Arnaud Maret — Spumele negre

. Pio Pod! 


Torrt per isIyg 
l EAT 


ARNAUD MARET 


SPUMELE NEGRE 


Original: Les Ecumes noires (2011) 


Traducere de: 
IRINEL ANTONIU 


a 


e 
@® 
o> ( 


A 


virtual-project.eu 


ÉÉ UNIVERS 
2020 


VP - 


Celei care știe de ce. 
Prietenului care m-a susținut întotdeauna. 


Fratelui meu. 
Și lui A., lui H. și lui V., în amintirea unei veri la Regensburg. 


„Nimic nu merge mai încet decât adevărata naștere a unui 


LU 


om”. 
Marguerite Yourcenar, 
Memoriile lui Hadrian! 


1 Traducere de Mihai Gramatopol, Humanitas, 2015; toate citatele sunt preluate din 
această ediție (n.tr.). 


VP-3 


PROLOG 


1965 


În vântul de februarie, un bărbat, ţinând de mână un copil de 
cinci ani, traversa Odeonsplatz. Munchenul părea să tremure 
sub crivățul rece care, coborând pe cursul Isarului, sfâșia ca o 
mie de lame ascuţite fețele și sufletele locuitorilor orașului. 

Copilul se înfioră sub geaca groasă și căciula lui. Tatăl îl luă în 
braţe și îl sărută pe obraz. Pielea copilului era roșie și rece. 

Când tatăl îl lăsă iar jos, băieţelul zâmbi cu o mină tristă și 
amândoi porniră din nou în mersul lor nesigur. În fața unui 
chioșc de ziare, copilul se opri pentru a încerca să descifreze un 
titlu în franceză. Pronunţa lent silabele, una după alta, clar și 
atent. 

— „Război în Vietnam”. 

Băiatul se uită întrebător în ochii tatălui său. Bărbatul dădu 
din cap și zâmbi. Atunci copilul pufni în râs. 

— Corect, Julien, îi spuse tatăl în franceză. 

— Ce-i acela război? 

Băiatul pusese întrebarea în germană. Bărbatul îi răspunse tot 
în franceză. 

— Războiul este cel mai îngrozitor, mai trist și mai prostesc 
lucru pe care l-au inventat oamenii. Războiul înseamnă să omori 
oameni. 

Copilul se gândi un moment, încercând să asimileze definiția 
pe care i-o dăduse tatăl lui, apoi întrebă, de data aceasta în 
franceză: 

— Dar tu ai fost la război? 

— Nu la ăsta, zise bărbatul arătând, cu o mișcare a capului, 
titlul din ziar. Dar la altul. Mult mai rău. Un război care ucide. 
Chiar mai mult decât cel despre care vorbește ziarul. Unul care, 
fără îndoială, m-a ucis și pe mine în parte. 

Băiețelul medită la aceste cuvinte. În ochii fiului său, bărbatul 
văzu că un copil de cinci ani înțelege aceste lucruri mai bine 
decât adulţii. Și că îmbătrânind nu devenim mai înţelepţi. Doar 
mai egoiști, mai surzi faţă de lume, mai insensibili. 


VP -4 


— Mama a fost omorâtă în război? 

Întrebarea îl luă prin surprindere pe bărbat. Simţi lacrimi pe 
marginea ochilor, durerea atât de familiară și totuși atât de 
puţin domolită îi apăsa brusc pieptul. 

— Nu, mama n-a murit în război. 

Acum plângea. Apa călduţă îi curgea pe pometi, ca să fie 
luată apoi de vântul dinspre Alpi. 

— Mama a plecat după război. 

— Tare mult aș vrea s-o văd pe mama. 

— Ai s-o vezi, Julien. Deocamdată, ea e undeva aici. 

Bărbatul cu tâmple argintii își puse mâna, alungită și fină, pe 
inima fiului său. 

— În inima ta. Dar o să vină o zi când o s-o vezi. Când o să te 
poată strânge în braţe din nou. 

Julien ridică spre tatăl său niște ochi întrebători. 

Nu-l mai văzuse niciodată plângând. 

— Și ţie ţi-e dor de ea? 

Bărbatul zâmbi printre lacrimile îngheţate. 

— Nu trece nicio zi fără să-mi fie dor de ea. 

e 

Bărbatul şi copilul porniră înapoi, de mână, înspre 
Marienplatz. Vântul îi învălui, ca pentru a-i ridica spre o lume 
numai de ei știută. 


VP-5 


PARTEA ÎNTÂI 


Requiem aeternam 


MIERCURI, 19 APRILIE 1989 - SÂMBĂTĂ, 22 APRILIE 1989 


1. 


Corpul îi era greu. Mâinile sprijinite pe micul zid de piatră care 
îngrădea terasa îl dureau, brațele îi erau deja reci și amortite. 
Acum respira anevoios, ca și cum toată oboseala ultimelor zile i- 
ar fi căzut deodată pe piept, apăsându-l cu o greutate 
insuportabilă. 

Știa că aceeași siluetă stă în continuare în spatele lui. Și totuși 
nu voia să se întoarcă. 

Pe dinaintea ochilor îi dansa o imagine neclară. Apele liniștite 
ale lacului Starnberg, scăldate de lumina palidă, fragilă a acestui 
sfârșit de noapte, lăsau uneori locul schiţei unui pod distrus de 
bombardamente. Din noaptea deasă și silenţioasă ţâșneau 
brusc reflexii de flăcări violente, pe care știa că este singurul 
care le vede. 

Grădina bine îngrijită cobora până la malul apei. Asta vedea el 
când, obosit să tot contemple lacul în mijlocul căruia amintirile 
lui recăpătau viaţă sub forma unor viziuni dureroase, lăsa ochii 
în jos. Privirea i se agăța de copaci, de banca de piatră, parcă 
pentru a scăpa de un vertij. La intervale regulate, se simţea ca 
prins într-o vâltoare. Atunci totul începea să se învârtă, chiar și 
reperele solide ale parcului, copacii, banca. De fiecare dată, 
numai printr-un efort al voinţei izbutea să scape de starea de 
rău, de vidul care părea că îl va înghiţi. Dar simţea că la un 
moment dat nu va mai putea rezista, că se va prăbuși. Trupul 
său, rece și nemișcat ca piatra, avea să cadă pe dalele de pe jos 
și să se sfărâme în mai multe bucăţi, în sute de cioburi. 

Fiinţa aflată în spatele lui respira, ca și el, poate cu la fel de 
multă greutate. Amândoi inspirau adânc, trăgând lacom aerul 


VP-6 


rece al acestui început de dimineaţă. 

Dar durerea care le apăsa piepturile nu era aceeași. 

Pentru el, era o formă insidioasă de rușine, de dezgust faţă de 
sine care, de ani fără număr, îi lăsa un fel de gust amar în gură 
la momentul trezirii, un fel de crampe în dreptul burţii, până 
când somnul îi îneca conștiința. Avea totodată senzaţia, din ce 
în ce mai intensă cu trecerea anilor, că niște maxilare de oţel îi 
comprimă pieptul. Dar mai ales un miros nu-l mai părăsea 
niciodată, de parcă i s-ar fi impregnat în trup. Mirosul cărnii care 
arde, care se crapă și fumegă, linsă de flăcări. Mai mult decât 
tipetele, mai mult decât imaginea trupurilor chircite și înnegrite, 
mirosul acesta nu-l părăsise niciodată. 

Aceasta fusese penitenţa lui. 

În spate, la câţiva pași, palpita o altă viaţă, care-i rămânea 
străină. O răsuflare asupra căreia nu avea niciun control. O 
voință, inaccesibilă înțelegerii lui, dar pe care o simţea 
încordându-se ca un arc. O forţă care susținea acea viaţă din 
spatele lui, care-i dădea sens, îi indica țelul de urmărit - și o 
mistuia. 

lar acea forţă era ura. 

Ceea ce vedea el, chiar și fără să se întoarcă, era moartea. 


2. 


Umbra i se decupa clar pe trotuarul din faţă, iar razele oblice 
ale soarelui îi băteau pe spate. Ajuns cu pașii lui rapizi la 
jumătatea străzii Spitalului, Julien Kelsen își dădu seama că e 
cald. Era ca o revelaţie calmă în acest început de aprilie, după o 
iarnă lungă și friguroasă, destul de mohorâtă. Se osteni atunci 
să privească împrejur cu adevărat și observă, aproape cu 
uimire, că la terasa din colţ, de la capătul străzii, fuseseră 
scoase mesele și, ca după o lungă hibernare, populaţia 
studenţească se apucase să-și colonizeze din nou biotopul 
preferat. 

Circulaţia nu era prea densă în aceste prime ore ale după- 
amiezii și mulţi studenţi traversau strada înspre clădirile 
Universităţii, care se înălțau chiar peste drum, în partea de sus a 
pantei. Cursurile urmau să reînceapă după pauza de prânz. 


VP -7 


Julien Kelsen iuți și mai mult pasul. Nu era în întârziere, dar 
voia să fie sigur că are timp să bea puţină apă înainte de a vorbi 
fără întrerupere timp de o oră și jumătate. Urcă câte patru 
treptele care dădeau spre esplanada din faţa intrării 
Universităţii, în mijlocul unui val de studenți care vorbeau și 
râdeau. Bărbaţii, descheiaţi la cămașă, își aruncaseră neglijent 
sacourile sau puloverele pe umăr, iar femeile adoptaseră ţinute 
primăvăratice în culori uneori ţipătoare, ca pentru a saluta cum 
se cuvine sosirea bruscă a acestei veri care parcă 
scurtcircuitase o primăvară care până atunci trecuse 
neobservată, înecată în ceața ce urca dinspre Sarine. 

Cursurile se reluaseră cu trei săptămâni în urmă - patru, dacă 
puneai la socoteală vacanţa de Paști -, dar părea că în joia 
aceasta de aprilie reîncepea cu adevărat, la Freiburg, semestrul 
de vară al anului 1989. 

Julien o tăie de-a curmezișul esplanadei și cobori cele câteva 
trepte care permiteau accesul la marea ușă de sticlă a aripii de 
sud-est din clădirea Mis6ricorde?. Odată intrat pe ușă, își dădu 
seama că înăuntru aerul era mai răcoros, ca și cum clădirea ar fi 
păstrat în ea puţin din frigul umed al iernii, pe care îl răspândea 
cu plăcere după revenirea vremii bune. Frig bun de respirat. 
Julien o luă pe interminabilul culoar care, după alte câteva 
trepte, traversa toată lungimea clădirii. Tocmai la capăt se aflau 
marile amfiteatre. La jumătatea drumului, se opri la toaletă din 
dreapta, ca să bea patru înghiţituri lungi de apă direct de la 
robinet. 

Se șterse cu grijă la gură cu batista și își contemplă reflexia în 
oglindă. Un chip nici frumos, nici urât, bine ras, înconjurat de un 
păr șaten, des, destul de lung, pieptănat cu atenţie. O chică 
bogată, care nu părea ameninţată de chelia de care sufereau, în 
diferite grade, mulţi dintre colegii lui, dar presărată deja de 
numeroase fire argintii. Ochi de un cenușiu metalic, cu o 
strălucire puţin dură. Pe scurt, chipul unui bărbat care se 
apropia de treizeci de ani și își purta onorabil vârsta. 

Șterse o ultimă picătură de apă care îi atârna sub nas și puse 
batista la loc în buzunar. leșind din nou pe culoar, își aranjă 
cureaua servietei de piele pe care o purta pe umăr și porni mai 
departe înspre amfiteatrul B. 


2 Corp al Universităţii din Freiburg în care funcţionează facultăţile de drept, teologie, 
litere și științe umane (n.tr.). 


VP-8 


Ajuns la capătul coridorului, pătrunse pe ușa din dreapta într- 
un amfiteatru mare și, cu un gest larg, își așeză servieta pe 
catedră, pe care o ocoli astfel încât să se plaseze în spaţiul care 
o despărțea de primul rând de bănci. Cu mâinile și spatele 
sprijinite de muchia ascuţită a mesei, se întoarse spre bănci și 
ridică ochii. Erau vreo cincizeci de studenţi, împărțiți ici și colo 
pe toată înălțimea amfiteatrului. Sigur, nu formau o mulţime 
densă, dar măcar numărul lor nu scăzuse de la primul curs, ceea 
ce era în sine o încurajare. 

Julien aruncă un ochi la ceas și, constatând că ajunsese cu 
câteva minute mai devreme, își îndreptă din nou atenţia asupra 
auditoriului. 

Compus în mod mai mult sau mai puţin echilibrat din femei și 
bărbaţi, acesta semăna cu ceea ce aștepta el de la un grup de 
studenţi - nu lipsea nimic, nici măcar auditorul liber trecut bine 
de șaizeci de ani, studios până la exces, așezat în primul rând. 
Chipuri cu estetică diversă, dar cel puţin eliberate de chinurile 
acneei, totul în zarva veselă a ultimelor minute dinainte de 
începerea cursului. Însă, de îndată ce el avea să înceapă să 
vorbească, avea să se facă liniște. 

Rătăcind la întâmplare cu privirea prin bănci, nu mai capta 
decât fragmente de imagini: expresii interesate, mine 
concentrate, priviri uneori buimace, adesea curioase. Aleseseră 
acest curs, prezența nu era obligatorie, ceea ce era garanţia 
unui oarecare interes, atât din partea lor, cât și a lui. 

După ce expiră sfertul de graţie, Julien se smulse din reverie 
și începu: 

— Doamnelor și domnilor, bine aţi venit la această a treia 
lecţie - de vreme ce seriozitatea dumneavoastră academică a 
putut să reziste victorios la chemările teraselor... (câteva 
râsete). Ca de obicei, nu vom face pauză, ca să terminăm mai 
repede - ceea ce vă va permite să profitaţi totuși puţin de soare. 

Julien trase spre el servieta și, cu o singur mână, o deschise 
ca să scoată stiloul cu care îi plăcea să se joace în timp ce se 
adresa unui public numeros - mai mult din obișnuinţă decât din 
cauza unui trac real. 

— Rămăseserăm data trecută la diferitele tentative de a defini 
ceea ce trebuie să numim, în lipsa unui termen mai bun, apelul 
la popor. Reţineţi că demersul populist se caracterizează înainte 
de toate prin cvasiimposibilitatea de a-i da o definiţie care să fie 


VP-9 


altceva decât reflectarea uneia dintre numeroasele lui fațete. A 
identifica o esenţă a populismului este extrem de dificil - și de 
riscant. De ce riscant? Pur și simplu pentru că două obstacole 
sunt greu de evitat când vorbim despre populism: primul este 
de a ne mulțumi cu cea mai generică definiţie posibilă, care, 
pentru a nu exclude a priori nicio experienţă istorică, își pierde 
în final orice utilitate științifică; cel de-al doilea este de a ne 
pierde, dimpotrivă, tocmai în labirintul manifestărilor lui istorice, 
încât să ajungem la un relativism care împiedică orice 
sistematizare, orice delimitare a unui nucleu dur al fenomenului. 
După părerea mea, o singură specialistă a reușit să dea o 
definiţie satisfăcătoare a demersului populist: Margaret 
Canovan, când prezintă populismul drept un discurs - înainte de 
toate un discurs, notaţi bine asta, vom reveni -, un discurs 
așadar, centrat pe popor și vizând să producă în rândul acestuia 
o reacție emoțională. lată unde rămăseserăm. Ce întrebare vă 
vine în minte în acest punct al discuţiei - în afară de cea despre 
numeroasele experienţe istorice care se pot încadra în aceste 
exigențe, de la discursurile lui Lenin până la cele ale unor 
politicieni contemporani, trecând prin retorica lui Hitler și a lui 
Goebbels? 

Julien își îndreptă spatele lipit de pupitru și cuprinse sala cu 
privirea. Unii studenţi luau notițe cu o frenezie suspectă. 

— Le pun întrebarea și celor care continuă să scrie - a lua 
notițe este un lucru bun în sine, dar nu constituie un motiv 
suficient pentru a scăpa de inchiziția mea... 

Remarcă atunci, în rândul al cincilea, o fată care părea 
împărțită între două dorinţe contradictorii - cea de a pune o 
întrebare și cea de a nu se face nicidecum remarcată. 

— Domnișoara din rândul cinci, de exemplu? propuse Julien. 

Studenta părea stânjenită, ezită, apoi începu. 

— Cred că termenul de „popor” poate să pară vag, nu? Ce 
înţelegem cu adevărat prin asta? Proletariatul sau națiunea în 
întregime? 

— Exact! continuă Julien. Tocmai aici se situează miezul 
problemei. Despre ce popor vorbim? Cărui popor i se adresează 
discursul populist? Poporul apărat de Poujade este același cu cel 
căruia îi vorbește Peron? Cel al narodnicilor este cel al 
populiștilor americani care le sunt, mai mult sau mai puţin, 
contemporani? Sau cel al generalului Boulanger, în prima 


VP - 10 


jumătate a deceniului 1880? Sau cel al contestărilor scandinave, 
încă destul de recente chiar dacă astăzi sunt parţial resorbite, 
eu nu cred în dispariţia lor totală... Sau se confundă cu cel al 
Frontului Naţional francez - aveţi în memorie rezultatele acestui 
partid la legislativele de acum trei ani? Și ce părere aveţi despre 
poporul spre care se îndreaptă noul șef al FPO-ului austriac - 
cine este acest nou șef pe care îl cunoaștem abia de câţiva ani 
(congresul de la Innsbruck din 1986, ca să fiu foarte precis)? 

— Jörg Flaider, răspunse cu o voce timidă un blond înalt și 
deșelat, așezat singur în partea de sus a amfiteatrului, în 
mijlocul unei grămezi impresionante de dosare. 

— Exact! Cum trasează particularitatea  „liberalismului” 
austriac contururile vagi ale unui popor absolut particular? 
Vedeţi, fiecare experiență necesită o analiză particulară, de 
unde riscul de a cădea, dacă nu avem grijă, într-o simplă 
catalogare a expresiilor diferenţiate ale unui fenomen - dorit în 
același timp politic și apolitic - căruia nu am mai reuși să-i 
percepem natura - sau, mai bine spus, într-un vocabular 
aristotelician, esenţa... Dar să revenim la întrebarea noastră 
iniţială. Toţi acești conducători vorbesc aceluiași popor, după 
părerea dumneavoastră? Demos-ului din cetatea greacă, deci 
cetăţenilor? Proletarilor opuși „celor mari”, burghezilor? Sau 
ethnos-ului, poporului definit prin apartenenţa la o rasă, la o 
religie, la un spaţiu lingvistic, la o cultură? Vedeți că problema 
este cât se poate de complexă... 

Apoi Julien se ridică de tot și se duse îndărătul catedrei, 
scoțând din geantă dosarul gros care-i constituia notele și pe 
care îl așeză în faţa lui. Cursul continuă pentru durata 
regulamentară. Julien nu se ferea să le pună întrebări 
studenţilor, încurajându-i să ia cuvântul când cred de cuviinţă. 
Acest mod de predare era specific universităţilor germanofone, 
Julien știa asta, iar studenţii francofoni era prea puţin obișnuiți 
să intervină la un curs ex cathedra. Dar după trei săptămâni 
obiceiurile începeau să se schimbe. 

— Inainte să vă redau libertatea, vă trimit, încă o dată, la 
bibliografia pe care v-am împărţit-o acum trei săptămâni, în 
special la volumul Populism de Canovan - da, Canovan este un 
nume care cu siguranţă îl veţi mai auzi des aici... 

In sală se schiţară zâmbete. 

— Ei bine, nu-mi mai rămâne decât să vă urez un weekend 


VP -11 


plăcut. 

Julien cuprinse cu o ultimă privire amfiteatrul. 

— Vă mulțumesc pentru atenţie. 

Zgomotul sec produs de degetele lipite ale studenţilor bătând 
în lemnul tocit al pupitrelor umplu sala timp de câteva secunde, 
ca sunetul rapid și ametțitor al vreunei tobe ancestrale, apoi 
reveni rumoarea înăbușită a conversaţiilor reluate în tumultul 
scaunelor ridicate, frecușul genţilor pe podea și pe mese și 
zgomotul mat al pașilor pe culoare. Lăsând să se scurgă valul de 
studenţi prin defileul îngust al celor două uși, Julien, care-și 
strânsese repede lucrurile, își puse iar geanta pe umăr și o luă 
pe urma ultimului - blondul deșirat - ca să iasă din sală. Pe hol, 
trecu în grabă de diferitele grupuri prinse în discuţii și o luă pe 
scări, căci biroul pe care-l împărțea cu un coleg, și el tânăr 
profesor asociat de istorie contemporană, se afla la etajul 
superior. 

Când deschise ușa, Julien fu surprins să-l găsească în birou pe 
respectivul coleg, care, suit pe un scaun care se clătina, muta 
niște dosare prăfuite pe un raft aproape inaccesibil. 

— Maxime? Credeam că nu mai vii azi, îi spuse vesel Julien. 
Chiar vrei să-ţi rupi ceva? 

— Nu neapărat, dar salariul meu de cercetător trebuie să 
cuprindă pe undeva și un spor de risc, nu? îi răspunse colegul 
său sărind iute de unde era cocoţat. Apropo, te-a căutat cineva 
la telefon acu vreo douăzeci de minute. 

Maxime de Reyff se întoarse apoi către Julien, după ce așeză 
scaunul lângă perete ca să nu aglomereze un spaţiu deja foarte 
limitat. Incăperea nu putea să aibă mai mult de cincisprezece 
metri pătraţi, două birouri ocupând o mare parte din această 
suprafață. 

— De la Munchen, continuă el. Le-am zis să sune din nou pe la 
trei, fiindcă știam că atunci termini cursul. Vreo problemă? 

Chipul lui Julien parcă încremenise, cu privirea pierdută în 
contemplarea unui punct situat undeva în spatele 
interlocutorului său. 

După un moment de tăcere, Julien își veni în fire. 

— Nu, e în ordine. De la Munchen, zici? 

— Da, preciză Maxime, un oarecare... Am notat undeva. 

Scotoci prin hârtiile împrăștiate care acopereau suprafața 
biroului său, cu excepţia unei bucățele din mapă pe care se 


VP - 12 


răcea o ceașcă de cafea prea străvezie. 

— Gata, am găsit. Un oarecare Georg Hertling. Comisar de 
poliţie, dac-am înţeles bine. Ai fost recent la Munchen? Ai parcat 
ilegal sau ceva de genul ăsta? 

— Din câte știu, nu. 

Julien se opri și își puse servieta pe birou, nu mult mai ordonat 
decât al colegului său. Rămase câteva secunde cu capul plecat, 
ca și cum l-ar fi năpădit deodată niște gânduri dureroase cărora 
Maxime nu le putea ghici conţinutul. În sfârșit, adăugă, ca 
pentru sine: 

— Nu m-am mai întors la Munchen de trei ani. 

În clipa aceea telefonul începu să sune. 

— El trebuie să fie, zise Maxime îndreptându-se spre ușă. Mă 
duc să-mi iau o cafea, încheie el ca să-și justifice plecarea, fără 
a arunca măcar o privire spre ceașca plină care trona pe biroul 
lui. 

leși și închise încet ușa. 

Telefonul continua să sune. Julien rămânea nemișcat. După 
șase sonerii, întinse brațul ca un automat și apucă receptorul. 

— Alo? 

Era o clipă cum se întâmplă uneori, când o stranie senzaţie de 
repetiție pune stăpânire pe o persoană, făcând-o să creadă că 
situaţia prezentă nu este decât reluarea unei scene deja jucate - 
și al cărei actor a fost deja. Așa că Julien presimţea deja, în mod 
confuz, ce veste avea să-i dea vocea deopotrivă străină și 
familiară care se auzea în receptor. 

— Herr Professor Doktor Julien Kelsen? îl întrebă o voce 
cavernoasă de fumător, cu un accent munchenez de să-l tai cu 
cuțitul. 

— Da, răspunse Julien intenţionat în franceză. 

— Comisarul Georg Hertling, de la Siguranţa din Munchen. 
Domnule profesor, am încercat deja să dau de dumneavoastră 
mai devreme, cum v-a spus, fără îndoială, colaboratorul 
dumneavoastră. 

Franceza poliţistului era absolut corectă. 

— Am să vă dau o veste proastă. Tatăl dumneavoastră a 
decedat ieri dimineaţă în vila de pe malul lacului Starnberg. 

Făcu o pauză. 

— A fost asasinat. 

Julien rămase tăcut și se așeză încet pe scaun, cu mâna 


VP - 13 


încleștată pe receptor. Se lăsă o lungă tăcere. 

— Domnule profesor? Mai sunteţi pe fir? întrebă Hertling. 

— Da. Vă rog să mă scuzati. 

Julien trase adânc aer în piept. 

— Ce s-a întâmplat? 

— E complicat să vă dau detalii la telefon, continuă polițistul. 
Cred că ar trebui să veniţi cât mai repede la fața locului. 

— Da, da, desigur. lau... lau primul tren. 

— Mi-am permis să consult eu însumi orarul. Aveţi un tren 
care pleacă din Freiburg la ora șaisprezece și douăzeci. Sosește 
în gara centrală din Munchen la douăzeci și trei cincizeci și trei. 
Poate să vă aștepte un poliţist cu mașina. 

— Foarte bine, o să iau trenul ăsta. 

— Eu o să vă aştept la... cum se zice în franceză? 

— Morgă, completă Julien fără să se gândească. 

— Da, exact, trebuie să identificaţi oficial... în fine, cadavrul. 
Mașina vă va duce direct acolo. 

— Am înţeles. 

— Condoleanţe, adăugă Hertling pe un ton stânjenit. 

— Mulţumesc, domnule comisar, murmură Julien, care rămase 
imobil în timp ce germanul închidea. 

Foarte încet, Julien puse receptorul pe birou, fără să închidă 
totuși. 

Tatăl lui murise. Maximilian von Kelsen nu mai era. Ce putea 
să însemne această scurtă constatare? Chiar ar fi cineva afectat 
dacă însuși fiul individului dispărut nu ar reuși să simtă altceva 
decât o sfârșeală inedită, mai degrabă fizică decât morală - o 
ciudată paralizie, dar nicidecum o suferință? Unde erau 
sentimentul de pierdere, durerea afectivă, emoția? Oare 
moartea tatălui n-ar fi trebuit să provoace decât această 
amorțire, această încetinire abia perceptibilă a senzaţiei? 

Julien nu simţea nimic sau, mai bine spus, nu avea impresia 
că ar simţi ceva. Atâta doar, că raportul cu lumea exterioară 
devenise mai puţin imediat, mai imprecis. De parcă n-ar mai fi 
avut decât o conștiință diminuată a mediului său. 

— Veşti proaste? 

Maxime intrase în încăpere fără ca Julien să-și dea seama. 
Julien se ridică dintr-un salt și începu prin a pune în furcă 
receptorul care zăcea pe birou. 

— Nu chiar, răspunse el pe un ton rece, aruncând o privire la 


VP - 14 


ceas. 

Trei și zece. Trebuia să se întoarcă repede acasă, dacă voia să 
aibă timp să-și pregătească câteva lucruri înainte de a merge la 
gară. 

— Sigur e totul în ordine? insistă Maxime. 

— Da! îl asigură Julien, forțându-se să zâmbească. 

Nici măcar nu știa prea bine de ce își minte colegul și 
prietenul. 

ÎI privi pe Maxime în ochi și chiar îi puse mâna pe umăr, ca să- 
| liniștească pe deplin. 

— Weekend frumos! 

Apucă servieta și se îndreptă cu pași mari spre ușă. 

— Și ţie, Julien, zise Maxime uitându-se intrigat, aproape 
îngrijorat în urma lui. 


3, 


Odată ajuns în aer liber, Julien se opri. Se afla în centrul 
esplanadei care domina clădirile fostului Spital al Burghezilor. 
Acolo închise ochii pentru câteva secunde, sperând că astfel va 
alunga neplăcuta impresie de decalaj faţă de realitatea din jur. 
În sfârșit, o luă hotărât spre strada Joseph Piller. Aerul era cald, 
imobil și se grăbi să ajungă la umbra acestei artere mai puţin 
circulate. Trecu pe lângă biblioteca cantonală și universitară și 
traversă strada ca să urce pe scara ce ducea spre colegiul Saint- 
Michel, care domina orașul vechi. 

Ajuns în piaţa înconjurată de clădirile colegiului, Julien se 
îndreptă repede spre străduţa pavată care pornea din partea 
dreaptă a vechii biserici iezuite. Acolo locuia el, pe strada 
Sfântul Petrus Canisius numărul 27, chiar la capătul acestui 
fundac îngust mărginit la stânga mai întâi de biserică, apoi, 
puţin mai retras, de fațadele austere și de grădina cu copaci 
înalţi a colegiului, iar la dreapta de o serie de clădiri ciudate. 

Această stradă nu dădea nicăieri - în afară de o scară 
acoperită care permitea accesul pe strada Lausanne și în 
cartierul Burgului -, dar se deschidea la capăt spre o priveliște 
magnifică, privirea cuprinzând de pe această esplanadă 
acoperișurile orașului vechi și turnul catedralei, iar dincolo de 


VP -15 


ele clădirile gri și terne din Schânenberg pe un fundal rural. 
Arcul podului Gotteron se întindea îndrăzneț peste valea 
împădurită din planul îndepărtat. 

Numărul 27 era ultima casă de pe stradă, o clădire destul de 
banală cu ziduri puţin igrasioase, cu acoperișul în două ape, 
doar puţin mai înaltă decât celelalte. Julien deschise ușa de la 
intrare și urcă treptele unei scări de piatră. Pereţii palierului 
erau de un galben decolorat, care bătea în maro pe la colţuri. Pe 
scurt, o atmosferă sepia destul de sumbră. Chiar dacă era curat, 
totul părea totodată vechi. 

Scoase cheia, acţionă încuietoarea ușii masive de stejar lucios 
și intră la el. Contrastul faţă de coridor era frapant: toţi pereţii 
fuseseră văruiţi proaspăt, totul era alb. Podeaua masivă fusese 
rașchetată și cerată. Bucătăria, care se zărea pe partea cealaltă 
a holului, era modernă și funcţională, livingul care se deschidea 
în stânga era spaţios și luminos, dând spre acoperișurile orașului 
vechi care se etajau mai jos. Niciun fir de praf. Mobile de o 
frumuseţe strictă, severă, o măsuţă joasă de sticlă, un covor alb, 
o pianină neagră lăcuită, care strălucea în lumina caldă a 
sfârșitului de după-amiază. 

Apartamentul cu trei camere emana un confort sobru, fără 
ostentaţie. 

Julien își atârnă servieta în cuier și se repezi în dormitorul 
aflat în dreapta ușii de la intrare. Dintr-un dulap antic cu oglinzi 
oblice scoase o geantă de voiaj din piele roasă, pe care se 
strădui s-o umple cu hainele necesare pentru o călătorie de 
câteva zile. Se duse apoi în baie, vârând într-o trusă de toaletă 
un aparat de ras, pastă de dinţi, periuţă, after-shave și o sticlă 
de apă de toaletă. Revenit în dormitor, luă de pe comodă o cutie 
veche de biscuiţi, din fier alb, pe care o deschise. Conţinea o 
sumă destul de importantă în mărci germane. Julien păstra 
întotdeauna bani germani, fiindcă mergea regulat în RFG - deși, 
conștient sau nu, încerca să evite Munchenul. De altfel, era 
cetăţean german. 

Luă un teanc, pe care-l băgă în buzunarul mare de pe lateralul 
genţii, aruncând pe pat cutia deschisă și aproape goală. Odată 
făcut bagajul, reveni în hol. Rotindu-și privirea prin încăpere, se 
gândi atunci că nu-și luase nimic de citit, nici de scris. Scoase 
din servietă trusa și carnetul, pe care le îndesă în geanta de 
voiaj, și se repezi în birou, de unde apucă, din vârful vrafului de 


VP - 16 


cărţi care se ridica în colţul mesei de lucru, cele două cărți pe 
care tocmai le citea Proscrișii de Ernst von Salomon și Memoriile 
lui Hadrian de Marguerite Yourcenar. Luând în trecere un 
impermeabil bej subţire, Julien se grăbi să iasă din apartament. 

O privire la ceas îi arătă că era ora cincisprezece și patruzeci 
și cinci. Avea să prindă trenul. 

Coborând treptele câte patru, își trase la repezeală 
impermeabilul pe el. Odată ajuns afară, refăcu în sens invers 
drumul până la colegiul Saint-Michel. Acolo o luă la dreapta ca 
să iasă în piaţa Georges-Python, iar de acolo, în linie dreaptă pe 
strada Romont, la gara centrală. La ora patru fără cinci era la 
ghișeu, iar puţin după fix, cu biletul în buzunar, era pe peron, 
așteptând trenul în vântul care se întețea. 

Abia în acest moment de revenire la imobilitate reuși Julien să 
se smulgă complet din strania apatie care-l stăpânea de când 
vorbise la telefon cu Hertling. Abia pe acel peron i se păru că 
regăsește în sfârșit un contact direct cu lumea sensibilă, cu 
siluetele nete ale oamenilor care așteptau ca și el trenul spre 
Berna și Zurich, cu vântul care-i biciuia tot mai tare faţa și-l 
plesnea pulpanele hainei. Acolo începu, de asemenea, să 
realizeze ce înseamnă cuvintele polițistului munchenez: tatăl lui 
nu mai era. Această figură majoră a existenţei lui îi dispăruse 
radical și iremediabil din orizont. 

Trenul sosi la timp. Julien urcă într-un vagon de clasa întâi și 
se instală într-un compartiment gol, așezându-se în sensul de 
mers și punându-și geanta și trenciul alături. 

Trenul se zgâlţăi. 

Freiburgul dispăru imediat, traversă râul Saane și Platoul 
Elvețian defilă parcă tot mai repede. Câmpurile, tufișurile, totul 
era de un verde blând și fraged de început de primăvară - un 
verde aproape ireal. Julien rămase cu privirea pierdută pe 
dealurile care se perindau cu o regularitate monotonă, lăsând 
uneori să se întrevadă contraforții Alpilor, într-un albastru 
îndepărtat. 

Cu puţin înainte de ora cinci fără un sfert, trenul ajunse în 
gara din Berna. Atunci Julien își spuse că, fără îndoială, ar fi bine 
să doarmă puţin, dacă reușește. Avea să ajungă târziu la Berlin 
și nu știa cât avea să-l reţină Hertling, nici măcar dacă trebuie 
să identifice cadavrul chiar în seara aceea. 

Să identifice cadavrul. 


VP - 17 


Abia acum brutalitatea acestei scurte fraze îi apăru în toată 
duritatea ei rece. 

Va trebui să se aplece asupra unui trup mort, ca să 
recunoască trăsăturile familiare - iar acel trup va fi al tatălui 
său. 

Atunci începu Julien să plângă. Brusc. Dezlănţuit. Dintr-odată 
își simţi pieptul contractându-se violent, în timp ce lacrimile 
începeau să-i curgă tăcut pe obraji, iar respiraţia îi deveni mai 
greoaie pe măsură ce lacrimile îi înceţoșau vederea și era 
zguduit de hohote. Auzi vag ușa vagonului culisându-se, iar 
niște voci vesele ajungeau la el ca de foarte departe. Apoi o 
liniște bruscă, înainte ca ușa să se închidă repede la loc. Gustul 
amar care-i umplea gura era cel al greţii, o greață de durere, 
încât îi venea să vomite. 

Dar eliminarea acestei suferinţe se dovedea imposibilă. 

Îi reveneau imagini amestecate, fiecare provocând un hohot 
mai dureros, în timp ce-l făceau să întrezărească fugitiv un 
fragment din ceea ce fusese existenţa tatălui său, văzută prin 
ochii săi de copil, de adolescent, de tânăr. Imagini teribil de 
banale, dar care căpătau sens pentru el prin simplul fapt că erau 
definitiv trecute. Sau prin faptul că-și dădea seama deodată că 
aveau să se estompeze încetul cu încetul, apoi să se șteargă cu 
totul. 

Casa de la Berg, la sud de Munchen, cu grădina care cobora 
până la lac. Tăierea sălciei bătrâne. Micul hangar de bărci, ros 
de cari, unde în fiecare an aplicau amândoi un strat de vopsea 
albastră pe coca bărcii vechi. Tatăl său murise. Dimineţile de 
pescuit pe lac, când cel mai adesea nu prindeau nimic. O zi de 
schi la Garmisch, în soarele de februarie. Prima confruntare cu 
Munchenul, mâna  strângând-o pe tatălui,  scrâșnetul 
tramvaielor. Tatăl său murise. Plimbarea de seară până la 
capela de pe malul lacului. Prima oară când îl întrebase unde e 
mama sa. Paleta de culori a lacului Starnberg. Ziua când își 
luase bacalaureatul și mândria lui aproape naivă. Tatăl său 
murise. O ceartă între un băiat de cincisprezece ani și tatăl lui, 
parcă văzută de departe. O seară pe terasă. Călătoria lor la 
Roma și descoperirea bazilicii San Piero. Importanţa religiei 
catolice pentru ei. Detașarea treptată după ce el plecase în 
Elveţia la sfârșitul studiilor. Seara în care îi anunţase hotărârea 
lui. Sentimentul de vinovăţie că îl abandona pe acest om 


VP-18 


îmbătrânit care nu se recăsătorise niciodată și care, din ce știa 
el, nu avusese nicio relaţie. 

Tatăl său murise. 

Julien se îndreptă de spate, simțind cum o picătură de apă 
călduță și sărată îl curge pe ceafa, până sub gulerul cămășii. Pe 
acest om, pe tatăl său, îl iubise și își dădea seama că, fără 
îndoială, golul care se crease acum - chiar dacă îndepărtarea 
din ultimii ani, de care el era responsabil în mare parte, îl 
pregătise oarecum pentru asta - nu putea fi niciodată umplut. 

Ștergându-și lacrimile cu dosul palmei, realiză că de mult nu 
se lăsase cuprins astfel de emoție. Se forță să respire adânc, 
apoi se ridică pentru a se spăla pe față la toaletă de la capătul 
vagonului. 

Nu întâlni pe nimeni, nici la dus, nici la întors. 

Odată închisă la loc ușa compartimentului, se întinse pe 
banchetă, după ce își scoase pantofii, și, punând biletul la 
vedere în caz că ar fi trecut controlorul, aţipi imediat, așa cum 
te lași să cazi într-un vid nesfârșit, acceleraţia datorată 
prăbușirii nefiind altceva decât desprinderea treptată de real. 

In privinţa aceasta, durerea era un alcool la fel de eficient ca 
oricare altul. 

xxx 

Zgomotul ușii trase fu totuși de ajuns ca să-l smulgă din 
somn, care durase, după părerea lui, numai câteva minute. Se 
ridică brusc în capul oaselor, în timp ce o voce guturală îl 
avertiza în germana elveţiană că peste trei minute trenul 
urmează să intre în gara din Zurich. Controlorul se uită 
indiferent la biletul lui înainte de a trânti hotărât ușa. 

Masându-și fruntea, Julien se ridică de tot și privi pe geam. 
Lumina izbea aproape perpendicular fațadele clădirilor. Trenul 
încetinea. Zgomote de metal. Zguduituri. Scuturându-se, Julien 
își luă geanta, peste care aruncase impermeabilul, și ieși din 
compartiment. O luă pe culoar și se trezi stând la coadă în faţa 
ușii vagonului, în mijlocul unor oameni indiferenți, grăbiţi să se 
întoarcă acasă, să-și regăsească prietenii, să-și vadă de 
ocupaţii, la ani-lumină de durerea lui. 

Julien cobori din tren în mijlocul mulțimii. Peronul forfotea într- 
o atmosferă apăsătoare. Avea numai câteva minute ca să 
ajungă la linia 11, de unde pleca expresul de Munchen. luţi 
pasul, busculând fără să-și dea seama cu adevărat siluetele care 


VP-19 


i se puneau în cale. Parcurse toată lungimea peronului, ajunse la 
holul central și, tot prin înghesuiala călătorilor, se îndreptă spre 
trenul de Munchen. Urcă în primul vagon, unde găsi surprinzător 
de ușor tot un compartiment gol. 

Aruncându-și lucrurile pe scaun, se apropie de geam și își 
sprijini fruntea de sticla rece. Rămase astfel până când trenul se 
clinti din loc. Parcă liniștit de mișcare, prin simplul fapt de a se 
simţi în drum spre o ţintă oarecare - dar care era aceasta? -, 
Julien se așeză. Luă una dintre cărțile pe care le adusese cu el și 
se cufundă în memoriile unui om care trăise cu optsprezece 
secole înaintea lui - dar care cunoscuse durerea la fel de mult. 

Călătoria în susul fluviului continuă, dar eu navigam pe apele 


Styxului. 
Desigur, sursa suferinţei nu era aceeași. Hadrian pierduse prin 
Antinous ființa asupra căreia, parcă fără voia lui, i se 


concentrase viaţa. Julien încă nu trăise pierderea femeii iubite - 
poate pentru că nu iubise niciodată cu adevărat. Înflăcărări 
uneori violente, pasiuni tumultuoase, dar aceste focuri 
dezlănțuite nu fuseseră decât incendii de ierburi uscate, 
năvalnice, care se mistuiau pe cât de strălucitor pe atât de 
repede. În afară de... Dar gândul acesta era mai bine să-l evite. 

Işi pierduse tatăl. Sensul acestei relaţii care nu mai exista 
fusese radical diferit - cum ar fi putut să nu fie? - și de aceea 
Julien suferea mai mult ca niciodată. Tatăl său, din cauza morții 
precoce a mamei sale pe când Julien avea numai un an și 
jumătate, reprezentase de unul singur stabilitatea familială, 
autoritatea, apoi prietenia indescriptibilă dintre doi oameni care, 
deși fundamental diferiţi, au învățat să se cunoască, fără 
prefăcătorii, fără minciuni. Și știa că această prezenţă în planul 
secund al vieţii sale avea să-i lipsească mai mult decât și-ar fi 
putut închipui cu doar câteva ore în urmă. 

Veni apoi întrebarea: de ce? Și cine? Cine putuse decide să 
pună capăt, cu violenţă, vieţii tatălui său? Cine putuse să 
doboare acest stâlp al existenţei sale? Toate acestea nu aveau 
niciun sens. De ce să ucizi un fost medic munchenez, retras în 
liniște pe malul lacului Starnberg? De ce să-l fi ucis cineva pe 
tatăl /u/? 

Nu-i mai rămânea decât să spere că acest comisar Hertling va 
reuși să descopere adevărul. Dar cum ar fi putut? Cum i-ar fi 
putut trezi vreun ecou moartea lui Maximilian von Kelsen? 


VP - 20 


Pentru el, era doar un act de violenţă ca alte sute cu care 
avusese de-a face, probabil, în lunga sa carieră. Cum putea să-l 
afecteze această moarte anume pe el, care avea de-a face zi de 
zi cu moartea în general? Moartea nu va fi devenit pentru el o 
simplă abstracţiune fără vreo semnificaţie deosebită, unul dintre 
aspectele activității lui cotidiene? 

Julien oftă. 

Ce contează, la urma urmei? 

Nimeni, nici Hertling, nici altcineva, nu era capabil să 
perceapă sensul veritabil al evenimentului constituit de această 
moarte. Nimeni nu l-ar putea ajuta să poarte o povară de 
suferință stăpânită pe care sentimentul de vinovăţie o făcea și 
mai grea. Să doarmă? Somnul greu de pe traseul Berna-Zurich îi 
epuizase toată capacitatea de a evada în neantul aţipirii. Nu-i 
mai rămânea decât să privească tâmp peisajul care defila, cu 
cartea deschisă pe genunchi. 

Ajungeau deja pe malul lacului Constanz, peste care soarele 
la apus venea să se spargă printre valuri în mii de cioburi de 
lumină portocalie. 


4. 


Această imagine de scânteieri nesfârșite o avea încă Julien în 
fața ochilor când trenul intră în gara din Munchen, după ce 
noaptea se lăsase grea și deplină. Cu geanta în mână și 
impermeabilul descheiat, cobori ca un vagabond pe peron. O luă 
încet spre holul central. Imediat reperă doi polițiști în uniformă. 
Dintre care unul ţinea în dreptul pieptului un carton cu numele 
lui. Se îndreptă spre ei, fără să grăbească pasul. 

— Profesor Kelsen? întrebă cel care părea să fie ofiţer. 

— Eu sunt, mormăi Julien în germană. 

— Bună seara, domnule. Trebuie să vă ducem la clinica 
Rechts der Isar, comisarul Hertling vă așteaptă. Probabil că nu 
vă va reţine mult în seara asta. V-a rezervat o cameră la 
Bayerischer Hof, vă lăsăm noi cu mașina acolo. 

— Cunosc. E perfect. Amabil din partea lui că s-a gândit la 
asta - trebuie să recunosc că nu-mi dăduse prin minte. 

— Este cât se poate de normal. Vă rog să mă urmați... 


VP -21 


Julien o luă în urma celor doi agenţi. Traversară holul în care 
scările rulante care urcau din adâncimile metroului munchenez 
revărsau un val presărat de petrecăreţi chercheliţi. Afară, Julien 
inspiră profund aerul mai rece al nopţii. O mașină de poliţie era 
parcată dublu, cu girofarul pornit. Julien se întrebă dacă era cu 
adevărat nevoie de asta. 

Odată instalat, șoferul opri orbitoarea pâlpâire albastră și 
intră hotărât în traficul încă destul de dens. Julien nu dădu 
atenţie traseului, știa dinainte fiecare stradă. Ridică ochii numai 
ca să salute Isartorul, apoi ca să contemple cele două braţe 
sumbre ale Isarului când trecură pe Ludwigsbrucke. 

Innere Wiener Straße se derula lent. Nu schimbară nicio vorbă 
până la spital. Mașina îi lăsă în sfârșit în faţa intrării principale. 
Șoferul nu cobori din vehicul, în timp ce ofițerul, care stătuse în 
faţă, se grăbi să-i deschidă portiera lui Julien. 

— Urmaţi-mă. 

Parcurseră o scurtă alee asfaltată mărginită de gazon și 
trecură repede de ușile de sticlă. Urmară un culoar, palid și rece 
cum sunt de obicei coridoarele spitalelor, și o luară pe o scară 
lată care se adâncea, la dreapta, în subsolurile spitalului. 
Urmară alte culoare, toate de o tristețe similară, până când 
ajunseră la o ușă metalică dublă, care era întredeschisă. 

Ofiţerul se dădu la o parte. 

— Vă rog. 

Julien împinse canatul de oțel și se trezi într-o încăpere 
spațioasă unde convergeau mai multe uși asemănătoare, tot 
metalice. Un bărbat în costum bej stătea cu spatele la el. Julien 
mai făcu câţiva pași, iar bărbatul se întoarse. 

Era destul de înalt și aproape în întregime chel. Un colier de 
barbă roșcată îi înconjura maxilarul puternic și uriașe cearcăne 
albăstrui i se arcuiau sub ochii albaștri umezi. Trăgea adânc 
dintr-o ţigară pe jumătate arsă, părând să ia în râs interdicțiile 
afișate pe perete la câţiva metri de el. Avea nodul cravatei 
desfăcut și primul nasture al cămășii bleu descheiat, lăsând să 
iasă o tufă de par cenușiu-roșcat. 

— Domnul profesor Kelsen? Bună seara, comisar Georg 
Hertling, spuse el în germană cu acea voce profundă pe care 
Julien o auzise deja la telefon. 

Se apropie de Julien cu mâna întinsă. 

— Bună seara, domnule comisar, răspunse Julien strângându-i 


VP - 22 


mâna. 

— Sper că nu v-a obosit prea mult călătoria. 

— Am putut să dorm puţin, mulţumesc. 

— Bine. 

Făcu o pauză și expiră un nor de fum albastru care urcă până 
la tuburile de neon de pe tavan. 

— Acest moment este întotdeauna dureros - în peste zece ani 
de meserie, tot n-am reușit să mă obișnuiesc. Trebuie să-mi 
confirmaţi, oficial, că este vorba de tatăl dumneavoastră. Vă 
aștept pe urmă pe hol. Oricât timp aveţi nevoie. 

— Mulţumesc, domnule comisar. 

— Vă rog să mă urmați. 

Hertling se îndreptă spre ușa cea mai apropiată de colţul 
stâng al sălii. Învârti mânerul masiv și se afundă în întuneric. Se 
aprinse o lumină albastră. În mijlocul încăperii, mai mică decât 
precedenta, se afla unul dintre acele paturi înguste și tari - 
aproape o targă - pe care se aduc de obicei pacienţii la spitale. 
O pânză albă acoperea cadavrul. Hertling se apropie, apucă 
pânza și, fără o vorbă, o trase pentru a dezveli capul și umerii lui 
Maximilian von Kelsen. 

Julien, care stătea lângă poliţist, descoperi chipul tatălui său. 

El era, palid în atmosfera ireală a acestui subsol albastru. 
Părul alb era pieptănat cu grijă, dat pe spate. Avea ochii închiși, 
buzele subţiri care băteau în violet erau încremenite într-o 
pauză calmă. Fruntea înaltă și ridată era de un alb ivoriu. 
Paloarea naturală a tenului părea să i se fi accentuat în somnul 
lui albastru. Julien întoarse privirea. Avea ochii uscați, ca și cum 
ruperea stăvilarelor, produsă mai devreme în tren, îl ferea de 
acum de orice lacrimă. 

— Cred că am confirmarea cerută de proceduri, murmură 
Hertling. Vă aştept pe hol. Staţi oricât doriţi. 

— Mulţumesc, domnule comisar, articulă Julien cu o voce care 
i se păru străină. 

Hertling se întoarse pe călcâie și pașii lui se auziră tot mai 
pierdut în spatele lui Julien, care reușise să-și fixeze din nou 
privirea spre cadavrul tatălui său. 

Moartea nu modifica fundamental trăsăturile fiinţei umane - 
cel puţin nu imediat. Totul stătea mai degrabă într-un joc de 
nuanțe, ca și cum culorile clare ale vieţii ar fi lăsat pur și simplu 
locul unei reflexii pastelate - imagine fadă și imobilă a ceea ce 


VP - 23 


fusese. 

Lungi minute se scurseră fără ca Julien să schițeze vreun gest. 
Apoi, voinţa reintrându-și în drepturi, atinse cu mâna fruntea 
rece a tatălui său și trase ușor pânza peste chipul pe care nu 
avea să-l mai contemple. 

Cu pași pe care îi voia siguri, i se alătură lui Hertling pe 
culoar. Acesta din urmă își mai aprinsese o ţigară, sub privirea 
scandalizată a unui infirmier care, ivit de cine știe unde, aștepta 
și el pe culoar. La un semn din cap al comisarului, bărbatul în 
alb se duse să închidă ușa de oţel pe care Julien o lăsase 
deschisă. 

Tot fără să scoată o vorbă, Hertling se îndreptă spre ieșire, 
după ce schiţă gestul, stăpânit în ultima clipă, de a-i pune mâna 
pe umăr lui Julien. Fără să-și dea seama de ce, Julien fu profund 
emoţionat de acest gest avortat de compasiune din partea 
bătrânului poliţist; o luă în urma lui. 

Ajunși în aer liber, cei doi începură să vorbească, plimbându- 
se prin faţa intrării spitalului. 

— A fost găsit miercuri dimineaţa prăbușit pe terasa casei de 
la Berg, de către menajera lui. A fost împușcat cu două gloanţe 
de nouă milimetri în spate, chiar deasupra șalelor. Totuși tatăl 
dumneavoastră încă trăia când a fost descoperit și a decedat 
abia când a fost transferat la spital. De altfel, din acest motiv 
corpul se află aici. După primele constatări, agresiunea a avut 
loc spre dimineaţă, adică între orele patru și jumătate și șase. 
Menajera a ajuns la șapte fără un sfert. In principal intestinul a 
fost atins, așa că moartea nu a fost instantanee. Dar era 
inconștient când a ajuns ambulanţa. lată tot ce vă pot spune 
deocamdată. Imi pare rău. 

Julien nu se clinti. 

Pentru ce-i pare rău? Că nu poate spune mai mult? 

— A suferit? întrebă el după o lungă tăcere. 

— Păi... Ca să fiu sincer, cred că da - cel puţin până și-a 
pierdut cunoștința. Cum v-am spus, rana nu era suficient de 
gravă ca să provoace decesul imediat. Dar probabil că și-a 
pierdut destul de repede cunoștința, adăugă Hertling, ca pentru 
a se convinge pe sine. 

— Henric al III-lea. 

— Pardon, domnule profesor? 

— Herrgott, ce prostie... Nu, mă gândeam la Henric al Ill-lea al 


VP - 24 


Franţei, care a murit de o rană la intestin. Asasinat. Un personaj 
pe care tatăl meu îl admira mult pentru simţul său politic. Dar 
bat câmpii, vă rog să mă scuzaţi. Sunt obosit. 

— Nu vă scuzatţi, treceţi prin ceva cumplit. Știu că nu-i 
momentul, dar trebuie să vă pun câteva întrebări. 

Julien ridică din umeri, ca pentru a da de înţeles că de acum 
totul îi este indiferent. 

— Cum era relaţia cu tatăl dumneavoastră? 

— Eram... eram foarte apropiaţi - adică apropiaţi cu adevărat. 
El m-a crescut, după moartea mamei. Și, chiar dacă prin forţa 
lucrurilor sau, mai degrabă, din cauza mea nu ne mai vedeam 
prea des în ultimii trei ani, rămăsese... extrem de important 
pentru mine. 

— Înţeleg... 

— Nu, nu cred că înțelegeţi nimic, i-o tăie Julien cu o voce 
monocordă, aţintindu-și privirea asupra luminii galbene a unui 
felinar deasupra trotuarului de vizavi. 

— Da, fără îndoială că aveţi dreptate, răspunse Hertling după 
un timp de gândire. Și... ca să revenim la o întrebare clasică, 
știaţi să aibă dușmani? 

— Dușmani? 

Întrebarea îl luă pe Julien cu totul pe nepregătite. Ce știa, la 
urma urmei, despre existenţa tatălui său? Cine erau cei care 
contaseră pentru el, cine erau cei pe care-i urâse sau care-l 
urâseră? 

— Nu, domnule comisar, nu-mi vine nimeni în minte. În sfârșit, 
îmi dau seama că părți întregi din viaţa tatălui meu mi-au rămas 
ascunse. Pur și simplu nu cred că sunt în măsură să răspund la 
întrebarea dumneavoastră. 

lar această constatare îl duru. 

— Bine. Înţeleg. E târziu; cred că am putea continua discuţia 
mâine. O să fiți dus cu mașina la hotel. Ne revedem mâine 
după-amiază, dacă sunteţi amabil să treceţi pe la comisariat în 
jurul orei trei. 

— Bine, domnule comisar. 

Julien se opri din mers și îl privi în ochi pe Hertling. 

— O să-l găsiţi pe cel care a făcut asta? 

— O să-mi dau silinţa, domnule profesor. Vă jur că o să fac tot 
posibilul ca să-l descopăr pe ucigașul tatălui dumneavoastră. 

Hertling îi susținea deschis privirea lui Julien. Nu promitea mai 


VP -25 


mult decât știa că poate îndeplini. Ceea ce dădea o anumită 
valoare promisiunii lui. 

— Poate că ar fi mai bine să-l găsiți înaintea mea, domnule 
comisar, adăugă Julien, întorcându-i hotărât spatele lui Hertling 
ca să se îndrepte spre mașina de poliţie. 

Şoferul stătea în picioare, sprijinit de portiera din dreapta. 

— Eu o să-l găsesc, domnule profesor. Să nu vă îndoiţi nicio 
clipă de asta. 

Fraza lui Hertling răsună ca un avertisment în spatele lui 
Julien, care se urcă în mașină fără a mai întoarce capul. 

x kx * 

Bayerischer Hof dădea spre Promenadeplatz, care, la rândul 
ei, se termina în Theatinerstrafe, aproape exact la mijlocul 
distanţei dintre Primăria nouă și Odeonsplaz. Şoferul îl dusese 
pe Maximiliansbrucke și pe Maximilianstrafe. Trecuseră pe 
lângă Teatrul Naţional, iar Julien ceruse să-l lase în Max-Joseph- 
Platz, astfel încât să facă ultimele cinci sute de metri pe jos. 

Bătea ora două când mașina de poliție demarase din nou, 
lăsându-l singur în faţa palatului Residenz. Se surprinsese atunci 
admirând frumuseţea regulată a pieţei, nemișcat, cu mâna 
stângă în buzunar, iar cu dreapta strângând mânerul genţii de 
voiaj. Noaptea mirosea frumos. 

În sfârșit, pornise spre hotel. 

e 

Holul era scăldat într-o lumină caldă, care se răspândea până 
pe terasă, împingând înapoi spre stradă atmosfera stranie și 
plăcută a nopţii muncheneze. Marmura de pe jos și de pe pereţi 
sclipea, covoarele erau moi după pavelele orașului vechi. 

Julien merse la recepţie să ia cheia, întinsă distrat de o 
recepționeră impecabilă, cu un aer absent și un zâmbet obosit, 
care în mod evident fusese anunţată de sosirea lui târzie. Faptul 
că poliţia rezervase camera îl scuti de formalităţile obișnuite. Nu 
avu nevoie să scoată pașaportul, simpla menționare a numelui 
Hertling părând să deschidă toate ușile. 

— Gute Nacht, Herr Kelsen, îi susură fără convingere 
angajata, întinzându-i cheia unei camere de la etajul întâi. 

După ce-i adresă un „bună seara” regulamentar și un zâmbet 
politicos recepţionerei, Julien porni pe scară, ignorând liftul cu 
lambriuri roșu-aprins care-l aștepta în fața recepţiei. Urcă din 
patru în patru cele două șiruri de trepte care duceau la palierul 


VP - 26 


primului etaj, parcurse culoarul luminat strălucitor, intră în 
camera lui, cu un gest brusc își aruncă geanta prin încăpere și 
se trânti în pat, unde adormi chiar înainte de a avea timp să 
încerce să lupte contra somnului. 


5. 


Soarele îl trezi a doua zi dimineață, pătrunzând în valuri mari 
pe ferestrele ale căror draperii nu fuseseră trase. Încă moleșit, 
Julien miji ochii pentru a se uita la ceasul de la mână, care arăta 
ora opt și douăzeci. Ridicându-se în șezut pe patul pe care nu-l 
desfăcuse seara, își contemplă reflexia boţită în oglinda mare 
din faţa lui. Era palid. Se grăbi să se dezbrace de hainele în care 
călătorise și dormise, apoi se repezi la duș, parcă pentru a fugi 
de imaginea pe care i-o trimitea oglinda. Rămase vreo zece 
minute sub apa rece și ieși dârdâind, dar trezit aproape de tot. 

Odată făcută în grabă toaleta, Julien își trase pe el haine 
curate și părăsi camera, după ce își aranjă cât de cât lucrurile. 
Nici măcar nu încercă să meargă în sala unde se servea micul 
dejun, ci ieși direct în stradă și o luă la stânga. 

Se strecură aproape cu plăcere prin mulţimea care se 
îngrămădea pe TheatinerstraBe în această dimineaţă de vineri. 
Clopotele de la Frauenkirche tocmai băteau ora nouă. Julien 
porni înspre Odeonsplaz. Aerul răcoros al zilei de aprilie care 
începea îl trezi complet. Se opri la terasa unui bar al cărui nume 
îi evoca vag o marcă italiană de cafea și comandă, fără mari 
speranţe, un ristretto. | se aduse o ceșcuţă fierbinte care 
conţinea doar puţin lichid negru pe fund, sub o spumă groasă. 
Julien zâmbi ușurat. Părea că este posibil să nu-ţi începi prea rău 
ziua, chiar și la nord de Alpi. Sorbind din cafea, începu să se uite 
la trecători. 

Bărbaţi și femei grăbiţi își pocneau tocurile pantofilor pe 
pavelele regulate ale pietonalului. Dacă femeile purtau, cu rare 
excepţii, ansambluri clasice taior-pantaloni sau taior-fustă, mulți 
bărbaţi renunţaseră la costum pentru tradiționalul Tracht 
bavarez. Julien nu se mai sătura să-i privească pe acești 
funcţionari și cadre care abandonaseră costumele gri și 
demoralizante pentru aceste ţinute în culori mai vii și cu gulere 


VP - 27 


brodate. Prin acest mic detaliu, Bavaria și Austria știuseră, în 
ochii lui Julien, să evite riscul conformismului vestimentar atât 
de deprimant în Elveţia. 

Calitatea cafelei îl încurajă să mai comande și un corn cu 
dulceaţă, pe lângă un al doilea ristretto. Odată terminat micul 
dejun, se ridică, lăsă câteva mărci pe masă și se îndreptă spre 
Odeonsplaz, pe care o traversă mergând spre Ludwigstraße. 
Minute bune urmă traseul arterei rectilinii, până ajunse pe 
esplanada de la LMU -  Ludw/g-Maximilians-Universităt, 
universitatea muncheneză care grupa științele umane, în 
contrast cu Technische Universität. Cunoștea aceste clădiri, 
fiindcă aici își făcuse cea mai mare parte a studiilor. 

O ezitare i se strecură totuși în minte când se pregătea să 
pătrundă în holul central, care se deschidea în stânga. Făcuse 
deja câţiva pași spre colonada de la intrare, când se răzgândi. 
Oricum îi era destul de greu să-și șteargă amintirile din 
memorie, pentru a mai căuta să le retrezească. Făcu hotărât 
cale întoarsă, traversă bulevardul și o luă pe VeterinărstraBe, în 
direcţia parcului englezesc. 

e 

Simţi ca pe o eliberare trecerea sub umbra copacilor - la fel 
ca pe vremea studenţiei. In schimb, calculul i se dovedi greșit: 
cu siguranţă, grădina englezească îi stârnea și mai multe ecouri 
decât holul de la LMU. Aproape că se aștepta să găsească, după 
colț, un cuplu îmbrățișat sau mergând încet, de mână, într-o 
imagine searbădă. Searbădă, convenţională și totuși dureroasă. 

Pentru că chipul bărbatului pe care l-ar fi întâlnit ar fi fost al 
său. 

Pentru că acest cuplu încă aproape adolescent ar fi purtat 
două nume: Vera și Julien. 

Vremea studenţiei trecuse. Dar câteva fantome subzistau. Și 
aveau să subziste pentru totdeauna, trăindu-și propria viaţă. Ca 
un mâl gros și imobil pe fundul cel mai adânc al unui lac totuși 
limpede la suprafață. 

Julien își dădea bine seama că niciodată nu se înțelesese pe 
sine decât cu întârziere. Crezuse că o iubește, dar, după 
despărţire, nu-i fusese niciodată dor de Vera. Și totuși fusese 
cea mai serioasă relaţie a lui. Fusese convins timp de patru ani 
că trăiește o legătură excepţională, unică, plină de semnificații 
multiple. Or, acum înțelegea că nu fusese nicidecum așa. 


VP - 28 


Fusese o pasiune înainte de toate carnală, poate înverșunată, 
dar deloc durabilă. Și, de la despărţirea atât de uimitor de 
ușoară pentru el, avusese nevoie de șase ani ca să înțeleagă 
asta. 

Sau să se convingă. 

În definitiv, era complet ipocrit să spună că femeia pe care nu 
reușise totuși să o uite în cinci ani nu mai înseamnă nimic. 

Până la urmă, cu siguranţă nu înţelesese încă nimic. 

Încă o dată. 

Apele de la suprafață mascau fundul mâlos, fără a-l face 
totuși să dispară. 

lar uneori, într-o zi însorită, stratul de mâl opac se dezvăluia 
sub oglinda pură și argintie. 

Aceste zile cu soare risipitor de iluzii constaseră, adesea, în 
vreo discuţie cu tatăl lui. Niște lămuriri nete, dureroase, dar 
benefice, în care tatăl îl punea faţă în faţă cu el însuși - și cu 
contradicţiile lui. Momente care, însă, se răriseră cu timpul. Și 
care nu aveau să se mai repete. 

Moartea tatălui său nu punea capăt unei perioade din viaţa lui 
Julien. Îi luă singura privire exterioară care se pricepuse să-i 
judece imparţial existenţa. De acum rămânea, fie că era un 
lucru bun sau rău, complet singur faţă cu sine însuși. 

Julien zări în depărtare, la capătul aleii pe care mergea, 
venind spre el cuplul atât de temut. 

Coti și o luă pe o potecă piezișă. Nu se simţea în stare să facă 
față unei reflexii - fie și celei mai palide și mai imperfecte - a 
existenței lui trecute. 

Mergând pe sub copaci, se simţea pur și simplu golit. 

De șase ani, de când plecase în Elveţia, contaseră numai 
studiile, teza lui, cursurile ţinute. Desigur, nu dusese o existenţă 
monahală, dar își organizase viaţa în jurul muncii, totul trebuind 
să se supună exigentelor serviciului pe care și-l impusese, pe 
care-l crease doar pentru el. 

Se așeză pe spătarul unei bănci, sub o salcie impunătoare, 
puţin retrasă faţă de drum. Picioarele i se odihneau, paralele, 
inutile, pe scândurile vopsite cu verde. Nu pe Vera în sine o 
regreta (sau, cel puţin, așa îi plăcea să creadă), ci anii în mare 
măsură lipsiţi de griji pe care-i petrecuse lângă ea. 

Știuse dintotdeauna că este egoist. Dar abia pe această 
bancă devenea conștient, calm, de proporţiile înfricoșătoare pe 


VP - 29 


care le căpătase acest egoismul de-a lungul anilor. 

Impresia din ajun, acel sentiment că trăiește parcă în 
întârziere față de realitate, îi revenea cu putere. Dar decalajul 
nu mai era de câteva clipe, de data asta se măsura în ani. Nu 
simţea clar decât lumea muncheneză a studiilor sale. Prezentul 
rămânea nu doar de neînțeles, ci și complet imposibil de 
perceput - o apă rece curgându-i printre degete spre ceea ce 
devenea deja trecut. Vântul care ridica ramurile sălciei nici 
măcar nu-l atingea. Ceea ce simţea în acest sfârșit al unei 
dimineţi de aprilie era căldura grea a unei zile de august mult 
mai vechi. 

O voce străină, în adâncul capului, îi sufla că nu o duce bine. 
Că-și ratase viaţa și că fusese destul de prost ca să nu-și dea 
seama de asta până acum, refugiindu-se în muncă ca într-un 
paradis artificial. Sau, mai degrabă, ca într-o penitenţă 
salvatoare. 

Ceea ce nu era. Ceea ce nu putea să fie. 

Obţinuse un post de profesor asociat la nici treizeci de ani. O 
performanţă academică remarcabilă. Dar apoi? In afară de asta, 
acum, când se apropia de treizeci de ani, era viaţa lui altceva 
decât un vid înfiorător în care se stingeau ecouri stupide? Nu 
trăise doar o beţie morală, ale cărei efecte le plătea în această 
dimineaţă - o bară dureroasă în frunte și luciditatea regăsită? 

Ei bine, lucrul de care avea nevoie pentru a supravieţui 
acestei crize de clarviziune era tocmai o băută, memorabilă, 
rapidă și binefăcătoare. Un puț de uitare, negru și rece. Unde 
spumele negre ale acestui lac mâlos să nu mai izbească 
malurile. 

Cu capul golit, Julien sări de pe bancă și se îndreptă spre nord, 
tăind-o printre gazoane și boschete. 

e 

Ajunse cu pas iute la stația de metrou Münchner Freiheit, pe 
Leopoldstraße. De acolo, o luă hotărât pe artera care se 
deschidea spre dreapta, ignorând cartierul Schwabing, care se 
întindea la stânga pe axa Leopoldstraße, cum vii dinspre centrul 
oraşului. Schwabing era prea studențesc, motiv suficient ca să-l 
evite. Înaintând prin rețeaua de bulevarde liniștite și mărginite 
de copaci, Julien zări firma unui bar ciudat, pe jumătate pub, pe 
jumătate crâșmă jerpelită, care-i atrase imediat atenţia. Barul 
deschidea în fiecare zi la ora unsprezece, după cum se lăuda pe 


VP - 30 


un afiș, iar noaptea închidea abia la două. Pe terasă, un chelner 
aranja scaunele în jurul meselor. 

Julien intră. 

Barul era întunecos, negru ca un cuptor după soarele străzii. 
Când ochii i se deprinseră cu penumbra, Julien se îndreptă spre 
tejgheaua de lemn închis la culoare, demnă de un adevărat pub 
irlandez. Se așeză pe un taburet șubred și așteptă întoarcerea 
chelnerului ca să comande un whisky. Fără să pară surprins, 
acesta îl întrebă pe un ton foarte serios ce whisky se poate bea 
la unsprezece dimineaţa. 

Vasăzică hoinăreala lui durase atât de mult? 

Julien se aventură și ceru un Laphroaig. Chelnerul îl avea în 
stoc. De zece sau de cincisprezece ani vechime? Julien răspunse 
că va fi bun cel de zece, pentru scopul pe care și-l propunea el. 
Adică nu, pe primul măcar să-l aprecieze pe deplin. Unul de 
cincisprezece. 

Fără gheaţă, firește. 

Luă o primă sorbitură - era un adevărat amator de whisky, în 
timpul liber. Gustul puternic de turbă și de medicament îi umplu 
gura. Înghiţi. O mică notă iodată îi rămânea pe limbă. Goli restul 
paharului dintr-odată și imediat mai comandă unul. 

— De data asta de zece ani, mulțumesc. 

Gustul whiskyului mai tânăr era și mai puternic. Dar îl bău 
dintr-o înghiţitură, nu fără a cere pe loc un al treilea, care le 
urmă imediat pe primele două. Julien puse ușor paharul gol pe 
lemnul negru și unsuros al tejghelei. Simţea cum gândurile îi 
devin mai precise, mai pătrunzătoare, iar creierul îi lucrează mai 
repede. Ştia că este doar o iluzie. Dar iluzia aceasta îi făcea 
bine. Se simţea stăpân pe niște evenimente pe care până acum 
doar le suportase. La urma urmei, el o părăsise pe Vera, nu 
invers, dacă tot trebuia să se întoarcă la asta. Conta cu 
adevărat? Cu siguranţă că nu, dar deja nu mai reușea să 
stabilească o ierarhie între diversele gânduri care-i veneau 
grămadă în minte. De altfel, de ce se înverșuna creierul lui să 
revină asupra acestei despărțiri de demult, a acestei relaţii 
vechi de șase ani deja? Al patrulea whisky îi înecă de tot 
conștiința într-o ceaţă indistinctă și parcă luminoasă. De data 
asta paharul fu pus joc cu brutalitate. 

— Ein Weizen, bitte, ceru Julien, cu un ton clar și privirea fixă. 

— Schneider oder Paulaner? 


VP - 31 


— Egal. Doch, ein Paulaner wird perfekt klapper... 

Berea rece Îi alină palatul iritat de alcoolul băut prea repede. 
Halba de jumătate de litru fu expediată repede și urmată de o a 
doua, apoi de o a treia, precedată de un pahar de gențiană. 
Julien începea să piardă orice contact cu realitatea. Imaginea 
chipului Verei îi dansa prin fața ochilor, amestecându-se cu cea 
a comisarului Hertling. 

Când se apucă să-și exprime nemulţumirea cu voce tare, din 
cauză că Vera îl părăsise ca să se cupleze cu un oarecare 
comisar Hertling, chelnerul refuză să-i mai servească a patra 
halbă. De altfel, abia trecuse ora douăsprezece. Julien vorbea în 
germană, limba copilăriei și a studiilor sale, dar dicţia îi era din 
ce în ce mai nesigură. Chelnerul îi propuse o cafea, pe care 
Julien o refuză, apoi îi sugeră să ia aer, să facă câţiva pași. 

Inţelegând, într-o ultimă străfulgerare de luciditate, că nu 
avea să i se mai servească nimic, Julien se ridică anevoie, 
bombănind despre murdăria apelor unui lac pe care chelnerul 
nu putea să-l identifice, lac în care se bălăcea o murenă ciudată 
care semăna leit cu colegul său Maxime, a cărui existență 
chelnerului îi era la fel de străină. În general, bunul cârciumar 
gusta din ce în ce mai puţin savoarea picantă a elucubraţiilor lui 
Julien, care se împletici până la ușă, apoi o luă spre staţia de 
metrou cu un mers cam nesigur. La prima intersecţie, fu cât pe 
ce să fie izbit de un taxi în timp ce stătea în mijlocul străzii. 

Profitând de ocazie, Julien ocoli vehiculul agăţându-se de 
toate asperităţile pe care i le oferea caroseria și urcă greoi în 
spate. Şoferul, care cu siguranţă poseda o profundă fibră 
umanitară, alesese într-adevăr să-l accepte pe acest client beat 
și să aștepte până se va așeza cât de bine putea înainte să 
pornească. 

Cum Julien, trântit pe banchetă, nu părea hotărât să-i dea 
singur o adresă, șoferul trebui să insiste. Adunându-și gândurile 
împrăștiate, tânărul abia izbuti să articuleze cele două cuvinte: 
„Comisariatul central”. Șoferului ideea i se păru bună, dată fiind 
starea clientului său. Nu-i mai rămânea așadar taximetristului 
decât să se roage ca respectivul client să reziste tendinței 
vizibile de a-i redecora interiorul instrumentului de lucru. Și să 
nu conducă prea repede. 


3 - O bere albă, vă rog. - Schneider sau Paulaner? - Nu contează. Da, un Paulaner e 
perfect (în germană în original) (n.tr.). 


VP - 32 


Cât despre Julien, se cufundă încet, cu obrazul lipit de geam, 
într-o inconștienţă alcătuită din vid și uitare. 


6. 


Când se trezi, Julien rămase un timp cu ochii închiși. Lumina 
puternică îl străpungea, trecându-i prin pleoapele lipite ca să 
creeze o atmosferă oranj. O lumină placentară. Julien nu încercă 
să se miște. Inima își marca dureros bătăile, sub frunte, la 
tâmple, în fiecare membru. Tot corpul îi era anchilozat și Julien 
nici măcar nu era sigur că organismul său ar fi răspuns dacă l-ar 
fi solicitat. Trăgând adânc aer în piept, deschise ochii. Un tavan 
de un alb îngălbenit. Un neon agresiv. Era așadar întins, pe ceva 
tare. Incet, precaut, se ridică în șezut. Sângele îi năvăli în cutia 
craniană, care părea gata să explodeze. O bară de fier îl lovea în 
frunte la fiecare pulsaţie. Inima îi bătea atât de tare încât, dacă 
ar fi fost cineva lângă el, cu siguranţă ar fi auzit-o, Julien era 
convins de asta. 

In cele din urmă, privi împrejur, fixă acest decor pe care ochii 
lui îl survolau deja de câteva minute, fără a reuși să se agațe de 
el. O celulă. O cameră de arest, doi metri pe doi. Pereţi pe trei 
laturi, gratii pe a patra. 

Amintirea acelei dimineţi îi reveni dintr-odată. Își amintea 
totul, până și cum adormise în taxi. Apoi, gaură neagră. 

Se uită distrat la ceas și tresări. Era nouă și douăsprezece 
minute seara. Nu-și amintea ultimele nouă ore din viaţa lui - pe 
care pesemne că le petrecuse dormind buștean, se gândea el 
totuși. Observă că grilajul care dădea spre culoar era larg 
deschis și că acel culoar ducea, la rândul lui, spre o sală plină de 
oameni care umblau încolo și încoace într-o atmosferă plină de 
fum. Birouri, bărbaţi în cămașă, majoritatea înarmaţi, care 
vorbeau tare. Unii erau în uniformă. 

Julien se trezi de-a binelea și înțelese că se află la sediul 
Siguranţei din Munchen. Și că momentul întâlnirii cu Hertling 
trecuse de vreo șase ore. 

Atunci, un poliţist în uniformă ridică ochii spre el și, văzându-l 
așezat pe bancheta din celulă, se repezi spre o ușă din direcția 
opusă. După câteva secunde - abia avusese timp Julien să se 


VP - 33 


ridice în picioare - Hertling intra cu pași grei în celulă, având 
nodul cravatei desfăcut, costumul șifonat și cearcăne ce băteau 
în verde. 

— Îmi pare rău pentru tratament, domnule profesor. Dar 
spaţiile mele erau deja suprapopulate, n-am găsit altă soluţie ca 
să vă... ofer câteva ore de somn reparator. 

Hertling zâmbi deschis. 

— Remarcați totuși că am lăsat ușa deschisă... 

Julien îl privi în ochi pe Hertling. 

— Vă rog să mă scuzaţi pentru comportamentul meu. Nu știu 
ce... începu el. 

— Eu vă datorez scuze pentru că v-am adus aici, îl întrerupse 
comisarul, redevenind serios. În rest, credeţi-mă, nu vă judec. 
Treceți printr-un moment dificil și totul iese la suprafaţă și vă 
sare la gât, nu-i așa? 

— Într-un fel, da, recunoscu Julien privind fix spre un punct din 
spatele umărului masiv al lui Hertling. 

Comisarul nimerise, încă o dată. Trebuie să fie ceva obișnuit, 
își spuse Julien, pentru oamenii care-l cunosc. 

— Veniti în biroul meu, vă rog, îl îndemnă comisarul pe un ton 
care, în mod evident, nu admitea replică. O să ne simţim mai 
comod decât aici. Beți ceva? 

— Domnule comisar, cred că răspunsul mi se citește pe față, 
răspunse Julien, deodată mai destins. 

Nu știa de ce, dar Hertling îl făcea să se simtă în largul lui și-i 
inspira încredere. 

— Luaţi o cafea, o să vă facă bine. Și o aspirină sau două. 

Julien aprobă din cap, înțelegând bine că ar fi complet inutil să 
refuze tratamentul pe care i-l alesese Hertling. Il urmă pe 
comisar până în biroul lui, traversând imensa sală pe care o 
întrevăzuse din celulă. 

Ajuns în faţa enormului automat de cafea al brigăzii, Hertling 
apăsă autoritar pe tasta Espresso - doppelt. Mașinăria antică 
începu să scuipe într-un pahar de plastic o băutură prea limpede 
ca să fie cinstită. Hertling îi întinse lui Julien paharul, fără o 
vorbă. Julien îi mulțumi, dar Hertling, care intrase deja pe ușa 
biroului său, aflat în dreapta mașinii care continua să eructeze, 
fără îndoială că nu-l mai auzea. Julien se decise deci să intre în 
încăperea întunecoasă și plină de fum. 

— Luaţi loc, îi spuse Hertling arătându-i un fotoliu confortabil, 


VP - 34 


dar care trăise și vremuri mai bune. Poţi să-nchizi ușa, Philipp, 
adăugă el către agentul care-i urmase prin tot comisariatul, la o 
distanţă respectuoasă, fără ca Julien să-l fi băgat de seamă. 

Hertling se lăsă și el în scaunul care trona de partea cealaltă a 
biroului. Acesta scârţâi îngrijorător. 

— Domnule comisar, începu Julien punându-și pe marginea 
biroului paharul cu cafea greţoasă și fierbinte, voiam... 

— Luaţi și astea, îl întrerupse din nou Hertling punându-i 
dinainte două comprimate care păreau să fi ţâșnit din proprie 
iniţiativă dintr-un sertar al biroului. 

— Mulţumesc, răspunse Julien înghițind imediat cele două 
tablete cu o gură de cafea. 

Se strâmbă, apoi își reveni. 

— Tratamentul e neplăcut. Deci poate că o să fie eficient, 
constată Hertling fără a explicita mai precis raportul de 
cauzalitate pe care-l prezenta ca sigur. Scuze pentru cafea, din 
păcate e infectă. 

— Nu face nimic, domnule comisar. ` 

— Bine, să trecem la lucruri serioase. In zece minute plecăm 
la Berg. 

Hertling se abținu să-i spună că ar fi vrut să fi mers deja acolo 
mult mai devreme, după-amiaza. 

45 


— La Berg? Chiar credeți că este necesar? Am auzit bine, în 
seara asta? 

— Exact. Aveţi un rând de chei de la vilă, nu? 

— Bineînţeles, dar... nu văd unde vreţi să ajungeţi. 

— Setul ăsta îl aveţi la dumneavoastră? 

— Da, din obișnuinţă, am tot timpul cheia asta la mine, în 
portchei, alături de cele de la apartamentul meu din Freiburg, 
de la biroul de la universitate și așa mai departe. Dar ce 
contează asta? 

Julien simţea, nedeslușit, că atmosfera se schimbă. Semnale 
de alarmă i se aprindeau în mintea care încă se învârtea cu 
încetinitorul. Oare Hertling insinua că îl bănuiește a fi 
responsabil pentru moartea propriului său tată? 

Dacă ar fi fost în starea lui normală, Julien s-ar fi revoltat 
imediat și i-ar fi pus cu răceală poliţistului întrebarea pe care 
interior păreau să o fi formulat amândoi. Dar, parcă slăbit, 


VP - 35 


devenit incapabil să reacționeze, Julien lăsă acest lucru să 
rămână nespus între ei. 

Bonomia lui Hertling i se păru deodată prefăcută, o tehnică de 
a-i câștiga încrederea ca să-l destabilizeze - ceea ce, în definitiv, 
nu era imposibil. 

Julien aşteptă ca Hertling să-i răspundă totuși la prima 
întrebare. Comisarul nu se grăbi, scrutând, cu un aer prea 
evident naiv, chipul tânărului. 

— Într-adevăr, nu are mare importanţă. Oricum, știam deja, 
de la menajeră, că aveţi o cheie. Așteptam o reacţie din partea 
dumneavoastră. 

În mod clar, Hertling se juca, amuzându-se să-și dezvăluie 
jocul, ca pentru a-i dovedi lui Julien că îi urmărește perfect 
cursul gândurilor. Această atitudine lipsită de finețe îl uimi. Dacă 
polițistul îl bănuia, la ce bun să tacă, de vreme ce fiecare 
mișcare, fiecare frază banală a lui păreau să clameze asta de 
câteva minute? Acest amestec de ingenuitate calculată și de 
minciună prin omisiune suna atât de fals, încât părea că însuși 
comisarul ţine ca interlocutorul său să remarce asta. 

Dacă Hertling urmărea să-l ducă pe presupusul ucigaș la locul 
crimei pentru a profita de un ipotetic efect de surpriză care l-ar 
fi făcut pe respectivul ucigaș - adică pe el, pe Julien! - să se 
trădeze, de ce naiba să-l avertizeze dinainte că îl bănuiește? Și, 
în sfârșit, de ce să n-o spună deschis, ci să-i sugereze prin 
subiînțelesuri transparente, ca un grosolan - ceea ce Hertling cu 
siguranţă nu era, Julien rămânea convins de asta - care încearcă 
să dea dovadă de fineţe. 

Hotărât lucru, ceva nu se potrivea. Julien putea să conceapă - 
dacă nu să și accepte - că Hertling îl bănuiește. Dar purtarea 
atât de frustă, de stângace a bătrânului vulpoi rămânea pentru 
el absolut de neînțeles. 

— Ei bine, va trebui să vă mulţumiţi cu reacţia asta, spuse 
Julien, aproape așteptându-se să-l vadă pe comisar susurându-i 
cu o voce fals prietenoasă că nu există niciun subințeles în 
întrebările banale pe care i le pune. 

— O să mă mulţumesc. Dar pot să vă mai cer părerea într-o 
privinţă? 

Hertling îi întinse două fotografii neclare pe care le scoase din 
dosarul deschis în faţa lui. Pe hârtia lucioasă apăreau două 
imagini cu terasa vilei din Berg. Dar, între cele două polaroide, o 


VP - 36 


bucată de hârtie, de un format identic cu al fotografiilor, îi 
atrase imediat atenţia lui Julien. Pe hârtie fuseseră mâzgălite în 
grabă câteva cuvinte. 

„Sunteţi bănuit. Nicio vorbă. G.H”. g 

Julien tresări ușor, reușind să se stăpânească in extremis. Incă 
un șiretlic grosolan? Formularea voit dramatică așa i-ar fi dat de 
înțeles. Totuși, Julien simți din instinct că presupunerile lui 
capătă sens în acest context nou. 

Stângăcia lui Hertling avea valoare de avertisment. 

Bătrânul poliţist se afla, vizibil, în dezacord cu colegii, cu 
superiorii sau cu cine știe cine altcineva și alegea - dar de ce? - 
să acționeze de unul singur. 

Însă Julien ezită. Ce-l atrăsese pe teritoriul german, dacă nu 
Hertling, care mersese până la a cerceta pentru el mersul 
trenurilor? 

Își dădu seama totuși că nu mai era timp de căutat 
răspunsuri. Trebuia să se decidă imediat. Fie avea încredere în 
Hertling, indiferent de pericol, fie era, cel mai probabil, acuzat 
de omor și reținut în următoarea oră. De data asta ușa celulei ar 
fi fost închisă de-a binelea. 

Ei, Și, dacă-s nevinovat? Ce risc? 

Dar și Hertling își asuma un risc refuzând să se supună 
superiorilor. De ce? În orice caz, nu în mod gratuit. Pentru că, 
evident, nu avea de ales. Pentru că trebuia. 

Pentru că adevăratul criminal era încă în libertate. 

Eu o să-l găsesc, domnule profesor. Să nu vă îndoiți nicio clipă 
de asta. 

Putea, la urma urmei, să aibă încredere în omul acesta care îi 
făcuse o promisiune? 

Vă jur că voi face tot posibil pentru a-l găsi pe ucigașul tatălui 
dumneavoastră. 

Se decise. Ridică ochii din fotografii și îi aţinti în cei ai lui 
Hertling. 

să nu răspundă la mesaj. 

Nicio vorbă. 

— E terasa, acolo s-a...? 

— Da. 

Hertling luă înapoi fotografiile și foaia pe care Julien o 
strecurase cu grijă între ele. Puse totul în dosar, apoi apăsă pe 
butonul interfonului, aflat pe birou. 


VP - 37 


— Mă duc la Berg cu domnul Kelsen. 

Interfonul pârâi. 

— Da, singur. 

Hertling luă degetul de pe buton și se ridică, luând dosarul 
Kelsen. 

— Putem merge. 

Julien se ridică și el și o luă în urma poliţistului. Pașii grei ai 
acestuia nu exprimau nicio agitaţie, nicio încordare. Julien se 
strădui să rămână impasibil, reglându-și mersul după al lui 
Hertling pentru a rămâne lângă el, ușor mai în spate, ca pentru 
a marca o formă de distanță respectuoasă. Liftul se afla la 
celălalt capăt al sălii mari unde forfotea tot personalul brigăzii 
criminale. Uneori privirile se ridicau spre Hertling și Julien. Priviri 
în care se citea pânda câinilor ce așteaptă să li se arunce 
măruntaiele vânatului. Suspectul era dus la locul crimei sale, 
unde avea să cedeze. Julien se stăpânea. Încerca să arate o 
figură netedă. Simţea totuși transpiraţia în josul spinării. Își dădu 
seama că miroase urât, un iz acru de sudoare, și că încă 
duhnește a alcool. 

Ajunseră la lift. Nimeni nu-i adresase vreun cuvânt lui Hertling 
în hărmălaia de conversații și păcănitul mașinilor de scris. Totuși 
zgomotul scăzuse simţitor când cei doi ieșiseră din birou. De 
acum așteptau rezultatul expediției la Berg. Hertling apăsă pe 
buton. Liftul veni încet. 

Hertling nu vorbea, iar Julien se abţinu să scoată vreun 
cuvânt. In spatele lor, totul părea să se miște cu încetinitorul, 
într-o rutină prost jucată. 

Ușa liftului se deschise în sfârșit și Julien intră în urma lui 
Hertling. Al doilea nivel al subsolului. Ușa se închise peste ei cu 
un zgomot surd. 


7. 


Ușa liftului se deschise spre o parcare de dimensiuni 
extravagante, sub lumina alburie a neoanelor. Hertling ieşi 
primul și se îndreptă spre un vechi BMW bej parcat foarte 
aproape. Se așeză pe locul șoferului. Julien, tot fără să scoată 
vreun cuvânt, luă loc alături. Comisarul aprinse o ţigară și învârti 


VP - 38 


cheia în contact. Farurile luminară pereţii scorojiţi. Vehiculul 
dădu în spate, foarte repede. Hertling frână violent, apoi porni 
din nou înainte, spre o ușă mare de tablă care se deschise în 
faţa lor. Hertling urcă pe o rampă, cu o viteză exagerată, și 
ieșiră pe o străduţă pe care Julien nu o cunoștea. 

Atunci Hertling își descleștă în sfârșit buzele. 

— La ora asta, ajungem repede. 

Julien vru să-i pună întrebări, dar, înainte să poată deschide 
gura, Hertling îi și făcuse semn cu mâna să tacă. Julien nu 
insistă. 

Într-adevăr, drumul dură puţin. În nici jumătate de oră ieșiseră 
din oraș. Julien se străduia să-și golească mintea, în timp ce 
Hertling, deodată mai destins, părea pur și simplu să aprecieze 
această escapadă cu mașina în penumbra tot mai deasă. Se 
înnoptase. 

Bulevardele de la periferia sudică a Munchenului erau 
aproape pustii. Drumurile pe care o luară apoi erau și mai puţin 
frecventate. Nu întâlniră aproape niciun vehicul. Trecură de 
satul Starnberg, iar lacul apăru în sfârșit, întindere nesigură în 
bezna aproape deplină. Intrară pe micul drum de pe malul estic. 
Arborii se înghesuiau de o parte și de alta a șoselei, uneori 
mascând malul, uneori depărtându-se pentru a lăsa să se vadă 
oglinda instabilă în care se reflectau luminile de pe malul opus. 

e 

Cu puţin înainte de Kampfenhausen, Hertling parcă pe 
acostamentul de pământ bătătorit, sub niște sălcii mari ale căror 
frunze tinere foșneau în vântul ușor. 

Coborâră din mașină. 

Hertling făcu câţiva pași în direcţia lacului, aflat la numai 
câţiva metri. 

— Vino, Kelsen. Am să-ţi vorbesc. 

Julien îl urmă. Hertling se opri pe pietrișul malului, iar vârful 
pantofilor să-i aproape că atingeau apa. Cu faţa spre lac, proptit 
pe picioarele lui robuste, își aprinse o nouă ţigară, întinzându-i 
pachetul lui Julien, care refuză cu un semn din cap. Hertling 
trase adânc un fum. 

— Te bănuim că ţi-ai ucis tatăl, începu el fără ocolișuri. 

— Știu. Și cum aţi ajuns la deducţia asta strălucită? replică 
Julien pe un ton arțăgos, prinzând momentul, gata să reverse 
asupra lui Hertling toată fierea, toată acea furie înăbușită, toată 


VP - 39 


acea neînțelegere și suferinţă rece pe care trebuise să o ţină în 
el din ajun. 

— Nu te enerva. E foarte serios. O mașină a fost închiriată 
marţi, 18 aprilie, spre seară - adică în preziua morții tatălui tău 
-, dintr-o agenţie de la marginea Bernei. Acest vehicul a fost 
găsit ieri dimineaţă la Allmannhausen, la câţiva kilometri de vilă. 
Un grup de alergători care trece prin faţa casei de două ori pe 
săptămână confirmă că au reperat mașina chiar în faţa vilei 
dimineaţa devreme, pe 19 - pe la șase și un sfert. 

— Ei bine? 

— Problema, Kelsen, e că acest vehicul a fost închiriat la 
Berna pe numele tău. 

— Poftim? 

— M-ai auzit perfect. Am pus să ţi se ia amprentele digitale în 
timpul... somnului forțat. 

Julien își privi degetele de la mâna dreaptă. Erau puţin pătate 
cu cerneală neagră. 

— Le-am comparat cu cele găsite în mașină. Sunt ale tale. 
Fără putinţă de îndoială. 

— Glumiţi, domnule comisar. N-am închiriat niciodată o 
mașină la Berna, cu atât mai puţin martea trecută! 

— Eu vreau să te cred, Kelsen. Dar pentru colegii și superiorii 
mei chestiunea e, din păcate, rezolvată. Așteaptă de la mine să 
te fac să mărturisești - deși, cu dovezile existente, s-ar putea 
lipsi de asta. Mărturia rămâne însă foarte preţuită la noi. 

Hertling se strâmbă, făcând o mutră ciudată, de parcă ar fi 
ținut să demonstreze că lui nu prea îi convine acest principiu. 

— Nu mai rămâne decât problema armei, pe care sperăm să o 
găsim repede. Dacă nu cumva ai avut prezenţa de spirit să o 
arunci în lac... 

— Sunteţi ţicniţi! Toţi! Complet nebuni! 

— Eu nu. Și sunt singurul care mai poate să te scape. N-ai de 
ales, Kelsen. Trebuie să ai încredere în mine și să mă asculţi 
orbește. Nu e o capcană. Trebuie într-adevăr să ai încredere în 
mine. 

— Și de ce-aș avea încredere în dumneavoastră? 

Julien, simțindu-se pe marginea unei prăpăstii căreia nu 
reușea să-i măsoare adâncimea, se revolta, într-un efort jalnic și 
disperat de a înţelege, de a recăpăta controlul asupra situaţiei. || 
credea pe Hertling, avea încredere în el. Inconștient, alegerea 


VP - 40 


lui era deja făcută. Însă mânia trebuia să izbucnească. Și 
Hertling era în acel moment singura persoană asupra căreia 
această mânie putea să se descarce - și să se sfărâme. 

— Atunci de ce mă credeţi dumneavoastră nevinovat, iar 
ceilalți nu? De ce, pentru numele lui Dumnezeu? Nu mi-am 
omorât tatăl! E așa de complicat de înţeles? 

— Potolește-te, îl îndemnă Hertling. De ce? De ce nu cred în 
vinovăția ta? Pentru că te cred inteligent, Kelsen. Prea inteligent 
ca să lași atâtea urme. Știu că universitarilor le lipsește - cum să 
zic? - simţul practic. Dar de aici și până la a se juca de-a Tom 
Degețel... Nu, hotărât lucru, prea multe elemente te acuză. 
Pentru mine, e vorba de o înscenare. Făcută de cine? Pentru 
cine? Asta rămâne necunoscut. Cred că n-ai un alibi valabil 
pentru perioada dintre marți seară și miercuri la prânz? 

— Păi... Am lucrat acasă marţi, de pe la două până noaptea 
târziu. Mi se întâmplă des. M-am culcat, poate, pe la trei 
dimineața, nu ţin minte exact. Locuind singur, nu prea am 
program. Am dormit până târziu a doua zi și... m-am dus la 
Universitate pe la ora unu, colegul meu Maxime de Reyiff vă 
poate confirma. 

— Ar fi absolut inutil. Ai fi avut din belșug timp să faci drumul 
dus-întors, cu mașina personală până la Berna, apoi cu mașina 
închiriată până la Berg, apoi să te întorci, știu eu, cu trenul, de 
exemplu, la Berna, de unde să-ţi recuperezi mașina pentru a 
ajunge la Universitatea din Freiburg la ora unu. Cu o planificare 
riguroasă, este întru totul posibil. Ai dormit singur, bine înţeles? 

— Da, domnule comisar. Eram singur acasă, lucram. 

— Evident. Cu asta, Kelsen, ești terminat. Fără alibi valabil, cu 
amprente  gârlă... Ba chiar acum tocmai ţi se compară 
amprentele cu cele prelevate în interiorul vilei, și să fii sigur că 
or să corespundă! În sprijinul nevinovăţiei, nu avem decât 
spusele tale. Și convingerea mea. E cam puţin, cred că ești de 
acord. 

— Ce așteptați de la mine? întrebă Julien după o tăcere 
apăsătoare. Nu pot să vă spun nimic altceva decât adevărul. Nu 
mi-am omorât tatăl. Nu m-am mișcat din Freiburg. 

— Să admitem. Cine o să te creadă? Și amprentele? 

— Nu știu, domnule comisar, nu înţeleg. E... ca și cum nu aș 
mai avea niciun control asupra propriei mele existenţe, ca și 
cum aș suporta un scenariu scris pentru mine de alții. Nu știu 


VP - 41 


cum au ajuns amprentele mele în nenorocita aia de mașină. 

— Amprentele pot fi contrafăcute. Nu se întâmplă des, din 
fericire pentru noi - și, totodată, pentru câţiva nevinovaţi -, dar 
e posibil. Cineva a putut, fără știrea ta, să obţină un mulaj după 
buricele degetelor tale. Apoi amprentele au putut fi reproduse 
pe niște mănuși speciale. Pare science-fiction, dar e realizabil - 
chiar dacă nu frecvent. Dacă ești obișnuit cu băutele 
monumentale, ca aceea de astăzi, cineva ar fi putut să facă un 
mulaj când erai beat mort... 

— Nu sunt alcoolic, domnule comisar. N-am mai fost în starea 
asta de când... de ani de zile, vă asigur. 

— Ştii, toți spun așa... Dar, în cazul tău, te cred. Nu cred că ai 
fi ajuns unde ești dacă aveai probleme cu alcoolul. Inţeleg că 
perioada asta e legată de circumstanţele prezente - și, poate, 
de altele, pe care nu le cunosc. 

După această aluzie, Hertling tăcu. Julien nu răspunse, dar se 
miră încă o dată să vadă cât de bine nimerea Hertling. 

— O intervenţie chirurgicală, recent? spuse Hertling 
schimbând subiectul. 

— Păi... da. Acum vreo două luni. Apendicită. Nimic grav, 
dar... era nevoie de operaţie. 

— Interesant. Nu apendicita în sine, firește. 

Hertling râse sincer, ca și cum informaţia că Julien suferise o 
intervenţie pica la momentul potrivit ca să destindă atmosfera. 

— Anestezie generală? 

— Da. Credeţi că...? 

— Orice e posibil. Dar, într-adevăr, mulajul poate fi efectuat în 
acel moment. De către un doctor, o infirmieră, un anestezist - 
sau de orice impostor care s-ar fi strecurat în secţie când erai la 
postoperatoriu, de exemplu. Singur. Aproape nesupravegheat. 
Unde se întâmpla? 

— Eram la Berna, pentru un seminar. Așa că am fost internat, 
când am făcut criza, la /nte/spital. 

— E mare? 

— La spital vă referiți? Unul dintre cele mai mari din Elveţia, 
îmi închipui. 

— Atunci totul este de conceput. O să mă interesez. Poate că 
personalul a observat ceva anormal sau vreun intrus. Trebuie să 
înţelegi, Kelsen, că e vorba doar de ipoteze, dar totul e de 
conceput. Numai că nimic din toate astea nu e solid, îţi dai 


VP - 42 


seama. Dacă îmi prezint pur și simplu concluziile, așa cum sunt, 
o să mi se râdă în nas - sau o să fiu trimis să mă odihnesc la 
Garmisch sau în altă parte. 

— De ce vă asumaţi riscul de a mă crede nevinovat, domnule 
comisar? întrebă Julien pe nepusă masă. Dacă nu sunt, vă daţi 
seama ce pericol reprezint? 

— Fără a vrea să te jignesc, nu te văd nicidecum ca pe un 
criminal periculos. Tu, periculos? Nu e deloc credibil - încă o 
dată, fără a vrea să te ofensez. Am, cum să spun? niște intuiții. 
Care, în treizeci și ceva de ani de carieră, nu m-au înșelat 
niciodată - sau aproape. Nu ești un ucigaș, Kelsen. În orice caz, 
nu în modul ăsta. A fost o execuţie, programată cu mult timp 
înainte, iată sentimentul meu. 

Hertling tăcu un moment. 

— Și îmi ești... simpatic. 

După această mărturisire, îi întinse iarăși pachetul de ţigări lui 
Julien, care de data asta acceptă. Hertling aprinse cele două 
țigări, iar fumul alb urcă încet în întunericul opac străpuns de 
lumina farurilor BMW-ului. 

Julien inspiră adânc. Hertling nu credea în vinovăția lui. 
Înţelese că în acel moment bătrânul comisar, care-i plăcuse din 
primele minute, își dădea seama acum, era aliatul său cel mai 
sigur - singurul sprijin adevărat, singura barieră care-l mai 
despărțea de arestul provizoriu. 

Făcuse alegerea bună. 

— Ce aveţi de gând să faceţi cu mine, domnule comisar? 

— Să te ţin cât mai mult timp posibil în libertate... și în viaţă. 

— Nu cumva dramatizaţi puţin? întrebă Julien schițând un 
zâmbet. 

Vântul se înteţi prin sălcii. Foșnetul discret al crengilor deveni 
un freamăt strident. Pe pietriș, resacul se făcu mai puternic. 
Valuri de apă neagră le atingeau acum pantofii și ei se 
retraseră. 

Spume negre, se gândi Julien, fără să știe de ce. 

— Nu cred. Cineva încearcă să-ţi pună în cârcă un paricid. lar 
cel care e în spatele tuturor acestor lucruri nu-ţi vrea binele. Ba 
chiar aș paria că, dacă tentativa lui eșuează, o să te ia la ţintă 
pe tine. Nu putem exclude nimic în stadiul ăsta. 

— Dar ce pot să fac? 

— O să ordon să fii pus sub supraveghere. O să pretind că 


VP - 43 


probele acuzatoare nu mă conving pe deplin - ceea ce e un 
eufemism. Asta o să justifice decizia. Cum aștept un pas greșit 
din partea ta, câinii mei o să te urmărească peste tot. E o 
atitudine credibilă. 

— Atunci de ce nu mă băgaţi direct în arest provizoriu? 

— Te vreau liber - sau, cel puţin, cât mai liber cu putință. Am 
nevoie de tine. Cred că, lăsându-te liber, cel puţin în aparenţă, 
încurc planurile criminalului. Așa că o să fie silit să reacționeze. 
Cum? Încă nu știu. Dar e posibil să încerce fie să te elimine - 
cine știe? Să fie vorba de o ură familială, de cineva supărat pe 
întreaga ta familie? -, fie să intre în contact cu tine, într-un fel 
sau altul. Oricum ar fi, faptul că te vede în libertate, cu probele 
pe care le-a acumulat totuși împotriva ta, o să-l intrige. Și o să-l 
forțeze să reacționeze - și, poate, să facă o greșeală. 

— Dar superiorii dumneavoastră nu sunt de acord? 

— Nu. Așadar depinde de mine să găsesc elemente în sprijinul 
ipotezelor mele. Dar nu am nimic deocamdată. Și, după părerea 
mea, nu ţinându-te în arest o să progresez. Punerea sub 
supraveghere este compromisul pe care l-ar accepta superiorii 
mei - cel puţin pentru o scurtă perioadă - și care o să-mi 
permită să acţionez. Și, la nevoie, să te protejez. Până aici, 
nimic deosebit. 

Polițistul tăcu un moment. 

— În schimb, mai excepţional este să avertizez persoana pe 
care o pun sub supraveghere, încheie el cu un zâmbet sarcastic. 

Un zâmbet de prădător, își spuse Julien. 

Dar acest prădător periculos, acest lup bătrân corcit cu urs 
era de partea lui. 

— Și biletul? Chiar era necesar? N-aţi fi putut să-mi spuneţi 
toate astea în biroul dumneavoastră? 

Hertling ridică din umeri. 

— Bănuiesc că e din cauza înclinaţiei mele spre melodramă. 

Schiţă un zâmbet de scuze. 

— Preferam să discutăm liniștit. Poate că devin paranoic... 
Dar era totodată cel mai bun mod de a te forţa să vii cu mine 
fără să pui întrebări. Pur și simplu n-aveam chef să-ţi răspund la 
comisariat. Incerc, în general, să evit să le explic suspecţilor 
metodele mele neacademice la două uși de biroul șefului meu. 

Julien se surprinse zâmbindu-i lui Herling, care ridică iar din 
umeri. 


VP - 44 


Vântul se domoli brusc. Uimitor de repede, lacul redeveni 
neted. 

— Când pot recupera corpul tatălui meu? 

— Mă așteptam la întrebarea asta. Nu înainte ca ancheta să 
se finalizeze - și să-ţi dovedească nevinovăția. Toate-s legate de 
acum. 

— Inţeleg. Mulţumesc, domnule comisar, pentru tot ce veți 
face. 

Julien aruncă chiștocul în lac. 

— O să-mi mulţumești când o să obțin un rezultat. Fiindcă, 
deocamdată, pe tine te pun în pericol. Iți asumi un risc, s-ar 
putea să încerce să te elimine. 

Hertling oftă. 

— Hai, cred că până la urmă vrei să vezi vila. 

— Da, aţi ghicit. Vreau s-o revăd. 

De data asta, Hertling își puse mâna enormă pe umărul lui 
Julien, ca pentru a-l avertiza că vin zile grele. 

Nu era nevoie s-o spună, Julien înţelesese foarte bine. 

Fără o vorbă, se întoarseră împreună la mașină. 

Deasupra lor, crengile plecate ale sălciilor rămâneau imobile. 


8. 


Peste nici cinci minute, ajungeau în faţa vilei. Hertling parcă 
vizavi, pe trotuarul care trecea pe lângă un șir de grădini urcând 
spre clădirile impunătoare ce dominau satul, drumul și lacul. 

Casa în care își petrecuse Julien copilăria se afla puţin mai jos 
faţă de nivelul drumului. Parcul cobora într-o pantă lină până la 
țărm. O poartă de fier forjat, dând direct în drumul care traversa 
satul de la un capăt la altul paralel cu lacul, interzicea accesul în 
grădină. Când se apropie, Julien descoperi sigiliile. Hertling le 
smulse cu o mișcare bruscă, iar bucăţile de ceară căzură pe 
grilaj provocând un mic clinchet pe metal. Apoi Hertling se dădu 
la o parte, pentru a-l lăsa pe Julien să intre în grădină. 

Abia trecu de poartă și pe Julien îl izbi un miros imposibil de 
identificat cu siguranţă. Un amestec de efluvii de primavară, de 
izuri râncede de lac și de lemn putred și de emanaţii în noaptea 
călduță ale pământului încălzit toată ziua de soarele strălucitor. 


VP - 45 


Era o prostie, dar Julien simţea că nimic nu se schimbase. 

Mergea spre intrare, cu Hertling în urma sa. Cu cât se apropia 
de ușă, cu atât pașii îi încetineau. 

În sfârșit, ajunse la canatul de lemn deschis la culoare. 

lar sigilii. 

Julien scoase mănunchiul de chei și introdusă una în yală. 
Hertling îl lăsă. Împinse batantul, care scârţâi foarte puţin la 
jumătatea mișcării, cum se și aștepta, de altfel. 

Sigiliile de ceară săriră. 

Era acasă, după trei ani de absenţă. 

— Pot să te aştept afară. Am lăsat lucrurile, în măsura 
posibilului, așa cum erau. Nu am luat decât strictul necesar 
pentru nevoile anchetei. 

Cuvintele lui Hertling se pierdură în liniștea vestibulului. Julien 
se mulţumi să aprindă lumina, fără să răspundă. 

Porni tăcut, spectru printre spectre, și rătăci prin casă până 
pierdu noţiunea timpului. Traversă livingul bine aranjat - parcă 
se simţea peste tot ecoul unei existenţe ordonate întrerupte 
brusc - ca să ajungă pe terasă. 

Aerul rece dinspre lac îl izbi în faţă când deschise ușa cu 
geam. Priveliștea care i se oferea era cea pe care tatăl său o 
contemplase în momentul morții, știa asta inconștient, fără ca 
Hertling să trebuiască să-i precizeze. 

Se aștepta să vadă o siluetă trasată cu creta pe dale, dar nu 
văzu nimic. Doar două bălți mari de sânge închegat, de un maro 
coagulat, în lumina care se revărsa din salon. 

Trebui să se sprijine cu amândouă mâinile de micul zid de 
piatră care delimita terasa. 

Nu vedea decât lacul negru și scânteierea neclară de pe malul 
opus. 

e 

Avea corpul greu. Mâinile sprijinite pe zidul de piatră care 
delimita terasa îl dureau, bratele îi erau deja reci și amortite. 

Aceasta fusese una dintre ultimele senzaţii ale tatălui său, 
această certitudine absolută puse stăpânire pe el. Julien știa că 
retrăiește, foarte clar, ultimele clipe ale celui care-l crescuse, 
educase, iubise. În plimbarea prin casă, trecuse prin ceața 
subţire care-l despărțea de tatăl lui; trăia, preț de o clipă, prin 
tatăl lui. 

Nu putea scăpa de acest sentiment macabru care rămânea 


VP - 46 


totuși neformulat în limburile minţii lui: trăia pur și simplu 
moartea părintelui său, în propriul lui trup. Acest vis cu ochii 
deschiși avea greutatea lucrurilor adevărate. 

Nu avea niciun sens și totuși așa se întâmpla. 

Ca și tatăl său înaintea lui, simţi o prezenţă în spate. 

O viaţă, asupra căruia nu avea niciun fel de control, o 
alteritate radicală se ridica în spatele lui. O voinţă independentă, 
complet liberă, se manifesta aproape de el, fără să o poată 
influenţa sau măcar înțelege. 

Încercă să se întoarcă și reuși doar după un lung efort, de 
parcă voinţa și corpul lui o luaseră pe două căi diferite. Avu 
pentru o clipă senzaţia că nu mai este decât un bloc de gheață, 
fără suplețe sau forţă, că creierul nu mai comandă decât 
imperfect. 

e 

Văzu în sfârșit că Hertling se află în spatele lui și vraja stranie 
care-l cuprinsese se rupse deodată. Redeveni el însuși. 

— Nu rămâne aici, e inutil. 

Hertling avea dreptate, Julien înţelegea asta. 

— Urc puţin în camera lui și vin. 

— Te aştept afară, repetă Hertling. 

Polițistul traversă livingul și se opri în cadrul ușii, cu spatele la 
Julien, care se întorcea încet, părăsind fără tragere de inimă 
terasa. 

O clipă mai târziu, un nor albastru îl înconjura deja pe Hertling 
în haloul de lumină crudă răspândită de becul de la intrare. 

Julien se apropie de scara din lemn masiv, pe care o urcă 
încet. A doua ușă pe dreapta. Camera tatălui său. Patul din lemn 
sumbru, simplu și impozant, în care, fără îndoială, fusese 
conceput. Patul în care tatăl și mama lui, pe care nici nu și-o mai 
amintea, făcuseră dragoste. Patul în care, apoi, tatăl său 
dormise singur, timp de aproape treizeci de ani. 

Patul care de acum nu avea să mai adăpostească niciun 
cuplu, în care nu avea să mai doarmă nimeni. 

Julien se pregătea să iasă din încăperea prea mare, prea 
goală în care mintea i se pierdea, lovindu-se la nesfârșit de 
pereţii reci, când privirea îi rămase agăţată de un detaliu. Nişte 
cărţi pe noptieră. Nu se putu abţine. 

Voia să afle ultimele lecturi ale tatălui său. 

Dostoievski. Crimă și pedeapsă. Crima, totuși, el o comisese 


VP - 47 


până la urmă, lăsându-și tatăl să îmbătrânească și să moară 
singur. Negustorul de nisip de E.T.A. Hoffmann. O poveste care 
întotdeauna îl înspăimântase la culme, fără motiv, până la 
maturitate. Nu-i plăcuse Hoffmann. Și nu știuse niciodată că, 
dimpotrivă, tatăl lui îl aprecia. 

Julien abandonă, renunțând să surprindă lecturile tatălui său, 
ca și cum și-ar fi dat seama deodată că săvârşeşte o indiscreţie 
grosolană - un act de pur voaiorism. 

Oricum, știa că aceste cărți nu-i pot spune nimic despre tatăl 
său. Nu puteau să-i vorbească decât despre el însuși. Și nu avea 
nevoie să i se vorbească despre el. 

Fără menajamente, îi puse înapoi pe Dostoievski și pe 
Hoffmann peste cartea următoare - un volum de Hermann 
Hesse, nici nu încercă să vadă care. 

Un carnețel cu copertă neagră, unsuroasă și uzată, alunecă 
pe covor. Căzuse din Negustorul de nisip. 

Julien ezită, apoi se aplecă. Luă carnețelul și îl răsfoi repede. 

Pagini  îngălbenite de vreme, majoritatea nescrise. 
Cincisprezece pe zece centimetri. La sfârșit, o listă de locuri 
căreia Julien nu-i înţelese semnificaţia. „Budapesta - Salzburg - 
Regensburg - Hallstatt - Munchen - Berg”. Acestor locuri le 
corespundeau date, cele mai vechi ajungând până la ultimii ani 
ai războiului și corespunzând Budapestei, și așa mai departe, în 
succesiune cronologică. Data cea mai recentă era mai veche de 
treizeci de ani. Totuși cerneala acestor cuvinte părea mult mai 
proaspătă decât suportul pe care fuseseră mâăzgălite. Restul 
carnețelului nu conţinea, la prima vedere, niciun indiciu. In cea 
mai mare parte, erau schiţe în creion - vederi urbane, cel mai 
adesea -, însoţite uneori de o dată. Și câteva acuarele. În mod 
evident, totul făcut de mâna tatălui său. Un hobby pe care fiul 
nu i-l cunoștea. 

Julien băgă mașinal carnetul în buzunarul interior al hainei și 
ieși definitiv din cameră. 

Hertling îl aștepta la intrare, în obișnuita lui ceață de tutun. 

— Hai, închide ușa și vino cu mine. Mai am câteva întrebări 
să-ți pun. Cel puţin aici o să fim liniștiți. 

— Vă urmez, domnule comisar. 

Julien încuie ușa vilei învârtind cheia de două ori. 

Nu era sigur că va mai reveni vreodată aici. 

— Ce vârstă avea exact tatăl dumneavoastră? Am citit, dar 


VP - 48 


am uitat informaţia asta. 

— Șaizeci și opt de ani, domnule comisar. Era născut în 1921. 

— l-aș fi dat mai mult... 

Hertling tăcu. 

— Și sigiliile? 

— Poftim. A, nu-i nicio problemă, o să sun din mașină ca să 
vină cineva să le pună înapoi. Oricum, acum nu mai are mare 
importanţă. 

Erau deja în mijlocul drumului, la câţiva metri de BMW-ul lui 
Hertling. Acesta părea să ezite în a aborda un subiect dificil. 
Julien aștepta. 

Fără să știe de ce, se hotărî să nu-i spună nimic lui Hertling 
despre carnet. De altfel, polițiștii care percheziționaseră vila cu 
siguranţă îl observaseră. Era imposibil să nu fi răsfoit cărţile de 
pe noptieră. lar dacă nu-l luaseră înseamnă că nu descoperiseră 
nimic folositor în el. 

— S-o lăsăm baltă, zise Hertling. Sunt obosit. Și tu, cu 
siguranţă. 

Julien ridică din umeri. Dimpotrivă, se simţea extrem de 
energic și de lucid, ţinând cont de cum se derulase ziua. 

— Te duc la Bayerischer Hof. Mâine o să luăm prânzul 
împreună, într-un loc discret. Pentru seara asta, să nu mi-o iei în 
nume de rău, dar mi-e destul. 

Urcară în mașină. Hertling demară în tăcere. 

e 

Treizeci de minute mai târziu, Hertling îl lăsa pe Julien în faţa 
Isartorului. Făcându-i un semn din cap în același timp amical și 
dezabuzat, porni în trombă. BMW-ul dispăru, înghiţit de trafic. 

Julien contemplă ceea ce rămăsese din vechea poartă a 
orașului și o luă cu pași iuți spre Marienplatz. 


9. 


— Domnule comisar! Am o informaţie care schimbă datele 
problemei. 

Inspectorul Hanspeter Schwarb alergă spre Hertling când 
acesta ieșea din lift. Sala cea mare a brigăzii părea în clocot. 
Hertling își privi adjunctul cu un aer interogator, fără să scoată o 


VP - 49 


vorbă. 

— Am vorbit cu vecinii lui Kelsen de la Freiburg, cum mi-aţi 
spus. Una dintre ele - Angelique Schaller, studentă la economie, 
din ce mi-a spus - confirmă că l-a văzut pe scara imobilului când 
trecuse de două și jumătate dimineaţa. Vorbea prost germana, 
dar a reușit să-mi precizeze că se întorcea de la o petrecere și 
că el ieșea, în mod evident, să ia aer înainte de culcare. Pare-se 
că i se întâmplă des. Se întâlnesc uneori în faţa clădirii la 
asemenea ore și schimbă câteva cuvinte. Totuși, în seara aia ea 
se afla deja pe palierul de la etajul doi când l-a văzut ieșind din 
apartamentul de la unu, iar el, după spusele ei, n-a observat-o. 
Ştie că lucrează adesea până târziu, așa că n-a fost surprinsă 
să-l vadă ieșind în acel moment al nopţii. Locuiește chiar 
deasupra și m-a asigurat că l-a auzit întorcându-se la vreo zece 
minute după ea. i 

Schwarb se opri gâfâind. Inalt și slab, afișa o expresie aproape 
dezamăgită, care-l făcu să zâmbească pe Hertling. 

— Deci, dacă Kelsen era la Freiburg la două jumate sau chiar 
la trei fără un sfert dimineaţa, ar fi greu să-și fi omorât tatăl la 
Berg trei ore mai târziu? 

— E prea scurt timpul, cred, recunoscu Schwarb. Dar rămâne 
posibil. 

— Haide, Schwarb, fii sincer! Mai ales că legistul, în raportul 
complet pe care l-am primit chiar înainte să plec, arată că 
împușcătura a precedat moartea cu peste două ore, ceea ce ne 
dă aproximativ ora cinci dimineaţa, poate chiar mai devreme. Îl 
vezi făcând drumul Freiburg-Minchen în atât de puţin timp? În 
două ore? 

— Nu păreți prea surprins, remarcă Schwarb pe un ton 
agasat. Discuţia de la Berg a dat vreun rezultat? 

— Nu-l credeam vinovat, răspunse Hertling, eludând cea de-a 
doua întrebare. 

— Pot să-i chem înapoi pe băieţii care fac filaj în fata 
hotelului? întrebă Schwarb, trăgând concluziile care se 
impuneau. 

— Nu. 

Privirea lui Hertling deveni deodată mai dură. Schwarb 
rămase interzis, cu mâna suspendată deasupra receptorului pe 
care voia să-l ridice. 

Maxilarul puternic al lui Hertling se crispă. 


VP - 50 


— Kelsen rămâne sub supraveghere. 

Hertling dispăru în biroul său, lăsându-l pe inspectorul 
Schwarb pradă unei dureroase incomprehensiuni. 

x kx * 

Când se trezi a doua zi dimineață, puțin înainte de ora șapte, 
primul reflex al lui Julien fu să arunce o privire spre 
Promenadeplatz de la fereastra camerei. Maşina banalizată 
care-l așteptase cu o seară înainte la intrarea hotelului 
dispăruse, însă doar ca să fie înlocuită de alta, asemănătoare și 
parcată aproximativ în același loc. Supravegherea ordonată de 
Hertling era într-adevăr efectivă - chiar dacă, vizibil, eficacitatea 
fusese privilegiată față de discreţie. Dacă, așa cum părea să 
gândească Hertling, criminalul ar fi încercat să intre în contact 
cu Julien, era puţin probabil să nu remarce supravegherea 
polițienească asupra acestuia. 

Julien ridică din umeri. În definitiv, nu credea că Hertling avea 
să obţină ceva printr-un astfel de procedeu. Și, între timp, el 
rămânea oficial suspectul numărul unu. Toate acestea din cauză 
că nu putea dovedi că nu pusese piciorul în Munchen de mai 
bine de trei ani. 

Ce căcat de nedescris. 

După un duș, Julien ieși din cameră. Ca și în ajun, evită sala 
unde se servea micul dejun. Ajuns în stradă, făcu un 
experiment. O luă spre Odeonsplatz, pe MaffeistraBe. După 
aproape o sută de metri, întoarse capul. Mașina demarase și îl 
urmărea de la distanţă. Discreţie asigurată. Ezită dacă să se 
ducă să-i întrebe pe cei doi amărâţi care-l filau dacă nu vor să 
bea o cafea cu el. In starea în care erau... Se abținu totuși, 
amintindu-și că nu ar trebui să fie la curent că este sub 
supraveghere. Se întrebă totuși dacă unei persoane neștiutoare 
i-ar lua mai mult sau mai puţin de zece minute ca să-și dea 
seama. Mai puţin, cu siguranţă. Jalnic. Chiar și în Derrick polițiștii 
păreau mai eficienţi - și ceva mai ingenioși. Ca să vezi, 
realitatea putea fi și mai descurajatoare decât cea mai 
deprimantă ficțiune. Hertling avea să fie pus, cu siguranță, în 
fața unei alegeri foarte simple: să-l bage la zdup, în lipsa unui 
vinovat mai credibil, sau să se pensioneze anticipat. 

La Garmisch sau în altă parte. 

Mânat de o intuiţie subită, Julien se opri, apoi făcu cale 
întoarsă. 


VP -51 


Nu era cu putință. 

De ce-i luase atât de mult să facă această legătură? 

Reveni în grabă la hotel. Mașina se opri când trecu pe lângă 
ea. Urcă în cameră cu toată viteza. Işi strânse lucrurile în mai 
puţin de un minut și jumătate și se repezi spre ieșire. 
Deschisese deja ușa de sticlă, cu geanta în mână, când observă 
mina năucită a recepţionerului. A, da, mai era un detaliu. 

Julien se îndreptă spre tejghea și, cu un aer vădit iritat, ceru 
nota. Uluit, recepţionerul o pregăti îndată. Julien plăti într-o 
clipită, învrednicindu-l pe funcţionarul descumpănit cu un 
zâmbet crispat și cu un bacșiș. Apoi plecă iar în fugă. 

Se opri pe treptele de la intrare, căutând din ochi, cu 
disperare, un taxi. 

Locul era gol. 

Injură și o luă iar la fugă înspre Theatinerstrafe, apoi spre 
Marienplatz. Spera ca acolo să găsească repede o mașină. lar 
Hertling și ceilalți să se ducă dracului. Inclusiv cei doi tâmpiţi din 
mașina gri - de fapt, mai ales ei. 

Nu mai avea nimic de făcut la Munchen. Știa bine unde 
trebuie să se ducă. 

Vechea imagine a pantelor împădurite și abrupte care plonjau 
într-un lac rece și albastru îi dansă o clipă prin faţa ochilor în 
timp ce fugea mâncând pământul. 

Cel puţin una dintre însemnările din carnet căpăta sens. 

Trebuia cât mai repede să treacă în Austria și să ajungă la 
Hallstatt. 

xxx 

— Kelsen a luat un taxi până la aeroport. De acolo a închiriat 
o mașină și a luat-o pe autostrada spre Salzburg. O să treacă 
graniţa în mai puţin de un sfert de oră. 

Ceasul de la comisariatul central arăta ora zece și treizeci și 
cinci de minute. Hertling se uită distrat la interlocutorul său, 
parcă pentru a-i da de înţeles că știrea îl interesează prea puţin. 

— Nu știe că nu mai este suspectat și totuși pleacă, murmură 
el. Știe sau a ghicit ceva ce noi nu știm. 

— Băieţii o să trebuiască să-l abandoneze la frontieră. N-avem 
nimic împotriva lui. Nimic ca să-i putem avertiza pe colegii 
austrieci. Kelsen e liber. 

Hertling oftă. 

— Aș fi vrut să-l revăd și să-l anunţ că acuzațiile împotriva lui 


VP - 52 


au fost retrase. 

— Înțelesese că-l bănuim? l-ai sugerat clar sau încercai una 
dintre manevrele tale întortocheate? 

Hertling nu răspunse la întrebarea care i se punea și se 
îndreptă spre biroul său. 

— Cred că încep să înţeleg... Supravegherea era un mod dea 
sta cu ochii pe el așteptând un pas greșit sau era o protecţie? 
Răspunde, Hertling! 

Hertling se opri, dar nu se întoarse. 

— Câte puţin din amândouă, domnule director. 

Ușa biroului se trânti violent. 


10. 


Autostrada defila repede, parcă înghițită cu lăcomie de 
mașina lui. Se apropia graniţa. lar Volkswagenul gri al îngerilor 
să-i păzitori continua să-l urmărească. Julien aștepta curios să le 
vadă reacţia. Aveau să încerce să-l intercepteze? Sau îl lăsau să 
părăsească teritoriul german? Sau, a treia posibilitate, continuau 
filajul pe teritoriul Austriei? Problema nu era lipsită de interes. 
Dar Julien nu simţea nicio încordare. 

Aștepta pur și simplu să vadă ce deznodământ se va contura. 

În cele din urmă, fu vorba de a doua opţiune. Julien văzu 
postul de vamă pe care-l ghicea în depărtare, până când îi 
distinse toate detaliile - împletirea de grinzi metalice pe 
deasupra autostrăzii. Reduse viteza și ajunse aproape la pas în 
faţa clădirilor triste. Funcţionarul se mulțumi să arunce un ochi 
la placa de înmatriculare, apoi, cu un aer obosit, îi făcu semn să 
treacă. Julien nu avusese timp să coboare de tot geamul. 
Redemară încet, făcându-i vameșului un semn rigid din cap. In 
oglinda retrovizoare văzu Volkswagenul, care se afla chiar în 
spatele său, trăgând pe dreapta, iar cei doi zbiri coborâră. Nişte 
vameși veniră la ei. Julien acceleră. Siluetele dispărură din 
câmpul său vizual. 

Trecuse. 

Nu se luase decizia de a fi arestat la frontieră. Asta însemna 
că Hertling reușise să mai câștige timp. Dar, cu siguranţă, poliţia 
austriacă fusese  prevenită. Trebuia să se aștepte ca 


VP-53 


supravegherea să fie reluată. Julien își promise să-i repereze cât 
mai repede pe noii săi însoțitori. Dar, până atunci, drumul spre 
Salzburg îi era deschis. 

După ce ocoli Salzburgul, Julien ieși de pe autostradă. Nu știa 
exact drumul spre Hallstatt. Singura dată când fusese acolo 
avea numai cinci sau șase ani. Mersese cu mașina, împreună cu 
tatăl său, care-i spusese că se duc să vadă „casa mamei”. Mai 
târziu, aflase că era vorba de o reședință deţinută de familia 
mamei sale, care, fiind singură la părinţi, o moștenise, înainte ca 
soțul ei s-o moștenească la rândul lui. Din ce înțelesese el, tatăl 
și mama sa petrecuseră acolo momente fericite înainte să se 
nască el. Presupunea că, de acum, casa aceea pe care și-o 
amintea clar este a lui. 

Tatăl lui îl adusese aici doar pentru o zi. Plecaseră devreme 
din München și se întoarseră când se înnopta. Încă de pe atunci 
înțelesese că revenirea în acest sanctuar fusese dureroasă 
pentru tatăl lui. De altfel, experiența nu fusese repetată. Dar el 
nu uitase. Există imagini care, fără motiv, rămân imprimate cu o 
claritate remarcabilă în memoria unui copil, imagini care îl 
însoțesc până la maturitate. Pentru Julien, imaginea lacului 
Hallstatt era una dintre acestea. Dar rămăsese un tablou fără 
titlu, o fotografie fără legendă. lar drumul până acolo i se 
ștersese cu totul din amintire. Astfel încât Julien ajunsese până 
la urmă să se îndoiască de existența acelui loc. Malul fără nume 
căpătase încetul cu încetul consistenţa unui vis, fragil ca o ceaţă 
și totuși imuabil ca o stâncă de granit cenușiu. lar în dimineața 
aceea își regăsise numele, într-un carneţel negru și uzat, pentru 
a-și relua locul în lumea lucrurilor reale. 

xxx 

Drumul domina unul dintre nenumăratele lacuri presărate prin 
Salzkammergut, giuvaere nenumărate ale unei podoabe de 
gigant împrăștiate în toate zările. Însă nu era cel după care 
umbla Julien. Cel pe care-l vedea, în caseta de bijuterii a unor 
coline line, printre pajiști și păduri, nu avea frumusețea frustă și 
fără concesii a celui pe care-l căuta. A celui pe care-l aștepta. 

Zărind un sat la capătul întinderii de apă, ieși de pe drumul 
principal. Avea nevoie de o hartă rutieră a regiunii sau măcar de 
niște indicaţii. Fuschl am See scria pe panoul de semnalizare. 
Julien parcă Audiul închiriat în minuscula piaţă a satului, unde 
reperase un chioșc care ar fi putut, cu siguranţă, să-i satisfacă 


VP - 54 


modestele pretenții. 

Peste nici cinci minute, Julien se întorcea la mașină, cu o hartă 
rutieră în mână. Așezându-se la volan, o desfăcu parţial și își 
trasă repede itinerariul. St. Gilgen, Bad Ischl, Hallstatt. Vreo oră 
de mers spre inima masivului Daschstein. Julien împături la loc 
harta și porni iar la drum, sub soare. 

Șoseaua pe care trebuia să o urmeze pentru a ajunge la 
Hallstatt străbătea o regiune pe care acum o descoperea. Carei 
se oferea pentru prima oară și îl fermeca. Munţii deveneau mai 
înalţi, pădurile, mai sumbre, argintul lacurilor, mai strălucitor - 
dar fără a lipsi peisajul de o formă stranie și îmbătătoare de 
blândețe. 

Julien trăia ca pe o eliberare această călătorie în partea cea 
mai profundă din Salzkammergut. Singur pe drumurile aproape 
pustii, se adâncea cu bucurie într-un ţinut necunoscut și 
fermecător, iar capul i se golea odată cu kilometrii. Se întrebă 
dacă această zonă minunată nu avea capacitatea de a-l face pe 
străinul care se aventura imprudent pe aici să-și uite toată 
existența trecută. Dacă era cu putinţă, cu atât mai bine! Să-și 
piardă memoria și identitatea nu-l speria. Dimpotrivă. 

Julien nu rezistă dorinţei de a se mai opri o dată, pe malul 
lacului Wolfgang. Își amintea că citise undeva despre St. Gilgen, 
unul dintre satele de care trecuse deja. Avea o legătură cu 
Mozart. Sau cu soţia lui. Sau poate cu sora lui. În sfârșit, poate 
că numele lacului nu venea de la compozitor. Sau poate că, în 
definitiv, nu avea nimic de-a face. 

Ghicea în față, în ceața ușoară a acestui sfârșit de dimineaţă, 
satul St. Wolfgang. Ca să ajungă acolo, ar fi trebuit să ocolească 
lacul. Nu avea timp. Dar își promise, urcând în mașină, că va 
reveni. Într-o zi. Poate. 

Dacă i s-ar lăsa timpul... 

Nu știa de ce acest gând îi trecu brusc prin minte. Dar 
înţelese că avea să-și amintească această clipă, așezat la volan, 
cu Wolfangsee în fața ochilor. De acum timpul îi era numărat. Și 
în această regiune stranie, unde timpul părea nu doar să se fi 
oprit, ci să fi dispărut pur și simplu, căpătă deodată această 
certitudine. Certitudine de care nu mai avea să scape. 

Înţelese, de asemenea, că în anii care-i mai rămâneau avea 
de dat socoteală. Cui? Habar n-avea. Dar asta făcea și mai 
puternică această convingere născută din spumele lacului. 


VP -55 


Libertatea lui era doar o amăgire. Fusese liber până atunci? Nu, 
trebuia să recunoască. Și nu avea să fie nici de acum înainte. 
Trebuia să se împace cu acest gând. 

Demară. 

xxx 

Șoseaua se derula în continuare. Trecuse de Bad Ischl, fără să 
oprească, cum ar fi vrut totuși, la Ka'servi/a, ruina moartă și 
goală de pe înălțimile micului oraș. Nu avea timp. 

Trebuia să ajungă la Hallstatt. 

xxx 

Șoseaua se ţinea de malul lacului, rece ca un ghețar. Pantele 
abrupte cădeau direct în apele întunecate, abia lăsând puţin loc 
șoselei asfaltate. Zade, pini și molizi se agăţau, încăpăţânați, de 
flancurile muntelui. In unele locuri, soarele amiezii nu ajungea 
să lumineze ţărmul. Această atmosferă de capăt al lumii, de 
unde orice blândeţe dispăruse iremediabil de astă dată, îl 
atingea pe Julien până-n adâncul inimii. Ajungea. 

Se succedau tunelurile, fiindcă relieful nu mai tolera niciun 
drum între apă și munte. 

Și, deodată, ieși la lumină. 

Hallstatt se odihnea pe mal, într-o adâncitură a muntelui, în 
lumina ireală care cobora din înălțimile îngheţate. Pe o culme al 
cărei nume nu-l știa mai era puţină zăpadă, albă și proaspătă. 
Intinderi îngheţate care respirau și a căror răsuflare încreţea 
unda sumbră și adormită a lacului. 

Hallstatt, pe care-l regăsise într-un carnet vechi, îl aștepta 
răbdător. 

e 

Parcă Audiul la ieșirea din sat și reveni pe jos spre centru. Din 
instinct, pașii îl conduseră pe niște străduţe până la biserica ce 
domina casele cochete înghesuite de-a lungul malului. Toate 
fațadele respirau calm, un calm reliefat de balcoanele cu flori și 
de obloanele proaspăt vopsite. Ziduri de piatră uscată susțineau 
micile grădini delicate, unde primăvara domnea deplin, ca un 
copil răsfățat în mijlocul jucăriilor împrăștiate. Panta făcea ca 
nicio fațadă să nu poată da altundeva decât spre lac, clădirile 
construite mai retras părând să se etajeze deasupra celor 
strânse pe țărm. Pădurea domina cătunul suspendat între apă și 
flancul muntelui. O cascadă vuia deasupra acoperișurilor în două 
ape, răspândind o ceaţă fină de stropi care se dilua în aerul 


VP - 56 


curat, aducând sub formă lichidă spre marginile lacului răcoarea 
deșerturilor minerale. 

Julien ajunse în fața bisericii. O altă clopotniţă se înălța, 
subţire, chiar la nivelul apei, mai jos. Probabil un templu luteran. 
Două locuri de cult pentru un sat atât de mic. Credinţa se ţinea 
tare la umbra muntelui. Clopotnița bisericii era un ciudat turn 
pătrat și îndesat, terminat cu un straniu acoperiș în mai multe 
ape. Julien hotări să intre în sanctuarul acestui sat de un farmec 
visător. 

De un alb imaculat, biserica era o bijuterie a goticului târziu. 
Două naosuri paralele cu bolți ogivale care dădeau într-un dublu 
cor luminos ce surplomba lacul. Două tripticuri aurite de 
dimensiuni impunătoare își înălțau unul lângă altul îndrăzneţele 
și tăioasele linii gotice. Julien se așeză pe una dintre băncile de 
lemn deschis la culoare și se impregnă de această ambianță 
senină, albă și caldă. 

Tresări când, în spatele lui, orga începu răsunător o piesă de 
Bach. O compoziţie la care Julien ţinea în mod deosebit. Timp de 
cinci minute, Julien se lăsă purtat de virtuozitatea organistului. 
Când sunetul se stinse sub bolți, se ridică și porni spre ieșire. 
Organistul, care cobora în același timp, îl întâlni la ușă. 

Era un om scund care probabil că se apropia de șaptezeci și 
cinci de ani, gârbovit și slab, cu mâini albe și uimitor de tinere. 
Era chel și purta o barbă scurtă și îngrijită care se confunda cu 
coroana de păr nins care-i cuprindea craniul. Ochii îi erau voalați 
de o cataractă puternică - ochi aproape orbi. 

Organistul îl salută politicos pe Julien, care se grăbi să-l 
felicite. 

— Cunoști, desigur, bucata asta? îl întrebă bătrânul. 

— Desigur, îi răspunse Julien zâmbind. Este sinfonia din Valet 
will ich dir geben de Bach. 

— Bine, zise bătrânul, ca un specialist care se bucură să 
întâlnească un adevărat cunoscător. Bine, tinere. 

— Nu chiar așa tânăr, să nu credeţi asta! preciză Julien, 
zâmbind din nou. Chiar dacă, la vârsta mea, începi să te bucuri 
când lumea te întinerește... 

— Așadar îţi place Bach? continuă bătrânul fără să bage de 
seamă întreruperea. Un om căruia îi place Bach nu poate fi 
fundamental rău. 

— Ah. Credeţi? 


VP - 57 


— Sunt sigur. 

După această constatare ciudată, bătrânul tăcu un moment. 

— Nu ești de pe-aici. Turist? Cu fiecare an vin tot mai 
devreme în sezon... 

— Nu chiar. Am venit să fac... un pelerinaj. 

Fără să știe de ce, Julien răspundea cu o sinceritate totală la 
întrebările organistului. 

— Am venit să văd casa mamei mele. 

— Cum o cheamă? 

— A murit. De mult. 

— Eu trăiesc de mult, răspunse maliţios bătrânul. Poate că 
numele ei o să-mi evoce ceva. N-am plecat niciodată din 
Hallstatt în prea lunga mea existenţă, adăugă el cu un amestec 
de mândrie și resemnare. 

— Da, poate... murmură Julien. Se numea Clara. Clara Hora. 

În faţa tăcerii bătrânului, adăugă: 

— Era de origine maghiară, dar familia ei locuia la Praga de 
mai multe generaţii. Dar poate că numele ăsta nu vă spune 
nimic. După căsătorie, a locuit aici, cred, un an întreg cu tatăl 
meu. În a doua jumătate a anilor '50. 

Bătrânul organist își încreți pleoapele. 

— Care este numele de familiei al tatălui dumitale - și deci al 
dumitale? 

— Von Kelsen. Maximilian von Kelsen. lar pe mine mă cheamă 
Julien, nu m-am prezentat. 

O licărire se aprinse în privirea aproape stinsă a bătrânului. 

— Da, familia Hora, îi ţin minte. Și pe fata lor, desigur. S-au 
mutat aici în iarna 38-39. Când lucrurile mergeau rău pentru ei 
în Cehoslovacia, îmi închipui. Dar casa le aparţinea deja de mult. 
Fata avea șapte ani sau cam așa. 

— Aţi cunoscut-o pe mama mea? 

— Cunoscut e, poate, exagerat spus. Dar da, mi-o amintesc. 

— Chiar șapte ani avea. 

— Au stat aici în timpul războiului. Apoi, după 1945, ea a 
plecat, cred că la studii. De parcă fetele se trimit la studii! Nu i- 
ar fi fost mai bine aici? Să cunoască un tânăr din sat? Un om 
simplu? Cumsecade? 

— E o părere... zise Julien prudent, dornic să-l audă pe bătrân 
vorbindu-i în continuare despre cea pe care el nu o cunoscuse 
niciodată. 


VP -58 


— Cu tot respectul pentru dumneata - și pentru tatăl 
dumitale. 

— Desigur. 

— De altminteri, cu el s-a întors aici. În anii cincizeci, fără 
îndoială, dacă așa spui - am o proastă memorie a datelor. Dar 
țin minte feţele! Și nume, bineînţeles... 

— Bineînţeles. 

— Când a plecat era o copilă. Când s-a întors era deja femeie, 
zise bătrânelul cu un aer grav. Și o femeie frumoasă. Îi semeni, 
de altfel... 

Bătrânul își apropie ochii bolnavi de chipul lui Julien, care se 
gândi că distanţa necesară derulării echilibrate a conversaţiei se 
reducea îngrijorător. 

— Da, îi semeni mult. Pe tatăl dumitale nu mi-l amintesc bine. 
Nici n-a rămas mult aici. Au plecat destul de repede la oraș. La 
Salzburg, cred. Sau poate la Munchen. Domnul era bavarez, 
adăugă el cu acreală, ca și cum asta ar fi explicat totul. 

— La Munchen, da, întâi în centru, apoi într-un mic sat de la 
periferia sudică. Pe malul unui lac, ca și aici. Dar fără munţi. 

Julien tăcu, dându-și după ureche o șuviţță puţin prea lungă. 
leșiră amândoi, în cimitirul care, lângă biserică, era ca un balcon 
cu vedea spre lac. Malul opus era deja înecat într-un întuneric 
albăstrui. De partea aceasta a lacului, pădurea cobora până la 
apă. Malul acesta era sălbatic și pustiu. 

— Crezi în Dumnezeu, băiete? 

Julien fu luat prin surprindere de întrebare. Se gândi un 
moment ce răspuns să dea curioasei chestionări. 

— Mă tem că nu, bunicule. Am trăit deja prea mult ca să mai 
pot crede - dacă am avut vreodată o înclinaţie. 

— Toţi avem înclinația să credem. 

— Poate că da. Dar nu cred. Nu cred în nimic. 

— Dar îţi place Bach. Un mare credincios. 

— Dacă vreţi. Dar ce-mi place la el e muzica, nu profesiunile 
de credinţă. 

— Dar crezi că ar fi compus această muzică dacă nu ar fi 
crezut? 

Julien preferă să lase întrebarea în suspans. 

Bătrânul nu insistă. 

— Vino, o să-ţi arăt casa mamei dumitale. E foarte aproape. 

Julien, renunțând să se mai mire, o luă în urma noului său 


VP -59 


ghid, un Caron improbabil în mijlocul unui cimitir cu flori și cruci 
de lemn. 


11. 


— N-am fost sincer cu dumneata. Ti-am cunoscut destul de 
bine părinţii, în anul pe care l-au petrecut aici după căsătorie. 
Eram cel mai apropiat vecin al lor. lar când au plecat la oraș mie 
mi-au lăsat cheile casei. 

Bătrânul mergea înaintea lui Julien pe o cărăruie care urca pe 
panta muntelui spre două clădiri aflate ceva mai sus de biserică. 
Julien avu impresia că cea mai mică era o dependinţă a celei 
mai mari - locuinţa grădinarului sau ceva de genul acesta. Era 
limpede că acolo locuia organistul, care-l invită într-o cameră de 
zi cu pereţi de lemn și un farmec desuet. Julien inspiră mirosul 
rece și vanilat al unui tutun olandez tare. Mobilele de lemn brut, 
încărcate cu fotografii și bibelouri, păreau înghesuite în salonul 
spre care dădea o veche bucătărie aranjată în jurul unei sobe cu 
lemne. 

— Scuză dezordinea, dar de când a murit nevastă-mea... 

Nu-și termină fraza și se îndreptă spre un panou de lemn pe 
care atârna un număr impresionant de chei. Lui Julien i se păru 
că bătrânul este nedrept cu sine - ar fi vrut el ca apartamentul 
lui să fie atât de curat de praf ca salonul organistului. 

— Întotdeauna m-am ocupat de grădina casei părinţilor 
dumitale, continuă acesta, compensând prin volubilitate tăcerea 
lui Julien. De altfel, și acum fac asta. Nu mai e ușor ca pe 
vremuri, dar asta e. Bei ceva? Am cafea pe foc. Sau, mai bine, 
ceva mai tare? Nu-i prea devreme să ne îngăduim o mică 
plăcere... 

Julien se strâmbă. Amintirea exceselor din ajun încă era 
cruntă, deși durerea de cap dispăruse de mult. 

— Nu, mulţumesc. Nu vreau să vă deranjez. 

— Dar nu mă deranjezi! Crezi că am prea multe ocupaţii la 
vârsta mea? Ba chiar parohia a angajat alt organist, îţi dai 
seama? continuă el cu o amărăciune vizibilă. Un tânăr idiot abia 
ieșit de pe băncile conservatorului, cu o mutră de seminarist 
constipat. Care habar n-are - parcă ar cânta cu mănuși. Și 


VP - 60 


aiuritul ăsta a avut chiar pretenţia să-mi ceară să nu mai 
folosesc orga. Cică-l împiedicam să exerseze. Rahaturi! Oh, 
pardon, domnule. 

— Macht nichts?. 

— Ştie că eu cânt mai bine decât el, chiar dacă n-am făcut 
conservatorul. 

Bătrânul zâmbi cu toți dinții galbeni, dezarmant prin 
sinceritate chiar și în fanfaronada lui. Julien își spuse că, la urma 
urmei, avea o idee corectă despre talentul și virtuozitatea lui, 
ambele foarte reale. 

— Voi, tinerii, sunteți câteodată de o aroganță... continuă 
neobositul bătrân. Nu spun asta despre dumneata, bineînțeles. 
Din fericire, preotul, care e un om cumsecade - poate nu prea 
deștept, dar drept și cinstit l-a pus la locul lui. De atunci mă lasă 
în pace - organistul, nu preotul. Mă rog, cum obișnuiesc eu să 
spun, oricum nu există decât doi organiști buni în tot landul. 
Celălalt practică la Linz. 

Julien își stăpâni un zâmbet. Replica valora greutatea ei în 
aur. 

— Bine, de vreme ce pari să ai disciplina unui cistercian, să 
trecem peste etapa paharului și să urcăm la casă. 

— Îmi pare rău, n-am vrut să vă jignesc... 

— Prea târziu, răspunse bătrânul zâmbind din nou. Dar înțeleg 
că un pelerinaj nu se stropește. Vino. 

leșiră. Atunci remarcă Julien pe o alee din cimitir, mai jos, o 
femeie care părea să se uite la ei. Fără să-i acorde prea multă 
atenţie, Julien observă că era încă destul de tânără - poate de 
vârsta lui - și de o frumusețe deosebită. O frumuseţe care l-ar fi 
făcut, poate, să se întoarcă pe stradă, se gândi el mai târziu. 
Când ea își îndreptă ochii spre lac, ghicind, fără îndoială, că este 
privită, Julien îi zări profilul în lumina caldă a amiezii. Un nas 
foarte fin, ușor coroiat, o bărbie semeaţă cu profil fin - un profil 
grec, cum se spunea într-o vreme -, pomeți conturaţi delicat în 
mișcarea unei fețe care se ferea. Julien, care totuși nu o văzuse 
mai mult de o fracțiune de secundă - această fracțiune de 
secundă era destul să-i aducă în minte imaginea unei Lorelei în 
mantie lungă și cenușie înălțându-se pe apele sumbre ale lacului 
-, reveni imediat cu privirea la ghidul său, care începuse un nou 
discurs foarte avântat și punctat cu viguroase mișcări din cap. 


4 — Nicio problemă (în germană în original) (n.tr.). 
VP-61 


— ... Ei bine, știi ce mi-a răspuns? Cred că mai bine nici nu-ţi 
spun. 

— Cum vreţi dumneavoastră... zise Julien, căruia îi scăpase 
chiar și subiectul acestei furioase diatribe. 

— Ştii, prostia, dacă e o tară la nivel individual, la nivel 
societal e o necesitate, continuă organistul, aproape fără să 
respire. Fără ea lumea ar fi nefericită, iar oamenii, deveniți prea 
conștienți de biata lor insignifianţă, ar fi pierduţi. 

— O idee a preotului dumneavoastră? 

— A băcanului meu. 

— Dacă mă mut aici vreodată, mă gândesc serios să mă 
aprovizionez de la el. 

— Într-adevăr, spune uneori lucruri foarte înțelepte - când nu 
e nevastă-sa prin preajmă. Soţiile sunt adesea castratoare. 

Julien se feri să-l întrebe dacă conţinutul acestei din urmă 
apoftegme rezultă dintr-o reflecţie asupra experienței sale 
personale. De altfel, ajungeau la ușa casei. 

Zidurile de la parter erau acoperite cu o tencuială albă și 
grosolană; cei de la etaje erau din lemn vechi, brăzdat de riduri 
ca feţele anumitor pescari din mările calde: de departe, păreau 
aproape negri. Verdele decolorat al obloanelor dădea o oarecare 
unitate fațadei, care se ridica pe fundalul pădurii dese. Clădirea 
domina satul, singură în mijlocul foioaselor, amenințătoare prin 
izolarea și semeţia ei, și totuși frumoasă. 

Balcoane cu bare sculptate înconjurau primul și al doilea etaj. 
Fără flori, erau totuși austere ca niște drumuri de strajă. Casa 
era magnifică, dar rece. 

Sculptură perfectă înghețată în marmură, netedă în zilele cu 
ploaie. 

Pe Julien îl străbătu un frison. ÎI intimida. 

— E o proprietate frumoasă, fără îndoială. Dar mai bine ar fi 
să fie locuită... remarcă organistul. 

Julien îi dădea dreptate. 

Bătrânul descuie ușa de la intrare cu ajutorul unei chei 
strălucitor de noi. 

— Am schimbat toate încuietorile anul trecut. Cele vechi ar fi 
fost bucuria hotilor. Cu astea, n-au decât să vină. 

Julien se îndoia serios că malurile lacului Hallstatt erau centre 
notorii de insecuritate, dar se mulțumi să zâmbească fără o 
vorbă. Bătrânul împinse ușa și se întoarse spre el. 


VP - 62 


— Poftim, îţi las astea, zise el întinzându-i un set de trei chei. 
Asta e de la ușa de la intrare, asta de la pivniţă, în stânga casei, 
iar asta de la debaraua din spate. Poţi să le lași la mine când 
cobori. Sau să le păstrezi, că mai am. La urma urmei, dumitale 
trebuie să-ţi revină acum, nu - acum, că părinţii dumitale au 
decedat? 

Julien tresări. 

— De unde știți? 

— Lucrurile astea se ghicesc, băiete. Mai ales când auzi de 
pelerinaj... _ 

Julien se destinse. Intr-adevăr, nu trebuia să fii vrăjitor ca să 
ghicești. 

— Îmi închipui că da. 

Luă mănunchiul de chei cu un fel de regret. 

— vă mulțumesc pentru tot. Și mai ales pentru că m-aţi adus 
aici. 

— La revedere, tinere prieten - nu mai treci pe la mine, nu-i 
așa? întrebă organistul, pentru care răspunsul părea 
neîndoielnic. 

— Nu, nu cred. 

— Atunci, Domnul cu tine! E o formulă cam afectată, dar 
exprimă perfect ceea ce gândesc. Chiar dacă dumneata nu crezi 
în nimic, pare-se. Sau, cel puţin, ești convins că nu crezi în 
nimic. 

Bătrânul îi făcu din ochi complice lui Julien. 

— Poate că sunt doar convins... recunoscu Julien cu lehamite, 
acceptând ideea că de acum, fie că voia sau nu, era cât se 
poate de firesc să dezbată despre credinţa - sau necredinţa - lui 
cu un moșneag pe care-l cunoștea doar de o jumătate de oră. 

Și pe care, își dădu seama deodată, nici nu știa cum îl 
cheamă. 

— Toţi credem în ceva - altfel, de ce ne-am mai scula 
dimineața? Dumneata știi, cu siguranţă, de ce te scoli în fiecare 
dimineață. 

— Nu sunt sigur. 

— Fiindcă crezi. Sau ce vrei să-mi spui. Gândește-te și-ai să 
vezi. Toţi avem un ideal care ne susţine. 

— Și pentru cei care nu cred în Dumnezeu ca dumneavoastră 
- și încă și mai puţin în om? 

— Ei bine... rămâne diavolul. 


VP - 63 


Cu aceste cuvinte ciudate, plecă aproape ţopăind înspre casa 
lui, ca un mic gnom, întorcându-se ca să-i facă un semn cu 
mâna lui Julien, care se simţi brusc stingher. 

Bătrânul dispăru la cotitura cărării. 

Organistul, vorbele lui dezlânate și dispariţia lui subită îl 
destabilizaseră pe Julien. Bătrânul faun care-l călăuzea prin 
această lume magică îl părăsise deodată, fără motiv, în inima 
neagră a pădurii. Parcă fusese doar un miraj, o mică fiinţă 
supranaturală, trăitoare pe niște meleaguri de la limitele vagi 
ale realităţii și visului. Hotărât lucru, Hallstatt trezea și 
imaginaţia celor mai lipsiţi de fantezie oameni. 

Julien își spuse că nu poate da înapoi. Venise să se confrunte 
cu locul acesta, să se asigure că amintirea și realitatea 
concordă. Venise ca să înţeleagă moartea tatălui său - chiar 
dacă nu știa ce poate afla până la urmă în casa aceasta. Venise 
din cauza unui carneţel negru. Poate că venise, pur și simplu, ca 
să cunoască locul unde părinții lui fuseseră, probabil, fericiţi. 

Se adună deci, scoțând involuntar un lung oftat, și deschise 
complet ușa. Un val de lumină pătrunse în interior. Julien se mai 
întoarse o dată, contemplând lacul neted ca o baltă de ulei sub 
soarele amiezii, în mijlocul casetei lui de păduri întunecate și de 
pante povârnite. În sfârșit, intră. 

li luă un timp până când ochii i se deprinseră cu penumbra 
care domnea în holul de la intrare. Puțin câte puţin, detaliile 
ieșiră din umbra care le învăluia. Fotografii alb-negru, înrămate, 
erau agăţate pe pereții culoarului. Mobilele din salonul spaţios 
care se deschidea în faţa lui erau acoperite cu huse și pânze gri. 
O fotografie îi atrase atenţia, la capătul culoarului. Înfăţișă un 
cuplu îmbrățișat în faţa casei. 

O femeie brunetă, care râdea spre obiectiv. 

Un bărbat care semăna cu el. 

Părinţii lui. 

Julien intră în salon ca să scape de puterea de atracţie a 
acestei imagini încremenite a părinţilor lui. Totul era acoperit cu 
un strat subţire de praf, iar mobilele, sub husele lor, erau doar 
niște siluete imprecise în întuneric. Înainta printre giulgiurile 
unor vieţi dispărute. 

Julien își dădu deodată seama de un amănunt care-l marcase 
inconștient încă de la intrarea în clădire. Un miros. Un parfum 
femeiesc, pe care nu l-ar fi putut defini. O mireasmă deopotrivă 


VP - 64 


delicată și persistentă, ameţitoare, care-l însoţise pe tot traseul 
de la ușă. 

Cineva fusese în acest salon înaintea lui. O femeie venise 
recent aici. 

Obloanele ferestrelor nu lăsau să pătrundă decât raze de 
lumină, abia cât să te descurci prin încăpere. Într-o asemenea 
penumbră era cu neputinţă să distingă vreo urmă de pași în 
praful de pe jos. Intrigat, Julien reveni pe culoar și văzu în 
dreapta o scară, destul de lată, care ducea la etaj. 

Mirosul îl însoțea în continuare. 

Ajuns pe palierul etajului întâi, Julien se grăbi să deschidă 
obloanele ușii-fereastră care dădea spre balcon. Lumina deveni 
brusc abundentă, subliniind pe jos urmele pașilor lui pe covorul 
de praf alb. Și, spre uimirea lui crescândă, alte urme, mai mici, 
care păreau ceva mai vechi - aveau cel mult câteva zile. Să fi 
fost urmele organistului? | se întâmpla să intre în casă? Julien 
avu imediat impresia clară că nu poate fi vorba de bătrânul 
vecin. Pradă unui straniu sentiment de neînțelegere și de 
curiozitate amestecată cu frica tot mai mare, se uită împrejur în 
lumina caldă care pătrundea prin fereastra deschisă. În dreapta, 
o ușă masivă se vedea decupându-se în penumbra din capătul 
palierului. Se îndreptă spre ea și o deschise pentru orice 
eventualitate. 

Încăperea pe care o descoperi era mare. Începu deschizând și 
aici obloanele celei mai apropiate ferestre. Era un soi de 
bibliotecă. Sau sală de lucru. Pe trei laturi se întindeau până la 
tavan rafturi pline de cărţi. Pe cea de-a patra, trei ferestre mari 
dădeau spre lac. Julien deschise toate obloanele, ca să dea 
camerei luminozitatea originală. Efectul era impresionant. Își 
dădu seama că era camera pe care dintotdeauna visase s-o 
ocupe, împlinirea unui vis uitat, împins în unghere întunecate 
ale memoriei. Vederea spre lac era pur și simplu splendidă, în 
timp ce lumina părea să curgă pe podea ca un râu de aramă 
topită. Malul oriental al lacului se oferea privirii sale într-un 
delicat joc de umbre și lumini, albastrul verzui al pantelor 
împădurite aproape confundându-se cu nuanțele doar puţin mai 
închise ale apei reci. 

Julien luă loc în fotoliul care trona în spatele mesei de lucru, 
aflată în centrul spaţiului, cu faţa la fereastră. Așezându-se, 
văzu ultimele acoperișuri ale satului dispărând definitiv din 


VP - 65 


câmpul său vizual. De la această masă, lumea se limita la o 
imensitate lichidă și rece în adâncitura pantelor albastre ale 
muntelui. Julien trase, unul după altul, sertarele biroului. Nu 
conţineau decât obiecte mărunte - creioane și stilouri, foi goale 
și îngălbenite, un cuţit de tăiat hârtia, câteva fotografii la care 
Julien nu avu curaj să se uite. Ca și cu o zi înainte la Berg, ezita 
să scotocească precum un hoitar înfometat prin rămășițele unei 
existențe moarte. Și, în ultimul moment, șovăiala se transforma 
în certitudine: nu se cuvenea să scormonească sălbatic 
pământul unei vieţi care, în definitiv, nu era a lui. 

In ultimul sertar pe care-l deschise mașinal, în speranţa că va 
găsi un răspuns care cu siguranţă nu se afla acolo - și pe care 
oricum nu l-ar fi lăsat inima să-l caute -, descoperi un pistol, 
învelit prost într-o eșarfă de mătase stacojie. Un Walther P38. 

Julien luă arma în mână. 

Incărcătorul era gol, dar șase cartușe se rostogoliseră în 
fundul sertarului. Şase, deși încărcătorul conţinea în mod normal 
opt. Un parabellum de nouă milimetri. Un calibru destul de 
frecvent, dar și cel care-l ucisese pe tatăl lui. 

Julien ezită, apoi ambală cu grijă pistolul, muniţia și 
încărcătorul în eșarfă și îl puse în buzunarul impermeabilului. 
Simţi pe picior greutatea armei. 

Gândindu-se mai bine, știu perfect ce va face cu el. 

Tatăl său deținuse o armă pe care nu i-o arătase niciodată, 
care rămăsese ascunsă în adâncul adormirii de la Hallstatt. Dar 
sunase ora trezirii. Dacă ucigașul tatălui său avea să-i iasă în 
cale, cu această armă avea să-și găsească moartea. 

Și n-au decât Hertling sau oricine i s-ar fi pus în această cale. 

Julien se ridică în grabă, cu mâna vârâtă adânc în buzunar și 
strângând pachetul format din browningul și încărcătorul învelite 
în mătase. Făcu încet turul încăperii, plimbându-se de-a lungul 
rafturilor bibliotecii. Aflase ceva la Hallstatt? Nu prea. 

Se opri în faţa unei ediții complete în franceză a operelor lui 
Victor Hugo. Tatăl lui vorbea în mod curent franțuzește și cu el 
învățase Julien această limbă. Tatăl lui îi spusese că era și limba 
în care vorbea cel mai adesea cu mama lui. 

Contemplă legătura Ultimei zile a unui condamnat la moarte, 
pe care o scosese pe jumătate de pe raft. Cu un nou oftat, puse 
cartea la loc. 

Sub operele lui Hugo se aliniau la perfecţie cotoarele a vreo 


VP - 66 


douăzeci de volume din colecţia P/eiade, liniile subţiri și 
strălucitoare întinzându-se orizontal de la o copertă la alta, ca 
brazdele paralele ale unui câmp sub un plug de aur. 

Julien se apropie. Această simetrie atât de desăvârșită îl 
intriga - volumele de pe celelalte rafturi erau departe de a fi 
atât de ordonate. Mașinal, întinse mâna după volumul conţinând 
Poeziile complete ale lui Verlaine. Nu reuși să-l scoată de pe 
raft, atât de strânse unele în altele păreau cărţile. În plus, 
înălţimea acestui raft abia dacă o depășea pe cea a volumelor 
așezate pe el - totuși acest raft mai scund se întindea uniform 
pe cele trei laturi ale camerei -, astfel încât era imposibil, chiar 
pentru a apuca unul, să-ţi strecori degetul în spaţiul dintre carte 
și raftul de deasupra. Insistă, înverșunându-se asupra volumului 
pe care încerca să-l desprindă. Deodată, cu un declic metalic, 
toate volumele din P/eiade, care umpleau singure raftul, 
avansară până la marginea acestuia, adică zece centimetri cel 
puţin. Surprins, Julien constată că volumele erau parcă lipite 
între ele și formau un singur bloc compact într-un fel de 
compartiment delimitat de cei doi pereți de lemn care se înălțau 
vertical de la podea până la tavan și de etajerele transversale 
de dedesubt și deasupra. 

Julien apucă rândul de coperţi - douăzeci și patru de volume, 
mai exact, puse unul lângă altul - și îl trase în afară. Era, de 
fapt, o scândură pe care fuseseră lipite cu grijă cotoarele celor 
douăzeci și patru de volume. Julien întoarse încet scândura din 
mână. La fiecare extremitate, pe partea interioară, distinse un 
mic dispozitiv metalic care părea să se adapteze unui mecanism 
fixat pe pereţii laterali ai bibliotecii. O bară metalică se întindea 
pe toată lungimea interioară a scândurii. În locul corespunzând 
cotorului Poeziilor complete, această bară trecea printr-un 
suport fixat în lemn și prevăzut cu un arc. Din întâmplare, Julien 
apăsase pe singura pseudo-carte care putea declanșa 
deschiderea compartimentului. 

Puse delicat scândura pe birou și începu să scotocească prin 
ascunzătoarea scoasă la lumină. Aceasta avea forma raftului în 
care fusese amenajată, dar se dovedea mai adâncă - se 
prelungea în grosimea zidului. Nu conţinea decât trei cutii vechi 
de pantofi, pe care Julien le aduse una câte una pe masa de 
lucru. 

Deschise una la întâmplare. Conţinea numai fotografii. De 


VP - 67 


data aceasta, Julien nu mai ezită și scoase câteva. Una dintre 
ele scăpă din pachetul pe care-l puse pe masă și căzu ușor pe 
covorul gros. Imaginea îl privea de jos, din mijlocul unui mic nor 
de praf care juca în lumină. 

Julien se aplecă și i se făcu deodată greata. Scânteierea miilor 
de oglinzi mici de pe valurile lacului începu să danseze și să se 
amestece în faţa ochilor lui, pentru a dispărea apoi în fundul 
unui puț negru. 

Tatăl său, frumos ca un semizeu arian, cu talia subţire strânsă 
într-o uniformă sumbră, îl privea zâmbind în alb-negru, erou 
tenebros ieșit dintr-o legendă scandinavă, un tânăr întărit de 
certitudini pe care el nu le putuse simţi niciodată. 

Trebuie să fi avut pe atunci vreo douăzeci și trei de ani. 

Era sigur pe el și pe puterea tinereţii lui. 

lar pe braț, infama brasardă marcată cu svastică. 


VP - 68 


PARTEA A DOUA 


Confutatis maledictis 


MIERCURI, 28 APRILIE 1989 - SÂMBĂTĂ, 6 MAI 1989 


1. 


— Nu ești în apele tale, Julien. Nu mă minți. 

O șapă de plumb căzuse peste Freiburg. De trei zile, un cer gri 
apăsa cu toată greutatea peste oraș, strivind casele și oamenii, 
zdrobind spiritele. Aerul, imobil, redevenise rece, iar primăvara, 
după o ezitare, părea că a hotărât să-și încerce până la urmă 
șansa în altă parte. 

Sub umbra neagră a norilor groși, clădirea Misericorde își 
profila liniile dure, siluetă amenințătoare dominând orașul. Mai 
jos, clopotniţe și frontoane păreau să arate spre golul cerului ca 
niște degete acuzatoare. Turnul Henric, vestigiu izolat ale 
vechilor fortificaţii ale orașului, se decupa, masiv și inutil, pe 
fundalul de cenușiu și de tristețe. 

Pe terasa care ocupa acoperișul restaurantului universitar, 
Julien și Maxime stăteau în picioare, cu câte un pahar de cafea 
în mână, contemplând calea ferată care se afunda într-un tunel 
întunecos chiar sub picioarele lor. 

Julien făcu câţiva pași, pentru a se plasa în faţa tabloului mai 
puţin deprimant al fostului Spital al Burghezilor, cu peluzele 
îngrijite și pinaclul lui. Aruncă paharul într-un coș și se mai 
apropie puţin. Colegul său Maxime îl urmă. 

— Nu mă minţi. 

Julien nu putea să nege, nu mai era chiar același după 
întoarcerea de la Hallstatt sâmbăta trecută. 

Făcuse drumul fără oprire și ajunsese la Freiburg noaptea 
târziu. Dormise toată ziua duminică și se trezise abia pe la opt 
seara. Timp de douăzeci și patru de ore, pe drum și în somn, 
reușise astfel să nu se mai gândească la nimic. 


VP - 69 


Dar aceste douăzeci și patru de ore fuseseră doar un răgaz pe 
care i-l oferise conștiința lui depășită de evenimente, un leșin 
temporar al minţii lui, care căuta în întunericul uitării totale 
mijloacele de a înfrunta chipul unei realități căreia i se 
sustrăsese din simplu instinct de supravieţuire. Această fugă în 
vid a conștiinței sale îi putea permite să încaseze lovitura; nu-l 
putea ajuta să înveţe să trăiască cu această nouă imagine a 
tatălui său. 

Până la urmă voise și putuse să iasă dintr-un somn adânc, să 
privească adevărul fără a-și feri ochii. Tatăl lui, tânăr surăzător, 
servise ca ofițer în Waffen-SS. Şi, cu siguranţă, comisese acte a 
căror natură nici măcar nu dorea să o cunoască. Cu zâmbetul pe 
buze. Cu toată viaţa înainte. Oferită. 

Tatăl lui fusese un călău. 

lar el trebuia să trăiască în continuare cu această certitudine. 

— Julien, te rog, spune ceva! 

Julien pur și simplu nu reușea să i se adreseze prietenului său 
Maxime. Un zid de beton și de tăcere părea să se fi înălţat, în 
câteva ore, între el și lume - un zid de care nimeni nu putea 
trece. 

— De când te-ai întors de la Munchen, n-ai deschis gura. Nu 
vrei sa-mi spui nimic, dar știu că a murit tatăl tău. Hertling m-a 
sunat a doua zi după ce ai plecat, ca să-mi pună niște întrebări 
ciudate. Și să-mi spună despre decesul tatălui tău. Pentru că n- 
ai vrut să-mi vorbeşti despre asta, prefer să-ţi spun ce știu. Și că 
sunt cu gândul la tine. 

Maxime ridică spre Julien o privire îngrijorată. Nu se citea 
reproș în vocea lui. Doar o compasiune fără margini. 

Adăugă: 

— Dacă pot să fac ceva, nu ezita... 

— Mulţumesc, bătrâne. Imi pare rău că nu ţi-am spus nimic, 
scuză-mă. Dar ce am descoperit în ultimele zile m-a dărâmat. 
Complet. Și definitiv. 

— Ce-ai aflat? 

Julien ezită pentru o ultimă oară. Cunoștea termenii 
alternativei care i se oferea. Fie vorbea și dezvăluia totul, odată 
pentru totdeauna, fie tăcea și se închidea definitiv în tăcerea 
care-l rodea de patru zile întregi și care, pe termen lung, avea 
să-l consume cu totul. 

Işi pipăi buzunarul hainei. Respiră, se încordă și strânse 


VP - 70 


convulsiv între degete fotografia tatălui său, pe care o flutură 
deodată tremurând, de parcă i-ar fi ars mâna. Ținută între 
falangele devenite gheare, imaginea alb-negru a tatălui său în 
uniformă dansa prin faţa ochilor lui Maxime, care tresări, apoi 
rămase  încremenit, cu maxilarul crispat într-o grimasă 
dureroasă. 

— Maxime, ţi-l prezint pe tatăl meu. 

Julien tremura ca o frunză, de frică, de furie și de rușine. 

Căzu deodată în genunchi în iarbă, zguduit de hohote de 
plâns convulsive, cu ochii uscați și fiecare privire ascuţită ca un 
tăiș de cuţit. Maxime se repezi să-l ridice și să-l îmbrăţișeze. 

— Julien, tatăl tău e mort. Nu-l lăsa, dincolo de frontiera asta, 
să te ucidă și pe tine. Nu ești responsabil pentru faptele lui. Nu 
trebuie să le duci povara. Nu-i vina ta dacă a ales, la un moment 
dat, calea asta. Și nu-i vina ta nici că astăzi e mort. 

Maxime rezumase în câteva cuvinte toate angoasele lui Julien. 

Chiar dacă le înţelesese, nu putea totuși să-l elibereze de ele, 
știau amândoi asta. 

— Mulţumesc, murmură Julien recăpătându-și calmul la fel de 
brusc cum și-l pierduse. 

— Ai o figură înfiorătoare. Parcă n-ai mâncat, nici n-ai dormit 
de patru zile. 

— Nu-i departe de adevăr... 

— Atunci, să începem îmbucând ceva. O să-mi povestești tot 
ce-ai descoperit sau înțeles de joia trecută. Dacă vrei. 

— O să-ţi spun tot ce știu - sau ghicesc. Cred că toate astea 
sunt prea apăsătoare pentru mine. 

— În doi, poate că o să reuşim să ducem povara asta. 

— Poate... Dar nu-mi fac iluzii. Nimeni nu mă poate ajuta - 
nici măcar tu. 

— Să încercăm totuși. 

— Mulţumesc, Maxime. 

— Lasa mulţumirile. Numai să trec pe la birou ca să-mi iau 
lucrurile și pardesiul și mergem. Un loc liniștit? 

— Așa aș prefera. 

— La Paon? În timpul săptămânii, seara e destul de calm. 

— E bine la Paon. 

— Așteaptă-mă aici, vin în cinci minute. 

Julien îl privi pe Maxime îndepărtându-se cu pași iuți spre 
Universitate. Ezită dacă să fugă sau nu. 


VP -71 


Se temea. 

Se temea ca singurul lui prieten adevărat să nu-l abandoneze 
după ce va fi asimilat adevărul. După ce va fi realizat pe deplin 
că este fiul unui ofițer din Schutzstaffel. Cine avea să înţeleagă 
asta, când el însuși se zbătea în nisipuri mișcătoare pentru a 
izbuti să se sprijine fie și de cea mai măruntă certitudine? 

Tatăl lui fusese un necunoscut pentru el. Și avea să rămână 
un necunoscut pentru restul lumii - inclusiv pentru Maxime. 
Singurătatea în care trăise atâta timp nu era întâmplătoare. Era 
consecinţa logică a faptului că tatăl lui se rupsese, prin alegerile 
și faptele lui, de societatea umană. 

Inconștient, Julien simţise această izolare și și-o însușise. 

Moștenise penitenţa fără să știe nimic despre păcat. lar acum, 
că păcatul îi era cunoscut, penitenţa i se părea îndreptăţită. 
Pentru că purta greutatea acestui păcat. A se sustrage nu ar fi 
fost decât o dovadă de orbire sau de lașitate. Și, până la urmă, 
era fără îndoială mai bine astfel. 

Trebuia să se pună la adăpost de lume. 

Nu ca să se sustragă condamnării mute a miilor de priviri din 
afară. Ci ca să protejeze lumea de oroarea care sălășluia de 
acum în el. 

Retragerea în sine i se părea singurul mod de a-i feri pe toți 
cei care ar fi încercat să se apropie prea mult de el. Și care nu ar 
fi putut, în cele din urmă, decât să întoarcă îngroziţi ochii când 
descopereau cine este cu adevărat. 

Fiul unuia dintre cei pe care comunitatea oamenilor îi pusese 
la stâlpul infamiei. 

— lată-mă-s. Mă temeam că o să profiţi ca să fugi. 

— Mi-a trecut prin gând. 

— Știu. Nu voiam să-ţi impun nimic. Mulţumesc că ai rămas. 

— Nu ziceam că renunţțăm la mulţumiri? 

— Așa e. 

Porniră în tăcere. O tăcere pe care Maxime se abţinu să o 
rupă. 

Coborâră pe strada Spitalului înspre piaţa Georges Python, pe 
care o traversară în după-amiaza pe sfârșite. Vântul se înteţise 
în sfârșit. După trei zile de imobilitate, aerul gros care acoperea 
orașul era alungat de crivăț. Deodată se respira mai ușor, mai 
larg. 

Maxime și Julien traversară strada Alpilor pentru a urca pe 


VP- 72 


scările care, în paralel cu funicularul, permiteau accesul în 
Neuveville. 

Acest cartier se întindea sub centrul orașului, pe fundul unei 
văi largi săpate de Sarine în molasa platoului freiburghez. Sub 
privirile încrucișate ale turnului catedralei Saint Nicolas și ale 
Porții Bourguillon, care dominau de o parte și de alta valea, 
Neuveville se întindea, adormit, în adâncitura falezelor și pe 
malul râului. 

Vântul sufla pe scări, ducând spre Orașul de Jos miasmele 
greţoase ale apelor uzate care, printr-un savant joc de ecluze și 
contragreutăţi, acționau funicularul. 

Odată ajunși în faţa staţiei de jos, cei doi prieteni o luară la 
stânga pe strada Neuveville, mărginită de case datând, unele, 
de la sfârșitul Evului Mediu, înspre podul Saint Jean. 

Câteva minute mai târziu, deschideau ușa unui han vechi. 

Podeaua era sub nivelul trotuarului, lambriurile întunecate 
băteau în negru, iar atmosfera plină de fum era străpunsă 
numai ici și colo de lumina palidă și fragilă a unor lămpi. 

Paon îi primea într-o ceaţă de tutun și de vremuri ofilite. 

— Locul ideal, nu? 

Era prima dată când Maxime deschidea gura de când 
plecaseră de la Universitate. Julien nu răspunse, dar încuviinţă 
cu un semn vag din cap. Maxime alese o masă în colțul cel mai 
întunecos al sălii și comandă două beri și două fripturi. In sânge. 

— O să te întremăm. E un pic cam devreme pentru mâncare, 
dar nu sunt sigur că mai reziști mult timp în picioare cu noul tău 
regim. O să vezi: carnea pe care o servesc aici poate să aducă și 
un vegetarian la sânul adevăratei credinţe. 

— Dacă zici tu... 

O chelneriţă în vârstă, care părea și ea să stea în picioare mai 
mult din obișnuinţă decât din convingere, le puse două beri pe 
masă fără precauţii superflue. Puţină bere se vărsă încet pe 
lemn. Cu un oftat și o privire extenuată menită a-i descuraja pe 
cei doi clienţi să facă vreun comentariu (și dându-le de înțeles, 
pe de altă parte, că totul era din vina lor), chelneriţă se apucă 
să șteargă lichidul cu o cârpă de o culoare incertă. Apoi, cu un 
pas rapid și sacadat, plecă. 

— lar personalul e de o amabilitate fără pereche, adăugă 
Maxime. 

— Văd. De altfel, cred că de asta n-o să mai pun piciorul aici, 


VP-73 


dacă mă gândesc mai bine. 

— N-ai noroc. Au angajat o chelneriţă nouă care e eficienţa 
întruchipată. Și, pe deasupra, foarte simpatică. Și absolut 
fermecătoare, ca să spun până la capăt. Dar probabil că nu-i 
ziua ei. Nici a ta, din câte se pare. 

— Vezi, pesemne că aduc ghinion. 

— Da, dar asta știam deja. Cel puţin, datorită ţie, am aflat că 
miercurea are liber, motiv pentru care trebuie să ne mulţumim 
cu Ssurogatul ăsta de fiinţă omenească parfumat cu camfor și 
naftalină. Și acum ce-ar fi să mă pui la curent cu totul, de la 
început? 

— Cred că trebuie să trec prin asta... îți datorez câteva 
explicaţii, într-adevăr. O să încerc să nu uit nimic. 

Julien începu să-i facă lui Maxime o relatare completă a 
aventurilor lui începând de joia trecută, cu telefonul lui Hertling, 
și până la redescoperirea casei de la Hallstatt, trecând prin 
morga muncheneză, beţia lui monumentală, timpul petrecut în 
celulă, vizita la Berg cu comisarul, acuzaţiile delirante la adresa 
lui și fuga mai mult sau mai puţin autorizată în Austria. 

— Am văzut poza asta și alte câteva. În toate era în uniformă. 
N-am avut putere să deschid celelalte două cutii. Am lăsat totul 
baltă și am plecat înapoi. 

— Ai primit vreo veste de la Hertling? Teoretic, poliţia 
germană te mai suspectează? 

— Așa îmi închipui. 

— Hertling te acoperă? 

— Mă crede nevinovat. Mă și întreb de ce, la urma urmei. 

— Dar, dacă te-au urmărit până la graniţa austriacă... 

— Pentru poliţia din Munchen, eram sub supraveghere, din 
lipsă de probe suficiente pentru a fi inculpat. Pentru Hertling, 
era vorba mai degrabă de o protecție. 

— Se gândește că ești în pericol? 

— Așa s-ar zice. 

— Vasăzică ai scăpat de sub supravegherea sau protecţia 
asta. 

— O chestiune de punct de vedere... 

— Poate, dar asta înseamnă că, mai devreme sau mai târziu, 
poliția o să se intereseze de tine. Nu ești fugar, dar cu asta 
seamănă. 

— Dacă aș fi fugar n-aş fi aici. 


VP - 74 


— Pentru ei, probabil că nu contează. Trebuie să iei legătura 
cât mai repede cu Hertling - de vreme ce e singurul în care pari 
să ai încredere. 

— Dacă ar fi avut noutăţi, ar fi făcut el asta. Poate e mai bine 
să aștept să uite de mine. 

— Visezi, prietene. Aștia n-o să te uite, bagă bine la cap. 

— Om vedea... Oricum, ce-o să-i spun acestui comisar de 
treabă? Că am descoperit că tatăl meu, acest tată pe care-l 
iubeam, a fost o bestie imundă? Că bănuiesc ce orori a putut să 
comită în timpul războiului - sau să le vadă comise de alţii, ceea 
ce e totuna? 

— Ar trebui să vorbești cu el despre asta. E posibil ca moartea 
să aibă legătură cu trecutul lui. Trebuie să ajuţi poliţia. 

— Dar ce naiba vrei să fac? Îl uram pe criminal, dar, de când 
am văzut asta, îmi urăsc și tatăl! 

Julien își pierdea calmul fragil pe care reușise să și-l impună. 
Tonul îi urca. Nu-și dădea seama, dar striga. 

— Era un model pentru mine, înţelegi? Un exemplu! Un reper! 
lar acum mă lovește în faţă lucrul ăsta: tata era nazist! 

— N-are rost să strigi de să se-audă în tot restaurantul, asta 
nu schimbă nimic. 

Maxime se străduia să vorbească blând și încet ca să-l 
calmeze pe Julien. 

— De altfel, nici nu știi nimic sigur. După părerea ta, trei poze 
sunt de ajuns ca să schimbe felul în care îl priveai? 

— Poze de felul ăsta, da. Nici tu nu crezi ce spui. Și pentru 
tine lucrurile sunt clare. 

— Poate. Dar așteaptă să afli mai multe. O să cercetăm. O să 
te ajut. În doi, rahatul e mai ușor de răscolit - dacă există rahat. 

— În privinţa asta, nicio grijă... 

— Bine, să admitem. Altceva n-ai văzut în birou? 

— Ba da, un P38. Îţi spune ceva? 

Maxime oftă. 

— Bineînţeles. Arma care a înlocuit Luger-ul la majoritatea 
ofiţerilor din Wermacht, din 1938, dacă nu ma-nșel. Dar nici asta 
nu dovedește nimic. 

— Poate, dar coincidenţa e deja tulburătoare. Arma asta se 
folosea doar în Wermacht, știi bine. 

— Știu. Dar și asta se poate să fie doar o coincidenţă. 

— Ascultă, eforturile tale sunt lăudabile, dar adevărul ăsta, 


VP -75 


oricât de greu ar fi, trebuie să-l accept. 

— OK. Știu că o să-ţi asumi totul - dar nu ești responsabil 
pentru asta, ce Dumnezeu! Scuză-mă, dar chiar cred că trebuie 
să aflăm mai multe. Ți-am zis, trebuie cercetat. 

Julien tăcu, părând să se gândească. 

Apoi continuă, pe un ton mai potolit: 

— O să cercetăm. Mă temeam ca toate astea să nu te facă să 
fugi de mine. Mulţumesc. 

— Știu la ce te gândeai - nu dai dovadă întotdeauna de o 
mare perspicacitate. Sunt aici și rămân lângă tine - orice s-ar 
întâmpla. Dacă îndoielile tale sunt confirmate, o să fiu aici ca să 
te ajuţi să treci peste asta. 

— O să fie greu, știu. 

Maxime respectă tăcerea pe care și-o impuse Julien când 
chelnerița aproape pensionară le aduse mâncarea. Avu totuși un 
moment de îngrijorare  văzându-și farfuria, în mâna 
tremurătoare a Parcei de bazar, adoptând o poziţie foarte 
îndepărtată de orizontalitatea pentru care fusese concepută. 
Când cele două farfurii și conţinutul lor mai mult sau mai puţin 
intact ajunseră pe masă, Maxime scoase un oftat de ușurare 
care, la drept vorbind, se apropia mai mult de un fluierat - 
fluierat pe care chelneriţa pe cale de a fi recunoscută ca 
monument istoric îl interpretă drept avans cu totul deplasat, 
ceea ce nu ezită să formuleze cu voce tare. 

Maxime se văzu silit să îngaime niște scuze plate, căci nu 
reușea să opună o dezminţire oficială la acuzaţiile de necuviință 
aduse de Meduză. În ciuda circumstanțelor, Julien fu cât pe ce 
să se înece încercând să ascundă un râs nebun și irepresibil. 
Maxime scoase un al doilea oftat când birtășiţa furioasă se 
hotărî să plece și să-și reverse mânia asupra altor clienţi. 

— Ştii, reluă Maxime ca să schimbe subiectul, există o mare 
proporţie de austrieci împăcaţi cu ideea că, în timpul ocupaţiei 
naziste, comportamentul președintelui lor n-a fost - cum să 
spun - dintre cele mai exemplare? 

— Unu, Waldheim nu e tatăl lor. Nu știu dacă are copii, dar, 
dacă are, mă întreb ce cred despre el și despre modul lui de a 
ascunde adevărul. Doi, comparaţia ta mi se pare stupidă. 

— Comparaison n'est pas raison, se zice. Dar ce voiam să 
spun cu asta, exprimându-mă prost, e că nu ești, cu siguranţă, 
singurul german sau austriac - sau orice altă nație - care-și dă 


VP - 76 


seama că tatăl lui a jucat un rol tulbure pe vremea nazismului. 
Trebuie să existe oameni cu care să poţi vorbi despre ceea ce 
simţi - oameni care au trăit același traumatism ca și tine în ziua 
când au descoperit adevărul. 

— Da, fără îndoială că nu sunt singurul căruia i s-a întâmplat 
asta. Dar asta nu prea mă ajută, ca să-ţi spun drept. 

— Nu te preface că n-ai înțeles. Nu spun că o să-ţi fie mai ușor 
când o să înţelegi că nu ești singurul în cazul ăsta, spun doar că 
ar fi bine să vorbești cu oameni care sunt în aceeași situaţie. 

— Și unde-i găsesc pe oamenii tăi care-s în aceeași situaţie ca 
mine? Într-o asociaţie a copiilor de naziști? 

— Acum tu o dai în prost gust. Las-o baltă. 

e 

Mâncară un timp în tăcere, dar Maxime nu rezistă prea mult. 

— Trebuie să ne întoarcem la Hallstatt și să recuperăm ce 
putem găsi. Să aducem totul aici, să triem, să verificăm și să 
încercăm să obţinem cât mai mult. Pe urmă o să scotocim toate 
arhivele necesare, o să chestionăm persoane care l-au cunoscut 
pe tatăl tău, de aproape sau de departe, pe atunci. 

— Da, dar toate astea pot să mai aștepte până mâine, nu? 

— Cred că da. 

— Sunt obosit. Nu mai am chef să vorbesc despre asta acum. 
Dar mâine o să-ţi arăt cele câteva fotografii pe care le-am adus 
și o să fixăm o dată pentru un drum la faţa locului. 

— Ai un contact la Hallstatt? 

— S-ar putea spune că da. Un vecin organist. 

— Ah. E mai bine decât nimic, bănuiesc. 

Maxime tăcu, iar Julien nu mai încercă să pornească discuţia. 
Deja avea impresia că spusese prea mult. Că a trădat ceea ce 
trebuia să rămână secret, între el și conștiința lui. Că a rostit 
ceea ce trebuia să rămână sub tăcere. 

Prin muţenia lui încăpăţânată, Julien îi dădu de înţeles lui 
Maxime că nu voia să mai stea mult acolo. Voia să fie din nou 
singur, acasă la el - era mai mult decât o dorinţă, era o nevoie. 
Maxime pricepu imediat și nu insistă să prelungească ieșirea. 
Julien își spuse atunci că, fără îndoială, tocmai asta aprecia cel 
mai mult la el: capacitatea de înţelegere. 

— Fără desert, deci. Nicio problemă, bătrâne. 

Ca să nu ispitească diavolul, Maxime îl lăsă pe Julien să-i 
ceară cârciumăriţei nota. Intr-adevăr, de fiecare dată când 


VP - 77 


trecea, aceasta îi arunca lui Maxime niște priviri care nu aveau 
alt rost decât să-l secere. 

Maxime lăsă așadar ochii în jos când autoproclamata victimă 
a manifestărilor sale pretins obscene și libidinoase se apropie de 
masa lor. Julien se gândi să închidă definitiv capitolul cu ajutorul 
unui bacșiș generos, dar nu fu de ajuns pentru a-i reda surâsul 
vrăjitoarei, care se întoarse la cuptoarele - sau la vasele - ei 
arborând o expresie mânioasă de virtute pe nedrept ultragiată. 

Cât despre Maxime, alese la ieșire expresia lui cea mai 
inocentă, care îi dădea aerul ipocrit al unui putto rafaelic 
îmbătrânit prematur. 

Ajunși afară, cei doi prieteni se îndreptară spre Sarine. Julien 
se opri în mijlocul podului Saint-Jean, iar Maxime, renunțând la 
poza iezuită, îl avertiză pe un ton hotărât că nu are de gând să-l 
lase în pace atât de ușor. 

— Trec pe la tine mâine dimineaţă, pe la nouă. Mă aștept la o 
ceașcă de cafea, poate iau eu cornuri. Și, mai ales, vreau să-mi 
arăţi tot ce-ai adus de la Hallstatt. 

— Ti-am zis, sunt puţine lucruri: câteva poze, atâta tot. 

— O să mă mulțumesc cu asta - deocamdată. Am putea să 
mergem acolo chiar vinerea asta. 

— Îţi dai seama că n-am nicio intenţie să mai calc în casa aia? 

— Da, dar nu cred că am precizat că ţi-aș da de ales. Inainte 
să tragem concluzii extreme, trebuie să culegem un maximum 
de informaţii. Și la Hallstatt, în casa aia, sper să le găsim. 

— Chiar vrei să te cufunzi în tot rahatul ăsta, tu, care încă ești 
curat? 

— Da. 

— O să vedem. Până mâine o să te răzgândești. 

— Chiar crezi asta? 

Julien îl privi Maxime în ochi și, după câteva secunde, zâmbi 
uşor. 

— Nu. 

— Bine, atunci du-te la culcare. Mâine, la nouă. 

— N-am de ales. 

— Asta încercam să-ți explic. S-ar zice că ai priceput în sfârșit. 
Noapte bună totuși. 

— Noapte bună, Maxime. 

Maxime porni pe pod spre apartamentul său, situat între piaţa 
Petit-Saint-Jean și fosta mănăstire a augustinilor, iar Julien se 


VP - 78 


întoarse spre centru. Trecu din nou pe lângă Paon, oftând la 
gândul numărului de trepte care-l mai despărțeau de casă, și 
căută cu privirea un improbabil taxi care să fi parcat în Orașul 
de Jos, ca să-și dea seama repede că o astfel de așteptare are 
mari șanse să rămână zadarnică. Resemnându-se stoic cu 
inevitabilul, începu să urce pe Grandes-Rames, prin bălțile de 
lumină galbenă care se lărgeau sub felinare, santinele în poziţie 
de drepţi în vântul care se înteţea. 


2. 


Când Julien ajunse în piaţa Primăriei, vântul bătea în toate 
direcțiile, măturând pavajul, strângând acoperișurile în ciocnirile 
unei lupte corp la corp stranii și sfâșietoare. Luminile orașului 
colorau în galben un cer jos, îngrămădire de nori cu forme 
zbuciumate, în timp ce un curent rece cobora pe strada 
Lausanne - respiraţia unui monstru adormit. 

Julien se grăbi să ajungă în adăpostul constituit de scara 
acoperită care, în dreapta străzii, urca spre colegiul Saint- 
Michel, zidul de pe margine protejându-l de suflul acestei nopţi 
ireale. 

Treaptă după treaptă, își simţi corpul obosit devenind mai 
greu, iar capul, mai dureros. La jumătatea drumului, trebui să 
facă o pauză și să se sprijine cu mâna de moloanele aspre ale 
zidului. Imaginile captate cu intermitențe de ochii lui păreau să 
plutească în întuneric, purtate de crivățul rece spre o destinaţie 
necunoscută. Atunci i se făcu greață, ceea ce-l îndoi de mijloc și 
aproape îl făcu să cadă în genunchi, cu mâna lunecându-i de-a 
lungul pietrelor prost îmbinate. Vomită, scuturat de spasme, iar 
lacrimile îi podidiră ochii. 

Zvâcnirile se succedară minute bune, pierzându-și încetul cu 
încetul violenţa. Când reuși în sfârșit să se îndrepte, Julien 
tremura din toate încheieturile. Stomacul, golit cu totul, i se 
părea străpuns de nenumărate lovituri de cuţit, sucurile acide 
scurgându-se încet în organismul lui. Tot corpul îi ardea. 

Cu greutate, urcă ultimul șir de trepte, ţinându-se de 
balustradă. Privirea i se întuneca din când în când, aruncându-l 
într-o beznă absolută din care ieșeau forme indistincte. Magma 


VP - 79 


culorilor se ordona treptat într-o imagine neclară. Un înger cu 
chip delicat ale cărui trăsături se precizau încet, îmbrăcat în alb, 
se apropia de el. Julien îl văzu coborând din cerul întunecat, 
până când îl desluși limpede. O lumină palidă emana din el. 
Mâna, fină și blândă, i se puse pe braţ și imediat durerea, 
singura care-i mai arăta că este conștient, deveni mai puțin 
ascuţită. 

— Vă simţiţi bine? 

Era o voce ciudată, feminină și totuși gravă, o tonalitate caldă 
de contralto. Julien observă că îngerul se exprima în germană. 

Işi dădu seama că izbutise, de bine, de rău, să ajungă la 
capătul scării și că o femeie, îmbrăcată într-un lung pardesiu alb 
cu guler mare răsfrânt, îl apucase de braț. 

Vederea îi redeveni clară și o recunoscu pe femeia din 
cimitirul de la Hallstatt. 

— Dumneavoastră? 

— Vă e rău? Veniţi, sprijiniţi-vă de brațul meu. 

— Nu, e în ordine, mă simt mai bine. Pot să stau singur în 
picioare. 

Picioarele îl susțineau destul de greu, dar Julien reuși, într- 
adevăr, să se îndrepte cu totul și să facă câţiva pași pe 
esplanada de la capătul străzii Saint-Pierre Canisius. O privi pe 
cea pe care, în semidelirul său, o luase drept o ființă pogorâtă 
dintr-un cer în care nu crezuse niciodată. 

— V-am văzut la Hallstatt. Cine sunteţi? Ce căutaţi aici? 

— Am venit la Freiburg ca să vă întâlnesc, domnule Kelsen. 

— Îmi cunoașteţi numele? 

— Scuzaţi-mă, mă prezint: Rachel Michaelis. Lucrez pentru 
Der Spiegel şi anchetez circumstanțele decesului tatălui 
dumneavoastră. 

Julien rămase pentru o clipă năucit. 

— Hotărât lucru, moartea asta interesează multă lume... 

Vorbea mai mult pentru sine decât pentru interlocutoarea lui. 

Cum tânăra femeie tăcea, continuă: 

— De ce? 

— Ar dura destul de mult să vă explic. 

— In situaţia în care sunt, nu prea mă mai poate surprinde 
nimic. 

Adunându-se, Julien își dădu seama că tremură în continuare, 
dar acum de frig. 


VP - 80 


— Vreţi să urcați până la mine acasă? Pot să vă propun o 
cafea sau altceva și o să-mi explicaţi despre ce-i vorba. 

— Nu cred că ar fi o idee bună. Vă este rău. Mergeţi să vă 
culcați. Ne vedem mâine. La zece și jumătate în faţa 
Universităţii - în partea dinspre strada Spitalului. 

— Dacă preferaţi... acceptă Julien ridicând din umeri. Dar... O 
clipă! Știaţi că locuiesc aici? Mă așteptați? 

— Într-un fel, da. 

— Și m-aţi urmărit de la Hallstatt? 

— Nu. Eram acolo pentru alte motive. Dar bănuiam că o să 
treceţi pe acolo și poate că așteptam să vă întâlnesc. 

— Ar trebui să par surprins că știți atâtea despre mine? 

— Numai dacă ţineţi neapărat. 

— Atunci, să spunem că nu mă mir. Dar e puţin... 
destabilizant. 

— Sper să vă pot da mâine explicaţii pe care să le consideraţi 
suficiente. 

— Și eu sper. 

— Intenţia mea nu este să vă îngrijorez. Încercaţi să dormiţi, o 
să vă facă bine. 

— Dacă spuneţi. Mâine la zece și jumătate? 

— Mâine la zece și jumătate. Noapte bună. 

Julien rămase tăcut în timp ce ea se îndepărta spre biserica 
Saint-Michel. Hotărât lucru, nimic în viaţa lui nu mai avea să se 
conformeze canoanelor verosimilului. Julien privi silueta subţire 
dizolvându-se încet pe străduță, la lumina suprarealistă a 
felinarelor. Probabil că Rachel Michaelis nu era atât de tânără 
cum crezuse la prima vedere. Cu siguranţă, era mai în vârstă 
decât el, după cum părea să indice rețeaua de riduri delicate din 
colţul ochilor. Să fi avut vreo treizeci și șase de ani. 

În acel moment, ea dispăru la colţul bisericii. 

Smulgându-se cu greu din torpoarea care-l cuprinsese 
deodată, Julien se îndreptă spre intrarea de la numărul 27 și 
ajunse înapoi în apartamentul său. 

x x * 

Când tocmai punea în chiuveta din bucătărie cana de ceai din 
care se forțase să bea jumătate, sună telefonul. Julien aruncă o 
privire la ceasul care trona pe perete, deasupra mesei. 
Unsprezece și zece. Cine putea să-l sune la ora asta? 

— Alo? 


VP - 81 


— Bună seara, profesore. 

Vocea cavernoasă a lui Hertling, pe care ar fi recunoscut-o 
dintr-o mie, răsuna clar în receptor. 

— Domnule comisar! Nu mă așteptam. Cărui fapt datorez 
această onoare? 

— Eşti ironic, Kelsen. De data asta am o veste bună. Acuzaţiile 
împotriva ta au fost retrase. 

— Ah. Sigur vă așteptați să sar în sus de bucurie. 

— Nu cer atât de mult. Dar îmi datorezi totuși ceva. Le-am 
cerut oamenilor mei să ia legătura cu poliţia cantonală din 
Freiburg, ca să caute la faţa locului eventuale mărturii care să 
confirme că erai într-adevăr la Freiburg în noaptea crimei. Dacă 
mie nu vrei să-mi mulţumești, cel puţin invită-ţi vecina de 
deasupra la cină. Ea te-a scos din necaz. 

— Vecina de deasupra? repetă Julien fără să înţeleagă. 

— Se întorcea târziu în noaptea aia și te-a văzut de pe palier 
ieșind să faci o mică plimbare înainte de culcare. Te-a 
recunoscut fără urmă de îndoială și te-a auzit când te-ai întors 
aproape de ora trei dimineaţa. Așadar n-ai fi putut să faci 
drumul până la Berg pentru a comite crima la cinci și ceva. 
Quod erat demonstrandum. 

— Da, îmi amintesc că am ieșit puţin în noaptea aia, când am 
terminat ce aveam de lucru pentru a doua zi. Uitasem detaliul 
ăsta. Dar n-am observat-o pe vecina mea. 

— N-aveai cum s-o vezi fără să ridici ochii. De asta n-ai putut 
să-mi menţionezi alibiul ăsta - care te scoate definitiv din cauză. 

Julien digeră informaţia și își veni în fire. 

— Vă rog să acceptați totuși mulțumirile mele, domnule 
comisar. Și scuzele mele. Vă datorez mult. 

— Să nu mai pomenim despre asta. Dar trebuie să recunosc 
că plecarea ta precipitată m-a... să spunem că m-a luat prin 
surprindere. lţi dai seama că, fără informaţia asta providenţială 
(de care, între noi fie vorba, nici nu aveai cunoștință!), ar fi 
putut fi interpretată ca o fugă? 

— Chiar era, întrucâtva... 

— Am fi putut să te arestăm la trecerea frontierei. Chiar scos 
din cauză, trebuia să rămâi la dispoziţia anchetatorilor. Pentru 
că știi ceva ce-mi ascunzi. Ceva care te-a făcut să pleci în grabă 
din Munchen. 

— Ceea ce nu vă spun nu vă privește, domnule comisar. 


VP - 82 


— Asta eu decid, profesore. 

Hertling oftă adânc și alese un alt unghi de atac. 

— Nimeni nu se mai îndoiește acum de nevinovăția ta. Dar 
amintește-ţi că, la un moment dat, eram singurul care te 
credea. Rareori mă înșel, după cum vezi. Și știu că nu-mi spui 
totul. 

— Nu știu la ce vă referiţi, se apără aproape naiv Julien. 

— Eşti sigur că nu există nimic ce ar trebui să-mi dezvălui? 

— Nimic, domnule comisar. Nu am nimic să vă spun. 

Hertling oftă din nou, și mai dureros decât prima oară. 

— Foarte bine. Te las, Kelsen. Știi cum să mă găsești în caz de 
nevoie. 

— Noapte bună, domnule comisar. 

— Nopțile sunt rareori bune pentru mine, Kelsen. Mulţumesc 
totuși. 

Hertling închise. 

Julien lăsă încet braţul în jos și puse ușor receptorul în furcă. 

Maxime îl sfătuise să-i dezvăluie totul lui Hertling. Însă el 
hotărâse să nu-i urmeze recomandarea. Moartea și trecutul 
tatălui său erau două elemente distincte, fără legătură între ele. 
Hertling nu avea nevoie să știe ce făcuse tatăl său, fiindcă asta 
nu l-ar fi ajutat cu nimic să-i descopere criminalul. 

Viaţa și moartea tatălui său erau două enigme care, dacă 
puteau fi rezolvate, asta trebuia să se întâmple separat. 

Cel puţin asta se forţa Julien să creadă. 


3, 


Soneria ușii de la intrare îl trezi a doua zi dimineaţă la nouă 
fix. Julien se răsuci în pat, băgându-și capul mai mult sub pernă. 
Când soneria răsună cu furie a treia oară, înțelese că e Maxime, 
care se impacienta în faţa ușii. Sări din pat, își puse în trecere 
un halat alb pe care-l adusese cândva de la un hotel vienez - 
fără să ţină minte dacă îl și plătise - și se repezi spre ușa 
apartamentului. 

— Ei bine, grea trezire, din câte văd, trâmbiţă Maxime 
strecurându-se prin ușa întredeschisă cu un pas vioi care-l 
indispuse de tot pe Julien. 


VP - 83 


— Ziua se anunţă proastă. 

— Ba nu, norocosule: uite cornurile. Pentru cafea așteptăm 
cinci minute? 

— Cât să fac un duș și poate o să fiu în stare să port o 
conversație - dar nimic nu-i sigur. 

— Du-te, du-te, băiete, eu mă fac comod. 

— Te rog. 

Julien dispăru în baie, de unde ieși, spălat, ras și îmbrăcat, 
după mai bine de un sfert de oră. Maxime profitase de acest 
timp ca să citească exemplarul din La Liberté din ziua aceea, pe 
care avusese precauţia de a-l aduce cu el, și ca să înfulece două 
cornuri. 

— Ei, ești alt om, zău așa. 

— Dacă zici tu. Tare, cafeaua? 

— Desigur. Cu cinci cuburi de zahăr. 

— Bineînţeles. Ceva știri interesante? 

— Nimic pasionant, fii pe pace. 

Maxime strânse în grabă ziarul. 

— Bine, gata cu politeţurile: arată-mi ce ai adus de la Berg și 
de la Hallstatt. 

— Puţine lucruri, cum ţi-am zis deja: trei fotografii ale tatei în 
uniformă de paradă, dintre care într-una e înconjurat de niște 
cheflii la fel de galonați ca el, și un carnet negru care se afla 
într-una dintre cărțile de pe noptieră la Berg. O poveste de 
E.T.A. Hoffmann. 

— Hoffmann. Începe bine. Pot să văd toate astea? 

Julien, fără să răspundă, se ridică pentru a aduce din birou 
cele două fotografii și carnetul. Trecu din nou prin holul de la 
intrare, unde luă din buzunarul pardesiului fotografia pe care i-o 
arătase cu o zi în urmă lui Maxime. Reveni în bucătărie și puse 
totul pe masă. 

Maxime se uită mai îndelung la fotografia pe care o văzuse în 
ajun. Realizată în studio, avea ceva ireal, într-o lumină 
deopotrivă perfectă și improbabilă. A doua fotografie îl înfățișa 
pe tatăl lui Julien într-o haină lungă din piele aruncată peste 
uniformă, în picioare în susul treptelor impunătoare ale unei 
intrări imposibil de identificat. În ultima imagine se înghesuia un 
grup de ofițeri - douăzeci în total -, tot în ţinută de paradă, în 
faţa unui ansamblu de clădiri cenușii care trebuie să fi aparţinut 
unui complex militar. De fiecare dată, un Julien cu părul scurt, 


VP - 84 


mai tânăr, părea să-l privească pe Maxime cu un aer zeflemitor. 
Asemănarea era cea mai bună dovadă. 

Maxime puse jos fotografiile, cu o expresie dezgustată care 
nu-i scăpă lui Julien, și începu să răsfoiască micul carnet negru. 
Se uită minuţios la crochiurile și acuarelele miniaturale și dădu 
până la urmă peste lista - orașe și date - care-i stârnise deja 
interesul lui Julien. Maxime aruncă pe masă carnetul și ridică 
spre prietenul său o privire interogativă. 

— Ce-o să facem cu astea? 

— Constat că îndoielile ţi-au dispărut de data asta. 

— Asemănarea e cel puţin frapantă, trebuie să recunosc. 

— Asemănarea asta spune totul. 

— Trebuie să ne întoarcem acolo, Julien. Trebuie să vedem 
conţinutul complet al cutiilor de care mi-ai vorbit. 

— Și pe urmă? Nu mai e nimic de făcut... 

— Ba da! Pe urmă trebuie să obţinem informaţii. Nu mi-am 
pus niciodată genul ăsta de probleme, dar trebuie să existe 
arhive de unde să ne putem informa, nu? Al Treilea Reich, ca 
orice stat, sigur a produs o anumită masă de documente 
administrative. Recunosc că nu prea e domeniul meu de 
cercetare. 

Într-adevăr, Maxime studia în principal istoria constituţională 
a Elveţiei între 1798 și 1848. 

— Totul a fost distrus? îl întrebă el pe Julien. 

— Îmi închipui că nu. Dar nici eu nu știu mare lucru. 

— Trebuie să luăm legătura cu un specialist în genul ăsta de 
probleme - noi suntem dezarmaţi pentru astfel de cercetare. 

— Și să mai dezvălui cuiva secretul? Nici vorbă. Nu mă simt 
pregătit - cel puţin deocamdată. 

— Eu pot să încerc deja să mă informez - asta încă nu ne 
angajează la nimic. 

Julien încuviinţă aruncându-i o privire prietenului său. 

Trecuse de ora zece. 

Tresări, iar imaginile din ajun i se busculară deodată în minte. 
Se apropia ora întâlnirii cu îngerul. 

— Maxime, departe de mine ideea de a vrea să te alung, dar 
trebuie să fiu la facultate la zece jumate. 

— Da, da, sigur... mormăi Maxime. 

Cu privirea pierdută în interiorul cuptorului, părea în căutarea 
unei persoane care să-i poată ajuta cumva. Și, prin urmare, la 


VP - 85 


ani-lumină de a simţi turnura pe care Julien încerca să o dea 
discuţiei. 

— Vii cu mine? insistă Julien, simțind cum crește în el o bruscă 
și inexplicabila nerăbdare. 

— Sigur. Păi... unde anume să vin cu tine? 

— Hai, o să vezi... spuse Julien dezabuzat. 

Julien îl trase pe Maxime spre ușă și plecară amândoi în 
direcția Universităţii, pierduţi în speculaţii de o natură complet 
diferită. 

Pentru prima dată de zile întregi, Julien se gândea la altceva 
decât la tatăl său. 


4. 


În faţa clădirii bibliotecii cantonale și universitare, Julien reuși 
în sfârșit să se descotorosească de Maxime, amintindu-i că 
soldul negativ al contului său de cititor atinge profunzimi demne 
de o mică falie a dorsalei pacifice și că respectivul deficit 
așteaptă zadarnic, de luni bune, să fie acoperit. Maxime era 
prea absorbit de căutarea unui eventual specialist în al Treilea 
Reich care să le poată oferi, sub un fals pretext, un ajutor pentru 
a-și mai aminti că într-o zi jurase să nu-și plătească niciodată 
penalităţile de întârziere - făcea din asta o chestiune de 
principiu. Așa că îi mulțumi lui Julien pentru că-i adusese aminte 
de îndatoririle sale - pe care se grăbi să plece să le 
îndeplinească. 

Julien avu pe moment un ușor sentiment de rușine pentru că 
se sustrăgea astfel asalturilor de bunăvoință de care dădea 
dovadă prietenul său faţă de el, dar imaginea, smulsă din 
întuneric, a chipului îngerului din seara trecută îi risipi repede 
mustrările de conștiință. 

e 

Când ajunse - cu mai bine de cinci minute mai devreme - pe 
esplanadă, Julien recunoscu imediat silueta care, cu spatele la 
el, părea totuşi să aştepte pe cineva. Auzindu-i paşii, ea se 
întoarse. Surâse ușor, nemișcată într-un splendid pardesiu 
albastru-închis pe care briza îl mângâia tandru. Julien adoptă 
mina austeră - maxilar încleștat, zâmbet politicos, privire rece - 


VP - 86 


care constituia linia lui de apărare obișnuită în fața femeilor 
care-i stârneau un anumit interes. 

— lată-vă în sfârșit! 

De data aceasta, Rachel Michaelis vorbea în franceză. 

— N-am întârziat, nici pe departe. 

— Nu, știu. Dar îmi făceam griji pentru dumneavoastră. 
Aseară arătaţi cam ca un vampir - inclusiv tenul și ochii 
încercănaţi. Ba chiar, dacă mă gândesc mai bine, lor clima din 
Carpaţi le dă o mină mai bună. 

— Îmi pare rău. Poate că nu m-aţi prins în cea mai bună zi a 
mea. 

— Cu siguranță. Deși nici în dimineaţa asta nu păreți mult mai 
în formă. 

— Din cauza umidității, fără îndoială. 

— Renunţaţi la defensivă, abandonez subiectul. La urma 
urmei, sănătatea dumneavoastră nu mă privește. 

— Nici moartea tatălui meu - ca să profit de tranziţia pe care 
mi-o oferiţi. 

— Asta e o chestiune de apreciere. Dar, înainte de toate, ce 
ziceți de o cafea? 

— La starea în care sunt, presupun că n-are cum să-mi facă 
rău. 

— Îmi amintesc vag de o patiserie pe strada Romont, dacă 
memoria mea e bună. Sunteţi de acord? 

— Cred că o să mă pot acomoda. 

— Întotdeauna sunteţi așa de nesuferit? 

— Doar înainte de amiază. 

Julien păstră o tăcere încăpăţțânată cât coborâră pe strada 
Spitalului, mimând o indiferenţă pe care nu o simţea nicidecum. 
În dreapta lui, Rachel Michaelis nu încercă să reînceapă 
conversaţia. De mai multe ori pe durata scurtului drum, Julien 
trebui să se abţină să se întoarcă spre ea. De mulţi ani un chip 
nu-l mai marcase atât de profund. 

În lumina puternică a dimineţii, ultimele îndoieli i se risipiră. 
Avea, fără îndoială, șase sau opt ani mai mult decât el. Și totuși 
rareori o femeie mai tânără îi atrăsese astfel atenţia. Profilul ei 
incomparabil, ochii de culoarea ploii, talia fină, pasul hotărât, 
privirea uneori dură, timbrul senzual al vocii grave, totul trezea 
parcă în el ecouri ascunse pe care nu reușea să le identifice clar. 

Avea în același timp frumusețea aproape perfectă care nu se 


VP - 87 


găsește decât la statuile clasice și o putere de atracţie care nu 
datora nimic marmurei reci. Micile riduri care i se ghiceau ca 
prin transparenţă pe marginea pleoapelor nu făceau decât să 
dea privirii un relief vertiginos - un relief, Julien înțelegea brusc 
asta, care nu putea decât să rănească. 

Pe furiș, Julien cuprinse cu o ocheadă rapidă corpul lui Rachel 
Michaelis. Nu dură nici trei secunde. Insă nu încercă să repete 
experiența, convins că, în ciuda discreţiei lui, ea își dăduse 
seama. 

Sub pardesiul albastru-deschis - care, Julien o presimţea, își 
datora croiala extraordinară unui mare creator de modă al cărui 
nume nu-l știa - purta un pulover de cașmir într-o nuanță 
asortată, al cărui decolteu sumbru era mascat de o eșarfă albă 
și subţire. 

La vederea pieptului care i se ghicea sub straturile de 
țesături, Julien simţi cum îi urcă sângele la cap - și în altă parte. 

Pentru o clipă i se făcu rușine, apoi zâmbi. Nu reușea să-și 
amintească ultima oară când avusese o erecție pe stradă, doar 
văzând un trup de femeie - pe care, în plus, mai mult îi 
fantasma decât îl percepea sub rândurile de haine. După câteva 
momente de gândire, își spuse că, probabil, se întâmplase 
tocmai în adolescență. 

Până atunci reușise întotdeauna, mai mult sau mai puţin, să-și 
stăpânească acest gen de impulsuri - ca, de altfel, toate 
celelalte elemente ale existenței lui. Sexul fusese mereu pentru 
el un aspect al cotidianului, parametru la fel de controlabil ca și 
ceilalți. Sau aproape. 

Julien se forță să ajungă la concluzia pe care nu știuse - sau 
nu voise - niciodată să o tragă: sexul cu Vera rămăsese pentru 
el o referinţă absolută, idealul pierdut pe care nu izbutise 
niciodată să-l regăsească. Nimic nu se apropiase cât de cât de 
ceea ce trăise atunci - pe planul acesta ca și pe celelalte. Și, 
încetul cu încetul, se împăcase cu ideea că nu avea să mai 
trăiască asta. 

Chiar dacă avusese, bineînţeles, relaţii după despărţirea lor, 
cel mai adesea satisfăcuse nevoile partenerelor lui decât pe ale 
sale. Într-o formă de altruism pervertită, știa bine asta; pur și 
simplu pentru că femeile întâlnite de-a lungul anilor de rătăcire 
nu putuseră face față comparaţiei cu icoana care, undeva în 
memoria lui, continua să licărească ușor. 


VP - 88 


Lucrul acesta numai prietena lui cea mai apropiată din 
Freiburg îl înțelesese, fără îndoială. Și probabil tocmai din acest 
motiv accepta să rămână doar asta - o prietenă apropiată. 

Poate că era așadar timpul ca lucrurile să se schimbe în 
sfârșit, își spuse Julien zâmbind din nou. Dacă acest aflux de 
sânge la nivelul pubisului făcea parte dintre primele efecte, cu 
atât mai bine. 

Totuși, destul de repede, zâmbetul îi deveni dulce-amar: nu 
credea în înviere - nici în acest domeniu, nici în altele. 

— Pentru o clipă păreaţi foarte vesel, observă Rachel 
Michaelis, căreia nu-i scăpaseră schimbările conturate pe faţa 
lui Julien. 

— Nu-i nimic, nu durează, fiţi pe pace, răspunse Julien, 
sperând, fără voia lui, că perspicacitatea jurnalistei nu va depăși 
anumite limite. 

— Atunci m-am liniștit. 

Ajunseră pe strada Romont și intrară într-o ceainărie de la 
primul etaj al uneia dintre vechile clădiri burgheze. Tavanul era 
jos, iar ferestrele aveau geamuri mici. Parcă erai într-o casă de 
păpuși. 

Julien comandă două cafele și o privi pe Rachel Michaelis 
drept în ochi, fără să scoată o vorbă. 

— Presupun că așteptați explicaţii, începu ea. 

— Presupunerile dumneavoastră sunt într-adevăr întemeiate. 
Mă întreb doar cu ce anume o să începeți. 

— Foarte simplu, cu începutul. Cum cred că v-am spus deja, 
lucrez la Der Spiegel. Pentru că am păstrat contacte la Munchen 
- mi-am făcut studiile la LMU, apoi stagiul de jurnalism la 
Süddeutsche Zeitung -, mie mi se încredințează în general 
reportajele în Bavaria. Regiunea asta a Germaniei rămâne o 
lume aparte... dar cred că știți, fiindcă v-aţi petrecut acolo 
copilaria și o parte din tinereţe. 

— Văd că v-aţi informat bine. 

— Meseria îmi impune asta. Am aflat de moartea tatălui 
dumneavoastră citind, cum fac de multe ori, știrile scurte venite 
din Bavaria. Nu știu exact de ce, dar cazul m-a atras, din motive 
pe care nici n-aș ști cu adevărat să vi le explic. Dacă mă 
gândesc mai bine, poate pentru că-i auzisem numele cu câteva 
săptămâni în urmă. În cadrul altui caz. În fine. Așa am ajuns să 
mă interesez de viaţa tatălui dumneavoastră, apoi, logic, de a 


VP - 89 


dumneavoastră - în limite rezonabile, desigur. 

— Și de ce la Hallstatt? 

— Pentru că am reușit să descopăr că tatăl dumneavoastră a 
locuit acolo din septembrie 1957 până în noiembrie 1958. 

— Vă așteptați să mă vedeţi acolo? 

— Să zicem că bănuiam că o să vă faceți apariţia - la un 
moment dat. Dar nu știam precis când. Nici măcar nu eram 
sigur că sunteţi la curent cu existența acestei case, dat fiind că 
v-aţi născut după ce părinţii dumneavoastră s-au mutat din ea. 

— Vasăzică îmi știți data de naștere? 

— 8 noiembrie 1959. Am obținut-o trecând pe la Starea Civilă 
din Munchen. Dar nu asta căutam în primul rând. 

— Mă gândeam eu. 

Julien se întrebă cât va mai reuși să se prefacă indiferent - 
imagine rece și solidă ca stânca, așa cum el nu era. | se părea 
că Rachel Michaelis poate, dacă ar vrea, să străpungă cu o 
singură privire această faţadă artificială - ceea ce, vizibil, ea se 
abţinea să facă, din pudoare sau milă. Julien strânse ceva mai 
mult din dinţi, conturul maxilarului devenindu-i mai proeminent 
sub piele. 

— Vorbiţi o franceză perfectă, spuse el atât ca să reînceapă 
conversaţia cât și ca să-și ascundă tulburarea. 

— Am studiat un an la Paris. Am amintiri frumoase. Bănuiesc 
că nu-i nevoie să vă întorc complimentul. 

— Nu, nu-i necesar. Franceza era limba în care părinţii mei 
vorbeau cel mai des între ei, iar tatăl meu a ţinut s-o învăţ. E 
limba pe care am vorbit-o toată copilăria. 

Rachel Michaelis își aprinse o ţigară, cu graţia pe care trebuie 
să o fi avut femeile care, primele, făcuseră acest gest la 
începutul anilor douăzeci. Privirea i se pierdu în frunzișurile care 
se înălţau deasupra pavelelor și care se distingeau prin 
fereastră. Julien așteptă continuarea, fără să manifeste vreo 
urmă de nerăbdare - orice ar fi simţit de fapt lăuntric. 

— Putem să ne tutuim? zise jurnalista pe neașteptate. 

Luat prin surprindere, Julien ridică din sprâncene. 

— Păi... nu văd niciun inconvenient. 

— Deci pot să-ţi spun pe numele mic? 

— Cred că da. 

— Înţelege-mă, scotocesc în viaţa tatălui tău - și într-a ta -, 
ceea ce trebuie să fie foarte neplăcut pentru tine, îmi dau 


VP - 90 


seama. Așa că aș vrea să putem încerca să ne cunoaștem mai 
bine, pentru ca intruziunile astea să-ţi devină mai puţin 
supărătoare - sau dificile. Nu știu dacă înţelegi ce încerc să-ţi 
spun. 

— Cred că da. Dar privești problema invers. Mi-ar fi plăcut să 
mă contactezi înainte să faci ceva, în loc să mă pui în fața 
faptului împlinit. 

— Am greșit. Nu știam cum să iau legătura cu tine într-un 
mod adecvat. De asta am așteptat până ieri ca să vin la 
Freiburg. Și nici ieri nu părea încă momentul potrivit... 

— Poate. Stai aici, în Freiburg? continuă Julien ca să schimbe 
subiectul. 

— Nu, de câte ori vin în Elveţia stau la soră-mea, la Basel. 
Locuiește într-un apartament mare din orașul vechi. De fapt, 
ador Baselul. 

— Și ai făcut iar drumul de aseară până azi-dimineaţă? 
întrebă Julien mirat. 

— Da, îmi place și să conduc, răspunse Rachel cu o jumătate 
de surâs care probabil, în vremuri normale, lăsa morți în urmă. 

Julien evită plasa fără măcar să se gândească. Pentru că 
creierul lui percepea alt semnal. Încercă disperat să pună 
degetul pe detaliul care-i trezise un ecou slab în inconștient, dar 
imaginea neclară dispăru imediat. 

— De fapt, știi prea bine de ce am așteptat ca să vorbesc cu 
tine, reluă Rachel, sfredelindu-l în sfârșit cu privirea pe Julien. 
Dar n-ai vrut să recunoști. 

Făcu o pauză, suflând un nour de fum albăstriu. Julien 
continua să tacă încăpățânat. 

— Am așteptat să fii pregătit și să asimilezi adevărul despre 
trecutul tatălui tău. 

Julien nu tresări. Într-adevăr, presimţise că ea știa multe - 
poate mai multe decât el - despre trecutul tatălui său și că de 
aceea stătuse deoparte în tot acest timp de la anunţul morţii 
tragice a acestuia. 

Pentru că auzise numele lui Maximilian von Kelsen cu mult 
înainte de decesul lui. 

Julien realiză atunci că trecuse o săptămână de când începuse 
totul. Joia trecută, după-amiază, îl suna Hertling. Și, exact cu 
șapte zile mai târziu, afla că altcineva se interesează de ceea ce 
devenea de acum, cu sau fără voia lui, cazul Kelsen. 


VP - 91 


Locul pe care Julien voise să-l lase în secret și tăcere se 
reducea iremediabil și el nu putea să oprească această evoluție 
lentă, dar implacabilă. 

— Așa vasăzică. Nu anchetezi un omor banal, ci foști naziști 
ascunși în inima Germaniei actuale. 

— Oarecum. Dar scopul meu nu e să fac un studiu la scară 
mare soldat cu statistici naţionale care să demonstreze că un 
anumit procent dintre cadrele hitleriste medii au scăpat de orice 
judecată, de orice condamnare. Nici nu e rolul meu. Nu, ce caut 
eu e să înțeleg mecanismele uitării, cu ajutorul unui mic număr 
de cazuri particulare. Cum reușește cineva să uite ce a făcut, ce 
a fost? Munca mea nu e științifică - nu încerc să o fac pe ata, 
dacă înţelegi ce vreau să zic. 

— Insinuezi că nu fac ce ar trebui să fac? 

— Nu, remarca îi privea pe colegii tăi în general - voi, 
cercetătorii, istoricii, care ar trebui să vă ocupați de memoria 
asta care e pe cale să moară încet, ucisă de timp și de uitare. 

— Să te ocupi de memorie e periculos. Memoria nu e totuna 
cu istoria, Rachel. Ne explica un profesor, cu mult timp în urmă, 
că sunt perpendiculare. 

Julien își reproșă că folosise acest ton doct. 

— Atunci folosește ce termen vrei. Ce vreau să-ţi spun e că 
de-acum a trecut destul timp ca să se poată face anchete 
istorice pe subiectul ăsta. Acum aveţi distanța necesară, care 
permite cunoașterii istorice să contrabalanseze, de exemplu, 
slăbiciunile mărturiilor orale. Dorinţa vă lipsește. 

— Poate că da. Germania sau Austria de azi au într-adevăr 
nevoie de o nouă cercetare profundă, cea din anii cincizeci și 
șaizeci nu e suficientă, după părerea mea. Chiar recent, 
Historikerstreit-ul german a dovedit asta. Dat tot nu văd unde 
vrei să ajungi. 

— Nicăieri. Făceam doar o remarcă. Pentru cazul particular de 
care ne ocupăm, înţelege-mă bine: nu încerc nicidecum să arunc 
nume - în speță, mai ales al tău, al familiei tale - pradă 
răzbunării populare. 

N-am familie. 

— Niciun articol de-al meu n-o să conţină nume. Ce vreau eu 
să descriu și să denunţ sunt tehnicile care le-au permis anumitor 
persoane să se facă uitate, să se ascundă în mijlocul societăţii 
civile disimulându-și trecutul. Asta am făcut acum câţiva ani cu 


VP - 92 


o serie de articole despre Kurt Waldheim. Dar el era un personaj 
oficial, prin funcţiile pe care le-a exercitat la ONU, apoi, în 
prezent, în fruntea statului austriac. Ce vreau acum e să mă 
ocup de cei care au rămas în umbră, în anonimatul clasei 
mijlocii, exercitând funcţii banale - cadre în firme private, 
doctori, avocați, notari, uneori funcţionari publici etc. 

— Și cum ai dat peste numele tatălui meu? 

— Întâmplător, cu câteva săptămâni înainte să moară. 
Numele lui mi l-a dat un tip care a servit mult timp sub ordinele 
lui și pe care l-am găsit recent. 

Rachel avu un surâs de prădătoare. 

— N-o să-ți dezvălui identitatea lui, bineînţeles. 

— De ce, dacă știe chestii despre taică-meu? 

— Fiindcă, pentru ca oamenii ăștia să vorbească, garantarea 
respectării anonimatului trebuie să fie totală. Sunt surse pe care 
am datoria să le protejez. Și să-l trimit la ei pe fiul unuia dintre 
foștii lor șefi nu mi se pare cel mai bun mod de a le păstra 
anonimatul. 

— Să dăm cărţile pe faţă. Ce vrei de la mine? 

— Să-mi accepţi ajutorul, dar în condiţiile mele. 

— Și dacă refuz? 

— Tot o să te ajut. Poate. Știu mai multe decât tine despre 
cazul ăsta. Fără mine riști să baţi mult timp pasul pe loc. 

Rachel avea cărțile potrivite în mână. Sau, cel puţin, așa 
părea. Julien se trezea legat la mâini și la picioare. Singurul atu 
care-i rămânea în mânecă erau cutiile de la Hallstatt, în care 
încă nu umblase. Poate că avea să găsească în ele informaţii 
care să-i permită s-o scurtcircuiteze pe intriganta jurnalistă. 

— Urmărim același scop. Vrei să afli mai multe despre 
activităţile tatălui tău din timpul războiului. Și eu. Nu vrei 
neapărat ca informaţiile astea să iasă la lumină - cel puţin nu 
imediat. Eu n-am niciun interes să dezvălui în anchetă numele 
tatălui tău. Ar trebui să ne putem înțelege. 

— Să admitem. Ce-mi propui? 

— Să aștepți câteva zile. Am nevoie de un pic de timp ca să 
clarific niște date. Peste, să zicem, trei zile, ne revedem și te 
pun la curent cu tot ce știu. Îţi dau tot ce am solid. Și-ţi dau să 
citeşti înainte primul meu articol, pe care îţi promit să nu-l public 
fără acordul tău. Ti se pare o propunere cinstită? 

— Parcă am de ales? întrebă Julien cu un zâmbet forțat. 


VP - 93 


— La drept vorbind, nu. Te sun peste șaptezeci și două de ore 
ca să fixăm o întâlnire. 

Rachel stinse ţigara - dacă există o metodă elegantă de a 
face acest gest banal, ea o cunoștea -, își luă poșeta și se ridică. 
Ocolise deja masa când se opri brusc, ca și cum ar fi cuprins-o o 
ezitare. Se aplecă deodată și depuse un sărut scurt pe buzele lui 
Julien. 

— Mulţumesc încă o dată pentru cafea! 

Și plecă, lăsându-l pe Julien pradă incertitudinilor și gândurilor 
lui scabroase, cu un gust de migdale pe buze. 


5. 


În după-amiaza aceleiași zile, Maxime îl prinse pe Julien la 
ieșirea de la curs. Julien, cu un dosar gros sub braţ, părăsi 
ultimul amfiteatrul, ca de obicei. 

— lată-te în sfârșit! 

— Tare mai sunteţi toţi grăbiţi azi... 

— De mine vorbeşti - sau de splendida necunoscută de 
dimineaţă? 

— la te uită, dom’ profesor, sunteţi deja la curent? La curent 
cu absolut nimic, de altfel, dacă ne gândim mai bine. 

— La curent, nu cred. Dar v-am văzut în piaţa Python când 
coboram de la bibliotecă pe strada Saint-Michel. Cine era? 

— O ziaristă. De la Der Spiegel, din ce mi-a zis. 

— Te îndoiești? 

— De săptămâna trecută mă îndoiesc de multe lucruri. 

— Și o cheamă...? 

— Rachel Michaelis. 

— Să fie-ntr-un ceas bun. Și o să-ți scrie biografia? Sau, poate, 
un volum de convorbiri? 

— Nu chiar. Putem să mergem în birou, te rog? 

— Ah, preafericită pudoare! Dar sigur, să mergem. Te ajut să 
duci astea? 

— Nu, mă descurc. 

Julien și Maxime ajunseră la birou. Harababura veselă care 
domnea acolo părea să exercite, cu toată puterea și cu toată 
voința ei autonomă, o monstruoasă presiune asupra uşii, care 


VP - 94 


părea să nu se lase închisă decât în silă. Julien se dădu cu câţiva 
pași înapoi când Maxime scoase cheia, de frică să nu vadă ușa 
cu pricina sărind din țâțâni. 

— Apropo, plecăm în zece minute, îi spuse deodată Maxime, 
cu mâna pe clanţă. 

— Unde plecăm? 

— La Hallstatt, sărmane naiv! 

— Acum? 

— Păi, da, drumul e lung. Dar o să facem cu schimbul la 
volan, fii pe pace. 

— Dar nu pot să plec - nu pot să plec așa... 

— Ba sigur că da. Să te iau prin surprindere e singurul mod pe 
care l-am găsit de a nu lăsa călătoria asta să se amâne până la 
calendele grecești. 

— O iei razna, bătrâne! N-o să plec acum. Ai văzut cât e 
ceasul? 

— Da, trei și ceva. Asta înseamnă că ajungem acolo pe la unu- 
două noaptea, îmi închipui. Poate ceva mai târziu, dacă totul se 
coalizează împotriva noastră. 

— Ești sigur că te simţi bine? 

— În ce mă privește, da. Oricum, tu nu ești într-o stare bună. 
Așa că lasă puterea de decizie strategilor care sunt stăpâni pe 
facultăţile lor. Poţi să dormi în mașină și să visezi cât vrei la 
ochii frumoși - și la restul - ai lui Rachel Cumiizice. 

— Michaelis. 

— Dacă vrei. Bine, lasă maldărul ăsta undeva - unde poți. 
Mașina mea ne așteaptă în parcare. 

Julien abandonă partida și cedă argumentelor - prea puţin 
întemeiate, după părerea lui - ale prietenului său. Peste niciun 
sfert de oră, Maxime se strecura prin traficul din centrul orașului 
ca să iasă în autostradă. 

Julien, așa cum prevăzuse Maxime, adormi când ocoleau 
Zurichul, fără a fi făcut până atunci eforturi excesive de a 
alimenta conversaţia. Un surâs fericit i se contura pe buze. 
Maxime, mărinimos, dădu mai încet radioul, astfel încât prima 
mișcare din Simfonia a șaptea de Beethoven să nu tulbure 
somnul și expresia radioasă a colegului său. 

XXX 

Era aproape trei dimineaţa, vineri, când ajunseră la Hallstatt. 

Julien dormise continuu și se trezise abia după Bad Ischl. Atunci 


VP - 95 


insistase să conducă el, dar Maxime voia, în cuvintele lui, „să 
bea paharul până la fund”. 

Maxime parcă în piaţa de la intrarea în sat și amândoi o luară 
pe jos la lumina felinarelor. Un vânt rece cobora din înălțimi și 
se ghiceau încreţiturile pe care le desena pe lacul totuși invizibil. 
Formele negre ale copacilor înalţi dansau o sarabandă macabră 
mai sus de sat, într-un foșnet întunecat întretăiat de trosnituri 
bruște. 

— Șarmant, locul tău de vilegiatură. 

Julien nu răspunse, conducându-l pe Maxime, prin labirintul de 
ulite, spre biserică. Iluminatul public nu ajungea mai sus de atât, 
iar Maxime scoase lanterna de buzunar pe care avusese 
precauţia s-o aducă. Aţinti fascicolul spre cărarea care urca spre 
căsuta organistului, apoi spre vilă, santinelă sumbră și adormită 
la marginea pădurii, care nu mai era decât o barieră opacă de 
negreală în care lumina lanternei se pierdea. 

— Acolo stă organistul tău? întrebă Maxime arătând cu bărbia 
spre prima clădire. 

— Afirmativ. Să încercăm să nu-l trezim. 

— OK. 

Trecură de casa organistului-grădinar-om bun la toate, ca să 
atace ultima ascensiune, care-i duse în fața ușii de intrare a 
vilei, o masă întunecată ca noaptea și care abia se detașa pe 
fundalul cerului fără stele. 

— Pute a mort coșmelia asta. 

— Da. Dar nu m-ar deranja dacă ai putea să te abţii de la 
genul ăsta de comentarii. 

Îndată ce fraza îi ieși pe gură, Julien se simţi vinovat. Știa că e 
insuportabil, dar asta nu-i dădea dreptul să se ia de cei - puţini - 
care îi fuseseră întotdeauna alături - și mai ales de Maxime, 
fiindcă el jucase de unul singur, de o eternitate, acest rol. 

— Scuză-mă, sunt puţin nervos. 

— Ca de obicei. Dar așa te iubim noi. 

Julien nu căută să dezvolte subiectul și scoase cheia din 
buzunarul interior al trenciului. O introduse în yala nouă, care se 
declanșă fără zgomot, iar ușa se deschise. Casa exală un miros 
de mormânt. Maxime se grăbi să apese pe întrerupător, în timp 
ce Julien avansa deja prin întunericul care, de la intrare, părea 
compact. O lumină gălbuie invadă holul, ţâșnind dintr-o 
plafonieră prăfuită ale cărei becuri, uimitor, funcționau aproape 


VP - 96 


toate. Maxime stinse lanterna și îl prinse din urmă pe Julien. 
Urcară unul lângă altul pe scară până la primul etaj. Pe palierul 
plin de praf, Julien se opri brusc. 

— Ușa! Uită-te la ușă! 

— Care ușă? 

— De la birou! E deschisă... 

— Ei, și? 

— Și îmi amintesc limpede că am trântit-o când am plecat 
sâmbăta trecută. 

— Aș! Probabil că-ţi joacă o festă memoria. Erai șocat, nu ţii 
minte ce ai făcut de fapt. 

— Încerci să spui că-s senil? Dacă-ţi spun că ușa asta era 
închisă înseamnă că era. 

— Dacă vrei tu... cedă Maxime fără tragere de inimă. Oricum, 
ce importanţă are? 

— Niciuna, ai dreptate, încheie Julien intrând în biroul pe care- 
| ocupase tatăl lui cu zeci de ani în urmă. 

Maxime încercă și acolo să apese pe întrerupător, dar nu se 
întâmplă nimic. Julien reuși să lumineze puţin încăperea 
aprinzând lampa de pe noptieră, care se supuse docilă. Lumina 
caldă se răspândi pe suprafața plană a biroului fără să 
întâlnească niciun obiect. 

Cutiile lăsate de Julien săptămâna trecută dispăruseră. 

Julien se repezi ca un apucat spre biblioteca murală. Reduta 
secretă, pe care își amintea că o lăsase deschisă, era și ea 
goală, cu excepţia unei ultime fotografii îngălbenite care de 
bună seamă căzuse din cutia ei și se prinsese într-o fantă a 
peretelui lateral atunci când Julien scosese cutiile ca să le pună 
pe masă. 

— Vezi? strigă Julien, cuprins de o furie subită. Vezi că a venit 
cineva! Rahat! Rahatul naibii! 

Cu un dos de palmă, mătură un întreg șir de cărţi grele, care 
se prăbușiră pe covorul gros ridicând un nor de praf argintiu 
care urcă în spirale prin lumina scurtă emanată de lampă. 

— Nu, tocmai că nu văd nimic, spuse Maxime pe un ton ironic. 

— Au luat tot! Cele trei cutii pe care le-am lăsat pe birou... N- 
a mai rămas nimic! 

— Ar fi trebuit să iei cu tine tot conţinutul ascunzătorii 
sâmbăta trecută. 

— Maxime, te rog. Fă-mi o favoare, lasă-mă-n pace. 


VP - 97 


Julien se prăbuși într-un fotoliu de piele de lângă una dintre 
ferestrele care dădeau spre lac, fereastră care în acel moment 
era doar o gură neagră spre neantul nopţii. În acest timp, 
Maxime scoase cu atenţie fotografia din fanta care o agăţase - 
și, în mod evident, o salvase de la dispariţie. Tatăl lui Julien, din 
nou, și un alt bărbat, mai scund și totuși cu un fizic destul de 
plăcut, purtând mustăcioara pe care al Treilea Reich o adusese 
la modă. Fără îndoială că bărbatul fusese chipeș, dar, lângă 
Maximilian von Kelsen, de un şarm orbitor și o forță 
strălucitoare, nu mai avea decât alura vagă a unui actor de serie 
B din anii patruzeci. Pe versoul fotografiei, două nume și o dată. 
Maximilian von Kelsen. Alexander Hänsch. 26 iunie 1944. Fără o 
vorbă, îi întinse fotografia lui Julien, care aruncă o privire cu o 
expresie dezabuzată. 

— Scuză-mă încă o dată. Nu trebuie să-ţi vorbesc așa. 

Maxime dădu comic din cap, ca pentru a-i arăta că nu are 
nicio importanţă. 

— ÎI cunoști pe celălalt tip? Hänsch ăsta? 

— Nu, nu-mi spune nimic. 

— Sigur trăiește încă. 

— Fără îndoială. 

— Trebuie să-l găsim. De acum e singura și unica noastră 
pistă. 

Julien încuviinţă tăcut, apoi se uită la ceas. Era aproape patru. 

— Acum ce facem? îl întrebă el pe Maxime, oftând. 

— Așteptăm să se facă ora șapte, să se deschidă la brutărie. 
Chiar mor de foame. 

— Nu-mi vine să stau aici atâta timp! Parcă tu ziceai că pute a 
mort în casa asta... 

— Îmi menţin cuvintele. Dar nu mă așez la volan ca să conduc 
mai bine de zece ore pe stomacul gol. 

— Atunci fă cum vrei. Eu mă culc. 

Julien se apucă să-și pună în practică ameninţarea. Somnul 
părea să fi devenit refugiul lui preferat. Peste fix trei minute 
respiraţia îi era mai lentă, iar Maxime constată că doarme de-a 
binelea. 

— Ce capacitatea de a se rupe de real! Clar, puterea voinței... 
murmură Maxime pentru sine, lăsându-și aforismul suspendat în 
aerul plin de colb. 

În faţa carenţelor vizibile de care suferea determinarea 


VP - 98 


cooperativă a prietenului său - carenţe care se manifestau din 

când în când sub forma unui sforăit discret -, Maxime începu de 

unul singur o percheziţie în toată regula prin casă, etaj cu etaj. 
xxx 

Răsărea soarele, ivindu-se îndărătul munţilor de pe malul 
opus, când Maxime capitulă învins de zădărnicia eforturilor sale. 
Îl scutură ușor de umăr pe Julien. Acesta se trezi imediat ce 
mâna lui Maxime îi atinse catifeaua hainei și se întinse îndelung, 
pocnindu-și încheieturile degetelor. _ 

— Cred că visam. Locuiam aici, în casa asta. Imi pregăteam 
cursurile la biroul ăsta. Dar ceva nu era în ordine. Nu reușesc să- 
mi amintesc ce. Cred că încercam să vorbesc cu cineva, cu 
cineva pe care nu-l găseam. 

— Aha. 

— Te pasionează, pare-se. Cât e ceasul? 

— Șase și douăzeci și două. 

— Căutam pe cineva, repetă Julien, cu privirea pierdută în 
direcţia lacului care se trezea în zori, neted ca o întindere de 
gheață, lucios ca sticla. 

— Deci căutai un bărbat? continuă Maxime, dându-și seama 
că nu avea niciun rost să-și abată prietenul, la trezire, de la ceea 
ce părea - cel puţin deocamdată - o idee fixă. 

— Da, cred că era vorba de un bărbat. 

— Edificator. Bine, flașnetarul tău ne oferă o cafea? 

Julien tresări. 

— Tocmai pe el îl căutam în vis! 

— Un vis premonitoriu, atunci. Fiindcă ne așteaptă cu cafea și 
pateuri vieneze. 

— Putem să încercăm. Oricum, o să fie mai bine decât aici. 

— Am făcut turul proprietăţii cât ai dormit tu. În fond, aș fi 
putut face ca tine, fiindcă n-am găsit nimic. 

— Ți-am permis eu să scotocești prin ceea ce e acum, cred, 
casa mea? 

— Nu privisem problema din unghiul ăsta. Ei bine, ai aici un 
loc de vilegiatură gata pregătit. Ce noroc pe tine! E un loc cu 
adevărat încântător. 

— Ești ironic? 

— Tu ce zici? 

— Ştii, cu ceva renovări cred că ar putea fi interesant. Dar 
probabil că ai dreptate. 


VP - 99 


Făcu o pauză, trecându-și degetele peste marginea prăfuită a 
biroului, apoi continuă: 

— Oricum, n-o să vin aici. Casa asta e prea veche. Prea plină 
de amintiri care nu-s ale mele. N-am ce căuta aici, simt asta. De 
altfel, hai să plecăm. M-am săturat de locul ăsta. 

— Nu te contrazic, spuse Maxime trăgându-și haina pe care, 
neglijent, o lăsase cu câteva ore în urmă pe pervazul lat al unei 
ferestre. 

O scutură ca să îndepărteze praful alb care se prinsese de ea. 

— Vii? zise Julien îndreptându-se spre ușa rămasă 
întredeschisă. 

Cei doi prieteni coborâră încet. Julien simţea că toate 
membrele lui își strigă nemulțumirea după aceste ore de 
imobilitate în fotoliu. Se simțea obosit și o salivă groasă cu gust 
neplăcut îi umplea gura. 

După ce încuiară ușa de la intrare, o luară spre casa 
organistului. 

Când ajunseră în fața ușii, Julien ezită. Apoi își spuse că 
oamenii în vârstă se scoală întotdeauna devreme - era o idee 
preconcepută, dar trebuie să fi avut un oarecare temei - și că 
probabil nu-l vor trezi pe noul său prieten Caron. 

Nu știa prea bine de ce îl numește astfel. Poate pur și simplu 
pentru că nu-i cunoștea adevăratul nume - și pentru că îl 
întâlnise într-un cimitir. 

Julien apăsă pe sonerie. Zgomotul se răspândi prin casă, 
stingându-se fără să stârnească vreun ecou. p 

Julien insistă și sună a doua, apoi a treia oară. Il cuprindea un 
presentiment straniu. 

— Wer sind Sie? Was machen Sie hie? strigă o voce acră 
care părea să se înalțe din pământ, în spatele lor. 

Julien se întoarse cu totul, ca să deslușească, în lumina oblică 
a dimineții, o bătrânică în palton și batic care se uita la ei din 
cimitirul aflat mai jos și care dădea impresia că este una dintre 
acele paznice de morminte care se transformă în ciori la ivirea 
zorilor - o bătrână singură din soiul acelor vârstnici care, trăind 
în trecut, fac, ca prin anticipare, din aceste locuri ai căror 
locatari definitivi vor fi curând anticamera lumii morții în mijlocul 
grădinii celor vii. În ciuda distanţei, Julien constată că nu avea 
aproape niciun dinte. 


5 - Cine sunteţi? Ce căutaţi aici? (în germană în original) (n.tr.). 
VP - 100 


— Ne scuzaţi. Îl căutăm... pe organist! îi răspunse el în 
germană vrăjitoarei. 

— Puteți să-l căutaţi mult și bine. E mort. A căzut de pe zidul 
asta. 

Arătă cu un semn din cap zidul scund ce susţinea cărarea 
care, din cimitir, urca spre casa bătrânului și spre vilă. 

Julien și Maxime contemplară mica pantă de vreo doi metri și 
jumătate care se deschidea la picioarele lor, fără să înţeleagă cu 
adevărat sensul cuvintelor bătrânei. 

Aceasta dădu din cap cu vehemență, cu un aer consternat, 
dar și cu o veselie sadică. 

— S-a întâmplat sâmbătă seară. Eu l-am găsit. Se izbise cu 
capul de crucea aia, explică ea cu o volubilitate dezagreabilă. 

Se osteni să întindă un deget tremurător, deformat de gută, 
spre una dintre crucile de lemn aflate la mică distanţă de zid. 

Ceva mai sus de locul unde se intersectau unde cele două 
secţiuni, crucea era ruptă. 

Parca avu un acces de tuse care semăna cu un hohot de râs, 
în timp ce un nor trecea voalând deodată lumina soarelui nou- 
născut. Mai avu putere să articuleze, cu voce coborâtă, într-o 
șuierare întretăiată de sughițuri pe care Julien abia o percepu: 

— Cerul ne-a părăsit... 

Işi făcu cruce în umbra care creștea. 

Ce mai e și asta? 

Gura deschisă a femeii era ca o cavernă negricioasă și hâdă. 

e 

Când vru să se întoarcă spre Maxime, Julien își dădu seama că 
acesta plecase deja, cu pași iuți, spre biserică, de parcă ar fi 
auzit prea multe. Fără să-i arunce vreo privire bătrânei, Julien 
trebui să-și ia picioarele la spinare pentru a încerca să-l prindă 
din urmă. 


6. 


Piața forfotea de lume sub soarele unei după-amiezi deja 
târzii. Incet, umbrele începeau să se alungească, revărsându-și 
încărcătura de suflete anonime, de chipuri întrezărite și imediat 
șterse. 


VP - 101 


Julien se așeză la terasa unei cafenele. Nu știa de ce, dar 
dintotdeauna Claraplatz îl atrăsese în Basel. Totuși locul acesta 
circulat din afara orașului vechi care se întindea pe celălalt mal 
al Rinului nu avusese nimic atrăgător în mod deosebit. 

Acest colț din Kleinbasel, bucată din orașul modern cruţată de 
hoardele de turiști de o zi, avea, în ciuda rigorii, un farmec 
îmbătător pe care Julien era convins că este singurul care-l 
simte. Străzile, late și mărginite de niște clădiri totuși 
impersonale, aveau deja ceva german - o anumită severitate 
rece care contrasta cu agitația veselă a punctelor nodale 
precum Claraplatz. Orașul vechi, pe partea cealaltă a fluviului, 
nu mai era decât un punct de fugă în perspectiva străzii, o 
prezenţă discretă în afara unei lumi limitrofe, de o parte și de 
alta a frontierei germano-elveţiene. 

Alături, Julien remarcă un cuplu de adolescenţi prinși într-o 
discuţie. Fluxul cuvintelor tandre și înduioșătoare era întrerupt 
de sărutări complice. Să profite. Viaţa aceasta - singura care 
merită cu adevărat să fie trăită - era oricum mult prea scurtă. 
Julien se gândi că nimeni nu rezumase mai bine acest paradox 
decât Georges Brassens în cântecul său Bancs publics. Până la 
urmă, ca să fii fericit, trebuie cu siguranţă să te sinucizi la 
douăzeci de ani. Odată depășită această limită, că vrei sau nu, 
ce era mai bun a rămas în urmă. 

In ceea ce-l privea, Julien nici nu știa exact ce caută la Basel 
în lunea aceea. După un telefon de la notarul munchenez care 
gestionase afacerile tatălui său, își luase o zi liberă și mașina și 
pornise spre nord, ca să ajungă la Basel până la amiază. Odată 
sosit, nu făcuse decât să hoinărească fără ţintă, vagabond prin 
mijlocul mulţimii. 

De la cea de-a doua expediţie la Hallstatt trecuseră deja trei 
zile - el și Maxime se întorseseră la Freiburg vineri, pe înserate. 
Moartea  organistului îl marcase mai mult decât voia să 
recunoască. În schimb, dispariţia lucrurilor tatălui său nu îl 
mirase în definitiv. Cineva îl preceda, îi anticipa reacţiile și golea 
totul în fața lui. Cineva se străduia să-l lase să rătăcească în 
beznă. 

Și - ceea ce era mult mai grav - Julien se obișnuia cu această 
beznă. 


La Basel începea luna mai, iar asta se simţea pretutindeni. 


VP - 102 


Mai devreme în acea după-amiază, când trecuse pe Mittlere 
Rheinbrücke, își dăduse seama, contemplând valurile lente și 
leneșe plumbuite de un soare strivitor, că voise inconștient să 
revadă orașul unde locuia Rachel de fiecare dată când venea în 
Elveţia. Cât despre a o revedea pe ea, nu credea în genul acesta 
de întâmplare. De altfel, așteptase destul un apel care nu 
venise. Doar să ajungă în orașul pe care ea îl iubea - și care și 
lui îi plăcuse întotdeauna -, să-și plimbe mâna de-a lungul unui 
zid, al unui parapet de pod sau pe iarba de pe mal. Să respire un 
anumit aer, să redescopere o anumită lumină, să simtă în 
adâncul sufletului plăcerea liniilor anumitor străzi. 

Trăise șase luni în acest oraș, imediat după ce plecase de la 
Munchen cu ani în urmă. Studiase aici un semestru înainte să 
ajungă la Freiburg și în Elveţia francofonă. Basel îi fusese 
cameră de decompresie, un popas în fuga lui. Și înţelegea că, 
până la urmă, poate ar fi fost mai bine să rămână aici. 

Cuplul de îndrăgostiţi, deopotrivă timizi și strigându-și 
fericirea în cele patru zări, era ca o lance înfiptă în coasta lui. 
Julien își desprinse privirea de la acei copii de șaptesprezece ani, 
de teamă să nu se regăsească în ei. 

Și să nu o ia atunci la fugă. 

(J 

Toate relațiile lui, mai ales cele pe care şi le-ar fi dorit 
serioase, erau dinainte ipotecate. Amintirea Verei, a chipului ei 
pe care-l căuta în toate femeile care-i ieșeau în cale, nu se 
ștersese niciodată, condamnându-i la eșec bietele tentative de a 
se elibera și de a construi ceva nou - eșec oricum așteptat, dacă 
nu sperat. Greutatea conștiinței sale vinovate nu încetase să-l 
țină la pământ din ziua când, în nebuniile unei străduţe italiene 
încinse de noaptea de aprilie, sărutase o altă femeie - 
descoperind plăcerile interzise și, mai ales, chinurile infidelitățţii. 
Era în timpul unei călătorii de studii care-l dusese până la 
Bologna, orașul roșu care-și purta bine numele, după cum 
înţelesese prea târziu și plătind preţul cu trupul și sufletul său. 
Revenirea la viața normală avusese loc abia la sfârșitul celor 
câteva zile de extravaganţă nepăsătoare. 

Când se întorsese, privirea lui găsise numai umbrele 
nesfârșite ale unei existențe de ruine și praf. După ce-și 
mărturisise trădarea, se văzuse în ochii Verei, în fundul unui puț 
de dezgust, și înțelesese că, de atunci înainte, avea să se 


VP - 103 


recunoască doar în dezgust. Presupusese că Vera îl urăște, până 
să-și dea seama că ei toate acestea îi deveniseră pur și simplu 
indiferente - ceea ce era și mai rău. 

Puţina inimă care-i mai rămăsese fusese consacrată arderii 
pentru alta - pentru cealaltă -, sincer, dar inutil, și astfel se 
mistuise. Julien vrusese totuși să creadă că această trădare va 
da naștere unei pasiuni ispășitoare care să justifice totul 
ulterior, până să înțeleagă că o părăsise deja pe femeia pentru 
care distrusese totul prin foc înainte ca ea să facă primul pas 
care o îndepărta de el. 

Se lămurise atunci că, dintre toţi anii care-i mai rămâneau, 
niciunul nu putea să fie pe deplin fericit. Nu fusese în stare 
decât să facă rău - mai întâi celorlalţi, apoi sieși. Sarea fusese 
semănată pe un pământ pustiit, carbonizat și sterp. Datorită 
egoismului său patologic, putuse să-și construiască o carapace 
de insensibilitate pe care cei din preajmă o considerau o formă 
de cruzime. În galeria personajelor dostoievskiene, devenise un 
fel de Stavroghin - un vlăstar puternic și sănătos în aparenţă și 
totuși îngheţat pe dinăuntru. Astfel supravieţuise. 

Dar partea cea mai bună a vieţii lui rămăsese iremediabil 
pierdută. 

e 

Pentru un timp nedefinit, Julien rămăsese pierdut în gândurile 
lui. Când își veni în fire, cuplul de adolescenți dispăruse. Plăti 
nota și se ridică. Traversă piața înspre mica biserică pe care o 
contemplase de pe terasă, fără să o vadă cu adevărat. Un afiș 
anunţa că în acea seară, la ora nouăsprezece, avea să se cânte 
Recviemul de Mozart. Se uită la ceasul de la mână. Optsprezece 
și cincizeci și cinci. Era așadar atât de târziu? Intră prin portic, 
fără să-și mai pună întrebări. 

Plăti biletul unui fel de paracliser strigoi, care nu-i adresă 
niciun cuvânt, și se așeză repede pe un scaun liber în spatele 
unui pilon, în timp ce instrumentele se acordau în acel amestec 
de timbre care se ridica în crescendo și pe care Julien îl aprecia 
atât de mult, chiar înainte de începerea unui concert. 

e 

Requiem aeternam dona eis, Domine, et lux perpetua luceat 
eis. 

Muzica lui Mozart, divină prin frumusețea ei perfectă și forța 
ei irezistibilă, și încă și mai mult prin certitudinea solidă pe care 


VP - 104 


o aducea, umplea naosul întunecos, se întindea, se dezvolta ca 
să biruiască toate îndoielile și să deschidă porţile unei lumi 
sublime căreia nimeni, în acea clipă, nu i-ar fi putut nega 
existenţa. Numai Mozart știuse să dea viață iluzoriului. 

Julien rămase cu ochii închiși ca să nu le vadă pe cele câteva 
persoane din jurul lui, în acel fund de biserică, pe locurile cele 
mai ieftine, ca să asculte numai acea mesă a morților care 
făceau să-i curgă în vene o viaţă artificială. 

Mai exista așadar fericirea în timpul unei mese de Mozart? 
Poate. Dar, odată cu tăcerea muzicii, ce avea să mai rămână? 
Un număr înfiorător de ani deja scurși fără să fi dat roade. Ani 
care-l aduceau în seara aceea pe țărmurile unei existenţe de la 
care nu mai aștepta nimic. 

Eternitatea nu exista decât până se stingeau ultimele ecouri 
ale muzicii care o purta. 

După furiile din Dies irae și tensiunea tragică și terifiantă din 
Rex tremendae, separate doar de Tuba mirum, veni calmul 
magic din Recordare. 

Apoi valurile cumplite din Confutatis maledictis răsunară sub 
bolți ca o penitenţță așteptată, flux și reflux de forță și blândetțe 
măturând totul în cale și aducând în sfârșit, în momentul când 
speranţa murea, vocile feminine și delicateţea din Lacrimosa, 
care-l duse pe Julien într-un cer al unei nopţi supranaturale ce 
nu putea exista niciodată deasupra Baselului. 

Corul era de primă calitate, orchestra, pasabilă. Misiunea era 
totuși îndeplinită: timp de o oră, nu se gândise la el însuși. 

Când se stinseră ultimele aplauze care urmaseră ultimului 
acord din Communio - care oricum nu mai era de Wolfgang 
Amadeus -, ieși din acest vis la jumătatea drumului dintre somn 
și reverie trează, de unde ar fi vrut să nu fie smuls niciodată. 
Rămase un timp așezat, imobil în mijlocul valului domol de 
auditori care mergeau spre ieșire, apoi se ridică încet ca să o ia 
și el într-acolo. Trecu pe lângă traveea laterală ca să revină în 
Claraplatz, acum scăldată în penumbră. 

Ajunse cu pași lenți pe pod și își lăsă privirea să se piardă în 
curgerea apei. In clipa aceea, ar fi vrut să se urce în barca aceea 
care, îi plăcea să-și imagineze, îl purtase odinioară pe Siegfried 
spre ultima luptă și spre moarte. In vâltoare vedea curgerea 
Rinului spre nord și mare și își spuse că și el ar fi vrut să se lase 
să curgă fără a-și pune întrebări, ca acest șuvoi devenit fluviu 


VP - 105 


care nu știa de ce coboară, dar cobora mai departe. 

Deasupra spumelor negre, gândul serios de a-și pune capăt 
zilelor căpătă formă în mintea lui, pentru prima oară în viaţă, ca 
o certitudine liniștită și odihnitoare. 


7. 


Julien punea pe blatul din bucătăria sa o farfurie aburindă cu 
linguine cu creveţi și șofran, când izbucni soneria înfuriată a 
telefonului. Se întorsese destul de târziu cu o zi în urmă din 
escapada la Basel și își petrecuse dimineaţa la Universitate. 
Ceasul de pe perete arăta ora douăsprezece și douăzeci. 

Julien aruncă o privire tristă spre farfuria cu paste și, oftând, 
întinse mâna după telefon. Era hotărât să-i dea de înțeles 
interlocutorului, oricine ar fi fost, că nu suportă să fie deranjat la 
prânz. 

— Alo? 

— Bună ziua, profesore. Sau rea, dacă mă gândesc mai bine. 
Zilele astea n-au nimic îmbucurător, nici pentru mine, nici 
pentru tine, cred. 

Vocea lui Hertling părea să iasă din adâncurile tenebroase ale 
unui puț nesfârșit. Într-adevăr, probabil că nu era într-o zi bună. 

— Domnule comisar! Aveţi, cu siguranţă, priceperea de a 
reveni în amintirea mea atunci când mă gândesc cel mai puțin 
la dumneavoastră. 

— Îmi pare rău că-ți stric astfel existenţa. Cel puţin nu te 
deranjez de la masă, nu? Poate că da, după tonul tău. Asta e. 
Mie nu mi-e foame. 

— Să spunem că o să pot răbda - ca să mă conformez 
programului dumneavoastră, să-l numim neregulat. 

— Sper. Oricum, nu-ţi dau de ales. Ca să nu-ți ascund nimic, 
mi se pare că începi să lași în urmă cam prea multe cadavre. 

— Poftim? 

— Nu mai minţi. Știu - sau măcar ghicesc - că ai fost la 
Hallstatt. Cel puţin o dată, în ziua când ai plecat în grabă de la 
Munchen. 

— Și ce? 

— Și ce? Vecinul cel mai apropiat de vila părinţilor tăi de la 


VP - 106 


Hallstatt a murit acum ceva mai mult de o săptămână. De fapt, 
în ziua când ai plecat spre Salzburg. A căzut de pe un zid. 
Căzătura i s-a oprit într-o cruce de lemn din cimitirul satului, 
care i-a perforat capul dintr-o parte în alta, intrând prin ochiul 
stâng și ieșind pe la spate, unde i-a spart cutia craniană. 
Minunat spectacol, crede-mă, am văzut dosarul, inclusiv pozele. 

Julien nu răspunse. Pe granitul lucios al blatului, farfuria se 
răcise deja. 

— Nu-ţi spun o noutate, din câte văd, Kelsen. Erai deja la 
curent? 

— Da, știam deja. M-am întors acolo în noaptea de joi spre 
vineri și vineri dimineață am aflat de moartea organistului. 

— Se numea Richard Grâner, pentru informaţia ta, spuse 
Hertling pe un ton trufaș. 

— Nu știam. 

— Nu mă miră. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, ce căutai 
acolo? 

— Pur și simplu m-am dus la ceea ce este de acum 
proprietatea mea. 

— A, da? 

— Da, m-a sunat ieri dimineaţă notarul tatălui meu. La 
sfârșitul săptămânii trebuie să merg la Munchen pentru câteva 
formalităţi, dar, în linii mari, totul îmi revine. Inclusiv casa de la 
Hallstatt, cum vă spuneam. Dar cu siguranţă știaţi deja. 

— Nu, de la tine aflu. 

— E ciudat cum vă faceţi treaba, domnule comisar. 

— Bineînţeles. Bineînţeles. 

Vocea lui Hertling tremura de furie stăpânită. 

— Kelsen, faci o anchetă paralelă. Ai găsit ceva la Hallstatt. Și 
cineva știe. Cineva care face curățenie în urma ta - și omoară 
martorii deranjanţi. Cineva care ţi-a asasinat deja tatăl. Și care 
n-o să întârzie să te atace, mai ales dacă continui cu prostiile. 

— E interpretarea dumneavoastră, domnule comisar. 

— Kelsen, nu mă obliga să te arestez data viitoare când intri 
pe teritoriul german. M-am săturat până peste cap de învărtelile 
tale. Ti-am facut o promisiune. Și o s-o ţin. Dar trebuie sa-mi 
predai toate elementele pe care le deții. 

— Îmi pare rău, domnule comisar, nu pot. 

— Știu că e vorba despre ceva legat de trecutul tatălui tău. 
Nespunându-mi nimic, mă încurajezi să cercetez în toate 


VP - 107 


direcţiile și să pierd astfel un timp preţios. Ca să nu mai punem 
la socoteală ideile care-mi trec prin minte, una mai monstruoasă 
ca alta. Pentru un profesionist al sordidului ca mine, totul e 
imaginabil. Nu-ţi poţi da seama cum vin toate astea de la sine. 
Tăcerea nu face decât să murdărească memoria tatălui tău, 
crede-mă. 

— Aveţi încredere în mine, tăcerea mea nici nu adaugă, nici 
nu ia nimic din fapte. Și nu vă pot spune nimic. 

Julien îl auzi pe Hertling izbind cu pumnul în birou, la câteva 
sute de kilometri distanţă. 

— Du-te la naiba, Kelsen. 

— lertaţi-mă, domnule comisar, nu pot să fac altfel. 

— Scutește-mă de scuzele tale. Te joci cu focul, și cu viaţa ta, 
băiete. Nu-ţi dai seama, dar, dacă se simte ameninţat de un 
Sherlock Holmes de doi bani, ucigașul tatălui tău n-o să ezite. 
Sper doar că, atunci când or să-ţi găsească cadavrul, n-o să fie 
în jurisdicţia mea. 

— O să mă străduiesc să mă duc să mor în altă parte, la 
nevoie. 

— Taci din gură. Eu măcar te-am avertizat. 

Julien simţi că Hertling se pregătea să închidă. 

— A, da, că veni vorba, poţi lua trupul tatălui tău începând de 
mâine, la ora zece. Nu-ţi spun pe curând. 

Comunicarea se întrerupse, iar Julien, cu un gest furios, 
aruncă receptorul spre fereastră. Acesta lovi însă numai 
peretele, apoi căzu de pe blat ca să atârne moale la capătul 
firului. Julien își luă capul între mâini. Ce știa polițistul acela 
bătrân și incapabil? Ce știa despre ce trăia el? Și știa că, oricum, 
moartea nu este, până la urmă, cea mai rea soluție la problema 
insolubilă a existenţei lui? 

Privirea lui Julien căzu pe ediţia de buzunar a Memoriilor lui 
Hadrian care zăcea pe blat. Își aminti atunci că Hadrian rostea 
undeva, la sfârșitul cărţii, o frază asemănătoare. 

Cu deosebirea că nu o profera, ca el, la nici treizeci de ani. 


8. 


Abandonând tristei ei soarte farfuria răcită de /inguine, Julien 


VP - 108 


se grăbi să iasă din apartament ca să se ducă la biroul de la 
Universitate - deși nu avea mare lucru de făcut acolo. Voia mai 
ales să schimbe aerul. 

Această slabă speranţă fu însă repede înșelată. O căldură 
groasă, demnă de o după-amiază de august, domnea peste 
oraș. Aer nu mai era. Cerul era doar o masă de oțel încins, 
amenințând să reverse din clipă în clipă peste Freiburg un val de 
mercur topit. 

Abia închisese ușa biroului când telefonul începu să sune. 
Julien ezită să răspundă. Poate îl căuta cineva pe Maxime - 
aveau un singur număr pentru amândoi. Cum soneria se 
prelungea, se hotărî să răspundă. 

— Alo? 

— Greu dă omul de tine zilele astea. Am încercat deja ieri. 

Era timbrul atât de deosebit al vocii mult așteptate. După 
tunetele lui Hertling, acest sunet curgea ca o apă curată și 
limpede, străvezie, dar puternică. Așadar Rachel nu-și uitase 
promisiunea. 

Nici ea, își spuse Julien gândindu-se la Hertling. 

— E posibil, ieri am fost la Basel. 

— Ce coincidență, eu am ajuns aseară. la zi, parcă nu ești în 
apele tale. Ai o voce de cioclu. 

Lui Julien îi era greu să se deprindă cu asemenea familiarităţi, 
care cel mai adesea îi provocau o reacţie de retragere, strict 
defensivă. 

— Pesemne că mi-am ratat vocaţia. Cred că n-aş fi avut nicio 
problemă să afișez șapte zile din șapte mina adecvată în 
meseria asta. 

— Nu te-nchide ca o scoică. Sincer, voiam să știu ce mai faci. 

— Nu chiar așa de rău. 

Ce putea să-i spună? Că era în ultimul hal? L-ar fi întrebat de 
ce. Și el nu voia să-i răspundă. Oricum, ea știa care este de 
acum problema vieţii lui. Măcar în parte. Cât despre restul, nu o 
privea. 

— Foarte convingător. Serios. Bine, te invit la cină diseară. 

— Cu ce ocazie? 

— Cu ocazia faptului că ţi-am promis să te ajut. Și că asta se 
poate face la masă. Cel puţin în prima fază. 

Julien se temu să sesizeze o aluzie. Probabil că ea înțelese 
asta, fiindcă imediat își clarifică ideea. 


VP - 109 


— Nu, nu e vorba de o propunere indecentă. Ce voiam să 
spun e că-ţi pot dezvălui, în linii mari, ceea ce știu. Pe urmă, 
după lungi reflecţii, mi-am zis că am putea să luăm legătura cu 
o persoană care să-ți spună mai multe. Mai multe decât mi-a 
spus mie, în orice caz. Dar riscă să nu-ţi placă. 

— Numai minciuna îmi displace profund. Adevărul, oricât de 
dur și de tăios ar fi, are întotdeauna o anumită frumusețe, după 
părerea mea. O frumusețe dureroasă... 

Julien își dădu seama că folosise un ton moralizator prea puţin 
adaptat circumstanțelor. 

— Da, dar în cazul ăsta... Mă rog, eu nu știu tot, martorul a 
refuzat până acum să-mi dezvăluie anumite lucruri. Poate cu 
tine o să fie mai vorbăreţ. Vezi, ajutorul meu rămâne până la 
urmă interesat. 

— Prefer așa. Mi-e greu să înţeleg rostul unui ajutor gratuit. Și 
mă deranjează când nu înţeleg. 

— Atunci te-am liniștit. Să zicem la ora opt? La Bindella? 

— Joci pe cărţi mari! În cazul ăsta, nu-ţi face griji, o să vin la 
întâlnire. 

— Perfect. Pe curând, atunci. 

Închise. 

Julien își spuse că un simplu apel telefonic - de la persoana 
potrivită, se înțelege - poate, la nevoie, să salveze o zi. Acest 
gând aproape că îl făcu să zâmbească și, cu o veselie suspectă, 
se apucă să corecteze o teză de licenţă dezastruoasă. 

xxx 

Însă, după o oră, entuziasmul artificial ameninţa să se 
năruiască. Julien lăsă să-i alunece din mâini teancul de foi și 
dădu din cap, pe jumătate amuzat, pe jumătate disperat. Avea 
nevoie de o pauză. 

Scotoci în sertarul biroului și găsi pachetul vechi de ţigări 
care, abia început, dormea acolo de luni bune. Fuma rar, mânat 
de o dorinţă subită. Ca acum. Totuși, din grijă pentru Maxime și 
fobia de tutun a acestuia, ieși din birou și se duse în balconul 
mare de la etajul întâi, care domina una dintre intrările aripii 
sud-estice a corpului Miséricorde. De acolo, priveliștea nu 
cuprindea decât clădirile recente și austere ale cantinei. Pe 
scurt, nimic atrăgător. Dar puteai și să contempli valul de 
studenţi de jos. Un spectacol pe care, în general, Julien îl 
aprecia. De la înălţimea celor treizeci de ani pe care urma să-i 


VP - 110 


împlinească, încă nu se simţea fundamental diferit de cei aflaţi 
în faţa lui în amfiteatru. 

Scăpără un chibrit și își aprinse ţigara în aerul fierbinte și 
imobil. Fumul se ridica, drept, spre tavanul care domina terasa 
și-i dădea oarecum aspectul unui cor de catedrală terminat în 
golul unui transept inexistent - sau numai dispărut. Arhitectul 
care, în anii treizeci sau patruzeci, imaginase acest complex 
universitar cu numele, atât de ciudat pentru străini, de 
Miséricorde dăduse dovadă de originalitate - și de gust. 

Nici urmă, aici, de greutatea pompoasă specifică acelei epoci 
când fascismul și comunismul păreau că trebuie să-și imprime 
marca până și în cele mai neînsemnate edificii - chiar și în 
statele unde aceste două ideologii erau oficial interzise. Aici, nici 
coloane, nici  pilaștri. Fără frontoane supra-încărcate cu 
basoreliefuri realiste. Mai degrabă o frumusețe sobră, 
atemporală, care permisese construcţiei să privească trecerea 
deceniilor fără a se demoda. O reușită, fără îndoială, în acele 
vremuri când arhitectura însăși devenise un bun de consum 
curent care se perima în mai puţin de douăzeci de ani. 

Julien trase un ultim fum albăstrui și strivi chiștocul în 
scrumieră. Păstră fumul în plămâni câteva secunde înainte să-l 
elimine într-o expiraţie profundă. Ar fi vrut să dea afară în 
același timp îndoielile, durerea și rușinea sa. Dar nu ieșea nimic. 
Işi aranjă masca de distanță rece care, încetul cu încetul, 
devenea adevăratul lui chip și părăsi terasa. 

e 

Odată întors în birou, Julien apucă telefonul și sună la 
informaţii în Germania. Mai bine să înceapă cu ce era mai 
simplu. Dacă nu era mort, acest Alexander Hänsch, care 
probabil se apropia de șaptezeci de ani, trebuia să aibă o adresă 
și un număr de telefon. Și, cu puţin noroc, încă locuia în 
Germania. Oricum, nu risca nimic prin această încercare. Deja 
așteptase prea mult - din frica de a înfrunta adevărul, fără 
îndoială - să ia legătura cu acest om, singurul care i-ar fi putut 
da câteva explicaţii despre activităţile tatălui său în timpul 
războiului. 

După două sonerii, o telefonistă îl întrebă cu ce îl poate ajuta. 
Să-i dea adresa domnului Alexander Hânsch, îi răspunse Julien 
încrucișând degetele. Nu, nu știa din ce oraș. Un moment, vă 
rog. Julien strânse cu toată puterea stiloul din mână. Avea să se 


VP - 111 


lămurească. După treizeci de secunde interminabile veni 
răspunsul. 

— Mai sunteţi pe fir? Alexander Hânsch, Erhardigasse 4, 
93047 Regensburg. Doriţi și numărul de telefon? 

Julien răspunse afirmativ și se grăbi să noteze adresa și 
numărul. Tremura atât de tare, încât propriul lui scris i se păru 
lizibil, îi mulţumi telefonistei și închise. 

Găsise pista și aceasta încă nu se răcise. 

Cursa prin umbră reîncepea. 

XXX 

Se stârnise vântul când plecă Julien de la Universitate, pe la 
ora șase, după ce întocmise un catalog cu diferite arhive care ar 
fi putut, eventual, să răspundă la întrebările pe care și le punea, 
întâi făcuse o listă sumară, bazată pe informaţiile pe care le 
putuse culege din bibliografiile diferitelor volume și periodice 
referitoare la război și la Holocaust. Apoi își petrecuse restul 
după-amiezii la telefon, sunând la biblioteci și la prieteni 
cercetători ca să-și sporească inventarul. Rezultat final, o listă 
de aproape douăzeci de centre de arhivă din Germania, Polonia, 
Ungaria, Statele Unite, URSS și Israel. 

Însă exista ceva mai urgent: să-l găsească pe Hänsch. 

Julien își spuse că, în mod evident, nu știe mai exact care sunt 
prioritatea, scopul lui. Se întreba dacă într-adevăr îl caută pe 
ucigașul lui Maximilian von Kelsen. Sau dacă nu încearcă să-l 
înțeleagă pe monstrul care fusese tatăl lui. 

Vântul se întețea. Suflul provoca o senzaţie de răcoare care, 
totuși, probabil că nu corespundea realităţii din ziua aceea 
fierbinte. Julien iuți pasul, grăbindu-se să ajungă la apartament, 
cu capul înfundat în gulerul ridicat al impermeabilului. Nori gri- 
albăstrui alergau pe un cer de coșmar. În depărtare răsunau 
tunete, din ce în ce mai puternice. Prima furtună a verii se 
apropia în galop. 

Picături mari începeau să se spargă de sol când Julien trecu 
de biserica Saint-Michel. Când ajunse la ușă, era leoarcă. Se 
grăbi să se refugieze în casă și urcă treptele câte patru, în timp 
ce fulgerele colorau din când în când în albastru electric pereţii 
din casa scărilor. 

Ajuns acasă, Julien își dădu jos hainele ude. Lăsă 
apartamentul în întuneric, pentru a profita de spectacolul 
furtunii. Filamentele de argint care brăzdau cerul desenau 


VP - 112 


umbre gigantice ce se întindeau până în salonul lui, care pentru 
o fracțiune de secundă devenea un infern dantesc populat cu 
suflete chinuite și cu sucubi disperaţi. 

Când furtuna atinse punctul de maximă intensitate, ploaia se 
înteți. Torente se revărsau în jgheaburi, în timp ce un răpăit surd 
răsuna în casa scărilor. Julien, cu părul ud lipit pe cap, se hotărî 
să facă un duș fierbinte. 

Când deschise ferestruica din baie ca să evacueze umiditatea 
care umpluse încăperea, simţi pe mâini picăturile reci ale 
aversei care ricoșau pe pervaz și cădeau pe pavaj. Ultimele 
ecouri ale furtunii se stinseseră, iar Freiburgul dispărea sub o 
perdea groasă de ploaie neagră. 

Julien goli jumătate din dulapul din dormitor pentru a alege 
ținuta cea mai potrivită pentru ocazie. Hainele formau pe pat un 
morman de câteva zeci de centimetri când alese în sfârșit ceva. 
Un costum de in din două piese, gri-argintiu - care-l costase la 
vremea aceea ochii din cap - și o cămașă albă. Mai ezită câteva 
zeci de minute între două cravate, iar în final optă pentru a treia 
cale - adică fără cravată. 

Mai rămânea problema pantofilor. Dulapul cel mare din holul 
de la intrare constituia rezerva lui în materie. Avea acolo cu ce 
să deschidă un magazin de o dimensiune onorabilă. Până la 
urmă, o pereche splendidă de mocasini italieni îi câștigă 
alegerea. La ora opt fără cinci, Julien se consideră pregătit. 
Atunci, aruncând un ochi în oglinda de la intrare, își dădu seama 
că nu se răsese de ieri dimineaţă și că o barbă de două zile, 
neagră, îi umbrea conturul maxilarului. Cum nu mai avea timp, 
își spuse că poate, la urma urmei, avea farmecul ei și plecă, 
având precauţia de a lua o umbrelă mare. 

x kx * 

Când intră în restaurant, care ocupa parterul unei case 
patriciene, recent renovate, de pe strada Lausanne și care se 
afla așadar cam sub apartamentul lui, Julien văzu că Rachel îl 
aștepta deja. La lumina unei lumânări, chipul ei avea ceva 
supranatural, de parcă emana lumină. Julien avusese deja 
impresia asta în noaptea când ea îl recuperase la capătul 
scărilor Colegiului. lar în seara aceasta impresia se confirma. 

Julien se apropie de masă. Işi dădu seama că trebuie să 
renunţe neapărat la aerul acesta de copil la prima comuniune, 
care nu se potrivea nici cu vârsta, nici cu situaţia lui. Masca de 


VP-113 


calm impasibil, dacă alunecase o clipă, se fixase la loc, iar când 
Rachel ridică ochii nu descoperi decât zâmbetul politicos și 
privirea rece a unui bărbat care, poate, trăise deja prea mult. 
Imaginea pe care o oferea Julien era, dacă nu profund sinceră, 
cel puţin convingătoare. 

— Bună seara! 

— Bună seara, răspunse Julien. Nu cred totuși că am întârziat, 
zise el arătând cu un gest scurt spre pachetul de grissini care 
stătea, început, pe faţa de masă albă. 

— Fii pe pace, n-ai întârziat. Pur și simplu circulaţia dinspre 
Basel era mai fluidă decât prevăzusem. Ai avut o zi bună? 

Hotărât lucru, lui Julien îi era greu să se deprindă cu această 
tutuire. Se așeză. 

— S-ar putea spune că da, bănuiesc. Am avansat în 
corectarea primei variante a unei teze de licenţă pe care o 
coordonez. 

— E strălucită? 

De data aceasta Julien zâmbi sincer. 

— Secret profesional. Ceea ce mă scutește să răspund la 
întrebare. 

— Înţeleg. Așadar s-a născut o nouă stea a științei istorice? 

— Absolut. Persoana asta poate să facă oricând o carieră în 
comedie. Chiar dacă e cel mai adesea involuntar, are un 
oarecare talent în domeniu. 

— lei un apetitiv, da? 

— Nu văd de ce m-aș împotrivi. Un prosecco, cu plăcere. 

— Și eu la fel. 

Julien făcu comanda unui chelner grăbit, amator vizibil de 
plecăciuni iezuite, care-i dădeau un ușor aspect de cocoșat. 

Julien o lăsă pe Rachel să dirijeze conversaţia, mulțumindu-se 
să răspundă la solicitări fără a căuta să deschidă subiectul care-l 
interesa. Era cu atât mai puţin nerăbdător să afle numele 
informatorului lui Rachel cu cât avea deja adresa și numărul de 
telefon al informatorului lui. În plus, nici măcar nu era sigur că 
vrea cu adevărat să abordeze acest subiect. 

Rachel purta un minunat ansamblu negru, din mătase 
naturală, sobru, dar elegant, și o cămașă albastru-deschis. Niște 
diamante discrete îi străluceau la urechi, iar privirea lui Julien se 
agăța de ele din când în când, ca din întâmplare. 

— Ai renunţat la particulă, din ce-am înţeles? 


VP - 114 


Julien se concentră ca să nu piardă firul conversaţiei. 

— În practică, da. Dar încă apare în pașaportul meu. Julien 
von Kelsen. 

— De ce? 

— Nu știu exact. Nu din convingere socialistă, în orice caz. 
Poate din convingere pur și simplu. 

— Din nevoia de a te demarca de tatăl tău? 

— Ar fi o soluţie cam simplistă, nu? Nu cred. 

— Ca să dispari ceva mai mult? Ai plecat din Munchen ca să 
vii în Elveţia. Fugi de ceva? 

— Excelentă întrebare. La care n-o să răspund, dacă-mi 
permiți. 

— Cum vrei. De ce Elveţia? 

— Pentru salariu. 

— Ești venal? 

— Nu fundamental. Dar îmi place - cum să spun? - să trăiesc 
comod. Foarte simplu, îmi surâde ideea de a nu fi obligat să-mi 
refuz lucrurile pe care mi le doresc. 

— Un juisor deci? 

— Nu chiar. Să spunem pur și simplu că nu cred în mare lucru 
și că singurul ideal care mă mai poate ţine în picioare este carpe 
diem, în sensul în care îl înțelegeau clasicii. Incerc să mă bucur 
de fiecare moment plăcut care se prezintă - și asta fără vreo 
legătură cu costul financiar. Din experienţa mea, adevăratele 
plăceri sunt foarte des cele mai scumpe. Dar, în fine, să vizitezi 
Viena sau Parisul și să stai la un mare hotel, nu la un hostel 
pentru tineri, la vârsta noastră, e mai interesant după părerea 
mea. La asta se limitează gustul meu pentru lux. 

— Și la haine. 

— Se observă atât de mult? 

— Pentru un ochi cât de cât exersat, dat. 

— Mă rog, nu m-ai văzut umblând prin Valais în haine de 
munte... 

— Ai cumva o casă și în Alpi? 

— Nu. Nu că nu mi-aș dori. De fapt, colegul meu Maxime de 
Reyff, care e valaisan prin mamă, are o cabană într-o mică 
stațiune din Valaisul romand. 

— Romand? 

— Da, asta am spus. 

— Romand înseamnă...? 


VP - 115 


— Din Elveţia francofonă, dacă preferi. 

— lartă-mi ignoranţa germanică. 

— Stai liniștită, și eu eram așa nu demult. Pentru noi, Elveţia e 
o țară extrem de complicată, în ciuda dimensiunii ei mici. O 
adevărată Europă în miniatură. Care refuză, paradoxal, să 
participe la construcţia europeană. 

— Îți place ţara asta? 

— Altfel n-aș locui aici. 

— Credeam că lucrezi aici numai pentru salariu. 

— Un motiv nu-l exclude neapărat pe altul. 

— Sigur. Ca să trecem la lucruri mai prozaice, ai ales ce vrei 
să mănânci? 

— Fără să deschid meniul. 

— ȘI...? 

— Antipasti-le casei și suculentul osso bucco. 

— Înţeleg. Client obișnuit? 

— Aproape. Adică da, ca să fiu sincer. Mănânc aici destul de 
des. 

— Ai fi preferat să mergem în altă parte? 

— Nu. Dimpotrivă. Am apreciat subtilitatea alegerii tale. Chiar 
dacă îmi închipui că talentele tale de anchetatoare nu te 
conduseseră la concluzia că e unul dintre restaurantele mele 
preferate. 

— Într-adevăr, nu știam. 

— Să fie-ntr-un ceas bun. Mai sunt părți din viața mea care îţi 
rămân necunoscute. lată-mă liniștit pe deplin. 

Julien îi aruncă lui Rachel o ocheadă din care dispăruse orice 
urmă de indiferență. Dar se corectă repede, constatând că ea îi 
susține privirea. Se eschivă printr-o piruetă atunci când 
chelnerul le aduse antreurile - piruetă pe care apoi o socoti 
destul de reușită. Ruptura perfectă. Care risca totuși să-l facă să 
pară cel mai groaznic oportunist, își dădu el seama în clipa când 
întrebarea îi scăpă pe buze: 

— Ei, cum îl cheamă pe informatorul tău? 

Privirea ei încremeni, apoi Rachel zâmbi, ca și cum ar fi fost o 
revenire așteptată la dura realitate. 

— Bineînţeles. De vreme ce ţi-am promis. Alexander Hänsch. 

— Serios? zâmbi Julien. 

Era deopotrivă dezamăgit că nu descoperă o nouă piesă din 
puzzle și mândru că o scurtcircuitase pe jurnalistă găsind o 


VP - 116 


informaţie înainte ca ea să se decidă să i-o dezvăluie. 

— Erhardigasse 4, Regensburg, nu? 

— Exact. Cum...? 

— Incă o dată, secret profesional. 

— Nu-mi spui cum ai intrat în contact cu el? 

— Constaţi deci că sunt la fel de capabil ca tine să răscolesc 
noroiul. Și că, dacă e să cooperăm, trebuie să fie de la egal la 
egal. 

— Recunosc că sunt uimită, foarte uimită că ai reușit să 
descoperi existenţa acestui Hânsch. Ce ţi-a zis? 

— Ca să fiu complet sincer, nu l-am întâlnit încă. Am dat pur și 
simplu de urma lui prin hârtiile tatălui meu de la Hallstatt. Vezi, 
nimic complicat - chiar dacă era cât pe ce să nu-l cunosc 
niciodată pe omul ăsta cumsecade. 

— De ce? 

— Casa de la Hallstatt a fost vizitată între prima mea trecere, 
sâmbătă, acum zece zile, și momentul când m-am întors acolo 
cu Maxime, un prieten. Adică în noaptea de joi spre vineri. Și a 
dispărut o cantitate importantă de hârtii și fotografii referitoare 
la perioada pe care poţi să o bănuiești. Cel mai grav e că nu 
avusesem curajul să consult stocul ăsta la prima mea vizită 
acolo. 

— Rahat. Și Hänsch? 

Julien fu surprins, timp de o secundă, să vadă că și Rachel 
poate să folosească un astfel de vocabular. Pur și simplu nu se 
aștepta. 

— Numele lui apărea pe versoul unei fotografii care, prin 
minune, a scăpat raziei. Mâine trebuie să merg la Munchen ca 
să mă întâlnesc cu notarul tatei... și să ridic cadavrul. 

Julien strânse din dinţi. Linia maxilarului i se încordă sub 
barba scurtă. Rachel schiţă o mișcare, apoi se răzgândi. 

— După ce termin cu asta, mă reped la Regensburg să-l 
interoghez pe tip. Fără menajamente, pot să te avertizez deja - 
indiferent ce vârstă are. 

— OK. Dacă tot i-ai gasit numele fără ajutorul meu, ţi-aș fi 
recunoscătoare să nu-i pomenești despre mine. 

— Dacă așa îţi convine. 

— Aș prefera. 

— Oricum, bănuiesc că nu mi-ar folosi la nimic să vorbesc 
despre tine. Fără a vrea să te jignesc, desigur. 


VP - 117 


— Nu mă jignești. Și eu cred că nu l-ar face să spună mai 
multe, dimpotrivă. 

Făcu o pauză, apoi continuă: 

— Dar sper că o să-mi transmiţi informaţiile tale. Dacă crezi 
că mi-ar fi utile, desigur. 

Julien se mulțumi să dea din cap în semn de încuviințare. 

Rămaseră tăcuţi câteva minute. Apoi Rachel reîncepu abil 
conversaţia, care părăsi apele tulburi ale subiectului Maximilian 
von Kelsen. 

Julien își dădu atunci seama că nu aflase nimic nou. 

e 

După ceva mai mult de o oră, Rachel și Julien părăseau 
restaurantul. Ploaia nu se oprise, chiar dacă trombele de apă de 
la începutul serii lăsaseră loc unei burniţe neplăcute. 
Temperatura scăzuse și mai mult, iar Julien se înfioră în 
costumul său de in. Rachel își lăsase mașina în curtea colegiului 
Saint-Michel - fără să fie pe deplin convinsă că astfel de libertăţi 
sunt tolerate. Îi propuse așadar lui Julien să-l însoţească până în 
fața casei. Acesta, cu mintea aburită de un foarte ușor exces de 
Santa Cristina, își zise că nu e cea mai bună idee din lume. Și 
totuși acceptă. 

Începură să urce scările Colegiului sporovăind veseli. Julien 
încruntă dezgustat din sprâncene când își aminti ultima lui 
trecere prin acel loc. Rachel nu observă. 

Când ajunseră în faţa ușii cu numărul 27 de pe strada Saint- 
Pierre Canisius, se întâmplă ceea ce trebuia să se întâmple. 
Julien își apropie faţa de cea a lui Rachel, care stătea nemișcată 
în faţa lui, și încercă să o sărute. Ea avu o mișcare de retragere 
și îl împinse pe Julien, care făcu doi pași în spate. 

Privirile li se încrucișară. 

Timp de o clipă, Julien citi în cea a lui Rachel o teamă 
imposibil de exprimat și de înțeles, care totuși dispăru la fel de 
repede cum se ivise. 

Preţ de lungi secunde, se înfruntară într-un duel mut și imobil. 

Deodată Rachel se aruncă în faţă și îl sărută la rândul ei pe 
Julien pe gură. Umbrela lui Julien căzu pe pavajul străzii, iar 
ploaia își spori brusc intensitatea. Braţele lui Julien cuprinseră 
talia subţire a lui Rachel, în timp ce apa le șiroia pe faţă. 

Agăţaţi unul de altul, intrară în casă și urcară scările până la 
apartamentul lui Julien. El, pierdut undeva în gâtul lui Rachel, 


VP - 118 


nimeri încuietoarea numai printr-o întâmplare fericită. Odată 
deschisă ușa, se aruncară pe pat, smulgându-și unul altuia 
hainele ude și continuând să se sărute cu o înflăcărare feroce. 

Când Rachel fu goală sub el, Julien își dădu seama pe deplin 
ce face. Și anume, că pune în pericol fragilul echilibru pe care și- 
| impusese - echilibru bazat pe o burlăcie pe care ar fi vrut-o 
definitivă și care îi convenise atât de bine până atunci. Risca să 
fie mai mult decât o relaţie de o seară, nu putea exclude 
această posibilitate. 

Pur și simplu pentru că aveau să se revadă inevitabil. 

Însă aceste consideraţii îi trecură prin minte numai câteva 
secunde, ca să iasă imediat. În lumina palidă a lămpii de pe 
noptieră, ochii cenușii ai lui Rachel păreau că așteaptă ca el să 
se piardă cu totul în ei. 

Timp de minute bune, Julien o pătrunse pe Rachel cu o 
violenţă disperată. Rachel se încorda sub el, ca pentru a mări și 
mai mult violenţa împunsăturilor. Coapsele ei îi strângeau 
șoldurile ca într-un clește, iar suspinele ei se transformau puţin 
câte puţin în ţipete, până când căzură în sfârșit unul lângă altul, 
plini de sudoare, gâfâind epuizați. 

Pe stradă, sub ferestrele lor, umbrela lui Julien zăcea sub 
torentele ploii într-o baltă mare de apă neagră. 


9. 


A doua zi dimineaţă, când se trezi pe la șapte, Julien era 
singur. Primul lui sentiment fu unul de ușurare. În lașitatea lui 
obișnuită, era întotdeauna mulțumit să nu trebuiască să se 
confrunte cu urmările unei seri ca aceea din ajun. Personal, nu 
regreta nimic, dar era posibil ca Rachel să nu împărtășească 
acest punct de vedere. De altfel, plecarea ei în zori părea să 
confirme această ipoteză. 

Julien nu fusese niciodată capabil să-și asume o relaţie de 
durată după cea cu Vera. De atunci norma deveniseră pentru el 
aventurile de o noapte, iar cele de peste cincisprezece zile erau 
excepţia. Și faptul că nu era obligat să citească a doua zi 
regretul în ochii partenerei nu putea decât să-i aducă o formă de 
alinare. 


VP - 119 


Se sculă și se duse, gol, în baie. 

De fapt, ca să fie complet sincer cu sine, lucrul de care se 
temea cel mai tare dimineaţa era să constate - prea târziu - că 
persoana din faţa lui se gândește la mai mult decât o simplă 
relaţie de o noapte. Tocmai asta îl înspăimânta. Fiindcă se știam 
absolut incapabil să satisface astfel de pretenţii. Prin urmare, 
era mai degrabă obiceiul lui să plece fără explicaţii înainte de 
răsăritul soarelui, ca să dispară pentru totdeauna din existența 
celei pe care o întâlnise numai pe durata unui miraj. 

Până la urmă, cuvântul care-l definea cel mai bine - în viața 
sentimentală și în general - era, după părerea lui, „ticălos”. 

e 

După ce făcu duș, se rase și se îmbrăcă, Julien se pregăti să 
plece la Munchen. Din nou. Ca să-l înmormânteze cât mai demn 
posibil pe omul care îi fusese tată. Își pregăti geanta de voiaj, ca 
și cu două săptămâni în urmă. Băgă în buzunar ce mai rămăsese 
din conţinutul cutiei de biscuiţi, gândindu-se că va trebui să 
schimbe bani acolo. 

Când fu gata, bău pe fugă o cafea, îmbrăcă o haină de in 
maro și cobori să pună geanta în portbagajul mașinii - un 
Volkswagen Golf negru și vechi care dormea în parcarea 
rezervată riveranilor, în spatele colegiului. 

Apoi se îndreptă spre Universitate, ca să afișeze un anunţ pe 
ușa amfiteatrului B, cum că a doua zi cursul său nu va mai avea 
loc - din motive personale, fără alte explicaţii. Lăsă un bilet și pe 
biroul lui Maxime, ca să-i explice că pleacă la Munchen, apoi la 
Regensburg și să-l pună pe scurt la curent cu ultimele evoluții - 
cu excepția aventurii cu Rachel. Se abţinu și să-l informeze că 
urmează să-și îngroape tatăl. 

Pe urmă se duse direct la mașină și, la ora opt și treizeci și 
cinci de minute, părăsea Freiburgul. 

xxx 

Trecuse de șapte seara când Julien ieși din clădirea luxoasă 
de pe SendligerstraBe, unde la etajul întâi se afla cabinetul lui 
Heinrich Doering, notarul tatălui său. 

Nu aflase nimic de la acesta. Testamentul tatălui său nu 
conţinea nimic surprinzător. Cu excepţia câtorva sume lăsate 
unor fundaţii catolice de caritate, totul îi revenea lui. Inclusiv 
cele două vile, de la Berg și de la Hallstatt. 

Julien habar n-avea cum va proceda cu toate acestea. Fără 


VP - 120 


îndoială că avea să vândă cele două proprietăţi, cu care nu știa 
ce să facă. N-avea niciun chef să se instaleze în vreuna dintre 
ele. Casa de la Berg era, bineînțeles, cea a copilăriei lui, era 
plină de amintiri. Pe care totuși se întreba dacă nu ar fi mai bine 
să și le șteargă pe veci din memorie. Viaţa lui era de acum în 
altă parte. Dăduse pagina. Poate că, până la urmă, trebuia să 
arunce totul peste bord, inclusiv amintirile, și să-și continue 
călătoria cu un bagaj mai ușor - cât mai ușor cu putinţă. 

Lăsă aceste probleme pentru mai târziu. În mâna stângă 
strângea cel mai important lucru pe care i-l transmisese notarul 
Doering. Un plic închis conţinând o scrisoare de mână a tatălui 
său. Pe care nu era sigur că vrea să-l deschidă. 

După ce merse minute bune la întâmplare pe străzi, văzu o 
cafenea stil fin de siècle, care i se păru locul ideal unde să 
reflecteze la întrebarea spinoasă dacă să citească sau nu 
cuvintele pe care tatăl său i le adresa de dincolo de Styx. 

Impinse ușa de lemn sculptat, cu geamuri tăiate oblic, intrând 
în ceea ce ar fi putut fi o cafenea vieneză. Se așeză într-un colț, 
la adăpostul a două coloane cu stucaturi exuberante, și 
comandă o cafea și un pahar cu apă. Puse scrisoarea pe masă în 
fața lui și mai ezită câteva secunde, apoi rupse sigiliul de ceară 
cu blazonul familiei. Până la capăt, tatăl lui trăise în trecut. 
Julien trebui totuși să admită că, dacă i s-ar fi ivit ocazia, ar fi 
făcut exact la fel. Cu inelul pe care tatăl său i-l dăruise în anul 
bacalaureatului. Pe care l-ar fi apăsat cu putere în ceara 
fierbinte. 

Julien realiză deodată că nu poartă niciodată acel inel. Și că 
nici nu mai este sigur că-și amintește unde îl pusese. 

Desfăcu scrisoarea. Era datată în luna noiembrie a anului 
precedent. Pe 8, mai exact. 

Ziua lui de naștere. 

Contactul cu foaia de hârtie groasă dintre degete era plăcut. 
Citi repede cele câteva fraze pe care le scrisese Maximilian von 
Kelsen, în franceză și cu cel mai frumos scris al său, pentru fiul 
lui. 

Pentru el. 

Julien. 


Julien, 
Când vei citi scrisoarea aceasta eu nu voi mai fi pe lume. 


VP - 121 


Fraza aceasta sună ciudat, poate pentru că am citit-o amândoi 
de prea multe ori în romanele noastre preferate. Și totuși, ea 
spune totul, îți scriu dintr-un loc unde nimic din ceea ce 
cunoșteam noi nu mai există - și nu mai contează. Îți scriu 
pentru a-ți spune că, în toată existența mea de după moartea 
mamei tale, am trăit numai pentru tine. Și că, astăzi, sunt 
mândru de ceea ce ai devenit, mai mândru decât ar putea fi 
orice tată. Să nu uiti niciodată asta. M-ai făcut fericit, ai dat un 
sens vieții mele. Ai fost cel mai bun fiu la care poate visa un om. 

De-a lungul vieții am comis fapte despre care nu ti-am vorbit 
niciodată. De rușine, poate. Ca să te ocrotesc, fără îndoială. 
Fapte pe care riști să le descoperi într-o zi - dacă nu s-a 
întâmplat deja. Ești inteligent, nu mă îndoiesc că vei afla cândva 
adevărul despre trecutul meu. 

Mai tii minte casa de la Hallstatt? Te-am dus acolo când aveai 
șase ani. Era casa mamei tale. Intoarce-te acolo. Mergi în biroul 
meu. In bibliotecă vei găsi o ascunzătoare, după un rând fals de 
cărți. Apasă pe unul dintre volumele din mijloc. 

Trebuie să mă opresc în timp ce scriu. Mă simt rău. Trecutul și 
rușinea mă sugrumă. Imi este atât de greu să-ți explic toate 
acestea - mai greu decât ţi-ai putea imagina... De altfel, cred că 
sunt inutile cuvintele, vei vedea singur chipul hidos al 
adevărului. Un singur lucru îti cer: judecă-mă cu indulgență, 
dacă poți. Am plătit pentru faptele mele mai scump decât crezi. 
Asta nu justifică nimic, dar arată, poate, că mi-a mai rămas 
puțină conștiință. Când vei afla despre ce este vorba, probabil 
că nu te vei mai putea gândi la mine decât cu ură și dezgust. Nu 
ti-aş putea reproșa asta. M-am exclus, cu bună știință, din 
comunitatea oamenilor. Nu cred că Cel în care cred - în care am 
crezut întotdeauna - din toată inima și din tot sufletul va putea 
să ierte ceea ce am făcut. 

Nu îmi închipui, așadar, că lucrurile ar putea sta altfel cu fiul 
meu. 

Nu pretind nimic - cu atât mai puțin iertarea ta. Te rog doar 
să-ți amintesti de mine, pentru ca niciodată ura, ideologiile, 
nebunia ucigașă, care se găsesc în fiecare om, chiar și în cel mai 
milos, să nu te poată împinge să săvârșești fapte care te-ar 
pune, ca pe mine, la stâlpul infamiei. Iti mai cer, de asemenea, 
să nu uiţi că te iubesc. Dincolo de moarte. Pentru veșnicie. 

Tatăl tău 


VP - 122 


Ridicând capul, Julien avea ochii în lacrimi. Pieptul îi era 
apăsat de un hohot mut, parcă prins într-un clește de gheaţă. 
lar apa care-i curgea pe obraji îi ardea pielea. 

Scrisoarea îi alunecă din mâini și căzu încet pe podea. Scoase, 
fără a putea să-l rețină, un geamăt înăbușit, în timp ce mâinile 
strângeau convulsiv lemnul mesei. 

O femeie în vârstă, cu părul alb ca zăpada într-o dimineaţă de 
ianuarie, așezată ceva mai departe, în fața lui, îi întâlni privirea. 
Și ea plângea. Julien nu avea să afle niciodată de ce. 


10. 


Julien parcă în Alter Kornmarkt. Regensburgul i se oferea într- 
o dimineață de mai rece, dar însorită. Trânti portiera și o luă 
încet spre catedrală. 

Nu mai fusese niciodată în acest oraș de pe Dunăre. lar dacă 
pașii îl purtaseră până aici în această dimineaţă de primăvară 
era numai rodul hazardului. Sau al unei stranii coincidente. 

Venea la Regensburg ca să-l găsească pe camaradul de arme 
al tatălui său, Alexander Hänsch. Dar și pentru că tatăl său i-o 
ceruse. În post-scriptumul scrisorii înmânate de notarul Doering. 


P.S.: Julien, te rog, fă astfel încât înmormântarea mea să aibă 
loc în catedrala Sfântul Petru din Regensburg. În biserica aceea 
m-am căsătorit cu mama ta, într-o zi din primăvara anului 1957. 
Aveam treizeci și cinci de ani. Și cea mai frumoasă poveste din 
lume mi se deschidea în față. Insă, ca toate poveștile frumoase, 
avea să fie prea scurtă. O pierdeam pe mama ta într-o seară din 
iunie 1961. 

Când se va termina totul, te rog să-mi arunci cenușa în 
Dunăre. 

Nu vreau ca trupul meu să fie pus în pământ, indiferent de 
loc. 

Vreau să dispară în vârtejul fluviului, sub podul de piatră. Să 
se ducă spre est. Spre răsărit. Pentru ca nimeni să nu poată 
vreodată să se reculeagă la mormântul meu sau să scuipe pe el. 
Îţi cer asta ca un ultim serviciu”. 

Tatăl tău 


VP - 123 


Julien hotărâse să satisfacă aceste cerinţe - ultimele - ale 
tatălui său. Îi luase toată ziua de joi ca să îndeplinească la 
Munchen nenumăratele formalităţi necesare pentru transportul 
corpului. Trebuise să treacă pe la comisariatul central. Se 
aștepta să-l întâlnească pe Hertling. Dar ușa comisarului 
rămăsese închisă ermetic. | se spusese că Hertling era în 
deplasare. Ceea ce nu crezuse nicio secundă. Pur și simplu 
comisarul refuzase să-l vadă. 

În sfârșit, după o cursă printr-un labirint administrativ demn 
de cele mai bune pagini din Kafka, Julien obținuse autorizaţiile 
indispensabile pentru transferarea corpului în nord. 

Și încă nu pomenise despre intenţia de a împrăștia în Dunăre 
cenușa tatălui său. De fapt, nu era convins că asemenea 
ceremonii sunt permise în RFG. De altfel, ce importanţă avea? 
Nu avea să ceară permisiunea nimănui. 

Vineri pornise cu câteva ore înainte dricului, ca să ajungă la 
Regensburg pe la opt. Slujba urma să aibă loc abia spre sfârșitul 
după-amiezii. Incinerarea, în aceeași seară. Julien insistase ca 
totul să se facă rapid. 

Avea de gând să profite de această zi pentru a-l chestiona pe 
Hänsch. Dar înainte voia să vadă faţada catedralei. Așadar, 
după ce parcă, se îndreptă mai întâi spre edificiul gotic, în 
sunetul tocurilor pantofilor să-i care pocneau pe pavelele 
inegale. 

e 

Fațada era de o frumuseţe incredibilă. Numai cea a catedralei 
din Strasbourg mai reușise să-l impresioneze pe Julien atât de 
mult. Aici, totuși, nici urmă de piatră roșie. Însă totul se colora în 
alb rozaliu sub lumina pură a dimineţii, iar dantelele de piatră 
parcă erau transfigurate. Catedrala strălucea cu totul, de pe 
porticul central, triangular și proeminent - Julien nu mai văzuse 
unul asemenea - până la vârful fleșelor neogotice. Într-adevăr, 
turnurile rămăseseră neterminate, așa cum citise undeva, până 
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. In ciuda acestui 
detaliu, ansamblul respira unitate, ca și cum biserica ar fi ţâșnit 
întreagă din adâncimile fluviului, ca să fie pusă în mijlocul 
orașului prin munca uriașă a unui titan necunoscut. 

Julien își vâri mâinile în buzunarele trenciului. Cea dreaptă 
întâlni metalul rece al pistolului P38. Îl apucă, îi verifică magazia 
și îl armă calm. Fără a se osteni să se ascundă. Apoi băgă arma 


VP - 124 


înapoi în buzunar. 

Se smulse din contemplarea bijuteriei gotice ca să o ia pe 
Erhardigasse, la o aruncătură de băț de Dom. Se întorcea deci 
de unde plecase, ca să ajungă în Dachauplatz. Cu puţin înainte 
de a intra pe bulevardul Martin Luther, care traversa spațiul 
animat al acestei pieţe unde se făcea legătura între orașul vechi 
și cel nou, o luă pe un mic pasaj pavat și îngust care făcea spre 
stânga, urcând ușor. 

Îndată ce dădu colţul străzii, îl trecură fiorii. Zgomotul 
circulaţiei se atenuă și dispăru complet după câţiva pași. Nici 
țipenie de om în casele întunecoase. Julien mergea printr-o 
bucată de noapte pe care dimineața nu reușise s-o alunge. Tot 
mai îngustă, strada tenebroasă era liniștită ca o alee de cimitir. 

Ridicând ochii, Julien văzu că micile lămpi desuete atârnate pe 
fațade rămăseseră aprinse. Să fi fost o întâmplare? Oricum, 
fragilele felinare cu lumină palidă nu reușeau să străpungă 
umbra rece a străzii. Indreptându-și privirea ceva mai departe, 
Julien descoperi faţada severă a unei case din piatră neagră, 
flancată de un turn rotund care părea să strivească strada cu 
toată puterea lui răuvoitoare. O fostă capelă, poate. Totul indica 
asta. 

Julien iuți pasul și își dădu seama că strada se lărgește ușor 
după turn. Numerele de pe partea stângă mergeau în sens 
descrescător. Numărul 4 nu putea fi departe. 

Odată depășit turnul, artera nu mai urca. Primea din nou 
lumina soarelui, datorită înălţimii mai reduse a clădirilor de pe 
dreapta. Puteai să contempli din nou o parte mare a cerului, 
care nu mai era doar linia de lumină îndepărtată pe care Julien 
abia o ghicise mai jos, printre acoperișurile inegale ale celor 
două șiruri de clădiri. 

Mai făcu șase pași. Numărul 4 se ridica în faţa lui. 

Era o casă cu trei etaje, mai mult lungă, acoperită cu 
tencuială galbenă. Chiar dacă părea restaurată recent, trebuie 
să fi fost și mai veche decât celelalte locuinţe de pe stradă - 
datând, probabil, din secolele al XIV-lea sau al XV-lea. 

Julien se apropie de ușă și văzu pe sonerie numele lui Hänsch. 

Apăsă pe buton fără nicio ezitare. 

Câteva secunde mai târziu, o voce gravă îi ceru, printre 
pârâituri, să-și decline identitatea. Ceea ce Julien și făcu. Având 
grijă să-și dea numele complet, inclusiv particula. 


VP-125 


— Julien von Kelsen. 

li răspunse o lungă tăcere. Apoi vocea îl întrebă dacă este 
rudă cu Maximilian von Kelsen. 

— Fiul lui. 

O nouă tăcere. Ca după o ezitare dureroasă, vocea lui Hânsch 
îi spuse să urce. La etajul al doilea. 

Yala vibră, iar Julien împinse ușa de la intrare. 

Urcă repede treptele scării de lemn până la palierul etajului al 
doilea. Acolo îl aștepta un om de înălțime mijlocie, mai scund 
decât el. Avea fața spână - nici urmă de mustaţa care se vedea 
în fotografie. Și părul i se rărise, iar acum era dat pe spate cu 
ceva ce părea briantină - sau, poate, pur și simplu jeg. Totuși 
omul era îmbrăcat cu o oarecare eleganţă. Purta eșarfă. Julien 
detestase întotdeauna acesta accesoriu, care i se părea de un 
gust îndoielnic. 

Chipul lui Hänsch era brăzdat de riduri fine, dar arăta ceva 
mai tânăr decât vârsta lui. Trebuia să fi avut vreo șaizeci și opt 
de ani - vârsta tatălui său. Îl recunoșteai fără ezitare pe bărbatul 
care pozase lângă Maximilian von Kelsen, într-o fotografie veche 
de peste patruzeci de ani. 

Hänsch schiță un zâmbet palid. Dinţii îi erau de un alb 
suspect. Julien remarcă imediat ce era dezagreabil în acest 
zâmbet. Un zâmbet de carnivor. Un zâmbet de lup. 

— Mă bucur să te cunosc, Julien. Tatăl tău mi-a vorbit mult 
despre tine - la vremea lui. 

— Nu pot să spun același lucru. 

— Ei, ca să vezi. Mă rog, nu e deloc de mirare. Ne-am 
cunoscut pe timpul războiului. Evident, nu erai născut pe atunci. 
Apoi, mai mult sau mai puţin, am pierdut legătura. Doar 
ocazional ne mai întâlneam. Foarte ocazional... 

Se dădu la o parte și arătă spre ușa rămasă deschisă în 
spatele lui. 

— Dar intră, te rog! 

— Mulţumesc, răspunse Julien. 

Pătrunse înaintea lui Hänsch în livingul unui apartament 
destul de strâmt, dar de un farmec indiscutabil. Bârnele 
plafonului, din stejar masiv patinat de trecerea secolelor, se 
asortau perfect cu tencuiala imaculată a pereţilor. Mobile de stil, 
nu multe, dar denotând un gust cert, împodobeau încăperea. 
Majoritatea erau pline de vaze și de ghivece care conţineau flori 


VP - 126 


tăiate și plante verzi - pe care proprietarul, în mod evident, le 
îngrijea cu drag. Parchetul ceruit era în mare parte ascuns de un 
splendid covor persan în nuanţe de roșu. Pereţii erau împodobiţi 
cu câteva gravuri vechi, majoritatea reprezentând vederi ale 
orașului în diferite epoci. 

Julien căută totuși să descopere detaliul care nu se potrivea și 
pe care-l simțea cu atât mai confuz cu cât nu-l deslușea. 
Deodată înţelese. Era vorba de înălțimea tavanului. Încăperea 
nu putea să fie mai înaltă de doi metri. Prea joasă pentru el. Nu 
se respira destul de larg. 

— Pot să-ți ofer ceva de băut? 

— Nu, mulțumesc. E cam devreme pentru mine. 

— Foarte bine. 

Julien se așeză în fotoliul cu spătar înalt pe care i-l indică 
Hänsch. Cât se poate de comod. Și totuși Julien nu se simţea 
bine acolo. 

— Am aflat despre moartea tatălui tău. Sincerele mele 
condoleanţe. Era un om bun. 

Julien se aștepta ca Hânsch să spună o frază de genul acesta. 
Dar simplul fapt că pomenea de tatăl lui fu de ajuns ca să-i 
readucă la suprafaţă dezgustul pe care crezuse până atunci că |- 
a îngropat sub o dală de beton. 

— Tacă-ţi gura, scursură! 

O spaimă vizibilă începea să se contureze pe trăsăturile lui 
Hänsch. Care încercă să-și revină afișând un zâmbet crispat care 
îl făcea să semene cu o fiară rea, ceva între hienă și șacal. 

— Poftim? întrebă el cu un tot voit hotărât, dar contrazis de 
ușorul tremur al maxilarului. 

— M-ai auzit bine. N-am venit aici să schimbăm banalităţi. Am 
venit să aflu ce-aţi făcut tu și tatăl meu în timpul războiului. 

Intrebarea îl derută evident pe Alexander Hänsch, care se 
grăbi să-și compună o expresie de circumstanță, alcătuită din 
mândrie îndurerară și ofensată. Totuși, de vreme ce Julien îi 
dăduse de urmă, nu putea să nu se aștepte la o asemenea 
întrebare. 

Avea reacţia pregătită, Julien simţi asta. 

— Ne-am servit patria. Ca milioane de alţi germani. 

— În Wehrmacht? 

— Firește. Nu înţeleg sensul întrebării tale... 

— Fals. Minţi. Aţi servit amândoi în Waffen-SS. 


VP - 127 


Chipul lui Hănsch se descompuse de tot. În mod clar, ultimele 
ziduri de apărare cădeau în faţa unui dușman care știa mai mult 
decât își imaginase el. 

— Cum îndrăznești? 

— Foarte ușor, te asigur. 

Tonul lui Julien devenea rece și tăios ca o lamă proaspăt 
ascuţită. Expresia lui, încremenită, era a oamenilor care, 
nemaiavând nimic de pierdut, își joacă ultima carte știind că 
mizează pe totul sau nimic. Expresia celor care merg spre ţintă 
fără să ezite - indiferent de consecinţe. 

Scoase arma de serviciu a tatălui său. Hânsch recunoscu 
imediat modelul - deținea, fără îndoială, unul identic - și tresări. 

Julien trase siguranța și întinse braţul peste masa joasă, 
îndreptând ţeava spre genunchiul stâng al lui Hânsch, care 
începu să transpire cu broboane mari. Aerul din încăpere părea 
să devină din ce în ce mai umed cu fiecare secundă și totuși lui 
Julien nu-i fusese niciodată atât de frig. Il anima numai focul 
înghețat al voinței lui. Creierul nu-i mai funcţiona decât pentru 
un scop: să-l forţeze pe Hänsch să spună tot, absolut tot ce știe. 
Celelalte funcţii vitale păreau să fie îndeplinite doar cu 
încetinitorul. Parcă pentru a-i permite să-și canalizeze energia 
spre singurul lucru care conta cu adevărat. 

— Spune-mi tot adevărul. Dacă mai eziţi, pot să-ţi spun că eu 
n-o să ezit. O să-ţi trag un glonţ în rotula stângă. Osul o să se 
sfarme într-o mulțime de așchii mici și e posibil să nu mai mergi 
niciodată normal. 

Hänsch nu răspunse, continuând să tremure ca o frunză 
îngălbenită în vânt, pe care numai un ultim fir de viaţă o mai 
ţine de creangă. 

— lar dacă nu-i destul, pot continua cu al doilea genunchi. 

Hänsch se topea la propriu în faţa lui. Nu mai era decât o 
baltă de groază abjectă. 

— Pe urmă, cu mâna stângă. Apoi dreapta. 

Julien vorbea pe un ton monocord care părea să-l înfricoșeze 
pe Hänsch mai mult decât ar fi făcut-o cele mai sălbatice 
răcnete. 

Totuși, rupând calmul teribil care pusese stăpânire pe el în 
urmă cu câteva minute, când intrase în apartament, Julien 
începu deodată să strige. 

— Ai înţeles, gunoiule? Am destule gloanţe ca să te forțez să 


VP - 128 


te târăști ca un vierme pe covorul ăsta! Ca o cârpă! Până o să 
mă implori să te omor! 

Alexander Hänsch încetă atunci să dârdâie de spaimă, de 
parcă ar fi regăsit brusc în adâncul lui un rest de curaj și de 
mândrie în momentul când nu mai avea de ales decât să-și 
înfrunte trecutul - și pe omul care putea să-i devină călău. 
Împins de necesitatea de a-și asuma în sfârșit faptele, își 
recăpătă o aparenţă de demnitate. 

Reuși să susţină privirea lui Julien, afișând o mină hotărâtă 
care parcă redădea o umbră de frumuseţe chipului său. 

— Nu va fi necesar. Voi vorbi. 


11. 


Inspectorul Hanspeter Schwarb împinse ușa întredeschisă a 
biroului lui Hertling. Acesta, pierdut în contemplarea 
rotocoalelor de fum pe care le trimitea spre tavan, îi făcu semn 
să se așeze în faţa sa. 

— În sfârșit, am noutăţi. Dar sunt cam slăbuţe, din păcate. 

— Spune totuși. În punctul în care suntem, orice element nou, 
oricât de minim ar fi, nu poate constitui decât un progres. 

— În primul rând, am reușit să dau de doctorul care l-a operat 
pe Kelsen. A fost internat la /nte/spital de pe 21 până pe 24 
februarie - cum v-a spus. 

Cu un gest al mâinii, Hertling îl îndemnă pe subordonatul său 
să continue. 

— Bineînţeles, doctorul Siegried Vonlanthen a refuzat să-mi 
dezvăluie obiectul intervenţiei - din cauza secretului medical. 
Dar, oricum, nu asta e partea importantă. Urmând sfatul 
dumneavoastră, l-am întrebat dacă n-a auzit de ceva neobișnuit 
care să se fi petrecut în spital în perioada aia. A părut mirat că 
mă interesez de asta, fiindcă chiar s-a întâmplat ceva. 

Hertling se îndreptă de spate în scaun și stinse ţigara în 
enorma scrumieră de cristal care trona pe birou. 

— O femeie a pătruns în secţie. A fost surprinsă de o 
infirmieră când dădea târcoale sălii de postoperatoriu. În seara 
când a fost operat Kelsen. 

— Eram sigur. 


VP - 129 


— Da, aveaţi dreptate. Problema e că nimeni n-a putut să-mi 
dea semnalmente suficiente ale femeii. Nimeni nu pare s-o fi 
văzut de fapt. Numai infirmiera care a zărit-o a putut să 
precizeze că avea părul blond, bucilat și foarte lung. 

— Detaliu prea exact ca să fie real. Sau e vorba de o perucă. 

— Așa m-am gândit și eu. Așa că pista riscă să se oprească 
aici. Dar se confirmă ce aţi presimţit. Femeia asta putea foarte 
bine să-i facă ceva lui Kelsen, fără nicio grijă, înainte să dea 
întâmplător peste infirmieră. 

— Ca, de exemplu, să facă un mulaj după amprentele lui. 

— E posibil. 

Hertling se lăsă din nou pe spătarul scaunului și ridică ochii 
spre tavan. 

— Asta-i tot? Parcă ai început cu „în primul rând”... 

— Într-adevăr, nu e tot. Am putut în sfârșit să vorbesc cu Max 
Widmer, funcţionarul de la agenţia de închirieri de unde 
provenea mașina pe care am găsit-o la Allmannshausen. 

— Cel care lucra în ziua când a fost închiriată pe numele lui 
Kelsen? 

— Exact. Tâmpitul a fost în concediu două săptămâni, asta 
ne-a complicat viaţa. În fine, și aici, dezastru complet. A 
recunoscut că nu i-a cerut actele bărbatului venit să semneze 
contractul de închiriere. 

— Cretinul. 

— Păi, da. Îl cunoştea din vedere - cred că e vorba de un mic 
pungaș din zonă de care Widmer se teme de moarte. Așa că nu 
i-a cerut actele. 

— Minunat. 

— În orice caz, descrierea pe care i-a făcut-o nu i se poate 
aplica lui Kelsen. După ce s-a verificat identitatea tipului, pe 
care până la urmă Widmer a fost obligat să mi-o dezvăluie, s-a 
dovedit că e vorba într-adevăr de un mic delincvent de cartier. 

— Cum era de așteptat. 

— Am transmis datele poliţiei din Berna, care o să-l aresteze 
și o să-l interogheze. Dar e clar că tipul a închiriat mașina pentru 
altcineva. Și că totul s-a aranjat la telefon, fără întâlniri faţă în 
faţă. Mă rog, o să ne lămurim repede. Vă las dosarul... 

— Mulţumesc. Dar știm deja că nu e el. Ce-ar fi putut să aibă 
un obscur pungaș de cartier din Berna cu un doctor pensionar 
din Munchen? 


VP - 130 


— Nimic. Deci trebuie să recunosc și eu. Una sau mai multe 
persoane încearcă să-l înfunde pe Kelsen. Și sunt destul de isteți 
ca să nu ne lase să ajungem până la ei. 

— Contrariul m-ar fi mirat, oftă Hertling aprinzându-și încă o 
țigară. 

Inspectorul se ridică și se îndreptă spre ușă, cu umerii lăsaţi. 
Greutatea eșecurilor sale din acest dosar începea să se facă 
simțită. 

— Schwarb! strigă Hertling când subordonatul său ieșea din 
ceața biroului afumat ca să se întoarcă în sala mare a brigăzii. 
Nu te consuma. Ai făcut treabă bună, în ciuda situaţiei. 

Cu piciorul pe prag, Schwarb se întoarse. Dădu din cap 
dezabuzat și părăsi biroul. 


12. 


Pe 19 martie 1944, trupele germane intrau în Ungaria. Tara 
trecea sub controlul efectiv al Reichului și îşi pierdea în practică, 
chiar dacă nu se spunea oficial, statutul de aliat al Germaniei, ca 
să devină, ca atâtea altele, o țară ocupată. Regentul Miklós 
Horthy, aflat la putere de la începutul anilor douăzeci, chiar 
dacă rămânea în funcție, renunța aproape complet să exercite 
vreo autoritate reală. Noii stăpâni erau noul ambasador al 
Germaniei la Budapesta, Edmund Veesenmayer, și guvernul 
progerman pe care Horthy se văzuse forțat să-l numească. 

Nu urmăream cu prea mult interes evenimentele din Ungaria, 
până în ziua din aprilie când am primit ordinul de marș care mă 
anunța că trebuie să mă pun la dispoziția lui Maximilian von 
Kelsen, un tânăr numai putin mai mare decât mine, după cum 
am aflat mai târziu, care tocmai fusese promovat la gradul de 
Ss-Hauptsturmfuhrer. Urma deci să-mi părăsesc obscurul 
serviciu din Berlin ca să devin ordonanța noului căpitan din 
Waffen-SS, care fusese detașat de la unitatea lui de luptă și 
trimis cu o zi înainte la Budapesta, unde trebuia să ajung și eu în 
cel mult patruzeci și opt de ore. 

Mi-am pregătit repede lucrurile, fără să știu măcar cât timp o 
să dureze misiunea. Mi s-a explicat că SS-Obersturmbannfuhrer- 

VP - 131 


ul Adolf Eichmann venise în Ungaria în martie, cu vreo două sute 
de colaboratori germani, ca să organizeze deportarea evreilor 
unguri în lagărele din Polonia. Tânărul Hauptsturmführer von 
Kelsen fusese inclus în această echipă. Și, din acel moment, și 
eu făceam parte din ea. 

Nu știam nimic despre tara asta și nu știam nimic despre 
capitala ei. Când am coborât pe peronul din Nyugati pályaudvar, 
Gara de Vest, eram și pierdut, și năucit. Piatra, otelul și sticla se 
îmbinau ca să facă din clădirea asta o intrare în vis. Îndată ce 
am ieșit din gară, am simţit că Îmi place orașul - și că el mă 
privește cu indiferență și dispreț. Că o să mi se refuze 
întotdeauna. 

Când am contemplat prima oară Dunărea, n-am recunoscut 
râul pe malul căruia copilărisem. Cursul de apă rece de la 
Regensburg devenise un fluviu maiestuos, mai lat decât un lac. 
Un fluviu în care se vărsau jumătate dintre apele Europei. 

Când am avut timp să urc la castel și am văzut Pesta întinsă 
în fața mea, pe partea cealaltă a fluviului, mi-am dat seama cu 
adevărat ce caută acolo trupele Reichului. Realizam unitatea 
visată între imperiul german și fostul imperiu austro-ungar. 
Cream o nouă Mitteleuropa, ale cărei capitale vechi, încărcate 
cu o istorie pe care o cunoșteam doar imperfect, aveau să-și 
redobândească în sfârșit splendoarea, regenerate de dominația 
naturală a poporului german. În sensul ăsta, ocupația noastră 
căpăta în ochii mei o nouă semnificaţie. Deveneam cel mai solid 
zid de apărare a Europei Centrale în fața înaintării sovietice, 
sabia culturii germanice și europene în fața barbariei rusești. 

Asta am înțeles eu atunci. Cu sau fără noi, Europa Centrală și 
de Est avea să fie condamnată la supunere. Dacă ne retrăgeam 
însemna, pentru acest spațiu geografic, să suporte dominația 
celui mai puternic dintre popoarele slave, adică rușii. Nu trebuia 
cu niciun preț să dăm înapoi. 

Și totuși asta se întâmpla. Eram pe cale de a eșua în misiunea 
noastră sacră, iar Wehrmacht-u/ bătea în retragere spre vest. Și 
urma să plătim prețul acestui eșec. 

De altfel, îl mai plătim şi astăzi. Cu o parte din propria noastră 
țară încă ocupată de trupele sovietice și guvernată de un regim 
aflat sub cizma Moscovei. 

Nu trece zi fără să mă cuprindă furia din cauza asta. 


VP - 132 


La câteva luni după ce am ajuns la Budapesta, am abordat 
subiectele astea cu Hauptsturmfuhrer-u/ von Kelsen. Veștile de 
pe diferitele fronturi nu erau îmbucurătoare. În Normandia, ne 
retrăgeam încet din fața Aliaților. Chiar și francezii participau 
atunci la lupte. Pe frontul de est, de asemenea băteam în 
retragere, ceea ce ne interesa în mod deosebit acolo, la 
Budapesta. Începeam să-mi fac griji. Pentru prima oară mă 
îndoiam de deznodământul războiului. 

M-am destăinuit superiorului meu. Renunțase, față de mine, la 
reținerea pe care gradul ar fi putut-o justifica și deveniserăm, 
dacă nu prieteni, măcar buni tovarăși. Cred că ne apropiase 
vârsta, în ciuda distanței foarte reale care se păstra - distanță 
datorată atât diferenței de grad cât și celei de poziție socială. 

Ne aflam în după-amiaza aia pe terasa cafenelei Gerbeaud, în 
Vörösmarty ter. Era cald, peste patruzeci de grade în oraș. Pare- 
mi-se că era pe 26 iunie 1944, dar nu mai sunt sigur. Totuși, nu 
știu de ce, data asta îmi revine în minte. 

Hauptsturmfuhrer-u/ von Kelsen mi-a atras atenția că genul 
ăsta de îndoieli deja constituie aproape un act de trădare. Mi-am 
mușcat buzele până la sânge. Dar, când am ridicat ochii din 
ceașca de cafea, am văzut că von Kelsen zâmbește, un zâmbet 
enigmatic și ironic pe care n-am știut niciodată, cred, să-l 
interpretez corect. 

„Avem ordine, Untersturmfuhrer. Mărginește-te să le aplici”, 
mi-a Zis. 

Vedeam totuși că nici el nu era convins de temeiul acțiunii 
noastre. 

Rolul lui la Budapesta consta în organizarea convoaielor 
feroviare cu prizonieri pentru Auschwitz. Din diferite ghetouri ale 
țării, evreii erau aduși în capitală. De acolo, trenurile erau 
umplute și porneau cu viteză spre Polonia ocupată. De la 
jumătatea lui mai, toată mecanica asta implacabilă funcționa la 
perfectie, sub ordinele Obersturmbannfuhrer-u/ui Eichmann. 

L-am privit pe von Kelsen în ochi. Pret de o secundă, mi s-a 
părut că citesc în ei descurajare, nesiguranță și dezgust. N-am 
știut niciodată dacă pentru el însuși sau pentru ceea ce făcea. 
Poate pentru amândouă. 

Apoi a schimbat abil subiectul. 

Ceva mai târziu, s-a apropiat de noi un fotograf. Ne-a întrebat, 
într-o germană stricată, dacă nu ne interesează o poză. Mă 


VP - 133 


pregăteam să-i ordon să plece, când superiorul meu, zâmbind 
din nou, i-a răspuns direct bătrânului că o să fie o amintire a 
trecerii noastre prin Budapesta. Am priceput atunci că, în 
mintea lui von Kelsen, nu încăpea îndoială că ocupația noastră 
nu era menită să dureze. 

Nu știu ce s-a ales de poza aia. 

A doua zi, un nou convoi pleca din Budapesta, la ultimele ore 
ale după-amiezii. Spre nord - și spre lagăre. 

e 

Pe 8 iulie, regentul Horthy, pe care anturajul îl presa să 
actioneze, a reușit să ia initiativa și să oprească deportările. Pe 
29 august, a format un nou guvern. Rolul nostru la Budapesta 
părea atunci terminat și mă pregăteam de întoarcere în 
Germania mai devreme sau mai târziu. Nu pusesem la socoteală 
evenimentele militare. 

În luna august, Armata Roșie intra în Ungaria, iar trupele 
noastre se retrăgeau spre Budapesta și vestul tării - în ordine, 
după informatiile pe care le primeam. Așteptam să fim 
rechemați în Germania, rechemare care nu mai venea. La 
jumătatea lui octombrie, după o vară de expectativă anxioasă și 
inacțiune, am aflat că regentul trimisese o delegație de 
armistițiu la Moscova. Ungaria se pregătea să ceară pacea și, la 
radio, regentul ordonase trupelor sale angajate pe frontul rusesc 
să înceteze lupta. 

Reacția contingentelor germane staționate pe teritoriul ungar 
a fost fulgerătoare. În ziua apelului lui Horthy, adică 15 
octombrie, punctele vitale din capitală erau ocupate de 
Wehrmacht și de Waffen-SS - iar fiul regentului, luat prizonier ca 
să fie folosit ca ostatic. 

Gradul meu modest nu-mi permitea să primesc informatii de 
primă mână, dar se părea că lovitura de forță a bătrânului 
Horthy, care încerca să păstreze, în măsura posibilităților, 
integritatea teritorială a țării sale - şi, fără îndoială, să salveze 
ce-i mai rămânea din autoritate - negociind în paralel cu rușii și 
cu englezii, fusese descoperită înainte să lanseze apelul. 
Oricum, regentul a trebuit să se plieze încă o dată exigențelor 
noastre, de dragul vieții fiului său. 

Crucile cu Săgeți - partidul nazist maghiar - au fost aduse la 
guvernare. Ne-am putut relua activitatea, de data asta fără 
tracasările din primăvară. Puteam în sfârșit să contăm pe un 


VP - 134 


cabinet care ne împărtășea total vederile și obiectivele. 

Trupele noastre aveau să mențină Budapesta, în fata 
avansului rusesc, până în februarie 1945. 

La sfârșitul lui decembrie 1944, von Kelsen, rănit într-un 
bombardament, a fost repatriat în Germania. Eu l-am însoțit. Am 
fost printre ultimii care au putut părăsi capitala Ungariei, care 
era pe cale să fie prinsă în clește de trupele sovietice. Dar 
anticipez. 

e 

De pe 15 octombrie, așadar, SS-Obersturmbannfuhrer-u/ 
Eichmann a ordonat reluarea procesului de concentrare a 
evreilor unguri în ghetourile marilor orașe, apoi trimiterea lor la 
Auschwitz și Treblinka. De data asta colaboram pe față cu 
jandarmeria maghiară, care ne era de un ajutor prețios în 
campanii. 

Mi-am dat seama, cu trecerea zilelor, că von Kelsen era într-o 
stare foarte proastă. Cred că nu mai suporta ce făcea, că sensul 
misiunii noastre îi scăpase. Pur și simplu nu mai înțelegea. Nu 
înțelegea că aplicarea soluției finale la problema evreiască, așa 
cum ne repetase Obersturmbannfuhrer-u/ Eichmann la o ședință 
a cadrelor germane nu mult după schimbarea de guvern, era 
indisociabil legată de victoria armatelor noastre. Fără acțiunea 
noastră, fără o eliminare totală a plevei evreiești de pe 
suprafața pământului, o victorie militară a Germaniei era pur și 
simplu imposibilă. Kelsen, mi-am dat seama atunci, nu credea în 
acest adevăr totuși limpede. Trecea, încet, de partea cealaltă. 
De parte defetiștilor și a trădătorilor. 

Era superiorul meu, dar simțeam clar că nu mai e la înălțimea 
misiunii lui. 

Adevărata cotitură s-a produs însă mai târziu. Mai exact, pe 
17 decembrie. 

Două convoaie de prizonieri trebuiau să plece din Budapesta 
la ora nouăsprezece și treizeci de minute. Noi ocupam spațiul 
unei gări de triaj din nordul orașului. Toată ziua veneau acolo 
camioane și își revărsau încărcătura, iar noi despărțeam bărbații 
de femei și copii, care plecau cu al doilea tren. 

La ora șapte, cele două trenuri erau pline, iar ușile vagoanelor 
închise și sigilate. Cum fusese prevăzut. Mecanicii nu mai 
așteptau decât fluierul ca să pornească locomotivele. Eu și 
Kelsen fumam o țigară uitându-ne la vagoanele care, încă 


VP - 135 


nemișcate, dispăreau totuși în întuneric. O grindină măruntă 
rămânea suspendată în aerul rece, ca pulberea de tun după o 
salvă de artilerie. Peroanele, late și pustii, se afundau în umbră 
ca într-o mare de negreaţă. Era o liniște deplină. Îi simțeam 
greutatea în frig, ca o prezență lângă noi. 

La șapte și douăsprezece minute au răsunat sirenele. O 
escadră aeriană sovietică se apropia de nordul orașului. Curând 
am auzit răgetul avioanelor de vânătoare, care precedau 
bombardierele. 

In câteva minute s-a dezlănțuit iadul. Am înțeles, fără să mă 
pot mișca măcar, că spațiul ocupat de noi e ținta. Bombele au 
căzut înainte să-mi dau seama ce se întâmplă. Rușii distrugeau 
metodic gara și instalațiile ei și anihilau convoaiele imobilizate 
de cortina de foc care se lăsa la câteva sute de metri în fata 
noastră. 

Kelsen nu s-a clintit. Cu tigara în mână, părea să contemple 
apocalipsa fără să înțeleagă. Totuși era semet și nepăsător. 
Paralizat de frică, nu puteam decât să mă tin în picioare lângă 
el. Printr-o minune pe care nici acum nu mi-o explic, n-am fost 
nici măcar răniți. 

Când s-a terminat atacul aerian, iar mugetul avioanelor a 
scăzut, totul ardea. Eram în centrul unui spațiu gol care, nu știu 
de ce, scăpase de obuze. Pe trei laturi, clădiri în flăcări. În fata 
noastră, părțile din fată ale celor două trenuri fuseseră înghiţite 
de flăcări, care cuprindeau rapid și ultimele vagoane. Zbieretele 
bărbaților și femeilor care ardeau de vii în vagoanele de 
animale. Un miros oribil de carne carbonizată umplea aerul rece 
ca moartea în ciuda pârjolului care vuia în spate și în lateral. 

Un adjutant din Wehrmacht, cu uniforma înnegrită, a alergat 
spre noi urlând niște cuvinte incoerente. Era vorba să se 
deschidă ușile vagoanelor care încă nu fuseseră cuprinse de foc, 
pentru a-i elibera pe prizonierii care riscau să piară înecați cu 
fum sau arși. Mă pregăteam s-o iau la fugă ca să adun soldații 
nevătămați și să-i scoatem pe supraviețuitori din cele două 
trenuri, când am aruncat o privire spre Hauptsturmfuhrer-ul/ von 
Kelsen. Trăgea din tigara aproape arsă. Mi-a citit în ochi 
întrebarea mută. 

A dat din cap. 

Negativ. 

Atunci am înțeles că are dreptate și că nu există o soluție mai 


VP - 136 


bună. 

Ne-am uitat, timp de jumătate de oră, cum vagoanele ardeau 
unul după altul. Când m-am întors în sfârșit către 
Hauptsturmfuhrer, dispăruse. 

Patru zile mai târziu, Kelsen era rănit la picior într-un al doilea 
bombardament și repatriat în Germania. Ne-am despărțit la 
Dresda. Abia peste trei ani și jumătate l-am revăzut. 


13. 


— Adică-mi spui că tatăl meu a dat ordin cu bună știință să fie 
lăsaţi să ardă? 

Cu mâna încleștată pe mânerul pistolului, Julien se întreba cui 
îi va zbura creierii - lui sau omului din faţa sa. Niciuna dintre 
cele două fiinţe umane din încăpere nu mai avea, în felul ei, 
nimic uman. 

Niciuna nu mai merita să trăiască. 

Eu mai puțin ca oricine. 

— Asta am spus. 

— Minti. 

— Ştii bine că nu. Ba chiar ai venit până aici numai ca să auzi 
asta. 

lar Julien știa că Hänsch are dreptate. 

După o ezitare, puse întrebarea pe care o știa inutilă, dar care 
îi ardea pe buze. 

— Un ultim lucru totuși. Îţi pare rău pentru ce s-a întâmplat în 
ziua aia - și în toate zilele dinainte? 

Julien era conștient de naivitatea, ba chiar stupiditatea 
întrebării. 

Și totuși o punea. 

— Te-ai trezit vreodată în toiul nopţii întrebându-te cum ai 
putut face așa ceva? 

Işi dădu seama că urlă, ca și cum viața lui ar fi depins de 
răspunsul lui Hänsch - că urlă la fel de tare ca aceia care, închiși 
în vagoane, văzuseră flăcările începând să devoreze trupurile 
tovarășilor lor, ale copiilor lor. 

Realiză, de asemenea, că îi curg lacrimi tăcute pe obrajii 
palizi. 


VP - 137 


— N-am regretat niciodată nimic. Am executat ordinele care 
mi s-au dat - de tatăl tău și de alţii. Și nu m-am îndoit niciodată, 
până în ziua de azi, că ordinele erau juste. 

Julien se ridică încet, iar braţul drept îi căzu pe lângă corp. 

Nu avea să tragă, acum știa asta. 

Nici măcar asta n-o să reușesc. 

Hänsch continuă: 

— Traiam - și muream - pentru un ideal. Ceva ne susținea. Ne 
dădeam viața pentru o nouă Germanie - și o nouă Europă. 

Hänsch strânse din dinţi, rece și triumfător, și vorbi mai 
departe: 

— Dar voi, generaţia tinerilor de după război, ce ideal aveţi? 
Ce vă împinge să mergeţi înainte? Știţi cel puţin pentru ce trăiţi? 

Julien își dădu seama cu tulburare că este incapabil să 
răspundă la întrebarea lui Hänsch. 

Nebun de furie și de durere, cu sufletul năpădit de un dezgust 
nesfârșit, îi întoarse spatele camaradului de arme al tatălui său 
și se îndreptă spre ușă. Cu mâna pe clanţă, întoarse pe jumătate 
capul, în timp ce băga arma în buzunarul trenciului. 

— Poate că n-o să mai trăieşti mult. Dar n-o să te omor. 
Oricum, eu sunt mort de acum. 

Deschise ușa, iar Hânsch rămase așezat, imobil. 

În ultimul moment, lui Julien îi trecu un gând prin minte și îl 
opri din mișcare. 

— Ai povestit asta altcuiva? 

— Da, murmură Hänsch, cu vocea totuși clară, distinctă și 
fermă. Sau, mai degrabă, nu. La începutul lui februarie a venit 
aici o jurnalistă. Nu știu cum mi-a dat de urmă, dar... m-a găsit. 
Mi-a pus aceleași întrebări ca și tine - numai că ea știa în linii 
mari povestea. N-a trebuit decât să-i confirm anumite lucruri. 
Știa deja aproape tot. 

Julien fu tulburat. 

Ea știa deja totul, cu mult înainte ca el să înceapă să 
bănuiască ceva. 

— Cum se numea jurnalista? 

Hänsch nu ezită, iar lui Julien i se păru că un zâmbet neplăcut 
îi luminează fața ridată și hotărâtă în momentul când pronunţă 
numele și calificativul pe care Julien le ghicise deja. 

— O evreică. Rachel Michaelis. 

Ea știa totul - și se ferise să-i spună ceva. Contrar afirmațiilor 


VP - 138 


ei, Hänsch îi dezvăluise totul. 

Problema nu era că Hânsch refuzase să vorbească. 

Problema era că Rachel știa deja totul înainte ca el să 
vorbească. 

Ea știa totul înainte ca tatăl lui să moară. 

O idee monstruoasă și vagă începea să se înfiripeze în mintea 
lui Julien. 

O idee nebunească. 

O idee care înlătura ceva mai mult limita dintre posibil și 
oroarea pură. 

Cu mâna pe clanţa ușii, Julien îi mai aruncă câteva cuvinte lui 
Hânsch, care se bucura vizibil să-și vadă interlocutorul cuprins 
de nesiguranţă: 

— Inmormântarea tatei e azi după-amiază la catedrală. Dacă 
te văd pe acolo, îţi jur că o să fie ultimul lucru pe care-l faci în 
viaţa ta nenorocită și demnă de dispreţ. Ai grijă. De data asta 
nu-s vorbe-n vânt. 

Hänsch părea să fi înțeles mesajul. Nu mai zâmbea. 

Julien trânti ușa. 

Hänsch ascultă cum zgomotul pașilor lui Julien scădea pe 
scară și inspiră adânc de mai multe ori ca să-și recapete calmul. 

Ştia totuşi că va merge la înmormântarea SS- 
Hauptsturmfuhrer-ului von Kelsen. 

Orice s-ar întâmpla. 


14. 


Acceleră și mai mult când ajunse pe Friedenstrafe. Până în 
centrul orașului Regensburg nu mai era mult. Aruncă o privire la 
ceas. Ora șaisprezece și cincizeci și patru de minute. Slujba de 
înmormântare a lui Maximilian von Kelsen avea să înceapă 
peste câteva minute. Probabil că ea nu avea să ajungă la timp. 

Semaforul din faţa ei era roșu. Frână brusc. 

Julien era acolo. La fel și Alexander Hânsch. De ce nu se 
gândise mai devreme la asta? Era constelația ideală. Dacă 
Hänsch murea în timp ce Julien se afla în oraș, poliţia ar fi fost 
silită să-și revizuiască abordarea. Cum coincidenţele se ţineau 
lanţ, nu se mai puteau feri să facă legătura între prezenţa lui 


VP - 139 


Julien la locul ultimelor două crime și eventuala lui vinovăție. 

Toată bunăvoința comisarului Hertling nu l-ar fi împiedicat să- 
și pună, sau să-și repună, anumite întrebări. 

Semaforul se făcu verde. Demară din nou în viteză și intră pe 
Galgenbergbrucke, care trecea peste liniile de cale ferată. 

Trebuia deci ca Hänsch să moară chiar astăzi, înainte să plece 
Julien din Regensburg. 

Ecuația era de o claritate și o simplitate redutabile. 

Ora șaisprezece și cincizeci și opt de minute. 

Avea să întârzie. Dar, cântărind mai atent lucrurile, poate că 
era mai bine să intre discret în catedrală și să-și găsească un loc 
în spatele naosului, lângă o coloană. 

Nu era sigură că vrea să-l întâlnească pe Julien. 

Și totuși trebuia. 

El nu știa. 

Mai repede. 

Oare va îndrăzni? 

Oricum, Hänsch era condamnat. De mult. Ea nu putea să mai 
facă nimic. Așteptase doar pentru a face astfel încât să fie 
acuzat Julien. 

Ca prima oară. 

Planul nu funcţionase. Dar avea să funcţioneze de data 
aceasta. Capcana urma să se închidă. 

Domul, în sfârșit. 

Işi abandonă mașina la întâmplare, cu o roată pe trotuar. 
Totul era pregătit. 


15. 


Confutatis maledictis. 

Muzica răsuna cu o violență dureroasă sub bolțile înalte și 
întunecoase ale catedralei aproape pustii. 

Nicio altă bucată n-ar fi fost mai potrivită circumstanțelor 
decât această parte din Recviemul de Antonin Dvorâk. 

Vocile bărbaţilor, apoi ale femeilor se succedau să scandeze 
frazele care sunau ca o condamnare la moarte căreia nicio ființă 
nu-i poate scăpa. Chiar dacă apoi totul părea să se resoarbă 
într-un murmur  liniștitor, urechea atentă presimțea deja 


VP - 140 


catastrofa iminentă. 

Deodată, hăul se căsca din nou, mai adânc, mai insondabil, 
iar bărbaţii erau prinși într-o spirală descendentă fără sfârșit. 

Orice revenire la lumină se dovedea imposibilă. 

Confutatis maledictis. 

Nenorocire celor blestemați. 

e 

Un cor al cărui nume Julien nu-l reținuse pregătea, împreună 
cu orchestra Universității din Regensburg, Recviemul 
compozitorului ceh, precum și Mesa numărul 3 în fa minor, în 
vederea unui concert apropiat. Fără să fi fost nevoie ca Julien să 
facă vreun demers, dirijorul corului, anunţat de preot, îl sunase 
cu o zi înainte și îl întrebase dacă la slujba de înmormântare a 
tatălui său vrea să se cânte Confutatis din Recviem și 
Benedictus din Mesa în fa. 

Bineînţeles, Julien acceptase. Din tot repertoriul clasic, aceste 
două piese se numărau printre preferatele lui. 

Fusese impresionat să vadă că bătrânul dirijor, pe care nu-l 
cunoștea deloc și pe care cu siguranță nu avea să-l mai vadă, 
pare compătimitor față de suferinţa lui, într-un mod simplu și 
sincer, fără declaraţii solemne sau expresii pline de milă. 

In schimb, nu înţelesese de ce acesta părea să-și facă o 
datorie din a-i aduce un ultim omagiu lui Maximilian von Kelsen. 
Poate că îl cunoscuse. Julien nu avea curaj să-l întrebe. 

In faţa lui Julien se afla, pe un pat de flori, sicriul închis care 
conţinea rămășițele tatălui său. 

În costumul său negru, Julien stătea nemișcat. Singur în 
mijlocul unui gol imens. Rece ca peretele nordic al Eigerului, 
acea culme impozantă și crudă din Alpii Bernei pe care o 
contemplase cândva, în copilărie, alături de Maximilian von 
Kelsen. 

Imobil, singur și rece ca tatăl său într-o seară din decembrie 
1944, în mijlocul focului în care existențele amândurora se 
mistuiseră dintr-odată. 

Nu putea să nu se considere responsabil pentru faptele 
săvârșite de tatăl său. Pentru că nu putea fi nevinovat. Niciun 
om nu era astfel - iar el mai puţin decât oricine. 

Pentru că fiecare ființă omenească este marcată de păcat. 

Din toate cuvintele găunoase pe care le profera un preot 
anonim, acestea îi atraseră atenţia lui Julien. 


VP - 141 


Fiecare ființă omenească este marcată de păcat. 

Totul era spus în șapte cuvinte. 

Omul nu este decât o bestie mârșavă. 

In acel moment, Julien auzi primele note ale 
acompaniamentului pentru Benedictus curgând încet de-a 
lungul traveelor. 

După părerea lui, nimic nu era mai frumos decât vocea 
aceasta de contralto care urma, în câteva secunde, să intoneze 
textul, urmată imediat de soprană, apoi de vocile bărbaţilor. În 
contrast perfect cu Confutatis, Benedictus nu era decât o 
succesiune de maree ascendente, blânde, dar puternice, care, 
una mai splendidă și mai tristă decât precedenta, păreau să 
aibă puterea supranaturală de a încetini ritmul timpului. 

Vraja își făcu efectul și timpul se opri. 

Din nefericire, nu definitiv. 

x kx * 

În timp ce mergea în urma sicriului, cu pași măsuraţi, pe 
lângă coloanele gotice, Julien se pierdu în contemplarea 
naosului sublim prin regularitate, impresionant prin înălţimea 
insondabilă. 

Atunci remarcă, lângă un pilon, o siluetă fină, îmbrăcată într- 
un pardesiu subţire și negru. O femeie tânără, cu părul legat 
simplu la spate într-o coadă. 

Cea pe care nu o mai văzuse de șase ani stătea dreaptă și 
încremenită, cu mâinile împreunate, atingând ușor piatra 
cenușie a unei coloane. Era neschimbată. Se uita fix la el, cuo 
privire impregnată de milă demnă - cu o milă autentică, o 
compasiune pur și simplu fără margini. 

Vera. 

Julien se poticni de uimire. Apoi își reluă mersul lent, 
mulțumindu-se să-i arate, printr-un mic semn din cap, că o 
văzuse. Și că-i mulțumește. 

Frumuseţea ei lipsită de artificiu strălucea în sobrietatea 
austeră a clădirii. Chiar mai mult decât în amintirea lui. 

Era acolo. 

Primul lucru - și cel mai important - pe care îl pierduse el. 

e 

Însă nu fu singura persoană pe care o reperă printre puţinii 
oameni aflaţi de faţă. În picioare în faţa canatului de lemn masiv 
cu armură de fier al porticului principal stătea Alexander 


VP - 142 


Hänsch, îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, inclusiv 
cămașa și cravata. În această ţinută, semăna mai mult decât 
oricând cu imaginea lui fixată în fotografia de la Hallstatt. Ceea 
ce, poate, și urmărise, de altfel. 

Sicriul, purtat de niște necunoscuţi, angajaţi obscuri ai unei 
firme de pompe funebre alese la întâmplare, ieși pe ușă. 

Julien îl urmă. 

Interiorul catedralei dispăru în spatele lui, aruncat în umbra 
uitării. 

xxx 

Dricul se îndepărta. Julien îl privea, stând nemișcat, în 
picioare, în faţa bisericii. Nu dorise să asiste la ceremonia de 
incinerare. Știa doar că poate lua urna cu cenușa tatălui său a 
doua zi dimineaţă, de undeva de la marginea orașului. Era 
suficient. Mai mult n-ar fi fost în stare să facă. 

Dricul dispăru cotind pe GoliathstraBe. Imaginea lui Hänsch, 
încins în costumul său negru, îi veni atunci în minte lui Julien, 
care realiză brusc că nu-l văzuse ieșind din catedrală. Poate 
plecase pe ușa laterală. In acest caz, avea să primească ce 
merita. Îl va găsi acasă. Astfel că era mai bine să nu încerce să- 
și imagineze ce se va întâmpla. 

Julien făcu câţiva pași în Domplatz, înainte de a se întoarce să 
contemple fațada catedralei, aurită în lumina în declin a zilei. 
Strălucirea soarelui avea ceva de pulbere, o ușoară umiditate 
umplea aerul acestui început de seară. Scântei de argint cald 
păreau să danseze în briza lină, dar Julien nu știa dacă este 
vorba de jocul real al luminii sau doar de un semn pe care i-l 
trimitea, pe lângă durerea zdravănă de cap, creierul său obosit. 

Atunci o văzu pe parvis. Așadar nu fusese un simplu miraj. 
Vera se apropia de el - și nu putu decât să rămână neclintit, ca 
unul dintre garguiele catedralei, privind cum inexplicabilul 
prinde încet formă sub ochii lui. 

Era la mai puţin de doi metri de el. 

Îl privea. 

— Faci faţă? 

— Cred că da. Oricum, n-am de ales. 

Julien lăsă un zâmbet trist să i se schiţeze pe buze. 

— Mă bucur să te văd. După atâta timp. 

— Aș vrea să pot spune la fel. Dar nu-s sigură că n-aş minţi. 

Zâmbetul dureros al lui Julien se accentuă. Observându-l, ea 


VP - 143 


continuă: Ă 

— Totuși, ceva îmi spune că era timpul să ne revedem. In 
șase ani, multe lucruri se șterg. 

— Dar nu toate. 

Julien își mușcă buzele. Nu putea spune totul, nu trebuia să-i 
scape asemenea fraze. Însă grenada era amorsată, iar reacţia 
Verei nu se lăsă așteptată. 

— Da? Și totuși am ajuns în situaţia pe care o cunoaștem 
pentru că tu ai vrut așa. 

— Știu. 

Ce altceva putea să facă decât să admită? 

— Dar n-am venit pentru ca discuţia noastră să o ia în direcţia 
asta. Am venit pur și simplu să-ţi spun că l-am apreciat mult pe 
tatăl tău și că, în ciuda tuturor lucrurilor care s-au întâmplat 
între noi, vreau să te asigur de susţinerea mea. Și de 
compasiunea mea, care e reală. 

— Știu, repetă Julien. 

— Mai voiam să-ţi spun... 

— Ce? o încurajă Julien. 

Ea ezită, apoi se corectă. 

— Nimic. Ai grijă de tine, atâta tot. 

Julien părea să nu înţeleagă. 

Evident, Verei îi era greu să vorbească mai clar. Nu putea 
decât să lase lucrurile să-și urmeze cursul. 

— Din păcate, nu mai pot sta, sunt așteptată la Munchen. 
Trebuie să plec. 

— Înţeleg. 

Julien părea să ezită să continue. 

— În orice caz, mulțumesc că ai venit... Mă emoţionează mai 
mult decât las, poate, să se vadă. 

Vera încuviinţă cu un semn din cap, atingându-și ușor cu 
bărbia delicată gulerul hainei, apoi se întoarse pe călcâie. 

— Ne datorăm asta unul altuia, nu? spuse ea peste umăr. 

Porni spre Kornmarkt. 

Făcuse, poate, cinci pași, când se întoarse. De data aceasta 
zâmbea deschis. 

— De fapt, și mie mi-a făcut plăcere. Să te revăd. 

După un mic semn cu mâna, plecă prin lumina tulbure și 
aurie. 

Pavajul părea ușor sub pașii ei. 


VP - 144 


Imaginea lui Hänsch îmbrăcat în negru dispăru din mintea lui 
Julien, care se surprinse zâmbind către cerul oranj. 


16. 


Hertling împinse ușa cu o violenţă care nu anunța nimic bun. 
Auzind zgomotul scos de canatul izbit de perete, bărbatul în 
halat alb care ocupa laboratorul ridică ochii din microscop. 
Hertling îl salută cu un gest vag al mâinii. 

— A, tu ești... Nu poți să intri într-o cameră ca toţi oamenii 
civilizaţi? 

— Aș putea. Dar nu azi. Schwarb mi-a zis că ai ceva nou 
pentru mine. 

Hertling goli dintr-o înghiţitură paharul de cafea și îl aruncă la 
coș - pe care îl răsturnase deschizând ușa și al cărui conţinut se 
împrăștiase pe o suprafaţă de câţiva metri pătraţi. 

Bărbatul în halat aruncă o privire îngrozită spre dezastru, 
înainte de a-și veni în fire și a continua pe un ton vesel: 

— Da, mă simt foarte bine. Mulţumesc că te interesezi de 
sănătatea mea. 

— OK, Konrad, hai să terminăm, da? 

— Foarte bine. Da, am ceva pentru tine. Numai să găsesc 
afurisitul ăla de dosar... 

Numitul Konrad se îndreptă spre ceea ce trebuie să fi fost 
biroul lui - o simplă masă albă fără sertare, acoperită cu 
teancuri de dosare ce sfidau legile gravităţii. După ce-și lăsă 
mâna să planeze pe deasupra munţilor de hârțoage, ca un șoim 
care caută prada, Konrad apucă un dosar roz care dădea pe 
dinafară de foi dactilografiate și fișe scrise de mână. 

— Poftim, poftim... Pentru ochii tăi frumoși am petrecut 
câteva ore suplimentare săptămâna asta lucrând la cele două 
proiectile pe care mi le-ai trimis, în cadrul cazului Kelsen. Și... 
am ajuns la un rezultat. 

Omul de știință făcu o pauză pe care o voia teatrală. La 
Hertling se  manifestară semnele prevestitoare ale unei 
nerăbdări care era pe cale să fie exprimată cu voce tare. In 
aceste condiţii, Konrad socoti de cuviinţă să nu mai 
prelungească suspansul. 


VP - 145 


— E un parabellum de calibrul nouă milimetri. 

Reacția comisarului fu instantanee. 

— Mă iei peste picior? Asta-i descoperirea ta? 

— Geh mir nicht auf den Keks?! Nu poţi să aștepți 
continuarea, nu? 

— Atunci grăbește-te puţin. N-am toată ziua la dispoziţie, oftă 
Hertling, deopotrivă scos din sărite și resemnat. 

— După strierile prezente pe cele două proiectile, e evident că 
ambele răni ale cadavrului tău provin de la aceeași armă. 

— Ca să vezi, eu nu mă gândisem la asta. 

— Dar acum știi. lar arma asta nu e prea frecventă. O 
antichitate, am putea spune. 

— Da? șopti Hertling cu un zâmbet crispat care îl făcea să 
semene cu un buldog în plină criză de epilepsie. 

— E vorba de un Walther P38, modelul original din 1938 - sau 
poate puţin după, dar nu mai târziu de 1944. Sunt sigur, nu 
poate fi versiunea P1 produsă după război. Aliajul folosit după 
'45 nu mai e același, iar lucrul ăsta se recunoaște ușor după... 
Mă rog, te scutesc de detaliile tehnice, care sigur n-o să te 
intereseze. Așadar o armă care a făcut războiul. In Wehrmacht. 

Konrad făcu o pauză. 

— Sau în Waffen-SS, continuă el. 

— Excelentă știre, murmură Hertling așezându-se pe un 
scaun. |Inseamnă că numărul deţinătorilor unei astfel de arme 
trebuie să fie mic. In schimb, n-are rost să sperăm că mai mult 
de douăzeci la sută dintre arme sunt înregistrate undeva. 

— Asta-i treaba ta. În ce mă privește, am terminat. Îţi trimit 
totul sigilat în patruzeci și opt de ore. 

Cu un zâmbet triumfător pe buze, Konrad se lăsă în genunchi 
să adune diversele gunoaie pe care Hertling le răsturnase pe 
pardoseala imaculată a laboratorului. 

Hertling îl privi câteva secunde, apoi scoase pachetul și își 
aprinse o ţigară. 

— Mă provoci? se răsti Konrad. Cară-te din laborator! Aici nu 
se fumează. 

Hertling se ridică și se îndreptă repede spre ușa rămasă 
deschisă. In prag, se întoarse. Zâmbea. 

— Mulţumesc totuși, bătrâne. 

— Aha, totuși. Te poate ajuta detaliul ăsta? 


€ _ Nu mă mai enerva! (în germană în original) (n.tr.). 
VP - 146 


— E posibil. În orice caz, confirmă o mică idee care mi-a venit 
recent. 

După un semn din cap, Hertling ieși pe culoar, cu mâinile în 
buzunare și ţigara în gură. 


17. 


După un fel de pierdere a cunoștinței, a cărei durată nu o 
putea estima, Julien se trezi, uimit, în faţa Dunării. Își dădu 
seama că stătea așezat pe capătul cheiului care se întindea de 
la primul arc al podului de piatră înspre aval. Mai exact, chiar în 
fața fostului depozit de sare și a micului restaurant „istoric” care 
vindea la orice oră cârnaţi și varză acră. Fluviul se etala în faţa 
lui, iar suprafața apei se găsea la mai puţin de un metru de 
picioarele lui care atârnau nonșalant. Piatra cheiului era caldă 
sub mâinile și fundul lui. In locul acesta, vâltorile puternice ale 
fluviului nu mai erau, în lumina scăzută a după-amiezii, decât 
niște simple jocuri de spumă la suprafaţa apei tăcute. 

Julien se uită la ceas. Nu trecuse nicio oră de când ieșise din 
catedrală. Se ridică fără tragere de inimă, cu gândul să îmbuce 
ceva la o terasă - își dădu seama că nu mâncase nimic de ieri la 
amiază - înainte de a se întoarce la hotel, aflat chiar în fața 
Domului. Kaiserhof, stabiliment cu un farmec discret, avea în 
orice caz meritul de a fi bine plasat. 

Julien se întoarse încet pe BruckstraBe, apoi o luă la stânga 
spre catedrală. Aerul era cald și în continuare puţin umed. Un 
miros de iarbă și de humus urca dinspre Dunăre. 

Julien ajunse în Domplatz, pe care o traversă ca să meargă, 
trecând pe lângă catedrală, spre Kornmarkt. 

Remarcă imediat cele trei mașini de poliţie și ambulanţța care 
staționau, cu girofarurile pornite, în exteriorul absidei. Poliţiști în 
uniformă îi ţineau la distanţă pe numeroșii gură-cască doritori să 
se apropie de contraforțţii corului. 

Ca și cum ar fi devenit jucăria unei forțe irezistibile, Julien 
merse drept spre mulţime. O parte din el îl sfătuia să plece 
imediat, să părăsească orașul - să dispară în umbră pentru 
totdeauna. Dar se apropia în continuare, De departe, un poliţist 
îi făcu semn să se retragă. El iuți pasul. li busculă pe spectatorii 


VP - 147 


avizi, stârnind ţipete și insulte. 

— Hertling, de la brigada de criminalistică din Munchen, e pe 
drum! strigă o voce dintr-o mașină. 

Julien reușise să-și croiască drum, dând din coate și din umeri, 
prin mulțimea compactă. 

Înainte ca doi polițiști, unul în uniformă, celălalt în civil, să-l 
apuce de umeri, văzuse. 

intins pe spate, Alexander Hänsch zăcea pe pavaj, la 
picioarele unei grămezi de blocuri enorme de piatră folosite 
pentru renovarea clădirii. 

Cele două gloanţe îi pătrunseseră paralel în cutia craniană, de 
jos, și îi sfărâmaseră partea dreaptă a maxilarului pentru a ieși 
puţin mai sus de ceea ce fusese ochiul stâng, căscând pe frunte 
și pe tâmplă un dublu crater neregulat, cu diametrul de 
aproximativ șapte centimetri. Doar o orbită neagră, goală și 
supurândă rămăsese în locul ochiului care fusese sfâșiat și scos. 

Maxilarul distrus atârna caraghios, dezvelind parțial o cavitate 
bucală de unde se revărsa ușor un terci dezgustător de sânge 
gros, în care se distingeau bucăţi de os, de cartilagiu și de dinţi 
sfărâmaţi, precum și fâșii de ţesuturi conjunctive mai groase. 
Cerul gurii îi fusese, probabil, spulberat cu totul și dispăruse. 

Parodia grotescă a chipului pe care îl avea în faţă Julien nu 
mai ascundea decât un morman de carne sfârtecată de 
proiectile. 

Ochiul drept, ieșit din orbită, rămânea aţintit în gol. 

e 

Julien înghiţi cu greu, simțind în gură gustul acru care anunţa 
greața. Se întoarse și vomită la picioarele poliţistului care 
încerca, de bine, de râu, să-l susţină. 

Parcă scurgându-se printre pavele, o pată mare de sânge 
părea să se întindă încet. 


18. 


Regensburg se trezea încet la noua zi. Abia trecuse de ora 
șapte și podul era pustiu. 

Julien se temuse că locul va fi prea frecventat, dar în mod clar 
se înșelase. Nici ţipenie de om la orizont. În faţa lui, Dunărea era 


VP - 148 


o întindere neagră și opacă, reflectând lumina soarelui fără a o 
lăsa să pătrundă în densitatea apei. Fluviul nu mai era decât o 
suprafață ușor sclipitoare care proteja adâncimi invizibile. |ţi 
puteai imagina fundul mâlos al apei, dar el rămânea ascuns. 
Mâlul era acolo, undeva, dar fluviul se ferea să dea la o parte 
vălurile de apă întunecată care-l acopereau. Curentul rapid își 
ducea în vârtejuri secretele reci. 

Julien se sprijinea cu mâna stângă de parapetul de piatră 
căruia dimineața îi dădea o nuanţă de roz. Steinerne Brücke 
părea să treacă peste braţul Dunării cu un singur pas, puternic 
și imobil. Un pas vechi de mai bine de opt secole. 

În mâna dreaptă Julien ţinea urna de bronz cu cenușa lui 
Maximilian von Kelsen. Metalul era cald între degetele lui 
strânse. Julien simţea bătăile unei inimi lipite de bronz și nu era 
sigur că este a lui. 

Ştia că în câteva minute multe lucruri aveau să dispară în 
vârtejurile rapide și întunecate. Copilăria lui. Tinereţea lui. Ceea 
ce constituise singura lui viaţă de familie. Zări fugitiv un copil 
care dârdâia de frig în Odeonsplaz din Munchen. Un copil care 
strângea o mână prea mare pentru a lui. 

Copilul acela era de acum singur și avea să dispară. Din 
amintire, avea să se transforme în vis, apoi în uitare pură. Avea 
să devină un hău întunecos și fără fund - hăul în care orice om 
era condamnat să se piardă, orice ar fi făcut pentru a se 
împotrivi. 

Acel copil era deja mort și a lui era cenușa gri și uscată pe 
care fluviul avea să o poarte spre întunericul lumii. 

e 

În acest întuneric începură deodată să danseze alte imagini. 
Focul devora întunericul, trenuri care mergeau mai repede ca 
vântul goneau spre flăcări uriașe pe care niște bărbaţi fără chip 
le întreţineau la graniţa dintre realitate și infern. 

Julien tremura, cuprins parcă brusc de febră în lumina unei 
dimineți născute în durere. Numai piatra rugoasă a parapetului îl 
mai reţinea și îl împiedica să alunece în adâncurile insondabile 
pe care mintea lui le ghicea dincolo de decorul artificial al 
realității. 

Ca un automat animat de o voinţă exterioară, scoase cu 
delicateţe capacul urnei. Încet, braţul i se întinse deasupra 
vâltorilor înșelătoare și tăcute. 


VP - 149 


Conţinutul urnei se vărsă în Dunăre. Fără zgomot. 

Julien nu plângea. Faţa lui căpătase în sfârșit acea duritate 
care se întâlnește numai la bărbaţii striviţi. Acea duritate 
ireversibilă pe care, de acum, nimic nu o mai putea atenua. 

În Dunăre, o fază a existenţei sale ajunsese la capăt. 

Cea mai fericită, fără îndoială. 

De acum, totul nu putea să fie decât mai rău. 


VP - 150 


PARTEA A TREIA 


Crepuscule de cenușă 


SÂMBĂTĂ, 6 MAI 1989 - DUMINICĂ, 14 MAI 1989 


1. 


Julien stătea în continuare în mijlocul podului, cu urna de 
bronz așezată pe parapet în faţa lui, când o mână lată și 
acoperită de fire de păr gri-roșcat i se puse încet pe umărul 
drept. 

Julien nu se întoarse. 

— Hai, Kelsen. Să mergem puţin. 

Julien se supuse îndemnului și făcu câţiva pași spre malul 
opus orașului. Hertling veni în dreptul lui. 

Urna rămase pe parapet, relicvă neînsemnată, abandonată 
vântului lin al unei zile de vară care începea. 

— Nu pot decât să-ţi exprim din nou condoleanțele mele. Și să 
te rog să mă scuzi pentru ultimul telefon. Nu aveam voie să-ți 
vorbesc așa. 

— Chiar credeţi că asta are vreo importanţă? 

— Pentru tine, nu, fără îndoială. Pentru mine, da. 

Merseră un timp în tăcere. Ajungeau în Stadtamhof, pe 
celălalt mal. Vechea cetate ducală se afla pe partea opusă 
orașului liber. 

— Vino, să bem o cafea. O să-ţi prindă bine. 

Hertling ezită, apoi continuă. 

— Știu că în momentul ăsta ai prefera, fără îndoială, să ai 
alături un prieten. Nu pe mine. 

— Vă înșelaţi, domnule comisar. În mod uimitor, aproape că 
mă bucur să vă văd. 

— Din partea ta, o iau ca pe un compliment. 

— Nu asta căutam. 

— Știu. 


VP - 151 


Se așezară la o terasă cu vedere spre fluviu și orașul vechi, 
dominat de cele două fleșe ale catedralei. Un mal cu gazon, 
verde cum poate fi numai iarba în luna mai, cobora în pantă 
până la dig. Copaci înalţi își întindeau crengile până deasupra 
apelor leneșe ale braţului secundar al Dunării. y 

Hertling comandă două cafele și își aprinse o țigară. li întinse 
mașinal pachetul lui Julien, care se servi zâmbindu-i ușor 
bătrânului poliţist. 

— E un viciu, spuse acesta din urmă. Dar viaţa e prea aridă 
pentru ca omul să nu se dedea păcatului. Singura problemă e în 
ce limite e conţinut acest păcat. 

Hertling făcu o pauză și, constatând că Julien părea să 
înţeleagă ce încearcă el să spună, continuă: 

— Crima, fie că e în ochii legii sau ai moralei, nu e definită de 
fapta în sine. Orice faptă generează consecinţe negative, chiar 
și cea decursă din cele mai bune intenţii din lume. Ceea ce 
diferenţiază delictul de acțiunea, să spunem, tolerată este pur și 
simplu gradul de violare a normelor stabilite. Există consecințele 
negative pe care le acceptăm ca pe un rău necesar și cele pe 
care le condamnăm. 

— Credeţi? 

— De mai bine de treizeci de ani sunt convins de asta. 

Julien tăcea, iar ţigara ardea încet între degetul arătător și cel 
mare al mâinii lui imobile. Apoi reluă brusc: 

— După părerea dumneavoastră, alegerile noastre, oricare ar 
fi, nu pot deci să producă decât efecte negative? 

Hertling păru să reflecteze. 

— Cred că da. Liberul nostru arbitru se limitează, de fapt, la o 
putere de decizie restrânsă: o să fac cel mai puţin sau, 
dimpotrivă, cel mai mult rău posibil? Dar acest liber-arbitru e 
imperfect. Cum să putem concepe toate consecințele posibile 
ale faptelor noastre? 

— A face bine, în termeni morali, e o utopie? 

— Da. Dacă ești convins că faci bine, poţi fi sigur că ai fost 
deja orbit de orgoliu. Sau prost de tot. 

Julien trase adânc din ţigară. 

— O viaţă de confruntare cu răul și cu moartea te învaţă, fără 
îndoială, mai mult decât anii de studii, fie ei la universitate sau 
la seminar, spuse el stingând ţigara pe jumătate arsă. Dar asta 
înseamnă totodată că, după părerea dumneavoastră, omul nu e 


VP - 152 


liber. 

Era o concluzie pe care Julien refuza totuși să o admită. 

—E prea facil. Înseamnă să-i iei individului orice 
responsabilitate. Să-l dezlegi de consecințele pe care le pot 
provoca faptele lui, de vreme ce aceste fapte n-au fost conștient 
alese, decise, executate. 

— Nu asta voiam să spun, răspunse Hertling, vizibil dezamăgit 
să vadă că Julien nu-l mai urmărește. Nu, nu cred că așa stau 
lucrurile. Libertatea omului nu e absolută. Are limite precise - 
fiindcă omul e limitat. E imperfectă, dar există. Problema constă 
în faptul că omul trebuie să-și dea seama de lucrul ăsta și să-l 
accepte. Odată admise limitele libertăţii lui, devine posibil să o 
exercite, oricât de restrânsă ar fi. Și, prin urmare, 
responsabilitatea faptelor făcute nu dispare. 

Julien medită la aceste vorbe. Deodată i se părea că înţelege 
încotro bate Hertling. Şi ajunse la concluzia că teoriile acestuia 
nu erau atât de îndepărtate de ceea ce crezuse el întotdeauna 
în adâncul său, fără a încerca să formuleze cu adevărat. 

Hertling continuă: 

— Știu că momentul nu e bine ales. Dar am încă un mort în 
braţe. Și, încă o dată, te găsesc prin apropiere. Moartea asta e 
legată de cea a tatălui tău? 

— E o întrebare? 

— Da. 

Julien ezită, apoi se hotărî să-i dezvăluie lui Hertling o mare 
parte din jocul său. Adică tot ce știa. 

— Cred că da. Cu mult timp în urmă, tata l-a cunoscut pe 
omul ăsta. 

— În timpul războiului? 

— În timpul războiului. 

— Și ce au făcut împreună în perioada aia? 

— Au servit în SS. 

Hertling dădu trist din cap, de parcă ar fi știut. 

— Trebuie să recunosc că mă aşteptam la ceva de genul ăsta. 

Își mai aprinse o ţigară, privind către fleșele Domului. 

— Dar îţi mulţumesc că mi-ai spus. Îmi închipui cât de... greu 
trebuie să fie. 

Părea că nu găsise un cuvânt mai potrivit. Julien aprobă, fără 
să se uite la bătrânul poliţist. 

— Și ce concluzii tragi de aici? mai întrebă Hertling. 


VP - 153 


— Cred că totul are legătură cu un episod deosebit de abject, 
pe care Hänsch mi l-a povestit ieri-dimineaţă, deci cu câteva ore 
înainte să moară. 

Julien vorbea cu o voce monocordă și cu privirea pierdută în 
umbra unuia dintre arcele podului. 

— Episod care mi-ar fi rămas pentru totdeauna necunoscut 
dacă aș mai fi așteptat o zi ca să vorbesc cu el. Hänsch și tatăl 
meu au fost responsabili pentru un adevărat masacru la sfârșitul 
razboiului. Nu-mi cereţi mai multe detalii, vă rog. 

— Nu-ţi cer nimic. 

— Sunt tot mai convins că cineva încearcă să răzbune 
victimele acestui măcel - sau o victimă anume. Un 
supravieţuitor, o rudă, nu știu - dar cineva a urmărit pista lor 
până acum și i-a executat cu sânge rece. 

— Și ai o idee foarte precisă despre identitatea acestei 
persoanei. 

— Da, încep să cred că cineva nu poate fi străin de toate 
astea. Dar e numai o intuiţie. O serie de coincidente, nimic mai 
mult - dar care mă obligă să-mi pun anumite întrebări. 

— Și n-o să-mi spui numele. 

— Cum aș putea? Nimic nu e sigur. N-am nicio probă solidă. 

— Sau persoana respectivă ţi-e apropiată. 

— Nu insistaţi în direcţia asta, domnule comisar. 

— Mă opresc aici. 

— Pot să vă pun o întrebare? 

— Sigur. 

— Cum aţi ghicit că toate astea sunt legate de perioada 
războiului? Credeam că sunt singurul care a făcut legătura. 

— Datorită unor documente de familie găsite în casa de la 
Hallstatt? 

— Da, așa este - chiar dacă e vorba numai de câteva 
fotografii, fiindcă restul a fost luat. 

— Și Richard Grâner? continuă Hertling. 

— Ucis, probabil, pentru că a văzut ceva ce nu trebuia. Sau 
pur și simplu pentru că criminalul avea nevoie de cheia vilei. 
Sau, dacă o avea deja, pentru că a fost surprins asupra faptei. 
Nu știu. 

Julien întoarse capul ca să-l privească în ochi pe Hertling. Voia 
să obțină un răspuns. Dar comisarul schimbă subiectul. 

— leri am primit - în sfârșit! - mandat să percheziționez vila 


VP - 154 


de la Hallstatt. Cu Austria lucrurile nu se mișcă întotdeauna pe 
cât de repede am vrea. Imi închipui că de acum e inutil. 

— Dacă nu cumva aveți mult timp de pierdut. N-a mai rămas 
nimic în vilă. 

— O să te cred pe cuvânt. 

— Tot nu mi-aţi răspuns la întrebare, domnule comisar. 

— Așa e. Simplu, un prieten de la criminalistică a făcut 
minuni. A descoperit că cele două gloanțe parabellum de nouă 
milimetri cu care a fost ucis tatăl tău provin de la un Walther 
P38. Legătura cu războiul nu mai era greu de stabilit. 

— Într-adevăr. 

— Deţii o armă de acest tip? 

Julien nu văzu de ce ar minţi. Oricum Hertling știa deja 
răspunsul. 

— Da. Arma tatălui meu. Pe care am găsit-o la Hallstatt. Deci 
cu mult după moartea lui, dacă vreţi să știți totul. 

— Nu mă îndoiesc. Însă m-aș mira să nu fie arma cu carea 
fost omorât tatăl tău. 

— Poftim? 

— O simplă intuiţie. Cred că amândoi funcţionăm în felul ăsta! 

Hertling pufni, ca la Berg, cu acel râs deschis și fără motiv. 

Julien simţea cum i se naște în minte o nouă îndoială. Hertling 
se potoli brusc și continuă pe un ton grav: 

— Te rog să-mi dai pistolul - pe care sigur îl ai asupra ta. O să 
putem determina dacă într-adevăr e arma crimei. 

— Îmi închipui că n-am de ales. 

— Nu. Mă îndoiesc că criminalul a lăsat amprente, e prea 
inteligent pentru asta. Dar am datoria să încerc. 

Julien ridică din umeri, scoase arma din buzunarul trenciului și 
i-o întinse comisarului. Acesta scoase din haină o pungă 
transparentă de plastic. Julien puse pistolul în ea. Hertling o 
sigilă, apoi apucă mânerul Waltherului în mâna lui mare și 
păroasă. Îl cântări ca un cunoscător care estimează valoarea 
obiectului care urmează să se alăture colecţiei sale. 

— Pot să vă mai cer o favoare, domnule comisar? 

— O să am grijă de el, dacă asta voiai să spui. Și o să ţi-l 
înapoiez în cel mai scurt timp posibil. 

— Nu, nu e vorba despre asta. N-aveţi decât să-l aruncaţi în 
Isar. Nu-mi pasă. 

— Nu cred. Dar să trecem peste asta. Ce voiai să-mi ceri? 


VP - 155 


— Ceva ce cu siguranţă n-o să-mi acordați. 

— Incearcă totuși. 

— Vreau să mă duc la Serviciul Internaţional de Cercetări de 
la Arolsen. Dar am nevoie de ajutorul dumneavoastră. 

— Unde vrei să mergi? 

— La Arolsen. În Hessa. Acolo se află cel mai mare centru de 
arhive din RFG cu privire la perioada nazistă și Shoah. SIC, care 
ţine de Comitetul Internaţional al Crucii Roșii. Cred că acolo pot 
găsi un răspuns la întrebările pe care mi le pun - pe care ni le 
punem. Un nume, de fapt. 

— Care ti-ar confirma bănuielile? 

— Întrucâtva. Să spunem că mi-ar permite să descopăr dacă 
persoana pe care o bănuiesc are într-adevăr mobilul pe care i-l 
atribui. 

— Și pentru ce ai nevoie de ajutorul meu? 

— Accesul la arhive e limitat. Numai persoanele care vor să 
efectueze cercetări despre un membru ai familiei lor dispărut în 
perioada nazistă pot depune o cerere. In mod normal, chiar și 
unui cercetător universitar ca mine i s-ar închide ușa în nas. 

— Ințeleg oarecum. Dar ce pot eu să fac? 

— Să mă promovați la gradul de... ce știu eu? consultant. 
Consultant științific al brigăzii criminale din Munchen. Aveti 
nevoie, pentru un caz, de informații aflate în arhive și colaborați 
cu un istoric pentru a le consulta. Protecția datelor nu trebuie să 
constituie un motiv - cum se spune? demn de protecţie, cred - 
suficient pentru a împiedica o anchetă asupra mai multor crime. 

— Imi ceri să-ţi ofer mijloacele necesare ca să-ţi continui 
ancheta personală? 

— Domnule comisar, dacă acceptaţi, promit să vă transmit 
toate informaţiile obținute. Vă dau cuvântul meu. Cuvântul meu 
de bărbat. De altfel, puteţi să puneţi un colaborator să mă 
însoțească, dacă vreți. 

— Pot? Chiar așa? Ce mărinimos ești... 

— Fără glumă, domnule comisar, este singurul mod de a 
descoperi numele persoanelor ucise în episodul de care v-am 
pomenit. Sunt convins în adâncul sufletului că totul are legătură 
cu acel masacru. 

— Despre care nu mi-ai zis nimic. 

Tonul lui Hertling era sec Părea că refuză să se implice - în 
orice caz, fără să afle mai multe. Atunci Julien se hotărî imediat 


VP - 156 


să-i dezvăluie totul. Fără reţineri. Nu mai era momentul să-și 
joace propriul joc. Avea nevoie de Hertling - iar acesta avea 
nevoie de el. 

— Ce contează ce nu v-am spus? Acum o să aflaţi. Pe 17 
decembrie 1944, tatăl meu organiza unul dintre numeroasele 
convoaie care, sub coordonarea lui, au plecat din Budapesta 
spre lagărele din Polonia. La ordinele lui Eichmann, misiunea lui 
era să lichideze populaţia evreiască din Ungaria. Hänsch era 
ordonanța lui. Era un convoi ca toate celelalte. Numai că, în 
seara aia, gara de triaj folosită de germani a fost bombardată de 
o escadrilă rusă. Trenurile, deja pline, au fost lovite. Când atacul 
s-a terminat, vagoanele ardeau. lar tatăl meu a refuzat să 
ordone deschiderea ușilor. Toţi nefericiţii aceia au ars de vii. 
Până la ultimul. 

Hertling pălise. Când își aprinse a treia ţigară, Julien observă 
că mâna îi tremură ușor. Trase adânc două fumuri. În sfârșit, cu 
o voce din care dispăruse orice urmă de nerăbdare, spuse 
privindu-l pe Julien în ochi: 

— OK, o fac, Kelsen. Îmi asum un risc, dar o fac. O să aranjez 
să poţi consulta arhivele alea. Ca istoric, o să poţi scotoci tot 
corpusul de dosare mai repede decât noi, așa că solicitarea mea 
o să fie credibilă. Sper să găsești numele pe care-l cauţi. 

— Mulţumesc, domnule comisar. 

— Dar arma o păstrez. Nu vreau, ascultă bine, nu vreau în 
niciun caz să-ţi faci singur dreptate. Nu pe tine vreau să 
trebuiască să te bag la zdup. 

— Dreptate aș putea să-mi fac și fără arma asta. Dar aveţi 
cuvântul meu, încă o dată. 

Julien nu era sigur că poate să-și ţină acest cuvânt. Hertling, 
dacă ghicise asta, se purtă totuși ca și cum această asigurare ar 
fi fost suficientă. 

Julien adăugă deodată, aprinzându-și a doua ţigară, luată din 
pachetul pe care Hertling îl lăsase deschis pe masă: 

— Și, oricum, arma asta a făcut deja destule ravagii... 

— Ce vrei să spui mai exact cu asta? întrebă Hertling ridicând 
din sprâncene. 

— Că, atunci când am descoperit P38-ul la Hallstatt, la prima 
mea vizită, avea numai șase gloanţe, deși încărcătorul ar trebui 
să conţină în mod normal opt. lar unele detalii - urme de pași în 
praful de pe jos, un miros -, cărora nu le prea dădusem atenţie 


VP - 157 


atunci sau la care nu m-am mai gândit, mi-au revenit în minte 
abia după observaţia dumneavoastră de adineauri. 

— Ce observaţie? 

— Despre faptul că tata a fost, poate, ucis cu propria lui armă. 

= Sl 

— Dacă gândiţi ca mine, domnule comisar, analiza armei nici 
măcar nu e necesară. E chiar revolverul folosit de ucigașul 
tatălui meu. Ca apoi să-l ducă înapoi de unde îl luase. Avem de- 
a face cu un adversar redutabil. Cineva extrem de organizat. 

Hertling dădu negativ din cap. 

— Nu. E mai mult decât atât. Planificarea unei asemenea 
execuții, la mai bine de patruzeci de ani după fapte, depășește 
stadiul simplei organizări. 


Polițistul deveni deodată mai bătrân atunci când își îndreptă 
din nou privirea spre turnurile catedralei, care dominau vârfurile 
copacilor de pe mal. Se stârnea vântul, aducând dinspre est 
trâmbele cenușii și grele ale unui incendiu imaginar. 

— Avem de-a face cu o minte bolnavă. Grav bolnavă. 

Sau cu un copil rătăcit, născut și crescut în violența unui secol 
XX incomprehensibil. 

Julien se surprindea pe sine însuși. Niciodată nu mai încercase 
să înțeleagă motivele reale a celui - celei? - pe care până acum 
îl considerase doar un ucigaș. Un laș. Lenta coborâre în umbrele 
existenței tatălui său nu reușise să-i modifice această judecată. 
Niciodată nu se gândise că ar putea fi altfel, că silueta neagră 
pe care o urmărea, dar care păstra o lungime de avans poate să 
trăiască o existenţă liberă și independentă, să respire, să 
iubească, în afara scopului pe care și-l fixase - să distrugă un alt 
destin uman. Julien își imaginase doar un înveliș de carne care 
maschează un puț de negreală, un vid infinit care absoarbe 
orice viaţă într-o frenezie antropofagă. 

Criminalul nu are chip, altfel nu mai este doar un criminal. 

De altfel, urmărise cu adevărat acest monstru imaginar pe 
care și-l construise singur? Nu vânase neobosit o altă pradă, un 
animal sălbatic foarte real - acel slujitor surăzător al morţii care 
fusese tatăl său? 

Și totuși depășise o etapă dificilă. Când anume nu știa. 
Individul după care umbla - dacă îl urmărea cu adevărat - nu 
mai era pentru el nebunul anonim pe care mintea lui, răvășită 


VP - 158 


de suferință, îl proiectase pe peretele negru al unei existente 
năruite - și care, probabil, nu existase niciodată. 

înțelegea deodată că ar putea să aibă de-a face, până la 
urmă, numai cu o ființă umană căreia, spre deosebire de tatăl 
lui, pur și simplu nu i se dăduse niciodată de ales. 

O ființă umană care avea chip. Un chip pe care el îl cunoștea. 
Și pe care, din motive pe care nu prea și le explica, avea să-l 
vâneze de astă dată fără răgaz. 

Un chip pe care avea să-l reîntâlnească, mai devreme sau mai 
târziu, în faţa sa. 


2. 


Nişte siluete, zărite ca printr-o cascadă de apă vuitoare, 
pluteau prin fața ochilor lui Julien. Numai în aeroport era cu 
putinţă să întâlnești atâtea fiinţe care nu au nimic în comun. 
Care doar pentru un fugitiv și unic moment din scurta lor 
existenţă erau reunite în același loc - loc de trecere și de 
așteptare. 

Julien își opri privirea asupra geamurilor mari care dădeau 
spre pistă. Făcu câţiva pași, cu haina pusă neglijent pe umărul 
drept. Oricum, nu erau toţi, inclusiv el, în trecere? Dar spre ce, 
ar fi plătit oricât ca să afle. Fără îndoială că spre nimic, în fond. 
Singura ţintă a unei vieţi nu putea fi decât visul. lar când nu 
visezi... 

Fu anunţată o ultimă întârziere, insuficientă totuși pentru a-l 
face pe Julien să-și piardă răbdarea. Atinsese un stadiu de 
resemnare care friza apatia. Timp avea prea mult. Se uită 
îndelung la ceasul cel mare. 

Ora zece și treisprezece minute, miercuri, 10 mai 1989, 
Munchen. 

Nu se mai simţea fixat pe punctul exact al acestei grile 
temporale și geografice pe care lumea se străduia să i-o 
desemneze drept aici și acum. Ar fi putut foarte bine să fie în 
altă parte. Să plutească în alt timp, corespunzător altor legi, 
altor imperative, supunându-se fantasmelor altor vise. Poate că 
era în mișcare chiar atunci când părea să se fi oprit. 

Dar își repetă că, hotărât lucru, nu știa spre ce ţintă pornise. 


VP - 159 


„Zborul intern Lufthansa FX 312 cu destinaţia Paderborn”. 

Julien își trase haina, apucă geanta de voiaj și servieta și se 
îndreptă grăbit spre poarta de îmbarcare. Îi întinse pașaportul și 
biletul unei funcţionare cu un zâmbet prea înțepenit ca să fie 
sincer și se strecură în rândul anemic al pasagerilor care 
călătoreau spre Renania de Nord-Westfalia. 

ÎI aștepta ceva mai mult de o oră de zbor. Cât să citească 
Frankfurter Allgemeine din ziua aceea, cumpărat de la unul 
dintre magazinele din aeroport, alături de o cravată Hugo Boss 
din mătase albastru-deschis care-i atrăsese privirea fără să știe 
prea bine de ce. 

Odată așezat pe scaun, în partea de la geam, Julien desfăcu 
ziarul, hotărât să se retragă în spatele paravanului de hârtie 
tipărită pentru a se feri de orice tentativă de a stabili un contact 
- fie că acea tentativă ar fi venit din partea unei fete bătrâne 
care nu avea cu cine vorbi sau a unui funcționar cvadragenar 
speriat de gândul că trebuie să zboare cu avionul. 

Zbârnăâitul reactoarelor crescu în intensitate. Fără să ridice 
ochii din articolul soporific pe care se silea să-l citească și care 
se referea la ultimele fluctuații ale bursei de la Frankfurt, Julien 
știu că avionul, ajuns în sfârșit la capătul pistei, se pregătește să 
decoleze. Acceleraţia așteptată îl lipi de spătarul scaunului, 
înainte ca schimbarea de înclinaţie a aparatului să-i indice că se 
ridicase de la sol. 

Știrile se perindau de la o pagină la alta, fără a reuși să-i 
atragă atenţia. Alegeri prezidenţiale în Bolivia și Panama, cu 
rezultate vizibil controversate, căci în fiecare stat doi candidați 
se proclamau învingători. Cu, în fiecare caz, o presiune mai mult 
sau mai puţin clară exercitată de armată (poate și de CIA, dacă 
te gândeai mai bine) în favoarea unuia sau altuia dintre 
pretendenți. Moartea unui demnitar irakian într-un accident de 
elicopter. Atentat la Nantes, comis de Armata Revoluționară 
Bretonă. Care totuși nu făcuse victime. Julien se surprinse 
zâmbind. Armata Revoluționară Bretonă. Bretonă. Și mai ce? 

Tentativă de asasinat asupra unui fost ministru grec. Tensiuni 
URSS-Vatican: monseniorul Jean-Marie Lustiger punea brusc 
capăt vizitei sale în URSS, în urma refuzului autorităţilor 
sovietice de a-l lăsa să intre în Ucraina. 

lar lista subiectelor tratate, pe care Julien o întocmea în gând, 
era departe de a se fi terminat. In disperare de cauză și cu riscul 


VP - 160 


de a-și întrerupe izolarea, Julien împături sumar ziarul și aruncă 
discret o privire spre vecinul său. Un cvadragenar la costum și 
cravată, cu faţa crispată, vizibil anxios. Julien își spuse că nu se 
înșelase prea tare. Numai că se temuse ca personajul pe care și- 
| imagina să nu se hotărască să înceapă o conversaţie - ceea ce 
nu părea să fie cazul pasagerului care transpira ușor lângă el, cu 
mâinile încleștate de braţele scaunului la fiecare turbulență. 
Aceasta era singura deosebire. 

Până la urmă, lumea reală nu era atât de diferită de cea 
imaginată. 

Undeva în adâncul său, Julien auzi niște acorduri discrete de 
pian. Se vedea, în livingul apartamentului său din Freiburg, 
mângâind ușor clapele vechiului său Bechstein. Un acord la 
dreapta, repetat sobru. Un altul, apoi altul, toate cântate de 
patru ori, dar fără insistenţă, într-o suită de modulări legate în 
catifelarea unei pedale abia întretăiate cu schimbări de 
tonalitate. O scurtă arie fără pretenţii, care ajungea la el din 
limburile memoriei, o arie din adolescență, o melodie a 
sărbătorilor de vară, care mirosea a aerul respirat la șaisprezece 
ani - o amintire cum nu pot rămâne decât câteva atunci când te 
apropii de treizeci de ani. 

Mica arie a ocaziilor pierdute - singura melodie care răsună 
pentru totdeauna în urechile unui om. Muzica unei zile ploioase 
de iulie, undeva în Munchen. 

Julien își aminti că odată cântase bucata aceea când, la 
nouăsprezece ani, Vera îl privea pentru prima oară. Prima lor 
toamnă la LMU. Când ușile pe care, cu trecerea anilor, le închizi 
puţin câte puţin încă erau deschise. 

Dar toate canaturile de lemn cu armură de fier erau acum 
închise. lar reapariţia subită și inexplicabilă a celei căreia, fără 
să vrea cu adevărat, îi făcuse atâta rău nu putea schimba nimic. 

Zborul se prelungea încet, suspendând o mână de fiinţe 
umane deasupra norilor, într-un timp care își oprise cursa pe 
vârtejurile de aburi albi ale unei ceți indistincte. 

x kx * 

Sala de sosiri a aeroportului din Paderborn, cu dimensiuni 
destul de modeste, era la fel de rece ca aceea pe care Julien o 
părăsise la Munchen. Avantajul - sau partea negativă, în funcţie 
de punctul de vedere - călătoriilor cu avionul era că nu simţeai 
cu adevărat depeizarea: aerogările, oriunde te-ai afla, au toate 


VP - 161 


același aer de melancolie aseptizată, de tristeţe cenușie prost 
camuflată în spatele plantelor verzi și al firmelor luminoase 
palide. 

Julien se grăbi să iasă din clădire și chemă un taxi. Cerul 
semăna cu tot restul, gri ca o noapte de insomnie. Peste 
Paderborn domnea o căldură umedă, ca și cum miasmele 
acumulate zile întregi ar fi fost ţinute deasupra orașului de un 
capac ermetic de nori de culoarea ploii. Și totuși nu ploua. 

Taxiul cel mai apropiat venea cu caroseria lui veche și bej și 
nu strica impresia de ansamblu. Mai avea mai puţin de doi metri 
până la Julien, când acesta încremeni deodată. In spatele lui, o 
voce, pe care ar fi recunoscut-o dintr-o mie, îi trezise amintiri 
vechi. Se întoarse încet. 

Un bărbat de vreo treizeci de ani, blond și înalt, îmbrăcat într- 
un costum cu o croială ireproșabilă, cu o mică servietă-diplomat 
în mână, vorbea cu o femeie tânără, la fel de bine îmbrăcată ca 
și el. Cuplul discuta aprins în franceză, fără să-l bage de seamă 
pe bărbatul care, bălăbănindu-și brațele și zâmbind palid, îi 
privea cum trec prin faţa lui. Aveau să i-o ia înainte de-a dreptul 
și să-i fure taxiul, când tânăra își reţinu interlocutorul de braţ, ca 
pentru a-i arăta discret că sunt pe cale să se comporte 
nepotrivit băgându-se în fața unui călător care aștepta de mai 
mult timp. Cu capul, dar fără să se uite cu adevărat la el, fiindcă 
era ocupată să-i arunce o privire imperioasă colegului care 
continua să înșire niște argumente mirosind de la o poștă a 
jurist și care, cu mintea concentrată numai pe discursul lui, nu 
observase deloc situaţia, ea îi făcu un semn lui Julien să ia taxiul 
care îi revenea de drept. 

Apoi ridică ochii spre el. Privirea pe jumătate dezamăgită, pe 
jumătate amuzată și zâmbetul strălucitor pe care se pregătea să 
i-l arunce în chip de scuze îi încremeniră brusc atunci când îl 
recunoscu. 

— Julien? Ce chestie... Ce cauţi aici? 

De surpriză, scăpase din mână poșeta, care căzu pe trotuar 
cu un zgomot surd. 

Blondul cel înalt, revenit deodată cu picioarele pe pământ, 
întoarse capul spre Julien, iar trăsăturile feţei serioase i se 
luminară instantaneu la vederea acestuia. 

— Julien? Nu-mi vine să cred... Ne întâlnim aici, în fundul ăsta 
de lume! Te credeam în Elveţia, nu? 


VP - 162 


Julien, sărutând-o deja pe Helene, care îi sărise de gât, dădu 
afirmativ din cap. Abia îi dădu ea drumul, că se simţi înșfăcat de 
Valentin, care-l îmbrăţișă cu putere. 

— Omule, a trecut atâta timp... Ce mă bucur să te văd! 
exclamă tânărul avocat. 

— Poţi s-o mai spui o dată. Nu vă puteţi închipui cât de bine 
îmi face să vă văd pe amândoi! 

— Urcaţi sau îl așteptați pe următorul? strigă o voce 
arțăgoasă în spatele lor. 

Intr-adevăr, șoferul de taxi părea deja la capătul răbdaării. 

Helene făcu câţiva pași în spate, trăgându-i de mânecă pe 
Julien și Valentin. O femeie în vârstă profită ca să se strecoare în 
taxiul care pe ei nu-i mai interesa, proferând într-o bavareză 
aspră că în ziua de azi oamenii nu mai știu să se poarte, că 
rândul de așteptare pentru taxiuri nu e în niciun caz locul 
adecvat pentru întâlniri pe cât de zgomotoase pe atât de 
necuviincioase și că, în sfârșit, se vede bine că tânăra generaţie 
n-are ce face toată ziua - mai ales când această tânără 
generaţie e franceză. Taxiul demară în trombă și cei trei vinovaţi 
le urară veseli drum bun Medeei și lui Caron al ei. 

Julien, Helene și Valentin se cunoscuseră la Munchen, în 
studenţie. Helene și Valentin, originari din Normandia, respectiv 
din regiunea Châlons, veniseră să facă al treilea an de studii în 
Germania. Îl întâlniseră întâmplător pe Julien la începutul șederii 
lor în Munchen, la o petrecere, iar mai întâi îi apropiase pur și 
simplu franceza perfectă pe care o vorbea el, înainte ca o 
prietenie trainică să se lege între ei. 

Acest an munchenez le lăsase tuturor o amintire cu adevărat 
de neșters. Frecventaseră tustrei LMU, Julien la istorie, Helene și 
Valentin la drept. Cum și el studiase dreptul un an, Julien avea 
deja un număr important de relaţii în acest mediu, ceea le 
permisese să-și descopere, de-a lungul timpului, o listă destul 
de lungă de cunoștință și de prieteni comuni. Prima persoană 
care se alăturase micului grup fusese, firește, Vera, cu care 
Julien ieșea deja de vreo doi ani. De altfel, el se întrebase odată 
dacă nu cumva despărțirea lor fusese provocată, indirect, de 
destrămarea micii găști la sfârșitul acelui an nebun. 

Intrebare stupidă și rămasă, bineînţeles, fără răspuns. 

După anul de năzbâtii muncheneze, a cărui amintire 
rămăsese ca înconjurată de o aură de veselie - an plin de 


VP - 163 


prietenii legate, de zâmbete schimbate, de râsete convulsive, de 
petreceri nesfârșite, de bucăţi de noapte petrecute bând, trăind, 
visând -, păstraseră legătura. Prietenia lor rămăsese la fel de 
vie ca în trecut, dar, prin forţa lucrurilor, fiecare se întorsese în 
lumea lui, iar întâlnirile deveniseră mai ocazionale, din ce în ce 
mai rare. 

Găsiseră un paliativ în corespondenţă. Își scriseseră - și își 
scriau în continuare - regulat scrisori de o lungime halucinantă, 
în care destăinuiau tot ceea ce nu ascunzi adevăraţilor prieteni - 
bucurii și necazuri, trecând prin probleme de tot soiul, în special 
cele amoroase. Această corespondenţă triunghiulară, la care 
Vera nu participase niciodată, fusese secretul lor bine păzit. Un 
mod original de a rămâne împreună, de a nu-și lăsa prietenia să 
se stingă, în timp ce cursul vieților îi despărțea, fatalmente, din 
ce în ce mai mult. 

A scrie pentru a supraviețui. 

Dar de data asta nu mai era vorba de scris. Preţ de vreo 
jumătate de oră rămaseră în picioare în faţa intrării aeroportului, 
discutând și gesticulând veseli, uitând de lume, de obligaţiile 
fiecăruia și de pasagerii care uneori se uitau la ei cu colțul 
ochiului, ba amuzați, ba reprobatori - dar cel mai adesea 
complet indiferenți. 

Cum se părea că reîntâlnirea trebuie prelungită, Valentin 
propuse să meargă împreună în centru ca să ia prânzul. Julien, 
care știa că e așteptat la SIC abia după-amiază, acceptă. Helene 
și Valentin îl lămuriră că reprezintă amândoi marea firmă 
pariziană la care lucrează, la un colocviu profesional franco- 
german care începe la Paderborn a doua zi. Fiind singurii avocaţi 
din cabinet care vorbeau corect germana, fuseseră desemnați în 
unanimitate drept cei mai potriviţi reprezentanţi pentru această 
misiune primejdioasă. „Nicio așteptare, niciun interes”, 
rezumase destul de clar Valentin. Astfel, cei doi prieteni luau 
această călătorie ca pe un surogat de vacanță. 

Julien zâmbi lăuntric. Știa - era, fără îndoială, persoana cel 
mai bine plasată ca să știe - că între Helene și Valentin nu era 
nimic altceva decât o prietenie din acelea speciale pe care viața 
le rezervă uneori unor aleși care merită. Și totuși mulţi ar fi fost 
înșelați: aveai impresia că ai de-a face un cu cuplu complice și, 
într-un cuvânt, fericit. 

Erau într-adevăr un cuplu, dar nu în sensul în care îl înțeleg 


VP - 164 


majoritatea muritorilor. Valentin, fidel ca iedera faţă de trunchiul 
copacului, avea o singură femeie în viaţa lui, pe care nu o înșela 
nici acum, cum nu o făcuse nici în studenţie, și cu care urma să 
se însoare curând, așa cum Julien aflase cu bucurie din ultima lui 
scrisoare. Justine era persoana potrivită pentru el, Julien simţise 
asta de prima oară când îi văzuse împreună. Cât despre Helene, 
farmecul ei nemaipomenit și zâmbetul ei fără pereche îi 
aduseseră o pleiadă de aspiranţi de toate genurile, fără ca ea să 
pară totuși a găsi perla rară pe care continua să o caute. 

Să-i revadă în sfârșit pe amândoi era mai mult decât o 
întâmplare. Era semnul la care, inconștient, Julien spera de 
câteva săptămâni. Însemna regăsirea legăturii cu viaţa dinainte. 
Dinainte de cădere. 

xxx 

În sala mare a unui restaurant italian din Domplatz, cei trei 
prieteni lăsau mâncarea să li se răcească, niciunul nu reușea să 
ia vreo îmbucătură, de teamă că nu vor apuca să spună tot ceea 
ce, în acel moment, părea să conteze cu adevărat. În schimb, ca 
pe vremea facultăţii, deliciosul Barbaresco ales de Julien curgea 
cam prea ușor. Dar ce conta, la urma urmei? O reîntâlnire atât 
de întâmplătoare merita pe deplin un festin improvizat. 

— Dar tu ce cauţi aici, la Paderborn? întrebă Helene când felul 
principal - involtini di vitello alla Napoletana însoţite de 
tagliatelle și de rucola și precedate de risotto cu fructe de mare 
și antipasti misti - fu debarasat. 

— E... complicat. 

— Ca de obicei la tine, zâmbi Hélène. 

— Poate. 

Tăcu, ezitant. 

— Nu vrei să vorbeşti despre asta? 

Lui Julien îi era teamă. Teamă să nu se fi rupt ceva. Ca 
prietenia lor să nu-și fi pierdut acel suflu impalpabil fără care 
nimic nu este posibil și ca nelimitata complicitate pe care o 
împărtășise cu Helene și Valentin să nu mai fie decât o amintire 
palidă pe fotografii îngălbenite - o relicvă, venerată, dar rece și 
moartă a unor vremuri trecute, a unei faze din viața lui pe care 
nu o putea trăi a doua oară. La urma urmei, prietenii pe care nu- 
i mai întâlnești nu pot, fie că vrei sau nu, decât să devină încetul 
cu încetul niște străini cărora nu mai ai mare lucru să le spui. 

Se corectă. 


VP - 165 


Nu. 

Nu, o prietenie trăiește dacă alegi să lupți pentru ea. 

Să lupţi iar și iar, pentru că unele lucruri merită asta. Pentru 
că există oameni pe care nu-i poți lăsa în urmă. 

E o datorie, iar eu o s-o îndeplinesc. 

Pentru că nu-mi cere vreun efort. 

Pentru că mi se impune ca o certitudine calmă. 

Pentru că știi că nu poţi pierde acele câteva persoane care 
contează cu adevărat pentru tine fără să pierzi puţin din tine 
însuți. 

Julien zâmbi. i 

— Bineînţeles că vreau să vorbesc despre asta. Cu voi. In 
ultima vreme mi-a lipsit ceva. Și acum știu că era vorba de voi. 

Hélène îi zâmbi la rândul ei. Îl înțelesese. Valentin, deși 
ridicase sprâncenele într-o expresie de mirare interogativă care- 
i era caracteristică, îl înţelesese și el. 

Tocmai lucrul acesta era neprețuit. 

— Doar că nu aici, nu acum. Nu știu cum să spun, dar...nue 
locul potrivit. 

Făcu o pauză. 

— Nu-s lucruri de povestit la lumina zilei. 

Julien își cuprinse prietenii cu privirea. Spera ca această 
privire să le spună tot ce nu reușea el să exprime. Să le spună 
cât de bucuros este că îi regăsise. 

Chiar dacă păreau deodată puţin îngrijoraţi, cel puţin era sigur 
că știuseră să-i interpreteze privirea. Contactul, dacă distanţa 
izbutise să-l rupă, era restabilit. 

— Vasăzică staţi mai multe zile? Să ne vedem într-o seară, eu 
rămân în zonă... tot câteva zile, foarte sigur, continuă Julien, 
parcă eliberat brusc de o greutate enormă. 

— În seara asta avem un dineu, pentru deschiderea 
congresului. Dar mâine suntem liberi, nu? întrebă Helene 
iscodindu-l pe Valentin cu privirea. 

— Sigur. Și n-avem de gând să te lăsăm așa repede, acum, că 
te-am prins... 

— Atunci mâine. O seară ca pe vremuri, numai cu bere, cu 
întoarcerea prevăzută la cinci jumate dimineaţa. 

— Să te credem pe cuvânt? întrebă Valentin zâmbind. 

— O, da, Val. Cred că o seară cu voi e singurul leac eficace pe 
care mi-l pot prescrie. 


VP - 166 


— Nu știu ce ascunde asta, dar îmi place... continuă Valentin 
oprindu-și ochii albaștri asupra lui Julien. Orice ţi s-o fi întâmplat, 
acum ai ales cea mai bună soluție. 

— Cred că ai dreptate, Val, zise Julien dând încet din cap. 

Helene îi aruncă o privire în continuare îngrijorată. Dar, când 
observă că Julien își dăduse seama, îi zâmbi din nou. Imediat, 
Julien se simţi destins și senin. 

Ești din nou acasă, Julien. 

xxx 

— Arolsen, bitte. 

Șoferul ridică absent din umeri, ca pentru a-i arăta că trebuie 
să fii nebun ca să te supui la un drum atât de lung cu taxiul. 
Julien se așeză în spate, în timp ce omul împăturea un număr 
botit din Bild. Fiecare cu lecturile lui, își spuse Julien luând din 
nou Frankfurter Allgemeine de dimineaţă, în care știa totuși, 
pentru că îl disecase meticulos, că nu va găsi niciun articol 
interesant. Ce conta, oricum nu avea să citească. 

Aruncă un ochi la cadranul ceasului. Trecuse de ora 
cincisprezece. Prânzul cu Helene și Val se prelungise fără ca el 
să-și dea seama. Cu mare greutate se convinsese să-i 
părăsească până în seara următoare. 

Drumul fu plictisitor, de-a lungul câmpiilor nesfârșite din 
Westfalia. 

Verdele fără margini se întindea până la linia orizontului, sub 
cenușiul cerului. 


3, 


Julien se afla în fața unei faţade lungi și anonime, datând 
vizibil de la sfârșitul anilor 1950. Taxiul îl lăsase pe Große Allee, 
fără îndoială una dintre străzile principale din Arolsen. Un gazon 
bine întreținut despărțea clădirea de stradă. Julien, cu servieta 
în mână, se îndreptă spre intrare. Un mic gard viu, bine tuns, 
mărginea calea de acces. 

După ce trecu de ușă, văzu biroul de recepție. Holul era gol, 
iar pașii lui răsunau pe linoleumul gri. Pentru o clipă se crezu 
într-un spital. Ba chiar aproape că i se părea că simte un miros 
fad de dezinfectant. Clădirea, care adăpostea unele dintre cele 


VP - 167 


mai sângeroase arhive din lume, era funcţională, dar, în mod 
evident, nu se socotise de cuviinţă să fie și agreabilă. De altfel, 
poate era mai bine așa. 

Auzind zgomotul pașilor săi, o secretară ieși dintr-un birou 
alăturat, lăsând ușa de sticlă întredeschisă în spatele ei. Trecută 
bine de cincizeci de ani, era totuși încă frumoasă, cu un păr de 
eben amestecat cu cenușiu, prins într-un coc. li zâmbi, lărgindu- 
și ridurile de la colțurile gurii, și îi întinse mâna. Julien o găsi 
paradoxal de atrăgătoare. 

— Erika Meyer, director-adjunct al Serviciului. 

Vasăzică secretara nu era secretară. 

— Mă numesc Julien Kelsen, răspunse Julien strângând mâna 
oferită. Probabil că aţi fost anunţată de venirea mea. Sunt trimis 
de Siguranţa din Munchen. 

— Perfect. Vă aşteptam mai devreme, zise ea, fără ca această 
frază să pară totuși un reproș. 

— Am fost reţinut, minţi Julien. 

Era aproape ora cinci. 

— Pot să văd legitimaţia sau ordinul dumneavoastră de 
misiune - sau acreditarea, nu știu care e denumirea oficială a 
acestei autorizații? 

Nici Julien nu avea habar, ceea ce se abținu să formuleze cu 
voce tare. 

Îi arătă legitimaţia pe care cu o zi în urmă Hertling ordonase 
să i se facă, falsificând data emiterii pentru a da de înțeles că el 
era de mult consultant al poliţiei muncheneze. De asemenea, 
scoase dintr-un dosar cartonat o scrisoare de la Hertling, 
contrasemnată de directorul Siguranţei și certificând că lucrează 
la un caz de omucidere. Asupra mai multor crime, fără îndoială 
legate între ele. 

Cum obținuse Hertling toate acestea atât de repede, Julien 
nici nu încercase să ghicească. 

Erika Meyer aruncă în grabă o privire peste documente, apoi 
ridică ochii spre Julien. 

— Știţi că aceste arhive nu sunt deschise publicului, nu? 

Julien știa asta. În căutarea diferitelor arhive pe care le-ar fi 
putut consulta eventual pentru a obţine lămuriri despre 
comportamentul tatălui său în timpul războiului, dăduse, firește, 
și peste Serviciul Internaţional de Cercetări, despre care se 
informase imediat. 


VP - 168 


Înființat chiar înainte de sfârșitul războiului, la inițiativa 
britanicilor, SIC, sau /nternational Tracing Service (ITS), avea ca 
misiune să stabilească soarta victimelor celui de-al Treilea 
Reich, la cererea exclusivă a familiei apropiate a celui dispărut, 
cu ajutorul a douăzeci și șase de mii de metri liniari de arhive 
referitoare la perioada nazistă. Fondul acoperea atât 
Holocaustul propriu-zis, cât și munca silnică pe teritoriul 
Reichului, internările în lagărele de concentrare sau deplasările 
forțate de populaţii înainte, în timpul și după război. Administrat 
simultan de corpurile expediţionare aliate din Germania, de 
UNRRA, de Organizaţia Internaţională pentru Refugiaţi și de 
înalta Comisie Interaliată, Serviciul fusese până la urmă integrat 
în Comitetul Internaţional al Crucii Roșii, iar finanțarea lui era 
asigurată de RFG. Din ce înțelesese Julien, SIC era reglementat 
prin acordurile de la Bonn din 1955, care excludeau, printre 
altele, orice posibilitate de consultare a arhivelor de către 
publicul larg. 

— Da, sunt la curent. Dar eu lucrez ca... 

— Știu, îl întrerupse directoarea-adjunctă. Dar mai știu și că 
sunteți profesor universitar și cercetător. Ţin deci să precizez că 
informaţiile pe care le veţi obține eventual nu pot fi în niciun caz 
folosite în cadrul cercetărilor dumneavoastră, sub riscul urmăririi 
penale. 

— Nu obișnuiesc nici să-mi amestec cele două activităţi, nici 
să trădez secretul anchetei, preciză Julien pe un ton voit 
ofensat. 

— Nu m-am îndoit nicio clipă de asta. Așa că mă bucur că ne- 
am înţeles, răspunse Erika Meyer cu un zâmbet ironic. 

Limitele fuseseră stabilite. Munca propriu-zisă putea deci să 
înceapă. 

— În schimb, n-am primit nicio informaţie de la Munchen și, 
prin urmare, n-am putut să facem o triere selectivă, continuă 
ea. În mod normal, efectuăm noi înşine căutările, la cererea unui 
apropiat al celui dispărut. Reunim piesele referitoare la 
persoana căutată și comunicăm rezultatul familiei, care poate 
veni să consulte documentele la faţa locului. Însă am înțeles că 
de data asta lucrurile nu vor sta așa. 

— Nu chiar. Avem cunoștință de un episod precis, datat și 
localizat. Avem nevoie doar de lista victimelor din acest 
eveniment. 


VP - 169 


— Ce gen de eveniment? 

— Un tren - două trenuri, de fapt - cu prizonieri evrei care 
urmau să plece de la Budapesta spre un lagăr. Nu știm care, dar 
foarte probabil Auschwitz-Birkenau. Un atac aerian sovietic a 
avut loc chiar înainte de plecarea trenurilor, care au fost 
bombardate, ca și gara. După terminarea atacului, germanii 
responsabili pentru transfer au refuzat să deschidă ușile 
vagoanelor care nu fuseseră lovite. O parte dintre prizonieri ar fi 
putut fi astfel salvați. Au murit toţi, arși sau asfixiați. 

Directoarea adjunctă a Serviciului lua note pe un carneţel pe 
care-l scosese din spatele biroului de recepţie. Dar, vizibil, nu se 
așteptase ca acest consultant al poliţiei din Munchen să-i 
vorbească despre un episod atât de exact. In schimb, 
evenimentul propriu-zis nu părea să-i trezească altceva decât 
interes profesional. La urma urmei, sigur lucra în arhivele ororii 
de prea mulţi ani, își spuse Julien. 

— Ziceaţi că aveți data? 

— 17 decembrie 1944. Atacul a fost declanșat la ora 
nouăsprezece și douăsprezece minute. 

Ea notă. 

— Aţi fi putut foarte bine să ne cereți asta prin telefon. De ce 
ați venit personal? mai întrebă ea, ridicând din nou ochii spre el. 

— Pentru că e urgent. Un criminal umblă liber și lista asta ne 
poate permite să-l identificăm. Și pentru că am primit ordin să 
consult personal arhivele. 

— Asta e exclus, bineînţeles, i-o tăie imediat Erika Meyer. 

Tonul i se înăsprise. 

— Vă vom transmite rezultatul cercetărilor. 

— Cred că nu așa se precizează în scrisoarea pe care v-am 
transmis-o. 

— Nu Siguranţa din Munchen decide funcționarea acestui 
centru, de asta pot să vă asigur. 

Citind fermitatea din privirea femeii din faţa lui, Julien se 
hotărî să opereze o retragere tactică. Poziţia lui de „consultant” 
era prea fragilă ca să-i permite să exercite presiuni asupra 
conducerii Serviciului. Mai ales dacă, așa cum risca să se 
întâmple, ar fi ieșit la iveală că este rudă cu ofițerul care dăduse 
ordinul criminal de a fi lăsate să ardă, fără îndoială, câteva sute 
de fiinţe umane. 

— Scopul meu nu este să vă complic treaba, continuă Julien. 


VP - 170 


Dacă nu pot să consult eu însumi arhivele, vă rog să-mi 
permiteți să o însoțesc pe persoana sau persoanele abilitate să 
facă asta. Timpul ne presează. 

Julien își dădea bine seama că, în ziua aceea, timpul pierdut 
fusese din vina lui. Dar Erika Meyer n-ar fi trebuit să știe asta. 

— Îmi închipui că n-am de ales, oftă directoarea-adjunctă, 
ușurată totuși să constate că acest „consultant” pe care i-l 
trimiseseră pe cap era măcar dispus la compromis. 

— Putem să facem o primă verificare încă din seara asta? Nu 
vreau, desigur, să abuzez de timpul angajaților 
dumneavoastră... 

— Nu mai e nimeni la ora asta! zise ea, parcă brusc amuzată. 
Dar putem încerca să căutăm în fișierul central, care e parțial 
informatizat. 

— Perfect. 

— Vă rog să mă urmați... 

ÎI duse pe un labirint de coridoare anonime și de scări 
luminate de neoane, până într-o sală lungă, având, poate, 
douăzeci și cinci de metri pe cinci. Cea mai mare parte a 
spaţiului era ocupată de dulapuri metalice montate pe șine, 
aranjament tipic pentru biblioteci sau centre de arhive. Un 
culoar îngust traversa încăperea pe lungime, mărginit de 
dulapuri identice de oțel. Între ușă și primele dulapuri se afla un 
computer imens care centraliza, de puţin timp, îi explică Erika 
Meyer, șaizeci la sută dintre datele de care dispunea SIC. 
Mașina torcea încet în răcoarea încăperii. 

Erika Meyer se așeză în fața monitorului și tastă minute bune. 
Julien se întrebă dacă acest gen de aparat avea să realizeze cu 
adevărat o revoluţie în viaţa de zi cu zi, așa cum li se promitea. 
Interesantă problemă. 

După câteva minute, Julien își pierdu interesul pentru listele 
de cifre care se perindau pe ecran și pe care nu le înţelegea și 
se îndreptă spre cel mai apropiat dulap. Acţionă cilindrul 
hidraulic și descoperi rafturi pline cu cutii metalice identice, 
toate conţinând fișe, disperant de asemănătoare, de un alb ușor 
maroniu. Un sistem de clasare care deja îi spunea mai multe. 

Voia să scoată o cutie când vocea Erikăi se auzi în spatele lui. 

— Aveţi noroc. Am găsit menţionarea episodului de care mi- 
aţi spus și care a fost informatizat. Așa că o să vă pot transmite 
încă de mâine lista completă a victimelor transferului ratat de 


VP - 171 


pe 17 decembrie 1944. Convoaiele BA 213 și 214, cu destinaţia 
Auschwitz-Birkenau. N-am acces direct la toate datele, dar se 
pare că nu au existat supraviețuitori. 

Julien puse încet la loc cutia pe care o apucase. | se făcu 
greață. De data aceasta atingea oroarea. Undeva, la câţiva 
metri de el, stăteau dovezile irefutabile ale trecutului criminal al 
tatălui său. Undeva, la câţiva metri, sute de victime dormeau în 
cutii cu arhive, așteptând să li se facă dreptate. lar el trebuia să 
se cufunde în această lume de hârtie și de praf. Și să încerce să 
iasă înapoi din ea, dacă nu neafectat, cel puţin viu. 

— Nu se poate să consultăm acest fond chiar acum? întrebă 
Julien fără să se întoarcă. 

Propria lui voce i se părea aspră, cuvintele pe care le 
pronunţa îi sfâșiau gâtlejul. 

— Dacă ţineţi neapărat. Dar trebuie să vă previn că s-ar putea 
să dureze. 

— Nu e o problemă pentru mine, murmură Julien, dând 
drumul canatului rece al dulapului, de care se sprijinea. 

Se îndreptă cu pași fermi spre Erika Meyer, care ridica spre el 
o privire iscoditoare. 

— Dacă nu este o problemă pentru dumneavoastră, 
bineînţeles, adăugă el. 

— Unul dintre meritele celibatului este că nu ai orare de 
respectat, răspunse ea cu un nou zâmbet ciudat, pe jumătate 
ironic, pe jumătate resemnat. Putem să consultăm fondul încă 
din seara asta. Totul se află în cealaltă aripă a clădirii, la al 
doilea nivel al subsolului. 

Se ridică de pe scaun și porni hotărâtă spre ușa încăperii. 
Julien rămase nemișcat. Dacă un nume, unul singur, apărea în 
listă, bănuielile lui s-ar fi confirmat. 

lar atunci probabil că nu ar fi știut ce să facă. 

— Ei, veniţi? 

— Vă rog să mă scuzați. Vă urmez. 

— Pe aici. 

Plecară în direcția opusă celei din care veniseră. Aceleași 
culoare, aceleași scări. În această aripă a Serviciului, toate 
luminile erau deja stinse și, după fiecare colţ, Erika Meyer 
trebuia să apese pe un întrerupător ca să-și croiască un drum de 
lumină prin întunericul clădirilor adormite. 

Ajunseră în sfârșit la un lift - aproape un ascensor de marfă 


VP - 172 


care-i înghiţi și-i duse în adâncurile clădirii. Al doilea subsol. 
După alte câteva culoare și un drum în tăcere care lui Julien i se 
păru că durează o eternitate, o ușă, cu un număr scris cu litere 
mari și negre, severe și reci. U31. 

— Aici e, spuse laconic directoarea-adjunctă scoțând din 
buzunar un mănunchi de chei. 

Și vocea ei părea aspră ca șmirghelul. 

Intrară într-o încăpere unde domnea un întuneric deplin. 
Părea că neoanelor, care pâlpâiau firav, le este greu să învingă 
ani întregi de tenebre. După câteva secunde se făcu lumină, iar 
Julien descoperi o sală de dimensiuni destul de modeste, cu 
pereţii acoperiţi de rafturi metalice. Pe aceste rafturi, cutii de 
carton cu arhive, de format identic cu cel al bibliorafturilor A4. 
La prima vedere, peste opt sute de cutii. In centrul spaţiului 
liber, o masă și două scaune. Pe jos, același linoleum gri ca și pe 
culoar. Pe tavan, tuburi de neon care aruncau peste această 
pivniţă o lumină albicioasă. Singura porţiune de perete liberă, 
între cantul de sus al ușii și tavan, era albă, cu excepția 
grilajului metalic al gurii de aerisire, un dreptunghi de șaizeci pe 
patruzeci de centimetri. O încăpere cum existau, probabil, zeci 
în această clădire. Şi în care domnea doar un ușor miros de 
hârtie veche. 

— lată-ne la locul de muncă. Tot ce privește Ungaria se află în 
sala asta - și în cele aflate de o parte și de alta a ei. Totule 
clasat cronologic. Așa că n-ar trebui să ne ia prea mult. 

— Toate cutiile asta conţin doar... 

— Fișe, majoritatea. Fotografiile, numele, stările civile ale 
victimelor terorii naziste din Ungaria. Insă n-o să găsiţi aici decât 
numele celor înregistraţi de administraţia germană. Pogromurile 
locale, atrocitățile comise de Crucile cu Săgeţi, în special în sate, 
n-o să le vedeţi aici. Numai transferurile sau execuțiile 
planificate de Eichmann și de echipa germană trimisă de la 
Berlin au fost arhivate de serviciile SS-ului și au ajuns aici. 

Julien ridică ochii. O aliniere perfectă de cutii identice. Fără 
îndoială, arhivele cele mai organizate cu care avusese vreodată 
de-a face. Își trecu mâna peste faţă. Nu-și dăduse seama, dar 
avea fruntea acoperită de o sudoare rece. 

— E prima dumneavoastră vizită în arhive referitoare la 
Holocaust? 

Julien înghiţi în sec. 


VP - 173 


— Da. Nu e, la drept vorbind... domeniul meu de studiu. 

— Toată lumea e surprinsă la început. Cum a putut oroarea 
cea mai absurdă și mai absolută să fie nu doar planificată, ci și 
organizată și, mai ales, arhivată cu o grijă atât de minuțioasă? 

— Cutiile astea sunt cele care... 

— Nu, pe măsură ce au ajuns aici - nu întotdeauna în stare 
bună -, documentele au fost triate, numerotate și clasate. 
Procesul a durat până la mijlocul anilor șaizeci. De altfel, unele 
documente sunt doar copii, originalele fiind conservate în alte 
părţi din Germania, în Statele Unite, Israel, iar unele în URSS. 
Cutiile pe care le vedeţi sunt deci modelul unificat de clasare pe 
care-l folosim la SIC de treizeci de ani. În schimb, conform 
cotelor, toate documentele pe care o să le găsiţi în sala asta 
sunt originale. 

Originale. Urma de neșters pe care o administraţie organizată 
și implacabilă ţinuse să o lase în urma ei. Pentru că eliminarea 
totală a unei părţi din omenire trebuia să fie realizată în cel mai 
meticulos mod posibil. Pentru că genocidul nu era nicidecum 
consecinţa acceptată tacit a unei politici agresive care a dus la 
ceea ce unora le plăcea de acum să numească „pagube 
colaterale”, ci scopul final al unei viziuni coerente, raţiunea de a 
fi a unui întreg sistem. Pentru că oroarea fusese dorită, gândită, 
planificată înainte de a fi pusă metodic în aplicare. 

Aceste șiruri interminabile de cutii și de bibliorafturi, acești 
kilometri de hârtie îngălbenită erau dovada. 

Julien se uită la Erika Meyer, care mergea de-a lungul 
rafturilor. Ea se opri brusc și se întoarse către el. 

— 17 decembrie 1944. 

Arătă cu degetul spre raftul al patrulea de jos în sus. 

— Primele șase cutii din stânga. 

Julien o ajută să pună cutiile pe masă. Erika o deschise pe 
prima și îl întrebă: 

— Căutăm un nume în special? 

Julien ezită înainte să răspundă, apoi zise: 

— S-ar putea să mă înșel, dar ar trebui să apară una sau mai 
multe victime cu numele de Michaelis. 

Pentru prima oară își formulase cu glas tare bănuiala. 

— Dacă există într-adevăr victime cu numele ăsta, o să 
meargă repede. Fișele sunt clasate în ordine alfabetică. Și dacă 
nu găsim nimic? 


VP - 174 


— Atunci o să-mi trebuiască o listă completă a victimelor și 
supravieţuitorilor - dacă au fost. 

— Asta ar dura mai mult. Să sperăm că ideea - sau intuiţia - 
dumneavoastră este corectă. 

— Nu e chiar ce sper eu, dar o să vedem imediat, răspunse 
Julien. 

Erika ridică spre el o privire iscoditoare, apoi, constatând că 
Julien nu pare a vrea să se explice mai clar, cobori din nou ochii 
spre cutii. O închise pe prima și le mângâie cu degetul pe 
celelalte, oprindu-se la a treia. 

— M... Mi... Asta-i. O să ne lămurim. 

Deschise cutia și scoase un teanc de fișe îngălbenite, pe care 
le puse pe masă. Cercetă pachetul, în timp ce Julien, încremenit 
de partea cealaltă a mesei, nu reușea să facă altceva decât să-i 
urmărească mișcarea degetelor pe hârtie. Secundele trecură 
asemeni unor ore de angoasă. Avea să cadă verdictul. Asta nu 
ar fi dovedit mare lucru la nivel strict penal. S-ar fi confirmat un 
eventual motiv. Dar pentru Julien echivala cu o certitudine. Dacă 
intuiţia i se adeverea, nu doar că ajuta ancheta lui Hertling să 
avanseze. Căpăta pur și simplu certitudinea că Rachel are o 
legătură cu episodul de pe 17 decembrie 1944. 

Și că din cauza acestei legături, oricare ar fi fost, ea îi ucisese 
tatăl. 

Hârtia foșnea sub degetele Erikăi Meyer. 

— lată. Aţi avut dreptate. David Michaelis. Fiul lui Sarah 
Michaelis, născută în 1921, de confesiune evreiască, și al unui 
tată necunoscut. Copilul s-a născut pe 2 aprilie 1940. Mort pe 17 
decembrie 1944. La patru ani și jumătate. 


4. 


— Morala e condamnarea de către oamenii acriţi a 
fantasmelor pe care nu și le pot satisface. Ei ar fi primii care să- 
și încalce morala, dacă viața nu le-ar fi refuzat mijloacele. 

După această tiradă din inimă, Valentin sorbi, ca un fin 
cunoscător, un gât de bere albă. Un pic de Bavarie regăsită în 
Westfalia. 

Julien zâmbi. Era aproape miezul nopţii, stăteau într-un bar de 


VP - 175 


fite din centrul orașului Paderborn, de genul unui cuib de tinere 
cadre dinamice venite să discute despre strategii după orele de 
la birou, și înșirau bere după bere, după o masă ușoară luată în 
același loc ca și cu o zi înainte. Julien își petrecuse noaptea 
trecută la Arolsen și se întorsese la SIC joi dimineaţă, încă de la 
ora deschiderii. Nu putuse să descopere nimic în plus și revenise 
la Paderborn la începutul după-amiezii, după o discuţie 
furtunoasă cu Erika Meyer. Discuţie pe care trebuia să le-o 
povestească lui Helene și lui Valentin. Ca și restul, de altfel. 

Nu se grăbea totuși să abordeze subiectul Maximilian von 
Kelsen - Rachel Michaelis. Toţi trei începuseră expunând (de 
fapt, în special Helene și Valentin) anumite detalii din vieţile lor 
sentimentale, pe care schimburile epistolare nu le permiseseră 
să le dezvolte. 

In ceea ce-l privea, Julien nu înfrumuseţase nimic și se 
prezentase așa cum credea sincer că este. Contradictoriu. Un 
amestec improbabil de naivitate jalnică și de cinism rece. Era un 
om cu două feţe: în același timp tânăr prost și visător, gata să 
sacrifice totul pentru o relaţie dacă aceasta merita - sau pur și 
simplu dacă era destul de îndrăgostit - și seducător rece, juisor 
fără morală sau principii, totul construind o personalitate 
complexă pe care numai puţini prieteni reușiseră să o discearnă. 
Helene și Valentin se numărau printre aceștia. De unde predica 
despre sensul profund al moralei restrictive după Sfântul Val. 

— Ba chiar am ceva și mai bun, dacă mă gândesc, continuă 
Valentin. Sunt în vervă în seara asta. Să fii amoral înseamnă pur 
și simplu să refuzi convențiile. Să fii amoral înseamnă să fii liber. 

— Intr-un sens, cred că ai dreptate. Ar trebui să te gândești 
serios la o carte pe subiectul ăsta, răspunse Julien cu zâmbetul 
pe buze. 

— Impreună cu tine, omule! Ai prea multe de spus ca să mă 
lipsesc de colaborarea ta! 

— Val și Julien explică viața. În cinci volume. 

— Douășpe. 

— Fie, douășpe. Primele unșpe consacrate relaţiilor dintre 
sexe. 

— Sigur, ăsta e miezul problemei. 

— Tipic pentru bărbaţi, interveni Helene. 

— De ce? Negi cumva axioma asta? întrebă Valentin. 

Helene se prefăcu că ezită. 


VP - 176 


— Nu, bineînțeles, admise ea după o pauză retorică. 

— Și, oricum, ești bine plasată ca să-i critici pe bărbaţi, 
continuă Valentin. 

— Și de ce, mă rog frumos? 

— Pur și simplu pentru că le cauţi compania, răspunse calm 
Julien, intervenind la momentul oportun. 

— Evident! 

Helene izbucni într-un râs deschis, apoi se întoarse spre Julien 
ca să-l privească în ochi, cu o expresie fals ofensată. 

— AȘ putea foarte bine să mă simt jignită. Insinuările tale sunt 
de-a dreptul inacceptabile, dragul meu. 

— Ştii perfect ce-am vrut să spun. Am zis că tu cauţi 
compania bărbaţilor. Compania, nimic mai mult. Și e adevărat. 
Pentru că preferi grosolănia masculină (chiar dacă ea ţine în 
mare parte de mit) ipocriziei feminine (care e cât se poate de 
reală). N-am insinuat nimic despre viaţa ta sexuală. 

— Chiar dacă am putea discuta și despre asta, dacă tot a 
venit vorba, adăugă Valentin. 

— Așa e, prefer să stau de vorbă cu băieţii, e mai simplu și 
totodată mai profund, recunoscu Helene jucându-se cu halba de 
bere care, între mâinile ei, era un accesoriu improbabil. Oricât 
de uimitor ar părea când vă văd pe amândoi cu coatele pe 
tejghea și cu berea în faţă. 

— Dar tu ce bei fix în momentul ăsta? prinse Valentin mingea 
din zbor. 

— Nu despre asta-i vorba, zâmbi Helene. Dar, dragul meu Val, 
de ce ţii așa de mult ca eu și Julien să vorbim despre vieţile 
noastre sentimentale și sexuale? 

— Păi, pentru că-s interesante! Pentru că la voi e o 
harababură absolută la nivelul ăsta - da, mă scuzaţi, dar... 

— E adevărat, răspunse Julien cu un oftat pe care-l ascunse 
într-un zâmbet ironic. N-ai de ce să te scuzi. In orice caz, nu în 
ce mă privește pe mine. 

— Vasăzică e harababura cea mai absolută, continuă Valentin, 
dar e ceva materie acolo! În comparaţie, viaţa mea mi se pare 
ternă... Aveţi un talent grozav să vă băgaţi în situaţiile cele mai 
de căcat, pe care nici cel mai ţicnit autor de romane de gară nu 
și le-ar putea imagina, și totuși scăpaţi întotdeauna, într-un fel 
sau altul... Nu întotdeauna neafectaţi, dar, mă rog... nici nu le 
poţi avea pe toate... 


VP - 177 


— Nu cumva să ne invidiezi, Val, răspunse Julien, iar un 
zâmbet, de data aceasta obosit, i se desenă pe faţă. N-aș dori 
asta nici celui mai mare dușman, dacă vrei să știi. Să profiţi, să 
te bucuri de plăcere e bine un timp, dar... vine un moment când 
îți dai seama că loviturile pe care le încasezi - și cele pe care le 
dai - dor, pe tine și pe ceilalţi. Și că jocul nu-i gratuit, că are 
consecințe. Și că nu poţi să fugi tot timpul când trebuie să 
plătești nota. Ai noroc să trăiești într-o relaţie durabilă, cu cea 
pe care o iubești cu adevărat. Poate că sunt și zile în care e mai 
puţin distractiv, sunt suișuri și coborâșuri, dar în fond ai parte de 
cel mai bun lucru. Nu uita asta. 

Valentin se uită un moment la Julien. 

— Ai îmbătrânit, frate. 

— Așa tare se vede? 

— Nu mi-ai fi zis așa ceva acum câţiva ani. 

— Fals, o spuneam deja la Munchen. Dar fără să știu despre 
ce vorbesc... 

— N-o spuneai așa. 

— Poate că ne cuminţim cu trecerea anilor, interveni Helene. 
Eu am pornit mereu de la principiul că pentru a trăi, adică a trăi 
cu adevărat, trebuie să profiţi, să culegi tot ce ţi se oferă. Să 
accelerezi ritmul, să trăieşti cu două sute la oră. Chit că-ți mai 
rupi picioarele și că frângi niște inimi în trecere. Și că nu-ți pasă. 
Dar ce mai rămâne din jocul ăsta după zece ani? Nimic, sau 
aproape. Vine un moment când îţi spui că ai făcut ceva fals. Că 
nu mai ai douăzeci de ani și toată lumea înainte. Că ai lăsat să 
treacă ocazii de a construi ceva serios. 

— Și asta fiindcă ţi-era frică. Frică să te angajezi sau frică să 
nu te oprești din trăit, continuă Julien. În cazul meu, nu regret 
nimic, sau aproape. Dacă ar fi să fac din nou lucrurile, îmi 
închipui că le-aș face la fel. Sau aproximativ. Dar, mai devreme 
sau mai târziu, vine un moment când îţi spui: la dracu’, nu mai 
vreau să mă joc, vreau să am o relație stabilă și serioasă. Nu 
plictisitoare, dar serioasă, cu persoana pe care o iubesc. Vreau 
ca visul să devină în sfârșit realitate, chiar dacă asta o să-l 
afecteze inevitabil. Și totuși asta vreau. Indiferent de preț. 

Valentin dădu încet din cap. 

— Am văzut, de la o scrisoare la alta, că vă schimbaţi, zise el. 
Amândoi, în paralel. La naiba, e adevărat că nu mai suntem 
studenţi. Dar eu atunci eram deja cam ceea ce sunt acum. Eram 


VP - 178 


deja cu Justine. O iubeam deja. Acum o iubesc și mai mult. Asta- 
i tot. Dar voi aţi îmbătrânit. Încă de pe atunci vorbeaţi de marea 
iubire, Julien părea s-o fi găsit... înainte să aluneci în viciu, 
bătrâne! 

— Mulţumesc, „viciu” mi se pare cuvântul potrivit, dacă nu 
cumva „desfrânare” e la fel de adecvat, ba chiar mai bun. 

— Fără glumă, voi visaţi deja - cine nu visează la douăzeci și 
ceva de ani -, dar nu vă grăbeaţi. Aveaţi timp să trăiţi - și voiați 
să trăiţi. Dar acum vă simt, paradoxal, mai atașați ca oricând să 
vă vedeţi visele împlinite și, în același timp, aproape siguri că n- 
o să se întâmple. Și mă întristează să vă văd așa. 

Helene și Julien se uitară unul la altul, apoi îl priviră pe Val, 
care, cu halba în mână, încremenit într-o mișcare retorică 
întreruptă, îi fixa pe amândoi, cu ochii plini de acea compasiune 
veritabilă care nu poate veni decât de la prietenii adevărați. 

Valentin pusese degetul pe schimbarea, deopotrivă lentă și 
radicală, care survenise de-a lungul anilor. Rezumase procesul 
pornit fără ca ei să-și dea seama cu adevărat, dar care mergea 
înainte: îmbătrâneau. 

Se schimbaseră pe nesimţite, până când își dăduseră seama 
într-o bună zi că studenţii de la Munchen nu mai sunt ei - că 
Munchenul rămăsese agăţat undeva în trecut, odată cu 
tinerețea lor, fără ca ei să poată salva amintirile, care, încet, își 
pierdeau claritatea și culorile. 

Cum tăcerea se prelungea în ceața acestor reflecţii, Julien se 
forţă să vorbească din nou. 

— Am fost egoist - de altfel, cred că și acum sunt. Și, în 
același timp, am făcut totul ca să-mi fac rău. Am căutat să-mi 
fac rău. Egoismul și masochismul, iată ce definește ființa umană 
- sau, în orice caz, pe mine în particular. 

— Nu te consuma, nici eu n-aș fi putut să mă definesc mai 
bine, adăugă Helene. E complet contradictoriu, dar asta ni se 
potrivește. Uneori încercăm să ne protejăm și evităm să ne 
implicăm (mai ales cu persoanele potrivite, tocmai cele cu care 
ar fi posibil), iar alteori ne dăruim total (de preferinţă, în relații 
menite dinainte eșecului, din cauza unui factor sau altuia). Ceea 
ce duce, în final, la un comportament schizofrenic pe care nu-l 
înțelege nimeni - nici măcar noi. 

— Dar, până la urmă, așa trăim, nu? Așa trăim cu adevărat, 
reveni Julien. Dacă am fi logici și constanţi sau, mai rău, 


VP - 179 


coerenţi, viaţa noastră și-ar pierde tot farmecul - și tot sensul. 

— E un punct de vedere, admise Valentin. 

— Bineînţeles, răspunse Helene. E mai mult decât un punct de 
vedere, e realitatea. Scopul nostru, ca să fim fericiţi în viaţă, e 
să ne năpustim spre un zid, de preferinţă cu două sute la oră. 
lar dacă ne oprim cu cinci metri înainte de zidul respectiv, în loc 
să-i mulțumim Cerului că ne-a salvat de coliziune, ne enervăm, 
tunăm și fulgerăm, apoi demarăm din nou ca să-l lovim totuși. 
Pentru că, până la urmă, asta voiam. 

— O definiţie perfectă! comentă Valentin. De fapt, ai putea să 
participi la scrierea operei noastre colective, oricum avem 
nevoie de o femeie pentru diversificarea punctelor de vedere. 

— Parcă petreceam prea mult timp cu bărbaţii. Așa că nu-s 
destul de reprezentativă... 

— Mda, dar n-avem pe cineva mai bun... constată Val cu un 
aer înciudat. 

— Bun argument. O să scriu deci volumul doișpe, cu titlul 
Helene îi explică pe bărbați femeilor. 

— Dar ce, am zis că noi o să le explicăm pe femei bărbaților? 
întrebă Julien cu mirare prefăcută. 

— Nu, dar spre asta o să tindă inevitabil aventura voastră 
literară. 

— Așa e. Ne cunoști bine. 

— Nu uita că eu cunosc bărbaţii, așa cum tu și Val aţi ţinut să 
subliniați. 

Tăcură un moment, concentrându-și simultan atenţia asupra 
berilor. 

— Un om trebuie să viseze, aruncă Val fără nicio legătură cu 
subiectul. 

— Val, în seara asta abordezi marile probleme existenţiale? 
întrebă Helene amuzată. 

— Absolut. In seara asta m-a luat beţia filosofică. Voi la ce 
visaţi? 

— Directă întrebare... zâmbi din nou Helene. Dar o să-ți 
răspund. Visez să-l întâlnesc pe bărbatul vieţii mele - chiar dacă 
nu mai cred în conceptul ăsta mai mult decât în Moș Crăciun. Să 
spunem atunci că visez să-l întâlnesc pe cel cu care aș putea să- 
mi fac o viață înainte să ajung complet decrepită. 

— La douăzeci și nouă de ani nimic nu e încă pierdut, draga 
mea, o încurajă Val, care adăugă totuși in cauda venenum: Dar 


VP - 180 


grăbește-te. Dar tu, Jul? 

Valentin pronunţase diminutivul englezește. 

— Excelentă întrebare. Nu știu. 

— Ba da, știi. De șase ani visezi să fii din nou cu Vera, visezi 
să-și părăsească ultimul iubit, avocatul ăla cehoslovac emigrat, 
ca să se întoarcă la tine. 

Julien tăcu. 

— Greșesc? 

Val se uita fix la Julien, cu un mic zâmbet pe buze. Helene 
schiță un gest cu mâna, ca pentru a-i cere lui Val să nu insiste. 

— Sigur că nu, răspunse în cele din urmă Julien. Ai dreptate. 
Asta vreau, undeva în adâncul sufletului. Dacă mi s-ar da din 
nou șansa asta, n-aş lăsa să treacă nicio secundă. 

Julien goli dintr-o înghiţitură halba pe jumătate plină. Valentin, 
simțind că, fără să vrea cu adevărat, atinsese un subiect sensibil 
și fiind parcă stânjenit de propriu-i corp, se frământa pe scaun, 
ezitând de mai multe ori să facă o mișcare spre Julien, mișcare 
de la care se abţinea apoi. În sfârșit, se hotărî să vorbească. 

— Scuză-mă, Julien. Nu voiam să răsucesc cuțitul în rană... Mă 
rog, nu-mi închipuiam că, după atâta timp, rana e încă vie. 

— N-ai de ce să te scuzi. Eu ar trebui să am grijă de mine. Să 
te complaci în regrete nu ajută pe nimeni. Niciodată n-am simţit 
compasiune pentru oamenii care se așază pe marginea 
drumului și își exhibă rănile, acuzând lumea că e responsabilă 
pentru propria lor decădere. Așa că n-o să adopt 
comportamentul ăsta. Toată viaţa e o chestiune de alegere. 
Singur trebuie să te ridici - oricât de greu ar fi. Dacă vrei să 
rămâi jos e problema ta. Fie mergi înainte, fie rămâi pe margine 
să te văicărești. Pentru că ești prea slab. Dar decizia e a ta. lar 
pe a mea am luat-o demult. 

— Chiar crezi? întrebă deodată Helene. Tot ce-ai spus acum? 

— Bineînţeles. Viaţa nu face daruri nimănui. Așa că fii dur și 
cu ceilalţi, și cu tine. la ce ţi se oferă, fără să te sinchisești de 
preţ - încă o dată, pentru tine sau pentru ceilalţi. 

— lată-te redevenind foarte rece - sau foarte disperat, 
remarcă Helene. 

— Tu ce crezi? 

— Nu pot să te contrazic, pentru că și eu m-am purtat 
întotdeauna destul de asemănător. Dar fără să o formulez așa 
de clar ca tine. Poate din ipocrizie. 


VP - 181 


— Sau nu. Fiecare se poartă așa, egoist. Dar sunt, pe deo 
parte, cei care o recunosc deschis, iar pe de alta, cei care-și 
acoperă faţa. Dar nu cred că e cazul tău. 

— Julien, pe tine ce te face să te scoli dimineaţa? întrebă din 
senin Valentin. 

— Nu știu. Cred că nimic. Nu mai cred în nimic. Asta mă 
scutește de dezamăgiri. Speranţa prost orientată doare adesea 
cel mai tare. Știu că singurul meu vis n-o să se împlinească 
niciodată. Așa că nu-mi dau voie să visez. Reușesc mai mult sau 
mai puţin, în funcţie de zi. 

— Şi-n seara asta? întrebă Helene. 

— Probabil că seara asta nu-i ziua mea cea mai bună. Sau, 
pur și simplu, nu eram obișnuit să vorbesc despre asta. Ceea ce 
readuce totul la suprafață. Dar mâlul trebuie să rămână pe fund. 
O să treacă. 

— Am avut așteptări disproporţionate, observă Helene. Nu se 
putea decât să fim dezamăgiţi, nu? 

— Probabil, răspunse Julien făcându-i semn barmanului. 

— Oare am devenit așa de duri cum spui tu? 

— Fără îndoială că nu. În ce mă privește, e vorba și de 
personajul pe care vreau să mi-l creez. Fără să reușesc întru 
totul. 

— Poate că-i mai bine. 

— Ce? 

— Că n-ai reușit. 

Helene îi adresă lui Julien un zâmbet palid. 

Julien îi răspunse la fel și își puse mâinile pe umerii lui Val și 
Helene, la dreapta și la stânga lui. 

— Tot ce știu e că de mult n-am mai vorbit despre lucrurile 
astea. Nu știu dacă mi-a făcut bine, dar știu că sunt mai mult 
decât fericit să vă am alături în seara asta. 

Cele trei beri comandate ajunseră pe bar. 

— Acum trei săptămâni a murit taică-meu. De asta sunt aici, 
mai mult sau mai puţin direct. 

Valentin lăsă berea jos, iar Helene se întoarse cu totul spre 
Julien. 

— Nu știam, Julien. Îmi pare foarte rău. Sincer. 

— Ar fi trebuit să fim cu tine în momentele alea, dar nici eu n- 
am știut, adăugă Val. 

— N-aveaţi de unde să știți. Sunteţi aici acum și asta-i tot ce 


VP - 182 


contează. Acum aveam nevoie de voi. Și sunteţi aici. 

Julien se întoarse, pe rând, spre Helene și spre Valentin, își 
înghiţi saliva și începu să povestească. De la uciderea tatălui 
său până la după-amiaza petrecută la SIC, fără să omită nimic. 
Dură aproape jumătate de oră. 

Când termină, se lăsă pe spătarul scaunului și își aprinse o 
țigară uitându-se la barmaniţa care ștergea conștiincioasă 
paharele de cealaltă parte a tejghelei. Era brunetă și frumușică. 
Ea îi zâmbi pe furiș, înainte să-și ferească privirea. Imaginile 
unui clip al lui Johnny Hallyday îi reveniră deodată în memorie. O 
scenă identică. 


Ainsi vivait Tennessee 

Le coeur en fièvre et le corps démoli 
Avec cette formidable envie de vie 
Ce rêve en nous c'était son cri à lui 
Quelque chose de Tennessee. 


Aiureli. Alcoolul chiar nu mai funcţiona la el, dacă nu-i trezea 
decât amintirea lui Johnny. 

Un cântec frumos, totuși. 

— Julien, ne asculți? 

Vocea lui Val îl smulse brusc din reverie. 

— Scuză-mă, Val. /ch bin so am Arsch. 

— Das sehe ich. Und jetzt kann ich das besser verstehent. 

— Ce poveste... murmură Helene. E de-a dreptul incredibil. 

— Și totuși trebuie să cred. 

— Da, continuă ea, e clar că adevărul nu poate fi negat. Nu 
prea știu ce să-ţi spun. Doar că n-ai de ce să porți 
responsabilitatea asta. Știu că-i ușor de spus pentru cine nu e 
implicat, dar nu trebuie să te simţi vinovat în niciun fel. Toate 
astea s-au întâmplat chiar înainte să te naști - chiar înainte să fii 
conceput! 

— Dar s-au întâmplat. Și era tatăl meu. Sângele lui îmi curge 
prin vene, zise Julien oftând. Ai dreptate totuși. Încerc să mă 
distanțez. Dar e incredibil de greu. 

— Ai încredere în noi dacă ne-ai spus toate astea, zise Val 


7 „Așa trăia Tennessee / Cu inima fierbinte și trupul dărâmat / Cu o formidabilă poftă 
de viaţă / Acest vis din noi era strigătul lui / Ceva din Tennessee” (n.tr.). 

8 - Sunt așa de terminat. - Văd. Și acum înţeleg mai bine de ce (în germană în 
original) (n.tr.). 


VP - 183 


privindu-și propria reflexie în oglinda din spatele barului. Și o să 
facem totul ca să te susţinem, să-ți arătăm că n-ai greșit cu 
încrederea asta. 

— Mi-a luat ceva timp până am reușit să vorbesc despre asta 
- Și deocamdată i-am spus numai lui Maxime, pe care-l 
cunoașteţi. 

— Puțin, răspunse Helene, dar cred că și în privinţa lui ai făcut 
bine. Și mai ales anunţă-l despre ultimele descoperiri. Și el 
poate să te ajute. 

— Și am fost obligat să-i dezvălui totul lui Hertling. Are nevoie 
de elementele astea fiindcă numai pe baza lor putem spera să-l 
găsim pe ucigașul tatălui meu. 

— Dar te întrebi dacă asta vrei de fapt, zise Helene. Să-l 
găsești pe ucigaș. 

Julien o fixă un moment. Ea înţelesese totul. 

— Da, asta mă întrebam. Dar acum cred că da, ucigașul 
trebuie să fie demascat. Chiar dacă, așa cum cred, criminalul 
are legătură cu trecutul tatălui meu și de acum nu mă pot 
abţine să-mi spun că o asemenea răzbunare poate să se 
justifice - așa să fie -, trebuie să se facă pe deplin lumină în 
cazul ăsta. Pentru că, pe lângă tata și Hänsch, a mai murit un 
om - care nu făcuse nimic. Un nevinovat. Pentru el trebuie scos 
la iveală adevărul. 

Julien trase adânc aer în piept. 

— Pentru că nimic nu justifica moartea lui Richard Grâner. 

Val îl privi, dădu încet din cap, apoi spuse: 

— Ai descoperit numele ăsta. Michaelis. Chiar crezi că un 
nume e de ajuns ca s-o lege pe Rachel de trecutul tatălui tău? 

— Nu cred în coincidente. Încă nu știu care e legătura exactă 
dintre copilul ăsta, David Michaelis, și Rachel, dar nu e o 
întâmplare că amândoi poartă același nume de familie. In 
mijlocul rahatului ăstuia nu poate fi vorba de hazard. 

— Și nu crezi nici că ţi-a apărut întâmplător în cale, mai 
remarcă Helene privindu-l pe Julien cu colțul ochiului. 

— Într-adevăr, nici asta nu cred. 

— Te-ai culcat cu ea? 

Numai Helene avea talentul de a ghici fără nicio greutate 
ceea ce Julien nu încerca neapărat să ascundă, ci doar să ţină 
discret sub tăcere. Valentin, care nu era nici el pe lume de azi, 
de ieri, zâmbi fără să spună nimic. 


VP - 184 


— Dacă mă întrebi înseamnă ai o idee despre subiectul ăsta... 
eludă Julien. 

— Și Charlotte? Ea știe? 

Charlotte era o veche prietenă a lui Julien, una dintre primele 
persoane pe care le cunoscuse după sosirea la Freiburg în urmă 
cu șase ani. Era avocată într-un cabinet reputat din Freiburg și 
avea aceeași vârstă ca și el. Chiar dacă între ei nu fusese nimic 
asemănător, cât de cât, cu ceea ce majoritatea muritorilor ar fi 
putut considera o relaţie serioasă, Charlotte și Julien, pe lângă 
faptul că erau buni prieteni - și fără ca asta să le afecteze câtuși 
de puţin prietenia -, erau și amanți ocazionali. 

Acest obicei pe care-l căpătaseră, de a face dragoste la 
intervale regulate și, mai mult sau mai puţin, cu știrea celor cu 
care aveau o relație în acel moment - care, de la caz la caz, 
apreciaseră mai mult sau mai puţin acest aspect deosebit din 
viața sexuală a partenerului lor -, nu era altceva decât o nevoie. 
Nu era nicio pasiune în spatele acestui joc. Doar dorinţă. Se 
simțeau bine împreună, le plăcea să facă dragoste unul cu altul 
și pur și simplu nu înțelegeau pentru ce motive obscure ar trebui 
să se lipsească de asta. Poate că nu corespundeau canoanelor 
stabilite de burghezimea cuviincioasă din catolicul Freiburg, dar 
îi durea în cot. De altminteri, ce făceau ei nu era treaba 
nimănui. Din păcate, asta nu-i împiedicase pe oameni să 
bârfească la început - chiar dacă interesul față de fenomen 
scăzuse cu timpul. Nici pe cineva ca Helene să ghicească dintr-o 
privire, când trecuse prin Freiburg cu câţiva ani înainte, ce 
ascunde această prietenie sinceră. 

— Charlotte? Nu ne-am mai văzut de trei săptămâni. Așa că 
nu știe nimic despre caz... nici despre Rachel. 

Însă nu avea nicio intenţie să-i ascundă ceva. Gelozia lipsea 
cu totul din relația lor - ceea ce era condiţia sine qua non a 
supravieţuirii ei. 

— Întâlnește-te cât mai repede cu ea, e singurul sfat pe care 
ţi-l pot da, îi spuse Helene cu un surâs discret - care nu avea 
totuși nimic ironic sau batjocoritor. 

— Dacă mai am ceva de adăugat, spuse Valentin ca să 
închidă discuţia, urmează, încă o dată, sfatul lui Helene... Dar în 
privinţa lui Rachel ce anume o să faci? Ce însemnă ea pentru 
tine de fapt? 

— Excelentă întrebare. Un interes subit și, poate, nesănătos. 


VP-185 


Nu știu. Nu o mare dragoste, dacă asta vrei să afli. Chiar nu știu. 
Am fost interesat, n-o să neg. Dar am totodată sentimentul că 
am fost folosit. 

— Poate că nu, oftă Helene. 

— Ce știi tu? 

— Nimic. Dar știu că în domeniul ăsta femeile se joacă mai rar 
decât cred uneori bărbaţii. Avea nevoie să se apropie de tine? 

— Și să încerce să-mi pună în spinare moartea tatălui meu? 
replică prompt Julien. 

— Nu știu, recunoscu Helene. Am doar impresia că purtarea 
asta nu e logică. Dacă încerca să te compromită, de ce te-a 
abordat? Am sentimentul că nu se potrivește. Dar poate mă 
înșel. 

— Înţeleg ce vrei să spui, spuse Julien stingând ţigara în 
scrumieră. Și eu mi-am pus aceleași întrebări. Fără să găsesc 
răspunsuri. 

— O să încerci să vorbești cu ea? întrebă Helene. 

— Ca să ne spunem ce? Nu. Prea multe lucruri sunt destul de 
clare ca să mai caut să vorbesc cu Rachel. 

Chipul lui Julien deveni deodată mai dur. 

— O să-i transmit informațiile lui Hertling și o să aflăm foarte 
repede ce era David pentru ea. lar când o să știm, o să aflăm 
exact de ce l-a omorât pe tata. 

— Julien, îl întrerupse Helene, e imposibil ca Rachel să-l fi 
cunoscut pe copilul ăsta! Chiar dacă e un pic mai mare decât 
tine, nu poate să se fi născut înainte de 1950! Unde vrei să 
găsești o legătură? 

— David s-a născut cu tată necunoscut, deci purta numele de 
fată al mamei, Sarah Michaelis, născută în 1921. 

Julien nu termină, își aprinse altă ţigară și se întoarse către 
Helene. Văzu în ochii ei că înţelege unde bate el. 

— Nu, doar nu te gândești că... 

— Ba sigur că mă gândesc. Fişa lui Sarah Michaelis nu apărea, 
în niciuna dintre cele șase cutii. Vasăzică a dispărut în noaptea 
de 17 decembrie 1944. Trebuie să-i dau de urmă. Poate a fost 
urcată în alt tren - sau poate a reușit să scape, habar n-am. Dar 
sunt convins că a supraviețuit războiului. 

— Și... murmură Helene. 

— Și că Rachel e fiica ei. 


VP - 186 


5, 


Erau pe stradă când clopotul catedralei bătu ora două. Val și 
Julien se uitară unul la altul și, cu un simplu semn din cap, se 
puseră de acord că băuseră prea mult. Nu erau complet beti, 
dar deja puţin afumaţi. Helene, care exagerase mai puţin cu 
berea decât ei, părea totuși să fi ajuns la același rezultat. Işi 
strecură braţele sub cele ale lui Val și Julien și îi ceru acestuia 
din urmă o ţigară. În timp ce el i-o aprindea, pe lângă ei trecură 
câţiva petrecăreți, care de bună seamă își începeau weekendul 
încă de joi seară, în drum, fără îndoială, spre vreun bar. 

— Julien, spuse deodată Helene, ne-ai spus ce-ai descoperit 
ieri la SIC. Dar te-ai întors și azi-dimineață, nu? Ce-ai aflat în 
plus? _ 

— Nu mare lucru, recunoscu Julien jenat. In orice caz, nicio 
urmă a lui Sarah Michaelis, ceea ce mi-ar confirma teza că a 
scăpat din acea nenorocire. Într-un fel sau altul. Dar Erika 
Meyer, directoarea-adjunctă, mi-a promis că o să facă tot 
posibilul și o să transmită orice informaţie eventuală la 
Munchen. 

— Și...? insistă Helene. 

— Și... am fost dat de gol. Bineînţeles că Erika a descoperit 
cum se numea cel responsabil de organizarea convoiului. Ceea 
ce i-a permis să facă legătura cu mine. Lucru la care mă 
așteptam mai mult sau mai puţin. Hertling îmi propusese să-mi 
emită acte pe un nume de împrumut. De altfel, așa ar fi 
preferat. Își lua deja destule riscuri fără ca interacțiuni de genul 
ăsta să complice și mai mult situaţia. Dar am refuzat. 

— Pentru că  voiai ca, mai devreme sau mai târziu, 
colaboratorii de la SIC să descopere adevărul, rezumă Valentin 
cu perspicacitate. 

— Păi... Probabil că e și asta. Nu voiam să mă ascund. 
Indirect, voiam să-mi asum partea de responsabilitate. 

— N-ai nicio responsabilitate de asumat, îl întrerupse Val. 

— Poate că nu. Dar așa văd eu lucrurile. 

— Și ce ţi-a zis Erika? reveni Helene. 

— M-a luat la rost de cum am rămas singuri, pe la prânz, când 
angajaţii pleacă. Mi-a reproșat că i-am ascuns legătura clară de 
rudenie cu ofițerul responsabil. 


VP - 187 


— Și tu ce-ai răspuns? 

— Că e mai mult decât o legătură de rudenie. Că e vorba de 
tatăl meu. 

Val strânse din buze, în timp ce Hélène, cu un mic semn din 
cap, îl îndemna pe Julien să continue. 

— Erika m-a săgetat cu privirea un minut sau două, apoi m-a 
întrebat ce caut. Să-l găsesc pe ucigașul tatălui meu. Sau, mai 
degrabă, să descopăr cine a fost tatăl meu. l-am spus adevărul. 
Și anume, că niciuna dintre cele două explicaţii nu o poate 
exclude complet pe cealaltă. După o ezitare, a hotărât să mă 
ajute în continuare. Mi-a zis că dacă poliţia are încredere în mine 
înseamnă că trebuie să aibă un motiv. Dar a precizat că, de 
acum înainte, o să-i transmită orice eventuală informaţie numai 
lui Hertling direct. l-am spus că-mi convine, că oricum lucrez cu 
el. A zis că așa crede și ea și că ar prefera să mă vadă dispărut 
pentru moment. Când plecam, mi-a urat să descopăr ce caut și 
să am curajul să accept. 

— O femeie inteligentă, spuse Helene. 

— Fără urmă de îndoială. 

— Pe urmă ce-ai făcut? 

— L-am sunat imediat pe Hertling ca să-l pun la curent cu 
descoperirile mele - și să-l avertizez că acoperirea mi-a fost 
compromisă. Mâine dimineaţă mă întorc la Munchen să fac 
bilanțul cu el. Deja lucrează la stabilirea arborelui genealogic al 
familiei Michaelis. Care o să ne dea, sper, ultimele răspunsuri 
care ne lipsesc. 

Continuară să meargă înspre hotelul lui Helene și al lui Val, 
unde, din nefericire, ajunseră până la urmă. Părea că trebuie să 
sune ora despărțirii. 

— Julien, zise Val oprindu-se în fața treptelor și cuprinzându-l 
pe Julien cu privirea lui albastră, nu poate fi vorba să ne spunem 
adio. Am de gând să vin la tine îndată ce pot. Adică foarte 
curând. La Freiburg. 

— Se înțelege de la sine că și eu, adăugă Helene. 

— La Freiburg. Sau în altă parte, răspunse Julien. 

— Ce încerci să ne spui? 

— Nimic. Dar o idee mi se conturează tot mai clar în minte. O 
să plec de la Freiburg. Nu știu cum să exprim bine asta, dar mi 
se pare că paranteza mea freiburgheză a ajuns la capăt. Cum 
era și normal. Vreau să mă întorc în Germania. La Munchen, fără 


VP - 188 


îndoială. Până de curând credeam că probabil n-o să revin 
vreodată. Și totuși, în ciuda - sau din cauza - ultimelor 
evenimente, acum am impresia confuză că asta îmi doresc. Să 
mă întorc la Munchen. 

— Și să trăieşti pe malul lacului Starnberg? întrebă Helene. 

— In niciun caz. Dacă o fi să mă întorc, o să locuiesc în 
Munchen, nu în altă parte. Sau nicidecum la Berg. 

— Să stai la Munchen, serios? Totuși nu e genul de decizie 
care se ia ușor, obiectă Valentin. 

— Nici eu n-o s-o iau ușor. Mai trebuie să mă gândesc. Dar 
simplul fapt că mă gândesc la asta dovedește clar că am depășit 
o etapă. lremediabil. Dacă găsesc un post la LMU, schimbarea s- 
ar putea face chiar până la începerea următorului an universitar, 
la sfârșitul lui octombrie. Deja am discutat, foarte vag, la 
începutul săptămânii cu o veche cunoștință de la Munchen, 
peste care am dat întâmplător, între două întâlniri cu Hertling, și 
care lucrează la Universitate. Mi-a zis că de anul următor o să fie 
creat un post plin de profesor de istorie contemporană. 

— O să te întorci la Munchen, repetă Helene, parcă pentru a 
se obișnui cu acest gând. Vasăzică toate fantomele au dispărut? 

Julien știa perfect la ce făcea ea aluzie. 

— Nu, nu încă. Dar, după atâţia ani, sunt în sfârșit în stare să 
le înfrunt. 

— Mă bucur. Poate nu ţi-am zis-o niciodată deschis, dar 
întotdeauna am văzut în plecarea ta în Elveţia un fel de fugă. 
Chiar dacă mă obișnuisem cu timpul. 

— Chiar era. Nu ești totuși singura care mi-a spus asta. 

— Rachel? 

— Da, a făcut o observaţie asemănătoare într-o seară. 

— Și ea? O femeie inteligentă deci... 

— De lucrul ăsta nu m-am îndoit niciodată. 

Julien se mohori. 

— O să vă ţin la curent. Dar e posibil ca lucrurile să se miște 
mai repede decât credeți. Am așteptat șase ani. Acum o să 
recuperez timpul pierdut. Chiar dacă e imposibil. Măcar o să 
încerc. 

— Un singur lucru îţi cerem, răspunse Val. Ține-ne într-adevăr 
la curent, omule. Vrem să fim primii care află orice schimbare 
apărută în viaţa ta, la orice nivel ar fi. 

Julien zâmbi larg. 


VP - 189 


— La orice nivel ar fi? Nu-ţi face griji, prietene, o să știi totul, 
îmi pare rău doar că trebuie să vă părăsesc încă de azi. Avionul 
meu decolează mâine dimineaţă la șapte și un sfert. De fapt, 
azi. Dar sper să vă revăd cât mai repede. Pe amândoi. 

— Asta vrem și noi, Julien, zâmbi Helene. Despărțirile sunt 
grele pentru mine, știi asta. Așa că să ne pupăm ca și cum 
urmează să ne reîntâlnim săptămâna asta. 

— Poate că nu chiar săptămâna asta. Dar luna asta mi se pare 
rezonabil. Știu că și cu voi m-am purtat aiurea. Am așteptat prea 
mult. Am impresia că în ultimii ani n-am făcut decât să aștept. 
Ce, nu știu. Ceva ce oricum nu s-a întâmplat. Așa că de acum nu 
mai aștept. 

— Îmi place starea asta de spirit, zise Val apucându-l pe Julien 
ca să-l strângă în brațe. 

— Și mie, adăugă Helene sărutându-l pe amândoi obrajii. Pa, 
Julien. 

— Pe curând, prietene! 

Julien îi cuprinse pe amândoi cu privirea și zâmbi. Se dădu 
câţiva pași înapoi, cu mâinile în buzunare. 

— Pe curând, prieteni. Deja mi-e dor de voi. Dar știu că 
sunteți aici - undeva nu prea departe de mine. Și de mult timp 
nu mi-a făcut ceva atât de bine. 

Își agită mâinile în semn de rămas-bun și ieși din pătratul de 
lumină care se decupa în faţa intrării hotelului, ca să dispară în 
noaptea de mai. 


6. 


Comisarul Hertling își scărpină gânditor bărbia, cu veșnica 
țigară între buze. Cu mâna dreaptă mâzgălea ceva într-un 
carnet jerpelit. 

Când Julien fu introdus în biroul său, îl invită cu un gest mut 
să ia loc în fotoliul vechi pentru vizitatori, care scârțâi ușor când 
Julien se așeză cu precauţie. 

Hertling lăsă stiloul pe carnet și ridică privirea. 

— Kelsen. Ai călătorit bine? 

— Cred că da. 

Julien terminase seara dinainte după ora două și se trezise la 


VP - 190 


cinci ca să prindă avionul de Munchen. Socotea că nu dormise 
suficient. Dar cearcănele albăstrui de sub ochi făceau parte 
acum din personajul lui și se gândea că lipsa cronică de somn 
de care suferea nu i se afișează prea clar pe faţă. 

— Mulţumesc că ai venit direct de la aeroport. Imi pare rău că 
te stresez, dar cred că e necesară o mică ședință. Trebuie să 
facem bilanţul noilor informaţii pe care le-ai cules. 

Julien aruncă o privire indiferentă spre geanta de voiaj și 
servieta pe care le abandonase într-un colț al biroului și dădu 
doar din cap. 

— O cafea? E la fel de oribilă, te previn, dar din păcate n-am 
nimic mai bun să-ţi propun. 

— Cu plăcere, domnule comisar. 

Hertling se aplecă spre interfon și îi ceru inspectorului 
Hanspeter Schwarb să li se alăture și să aducă trei cafele. 

— Inspectorul Schwarb este, împreună cu colega lui Helena 
Savigny, cel mai apropiat colaborator al meu la cazul ăsta, îi 
explică Hertling. Sunt singurii care lucrează la el de la început. 
Cu timpul, a trebuit să-i detașez pe ceilalți anchetatori la alte 
cazuri, mai urgente. Ca orice șef de brigadă, aș putea să mă 
plâng de o lipsă de efectiv. Dar, cum ţi se fâlfâie de asta, n-o s-o 
fac. Așadar Schwarb o să participe la ședință, la fel și Savigny, 
dacă se întoarce destul de devreme. A fost de gardă astă- 
noapte. 

— Pentru mine nu e nicio problemă. Bânuiam că nu lucraţi 
singur la caz... Și trebuie să mă împac cu gândul că riscă să 
devină public. Încă nu sunt gata pentru asta, dar mă pregătesc. 

— Și bine faci. Chiar dacă noi ne străduim să nu lăsăm nicio 
informaţie să se scurgă. 

Hanspeter Schwarb își făcu apariţia cu trei pahare de cafea 
ţinute în echilibru între mâini. Îi făcu imediat o impresie bună lui 
Julien. Scund, să fi avut un metru șaizeci și cinci, era ceva mai în 
vârstă decât el, dar faţa păstra ceva copilăros. Ras proaspăt, cu 
părul foarte scurt, îmbrăcat fără o eleganţă deosebită, dar 
îngrijit, atletic, Schwarb avea ceva din ofiţerul aspirant 
disciplinat, eficient și totuși destul de inteligent ca să știe să dea 
dovadă de inițiativă când situaţia o cere. Se așeză lângă Julien 
pe un scaun de lemn pe care-l luă dintr-un colț al biroului 
superiorului său. Julien îl salută cu un semn din cap. 

— Și Savigny? N-a venit încă? îl întrebă Hertling pe 


VP-191 


subordonat. 

— Ajunge mai târziu, răspunse Schwarb ducând cafeaua la 
gură. Din ce a transmis la centrală, pe moment e la cazul de 
sinucidere din parcul olimpic, cu Aust și Friedrich. Nu mai era 
nimeni altcineva liber de dimineaţă. Dar o să se miște cât mai 
repede. 

— OK, zise Hertling. Putem începe. 

Scoase o foaie dactilografiată din dosarul cartonat de 
deasupra unui teanc instabil de bibliorafturi cu coperţi 
multicolore. 

— Am făcut un rezumat succint despre ceea ce pare să fi fost 
viaţa lui Maximilian von Kelsen, cel puţin din punctul de vedere 
al informatorilor de care dispunem. Kelsen, dacă greșesc sau 
dacă lipsește ceva, să mă întrerupi. 

— Bine. 

— Maximilian von Kelsen s-a născut la Munchen pe 23 
ianuarie 1921. Mare familie bavareză, parcurs clasic și fără 
complicaţii. După informaţiile noastre, a fost un elev exemplar 
până la bacalaureat, pe care l-a luat în primăvara lui 1939, la 
optsprezece ani. În septembrie același an e mobilizat în armată. 
Participă la „războiul ciudat” pe frontul francez liniștit, înainte să 
fie mutat - cu siguranţă, în acel moment era nevoie de efective 
în altă parte. Participă la operaţiuni în Danemarca și Norvegia, 
apoi în Franţa. Primește gradul de caporal, apoi de sergent. 
Părăsește Wehrmacht-ul - cum? cu pile? - pentru a intra în SS la 
sfârșitul lui 1940. La nici douăzeci de ani. Despre parcursul lui 
din cadrul organizaţiei nu știm aproape nimic. Un lucru e sigur, 
serviciul militar în Wehrmacht și, fără îndoială, vârsta lui tânără 
îi permit să fie transferat la Waffen-SS între începutul lui 1941 și 
jumătatea lui 1942. Poate chiar el a făcut o cerere în sensul ăsta 
- e posibil și să fi trecut între timp prin Totenkopfverbănde. Am 
putea să mai cercetăm în privinţa asta, dar nu cred că e 
important pentru anchetă. Se pare că avansează destul de 
rapid, încât e numit SS-Hauptsturmfihrer (titlu echivalent cu 
gradul de căpitan din armata regulată) în aprilie 1944. Incepând 
de atunci, cunoaștem evenimentele datorită relatării lui Hânsch, 
care devine ordonanța lui. E perioada misiunii de la Budapesta, 
la ordinele SS-Obersturmbannfuhrer-ului Adolf Eichmann, din 
aprilie până în decembrie 1944. Știm acum că evenimentele de 
pe 17 decembrie joacă un rol central în cazul ăsta și nu cred că 


VP - 192 


e necesar să revenim asupra lor. 

Hertling făcu o pauză, interogându-i din priviri pe Schwarb și 
pe Julien. Julien se mulţumi să dea din cap în semn de aprobare. 

— Parcursul ulterior al lui Kelsen ne este cunoscut numai 
fragmentar. Se pare că a reușit să dispară în harababura de 
după război. Îi regăsim urma abia în 1947, când își începe 
studiile de medicină la Salzburg. E data indicată în carnețelul 
negru pe care l-ai luat de la Berg, Kelsen? 

Julien fu luat complet pe nepregătite. Aproape că uitase de 
carnetul negru pe care-l căra de săptămâni bun în servietă. Cum 
naiba aflase Hertling? 

— Nu te panica, Kelsen. Observasem carnetul ăsta la 
percheziţia vilei. Pe moment n-am considerat că trebuie să-l 
includ în lista obiectelor ridicate. Weekendul trecut, când ne-am 
întâlnit la Regensburg, mi-am amintit de el, după ce pista 
trecutului tatălui tău a început să capete importanţă. Am 
ordonat să fie adus și am aflat că dispăruse. M-am gândit că tu 
l-ai luat. Cum obiectul n-a fost inclus oficial pe lista probelor, 
aveai dreptul. Nu m-am înșelat, e în posesia ta, nu? 

Drept răspuns, Julien se ridică și se duse să caute în servietă 
carnetul negru, pe care îl depuse pe biroul lui Hertling. 

— Perfect, zise acesta din urmă răsfoind carnetul până ajunse 
la pagina pe care era scrisă seria numelor de orașe și a datelor 
care-l intrigase de la bun început pe Julien și care căpăta sens 
pe măsură ce se completa puzzle-ul vieţii tatălui său. Intr- 
adevăr, octombrie 1947. Studiile de medicină par să dureze 
până la mijlocul anilor 1950. În 1955, tânărul doctor von Kelsen 
practică la Salzburg și cunoaște o studentă la drept de origine 
cehă, Clara Hora, născută în 1931. 

— Familia ei locuia de peste cincizeci de ani la Praga, dar era 
de origine maghiară, preciză Julien. Făceau parte din marea 
nobilime maghiară și au plecat din Ungaria în Cisleithania la 
sfârșitul secolului al XIX-lea, în ultima perioadă a dublei 
monarhii. O poveste obscură de jocuri politice complicate la 
vârful monarhiei maghiare, din ce știu eu. 

— Interesant, observ Hertling cu o expresie care arăta foarte 
clar contrariul. Unde rămăsesem? Da. Kelsen se însoară cu Clara 
Hora un an și jumătate mai târziu, la Regensburg, unde cuplul 
se instalează pentru un timp. Se pare deci că Kelsen și-a 
îngropat trecutul și că are de gând să înceapă o viaţă nouă. Nu 


VP - 193 


știu cum s-a descurcat, dar se pare că șederea în Austria între 
sfârșitul anilor '40 și începutul anilor '50 a fost suficientă ca să i 
se piardă urma. Nimeni nu-i cere socoteală. Îmi închipui că așa 
s-a întâmplat cu multe cadre medii ale regimului, ale căror 
nume n-au fost suficient de cunoscute în perioada hitleristă ca 
să se declanșeze urmăriri pe urmă. 

— Într-adevăr, așa s-a întâmplat cu mulţi oameni, aprobă 
Julien. Anii de după război au fost un context perfect pentru 
cadrele naziste medii și inferioare, care au putut să se piardă în 
mulţime. Atâta timp cât numele lor n-au ieșit din arhivele unde 
dormeau, nimic nu-i împiedica să întoarcă discret pagina. In 
general, un Eichmann - superiorul ierarhic al tatălui meu - era 
prea cunoscut ca să scape printre ochiurile plasei întinse, 
începând de la Nurnberg, pentru a-i localiza și aresta pe 
demnitarii celui de-al Treilea Reich. Tatăl meu, dimpotrivă, era 
printre cei care, rămași în umbra șefilor lor, putuseră să scape 
de orice condamnare. 

Schwarb îi aruncă o privire lui Julien. Părea să nu înţeleagă cu 
adevărat că omul din stânga lui este fiul unui călău nazist. Julien 
nu răspunse, știind că trebuie să se obișnuiască să fie 
considerat astfel. 

— Pe scurt, continuă Hertling dregându-și glasul. După 
căsătorie, pe 5 mai 1957, Clara și Maximilian își petrec vara la 
Regensburg, într-un apartament cu vedere spre Haidplatz, 
înainte de a pleca să se stabilească pentru ceva mai mult de un 
an în casa de la Hallstatt, între septembrie 1957 și noiembrie 
1958. 

Julien tresări. Nu-l auzise niciodată pe Hertling pronunţând 
astfel numele părinţilor săi. 

— Se pare că Kelsen practică medicina în sat. Apoi cuplul se 
întoarce în Germania și se instalează la München, pe 
Kaufingerstrafe, până la construirea vilei de la Berg, unde se 
mută în august 1959. În aceeași vară, Kelsen deschide un 
cabinet de medicină generală la Munchen. Clara e însărcinată, 
iar unicul fiu al cuplului se naște pe 8 noiembrie 1959. 

Hertling ridică ochii spre Julien. 

— Mama ta moare pe 15 iunie 1961, de o tumoare cerebrală 
fulgerătoare, descoperită prea târziu. 

Hertling își mușcă buzele când aceste cuvinte îi scăpară pe 
gură. Schwarb îi aruncă imediat o privire de reproș, apoi lăsă 


VP - 194 


ochii în jos. Dar Julien nu reacţionă. 

— Continuarea este o viaţă liniștită. Kelsen își crește singur 
fiul și nu mai pleacă de la Berg și Munchen, în afara unor scurte 
călătorii, în Germania și în străinătate, cel mai adesea cu fiul lui. 
Până când acesta se înscrie la LMU din Munchen în 1978, de 
unde pleacă în 1983, la Basel, apoi la Freiburg, unde își termină 
studiile doctorale în 1986. Nu greșesc, nu? 

— Este absolut corect, răspunse Julien realizând cât de 
insuficiente erau aceste câteva date pentru a descrie parcursul 
său - și pe cel al tatălui său. 

Rapoartele de poliție aveau să rămână întotdeauna o reflexie 
foarte palidă a realității. Cum te poţi gândi să rezumi o existenţă 
umană în câteva puncte și să speri că ai acoperit subiectul? 

— Pe 19 aprilie 1989, dimineața devreme, Maximilian von 
Kelsen este ucis prin împușcare, la vârsta de șaizeci și opt de 
ani, în reședința sa de la Berg, încheie Hertling. Întrebări sau 
observații până aici? 

— Nu, cred că am menţionat toate elementele pe care le 
putem considera sigure, răspunse Julien. 

— Mai rămân de integrat în puzzle elementele noi pe care 
domnul Kelsen le-a adus de la Arolsen, remarcă pertinent 
Schwarb. 

— Ajungem și acolo, zise Hertling luând iar stiloul în mână. 
Dar să recapitulăm și succesiunea de evenimente care 
înconjoară decesul lui Maximilian von Kelsen. Cred că și aici o 
serie de detalii merită atenţia noastră. Precizarea acestor 
evenimente ne-ar putea ajuta să vedem legături care până 
acum au rămas ascunse. 

Organizare și ordine, aceasta părea metoda Hertling. Chiar 
dacă harababura de pe biroul lui părea să indice că rămâneau 
domenii în care respectiva metodă nu se întindea. 

— Bine, ca să simplificăm, începu Hertling. Între 21 și 24 
februarie, Julien Kelsen, aici de faţă, este internat de urgenţă la 
Intelspital din Berna, pentru o apendicită care se manifestă 
brusc cu ocazia unui colocviu la Universitatea din Berna. Se pare 
că o femeie a pătruns în secţie, iar ipoteza noastră e că a făcut 
un mulaj după amprentele tale, Kelsen. 

— Ceea ce are legătură directă cu faptul că aţi fost suspectat 
de uciderea tatălui dumneavoastră, aceste mulaje fiind probabil 
folosite ca să vă compromită, mai ales prin închirierea, marți, 18 


VP-195 


aprilie, adică în preziua crimei, a unui vehicul găsit pe 19 nu 
departe de locul faptei, explică Schwarb întorcându-se către 
Julien. 

— Într-adevăr. După investigaţii mai profunde, criminaliștii au 
ajuns la concluzia că amprentele - amprentele tale - au fost 
depuse pe volan, pe schimbătorul de viteze, pe mânerul de la 
portiera șoferului etc. cu ajutorul unor mănuși speciale care le 
reproduceau, îl lămuri Hertling. Fără să intru în detalii, se pare 
că mănușile au fost unse cu un produs puţin gras, fără care n-ar 
fi apărut nicio urmă. O mănușă curată, chiar ca suport de 
amprente false, nu poate lăsa urme. Or, se dovedește că 
produsul ăsta lasă depuneri grase mult mai mari decât ar face-o 
degetele unui om, chiar și în cazul unui subiect cu mâini umede. 
Pe scurt, dacă te uiţi mai bine, înșelăciunea era vizibilă. Dar, 
dacă alibiul oferit de vecina ta de la Freiburg n-ar fi venit să-mi 
confirme îndoielile, am fi putut să cădem în cursă. 

— Înţeleg, zise Julien. Dar ce-i cu închirierea mașinii? Nu mi- 
ați zis că fusese făcută pe numele meu? 

— Da, oftă Hertling aruncând în scrumieră ţigara stinsă pe 
care o ţinea în gură de vreun sfert de oră. Dar se dovedește că 
nimic nu stă în picioare. Vehiculul a fost închiriat de un mic 
pungaș local, căruia angajatul de la agenţie n-a îndrăznit să-i 
ceară actele. Așa că mașina putea foarte bine să fie închiriată 
pe numele Elisabetei a Il-a. 

— Și de a făcut asta tipul? Era pus de altcineva? 

— De bună seamă. Poliţia din Berna l-a săltat. A recunoscut că 
a primit un telefon încă de pe 12 aprilie. Trebuia să închirieze 
vehiculul pe 18 dimineaţa, să-l ducă la trei străzi de agenţie, să 
lase cheia de contact cub covorul scaunului din stânga faţă și să 
sune la un număr fals de la o cafenea din apropiere. In schimb, 
două mii de franci elveţieni urmau să-i fie viraţi în cont. Cinci 
sute în aceeași zi și o mie cinci sute în ziua închirierii. Sigur că a 
acceptat. Pe 18, odată efectuată operaţiunea, s-a dus să sune 
din cafeneaua indicată. N-a răspuns nimeni, firește, numărul nu 
era alocat. După trei încercări nefructuoase, a ieșit. Mașina 
dispăruse deja. 

— Finuţ, comentă Julien. Și a primit banii? 

— Restul de o mie cinci sute? Cel mai rău e că da. 

— OK. Nu se zgârcesc la cheltuieli ca să mă înfunde. 

— Păi, nu, confirmă Hertling. Rezumând: în primul rând, 


VP - 196 


amprentele, atât în mașina închiriată cât și în vilă, s-au dovedit 
false; în al doilea rând, n-ai închiriat personal mașina respectivă; 
în al treilea rând, prin mărturia ei, vecina ta ne oferă 
confirmarea care ne lipsea - e sigur că n-ai părăsit Freiburgul. 

— Tentativă eșuată de a vă pune sub acuzare, rezumă 
Schwarb. Dar era cât pe ce să funcţioneze și trebuie să recunosc 
că eram primul care să marșeze. 

— De unde întrebarea: cine a pus la cale complotul ăsta? Și 
deci cine l-a omorât pe tatăl tău? Dubla mașinaţiune are 
legătură cu uciderea lui Richard Groner și a lui Alexander 
Hânsch? 

În acest stadiu al reflecţiei, Hertling se lăsă pe spătarul 
scaunului și își aprinse o nouă ţigară. Lăsă în suspans întrebările 
pe care le pusese, trase două fumuri lungi și continuă: 

— Înainte să-ţi dau cuvântul, Kelsen, mai rămân câteva 
puncte pe care aș vrea să le subliniez, în legătură cu ultimele 
două crime. 

În acel moment, după două ciocănituri discrete la ușă, își făcu 
apariţia anchetatoarea Helena Savigny. Hertling o salută cu un 
semn din cap, în timp ce Schwarb și Julien se ridicau spontan. 
Privirile celor doi bărbaţi se încrucișară și își zâmbiră. Aveau, 
vizibil, aceleași reflexe. Și inspectorul Savigny schiță un zâmbet 
către Julien când îi strânse mâna, apoi trase cel de-al doilea 
scaun care zăcea din colțul biroului, între cuier și un fișet care 
trebuie să fi datat din epoca regatului Bavariei. 

Julien observă că era drăguță, în ciuda unui mic exces de 
greutate. O faţă deschisă, simpatică, o privire vie și niște gropiţe 
minunate - detaliu care-i atrăgea întotdeauna atenţia. Treizeci și 
ceva de ani. Căsătorită, după verighetă. Purta sub braț mai 
multe dosare, pe care le puse pe marginea biroului lui Hertling, 
înainte să-și arunce la coș paharul de cafea gol și să se așeze. 

Julien se gândi că, până atunci, era singura femeie pe care o 
văzuse în secţie și că, probabil, nu-i era tot timpul ușor. Abia 
formulase mental această constatare, că își spuse că un 
asemenea gând era, în cel mai rău caz, un semn de sexism, iar 
în cel mai bun, consecința unei atitudini cam patriarhale și 
protectoare. Probabil inspectorul Savigny se descurca, iar ideea 
lui de mascul mediu nu-și avea deci locul. 

— Savigny, spuse Hertling în timp ce mintea lui Julien rătăcea, 
scopul ședinței e să facem, împreună cu Julien Kelsen, bilanţul 


VP - 197 


informaţiile de care dispunem la ora actuală. Am trecut în 
revistă biografia primei victime, Maximilian von Kelsen, și am 
abordat subiectul primei crime. O să trecem acum la 
următoarele două asasinate. Pe urmă Kelsen o să ne spună 
despre elementele noi pe care mi le-a transmis ieri, dar pe care 
nu le-am pus încă în dosar. Pentru voi doi (se uită la Helena 
Savigny, apoi la Hanspeter Schwarb) o să fie lucruri noi și aștept 
reacţiile voastre. Puteţi face orice observaţie care vă trece prin 
minte. 

— OK, răspunse Savigny, în timp ce Schwarb dădea din cap 
jucându-se cu paharul de cafea gol, pe care până la urmă îl 
aruncă și el la coș. 

— Să trecem, zise Hertling dregându-și glasul și răsfoind 
hârtiile, cu ţigara în continuare în colţul buzelor, la cazul Richard 
Groner. Ins fără probleme, organist la vremea lui și fost om bun 
la toate care a lucrat pentru diferiţi proprietari din Hallstatt - 
printre care cuplul Kelsen-Hora. Nimic de semnalat în privinţa 
lui. Se întâlnește cu tine, Kelsen, la prima ta vizită acolo, 
sâmbătă, 22 aprilie, după-amiază. Decedează probabil între 
câteva minute și o oră de la plecarea ta precipitată. Grâner a 
suferit toată viața de probleme de circulație sangvină. O formă 
de hemofilie, conform legistului - fapt confirmat de medicul său 
curant. Orice lovitură, chiar și cea mai ușoară, putea să-i lase un 
hematom important. Or,  legistul a descoperit semne 
caracteristice pe spate. A fost împins violent cu două mâini, a 
căzut și s-a izbit cu capul de o cruce de lemn din cimitir. Este, 
fără îndoială, o crimă. Și a avut loc la puţin timp după plecarea 
ta, Kelsen. 

Atunci interveni Savigny. 

— Știm că în ziua aia aţi descoperit o parte din trecutul tatălui 
dumneavoastră pe care nu o cunoșteaţi până atunci. 
Descoperirea este cauza plecării precipitate. 

Se uită la Julien, care nu putut decât să aprobe. Helena 
Savigny știa meserie. Continuă: 

— Dar v-aţi întors la faţa locului în sâmbăta următoare, în 
noaptea de joi, 27, spre vineri, 28 aprilie, ca să fiu mai exactă. 
lar documentaţia pe care o lăsaserăţi acolo cu câteva zile în 
urmă dispăruse. 

— Exact. 

— Prin urmare, putem presupune rezonabil că Richard Grâner 


VP - 198 


a fost omorât când l-a surprins pe asasinul tatălui 
dumneavoastră, care venise să facă curăţenie prin hârtiile de la 
vilă (și, cu siguranță, să aducă înapoi pistolul P38 care a fost 
folosit la crimă, suntem siguri de asta acum) și care, fără 
îndoială, fusese deranjat de sosirea dumneavoastră 
neașteptată. Văzând cu ușurare că emoția v-a împiedicat să 
luați tot fondul și că plecaţi în grabă, criminalul se întoarce în 
casă sau iese din ascunzătoare - i-aţi pomenit comisarului de un 
miros, de senzaţia unei prezenţe în vilă: poate că ucigașul era la 
câţiva metri de dumneavoastră, undeva în umbra unei camere 
-, ia cutiile, poate că trebuie să facă mai multe drumuri și este 
surprins de Gröner, pe care se vede obligat să-l elimine. 

Julien dădu din nou din cap. Ea rezumase perfect situaţia, cu 
siguranță mai bine decât ar fi putut s-o facă el. Era clar că 
Hertling are în jur o echipă competentă. 

Numai că ucigașul nu se afla atunci în casă. Doar în apropiere. 

— E o întâmplare că dumneavoastră și criminalul v-aţi aflat în 
același loc, în același moment? întrebă Schwarb uitându-se la 
Julien, dar fără a părea să adreseze întrebarea cuiva anume. 

— Cred că da, răspunse Julien. Nimeni, nici măcar eu, nu 
putea să prevadă că o să merg la Hallstatt în ziua aia. Și știu că 
n-am fost urmărit de la Munchen - în afară de zbirii 
dumneavoastră până la graniţă, domnule comisar... 

— Și eu cred că a fost o întâmplare, reluă Hertling fără să 
răspundă la înţepătură. Dar e o întâmplare care, pe urmă, i-a 
fost de folos ucigașului: era din nou posibil să-l legăm pe Kelsen 
de crimă. Erai în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Cum o 
să stea lucrurile și la Regensburg. Deși în cazul ăsta probabil că 
nimic n-a fost lăsat la voia întâmplării. Se știa că o să participi la 
înmormântare. Și se știa, fără îndoială, că vrei să te întâlnești cu 
Hänsch. Execuţia lui are loc, sunt convins, pentru că erai în oraș. 
Deși n-a reușit să facă să fii inculpat pentru prima crimă, 
ucigașul n-a încetat să creeze situaţii care te puteau 
compromite, ca pentru a indica poliţiei că faptul că te-ai aflat de 
fiecare dată în apropiere de locul crimei nu poate fi întâmplător. 

— Nu a fost la fel de bine aranjat ca la asasinarea tatălui 
dumneavoastră, dar mesajul era limpede, confirmă Savigny. Și a 
funcţionat: n-am putut să nu ne punem niște întrebări. Dar, 
până la urmă, tocmai înverșunarea asta vizibilă de a acumula 
coincidenţe suspecte și probe acuzatoare (care s-au dovedit 


VP - 199 


falsificate) ne-a convins că cineva acţionează contra 
dumneavoastră. Sau, mai bine spus, își atingea scopurile ţinând, 
pe lângă planul criminal, să vă bage la apă. 

Julien vedea perfect unde voia să ajungă echipa lui Hertling. 
Fusese cât pe ce să cadă pradă acestei mașinaţiuni când, la 
începutul anchetei, numai Hertling părea să creadă, împotriva 
tuturor, că e nevinovat de paricidul pe care cineva încerca să i-l 
pună în cârcă. 

O inspiraţie subită îl făcu totuși să pună o întrebare: 

— În cazul lui Hänsch ce se știe despre armă? Nu poate să fie 
din nou P38-ul. În momentul ăla era în posesia mea - și, de 
altfel, vi l-am predat a doua zi, domnule comisar! 

— Nu, oricum e exclus să fie vorba de același pistol de nouă 
milimetri care l-a ucis pe Maximilian von Kelsen, răspunse 
categoric Hertling. Cei de la balistică încă analizează, dar e 
sigur, date fiind orificiile de ieșire - și distrugerile provocate -, 
că e vorba de proiectile de vânătoare. Nişte gloanțe numite 
„expansive” sau suple, care se dilată în corpul pe care-l 
traversează în loc să treacă pur și simplu prin el. Ceea ce 
provoacă hemoragii masive și pagube ireversibile de-a lungul 
axei de penetrare, care se lărgește din ce în ce mai mult. De 
unde și mărimea orificiilor de ieșire. Teoretic, tipul ăsta de 
muniţie nu poate fi folosit împotriva unui om, nici de poliţie, nici 
de vreo armată. Dar nimic nu-l împiedică pe un individ decis să 
recurgă la el. Cu asemenea gloanțe, moartea potenţialei 
victime, din cauza hemoragiei, este aproape sigură - practic, 
oriunde s-ar produce impactul. Ochiul lui Hânsch se afla la 
câţiva centimetri de centrul orificiului de ieșire și totuși a fost 
spulberat. Cerul gurii i-a fost distrus cu totul, partea anterioară a 
creierului a fost făcută terci. Un P38 încărcat cu gloanţe 
parabellum de nouă milimetri n-ar fi putut în niciun caz să 
provoace asemenea pagube. 

— Așadar, nicio legătură cu arma de serviciu a tatălui meu, 
rezumă Julien. Practic, criminalul nu putea să știe că arma e la 
mine, dacă nu cumva a verificat după prima mea trecere pe la 
Hallstatt că arma pe care o pusese în sertar mai era acolo. 
Domnule comisar, dacă ar fi știut, pun pariu că n-ar fi folosit 
muniţie de vânătoare ca să-l omoare pe ticălosul de Hânsch. 

— Îmi închipui că l-am fi găsit cu clasicul glonţ de nouă 
milimetri în cap - ca să putem face legătura cu tine. 


VP - 200 


— Oricum, o să ne lămurim, rezultatele definitive de la 
laborator trebuie să ajungă în dimineața asta, preciză Schwarb. 
Și ei au fost copleșiți de muncă, îi strecură el aparte lui Julien, 
parcă pentru se scuza pentru ritmul lent al anchetei. Dar un 
lucru e sigur deja. Criminalul l-a ameninţat mai întâi pe Hänsch 
cu arma, pe care i-a pus-o sub bărbie, aproape pe osul 
maxilarului. 

Schwarb arătă cu degetul locul exact sub propriul lui maxilar. 

— Ceea ce explică unghiul de penetrare a proiectilelor. Apoi 
criminalul a tras aproape atingând pielea - s-au găsit urme de 
pulbere și pe hainele, și pe partea de jos a feţei lui Hânsch și 
mici arsuri la orificiile de intrare. Și, cum gloanţele au intrat prin 
partea dreaptă a feţei, putem conchide îndreptățit că asasinul e 
stângaci. 

— lată-ne de data asta lămuriţi, cel puţin în privința 
elementelor de care dispunem în prezent, încheie Hertling. 
Kelsen, cred că acum e rândul tău să vorbești și să ne spui 
despre descoperirile - și intuițiile tale. 

— Foarte bine, murmură Julien. O să încerc să rezum totul cât 
mai logic și mai ușor de înţeles. Nu ezitaţi să mă întrerupeţi 
dacă devin prea incoerent. Problema în cazul ăsta e că nimic nu 
e simplu. 

Julien făcu o pauză Savigny și Schwarb îi făcură semn că au 
înţeles și îl îndemnară să continuă. Vorbi din nou: 

— Incă de la prima vizită la Hallstatt, cum a arătat inspectorul 
Savigny, am început să înțeleg care fusese rolul tatălui meu în 
timpul războiului. Puțin câte puţin, pierdut într-o beznă deplină 
și fără altă ipoteză de lucru, mi-am dat seama că singura 
explicaţie posibilă pentru decesul tatălui meu trebuie căutată în 
trecutul lui. Logic, cheia trebuia să se afle undeva în acea 
perioadă a războiului. Mi-a apărut destul de clar că tata nu 
putea să fi fost ofițer în Waffen-SS fără să lase... morţi în urma 
lui. Morți pe care cineva încerca să-i răzbune. Interesul acordat 
de criminal documentelor stocate în vila de la Hallstatt nu putea 
decât să mă împingă în direcţia asta. Fie criminalul voia să 
obțină mai multe detalii despre un anumit eveniment - 
eveniment la care tatăl meu ar fi participat și a cărui urmă ar fi 
păstrat-o în hârtiile lui -, fie voia, dimpotrivă, să mă împiedice să 
descopăr un anumit element care m-ar fi pus pe urmele lui. Sau 
poate că amândouă scopurile, nicidecum contradictorii, l-au 


VP - 201 


motivat pe asasin. După a doua vizită la Hallstatt, era deci 
limpede pentru mine că totul are legătură cu trecutul tatălui 
meu. Criminalul se întorsese ca să mă împiedice să pun mâna 
pe un anumit document sau pe o anumită informație. Și pentru 
asta era gata să meargă până la o nouă crimă. Richard Grâner a 
plătit prețul. 

— Până aici totul stă în picioare, zise Schwarb ridicând ochii 
din carnetul în care lua note cu stiloul. Singura întrebare e: de 
ce nu ne-aţi transmis mai devreme informațiile astea? 

Hertling îi aruncă  subordonatului său o privire 
dezaprobatoare. Julien nu se lăsă descumpănit. Schwarb părea 
simpatic, dar, cu siguranţă, încă nu se împăcase cu faptul că 
Julien încercase să acționeze de unul singur. 

— Pe atunci încă nu aveam nimic solid. Dar, când a devenit 
necesar, când s-a dovedit imposibil să continui singur, i-am 
transmis informaţiile mele comisarului Hertling. Problema e că 
nici în prezent n-am decât o seamă de presupuneri, un mobil 
serios, dar nimic care să semene cât de cât cu o probă. De unde 
prudenţa mea de până acum. 

— Poate că Kelsen n-a acţionat în cel mai bun mod posibil. 
Dar acum e sută la sută cu noi, ca să avansăm cu afurisita asta 
de anchetă care era cât pe ce să se împotmolească. Așa că 
discuţia pe subiectul ăsta e închisă. 

Schwarb dădu din cap. Nu părea să fi fost prea ofensat de 
chemarea la ordine a superiorului său. Lua doar notă și trecea 
mai departe. Savigny surâse în colțul buzelor și îi aruncă lui 
Julien o privire liniștitoare. Ca pentru a-l asigura că totul este în 
ordine. Alerta trecuse și lucrurile fuseseră lămurite. Puteau 
continua. 

Totuși Schwarb are dreptate. Și e pus la punct din cauza mea. 

Dar, cum momentul părea depășit, era mai bine să continue. 

— Criminalul a lăsat totuși ceva în urmă. O fotografie, pe 
jumătate prinsă în ascunzătoarea din bibliotecă. Fără îndoială că 
i-a scăpat - și ar fi preferat să nu dau peste ea. Oricum ar fi, 
asta m-a pus pe pista fostei ordonanţe din Ungaria a tatălui 
meu, Alexander Hänsch. Cu care aţi făcut cunoștință la 
Regensburg. Am putut să-l văd și să vorbesc cu el vinerea 
trecută, chiar înainte de înmormântarea tatei - și chiar înainte 
ca Hänsch să fie executat prin împușcare la ieșirea din biserică. 

— El v-a povestit evenimentele de pe 17 decembrie 1944? 


VP - 202 


întrebă Helena Savigny. Numai noi știm despre asta, se grăbi ea 
să adauge, arătând spre Schwarb cu un gest vag al mâinii. 

— Da. Mi-a confirmat ipotezele și mai ales mi-a indicat care 
este evenimentul-matrice de la care pornește totul. Dar n-o să 
revin asupra acestui lucru, de vreme ce sunteţi la curent. 

Julien evită să precizeze că obținuse aceste informaţii sub 
ameninţarea armei - care nu era alta decât cea a tatălui său, 
predată lui Hertling sâmbătă. 

— Hänsch mi-a mai precizat că dezvăluise o parte din adevăr 
unei alte persoane, încă din februarie. Și că această persoană 
știa deja, în linii mari, ce se întâmplase în seara de 17 
decembrie. 

— Și cine era persoana asta? întrebă Savigny, încruntând din 
sprâncene. 

— O jurnalistă de la Der Spiegel care intrase în legătură cu 
mine după moartea tatei. Rachel Michaelis. 

Nici acum Julien nu intră în amănunte. 

— O zărisem deja, de departe, la Hallstatt, prima dată când 
am fost acolo - adică în ziua morţii lui Grâner. Venise la mine la 
Freiburg. Știa multe - mult mai multe decât mine. 

— Și, după părerea dumneavoastră, are ceva de-a face cu 
seria asta de crime? 

— Asta e acum convingerea mea puternică, aprobă Julien cu o 
voce dură. lar ceea ce am aflat alaltăieri la Arolsen îi oferă un 
mobil cât se poate de edificator. 

În acest moment, Hertling preluă ștafeta. Scoase o altă foaie 
din dosar, își mai aprinse o ţigară pe care o băgase de câteva 
minute între buze și începu. 

— Rachel Michaelis avea un frate vitreg pe care nu l-a 
cunoscut niciodată. David Michaelis. A murit la Budapesta pe 17 
decembrie 1944, la vârsta de patru ani. 

Îi lăsă să proceseze informaţia. Stiloul lui Schwarb alunecă pe 
podea. Helena Savigny își cuprinse capul cu mâinile. Julien 
închise ochii. 


7. 


— Un frate vitreg? repetă în sfârșit Savigny. Cum? Cum e 


VP - 203 


posibil? 

— Kelsen i-a dat de urmă la Serviciul Internaţional de 
Cercetări de la Arolsen. Mi-a transmis informaţia. După părerea 
lui, coincidenta nu putea să fie întâmplătoare. Și avea dreptate. 
Numita Sarah Michaelis, așa cum indică registrele de la SIC, este 
într-adevăr mama lui David Michaelis (1940 - 1944) și a lui 
Rachel Michaelis (născută în 1952). Am investigat. Starea civilă 
din Munchen e clară. Nu e loc de îndoială. 

— Și tatăl? întrebă Savigny, cu spirit practic. 

— Aici se complică lucrurile, oftă Hertling, Kelsen, tu știi deja 
asta, David s-a născut cu tată necunoscut. Sarah, născută în 
1921, avea nouăsprezece ani la nașterea fiului ei. Cât despre 
Rachel (lucru pe care sigur nu-l știai), se pare că e fiica unui 
bărbat cu care Sarah Michaelis a trăit în concubinaj între 1951 și 
moartea lui în 1957. Franz-Emmanuel Neri. În 1955 s-a mai 
născut o fiică, Audrey. Cele două surori poartă numele de 
familie al mamei, ceea ce sugerează că tatăl nu le-a recunoscut. 

O tăcere grea să lăsă peste ședință. Julien asimila noile 
elemente, care mergeau clar în sensul presimţit de el. Savigny 
și Schwarb păreau să descopere încet orizonturile pe care le 
deschidea acest nou progres. 

Schwarb vorbi primul. 

— E clar că n-avem nimic solid. Dar cred că Rachel Michaelis 
ar trebui convocată ca să răspundă la câteva întrebări. 
Coincidenţele sunt prea numeroase în cazul ăsta ca să fie doar 
rodul întâmplării. 

— A fost deja convocată, murmură Hertling privind fix spre un 
punct de pe tavan. 

— Și Sarah? întrebă brusc Helena Savigny. Mai trăiește? 

— A decedat în ianuarie la Rechts der Isar, de cancer de ficat, 
oftă Hertling renunțând să mai contemple tavanul. 

Părea să remarce că Helena își punea foarte des aceleași 
întrebări ca și el. 

Julien digera informaţia, când cineva bătu violent la ușă. Când 
un inspector în civil, slab și palid, de vreo cincizeci de ani, intră 
în birou fără să fie poftit, Hertling explodă brusc: 

— Drăcia dracului, am anunţat că nu vreau să fiu deranjat cât 
ține ședința asta! N-am fost destul de clar? 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule comisar, dar avem o 
problemă, spuse ofițerul, care părea să fi alergat și gâfâia puţin. 


VP - 204 


— Ce mai e acum? se răsti Hertling. 

— O femeie în vârstă de treizeci și șapte de ani. S-a sinucis în 
mașina ei, parcată pe K5niginstraBe, lângă Englischer Garten. 

— Și aveţi nevoie de mine pentru asta? 

— Da, domnule comisar. 

Inspectorul își recăpătă încet suflul. 

— Problema e că aţi convocat-o pe persoana asta pentru azi 
după-amiază. De asta am vrut să vă anunț. Conform actelor de 
identitate, ar fi vorba de Rachel Michaelis. 

Băga-mi-aș. 

Nu se poate. 

Julien se ridicase deja pe jumătate din fotoliu. 

Ce mai e și porcăria asta acum? 

— Savigny, plecăm, spuse Hertling, care era deja în picioare. 
Schwarb, rămâi aici cu Kelsen. 

— Domnule comisar... începu Julien. 

— E un ordin, Kelsen. Schwarb, dacă dă vreun semn că vrea 
să vină după noi, îl bagi în celulă. E obișnuit. 

Se întoarse către Julien. 

— Îmi pare rău, Kelsen, dar n-am de ales. Nu pot să te las să 
vii să faci debandadă la locul decesului. Mă aștepți aici, mă 
întorc cât mai repede. 

Hertling traversă încăperea în pas forţat, ca un tanc de asalt 
care și-a atins viteza de croazieră, cu Savigny pe urmele lui. 

Ajunsă la ușă, aceasta se întoarse spre Julien și îi aruncă o 
privire îngrijorată. Îi făcu un mic semn cu mâna și dispăru în 
spatele lui Hertling în momentul când ușa biroului se trânti. 

x kx * 

Julien își mesteca turbarea. Schwarb îi propusese încă o cafea 
și se îndreptaseră amândoi spre automat. Schwarb încercase de 
mai multe ori să intre în vorbă, dar Julien se închisese într-o 
tăcere încăpăţânată. 

Rachel era moartă. 

O să se termine vreodată toate astea? 

Era de neînțeles. Dar oare se poate înțelege o sinucidere? 

Un lucru era totuși sigur: fără îndoială, nu aveau să obţină 
niciodată confirmarea pe care o așteptau. Dacă Rachel fusese în 
spatele evenimentelor din ultimele săptămâni, nu putea să mai 
vorbească. 

Hotărât lucru, nu se mai înțelegea nimic. 


VP - 205 


Schwarb îi întinse un pahar fierbinte lui Julien, care se smulse 
atunci din gândurile lui și îi mulţumi. Percepu vag sfârșitul frazei 
rostite de inspector: 

— ... principala suspectă, după părerea dumneavoastră. ȘI 
dispare. Ce ghinion am avut de la început în dosarul ăsta... 

— Bine spuneţi, domnule inspector. Întotdeauna am fost cu 
un pas în urmă, constată Julien uitându-se în gol peste umărul 
lui Schwarb. 

— Știm - în parte, datorită dumneavoastră, domnule profesor 
- ce s-a întâmplat, dar nu avem nici cea mai mică dovadă. Cât 
despre mărturie, putem să ne luăm gândul de acum. Ce rahat... 

Schwarb aruncă furios în coș paharul pe jumătate plin, 
împroșcând puţină cafea pe peretele murdar. 

— O cunoșteaţi bine pe jurnalista asta? continuă el privindu-l 
din nou pe Julien. 

— Nu prea. Ne-am văzut de două-trei ori, nu mai mult. Am 
vorbit mult, ce-i drept, dar e prea puţin timp ca să-ți faci cu 
adevărat o idee despre cineva. 

Prea putin, asta-i sigur. 

Era un lucru pe care Julien nu-l înţelegea și care, de la vizita la 
Arolsen, îl frământa. De ce ţinuse Rachel să intre în legătură cu 
el, deși dispunea deja de toate informaţiile necesare - iar Julien 
știa pe atunci mult mai puţin decât ea despre tatăl lui? La un 
moment dat, când adevărul începuse să i se contureze vag în 
minte, avusese impresia că Rachel se folosise de el. Dar era fals. 
Nu îl folosise, pentru simplul motiv că el nu i-ar fi putut oferi 
nicio dată, nicio informaţie. Întotdeauna ea știuse mult mai mult 
decât el. 

Rachel încercase să arunce vina pe el. Din păcate pentru ea, 
nu reușise. Dar fusese aproape. În niciun moment n-ar fi avut 
nevoie să intre direct în contact cu el. 

Și totuși o făcuse. 

Întrebarea era: De ce? 

XXX 

— Să mergem în biroul meu, spuse Hertling când își făcu 
reapariţia la comisariat peste cincizeci de minute. 

Helena Savigny nu mai era cu el. 

Julien și Schwarb, care fumau amândoi agitaţi, cu spatele la 
perete în fața ușii de la biroul lui Schwarb, îl urmară fără un 
cuvânt. 


VP - 206 


Julien nu vorbise prea mult cu Schwarb, dar începea să-și facă 
o părere despre el. Fără îndoială, nu era atât de înzestrat ca 
Savigny - pe ea o alesese Hertling ca să meargă la locul 
incidentului. Dar cu siguranţă era un poliţist bun. Nu grozav, dar 
drept și cinstit. Eficient. Capabil totuși de iniţiativă la nevoie. 

În toate privinţele, confirma impresia pe care o dădea de la 
prima privire. 

— Ce nenorocire, oftă Hertling prăbușindu-se de-a dreptul pe 
scaun, care scoase un geamăt de agonie. Un singur glonț. 
Moarte instantanee. Și, ca să se întregească ansamblul, arma pe 
care a folosit-o ne permite să trasăm câteva paralele. De 
apropiem de epilog, domnilor. 

— Arma? 

Era aproape singurul cuvânt pe care-l percepuse Julien. 

— Un Colt Python. Cu lungimea de 292 milimetri. O nenorocită 
de armă de cowboy. Trebuie să-mi explice cineva cum a ajuns 
aici. Poate că nu-s decât un bătrân prost și plin de prejudecăţi, 
dar nu așa îmi imaginam eu o armă de femeie. 

— Și... e arma cu care a fost omorât Hänsch? insistă Julien. 

— Nu știu. Poate. Sau nu. Dar e posibil. Confirmarea o primim 
mâine, în cel mai bun caz. Le-am zis băieţilor de la balistică să 
se miște repede, dar să nu fim prea optimişti... 

— Amprente? 

— Da. Trebuie să mai așteptăm compararea. Vrem să fim 
siguri că-s ale ei. Savigny se ocupă de asta, vine și ea îndată ce 
obţine informaţia. Dar deja avem altceva... 

— Ce? 

Julien părea în culmea tensiunii nervoase și în pragul 
prăbușirii. 

— Mașina, continuă Hertling. Un Peugeot 104 roşu 
înmatriculat în Berlinul de Vest. 

— Ei, și? 

— A luat amendă la Regensburg vinerea trecută. Pentru 
staţionare interzisă. Spre seară. 

— Deci la ora când Hänsch era împușcat de aproape, rezumă 
Julien cu o voce fără timbru. 

Schwarb și Hertling încuviinţară în tăcere, apoi Hertling își 
aprinse o ţigară, pe care o fumă până la capăt, fără să scoată o 
vorbă. Nici Julien, nici Schwarb nu rupseră tăcerea. 

Când Hertling strivea chiștocul în masiva scrumieră de cristal, 


VP - 207 


intră Helena Savigny, fără măcar să bată la ușă. Hertling o 
întrebă din privire. Ea dădu doar din cap. 

Julien înţelese că totul era spus. Ucigașa tatălui său, a lui 
Groner și a lui Hänsch fusese găsită. 

Dar nu avea să mai vorbească. 


8. 


Freiburg. Orașul vechi se întindea, toropit, mai jos de el. 

Sâmbătă, 13 mai. 

Julien se întinse. Drumul cu mașina îl obosise. Închise portiera 
Volkswagenului său și își scoase geanta și haina din portbagaj. 
Ezită, apoi puse totul în faţa mașinii, pe care o încuie. Făcu 
câţiva pași spre marginea terasei, ca să se dezmorţească. 
Priveliștea era splendidă. În lumina după-amiezii târzii, 
acoperișurile căpătau nuanţe de ocru și oranj, în timp ce turla 
catedralei strălucea ca o flacără, izolată și disproporţionată, 
deasupra caselor. Pe pintenul său, orașul sclipea ca o bijuterie în 
cutia ei de verdeață proaspătă. Pădurile aveau acea culoare de 
smarald care se vede numai în mai. Pe fundul ravenei, mai mult 
se ghicea decât se vedea cursul argintiu al Sarinei. 

Umbrele se alungeau. Julien își aprinse o ţigară și fumă 
gânditor. 

Așadar toată afacerea se terminase. Întocmirea rapoartelor și 
elucidarea ultimelor puncte erau treaba lui Hertling și a echipei 
lui. Pentru el se încheiase totul. Avea răspuns la întrebările lui. 
Ştia cine și de ce îi omorâse tatăl. 

Căutase altceva? Nu chiar. 

Se întorcea la Freiburg și bucla era închisă. 

Freiburg. 

Era lumea pe care acum își propunea s-o părăsească. O lume 
după care nu se dăduse niciodată în vânt și care nu era legată 
de amintiri din acelea care îţi aduc lacrimi în ochi când pleci. Dar 
o lume cu care, inevitabil, se obișnuise. Aproape șase ani din 
viaţa lui. 

Venise în toamna lui 1983. Prima întâlnire cu orașul avusese 
loc sub un cer jos și cenușiu, într-un vârtej de frunze uscate 
suflate de un crivăţ rece. Cu siguranţă, luna mai era mult mai 


VP - 208 


frumoasă la Freiburg. 

Julien aruncă chiștocul peste micul zid care înconjura parcarea 
și se întoarse spre mașină. Molasa verde a clădirilor colegiului 
Saint-Michel era deja înecată în umbră. Işi luă geanta, haina și 
traversă strada ca să ajungă la apartament. 

Urcă scara mai încet decât de obicei. 

Când închise ușa, înţelese că avea să abandoneze acest cuib 
confortabil pe care și-l crease. li plăcea apartamentul, dar cu 
siguranţă că nu avea să-i lipsească. Sau poate doar livingul larg 
și luminos și vederea spre orașul vechi. Julien oftă. Până la 
urmă, poate că drama lui fusese că nu se atașase de nimic - nici 
de lucruri, nici de oameni. Era liber ca pasărea cerului, dar în 
cazul lui libertatea însemna și să fie cel mai adesea singur. O 
solitudine care uneori se făcea simțită. 

Nu cunoștea apăsarea legăturilor, dar nici nu știa ce simte cel 
care, după o călătorie, se întoarce acasă. 

Se întorsese, dar nu simţea nimic deosebit. 

Ridică din umeri și se hotărî să treacă pe la Charlotte. Dacă 
nu se schimbase nimic, ea nu avea pe nimeni în viaţa ei acum - 
nici ea. 

Își aruncă geanta pe pat, o deschise și dădu peste pistolul 
P38, pe care Hertling i-l înapoiase. Ezită un moment, apoi lăsă 
geanta pe pat, își luă haina pe care o agăţase în cuier și ieși. 

Strada Saint-Pierre Canisius era un defileu negru, o alee de 
penumbră între faţade. Razele aproape orizontale nu mai 
luminau decât acoperișurile. În faţa bisericii Saint-Michel, o coti 
spre biblioteca cantonală și universitară. Urcă în grabă cele 
câteva trepte și o luă imediat spre cartierul Alt. Strada Jean 
Grimoux, numărul 1. O fațadă de secolul al XIX-lea. 

Sună la interfon. 

Răspunsul veni după câteva secunde. 

— Da? 

Julien aruncă o privire la ceas. Ora douazeci și treizeci și unu 
de minute. 

— Eu sunt. 

Tăcere. 

— Reapari? Urcă. 

Încuietoarea bâzâi și Julien intră în clădire. 

Ignoră liftul și urcă pe scări până la etajul al doilea. La 
dreapta, unul dintre cele două canaturi ale unei uși înalte de 


VP - 209 


lemn lăcuit era deschis. Lui Julien îi plăceau aceste interioare 
burgheze vechi. 

O femeie stătea sprijinită de cadrul ușii. Era înaltă, aproape 
cât Julien. Purta o rochie albă de vară, sobră, dar cu ceva 
primăvăratic. Părul blond îi era legat în coadă, iar o șuviţă îi 
ascundea fruntea. 

O melodie a lui Polnareff se strecura pe hol până la ușa 
deschisă. 

Love me, please love me. 

Ea surâdea. 

— Te credeam mort! 

— Îmi pare rău că ţi-am dat sperante false... 

— Ti se întâmplă vreodată să răspunzi la telefon? 

— În general... 

— Nu, știu. Intră, te rog. 

Charlotte îl sărută repede pe gură, strecurându-și mâna pe 
spatele lui. 

Julien uitase gustul buzelor ei. 

O urmă înăuntru. Un apartament asemănător cu al lui, alb și 
luminos. Deși mai puţin ordonat. 

— Ești supărată pe mine? întrebă el. 

— Un pic. Dar presupun că ai niște explicaţii excelente. 

— Am, dar mă-ndoiesc că-s excelente... 

Îi zâmbi. Charlotte răspunse cu o expresie severă, contrazisă 
însă de privire. 

— Detest să nu obţin ce doresc, când doresc, îi spuse ea în 
chip de explicaţie. 

— Ei bine, trebuia să te înveţe cineva că nu întotdeauna se 
poate desfășura totul după previziunile... sau dorinţele tale. 

De data aceasta își zâmbeau amândoi deschis. Ea se apropie 
ceva mai mult de el. 

— Sincer, m-am întrebat dacă totul e în ordine. Am încercat 
de două ori să trec pe la tine - ultima dată, alaltăieri. 

— Eram în Germania. lar răspunsul e nu, nu era totul în 
ordine. Dar acum totul... să spunem că s-a terminat. O să-ți 
explic toate astea. 

— Sper. Era vorba de o femeie? 

— Și asta o să-ţi explic. 

— Mă bucur. Dar nu prea cred că o să-mi explici chiar acum. 

— De ce? 


VP - 210 


— Pentru că pentru următoarea oră am alte planuri. 

ÎI sărută și-l împinse spre canapea. 

Când cămașa lui traversă camera descriind un minunat arc de 
cerc, Julien își dădu seama că-i place Michel Polnareff. 

XXX 

— Ei, ce s-a întâmplat în astea trei săptămâni? 

Julien o privi cu colțul ochiului pe Charlotte, care stătea goală 
pe cearșaf lângă el. Realiză că făcuseră dragoste cam în toate 
camerele apartamentului, în afară de baie - dar mai era timp. 
ltinerariul îi dusese din living în dormitor, trecând prin bucătărie 
- cum ajunseseră acolo, mister. 

Julien se gândi că, dacă Charlotte sau el se vor căsători 
cândva, aceste momente îi vor lipsi. Amorul cu ea era ceva 
deosebit. O plăcere delicioasă care nu-i angaja la nimic. Un 
moment de uitare pură. 

Își zise că sunt puţin ţicniţi. 

— Chiar vrei o explicaţie? Fiindcă s-ar putea să dureze. 

— Am tot timpul. 

— În condiţiile astea... 

Julien începu să-i povestească lui Charlotte evenimentele din 
ultimele săptămâni, cum făcuse cu Helene și Valentin cu două 
zile în urmă. 

Ea nu îl întrerupse deloc până nu termină. Apoi îi puse o 
singură întrebare. 

— Ai supraviețuit după toate astea? 

— S-ar zice că da. 

— Atâtea... în așa puţin timp... Nu cred c-aș fi rezistat, zise ea 
gânditoare. 

— N-ai de unde să știi. Și sper să nici nu afli vreodată. 

— Întrebarea o să ţi se pară stupidă, dar... ești bine? 

— Îmi închipui că da. M-am blindat, de nevoie. Am refulat 
undeva toate astea. Sau mi-am pierdut orice capacitate de a 
simţi. Habar n-am. Dar, uimitor, acum sunt bine. 

Julien tăcu, iar Charlotte nu mai spuse nimic un timp. 

— Te-ai reîntâlnit cu Vera. 

Rostise brusc această constatare. Julien își dădu seama că nu- 
i vorbise despre asta. 

— Da. Dar nu cred că ţi-am spus. 

— Tocmai așa am înțeles. 

— Și? 


VP - 211 


— Știu că încă ţii la ea. Ți se citește pe faţă, în rarele ocazii 
când vorbeşti despre ea. Și dacă vă împăcaţi... 

— Cine-a zis că...? 

— ... O să trebuiască să renunţ la momente ca astea. 

Îi zâmbi resemnată. 

— Sunt egoistă. Dacă o să te mai gândești la mine o dată sau 
de două ori pe an o să mă consider fericită... 

Charlotte se simţea deodată tristă. Și își reproșă asta. 

— Nu crezi că tragi niște concluzii cam pripite? continuă Julien 
trecându-și braţul pe sub ceafa ei și trăgând-o spre el. Ne-am 
întâlnit la Regensburg și s-a mulţumit să-mi dea de înţeles că, 
poate, nu mă mai urăște. Ceea ce e, cu siguranță, un mod 
politicos de a spune că de acum îi sunt complet indiferent. 

— Poate. Sau nu. 

— Charlotte, cred că o să rămânem încă multă vreme o 
pereche de burlaci, stai liniștită - dacă perspectiva asta are ceva 
cât de cât liniștitor. 

Julien zâmbi. 

— Și tu? 

— Pf... Deșertul Gobi. 

— Cum se poate? Când o duzină de tipi se sinucid în fiecare 
lună din cauza ta? 

— Asta mă ajută mult, trebuie să recunosc. Fără glumă, încă-l 
aștept pe bărbatul potrivit. 

— Am mai auzit asta recent. 

— De la Helene, bănuiesc. Ei bine, cum vezi, toate avem 
aceeași problemă. 

— Mda, văd, zise Julien întinzându-se. Nu ţi-e foame? 

— Gata, cum abordez un subiect de sănătate publică, schimbi 
subiectul... 

— Păi, ce? Dacă mor de inaniţie în patul tău e tot o problemă 
de sănătate publică. 

— Discutabil. Dar chiar mi-e foame și mie... 

Aruncă un ochi la ceas. Trecuse de ora zece. 

— Cam târziu pentru restaurant... 

— Sunt sigur că încă putem fi serviţi la Arcades. 

— Dar eu nu-s sigură că vreau să mă îmbrac. 

— Asta e o potenţială problemă. 

— Dar am la îndemână un bărbat care nu gătește prea rău, 
din ce-mi amintesc, și un frigider plin-ochi în care el și-ar putea 


VP - 212 


găsi fericirea. 

— Ce-ar trebui să însemne asta? 

— Că o să te ridici cât mai iute din pat, o să încerci să-ţi pui o 
ținută decentă și o să te duci la bucătărie. 

— În timp ce tu...? 

— O să fac un duș. 

— Vasăzică am timp să gătesc ceva elaborat. 

— Ceea ce era și scopul urmărit, dragul meu. 

ÎI sărută repede și, fără a se mai osteni să se învelească în 
cearșaf, se îndreptă spre baie - lui Julien îi plăcea acest clișeu 
fermecător al femeii care-și acoperă goliciunea cu o bucată 
mare de pânză imaculată, cu siguranță pentru că-l văzuse la 
cinema, și îl căuta zadarnic în realitate. 

Își spuse că, în mod evident, ea nu are nevoie de cearșaf. 

xxx 

Julien improvizase niște farfalle cu somon, mărar și lămâie. 
Punea farfuriile pe barul din bucătărie când Charlotte ieși de la 
duș, îmbrăcată într-un halat alb. 

— Eşti bun de însurat. 

— Nu vorbi prea tare, să nu se afle cumva... 

— Să profităm, probabil am avut un vis premonitoriu. Este o 
sticlă de șampanie în frigider. 

— Am văzut. 

— Ei bine, nu-ţi mai rămâne decât să-ţi faci treaba. 

Dopul sări, în timp ce Charlotte lua două pahare lungi dintr-un 
dulap. 

— Pentru noi și pentru problemele noastre respective, zise ea 
ridicând paharul. 

— Pentru noi și pentru vieţile noastre haotice. 

— Nu chiar așa. Mă rog, da, un pic totuși. 

Bău o înghiţitură, apoi continuă: 

— Ştii, mă-ntrebam cât o să mai rămân aici. 

— La Freiburg? 

— Mi s-a oferit un post într-un cabinet din Geneva. 

— Și? Ar fi o promovare? 

— Fără îndoială. Cabinetul respectiv înseamnă glorie. Mai ales 
la vârsta mea. 

— Felicitări. 

— Mulţumesc. Dar nu voiam să te impresionez. Ci mai 
degrabă să-ţi spun că... există un risc să plec din Freiburg. 


VP - 213 


— O să-mi fie dor de tine, asta e sigur. Dar cariera e mai 
presus de orice, nu? 

— Spui asta pentru că-s pe cale să devin o fată bătrână 
decrepită care nu mai atrage nicio privire - și căreia nu-i mai 
rămâne decât munca pentru a se împlini? 

— Nu priveam lucrurile din punctul ăsta de vedere, dar dacă 
insiști... Nu, ce voiam să spun e că și eu o să plec fără îndoială 
din Freiburg. 

— Ah? Ce coincidenţă... 

— Mă înscriu pentru un post la LMU. Dosarul meu pleacă 
luni... 

— Și e o hotărâre pe care ai cumpănit-o bine? 

— Drept să spun, deloc. Ideea îmi umblă prin cap de ceva 
vreme. De fapt, de când m-am întors de la Munchen. 

Julien făcu o pauză. 

— Nu mai fusesem acolo de mai bine de trei ani. M-am întâlnit 
întâmplător cu o cunoștință care lucrează la Universitate și care 
m-a anunțat că a fost creat un post... Pe scurt, îmi încerc 
norocul. 

— De ce? Între paranteze fie spus, pastele tale sunt 
delicioase. 

— Mulţumesc. Am nevoie să schimb aerul. lar acum, când știu 
că tu o să pleci, mă întreb ce m-ar mai reţine aici. La urma 
urmei, tinereţea mea e cam pe sfârșite. Trebuie să privesc 
lucrurile în față. Dacă rămân aici o să mă închistez și o să moțăi 
la catedră și încă nu vreau asta. 

— Aoleu. Și... te-ai gândit că acolo o să câștigi mai puţin? 

— Da. Un argument foarte helvetic... 

— Sigur. 

— Nu, glumesc. Dar știi, în ciuda tuturor lucrurilor, Munchenul 
înseamnă acasă - într-un fel. Germania e ţara mea. Nu știu, 
poate chemarea pământului natal. 

— Venind din partea ta, nu prea cred. 

— Nici eu. Dar cine știe? Tu când pleci? 

— Întâi trebuie să dau un răspuns oficial. Până la sfârșitul 
lunii. Pe urmă, dacă accept, totul o să meargă foarte repede. S- 
ar putea să încep încă din septembrie. 

— Ei bine, e ultima noastră vară aici. 

— Așa cred. ` 

Charlotte tăcu. Julien observă că ea îi evită privirea. Işi puse 


VP - 214 


mâna pe a ei, fără să mai adauge nimic la ceea ce fusese spus. 
Știau amândoi că drumurile li se vor despărți și că, probabil, nu 
se vor mai revedea. Avea să fie, într-adevăr, ultima lor vară. 

Julien nu prea știa ce să creadă. Era atașat de Charlotte - și 
bănuia că și ea de el. Între ei lucrurile erau limpezi, dar știa că 
va fi dureros - pentru amândoi. Ceea ce urmau să piardă nu era 
dragostea. Ci complicitatea, urechea mereu atentă, sprijinul la 
greu. 

Tot ce alcătuia o prietenie. 

lar asta era, fără îndoială, și mai trist. 

Și el nu știa ce să spună. 


9. 


Duminică, 14 mai, Julien se trezi pe la cinci și jumătate. 
Somnul fugea de el. O sărută încetișor pe Charlotte, care 
murmură ceva fără să deschidă ochii, și ieși din dormitor cu 
hainele sub braț. Se îmbrăcă în grabă în livingul încă întunecat și 
părăsi apartamentul. Erau obișnuiți cu aceste plecări pe furiș 
dimineaţa și niciunul nu se mai formaliza. 

Se întoarse cu pași iuți în apartamentul său, unde făcu un duș 
rapid și o cafea tare. 

Șase și jumătate. 

Ştia ce urma să facă. Era, fără îndoială, o pierdere de timp, 
dar trebuia. 

Lui Julien îi era greu să închidă dosarul Kelsen-Michaelis. 
Contrar celor ce i le spusese lui Charlotte cu o seară în urmă, nu 
reușea să întoarcă pagina. Avea impresia neclară că lipsește o 
piesă din puzzle. Nimic tangibil nu-i sprijinea această îndoială, 
care însă era cu atât mai puternică. Rămânea o întrebare fără 
răspuns, Julien era convins de asta. 

Insă care era această întrebare n-ar fi putut să spună. 

Mai trebuia să se întâlnească totuși cu o persoană, care ar fi 
putut să împrăștie ultimele bucăţi de umbră. O persoană de care 
toată lumea părea să fi uitat. 

Audrey Michaelis. 

Sora despre care nu vorbea nimeni, dar care avea, poate, 
ceva de spus. 


VP - 215 


Julien își spălă gânditor ceașca goală, trecu în fugă prin baie, 
aruncă o privire spre cer de la fereastră în timp ce se spăla pe 
dinţi, își trase o haină ușoară peste cămașa albă de in și ieși din 
apartament. 

Odată urcat în mașină, își dădu seama că nu cunoaște nici 
măcar adresa lui Audrey Michaelis. Știa doar că locuiește în 
orașul vechi. Își spuse că va suna la informaţii dintr-o cafenea, 
pentru că probabil va ajunge prea devreme la Basel. La urma 
urmei, era duminică dimineaţă. 

La șapte fără cinci pornea pe autostrada spre Berna și, o oră 
și jumătate mai târziu, parca lângă gara centrală din Basel. 

Julien încuie mașina și adulmecă aerul matinal, înțepător și 
deja umed. Avea să fie cald. Işi aprinse o ţigară și se îndreptă 
încet spre orașul vechi, pe ElizabethenstraBe. 

Zărind o cafenea la intrarea pe Freie Straße, decise să se 
oprească acolo. Intră, comandă la bar un espresso și ceru să 
folosească telefonul. Un apel la informaţii îi oferi adresa lui 
Audrey Michaelis - o casă din Munsterplatz. După ce notă 
numărul în vechiul carnet negru pe care, fără să știe prea bine 
de ce, îl purta acum tot timpul la el, Julien își luă cafeaua pe 
terasă și se așeză la soare. Aprinse încă o ţigară, spunându-și că 
începe să capete deprinderi proaste, și se uită la carnetul pe 
care îl pusese pe masă în faţa sa. 

ÎI mai răsfoi o dată. Pagini albe, schiţe, câteva rânduri pe care 
tatăl său le scrisese într-o zi și cele măzgălite în grabă de Julien 
în timpul a ceea ce trebuia să numească „ancheta” sa. In mai 
multe rânduri, Julien încercase să rezume informaţiile de care 
dispunea. Și, de fiecare dată, făcuse asta în carnetul negru. 
Acolo, nu în altă parte. Parcă pentru a ţine existenţa tatălui său, 
pe care o descoperea puţin câte puţin, separată de a lui, ca 
pentru a menține ficțiunea unui perete etanș între viaţa lui și 
cea a lui Maximilian von Kelsen. 

Acum înţelegea, nu putuse să-și pună notele pe hârtie decât 
în acest carnet, tocmai pentru că nu era un element din viața 
lui, ci o relicvă din cea a tatălui său. 

Mai înţelegea acum și cât de stupidă este această reacţie. 

Carnetul acesta negru era de acum al lui. 

Julien simţea cum îl ia durerea de cap. În ultimele zile, stările 
de greață și cefaleele deveniseră tot mai intruzive, revenind tot 
mai des și cu o putere mereu sporită. Julien simțea că se apropie 


VP - 216 


de punctul de ruptură. 

Dar mai avea puţin timp. Trebuia să mai reziste puţin, ca să 
împrăștie și ultima parte de umbră pe care o presimţțea în cazul 
acesta. Uimitor, nu știa nici măcar pe ce amănunt se întemeiază 
această intuiţie. Recitindu-și notele și amintindu-și trecerea în 
revistă pe care o făcuse cu Hertling și colegii lui, se întreba ce 
punct le putuse scăpa. Niciunul, fără îndoială. Totuși simţea că 
încă lipsește ceva. 

Și pentru a afla acel lucru avea să bată la ușa unei femei care 
tocmai își pierduse sora. Încă nu știa ce avea să-i aducă această 
întâlnire - poate că Audrey nici nu era acasă -, dar urma totuși 
să încerce să o chestioneze. 

Se gândi un moment la întrebările pe care ar fi trebuit să le 
pună și își dădu seama că nu avea nici cea mai mică idee ce 
anume caută. Nu, trebuia s-o asculte - sperând că ea va dori să 
vorbească. Și să fie atent la detaliul, oricare ar fi fost acesta, 
care i-ar fi confirmat bănuiala. 

Luând, cu o ultimă înghiţitură de cafea călâie, tableta de 
aspirină pe care o scosese din buzunarul hainei, își spuse că 
aceasta este, fără îndoială, cea mai mare diferenţă dintre 
Hertling și el. Hertling căuta fapte în general. lar el umbla după 
impresii vagi, după presentimente tulburi. Care, până acum, se 
dovediseră destul de des întemeiate. Dar care erau doar nori 
fragili de aburi, în voia celei mai ușoare pale de vânt. 

lar vântul, de câteva săptămâni, sufla în rafale. 

(J 

Julien strivi chiștocul în scrumiera de plastic, lăsă două 
monede de doi franci pe masă și se îndreptă cu pași rapizi spre 
Munsterplatz. Era acum aproape nouă și un sfert, consideră că 
poate să o deranjeze pe Audrey fără prea multe mustrări de 
conștiință. 

Oricum, nu mai avea loc în viața lui pentru acest gen de 
consideraţii. 

Adresa obţinută de la informaţii era o clădire albă și cochetă, 
cu colțuri de piatră falsă, asemănătoare aproape întru totul cu 
celelalte din jurul catedralei. Ușa de la intrare nu era încuiată și 
urcă direct la etajul întâi. Trei uși vechi, masive, din lemn negru 
și lucios. Trei plăcuțe de cupru strălucitoare. Cea din mijloc 
purta inscripţia „Anton și Audrey Segesser-Michaelis”. 

Audrey, sora mai mică, era așadar căsătorită. Julien realiză că 


VP - 217 


nu știe ce profesie are. Poate că nu lucra. De altfel, asta nu avea 
importanţă. 

Sună. 

Dură un minut până să i se deschidă. Un bărbat mai în vârstă 
decât el, la vreo treizeci și opt de ani, îl privi interogator, pe 
jumătate răbdător, pe jumătate mirat. Purta un halat gri-perlă, 
iar părul fin, ușor grizonant, îi era zburlit. Nu era ras. Julien nu-l 
sculase din pat, dar un miros de cafea îi sugeră că-l deranja, în 
schimb, în plin mic dejun duminical. În ciuda ţinutei, bărbatul 
degaja o impresie de calm și soliditate. Paradoxal, părul răvășit 
și umbra de barbă de pe obraji nu reușeau să înlăture imaginea 
pe care i-o inspirase de la început lui Julien: cea a unui bărbat 
îngrijit și sigur pe el. Tocmai ce încerca Julien să fie, fără să 
reușească totdeauna pe deplin. 

Julien se pregătea să se scuze pentru această intruziune 
matinală, când o fetiță de vreo trei ani veni să se lipească în 
liniște de tatăl ei, ridicând spre străin o privire albastră, curioasă 
și dezarmantă. Se uită fix la Julien o fracțiune de secundă, apoi 
izbucni în râs și se apropie de el, apucându-l de pantaloni, puţin 
mai jos de genunchi, cu mânuţa ei durdulie. 

— Ei bine, s-ar zice că Sophie v-a adoptat deja, remarcă Anton 
Segesser în dialectul din Basel. Ceea ce nu se întâmplă des. Cu 
ce vă pot ajuta, domnule...? 

— Vă rog să mă scuzaţi că vă deranjez așa devreme 
duminica, răspunse Julien în germană, cu un zâmbet trist și 
stânjenit. Julien Kelsen, adăugă el întinzând o mână pe care se 
temea că nu i-o va strânge. 

— Îmi pare bine. 

Anton Segesser strânse mâna care îi era întinsă și schiţă un 
zâmbet. Sophie continua să tragă cu putere de cracul lui Julien, 
devorându-l din ochi cu o curiozitate comică. Tatăl ei se uită un 
moment la ea, apoi își mută privirea către Julien. Atunci păru să 
se ralieze la opinia fiicei sale și îl invită pe Julien să intre. 
Renunţă la dialect pentru Hochdeutsch. 

— Luaţi-o pe Sophie în braţe, atâta așteaptă. 

— Serios? 

Julien se simţi deodată cuprins de panică. 

— Da, vă asigur. 

Julien luă delicat copilul în brațe. Sophie izbucni iar în râs și își 
puse mâna pe obrazul lui Julien, care îi aruncă lui Anton 


VP - 218 


Segesser o privire stânjenită. Acesta din urmă zâmbi din nou. 

— Nu aveţi copii, domnule Kelsen? 

— Nu. Se vede? 

— Un pic. 

Segesser râse din inimă. Julien se destinse. Sophie era 
adorabilă. Inţelese deodată că i-ar plăcea să aibă și el, cândva, 
un copil. 

— Ce doriţi? 

Tonul, fără să devină ostil, se schimbase imperceptibil. Din 
glumet, devenise oarecum rece - curiozitatea, politicoasă și 
îndreptăţită, a tatălui normal de familie deranjat într-o duminică 
dimineaţă de un necunoscut. 

— Vă rog încă o dată să mă scuzaţi. Fără îndoială că dau 
dovadă de o impoliteţe impardonabilă. De fapt, aveam nevoie să 
vorbesc cu soţia dumneavoastră. E o problemă complicată, 
personală și... destul de urgentă. 

Segesser se încordă ușor, păru să ezite și aruncă o privire 
spre ceea ce părea să fie ușa bucătăriei, care era întredeschisă. 
Se auzea până la ei o voce de femeie, care părea să se adreseze 
unui sugar. 

— Colaborez cu poliția, minţi Julien, sperând să risipească 
astfel temerile lui Segesser. Fiţi pe pace, nu are de-a face cu 
soția dumneavoastră. Este în legătură cu cumnata 
dumneavoastră. 

Segesser se mohori și scoase un oftat resemnat. 

— In cazul ăsta... Nu credeam că o să ne trimită pe cineva de 
la Munchen, cu atât mai puţin azi. Spre amiază merg cu soția 
mea să identifice cadavrul. Deja e destul de greu... 

— Știu, îl întrerupse Julien. Dar lucrurile sunt puţin mai 
complicate. Sunt doar colaborator ocazional al poliţiei din 
Munchen. Și, ca să spun tot adevărul, nu vin direct de la 
Munchen. 

Julien o lăsă ușor jos pe Sophie și scoase din buzunarul hainei 
acreditarea emisă de serviciile lui Hertling pentru a-i deschide 
ușile la SIC. Sophie plecă tropăind și se strecură în bucătărie 
prin ușa întredeschisă. 

Julien îi întinse hârtia lui Segesser. Cu siguranță, Hertling nu 
se aștepta ca Julien să mai folosească această atestare, dar nici 
nu-i ordonase expres s-o distrugă... La război ca la război. 

— Ar dura cam mult să vă explic, dar particip la o anchetă în 


VP - 219 


cadrul căreia a apărut numele cumnatei dumneavoastră. 

— Credeam că e vorba de o sinucidere, obiectă Segesser 
dându-i înapoi acreditarea lui Julien. 

— Așa se pare. Dar, cum v-am spus, ancheta privește rolul 
surorii soției dumneavoastră într-un anumit caz. Nu decesul ei. 

— Veniţi să beți o cafea cu noi, o să ne explicaţi totul, zise 
Segesser îndreptându-se spre ușa bucătăriei. Toate astea mi se 
par... cum să spun, ciudate. Dar cred că problemele referitoare 
la cumnata mea nu mă privesc. 

Lui Julien i se păru că discerne o notă de dezgust în vocea 
tatălui lui Sophie. 

— N-o aveaţți la inimă? 

Răspunsul veni prompt. 

— Nu prea. 

Segesser se opri cu mâna pe clanţă. Părea că vrea să adauge 
ceva, apoi se răzgândi. 

— După dumneavoastră. 

Julien intră într-o bucătărie spațioasă, luminoasă și caldă, care 
dădea spre o minunată grădină ce ocupa toată suprafaţa curții 
interioare înconjurate de clădiri vechi. Ușa cu geam era parțial 
deschisă și aroma magnoliei mari care umbrea curtea se 
împletea cu cea a cafelei. 

Audrey Segesser, în halat și ea, ţinea în brațe un bebeluș. 
Julien estimă că trebuie să fi avut cam șase luni. Sophie stătea 
la colțul mesei și ronțăia cuminte o bucată de tartină. Audrey 
ridică ochii spre soţul ei și spre străin. Nişte ochi pe care Julien îi 
recunoscu imediat. Cei ai lui Rachel. 

Și Audrey era frumoasă. Dar de o frumusețe diferită, mai 
palidă și mai fragilă. Era doar cu trei ani mai mică decât Rachel, 
dar părea atât de tânără încât diferenţa ar fi putut foarte bine să 
fie de opt sau zece ani. 

— Julien Kelsen? 

— Da. 

— V-am auzit pe hol, spuse Audrey drept explicaţie. Dar 
bănuiam că o să veniţi. Rachel mi-a vorbit despre 
dumneavoastră. 

Văzând că soţia lui nu pare mirată peste măsură de apariţia 
acestui bărbat într-o dimineaţă de duminică, Anton Segesser se 
destinse complet și îi aduse lui Julien o ceașcă pe care o umplu 
cu cafea. Apoi își turnă și lui și se așeză lângă soția sa. 


VP - 220 


Formau o familie fericită. O imagine perfectă - și care, și mai 
important, părea să corespundă realităţii. Julien se simţi deodată 
ca un străin în mijlocul acestui tablou și i se făcu rușine. 

Audrey îi zâmbi, așa cum îi zâmbești unui adolescent 
stângaci. 

Nu e totuși decât cu câtiva ani mai mare ca mine. Dar e 
mamă. 

Julien luă o înghiţitură de cafea, apoi, văzând că Audrey nu 
mai este decisă să-l ajute, începu: 

— Îmi pare sincer rău că vă deranjez acasă, într-o dimineaţă 
de duminică și în asemenea împrejurări. 

Atunci Julien realiză că nimic din această bucătărie nu emana 
tristeţe. Oare Audrey avea despre sora ei o părere 
asemănătoare cu a soțului? Fuseseră ele cu adevărat apropiate? 

Ca și cum i-ar fi citit gândurile, Audrey răspunse: 

— După cum vedeti, viaţa merge mai departe... Cu atât mai 
mult când ai copii... 

Îi zâmbi lui Sophie. 

— Nu prea știu ce să vă spun și cu siguranţă o să mă 
consideraţi insensibilă. Dar aveam cu sora mea o relație... 
ciudată. De fapt, toată povestea familiei noastre e ciudată, 
ieșită din comun. 

Făcu o pauză, iar privirea îi deveni mai pierdută. 

— Dar o să-mi lipsească Rachel - orice aţi putea crede. 

— Nu cred nimic, se apără Julien. 

— Da? Poate. Rachel mi-a vorbit doar puţin despre 
dumneavoastră, trebuie să recunosc. 

Privirea i se pierdu din nou. 

— În general vorbeam puţin. 

— Și totuși despre sora dumneavoastră aș vrea să discutăm. 

— Ce vreţi să aflaţi? 

— Nu sunt prea sigur că știu răspunsul la întrebarea asta. 

Surprinsă de replica lui Julien, Audrey îi aruncă o privire care 
nu mai era deloc pierdută. Nişte ochi deodată vigilenți. O 
inteligenţă ascuţită. 

Părea să se întrebe ce știe deja Julien. 

Julien, fără să-și dea seama de ce, dădu ușor din cap. 

Da, ştiu asta. 

— Nu pot să vorbesc despre toate astea aici, zise Audrey 
uitându-se către soțul ei, care își împreună mâinile pe masă, ca 


VP - 221 


pentru a da de înţeles că discuţia depășește sfera lui de 
competenţă. Aici totul încă e curat, adăugă ea enigmatic. 

Julien crezu că înțelege la ce face ea aluzie. 

— Puteţi să mă așteptați la terasa cafenelei din colţul pieței? 
Vin într-un sfert de oră, cât să mă pregătesc. 

Julien știu atunci că ultimele incertitudini aveau să i se 
risipească. Audrey era la curent cu totul și poate că avea să 
accepte să fie deschisă cu el - și să-i răspundă la ultimele 
întrebări. 

— Foarte bine, vă aștept acolo. 

— Procedeul e un pic nepoliticos, dar... nu cred că vă simţiţi 
ofensat. 

Julien se ridică odată cu Anton Segesser, care îl însoți până la 
ușă. 

— Mi-a părut bine de cunoștință, zise acesta din urmă 
întinzându-i o mână pe care Julien o strânse cu plăcere. 

Segesser i se părea un om cumsecade. 

— Secretele soției mele, adăugă el ridicând resemnat din 
umeri, în fine, îmi închipui că în toate familiile există. 

— Sper că nu. Nu din astea. 

Era rândul lui Anton Segesser să-l scruteze pe Julien cu o 
privire pătrunzătoare. 

— Într-adevăr. Nu din astea. 

Julien zâmbi trist. 

— Fiţi pe pace, zise el privindu-l drept în ochi pe Segesser. 
Familia dumneavoastră va fi una fără secrete prea grele. Sunt 
sigur de asta. 

Segesser zâmbi și el, iar umbra trecu. 

— Pe curând, poate, zise el. 

— Poate, răspunse Julien ca un ecou, înainte de a se întoarce 
cu spatele la apartament ca să o ia spre piaţă. 

Julien se așezase numai de câteva minute pe terasa cafenelei 
când Audrey i se alătură. Purta niște balerini bej fini, pantaloni 
maro, un sacou de in cerat ușor mai deschis la culoare și un șal 
în tonuri de albastru care ascundea un maiou alb. Părul blond îi 
cădea pe umeri, ca în bucătărie cu câteva minute în urmă. 

— Îmi pare rău pentru asta, dar nu voiam să vorbesc acasă 
despre Rachel și despre familia mea. Soţul meu nu știe tot. E 
mai bine așa. Dar deja ghicește destul. 

— Nu vă reproșează că îi ascundeţi anumite lucruri? 


VP - 222 


— Nu. Ştie, înțelege. Povestea familiei mele e tristă. Și nu-mi 
place să vorbesc despre ea. 

Tăcu un moment, apoi continuă într-un mod care îl surprinse 
pe Julien: 

— lubirea, Julien, înseamnă și să accepţi că celălalt își 
păstrează grădina lui secretă. Chiar dacă în cazul meu în ea 
cresc numai urzici. 

Pe Julien nu-l deranjă că Audrey îi spunea brusc pe numele 
mic. Decise să facă la fel, ca să stabilească o legătură. 

— Imi pare sincer rău, Audrey. Că dau buzna la tine acasă și-ţi 
retrezesc amintiri dureroase. 

— Nu te scuza. În locul tău aș fi făcut la fel, fără îndoială. Toţi 
avem nevoie să știm. 

— Da. Am nevoie să știu. 

— De fapt, e destul de simplu. Rachel și cu mine cunoșteam 
ceea ce tu n-ai știut până de curând: trecutul tatălui tău. 

— De la mama ta ai informaţiile astea? 

— Bineînţeles. Julien, tatăl tău era direct responsabil de 
moartea primului ei copil. 

— David. 

— Exact. Rachel a ales pur și simplu o altă cale decât mine. A 
ales răzbunarea cu orice preţ. Eu am ales uitarea. 

— De ce? 

— Ce puteam să fac? Ce puteam să fac pentru acest frate pe 
care nu l-am cunoscut niciodată, care s-a născut cu 
cincisprezece ani înaintea mea și a murit când eu nici nu 
existam încă? Puteam să-l aduc înapoi? 

— Și Rachel? 

— Era convinsă că trebuie să se facă dreptate. Propria ei 
dreptate. 

Audrey tăcu din nou un moment. 

— Eu am studiat dreptul, pentru că n-am crezut niciodată că 
poţi să-ți faci dreptate singur. Pentru că știu un singur lucru: 
niciodată moartea unui ucigaș nu a readus la viaţă victimele. 

— Dar știai ce plănuiește Rachel. Și ai tăcut. N-ai spus nimic 
nimănui și ai devenit complice. Nu la uciderea tatălui meu. Nici 
la moartea lui Hänsch. Ci la cea a unui bătrân, la Hallstatt, care 
n-avea nimic de-a face cu toate astea. 

Audrey ridică spre Julien niște ochi plini de o tristeţe infinită. 
Suspină, apoi se adună. După conturul mai marcat al 


VP - 223 


maxilarului, Julien văzu că strânge din dinţi. 

— Nu. Nu știam. Sincer, Julien, nu știam nimic. Eu și Rachel 
aveam o relaţie ciudată. În copilărie n-am fost niciodată 
apropiate. Ea era mai mare, făcea mereu totul corect, era 
inteligentă, strălucită și singuratică. Eu eram mediocră în toate 
privinţele, nu stârneam admiraţia mamei și n-am frecventat 
niciodată aceleași persoane, aceleași cercuri ca sora mea. Asta 
nu s-a prea schimbat mai târziu, nici când întreţineam iluzia că, 
într-o zi, o să ne regăsim în sfârșit. Ceea ce sigur că nu s-a 
întâmplat. Ne vedeam când avea ea chef - deci destul de rar. 

— Rachel stătea la tine când trecea prin Elveţia. 

— Nu venea des. Și asta nu înseamnă că vorbeam... despre 
toate astea. Cum ţi-am zis, e un subiect pe care întotdeauna am 
refuzat să-l abordez. Răscolirea noroiului nu putea folosi la 
nimic, după părerea mea. Și, chiar dacă aș fi făcut-o, nu sunt 
sigură că Rachel ar fi acceptat să discute despre asta cu mine. 
Între noi era numai tăcere. Tăcere și minciună. 

— O urai? 

— Probabil că asta e impresia pe care o dau, nu? Și totuși nu 
era așa. Serios. Am admirat-o întotdeauna, ba chiar am invidiat- 
o. Aveam un imens respect pentru ea. Chiar dacă rămânea 
distantă - chiar dacă nu eram niciodată de acord în vreo 
privinţă. Ce ţi-a spus despre mine? 

Julien ezită, apoi răspunse sincer. 

— Nimic. 

— Nu mă miră. O vreme am crezut că mă disprețuiește. De 
fapt, pur şi simplu mă ignora. Îi eram complet indiferentă. 

— Așadar nu ţi-a destăinuit nimic? 

— Dacă tabloul pe care tocmai l-am schiţat în linii mari e 
suficient de clar, ai răspunsul la întrebare. 

— Și n-ai ghicit nimic? 

— Nu știam nici măcar de moartea tatălui tău, până nu m-a 
anunțat Rachel când a venit la mine în ultima săptămână din 
aprilie. 

— Și atunci? 

— Nu pot să ascund că m-am gândit imediat că ea l-a omorât. 
Nu știam cum, nici când, dar știam de ce. Și a devenit o 
certitudine absolută. Dar am tăcut, n-am întrebat-o nimic. 
Oricum nu mi-ar fi răspuns. Am fost lașă, ca de fiecare dată 
când eram faţă în față cu ea. Aveam viața mea, soţul meu, copiii 


VP - 224 


mei. Pur și simplu trecutul ăsta nu era al meu - și nu fusese 
niciodată. Numai Rachel a reușit să se convingă că trecutul ăsta 
are legătură cu ea. Eu, nu. 

— După tatăl meu au mai murit oameni. 

— Nu puteam să știu că o să atace pe urmă alţi oameni... Nici 
măcar n-aveam vreo dovadă că a făcut ceva. Cui i-aș fi putut 
mărturisi niște bănuieli vagi? Cui i-aș fi putut spune că sora mea 
a omorât cu siguranță un om pe care eu nu-l cunosc, despre 
care nu știu nimic, și asta fără probe, pe baza unui presentiment 
născut din faptul că, de mică, mi-a fost întotdeauna frică de sora 
mea mai mare? 

Audrey îi aruncă o privire disperată, iar lacrimile i se adunau 
pe marginea ochilor. 

— Mie, de exemplu. Ai fi putut să iei legătura cu mine. Știai de 
existenţa mea, nu? 

— Da. Rachel mi-a explicat vag că are de gând să scrie o 
anchetă pentru Der Speigel despre tatăl tău și rolul lui în timpul 
razboiului. Despre tatăl tău și alți foști naziști. 

Audrey scoase o batistă din poșetă și își șterse o lacrimă care 
rămăsese în echilibru la colţul ochiului. 

Julien știu că nu avea să mai plângă. Momentul de slăbiciune 
trecuse. 

— Mi-a zis că, pentru asta, vrea să ia cât mai repede legătura 
cu tine. 

— E aproape ce mi-a povestit și mie. 

— Și cum ai fi reacţionat atunci dacă te-aș fi sunat să te 
avertizez în privința surorii mele, care e probabil responsabilă 
de moartea tatălui tău? 

— Nu știu. 

— Eu știu. M-ai fi luat drept nebună. 

— Poate că nu. 

— Ba da, sunt sigură. Erai deja sub farmecul ei. 

— De unde știi? 

— Rachel mi-a spus. E unul dintre puţinele lucruri pe care a 
acceptat să mi le împărtășească... In sfârșit, să știi că era 
reciproc - în măsura în care Rachel ar fi putut să cadă sub 
farmecele cuiva, bineînţeles. 

— S-a folosit de mine. 

— Fără îndoială. Dar poate nu în întregime. Dacă știu ceva 
despre ea e că era în defensivă cu tine. Simţea, nedeslușit, că 


VP - 225 


riscă să piardă controlul - ceea ce cred că nu i se mai 
întâmplase în viaţă. lar asta a speriat-o. 

Julien preferă să părăsească aceste ape tulburi și alese alt 
unghi de atac. 

— Rachel a venit la tine înainte de sfârșitul lui aprilie? 

— Nu, din septembrie anul trecut. 

— Pe urmă a mai revenit? 

— Nu. A ajuns la noi pe 25 aprilie și a plecat pe 27, seara 
târziu - voia să facă drumul noaptea până la Berlin. Sau, cel 
puțin, asta mi-a zis. A fost ultima oară când am văzut-o. Mă rog, 
e un fel de a spune că am văzut-o. A făcut mai multe drumuri 
până la Freiburg și înapoi - ca să se întâlnească cu tine, îmi 
închipui. 

Julien făcu un calcul rapid și realiză că el și Rachel se 
întâlniseră prima oară miercuri, 26 aprilie, la capătul scărilor 
Colegiului. A doua zi ieșeau la cafea. Prin urmare, la a doua ei 
vizită, la începutul lui mai, Rachel nu locuise la sora ei. lar dacă 
venise în Elveţia mai devreme anul acela, nu o anunţase pe 
Audrey. Totul stătea în picioare. 

— Așadar n-ai mai văzut-o pe Rachel de pe 27 aprilie? 

— Nu. 

— Eşti sigură? 

— Ce motiv aş avea să te mint acum, când totul s-a terminat? 

Julien nu găsi, într-adevăr, niciun motiv să pună la îndoială 
ceea ce Îi spunea Audrey. 

Era dezamăgit. Dacă Audrey fusese pe deplin sinceră cu el - 
iar acum era sigur că așa era - înseamnă că nu știa mult mai 
mult decât el. Impărtășea convingerea lui că Rachel este în 
spatele celor trei morţi din cazul Kelsen, dar nu-i oferea nicio 
probă suplimentară tangibilă. 

Dacă nu cumva... 

— Audrey, o ultimă întrebare îmi vine în minte. N-ai părut 
surprinsă când ţi-am pomenit, acum câteva clipe, de moartea lui 
Groner și a lui Hänsch. Deci știai că au fost și alți morți. Dar cine 
te-a pus la curent, dacă nu Rachel? 

Audrey îi zâmbi trist. 

— Ești un anchetator foarte slab dacă ai nevoie de atâta timp 
ca să remarci un detaliu așa de important. Simplu, comisarul 
Hertling. Când m-a sunat să mă anunţe de moartea lui Rachel, i- 
am cerut amănunte. l-am explicat că sunt avocată penalistă 


VP - 226 


(ceea ce, fără îndoială, știa deja) și că vreau să știu pentru ce 
motive făcea sora mea motivul unei anchete la momentul morţii 
ei. A încercat să-mi facă o prezentare rapidă a investigaţiilor în 
curs. lată cum am aflat că Rachel a lăsat în urmă trei cadavre. 

— Nu te îndoiești deci de responsabilitatea ei? 

— Tu te îndoiești? se eschivă Audrey. 

Julien trebuia să admită că ar fi fost incapabil să găsească un 
scenariu care să poată exclude responsabilitatea lui Rachel în 
cele trei crime. 

— Nu. Dar o cunosc mai puţin decât tine. 

— Asta crezi tu. 

Audrey privi spre zidul catedralei, în spatele lui Julien. 

Adăugă: 

— Nu-mi cunoșteam sora. 

Julien simţi că discuţia se apropie de sfârșit. 

In privinţa aceasta se înșela. 

— Dar știu un ultim lucru care ţie îţi este încă necunoscut. 

Julien îi aruncă lui Audrey o privire iscoditoare. 

— Când o să afli, n-o să mai ai nici tu vreo îndoială. Dar 
pregătește-te. Ce am să-ţi spun nu e simplu nici de povestit, nici 
de auzit. 

Julien ascultă atent ceea ce mai voia să-i destăinuie Audrey. 
Chiar înainte ca ea să termine, înţelesese. 

Hăul negru se deschidea din nou la picioarele lui. 

lar de astă dată nu mai reușea să se agaţe de nimic. 

Se cufunda în spumele negre ale unui lac rece și tăcut. 


10. 


Mama noastră s-a născut în 1921 la Haynau - azi Chojnów, în 
Polonia. Familia Michaelis avea origini evreiești îndepărtate, dar 
o singură ramură rămăsese, din secolul al XVIII-lea, fidelă religiei 
ebraice. Din ramura asta provine mama noastră. 

(J 

Fiică a unui functionar mărunt din Ministerul de Interne, Sarah 
Michaelis a petrecut o copilărie ternă în acest oraș din Silezia. 
Din primii ani de existență Sarah păstra putine amintiri. Viata de 
provincie, cenușie în Germania Republicii de la Weimar, era 


VP - 227 


ritmată de exploziile inflației și de ultimele tresăriri ale violenței 
dezlănțuite de război, în cadrul căreia acele Freikorps formau 
trista ariergaraă - tineri bărbaţi cu visele zdrobite, care îşi 
înecau într-un val de teroare oarbă propria frică de vid. Țara 
arsese, iar ei îşi asumau sarcina de a trage câteva ultime lovituri 
cu piciorul în jăraticul cald încă, trimițând în cer jerbe de scântei 
negre. 

Dar Sarah nu și-a amintit niciodată această perioadă de după 
război. Adevăratele ei prime amintiri datau din primăvara lui 
1925, când spectrul anilor '14-'18 era deja departe, siluetă 
estompată în fundalul memoriei. 

În 1925, copacii înfloreau iar și primăvara era nouă pentru cei 
care nu cunoscuseră războiul. 

Familia Michaelis nu era bogată. Făcea parte din acea pătură 
a societății care, fără să trăiască în mizerie, vegeta în tristețea 
unei vieți de lipsuri suportabile și renunțări nu foarte dureroase, 
dar permanente. Pentru o femeie ieșită din eternul purgatoriu al 
micii burghezii, perspectivele de viitor erau simple: să accepte 
starea de fapt și să se mărite cu un mic funcționar asemănător 
în toate privințele cu tatăl ei, dar ceva mai tânăr, pentru a 
permite astfel cercului să se perpetueze. 

Tatăl lui Sarah nu era violent. Era numai indiferent. Niciunul 
dintre copii nu a avut dreptul la altceva decât un dezinteres 
rece. Dar niciunul nu a primit vreo lovitură. Când a murit în 
1933, în liniște, așa cum trăise, Benjamin Michaelis a lăsat în 
urmă un gol palpabil mai degrabă prin dificultățile financiare, 
din cauza salariului pe care familia nu-l mai primea, decât prin 
absența lui fizică reală. 

Una dintre ultimele acțiuni ale cetățeanului Michaelis fusese 
să voteze cu national-socialiștii la alegerile legislative din 
martie. 

Mama lui Sarah jucase rolul care se aștepta din partea ei, nici 
mai mult, nici mai putin. Cel a unei mame care le insufla copiilor 
cele mai importante principii religioase și morale, precum și 
bazele unei educații stricte. 

Totuși de ea se simţțise Sarah cel mai apropiată. 

În cenușiul veșnic al orașului silezian, Esther Michaelis fusese 
singura care îi arătase ceva care semăna cu afecțiunea. 

Cum pensia de văduvă pe care o primea mama ei era 
insuficientă pentru întreţinerea unei familii cu cinci copii, Sarah 


VP - 228 


a trebuit să-și caute repede o slujbă pentru a nu deveni o 
povară. Era cea mai mare, știa să bată la mașină și era dispusă 
la orice ca să plece din Haynau. Războiul secerase o generație 
întreagă, iar Germania avea nevoie de femei care să ocupe 
posturile lăsate vacante de o populatie masculină decimată. 
Sarah avea să profite de această feminizare a unei părți din 
lumea muncii - și de sprijinul un văr îndepărtat stabilit la 
Munchen, cu care familia Michaelis păstrase legătura. 

Pe 12 iunie 1939, pleca din Haynau spre marele oraș bavarez. 

o 

Hugo von Kelsen avea nevoie de o secretară. Îi vorbise despre 
asta croitorului său. Nu era nimic de mirare, fiindcă Hugo von 
Kelsen întreținea o relație deosebită cu toți cei care lucrau 
pentru el, de la servitorii din casă până la angajați, incluzându-i 
pe grădinarul și pe șoferul său - precum și, în cazul respectiv, pe 
croitor. Faptul că acesta din urmă era evreu nu avea nicio 
importanță pentru el - comportament care, pentru acele 
vremuri, era, dacă nu anormal, cel puțin neobișnuit. Hugo von 
Kelsen nu era antisemit. Pur și simplu avea grijă de oamenii 
care-i erau de folos. lar croitorul lui era excelent. 

Astfel, chiar dacă respectivul meșteșugar își pierduse o mare 
parte din clientelă, Hugo von Kelsen îi rămânea fidel. Ba chiar 
datorită lui și câtorva intervenții neoficiale - chiar dacă omul nu 
a aflat nimic despre asta - mai putea să-și practice mai mult sau 
mai putin liniștit meseria la începutul anului 1939. Von Kelsen 
făcea parte dintre acei oameni cărora nu li se poate refuza 
nimic. 

Prin această mijlocire obtinuse Sarah Michaelis postul de 
secretară particulară a unui bătrân aristocrat bavarez devenit 
industriaș, care intentiona să-și scrie memoriile - deși se îndoia 
că le va citi cineva vreodată. De altfel, nu asta conta, Hugo von 
Kelsen era un om plin de contradicții, un paradox viu. 

Când a intrat pentru prima oară în locuința familiei von 
Kelsen, Sarah a fost uluită. De fastul etalat, de confortul tihnit al 
acelor interioare imense - și de farmecul insolent al fiului 
angajatorului ei. 

Prima întâlnire dintre Sarah Michaelis și Maximilian von Kelsen 
a avut loc pe scara cea mare. Totul era prezent pentru a se lega 
clasica intrigă care a servit ca material de bază pentru acțiunea 
atâtor romane. Nimic nu lipsea și totul s-a întâmplat cum era de 


VP - 229 


așteptat. 

Maximilian tocmai îşi luase bacalaureatul și se pregătea să 
intre în armată. Era pur și simplu tânăr, sigur pe el şi frumos ca 
un Zeu. Sarah era strălucitoare, în ciudat unui obositor drum cu 
trenul care, din cauza mai multor întârzieri și nepotriviri, durase 
două zile. 

Fosta guvernantă a lui Maximilian, care continua să lucreze în 
casă ca intendentă, supraveghind totul și dirijând tot personalul 
cu bagheta, o întâmpinase pe Sarah, care fusese adusă de la 
gara centrală cu mașina. A dus-o în camera care îi era de acum 
repartizată, la etajul servitorilor. 

Pe scară, un tânăr care trebuie să fi avut vârsta ei s-a dat la o 
parte ca să le lase să treacă. Privirile li s-au încrucișat. Sarah l-a 
salutat politicos, iar el s-a multumit să facă un mic semn din 
cap, înainte de a se îndrepta spre biroul tatălui său. 

Ceva mai sus pe scară, bătrâna guvernantă s-a întors spre 
Sarah ca să-i spună: „Cel pe lângă care ai trecut este domnul 
Maximilian, fiul domnului von Kelsen”. 

Sarah a încuviințat încet din cap, ca pentru a-i arăta că 
înțelesese. 

e 

Timpul a trecut. Hugo von Kelsen era multumit de noua lui 
secretară. Eficientă, discretă, inteligentă îndeplinea toate 
conditiile necesare. Si-a felicitat croitorul, verisoara lui de 
departe era cu adevărat perfectă. 

Ceea ce bătrânul Kelsen nu a văzut a fost pasiunea devorantă 
care-l mistuia pe fiul lui. La fel, nu a văzut că secretara lui era 
îndrăgostită nebunește de Maximilian. Ce nu a știut niciodată 
este că ei se întâlneau în oraș, în zilele libere ale lui Sarah, 
uneori chiar în grădina casei sau în camera de la ultimul etaj. 

Această pasiune, violentă și irepresibilă, a durat toată vara 
anului 1939. Sarah și Maximilian știau bine că nu-i poate duce 
nicăieri. Bătrânul, oricât de largi i-ar fi fost ideile, nu ar fi 
acceptat niciodată o asemenea uniune pentru singurul său fiu. 
De mult timp ticluia planul de a-l însura cu fiica unui concurent, 
singura moștenitoare a acțiunilor majoritare ale unei mari fabrici 
de produse chimice care, alăturată imperiului Kelsen, ar fi făcut 
din Maximilian unul dintre cei mai puternici industriași ai 
Reichului. Sarah nu putea intra nicicum în calculele lui, iar 
Maximilian știa asta. 


VP - 230 


La începutul lui august, Sarah și-a anunțat iubitul că e 
însărcinată. Maximilian, pe deplin conștient de consecinţele pe 
care risca să le provoace o asemenea situaţie, s-a hotărât să 
fugă. Fără a fi cu adevărat bogat el însuși, dispunea de ceva 
fonduri plasate, moștenire de la mama lui, care i-ar fi putut 
ajuta pe amândoi să o ia de la capăt în altă parte. Singura 
problemă era că nu era încă major și nu era sigur că are acces 
la ele. Îşi spunea totuși că o procură falsă semnată Hugo von 
Kelsen ar fi de ajuns ca să-i ofere acces la aceste conturi - la 
urma urmei, banii din ele îi aparțineau. 

De asemenea, Maximilian conta pe faptul că, după o absență 
de câteva luni, ar putea să se întoarcă la München și să-și pună 
tatăl în fața faptului împlinit. 

Cei doi copii, încrezători în soliditatea planului lor, au ales 
Elveția. Pentru Maximilian era un mod de a pune o graniță între 
el și tatăl său, fără să plece totuși prea departe. Aveau să ia 
trenul până la Zurich, iar apoi să vadă. Nepăsători, nu se îndoiau 
că vor trece granita fără nicio greutate. 

Data a fost decisă. Avea să fie pe 24 august, dimineața. 

Dacă totul mergea bine, urmau să treacă granita pe la 
amiază. Nimeni nu știa, nici măcar prietenii cei mai apropiați ai 
lui Maximilian. Oricum, acesta era sigur că absența lui va fi de 
scurtă durată. A cumpărat el însuși biletele, cu o săptămână 
înainte. În mintea lui, nimic nu-i putea zădărnici tentativa. 

Totuși planul a eșuat chiar înainte de a fi pus în practică. Pe 
23 august, Maximilian s-a dus la sediul Münchener Bank, din 
Frauenplatz, și a încercat, imprudent, să retragă deodată toată 
suma deținută, după ce procura falsă îi atrăsese deja atenția 
funcţionarului. Imediat după plecarea lui Maximilian, căruia nu 
îndrăznise să-i refuze accesul la contul său, funcţionarul a avut 
grijă să-și anunte superiorul, acesta l-a contactat pe al său și 
așa mai departe, până când a sunat telefonul lui Hugo von 
Kelsen, membru în consiliul de administraţie al băncii. 

Chiar înainte ca Maximilian să treacă pragul casei familiale, 
nebun de bucurie că avea să părăsească Münchenul a doua zi în 
Zori, tatăl său aflase. Din ce motive obscure avea Maximilian 
nevoie de atâția bani? Nu putea fi vorba decât de o relație 
amoroasă, de o fată după care i se aprinseseră călcâiele. Și de o 
fugă cu stricata respectivă. 

Mai trebuia să afle cine e fata. 


VP - 231 


Când Maximilian se repezea pe scări spre etajul al patrulea și 
camera lui Sarah, Hugo ieșea din birou. Dându-și seama 
deodată că nu putea fi vorba decât de o singură persoană și 
blestemându-se în minte că nu se gândise mai devreme, și-a 
urmărit silențios fiul până pe culoarul de la ultimul etaj. Când 
Maximilian a simţit în spate prezenţa tatălui său, era prea târziu. 
Pusese deja mâna pe clanta ușii de la camera lui Sarah. 

Scena a fost atroce. Sarcina lui Sarah nu era încă vizibilă, 
firește, dar Maximilian a lansat sfidarea supremă fată de furia 
tatălui său: i-a aruncat în față că Sarah e însărcinată cu copilul 
lui Și că nimic, nici măcar el, nu-i mai poate despărți de acum. 

Reacția lui Hugo von Kelsen a fost cumplită. Pentru cei doi 
iubiți, a fost ca prima salvă de tun din temutul război inevitabil 
care avea să-i despartă. 

Pentru ei, al Doilea Război Mondial a început în acea zi de 23 
august. 

e 

Peste o săptămână și ceva, Maximilian pleca pe frontul 
francez. Hugo apelase la relatiile lui din Wehrmacht pentru ca 
ordinul de marș să-i vină cât mai repede - fiul său nici nu 
împlinise nouăsprezece ani. Cât despre Sarah, trebuia să 
rămână la post, până năștea. Apoi Hugo von Kelsen aranjase să- 
i trimită pe ea și pe copil în Ungaria, unde o aștepta o slujbă 
într-una din uzinele lui. Bineînțeles, Maximilian nu avea să afle 
niciodată. De asemenea, Hugo i-a interzis fiului său să se 
întoarcă la München timp de luni bune. Când avea să-i fie 
permis să vină, o va fi uitat pe Sarah, care va fi dispărut deja cu 
deranjantul ei copil. 

Hugo iși mai spunea că a o ține astfel sub ochii lui, la 
cheremul lui era cel mai bun mod de a se asigura că fiul lui nu o 
mai vede înainte ca ea să părăsească Germania. Avea să-și 
petreacă ultimele luni de sarcină închisă în camera ei și nimeni 
nu avea să vorbească despre asta. 

Ordinele lui Hugo von Kelsen au fost respectate. 

Prin urmare, cei doi adolescenți nu s-au mai revăzut. 

Decât o dată. 

e 

În noaptea de 2 aprilie 1940, în camera ei de la ultimul etaj, 
Sarah a născut un băiat, căruia i-a pus numele David. 

Cu siguranță că, dacă s-ar fi întâmplat ceva, Hugo i-ar fi lăsat 


VP - 232 


pe ea și pe copil să moară în cameră, dar nașterea a fost fără 
probleme. Temându-se de ce va spune lumea, nici măcar nu 
luase precauția de a chema un doctor sau o moașă. 

Peste trei zile, Sarah pleca împreună cu copilul la Budapesta. 

Pe 18 aprilie, Hugo von Kelsen murea din cauza unui atac 
cerebral fulgerător. 

Fără să-i fi spus fiului său unde se află femeia pe care o iubea 
și fiul pe care i-l născuse aceasta. 

Fără îndoială că, patru ani mai târziu, SS-Hauptsturmfuhrer-u/ 
von Kelsen nu știa că într-unul dintre vagoanele trenului se află 
fiul său când a ordonat, într-o seară de decembrie, să se țină 
închise ușile în timp ce totul ardea. 

Nu a știut nici că Sarah îl recunoscuse, ceva mai devreme în 
Ziua aceea, când el se plimba pe lângă gardul de sârmă 
ghimpată din zonă, la distanță de stația de triaj unde prizonierii 
care urmau să plece erau închiși în țarc, scofâlciti și înfometați, 
ca niște vite. Îi strigase numele, dar chemarea ei se pierduse în 
tipătul uriaș și neintrerupt care ieșea din sute de piepturi 
împrejur. 

Maximilian n-a văzut-o. 

Dar ea îl văzuse. 

e 

Sarah a fost trimisă în lagărul Auschwitz II-Birkenau abia două 
zile mai târziu. În mod normal, ar fi trebuit să fie inclusă în 
contingentul transferat cu al doilea convoi de pe 17 decembrie, 
în timp ce fiul ei se afla în primul, dar un vagon cu osii defecte 
trebuise să fie desprins în ultimul moment, ceea ce redusese 
capacitatea trenului. Sarah mai rămăsese două zile la 
Budapesta - și astfel scăpase de catastrofă. 

Despre cele treizeci și nouă de zile petrecute la Birkenau 
Sarah nu a vorbit niciodată. Era în pragul morţii când trupele 
sovietice au intrat în lagăr pe 27 ianuarie 1945. Pierduse 
aproape cincisprezece kilograme și se molipsise de tifos. Dar a 
supraviețuit. 

O forță invincibilă o tinea agățată de viață. 

Ura. 


VP - 233 


11. 


Liniştea unei dimineţi de duminică, într-o piaţă aproape 
pustie. În ramurile verzi și tinere ale copacilor, foșnetul 
imperceptibil al unui suflu de aer ce urca dinspre Rin. 

Julien nu știa de cât timp stătea acolo, nemișcat, ascultând 
liniștea. 

Audrey își terminase de mult povestea când el se hotărî în 
sfârșit să o privească în ochi. 

De data aceasta nu mai avea nimic de spus. 

Un frate. 

Am avut un frate. 

Care trăise doar ceva mai mult de patru ani. A șaptea parte 
din propria lui existență. 

Acest frate era mort, întors pe tărâmul umbrelor, pe care-l 
părăsise doar pe durata povestirii. 

David Michaelis. 

Cel în memoria căruia Rachel își împlinise cursa criminală. 

După mai bine de patruzeci de ani. 

— Nu știam cum să-ţi spun. Cred că nu există un mod potrivit 
de a povesti asemenea lucruri. Trebuie să le spui pur și simplu. 

Vântul insistă. 

Julien reveni pe lume. 

— Probabil că ai dreptate. 

Își înghiţi saliva. 

— N-aș fi putut să aflu decât de la tine, nu-i așa? 

— După moartea mamei, apoi a surorii mele, da. Eram ultima 
persoană care cunoaște adevărul. 

— De ce? De ce n-a încercat să-l găsească? Mama ta. 

— Nu știu. Și eu mi-am pus întrebarea asta de sute de ori - 
fără să găsesc vreun răspuns. L-ar fi omorât, de asta sunt 
sigură. Dar n-a căutat să-l întâlnească. N-a făcut decât să 
încerce să ne transmită ura ei, ca și cum ar fi vrut ca noi, eu și 
Rachel, să-l omorâm. 

— Dar nu asta e calea pe care aţi ales-o? 

— Nu e calea pe care am ales-o eu. Intotdeauna avem o 
alegere, iar eu o făcusem pe a mea. Rachel făcuse alta. 

Julien medită la aceste cuvinte. 

— Julien. Ești un om bun. Ghicesc asta. O simt. Nu lăsa umbra 


VP - 234 


asta să te cuprindă. Noaptea asta nu e a ta. 

— Ce știi tu? întrebă Julien cu un rânjet dureros. Putem să ne 
considerăm neatinși sub pretextul că nu știam nimic? Că nu 
eram la curent? 

— Da, când suntem cu adevărat nevinovați. Eu am hotărât că 
povestea asta nu-i a mea, că toate astea se întâmplaseră în 
afara a ceea ce consider sfera mea de competenţă. Nu uit nimic, 
dar mă împac cu gândul că oroarea asta nu ţine de mine. 

— Ușor de spus. Nu tatăl tău a... 

Julien își lăsă fraza neterminată, percepând vag că mergea 
prea departe. 

Răspunsul lui Audrey nu se lăsă mult așteptat. 

II rosti simplu, cu răceală, dar fără a blama. 

— Dar pe mama mea a devorat-o ura, fratele meu a murit, 
sora mea, tot auzind povestea asta, aproape că a înnebunit și s- 
a transformat atât de mult încât nici n-o mai recunoșteam. 

— Te rog să mă scuzi, nu voiam... 

Ce anume nu voia? 

— Pur și simplu priveam lucrurile din punctul meu de vedere. 
Asta am făcut toată viaţa. 

— Toţi facem asta. Crede-mă, când am aflat de existenţa ta, 
n-am încercat nicio clipă să aflu ce o să simţi în ziua când o să 
afli adevărul. 

— Cum reușești să te detașezi de toate astea? 

— Am norocul să am o familie pe care o iubesc și pentru care 
sunt gata să lupt. Asta mă ajută să rezist. Fără soțul și copiii 
mei, poate că într-o zi, din furie, disperare sau plictiseală, aș fi 
ales același drum ca sora mea. 

Tăcu un moment. 

— Totul e să știi pentru ce ești dispus să lupţi, Julien. Căruli 
lucru ești gata să-ți consacri existența. Ce te poate ţine în 
picioare. Fără asta, o să cazi și tu în prăpastia care ni se 
deschide la picioare amândurora. 

Îi zâmbi. Avea un zâmbet minunat. 

Zâmbetul unei femei care luptase și care învinsese. 

— Fericirea se cucerește, Julien. 

Audrey se ridică. 

— Poţi oricând, dacă ești destul de puternic pentru asta, să 
lași în urmă întunericul lumii. 

Işi luă poșeta și, cu o mișcare simplă și elegantă, o puse pe 


VP - 235 


umăr. 

— Nu cred că o să ne mai vedem. 

— Nici eu, aprobă Julien. 

— Succes, Julien. Ai dreptul la el, ca toată lumea. 

— Nu sunt sigur. 

— Spune-ţi doar că eu știu mai mult decât tine pe subiectul 
ăsta, îi spuse ea zâmbind din nou. 

Cu pași liniștiți, se îndreptă spre apartamentul, soțul și copiii 
ei. 

Spre lucrurile pentru care se luptase. 

Julien o văzu dispărând pe sub portic. 

Mai rămâneau întrebări fără răspuns. Dar, fără îndoială, 
aceste răspunsuri nu avea să le găsească niciodată. Nu avea să 
afle niciodată ce motivase alegerile tatălui său. 

In plus, știa că oricum este imposibil pentru om să-și 
cunoască seamănul cu adevărat. Chiar dacă este vorba de cel 
mai bun prieten sau de femeia adorată. Sau de tatăl până atunci 
admirat, respectat și iubit. 

Oroarea absolută nu ţinea de domeniul comprehensibilului. 

Julien își spuse că este timpul să se întoarcă spre propria lui 
existență. 

lar dacă nu găsea decât vid însemna că totul trebuia, în 
sfârșit, construit. 

În fața lui, Rinul se întindea în soare ca o panglică de cristal. 

Incepea vara. 


VP - 236 


PARTEA A PATRA 


Dans pe marginea hăului 


LUNI, 15 MAI 1989 - DUMINICĂ, 27 OCTOMBRIE 1991 


1. 


În dimineata de luni, 15 mai, la ora opt și cinci minute, Julien 
băgă într-un plic A4 un curriculum vitae, copii după diferite 
diplome, de doctorat și de abilitare, câteva atestări și scrisori de 
recomandare, o listă cu publicațiile sale deja destul de 
numeroase, câteva dintre ultimele articole care îi apăruseră în 
diverse reviste, precum și o scrisoare manuscrisă de motivație. 
Işi spuse că un mesaj al rectorului Universităţii din Freiburg ar fi 
de asemenea util, dar că îl va trimite separat de la secretariatul 
catedrei - sau direct de la cel al rectorului, dacă acesta va 
merge până acolo cu amabilitatea. Le adresă pe toate către 
Ludwig-Maximilians-Universităât din Munchen. 

Apoi merse cu pași iuți la poșta centrală, depuse plicul și își 
permise luxul unei expedieri recomandate. Dosarul lui plecase. 
Dacă avea să se dovedească destul de solid pentru a-i interesa 
pe recrutorii de la LMU, nu mai rămânea decât să aștepte 
convocarea la un eventual interviu. 

Odată făcut acest lucru, ezită dacă să se întoarcă acasă ori să 
treacă pe la birou. In cele din urmă, optă pentru a doua 
variantă. 

Își petrecu o bună parte a dimineţii transcriind notele care îi 
serveau drept bază pentru curs. Avea destulă materie ca să 
acopere semestrul. Prea multă, fără îndoială, ca în fiecare an. 
Apoi termină ultima lectură a unei lucrări de seminar care, spre 
deosebire de ultimele două teze, pe care se silise să le citească, 
era cu adevărat bună. Așadar nu toţi studenţii inteligenţi se 
duseseră la drept sau la comerț, atrași de sirenele capitalismului 
neînfrânat al acestui sfârșit de deceniu. Inlănţuirea acestor 


VP - 237 


reflecții îl miră și pe el - nu se cunoscuse niciodată ca un critic al 
liberalismului. 

Julien puse jos dosarul. Se bucura să-l audă pe student 
susținându-și teza, care, fără să fie chiar îndrăzneață, avea ceva 
insolent - doza de originalitate specifică oricărui istoric capabil 
să pună, la un moment dat, întrebarea potrivită. 

Ridică ochii spre fereastra deschisă. 

Venise vara. Aerul cald intra în birou ca o adiere dinspre sud 
și simțea cum soarele îi arde antebraţul. 

Și totuși se simţea gol. Mai gol decât fusese vreodată. 

lar acum durerile de cap îl chinuiau aproape neîncetat. 

Hotărâse să îngroape într-unul dintre cele mai întunecate 
unghere ale memoriei ceea ce îi spusese Audrey. Nimeni nu 
avea nevoie să știe ce îi destăinuise ea - să spună cuiva ar fi 
însemnat să trădeze secretul unei femei curajoase, care se lupta 
pentru a fi fericită. Să sabordeze existenţa pe care și-o 
construise ea și să-i refuze dreptul la fericire. Cel puţin așa 
vedea el lucrurile. 

Totuși acest secret era de acum și al lui. Era implicat la fel ca 
Audrey. Ba chiar mai mult. 

Acum era secretul lui. Și trebuia să înveţe să trăiască cu el. 
Capitolul morţii tatălui său era închis. Definitiv. Acum trebuia să- 
și adune energia pentru a-l scrie pe următorul. 

Nu știa însă de unde avea să-și ia forţele necesare pentru a 
reuși asta. 

XXX 

Când Julien merse la medicul său curant ca să-l scape de 
migrenele recurente, acesta îi detectă în cel mai bun caz un 
disconfort profund, iar în cel mai rău, semnele unui început de 
depresie. Deși pacientul se închidea ca o scoică îndată ce-i 
punea vreo întrebare despre posibilele elemente declanșatoare, 
reieși destul de clar că primele simptome păreau să coincidă cu 
moartea tatălui său. 

Generalistul își dădu seama că acest caz depășește evident 
competențele sale și, în ciuda unui oarecare sentiment de 
neîncredere în această ramură a medicinei - despre care, 
personal, considera că ţine mai mult de șamanism decât de 
știința exactă -, îl trimise pe Julien la un coleg psihiatru despre 
care auzise numai de bine. 

Specialistul confirmă diagnosticul pus de medicul lui Julien și 


VP - 238 


începu un tratament de fond care combina antidepresivele și 
psihoterapia - și oprirea imediată a muncii. 

După trei săptămâni de tratament, psihiatrul trebui totuși să 
cedeze în fața evidenţei. Julien nu avea să abordeze niciodată 
anumite subiecte. Din păcate, era aproape sigur că tocmai în ele 
trebuie căutată cheia. Se împăcă așadar cu ideea că această 
cheie avea să-i scape întotdeauna. Singurul mod de a descoperi 
adevărul ar fi fost, fără îndoială, să-l pună pe pacient sub 
hipnoză, ceea ce în acest caz, după părerea lui, nu era 
nicidecum o metodă pertinentă, dat fiind că blocajul nu avea 
nimic inconștient - dimpotrivă, era un act strict voluntar. Contra 
unei asemenea voințe, orice arsenal se dovedea neputincios. 

Când află întâmplător că Julien continuă să meargă la 
Universitate, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, și că nu își 
redusese deloc ritmul de lucru, psihiatrul rămase perplex. Nu îi 
era necunoscut faptul că munca este adesea un colac de salvare 
de care oamenii se agaţă atunci când le lipsește orice alt mijloc 
de supraviețuire. În cazul lui Julien, credea totuși că ar fi fost 
mai util pentru pacient să lase totul la o parte ca să stea în 
sfârșit singur în faţa lui însuși. De vreme ce refuza orice ajutor 
extern, trebuia să-și rezolve singur problemele. Dar, în mod clar, 
nu adopta această cale, preferând confruntării directe o fugă 
înainte care nu putea, în definitiv, să-l ducă nicăieri. 

Exista o groază în privirea lui Julien Kelsen - o groază pe care 
nimeni nu părea capabil să o exorcizeze. 

Resemnându-se să-și constate eșecul, practicianul rări încetul 
cu încetul întâlnirile cu pacientul său, mărginindu-se să-i 
supravegheze consumul de antidepresive. Se consolă spunându- 
și că, până la urmă, este mai bine ca Kelsen să se înece în 
muncă decât în alcool sau alt drog. Meseria lui îl învățase cel 
puţin un lucru, și anume, să accepte înfrângerile - și nu putea să 
considere cazul Kelsen altcumva decât o înfrângere. 

x x * 

Într-o dimineață de iunie, Julien se privi în oglindă. Slăbise. 
Cearcăne mari și verzui i se întindeau sub ochii ușor injectați. Nu 
era mirat. De mai bine de o lună dormea numai vreo două ore 
pe noapte. 

Un vis recurent venea să-i bântuie somnul agitat. 

Mergea încet de-a lungul unui coridor întunecos. Nu simţea 
nicio durere, dar o formă de apatie stranie, de amorţeală 


VP - 239 


completă a corpului îl împiedica să înainteze altfel decât 
târându-se pe genunchi. Ştia totuși că, în spatele lui, culoarul 
arde. Auzea tipetele răgușite ale celor care, ca și el, încercau să 
scape de flăcări, dar care fuseseră prinși de acestea. Un miros 
de funingine, de sudoare și de carne arsă umplea aerul în care 
nu era totuși nici urmă de fum. Mirosul era neplăcut - chiar 
insuportabil -, dar se putea respira larg. 

Ceea ce nu făcea decât să accentueze disconfortul. 

La capătul culoarului, o ușă era întredeschisă, lăsând să se 
filtreze o rază palidă de lumină roșie. Întinzând mâinile spre 
acea ușă, Julien simţea pe degete răcoarea unei cascade de apă 
invizibilă, dar căreia îi percepea în depărtare vuietul. Feţele din 
portretele atârnate pe o parte și pe alta a culoarului se agitau în 
grimase înfricoșate și patetice, în timp ce focul lingea tablourile, 
unul după altul, ca până la urmă să le înghită cu totul. 

Podeaua coridorului era fierbinte, iar Julien simţea că pe 
genunchi i se formează bășici, în timp ce niște păsări bizare, 
sosite de nu se știe unde, se năpusteau asupra trupurilor 
carbonizate, împrejurul lui, și își începeau ospăţul. Cât dura să 
ridice ochii spre zborul lor negru, culoarul dispărea, lăsând loc 
unui câmp scăldat într-o lumină palidă și albăstrie, iar ușa - de 
care trecea de fiecare dată - se închidea cu o pocnitură seacă. 

Pământul acestui câmp era umed și mâinile lui se afundau în 
noroi. Când cobora ochii, vedea mici valuri sumbre care se 
spărgeau de antebraţele lui. 

Inevitabil, silueta neagră a unui animal uriaș venea atunci 
drept spre el, plutind pe valuri ca o lebădă neagră. 

Animalul avea cap de femeie. 

În mijlocul urletelor unei cete de copii care alergau în toate 
direcțiile prin apa mică, între falezele care ieșeau încet din sol, 
Julien vedea cum animalul se apropie. 

Un sfinx uimitor, înecat în umbră. 

În momentul când colții se pregăteau să se închidă pe burta 
lui, se trezea, cu corpul acoperit de o transpiraţie caldă care se 
lipea de cearșaf. 

De fiecare dată când abandona lupta și când, învins de 
oboseală, cădea în vidul negru, acest vis revenea. 

Cu o regularitate îngrijorătoare, parcursul se repeta la 
nesfârșit, imuabil și cumplit. De la o noapte la alta, nici cel mai 
mărunt detaliu nu se schimba. 


VP - 240 


Totul se repeta, aproape la secundă. 

Astfel că nu mai dormea decât un timp minim, fugind de 
somn cât de mult reușea. Era greu, dar nici nu se plângea. 

Acest ritm îi permisese să termine în sfârșit o carte la care 
lucra de mult. In ea analiza gândirea lui Pierre-Joseph Proudhon 
în materie de federalism. Ştia că va stârni un oarecare efect în 
cercurile academice, dat fiind că nimeni nu se ostenise până 
acum să studieze acest aspect din gândirea celui pe care 
publicul larg încă îl numea „omul-teroare”, atacatorul 
proprietăţii private - și care se dovedea, în multe privințe, mai 
liberal decât voiseră unii să spună până acum. 

Oricât de interesantă ar fi fost această muncă, nu putea totuși 
să mai eschiveze mult timp adevărul pe care oglinda se străduia 
să i-l arunce în faţă în fiecare dimineaţă. Dacă nu făcea nimic, 
oasele pomeţilor aveau să-i crape curând obrajii, studenţii ar fi 
ezitat să mai vină la cursurile lui și el ar fi riscat să se 
prăbușească într-o zi în mijlocul amfiteatrului, străfulgerat de un 
atac, o cădere de presiune sau vreo criză cu nume 
impronunţabil pe care cineva i l-ar fi scris cu plăcere pe epitaf. 

Și visul îi revenea mereu. 

Încercă să-i zâmbească propriei sale reflexii, dar nu-i ieși 
decât un rictus care ar fi speriat copiii mai mult decât orice 
monstru al Fraţilor Grimm. 

În acea dimineaţă se hotărî Julien să-și ia din nou viaţa în 
mâini. 

incepu aruncând antidepresivele în toaletă și trăgând apa 
peste o perioadă din viaţa lui pe care se hotăra în sfârșit să o 
închidă. 

Suntem liberi să decretăm că am suferit destul. 

Decizia este numai a noastră. 

_ Apoi sună la psihiatru pentru a anula următoarele programări. 
Ingrijorată, secretara îi făcu legătura cu medicul. Julien îl anunţă 
că întrerupe tratamentul și că va urma, în sfârșit, singura 
terapie care avea vreo șansă să se dovedească eficientă - a lui. 
Practicianul păru să ezite, apoi, ca un om inteligent ce era, se 
gândi că o asemenea decizie este, fără îndoială, cea mai bun 
dovadă că pacientul lui e pe calea cea bună. 

li ură succes lui Julien, spunându-și că, oricum, dintre pacienții 
săi, cei care evoluaseră cel mai bine fuseseră cei care 
hotărâseră, într-o bună zi, să-și ia viaţa în mâini. Singuri. Ceilalţi 


VP - 241 


se condamnau, conștient sau nu, să consume antidepresive 
până la sfârșitul zilelor - și să-și distrugă viaţa și, în același timp, 
pe a eventualilor oameni din jurul lor. 

Asta era tot ce-l învăţaseră douăzeci de ani de practică. 

Julien îi mulțumi doctorului pentru ajutor și închise. 

Visul avea să dispară. 

Pentru că așa decisese el. 

Începea prima zi din noua lui viaţă. 

lar visul se estompă puţin câte puţin. 

Revenea numai o dată la două nopţi, apoi la trei. 

Apoi deloc. 

xxx 

Marţi, 27 iunie, Julien bea o cafea cu Maxime pe terasa 
cantinei universitare. Undeva în adâncul aerului cald, clopotele 
catedralei bătură ora zece. De la începutul lunii, Julien și Maxime 
se întâlniseră constant și, în mai multe episoade, Julien îi 
povestise ce aflase. Nu păstrase pentru sine decât conversaţia 
purtată cu Audrey la Basel. Cu câteva zile înainte, Julien îi 
spusese lui Maxime despre vizita la SIC de la Arolsen. Maxime 
ascultase tăcut și ridicase din umeri într-un gest de neputinţă. 

— Nu știu ce-aș putea face ca să te ajut. 

— Nimic, fără îndoială. 

— Pot să-ţi spun că arăţi ca naiba. 

— Știu. 

— Pur și simplu nu pot să te ajut, pentru că nu sunt în locul 
tău. 

— Știu. 

Tăcură. 

— Ai fost la doctor? 

— Da. 

— ȘI...? 

— Acum șase zile l-am trimis la plimbare, cu tot cu 
medicamentele lui. 

— Și te simţi mai bine? 

— Poate. Oricum, nu cred că pastilele lui m-ar fi ajutat. Pur și 
simplu am hotărât să mă descurc singur. 

O nouă tăcere. 

— E adevărat că pleci? 

— Sigur. leri-dimineaţă am primit răspunsul de la Munchen. 

— Bravo. 


VP - 242 


Maxime rămase tăcut mult timp. Julien nu prea știa ce să-i 
spună. Nu știa nici măcar de ce nu-i vorbise niciodată deschis 
despre planul lui de a pleca de la Freiburg, de ce așteptase ca 
Maxime să afle din alte surse. 

Se simţea murdar și laș. 

— Nu știu de ce n-am avut curaj să-ţi spun. 

— Nu te obliga nimic. Nu, nu erai obligat. 

— Ba da, ar fi trebuit. Și n-am făcut-o. 

— Ai nevoie să pleci? 

— Am nevoie să mă întorc. 

Maxime dădu din cap. 

— Îmi închipui că ai luat decizia bună. Unora o să ne pară rău 
după tine. Dar o să supravieţuim. 

— N-o să mă regretați mult timp. 

Maxime îi aruncă o privire lungă. În ea, Julien citi dezamăgire 
și resemnare. 

Și neînțelegere. 

— Se poate. 

Maxime goli paharul de cafea. 

— Scuză-mă, am o întâlnire. 

Se ridică și o luă spre clădirile bej care se bronzau la soare. 

Julien, fără o vorbă, se uită la el cum pleacă. 

xxx 

Trei zile mai târziu, Julien lua trenul spre Bavaria, dimineața 
devreme. Mașina îl lăsase baltă și mecanicul, din cauză că nu 
avea piese în stoc, îi spusese cu un zâmbet forţat că ar trebui să 
aștepte o săptămână. Așa că Julien optase pentru tren. 

Avea de gând să-și petreacă la Munchen weekendul și primele 
două zile din săptămâna următoare. Marţi avea programare la 
LMU pentru interviu. Cu această ocazie, voia să vadă și câteva 
apartamente. De asemenea, avea întâlnire cu diferite cunoștințe 
și cu câțiva prieteni vechi. Trebuia să reînnoade legăturile, să-și 
reactiveze încet reţelele. 

După șase ani de absenţă. 

Îndeosebi o întâlnire căpăta o importanţă specială pentru el. 

Pentru prima oară după revederea de la Regensburg, cu 
ocazia înmormântării tatălui său, îi scrisese Verei. Fără iluzii. O 
scrisoare sobră. De modă veche. 

Împotriva oricărei așteptări, ea îi răspunsese. 

Accepta să se întâlnească. Ba chiar spunea că se bucură. Dar 


VP - 243 


era, fără îndoială, o formulă de politeţe. 

Aveau întâlnire chiar în ziua aceea, după-amiază. 

Pentru prima dată de mult timp, Julien zâmbi. 

Mă întorc acasă. 

e 

Călătoria fu la fel de lungă ca întotdeauna. Berna, Zürich, 
Saint-Gall, Lindau. Traseul obişnuit. 

Peisaje verzi și însorite se perindau pe sub ochii lui Julien, care 
înregistra distrat detalii fără importanță: o lumină matinală 
deosebită deasupra apelor lacului Schiffenen, linia delicată a 
prealpilor în zona înaltă Singine, estompată de o ceață ușoară, 
consolele unei case patriciene din Berna, întinderea vălurită a 
câmpurilor din Mitelland sau forma stranie a unei stânci de pe 
malul lacului Konstanz. 

La Lindau, trenul schimba locomotiva. Julien profită de pauza 
de douăzeci de minute ca să iasă la o ţigară pe peron. In 
depărtare, o clopotniţă prefiră cele douăsprezece bătăi ale 
amiezii. Soarele era cald, dar o briză ușoară îi mângâia corpul 
prin cămașa de in gri-argintie. Printre pavelele peronului 
creșteau, încăpățânate, niște floricele galbene. 

Julien urcă înapoi în tren și se duse să-și cumpere o sticlă de 
apă minerală de la vagonul-restaurant. Nu mâncase nimic de 
ieri, dar nu-i era foame. Acest periplu solitar spre orașul 
copilăriei și al tinereţii sale - spre orașul său - îl umplea de o 
bucurie ciudată, ameţitoare ca un vin ușor care totuși ţi se urcă 
la cap. 

Drumul continuă fără întârzieri și, puţin după ora 
cincisprezece, punea piciorul pe peronul gării centrale din 
Munchen. 

Chemă un taxi și ceru să fie dus la Bayerischer Hof, unde 
descinsese și la ultimele sale vizite. 

| se părea că trecuse o veșnicie din acea noapte de aprilie 
când sosise în capitala bavareză pentru a recunoaște cadavrul 
tatălui său, cu mai bine de două luni în urmă. Atunci încă nu 
știa. Acum știa totul. 

Totuși nu era sigur pe de-a-ntregul că înțelesese ceva. 

Un singur lucru îi apărea încet, ca printr-o ceață albă care se 
destrăma puţin câte puţin sub căldura razelor unui soare timid. 

Povestea aceasta era închisă și nu era alui. 

Fusese doar spectator la ea, pentru un timp. Un spectator 


VP - 244 


care privea o piesă pe care nu o înțelegea, ca și cum nu ar fi 
văzut-o de la început. Un spectator care reușise încet să astupe 
găurile, să reconstituie de bine, de rău acţiunea primelor acte și 
să identifice miezul intrigii și care se forțase să rămână în sală 
până la lăsarea cortinei, în speranţa că va putea discuta cu 
actorii la sfârșitul reprezentaţiei. 

Dar actorii dispăruseră brusc, fără să-i răspundă la întrebări. 

Spectatorul rămăsese singur în sala goală, cu fricile și 
întrebările lui, cu neînţelegerea și dezgustul lui. 

La un moment dat, trebuise totuși să părăsească scaunul și 
traveele tăcute pentru a reveni pe stradă, la lumină. Această 
lumină îl orbise o vreme, dar se reobișnuia lent cu ea. 

Când ieși iar pe ușa hotelului, după ce-și lăsase bagajele, 
Julien își spuse că începe să suporte din nou lumina zilei. 

Umbra acoperea încet TheatinerstraBe când Julien ajunse în 
Odeonsplatz, care era încă scăldată în lumina caldă a sfârșitului 
de după-amiază. 

Aruncă un ochi la ceas și constată că ajunsese cu câteva 
minute mai devreme. Se opri ca să cuprindă piaţa cu privirea. 
Deschizătura formată de Ludwigstraße părea nesfârșită în fața 
lui. In depărtare se distingeau două clădiri, Staatsbibliothek și 
Ludwigskirche. Turnurile bisericii Sfântul Ludovic erau aproape 
față în faţă cu Ludwig-Maximilians-Universităt, pe care Julien nu 
o putea desluși cu adevărat, ci mai degrabă o ghicea, ceva mai 
departe. 

La urma urmei, nu făcea decât să se întoarcă. 

e 

Julien se îndreptă cu pași liniștiți spre terasa care ocupa, 
odată cu revenirea zilelor frumoase, aproape toată treimea 
dreaptă a pieței, cum vii dinspre Marienplatz, între gura de 
metrou și loggia Feldherrnhalle. Aproape toate mesele, în număr 
de câteva zeci, erau ocupate, dar Julien observă întâmplător un 
cuplu care se ridica de la una dintre cele apropiate de 
Feldherrnhalle, la care se grăbi să se așeze. Stătea cu faţa spre 
piaţă și își lăsa privirea să se plimbe pe Theatinerkirche, cu 
faţada ei galbenă. 

Ea ajunse după mai puţin de un minut. O văzu ieșind de pe 
scara metroului și traversând piața în direcţia lui. Se ridică să-i 
facă semn, dar ea îl zărise deja. Rămase în picioare, cu un foarte 
ușor zâmbet pe buze, aproape indiscernabil pentru cine nu-l 


VP - 245 


cunoștea. 

— Ai călătorit bine? întrebă ea sărutându-l. 

— Da, am luat trenul. Care măcar are meritul că nu-i obositor. 

— Ce mai faci? întrebă apoi Vera, după o scurtă ezitare. 

— Bine. Poate nu chiar bine, încă, dar deja mai bine decât cu 
ceva timp în urmă. 

Se așezară față în faţă. Vera se uita le el pe jumătate 
interogativă, pe jumătate îngrijorată. Julien îi explicase în 
scrisoare unele lucruri pe care crezuse că este de datoria lui să 
nu i le ascundă. Nu fusese sigur că ar fi fost în stare să-i 
povestească toate acestea, deci preferase să i le scrie. Se 
mulţumise să descrie rece ceea ce trăise și ceea ce aflase, 
dându-și seama că nu face decât să-și transcrie impresiile. Ceea 
ce îi făcuse bine. 

Fiecare ocazie cu care povestea acele evenimente îi permitea 
să se elibereze ceva mai mult de ele. 

Nu avea să fie complet liber, știa asta de acum. Dar putea 
face legătura mai fină - mai suportabilă. 

Julien continuă: 

— A trebuit să mă forțez să întorc pagina. A durat ceva mai 
mult decât prevăzusem, dar acum... cred că e bine. 

— Nu prea știu ce să-ți spun. 

— Atunci nu spune nimic. Nici eu nu știu... 

— Scuză-mă. E o prostie să abordez așa subiectul. Sigur tu 
preferi să nu vorbești despre asta. 

— Nu demult, ţi-aș fi răspuns că... în fine, așa ar fi fost. Azi 
încep să mă detașez. 

Julien își lăsă din nou privirea să rătăcească pe fațada 
bisericii. 

Deodată vorbi iar, ca pentru sine: 

— Cel mai greu e, poate, să-ți dai seama că nu știi nimic 
despre oamenii din preajma ta - iar cu cât îți sunt mai apropiaţi, 
cu atât îi cunoști mai puţin. Nu mă gândesc la el în special, ci în 
general la persoanele la care ţinem. Credeam că știu deja asta, 
dar abia odată cu povestea asta am înţeles într-adevăr. 

— Te gândești des la el? La tatăl tău? 

— Prea des, fără îndoială. 

Tăcere. 

— Pur și simplu, la întrebarea cine era tatăl meu trebuie să 
mă deprind să răspund că nu știu. 


VP - 246 


O nouă tăcere. 

— Constatarea asta am făcut-o cu privire la tine când ne-am 
despărţit, spuse surprinzător Vera. 

— Și aveai dreptate. Drept să spun, pe vremea aia nu-s sigur 
că știam eu însumi cine sunt. 

— Și de atunci ai progresat? 

— Sper. Dar mă îndoiesc. 

Julien privi pentru prima oară cu adevărat chipul Verei. Abia 
acum observa că ea se schimbase profund. Nu la nivelul 
trăsăturilor, care doar se accentuaseră puţin cu anii. 
Imbătrânise un pic, ca și el, fără îndoială, deși el nu-și dădea 
seama. Poate că pomeţii îi erau mai marcați, iar fața i se 
subțiase puțin. Insă în privire apăruse o schimbare. 

O privire întrucâtva mai bătrână, ale cărei asperităţi fuseseră 
parcă șterse, atenuate de trecerea anilor, fără să-și piardă însă 
acuitatea - iată ce modifica profund o fizionomie. Lăsase o 
studentă, în anumite privințe încă adolescentă. Regăsea o 
femeie. Frumoasă și sigură pe ea. 

O femeie care pentru el devenise o perfectă necunoscută. 

O necunoscută care, dacă ar fi întâlnit-o întâmplător în viaţă, 
i-ar fi atras atenţia. O necunoscută de care, pentru o nimica 
toată, s-ar fi îndrăgostit. 

Dar povestea fusese deja scrisă. 

Și nu joci de două ori în aceeași piesă. 

— La ce te gândești? 

— Mă întrebam dacă chiar te-ai schimbat de... de la 
despărțirea noastră, răspunse el sincer. 

— Și? 

— Mi se pare că da. Am impresia că mă trezesc în faţa unei 
persoane necunoscute - și pe care aș vrea s-o cunosc. 

Franchețea lui îl uimi și pe el. 

— Am îmbătrânit așa de urât? întrebă ea cu un zâmbet 
amuzat. 

— Nu asta voiam să spun. Vorbeam de schimbări mai... 
interioare, să spunem. Eşti mai frumoasă decât atunci când ne- 
am despărțit, și știi asta, fără îndoială. 

— Un asemenea compliment, venit din partea ta... 
Mulţumesc. 

— Nu-i un compliment. Constat, atâta tot. Și o știi și tu. 

— Poate. Sigur m-am schimbat. Așa-i viața. 


VP - 247 


— Lucrezi în Munchen? 

— Da. După ce ne-am despărțit, mi-am terminat studiile și am 
plecat la Berlin. Am lucrat mai bine de doi ani în departamentul 
juridic de la Der Spiegel. Pe urmă m-am întors la Munchen, 
acum ceva mai mult de trei ani. Mi-am luat brevetul, apoi am 
găsit un post într-un birou, un cabinet de afaceri, ceea ce era 
scopul meu iniţial. Dar voiam să fac altceva între timp, nu voiam 
să încep imediat. De unde mica mea paranteză berlineză. 

— Acum ești asociată la un cabinet? 

— Aproape. Un avocat bătrân care căuta să se retragă în 
liniște. Ne-a angajat pe mine și pe încă un jurist tânăr, mai mult 
sau mai puţin ca să preluăm la un moment dat clientela. El 
lucrează din ce în ce mai puţin și ne lasă încetul cu încetul 
cârma. 

— Îți place? 

— Asta voiam. Am avut noroc. Am învăţat enorm de la el. lar 
colegul meu e simpatic, inteligent, eficient... E bun, pur și 
simplu. Simt că putem avea încredere unul în altul dacă trebuie 
să lucrăm împreună în continuare. 

Julien se întrebă imediat dacă are pe cineva în viaţa ei. Un tip 
ca acest avocat tânăr și atât de promiţător. Care se mișca într-o 
lume aflată la zece de mii de leghe de a lui. Sau dacă este tot cu 
cehul de acum câţiva ani - care, și el, era probabil opusul lui. 

— De fapt, continuă Vera de parcă ar fi urmărit șirul 
gândurilor lui Julien, suntem împreună de un an și ceva. 

Primea deci răspuns la întrebarea lui. Exit cehul. 

— Mă bucur să aflu că toate îţi merg bine. 

| se părea că fraza sună fals. Speră că ea nu sesizase. 

— Dar tu? întrebă ea. 

— Eu? E cam complicat. 

Se corectă. 

— Sau nu, e destul de simplu. N-are rost să mă mint singur. 
Acum n-am pe nimeni în viaţa mea. Câteva aventuri în stânga 
și-n dreapta, dar nimic care să corespundă cu ceea ce un tip de 
vârsta mea ar putea considera o chestie serioasă. Așa că 
probabil că nu m-am schimbat prea mult. 

— Incerci să spui că încă nu te-ai maturizat? rezumă Vera cu 
perspicacitatea care, așa cum își aminti el brusc, îi era specifică. 

— Cam așa ceva. 

— O să vină și asta. Sau nu. Oricum... 


VP - 248 


— Oricum ce? 

— Oricum, maturitatea nu e neapărat amuzantă. 

Îi zâmbi. Julien nu înţelegea ce vrea să spună. Mai ales cu o 
viaţă care părea atât de aproape de ceea ce majoritatea 
oamenilor consideră modelul de atins. 

— Nici să rămâi prea mult adolescent, dacă asta sugerezi. 

— Nu sugerez nimic. Decât, poate, că tu ești fericit și că toate 
aveau deci un sens - chiar dacă noi nu-l știam. 

— Care toate? 

— Știi foarte bine la ce mă refer. 

— Da, îmi închipui. Dar nu sunt nefericit, dacă asta presupui. 
Doar că împlinesc treizeci de ani și îmi spun că perioada pe care 
toată lumea o consideră tinereţe e pe cale să se termine pentru 
mine. Dar încerc să nu-mi pun prea multe întrebări. 

— Întrebările pe care le ocolim oricum se pun într-o zi. 

— Știu. Atunci să spunem că există un risc să trec pe lângă 
viaţă. Și că, dacă vreau să-mi corectez tirul, e ultimul moment. 

— Și vrei să-ţi corectez tirul, ca să reiau expresia ta? 

— Poate. 

Nu, nu poate. Luase o decizie care, orice ar fi făcut pe urmă, 
avea să dea o turnură nouă vieţii lui. Orice ar fi încercat de 
acum, existenţa lui lua o nouă direcţie - fie ea bună sau rea. 

— Mă întorc la Munchen. 

— Serios? 

Vera nu-și ascundea surpriza. ` 

— Da. Mă rog, dacă totul merge bine. La toamnă. Incep, 
bineînţeles, la LMU. Poate că închid bucla... 

— Acum şase ani eram sigură că n-o să pleci niciodată din 
München. Apoi ai plecat. Cu anii, mi-am zis că n-o să te mai 
întorci. Și acum îmi dau seama că m-am înșelat. 

— Toţi ne înșelăm. Important e să n-o facem prea des. 

Julien o privi pe Vera în ochi, apoi se hotărî să-i pună 
întrebarea care-i ardea pe buze de când o revăzuse la 
Regensburg, ivită ca de nicăieri ca să reocupe locul care, chiar 
dacă el nu-și dăduse cu adevărat seama, rămăsese gol în viața 
lui. 

— Mai ești supărată pe mine? 

Vera păru să se gândească la întrebare, ca și cum aceasta ar 
fi cerut un răspuns nuanţat. 

— Nu. Acum nu mai sunt. Ce ţi-am spus acum aproape două 


VP - 249 


luni la Regensburg e valabil în continuare. Pur și simplu mă 
bucur să te revăd. 

— Nu ţi-am mai spus niciodată și, fără îndoială, acum a 
devenit complet inutil. Dar îmi pare sincer rău pentru felul în 
care... ne-am despărțit. Pentru ce-am făcut. Te-am trădat și te- 
am rănit. Ţi-am... ţi-am făcut rău. Și, cu ani de întârziere, îţi cer 
iertare. 

Vera nu păru deosebit de uimită să-l audă pe Julien făcându-și 
ciudatul și tardivul act de căinţă. 

Îl fixă la rândul ei, înfigându-și privire într-a lui. 

— Am fost supărată pe tine, bineînţeles, și te-am urât, n-o să- 
ți ascund asta. Dar azi am depășit momentul. Au fost, fără 
îndoială, și motive - vreau să spun greșeli pe care le făceam eu. 
Asta nu justifică purtarea ta, dar îmi permite, de la distanţă, s-o 
înțeleg ceva mai bine. Ce aș vrea, acum, când toate astea sunt 
așa departe, e să putem încerca să trecem peste. Nu spun că ne 
putem preface că nu s-a întâmplat nimic, nu cred că e posibil. 
Dar să ne revedem pur și simplu. Ca doi prieteni care mai au, 
poate, ceva să-și spună. Poate că prezint lucrurile un pic naiv, 
dar așa simt. Suntem doi adulţi acum - orice ai spune despre 
tine. Doi adulţi care pot să vorbească unul cu altul, pentru că le 
face bine amândurora. 

Tăcu, parcă surprinsă de conţinutul propriei ei tirade. 

Julien se simţi deodată diferit. N-ar fi putut să spună dacă se 
simte mai bine sau, dimpotrivă, mai rău, dar percepea o 
schimbare, ca un declic subit. Ani în șir purtase povara 
vinovăției lui faţă de Vera. Și era ca și cum ea i-ar fi spus brusc 
să lase o clipă această povară pe marginea drumului și să 
încerce să meargă înainte fără ea. 

— Nu caut vreo absolvire de păcate, o descărcare care mi-ar 
permite să-mi reiau deodată viaţa simţindu-mă descotorosit de 
responsabilitate. 

— Știu. O asemenea descărcare oricum nu ţi-aș fi dat. Dar 
termină cu responsabilitatea și absolvirea... Au trecut de-acum 
șase ani. Doar n-o să-mi spui că te mai gândești la asta. 

— Ba da. Din păcate, aşa e. 

Vera îi aruncă o privire intrigată. 

— Înseamnă că și în privinţa asta m-am înșelat. 

— În ce privinţă? 

— Ata, pur și simplu. 


VP - 250 


Se priviră un timp în tăcere. 

— Să considerăm că am epuizat subiectul, zise Vera cu primul 
zâmbet adevărat de când începuseră să discute. 

Zâmbetul care-i făcea niște gropiţe atât de drăguţe. 

— Și să bem ceva. Pentru reîntâlnirea noastră și pentru 
îngroparea securii războiului. 

— Chiar ai fi folosit-o? 

— Ce? 

— Securea, ca să-mi crăpi capul. 

Vera nu ezită. 

— Dacă aș fi avut una la îndemână, cred că da. 

Julien încercă să-și dea seama dacă glumește, dar văzu că nu. 

Abia când ea surâse din nou înţelese că, oricât de uimitor ar fi 
părut, se regăsiseră într-un fel. Râdeau liber împreună, ca în 
vremurile pierdute dinainte de toate greșelile. 

În acel moment Julien desluși motivul obscur care îl împinsese 
să se întoarcă la Munchen - motiv pe care toţi cei din jurul său îl 
presimţiseră mai mult sau mai puţin, numai el, nu. 

Încă o dată, simţi că se întoarce acasă. 


2. 


Era târziu când Vera îl părăsise pe Julien în seara aceea. 
Stătuseră în Odeonsplatz până pe la zece, înainte de a se hotărî 
să mănânce o pizza într-un mic restaurant italian care le trezea 
amândurora amintiri plăcute. Veseli, băuseră puţin mai mult 
decât se cuvenea. Apoi rătăciseră pe străzile orașului vechi și 
intraseră într-un bar înainte să se despartă pe la două și 
jumătate. Julien o condusese, traversaseră împreună lIsarul, dar 
ținuse să se oprească la câteva sute de metri de apartamentul 
ei. Vera interpretase asta ca un semn. Așadar Julien nu știa prea 
clar ce vrea. Sau nu, aceasta nu era o formulare bună. 
Dimpotrivă, știa foarte bine, dar evita să creeze o situaţie 
riscantă. Pentru asta, îi era recunoscătoare. 

Cu colegul ei avea doar o relaţie destul de sporadică. De 
altfel, nu se mai întâlniseră - în afara serviciului, bineînțeles - de 
aproape trei săptămâni. Prin urmare, cuvântul „relaţie” nu era 
chiar potrivit pentru definirea acestei legături. Locuia singură în 


VP - 251 


apartamentul ei. Exagerase când îi vorbise despre asta lui Julien. 
Ca să se protejeze, fără îndoială. Ca să tragă repede o linie de 
demarcaţie pe care îi cerea implicit să nu o depășească. 

În mod evident, el înțelesese. 

Și cu siguranţă că era mai bine astfel. 

e 

Odată ajunsă în apartament, Vera își făcu o ceașcă de ceai, 
gândindu-se la evenimentele care se derulaseră în ultimele luni 
parcă în paralel cu existenţa ei. Fără să-și dea seama de ce, 
gândurile i se abătură spre o epocă mai veche - atunci când 
începuse totul. 

Ceaiul era fierbinte. Puse ceașca pe masa din bucătărie și se 
așeză la fereastră, privind strada pustie. 

e 

Toamna anului 1983. Se despărțise de Julien de cinci luni, mai 
mult sau mai puțin. Hotărâtă să schimbe atmosfera, își 
terminase în viteză studiile și se înscrisese pentru mai multe 
posturi la Berlin, Hamburg, Frankfurt - chiar și la Viena. Avea 
nevoie de un oraș mare în care să se piardă. lar Munchenul nu o 
putea ajuta. 

Mutarea în Berlinul de Vest fusese mai ușoară decât își 
imaginase. Depeizarea își jucase rolul și curând se simţea mai 
bine. 

Își amintea de prima ei zi la Der Spiegel. Șeful serviciului 
juridic, un bărbat gras, chel și burtos care transpira tot timpul 
(chiar și în frigul lunii noiembrie la Berlin), îi urase bun venit pe 
un ton care suna fals. Nu îl întâlnise până atunci, interviurile de 
angajare erau efectuate de șeful unui alt serviciu. Bărbatul gras 
o privise insistent și ea se simţise imediat incomod în prezenţa 
lui. De la bun început îi lăsase impresia unui pervers bătrân - 
fapt pe care noii ei colegi i-l confirmaseră ceva mai târziu. 

Grasul, căruia acum îi uitase numele, o condusese apoi într-un 
birou mare și i-i prezentase pe cei doi juriști cu care urma să 
lucreze. O femeie scundă și rotunjoară de vreo cincizeci de ani și 
un bărbat care trebuie să fi avut vârsta Verei. Stabilise foarte 
repede o relaţie bună cu noii colegi, care o puseseră la curent 
cu dosarele în curs, cu procedurile interne și cu tot ceea ce avea 
să constituie munca ei. Cu ajutorul lor, evitase să aibă de-a face 
prea des cu șeful vicios, care, chiar dacă nu îndrăznise niciodată 
vreun gest deplasat, continua să arunce priviri pline de 


VP - 252 


subînțelesuri spre formele ei, ori de câte ori avea ocazia. 

De-a lungul zilelor, îi cunoscuse și pe unii dintre jurnaliști, 
pentru că toată lumea lucra laolaltă în aceeași clădire prea 
strâmtă. In ansamblu, păstra o amintire frumoasă despre 
această perioadă. Cunoscuse oameni interesanţi și mai multe 
persoane făcuseră un efort să o integreze, atât la ziar cât și în 
afara serviciului. 

In a doua săptămână trebuise să meargă la celălalt capăt al 
clădirii, pentru a se întâlni cu o jurnalistă care urma să publice 
un articol cel puţin exploziv despre o firmă mare, stâlp al 
industriei chimice vest-germane. Cu siguranţă avea să 
stârnească vâlvă, iar ziarul voia să-și pregătească apărarea în 
caz că respectiva societate ar fi decis să meargă până la un 
proces de calomnie. Insă ancheta fusese făcută cu minuţiozitate 
și seriozitate, iar dosarul părea solid, după spusele colegilor. 
Totuși trebuiau luate în calcul toate eventualităţile. 

e 

La ora nouă, marți, 29 noiembrie 1983 (data aceasta i se 
gravase în memorie, fără să știe cu adevărat, la început, de ce), 
Vera bătuse la ușa biroului jurnalistei de investigație (una dintre 
cele mai bune de la ziar, i se spusese), pe care încă nu avusese 
ocazia să o întâlnească. 

Ușa se deschisese imediat. O femeie de vreo treizeci de ani o 
invitase să intre. Vera își zisese imediat că, fără îndoială, nu mai 
văzuse o femeie atât de frumoasă. Sau, mai degrabă, una care 
degajează o atracţie atât de puternică, vizibil capabilă să 
destabilizeze pe oricine - bărbat sau femeie -, cu atât mai mult 
pe o tânără studentă abia intrată în ceea ce Verei îi plăcea să 
numească „lumea adevărată”. 

— Intră, te rog! spusese femeia zâmbind. 

Inchisese ușa în spatele Verei și îi întinsese mâna. 

— Rachel Michaelis. 

Vera îi strânsese mâna și se prezentase la rândul ei. 

Aceasta fusese prima ei întâlnire cu Rachel. 

x kx * 

Pe drumul spre hotel, gândurile lui Julien începură să 
rătăcească în ape nu prea sigure. Trecând pe Ludwigsbrücke, nu 
rezistă tentaţiei de a se opri puţin să contemple apele negre ale 
Isarului. Se văzu o clipă, plutind în voia sorții pe sub arcele 
tenebroase, un pai purtat de val înspre Dunăre. 


VP - 253 


Petrecuse o seară frumoasă, excelentă. 

Deutsches Museum își decupa în fața lui silueta neagră și 
masivă. 

Dacă i-ar fi spus cineva cu numai câteva luni în urmă că va 
califica astfel orele pe care le-ar petrece, ipotetic, în compania 
Verei, pur și simplu i-ar fi zâmbit interlocutorului și l-ar fi sfătuit 
să revină cu picioarele pe pământ. 

Și totuși asta se întâmplase. Putuse să stea cu ea câteva ore 
și fusese un moment extraordinar. 

Nu putea să nu recunoască, analiza lui Valentin de acum 
câteva săptămâni - sau trecuse o veșnicie de atunci? - era în 
toate privințele corectă. De ani de zile așteptase discuţia 
aceasta. Și venise în sfârșit. 

Ea nu părea să-l urască. 

De data asta, tendința ta de a construi planuri pe nimic chiar 
nu mai are limite, omule. Ar trebui să te cauti. Ai vărsat tubul de 
antidepresive în toaletă. Dar oare pastile împotriva romanelor 
nebunești pe care ti le scrii o să găsești? 

Trebuia să înceteze să mai viseze. Dacă ea nu-l mai ura 
însemna pur și simplu că nu mai avea niciun motiv să se 
gândească la el. Că de acum îi era complet și irevocabil 
indiferent. Julien făcuse deja această analiză, iar faptul că se 
întâlniseră nu schimba absolut nimic. 

Se smulse din contemplarea valurilor negre și porni din nou, 
încet, spre hotel. 

Rareori realitatea se conformează visurilor pe care ni le 
facem, bătrâne. 

Deodată Julien își dădu seama că totuși zâmbește. 

lar asta îl îngrijoră. 


3, 


O vizită de curtoazie. Era cea mai bună expresie pe care o 
găsise Julien pentru a caracteriza această sosire neașteptată la 
comisariat. Nu era însă sigur că înțelege el însuși sensul real al 
demersului său. 

Luni se trezise pe la ora șase. Dormise numai cinci ore, dar se 
odihnise. La unsprezece avea întâlnire la LMU cu un fost coleg - 


VP - 254 


un prieten din studenţie care lucra acum ca lector de literatură 
germană din secolul al XIX-lea. In timp ce aștepta răspunsul 
definitiv al Universităţii despre angajarea sa, hotărâse să-și 
reactiveze contactele din a/ma mater și remarcase că și acum 
cunoștea multă lume - chiar după lunga lui absenţă. 

Dându-și seama că trebuia să-și omoare timpul în prima parte 
a dimineţii (urma să viziteze câteva apartamente din centru, dar 
prima programare era fixată după-amiaza târziu, iar celelalte, a 
doua zi, după interviul de la LMU), se hotărâse să treacă pe la 
Hertling. În mintea lui ideea părea evidentă, chiar dacă în 
săptămânile dinainte crezuse că Hertling face parte dintr-un 
capitol al vieţii sale pe care-l considera încheiat și pe care 
trebuia să încerce să-l uite - oricât de imposibil ar fi părut acest 
lucru. 

Nu avea să-l mai vadă niciodată pe bătrânul poliţist, aceasta 
era opinia lui atunci. 

Dar se înșelase. Simţea o stranie simpatie pentru comisarul 
munchenez și realizase brusc că ar fi imposibil să nu-l 
întâlnească măcar o dată în timpul scurtei sale șederi în Bavaria. 

În această stare de spirit îl salută pe gardianul de la intrare, la 
ora șapte și jumătate. La recepţie întrebă dacă ajunsese deja 
comisarul Hertling. | se răspunse că era acolo de mai bine de o 
oră, ceea ce nu-l surprinse. Fără să știe de unde îi vine această 
certitudine, nu se îndoise nicio clipă că bătrânul poliţist stă deja 
așezat în biroul lui plin de fum. Ceru să fie anunţat și, când i se 
răspunse că Hertling îl poate primi și i se propuse să-l 
însoțească cineva, refuză calm oferta, spunând că știe drumul. 

Ușa era întredeschisă. Julien bătu discret și o împinse. 
Hertling se uita gânditor în tavan, trimițând rotocoale de fum 
care se pierdeau în lumina gălbuie a neonului. Auzind zgomotul 
făcut de Julien când intră, se smulse din gânduri și se ridică 
repede. Ocoli biroul, și mai plin de dosare decât la ultima vizită 
a lui Julien, și îi întinse mâna. 

— Profesore! Ce surpriză! 

— Sper că nu vă deranjez, domnule comisar, zise Julien când 
mâna îi fu zdrobită de strânsoarea zdravănă a poliţistului. 

— Să mă deranjezi? Sigur că nu, ești binevenit oricând - deși 
nu mă așteptam să te revăd, ca să fiu sincer. 

— Așteptare înșelată... 

— Putem spune și așa. Sincer, Kelsen, vizita ta îmi face 


VP - 255 


plăcere. 

Hertling zâmbi și se așeză la loc, indicându-i lui Julien 
obișnuitul fotoliu șubrezit de vizitatori. 

— Ce mai faci? 

— Bine, mulţumesc, domnule comisar. 

— Ce cauţi la Munchen? Dacă nu e o întrebare indiscretă. 

— Nu sunt sigur că mai există întrebări indiscrete pe care să 
mi le puteţi pune... Să zicem că-mi pregătesc pur și simplu 
revenirea în țară. 

— Te întorci la Munchen? 

— M-am înscris pentru un post la LMU din următorul an 
universitar și se pare că dosarul meu i-a convins. Mâine merg la 
un interviu. Așa că-mi caut un apartament în oraș și reînnod 
încet legăturile cu oamenii pe care-i cunosc aici. 

— Felicitări - anticipate, nu mă-ndoiesc că o să obţii postul. 
Recunosc totuși că nu credeam să te mai întâlnesc la Munchen. 
Dar... îmi închipui că e o veste bună. 

Hertling strivi chiștocul în scrumiera care, la această oră 
matinală, încă era aproape goală. 

— Dumneavoastră ce mai faceţi? întrebă Julien. 

— Cred că n-aș putea răspunde că fac bine. Aștept cu tot mai 
multă nerăbdare ziua când o să mi se mulțumească pentru cei 
patruzeci de ani de serviciu bun și loial și când o să mă pot scula 
dimineaţa fără să mă-ntreb de ce-mi petrec zilele în biroul ăsta, 
pentru un rezultat din ce în ce mai slab. 

— Chiar vă gândiţi la pensie? 

— În fiecare zi, dragul meu. Și, când o să vină, poate n-o să 
știu ce să fac cu timpul - dar, cum un cancer de plămâni n-o să 
mă lase să-mi pun mult timp genul ăsta de întrebări, îmi închipui 
că trebuie să rămân optimist. 

Spunând asta, Hertling își mai aprinse un cui. 

Fără să știe prea bine de ce, Julien îndrăzni să pună o 
întrebare - la care nu se aștepta cu adevărat ca Hertling să 
răspundă. 

— Nu v-aţi gândit niciodată, de-a lungul carierei, să schimbaţi 
profesia? Să faceţi altceva, să plecaţi departe - nu știu, să 
începeţi altă viaţă? 

Hertling nu păru prea surprins de întrebare și răspunse 
imediat. 

— Bineînţeles. Gândul ăsta mi-a trecut prin minte de mai 


VP - 256 


multe ori. Odată, să tot fie vreo cincisprezece ani de atunci, 
chiar eram gata să las baltă totul. Dar mi-am dat seama că e 
pur și simplu imposibil. 

— Imposibil? 

Julien avea vaga impresie că pătrunde într-un domeniu 
interzis, o grădină năpădită de flori și de mărăcini, de culori vii și 
de spini. Se întrebă o clipă până unde poate continua această 
explorare. 

Hertling vorbi totuși mai departe. 

— Sunt poliţist, Kelsen. Pentru mine e mai mult decât o 
meserie, e ca a doua piele. Smulgându-mi-o, nu cred că m-aș 
simţi mai bine. Pur și simplu nu știu să fac altceva. Să lucrez la o 
firmă privată de securitate? Ce-aș face acolo, după părerea ta? 
Nu, chiar n-aș putea - și cu siguranţă nu sunt singurul din 
branșă în această situaţie. Sper prostește că nu fac prea rău 
singurul lucru pe care știu să-l fac. 

— Nu sunt sigur că vă urmăresc raţionamentul, dar poate că 
vă înțeleg totuși... 

— O să fiu poliţist până la capăt, profesore. Atât de simplu e. 

Hertling făcu o pauză, apoi repuse mingea în joc. 

— Tu te-ai gândit să-ţi schimbi meseria? 

— Sincer, nu. 

— Ei bine, iată. Poţi să-ţi schimbi locul, eventual, dar rămâi, în 
mare, ceea ce ești. Toţi avem atașamentele noastre. Uită-te la 
tine. Sigur te gândești că o rupi cu propria-ţi existență venind să 
lucrezi la Munchen. Dar ce faci de fapt? Revii de unde ai plecat. 
Nu spun asta ca să fiu nesuferit cu orice preţ, dar e ușor de 
înțeles. Pui punct rătăcirilor tale, într-un fel studiilor tale, și te 
întorci aici, acasă. 

— Cu siguranţă nu greșiţi. Mi-am spus și eu deja lucrurile 
astea. 

— Vezi? Singura diferenţă dintre tine și omul de rând e că tu 
îți dai seama. Și totuși te întorci. Câţi ani ai, Kelsen? 

— Împlinesc treizeci. 

— Încă ești tânăr - dar n-o să dureze, fii sigur de asta. Ai 
reușit să pleci - și încă nu prea departe -, dar sfârșești prin a te 
întoarce. Nu spun că-i bine sau rău. Ci spun că așa e. Pentru 
tine, pentru mine, pentru oricine. Nu mai am vârsta să plec să 
mă ocup de acţiuni umanitare în India sau Madagascar sau să 
las totul și să mă duc să trăiesc în Tibet sau Paraguay - așa că 


VP - 257 


n-o s-o fac. Cât despre tine, dacă te gândești, fă-o acum. Dacă 
mai trec câţiva ani, o să fie prea târziu. 

— Știu toate astea. Dacă mă întorc, chiar dacă la început a 
fost o hotărâre bruscă, știu de ce. Am ales. 

— Exact. Eu am făcut-o acum cinșpe ani. De asta sunt tot aici, 
unde poate nu-s complet inutil făcându-mi meseria pe măsura 
posibilităţilor mele - care sunt limitate, ca ale fiecăruia. 

Julien îl privi pe Hertling. O stâncă bătrână și solidă, dar 
imposibil de clintit. 

Încercă să înțeleagă cum putuse conversaţia să devieze 
astfel. Era sigur că acest gen de analiză introspectivă sub formă 
de dialog nu-i stătea în fire lui Hertling. 

Sau se înșela el complet. 

— O femeie, nu-i așa? 

— Pardon, domnule comisar? 

— Te-ai întors aici pentru o femeie. O dragoste din studenţie 
sau ceva de genul ăsta. Dar ai dreptate, nu-i treaba mea. 

— Aș. La ce turnură a luat discuţia noastră... Aţi nimerit-o. 

— N-am niciun merit. Care-i singurul lucru care ne face să 
mergem înainte, dacă nu dragostea? 

— Nu știu de ce, dar o asemenea frază mă miră venind din 
partea dumneavoastră. 

— Până și polițiștii visează, Kelsen. 

Julien remarcă pentru prima oară că Hertling poartă 
verighetă. Un inel fin de aur pe un deget enorm. 

— Aveţi, fără îndoială, dreptate. În definitiv, e singurul lucru 
care ne rămâne. _ 

— Sper că o să meargă bine. Intre ea și tine. 

— Sincer, nu cred. Dar să spunem pur și simplu că și eu îmi 
reclam dreptul de a visa. 

— Visează, Kelsen. E gratis. Și se întâmplă ca una sau alta 
dintre multele noastre dorințe să se împlinească. Duhul e 
capricios, degeaba freci, nu iese des din lampă. Dar se mai 
întâmplă uneori. 

Hertling zâmbi. La fel și Julien. 

Apoi Hertling continuă, ca să închidă definitiv capitolul 
introspectiv: 

— Ca să revenim la cazul nostru, n-o să te miri, desigur, să afli 
că din punctul nostru de vedere dosarul e închis. Savigny a făcut 
treabă bună, a reușit să găsească o piesă din puzzle. Ultima, 


VP - 258 


sper. Ții minte, fără îndoială, problema pusă de amprentele tale 
găsite peste tot în mașina închiriată? 

— Dacă ţin minte? Glumiţi? 

— Nu. După cum bănuiam noi, erau false. Dar a fost o 
lucrătură inteligentă. L-am găsit pe tipul pe care l-a abordat 
Rachel Michaelis să meșterească această mică capodoperă. Un 
cetăţean iugoslav, refugiat politic la noi. Slobodan Ivanovic, 
născut pe 12 ianuarie 1932, ajuns în RFG în 1968. Trăia într-un 
fel de rulotă la periferia de sud a Kölnului, unde ţinea un cimitir 
de mașini - și-și rotunjea veniturile cu micul trafic. Dar nimeni 
nu putuse să-l prindă până acum. S-a dovedit că tipul era un mic 
geniu în domeniul lui. Pusese la punct un sistem ingenios de 
decalc - n-o să intru în detalii tehnice, oricum nici tu, nici eu nu 
le-am pricepe - și putea, în principiu, să-ţi facă mănuși cu 
amprentele oricui. Chiar dacă mai rămân goluri, mărturiile pe 
care ni le-a servit generos când l-au interogat colegii ne permit 
să reconstituim, în linii mari, ce s-a întâmplat. Ești internat în 
spital, la Berna, pe 21 februarie, spre amiază. Ești operat la ora 
șaptesprezece și treizeci de minute, în jurul orei douăzeci, dormi 
dus la postoperatoriu, când o femeie neidentificată e surprinsă 
în secţie, deși n-avea ce căuta acolo. Putem considera aproape 
sigur faptul că era vorba de Michaelis. la un mulaj după 
amprentele tale și dispare. Pe 23, Ivanovic primește vizita unei 
femei care face apel la talentele lui pentru suma modică de cinci 
mii de mărci. Desigur, nu poate să ne spună nici numele, nici 
vreun semnalment corect al femeii. O femeie frumoasă, atât a 
fost în stare să ne precizeze șmecherul ăsta. Se apucă deci 
vesel de treabă, iar femeia revine peste două zile ca să ia 
mănușile. Pe 18 aprilie, Michaelis închiriază o mașină - pe 
numele tău, prin intermediul unui mic delincvent din Berna pe 
care l-a plătit generos - și pleacă la Berg. Continuarea o 
cunoaștem și, când găsim vehiculul, e plin de amprente care nu 
ne pot îndrepta decât spre o singură persoană. Tu. La fel și-n 
interiorul vilei. Singurul detaliu lăsat la voia întâmplării era 
problema asta a nivelului de grăsimi din amprente, prea ridicat 
ca să fie normal pentru un om. Dar cui i-ar fi trecut prin cap să 
zăbovească asupra unui asemenea detaliu? Cursa nu putea 
decât să se strângă în jurul tău. 

— Aţi mai fost confruntat vreodată cu o asemenea înscenare? 

— Auzisem vag. Un caz asemănător la Hamburg. Dar n-am 


VP - 259 


avut de-a face personal. L-am sunat pe urmă pe un coleg de la 
Hamburg. Se pare că Ivanovic a jucat un rol și în cazul ăla - o 
afacere stupidă de spargeri în serie prin casele unor pensionari 
bătrâni. Bine organizate. Numai că una din vizitele astea s-a 
sfârșit prost, iar un ofiţer în retragere din Bundeswehr a murit. 
Nepotu-său zăcea în pușcărie când un tip de la criminalistică, 
intrigat de urmele de grăsime din jurul și din interiorul 
amprentelor, a tras semnalul de alarmă. Indivizii au fost prinși. 
Șnapanii se informau despre familie, așa încât vina să cadă pe 
un apropiat. In felul ăsta, poliţia nu făcea legătura între diferitele 
spargeri și nimeni nu reușise să aibă o perspectivă de ansamblu 
asupra cazului - până când criminalistica și-a dat seama că o 
dăduse-n bară. S-a întâmplat acum câţiva ani. Dar atunci nimeni 
n-a putut să ajungă până la Ivanovic, care, ca și acum, doar își 
închiriase altora serviciile. Și nimeni nu l-a turnat. 

— De ce? 

— Tipii se temeau de el. Dar poate m-am exprimat greșit. 
Chiar dacă la noi s-a limitat să se ocupe cu mica delincvenţă, nu 
e nici pe departe un mielușel. Pare-se că are un trecut greu în 
lugoslavia, dacă am înţeles bine. Dar, în sfârșit, informaţiile nu 
circulă prea bine între noi și poliția iugoslavă. Din ce-am înțeles, 
acolo era un fel de asasin plătit și doar a coborât puţin tonul 
când a ajuns aici. Presupun că voia neapărat să rămână în 
Germania, n-avea niciun chef să se întoarcă în paradisul 
autogestiunii. Nu înţeleg cum de a fost primit așa un tip la noi - 
dar asta nu ţine de mine. 

Hertling tăcu și se lăsă mai comod pe scaun, care scârţăi 
îngrijorător. 

Julien asimila aceste ultime detalii ale cazului. Își dădea 
seama că ar fi putut să se afle în situaţia nepotului acelui ofițer 
din Hamburg, să putrezească undeva într-o închisoare germană, 
condamnat la pedeapsa maximă pentru omor. 

— Nimic nu fusese lăsat la voia întâmplării, murmură el. 

— Sau aproape. Michaelis voia să te distrugă și pe tine. 

— Nici măcar nu mă cunoștea atunci. 

— Greșeală. Tu n-o cunoșteai pe ea. Dar ea probabil că știa 
cam totul despre tine. Și hotărâse că o să cazi și tu. Erai doar 
fiul tatălui tău, așa că poate nu meritai moartea. Dar n-a ezitat 
să te scoată tap ispăşitor - cu douăzeci de ani de închisoare ca 
răsplată. Pentru un cadou simpatic, mai bun nu se poate... 


VP - 260 


— Aveam impresia că... Am fost prost, ca de obicei. 

— Nu știu ce s-a întâmplat când ai întâlnit-o după moartea 
tatălui tău - și, încă o dată, nu mă privește. E totuși posibil ca ea 
să fi fost... interesată de tine. Dar planul fusese deja pus în 
practică, istoria era deja scrisă. Poate că ai fost pentru ea un 
obstacol mai greu de depășit decât prevăzuse. Dar ai rămas o 
piesă din planul ei. Hânsch a murit când erai la Regensburg. 
Punea paie pe foc. Fără îndoială, n-a înțeles că nu mai suntem 
interesaţi de tine. Dar a continuat să facă totul ca să fim. 

— Știu că aveţi dreptate. Dar e greu să accepţi că ai fost 
jucăria altcuiva. 

— E vexant, desigur. Erai atras de femeia asta? 

Întrebarea aceasta directă l-ar fi surprins pe Julien în alte 
împrejurări. Dar nu acum. 

— Atras? Cu siguranţă. Era o femeie atrăgătoare. În cel mai 
înalt grad. 

— Vreau să te cred. 

— Dar atracţia asta era... în sfârșit, nu știu cum s-o descriu 
exact. Dar n-o iubeam pe femeia asta. Mă rog, așa încerc să mă 
conving... 

— Asta-i treaba ta. Dar nu cred că poţi iubi - cu adevărat, 
adică - o asemenea femeie. 

— De unde știți, domnule comisar - chiar dacă aveţi, fără 
îndoială, dreptate? 

— Era o figură de ceară, găunoasă și goală. Ura arsese și 
distrusese totul în ea. Chiar dacă, poate, nu era vina ei. Am 
cunoscut astfel de oameni. Și știu că, la ei, nu mai ai de ce să te 
agăți. Nimic. 

Hertling trase adânc aer în piept. 

— Nu poți fi atras de vid. Dacă ţii la viaţă. . 

Julien medită la răspunsul lui Hertling. Incă nu-și pusese 
niciodată cu adevărat problema naturii sentimentelor sale 
pentru cea care semănase moarte în jur. Nu se întrebase 
niciodată deschis ce însemnase ea pentru el. Insă acum vedea 
limpede că nu fusese decât o dorinţă nesănătoasă. Ca și cum ar 
fi presimţit în subconștient că se joacă cu propria-i existenţă, 
undeva la marginea vidului. lar jocul l-ar fi tentat. 

Își dădu seama că primise răspunsurile pe care le aștepta și 
că discuţia cu Hertling, oricât de interesantă ar fi fost, se epuiza 
încet. 


VP - 261 


Se ridică 

— Domnule comisar, vă mulțumesc încă o dată pentru tot ce- 
aţi făcut. 

— N-am făcut nimic. 

— Sunt liber. Deja e mult. 

— Poate. Depinde de ce-o să faci după toate astea. 

— Bineînţeles. Trebuie doar să accept că afacerea e închisă. 

Hertling se ridică și el și îi strânse lui Julien mâna cu obișnuita- 
i vigoare. 

— Da, cazul e închis, murmură el ca pentru sine. Dar... 

— Da, domnule comisar? 

— Nu, nimic. Un amănunt care încă nu-mi dă pace. Dar rar se 
întâmplă ca o anchetă să nu-ţi lase o impresie de neterminat. 
Zone de umbră rămân întotdeauna. 

— Îmi închipui. Ce vă deranjează în cazul de faţă? 

Julien se întorsese din prag. 

Hertling se ridicase cât era de înalt, cu mâna pe spătarul 
fotoliului pentru vizitatori. 

— O chestie măruntă. Știi cumva dacă Rachel Michaelis era 
stângace? 

Julien se gândi, surprins. 

— Păi, pare-mi-se că da. Mă rog, nu știu. Am văzut-o odată cu 
stiloul în mână... Cred că era stânga, da. De ce? 

— Doar pentru că și-a tras un glonţ în cap cu mâna dreaptă. 
În timp ce Hänsch a fost omorât, cu siguranţă, de un stângaci. 

— Serios? Dar, știți, s-ar putea să mă înșel. 

— Și se poate să fi fost ambidextră. Sau să fi stat în spatele lui 
Hänsch. Uită ce ţi-am zis acum, sunt îndoieli normale ale unui 
poliţist prea bătrân. Oricum, nu exista alt actor în povestea asta. 
În afară de tine. Care erai aici, la comisariat. E o fundătură, nu-ţi 
bate capul. 

— Dacă spuneţi... 

— La revedere, Kelsen. Nu știu dacă o să ne mai întâlnim pe 
lumea asta. 

Curios mod de a saluta... 

Dar care, până la urmă, avea propria lui semnificaţie. 

— Cine știe, domnule comisar? Doi oameni care se apreciază 
se pot întâlni chiar dacă nimic nu-i obligă. 

— Da. Dar puţini se ostenesc s-o facă... 

Hertling zâmbi din nou și închise ușa biroului. 


VP - 262 


4. 


Se obișnuise cu noua ei viață. Căpătase un nou ritm. Și i se 
potrivea. Trebuise să se întâlnească de mai multe ori cu Rachel 
Michaelis. La a treia întâlnire, într-o zi de la începutul lui 
decembrie, spre amiază, cele două femei hotărâseră să iasă din 
sediul ziarului și luaseră un taxi până la un restaurant pe care-l 
cunoștea Rachel, pe Uhlandstrafe, nu departe de Ku'damm. 

Rachel și Vera se simpatizaseră foarte repede. In ciuda 
diferenţei de vârstă, simţiseră un fel de complicitate încă de la 
prima întâlnire - poate că le apropiau originile lor muncheneze, 
exilate cum erau amândouă în Berlinul de Vest. Rachel o luase 
oarecum sub aripa ei pe tânăra juristă începătoare care pășea în 
lumea presei - o lume cu codurile și obiceiurile ei, pe care Vera 
le descoperea încetul cu încetul. 

— Cum te adaptezi? o întrebase deodată Rachel. 

— Destul de bine. Colegii sunt de treabă - iar pe șef nu-l văd 
prea des. 

— Jurgen? E un porc bătrân, ca să spun simplu. 

— Și mie mi-a dat impresia asta. 

— Dar nu-ţi face griji, nu s-a atins niciodată de o 
colaboratoare. Ştie că l-ar putea costa scump, așa că se 
controlează. 

— Incurajator... 

— Uită de el. Știu că e neplăcut, dar n-o să-ți facă nimic. 
Altfel, totul merge bine? 

— Da, nu pot să mă plâng. Oamenii fac un efort să mă includă 
cât de cât și, chiar dacă nu cunoșteam pe nimeni când am ajuns 
aici, nu-i așa de greu pe cât crezusem. 

Rachel ronțăise un grissini, apoi întrebase: 

— De ce Berlin? 

Ea ezitase să-i răspundă sincer, apoi își dăduse drumul. 
Rachel îi inspira încredere și ea presimțea parcă începutul unei 
prietenii. 

— Ca să schimb atmosfera. O despărţire haotică, un moment 
tulbure în viața mea... pur și simplu aveam nevoie de altceva. 

— Înţeleg. Ai de gând să rămâi aici? 

— Nu. Mă rog, totul se poate schimba, dar... cred că o să mă 
întorc la Munchen peste un an. Poate ceva mai mult. Vreau să 


VP - 263 


devin avocată. Dar nu mă simţeam în stare să încep imediat. 

— Pot să înțeleg asta. Și eu îmi spuneam același lucru când 
mi-am început stagiul la Süddeutsche Zeitung, în Munchen. Și 
cu siguranță o să fac meseria asta până... nu știu exact până 
când. Dar îmi place. 

— Am auzit că ești o jurnalistă bună... 

— Serios, așa zice lumea? Să spunem că mă consider tenace. 
Nu renunţ niciodată la un subiect. E, fără îndoială, o calitate în 
meseria asta. 

— Îmi închipui. Chiar dacă nu mă pricep deloc. 

— O să înveţi. O să ai des de-a face cu jurnaliștii la serviciu, 
încetul cu încetul, o să descoperi cum funcţionăm. Chiar dacă nu 
suntem ușor de înţeles... 

Discuţia continuase pe acest subiect, apoi vorbiseră despre 
detaliile tehnice ale anchetei la care lucra Rachel. Vera 
considera că, în fața dovezilor clare de malversaţie, fals în acte 
și tranzacţii bursiere ilicite adunate de Rachel, consiliul de 
administraţie al țintei lor nu avea prea multe șanse să poată 
reacţiona altfel decât demisionând în bloc. 

— Te-ai simţit vreodată în pericol? Ameninţată de oamenii de 
care te-ai ocupat? întrebase brusc Vera. 

— Da. Dar nu acum, dacă asta voiai să știi. 

— E posibil, nu? În dosarul ăsta sunt în joc sume enorme. S-ar 
putea ca dezvăluirile tale să deranjeze anumite persoane... 

— Pentru asta sunt plătită, să fac genul ăsta de dezvăluiri. 

— Nu asta voiam să spun... 

— Știu foarte bine ce vrei să spui. Dar nu, nu mă simt 
ameninţată în niciun fel. 

Pe buzele lui Rachel se schițase un zâmbet care avea ceva 
carnasier. 

— De puţine ori a reușit cineva să mă sperie. 

Fără să știe prea bine de ce, Vera își spusese că probabil este 
adevărat. 

xxx 

După un timp, Vera petrecuse o seară cu Rachel și câteva 
prietene ale acesteia, toate jurnaliste la diferite ziare berlineze. 
Pe la trei dimineaţa, Rachel și Vera rămăseseră singure, sorbind 
un ultim pahar într-un bar la modă, dar destul de liniștit. 

Discutaseră mult. Vera își dăduse seama atunci că Rachel 
este, fără îndoială, cea mai bună prietenă a ei din Berlin. Și, 


VP - 264 


ciudat, i s-a păru că și Rachel apreciază compania «i, 
destăinuindu-i lucruri pe care de obicei le rezervi unui cerc 
foarte restrâns de oameni, pe care îi consideri demni de 
încredere. 

În seara aceea Vera se simţise acceptată definitiv în acest 
cerc. 

e 

Ajunseseră, Dumnezeu știe cum, să vorbească despre familiile 
lor și mai ales despre relaţia pe care o avusese fiecare cu 
propria ei mamă. 

Rachel fusese interesată, ba chiar mirată când Vera îi 
explicase cât de complice erau ea și mama ei. Aceasta din urmă 
avea numai douăzeci de ani la nașterea Verei, iar diferenţa de 
vârstă destul de mică le apropiase - mai ales când Vera trecuse 
și ea de douăzeci. 

— N-aș putea să caracterizez așa relaţiile mele cu mama. De 
altfel, de câţiva ani nici nu mai vorbim prea des. Cel mai rău e 
că nu știu de ce anume. 

— Uneori nu există un motiv. O îndepărtare efectivă, care se 
instalează și împotriva căreia nu poţi face nimic, sugeră Vera. 
Persoana e acolo, aproape. Și totuși îţi dai seama brusc că nu 
mai ai ce să-i spui. Și de asta rărești vizitele. Nu mai faci efortul 
de a merge spre celălalt... 

Rachel o privise, parcă surprinsă. 

— Ai dreptate. În cazul meu există, cu siguranţă, și asta. Dar 
nu cred că explică totul. Sunt pur și simplu familii în care 
lucrurile nerostite prea apăsătoare împiedică orice relaţie 
adevărată. Suntem deja foarte departe unii de alţii chiar înainte 
să fi făcut ceva. Și, orice am încerca, decalajul ăsta nu dispare 
niciodată. Dimpotrivă, se mărește. 

Privirea lui Rachel devenise treptat mai pierdută. Vera nu o 
mai văzuse niciodată așa. Toată fațada de dinamism, de 
încredere în sine și chiar de duritate pe care o contemplase 
până atunci părea să se fi năruit dintr-odată, oferind brusc 
vederii ceea înainte fusese ascuns. 

— Nu știu de ce-ţi spun asta. La urma urmei, ne cunoaștem 
numai de câteva săptămâni... 

— Știu, răspunsese Vera, în defensivă. 

Ştia că anumite confidenţe de o seară le regreţi a doua zi. Nu 
voia să strice începutul de prietenie pe care îl simţea lăsând-o 


VP - 265 


pe Rachel să-i acorde o încredere pe care avea să i-o retragă, 
poate, a doua zi - și pe care nu era încă sigură că o merită. 

— N-am vrut să te supăr, continuă Vera, care simţise 
schimbarea de ton. 

— Nu mă superi. Dacă nu vrei să abordezi subiectul ăsta cu 
mine, pur și simplu nu o face. Nu prea știu cum am ajuns să 
vorbim despre asta, dar n-o să mă supăr dacă vrei să închizi 
discuţia. Nu-mi datorezi nimic - cu atât mai puţin confidențe. 

Rachel își fixase din nou privirea asupra Verei. Ridicase ușor 
din sprâncene, parcă surprinsă să întâlnească o interlocutoare 
care pare să vadă mai multe decât majoritatea oamenilor pe 
care îi frecventase până atunci. 

— Am fost stângace, n-am reușit să-mi exprim corect 
gândurile. Am încredere în tine. Pur și simplu n-am mai vorbit 
niciodată cu cineva despre asta și tocmai am înțeles că, pentru 
prima oară în viaţă, îmi doresc să o fac. Vreau să-ți spun și, din 
partea mea, asta mă surprinde. 

— Uneori e mai ușor să vorbim cu cei pe care îi cunoaștem cel 
mai puţin. 

— Ai dreptate, fără îndoială... 

Rachel tăcuse un moment, apoi își aprinsese o ţigară. După ce 
trăsese două fumuri, părea să fi luat o hotărâre și se întorsese 
către Vera. 

— Mama n-a acceptat niciodată moartea fratelui meu. A murit 
la patru ani - era fratele meu mai mare și nu l-am cunoscut. 
Mama nu și-a revenit niciodată și cred că eu și sora mea am 
suportat consecinţele. i 

Vera fusese surprinsă de această scurtă mărturisire. In mod 
clar, Rachel nu era obișnuită să vorbească despre acest frate 
dispărut, o trăda ritmul mai rapid decât de obicei. 

Vera schiță un gest spre Rachel. 

— Îmi pare rău. Nu știu ce să-ţi spun în legătură cu fratele 
tău... 

Își pusese mâna pe antebraţul lui Rachel. Aceasta și-l 
retrăsese cu blândeţe, dar cu fermitate, ca pentru a arăta prin 
acest simplu gest că nu cere nicio compasiune. 

— Nu l-am cunoscut, repetase ea. E greu de înțeles că poți 
plânge o fiinţă pe care n-ai cunoscut-o. Cred că nimeni n-ar 
face-o. Totuși asta ne-a învățat mama. Nu trecea o zi fără să-l 
simţim pe David lângă noi, ca o prezenţă apăsătoare. Ca o 


VP - 266 


fantomă obsedantă. M-am născut într-o casă îndoliată și am 
impresia că lucrurile nu s-au schimbat niciodată. 

— Ce s-a întâmplat cu fratele tău? întrebase atunci Vera, 
ezitantă. 

Se temea că prin această întrebare depășise o limită invizibilă 
- că intrase într-o lume închisă, interzisă străinilor ca ea. 

— A fost omorât de SS. A murit într-un tren care pleca spre 
Auschwitz în 1944. 

Rachel stinsese ţigara în scrumieră. 

— Avea numai patru ani și jumătate, Vera. 


5. 


Julien cuprinse cu privirea amfiteatrul. Până la ultimul rând de 
bănci, niciun loc nu era liber. Studenţi, colegi, prieteni, simple 
cunoștințe, oameni pe care nu-i cunoștea. 

Ultimul său curs la Freiburg. 

Joi, 20 iulie 1989. 

Îi tremurau puțin mâinile. Se adună și strânse ușor pumnul 
stâng în buzunar. 

Peste o oră și jumătate va fi pronunţat ultimele cuvinte în 
acest amfiteatru B pe care îl cunoștea atât de bine. 

Primise răspunsul de la Munchen cu trei zile în urmă. 

Peste o oră și jumătate nu avea să mai fie profesor la 
Universitatea din Freiburg. 

Cuvintele începeau să curgă firesc. Vocea îi era fermă, 
privirea îndreptată undeva în mijlocul sălii, fără să mai vadă ce 
se întâmplă. Tremurul dispăruse. 

— Doamnelor și domnilor, bine aţi venit la acest al 
paisprezecelea curs - ultimul din an. Meine Damen und Herren, 
ich begrüße Sie herzlich zur vierzehnten und letzten Vorlesung 
des akademischen Jahres. 

Julien decisese să-ţi ţină ultimul curs în ambele limbi, știind că 
o bună parte din auditoriu era germanofonă. Bineînţeles, ar fi 
fost imposibil să traducă tot, dar, după tradiţia freiburgheză, 
avea să alterneze, jonglând pe parcursul prezentării între 
franceză și germană. 

— De-a lungul acestui an am încercat să înțelegem fenomenul 


VP - 267 


politic particular care este populismul. A venit momentul să 
schițăm o concluzie - oricât de dificil ar părea. Populismul a fost 
adesea descris ca o boală a sistemului democratic, ca riscul 
inerent oricărei tentative de a da putere demos-ului - oricare ar 
fi fost modelul ales în cele din urmă. Totuși, dacă în Antichitatea 
greacă Aristotel denunța deja pericolul unei derive demagogice 
în sânul democraţiei directe ateniene, apelul la popor (așa cum 
l-am definit anul acesta) trebuie înțeles astăzi în cadrul 
sistemului liberal și parlamentar moștenit din secolul al XIX-lea. 
Populismul înseamnă pur și simplu denunțarea reprezentării. 
Adunările alese de popor nu mai sunt considerate capabile să 
reprezinte corpul electoral care totuși le-a instituit și le-a permis 
să intre în funcţiune pentru o perioadă determinată. 
Reprezentarea își pierde astfel legitimitatea prin reproșul care i 
se aduce, acela că a evoluat într-un corp distinct de naţiune, 
într-o elită ruptă de bază, într-o entitate autonomă care se 
supune propriilor ei reguli, legi nescrise și coduri, care nu pot fi 
cele la care aspiră cetățenii trădaţi de cei în care și-au pus 
încrederea în prima fază. Reprezentarea, în concluzie, a devenit 
sinonimă cu trădarea. 

Julien vedea că timpul trece. Ultimul său curs avea să se 
termine fără ca el să-și dea seama, presimţea asta. 

Urmă planul pe care îl elaborase pentru această ultimă lecţie. 
Ca întotdeauna, cuvintele îi veneau ușor - avea în față numai 
două foi pe care notase câteva cuvinte-cheie, precum și temele 
principale ale discursului. Pe a treia, câteva citate. Nimic mai 
mult. 

In mâini, obișnuitul său stilou nu mai răspundea la nicio 
necesitate practică. 

— Se face adesea o opoziţie între justiţie ca instituţie, definită 
printr-un corp de norme și proceduri (elaborate după un proces 
specific el însuși codificat precis), și sentimentul de justiţie, pe 
care fiecare îl poartă în sine; între dreptul pozitiv și dreptul 
natural (căruia este greu să-i dăm o definiţie satisfăcătoare și pe 
care l-am putea desemna, în lipsă de altceva mai bun, prin 
termenul mai larg de morală), unul eficient și clar pentru că se 
aplică în mod egal tuturor cetăţenilor dintr-o anumită jurisdicție 
(în speţă, statul), celălalt difuz și incapabil să fie pus direct în 
aplicare, pentru că provine din surse multiple și este definit în 
deplină libertate, dincolo de un consens neclar acceptat tacit de 


VP - 268 


toţi, de fiecare dintre subiecţii gânditori membri ai corpului 
social. Din această opoziţie binară s-a tras totuși o concluzie: 
dreptul pozitiv nu trebuie să se îndepărteze prea mult de calea 
trasată de sentimentul general de justiție, altfel riscă să-și 
piardă legitimitatea. Intr-adevăr, atunci când decalajul devine 
prea mare între dreptul aplicat de un stat (drept care respectă 
totuși formele cerute de sistemul politic pe care îl susține) și 
sentimentul de justiție (numitor comun care satisface mai mult 
sau mai puţin exigenţele morale minime ale fiecărui membru al 
corpului de cetățeni) - așadar, când acest decalaj devine prea 
strident, se ridică voci care denunţă această stare de fapt. 
Legea este brusc contestată de toți - și încălcată de unii. Acesta 
este semnul patent al unei inadecvări a normei la societatea pe 
care această normă ar trebui să o guverneze, încât este 
adevărat că, așa cum spunea Hadrian al lui Marguerite 
Yourcenar, „orice lege prea des încălcată înseamnă că nu e 
bună: legislatorului îi revine sarcina să o abroge sau să o 
modifice”. Prin urmare, dreptul pozitiv și-a pierdut deodată 
legitimitatea, în sensul că nu mai atrage un consens. Dacă 
majoritatea cetățenilor, în inima și conștiința lor, nu îl mai 
consideră just, el își pierde o mare parte din forţă, pentru că nu 
va mai fi respectat spontan. Nu va mai putea fi respectat decât 
sub constrângere - oricare ar fi aceasta: polițienească, socială, 
dar și interioară. Legitimul va lăsa atunci locul /ega/ului strict - 
iar acest pozitivism legalist împins la extrem a arătat de-a 
lungul acestui secol la ce poate conduce un sistem normativ 
limitat la respectarea exigenţelor formale și procedurale, fără 
preocupare pentru conţinut. S-ar putea obiecta că aceste 
consideraţii par să ne îndepărteze de subiect. Poate vă voi 
surprinde răspunzându-vă că, după părerea mea, nu este așa - 
dimpotrivă. Ceea ce s-a spus exclusiv despre „justiţie” - sau, ca 
să o prezentăm altfel, despre ramura judiciară a puterii - poate 
fi extins la statul democratic în funcţionarea lui generală: 
democrația este în același timp un mod de organizare politică, 
susceptibil de variaţii multiple, dar toate atașate de modelul 
liberal parlamentar (iar Elveţia, nu le fie cu supărare unor 
pesimiști, nu scapă de această regulă necruțătoare), și o 
imagine visată, un ideal inaccesibil de participare populară 
totală, nelimitată. Atâta timp cât expresia politică de zi cu zi nu 
diferă decât rezonabil de modelul ei teoretic (sau visat), 


VP - 269 


populismul nu își poate găsi loc pentru a se exprima în arena 
politică - în sens larg, așa cum o definește Karl Schmitt. Dar 
când realitatea și idealul încep să meargă pe căi prea diferite, 
când anumiţi actori ai scenei democratice încep să nu se mai 
simtă auziţi, acest loc se eliberează brusc - și este repede 
ocupat de partidele populiste. Așadar populismul nu este în sine 
o „boala* a sistemului democratic, ci simptomul vizibil al unei 
disfuncţiuni mai profunde; este mai mult consecința decât 
cauza. Că critica pe care o exprimă este justificată sau nu 
contează, în fond, destul de puţin; ceea ce este cu adevărat 
revelator este chiar faptul că această critică a fost emisă la un 
moment dat - și, mai ales, că ea poate găsi o ureche disponibilă 
într-o parte a corpului social. 

Julien inspiră adânc, înainte de a lansa ultima salvă. 

Apoi avea să tacă. 

Și să plece. 

— Semnul trebuie să fie perceput, apelul, înțeles. Este timpul, 
poate, ca jocului democratic să i se redea atracţia iniţială, ca 
fiecăruia să i se garanteze o capacitate de intervenţie, inevitabil 
limitată, dar reală, și să se dezbată probleme de fond 
comprehensibile pentru toţi, mai degrabă decât detalii tehnice 
accesibile doar unui grup restrâns de experți - în sfârșit, să se 
facă astfel încât cetățenii dezamăgiţi să revină în piaţa publică. 
Democraţia rămâne cel mai puţin rău dintre toate sistemele 
politice, istoria a demonstrat suficient acest lucru. Dar ea poate 
supravieţui numai cu acest preț. De noi depinde să știm dacă 
suntem dispuși să-l plătim. Doamnelor și domnilor, vă 
mulțumesc pentru atenţie. 

e 

Un moment, scurt și nemuritor, de tăcere. Apoi un vuiet 
brusc, care creștea treptat. Il aplaudau. Palmele se loveau în 
aerul imobil, degetele băteau în lemnul pupitrelor. 

Studenti, în spatele primelor rânduri, în picioare. 

Momentul pe care îl așteaptă orice profesor, pe care fiecare 
vrea să-l trăiască măcar o dată. 

lar acest moment venise. 

Chiar înainte ca el să plece. 

e 

Julien îi lăsă locul decanului Facultății de Litere, care rosti 

câteva cuvinte pe care el nu le auzi. Plecase deja. Chiar dacă 


VP - 270 


stătea în primul rând, lângă Maxime, mintea îi zbura deja foarte 
departe de Freiburg. 

Nu se supusese exigentelor ceremonialului. Lumea se 
aștepta, fără îndoială, să spună câteva cuvinte de rămas-bun 
sau de mulțumire. Nu o făcuse. Se mărginise să încerce să pună 
un punct final acceptabil cursului pe care îl ţinuse de-a lungul 
semestrului. Asta era munca lui. Salutarea colegilor, mulțumirile 
către consiliul Facultăţii și rectorat, aceste mondenităţi nu aveau 
loc, după părerea lui, la ultima lecţie. Era plătit să ţină un curs - 
nu să răspundă la laudele găunoase ale colegilor cu alte 
salamalecuri, la fel de deșarte. Acest gen de detalii inutile n- 
aveau decât să aștepte - oricum, nu asta așteptau de la el 
studenții. 

Când aplauzele se stârniră din nou, Julien înţelese că discursul 
decanului se terminase. 

Nu simţise niciodată vreo simpatie deosebită pentru acest 
om. Era un bătrân plicticos și chel, care-și petrecea timpul 
dându-și peste ţeasta strălucitoare o șuviță gălbuie și grasă care 
ar fi trebuit să mascheze pagubele produse de calviţia 
galopantă - de altfel, o luptă pierdută dinainte. 

Pentru a desăvârși portretul șefului său, Julien ar fi adăugat că 
avea ceva de funcţionar care așteaptă răbdător pensionarea - și 
că era, cu siguranţă, niţel ramolit. 

După ce obținuse postul de profesor asociat la Freiburg, 
colegii lui care făceau parte din consiliu îl preveniseră că 
decanul se opusese până atunci să fie angajat, sub pretext că 
este german și că s-ar putea găsi, probabil, candidaţi elveţieni la 
fel de competenți. Faptul că Julien era pe deplin bilingv - calitate 
deloc neglijabilă pentru o universitate care se mândrea că este 
astfel - nu fusese suficient ca să modifice prejudecata negativă 
a decanului. Prin urmare, Julien își spusese că nu vor fi niciodată 
prieteni buni și pur și simplu evitase să intre prea des în contact 
cu el - fără a se priva totuși să-i arunce din când în când o 
scurtă frază ucigătoare la ședințele de consiliu. 

Astfel încât, chiar dacă nu ascultase o vorbă din discursul 
bătrânului, își spunea că zâmbetul afișat de acesta trebuie să 
fie, pentru prima dată în trei ani, profund sincer. Decanul era, 
fără îndoială, cu adevărat bucuros să-l vadă plecând la dracu-n 
praznic. 

— Și mie mi-a făcut plăcere, murmură Julien silindu-se să 


VP - 271 


aplaude și el. 

Zgomotul aplauzelor scăzu treptat și lumea începu să se 
ridice. Julien întâlni privirea lui Maxime și, cu un semn din cap, îi 
dădu de înţeles că preferă să iasă cât mai repede. Apetitivul 
oferit de Universitate, cu vinul alb care avea ceva de poșircă de 
țară și fursecurile prea uscate, nu prea îl interesa. Maxime și 
Julien se eschivară discret înspre terasă. 

Odată ajunși în aer liber, Julien își aprinse o ţigară. 

— De data asta s-a terminat, s-ar zice... comentă Maxime. 

— Așa s-ar zice, da. 

Julien trase adânc un fum. 

— Scuză-mă, bătrâne. Am luat toate hotărârile astea cam în 
grabă. Dar erau ale mele. Ar fi trebuit să-ţi spun mai repede, 
fără îndoială. Dar asta n-ar fi schimbat nimic. Oricum aș fi 
plecat. 

— Știu. Pe moment am fost rănit. Dar reacția mea era 
prostească. N-am fost în stare să înțeleg că pentru tine e timpul 
să te întorci. N-am știut să văd cât de mult te-au afectat 
evenimentele din ultimele luni. 

— N-ai nimic să-ţi reproșezi. Ai fost acolo. Eu m-am închis în 
mine și n-am mai vrut să văd pe nimeni, în afară de psihologul 
cu care m-au procopsit - și căruia oricum nu-i spuneam nimic. 
Probabil că îmi trebuia pur și simplu un timp de recuperare. Și 
am fost forţat să mi-l iau. lar acum simt nevoia să plec. 

— Pentru un nou început? 

— Sper. Deși mă feresc de genul ăsta de expresii. Nu există 
începuturi noi. Pentru că persoana pe care o duci cu tine, orice 
ai fi trăit, nu s-a schimbat. 

— Eşti așa de sigur că nu te-ai schimbat? 

— Nu ne schimbăm, Maxime. Nu mă îndoiesc nicio clipă de 
asta. Oamenii nu se schimbă. 

Un nou fum adânc. 

— Și tu? Ai de gând să rămâi aici? 

— Unde să mă duc? 

— Vezi - oamenii nu se schimbă. Nici tu. 

De ce-am devenit așa de răutăcios? Așa de dur? 

— Scuză-mă. N-am vrut să te rănesc. 

— Termină cu scuzele. E modul tău de a fi, nu? Atunci rămâi 
așa. Întotdeauna le-am preferat ipocriţilor oamenii direcţi, dintr- 
o bucată. Și, în fond, cred că ai dreptate. 


VP - 272 


Conversaţia se opri. 

Julien simţea, confuz, că se rupsese ceva între el și Maxime. 
Vechea lor prietenie, care data de la sosirea lui la Freiburg, când 
își termina teza, părea să se fi frânt în recifele ultimelor luni. 

Își dădea seama că era mai rece decât înainte cu Maxime - 
dar nu reușea să facă nimic pentru a-și schimba atitudinea față 
de el. Era ca și cum pur și simplu nu ar mai fi putut să se poarte 
altfel. Ca și cum Maxime ar fi redevenit un simplu coleg, o 
cunoștință - un străin în locul prietenului căruia odinioară îi 
destăinuia totul. 

Cel mai stupid era că Julien nu înțelegea cauza acestei 
îndepărtări. 

Simţea doar că, orice ar fi făcut, prăpastia se lărgește. Acum 
ar fi fost imposibil să mai treacă peste ea. 

lar asta îl întrista. 

— Mă duc acasă. Ne vedem mai târziu. 

Julien aruncă chiștocul, făcu un gest vag cu mâna și intră în 
clădire. 

Maxime rămase pe terasă, nemișcat. 

Pe faţa lui, aceleași întrebări ca ale lui Julien. 

Și aceeași lipsă a răspunsurilor. 

x kx * 

Luni, 24 iulie. 

Era ora șapte și câteva minute când Julien deschise ușa 
biroului său de la Universitate. După o săptămână de 
incertitudini dureroase - arhetipul weekendului oribil hotărâse 
să înceapă să-și golească biroul. 

Încă îl durea puţin capul. Sâmbătă seară, mersese cu prostia 
până la a se îmbăta criţă, terminându-și noaptea într-un club cu 
niște necunoscuți întâlniți prin diferitele baruri pe care un duh 
cu umor bolnav i le semănase în cale. Işi amintea vag că 
sărutase o fată mult mai tânără decât el - oare avea douăzeci 
de ani? - înainte de a trebui să se repeadă afară ca să vomite pe 
stradă. Sub privirea reprobatoare a paznicului, decisese să plece 
acasă și traversase centrul orașului cu pași nesigur. 

Un weekend de rahat. 

Julien începu cu cărțile. Venise la facultate cu mașina, deși nu 
locuia departe. După vreo zece drumuri între birou și parcare, 
portbagajul era plin, iar locurile pasagerilor ocupate serios. 
Habar n-avea unde le va pune pe toate acasă. In beci, fără 


VP - 273 


îndoială, în lipsa unui spaţiu mai bun. Până la sfârșitul lui 
septembrie. Apoi avea să plece la Munchen. Deși perspectiva de 
a trebui să caute iar - și să găsească - un apartament nu-l 
liniștea deloc. 

Julien își contemplă biroul, cutiile cu dosare gata să fie luate, 
rafturile goale. Diferenţa faţă de masa de lucru a lui Maxime 
ținea de suprarealism. Golul în faţa preaplinului. 

lar golul era el. 

Julien se așeză pe scaun și chiar în acel moment auzi cum se 
sparge ceva. 

La naiba! 

Diploma lui de doctorat, înrămată, pe care o luase din cui și o 
pusese acolo. 

Se ridică iute și evaluă pagubele. Hârtia părea să fi scăpat cu 
bine. Dar trebuia să cheltuiască pe o ramă nouă. 

Sau nu. Să-și pună diplomele în ramă era un lucru cât se 
poate de stupid. Nu-și aducea aminte de ce făcuse așa ceva. 

Descurajat brusc, scoase pachetul de ţigări, apoi se răzgânidi, 
din respect pentru Maxime. Nu se fuma în birou, punct. 

Descurajarea alunecă pe neașteptate în exasperare și Julien 
apucă receptorul ca să sune la agenţia imobiliară din Munchen 
pe care o contactase. Era însă convins că nu au nimic nou să-i 
propună. 

Totuși, în privinţa aceasta, se înșela. Directoarea agenţiei, 
care îi preluase chiar ea apelul, îl anunţă că tocmai îl sunase 
acasă. Ceva ce l-ar fi putut interesa. Un apartament renovat, 
aproape de Wiener Platz. De vizitat cât mai repede. Erau și alți 
oameni interesați, dar, fiindcă el aștepta de mult, iar 
apartamentul părea să corespundă perfect pretențiilor lui... 

Wiener Platz. Julien se întrebă dacă își permite. Poate că da, la 
urma urmei. Vânduse casa de la Berg. Fără regrete. Unui vecin 
care numai asta aștepta de cincisprezece ani și care acceptase 
să plătească preţul mare pentru a-și mări grădina și a avea în 
sfârșit acces direct la lac. Cât despre vilă, probabil că avea să fie 
demolată. 

Perspectivă care-l lăsa rece. 

Cu suma obţinută din vânzare, hotărâse să-și cumpere o 
locuinţă în Munchen. 

Poate că venise momentul. 

Julien ceru două zile pentru a vizita apartamentul și a se 


VP - 274 


decide. După acest interval, agenţia putea să-l ofere oricui voia. 

Se hotărî să pornească la drum seara târziu, ca să ajungă a 
doua zi dimineață. Asta îi lăsa timp să doarmă puţin până 
atunci. Avea nevoie. 

Lăsă totul baltă, călcă pe cioburile de sticlă și ieși din birou. 

Orologiul templului protestant bătea ora nouă când urcă în 
mașină, trasă cât mai aproape de scara spre parcare, în faţa 
unui panou cu staționarea interzisă. Plecă spre casă întrebându- 
se din nou unde naiba avea să pună toate cărţile acelea. 

Nu, hotărât lucru, beciul se dovedea singura soluţie. 

x kx * 

Timpul i se păruse deodată prea lung atunci când, cu ani în 
urmă, Rachel îi spusese asta. 

— Nu contează de unde știu. Știu, asta-i tot. 

Ce, ce știa? 

— Numele bărbatului din cauza căruia ai fugit din Munchen. 

Vera tresărise. Cum putea Rachel să fi aflat? 

Era imposibil. 

Desigur, îi vorbise în mai multe rânduri despre cel pe care-l 
părăsise, dar fără să-l numească. 

Pentru că și Rachel îi destăinuise multe, îi spusese o poveste 
groaznică. 

Cea a mamei ei. 

Dar fără să-i spună un lucru. 

Numele omului care adusese nenorocirea. 

În același loc, Rachel și Vera tăcuseră. 

Doar o legătură ar putea să explice totul. 

În seara aceea din ianuarie 1984, graniţa invizibilă se 
sfărâma. 

Dar era imposibil. 

— Nu înţelegi că poveștile noastre sunt legate? 

Vera deschisese încet ochii. 

Hazardul unei întâlniri ascundea oroarea uneia și aceleiași 
povești. 

Care începea cu războiul. 

Ca să se termine cu două femei așezate într-un bar din 
Berlinul de Vest. 

— Omul responsabil pentru toată suferința asta, tatăl 
infanticid al fratelui meu se numește Maximilian von Kelsen. 

Vera înţelesese deja. 


VP - 275 


— Și pe fiul lui l-ai părăsit tu. 

Când văzuse deodată faţa lui Rachel, în lumina roșiatică a 
lămpii de pe masă, ceea ce citise pe ea o făcuse să vrea să 
plece în fugă. Dar nu putea. 

Lucrul de care încercase să fugă o prinsese din urmă. 


6. 


Julien își lăsase mașina aproape de Wiener Platz. Ajunsese la 
Munchen în jurul orei opt, după un drum fără probleme. Cu o zi 
înainte se culcase pe la amiază și dormise buștean până seara. 
Se trezise pe la opt și jumătate, își pregătise ceva de mâncare, 
făcuse un duș și se răsese. Apoi citise până la miezul nopții. 

Memoriile lui Hadrian. 

Din nou. 

La douăsprezece și zece, se smulsese de pe canapea și își 
pregătise repede obișnuita geantă de voiaj - poate că avea să 
doarmă la Munchen în noaptea următoare. Dar nu-și rezervase o 
cameră de hotel. Drumurile acestea dus-întors începeau totuși 
să-l coste. Poate că nu avea să fie obligat să se cazeze la 
Bayerischer Hof de data asta. La urma urmei, trebuia să poată 
găsi ceva mai ieftin în Munchen - mai ales pentru o singură 
noapte. 

La ora unu ieșea din Freiburg. 

(J 

Pe la cinci și jumătate oprise la un popas de pe marginea 
autostrăzii, puțin după Memmingen, ca să bea o cafea și să 
mănânce un corn. Ascultase distrat conversațiile șoferilor de tir, 
apoi pornise iar la drum sub soarele care răsărea. 

Își spusese că nu există moment mai bun pentru condus 
decât o dimineaţă de vară, foarte devreme, când soarele încă 
pare să ezite să alunge umbrele cenușii ale zorilor. 

Apoi pierduse puţin timp la intrarea în oraș. Ora șapte și 
treizeci și cinci de minute. Ora proastă. Dar, în ansamblu, 
traficul rămânea destul de fluid pentru o dimineaţă de marți. 

Găsise un loc de parcare pe o străduţă mai puţin circulată și, 
la opt și jumătate, bea a doua cafea la o terasă din Wiener Platz. 

Reușise să vorbească la agenţie și stabilise o întâlnire la ora 


VP - 276 


nouă, chiar în faţa clădirii. 

Din ce înțelesese, apartamentul traversa imobilul, dând în 
parte spre Wiener Platz și în parte spre o grădină interioară. 
Aproape o sută șaptezeci de metri pătraţi. In centrul 
Munchenului, era aproape de domeniul visului. Și la un preţ 
interesant, ca să nu spună nesperat. Banii din vânzarea vilei și 
terenului de la Berg, după plata taxelor de succesiune, ajungeau 
din plin pentru a finanța achiziţia acestui apartament. Și situaţia 
îi permitea, la nevoie, să împrumute sumele necesare pentru 
eventuale transformări. Chiar dacă, dată fiind moștenirea lăsată 
de tatăl său, pe care după o ezitare se hotărâse să o accepte, 
nu ar fi fost, fără îndoială, indispensabil. 

Oricum, contractul de închiriere de la Freiburg fusese anulat, 
angajarea la LMU, confirmată (cel puţin pentru un an), așa că 
trebuia neapărat să găsească o locuinţă. 

Dacă apartamentul îi plăcea, nu trebuia să ezite prea mult. 

Julien își aprinse o ţigară și contemplă calm fumul care se 
ridica spre umbrelă. 

Rămânea valabil ceea ce îi spusese lui Maxime. 

Oamenii nu se schimbă. 

Dar viaţa lui urma să ia o turnură nouă. Profund diferită. 

El avea să rămână același, fără îndoială. Dar, în sfârșit, înceta 
să mai fugă. 

Și se întorcea acasă. 

e 

Apartamentul depășea cu mult ceea ce-și imaginase el. 

Foarte luminos, livingul se întindea pe toată lățimea clădirii, 
de la un geam la altul - unul spre Wiener Platz, celălalt spre o 
mică terasă, care la rândul ei domina o curte interioară și o 
grădină. 

Grinzi enorme, de stejar vechi, în mod evident șlefuite de 
curând. 

Pereţi văruiţi cu alb, sobri. 

Peste tot un miros de rumeguș și de parchet dat cu ceară. 

Bucătăria dădea în living, ca la Freiburg. Julien își spuse că va 
pune să se instaleze acolo un bar, pentru a separa simbolic cele 
două spaţii. 

Două camere imense cu vedere spre curtea interioară, dintre 
care una avea și ea acces la terasă. O a treia, mai mică, 
mansardată, dădea spre Wiener Platz. Două băi, una proaspăt 


VP - 277 


renovată, cu proporții uriașe, cu cadă și tot ce poți aștepta, 
cealaltă, mai mică, doar cu duș și părând mai veche. De 
reamenajat, își spuse Julien. 

Nu era totuși prea mare? 

Julien vizită pe îndelete apartamentul de la un capăt la altul, 
umblând prin toate ungherele, gândindu-se la eventualele 
modificări de planificat. Ceea ce îi luă aproape trei sferturi de 
oră. 

Tânărul agent care îl însoțea (părea să aibă puţin peste 
douăzeci de ani) îi arunca din când în când priviri îngrijorate. 
Julien se simți obligat să-l liniștească. 

— Sunteţi începător? 

— Da, domnule. E a doua mea săptămână. 

— Ei bine, vă las să sunaţi la agenţie. O să le puteţi da o veste 
bună. Cumpăr apartamentul? 

— Chiar? 

Faţa băiatului se luminase deodată, iar Julien simţi cum în 
vocea lui răzbătea o notă de ușurare. 

— Da, chiar. Se poate spune că puneţi inimă în meseria 
dumneavoastră... 

— Ştiţi... încă sunt în probe, domnule. Dacă finalizez o 
vânzare e bine pentru mine... 

Julien zâmbi sincer. Candoarea agentului era aproape 
înduioșătoare. 

— În probe, vasăzică? Da, așa suntem toţi... 

— Poftim? 

— Nu contează. Dar faceţi ce v-am spus. Vreau să închei 
formalităţile cât mai repede. 

Julien își plimbă privirea peste agitația din Wiener Markt, în 
mijlocul pieţei. 

— Și n-o să uit să menţionez răbdarea și profesionalismul 
dumneavoastră. 

— Mulţumesc, domnule, zise tânărul. Aţi putea să mergeţi cu 
mine direct la agenţie? Așa o să puteţi citi imediat contractul de 
vânzare. 

— Excelentă idee. Vă urmez. 

Julien se gândea deja cum va mobila salonul. 

Se smulse din gânduri când îl văzu pe tânăr așteptându-l 
politicos în faţa ușii deschise de la intrare. 

— Mă scuzaţi! Vin. 


VP - 278 


Ușa se închise în spatele lui. 

Aici o să fie acasă. 

Lucrurile mergeau chiar mai bine și mai repede decât sperase 
el. 

XXX 

— Ei, ţi-ai găsit fericirea? 

Întrebarea îl surprinse pe Julien. 

Cum ti-ai putea găsi cu adevărat fericirea? 

Își dădu seama că Vera se referă numai la viitorul lui 
apartament și reveni cu picioarele pe pământ. 

— Cred că da. Un apartament somptuos, parţial mansardat, 
cu grinzi aparente, în Wiener Platz. L-am vizitat dimineaţă. Nu 
mă așteptam să găsesc ceva de genul ăsta - și să fie totuși, mai 
mult sau mai puţin, în limitele posibilităţilor mele. 

— Minunat. 

— Mai sunt unul sau două lucruri mărunte de schimbat în băi 
și în bucătărie, dar a fost aproape complet renovat. Chiar e 
deosebit. 

Julien întâlni privirea Verei. 

Oare ea putea citi într-a lui ceea ce simţea în clipa aceea? 
Putea ghici că, sub faţada de răceala detașată pe care se 
străduia să o afișeze, tocmai se întreba dacă ea va călca 
vreodată pragul acelui apartament? 

Putea înţelege cât de mult regreta el tot ceea ce făcuse, tot 
ceea ce îl îndepărtase de ea? 

— Ti-e foame? 

Schwabing palpita în jurul lor. Toate mesele de pe terasă, la 
intersecția dintre TurkenstraBe și SchellingstraBe, erau ocupate. 
De studenţi, majoritatea. De locuitorii cartierului. De cei câţiva 
turiști care se aventuraseră prea adânc în oraș, dincolo de 
itinerariile balizate de ghiduri și de agenţiile de turism. 

— Încă n-am avut timp să mănânc nimic de dimineaţă. Așa că 
da, un pic. 

— Nu-i rău aici. Simplu, dar corect. 

— În amintirea mea, era o speluncă unde până și paharele 
erau murdare. 

— Da, dar, din fericire, s-a schimbat. Noii patroni au luat 
lucrurile în mână... Și bine au făcut. Altfel, protecția 
consumatorului sigur ar fi ordonat închiderea prăvăliei. 

— Atunci e bine. Incă o bere? 


VP - 279 


— De ce nu? 

Julien făcu comanda și ceru meniul. 

Cele două Weifbiere sosiră în mai puţin de un minut. 

— Pentru venirea ta neașteptată la Munchen! zise Vera 
ridicând paharul. 

Aproape că îi făcu cu ochiul. Zâmbea, iar surâsul îi făcea în 
obraji niște gropițe adorabile, chiar mai atrăgătoare decât în 
amintirea lui. 

Puțin stânjenit, Julien se mulţumi să zâmbească și să dea ușor 
din cap. 

E posibil să se bucure cu adevărat de compania mea? După 
tot ce s-a petrecut între noi, oare e aievea? 

— Și munca? 

— Destul de bine. Acum suntem puţin încărcaţi, dar nu mă 
deranjează peste măsură. Îmi place când lucrurile se mișcă. Tu? 
Ai terminat deja? 

— Oarecum. Nu mai ţin cursuri, semestrul e gata. Dar îmi mai 
rămân două sesiuni de examene orale, la sfârșitul lui 
septembrie, înaintea noului an. Mai am și trei teze în fază 
terminală. Ar fi bine ca studenţii să le poată susţine înainte să 
plec. Pentru unul nu-mi fac griji. Pentru ceilalţi doi, ceva mai 
mult. Dar, mă rog, în cel mai rău caz o să fac câteva drumuri 
dus-întors între Munchen și Freiburg semestrul viitor. Pot să 
merg la Freiburg de două-trei ori pe lună dacă e nevoie. Asta o 
să facă ruptura mai puţin vizibilă, mai puţin dură, poate. Și 
poate că ar fi mai bine. 

— O să-ţi pară rău după Freiburg? 

— Sincer, nu cred. In orice caz, gândul ăsta nu mi-a trecut 
prin minte. Sigur, o să-mi lipsească anumiţi oameni, dar... mă 
bucur că m-am întors. 

— Deci te întorci? Așa vezi tu lucrurile? 

— Intr-un fel. Mă întorc. Dar locul pe care-l regăsesc e nou. E 
greu de explicat. 

— Cred că înţeleg. Cam așa mă simţeam și eu când am plecat 
de la Berlin ca să mă întorc aici, acum trei ani. Am lăsat în urmă 
oameni interesanţi, dar și o anumită perioadă din viaţa mea. Am 
întors o pagină. Eram în sfârșit pregătită, pur și simplu, să încep 
altceva. Așa că, chiar dacă mă întorceam și regăseam un 
univers cunoscut, era ca să fac ceva nou. Ca tine acum. 

— Văd unde vrei să ajungi. Da, se poate să fie la fel și pentru 


VP - 280 


mine. 

Băură o înghiţitură în tăcere. 

El înțelese deodată ce îl uimise: Vera bea bere. Ceea ce n-ar fi 
făcut niciodată pe vremea relaţiei lor. 

Se abţinu totuși să-i atragă atenţia. Evocarea trecutului nu era 
în sine nocivă, cu condiţia să nu depășească doza prescrisă. 

Schimbară subiectul. 

Încă o dată, Julien își dădu seama că petrece o seară 
minunată. 

e 

Se înnoptase deja când ei sorbeau un espresso. Terasa nu se 
golise, dimpotrivă. 

Munchenul vara. 

Locul unde trebuie să fii. 

Centrul lumii. 

Dialogul lor își urmase cursul, fără pauze sau timpi morţi, 
curgând firesc ca un pârâu săltăreț și vesel. 

După aceea, Julien se gândise că nici măcar nu știe despre ce 
vorbiseră. Vorbeau și râdeau împreună, pur și simplu. 

Stăteau aproape unul de altul, cele două scaune fiind alături, 
cu spatele la zidul exterior al barului. Ca să vorbească, se 
întorseseră din ce în ce mai mult unul spre celălalt. 

Poate că băuseră o bere în plus. Nu erau ameţiţi, nici pe 
departe, dar, cu siguranţă, alcoolul îi eliberase pe amândoi de 
crisparea care mai rămăsese. 

Julien nu-și mai amintea precis cum se întâmplase. Dar mâna 
lui, pe masă, se apropiase pe furiș de cea a Verei. 

lar cea a Verei, contrar tuturor așteptărilor, nu bătuse în 
retragere. 

Julien interpretase asta ca pe o permisiune de a visa - și dea 
acționa. 

Clipa în care se hotărâse totul și-o amintea. Işi promisese să 
nu o uite niciodată. 

Niciodată din nou. 

Se încordă puţin și își cufundă privirea în cea a Verei, într-un 
fel mai mult decât insistent. 

Ea nu-și feri ochii. 

Deodată nu mai vorbeau. 

El își apropie faţa de a ei. 

Ea tot nu se ferea. 


VP - 281 


Se mulțumea să dea din cap, aproape imperceptibil. 

Dar gestul nu-i scăpase lui Julien. 

El îi atinse pentru o primă oară buzele. Îi respiră parfumul. 
Apoi repetă gestul, accentuând ușor presiunea. 

Simţi buzele Verei întredeschizându-se sub ale lui. 

Se sărutară. 

e 
În jurul lor, noaptea muincheneză strălucea și se învolbura. 
Ei erau centrul lumii. 


7. 


Munchen, 6 octombrie 1989 
Dragă Hélène, 


Bineinţeles, ar fi trebuit să-ți scriu mai repede. Dar, lucrurile 
fiind cum sunt, n-am făcut-o. Îmi repar azi greșeala. Ca de 
obicei, sper că o să mă ierti. 

Stau așezat la birou, una dintre singurele mobile care se află 
deocamdată la locul ei definitiv în noul meu apartament. M-am 
mutat de cinci zile. Mă rog, teoretic. Totul e încă puțin neclar, 
muncitorii finisează bucătăria și baia, cutiile stau grămadă în 
living și abia am reușit să pun mâna pe periuta de dinți. 

Totuși apartamentul e acum locuibil. Sau aproape. 

Am plecat de la Freiburg în urma camionului de la firma de 
mutări, dimineața devreme. Am reușit să iau ce era mai 
important - restul a rămas acolo, împărțit pe la prieteni, 
cunoștințe și asociații de caritate. Nu voiam să mă încarc prea 
mult. Săptămâna viitoare o să fac un drum dus-intors - ultimul, 
sper - ca să asist la susținerea tezei ultimului meu student de la 
Freiburg. Pe urmă totul se termină. 

Zarurile au fost aruncate, cum se spune pretentios. Dar nu e 
vorba de zaruri, ci de alegere. Viziune nu mai putin 
pretențioasă, dacă te gândești. Dar ce contează? Am ales, sunt 
fericit. Pentru prima oară după mult timp. 

La sfârșitul lunii, când apartamentul n-o să mai semene cu un 
câmp de bătălie, Vera o să se mute la mine. A hotărât să plece 
din apartamentul ei de pe Quellenstrabe și să vină să stea aici 

VP - 282 


cu mine. 

Poate am fost un pic neclar în ultima scrisoare, dar nu mă 
îndoiesc că ai știut să citești, ca de obicei, printre rânduri. Ceea 
ce ai ghicit - sau presimțit, nu contează termenul - tu s-a 
întâmplat. 

Ne-am împăcat. 

l-am lăsat în urma noastră pe cei doi studenți 
neexperimentați și cruzi care am fost și ne-am dat o a doua 
șansă. Sansa asta, Helene, n-o s-o ratez. Am așteptat-o prea 
mult. Am dorit-o prea mult. 

Vara asta, când totul mi s-a părut din nou posibil, mi s-a făcut 
teamă. Teamă să nu fie o greșeală. Teamă că nu poate să 
funcționeze mai bine acum decât cu șase ani în urmă. In sfârșit, 
teamă că, la fel ca atunci, n-o să fiu la înălțime. 

Apoi am înțeles. Am înțeles că de data asta pot să fiu la 

înălțime. 
Că pot să lupt pentru a depăși trecutul. Că, în concluzie, e 
posibil, în cazuri rare, să joci din nou piesa pe care publicul a 
fluierat-o. Pentru că la fiecare reprezentație, chiar dacă actorii 
par identici, nu urcă pe scenă exact aceleași ființe umane. 

Eu nu m-am Schimbat. Doar am crescut. 

Vera nu s-a schimbat. Pur și simplu s-a maturizat. 

lar azi înțelegem în sfârșit. 

Azi, mai mult ca oricând, suntem cu adevărat îndrăgostiți. 

Fără îndoială, ceea ce-ti scriu n-are niciun sens. De altfel, asta 
nu are nicio importanță. Nu cred că se pot analiza asemenea 
lucruri. Nu se pot decât simți. 

Să simţi că arzi. 

lar ce simt eu azi e că o iubesc și că vreau să-mi construiesc 
viața cu ea. 

Helene, mă tem că fericirea îi face pe oameni puțin nătângi. 
lartă-mă că m-am întins atâta pe subiectul ăsta! Cred că aș 
plictisi și cea mai disponibilă persoană. Dar, la urma urmei, asta 
e... Dă-mi vești despre tine. Vorbește-mi despre Paris. Și vino 
repede la noi. Te așteptăm deja. 


Te pup tare 


Julien 


VP - 283 


8. 


— Lucrul pe care, fără îndoială, n-o să-l înţeleg niciodată e ce 
l-a împins să facă ce a făcut. 

Vera și Julien se plimbau, de mână, pe sub copacii din grădina 
engleză. Luna octombrie se apropia de sfârșit, dar toamna era 
încă blândă la Munchen. Lumina razantă a acestei după-amiezi 
târzii trasa șuvoaie de aur viu prin frunzișuri. Julien, cu mânecile 
cămășii suflecate, simţea căldura soarelui pe antebraţe. 

Frunzele care cădeau una câte una prin aerul liniștit nu 
reușeau să aducă aminte de apropierea iernii, când norii aveau 
să coboare din Alpi pentru a abate peste oraș ninsoarea și 
vântul rece. 

— l-a pierdut pe femeia iubită, pe copilul pe care urma să-l 
aibă cu ea. După moartea tatălui lui, a pierdut și orice șansă de 
a-i regăsi. Cu siguranță i-a căutat, fără rezultat. Probabil că 
durerea lui era uriașă. O durere din aceea care distruge un om. 

Vera se uita la el. 

Poate că ea avea dreptate. O asemenea suferinţă poate să 
distrugă. 

— Pentru asta intri în SS? Pentru că ţi s-a distrus viaţa? Devii 
inuman din disperare? 

Întrebarea lui Julien rămase în suspans în aerul călduț. 

— Julien, la întrebările astea n-o să poţi răspunde niciodată. 
Ştii ce a făcut tatăl tău. Dar n-o să afli de ce. Oare toți tinerii 
care intrau în SS erau niște fanatici? Fără îndoială. Dar poate că 
nu. 

Vera se opri și îl privi în ochi pe Julien. 

— În privinţa tatălui tău, nu știu nimic. Tu l-ai cunoscut. Tu ai 
crescut lângă el. Aspectul ăsta din personalitatea lui numai tu îl 
cunoști. Bineînțeles, faptul că a fost un tată bun nu scuză nimic. 
Dar arată că era capabil și de altceva decât îţi închipui tu acum. 
Nu uita ce a fost el pentru tine. 

Julien dădu din cap. Ințelegea ce vrea Vera să-i explice. 

Niciun om nu este în întregime bun sau rău. 

Un om face alegeri bune sau rele. 

Asta nu-i scade responsabilitatea, dimpotrivă. O face și mai 
grea. 

Dar ne permite să percepem cât de imperceptibili suntem 


VP - 284 


pentru semenii noștri, să înțelegem cât de incomprehensibili 
sunt ei. 

— A fost un tată minunat, un om pe care l-am respectat și l- 
am iubit. A fost, totodată, cel mai groaznic călău. Trebuie să mă 
obișnuiesc cu coexistența în mintea mea a acestor imagini, 
amândouă adevărate. 

Tatăl și criminalul. 

Medicul și ucigașul. 

Cetăţeanul liniștit și îngerul mortii. 

— Timpul o să te ajute, Julien. Cel puţin, așa sper. 

Vera îi zâmbea. 

El alungă aceste gânduri și îi zâmbi la rândul lui. 

Soarele se juca în reflexiile părului ei. Julien îi simţea 
parfumul, acel miros delicat care, acum, nu-l mai părăsea. 
Cuprinse cu brațele mijlocul Verei și se sărutară încet. 

Dar, după câteva secunde, Vera își puse delicat mâinile pe 
brațele lui ca să-i desprindă gura de a ei. 

Îl privi, cu faţa la câţiva centimetri de a lui. 

— Julien, nu mai suntem chiar singuri. 

li luă câteva secunde să înțeleagă ce voia ea să pună. Când 
realiză deodată ce înseamnă acele cuvinte, făcu ochii mari, uluit 
și euforic. 

— Nu? Chiar? Eşti sigură? 

Râdea, bucuria îi inunda fața. 

— A trecut o săptămână de când... mă rog, mi-am făcut griji. 
Și... sunt însărcinată, Julien! 

Julien o strânse în braţe pe Vera, în timp ce ea izbucnea la 
rândul ei în râs. li șopti ceva la ureche și îi căută gura, ca să o 
sărute pătimaș. 

Fericirea se cucerește, Julien. 

e 

Copacii formau deasupra lor un fel de boltă galbenă în 
ultimele lumini ale zilei. Totul ardea într-un foc de seară oranj, 
copacii, apa pârâului, pământul și pietrișul de pe alee și cele 
două fiinţe în adierea blândă a vântului care se stârnea. 

Era toamna la Munchen. 


VP - 285 


9. 


Joi, 9 noiembrie 1989. 

Ca un val liniștit, muzica lui Mahler se revărsa în biroul 
spaţios. 

Adagietto. Simfonia a cincea. 

Julien lăsă din mâini Süddeutsche Zeitung și aruncă o privire 
pe fereastră. Amalienstrafe era deja cufundată în întuneric. 
Totul părea liniștit. Dar ceva, undeva, se mișca. 

Se uită la ceas. Era aproape șapte. Nu credea că va sta până 
atât de târziu la Universitate. Lucrase toată după-amiaza și, în 
cele din urmă, își acordase o pauză de câteva minute. Atunci 
deschisese ziarul pe care-l luase dimineața, dar pe care încă nu 
avusese timp să-l citească. 

Evenimentele păreau să se accelereze în RDG. De la începutul 
anului. De la începutul anului se petreceau lucruri ciudate de 
cealaltă parte a cortinei de fier. În primăvară, Ungaria își 
deschisese graniţele. Vara, Solidarnosc ajunsese la putere în 
Polonia. lar acum... în mod confuz, simţeai că se va întâmpla 
ceva. Dar ce? 

Discutase despre asta cu colegii lui, care păreau să nu dea 
mare importanţă întregii situaţii. Poate că obișnuinţa îi învățase 
să fie prudențţi. Pentru Julien, proaspăt întors în ţară, lucrurile 
apăreau totuși în altă lumină. Poate fiindcă rămăsese prea mult 
timp, prin forţa lucrurilor, departe de această actualitate. Sau 
pentru că întoarcerea bruscă în RFG îi permisese să aibă o 
perspectivă nouă asupra acestor subiecte de care nimeni nu mai 
părea să se intereseze. 

Citise că, în ajun, conducerea SED-ului demisionase în bloc. 
Asta nu putea să însemne decât un lucru: că nu totul merge 
bine. lar dacă acest gen de informaţii ajungeau în Vest era un 
semn în plus. Situaţia nu era complet sub control în Germania 
de Est. lar asta era de mirare... 

Julien răsfoi gânditor celelalte pagini ale ziarului. Un 
guvernator negru ales în Virginia. Și acesta era un semn că 
lucrurile se schimbau peste tot. Ca și cum, ca un ecou al 
bulversărilor din propria lui existenţă, lumea s-ar fi trezit. 

Sau poate că suprainterpretez eu toate astea. 

Sunt puține șanse ca lumea pe care am cunoscut-o 


VP - 286 


dintotdeauna să se schimbe, așa, subit, de la o zi la alta. 

Lăsă definitiv ziarul și își luă pardesiul. Probabil că Vera îl 
aștepta. O sunase să o anunţe că se întoarce mai târziu decât 
prevăzuse. Dar îi era dor de ea. Zâmbi. 

Să se bucure pur și simplu că o revede. Asta trebuia să fie 
fericirea. 

Se îmbrăcă, ezită dacă să ia dosarul care trona pe birou, apoi 
își spuse că acesta poate foarte bine să petreacă noaptea acolo. 
Oricum avea să revină a doua zi, dimineaţa devreme. Hârţogăria 
putea să aștepte. 

Opri muzica și se îndreptă spre ușă, spunându-și că este 
totuși plăcut să dispui de un birou atât de mare numai pentru 
tine. Îi veni în minte amintirea chichineţei pe care o împărțea cu 
Maxime la Freiburg. Zâmbi din nou. 

e 

În acelaşi moment, un înalt functionar est-german pe nume 
Gunter Schabowski anunța, într-o conferință de presă din 
Berlinul de Est transmisă în direct, decizia guvernului de a 
deschide toate punctele de trecere între RDG ȘI RFG, inclusiv la 
Berlin. Întrebat de un jurnalist începând de când este valabilă 
această măsură, el răspundea, după o scurtă ezitare - și vizibil 
nesigur pe sine -, că noile dispoziţii în materie intră în vigoare 
imediat. 

În timp ce Julien ieșea în noaptea muincheneză, ridicându-și 
gulerul pardesiului într-un suflu de abur alb, Zidul era pe cale să 
cadă. 

Vera era deja acasă când ajunse Julien, puţin după șapte și 
jumătate. O găsi întinsă pe canapeaua din living, înconjurată de 
dosare și foi volante. Când ușa se deschise, ea ridică ochii și îi 
zâmbi. Se duse să o sărute. Ea profită ca să-l tragă pe canapea. 
Câteva hârtii alunecară pe covor. Julien, deja întins pe jumătate 
lângă ea, dădu să le ridice. Ea se împotrivi, cuprinzându-l cu 
tandrete. 

— Lasă-le, nu cred că-s aşa importante. 

— Dacă zici tu... 

Julien lăsă hârtiile pe jos și, ca să completeze măsura, 
răsturnă și un dosar mare și portocaliu. Vera începu să-i 
descheie, unul câte unul, nasturii cămășii. 

În mod clar, nu mai era timpul pentru muncă. 


VP - 287 


Când telefonul începu să sune, puţin înainte de unu noaptea, 
Julien nu știu mai întâi nici unde este. Avu nevoie de câteva 
secunde ca să-și dea seama că adormiseră unul lângă altul pe 
canapea. 

Pe jos, dosarele multicolore erau în continuare împrăștiate în 
cea mai completă dezordine. 

Işi aminti că făcuseră dragoste de mai multe ori. Apoi, 
probabil, aţipiseră în același timp. 

— Cred că nu e nimeni... murmură Vera, care-și puse un braţ 
pe faţă și se întoarse pe cealaltă parte. 

Telefonul suna în continuare. La al optulea apel, Julien se simţi 
obligat să răspundă. Se smulse de pe canapea, gol pușcă, în 
timp ce Vera se trezea de-a binelea și îi arunca o privire 
posomorâtă. 

— Alo, Kelsen. 

Avea vocea cleioasă a celui tocmai sculat din somn. 

— Da' greu mai răspunzi, frate! 

Vocea lui Valentin, clară și veselă, răsuna la celălalt capăt al 
firului. Erau totuși paraziți pe linie. 

— Val? 

Chipul lui Julien se lumină, iar Vera ridică spre el niște ochi 
cercetători. . 

— Chiar eu! Imi pare rău că te deranjez, știu că-i târziu, poate 
dormeați... Chiar îmi pare rău, dar m-am simţit obligat să te sun. 
N-o să ghicești în veci unde sunt, Julien, e curată nebunie aici. 
Nebunie, îţi spun. 

Val părea într-o stare de demenţă profundă. 

— Ah. Lasă, mă bucur să te-aud. Și, unde ești? E totul bine? 

— Într-un bar. Helmholtzplatz, undeva în Prenzlauer Berg. 

Lui Julien îi luă câteva secunde să înțeleagă. Creierul încă îi 
era parcă înceţoșat. 

— Dar ce cauţi în Berlinul de Est? 

— Julien, a căzut Zidul! 

De data asta Julien avu nevoie de și mai mult timp ca să 
proceseze ce încerca Valentin să-i spună. 

Nimic nu se clintise în apartamentul întunecat, luminat doar 
de o mică lampă rămasă aprinsă pe măsuţa de lângă canapea. 
Vera continua să se uite la el din ce în ce mai intrigată. Insă 
dacă Valentin nu era victima unei crize de nebunie însemna că o 
lume se prăbușise la propriu. Insemna ceva inimaginabil. 


VP - 288 


Pur și simplu nu era posibil. 

— Poţi să repeti, te rog? Eşti sigur de ce spui? 

Julien știa că e o întrebare prostească. Dacă Valentin era în 
Berlinul de Est și-l suna în toiul nopţii, ceva se întâmplase cu 
adevărat. 

— Julien, au deschis trecerea de pe Bornholmer Straße! Și pe 
celelalte, cred, dar nu-s sigur. 

— Ce-ai spus? La Berlin: Se poate trece în Est? 

— Da, fără restricţii. Cum vrei, când vrei! Berlinezii din Est 
dau năvală în Vest! Cred că-s singurul care a făcut traseul în 
sens invers... Julien, nu fusesem niciodată în Est! E... eo 
nebunie, pur și simplu e o chestie nebunească. Orașul nu mai 
doarme, toată lumea e afară, strigă, cântă, oamenii se sărută și 
plâng... Nu știu dacă o să mai trăiesc vreodată ceva atât de 
puternic... 

— Doamne... 

Frazele sacadate ale lui Valentin îi răsunau în urechi. 

Vera se ridicase acum și, îngrijorată, îi puse o mână pe umăr 
lui Julien. 

El îi zâmbi ca să o liniștească. 

— Val, Vera e lângă mine. Vera, Val e la Berlin. A căzut Zidul. 

Julien văzu cum pe faţa Verei se conturează o reflexie a 
propriei lui uluiri. 

Dar Valentin continua deja: 

— Julien, e prea lung să-ţi explic, sunt la Berlin pentru 
serviciu, din întâmplare am... Pe scurt, am auzit știrile, am ieșit 
pe stradă, mi s-a spus „Bornholmer Straße” și am luat-o într- 
acolo fără să-mi pun întrebări. Și am trecut. 

— Val, e incredibil. Stai să dau drumul la televizor. 

— Da. Probabil se vorbește despre asta. 

Intr-adevăr, toate posturile germane vorbeau numai despre 
asta. 

Imagini cu Trabanturi mici, parcă împinse de mulţime. 
Oameni înlăcrimați. 

Un val incredibil care se ridica în toată Germania. 

Julien luă iar receptorul. 

— Val, mai stai mult la Berlin? 

Julien îi aruncă o privire mută Verei, care încuviinţă din cap. 
Înţelesese. 

— Venim mâine. Eu și Vera. Unde stai? 


VP - 289 


— Pe Ku'damm. Ca de obicei. 

— OK. 

Julien cunoștea hotelul. 

— Rezervă-ne o cameră, ajungem mâine seară. 

— Păi... Sigur, nicio problemă. Julien, ce mă bucur să te revăd! 
Ce trăim aici e de-a dreptul... istoric. Amintiri pe care n-o să le 
uităm niciodată. Julien, trebuie să te las, nici măcar nu știu cu 
ce-o să plătesc telefonul ăsta, n-am decât mărci vest-germane! 
Vă aştept. Vă pup pe amândoi! Veniţi să mă recuperaţi de la 
spălătoria barului, dacă e singurul mod de plată pe care-l 
acceptă... Pe mâine! 

Comunicarea, care devenise din ce în ce mai proastă, fu 
întreruptă. 

Se lăsă din nou liniștea, în timp ce televizorul, cu sunetul 
tăiat, făcea să danseze imagini multicolore în penumbra 
livingului. 

Julien și Vera se priviră. Erau amândoi goi, iar el încă ţinea 
receptorul în mâna dreaptă. 

Izbucniră în râs. 

x kx * 

Berlinul trăia în febră. În vinerea aceea, nimeni nu lucra, toată 
lumea era pe străzi, ca și cum nicio clădire din oraș nu ar mai fi 
fost locuită. Străzile metropolei, artere lovite de hipertensiune, 
forfoteau de lume. Oamenii se busculau pe trotuar râzând. 
Vehiculele mergeau la pas și claxonau des. Niciodată nu se 
văzuseră atâtea Trabanturi și alte Lade pe străzile Berlinului de 
Vest. 

Sub soarele rece, mii de respiraţii formau mici nori albi care 
se risipeau repede în aerul înțepător. Dacă aburul se evapora în 
lumină, bucuria rămânea. 

Vera și Julien se pregăteau să facă ceea ce niciodată în viaţă 
nu li se permisese. Aveau să vadă, în sfârșit, ce era de cealaltă 
parte a Zidului. După un zbor rezervat la repezeală, după 
întârzieri, după un drum interminabil cu taxiul pe străzi ba 
pustii, ba cu o circulaţie haotică, ajunseseră în sfârșit la ţintă, 
când după-amiaza era deja pe sfârșite. După încă un ocol pe la 
hotel, pe Kurfürstendamm, unde își lăsaseră bagajele ușoare și 
constataseră cu ușurare că Valentin nu uitase să le rezerve o 
cameră, luaseră din nou taxiul până pe Alt-Moabit. 

Oricum urmau să-l vadă pe Valentin mai târziu, la hotel. 


VP - 290 


Hotărâseră să intre în Berlinul de Est pe jos, pe la punctul de 
trecere de pe Invalidenstrafe. Ocolind spitalul Charite, puteau 
să ajungă pe Friedrichstraße, apoi pe Unter den Linden, miticul 
bulevard pe care-l cunoșteau numai după nume. 

Julien luase un plan al orașului ca să nu se rătăcească. 

Vera nu trecuse niciodată în Est cât timp stătuse la Berlin. 

lar el nu era berlinez. 

e 

Îi văzură pe berlinezii din Est, toţi cei care se culcaseră prea 
devreme cu o zi în urmă și aflaseră știrea abia dimineaţa, care 
așteptau într-un rând lung ca niște grăniceri în uniforme verde- 
gri, vizibil depășiți de situaţie, să arunce o privire simbolică pe 
actele lor. Văzură familii care, pentru prima oară după mai bine 
de jumătate de secol, treceau din nou linia artificială pe care 
niște forțe necunoscute o trasaseră ca să le despartă de cei 
apropiaţi. Îi văzură pe copiii care, brusc, descopereau existenţa 
lumii de dincolo de Zid. 

lar ei văzură Berlinul de Est. 

Pentru prima oară în viaţă. 

Se înserase deja când trecură peste primul braț al râului 
Spree. În faţa lor, pe insulă, Lustgarten și Domul pe partea 
stângă a bulevardului, iar în dreapta, Palatul Republicii, construit 
pe locul dispărutului castel al Hohenzollernilor. Puțin mai 
retrase, pe dreapta, clădirile guvernului est-german, luminate 
de reflectoare puternice care răspândeau o lumină albă și rece. 

Ajunseseră în centrul de gravitate al Germaniei de Est. 

Ceva mai departe, în faţa lor, turnul televiziunii le atrăgea 
privirile, lancea unui uriaș înfiptă în inima orașului. 

Un far stins în noaptea friguroasă. La graniţa unei alte lumi. 

Julien și Vera se ţineau de mână, fiecare strângând-o cu 
putere pe a celuilalt. Tăceau. 

Priveau. 

Niciunul nu știa despre regimul est-german decât ceea ce se 
spunea în Vest de patruzeci de ani. Știau că muriseră oameni 
încercând să treacă peste Zid. Câţi anume, nu aveau nici cea 
mai mică idee. Cuvântul Stasi le evoca vag ideea unei poliţii de 
stat, dar știau că această abreviere, acest diminutiv aproape 
familiar nu le-ar fi putut trezi niciodată aceeași panică, aceleași 
temeri ca oamenilor care trăiseră de cealaltă parte a frontierei 
intergermane. Ei, care scăpaseră de asta - datorită norocului 


VP - 291 


său, pur și simplu, hazardului? -, nu aveau să înțeleagă 
niciodată. 

Văzuseră fluxul de la punctul de trecere de pe 
Invalidenstrafe, acel val care curgea într-un singur sens. Sute 
de oameni care așteptau în după-amiaza rece. Și ei, un cuplu 
izolat care o lua în sens invers. 

Nu se putea să fie fără motiv. 

Ceea ce contemplau era creierul unui animal monstruos, 
slăbit și în cele din urmă învins de vârstă și de uzură, dar care 
făcuse să tremure milioane de fiinţe pe care ei nu le cunoșteau. 

Și totuși vorbeau aceeași limbă. 

lar părinţii lor crescuseră în aceeași ţară. 

Vera îl trase pe Julien înspre Alexanderplatz. El o urmă în 
tăcere, ţinându-se de mâna ei, caldă într-a lui. Din Alex, luară 
metroul. Voiau să vadă Prenzlauer Berg. Dar mai mult decât 
clădirile imense și cenușii din centru, care, în aerul rece al 


nopţii, emanau numai angoasă și tristețe - o sudoare a 
disperării care se topea în măzărichea de noiembrie. 
leșiră din  măruntaiele  U-Bahnului la staţia din 


Senefelderplatz. De acolo se afundară la întâmplare pe vechile 
străzi burgheze din Prenzlauer Berg. 

Julien respiră adânc. Era un alt Berlin, cu un farmec discret, 
după marea de beton impersonal pe care o traversaseră. 
Fațadele wilheminiene erau puţin cenușii, puţin scorojite, dar se 
ghicea în întuneric ce fusese acest cartier la începutul secolului. 

În acest Berlin puteai să te pierzi și să ţi se pară, pentru o 
clipă, că te-ai trezit într-un oraș din Europa Centrală, acolo unde 
crengile copacilor din cimitirul evreiesc, desfrunzite şi 
scârțâitoare, se jucau cu lumina stelelor. 

Parcurile erau tăcute, străzile, întunecoase și liniștite. 
Luminile din interioare decupau dreptunghiuri de lumină călduță 
pe pavelele desprinse. 

În penumbra rece, toate mișcările păreau încetinite. 

Departe de evenimentele din centru care erau pe cale să 
schimbe lumea, Prenzlauer Berg somnola. 

e 

— Crezi că lucrurile chiar s-au schimbat de data asta? 

Întrebarea Verei rămase în suspans în aerul plin de fum. 

Se instalaseră într-o berărie de pe Kollwitzstraße, după patru 
ore de hoinăreală. 


VP - 292 


De partea aceasta a Zidului, timpul părea să curgă diferit și, 
în memoria lor, amintirea punctului de control și a cozii de 
imigranţi de o zi se estompase deja în mare parte. 

Celălalt Berlin era la câţiva ani distanță. 

De parcă ar fi parcurs mii de kilometri. 

Pentru a eșua undeva în Prenzlauer Berg. 

Crezi că lucrurile chiar s-au schimbat de data asta? 

Întrebarea îi răsuna în cap. 

O întrebare la care n-ar fi fost în stare să răspundă. 

— Nu știu. Poate. Nimic nu mai poate fi ca înainte. O 
întoarcere în trecut este pur și simplu imposibilă. Dar nu știu 
unde o să ducă asta. 

Julien zâmbi. 

— De acum totul e nou pentru noi. 

Vera îl privi un moment fără să spună nimic, apoi zâmbi și ea. 
Lumea se schimbase de-a lungul acestui an 1989. 

Și a lor. 


10. 


Pulberea unui soare fierbinte zăbovea în vâltorile fluviului, la 
limita umbrei proiectate de arcele podului. Lumina dansa în 
valurile înșelătoare și silenţioase și, sub suprafaţa ușor lucioasă 
care proteja adâncurile invizibile, curentul rapid continua să-și 
poarte secretele reci. 

Un sfârșit de după amiază din iunie 1990, la Regensburg. 

Orașul vechi somnola sub razele oblice ale soarelui, iar 
penumbra aruncată de turnurile catedralei se întindea leneș 
peste piaţă. 

O adiere de vânt mângâia parapetul podului, fațadele care 
dădeau spre Dunăre și feţele oamenilor ieșiţi la plimbare. 

În atmosfera oranj, curgerea timpului încetinea. 

Julien își petrecu braţul peste umerii Verei. 

Ea purta o rochie verde care i se întindea peste burta 
rotunjită. 

Întoarse capul către el în timp ce mergeau spre insulă, cu 
spatele la orașul vechi. 

Julien își contemplă soția pentru o clipă. 


VP - 293 


Așa cum i se întâmpla de mai multe ori pe zi de vara trecută, 
își dădu seama cât de mult o iubește. Cât de frumoasă este. Cât 
de fericit este că a regăsit-o. 

— Eşti splendidă... 

Ea izbucni în râs și îl trase spre Stadtamhof. 

e 

Când ajunseră în piaţă, văzură deodată, în vitrina unui 
magazin de fructe și legume, reflexia fericirii lor. Un cuplu 
îmbrățișat care mergea către ei. Și care le semăna. 

Julien se opri și o trase pe Vera și mai aproape de el. O sărută 
ușor pe obraz, în timp ce privea vitrina, oglindă întreagă în 
strălucirea unei seri de vară. 

— Așteaptă puțin. 

Julien înclină puţin capul, punându-și tâmpla pe părul brunet 
al Verei. Acest contact, blând și liniștitor, nu se putea compara 
cu nimic. Viaţa lui însemna de acum pielea pusă pe acel păr, 
acea căldură lipită de el. 

— Vreau să-mi pot aminti ce văd acum. Să rețin imaginea 
asta a noastră. 

Vera privi în aceeași direcție. 

Zâmbiră amândoi reflexiei lor. 

— O imagine care n-o să se șteargă. 


11. 


Trecătoarea era aproape. În jurul lor, o incintă de stâncă și de 
gheaţă, un uriaș teatru mineral cu tribune pustii. Într-o liniște cu 
ecouri asurzitoare, soarele la zenit plumbuia întinderile albe, iar 
fiecare rază era multiplicată de o mie de ori la contactul cu 
cristalele pure ale unei mantii imaculate. 

Joi, 28 martie 1991. 

Crusta de zăpadă scârţâia ușor sub schiurile lor. Sub 
suprafaţa puţin mai tare, un strat gros de praf alb și rece. Pas cu 
pas, se apropiau de vârf. Pielea de sub schiuri se agăța de 
zăpadă, făcând fiecare călcătură la fel de sigură ca pasul unui 
orășean pe asfaltul unui bulevard. 

Julien privi spre stânga. Falezele îngheţate se succedau, 
răsturnându-se una peste alta și întinzându-se până la linia 


VP - 294 


frântă a unei creste ascuţite care mușca furios din cer într-o 
puternică mișcare pietrificată. 

Liniile întinse ale pantelor pustii te fortau să privești în sus. 

Mult deasupra lumii, văiuga se pierdea în adâncitura pereţilor 
abrupți. Ultimii copaci îi părăsiseră de-a lungul ascensiunii, cu 
mult înainte, iar în faţa ochilor lor rămâneau numai cenușiul mat 
al stâncii, albul orbitor al zăpezii sub lumină și albastrul obscur 
al văii de umbră - undeva sub picioarele lor. 

Figuri de granit se decupau sub cerul ghețarilor, santinele 
răbdătoare și credincioase care stau de strajă în faţa vidului, și, 
sub zidul presărat cu piscuri fragile, panta devenea mai lină, 
trasând drumul imaginar care avea să-i conducă spre 
trecătoare. 

Julien se opri, ștergându-și cu dosul palmei transpiraţia care-i 
curgea pe frunte. Se întoarse pe jumătate și o văzu pe Vera, 
care, cu câţiva metri mai jos, venea pe calea deschisă de el. 

Cunoștea bine traseul acesta prin valea Arbi, un colț pierdut 
din Valais. În anii petrecuţi la Freiburg, era invitat în fiecare 
iarnă la Maxime, la Mayens-de-Riddes. Venise aici și vara, de 
altfel. Desigur, nu era de ajuns ca să-l transforme într-un om de- 
al locului, dar Maxime îi arătase multe lucruri, încât această 
regiune, situată între depresiunea Bagnes și valea Ronului, între 
vii Și culmi ce ajungeau la peste trei mii de metri altitudine, nu-i 
mai era complet străină. 

Totuși, de data aceasta, Maxime nu era alături de el. Și îl 
regreta. Pur și simplu nu mai ţinuseră legătura și, cu siguranță, 
nu aveau să se vadă cu ocazia acestui sejur în Valais. Fără 
îndoială că nu aveau să se mai vadă deloc, decât poate 
întâmplător, într-una dintre acele reîntâlniri neașteptate pe care 
ţi le rezervă viaţa. Există prietenii care se sting ca un foc pe 
care nimeni nu mai încearcă să-l întreţină - iar prietenia lor era 
pe cale să dispară astfel. 

Vocea Verei îl smulse din gândurile sale. 

— Facem o pauză? 

— Nu, continuăm până la trecătoare, dacă poţi. Acuși se face 
ora unșpe. O să mâncăm sus dacă vrei. 

Vera dădu aprobator din cap și veni lângă el, cuprinzând 
depresiunea cu privirea. 

Plecaseră din staţiune puţin după ora nouă. Așadar urcaseră 
bine - ceva mai mult de o oră și jumătate pentru o diferenţă de 


VP - 295 


altitudine de aproape o mie de metri. Meritau o pauză la 
trecătoare. 

Platoul Plans constituia un fel de terasă mai jos de ei. Pădurea 
se oprea puţin sub marginea acestui balcon atârnat de munte, 
pe panta sumbră pe care o ghiceau dincolo de platou. Pășunea 
înecată sub zăpadă dormea în umbră, mai jos, iar grohotișurile 
imobile, pudrate cu alb, își găseau sfârșitul pe platou, într-un 
haos de stânci învălmășite. 

Ca să regăsească lumina, trebuiau să mai urce. 

Vera depuse un sărut ușor pe obrazul neras al lui Julien, care 
porni iar din loc. Adoptase un ritm lent, dar pe care știa că îl 
poate menţine pe o distanţă lungă. Maxime îi spusese odată că 
după asta se recunosc pașii montaniarzilor bătrâni. Bătrân nu se 
simțea, dar ar fi vrut foarte mult să se simtă montaniard. 

e 

Ajunseră la trecătoarea Mines la ora unsprezece fără cinci. 
Altitudinea: două mii trei sute de metri. În fața lor se deschidea 
deodată o lume cu totul diferită de cea pe care o traversaseră 
încet. Verbier, un sat de furnici tentacular, se întindea între 
culmile înzăpezite, în timp ce, de cealaltă parte a văii albastre, 
masivul Combins, de la înălțimea celor patru mii de metri ai săi, 
domina lumea oamenilor. Dincolo de orice viață, o întindere de 
gheață dislocată, de stânci gigantice, de valuri uriașe și 
încremenite contempla pământul cu o semeție fără margini. 
Ultimul dintre acești munţi austeri, mândru și arogant în fundal, 
Grand Combin tutuia cerul, dispreţuind valea pe care o strivea 
cu toată forța lui brută și sălbatică. 

— E pur și simplu minunat. 

Vera nu mai spuse altceva, descoperind acest peisaj cu care 
Julien ajunsese, cu timpul, să se obișnuiască. 

Julien se descălță, își înfipse bețele în zăpadă și făcu câţiva 
pași. Bocancii de teren i se înfundau adânc în stratul de zăpadă 
afânată. In trecătoare, mantia de zăpadă era, poate, de două ori 
mai groasă decât cu câţiva metri mai jos. Vântul formase 
troiene impunătoare, astfel încât, pe partea văii Arbi, o cornișă 
continuă bloca trecerea ca o barieră de nedepășit. Julien și Vera 
o atacaseră în punctul cel mai slab, acolo unde înălțimea nu 
depășea un metru. Frământând puţin zăpada proaspătă, Julien 
reușise să străpungă zidul în lateral, ca să-l abordeze pieziș, și 
ajunseseră fără mare greutate în trecătoare. 


VP - 296 


Vera bău cu înghiţituri mari din ploscă și i-o întinse lui Julien, 
care îi mulţumi cu un gest din cap. 

— Și acum? 

— Vezi drumul care taie de-a curmezișul faleza, la stânga? Pe 
acolo o să trecem. 

— Cât timp mai este până la lac? 

— Între jumătate și trei sferturi de oră, dacă-mi amintesc 
bine. Diferenţa de nivel nu e foarte mare, dar din cauza stâncilor 
trebuie să ocolim, ceea ce lungește un pic drumul. 

— Atunci putem să pornim acum, nu? Ne oprim sus. 

— Dacă n-ai nevoie de o pauză acum, de acord. 

— Hei, n-am obosit! Reușesc foarte bine să ţin pasul cu tine, 
macho ce ești! 

— Pardon, n-am spus nimic. 

Julien se apropie de Vera să o sărute. Trebuia s-o facă să-l 
ierte... Ea surâse, își lipi buzele de ale lui, apoi îl împinse. 

— La drum, bărbate! O să ne ia frigul! 

— Asta ţine de punctul de vedere. Totul depinde de 
activitatea la care te gândești. 

Drept unic răspuns primi o palmă la fund când se aplecă să-și 
pună schiurile. 

Porniră iar la drum. Urmară linia de-a curmezișul pantei pe 
care Julien i-o indicase Verei. Vara, pe acolo trecea un drum 
aproape carosabil care acum dispăruse complet sub zăpadă. Dar 
calea fusese deschisă de alţi drumeţi, precum și de cei câţiva 
schiori care o luau pe acolo ca să ajungă la întinderile de zăpadă 
neatinsă din vale. 

Părăsiră repede zona însorită a trecătorii pentru a ajunge în 
umbra muntelui. Aerul deveni imediat mai rece și Julien mări 
ușor ritmul ca să se încălzească. Panta era mai puţin abruptă, 
ceea ce le permitea să crească puţin viteza fără să gâfâie prea 
mult. Deasupra lor, Mont Rogneux îi contempla de la înălţimea 
unui versant vertiginos. 

Lui Julien, fără să știe prea bine de ce, nu-i plăcea prea mult 
această bucată. larna, totuși, era singura posibilitate de acces la 
lacul Vaux -dinspre Mayens-de-Riddes - dacă nu punea la 
socoteală trecătoarea Creblet, care însă i-ar fi dus prea sus. 
Oricum ar fi fost, muntele devenea aici brusc mai apăsător. 
Peretele îi domina în timp ce mergeau pe pantă. În acest loc era 
la cheremul oricărei plăci instabile, al oricărei stânci desprinse 


VP - 297 


de dezgheţ. La urma urmei, era sfârșitul lui martie, iar 
temperatura crescuse - chiar dacă ninsorile din ultimele zile 
dovedeau că iarna încă nu-și spusese ultimul cuvânt. 

Işi lăsă privirea să alunece de la vârful schiurilor până în 
adâncul văii. Când venise ultima oară în Valais? Îl surprinse că 
trebuie să se gândească pentru a răspunde la această întrebare. 
Se întâmplase cu mai bine de doi ani în urmă. Între Crăciun și 
Anul Nou 1988. Maxime și soţia lui îl invitaseră să petreacă la 
cabana lor câteva zile. 

Işi amintea că Maxime îi spusese atunci, cu câteva zile înainte 
de terminarea cursurilor, că Charlotte ar fi binevenită și ea. 
Firește, Charlotte se grăbise să refuze invitaţia - știa că Maxime 
nu avea să se supere. Julien înţelesese bine de ce. Nu aveau o 
relaţie fixă, stabilă și o asemenea invitaţie pentru câteva zile de 
vacanţă împreună risca oarecum să oficializeze ceea ce nu avea 
niciun motiv să fie oficializat. Nu refuzaseră fiindcă s-ar fi temut 
de ce va spune lumea, nu - pentru asta era deja prea târziu, 
pentru că pe atunci nu își luaseră precauţia elementară de a se 
ascunde -, ci mai degrabă pentru că nu voiau să dea, în propriii 
lor ochi, o anumită dimensiune legăturii lor. Așa că venise 
singur, ca de fiecare dată când îl invitase Maxime. De altfel, 
ideea de a aduce vreo cucerire în Valais, la această cabană care 
nici măcar nu era a lui, i se păruse întotdeauna de un extrem 
prost gust. 

Zăpada se topise puţin pe fundul văii și se distingea clar linia 
neagră a râului. Fare își trasa cursul în zigzag de-a lungul zidului 
care, începând din Plans, cădea până pe pășuni - dar asta se 
putea doar ghici, căci terasa masca acest abis -, apoi sălta vesel 
spre câmpie, zăbovind în adâncitura vâlcelei, în voia unui 
mănunchi de zade sau a unui pâlc de molizi, înainte de a 
dispărea în pădure, purtând spre adâncul văii reflexiile de 
lumină furate culmilor albe scăldate în soare. 

Julien se concentră din nou asupra traseului pe care trebuia 
să-l urmeze. Trecuseră de punctul cel mai periculos și acum 
drumul se lărgea. Pasajul fusese deschis cu un utilaj și curând 
ajunseră în mijlocul unui fel de tranșee. În dreapta, faleza; în 
stânga, un zid gros de zăpadă, înalt de aproape doi metri, care 
astupa vederea spre vale. 

Julien auzi în spate vocea Verei. 

— Credeam că suntem în creierii munţilor... Drumul a fost 


VP - 298 


deblocat? De cine? 

Fără să se întoarcă, Julien îi explică: 

— O să vezi, ceva mai sus, un utilaj vechi de construcţii, la 
curbă. Cam ca un buldozer. Primăvara, după ce se topește 
zăpada, chestia asta e folosită ca să deschidă drumul și să-l 
elibereze de pietrele căzute la dezgheţ. larna e folosit ca să 
deschidă un pasaj practicabil pentru schiori pe panta falezei. 

— Și cum au urcat așa o mașinărie până aici? 

— N-ai putut să vezi, pentru că am urcat pe celălalt versant, 
dar este un fel de drum care urcă până la trecătoare, dinspre 
Verbier. Nu-i deschis iarna, bineînţeles - și abia circulabil vara. 
Dar mașinăria a fost adusă cu ani în urmă și de atunci n-a mai 
coborât. 

— Ofrandă pentru spiritele muntelui? 

— Oarecum. Dar una cam ciudată... 

Zgomotul asurzitor al unei cascade încă îngheţate pe 
jumătate le acoperi vocile. Trecând pe lângă ea, simţiră 
minusculii stropi de apă care zburau prin aer și li se spărgeau pe 
față. Julien reîncepuse să transpire puţin și îi plăcu acest contact 
brusc cu apa rece. 

Puțin după cascadă, văzură într-adevăr buldozerul descris de 
Julien. Sub ieșindul unei stânci, mașinăria ruginită părea să 
doarmă lângă o baracă gri de șantier. Totul crea un efect cam 
inestetic, dar consola stâncoasă masca destul de bine utilajul și 
ghereta, care nu erau vizibile decât dacă veneai, ca ei, pe drum, 
care făcea în acel loc o curbă de aproape optzeci de grade ca 
să-și reia ascensiunea în cealaltă direcţie. 

Cum nimic de acolo nu merita atenţia lor, merseră mai 
departe fără să se oprească. Acum faleza se înălța în stânga lor, 
iar zidul de zăpadă se continua în dreapta. Dar, foarte repede, 
ieșiră din acest defileu, regăsind pentru un scurt moment cursul 
de apă care, în amonte, dispărea din nou sub zăpadă. O altă 
vâlcea se deschidea în faţa lor, însă mult mai mică decât cea pe 
care o lăsaseră în urmă. O vale în miniatură. În faţa lor, Mont 
Rogneux nu mai era atât de impresionant - aproape că li se 
părea că ajunseseră pe culme, chiar dacă până acolo era o 
diferență de altitudine de vreo sută de metri. Pe fundul acestei 
noi vâlcele, un parapet. Lacul se afla chiar dincolo de el. 

— În mai puţin de zece minute ajungem la lac! 

Acum pasajul era mult mai lat, astfel că Julien așteptă ca Vera 


VP - 299 


să ajungă în dreptul lui, pentru a ataca frontal ultima cățărare. 
Vera îi zâmbi și mări ritmul ca să-l depășească. El făcu la fel, 
simțind cum i se accelerează bătăile inimii. În acest joc era 
vorba despre cine cedează înaintea celuilalt. lar el nu avea de 
gând să se lase învins. Mai crescu puţin viteza, sperând să se 
distanţeze de Vera în această cursă copilărească spre victorie. 
Dar Vera ţinea ritmul și nu accepta să se lase întrecută. Julien 
începea să simtă greutatea exceselor din ultimele zile. 

Sosiseră la Mayens-de-Riddes cu cinci zile în urmă. Intraseră 
în posesia cabanei închiriate pentru o săptămână. La poalele 
pistelor de schi, erau foarte departe de colţul de rai din jurul 
vechii cabane a lui Maxime, care ocupa un loc atât de special în 
amintirile lui Julien. Dar, cum aveau să petreacă destul de puțin 
timp acolo, era, întrucâtva, un rău mai mic. Il lăsaseră pentru 
prima oară pe Romain la Dachau, la mama Verei. Fiul lor se 
născuse pe 28 iulie 1990, deci împlinea exact opt luni în ziua 
aceea. Acest 28 iulie fusese, fără îndoială, cea mai frumoasă zi 
din viaţa lui. Toţi cei care aveau copii îl avertizaseră de asta și 
totuși lui i se păruse că nimeni pe lume n-a fost vreodată mai 
fericit decât el. Degeaba ești prevenit, nimic nu te pregătește 
pentru acest fel de bucurii. 

Pentru el, anii negri aparţineau de acum, irevocabil, 
trecutului. 

La început, el și Vera, cu conștiința încărcată, ezitaseră să-și 
ia o săptămână de vacanţă fără fiul lor. Dar părinţii Verei 
insistaseră să se ocupe de micuţ și, la urma urmei, o absenţă de 
opt zile nu era un capăt de ţară. Romain era absolut în siguranţă 
cu bunicii, în privinţa asta nu încăpea îndoială. Deocamdată 
dormea liniștit nopţile - dacă ar fi putut dura acest vis... - și, în 
definitiv, meritau și ei câteva zile doar pentru ei. lar peste 
patruzeci și opt de ore aveau să fie înapoi la Munchen. Făceau 
un ocol pe la Dachau să-l recupereze pe Romain și viața își relua 
cursul normal. 

Profitaseră de această săptămână de evadare și ca să-i 
revadă pe Helene și Valentin, care li se alăturaseră în Valais 
pentru trei zile. Schi ziua, seri care se prelungeau până târziu în 
noapte, nimic nu lipsea. Locuiau în cabană cu ei și, pentru un 
timp, păreau să regăsească vremea studenţiei de la Munchen. 
Bineînțeles, înaintaseră cu toţii în vârstă - Julien depășise 
graniţa celor treizeci de ani, de care se temuse atât de mult 


VP - 300 


odinioară, și își dăduse seama că, de fapt, nu se întâmplă nimic 
care să justifice această frică iraţională. Insă asta nu-i 
schimbase. Chiar dacă erau ceva mai bătrâni, nu deveniseră 
acri. lar prietenia lor, spre deosebire de ceea ce se întâmpla cu 
Maxime, rămăsese la fel de vie. 

Dacă asta însemna îmbătrânirea, nu era, până la urmă, atât 
de greu. 

Val și Hélène plecaseră înapoi la Paris cu o seară în urmă, iar 
Vera și Julien se pregătiseră să profite în doi de sfârșitul 
vacanței. 

Vera se menținea în continuare lângă el și Julien se împăcă cu 
gândul că vor ajunge în același timp pe culme. Acea fondue de 
alaltăieri-seară, poate stropită prea mult cu vin și urmată de 
obișnuita coborâre pe schiuri până în staţiune, lăsase câteva 
urme, iar fizicul lui se resimțea puţin. Probabil că aceasta era 
singura privinţă în care se manifesta cu adevărat diferenţa: la 
douăzeci de ani ești mai rezistent și poţi chefui fără urmari 
neplăcute. Dar ce conta? 

Pieile de focă alunecau repede pe mantia de zăpadă și 
parapetul final se apropia. Cu un ultim elan ajunseră la el, iar 
lacul înghețat, complet acoperit de zăpadă, se desfășură 
deodată înaintea lor, ca și cum i-ar fi așteptat în somnul lui rece. 

Descoperiră un platou larg, inegal, în adâncitura unei căldări 
de munți sfărâmaţi. Lacurile se aflau pe fundul acestei cuvete 
însorite cu margini nu prea înalte. La peste două mii cinci sute 
de metri, aerul era curat, iar Mont Gelé, de la înălțimea celor trei 
mii de metri ai săi, părea aproape. Pe celălalt mal se avântau 
câteva telescaune - dincolo de creasta munţilor Attelas se 
întindeau valea Bagnes și domeniul de schi de la Verbier. Dar 
ținta lor era trecătoarea Chassoure, două sute de metri mai sus, 
la stânga. De acolo, aveau de gând să coboare toată valea 
Tortin până la Siviez, de unde să ia autobuzul înapoi spre 
Mayens-de-Riddes. Un program frumos în perspectivă. 

Vera își trăgea sufletul lângă el, aplecată în faţă și sprijinită în 
cele două bețe. Și el respira greu, dar era bucuros că reușiseră 
să ţină ritmul. Simţea în tot corpul plăcerea indescriptibilă pe 
care o provoacă efortul fizic, acea satisfacție intensă încercată 
în momentul când, odată atinsă ţinta, te oprești să contempli 
drumul parcurs, încă transpirând și gâfâind, cu mușchii arzând 
de o căldură reconfortantă. Cunoștea o singura senzație 


VP - 301 


echivalentă - cea pe care o au doi amanți care cad epuizați unul 
peste altul după orgasm. Întâlni privirea Verei și fu sigur imediat 
că și ea se gândește la același lucru. 

— Minţile luminate se întâlnesc... murmură el forțându-se să 
respire mai adânc și mai încet. 

— Am impresia că da. 

Ea izbucni în râs în liniștea încremenită a înălțimilor 
înzăpezite. 

— Dar nu-i rău nici asta... 

Julien râse la rândul lui și se îndreptă cu totul, scrutând 
creasta subţire care, coborând dinspre Mont Cele, se prelungea 
ca niște dinţi de fierăstrău până se pierdea în vale. Între două 
vârfuri, ţinta lor: trecătoarea. Apoi coborârea, nesfârșită, până la 
Siviez. 

— Traversăm lacul? 

Vera arătă spre cel mai mare și mai îndepărtat dintre cele 
două lacuri, atât de întins încât se ghicea numai o mică parte de 
pe promontoriul unde stăteau ei, și care îi mai despărțea de 
creasta la care voiau să ajungă. 

Julien se gândise la asta în timpul urcării. Nu le-ar fi luat mult 
să-l ocolească, dar traversarea lacului îngheţat era o experienţă 
ametțitoare, de neuitat. Cu o zi în urmă își luase precauţia de a 
suna la biroul ghizilor din Verbier ca să se informeze despre 
grosimea stratului de gheaţă de pe lac. | se răspunsese că 
traversarea este deocamdată lipsită de riscuri - dar că, dacă 
încălzirea se prelungește, va fi, fără îndoială, una dintre ultimele 
zile ale iernii când acest traseu rămâne deschis. 

— Da, așa cred. De la biroul ghizilor mi-au spus că 
deocamdată nu e niciun pericol. 

Vera bău puţină apă din ploscă, i-o întinse încă o dată lui 
Julien - a lui era goală cu mult înainte să ajungă la trecătoarea 
Mines. În timp ce bea, ea scoase un baton de cereale din rucsac. 
ÎI întrebă din priviri pe Julien, care refuză cu un semn din cap. 

În timp ce Vera ronţăia batonul, Julien aruncă o privire spre 
cer. Nici urmă de nor. Vremea avea să se menţină până a doua 
zi. În schimb, era posibil să se strice pentru drumul lor de 
întoarcere, sâmbătă. Dar n-avea rost să cobească. Ziua 
următoare se anunţa superbă și numai asta conta. li aștepta o 
ultimă zi de munte și vacanţă, cât să adauge un ultim strat de 
bronz care avea să-i facă invidioși pe colegii lor de la Munchen. 


VP - 302 


Julien se hotărî. Aveau să traverseze lacul. 

Își desfăcu ceva mai mult geaca softshell, își reajustă clapele 
în vederea unui parcurs plat și se uită la ceas. Ora 
douăsprezece. În ciuda unui ritm bun, făcuseră, de la 
trecătoarea Mines, ceva mai mult decât cele trei sferturi de oră 
prevăzute. Dar nu avea importanţă. Dacă mai amânau puţin 
prânzul, aveau să ajungă în trecătoarea Chassoure înainte de 
ora unu și atunci ar fi putut să mănânce înainte de coborâre. 

— Mâncăm sus? întrebă Julien arătând cu mâna spre 
trecătoare. 

— Sigur, nu vreau să aștept. De prea multă vreme îmi doresc 
să traversez lacul ăsta! E adânc? 

— Cred că da. În orice caz, pentru un lac de altitudine. Mi-a zis 
Maxime cândva. N-am reținut cifrele, dar cred că are o 
adâncime neobișnuită. 

— Palpitant... Pornim? 

— Hai! 

Julien așteptă ca Vera să-și ajusteze și ea clapele și se avântă. 
Trecură pe lângă cea mai mică dintre întinderile de apă (o 
băltoacă, îi spusese într-o zi Maxime ca un bun valaisan) și, 
după câteva minute, ajunseră pe malul lacului propriu-zis. Mai 
ocoliră câteva stânci și intrară cu schiurile pe gheaţă. 

Lacul era pur și simplu uriaș. Rareori văzuse Julien un lac de 
asemenea dimensiuni la altitudine. La fiecare pas pe care-l 
făceau pe suprafața îngheţată, malul opus părea să fugă ceva 
mai mult din faţa lor și, pe măsură ce se îndepărtau de țărm, 
liniștea devenea mai deplină. Dacă vâlceaua era mută, iar 
pistele frecventate de schiori, prea îndepărtate, singurătatea 
căpăta o altă semnificaţie pe lac. Julien nu se putea abţine de la 
gândul că existenţa lor depinde brusc de grosimea și soliditatea 
unui strat de gheaţă. Sub carapacea îngheţată, o apă aproape 
de zero grade - poate ceva mai mult începând de la zece sau 
douăzeci de metri adâncime. Să cazi într-o asemenea apă 
însemna moarte în câteva zeci de secunde. Nici mai mult, nici 
mai puţin. Nu putea să nu se gândească la asta. 

Urmau, fără să vorbească, o linie dreaptă care se întindea 
între ei și un mic ieșind stâncos, la vreo patru sute de metri în 
față. În dreapta, o singură urmă proaspătă, datând așadar, cel 
mai devreme, de ieri, poate la vreo patru metri distanță - adică 
puţin mai aproape de malul sudic, deși ei traversau lacul pe o 


VP - 303 


axă vest-est. 

Curând aveau să ajungă la mijlocul drumului și să se afle 
aproximativ în centrul lacului - chiar dacă malul nordic era 
pentru ei mai îndepărtat decât cel sudic. Julien se întoarse și își 
dădu seamă că o luase cu mai bine de treizeci de metri înaintea 
Verei. Făceau atât de puţin zgomot alunecând pe zăpada 
proaspătă, încât nu auzise că ea nu mai este chiar în spatele lui. 
Probabil că se oprise să bea apă. Se opri și el să o aștepte. La 
urma urmei, era o prostie să înainteze așa, în șir indian, căci 
stratul de zăpadă nu era atât de gros încât să nu-și poată croi 
fiecare drumul, unul lângă altul. Vera îi zâmbea și iuţea pasul ca 
să-l ajungă. 

Atunci îl cuprinse frica. 

O frică imprevizibilă, o groază iraţională ivită de nicăieri, o 
panică incontrolabilă care-l paraliză complet. Ca și cum schiurile 
i s-ar fi înfundat câţiva centimetri în gheaţă, iar apa ar fi 
îngheţat din nou deasupra. Era țintuit în loc, bloc de granit 
neînsuflețit prins în maxilarele de oțel ale gheții. Mintea speriată 
îi fugea în toate părțile, dar el rămânea încremenit, incapabil de 
vreo mișcare. 

Vera nu-și dăduse seama de nimic și continua să vină spre el, 
cu zâmbetul pe buze. 

Julien mai avu timp să-și spună că e splendidă și că o iubește 
nebunește, când măruntaiele i se răsuciră. O transpiraţie rece îi 
curgea pe frunte și pe ochi, îi picura pe spate. Se clătină și se 
ținu pe picioare in extremis, strângând în pumni beţele bine 
înfipte în zăpadă. Ghicea adâncurile verzi și tăcute de sub 
picioarele lui, chiar dacă zăpada și gheaţa le mascau. Se vedea 
atras spre un vid lichid și fără fund, frigul și presiunea 
apăsându-i plămânii până când totul exploda și dispărea în 
tenebre. 

Vidul. Vidul de sub picioarele lui. Acel vid era fără sfârșit. Și se 
temea că va cădea în el. 

Deschise ochii. 

Vera era la numai cincisprezece metri de el, în timp ce valul 
abject de panică părea să se retragă încet. Groaza își slăbea 
strânsoarea în sacade, redându-i puţin câte puţin stăpânirea de 
sine. 

În acel moment auzi prima pârâitură sfâșiind liniștea neatinsă 
a imensităţilor goale. 


VP - 304 


Sumbră, enormă. Puternică. 

Vera se opri instantaneu. Julien, deodată eliberat complet, se 
întoarse și se avântă spre ea. 

Nici nu-și terminase mișcarea când răsună a doua pârâitură, 
și mai rea decât prima. De data aceasta văzu o linie neagră 
desenându-se pe jos. 

Între Vera și el. 

Ea tot nu se mișca, de parcă n-ar fi înțeles. 

Julien strigă. 

Atât de tare încât i se păru că îi ţâșnește sânge din gâtul pe 
care și-l sfâșie. 

Dar strigătul îi fu acoperit de a treia pârâitură. 

Linia neagră se lărgi, deveni o falie, în timp ce, de cealaltă 
parte a apei eliberate, se ridica un zid de gheaţă. Un întreg bloc 
era pe cale să se răstoarne. 

lar Vera era pe acel bloc. 

Julien îi văzu privirea înfricoșată, o văzu clătinându-se și 
căzând pe o parte, cu ochii agățându-i-se de ai lui. 

Falia era deja prea lată ca s-o poată traversa. Placa de câţiva 
metri se înălța în faţa lui și el nu putea face nimic. O văzu pe 
Vera zbătându-se să se menţină pe blocul de gheață, în mijlocul 
zăpezii ușoare care aluneca spre apa verde. Dar panta devenea 
tot mai abruptă pe măsură ce placa bascula și mâinile ei nu se 
mai puteau ţine de nicio asperitate. 

O văzu abandonând orice luptă. O văzu privindu-l, dincolo de 
frică, dincolo de moartea care se profila, apărută brusc în 
mijlocul fericirii albe transformate în coșmar. 

Îi văzu buzele mișcându-se, ca pentru a murmura un ultim 
cuvânt. 

Dar nu auzi nimic. 

Apoi Vera dispăru din ochii lui dincolo de marginea dreaptă a 
plăcii care acum se ridica la aproape doi metri în faţa lui. 
Mișcarea de basculare continuă, până când gheaţa înălţă un zid 
vertical în faţa privirii lui înnebunite, apoi căzu pe cealaltă parte 
- întâi încet, apoi din ce în ce mai repede. 

Totul mai dură câteva secunde. 

Apoi nimic. 

Gheaţa căzuse la loc într-o jerbă de apă rece, iar placa, 
scoțând o nouă părâitură sinistră și surdă, astupă abisul pe care 
tot ea îl deschisese. Suprafaţa gheții care înainte era în contact 


VP - 305 


cu apa, sub crustă, acum lucea în soare, șiroind de lumină. 

Rana se închisese. 

Și Vera dispăruse. 

Undeva sub gheaţă, se sufoca în apa rece. 

Undeva sub crusta albastră, fără îndoială că nu mai avea deja 
aer, iar ochii ei speriaţi vedeau cum lumina palidă a zilei se 
pierde prin sloiul imobil, înainte să se stingă cu totul. 

Fără să știe ce face, Julien se repezi pe placa întoarsă. 
Aceasta oscilă, părând să ezite, apoi marginea blocului se ciocni 
de ruptura gheții încă intacte, sigilând definitiv deschizătura. 

El striga în continuare, iar sunetul disperat al vocii îi răzuia 
mucoasa rănită a gâtlejului și se repercuta de zidurile sterile 
ridicate de culmile din jur. 

Mâinile îi sângerau de cât răzuia gheaţa. Și trasau dăre roșii 
pe albul apei întărite. 

Julien încă urla când angajaţii de la telescaunele din apropiere 
ajunseră la fața locului, câteva minute mai târziu, îl aduseră pe 
mal, pe jumătate inconștient. 

Mai văzu, într-un cer albastru, egoist și nepăsător, silueta 
roșie a unui elicopter. Înainte ca totul să se scufunde într-un put 
nesfârșit de neant negru. 


12. 


Munchen, 8 noiembrie 1990 
Dragostea mea, 


Unele secrete sunt prea grele ca să le putem purta. Tu știi 
asta mai bine decât oricine. Dar le târâm după noi, mereu, 
fiindcă nu le putem destăinui nimănui - nici măcar ființei pe care 
o iubim mai presus de toate. Nici măcar ție. 

Tăcem de teamă să nu sfărâmăm totul și până la urmă ne 
dăm seama că, nespunând nimic, am năruit deja totul, am 
distrus deja totul. 

Nu știu dacă vei citi într-o zi scrisoarea asta. Dacă se întâmplă 
asta înseamnă că am dispărut înaintea ta - și că n-am reușit să- 
ți mărturisesc adevărul. Sau poate că scrisoarea asta se va 
pierde și că nimeni nu va afla nimic - ar fi, cu siguranță, cea mai 


VP - 306 


bună soluție. 

Dar dacă mă citești înseamnă că, într-un fel sau altul, trebuia 
să afli acest adevăr. Ca să poți în sfârșit să mă judeci drept. 

Poate de asta iți scriu aceste cuvinte azi, de ziua ta. Cu 
adevărul drept cadou. Și speranța că mă vei ierta pentru că am 
tăcut. Pentru că mi-am păstrat secretul. 

Evenimentele de anul trecut nu au fost nicidecum 
întâmplătoare. Trecutul tatălui tău și cel al lui Rachel Michaelis 
au ieșit la lumină. Ai aflat ceea ce trebuia să știi și ai descoperit 
ceea ce trebuia să găsești. 

Rămâne totuși un lucru pe care nu-l cunoști, o parte din 
poveste care ti-a rămas ascunsă, undeva în umbră. 

Prietenia mea cu Rachel. 

Am cunoscut-o la Berlin, la ceva timp după despărțirea 
noastră, în toamna lui 1983. Știi că am lucrat la Der Spiegel. Ce 
nu știi e că acolo am întâlnit-o pe Rachel Michaelis. Ea mi-a 
întins mâna când, singură și un pic pierdută, am ajuns la 
departamentul juridic al ziarului. Nu cunoșteam pe nimeni și ne- 
am simpatizat destul de repede. 

Cu trecerea lunilor, am devenit foarte apropiate. Cred că pur 
și simplu nu avea o prietenă adevărată. Poate că le speria. Prea 
competentă, prea inteligentă, prea frumoasă. Cu mine era altfel. 
Eram nou-venita care debarca și care avea să plece într-o zi pe 
nepusă masă. Mi-a devenit un fel de mentor, în timp ce eu 
deveneam prietena pe care, fără îndoială, nu o avusese 
niciodată. 

Ne-am povestit viețile. l-am vorbit despre tine, bărbatul pe 
care încă îl iubeam și care îmi făcuse atât de mult rău, încât mă 
împinsese să plec din München. Ea mi-a vorbit despre familia ei, 
despre mama ei pe jumătate nebună, despre povestea cumplită 
a fratelui ei vitreg necunoscut, David. Mi-a spus numele tatălui 
acestui copil. Numele ucigașului lui. 

Mi-a vorbit despre răzbunare, după toți acei ani de tăcere 
încordată și gata să se rupă, de ură reținută, de durere ascunsă. 
Ura asta am văzut-o în ochii ei. Dar am preferat s-o uit, s-o 
împing într-un ungher pierdut al memoriei. Deși această violență 
nu dispărea, deși era limpede că, într-o zi, ea va lovi. 

Încă din seara aceea, la Berlin, am știut că tatăl tău e în 
pericol de moarte. Și totuși n-am făcut nimic. 

Timpul a trecut. Rachel nu mi-a mai vorbit despre toate astea. 


VP - 307 


Am avut impresia că-i părea rău că spusese, poate, prea multe 
pe acest subiect. Se deschisese și cred că asta nu făcea parte 
din intențiile ei - cel puțin la început. 

M-am prefăcut deci că nici n-a avut loc vreodată conversaţia 
asta. Atât fată de ea, cât și fată de mine însămi. 

Relația noastră a rămas amicală, dar o anumită stinghereală 
apărea uneori, ca un zid subțire de gheață, între noi. Subțire, 
dar foarte real. 

Am plecat de la Berlin în februarie 1989. M-am întors la 
München. Eu și Rachel am încercat să păstrăm legătura, dar cu 
timpul ne sunam din ce în ce mai rar, până când am renunţat de 
tot. Poate că asta voiam amândouă. De altfel, nu contează, 
pentru că asta s-a întâmplat în cele din urmă. 

Până într-o zi din aprilie 1989. 

Când am aflat despre moartea tatălui tău. 

Nu m-am îndoit nicio clipă. 

Pur și simplu știam care mână se hotărâse, după tot acest 
timp, să lovească. 

Si totuși n-am spus nimic. 

M-am multumit să urmăresc desfășurarea evenimentelor, așa 
cum puteam, prin intermediul presei și al unei cunoștințe 
îndepărtate de la Siguranța din Munchen. Am aflat că un om a 
murit în Austria, undeva în regiunea Salzburg, și că acest deces 
are, poate, legătură cu primul. Atunci mi s-a făcut frică. Pentru 
prima oară, am înțeles că tu ești, poate, în pericol. Că Rachel e 
nebună. Nebună și periculoasă. Că nu e nimic altceva decât unul 
dintre acei îngeri răzbunători veniți pe pământ să aducă moarte 
și jale. Că, dacă nu fac nimic, te voi pierde, de data asta 
definitiv. Chiar dacă nu voiam să recunosc, nu te uitasem. O, nu, 
dimpotrivă. Și am înțeles că, deodată, ai nevoie de mine. Fără 
mine lovitura ar fi venit și tu n-ai fi putut face nimic ca să te 
aperi de ea. 

Pentru Rachel, erai la fel de vinovat ca tatăl tău. Fără îndoială 
că e greu de înțeles, dar pentru ea tu luaseși, în lumea celor vii, 
locul fratelui ei mort. Trebuia, prin urmare, să dispari. 
Răzbunarea lui David cerea acest sacrificiu. 

Stiam că luase legătura cu tine. M-am gândit că aveti o relație 
- sau ceva de genul ăsta, chiar dacă termenul nu descrie, poate, 
cu adevărat realitatea a ceea ce puteau simţi doi oameni ca voi. 
Când mi-ai vorbit despre asta, mult mai târziu, am știut că 


VP - 308 


avusesem dreptate. Ea nu putea să iubească pe nimeni. lar tu 
știu că te gândeai la mine, că n-ai încetat să te gândești la mine 
de când ne-am despărțit. De altfel, nu contează, nu era vorba de 
o gelozie între femei. Pur și simplu îmi era frică - eram 
înnebunită de groază. Pentru viața ta. Când am aflat că 
înmormântarea tatălui tău va avea loc la Regensburg, m-am dus 
acolo fără să stau pe gânduri. Aveam impresia că, dacă se va 
întâmpla ceva, acolo va fi. Rachel nu gândea rațional. Așteptase 
atâția ani, nici măcar nu știu de ce. Deodată mi s-a părut clar că 
în ziua aceea, la Regensburg, se va petrece ceva. Stiam că acolo 
locuiește un oarecare Hänsch, care jucase un rol undeva la 
periferia dramei mamei ei. Dar mai ales îmi era frică să nu te ia 
la țintă pe tine. Mă înșelasem numai în privința persoanei. Nu 
venise încă rândul tău, iar în ziua aceea a plătit Hänsch. 

Dar la Regensburg te-am văzut pe tine. Am venit spre tine. 
Voiam să-ți spun totul. Dar cum să-ți dezvălui asta - eu, care 
reveneam de nicăieri după șase ani de despărțire? Ce mai eram 
pentru tine ca să mă crezi? Așa că m-am limitat să reiau încet 
legătura. N-am avut curaj să fac mai mult. Am hotărât doar să 
rămân în fundal, să veghez asupra ta după puterile mele. 

Dar cum te-aș fi putut proteja? 

Ce puteam să fac împotriva lui Rachel? 

Atunci am înțeles care e singura soluţie care mi se oferea. 
Aveam doar o poveste de spus. O poveste pe care nimeni nu era 
obligat să o creadă. Nici tu, nici poliția. Stiam că presimti ceva în 
legătură cu Rachel, dar nu știam ce anume ai înteles. Stiai cât 
de periculoasă e? Nu aveam nici cea mai mică idee. 

Așa că am decis să fac singurul lucru aflat atunci în puterea 
mea. 

Să elimin sursa problemei. 

Habar n-aveam cum să procedez. 

Dar știam bine că, dacă nu fac nimic, următorul cadavru din 
calea ei va fi al tău. 

Am reluat legătura cu Rachel. La Der Spiegel m-au anuntat 
că-și dăduse demisia de la ziar cu trei luni în urmă și se 
întorsese la Munchen. Mi-au dat o adresă și un număr de telefon 
la care am putut să dau de ea. Am stabilit o întâlnire aici, la 
Munchen. Pentru vineri, 12 mai, dimineața. 

Trebuia să mă ia cu mașina din fata casei. 

Nu aveam niciun plan. Cred că hazardul a contat mai mult 


VP - 309 


decât orice altceva. 

După ce am urcat în mașină, am incercat să încep o 
conversație normală. Dar cred că Rachel a simţit imediat că nu 
mă port firesc. Era prea inteligentă ca să se lase prinsă în cursă. 
Simţeam asta pe măsură ce vorbeam. Nu credea o vorbă, un 
gest din discursul meu fals, din atitudinea mea falsă. Dacă 
existase vreodată o prietenie între noi, nu mai rămânea decât o 
neincredere reciprocă și prost disimulată. Am intrat pe 
KOniginstrabe, pe lângă Englischer Garten. Rachel conducea un 
Peugeot vechi, hodorogit și astmatic. Fusese săpat un șant de-a 
curmezișul străzii, iar ea mergea prea repede. Șocul m-a făcut 
să mă lovesc cu capul de plafon, în timp ce în fața genunchilor 
mei torpedoul se deschidea brusc. 

De acum era singura mea scăpare. Cred că eram și eu în 
pericol. Rachel tocmai mă întrebase dacă te mai văzusem în tot 
acest timp. Probabil că răspunsul meu negativ a sunat la fel de 
fals ca restul. 

Și acolo, în torpedo, un revolver imens, un model pe care nu-l 
cunoșteam deloc - nu ținusem în viața mea o armă în mâini. Mai 
târziu am aflat că era un Colt. Un Python. Pe moment, era 
singurul mod de a pune capăt acestui coșmar, de a te scăpa de 
la moarte și mai ales, pentru mine, de a rămâne în viață. 

„Lasă-l, Vera. O să te rănești”. 

Rachel conducea mai departe, deși poate ceva mai încet, ca și 
cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

In schimb, nu se mai ascundea. Vălul căzuse. Avea privirea 
care mă speriase deja într-o seară, la Berlin. 

„Știu tot, Rachel. L-ai omorât pe von Kelsen”. 

Nu mai aveam altă soluție decât să încerc să afișez un curaj 
pe care nu-l simțeam nici pe departe. 

„Oprește, trage pe dreapta”. 

Rachel s-a supus. 

Atunci am înțeles că arma e încărcată. 

Am tras percutorul. 

Rachel a parcat lângă trotuar. 

„Lasă pistolul, Vera. Nu știi să-l foloseşti”. 

Avea, fără îndoială, dreptate. 

Zâmbea. 

„De ce reacția asta prostească, Vera? Știi că am avut dreptate 
- că am dreptate”. 


VP - 310 


„Pentru von Kelsen, pentru Hänsch, nu știu. Poate. Nu sunt în 
locul tău. Dar de un lucru sunt sigură. Groner. N-aveai niciun 
motiv să-l ataci. Când ai depășit limita asta, te-ai îndepărtat 
singură de calea pe care ţi-ai trasat-o. Nimic nu poate să 
justifice ce i-ai făcut acelui om”. 

Rachel se uita la mine. Zâmbea în continuare. 

Zâmbetul ei mă scotea din sărite. Aveam să devin ca ea, o 
dementă. Și asta numai pentru că ea îmi zâmbea. 

„Termină, Vera. Fii sinceră. Nu din cauza mortii lui Groner ești 
tu aici. Ci pentru Julien”. 

„Ai dreptate. Pentru Julien”. 

„După tot ce ti-a făcut, Vera?” 

„Nu încerca să schimbi subiectul. Răspunde. De ce și el?” 

„Pentru că e fiul lui Maximilian. Pentru că el trăiește, iar 
David, nu. Pentru că acum a înțeles, fără îndoială, prea multe. 
Pentru că deocamdată ține bănuielile pentru el, dar probabil nu 
pentru mult timp. Trebuie să dispară. Și atunci, în sfârșit, totul o 
să se termine. Și o să pot dispărea la rândul meu”. _ 

Nu avea de gând să supravieţuiască după răzbunare. Iși 
golise existența și nu voia nimic altceva, la capătul cursei ei 
criminale, decât propria ei moarte. Propria ei neantizare. 

„Esti nebună, Rachel. Nebună de legat”. 

„Nu, Vera. Ei sunt nebunii. Ei au distrus-o pe mama, ei au 
făcut din mine ceea ce sunt”. 

Acum privea drept în fată. 

N-am știut să-i răspund. Am rămas cu brațul încordat, cu 
țeava Pythonului la câțiva centimetri de tâmpla ei. Îi vedeam 
profilul de zeiță greacă. Zâmbetul rece. Ca un suflu de vânt de 
iarnă Încremenind totul în statui de gheață. 

În acel moment de ezitare, a crezut că înțelege. A crezut că 
nu voi trage. 

Mi-a spus că nu pot face nimic să opresc cursul evenimentelor 
declanșate de ea. Că nimeni nu i se mai poate împotrivi de 
acum. 

Și s-a întors spre mine. 

Zâmbind. 

Mi-a repetat că tu vei muri. Ca și ei. 

Și a încercat să-mi ia revolverul din mâini. S-a repezit la mine. 
Tinea teava în jos, dar am reușit să mă desprind. 

Pret de o secundă, am avut din nou tâmpla ei în cătare. 


VP - 311 


Si am apăsat cu toată puterea pe trăgaci. 

Când am înțeles că un singur foc fusese de ajuns ca să-i 
șteargă zâmbetul, m-am apropiat de ea să-i iau pulsul. Precauție 
pe cât de prostească, pe atât de inutilă. 

Rachel Michaelis era moartă. Nu mai zâmbea. 

Am aruncat o privire prin parbriz - geamul de pe partea 
șoferului fusese spart de glontul care-i trecuse prin cap. Pe 
cadrul portierei era sânge. 

Dar, uimitor, nimeni nu părea să fi auzit ceva. Strada, doar 
liniștită în mod normal, era de data asta pustie. 

Am șters arma cu batista mea, apoi am pus-o în mâna lui 
Rachel, având grijă să-i strâng convingător degetele pe mâner. 

Apoi am șters mânerul interior al mașinii ṣi am coborât, 
închizând portiera cu mâna dreaptă înfășurată în batistă. Am 
șters și mânerul exterior și cred că n-am lăsat nicio urmă. 

Am aruncat o ultimă privire împrejur. Nimeni pe stradă. 
Ferestre închise, draperii trase, ziduri oarbe. Am plecat, cu pași 
pe care încercam să-i păstrez liniștiți, spre Odeonsplatz, ca să 
iau metroul și să mă întorc acasă. 

A doua zi am citit că cadavrul a fost descoperit de o agentă 
de circulație care verifica tichetele de staționare de sub 
parbrizul vehiculelor parcate. La vreo zece minute după ce am 
plecat și am dispărut la prima intersecție. 

Îmi închipui că am avut noroc. Sau că era pur și simplu scris 
undeva că eu trebuie săpun capăt acestei povești. 

În orice caz, de un lucru sunt sigură. 

N-am regretat niciodată ce am făcut în ziua aceea. 

Niciodată. 

Acum ştii totul. Cunoști epilogul. Nu voi ști niciodată dacă am 
avut dreptate să nu-ți spun mai devreme. Nu știu cum m-ai fi 
privit dacă ți-aș fi povestit - nu voi afla niciodată cum mă vezi 
acum. Cu dezgust, poate. Mi-a fost frică pentru tine, Julien. Dacă 
ai fi văzut ce am citit eu în ochii ei, și ție ti-ar fi fost frică. Te 
implor să mă crezi. 

Erai departe de mine, nimic nu lăsa de înțeles că ne vom 
împăca până la urmă. 

Și totuși îmi era frică să nu te pierd. 

Să o las în viață pe Rachel ar fi însemnat să te ucid, la fel de 
sigur ca și cum aș fi făcut-o cu mâna mea. Pe tine, care nu aveai 
nicio responsabilitate pentru niște fapte comise înainte să te 


VP - 312 


naști - pe tine, care n-aveai nimic de-a face cu toată povestea 
asta. 

Pe tine, pe care te iubeam în continuare. 

Așa că am făcut ceea ce mi s-a părut drept. 

Nicio altă cale nu mi se oferea. Dacă de-a lungul alegerilor 
noastre devenim ceea ce suntem, eu, dimpotrivă, am devenit 
ucigașă pentru că nu aveam de ales. Nu incerc să mă justific în 
ochii tăi - oricum, ce importanță are asta acum? Vreau doar să 
știi exact cum sunt. Vreau să nu păstrezi o amintire idealizată a 
mea. Cu riscul de a te dezamăgi. Adevărul, oricât de dur ar fi - și 
oricât de dezamăgitor, uneori -, este mai bun decât o imagine 
comodă, dar falsă - chiar tu m-a învățat asta. 

Cred deci că am avut dreptate să-ți scriu. Că am avut 
dreptate să iau stiloul, azi, în ziua când împlinești treizeci și unu 
de ani, pentru ca anumite lucruri să nu dispară pur și simplu 
odată cu mine, în ziua când voi părăsi această lume. Încă nu știu 
ce voi face cu mărturia mea, odată terminată și sigilată, dar 
sunt convinsă acum că am avut dreptate să o scriu. 

Pentru că trebuia să afli într-o zi ce am făcut. 

Într-un fel sau altul. 

Pentru că a iubi înseamnă și a fi sincer - chiar dacă doar cu 
întârziere. 

Și, în sfârșit, pentru că vreau să întelegi că vorbele tatălui tău, 
din ultima lui scrisoare, sunt corecte. Cred că putem continua să 
veghem asupra celor pe care-i iubim, dincolo de granita mortii. 

Și, când va veni momentul, asta voi încerca să fac. 

Pentru tine ṣi pentru Romain al nostru. 

Pentru că ai fost tot ce a contat cu adevărat pentru mine, 
vreau să știi - oricât de îndepărtată va fi ziua când vei citi 
aceste cuvinte. 

Asta iți cer să nu uiţi. 

Dincolo de toate despărțirile, dincolo de moartea însăși, te 
iubesc, te iubesc mai mult decât orice, te iubesc pentru 
totdeauna. 

Și te aștept. 


Vera ta. 


VP - 313 


13. 


Portiera mașinii se trânti. Un zgomot sec. Sec ca această 
ameţțeală subită, brusc ca acest văl cenușiu și acest cer prea roz 
care deodată îl împiedicau să vadă. Se forță să închidă ochii. 

Rozul și cenușiul serii dansau în continuare în faţa ecranului 
stacojiu al pleoapelor lui, culorile se amestecau pentru a se 
prăvăli toate în abisul negru care nu avea să mai înceteze să-l 
cheme. 

Sângele îi bătea la tâmple. Ascultă aceste bătăi surde și 
liniștitoare care-i aminteau existenţa propriului său corp sub 
cerul roz de coșmar treaz. _ 

Cu siguranţă, se ridicase prea repede de pe scaun. |și aminti 
că, din nou, nu mâncase nimic de ieri dimineaţă. Mâna lui 
dreaptă căută, pipăind, un sprijin și întâlni caroseria rece a 
mașinii, a cărei imobilitate îl liniști. Inspiră adânc acest aer care 
începea să miroasă a toamnă și își îngădui să deschidă încet 
ochii. 

Perspectiva lacului se desfășura în continuare în fața lui, baltă 
cenușie întinsă cât vedeai cu ochii sub lumina pe sfârșite a 
soarelui. Valurile timide lingeau ușor malul de pietriș fin, în timp 
ce în depărtare copacii înalţi se ondulau ireal în vântul blând. 

Vederea încă îi era puţin tulbure, dar starea de rău dispăruse. 

Toamna venea în sfârșit, în ciuda căldurii persistente. Incă o 
dată. Dar fără să aducă nimic nou. 

În adâncitura unui val apăru amintirea acelui octombrie 1989 
când, nepăsători și veseli, hoinăreau prin Munchen. El și Vera. 
Ultima toamnă a adolescenței lor, întrucâtva. 

Pe atunci tocmai se întorsese în Bavaria și se simţea ca în 
pragul unei vieți noi. 

Senzaţie unică, pe care nu avea să o mai trăiască niciodată. 

De acum, octombrie era pentru el sinonim cu bucuria 
pierdută. Fericire sfărâmată. Octombrie avea să fie în viitor 
vremea fotografiilor fanate - priviri încremenite la întâmplarea 
unui clișeu în culori trecute. Octombrie avea să fie luna 
dureroasă care îi vorbește doar lui. Mirosul hainelor ei, pe care 
până la urmă îl uitase complet. Un murmur care îi smulge 
întotdeauna lacrimi, dar pe care fiul lui nu-l aude niciodată. 

Octombrie avea să fie pur și simplu luna lipsei. Acea lipsă 


VP - 314 


irepresibilă pe care nimic nu o putea umple. 

A doua zi era 28. Și se împlineau exact șapte luni de când 
dispăruse Vera. Copil pierdut sub gheaţă. 

| se găsise corpul abia la sfârșitul lunii mai. Două luni de doliu 
nesigur, înainte ca un pescar să descopere cadavrul pe care 
ghețurile se hotărâseră în sfârșit să-l elibereze și care plutea 
încet pe lângă malul lacului, împins de curent spre mica ecluză 
construită acolo pentru a controla debitul râului care curgea la 
vale. 

Julien primise telefonul deopotrivă așteptat și temut. | se 
cerea să vină pentru a identifica și a recupera corpul. Ceea ce 
avea să rămână cea mai urâtă amintire din viaţa lui. 

Trebuise deja să facă același lucru pentru tatăl lui, dar acesta 
nu cunoscuse umilința supremă a morţii prin înec, a rămânerii 
nesfârșite pe fundul imensităţii lichide. Nu cunoscuse această 
moarte care nu este un capăt, ci pur și simplu o nimicire a vieţii. 

Privise îndelung bietul chip pe care frigul și apa îl făcuseră de 
nerecunoscut. 

Ce mai rămânea când viaţa și frumusețea se retrăgeau? 

Nimic. Numai carne descompusă, trăsături diforme și evidența 
crudă a unei absenţe. 

Certitudinea că fiecare trezire va fi de acum dureroasă. 

Că, fără zâmbetul ei, viaţa va fi un pustiu fără margini și fără 
orizont. 

e 

Se sili să-și desprindă privirea de lacul adormit și închise 
maşina. O luă încet spre Biergarten, la intrarea în satul 
Starnberg. Trecu pe sub arcada vopsită în culorile Bavariei - 
albastru și alb - și cuprinse cu ochii grădina. 

ÎI durea capul și miji puţin ochii. 

La cea mai mică dintre mesele lungi - aflată cel mai aproape 
de mal cu spatele la el, o siluetă masivă aștepta, așezată cu fața 
spre lac. 

O tufă de păr roșcat și hirsut, un creștet lucind în lumina 
razantă, fumul albăstriu al unei ţigări. 

Se duse să se așeze pe bancă, de aceeași parte cu bărbatul, 
deși la mai mult de un metru distanţă. 

Niciunul nu rupse tăcerea. Bătrânul fuma în continuare, 
tânărul se cufunda tot mai mult în contemplarea apei liniștite și 
a resacului ușor. 


VP - 315 


Se scurseră astfel câteva minute, până când cel mai în vârstă 
se întoarse spre nou-venit ca să ajungă la scrumiera în care 
strivi chiștocul. 

— Kelsen. A trecut ceva vreme, nu? 

Julien își desprinse ochii de la lac. Răspunsul îl costa. Ar fi vrut 
să nu fie nevoie să vorbească - să se poată așeza acolo, pur și 
simplu, și să aștepte ca soarele să apună de tot. 

— Era la începutul lui iulie 1989. Acum mai bine de doi ani. 

Hertling aprobă din cap în tăcere. 

— Da, deja. Puțin înainte să ies la pensie. 

— Nu mai lucraţi, domnule comisar? 

Julien era sincer mirat. Nu-și închipuise nicio clipă că bătrânul 
poliţist ar putea înceta pur și simplu, într-o zi, să fie poliţist. Era 
ca o altă prăbușire, încă un reper care dispărea. Hertling 
avusese, pe atunci, ceva de figură imuabilă, element stabil și 
imobil în mijlocul unei lumi care gonea. Apoi îl uitase. Și, când îl 
regăsea, Hertling nu mai era acea stâncă solidă pe care ar fi 
trebuit să o simbolizeze pentru totdeauna. 

— De mai bine de un an, Kelsen. Știi, mamuţii de soiul meu și- 
au trăit traiul. 

Își mai aprinse o ţigară și îi întinse pachetul lui Julien, care 
refuză cu un semn din cap. 

— Și trebuie să spun că mă săturasem. Acum vin aici, între lac 
și pădure, și-mi spun că, în fond, toate lucrurile de care m-am 
ocupat atâta timp nu mai au mare importanţă și că, la un 
moment dat, trebuie să-ţi cultivi în sfârșit grădina. 

Julien zâmbi. Poate că acesta era scopul final - să găsești o 
grădină de cultivat. Foarte mică, să o poţi organiza cu adevărat 
după voia ta. Candide nu precizase asta, dar grădina probabil că 
era minusculă - asta se înțelegea de la sine. 

— Și tu, Kelsen? Tot la LMU? 

— Tot, domnule comisar. 

— Știu că poate te ajută, dar poţi să renunțţi la titlu, Kelsen. 
Nu mai sunt comisar. 

— Aveţi dreptate, o să încerc să mă obișnuiesc. 

— Da, încearcă. 

Tăcură pentru un timp interminabil. 

Soarele dispăruse când Hertling porni iar conversaţia. 

— Ei? 

— Ei, ce? 


VP - 316 


— De ce-ai venit? Bănuiesc că nu vii pe malul lacului 
Starnberg pentru plăcerea personală - nu prea te văd făcând 
genul ăsta de pelerinaj. Deci ai făcut-o numai ca să te întâlnești 
cu mine. De unde întrebarea mea. 

— Într-adevăr. Sunt aici numai pentru dumneavoastră. Mi-am 
permis să sun la Siguranţă ca să obţin adresa privată. Îmi 
închipui că e ceva neobișnuit, dar mi-au dat informaţia pe care o 
ceream. Singurul lucru pe care nu mi l-au spus e că nu mai 
lucraţi în poliţie. 

— Dacă n-ai întrebat explicit... 

— Cred că nu, n-am întrebat. 

Julien își adună ideile. 

— Oricum, voiam să vă întâlnesc o dată în afara 
comisariatului. Ca să vă împărtășesc anumite elemente care, să 
zicem, pun punct final cazului de care ne-am ocupat amândoi 
acum ceva mai bine de doi ani. 

Hertling încuviinţă din cap. Când îl sunase Julien cu două zile 
în urmă, la domiciliul lui din Starnberg, se gândise, bineînţeles, 
că discuţia nu putea să nu aibă legătură cu ancheta Kelsen. 

Impresia aceasta nu-l părăsise. 

Senzaţia că ieșise din sală înainte de ultimul act. Ca și cum 
epilogul nu ar fi fost scris încă. 

Acesta fusese sentimentul lui pe atunci. O oarecare 
incertitudine, o stânjeneală insesizabilă. Nimic grav, dar ceva 
neplăcut. 

Ca un gust de neterminat rămas în gură. 

Stabiliseră deci o întâlnire pentru seara aceasta. 

Ca să închidă, împreună, un ultim dosar rămas întredeschis 
pe masă și pe care nimeni nu se hotărâse să-l claseze. 

— Vă amintiţi ultima noastră conversaţie? începu Julien. 

— Perfect. 

— Rachel Michaelis. 

— Nu s-a sinucis. 

— Nu. 

Julien respiră adânc. 

Dacă o singură persoană trebuia să afle adevărul, acela era 
Hertling. 

Avea dreptul la asta. 

l-o datora. 

— Nu, într-adevăr. Cineva i-a tras un glonț în cap. Și i-a lăsat 


VP - 317 


arma în mâna dreaptă. Deși ea era stângace. 

— Mă aşteptam la un deznodământ de genul ăsta. Cineva 
trebuia să pună capăt cursei ei criminale, nu? 

— Chiar vedeți lucrurile în felul ăsta? 

— Tu nu? 

Julien aprobă din cap. Hertling înţelesese. 

— Bineînţeles, cineva trebuia să oprească toate astea. Nu mai 
avea sens. 

— Nu, nu mai avea, de la moartea lui Groner. Dar nu tu ai 
făcut-o. 

— De unde știți? 

— Ti-am spus-o încă de atunci. Și nu mi-am schimbat părerea. 
Nu ești un criminal. 

— Nici persoana care o omorât-o pe Rachel nu e. 

— Poate. Se întâmplă uneori ca faptul că punem capăt vieţii 
unei fiinţe umane să nu facă din noi niște criminali. Dar e rar. 

— Credeți-mă, așa stau totuși lucrurile în cazul ăsta. 

— Cine? 

lată-ne ajunși aici. 

Am venit ca să-i spun totul. 

Nu pot să tac acum. 

Vera n-ar fi vrut asta. 

Dacă mă vede, nu asta vrea. 

Aici. 

Acum. 

— Vera. Soţia mea. Mama fiului meu. 

Hertling își aprinse o nouă ţigară. 

Tăcea. 

— A murit primăvara trecută. 

— Știu. Condoleante, cu întârziere. 

Zgomotul valurilor. lrezistibil și lent. 

— Cum s-a întâmplat? 

— Un accident de munte. Eram cu ea. 

— Îmi pare sincer rău, Julien. 

Era pentru prima oară când îi spunea pe numele mic. 

— N-o să mă împac niciodată cu gândul. Niciodată. Cu tot 
golul ăsta, de când ea nu mai este. 

— O cunoștea pe Rachel? 

— Se împrieteniseră la Berlin, în prima jumătate a anilor 
optzeci. Pe urmă pierduseră contactul. Dar, când a murit tata, 


VP - 318 


Vera a făcut imediat legătura. Imediat. Rachel îi spusese 
povestea familiei ei. 

— Dar atunci nu eraţi împreună, nu? 

Julien schiță un zâmbet dureros. 

— Scuză-mă. De fapt, nu e treaba mea. 

— Lăsaţi, domnule comisar. Nu, ne despărțiserăm de când 
eram studenți la Munchen. Și ne-am împăcat-abia în vara de 
după toate astea. Ne-am căsătorit. S-a născut Romain. Eram 
fericiți. Pe urmă totul s-a prăbușit. Și notarul ei mi-a trimis o 
scrisoare. In care Vera îmi mărturisea că ea a omorât-o pe 
Rachel. Ştia că, după Hänsch, eu sunt următorul pe listă. Și e 
singurul mod pe care l-a găsit ca să mă salveze. 

Julien așteptă. 

Vântul se înteţea pe mal. Frunzele golite de sevă zburau prin 
faţa  privirilor lor, bucățele îngălbenite de viață uscată, 
abandonate toamnei care avansa. 

Hertling lăsă un timp până să-și formuleze răspunsul. 

— Te iubea, Julien. Mai mult decât orice. Puţini oameni ucid 
pentru a-i proteja pe cei iubiţi. Cel puţin ai cunoscut singurul 
lucru care poate da o justificare bietelor noastre existenţe. 
lubirea adevărată. Cea care apare o singură dată - și încă nu 
pentru toată lumea. Nu poţi spune asta fără a fi ridicol - și totuși 
știi că am dreptate. 

Julien se feri să se uite la Hertling. Privea acum lacul negru, cu 
încăpățânare și deznădejde. 

In faţa tăcerii lui Julien, Hertling continuă, parcă ușurat: 

— Îți mulţumesc că ai venit să-mi spui toate astea. N-ai cum 
să știi, dar n-am putut niciodată să trec peste povestea asta. 
Ceva îmi scăpa. In ultimul an de carieră am trăit numai cu 
speranţa că, într-o zi, cineva o să vină să-mi răspundă la 
întrebări. Și ai venit, în sfârșit. 

— Vă datoram asta, nu, domnule comisar? 

— Nu-mi datorai nimic, Julien. Dacă Rachel te-ar fi luat la ţintă 
mai devreme, n-aș fi putut face nimic ca să te salvez. Chiar dacă 
presimţeam ceva de felul ăsta. Verei trebuie să-i mulţumești. Ea 
te-a salvat. De Rachel, dar și de toată povestea tatălui tău. Ea ți- 
a arătat că ţi se deschide o altă cale. 

— Polițistul o apără pe ucigașă? 

— Nu mai sunt poliţist. 

— Credeam că o să rămâneți toată viaţa. 


VP - 319 


— Nu în seara asta. Și termină, Julien, știi bine ce vreau să 
spun. Ea te-a salvat. Chiar mai mult decât îţi închipui. 

Briza foșnea prin frunzișurile fragile. 

— Pur și simplu a refăcut din tine un om. 

O pală mai puternică decât celelalte îl înfioră deodată pe 
Julien. 

— Știu. A fost pentru mine mai mult decât o renaștere. Și nu 
știu ce o să fac acum, când nu mai este aici. 

Hertling ezită, de parcă ar fi căutat un răspuns potrivit pentru 
suferinţa rece a lui Julien. Apoi păru să se decidă. 

— Singurul lucru care-ţi rămâne de făcut. Să fii tatăl fiului tău. 

Apoi căzu din nou într-o tăcere opacă. 

Spusese ce avea de spus. 

lar Julien știa că are dreptate. 

Avea un fiu. Care avea un an și două luni. Pentru el trebuia să 
trăiască de acum. Trebuia să fie pentru Romain ceea ce propriul 
lui tată fusese pentru el. 

Ca și el, Romain avea să crească fără mamă. Trebuia deci să 
facă tot posibilul ca s-o înlocuiască. 

Era singura cale care i se deschidea acum. 

Fără o vorbă, Hertling se ridică. Își puse sobru palma enormă 
pe umărul lui Julien, înainte de a dispărea în direcţia satului. 

Julien nu întoarse capul. 

În faţa ochilor lui, lacul continua să ude pietrișul. 

Val după val, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 


Pe unda insensibilă dansau frize delicate de spumă neagră. 


VP - 320 


Epilog 


1995 


În vântul de noiembrie, un bărbat, ţinând de mână un copil de 
cinci ani, traversează Odeonsplatz. Munchenul pare să tremure 
sub crivățul rece care, coborând pe cursul Isarului, sfâșie ca o 
mie de lame ascuţite fețele și sufletele locuitorilor orașului. 

Copilul se înfioră sub geaca groasă și căciula lui. Tatăl îl ia în 
braţe și îl sărută pe obraz. Pielea copilului este roșie și rece. 

— Unde mergem? 

Bărbatul își pune încetișor fiul jos. 

— Mergem la mama. 

Băiatul dă din cap și îl ia din nou de mână pe tatăl său. 

E obișnuit cu pelerinajele la Alter Nordfriedhof. Cunoaște 
drumul care, pe sub copacii desfrunziţi, duce la mormântul 
mamei sale. Știe că marele cavou de marmură aparține familiei 
tatălui său, a citit pe piatra acoperită de mușchi toate acele 
nume care nu-i spun nimic. Odată, tatăl lui i-a spus că ultimul 
dintre acele nume, chiar în dreptul ochilor lui, era al 
străbunicului lui. Dar el nu știe nimic nici despre străbunic - 
decât că îl chema Hugo. 

Alături de cavoul cel mare, puţin mai retrasă, e o piatră 
simplă, aproape de trunchiul acoperit de iederă al unei sălcii 
înalte. li place iedera, pentru că rămâne vie și iarna, când toți 
copacii seamănă cu niște schelete care dârdâie de frig. 

Acea piatră e mormântul mamei lui. 

Și acolo se termină întotdeauna plimbarea lor. 

— Aș vrea mult s-o vad pe mama. De ce de fiecare dată o 
așteptăm și nu vine? E supărată? 

Copilul trage puţin de mâna tatălui, ca pentru a-l forța să-i 
explice ceea ce nu înţelege. 

Merg des la cimitir, dar nu și-a văzut niciodată mama. 

— E supărată pe mine? 

Intrebarea îl ia prin surprindere pe bărbat. S-a oprit și simte 
lacrimile în ochi. Durerea, atât de familiară și totuși atât de prost 
stăpânită, îi apasă brusc pieptul. 


VP - 321 


— Nu, mama nu e supărată. Nu e supărată pe tine. 

Acum plânge. Apa călduţă îi curge pe pomeţi, apoi e luată de 
vântul dinspre Alpi. 

— Nu o vezi, Romain, dar ea e aici. 

Bărbatul cu tâmple deja argintii își pune mâna, alungită și 
fină, pe inima fiului său. 

— Într-o zi o să o vezi. O să te poate strânge din nou în brate, 
îți promit. 

Romain ridică spre tatăl său niște ochi întrebători. 

Nu l-a văzut niciodată plângând. 

— Și ţie ţi-e dor de ea? 

Bărbatul zâmbește printre lacrimile înghețate. 

— Nu trece nicio zi fără să-mi fie dor de ea. 

Bărbatul şi copilul pornesc înapoi, de mână, înspre 
Ludwigstraße. Băiatul strânge tare mâna tatălui, prea mare 
pentru a lui, în timp ce vântul îi învăluie încet, ca pentru a-i duce 
într-o lume numai de ei știută. În jurul lor, Minchenul trepidează 
sub suflul cenușiu al lui noiembrie, iar orașul îi înghite în aburul 
pal al unei respirații. 

Dar ei sunt deja departe. 


Murter, Croația - iulie 2010 


VP - 322 


virtual-project.eu 


violin 


VP - 323