Te gândești să 
mergi? 

— Da, am spus. Trebuie. 

— Eşti sigur că este o decizie înţeleaptă? Adică... 

Se opri, dar știam la ce se gândește. 

— Nu mă voi ascunde, am spus cu fermitate. La dracu', nu! 

Imo mă privi câteva secunde. 

— OK, spuse el și-și ridică mâinile împăciuitor, lăsându-se 
păgubaș. Nu voi încerca să te opresc. Mai vrei cafea? 

— Nu, mersi, sunt bine! 

Am hotărât să-i trimit un mesaj Idei Hammer, cea mai bună 
prietenă a lui Mari. l-am scris simplu: doar o întrebam dacă 
puteam vorbi. Desigur, voiam să știu cum se simte - dacă își 
revenise după reacţia violentă pe care o avusese cu o zi în 
urmă. 

Dar trebuia să știu și cum fusese Mari în ultimele zilele înainte 
de a fi omorâtă. Probabil Ida știa de ce Mari se despărțise de 


VP - 98 


mine și de ce avea în buzunar cartea de vizită a lui Ole Hoff, 
atunci când fusese găsită fără suflare. 

A trecut un minut, apoi mi-a vibrat telefonul. Un răspuns de la 
Ida: 

Nu chiar, ținând cont. 

Sigur. Nici nu mă deranjam să-i cer explicaţii; eram sigur că le 
știu deja pe de rost. 

— ÎI cunoşti pe Ole Hoff, jurnalistul? i-am zis lui Imo. 

— Mhm. 

Imo apăruse des în ziarul local, datorită pasiunii sale pentru 
muzică, și era aproape de-o seamă cu Ole. 

— Ştii ce ar putea avea mama împotriva lui? 

— Împotriva lui Ole? râse Imo. Nu, habar n-am. De ce întrebi? 

— leri n-a fost încântată c-am vorbit cu el. 

— Probabil pentru că lucrează la Fredheimsposten, spuse Imo. 
Mamei tale nu-i place atenţia ziarelor în privinţa problemelor de 
familie. Și, cu siguranţă, nu-i place genul de atenţie pe care o 
vei primi acum. 

Poate că asta încercase mama să-mi spună. Nu știam. Nici 
măcar nu eram sigur că-mi pasă. 


31. 


Yngve își dădu seama că Therese voise să spună ceva în timp 
ce se îndreptau spre intrarea din secția de poliție. Dar nu 
avusese ocazia: Yngve încercase să alunge presa, însă jurnaliștii 
se ţineau după ei ca niște câini vagabonzi după un os. 

— Lăsaţi-mă să intru și să mă întâlnesc cu echipa mea, le 
spuse Yngve reporterilor. Apoi voi reveni pentru scurte 
declaraţii. 

Therese îi deschise ușa, în timp ce Yngve căra sacoșe grele, 
pline cu rapoarte și dosare pe care le adusese de acasă. Odată 
ajunsă înăuntru, Therese vorbi în cele din urmă: 

— Trebuie să existe un alt motiv pentru care Barre Halvorsen 
a fost ucis. Altul decât declaraţia lui în care spunea că-l văzuse 
pe Even Tollefsen la o fereastră la liceu, în noaptea aceea. 

— Și eu m-am gândit la același lucru. 

Începură să urce pe scara care ducea către birourile lor. 


VP - 99 


— Și oricum, această observaţie nu dovedește nimic, continuă 
Therese. Chiar dacă Even Tollefsen a minţit că fusese acolo în 
noaptea aceea, asta nu-l transformă automat într-un criminal. 

— Nu, dar îi diminuează considerabil credibilitatea. 

— Totuși. Şi de ce să-l omoare? Noua crimă îl face pe Even să 
pară și mai vinovat. 

Yngve trebui să fie de acord. 

— Ai de gând să povestești presei despre bucata de piele pe 
care-am găsit-o? întrebă Therese. 

— Da. O singură remarcă ar fi suficientă, cineva care a văzut 
o persoană purtând o mănușă care se potrivește cu descrierea 


generală. 
— Vom primi mii de apeluri. 
— Știu. 
— Și va trebui să urmărim fiecare pistă. 
— Știu și asta. 


Detectivii pe care Vibeke Hanstveit reușise să-i adune se 
strânseseră în sala mare de conferințe. Toţi își luaseră cafea sau 
ceai, în timp ce Yngve li se alătură. Îi salută pe toţi și le mulţumi 
tuturor pentru eforturile lor din ziua precedentă. După cum 
stăteau lucrurile, unii dintre ei avuseseră nevoie să se relaxeze 
puțin noaptea trecută. Simţi în sală un miros vag de alcool. Dar 
atâta timp cât oamenii își făceau treaba, se gândi Yngve, lui nu-i 
păsa. Toţi aveau propriile mecanismele de adaptare. 

Le dădu aceeași misiune obositoare ca în ziua precedentă: 
chestionarea tuturor de la liceu, de data asta accentul fiind pus 
pe locaţia unde se aflaseră noaptea trecută. 

Sala de handbal era folosită pentru comemorarea programată 
la ora 11. Așa că Yngve ceruse permisiunea să folosească 
Centrul de Arte din mijlocul orașului, care dispunea de mai 
multe săli de conferinţe potrivite pentru discuţii. Acum aveau 
nevoie să poată comunica schimbarea adresei către toți oamenii 
cumsecade din Fredheim. Yngve conta pe ajutorul domnului 
Brakstad, directorul liceului Fredheim. 

— Aseară am făcut ceva progrese în privinţa înregistrărilor 
surprinse de camerele video de supraveghere, afirmă unul 
dintre detectivii din Lillestram. Cred că am găsit ceva interesant. 

— Foarte bine. Voi transmite presei o informare rapidă și apoi 
voi veni să mă uit. 

Detectivul încuviință. 


VP - 100 


— Therese, vrei să te asiguri că presa primește o fotografie cu 
acea bucată de piele pe care am găsit-o? 

— Mă ocup. 

Yngve cobori scările. Se părea că se răspândiseră zvonurile că 
urma Să iasă și să dea declaraţii, pentru că acum erau cel puţin 
douăzeci și cinci de reporteri adunați în faţa intrării. 
Microfoanele lor aproape că-l loviră peste faţă și observă după 
logouri că și jurnaliști din Suedia și Danemarca veniseră la 
Fredheim. Vibeke Hanstveit îl sunase cu o seară în urmă, pentru 
a-l anunţa că orașul era pe prima pagină a ziarelor din toată 
Europa. 

Inspectorul-șef de poliţie le oferi ziariștilor o actualizare 
rapidă, care într-adevăr nu consta în detalii pe care nu le știau 
deja. Îi asigură că poliţia lua toate măsurile posibile și că avea 
toată încrederea că vor reuși să reţină persoana sau persoanele 
responsabile pentru crime. 

— Cele trei crime sunt legate? 

— Aveţi vreun suspect? 

— Domnule Mork, veți apela la specialiști care să vă ajute în 
derularea anchetei? 

El nu răspunse la niciuna dintre întrebările care-i fuseseră 
adresate, dar insistă că se află încă în primele etape ale 
anchetei și că presa va fi informată de îndată ce vor apărea 
noutăți în evoluţia cazului. 

— Îmi pare rău. Asta este tot ce vă pot spune în acest 
moment. 

În timp ce Yngve se grăbea să se întoarcă înăuntru, o găsi pe 
Ase așteptându-l la capătul scărilor. 

— Știu. M-aș fi putut descurca mai bine. 

Cred că te-ai descurcat destul de bine. Știu că nu-ți plac 
mulțimile, mai ales cele care au camere de filmat. Arătai bine în 
fața tuturor acelor reporteri. 

— Ha! pufni Yngve. Sunt foarte sigur că nu. 

Înăuntru, Yngve își lăsă jacheta pe scaun, înainte de a intra în 
biroul lui Weedon. Analistul IT era un bărbat cu păr brun-roșcat, 
masiv, puţin peste treizeci de ani. Când Yngve intră în birou, 
fața masivă a bărbatului era atât de aproape de unul dintre cele 
trei ecrane ale computerului său, încât aproape că-l atingea. In 
spatele lui, aplecat, urmărind peste umărul lui Weedon, se afla 
detectivul din Lillestrøm care se ocupase de înregistrările 


VP - 101 


surprinse pe camerele video de supraveghere. Biroul mirosea a 
mâncare veche și a transpiraţie. 

O imagine de pe ecranul lui Weedon fusese mărită până 
aproape de punctul în care nu mai putea înțelege nimic, dar pe 
măsură ce Weedon o micșora, figura surprinsă acolo devenea 
din ce în ce mai clară. Era un bărbat și părea să fie de înălțime 
medie. Purta o jachetă probabil neagră sau albastră, fără logouri 
clare sau desene semnificative. Pantalonii lui aveau o culoare 
aproape identică. Un grup de adolescente, în picioare, lângă el. 
Imaginea fusese preluată de una dintre camerele video de 
supraveghere din exteriorul liceului Fredheim, orientată spre 
intrare. 

— Cine e? 

Detectivul din Lillestram - Yngve își aminti acum că se numea 
Davidsen - spuse: 

— Am urmărit înregistrările, încercând să stabilesc dacă toți 
cei care au intrat în liceu între orele 22:30-23:00, au și ieșit. Am 
numărat pe toată lumea. Cu excepţia acestui tip aflat chiar aici. 

Arătă spre ecran. 

— A intrat în liceu la ora 22:49. 

— Și nu a mai ieșit? 

— Ei bine, dacă a ieșit, cu siguranţă n-a ieșit pe unde a intrat. 
Am verificat de trei ori înregistrările. Nu apare în niciuna dintre 
ele. 

Tipul din fotografie stătea cu spatele la camerele video de 
supraveghere. Era ceva oarecum familiar în legătură cu el, dar 
Yngve nu reușea să-și dea seama ce anume. Stătea cocoșat. 
Slab. Păr șaten. 

— Un părinte, probabil? sugeră Weedon. 

Derulă din nou imaginea video, cadru cu cadru. Pe ecran, 
bărbatul își așeza mâna dreaptă pe clanţa ușii și o trăgea spre 
el. Apoi intra în liceu. 

— Poţi mări cadrul fotografiei cu mâna, te rog? 

Yngve arătă iar spre ecran. 

Weedon  încuviință, dând clic și mișcând mouse-ul. Apoi 
inversă înregistrarea și făcu așa cum îi ceruse Yngve. Imaginea 
era neclară, dar degetele bărbatului erau încă vizibile. 

— N-are verighetă, remarcă Yngve. 

Își aminti o imagine. Frode Lindgren, strângându-și șosetele în 
pumni. Yngve nu observase atunci, dar acum, când ajunsese să 


VP - 102 


se gândească la asta, era aproape 100% sigur că Frode nu 
purtase verigheta în ziua aia. 

Yngve studie mai atent fotografia. Într-adevăr, nu putea 
spune că-l cunoștea bine pe Frode Lindgren, dar era posibil să 
existe o oarecare asemănare, cel puţin ca înălțime și postură. 

— Printează cât de bine poţi, îi ceru Yngve lui Weedon. Pentru 
început, copiaz-o în opt, zece exemplare, și apoi îi vom interoga 
din nou pe toți cei care erau încă la liceu la ora aceea. 

Weedon începu să caute imediat pe înregistrare. 

— Să vedem dacă reușim să le identificăm și pe fete, continuă 
Yngve și arătă spre ecran, deși ele nu mai apăreau acolo. Află 
dacă l-au observat pe tip în timp ce trecea pe acolo. Probabil 
una dintre ele îl cunoaște. 

— Voi vedea dacă pot obţine o fotografie a feţei lui, reflectată 
în fereastră. 

— Aș fi foarte încântat dacă ai reuși. Excelent lucrat, 
domnilor! 

Întorcându-se la birou, o sună pe Therese Kyrkjeba și o 
informă rapid despre descoperirile surprinse pe înregistrările 
camerelor de supraveghere. 

— Vreau să iei legătura cu câţiva prieteni ai lui Barre 
Halvorsen. Trebuie să știm ce făcea în ultimele zile din viață. 
Dacă avea probleme cu cineva - conflicte de care mama lui nu 
știa. 

— Mama lui habar n-avea de-o mulțime de lucruri. 

— Știu. Dar trebuie să știm dacă cineva l-a văzut pe Barre la 
liceu. Dacă Barre l-a văzut pe Even Tollefsen acolo, atunci 
înseamnă că cineva trebuie să-l fi văzut și pe el acolo, nu-i așa? 
Ce făcea acolo? Wu învăţa acolo. Frecventa cursurile Școlii 
gimnaziale Fredly. Unde l-au văzut? Dacă a vorbit cu cineva? 

— Și dacă da - cu cine? 

Therese părea să înţeleagă încotro se îndrepta Yngve. 

— Trebuie să aflăm exact ce făcea Barre între concert și azi- 
noapte. Deocamdată, avem toate motivele să credem că 
uciderea lui are legătură cu celelalte crime, ne lipsește doar un 
numitor comun. Un motiv comun. Și Even Tollefsen are un alibi 
pentru noaptea trecută, așadar, faptul că Barre l-a observat 
pare irelevant. Cel puţin pentru moment. 

— Mă ocup de asta. 

— Bine. 


VP - 103 


Yngve își luă jacheta. 
— Unde te duci? întrebă Therese. 
— Să-l văd pe Frode Lindgren. 


32. 


ACUM 


— Aşadar, Imo a spus că nu știa nimic despre cearta mamei 
tale cu Ole Hoff? 

— Da. 

— Şi l-ai crezut? 

— Desigur. De ce nu? 

— Cred că n-aveai motive să nu-l crezi. 

Domnișoara Håkonsen îmi zâmbește în treacăt. 

Simt că încep să-mi pierd răbdarea - atât cu ea, cât și cu tot 
procesul. Nu mă așteptam să se concentreze pe fiecare 
informaţie, pe fiecare detaliu mărunt. Mi-e cald, sunt trist, mi-e 
sete, sunt... sunt stors de orice vlagă. 

— Așa că te-ai întors acasă să-ţi vezi mama. 

— Da, spun, expirând în timp ce vorbesc. 

— Bine. Spune-ne cum a fost! 


33, 


ATUNCI 


Era o dimineață rece, dar din fericire nu ploua. Nori groși 
pluteau pe cer, dar ici-colo apăreau pete de un albastru răzleț, 
iar soarele atât de necesar trecea printre ele, scăldând iarba 
udă într-o lumină aurie, strălucitoare. Un vânt ușor legăna 
ramurile copacilor, făcându-le să freamăte, de parcă ar fi 
încercat să se scuture de ultimele zile ploioase. Pentru Susanne 
Tollefsen era ca o muzică. 


VP - 104 


Își înfășură haina mai strâns în jurul ei, întrebându-se când va 
veni anul ăsta Regele larnă. Anul trecut nu avuseseră aproape 
deloc zăpadă. Nu c-ar fi deranjat-o - nu practica schi fond și nici 
nu-i plăceau neapărat chestiile albe. După părerea ei, singurul 
lucru bun în privinţa iernii erau zilele întunecate. Putea sta în 
casă toată ziua, fără ca măcar să se simtă vinovată. Nu exista o 
voce interioară care să-i spună să iasă în curte, să lucreze sau 
să repare ceva. Nu trebuia să curețe magazia sau să arunce 
unele dintre vechiturile mamei sale. Uneori însă, ca acum, avea 
nevoie să iasă. 

GP își băga botul în tot felul de gunoaie de pe marginea 
drumului. Și, la fiecare patru metri sau cam așa ceva, își ridica 
piciorul drept și se ușura. Era obiceiul lor de dimineaţă, 
constând într-o plimbare cam de cincisprezece-douăzeci de 
minute prin cartier, în funcţie de starea ei de spirit sau de ce 
adulmeca el. Astăzi îi făcea bine să ia aer proaspăt. Noaptea 
trecută adormise târziu și dimineața începuse puţin prea 
devreme. Knut intrase în dormitor imediat ce-și terminase tura 
noaptea târziu și o trezise din somnul de dimineaţă, somn care, 
măcar o dată, nu fusese un coșmar plin de zgomote și imagini 
oribile. Apoi îi spusese ce se întâmplase sub Podul Fredheim. 

Susanne se ridicase imediat din pat și făcuse un duș. Knut o 
condusese acasă, iar ea îl sunase pe Imo și-i ceruse să-l aducă 
imediat acasă pe Even. Se simţea atât de vinovată că n-avusese 
grijă de el noaptea trecută! Chiar dacă nu se putea revanșa 
complet faţă de el, cu siguranţă va încerca. 

Even și Imo încă nu sosiseră când Susanne și GP se întoarseră 
acasă de la plimbare. Ea hotări să-i aștepte pe treptele din faţa 
casei. Işi aduse o pernuţă și se așeză pe suprafaţa rece. GP se 
întinse la picioarele ei. Curând, adormi. 

Susanne aruncă o privire în jurul ei, la tot ce-i aparţinea acum. 
Casa mare, stejarul din faţă, care stătea în mijlocul aleii rotunde. 
Garajul, șopronul, care cândva fusese folosit ca grajd. 

Ce naiba avea să facă acum cu toate astea? 

Pofta de a bea un pahar deveni puternică, aproape irezistibilă, 
dar nu, nu avea de gând să cedeze tentaţiei. Oricum, nu încă. 

Sunetul unui motor îl făcu pe GP să se trezească și să-și ridice 
capul. Curând, vechiul Mercedes verde al lui Imo opri în fața 
casei. Parcă în spatele stejarului și opri motorul. Ca întotdeauna, 
Imo ieși din mașină cu pas nerăbdător. GP alergă să-l întâmpine, 


VP - 105 


dând din coadă înainte și înapoi, ca un metronom. Even avu 
nevoie de ceva mai mult timp pentru a cobori din mașină. Părea 
că suferă cumva. 

Ochii ei se umplură de lacrimi. Se grăbi spre el și-l strânse la 
piept. li simţi parfumul șamponului și aroma de mentă a 
respirației. 

— Cum te simţi? întrebă ea, odată ce încetă să-l sărute și să-l 
îmbrățișeze. 

Arăta atât de frumos! Bărbia lui era exact la fel ca lui Jimmy. 
Avea chiar și ochii lui. 

— Sunt bine, spuse Even. Bine. Pe cât se poate, cred. 

— Doar că... 

Susanne încuviinţă și-și șterse o lacrimă. 

— E îngrozitor. 

Părea atât de puternic, se gândi ea. Așa fusese întotdeauna. 
Chiar și atunci când Jimmy murise, Even avusese o anumită 
duritate de oțel. De parcă n-ar fi vrut să lase pe nimeni să vadă 
cât de mult suferea de fapt. 

— Mulţumesc c-ai avut grijă de el azi-noapte! îi spuse ea lui 
Imo. 

— Nicio problemă. Am fost o noapte destul de reuşită, nu-i 
aşa, campionule? 

Susanne îi privi pe amândoi. Părea că întrezărește un zâmbet 
pe chipul lui Imo. 

— Ar fi mai bine să plec. Sunaţi-mă dacă aveți nevoie de ceva. 
Oricare dintre voi. 

Susanne încuviinţă și-i mulţumi încă o dată. Îl privi plecând. 
Mașina lui întoarse la colţ și se făcu liniște. 

— Intrăm și să fac o ciocolată fierbinte sau ceva? 

Susanne îi dărui lui Even cel mai frumos zâmbet posibil. 

— Nu pot. La liceu va avea loc comemorarea morții lui Mari și 
Johannes. Eu... trebuie să fiu acolo. Adică, vreau să fiu. 

Susanne încuviinţă și se gândi din nou la Mari. Mari Lindgren. 
Fiica Ceciliei. Even nu-i spusese niciodată deschis că avea o 
iubită, dar Susanne își dăduse seama când îi remarcase fericirea 
bruscă, evidentă, atunci când se oferea să-l scoată la plimbare 
pe GP sau s-o ajute mai des la treburile casnice. Totuși, Tobias 
fusese cel care îi spusese despre Mari, într-o seară când Even 
era la antrenamentul de fotbal. 


VP - 106 


Întâi, fusese fericită pentru el. Chiar fusese. Apoi, începuse să 
se îngrijoreze din cauza Ceciliei - dacă cumva ar fi încercat să 
reia legătura. 

— Și totuși, ce-i între tine și Ole Hoff? 

Întrebarea o luă pe nepregătite. Fusese bine dispusă că fiul ei 
cel mare ajunsese în sfârșit acasă, dar ochii i se întunecară. 
Simţi un nod în piept. 

— Las-o baltă, Even. Nu mai e așa important. 

— leri nu mi s-a părut așa. D-aia ești întotdeauna atât de 
expeditivă cu Oskar, ori de câte ori e aici? 

Susanne îl privi. 

— Nu sunt! 

— Ba da, ești. Abia dacă îl saluţi, nu-i zâmbești, nu-i vorbeşti 
niciodată când e prin preajmă și nici nu-l întrebi ce mai face. Ai 
ceva împotriva întregii familii Hoff? Asta e? 

Susanne nu știu ce să-i răspundă. Oare chiar așa se 
comportase? 

— Îmi pare rău. Și sper ca Oskar să nu simtă la fel. N-a fost 
niciodată intenţia mea. Nu e vina /ui că... 

Se opri. Privi în pământ în timp ce se străduia să găsească o 
modalitate bună de a încheia propoziţia. 

— Ce nu e vina lui? 

Susanne clătină din cap și închise ochii, supărată pe sine 
însăși pentru că-și permisese să vorbească sincer. Apoi îi 
deschise din nou și-și ridică bărbia. 

— Oskar este bine-venit oricând, spuse ea, și încercă să 
zâmbească. 

Dar acest lucru păru să n-aibă niciun efect asupra lui Even. El 
era chinuit de mai multe întrebări, Susanne își dădu seama și se 
pregăti. 

— Și mai e ceva. 

Susanne oftă. 

— O cunoști pe Cecilie. Mama lui Mari. 

Susanne își înghiţi durerea din suflet. 

— Ai mai luat legătura cu ea de când... 

— Nu, replică ea. 

Even se încruntă. 

— Nici măcar nu știi ce voiam să te întreb. 

— Bineînţeles că n-am mai luat legătura cu ea de când a 
murit Mari. Pentru numele lui Dumnezeu, Even, n-a trecut decât 


VP - 107 


o zi de când... Sunt sigură că Cecilie are și așa destule pe cap, 
fără mine... 

Susanne se stăpâni. 

— Nu mă referam acum, mamă, mă refeream după ce ne-am 
mutat înapoi. 

Susanne respiră adânc, se întrerupse, apoi spuse: 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Ei bine, spuse ea, și ezită, n-am avut chef. 

— Dar n-aţi fost cândva cele mai bune prietene? 

Susanne oftă din nou. 

— Even, de ce mă întrebi acum despre toate astea? De ce 
sunt, brusc, atât de importante pentru tine? 

— Mi se pare puţin ciudat că voi două nu mai aveţi nimic de-a 
face una cu cealaltă, răspunse Even. Mari și cu mine vorbeam 
despre asta. Și ei i se părea ciudat. 

— Ştii ce? Și mie. Dar pot să-ţi spun că nu e vina mea. La un 
moment dat, Cecilie a încetat să mai vorbească cu mine, și 
există o limită a încercărilor de a relua o prietenie, nu-i așa? Să 
suni, să faci invitaţii la cafea sau la o plimbare sau... ceva. 

Susanne îl trase pe GP spre ea. 

— Ar trebui să te obișnuiești, spuse ea și-și privi câinele 
supărată. Prietenii vin și pleacă. Nu e nevoie de un motiv 
anume, se întâmplă. Te îndepărtezi. Apoi îţi faci prieteni noi și-i 
uiţi pe cei vechi. Păstrezi doar câţiva, pe tot parcursul vieţii. Și 
asta dacă ai noroc. 

Even păru pierdut pe gânduri pentru o vreme. 

— N-ar fi bine să-i trimiţi flori sau ceva de genul ăsta? Acum, 
vreau să spun? S-ar putea să aibă nevoie. 

Susanne oftă. 

— Da, încuviinţă ea în cele din urmă cu o voce slabă. Cred c- 
ar trebui să fac asta. 


34. 


A 


Deoarece cu o zi în urmă îmi lăsasem bicicleta la liceu, a 
trebuit să merg pe jos, dar chiar nu mă deranja. Imi prindea bine 


VP - 108 


să-mi dezmorţesc puţin picioarele, să-mi folosesc din nou corpul. 
Parcă aerul proaspăt mă curăța cumva pe dinăuntru. 

Totuși, mi-era groază să ajung acolo. Știam că vor veni mulţi 
oameni și eram stresat de primirea pe care mi-o vor face. În 
drum spre liceu, telefonul meu continuă să sune. Fusesem 
destul de prost să activez sunetul. Primeam notificări ale 
postărilor în care fusesem etichetat, postări în care deveneam 
etichetat acum, în timp ce mergeam, dar până și după ce mă 
dezabonasem, cineva îmi adăugase numele într-un răspuns 
ulterior. De parcă oamenii, băieţi și fete pe care odinioară îi 
considerasem prieteni, voiau să știu că vorbeau despre mine. 

Roger Midtbø, un tip dintr-o clasă paralelă, chiar declarase că 
avea să mă trântească la pământ, să mă pocnească și să mă 
forțeze să spun adevărul. Până în prezent, comentariul său 
primise patruzeci și opt de like-uri și destul de multe răspunsuri 
de la cei care-și doreau răzbunare. Nu credeam că cineva ar fi 
destul de prost încât să mă ia la bătaie, dar de fapt nu poţi ști 
niciodată cu adevărat. 

Primul lucru pe care l-am observat când am ajuns la liceu a 
fost că perimetrul delimitat de poliţie fusese înlăturat. O singură 
mașină de poliţie staționa la intrare. Știam că probabil era încă 
prea devreme pentru ca liceul să-și reia activitatea, dar la prima 
vedere totul părea normal. Aproape ca și cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic. 

Când eu și Mari eram încă împreună, întotdeauna primul lucru 
pe care îl făceam dimineaţa era s-o caut. De obicei stătea lângă 
fântână, ascultând distrată discuţiile prietenilor ei, dar știam că 
m-aștepta. Şi când mă vedea, zâmbetul din ochii ei îmi încălzea 
inima. Acum, când am trecut pe lângă fântână - care era oprită 
iarna -, mi s-a părut că Mari stătea acolo nemișcată, zâmbindu- 
mi. M-am luptat să nu plâng. 

Chiar dacă era încă devreme, erau destul de multe persoane 
adunate deja în faţa clădirii terenului de handbal. Am văzut-o pe 
Elise, una dintre prietenele lui Mari, stând lângă două fete pe 
care le știam din vedere, dar cărora nu le cunoșteam numele. 
Elise era una dintre fetele care încercaseră s-o consoleze pe Ida 
Hammer cu o zi în urmă. 

M-am dus la ea și am salutat-o. S-a întors și m-a privit ușor 
șocată. Am încercat să trec peste. 

— Ştii dacă Ida vine mai târziu? 


VP - 109 


— Nu, a spus ea, ridicând din umeri. 

— Nu, nu știi dacă vine, sau nu, nu vine? 

— Nu știu dacă vine. 

— OK. Dac-o vezi, ai putea să-i spui că trebuie să vorbesc cu 
ea? 

— De ce? 

Vocea ei avea un ton tăios care mă făcea să vreau să spun 
ceva sarcastic. 

— Doar... transmite-i ce-am spus, Ok? 

Elise nu mi-a răspuns. l-am mulţumit și m-am îndepărtat, 
simțind pe gât fiorii privirii ei glaciale. Și alţii s-au uitat la mine, 
înainte de a privi repede în altă parte. N-ai făcut nimic, am 
continuat să-mi repet. Fii mândru! Fruntea sus! 

Ca să-mi umplu timpul cât așteptam să se deschidă ușile, mi- 
am luat telefonul. Am văzut că avusese loc o conferinţă de presă 
despre asasinarea lui Barre. Se părea că poliţia găsise la locul 
crimei o bucată de mănușă din piele, de culoare maro-închis. 
Yngve Mork nu dorise să speculeze despre cum ar fi putut fi 
smulsă, dar nu era greu să ne imaginăm cum Barre încercase să 
se lupte cu atacatorul său, probabil mușcându-l în încăierare. 

Tocmai terminasem de citit articolul când m-a strigat cineva. 
M-am întors. Ole Hoff venea spre mine. 

— Salut! 

— Ce mai faci? a întrebat Ole. 

Părea să mă studieze atent. Ştiam că arăt ca naiba după 
întâlnirea de aseară cu sticla de tequila a lui Imo. 

— Am avut și zile mai bune. 

l-am povestit despre beție - voiam să știe cât mai mulți 
oameni că am un alibi pentru asasinarea lui Barre. 

— În mod normal, nu beau atât de mult. 

Ole clătină din cap și îmi spuse că încă nu publicase articolul 
despre mine. 

— Voiam să-l revizuim împreună când ești treaz. S-ar putea să 
mai fie încă loc pentru el în ziarul de mâine. 

l-am mulțumit că avusese grijă de mine. Am aruncat o privire 
în jur; sosea tot mai multă lume. Câţiva se holbau în direcţia 
noastră, fără îndoială întrebându-se despre ce naiba discutam și 
cum de îndrăznisem să vin. 


VP - 110 


— leri, când am venit la tine, mi-ai spus că Mari te abordase 
iniţial pentru că voia să scrie un articol despre tine. Despre tatăl 
tău. 

M-am uitat la el, încruntându-mă. 

— Ea nu ţi-a vorbit doar tie despre tatăl tău, a continuat Ole. 
A discutat și cu tatăl ei despre acest subiect. 

Mi-am mutat greutatea de pe un picior la altul. 

— L-a întrebat despre accident, iar el i-a spus să vină să mă 
vadă. De aceea Mari avea cartea mea de vizită. El i-o dăduse. 
Am cumpărat trei mașini de la Frode în ultimii douăzeci de ani. 

Am dat din cap încet, încercând să mă gândesc la ce 
însemnau toate astea. 

— Probabil voia doar să știe ce-mi amintesc despre accident. 
l-am oferit o relatare destul de amplă. 

— Da, am zis. Poate. 

Părinţii ei fuseseră întotdeauna distanţi cu mine, fără îndoială 
pentru că mă întâlneam cu fiica lor. Dar, cel puţin, tatăl lui Mari 
era interesat de jocul meu și de ceea ce voiam să fac în viață. 
Mari încerca întotdeauna să-l oprească să-mi adreseze prea 
multe întrebări. 

— Ssst! spunea el mereu, în glumă. Vorbesc cu bărbatul care 
mi-ar putea fi ginere. 

Afirmația lui punea presiune pe Mari și întotdeauna o 
stânjenea. 

— Vă interesează o anumită abordare? 

— Ei bine, cred că încerc doar să limpezesc lucrurile, la fel ca 
toţi ceilalți. 

M-am întrebat ce părere are despre articolul Victimă din 
întâmplare în care Oskar fusese intervievat. Totuși nu l-am 
întrebat, când mi-am văzut fostul cel mai bun prieten venind 
spre sala de sport, însoţit de Kaiss și Fredrik. Le-am întors 
spatele. 

— Ce mai face mama ta? mă întrebă Ole. 

— La fel ca de obicei. Greu de spus cum lucrează uneori 
mintea ei. 

Am zâmbit în treacăt. 

Ole încuviinţă. 

— Ne vedem înăuntru. Și probabil te voi suna mai târziu, dacă 
este în regulă. 

— Sigur. 


VP - 111 


La ora 10:45, ușa sălii de handbal se deschise. Înainte de a 
mă alătura mulţimii, am așteptat până am fost sigur că prietenii 
mei intraseră. M-am simţit împins de la spate. La început am 
crezut că era doar din cauza aglomerației. Apoi s-a întâmplat 
iar. Și iar. Cineva mi-a aruncat ceva în ceafă, probabil o 
pietricică. Nu m-a durut, dar am simtit-o. M-am întors pentru a 
înfrunta oamenii din spatele meu. Nimeni nu m-a privit în ochi. 

M-am întors din nou. Curând, altcineva a aruncat ceva în 
mine. Cineva a tușit chiar în spatele meu și am fost sigur că am 
auzit cuvântul „crimina!l” murmurat în același timp. Am decis să- 
| ignor. Nu voiam să fac o scenă. Dar am auzit șoapte și am 
simţit că vreau să fug. Să mă ascund. Din nou, am încercat să- 
mi fac curaj și m-am detașat de tot. Am continuat să privesc 
drept înainte până când am ajuns în sfârșit înăuntru. 

În mijlocul terenului de handbal fuseseră amplasate de fiecare 
parte a unui pupitru două fotografii A4 cu Mari și Johannes. 
Atunci am înţeles în sfârșit. Era adevărat. Mari era moartă. Am 
stat acolo uitându-mă la fotografia ei. Era o fotografie din liceu. 
Purta părul prins în coadă, avea ochelari și un zâmbet încordat. 
Am simţit un nod în gât. Mi-era greu să mai respir. 

În schimb, am hotărât să privesc fotografia lui Johannes. EI 
poza ca întotdeauna - ca rock-starul ce era. De fapt, 
întotdeauna îl invidiasem puţin pe Johannes, pentru că era al 
dracului de bun în tot ce făcea. Era centrul atenţiei, oriunde s-ar 
fi dus. 

Tic-Tac se plimba pe terenul de handbal tot aducând fire și 
prelungitoare pentru cablul boxelor. Mi-am găsit un loc în rândul 
din spate, în mijlocul unui grup de necunoscuţi. Totuși, era 
ciudat și incomod. Mă simţeam de parcă toată lumea mă privea. 
Din nou, mi-am umplut timpul uitându-mă în telefon. Fiecare 
site de știri era plin de articole despre Fredheim. Chiar nu mă 
puteam ascunde nicăieri. 

Curând, intră directorul. Barba gri-închis a domnului Brakstad 
părea potrivită cu starea lui de spirit. Era foarte înalt, dar acum 
părea aplecat, ca și cum o greutate mare l-ar fi apăsat pe umeri. 

Chiar îmi plăcea domnul Brakstad. Întotdeauna mă privea în 
ochi când ne întâlneam pe hol. Dădea din cap, îmi zâmbea, mă 
saluta călduros și mă întreba amabil ce mai fac. Intotdeauna am 
simţit că într-adevăr îi pasă de noi. Acum schimbă câteva 
cuvinte cu Tic-Tac, înainte de a se așeza în spatele microfonului, 


VP - 112 


atingându-l ușor cu un deget. Zgomotul unui scârțţâit sfâșie 
aerul sălii. 

Toată lumea tăcu și-și concentră atenţia asupra domnului 
Brakstad. 

— Bună ziua! 

Sunetul era înfundat. Tic-Tac reglă câteva butoane ale staţiei 
de amplificare. 

— Puteţi să vă găsiţi un loc și să vă așezați, vă rog? 

Acum, sunetul era mai bun. Mai clar. Domnul Brakstad se uită 
la Tic-Tac, încuviinţă și îi făcu semn cu degetul mare în sus. Unii 
oameni le spuneau celorlalţi să facă liniște și, în curând, toată 
lumea tăcu. 

— Mulţumesc! 

Trebuie să fi fost cel puţin două sute de oameni în sală - elevi 
și jurnaliști. Erau și unii părinţi, dar nu-i vedeam pe ai lui Mari. 
Am întâlnit în treacăt privirea lui Oskar, înainte să se uite în altă 
parte. 

— Aș vrea să încep această comemorare cu două minute de 
tăcere. Unul în memoria dragei noastre eleve și prietene, Mari 
Elizabeth Lindgren. Și unul în memoria dragului nostru elev și 
prieten, Johannes Eklund. 

M-am uitat în podea, la picioarele mele. Eram destul de sigur 
că toți ceilalți au făcut la fel. Am încercat să mă forțez să nu mă 
gândesc la ce se întâmplase, pentru că știam că, dacă îmi las 
mintea să rătăcească, aș plânge precum un copil. Nu voiam să 
plâng, nu aici. Nu în faţa tuturor. 

Din când în când mă uitam la ceasul de pe perete. Parcă 
niciodată două minute n-au trecut atât de greu. În jurul meu 
oamenii plângeau, își trăgeau nasurile. Tușeau. Își trăgeau 
nasurile din nou. Când domnul Brakstad spuse în sfârșit 
„mulțumesc”, părea că vocea lui e gata să cedeze, iar el, să 
izbucnească în lacrimi. In sală se auzi un suspin de ușurare. Era 
aproape ca și când nimeni n-ar fi îndrăznit să respire în timpul 
momentului de reculegere. 

Domnul Brakstad afirmă cât de dificil era, cât de greu ne era 
să înţelegem că un astfel de incident se întâmplase în orășelul 
nostru. 

— Nu este ușor să înţelegi sensul a ceea ce se întâmplă când 
te afli în mijlocul tragediei. Totuși, oamenii au o abilitate 
remarcabilă de a trece chiar și de cele mai cumplite momente și 


VP - 113 


a merge mai departe. Oricât de dificil ar părea acum, asta 
trebuia să facem și noi. Ca societate. Ca liceu. Ca prieteni. Acum 
trebuie să avem grijă unii de alţii. Să ne ajutăm reciproc. Golul 
pe care Mari și Johannes îl lăsaseră în urma lor va fi imposibil de 
umplut și nici nu vom încerca. Însă nu-i vom uita. Nu ne vom 
preface că moartea lor nu s-a întâmplat niciodată, pentru că s-a 
întâmplat. Îi vom pomeni și ne vom aminti întotdeauna de ei, 
atât timp cât vom trăi. 

Apoi dădu cuvântul unui psihoterapeut care, practic, doar 
repetă ceea ce spusese domnul Brakstad, pomenindu-i pe dragii 
noștri prieteni plecaţi în ceruri. Vocea ei era blândă și 
plictisitoare, așa că, din cauza epuizării, mi-a fost greu să mă 
mai concentrez. Curând, domnul Brakstad reveni la microfon. 

— AȘ vrea să închei această scurtă comemorare cu un cântec 
care știu că este pe placul multora dintre voi sau poate chiar îl 
iubiţi. Cred că este destul de potrivit pentru o astfel de ocazie. In 
atât de multe feluri! 

Mă temeam că domnul Brakstad intrase online să găsească 
un hit despre pierdere și durere. Ar fi trebuit să ghicesc totuși ce 
melodie urma să transmită Tic Tac în boxe. 

Era cea pe care Imo o compusese special pentru concert. 
Cântecul pe care-l interpretase Johannes. Hitul, balada care îi 
permisese lui Johannes să demonstreze întreaga gamă a vocii 
sale; melodia îi determinase pe toţi să se gândească ce talent 
avusese, ce potenţial. Era un cântec despre Fredheim, despre 
cât de mult iubise locul în care trăise, cât de fericit fusese ori de 
câte ori se întorcea, cât de mult îi lipsise când era plecat. De 
îndată ce am auzit primele note - acordurile pe care le 
cântasem pe chitara mea, cele pe care le interpretasem ca 
trupă -, nu m-am putut abţine. Am început să plâng. Și, când am 
ascultat versurile scrise de Imo, a fost ca și cum ele s-ar fi referit 
direct la Mari și Johannes. 


35. 


La fel ca în ziua precedentă, sora Ceciliei Lindgren deschise 
ușa când Yngve sună la sonerie. 
— Frode este aici? 


VP - 114 


— Ufff, nu! zise Kari-Mette Bjerkaas. 

— Unde este? 

— Nu știu. 

Afirmația îl făcu pe Yngve să se încrunte. 
— A petrecut noaptea aici? 


— Nu. 
— Bine... sora dumneavoastră, este aici? 
— Da, dar 


— Trebuie să vorbesc cu dânsa. 

Bjerkaas ezită o clipă, înainte de a deschide ușa și a-l lăsa să 
intre. 

— Rămâneţi aici, permiteţi-mi să urc la etaj și să o chem! 

Yngve așteptă pe hol ca mama lui Mari să coboare. Când 
Cecilie apăru în sfârșit, arăta ca un cadavru viu - slăbită, cu 
buzele uscate și părul desfăcut. Cecilie Lindgren părea că nu 
dormise deloc de foarte mult timp. 

— Îmi pare rău că vă deranjez din nou! începu Yngve și se 
opri la câţiva metri distanţă de ea. Am doar câteva întrebări, 
dacă îmi permiteţi. 

Cecilie își încrucișă braţele pe piept, așteptând să înceapă 
interogatoriul. 

— Încerc să iau legătura cu soţul dumneavoastră. Știţi unde 
se află acum? 

Cecilie își umezi buzele cu limba. 

— Nu. 

— Nu aveţi nicio idee? 

Dură câteva secunde înainte ca ea să răspundă. 

— Cred că s-ar putea să fie la Oslo, cu fratele său. 

— Ce face acolo? Acum? 

— Nu... nu știu. 

Este o minciună, se gândi Yngve. 

— De ce nu e aici, Cecilie? Cu dumneavoastră? 

Ea închise ochii și-i ţinu așa câteva secunde, înainte de a clipi 
brusc. 

— Frode și cu mine, noi... eram probabil la un pas de 
despărțire înainte... 

Se stăpâni. 

— Nu știu. Totul este așa de... 


VP - 115 


Nu reuși să-și încheie fraza. Probabil nici nu avea răspunsuri, 
se gândi Yngve. | se păru că familia Lindgren nu se confrunta 
doar cu o singură tragedie. Se confrunta cu două. 

— Am nevoie să schimb câteva cuvinte cu soțul 
dumneavoastră, spuse Yngve, regretând că trebuia să se roage 
de ea. Nu-mi răspunde la apeluri. Aveţi cumva numărul de 
telefon al fratelui său din Oslo? 

Cecilie își șterse lacrimile. 

— Vi-l aduc imediat. 

Se răsuci pe călcâie și se duse în camera alăturată. Curând, 
se întoarse cu un post-it galben. Yngve citi clar numărul de 
telefon și numele: Reidar Lindgren. 

— Așa cum v-am spus, nu știu dacă Frode e acolo, dar... este 
un punct de plecare, în lipsă de altceva. 

Yngve îi multumi, apoi adăugă: 

— De cât timp a plecat? 

— A plecat sâmbătă. 

— La ce oră? 

Cecilie oftă adânc. 

— Nu știu. Poate doisprezece? De ce - e important? 

— Cred că nu, spuse el. Voiam doar să știu. 

Yingve zâmbi în treacăt. Era gata să plece, când se răzgândi 
și se întoarse încă o dată spre ea. 

— Cecilie, știți dacă...? 

Işi căută cuvintele potrivite, realizând că probabil nu existau 
într-o astfel de situaţie. 

— Frode a vorbit cu Mari în pauza de la concertul de luni 
noapte. Sau... părea c-ar fi încercat să-i vorbească, dar Mari nu 
voia. Ştiţi de ce? 

Ochii Ceciliei se îngustară. 

— Problemele din familia noastră nu au nimic de-a face cu 
ceea ce s-a întâmplat în noaptea aceea. 

— Sunteţi sigură? 

— Bineînţeles că sunt sigură! răspunse ea tăios. Credeţi că 
soțul meu a omorât-o? Asta spuneţi? De aceea vreți să discutați 
cu el? Credeţi că el a omorât-o? 

— Nu, nue... 

— O iubea! strigă ea. Frode mă iubea... pe mine. Pe noi. 
Familia noastră. Niciodată n-ar fi putut s-o rânească pe Mari. 

— |mi cer scuze, nu am vrut să sugerez asta... 


VP - 116 


— Vă rog, plecaţi! 

Vocea îi tremura. Și avea lacrimi în ochi. 

— Voi n-aveţi un criminal de prins? 

Buza inferioară îi zvâcnea. 

— Sunt sigură că Even a omorât-o. Asta e ceea ce crede toată 
lumea și dumneavoastră staţi aici, spunând că... 

Își duse o mână la gură. Lacrimile îi curgeau pe obraji. 

— Îmi pare rău! șopti Yngve. Nu am vrut să insinuez... 

Cecilie îl privi cu ochii umflaţi și roșii de plâns. 

Yngve își ridică mâinile împăciuitor. 

— A fost... Plec. Îmi pare rău. Acum plec. Vă mulţumesc 
pentru... mulțumesc! 

e 

— N-o poti condamna, spuse Åse. 

Stătea pe bancheta din spate a mașinii, privindu-l în oglinda 
retrovizoare. Nu se știe din ce motiv, purta o cămașă de noapte. 

— Dar eu nu..., începu el. N-am vrut să sugerez că Frode a 
omorât-o. 

A pierde pe cineva așa cum au pierdut membrii familiei 
Lindgren era o experienţă complet diferită de cea prin care 
trecuse el. El avusese timp să se pregătească pentru pierderea 
suferită. Însă Cecilie și Frode nu primiseră niciun avertisment. 
Probabil plecaseră la muncă în dimineaţa aceea, fără să se 
gândească la nimic, doar ca lumea lor să fie spulberată într-o 
clipă, ca și cum ai apăsa pe întrerupător. Murmură iar o scuză, 
sperând că într-un fel sau altul Cecilie putea să-l audă. 

Yngve respiră adânc și formă numărul de telefon pe care ea i-l 
dăduse. 

Un bărbat răspunse imediat. 

Yngve se prezentă. 

— Încerc să iau legătura cu fratele dumneavoastră. Este cu 
dumneavoastră? 

— Nu știu, spuse Reidar Lindgren. Nu în clipa asta, oricum. 
Frode a stat la mine câteva zile, dar momentan sunt la serviciu, 
deci nu știu dacă este acolo chiar acum. 

— Câteva zile, spuneţi. De când, mai exact? 

— Hm... sâmbătă? Da. Sâmbătă. In seara aceea, mergeam la 
o reuniune cu colegii de liceu. Douăzeci și cinci de ani. Vă vine 
să credeţi? 

— Sunteţi departe de apartamentul dumneavoastră? 


VP - 117 


— Vreţi să spuneţi în timp ce vorbim? 

— Da, la asta mă refer. 

— Puțin. 

— V-ar deranja să vă întoarceţi acasă să verificaţi? spuse 
Yngve. Chiar trebuie să vorbesc cu el. Aţi putea să-i spuneţi să 
mă sune? El are numărul meu. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Reidar Lindgren. Altceva, vreau 
să spun? 

Părea nesigur. 

— Depinde ce vreți să spuneți. Dar am câteva întrebări pentru 
dânsul și, în acest stadiu al anchetei, este imperios necesar să 
vorbesc cu persoana care ar fi putut să o cunoască pe Mari cel 
mai bine. 

Bubuitura puternică din fundal păru să-l facă pe Lindgren să 
tresară. 

— Sunt pe un șantier de construcții, explică el. Dar mă voi 
grăbi spre acasă. Să văd dacă pot lua legătura cu Frode pentru 
dumneavoastră. 

— Vă sunt recunoscător, mulțumesc! 

e 

Înapoi la secţie, Yngve o întâlni pe Therese Kyrkjeba lângă 
dozatorul de apă. Bău un pahar, apoi îl umplu din nou. |și puse o 
mână pe pântecul tot mai pronunţat, parcă pentru a ne asigura 
că totul e în regulă. 

— Am vorbit cu un prieten al lui Barre Halvorsen. Se numește 
Victor Ramsfjell. Victor nu era cu Barre în noaptea în care a fost 
ucis, dar afirmă că Barre i-a spus că-l văzuse pe Even Tollefsen 
la o fereastră a liceului, în noaptea crimelor. 

— Știa ce fereastră? 

— Cea din extrema dreaptă. Cea pe care te-ai cățărat. Potrivit 
declaraţiilor lui Victor, Barre era sigur că-l văzuse pe Even. 

Yngve se gândi câteva secunde. 

— Acest caz devine din ce în ce mai ciudat. 

— Știu, răspunse Therese. 

— Mai bine mă duc să văd dacă am primit ceva pe linia de 
urgență. Vreun indiciu despre mănușa de piele? 

— Deocamdată niciunul. Cu excepţia faptului că jumătate din 
populaţia Norvegiei deține una. 


VP - 118 


36. 


După comemorare, se părea că mulţi oameni ar fi avut nevoie 
de un fel de distracţie. La ieșire, am auzit că se organizau 
sesiuni de jocuri online. Alţii mergeau la una din cafenelele din 
centrul orașului, doar ca să se relaxeze. Câţiva dintre ei au 
menţionat că au nevoie de fum. Nu eram sigur de care. 

Mă îndreptam spre bicicleta mea, pe care o lăsasem sprijinită 
de un felinar, când o voce familiară din spatele meu îmi strigă 
numele. M-am întors și i-am văzut pe Oskar, Fredrik și Kaiss 
venind spre mine. 

Am respirat adânc când s-au oprit în faţa mea. La început, 
niciunul dintre ei nu vorbi. Kaiss tropăia. Oskar își trecea o mână 
prin păr și se uita oriunde, numai la mine nu. Fredrik își 
frământa degetele. 

— Cum e? spuse Oskar după un timp. 

— Nu știu. 

Îmi simţeam furia care răzbătea din voce. 

— Corect, zise. 

Nu aveam de gând să-i ușurez sarcina, așa c-am stat în 
picioare acolo, privindu-l, așteptând să înceapă primul. 

— Așadar, am vorbit cu tatăl meu, începu el. Și mi-a spus că 
azi-noapte ai fost praf. 

— Al dracu’ băftos! mormăi Kaiss. 

Lui Oskar încă îi era greu să vorbească coerent, dar continuă: 

— Dacă erai praf când Barre a fost omorât, tu... n-ai fi putut s- 
o faci, spuse el repede, fără să mă privească. 

— Asta e felul tău de a-ţi cere scuze? 

— Presupun, spuse Oskar. 

— Știm că nu poţi să omori pe nimeni, adăugă Kaiss. 

— De unde știți? Cum puteţi să știți? Oare cum poate ști 
cineva ce e capabil să facă dacă e provocat? 

Habar n-aveam de ce tocmai spusesem asta. 

— Vrei să spui...? 

— Nu vreau să spun nimic, l-am întrerupt. Știu doar că în 
acest oraș toată lumea se grăbește să tragă concluzii și eu mă 
confrunt cu probleme grave. Aveţi idee cum e? Aveţi vreo idee 
cum e să simţi că cei mai buni prieteni ai tăi se îndoiesc de tine? 

Niciunul dintre ei nu spuse nimic. 


VP - 119 


— Nu-i deloc plăcut, atât vă pot spune, am continuat. 

Îmi simţeam obrajii arzând. 

— Ne pare rău oricum, spuse Fredrik. Dacă vrei să plecăm, 
plecăm. Noi doar... voiam să te ajutăm, cu tot ce putem. Dacă ai 
nevoie de ajutor, adică sau dacă tu... 

— Fredrik, am spus. Taci! 

M-a privit cu oarecare nesiguranţă. Am oftat adânc. 

— Doar... Bine. Mulţumesc! Apreciez! 

Am mai rămas acolo câteva clipe. Aerul era rece, dar era 
plăcut să-l simt răcorindu-mi obrajii înfierbântați. 

— Nu-mi vine să cred porcăria asta, spuse Kaiss. 

— Nici mie, adăugă Fredrik. Mai ales că Barre a fost omorât 
chiar după ce am vorbit cu el. 

M-am uitat la ei pe rând, unul după altul. 

— Cum...? 

Nu eram sigur ce voiam să-i întreb. 

— Cum a reacționat Barre? Ar fi putut minţi? 

Prietenii mei schimbară priviri rapide. 

— Nu părea să fi minţit, spuse Kaiss. Vreau să spun, chiar nu 
exista niciun motiv pentru care s-o fi făcut, nu? 

Am clătinat din cap. 

— Nu pricep. Pur și simplu, nu pricep. Chiar nimic. 

Un grup de fete trecu pe lângă noi. Fredrik le aruncă o 
ocheadă seducătoare, dar niciuna dintre ele nu întoarse capul 
după el. 

— Atunci trebuie să fi fost altcineva, spuse Oskar. Nu există 
altă explicaţie. 

Am încuviinţat, dar nu m-am putut gândi la cine ar putea fi 
criminalul. 

Dintr-un motiv bizar, m-am gândit la ceva ce spusese Imo 
despre mama mea. „Susanne e posibil să fie la fel de fragilă 
precum o frunză în vânt, dar când se supără, e periculoasă”. 
Mama fusese la concertul din noaptea aia. 

Nici nu mă gândisem s-o întreb. Pe la ce oră plecase. Ce 
văzuse. Cu cine discutase, dacă discutase cu cineva. Nu mă 
gândisem că era important. 

— Ce ai? întrebă Oskar. Ești palid ca o fantomă. 

— Da? 

Îmi simţeam inima bătând puternic. 


VP - 120 


Gândul la mama îmi amintise de tata. Accidentul de mașină. 
Pe Mari o preocupa. Vorbise cu tatăl ei despre asta. Urma să 
discute și cu Ole. Și mama fusese în mașină în ziua aceea. 

— Nu-i nimic. N-am prea mâncat în ultima vreme. A văzut-o 
vreunul dintre voi pe Ida acolo? 

Toţi clătinară din cap. 

Gândul la mama mă făcea să vreau să ajung acasă și să-i 
vorbesc - să văd ce știa. Dar, mai întâi, aveam ceva mai 
important de făcut. 


37. 


— Bine, vă mulțumesc pentru telefon! 

Yngve închise și se frecă la ochi. Bărbatul care tocmai sunase 
la linia de urgenţă îl informase că vecinul său de alături obișnuia 
să poarte mănuși din piele în fiecare zi când ieșea să ia ziarul de 
dimineaţă, cu excepţia zilei de astăzi. 

— Nu știu dacă vă este sau nu de ajutor, dar... m-am gândit 
să vă anunţ doar... 

Yngve era pregătit s-audă o mulţime de bazaconii, dar 
sperase să dea peste ceva mai important. O femeie, probabil în 
vârstă de peste șaptezeci de ani, sunase să sugereze că 
uciderea lui Barre Halvorsen ar fi putut avea legătură cu crimele 
comise în liceu. 

Îi sună telefonul mobil. Era Reidar Lindgren. 

— Frode nu este în apartamentul meu. Nu știu unde e. Nu mi- 
a lăsat niciun bilet, nimic. 

— Așadar, are o cheie a apartamentului dumneavoastră? 

— Da, i-am dat una aseară, înainte să iasă. 

— Știaţi unde se duce? Aseară, vreau să spun? 

— Nu, dar... am avut impresia că iese, știți, doar să petreacă 
o seară în oraș. M-a întrebat dacă știu vreun bar ieftin. Eu nu 
prea ies în oraș, dar știu câteva. Pe aici totul e atât de al 
dracului de scump! 

Nu era neobișnuit să-ţi îneci durerea în alcool, se gândi Yngve 
în sinea lui. După ce murise Åse, băuse și el, dar preferase să fie 
singur. Oamenii fac pace cu moartea în diferite feluri. 


VP - 121 


— În primul rând, de ce a venit la dumneavoastră? întrebă 
Yngve. 

O clipă, la telefon se lăsă tăcerea. 

— Nu știu ce s-a întâmplat, mărturisi Reidar Lindgren în cele 
din urmă. Dar cred că avea de-a face cu familia. Cu Cecilie. 
Avuseseră un fel de cădere. Cel puţin, asta am crezut. 

— Au mai existat vreodată probleme în căsnicia lor? 

— Nu, din câte știu eu. Nimic grav, oricum. Însă de data 
asta... Nu l-am văzut niciodată astfel. Atât de... furios. Atât de 
tulburat. 

— L-aţi întrebat de ce? 

— Da, dar nu a vrut să vorbească despre asta. l-am respectat 
dorința. 

— Bine. Vă mulțumim pentru telefon și ajutor! Dacă îl vedeți, 
îl rugaţi să mă sune? 

— Așa voi face. 

— Mulţumesc! 

Așadar, Frode Lindgren era supărat, se gândi Yngve. Pe soţia 
lui, în primul rând. Dar chiar dacă era supărat pe Cecilie, Frode 
se întorsese totuși în Fredheim la două zile după ce părăsise 
domiciliul conjugal, pentru a merge la concert. O sunase de 
câteva ori pe fiica sa, dar Mari nu-i răspunsese la apeluri, 
așadar, probabil tocmai de aceea era supărat. Voise să-i 
vorbească. Dar fiica lui, dintr-un anumit motiv, nu acceptase să 
discute cu el. 

Raportul preliminar al autopsiei veni puţin mai târziu. Mari 
murise asfixiată și avusese și trei coaste fracturate, nu două, 
după cum sugerase iniţial coordonatoarea echipei de 
criminaliști. 

Mai era un detaliu care i se păru suspect lui Yngve. 

Mari fusese bătută înainte să moară. Nu foarte tare, dar 
suficient încât buza superioară să-i fie spartă. Probabil nu fusese 
mai mult decât un pumn. Apoi criminalul își pusese mâinile în 
jurul gâtului ei și o strangulase. Totul sugera că acesta devenise 
furios, apoi violent și, ulterior, își regretase faptele. Nu la fel se 
întâmplase în cazul lui Johannes Eklund sau al lui Barre 
Halvorsen. 

Uciderea lui Mari e cheia tuturor crimelor, se gândi Yngve. 
Trebuie să fie. 


VP - 122 


Autopsia lui Johannes Eklund nu dezvălui nimic din ceea ce nu 
deduseseră deja. El fusese omorât în bătaie cu un obiect ascuţit 
și dur, dar până acum nu avuseseră niciun indiciu solid referitor 
la locul în care ar putea fi cutia pentru microfoane. 

Tipul surprins în imaginile camerelor de supraveghere 
rămăsese încă neidentificat, dar foarte mulți încă nu fuseseră 
intervievaţi pentru a doua oară. Încet, dar sigur, avansau în 
direcţia cea bună. Cel puţin, așa îi tot spunea Âse. 

Optsprezece persoane - optsprezece bilete vândute în 
noaptea concertului - încă nu fuseseră verificate. Fie ele nu 
contactaseră încă poliţia - deoarece considerau probabil că n- 
aveau ceva special de declarat și prezentau prea puţin interes; 
fie prezentau interes, pentru că nu se grăbiseră să ajute. Asta 
însemna că aveau ceva de ascuns sau protejau pe cineva. 

Telefonul fix sună din nou. Yngve se pregăti pentru încă un 
„Sfat valoros”. 

Totuși, sări în picioare când apelantul își spuse numele: Ivar 
Morten Tollefsen. /mo. 

După o scurtă pauză, Imo vorbi: 

— Trebuie să vă mărturisesc ceva. 


38. 


ACUM 


Procurorul, domnișoara Hâkonsen, se plimbă în sus și-n jos 
prin faţa mea cu un pahar cu apă în mână. Al meu este gol, așa 
că-l umple. 

— Așadar, chiar dacă Ida Hammer refuzase să te întâlnească 
sau să-ți vorbească, te-ai dus totuși la ea acasă? 

— Da. 

— De ce? 

— Fusese cea mai bună prietenă a lui Mari. Am crezut că mă 
poate ajuta. 

— Și te-a ajutat? 

Mă gândesc la lda o secundă. N-o văzusem în sala 
tribunalului. Ştiam că îi fusese greu după moartea lui Mari și 
după... 

VP - 123 


Îmi dreg vocea și spun: 
— Păi, da. Și nu. 


39. 


Mai fusesem o dată la ea acasă. La câteva săptămâni după ce 
Mari îmi luase interviul. Mă invitase s-o însoțesc la o petrecere. 
Fusese prima dată când făceam cunoștință cu prietenii ei. li mai 
văzusem, desigur, la liceu și prin Fredheim, dar nu făceau parte 
din cercul meu de prieteni; însă după noaptea aceea, brusc, ei 
au început să facă parte și din anturajul meu. 

A doua zi aveam un meci de fotbal, așa că am refuzat băutura 
care era la discreţie. Nici nu puteam rămâne până târziu. Aveam 
un meci important cu Ham-Kam, echipă de top. 

Eu și Mari ne-am sorbit din priviri toată seara și ne-am simţit 
de parcă amândoi știam că ceva urma să se întâmple mai târziu 
în noaptea aceea. Când eu a trebuit să mă retrag, ea a plecat 
împreună cu mine și privirile pe care i le-au aruncat prietenele 
ei, cele care spuneau „vrem să știm totul”, doar mi-au confirmat 
bănuielile. 

Am condus-o acasă. 

În noaptea aceea, au fost câţiva stropi de ploaie, dar nu era 
frig. Tunetul bubuia în depărtare, cu fulgere ciudate ce 
străpungeau norii întunecațţi. Părea că cerul reflecta tensiunea 
electrizantă dintre noi. Și, undeva pe drum, mâinile ni s-au 
întâlnit. Ș 

Ne-am oprit în faţa casei ei și am vorbit ore întregi. In șoaptă, 
pentru că nu voiam să ne audă nimeni. Și acolo ne-am sărutat 
pentru prima dată. Un sărut nevinovat, la început, apoi din ce în 
ce mai intens. Emoţiile din mine creșteau și descreșteau la cote 
maxime, și în timp ce mă întorceam acasă după aceea - mult 
mai târziu decât voia antrenorul meu -, mă simţeam ca și cum 
tot corpul îmi zâmbea. 

M-am întins în pat cu gândul la Mari. Am retrăit sărutările, 
căldura corpului ei, vocea ei tandră și tristă când mi-a spus că 
trebuie să plece, c-ar fi trebuit să fie demult în pat. „Taică-miu o 
să mă omoare”, spusese ea. 


VP - 124 


Acum, nimeni nu a răspuns când am sunat la soneria Idei. Am 
făcut un pas înapoi și am privit ferestrele de sus. Perdelele nu se 
mișcau. Niciun sunet nu răzbătea din interior. 

— Ida? 

Am tușit și am încercat din nou, strigând-o ceva mai tare de 
data asta, înainte de a suna la ușă încă o dată. Am auzit pe 
cineva deschizând fereastra de la etaj. 

Ida scoase capul afară. Ochii îi erau roșii și umflaţi de plâns. 

— Bună! am spus, cam stângaci. 

Ida n-a răspuns, dar ochii i se întunecaseră de furie. 

— Pot să vorbesc cu tine? 

— Despre ce? 

Vocea ei era întotdeauna puţin nazală, dar acum suna și mai 
rău, venind de sus. 

Am ridicat din umeri. 

— Ce crezi? 

Ea nu răspunse. 

— Nu i-am omorât eu. 

— Și de ce ar trebui să te cred? 

— De ce nu? 

M-am uitat fix la ea. 

— Chiar am ţinut mult la Mari, știi doar. Cred, probabil... 

Nu, nu puteam folosi cuvântul pe care eram gata să-l spun. 
Era atât de ușor să foloseşti cuvinte mari despre cei morţi. 

— Cineva a spus că te-a văzut la liceu. 

Am oftat. 

— Nu-i adevărat. Am fost acasă toată noaptea. 

Ida nu răspunse. 

— Te rog, coboară! Am nevoie să vorbesc cu tine. 

Nu părea că va închide fereastra. Cel puţin, nu la început. M- 
am uitat în sus, implorând-o din priviri. Nu intenţionam să 
renunţ. Apoi, ceva din masca ei dură s-a schimbat. Faţa i s-a 
îmblânzit, iar Ida și-a dat ochii peste cap. 

— Atunci așteaptă un minut. 

A fost nevoie de cinci minute până să întredeschidă ușa și să- 
și scoată capul afară. Mi-am dat seama că se aranjase. Ochii îi 
erau mai strălucitori, își dăduse cu fond de ten. Și purta alt top. 
M-am abținut să mă uit la sânii ei; păreau să fi fost îndesați într- 
un sutien mult prea mic. 


VP-125 


Ida nu-mi deschise ușa larg și nici nu mă invită să intru. Părea 
că voia să mă ţină la distanţă, astfel încât să poată închide 
repede ușa, dacă mă hotărâm s-o atac din senin. 

— Despre ce vrei să vorbim? 

— Despre Mari, evident, am spus eu, oftând. Încerc să aflu ce 
s-a întâmplat. 

Oare? Nu eram sigur. 

— Dar asta nu e treaba poliţiei? 

— Da, dar și eu am nevoie de niște răspunsuri. Și tu ai 
cunoscut-o cel mai bine. 

Ida se mulţumi doar să mă privească. 

— Nu putem discuta măcar? am insistat. Să vedem dacă nu 
ne vine o idee nouă? 

Din nou, Ida se mulţumi să mă privească din cap până-n 
picioare. Mă evalua. Ştiam că mă plăcea, pe bune. În cele din 
urmă, îmi deschise larg ușa și mă lăsă să intru. 

— Bei ceva? mă întrebă ea în timp ce mă descălțam. Cred că 
avem doar cola și lapte. 

— Nu, mulțumesc! 

— Hai să ieşim prin spate, vreau să fumez. 

Am urmat-o prin casă și am ieșit pe verandă. Se părea că Ida 
stătuse toată ziua aici, sub o pătură. Telefonul ei mobil era pe 
bancă. Pe unul dintre scaune se aflau pernuţe. Scrumiera era 
aproape plină, gata să dea pe dinafară. 

Ida a găsit o altă pernuţă pentru mine și ne-am așezat. 

— Ida, ce naiba se întâmplă? 

Ida oftă adânc. 

— Nu știu. 

— Probabil Mari ţi-a spus ceva despre... mine. De ce s-a 
despărțit de mine, așa, din senin. De ce nu mi-a mai vorbit după 
aia. 

Ida mă privi în treacăt; bătu cu degetul pachetul de ţigări și-și 
scoase una. O aprinse. 

— Sincer, atitudinea ei mi s-a părut cam dură. 

Am așteptat să continue. 

— Și a fost cam ciudat că n-a vrut să spună nimic. 

Suflă fumul de ţigară. 

— Dar i-am promis că o voi ajuta să... 

Oftă. 

— Să ce? 


VP - 126 


— Să te ţin departe de ea. 

Am simţit cum ochii mi se măresc de uimire. 

— Ce vrei să spui? 

— În ultimele zile înainte... să fie omorâtă, Mari a fost aici, cu 
mine. 


— A fost? 
— Da. 
— Deci...? 


Nu mă puteam hotărî ce întrebare să-i pun mai întâi. 

— A dormit aici? 

Ida încuviinţă și trase încă un fum. 

— Nu cred că era în relaţii bune cu părinţii ei. Sau... nu știu. 

— Mari a fost... aici, când ar fi trebuit să fie la liceu? 

— Da, zise Ida 

— Dar... era bolnavă? 

— Nu. Nu părea. 

— De ce nu voia să-mi vorbească? Ţi-a spus? 

Ida respiră adânc. 

— Chiar nu știu. Dar, hei, Mari a fost prietena mea! Dac-o 
puteam ajuta în vreun fel... 

Am avut nevoie de câteva secunde pentru a asimila ce-mi 
spusese lda. 

— Îi era teamă de mine? Nu-i așa? 

— N-a fost vorba de asta. Cred că pur și simplu nu voia să-ţi 
vorbească. 

— Nu era... altcineva, nu-i așa? 

— Vrei să spui - dacă era îndrăgostită de altcineva? 

Ida a zâmbit când am încuviinţat. 

— Nu, Even. Nu era. Mari mi-ar fi spus asta. 

Ida mai trase un fum de ţigară. Pentru câteva clipe, am rămas 
acolo în tăcere. 

— Era foarte diferită în ultimele zile, mărturisi Ida în cele din 
urmă. 

— Cum diferită? 

— Ca și cum... ei bine, ca și cum n-ar fi fost în apele ei, dacă 
știi la ce mă refer. 

Ida suflă fumul de ţigară drept în sus. M-am uitat cum vântul 
care adia blând îl destrăma ușor, îndepărtându-l în văzduh. 

— La un moment dat s-a pierdut. 

— Cum așa? 


VP - 127 


— Toate apelurile telefonice - de la tine. De la tatăl ei. Nu voia 
să vorbească cu nimeni, iar telefonul ei nu se mai oprea din 
sunat. Brusc, a dat cu el de pereţi. Ecranul i s-a spart aproape 
complet și probabil și ceva din interior, pentru că mai târziu nu l- 
a mai putut deschide. 

M-am prăbușit pe scaun. Nu mi-o puteam imagina pe Mari 
acţionând astfel. 

De ce nu-și închisese telefonul? 

Ida se frecă la ochi, de parcă fumul de ţigară o deranja. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— În ziua în care s-a despărţit de tine. 

Sâmbătă, mi-am spus. 

— Apoi a regretat. A început să plângă și tot tacâmul. M-a 
convins să-i duc telefonul la service. 

— N-a vrut să se ducă singură? 

— Nu, n-a vrut să iasă din casă. Nici din camera mea. 

— Pentru că îi era teamă să nu mă întâlnească din întâmplare, 
nu-i așa? 

— Da, a spus Ida. Ceva de genul. Sau să nu dea peste părinţii 
ei. Nu știu. 

— Ce se întâmpla cu părinţii ei? 

— Habar n-am. N-a vrut să vorbească despre asta. Cecilie mi- 
a trimis mesaje întrebându-mă dacă știu unde este Mari. 

— l-ai spus? 

— Bineînţeles. Trebuia. l-am spus și despre telefonul stricat, 
astfel încât să nu-și facă griji dacă nu va primi un răspuns. 

Telefonul Idei vibră. Ea verifică să vadă cine era, dar nu 
răspunse. 

— Ai fost la concert? 

— Da. 

— Ai vorbit cu Mari după aceea? 

— Nu, știam că urma să-i ia interviu lui Johannes, așa că eu și 
Elise am plecat. 

— N-ai observat nimic suspect la ieșire? 

Ida clătină din cap. 

— Poliţia m-a întrebat același lucru și am încercat să mă 
gândesc. Dar nu s-a întâmplat nimic - nu era nimic diferit. Toată 
lumea era fericită. Fusese un concert reușit. 

M-am foit puţin pe scaun. 


VP - 128 


— Atunci criminalul trebuie să fi plecat printre ultimii. Cu 
excepţia cazului în care cineva și-a uitat ceva și s-a întors. 

— Posibil. 

M-am gândit la declaraţia lui Yngve Mork, de la conferința de 
presă - despre criminalul care ieșise pe una dintre ferestrele de 
la etaj. 

— Cine să fi rămas în urmă, în afară de tipii care făceau parte 
din trupă? mi-am spus mai mult mie decât Idei. 

— Probabil portarul. 

M-am uitat la ea. 

— Tic-Tac? 

Ea încuviință. 

— Era acolo în noaptea aceea. L-am văzut. Și are toate cheile. 

M-am gândit. Și mi-am amintit că observasem ceva în ochii lui 
în dimineaţa în care ajunsesem la liceu și o văzusem pe lda 
prăbușindu-se pe jos de durere. Crezusem că era în stare de 
șoc, dar ar fi putut fi altceva? Teamă? Remușcare? Neliniște? 

Tic-Tac era genul de tip despre care-mi puteam imagina că 
stă cu ochii pe toate fetele din liceu. Oare o văzuse pe Mari în 
noaptea aceea, vorbise cu ea și apoi... se dăduse la ea? 

N-aveam de unde să știu. 

— Cât de bine îi cunoști pe părinţii lui Mari? 

— Ei bine, știi, eram acasă la ei tot timpul. Cecilie este pentru 
mine ca o a doua mamă. 

— Cred c-aș putea merge să-i văd, am zis. Vrei să vii cu mine? 


40. 


Din nu știu ce motiv, Ida trebui să-și schimbe din nou hainele. 
Când, în cele din urmă, reveni lângă mine, îmi spuse că nu voia 
să meargă, dar știa că la un moment dat tot va trebui să-i vadă 
pe părinţii lui Mari, așa că de ce să nu termine odată? 

Și eu mă temeam. Mă întrebam cum se vor simţi Frode și 
Cecilie să mă revadă. Dacă vor suporta să dea ochii cu mine să- 
mi vorbească. Mă bucuram că Ida mă însoțea. 

Când ne-am apropiat de casa lor, m-am gândit la prima dată 
când Mari mă invitase la cină. Cum ne-am așezat la masă și am 
început să mâncăm - file de cod la cuptor cu mazăre, cartofi și 


VP - 129 


şuncă -, și cum toţi mă studiau cu atenţie. Abia după masă am 
înţeles de ce. 

— N-ar trebui să ţii tacâmurile așa, spusese Mari, tachinându- 
mă. 

— Așa cum? 

— Așa ca și cum ai schia, iar cuțitul și furculiţa ar fi bețele tale 
de schi. 

— A, da? 

Mari râsese. 

Se părea că părinţii mei nu se deranjaseră niciodată să mă 
înveţe cum trebuie să ţin tacâmurile. M-am asigurat c-am 
învăţat bine lecţia, pentru data viitoare când voi lua masa cu 
iubita mea. Totuși, de atunci n-am mai fost niciodată invitat la 
masă și de fiecare dată când mergeam acolo s-o iau pe Mari sau 
doar s-o vizitez, simţeam întotdeauna o anumită răceală dinspre 
părinţii ei. Cecilie, mai ales, era foarte rezervată. 

— Tu și Mari eraţi diferite, i-am spus Idei, în timp ce mergeam 
alături de ea, împingându-mi bicicleta. 

Mari nu era deloc interesată de blogging sau modă; era 
serioasă în privinţa îndatoririlor școlare și știa deja ce voia să 
facă cu viaţa ei. Se pare că cea mai mare îngrijorare a Idei era 
cum să se îmbrace și dacă hainele respective o făceau să pară 
destul de sexy. 

— Cum adică, diferite? 

Am încercat să găsesc cuvintele potrivite - unele care nu 
păreau condescendente sau lipsite de respect. 

Ida mi-a sărit în ajutor. 

— Cred că suntem. Sau... cred că eram. Dar nu e un lucru 
bun? Să fii complet diferit și totuși să-l placi pe celălalt? 

M-am gândit o clipă la prietenii mei. Dintre noi toți, doar eu 
jucam fotbal. Fredrik era singurul copil la părinţi și era foarte 
răsfăţat. Kaiss era musulman credincios. Oskar era schior de 
fond. 

Dap, era un lucru bun. 

— Așa că zi-mi, am început, ce făceaţi voi în ultimul timp la 
liceu? 

— De ce vrei să știi? 

— Mă interesează ce făcea Mari în ultimele zile... 

Ida se gândi o clipă. 

— Studiam Strigoii la literatura norvegiană. 


VP - 130 


— Ibsen. 

— Da, cred că ăsta era numele tipului. 

Ida își dădu ochii peste cap. 

— Atââât de plictisitor! 

Am zâmbit. 

— Făceam ceva rahaturi la gramatică în limba engleză. Ne 
luam probe de sânge și chestii d-astea la biologie. Probe de 
sânge una alteia. Greţos! 

Mi-am amintit că făcusem același ore anul trecut. Chiar îmi 
plăcuse. 

Curând am ajuns acasă la Mari. Am respirat adânc și am 
încercat să-mi fac curaj. Așa cum spusese Ida mai devreme, mai 
bine să terminăm odată. 

După ce am sunat la ușă, ne-a deschis o femeie pe care n-o 
mai văzusem. 

— Bună ziua! Mă întrebam dacă părinţii lui Mari sunt acasă? 
Sunt Ida - cea mai bună prietenă a lui Mari. 

— Sigur, spuse femeia, înainte de a-mi arunca o privire lungă, 
ca și cum se întreba ce căutam și eu acolo. 

Dacă nu știa deja cine sunt, n-aveam să-i spun. 

— Frode nu e acum aici, dar mă voi interesa dacă Cecilie vă 
poate primi. Așteptaţi o clipă. 

Femeia închise ușa. Ida și cu mine am schimbat o privire. 
Niciunul dintre noi nu știa la ce să se aștepte. Auzisem unii 
oameni spunând că pierderea unui copil era cel mai rău lucru 
care se putea întâmpla. Că era imposibil să-ţi imaginezi durerea, 
doar dacă ai trăit-o chiar tu. 

Am așteptat câteva minute, apoi ușa s-a deschis din nou. 
Cecilie stătea acolo, în faţa noastră. Întâi n-a avut ochi decât 
pentru Ida, apoi i-au dat lacrimile. După aceea a început să 
suspine, la fel și Ida. S-au îndreptat una spre cealaltă și s-au 
îmbrățișat un minut sau chiar mai mult. Se părea că amândouă 
se agățau una de cealaltă cu îndârjire, plângând și 
îmbrățișându-se. Eu stăteam acolo în faţa casei, pe ultima 
treaptă, neștiind unde să mă uit sau ce să fac. 

Când se desprinseră din îmbrăţișare, Cecilie îi șterse Idei 
lacrimile de pe obraji și-i aranjă o șuviţă rebelă pe după ureche. 

Apoi mă văzu. 

Și totul se schimbă. 


VP - 131 


O împinse deoparte pe Ida. Tristeţea copleșitoare făcu loc 
unei furii oarbe, care părea să crească în fiecare secundă. Se 
chinui să-și găsească cuvintele, în timp ce se holba la mine. Ca 
un boxer care așteaptă să sune clopoţelul la sfârșitul unei runde 
de box. Voiam să spun ceva, să găsesc cuvintele potrivite 
pentru a calma durerea pe care o vedeam în ochii ei. O durere 
pe care credea că eu i-o provocasem. 

Cecilie se uită cu groază la mine, apoi la Ida - ca și cum nu 
înțelegea cum Ida - /da - ar fi putut s-o trădeze astfel. 

— Cecilie. Eu nu... 

— Du-te! spuse ea, cu vocea tremurândă. Doar pleacă! 
Amândoi. Dispăreţi de aici! 

— Cecilie, încercă să-i explice Ida, dar mama lui Mari îi aruncă 
o privire la fel de aspră precum cea pe care mi-o adresase mie. 

Ida își ridică mâinile împăciuitoare și cobori scările. 

— Plecăm. Am vrut doar să... 

Se stăpâni să continue. Mama lui Mari îmi mai aruncă o privire 
plină de ură. Apoi intră în casă și trânti ușa. 


41. 


ACUM 


Am nevoie la toaletă, dar știu că mai e mult până la finalul 
interogatoriului. Alung gândul departe. 

— Serios, spune procurorul Hâkonsen. Ce te așteptai să se 
întâmple? Îţi imaginai că mama lui Mari te va primi cu braţele 
deschise? Nu credeai că auzise zvonurile? 

— Recunosc, a fost o tâmpenie. Dar căutam răspunsuri și 
chiar am crezut că Cecilie poate mă putea ajuta. 

— Chiar și în momentul ei de durere? 

— Păi, da. Și am simţit că era cel mai bun lucru pe care-l 
puteam face. 

— Cel mai bun lucru pe care-l puteai face, repetă domnișoara 
Håkonsen, de parcă nu-i venea să-și creadă urechilor. 

— Știu că pare o prostie, dar sperasem că se va uita în ochii 
mei și va vedea că nu i-aș fi putut ucide fiica. 

— Sună cam naiv, dacă mă întrebi. 

VP - 132 


— Acum îmi dau seama. Dar atunci mă gândeam că dacă ar 
putea doar să mă vadă și să-mi vorbească, ar înțelege. Un 
criminal ticălos, cu sânge rece, n-ar fi putut merge la părinţii 
victimei sale. 

— Și acela nu erai tu. 

— Nu, nu eram eu. 

— Cum te-a făcut să te simţi reacţia ei? 

Am oftat lung. 

— De rahat. Scuze! adaug imediat. Sigur, am fost trist și rănit. 
Și puţin șocat, oricât de ciudat ar părea. 

— Dar în ziua aceea, pentru tine șocurile erau departe de a se 
fi terminat, nu-i așa? 

Îmi dau seama că se referă la Imo. Încuviinţez și spun: 

— Da, așa-i. 


42. 


ATUNCI 


Ida și cu mine de abia dacă am scos un cuvânt la întoarcere. 

— Vrei să intri? m-a întrebat ea când am ajuns iarăși în faţa 
casei ei. Fac un smoothie excelent, dac-ai chef. 

Tonul vocii ei sugera că întrebarea exprima mai mult decât 
simpla îngrijorare și nevoia de a fi cu cineva. Am încercat să-i 
descifrez privirea. 

— Credeam că ai doar lapte și cola? 

Ida îmi zâmbi. 

— Altă dată, poate. Acum trebuie să mă duc acasă. 

Ida mă înlănţui cu brațele și mă ţinu așa multă vreme. Era 
atât de bine să primeşti o îmbrăţișare! Și era atât de bine la 
pieptul Idei! Mirosea frumos și era moale. 

— Mulţumesc că m-ai condus acasă! îmi șopti ea la ureche. 

— Nicio problemă, am spus, îndepărtând-o cu blândeţe. 
Mulţumesc pentru că ai venit cu mine în vizită la... 

Am dat din cap spre drumul pe care tocmai venisem. 

— Nu fi supărat pe ce-a spus Cecilie. E înnebunită de durere, 
de la ce s-a întâmplat. 


VP - 133 


Am încuviinţat, deși nu știam cum să nu fiu supărat că eram 
considerat criminal, fără să am șansa să mă apăr. 

— O, și încă ceva, spuse ea, tocmai când mă urcam pe 
bicicletă. Ai mei sunt plecaţi în seara asta, așa că m-am gândit 
să dau o mică petrecere - pentru unii dintre prietenii lui Mari. Și 
ai lui Johannes, adăugă ea repede. Dacă tu și prietenii tăi aţi 
vrea să veniţi, ei bine... sunteţi bine-veniți. 

Am ezitat. 

— Nu este o petrecere în adevăratul sens al cuvântului, 
adăugă ea. Mai mult o reuniune... să vorbim despre ce s-a 
întâmplat și să ne petrecem timpul împreună. 

— Mulţumesc! Mă voi gândi la asta. 

Ida zâmbi - un zâmbet larg, frumos. Apoi intră în casă. Nu mai 
părea tristă. 

e 

Am simțit aroma de brânză topită pe pâine prăjită chiar 
înainte de a intra în bucătărie. Uneori părea că mama nu 
mănâncă niciodată nimic, așa că am presupus că îl voi găsi pe 
fratele meu acolo, în bucătărie, pilit, cu ochii lipiţi de ecranul 
telefonului mobil. 

— Bună! 

Vocea mamei era veselă și vioaie. M-am întrebat dacă există 
prin casă un pahar cu cuburi de gheaţă în el. 

Inainte să ajung la ușa bucătăriei, am auzit lăbutele lui GP 
zgâriind podeaua. Lătră și imediat ce-am deschis ușa, sări în sus 
de bucurie, dând din coadă. L-am mângâiat și i-am spus ce 
drăgălaș și iubitor era. 

Tobias însă n-avea nimic. Stătea aplecat deasupra farfuriei de 
mâncare, purtând șapca de baseball cu cozorocul întors la 
spate. Plescăia zgomotos cu gura plină. Mama se sprijinea de 
blatul de la bucătărie, lângă el. Avea un zâmbet strălucitor și, 
da, un pahar în mână. 

— Unde ai fost? 

— Ici-colo. Mai avem brânză topită pe pâine prăjită sau curul 
ăsta cu grăsime a ras-o pe toată? 

Am făcut semn spre fratele meu. El și-a ridicat capul și mi-a 
adresat un zâmbet exagerat, cu gura plină de mâncare. 

— Dumnezeule, ești dezgustător! 

— A mai rămas o felie, spuse mama și-mi arătă plita de pe 
aragaz. Pot să-ţi mai fac, dacă vrei. Tobias, ai terminat de 


VP - 134 


mâncat sau vrei să-ți mai fac și ţie pâine prăjită cu brânză 
topită? Nu-i niciun deranj. 

Fratele meu nu răspunse. 

Stratul gros de brânză topită se întindea delicios pe pâinea 
prăjită. Am luat felia și am mușcat-o. Era perfect gătită, avea 
exact cantitatea potrivită de ketchup sub șuncă și puţin oregano 
presărat deasupra. Dumnezeule, ce bine era să mai mănânc 
ceva fără să simt că mi se întoarce stomacul pe dos! 

Am mestecat, observându-l pe fratele meu câteva clipe. Acum 
era cu cel puţin un cap mai înalt decât mama. M-am întrebat 
cum îi merge. Dacă era fericit. Nu părea să-i pese că hainele îi 
erau adesea un pic murdare și mirosea a transpiraţie de la 
câţiva metri. Își trăia viaţa online, stând toată ziua în camera lui, 
jucând. Ştiam că vorbea cu prietenul lui Ruben aproape zilnic, 
dar habar n-aveam dacă avea alţi prieteni - cu care să fi vorbit 
de fapt faţă în faţă. 

Ar trebui să ai grijă de el, m-am gândit. Ar trebui să-l scoţi în 
oraș, să-l prezinţi oamenilor. Dar nu era ușor. Să fac naveta dus- 
întors la Lillestrøm de câteva ori pe săptămână îmi lua mult 
timp. Și apoi mai erau Mari și colegii mei. Ziua avea doar 
douăzeci și patru de ore. Totuși, mă simţeam nasol pentru el. Și 
vinovat. 

Mi-a sunat telefonul. Era Imo. 

— Cum e? am zis. 

— Even, începu el. 

Era ceva tăios în vocea lui. 

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat, brusc îngrijorat. 

— Înainte de a mai spune altceva, acum este important să mă 
asculți. Poţi face asta, Even? 

Eram confuz. Imo nu vorbea niciodată așa. 

— Da, desigur. Ce este? Ce s-a întâmplat? 

— Nu te agita, dar poliţia vine glonț să mă vadă. 

— Poliţia? am exclamat. De ce? 

Am simţit un nod uriaș cum mi se strânge în stomac. 

— Nu este ceea ce pare. Dar știi mănușa din piele pe care-o 
caută poliţia? 

— Da... 

Au trecut câteva secunde până când Imo vorbi din nou: 

— Mănușa aia e a mea. 


VP - 135 


43. 


— Imo, ce naiba vrei să spui? 

Acum mi-era greu să mai respir. Am observat că mama și 
Tobias se întorseseră să mă privească. 

— Ei bine, cel puţin cred că îmi aparţine, continuă Imo. 
Tocmai am sunat la poliţie să le spun. 

— ȘI...? 

Gândurile îmi erau împrăștiate peste tot. 

— Ti-au fost furate sau ceva de genul? 

— Probabil, a răspuns. Știu doar că le-am purtat înainte de 
concert, când am cărat clapele și tot restul în școală, și că nu le- 
am putut găsi mai târziu când plecam acasă. Nu știu dacă 
cineva mi le-a furat. Și nici nu le-am căutat atât de mult. Am 
crezut că le voi găsi a doua zi. În noaptea aceea, după concert, 
chiar voiam să ajung mai repede acasă. 

Am așteptat să-mi povestească mai multe. 

— Am crezut că e mai bine să fiu sincer și deschis cu poliţia. 
M-am gândit că cel mai bine este să-ţi spun și ţie, în caz că 
zvonurile circulă repede. Știi cum merg lucrurile aici. 

Da, chiar știam bine. 

— Nu-ţi face griji, campionule! Totul va fi bine. 

— Să sperăm. 

— Este. Va fi. 

După ce-am închis telefonul, i-am pus la curent pe mama și 
pe Tobias cu povestea lui Imo. Tobias își termină de băut 
paharul de lapte și apoi urcă la etaj, fără să spună o vorbă, în 
timp ce mama păru să se retragă - undeva departe, în mintea 
ei. Ochii își pierduseră strălucirea și avea o privire îngrijorată. 

— Vreau să știu ceva, i-am zis. 

Avu nevoie de un moment sau două pentru a-și da seama că-i 
vorbeam. 

— Hm? 

— Când ai plecat de la liceu în noaptea aia, după concert? 

Mama mă privi, nedumerită. 

— Am plecat imediat. 

— Te-ai dus direct acasă? 

Prin „acasă” voiam să spun apartamentul lui Knut. 

Păru să înțeleagă. 


VP - 136 


— Mhm... 

— La ce oră ai ajuns acolo? 

— Nu știu. Nu m-am uitat la ceas. De ce întrebi? 

— Ai mers singură acasă? 

— Da. Ce-i asta? De ce mă simt brusc ca și cum aș fi 
interogată? 

Nu știam cum să-i răspund, așa că am spus doar: 

— Doar mă întrebam. 

Ea pufni. 

— Într-o bună zi, o să ajungi un poliţist excelent. 

M-am întrebat dacă Yngve Mork vorbise deja cu ea sau dacă 
ea se oferise să meargă la secția de poliţie. Eram gata s-o 
întreb, dar mama bău dintr-o înghiţitură restul de băutură pe 
care-l mai avea în pahar și se întoarse să-și pregătească alta. 

e 

Când Oskar sună la ușă puțin mai târziu, mama zâmbea din 
nou. Îmi dădeam seama că e cherchelită. Pe hol, îl întâmpină cu 
un zâmbet larg pe cel mai bun prieten al meu. 

— Oskar! strigă ea. Ce mă bucur să te revăd! Ce mai faci? 

l-am aruncat o privire rapidă care spunea „nu exagera, 
mamă”, dar ea în mod clar n-a înţeles aluzia. Voia să știe ce 
intenționam să facem acum, ce planuri aveam pentru mai 
târziu. Nu știu de câte ori am spus „mamă” cu o voce tăioasă, 
dar asta n-a oprit-o. În cele din urmă, am reușit să-l trag pe 
Oskar departe de ea și să coborâm în camera mea. 

Timp de aproximativ o oră, am mâncat chipsuri și am jucat 
Call of Duty. Mă simțeam foarte bine să fac din nou ceva normal 
și obișnuit. Am stat totuși departe de conversațiile de chat de pe 
grup, deoarece nu voiam să comunic cu nimeni. 

Telefonul lui Oskar sună după ce ne jucaserăm ceva vreme. 
Prietenul meu cel mai bun privi ecranul, dar hotărî să-l ignore. 

— E mama mea, încearcă să se bage în seamă cu toate astea. 

— Să se bage în seamă cu ce? 

Oskar oftă adânc. 

— Cu tot ce s-a întâmplat, ea... ea crede c-ar trebui să rămân 
acasă. 

— l-e teamă. 

— Da, și... 

Mă privi repede, apoi se întoarse la monitor. 

Mama lui se teme de mine. Se teme că i-aș face ceva fiului ei. 


VP - 137 


Nu-mi venea să cred. Dar, din nou, nici n-o puteam 
condamna. Potrivit multor oameni din Fredheim, eram capabil 
de o triplă crimă. M-am gândit o clipă la lucrurile pe care le 
spusesem prietenilor mei mai devreme în cursul zilei - oricine 
este capabil să fie criminal. Oare chiar era adevărat? Oare 
mama mea, de exemplu, ar putea ucide? Oskar ar putea? Eu aș 
putea? 

Chiar nu știam. 

Și, probabil, asta mă speria cel mai mult. 


44. 


Cea mai mare sală de conferințe a Centrului de Arte din 
Fredheim era dotată corespunzător pentru o anchetă a poliţiei. 
O tablă albă, magnetică, pixuri de diferite culori, un proiector, 
monitoare și, cel mai important, un aparat de cafea care 
înghiţea capsule de felurite dimensiuni și tării și care avea 
nevoie doar să fie umplut cu apă din când în când. 

Yngve Mork își adunase detectivii în jurul unei mese mari. 
Stătea la un capăt al mesei, privind o mulţime de cești de cafea, 
sticle cu apă, telefoane mobile, notesuri, chei de contact și alte 
mănunchiuri de chei, toate aparţinând unui grup de oameni care 
îl aștepta să preia conducerea. Se uita la femei și bărbaţi pe 
care nu-i cunoștea, agenţi și detectivi transferați din secţiile lor 
de poliţie, departe de alte probleme urgente. Aici, de o zi și 
jumătate, un văduv îndurerat de șaizeci și trei de ani pe care nu- 
| mai întâlniseră până acum le tot spunea ce au de făcut. Erao 
adevărată provocare pentru toţi. Pentru Yngve, era prima dată 
când avea în subordine o echipă atât de mare. 

— Este aproape ciudat, începu el cu un zâmbet atent. Lucrăm 
împreună de treizeci și șase de ore și ceva și acum este prima 
oară când ne adunăm cu toţii în aceeași sală pentru mai mult de 
treizeci de secunde. 

Tonul său jovial - ideea lui Åse - nu se bucură de succesul 
scontat. 

— Aș dori să le mulțumesc tuturor și fiecăruia în parte pentru 
eforturile depuse până acum. Au fost impresionante. Dar mai 
sunt multe întrebări care necesită răspunsuri, așa că m-am 


VP - 138 


gândit să le parcurgem pe rând. Probabil a vorbi despre ele ne 
va ajuta să vedem lucrurile mai clar. 

Unii detectivi se aplecaseră înainte. 

— În regulă, mai întâi despre Mari Lindgren și Johannes 
Eklund, continuă Yngve. Ann-Mari Sara de la Kripos e cât se 
poate de sigură că Mari a fost prima victimă. Moartea ei diferă, 
de asemenea, de celelalte, pentru că ea a fost ucisă într-un mod 
non-violent - dacă putem folosi acest termen. Vreau să spun că 
Mari a fost strangulată prima. Apoi, cineva a încercat s-o 
resusciteze, ceea ce indică remușcare. Criminalul avea cu ea o 
relaţie apropiată, probabil? Acum, o mulţime de oameni din 
acest oraș par să știe că Even Tollefsen e criminalul, pentru că 
fusese iubitul ei. Cu alte cuvinte, ei cred că a fost un act de 
gelozie. E posibil ca Johannes Eklund să fi devenit o victimă 
pentru că a fost în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. 
Probabil a văzut ce s-a întâmplat și, pentru a evita ca adevărul 
să iasă la iveală, a trebuit să moară. Ca soluţie alternativă, e 
posibil să fi fost implicată și gelozia. Johannes și Mari deveniseră 
apropiaţi? 

Yngve căută privirea Theresei Kyrkjeba. Ea și ceilalţi detectivi 
păreau atenţi la ce vorbește. 

— Însă Even neagă vehement că ar fi fost la liceu în noaptea 
aia, deși câţiva martori susţin contrariul. Unul dintre ei este 
Barre Halvorsen, adolescentul de șaisprezece ani care a fost 
găsit mort, cu craniul pe jumătate zdrobit, sub podul de cale 
ferată. 

— Nemilos îi spuse Åse. Nu era nevoie. 

Yngve regretă imediat cuvintele alese și observă expresia 
surprinsă de pe feţele unor detectivi. Își drese vocea și hotărî să 
continue. 

— Se poate sugera că observarea lui Even de către Barre a 
fost un motiv posibil pentru a-l omori. Dar Even are un alibi 
pentru noaptea respectivă. Și, dacă e să credem că observarea 
lui propriu-zisă e un motiv, asta ar însemna că și ceilalți martori 
care susțin că l-au văzut pe Even la liceu în noaptea aceea ar 
putea fi în pericol. Însă eu cred că nu li se va întâmpla nimic. 

— Întrebare, spuse unul dintre agenţii de poliţie din sala de 
conferinţe. 

Era Davidsen, tipul din Lillestram care vizionase înregistrările 
surprinse de camerele de supraveghere. Își înclinase scaunul 


VP - 139 


puţin mai în spate, astfel încât se sprijinea doar pe două 
picioare. 

— Avem cuvântul altcuiva în afară de acest tip, Emo, că Even 
într-adevăr și-a petrecut noaptea la ferma de porci în timpul 
asasinării lui Barre Halvorsen? 

— Imo, îl corectă Therese. 

— Nu, n-avem, zise Yngve. Dar... 

— Ceea ce întreb e dacă e demn de încredere, continuă 
agentul de poliţie. Vreau să spun, chestia asta cu mănușile care- 
i dispar, cu portarul care-i lasă ușa deschisă în cealaltă parte a 
clădirii liceului și tot restul. Suntem 100% siguri că Imo spune 
adevărul? 

— Este greu să fii 100% sigur de orice. Dar îl cunosc bine pe 
Imo. E un om bun și a făcut mult bine pentru această 
comunitate în ultimii douăzeci și cinci de ani. 

— Asta n-ar trebui să însemne nimic. 

— E adevărat, dar din câte știu, el nu are obiceiul să mintă. Și 
ce motiv ar avea să-i dea lui Even un alibi fals? 

— Motivul clasic, continuă detectivul. Să-și acopere nepotul. 

— Așadar, spuneţi că Imo știa că Even îi omorâse pe Mari și 
pe Johannes și, știind asta, a crezut că e în regulă să curme o 
altă viaţă? „Ţine-o tot așa, fiule, te voi acoperi și data viitoare?” 

Detectivul nu răspunse și nimeni altcineva nu comentă. 

— Even era încă beat când l-am trezit aseară, continuă Yngve. 
Mi-e greu să cred că un adolescent aflat într-o astfel de stare de 
ebrietate s-ar fi putut îndrepta neobservat, la miezul nopţii, spre 
Podul Fredheim - parcurgând un drum de opt kilometri. Ca să nu 
mai vorbim despre faptul că ar fi trebuit să se și întoarcă. In 
total, șaisprezece kilometri. În toiul nopţii. 

Din nou, în sala de conferinţe urmă un scurt moment de 
liniște. 

— A fost doar o întrebare, spuse în cele din urmă Davidsen. 

— Și întrebările sunt bune, răspunse Yngve cu entuziasm. 
Așadar, putem să ne gândim cu atenţie la acest lucru, pentru a 
lua o decizie. Și nu trebuie să excludem faptul că uciderea lui 
Barre Halvorsen s-ar putea să nu fie deloc legată de celelalte 
două. Se știa că în ultimii ani el măzgălise cu graffiti o mulţime 
de case și clădiri din zonă. Cu siguranţă supărase mulţi oameni. 

— Este îngrozitor, spuse Vibeke Hanstveit. Să omori în bătaie 
un adolescent de șaisprezece ani pentru niște vopsea. 


VP - 140 


— Nu sunt de acord cu tine în această privinţă, continuă 
Yngve. Ceea ce înseamnă că trebuie să găsim motive pentru 
toate crimele. Și, pentru că Mari a fost omorâtă prima, cred c-ar 
fi o idee bună să ne concentrăm mai întâi asupra ei. Măcar până 
când vom ajunge într-un punct mort. Uf, nu era un joc de 
cuvinte! 

Stia că Åse se va încrunta, dar și-o scoase repede din minte. 

— Dacă putem găsi motivul crimei ei, cred că celelalte piese 
se vor așeza perfect și misterul va fi dezlegat. Așadar, să vorbim 
despre Mari. 

Yngve convinse imediat grupul operativ să acţioneze rapid și 
să urmărească etapele pe care Mari le parcursese pentru a afla 
mai multe despre accidentul de mașină care pusese capăt vieţii 
lui Jimmy Tollefsen. Yngve adăugă că recitise cu atenţie raportul 
întocmit după accident, dar nu găsise nimic în neregulă. 

— Mașina n-avea nicio problemă și el n-avea pic de alcool în 
sânge. Totul sugerează că povestea Susannei Tollefsen se 
confirmă: Jimmy a avut un fel de criză. Și-a pierdut cunoștința. 
De aceea au derapat și au ieșit de pe carosabil. 

— Dar avem doar cuvântul ei, nu? 

Întrebarea veni din partea Theresei Kyrkjeba. 

— Da, confirmă Yngve. 

— Așadar, poate ar trebui să o aducem din nou la secţie, 
susținu unul dintre ceilalţi detectivi - un bărbat cu păr caramel 
și burtă mare. 

Yngve se gândi că o interogase pe Susanne cu un deceniu în 
urmă. Trecuseră zile întregi până când ea putuse răspunde chiar 
și celei mai simple întrebări, în timp ce era tratată pentru o 
claviculă fracturată și alte câteva leziuni minore. 

— A fost la concertul de la liceu în noaptea aceea? întrebă 
același detectiv. 

Vibeke Hanstveit scoase o coală de hârtie pe care erau notate 
multe nume. 

— Susanne nu pare să fi asistat la concert, spuse ea în timp 
ce o analiza. N-a venit la interogatoriu. 

— Dacă a fost la concert și n-a venit, propun s-o aducem aici 
imediat, spuse Therese. 

— Oricum voiam să stau de vorbă cu ea, preciză Yngve. 
Nimeni nu-și cunoaște fiul mai bine decât ea. 


VP - 141 


— Tot mai crezi că Even ar putea avea de-a face cu toate 
astea? întrebă Vibeke Hanstveit. 

— Nu știu. Asta aș vrea să aflu. Și aș vrea s-o mai întreb pe 
Susanne și despre accidentul de mașină. Există vreo posibilitate 
să fi avut vreun motiv s-o omoare pe Mari? Mari urma să scrie 
un articol despre accident, dar ăsta nu e un motiv să omori trei 
adolescenţi. Doar dacă, desigur, Mari aflase ceva care nu fusese 
descoperit în urmă cu un deceniu. Ceva care sugerează că 
Susanne ne-a minţit. Totuși, mi-este foarte greu să cred că Mari 
ar fi putut descoperi ceva. 

— De ce? întrebă Hanstveit. 

— De exemplu, Mari nu văzuse nicio dovadă fizică. N-am 
impresia c-ar fi discutat cu Susanne despre accident sau poate 
chiar n-au discutat deloc - deși Mari se întâlnea cu fiul ei. 

În sala de conferinţe se așternu un moment de tăcere. 

— Mă voi duce acasă la Susanne după ședință. Intre timp, să 
analizăm și alte motive posibile. Să le auzim pe toate. Nu există 
idei stupide. Nu există gânduri prostești. 

Yngve îi studie din priviri pe membrii grupului operativ. 

— Haideţi! Trebuie să fi fost ceva care să vi se fi părut ciudat 
sau dubios. 

— Poate că altcineva era fixat pe Mari, sugeră unul dintre 
detectivi - o femeie cu părul lung și drept. Poate credea că Mari 
era din nou disponibilă după despărțirea de Even, care aparent 
fusese făcută publică. Dar ea l-a respins și, atunci, el a 
reacţionat furios. 

Yngve se gândi la ipoteza asta. 

— Ipoteza asta ar sugera că cineva ar fi avut timp să se dea la 
ea în câteva minute cât i-au trebuit lui Johannes Eklund să iasă 
din sala de muzică, să coboare cu prietenii săi, să-și dea seama 
că-și pierduse telefonul, apoi să revină după el. Nu cred că i-ar fi 
luat foarte mult. 

— Există astfel de oameni, argumentă ea, care trec direct la 
subiect. Fără niciun preambul. 

Din nou, în sala de conferinţe se așternu tăcerea. Nimeni nu 
părea să-i susțină ideea. 

— Bine. Să ne îndepărtăm puţin de motivul crimei. 

Îi întrebă dacă reușiseră să-l identifice pe tipul care intrase în 
liceu pe ușa principală la ora 22:49, dar nu ieșise tot pe acolo. 


VP - 142 


— Am vorbit cu grupul de fete aflat pe afară în acel moment, 
spuse un alt detectiv. Nu-l observaseră. 

Yngve se gândi la tatăl lui Mari, de care încă nu reușise să 
dea. Absența sa din oraș - absenţa de lângă soţia sa imediat 
după ce uciderea fiicei lor - începea să pară din ce în ce mai 
suspectă. 

— Dar știm ce făcea Barre Halvorsen între concert și moartea 
sa? Știm ce punea la cale, pe lângă faptul că nu mergea la 
liceu? 

— Am vorbit cu tatăl lui mai devreme, spuse Therese. Habar 
n-avea pe unde fusese Barre. 

— Doamne, niciunul dintre părinţii săi nu avea niciun fel de 
control asupra acestui copil? întrebă Hanstveit. 

— Bietul puști! spuse unul dintre detectivi. 

Therese își strânse buzele și clătină ușor din cap, înainte să-și 
mângâie pântecul. 

— Vecinii care locuiesc în apropierea podului de cale ferată, 
continuă Yngve. Ne-au dat informații? 

Bărbatul cu părul de culoare caramel tuși în pumn. 

— Acolo nu există multe locuinţe cu vedere directă spre pod, 
deci nu, nu chiar. 

— Există o cameră de supraveghere la gară, spuse Therese. 
Am solicitat filmarea, dacă există, dar încă n-am primit niciun 
răspuns. 

Yngve se luă cu mâinile de cap. 

— Cum stăm cu cutia pentru microfoane? 

— Deocamdată nimic sigur, răspunse Davidsen. 

— Bine, spuse Yngve și începu să se plimbe în jurul mesei. 
Prioritatea numărul unu: găsiţi-l pe tipul care apare în filmările 
surprinse de camerele de supraveghere și întrebaţi-l ce făcea 
acolo. Apoi: aflați cât mai multe despre viața lui Mari - hobby- 
urile ei, prietenii ei -, trebuie să existe ceva ce-am scăpat din 
vedere. La fel și pentru Barre Halvorsen. Avem nevoie de o listă 
a persoanelor care au comunicat cu el între momentul crimelor 
de la liceu și până când el însuși a fost omorât. 

Unii dintre ofiţerii de poliţie își luau notițe. 

— Mai are cineva ceva de adăugat? întrebă Yngve. 

Nimeni nu vorbi. 

— OK. Atunci, la treabă! 


VP - 143 


Ase rămase în sală în timp ce grupul operativ ieșea. Era de 
părere că Yngve se descurcase bine. 

— Nu știu ce să spun, îi zise el. 

— Ce să spui? 

Yngve se întoarse să se uite la Hanstveit. Ea stătea în cadrul 
ușii, privindu-l. 

— Hm? 

— Spuneai ceva. 

— A, da? 

— Da. 

Yngve încercă să glumească. 

— Sunt un om bătrân, spuse el zâmbind cu grijă. Vorbeam 
singur. 


45. 


Când am sunat la ușa Idei, Oskar și cu mine auzeam muzica 
dinăuntru. 

Elise ne deschise ușa. 

— Even! 

Era deja beată. 

— Intraţi! 

Suspiciunea evidentă de la începutul zilei dispăruse. M-am 
întrebat dacă Ida discutase cu ea despre mine. Elise mă luă de 
braţ, fără să-i adreseze niciun cuvânt lui Oskar. În urma ei 
rămase un amestec ciudat de parfum și alcool. Parcă Ida 
spusese că nu e o petrecere în adevăratul sens al cuvântului. 

lnăuntru erau oameni peste tot. Mă aşteptam să o văd pe 
Mari stând pe canapea, privindu-mă pe furiș. Singurele priviri de 
care aveam parte erau furioase, suspicioase. Dar nimeni nu mi-a 
spus nimic. Am încercat să mă relaxez. 

Eu și Oskar îi căutam pe Fredrik și Kaiss, când apăru Ida. La 
fel ca Elise, mă strigă. Am observat că mai mulţi invitaţi din 
living se întoarseră spre noi. Dar asta n-o împiedică pe Ida să-și 
încolăcească braţele în jurul meu, fără să-mi lase altă alegere 
decât să-i accept îmbrăţișarea. 

Ida mă îmbrăţișă strâns și-mi șopti: 

— Mă bucur c-ai venit! 


VP - 144 


Vocea ei îmi străpunse creierul care deja bubuia din cauza 
melodiei ritmate ce-mi displăcea. M-a cam supărat faptul că Ida 
m-a sărutat pe obraz, dar am zâmbit și am încercat în zadar să 
nu mă îmbujorez de emoție. Din nou, am observat câteva priviri 
aţintite asupra mea. În mod clar, oamenii considerau ciudat 
comportamentul Idei. 

— Unde sunt părinţii tăi? am întrebat. 

Oare există întrebare mai bună pentru a strica o petrecere? 

— Azi este aniversarea nunţii lor. Sau ceva de genul. Au ieșit 
la cină în oraș. Au promis că se vor întoarce târziu. 

Să sperăm că nu! m-am gândit. Am încercat să-mi imaginez 
cum va arăta casa în câteva ore. Ida dansa - pe jumătate 
singură, pe jumătate cu mine. Incă mă mai ţinea de mână. 

— Haide! Să-ţi aduc ceva de băut. 

Nu așteptă un „da” sau un „nu”, ci doar mă trase după ea. M- 
am gândit la GP. Așa se simţea și el, târât în lesă tot timpul. 

Muzica nu era la fel de tare în bucătărie, dar acolo se afla o 
gașcă de adolescenţi stând în picioare în jurul unui aparat care 
bâzâia și zbârnâia. Unul dintre băieţi - pe care nu-l cunoșteam - 
m-a privit rânjind. Am hotărât să-l ignor. 

— Facem smoothie-uri, zise Ida. Fac smoothie-uri demenţial 
de bune. 

— Așa am auzit. 

Pe blatul din bucătăriei era un blender înalt, din sticlă, cu 
multe fructe, iaurt, suc și alcool. Ida mă trase spre ea și începu 
să arunce în blender kiwi, banane, căpșuni și avocado. Apoi 
turnă suc. Era gata să deschidă și o sticlă de vodcă, atunci când 
i-am spus: 

— Fără alcool pentru mine, te rog. 

— Ei, hai! Nu-mi tăia cheful! 

Apoi turnă vodcă, ca și când ar fi fost apă, și porni blenderul. 
Zgomotul fu absorbit de râsetele și muzica din living. M-am 
întrebat cum onorează petrecerea asta memoria lui Mari și a lui 
Johannes - dacă cineva se gândea la ei chiar acum. Ida lăsă 
blenderul să-și facă treaba timp de aproximativ treizeci de 
secunde, apoi turnă pasta albicioasă verzui-roșcată într-un 
pahar și mi-l întinse. 

— Câte smoothie-uri ai băut până acum? 

— De ce întrebi, tati? 

l-am oferit un zâmbet timid. 


VP - 145 


— Gustă-l! 

Am făcut așa cum mi-a spus și am decis că „demenţial” e, de 
fapt, cel mai bun mod pentru a-i descrie smoothie-ul. 
Combinația dintre fructe și vodcă era ciudată, iniţial dulce și 
delicioasă, dar apoi urmată de un gust de cuie și otravă. Am luat 
doar o înghiţitură, de dragul aparenţelor. 

— Foarte bun. 

— Hei, salve! 

Vocea lui Fredrik răzbătu prin zgomotul din spatele meu. 

M-am întors și ne-am salutat în stilul nostru caracteristic. 

— Unde este Kaiss? 

— Trebuia să meargă la ora de trombon, spuse Fredrik. 

— Trombon? 

— Da, a început să cânte la trombon. 

Am încercat să-mi imaginez. Kaiss. Trombon. În loc de 
petrecere. 

— Faci mișto? 

— Nu, și-o trage singur. 

Fredrik s-a prefăcut că mișcă brațul înainte și înapoi. 

— Ei bine, mai aproape de atât n-o să ajungă de-o muie, am 
spus. 

Am râs cu toţii. Am observat că Ida îmi arunca ocheade 
insistente. Am mai luat o înghiţitură de smoothie cuie-și-otravă. 
Ceilalţi băieţii deja și-l terminaseră pe al lor. 

Cineva din camera alăturată o chemă pe Ida. Se repezi afară. 

— Nu pleca nicăieri! spuse ea înainte de a ieși, aruncându-mi 
o privire severă. 

Mi-am ridicat mâinile împăciuitor. Oskar și Fredrik au făcut 
același lucru. Apoi le-am lăsat în jos, pe rând. 

— Am nevoie de aer. 

Am ieșit pe treptele din fața casei. M-am uitat în jur și am 
golit trei sferturi din paharul cu smoothie în stratul de flori. 

— Mulţumesc și noapte bună! le spuse Fredrik florilor, 
punându-și snus sub buza superioară. 

— Ceva ajutor? întrebă Oskar. 

Nu eram sigur ce vrea să spună. 

— Vrei s-o ţin pe Ida departe? continuă el. 

Am pufnit și am făcut o faţă care spunea: „Oskar, idiotule!” 

— E doar beată. 


VP - 146 


Ne-am întors înăuntru. În timp ce ceilalţi au continuat să-și 
toarne pe gât smoothie-urile Idei cu gust de cuie, eu am băut 
cola. După aproximativ o oră, a trebuit să merg la toaletă. leșind 
din toaleta de la etaj, am văzut-o pe Ida în faţa ușii. Nu o mai 
văzusem de ceva vreme. Presupusesem că zăcea pe undeva, 
dormind inconștientă, pe jumătate înecată în propria-i vomă, dar 
ochii îi erau surprinzător de vii și concentrați. Mi s-a părut că vor 
să mă înghită în timp ce se mișca încet spre mine ca o panteră 
care se apropie de prada sa. 

— Hei! 

Vocea îi era blândă și senzuală. Seducătoare. 

— Mari a fost o norocoasă. Dar, de obicei, obținea ceea ce-și 
dorea. 

Făcu încă un pas. Acum era chiar în faţa mea. 

— Întrebarea este: tu ai primit ce ţi-ai dorit? 

Îmi puse o mână pe piept. O lăsă să se odihnească acolo o 
vreme, înainte de a o lăsa să alunece în treacăt peste mușchii 
mei abdominali. Privindu-mă în ochi tot timpul. 

Am clipit. 

Am înghiţit în sec. 

M-a sărutat, ca-ntr-o doară. 

— Pun pariu că nu ţi-a făcut asta, mi-a șoptit. 

Mâna ei începu să se joace cu cureaua mea. Cu cealaltă, 
deschise ușa de la toaleta din spatele meu. Apoi mă împinse 
înăuntru. 

— lda... 

— Sss... 

Aveam cureaua desfăcută. Ida mă împinse cu blândetțe la 
început, apoi din ce în ce mai brutal. 

— Nu-i periculos. 

Periculos, nu. Dar... 

Ida își apăsă insistent mâna pe prohabul meu. Simţeam 
mirosul de alcool în răsuflarea ei. Acum eram în toaletă. Cadă și 
duș, o podea suficient de mare pentru dans. O oglindă uriașă. 
Ida încuie ușa din spatele nostru. 

— Ida, am zis din nou. 

— Nu spune nimic! șopti ea în timp ce mă privea. Nu-i nevoie 
să spui nimic. Nimeni nu trebuie să știe. 

Am fost obligat să recunosc că totul se dovedise a fi greșit. 


VP - 147 


Nu că Ida nu era frumoasă. Era. Era superbă. Și Dumnezeu 
știe că avusesem fantezii în care o fată superbă îmi face exact 
asta, în toaletă. Dar tot ce vedeam era Mari - ochii, mâinile, 
părul ei - și acel mesaj idiot pe care mi-l trimisese, cel în care eu 
eram cel mai bun și tot restul, dar că nu mai putea fi cu mine. 
Am bănuit că Ida și-a dat seama unde mi-era gândul, pentru că 
s-a întrerupt brusc. 

— Așadar... Mari te putea avea, dar... eu nu? 

Am rămas acolo urmărindu-i schimbarea din ochi, de la un 
moment în altul. Gata cu seductia. Gata cu pofta. 

— lda, eu... 

— Nimeni nu-mi spune nu. 

Nu ştiam ce să zic. 

— O să regreți. 

Am încercat să mă gândesc la ceea ce trebuie să spun, ceva 
ce-ar putea rezolva problema care tocmai fusese creată, dar 
nimic nu părea-n regulă. 

— Îmi pare rău, a fost tot ce am putut zice. 

— leşi afară! 

— lda. Nu... 

— Doar ieși ÎN PIZDA MĂ-TII AFARĂ! 

Țipătul ei a fost atât de puternic, încât am crezut că cineva l- 
ar putea auzi, chiar dacă muzica încă bubuia jos. Mi-am strâns 
cureaua și m-am grăbit să ies. Dar nu mi-a plăcut ceea ce 
văzusem în ochii Idei când ţipase. M-a înspăimântat. 


46. 


Susanne văzuse sms-urile primite, dar le ignorase. Nu avea 
nimic de declarat poliţiei - declarase totul cu un deceniu în 
urmă, în interogatorii repetate, iar și iar. În timp ce traversa cea 
mai dificilă perioadă a vieţii ei. Nu mai avea absolut nimic de 
adăugat. Sfârșit. 

Dar când îi observă mașina intrând pe alee, nu știu ce să facă. 
Lăsă jos paharul cu băutură, apoi se răzgândi, îl luă iar în mână 
și-l bău dintr-o înghiţitură, simțind acea căldură minunată în 
piept. Respiră adânc, gândindu-se la ce avea să spună, la cum 
avea să se descurce. Cum se va ocupa de el. 


VP - 148 


Decise să-l întâmpine pe ticălos în pragul ușii. 

— Deci ești acasă, spuse Yngve Mork în timp ce urca treptele 
verandei. 

— Îmi pare rău, spuse ea cu un zâmbet care părea la fel de 
artificial ca un brad de Crăciun din plastic. Tocmai eram gata să 
sun. 

— Pe bune? Ocupată? 

— Ei bine, da. Într-un fel. Am avut multe de făcut... și m-am 
gândit la multe în ultima vreme. 

— Cunosc sentimentul. Îţi pot răpi două minute din timp? 

Susanne se gândi o clipă. 

— Le voi recupera vreodată? 

Yngve râse. 

— Probabil că nu. Totuși, trebuie să vorbesc cu tine. 

— Ei bine, de ce n-ai spus așa? 

Nu primi niciun răspuns. 

— Pot intra? 

Susanne așteptă încă o clipă înainte de a-i deschide larg ușa. 

— Nu te deranja să te descalţi! Aici este deja murdar. 

— Nu te prosti! Bocancii mei sunt la fel de murdari precum... 
ei bine, hai să spunem doar că sunt foarte murdari. 

Susanne era gata să protesteze din nou. De ce, chiar nu știa - 
ura podelele murdare. Întotdeauna era dură cu băieţii când ei 
intrau încălţaţi. Îl privi pe Mork desfăcându-și șireturile și 
așezându-și bocancii unul lângă celălalt. Cu grijă. Bune maniere, 
se gândi ea. Deci așa arătau. 

— Domnule inspector-șef de poliţie, ce pot face pentru tine de 
data asta? 

Încercă să pară primitoare, dar nu crezu că o va scoate la 
capăt. 

— Trebuie să vorbesc cu tine despre... Ne putem așeza 
undeva, te rog? Bucătăria ta, de exemplu, e foarte frumoasă. 
Am vorbit ieri acolo cu fiul tău. 

— Sunt sigură că e-un dezastru. 

— Sunt sigur că e bine. 

— Păi, să nu spui că nu te-am avertizat! 

Susanne intră prima, îndepărtând câteva pahare și farfurii 
împrăștiate, înainte de a-i arăta un scaun și a-l invita să ia loc. 

— Pot să te servesc cu ceva? Cafea? Ceai? O băutură, poate? 
O, am uitat. Ești în timpul serviciului. 


VP - 149 


— Da, spuse el zâmbind. Și nu e nevoie, mulțumesc! 

— Cum dorești. 

Ea își turnă un pahar cu apă de la robinet, înainte de a se 
așeza la masă, în faţa lui. Își dădu seama că-și frământă 
degetele, așa că se opri. 

— Și, cum merg treburile? 

— Sunt super, spuse ea, regretând imediat alegerea 
cuvintelor. 

Nu era adolescentă. Nu era Tobias. 

— Și sunt cam ocupată, așa că... 

— În regulă. Cât de bine ai cunoscut-o pe Mari Lindgren? 

Întrebarea o luă prin surprindere. Se gândi la Cecilie o clipă, 
apoi și-o alungă din minte. _ 

— Am vorbit cu ea doar de câteva ori, recunoscu Susanne. În 
treacăt. Deci nu, n-o cunoșteam deloc. 

— Ai vorbit, întâmplător, cu ea luni noapte? 

— Nu, am plecat cu toţi ceilalți imediat după concert. 

El o privi lung o clipă. 

— Deci ai fost la concert? 

— Tocmai ţi-am spus că da. 

— De ce nu ne-ai spus? 

— Hm? 

— l-am rugat pe toţi cei care au participat la concert în 
noaptea aceea să dea declaraţii. Să ne contacteze. Poate ai 
văzut ceva important. 

— Nu știam. 

— Nu știai? 

Nu mă crede, se gândi Susanne. 

— Nu, răspunse ea ferm. Nu știam. Aveam destule pe cap, 
așa că... 

Se întrerupse. Înțelesese strigătul de ajutor al lui Mork. Doar 
că decisese să nu-l ia în seamă. 

— În plus, așa cum ţi-am spus, am plecat imediat după aceea. 
Nu văd cum aș fi putut prezenta eu vreun interes pentru 
anchetă? 

Yngve nu știu cum să-i răspundă la întrebare. Așteptă o clipă 
înainte de a i-o adresa pe următoarea. Susanne se simţi 
analizată. Invadată. Ca și cum el ar fi căutat ceva adânc în 
interiorul ei. Își simţea obrajii arzând. Sau probabil era doar 


VP - 150 


băutura. Doamne, băuse destul de mult, nu-i așa? Spera doar că 
nu se vede. Că nu va spune ceva ce va ajunge să regrete. 

— Te-ai dus direct acasă? 

— Da. 

Apoi ea râse. 

— Ce este așa de amuzat? 

— Even mi-a pus aceeași întrebare mai devreme. 

— Da? 

— Da, răspunse ea și-și dădu ochii peste cap. Micul domn 
polițist. 

Mork păru să se gândească la asta. 

— Înainte să moară, Mari scria pentru ziarul liceului un articol 
despre Even și Jimmy Tollefsen, continuă el. 

Susanne simţi o durere ascuţită în piept. 

— A vorbit vreodată cu tine în acest sens? 

— Nu. 

— Eşti sigură? 

— Bineînțeles că sunt sigură. 

— Nu te-a întrebat nici despre accidentul tău de maşină? 

Ea ÎI privi. 

— Şi de ce-ar fi făcut asta? 

Ea-și auzi metalul din voce. 

— Doar întrebam. 

— Nu, răspunse ea repede și un pic prea tare. Nu m-a 
întrebat. Și te cunosc, continuă Susanne. Nu doar întrebi. Ce 
naiba are moartea lui Jimmy cu toate astea? 

— Nu știu. Asta încercăm să aflăm. 

— Domnule poliţist, de ce nu-mi spui ce vrei să știi cu 
adevărat? Vrei să știi dacă am omorât-o? Asta este? Permite-mi 
să îţi crut timpul și să te scutesc de deranj. N-am omorât-o eu. 
Crezi că sunt nebună? Crezi că sunt un diavol? Aș putea fi o 
mulțime de lucruri, domnule detectiv, dar nu sunt o criminală 
nenorocită. 

O voce din capul ei voia să spună ceva, dar reuși s-o alunge. 
Totuși, înţelese că-i dăduse de gândit. 

— Mai era și altceva? 

Își îndreptă umerii și-și ridică bărbia. 

— Ai plecat de la liceu însoţită? 

Oftă adânc. 

— Nu. 


VP - 151 


— Ce ai făcut azi-noapte? 

Susanne pufni. 

— Depinde ce înţelegi prin „azi-noapte”. 

— Ce zici de miezul nopţii? 

— Eram la Knut. 

— E vreo șansă să ne confirme? 

Ea râse. 

— Probabil că nu. Lucra, ca întotdeauna. Dar sunt al naibii de 
sigură că nu eram sub podul de cale ferată, omorând în bătaie 
un puști de vârsta fiului meu. 

Yngve încuviință. Apoi aşteptă o vreme, înainte de a se ridica. 

— Îţi mulţumesc pentru timpul acordat, Susanne! Și chiar n-a 
durat mai mult de două minute. 

— Mi s-a părut mult mai mult. 


47. 


— Stai să înţeleg, spuse Imo. 

Stăteam la el în living. Eu aveam în mână un pahar de cola, 
iar Imo, o ceașcă de ceai. Era trecut de unșpe jumate, dar eram 
oricum, doar obosit nu. 

— O tipă supersexy îţi oferă servicii complete și tu... spui nu? 

Am schiţat un zâmbet în timp ce redam întregul incident în 
minte. Aveam nevoie să-l analizez, tocmai de aceea mă 
urcasem pe bicicletă și pedalasem până aici, după ce plecasem 
de la petrecere. Cu Imo puteam vorbi oricând despre orice. 

Unchiul meu clătină din cap, sceptic. 

— Când aveam vârsta ta, Even, era destul de greu și doar văd 
niște ţâțe. Vorbim de Fort Knox. Încuiat și sigilat din cap până în 
picioare. 

Am râs. 

— Lucrurile sunt un pic diferite în zilele noastre, Imo. 

— Doamne, ce n-aş da să am din nou șaptesprezece ani! 

Luă o gură de ceai și-și încrucișă picioarele. 

— Două chestii, spuse el ridicând degetul arătător. Unu, viața 
nu-ți oferă adesea multe cadouri care să constituie o sursă de 
satisfacţie, atâta timp cât ai sânge în instalaţie. Acceptă-le. Cu 
ambele mâini. Oricând poți. 


VP - 152 


Am rânjit, apoi am început să râd. 

— Doi. 

Imo ridică un alt deget. 

— Un domn nu spune niciodată nimic. 

Acum era serios. 

— Asta rămâne între tine și Ida. Chiar dacă experienţa nu va 
dăuna niciodată reputației ta/e, nu-i la fel și pentru ea. 

Ştiam la ce se referă. Bârfele se răspândeau rapid, mai ales 
într-un loc ca Fredheim. leșirea ei mă făcuse să mă întreb cât de 
adevărată fusese totuși prietenia dintre Mari și Ida. Era aproape 
ca și cum ar fi fost geloasă pe Mari, nu neapărat din cauza mea. 
Și dacă Ida era cu adevărat geloasă... 

Nu, mi-am spus, oprind imediat gândul. Ida n-ar fi putut 
niciodată să-și omoare cea mai bună prietenă. N-ar fi putut 
niciodată să fie complice la asasinarea lui Johannes. Sau a lui 
Barre, de altfel. 

Sau ar fi putut? 

Oamenii erau capabili de o mulţime de lucruri când erau 
destul de furioși. 

— Even, există trei lucruri pe care nu trebuie să i le faci 
niciodată unei fete, spuse Imo. 

În mod clar, asta era noaptea în care unchiul meu scotea 
nestemate de înțelepciune. 

— Unu, nu răspândi zvonuri false despre o fată. E o răutate. 
Doi, ai o singură relaţie cu o fată la un moment dat. Și trei... Işi 
tinu al treilea deget în aer și făcu o scurtă pauză psihologică, 
pentru efectul dramatic: N-o lovești. În niciun caz. Dacă un tip se 
ia de tine, îl pocnești. Dar nu pe o fată. Niciodată. 

Am încuviințat. 

— Toată viaţa ai trăit după aceste reguli, Imo? 

— Da. 

Luă o înghiţitură de ceai. 

— Mai ai multe de învăţat, campionule. 

Mâna îi tremura din nou. 

— Cum te-ai înțeles cu poliția? l-am întrebat. 

Toată seara nu mă gândisem decât la mănușa din piele a lui 
Imo. _ 

— Păi... cred că a mers bine, spuse el. incă îmi mai caută 
mănușa. 

— Nu crezi că te suspectează de...? 


VP - 153 


— Nu, nu, răspunse Imo fără nicio ezitare. Deloc. 

Zâmbi. Apoi se ridică în picioare. 

— E târziu și mâine ai cursuri, nu? 

Am încuviințat. 

— Mama ta mă va omori dacă va afla că ai stat aici la taclale 
până la miezul nopţii. 

Am ridicat privirea spre el. 

— Spui asta mereu, nu-i așa? 

— Ce anume? 

— Maică-ta te va omori dacă se întâmplă una sau alta. 

— N-o crezi în stare? întrebă Imo și-mi făcu semn cu ochiul. 
Hai, pleacă acum! Du-te! 

e 

Afară era întuneric beznă când am plecat spre casă. Din 
fericire, drumul principal spre Fredheim era luminat. În timp ce 
mergeam cu bicicleta, m-am gândit la Ida și la ţipătul ei sălbatic, 
dar apoi zgomotul unei mașini din spatele meu mi-a atras 
atenţia. Traficul nu era neobișnuit, chiar și la acea oră, dar am 
observat că sunetul motorului era constant - nu se auzea 
apropiindu-se. 

M-am uitat peste umăr. Mașina era la vreo sută de metri în 
spatele meu. Doar poziţiile erau aprinse. Și avusesem dreptate, 
tinea ritmul cu mine. Distanţa făcea să-mi fie greu să-mi dau 
seama ce fel de marcă era, mai ales că toate mașinile noi mi se 
păreau la fel. Dar cu siguranţă era o mașină, nu o dubă sau un 
camion. 

Am încetinit. La fel și mașina. 

M-am oprit complet din pedalat. Mi-am pus picioarele în 
pământ. 

Mașina s-a oprit și ea. 

Am încercat să mă uit bine la șofer, dar parbrizul era 
întunecat. M-am gândit să mă întorc și să merg spre el, doar 
pentru a vedea ce s-ar întâmpla, dar am decis să nu. Prea 
riscant. În schimb, m-am urcat din nou în șa și am pedalat cât 
de repede am putut spre Fredheim. Din când în când, câte o 
mașină venea din direcţia opusă. M-am întrebat dacă ar trebui 
să-l sun pe Imo, să-mi vină în ajutor. Zilele astea lumea îmi 
spusese mai mult sau mai puţin direct, deși doar on-line, că într- 
un fel sau altul va face dreptate celor morţi. Nu m-am gândit că 


VP - 154 


cineva chiar ar face într-adevăr ceva. Dar acum nu mai eram 
atât de sigur. 

Coapsele îmi ardeau din cauza efortului, dar aveam viteză 
bună și mă apropiam de Fredheim. In spatele meu, mașina 
continua să păstreze distanţa. Dar apoi am fost sigur că se 
apropia - o auzeam cum accelerează. N-aveam unde să mă duc. 
Nicio cărare la marginea drumului pe care să cotesc. Vuietul 
motorului se apropia din ce în ce mai mult și, în cele din urmă, o 
mașină a trecut pe lângă mine. 

Nu era aceeași. 

Era un BMW. Presiunea aerului aproape că m-a trimis în șanț 
pe marginea șoselei, dar am reușit să mă ţin strâns de ghidonul 
bicicletei și să mă opresc înainte să cad. Când mașina a trecut 
pe lângă mine, am simţit cum ceva umed mă lovește peste față. 
Era rece și mirosea a alcool. Mi-a luat câteva secunde să-mi dau 
seama că fusesem stropit din cap până-n picioare cu lichid de 
parbriz. 

— La dracu'! am spus în timp ce mă ștergeam cu mânecile 
hanoracului. 

Trebuie să fi fost intenţionat, dar întrebarea era dacă șoferul 
idiot știa că sunt eu sau dacă ar face așa ceva oricărui biciclist. 
Am auzit că se mai întâmplă. 

M-am uitat în urmă. Aceeași mașină care mă urmărise mai 
devreme redusese distanța. M-am întrebat dacă ar trebui să 
aștept să treacă, dar în schimb, am hotărât să merg mai 
departe. 

Când am ajuns la benzinăria de la marginea orașului, m-am 
simţit ușurat. Vor fi oameni acolo - era deschis 24/24. 

Am ieșit de pe șosea și am ajuns la gară. Un tip făcea plinul la 
mașină. Un altul ieșea din magazin, mâncând un hot-dog. M-am 
oprit în spatele uneia dintre pompele de benzină și am așteptat 
ca mașina din spatele meu să treacă și să prindă viteză. M-am 
uitat cu atenţie la plăcuța de înmatriculare: CJ45025. Mi-am scos 
telefonul și am căutat numărul. Era înregistrat la un dealer auto 
aici în Fredheim. 

Știam doar o persoană care lucra la un dealer auto din acest 
oraș. 

Frode Lindgren. Tatăl lui Mari. 

Oare mă urmărise? 


VP - 155 


Când am fost sigur că mașina se îndepărtase suficient, m-am 
întors la bicicleta mea. Eram gata să traversez podul de cale 
ferată, când mi-a sunat telefonul. M-am oprit și l-am scos din 
buzunar. 

Era Oskar. 

— Frate! a zis el când am răspuns. Aruncă o privire la 
postarea ta de ieri de pe Facebook! 

— Bine..., am spus, simțind imediat cum inima începea să-mi 
bată puternic. 

Oskar nu aducea vești bune, o simţeam în vocea lui. 

— Vezi comentariul Ninei! a adăugat el. 

— Bine, am repetat. Te voi suna. 

Am derulat postarea. Nu mi-a luat mult să găsesc comentariul 
la care se referea Oskar. Când l-am citit, mi-a picat faţa. 


Și Even spune că nu a fost acolo în noaptea aia? Vedeţi la 
01:23 din clip. 


Nina era o fată din clasa mea. Ba chiar mă etichetase; voise 
să-i văd comentariul. Unii oameni îi răspunseseră: Căcat!; WTF, 
Stiam eu, futu-i! 

Am înghițit și am apăsat pe play. Videoclipul era de la 
concert. Incepea în mijlocul soloului lui Johannes, declaraţia sa 
de dragoste pentru Fredheim. Sunetul era praf, din cauză că 
videoclipul fusese filmat din spatele sălii, în spatele rândurilor 
de scaune, dar era destul de ușor de observat că toată lumea 
asculta cu atenţie. Nimeni nu făcea glume, șoptind sau 
răspunzând la sms-uri. Johannes era într-adevăr în elementul 
său acolo pe scenă. 

Am urmărit ceasul afișat pe ecran. Un minut. Am așteptat cu 
nerăbdare să ajungă la 01:23. 

01:10 a devenit 01:20. 

Apoi 01:23. 

Și atunci l-am văzut. 

Nu era multă lumină în partea din spate a sălii, așa că era 
greu să-i distingi faţa, dar aparatul de filmat oferea suficientă 
lumină ca să pot vedea ceafa cuiva, un puști care purta o șapcă 
de baseball și o geacă de blugi. 

Gândurile m-au asaltat din toate direcţiile. 

— Dumnezeule! am șoptit. 


VP - 156 


Era... eu. 

Cel puţin, cu siguranţă așa arăta. Era jacheta mea de blugi 
sau una aproape la fel. Persoana avea aceeași înălțime ca mine. 
Aceeași șapcă de baseball precum cea pe care o purtam uneori. 
Am derulat înapoi înregistrarea câteva secunde pentru a vedea 
dacă i-aș putea observa mai bine faţa. 

Nu. Avea capul întors spre scenă. 

Am oprit din nou videoclipul și am citit toate comentariile de 
mai jos. 

Ochii mi s-au oprit brusc asupra comentariului unei fete pe 
nume Ylva. Habar n-aveam cine e Ylva, dar ceea ce scrisese ea 
mi-a făcut inima să-mi sară din piept. 

Idioților. Ala nu-i Even. E frate-su. 


48. 


ACUM 


— Dă-mi voie să te opresc chiar aici! 

Domnișoara Hăkonsen își flutură mâna prin aer, de parcă e o 
majoretă sau ceva de genul. Aproape mă face să râd, dar 
gravitatea situaţiei mă aduce imediat cu picioarele pe pământ. 

— Ştiai că fratele tău urma să fie acolo în noaptea aceea? 

— Chiar nu credeam că va fi acolo. Cu ceva timp înainte de 
concert, mama îl întrebase dacă vrea să vină, dar el doar râsese 
urâcios și refuzase invitaţia. Concertele de genul ăla nu erau 
pasiunea lui. 

— Și totuși, era acolo. 

— Da. Era acolo. 

— Ce părere ai avut, când ai văzut clipul? 

Mă gândesc o clipă la răspunsul meu. 

— Ei bine, așa am înţeles cum de oamenii au putut crede că 
pe mine mă văzuseră acolo. De la distanţă, eu și fratele meu nu 
suntem prea diferiți. Avem aproximativ aceeași înălțime. Și 
aveam aproape același fel de geacă de blugi. Aceeași șapcă de 
baseball. O mulţime de lucruri s-au lămurit când l-am văzut. 


VP - 157 


— Ai crezut, în acel moment, că fratele tău ar fi putut fi cel din 
spatele întregii povești? 

— Ei bine, întrebările m-au lovit destul de repede. Ce făcea 
Tobias acolo? El îi omorâse? Cred că era foarte normal. 

Domnișoara Hâkonsen încuviințează. 

— Și apoi ce ai făcut? 

— M-am dus acasă. Să-l iau la întrebări. 


49. 


ATUNCI 


Eram la periferia orașului Fredheim, nu departe de locul unde 
Barre Halvorsen fusese ucis. Gândurile mi-o luaseră razna. Am 
apăsat din nou pe play și am urmărit videoclipul până la capăt, 
dar n-am văzut unde s-a dus fratele meu. Insă am văzut-o pe 
Mari, în colţul îndepărtat din dreapta al ecranului. Și aproape am 
căzut în genunchi. 

N-ar fi trebuit să mă ia prin surprindere. Ştiam că fusese 
acolo. Dar totuși, era ciudat să o revăd. Parcă era încă în viață. 
Avea un aparat foto de gât. Părea concentrată pe munca pe 
care o avea de făcut. Când a dispărut din imagine, am oftat 
adânc. 

lat-o acolo, cu doar o oră și jumătate înainte ca cineva s-o 
omoare. M-am întrebat dacă avea idee că e în pericol în timp ce 
se învârtea pe acolo, încercând să se comporte ca un ziarist 
profesionist. Se temuse de cineva? Știa că s-ar putea întâmpla 
ceva? Probabil că nu. Urma să realizeze un interviu. Apoi să se 
ducă acasă și să continue să se ascundă de mine. 

M-am gândit iarăși la fratele meu. Da, apăruse la liceu 
semănând un pic cu mine; dar de aici nu era un salt uriaș în 
minte să cred că mi-a omorât fosta iubită și pe vedeta 
concertului din liceu? Pedalând spre casă, am încercat să găsesc 
o formă de a-l descoase. M-am gândit să-l sun pe Imo, doar 
pentru a-i cere sfatul, dar m-am răzgândit. 

Când am ajuns în fața casei noastre, am ridicat ochii spre 
fereastra camerei lui Tobias. O lumină albăstruie pâlpâia pe 


VP - 158 


pereţi. Am intrat, mi-am turnat un pahar mare cu apă, l-am băut 
dintr-o înghiţitură, apoi m-am dus să-i bat la ușă. 

— Pleacă! a strigat Tobias. 

— Eu sunt, am zis. 

În spatele ușii, se auzea zgomotul mașinilor trosnind și 
zdrobindu-se de ceva. Grand Theft Auto, probabil. Tobias nu 
răspunse. Am bătut din nou la ușă și am încercat să intru în 
camera lui. Ușa era încuiată. Apoi zgomotele încetară: el 
întrerupsese jocul. L-am auzit venind să deschidă. 

— Sal! a zis. 

L-am privit în ochi. Oare Tobias îmi omorâse iubita? Ar fi putut 
face într-adevăr un lucru atât de oribil? 

— Ce-i? a întrebat. 

Privirea lui mi-a dat de înţeles că nu-i plăcea să fie întrerupt. 

— De ce ai încuiat ușa? 

Nu m-am putut gândi la nimic altceva mai bun de spus. 

— N-am chef să dea buzna mama. Vrei ceva? 

M-am uitat peste umărul lui. Camera lui era și mai 
dezordonată decât a mea, dacă putea fi posibil. 

— Voiam doar să vorbesc cu tine, i-am spus, sustinându-i 
privirea. 

Tobias oftă zgomotos. 

— Despre ce? 

Am așteptat o clipă, înainte să spun: 

— Concertul de la liceu. 

Tobias își înclină ușor capul, de parcă ar fi încercat să afle ce 
voiam să spun și cum ar trebui să răspundă. 

— Am crezut că nu-ți plac concertele din liceu. 

Tobias se mulțumi să mă privească. Mă aşteptam să se 
repeadă la mine, dar rămase acolo unde era, fără să scoată un 
cuvânt. Expresia din ochii lui redevenise obosită și plictisită - de 
parcă nici nu mai conta dacă eram sau nu acolo. Arăta de parcă 
ar putea adormi în orice moment. 

— Po’ să intru? 

Se gândi câteva secunde, apoi deschise ușa larg, oftând din 
nou, de parcă a fi în compania fratelui său ar fi fost cea mai 
nasoală chestie din lume. Trecu prin spatele meu ţinându-și 
capul plecat în pământ și umerii încovoiaţi, și se trânti neglijent 
pe scaunul lui preferat. Lângă el zăceau farfurii pe podea. 
Pahare, sticle, o pungă mototolită de chipsuri. Am numărat 


VP - 159 


patru perechi de pantaloni pe podea. Părea că tocmai și le 
dăduse jos pe toate. 

— Chiar ar trebui să mai aerisești puţin aici. 

Tobias nu răspunse. 

Nu știam când începuse - sau de ce - sau dacă fuseserăm 
vreodată apropiaţi, Tobias și cu mine, dar nu-mi puteam aminti 
când vorbiserăm ultima dată despre ceva adevărat și serios. 
Altceva în afară de scurtăturile de la Call of Duty sau ce fel de 
pizza voiam să comandăm. Nu vorbiserăm niciodată de mama, 
de exemplu. Sau de tata. Sau de Knut Cel Idiot, care uneori 
dormea la noi acasă. 

Încă mai stăteam în picioare, în mijlocul camerei. 

— De ce te-ai dus la concert, Tobias? 

Fratele meu își ridică privirea spre mine. 

— Am nevoie de un motiv? 

— In mod normal, nu. Insă de data asta, da. 

— Nu trebuie să mă justific în fața ta. 

— Ba da, trebuie, pentru că majoritatea oamenilor din acest 
oraș cred că eu mi-am ucis fosta iubită și unul dintre motive ar 
putea fi faptul că te-au văzut acolo. Au crezut că tu erai eu. 
Barre Halvorsen te-a văzut chiar la una dintre ferestre - 
fereastra pe care poliţia crede că a fugit criminalul. Trebuie să 
știu ce dracu' făceai acolo, Tobias! 

Fratele meu luă stickul și începu să joace din nou GTA. l-am 
smuls-o din mână și am dat cu ea de pereți. Telecomanda se 
sfărâmă în Dumnezeu știe câte bucăţi. 

— What the fuck?! 

Tobias se ridică în picioare. Știam că poate să iasă urât. 
Avuseserăm bătăile noastre de-a lungul anilor și probabil îi 
tăbăcisem fundul de patru'ș'nouă de ori din cincizeci. Totuși, 
acum lucrurile erau diferite. Tobias era mai mare. Mai puternic. 
Fără îndoială, adunase numeroase motive pentru a se răzbuna 
pe mine. Intrebarea era cine era mai furios: el sau eu? Și apoi, 
un gând neplăcut îmi dădu fiori pe șira spinării: care dintre noi 
era mai capabil să facă ceva într-adevăr violent? Ce se întâmpla 
dacă fratele meu era într-adevăr un fel de psihopat? 

— Am văzut un videoclip cu tine, i-am spus, forțându-mă să 
fac un pas înainte; eram chiar în faţa lui. Așa că spune-mi! 

Dacă l-aș fi împuns cu degetul în piept, ar fi explodat. 
Lucrurile ar fi mers din rău în mai rău. Totuși, aproape simţeam 


VP - 160 


cum îmi sar scânteile din ochi, motiv pentru care Tobias bătu 
puţin în retragere. 

— Bine, am fost acolo, recunoscu el în cele din urmă. Și ce 
dacă? Am vrut să ascult concertul. Ce pana mea e nasol la asta? 

— Nu te cred. Nu-i genul tău de concert. Nu e genul tău de 
muzică. De ce-ai fost acolo, Tobias? Știu că mama nu ţi-a 
cumpărat bilet. 

Își cobori privirea. 

— Răspunde-mi! am urlat atât de tare, încât fratele meu a 
aproape a tresărit. 

— M-am dus la plimbare și m-am trezit la liceul tău. Știam că 
mama și Imo sunt acolo, așa că m-am gândit să văd dac-aș 
putea intra. Și-am reușit. Nimeni nu păzea ușa. Nu credeam că o 
să mă vadă cineva. În mod normal, nu o face nimeni. 

— Ai trecut chiar prin fața cuiva care filma concertul, 
nenorocitule! 

Niciun răspuns la asta. 

— Ai vorbit cu Mari? 

Tobias nu spuse nimic, doar continuă să-și ţină privirea în 
pământ. 

— Ai vorbit? 

Am făcut un pas mai aproape. Tot nu spunea nimic. 

— Cât timp ai stat acolo? 

— Nu-mi amintesc, răspunse el, ridicând din umeri. 

— Ai plecat înainte să se termine concertul? 

Din nou, Tobias așteptă o clipă înainte de a răspunde: 

— Da. 

— Cum ai ajuns acasă? 

— Pe jos. 

— Ai mers direct acasă? 

— Nu-mi amintesc. 

— Nu-ţi amintești? 

Nu mi-am putut crede urechilor. M-am uitat la el, încercând să 
aflu dacă-mi zicea sau nu adevărul. Era greu de spus. Dar nu 
avea nicio logică - nu-și amintea nici măcar detaliile banale. 

— lubita mea a fost ucisă în noaptea aceea, în caz c-ai uitat. 

Vocea îmi tremura. 

— Dac-aș fi în locul tău, m-aș strădui mai mult să lămuresc 
lucrurile. 

Tobias se retrase un pas și aproape căzu pe spate în pat. 


VP - 161 


— M-am plimbat o vreme, apoi m-am dus acasă. Trebuie să fi 
fost aproape de miezul nopţii. Nu știu. Asta te face fericit, 
Sherlock? 

Mi-am trecut degetele prin păr și am oftat adânc. Așadar, 
Tobias lipsise de acasă un timp mai mult decât suficient pentru 
a-i ucide pe Mari și pe Johannes. Și fusese la liceu. 

L-am privit o clipă. 

— Nu te cred, Tobias. Nici măcar o clipă. 

El a răspuns uitându-se din nou la podea. Și m-am gândit: 
Oare acesta este momentul în care va mărturisi? 

— lo... io am spart o mașină. 

Mi-a picat faţa. Parcă cineva înfipsese un ac în mine. 

— Dumnezeule, Tobias! 

Asta era tot ce puteam spune. 

Dar când am înţeles realitatea a ceea ce făcuse el de fapt, m- 
am supărat iar. 

— Pentru ce dracu' ai făcut asta? 

Tobias ezită, apoi spuse: 

— Era... un iPad, înăuntru, pe banchetă. 

larăși mi-a picat faţa. 

— Un iPad? 

Nu știam ce să cred sau ce să spun. M-am uitat prin camera 
lui. 

— Dar ai deja un iPad... 

— Da, dar... 

Se uită în altă parte. Își frământă mâinile. 

— Aveam nevoie de bani. 

— Bani? Pentru ce? 

— Nu-i treaba ta. 

— Hm, ba eu cred că este. Acum e, oricum. 

Își îndreptă ţinuta și-și trase umerii în spate. 

— Deci, o să-mi spui? am insistat. 

— Nu. 

Am vrut să-i dau un pumn. Să-l bat până scot adevărul din el, 
dar am reușit să mă stăpânesc. 

— ȘI, l-ai vândut? Asta spui? 

— Da. 

— Cui? 

— Mai contează? 


VP - 162 


L-am privit câteva secunde. Deci așa stătea treaba. Fratele 
meu era hoț. Un hoț nenorocit. 

M-am întors și m-am îndreptat spre ușă. 

— Îmi datorezi un stick, futu-i! strigă el după mine. 

Am trântit ușa, am coborât în camera mea și m-am așezat pe 
pat. Barre îl văzuse pe fratele meu la una dintre ferestrele 
liceului. Cred că fusese acolo, căutând ceva de furat, m-am 
gândit. Hot nenorocit! 

Eram sigur că zvonurile se răspândeau și mai rapid acum - 
toată lumea știa că Tobias fusese la liceu. Nu am vrut să intru 
online să văd comentariile. Tot ce puteam spera era că nimeni 
nu-i spusese încă mamei, dar știam că era doar o chestiune de 
timp. 

Mi-am pus căștile și am încercat să ascult muzică o vreme, 
sperând că muzica va bloca vârtejul gândurilor. Dar când am 
oprit-o, niciuna dintre melodiile ascultate nu mi-a rămas în 
minte. În schimb, auzeam doar vocea lui Johannes, cântând o 
melodie care părea și mai emoţionantă, acum, că murise. Am 
ghicit c-o vor cânta la înmormântarea lui. 

Doamne, înmormântarea! 

Nici măcar nu mă gândisem că Mari și Johannes vor trebui să 
fie îngropaţi. M-am întrebat dacă va exista un serviciu funerar 
comun sau dacă familiile vor dori să-i îngroape separat. Oare ce- 
ar spune părinţii lui Mari dacă aș apărea la înmormântare? 
Voiam să-mi iau rămas-bun de la ea așa cum se cuvine. N- 
aveam voie? 

Și dacă nu, ce altceva puteam face? A nu face nimic însemna 
agonie. Aș încerca să-l găsesc pe cel care a ucis-o, m-am gândit. 
Nu doar ca să-mi spăl reputaţia, ci pentru că Mari merita asta. 
Adevărul era că într-adevăr n-ar trebui să mă amestec. Poliția 
trebuia lăsată să-și facă treaba. Dar n-ar strica să mă uit în jur, 
să fiu atent. Și încă nu eram 100% sigur că fratele meu spunea 
adevărul. Despre orice. 

Voi arunca o privire în camera lui, m-am gândit. Mâine, după 
ce va pleca la școală. 

Dumnezeule! 

Doar gândul de a-i umbla prin lucruri, de a căuta indicii sau 
semne c-ar putea fi un criminal, îmi făcea greață. 


VP - 163 


50. 


Chipul lui Weedon, IT-istul roșcat, apăru pe ecranul 
computerului lui Yngve într-o fereastră pop-up. Trimitea mesaje 
live online, în loc să vină de după colţ să vorbească. 

— Hei, șefu'! Mă gândeam eu că vă găsesc tot la muncă. 

Ase îl privi de pe scaunul situat de cealaltă parte a mesei. 
Trecuseră câteva ore de când ea îi spusese să plece acasă, dar 
el o ignorase și începuse să recitească interogatoriile, căutând 
observaţii sau indicii pe care nu le analizaseră suficient de 
profund. Până acum, nu descoperise nimic nou. 

— Am reușit să rezolv telefonul lui Mari. 

— OK. Ai găsit ceva interesant pe el? 

— Hm... chiar avem voie să-i citim mesajele și să-i studiem 
aplicaţiile? Nu trebuie să ne adresăm la Facebook sau la Apple 
și... 

— Da. Sunt sigur că trebuie. Dar va dura o veșnicie pentru a 
obţine un răspuns și s-ar putea să nu primim nici măcar un „da”. 

Yngve se feri de privirea lui Åse. 

— Doar aruncă o privire rapidă. Mari nu mai avea telefon în 
ultimele patruzeci și opt de ore de viaţă și s-ar putea să fie 
esenţial pentru noi să știm cu cine comunicase pe Facebook sau 
Messenger sau cum naiba se cheamă - chestiile pe care le 
folosesc copiii de azi. 

Weedon ezită o clipă, apoi își îndepărtă privirea de la camera 
video. Se auzi cum tastează - cu viteza sa întotdeauna mare. 

— Să începi cu WhatsApp. Dacă folosea. 

— Folosea, zise Weedon. Vreţi să vă citesc numele tuturor 
persoanelor de pe lista ei? 

— Mai întâi doar pe cele mai recente. 

— OK. 

Acum Weedon derula conversațiile WhatsApp afișate pe 
ecranul telefonului lui Mari. 

— Avea destul de puţine grupuri de chat, începu el. A fost 
multă activitate în ziua concertului de la liceu, dar Mari nu s-a 
implicat. Cel puţin nu în acest grup în particular. 

Yngve se uită la ceas. Era aproape miezul nopţii. 

— Sunt... unu, doi, patru, șase, opt... doisprezece oameni în 
următorul grup, continuă Weedon. Toate fete. 


VP - 164 


— Avem idee despre prietenele ei, spuse Yngve. 
Concentrează-te asupra băieţilor. 

— Bine. 

Trecură câteva secunde. 

— Le voi spune numele cu voce tare, pe măsură ce le citesc 
mesajele. 

Yngve deveni nerăbdător. lar faptul că Åse îl ţintuia în 
continuare cu privirea, având sprâncenele ridicate, nu-l ajuta 
deloc. 

— Rămâi la cei cu care Mari discuta pe chaturi private. 

— OK. 

În timp ce aștepta, Yngve găsi un pix cu arc și începu să se 
joace cu el, apăsându-l neîncetat. 

În cele din urmă, Weedon spuse: 

— În ziua în care a murit, Mari a comunicat cu Johannes 
Eklund... 

Despre ce? 

— Staţi să văd... 

Incă o clipă. 

— Nimic important, se pare, doar câteva lucruri despre 
concert. Mari voia să-i confirme că vor realiza interviul după 
aceea. Johannes a fost de acord. Chiar i-a trimis un zâmbet. 

— Bine. Cu cine mai vorbea Mari? 

— Staţi să văd... 

Yngve desenă un cerc mare în blocnotesul său. 

— Tatăl ei a încercat să o contacteze, spuse Weedon. Bună. 
Nu-mi răspunzi la apeluri, așa că încerc să te contactez aici. Ne 
putem întâlni undeva? Să vorbim? 

Să vorbească despre ce? gândi Yngve. 

— Când a fost asta? întrebă el. 

— Duminică. Cu o zi înainte să moară, răspunse Weedon, 
scărpinându-se în cap. 

— Hm! murmură Yngve. 

Să ia legătura cu Frode Lindgren devenea din ce în ce mai 
urgent. Încă nu-i răspunsese la apeluri. 

— Mari discutase mult cu Even Tollefsen, continuă Weedon. 
Trebuie să existe mii de mesaje între cei doi. Totuși, în acele 
ultime două zile, ea nu i-a mai răspuns. Se pare că el era destul 
de disperat să primească răspunsuri de la ea. 


VP - 165 


Până acum, povestea lui Even confirmă descoperirile de pe 
telefonul lui Mari, se gândi Yngve. 

— 0...! exclamă Weedon. 

— Ce e? 

— Mari a avut o discuţie privată cu un alt Tollefsen. 

— Cine? 

— Tobias. 

Fratele lui Even, își spuse Yngve. 

— Despre ce naiba discutau e? 

— Stați să văd... 

Din nou, lui Weedon îi trebui jumătate de minut să parcurgă 
mesajele. 

— Dialogul lor începuse cu puţin timp în urmă. Acum vreo 
cinci sau șase săptămâni. Mari îl contactase pentru că avea 
nevoie de câteva fotografii cu Even pentru un articol pe care 
intenţiona să-l scrie. 

Cel pentru ziarul liceului, se gândi Yngve în timp ce aștepta ca 
Weedon să continue. 

— Mari spunea că ezita să-l roage direct pe Even, pentru că 
nu voia ca el să-i dea doar fotografia /u; preferată. Ea voia 
fotografii din copilăria lui, de preferinţă unele mai jenante, 
deoarece intenţiona ca articolul să fie amuzant. Spera că Tobias 
i-ar fi putut aduce niște fotografii agreabile pentru toată lumea - 
în afară de Even. Apoi mai sunt în mesaje câteva zâmbete și 
lucruri asemănătoare. De asemenea, Mari voia să știe dacă 
Tobias i-ar fi putut face rost de una sau două fotografii cu 
Jimmy. Tatăl lor. 

Nimic în neregulă cu asta, se gândi Yngve. Și nici cu articolul 
pe care Mari îl scria despre Jimmy. 

— Tobias a promis că va încerca. Apoi au trecut câteva 
săptămâni înainte să-i confirme că găsise niște fotografii foarte 
mișto. Mari se entuziasmează. Sunt de acord să se întâlnească. 

— Când? 

— Cu o săptămână și un pic în urmă. 

— Nimic mai recent? 

Degetul mare al lui Weedon coboară iar pe mesajele afișate 
pe ecranul telefonului. 

— Ei bine, da. 

Trecură câteva secunde. 


VP - 166 


— Tobias i-a scris lui Mari vinerea trecută - cu trei zile înainte 
de moartea ei - că aflase ce grupă sangvină avea Jimmy. 

— Ce? 

— Așa scrie. 

Yngve își scărpină ceafa. 

— Mari îi ceruse această informaţie? 

— Nu știu. Din mesaj nu-mi dau seama. 

Probabil discutaseră despre asta când se întâlniseră, se gândi 
Yngve. Era singura explicaţie plauzibilă. 

— Au vorbit și în noaptea în care Mari a murit. 

Yngve se ridică de pe scaun. 

— Ce și-au spus? 

— Ea n-a spus nimic. Tobias era cel care voia s-o vadă. El o 
rugase de câteva ori să se întâlnească, fără să primească niciun 
răspuns din partea ei. 

— Hm! Altceva? 

— Nu, asta a fost tot. 

Yngve îi ceru lui Weedon să verifice și celelalte aplicaţii ale lui 
Mari. Dar nu găsi nimic deosebit de interesant. 

După ce Weedon dispăru de pe ecranul calculatorului lui 
Yngve, Åse continuă să-l privească. 

— Știu. Nu este cel mai corect mod de a acţiona. 

Ase zâmbi. Pentru că lui Yngve îi plăcea să nu respecte 
protocolul. Îi plăcea să fie neascultător. Și el îi zâmbi. 

— Asta este noul eu. Nu știu dacă e un lucru bun sau rău. 

În anii care trecuseră de când Âse primise pentru prima dată 
diagnosticul de cancer la sân și până în ziua în care murise, ei 
încercaseră să se pregătească pentru inevitabil. Discutaseră 
mult despre moarte, dar întotdeauna într-o manieră detașată, 
de parcă moartea ar fi fost ceva teoretic. Mai mult Åse îi 
amintea de lucrurile practice pe care trebuia să le facă: să ungă 
cu ulei masa de lucru din bucătărie la fiecare doi ani sau să 
schimbe furtunul de gaz de la grătar. 

Desigur, existaseră semne fizice ale decăderii ei lente, dar 
constante, însă amândoi acceptaseră cumva moartea cu un fel 
de seninătate - spre marea surprindere a lui Yngve. Era aproape 
ca și cum nu credeau într-adevăr că se va întâmpla, că totul era 
un fel de farsă și c-ar putea trece cumva cu bine și peste asta. 
Așa cum făcuseră de obicei în privinţa celorlalte lucruri. 


VP - 167 


Cu patru săptămâni în urmă, în ziua în care Åse murise, 
realitatea parcă îl lovise în sfârșit. Yngve se agăţase de fiecare 
oră, de fiecare minut în care ea continuase să trăiască, deși își 
dorise ca suferinţa ei să ia sfârșit. Yngve știa că asta e viaţa - 
mersul lumii dar tot o blestemă. Nu așa ar fi trebuit să fie. 
Pentru el n-avea niciun sens că unii oameni se vor bucura de 
viaţă până la o sută de ani, în timp ce alţii abia dacă apucau să 
trăiască până la șaisprezece sau până la șaizeci și doi de ani. 

Apoi, Yngve dorise să ţipe, pentru că era atât de al dracului 
de nedrept. Voise să urle, pentru că soarta era atât de 
nedreaptă. Nu fusese în stare să se oprească din plâns. Dar 
probabil asta îl ajutase să meargă mai departe. Fără lacrimi, 
focul care i se dezlănţuise în piept l-ar fi mistuit. 

O privi pe deasupra biroului. Zâmbetul ei se stinsese. Dar 
dragostea lor nu va dispărea niciodată și nici durerea lui. Urma 
doar să se schimbe și Yngve acceptase. La fel și Ase. O spusese 
de atâtea ori. 

Voi fi acolo, cu tine, lângă tine, în sufletul tău. Si-mi vei simti 
mâna în inima ta, în loc s-o simti pe piept. 

Ea dispăru în neant, cum obișnuia să facă zilele astea, fără 
niciun avertisment. 

Yngve luă o decizie. Trebuia s-o lase deoparte pentru o 
vreme. Trebuia să închidă ușa camerei unde toate culorile erau 
sumbre. N-avea de gând să o încuie și nici să arunce cheia, nu. 
Ci să o păstreze la gât, cât mai aproape de inimă. Și, la 
momentul potrivit, să redeschidă ușa. 

Insă acum avea nevoie să lucreze. 

Nu era momentul să jelească. 


51. 


Mama era deja în bucătărie când am ajuns acolo, citind ziarul 
și bându-și cafeaua de dimineață. Speram că nu conține alcool. 
GP se întindea la picioarele ei, cu limba atârnându-i din bot, 
sperând să prindă una-două bucățele de mâncare. Ea-l ignora. 

— Bună dimineaţa! zise ea. 

— 'Neatţa! 

— Spune că are un indiciu clar. 


VP - 168 


— Hm?! 

— Poliţia. Spune că are noi dovezi în acest caz. 

M-am întrebat ce fel de dovezi erau sau dacă fusese doar o 
afirmaţie obișnuită a ofițerilor de poliţie din declarația de presă. 

— Vreun detaliu? 

— Nu. Totuși, există câteva informaţii despre cât de dificil 
este acest caz. 

M-am întrebat când voi fi iar contactat de Yngve Mork. 
Presimţeam că în curând. 

— Astăzi lucrezi? 

— Da, oftă mama. Trebuie să plec într-un minut sau două. 

M-am uitat la ea. N-am văzut niciun semn al beţiei de azi- 
noapte. Avea pungi sub ochi, ca întotdeauna. 

— Fratele tău are de gând să apară astăzi? 

Susanne își ridică privirea exasperată spre tavan, de parcă 
Tobias și-ar fi putut face brusc apariţia pe acolo. 

— Nu știu. 

Am bănuit că Tobias nu va cobori probabil decât după 
plecarea mea. 

Mama se uită la ceasul de pe perete. 

— Mă duc să văd ce face. 

l-am auzit pașii pe scări, GP urmând-o cu nerăbdare, zgâriind 
treptele cu lăbuţele. Apoi ciocăni la ușa fratelui meu. 

— Tobias, e timpul să te trezești! 

Nu primi niciun răspuns. Bătu din nou. ÎI strigă încă o dată și-i 
spuse cât e de târziu. Tot niciun răspuns. li bătu iarăși la ușă, 
mai tare de data asta. Același rezultat. 

Am urcat și eu la etaj. Când am ajuns acolo, mama încerca 
clanța ușii. 

Era încuiată, la fel cum fusese aseară. GP sărea în jurul 
gleznelor ei, dând din coadă. 

— A început să încuie ușa, spuse mama, mai mult pentru sine. 

Încercă din nou clanţa. 

— Tobias! 

Mi-am lipit urechea de ușă. N-am auzit nimic. Nicio muzică. 
Nicio mișcare. 

— Tobias! am urlat. Ce naiba se-ntâmplă? 

Am încercat să împing ușa. Nu s-a clintit. M-am uitat la mama. 

— Ai cheia? 


VP - 169 


Mama clătină din cap disperată. Mi-am proptit umărul în ușă, 
dar tot nu s-a clintit, nici măcar puţin. Ușa era veche, din lemn 
masiv. M-am dat înapoi și mi-am luat avânt. M-am izbit în ușă. 
GP a lătrat. Am aruncat o privire în jur, căutând ceva cu care să 
lovesc clanţa. Am văzut extinctorul pe perete. L-am ridicat, apoi 
l-am trântit de clanţă cu toată forța. Clanţa nu s-a rupt. 

Am încercat iar. Fără succes. Și chiar dacă aș reuși să scot 
clanța, m-am gândit că ușa ar rămâne în continuare blocată. 
Toată chestia ar trebui să se desprindă din balamale. A trebuit s- 
o lovesc cu piciorul. 

GP îmi sări în jurul gleznelor, dornic de joacă. 

— Ține-l departe de mine! i-am strigat mamei. 

Mama luă lesa și-l forță pe GP să stea cuminte. Dă tot ce poți! 
mi-am spus, la fel ca în filme. Apoi am început să izbesc ușa cu 
piciorul. Și am tot izbit-o din răsputeri, la nesfârșit. Totuși, nu s-a 
întâmplat nimic. Am lovit-o din nou, în același loc și, în cele din 
urmă, am simţit că ușa e pe cale să cedeze. Am căpătat mai 
multă forță și am izbit-o din nou cu piciorul, cât am putut de 
tare. Încet, ușa s-a prăbușit. 

O clipă, m-am temut să nu se prăbușească peste frate-miu, 
m-am temut că adormise, în timp ce juca GTA noaptea, așezat 
în același loc. Dar ușa tocmai căzuse pe un scaun gol. Tobias 
nici măcar nu era în cameră. 


52. 


În timp ce Even spărgea ușa lui Tobias, prin mintea Susannei 
treceau mai multe scenarii posibile. Tobias leșinase. Sau murise 
cumva în timpul nopţii. Se sinucisese. Ani de zile ea fusese 
bolnavă de îngrijorare din cauza mezinului, crezând că acesta 
petrecea prea mult timp singur, că nu avea prieteni. Că nu-i 
păsa de nimic. Cumva, totuși, nu fusese pregătită pentru asta. 
Pentru o cameră goală. 

Fereastra era închisă, așa că Tobias n-ar fi putut să se cațere 
pe acolo. Și nici nu se trezise devreme, deoarece ea se trezise 
de la ora 03:15. Probabil el plecase de acasă undeva azi-noapte. 

Dar unde se dusese? Și de ce? 


VP - 170 


Even cobori treptele în fugă, cu telefonul lipit de ureche. 
Susanne se duse după el. Trebui să se ţină de balustradă, ca nu 
cumva să se prăbușească. Pentru o clipă, își zări chipul în 
oglinda mare din holul de la intrare. Această fiinţă fragilă și 
demnă de dispreţ, cu faţa palidă și ochii mari, rotunzi, arăta ca o 
vrăjitoare. O vrăjitoare delirantă și nebună. 

— La dracu', nu răspunde! mormăi Even, în timp ce apăsă iar 
tastele telefonului, punându-l din nou la ureche. 

— Salut, Imo! spuse Even, înainte de a-i explica unchiului său 
ce se întâmplase. Tobias nu-i la tine acasă? 

Susanne era prea departe pentru a auzi răspunsul lui Imo, dar 
îl văzu pe Even înjurând, apoi gândindu-se la el însuși. Simţea ca 
şi cum ceva, sau cineva, o sufoca. Nu putea respira. 

Tobias plecase. 

Fugise? 

li ceruse cineva să ducă undeva în toiul nopţii și apoi...? 

Susanne închise ochii și încercă să-și alunge din minte 
gândurile negre care o loveau cu toată forța. 

— Mă duc la școala lui, îi spuse Even lui Imo. 

O scurtă pauză, apoi clătină din cap. 

— Va fi mai rapid dacă merg cu bicicleta. 

Mai adăugă ceva, dar Susanne nu-și putu da seama ce 
anume. Ea reveni la etaj, înapoi în camera lui Tobias. Nici acum 
nu era acolo. Apoi cobori și-i rosti numele, așteptându-se să 
apară dintr-o clipă în alta, de parcă i-ar fi jucat o farsă. Cobori la 
subsol. Nu-l găsi în cămară. Nici în baie. Nici în dormitorul lui 
Even. 

— Mamă, spuse Even în timp ce Susanne urca iar treptele, cu 
obrajii în flăcări. 

Îl căută pe Tobias pe hol, în living; se uită afară pe ferestre, 
dar el nu era în grădină, nici în fața casei. g 

— Totul va fi bine, spuse Even din spatele ei. II vom găsi. 

— Haina lui, spuse Susanne și intră din nou în hol, la cuierul 
unde în mod normal își atârna hainele. Tobias este încă aici, 
spuse ea, arătând spre haina lui. Și pantofii lui. El... trebuie să fi 
purtat adidași. S-a plâns că-i sunt prea mici, dar... trebuie să-i fi 
încălțat oricum... 

Even făcu un pas mai aproape și-i puse ferm o mână pe 
umeri. 


VP - 171 


— Cel mai bun lucru pe care îl poţi face chiar acum, mamă, 
este să stai jos și să aștepți lângă telefon. Fă-ţi o ceașcă de ceai 
sau ceva de genul ăsta. Te sun imediat după ce trec pe la școala 
lui. 

Susanne îl privi, dar nu se putu concentra asupra ochilor lui. Îi 
observă buzele mișcându-se, dar nu distinse cuvintele pe care le 
spunea. Da, spunea ceva despre un telefon și despre Imo care 
era pe drum. 

— Bine, scânci ea. 

— Sună-l pe Knut. Spune-i ce s-a întâmplat și cheamă-l la tine. 
El te poate ajuta. 

Lacrimile îi curgeau șiroaie, dar nu putu scoate un sunet. 

— Dar nu sta prea mult la telefon! strigă Even. În caz că te 
sun. 

Susanne încuviință, ușor la început, apoi din ce în ce mai 
puternic. Even o trase mai aproape și o îmbrăţțișă. Apoi ieși în 
grabă. 


53. 


ACUM 


— Chiar credeai că-l vei găsi pe fratele tău la el la școală? 
întreabă domnișoara Håkonsen. 

— Nu chiar. Dar trebuia să fac ceva. Școala era locul potrivit 
de unde să încep să-l caut. 

Ea încuviințează. 

— Îți amintești la ce te gândeai în drum spre școală? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Ce părere aveai în legătură cu atitudinea fratelui tău? 

— Imi amintesc că m-am gândit că probabil Tobias fugise. 
Probabil crezuse că-l prind în capcană sau ceva de genul ăsta. 

— Și din ce motiv? 

— Din cauza acelui video. Din cauza faptului că fusese văzut 
la liceu și la redacţia ziarului liceului - locul din care poliţia 
spusese că ucigașul părăsise clădirea în noaptea aceea și din 


VP - 172 


cauza faptului că Tobias chiar nu avea o explicaţie bună a 
motivului pentru care fusese acolo. 

Domnișoara Håkonsen încuviinţează din nou. 

— Și fratele tău era la școala lui în acea dimineaţă? 

— Nu, nu era. 

— Dar ai vorbit cu oamenii? 

— Da. Am vorbit cu ceilalţi copii. Cu profesorii. Ba unul dintre 
ei chiar m-a ajutat să-l caut. Dar nu l-am putut găsi. 

— Profesorul care te-a ajutat; care era numele lui? 

— Tom Hulsker. 

— Nu-l cunoșteai, nu-i așa? 

— Nu. 

— Dar el te cunoștea. 

— Ei bine, da. Mă cunoștea datorită tatălui meu. 

— Vom reveni la domnul Hulsker puţin mai târziu, spune 
domnișoara Håkonsen. Când nu ţi-ai găsit fratele la școală - ce 
ai făcut? 

— Am sunat-o pe mama. Deja devenise isterică, așa că, în 
schimb, am vorbit cu Imo. Ne-am înţeles ce aveam de făcut în 
continuare. 

— Și ce anume aveaţi de făcut? 

— Aveam să mergem prin oraș, căutându-l. Eu pe bicicletă, 
Imo cu mașina. Planul era să întreb dacă îl văzuse cineva. |n 
staţia de autobuz, la gară, prin magazinele în care îi plăcea să-și 
petreacă timpul, la mall... Am încercat să acoperim cât mai mult 
teren posibil, cât mai repede. 

— Dar nu l-aţi găsit. 

Clatin din cap și spun „nu”. 

— Și atunci ce aţi făcut? 

Întâlnesc privirea lui Yngve Mork în public. 

— Am sunat poliţia. 


54. 


ATUNCI 


Întors acasă, am găsit-o pe mama întinsă pe canapeaua din 
living. Knut stătea lângă ea, ţinându-i mâna pe frunte. 
VP - 173 


— l-am dat un calmant. 

Habar n-aveam cum obținuse Knut asemenea pastile, dar asta 
nu era chiar atât de important acum. Mama părea relaxată. Cel 
puţin nu ţipa și nu mai plângea. 

— Totul va fi bine, mamă. Îl vom găsi. 

M-am gândit la planul meu iniţial pentru ziua respectivă. Încă 
mai eram tentat să merg în camera lui Tobias și să arunc o 
privire printre lucrurile sale. 

Knut mă privi și-mi spuse: 

— Am putea... hm... să mergem undeva să discutăm? 

Knut nu-mi ceruse niciodată nimic, probabil cu excepţia sării, 
la cină. 

— Sigur, am spus, ușor nedumerit. Hai să mergem în 
bucătărie. 

Am luat un iaurt cu lămâie din frigider și m-am sprijinit de 
blatul din bucătărie, așteptând să văd ce avea de zis Knut. Trecu 
ceva timp până când el deschise în sfârșit gura. 

— Mă îngrijorează mama ta. 

Mă privi. 

— Înainte să ajung aici, înainte să-i dau calmantul, a spus că 
nu mai poate suporta. Nu mai era ea însăși. A spus că, dacă i s- 
ar întâmplat ceva și lui Tobias, n-ar mai putea îndura. 

El se uită la mine cu o privire gravă. 

— N-ar mai putea îndura? Ce vrei să spui? Că nu s-ar putea 
abţine să nu se sinucidă? 

Knut mă privi câteva secunde. 

— Da, așa i-am interpretat afirmaţiile. Cred că e posibil să 
aibă nevoie de ajutor. Ajutor specializat. 

— Mama dramatizează, Knut. Știi cum le ia pe toate. Darnue 
sinucigașă, nu ne-ar face niciodată asta, nici mie, nici nouă. 

— Probabil ai dreptate. Sunt doar îngrijorat pentru ea. 

Am încuviințat. 

— Hai doar să așteptăm și să vedem ce se va întâmpla! am 
spus înghițind cu greu iaurtul. 

— Chiar acum se agaţă de speranţa că Tobias se va întoarce 
acasă și că încă mai există toate șansele să se întâmple asta. 

— Între timp, voi avea grijă de ea, mi-a zis. Poate ar trebui s-o 
iau la mine acasă? 

— Bună idee! 


VP - 174 


Era o mișcare delicată, pentru că mama probabil s-ar fi 

speriat și mai mult dacă venea poliţia. 
e 

Inspectorul-șef de poliţie Yngve Mork nu purta uniformă când 
a venit. Doar femeia care-l însoțea. 

Imo, care ajunsese cu puţin timp înainte, ieși să-i întâmpine. Îi 
conduse în bucătărie unde era mai cald. 

— Ea e Therese Kyrkjebø, spuse Mork, întorcându-se către 
polițistă. 

Therese îmi întinse mâna. 

Mork se întoarse spre mine. 

— Niciun semn de viaţă de la fratele tău? 

— Nu, am spus. Nu încă. 

— Ce ne poţi spune despre el, Even? 

Am respirat adânc. 

— Este cu câţiva ani mai mic decât mine. Avem cam aceeași 
înălţime. Păr lung până la umeri, la fel ca al meu. Ochi căprui. 

— Multumesc, e bine de știut! spuse Mork, în timp ce Kyrkjebø 
își lua notițe. Dar mă gândeam mai mult la personalitatea lui. Ce 
fel de persoană este? 

M-am uitat la Imo în timp ce mă gândeam ce să răspund. M- 
am întrebat dacă polițiștii știau de reputaţia fratelui meu de la 
Solstad. Cu câteva săptămâni înainte să ne mutăm înapoi la 
Fredheim, o fată pe nume Amalie își exprimase interesul față de 
el. După părerea fratelui meu, ei doar ieșeau în oraș, dar Amalie 
era de altă părere. Și nici nu fusese sinceră cu el. S-a dovedit că 
nu dorea să se apropie de Tobias decât ca să ajungă la mine. 

Tobias a fost furios când a aflat. Eu n-am asistat la această 
scenă, dar se pare că în pauză o înșfăcase pe Amalie la locul de 
joacă, de faţă cu toţi. Întâmplarea asta a stârnit mult scandal la 
școală și mama s-a speriat. Pentru că buni era moartă și casa ei 
rămăsese goală, mama a văzut-o ca pe un semn - o șansă de a-l 
îndepărta pe Tobias de o școală și o comunitate care îl priveau 
ca pe un posibil agresor. 

Le-am declarat agenţilor de poliţie că fratele meu n-avea 
abilităţi sociale, că n-avea mulţi prieteni. 

— Dar despre... relaţia lui cu fetele? 

Am înghiţit de mai multe ori, până i-am întâlnit privirea lui 
Mork. 


VP - 175 


— Tobias nu avea prietene aici, dacă asta e ceea ce mă 
întrebaţi. 

— Ştii dacă are vreun contact cu fetele, altul decât la școală? 

— Nu știu, am spus, ridicând din umeri. În ultimul timp, cu 
Tobias n-a fost ușor de vorbit. 

Kyrkjebø își luă notițe. Mork aşteptă o clipă sau două înainte 
de a mă întreba: 

— Even... știai că fratele tău discutase recent cu Mari? 

M-am uitat la el, la Kyrkjebø. La Imo. 

— Își trimiteau mesaje pe WhatsApp. 

— Despre? l-am întrebat, înainte ca Mork să aibă ocazia să 
continue. 

— Ei bine, totul a început când Mari i-a cerut ajutorul cu puţin 
timp în urmă. Ea voia ca Tobias să găsească niște fotografii cu 
tine și cu tatăl tău pentru articolul pe care intenţiona să-l scrie 
pentru ziarul liceului. 

l-am privit din nou, pe fiecare în parte. Nu înțelegeam de ce 
Mari acționase astfel, fără știrea mea. De ce nu-mi ceruse mie 
fotografiile? 

— Și Tobias a ajutat-o? 

Mork încuviință. 

— Credem că da. Așa reiese, din comunicarea lor. 

Așadar, Tobias trebuie să se fi întâlnit cu Mari. Să-i dea niște 
fotografii. Am clătinat din cap neîncrezător. 

— El... 

Kyrkjebø îl privi pe Mork înainte de a continua: 

— Ştim că Tobias a fost la tine la liceu în noaptea crimelor. 

Probabil că tot Fredheimul ştia deja până acum, aşa că habar 
n-am de ce inima începea să-mi bată nebunește. 

— A și contactat-o în noaptea aceea. 

Era din ce în ce mai rău. 

— Sau mai bine zis, a încercat să o contacteze. Dar telefonul 
ei era stricat, așa că Mari nu i-a răspuns. 

Stricat, m-am gândit. La naiba, oare de aceea nu-mi 
răspunsese? 

— Ce... 

Cuvintele mi-au rămas înţepenite în gât. 

— Ce voia? am întrebat. 


VP - 176 


Nu mi-au răspuns. M-am uitat la Imo. Părea să fie la fel de 
surprins ca mine. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât lucrurile 
arătau mai urât pentru Tobias. 

— Ai idee unde-ar putea fi fratele tău? mă întrebă Kyrkjeba. 

— Nu. 

— Ai fotografii recente ale lui Tobias pe care să le putem 
folosi? 

Eram atât de pierdut pe gânduri, încât la început nici nu mi- 
am dat seama că Therese îmi adresase mie această întrebare. 

— Da..., am spus, după o pauză. Sigur că da. 

Am căutat în telefon. Am găsit o fotografie pe care i-o 
făcusem când zugrăviserăm casa în timpul verii. Tobias avea 
câteva pete de vopsea pe bărbie. Le-am arătat fotografia, apoi i- 
am trimis-o lui Mork. 

— Mulţumesc, a zis. 

Apoi Yngve se întoarse către Imo. 

— Avem un mandat de percheziţie pentru casă. 

— Un ce? 

— Un mandat de percheziţie. Trebuie să plecaţi amândoi, 
astfel încât să ne apucăm. 

— Dar de ce? 

Mork mă privi. Nu era nevoie să-mi explice. Am înţeles 
perfect. Credeau că fratele meu era implicat în crime. 


55. 


Yngve nu se putu abţine să nu admire casa familiei Tollefsen. 
Deși era oarecum deteriorată, probabil valora o avere, credea 
el, chiar și într-un orășel ca Fredheim. Avea atât de mult 
potenţial, cu acoperișul său abrupt, podelele vechi de lemn și o 
bucătărie mai mare decât livingul lui. Casa era atât de mare, 
încât putea găzdui cu ușurință cel puţin două familii. La etajul 
superior erau dormitoare și dulapuri pretutindeni. Era un loc 
perfect pentru a ascunde lucruri. 

Ase ar fi iubit casa asta, se gândi el. 

Se trezi stând în picioare în faţa oglinzii mari din hol, când 
veni Therese. 


VP - 177 


— Tocmai am vorbit cu Weedon. Telefonul lui Tobias a fost 
închis sau a rămas fără baterie. Avem înregistrată doar ultima 
lui locaţie. 

Ea arătă spre podeaua pe care stăteau. 

— Aici. 

— Și-a închis telefonul înainte de a pleca, zise Yngve. 

— Probabil. Trebuie să obţinem lista apelurilor sale telefonice. 
Să vedem cu cine a comunicat aseară. 

Yngve se uită la fotografia lui Tobias, cea pe care i-o trimisese 
Even. 

Tobias arăta ca orice alt adolescent - neîngrijit, plin de coșuri 
pe faţă, cu fruntea cam slinoasă. Purta o șapcă și se uita la 
aparatul foto cu o expresie aproape jignită. Avusese aceeași 
expresie atunci când Yngve fusese aici și îl interogase, în 
noaptea asasinării lui Barre Halvorsen. 

Ar putea fi criminalii atât de detașaţi? se întrebă Yngve. 
Bineînțeles, își răspunse singur la întrebare. Peste tot erau 
sociopaţi. Chiar și printre adolescenţii de cincisprezece ani. 

— Mork? se auzi o voce de sus. 

— Da? 

— Trebuie să vedeţi asta. 

Yngve o privi pe Therese o secundă, apoi se repezi pe scări. 

Intrară în camera lui Tobias pentru a găsi un criminalist care 
stătea lângă birou, ţinând un breloc în mâini. 

— L-am găsit într-unul dintre sertare. 

Lanţul avea trei chei pe el. Yngve auzi vocea lui Frode 
Lindgren în mintea lui: „Brelocul are un lanţ alb cu albastru”. Se 
potrivea perfect descrierii. 

Yngve se uită la Therese. Pentru moment, ea păru pierdută pe 
gânduri. 

— Ce este? 

— Nu pricep. Nu este o prostie incredibilă să păstrezi în 
dormitor ceva care ar putea face legătura între tine și crime? 

— Probabil e/ este prost, zise Yngve. 

— Nu înţeleg ce are de gând. De ce să nu-și ia cheile cu el 
sau, cel puţin, să le ascundă cu atenţie? De ce să le lase aici, ca 
să le găsim noi? Cu siguranţă știa că vom veni să căutăm probe? 

— Are doar cincisprezece ani. Probabil nu s-a gândit atât de 
departe. 

Therese îl contrazise: 


VP - 178 


— După părerea mea, ce pare cu adevărat surprinzător în 
acest caz este cât de repede și inteligent a acţionat criminalul. 
Felul în care a părăsit liceul în noaptea aceea, de exemplu. 
Departe de camerele video de supraveghere, pe acoperiș. După 
toate probabilitățile, el a plecat luând și cutia pentru 
microfoane, pe care noi încă n-am găsit-o. Dacă Tobias a făcut 
toate astea... dacă el este într-adevăr criminalul nostru... de ce 
ar fi atât de prost încât să păstreze cheile victimei? 

Yngve se gândi. 

— Bună întrebare! Să-l găsim și să-l întrebăm! 


56. 


Când am ieșit din casă, un gând îngrozitor mi-a trecut prin 
minte. Dacă fratele meu dispăruse pentru că cineva voia să 
scape de el? 

Un criminal umblă liber prin Fredheim. Probabil aseară, după 
cearta noastră, Tobias simţise nevoia să facă o plimbare - 
deseori ieșea să-și cumpere un baton de ciocolată, o cutie de 
suc sau ceva de genul ăsta. Dacă a întâlnit pe cineva care dorea 
să-i facă rău sau poate chiar să-l omoare? 

M-am întors la școala lui Tobias, în speranţa că va apărea mai 
târziu în acea dimineaţă. Știam că erau șanse infime, dar am 
reușit s-o întâlnesc pe Sara Anvik, profesoara lui Tobias. La 
început, a părut circumspectă să discute cu mine. Cred că și ea 
auzise zvonurile. Când i-am spus că nu știam unde e fratele meu 
în acel moment, ezitarea i s-a transformat în îngrijorare. Nu i-am 
mărturisit că poliţia era implicată. 

— Fratele tău își petrece mult timp singur. Am încercat să-l 
invit să ni se alăture în câteva activităţi, dar nu vrea să participe 
și nici să vorbească prea mult. 

— Nu este hărțuit, nu-i așa? 

— Nu cred. Este doar foarte tăcut. 

La ieșire, am fost oprit de Tom Hulsker; vorbisem cu el mai 
devreme în acea dimineaţă. 

— Salut din nou! 

I-am simţit îngrijorarea din voce. 

— L-ai găsit pe fratele tău? 


VP - 179 


Am clătinat din cap. Eram gata să trec pe lângă el, când m- 
am gândit la altceva. 

— Domnule Hulsker, azi-dimineaţă spuneaţi că l-aţi cunoscut 
destul de bine pe tatăl meu. 

El încuviință. l-am simţit în haine mirosul de tutun. 

— lubita mea, fata care a fost omorâtă, scria un articol despre 
tatăl meu și despre mine, pentru ziarul liceului. Nu cumva a 
venit să vă vadă, din întâmplare, pentru a obţine unele 
informaţii de culise? 

— La mine? Mari Lindgren? 

Am încuviințat. Brusc, domnul Hulsker afișă o expresie uluită. 

— Nu, nu a venit. 

l-am explicat ce fel de articol scria Mari. 

Tom Hulsker se uită la ceas, mă privi și-mi spuse: 

— Hai afară! Momentan n-am curs și vreau să fumez o ţigară. 

Înainte să am ocazia să protestez, el se îndrepta deja spre 
ieșire. L-am însoţit până la gardul școlii, unde și-a rulat o ţigară 
și mi-a oferit și mie una. 

— Nu, mersi, nu fumez! 

— O alegere bună. Aceste chestii te vor ucide. 

Hulsker zâmbi. l-am zâmbit și eu. Își aprinse ţigara și respiră 
adânc. 

— Doamne, ce mult semeni cu tatăl tău atunci când zâmbești! 
Pun pariu c-ai auzit asta toată viaţa, nu? 

Nu, dar am spus că da. Hulsker mai trase un fum din ţigară, 
apoi îl suflă ușor. 

— Tatăl tău era un om foarte bun. Am fost amândoi la 
cursurile de formare a profesorilor. 

Hulsker clătină din cap, copleșit de amintirile care răbufneau. 

— Ce vremuri, frățioare! 

Am așteptat să continue. 

— Jimmy era un profesor excelent. Foarte respectat. Și un 
adevărat magnet pentru femei. 

Zâmbi și clătină din nou din cap. 

— Dar totul s-a schimbat când a întâlnit-o pe mama ta. 

Am încercat să-mi imaginez bărbatul pe care-l văzusem acasă 
în fotografii, la vorbă cu fetele, flirturi, comentarii spirituale. Dar 
nu puteam - pentru mine, el era mort. 

— Apropo, cum e mama ta? 


VP - 180 


Aș fi putut spune tot felul de lucruri despre mama, dar acum 
nu era momentul. 

— Bine, a fost tot ce am răspuns. 

— Am auzit că v-aţi mutat înapoi. M-am gândit să o sun, dar... 
efectiv n-am apucat. 

Scuza obișnuită. N-ai avut timp sau nu ţi-ai făcut timp să faci 
ceea ce trebuie. Era exact așa cum spusese mama: unii prieteni 
erau acolo doar pentru o anumită parte a vieţii tale. 

— Aţi stat mult cu el în perioada în care a murit? 

Hulsker nu răspunse imediat. 

— Nu, nu la fel de mult. Deja amândoi aveam familii și asta-ţi 
ocupă majoritatea timpului. Dar mai exista câte o întâlnire 
ocazională, desigur. 

A mai tras un fum. 

— Dacă aţi fi fost Mari și aţi fi vrut să aflaţi cât mai multe 
despre tatăl meu... cui v-aţi fi adresat, în afară de mama mea? 

— Mari n-a vorbit cu mama ta? 

— Nu, din câte știu eu. 

O clipă, Hulsker păru să privească ceva în depărtare, înainte 
de a se întoarce din nou spre mine. 

— Dacă aș fi fost Mari, aș fi vorbit cu mama mea. 

— Vreţi să spuneţi c-ar fi trebuit să vorbească cu Cecilie? 

— Da. Pe vremuri, Jimmy și Cecilie erau buni prieteni. Și 
colegi. 

M-am gândit o secundă. 

— OK. Mersi! Trebuie să plec. 

— Baftă la găsirea fratelui tău! 


57. 


ACUM 


În sala tribunalului, caut din nou faţa mamei mele, încercând 
să stabilesc un contact vizual. Bărbia i s-a scufundat în piept. Mă 
privește și clatină aproape imperceptibil din cap. 

— Ce ai făcut după aceea? întreabă domnișoara Hâkonsen. 

Fața mamei mele parcă intră în pământ și-și ridică umerii 
până la nivelul urechilor. Parcă ar încerca să se facă tot mai 

VP - 181 


mică. Ca și cum ar vrea să dispară în carapacea sa, ca o broască 
țestoasă. Imi pare rău pentru ea. 
Știe ce urmează. 


58. 


ATUNCI 


După ce am vorbit cu Hulsker, am vrut să văd cum se simţea 
mama. Knut locuia într-un complex construit cu ceva ani în urmă 
în spatele vechii fabrici de lactate. Era o clădire cenușie, plină 
de apartamente mici, aproape identice. 

Am apăsat butonul soneriei și Knut mi-a deschis imediat. Mă 
aștepta pe holul în care plutea un miros difuz de praf, amestecat 
cu aroma condimentelor exotice. 

— Mama ta doarme. 

— O! Bine. 

Am rămas acolo, uitându-ne unul la celălalt o clipă. Knut mă 
pofti înăuntru și-mi oferi o ceașcă de ceai. 

— Nu, mulţumesc! am zis. Sunt bine. Totuși, mă întrebam 
dacă aș putea să-ţi adresez o întrebare. Tu și mama aţi vorbit 
vreodată... ei bine, despre tatăl meu? 

Knut și-a ridicat capul. 

— Despre Jimmy? Nu prea. De ce întrebi? 

— Din curiozitate. Îl cunoșteai? 

Knut nu răspunse imediat. 

— Eram cu câţiva ani mai tânăr decât tatăl tău, răspunse el în 
cele din urmă. 

— Ce-au spus oamenii din oraș despre accident? 

Knut făcu un pas înapoi și mă privi. 

— Despre ce este vorba, Even? De ce pui dintr-odată toate 
aceste întrebări despre Jimmy? 

— Încerc doar să aflu câteva lucruri, am spus, dându-mi 
seama cât de evaziv părea răspunsul meu. Așadar, îți amintești 
ceva? 

— Am citit doar ce scria în ziare. 

L-am studiat cu atenţie câteva clipe. 

— Unde este mama? 

VP - 182 


— În dormitor. 

— Pot să intru? 

— Da, sigur. 

Nu-mi plăcea neapărat ideea de a intra în dormitorul lui Knut, 
unde el și mama făcuseră fără îndoială Dumnezeu știe ce, dar 
voiam să văd cum se simte, chiar dacă dormea. Era o cămăruță 
atât de îngustă, încât abia dacă era loc doar pentru o singură 
noptieră. Și era aproape imposibil să treci de șifonierul mare 
situat în capătul patului. 

Mama își trăsese plapuma sub bărbie. Dormea profund, ca un 
copil. M-am întrebat ce se petrecea sub fruntea ei umedă. 
Trebuie să fi păstrat multe pentru ea, de-a lungul anilor. Nu 
avea mulți prieteni în Solstad și vechii prieteni din Fredheim nu 
o contactaseră de când revenise în oraș. 

Nu știu câţi ani aveam când mi-am dat seama pentru prima 
dată că mama e nefericită. Îmi amintesc că într-o zi am venit 
acasă de la școală și am găsit-o plângând în bucătărie. Nu cred 
că m-a auzit intrând. Dar mi-am dat imediat seama că nu se 
rănise. Motivul lacrimilor ei venea dintr-o durere îngropată 
adânc în suflet. Am întrebat-o ce nu e în regulă și ce se 
întâmplase, dar nu mi-a răspuns, era mult prea mândră. 
Probabil a crezut că nu sunt suficient de mare pentru a înţelege 
ce l-ar putea face pe un adult să sufere atât de mult. Cred că 
avea dreptate. 

Când m-am așezat pe patul ei și pleoapele i-au tremurat, i-am 
dat deoparte șuvițele lipite de nas și sprâncene și le-am așezat 
pe după ureche. 

— Voi aștepta în bucătărie, l-am auzit pe Knut șoptind în 
spatele meu. 

M-am întors și am încuviinţat. Knut nu închise ușa. 

— Bună! i-am șoptit. 

Când mama îmi auzi vocea, clipi de câteva ori, mai greu la 
început, apoi mai repede. Și apoi, brusc, se ridică în capul 
oaselor. 

— Tobias. S-a întâmplat ceva? Este... a...? 

Am privit-o o clipă, apoi am clătinat din cap. 

— N-avem nicio veste. 

Mama se ridică în capul oaselor și-și trase plapuma. Ea avea 
talentul de a izbucni în lacrimi din orice. Într-o secundă, fără 
avertisment. In ziua în care am deschis scrisoarea de la 


VP - 183 


Asociaţia Norvegiană de Fotbal, spunându-mi că fusesem 
selectat în echipa naţională sub-17, pentru meciurile amicale 
împotriva Maltei și Italiei, lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji. 
Era atât de mândră de mine. Acum plângea din nou. 

Am așteptat până s-a mai liniștit puţin. S-a aplecat spre 
noptiera lui Knut să-și ia un pachet de șerveţele. Scoase unul și- 
și suflă nasul. Îl ţinu în mână când mă privi. Ochii îi erau încă 
sticloși. M-am întrebat ce fel de pastile îi dăduse Knut și dacă aș 
putea vorbi cu ea cum se cuvine. M-am hotărât s-o întreb direct. 
Erau prea multe întrebări care mă frământau. 

— Eu... eu tocmai am vorbit cu Tom Hulsker, de la școala lui 
Tobias. 

Mama mă privi surprinsă. 

— Cu Tom? 

— Am început să vorbim despre tata, am spus, nesigur cum 
să continui discuţia. 

— De ce? 

Acum, vocea ei avea un ton mai atent. Era complet trează. 

— Nu știu, pur și simplu s-a întâmplat, am răspuns și m-am 
întrebat dacă minciuna îmi strălucea în ochi ca un bec aprins. 
Știi că Mari scria un articol despre mine pentru ziarul liceului, 
da? 

Mama încuviință. 

— Unul dintre lucrurile despre care am vorbit a fost... Tata - 
cum a fost pentru mine să mă întorc la Fredheim și să merg la 
un liceu unde toată lumea știa cine fusese tatăl meu. Chestii de 
genul ăsta. Am vorbit și despre... ce i s-a întâmplat. 

Mama miji ochii, de parcă ar fi încercat să se concentreze 
asupra mea. 

— Mari ţinuse legătura cu Tobias. Fratele meu ţi-a spus ceva? 

Ea clătină din cap. 

— Așadar, el nu ţi-a adresat recent nicio întrebare despre 
tata? 

— Tobias? Nu... 

Se opri, părând să se gândească. 

— Ei bine... 

O altă pauză. 

— M-a întrebat dacă știam ce grupă sangvină avea Jimmy. 

— Grupă sangvină? 

Mi-am îndreptat spatele. 


VP - 184 


— Da, nu știu de ce, dar... 

Mama ridică din umeri. 

— N-ai întrebat-o? 

— Cred că nu. 

M-am gândit la asta o clipă. 

— Ce s-a întâmplat de fapt în ziua aceea? 

— Care zi? 

— Ziua în care tati a murit. 

Mama îmi aruncă o privire întrebătoare. 

— Spune-mi că nu vorbești serios! Vrei să vorbim despre asta 
acum? Când Tobias lipsește? 

— Da, am spus, încercând să par ferm. 

— De ce este atât de important acum? 

— Vreau doar să știu. 

Mama respiră adânc și oftă. 

— Am mai vorbit despre toate astea înainte. 

— Nu chiar. 

— Am alte lucruri la care să mă gândesc acum. 

— Sigur. Dar... 

Mama dădu plapuma la o parte și-și puse picioarele pe podea. 
Era complet îmbrăcată. 

— Încep să mă întreb dacă Mari nu descoperise ceva care 
probabil a omorât-o. 

Mama se întoarse spre mine, sfredelindu-mă cu privirea. 

— Ce să descopere? 

— Ceva care avea de-a face cu tati. Și cu accidentul. 

Nici n-am avut timp să reacţionez. Palma ei îmi lovi obrazul 
stâng atât de tare, încât capul mi se răsuci într-o parte. Nu 
dorea să renunţe. În mod clar, nu credea că voi riposta. Rămase 
acolo, uitându-se la mine. 

Apoi ieși din dormitor având o privire furioasă. Obrazul încă 
mă mai ustura de durere. 


59. 


Mama nu mă mai lovise niciodată până acum, din câte îmi 
aminteam. Și acum, când eram aproape adult, ea-mi trăsese o 
palmă. Chiar îmi trăsese o palmă! 


VP-185 


Ce futu-i mama mă-sii fusese asta? 

Bine, nu-mi alesesem momentul potrivit, dar chiar trebuia să 
mă plesnească? 

Încă eram nedumerit când m-am furișat din dormitor și m-am 
încălțat. Eram, mai ales, furios. Nu m-am uitat la Knut când l-am 
auzit ieșind pe hol - nu voiam să vadă urma roșie pe care o 
simţeam ca o compresă fierbinte pe obraz. Am plecat fără să 
scot un cuvânt. 

Mi-a luat ceva timp să mă calmez. Am mers cu bicicleta o 
vreme, fără niciun plan, dar obrazul mă ardea în continuare. 
Știam că moartea tatălui meu fusese greu de suportat pentru 
mama, dar să mă plesnească? De ce? 

Am verificat toate informaţiile pe care le știam despre 
accident. Tata își pierduse cunoștința și martorii văzuseră 
mașina alunecând în zigzag pe șosea câteva sute de metri, în 
mare viteză. Apoi ieșise de pe carosabil și se izbise de câţiva 
copaci de pe marginea șoselei. 

M-am oprit și mi-am scos telefonul. Voiam să aflu de ce și 
cum oamenii își pot pierde brusc cunoștința, așa cum făcuse 
tatăl meu. Cea mai frecventă cauză, conform căutării mele pe 
Google, era diminuarea bruscă a fluxului sangvin către creier - 
deseori rezultată dintr-o problemă în sistemul nervos. Oamenii 
își pierdeau cunoștința când trăiau emoţii puternice, nu puteau 
respira suficient, vedeau o imagine neplăcută, precum sângele, 
sau se ridicau brusc. 

Mama nu mi-a spus niciodată ce se întâmplase înainte ca tata 
să-și piardă cunoștința și mi-am dat seama că nu știam unde se 
duceau în ziua aceea - indiferent dacă vizitau pe cineva sau 
doar se plimbau cu mașina. Nici nu știam exact unde anume se 
întâmplase accidentul, în afară de o șosea îngustă, străjuită de 
copaci de ambele părți. 

Doamne, ce idiot fusesem! 

L-am sunat pe Imo. Era în drum spre Solstad, vechiul nostru 
oraș, pentru a vedea dacă Tobias nu cumva ajunsese acolo. l- 
am povestit despre cearta mea cu mama și despre ceea ce-mi 
făcuse. 

Când am terminat de povestit, Imo a spus: 

— Dumnezeule! Știam că mama ta e temperamentală, dar... 

Urmă o scurtă tăcere. 


VP - 186 


— Stii de ce fratele tău și-a pierdut cunoștința în ziua aceea? 
Vreau să spun, tu îl cunoșteai mai bine decât oricine. Mă 
întrebam doar de ce i s-ar fi putut întâmpla așa ceva. 

— Probabil era stresat la serviciu sau ceva de genul ăsta. 
Accidentul a avut loc demult, Even. Chiar nu-mi amintesc cu 
adevărat. Ai primit vești de la poliţie? 

— Nu. Dar am sentimentul că s-ar putea să primim vești 
proaste în curând. 

Imo respiră adânc. 

— ÎI vom găsi, campionule. Încearcă să nu te îngrijorezi prea 
mult! 

— OK. Vorbim mai târziu. 

Am mers cu bicicleta până acasă, sperând că Tobias se 
întorsese între timp - că îl voi găsi în camera lui. După toate 
probabilitățile, nici măcar nu s-ar fi deranjat să înlăture ușa 
spartă. Doar ar fi stat acolo, uitându-se la dezordine, ca și cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Dar Tobias nu era acolo. 

De data asta erau și mai multe mașini parcate în faţa casei. 
Yngve Mork stătea lângă gard, vorbind la telefon. Incheie 
conversaţia când mă văzu și schiță un zâmbet. 

— Salut, Even! 

— Salut! Vreo veste? 

Mork clătină din cap. Eram gata să-l întreb despre anchetă, 
când îmi sună telefonul. Era tot Imo. 

— L-am găsit! urlă el. Ţi-am găsit fratele. 


60. 


ACUM 


Domnișoara Håkonsen mai ia o înghiţitură de apă. Asta e una 
din părţile interogatoriului de care mă tem cel mai mult. 
— Unde l-a găsit Imo pe fratele tău? 
— La Solstad. La Ruben. Cel mai bun prieten al lui. 
— Și ce făcea acolo? 
Arunc o privire rapidă către mama. 
— Se droga. 
VP - 187 


— Droguri? 

— Da, se droga. Fuma „iarbă” sau... ce-o fi fost. 

— „larbă”, spune procurorul, ca și cum ăsta ar fi lucrul cel mai 
important. Și cum ajunsese fratele tău la Solstad? 

— După cearta noastră din noaptea trecută, Tobias îl rugase 
pe Ruben să vină să-l ia. 

— În toiul nopţii? 

— Da. Nu știu exact cât era ceasul. Dar sunt sigur că v-aţi 
notat pe undeva. 

Domnișoarei Håkonsen îi displace în mod evident remarca 
mea, dar sunt prea obosit de toate întrebările ei ca să-mi mai 
pese. Mă întreb câtă vreme mai trebuie să stau aici la tribunal. 
O vreme, presupun. Nici măcar n-am ajuns la Ole Hoff. 

— Fratele tău l-a rugat pe Ruben să vină să-l ia, chiar dacă 
Ruben nu avea încă permis de conducere. A împrumutat mașina 
tatălui său, nu-i așa? Un bărbat care lucrează ca agent de 
pompe funebre. 

— Da, așa este, spun obosit. 

— Apoi s-au întors la Solstad. 

— Exact. 

Simţisem că hainele lui Tobias miroseau din când în când a 
„larbă”, așa că pentru mine nu era o surpriză prea mare faptul 
că el se drogase la Ruben. Ceea ce nu știam însă era că Tobias 
luase și alte substanţe. Pastile, mai ales. Atunci când Imo îl 
găsise pe fratele meu, mi-am dat seama de ce avea nevoie de 
bani în plus. De ce furase iPad-ul respectiv. 

Totuși, nu m-am supărat din cauza acestor informații. Eram 
doar fericit că Tobias era viu și, deocamdată, nevătămat. 

— Unchiul tău a spus ceva despre starea în care se afla 
Tobias atunci când l-a găsit? 

— Nu. Doar că era obosit - stătuseră treji toată noaptea. 

— Așadar, planul lui Imo era să-l aducă pe Tobias acasă. 

— Da. 

— Dar Yngve Mork stătea chiar lângă tine când te-a sunat 
Imo, nu-i așa? 

— Da. Şi m-a întrebat dacă ar putea să aibă o vorbă cu Imo. 


VP - 188 


61. 


ATUNCI 


l-am dat telefonul lui Mork. S-a îndepărtat de mine, dar m-am 
ținut după el, asigurându-mă că sunt suficient de aproape ca să 
aud ce spune. Unchiul meu trebuia să-l aducă pe Tobias direct la 
secţia de poliţie, unde fratele meu urma să fie interogat. 

Apoi ceva se schimbă în ochii lui Mork, în expresia de pe faţa 
lui. De parcă se întâmplase ceva la celălalt capăt al firului, ceva 
care îl speriase. 

— Imo, ce se întâmplă? zise Mork. 

Privea drept înainte, cu ochii larg deschişi. 

Orice se întâmpla, chipul lui Mork îmi spunea că nu e bine. 

— Imo... 

Unchiul meu, evident, nu răspunse, pentru că Mork începu să- 
i strige numele. 

— Ce dracului se întâmplă? am strigat, dar Mork își puse un 
deget în ureche pentru a estompa zgomotul. 

Avuseseră un accident de mașină sau așa ceva? De ce Imo nu 
spunea nimic? 

M-am gândit la tatăl meu, care pierduse controlul volanului și 
ieșise de pe carosabil. Probabil era ereditar - probabil și Imo își 
pierduse cunoștința. Ştiam că nu avea o stare de sănătate 
perfectă, cu durerile de spate și cu toate medicamentele pe care 
le văzusem în dulapul său de la baie. M-am întrebat dacă istoria 
se repeta. 

Nu știu cât am stat acolo în fața lui Mork, așteptând un 
răspuns, dar apoi, dintr-odată, păru că Imo revenise la telefon. 

Mork îl întrebă ce se întâmplase. L-am urmărit cum ascultă, 
încuviințând. l-am auzit vocea unchiului meu. Era, în mod 
evident, agitat. 

— OK. E stabil? 

Stabil?! 

Mork continuă: 

— Asigură-te că e într-o poziţie din care să-și revină. 
Calmează-l și voi face rost de cea mai apropiată salvare. Unde 
sunteţi? 


VP - 189 


Mork transmise instrucţiunile atât de repede, încât aproape că 
n-am auzit ce a spus. 

— Atunci Spitalul Universitar Akershus e cel mai aproape. Voi 
suna acolo și le voi da numărul tău. 

Apoi inspectorul-șef de poliţie închise telefonul și se întoarse 
spre mine. Mă privi; am respirat adânc. 

— Even, fratele tău... 

Se opri în timp ce-mi dădea înapoi telefonul. Apoi oftă și 
spuse: 

— Nu e niciun mod ușor de a-ţi comunica asta, așa că-ţi voi 
spune direct. Fratele tău tocmai a încercat să se sinucidă. 

e 

L-am auzit pe Mork chemând o salvare, apoi dându-le 
medicilor numărul lui Imo și locația lui Tobias. Apoi transmise și 
operatorului numărul lui Imo. Ultimul lucru pe care îl spuse Mork 
înainte de a închide telefonul a fost „grăbiți-vă!” 

Apoi se uită la mine. 

— Este... va fi bine? m-am bâlbâit eu. 

— Eu... 

Mork făcu o scurtă pauză, apoi continuă: 

— Nu știu. 

Totul era prea ireal. Aveam gâtul încordat, dar n-am plâns. 
Probabil era prea devreme pentru lacrimi. Mai întâi trebuia să 
aflu ce se întâmplase și de ce. 

— A încercat să se sinucidă în timp ce... Imo vorbea cu 
dumneavoastră? 

— Așa se pare. 

— Dar cum? Cum a încercat? 

Inspectorul-șef de poliţie îmi puse o mână pe umăr. 

— Imo mi-a spus că Tobias a înghiţit ceva, o pastilă sau... 
poate mai multe - nu era sigur. Era pe scaun în mașină și brusc 
s-a prăbușit în față. 

Mork respiră adânc. 

— Imo și-a lăsat telefonul deoparte când fratele tău a încercat 
să se sinucidă. Din câte am auzit, părea c-ar fi pus frână brusc, 
a coborât în fugă și l-a scos pe fratele tău din mașină. Apoi i-a 
băgat degetele pe gât și l-a ajutat să vomite. Dar... Mork se uită 
în jur... lmo nu știe dacă Tobias a vomitat tot. 

Am încercat să-mi imaginez. Imo trebuie să fi reacţionat rapid. 
Nu puteam decât spera că fusese suficient de rapid. 


VP - 190 


— O salvare va ajunge acolo foarte curând. Și apoi, fratele tău 
va fi în cele mai bune mâini. 

Era totuși o slabă consolare. Nu m-am putut abţine să nu simt 
că, parțial, era vina mea. In noaptea aceea îl acuzasem pe 
Tobias de crimă, chiar înainte de tentativa lui de sinucidere. 
Probabil îl făcusem să-și piardă controlul. 

— Ai vrea să mergi la spital? 

— Da. Da, vă rog! 

Mork m-a condus la mașina lui de poliţie și m-a lăsat să intru. 

— Și mama ta? 

— E la Knut. Ar trebui să mergem s-o ducem și pe ea la spital? 

Mork încuviinţă și se urcă la volan, lângă mine. 

M-am uitat la drum în tăcere în timp ce Mork conducea spre 
apartamentul lui Knut. Nici Mork nu a mai spus nimic; așa că am 
rămas cu gândurile mele: Tobias se simţea într-adevăr atât de 
rău? Cât de mult suferise cu adevărat? 

Când mama ieși din apartamentul lui Knut, ochii îi erau plini 
de lacrimi. Fugi și-și încolăci brațele în jurul meu, apoi plânse 
disperată, agăţându-se de gâtul meu. Am lăsat-o; nu era 
momentul să fiu furios pentru că-mi trăsese o palmă. 

e 

Ne-a luat aproximativ o jumătate de oră să ajungem la spital. 
L-am găsit pe Imo într-o sală de aşteptare de la etajul I. Se ridică 
imediat ce ne văzu. 

Mama se repezi la el, vrând să știe cum se simte Tobias. 

— Medicii încearcă să... să-i facă spălături stomacale, spuse 
Imo, țţinând-o de braţ. Are un tub aici... își arătă gâtul. Ei îl... îl 
golesc. 

— Ce înseamnă asta? strigă mama. 

— Încearcă să-l facă să vomite cât mai mult posibil. 

M-am strâmbat. 

— Și apoi îi vor da cărbune activ. Absoarbe otrava rămasă, ca 
să nu pătrundă în organism. După aceea, va fi externat, normal. 

Mama plânse incontrolabil încă vreo câteva minute. Am stat 
cu toții în picioare în jurul ei, neștiind ce să facem. 

În cele din urmă, ea își reveni suficient pentru a-i cere lui Imo 
să-i spună exact ce se întâmplase de când îl găsise pe Tobias și 
până la momentul în care acesta se prăbușise în mașină. Chiar 
dacă Imo povesti totul clar și răspicat, nu eram sigur că mama e 


VP-191 


capabilă să înțeleagă prea mult. Stătea acolo, cu faţa 
inexpresivă, clătinând din cap. 

— Îl pot vedea? întrebă ea, când Imo termină de vorbit. 

— Are corpul puţin traumatizat, așa că nu sunt sigur că acum 
e momentul... 

— Vreau doar să-l văd! imploră Susanne. 

— Am vorbit cu asistenta medicală chiar înainte să vii. Nu e 
posibil. Cel puţin, nu încă. Trebuie să-i acordăm organismului 
său timp să se vindece și apoi s-ar putea să putem vorbi cu el 
mai târziu. 

Mai târziu, m-am gândit. Ce se va întâmpla mai târziu? 

Fratele meu va fi trimis la un spital de psihiatrie? Și dacă nu 
va fi internat acolo, cum ar trebui să avem grijă de el? Cum ne- 
am putea asigura că va sta departe de droguri? Ne vom 
descurca? 

Deocamdată nu puteam face nimic decât să așteptăm. 

Singurul lucru pe de care eram 100% sigur era că nimic nu va 
mai fi vreodată la fel. 


62. 


Yngve îi convocă pe toți membrii grupului operativ la o 
întâlnire rapidă, la Centrul de Arte din oraș. Dură ceva timp ca 
toată lumea să ajungă acolo, căci se împrăștiaseră prin 
Fredheim și în zonele locale, în căutarea lui Tobias. 

Yngve îi informă rapid în legătură cu cele mai recente evoluţii 
ale anchetei. 

— Uau, exclamă Therese Kyrkjeba. 

— Uau? 

Yngve ridică sprâncenele. Părea palidă, de parcă ar fi fost 
gata să vomite. 

— Este o surpriză uriașă. Dacă Tobias ar fi avut vocație de 
sinucigaș, de ce ar mai fi așteptat până când Imo l-ar fi găsit, 
înainte de a încerca să-și ia viaţa? De ce să aștepți până când se 
întorceau înapoi la Fredheim? 

— Două teorii, spuse Davidsen. 

Se așezase la celălalt capăt al mesei de conferinţă, vizavi de 
Yngve. 


VP - 192 


— Unu: Tobias a plecat la Solstad pentru a scăpa de viața lui 
plictisitoare din Fredheim. El ura atât de mult gândul că trebuia 
să se întoarcă, încât a decis că nu mai poate suporta. Mijloacele 
de a face acest lucru erau în mâinile lui, în buzunar sau oriunde 
în altă parte. 

— Tobias a petrecut mult timp singur, spuse Yngve. Și câteva 
persoane spun că e inadaptat din punct de vedere social, dar nu 
e ceva neobișnuit la un adolescent. Nu înseamnă neapărat că 
adolescenţii își urăsc atât de mult viaţa, încât vor să-i pună 
capăt. 

— Aici sunt de acord cu dumneavoastră. Era doar prima mea 
teorie. A doua teorie... 

Așteptă o clipă, pentru a se asigura că toată lumea era 
atentă. 

— A doua teorie a mea este că Tobias știa că are de dat 
răspunsuri la întrebări, când se va întoarce aici. De ce era la 
concertul de la liceu în noaptea aceea? Ce fel de relaţie a avut 
cu Mari? Dacă Tobias era cel care a omorât-o pe Mari și i-a 
omorât și pe ceilalţi, o sinucidere ar putea rezolva cu ușurință 
problema. Atunci, el n-ar fi nevoit să răspundă nimănui. N-ar 
trebui să meargă la închisoare. N-ar trebui să suporte să fie 
considerat criminal pentru tot restul vieţii. 

A doua teorie a lui Davidsen părea să rezoneze mai bine cu 
membrii grupului operativ. Și Yngve se gândise la asta. 

— Dar ceva nu prea se leagă. In discuţiile sale cu Mari, tonul 
lui Tobias era normal. Prietenos. Nimic care să indice că era 
furios pe ea. 

— Atunci ce făcea cu cheile ei? întrebă Vibeke Hanstveit. 

— Nu știu. 

Câteva momente, niciunul dintre ei nu mai spuse nimic. 

— Cum se mai simte? întrebă Therese. 

— Incă nu știu, răspunse Yngve. 

Weedon, IT-istul, intră în sala de conferinţe. 

— Imi pare rău că am întârziat, se scuză el. Aveam ceva de 
lucru. 

Găsi un loc la masa de conferinţă și, după expresia feței lui, 
Yngve înţelese că Weedon are ceva de spus. Yngve făcu un gest 
spre el. 

— Tocmai verificam computerul lui Tobias. Am verificat 
discuţia de pe chat cu prietenul lui, Ruben, din Solstad. Se 


VP - 193 


înţeleseseră ca Ruben să vină să-l ia pe Tobias azi-noapte și da, 
se pare că Tobias reușise să facă rost de droguri. Apoi le-am 
verificat mesajele mai vechi. Și am comparat acele mesaje cu 
momentul asasinării lui Barre Halvorsen. 

In sala de conferinţe era o liniște mormântală, toţi îl ascultau 
cu sufletul la gură. 

— Tobias și Ruben au discutat non-stop pe chat între miezul 
nopții și două dimineaţa în acea noapte, continuă Weedon. 
Trupul neînsufleţit al lui Barre Halvorsen a fost găsit sub podul 
Fredheim la douăsprezece jumătate în noaptea aceea. 

Mult timp, nimeni nu mai spuse nimic. 

— Așadar, Tobias nu l-a ucis pe Barre, concluzionă Vibeke 
Hanstveit, oftând adânc. N-ar fi avut cum. 

— Nu, cu excepţia cazului în care altcineva stătea acolo în 
locul lui Tobias, vorbind pe chat cu Ruben. 

Ceea ce este foarte puţin probabil, gândi Yngve. 

— Atunci, poate că era doar deprimat, spuse Therese. Așa 
cum a sugerat Davidsen iniţial. 

Yngve își dădu seama că toţi membrii grupului operativ erau 

deja epuizați. Åse stătea în spatele sălii de conferinţă, 
îndemnându-l să spună ceva pozitiv, pentru a-i motiva pe toți. 
Se duse la tabla magnetică albă unde erau scrise cu majuscule 
numele celor mai importante persoane în anchetă, însoţite de 
câteva cuvinte-cheie. 
_ — Să vedem mai întâi dacă Tobias va reuși să scape cu bine. 
Intre timp, trebuie doar să găsim celelalte indicii. Haideţi să le 
mai analizăm încă o dată pe toate, să vedem dacă descoperim 
ceva nou! 

li sună telefonul. Yngve îl scoase din buzunarul din spate al 
pantalonilor. 

Era Reidar Lindgren. Unchiul lui Mari. 

— Trebuie să răspund, le spuse colegilor. Bună, Reidar! îl 
salută Yngve, în timp ce ieșea pe hol. Ce se întâmplă? Aţi reușit 
să-l găsiţi pe fratele dumneavoastră? 

Pe fundal se auzeau zgomote din trafic. 

— Nu. Tot nu știu unde este Frode. Dar am găsit ceva în 
camera lui care... care mă îngrijorează puţin. 

— Ce anume? întrebă Yngve, brusc atent. 

Dură câteva secunde până când Reidar Lindgren răspunse: 

— Un tricou plin de sânge. 


VP - 194 


63. 


Susanne privea fotografia pe care i-o făcuse lui Tobias cu 
telefonul, cu doar câteva săptămâni în urmă. Tobias fusese 
surprins pe neașteptate și se înfuriase, cerându-i să o șteargă 
imediat. 

Totuși, Susanne n-o ștersese, pentru că fotografia o făcuse să 
râdă. Avea nevoie de ceva de care să râdă din când în când. 
Ochii pe jumătate închiși ai lui Tobias îl făceau să pară 
somnoros. Probabil atunci era drogat. De îndată ce-i trecu acest 
gând prin minte, se gândi să șteargă imediat fotografia. Se 
întrebă dacă așa arăta când Imo îl găsise. 

În fotografie, Tobias avea doar câteva tuleie pe buza 
superioară, dar faţa era, în general, acoperită de pete. Unele 
roșii, altele violet-închis - aproape albastre. Își ascundea mereu 
faţa sub șepci sau hanorace cu glugă. 

Susanne respiră cu dificultate. Incercase să-l ajute pe cât 
posibil, nu-i așa? Nu era ușor când hormonii o luau razna, când 
nu-i păsa de igienă și când nu mânca mâncare adecvată. 
Susanne știa că problema hranei era în mare parte vina ei, dar 
Tobias nu mânca pește, ura salata și când ea înţelesese că el nu 
se descurca prea bine în niciun aspect al vieţii sale, sfârșise prin 
a-i găti sau a-i cumpăra de obicei mâncarea lui preferată, doar 
pentru a-l face puţin mai fericit. Făcuse tot posibilul, nu-i așa? 
Așadar, cum naiba se întâmplase? 

Închise ochii, bucuroasă că stătea jos. Cuvintele pe care Imo 
le folosise pentru a descrie starea lui Tobias încă îi mai stăruiau 
în minte. Încercă să respire și să înghită, dar era greu să le facă 
pe amândouă în același timp. Ceva îi răsuna și în urechi - 
zgomote puternice, voci înalte. Și lumina, trecând de la alb 
strălucitor la întuneric beznă. O ameţi. 

Tobias păruse fericit să scape de școala sa din Solstad și de 
Amalie. Dar după ce se mutaseră înapoi în Fredheim, se izolase 
tot mai mult. Prietenii buni erau greu de găsit. Susanne știa prea 
bine. 

Deschise ochii, se ridică și se plimbă puţin, oprindu-se din nou 
în fața unei oglinzi, unde se privi mai atent. Păr negru, tuns 
scurt. Pungi întunecate sub ochi. Riduri de ambele părți ale 
gurii, ca două paranteze în jurul buzelor. 


VP-195 


Văzu o mamă. O înspăimântător de mizerabilă mamă. O ființă 
umană care merita să fie la fel de nenorocită ca ea. Ea 
provocase acest dezastru, nu-i așa, prin modul în care se 
descurcase în viaţă? Prin felul cum acţionase, prin alegerile pe 
care le făcuse. Prin felul în care le permisese copiilor ei să se 
descurce singuri. Pentru că asta făcuse, nu-i așa? Vru să 
lovească oglinda, să o spargă într-o mie de bucăţi. Doar pentru 
a pedepsi faţa aceea urâtă. 

— Când a fost ultima oară când ai mâncat ceva? 

Se întoarse și-l privi pe Even. 

— Azi-noapte, probabil, răspunse într-un târziu. 

— Atunci ar fi bine să luăm ceva de mâncare. Trebuie să 
existe o cantină sau așa ceva pe aici, pe undeva. 

— Nu-l las singur pe Tobias. 

— Mamă, trebuie să mănânci. 

— Nu vreau să mănânc. N-am chef. 

Even se uită la Knut, cerând ajutor. 

— Du-te! spuse Knut. la-ţi ceva de mâncare! Ai telefonul 
mobil. Te sun dacă intervine vreo schimbare. 

Susanne nu mai avea puterea să se lupte cu amândoi. Și știa 
că aveau dreptate. Noaptea trecută mâncase doar o felie de 
pâine și băuse câteva pahare de vin roșu. 

Coborâră cu liftul la primul etaj, unde găsiră o cantină care 
oferea supă și sandvișuri. Susanne comandă minestrone. Supa 
era ușor de mâncat. Even își luă un sandviș cu şuncă și 
cașcaval. Îl privi încruntat. 

Se așezară la o masă rotundă, acoperită cu firimituri de pâine 
și pete vechi de cafea. O mică plantă decorativă stătea în 
centru. Mai erau și alte persoane în cafenea. Oameni cu chipuri 
sumbre. Toţi mâncau sau beau cafea aproape în tăcere, privind 
în gol. 

Supa era caldă și surprinzător de gustoasă. Susanne își simţi 
corpul reacţionând instantaneu la hrana pe care i-o dădea. Bău 
și puţină apă, în timp ce-l privea pe Even cum încearcă să-și 
mănânce sandvișul. Nu părea deloc gustos. Pâine albă cu un 
strat gros de unt. Șuncă mai mult cenușie decât roz. 

Stăteau acolo de câteva minute, când în cele din urmă 
Susanne vorbi: 

— Îmi pare rău. 


VP - 196 


Întinse mâna spre el, ca să-i atingă obrazul. O așeză exact 
acolo unde îl plesnise. 

— Eu doar... 

Ea căută cuvintele potrivite pentru a explica - pentru a-și 
apăra gestul necugetat, doar pentru a-și dea seama că nu le 
găsea. Nu era nimic de apărat. Depășise o limită. O limită 
importantă, și nu exista nicio modalitate de a reveni asupra 
gestului său. 

— A fost cam prea mult pentru mine în acel moment. 

Își cobori privirea. 

— Niciun copil nu ar trebui lovit vreodată de părinţi. Îmi pare 
atât de rău! 

Even se uită la ea. Trecu ceva timp până când spuse: 

— Dar totuși, mă întreb... mai luă o mușcătură din sandviș și 
continuă: De ce este atât de greu să vorbești despre asta, chiar 
și după atâţia ani? 

Susanne lăsă lingura jos. Respiră adânc înainte de a 
răspunde, oftând din răsputeri: 

— Cred că ai dreptul să știi. 

Susanne nu împărtășise acest secret multor oameni. Mama ei 
știuse, Dumnezeu să-i binecuvânteze sufletul! Knut o întrebase 
de câteva ori, în zadar. Dar oamenii se fereau de obicei de 
subiectul Jimmy, pentru că știau cât de traumatizant fusese 
pentru ea. Cât de dureros era încă. 

Cu toate astea, Susanne era sigură ce părere aveau oamenii 
din oraș despre ea, ce spuneau despre ea pe la spatele ei. Că nu 
reușise niciodată să se împace cu moartea lui Jimmy. Că își 
îneca durerea în alcool și devenise un clișeu ambulant. Că fugise 
din Fredheim în urmă cu un deceniu. Era sigură că unii chiar 
credeau că ea era de vină pentru moartea lui Jimmy. 

— Nu știu cât de multe știi despre tatăl tău, începu ea. Dar 
era foarte îndrăgit. Toată lumea din oraș îl iubea. Toată lumea. 

Își ridică bărbia cu un zâmbet trist. 

— Din păcate, lui Jimmy îi plăcea multă lume. Adică, în afară 
de mine. Și vreau să spun... ei bine, în ace/fel. 

Lui Even îi pică fața. 

Probabil, credea ea, nu era frumos să întineze amintirea 
tatălui lui. Dar era adevărul. Dacă Even nu-l afla de la ea, îl va 
afla de la altcineva mai târziu. Cu siguranţă nu merita asta. 


VP - 197 


O parte din ea știuse întotdeauna că vor ajunge cumva aici, 
înapoi în trecut. Înapoi cu toate fantomele și toţi demonii acelei 
zile oribile. 

— Ştii că obișnuiam să cânt într-un cor? 

— Bineînţeles. Imo era dirijorul. 

— Așa e. 

Susanne se trezi gândindu-se cu drag la trecut. Chiar îi plăcea 
să cânte în corul respectiv. Apoi, amintirile neplăcute începură 
să o copleșească iar și trebui să respire adânc înainte de a 
continua. 

— Într-o zi am găsit niște partituri pe bancheta din spate a 
mașinii. Noi cântam cântece pe mai multe voci, iar Imo ne 
dădea întotdeauna propria partitură, cu numele noastre scrise 
pe ea. Așa că știam cine ce avea să cânte. 

Susanne privi blatul mesei. 

— Ei bine... 

Se opri. 

Era ca și cum cuvintele fuseseră îngropate adânc în ea de atât 
de mult timp, încât acum se chinuia să le dezgroape iar. 

Işi drese glasul. 

— Am găsit o partitură pe numele altcuiva. Deci... mi-am dat 
seama că tatăl tău fusese cu altcineva în mașină, în afară de 
mine. Cineva care cânta în cor. 

Susanne oftă și clătină din cap, ca și cum ar fi vrut să scape 
de o amintire urâtă. 

— Am găsit și câteva... prezervative. Sau, cel puţin, ambalaje. 
Sub scaun. 

Ea clătină din cap încă o dată. 

— Al cui nume era scris pe partitură? 

Susanne făcu o pauză înainte să-și ridice capul, privindu-l pe 
Even în ochi. 

— Julia Hoff, spuse ea în cele din urmă. 

— Ce? 

— Mama lui Oskar. 

Din nou, lui Even îi pică fața. Susanne nu voi să-i spună cum 
se dusese acasă la familia Hoff în ziua aceea. Cum îl întâlnise pe 
Ole la ușă și cum îi mărturisise tot. Fiecare suspiciune. Fiecare 
dovadă incontestabilă. Cum Ole nu spusese nimic până ea nu-l 
întrebase dacă Julia e înăuntru. Conform lui Ole, soția lui nu era 
acasă, deși Susanne era absolut sigură că minte. Că încerca să o 


VP - 198 


protejeze pe Julia, temându-se că Susanne i-ar putea face vreun 
rău. Poate chiar să o ucidă. Ticăloasa aia lașă! 

— Nu sunt mândră de ceea ce am făcut în ziua aceea. Da... 
băusem câteva pahare după ce găsisem acea partitură. Eram 
extrem de supărată. Am mers la școala unde preda tatăl tău și l- 
am luat de acolo. L-am târât după mine, în pauza de prânz, de 
faţă cu toți colegii săi. 

Ea clătină din nou din cap. 

— Cecilie a încercat să mă oprească, continuă ea. Mama lui 
Mari. Dar eram atât de furioasă, atât de furioasă! Din fericire, 
tatăl tău a venit cu mine. Nu voia să facă o scenă și mai mare. 

Acum plângea, retrăind tot. 

— Jimmy a insistat să conducă el, pentru că eu eram... 

Își flutură ușor braţele. 

— Nu-mi sunt clare toate detaliile întâmplărilor petrecute în 
ziua aceea, dar Tobias era la creșă. Nu-mi amintesc unde erai 
tu. 

Chiar și după atâţia ani, vocea îi tremura. 

— Nici eu, zise Even. 

— Oricum, Jimmy n-a vrut să mergem acasă până nu 
discutam. Nu voia să ne certăm în faţa ta și a fratelui tău. Și 
trebuie să recunosc, nu era o ceartă adevărată - doar că 
strigam aproape încontinuu. Zbieram. Urlam. 

Susanne luă de pe masă solniţa cu sare. O răsturnă și o rasuci 
de câteva ori. Apoi o așeză la loc. 

— Dar a recunoscut? A recunoscut că aveai dreptate? 

Susanne tăcu un moment. Apoi încuviință și-și șterse 
lacrimile. 

— Nu știu cât de departe am mers, când el... 

Avea de gând să-i spună totul? Chiar avea să facă asta? 

Nu, Even nu i-ar mai vorbi niciodată. Niciodată. 

Își îndreptă umerii. 

— Apoi totul a luat-o razna, spuse ea repede. Jimmy și-a 
pierdut cunoștința, dintr-odată. 

Își văzu fiul căutând răspunsuri în ochii ei, dar n-avea de gând 
să i le dea. 

— Am ieșit de pe carosabil. Restul îl știi. 

Mâinile îi tremurau când își duse paharul de apă la gură. 
Doamne, avea nevoie de o tărie! Ceva care să îndepărteze 
durerea. 


VP - 199 


— Ai terminat de mâncat? Vreau să mă întorc la Tobias. 

Even aruncă o privire la sandvișul său, apoi spuse: 

— Cred că da. 

Susanne își împinse scaunul la o parte și se ridică. Apoi ieși 
din cantină cu bărbia ridicată. Tobias aștepta. 


64. 


Reidar Lindgren locuia pe Schleppegrells Gate, în Oslo, chiar 
lângă Dælenenga - terenul de sport care, de-a lungul anilor, 
fusese folosit pentru hochei, atletism, patinaj de viteză și 
speedway, dar acum era plin de jucători de fotbal -, copii și 
adulţi. Când Yngve găsi în sfârșit un loc de parcare în apropiere 
și ieși din mașină în după-amiaza rece din Oslo, rămase 
impresionat de mulțimea de oameni aflați afară, în ciuda 
vântului și temperaturii care nu depășea 5*C. Oamenii intrau și 
ieșeau din Birkelunden, un parc mic din centrul Grunerlgkka. 
Unii tocmai se îndreptau spre casă venind de la serviciu, se 
pare, cu braţele pline de alimente. În apropiere, copiii se jucau 
în curtea școlii, îmbrăcați prea subţire. Yngve își imagină cum ar 
arăta această parte a capitalei într-o zi caldă de vară. 

Reidar Lindgren îl întâlni pe Yngve în pragul blocului. Era un 
bărbat robust, aproape de cincizeci. Purta un pulover gros, 
cenușiu pe deasupra hainelor murdare de lucru, și avea părul 
lung, prins în coadă. 

— V-am văzut de la fereastră venind, spuse el zâmbind în 
timp ce-i strângea ferm mâna lui Yngve. Știţi, soneria nu 
funcționează. 

Yngve îi observă ochii albaștri, prietenoși. 

— Intraţi! 

Yngve îl urmă pe scări. Mirosea a blană udă de câine. 

— Noi nu avem lift, se plânse Lindgren. Și locuiesc la etajul 
cinci. Într-o zi, scările astea or să mă omoare. 

Gâfâiau amândoi când ajunseră, în sfârșit, sus. 

— Intraţi! repetă Lindgren aproape fără suflu. Doriţi o cafea 
sau altceva? 

— Nu-i nevoie, mulțumesc! Doar arătaţi-mi camera fratelui 
dumneavoastră! 


VP - 200 


— Știţi, nu eram sigur dacă ar trebui să spun ceva. Frode fiind 
fratele meu și tot restul. Nu știu în ce s-a amestecat, dar știu că 
n-ar face niciodată nimic să-și rănească propria fiică. Nu vă 
deranjaţi să vă descălţaţi! 

Lindgren îl conduse pe Yngve printr-un hol mic și intrară într-o 
cameră cu un perete din cărămidă aparentă. Perdelele erau 
trase deoparte, oferind camerei lumina mai mult decât 
necesară. 

Patul era nefăcut. O geantă sport stătea deschisă pe podea. 
Un tricou plin de sânge zăcea lângă ea. Yngve se aplecă și, 
folosind un stilou din buzunarul sacoului, întoarse tricoul. Avea 
pete de sânge peste tot. 

— Știţi când l-a purtat? întrebă polițistul. 

— Nu. Mătemcănu. 

Yngve observă câteva perechi de boxeri în geantă. Nişte 
pantaloni, o cămașă, câteva perechi de șosete. Un încărcător de 
telefon mobil era conectat la o priză de perete. O sticlă de vodcă 
aproape goală era pe podea. Camera avea un miros înțepător 
de alcool stătut. 

— Ce-a făcut fratele dumneavoastră cât a fost aici? 

— Mai mult a dormit. Cel puţin, când am fost prin preajmă. Nu 
mi-a povestit prea multe. Nu l-am mai văzut așa până acum. 

Yngve se ridică și se întoarse spre Lindgren. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Lindgren păru să se gândească la răspuns. 

— Era atât de... deprimat, știți? Pe fundul prăpastiei. Era 
aproape ca și cum m-ar fi evitat când eram prin preajmă. 

— A fost așa și înainte ca fiica lui să fie ucisă? 

— Poate nu la fel, dar cu siguranţă era deprimat și înainte să 
se întâmple și tragedia asta. 

— Trebuie că v-a spus ceva despre motivul pentru care avea 
nevoie să doarmă în camera dumneavoastră de oaspeţi - de ce 
plecase de acasă. 

— Nu multe, nu. A zis foarte clar încă de la început că nu vrea 
să vorbească despre asta. 

Yngve observă și câteva pete de sânge pe cearșafuri. 

— Dar eram cam îngrijorat pentru el, continuă Lindgren. 
Adică, înainte să văd asta. 

Arătă spre tricoul plin de sânge. 

— Ce motive de îngrijorare aveaţi? 


VP - 201 


Reidar Lindgren așteptă o clipă înainte de a răspunde. 

— Frode și cu mine provenim dintr-o familie în care 
problemele nu sunt de obicei rostite. Nu vorbim. Nu ne 
împărtășim lucruri. Nu lucruri personale, în orice caz. Ceea ce 
înseamnă că totul se acumulează, știți, gata să explodeze. 

— Spuneţi că și-a mai pierdut cumpătul și înainte? 

— O, da. 

Yngve făcu un pas mai aproape. 

— Sigur, fratele meu este temperamental. A intrat în câteva 
scandaluri de-a lungul anilor, dar mai ales când era mai mic. 

Yngve încuviință, așteptând să continue. 

— Oricum, acum câteva nopţi a venit târziu și a făcut ca toți 
dracii. Și-a azvârlit lucrurile, s-a împiedicat, apoi s-a descălțat și 
și-a aruncat pantofii în ușa dormitorului meu. 

Clătină din cap. 

— Frode a fost foarte supărat, asta e ceea ce încerc să vă 
spun. Cred că acumulase multă furie în el. 

— Furie care a izbucnit, în cele din urmă. l-a sărit muștarul? 

Lindgren pocni din degete și spuse „da” în același timp. 

— Ştiţi dacă a folosit o mașină cât a fost aici? 

— A folosit. 

— Știţi dacă a condus? 

— Să fiu sincer, nu știu. Așa cum am spus, nu l-am văzut prea 
mult timp cât a stat pe aici. Am fost la serviciu. Demolăm o 
clădire de apartamente dincolo de Sagene. Suntem puţin în 
întârziere, așa că... 

— În noaptea în care a murit Mari, îl întrerupse Yngve. Fratele 
dumneavoastră fusese la liceul Fredheim, la concert. Dar s-a 
întors aici imediat după aceea, nu-i așa? 

— Da, a dormit aici în fiecare seară, începând de sâmbătă. 

— Vă amintiţi când a ajuns aici luni noapte? 

— Știu că era târziu. Mă dusesem deja la culcare. M-am trezit 
când a venit el, dar nu m-am gândit să văd cât e ceasul. 

Yngve analiză cu atenţie camera pentru ultima oară. Nu 
remarcă alte obiecte pe care le-ar putea lua pentru teste 
suplimentare. Puse tricoul plin de sânge într-o pungă pentru 
probe. 

— Ce veţi face cu el? 

— Voi verifica al cui sânge este. Mulţumesc că m-ați anunţat! 

Se îndreptă spre ușa de la intrare. 


VP - 202 


— Ce... ce se va întâmpla acum? 

În vocea lui Reidar Lindgren se simţea suferinţa. 

— Mai întâi va trebui să-l găsim pe fratele dumneavoastră. lar 
apoi... va trebui să vedem ce se întâmplă. 

Deschise ușa. 

— Baftă cu demolarea! 


65. 


Yngve de abia traversase limita regiunii Oslo, pe drumul de 
întoarcere la Fredheim, când îi sună telefonul. 

— Sunt inspectorul-șef Bjarne Brogeland, poliția din Oslo, 
spuse vocea de la celălalt capăt al aparatului. Aţi sunat în 
legătură cu Frode Lindgren? 

Yngve își ridică piciorul de pe pedala de acceleraţie. 

— Da, l-aţi găsit deja? 

— Nici n-a fost dificil, spuse Brogeland râzând. Este într-o 
celulă, doarme. A fost arestat azi-dimineaţă. 

— De ce? Cum? 

— Era foarte nervos, încercase să sară la bătaie - ca de 
obicei. Nu voia să meargă acasă, nici să vină de bunăvoie cu noi 
la secţie, așa că a trebuit să-l arestăm pentru tulburarea ordinii 
publice. Îl ţinem aici până se trezește din beţie. Aveţi noroc - 
eram gata să-l las să plece când aţi sunat. 

Yngve căută cea mai apropiată ieșire de pe autostradă. 

— A spus ceva? 

— N-a vorbit prea mult, dar a fost foarte trist. A plâns mult. 

Yngve îi explică ce i se întâmplase lui Mari. 

— O, Doamne! Înţeleg de ce este atât de tulburat. 

— Pot să vin să-l iau? 

— E-al dumneavoastră. 

— Perfect, vă mulțumesc! Ajung în douăzeci de minute. 

O jumătate de oră mai târziu, Yngve îl întâlni pe Bjarne 
Brogeland în faţa sediului poliţiei din Oslo. Frode Lindgren stătea 
lângă el, ţinându-și capul plecat; avea hainele murdare, de 
parcă și-ar fi petrecut noaptea într-un șanț. Era palid și complet 
epuizat. 


VP - 203 


Yngve cunoștea reputaţia lui Brogeland. În ultimii ani, fusese 
implicat într-o serie de cazuri importante în Oslo. Avea vreo 
patruzeci de ani și era bine construit - un tip dur. Era ușor de 
înţeles de ce infractorii îi știau de frică și încercau să stea 
departe de el. 

— Încă nu e chiar în formă, dar... 

Brogeland se uită la Lindgren. 

— Cel puţin s-a trezit din beţie. 

— Mă bucur să aud asta. 

— Cum merge ancheta? 

— Ne îndreptăm în direcţia cea bună. 

Yngve aruncă o privire în jur, aproape așteptându-se s-o vadă 
pe Åse prin apropiere. Frode părea preocupat de ceva aflat pe 
jos, lângă picioarele sale. 

— Aveţi nevoie de un loc unde să-l interogaţi? 

Brogeland dădu din cap spre sediul Poliţiei. 

— Cred că tipul ăsta are nevoie de-o ceașcă de cafea, spuse 
Yngve și se uită iar atent la Frode. 

Părea că cineva înfipsese un ac în el și lăsase tot aerul să 
iasă. 

— Dar mulţumesc oricum! 

Yngve îl conduse cu mașina până la Grunerlakka. Nu-i adresă 
nicio întrebare pe drum. Nici Frode nu se oferi să spună nimic; el 
doar stătea acolo, uitându-se pe fereastră, cu o privire rece 
întipărită pe faţă. 

— Haideţi să vorbim acolo, spuse Yngve în timp ce găsea un 
loc de parcare în faţa restaurantului The Nighthawk Diner din 
Seilduksgata. Vă este foame? 

— Foarte. 

— Atunci să luăm ceva de mâncare. 

Nighthawk Diner era exact așa cum sugera și numele: un 
local care servea mâncare americană, în stil american. 
Majoritatea personalului vorbea limba engleză. 

Amândoi își comandară un Nighthawk Combo - un hamburger 
cu brânză Cheddar topită și slănină afumată, maioneză și 
chipsuri sărate din cartofi. 

— Am încercat să vă găsesc, spuse Yngve în timp ce turna 
apă în pahare. 


VP - 204 


— Mi-a murit telefonul în ultimele douăzeci și patru de ore, 
spuse Frode, analizând o pată de grăsime de pe masă. L-aţi 
prins pe nenorocit? 

— Nu. 

— Atunci de ce aveţi nevoie de mine? 

Yngve nu răspunse imediat. Tocmai îl studia pe omul distrus 
din faţa lui. 

— V-aţi rănit? întrebă Yngve și arătă spre mâinile lui Frode, 
acoperite cu pete de sânge uscat. 

— M-am bătut azi-noapte. 

— Cu cine? 

— Cu peretele. 

Yngve dădu din cap, încet. 

— Se pare că peretele a câștigat. 

— Nu știu ce să spun. 

Frode își goli paharul. Yngve i-l umplu din nou. 

— Cum v-aţi tratat rănile? 

— Nu le-am tratat. Doar mi-am șters sângele de pe mâini cu 
un tricou. 

— Ce culoare? 

— Hm? 

— Ce culoare avea tricoul? 

Frode și-a ridicat capul. 

— Aţi fost la fratele meu. Așa cum spuneam, n-am reușit să 
vă găsesc. 

Frode încuviință. 

— Era unul alb. Alb complet, urăsc tricourile cu tot felul de 
litere și imprimeuri. 

— Și eu la fel. 

Mâncarea lor sosi și o vreme rămaseră acolo, mâncând. 

— Știţi ce am făcut azi-noapte? întrebă Frode, înainte să 
golească iarăși paharul cu apă dintr-o răsuflare. L-am urmărit pe 
Even Tollefsen. Cu mașina mea. 

Clătină din cap. 

— Eram atât de furios! Atât de... 

Se opri. 

— Știu c-aţi auzit zvonurile, continuă el. Cum toată lumea 
crede că eu am omorât-o pe Mari. 

— Eu nu cred... 


VP - 205 


— Am vrut să-l calc cu mașina, îl întrerupse Frode. Serios, 
Mork, am vrut să-l omor. Aproape c-am și făcut-o. Nu cred că m- 
a văzut, dar... probabil. Nu știu. 

Își tăie o bucată din hamburger și și-o îndesă în gură. 

— Am simţit că trebuie să fac ceva, știți, spuse el molfăind. O 
prostie, nu-i așa? 

— Nu. Nu e deloc o prostie. 

Trecură câteva momente de tăcere. 

— De ce aţi încercat să mă găsiți? 

— Ei bine, în parte din cauză că sunteţi aici și nu acasă, lângă 
soția dumneavoastră. 

Yngve nu credea că e necesar să dezvolte subiectul. Frode 
mestecă încet, înainte de a înghiţi și a pune tacâmurile jos. Apoi 
își încrucișă braţele. 

— Eu și Cecilie, noi... 

Yngve observă că Lindgren nu era departe de a plânge din 
nou. 

Răsuflă zgomotos, de parcă s-ar fi săturat de durere și încerca 
să o îndepărteze. 

— Aveam probleme dinainte ca Mari să fie ucisă. Cuplurile se 
certă, cu siguranţă, dar de data asta... de data asta a fost mai 
rău. De aceea am mers la fratele meu. Aveam nevoie să iau o 
pauză de la toate. 

Își puse mâinile pe masă. 

— Pot să vă întreb ce s-a întâmplat? 

Frode se uită o vreme la paharul gol. 

— Mă puteţi întreba, dar eu nu sunt atât de sigur că vreau să 
vă răspund. Este o problemă personală. 

— Nu dacă implică uciderea fiicei dumneavoastră, insistă 
Yngve. 

Frode îl fixă. 

— Ce vreți să spuneţi? întrebă el brusc. 

— Căutăm un motiv întemeiat pentru care oricine ar fi vrut s-o 
omoare pe Mari. 

— Ei bine, nu-l veţi găsi în familia noastră, protestă Lindgren. 
În niciun caz. 

— Sunteţi sigur? 

— Desigur. Problemele pe care eu și Cecilie le avem sunt 
complet... normale. Se întâmplă tot timpul, peste tot. 


VP - 206 


— Mari n-a stat acasă în ultimele două zile din viaţă. Și nici n- 
a vrut să vă vorbească la concertul din liceu. 

Riduri adânci apărură pe fruntea lui Frode. Înghiţi de câteva 
ori, apoi întâlni privirea lui Yngve. 

— Cecilie mă înșela. De ani de zile. Am aflat, și... ei bine, ne- 
am certat. Mari a fost prinsă la mijloc. Se temea că mariajul 
nostru se va destrăma și... cred că avea toate motivele. 

Frode luă cuțitul și-l răsuci în mână înainte de a-l înfige într-un 
chips și de a-l băga în gură. 

— Scuze! N-am vrut să mă enervez. Dar mica noastră dramă 
familială nu poate avea nimic de-a face cu uciderea lui Mari. Ce 
legătură ar avea? 

— Ce aţi făcut după ce-aţi încercat să vorbiţi cu Mari în 
noaptea aceea? 

— Am... plecat. 

— N-aţi așteptat-o după concert? 

— Nu, eu... știam că are de lucru și era evident că nu vrea să- 
mi vorbească, așa că... 

— De ce era supărată pe dumneavoastră, dacă Cecilie a fost 
cea care v-a înșelat? 

— Nu știu. Probabil pentru că... am fost foarte supărat în ziua 
aceea, spuse el. Când ne-am certat, am ţipat foarte mult. Am 
aruncat lucruri de toţi pereţii și... cred c-am speriat-o puţin pe 
Mari. 

— Și totuși... 

— Da, știu. Nu prea am înțeles. Poate că Mari avea doar 
nevoie să se detașeze de toate astea. De noi și de familia 
noastră. 

— V-aţi întors cu mașina la Oslo după concert? 

— Da. Eu și Mari n-am mai apucat să discutăm înainte de a... 

Frode nu-și putu încheie propoziţia. Oftă. 

— În ultimele două zile, m-am plimbat pe străzi plângându-mi 
de milă. Am fost furios. Am fost atât de furios, Mork, habar n- 
aveți. Am încercat să găsesc răspunsuri. Am încercat să 
îndepărtez durerea de aici... arătă spre piept... în altă parte. 

Își privi mâinile. 

— Dar tot doare ca dracu’. 

Yngve știa cum se simte Frode. 

Îi sună telefonul. Era Weedon. 


VP - 207 


— Îmi pare rău, trebuie să răspund! spuse Yngve și-și duse 
telefonul la ureche. 

— Hei, șefu'! Am urmărit din nou înregistrările surprinse de 
camerele video de supraveghere, căutând o modalitate de a-l 
identifica pe tipul nostru care intră în liceu la 22:49. 

— Da? 

— Cred că am găsit ceva. Unde sunteți? 

— La Oslo. 

— Bine. Trebuie să vă arăt, așa e mai ușor. Cât de repede 
puteţi ajunge aici? 

— Destul de repede, dacă e important. 

— Cred că e. 

— Bine, stai acolo, ajung cât pot de repede. 

Yngve închise telefonul și se uită la Frode. 

— Trebuie să mă întorc înapoi la Fredheim. Vetți fi bine acum, 
da? Nu veți începe prea curând o altă luptă cu zidurile sau cu 
congregația somaleză din Grønland? 

Frode schiță un zâmbet. 

— Nu vă faceţi griji! O zi petrecută în arest te trezește din 
beţie. g 

— Bine. Duceţi-vă acasă la fratele dumneavoastră. Incărcați- 
vă telefonul. Pun pariu că mulți oameni au încercat să vă 
contacteze. 

Frode nu părea neapărat dornic să discute cu cineva. 

— Vă voi suna de îndată ce voi primi veşti despre anchetă, 
adăugă Yngve. 

— Mulţumesc! 

a 

Weedon era pe jumătate adormit când Yngve intră în biroul 
său. . 

— Imi pare rău! spuse Weedon cu o voce gravă, ridicându-se 
în picioare. 

— Ce-ai vrut să-mi arăţi? 

Weedon se mută la biroul cu trei monitoare de computer. 

— Am analizat cadru cu cadru imaginile pe care le avem 
despre tipul nostru care intră noaptea în liceu, încercând să 
găsim ceva care să ne ajute să-l identificăm. Uitaţi-vă aici! 

Dădu click pe mouse. Mări o imagine reflectată în fereastră, 
arătând jacheta tipului. Weedon îmbunătăţi calitatea imaginii, 


VP - 208 


repetând operaţia de câteva ori, apoi așteptă câteva secunde 
până când software-ul readuse imaginea în centrul atenţiei. 

— Cum vi se pare? întrebă Weedon arătând spre pata gălbuie 
de pe ecran și spre ceva care semăna cu imaginea unei mașini. 

Yngve se aplecă spre ecran și-și miji ochii. Erau literele unui 
logo. 

Scria TAXI. 

Se ridică brusc. 

— E șofer de taxi. 

— Cu siguranţă așa arată. 

Yngve cunoștea destul de mulţi șoferi de taxi în Fredheim, dar 
chiar acum era doar unul îi venea în minte. 

— Excelent lucrat, Weedon! zise Yngve. Într-adevăr. De nota 
zece. 

— Mersi, șefu'! 


66. 


Se făcuse nouă seara înainte ca un doctor să vină și să ne 
spună că tratamentul lui Tobias avusese succes - că va fi bine. 
De asemenea, un psihiatru îl supraveghea de câteva ore și 
medicii hotărâseră că va trebui să rămână internat peste 
noapte, poate chiar și pentru două nopţi, pentru observaţii 
suplimentare. Cel mai important lucru era că Tobias era bine și 
că nu avea nicio deteriorare permanentă a creierului sau a 
oricăror alte organe. Mama a fost atât de ușurată, încât a plâns 
și a gemut în același timp. 

La început, Tobias nu a vrut să ne vadă, dar o oră mai târziu, 
după ce mama sâăcâise și implorase tot personalul medical, ni s- 
a permis să intrăm să-l vedem. Primiserăm instrucţiuni clare să 
nu-l forțăm să vorbească despre ceea ce făcuse. 

Când am intrat în camera de spital, el zăcea în pat. Era la fel 
de palid ca întotdeauna. Işi aranja păturile și n-a vrut să se uite 
la noi. Camera lui era mică, cu pereţii albi și o oglindă pătrată 
deasupra unei chiuvete albe din porțelan. Era cât se poate de 
austeră și de neprietenoasă. 

La început, eu și Knut am stat deoparte. Mama avea nevoie 
să-i vorbească prima. 


VP - 209 


Se îndreptă cu grijă spre pat. 

— Bună! șopti ea. 

Tobias își ţinea privirea pironită asupra păturilor. Mama se 
aplecă și-l îmbrăţișă. El o lăsă să-l sărute pe obraz, pe frunte, pe 
păr, înainte de a se retrage, iritat. Mama își ceru scuze și se 
așeză pe pat. Își puse o mână pe obrazul lui. Își șterse o lacrimă 
de pe obraz. 

— Cum te simţi? întrebă ea încet. 

Tobias ridică din umeri. Încă nu voia să se uite la ea - sau la 
Knut sau la mine. Mama îi dădu la o parte părul de pe fruntea 
care strălucea, scăldată în luminile reci de pe tavan. 

Înţelegeam că mama avea o mie de întrebări pentru el, că se 
chinuia să nu i le adreseze pe toate dintr-odată. In schimb, ea 
făcu o mulţime de comentarii stupide, care primiră doar 
răspunsuri de „da” sau „nu”. Îi spuse cum se simţea GP și apoi 
începu o poveste stupiduță despre una dintre colegele ei de 
serviciu, de la magazinul de haine pentru copii. 

Când rămase în sfârșit fără alte prostii de spus, am întrebat-o 
dacă aș putea avea două minute singur cu el. La început, mama 
a fost reticentă, dar apoi a acceptat - atâta timp cât am promis 
că voi fi blând cu el. Am spus că da, desigur, fără să știu dacă 
voi reuși să mă ţin de cuvânt. 

Când în sfârșit l-am avut pe fratele meu doar pentru mine, i- 
am spus: 

— İti datorez o ușă. 

Tobias mă privi încruntat. l-am explicat ce se întâmplase. Nu 
păru deosebit de interesat. 

— Îmi datorezi un controller PlayStation. 

— Știu. Cum te simţi? 

— Ca dracu’, a zis. 

Am dat din cap. 

Părea furios. Pe el însuși? Sau pe medicii care-l trataseră? Sau 
pe mine, doar pentru că eram acolo? Sau probabil era pur și 
simplu supărat pe lume. Nu era ușor de spus. 

— Ai nevoie de ceva? Un pahar cu apă sau ceva? 

Tobias clătină din cap. 

Lângă pat era un scaun, așa că m-am așezat. Tobias avea 
părul gras, dar petele de pe faţa lui păreau să se fi estompat 
puțin. Nu știam cum să pun întrebările la care aveam nevoie de 
răspunsuri, dar trebuia să o fac, într-un fel sau altul. 


VP - 210 


— Am ţinut legătură cu poliţia. Astăzi nu vor trece pe aici. 

Tobias privi din nou așternuturile de pat. Nu știam exact la ce 
anume se uita - avea o privire inexpresivă. 

— Dar cred că mâine poţi să te aștepți la musafiri. Un lucru pe 
care vor să-l știe e de ce-ai ţinut neapărat să vorbești cu Mari în 
noaptea în care ea a fost omorâtă. 

Am auzit un bărbat urlând de durere prin spital. O dată și apoi 
încă o dată. 

— Știu despre mesajele pe care i le-ai trimis. 

Tobias își strânse mâinile laolaltă, apoi începu să-și studieze 
unghiile. 

— Știi că trebuie să răspunzi, nu-i așa? 

— Deci ne întoarcem de unde am plecat, nu? 

Vocea lui era calmă, liniștită. 

— Te joci de-a detectivul? întrebă el cu dispreț, fără să mă 
privească. 

— De ce este atât de ciudat că vreau să știu? _ 

Tobias tot nu voia să se uite în ochii mei. Doar oftă adânc. In 
cele din urmă, spuse: 

— Am ajutat-o să găsească câteva fotografii cu tine. Pentru 
articolul despre tine și tata. 

El mi-a explicat contextul, iar eu am încuviințat. Știam deja 
motivele lui Mari pentru a acţiona astfel, fără știrea mea. 

— Am întâlnit-o acum o săptămână, cam așa ceva. Tu erai la 
antrenament la fotbal. 

— Să-i dai fotografiile. 

— Da. 

— Și asta e tot? 

— Ce vrei să spui? 

— Asta e tot ce-ai făcut? l-ai dat fotografiile și apoi ai plecat? 

— Am povestit și noi puţin. 

— Despre ce? 

— Ştii, chestii. 

— Ce fel de chestii? 

— Nu știu. Chestii de liceu. La un moment dat, Mari a început 
să vorbească despre grupele de sânge. 

— Grupele de sânge? 

— Dap. 

— Faci mişto de mine? Vorbeai cu Mari despre grupele de 
sânge? 


VP -211 


— Le studiase la liceu. 

— Știu. Dar de ce ţi-a vorbit despre asta? 

— O interesa dacă știam ce grupă de sânge avea tatăl nostru. 

M-am uitat la el. 

— Serios? 

— Dap, serios. 

— De ce voia să știe asta? 

— Nu știu. 

— N-ai întrebat-o? 

— Am crezut că avea nevoie de această informaţie pentru 
articolul ei. 

— Hm. 

Aici îmi scăpa ceva. Dar nu știam ce. 

— Așa c-ai aflat. 

— Dap, am întrebat-o pe mama. 

— Deci ai aflat. 

— Dap, am întrebat-o pe mama. 

— Și apoi i-ai spus. l-ai spus lui Mari. 

— l-am spus. 

— Când a fost asta? 

— Acum trei-patru zile. Vineri, cred. _ 

M-am uitat la fratele meu câteva secunde. Incă o dată -, l-am 
întrebat ce căutase la concert în noaptea aceea și de ce ţinuse 
legătura cu Mari. A trecut mult timp până a răspuns. 

— Mama descoperise că unele dintre fotografiile ei cu tine și 
tata dispăruseră. Știi cum este mama, cât de obsedată poate 
deveni. Așa că voiam să le recuperez înainte să se dezlănțuie 
iadul. 

Tobias făcu o scurtă pauză. 

— De aceea am fost la concert. Să vorbesc cu Mari. N-am 
putut să iau legătura cu ea. Nu-mi răspundea la mesaje. Așa că 
am intrat la liceu și am găsit-o acolo. Mi-a spus că fotografiile 
erau în redacţia ziarului, dar nu mi le putea aduce chiar atunci, 
pentru că era ocupată, lucra. Mi-a sugerat să mă duc să le iau 
singur. 

Se opri o clipă. 

— Redacţia era încuiată, așa că i-am împrumutat cheile. Dar 
n-am putut găsi nenorocitele alea de fotografii, aşa că m-am 
gândit s-o reîntâlnesc după concert. Am ieșit să o aştept în fața 


VP - 212 


liceului. Dar n-a mai ieșit niciodată. Am stat mult timp acolo, 
așteptând-o. 

— Deci tu... 

Nu reușeam să-mi fac ordine în gânduri. 

— Am avut cheile ei. Am uitat că le am - le lăsasem în 
buzunar când n-am găsit fotografiile. Și apoi, când ea a murit, 
eu... 
EI își deschise larg braţele. 

— M-am panicat. Știam cum va părea. 

— Deci, unde sunt cheile acum? 

— Într-un sertar din camera mea. 

— Doamne Dumnezeule, Tobias! 

Cred că poliţia le găsise deja, m-am gândit. Și trăsese 
concluzii. 

Eram liniștit și furios în același timp. Liniștit că exista o 
explicație nevinovată de ce Tobias fusese la liceu în noaptea 
aceea - de ce-l văzuse Barre Halvorsen la fereastră și de ce 
Tobias avusese cheile lui Mari. Furios pentru că nu-mi spusese 
până acum. Ne-ar fi scutit de multe griji și suferințe. 

L-am întrebat de ce nu-mi spusese nimic. Din nou, a durat 
ceva timp până să-mi răspundă. 

— Și mie-mi plăcea de Mari, Even. Vorbea cu mine așa cum se 
cuvine, nu ca... 

Aruncă o privire în jur. 

— N-am vrut ca nimeni să creadă că... 

Făcu încă o pauză. 

Amândoi am rămas acolo în tăcere pentru un moment. M-am 
gândit la Mari. În ultima zi fusesem ocupat să-l găsesc pe 
Tobias, să aflu răspunsuri. Dar acum mă gândeam din nou doar 
la ea și mi-am dat seama cât de dor îmi era. Erau atât de multe 
lucruri pe care voiam să o întreb! Să i le spun. 

— Totuși, mai e ceva. 

Tobias își linse buzele. Arăta de parcă își făcea curaj. Din nou, 
m-am neliniștit. 

— După ce am vorbit cu Mari în noaptea aceea la liceul tău, 
am ieșit afară s-o aștept. 

— Mi-ai spus deja. 

— Știu, aşteaptă puţin! În timp ce stăteam acolo - trecuse 
mult timp de când concertul se terminase -, eu... l-am văzut pe 
Knut conducând și parcând taxiul. 


VP - 213 


Tobias dădu din cap spre ușă, de parcă n-aș fi înţeles la cine 
se referă. 

— Ce naiba făcea e/ acolo? 

— La început, am crezut că doar așteaptă un client, gândindu- 
se că s-ar putea ca oamenii să aibă nevoie de o cursă, după 
concert. Dar el doar stătea acolo. 

— Nu te-ai dus la el? 

Tobias râse de mine. 

— Abia dacă-i vorbesc acasă. Ce să-l întreb? Cum a fost? Câţi 
clienţi avusese în noaptea aceea? Mie puţin îmi pasă de Knut, 
știi doar. Însă, după un timp, Knut a intrat în liceu. 

Am înghiţit în sec. 

— Cât era ceasul? 

— Nu știu. Incepuse să se facă târziu și majoritatea oamenilor 
plecaseră acasă. Așteptasem atâta timp și începuse să se facă 
frig, încât m-am gândit, dă-le dracului de fotografii, pot aștepta 
până mâine sau până altă dată. Și apoi m-am dus acasă. 

— Da' iPad-ul pe care l-ai șutit? 

Tobias păru să fi uitat acel detaliu pentru o clipă, dar apoi 
încuviinţă. 

Am încercat să asimilez ce-mi spusese fratele meu. 

— Deci, Knut a intrat în clădirea liceului nu cu mult timp 
înainte ca Mari și Johannes să fie uciși? 

Tobias respiră adânc. 

— Dap. 


67. 


ACUM 


— Cât de bine l-ai cunoscut pe iubitul mamei tale? 

Domnișoara Hâkonsen se așază din nou. Își sprijină coatele pe 
masă și se apleacă înainte, uitându-se în ochii mei. 

— AŞ spune că nu l-am cunoscut deloc. Era plin de surprize - 
asta-i sigur. 

— Cum așa? 


VP - 214 


— Acea pastilă de liniștire pe care i-a dat-o mamei mele, de 
exemplu. 

— Pastilă de /iniștire! 

— Nu prea știu ce fel de pastilă era. Nu mă gândisem că pare 
genul de tip care să aibă sedative, părea o minciună. Am crezut 
doar că era o persoană care nu spunea niciodată prea multe și, 
practic, făcea tot ce voia mama. Dar poate era și el un fel de 
secretos. 

Procuroarea pare să se gândească. 

— Când fratele tău ţi-a spus despre Knut că intrase în liceul 
tău în noaptea aceea, ce-ai crezut? Ai crezut c-ar fi putut fi el 
criminalul? 

— Asta a fost primul gând care mi-a trecut prin minte, da. Ba 
chiar al doilea și al treilea gând, ca să fiu sincer. 

— Și de ce, mă rog? 

— Ei bine, a fost în aceeași zi când mama mi-a tras o palmă, 
atunci când i-am sugerat că probabil Mari fusese omorâtă din 
cauza a ceva ce ar fi putut descoperi despre accidentul de 
mașină al tatălui meu. M-am întrebat dacă mama știa ceva și 
dacă și Knut știa, și voise cumva s-o protejeze. 

— Așadar, ai crezut că el o omorâse pe Mari ca s-o împiedice 
să vorbească? Să o împiedice să dezvăluie tot ce descoperise 
despre accident, poate chiar și despre mama ta? 

— La asta m-am gândit, da. Aparent, Knut se îndrăgostise de 
mama încă din liceu. 

— Și, conform recentei tale afirmaţii, te-ai gândit că el ar face 
tot ce i-ar cere mama ta. 

— Da. 

Domnișoara Håkonsen așteaptă câteva clipe. Apoi continuă: 

— Te-ai gândit atunci că mama ta l-ar fi pus să o omoare pe 
Mari? 

— Atunci nu m-am gândit, nu. Eram mai îngrijorat de ceea ce 
urma să mi se întâmple mie. 

— Cum așa? 

— Pentru că imediat după ce-am vorbit cu Tobias la spital, 
mama i-a spus lui Knut să mă ducă acasă cu mașina. 


VP - 215 


68. 


ATUNCI 


— Mâine ai școală, a zis mama. Trebuie să dormi puţin. 

— Mda, dar... 

Nu știam ce să spun. 

— Bineînţeles că-l pot duce acasă cu taxiul, interveni Knut. Și 
tu, Susanne? 

— Eu voi rămâne aici. Nu-l părăsesc pe Tobias. 

M-am uitat la fratele meu. Nu era tocmai încântat de 
perspectiva de a rămâne cu mama, dar, ca și la mine, opțiunile 
sale erau limitate. 

Era un sentiment ciudat să stau în picioare într-o cameră cu 
trei persoane despre care avusesem, la un moment dat în 
ultimele zile, sau încă mai aveam suspiciuni, cel puţin când era 
vorba despre asasinarea fostei mele iubite. Cel mai ciudat era 
că toţi făceau parte din familie - sau aproape toţi, cu excepția 
lui Knut. Nu eram deloc sigur ce simt pentru niciunul dintre ei. 
Explicaţia lui Tobias avea sens, dar era ceva ciudat în toate 
astea. Nu înţelegeam de ce era atât de important pentru el să 
recupereze fotografiile pentru mama. Nu prea-i păsa de mama. 
Nu prea-i păsa de nimic. Pe de altă parte, trecuse o vreme de 
când nu mai înţelegeam nimic din tot ce făcea fratele meu, așa 
că de ce acum trebuia să fie altfel? 

— OK. Apoi, l-am întrebat pe Tobias: Vei fi bine? 

El a încuviinţat din cap. 

— Sigur? 

— Da. 

— În regulă. Ne vedem. 

Apoi, am plecat alături de Knut. 

Nu ne-am spus niciun cuvânt când am ieșit din spital și ne-am 
îndreptat către taxiul lui. Până și mersul alături de el mă 
neliniștea. Mă întrebam dacă avea ascunsă pe undeva cutia 
pentru microfoane a lui Johannes Eklund. Poate chiar în taxi. 

M-am așezat pe scaunul pasagerului și mi-am pus centura de 
siguranţă. Knut a condus ca un preot, respectând cu sfințenie 
limita de viteză. 


VP - 216 


Mergeam spre casă de vreo zece minute, când mi-a spus: 

— De fapt, mă bucur că acum suntem doar noi doi. 

M-am întors spre el. 

— M-am gândit că am putea vorbi. 

Gândindu-mă la tot ce-mi spusese Tobias; vocea lui Knut suna 
mai rece. Mai calculată. De parcă ar fi așteptat acest moment. 

— Despre? am întrebat și am tușit în palmă. 

Knut nu era mare sau puternic, dar știam că alerga foarte 
mult, ceea ce însemna că era în formă. Dacă ar fi fost suficient 
de furios - sau dacă ar fi crezut că avea motive întemeiate -, n- 
aveam nicio îndoială că ar putea omori pe cineva. 

— Mama ta și cu mine, noi... Făcu o scurtă pauză, apoi 
continuă: Știi, suntem împreună de ceva vreme. Făcu încă o 
pauză înainte de a continua: Și... ne-am gândit să ne mutăm 
împreună. 

Mi-a picat faţa. 

— Sau mai bine zis, să mă mut eu. Cu voi. 

Nu știam ce să spun. 

Knut continuă: 

— Probabil e-o veste neașteptată și știu că acum ai altele pe 
cap, dar, având în vedere ce-am discutat azi mai devreme, cred 
c-ar fi bine pentru mama ta. Să primească ajutor cu... orice. 

Acum eram pe autostradă. Mașinile accelerau pe lângă noi. 

— Doar... gândește-te, continuă el. Și vorbește și cu fratele 
tău, bineînţeles, când ai ocazia. Nu o vom face dacă voi credeţi 
că e-o idee proastă. 

Am vrut să-l întreb ce naiba făcea la liceul Fredheim în 
noaptea aia, dar n-am îndrăznit. Nu știu dacă mi-era teamă de 
cum mi-ar răspunde sau de cum ar reacționa Knut dacă l-aș 
chestiona. Pe bune, nu știam aproape nimic despre tipul ăsta. 
Oare va apărea vreodată adevărata persoană dinăuntrul lui? 

Niciunul dintre noi n-a mai scos vreo vorbă pân-acasă. Nimic 
până când Knut a intrat cu taxiul pe aleea din față. Apoi ceva l-a 
făcut să se oprească. 

— Ce-i? am zis. 

Apoi am urmărit privirea lui Knut și am văzut și eu. 

Pe ușa din faţă, cu spray de culoare neagră, cineva scrisese: 


CRIMINAL 


VP - 217 


— Futu-i! am mormăit și am coborât din taxi. 

Nu eram sigur la care dintre noi se referea mesajul - frate-miu 
sau eu. Sau poate chiar la mama. 

Knut opri motorul și cobori și el. Am mers până la treptele 
verandei din faţa casei. Am atins literele de pe ușă. Vopseaua 
era uscată. 

Barre desena graffiti. Oare ăsta era un fel de mesaj din partea 
prietenilor lui? 

— Ai niște vopsea? mă întrebă Knut. 

— Mda, cred că ne-a mai rămas ceva de când am zugrăvit 
casă, astă vară. 

— Du-te și adu-o! Susanne nu poate să vadă asta. 

— Nu-i nevoie să mă ajuţi. Mă descurc singur. 

— Nu mă îndoiesc. Dar tot aș vrea să te ajut. 

N-a durat mult să dăm ușii un strat proaspăt de vopsea. M-am 
retras câţiva pași și am privit-o. De la distanță încă se mai 
vedeau contururile literelor. 

— Mama lor de cretini! am mormăit. 

Knut își șterse câteva pete de vopsea de pe mâini cu o cârpă 
veche. 

— Trebuie s-o vopsești și mâine. 

— Știu, am zis. 

A venit lângă mine și a rămas câteva clipe. 

— OK. Mai bine plec. 

Se îndreptă spre taxiul lui. 

— Mulţumesc! Pentru... 

— Nu-ţi face griji. În curând, totul se va sfârși. Sunt sigur că 
poliţia are niște piste solide la care lucrează. 


69. 


Multă vreme, Fredheim avusese propria fabrică de lactate, dar 
după ani întregi în care ieșise în pierdere, totul fusese demolat 
și înlocuit cu un bloc format din patru etaje aproape identice, 
toate gri, pătrate, lipsite de ornamente. Era practic o cutie de 
camere. Fiecare apartament avea un balcon orientat spre vest, 
așadar, locatarii se puteau bucura de soarele după-amiezii. 


VP - 218 


Yngve habar n-avea dacă Knut Anthon Meyer făcea sau nu asta, 
dar știa că el locuiește la etajul trei, în apartamentul C301. 

Yngve rămăsese în mașină în parcare, de unde putea urmări 
apartamentul lui Knut, stând cu ochii pe oricine intra și ieșea din 
clădire. Abia trecuse de unu noaptea, iar luminile erau încă 
aprinse în apartamentul lui Knut - o licărire care-și schimba 
intensitatea și culoarea. Knut, aparent, se uita la televizor. 

Ase îi numea persoane retrase - oameni care nu vorbeau 
niciodată decât dacă li se vorbea, care preferau întotdeauna să 
rămână retrași, astfel încât nimeni să nu-i observe sau să nu-i 
angajeze într-o conversaţie. Despre Knut, Yngve considera că e 
o persoană retrasă, un om de care era greu să te apropii, pentru 
că nu oferea niciodată de bunăvoie un „Salut”, un „Ce mai 
faci?”, sau nu încerca nimic, în niciun fel, pentru a face 
cunoștință. Chiar și în taxiul său, Knut nu se angaja niciodată în 
conversații. Era genul de tip care-ţi ceda locul la coadă, chiar 
dacă nu era rândul tău. 

Knut trăise toată viaţa în Fredheim. Nu fusese niciodată 
implicat în vreo belea. N-avea cazier, n-avea probleme 
financiare, nimic. Din câte știa Yngve, Knut nu avusese niciodată 
o iubită, până nu se cuplase cu Susanne Tollefsen cu un an și 
ceva în urmă. Cum se putuse întâmpla una ca asta, era un 
mister pentru altă dată. 

Deoarece crimele de la Fredheim avuseseră loc noaptea 
târziu, Yngve hotărâse, după ce discutase cu Therese Kyrkjebø 
și Vibeke Hanstveit, c-ar trebui să observe comportamentul 
nocturn al lui Knut - să vadă ce face. Oricum Yngve nu dormea 
prea mult, așa că nu era niciun deranj. Era prea târziu în noapte 
pentru ca poliția să obţină permisiunea de a verifica unde se 
afla Knut când Barre Halvorsen fusese omorât, dar Ulf, omul fără 
adăpost care descoperise cadavrul, spusese că văzuse un taxi în 
apropierea scenei crimei, chiar înainte de comiterea acesteia. 
Asta nu însemna că era al lui Knut, dar în acest moment al 
anchetei, Yngve chiar nu voia să-și asume niciun risc. Pe tura lui 
avuseseră loc trei crime în Fredheim. Trei erau prea multe. 

Yngve își adusese o carte, câteva felii de pâine cu brunost și 
suficientă cafea pentru a ţine treaz un regiment întreg toată 
noaptea. De fiecare dată când întorcea pagina, își ridica privirea 
spre apartamentul lui Knut și intrarea în clădire. 

Nicio schimbare. 


VP - 219 


Purta mai multe straturi de haine, pentru că nu voia să lase 
mașina cu motorul pornit. Trecuse ceva vreme de când nu mai 
urmărise așa un suspect. Nu-i era dor de operaţiunile de 
urmărire. Nu dură mult până când începu să-l doară spatele. Din 
fericire, cartea era genială. Era o poveste despre moartea unui 
băiat din nordul Angliei, un mister pe care nimeni nu reușise să-l 
rezolve timp de cincisprezece ani, până când un foarte respectat 
producător de podcasturi o luase pe cont propriu. Doar în timp 
ce o ţinea în mâini, Yngve își dădu seama că era ultima carte pe 
care i-o dăruise Âse. 

Ajunsese la pagina patruzeci și trei când ușa clădirii se 
deschise. Knut ieși din clădirea cu apartamente. Yngve lăsă 
cartea deoparte și alunecă pe scaun, făcându-se nevăzut. lubitul 
Susannei Tollefsen purta geaca de taximetrist. Intră în mașina 
lui, parcată la vreo patruzeci și cinci de metri distanță de cea a 
lui Yngve. 

În timp ce Knut trecea pe lângă el, Yngve se ridică, așteptă 
zece secunde, apoi porni motorul. Knut nu-și aprinsese firma 
luminoasă, așadar nu se ducea la muncă. 

Yngve îl urmări, păstrând distanţa. Knut se îndrepta spre 
centrul orașului. Conduse pe strada principală și peste podul de 
cale ferată, în cealaltă parte a orașului. Semnaliză, apoi viră 
spre benzinăria deschisă 24/24, dar nu se opri la niciuna dintre 
pompele de benzină. Doar parcă și intră în magazin. 

Yngve mai conduse câteva sute de metri înainte de a 
întoarce. Când reveni la benzinărie, Knut tocmai ieșea cu un hot 
dog pe jumate mâncat într-o mână, o sticlă de cola în cealaltă, și 
se întorcea la mașină. Yngve îl așteptă în staţia de autobuz, apoi 
îl urmări conducând spre casă pe același traseu pe care venise. 

Lui Knut îi fusese foame, aparent. 

Yngve pufăi adânc. 

Timp de zece minute bune crezuse de fapt c-ar putea fi pe 
urmele unui criminal în serie care era pe punctul de a lovi din 
nou. Dură ceva timp până când bătăile inimii lui Yngve reveniră 
la normal. 

La 02:14, Knut stinse lumina. Yngve se așeză din nou să 
citească. Șansele ca Knut să mai plece iar erau infime, dar 
Yngve rămase acolo până dimineaţa. 

Era gata să închidă ochii pentru o clipă, când îi auzi vocea de 
pe bancheta din spate. Voia să știe ce mai face. Primul instinct 


VP - 220 


fu să spună „groaznic”, pentru că așa se simţise atât de mult 
timp, dar nu era adevărat. Adevărul era că se simţise mai viu în 
ultimele două zile decât își amintea că fusese vreodată. Se simți 
vinovat. 

Nu trebuie, zise ea. 

— Ei bine, tot mă simt vinovat. 

Acum, când Åse era din nou acolo, împreună cu el, Yngve voia 
ca ea să-i spună cât mai multe despre cum stăteau lucrurile 
acolo unde se află, dacă se întâlnea cu alte persoane sau dacă 
totul era doar tăcere. Voia să știe dacă era cald sau frig, lumină 
sau întuneric. Dacă era posibil să simtă ceva, câtuși de puţin - 
furie, bucurie, tristețe, durere. Totuși, ea nu voia să spună nimic. 
Tot ce văzu în oglindă fură ochii obosiţi, frumoși, și acel cap 
pleșuv și strălucitor al ei. 

Brusc, îl pocni un val intens de oboseală. Era ca și cum nici 
măcar nu mai putea sta cu spatele drept. Ca și cum mușchii din 
corpul său cedaseră brusc. 

Mâine te vei putea odihni. 

— Ce spuneai? 

Ase spusese că mâine totul se va termina. 

— De unde știi? 

Nu putu să-i răspundă. Doar știa. 


70. 


În noaptea aceea am visat-o pe Mari. Am intrat într-o cameră 
plină de oameni și ea era acolo, ascultând autorii care flecăreau 
despre cărţile lor. La început nu m-a văzut. Am stat acolo 
privind-o, până când ea și-a ridicat capul și privirile ni s-au 
întâlnit. 

Toată fața i s-a luminat. Părea surprinsă să mă vadă, dar cu 
atât mai fericită. Stătea în mijlocul unui șir de scaune, așa că nu 
putea veni lângă mine. Totuși, mi-am dat seama că-și dorea. Se 
îmbujoră de emoție în timp ce se întoarse să urmărească ce se 
întâmpla pe scenă, dar am înţeles că nu era cu adevărat atentă. 

De îndată ce conferinţa luă sfârșit, Mari se ridică și veni lângă 
mine. Ne-am îmbrățișat scurt. Din anumite motive, nu voiam să 
se știe că suntem un cuplu, așa că nu ne-am sărutat. Totuși, i- 


VP - 221 


am pus mâna pe pieptul meu, pentru că voiam să știe cât de 
puternic îmi bate inima. Drept răspuns, Mari mă îmbrăţișă din 
nou - parcă nu se putea abţine. De data asta, a fost mai strânsă 
și a durat mai mult decât îmbrăţișările obișnuite dintre prieteni. 

l-am strecurat o mână prin păr și i-am înconjurat gâtul, 
simţindu-i căldura. Prin pielea ei moale îi percepeam pulsul, un 
ritm accelerat. Când am desprins-o cu blândeţe de mine, am 
observat că nu mai putea respira. Era ca și cum i s-ar fi înțepenit 
ceva în gât. În timp ce mă uitam în jur după ajutor, ea devenea 
tot mai disperată. Încerca să spună ceva, dar vorbele nu 
apăreau. 

Atunci m-am trezit. M-am ridicat în capul oaselor și am gâfâit 
după aer câteva clipe; încă îi mai simţeam bătăile inimii. La etaj, 
vechiul ceas de lemn bătu de șapte ori. Era timpul să mă scol și 
să merg la liceu. 

M-am îmbrăcat și am ieșit să văd dacă vopseaua se uscase și 
dacă literele care formau cuvântul CRIMINAL încă mai erau 
vizibile. Încă mai erau, așa că le-am acoperit repede cu încă un 
strat de vopsea. Era posibil ca ușa să aibă nevoie chiar și de un 
al treilea strat de vopsea, dar măcar vecinii n-ar mai observa 
literele decât dacă s-ar apropia. 

Ideea de a mă întoarce la liceu, de a sta efectiv acolo, 
încercând să învăţ din nou, fusese chestia cea mai departe de 
mintea mea în ultimele zile. Dar când am ajuns acolo dimineaţă, 
parcă nimic nu se schimbase. Toţi stăteau în grupulete, 
vorbeau, fumau, râdeau. Nu era nici măcar o fotografie, un fel 
de altar sau ceva pe scara unde fusese ucis Johannes. Fără flori 
sau mesaje. Totul era normal. Viaţa continua și, aparent, și 
cursurile noastre. 

În prima pauză, l-am rugat pe Oskar să vină cu mine în sala 
de muzică. 

— De ce vrei să mergi acolo? m-a întrebat. 

— Trebuie doar s-o văd. 

Era o prostie, dar m-am gândit cum sala mi-ar vorbi și cumva 
aș putea simţi prezenţa lui Mari, sau poate chiar i-aș auzi vocea 
sau ceva de genul ăsta. 

Când am ajuns la ușa sălii, m-a străbătut un val brusc de 
neliniște. A trebuit să-mi fac curaj în timp ce apucam clanţa și 
deschideam ușa. Înăuntru erau mai multe mese și scaune 
depozitate unele peste altele. Pianul stătea lângă unul dintre 


VP - 222 


pereţi. Erau pupitre. Tobe, huse de chitară. Un contrabas. Un 
portret al lui Beethoven pe perete. Un fior mi-a urcat pe șira 
spinării. Mari își dăduse ultima suflare aici. Cineva o omorâse 
chiar aici. 

M-am uitat în jur și m-am întrebat unde anume murise. Unde 
erau așezați ea și Johannes în timpul interviului. Dacă el 
încercase să flirteze cu ea și dacă ea îl lăsase. Dacă cineva 
văzuse. Dar nu, n-aveam cum s-o aduc să-mi vorbească. Fusese 
o idee cretină. 

Am ieșit din sală și m-am dus spre redacţia ziarului liceului, cu 
Oskar pe urmele mele. Când am ajuns acolo, am găsit un bărbat 
așezat la unul dintre birouri. 

— Te pot ajuta? 

Iniţial, nu am știut ce să-i răspund. Apoi i-am explicat cine 
sunt. 

— A, da. 

Arătă spre tabla albă, magnetică. Măsura de 4/16 era scrisă în 
partea de sus, cu multe cuvinte-cheie dedesubt. Numele meu 
era menţionat acolo sus. Am presupus că priveam conţinutul 
următoarei ediţii a ziarului liceului. 

— Eşti jucătorul de fotbal. 

— Mda, câteodată. 

În redacţie erau doar patru birouri, îngrămădite împreună în 
centru, cu paravane joase între ele. 

— Sunt editorul ziarului școlii. Kjell-Ola Trulsen. 

Se ridică și îmi întinse mâna. l-am strâns-o. Arăta de parcă-și 
dorea cu disperare să-și lase barbă, dar nu-și putea permite 
decât câteva smocuri. Purta o cămașă în carouri alb-roșii, care 
părea nespălată de-un deceniu sau două. Mirosea a fum și a 
cafea veche. 

— Cu ce-ţi pot fi de folos? 

— Știi cumva dacă Mari a trimis articolul pe care-l scrisese 
despre mine? 

Kjell-Ola clătină din cap. 

— Nu sunt editor propriu-zis. Ei doar aveau nevoie de cineva 
care să preia conducerea în timpul ședințelor de redacţie, să 
descuie ușile și altele. 

Am dat din cap. 

— Dar acum vor avea loc unele schimbări, spuse Kjell-Ola și 
arătă din nou spre tablă. La următoarea ediţie, vreau să spun. 


VP - 223 


Părea într-adevăr supărat. 

— Nu aştept cu nerăbdare să scriu editorialul, atât pot să-ți 
spun. Va fi mai mult un necrolog. Nu am scris niciodată unul. 

M-am dus la fereastra din capătul îndepărtat al redacţiei. Cea 
pe care criminalul trebuie să se fi urcat pentru a ieși pe 
acoperiș. Am deschis-o și am scos capul afară, simțind curentul 
rece. Așa mi-am dat seama cât de cald îmi era. M-am uitat în jos 
la intrarea în liceu. M-am întrebat unde stătea Barre Halvorsen 
când îl văzuse pe Tobias - dacă doar se întâmpla să treacă pe 
acolo sau dacă plănuia să facă un graffiti pe-un perete sau doi 
de prin liceu. 

M-am întors spre Oskar. 

— Când ai vorbit cu Barre în seara aia, era cu prietenul lui? 
Tipul roșcat? 

— Da, era cu el. 

— ÎI cunoști? 

— Nu, dar știu cine e. Toată lumea-i spune Vic, dar cred că 
numele real e Victor. Ramsfjell e numele de familie, parcă. De 
ce? 

M-am uitat din nou pe fereastră. Asasinarea lui Børre era un 
mister la fel de mare ca asasinarea lui Mari și a lui Johannes. Dar 
dacă Barre fusese omorât pentru că știa ceva, atunci poate că și 
prietenul lui fusese omorât din același motiv? 


71. 


ACUM 


— Acesta pare momentul în care ai hotărât să încerci să-l 
găsești pe Victor Ramsfjell. 

— Da, zic confirmând din cap. 

— Cum ai procedat? 

— Ştiam că e de-o seamă cu fratele meu și m-am gândit că 
mergeau la aceeași școală. Așa că m-am dus acolo la sfârșitul 
zilei și l-am căutat. 

— Școala gimnazială Fredly, am dreptate? 

— Da, corect. 


VP - 224 


— Şi l-ai găsit? 

— Da, da. Am reușit să-l prind exact când era gata să plece. 

— Cum a reacţionat când a aflat că vrei să vorbești cu el? 

— La început cred că s-a speriat. 

— Speriat? 

— Ei bine, da. Atunci, majoritatea oamenilor încă mai credeau 
că eu îl omorâsem pe cel mai bun prieten al lui. A acceptat să 
discutăm, dar n-a vrut să vorbim acolo, în văzul tuturor, așa că l- 
am însoțit cu bicicleta. 

— Și ce ţi-a spus? 

— Sincer, nimic nou. Cu siguranţă nu atunci. Nu se întâlnise 
cu Barre în noaptea în care Mari și Johannes fuseseră omorâţi. A 
spus că nu știe nimic despre cele întâmplate. 

— Dar știa? Ştia ceva, nu-i așa? 

Domnișoara Håkonsen își tamponează discret colţurile gurii. 

— Da. Știa ceva important. Doar că, la acel momentul, nu era 
conștient de asta. 


72. 


ATUNCI 


— Mulţumesc că ai venit! 

Yngve îi întinse mâna lui Knut. Şoferul de taxi era îmbrăcat în 
uniformă - o cămașă albă, șifonată, pe sub jacheta bleumarin. 
Pantalonii lui erau tot bleumarin. Avea părul castaniu, scurt și 
ciufulit - de parcă ar fi stat tot timpul cu capul pe geamul 
taxiului, în drum spre secţia de poliție. 

— Despre ce e vorba, domnule inspector? 

Era aceeași întrebare pe care i-o adresase nervos când Yngve 
îl sunase și-i ceruse să vină la secția de poliţie. 

— Vrem doar să clarificăm câteva lucruri. Te rog, vino cu 
mine! 

Yngve îl invită pe Knut în biroul său. 

— Cum se simte Tobias astăzi? 

— Cred că mai bine. Trec pe la el mai târziu. 

Yngve îi oferi lui Knut un scaun, apoi spuse: 


VP - 225 


— Luni noaptea, la 22:49, ai intrat în liceu pe ușa de la 
intrarea principală, dar nu ai mai ieșit tot pe acolo. Ce s-a 
întâmplat? 

Yngve nu știa cu siguranţă dacă individul pe care-l căutau era 
Knut, dar în timp ce acesta se așeza pe scaun și îl privea înapoi 
cu o expresie vinovată, toate îndoielile lui dispărură. 

— Eu... 

Knut păru să-și caute cuvintele potrivite. 

— Eu... căutam pe cineva. 

— Pe cine căutai, Knut? 

Se uită o vreme la biroul din faţa lui, aparent îngrijorat de 
direcția în care se îndrepta conversaţia. Când vorbi, vocea lui 
era ca o șoaptă. 

— Pe Mari. 

— Ce-ai spus? 

— O căutam pe Mari. 

Yngve se uită lung la Knut câteva clipe, neîncrezător la 
început. 

Knut continuă, cu vocea ceva mai puternică: 

— Își făcuse rezervare. Am răspuns la apel. 

Knut îi evită privirea în timp ce vorbea. 

— La început, am așteptat-o în faţa liceului, dar aparatul 
mergea și ea nu mai venea. Nu-mi lăsase nici numărul de 
telefon, așa că am intrat să văd dacă o gasesc. 

— Telefonul ei nu funcţiona, spuse Yngve, încercând în același 
timp să-și adune gândurile. Deci, cum ar fi putut să-și facă 
rezervare la taxi? 

— Acum, rezervările pot fi făcute și online. Doar îţi lași 
numele, îi permiţi computerului să partajeze locaţia prin 
aplicaţie și gata. Totuși, înainte trebuie să-ţi introduci în profil 
datele cardului, altfel nu... 

— Bine, îl întrerupse Yngve. Înţeleg. Așa că ai intrat în liceu s- 
o cauţi, dar n-ai mai ieșit tot pe ușa principală. De ce, Knut? 

— N-am reușit să o găsesc. 

— Pe bune? 

— Da, pe bune. Și știam că timpul trecea; se apropia ora 23, 
când ușile urmau să se închidă - am auzit acel bing-bang de 
îndată ce am intrat și eu, așa c-am căutat-o rapid. Când am 
ajuns în cealaltă parte a clădirii liceului, am ieșit pe cealaltă ușă. 
Singur. 


VP - 226 


— Care ușă, mai exact? 

— De fapt, am fost chiar norocos. Nu credeam că ușa lui Tic- 
Tac va fi deschisă. Dar era, așa că am ieșit pe acolo. Mă bucur c- 
am reușit să ies fără dificultate, pentru că altfel cred c-aș fi 
declanșat alarma. 

— De unde ai știut de ușa lui Tic-Tac? 

Knut pufni. 

— Nu știe toată lumea? Ușa era acolo și când eram elev la 
liceul Fredheim, acum douăzeci de ani. Probabil a fost acolo încă 
din construcţie. 

Yngve încuviinţă și își notă ceva în blocnotes. 

— Când ai căutat-o rapid pe Mari, ai urcat la următorul nivel? 

— Am urcat acolo, da. În treacăt. N-am găsit-o, așa c-am 
coborât iar și-am hotărât să văd dacă o voi găsi în cealaltă parte 
a liceului. 

— Între timp, ai mai văzut pe altcineva? 

Knut clătină din cap. 

— Ce ai făcut după ce ai părăsit liceul? 

— M-am grăbit să mă întorc la mașină și am mai așteptat un 
pic. Apoi am plecat. 

Yngve înjură în barbă. Camerele de supraveghere erau 
orientate doar spre intrarea în liceu, nu și spre împrejurimi. 

— Ce înseamnă „un pic”? 

— Zece minute bune sau cam așa. M-am gândit că Mari 
plecase acasă cu altcineva, fără să-și anuleze rezervarea. Nu 
voiam să fie nevoită s-o plătească, așa că i-am anulat-o eu. 

Yngve oftă adânc. Therese vorbise cu firma de taxiuri înainte 
să-l aducă pe Knut la secţie. Puteau confirma că Knut fusese de 
serviciu în noaptea crimelor comise la liceu, dar n-aveau 
înregistrări despre preluarea vreunei comenzi între 23:00 și 
00:16. Acum știau de ce. 

— Ce vreau să știu, Knut, e de ce naiba n-ai venit să ne 
transmiţi aceste informaţii înainte de a te aduce aici? Ai fost la 
liceu cu doar câteva minute înainte ca doi adolescenţi să fie 
uciși. Nu credeai că trebuie să discutăm cu tine? 

Pe buza superioară a lui Knut apăru o peliculă de transpiraţie. 

— Am fost acolo doar câteva minute, spuse el în treacăt. Cinci 
minute, probabil. N-am văzut nimic. Nici n-am auzit nimic. M-am 
gândit să nu vă deranjez cu declaraţia mea. 

— Te-ai gândit greșit. 


VP - 227 


— Ei bine, îmi pare rău! Am crezut că va fi o pierdere de timp. 

— Ne-ai fi scutit mult timp. Și de necazuri. 

Yngve se gândi la noaptea lui nedormită în mașină și vru să-l 
înjure pe tipul din faţa lui, dar reuși să se abţină. Dumnezeu știe 
câte ore lucrase poliția încercând să-și dea seama cine era acea 
persoană surprinsă pe camerele video de supraveghere. 

— Din nou, îmi cer scuze! 

Yngve se frecă la ochi. 

— După ce ai ieșit din liceu și în timp ce-o așteptai pe Mari în 
mașină, ai mai văzut pe cineva? 

— Nu, ploua cu găleata. De aceea n-am vrut pierd și mai mult 
timp acolo. 

— Ai fost destul de conştiincios să intri așa și să o cauţi pe 
Mari. Ai fi făcut la fel pentru oricare alt client? 

Knut păru să se gândească la întrebare înainte de a răspunde. 

— Nu știu. Cred că da. Dar știam că Mari era iubita lui Even și- 
am crezut c-aș putea câștiga câteva puncte în faţa lui Mari și a 
lui Even dac-aș intra, aș lua-o și aș duce-o cu taxiul acasă. 
Dumnezeu știe că nu-i ușor să te integrezi într-o familie precum 
cea a Susannei așa cum am făcut eu, apărând destul de târziu 
în viaţa băieţilor și toate cele. 

Knut lucrase când Barre Halvorsen fusese omorât, avusese o 
cursă la Lillestrøm în acel moment. Firma de taxiuri avea o copie 
a chitanţei pe care o primise ulterior. El fusese plătit la exact 
treisprezece minute după miezul nopţii. Knut nu avea cum să se 
fi întors la timp în Fredheim, pentru a-l omori pe Barre. 

Yngve îi mai adresă câteva întrebări, apoi îl trimise la 
plimbare. Knut transpira abundent și se scuză încă o dată pentru 
că nu venise mai devreme să dea declaraţii. 

După aceea, Yngve merse s-o vadă pe Therese. 

— Cineva ne minte în acest oraș. Nu pot găsi altă explicaţie. 

— Da. Cred că ai dreptate. Tocmai m-au sunat medicii de la 
Spitalul Universitar Akershus. Ne-au permis să-l interogăm pe 
Tobias. 

— Atunci, hai să mergem! 


VP - 228 


73. 


Mi-am luat rămas-bun de la Victor Ramsfjell și mi-am verificat 
telefonul. Mă sunase Ole Hoff. Am bănuit că aflase despre starea 
lui Tobias și îl interesau noutățile. Dar după tot ce-mi spusese 
mama mea despre Julia, soția lui, chiar nu voiam să vorbesc cu 
el. In plus, drama noastră familială nu era treaba nimănui - cu 
atât mai puțin a presei. 

Mă întrebam ce să fac. Nu voiam să mă duc în casa mare și 
goală și să fiu singur acolo, cu propriile gânduri, așteptând vești 
despre Tobias. In timp ce stăteam pe trotuar, rezemându-mă de 
bicicletă, am verificat tot ce știam despre caz, pas cu pas. M-am 
gândit la Mari și la ce făcuse ea în ultimele ei zile - în afară de 
despărţirea de mine. Mi-am amintit cum lipsise de la liceu și 
cum își petrecuse ultimele două nopți din viaţă la Ida Hammer, 
aparent din cauza unor scandaluri cu părinții. 

In mintea mea lua naștere un nou plan, dar nu eram sigur 
dacă trebuia să merg până la capăt. Intâlnirea mea precedentă 
cu Cecilie Lindgren nu mersese bine și, dacă într-adevăr Frode 
mă urmărise cu mașina în noaptea aceea, a merge să-i văd 
acum probabil nu era o idee bună. Dar aveam nevoie de 
răspunsuri. 

Când am ajuns acasă la ei, am văzut că mașina lui Frode nu 
era acolo. Mi-am sprijinit bicicleta de gard și am încercat să-mi 
adun curajul, înainte de a merge încet spre ușa de la intrare și a 
suna la sonerie. Am auzit pași înăuntru, o mișcare lentă care mi- 
a făcut inima să bată puternic. Ușa s-a deschis și Cecilie 
Lindgren s-a uitat la mine. Nu părea furioasă sau supărată. Doar 
se uita fix la mine, așteptând să vorbesc. 

— Vă rog! am spus, ridicând mâinile împăciuitor. Nu mă... 
alungaţi! Vă rog... trebuie doar să vorbesc cu dumneavoastră! 

Era ca și cum persoana din fața mea nu mai avea energie nici 
măcar să vorbească. Cecilie se ţinu de clanţa ușii și mă privi cu 
ochii triști și goi. Părea că nu se spălase sau nu dormise de zile 
întregi. Era slabă și firavă, cam ca mama. 

— De ce vrei să vorbești cu mine? întrebă ea în cele din urmă, 
cu o voce plată. 

— Vreau... doar să încerc să înţeleg câteva lucruri. 


VP - 229 


— Îmi pare rău, spuse Cecilie, care părea complet epuizată. 
Nu știu dacă pot suporta să vorbesc cu tine, Even. 

— Vă rog am implorat-o. Am trecut prin multe în ultimele zile. 
Ar fi bine pentru amândoi dacă am discuta. 

Mi-era teamă că aiurelile mele psiho-pupu riscau s-o supere 
iar, dar în loc să mă trimită la plimbare, umerii ei căzură și oftă 
adânc. 

— Bei cafea, Even? m-a întrebat. 

— Nu des, am spus schițând un zâmbet. Și nu foarte multă. 
Dar acum mi-ar plăcea să beau o gură de cafea. 

De îndată ce am intrat în casă, ochii mei au început să caute 
lucrurile lui Mari. Pantofii ei. Geaca ei. O bentiţă lăsată pe 
șifonier. Un pahar pe care-l folosise. Dar n-am văzut nimic. M- 
am întrebat dacă Cecilie deja îndepărtase complet lucrurile fiicei 
sale. Probabil așa reușise să supraviețuiască ultimelor zile. 

Cecilie a arătat spre living și a făcut un semn spre canapea, 
iar eu am intrat și m-am așezat. La scurt timp, ea a venitcuo 
cafetieră și două cești. Mi-a turnat o ceașcă, dar pentru ea doar 
câteva picături. 

— Pune-ţi mult zahăr, a zis. Ajută. 

Am stat acolo o vreme, simțind tăcerea dintre noi. 
Întotdeauna m-am simţit cam ciudat în preajma Ceciliei. De 
parcă nu mă plăcea. În privirea ei fusese întotdeauna o anumită 
distanţă sau o răceală. De parcă ar fi fost suspicioasă faţă de 
mine sau așa ceva. Chiar o întrebasem pe Mari, dar ea 
minimalizase totul. O vei cuceri, îmi spusese. Doar poartă-te 
firesc și ea te va iubi la fel de mult cum te iubesc eu. 

— Este ciudat, nu-i așa? afirmă Cecilie. In astfel de momente 
descoperi cine îţi sunt prietenii adevăraţi. 

Își turnă un strop de lapte în ceașca de cafea și amestecă. 

— La început toată lumea vrea să aducă un ultim omagiu. Am 
primit flori, felicitări, mesaje de încurajare și dragoste de la 
Dumnezeu știe cine. Abia când lucrurile încep să se liniștească 
puţin, ai nevoie de oameni. Când golul te lovește complet. 
Atunci ai nevoie de ceva - cineva - care să te ajute să 
supraviețuiești în următoarele zile. 

M-am gândit la mama mea, care-mi spusese recent ceva 
asemănător. Fusese și ea supărată pe femeia care stătea în faţa 
mea. 

De parcă mi-ar fi citit gândurile, Cecilie îmi spuse: 


VP - 230 


— Nu eram foarte bună prietenă cu Susanne, după moartea 
tatălui tău. Și pentru mine a fost un moment foarte dificil. Jimmy 
îmi fusese un bun prieten. Un bun coleg. 

Mi-am amintit ce-mi spusese Tom Hulsker despre ei. 

Cecilie privi în altă parte. 

— Accidentul m-a afectat puternic. Durerea mea... mi-a fost 
greu s-o explic sau s-o stăpânesc. 

Își ridică privirea spre mine. Vechea durere amestecată cu 
cea nouă. 

— Cred că mama ta a fost dezamăgită de mine. De faptul că 
n-am fost acolo pentru ea când a avut cea mai mare nevoie de 
mine. Dar, efectiv, nu puteam, nu când... 

Din nou, privi în altă parte. 

Nu eram sigur că știam la ce se referă. 

Cecilie mă privi iar și zâmbi. 

— Semeni foarte mult cu tatăl tău. Ai aceeași bărbie. Aceiași 
ochi. Totuși, părul tău e ceva mai lung. 

Zâmbi din nou. 

— Mari părea să fie foarte interesată de tatăl meu chiar 
înainte să... 

Zâmbetul Ceciliei dispăru imediat. Apoi se ridică și se îndreptă 
spre masa din colţ. Aici luasem prânzul împreună. Apucă 
spătarul unui scaun și rămase acolo, ţinându-se de el. Plângea, 
deși nu scotea niciun sunet. 

— V-a spus vreodată de ce s-a despărţit de mine? am 
întrebat. 

Trecu un timp până când Cecilie încuviință. Apoi clătină din 
cap. 

— Nu mai putea fi cu tine, Even, spuse ea, brusc copleșită de 
lacrimi. 

Părea ca un ecou al mesajului pe care mi-l trimisese Mari în 
ziua în care mă părăsise. Că eram cel mai bun, dar că nu mai 
putea fi cu mine. 

M-am ridicat și m-am apropiat încet de Cecilie. 

— De ce? 

Cecilie pufni. 

— Chiar n-ai ghicit încă, Even? 

Am clătinat din cap. 

— Ce să ghicesc? 

Cecilie respiră, își îndreptă umerii, apoi îi lăsă să cadă din nou. 


VP - 231 


— Tatăl tău și cu mine, noi... eram mai mult decât buni 
prieteni, spuse ea suspinând. 

Apoi îmi aruncă o privire pătrunzătoare. 

Și abia atunci am înţeles lacrimile. Plânsul. Întrebările pe care 
Mari i le adresase fratelui meu despre grupele sangvine. In 
sfârșit am înţeles de ce Mari și cu mine nu mai puteam fi 
împreună. Pentru că noi aveam același tată. 


74. 


În timp ce conducea spre Spitalul Universitar Akershus, Yngve 
îi ceru Theresei să verifice temeinic cronologia faptelor și să i-o 
repete. Therese începu cu accidentul de mașină al lui Jimmy 
Tollefsen și continuă cu relaţia dintre Even și Mari, un deceniu 
mai târziu. Mari se despărţise de Even, exact când căsătoria lui 
Frode și Cecilie Lindgren se destrăma. Apoi avuseseră loc 
crimele din noaptea concertului de la liceu, iar mai târziu, Barre 
Halvorsen fusese omorât. După aceea, Therese trecu în revistă 
toate persoanelor pe care le interogaseră, în primul rând 
apropiații lui Mari Lindgren, analizând toate motivele posibile 
pentru care oricine ar fi putut fi criminalul. 

— Nu găsim niciun mobil care să se potrivească, recunoscu 
ea. 

Yngve o privi. Era din nou palidă. Se aplecă ușor înainte, 
atingându-și pântecul. 

— Eşti OK? 

— Nu chiar, zise ea. Am vomitat întruna azi-dimineață. 

— Vrei să te duc acasă? 

— Acum? Suntem la jumătatea drumului spre spital. Voi fi 
bine. S-ar putea totuși să te rog să oprești puțin mașina. 

Therese își reprimă un nou acces de greață. 

— Doar să-mi spui. 

Mai merseră câțiva kilometri în tăcere, amândoi duși pe 
gânduri. 

— Stai puţin, spuse Yngve, mai mult pentru sine decât pentru 
Therese. 

— Ce este? 

— Stai o secundă. 


VP - 232 


Se gândi iar la ușa lui Tic-Tac. 

— Ce e? 

Therese deveni nerăbdătoare. 

Yngve luă telefonul mobil și formă un număr. 

— Pe cine suni? întrebă ea. 

— Pe Knut. 

Şoferul de taxi răspunse repede. 

— Am doar câteva întrebări pentru tine. Când ai părăsit liceul 
în noaptea aceea, trebuie să fi fost undeva între orele zece 
cincizeci - unsprezece, corect? 

— Da, presupun că da... 

— Ai văzut atunci vreo mașină parcată în fața intrării din 
spatele liceului? 

Knut părea să se gândească. 

— Da, răspunse el temător. Cred că da. Da, confirmă el, mai 
sigur. Da, am văzut. 

— A fost mai mult de o mașină? 

Urmă o scurtă pauză. Yngve simţi privirea Theresei aţintită 
asupra lui. 

— Era doar una. Chiar afară. 

— Pe locul de parcare al portarului? 

— Da. Nu cred că acolo există spaţiu pentru mai multe mașini. 
De ce - e important? 

Yngve se uită o clipă la Therese. 

— Ar putea fi. Ai văzut a cui era mașina? 

— Da, spuse Knut, cu un pic de mânarie în voce. Mă pricep la 
mașini. Și această mașină este una mai deosebită, așadar a fost 
ușor de identificat. 

— Bine, spuse Yngve nerăbdător. Deci a cui era mașina? 


75. 


Mari fusese sora mea vitregă. 

Cecilie rămăsese însărcinată cu tatăl meu în timp ce era 
măritată cu alt bărbat, iar el era însurat cu altă femeie. Prietena 
ei cea mai bună. 

Nu-mi venea să cred! Chiar nu-mi venea să cred! 


VP - 233 


Mai ales după ce-mi spusese mama despre Julia, soţia lui Ole 
Hoff. Frate, tata fusese într-adevăr un fustangiu. 

— Nici măcar eu nu eram sigură, pufni Cecilie. Dar Mari 
tocmai studia grupele sangvine la liceu și și-a dat seama că 
grupa ei sangvină nu era nici a mea, nici a soţului meu. E destul 
de ușor de aflat și nu sunt sigură, de fapt, de ce n-am... 

Se opri, mai avea nevoie de câteva clipe înainte să poată 
continua. 

— Mari lucra la acel articol pe care avea să-l scrie - cel despre 
tine și tatăl tău. Discutase cu o serie de oameni, care, fără 
îndoială, îi spuseseră lucruri bune despre Jimmy. Era atât de 
îndrăgit, tatăl tău. Și ea m-a întrebat despre el. Dar apoi... a 
săpat mai adânc. l-am spus că Jimmy îmi fusese un bun prieten. 
Un bun coleg. 

Cecilie se uită în altă parte. 

— Nu știu dacă a fost felul în care am spus-o sau dacă eaa 
înţeles adevărul de pe fața mea. Niciodată nu m-am priceput să 
mint. Și cred că în sinea mea am știut întotdeauna că Jimmy era 
tatăl biologic al lui Mari. De aceea mi-a fost atât de greu când... 
tu și Mari aţi fost împreună. Nu i-am putut interzice să fie cu 
tine, nu-i așa? Asta, cu siguranţă, ar fi ridicat unele întrebări la 
care mi-ar fi fost greu să răspund. In fine. 

Ea clătină din cap. 

— Cumva, Mari aflase grupa sangvină a lui Jimmy. Tocmai mă 
asalta cu întrebări în sensul ăsta, când Frode a intrat în cameră. 
Și el auzise întrebările și... eu... ei bine, practic am fost încolţită 
de amândoi. Așadar... am hotărât că mai bine le spun adevărul. 

Telefonul mi-a vibrat - primisem un mesaj dar nu voiam să 
verific de la cine era. Cecilie era prea tulburată. Am respirat, 
apoi m-am dus și am îmbrăţișat-o. Am rămas așa o vreme, apoi 
ea s-a desprins din îmbrăţișare și și-a cerut scuze că fusese atât 
de sensibilă. 

— Înţeleg perfect, am spus cu voce gravă. Nu vă cereţi scuze. 

Acum era ușor de înţeles de ce mă evitase Mari. Cum mi-ar fi 
putut explica? Și unde s-ar fi ajuns? Ce-aș fi făcut cu acele 
informaţii? Mama cum ar fi...? 

M-am gândit cum mama ura bârfa, cum o poveste ca asta ar 
fi ajuns de râsul lumii. Nu doar adevărul ar fi distrus-o. Ci și gura 
lumii. 


VP - 234 


Nu puteam asimila adevărul: Mari fusese sora mea vitregă. 
Sentimentele pe care eu le avusesem pentru ea. Lucrurile pe 
care noi le făcuserăm... 

— Cred c-ar trebui să plec acasă, am spus într-un târziu. 

Abia dacă mă atinsesem de cafea. Cecilie încuviinţă și mă 
conduse până la ușă. 

— Ai avut dreptate. A fost bine să vorbesc cu tine despre asta. 
Cred că trebuia. Și în adâncul sufletului știu că n-ai fi putut-o 
răni pe Mari, Even. Știu că o iubești... că ai ținut la ea. 

Am încercat să zâmbesc. 

— Cum mai emama ta? 

Am respirat adânc și m-am întrebat cum ar trebui să-i 
răspund. 

— Nu prea bine. Fratele meu nu e în apele lui zilele astea, așa 
că... ne chinuim puţin - cu toţii, sincer să fiu. Dar... vom reuși 
până la urmă. Pas cu pas. 

M-am uitat la ea. 

— Și nu vă faceţi griji! Nu-i voi spune mamei ce mi-aţi spus. 

Cecilie mi-a zâmbit recunoscătoare. Ne-am îmbrățișat din 
nou. 

În timp ce stăteam îmbrăţișaţi, m-am întrebat cum vor fi 
următoarele câteva zile și luni pentru ea. Dacă ceva sau cineva 
ar putea-o ajuta să umple golul cumva, dacă ar fi capabilă să se 
pună din nou în picioare, să se întoarcă la catedră. Dacă ar veni 
vreodată un moment în care ea ar putea izbucni în râs fără să se 
simtă vinovată. Cumva, m-am îndoit profund. 

e 

Mesajul pe care-l primisem era de la Ole Hoff. L-am citit 
înainte de a mă urca pe bicicletă. Scria: 

Sună-mă. Important. 

L-am sunat, dar mi-a intrat direct mesageria vocală. l-am dat 
și eu mesaj, spunându-i că puteam vorbi acum, dacă e urgent. 
Probabil descoperise ceva, m-am gândit. Ole era un ziarist bun. 
Cunoștea o mulţime de oameni în Fredheim. In timp ce 
mergeam cu bicicleta spre centru, am mai încercat o dată să 
dezleg misterul și să potrivesc toate piesele puzzle-ului. Nu 
înțelegeam cum mama ar avea vreo legătură cu crimele. Dacă 
ar fi aflat despre Cecilie și Jimmy, ar fi avut un impact enorm 
asupra ei. S-ar fi prăbușit complet. Ar fi plâns și ne-ar fi făcut 
tuturor viața un iad. Dar n-ar fi folosit supărarea ei împotriva lui 


VP - 235 


Mari. Nu până la punctul în care s-o fi omorât. Și dacă ea n-avea 
un motiv întemeiat s-o omoare pe Mari, atunci cred că nici Knut 
nu avea. 

Tonul din mesajul lui Ole m-a îngrijorat totuși. Așa c-am mers 
cu bicicleta până la biroul lui din centru, poate era acolo. Am 
băgat capul pe ușă și una dintre femeile care stătea lângă 
intrare mi-a spus că e plecat. 

— Știţi unde? 

— Știu doar că pleca la Solstad azi-dimineaţă. Acum nu știu 
dacă mai este încă acolo. 

— Solstad, am mormăit și m-am gândit la fratele meu. Vechiul 
nostru oraș. A spus de ce? 

— Nu, îmi pare rău. 

— Bine. Mulţumesc! 

Tocmai porneam din nou la drum când mi-a sunat telefonul. 
Am crezut că Ole va reveni cu un telefon, dar nu era el. Era Imo. 

— Even! 

l-am auzit respiraţia sacadată. 

— Am nevoie de ajutor. Poţi veni? 

Ceva se întâmplase. Dar probabil avea din nou dureri de 
spate sau ceva de genul ăsta. 

— Da, sigur, am spus, cu cea mai mică ezitare. La tine acasă? 
Ce se întâmplă? Ceva nasol? 

— O să-ţi explic când ajungi. 


76. 


— Și ce dacă mașina lui Imo era încă parcată acolo? spuse 
Therese. Nu trebuie să însemne nimic. Știm că a rămas acolo 
după concert. 

— Da, dar mi-a mai spus că a părăsit liceul undeva între orele 
22:30 - 22:40 și că în liceu mai rămăseseră aproximativ 
cincisprezece-douăzeci de persoane, după plecarea lui. Conform 
declaraţiei lui Knut, practic nu mai era nimeni acolo când a 
intrat să o caute pe Mari și atunci era aproape ora 23. Acum 
știm că mașina lui Imo era încă acolo. Ceea ce înseamnă că e/ 
era încă acolo. 

— Futu-i! 


VP - 236 


— Ar fi putut încurca orele, desigur, continuă Yngve. Dar, cu 
siguranţă, era la liceu în jurul lui 23. 

— Cu excepţia cazului în care a ajuns altfel acasă în noaptea 
aia. 

— Atunci ce motiv ar fi avut să mă mintă? Nu cred că m-a 
minţit. Mi-a spus că a plecat singur acasă. Era obosit. Fusese 
mare agitaţie în săptămâna de dinaintea concertului. Multe 
repetiţii, bla, bla. 

Therese părea să se gândească. 

— N-avem nicio declaraţie a vreunui martor despre persoana 
care a părăsit liceul pe acoperiș, continuă Yngve cu nerăbdare. 
Locul de parcare al lui Tic-Tac e la doi pași de scara de evacuare 
în caz de incendiu. De acolo, Imo ar fi putut ajunge nevăzut la 
mașina lui. 

— Atunci ar fi sânge în mașina lui? 

— Sigur. 

— Trebuie să verificăm. 

— Probabil l-a curăţat imediat ce a ajuns acasă. 

— Ar trebui să mai fi rămas niște urme. 

— De aceea trebuie să-l căutăm imediat. Trebuie să ne 
întoarcem la Fredheim. Cât mai repede posibil. Tobias mai poate 
aștepta. 

Yngve găsi o ieșire de pe autostradă. 

— Gândește-te, continuă el. Mănușile din piele ale lui Imo - s- 
a întâmplat să lipsească în noaptea concertului. S-a grăbit să ne 
anunţe, nu-i așa? Ca să-l scoatem de pe lista suspecţilor. Și când 
l-am trezit pe Even în noaptea în care Barre Halvorsen a fost 
omorât, Imo era încă treaz. Nu dormise. 

— Compunea muzică, nu-i așa? 

— Așa a declarat. Și Even își pierduse cunoștința din cauza 
băuturii. 

— De obicei, Imo nu stă treaz toată noaptea, în studio? 

— Cred că am citit un articol despre el în Fredheimsposten, 
acum câteva luni. Omul și muzica lui sau cum naiba se numea. 

— Munca la ore târzii cred că face parte din obiceiul lui. 

— Așa că, teoretic, el ar fi putut lucra. 

— Teoretic, ar fi putut și să-l omoare pe Barre Halvorsen. 

Yngve strânse volanul mașinii. 


VP - 237 


— Dar dacă știa că ușa de la parter era deschisă, de ce n-a 
folosit-o? De ce să te deranjezi să urci pe acoperiș și tot restul? 
Nimănui nu-i este ușor să urce pe acoperiș, mai ales când plouă. 

— A fost șmecher. Tic-Tac era singura persoană care știa 
despre ușa deschisă. leșind pe acolo, Imo s-ar fi dat de gol. Și-ar 
fi avut sânge pe el, după asasinarea lui Johannes, așa că 
probabil i-ar fi fost greu să iasă fără să păteze ușa, cadrul ușii 
sau orice altceva. Amintește-ţi cum a lăsat urme peste tot la 
etaj. leșind pe acoperiș, a scăpat de orice suspiciuni. 

Therese făcu o grimasă, ţinându-și mâinile pe pântec. 

— Încă n-avem mobil pentru niciuna dintre aceste ipoteze. 

— Știu, spuse Yngve și călcă acceleraţia la blană. Vom ajunge 
și acolo. 


77. 


Începuse să se întunece când am ajuns acasă la Imo. Drumul 
neasfaltat care ducea la fermă și la casă era înconjurat de 
pădure, ceea ce-l făcea să fie și mai întunecat. Zgomotul 
traficului de pe drumul principal dispăruse în spatele meu. 

Mercedesul lui Imo era parcat în faţa casei, ca de obicei, dar 
acolo mai era o altă mașină. Eram destul de sigur că-i aparţine 
lui Ole. Aveam dreptate: m-am uitat pe una dintre ferestre și am 
văzut o umbrelă cu sigla Freadheimsposten. 

Mi-am sprijinit bicicleta de peretele casei și m-am întrebat de 
ce Ole nu l-ar fi putut ajuta pe unchiul meu și de ce Imo fusese 
nevoit să apeleze la mine. Sau probabil Ole sosise după ce Imo 
mă sunase. 

Ușa era închisă, iar lumina din bucătărie, stinsă. Dar era 
aprinsă în studio și am auzit muzică venind prin ușa deschisă. 
Imo cânta la chitară. Mi-am dat seama. Am recunoscut și 
melodia. Era soloul lui Johannes - piesa pe care Imo o 
compusese pentru concertul de la liceu. Punctul de atracţie al 
serii. L-am strigat pe unchiul meu. 

— Intră, campionule! 

Am băgat capul pe ușă. Imo stătea pe un scaun de piele. 

— Intră! repetă el, în timp ce continua să cânte. E-un cântec 
grozav, așa-i? 


VP - 238 


— Da. 

Imo cânta versurile melodiei în surdină - aproape pentru sine. 

— Am compus-o cu mult timp în urmă. De fapt, înainte să te 
naști. 

Am fost puţin surprins. 

— Unde-i Ole? 

Imo nu mi-a răspuns, doar a închis ochii, de parcă s-ar fi 
bucurat de propria muzică. Degetele lui dansau înainte și înapoi, 
în sus și în jos pe corzile chitarei. 

— De ce-ai nevoie de ajutorul meu? 

— Corul mamei tale cânta această melodie pe vremuri. 

Imo încă mai avea ochii închiși - de parcă nici măcar n-ar fi 
auzit întrebarea mea. 

M-am uitat pe fereastră pentru a vedea dacă există dovezi ale 
prezenţei lui Ole. 

— Imo, unde.-i...? 

— Şşş! mă întrerupse el. Asta-i partea cea mai bună. 

Apoi începu să acompanieze corul. Vocea i se auzea ceva mai 
tare. 

Când corul termină de cântat, Imo tăcu și deschise ochii. 

— Mama ta avea o voce grozavă. Nu știu dacă-ţi amintești. Nu 
cred că a cântat mult în ultimii ani. 

Imo se uită la mine. Multă vreme. Părea... obosit. Trist, chiar. 
Nu-l mai văzusem niciodată așa pe unchiul meu. M-a îngrijorat. 

— Ştii că toate astea vor fi ale tale într-o zi, nu? 

Își deschise larg braţele. 

— Ale mele? Ce vrei să spui? 

— Studioul, casa, ferma. Fratele tău nu e chiar genul care să 
aibă grijă de porci. Sau de casă. Cine știe ce se va alege de acel 
puști. 

Nu știam ce să spun. Cu siguranţă nu era stilul lui Imo să 
vorbească astfel. Era pe moarte sau ceva? 

Se ridică și lăsă jos chitara. 

— Am compus melodia aia pentru mama ta. Cu mult timp 
înainte să-l cunoască pe tatăl tău. 

M-am uitat la el. 

— Ai compus-o pentru mama? 

El încuviinţă. 

— Dar... 


VP - 239 


Gândurile îmi fugeau în toate direcţiile. Versurile melodiei îmi 
stăruiau în minte. Toată lumea crezuse că melodia era o 
declaraţie de dragoste pentru Fredheim. 

Imo făcu un pas mai aproape. M-am gândit la discuţia pe care 
o avuseserăm în urmă cu câteva zile, când îl întrebasem dacă 
existase vreodată o persoană specială viaţa lui. 

„Bineînţeles că a existat. 

Deci ce s-a întâmplat? 

Nimic. Cred că asta a fost problema. Ea nu m-a vrut, așa 
că...” 

Mama fusese marea dragoste a lui Imo. Nu-mi venea să cred. 
— Nu te-a vrut nici după ce a murit tata? l-am întrebat cu un 
tremur în glas. 

Nu puteam respira cum trebuie. 

Imo nu răspunse imediat. Apoi clătină din cap. 

— l-ai spus vreodată că o iubești? 

— Da. De câteva ori. Poate nu direct, dar... Sunt sigur că știa. 

Habar n-aveam ce să fac cu toate chestiile astea. Erau prea 
multe pentru o singură zi. 

— Jimmy nu se purta prea frumos cu mama ta, Even. 

— Acum știu asta. Am... 

M-am oprit. Trebuia să o spun? Trebuia. Simţeam că mor dacă 
păstrez secretul. 

— Tocmai am descoperit că Mari era sora mea vitregă. 

— Deci ai aflat și tu. Imo clătină din cap, înainte de a spune: 
Ole Hoff a aflat și el. Ei bine, oricum ar fi aflat. Mai devreme sau 
mai târziu. 

Timp de un minut, uitasem complet de Ole. Faptul că mașina 
lui era parcată afară, dar Ole nu se vedea nicăieri, ceea ce mă 
îngrijora. 

— Timp de peste un deceniu, continuă Imo, mama ta și Ole au 
crezut că Julia, soţia lui Ole, avea o aventură cu Jimmy. Nu era 
adevărat. Cecilie avea o aventură cu el. 

— Dar...? 

— E-o prostie, pe bune, continuă Imo. Mă hotărâsem să 
schimb solista la una dintre melodiile pe care le cântam la cor. 
„Pie Jesu” de Andrew Lloyd Webber. Ai ascultat-o vreodată? 

— Nu. 

— Even! exclamă Imo. E una din cele mai frumoase melodii 
pe care o vei auzi vreodată. Mă face să plâng de fiecare dată. 


VP - 240 


— Ilmo, ce legătură are cu...? 

— Susanne a găsit partiturile cu numele Juliei pe bancheta din 
spate a mașinii sale. Totuși, nu erau ale Juliei - pentru că 
schimbasem rolurile. În loc să tipăresc un nou set de partituri 
pentru Cecilie, i-am dat partitura Juliei. Și așa au început zece 
ani de agonie și suferinţă. 

Nu știam ce să spun. 

— Ole nu știa de Cecilie? 

— Nu. 

— Nu s-a gândit să-și întrebe soția? 

— A întrebat-o. Astăzi. Au luat masa împreună sau așa ceva. 
În cele din urmă, a înfruntat situaţia ca un bărbat. 

— Dar de ce n-a făcut-o înainte? Acum zece ani? 

— Îi era frică. Se temea de adevăr. În plus Jimmy murise în 
ziua aceea, așa că Ole a crezut că toate problemele sale erau 
rezolvate ca prin minune. Gata - uite așa. Işi puteau continua 
viața de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. A crezut că va lăsa 
lucrurile așa cum sunt, ca să spunem așa, și a hotărât să uite. 

— Până când n-a mai putut. 

— Da. Ce s-a întâmplat săptămâna asta a adus totul înapoi, 
cred. Să se ciocnească așa din întâmplare cu mama ta. 

Încă mă străduiam să înţeleg încotro se îndrepta această 
conversație. 

— Deci Julia nu-l înșelase? 

— Nu. 

— lisuse! 

— Ole a vrut să vadă dacă știu ceva, așa că m-a sunat. 

— Te-a sunat din Solstad? 

Imo mă privi întrebător. l-am explicat cum știam că Ole fusese 
acolo. 

— Nu știu de unde m-a sunat. Nu contează. Am vorbit o 
vreme, apoi am acceptat să ne întâlnim aici, la o cafea și la o 
discuţie - față în față este întotdeauna mai bine în astfel de 
cazuri. 

Eram din ce în ce mai confuz. 

— Ole ajunsese aici dinainte. Cred că de aceea a decis să 
iscodească puţin. 

— Să iscodească? 

— Să arunce o privire. Și atunci a descoperit asta. 


VP - 241 


Imo făcu semn din cap spre unul dintre pereţii studioului său. 
Și acolo, pe podea, zăcea cutia pentru microfoane a lui 
Johannes. 


78. 


— Imo! Ce dracu’? 

— Mari n-ar fi reușit niciodată să păstreze secretul. Faptul că 
erați fraţi vitregi. Și dacă mama ta ar fi aflat că Jimmy a mai 
avut un alt copil, conceput când erau căsătoriţi... nu cred că s-ar 
fi descurcat foarte bine. Vestea ar fi distrus-o. 

Se așeză și clătină din cap. 

— Nu puteam lăsa să se întâmple nenorocirea asta. Nu 
puteam s-o las pe mama ta să treacă prin asta, pe lângă 
celelalte probleme cu care se confrunta deja. Și, cu siguranță, 
nu pot lăsa acest lucru să se întâmple acum, după ce Tobias... 

Făcu încă o pauză. 

Am închis ochii. 

Nu, mi-am spus. Nu. Nu. Nu. 

— Vreau să știi, Even, că n-am vrut niciodată să se întâmple 
așa ceva. Am încercat să o conving pe Mari să lase totul așa 
cum era, dar apoi s-a despărțit de tine - evident, pentru că 
descoperise că amândoi aveţi același tată. Dar știa că nu vei 
accepta niciodată despărţirea fără o explicaţie serioasă, așa 
că... 

— Deci este vina mea, asta spui? am strigat. 

Aveam lacrimi în ochi. 

— Nu, nu, spuse el repede, ridicându-și mâinile împăciuitor, 
ca și cum și-ar fi cerut scuze. Deloc. N-ai nicio vină pentru nimic 
din toate astea. Doar te-ai îndrăgostit de fata nepotrivită - nu 
poţi decide în astfel de situaţii. Și la mine e la fel - mi-aș fi dorit 
să mă îndrăgostesc de altcineva decât de mama ta. Dar inima 
face cum vrea ea. 

Mi-am ridicat pumnii și, înainte să știu ce fac, l-am pocnit în 
faţă. 

Imo se clătină și căzu pe spate, direct pe pupitrul de mixaj. 
Sângele îi ţâșni pe nas, dar nu scoase niciun sunet, doar se ţinu 
de pupitru și încercă să-și revină. 


VP - 242 


— Haide! spuse el și-și șterse sângele de pe faţă. Descarcă- 
te! Pocnește-mă cât vrei! Știu că merit. 

Eram gata să mă dezlănţui, când ceva m-a oprit. Gândul că 
Ole Hoff era pe aici pe undeva, că Imo avea cutia pentru 
microfoane și că mă sunase pentru că avea nevoie de ajutor 
Cu... ceva. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat! am spus eu, cu vocea 
tremurândă. Spune-mi tot! 

Imo își șterse sângele din colţurile gurii, apoi își curăţă 
degetele pe sacou. 

— Am dus toate echipamentele la mașină, și, ca de obicei, 
după concert niciunul dintre ceilalți nu se obosise să ia una 
dintre tobele din sala de muzică, așa că tot eu a trebuit s-o fac 
și pe asta. 

Işi dădu ochii peste cap. _ 

— Mari tocmai se pregătea să plece când am venit. și 
terminase interviul cu Johannes. 

Imo clătină din cap. 

— Am vorbit puţin despre concert. Despre melodie. A spus că 
nu auzise niciodată ceva atât de frumos. 

Amintirea îl făcu să zâmbească. 

— Dar nu erai singurul care se întreba de ce Mari se 
despărţise de tine, continuă el. Și eu voiam să știu. Așa c-am 
întrebat-o. 

Se opri înainte de a continua. 

— Pentru început, nu voia să-mi mărturisească nimic. l-am 
spus că nu se putea ascunde de tine pentru totdeauna. Am 
întrebat-o dacă vrea să-ţi transmit ceva - ceva care ar putea 
ajuta la explicarea celor întâmplate. Și... parcă cedase nervos. 
Ca și cum nu mai îndura să păstreze secretul mult timp. A oftat, 
părând gata să explodeze. Apoi s-a așezat. M-am așezat și eu. 

Acum, Imo începu să vorbească mai repede. 

— Mi-a spus ce descoperise despre Jimmy și mama ei. Aflase 
că era sora ta vitregă. Numai gândul ăsta o îmbolnăvise, dar știa 
că n-ar fi niciodată capabilă să-ţi ascundă adevărul. Oricum s-ar 
fi aflat, a spus ea, și se săturase să încerce să se ascundă, se 
săturase să păstreze secrete. Hotărâse să-ţi spună a doua zi. 

M-am uitat în jos și mi-am încleștat degetele. 

— l-am spus lui Mari că nu poate face asta. De dragul 
Susannei - dar și de dragul tuturor celorlalţi. Și de dragul 


VP - 243 


propriilor părinţi. Și atunci mi-a răspuns că ei deja știau și că 
probabil mariajul lor avea să se destrame, în consecinţă. Dar, 
deși era puţin probabil ca ei să le spună vecinilor lor și restului 
orașului Fredheim, ţie Mari n-ar fi fost în stare să-ţi ascundă 
adevărul. Nu pe termen lung. Așa că... Eu... 

Imo făcu o pauză lungă. Și parcă lumea se opri odată cu el. 

— Trebuia s-o opresc. 

Imo făcu încă o pauză. Nu știu pentru cât timp. 

— Niciodată n-am intenţionat să se întâmple asta, Even. Am 
apucat-o în timp ce se ridica să plece. A început să se lupte cu 
mine și înainte să știu ce făceam, aveam mâinile încleștate în 
jurul gâtului ei. 

Işi lăsă capul în jos. 

— Și apoi... s-a prăbușit în braţele mele. 

Oftă din răsputeri. 

— Am încercat să o resuscitez, dar, desigur, n-am putut. Și 
atunci, în pragul ușii, a apărut Johannes. 

Am înghiţit din nou. 

Imo inspiră adânc. 

— Își uitase telefonul. S-a uitat la mine, s-a uitat la Mari. Și 
apoi a fugit. Trebuia să mă asigur că el nu putea spune nimănui 
ce văzuse. Ce alegere aveam? 

— Așa că l-ai omorât în bătaie folosind cutia lui pentru 
microfoane. 

Imo nu răspunse, dar nici nu mai era nevoie. 

Am clătinat din cap. Voiam să-l lovesc din nou. 

Imo păru să-mi citească gândurile. 

— Haide! Vreau să-ţi verși toată furia, pentru că în curând va 
trebui să iei o decizie. O decizie majoră, importantă. 

Pumnii mei erau încă încleștați și aveam sânge pe articulațiile 
mâinii drepte. Nu simţeam nicio durere, nicio înțepătură. Doar 
furie. 

— Despre ce vorbeşti? am mârâit eu. 

Imo își îndreptă spatele. 

— Poţi merge la poliţie și le poţi povesti tot ce ţi-am spus. ȘI 
apoi s-a terminat. Dar mai înainte, Even, vreau să te gândești cu 
atenție la consecinţe. Crezi că mama ta va putea trăi cu faptul 
că e una dintre cauzele tragedii? Am încercat să o protejez. Asta 
e tot ce am făcut. Înainte de a-i răspunde, el continuă: Susanne 
n-ar face faţă deloc. Ar bea până la moarte, sunt sigur. Și cum 


VP - 244 


crezi c-ar reacţiona fratele tău? Tocmai a încercat să se 
sinucidă. Fără mama ta, fără mine... vei avea tu grijă de el 
pentru tot restul vieții tale? 

Se uită la mine. 

— Familia ta va fi distrusă, Even. Și dacă te hotărâști să mergi 
la poliţie, vă trebuie să trăieşti cu asta. Sau... poţi lua în 
considerare alternativa. 

Așteptă o clipă înainte de a continua. 

— Ole este singurul care a văzut cutia pentru microfoane. N-a 
avut timp să meargă la poliţie, așa că, în afară de tine, el este 
singurul care mă poate da de gol. 

Mi-am îngropat fața în mâini. Acum știam de ce Imo avea 
nevoie de ajutorul meu. De ce voise să vin. De ce îmi spusese 
toate astea. 

Voia să-l ajut să scape de Ole Hoff. 

Voia să-i fiu complice. 

Arătă spre cutia pentru microfoane. Abia acum am văzut 
perechea de mănuși din piele aruncată alături, pe podea. 
Firește. Nu le pierduse, de fapt. 

Mă chinuiam să înțeleg cum persoana din fața mea - un om 
care-mi fusese ca un tată atâta timp și prietenul meu în toți 
acești ani - putea deveni brusc atât de rece și calculat. De unde 
provine instinctul criminal? Cum știuse să scape? Totul părea 
atât de rece și calculat. Nu puteam vorbi și nici nu mă puteam 
mișca. 

— Așadar, tu l-ai ucis și pe Barre? 

Imo nu răspunse. 

— De ce ai făcut-o? 

— Acum n-avem timp de asta. 

— Ba da. 

— Ba nu, spuse Imo categoric. Am o lecţie de canto în curând, 
iar tu și cu mine trebuie să terminăm totul până atunci. Și, după 
aceea, va trebui să ne purtăm cât mai normal posibil. 

Se opri să-și tragă respiraţia. 

— Cu alte cuvinte, este timpul să alegi, Even. Ce se întâmplă 
mai departe depinde doar de tine. Dacă alegi să mă ajuţi, îţi 
alegi totodată mama, fratele, familia. Sau poţi arunca totul pe 
apa sâmbetei. Trebuie să te întrebi ceva, Even: ce e cel mai 
important pentru tine? 


VP - 245 


Îmi puse mâinile pe umeri. Nu aveam energie să le dau 
deoparte, deși voiam. 

— Toate acestea vor dispărea, dacă mă vei ajuta cu acest 
ultim fleac nesemnificativ. 

Așteptă până când m-am uitat în ochii lui. 

— Ole nu va fi cel care va informa poliţia. 

Mi-era imposibil să-mi rețin lacrimile. Nu-mi venea să cred că 
Imo mă obliga să fac o alegere atât de imposibilă. Să iau 
vreodată această decizie. 

— Toate astea vor dispărea. Și știu că ești suficient de 
puternic să te descurci. Ești suficient de puternic să vezi 
imaginea de ansamblu. Să știi ce avem de făcut. 

— Așadar... crezi c-ar trebui să-mi ţin gura despre astea toată 
viața? 

Lacrimile îmi curgeau pe obraji. 

— Da, exact asta cred. 

Am clătinat din cap. 

— Nu pot. N-o să pot face asta. 

Imo simţi vânătaia pe obraz, își privi degetul înroșit, apoi îmi 
aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Cum crezi că va reacţiona toată lumea când va afla că 
Jimmy era tatăl lui Mari? 

Am clătinat din cap - nu înțelegeam. 

— Ce se întâmplă dacă cineva începe să creadă că accidentul 
de mașină al tatălui tău n-a fost deloc un accident? 

Imo continuă. 

— Că mama ta a fost cea care a luat-o razna în mașină în ziua 
aceea? Ce se întâmplă dacă ace/ zvon începe să se 
răspândească? 

L-am privit cu ochi mari de uimire. 

— Jimmy era sănătos tun - nu și-a pierdut cunoștința în viața 
lui. Nu crezi că unul dintre bârfitorii de pe-aici s-ar gândi că 
mama ta a dat declaraţii false poliţiei, astfel încât poliţia să n-o 
suspecteze? 

Făcu o scurtă pauză. 

— Uită de dovezi, continuă el. Adevărata judecată aparţine 
vecinilor, comunităţii locale. Oamenii vor intra la idei; ei vor 
crede că mama ta l-a omorât și tu știi la fel de bine ca mine că 
ea nu va face față. 

Nu puteam scoate o vorbă. Totul era prea mult dintr-odată. 


VP - 246 


— Am vorbit cu Susanne la telefon în acea zi, continuă Imo. 
Înainte de accident. Voia să-l iau pe Tobias de la creșă. Vorbea 
ca o nebună. N-ar fi greu să-i faci pe oameni să creadă că în ziua 
aceea s-a dus după tatăl tău cu mașina; aflase că îi fusese 
infidel și, fără îndoială, încercase să afle adevărul de la el în 
timp ce el conducea. Probabil de aceea mașina a ieșit de pe 
carosabil, pentru că Susanne striga la Jimmy, distrăgându-i 
atenţia. Poate că-l lovea. Poate a fost vina ei, Even. Poate că 
mama ta L-a ucis. 

Imo mă apucă din nou de umeri. 

— Asta vor crede oamenii. Ştii că este adevărat. 

Simţeam că mă chinui să respir. De parcă mă înecam. 

Nu voiam să cred ce-mi spunea, dar în adâncul sufletului meu 
știam că are dreptate. 

— Și încă ceva. Dacă ajung în închisoare, nu voi ieși niciodată 
viu de acolo. Știi asta. Prizonierii nu tolerează criminalii care 
omoară copii sau adolescenţi. 

Un alt lucru pe care voia să-l am pe conștiință. 

Încă o viaţă. 

Îmi pocnea capul. 

— A mai rămas un singur lucru de făcut. Mai avem doar un 
singur lucru de făcut și apoi putem lăsa totul deoparte. Și nu 
vom vorbi niciodată despre asta. 

Nu mă puteam opri din plâns. Orice aș fi făcut, totul s-ar fi 
transformat într-un căcat - cu mama, Imo, Tobias, eu. 

Aș putea continua să trăiesc? 

Aș putea permite ca asasinarea lui Mari și Johannes, a lui 
Barre și Ole să rămână unul dintre acele mistere nerezolvate 
despre care ziarele ar scrie din când în când? Oare ceva ar mai 
putea reveni la normal, vreodată? 

Trebuia să fac o alegere. 

Familia mea. 

Sau... 

M-am gândit mult și bine înainte să-mi șterg lacrimile și să mă 
uit la Imo. 

Apoi am încuviinţat și l-am întrebat: 

— Unde este? 


VP - 247 


79. 


ACUM 


— Așadar ai hotărât să faci ceea ce voia unchiul tău? 

Procurorul a venit din nou direct la boxa martorilor. Mă uit la 
mama. Mă uit la Cecilie, la Oskar și la prietenii mei care stau 
acolo în sala tribunalului, atenți la fiecare cuvânt pe care îl 
rostesc. 

Îmi dreg vocea și spun: 

— Da. 


80. 


ATUNCI 


Dacă Imo n-ar fi plecat primul, nici nu m-aș fi putut clinti. 
Doar îi călcam pe urme, pas cu pas, ca pe pilot automat. 
Simţeam că în orice clipă aș fi putut vomita. 

— Unde e? l-am întrebat din nou. 

— Aici, spuse Imo și arătă spre coteţul de porci. 

M-am uitat acolo. 

— Imo, ce-ai...? 

— Gândeşte-te, spuse Imo peste umăr. Dacă îl îngropăm sau îl 
lăsam într-un lac undeva, există întotdeauna riscul ca cineva să- 
| găsească sau ca vreun animal să-l dezgroape. Dacă îl ducem în 
altă parte, există riscul ca cineva să ne vadă. Nu ne putem 
asuma niciun risc în această etapă. E prea periculos. 

Mi-am simţit stomacul zvăâcnind. Nu mai simţeam pământul 
de sub picioare. Speram că Imo se va opri și îi va veni mintea la 
cap, că se va răzgândi și va spune, nu, nu vom face asta până la 
urmă - a fost doar un coșmar. Dar nu era nimic care să indice 
faptul că Imo s-ar fi răzgândit. Continuă să se îndrepte spre 
adăpostul de porci, cu o expresie de hotărâre neclintită afișată 
pe față. 


VP - 248 


Ticălos nenorocit, m-am gândit. Cum era în stare să-mi facă 
asta? spusese că nu vom mai vorbi niciodată despre asta, dar 
cum crezuse că vom mai putea trăi normal după aceea? Și-a 
imaginat că vom bea unul sau două shoturi de tequila ori de 
câte ori lucrurile vor deveni prea greu de stăpânit? 

În niciun caz. 

Nu voiam să mai am nimic de-a face cu el. Niciodată. 

În adăpostul pentru porci, Ole zăcea întins pe jos, ghemuit, 
lângă ţarc. Avea ochii deschişi. Clipea furios, respirând pe nas. 
Avea căluș la gură și mâinile legate la spate. 

Am oftat ușurat. Nu era mort. 

Cel puţin, nu încă. 

Porcii au început să grohăie de îndată ce l-au văzut pe Imo. 
Apariţia lui însemna mâncare. 

Astăzi, acea mâncare era Ole Hoff. Tatăl celui mai bun prieten 
al meu. 

Am stat acolo cu gura căscată de uimire, chinuindu-mă să 
respir. Ole încerca să spună ceva, dar sunetele care-i ieșeau din 
gură erau nedeslușite. 

— Mi-a trimis un mesaj înainte, m-am bâlbâit. Și m-a sunat. 
Ce-ar fi fost dacă ar fi încercat să contacteze pe altcineva? Dacă 
ar fi spus cuiva că vine aici? 

— E un risc pe care trebuie să ni-l asumăm. 

Imo se îndreptă spre ţarc. Am închis ochii. Și când i-am 
deschis din nou, Ole se uita la mine. Mi-am dat seama că mă 
implora să-i salvez viața. 

Porcii grohăiau scoțând guiţături ascuţite. 

— ÎI poţi ridica? strigă Imo acoperind zgomotul. 

— Eu? 

— Mi-am rupt spatele când l-am dus aici. Se va zbate, acum, 
că e treaz. 

M-am uitat iar în jos la Ole. 

— Nu-l putem arunca acolo de viu! am zis. Asta e doar... 
demenţă. 

— Porcii nu sunt animale de pradă, strigă Imo pe deasupra 
zgomotului. Mai întâi ar fi trebuit să-i înfometăm, măcar. Nu, va 
trebui să-l tăiem în bucăţi. 

„Să-l tăiem în bucăţi”. 

Cea mai mare ființă pe care o ucisesem vreodată fusese o 
viespe. Și chiar și aia mă dezgustase. 


VP - 249 


Oricine poate fi criminal. Asta le spusesem colegilor mei. 
Acum și eu trebuia să devin unul. 

Și atunci am știut. 

Nu aveam s-o fac vreodată. 

Nu puteam. Pur și simplu nu puteam. 

Am clătinat din cap și am spus nu. Imo s-a întors și s-a uitat la 
mine. 

— Ce-ai spus? 

Porcii continuau să grohăie asurzitor. 

— Nu pot, Imo. 

A rămas acolo, privindu-mă. 

— Nu-l pot omori pe Ole. Și n-am de gând să-l tai în bucăţi, 
pentru a-l da de mâncare la porci. În niciun caz. 

La început, Imo nu spuse nimic, doar se uită la mine. 

— Even, n-avem de ales. 

— Ba da. Este greșit și știi asta. Nu ești nebun. 

— Nu, dar poţi să-mi spui vreo altă modalitate să ieşim din 
situaţia asta? 

M-am gândit. 

Mult și bine. 

Și n-am găsit altă soluţie. 

— Trebuie să mă ajuţi! mă imploră Imo. 

li vedeam rugămintea disperată în priviri. 

Mi-am dorit să pot face ceva pentru ca totul să dispară. Ochii 
mi s-au umplut iar de lacrimi. 

Imo veni repede spre mine. Pentru o clipă, mi-a fost teamă că 
avea să mă lovească sau că-l va târî el însuși pe Ole în ţarc. În 
schimb, unchiul meu trecu pe lângă mine și ieși din adăpost. 

Unde naiba se ducea? 

L-am privit pe Ole, nesigur de ce ar trebui să fac - speriat de 
ce s-ar putea întâmpla în următoarele câteva minute dacă nu 
făceam ceva. M-am aplecat și i-am scos călușul din gură. 
Imediat, a gâfâit după aer. 

— Trebuie să suni la poliţie, Even, horcăi Ole. Repede, înainte 
ca el să se întoarcă! 

Am avut nevoie de câteva secunde să-mi revin. M-am gândit 
la ce s-ar întâmpla astăzi - sau poate luna viitoare sau anul 
viitor - dacă mergeam înainte și ne descotoroseam de Ole. Cum 
putea avea Imo încredere în mine că-mi voi ţine gura? 


VP - 250 


Nu putea. Așa că probabil m-ar fi ucis și pe mine. Pentru a 
elimina orice îndoială. Pentru a se proteja pe el și pentru a o 
proteja pe mama, dragostea vieții lui. 

Am bâjbâit căutându-mi telefonul prin buzunar. Mâinile îmi 
tremurau violent în timp ce încercam să sun la poliţie. De abia 
puteam ţine telefonul în mână. 

Ole a gemut, exact când am observat o mișcare în prag. 

Imo stătea acolo, uitându-se la noi. Avea o armă în mână. 

Și o îndrepta spre mine. 


81. 


— Lasă-l jos, Even! spuse Imo, făcând semn din cap spre 
telefon. 

Mâna îi tremura iar. 

— Imediat! 

M-am uitat la Ole. Avea ochii închiși. Sudoarea i se forma pe 
frunte, de-a lungul liniei părului. 

Imo venea spre mine, ţinând încă arma în mână. Am pus 
telefonul la loc în buzunar. 

— Deci, chiar ai de gând să mă denunțţi? 

Imo își linse buzele și clătină din cap. 

— Te rog, sunt sigur că putem găsi o altă cale de a ieși din 
situaţia asta. 

Imo se apropie, cu mâna tremurând. Era doar nervos? 
Văzusem că mâna îi tremura așa și înainte, deci poate că nu. 

— Putem, spuse el. Putem suna la poliţie și le pot spune că tu 
ai fost cel care mi-a cerut s-o ucid pe Mari. Că erai supărat 
pentru că ea se despărţise de tine și erai gelos pe Johannes. 

Eram înmărmurit. 

— Și poţi nega cât vrei, dar va fi cuvântul tău împotriva 
cuvântului meu. 

Imo își trecu o mână peste fruntea transpirată. 

— Nu mi-ai face asta, am zis. Nu i-ai face mamei asta. Nu 
dacă ceea ce spui e adevărat - c-ai făcut toate acestea pentru a 
o proteja. 


VP - 251 


Imo cobori arma câteva clipe, gândindu-se la ceea ce tocmai 
îi spusesem. Mâna încă îi mai tremura, de parcă arma ar fi fost 
prea grea. 

— Ultima șansă, Even. Ridică-l! 

Am spus nu. 

— Hai! insistă el. N-avem mult timp. 

Am rămas nemișcat pe podeaua de beton și l-am privit în 
tăcere. 

— Bine, spuse el oftând în timp ce-și băga arma în buzunarul 
din spatele pantalonilor. Atunci o voi face singur. 

Îl apucă pe Ole de braţe, iar acesta încercă să se lupte la 
fiecare mișcare a lui Imo. Totuși, unchiul meu era puternic ca un 
taur. Îl văzusem aruncând porci și saci cu nutreţ de parcă ar fi 
fost ușori ca fulgul. Oricât de mult ar fi dat Ole din picioare sau 
s-ar fi zbătut, Imo îl ţinu strâns de subsuori și-l târî pe 
pardoseală. 

Mă simţeam de parcă aș fi fost lipit de podea. Totul se 
petrecea extrem de rapid. Imediat ce Imo deschise poarta spre 
tarc, grohăiturile deveniseră asurzitoare. Atunci am realizat de 
ce Imo nu-l împușcase pe Ole deja - nu exista pardoseală 
finisată și ar fi fost dificil să spele sângele de pe beton. In ţarc, 
porcii scurmau într-un plastic ondulat. 

Imo se ridică brusc și ţipă de durere. Trebuie să fi fost de la 
șale. 

— Even, fă ceva! strigă Ole, apoi reuși să se răsucească liber. 

Începu să se târască spre mine, dar Imo era peste el într-o 
clipă. De data asta se aplecă, apoi îl puse pe-un umăr, urlând de 
durere din cauza efortului. Dar cele șaptezeci și ceva de 
kilograme pe care le avea pe el nu stăteau nemișcate. Imo se 
clătină puţin, dar continuă să se îndrepte spre ţarc, pufăind și 
gâfâind. Deschise larg poarta cu o lovitură de picior. Apoi îl 
aruncă pe Ole pe jos. 

Ole se lovi la cap când căzu, dar nu-și pierdu cunoștința. 
Câţiva porci se retraseră în spatele adăpostului. Ole avea ochii 
plini de lacrimi. 

Imo ţinea o mână în spate. 

Apoi scoase arma. 

Ăsta era momentul. Avea de gând să-l împuște pe tatăl lui 
Oskar. Avea să-l omoare acum. Apoi îl va tăia în bucăţi. Făcu un 


VP - 252 


pas spre Ole și ridică arma. Din nou, junghiul din spate îl făcu să 
se strâmbe de durere. Genunchii păreau să i se clatine. 

Într-o fracțiune de secundă, am știut ce trebuie să fac. 

La începutul lunii august, Imo suferise o intervenţie 
chirurgicală în zona lombară. În fiecare dimineaţă și seară, timp 
de trei săptămâni, am avut grijă de porcii lui. 

Acum, unchiul meu se aplecă într-un efort de a-și alina 
durerea și-și deschise cămașa ce dezvăluia cicatricea de cinci 
centimetri de la baza spatelui. Am apucat o lopată și am intrat 
în ţarcul din spatele lui. Am ridicat-o și am îndreptat-o către 
punctul său nevralgic. 

Și apoi l-am lovit cât am putut de tare. 

Imo urlă de durere și căzu imediat în genunchi. Dar încă mai 
ținea arma în mână. Am încercat să-l lovesc peste ea, dar am 
ratat și i-am lovit încheietura. Lovitura îl făcu să urle și mai tare. 
Și, de durere, scăpă arma din mână. 

Am stat deasupra lui, gâfâind, gata să ridic iar lopata și să-l 
lovesc chiar în față de data asta. Am tras un șut armei, 
îndepărtând-o de el. Arma dispăru printre porci. 

Imo zăcea acum întins pe o parte, zvârcolindu-se de durere. 
Încercă să se ridice, proptindu-se în mâna lui sănătoasă. 

— Ce naiba faci? răcni el. 

Fără să-l scap din ochi pe Imo, m-am dus să-l ajut pe Ole să 
se ridice. Se clătina pe picioare și am reușit să-l menţin în 
poziţie verticală pe podeaua murdară, alunecoasă și umedă. 

Ne-am împleticit și am alunecat spre poarta ţarcului. Intr-o 
mână ţineam lopata, în caz că Imo venea după noi. În timp ce 
ne chinuiam să ieşim din ţarc, m-am uitat în jur pentru a-l vedea 
pe Imo întins încă în noroi, gâfâind de durere și de oboseală, în 
timp ce încerca să se ridice în patru labe. Acum pipăia în jur 
după armă și, cum nu reuși s-o găsească, începu să se târască 
încet spre porci. Curând va avea arma în mână. 

— Cheile, i-am spus lui Ole, în timp ce ieșeam în grabă din 
coteţul de porci. 

Ole se opri și-și ridică braţele, lăsându-mă să-i cercetez 
buzunarele. 

Nu le-am găsit nicăieri. 

— Probabil le-a luat Imo, spuse Ole, speriat. 


VP - 253 


M-am întors spre cotețul de porci, așteptându-mă să văd fata 
murdară a lui Imo și mâna lui tremurând, cu arma îndreptată 
spre noi. 

In schimb, s-a auzit o împușcătură. 

Dinăuntru. 

Sunetul a fost atât de puternic încât am tresărit, dar nu era 
greu de ghicit ce se întâmplase. 

Eu și Ole ne-am privit un moment care părea să dureze o 
veșnicie. 

Minţii mele i-a luat foarte mult timp până să înceapă să 
gândească din nou. Doar stăteam acolo, paralizat, privind drept 
înainte. 

IMo. 

Tatăl meu adoptiv. 

Prietenul meu. 

Mă simţeam amortit. Nici măcar nu puteam plânge. 

Apoi m-am întors spre coteţul de porci. 

L-am auzit pe Ole vorbind cu mine, dar n-am auzit ce-mi 
spunea - nu mă puteam gândi decât la Imo și la porcii lui. 
Probabil nu le era destul de foame, dar dacă ar exista chiar și 
cea mai mică ocazie, voiam să-i opresc înainte să... Nici n-am 
vrut să-mi imaginez. 

Din fericire, era atâta mizerie în jurul lui, încât sângele și 
creierul său nu se mai observau. Mi-am concentrat atenţia 
asupra picioarelor sale, m-am întors cu spatele și l-am târât de 
picioare, scoțându-l afară din ţarc. Apoi am închis poarta. 

L-am lăsat acolo și m-am întors să-l găsesc pe Ole. 

Se așezase pe iarba udă, stând cu spatele sprijinit de mașină. 

Pe faţă avea întipărită o privire pierdută, de parcă ar fi fost 
încă șocat. 

Cred că și eu eram. Nu-mi venea să cred ce le făcuse Imo - lui 
Mari, lui Johannes și lui Barre, și la ce voise să iau parte. Nu-mi 
venea să cred ce crimă preîntâmpinasem, cu doar una sau două 
fracțiuni de secundă înainte să fie prea târziu. 

Mi-a luat ceva timp să sun la poliţie. Când am sunat, Yngve 
Mork mi-a spus că sunt deja pe drum. N-am înțeles cum, dar nu 
mai conta. Tot ce știam era că se terminase. 

Eu și Ole stăteam acolo, ascultând foșnetele pădurii. Păsările, 
copacii, ramurile care se legănau în vânt fremătând ușor. 
Conurile care cădeau pe jos. Avioanele care făceau manevre 


VP - 254 


deasupra noastră, așteptând să aterizeze la Oslo Gardermoen 
Airport. 

Înainte, în mine avusese loc o furtună. 

Acum totul se liniștise. 


82. 


ACUM 


— Vrei să iei o pauză? 

Mâna domnișoarei Håkonsen se sprijină pe boxa din faţa mea. 
Simt cum cămașa mi s-a lipit de corp. Cravata mea e prea 
strânsă. Mă gândesc să-i slăbesc puţin nodul. 

— Nu... nu cred. 

Vreau doar să se termine. Înţeleg că povestea asta o 
afectează și pe mama. Ochii ei au o privire inexpresivă și se uită 
drept înainte. Nici fratele meu nu se simte prea bine. Ochii lui 
par goi, așa cum au fost de-a lungul declaraţiei mele. 

La noi acasă n-am vorbit despre Imo de când s-a sinucis. Nici 
măcar o dată - nu în acea zi îngrozitoare și în niciuna din zilele 
care au urmat. Mama a început să plângă când a auzit, dar apoi 
s-a stăpânit - era ca și cum ar fi apăsat pe un întrerupător. După 
aceea, a fost vorba doar despre a avea grijă de Tobias, făcând 
totul pentru a nu-l supăra. Calea minimei rezistenţe. 

Eu, pe de altă parte, m-am gândit mult la unchiul meu în 
zilele de după moartea sa. Bang, și gata! Bang, și plecase de pe 
lumea asta! Nu trebuia să meargă la închisoare. Nu trebuia s-o 
privească în ochi pe mama sau pe oricine altcineva. Nu trebuia 
să trăiască cu ceea ce făcuse și cu ceea ce încercase să mă 
forțeze să fac. 

Înainte de a-mi adresa următoarea întrebare, domnișoara 
Håkonsen așteaptă până când îmi întorc capul spre ea. 

— Cum era de așteptat, poliţia nu a reușit să obţină o 
mărturie directă de la unchiul tău, dar au găsit cutia pentru 
microfoane și mănușile din piele ale lui Imo, care se potriveau 
cu bucata pe care o găsiseră sub podul Fredheim, după 
asasinarea lui Barre Halvorsen. Și aveau drept mărturie 


VP - 255 


declaraţiile martorilor - atât a ta, cât și a lui Ole Hoff. Deci chiar 
era posibil pentru locuitorii din Fredheim și pentru toată din 
Norvegia să tragă o linie și să lase crimele în urma lor. 

Face o mică pauză în elaborarea următoarei întrebări. 

— Când ţi-ai dat seama că e ceva în neregulă? 

Îl caut pe Ole Hoff în public. Îl văd așezat cu două rânduri în 
spatele lui Yngve Mork. Îmi îndrept umerii, apoi îi las din nou să 
cadă. 

Și spun: 

— După înmormântare. 


83. 


ATUNCI 


Mari a fost îngropată într-o joi. 

Era o zi rece și umedă. Zăpada ușoară se așternuse peste 
noapte într-un strat moale. Arăta de parcă cineva presărase 
zahăr pudră peste groapa întunecată de pământ și peste nisipul 
proaspăt de lângă ea. 

Când am ajuns la înmormântarea ei, atât Barre, cât și 
Johannes fuseseră deja îngropaţi. M-am bucurat, pentru că 
slujbele funerare în memoria lor mă amorțţiseră puţin. Auzisem 
melodiile triste. Ascultasem vocea preotului și ceea ce avusese 
de spus despre Dumnezeu și rugăciune și despre ce era nevoie 
să facem în vremuri de disperare. Așa că în timp ce am rămas 
cu toţii îndureraţi, jelind-o pe fosta mea iubită, pe sora mea 
vitregă, eu n-am mai fost atent. Probabil era o modalitate de a 
rezista în faţa caracterului implacabil al morţii ei și al tuturor 
lucrurilor care se întâmplaseră de atunci. 

Frode, tatăl lui Mari, a stat lângă soţia sa pe tot parcursul 
înmormântării. Am observat cum se priveau din când în când, 
cum ea și-a sprijinit capul de umărul lui. La cimitir, Frode a tras- 
o mai aproape de el. Când Mari a fost în cele din urmă coborâtă 
în pământ și noi toţi ne-am strâns în jurul familiei îndurerate 
pentru a-i transmite condoleanţe, el m-a îmbrățișat și m-a ţinut 
strâns. N-a spus nimic, dar am văzut tot ce trebuia în ochii lui. li 
părea rău. Pentru o mulţime de lucruri. 


VP - 256 


După aceea, Cecilie m-a întrebat dacă vreau să mă alătur 
priveghiului de acasă, dar am refuzat respectuos. N-am vrut să 
vorbesc cu nimeni, mai ales cu necunoscuți care urmau să-mi 
adreseze întrebări despre Imo sau despre ce se întâmplase de 
fapt în adăpostul de porci în acea zi. Terminasem cu toate 
astea. Cel puţin, asta credeam. 

În timp ce mă îndepărtam de cimitir, Ole Hoff veni la mine. 

— Even, spuse el. Pot să-ţi vorbesc un minut? 

— Da, desigur. 

Mă luă deoparte de restul persoanelor îndoliate. Ne-am oprit 
lângă mașina lui. 

— Ce e? 

Am văzut că ceva îl deranja. 

— E... 

Îi făcu semn cu mâna unui bărbat în costum. La început nu l- 
am recunoscut, apoi mi-am dat seama că era Tic-Tac. Nu-l mai 
văzusem niciodată în costum. 

Ole se întoarse spre mine și-mi spuse: 

— Ceva nu e-n regulă aici. 

M-am uitat la el și l-am întrebat, cu un ușor tremur în voce: 

— Ce vrei să spui? 

— Cât știi cu adevărat despre ce s-a întâmplat de fapt în 
noaptea aceea? 

— Care noapte? 

— Noaptea în care Mari a fost omorâtă. 

M-am gândit o secundă. 

— Știu doar ce mi-a spus Imo. Că și-a pus mâinile în jurul 
gâtului lui Mari și, înainte să-și dea seama, a strangulat-o. 

— Nu ţi-a spus că mai întâi a lovit-o? 

— A lovit-o? Nu, am răspuns, devenind neliniștit. Nu mi-a spus 
nimic despre asta. 

Ole încuviinţă. 

__— Se pare că Mari a fost lovită înainte de a fi strangulată. 
Inainte ca cineva să încerce s-o resusciteze. Am citit raportul 
medico-legal al autopsiei. 

Am încercat să mă gândesc. 

— II știai cel mai bine pe unchiul tău. E genul de om care-ar 
pocni în față o fată atât de tânără? 


VP - 257 


M-am gândit la întâlnirea mea cu Ida Hammer în acea noapte 
în toaleta ei. La ce-mi spusese Imo după aceea despre cum ar 
trebui să se poarte un bărbat adevărat cu femeile. 

„Unu, nu răspândi zvonuri false despre o fată. E o răutate. 
Doi, ai o singură relaţie cu o fată la un moment dat. Și trei... își 
tinu al treilea deget în aer și făcu o scurtă pauză psihologică, 
pentru efectul dramatic: Nu o lovești. În niciun caz. Dacă un tip 
se ia de tine, îl pocnești. Dar pe o fată n-o lovești. Niciodată”. 

Ole se uită la mine. 

— Deci, ce vrei să spui? l-am întrebat, cu vocea tremurând. 

— Nu cred că unchiul tău a omorât-o pe Mari. 


84. 


Există lucruri în viaţă care răstoarnă totul brusc. O virgulă 
așezată greșit, un plus sau un minus care schimbă întreaga 
ecuaţie. 

Multe dintre dovezi arătaseră că Imo e ucigașul. Faptul că 
mărturisise era una dintre ele. La fel, cutia pentru microfoane a 
lui Johannes fusese găsită în casa lui, asta era încă o dovadă. 
Povestea pe care mi-o spusese - că discutase cu Mari despre 
părinţii mei - dezvăluia toate detaliile. 

Așadar, ce nu se potrivea? 

Aș fi putut spune că Ole descoperise ceva, că se chinuia cum 
să-mi prezinte descoperirea. 

— Ştiai că Imo era bolnav? 

Mi-am ridicat capul. 

— Bolnav? Ce vrei să spui? 

— Avea Parkinson. Totuși, în faza incipientă. Ştii ce este 
Parkinson, nu-i așa? 

Ştiam că este o boală care îţi îngreuna autocontrolul 
membrelor. Ceea ce explica mâinile tremurânde ale lui Imo și 
toate medicamentele din dulapul său de la baie. Presupusesem 
că erau pastile de care avea nevoie pentru durerile sale de 
spate. 

— Parkinson e-o boală îngrozitoare cu care trebuie să trăiești. 
Practic, e doar o moarte foarte lentă. 


VP - 258 


— Crezi... că el... că Imo și-a asumat vina pentru ceea ce se 
întâmplase, pentru că oricum nu mai avea mult de trăit? 

Mi-era frig după ce stătusem în curtea bisericii, dar nu de asta 
tremuram acum. 

— Există această posibilitate, da. Și deși nu cred că unchiul 
tău a omorât-o pe Mari, sunt destul de sigur că i-a omorât pe 
Johannes Eklund și pe Barre Halvorsen. 

Am simţit cum ochii mi se măreau de uimire. Habar n-aveam 
despre ce vorbea și nici nu-mi explica. 

Dar apoi mi-a picat fisa și am găsit greșeala din propria mea 
ecuaţie - plusul care ar fi trebuit să fie un minus. 

Am înţeles ce voia să spună Ole. 

Mi-am îngropat faţa în mâini. 

— Nu. Dumnezeule, nu! 


85. 


ACUM 


— Și ce ai făcut atunci? 

— Mai întâi a trebuit să-mi revin - am fost șocat. Apoi l-am 
sunat pe Victor Ramsfjell. Cel mai bun prieten al lui Barre 
Halvorsen. 

— De ce l-ai sunat? 

— Trebuia... să-l întreb ceva. Un detaliu care ar fi confirmat 
suspiciunile lui Ole. 

— Și care era acel detaliu? 

Mai arunc o privire spre mama. Plânge. Incontrolabil. 


86. 


ATUNCI 


După ce o îngropase pe Åse, Yngve se întrebase cum ar fi să 
pună iar piciorul în biserică. Se întrebase cum va reacționa 


VP - 259 


văzând alte persoane îndoliate, cum ar reacţiona la tristeţea 
sumbră care părea să locuiască întotdeauna în casa Domnului. 
La conversațiile purtate în șoaptă. La muzica lentă, melancolică. 
La oamenii care poartă haine cernite. La bărbaţii și femeile care 
apoi pășesc atenţi printre pietrele funerare, ca și cum s-ar teme 
să nu tulbure somnul veșnic al celor trecuţi în neființă. 

Nu fusese atât de rău pe cât crezuse - nici măcar la prima 
înmormântare. Da, se gândise la Åse tot timpul. Ba chiar o 
văzuse, chiar lângă altar, transmițând condoleanţe familiei lui 
Johannes Eklund, dar nu vorbise cu ea. Nici măcar când se 
oprise la mormântul ei, după slujba de înmormântare. Åse n- 
avea nevoie. Și nici Yngve nu avea nevoie ca ea să-i spună ceva. 
Era bine. 

După înmormântarea lui Mari Lindgren, Yngve se așeză la 
biroul lui, răsfoind printre declaraţiile luate, când recepţionerul îl 
anunţă că Ole Hoff și Even Tollefsen doresc să-l vadă. 

— Trimite-i înăuntru, spuse Yngve și așeză documentele în 
interiorul unei mape cu buzunare. 

Îi întâmpină în faţa ușii biroului principal. Yngve putea să vadă 
că se întâmplase ceva. 

— Ce este? 

Ole se uită în jur pentru a vedea dacă ascultă cineva. Therese 
Kyrkjeba stătea la calculatorul ei, privindu-i, cu faţa ușor palidă, 
dar clar intrigată de prezenţa lor inopinată. Yngve surprinse și 
privirea curioasă a procuroarei de caz Vibeke Hanstveit, din 
spatele peretelui de sticlă al biroului ei. 

Curând, toţi cinci stăteau în biroul ei. Even și Ole își 
prezentaseră povestea, ceea ce descoperiseră. Și Yngve trebui 
să recunoască, ceea ce spuneau suna plauzibil, oricât de șocant 
ar fi fost. Întrebarea era, cum aveau s-o dovedească? 

— Cred că știu cum să obţin o mărturisire, spuse Even. 

— Serios? 

Hanstveit era sceptică. 

— Da, serios. 

Yngve se uită la pumnii strânși ai băiatului. La bărbia lui 
încordată. 

— Avem nevoie de o mărturisire care să fie admisă, protestă 
Hanstveit. 

— Sunt sigur că o puteţi obţine după aceea. Când veţi ști. 

Apoi le explică planul său. 


VP - 260 


Yngve trebui să recunoască faptul că era un plan bun. Și Even 
părea plin de curaj și hotărâre și de disperare, poate. Exista și 
multă furie acolo. Parcă avea nevoie să facă asta, pentru binele 
lui. Tatăl său murise de zece ani. Imo murise și el acum, după ce 
șocase întreaga Norvegie. Mari, fosta lui iubită și sora vitregă, 
fusese și ea omorâtă. Și, cu mai puţin de o săptămână în urmă, 
Tobias, fratele lui Even, încercase să se sinucidă. 

— Nu mă simt foarte bine să te trimit așa acolo, spuse Yngve, 
înainte de a-l privi pe Even. Ar putea fi periculos. 

— Mă descurc. 

Yngve își dădu seama că și Hanstveit era în asentimentul lui, 
dar ea nu-și exprimă alte îngrijorări. 

— Bine, atunci, concluzionă Yngve. Să-i dăm drumul! 

— Un singur lucru, spuse Even. 

— Ce este? 

— Mai întâi pot lua cina cu ei? 


87. 


În seara aceea, cina noastră consta în chiftele suedeze, paste 
și sos de roșii cu gust intens de busuioc. Și Knut era acolo. Ca de 
obicei, nu spunea prea multe. 

După aceea, l-am întrebat pe Tobias dacă vrea să ne jucăm 
Call of Duty. Trecuse o veșnicie de când nu ne mai jucaserăm 
împreună. Psihiatrul de la spital ajunsese la concluzia că fratele 
meu nu mai era predispus la sinucidere, dar că avea nevoie de 
obiceiuri constante - fără surprize bruște, fără supărare, doar 
armonie. Părea mult mai fericit în ultimele zile. Era, cumva mai 
senin, de parcă ar fi reușit să lase trecutul în urmă. 

— Tocmai am vorbit cu Victor Ramsfjell, i-am spus la un 
moment dat, în timpul primului joc. 

— Hm? 

Mâinile fratelui meu se mișcau în continuare. Părea 
concentrat pe ce face. 

— Victor. Amicul lui Barre Halvorsen. Tipul roșcat, știi? E de-o 
seamă cu tine. 

La început, Tobias nu spuse nimic. Apoi: 

— De ce ai vorbit cu e? 


VP - 261 


— Am vrut să verific ceva. 

Tobias continuă să se joace, dar mi-am dat seama că-și 
pierduse puţin din concentrare. 

— Victor nu era la liceu în noaptea în care Mari și Johannes au 
fost uciși. Dar Barre era cel mai bun prieten al său și vorbeau tot 
timpul. Unul dintre lucrurile despre care au vorbit a fost când 
Barre te-a văzut la fereastră, în redacţia ziarului liceului, în acea 
noapte. 

Mâinile lui Tobias își încetiniră mișcările. 

— Mi-ai spus că ai așteptat-o pe Mari în afara școlii, Tobias, 
dar nu e adevărat. Barre te-a văzut la fereastra aceea mult timp 
după ce concertul se terminase. 

Tobias renunţă să mai joace, dar evită să mă privească în 
ochi. 

M-am gândit la tentativa de sinucidere a fratelui meu. La 
început crezusem că se săturase cumva de viaţa lui, deși 
probabil și acest lucru jucase un rol, dar mai ales, cred că-i 
fusese teamă să nu fie prins. Îi fusese teamă că atunci când 
Yngve Mork îl dusese la secția de poliţie pentru interogatoriu, el 
va ceda nervos. 

— De aceea a trebuit să moară Barre? Ca să nu spună poliţiei 
când te-a văzut? 

Fratele meu nu-mi răspunse. 

— Asta te-ar fi transformat într-un mincinos, am continuat. 
Barre ar fi putut face în așa fel încât poliţia să te aresteze. Și 
atunci ai fi putut declara poliţiei despre Imo. Și Imo nu și-ar fi 
putut asuma acest risc. 

M-am gândit la Ole Hoff și la ceea ce Imo încercase să mă 
determine să fac. Dacă am fi mers până la capăt - dacă l-am fi 
ucis pe Ole -, Imo ne-ar fi spus că n-am mai fi vorbit niciodată 
despre asta. Niciunul dintre noi n-ar mai fi vrut să dezgropăm 
trecutul. Am fi încercat să uităm. Dacă s-ar fi declanșat semnale 
de alarmă în mintea mea, le-aș fi ignorat - căci mi-ar fi provocat 
doar probleme. Și cum toate dovezile se îndreptau în direcţia lui 
Imo, n-a existat niciun motiv ca poliţia să se îndoiască de 
mărturisirea sa sau de vreo dovadă care părea s-o confirme. Așa 
că nu a existat niciun motiv să-i pună lui Tobias alte întrebări. 

Dar nu înţelesesem niciodată de ce ar fi trebuit să moară 
Barre. Nu știa nimic despre tata și Cecilie și despre faptul că 
Mari era copilul lor. 


VP - 262 


Avatarul fratelui meu muri pe ecranul din fața noastră. Tobias 
clipi. Părea că pleoapele i se mișcau cu încetinitorul. Respiră 
adânc și se uită la tavan câteva secunde. Se lăsă pe spătarul 
scaunului. 

— Am vurt doar să vorbesc cu ea, spuse el calm. După ce 
discutase și Imo. Am vrut să vorbesc cu ea, pentru că... nu 
înțelesesem... ea mă contactase prima, fusese drăguță și 
prietenoasă la telefon. Recunoscătoare când i-am dat 
fotografiile alea prostești cu tine și cu tata și i-am spus ce grupă 
sangvină avea. 

Tobias rupse un fir destrămat din țesătura blugilor. 

— Și apoi, Mari s-a despărţit de tine și m-am gândit... m-am 
gândit că poate... poate... 

Se frământă o clipă. 

— Nu credeam că va fi precum celelalte fete, spuse el în cele 
din urmă. Nu ca târfa aia de Amalie din Solstad. 

După înmormântare, Ole îmi mărturisise că, înainte ca Imo să- 
| atace, condusese până la Solstad. Vorbise cu tatăl lui Ruben - 
idiotul care venise la Fredheim în toiul nopţii să-l ia pe Tobias. N- 
am conștientizat cât de grav fusese incidentul cu Amalie, fata 
îndrăgostită de mine, dar, potrivit tatălui lui Ruben, Tobias se 
enervase atât de tare în ziua aceea, încât fusese gata s-o 
strângă de gât. Din fericire, cineva reușise să-l oprească înainte 
să fie prea târziu. Amalie fusese îngrozită. 

Ole încercase să mă sune din Solstad. Voise să afle ce știam 
despre incident. Când nu îi răspunsesem, se îndreptase spre 
Imo. Ole se dusese la el acasă, pentru că voia să-i adreseze 
câteva întrebări despre Jimmy și Cecilie, după ce descoperise 
adevărul despre soţia lui mai devreme în acea zi. Și atunci 
văzuse cutia pentru microfoane a lui Johannes. Imo își dăduse 
seama că Ole le putea provoca multe probleme, atât lui, cât și 
lui Tobias, așa că hotărâse să-l scoată complet din ecuație pe 
tatăl lui Oskar. Și aducându-mă și pe mine în peisaj, s-a gândit 
că va acoperi tot terenul. Că totul va dispărea. 

— Am crezut că mă place, spuse Tobias cu un suspin blând. 
Am crezut că mă place cu adevărat. Dar ea nu mi-a răspuns la 
mesaje și nici nu a vrut să-mi vorbească după concert, când am 
mers s-o văd la redacţia ziarului liceului. Era ca un zid. Nici 
măcar nu voia să mă privească în ochi. Atunci mi-am dat seama 


VP - 263 


că ea doar se comportase frumos pentru a obţine ceea ce-și 
dorea. Era la fel ca toate celelalte. 

Tobias se întoarse spre mine având o privire furioasă și tristă 
întipărită pe faţă. M-am întrebat dacă ar trebui să-i spun despre 
telefonul lui Mari, că nu-i răspunsese la mesaje pentru că 
telefonul ei fusese stricat, nu neapărat pentru că n-ar fi vrut. 

— Și apoi m-am enervat atât de tare încât am... 

— ... lovit-o. 

Am terminat propoziţia în locul lui. 

— Întâi ai lovit-o și apoi ai strangulat-o. 

Tobias se uită în altă parte. Apoi dădu din cap și trase aer în 
piept. 

— Toate s-au întâmplat atât de repede, încât... nu mi-am dat 
seama că... 

Işi lăsă capul în jos. 

— N-am vrut s-o omor. Pur și simplu s-a întâmplat. 

Nu m-am putut mișca. Nici măcar un mușchi. 

— Apoi Imo s-a întors și a văzut ce se întâmplase. 

Tobias respiră din nou sacadat. 

— La început el... 

Tobias clătină din cap. 

— A încercat s-o resusciteze. A făcut tot ce a putut, toate 
manevrele pentru ca inima să-i bată ritmic, și i-a făcut respiraţie 
gură la gură ca un nebun. Și apoi a venit Johannes și... 

Tobias se opri. 

O vreme am crezut că Mari fusese omorâtă pentru că 
descoperise ceva despre accidentul de mașină al tatălui meu, o 
dovadă că versiunea mamei nu era adevărată. Probabil nu era. 
Incă mai aveam nevoie să o întreb pe mama despre accident. 
Dar îmi dădusem seama că Mari își dorise să afle cât mai multe 
despre tatăl ei biologic. Probabil voia doar să știe cum murise. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? După ce amândoi aţi devenit 
criminali. 

— Imo... a măsurat sala de muzică în lung și-n lat, gândindu- 
se. Trebuia să ieșim de acolo, dar nu puteam folosi ușile de la 
etaj. l-am spus că ușa redacţiei ziarului liceului era deschisă. Am 
intrat acolo... am ieșit pe fereastră și am urcat pe acoperiș. 

— Amândoi? 

— Da. N-aveam altă opţiune. Imo avea mașina parcată în 
partea cealaltă. M-a lăsat în apropierea casei noastre și mi-a 


VP - 264 


spus să mă duc acasă. Să mă bag în pat. Să merg la școală a 
doua zi și să mă port ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Să 
aștept instrucțiuni. 

M-am gândit la postarea de pe Facebook a lui Barre din acea 
zi, cea în care spunea că mint. Că mă văzuse. l-am arătat-o lui 
Imo înainte să mergem la el acasă, să bem și să mâncăm. Dacă 
n-aș fi făcut asta, atunci probabil Barre ar mai fi fost încă în 
viaţă. 

— Ce s-a întâmplat la întoarcerea în Fredheim? Când am venit 
să te iau de la Solstad? 

— Imo mi-a spus ce trebuie să declar la poliţie. Pentru a ne 
salva pe amândoi. Mi-a spus să le declar că voiam doar să 
recuperez fotografiile, astfel încât mama să nu ne 
înnebunească. Era singurul lucru la care se putea gândi c-ar 
avea vreun sens. 

Fusesem surprins că lui Tobias îi păsa destul de mult de 
sentimentele mamei, astfel încât o căutase pe Mari în noaptea 
concertului, pentru a recupera fotografiile. Așa ceva nu părea 
să-i stea în fire. Mi-a fost totuși ușor să-mi imaginez călătoria 
înapoi de la Solstad la Fredheim. Imo revăzând detaliile 
împreună cu fratele meu, cum ar trebui să procedeze pentru a 
nu fi prinși. Înțelegeam de ce Tobias izbucnise în cele din urmă 
și încercase să-și pună capăt vieţii. Să se salveze de suferinţă. 

M-am gândit la seara mea de beţie cu Imo. Unchiul meu îi 
dăduse mesaj lui Tobias. Doar verific dacă fratele tău este în 
regulă. Cu alte cuvinte: verific dacă Tobias se ţinea de planul lor 
și nu spunea nimic despre ceea ce făcuseră. Probabil acesta 
fusese planul lui Imo tot timpul - să se asigure că Tobias era 
singur și că eu eram atât de beat, că-mi pierdusem cunoștința. 
Astfel încât el să poată ieși să-l omoare pe Barre. 

— Cât de bine l-ai cunoscut pe Barre? 

— Nu prea bine, dar știam că obișnuia să stea sub pod din 
când în când. 

— Și i-ai spus lui Imo? 

Tobias dădu din cap. 

Și Imo acţionase pe baza informaţiilor oferite de fratele meu. 
EIl îl găsise pe Barre și-l omorâse sub pod în noaptea aceea. 

— Zilele trecute mi-ai spus că Knut intrase în liceu în noaptea 
aceea. De ce ai făcut asta? Știai că e nevinovat. 

Tobias se opri o clipă, apoi spuse: 


VP - 265 


— Erai pe mine. Îi povestiseși lui Imo despre suspiciunile tale, 
despre cearta noastră. M-am speriat că s-ar putea să le spui 
ceva și polițiștilor, ca să pună și mai multă presiune pe mine. 
Am vrut să te concentrezi pe altcineva. 

— Ca să nu te suspectez tine? 

Fratele meu încuviință. 

— Tu te-ai gândit la asta? Nu Imo? 

— A fost ideea mea, da. 

Și funcţionase. O vreme, cel puţin. 

Crezusem că voi fi mai supărat pe Tobias, dar unei mici părţi 
din mine chiar îi fusese milă de el. Avusese întotdeauna o relaţie 
dificilă cu fetele și se străduise să-și găsească locul atât la 
Solstad, cât și la Fredheim. Și nu avusese niciodată mulţi 
prieteni. Cu siguranță nu prieteni buni. El n-avea fotbalul, așa ca 
mine. 

Probabil anii de beţie în care mama noastră ne neglijase 
avuseseră un impact mai puternic asupra lui decât asupra mea. 
La urma urmei, el era cu doi ani mai mic decât mine. Și probabil, 
doar probabil, așchia nu sare departe de trunchi. Probabil Tobias 
devenise criminal pentru că și mama era la fel. Și probabil furia 
lui, la fel ca a mamei noastre, era imposibil de controlat pentru 
că era doar o parte din el. 

Totuși, nu-l voi putea ierta niciodată. Și nici nu mai voiam să 
am de-a face cu el. O omorâse pe Mari. Sora noastră vitregă. 
Dacă n-ar fi făcut asta, Imo nu l-ar fi ucis pe Johannes. Și pe 
Barre. Imo însuși n-ar fi fost mort acum. 

Mai înainte să-i dau semnalul lui Mork, care ascultase toată 
discuţia noastră prin microfonul care-mi fusese lipit pe piept, am 
vrut să-i mai ofer fratelui meu câteva minute de normalitate, un 
moment sau două de adolescenţă, înainte ca viaţa lui să se 
schimbe pentru totdeauna. 

Mi-am luat controllerul. Am făcut semn din cap către ecran, 
întrebându-l dacă ar trebui să jucăm alt joc. Tobias s-a uitat lung 
la mine. În timp ce ochii i se umpleau de lacrimi, a încuviinţat. 


88. 


ACUM 


VP - 266 


Tobias privește blatul mesei din faţa lui. Pare mult prea mic 
pentru costumul pe care-l poartă. A slăbit mult de când Yngve 
Mork l-a arestat toamna trecută. Nu s-a deranjat să-și radă 
barba. Chiar și îmbrăcat în costum, tot reușește să pară 
neîngrijit. 

Tobias n-a spus niciodată că îi pare rău. Nici mie și nici 
altcuiva. N-a încercat niciodată să-și exprime regretul în fața 
părinţilor lui Mari și n-a făcut niciun efort să mă privească atunci 
când judecătorul mi-a permis să părăsesc sala tribunalului. 
Fratele meu nici măcar nu și-a recunoscut crima în mod oficial, 
motiv pentru care noi toți fuseserăm chemaţi ca martori. 

Dar acum am încheiat-o cu el. Am încheiat ancheta. 

Sunt gata să merg mai departe, deși sunt sigur că 
evenimentele petrecute la Fredheim în octombrie anul trecut 
vor rămâne cu mine până în ziua în care voi muri. Acum mă 
cunoaște toată lumea. Ori de câte ori oamenii din Fredheim îmi 
aud numele, ori de câte ori mă văd, se gândesc la membrii 
nebuni ai familiei mele și la ce s-a întâmplat în mica noastră 
comunitate pe parcursul câtorva zile reci și umede de toamnă. 

După toate astea, mă întreb dacă și mama va deveni o paria 
a societăţii. Am povestit întregii Norvegii cum îmi trăsese o 
palmă, cum o bănuisem că-mi omorâse tatăl. Probabil mă va uri 
pentru tot restul vieţii, mă va renega și va bea până la moarte, 
așa cum sugerase Imo. Sau probabil va dori să ne mutăm din 
nou, eventual într-un oraș mai mare, unde e mai ușor să dispari 
și să uiţi. Nu știu. Nici nu vreau să mă gândesc la asta acum. 

Probabil oamenii cumsecade ai Norvegiei vor crede că și eu 
am în mine, înnăscute, abilitatea și instinctul criminal, dacă sunt 
destul de călcat pe bătături. Vor crede că instinctul criminal e 
cumva o trăsătură de familie, de care chiar nu poţi scăpa, oricât 
ai încerca. Nu știu ce să zic. Acum, nici măcar nu-mi pasă. Vreau 
doar să părăsesc sala tribunalului și să plec acasă. 


EPILOG 


La câteva săptămâni după încheierea procesului, Yngve a 
avut o altă discuţie cu Dumnezeu. Era în timpul uneia dintre 
multele nopţi când somnul îl ocolea. 


VP - 267 


El nu-L întrebă dacă Åse e bine acum, pentru că o știa 
împăcată, știa că nu mai e supărată pe el pentru că n-o ajutase 
să moară atunci când își dorise cu disperare să se termine totul. 
Nici nu trebui să-L întrebe dacă o poate revedea, pentru că încă 
o mai întâlnea, din când în când, la ore și în locuri 
întâmplătoare. 

În schimb, Yngve întrebă dacă Dumnezeu ar paria pe noul 
manager de la Manchester United. Dacă El nu le-ar putea oferi 
tuturor o iarnă blândă, măcar o dată. Voia ca Cel de Sus să 
vegheze asupra Fredheimului și în următorii câţiva ani, pentru 
ca Yngve să se poată pensiona și să nu mai fie speriat prea des 
de alarma sirenelor, de sunetul suferinței și al inimilor frânte. 

Nici de data asta nu primi vreun răspuns. 

Era duminică și citea ziarul. Avea în faţa lui și o ceașcă de 
cafea, a treia de azi. Radioul era pornit. Asculta un concurs de 
geografie, „În jurul lumii în 80 de secunde”, și se bucura ori de 
câte ori reușea să răspundă înaintea concurenţilor. Mai luă o 
înghiţitură de cafea și întoarse pagina. 

Yngve, vrei te rog să pui ceainicul pe foc? 

Yngve se ridică și se duse la dulapul de deasupra aragazului. 
Îl deschise și se opri. Se uită la pachetul galben de ceai, aflat 
încă în ambalajul său din plastic. 

ÎI scoase și-l strânse ușor, ducându-l la nas, uimit să mai 
simtă încă aroma ceaiului prin plastic. 

Sună telefonul. 

Era Therese Kyrkjebø. 

Yngve puse jos pachetul de ceai. Era din nou de serviciu și se 
temea mereu de ce era mai rău când unul dintre colegii săi îl 
suna. Răspunse și auzi un suspin liniștit la celălalt capăt. Pentru 
o clipă se temu că ceva îngrozitor se abătuse încă o dată asupra 
frumosului oraș Fredheim. 

— A venit pe lume, spuse Therese respirând zgomotos. S-a 
născut azi-noapte. Este băiat! 

Yngve răsuflă ușurat, zâmbind. La început nu scoase o vorbă, 
pentru că se gândea din nou la Dumnezeu. 

— Ce veste minunată! șopti Yngve în timp ce îi dădeau 
lacrimile. Sunt atât de bucuros pentru tine, Therese! Te felicit 
din toată inima! 


VP - 268 


Du f 


WTCT tin, | 


© 
es L_* 


virtual-project.eu 


Sy 


VP - 269