Alain Berenboom — Averea Gutmeyer

7 
3 h 


Alain Rerenboem 


ALAIN BERENBOOM 


AVEREA GUTMEYER 


O anchetă a lu Michel Van Loo, 
detectiv particular 


Original: La Fortune Gutmeyer (2015) 


Traducere din limba franceză de: 
ILEANA CANTUNIARI 


Sa 


p 
© 
m di 


virtual-project.eu 


CRIME 
OCENE 
PRESS 


2015 


VP - 


1. 


PRIN CEȚURILE INSOMNIEI 


Până la momentul în care Irène de Terrenoir a pătruns în viața 
mea, zeii îmi dăruiseră un somn de bebeluș. De atunci însă, mă 
trezeam la două dimineaţa, fix la două, cu punctualitatea unui 
tren din timpul lui Mussolini. La început, încercasem orice ar fi 
putut să m-ajute să scap de această belea. Un pahar cu lapte, o 
raită pe la toaletă, lectura unei pagini sau poate chiar două 
dintr-o Biblie șterpelită Dumnezeu știe din ce hotel. Cu unicul 
efect de a mă face încă și mai nervos. Pilulele de culoare 
mocirloasă pe care mi le plasase amicul meu Hubert n-au avut 
mai mult succes. După câteva zile, m-am resemnat. Și am 
schimbat metoda. De cum deschideam ochii, o porneam la 
plimbare în toiul nopţii. Rezultat neașteptat, am ajuns să resimt 
o intensă plăcere străbătând străzile și pieţele pustii ale 
cartierului, luminate de o frântură de lună. Și să îl blestem pe 
trecătorul rătăcit sau pe tipul în pijama care își scotea câinele 
afară și cuteza să încalce solitudinea domeniului meu. 

ltinerariul meu era trasat o dată pentru totdeauna, precum cel 
al paznicului unui parc sau al lampagiului. Imi începeam 
preumblarea dând ocol parcului Josaphat până la strada 
Fontaine d'Amour, pe drept numită Fântâna Dragostei, care mă 
ducea până în dreptul casei lui Anne, logodnica mea, apoi prin 
fața apartamentului lui Federico, frizerul care îmi închiria un 
minuscul birou deasupra salonului său, după care o luam în sus 
spre Piaţa Binefăcătorilor unde mă lăsam să cad pe o bancă, sub 
castanii maiestuoși care străjuiau fântâna monumentală. Acolo, 
adăstam să vină somnul, contemplând obloanele care 
acopereau farmacia lui Hubert și ferestrele întunecate ale 
apartamentului său situat deasupra laboratorului. In fine, 
legănat de liniștea locurilor, mă reîntorceam în pat ca să gust cu 
ușurare două-trei ceasuri de odihnă. 

Afurisita de Irène! Nu făcusem imediat legătura între ea și 
necazurile mele cu somnul. În plus, am mai avut nevoie și de o 
grămadă de timp ca să-i descopăr adevăratul nume. Și încă și 


VP-3 


mai mult ca să pricep ce voia de la mine. Când mi-am dat 
seama că fusesem tras pe sfoară, era prea târziu. Tot ce îmi 
povestise până atunci, iar eu înghiţisem la fel de cuminte cum 
luam Siropul calmant al lui Hubert - părinţii deportaţi, familia 
dispărută în lagăre, averea evaporată - toate astea nu erau 
decât minciuni. lar ancheta pe care mi-o încredinţase, o 
înșelătorie. O perdea de fum. Nu-mi dădusem seama de nimic. 
Detectivul lui pește! 

Irène își făcuse pentru prima dată apariţia într-o dimineaţă la 
salonul de coafură al lui Federico, în vreme ce eu moţăiam în 
biroul meu de la etaj. «Telefon pentru tine, Michele!» zbierase 
Federico. Împărțeam același aparat așezat la intrarea în salon și 
aceeași linie. Era economic, de acord, dar încercaţi 
dumneavoastră să duceţi o conversaţie confidențială într-o 
încăpere ticsită de babe flecare și cârâitoare care tac de cum 
ridic eu receptorul! Dar, având drept unic client o companie de 
asigurări care îmi plătea te miri ce, cum mi-aș fi putut eu oferi 
luxul unei linii separate? 

Doamna care mă suna invocă numele de Celtic, compania 
care îmi asigura subzistenţa. Voce răgușită, accent de origine 
incertă, ton decis și sec. Un comisar al poporului, venit din 
cealaltă parte a cortinei de fier special spre a mă întâlni pe 
mine? Surpriză: am văzut intrând o jună, ale cărei plete lungi și 
buclate îi cădeau pe umeri cu o neglijenţă studiată. În timp ce se 
așeza pe fotoliu cu graţia unui star, nu mi-am putut împiedica 
privirea să-i mângâie sânii puși în valoare de un bolero micut și 
să-i apreciez năsucul obraznic, împodobit cu o drăgălașă aluniţă. 
O ușoară mișcare a capului a făcut să-i unduiască pletele. Ce 
chestie, nici comisarii poporului nu mai seamănă deloc cu 
clișeele propagandei americane! 

Dintr-o singură privire a estimat capitalul social al agenţiei 
Van Loo și valoarea sa bursieră pe piaţa internaţională. Nimic nu 
i-a scăpat, nici biroul meu amărât, nici impermeabilul pătat, nici 
ochii mei încercănaţi și nici expresia de surpriză iscată de 
apariţia ei. Și toate astea fără ca nimic s-o descurajeze. 

— Domnul Van Loo? 

Era vocea care îmi solicitase întâlnirea. Nu puteam să mă 
înșel. 

— Domnul Tongerloo mi-a recomandat călduros serviciile 
dumneavoastră. Se pare că aţi condus o anchetă foarte dificilă 


VP -4 


pentru compania sa. 

Mi-am amintit de omul gras și chel care reprezenta compania 
Celtic în Congo belgian unde fusesem în misiune cu câţiva ani 
mai înainte!. 

— Tongerloo s-a reîntors în ţară? 

Când îl întâlnisem la Leopoldville, ghicisem că trecerea prin 
Africa reprezenta pentru el un adevărat calvar. Il suporta cu 
speranţa că-și va vedea sacrificiul răsplătit cu o avansare în 
organigrama companiei sale din Belgia. 

— Nu. Trăiește tot la Leopoldville. Din păcate pentru el, șeful 
cel mare și-a plasat doi nepoți în posturile la care râvnea la 
Anvers. 

Dădu din umeri și sfârși cu un oftat care îi înălță un pic partea 
de sus a boleroului: 

— Năravurile bune de dinainte de război și-au revenit la 
normal. Numirea amicilor și promovarea pe canapea... 

Imaginea unui detectiv, a clientei sale și a unei canapele m-a 
făcut să uit s-o întreb unde îl întâlnise pe Tongerloo. 

— Aveţi un pic de timp pentru mine? 

Am mișcat de colo-colo câteva hârtii care zăceau pe birou de 
luni de zile (facturi neplătite și reclame). 

— Dacă îmi daţi un imbold, aș putea avea. Doar să duc la bun 
sfârșit două-trei dosare și aș putea să-mi fac timp. 

Ușurarea pe care am citit-o în ochii ei a făcut să-mi bată mai 
vioi inima. 

Asta era și scopul operaţiei. Am avut nevoie de ceva timp ca 
să pricep. Mult mai mult decât avea nevoie Anne, care se ivi în 
biroul meu imediat după plecarea lui Irène, abandonându-și 
clienta în plină operaţiune de vopsit părul în mov. 

— Cine era creatura? 

Ca s-o potolesc, am fluturat cele trei bancnote pe care Irène 
de Terrenoir mi le înmânase cu stăruinţă cu titlul de avans. Fără 
să izbutesc s-o înseninez. 

— Și parfumul ăsta ce e? Cadou de la un șeic arab? 

Nu remarcasem dâra pe care o lăsase în urma ei. O aromă 
neobișnuită, cam picantă. 

— „care evocă dorințele lascive și perverse ale Orientului 
misterios, mârâi Anne, deschizând ambele părţi ale ferestrei, 
înainte să coboare ca să salveze ce mai rămăsese din părul 


1 În Le Roi du Congo (Rege în Congo), o anchetă precedentă a lui Van Loo (n.aut.). 
VP-5 


clientei. 

Ceva mai târziu, așezat la terasa cafenelei din Piaţa 
Binefăcătorilor, i-am oferit lui Anne detaliile afacerii pe care mi-o 
încredinţase Irène de Terrenoir. În timp ce mă asculta, își sorbea 
ceaiul cu înghiţituri mici de parcă mi-ar fi disecat fiecare 
cuvinţel, pândind minciunile pe care le-ar fi putut ascunde. 

— Născută la Praga, într-o familie burgheză evreiască, familia 
Gutmeyer. Tată medic, mamă artistă. Părinţii ei au înţeles prea 
târziu că evenimente cumplite riscau să-i răpună. Nemţii au 
intrat în Praga în martie 1939, când încă nu se uscase cerneala 
acordului de la Munchen, care îl lega în scris pe Hitler să cruțe 
Cehoslovacia. Încă de la începutul vânătorii de evrei, părinţii i-au 
fost deportaţi, mai întâi în lagărul de la Terezin, apoi nu se mai 
știe unde, fără îndoială la Auschwitz. Oricum, aceștia au 
dispărut. 

— Dar nu și apetisanta ta clientă pe care războiul nu pare s-o 
fi atins. Nu îndrăznesc să-mi imaginez micul sacrificiu pe care l-a 
acceptat atunci când un frumos arian a venit s-o aresteze... 

— Anne, îmi este rușine pentru tine! Biata fată nu putea avea 
atunci mai mult de cincisprezece ani. A scăpat ca prin minune 
de soarta familiei sale. În momentul în care nemţii au dat buzna 
în apartamentul ei, se afla în vizită la o prietenă ai cărei părinţi 
cunoșteau un fermier în Moravia, un om de încredere, care i-a 
oferit adăpost până la sosirea trupelor rusești. 

— Și pe șeicul arab unde l-a întâlnit? 

— Nu e arab. E francez. Un diplomat care s-a îndrăgostit de 
ea, a luat-o de soție și a dus-o la Paris. 

— De unde ea și-a luat zborul spre Bruxelles cu economiile 
casei și cu bijuteriile de familie? Ghicesc urmarea. Soţul i-a dat 
de urmă, iar ea te plătește ca s-o ajuţi să scape de el... 

— Soțul ei, Charles-Henri de Terrenoir, e de trei luni la post la 
ambasada Franţei în Belgia. Il iubește și nu are de gând să-l 
părăsească. 

Anne nu se dădu bătută. 

— İn basme, când eroina își găsește făt-frumosul, povestea se 
încheie. De ce să apeleze la cel mai talentat detectiv din regat 
după happy enda? Cum te cunosc eu, ai să strici petrecerea și ai 
să transformi basmul în coșmar. 

— E cam greu să te bucuri cu adevărat de o viaţă bună când 
ţi-ai pierdut părinţii în fumul lagărelor morţii cu cinci ani în urmă. 


VP-6 


De la sfârșitul războiului, tot încearcă să dea de urmele lor. 
Înainte de a părăsi Praga, a hărțuit toate organismele care se 
ocupă de refugiați, Crucea Roșie, organizațiile evreiești. Soţul ei 
a tras toate sforile diplomatice, dar fără niciun rezultat. Soții 
Gutmeyer pur și simplu s-au evaporat, odată cu averea lor. Casa 
le-a fost jefuită de nemți. Tablouri, bijuterii, seif, totul a dispărut, 
conturile din bancă le-au fost confiscate. In afară de un cont din 
Elveţia pe care tatăl și-a luat precauţia să-l deschidă înainte de 
război. 

— Uf! Onorariile tale sunt asigurate! 

— Când Irène de Terrenoir s-a prezentat la bancă, la Basel, 
luna trecută, a avut surpriza să afle că respectivul cont tocmai 
fusese închis cu câteva zile mai înainte. 

— Și cine este fericitul beneficiar al moștenirii? 

— Documentul de retragere purta semnătura plină de curbe și 
de volute a tatălui ei. 

— Păi, e o veste bună, nu? Contrar celor de care se temea, 
tatăl ei a supravieţuit. 

— Fără să fi încercat să ia niciodată legătura cu ea? 

— Poate că și el credea că întreaga sa familie fusese 
spulberată de Holocaust? 

— Irène e convinsă că un escroc s-a dat drept tatăl ei. 

— Tu vezi vreun bancher înmânând fonduri fără să verifice 
identitatea și actele unui om pe care toată lumea îl crede mort? 
Dacă băncile elveţiene încep să distribuie banii evreilor dispăruţi 
în timpul războiului, nu le mai rămâne decât să tragă 
obloanele... 

— Totul era în ordine. Potrivit documentului acestui abil 
falsificator, un pașaport eliberat de organizaţia internaţională a 
refugiaților, doctorul Gutmeyer este în viaţă. Locuiește la 
Bruxelles, în Piaţa Binefăcătorilor la numărul 29. 

— La o sută de metri de aici? A! Ghicesc urmarea. Nu există 
niciun doctor la adresa asta? 

— Nu există niciun doctor, într-adevăr. Doar un farmacist. 

— Fir-ar să fie! Numărul 29... este adresa lui Hubert! 

e 

Câteva nopţi mai târziu, după ce îmi încheiasem obișnuita 
mea raită prin cartier, tocmai eram gata să mă reîntorc acasă 
când am zărit o lumină timidă strecurându-se printre stinghiile 
oblonului farmaciei. Lumânare, lampă de birou, lanternă? Nom 


VP -7 


di ajosse!? Cineva se furișase în locuinţa lui Hubert. 

să mă năpustesc asupra răufăcătorilor? Fără arme, fără să am 
nici măcar bâta rămasă în buzunarul impermeabilului? Cel mai 
cuminte era să le telefonez poliţailor. Când eram gata să strecor 
moneda în fanta aparatului, m-am răzgândit. Mai bine era să-l 
avertizez în primul rând pe Hubert, cu siguranţă cufundat într-un 
vis în care născocea un nou leac șarlatanesc menit să-mi 
readucă somnul. Spre marea mea surpriză, ridică receptorul de 
la primul apel. 

— A, Hubert! Eşti treaz? Te-au trezit hoţii? 

— Hoţii? zbieră el. Care hoţi? 

Să fi fost încă adormit? 

— E lumină în laboratorul tău! Cineva încearcă să-ţi jefuiască 
dulapul cu somnifere! 

Reacţia lui mă lăsă fără grai. 

— Șterge-o, Michel! Vezi-ţi de treburile tale! 

Și poc! Trânti receptorul. 

Cu aparatul în mână, șovăiam neștiind ce atitudine să adopt, 
când o camionetă întunecată, fără niciun semn de identificare, 
opri în fața casei lui. Hubert avea dreptate. Era cumva treaba 
mea? Curiozitatea se dovedi însă mai puternică. Nemișcat în 
umbra cabinei telefonice, am văzut ușa farmaciei deschizându- 
se, pe Hubert scoțând capul afară, apoi făcând un semn peste 
umăr. Două fantome scoaseră o ladă grea din laborator și o 
băgară, nu fără bătaie de cap, în partea din spate a vehiculului, 
care demară imediat. Inainte de a trage zăvorul la ușă, Hubert 
mai cercetă o dată piaţa ca să se asigure că nimeni nu îi 
remarcase manevrele. Apoi, liniștit, stinse luminile și urcă 
alăturându-se ca orice burghez micii sale familii. 

In noaptea aceea, nu am mai izbutit să adorm. După ce am 
aruncat la gunoi medicamentele lui Hubert, mi-am preparat o 
cafea tare. A doua zi, l-am reîntâlnit la terasa noastră obișnuită. 

— Pare să fie încă și mai obosit decât de obicei, spuse Hubert 
adresându-se cu ostentaţie lui Anne, care ridică din umeri, 
modul ei de a refuza orice responsabilitate. 

Hubert se întoarse spre mine. 

— Cine te plătește să-mi supraveghezi farmacia? 

Era inutil să-i vorbesc despre hazard. Nu credea în așa ceva, 


? Echivalentul, în dialect bruxellez, al expresiei Nom de Dieu, devenită din înjurătură o 
exclamaţie de enervare fără conotație religioasă, un fel de Fir-ar să fie! (n.tr.). 


VP-8 


după cum nu credea în existenţa lui Dumnezeu. 

— Ce anchetă e asta, care te ţine treaz toată noaptea? 

Anne râse strâmb. 

— «Désirs d'Orient», asta îi tulbură somnul! 

— Cunoști cumva un anume Gutmeyer? 

Își răsuci îndelung lingurita în ceașcă înainte să mormăie: 

— Îmi pare rău, Michel. Numele ăsta nu îmi spune nimic. 

Simţindu-l că șovăie, am stăruit. 

— Majoritatea evreilor veniţi să se stabilească în Belgia de la 
sfârșitul războiului încoace și-au schimbat numele, reluă el. 
Numele de familie cu consonanţă germanică au fost 
flamandizate, numele complicate au fost simplificate, sunetele 
z, w, y au fost suprimate. Mulţi au purtat un nume fals în timpul 
Ocupaţiei. Alţii au adoptat o nouă identitate, odată cu 
Eliberarea, pentru a șterge orice urmă a vieţii lor precedente. 
Gutmeyer al tău, e cumva numele de origine, numele de 
împrumut, cel de dinainte de război sau noua sa identitate? 

— Este numele sub care își exercita cândva profesia la Praga, 
unde era medic. Naziștii l-au dus în lagărul de la Terezin. 

— Locul favorit de vilegiatură al intelectualilor evrei din 
Cehoslovacia începând din 1941... 

— Potrivit spuselor fiicei, tatăl i-a murit într-un lagăr. Or, 
tocmai a reapărut la Bruxelles. 

— La Bruxelles? 

— La fel ca și tine. Ce-i de mirare? 

— E o afurisit de mare diferenţă. După Eliberare, compatrioţii 
mei polonezi au făcut totul pentru a evita să se reîntoarcă în 
țara lor, pe când cehii s-au grăbit să revină în blânda lor patrie, 
fiind siguri că, după oribila paranteză a războiului, viaţa își va 
relua cursul de mai înainte, fericită și lipsită de griji. Nu bănuiau 
că venirea comuniștilor la putere avea să dea peste cap ceea ce 
trecerea naziștilor lăsase intact. De când cu lovitura de la Praga, 
iată-i prinși în cursă ca șobolanii. Faptul că Gutmeyer ăsta al tău 
a izbutit să se strecoare pe sub Cortina de fier mă miră foarte 
mult. 

— Ai să fii încă și mai surprins să afli unde anume s-a 
refugiat... 

Am arătat cu degetul spre farmacia a cărei fațadă se zărea de 
cealaltă parte a pieţii prin frunzișul castanilor. 

— Conform pașaportului, locuiește în imobilul tău, împreună 


VP-9 


cu paralele pe care le-a recuperat-o la trecerea prin Elveţia. 

Văzând ce ochi mari a făcut Hubert, mi-a fost clar că nu 
economiile lui Gutmeyer le evacuase noaptea precedentă, într-o 
camionetă anonimă. 

— Falsul doctor Gutmeyer cunoștea secretele celuilalt, 
adevăratul, numărul contului acestuia, adresa băncii din Basel. 
Documentele sale erau atât de bine făcute încât au reușit să-l 
înșele pe bancher. 

Hubert avu nevoie de ceva timp să digere informaţiile astea. 
Cât să golesc eu două pahare de gueuze grenadine: 

— Nu știu mare lucru în legătură cu evreii cehi, însă cea mai 
bună prietenă a soţiei mele vine de la Praga. Una dintre puţinele 
persoane care a avut flerul să aleagă calea exilului. În timpul 
săptămânii, Lily e chelneriţă într-un restaurant. Duminica, 
Rebecca este cea care o servește la masă. 

Se întoarse spre Anne. 

— Veniţi amândoi la noi la prânz, duminica viitoare. O veți 
întâlni. Cu puţin noroc, o fi făcut poate apel cândva la serviciile 
doctorului Gutmeyer, cine știe? 


3 Bere belgiană cu sirop de suc de rodie (n.tr.). 
VP - 10 


2. 


CORESPONDENTUL BELGIAN 


Lily era o femeie micuță și osoasă, cu chip emaciat și pielea 
diafană. Ghiceai pe obrazul ei urmele discrete ale încercărilor 
prin care trecuse, avea cearcăne sub ochi, câteva dâre albe la 
rădăcina părului, o cicatrice pe gât. Intre felurile de mâncare, 
scotea o ţigară dintr-un frumos etui din argint, singura ei 
bijuterie, și trăgea din chiștoc cu nerăbdarea îngrijorată a unui 
scufundător care trage din furtunul de alimentare, trezind 
privirea reprobatoare a Rebeccăi. Auzi, să îndrăznească cineva 
să fumeze în prezenţa fiului ei, copilul-rege! Lily se făcea că nu 
bagă de seamă întorcând capul spre mine. lar eu mă străduiam 
să nu tușesc. 

— Sper că nu ești alergic la puiul cu garnitură de compot de 
mere? întrebă Hubert. Am uitat să vă avertizez. În familia 
noastră, ăsta e felul ritual de mâncare duminica. 

— În ziua în care am vrut să schimb reţeta, a intrat în grevă! 
oftă Rebecca. 

— Detest revoluția! mormăi spiţerul meu favorit. 

— De ce puiul cu garnitură de compot de mere? întrebă Anne. 
Din deprindere religioasă sau din nostalgie pentru bucătăria 
poloneză? 

Hubert izbucni în râs. 

— Detest religia la fel de mult cât detest Polonia! 

Rebecca interveni, mai înainte ca Hubert să se lanseze într- 
unul dintre discursurile lui despre antisemitismul visceral al 
polonezilor care îl 

alungaseră din ţara sa natală și contribuiseră ia eliminarea 
întregii sale familii de către naziști. 

— Ni s-a povestit că toţi belgienii mănâncă pui cu garnitură de 
compot de mere duminica, chiar și vegetarienii. Hubert crede că 
dacă le respectă tradiţiile, au să-i răsară în stomac rădăcini care 
îl vor transforma într-un belgian get-beget! 

— Ca să grăbim asimilarea în cultura locală, adăugă Hubert, 
punem lângă pui cartofi prăjiţi și maioneză. Să nu-mi spuneţi că 


VP -11 


am fost păcăliţi, pentru că mie a-nceput să-mi placă! 

— Merge! Împreună cu o gueuze grenadine, tot ce mâncăm 
seamănă cu bucătăria belgiană! am conchis eu, destupând 
sticla pe care Hubert avusese delicateţea s-o așeze pe masă. 

— Doctorul Gutmeyer? Regret, n-am auzit niciodată vorbindu- 
se despre el, declară Lily lansând, în chip de concluzie, un 
rotocol de fum perfect. Fratele meu trăiește la Praga. Vreţi să se 
informeze pe lângă foștii săi vecini și comercianții din cartier? 

— Fii prudentă! interveni Hubert. În climatul care domnește 
acolo, a pune întrebări e o chestie care e luată imediat drept 
spionaj. 

Lily lăsă capul în jos. 

— Nu pricep cum i-au lăsat americanii pe comuniști să pună 
mâna pe putere la noi în ţară. Nici nu s-a terminat bine războiul 
că începe altul! 

Am întrerupt-o imediat. Cunoscându-l bine pe Hubert, eram 
numai buni să începem o întrunire politică pe care aveam s-o 
continuăm toată noaptea. 

— Dacă doctorul ăsta Gutmeyer a practicat la Praga înainte 
de război, este cu putință ca numele său să îţi fie necunoscut? 

Lily își goli ceașca, strivi ţigara și aprinse una nouă din care 
trase primul fum cu atâta sete încât două gropiţe îi apărură în 
obraji. Rebecca se uită urât la ea. 

— Înţeleg. Eşti genul care își închipuie că evreii se cunosc toți 
între ei... 

M-am simţit stingherit. Era exact ceea ce gândisem când îi 
adresasem întrebarea. 

— La vremea aceea, continuă ea, lucram într-un mic magazin, 
iar fratele meu în aceeași uzină ca tata. Falia care îi despărțea 
pe proletari de burghezi era mult mai adâncă decât cea dintre 
evrei și creștini. Părinții mei erau militanţi socialiști. Nu 
frecventau nici sinagoga, nici comunitatea. Nu aveau nicio 
legătură cu notabilităţile, evrei sau nu. Dacă se îmbolnăvea 
cineva, îl chemau pe medicul săracilor. Doctorul Gutmeyer al 
dumitale trăia într-o lume diferită de a noastră. 

În timp ce eu mă scărpinam în creștet, Hubert se întoarse cu 
lichiorurile, votca, șlibovița și alte delicii fabricate în Polonia. M- 
am abținut să mai fac vreo remarcă ironică privitoare la ura sa 
cu geometrie variabilă față de țara natală. 

— Ei, nu-i așa c-aveam dreptate să nu mă încred în Irène? 


VP - 12 


conchise Anne, în timp ce își scotea cheia din poșetă. 

O însoţisem la ea acasă. Excelentul meu spirit de replică se 
văzu luat pe nepregătite. Până să-i dau eu un răspuns pe cinste, 
Anne închisese deja ușa, fără să-mi dea nici măcar un pupic. 

În ciuda invitaţiei la prânz, Hubert continua să mă trateze cu 
răceală. Eu, cel mai bun prieten pe care-l avea, cutezasem să-l 
spionez? Degeaba îi explicam prezenţa mea pe sub ferestrele lui 
la ceas de noapte prin ineficacitatea pilulelor pe care mi le 
dăduse - nu obţineam nimic. În faţa acuzațiilor lui, mă simţeam 
la fel de descumpănit ca un bătrân bolșevic silit să le 
mărturisească tovarășilor să-i crimele pe care nu le-a înfăptuit. 
Nu mă mai poftea să vin după el în micul său laborator, nu se 
mai așeza la masă cu mine la terasa bistroului nostru favorit. Ba 
chiar pretindea că nu mai avea chef de șah, când, în urmă cu 
ceva vreme, mă implora să-i servesc drept sparring-partnerf. 
Când i-am propus să lămurim chestiunea o dată pentru 
totdeauna, chiar cu riscul să ne încăierăm, a dat din umeri. 

— Despre ce vrei să vorbeşti? N-am nevoie să-ţi aud 
balivernele. 

Subtilă eschivare pentru a evita să-mi explice ciudatele sale 
activităţi nocturne. Atitudinea lui mă făcea atât de nefericit că 
mi-am deschis sufletul în fața Rebeccăi, care mi-a râs în nas. M- 
a făcut paranoic, în vreme ce mucosul ei scuipa pe 
impermeabilul meu un amestec roz-verzuliu, fără îndoială vreun 
nou produs pe care șarlatanul de taică-său i-l dăduse să-l înghită 
în eventualitatea vizitei mele! Cum până și Anne dădea din 
umeri în faţa văicărelilor mele, nu-mi mai rămânea decât să-mi 
țin nervii în frâu, ceea ce, în mod evident, nu mi-a ameliorat 
somnul. 

Chiar dacă voiam să evit să-l scot din minţi pe spițerul meu 
favorit, tot am continuat să ţin noaptea sub observaţie numărul 
29 din Piaţa Binefăcătorilor. Orice ar zice Anne, mi se părea 
logic ca Irène de Terrenoir să dorească să înţeleagă de ce, 
dintre toate orașele Europei, escrocul care șterpelise economiile 
tatălui ei alesese să se ascundă taman la Bruxelles, în casa 
prietenului meu Hubert. 

În zorii acelei zile, Mihran, băcanul armean din Piaţa 
Binefăcătorilor, se trezise mai devreme decât de obicei. Sătul să 
tot aștept de unul singur răsăritul soarelui, m-am dus să dau pe 


+ Partener de antrenament, în engleză în text (n.tr.). 
VP- 13 


gât două-trei beri în compania sa, înainte să plece la piaţă. În 
timp ce învârteam manivela anticului său camion, am zărit iarăși 
camioneta anonimă din noaptea trecută venind să gareze în fața 
farmaciei. Ascuns de capota camionului băcanului, am scăpat 
neobservat de privirea lui Hubert, care cerceta scrupulos 
împrejurimile înainte de a face semn, la fel ca seara trecută, 
către doi bărbaţi să scoată din laborator patru lăzi grele și să le 
ridice în camion. Totul nu a durat mai mult de cinci minute. Ar fi 
trebuit să închid ochii, să pun scena respectivă pe seama unui 
miraj, însă am reacționat instinctiv. Doar sunt detectiv, ce 
naiba! 

— Vrei să câştigi ceva bani, Mihran? Ține-te după camioneta 
aia. lute, înainte să dispară! 

Armeanul își scărpină mustaţa. 

— Şi clienţilor mei ce le vând azi? 

— Acordă-mi o jumătate de ceas, nu mai mult. Piaţa are să fie 
încă deschisă. Ai să mă lași pe drum. O să mă descurc să mă 
întorc cu mijloace proprii. 

Câteva bancnote îl convinseră și camionul care hurducăia ca 
naiba o luă din loc. O adevărată grămadă de fiare vechi 
camionul ăla, făcând un asemenea zgomot că aveai impresia, la 
trecerea lui, că tancurile germane ocupau din nou orașul 
Bruxelles. M-am liniștit gândindu-mă că ocupanţii camionetei nu 
vor bănui în vecii vecilor că o asemenea hodoroagă se ţinea 
după ei. Socoteală greșită! Se dovediră mai isteți decât 
credeam. În timp ce noi ne apropiam de misteriosul vehicul, o 
mână se ivi la fereastra din faţă dreapta. Și un revolver începu 
să scuipe gloanţe în direcția noastră, fără somaţie. 

— Oprește, Mihran! am urlat eu. Gloanţele la micul dejun sunt 
foarte neindicate pentru digestie! mai ales după bere! 

Să ne oprim ca să scăpăm de o încăierare? Nu-i poţi cere așa 
ceva unui armean care a supravieţuit violenței turcești, apoi 
celei naziste. Forțându-și ia maximum motorul astmatic, Mihran 
se ţinu și mai abitir pe urmele camionetei. E adevărat că la 
viteza cu care mergeam și, ţinând cont de pietrele grele din 
caldarâmul Bruxelles-ului, care ne făceau să înaintăm în zigzag, 
doar un afurisit de ghinion ar fi putut face să fim nimeriţi de 
trăgător. Doamne, Hubert, dacă ai vedea una ca asta! Vizitatorii 
tăi împușcându-l pe cel mai bun prieten al tău! Cele două 
vehicule se năpusteau înainte cu furia unui pilot de circuit de 


VP - 14 


curse. Fangio? împotriva lui Wimilles! Noroc că străzile erau 
pustii. Asta până ce un autobuz a răsărit brusc în faţa noastră și 
ne-a tăiat calea. Cu o îndemânare diabolică, Mihran a reușit să 
frâneze fără să-și răstoarne hârbul. Până să pornim din nou, 
camioneta se făcuse nevăzută. 

— Și acum ce facem? întrebă el întorcându-se spre mine. 

l-am făcut semn să meargă mai departe. 

— În direcţia pieţii. Dacă stau să mă gândesc, vin cu tine. La 
ora asta, e singurul loc unde pot găsi un suflet milostiv, gata să- 
mi ofere o gueuze grenadine. 

lrene de Terrenoir îmi dădu telefon câteva ceasuri mai târziu: 

— Ei, ai pus mâna pe bandiții din Piaţa Binefăcătorilor? 

Oare cum prinsese de veste despre împușcăturile din cursul 
nopţii? În salonul de coafură, conversațiile se opriră instantaneu. 
Văzându-mi mutra lungă, clientele își frecau mâinile de 
încântare. Urma să se lase cu sânge, cu jertfe. Doamna 
Delporte, căreia Federico tocmai îi termina permanentul, scoase 
capul de sub cască. Până și oribilul cățelandru care îi tremura 
din încheieturi în poală își închise botul. Anne mă salvă dând 
drumul mai tare la radio. «Cu aerele ei, cu aerele ei, făcea să se 
întoarcă toate capetele...» urlă Suzy Delair, oferindu-mi prilejul 
să-i fixez discret întâlnire clientei mele, înainte de a o șterge. 

Irène debarcă în biroul meu îmbrăcată într-o rochie gris perle 
ultimul răcnet. 

— la zi, cum e ancheta despre locatarii de la numărul 29? 

În aparență, părea că nu are habar de toate evenimentele din 
zori. lar eu nu aveam de gând să i le menţionez dându-i 
raportul. Nu înainte de a fi avut cu Hubert o explicaţie sinceră. 
Dacă misterioasele afaceri ale lui Hubert nu erau legate de 
acelea ale falsului doctor Gutmeyer, nu exista niciun motiv ca să 
i le împărtășesc lui Irène. i 

— Nu are nicio legătură cu escrocul dumitale. II cunosc pe 
farmacist de mult timp, am spus eu silindu-mă să afișez un 
zâmbet ce se voia liniștitor. Din punct de vedere medical, e un 
şarlatan, dar în afara laboratorului său, e un cetățean 
respectabil. Garantez pentru el. 


5 Fangio, Juan Manuel (1911-1995), pilot de curse argentinian, de cinci ori campion 
mondial (n. tr.). 

6€ Wimille, Jean-Pierre (1908-1949), faimos pilot de curse francez și membru al 
Rezistenței în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (n.tr). 


VP -15 


— Dar cei care locuiesc deasupra laboratorului? 

— Păi, sunt farmacistul, nevastă-sa și fiul. Restul casei e gol. 

— S-ar putea cumva ca fiul lui... 

— Are doar șase ani. E foarte avansat pentru vârsta lui, dar nu 
chiar în măsură să facă schimb de corespondenţă cu o bancă 
elveţiană. 

— Etajul doi este neocupat, ești sigur? 

Ar fi trebui să arunc o privire. 

— Mă voi duce să explorez în după-amiaza asta. Oricum, nu 
există decât o singură cutie de scrisori în imobil și este pe 
numele farmacistului. Cine și-ar asuma riscul să-i trimită extrase 
de cont ale tatălui dumitale? 

Descurajarea pe care am citit-o pe chipul ei m-a emoţionat 
mai mult decât era firesc. Să fi fost efectul aluniței care îi 
împodobea frumosul năsuc? Privește-l bine, mi-am spus, este 
pentru ultima oară. Dacă nu survenea nimic, urma să-mi 
mulţumească pentru strădanii - sterile, de altfel - și să-mi ceară 
rambursarea restului din avans. Am încercat să-mi salvez pâinea 
cea de toate zilele. 

— Știi cumva dacă tatăl dumitale cunoștea pe cineva la 
Bruxelles? Vreun confrate sau vreun prieten instalat aici? 

După un scurt moment de reflecţie, pocni din degete. 

— Într-adevăr, domnule Van Loo! Unul dintre foștii săi 
profesori s-a instalat la Bruxelles. Uitasem cu totul de el. (Pletele 
ei îmi făcură o senzuală reverență.) Tata l-a regăsit cu prilejul 
unei călătorii, cu puţin timp înainte de război. In Belgia, îi 
explicase el, străinii din Europa centrală erau bine primiţi. 

— Cunoști numele lui? 

— Nu mi-l mai amintesc, dar am recuperat agenda tatii. Cu 
puţin noroc, l-o fi notat acolo. Cum de nu m-am gândit mai 
înainte? 

Asta era întrebarea pe care mi-o puneam și eu. Reacţia lui 
Anne fu evident lipsită de nuante. 

— Povestea ei nu stă în picioare. De îndată ce a aflat că omul 
care a furat economiile tatălui ei trăia la Bruxelles, este de 
necrezut că nu a cercetat imediat lista relaţiilor lui în Belgia, fără 
mai aștepte ca strălucitul ei detectiv să-i sufle ideea la ureche. 

Am dat din umeri. 

— Ce te deranjează, de fapt, la doamna de Terrenoir, rochia 
sau fermecătoarea ei aluniţă? 


VP - 16 


— Nu fi idiot! Ai încredere în intuiţia mea. Te-a scos adesea 
din încurcătură până acum. 

Reflecţiile lui Anne îmi tropăiau prin minte când Irène îmi 
dădu din nou telefon. Scotocind prin arhivele tatălui ei, regăsise 
numele corespondentului său belgian, profesor onorific de 
medicină legală de la Universitatea Liberă din Bruxelles, un 
anume Camille-jean Okren. Am verificat. Numărul său figura în 
cartea de telefon. 

Spre marea mea surpriză, numele lui Okren o făcu pe Anne să 
sară în sus. 

— ÎI cunoști? 

— Din copilărie. Pe atunci, locuia în casa vecină cu aceea a 
părinţilor mei. 

Își amintea mai cu seamă de pisicile sale, pe care îi plăcea să 
le mângâie (spre marea supărare a mamei) și de gentileţea sa. 
Niciodată nu uita de ziua ei de naștere. 

— Și eu te-aș fi răsfățat cu dulciuri dacă te-aș fi cunoscut când 
erai fetiță. Cred că erai deja tare ștrengăriţă! 

— Reacţionezi la fel ca maică-mea! Fereşte-te de profesorii 
bătrâni, zicea ea, sunt adesea niște perverși. 

— Probabil că exact asta și era, dacă îţi mai amintești de el 
după atâţia ani! 

— La drept vorbind, l-am revăzut de curând. Și în mai multe 
rânduri. 

Eram tot mai uluit. 

— La sfârșitul anului trecut, m-am întâlnit cu el în tramvai. 
Vederea îi scăzuse mult. Purta niște lentile enorme. Totuși, m-a 
recunoscut. «Vocea ta frumoasă mi-a rămas întipărită în minte», 
mi-a mărturisit el. 

— Și lingușelile lui idioate te-au determinat să-l revezi? Eşti o 
femeie-n toată firea acum! 

Izbucni în râs. 

— Nu. Am făcut-o pentru bani! 

— Din ce în ce mai bine... 

— Când a aflat că sunt coafeză, Okren m-a rugat să-l tund la 
domiciliu. O fac deja pentru câteva cliente de-ale lui Federico. 
Salută-l din partea mea. Te previn, casa lui trăsnește a miros de 
pisică! 

Mi-am făgăduit să-mi amintesc și ce gândea mama ei despre 
bătrânul și scumpul profesor. 


VP - 17 


3. 


EXILUL RATAT 


Locuinţa era una frumoasă și burgheză, din zona aflată de-a 
lungul iazurilor din Ixelles, un cartier elegant și romantic, situat 
nu foarte departe de universitate. Bărbatul care îmi deschise 
ușa trebuie să fi avut mai bine de optzeci de ani. Niște lentile 
enorme, susținute de o montură din corn, îi dădeau înfățișarea 
unei fosile vii de pește din Pliocen, însă părul lui frumos abia 
dacă era brăzdat de câteva șuviţe cărunte. Îndărătul lui, o 
armată de pisici mă fixă cu un aer bănuitor, înainte de a-mi 
întoarce dosul cu coada băț, spre a se duce să-și împrăștie mai 
departe mirosul piperat prin restul casei. Okren îmi făcu semn 
să-l urmez. Văzându-l cum mergea mărunt în faţa mea în 
direcţia biroului, am fost impresionat de energia pe care o 
degaja, în pofida vârstei și a corpolenței. 

Scuzându-se pentru dezordine, îmi arătă un fotoliu ponosit. 
Pereţii erau îmbrăcaţi până în tacan cu rafturi și dulapuri care 
dădeau pe dinafară de cărţi. Mă năpădi un miros de praf. Imi 
amintea de biblioteca școlară care îi provoca loazei care eram 
eu pe-atunci un cumplit sentiment de neliniște. Era mirosul 
științei pe care eram incapabil s-o descifrez, al cunoașterii la 
care nu voi avea niciodată acces. Mirosul arborelui de care 
Dumnezeu îi interzisese lui Adam să se atingă în grădina Raiului. 

Bătrânul profesor dădea impresia că trăiește ca un celibatar 
în mijlocul cărţilor lui, precum paznicul infernului. Cu toate 
astea, pieptănătura sa, pe care cu deosebită atenţie am 
examinat-o, era perfect îngrijită. Frumosul său păr începea să fie 
totuși cam lung pe la ceafă. Mi-am notat în minte chestiunea, ca 
să i-o pot semnala frizeriţei sale favorite. La telefon, îl 
avertizasem că fiica doctorului Gutmeyer mă însărcinase să dau 
de urma tatălui ei - fără să evoc legăturile mele cu Anne. Se 
arătă surprins de demersul meu. 

— Credeam că Gutmeyer a murit deportat. 

Fără să povestesc ce anume o adusese pe fiica acestuia în 
biroul meu, am evocat recenta călătorie în Elveţia a unui bărbat 


VP-18 


care semăna cu Gutmeyer și sosirea sa probabilă în Belgia. 
Okren rămase perplex. Lui nu-i mai dăduse vreun semn de viaţă 
de la sfârșitul războiului. 

— Unde l-aţi cunoscut? am întrebat eu ca să retez orice 
presupuneri inutile. 

— La Praga, unde era studentul meu. Nu se poate uita o 
inteligență atât de sclipitoare. Și un băiat atât de studios. 
Aproape maladiv de serios! Nu ieșea, nu bea, muncea ca un 
ocnaș. Când l-am întâlnit, din întâmplare, cu douăzeci și cinci de 
ani în urmă la Bruxelles, l-am recunoscut imediat. Nimeni nu 
avea ochi de un negru atât de intens și o privire atât de 
hipnotică. 

— De ce aţi părăsit Cehoslovacia, domnule profesor? 

Chipul i se lumină de zâmbet. Deschise larg braţele, pe care 
le lăsă apoi în jos cu un oftat. 

— Dragă domnule, dumneata îmi ceri să-ţi istorisesc întreaga 
istorie a primei jumătăţi de veac. Uită-te la mine cât mai e timp. 
ÎI ai în faţa ta pe unul dintre ultimii reprezentanţi ai imperiului 
austro-ungar. Un imperiu care ocupa aproape jumătate din 
Europa, centrul lumii intelectuale, unde coexistau mai multe 
zeci de popoare, de origini, religii, limbi și culturi diferite. M-am 
născut la Viena, am predat la Praga, orașe care își disputau pe 
atunci întâietatea intelectuală cu Parisul și Berlinul. Totuși, pe 
sub poleială și în spatele aerului solemn, se iveau primele fisuri, 
vizibile cui avea ochi să vadă. Mișcările naţionaliste își începeau 
funesta lor acţiune, ca niște șobolani care rod palatul în care își 
aleseseră sălașul. Lumea căreia îi aparţineam avea să fie în 
curând înghițită. Civilizaţia se deplasa în mod inexorabil spre 
cealaltă parte a Atlanticului. Decât să mă scufund cu Titanicul 
sau să plâng printre ruine, am decis să plec în Statele Unite. 
Cum unul dintre prietenii mei belgieni îl cunoștea pe consulul 
american, am debarcat la Bruxelles. În așteptarea actelor, am 
obținut un loc de asistent la universitate, nu foarte bine plătit, 
pe care îl completam cu consultaţii de medicină legală pentru 
poliţia judiciară. Războiul - marele război - m-a ajuns din urmă 
înainte să-mi capăt viza. Patru ani mai târziu, eram căsătorit, 
aveam doi copii, prieteni, o carieră asigurată. Atunci, am rămas, 
oarecum la mijlocul drumului, adăugă el, lăsând în fraza 
neterminată povestea vieții pe care ar fi putut-o duce. 

— Aţi mai auzit vorbindu-se de Gutmeyer de la plecarea sa 


VP -19 


din universitate? De cariera sa la Praga? _ 

Un motan mare roșcat i se cocoță în poală. Il dezmierdă 
mașinal, ridicându-și înapoi pe nas oribilii ochelari. 

— Tăiasem toate punţile cu Cehoslovacia. Praga devenise 
capitala unui stat nou, cu care eu nu aveam nicio legătură, a 
cărui limbă nu o vorbeam. Războiul desăvârșise dislocarea lumii 
tinereţii mele. Ceea ce mai rămăsese din familia mea, câţiva 
veri cu care nu aveam prea multe afinități, trăiau la Viena. M-am 
dus să-i vizitez de vreo două-trei ori, dar fără să ajung până la 
Praga. 

— Așadar, l-aţi pierdut din vedere pe doctorul Gutmeyer? 

— Până l-am reîntâlnit în piaţa Brouckere, într-o frumoasă zi 
din primăvara anului 1936 sau 1937, nu mai știu precis. Fără 
îndoială că a fost în 1937. 

— Spuneaţi că l-aţi recunoscut imediat? 

— Ca să fiu cinstit, el a fost cel care m-a abordat. Faptul că a 
văzut un bărbat citind un cotidian vienez la terasa unei cafenele 
din Bruxelles i-a stârnit curiozitatea. Când am ridicat capul, nu 
am avut nicio clipă de ezitare. Era Gutmeyer! Mi se părea că văd 
debarcând un marțian. Un supraviețuitor din imperiul lui Franz- 
losif sau un marțian, era cam același lucru! 

— Vă mai amintiţi conversaţia de atunci? 

— Gutmeyer a fost mereu un ins secretos și închis în sine. Și 
nu aveam nici eu prea mult timp la dispoziţie. Chiar în aceeași 
seară se întorcea la Praga cu trenul. Oprirea la Bruxelles nu era 
decât o etapă dintr-o călătorie pe care tocmai o făcuse în 
Franța. (Prin minte mi-a trecut o întrebare pe care, pe moment, 
am lăsat-o să dispară.) Voia să emigreze cât mai repede 
(spunea: să se exileze), dar trecerea prin Paris îl descurajase. 
Obţinerea unei vize de ședere în Franţa devenise ceva cvasi- 
imposibil pentru un ceh. Am încercat să-i ridic moralul și l-am 
încurajat în proiectul său de a părăsi Europa centrală. Politica 
dusă de cancelarul Hitler în Germania anunța un cataclism 
iminent. Din moment ce Franța era inaccesibilă, de ce nu 
Belgia? Datorită câtorva relaţii la poliţia judiciară puteam 
interveni pe lângă niște funcţionari și politicieni care frecventau 
aceeași lojă ca și mine. Presupun că știaţi că eram francmasoni? 

Cam descumpănit de întrebarea sa, am îngăimat că nu. Fiica 
sa nu amintise despre acest aspect al vieții lui. 

— Poate că ea nu știa, mormăi ei. Gustul nostru pentru secret 


VP - 20 


poate părea cam neverosimil. Dar s-a dovedit util pentru mulţi 
fraţi în cursul războiului. 

— Fiica sa își amintește de corespondenţa pe care aţi purtat-o 
cu tatăl ei după reîntoarcerea sa la Praga. 

Cu degetul lui arătător solid scărpină o bucăţică de piele 
dindărătul urechii motanului, care începu să toarcă zgomotos 
ținând ochii închiși. 

— L-am ţinut la curent cu demersurile mele pentru obținerea 
actelor de ședere pentru el și familia sa. Din păcate, dată fiind 
tensiunea internaţională, formalitaţile s-au dovedit mult mai 
complicate decât credeam. Războiul mi-a zădărnicit toate 
eforturile. 

O mai fi păstrat scrisorile de la fostul lui student? Îmi arătă cu 
mâna spre talmeș-balmeșul peste care am zărit o lupă. 

— Cine știe? Or fi zăcând pe undeva. 

Imi făgădui să mă anunţe de îndată ce le regăsea. Și se ridică 
în picioare. Era un fel de a-mi da de înţeles că venise clipa 
ceaiului de mușeţel și a serialului radiofonic. În acel moment, un 
zgomot de pași grăbiţi într-o încăpere la etaj ne făcu să înălțăm 
capetele. 

— Ah! Blestematele astea de pisici! Am devenit sclavul lor, 
dragă prietene! 

O nouă hărmălaie îi întrerupse vorbele. 

— Scuză-mă o clipă! exclamă el precipitându-se mai apoi pe 
scări cu supleţea lui Zatopek!. 

Rămas singur, nu m-am putut împiedica să arunc o privire 
peste impozantul său birou încărcat de cărţi, cămăși în 
dezordine și hârtii. Chiar lângă lupă, o bucată de carton alb- 
lucios îmi atrase atenţia. Era o carte de vizită cu înscrisul 
elegant «Irène de Terrenoir - Ambasada Franţei». 

Așadar, clienta mea îl întâlnise pe bătrânul profesor al tatălui 
ei iar mie îmi spunea că nici măcar nu-și amintește de numele 
lui? Dacă așa stăteau lucrurile, atitudinea ei era de neînțeles. De 
ce să mă îndemne să-i cer acestuia să mă întâlnească 
asumându-și riscul ca eu să-i descopăr minciuna? Ce însemna 
farsa asta și ce rol voia să mă pună să joc, de fapt? 


7 Zatopek, Emil (1922-2000), atlet ceh, alergător, multiplu campion olimpic și mondial 
(n.tr.). 


VP -21 


4. 


CLIENȚI ANONIMI 


Dacă farmacistul meu nu ar fi înconjurat cu atâta mister 
expedițiile sale nocturne, dacă Morfeut nu mi-ar fi jucat niște 
renghiuri atât de urâte, dacă aș fi înţeles de ce lrene de 
Terrenoir se folosea de mine, toate dramele care s-au succedat 
mai apoi nu s-ar fi produs. Dacă, dacă, dacă... Eu care i-am 
disprețuit mereu pe mistici și supărătoarea lor convingere că 
destinul nu ne aparţine, că totul este dinainte scris, nu pot jura 
la capătul acestei afaceri că desfășurarea ei ar fi fost diferită 
dacă aș fi priceput mai iute în ce șerpărie eram vârât. Degeaba 
aș fi rezistat, m-aș fi agitat, aș fi pus frână din toate puterile, o 
dată lucrurile pornite mi-ar fi fost extrem de greu să le stăvilesc. 
Și totuși, ce de stricăciuni... 

Nu sunt decât o fiinţă umană, fragilă și limitată. Este ușor 
pentru cineva să pretindă mai târziu că fusesem orb și surd. Aș 
fi vrut să vă văd în locul meu, chiar așa! lată, de pildă, povestea 
asta cu cartea de vizită. Descoperirea ei mă luase pe moment 
atât de mult prin surprindere încât uitasem să-i pun lui Okren 
câteva întrebări importante. De pildă, aceasta: de ce făcuse 
Gutmeyer ocolul prin Bruxelles, după călătoria la Paris, în loc să 
se întoarcă direct în Cehoslovacia? Răspunsul m-ar fi făcut să 
câștig mult timp. 

— lată încă una: câte bancnote o fi strecurat frumoasa Irène 
în bătrâna mână durdulie a lui Okren ca el să-ţi istorisească 
toate poveștile alea simpatice? adăugă Anne pe un ton acid, 
înfigându-și unghiile în scalpul meu. 

Reîntors acasă după întrevederea cu bătrânul profesor, 
avusesem nevoie de o bună frecţie pe cap cu șampon și cu tot 
tacâmul, frecţie pe care mâinile ei senzuale o practicau până 
când te-mbătai de-a dreptul. Dar nu de o ședință de tortură! 

— Ei, drăcie! Imi curge sânge! 

— Doar n-o să leșini acum? Vrei să te badijonez pe cap cu 
mercurocrom? O să ai o înfățișare atât de virilă, că frumoasa 


8 Morfeu, zeul viselor în mitologia greacă, fiul Somnului și al Nopţii (n.tr.). 
VP - 22 


Irène nu va putea rezista și îţi va mărturisi, în sfârșit, ce 
înseamnă tot teatrul ăsta... 

— Clienţii mei nu îmi încredinţează întotdeauna secretele lor 
cele mai ascunse. Îmi livrează doar detalii pe care le cred utile 
anchetei, nimic esenţial. 

— Nu te lăsa dus de nas. Frumoasa ta Irène nu e o clientă 
obișnuită. Te minte pe toată linia și asta din clipa în care 
piciorușele ei graţioase au pășit pe solul ingrat al biroului tău. 

— La ce bun să mă mintă? 

— Poate că așa e firea ei. Sau poate că te manevrează. 

— Atunci de ce să mă plătește? 

Avusesem ultimul cuvânt. M-am crezut șmecher. Pur și simplu 
nu pricepusem nimic. După ce văzusem cartea de vizită cu 
numele ei pe biroul lui Okren, dovadă că mă precedase acolo, 
îndoiala începuse să-mi dea târcoale. Era vorba de faptul că 
Irène îmi ascunsese o parte din povestea ei, iar acum ideea asta 
începea să-și facă loc. Nu-mi imaginam în ce măsură. 

e 

După o scurtă vizită făcută armeanului care ronțăia un măr în 
pragul prăvăliei, aparent revenit la normal după cursa noastră 
de urmărire, am deschis ușa farmaciei lui Hubert. 

— A, tu ești! oftă el ivindu-se din laborator, cu halatul acoperit 
de o pulbere galbenă. În timp ce se răsucea pe călcâie, l-am 
înșfăcat de braţ. Mă săturasem de misterele și de subterfugiile 
lui. 

— Stai! Trebuie neapărat să te pun la curent cu ce s-a 
petrecut noaptea asta. 

L-am văzut cedând. Fusese, fără doar și poate, avertizat de 
împușcături. Mă delectam la gândul de a-i dezvălui asupra cui 
trăseseră amicii lui, când o doamnă intră în farmacie urmată de 
un câine astmatic. 

— La terasă, la orele șapte? propuse el. 

— Nu, în biroul meu. 

e 

Hubert se așeză pe fotoliul rezervat vizitatorilor, cu fruntea 
îngândurată. Faptul că refuzam să iau apetitivul cu ei indica 
gravitatea situației. Mă aşteptam să-mi sară la beregată la 
aflarea veștii că eram răspunzător de împușcăturile în care îl 
trăsesem după mine pe băcanul vecin. Dar el mă ascultă fără să 
mă întrerupă. 


VP - 23 


— Uf! spuse el, cu mâinile pe brațele fotoliului, gata de 
plecare. Nu s-a lăsat cu cafteală! Crede-mă că m-am temut de 
ce e mai rău când mi-ai refuzat invitaţia la o bere. 

Işi bătea cumva joc de mine? Am făcut haz de necaz cu preţul 
unui efort considerabil. Nu voiam să-i dau pretextul s-o șteargă 
înainte de a-mi răspunde. 

— Inţelege bine, Hubert, că nu caut să-mi vâr nasul în 
secretele tale, chiar dacă mă intrigă. Tin doar să mă asigur că 
nu au legătură cu Gutmeyer. În rest, dacă ai chef să faci comerţ 
clandestin cu nu știu ce grup comunist, e treaba ta! 

L-am atins unde trebuia. Remarca mea îl făcu să-și iasă din 
pepeni. 

— Eu, să-i ajut eu pe comuniști? Te-ai uitat bine la mine? 

Cu obrajii roșii, cu ochii aruncând flăcări, cu pumnul ridicat, 
era gata să mă strângă de gât. A, îl regăseam pe vechiul meu 
prieten Hubert. 

— De ce nu? Nu pretindeai tu că ești de stânga? 

— Eu, da! Dar nu și Stalin! Nu citeşti ziarele? Tătucul 
popoarelor i-a luat iarăși pe evrei în vizor. După ce a încercat să- 
i deplaseze în masă lângă frontiera chineză, izolându-i în fundul 
provinciei pierdute Birobidjan, iată că acum a pus să fie arestaţi 
membrii evrei ai comitetului antifascist și cei mai eminenți 
doctori evrei din Moscova, inclusiv medicii săi personali! 
Acuzându-i că vor să-l otrăvească! La fel ca pe vremea ţarului 
când falsele Protocoale ale înțelepților Sionului, tipărite la 
tipografia imperială, îi acuzau pe evrei că ucid copiii creștini. Se 
pregătesc noi destituiri. După ce i-a decimat pe toţi foștii săi 
camarazi bolșevici, vampirul ăsta are din nou nevoie de sânge. 

— De acord, de acord, prietenii tăi nu sunt comuniști, scuză- 
mă... 

Am lăsat sfârșitul frazei în suspensie, ca un semn de 
întrebare. Dar fără să izbutesc să-l surprind. Își puse degetul 
arătător pe buze. 

— Imi pare rău, Michel. Prea mulţi oameni își riscă viaţa. E o 
chestiune care ne depășește. 

Stingherit de atitudinea sa faţă de mine, se strădui să 
zâmbească. 

— Poţi dormi liniștit... 

— Dacă produsele tale ar avea cel mai mic efect... 

— ...Nu este vorba decât de o mână de ajutor întinsă câtorva 


VP - 24 


prieteni care au nevoie de așa ceva. Crede-mă! Nu-ţi mai pierde 
vremea pândindu-mi ferestrele. Datorită ţie am înţeles că 
farmacia mea a devenit un loc mult prea fierbinte pentru 
continuarea tranzacţiilor noastre. 

— Sunt dezolat că ţi-am stricat combinaţiile... 

Fără să mă lase să continui, își puse mâna pe braţul meu, într- 
un gest afectuos. 

— Dimpotrivă. Fapta ta bună merită răsplată. l-am sfătuit pe 
prietenii mei să apeleze la serviciile tale, încheie el cu un 
zâmbet larg. 

— Tocmai tu, care spui în dreapta și-n stânga că mi-am ales 
taman munca asta la care sunt cel mai prost? Cum numești tu 
asta în jargonul tău științific de două parale? 

— Sindromul eșecului. Reziști rareori ispitei de a te implica 
exact acolo unde, în mod inconștient, simţi că ești cel mai slab. 
Într-un fel, atracţia vidului. 

— Nu crezi că doctorul Freud a făcut și așa destul rău? Uită-te 
în ce hal l-a adus pe bietul Hitler... 

Hubert flutură din mână ca pentru a-și declina orice 
responsabilitate în eșecurile ilustrului său coreligionar. 

— În ciuda avertismentelor mele, amicii mei își închipuie că 
ești cel mai în măsură să anchetezi afacerea Gutmeyer. 

— Regret. Lucrez deja pentru fiica sa. 

— Doar n-ai să te plângi că facturezi aceleași servicii către doi 
clienți diferiți? Și ei vor să înțeleagă de ce acest Gutmeyer s-a 
instalat deasupra farmaciei mele. 

— Ce știu amicii tăi despre Gutmeyer? 

Dădu din cap. 

— Nimic. Eu sunt cel care le-a dezvăluit existenţa sa și adresa 
pe care și-a ales-o la Bruxelles, după reapariţie. Nimeni nu crede 
într-o coincidenţă. Ba chiar iau această afacere foarte în serios. 
Relațiile lor din Elveţia, Germania și Cehoslovacia au pornit să 
cerceteze arhivele. Până acum, fără rezultat. Din cauza 
războiului, majoritatea dosarelor au fost împrăștiate atunci când 
nu au fost arse. 

Oare ce organizaţie are mijloacele de a întreprinde o 
asemenea investigaţie în toată Europa? Am păstrat pentru mine 
reflecţia asta și am pus apă la fiert. Aveam nevoie de un nes 
tare. 

— Eşti sigur că prietenii tăi, vreau să spun noii mei clienţi, nu 


VP -25 


au nicio legătură cu Gutmeyer? Tăcerea ta în ceea ce-i privește 
mă poate face, cine știe, să ratez începutul unei piste. 

Tăgădui dând din cap și închizând ochii. 

— Nu-ţi pierde vremea. Cercetează mai degrabă în direcţia 
Irène de Terrenoir. Cu siguranţă nu a spus tot ce știe. 

— Amuzant. Și Anne crede la fel ca și tine. 

Işi înălţă ceașca de cafea în sănătatea mea. 

— Atunci, îndoiala nu-și are locul! 

Când dădeam să plec, îmi apucă mâna și o ţinu îndelung 
strânsă într-ale sale. 

— Secretul ăsta nu-mi aparține, Michel. 

Hubert odată plecat, am constatat că mă aflam în faţa unei 
dileme. Cei doi clienţi ai mei și-l disputau pe doctorul Gutmeyer 
sau moștenirea acestuia. lrene voia să-și regăsească tatăl sau 
pe cel care îi furase identitatea. lar prietenii lui Hubert nu aveau 
încredere în acest supravieţuitor reapărut brusc și care se 
folosea de adresa la care ei se dedau la un știu ce trafic. Pe 
mâna cui trebuia să-l dau pe adevăratul sau falsul Gutmeyer 
dacă, printr-o minune, izbuteam să-l reperez? Eram în postura 
de a nu mă încrede în prietenii lui Hubert. Aveau un fel cam 
expeditiv de a se comporta cu aceia care le deranjau planurile... 

Când am coborât în salonul de coafură, am găsit-o pe Anne 
cufundată în lectura unei reviste. 

— L-am zărit pe Hubert când pleca de la biroul tău. Părea 
ciudat de zguduit. Ce metode folosești? Ulei de ricin sau altceva 
mai tare? 

Am recunoscut că nu reușisem să-i smulg nici cea mai 
măruntă informaţie privind activităţile sale nocturne. 

— Și de ce te privește asta pe tine? 

Sărutul pe care l-am dat frumoaselor ei buze o lăsă de 
gheaţă. 

— Mă simt îngrozitor de stingherit că îl bănuiesc. Mi-e teamă 
că voi face scrum prietenia noastră. 

— Imi dai impresia că vrei să te distrugi pe tine însuţi, trase 
ea concluzia în timp ce își răsfoia revista cu indiferență. 

Nu am izbutit să-i trezesc interesul decât propunându-i să 
dăm o fugă până la fritkot-ul” de la poarta Schaerbeek. Cartofii 
prăjiţi nu sunt poate la fel de crocanţi ca aceia de la Antoine, din 
Piaţa Jourdan, dar suplimentul de maioneză este gratis. 


9 «Chioșc care vinde cartofi prăjiţi» în dialect bruxelez (n. red.). 
VP - 26 


Ca să fiu cu conștiința împăcată, am petrecut mai întâi o 
jumătate de oră explorând etajul neocupat de deasupra 
apartamentului lui Hubert. Locurile erau la fel de pustii cum mă 
asigurase spiţerul meu. Dacă era să mă iau după stratul gros de 
praf cenușiu, nimeni nu mai pusese piciorul pe acolo de ani 
buni. Cât despre pod, niște lucrări stângace de zugrăveală îi 
blocaseră trapa de acces. 

Oare de ce falsul Gutmeyer își alesese domiciliul acasă la 
Hubert? Era absurd. Așezat pe ultima treaptă a scării, am privit 
îndelung cutia de scrisori. Nu era decât una singură, prevăzută 
cu o broască. Cum spera cineva să recupereze corespondența 
trimisă lui Gutmeyer când doar Hubert avea cheia? In pofida 
ciudatelor sale uneltiri, nu-l vedeam nici măcar o clipă 
amestecat în deturnarea moștenirii Gutmeyer. Nu el. Sau, 
atunci, toate lucrurile în care credeam erau false. Pământul era 
plat. Dumnezeu nu avea barbă. Monștrilor care hălăduiau 
odinioară pe planeta noastră le crescuseră aripi și își luaseră 
zborul. Factorul poștal îmi întrerupse meditaţia. 

— Bună ziua, domnule Van Loo! Domnul Hubert este acasă? 

M-am uitat la ceas. 

— Presupun că este încă la masă. Vreţi să îl chem? 

Factorul scoase un pachet din voluminoasa lui geantă de 
piele. 

— Nu-l deranjați. Poftim, asta este corespondenţa sa. . 

Prin ușa deschisă, l-am privit continuându-și cursele. In timp 
ce strecura un ziar în cutia poștală a vecinului, mi-a venit ideea 
că el era poate complicele falsului Gutmeyer, că era plătit să-i 
rețină corespondenţa. Ridicol! Dacă surveneau un accident, o 
boală, modificarea itinerariului curselor lui, scrisorile adresate lui 
Gutmeyer ar fi nimerit în mâinile lui Hubert. Ideea asta făcând 
să se nască una nouă, am făcut un ocol pe la biroul poștei. Și 
am înțeles atunci cum procedaseră ei. Era o metodă de o 
simplitate copilărească. Un pretins Gutmeyer depusese cu 
câteva săptămâni mai înainte un formular de schimbare de 
adresă. În loc să sosească în Piaţa  Binefăcătorilor, 
corespondenţa era vârâtă în cutia poștală pe care o deschisese 
la Poșta Mare din Bruxelles. O clădire enormă, în stil victorian, 
plină de unghere, prin care se perindau mii de oameni, cu 
neputinţă de supravegheat. Oricum, corespondenţa se acumula, 
poate, în cușca ei metalică, fără ca nimeni să vină să o ridice din 


VP - 27 


moment ce banii erau la adăpost. 

După ce i-am raportat lui Irène descoperirea mea, i-am 
sugerat să verifice documentele titularului cutiei poștale. Și de 
data asta formularul avea scrisul și semnătura afectată ale 
tatălui ei, la fel de perfect imitate ca și la Basel. 

— Dacă reapariţia bruscă a tatălui meu nu ar fi atât de 
absurdă, aș jura că el este cel care mi-a luat-o înainte cu câteva 
zile la Basel, apoi la Bruxelles. S-ar zice că umbra sa mă 
urmărește sau, mai curând, mă precedă. 

— Și dacă ar fi cu adevărat el? am stăruit eu. S-au mai văzut 
reveniri neașteptate din război, oameni îngropaţi de familie și 
reîntorși din uitare, din tăcere, din lagăre. Prizonieri luaţi, apoi 
eliberaţi de ruși, amnezici redobândindu-și treptat memoria, 
grav răniţi ieșiţi din spitale după ani de îngrijiri. Aţi luat în calcul 
toate aceste ipoteze? 

Ochii ei îmi aruncară o privire disperată. Așadar, și eu o 
abandonam? 

— Firește că nu, doamnă de Terrenoir. Atâta timp cât aveți 
încredere în mine, puteţi conta pe ajutorul meu! 

Am rezistat dorinţei de a o lua în braţe și de a pune un sărut 
de consolare pe drăgălașa aluniţă care îi făcea atât de dezirabil 
vârful năsucului. 

— Datorită poziţiei sale la ambasadă, soţul meu a avut acces 
la toate listele de salvaţi, răniţi, persoane mutate, prizonieri 
eliberaţi de sovietici. La cea mai mică urmă referitoare la tatăl 
meu, aș fi răscolit cerul și pământul. Credeţi-mă, nu există 
nimic. Un impostor a pus mâna pe averea noastră. Un cinic care 
nu ezită să mă sfideze mergând la Basel chiar înaintea mea, 
apoi la Bruxelles de îndată ce soţul meu a fost numit aici. 

Am clătinat din cap. Povestea lui Irène era plină de lacune și 
aproximări. Fără farmecul ei irezistibil, aș fi renunţat cu 
siguranţă la anchetă. Dar erau în joc năsucul ei, pielea ei mată 
și accentul magic. 

După plecarea clientei mele, farmecul ei se risipi la fel ca 
entuziasmul meu. A pune mâna pe o fantomă este o încercare 
disperată, chiar dacă aceasta bântuie noaptea prin cartierul 
meu atunci când ies să mă plimb. Amintindu-mi că alt client din 
numerosul meu portofoliu se interesa de soarta lui Gutmeyer, 
m-am dus să-i raportez lui Hubert rezultatele vizitei lui Irène la 
poștă. 


VP - 28 


— Poate că prietenii tăi au vreo idee cum să ieşim din impas. 
Totul indică faptul că acela care i-a furat identitatea lui 
Gutmeyer se află la Bruxelles. Dar cum să-l reperăm într-un oraș 
de aproape un milion de locuitori? 

În loc să-mi răspundă, Hubert îmi întinse o mică fiolă umplută 
cu un lichid chihlimbariu. 

— Poftim, ia și gustă chestia asta. Și dă-mi părerea ta de 
expert. 

Am scuturat recipientul care nu făcu explozie. 

— Ești sigur că e inofensiv? 

Își ridică braţele la cer. 

— Păi tocmai ca să mă asigur de asta am nevoie de un cobai. 

Am pus o picătură din mixtura respectivă pe vârful limbii. 

— E coniac? 

Nu m-am putut împiedica să mă strâmb. Era un coniac foarte 
prost. 

— De ce te duce cu gândul la o mediocră băutură 
franțuzească? 

— Să înțeleg că nu am nimerit-o. De fapt, ce încerci să 
produci? 

— O tărie poloneză a-ntâia. 

Am luat o altă înghiţitură și am plescăit din limbă. 

— Cu timpul te obișnuiești și, până la urmă, chiar îţi place. 

Îmi luă fiola din mână înainte s-o golesc cu totul. 

— Bănuiesc ce ingredient lipsește, spuse el cu un aer 
absorbit. Și care face toată diferenţa între Franţa și Polonia. 

— Talentele tale de falsificator îmi dau o idee, Hubert. 
Prietenii tăi, vreau să zic clienţii mei, trebuie să știe cui anume 
să se adreseze pentru a cumpăra un pașaport fals al organizaţiei 
internaționale a refugiaților, sau pentru a-l imita la perfecție. Cel 
care a fabricat documentele noului Gutmeyer este un artist. 

Înainte ca el să apuce să protesteze în legătură cu 
respectabilitatea amicilor lui, i-am precizat că niște oameni care 
dispuneau de o rețea internaţională aveau și mijloacele de a 
obține informaţii mai rapid decât amărâtul de detectiv particular 
al unei companii de asigurări belgiene. Apoi, m-am întors acasă 
la Okren ca să-i mai pun câteva întrebări suplimentare. 

Imobilul acestuia era la fel de liniștit. Degeaba am sunat, nu 
mi-a răspuns nimeni. La ultima tentativă, brațul mi-a alunecat 
pe ușa care se deschise fără nicio rezistenţă. O închisese cumva 


VP - 29 


prost? Am făcut câţiva pași șovăielnici în hol, în timp ce îl 
strigam pe nume. Vocea îmi răsună lovindu-se de marmura albă 
care acoperea scara și zidul, la fel de lugubru ca într-un cavou. 
Eram gata să renunţ când am auzit pași pe scară. Se trezise 
totuși, până la urmă? Se iviră patru feline care mă fixară cu o 
anume condescendenţă după care se cocoţară la loc pe perne. 
Una dintre ele, o frumoasă pisică argintie, întoarse capul spre 
mine înainte de a-și urma neamurile, de parcă m-ar fi poftit s-o 
urmez. Strada era pustie. Nici urmă de Okren la orizont, care să 
revină cu punga de provizii. 

Când am pătruns în biblioteca unde mă primise, am înţeles că 
profesorul nu avea să se simtă vexat de intruziunea mea. Corpul 
său zăcea pe jos, cam strâmb, cu gambele îndoite ca și cum ar fi 
încercat într-un ultim efort să regăsească drumul înapoi spre 
pântecul mamei sale. Covorul pe care zăcea absorbise o parte 
din sângele care curgea dintr-o rană adâncă din piept. Ucigașul 
nu-și dăduse osteneala să scoată cuțitul fin de tăiat hârtie cu 
care-i făcuse felul. Se înverșunase mai degrabă asupra cărților și 
hârtiilor. Cea mai mare parte a bibliotecii era răsturnată, cărțile 
erau deschise pe podea, legăturile lor erau sfâșiate. Pe birou, 
hârtiile așezate grămadă fuseseră tratate cu aceeași furie. Un 
uragan devastase încăperea. Pisica cenușie îmi aruncă o privire 
lungă. Oare îmi cerea să-i salvez stăpânul sau să-i pun câteva 
crochete în strachină? «Regret, am zis. Poliţaii nu ar aprecia că 
m-am atins de ceva, fie și niște crochete.» Trebuia, de altfel, să-i 
avertizez neîntârziat. Se putea ca un vecin să mă fi văzut 
intrând. Am mai aruncat o ultimă privire înainte ca poliţia să dea 
năvală în încăpere. Cum aș fi putut ghici ce anume fusese 
subtilizat? Până și un observator distrat ar fi remarcat 
înverșunarea cu care fusese devastată biblioteca. Viaţa unui om 
contra câtorva cărţi? Totul fusese făcut harcea-parcea. O fi găsit 
ucigașul ce căuta? Doar Okren ar fi fost în stare să dibuie ce 
dispăruse. În orice caz, cartea de vizită a lui Irène strălucea prin 
absenţă. Dacă era tentant să cuget la oareșce consecințe, ele 
rămâneau pure speculații. Micul dreptunghi de carton alb se 
poate să fi fost mișcat din loc chiar după plecarea mea, aruncat 
într-un sertar sau la coșul de gunoi. Sau poate pus în buzunarul 
lui? Nimic mai lesne de verificat, numai că nimeni nu m-ar fi 
putut face să-mi strecor mâna între coupe-papier-ul care îi ieșea 
din piept și interiorul hainei. În schimb, am avut mai puţine 


VP - 30 


scrupule în a pune mâna pe portofelul care îi umfla buzunarul de 
la spate al pantalonului. 


VP - 31 


5. 


ÎN CĂUTAREA PĂSĂRII RARE 


Poliția judiciară avu nevoie de mai puţin de douăzeci de 
minute ca să pună stăpânire pe casa lui Okren. In timp ce 
bocancii grei ai polițiștilor treceau peste podelele ce scârțâiau, 
inspectorul Gravenage mă trase spre bucătărie, urmat de 
pisicile care scoteau miorlăieli sfâșietoare. In ciuda inimii sale de 
poliţai, inspectorul nu rezistă în fața nefericirii lor. Mă lăsă să 
cotrobăi prin dulapuri în căutare de crochete, dar, după ce 
animalele fură servite, veni și rândul meu. 

De fapt, nu aveam mare lucru de ascuns. Numele clientei 
mele (protejată de orice iniţiativă poliţienească prin statutul 
diplomatic al soţului ei), căutarea tatălui ei (am omis călătoria la 
Basel, dispariţia averii familiale și adresa poștală de la 
Bruxelles). Relaţiile pe care doctorul Gutmeyer le întreţinuse 
odinioară cu profesorul Okren explicau prezenţa mea acolo. 
Niciuna dintre aceste informaţii nu era confidențială. Mai mult 
decât atât, niciuna nu o compromitea pe Irène. _ 

Și portofelul lui Okren? Inutil să vorbesc despre el. li pusesem 
la loc. 

— Fără să iei nimic? întrebă Anne, albă la faţă și încă sub 
șocul emoțţiei. 

— Să fur din buzunarele unui mort îmi știrbește și ultima 
rămășiță de moralitate. 

— Dar cine vorbește de bani? 

Oftând adânc, i-am întins isteței mele logodnice o scurtă 
scrisoare parțial ruptă. Oare cum de mă ghicea Anne atât de 
ușor? Norocul meu că inspectorul Gravenage era bărbat... 


«Mi-ar face cu adevărat plăcere să reinnodăm firul 
prieteniei noastre atât de dramatic întreruptă de 
evenimentele unei lumi care a înnebunit. Dacă nimic 
nu survine ca să-mi strice proiectele, mă voi afla în 
trecere prin Bruxelles timp de câteva zile. vom avea 
atâtea să ne povestim! Până atunci, pentru a sărbători 


VP - 32 


deja reîntâlnirea noastră, binevoiți să acceptați acest 
modest cadou care, cred eu, ar trebui să vă satisfacă!» 


Scrisoarea era semnată Gutmeyer. Cu toate rotunjimile și 
volutele pe care începeam să le recunosc. Starea hârtiei, 
șifonată, de mai multe ori despăturită, reîmpăturită și strecurată 
fără precauţii în portofel, nu-mi permitea să stabilesc dacă 
mesajul era recent sau dacă el data din perioada când cei doi 
oameni întreţineau o corespondenţă regulată. 

— Dacă îmi amintesc eu bine, Okren pretinde că nu l-a mai 
revăzut pe fostul lui elev de la întâlnirea neașteptată la terasa 
unei cafenele bruxelleze în 1937, îmi atrase atenţia Anne. Crezi 
că nu a fost chiar cinstit? 

— Habar n-am. Onorabilul său corespondent îi anunţă 
trecerea sa prin Bruxelles. Este imposibil de ghicit când s-a 
petrecut călătoria asta și nici dacă s-a înfățișat în oraș, cum 
făgăduise. 

— Poate că războiul le-a împiedicat întâlnirea. 

Am clătinat din cap. 

— Pun prinsoare că mesajul e mai recent. Ce alt eveniment 
mai dramatic decât războiul ar fi putut întrerupe firul prieteniei 
lor? 

— Atunci, asta ar fi dovada că doctorul G. a supraviețuit 
lagărului de la Terezin. 

Această ipoteză mai însemna și că profesorul Okren mă 
minţise, deschizând noi perspective asupra relaţiilor cu tatăl 
clientei mele. Hotărât lucru, de fiecare dată când credeam că 
fac un pas înainte în afacerea asta, adevărul se eschiva. 

— Scrisoarea asta ar putea fi în mod evident opera 
falsificatorului care i-a înșelat deja pe bancherii elveţieni și care 
a semnat închirierea cutiei poștale. 

— Dacă întâlnirea anunţată a avut loc, Okren, fie și orb ca o 
cârtiţă, tot i-ar fi putut demasca identitatea. 

— Atunci de ce a păstrat biletul ăsta și l-a pus la loc sigur în 
portofel, ca pe un document preţios? Din cauza ultimului 
paragraf: «modestul cadou»? 

— Tu dacă ar trebui să faci un dar unui profesor ia pensie, 
ceai alege? 

— O pipă? O cravată? 

— Lasă pipa. N-am simţit nici cel mai mic miros de tutun în 


VP - 33 


casă. Și cum să alegi o cravată pentru un om bătrân, pe care nu 
l-ai mai văzut de patruzeci de ani? 

— Atunci niște bomboane de ciocolată cehești? 

— AȘ socoti așa ceva drept o tentativă de asasinat. 

— Atunci ce? 

— Având în vedere starea în care a lăsat biblioteca, ucigașul 
căuta cu orice preţ o carte. 

— Crezi cumva că suferă de insomnie ca tine? 

— Cred, mai degrabă, că a aflat că adevăratul Gutmeyer i-a 
încredințat acelui bătrân inofensiv un colet la care ţinea mult. 
Ce ascunzătoare putea fi mai sigură decât acea onorabilă casă? 

— Ne întoarcem la teoria mea: autorul acestui bilet nu este 
Gutmeyer, ci dublul său venit să recupereze faimosul colet. 

— Și cum spera să-l înșele pe Okren, când acesta îl 
recunoscuse de la prima privire pe fostul său student, atunci 
când îl întâlnise din întâmplare în Piaţa Brouckere? 

— După douăzeci de ani, aproape orb, Okren m-ar fi luat și pe 
mine drept Gutmeyer dacă l-aș fi pregătit să mă revadă. Dacă ar 
fi avut vreo îndoială, fostul său elev i-ar fi putut explica noua sa 
fizionomie prin cumplitele încercări prin care trecuse. 

— Atunci de ce l-a ucis? 

— Poate că Okren era mai perspicace decât credem noi. 

— Sau poate că falsul Gutmeyer s-a speriat, văzându-te că îi 
dai târcoale lui Okren. Începeai să te apropii periculos de mult 
de el... 

Era taman reflecţia pe care nu aveam chef s-o aud. Anne mai 
afundă un pic cuțitul în rană: 

— Acest om de treabă a fost cuprins de remușcări pentru că 
te minţise. Ucigaşul trebuia să-l reducă la tăcere înainte să 
apuce să-ţi vorbească din nou. 

Avea dreptate. Acţionasem precum un elefant într-un 
magazin de porţelanuri. 

— Să nu te simţi responsabil de moartea sa, Michel, reluă 
Anne cu voce blândă, sărutându-mă pe frunte. Autorii acestei 
uneltiri sunt niște profesioniști redutabili. 

M-am ridicat brusc în picioare și, în grabă, am călcat peste 
amărâta mea de pălărie. 

— Fir-ar să fie de treabă! Trebuie s-o înștiinţez pe Irène de 
moartea lui Okren mai înainte s-o afle din ziare. 


VP - 34 


În faţa reticenţei ei de a urca iarăși în jalnica mea chichineaţă, 
i-am propus clientei mele s-o întâlnesc sub castanii din Piaţa 
Binefăcătorilor. Era o vreme splendidă. Primăvara făcea să 
înflorească florile în întreg orașul, pe balcoane, în grădini. Niște 
copii jucau șotron în timp ce doi ștrengari încercau să-l împingă 
pe un al treilea în fântână, profitând de faptul că mamele lor, 
lansate într-o pasionantă conversaţie, o lăsaseră mai moale cu 
supravegherea. În jurul nostru, totul părea calm, în afara 
timpului. Niciun eveniment supărător nu tulburase pacea acelui 
loc de la începutul veacului, când piaţa fusese împodobită cu 
frumoase clădiri din piatră albăstruie și cu o fântână sculptată 
cu niște forme exagerate. Până și scrâșnetul tramvaielor pe șine 
când începeau coborârea părea ciudat de liniștitor. Niciun loc nu 
era mai puţin adaptat să evoce uciderea profesorului Okren. 

Când află în ce circumstanţe îl găsisem pe fostul prieten al 
tatălui ei, lrene se făcu lividă. Am crezut că i se va face rău. 
Reuși să-și vină în fire și își puse blând mâna pe braţul meu. 

— Ai dat dovadă de o mare diplomaţie. Îţi mulţumesc. Am 
avut dreptate să mă încred în dumneata, adăugă ea cu o privire 
tulburătoare. 

— Să nu credeţi că am isprăvit cu poliţia. 

Îmi adresă un zâmbet chiar mai frumos decât cel al Ritei 
Hayworth când a primit cererea în căsătorie a lui Orson Welles. 

— Îţi respect obligaţiile de cetăţean, dar ce le-ai mai putea 
spune în plus faţă de mine? 

Am început să mă bâlbâi de surprindere. 

— Cum aţi spus? V-a interogat deja poliţia? 

Evitându-mi privirea, ca și cum m-ar fi abandonat în voia 
tristei mele soarte, îmi răspunse fără să-și miște mâna care îmi 
ardea pielea. 

— Un anume inspector Gras nu știu cum... 

— Gravenage? 

— Un bărbat iute și isteţ. Mi-a telefonat de îndată ce ai părăsit 
casa profesorului Okren. 

Am înjurat în sinea mea. Ar fi trebui s-o înștiințez imediat pe 
Irène în loc să fac ocolul pe la Anne. Dacă le povestise polițiștilor 
o istorie chiar și ușor diferită de a mea, eram numai bun de tras 
la răspundere. 

— Ce voia să știe? 

Își puse mâna pe poșetă și lăsă capul în jos. 


VP - 35 


— Totul s-a petrecut în mod foarte amabil. Soțul meu i-a 
sugerat să ne întâlnim la ambasadă. 

A! Am priceput manevra. În localul ambasadei Franţei, 
inspectorul nu putea întocmi proces verbal. Inainte de a-l 
interoga pe un membru al corpului diplomatic, trebuia să treacă 
prin niște formalităţi interminabile. 

— Polițistul ăsta mi-a citit mai întâi depoziţia dumitale. Soțul 
meu a insistat asupra acestui punct. (Ce om de treabă!) Sunt 
perfecte declaraţiile dumitale. Le-am confirmat pe de-a-ntregul. 
Ce mai puteam adăuga? mă întrebă ea cu o privire încărcată de 
o inocenţă atât de totală, încât am înţeles cum se lăsase dus de 
nas Gravenage, oricât de șiret ar fi fost. 

— Aţi reţinut, sper, că nu am socotit util să amintesc de 
trecerea așa-zisului dumneavoastră tată prin Elveţia? 

Își alungă cu mâna câteva firimituri imaginare de pe rochie. 

— Ai procedat bine. Cum ar fi putut afacerile mele particulare 
să-i ajute pe anchetatori să dea de urma asasinului acelui 
sărman Okren? Era inutil să-i pun pe piste greșite. 

— Totuși, cine știe dacă nu cumva, în cursul anchetei, 
inspectorul va nimeri tocmai peste impostorul pe care îl 
căutăm? 

Mă întrerupse. _ 

— Păstrează legătura cu poliţia. In dumneata am încredere, 
spuse ea privindu-mă ţintă în ochi, făcând să-i zboare pletele în 
timp ce se ridica de pe scaun. Mai făcu vreo câţiva pași înainte 
de a se răzgândi. 

— Ce idei mai ai ca să îl dibui pe nenorocitul ăsta? întrebă ea. 

l-am întins scrisoarea falsului Gutmeyer pândindu-i reacţia. O 
citi cu atenţie, fară să manifeste nici cea mai mică emoție. 

— Recunoașteţi scrisul tatălui dumneavoastră? 

Dădu afirmativ din cap, în continuare la fel de senină. 

— Ca și semnătura sa, la fel de bine imitată atât la Basel cât 
și la poșta centrală. Oamenii ăștia lucrează cu un artist. 

— Tocmai. Falsificatorul, acesta este punctul lor slab! Dacă 
izbutim să-l identificăm, atunci nu ar trebui să mai avem vreo 
problemă ca să ajungem la escrocul nostru. 

— Dacă nu cumva îl elimină așa cum s-a procedat cu Okren, 
observă ea în mod foarte corect. Cum să-l reperăm pe 
falsificatorul ăsta? Pe indivizii care au un astfel de talent nu-i 
găsești la tot pasul. 


VP - 36 


— Am început să umblu după informaţii, am adăugat eu, 
destul de mândru de mine. În lupta împotriva germanilor, 
rezistenţa a apelat la serviciile unor adevărați artiști. Unul dintre 
ei ar putea fi această pasăre rară, care mânuiește condeiul 
tatălui dumneavoastră. 

— Un fost partizan din rezistenţă gata să fure bunurile unui 
om scăpat teafăr din lagăr? 

Ea dădu din cap cu o admirabilă candoare. 

— La ce fel de civilizaţie a dat naștere războiul ăsta? 

Naivul eram însă eu, care nu pricepusem că tocmai clienta 
mea constituia cel mai frumos exemplu al acestei noi generații 
barbare, al cărei cinism îl denunta cu atâta calm. 


VP - 37 


6. 


INFLUENȚE DINSPRE PĂMÂNTUL FĂGĂDUINŢEI 


Când m-a văzut intrând în apartamentul lui Hubert, fiul său, 
un băieţel rotofei cu păr ciufulit, scoase un îngrozitor oftat. 
Prăvălit pe canapea lângă taică-său, cei doi răsfoiau împreună 
un album de fotografii. 

— Îmi pare rău că întrerup acest idilic portret de familie, 
Hubert. Am nevoie urgentă de sfaturile tale. 

Farmacistul îi promise fiului său care se îmbufnase 
continuarea istoriei de îndată ce va fi reușit să scape de mine. 
Oare cu ce carte anume izbutise să-i trezească mucosului o 
asemenea pasiune pentru literatură? Frankenstein? Contele de 
Monte-Cristo? 

— N-ai nimerit prea departe, Michel. Îi trasez principalele 
etape ale creării statului Israel. Naşterea acestuia seamănă cu 
aceea a creaturii doctorului Frankenstein, iar violența pe care o 
suscită independența sa printre vecini reamintește de furia 
ucigașă a lui Edmond Dantes. 

De când oare se arăta Hubert interesat de tânărul stat evreu? 
Așa cum îl cunoșteam, el respingea orice legătură cu religia 
strămoșilor săi, evitând sinagogile și asociaţiile evreiești, 
bântuite, zicea el, de aceleași capre bătrâne și de aceiași 
făţarnici care dau buzna la seratele de binefacere. Nu suporta 
nici măcar omagiile publice aduse victimelor lagărelor morţii, 
când cea mai mare parte a familiei sale tocmai acolo pierise. 

— Refuz să pun pe umerii fiului meu povara acestei cumplite 
memorii sau să-l amestec în suferințele istoriei noastre. Trebuie 
ca el să se construiască pe sine pornind de la o pagină albă, cu 
o minte nouă, fără să fie copleșit de povara durerii și nici minat 
de un sentiment de răzbunare care să riște să-l paralizeze. 

— Atunci, pentru ce să-i inculci dragostea pentru Israel? 

Deschise braţele cu un zâmbet larg. 

— Crearea statului evreu corespunde întru totul regulilor mele 
de educaţie. Este o republică clădită de laici împotriva poverii 
copleșitoare a religiei părinţilor lor. Sunt pionieri și pioniere, pe 


VP - 38 


picior de egalitate, deveniți fermieri, în vreme ce bunicii lor își 
petreceau zilele închiși în săli infecte, stând să întoarcă pe toate 
fețele fiecare cuvânt din Cartea Sfântă, și asta în timp ce 
nevestele lor trudeau ca lucrurile să meargă, câștigau banii 
necesari în gospodărie și ștergeau copiii la fund, în același timp 
onorându-i pe soţii lor, ca pe niște adevăraţi stăpâni. Acești 
evrei de tip nou își făuresc propriul destin, cel al unui stat 
complet nou, fără trecut, ai cărui locuitori, veniţi din peste o 
sută de ţări, și-au pus la pastrare tradiţiile și culturile locurilor de 
unde provin. 

M-am uitat la el uluit. Discursul lui dezvăluia un aspect atât de 
neașteptat al personalităţii sale, încât tot ce credeam eu că știu 
despre ei părea brusc incert: dragostea lui pentru Bruxelles, 
dorinţa sa extrem de puternică de a se asimila, încât părea, 
adesea, mai belgian decât mine - lucru care îl trăda - și 
patriotismul, un sentiment necunoscut unui belgian de baștină. 

— Ai de gând să emigrezi, Hubert? Ai putea fi un desăvârșit 
politician israelian: flecar, plin de contradicții și mereu convins 
că are dreptate chiar dacă părerea ta se schimbă în fiecare 
săptămână. 

Hubert își flutură degetul arătător pe sub nasul meu făcându- 
mi cu ochiul. 

— Ai văzut corect, domnule detectiv. Am să-ţi destăinui un 
secret. La eliberare, când am descoperit proporțiile crimelor 
naziste și dispariţia întregii mele familii în Polonia, am depus o 
cerere de emigrare pe lângă Agenţia Evreiască. 

— După care ai dat înapoi? De vină era remușcarea, presupun 
eu, că îţi abandonezi vechiul prieten, pe Michel Van Loo, care, 
fără tine, nu ar mai fi avut niciun chef de gueuze grenadine? 

— Pe atunci, englezii exercitau mandatul asupra Palestinei. 
Nu-i lăsau pe evrei să intre decât cu pipeta. Amintește-ti 
episodul Exodus, vaporul acela supra-încărcat cu supraviețuitorii 
de la Auschwitz și Buchenwald pe care numiții Tommies, soldații 
britanici, i-au împiedicat să debarce, după care i-au expediat 
înapoi în Germania unde i-au găzduit îndărătul sârmei 
ghimpate... 

— Dar, doi ani mai târziu, tu ar fi trebuit să fii primit cu 
braţele deschise de noile autorităţi, nu? 

— Despre asta vorbește cu Rebecca! S-a dovedit încă și mai 
intratabilă decât englezii! Am petrecut nopţi întregi certându- 


VP - 39 


ne! Băiatul tocmai se născuse. Ea nu se vedea absolut deloc în 
rolul fetei de la fermă care dă de mâncare la găini sau taie 
banane, căzând mai apoi lată de oboseală ca să doarmă într-o 
baracă putredă sub ameninţarea bombelor și tirurilor arabe. Și 
se mai temea și de faptul că fiul ei va fi obligat să-și piardă 
tinerețea sub drapel, poate că și viaţa. După cinci ani de 
ocupaţie nazistă, tânjea după pace și voia să guste libertatea 
redobândită și confortul modern. O sală de baie, apă curentă, un 
frigider. 

— Nu credeam că are aceleași gusturi mic-burgheze ca mine. 

— Pune-te în starea noastră de spirit la ieșirea din război. 
Trăiserăm ca niște șobolani ca să scăpăm de raziile germane, în 
vreme ce prietenii și rudele noastre se mistuiau în fum. 

Nu știam nimic despre rănile lui. Până să descopăr, din 
întâmplare, misterioasele sale activităţi nocturne, îl socotisem 
mereu pe Hubert drept cei mai puţin secretos dintre prietenii 
mei, un spiţer pașnic, prudent, care nu trăia decât pentru soţia 
sa, fiul său și sănătatea scumpilor să-i pacienţi. Și care avea 
drept unică pasiune dorinţa de a învinge tusea și bătăturile. Eu, 
care aveam nevoie de înțelepciunea sa ca să descâlcesc firul 
labirintului în care mă trăgea Irène, descopeream în realitate un 
militant pătimaș, dar și cu o mică doză de candoare. Văzându- 
mi surpriza, puse capăt avântului liric. 

— Eu tot dau din gură, când tu erai cel care voia să stea de 
vorbă. 

Am rămas în cumpănă. În vreme ce el îmi dezvăluia secretele 
sale, firul roșu care lega între ele diversele episoade ale afacerii 
Gutmeyer tocmai îmi sărise în ochi la fel de evident ca nasul în 
mijlocul feţei: evreii. Prigoana împotriva familiei Gutmeyer din 
cauza originilor ei, tentativa tatălui lui Irène de a părăsi 
Cehoslovacia înainte de expansiunea  antisemitismului, 
deportarea sa în lagărul de la Terezin. Până și precauţiile pe 
care și le luase depunând o parte din avere la Basel. Masca sa 
de burghez intelectual german căzuse în fața naziștilor, dând la 
iveală evreul pe care încercase din răsputeri să-l ascundă. 

_ Dacă crezusem cumva că îl voi șoca pe Hubert, mă înșelam. 
Imi acceptă reflecţia cu multă seninătate. 

— Ai dreptate, Michel. Mai rămâne să înțelegem de ce tipul 
ăsta persecutat din cauza originii și-a ales domiciliul la cel mai 
nepotrivit evreu din Bruxelles! 


VP - 40 


Îmi dădu un pumn peste braţ. Unul zdravăn. Genul care 
provoacă vânătăi ce impresionează fetele. 

— Înţeleg unde vrei să ajungi, Michel. După tine, afacerea 
Gutmeyer este o istorie evreiască. De asta tragi nădejde să mă 
amestec și s-o rezolv în locul tău? 

— Hubert... 

— Nu te scuza. E o chestie pe care-o știe toată lumea. Doar 
un evreu poate povesti o istorie evreiască fără să treacă drept 
antisemit. Bizuie-te pe mine. Sunt gata să te ajut. Cu condiţia să 
guști mai întâi noua mea specialitate și să-mi spui ce părere ai. 
Da' sincer, da? 

Dintr-un flacon de sticlă, îmi turnă un lichid cam tulbure într-o 
ceașcă, dar nici asta nu mi se păru prea curată. 

— Aspectul nu mi se pare prea reușit, dar gustul contează... 

Mai înainte ca el să apuce să-și termine fraza, am scuipat 
înapoi în ceașcă înghiţitura pe care o ingurgitasem cu mult 
curaj. Hubert clătină din cap. 

— Bănuiam eu. Formula nu e încă bine pusă la punct. Mai vino 
și mâine. 

Luam în calcul să renunţ la colaborarea cu el când îmi 
propuse să-mi recompenseze sacrificiul de cobai cu o gueuze 
grenadine la terasa din piață. Am avut nevoie de două până să 
redescopăr gustul berii. Și de o a treia ca să redevin o ființă 
umană. 

— Singurul nostru indiciu rămâne Gutmeyer. 

M-am întrerupt când a trecut chelnerul pe lângă noi. 

— Gaston, ne mai aduci un rând? 

Nu l-am lăsat pe Hubert să protesteze. 

— Mi-aduc aminte de ce spunea Lily, prietena soţiei tale. La 
Praga, între evreii proletari și cei burghezi era o distanţă la fel 
de mare precum cea dintre cele două maluri ale fluviului 
Moldau. 

— De la plecarea austriecilor și germanilor, fluviul se numește 
Vltava, îmi atrase atenţia Hubert. 

— Că bine zici, să vorbim despre invazia germană. Ea a făcut 
să se spargă vechea lume evreiască din Praga. Printre cehii 
refugiați în Belgia nu putem noi descoperi, oare, vreo fostă 
notabilitate care a auzit vorbindu-se despre doctorul Gutmeyer? 

— Poţi să-mi ceri orice, dar nu să frecventez comunitatea 
evreiască. E împotriva religiei mele... 


VP - 41 


Își goli paharul cu apă minerală, își luă pălăria și se ridică. 

— Te previn. Sacrificiul meu te va costa mai mult decât 
apetitivul din dimineața asta! 

— Nu cred că doamna de Terrenoir va face tărăboi pentru 
două pahare de apă gazoasă însoţite de o mână de alune... 

Trei zile mai târziu, am primit un bileţel de la Hubert prin care 
mă sfătuia să iau legătură cu o anume Martha Topolinek, a cărei 
adresă mi-o și dădea. «Grăbește-te, adăuga el. Dacă vrei să eviţi 
un drum la Haifa ca s-o iei la întrebări.» 

Mi-au trebuit patru zile până să-mi răspundă doamna 
Topolinek la sonerie. De fiecare dată când ciocăneam la ușa ei, 
vecina ieșea pe palier ca să-mi precizeze că doamna Topolinek 
plecase la cumpărături. 

Ce cantitate de produse se credea ea obligată să care după 
sine în Israel? Conserve de hrană belgiană ca să nu sufere de 
depeizare? Cartofi prăjiţi la cutie? Waterzooi' praf? 

— Nu plec în călătorie, domnule Van Loo. Îmi fac doar Aliyah- 
ulii, 

În faţa aerului meu perplex, preciză, oftând: 

— Mă întorc în Israel. 

— Probabil că nu l-am înţeles eu bine pe prietenul meu 
Hubert. Credeam că ați locuit cândva la Praga. 

Mă privi cu enervare nedisimulată. 

— Familia mea trăia, într-adevăr, în Cehoslovacia, dar venea 
din Palestina, unde se instalase până la exil. 

— Exil? 

Eram din ce în ce mai pierdut. 

— Vorbiţi de invazia nazistă? 

Işi închise ochii precum o învățătoare resemnată în faţa unei 
loaze ajunsă din greșeală în clasa ei. 

— Vorbesc despre exilul care a urmat după invazia romană. 

Am renunțat să mai discut despre dreptul ei de a se întoarce 
pe pământul strămoșilor unde evreii tocmai reînființaseră un 
stat după douăzeci de veacuri de când fuseseră alungaţi de- 
acolo de împăratul Vespasian, inventatorul toaletelor publice, și 
de fiul acestuia, Titus, distrugătorul ultimului templu din 
lerusalim - să nu mă întrebaţi pe mine de legătura dintre toate 


10 Waterzooi, specialitate belgiană, alcătuită din bucăţi de pește de apă dulce sau pui 
fierte în supă de legume, cu garnitură dreasă cu smântână (n. tr). 
11 Acest termen ebraic desemnează actul de a imigra în Israel, (n.aut.). 


VP - 42 


aceste evenimente istorice. 

— Este adevărat, adăugă ea, că dacă nemţii nu ar fi distrus 
comunitatea evreiască din Praga, eu aș mai trăi încă acolo, iar 
statul Israel ar fi rămas doar un vis menit să se transmită din 
generaţie în generaţie până la venirea lui Mesia. 

La acest moment al conversației noastre sau, mai degrabă, al 
monologului doamnei Topolinek, am început să bănuiesc că 
Hubert îmi jucase o festă aruncându-mă în braţele unei militante 
sioniste complet ţicnite. Dar înlătură ea însăși stinghereala. 

— Nu mi-am făcut deloc datoria. lertaţi-mă. De vină trebuie să 
fie această reisefieber, febra călătoriei. Veniţi cu mine, cred că 
au mai rămas pe undeva un ceainic și două cești pe care nu le- 
am ambalat încă. Simţiţi-vă ca acasă în timp ce eu am să vă 
vorbesc despre doctorul Gutmeyer. 

În jurul meu, cufere și lăzi ocupau apartamentul. Dând la o 
parte un teanc de haine, am izbutit să mă așez strâmb pe o 
canapea. Doamna Topolinek mi se alătură câteva minute mai 
târziu, aducând o tavă cu ceai, biscuiţi și un vechi album cu 
fotografii a cărui învelitoare din pai se destrăma. 

Oare ce voia să-mi arate? Fotografii ale strămoșilor ei împinși 
în mare de legionarii lui Titus, având pe fundal trei evrei tineri 
răstigniţi pe cruce? În mintea mea, Hubert se uită urât la mine. 
De acord, de acord, Hubert. Istoriile evreiești sunt un monopol al 
evreilor. 

— Spuneţi-mi, domnule Van Loo. De ce vă interesează 
doctorul Gutmeyer? 

Mi-am golit alene ceașca și am așezat-o cu delicateţe pe 
farfurioara al cărei porțelan părea la fel de fragil și diafan ca și 
proprietara lui. 

— Fiica sa trăiește acum la Bruxelles. Încearcă să adune 
amintiri de familie. Ca să reconstituie detaliile și să îi perpetueze 
memoria. 

Bătrâna doamnă închise o clipă ochii mângâind ceașca pe 
care o ţinea în mâini. 

— Doctorul Gutmeyer nu era propriu-zis un mensch. Cum să 
traduc asta?... Un om respectabil dacă preferați. 

— Mi-a fost totuși descris ca un medic recunoscut, capul unei 
familii onorabile. 

Martha Topolinek dădu din mână, țuguindu-și buzele stafidite, 
în timp ce lăsa pe masă ceașca de teamă ca nu cumva 


VP - 43 


calomniile ei să spargă fragilul porțelan. 

— Dulapurile familiilor onorabile sunt pline de afaceri urât 
mirositoare. 

— Asta-i cumva un exemplu de înțelepciune cehă? 

— Nu vreau să-i vorbesc de rău pe dispăruţi, dar nu-mi puneţi 
prea multe întrebări despre doctorul Gutmeyer dacă scopul 
dumneavoastră este acela de a ridica un monument memoriei 
lui. 

— Nu, ţin cu adevărat să știu cine era. Bineînţeles, și latura 
întunecată. 

Păru să cântărească răspunsul meu înainte de a ridica din 
umeri. 

— Nu mai contează acum. Cei răi au pierit carbonizaţi odată 
cu cei buni. Fără ca cineva să fie în stare să-i deosebească pe 
unii de ceilalți. Și tatăl meu, cel mai bun om pe care l-a cunoscut 
pământul (fie ca Dumnezeu să aibă grijă de sufletul lui!), și tatăl 
clientei dumneavoastră. Rămășițele unui înţelept amestecate pe 
veci cu acelea ale unui asasin. 

Doctorul Gutmeyer, asasin? 


VP - 44 


7. 


UN EVREU ABSENT 


— Asasin? izbucni lrene. Așa l-a numit vrăjitoarea aia bătrână 
pe tatăl meu? 

Am dat din cap. 

— Mă voi adresa tribunalelor! 

Am încercat s-o potolesc. 

— Nu sunt sigur că afirmaţiile astea trebuie luate literal. 

Irène era prea enervată ca să stea jos dar, în mizerabilul meu 
birou, era cu neputinţă să faci trei pași fără să te izbești de 
perete. Sau se așeza pe genunchii mei sau își relua locul în 
fotoliu. Alese fotoliul, firește: asta e povestea vieţii mele. 

— Doamna asta Topolinek e croită din același material ca 
militanţii comuniști, am reluat eu. Pe de-o parte zeii neprihăniţi, 
demni de a fi venerați. Pe de altă parte trădătorii... numai buni 
să fie împușcați. 

— Și cine este eroul ei? Stalin? 

— Nici vorbă. A fugit din Cehoslovacia de îndată ce au luat 
puterea comuniștii, ca să se refugieze la Bruxelles. 

Sprâncenele lui Irène se înălțară cu câţiva centimetri. 

— Adică o atrăseseră eroii belgieni? 

Am clătinat din cap. 

— Bruxelles nu era decât o etapă a călătoriei. Se pregătește 
pentru A/iyah. 

Cum Irène nu îmi ceru explicația cuvântului, am continuat. 

— Zeii ei se numesc Theodor Herzl, părintele proiectului 
sionist, și David Ben Gurion, cel care i-a dat, ca să zic așa, 
naștere. Când am ajuns la tatăl dumneavoastră, mi-a vorbit mai 
degrabă de avort... 

lrene nu se lăsă luată prin surprindere. 

— Mereu se spun astfel de lucruri despre un chirurg atunci 
când cineva vrea să-l mânjească cu noroi, nu-i așa? 

După o pauză, își nuanţă un pic afirmaţia: 

— Faptul că a ajutat uneori vreo biată fată îi face cinste, nu 
crezi? 


VP - 45 


— Bărbatul care a lăsat-o pe Martha Topolinek însărcinată nu 
ducea lipsă de bani. Dacă e să-i dai crezare Marthei, mai bine ar 
fi plătit ca să-l evite pe tatăl dumneavoastră. După ce a încasat 
o sumă frumoasă ca să elimine copilul, tatăl dumneavoastră, 
pretinde ea, a încredinţat operaţia unui alt tip care a provocat 
avortul, fiind cât pe ce s-o omoare. Hemoragie, septicemie, trec 
peste alte detalii. A scăpat de moarte printr-un miracol, dar nu a 
mai putut avea copii. 

lrene frământa între degete mânerul poșetei străduindu-se 
să-și păstreze calmul. Voind cu orice preţ să dea o replică, își 
îngădui chiar și un ușor zâmbet, pe care îl știa irezistibil. 

— Excelentul detectiv care sunteţi, domnule Van Loo, a 
reținut, sper, că măcelarul căruia această doamnă i-a căzut 
victimă nu era tatăl meu... 

— Era un complice. După părerea sa, tatăl dumneavoastră era 
cunoscut ca practicant ai acestui gen de operaţie, foarte în vogă 
într-o clasă burgheză aflată în plin proces de emancipare. lar 
această stare de fapt, după câteva accidente, ar fi determinat 
Consiliul Ordinului medicilor să-l suspende. Știaţi acest lucru? 

Râsul ei păru uimitor de firesc. Pe moment, m-am lăsat 
păcălit. 

— Biată nebună! Ce mai roman! În ziua în care tatăl meu și 
mama mea au fost luaţi de naziști, tocmai împlinisem 
cincisprezece ani. Nu știu nimic despre activităţile sale de 
medic. În schimb, îmi amintesc perfect de frumoasa placă din 
bronz agăţată de faţadă, pe care servitoarea o lustruia în fiecare 
dimineaţă, și de cabinetul său de consultaţii, unde se înghesuiau 
pacienţii. De asemenea, îmi amintesc de seratele la care se 
ducea cu mama, amândoi minunat îmbrăcați. Și de oamenii șic 
pe care îi primeam, colegi, ziariști, avocaţi, oameni politici, șefi 
de întreprindere. Dacă tata ar fi fost exclus din Ordin, crezi că ar 
mai fi fost primit de toţi acei oameni onorabili? Ne-am fi 
schimbat domiciliul alegând anonimatul unui orășel de 
provincie. Ceea ce, în mod paradoxal, ar fi putut salva viaţa 
părinţilor mei. 

— După părerea dumneavoastră, de ce minte doamna 
Topolinek? 

— O cred sinceră. Poate că doamna Topolinek chiar a fost 
trimisă de tatăl meu la un coleg care practica acest tip de 
intervenţie. Sau, poate că amantul ei, pus la zid, a invocat 


VP - 46 


numele tatălui meu ca s-o asigure asupra calităţilor colegului 
său și s-o convingă să se descotorosească de acel copil pe care 
cu niciun preţ el nu și-l dorea. Tot restul este ficţiune. Ai fi putut 
să-mi pui mie întrebarea asta în loc să pierdem timpul pentru 
care eu te plătesc ca dumneata să te lași dus de nas. 

Mai bine tăceam. Martha Topolinek se dovedise atât de 
exaltată că nici eu nu eram prea departe de a împărtăși opinia 
clientei mele. Ca să-mi păstrez sursa de venit am încercat să mă 
justific. 

— Tatăl dumneavoastră este personajul-cheie al dosarului. 
Dacă un fals doctor Gutmeyer se preumblă pe străzile din 
Bruxelles, eu ţin să aflu ce anume a furat din identitatea sa, ce 
anume cunoștea despre el. Eraţi prea tânără la momentul 
dispariţiei sale și prea apropiată de el ca să-mi faceți un portret 
obiectiv. Caut să-l cunosc prin ochii persoanelor din generaţia 
sa. Or, nu prea am de ales, dat fiind numărul limitat al 
supravieţuitorilor cehi imigraţi la Bruxelles. 

Fără să reacționeze la explicaţia mea, își deschise poșeta și 
îmi întinse câteva fotografii. 

— lată cum arăta tatăl meu. 

Prima fotografie era vagă. Se putea ghici un bărbat destul de 
corpolent, încotoșmănat într-un palton și având pe cap o pălărie 
cu boruri mari, trasă peste ochi. A doua fotografie îl arăta într-un 
gros-plan atât de apropiat, încât nu i se distingea părul. Un chip 
ca de piatră, cu ochii pe jumătate ascunși de pleoape grele, o 
mustață căruntă, deasă și îngrijită, care îi acoperea partea de 
jos a feței. Am remarcat, evident, alunita de pe nas. Fără să 
îndrăznesc s-o privesc pe lrene, am trecut la cea de-a treia 
fotografie, făcută de data asta de departe. Imbrăcat într-un 
halat alb, ţinea un curs pe o estradă în fața unei table. Un trup 
alungit sub o cuvertură cenușie îl separa de studenţi. Cumva un 
cadavru? 

În pofida proastei calităţi a pozelor, simțeai că era un bărbat 
impozant fără să poţi totuși percepe magnetismul care îl 
impresionase atât de mult pe Okren. 

— Dezamăgit? întrebă Irène. 

N-am răspuns. Ce îmi putea aduce contemplarea acelor 
fotografii? Dacă seara asta Gutmeyer s-ar așeza în faţa mea în 
tramvai, aș fi incapabil să-l identific. 

— Toţi cei care au venit în contact cu el recunosc că tatăl meu 


VP - 47 


avea o personalitate puternică, o adevărată carismă. Îi plăcea să 
fie înconjurat, recunoscut, onorat. Deși nu fugea de mondenităţi, 
detesta, totuși, să fie fotografiat. 

— La fel ca sălbaticii care sparg aparatele de fotografiat ale 
exploratorilor pe care îi bănuiesc că le fură sufletele? 

Comparaţia o făcu să zâmbească. 

— Era un om drept, dar dur și rece, asta pretindeau cei care îl 
cunoșteau insuficient. Eu îmi aduc aminte de gentileţea și de 
blândeţea lui. Mă lua în braţe, mă săruta pe vârful nasului. (A, 
da, pe tulburătoarea aluniţă...) și mă zgâria pe gât cu mustaţa. 
Îmi mai amintesc și de râsul lui de fiecare dată când îi 
povesteam vreo întâmplare. Chiar și când era una stupidă. 

Portretul doctorului Gutmeyer întocmit de Irène nu coincidea 
deloc cu acela făcut de doamna Topolinek. Intrebaţi-o pe fiica 
unui gardian de lagăr de concentrare despre amintirile ei din 
copilărie. Pun prinsoare că nu ar vorbi într-un mod diferit despre 
tăticul ei, despre viața de familie în fermecătoarea lor căsuţă, 
cuibărită în verdeață, aceasta din urmă cu rolul de a ascunde 
sârma ghimpată. Revin însă la ideea care mă intriga. 

— Ce anume v-a învăţat din cultura evreiască? 

Întrebarea mea a luat-o pe Irène prin surprindere și a făcut-o 
să se simtă stingherită. Am avut impresia că era gata să se 
ridice și să plece. Se mulţumi doar să-și strângă poșeta lângă 
ea. 

— Ciudat mod de a-ţi face ancheta... 

Mă privi ţintă în ochi. 

— De ce te-ar privi pe dumneata acest lucru? Încerci să vezi 
dacă era un evreu rău? 

— Era cumva cazul? 

— Nu era nici bun, nici rău. Era un evreu absent. Nu se vorbea 
despre religie acasă. Tata se considera un intelectual laic. 
Venera cultura germană, pentru că aceasta îl alungase pe 
Dumnezeu și sumedenia lui de barbarii spre a ne duce spre 
civilizaţie. 

— A, da! Am putut vedea civilizația germană în acţiune... 

— Când eram doar o fetiță, mă obliga să-i citesc pe Goethe, 
Schiller, Heine. De fiecare dată când izbuteam să recit unul 
dintre poemele lor la masă fără să greșesc, primeam o monedă 
de aur. 

— Chiar dacă era Heine? 


VP - 48 


— Das war ein Vorspiel nur, dort wo man Bücher verbrennt, 
verbrennt man auch am Ende Mesnchen!?. 

— Frumoasă premoniţie... 

— Eu habar n-aveam că Heine era evreu. Când am declamat 
unul dintre poemele sale în clasă, profesoara mea s-a înroșit 
toata. Mi-a poruncit imediat să tac, sfătuindu-mă să-i pun cărțile 
pe foc. În Germania, numele lui era șters din manuale, iar cărţile 
îi erau arse. Ea nu părea să regrete acest lucru. Nu am îndrăznit 
să-i povestesc tatei incidentul. Acasă, Heine rămânea un idol. 
Dar, de fiecare dată când luam una dintre cărțile lui de poezie 
din bibliotecă, îmi ardeau obrajii de parcă m-aș fi cufundat într- 
un roman pornografic! 

— Dar în casă aveaţi obiecte care să evoce religia iudaică? 

— Niciunul! Nici mezouza?, nici sfeșnic, nimic. Rostirea 
numelui de «evreu» îl înfuria pe tata. Imaginează-ţi că nu mi-a 
vorbit niciodată de bunicul meu, un rabin faimos și respectat. 
Am aflat despre existenţa lui printr-unul din verii mei. Când am 
vrut să-l întreb pe tata, s-a făcut alb la față de furie. Preţ de 
câteva minute, l-am putut contempla pe omul neîmblânzit de 
care se temeau cei care nu îl cunoșteau. De atunci, nu am mai 
cutezat să fac nici cea mai mică aluzie la acest bunic blestemat, 
propriul său părinte. 

— Totul s-a schimbat, îmi închipui, odată cu începutul 
persecuțiilor? L-a împăcat Hitler cu strămoșii săi? 

lrene negă din cap. Am stăruit. Nu puteam crede că armura 
nu se fisurase. 

— Chiar și atunci când naziștii le-au interzis medicilor evrei 
să-și practice meseria? 

Răscolirea tuturor acestor amintiri dureroase o tulbura mai 
mult decât voia să recunoască. Doar glasul răgușit și un ușor 
tremur al mâinilor trădau efortul pe care-l făcea spre a-și masca 
acel calm aparent. 

— Până la intrarea naziștilor în Praga, tatăl meu nu a evocat 
niciodată situaţia politică din Germania. Am descoperit prăpădul 
făcut de Noaptea de Cristal citind ziarele care se găseau în salon 
și ascultând radioul. Mama m-a pus în gardă cu severitate atunci 


12 «Nu era decât un preludiu: acolo unde sunt arse cărţile, până la urmă vor fi arși 
oamenii.» 

15 Mic sul de pergament comportând două pasaje biblice, pus într-un receptacul și 
fixat pe buiandrugul ușilor unei locuinţe. 


VP - 49 


când i-am arătat articolul respectiv și a azvărlit imediat ziarul la 
gunoi. In ciuda anexării Regiunii Sudete, tata continua să afirme 
că noi nu riscam nimic. 

Era cu adevărat singurul din Praga care apăra acordul de la 
Munchen și care credea că Franţa și Marea Britanie își vor ţine 
promisiunile de a proteja ce mai rămăsese din Cehoslovacia 
după amputarea țării de provinciile de limbă germană. După 
părerea sa, Hitler nu era pregătit să se confrunte cu armatele 
aliaţilor. 

— Cu toate astea, profesorul Okren mi-a afirmat că tatăl 
dumneavoastră căuta o ţară în care să emigreze. Ba chiar s-a 
străduit să obţină vize de ședere pentru întreaga familie. 

Irène lăsă capul în jos. 

— Tatăl meu a organizat totul în cel mai mare secret. Acasă a 
păstrat până la sfârșit tăcerea în privinţa demersurilor sale. 

După tonul vocii ei, aveam impresia că punea sub semnul 
îndoielii călătoriile tatălui ei în Franţa și Belgia și chiar și 
întâlnirea cu Okren. Pe de altă parte, prezenţa cărții ei de vizită 
dovedea că bătrânul profesor îi povestise prin viu grai, la fel ca 
și mie, că Gutmeyer încercase să emigreze. l-o fi înmânat 
scrisorile pe care le primise de la tatăl ei? Ar fi trebuit să profit 
de ocazie ca s-o întreb pe lrene de ce îmi ascunsese întâlnirea 
lor. Oare ce m-a reţinut? Teama că îmi voi pierde clienta? 
Incântătoarea aluniţă care dădea atâta farmec nasului ei? Glasul 
bubuitor al lui Federico puse capăt încurcăturii mele. 

— Michele! Telefonul! 

lrene profită ca s-o șteargă din vizuina mea cu evidentă 
ușurare. 

— Continuă-ţi cercetările, domnule Van Loo! îmi strigă ea 
coborând scara în urma mea. Te sun din nou peste două zile. 

Bun. Imi păstrasem clientela. Deocamdată. Nu era totul 
pierdut. Măcar voi avea mijloacele să-i ofer lui Anne câte un 
cornet cu cartofi prăjiți până la sfârșitul săptămânii. Și chiar și 
câte un supliment de maioneză. 

e 

Hubert nu păru surprins de povestea lui Irène. Intelectualii 
evrei, chiar și cei care se convertiseră la creștinism, nu fuseseră 
mai bine tratați de nemți decât rabinii. Ba poate că și suferiseră 
mai multe persecuții când credeau că tocmai făcuseră totul ca 
să scape de soarta blestemată ce lovea poporul pe care îl 


VP - 50 


renegaseră. 

Să fie cumva cu putinţă ca Okren să-mi fi povestit gogoși? 
Povestirea lui Irène mă cam zdruncinase. Dacă Okren păruse 
sincer atunci când îmi descrisese eforturile lui Gutmeyer de a 
fugi din Cehoslovacia, descoperindu-i ulterior toate minciunile și 
tăcerile mă făcea să-i judec cu alţi ochi toate declaraţiile. Pe de 
altă parte, cum s-o cred pe Irène când ea îmi ascunsese vizita 
acasă la bătrânul profesor al tatălui ei? 

— Este lesne de verificat, interveni Hubert în timp ce 
amesteca niște lichide dense, care aveau niște culori 
improbabile, verde ca menta sau roșu ca rodia, în niște fiole de 
alchimist, agitându-le cu infinite precauţii ca și cum mixtura 
risca să ne explodeze în faţă. 

— Dă-mi voie să ghicesc ultima ta născocire. E cumva un 
produs care face morții să vorbească? 

— Drept cine mă iei? Pe mine nu mă interesează decât viii, 
răspunse el sec. Verifică la ce dată și-a deschis doctorul 
Gutmeyer faimosul cont din Elveţia. Dacă Okren a spus 
adevărul, înseamnă că a fost nevoit să se ducă la Basel la puţin 
timp de la întâlnirea lor de la Bruxelles. 

Irène îmi dădu fără reticenţe o copie a extraselor de cont ale 
tatălui ei. Contul fusese deschis la 16 noiembrie 1938, fix la o 
săptămână de la Noaptea de Cristal. Mai apoi, Gutmeyer îl 
alimentase regulat prin vărsăminte în bani lichizi. Fără nicio 
retragere. Ca să nu atragă atenţia asupra operaţiunilor sale, o 
parte din bani rămăseseră în conturile cehe și fuseseră, mai 
târziu, confiscaţi de invadatori. Când nemții îl arestaseră, avea 
strânsă o mică avere. Asta nu l-a împiedicat să-și termine zilele 
la fel ca ultimul nenorocit dintre cerșetorii țigani de pe podul 
Carol. Dacă nu cumva o fi supravieţuit? În pofida tăgăduielilor 
vehemente ale lui Irène, ipoteza, oricât de improbabilă ar fi fost, 
stătea cuminte la adăpost într-un ungher din capul meu. Trebuia 
să păstrez în minte ambele posibilităţi: căutarea unui impostor 
sau a unei fantome. 

Ultimul vărsământ la banca din Basel data din 14 februarie 
1939, cu ceva mai mult de o lună înainte de intrarea trupelor 
germane în ce mai rămăsese din Cehoslovacia. Hubert văzuse 
corect. Cercetarea contului elvețian al lui Gutmeyer confirma 
mărturia profesorului Okren. În ciuda vorbelor rostite în familie, 
tatăl lui Irène nu-și vârâse capul în nisip. Dimpotrivă, mirosise 


VP -51 


pericolul și își pregătise fuga. Dar fuhrer-ul se dovedise mai 
rapid. 

— Nu ţi se pare ciudată duplicitatea doctorului Gutmeyer, 
Hubert? l-am întrebat eu, fascinat de mișcarea degetelor lui care 
rulau niște pilule mici cu graţia unui sculptor care modelează 
piciorul unei dansatoare. 

Spițerul meu favorit își întrerupse treaba. 

— Duplicitate? 

— Pe de-o parte rupe orice legătură cu iudaismul și își educă 
în așa fel copiii încât să facă din ei niște goyim'* la fel de buni ca 
mine. Pe de altă parte, la primul semn de primejdie 
reacţionează ca și cum s-ar fi simţit la fel de ameninţat ca 
marele rabin al Berlinului. 

Hubert reîncepu să-și modeleze pilulele. 

— De două mii de ani, evreii trebuie să negocieze cu mediul 
ostil în care trăiesc. Uită-te la exemplul pe care-l oferă 
marranes, evreii spanioli. 

— Există evrei în Spania? Îi credeam pe toţi expulzați sau 
convertiți la ordinul  minunatei Isabela Catolică și al 
fermecătorului ei soț, Ferdinand de Aragon. 

— Cei care au rămas după cucerirea Andaluziei, cel puțin cei 
rămași în viaţă, s-au convertit oficial la religia noilor suverani 
catolici, dar au continuat să-și celebreze religia în mare taină. 
Duminica, se duceau la liturghie ca niște buni spanioli ce erau. 
Dar sâmbăta, cu ușile și ferestrele bine zăvorâte, sărbătoreau 
sabatul. 

— Și astăzi? La mai bine de patru sute cincizeci de ani de la 
dispariţia lor oficială? 

— Unii pretind că până și generalul Franco era marran. 
Oricum, numeroși evrei spanioli poartă același nume ca el. 
Înţelegi, duplicitatea este întrucâtva a doua noastră natură... 

Am tăcut, abţinându-mă să-l întreb în aceeași ordine de idei 
dacă numeroasele sale expediţii misterioase de noaptea trecută 
se explicau tot prin cunoscuta duplicitate a poporului său. lar 
lrene? Și ea făcea un joc dublu? Venise momentul să-l iau la 
întrebări pe soțul ei. Dar, ușor, mergând în vârful degetelor. Că 
doar nu găsești clienţi pe toate drumurile. 


14 Goy, la plural goyim, desemnează pe cei ce nu sunt evrei, la fel ca termenul biblic 
de gentili (n.tr.). 


VP - 52 


8. 


NU IESE FUM FĂRĂ FOC 


Domnul de Terrenoir afișa toate atributele diplomatului 
francez: piele palidă de vampir prost hrănit, buze fine și 
înţepate, inel cu șevalieră pe degetul inelar, limbaj bombastic, 
lehamite studiată. Și chiar și acea discretă condescendenţă care 
mă determina, fără să vreau, să-i mulţumesc necontenit. 
Mulţumesc că mă primiţi, mulțumesc pentru fotoliul pe care mi-l 
oferiţi. Doriţi cumva o băutură răcoritoare? O, mulţumesc! 
Mulţumesc și pentru faptul că îmi consacraţi câteva minute din 
preţiosul dumneavoastră timp. Am stopat circul de îndată ce am 
priceput că nu mi-o va oferi și pe nevastă-sa - după ce mă 
întâmpinase la ușa biroului soțului ei, Irène se făcuse nevăzută 
ca să ne lase să discutăm «între bărbaţi». 

Încă de la începutul discuţiei, de Terrenoir adoptă modul 
diplomatic: nu dădu la iveală decât vorbe goale. Ghicisem că 
discuţia noastră avea să se desfășoare în acest mod dacă ne 
întâlneam pe terenul său. De aceea sugerasem să ne întâlnim 
«fără farafastâcuri» într-o cafenea «tipică» din Bruxelles. Fie La 
Moartea subită, fie la Moeder Lambic sau la Floarea din poleială 
(unde îi întâlneai pe Magritte și pe Scutenaire). După o bere 
bună, gueuze, Kriek sau Faro, însoţită de cerve/as* și de 
bodding:$, eram sigur că îl voi face să se dezgheţe. Dar îmi 
izgonise propunerea cu un simplu sughiţț de indignare. Un de 
Terrenor nu se rătăcește prin tripourile frecventate de 
proletariat sau de amărâţii de artiști locali. 

Pe un ton sec, mă convocă la biroul său a doua zi la orele 
unsprezece, fără să-mi dea răgazul să-mi consult agenda sau 
să-mi întreb secretarele în legătură cu disponibilităţile pe care le 
aveam. 

Grilaj din fier forjat la intrare, soldat în uniformă de gală în 
hol, drapel tricolor fluturând în vânt, scară amplă din marmură 


15 Cârnat scurt și gros din carne și creier de porc, cu usturoi (n.tr.). 
16 Un fel de prăjitură compactă și destul de grea, alcătuită din rămășițe de aluat de 
patiserie și/sau pâine cu stafide, la origine din termenul englez pudding (n.tr). 


VP-53 


menită să-și dea gata vizitatorii, birou stil Empire (ciudată, 
totuși, mania asta de a lăuda stilul unui împărat zdrobit de restul 
Europei), totul te ducea cu gândul că trebuia să te aștepți la 
limbă de lemn și minciună. N-am fost dezamăgit. Pe perete, 
poza președintelui Vincent Auriol mă fixa pieziș. Dar cei mai rău 
a fost cu băutura. Prieteni, ce mai primire! Că tipului nu-i place 
berea, asta li se poate întâmpla și celor mai buni și muribunzilor. 
Că nu are nici curiozitatea, nici politeţea să guste din produsele 
locale în ciuda calităţii sale de diplomat, treacă și asta. Dar să- 
mi servească drept unică băutură pe toată durata conversaţiei 
noastre doar un pahar de apă «naturală», asta era deja o palmă, 
un incident diplomatic, dar ce spun eu? o declaraţie de război. 
După o jumătate de oră, văzând că nu m-am atins de pahar, m- 
a întrebat dacă nu preferam «apa cu bule»? 

Am dat din umeri. La ce bun să vorbesc despre gueuze 
grenadine, cea mai frumoasă cucerire a lui homo bel/gicus, în 
faţa unui reprezentant al unei ţări aflate pe punctul de a-și 
pierde coloniile? 

Conversaţia se termină așa cum începuse. Ambasadorul îmi 
făcu rezumatul demersurilor sale de a da de urma socrului său 
pe lângă colegii săi diplomaţi, organizaţiile internaţionale sau 
caritabile și asociaţiile «israelite» însărcinate cu problemele 
refugiaților. În plus, consultase mai multe liste de victime ale 
naziștilor. Totul fără niciun rezultat. Dacă intrarea doctorului 
Gutmeyer și a soţiei sale fuseseră înregistrate în registrele 
lagărului de la Terezin, meticulos ţinute de funcţionarii germani, 
în schimb nu se știa nimic de soarta lor ulterioară. Muriseră de 
boală sau de foame în ghetoul ceh sau fuseseră exterminați la 
fel ca majoritatea ocupanților săi în vreun lagăr din Polonia sau 
din Germania? Cu toate strădaniile sale, nu căpătase nici cea 
mai măruntă informaţie privind eventualul loc al transferului. 
Oricum, soții Gutmeyer nu făceau parte din cei câţiva 
supraviețuitori ai lagărului eliberat de Armata Roșie la 8 mai 
1945. 

— Cercetările mele continuă, conchise el ridicându-se din 
fotoliu. Pentru ca Irène să se lase păgubașă, trebuie să știe unde 
au dispărut părinţii ei. 

— Adică, nu vă îndoiţi de loc că au murit? 

Sprâncenele i se înălțară cu câţiva centimetri. 

— Unii își imaginează și că Hitler a reușit să scape din buncăr 


VP - 54 


și sa părăsească Berlinul ca să-și trăiască viața liniștit, pe 
undeva prin vreun paradis tropical... 

— E o diferenţă. Un om care reproduce perfect semnătura 
socrului dumneavoastră a reapărut într-adevăr la Basel ca să 
golească un cont bancar al cărui număr și secret le cunoștea. 

— Este sarcina dumneavoastră să ne explicaţi acest lucru, 
domnule Van Loo, spuse el, cu ochii pe jumătate închiși. 

Se îndreptă cu pas ferm spre ușă. Abuzasem destul de 
bunăvoința sa. Oare de ce era atât de dezagreabil cu mine când 
eu lucram în serviciul său (în serviciul soţiei sale) încercând să-l 
ajut să pătrundă secretele unei afaceri pe care ţinea morţiș s-o 
dezlege? Nu urmăreau amândoi același scop? Atitudinea sa m-a 
determinat să-l zgâlţâi un pic. 

— Și cu Okren cum rămâne? Aţi însoţit-o pe soţia 
dumneavoastră atunci când l-a vizitat? 

In loc să se arate tulburat, își continuă mișcarea spre ieșire. 
Când e vorba de încasat lovituri, e bine să pariaţi întotdeauna 
pe un diplomat, mai degrabă decât pe un boxer! 

— Vă referiţi la acel bătrân profesor găsit mort acum câteva 
zile? 

— Înjunghiat imediat după ce mi-a povestit despre relaţiile pe 
care le avea cu socrul dumneavoastră. 

— O crimă îngrozitoare, comentă el închizând din nou ochii, la 
fel de perfect cum o făcuseră majoritatea colegilor săi în timpul 
războiului. 

— Aţi avut ocazia să-i puneţi întrebări? am stăruit eu. 

Grosolănia mea nu l-ar fi șocat mai mult dacă întâmplător 
câinele meu ar fi făcut pipi pe piciorul lui. 

— Ei, haideţi, domnule Van Loo, spuse el cu mâna pe inimă. 
Habar n-aveam de bătrânelul ăsta înainte ca Irène să-mi spună 
că a fost asasinat într-un mod atât de abominabil. 

In timp ce deschidea ușa, spuse pe un ton ceva mai blând: 

— Irène își pune toată încrederea în dumneavoastră. Cei care 
v-au recomandat au insistat asupra discreţiei dumneavoastră. 
Asta mi-a plăcut atunci când v-au făcut portretul. Așa că, lăsați- 
mă să vă dau un sfat. Feriţi-vă de farmacistul acela de origine 
străină în casa căruia escrocul și-a ales să domicilieze. Credeţi 
că a ales adresa aceea la întâmplare? 

— Hubert? 

Extravaganta sa acuzaţie mă lăsă fără grai. Profită de 


VP -55 


moment ca să mai bage o ștangă. 

— Mi se pare că este unul dintre prietenii dumneavoastră, 
stărui el. Nu-l amestecați în anchetă. Sunteţi obligat să 
respectaţi secretul profesional, nu-i așa? 

— Vorbiti serios? 

— Serviciile noastre dispun de informații confidenţiale... 

Ridică brațele înlăturând imediat orice formă de protest din 
partea mea. 

— Recunosc că ele se bazează adesea pe simple zvonuri, dar 
cunoaşteţi expresia populară «nu iese fum fără foc». 

Aristocratul ăsta pretențios invoca înțelepciunea populară? 
Nerevenindu-mi încă din surpriză, în loc să-i expediez un pumn 
în mutră m-am străduit să iau, prostește, apărarea spițerului 
meu: 

— Ei, haide-haide! Îl cunosc pe Hubert de ani buni. Nu există 
mai bun... 

— Nu-i pun la îndoială talentele de farmacist. Îmi voi aminti de 
el la viitoarea epidemie de gripă. 

Aruncând o privire neliniștită jur-împrejurul lui, închise la loc 
ușa și mă readuse în vizuina sa aurită. 

— Afacerea pe care v-a încredinţat-o soția mea este foarte 
delicată. După cum aţi înțeles, ea aduce atingere și unor 
interese politice internaţionale. A le tulbura echilibrul poate 
atrage complicaţii grave. 

— Ce vrea să însemne intrigăraia asta, Doamne sfinte? 

De Terrenoir se duse să se refugieze în spatele mesei, 
aranjându-și batista de la piept. Își trecu o mână preocupată 
prin părul blond ca să verifice dacă nu fusese cumva deranjat 
vreun fir de păr. 

— Asta nu are desigur nicio legătură cu problemele noastre, 
de aceea noi evităm să băgăm totul în aceeași oală. Farmacistul 
ăsta de origine străină - venit dintr-o ţară din blocul sovietic, nu- 
i așa? - este bănuit că lucrează pentru cercurile sioniste. 

De data asta, chiar am izbucnit în râs. 

— Este cumva o știre exclusivă a serviciilor dumneavoastră 
străine? Ei bine, dacă dau dovadă de același talent în spionarea 
musulmanilor francezi cum o fac pentru evreii din Belgia, promit 
țării dumneavoastră niște plăcute surprize în viitor! 

— Domnule Van Loo, reluă el cu un aer stingherit, nu știu mai 
mult. Am primit doar un mesaj de alertă. Așa cum primim multe. 


VP - 56 


În cazul de faţă, pentru a evita orice risc de interferență, am 
preferat să vă avertizez... 

Oare tipul ăsta credea că mă impresionează dându-mi de 
înțeles că lucra mână-n mână cu serviciile secrete franceze? 
Nimic din atitudinea sa nu amintea de acei minunaţi aventurieri 
care izbutiseră, în timpul războiului, să-i sfideze pe naziști și să 
le smulgă cele mai bine păzite secrete. Le citisem isprăvile în 
reviste, dar trebuia oare să crezi tot ce povestea presa? Asta 
dacă nu cumva diplomatul ăsta afectat era ca atâţia alţii, un fost 
funcţionar al guvernului de la Vichy relocat în administraţia celei 
de-a IV-a Republici. Oricare ar fi fost calculele sale, procedase 
foarte prost dacă trăgea nădejde să-mi închidă astfel pliscul. 

— Cu siguranţă eu nu sunt la fel de bine informat ca 
dumneavoastră, dar vă pot asigura că dacă îmi aduceţi dovada 
unei legături între Hubert și statul Israel, nu mai beau în veci 
gueuze grenadine. Pe cuvânt de beţiv! Spițerul meu e cel mai 
puţin evreu dintre toţi evreii din Bruxelles. Și, de altfel, ce 
contează? Investigaţiile mele se desfășoară în jurul Pieții 
Binefăcătorilor la Schaerbeek, nu la poalele Zidului Plângerii, nu 
e așa? 

După mutra pe care o făcea, de Terrenoir tocmai descoperise 
că biata sa soţie nimerise peste cel mai jalnic dintre detectivii 
belgieni. 

— Aţi înţeles totuși, domnule Van Loo, avu el condescendența 
să-mi explice, că soția mea este victima unei bande bine 
organizate de israeliti? 

— Nu prea înțeleg de unde aveţi certitudinea asta, dar să 
admitem o clipă că aveţi dreptate: care este legătura între Israel 
și derbedeii care au pus mâna pe moștenirea socrului 
dumneavoastră? 


VP - 57 


9. 


IDOLUL LUI HUBERT 


— Și eu care l-am făcut pe tipul ăsta pétainist! Fir-ar să fie, 
era așadar adevărat, Hubert? Lucrezi cu adevărat pentru 
israelieni? Nu-mi cred urechilor! De Terrenoir avea dreptate! Of! 
Am fost un idiot să te apăr cu ghearele și cu dinţii! 

Anne se întoarse de la bucătărie aducând cafeaua. Puse 
ceștile aburinde pe masă venind apoi să se așeze, cam ţeapănă, 
alături de noi. Mai bine l-aș fi dat pe Hubert afară și aș fi tras-o 
pe Anne în pat. Ideea nici măcar nu-mi trecuse prin minte, nici 
eu nu știu de ce. Eram tulburat de descoperirea vieții ascunse a 
celui mai bun prieten al meu. 

— Când mă gândesc că n-ai suflat o vorbă despre traficul 
ăsta, în vreme ce camarazii tăi au fost cât pe ce să mă doboare 
noaptea trecută... 

Hubert își drese glasul. 

— Nu vreau să minimalizez primejdia prin care ai trecut, 
Michel, dar gândește-te. Oamenii pe urmele cărora te-ai lansat 
prostește sunt trăgători de elită. Dacă ei ar fi decis să te 
suprime, nu te-ai afla acum în fața mea plângându-ţi de milă. 

— Presupun că armeanului îi datorez faptul că am scăpat 
nevătămat? Între martiri, ne susţinem reciproc... 

Hubert își ridică braţele oftând adânc. 

— Ce aștepți de la mine? Regrete? De acord, te rog să mă 
scuzi. 

Omul cel mai cinstit din afurisita asta de ţară mă minţise. lar 
acum, își bătea joc de mine. Care din cei doi era adevăratul 
impostor? Cel care o înșelase pe Irène sau cel care se pretindea 
a fi cel mai bun prieten al meu? 

— Nu aveam dreptul să-ţi spun nimic, adăugă el. Ţi-o repet: 
secretele aste nu îmi aparțin. 

Mâna lui Anne mi se așeză pe gât. 

— Hubert s-a abținut să-ţi povestească o istorie care nu te 
privește. De ce insiști? Cu ce drept te amesteci în afacerile sale 
private? 


VP -58 


Farmacistul profită de intervenţia lui Anne (de trădarea ei) ca 
să-și bea cafeaua - cafeaua mea! Mi-am scuturat umerii. Brațul 
lui Anne mă apăsa. 

— OK. Mă retrag. 

— Tipul ăsta mă aduce la disperare, oftă Anne luându-și 
paltonul din cuier. Ca toţi bărbaţii, decide de unul singur regulile 
jocului. Celorlalţi, femeilor, prietenilor, nu le rămâne decât să se 
supună sau să se ridice de la masă. 

Văzând-o pe Anne că deschide ușa, Hubert își drese glasul. 

— Stai un pic, Anne. Vă datorez amândurora câteva lămuriri. 

Anne arătă spre mine cu un grațios semn cu capul. 

— El este detectivul, îţi amintești? Eu sunt doar coafeza care îi 
servește drept telefonistă. Și, uneori, drept distracţie. 

— lrene crede că eu sunt cel care face ancheta, am zis. 
Hubert cunoaște adevărul. El știe cum funcționează agenţia Van 
Loo și cine e adevăratul patron. 

Anne nu băgă în seamă stângacea mea tentativă de împăcare 
dar, cedând stăruinţelor lui Hubert, binevoi să se așeze cu un 
sfert din frumoasele ei fese pe un scaun - fără să-și lase 
paltonul din mână. 

— E inutil să mă transformi în spion! zise el schițând un 
zâmbet. Te-ai uitat bine la mine? 

— Soţul lui Irène a răsturnat imaginea pe care mi-o făcusem 
despre un agent secret. Datorită lui, îmi imaginez un mărunt 
farmacist bruxellez aproape chel, în halat alb, ocupat să 
fotografieze planurile bombei atomice în beciurile Pentagonului. 

Hubert clătină din cap. 

— Adevărul e mai puţin romantic. 

— Ce vrei să spui? 

Își scutură capul de parcă l-ar fi năpădit brusc o colonie de 
păduchi. 

— Nu sunt chel. Și mă bizui pe produsul miraculos la care 
lucrez ca să mă salvez. E o cursă contra cronometru, recunosc. 

— A! Ăsta era teribilul secret pe care l-ai livrat serviciilor 
israeliene în loc să-l oferi belgienilor cheli? 

— În ciuda sarcasmelor tale, nu ești departe de adevăr, 
Michel. Livrările care ţi-au stârnit atât de mult curiozitatea se 
refereau la produse chimice. Statul Israel întâmpină probleme în 
procurarea lor din cauza boicotului dus de ţările arabe cu 
ajutorul URSS. Unele întreprinderi europene se tem că își vor 


VP - 59 


pierde pieţele dacă vor continua să lucreze oficial cu israelienii. 
De aceea, au recurs la intermediari. 

— Cum ar fi, de pildă, onestul farmacist Hubert? 

— E vorba doar de o mică mână de ajutor ca să ajut o naţiune 
tânără, ameninţată de vecini că va fi ștearsă de pe hartă. 

— Stop! Să nu discutăm politică, Hubert, că ajungem să ne 
încăierăm! 

Îmi aminteam de ciudatul balet nocturn pe care-l executaseră 
Hubert și amicii săi - amici înarmați care nu ezitau să tragă 
pentru a mă împiedica să le interceptez încărcătura de cutii cu 
aspirină și de tratamente împotriva căderii părului... 

— Așa deci, te pui în slujba statului Israel în ciuda marilor tale 
discursuri. «Niciun partid, nicio organizaţie nu va reuși să mă 
înroleze! Libertatea mea individuală înainte de toate!» Te citez 
cuvânt cu cuvânt. 

— A te înrola e un lucru. A da un ajutor ocazional, caritabil, e 
un altul. 

— Cum numești tu genul ăsta de nuanţe, de contrazicere 
talmudică? Pi/puf”, nu-i așa? 

Hubert oftă, ceru o altă cafea. Anne se sacrifică așa cum o 
făcea mereu. Apoi, rămase în contemplarea ceștii. Părea să 
aștepte ca lichidul să se retragă precum marea Roșie, iar Moise 
să ţâșnească din recipient agitând în mână o versiune revizuită 
a Tablelor Legii. 

— Mereu am spus că mă ţin la o parte de comunitatea 
evreiască. Nu că îmi reneg originile. Nu mă confunda cu doctorul 
Gutmeyer. 

— Tocmai voiam să-ţi vorbesc despre el. Anne avea dreptate 
să spună... 

— Nt, nt, nt, murmură ea din bucătărie, în timp ce apa 
începea din nou să fiarbă. Te servești de mine ca să deturnezi 
conversaţia? 

— Activităţile tale nocturne nu te priveau decât pe tine până 
în clipa în care te-ai trezit amestecat în ancheta mea. Vreau să 
înţeleg de ce micul tău ajutor dat prietenilor tăi israelieni lipsiţi 
de produse chimice a dat alarma în birourile serviciilor secrete 
franceze? 

Hubert se închise în sine ca o scoică. După o lungă pauză și 
cu prețul unui considerabil efort, își părăsi mutismul. 


17 Studiul sistematic al talmudului prin metoda disputei cazuistice (n.tr.). 
VP - 60 


— M-am născut într-un sătuc polonez, încremenit în timp, 
undeva între ieșirea din Egipt și începutul Evului Mediu. În 
fiecare zi, rugăciunea începea cu făgăduiala reîntoarcerii din 
exil: anul viitor la lerusalim... Un lerusalim care nu avea nimic în 
comun cu satul ăla prăpădit, ridicat din pietre prăfuite, care 
atrage atâta pizmă în Palestina. Era o cetate imaginară, mitică, 
aurită, capitala regelui David, orașul Templului, descris în culori 
minunate de Biblie, de exegeţi și de poeţi. 

— E oare nevoie să ne întoarcem până la regele David ca să-i 
întâlnim pe lrene de Terrenoir, pe tatăl ei și pe asasinul lui 
Okren? 

Anne reveni ducând o cafetieră plină. Hubert îi mulțumi și ne 
umplu din nou ceștile fără ca vreo picătură să păteze masa. 
Admiraţia mea pentru iscusinţa lui creștea necontenit. Doar 
izbutise să mă înșele fără să-mi fi dat de bănuit. Continuă, 
nedând atenţie nerăbdării mele. 

— Habar n-am ce caută francezii și de ce se arată interesați 
de mine, dar trebuie să mă întorc în timp dacă vrei să știi de ce 
anume mi-am ajutat niște prieteni israelieni. 

— Michel este incapabil să rămână așezat mai mult de trei 
minute ca să asculte pe altcineva decât pe sine însuși, făcu 
Anne remarca în timp ce mângâia cu limba marginea ceștii. 

— Bun. Îi dau bătaie. Numele de Theodor Herzl vă spune 
ceva? 

— Fondatorul mișcării sioniste? interveni Anne care devora 
ziarele cu aceeași pasiune ca patronul ei, Federico, ceea ce 
regulat îi aducea la dispute homerice în deslușirea celor buni de 
cei răi. 

— Eroul tinereții mele, spuse Hubert. 

— L-ai întâlnit? am întrebat eu. Reflex instinctiv de detectiv. 

— Hubert l-a îngrijit și pe Moise de durere de gâlci, ricană 
Anne. 

Spiţerul meu se grăbi să-mi sară în ajutor. 

— Dacă Herzl nu ar fi murit atât de tânăr, l-aș fi putut întâlni și 
i-aș fi putut cere să-mi scrie o dedicație pe cartea sa. Când m- 
am născut eu, el ar fi avut cincizeci de ani. 

— Trăia în Palestina? 

— Nu. La Viena, într-o înstărită familie burgheză din imperiul 
austro-ungar, care, la fel ca aceea a lui Gutmeyer, se 
descotorosise de toate tinichelele iudaismului. Herzl lucra ca 


VP -61 


ziarist specializat în politica austriacă. Milita chiar pentru ca 
Austria să fie atașată Germaniei! 

— Așadar, câţiva ani mai târziu, ar fi aplaudat Anscn/uss-ul!* 
realizat de compatriotul său Hitler? 

— Numai că viaţa lui s-a schimbat între timp. A descoperit 
antisemitismul la Paris, de unde transmitea despre afacerea 
Dreyfus pentru ziarul său. Modul de gândire i-a fost bulversat. 
El, intelectualul pangermanic, și-a renegat convingerile, a 
denunţat asimilarea pe care o întruchipa, totuși, chiar prin 
frumosul exemplu propriu. Și a militat ca evreii să părăsească 
Europa. Isteria antisemită din Franţa va pune stăpânire pe 
întregul continent, profetiza el într-o carte care s-a bucurat de 
mare răsunet, Statul evreu. În acest manifest, lansa chemarea 
dea întemeia în Palestina o ţară modernă, occidentală și laică. 

— Laic și evreu, nu ți se pare un pic contradictoriu? 

— Vei binevoi să remarci că este singura democraţie din 
Orientul Mijlociu, replică cu vioiciune Hubert aruncându-mi o 
privire înfocată. 

— O democrație în care toţi cetăţenii sunt egali, în afară de 
evrei, care sunt ceva mai egali decât alţii... 

Anne îl trase pe Hubert de mânecă pentru a-l împiedica să se 
năpustească asupra mea. Și îi întinse o ceașcă de cafea. M-am 
dat instinctiv îndărăt înainte ca el să mi-o azvărle în obraz. |n 
cele din urmă se așeză la loc și își reluă povestirea, încurajat de 
Anne. 

— Continuă, Hubert. Ne vorbeai de succesul literar al lui Herzl. 

— Fără doar și poate că apăruse la momentul potrivit. 
Proiectul plutea în aer odată cu răspândirea naţionalismului. 
Grupuri mici de tineri au început să-și părăsească satele din 
Rusia, Polonia, Ungaria, ţări năpădite de antisemitism, ca să se 
stabilească în Palestina ca pionieri. In schimb, a dat peste 
ostilitatea evreilor burghezi din marile orașe, care aspirau să se 
asimileze. Dar și a comunităţilor evreiești tradiţionale, care nu 
aveau încredere în acei tineri necredincioși și socialiști. 
Reîntoarcerea la Pământul Făgăduinţei înainte de a doua venire 
a lui Mesia era în ochii lor un păcat. 

— Și tu ai devenit sionist, Hubert? 


18 Termenul, traductibil prin «alipire», «anexare», desemnează anexarea Austriei de 
către Germania nazistă în 1938, explicată prin dorinţa de a constitui Germania Mare 
care să reunească populaţiile de limbă germană (n.tr.). 


VP - 62 


— Cu toată opoziţia puternică a tatălui meu, un om foarte 
credincios, devoram în secret cărțile și revistele sioniste. 

— Liniștește-mă, te rog: ascundeai cumva sub saltea și o poză 
cu Pola Negri, superba vampă poloneză devenită star la 
Hollywood? 

— Ascundeam mai degrabă poza lui Herzl... 

— Rebecca, să nu te încrezi în moravurile bărbatului tău. Nu e 
atât de kasher'” cum zice. 

— A rosti numele acestuia în casă era la fel de scandalos 
precum a rosti numele lui lisus. Tata m-ar fi alungat din familie 
dacă aș fi amintit ideile lui Herzl la masă. Înţelegi acum mai bine 
pe ce drum am pornit eu când mi-am luat drept cel mai bun 
prieten un goy din Bruxelles! 

In fața aerului meu perplex, Hubert mă întrebă dacă eram 
dezamăgit. 

— Credeai că viaţa mea este mai aventuroasă? 

— Dimpotrivă. Dar cu siguranţă mi-a scăpat un episod. Unde 
anume începe destinul micului chimist clandestin? 

Dintr-un gest cu mâna, Hubert mătură câteva firimituri de 
pâine de pe masă înainte de a se întoarce spre Anne. 

— Nu era limpede? 

— Eu una am înţeles, spuse Anne înainte de a-și goli ceașca. 

— In cazul ăsta... am adăugat eu îndreptându-mă spre 
fereastră. 

Afară, viaţa își avea înfățișarea ei obișnuită. O doamnă îl 
ocăra pe un ciclist care fusese pe punctul s-o răstoarne. Un 
preot traversa strada ridicându-și sutana ca să nu și-o ude în 
băltoacele cu noroi dintre pietrele dislocate ale caldarâmului. 
Vatmanul zbiera la șoferul unui camion cu bere care își descărca 
liniștit lăzile fără să arate nici cea mai mică intenţie de a-și da la 
o parte vehiculul de pe șine. Un poliţai cu un aer furios alerga 
după doi ștrengari, ţinându-și cu mâna casca albă. Trăiam într- 
un oraș pașnic, unde nu se petrecea nimic. Ceea ce explica 
trista condiţie a profesiei mele. 

— Pe vremea când militam în Polonia pentru întemeierea unui 
stat evreu, reluă Hubert firul discuţiei, nu speram să văd ziua cu 
pricina pe durata vieţii mele. Războiul mi-a distrus definitiv 
iluziile. Eram sigur că și dacă Hitler avea să fie învins, nu va mai 


19 Kasher sau kosher, termen ebraic însemnând «potrivit unui scop anume», în 
general «potrivit consumului», de unde generalizarea «potrivit, admis» (n.tr.). 


VP - 63 


rămâne vreun evreu în viaţă ca să-i sărbătorească înfrângerea. 
Când am auzit la radio, acum șase ani, rezultatul surpriză al 
votului de la ONU, care a aprobat planul de împărţire a 
Palestinei, incredibilul se înfăptuise. Am renunţat să mai plec din 
cauza Rebeccăi, dar nu am renunțat să-i ajut pe cei care s-au 
instalat în Eretz” Israel. 

— Furnizarea de medicamente sau de produse chimice nu are 
nimic rușinos. Numai să nu fie utilizate ca să-i alunge pe arabii 
ce trăiau pașnic acolo unde camarazii tăi vor să vadă curgând 
lapte și miere. Asta nu ţi-ar provoca nicio stare de spirit? 

Anne se interpuse înainte să ajungem din nou la încăierare. 

— Voiai o explicaţie asupra comportamentului lui Hubert sau 
voiai s-o faci pe procurorul? mă certă ea. 

— Mă gândesc la ancheta mea, am protestat. Și tot nu văd ce 
anume din povestea ta l-a neliniștit atât de mult pe de 
Terrenoir. 

— Nici eu! exclamă Hubert. Sunt la fel de surprins ca și tine 
de reacția sa. Faptul că tipul ăsta pe care nu-l cunosc se arată 
atât de interesat de activităţile mele îmi dă fiori. 

— După părerea mea, s-a întâmplat exact ceea ce și-a dorit 
individul, spuse Anne. Bănuia că Michel se va grăbi să-ți 
vorbească de amenințările lui. 

Hubert își scărpină ţeasta. 

— Da' cine sunt eu? Nimeni. Nu deţin niciun secret de stat, 
poate doar mijlocul de a evita căderea părului. Sunt gata să le 
ofer formula. Să zicem: să le-o vând, se corectă el. 

l-am retezat elanul. 

— Îmi pare rău, Hubert, dar asta nu-i chiar adevărat. Există o 
legătură între tine și soția sa. Oare de ce escrocul care a tras-o 
pe sfoară (și care cu siguranță l-a ucis pe Okren) și-a ales 
domiciliul taman la tine acasă? 

Hubert își înălță brațele. 

— Habar n-am, habar n-am. 

Anne bătu din palme. 

— Și dacă tu deţii un secret fără să știi? 

Hubert holbă ochii. Ideea lui Anne i se părea absurdă. Cu 
toate astea, ea se încăpăţână s-o susțină. 

— Să ne imaginăm că ai cunoaște adresa unei persoane pe 
care «ei» vor neapărat să pună mâna. 


20 Eretz Yisrael, ţara Israel (N.r.). 
VP - 64 


— N-au decât să mă supravegheze cât vor, oftă Hubert. Nu 
vor descoperi decât numele bolnavilor mei. 

— Dar dacă ar vrea să-i conduci la amicii tăi israelieni? 

— Ca să recupereze câteva lăzi cu produse chimice? Un 
francez le poate achiziţiona legal fără niciun ocol. 

— Eu nu vorbesc de produse, ci de cei cărora le-ai livrat. Viaţa 
ta e transparentă în toate privinţele în afară de business-ul tău 
nocturn cu israelienii. Soții de Terrenoir și-ar fi putut imagina că 
traficul ăsta constituie veriga lipsă între farmacia ta și averea 
Gutmeyer. 

— Ce raţionament anapoda! exclamă Hubert. 

Anne, cufundată în gânduri, reveni la ideea ei fixă. 

— Misterioasele tale uneltiri i-au făcut probabil pe francezi să 
creadă că tu cunoști adresa cuiva pe care ei îl caută în zadar. 

— De la nașterea fiului meu, noi nu mai ieșim prea mult și nu 
mai vedem aproape pe nimeni. 

— În afară de bolnavii cărora le aduci medicamente... 

— Și dacă unul dintre ei l-ar interesa pe de Terrenoir? 

Hubert izbucni în râs. Clienţii pe care îi aproviziona la 
domiciliu erau toți niște bătrâni incapabili să-și părăsească 
patul. 

— Adică să-ţi închipui că unul dintre ei s-a dus la Basel, a 
imitat cu mână sigură semnătura doctorului Gutmeyer și a luat 
cu el o valiză plină de bancnote ca s-o ascundă sub plapumă 
taman înainte să vin eu... Or fi poţiunile mele miraculoase, dar 
nu chiar în măsură să transforme niște bolnavi la pat în 
Superman! 

La stăruinţele lui Anne, Hubert consimţi să întocmească o listă 
a scumpilor săi pacienţi. De fiecare dată când mai scria un 
nume, exclamă: «Ridicol! Joseph (sau Andre sau Gilberte) este 
invalid de ani de zile! Dacă s-ar ridica, s-ar face praf!» Sau: 
«Marie-Jeanne? Să nu ne pierdem vremea! Are picioarele atât de 
umflate că nu se poate duce singură la toaletă!» sau: «Gustave, 
moșulică de la colțul străzii? Mă faci să râd. A căzut la pat în 
ziua în care Hitler a devenit cancelar. De-atunci nu s-a mai 
ridicat, nici măcar când Aliaţii au intrat în Bruxelles. lar Lipski? 
Mă bate el la șah, dar n-a mai trecut de colțul străzii de când cu 
chestia de la Praga.» 

După două cafele și câteva bucățele de ciocolată, a întocmit 
până la urmă o listă cu vreo douăzeci de nume, cu toții locuitori 


VP - 65 


ai cartierului. 

— Îi poţi identifica pe pacienţii tăi evrei? 

Șovăisem înainte de a-i pune întrebarea. Mai bine aș fi tăcut. 
Reacţia lui Hubert a fost imediată. Bunul, pașnicul Hubert, îmi 
trase un pumn în faţă. Nu un bobârnac, ci o lovitură zdravănă, o 
scatoalcă de derbedeu. Un reflex fericit mă făcu să întorc capul, 
salvându-mi astfel nasul de la dezastru. Obrazul drept încasă 
lovitura. Mi-am auzit dinţii scrâșnind sub șoc. 

În timp ce Anne îmi aplica o cârpă udă peste obraz, am 
încercat să mă explic. 

— Taci din gură! zise ea. Mai vrei una? Oricum, tot nu se- 
nțelege nimic din ce mormăi. 

— E din pricina dinţilor. S-au mișcat din loc! 

— lar începi? strigă Hubert, strângând braţul scaunului cu 
atâta violenţă că i se albiră încheieturile degetelor. 

— Nu, domnule! Asta nu e o remarcă antisemită! De îndată ce 
un goy folosește cuvântul «evreu», explodezi)! 

— Pentru că ţie ţi s-o fi părând normal să identifici bolnavii 
după cum sunt sau nu evrei! 

— A acapara identitatea unui evreu ceh mort într-un lagăr de 
concentrare și care și-a plasat averea într-o bancă elveţiană ca 
să scape de naziști, presupune câteva cunoștințe care îi scapă 
unui vechi belgian ai cărui strămoși au fost botezați la Sainte 
Alice și care nu și-a părăsit niciodată parohia. 

Cedă, până la urmă, în faţa argumentelor mele bombănind și 
începu să-și cizeleze lista. i 

— Mulţumesc, am zis eu, băgând-o în buzunar. Imi dai voie să 
mă folosesc de numele tău când vorbesc cu bolnavii tăi? 

— Ei, nici vorbă! Secret profesional! Oricum, oamenii ăștia nu 
te cunosc. Nu vor sta de vorbă cu tine. Dacă îţi vor vedea mutra 
de boxer îmbătrânit, unii vor risca să cheme poliţia, convinși că 
ai venit să le șterpelești economiile. 

Anne interveni. 

— Cum ţi s-ar părea că arăt deghizată în infirmieră? 

— N-aș putea să-ți rezist. _ 

— Imbecilule! Nu cu tine am s-o fac pe infirmiera. Il însoțesc 
pe Hubert. Doar el e în stare să scoată ceva de la amărâţii ăia! 

Din moment ce Hubert mă înlăturase din turneul său de vizite, 
am sunat-o pe Irène. Eram curios să aflu cum îi relatase soțul ei 
convorbirea noastră. Și clientele lui Federico așijderea. Se 


VP - 66 


instalară ca la spectacol și toată suflarea amuţi de cum am 
ridicat receptorul. Până și câinele bătrânei doamne Delporte 
ciuli o ureche. 


VP - 67 


10. 


O POVESTE TRASĂ DE PĂR 


De îndată ce am reîntâlnit-o pe Irène la terasa hotelului 
Metropole, ea a și comandat două cupe cu șampanie. («Da, da, 
insist! Ce impresie am să fac dacă nu ciocnești cu mine? Doar 
văduvele beau singure!) În așteptarea apetitivului, începu să 
sporovăiască fără să facă vreo aluzie la convorbirea mea între 
patru ochi cu soţul ei. Individul s-o fi plâns, totuși, de grosolănia 
mea, o fi sfătuit-o să se descotorosească de mine - eu așa aș fi 
făcut în locul lui. Când am vrut să abordez subiectul, se grăbi să- 
mi reteze avântul. 

— După părerea soţului meu, prezenţa cărţii mele de vizită pe 
masa bietului profesor Okren te-a descumpănit, nu-i așa 
domnule Van Loo? Ar fi trebuit să-mi spui. Te-ar fi scutit de 
insomnii. 

Văzându-mi aerul încurcat, își apropie capul ca să-mi susure 
la ureche: 

— Confirmi temerile mele. Nu-i nimic mai ușor decât să 
tipărești niște cărți de vizită, n-am dreptate? Ai mai văzut 
dumneata vreun tipograf cerându-i actele de identitate unui 
client? 

Ipoteza era atât de simplă, că nici măcar nu-mi trecuse prin 
minte. 

— Asasinul s-a folosit de o carte de vizită pe numele 
dumneavoastră ca să se strecoare în casa profesorului Okren? 
am îngăimat eu, prostește de ușurat. 

— Avem de-a face cu oameni bine organizaţi. Doar te-am 
prevenit. Altfel, de ce aș fi făcut apel la cineva de competenţa 
dumitale, nu crezi? Bărbatul care l-a ucis pe domnul Okren știa 
foarte bine că, făcând uz de numele meu, va fi primit cu toată 
încrederea. 

— Ce nu-nteleg eu este de ce Okren nu a făcut aluzie la vizita 
respectivului când eu m-am prezentat la el ca venind tot din 
partea dumneavoastră. 

Irène ezită câteva secunde, câteva secunde în plus, înainte de 


VP - 68 


a-mi servi o gogoașă, de parcă ar fi vrut să evalueze mai întâi ce 
anume eram gata să înghit. Acest scurt moment de șovăială 
făcu să-mi răsune o mică sonerie în cap. 

— Escrocul nostru știa că pornisem pe urmele lui, explică ea. 
Bănuia că, o dată ajunsă la Bruxelles, aveam să iau legătura cu 
profesorul Okren. Acordându-mi, astfel, o mai mare putere de 
clarviziune decât meritam! adăugă ea cu un râs fermecător care 
îi încreţi frumosul năsuc. Întinse spre mine un deget maliţios, 
bombându-și ușor pieptul, foarte ușor, cât să mă silească să 
poposesc cu privirea pe locul unde sânii i se reliefau prin corsaj. 
Am avut, totuși, prezența de spirit de a-i atrage atenţia că 
escrocul se comporta într-un mod bizar. Dacă avusese 
cutezanţa de a se da drept Gutmeyer în fața bancherului 
elveţian, de ce nu ar fi făcut-o și în fața lui Okren? 

— La Basel cine i-ar fi putut contesta identitatea? Nici măcar 
vreun funcţionar care lucra deja acolo înainte de război. Cum și- 
ar fi putut el aminti mutra unui client pe care nu-l mai văzuse de 
zece ani? În faţa profesorului Okren, partida se juca mai strâns. 
Acesta îl cunoștea pe tatăl meu de vreme îndelungată și se 
revăzuseră la Bruxelles. Un bătrân domn solitar, care nu vede 
trecând pe dinaintea lui sute de persoane așa cum văd 
bancherii din Basel, risca să nu se încreadă în acest strigoi. Dacă 
Okren mirosea înșelătoria, tot planul se ducea pe apa sâmbetei. 
Or, diavolul ăsta de om știa, nici eu nu știu cum, că tatăl meu îi 
încredințase lui Okren ceva ce el voia cu orice preţ să 
recupereze. Prezentându-se ca prieten al familiei, a putut 
observa locurile, a putut constata că bătrânul profesor, miop ca 
o cârtiţă, trăia singur și că va fi lesne să-l tragă pe sfoară. 
Știindu-mă pornită în căutarea lui, omul l-a avertizat că un 
impostor va veni să-i sune la ușă. 

— Ipoteza dumneavoastră pare cam trasă de păr. Okren 
putea refuza să intre în joc. La urma urmei, individul acela nu-i 
oferea mai multe garanţii decât i-am oferit eu însumi că 
reprezintă familia Gutmeyer. Doar o carte de vizită pe care era 
tipărit numele dumneavoastră. 

— Avea un atu: Okren aștepta de ani buni un mesager din 
partea tatălui meu. Era atât de pregătit să-l primească încât și-a 
pus încrederea în prima persoană care i-a sunat la ușă. 

Argumentele ei nu mă convinseseră încă. Am stăruit: 

— Între impostor și mine, doar dumneavoastră puteaţi să-i 


VP - 69 


risipiţi incertitudinea lui Okren. De ce nu m-aţi însoțit? 

— Ai dreptate, oftă ea. Cât de mult o regret astăzi! Dar nu-mi 
dădeam seama de importanţa întrevederii dumitale cu el. 
Uitasem de existenţa lui Okren, chiar și de numele său. Era doar 
o însemnare printre atâtea altele în carnetul tatălui meu, un 
bătrân profesor cu care schimbase câteva scrisori înainte de 
război. 

Am lăsat capul în jos. Raționamentul ei părea corect. Totuși, 
mi-am amintit că Anne se întrebase de ce oare Irène așteptase 
sugestia mea spre a scotoci în carnetul tatălui ei în loc să o facă 
din proprie iniţiativă. Mica sonerie reîncepu să sune în capul 
meu. 

— Când mi-aţi povestit despre conversaţia dumneavoastră cu 
el... 

— Murise deja. Știu. Eu ţi-am adus la cunoștință acest lucru. 

Era adevărat. O dată mai mult. Nu părea să existe vreo hibă 
în povestea ei. Ba chiar și-a permis să întoarcă împotriva mea 
propriile mele îndoieli. 

— Păcat că nu mi-ai telefonat mai devreme, domnule Van 
Loo. Aș fi venit și eu cu dumneata acasă la Okren, continuă ea 
cu un superb surâs, menit să șteargă orice urmă de reproș. Mie 
Okren cu siguranță nu mi-ar fi ascuns vizita acestui om care 
pretindea că mă reprezintă. Dacă lucrurile s-ar fi desfășurat 
astfel, poate că el ar mai fi încă în viaţă astăzi, Doamne Sfinte... 

Cum își mai bătea ea joc cu iscusință de stângăciile mele! 
Abia la reîntoarcerea de la întrevederea mea cu bătrânul 
profesor cugetasem la întrebările pe care omisesem să i le pun. 
Până să mă întorc în casa acestuia, asasinul trecuse deja pe 
acolo pentru a face curățenie. Un asasin cu reacţii diabolic de 
iuți! 

e 

— Stai în pat cu mine și tot de Irène vorbeşti! exclamă Anne 
trăgându-și cearceaful peste sâni. M-am aplecat spre noptieră și 
am scos o ţigară din pachet. 

— Asasinarea lui Okren reprezintă cotitura acestei afaceri, am 
zis scăpărând un chibrit. Îmi dau acum seama de ambiguitatea 
explicaţiilor lui Irène în legătură cu vizita falsului Gutmeyer. 

— Nu-ţi spusesem eu la vremea respectivă că... 

— Știu, știu, aveai dreptate. 

Când am încercat s-o sărut pe umăr, se trase înapoi cu o 


VP - 70 


mlădiere dezolantă. 

— Vrei mai degrabă să vorbeşti decât să...? Bine, atunci dă-i 
drumul. Sfânta Anne te ascultă. lar dacă ești sincer și te căiești, 
îți va da poate absolvirea de păcate. Dar, mă tem că doar cu 
condiţia să faci totuși penitenţă. 

Văzând frumoasa piele a lui Anne de culoarea mierii sub 
lumina lămpii de la căpătâi, simțind căldura trupului ei, fantoma 
lui Okren își făcu rapid bagajele. Anne îmi stopă net elanul. 
Înfășurată cuminte în cearceaf, părăsi patul nostru mult prea 
cast și se duse la bucătărie să pregătească niște cafea. 

— Hai! Continuă-ţi spovedania, îmi strigă ea din partea 
cealaltă a casei, ești abia la începutul încercărilor! 

— Vezi tu, dacă repun în discuţie o parte din povestea spusă 
de Irène, întreg dosarul meu dispare precum cearceaful din 
patul ăsta. Grăbește-te să te întorci, mi-e frig! 

Anne aduse cafetiera fierbinte și îmi turnă o ceașcă 
strecurându-se apoi din nou lângă mine. 

— Dacă clienta ta nu aleargă după impostorul atât greu de 
prins al tatălui ei, atunci de ce te-a consultat? Doar pentru ochii 
tăi frumoși? 

— Explicaţia asta nu îţi ajunge? 

Anne izbucni în râs. 

— Mi-o închipuiam pe lrene mult mai dificilă decât mine în 
privinţa bărbaţilor. 

— Ce te face să spui asta? 

— Parfumul ei. 

M-a întors spre ea, cu sprâncenele ridicate a uimire. 

— O femeie care folosește un parfum atât de tare este mult 
prea sofisticată ca să se mulțumească doar cu ochii. 

— O, ghicesc ce insinuezi. Îţi jur că... 

Anne își puse mâna peste pieptul meu murmurând ușor «sst» 
la urechea mea, iar camera căzu în întuneric, apoi în 
fierbinţeală. Nu văd ce ar mai fi putut adăuga un parfum exotic. 

A doua zi, am încercat să iau contact cu birourile companiei 
Celtic de la Anvers. Domnul Tongerloo, reprezentantul în Congo 
al acestei companii, fusese cel care mă recomandase lui Irène. 

Am avut noroc! Am aflat că domnul Tongerloo tocmai se afla 
în trecere prin metropolă. Am fixat o întâlnire pentru după- 
amiaza respectivă și am sărit în primul tren spre Anvers. 


VP -71 


11. 


UN ORĂȘEL DIN ELVEȚIA 


Tongerloo nu se schimbase deloc de la ultima noastră 
întâlnire la Leopoldville. Dacă recunoștea cumva în persoana 
mea pe talentatul detectiv care reușise să evite pentru 
compania sa debursarea unor mii de franci, nimic nu dădea de 
înțeles că așa stăteau lucrurile. Am fost la fel de bine primit ca 
un asigurat venit să reclame plata capitalului său. Nu m-am ales 
nici măcar cu o cafea în pofida temperaturii glaciale care 
domnea în biroul său - dacă nu cumva senzaţia de frig emana 
chiar de la el. Abia la auzul numelui de Terrenoir reacţionă. In 
timp ce eu îi mulțumeam că-i șoptise lui Irène numele meu, el 
îmi întrerupse fluxul politețurilor ca să-mi precizeze că îl 
întâlnise pe soțul ei la o recepţie la Leopoldville. Diplomatul 
tocmai își intra în funcție la ambasada Franţei la Bruxelles. 

— Așadar cu prilejul ăsta aţi făcut cunoștință cu soţia sa? 

Tongerloo mă fixă cu privirea de parcă aș fi rostit o 
obscenitate. 

— De Terrenoir era în misiune, spuse el. 

Și, cum eu nu lăsam impresia că pricep, adăugă: 

— Fără soţie, dar în compania unuia dintre colegii săi pe 
nume Lambert. 

— Doi diplomaţi francezi debarcând la Leo... Asta înseamnă 
că misiunea lor trebuie să fi fost tare importantă? 

Tongerloo făcu un gest evaziv. Politica nu-l interesa. 

— Dacă e să te iei după zvonuri, răspunse el în cele din urmă 
cu evidentă neplăcere, întocmeau lista evreilor francezi veniţi să 
se refugieze în Congo în timpul războiului și a celor care se 
stabiliseră acolo după Eliberare. 

— Înţeleg. Și v-a cerut să-l ajutaţi deschizându-i fișierul 
asiguraţilor. 

După mutra lui Tongerloo, tipul ăsta de anchetă nu era chiar 
activitatea sa preferată. 

— Mda. lar eu i-am explicat că un asigurător belgian nu-și 
cataloghează clienţii în funcţie de rasă, așa cum se-ntâmpla, să 


VP- 72 


zicem în urmă cu niște ani. Sau, în orice caz, nu atunci când e 
vorba de albi. Pentru soiul ăsta de informații, e mai bine să vă 
adresaţi unui detectiv. Am fost foarte surprins că m-a luat în 
serios și că mă întreabă dacă nu cunosc vreunul. 

lată, așadar, prin ce straniu ocol se ivise numele meu. 

— Asta înseamnă că sunteţi cu siguranţă uimit să mă revedeţi 
în biroul din Anvers mai degrabă decât făcând lista evreilor din 
Congo? 

De data asta, consimţi să zâmbească, dar nu prea mult, ca să 
nu-și obosească mușchii zigomatici. Când i-am povestit în mare 
ancheta pe care mi-o încredinţase doamna de Terrenoir, păru 
năucit. Mă rugă să am răbdare câteva clipe, apoi reveni flancat 
de sosia sa. Un tip mic și gras la fel de impenetrabil ca și el, un 
anume Camille Biederman care m-a pus să-i repet povestea 
mea. 

Biederman se întoarse spre Tongerloo care îl asigură că putea 
avea încredere în mine. 

— Domnul Van Loo a intervenit la Leopoldville pentru 
serviciile secrete belgiene, îi preciză el colegului său. În ochii lor, 
asta era o garanţie pentru onorabilitatea mea. 

— Conform celor spuse de domnul de Terrenoir, socrul său, 
doctorul Arnold Gutmeyer, a murit deportat. Cu câţiva ani 
înainte de război, făcuse o asigurare la filiala companiei noastre 
de la Praga. Fiica sa ne pretinde acum plata capitalului. 

Ştirea asta părea să confirme povestea lui Irène. 

— Ce este anormal? 

Biederman întoarse spre mine ochii de pește apoși. 

— Domnul Gutmeyer se asigurase și împotriva riscurilor de 
pierdere a capitalului depus în Elveţia. Semnând o completare 
de asigurare în 1938. 

Am admirat prudenţa tatălui lui Irène și am înţeles mai bine 
agitația pe care o isca numele clienţilor mei. 

— Altfel spus, doamna de Terrenoir vă pretinde să fie 
despăgubită în urma escrocheriei comise pe spezele ei de către 
omul care s-a dat drept taică-să la Basel? 

Cei doi reprezentanţi ai companiei Ce/tic dădură triști din cap, 
într-o armonie perfectă. Ceea ce doamna de Terrenoir pierduse 
într-o parte (și îmi cerea mie să regăsesc), urma să recupereze 
de cealaltă parte, prin asigurătorul tatălui ei. Asta dădea de 
gândit. Trebuie să precizez aici că dacă vreo câteva fisuri 


VP-73 


începeau să șubrezească edificiul cu grijă clădit de Irène, încă 
nu-mi închipuiam în ce măsură mă înșelase. Pe mine, dar și 
compania de asigurări din Anvers. 

Tongerloo îl mai aduse și pe un al treilea ins, care îmi fu 
prezentat drept director juridic. Cu aprobarea colegilor săi, el îmi 
propuse să conduc ancheta pentru Celtic. 

— Colaborarea cu noi nu vă aduce în conflict de interese cu 
doamna de Terrenoir? se arătă el preocupat. 

Nu am avut nevoie de mult timp ca să răspund. A colecta 
aceleași informaţii pentru ea și pentru companie nu mi se părea 
ceva contradictoriu. 

— Cel puţin atâta timp cât clienta mea nu este în cauză. Și nu 
îmi imaginez că ar fi, am adăugat eu imprudent. 

Am păstrat pentru mine existenţa celui de-al treilea mandant. 
Voi avea timp să decid pe care dintre clienţii mei îl voi servi cu 
fidelitate și pe care urma să-l trădez. 

— În acest caz, reluă Biederman, este inutil să-i relataţi 
conversaţia noastră. 

— Contaţi pe mine! 

Eram pe cale să descopăr virtuțile capitalismului: un serviciu, 
trei facturi. Muncă mai puţină pentru un câștig mai mare. Oare 
de ce denunță socialiștii acest minunat sistem ca fiind opera 
diavolului? 

— Aţi întreprins deja diferite verificări, semnături, debite etc, 
pe lângă bancherul elveţian? 

De îndată ce doamna de Terrenoir își introdusese cererea, îmi 
explică Biederman, compania Celtic îşi însărcinase 
corespondentul din Basel să adune întreaga documentație utilă. 
Bănuiam că agentul lor nu lăsase nimic neclar și că va răsuci pe 
toate fețele fiecare detaliu mai înainte ca respectiva companie 
să consimtă să-și deschidă baierile pungii. Lucru pe care nu 
avea să-l facă decât constrânsă și silită. De aceea nu mi-a fost 
deloc greu să-mi conving interlocutorii să-mi ofere un bilet dus- 
întors la Basel spre a le întâlni corespondentul, un anume Roger 
Schmitz. 

Nu-mi place să călătoresc. Bruxelles, marile sale bulevarde, 
acele fritkots și mai cu seamă celebra gueuze grenadine îmi 
lipsesc de cum absentez mai mult de trei zile. Totuși, ca să nu- 
mi pierd tripla sursă de venituri, un ocol prin Elveţia părea 
inevitabil. Ancheta mea nu progresase nici măcar un centimetru 


VP - 74 


de când Irène de Terrenoir îmi dăduse primul cec. Toate pistele 
pe care le explorasem la Bruxelles nimeriseră într-un impas. Era 
timpul să ajung la intrarea în labirint: la ghișeul la care 
Gutmeyer - adevărat sau fals - se prezentase pentru a goli 
contul pe care îl deschisese chiar înainte de intrarea naziștilor în 
Praga. 

e 

«Important port fluvial» scrie micul Larousse. Degeaba 
căscam ochii la ieşirea din gara din Basel, nu vedeam decât 
nişte căsuțe care se strângeau zgribulite unele în altele, pitulate 
sub grămezi de flori. Totul părea incredibil de imaculat: străzi, 
trotuare, straturi de flori, ţinuta și înfățișarea locuitorilor. Un loc 
atât de curat încât mă simţeam rușinat că debarcam acolo nici 
ras, nici spălat, după o noapte petrecută într-un vagon supra- 
încălzit. Puteam la fel ca un zinneke*! care tocmai a dat iama 
prin pubelele de pe strada înaltă într-o seară după târg. 

Ca să evit să fiu expulzat, uns cu catran și tăvălit prin fulgi, 
am făcut un ocol pe la hotel și m-am vârât într-o baie fierbinte 
înainte de a mă aventura pe străzile din Basel, îmbrăcat 
proaspăt, curat, și arborând uniforma indigenilor, adică un 
costum închis la culoare și o cravată modestă. 

Reprezentantul companiei Ce/tic mă măsură din creștet până- 
n tălpi înainte de a-mi face semn către fotoliul menit 
vizitatorilor. Cu mustața sa perfect ajustată, costumul negru cu 
vestă și pantofii solizi, lustruiţi oglindă, semăna cu directorul 
unei întreprinderi de pompe funebre care tocmai a fost cotată la 
bursă. Când îmi dezvălui rezultatul investigațiilor sale, se dovedi 
mult mai puţin adormit decât părea. 

Schmitz făcea de trei săptămâni cercetări pe lângă banca 
Kreutzer & Fiii. Concluziile sale erau categorice: doar Gutmeyer 
putea fi cel care închisese contul. Gutmeyer în persoană, nu un 
impostor. 

Am clătinat din cap. Teoria asta nu stătea deloc în picioare. l- 
am repetat lui Schmitz istoria lui Irène. Și excelentele ei 
argumente spre a îndepărta orice speculație privitoare la o 
miraculoasă reapariţie a tatălui ei, după atâţia ani de la sfârșitul 
războiului. Dată fiind situaţia, soțul clientei mele avusese 
mijloacele de a mobiliza toate serviciile diplomatice ale Europei. 

Schmitz știa acest lucru. Îmi aduse la cunoștință că soţii de 


21 «Câine corcit> în dialect bruxellez. 
VP - 75 


Terrenoir debarcaseră la Basel cu câteva săptămâni în urmă 
(încă unul din micile lor secrete...), unde îl întâlniseră pe 
președintele băncii, domnul Kreutzer. («Strănepotul 
fondatorului», îmi preciză el ca pe o dovadă de onorabilitate a 
așezământului.) Ideea că banca s-ar fi lăsat luată prin 
surprindere de un răufăcător, cum pretindeau clienţii mei, 
Zzguduise în mod evident venerabila instituţie cât și întreaga 
lume bancară elveţiană care nu mai cunoscuse un astfel de 
incident grav de o sută de ani. (Într-o bancă elveţiană, se 
vorbește de incidente, niciodată de escrocherie sau de 
deturnare de fonduri.) 

l-am atras atenţia că, după calculul probabilităților, un astfel 
de incident nu era imposibil. Nicio întreprindere nu se poate 
crede la adăpost de răufăcători. 

Schmitz nu negă riscul - regulă de aur în meseria sa - dar 
rămase categoric. Banca primise cu adevărat vizita lui 
Gutmeyer. Scrisul și semnătura sa erau atestate de către cel 
mai bun expert grafolog elvețian. Și, mai cu seamă, omul venit 
să lichideze contul fusese categoric recunoscut de unul dintre 
funcţionari, Jan Weiss, un om de încredere care servea banca de 
peste douăzeci de ani. 

— Cel mai bine ar fi să vă întâlniți cu el, sugeră Schmitz. 

M-am întâlnit cu cei doi spre sfârșitul după-amiezii într-o 
cafenea burgheză din centrul orașului. Pretutindeni erau 
lambriuri admirabil ceruite, vase din alamă sclipitoare conţinând 
plante cărnoase și flori în fiecare colțișor disponibil. Sala mirosea 
ademenitor a cafea proaspătă și a ciocolată caldă. Lista de 
oferte propunea și vreo douăzeci de sortimente de bere - din 
păcate, nici gueuze, nici Kriek, ceea ce scădea întrucâtva 
reputaţia localului. 

Domnul Weiss era așezat la masă în compania 
reprezentantului societăţii Ce/tic. Am reţinut că bea ceai. Incă 
un semn prost. 

După prezentări și schimburi de politețuri, în așteptarea 
consumaţiilor, Weiss îmi confirmă fără ezitare declaraţiile făcute 
lui Schmitz. Bărbatul venit să lichideze contul doctorului 
Gutmeyer cu câteva săptămâni mai înainte era Gutmeyer în 
persoană. Weiss îl cunoștea bine. El fusese cel care îl primise 
când doctorul sosise la Basel la puţin timp după Noaptea de 
Cristal. Banca avea ca regulă să-i primească pe clienţii care 


VP - 76 


reapăreau după război cu ajutorul funcţionarilor care se 
ocupaseră de aceștia înainte de ostilităţi. 

— Să recapitulăm, domnule Weiss. Ultima dumneavoastră 
întâlnire cu doctorul Gutmeyer datează de acum aproape 
cincisprezece ani, nu-i așa? Câte persoane s-au perindat prin 
biroul dumneavoastră de când a fost invadată Cehoslovaciei? 
Sute, mii? Chiar dacă bărbatul care s-a prezentat la bancă 
semăna cu cel care, în amintirea dumneavoastră, deschisese 
contul, cum puteţi să fiţi atât de categoric? 

— Aș fi avut îndoieli în legătură cu identitatea majorităţii 
depunătorilor, recunoscu Weiss. Dar nu și în privinţa doctorului 
Gutmeyer. Relaţiile noastre ieșeau din sfera obișnuitului. 

Weiss trăise și el la Praga înainte de a părăsi Cehoslovacia în 
direcția Elveţiei, la începutul anilor treizeci. Locuise pe aceeași 
stradă ca Gutmeyer, cu care își încrucișa pașii regulat. 
Frecventase și el cabinetul acestuia vreme de câteva luni, 
însoţindu-l pe unul dintre verii săi care fusese pacientul 
doctorului. Weiss fusese cel care îl primise pe Gutmeyer prima 
dată când el se prezentase la bancă. Nu chiar din întâmplare. In 
climatul epocii, Kreutzer prefera ca clienţii evrei veniţi din 
Germania sau din Europa centrală să fie primiţi de către un 
coreligionar. Weiss îl ajutase pe Gutmeyer să completeze 
diferitele formulare, îi încasase personal diversele vărsăminte, 
înregistrase operaţiunile acestuia. Profitase de moment ca să-i 
încurajeze să-și pună familia la adăpost, nu doar averea. 

— Gutmeyer și-a deschis contul în noiembrie 1938, nu e așa? 

— Mai precis pe 23 noiembrie 1938. 

Weiss scoase din servietă fișa de deschidere a contului. 

— Fix la o săptămână de la Noaptea de Cristal... 

— Momentul în care naţional-socialismul a decis să-și arate 
adevăratul chip. Foarte repede, mișcarea a sedus o mare parte 
din Europa. Printre care numeroși elvețieni, mai cu seamă aici, 
în regiunea germanică. Mai mulţi dintre colegii mei nu-și 
ascundeau admiraţia pentru cancelarul Hitler. Majoritatea, ca să 
fiu cinstit, murmură Weiss, după o lungă tăcere. 

La o vizită ulterioară, Gutmeyer m-a invitat la cină. Nu mai 
era același om. Burghezul arogant se transformase într-un fugar 
încolţit, agitat, vorbind cu glas scăzut, aruncând priviri 
neliniștite jur-împrejur. «Hitler are să pună mâna fără rezistenţă 
pe întreaga Europă, șoptise el cu glas tremurat. La fel de ușor 


VP - 77 


cum a procedat cu Regiunea Sudetă... având binecuvântarea 
englezilor și a francezilor. Toţi cei care îi înghit gogoșile și își 
vâră capul în nisip sunt complicii acestui asasin!». 

În timpul cinei, m-a întrebat îndelung despre consecinţele 
unei anexări a Cehoslovaciei, ale confiscării pașaportului, ale 
pierderii naţionalităţii, ale arestării lui. Care avea să fie soarta 
economiilor sale dacă nu mai dădea niciun semn de viaţă? Și-a 
notat într-un carnet detaliile formalităţilor de transmitere a 
contului către moștenitori. În mod evident reflectase la toate 
consecinţele, chiar și la cele mai funeste, ale politicii Fuhrer-ului. 
Un medic nu închide ochii în faţa unei plăgi purulente. La sfatul 
meu, a semnat o procură în favoarea soţiei și fiicei sale. 

Îmi întinse cele două documente, unul pe numele Ana 
Gutmeyer, celălalt pe numele de Irène. Fiecare din ele își pusese 
semnătura pe act. 

— Aţi întâlnit-o pe fiica sa la vremea aceea? 

Weiss clătină din cap. 

— Doctorul Gutmeyer luase procurile cu el la Praga. Mi le-a 
înapoiat semnate la următoarea sa călătorie. 

Am mai luat o bere, iar interlocutorii mei ceai. Mă intriga 
apropierea dintre Weiss și Gutmeyer. 

— Cum de știaţi că Gutmeyer era evreu? După spusele fiicei 
sale, făcea totul ca să-și ascundă originea. 

— Nu știu cum se comporta doctorul Gutmeyer cu fiica sa, dar 
mi-a mărturisit fără reticențe, încă de la prima noastră întâlnire, 
motivele care îl determinau să deschidă un cont la noi. Voia să- 
și pună economiile la adăpost spre a-și finanța exilul cât mai 
departe cu putinţă de ghearele lui Hitler. «În ziua în care naziștii 
vor pune piciorul în Praga, vom fi cu toţii morţi», mi-a spus el 
privindu-mă ţintă în ochi. Și, ca să nu fie nici cel mai mic 
echivoc, a adăugat: «Mai ales nu te întoarce la Praga, domnule 
Weiss, și insistă pe lângă membrii familiei dumitale care trăiesc 
acolo să ţi se alăture în Elveţia neîntârziat.» 

— L-aţi mai revăzut cu prilejul venirilor sale ulterioare la 
bancă? 

— La fiecare din călătoriile sale. Doar eu mă ocupam de 
afacerile lui. Ultima noastră întâlnire era fixată pe 19 martie 
1939. (Weiss îmi întinse agenda băncii.) Nu a mai venit 
niciodată. Nemţii i-au luat-o înainte intrând prin surprindere cu 
patru zile mai devreme în Praga unde el a rămas blocat în timp 


VP - 78 


ce se pregătea să emigreze în Franţa. 

— Sunteţi sigur? 

— Mi-a spus-o la ultima sa trecere prin Basel. 

— A mai evocat și Belgia ca ţară de refugiu? 

Weiss a clătinat din cap. 

— Nu-mi amintesc. După război, am rămas fără vești de la 
Gutmeyer. Părea să fi dispărut, ca atâţia alți clienţi, în prăpăd. 

— Sunt convins că reapariţia sa v-a surprins. 

— După ce am descoperit ororile războiului, ce ne mai poate 
surprinde, domnule Van Loo? 

— Povestiţi-mi în amănunt circumstanțele întoarcerii sale. 

Schmitz interveni. 

— Aţi adus domnului Van Loo copia corespondenţei pe care 
mi-aţi arătat-o? 

Weiss scoase din servietă o scurtă scrisoare scrisă de mână 
pe hârtie galbenă fără antet. Gutmeyer își anunţa sosirea în 
cursul săptămânii următoare și intenţia de a-și închide contul. 
Insista să fie primit de domnul Weiss în persoană «dacă-acesta, 
după cum sper, este încă în serviciul băncii». 

Grafologul, care comparase această notă cu documentele de 
dinainte de război păstrate la bancă, dăduse asigurări că, după 
părerea sa, scrisoarea era «aproape sigur scrisă de mâna 
aceleiași persoane». Asta însemna, după părerea lui Weiss, că 
expertul nu avea nici cea mai mică îndoială asupra identităţii 
sale. Dacă și grafologii folosesc același stil bombastic precum 
avocaţii, ce-o să se aleagă de noi? In timp ce eu citeam 
scrisoarea, Schmitz făcu observaţia că un impostor ar fi 
procedat în așa fel încât să-l evite pe domnul Weiss, singura 
persoană din bancă în stare să-l dea de gol. 

— Ar fi profitat de vacanța acestuia. 

— Sau l-ar fi eliminat, așa cum a făcut-o cu Okren, am 
adăugat eu. 

Această declaraţie sinistră avu meritul de a-i determina pe cei 
doi convivi ai mei să mi se alăture. Și tustrei am ciocnit în 
cinstea berii la butoi, dar și în sănătatea lui Gutmeyer. Ora 
ceaiului trecuse. Intram de acum în miezul subiectului. 

Medicul praghez îmbătrânise, firește, recunoscu Weiss. Purta 
urmele unor încercări greu de imaginat prin care trecuse. Pe 
trăsături, în întreaga sa fizionomie. Mai cu seamă în ochi. Avea 
privirea unui om care, după o viaţă pioasă, îl aude pe Dumnezeu 


VP - 79 


șoptindu-i la ureche că El nu există. 

— Dar era el, în mod incontestabil, continuă Weiss. Când l-am 
invitat cu bună știință la restaurantul la care cinaserăm la prima 
noastră întâlnire, mi-a spus în timp ce străbăteam sala: «Știţi ce 
mă șochează cel mai mult, domnule Weiss? Faptul de a vedea 
că aici nu s-a clintit nimic. De parcă războiul nu ar fi avut loc. Că 
el apare doar în coșmarurile mele. Decoraţiunile din sală, 
vesela, florile, meniul, chipurile clienţilor, bonomia lor veselă. 
Până și chelnerii. Totul este întocmai ca la prima noastră cină.» 
S-a întors apoi către mine: «invitaţia dumneavoastră era un test, 
nu e așa?» Amărăciunea din tonul său m-a făcut să mă simt 
stingherit. «Nu vă necăjiţi, domnule Weiss. De la Eliberare 
încoace, sunt deprins să trebuiască să îmi justific mereu 
existenţa, de ce am supravieţuit. Nu mă mai simt la locul meu în 
această nouă lume. Sunt în plus. Ar fi cu atât mai bine pentru 
mine să fiu la fel ca toţi ceilalţi, o grămăjoară de cenușă. Și, 
pentru că veni vorba, a adăugat el întorcându-se spre maftre 
d'hotel, la prima dumneavoastră invitaţie, dragă domnule 
Weiss, am refuzat prostește minunatele havane pe care mi le-aţi 
oferit la cafea. De data asta, a sosit timpul să le degust. Inainte 
de a fi iarăși prea târziu.» A fost singura sa aluzie la trecerea sa 
prin lagăre. 

— De episodul havanelor vă mai amintiţi? 

— Desigur! L-a reamintit cu bună știință. Ca să evite orice 
echivoc. Cum ar fi putut un impostor să evoce acest detaliu al 
întâlnirilor noastre de dinainte de război pe care doar eu îl 
cunoșteam? 

— A vorbit cumva de soarta familiei sale? 

Weiss clătină din cap. Nu se pun astfel de întrebări cuiva care 
revine din infern. 

— Despre motivele care l-au determinat să se instaleze la 
Bruxelles? 

— Am descoperit noua sa adresă în pașaport. Motivele 
instalării în Belgia nu mă priveau. 

— Totuși, nu vi s-a părut straniu că un om bătrân și slăbit de 
puteri se preumblă prin toată Europa cu buzunarele pline de 
bani? 

Schmitz, rămas până atunci tăcut, interveni. 

— Am făcut aceeași reflecţie, domnule Van Loo. Ceea ce m-a 
determinat să adresez niște întrebări celorlalte bănci din Basel. 


VP - 80 


Potrivit celor aflate, Gutmeyer nu și-a cărat prea departe 
teancurile de bancnote. De cum a părăsit banca Kreutzer, s-a 
dus cu taxiul la un alt așezământ din Basel unde și-a depus 
averea. 

— De ce a părăsit banca Kreutzer, care veghease cu grijă 
asupra avutului său în timpul dezastrului și unde lucra un 
funcţionar de încredere, ca să-l plaseze într-un așezământ 
concurent în același oraș? Nu are nicio noimă! Știţi unde și-a 
deschis noul cont? 

— Secret bancar! exclamă Weiss și mai comandă încă un rând 
de consumații. 

Adăugă apoi cu un zâmbet larg: 

— O valoare sacră ce ne-a prezervat neutralitatea când toți 
vecinii noștri erau devastaţi de război. 

— Operaţiunea asta nu trebuie să vă surprindă, domnule Van 
Loo, reluă Schmitz. Am mai văzut și altele de acest gen de la 
sfârșitul războiului. Mereu efectuate de persoane scăpate cu 
viaţă din Holocaust și care voiau să șteargă orice legătură cu 
propriul trecut. 

— De ce să-și transforme fondurile în bani lichizi ca să le 
depună câteva ore mai târziu într-o bancă din același oraș? am 
stăruit eu. 

Weiss clătină din cap. 

— Nu e un lucru comun, recunosc. Se întâmplă rar ca cineva 
să preschimbe o asemenea avere în bani lichizi. Atunci când un 
client sau moștenitorii săi aleg să schimbe banca, ei își virează 
în mod obișnuit averea într-o instituţie financiară din orașul 
unde au decis să-și reînceapă viaţa. Adesea în Statele Unite. 

— Am reușit să reconstitui o parte din urmare, continuă 
Schmitz făcând cu ochiul spre Weiss. Eu nu sunt ţinut să respect 
sacrosanctele reguli ale secretului bancar! Averea lui Gutmeyer 
nu mai doarme la Basel. Și-a continuat călătoria. 

Văzând că nu pricep, preciză: 

— Noul său cont din Basel a fost închis douăzeci și patru de 
ore mai târziu, timpul necesar ca activul să fie transferat la 
Geneva. 

— Și acolo se află acum peștera sa demnă de Ali Baba? 

Schmitz clătină din cap. 

— Este vorba iarăși de un cont de tranzit. Banii au părăsit din 
nou banca, fără ca eu să reușesc de data asta să le cunosc 


VP - 81 


destinaţia. Cât despre Gutmeyer, el ar fi luat un tren de noapte 
spre Bruxelles. Am dat de urma hotelului unde a petrecut câteva 
nopţi la Geneva și de recepţionerul care îi rezervase cușeta. 

— Bruxelles? De ce Bruxelles? 


VP - 82 


12. 


BANCHERUL DIN PRAGA 


Anne mă întâmpină pe peronul gării afișând un zâmbet larg și 
o rochie înflorată. Nom di djosse! Stând cu nasul vârât în 
anchetă, uitasem să-i aduc un cadou. Imi pare rău, frumoaso! 
Nici ciocolată, nici ceas cu cuc. Ca să mă ierti, îţi ofer o gueuze 
grenadine la terasa noastră favorită. Surpriză: de îndată ce ne 
văzu coborând din tramvai, Hubert a fost cel care ne-a invitat să 
bem ceva. Nici nu se așezase bine când comandă trei gueuze 
grenadine. Trei? 

— Și pentru dumneavoastră, domnule Hubert, un ceai ca de 
obicei? întrebă chelnerul. 

— Trei gueuze îţi spun! 

L-am privit cu un aer de-a dreptul aiurit. 

— Visez cumva? Ciupiţi-mă! 

— Astăzi e ceva special! exclamă Hubert ridicându-și halba. 
Dar, de cum sorbi o înghiţitură din nectar, se strâmbă îngrozitor. 
— Ce se întâmplă? Ai dat de vreo coadă de șobolan în pahar? 

Se uită în interiorul halbei. 

— De șoricioaică, da. Chiar așa. 

— Tot nu ne-ai spus ce sărbătorim, Hubert, am zis eu golindu-i 
halba. Și-a plătit cumva Gutmeyer chiria? 

— Vestea nu a ajuns până în Elveţia? În timp ce tu te plimbai 
pe la capitaliști, a murit Stalin! E mort! El, care părea la fel de 
veșnic precum bolșevismul. 

Am întors capul spre farmacia lui Hubert. 

— Vrei să zici că Gutmeyer va pleca din casa ta și se va 
întoarce în sfârșit în Praga eliberată? 

Hubert se întunecă la față. 

— S-o crezi tu! Am încredere în succesorii săi că vor împiedica 
imperiul să se destrame. Totuși, ar trebui ca lucrurile să se 
schimbe un pic pentru ruși. 

— Dar în Elveţia? interveni Anne. 

După ce am comandat încă un rând (ceai pentru spiţer), am 
rezumat investigaţiile lui Schmitz și mărturia lui Weiss. Dar și 


VP-83 


certitudinea reprezentantului băncii Kreutzer că Gutmeyer era în 
viață. Pentru asta punea mâna în foc. 

— Și dacă acest Weiss era complicele lui Gutmeyer sau mai 
degrabă al celui care i-a luat locul? spuse Anne. 

Am clătinat din cap. Schmitz era plătit de compania Celtic 
pentru a descoperi cea mai mică incoerenţță, cel mai mărunt 
indiciu care să permită companiei să nu o plătească pe fiica 
acestuia. Increderea sa în Weiss era rezultatul unei anchete 
aprofundate. lar celelalte investigaţii pe care le făcuse 
confirmau afirmaţiile bancherului. Scrisoarea lui Gutmeyer, prin 
care anunţa că venea să-și retragă fondurile, era scrisă de mâna 
lui, potrivit spuselor grafologului. Omul cunoștea codul de acces. 
lar banii nu i-au fost înmânați decât după o nouă cercetare a 
semnăturii de către casier și expertul grafolog. 

Această concluzie nu avea s-o satisfacă deloc pe clienta mea 
(de Terrenoir). În schimb, îi convenea perfect companiei Celtic 
(cealaltă clientă a mea): dacă tatăl lui Irène își încasase el însuși 
economiile înainte de a dispărea în peisaj, compania nu trebuia 
s-o mai despăgubească pe fiica sa. 

Mai rămânea de înţeles de ce, având averea în buzunar, 
Gutmeyer își ștersese urmele, transferându-și conturile de la o 
bancă la alta, apoi la încă una, fără să dea nici cel mai mic semn 
de viaţă singurei supraviețuitoare din familie, unica sa fiică. 

Domnul și doamna de Terrenoir își făcură împreună apariţia în 
biroul meu și mă ascultară fără să li se clintească vreun mușchi. 

— Ce planuri aveţi acum ca să-i dați de urmă impostorului? 
întrebă domnul de Terrenoir. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

La auzul tonului dulceag al lui de Terrenoir, avusesem 
probabil un aer cam tâmp. 

— Pentru a înlătura cererea noastră, compania Celtic nu 
dispune decât de mărturia lui Weiss. O veţi demola, domnule 
Van Loo! Omul acesta minte. E un complice. Presupun că v-aţi 
gândit să-l demascați? Să organizaţi un filaj? O verificare a 
conturilor sale? A relaţiilor pe care le are? 

După Schmitz, reprezentantul prea-serioasei companii Celtic, 
Weiss era curat la zăpada. Cum ar fi putut un mărunt bruxellez 
să descopere puncte slabe în viața unui locuitor din Basel pe 
care un anchetator local, avizat și serios, nu le-a reperat? Am 
adăugat că Weiss îmi păruse la fel de sincer ca și lui Schmitz. 


VP - 84 


Soții de Terrenoir îmi înlăturară certitudinile cu o simplă 
mișcare cu dosul mâinii. 

— Cât valorează afirmaţiile acestui Schmitz? Compania Celtic 
are tot interesul să acrediteze povestea asta! 

— Nu într-atât încât să devină complice la o escrocherie, am 
făcut remarca un pic enervat. 

Nu fusese nevoie de prea mult timp ca să se iște un conflict 
de interese între cele două cliente ale mele. Doar cât dura o 
călătorie dus-întors de la Bruxelles la Basel. În disperare de 
cauză, m-am întors către cel de-al treilea client. Hubert tocmai 
își încuia oblonul din fier care îi proteja vitrina. 

— Ai venit la ţanc, voiam să vorbesc cu tine, spuse el, dând 
drumul în buzunar legăturii de chei. Hai să ne plimbăm. Am 
nevoie de oxigen. 

— Ești sigur că dacă respiri aer proaspăt după ce tocmai ai 
ieșit din laborator nu e primejdios pentru sănătatea ta? 

Hubert mă trase spre parcul Josaphat. Am dat ocol lacului 
invadat de rațe și de gâște, după care alergau copiii, cu pâine 
veche în mâini. 

— Mi-ai cerut să îţi caut o sosie a lui Gutmeyer printre clienţii 
mei ţintuiţi la pat. 

În situaţia în care mă aflam, nu mai știam de ce truc să mă 
folosesc pentru a mai scoate un ultim cec de la clienta mea 
înainte ca ea să renunțe la serviciile mele. 

— Ideea ta era mai puţin bizară decât am crezut, continuă 
Hubert 

— Ce-ai spus? 

— Nu te ambala! Nu am dat de vreun Gutmeyer care să stea 
la pat cerându-mi pilule. Dar, punând întrebări unuia sau altuia 
dintre clienţii mei evrei, așa cum mi-ai sugerat (făcu o mutră 
elocventă), numele de Gutmeyer a atras atenţia unui bătrânel, 
un anume Lipski. Te previn, bietul de el nu mai are mintea 
întreagă. Când îi pui o întrebare, îţi răspunde la alta. Și își aduce 
aminte de ce l-ai întrebat un sfert de oră mai târziu, când tu îi 
vorbești deja de altceva. Cu multă răbdare, am înţeles mai mult 
sau mai puţin că l-a cunoscut pe doctorul Gutmeyer la Praga. 
Coincidenţa are să-ţi placă: la vremea aceea, era bancherul său. 
Și, la fel ca el, a fost dus la Terezin. A păstrat, în mod fățiș, o 
foarte proastă amintire despre Gutmeyer. Nu am priceput prea 
bine de ce. Când am evocat numele lui, s-a arătat atât de 


VP - 85 


vehement încât i-a căzut proteza pe jos și s-a spart în două. 
Inutil să-ţi spun că, după episodul ăsta, vorbele i-au devenit în 
mod definitiv de neînțeles. 

— Cum a supraviețuit lagărului de la Terezin? 

— Datorită norocului și unei mari îndrăzneli. Convoiul care îl 
ducea spre lagărul morţii a fost oprit de un viscol. Câţiva dintre 
prizonieri au izbutit să deschidă ușa vagonului în care erau 
închiși, lucru care i-a permis să fugă. După incredibile 
peregrinări, a fost cules și salvat de un ţăran neamţ care îi 
detesta pe naziști. 

L-am întrerupt. 

— În fine, o pistă! 

— Nu-ţi face prea multe iluzii, mă potoli Hubert, care mă 
vedea deja năpustindu-mă spre patul de suferinţă al pacientului 
său. Tipul e senil. 

Nu asta avea să mă oprească. La stăruinţele mele, Hubert 
obţinu pentru mine o întrevedere cu Lipski pentru a doua zi, la 
ceasul gustării. 

Văzându-mă că apar cu o prăjitură în mână, Hubert, care mă 
aștepta la ușa pacientului său, făcu o mutră ciudată. 

— Ce mai așteptăm? Nu urcăm? 

Hubert dădu din umeri. 

— Tocmai l-ai pierdut, Michel. 

— Credeam că pacientul tău nu se dă jos din pat. 

— Într-adevăr, tocmai l-a ridicat ambulanţa. 

— Felicitări pentru eficacitatea medicamentelor tale! Sper că 
o spălătură zdravănă a stomacului îl va ajuta să-și revină după 
drogurile pe care i le-ai prescris. 

Hubert se îmbăţoșă, așa cum o făcea de fiecare dată când 
cineva cuteza să pună la îndoială eficacitatea remediilor lui. 

— Lipski a murit perfect sănătos! 

— A murit? 

— Sufocat sub o pernă. Nici măcar drogurile mele nu izbutesc 
să îngrijească așa ceva! 

M-am lăsat să cad pe marginea ferestrei. 

— Fir-ar să fie! 

— Doamna care se ocupă de menaj l-a găsit azi dimineaţă 
când a intrat în apartament. Ea m-a înștiințat. Părăsea clădirea 
taman când am sosit eu. Poliţia e tot sus. 

— Încă o crimă? Nu-mi vine să cred! 


VP - 86 


Hubert șovăi. 

— Stai calm. Trebuie să așteptăm raportul medicului legist. 
Un om bătrân de aproape optzeci de ani, neputincios și 
astmatic, moare în somn... Poate că nu trebuie chiar să căutăm 
nod în papură. 

— Moare fix după ce și-a amintit de relațiile cu Gutmeyer? 
Preferi să-i pui sfârșitul pe seama tonicului pe care i l-ai dat ieri 
ca să-i accelerezi memoria deficitară? Pun prinsoare că l-ai 
dopat ca pe un ciclist sau un porumbel călător în ajunul unei 
competiții! 

Inainte ca Hubert să ajungă să mă strângă de gât, se deschise 
ușa. Comisarul Stengel, pe care îl cunoșteam vag, ieși cu pas 
grăbit, urmat de câţiva oameni în civil și de un poliţist care își 
punea pelerina. Văzându-l pe Hubert, Stengel se opri în prag. 

— Ai nimerit la ţanc. Tocmai urma să trec pe la laboratorul 
dumitale. Se pare că ești ultimul care l-a văzut pe Lipski în viață. 

Văzându-l pe Hubert stingherit, Stengel ricană: 

— Ştii, e o simplă formalitate. Hai, vino. 

Fără să arunce vreo privire spre mine, îi făcu semn lui Hubert 
să-l însoțească. Toată lumea o luă din loc, lăsându-mă singur și 
ținând în mână cutia cu prăjituri. Strada era pustie. Văzând ușa 
deschisă, am intrat în clădire și am urcat până la apartamentul 
defunctului. Poliţiştii nu încuiaseră ușa, mizând pe sigiliile puse 
pentru a-i descuraja pe intruși. Nimeni pe scară și nici pe palier. 
M-am strecurat în holul de la intrare. Mă năpădi un miros 
sufocant. Asemănător cu acela care domnea în laboratorul lui 
Hubert și, cu siguranţă, în bârlogul vrăjitoarelor din Evul Mediu. 
Un amestec de produse chimice nesănătoase, înțepător pentru 
ochi și iritant pentru nas. Respirând pe gură, am început să 
scotocesc prin dormitor fără să ating urmele de cretă lăsate pe 
podea de polițiști. Așternuturile și pernele fuseseră luate la 
laborator. Cu siguranţă nu în cearceafuri își ascundea bătrânul 
documentele. Dulapul, sertarele noptierei și cele alte câteva 
piese de mobilier mici și scunde nu conţineau decât 
îmbrăcăminte și fleacuri vechi. Mă simţeam îngrozitor de jenat 
să pipăi lucrurile bătrânului care abia fusese luat de acolo, dar 
era singura ocazie de a dibui un indiciu în stare să explice de ce 
bietul om fusese eliminat chiar înainte de a vorbi cu mine. 

Vizitarea livingului nu îmi aduse nimic în plus. Cineva mi-o 
luase înainte. Poliţia? Două albume de fotografii zăceau 


VP - 87 


deschise pe o măsuță de servit. Cine le frunzărise? Era, fără 
îndoială, prea târziu ca să mai descopăr vreun element 
interesant, dar parcă poţi să știi? Zeci de poze de dinainte de 
război (ale căror date erau scrise cu peniţa) arătau un băiat 
tânăr, apoi un adolescent musculos la niște competiţii sportive, 
mai ales nataţie. Două fotografii ale aceluiași tânăr în fața 
podului Carol la Praga. Unele pagini erau incomplete. Niște poze 
fuseseră desprinse. Se mai vedea încă urma de lipici. Dar era cu 
neputinţă să ghicesc dacă dispăruseră de mult timp sau dacă 
cineva le luase noaptea trecută... 

Mai rămânea bucătăria. Atmosfera otrăvită îmi producea o 
sete îngrozitoare. După trei pahare cu apă, am decis să arunc o 
ultimă privire prin dulapuri. Acestea dădeau pe dinafară de 
provizii adunate ca prevedere pentru viitorul război, toate 
perimate încă de pe vremea acordurilor de la Munchen. Sub 
pachetele de zahăr și făină, se găsea o cutie metalică un pic 
deformată, genul de cutie în care de obicei se păstrează cuie, 
siguranţe sau alte lucruri de soiul ăsta. Asta trebuie să fi gândit 
cei care mă precedaseră. Poliţiștii sau asasinii. De ce să ascundă 
cineva siguranţe sau cuie sub pachete cu hrană perimată? 

Cutia nu conţinea nici cuie, nici siguranţe. Era plină cu hârtii, 
câteva vechi bancnote cehe. Și trei chei. 


VP - 88 


13. 


UN GUTMEYER POATE ASCUNDE UN ALTUL 


Anne își pusese o rochie verde care îi sublinia în chip ipocrit 
sânii. O rochie fals cuminte, care nu dezvăluia niciun centimetru 
de piele, dar reușea să-l facă pe un mascul primitiv ca mine să 
saliveze mai mult decât un decolteu abisal. Croitorul, un artist 
evident îndrăgostit de model, izbutise să sublinieze formele cele 
mai remarcabile ale personalităţii ei. Era mai impresionantă 
decât miticele etape de munte din Turul Franţei. Am cuprins-o în 
braţe și mi-am apăsat buzele pe ale ei în vreme ce mâna mea 
nerăbdătoare îi cobora de-a lungul spatelui, în căutarea 
fermoarului. Rochia era prea frumoasă ca să fie șifonată. Mai 
bine s-o scot cât mai repede înainte de producerea vreunui 
regretabil accident. 

_ — Nici fermoar, nici nasturi, șușoti Anne văzându-mi confuzia. 
In faţa stângăciei mele, își scoase până la urmă singură rochia. 

— E făcută pe comandă de Christian Dior? am întrebat eu 
strecurându-mă în așternuturi. 

Anne izbucni în râs. 

— E fabricată în serie și vândută la Bon Marche! Nu-ţi închipui 
la cât urcă bacșișurile pe care mi le lasă cățele bătrâne de la 
salonul lui Federico! Astea își numără bănuţii pe baza prețurilor 
de dinainte de război. 

Mâna lui Anne mi se așeză pe coapsă. Am închis ochii. Nu mai 
era vorba de acum nici de bani, nici de război, poate doar de 
acela între bărbat și femeie. Care au sărbătorit împreună 
Armistițiul înteţind iarăși și iarăși flacăra soldatului necunoscut. 

Sânii ei, fesele ei, pielea ei. Peste tot mă aștepta dulceața 
mierii. Unele unghere neașteptate ascundeau mai multă 
voluptate decât un cuib de puf. Colţuri inaccesibile care nu se 
deschideau decât după o îndelungă așteptare. Preţ de o clipă, 
Anne deschise ochii. Un fulger argintiu se produse în încăpere 
înainte ca pleoapele ei să se închidă. 

Când mi-am ridicat pantalonii, s-a auzit un mic clinchet 
metalic. Alunecând din buzunar, ceva căzuse pe jos. 


VP - 89 


— Îmi lași mărunţișul? Ce elegant din partea ta! 

Am înălţat una dintre cheile pe care le găsisem acasă la 
Lipski. De o formă neobișnuită, scurtă, cu un cilindru gros care 
se termina cu trei vârfuri. 

— O cheie de seif? Hotărât lucru, nu mi-am pierdut ziua când 
te-am lăsat în patul meu. 

— Podferdeke! Drăcia dracului! Un seif! Ai dreptate, Anne! 
Cum de nu m-am gândit? 

e 

Hubert cercetă cele trei chei sub lampa puternică de la 
laborator, cu un aer concentrat de parcă aveau să-i ofere 
accesul la medicamentul Miracol suprem pe care-l căuta 
dintotdeauna. 

— O mică gueuze ca să vă dezmorțiți creierul? am sugerat eu 
celor din jur fără țintă precisă. Hubert se strâmbă. Anne bătu din 
palme. lar Federico dădu din cap. 

— Un ceai, nu-i așa? întrebă chelnerul aruncându-i lui Hubert 
o privire nesigură. 

— M-ai văzut să beau altceva, Gaston? răspunse farmacistul. 

— Un porto pentru domnișoara, am adăugat eu. Dar tu, 
Federico? 

— Un Fernet-Branca! 

Rebecca ni se alătură în momentul când chelnerul pleca de la 
masă. 

— Un porto! comandă ea sub privirea înciudată a lui Hubert. 

Am rezumat starea cercetărilor mele sau mai degrabă haosul 
în care mă cufunda afacerea asta. Nu mai știam dincotro s-o 
apuc. De fiecare dată când urmăream o pistă, aceasta se 
termina în coadă de pește sau la cimitir. Lipski ucis, la fel ca și 
profesorul Okren. Și tare deștept ar fi fost ăla care putea spune 
cu siguranţă dacă Gutmeyer mai trăia au ba. Sau de ce își 
alesese domiciliul deasupra farmaciei lui Hubert. 

— Nu mai știu nici unde, nici ce anume să caut, am mărturisit 
eu descurajat. 

— Ceea ce mă frapează, interveni Rebecca, de obicei tăcută, 
este numărul de bancheri cu care te-ai încrucișat de la începutul 
anchetei. 

— Era inevitabil. Când cauţi o avere... 

— Și totuși. Mai mulţi bancheri elveţieni. Un bătrân bancher 
din Praga. De fiecare dată când Michel se apropie de o bancă, 


VP - 90 


dosarul său o ia razna. După ce trece pe la ghișeele din Basel, 
unde Gutmeyer apăruse în mod miraculos direct din lagăr, 
acesta din urmă se evaporă din nou. Apoi deschide un cont la 
Geneva, dar dispare încă o dată. Și, de îndată ce i se vorbește 
despre el lui Lipski, fostul său bancher ceh dă ortul popii în mod 
brutal. 

— Lăsând în urma sa trei chei de seif, adăugă Anne. 

— Banca și evreii, a intervenit Hubert. Chiar dacă Michel e 
furios pe mine, recunosc că avea dreptate să sublinieze că 
afacerea asta aduce a poveste evreiască. Gutmeyer, care cică 
face totul pentru a-și șterge originea, nu se adresează decât 
unor bancheri evrei. Lipski, Weiss. Nemţii îl arestează, pentru că 
e evreu și, ca atare, se trezește la Terezin, la fel ca și ceilalți. 

— Nu mă pot împiedica să constat că tot evrei sunt și cei pe 
care îi aprovizionezi clandestin, Hubert, am făcut eu remarca. 
Chiar dacă n-am găsit nicio legătură între prietenii tăi și 
Gutmeyer. 

— Sunt israelieni, mormăi Hubert, făcând un gest larg cu 
mâna, ca și cum ar fi gonit o insectă. E o nuanţă. 

— Sunt dezolat să adaug că mai există un al treilea element 
care revine necontenit în afacerea asta, acela ești tu, dragă 
Hubert. 

— Eu? 

— Doar la tine acasă și-a ales nou’ Gutmeyer domiciliul. E o 
întâmplare? 

Cum să legi între ele aceste trei elemente: băncile, evreii și 
Hubert? 

— Care e legătura ta cu băncile, Hubert? 

Izbucni în râs. 

— La fel de subţire ca și portofelul meu! Mi-ar plăcea mie să 
mă dedau la sportul favorit al oricărui bun belgian, evaziunea 
fiscală, dar, la ce câștig eu, nu mă pot înscrie nici măcar la 
categoria amatori. Seara, depun la bancă încasările zilnice. lar 
dimineaţa umblu după mărunţiș pentru a putea da restul. Asta-i 
tot. Dacă m-ar întâlni pe stradă, funcţionara de la ghișeu nici 
măcar nu m-ar recunoaște. 

— N-ai avut nicio moștenire? Ca Gutmeyer? 

Mârâitul care ieși din gâtlejul lui Hubert aducea mai degrabă a 
batjocură decât a exclamaţie de mânie. 

— Crezi cumva că un notar stătea să facă testamente la 


VP-91 


intrarea în lagăr? Din familia mea, nu a supravieţuit nimeni. 

O dată în plus comisesem o gafă. Lăsând de-o parte orice 
rușine, mi-am golit paharul și am mai comandat o gueuze 
grenadine. 

— Celulele mele cenușii sunt prea uscate pentru a descâlci 
ghemul ăsta, am explicat eu cu stângăcie în încercarea de a mă 
face iertat. Și am oferit eu consumaţiile. 

Noul rând de consumaţii nu avu mai mult efect decât primul 
asupra creierelor noastre. Mai tăcut decât de obicei, Federico își 
învârti paharul între degetele lui groase. 

— Atâta timp cât ai să te înverșunezi să pui mâna pe falsul 
Gutmeyer, ai să-ţi frângi gâtul, caro Michele, nu crezi? 

Am dat din cap în silă. 

— Călătoria ta la Basel te-a convins că Gutmeyer e în viață, 
față de ce pretind fiica sa și i/ suo marito. Și că doar el, și nimeni 
altcineva, a golit contul din Svizzera. Așa e? 

— Unde vrei să ajungi, Federico? 

— Dacă Gutmeyer e veramente Gutmeyer, de ce n-a încercat 
să ia legătura cu fiica sa? După toate căutările lansate de 
domnul de Terrenoir și diplomaţii săi, este imposibil ca 
Gutmeyer să nu știe că fiica sa îl caută cu disperare. 

— Poate că a murit după ce a deschis ultimul cont la Geneva? 
se încumetă Anne. 

— Sau poate că nu-și iubește nici fiica, nici ginerele, observă 
Rebecca. 

— Nu sunt de acord cu tine, Federico. Nu e sigur că Gutmeyer 
știe că fiica sa trăiește, ne atrase atenţia Hubert. Dacă și-a 
pierdut memoria la ieșirea din lagăr? Nu ar fi singurul. 

— Ar fi un amnezic ciudat care a uitat totul în afară de numele 
băncii lui din Basel și de codul de acces... 

— Eu văd un motiv pentru tăcerea sa, reluă Federico. Dacă 
Gutmeyer e veramente Gutmeyer, cine te asigură că clienta ta e 
veramente o Gutmeyer? l-ai cercetat actele? De exemplu, 
certificatul de naștere? 

Făcându-i semn lui Gaston să umple din nou paharele, am 
recunoscut că ipoteza asta nu-mi trecuse prin minte. 

— Okren și Lipski, care au fost uciși când ai început să te 
interesezi tu de ei, sunt singurii martori care l-ar fi putut 
recunoaște pe adevăratul Gutmeyer, observă Anne. 

— Și mai e și Weiss, funcţionarul de la banca Kreutzer. 


VP - 92 


— Pe acesta nu-l putea elimina. Legătura cu Gutmeyer este 
mult prea evidentă. În plus, și alte persoane din Basel îl 
identificaseră pe doctor înainte de a-i înmâna conținutul 
contului. Grafologul, colegii lui Weiss, casierul, până și domnul 
Kreutzer în persoană. 

Am clătinat din cap. Este întotdeauna revigorant pentru creier 
să-și imagineze cele mai nebunești speculații, dar de aici până 
la a le adopta ad litteram... 

— Ipotezele tale trăsnite cu privire la doamna de Terrenoir nu 
stau în picioare, Federico. Te lași influenţat de Anne. Dacă 
clienta mea ar fi o falsificatoare, de ce să mă însărcineze cu 
ancheta asta? 

— Pentru a convinge societatea de asigurări că moștenirea ei 
a fost deturnată, ea trebuie să aducă dovada, replică Anne. Soții 
de Terrenoir știu că șefii de la companie au încredere în tine. Și, 
până aici, ţi-ai îndeplinit perfect misiunea. Ai stabilit că adresa 
lui Gutmeyer era falsă și că misteriosul personaj care pretinde 
că trăiește la Bruxelles, nu l-a întâlnit aici nici pe fostul său 
profesor, singura sa legătură cu orașul nostru, și nici pe fiica sa, 
așa-zisa fiică. 

Am lovit ușurel paharul, din nou gol, cu vârful unghiei. 

— Treziţi-vă, prieteni! Vă ambalaţi, ca întotdeauna când 
Federico începe să bată câmpii. Și vă lăsaţi cuprinși de deliciile 
imaginaţiei lui uitând de principala enigmă a acestei afaceri, pe 
care teoria lui Federico nu o rezolvă: dacă adevăratul Gutmeyer 
a supraviețuit lagărelor și s-a întors la Basel după opt ani de la 
sfârșitul războiului - să uităm deocamdată că ar trebui să ne 
întrebăm unde a trăit și ce a făcut în tot acest timp - de ce s-a 
stabilit în piaţa asta unde se servește cea mai bună gueuze 
grenadine din lume, deasupra farmaciei acestui tip care se uită 
la mine cu ochi de crap la cuptor și care bea o băutură nedemnă 
de un bruxellez? 

Hubert puse jos ceașca cu un aer constipat. 

— Du-ţi ideea până la capăt, Michel. Mă bănuiești pe mine, 
care nu sunt decât un fals bruxellez, la fel ca Gutmeyer, că am 
montat toată această operaţiune cu ajutorul prietenilor mei 
israelieni? 

Federico izbucni în râs. 

— Farmacia ta e un ciudat teatro, Hubert! 

— Dacă  imigraţii italieni încep să-i înjure pe imigraţii 


VP - 93 


polonezi... 

Hubert, furios, își înșfăcă pălăria și se pregăti să se ridice. 
Federico îl reţinu cu o mână fermă. 

— Acceptă-mi scuzele, mio farmacista favorito, am 
supraestimat umorul evreiesc. 

— Nu trebuie confundat umorul evreiesc cu umorul evreilor, 
ne atrase atenţia Rebecca. Este o confuzie care se face des. 

— Da' instalarea fantomei lui Gutmeyer în casa ta, am zis eu, 
în care din cele două categorii o pui? 

Hubert se așeză la loc oftând și ne privi cu un aer mâhnit. 

— Ghicesc ce vă trece prin minte. Dacă Gutmeyer a ales să 
domicilieze la mine acasă, a făcut-o cu acordul meu. Mă 
cunoașteți cu toţii de vreme îndelungată. Vă jur că nu vă ascund 
nimic. Adevăratul sau falsul Gutmeyer mi-a utilizat adresa fără 
știrea mea, adăugă el cu voce tunătoare bătându-se cu pumnul 
în piept. 

— Cine i-a sugerat casa noastră, murmură Rebecca, turnând 
astfel niţel gaz pe foc, dacă nu o persoană care ne cunoaște? 

Hubert își fixă nevasta în tăcere. Işi dădea seama că are 
dreptate. 

— Lasă-mă pe mine să acţionez, Michel. Nu te amesteca. Ai 
încredere în mine. 

În acel moment, patroana cafenelei strigă tare, să se audă: 

— Domnul Van Loo! La telefon! 


VP - 94 


14. 


ÎN PIELEA OMULUI CU MASCA DE FIER 


Doar un anchetator mai viclean decât mine putea să mă 
găsească în acel bistrou. 

— Gravenage, domnule Van Loo, spuse o voce joasă și 
scârțâită care te silea să ciulești urechea. Era inspectorul care 
mă interogase după moartea profesorului Okren. 

— Cum m-ai dibuit, domnule inspector? Are cumva poliţia o 
listă a tuturor cafenelelor din Bruxelles dimpreună cu numele 
obișnuiţilor? E înspăimântător să gândești că cei de acolo îi 
fișează pe cetățenii acestei ţări în funcţie de berea favorită. 

— Regret că te întrerup în timpul ședinței dumitale de 
meditație. Nu te afli niciodată în jalnicul dumitale birou. Reţine, 
te rog, că te înţeleg. Eu personal nu m-aș fi lăsat tras pe sfoară 
de macaronarul care îţi închiriază grajdul ăla! 

— Acu’, dumneata te comporți natural sau faci un număr 
pentru galerie? 

— Ne întâlnim în faţa chițimiei dumitale peste zece minute, de 
acord? Recunoaște că sunt mărinimos. Îți las timp să-ţi iei 
medicamentul. 

— Promit să nu mai vorbesc de rău jandarmeria, i-am răspuns 
eu. Dar el deja închisese. 

Așezat în fotoliul rezervat vizitatorilor care plăteau, 
Gravenage mă aștepta cu ţigara în mână. Cele zece minute îi 
serviseră ca să cotrobăie prin lucrurile mele. Eram liniștit. Ceea 
ce l-ar fi putut interesa era bine pus la adăpost. Scurta scrisoare 
șterpelită din portofelul lui Okren zăcea pe fundul unui dulap în 
salonul de coafură al lui Federico, sub o stivă de prosoape. lar 
copia hârtiilor pe care mi le dăduseră Weiss și Schmitz la Basel 
era camuflată în apartamentul lui Anne. Dimpreună cu cele trei 
cheiţe ale lui Lipski. 

— Ancheta dumitale face progrese, domnule inspector? Ai 
vreun suspect la orizont? 

— Să vorbim despre Lipski, domnule Van Loo. Ce căutai la el 
acasă în ziua în care a fost asasinat? 


VP - 95 


Legistul îi dăduse așadar raportul. 

Când fusese interogat, Hubert îi explicase comisarului Stengel 
motivele vizitei noastre la bătrân acasă. Adevărul era cel mai 
bun alibi pentru mine. 

— Anchetez dispariţia unui medic ceh care se poate să fi 
trecut prin Bruxelles după ieșirea din lagăr, doctorul Gutmeyer. 
Lipski l-a cunoscut cândva la Praga. 

— Gutmeyer? zise el consultându-și însemnările. Din nou! l-ai 
menţionat deja numele după asasinarea profesorului Okren. De 
fiecare dată când te încolțesc la locul unei crime, îmi servești 
aceeași poveste. 

Cum nu reacționam la provocările lui, continuă: 

— Care e legătura între Okren și Lipski? 

Am dat din umeri. Putea oare un mărunt detectiv să priceapă 
arcanele destinului? 

— ÎI cunoștea Lipski pe profesorul Okren, domnule Van Loo? 
stărui Gravenage. 

— Habar n-am, domnule inspector. N-am avut prilejul să-i pun 
vreo întrebare. 

— Okren, Lipski... Singurul punct comun între cele două crime 
ești dumneata. 

Am înălţat ochii spre cer. Nu filosofam cu oricine și nici fără să 
am o bere în fața mea. 

— Ei, hai, golește-ţi tolba, Van Loo! adăugă el, pe un ton 
nerăbdător, strivindu-și ţigara. 

— Regret. Nu știu nimic mai mult. Cum vrei să fac o anchetă 
ai cărei martori sunt eliminaţi de cum îmi vâr eu nasul? 

Gravenage se ridică greoi sprijinindu-se de biroul meu ca și 
cum eu aș fi fost responsabil de greaua sarcină ce-l aștepta. 

— Nu ne ajuţi prea mult, domnule Van Loo, oftă el. Singurul 
suspect pe care-l văd se află în faţa mea și mă ia peste picior. 
Hai, mărâi el, la drum! Dacă foloseşti cumva o periuţă de dinţi, 
îți sugerez s-o strecori în buzunarul pardesiului. Mai ia și o haină 
groasă. Nopțile riscă să fie reci în celulele de la Forest. 
Gândește-te că închisoarea asta exista deja pe vremea omului 
cu masca de fier. Fascinant, nu crezi? 

e 

Închisoarea din Forest fusese construită la începutul secolului 
XX, dar nu era mai puţin rea decât Bastilia. Dacă ar fi fost închis 
aici ilustrul prizonier, masca i-ar fi ruginit după o singură noapte, 


VP - 96 


într-atât șiroia umezeala pe ziduri. În pofida puloverului meu 
gros și a păturii, tremuram din toate încheieturile. Ca să fiu 
cinstit, nu doar din cauza frigului sau a infiltraţiilor. Aveam acea 
teamă iraţională că-mi voi sfârși zilele în acel loc unde puteai 
muri, uitat de toţi, precum nefericitul frate al lui Ludovic al XIV- 
lea. Îmi veţi spune că, între timp, Revoluţia franceză a trecut și 
pe aici. Codul lui Napoleon, convenţia Drepturilor Omului și tot 
restul îl autorizau pe Gravenage să se distreze pe seama mea 
timp de douăzeci și patru de ore. Niciun minut în plus. Apoi, 
judecătorul de instrucţie trebuia să mă elibereze și să mă lase 
să mă reîntorc la masa de la terasa din Piaţa Binefăcătorilor, 
regăsindu-mi logodnica, farmacistul și băcanul. Atunci, de-a ce 
se juca Gravenage? De ce oare mă hărțuia pe mine lăsându-l pe 
adevăratul asasin să se preumble liniștit pe străzile din 
Bruxelles? Înfășurat într-o pătură împuţită, degeaba îmi tot 
repetam că nu exista nici cel mai mic element, nici cel mai 
mărunt indiciu care să justifice neînţelegerea (să numim astfel 
punerea mea în detenție), frica de a fi blocat în văgăuna aia m-a 
făcut să petrec o noapte albă. Doar una în plus și aș fi fost gata 
să semnez mărturisiri fără să le citesc, numai să ies din 
blestemata aia de celulă. 

Un trosnet metalic în fața ușii mele mi-a redat speranţa. Se 
deschise un oblon. O mână îmi întinse o ceașcă plină cu un 
lichid călduț și scârbos. O singură înghiţitură a fost suficientă 
pentru a mă cufunda din nou în cele mai negre gânduri. Era 
momentul pe care îl pândea Gravenage ca să-și facă apariţia. 

— Hei! Nu arăţi prea bine, Van Loo, spuse el, trăgându-se 
puţin înapoi de parcă s-ar fi temut de vreo boală contagioasă. 

— leri seară, m-ai privat de apetitivul pe care trebuie să-l 
înghit cu sfinţenie înainte de cină, potrivit recomandărilor 
medicului meu. Asta m-a împiedicat să dorm. 

Își frecă bărbia ca un medic aflat în faţa unui caz dificil. 

— Ar trebui să te ferești. Dacă lipsa de alcool te aduce într-o 
astfel de stare după numai câteva ore, înseamnă că te afli pe un 
drum greșit. 

— Mulţumesc, doctore. Trimite-mi nota de plată. În ceea ce 
mă privește, am să dau o fugă până la bistroul meu favorit dacă 
s-a terminat consultaţia. 

Îmi întoarse spatele și ieși, lăsând deschisă ușa celulei. L-am 
urmat, mai întâi la grefă unde mi-am luat înapoi ceasul și 


VP - 97 


portofelul. Apoi la mașina sa. Până la comisariat unde ne 
aștepta comisarul Stengel. Încă n-o terminasem cu ei. După 
două cești de cafea, de data asta acceptabilă, am fost nevoit să 
îndur tirul încrucișat al întrebărilor pe care mi le adresau. Cu 
toată punerea lor în scenă și noaptea mea albă în celulă, n-am 
deschis gura. Chiar nu pricepeau că, în starea mea, aș fi împărțit 
cu ei fără nicio dificultate toate bănuielile mele sau un vag 
portret al omului care trăgea sforile afacerii, dacă aș fi avut cel 
mai mic indiciu? Stengel dădu cu pumnul în birou. 

— De ce persiști să pui crimele astea pe seama acelui doctor 
Gutmeyer? E ușor să creezi o fantomă. Fără nicio dovadă, fără 
niciun fapt material, povestea dumitale nu stă în picioare... 

Am păstrat tăcerea. Dacă aș fi dezvăluit ce șterpelisem de la 
cele două scene ale crimei, eram numai bun să mă întorc în 
celulă. Singurul lucru pe care l-aș fi putut spune era adresa din 
Bruxelles care figura pe pașaportul lui Gutmeyer, ceea ce i-ar fi 
condus direct acasă la Hubert. Cu mintea lor întortocheată, 
poliţaii l-ar fi acuzat pe spițerul meu favorit la fel de ușor cum 
mă suspectaseră pe mine. In cele din urmă i-am pus pe pista 
care ducea spre lrene de Terrenoir. La urna urmei, ea îmi 
adusese la cunoștință că așa-zisul ei tată făcuse o oprire în 
Belgia, după ocolul pe la Basel. 

Răspunsul meu nu avu darul să le placă. Știau la fel ca și mine 
că domnul de Terrenoir era îndreptăţit să se opună oricărui 
interogatoriu al soţiei sale. Cu regret, îmi dădură în cele din 
urmă drumul. Gravenage propuse chiar să mă ducă acasă cu 
mașina. Am refuzat invitaţia. La dracu' cu surprinzătoarea sa 
amabilitate! Mă săturasem până peste cap de vocea, de 
întrebările și de prezența lui. Eram mort de oboseală. Aveam 
nevoie de o baie, de logodnica mea și de o doză bună de gueuze 
(în această ordine). 

Coborând din tramvai, aveam impresia că revin la suprafață 
dintr-o pivniţă după patru ani de război! Ce fericire să regăsesc 
Piaţa Binefăcătorilor! Solizii săi castani centenari, cerul cenușiu 
și vast de care fusesem lipsit. Fiecare înghiţitură de aer 
proaspăt îmi curăța plămânii de atmosfera otrăvită a celulei. De 
cum am deschis ușa cu geam a salonului de coafură, Anne se 
aruncă în braţele mele. 

— Eram atât de îngrijorată, Michel. leri seară, nevăzându-te, 
am telefonat pe la toate spitalele și comisariatele din oraș, până 


VP - 98 


ce un poliţist mi-a spus că îţi petreci noaptea la Forest. Știu că 
suferi de insomnie, dar găsesc tratamentul cam radical. 

— Tentativă de intimidare. Cum polițiștii nu au nici cea mai 
mică pistă, își imaginau că după un sevraj serios în fundul unei 
celule împuţite, le voi destăinui secretele mele. Refuză să 
creadă că nu știu mai multe ca ei. 

— Mă întreb de ce parte lucrau în timpul războiului. 

— S-a văzut după Eliberare că au existat ticăloși în toate 
taberele. 

Din fundul salonului, în timp ce își våra o clientă cu capul într- 
o mască de fier, Federico urla că-i împiedic personalul să 
lucreze. 

— Bine, bine, plec! 

Nici nu aţipisem eu bine că la ușă bătu cineva. Ghici cine 
venea la cină? Inspectorul Gravenage, care mă dădu la o parte 
fără să-mi lase timp să protestez și se puse să-mi cotrobăie prin 
apartament. 

— Nu am prea mult timp pentru dumneata, inspectore. 

Fără să mă asculte, Gravenage continua să scotocească. 
Mișcă din loc câteva hârtii, facturi neachitate, deschise ușile 
bufetului. 

— Dacă totuși cauţi ceva de băut, e mai simplu să-mi ceri. 

Străbătu dormitorul, ridică așternuturile, după care cercetă 
dulapul cu haine din care scoase două cutii cu arhive prin care 
scotoci, apoi le dădu la o parte, evident dezamăgit. Intorcându- 
se spre mine, exclamă pe un ton iritat: 

— Tot nu te-ai înțolit? Preferi să te plimbi în maieu? 

Am înșfăcat o cămașă curată, mi-am legat cravata și am 
îmbrăcat haina. În mașină, în timp ce conducea, îmi flutură pe la 
nas o hârtie cu aer vag oficial înainte de a demara. 

— Semnată de judecătorul de instrucţie, sublinie el cu voce 
posacă  readucându-mă înapoi... în biroul meu. O nouă 
percheziţie prin hârtiile mele, prin dulap, prin sertarele biroului, 
în timp ce, la parter, Federico lăsa în jos cu zgomot oblonul 
metalic. Anne probabil plecase, poate că se afla deja în faţa ușii 
mele de acasă. Până aici, oboseala și surprinderea mă 
împiedicaseră să-mi manifest proasta dispoziţie. Când am vrut 
să protestez, îmi tăie cuvântul printr-o exclamaţie. Flutură cu un 
aer triumfător o scrisoare scrisă de mână care conţinea aceste 
câteva cuvinte: «Okren: ai jucat bine! Procedează la fel cu 


VP - 99 


Lipski. Înainte de ziua de luni. Pentru recompensa promisă, 
întâlnirea obișnuită la Moartea subită-ce nume bine găsit! L. 
Orele 17.» Semnat: Gutmeyer! 

De unde venea mesajul ăsta absurd? Cine îl scrisese? Cine îl 
strecurase în dosarul meu? Întrebările defilau una după alta prin 
mintea mea. Uitasem de soţii de Terrenoir și chiar de Gutmeyer, 
fie el adevărat sau fals. Complet copleșit de acuzaţia aceea 
ridicolă, de dovada aceea fabricată. O scurtă sclipire îmi 
întrerupse caruselul gândurilor. Cum știuse Gravenage unde să 
caute? 

— Mai există încă destui cetățeni care au grijă să ajute 
justiția, domnule Van Loo. 

— A, o scrisoare anonimă? 

După o clipă de șovăială, dădu din cap. 

— Credeam că moda asta a trecut odată cu sfârșitul 
războiului. Și-au reluat corbii slujba? 

— Din punct de vedere moral, sunt de acord cu dumneata, 
dar pe planul eficacităţii, fără colaborarea tuturor acestor 
scribălăi, poliţia ar rămâne adesea în ceaţă. 

Scoțând o altă scrisoare din buzunar mi-o citi fără să mi-o 
arate (de teamă ca nu cumva să recunosc scrisul?): 


«Dacă vă preocupă soarta profesorului Okren, 
interesaţi-vă atunci de Michel Van Loo, un mărunt 
șmecheraș care se crede mare detectiv. Percheziţia 
biroului său v-ar putea lămuri în privinţa rolului său în 
această crimă. Şi într-o alta, în treacăt. Dosarul poartă 
numele clientei sale. Încă o persoană ce s-a lăsat 
amăgită de acest vânzător de iluzii care trebuie să 
treacă el însuși la fapte pentru a-și justifica onorariile.» 


— Ce capcană grosolană! Până și dumneata poţi simţi mirosul 
de lipici proaspăt de pe această făcătură fără cap și coadă! 

Vocea mea urca prea sus. 

— Totuși scrisoarea se găsea exact acolo unde a indicat 
informatorul. 

— Cred și eu! Doar el a plasat-o! 

— Cine mai are cheia chiţimiei dumitale? 

— leri mă așteptai în biroul meu. Ai fost cumva silit să spargi 
ușa ca să intri? 


VP - 100 


În ziua aceea, crezusem că Gravenage mă lăsa să-mi termin 
paharul ca să aibă timp să-mi cerceteze hârtiile. Oare nu cumva 
mai degrabă profitase de absenţa mea ca să strecoare nota aia 
într-unul dintre dosarele mele? Istoria asta mă aducea în pragul 
nebuniei. Eram gata să-i suspectez pe toţi cei care mă 
înconjurau. Cine ţinea morţiș să mă îndepărteze de afacerea 
asta? Și de ce, când eu nu progresasem nici măcar un 
centimetru și eram pe punctul de a mă lăsa păgubaș? 

În zadar îi explicam toate astea lui Gravenage, el socotea că 
ancheta lui se încheiase. O dată ce mașinăria birocratică se 
pusese în mișcare, nimic nu avea s-o mai oprească. Cunoșteam 
refrenul. Și eu fusesem funcţionar. De ce ar fi avut poliţaiul ăsta 
scrupule când îi era oferit pe tavă și gata pregătit mijlocul de a- 
și închide dosarul și a se întoarce acasă? Vociferatul, apelul la 
rațiune și inteligenţă - asta ca să vedeţi ce jos căzusem - nimic 
nu l-a clintit. Nu mă mai asculta. Cufundat în carnetul lui de 
însemnări, își termina conștiincios raportul înainte de a mă 
readuce în celulă. Cum putea fi atât de obtuz? Nu-și dădea 
seama că îi fusese fabricat un asasin pentru ca să nu se lanseze 
în urmărirea celui adevărat? Nu-și dădea seama că nu aveam 
nici cel mai mic motiv de a-i ucide pe cei doi oameni - asta 
presupunând că eram în stare de așa ceva? Am tăcut în cele din 
urmă. La ce bun să mă agit? 

În loc să mă istovesc să-i zdruncin în van certitudinile, mai 
bine era să cuget la cel mai bun mijloc de a ieși din capcana 
aceea. Fără martori, fără alibi pentru moartea lui Okren și chiar 
și pentru acea a lui Lipski (pe care chipurile l-aș fi ucis înainte de 
a reveni mai târziu însoţit de Hubert), fără vreun alt suspect pe 
care să i-l dau la schimb, ofeream în mod evident imaginea unui 
ucigaș mult mai credibil decât Gutmeyer cel-greu-de-prins, acel 
misterios mort-viu care nu ieșea din mormânt decât pentru a-și 
goli contul din Elveţia. Chiar dacă ar fi revenit la viaţă, de ce și- 
ar fi asumat doctorul Gutmeyer acele două crime? lar dacă 
exista un impostor care îi furase averea, la ce bun să-i ucidă pe 
cei doi bătrâni? Nu, nu vedeam cum puteam evita să mă 
pomenesc din nou în celula omului cu masca de fier. 

— Unde este telefonul? întrebă Gravenage pe un ton vesel. 

l-am indicat salonul de coafură. Inainte de a cobori la 
Federico, avu grijă să studieze cu atenţie configuraţia biroului 
meu. Nu exista vreo altă ușă sau ieșire decât scara care ducea 


VP - 101 


drept la salonul spre care se îndrepta. Doar că a uitat de 
fereastra îngustă, care dădea direct pe acoperiș. 

Cu prețul unei escalade acrobatice, am izbutit să ajung la 
streașină, apoi să mă târăsc până la casa vecină. Luminatorul de 
la podul care îmi putea asigura ieșirea spre libertate rezistă un 
pic. Umiditatea, care făcuse atâta rău șederii mele în 
închisoarea din Forest, a fost de data asta aliata mea. 
Cerceveaua, mâncată de anii de drache?, cedă la prima 
apăsare. Un pod abandonat, scara și hop! m-am trezit pe stradă 
în timp ce Gravenage își povestea isprăvile colegilor sau 
judecătorului de instrucţie spre marea plăcere a clientelor lui 
Federico. Fără să mai stau pe gânduri, am prins cel dintâi 
tramvai care opri în Piaţa Binefăcătorilor fără să mă preocupe 
destinaţia. De îndată ce vagonul se puse în mișcare, am înţeles, 
suflând din greu, că nu voi ajunge prea departe. Peste câteva 
ceasuri, ediţiile speciale ale ziarelor din capitală vor publica 
poza mea, care se va afla de asemenea în buzunarul tuturor 
polițiștilor din regat. Tramvaiul gonea spre Gara de Nord ale 
cărei lumini le-am zărit în depărtare. Să părăsesc orașul? Să mă 
refugiez în străinătate? Nu aveam la mine nici măcar un sfanţ. Și 
nici cea mai mică șansă să scap de un mandat internațional. 
Fugind, le ofeream polițiștilor pretextul ideal de a-și închide 
ancheta și a opri cercetările, din moment ce aveau antamat deja 
un asasin. În ciuda primejdiei, nu aveam altă opţiune decât să 
rămân la Bruxelles. Numai eu puteam pune mâna pe ticălosul 
care fusese cât pe ce să mă elimine după ce le făcuse felul lui 
Okren și lui Lipski. Unde să mă pun la adăpost de poliţai? Unde 
să găsesc un loc sigur, de unde să-mi reiau ancheta? Nom di 
djosse! Din fericire, tramvaiul mă ducea drept într-acolo. La 
ambasada Franţei. 


22 Ploaie puternică, în franceza bruxelleză (n.tr.). 
VP - 102 


15. 


LEGEA REÎNTOARCERII 


Știu, știu. Voi cei care cunoașteţi urmarea poveștii, exclamaţi: 
ce dobitoc, Van Loo ăsta! De ce să se arunce cu capul înainte...? 
Dar puneţi-vă și-n locui meu. Pe punctul de a fi întemnițat pe 
viaţă, nu aveam de ales. lepurele se strecoară în prima vizuină 
care îi iese în cale. În Evul Mediu, când te-alerga Satana, te 
refugiai într-o biserică. În 1953, într-o ambasadă. 

De cum am pătruns în clădire, scurta seninătate regăsită 
după escapada mea cu tramvaiul începu să se fisureze. Nu 
cumva îmi vor refuza accesul? Nu cumva vor preveni poliţia 
punând să fiu reţinut de gardieni? Mă năpustisem spre biroul lui 
de Terrenoir fără să gândesc. Oare îi primea ambasada pe toți 
solicitanţii de azil? Cu două crime nu mă puteam bucura de 
vreun privilegiu. Dar ce altă soluţie aveam? Cu o voce îngrozitor 
de behăită, am cerut să vorbesc cu domnul de Terrenoir. In timp 
ce așteptam, priveam strada prin fereastră, pregătit în orice 
moment să văd ivindu-se mașini încărcate cu polițiști. 
Recepționerul mă fixa cu privirea atât de ciudat de fiecare dată 
când ridica receptorul, încât eram cât pe ce să părăsesc 
ambasada, când domnul de Terrenoir înaintă spre mine cu 
zâmbetul pe buze. Și, aparent, deloc surprins să mă vadă. Ba 
chiar am avut impresia că mă aștepta. Imi scutură mâna ca și 
cum am fi avut aceiași camarazi de cazarmă în Legiunea Străină 
și mă trase în biroul său. Încă odată nu m-am putut împiedica 
să-i mulțumesc. 

De data asta, eram sincer. Credeam cu adevărat că tocmai 
mă salvase de la o condamnare pentru crimă. Când am vrut să-i 
explic situaţia mea, m-a întrerupt. Știa totul, uciderea lui Lipski, 
bănuielile care apăsau asupra mea. Gravenage tocmai îi 
telefonase. În aceeași ordine de idei, cu siguranţă îi ameninţase 
pe Hubert, Rebecca, Federico și Anne cu acuzaţia de 
complicitate dacă îndrăzneau să mă ajute. 

— Aici sunteți în siguranţă, domnule Van Loo. Nimeni nu va 
veni să vă aresteze în incinta ambasadei. 


VP - 103 


— Ţin să evit orice echivoc, domnule de Terrenoir. Vă jur că 
nu l-am ucis pe acel Lipski. Și nici pe profesorul Okren, firește. 

— Bănuiala asta nici măcar nu mi-a trecut prin minte. 

Intră Irène, la fel de zâmbitoare ca și cum ar fi descins într-o 
sală de cocktail. 

— Îmi pare rău că te-am atras în acest vârtej, domnule Van 
Loo. Mă simt răspunzătoare de catastrofa asta. 

Afișa un aer atât de încurcat că aș fi vrut s-o cuprind în braţe 
ca s-o liniștesc. 

— Necazurile mă stimulează, am răspuns eu. Ele dovedesc că 
mă apropii mai mult decât credeam de miezul complotului. 

— De ce toate aceste oribile crime? 

Pletele ei, pe care le scutura printr-o mișcare ce părea 
minunat de firească, îi dădeau înfățișarea unui star în faţa 
Palatului Festivalurilor din Cannes. Am făcut un considerabil 
efort să par liniștit. 

— Fără doar și poate Okren și Lipski deţineau informaţii care 
ar fi putut conduce la identificarea escrocului dumneavoastră. 

— Credeţi că erau conștienți de acest aspect? 

Nimeni pe lume nu mai putea să dea răspunsul la această 
întrebare. 

— Doar dacă nu cumva secretul lor era un obiect care nu 
trebuia sub nicio formă să ajungă în mâinile dumitale, deci într- 
ale mele, observă Irène, ducând degetul la buze. 

Scrisoarea din portofelul lui Okren, biblioteca sa devastată 
care sugera că fuseseră luate din ea niște cărți, cheiţele găsite 
în fundul dulapului din bucătăria lui Lipski... nenumărate obiecte 
care îi dădeau dreptate clientei mele. Bănuia ea, oare, că eu 
adunasem câteva piese din acel puzzle? Oricum, ele nu 
însemnau nimic atâta timp cât nu fuseseră asamblate. La ce 
serveau cheile lui Lipski, de pildă, ce seif deschideau? Chestia 
asta semăna la fel de bine cu a căuta acul în carul cu fân. 

— Aţi observat? Lipski ăsta, era tot un /sraelit, spuse de 
Terrenoir, cu același ton înţepat cu care îi întreba pe cei care 
încercau să obţină viza franceză dacă erau comuniști. 

— La fel ca și...? 

— Ultima dată când ne-am văzut, v-am pus în gardă împotriva 
prietenului dumneavoastră, farmacistul, și a legăturilor lui cu 
activităţi sioniste. Presupun că între timp aţi verificat? 

La ce bun să protestez din moment ce Hubert confirmase, 


VP - 104 


spre marea mea surprindere, că de Terrenoir nu mințea-nu chiar 
cu totul. A-i repeta explicaţiile lui Hubert mi se păru o treabă 
mult prea complicată. 

— Apartenența religioasă a prietenului meu, farmacistul, nu 
aruncă nici cea mai mică lumină asupra acestei afaceri, 
domnule de Terrenoir. 

— Totuși, stărui el, nu vi se pare ciudat că atâţia israeliți 
gravitează în jurul insesizabilului nostru Gutmeyer? Nu reușesc 
să cred că acest escroc de mare anvergură a ales adresa 
prietenului dumneavoastră Hubert din întâmplare. 

— Să nu ne îndepărtăm de la subiect. Deși Hubert nu-și 
ascunde simpatiile pentru tânărul stat Israel, el nu are, în 
schimb, nicio legătură cu comunitatea evreiască și nici cu 
Cehoslovacia. Incă și mai puţin cu băncile elveţiene, asta vă pot 
garanta! 

— Dar pacientul lui, acel Lipski? 

— Un biet bătrân bolnav care nu se mai mișca din 
apartamentul său de ani de zile. Cândva, a trăit la Praga unde a 
fost în relaţie cu socrul dumneavoastră, dar asta e deja o 
poveste veche. Credeţi-mă, ne-am pierde vremea focalizându- 
ne pe religia unuia sau altuia dintre protagoniști. Asta nu ne va 
duce nicăieri. Hubert, Lipski, Gutmeyer, acești trei evrei sunt la 
fel de diferiţi unii de alţii cât pot fi un georgian, un ucrainean și 
un kazah. 

— Mai adăugatți-l pe un al patrulea, reluă de Terrenoir în timp 
ce Irène mă observa cu bunăvoință, un zâmbet ușor fluturându-i 
pe frumoasele ei buze. Weiss, bancherul elveţian. Se-adună, 
totuși, un număr destul de mare. Nu vi se pare? 

— Dar Kreutzer? Dar Okren? Nu au nimic de-a face cu evreii, 
nici cu statul Israel, după câte știu! am replicat eu cu o perfectă 
rea credință, din moment ce Rebecca remarcase cea dintâi că 
trebuia să fiu atent la numărul de evrei pe care îl întâlneam la 
fiecare nou episod al acestei anchete. 

Obișnuit cu dezbaterile tip floretă, de Terrenoir se mulţumi să- 
și strângă gura pungă fără să binevoiască să răspundă. În 
situația în care mă aflam, total tributar bunăvoinţei sale, ar fi 
fost sinucidere curată din partea mea să mă arăt agresiv la 
adresa lui. 

— Să lăsăm, deocamdată, originea acestei lumi de elită, 
continuă el. Ce altă legătură mai vedeţi între acești oameni? 


VP - 105 


— V-aș atrage atenția că nimic nu dovedește că bărbatul care 
a luat identitatea socrului dumneavoastră este evreu. 

Dacă aș fi crezut, cumva, că marcasem un punct decisiv, mă 
înșelam. Nimic nu-l putea distrage de la ideea sa fixă. 

— Pentru a cunoaște atât de bine moravurile israelienilor din 
Praga de dinainte de război, suficient de bine încât să-l poată 
înșela pe Weiss - presupunând că acest om este de bună 
credinţă - trebuie să-i fi frecventat asiduu pe membrii acestei 
comunități. Or, în cine altcineva s-ar încrede niște 
supraviețuitori, dacă nu în unul dintre coreligionari? Cui altcuiva 
ar povesti ei secretele vieţii lor trecute? 

Fixă sau nu, ideea nu era lipsită de logică. Îmi simţeam 
mintea goală. Și mă simţeam și îngrozitor de singur. Când 
dădusem năvală în incinta ambasadei, crezusem că voi obţine 
un răgaz. La ce bun? Claustrat în clădirea aceea, nu aveam 
mijloacele de a-mi relua ancheta mai mult decât din fundul unei 
celule la Forest. Încă o dată clienta mea păru că-mi citește 
gândurile. 

— Atâta timp cât vei fi căutat de poliţie, nu te văd deloc 
aventurându-te pe străzile din Bruxelles în căutarea omului care 
ne-a furat... 

Era cumva un mod delicat de a mă anunţa că aveam să fiu 
izgonit din ambasadă? Nu puteam să nu-i dau dreptate. Blocat 
în birourile ambasadei, nu mai eram de niciun folos nici pentru 
ea, nici pentru soțul ei, dacă totuși strădaniile mele serviseră la 
ceva în afară de provocarea morţii a doi bătrâni inofensivi. 

— Poate că soluția nu se află la Bruxelles, adăugă ea. Altfel, ai 
fi găsit-o deja. 

Am dat din cap. Avea dreptate. Mă poticnisem, obsedat de 
coincidenţa între adresa care figura pe pașaportul lui Gutmeyer 
la trecerea sa prin Basel, și farmacia lui Hubert. Imi 
consacrasem întreaga anchetă încercând să înțeleg motivul. Și 
pierzând astfel din vedere toate celelalte aspecte ale dosarului. 
Căci, dacă falsul Gutmeyer și-ar fi ales un alt domiciliu fictiv la 
Bruxelles, aș fi neglijat povestea cu adresa și aș fi explorat alte 
piste. 

— Poate că Bruxelles a constituit o capcană pe care escrocul 
ne-a întins-o, am recunoscut eu. 

— Omul ăsta știa că banca ne va oferi toate informaţiile aflate 
în posesia ei, mai cu seamă copia pașaportului de care el s-a 


VP - 106 


servit pentru a pune mâna pe moștenirea mea. Dacă a presărat 
pietricelele astea care duceau în Belgia, înseamnă că el a șters- 
o în altă parte. 

Am înălţat braţele oftând. 

— În acest caz, se poate plimba oriunde și pe orice continent! 

De Terrenoir îmi adresă un zâmbet prefăcut. Izbutise cumva 
să dibuiască în ce colț al planetei se refugiase Gutmeyer? 
Înseamnă că era puternic! 

— Sunt convins că adresa prietenului dumneavoastră Hubert 
nu a fost aleasă la întâmplare. El îi ajută pe sioniști. Uitaţi-vă 
unde ne conduce lucrul ăsta. Direct în Israel. 

Am clătinat din cap. Mă adusese la marginea răbdării. 

— Ar trebui să consultați un medic, domnule de Terrenoir. 
Obsesiile se îngrijesc în zilele noastre. 

În pofida tuturor intenţiilor mele bune, nu m-am putut 
împiedica să deschid gura aia mare pe care-o am. De data asta, 
avea să se descotorosească de mine și să mă dea pe mâna 
polițiștilor. Direcţia: la închisoare. O judecată din care a rezultat 
cât de puţin îi cunoșteam pe diplomaţii francezi. Inainte de a-i 
lansa de capul lor în lume, indivizii ăștia sunt învăţaţi să înghită 
bobârnace cu aceeași seninătate ca mâncarea de măruntaie à /a 
Lyonnaise și ţinând degetul mic ridicat. 

— Să ne închipuim că așa-zisul meu socru pretinde că e 
israelit, continuă el ignorându-mi grosolănia, atunci Israelul este 
cel mai bun refugiu pentru el. Dacă actele sale false l-au putut 
păcăli pe un bancher din Basel, eu unul am mare încredere în el. 
Același artist i-a putut fabrica dovada originii sale, certificatul de 
căsătorie în fața rabinului, certificatul de circumcizie și alte 
atestări ale unor reprezentanţi - cu toţii dispăruţi în timpul 
războiului - ai comunităţii evreiești din Praga. La urma urmei, 
doctorul Gutmeyer era o notabilitate foarte cunoscută. In 
virtutea legii reîntoarcerii, statul Israel acordă cetăţenia oricărui 
israelit care pune piciorul pe Pământul Făgăduinţei. lar asta 
înseamnă că scapi de orice cerere de extrădare adresată de 
vreun judecător belgian sau elveţian. 

Irène continua să zâmbească. Jos pălăria! Soții de Terrenoir ar 
fi trebuit să se facă detectivi. Făcuseră un raționament strălucit 
în reședința lor de lux, în vreme ce eu goneam după o umbră pe 
străzile din Bruxelles. Misiunea mea se încheiase. Un detectiv 
israelian urma să preia cazul, în timp ce eu urma să mă 


VP - 107 


odihnesc, după osteneala anchetei, în fundul unei celule. 

De Terrenoir se sculă în picioare. Căuta ceva în sertarul 
biroului. Telefonul poliţiei cumva? Un ultim pahar înainte de 
regimul cu pâine uscată? Degetele mele se agăţară de brațele 
fotoliului parcă spre a convinge mobila stil Empire să mă 
protejeze. În fond, îi supravieţuise lui Napoleon. Surpriză! În loc 
să-mi întindă paharul condamnatului, de Terrenoir flutură un plic 
gros de culoare închisă pe care mi-l aruncă pe genunchi. O mică 
amintire sortită să-mi ușureze lungile nopţi de iarnă în celulă? 
Am rupt plicul. Conţinea un pașaport eliberat de Republica 
franceză și valabil un an. Pe numele unui anume Michel 
Gutmeyer, născut la Bruxelles, în ziua de... Ca să vezi! În 
aceeași zi cu mine! Nu lipsea decât poza. 

— Veniţi, zise el conducându-mă spre etajul doi. Când am 
intrat, un bărbat s-a ridicat de la biroul unde clasa niște 
negative și s-a dus să ia aparatul fotografic. Indicându-mi un 
taburet, aprinse două lămpi puternice și începu să mă 
fotografieze. 

— Peste două ore? îl întrebă el pe diplomatul care se uita la 
ceas și care încuviinţă, dând din cap. 

— Felicitări, spuse Irène la revenirea în biroul soțului ei. lată- 
ne veri! 

După aerul meu aiurit, pricepu că soțul ei nu-mi explicase 
nimic. 

— Pleci mâine la Marsilia unde te vei îmbarca pe un vapor 
spre Haifa. 

— Mă trimiteţi în Israel? 

De Terrenoir afișă un zâmbet ironic care nu-mi plăcu în mod 
deosebit. 

— Da' ce, vizitarea statului evreu vă jignește convingerile? 

Începeam să înţeleg, dar nu-mi veneam în fire. 

— Ce idee ciudată să mă trimiteţi într-o ţară despre care nu 
știu nimic, nici măcar limba! N-ar fi mai de folos un detectiv 
local? 

— Liniștiţi-vă. Nu veți fi singur. Vă va însoţi un specialist de 
încredere. 

Credea, cumva, că prezenţa unui agent al serviciilor secrete 
franceze îmi va stimula zelul ca să-l regăsesc pe Gutmeyer pe 
Pământul Făgăduinţei? 

— Ar trebui să ni se alăture până la sfârșitul după-amiezii, 


VP - 108 


domnule Gutmeyer, adăugă Irène, ceea ce mă făcu să tresar. 

— Obișnuiește-te cu noul dumitale nume, dragă vere. Altfel, 
primul vameș te va da de gol. 

— Schimbarea identităţii vă era necesară supraviețuirii, 
preciză soțul ei. Autorităţile franceze sunt avertizate de 
mandatul de arestare emis împotriva dumneavoastră. 

— O păsărică îmi șoptește că inspectorul Gravenage este 
supărat de modul în care i te-ai strecurat printre degete, reluă 
lrene cu un zâmbet delicios care, cu siguranţă, i-ar fi topit pe 
judecător și pe membrii (masculini) juriului, dacă ea ar fi fost 
cea care să-mi ia apărarea în fața curții cu juri. 

— Bine, dar numele...? am protestat eu. 

— Ti-l împrumut cu dragă inimă, vere, cât să-l dibuiești pe cel 
care m-a furat. 

— Utilizarea numelui de Gutmeyer este cel mai bun mod de a 
da de urma acelui escroc, interveni de Terrenoir care mai 
adăugă: 

— Vă mai dau încă o șansă să dovediţi că am avut dreptate să 
ne încredem în dumneata. 

Am simţit ameninţarea. A-i refuza aranjamentul ar fi însemnat 
să pun mâna pe un bilet doar dus, cu destinaţia închisoare. 
Aceeași direcție și dacă nu-i ascultam orbește, pe el sau pe 
spionul însărcinat să mă supravegheze. In orice moment avea 
puterea să mă denunțe și, odată cu asta, să-mi asigure o ședere 
prelungită în celulă. Degeaba aș fi pretins că un diplomat 
francez fusese cel care îmi înmânase adevărat-falsul meu 
pașaport în localul ambasadei. Cine ar da crezare unei explicaţii 
atât de trăsnite? Soții de Terrenoir îmi puseseră funia în jurul 
gâtului și o puteau strânge după bunul lor plac. Pe de altă parte, 
s-ar fi putut debarasa cu ușurință de mine, mai degrabă decât 
să-mi finanţeze ancheta. De ce dracu' ţineau atâta la mine? 
Având în vedere limitele talentului meu, mi-am pus întrebări în 
legătură cu adevăratele lor motive. De asemenea, de ce să mă 
trimită în Israel când dădusem greș pe toată linia la Bruxelles, 
singurul teritoriu pe care îl cunoșteam? 

— Numele de Gutmeyer, continuă el cu o voce mai blândă, îţi 
va îngădui să obţii cu ușurință sprijinul autorităţilor israeliene. 
Sunteţi în căutarea unchiului dumneavoastră, celebrul medic 
praghez, dispărut după război, dar care ar fi debarcat teafăr și 
nevătămat pe Pământul Făgăduinţei. Aveţi cel mai bun motiv să 


VP - 109 


lansați mijloacele forte pe urmele celui care s-a dat drept socrul 
meu. Împreună cu soţia mea, sunteţi ultimii Gutmeyer în viaţă... 

— Mă tem că mă voi pierde rapid și voi fi dat de gol. Nu știu 
nimic despre evreii cehi. Nu le cunosc limba. Nici măcar gustul 
băuturii lor preferate. 

Telefonul îmi întrerupse văicărelile. De Terrenoir ascultă, apoi, 
după ce închise, se întoarse spre mine. 

— A sosit ghidul dumneavoastră, dragul meu Gutmeyer. 
Datorită lui, nu vă veţi simţi prea înstrăinat debarcând în Israel. 
Sunt sigur de asta. 

După aceste ciudate vorbe, ușa se deschise și îl lăsă să intre 
pe... Hubert însoţit de Anne! 


VP - 110 


16. 


EXPLICAȚIILE LUI MOSHE 


De cum mă văzu, Anne se aruncă în braţele mele. Scaunul a 
fost cât pe ce să cadă ca Napoleon la Waterloo. Irène tuși ușor. 

— Doamna de Terrenoir? spuse Anne adulmecând aerul. 
Desigur, am simţit eu! Nuit d'Orient, nu-i așa? 

Irène zâmbi, în timp ce soțul ei punea la punct împreună cu 
Hubert ultimele detalii practice. În mod evident, discutaseră 
deja îndelung la telefon. De atunci, spițerul meu preferat se 
dăduse peste cap organizând plecarea. 

— Ambasada Israelului mi-a promis vizele pentru mâine 
dimineaţă înainte de plecarea trenului spre Marsilia. Cu condiţia 
să intre în posesia pașaportului lui Michel astă seară. 

— Doar să lipim poza și va fi gata, asigură de Terrenoir. 

Spre marea mea surpriză, Anne mă anunţă că valiza ei era 
deja gata. 
Punând brusc capăt protestelor mele, mă preveni că aveam de 
ales între ea și Federico. Hotărâseră în unanimitate că nici nu se 
punea problema să mă lase să cutreier Țara Sfântă fără ajutorul 
măcar al unui membru al echipei de salvare. 

— În jurul lui lisus erau doisprezece. Asta nu l-a ferit să fie 
prins, am atras eu atenţia. 

— A greșit înconjurându-se doar de bărbaţi. 

— Aici ai marcat un punct. Ca să scap de trista mea soartă, îi 
dau pe toți apostolii ludeii pe o coafeză-șamponeză din 
Bruxelles! 

— Dar, oare, va fi Anne în siguranţă într-o ţară unde oamenii 
se dau în vânt să despice firu în patru? se neliniști Hubert. 

Hubert avea dreptate. Călătoria asta era mult prea 
primejdioasă pentru Anne. În epoca romană, teroriștii nu erau 
decât o bandă de iluminaţi care mergeau pe apă dar nu aveau 
arme. În zilele noastre, atentatele sângeroase se înmulţeau, pe 
măsură ce armatele ţărilor vecine așteptau pe picior de război 
momentul potrivit spre a-i arunca pe intrușii israelieni în mare. 
lată destinaţia explozivă spre care călătoream, cu un pașaport 


VP - 111 


contrafăcut în buzunar și un mandat de arestare internaţional 
pe urmele mele. Bașca, lăsând doi morţi în urma mea. Oricum, 
nici Anne, nici eu nu aveam cum să ne finanțăm biletele. Și nu 
vedeam cum puteam smulge un avans suplimentar doamnei de 
Terrenoir. 

Își lăsă braţele în jos: 

— Inch Allah! După cum se spune prin partea locului... 

— Nu e chiar o expresie la modă în Israel, interveni de 
Terrenoir. Nu îi daţi lui Michel Van Loo-Gutmeyer informaţii 
greșite. A 

Anne încercă să zâmbească, dar ochii îi erau umezi. Intoarse 
capul și căută o batistă în poșetă. Ea, care detesta să se dea în 
spectacol, avea cu siguranță chef să mă strângă de gât. lar eu 
nu puteam nici măcar s-o cuprind în braţe. 

e 

A fost nevoie de o minune ca să nu ratăm plecarea vaporului. 
Ajutat de Duhul Sfânt care ţinea morțiş să ne vadă ajungând pe 
Pământul Făgăduinţei, am izbutit să ne îmbarcăm, Hubert și cu 
mine, în timp ce docherii demontau deja pasarela de acces. 

După ce ne-am lăsat bagajele în minuscula cabină pe care 
urma s-o împărțim cu încă cinci călători, am urcat iarăși pe 
punte, fugind de mirosul amestecat de păcură, umezeală și 
putregai ce nu se dădea dus din hainele mele. Portul și orașul 
Marsilia, îngrămădeala dezordonată a clădirilor sale, bazilica 
Notre-Dame-de-la-Garde se văzură curând doar ca niște vagi 
tușe de culoare, simple desene în puncte din care minuscule 
oglinzi reflectau strălucirea orbitoare a soarelui în amurg. O 
lumină de un roșu sângeriu se revărsă peste întreaga suprafaţă 
a vaporului, apoi peste mare, abandonându-ne mai apoi sub un 
linţoliu de gheaţă. 

Dispariţia uscatului îmi lăsă un nod în gât. Nu am înţeles 
niciodată încântarea unora în faţa valurilor mării, când știm că 
Dumnezeu a creat berea gueuze grenadine. Mie unuia, marea 
mi s-a apărut dintotdeauna o capcană inumană, un hău negru, 
drumul cel mai direct spre infern și monștrii săi cu dinţii ca 
fierăstrăul. Singura traversare pe care o suportam era la bordul 
bacului care lega în doar două minute pontonul din Bois de la 
Cambre de insulița din mijlocul lacului artificial unde o duceam 
pe Anne duminica, spre a devora gofre umplute cu cremă. 

— O bere rece, domnule Gutmeyer? 


VP - 112 


M-am întors brutal. 

— Eşti cu nervii la pământ, prietene, diagnostică Hubert. 
Încearcă să te strecori în pielea noului tău personaj. Uită-l pe 
Van Loo. A rămas în Piaţa Binefăcătorilor. 

— Are baftă! 

Hubert avea dreptate. Debarasat de numele meu, trebuia să 
mă metamorfozez. Să-mi schimb personalitatea. Inainte să mă 
lase să plec, de Terrenoir își pusese cartea mea belgiană de 
identitate în portofelul său. 

— N-ai fi într-o postură prea bună dacă vreun vameș sau 
jandarm ar da peste acte pe numele de Van Loo. 

Adevărat-falsul meu pașaport mă transformase oare cu totul? 
Singurul mod de a mă testa era să-mi pun sub nas o doză 
zdravănă de gueuze grenadine la temperatură de pivniţă și să- 
mi cercetez reacţia. Dar, vai! Băutura zeilor era necunoscută pe 
lista barului de pe Exodus Ill. 

— Cum de ai izbutit să ne obţii atât de repede vizele, Hubert? 

Spițerul meu, care tocmai sorbea dintr-un ceai aproape negru, 
îmi făcu cu ochiul. 

— Ai să regreţi reproșurile pe care mi le-ai făcut când 
furnizam discret medicamente camarazilor sioniști aflați în 
dificultate... 

— Însoţite de câteva alte produse încă și mai chimice, am 
adăugat eu ca să subliniez că nu mă lăsam dus de nas. 

— Mă rog! Lor le datorezi faptul că ai scăpat de justiţia 
belgiană. Relaţiilor lor de la ambasadă, mai mult chiar, unul 
dintre amicii mei ni s-a alăturat, în caz de nevoie. 

Un bărbat tânăr se apropie afișând un zâmbet cuceritor. Cu 
părul negru ca pana corbului și buclat, ochii de un verde intens, 
cămașa pe jumătate descheiată peste un piept păros și 
gabaritul lui de jucător de rugby, omul oferea un amestec 
descumpănitor de adolescent debordând de testosteron, și de 
bărbat matur. 

— Spune-mi Moshe, zise el strângându-mi mâna. Strânsoarea 
ca de menghină fu cât pe ce să-mi disloce umărul. Ești Michel, 
nu e așa? 

— Michel Gutmeyer, preciză Hubert, întorcându-se spre mine. 
Soții de Terrenoir nu sunt singurii interesaţi de doctorul 
Gutmeyer. Ti-l prezint pe cei de-al treilea client. 

— Să zicem că eu reprezint un grup care a cotizat ca să-și 


VP-113 


asigure serviciile dumitale, preciză Moshe cu un zâmbet larg, 
trăgându-ne spre punte. A 

Cu toată răcoarea, am scos un suspin de ușurare. In spațiul 
închis al barului, începeam să simt primele simptome ale răului 
de mare. Cunoscând promptitudinea lui Hubert de a scoate din 
buzunar o poţiune magică, am strâns din dinţi. Hubert nu se lăsă 
înșelat. 

— Un adevărat aventurier, comentă el. 

Rezemațţi în coate la pupă, contemplam siajul alburiu pe care 
îl lăsa în urmă nava, luminată de lună. Am profitat de prezența 
lui Moshe ca să încerc să înţeleg de ce voiau amicii lui să 
anchetez cazul Gutmeyer. 

— Când Gutmeyer sau dublul său a ales farmacia lui Hubert 
drept adresă oficială, ne-am îngrijorat, spuse el. Suntem 
neîncrezători faţă de toţi necunoscuţii care se apropie fără 
motiv de Piața Binefăcătorilor. 

— Mi-am dat seama, am ricanat eu. Curiozitatea mea a fost 
pe punctul să mă coste scump! 

Moshe îmi aruncă o privire ciudată. El să fi tras asupra mea? 

— Hubert mi-a povestit că aţi căutat urmele trecerii lui 
Gutmeyer prin toată Europa. 

— Fără rezultat, recunoscu Moshe, contemplând largul mării. 
Potrivit informaţiilor noastre, el nu s-a întors în Cehoslovacia 
după Eliberare. De la instalarea comuniștilor, intrarea sau 
ieșirea din ţară sunt cvasi-imposibile. lar noi suntem aproape 
siguri că a părăsit Elveţia după mica raită pe care a dat-o pe la 
băncile elveţiene. 

— Cu banii asupra lui? 

— Nu am izbutit să scoatem la lumină decât o parte a 
conturilor lui. De la banca Kreutzer, activul a fost transferat la o 
altă bancă din Basel înainte de porni din nou, de data asta spre 
Zurich și Geneva. Acolo, și-a închis contul și se pare că și-a luat 
averea cu el în bani lichizi. _ 

— Ce risc să se plimbe cu atâţia bani prin toată Europa! Intre 
Elveţia și Belgia, a trebuit să treacă prin cel puţin trei controale 
vamale. 

— Asta doar dacă nu cumva a reușit să-și ia cu el comoara în 
Israel. Autorităţile israeliene nu se vor plânge văzând că 
debarcă un nou imigrant care mai are și buzunarele pline... 

Un zâmbet larg lumină din nou chipul lui Moshe. 


VP - 114 


— De îndată ce Hubert ne-a împărtășit bănuielile lui de 
Terrenoir, am întrebat la oficiul pentru imigranţi despre intrarea 
lui Gutmeyer în Israel. Vom ști mai multe la sosirea noastră la 
Haifa. Dacă a ales să se instaleze în Israel, trecerea sa prin 
Bruxelles se vădește a fi încă și mai îngrijorătoare. Voia oare să 
indice farmacia lui Hubert cuiva anume? 

— În timpul anchetei dumitale, ai aflat cumva dacă mai are și 
alţi copii decât Irène? 

Moshe se întoarse spre Hubert și îl întrebă dacă eram 
întotdeauna la fel de suspicios sau dacă asta nu era, totuși, 
consecinţa răului de mare. 

— Prietenul meu Michel începe să cam amestece borcanele. E 
pentru prima dată că are atâţia clienţi. 

Numără pe degete: 

— Un diplomat francez, un reprezentant israelian și una dintre 
cele mai venerabile companii de asigurări belgiene. Suficient cât 
să-l facă pe un biet detectiv să-și piardă capul... 

— Compania Celtic! Am uitat s-o înștiințez despre călătorie! Ar 
fi bine să-i trimit o telegramă lui Tongerloo. Există cumva un 
serviciu de mesaje telefonice la bord pentru pasageri? 

Moshe mă privi cu un aer visător. 

— Așadar ai izbutit să faci ca o singură anchetă să fie 
finanțată de către trei persoane? Hubert greșește luându-te 
peste picior. Pari să te descurci admirabil, amice. Aproape la fel 
de bine ca omonimul dumitale! 

— Uită de Celtic! exclamă Hubert. Lasă-l pe Michel Gutmeyer 
în anonimat cât mai mult timp cu putinţă. 

Asta însemna tăcere și faţă de Anne. Probabil că era moartă 
de îngrijorare, dar Gravenage organizase cu siguranţă o 
supraveghere a corespondenței ei. Am contemplat marea ce se 
întindea cât vedeai cu ochii. Să-i expediez un mesaj într-o sticlă? 

Moshe mă privi ţintă în ochi. 

— Îmi dau seama că am lăsat întrebarea dumitale fără 
răspuns. Am să-ți răspund deschis. Patrimoniul doctorului 
Gutmeyer nu ne privește, și nici numărul moștenitorilor săi. Soții 
de Terrenoir sunt cei care ne interesează. Ascund ceva, iar noi 
vrem să știm ce. 


VP - 115 


17. 


MATA HARI 


Prima noapte la bord a fost grea, după cum mă temeam. 
Legănat de zgomotul motoarelor și de tușea bronșitică a 
vecinului meu, nu reușeam să respir în mijlocul mirosurilor de 
petrol, umiditate și sudoare. 

— Fire nevolnică! murmură Hubert de pe cușeta vecină. 

— A, nici tu nu dormi? 

— E șapte și jumătate, ora la care se merge la muncă! zise el 
înăbușindu-și un căscat. 

M-am uitat la ceas. 

— Nu se poate! Nici n-am închis ochii. 

— Păstrează-i odihniţi pentru noaptea următoare! mă sfătui în 
timp ce își trăgea pe el un pulover și pantalonii. 

Câțiva litri de ceva ce aducea a zeamă de tutun de mestecat 
nu izbutiră să mă scoată din somnolență și nici să mă vindece 
de cheful de a voma. După ce morfolisem o tartină, am ieșit pe 
punte și m-am lăsat să cad pe un șezlong. Era de preferat vântul 
rece mirosului cantinei de la bord, care îmi amintea de cel al 
închisorii din Forest. Hubert mi se alătură după ce ciugulise cu 
un apetit îngrijorător din fiecare fel de mâncare pe care-l oferea 
bufetul de la bordul vasului. Oamenii ăștia care dorm, mănâncă 
și își duc traiul pe o coajă de nucă fără alt orizont decât apă cât 
vezi cu ochii or fi aparținând unei alte rase umane? Eram cumva 
ultimul reprezentant sapiens al lui Homo sapiens? 

— Reprezentant sapiens? Hubert izbucni în râs. Poate că 
marea te-a făcut să abandonezi stadiul de Homo erectus. De aici 
până la sapiens, bietul meu Michel... Ti-au trebuit explicaţiile lui 
Moshe ca să-ți dai seama că frumoasa Irène este mai puţin 
limpede decât o crezi. Obsedat de drăgălașa aluniță care îi 
împodobește vârful nasului, creierul tău se blochează de îndată 
ce efluviile parfumului ei îţi ating celulele cenușii. 

Am dat din umeri. Hubert era contaminat de Anne care o 
detestase pe Irène de la prima ei vizită, fără să mă îndemne 
totuși să renunţ la onorariile ei care să ne rotunjească veniturile 


VP - 116 


la sfârșit de lună și să ne ajute să-i plătim chiria lui Federico. 
Banii nu au mireasma Orientului... 

— Înainte de conversaţia noastră de ieri seară cu Moshe, nu 
luasem în calcul ideea că doamna de Terrenoir ar putea să nu 
fie fata doctorului Gutmeyer, recunoscu Hubert. 

Am protestat de formă, fără mare convingere. 

— Federico evocase deja această ipoteză fără niciun element 
concret care s-o justifice. Îndoielile lui Moshe și ale prietenilor 
săi sunt pure speculaţii. A subliniat el însuși acest lucru. 

— Și totuși te-au cam zdruncinat, așa e? 

Greu de negat că discuţia noastră din ajun aruncase asupra 
trecutului clientei mele o lumină ciudată, care îmi alimentase 
insomniile la fel de mult ca ruliul și zgomotul motoarelor. Am 
încercat să-mi pun ideile în ordine, trecând în revistă împreună 
cu Hubert principalele dezvăluiri ale lui Moshe. 

— Tu ești cel care le-ai dat de gândit prietenilor mei israelieni, 
aminti Hubert, atunci când mi-ai adus la cunoștință instalarea 
fantomă a unui anume doctor Gutmeyer deasupra farmaciei 
mele și ancheta cu care fiica sa te-a însărcinat. Dar, în loc să se 
lanseze la fel ca tine în căutarea lui Gutmeyer, pe ei i-a interesat 
personalitatea frumoasei tale cliente. 

Ironia lui Hubert mă făcu să trec în defensivă. 

— Preocupările mele nu sunt aceleași cu ale lor. Lucrul de 
care se tem israelienii este că li se poate descoperi traficul. 

— În vreme ce tu asculţi de ordinele doamnei de Terrenoir 
fără nicio implicare... 

Am ridicat ochii la cer, lucru care mi-a permis să zăresc sute 
de pescăruși învârtindu-se pe deasupra vechiturii noastre de 
vapor precum niște kamikaze japonezi. 

— Ne apropiem de Napoli, explică Hubert urmărindu-mi 
privirea. Prima escală din croaziera noastră. 

— Irène mă plătește ca să dau de urma tatălui ei, nu ca să o 
anchetez pe ea. 

Hubert îmi respinse răspunsul și continuă pe aceeași temă: 

— Dacă ai fi avut aceeași curiozitate ca Moshe, ai fi citit pe 
actul de căsătorie al soţilor de Terrenoir de la primăria din 
Vincennes că numele de fată al clientei tale era Margaretha 
Zelle... 

— Și nu Irène Gutmeyer, de acord... 

— „fiica unui anume Joseph Zelle și a unei anume Ana 


VP - 117 


Hobema. 

— Coincidenţă surprinzătoare, Margaretha Zelle este şi 
adevăratul nume al celebrei spioane olandeze Mata Hari, 
împușcată în 1917. 

— Impușcată la Vincennes, nu foarte departe de primăria la 
care Charles-Henri și frumoasa Irène au schimbat primul sărut! 

— Primul lor sărut oficial... 

— Să nu căutăm nod în papură! 

— lrene de Terrenoir transformată în Mata Hari, deghizarea 
cam sare-n ochi, dar înţeleg că Moshe a fost intrigat și că și-a 
continuat investigaţiile cu ajutorul unor prieteni bine plasați în 
administraţia franceză... 

— „prieteni care au puteri de investigaţie mult mai mari 
decât un biet detectiv belgian! 

— O nouă surpriză: pe certificatul de domiciliu al tinerilor soţi, 
instalaţi la Vincennes, numele de Margaretha Zelle a fost oficial 
bifat câteva luni mai târziu pentru a fi înlocuit cu acela de Irène 
Gutmeyer. 

— Adevăratul său nume de data asta... 

— Explicaţia pe care a dat-o a convins autorităţile franceze. 
Zelle era numele de împrumut al domnișoarei Gutmeyer în 
timpul războiului. 

— Ce e mai nostim e că lrene nu și-a luat numele din prăvălia 
cu accesorii a lui Mata Hari. Numele ăsta, destul de răspândit în 
Olanda, era cel al cuplului care a primit-o în timpul războiului 
când părinţii ei erau arestaţi. Figurează și pe pașaportul de 
refugiată a Naţiunilor Unite pe care l-a primit la Eliberare. 
Așadar, sub acest nume a sosit ea în Franţa. 

— După toată urzeala asta, lrene a obţinut un pașaport 
francez, de data asta pe numele de lrene Gutmeyer. Un 
document autentic, tot ce poate fi mai oficial. 

— Poate că Moshe s-a aratat mai minuţios ca mine, dar unde 
l-au dus toate aceste investigaţii dacă nu la a stabili că Irène 
Gutmeyer este cu adevărat Gutmeyer Irène? O demonstrează 
faptul că și-a continuat ancheta în Cehoslovacia. Arnold Zelle, 
venit din Olanda în anii '20 spre a deschide un comerț cu blănuri 
la Praga, a devenit funcționar după ce magazinul său a dat 
faliment. In plus, a fost și erou în timpul războiului. El și soția sa 
au primit vreo zece copii evrei, pe care i-au pus la adăpost de 
germani în familii protestante, în ferme sau mănăstiri. Totul se 


VP - 118 


potrivește perfect cu povestea spusă de Irène. 

— Cu condiţia ca Irène să fie una dintre micuţțele salvate și 
ascunse de Zelle, așa cum pretinde, reluă Hubert. Ocupaţia, 
apoi Eliberarea și luarea puterii de către comuniști au dat 
naștere unui asemenea haos că este cu neputinţă de verificat. 
Zelle însuși nu cunoștea întotdeauna identitatea reală a copiilor 
pe care i-a salvat. 

— În schimb, potrivit lui Moshe, utilizarea de către copiii 
ascunși a numelui familiei care i-a primit era o practică deja 
curentă. Totul indică așadar faptul că Irène era cu adevărat fiica 
doctorului Gutmeyer, devenită Zelle în timpul Ocupaţiei. 

— Și totuși, replică Hubert, Anne are dreptate să creadă că 
seducătoarea soţie a domnului de Terrenoir are cel puţin două 
personalităţi, Gutmeyer și Zelle, și poate și o a treia, de când 
trăiește sub numele soțului ei. Ceea ce îl face pe Moshe să 
suspecteze că individa duce mai multe vieţi paralele. 

— Supoziţii și nimic altceva... Vezi bine că investigaţiile lui nu 
au dus la nimic. 

Hubert izbucni în râs. Picături mari începură să cadă tocmai 
când se iveau primele reliefuri ale coastei italiene. Nimic în 
comun cu acea drache reconfortantă care face să strălucească 
pavajul din Bruxelles în cursul sărbătorilor de sfârșit de an, 
ploaie îmblânzită de felinare, vitrine și mulţimea veselă care se 
înghesuie. Furtuna și rafalele îi alungară pe cei câțiva pasageri 
de pe covertă spre baruri. Curând, nu am mai rămas decât 
Hubert și cu mine să contemplăm intrarea lui Exodus III în cel 
mai frumos golf din lume - dacă dădeam crezare oficiului local 
de turism. 

— Pământ! am urlat eu în timp ce apa îmi biciuia obrajii, mi se 
scurgea pe gât și se strecura în veșmintele mele. Pământ! 

— Aveţi grijă, exclamă o voce sinistră în urma mea. Amintiţi- 
vă de reclama: «Să vezi Napoli și apoi să mori!» 

La câţiva pași de noi înainta o siluetă impozantă, ascunsă sub 
o pelerină neagră de ploaie și un capișon amplu. 

— Dacă buletinul meteo nu te sperie, vino să vizităm orașul, 
spuse Moshe. 

— Avertismentul dumitale îmi retează entuziasmul! lar 
dumneata ai face mai bine să fii atent. Pretutindeni unde 
debarc, las cadavre în urma mea! 

— Păcat! Cunosc o mică trattoria unde patronul fabrică paste 


VP - 119 


proaspete și suculente conform reţetei originale, continuă el 
făcându-i cu ochiul lui Hubert. 

— Ce idee bună! Ce părere ai, Michel? Din ce-am citit, Napoli 
se fălește că a inventat pastele făinoase. 

— Chinezii pretind că ei au făcut-o, declară Moshe. lar potrivit 
lui taică-meu, evreii. Dacă stai să-l asculţi, evreii au inventat 
aproape tot ce e bun... 

— Nu-ţi bate joc de el, interveni Hubert. Biblia ne povăţuiește 
să ne respectăm tatăl și mama. 

— Asta îl înveţi tu pe fiul tău, Hubert? 

Am oftat adânc și m-am rezemat de pasarelă. Unul face jocuri 
de cuvinte pe care nu le pricep. Pe celălalt îl apucă să-mi citeze 
din Biblie, când la Bruxelles dă cu rabinii de pământ. În 
apropierea Țării Sfinte, voiajul ăsta devine tot mai penibil pentru 
un amărât de goy ca mine. 

Hubert îmi puse mâna pe umăr. 

— Asta e latura mea cameleonică. În Belgia, sunt mai belgian 
ca vecinii mei. În Israel, dacă mă las în voia firii mele, risc să fiu 
mai israelian decât un Sabra”... 

— Promiţătoare perspectivă... am oftat, în timp ce Hubert și 
Moshe coborau în cabină ca să se pregătească să coboare pe 
uscat. 

Rămas singur pe punte, am privit vaporul care se poziţiona 
cuminte de-a lungul cheiului. Am șovăit dacă să mă alătur lor. În 
pofida insomniilor mele și a stărilor de greață, călătoria mă 
împăcase treptat cu marea. Inconjurat de apă de zile întregi, 
fără niciun poliţai la orizont, încetasem să mă mai simt în pielea 
unui fugar. Dar de când motoarele se opriseră cu un ultim 
zgomot sec, în loc să gust, în sfârșit, liniștea după care tânjisem 
atât de mult în timpul nopţilor petrecute la bord, am simţit 
furnicături pe spinare și mâna musculoasă a unui carabiniere 
lăsându-se grea pe umărul meu. Ruliul îmi provocase greturi, 
imobilitatea vaporului îmi dădea ameţeală. 

— In fond, tu nu ești în starea ta normală decât așezat la o 
terasă din Piaţa Binefăcătorilor în faţa unei gueuze grenadine! 
diagnostică Hubert trăgându-mă spre pasarelă. 

Din exterior, trattoria de trei stele atât de lăudată de Moshe 
era o cocioabă jalnică, după chipul și asemănarea cartierelor pe 
care le bătusem cu piciorul începând din port. Barăci mizerabile, 


23 Persoană de origine evreiască născută în Israel, adesea sinonim cu băștinaș (n.tr.). 
VP - 120 


faţade decrepite, ruine rămase din vremea războiului năpădite 
de vegetaţie sălbatică și de cârduri de copii ce se jucau în 
mijlocul molozului. Rufele colorate și cearșafurile atârnate la 
uscat pe deasupra străzilor, ca niște drapele, stăteau singure 
drept mărturie că viaţa își urmase cursul. Nu vedeai decât 
femei, aproape deloc bărbaţi, și erau mai active decât furnicile. 
Să fi fost ele singurele supraviețuitoare de după cumplita bătălie 
care se dăduse aici la sfârșitul războiului? Ruinele păreau totuși 
mai vechi. Hotărât lucru, nimeni nu se gândise să investească în 
imobiliare la Napoli încă de la prăbușirea Regatului Celor-Două- 
Sicilii. Se mai zăreau și câţiva soldați americani, mai ales 
marinari, care rătăceau, blajini, în căutare de fete și de bere. 
Majoritatea păreau deja bine abţiguiţi deși era abia amiaza. 

Trattoria dădea într-o piaţă. Niște muncitori instalau o estradă 
și stâlpi de care atârnau megafoane, în timp ce alţii împodobeau 
fațadele cu drapele roșii, cu secera și ciocanul. Poze mari ale 
papilor comunismului internaţional, Marx, Lenin, Stalin, se 
învecinau cu cele ale unor necunoscuţi, desigur conducători 
comuniști locali. De-o parte, militanţi ai partidului comunist, de 
cealaltă parte soldaţi americani chercheliţi, care se încrucișau, 
indiferenți unii față de alţii, fiecare urmărindu-și propriul 
adevăr... 

— Asta e Italia, comentă Moshe împingând ușa faimoasei lui 
cârciumi. 

De-afară se vedea un zid murdar cu tencuiala căzută, dar, 
după ce treceai pragul, simţeai o aromă fermecată de mirodenii, 
sosuri și miros de mezeluri proaspete. Îţi venea doar să închizi 
ochii și să savurezi neîntârziat tot ce forfotea în bucătărie. 
Decorul era la fel de sobru ca o capelă din Evul Mediu. Pereți 
groși din piatră goală, înnegriţi de fum, susținuți de coloane, un 
tavan jos și întunecat, câteva mese din lemn negeluit luminate 
de niște lumânări înfipte în gâtul unor sticle. Obișnuiţii casei, cu 
șapca sau pălăria pe cap, prânzeau la o masă comună. Doar 
bărbaţi. Așadar aici se ascundeau în timp ce nevestele lor 
munceau? Patronul, un grăsan mustăcios și cărunt, îl salută pe 
Moshe și ne instală nu departe de bucătărie. Paste cu tomate, 
ce poate fi mai banal, dar asta până să ajungeţi să le gustaţi pe 
acelea. Mamma mia! După câteva pahare dintr-un vin tare din 
zonă, neliniștea mea se potoli în sfârșit și discuţia începută la 
bord putu continua - ce-i drept, într-un ritm mai lent. 


VP - 121 


— Nu văd de ce acorzi atâta importanţă schimbărilor de 
identitate ale lui Irène, i-am zis lui Moshe. Tinereţea ei în timpul 
războiului, așa cum ai reconstituit-o, corespunde în mare cu cea 
pe care ea mi-a povestit-o. Un tată silit de naziști să redevină 
evreu, cu toată dorinţa sa de asimilare, salvarea ei de către un 
vecin, timpul petrecut într-o fermă undeva prin Moravia, fuga ei 
în Franţa după intrarea Armatei Roșii. În cursul războiului, mii de 
oameni și-au schimbat identitatea. Ba unii chiar au păstrat-o pe 
cea pe care o adoptaseră în Rezistență. 

— Pentru noi, evreii, interveni Hubert, numele nu este o 
simplă haină. Biblia ne arată că Dumnezeu este Cel care 
numește lucrurile și oamenii. 

Am plonjat spre mâncare ca să-mi servesc cea de-a treia 
porţie. O să fie destul timp după desert să vorbim iarăși de 
Dumnezeu și de ceea ce ne ducea în Israel. Totul ar fi putut fi 
perfect datorită bucătăriei suculente, vinului îmbătător, 
atmosferei pitorești a locului, dacă discuţia nu ar fi luat în cele 
din urmă, din cauza mea, o întorsătură neprevăzută, în timp ce 
mă îndopam, am început, nici eu nu știu de ce, să evoc soarta 
arabilor, alungaţi de compatrioţii lui Moshe, și care rătăceau 
acum prin ţările învecinate. Tipul mă enervase după ce derulase 
toate clișeele precum un ghid turistic în fața unui cârd de turiști: 
supraviețuitorii Holocaustului, niște zombi deveniți vajnici 
agricultori, zâmbitori la lumina soarelui, cu o săpăligă într-o 
mână și o pușcă în cealaltă. O generaţie de oameni noi, 
adevăraţi Sabra, născuţi la fel ca el pe acel pământ unde curge 
lapte cu miere. Acea exaltare copilărească a spiritului de 
pionierat mă împiedica să-mi savurez prânzul. Mai și băusem 
destul de mult, trebuie să recunosc, iar vinul din Campagna este 
tare. Ce mai încoace și-ncolo, am fi sfârșit prin a ne ucide unul 
pe celălalt dacă Hubert, cu ajutorul patronului, nu s-ar fi 
interpus ca să ne despartă, potrivit celor istorisite de spiţerul 
meu când m-am trezit. Eu unul nu-mi aminteam de nimic. Pe 
post de dovadă rămăseseră pometele vânăt ca pruna al unui 
obraz și un ochi pe jumătate închis, pe care le-am descoperit 
când m-am ras a doua zi. Toată scena, pe care Hubert cu mare 
plăcere mi-o înfăţișă redându-mi-o în amănunt, se ștersese din 
mintea mea. 

— Crezi că a te bate cu un israelian este un bun mod dea te 
familiariza cu cultura locală? Ţi-ai ales prost sparring partner-ul. 


VP - 122 


— Aroganţa tipului mă calcă pe nervi. Mă ia drept un nevolnic. 

— Un concurs de bicepși nu va aranja deloc lucrurile. Este 
interesul tău să-l menajezi pe Moshe. Când vei debarca în Israel, 
câte parale va mai face pașaportul tău francez dacă el va trăda 
complotul? Michel Gutmeyer va redeveni Michel Van Loo la fel 
de repede precum caleașca Cenușăresei când s-a transformat la 
loc în dovleac. 

Am ridicat mâinile în semn că mă predau. Avea dreptate. 
Chiar atunci Moshe își făcu apariţia în cabină. «Am dat de urma 
lui Gutmeyer», exclamă el. 


VP - 123 


18. 


EXODUS 


Moshe flutură o telegramă pe deasupra capetelor noastre. 

— Serviciile noastre l-au localizat. Vom ști mai multe peste 
trei zile când vom debarca la Haifa. 

Am înșfăcat telegrama. Textul era în ebraică. 

— «Confirmăm prezenţa lui Gutmeyer în Israel», traduse 
Moshe fără vreun alt amănunt. 

Întorcându-ne pe punte, am remarcat o mare agitaţie la pupa. 
Vreo cincisprezece pasageri tineri făceau cerc în jurul unui 
marinar ocupat să înalțe un drapel cu steaua albastră a lui David 
fluturând în vânt. Una dintre fete începu să cânte, pe dată 
urmată de restul grupului care se lansă într-o horă ţinându-se de 
mâini. 

Căpitanul așteptase să ajungă în apele internaţionale ca să 
înalțe drapelul israelian, îmi explică Moshe. 

— Asta îi aduce într-o asemenea stare de exaltare? Pavilionul 
belgian nu produce niciodată un astfel de efect, nici măcar 
asupra tinerilor boy scout atunci când regele reaprinde flacăra 
soldatului necunoscut... 

Mai bine mi-aş fi ţinut limba. Moshe nu aşteptă decât 
semnalul ăsta ca să se lanseze într-un nou curs despre sionism. 

— În loc s-o faci pe cinicul, mai bine încearcă să le înţelegi 
emoția când văd pentru prima dată drapelul statul evreu 
fluturând deasupra unui vas oficial. Majoritatea lor vin din 
Europa centrală. Cu toţii sunt salvaţi din lagăre. Vreme de 
veacuri, familiile lor au fost tratate ca niște cetățeni de mâna a 
doua. Cei care au scăpat de naziști s-au trezit prinși în laţurile 
noilor dictaturi comuniste. S-au săturat și au preferat să plece 
lăsând totul în urmă. Drapelul ăsta este răsplata lor, graalul lor. 
Văzându-l cum flutură mândru, au sentimentul că în sfârșit 
gustă din Pământul Făgăduinţei. 

În ciuda tonului și privirii lui sfidătoare, am renunţat să mă 
mai bat. Nu băusem destul pentru asta. 

— Dacă ești atât de mândru de stindardul vostru, de ce-ai 


VP - 124 


călătorit până aici sub pavilion panamez? am întrebat. 

În loc să-mi răspundă, Moshe se alătură grupului de tineri 
agitați și începu să cânte împreună cu ei. Mâna lui Hubert se 
așeză pe umărul meu. 

— Vaporul nostru a fost închiriat de Zim, compania israeliană, 
însă Haifa nu este singura sa destinaţie. Mai călătorește spre 
Alger, Tripoli sau Aden. Duce și pelerinii la Meca, în hagialâc. 

— Așadar până și israelienii negociază înţelegeri cu Domnul? 

— Desigur. lar Biblia ne arată exemplul. Dumnezeu își petrece 
timpul discutând cu poporul ales. 

— Nu-mi spune că musulmanii acceptă să călătorească pe un 
vapor care se numește Exodus? 

— După cum te-a învăţat povestea clientei tale, schimbarea 
identităţii este mai ușoară decât schimbarea tipului de bere. In 
funcţie de traversare, vaporul ăsta este botezat «Providența» 
sau «Anne-Marie». Înmatriculat ca mai toate vasele vechi din 
lume în Panama, ceea ce evită orice neînțelegere sau riscuri de 
atentat. Abia în apropiere de coastele Israelului își dezvăluie 
adevăratele culori. 

— Crezi că doctorul Gutmeyer a cântat și a dansat și el când a 
ajuns la Haifa? Cine știe dacă nu a devenit sionist la bătrânețe? 

Hubert nu păru foarte convins. Îmi atrase atenţia asupra unui 
alt punct comun între Gutmeyer și noii imigranți. 

— Mulţi dintre ei își abandonează patronimul de origine atunci 
când ajung în Israel pentru că îi leagă de un trecut cu care vor 
să o rupă o dată pentru totdeauna și cu o țară care nu i-a mai 
dorit. Instalându-se în noul stat evreiesc, își reîncep viața fără să 
se mai încurce cu un arbore genealogic care își afundă 
rădăcinile în nenorocire. Îţi mai amintești de vărul meu Samuel 
Biederman care zăbovea adesea în farmacie? De când s-a 
instalat ia Ra'anana, acum cinci ani, se numește Dov Landau. 
Copiii lui nu vor ști că strămoșii lor purtau un alt nume și trăiau 
într-un alt colț al globului. 

— Landau? Un nume frumos pentru a reîncepe viaţa de la 
zero! 

Hubert avea un aer visător. Regreta oare că Rebecca se 
opusese plecării lor spre Țara Sfântă? 

Moshe veni lângă noi la bar ceva mai târziu. Ca să evit o nouă 
conferință, am pretextat o durere de cap și i-am lăsat între patru 
ochi. Îmi ajunsese porţia de discurs și de propagandă pentru tot 


VP-125 


restul zilei. Pe punte, m-am lăsat să cad într-un șezlong unde 
am gustat în sfârșit dulceaţa somnului. 

Când am deschis ochii, o lună enormă strălucea deasupra 
capului meu. Era pentru prima oară când vedeam satelitul 
nostru atât de aproape. Să se fi mișcat cumva Terra din axul ei 
în timp ce eu dormeam? Faţa mea roșie ca racul lumina noaptea 
cu o strălucire tot atât de puternică precum farul din Alexandria. 
Doborât de oboseală și de căldură, mă expusesem prea mult 
suflării Domnului. Uitasem cât de tare lovea în regiunea aceea. 
Reîntors la bar, am dat peste Hubert. În pofida mulţimii, am 
izbutit să smulg două pahare la tejghea și chiar și două scaune 
neocupate. Culmea fericirii, nici urmă de dascălul Moshe la 
orizont! 

— Îți lucesc ochii de plăcere, dragă Hubert. Ai descoperit 
cumva secretul unui nou leac care îi va împiedica pe arabi să-i 
măture pe prietenii tăi? 

Izbucni în râs. 

— Dacă m-ai fi urmat în cală, nu ţi-ai fi făcut rost de insolația 
asta. Eu mi-am petrecut ziua sub nivelul mării, la clasa treia sau 
a zecea - nici nu mai contează la nivelul ăsta de lipsă de confort 
- unde se înghesuie o sută de imigraţi yemeniţi. Bărbaţi și femei 
care nu au drept bunuri personale decât djellabaua?*. 

— În ce limbă vorbeaţi? 

— Câteva cuvinte în ebraică, dar mai ales în limbajul ochilor și 
al mâinilor. Dacă îl privești pe celălalt cu intensitate, ajungi să te 
înţelegi cu el. Pe vasul ăsta, se întâlnesc mai multe lumi. Un 
adevărat simbol. 

— Dacă viitorii cetăţeni ai Israelului se evită unii pe alții într- 
un spaţiu atât de strâmt precum coaja asta de nucă, îţi 
imaginezi ce va fi la debarcare... lată cât fac discursurile 
egalitare ale lui Moshe! Yemeniţii tăi vor construi drumuri și vor 
servi drept carne de tun în Haganah? atunci când imigraţii 
veniţi din Europa vor deveni ingineri, ofițeri sau farmaciști. 

— Dacă tot a venit vorba... Nu mișca! zise el privindu-mi 
chipul. Cred că am o cremă miraculoasă în geantă. 


24 Djellaba este veșmântul tradiţional larg al arabilor (n.tr.). 

25 Organizaţie paramilitară din Palestina care a luptat alături de Marea Britanie în cel 
de-al Doilea Război mondial și a devenit în 1948 nucleul armatei noului stat Israel 
(n.tr.). 


VP - 126 


Când am ajuns în portul Haifa, la bord domnea o atmosferă 
stranie, un amestec de emoție și de reculegere. Contemplând 
Pământul atât de făgăduit, călătorii nu-și credeau ochilor. Pe 
clădirile din beton flutura drapelul cu steaua lui David. Tot ea 
împodobea și uniformele vameșilor, îndărătul instalaţiilor 
portuare, orașul alb urca pe pantele muntelui Carmel. Exista 
Israelul cu adevărat? Majoritatea pasagerilor abandonaseră 
totul, străbătuseră Europa și își cheltuiseră ultimii bani pentru 
această traversare. Dar, ajunși atât de aproape de ţintă, păreau 
că se pleoștesc brusc, de parcă s-ar fi temut de un miraj. 
Cântecele amuţiseră. Rezemaţi de bastingaj, cu toţii urmăreau 
în tăcere activitatea de la baza vasului, de-acum imobilizat la 
chei. Nu se auzea decât zgomotul motoarelor la relenti și 
glasurile câtorva bărbaţi, foarte puţini, care se rugau cu voce 
scăzută, până ce sunetul fornăit al difuzoarelor le-a risipit starea 
de transă. Apelul la formalităţi: păstrarea pașaportului în mână, 
deschiderea lui la pagina cu viza, etc. Toată lumea se înghesui 
dintr-odată ca să coboare mai iute. 

La piciorul pasarelei, din nou îmbulzeală. Nici nu trecuseră 
bine de portițe că niște bărbaţi - mai ales bărbaţi - 
îngenuncheară ca să sărute pietrele cheiului. A trebuit să dăm 
dovadă de multă răbdare până să ajungem la hangarul unde 
vameși și soldați blajini verificau cu atenţie actele și destul de 
vag bagajele. 

Moshe mă trase de braţ. Ne duse pe Hubert și pe mine pe un 
coridor, apoi într-un birou, fără ca nimeni să protesteze. Totul se 
petrecea într-o veselă dezordine și aparent în cea mai perfectă 
dezorganizare. 

— De cine ar trebui să ne ferim? întrebă Moshe când i-am 
atras atenţia. Englezii au fost alungaţi. Arabii, pe urmele lor - 
oficial, au plecat de bunăvoie. Turiștii? Incă nu ne-au descoperit 
facilităţile care, de altfel, încă nu sunt construite! 

Nu am avut când să-i dau replica. Doi bărbaţi au intrat în 
încăperea unde tocmai ne așezaserăm în timp ce un soldat 
tânăr în șort kaki ne servi ceai. 

— Mister Michel Gutmeyer? întrebă cel mai în vârstă cu un 
perfect accent de Oxford. Era imaginea însăși a unui ofițer din 
armata Indiilor. Mic de statură, cu burtică, etalând cu mânarie o 
mustață căruntă perfect ajustată. 

Am ridicat degetul cu timiditate. 


VP - 127 


— Unchiul dumneavoastră trăiește într-o casă de la periferia 
Ashkelonului, spuse el întinzându-mi o foaie. Colegul său ne 
traduse pe dată într-o franceză perfectă. 

— lată adresa pe care a dat-o când a debarcat acum câteva 
săptămâni în urmă. 

M-am întors spre Hubert. Îl ratasem atât de aproape la 
Bruxelles? 

— Vă semnalez că a cerut aplicarea legii reîntoarcerii. 

Fără să ne lase răgazul să punem nici cea mai mică întrebare, 
făcu un scurt salut cu capul, își puse dosarul subţire sub braț și 
părăsi încăperea, urmat de colegul său ca o umbră. Moshe își 
izbi palmele. 

— Mâine dimineaţă, luăm primul autobuz spre Ashkelon și 
mergem la el acasă înainte ca naționalitatea israeliană să-i fie 
oficial acordată. 

— Ce este atât de urgent? Procedura cere, îmi imaginez, la fel 
de mult timp ca la noi. 

— Nu atunci când se invocă aplicarea legii reîntoarcerii. O 
dată ce un imigrat este înregistrat drept cetăţean israelian, orice 
extrădare devine imposibilă. 

Hubert îmi veni în ajutor. 

— Statul Israel acordă automat naționalitatea tuturor celor 
care o cer dacă ei reușesc să demonstreze că sunt de origine 
evreiască. În acest caz, formalităţile sunt reduse. Majoritatea 
celor care debarcă în Israel au pierdut totul, acte, familie. 
Administraţia se mulțumește cu o dovadă furnizată de martori. 

— Cine altcineva decât un evreu ar fi îndeajuns de nebun ca 
să ceară naționalitatea israeliană? spuse Moshe. Țara este 
sleită, fără resurse, la marginea sufocării și ameninţată de 
război. Toţi conducătorii ţărilor vecine, dictatori care au pus 
mâna pe putere imediat după plecarea occidentalilor, promit 
populațiilor lor să ne azvârle în mare. Pentru ei, noi suntem 
tapul ispăşitor ideal. În timp ce ei ridică mulțimile împotriva 
noastră, generalul Neghib în Egipt sau Adib Shishakli în Siria, își 
pot vedea de micile lor afaceri în loc să satisfacă setea de 
libertate, de independenţă sau de dezvoltare a cetățenilor lor. 

Noaptea a fost scurtă. Fuseserăm înghesuiți într-un spațiu de 
refugiere, o încăpere ciudată, în compania a încă o sută de nou 
sosiți. Spre orele șase, am văzut cu ușurare că sosește 
autobuzul spre sud. O rablă hurducătoare care probabil 


VP - 128 


inaugurase linia lerusalim-Constantinopol pe vremea când turcii 
erau încă stăpânii regiunii. Rula din obișnuinţă, așa cum 
înaintează o mârţoagă bătrână atâta timp cât străbate același 
itinerariu. În lipsa unui panou de semnalizare, șoferul se orienta, 
desigur, după spinările măgarilor. La câteva scaune distanţă 
îndărătul meu, moţăiau doi soldaţi și o fată soldat, cu pistolul 
mitralieră pe genunchi. Cei doi bărbaţi, aproape imberbi, poate 
chiar gemeni, purtau niște ochelari enormi, iar fata era la vârsta 
la care încă te mai joci cu păpușile. Nu știu ce anume mă 
neliniștea mai mult, dezinvoltura lor, incredibila lor tinereţe sau 
aparenta lor stângăcie. 

— De ce întorci mereu capul? gemu Hubert care încerca să 
doarmă pe umărul meu. 

Într-adevăr, la ce bun să stau să-i pândesc? Doar nu i-aș fi 
împiedicat să tragă ţintuindu-i cu privirea. 

Autobuzul făcu o oprire prelungită la gara Yafo, din suburbia 
Tel Aviv-ului. O grămadă de autobuze staţiona în devălmășie în 
fata unui chioșc, luat cu asalt de călători. În spate, o copertină 
ruginită adăpostea câteva ghișee și zeci de vânzători ambulanți, 
înveșmântaţi în toate costumaţiile planetei. Locul amintea de 
Africa dacă nu ar fi fost atâţia soldaţi. Moshe făcu ce făcu și ne 
aduse câteva sticle cu limonadă și niște prăjituri cu miere. 

— Nu mai avem mult, dădu el asigurări urcând la loc în 
autobuz cu eternu-i zâmbet - fără îndoială necesar pentru a 
putea supraviețui în ţara aceea fără să-ţi vină să te împuști 
seară de seară. 

Nu erau decât o sută cincizeci de kilometri între Haifa și 
Ashkelon, dar, pe drumurile acelea infernale, călătoria ţinu 
aproape cinci ore. 

La sosire, soarele ardea puternic. Marea, de culoarea argintie 
a mercurului, se sfârșea la doar câţiva pași de punctul terminus 
al autobuzului, într-un murmur melodios și monoton de sirenă. 
Era, totuși, la fel de inaccesibilă precum Templul din Ierusalim, 
ocrotită de poftele unor călători jegoși ca noi printr-o perdea de 
sârmă ghimpată. După un ocol pe la o cafeteria, Moshe mă 
întrebă ce plan aveam. 

Plan? A, da, Eu eram profesionistul. 

— Sunt partizanul metodei brute, am zis eu. Stil israelian. 
Dăm buzna și dup-aia întrebăm de sănătate. 

Moshe dădu din cap cu un aer satisfăcut. Hubert păru mai 


VP - 129 


circumspect. 

— Nu-i mai bine să începem cercetând împrejurimile și 
punând întrebări vecinilor? 

— Mie unuia îmi place planul lui Michel, reluă Moshe. 

— Dar dacă Gutmeyer nu e singur în apartament? interveni 
Hubert. 

— Ce vrei să zici? 

— Omul ăsta, apărut nu se știe de unde, tocmai a debarcat cu 
un seif plin de monede din aur, lăsând doi morți în urma lui. 
Oare n-o trăi înconjurat de gărzi de corp? 

— Ce propui? am spus golind bolul cu fistic pe care chelneriţa 
imprudentă îl lăsase la îndemâna mea. Nu mai gustasem 
niciodată așa ceva. 

— Să așteptăm să iasă ca să-l interpelăm pe stradă. La lumina 
zilei, în mijlocul trecătorilor, nu riscăm nimic. 

— Bună ziua, domnule. Sunteţi doctorul Gutmeyer? El va 
răspunde că este o eroare. O să picăm de proști privindu-l cum 
dispare încă o dată! 

— Stă la etajul doi, preciză Moshe arătând spre o casă din faţa 
cafenelei. Nu are decât o singură ieșire. În interior e o scară nu 
prea largă. Nu există ascensor. La parter este un cizmar. Nu te 
va urmări. E șchiop. De curând, un cuplu tânăr de evrei 
ortodocși locuiește la etajul întâi împreună cu doi copii foarte 
zgomotoși. El este legător de cărţi. Nu pare prea periculos. Nu 
mai mult decât doamna de la etajul trei, ultimul, o femeie de 
serviciu de origine marocană care întreţine un soț bolnav, cel 
mai adesea culcat. 

— L-aţi urmărit pe Gutmeyer? șeful dumitale a pretins totuși 

că... 
— Nu e șeful meu, după cum spui, ci un coleg dintr-un alt 
serviciu pe care încerc să-l scutesc de detaliile plicticoase. Are și 
așa destule griji cu propriile sale dosare. Unul dintre camarazii 
mei și-a dat osteneala de a cerceta casa și împrejurimile ei 
înainte de-a te lăsa s-o pornești la luptă. În Israel, preferăm să 
nu ne pierdem prea repede invitații. 

— L-a văzut pe Gutmeyer? 

— Nu, nu l-a întâlnit. Și a evitat să dea alarma. În aparenţă, 
Gutmeyer locuiește singur. 

Micul imobil unde se ascundea doctorul Gutmeyer se pierdea 
în mijlocul unor cutii cenușii, îndesate, din beton învechit. 


VP - 130 


— lată ce îţi propun, Michel, continuă Moshe. Baţi la ușă. Fără 
să aștepți răspuns, intri. Nimeni nu are broască la ușă în Israel. 
După douăzeci de minute, dacă nu te-ai întors, vin cu întăriri în 
vreme ce Hubert anunţă poliţia. 

— ÎI însoțesc pe Michel, i-o tăie Hubert. 

— Nici vorbă! Rebecca nu mi-ar ierta-o! 

Am înghiţit o ultimă picătură de cafea și am traversat strada. 
Am aruncat o privire în prăvălia cizmarului. Cu ciocanul în mână 
și trei cuie între dinţi, pingelea un pantof, concentrat la bancul 
de lucru. Nimeni nu m-a împiedicat să împing ușa casei. In 
întunericul holului, am ochit scara. Pe primul palier, o femeie 
grasă mă sili să mă trag într-o parte fără să-mi arunce nicio 
privire în treacăt. Trăia cu adevărat Gutmeyer la etajul doi al 
acelei case sau dăduse o adresă falsă la fel cu aceea din Piaţa 
Binefăcătorilor? La ideea de a-l întâlni pe omul pe care îl căutau 
clienţii mei fără preget de ani de zile și pe care toată lumea îl 
socotea mort, inima începu să-mi bată tare. Peste care 
Gutmeyer aveam să nimeresc? Peste respectabilul notabil 
arestat de nemți la Praga sau peste primejdiosul impostor care 
înhățase averea clientei mele venindu-le, în treacăt, de 
petrecanie la doi bătrâni la Bruxelles? 

Cu preţul unui mare efort de voinţă, am apăsat butonul 
soneriei, provocând un ușor ţărâit. Un cartonaș prins în pioneze 
pe ușă purta numele unui anume Aaron Levin. Îmi șiroia 
sudoarea pe întreg corpul, nu doar din pricina căldurii sufocante. 
Am ciocănit. Nimic. Niciun zgomot în apartament. M-am uitat fix 
la clanţă. Să dau buzna, după cum mă sfătuise Moshe? Poate că 
ăsta era obiceiul în Israel, dar părinţii mei mă învăţaseră să 
stărui înainte de a pătrunde în casa unui necunoscut fără să fi 
fost poftit. Șovăiam asupra pasului ce urma să fac când, spre 
marea mea surpriză, ușa se deschise. 


VP - 131 


19. 


TEREZIN 


— Doctorul Gutmeyer? 

Bătrânul care stătea în faţa mea era înspăimântător de slab. 
Nimic nu amintea de notabilitatea corpolentă și mustăcioasă 
care figura în pozele, vagi, ce-i drept, pe care mi le arătase 
Irène. 

— Ce doriți? spuse el în franceză cu un puternic accent slav. 

Am ezitat. Mă înșelam, neîndoielnic, dar nu aveam nimic de 
pierdut. 

— Fiica dumneavoastră, Irène, vă caută de multă vreme... îmi 
permiteți să intru? 

După un scurt moment de șovăială, se dădu la o parte, cu o 
rămășiță din politețea de odinioară. 

— Salonul este la stânga, spuse el, cu un amestec de 
neîncredere și resemnare. 

O încăpere mică servea drept birou, salon, sufragerie și 
debara totodată. Talmeș-balmeșul de cutii de carton pe 
jumătate desfăcute nu lăsa liberă decât o îngustă trecere spre o 
canapea dezarticulată, așezată în faţa a doua fotolii decolorate. 

Când se așeză, lumina violentă, abia filtrată de storuri, îi 
lumină chipul. Nici urmă de vreo aluniță pe nas. Nu era 
Gutmeyer. 

— Vă ascult, spuse el, când eu mă aşteptam la ceva de genul 
«Aţi bătut la ușa nepotrivită. Pe mine mă cheamă Levin.» 

Inutil să mă învârt în jurul cozii. 

— De ce vă daţi drept doctorul Gutmeyer? 

Nu încercă să tăgăduiască. 

— Aveţi de gând să mă arestați? întrebă el, calm și mereu la 
fel de țeapăn. 

— Nu lucrez pentru poliţia israeliană. Sunt un detectiv 
particular belgian. Am traversat Mediterana ca să dau de urma 
doctorului Gutmeyer. Așadar, cine sunteţi? Și unde este 
afurisitul de Gutmeyer al meu? 

Păstră o tăcere atât de îndelungată, încât am crezut că 


VP - 132 


adormise. 

— Nu contează numele meu de odinioară, murmură el cu glas 
răgușit. De mult timp mă numesc Gutmeyer. Care-i problema 
dumneavoastră? Lumea a fost complet întoarsă pe dos. Din cea 
veche n-a mai rămas nimic. 

Ochii săi negri, adânc înfundaţi în orbite, reflectau hăul 
sinistru din care scăpase, dar în care își lăsase sufletul. 

— Atunci, de ce aţi dezgropat numele de Gutmeyer? am 
insistat eu. Îl cunoșteaţi? 

— Era înainte de război, la Praga. Se întâmpla să mai lucrăm 
împreună. 

— A, Și dumneavoastră sunteţi medic... 

Îmi veni în minte conversaţia pe care o avusesem cu Martha 
Topolinek. Irène negase cu violenţă că tatăl ei ar fi practicat 
avorturi clandestine, după cum pretindea doamna Topolinek, 
care lăsase să se înțeleagă că Gutmeyer recomanda, uneori, 
celor care îl implorau să le ajute, pe unul dintre confrații săi, mai 
puţin scrupulos sau mai puţin prudent ca el. Să fi fost cumva 
omul așezat în fața mea? 

— Invazia nazistă a provocat debandada. Unii au încercat să- 
și piardă urma în provincie. Adesea schimbându-și identitatea. 

Făcu un gest cu mâna pentru a sublinia că ăsta era un fapt 
perfect banal. 

— Majoritatea evreilor evitau să-i frecventeze pe coreligionarii 
lor, chiar și pe cei mai apropiaţi prieteni, ca să nu se 
compromită și nici să-i compromită pe aceștia. De îndată ce 
naziștii au pornit la vânătoare, fiecare a încercat în felul său să 
se strecoare prin ochiurile plasei. Toată lumea sau aproape toţi 
au fost în cele din urmă prinși și închiși în ghetoul din Terezin 
înainte de a fi transferați la Auschwitz sau de a muri pe loc. 

— La Terezin l-aţi regăsit pe Gutmeyer? 

Privirea-i întunecată plonjă în partea cea mai obscură a 
memoriei sale. Ceea ce vedea acolo îl îngrozea. 

— Am fost arestaţi la câteva zile distanţă în aprilie 1942. Ana, 
soţia sa, a murit foarte repede. De tifos. Soţul ei a asistat 
neputincios la agonia ei. Nu exista niciun mijloc de a o îngriji, nu 
aveam nici măcar o aspirină. Trupul ei a fost pe dată ars în 
crematoriul care se găsea în partea de sud a ghetoului. In anul 
acela, ei eliminau două sute de trupuri pe zi. 

— De unde știți? am spus eu șocat. Părea să fi uitat de 


VP - 133 


prezenţa mea. Îmi lăsa impresia că vorbește cu sine însuși. 

— Pe atunci, făceam parte din echipa însărcinată cu 
aruncarea cadavrelor în cuptor. Tristă ironie, nu-i așa? Un medic 
devenit gropar. Cum aș putea uita dimineaţa în care am fost silit 
să privesc în tăcere trupul inert al Anei Gutmeyer? Ana, în casa 
căreia luam cina o dată pe lună la Praga... Nu am schiţat nici 
măcar un gest de omagiu. Am azvârlit-o în cuptor cu cârligul 
meu odată cu celelalte cadavre. Fără vreun gând bun. Fără 
măcar o rugăciune. Cu capul absolut golit de gânduri. Corp după 
corp, toată ziua, în așteptarea serii. Cu singura speranţă că voi fi 
desemnat din nou a doua zi să fac aceeași muncă, singura 
garanţie a unei zile în plus de supraviețuire. 

L-am întrerupt ca să pun capăt acestei înspăimântătoare 
povestiri. 

— Și Gutmeyer? 

Ochii săi se opriră asupra mea, aidoma unei plute în derivă 
care se agaţă în sfârșit de o barcă de salvare, după ce a rătăcit 
la nesfârșit pe mare. 

— Incă de la sosire, Gutmeyer a fost trimis la serviciul de 
infirmerie unde a reușit să mă transfere și pe mine după câteva 
luni. Germanii aveau nevoie de specialiști ca să le îngrijească 
beteșugurile. La Terezin fusese grupată floarea intelectualilor 
cehi și cei mai eminenţi medici din ţară. Gardienii noștri erau 
niște răsfățaţi. La un simplu pocnet din degete, aveau la 
dispoziție doctori care, cu doi ani mai înainte, nu i-ar fi primit 
nici după șase luni de așteptare. Și noi eram norocoși, la rândul 
nostru - eram ceva mai bine hrăniţi decât restul deținuților. 
Responsabilii lagărului aveau nevoie de noi. Aveau grijă să nu 
ne trimită în convoaiele expediate spre lagăre. 

Ochii săi dădură ocol încăperii, căutând ceva de care să se 
agaţe. Simţeam că nu dădea drumul decât unei părţi din adevăr. 
Tocmai mă pregăteam să-l scutur când a reluat pe un ton mai 
scăzut: 

— Trebuie să înțelegeţi că nu eram egalul lui Gutmeyer. 

Cugetă îndelung înainte de a merge mai departe. 

— El era un chirurg reputat, cu o ușurință de mână de-a 
dreptul magică, la care germanii ţineau mult. 

— In timp ce dumneavoastră... 

Clătină din cap. 

— Din fericire, ei nu-mi cunoșteau trecutul. Nu știau că 


VP - 134 


fusesem suspendat de colegii mei cu puţin înainte de război din 
cauza câtorva imprudente. 

El să fi fost, oare, măcelarul care o ciopârțise pe doamna 
Topolinek? 

— Știţi, germanii acordă legii un respect scrupulos. Pare ceva 
bizar, având în vedere crimele pe care le-au comis. Nu se simt 
vinovaţi. Acţionează la ordin. Conștiinţa lor amuţește în fața 
unei instrucţiuni scrise. Aș fi fost imediat alungat din infirmerie 
și expediat la Auschwitz dacă ar fi aflat că fusesem privat de 
dreptul de practică. Legea e lege, asta e baza religiei lor. 

Un ușor scrâșnet ieși dintre buzele lui. Râdea? 

— Să ne-ntoarcem la Gutmeyer... 

Inchise ochii și continuă cu glas monoton. 

— La începutul lunii iunie 1944, germanii au început, brusc, să 
transforme anexa noastră infernală într-un cochet orășel de 
provincie. In cursul câtorva săptămâni, grămada noastră de 
noroi a devenit un fermecător sat ceh, ideal revizuit de un 
decorator de Hollywood. Peluze perfect delimitate, barăci 
vopsite proaspăt, un teatru, o bibliotecă. Ba chiar au mobilizat și 
un cineast, cândva celebru, care ocupa un pat vecin cu al meu, 
Kurt Gerron - a jucat alături de Marlene Dietrich în /ngeru/ 
albastru - și l-au silit să toarne un film de propagandă menit să 
arate lumii orașul model pe care Hitler îl oferise evreilor din 
Praga. 

Până la urmă, am înţeles motivul întregii tevaturi. O vizită a 
reprezentanţilor Crucii Roșii. Comitetul internaţional decisese, în 
sfârșit, după doi ani și jumătate de la adoptarea soluţiei finale, 
să inspecteze un loc de detenţie al evreilor. Ei, care închiseseră 
ochii încă de la începutul războiului, aveau să plece din Terezin 
fără să fi văzut nimic. 

După o plimbare prin decorul acela de operetă, vizitarea 
falselor magazine și a falselor cafenele, trimișii CICR au avut 
parte și de reprezentaţia unei opere pentru copii în compania 
câtorva sute de deţinuţi îmbrăcaţi în haine noi special pentru 
acea ocazie. Spectacolul a fost urmat de un picnic la ţară, la 
sfârșitul căruia au dat mărturie în faţa presei că evreii trăiau în 
condiţii atât de ideale încât zvonurile despre barbaria nazistă nu 
erau decât un ghiveci de calomnii. 

În cursul șederii lor, au vizitat și infirmeria. În ajunul 
inspecției, germanii i-au înmânat doctorului Gutmeyer textul 


VP-135 


discursului său. Fusese prevenit. Dacă schimba fie și o virgulă, 
urma să fie ucis. Gutmeyer a procedat și mai bine. A dispărut. S- 
a făcut nevăzut fără să lase vreo urmă chiar în dimineața 
inspecției. Oare izbutise, cumva, să evadeze în chip miraculos, 
profitând de agitația iscată de lucrări și de du-te-vino-ul 
muncitorilor în ghetou? Eu cred mai degrabă că a fost eliminat. 
În ciuda a doi ani de întemnitţare și de bruftuieli, Gutmeyer își 
păstrase forța caracterului și personalitatea. Sunt convins că 
naziștii au preferat să-l suprime, ca să nu existe riscul unei 
declarații intempestive în fața reprezentanţilor CICR, lucru care 
le-ar fi dat peste cap întreaga punere în scenă. Și i-ar mai fi tras 
după el și pe responsabilii lagărului. 

— Cum au reacţionat germanii? 

— Când gardienii însărcinaţi să-l aducă s-au întors cu coada 
între picioare, eu am fost desemnat să-l înlocuiesc. Sub 
ameninţarea pedepsei cu moartea, trebuia să joc rolul 
doctorului  Gutmeyer. Numele său figura pe  tăblițele 
inspectorilor elveţieni și insistaseră să-l întâlnească. Eu sunt 
mult mai slab decât el, dar cam de aceeași talie. 

Cine să se mire că doctorul își pierduse burtica? $mecheria a 
funcţionat. Am recitat textul fără nicio notă falsă și i-am asigurat 
pe vizitatori de excelentele condiţii în care trăiesc pensionarii 
ghetoului. Delegații Crucii Roșii au plecat liniștiți. Nu și-au mai 
pierdut niciodată timpul să viziteze și alte lagăre. A trebuit să fie 
descoperite gropile comune de către armata rusă și cea 
americană în anul următor pentru a se înțelege că Crucea Roșie 
- ai căror conducători aveau simpatii naziste - fusese complice 
de-a lungul întregului război la tăcerea organizată în jurul 
genocidului. 

Reprezentația o dată terminată, am păstrat numele și masca 
doctorului Gutmeyer, ceea ce mi-a permis să supraviețuiesc la 
Terezin, când majoritatea celorlalți figuranţi ai acestei 
mascarade fuseseră expediaţi la Auschwitz, după trecerea 
delegaților Crucii Roșii, spre a se șterge orice dovadă a 
înșelătoriei. Bietul Kurt Gerron nu a putut asista la proiecția 
filmului său, Der Führer schenkt den Juden cine Stadt („Fuhrer-ul 
le dăruiește un oraș evreilor”), din care câteva imagini s-or mai 
fi găsind prin fundul vreunei cinemateci. 

— Ce s-a întâmplat cu doctorul Gutmeyer după misterioasa sa 
dispariţie din Terezin? 


VP - 136 


— La eliberarea lagărului de câtre Armata Roșie, la 8 mai 
1945, eram cvasi-inconștient, lovit de foamete și boală. Am stat 
șase luni într-o clinică. Am avut nevoie de și mai mult timp ca să 
reînvăț să supraviețuiesc. Trebuie, oare, să mă justific că nu m- 
am interesat de soarta foștilor mei tovarăși de lagăr? Vi se pare 
că sunt egoist, insensibil? Au murit peste o sută douăzeci de mii 
de «pensionari» de la Terezin. Când mi-am recăpătat destulă 
forță cât să părăsesc spitalul, mi-am promis să privesc doar 
înainte. Dacă aș fi aruncat fie și numai o privire peste umăr, 
spre infernul din care izbutisem să ies, m-aș fi sinucis. 

— Cu toate aste, aţi rămas în Cehoslovacia? 

— Unde voiaţi să mă duc? M-am instalat la Brno. Într-o zi, am 
zărit pe stradă niște foști pacienţi pe care îi îngrijisem cândva la 
Praga. M-am mutat imediat la Bratislava unde am lucrat ca 
medic în spital. Speram să fiu uitat, când m-am încrucișat pe un 
culoar cu un confrate din Praga, fost membru al Consiliului 
Ordinului medicilor, care mă ștersese din rândurile lor. A trecut 
pe dinaintea mea fără a întoarce capul, prefăcându-se că nu mă 
recunoaște. A doua zi, am fugit pe jos în Austria. La vremea 
aceea, nu era prea greu. Acolo am supravieţuit din diverse 
slujbe mărunte, dar trăiam ca un animal hăituit până să intru în 
contact cu Agenţia Evreiască. Pentru a da definitiv pagina mai 
departe, trebuia să părăsesc definitiv vechiul continent. 

— Tot sub numele de Gutmeyer? 

Scoase un oftat adânc frecându-și nervos mâinile. 

— La Brno, apoi la Bratislava, era pentru mine singurul mijloc 
de a subzista într-o ţară care îmi interzisese să-mi practic 
meseria. Apoi, în timp s-a instalat obișnuinţa. Nici măcar nu m- 
am mai gândit la aspectul ăsta. Abia când am ajuns aici am 
putut renunţa la mască și mi-am îngropat trecutul o dată pentru 
totdeauna. 

Ințepenit în fotoliu, niciun mușchi de pe trup nu i se clintea în 
timp ce vorbea. Aveam impresia că privesc o mumie. Chipul 
semăna cu capul de mort pe care îl lipea Hubert pe unele din 
produsele sale cu menţiunea «Uz extern». Fără privirea 
întunecată care părea că răsare din ungherele cele mai adânci 
ale galaxiei, l-aș fi putut lua drept o fantomă. Mai rămânea de 
făcut o ultimă verificare. 

— Pe drumul spre Marsilia, nu cumva aţi făcut un mic ocol 
prin Basel? 


VP - 137 


Insul impasibil păru să fie prins o clipă pe picior greșit. 

— Basel? De ce Basel? 

— Ca să vă înzestrați cu ceva bani de drum. 

Păru sincer năuc. Dacă șterpelise în trecere economiile 
celebrului chirurg, nu le  cheltuise pentru decorarea 
apartamentului. Văzând dezordinea în care trăia, fie că dădea 
dovadă de o avariţie maladivă, fie că nu se atinsese nici măcar 
de un bănuţ din comoara lui Gutmeyer. Dat fiind punctul la care 
ajunsesem, nu vedeam de ce i-aș fi ascuns în ce condiţii 
reapăruse cel căruia îi subtilizase identitatea. De data asta, 
chiar păru că se trezește. 

— Cine v-a povestit istoria asta? 

— Irène, fiica sa. M-a însărcinat să-i găsesc tatăl. 

— Imposibil, murmură el. 

Tocmai mă pregăteam să-mi reiau întrebările, când ușa se 
deschise violent. Doi bărbaţi năvăliră în încăpere. 


VP - 138 


20. 


O NOAPTE ÎN KIBUȚ 


— E totul în regulă? 

Lui Moshe îi plăceau cu siguranţă westernurile. Stătea la 
intrarea salonului cu brațele depărtate ca un cow-boy care se 
pregătește să tragă cu arma. În pragul uşii, Hubert supraveghea 
culoarul. 

— Ei! Păstrați-vă calmul, prieteni! 

— Eram morţi de îngrijorare. Ai urcat de patruzeci de minute. 

Gazda noastră tot nu se clintise. Nici măcar nu clipise. 

— Acesta e doctorul Gutmeyer? întrebă Moshe arătând spre 
bătrân. 

— Într-un anume fel, da. Pe de altă parte, nu. 

— Bravo! exclamă Hubert. Incepi să vorbești ca noi. 

Le-am rezumat istoria pe care tocmai o auzisem, cum anume 
Gutmeyer din Ashkelon fusese obligat să pună stăpânire pe 
identitatea confratelui său în ghetoul de la Terezin. În timp ce îi 
povesteam viața, mumia rămase cu ochii în gol, fără să sufle o 
vorbă. Hubert se lăsă să cadă pe o sofa. 

— Toată călătoria asta ca să dăm peste peste un omonim? 

— Nu aţi mai auzit vorbindu-se despre Gutmeyer după 
eliberarea lagărelor? îl întrebă Moshe pe bătrân. 

Bătrânul dădu din umeri. 

— Credeţi că i-aș fi furat identitatea dacă ar fi supravieţuit? 

— Și fiica sa? V-aţi gândit ce șoc ar avea dacă ar descoperi că 
v-aţi dat drept tatăl ei vreme de zece ani? Ce-ar suferi? 

O dată-n plus, nu avu nicio reacție, fixând cu privirea peretele 
gol din faţa lui. Ce citea, oare în albul acela prăfuit? 

— Nu înțeleg succesul lui Gutmeyer. Toată lumea se bate 
pentru a-i purta numele, remarcă Hubert numărând pe degete. 
Unul la Ashkelon. Un altul la Basel. Încă unul în apartamentul de 
deasupra mea. Până și prietenul meu Michel face parte din 
familie. De unde-i moda asta? Înainte vreme, nebunii se dădeau 
drept Napoleon. Acum, se dau drept Gutmeyer! 

Gutmeyer-ul din Ashkelon reîncepu brusc să vorbească. 


VP - 139 


— Ce garanţie aveţi că clienta voastră este mai îndreptăţită 
ca mine să se numească Gutmeyer? 

Pusese degetul pe o întrebare pe care Federico o pusese deja. 
După el, și Moshe. 

— Problema voastră, adăugă el, foarte decis să răsucească și 
mai mult cuțitul în rană, se află mai degrabă la Bruxelles decât 
în Israel. La fel și soluţia. 

Cum nu mai aveam nimic în plus de aflat de la bătrân, am dat 
semnalul retragerii. 

— Mi s-a făcut frică, spuse Hubert, strângându-mi braţul în 
timp ce părăseam imobilul lui Levin. 

— Ce putea să mi se întâmple? 

Am arătat spre șirul de clădiri moderne și urâte al căror beton 
părea deja uzat sub soarele de un alb argintiu, în jurul cărora 
circulau mame plimbându-și copiii, un factor poștal, câţiva 
soldați, bunicuţe, un furnizor. 

— Nu știu. Cartierul ăsta îmi dă fiori. 

— Din moment ce te încrezi în intuiție precum doamna Irma?, 
ghicitoarea în cărţi de la Foire du Midi, ce zice globul tău de 
cristal în legătură cu povestea spusă de Levin-ex-Gutmeyer? 

— Când am să i-o spun lui Anne, are să-ţi atragă atenţia că ea 
una nu a contenit să te pună în gardă împotriva clientei tale. In 
loc să te tot holbezi la aluniţa ei, mai bine i-ai fi măsurat 
lungimea nasului când îţi turna gogoși. 

Moshe turnă și el sare pe rană. 

— N-aveam eu dreptate, ce spuneţi? Pe ea trebuia să o 
anchetăm! 

Firișoarele de păr care parcă-i ţâșneau prin cămașa 
descheiată începură să ţopăie o horă veselă ca să-mi aducă 
aminte că era mai șmecher ca mine. 

— Dacă nu mă înșel, domnule Știe-tot, am replicat eu, echipa 
dumitale de anchetatori nu a dat peste nici cea mai mică urmă 
în legătură cu revenirea doctorului Gutmeyer în Cehoslovacia 
după război. Or, omul care se numește acum Gutmeyer, a trăit 
oficial la Brno și Bratislava, unde a lucrat fără să se ascundă sub 
numele de Gutmeyer. Înainte să dai lecţii altora... 

Fără să-mi răspundă, Moshe se ridică și comandă încă un rând 
de cafele (cafea! vă daţi seama de sacrificiul meu de când 
intrasem în tribul Gutmeyer?) înainte de a se închide în cabina 


26 «Irma prezicătoarea», comedie din 1947 cu Fernandel (n.tr.). 
VP - 140 


telefonică. 

— Remarca dumitale e pertinentă, spuse el la întoarcere, 
agitând un deget pe sub nasul meu, în chip de reproș pentru 
flerul de care dădusem dovadă. Superiorii mei te autorizează să- 
| întâlnești pe omul care l-a căutat pentru noi pe Gutmeyer în 
Cehoslovacia. Trăiește acum într-un kibuț din Galileea. 

Mi-am tras îndărăt scaunul fără să beau zeama transparentă 
numită pe aici cafea. 

— Te previn, mai adăugă el. Ne vom afla foarte aproape de 
frontiera siriană. Nu e ceva rar ca arabii să tragă câteva focuri, 
așa, doar ca să treacă timpul. 

Am privit fix cabina din care ieșise. Simţeam o nevoie 
disperată să aud glasul lui Anne. Era periculos, știam asta. 
Hubert nu trebuia să mi-o repete. Dar irezistibil. Moshe se lăsă 
convins să cheme centrala telefonică pentru mine. 

— Ai de așteptat între opt și zece ore, spuse el după o scurtă 
conversaţie. Noaptea începea să se instaleze. Oboseala de 
asemenea. 

Kibuțul Achdot Yaakov era unul dintre cele mai vechi din ţară. 
Asta ne-a povestit cu mândrie un tip bătrâior și rotofei care ne-a 
primit îmbrăcat în șort la intrarea într-o încăpere mare, cu tavan 
înalt, care servea pe rând drept cantină, loc de întâlnire și sală 
de spectacole. După ce ne-a oferit cafea [iarăși cafea, doar 
cafea și ce cafea!), ne-a poftit să împărţim prânzul cu membrii 
kibuțului de cum aveau să se întoarcă de pe ogoare. 

— Noi am realizat visul bolșevicilor. O societate egalitară 
perfectă. Numai un evreu candid ca Troțki își putea imagina că 
un rus îi va da ceea ce nu are vecinului său! lar ceea ce are, 
preferă să distrugă decât să împartă. Aici, dimpotrivă, totul este 
pus în comun. Pământul, casele, uneltele. Copiii trăiesc și dorm 
împreună. Nimeni nu primește bani, nu adună bancnote sub 
saltea. Toată lumea a venit aici fără un ban și așa a rămas, dar 
fiecare a devenit proprietarul rezultatului muncii sale. Priviţi! 

Arătă spre peisajul ce se vedea prin fereastră. A 

— Ogoare, pomi fructiferi, o plantație de bananieri. In urmă cu 
treizeci de ani, pe câmpia asta acoperită de legume rătăceau 
câteva capre famelice. Kibuţul nostru s-a instalat aici în 1924, 
pe pământuri răscumpărate de la proprietarii arabi care nu le 
cultivau. De atunci, el răspunde nevoilor întregii comunităţi. În 
schimb, toată lumea muncește rând pe rând, pe ogoare, la 


VP - 141 


curățenie, la grădina de zarzavat sau la bucătărie, oricare ar fi 
pregătirea sau originea, profesor, savant atomist, blănar, 
vânzător ambulant sau muncitor. Cine se alătură kibuţului 
nostru uită de toate și își reîncepe viaţa de la zero. Dar recunosc 
că seara, dezbaterile se însuflețesc. Regăsim atunci atmosfera 
sălilor de studiu din acele shtetis” de dinainte de război, unde 
se taie firul în patru, fiecare vorbește mai tare ca vecinul său și 
discută la nesfârșit doar pentru a dovedi că este singurul 
deținător al adevărului. 

Și când stau să mă gândesc că eu mă plângeam de 
discursurile pompoase ale lui Moshe pe vapor! Incă nu 
pricepusem că asta era o adevărată epidemie care îi atingea pe 
toți locuitorii Israelului. Din fericire, vorbăria i-a fost întreruptă 
de sosirea celor numiți kibboutznikim?. 

Hubert scoase un țipăt. L-am recunoscut pe vărul său, 
Samuel, pe care îl întâlnisem adesea la Hubert acasă la 
Bruxelles. Samuel fusese adăpostit de Hubert după război, la 
întoarcerea din lagăr - un altul salvat ca prin miracol. Din când 
în când, îi dădea câte o mână de ajutor lui Hubert și dormea 
într-o cămăruţă din apartamentul lor. Spre marea disperare a 
Rebeccăi, seara îl învăţa pe băieţelul lor cântece bolșevice și îi 
citea povestiri închinate gloriei revoluției ruse. 

— Dacă regimul îţi place atât de mult, Samuel, de ce 
zăbovești în ţara asta de fasciști? Du-te mai degrabă să faci 
revoluție cu tovarășii lui Stalin, îi repeta Rebecca. 

— De câte ori trebuie să-ți spun că eu am fost troțkist 
militant? Dacă pun piciorul la Moscova, sunt numai bun ca să 
mă aleg cu un bilet doar dus spre gulag. Micile mele vacanțe la 
Birkenau și apoi la Treblinka mi-au fost de ajuns, foarte 
mulțumesc! 

Oare acest război de tranșee dus cu Rebecca să-l fi împins pe 
Samuel să plece în Israel, tocmai el care se proclama prea 
internaţionalist ca să accepte sionismul? Sau poate că 
descoperise în viaţa din kibuț o bucăţică din idealul său? 
Samuel, care acum se numea Dov, mă strânse în brațe, foarte 
fericit, îmi spuse el, să regăsească mirosul de gueuze grenadine. 

— Berea la butoi este singurul lucru care îmi lipsește din 


27 Mici orășele cu numeroasă populaţie evreiască în Europa centrală și de est, înainte 
de Holocaust (n.tr.). 
28 «Membri ai kibuţului» în ebraică. 


VP - 142 


șederea mea la Bruxelles, spuse el. Nu, adăugă el întorcându-se 
spre Hubert. Uit principalul. Am nostalgia discuţiilor mele în doi 
cu fiul tău. Ce mai face? 

— Graţie Rebeccăi, care cu mare caznă a izbutit să-i curețe 
mintea de toate tentativele tale de îndobitocire, nu va deveni 
micul luptător bolșevic pe care încercai să-l formezi. La șase ani, 
nu există un altul mai ket” din Bruxelles ca el. 

La sfârșitul mesei, după ce i-am explicat lui Dov ce anume ne 
aducea la kibuţ, el ne prezentă lui Shimon. Era numele pe care îl 
purta acum cehul pe care venisem să-l luăm la întrebări. 

— Ce coincidenţă că sunteți prieteni! strecură Hubert. 

— Prieteni? protestă Dov. Cu un fost stalinist? Niciodată! 

Am izbucnit în râs, spre deosebire de Shimon, care clătină 
grav din cap. Nu era o glumă? Greu de ghicit. Oamenii ăștia 
erau prea complicaţi pentru un biet detectiv bruxellez. Shimon 
era un tip înalt, deșelat, cu păr sârmos și privire de oţel, al cărui 
chip reflecta o nesfârșită tristețe. Probabil că nu mai zâmbise de 
cel puţin jumătate de veac. 

După cină, în timp ce sala cea mare se golea, Moshe ne trase 
spre o măsuţă. Se lăsase noaptea la fel de brusc precum lama 
unei ghilotine. Afară nu se vedea nicio lumină, în afară doar de 
capătul incandescent al câtorva ţigări. Cineva trase niște 
perdele groase care astupară complet fereastra. 

— Deocamdată, regiunea este liniştită. Doar câteva 
împușcături de-o parte și de alta a frontierei siriene. E modul 
fiecăruia de a reaminti pe ce poziţii suntem. E de-ajuns o 
scânteie. Uneori, teroriștii se aventurează în preajma satelor și 
aruncă în aer o șosea, un camion sau chiar o casă ca să întreţină 
tensiunea. Sau, pur și simplu, un clan exagerează cu tărăboiul 
ca să sfideze un grup concurent, parcă poţi să știi. 

— Cine se poate obișnui să trăiască astfel? 

Toată lumea izbucni în râs. Hotărât lucru, aveam încă nevoie 
de o lungă ucenicie ca să pot decoda umorul israelian. 

— L-am cunoscut vag pe doctorul Gutmeyer înainte de război, 
la Praga, începu Shimon. Aveam un magazin de mănuși nu 
departe de cabinetul său. Din când în când, îl vedeam trecând 
prin faţa vitrinei mele, îmbrăcat cu un splendid palton de blană 
iarna și pălărie șic made in Italy. Nu a intrat niciodată în 
magazinul meu. Nu făceam parte din același mediu. Eu 


29 «Strengar» în dialect bruxellez. Echivalent al acelui «titi» parizian. 
VP - 143 


frecventam mișcările comuniste, iar el lumea notabilităţilor, în 
majoritate antisemite. A se afișa alături de Gutmeyer le îngăduia 
să proclame cu mâna pe inimă că nu erau rasiști, deoarece unul 
dintre cei mai buni prieteni ai lor era evreu. 

La sosirea nemților, eu am fugit într-un orășel de provincie. 
Actele false pe care mi le furnizaseră niște camarazi mi-au 
permis să mă angajez într-un atelier. Slavă Domnului! Nu am 
fost dibuit și am ieșit teafăr de sub ocupaţie. 

— Știaţi că Gutmeyer fusese luat împreună cu întreaga familie 
la Terezin? 

— Nu, la vremea respectivă. Nu prea aveam legături cu 
comunitatea. Reprezentanţii oficiali ai poporului Cărţii nu îi 
iubeau din cale-afară pe cititorii lui Marx, Engels și Troțki. Dar 
cine, în Cehoslovacia, ignora existenţa lagărului de la Terezin? 
Cei care, la fel ca mine, scăpaseră raziilor, au trăit restul 
războiului cu spaima în suflete că vor fi închiși acolo. Se 
povesteau istorii de coșmar despre cele ce se petreceau în 
lagăr. 

Și atunci când anchetase în legătură cu soarta doctorului 
Gutmeyer? La Eliberare? 

Mă fixă ca și cum nu aș fi priceput nimic - ceea ce chiar așa 
părea să fie. 

— După cele câteva luni de sărbătoare și de ușurare care au 
urmat evacuării naziștilor, situaţia a redevenit atât de haotică în 
Cehoslovacia încât am plecat să muncesc în Belgia. La Praga, 
burghezii se temeau că vor pune comuniștii mâna pe pârghiile 
de comandă în timp ce Stalin acţiona pentru luarea puterii de 
către zbirii săi. 

— Exista experiența războiului din Spania. Staliniștii preferau 
să-i masacreze mai degrabă pe troțkiști decât pe naționaliști, 
spuse Hubert. 

Shimon dădu din cap. 

— Nişte prieteni mi-au povestit că la Anvers niște negustori de 
diamante căutau mână de lucru pentru a-i înlocui pe lucrătorii 
lor dispăruți. Asta mi se părea ceva mai sigur decât să-i aştept 
tremurând la Praga pe complicii lui Stalin. 

— Când mă gândesc că Hubert mă primea la Bruxelles în 
momentul în care tu debarcai la Anvers! exclamă Dov. Şi a 
trebuit să imigrăm amândoi la două mii de kilometri depărtare 
de Belgia ca să ne întâlnim! 


VP - 144 


— Israelul este o ţară încă și mai mică decât Belgia! ne atrase 
atenţia Moshe. 

— În orice caz pentru evrei! adăugă Hubert. 

— Doi ani mai târziu, reluă Shimon, după venirea la putere a 
comuniștilor la Praga... 

— ...după lovitura de stat, i-o reteză sec Hubert. 

— Dacă vrei... M-am întors în Cehoslovacia. Mi-era dor de 
tară. Mai mulți tovarăși cu care lucram înainte de război 
avansaseră în grad odată cu venirea noului guvern. Datorită lor, 
am putut intra la ministerul de Interne. 

— Te-ai făcut poliţist, ca să fie limpede? 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Și stalinist convertit, sublinie Dov. 

— Nu am fost obligat să particip la arestări și nici la 
interogatorii sau ceva de genul ăsta. Eram funcţionar, însărcinat 
cu clasarea dosarelor, stabilirea fișelor. Aveam o viaţă de birou 
la fel ca în orice administraţie din lume. 

Interveni atunci Moshe, pe care eu îl credeam pierdut în 
visare. 

— Eu sunt cel care a luat contact cu Shimon. Ne interesa 
soarta unui anumit număr de evrei cehi dispăruţi fără urmă în 
timpul războiului. 

— De ce Shimon? am întrebat eu. 

Ochii lui Moshe se îngustară. Își înălţă arătătorul. 

— Lucra la Ministerul de Interne... 

Shimon suspină. 

— Dar mai cu seamă mă avea Moshe la mână. Cunoștea cele 
două falii din armura mea: eram evreu și frecventasem înainte 
de război cercurile troțkiste. 

— Cum de știa Moshe de chestia asta? 

— Pe atunci, frecventam aceleași cercuri, Shimon și cu mine, 
raspunse Moshe fără să dea amănunte. Numai că eu reușisem 
să fug în Palestina chiar înainte de intrarea nemților. 

— Moshe mi-a salvat viața, adăugă Shimon, care făcu o 
strâmbătură ca și cum toate astea nu aveau nicio însemnătate. 
Venit la Praga sub o falsă identitate la începutul lui 1950, Moshe 
a luat discret contact cu mine ca să mă avertizeze în legătură cu 
ultimele nebunii ale lui Stalin. La Moscova, tătucul popoarelor se 
lansase într-o campanie de eliminare a evreilor. Vechiul remediu 
al tuturor conducătorilor ruși de fiecare dată când norodul era 


VP - 145 


nemultumit. Întreg imperiul risca să fie contaminat. 

— N-ai auzit vorbindu-se de complotul halatelor albe? mă 
întrebă Hubert. Era modul său de a-mi aminti de reproșurile pe 
care mi le făcea de fiecare dată când mă vedea citind paginile 
sportive ale ziarelor și rubrica faptelor diverse. 

— Devenit complet paranoic, Stalin a pus să fie arestați 
medicii din anturajul său acuzându-i că vor să-l otrăvească. 
Dimpreună cu toţi prietenii lor evrei. 

— Cu acest prilej, Stalin a trecut la marea epurare a partidului 
comunist ceh, împănat, potrivit spuselor lui, de contra- 
revoluționari și de troțkiști, reluă Shimon. Principalii conducători 
ai partidului au intrat la zdup, inclusiv secretarul general, Rudolf 
Slansky, executat acum doi ani după un simulacru de proces. 

— Când Shimon a simţit că-i trece glonţul pe la ureche, mi-a 
cerut să-l ajut. 

— Moshe mi-a dat un pașaport care mă transforma în 
cetățean al Republicii Democrate Germane. Lucru care mi-a 
permis să ajung la Berlin, de unde am trecut în vest și în sfârșit 
în Israel. 

— Ce om de treabă! exclamă Hubert. 

— Am uitat să precizez că pașaportul avea un preţ, ricană 
Shimon. 

Moshe dădu din umeri ca pentru a sublinia că această contra- 
partidă era derizorie. 

— Una sau două informaţii despre coreligionarii noștri cehi e o 
favoare pe care o faci familiilor lor, poporului nostru. 

— Permisul de liberă trecere nu mi-a fost înmânat decât în 
schimbul unor documente, ripostă Shimon, mai incisiv decât îl 
credeam. 

— Atunci ai început să-l anchetezi pe doctorul Gutmeyer? 

— Ministerul recuperase o parte din arhivele pe care naziștii 
nu avuseseră timp să le distrugă, în special cele despre ghetoul 
din Terezin, ţinute cu scrupulozitate de germani. Am luat urma 
intrării în lagăr a doctorului Gutmeyer și pe cea a soției sale. 
Este menţionată trecerea sa în serviciul infirmeriei ghetoului. 
Dar nimic în legătură cu dispariţia sa în 1944 cu prilejul vizitei 
Crucii Roșii. 

— Ai încercat să descoperi ce se întâmplase cu el după 
război? 

— Am căutat în dosarele noastre de la minister, în 


VP - 146 


certificatele de înregistrare, de domiciliu. Am aruncat o privire și 
pe fișele de la poliţie, pe listele de suspecți, am cercetat lista 
neagră a dușmanilor poporului. Numele lui Gutmeyer nu apărea 
nicăieri. Pentru mine, el murise împreună cu soția sa la Terezin. 

— Aveai acces la toate fișierele? 

— Nu, evident. Erau prost coordonate. Și mai trebuia să fiu și 
atent să nu dau de bănuit. Odată cu campania de epurare din 
sânul partidului, laţul se strânsese în jurul administraţiei 
noastre. O comisie de anchetă era însărcinată să-i controleze pe 
toți cei care lucrau în minister. În scandalul care a urmat, au 
avut loc arestări, printre care cele ale mai multor camarazi 
troțkiști. 

Moshe reîncepu să vorbească reamintind rolul pe care îl 
jucase el. 

— Lucrurile începeau să se înfierbânte. Pentru Shimon sosise 
momentul să ajungă în RDG. l-am înmânat pașaportul și l-am 
ajutat să părăsească Praga. 

— Nu puteţi ști cât m-am simţit de ușurat când i-am zărit pe 
primii Vopos%. Vă daţi seama? Mă simţeam fericit că ajung în 
Germania! 

— Dacă prietenul nostru din Ashkelon a spus adevărul, 
numele de Gutmeyer ar trebui totuși să fie înscris în registrele 
populației din Brno și apoi din Bratislava, am stăruit eu. 

Shimon clătină din cap. 

— Intre visul șefilor noștri de a avea un dosar al fiecărui 
individ și realitate există, din fericire, indolenţa și stângăcia mai 
mult sau mai puţin voluntară a bravului soldat Svejk, care toarce 
molcom în fiecare funcţionar ceh. Faptul că doctorul Gutmeyer a 
scăpat vigilenţei serviciilor noastre nu este ceva anormal. Aşa- 
zisul Gutmeyer reîntors din lagăre nu era nici membru de partid, 
nici funcţionar. Doar un tip care se străduia să treacă 
neobservat. 

Noaptea următoare, Hubert și cu mine ne-am ales cu un pat 
suprapus, dotat cu o saltea îngustă și tare. Decât să stau să 
număr oile doborâte de soldaţii sirieni la câţiva kilometri 
depărtare, am trecut în revistă declaraţiile lui Shimon și ale lui 
Gutmeyer-Levin, încercând să le potrivesc. Fără rezultat. 

— Păi ce faci, nu dormi? murmură dintr-odată Hubert. 

— Degeaba am parcurs noi mii de kilometri, nu am progresat 


3% Prescurtare de la Volkspolizei, poliţia poporului, numele poliţiei din RDG (N.tr.). 
VP - 147 


nici măcar un milimetru, am oftat eu. Îmi lipsește Anne. Fără ea, 
capul meu nu funcţionează. lar restul nu mai rezistă... 

— Poate că nu am căutat bine... 

Replica sa trezi o celulă din creierul meu, care începu să 
clipească. 

— Podferdeke! Ai dreptate. Ne-am înșelat. În loc să alergăm 
după insesizabila fantomă a lui Gutmeyer, ar fi trebuit să 
căutăm unde anume se afla averea sa. Rebecca a ghicit. De 
îndată ce vom ști unde au ajuns banii lui, vom înţelege ce s-a 
întâmplat cu el. 


VP - 148 


21. 


ALB-ALBASTRU 


De la prima rază de soare, m-am strecurat afară din pat. Era 
singurul moment al zilei în care căldura era atât de blândă încât 
înţelegeai atunci de ce stabilise Dumnezeu grădina Raiului în 
acel colț de lume. Un ceas sau două mai târziu, puteai verifica, 
vai, o altă lecţie a profesorului meu de religie: infernul nu se află 
departe de paradis. 

Majoritatea membrilor kibuțului plecaseră în toiul nopții pe 
ogoare și plantaţii. li observam, așezat la umbra unul măslin și 
eram deja ostenit tot văzându-i cum trudesc din greu sub un 
soare de plumb, când un braţ se strecură pe lângă umărul meu. 
Hubert se lăsă să cadă alături de mine, cu fruntea plină de 
riduri. 

— Mă simt cam stingherit că profit de ospitalitatea acestor 
oameni și că o duc boierește în vreme ce ei se agită în jurul 
nostru. 

— Poate că tu chiar nu faci nimic. Dar pe mine mă surprinzi în 
plină activitate, am zis eu bătând ușurel cu arătătorul în tâmplă. 

— Intr-adevăr, pari epuizat. E adevărat că ai plecat să lucrezi 
încă din zori? Ce ne-ai adus pentru micul dejun? Banane? 
Porumb? Pește din lacul Tiberiada? 

— Bani. 

— A, da? Banii cresc pe aici în copaci? Înţeleg acum mai bine 
de ce atâția oameni se bat pentru amărâtul ăsta de colț de ţară. 
— Am început să caut pista paralelor. Și am vreo câteva idei. 

Hubert flutură mâna spre kibboutznikkim ocupați să tragă 
brazde. 

— Te bizui pe ei ca să dezgropi comoara? 

De unde oare mania asta de a privilegia munca manuală? A 
face să se învârtă rotițele creierului unui detectiv bruxellez sub 
soarele asasin al Orientului Mijlociu, fără o gueuze grenadine 
alături ca să ungă angrenajul nu este mai puţin epuizant decât 
manevrarea lopeţii. 

— Cred că am descoperit ce a făcut Gutmeyer cu banii o dată 


VP - 149 


ce și-a golit contul. 

Hubert scoase un fluierat de admiraţie. 

— Ascultă înainte de a mă lua peste picior. Știm că există 
prea mulţi funcţionari vamali între Basel, Bruxelles și lerusalim 
ca el să-și fi asumat riscul de a trece frontiera cu bani lichizi 
asupra lui. 

— In locul lui, pur și simplu eu i-aș fi cheltuit. Pe malurile 
lacului Geneva se găsesc o grămadă de lucruri minunate pe 
care să ţi le oferi, pendule cu cuc, ceasuri, ciocolată. 

— Hubert, credeam că ai devenit un bun belgian. Dacă 
Gutmeyer a ales Belgia ca țară de azil, a-și fi preschimbat 
averea în ciocolată elvetian ar fi reprezentat o investiţie 
absurdă. Și-ar fi pierdut orice valoare în ţara ciocolatelor Cote 
d'Or, Jacques și Martougin. 

Am tăcut o clipă ca să menajez suspansul și, mai ales, ca să- 
mi pun în valoare geniala deducție. 

— Am să-ţi dau un indiciu. Îţi mai amintești filmul după care 
Anne se dăduse în vânt? Bărbații preferă blondele. Te-a sfătuit 
s-o duci pe Rebecca să-l vadă. 

— Cu asta te ocupi tu, mergi la cinema? Pasionantă meserie. 
Și foarte obositoare. 

— Oare ce cântă în film Marilyn Monroe și Jane Russell? 

Cum Hubert părea complet pierdut, am început să fredonez 
Diamonds are a girl's best friends”. 

— Crezi că Gutmeyer a fost jumulit de două fete? Are să fie 
ușor să-i reconstitui averea! 

— Nici vorbă, a preschimbat-o în diamante. 

— A, da! Asta da, ce idee briliantă! 

— Era modul cel mai simplu prin care să-și transporte averea. 

In timp ce eu eram atât de mândru de găselnița mea, Hubert 
nu-și manifestă deloc entuziasmul. 

— Și zi așa, libidoul tău, stimulat de insolaţie, asta face să-ţi 
lucreze celulele cenușii? 

— Am pus cântecul ăla în legătură cu o reflecţie a nevestei 
tale, am stăruit eu. Amintește-ţi! Ea ne-a atras atenţia că totul în 
povestea asta ne conduce spre lumea evreiască. Or, diamantele 
sunt una dintre principalele activităţi ale evreilor din Belgia. Și, 
totodată, mijlocul cel mai la îndemână pentru un hoinar de a-și 
duce cu sine comoara. Câteva pietre prețioase ascunse într-o 


31 «Diamantele sunt cei mai buni prieteni ai fetelor», titlul cântecului din film (N.tr.). 
VP - 150 


șosetă sau într-un beauty-case* și gata! Pe sub nasul și în ciuda 
vameșilor! 

— Nu știam că te interesau atât de mult diamantele. Anne are 
să fie mulțumită! 

— Ceea ce m-a făcut să mă gândesc la ele a fost ocolul lui 
Shimon prin Anvers, atunci când a fugit de KGB. 

Hubert nu păru entuziasmat de găselniţa mea. 

— Dacă ai dreptate, să descoperim o șosetă plină de 
diamante are să fie mult mai greu decât să punem mâna pe o 
valiză cu bancnote... 

— Dimpotrivă. Urma unui diamant este mult mai simplu de 
reconstituit. Pietrele nu au valoare decât dacă le poţi vinde, 
ceea ce implică intermedierea unui profesionist. Un necunoscut 
nu are acces la piaţa de diamante. E un mediu foarte închis. 
Este suficient să-l identificăm pe cel căruia Gutmeyer i-a 
încredințat pietrele și-l găsim pe individ. 

— Să admitem că așa stau lucrurile. Dar tu speri cumva să dai 
peste diamante aici? Intr-un kibuţ, unde a vorbi despre bani este 
ceva la fel de obscen ca a te plimba cu un sendvici cu șuncă pe 
străzile lerusalimului? 

În timpul prânzului, i-am împărtășit lui Moshe rezultatul 
cugetărilor mele - ferindu-mă să le citez pe Marilyn Monroe și pe 
Jane Russell. Moshe nu păru prea convins. 

— Diamantele nu sunt comercializate decât la Anvers și în 
Israel, interveni Hubert. 

Ideea mea părea să-și croiască drum. 

— Mi s-a povestit că niște negustori de diamante belgieni s-au 
instalat după război la Petah Tikva. Merită osteneala să ne 
ducem să-i întrebăm. 

— Ce mai așteptăm? La drum spre Petah aia și cum îi mai 
zice! 

Mâna lui Moshe se puse pe umărul meu. 

— Așteaptă. Dacă un tip pe care nimeni nu-l cunoaște 
debarcă în Israel cu diamante nu foarte kasher, niciun negustor 
nu va accepta nici măcar să le examineze fără garanţia unui 
evaluator. 

— Cine mai e și ăsta? 

— Atunci când un imigrat ia cu el pietre prețioase sau bijuterii 
mai mult sau mai puţin de familie, evaluatorul servește drept 


32 Trusă de toaletă (în engleză în text) (n.tr.). 
VP - 151 


intermediar. El estimează calitatea pietrelor și istoricul originii 
lor înainte de a le scoate la vânzare printr-un profesionist. Sunt 
doi-trei, nu mai mulţi, care se bucură de încrederea 
profesioniștilor. Dacă intuiţia ta este corectă, Michel, atunci 
înseamnă că unuia dintre ei i-a încredinţat Gutmeyer pietrele 
spre evaluare. 

— Cunoști adresa birourilor lor? 

Moshe izbucni în râs. 

— Într-o cafenea din Tel Aviv. 

— A! Hai că-mi placi! Deja am găsit câteva puncte comune 
între evaluatorii israelieni și detectivii belgieni... 

(J 

După cum o arăta numele, Zanzi-bar nu făcea nicio impresie. 
Firma multicoloră din sticlă, crăpată în mai multe locuri, stătea 
agățată, nu se știe cum (eram doar pe tărâmul miracolelor) 
deasupra intrării unei șandramale din beton al cărei aspect 
evoca în mod vag un buncăr. De cum am trecut de ușă, căldura 
jilavă mă cuprinse, râzându-și de micul ventilator atârnat de 
plafon, ca un liliac încins* și muribund. Dacă ne amintim că 
omul este alcătuit din 60% apă și 10% gueuze grenadine, oare 
ce va mai rămâne din mine când voi ieși din stabiliment? Moshe 
ne propuse să-l așteptăm la o masă în fața unei beri. Asta e 
bere? Lichidul ăla avea gustul, mirosul și culoarea unei cafele 
fierte. Mai înainte ca eu să apuc să protestez în numele sănătății 
publice, se făcu nevăzut prin ușa care dădea spre toaletă - lucru 
pe care îl puteam înțelege - ca să reapară la puţin timp însoțit 
de un omuleț grăsuț, cu un aer mulţumit de sine și cu o 
înfățișare respectabilă pe care i-o dădeau părul argintiu, 
minuscula servietă și costumul închis, cu cămașă albă și 
cravată, pe care îl purta cu mândrie, în ciuda zăpușelii. Moshe 
ni-l prezentă pe un ton uimitor de deferent. Domnul Patek. De 
cum se așeză, o chelneriță, ivită de nicăieri, puse în fața lui o 
ceașcă de cafea neagră și o cafetieră micuță din aramă. 

O cafea adevărată, cu aromă la fel de îmbietoare ca la terasa 
bistroului meu favorit din Piaţa Binefăcătorilor din Bruxelles. 

— la te uită! Ce cuvânt fermecat folosești? 

Hubert începu să vorbească în idiș. Auzindu-l repetând 
numele lui Gutmeyer, ghiceam că îi explica afacerea noastră, de 


33 Joc de cuvinte greu traductibil între chauve-souris - liliac și chauffe-souris, termenul 
chauffe fiind prezentul verbului chauffer - a încălzi, a înfierbânta (n.tr.). 


VP - 152 


ce era esenţial ajutorul său, fără a izbuti în mod evident să-l 
clintească pe omuleţul care își sorbea cafeaua cu înghiţituri 
mici, aruncând la răstimpuri câte o privire spre sală. Patek își luă 
o mutră disprețuitoare de parcă i-am fi vârât sub nas niște 
gablonţuri de doi bani dându-le drept Koh-i-Noor”. 

— Mucles și taci chitic, rezumă Hubert. Ca să reiau expresia ta 
favorită, e mai simplu să smulgi patronului de la «Moartea 
Subită» rețeta pentru gueuze decât să capeţi o informaţie de la 
tipul ăsta. 

Moshe, care ne observase în tăcere, se legănă pe scaun 
înainte de a i se adresa la rândul său lui Patek. În ebraică. Doar 
câteva cuvinte, nu mai mult. De data asta, Patek păru 
zdruncinat. O mică picătură de sudoare îi ţâșni pe frunte și se 
scurse lent de-a lungul nasului. Așadar, era o ființă umană? 

S-ar zice că Moshe avea în cele din urmă încredere în mine și 
găsise că ideea mea era mai puţin năstrușnică decât o spunea. 
Văzându-l că redevine stăpân pe situaţie, m-am extras din 
Zanzi-bar. Afară era cald, dar în comparaţie cu atmosfera care 
domnea în buncărul-bar, aveam impresia că respir aerul 
munţilor. 

— Ţi-ai abandonat amicul în cuptorul ăla? l-am întrebat pe 
Moshe când mi se alătură, ceva mai târziu, însoţit de Hubert. Aţi 
putea fi urmăriţi pentru neacordarea de ajutor unei persoane 
aflate în pericol. 

— Patek se simte la fel de în largul său în bistroul ăsta ca tine 
la terasa din Piaţa Binefăcătorilor, spuse Hubert. 

— Masa aceea de lângă tejghea e biroul lui, confirmă Moshe. 
Trăiește acolo șase zile din șapte. 

— Și diamantele lui Gutmeyer? 

Moshe clătină din cap. 

— S-ar putea că Patek a fost însărcinat cu cincisprezece zile în 
urmă să evalueze niște pietre cumpărate în Elveţia de la un 
negustor belgian de diamante. 

— Și ce părere are? 

— Evaluatorii nu se pronunţă doar în legătură cu calitatea 
pietrelor. Ei vor să știe totul despre originea diamantelor care li 
se aduc. De la război încoace sunt foarte atenţi să nu recicleze 
orice bijuterie. Majoritatea refuză să devină complici ai celor 


34 «Muntele de lumină», diamant celebru care a aparţinut Marelui Mogul, aflat acum în 
tezaurul Angliei (n.tr.). 


VP - 153 


care și-au jefuit coreligionarii din Europa. Datorită acestui 
sistem, ei au reușit, de altfel, să pună mâna pe bijuterii furate 
unor familii evreiești și chiar să dibuiască foști naziști care 
încercau să-și negocieze prada. Sau care îi credeau pe evrei atât 
de lacomi, după cum repeta propaganda lor, încât să fie gata să 
accepte orice comoară cu ochii închiși. 

— Așadar Gutmeyer a reapărut cu adevărat? 

Moshe zâmbi. 

— Sau poate că a suferit între timp niște transformări majore. 
Lui Patek i s-a înfățișat o femeie. 

— O femeie? 

— Fiica lui Gutmeyer, spuse el agale, savurându-și efectul de 
surpriză. 

M-am holbat la el cu ochii cât cepele. Hubert dădu din cap. 

— Poate că clienta ta avea nevoie de ceva cash ca să susțină 
plata nemaipomenitelor tale onorarii... 

— Chestia asta nu stă în picioare! De ce să-și fi pierdut 
doamna de Terrenoir timpul și banii însărcinându-mă pe mine 
să... 

— Banii soţului ei, interveni cu perfidie Hubert. 

— ...pun mâna din nou pe averea tatălui ei dacă aceasta era 
în seiful ei? 

— Cine îţi vorbește de doamna de Terrenoir? Domnul Patek 
ne-a descris o roșcovană micuță, uscăţivă și plată, cu păr scurt, 
coafat cu furca! Nimic comun cu creatura care te-a vrăjit, dacă 
nu cumva ai transformat-o în visul tău pe adevărata Gutmeyer 
în vampa asta cu care ne-ai împuiat urechile? 

M-am prelins pe marginea trotuarului și am clătinat din cap. 

— Nu mai înțeleg... 

— E totuși simplu, tranșă Moshe. Există o domnişoară 
Gutmeyer în plus în povestea asta. 

— Toată familia asta pare să se dedubleze! Doi doctori 
Gutmeyer și acum două fiice ale sale! 

— Repetă-mi ce ţi-a spus dl. Patek. 

După o masă frugală și câteva pahare mari de sifon (sifon sau 
cafea, ce ţară!), Moshe reluă: 

— Într-o după-amiază, Patek a primit vizita unei tinere 
doamne care i-a dat cinci pietre cerându-i să le evalueze. 

— Marfă de calitate? 

— Superbă! adăugă Hubert. Pietre de calitatea-ntâi, alb- 


VP - 154 


albastru. 

— Și, dacă afacerea se făcea, reluă Moshe, doamna Gutmeyer 
a precizat că va mai aduce și altele. 

— Câte? 

— Patek nu a întrebat. 

În faţa aerului meu surprins, Hubert interveni. 

— Tu nu ai niciun simţ al comerţului, Michel. Pietrele astea 
sunt o momeală. Dacă Patek se arată a fi interesat, ea va urca 
miza. Dar nu-l înveţi pe un bătrân evaluator să recurgă la astfel 
de stratageme... 

— Indiferent, în aparenţă, la importanţa lotului, eva/uatorul 
nostru a întrebat-o despre originea pieselor, potrivit obiceiului 
său. 

— Și de unde proveneau diamantele lui Gutmeyer? 

— E inutil să minţi în chestiuni din astea. Mărimea unei pietre 
constituie o veritabilă semnătură. Un tăietor este un sculptor 
căruia un specialist îi reperează de la prima ochire felul în care 
folosește uneltele. Pietrele Gutmeyer fuseseră cumpărate de la 
un negustor de diamante din Anvers, binecunoscut la faţa 
locului - nu întotdeauna din cele mai bune motive - un anume 
David Grubanski. Tranzacţia a avut loc la Geneva, așa cum ai 
ghicit, Michel. Mă întreb cum a reușit creierul tău să funcţioneze, 
lipsit fiind de atâtea zile de carburantul său obișnuit? 

— Înainte de a pleca spre ţara cămilelor, am avut precauţia 
să-mi fac niște rezerve. Zici că Grubanski ăsta a adus pietrele de 
la Anvers la Geneva? Cum i-a evitat pe vameșii elveţieni? 

— Dacă vrei să faci comerț cu bani lichizi, ai încredere în 
elvețieni! Aeroportul din Geneva este construit jumătate în 
Franța și jumătate în Elveţia. Frontiera trece prin mijlocul 
clădirii, care se află în zona fără vamă. Astfel, călătorul grăbit 
poate să nu treacă niciodată nicio frontieră. El rămâne într-un no 
man’s land” în care birourile și sălile de întâlniri sunt la 
dispoziția sa. O dată tranzacţia încheiată, el își reia zborul fără 
să fi pus piciorul în Confederație. Cât despre cumpărător, acesta 
se întoarce pe teritoriul său cu pietre ușor de ascuns... 

— În șosete... 

— Poţi cumpăra câte perechi dorești în magazinele duty 
free’. 


35 În traducere: «ţara nimănui», în engleză în text (n.tr.). 
36 În traducere: «scutit de taxe vamale», în engleză în text (n.tr.). 


VP - 155 


— Încă un lucru, Moshe. Cum ai izbutit să smulgi toate aceste 
detalii de la eva/uatorul nostru pentru care secretul profesional 
trebuie să fie o a doua natură, când Hubert a dat chix? 

Un zâmbet larg, de carnasier, a luminat obrazul masiv al 
tânărului. 

— Imposibil să-ţi răspund, Michel. Și eu trebuie să respect 
secretul profesional... 

Hubert interveni: 

— Dar cum o s-o găsim pe noua fiică a lui Gutmeyer acum, 
când tranzacţia s-a încheiat? 

— Nu chiar cu totul. Nu i-a înmânat lui Patek decât cinci 
pietre. Restul lotului se află încă în posesia ei. 

Mi-am golit paharul și am mai comandat un rând. Ca să mă 
îmbăt cu sifon, trebuia într-adevăr că limba mea să fie în starea 
în care era limba lui Moise după patruzeci de ani de peregrinare 
prin deșertul Sinai. 

— Dacă sugerezi cumva s-o așteptăm pe bogata noastră 
moștenitoare vreme de nopţi și zile la masa lui Patek de la 
Zanzi-bar, răspunsul e nu! 

— Liniștește-te, Michel, răspunse Moshe, bătând ușurel peste 
buzunarul cămâășii. Am adresa ei. 


VP - 156 


22. 


UN DAR PENTRU MÂNTUIREA SUFLETULUI 


Văzut din cer, nu știu cum e, dar, văzut de aproape, 
lerusalimul nu semăna deloc cu imaginea metropolei mitice, 
inimă a civilizaţiilor, mamă a trei mari religii. Nu semăna nici 
măcar cu cărţile poștale ale orașului puse în vânzare la 
chioșcuri. Capitala statului evreu, cu micile sale clădiri oarecare 
din beton, îmi amintea mai degrabă de un târg de provincie 
belgian, din care lipseau biserica gotică și berea, dar având în 
plus soarele și zgomotul. 

— Sfinte Doamne! Unde a dispărut Ierusalimul Bibliei? 

Moshe întinse degetul spre o lungă construcţie din pietre albe 
neșlefuite și beton brut, învelită în sârmă ghimpată ruginită, 
care șerpuia printre case, luând forma colinei. 

— Dacă vrei să cauţi cetatea lui David și a lui Irod, ai nimerit 
de partea greșită a zidului. In timpul războiului de independenţă, 
combatanții din cele două tabere s-au bătut în luptă corp la corp 
și cu arme albe ca să păstreze intactă fiecare piatră din vechiul 
oraș. După încetarea focului, lerusalimul a fost împărţit în două. 
Orașul istoric, închis ca într-un sipet între ziduri, cu străzile 
prăfuite pe care le-au străbătut strămoșii noștri, poarta 
Damascului, turnul lui David, universitatea de pe muntele 
Scopus, întregul nostru imaginar este, provizoriu, sub 
suveranitatea hașemiţilor. 

— Provizoriu? 

— Nu-mi pierd speranţa că arabii, care au sângele la fel de 
încins ca al nostru, ne vor da într-o bună zi prilejul să reunificăm 
orașul și să recuperăm în sfârșit ce-a mai rămas din Templu. 

Tonul aproape mistic al lui Moshe mă luă prin surprindere. 

— Vorbești ca un bigot! Ţi-ai ascuns bine kippa*”! 

Uriașul izbucni în râs. 

— Ești pe o cale greșită! Rabinii, preoţii, imamii și sectele lor 
îmi dau mâncărimi! 


37 Tichie sau scufie pe care o poartă pe cap evreii religioși la diverse ceremonii sau în 
lăcașurile de cult (n.tr.). 


VP - 157 


— A, da? Oare nu te-am auzit eu bine strigând spre cer că ești 
gata să-ţi dai viaţa ca să îmbrăţișezi Zidul Plângerii? 

— Pardon, pardon! Dacă vreau să am dreptul să mângâi 
pietrele albe ale regelui David, nu e ca să mă rog lui Yahve. Ci 
ca să regăsesc istoria noastră, cultura noastră. Mă voi înclina la 
zidul Templului ca să șterg blestemul exilului, să împac Israelul 
cu trecutul său și să închid în sfârșit cercul. 

Văzându-ne nedumerirea, ne trase, pe Hubert și pe mine, spre 
o clădire cu trei etaje, pe jumătate în ruină. 

— Vrei să admiri Ierusalimul autentic? Să înţelegi furia mea 
împotriva arabilor? Atunci, ţineţi-vă după ghid! 

La intrarea în clădirea dărăpănată, o femeie soldat ieși de sub 
o copertină, cu pușca în mână și o centură de grenade în jurul 
taliei. Având în vedere legendarul meu curaj, am fost cât pe ce 
să leșin. La vederea lui Moshe, ea se dădu la o parte. Hubert se 
hlizea de pomană, când am trecut și eu, femeia soldat îmi 
aruncă o privire ciudată bătându-se ușor cu mâna peste 
centură. Am mai întâlnit încă vreo patru-cinci militari când 
urcam scările putrezite, dar aceștia nici nu ridicară capul. Pe 
palierul celui de-al doilea etaj, Moshe împinse o ușă și 
străbăturăm un apartament părăsit, plin de moloz, oprindu-ne 
mai apoi la doi metri de o fereastră închisă printr-un panou gros 
din lemn. Cu arătătorul dus la buze, ne porunci să ne ghemuim. 
Apoi manevră ușor oblonul făcându-l să alunece. O rază de 
soare traversă încăperea, pe dată întunecată de un nor de praf. 
După ce aruncă o privire în exterior, ne invită să admirăm 
priveliștea, unul câte unul. 

— Mai cu seamă să nu ridicaţi capul! Soldaţii iordanieni care 
stau de gardă la câţiva metri de-aici se plictisesc de moarte. 
Singura lor distracție este să mai ia la ţintă din când în când 
câte un turist imprudent și să-i dea jos pălăria de pe cap. Sau și 
mai mult de-atât, cu un pic de șansă! 

Tabloul era ireal. Soarele incendia acoperișul conic aurit al 
Domului Stâncii, aruncând o lumină cvasi-divină peste hățișul 
încâlcit al străduțelor vechiului oraș de la poalele sale. in 
depărtare, coline din pământ roșu, din care se iveau ici-colo 
eucalipţi și câţiva măslini. Moshe avea dreptate. Nu era nevoie 
să fii credincios ca să te lași fermecat. 

Hubert avea ochii în lacrimi. 

— E frumos, așa e? 


VP - 158 


A Îi tremura glasul. În gura lui, «frumos» nu însemna nimic. 
incerca doar să exprime ceva imposibil de pronunţat. Un 
amestec de emoție, fericire și durere. Nu eram sigur că îi pricep 
mesajul. Am renunţat să-i cer mai mult de atât. După ce am 
contemplat priveliștea, m-am întors, cu capul plecat, tot în 
genunchi, să mă pun la adăpost. 

— Așadar aici se pare că s-ar fi refugiat adevărata fiică a lui 
Gutmeyer? am întrebat în timp ce ne întorceam în centrul 
orașului. Trebuie să vedem cumva o semnificaţie deosebită în 
chestia asta? 

— De data asta, întrebarea ta e mai puţin stupidă decât pare, 
remarcă Hubert. 

— Poate că dacă m-ai asculta mai cu atenţie... 

— De ce fiica unui burghez din Praga, care a rupt orice 
legătură cu iudaismul și a crescut-o în ignorarea și chiar 
negarea strămoșilor, s-a instalat în orașul cel mai sfânt al 
tuturor religiilor lui Avraam? 

— Ce vrei să spui prin «adevărata fiică a lui Gutmeyer»? 
întrebă Moshe, mereu prompt în a comenta tot ce ziceam eu. Că 
doar nu prin faptul că și-a etalat în faţa lui Patek o parte din 
succesiunea bunului doctor și-a dovedit filiația ultima sosită în 
cursă. Și nimic nu indică faptul că această domnișoară a decis 
să se stabilească în Israel. 

— Atunci ce face la lerusalim? 

— De ce n-ar face pur și simplu un pic de turism finanţat de 
revânzarea câtorva bijuterii mai mult sau mai puţin de familie? 

Traversam o mică piaţă de fructe unde oamenii vorbeau unii 
cu alții în toate limbile pământului. 

— Mai e mult? l-am întrebat pe Moshe. Am ajuns deja la 
poalele turnului Babel! 

— După indicaţiile lui Patek, doamna G. locuiește la două 
străzi depărtare. 

— Să sperăm că nu și-a ales domiciliul deasupra unei 
farmacii, adăugă Hubert pe un ton lugubru. 

Noua miss Gutmeyer nu locuia la un fabricant de pilule, ci 
într-o școală rabinică, o yeshiva. Ceea ce, de asemenea, era de 
rău augur. 

— Fiind educată de tatăl ei, înțeleg că are mult de învățat 
despre religia și istoria evreiască, mormăi Moshe fără mare 
convingere. 


VP - 159 


Când împinse poarta solidă din lemn, se ivi un tânăr îmbrăcat 
în veșmânt tradiţional: redingotă neagră, cămașă albă, pălărie 
neagră. Barba lui deasă, roșcată și încâlcită se zbârli și mai tare 
la vederea grupului nostru, precum părul unui câine de pază în 
faţa unor intruși răufăcători. 

— Căutaţi pe cineva? întrebă el, echivalentul în traducere al 
lui Vade retro satanas! Piei, satană! 

Descheiaţți la cămașă, cu hainele boţite, cu capul descoperit, 
probabil că aduceam cu niște extratereștri pentru locuitorii 
cartierului. A fost însă și mai rău când am cerut s-o întâlnesc pe 
doamna Gutmeyer. 

— O doamnă în această clădire? Păi, nicio femeie nu este 
admisă în localurile școlii. 

Faptul că ne trecuse prin minte însăși ideea unei prezențe 
feminine în mijlocul studenţilor, aplecaţi peste comentariile 
Talmudului, păru să-l șocheze mai mult decât dacă am fi etalat 
niște tatuaje întru gloria lui Hitler. În acel moment, o doamnă 
grasă cu capul acoperit de o basma trecu prin fața noastră, 
cărând o găleată plină cu apă murdară. 

— Este femeia de serviciu, preciză el cu un aer stingherit, 
văzând privirile noastre interogative. O arăboaică, adăugă el. 

— Femeilor evreice le este interzis accesul în această școală, 
dar nu și femeilor arăboaice? am întrebat eu cu un aer 
nevinovat. 

Moshe nu-și mai dădu osteneala să traducă remarca lui. 

Incă un eșec? Să crezi asta însemna să nu-l cunoști bine pe 
Moshe. Hotărât să nu se lase respins, ridică ceva ce trebuie să fi 
fost un document oficial, fluturându-l pe sub nasul tânărului 
cerber. După ce-și scărpină barba, acesta plecă după întăriri, 
adică după un alt bărbos, foarte gras și mult mai în vârstă, care 
se lansă într-o lungă parlamentare cu Moshe. Dar era mai ușor 
să convingi un rabin cabalist decât să ai ultimul cuvânt cu ghidul 
nostru. Oftând din rărunchi, grasul îi deschise în cele din urmă 
lui Moshe poarta spre sfânta sfintelor. 

— N-ar trebui să dureze mult, ne lansă el înainte de a-i urma 
pe bărboși. 

Așteptarea dură, totuși, peste o oră. Între timp, noi 
dibuiserăm un ungher la umbră și niște scaune vechi pe culoar, 
dar, vai! nici cea mai mică băutură răcoritoare la orizont, nici 
măcar o micuță gueuze grenadine. Când Moshe își făcu din nou 


VP - 160 


apariţia, părea preocupat. 

— Haideţi, zise el, nu mai avem nimic de făcut aici. 

Adunați în jurul unei mese joase dintr-o ceainărie, ne lăsă să 
ne rehidratăm în timp ce el dădea un telefon în încăperea din 
spate. 

— lată în ce stadiu ne aflăm, explică el întorcându-se să se 
așeze lângă noi. Potrivit serviciilor noastre, doamna Gutmeyer 
nu a părăsit teritoriul israelian. Și-a fixat o nouă întâlnire cu 
Patek peste două zile. 

— Indurare! am suspinat eu. Cruţă-mă de cazanul încins de la 
Zanzi-bar. Poate că în religia voastră nu știți ce e aia infern, dar 
într-a mea, da! Reţine că yeshiva din care am ieșit mi se pare la 
fel de primitoare ca Zanzi-bar. De ce-s atât de ostili oamenii 
ăștia? 

Moshe șovăi de parcă nu-și găsea cuvintele în franceză. Ne 
veni Hubert în ajutor. 

— Este o situaţie bizară pentru un sionist, începu el. 

lată că acum și Hubert se învârtea în jurul cozii. Până la urmă, 
Moshe și cu el vor încinge o mică horă. 

— O parte a evreilor ortodocși care trăiesc în acest cartier 
resping suveranitatea statului Israel. Dacă iordanienii nu i-ar fi 
alungat din orașul vechi, ar fi preferat să trăiască în mijlocul 
arabilor. Nu doar din cauza prezenței locurilor sfinte, dar și din 
ură faţă de sioniști. La fel precum cei mai răi dușmani ai noștri, 
ei neagă existenţa Israelului. Pentru ei, conducătorii noștri 
actuali sunt niște impostori. Ei refuză statul Israel. 

Am izbucnit în râs. 

— Poveștile voastre evreiești mi se par mult prea subtile. 

Hubert se aplecă spre mine. 

— Într-un anume fel, eu le pot înțelege refuzul de a fi 
confruntaţi cu materializarea visurilor lor seculare. Atunci când 
un vis se împlinește, s-a sfărâmat. 

— Și vă mai miraţi că goyim-ii vă socotesc o bandă de ţicniţi? 

Cu o răbdare neașteptată, Hubert își continuă elanul 
pedagogic. 

— De două mii de ani, din generaţie în generație, evreii se 
lamentează că au fost alungaţi de pe pământul pe care 
Dumnezeu li l-a dat. Seară de seară, ei se roagă pentru 
reîntoarcere: Anul viitor la lerusalim. 

— Păi au obţinut în sfârșit dreptul de a se întoarce acolo și tot 


VP - 161 


nu sunt mulțumiți? 

— Ortodocșii socotesc că Israelul nu este ludeea dăruită de 
Dumnezeu poporului Său. Pentru aceștia, cei care au smuls 
independenţa la ONU sunt niște necredincioși care nu aveau 
dreptul să proclame independenţa și suveranitatea unui stat 
evreiesc. 

— Ben Gurion, Weizmann, Golda Meir, ei nu sunt evrei? Parcă 
ar fi discursul nazist de-a-ndoaselea! 

— Toţi conducătorii israelieni sunt laici și socialiști. Nu fac mai 
multe parale decât păgânii. Ba chiar sunt și mai răi pentru că 
deturnează o parte a poporului evreu de la Scrierile Sfinte. Doar 
Mesia, în ziua în care se va întoarce, îi va readuce din exil în 
Țara Sfântă pe evreii împrăștiați. Cu siguranţă nu o bandă de 
polonezi și de ruși crescuți în cultul lui Karl Marx și al lui Theodor 
Herzl, care au stabilit o democrație de tip occidental, în care 
bărbaţii și femeile muncesc ca la Londra sau la Paris, câștigă 
bani și îi cheltuiesc pe frivolităţi în loc să-și petreacă timpul cu 
studierea Bibliei... 

— Dar noi nu reprezentăm guvernul israelian. De ce să ne 
refuze intrarea în școala lor? 

— După părerea ta, de unde vin banii care permit cumpărarea 
și întreţinerea clădirilor care îi adăpostesc pe yeshivot, profesorii 
și elevii? 

— De la generoși donatori americani sau europeni care cred 
că-și mântuiesc sufletul de capitaliști putrezi, finanțând așa-ziși 
savanți, oameni sfinţi, care se vor face avocaţii lor pe lângă 
Atotputernicul, explică Hubert. 

— Astfel, cerul li se va deschide în ziua cu pricina și vor fi 
primiţi de Dumnezeu în persoană în lumea de dincolo, adăugă 
Moshe. 

— Nu cumva e o investiţie nesigură pentru adepţii unei religii 
care nu cunoaște nici paradisul, nici infernul? 

— Păi de aceea generoșii donatori au drept de prioritate la 
câteva compensații încă din viaţă. Privilegiul de a fi primiţi de 
marele rabin în persoană, de a fi fotografiați în compania sa. Și 
de a-și vedea numele gravat pe veci pe o placă din marmură în 
curtea școlii. Pe un zid din lerusalim. 

— Nu-mi spune că Gutmeyer... 

Moshe încuviință dând din cap. 

— Doamnei Gutmeyer i s-au adresat mulţumiri în litere de aur 


VP - 162 


pentru sprijinul pe care l-a adus yeshivei ca un omagiu pentru 
tatăl ei, doctorul Gutmeyer din Praga, asasinat de naziști. 

— Diamantele renegatului Gutmeyer investite într-o școală 
rabinică? Asta-i o glumă! Și tot nu explică de ce conducătorii 
yeshivei ne-au dat afară. Dimpotrivă. Ar trebui să fie mândri să 
etaleze numele generoșilor mecena. 

— După mine, interveni Hubert, ei se feresc de familiile 
donatorilor. Unii moștenitori, nu foarte fericiţi de risipa părintelui 
lor, încearcă fără îndoială să se opună dispariţiei moștenirii. 

— Nu mai pricep nimic, am zis eu. Fiica lui Gutmeyer, căci așa 
mi s-a prezentat, mă consultă ca să recupereze patrimoniul 
tatălui ei, șterpelit dintr-o bancă din Geneva. Or, dacă vă 
urmăresc eu cum trebuie, banii acestui om, care a făcut totul ca 
să se dez-iudaizeze, servesc acum la finanțarea unei bande de 
evrei ortodocși din lerusalim! Și cine le-a făcut cadoul ăsta? 
Propria sa fiică. Doar dacă nu cumva este un alt copil al lui? 
Oricum, doar Dumnezeu știe cine. 

— Da' poate că clienta ta nu-i fiica lui Gutmeyer, Michel, 
mormăi Hubert. 

— A, nu? Atunci, cum se face că știe totul despre el, inclusiv 
numărul contului secret de la Geneva? 

— Rămâne în picioare întrebarea care ne obsedează de la bun 
început: unde este Gutmeyer? O fi înmormântat într-un lagăr de 
exterminare, după cum afirmă frumoasa placă așezată în 
cinstea sa pe zidul acestei școli? Sau e tot în viaţă, după cum 
crede bancherul său? In acest caz, de ce s-o trimită pe fiică-sa 
să preschimbe pietrele în bani lichizi pe Pământul Făgăduinţei 
ca să-i abandoneze unei școli talmudice? 

Am început să înţeleg cum orașul ăsta îi făcuse pe mii de 
oameni să-și piardă minţile de-a lungul secolelor. Deveniseră 
nebuni și violenţi. Probabil că exista în aer o periculoasă 
combinaţie chimică. 

Nu era pentru prima oară când exploram lumi ciudate, alte 
planete, pe cea a lucrătorilor italieni din sud, acel Mezzogiornos, 
sau al pigmeilor din Africa centrală. De data asta, însă, eram 
într-un alt sistem care le scăpa pur și simplu oamenilor și 
rațiunii. Oare asculta, cumva, direct de Dumnezeu? In cazul 
ăsta, îmi pare rău, prieteni, nu-i de competența mea! 


38 Vezi La recette du pigeon à l'italienne, o altă anchetă a lui Michel Van Loo, Genese 
Edition 2012, Porumbel à l'italienne la Editura Crime Scene Press, 2016. 


VP - 163 


23. 


GUTMEYER CONTRA GUTMEYER 


Cu capul gata să-mi explodeze, am plecat să mă refugiez 
între cei patru pereţi ai camerei mele de hotel. In sfârșit, un loc 
fără suflet în orașul ăsta care avea prea mult! 

Stăteam întins pe pat, îmbrăcat din cap până-n picioare și 
așteptam să mă strecor în singura sală de baie de pe etaj de 
îndată ce avea să fie liberă. Să stau la coadă pe coridor, cu 
săpunul în mână, era peste puterile mele. Baia era ocupată în 
permanenţă de un grup de turiști americani. li bănuiam că fac 
parte dintr-o sectă igienistă care îi obliga să se boteze cu apă 
curată de mai multe ori pe zi. 

Fără prezenţa lui Anne, mintea mea o luase razna. Devenit 
belgian rătăcitor, unica mea perspectivă era de a mă învârti în 
cerc, până ajungeam înapoi la punctul de plecare, adică o celulă 
de la închisoarea din Forest. lar dacă nu izbuteam să-l aduc la 
picioarele prigonitorilor mei pe adevăratul asasin al lui Okren și 
Lipski, împreună cu dovezi clare, eram numai bun pentru 
închisoare pe viață. Doar Yahve mă mai putea scoate de acolo. 
Nu poate să facă și El un gest mărunt ca să mă răsplătească 
pentru faptul că am venit până la poalele templului Său - 
oricum, cât de aproape o îngăduiau soldaţii unui Dumnezeu 
concurent? Fiinţa umană, creatura Sa favorită, capodopera Sa, 
nu are ea drept la o a doua șansă? 

Am adormit în cele din urmă, legănat de zgomotul ţevăriei 
până ce soneria unui telefon mă deșteptă brusc. 

— Federico Simoni, arta coafurii, bună ziua, la dispoziţia 
dumneavoastră! 

Mi-au trebuit câteva secunde ca să-mi amintesc unde mă 
aflam și ce însemna acel apel absurd. Când mă înregistrasem la 
hotel, cu mai bine de șase ore în urmă, îi cerusem 
recepţionerului să-mi facă o legătură telefonică cu Bruxelles. 

— Mesajul complet nu e cumva «Federico Simoni, arta 
coafurii, și Michel Van Loo, detectiv particular»? 

— Regret, signor, e o eroare. Aici este un salon de coafură. 


VP - 164 


Ce-i asta? Probabil că un poliţai supraveghează dacă inamicul 
public nr. 1 nu dă, cumva, vreun telefon. Cunoscându-l pe 
Federico, eram convins că îl silea să-și vopsească părul în 
fiecare zi, între două dintre babetele lui, în schimbul dreptului 
de a-și odihni fundul și bocancii cu ţinte pe unul dintre fotoliile 
din salon. Cu atât mai rău pentru politai! Nimic pe lume nu mă 
va face să renunţ să aud glasul lui Anne, fie doar și ca să-mi 
spună că nu există niciun abonat la numărul pe care îl cerusem. 

— Mi-o puteţi da la telefon pe doamna Anne Van Soest, vă 
rog? 

— Aţi nimerit prost, signor. Tocmai și-a luat câteva zile de 
concediu, reluă Federico pe un ton bizar. După cât am înţeles, s- 
a dus la ambasada Franţei după o viză. 

Și închise fără să-mi mai aștepte reacţia. 

Da' ce-i cu toată șarada asta? Anne acasă la soţii de 
Terrenoir? Mi-am petrecut cea mai mare parte a nopţii 
încercând să deslușesc mesajul lui Federico. Fără rezultat. Când 
am deschis iarăși ochii, aveam impresia că nu dormisem mai 
mult de zece minute. Soarele de otel care inunda camera 
prăfuită îmi spori durerea de cap. 

Hubert era așezat la o masă împreună cu Moshe în minuscula 
sală de mese a hotelului, chiar în fața recepţiei unde se lua 
micul dejun. Mă pregăteam să le relatez strania conversaţie din 
noaptea precedentă când începu să sune telefonul. După un 
scurt schimb de cuvinte în engleză, recepţionerul îmi întinse 
receptorul. 

— Domnul Van Loo? Un apel pentru dumneavoastră. 

Când am dat să zic «Alo?», mi-am adus aminte, cam târziu, că 
mă numeam Michel Gutmeyer. Se presupunea că Van Loo 
rămăsese pe peron în Belgia. «Cine...?» 

— Michel? In sfârșit! Mi-a fost greu să dau de tine, exclamă o 
voce familiară. 

Era prima doamnă Gutmeyer, Irène de Terrenoir, sau cum o 
chema, de fapt, că numai bunul Dumnezeu știa asta. 

— Ai un moment liber pentru noi? gânguri ea. 

Clienta mea e-n Israel? Cu câteva săptămâni în urmă, m-aș fi 
bucurat la ideea de a mă plimba cu ea la braţ pe muntele 
Măslinilor, dar folosirea cuvântului «noi» dădea de veste că 
pretenţiosul ei soț se alăturase expediției. Ce însemna, oare, 
prezenţa ei la lerusalim, când Federico tocmai mă anunţase că 


VP - 165 


Anne se dusese la ambasadă? Mi-a dat întâlnire la barul 
hotelului Regele David (cel mai elegant din oraș) o oră mai 
târziu. De cum află vestea, Moshe păru ciudat de mulţumit. 

— Perfect! exclamă el frecându-și mâinile. Cele două fiice 
Gutmeyer sunt așadar reunite pentru runda finală! 

În ceea ce-l privește pe recepţionerul care mă înscrisese sub 
numele de «Gutmeyer», acesta nu păru uimit de identitățile 
mele multiple. Așadar, știa tot Israelul cine sunt, de fapt? 

— Mă întreb ce anume a determinat cuplul Gutmeyer să facă 
această călătorie. Și unde este Anne? le-am spus acoliţilor mei 
în timp ce sorbeam dintr-un pahar de suc de portocale rece, 
ceea ce dădea serios peste cap obiceiurile mele alimentare, 
înainte de a ataca un ou ochi, așezat pe o farfurie rotundă, care 
reflecta imaginea mea de impostor. Știţi ceva? Am impresia că 
cei doi clienţi ai mei nu mai au încredere în mine. 

— Poţi să nu le dai dreptate? rânji Moshe. intr-un fel sau altul, 
doamna de Terrenoir a înțeles că povestea pe care ţi-a turnat-o 
a început să se deșire din toate părţile, că o altă miss G. a pus 
mâna pe banii lui tăticu' și că-i dă gata împreună cu rabinii ei, 
fără ca tu să opui nici cea mai mică rezistenţă. In locul ei, și eu 
mi-aș pune întrebări despre eficacitatea ta, zise el strângându-și 
șervetul. Cu atât mai mult cu cât ai avut grijă să ţii pentru tine 
noile întorsături, în loc să-ți avertizezi clienta. 

— E-adevărat. Da' cum au aflat soţii de Terrenoir despre 
apariţia unei noi doamne Gutmeyer și despre banii tăticului? 
Doar voi știaţi secretul ăsta. 

L-am fixat cu o privire stăruitoare pe Moshe, care ridică în 
cele din urmă mâinile în aer, ca un boxer care abandonează 
lupta. 

— Greșești criticând modul în care Michel și-a executat 
misiunea, dragă Hubert. Contrar celor ce crezi tu, a informat-o 
cu scrupulozitate pe Irène de Terrenoir despre ultimele 
evenimente. 

— Poftim? 

— Detectivul tău favorit a trimis la Bruxelles un raport 
complet. Obligaţie profesională. 

Văzând că în ochii mei se aprinde o scânteie asasină, se grăbi 
să adauge: 

— Nu te enerva, Michel! Îţi vezi clienta peste o oră. Doar nu 
aveai de gând să treci sub tăcere faptul că ai descoperit unde s- 


VP - 166 


a dus moștenirea tatălui ei, nu-i așa? Ei, bine! Te-am scutit de 
reproșurile pe care cu siguranţă ţi le-ar fi făcut, rezumându-i în 
locul tău și sub semnătura ta rezultatul investigaţiilor pe care le- 
ai făcut. Doar nu te-a plătit de pomană! Drept pentru care, ia zi, 
ce-i spui tipului care muncește în locul tău? Dată fiind căldura 
din ultimele zile, să știi că bătutul la mașină este o adevărată 
corvoadă pentru un om din nord. 

Eram prea năucit ca să mai răspund. 

— M-am săturat să tot fiu manipulat de unii și de alţii! Înţeleg 
că ţineai extrem de mult să descoperi farmecul lui Irène de 
Terrenoir, parfumul și aluniţa ei, da’ de ce-ai invitat-o fără știrea 
mea? Mi-ar fi făcut plăcere să... 

Moshe îmi reteză cuvântul. 

— Afacerea asta depășește cu mult problema de a ști cine 
este cu adevărat fiica doctorului Gutmeyer, ce s-a întâmplat cu 
el și unde este averea sa. Și chiar și motivul celor două 
asasinate de la Bruxelles. Afacerea asta este cu mult mai gravă 
decât crezi. 

e 

lrene de Terrenoir mă aștepta la terasa hotelului de lux, cu o 
țigară în mână înfiptă într-un portţigaret lung, care strălucea în 
lumina soarelui cu o lucire atât de orbitoare încât părea 
încrustat cu diamante (ajunsesem să le văd peste tot în orașul 
ăsta). 

— Ce anume ţi-ar face plăcere? întrebă ea într-o dispoziție la 
fel de bună ca la telefon. Fraza mi se păru cam echivocă înainte 
ca ea să-mi întindă lista cu băuturi. 

Aruncând o privire spre mesele vecine, l-am descoperit pe 
soțul ei, cufundat într-un ziar britanic, la câţiva metri de noi. 
Alături de el, Anne sorbea dintr-un suc de portocale. Când mi-a 
prins privirea, mi-a adresat un zâmbet jalnic fără să se miște de 
pe scaun. Anne la lerusalim? Era un miraj sau un nou miracol din 
Țara Sfântă? 

Cum dădeam să mă ridic, Irène îmi puse brutal mâna pe braţ. 
Avea ceva mușchi, doamna! 

— Lasă-l în pace! Charles-Henri e cam supărat în dimineaţa 
asta... 

Când m-am desprins din strânsoare, ea și-a întredeschis 
poșetuța ca să-mi arate un micuţț și drăgălaș revolver și două 
pașapoarte. 


VP - 167 


— Nu mă sili să înmânez adevăratele dumitale acte și pe cele 
ale prietenei dumitale poliţiei israeliene care a primit, după cum 
poţi bănui, un mandat de arestare din partea omologilor 
belgieni. Trebuie să-ţi mai explic că prietena dumitale va fi și ea 
arestată pentru complicitate la crimă? Ambasada Franţei a 
pregătit deja actele care stabilesc cum te-a ajutat să ascunzi 
uciderea bietului profesor Okren. 

Dacă Moshe mi-ar fi explicat rolul său exact, ca și pe cel al 
serviciilor sale, mi-aş fi putut bate joc de amenințările ei, dar, 
cum eu ignoram raporturile lui cu poliția oficială, nu puteam 
risca s-o arunc pe Anne într-un înspăimântător labirint judiciar. 

— Ce doriţi? am spus învins, lăsându-mă să cad înapoi în 
scaun. Mă simţeam îngrozitor de prost, vinovat de pericolele în 
care o atrăsesem pe Anne. Chiar dacă prezenţa ei la câţiva 
metri de mine făcea să-mi bată inima tare. 

După ce opri un chelner, scoase din poșetă un telex pe hârtie 
roz, pe care-l flutură pe sub nasul meu, răspândind în treacăt un 
pic din picantul ei parfum oriental. 

— Ce-i cu toată încurcătura asta? 

Am întins mâna. Fără să-mi lase timp să apuc hârtia și să iau 
cunoștință de ce se presupunea că am scris, o vâri la loc în 
poșeta pe care o închise cu același pocnet sec și definitiv 
precum cel al ușii celulei mele din închisoarea de la Forest. M- 
am rugat ca Moshe să nu mă fi atras încă o dată în capcană. 

— După cum aţi aflat, ancheta mea a avansat mult, m-am 
aventurat eu prudent. Eliberaţi-o pe Anne, am mai adăugat 
dintr-o suflare. 

Irène îmi ignoră văicărelile. 

— Banii mei, preschimbaţi în diamante revândute aici în Israel 
pentru ca banii să fie împărţiţi pe la diverși rabini, dumneata 
numești asta o veste bună? 

Am încercat să salvez ce se mai putea. 

— Dacă îi dăm crezare domnului Patek, unul dintre cei mai 
serioşi evaluatori din ţară, doamna care i-a înmânat pietrele se 
numea Gutmeyer. Banii pe care i-a primit de la el, i-a dăruit unei 
școli ortodoxe cerând ca o inscripţie în marmură să amintească 
de tatăl ei... Vreau să zic, de tatăl dumneavoastră. 

— Știu toate astea, răspunse lrene sec, închizând ochii și 
afișând un aer dispreţuitor. Mi-ai scris deja. Dar niciun rând, în 
schimb, despre inițiativele dumitale de a o împiedica pe 


VP - 168 


pacostea aia să-mi facă rău și nici despre cum să-mi recuperez 
averea. 

Parcă am auzit zgomotul unei securi izbind la câţiva 
centimetri de nasul meu. 

— Îmi pari ciudat de tăcut, dragă vere. Am să fiu sinceră cu 
dumneata. Soţul meu nu e departe de a bănui că ai trecut la 
inamic. 

lată cum se explica faptul că o luaseră ostatecă pe Anne. 

Dădu din umeri și își flutură pletele, ca și cum nu se putea 
împiedica să-și facă numărul de femeie fatală. 

— Diplomaţii sunt niște oameni cam paranoici, spuse ea cu un 
zâmbet. Ajută-mă să-i dovedesc că am avut dreptate să am 
încredere în dumneata, dragă vere Michel. 

— Desigur, am îngăimat eu. Dacă Anne... 

Mă întrerupse. 

— Pune mâna pe scârba aia de hoaţă! reluă ea pe un ton 
vehement. Și elimin-o. Toate mijloacele sunt bune! Nu sunt 
strânsă la pungă. Apoi, adăugă ea izbucnind brusc în râs, vom 
redeveni amici. 

S-a făcut liniște de parcă ar fi trecut pe-acolo un înger - 
fenomen devenit destul de rar în regiune. În faţa tăcerii mele, ea 
se enervă. 

— Unde se ascunde ticăloasa aia? Ai smuls de la banda aia de 
bigoți adresa marii lor filantroape? 

— Mă tem că e mai greu să le smulgi o informaţie decât să 
negociezi cu ei convertirea lor la creștinism. N-a sosit oare 
timpul să facem apel la poliţia israeliană? am sugerat eu, 
trăgând nădejde să-i strecor cartoful fierbinte lui Moshe. 

— Nici nu se pune problema, asta doar dacă nu vrei cumva să 
te trezești din nou la răcoare! 

Exclamaţia doamnei de Terrenoir răsuna sec pe terasă, ca 
tirul unui terorist palestinian, provocând o oarecare agitaţie în 
jurul nostru. Chipul mi se făcu stacojiu. 

— Având în vedere poziţia soțului meu, reluă ea cu o voce 
ușor îmblânzită, a alerta autorităţile ca să mă asiste în 
reglementarea unei probleme personale ar atrage consecințe 
politice și diplomatice incredibile. Tin să evit ca afacerile mele 
private să se transforme în afaceri de stat. Conform telexului 
dumitale, conchise ea fluturând iarăși hârtia roz pe sub nasul 
meu, prezenţa mea este necesară pentru închiderea anchetei. Și 


VP - 169 


pentru distrugerea acelei ticăloase. lată-mă, așa cum mi-ai 
cerut, adăugă ea, văzându-mă că fac ochii mari. Și iat-o și pe 
logodnica dumitale, care îţi servește, mi s-a spus, drept creier. 

Mă fixă cu privirea într-un mod ciudat, înainte de a continua: 

— Deci, care ţi-e planul de luptă? 

Blestemându-l în gând pe Moshe și iniţiativele lui, m-am 
prefăcut că îmi restabilesc avantajul. 

— Ai vreo idee în legătură cu identitatea acelei femei? 

Am înălţat din umeri. 

— Asta încerc să stabilesc. 

Ea se uită la ceas. 

— O, nu mi-am dat seama cum trece timpul! Îmi pare rău, 
sunt în întârziere. Vino să mă cauţi la începutul după-amiezii. Ţi- 
aș fi propus să dăm o fugă până la escrocii ăia chiar acum, dar 
soțul meu are o întâlnire cu unul dintre colegi. Te rog să ne 
scuzi. 

Se interpuse când am vrut să mă apropii de Anne. 

— Mai târziu, spuse ea. După ce vei fi dat dovadă de ceva 
bunăvoință. 

Am făcut o mișcare cu capul spre Anne care dădu din umeri. 
Și m-am târât de acolo privind tot timpul peste umăr în spatele 
meu. De cum am părăsit terasa, domnul de Terrenoir i se 
alătură lui Irène. Am băgat de seamă că o ţinea de braț pe Anne 
care înainta cu pas șovăielnic. Ticăloșii ăia cu siguranţă o 
drogaseră. 

e 

În drum spre hotel, am pășit de-a lungul drumului care izola 
orașul nou, orașul evreiesc, de cel vechi, ocupat de iordanieni. 
Intre casele abandonate cu ferestre oarbe și stâlpi de rezistenţă 
din piatră și beton, se vedeau fire de sârmă ghimpată ca niște 
ornamente de Crăciun. Unele străzi erau tăiate brutal de când 
cu separarea orașului, fiind transformate în fundături. Chiar și 
clădirile erau tăiate în două de zid. Domnea peste întreg 
cartierul un ciudat amestec de tensiune tăcută și calm aparent. 
Cu toate astea, trecătorii dădeau impresia că se preumblă la fel 
de pașnic ca pe Rue Neuve”, într-o zi de cumpărături. Tineri 
râdeau zgomotos, mame împingeau cărucioare, altele mergeau 
cu plase de provizii în mână. Pretutindeni, soldaţi blajini se 


3% Stradă pietonală din Bruxelles, cea mai frecventată arteră comercială din Belgia, 
echivalentă cu Bd Magheru sau Calea Victoriei în București (n. red.). 


VP - 170 


mișcau nepăsători. Însă o violenţă crudă se ascundea îndărătul 
fațadelor oarbe, în fundături, îndărătul sârmei ghimpate. M-am 
gândit că niciun bărbat de pe stradă nu purta tichie. Evreii 
habotnici nu ieșeau din cartierul lor. Ce însemna acest «stat 
evreu» cu care se împăuna Hubert? Eu unul fusesem crescut 
într-o familie catolică, dar care nu acorda o prea mare 
însemnătate religiei. În unele duminici mergeam la liturghie, 
respectam botezul și comuniunea, ca să facem la fel ca vecinii. 
Și mai aveam și un crucifix prăfuit deasupra ușii salonului 
familial. De când plecasem de acasă, pierdusem orice legătură 
cu creștinismul. Eram convins că și Hubert renunțase la religie. 
Și atunci ce voia să spună cu așa-zisa lui apartenență la 
«poporul evreu» cu care îmi tot împuia urechile? 

— Diferenţa dintre noi, îmi spuse el, stă în cultul memoriei. Un 
catolic care și-a abandonat credinţa nu mai acordă nicio 
importanţă istoriei sale, religiei strămoșilor săi, semnificației 
acesteia. In timp ce un evreu, oricât de ateu ar fi el, păstrează 
vie întreaga istorie a poporului său și a persecuțiilor la care a 
fost supus. 

M-am scărpinat în cap ascultându-i explicaţiile. 

— In fond, Hubert, tu trebuie să-i venerezi pe toţi cei care au 
masacrat evrei de-a lungul veacurilor. Fără ei, ai fi devenit un tip 
la fel de obișnuit ca mine! 

Zâmbind larg, dădu din cap. 

— Și tu le datorezi recunoștință. Fără ei, dragă Michel, ai fi în 
închisoare la Bruxelles în loc să te preumbli liber prin ţara 
strămoșilor mei! 

Moshe ne întrerupse conversaţia. 

— Mă simt mai apropiat de tine, Michel, decât de Hubert și de 
consideraţiile lui din alte vremi, când evreii se făceau că mai 
cred că aparţin unui popor ales. Israelienii sunt prea realiști ca 
să se împotmolească în acest gen de speculaţii masochiste. Cu 
excepţia bigoţilor, pentru care asta este un business. 

L-am întrerupt. Soarta lui Anne mi se părea o problemă mult 
mai acută decât cea a poporului evreu... 

— M-am informat, reluă Moshe. Domnul de Terrenoir a 
prezentat cele trei pașapoarte când a coborât de pe vapor la 
Haifa. 

— Anne nu a dat cumva impresia că s-ar împotrivi? Nu le-a 
spus nimic vameșilor? 


VP - 171 


— Nu a fost nici cea mai mică urmă a vreunui incident, a 
vreunui apel la ajutor. Formalităţile nu au durat mult deoarece 
el avea pașaport diplomatic. Dacă Anne ar fi reacţionat, cei trei 
ar fi fost duși imediat la interogatoriu. 

— E pe calmante, asta-i clar. N-am văzut-o niciodată atât de 
apatică. Primul lucru e s-o scoatem din ghearele lor, Moshe. 
Presupun că serviciile tale sunt pregătite? 

Dădu din cap cu un aer îngrijorat. Îndrăznea cumva să ezite? 

— Nu-i nicio grabă, spuse el în cele din urmă, cu voce suavă 
de funcționar. 

Mie îmi ieșeau ochii din cap. A trebuit ca Hubert să mă ţină de 
braţe ca să mă împiedice să-l strâng de gât. 

— Aşteaptă, zise el frecându-și ceafa. Potolește-te! Anne este 
sub control. A interveni înseamnă a o pune în pericol. 

— Ce vrea să zică limbajul ăsta esoteric? 

— Dacă tu o ajuţi pe Irène, aceasta nu-i va face niciun rău. 
Anne este neprețuită. Soții de Terrenoir o vor trata ca pe un 
bibelou de porțelan ca să se asigure că mergi pe linia bună. 
Drept spre comoară. Abia în acel moment vom interveni și-i vom 
sălta. Dacă poliţia intervine prea devreme, își vor lua zborul, 
dispărând împreună cu Anne, fără să mai avem nici cel mai vag 
pretext să-i împiedicăm să părăsească ţara. Gândeşte, măcar o 
dată în viaţă! Am izbutit să-i atragem pe cei doi de Terrenoir în 
Israel. Să nu stricăm singura noastră șansă de a-i prinde în 
cursă. Un pic de răbdare, Michel, și răufăcătorii ăștia au să cadă 
precum un fruct copt. 

Moshe avea, fără îndoială, dreptate. Și totuși, imaginea lui 
Anne pe terasa hotelului Regele David, slăbită, incapabilă să-mi 
întindă braţele, mă obseda. 

— In după-amiaza asta, continuă Moshe, în timp ce tu te vei 
afla în vizită la yeshiva, în compania lui Irène, prietenii noștri își 
vor desfășura forțele în cartier. 

— La ce bun? Ea nu-și va asuma riscul s-o ia și pe Anne. 

— Nu, dar întâlnirea dintre cele două doamne Gutmeyer va fi 
suficientă ca să provoace câteva scântei. 

— Doar nu-ți imaginezi că doamna Gutmeyer cu diamantele o 
va aștepta pe doamna Gutmeyer de Terrenoir ca s-o invite la 
ceai? 

— Eu sunt mai optimist ca tine, zise Moshe, căruia îi râdeau 
ochii. 


VP - 172 


— lată, poate asta este diferenţa între un fost evreu și un fost 
catolic, conchise Hubert. 


VP - 173 


24. 


MAMA VITREGĂ 


Căldura copleșitoare golise cartierul de toţi locuitorii săi. 
Numai clienta mea și cu mine eram îndeajuns de nebuni ca să 
ne aventurăm pe străzi la ceasul siestei, orbiţi de o lumină de un 
alb extravagant. Pentru că i-am pretins să mi-o aducă pe Anne 
de îndată ce ne-am întâlnit, lrene m-a tras într-o cabină 
telefonică, a format un număr și mi-a pasat receptorul. 
Prevăzuse, evident, reacția mea. 

Ți-o dau la telefon pe prietena dumitale, mormăi soțul lui 
Irène. 

— Michel? 

Avea o voce atât de pierită, că am fost cât pe ce să izbucnesc 
în plâns. Eram incapabil să vorbesc. Simţeam un nod în gât. 

— Nu-ţi face griji, zise ea după o lungă tăcere. Sunt în regulă. 

Legătura fu întreruptă înainte ca eu să izbutesc să articulez 
vreun cuvânt. Irène se uită la ceas. 

— Te-ai liniștit? întrebă ea cu voce dură. Bun, să ne grăbim 
dacă vrei să-ţi regăsești prietena. 

Cum era și firesc, poarta grea din lemn a yeshivei era închisă. 
După ce am sunat în zadar, i-am sugerat lui lrene să revenim 
spre sfârșitul după-amiezii. După s/estă. Siesta: acest cuvânt nu 
însemna nimic pentru ea. Nici măcar atunci când a fost 
pronunțat de către seducătorul ei detectiv. Pentru început, se 
agăţă de sonerie, presupunând că vibraţiile provocate de 
degetul unei de Terrenoir vor avea un efect mult diferit asupra 
ocupanților - cu toţii bărbaţi, este adevărat - faţă de cele ale 
unui palid Van Loo. Apoi începu să bată cu pumnii în poartă. 
Surpriză: încăpăţânarea ei dădu roade. Studentul cu barbă 
roșcată care ne întâmpinase atât de vesel în ajun, deschise în 
cele din urmă un oblon. Într-un oraș sfânt, nu știi cine îţi bate la 
ușă, un cerșetor sau un trimis al lui Dumnezeu - uneori cei doi 
se confundă. Cerule, o femeie! Niciodată Yahve, binecuvântat 
fie numele Său, nu ar fi pus semnul Său pe o creatură femelă. 
Înainte ca cerberul să închidă oblonul, Irène îl dădu la o parte cu 


VP - 174 


un gest brusc și intră cu pas de cuceritoare, lăsând în urmă 
aroma puternică a parfumului ei și trăgându-l după ea pe 
detectiv. 

Descumpănit, bărbosul încercă stângaci să se interpună, cu 
ambele braţe întinse în fața lui. De parcă îi poţi rezista unei 
Gutmeyer de Terrenoir! În orice caz, cum ar fi putut un biet 
bigot să împiedice o femeie să meargă înainte atâta timp cât 
legea îi interzicea să se lase pătat prin apropierea de o fiică a 
Evei? Dacă Dumnezeu prevăzuse derogări deosebite în cazul 
femeilor autoritare și vajnice, tânărul nu ajunsese atât de 
departe cu studiile ca să abordeze acest capitol delicat. Atunci 
se ivi colegul său, bondocul rotofei, spre marea ușurare a 
studentului roșcovan care trăgea nădejde că, având în vedere 
experienţa acestuia, colegul său va ști cum să-i ţină piept unei 
creaturi feminine fără să fie dezonorat. Fără să se lase distrasă, 
Irène continuă să intre mai adânc în inima domeniului interzis, 
neținând seamă de implorările celor doi bărboși. Străbătu curtea 
din spate a clădirii și pătrunse într-un alt coridor. Intrigat de 
vacarm, un bătrân cu păr cărunt ieși dintr-o sală de studiu. 
Înveșmântat la fel ca cei doi paznici, într-un caftan lung și negru, 
cu ochelari cu lentile groase la ochi, o întâmpină pe clienta mea 
cu un zâmbet larg. lată o schimbare plăcută! 

— Bun venit, bun venit! fredonă el în franceză, cu un ușor 
accent germanic, înainte de a ne invita într-un salonaș aproape 
lipsit de mobilier - doar o masă, scaune și pereţi acoperiţi de 
cărţi - și de a ne propune o ceașcă de ceai. Câteva minute mai 
târziu, tânărul bărbos și roșcovan ne aduse, cu un aer îmbufnat, 
un samovar și niște pahare. 

— Samovarul funcţionează permanent, spuse gazda noastră 
clipind din ochi. Meditaţia și studiul sunt un lucru bun, dar mai 
trebuie să cinstim și trupul, adăugă el, fixând-o cu privirea pe 
doamna de Terrenoir. 

Silueta ei de vampă, pletele lungi și buclate, pielea proaspătă 
și alunita de pe vârful nasului treziseră cumva în mintea 
respectabilului rabin aceleași gânduri deșucheate ca și în 
mintea mea, cândva? Nici pe Rita Hayworth n-ar fi primit-o cu 
mai mult tam-tam. Dar dacă viaţa pioasă nu reușea să te pună 
la adăpost de ispite? De altfel, știm noi oare cu adevărat ce le 
șoptește Dumnezeu la ureche celor mai apropiaţi slujitori ai Săi? 
Și nici nu ajunsesem la capătul surprizelor. 


VP - 175 


— Dragă domnule Van Loo, zise el întorcându-se spre mine. 
Am deschis gura fără să pot îngăima vreun sunet. Omul mă 
cunoștea. Sunt foarte fericit să întâlnesc un compatriot. Ei, da! 
Am trăit, cu puţin înainte de război, câţiva ani la Anvers, înainte 
de a veni în Palestina. Viaţa era plăcută pe atunci în Belgia... 

— Este și acum, am intervenit eu. 

— ...Atât de plăcută că fraţii mei, verii mei nu au dorit să mă 
urmeze. Erau ferm convinși că regele avea să-i ferească de 
război, cu ajutorul lui Dumnezeu, așa cum făgăduia populaţiei. 
Și mai credeau ei că Hitler nu va cuteza vreodată sa pună 
piciorul în acel paradis terestru, așa-zis neutru. Orbi ce erau! 
Uitaseră de Gog și Magog“. Și au plătit amarnic. Toată familia 
mea a pierit în Holocaust, în afară de un singur frate. Mi se pare 
că aţi auzit vorbindu-se despre el? 

Ce voiau să însemne vorbele astea? Nerăbdarea clientei mele 
se ghicea după felul în care degetele ei băteau darabana pe 
închizătoarea poșetei. Clic-clac-ul care răsuna în încăpere îl 
avertiza pe bătrânul înțelept că ea era gata să-și armeze 
revolverul. Așa că și-a dat tot interesul să nu se mai învârtă în 
jurul cozii. 

— Fratele dumneavoastră? A fost clientul meu? 

Rabinul izbucni în râs. 

— David să facă apel la un detectiv particular? 

Ideea părea să-l amuze foarte tare. 

— Dar, într-o bună zi, cine știe? Daţi-mi cartea dumneavoastră 
de vizită. l-o voi înmâna. Se numește David Grubanski, preciză 
el, văzându-mă complet pierdut. Eu sunt Abel. 

Grubanski? A, da! Negustorul de diamante din Anvers despre 
care ne vorbise Patek, venit ia Geneva ca să preschimbe averea 
lui Gutmeyer în diamante în zona de tranzit a aeroportului. Am 
înţeles, atunci, semnificaţia întregii convorbiri, aparent fără cap 
și coadă. O înțelesese și clienta mea, ale cărei mâini își opriseră 
agitația. Intraserăm în miezul subiectului. 

— Sunt născută Irène Gutmeyer, interveni clienta mea. 

Rabinul dădu din cap. Ştia așadar totul despre noi fără să aibă 
nevoie de vreun detectiv particular. Genul de tip care îţi duce 
meseria în derizoriu. 


4 Două forţe ostile în mitologia ebraică, creștină și musulmană. În Apocalipsă, ele 
reprezintă două popoare supuse Satanei și care luptă împotriva împărăției de o mie 
de ani a lui lisus Hristos (n.tr.). 


VP - 176 


— Bănuiesc că vă întrebaţi de ce am acceptat darul doamnei 
Gutmeyer? 

Glasul lui se transformă în șușotit. Ne silea să ciulim urechile. 
Ceea ce nu o făcu pe Irène să-și piardă cumpătul. 

— Sunt sigură că nu aţi dorit să jefuiţi o fiică de averea tatălui 
ei. Să uităm că doamna care v-a dăruit cu atâta generozitate 
moștenirea mea nu este fiica lui Gutmeyer. Și să vedem cum 
anume reglementăm această neînțelegere. 

Rabinul își scărpină barba ca și cum ar fi căutat să-și 
formuleze răspunsul fără să-și piardă zâmbetul. Un zâmbet pe 
care, în mod greșit, îl crezusem binevoitor. Farsorul ăsta își 
bătea joc de fraierii de noi. lrene nu se lăsă nici ea dusă de nas. 
Cu limbajul său perfid, Grubanski începea să o agaseze în mod 
foarte serios. Lucru pe care avea să-l înțeleagă curând, dacă 
mai continua să se joace cu ea de-a mâţa cu șoarecele. Dar 
individul nu se lăsa cu una, cu două. 

— Shosha Gutmeyer nu s-a dat drept sora dumneavoastră, 
doamnă de Terrenoir. Liniștiţi-vă! Noi suntem foarte vigilenți. 
Sunt surprins că nu cunoașteţi locul pe care dânsa îl ocupă în 
familia dumneavoastră. 

— Ce tot spuneţi? V-aţi lăsat tras pe sfoară de numele fals al 
unei hoaţe care mi-a deturnat banii! Preferaţi să mă adresez 
tribunalului? 

Rabinul scutură din cap. Avea în continuare același surâs 
condescendent. 

— Nu v-aţi mai văzut tatăl de la începutul războiului, nu-i așa, 
doamnă de Terrenoir? 

Ridică mâinile în semn de împăciuire. Un gest mult prea mic 
în fața furiei și exasperării lui Irène. 

— Vino, domnule Van Loo! 

lrene se îndreptă spre ușă. 

— Nu mai avem ce căuta aici. Aveai dreptate. Am să-i cer 
soțului meu să se adreseze autorităţilor israeliene. Soţul meu, 
domnule, reprezintă Franța! 

Dacă Irène crezuse cumva că îl perturbă pe rabinul Grubanski, 
se înșelase cu totul. Acesta o privi cum se agită cu calmul cu 
care își privea tinerii învăţăcei sâcâiţi de intensificarea activităţii 
hormonilor. 

— Tocmai voiam să vă dau acest sfat, replică el cu un tupeu 
care m-a uluit. Oameni mai competenţi decât mine vă vor putea 


VP - 177 


explica faptul că, în virtutea legii israeliene, Shosha Gutmeyer, 
mama dumneavoastră vitregă, era perfect îndreptăţită să 
înzestreze yeshiva noastră cu averea tatălui dumneavoastră. 
Sunt sigur că soțul dumneavoastră, care a făcut studii de jurist, 
după cum mi s-a spus, va fi în măsură să vă traducă toate 
acestea într-un limbaj simplu. 

— Mama vitregă? am tresărit eu puternic. 

Rabinul scotoci printr-un dosar deschis ca din întâmplare în 
fața lui și scoase de acolo o hârtie cu antetul ambasadei Statelor 
Unite și întinzându-mi o fotocopie cam neclară a acesteia. 

— Doctorul Arnold L. Gutmeyer... Este numele tatălui 
dumneavoastră, nu-i așa? o întrebă el pe Irène, care rămăsese 
încremenită în pragul ușii. 

Continuă, fără să-i mai aștepte răspunsul. 

— Așadar, maiorul Miles Wilder, șeful serviciilor statului civil al 
autorităţilor de ocupaţie americane de la Viena, certifică faptul 
că doctorul Arnold L. Gutmeyer a luat-o în căsătorie pe 
domnișoara Shoshana Singer la 30 noiembrie 1945, etc. etc. 

Grubanski îndoi foaia. 

— Potrivit anchetei noastre, cei doi soți s-au cunoscut în 
ghetoul de la Terezin. Tatăl dumneavoastră i-a salvat viața 
Shoshei Singer, bolnavă de tifos. Să fie binecuvântat! O dată 
vindecată, a lucrat cu el ca ajutor medical până la sosirea 
Armatei Roșii. 

Informaţia, lansată fără menajamente, ar fi trebuit s-o zguduie 
pe Irène. Dar asta însemna să n-o cunoști. Încasă totul fără vreo 
emoție aparentă. Cu buzele strânse, se întoarse spre rabin și 
spuse pe un ton disprețuitor: 

— Tatăl meu a murit la Terezin, domnule. Trebuie să fiți tare 
naiv ca să credeţi în acest basm. Sau foarte interesat... Vă las 
beneficiul îndoielii. Dar nu cumva să aveţi senzația că mă 
impresionați cu falsul ăsta grosolan. Oricine poate fabrica o 
pseudo-mărturie servindu-se de o hârtie cu antet, ușor de 
subtilizat, apoi fotocopiată abia lizibil. Pretindeţi că familia 
dumneavoastră a pierit în Holocaust, dar nu șovăiţi să vă serviţi 
de umbra unei alte victime a naziștilor ca să-i acaparaţi averea? 
Asta vă este concepţia despre religia noastră? Acum pricep de 
ce tatăl meu a făcut totul ca să mă îndepărteze de iudaism! 
Haide, Van Loo! Chiar și sub soarele amiezii se respiră mai bine 
afară decât în acest cuib de ticăloși care se îmbracă în haina 


VP - 178 


Domnului pentru a-și comite turpitudinile... 
e 

Hubert izbucni în râs când i-am povestit întrevederea noastră 
cu rabinul Grubanski. Moshe se mulțumi să clatine din cap. 

— O păsărică îmi șoptește că soții de Terrenoir nu vor înștiinţa 
autorităţile israeliene. 

— Te înșeli, Moshe. E singura lor ieșire. Să facem prinsoare pe 
o gueuze grenadine că îl vor denunța pe Grubanski autorităţilor 
încă de mâine. 

— Pe ce să facem prinsoare? 

— Las-o baltă... Ar fi nevoie de o întreagă viaţă departe de 
soare ca să-ți explic în ce fel Dumnezeu, în infinita Sa 
înțelepciune, a inventat băutura asta într-o zi de nemăsurată 
sete... 

Hubert se grăbi să intervină, văzând că începeam s-o iau 
razna. De când eram lipsit de bere, nu era ceva surprinzător ca 
mintea mea să bată câmpii. 

— De ce să eliminăm din oficiu explicaţia lui Grubanski? 
observă el. Este cumva de-ajuns ca Irène să fie clienta ta pentru 
a te alătura automat taberei ei și a-i crede balivernele? 

— Haide, haide, Hubert. Încă din prima zi ai adoptat poziţia lui 
Anne în legătură cu ea. 

M-am întors spre Moshe. 

— Că tot veni vorba de Anne... De ce nu ai adus-o aici? A 
rămas cu colegii tăi? Ce face? 

Moshe își ridică ambele mâini ca să-mi oprească fluxul 
vorbelor. Nu reușeam să mă stăpânesc de când o văzusem 
prizonieră a propriei mele cliente. 

— După ce-am analizat situaţia, mi s-a părut că intervenţia 
împotriva soților de Terrenoir este prematură, mârâi el întorcând 
capul. 

— Prematură? am zbierat eu. Ce mai aștepți? S-ajungă un 
cadavru? Știu bine că pe acest pământ au fost inventaţi martirii, 
dar Anne și cu mine nu facem parte din clubul ăsta. 

— Oamenii mei au urmărit-o pe Irène, replică Moshe. După ce 
te-a părăsit, s-a întors la Rege/e David ca să-și întâlnească soțul. 
Dar, gândește, ce naiba! Atâta vreme cât ei cred că tu ești 
singur în Israel, fără ajutor, la discreţia lor și obsedat de teama 
că vei fi arestat, cei doi de Terrenoir nu se vor atinge nici măcar 
de un fir de păr din capul lui Anne. De Gutmeyer se tem ei. 


VP - 179 


Înfrânează-ţi nervii, Michel. Nu mai avem mult până la 
deznodământ. Anne a ta nu trece prin nicio primejdie. 
Supraveghem permanent cuplul ăsta blestemat. La cea mai 
mică alarmă, vom interveni imediat! 

— Vorbești de Gutmeyer ca și cum ar fi în viaţă, remarcă 
Hubert. 

— Ce te face să crezi că versiunea lui Grubanski ar fi mai 
puțin credibilă sau mai absurdă decât cea a doamnei de 
Terrenoir? răspunse Moshe. 

Refugiat într-un colț al încăperii, le ascultam distrat dialogul. 
Nu-mi stătea mintea să particip la reflecţiile lor. 

Gutmeyer în viaţă: nu văd o mai bună explicaţie pentru 
semnătura perfectă de pe buletinul de virament de la banca din 
Basel și de pe formularul de la poșta mare din Bruxelles. De ce- 
ar fi minţit funcţionarii băncii Kreutzer, care ţin morţiș că l-au 
văzut? 

— Și-atunci, cum rămâne cu crimele? reluă Hubert. De ce 
adevăratul doctor Gutmeyer l-ar fi ucis pe vechiul său prieten, 
profesorul Okren, și l-ar fi sufocat în pat pe bietul meu pacient, 
domnul Lipski? 

Evocarea celor două asasinate făcu să se lase peste noi un văl 
rece. De fiecare dată când credeam că ne apropiem de adevăr, 
un alt aspect al dosarului devenea de neînțeles. De la Terezin în 
Israel trecând prin Bruxelles, moartea plutea peste această 
afacere. Un blestem se abătea peste toți cei care se apropiau de 
umbra medicului praghez. Mi-era teamă, eram obosit. 
Împinsesem lucrurile prea departe. Ajungând s-o amestec și pe 
Anne. Eu unul izbutisem să scap de închisoare, dar ea se trezise 
în captivitate. Degeaba încerca Moshe să-mi dea asigurări, mă 
temeam pentru viaţa ei. Dacă soţii de Terrenoir fuseseră 
amestecați în uciderea celor doi bătrâni la Bruxelles - ipoteza nu 
era mai absurdă decât pista Gutmeyer - asta înseamnă că erau 
în stare de orice. Îmi venea să las baltă toată această lume cu 
ifose, s-o smulg pe Anne din mâinile clienţilor mei de la Regele 
David și sa mă retrag din afacere. 

— Dacă vei mai pune vreodată piciorul în Belgia, spuse 
Hubert, ești numai bun pentru o condamnare pentru crimă... 

— Nu-mi pasă! 

— „iar Anne pentru complicitate. 

Așa că mi-am închis gura aia mare. 


VP - 180 


— Dezlegarea acestui afurisit de mister e singura ta șansă de 
supravieţuire, conchise Moshe. 
Am scos un urlet de frustrare. 


VP - 181 


25. 


ÎNAPOI LA TEREZIN 


După o trecere prin încăperea cu baia, unde am izbutit să 
profit de ultimele picături de apă rece cu generozitate lăsate de 
ceilalți călători, m-am alăturat la restaurant lui Moshe, aflat în 
compania lui Hubert. O apetisantă aromă de carne la grătar și 
de mirodenii plutea prin sală. Cu toate astea, Moshe afișa un aer 
sumbru care mă puse pe dată în alertă. 

— Soții de Terrenoir se autoinvită la masa noastră, oftă el 
strângând în mâna-i mare un pahar de rachiu de anason. 

Am parcurs sala din priviri, fără să-i zăresc pe lrene sau pe 
soțul ei. 

— Am primit sarcina de a le examina plângerea. 

Am făcut ochii mari. 

— Ai câștigat pariul. Cei doi de Terrenoir au alertat autorităţile 
israeliene. Îţi datorez o gueuze grenadine. Dar nu te bucura prea 
repede. Chiar și pe acest pământ al miracolelor, mă tem că este 
singurul la care Dumnezeu nu s-a gândit. 

— S-a grăbit din cale-afară! A vrut să termine totul în șapte 
zile. În vreme ce fabricarea de gueuze grenadine la butoi cere 
câteva luni. 

Mi-am ridicat paharul cu rachiu de anason în cinstea talentului 
și intuiţiei de care dădusem dovadă. 

— În cursul conversaţiei, soțul clientei tale a semnalat 
prezenţa pe teritoriul nostru a unui belgian căutat pentru crimă 
și care circulă sub o identitate falsă. 

— Râzi de mine? De Terrenoir și-a asumat riscul de a mă 
denunța când o ţine ostatecă pe Anne? 

— Un mic gest de întrajutorare între aliaţi și prieteni. Nu știa 
că Hubert își luase precauţia de-a face apel la artileria grea... 

Cu fruntea încruntată, Moshe își fixă paharul cu anason de 
parcă încerca să-l transforme în arsenic. 

— Clienta ta te-a părăsit. 

— Și Anne? Ti-ai prevenit colegii? Trebuie s-o recuperăm 
imediat. Nu le mai este de folos cu nimic. Ba dimpotrivă, riscă 


VP - 182 


să-i compromită. 

Moshe mă înșfăcă de braţ și mă sili să mă așez la loc. 

— Ce crezi că-i pot face lui Anne, când poliţia este cu ei, la 
cererea lor? 

Nu pricepeam nimic din manevrele dubioase ale cuplului de 
Terrenoir. 

— Dintr-un motiv pe care nu-l cunoaștem, de Terrenoir 
încearcă dintr-odată să te îndepărteze. Probabil că, fără să-ţi dai 
seama, te-ai apropiat prea tare de ceva ce nu trebuia să 
descoperi. 

— Eu? De la bun început, ancheta mea bate pasul pe loc. Nu 
știu nimic mai mult despre Gutmeyer, familia și averea sa decât 
în ziua în care Irène a intrat pentru prima dată în biroul meu. 

— E vorba despre yeshiva, interveni Hubert. Acolo te-ai ars. In 
după-amiaza aceea, ai devenit dintr-odată stânjenitor, pentru că 
ai auzit o altă versiune a istoriei Gutmeyer. Soții de Terrenoir s- 
au temut că-i vei acorda credit lui Grubanski. 

Am închis ochii. Gutmeyer era în viață și recăsătorit? Lucrul 
cel mai amuzant era că ambii mei clienţi se înșelaseră cu totul 
crezând că povestea spusă de Grubanski mă impresionase. In 
schimb, manevrele cuplului de Terrenoir pentru a mă expedia în 
Belgia schimbau totul. De data asta, eram zdruncinat. 

— Ei voiau ca tu să regăsești pista banilor lui Gutmeyer la 
Bruxelles, înainte ca el să dispară, și nu să te interesezi de 
originea averii sale și nici de parcursul ei în Israel, observă 
Hubert. 

— Cu alte cuvinte, nu contau pe faptul că vei fi atât de șiret, 
adăugă Moshe. 

În acest timp, chelnerul veni să pună pe masă niște 
apetisante costițe de miel. Am privit carnea cu un aer distrat. 
Gândul că urma să fiu forțat să mă întorc la Bruxelles și soarta 
lui Anne îmi tăiaseră apetitul. 

— Mănâncă, zise Moshe cu gura plină și agitându-și cuțitul, eu 
sunt cel însărcinat să-l caut pe respectivul Van Loo ca să-l urc pe 
vapor. 

Hubert reuși încă o dată să dibuiască firul care avea să ducă 
la dezlegarea acestei afaceri. 

— Și dacă am regândi totul după versiunea Grubanski? La 
infirmeria din Terezin, Gutmeyer face cunoștință cu cea care îi 
va deveni a doua soţie. 


VP - 183 


— Să nu ne grăbim. Ana, mama lui lrene, nu era și ea la 
Terezin? 

— După spusele lui Levin, a murit foarte repede, continuă 
Hubert, care nu se atinsese de rachiul de anason. 

— Imi dai voie...? l-am întrebat punând mâna pe paharul lui. 

— Aici vreau să ajung. De ce Ana Gutmeyer moare la Terezin, 
dar nu și soțul ei? 

Cum vedea că noi nu-i pricepeam întrebarea, reluă: 

— Supraviețuitorii de la Terezin se numără pe degetele unei 
singure mâini. Cum a izbutit Gutmeyer să evite deportarea? 

— Dublul său din Ashkelon ne-a explicat. Germanii aveau 
nevoie de medici ca să-i îngrijească pe oamenii lor, soldaţi, 
gardieni. 

Hubert dădu din umeri. 

— Aveau la dispoziţie medici evrei competenţi cu grămada, ca 
să zic așa. Pierdeau unul, arestau încă zece. 

— Și atunci? 

— Câţiva supraviețuitori ai lagărelor și-au salvat pielea 
acceptând să colaboreze, murmură Hubert cu glas răgușit. 

Se lăsă o mare tăcere în jurul mesei. 

— Asta este o acuzaţie gravă, reluă în cele din urmă Moshe. 
Cu neputinţă de verificat, doar dacă nu cumva vreun martor... 

Se întrerupse. Pricepuse unde bătea Hubert. 

— Există unul. Aaron Levin, falsul Gutmeyer... 

— La rândul său, unul care s-a salvat ca prin minune. Sunt 
convins că acest provocator de avorturi ne-a ascuns partea 
esenţială a istoriei. 

Moshe flutură bucata de carne pe care tocmai o devora. Eu 
îmi dădui la o parte farfuria, obsedat de imaginea lui Anne, 
blocată într-o cameră, drogată, la pământ. 

— Incă de mâine îl vom pune pe jeratec ca să-i stoarcem 
secretele, reluă Moshe, cu gura plină. Tipul ar fi trebuie să ne fie 
recunoscător, mai adăugă el, întinzând un os perfect curățat în 
direcția mea. 

Îmi venea să vomit. 

— L-am fi putut denunța. lar el ne răsplătește îndrugându-ne 
gogoși? 

— Dacă rabinul spune adevărul, murmură Hubert, Levin trece 
printr-o primejdie de moarte. 

— Fir-arsă fie! 


VP - 184 


Convins de îngrijorarea lui Hubert, Moshe le ceru prin telefon 
colegilor săi să trimită niște polițiști la domiciliul lui Levin și să-l 
aducă la comisariatul din lerusalim. Până să ne terminăm noi 
masa, Levin era încă în viață. Și furios că fusese închis. De cum 
ne văzu apărând, începu să protesteze. Moshe îl întrerupse cât 
se poate de sec, spunându-i că nu era deloc în interesul lui să 
atragă atenţia asupra sa. 

O noapte petrecută în celulă veni de hac rezistenţei lui Levin. 
La ce bun să mai prelungească tăcerea în jurul lui Gutmeyer, pe 
care nu-l mai văzuse din lagărul de la Terezin? Să protejeze un 
om pe care îl credea mort? 

Așadar, în cele din urmă, Levin se apucă să povestească. 

— Dac-am tăcut până acum, preciză el, a fost mai degrabă de 
rușine decât din solidaritate. 

Lăsându-și capul în jos, recunoscu că Gutmeyer acceptase să 
colaboreze cu autorităţile lagărului. Hubert scoase un oftat care 
semăna cu o tânguire. 

— Nu imediat, se grăbi Levin să precizeze. Naziștii se 
folosiseră de el, accentuând treptat presiunea până când 
cedase. După moartea Anei, nu mai era decât o marionetă. La 
fel ca toți ceilalți deţinuţi, se știa condamnat. Totul s-a schimbat 
din ziua în care a cunoscut-o pe Shosha, de care s-a îndrăgostit 
nebunește. O dragoste fulgerătoare și absurdă între două ființe 
aflate pe culoarul morţii. De la o zi la alta, Shosha urma să 
moară de tifos, iar el în dușurile lagărului. Și atunci, unde și-au 
descoperit ei acea stranie sete de viață? Gutmeyer a tras niște 
sfori ca s-o interneze pe Shosha la infirmerie, în schimbul 
câtorva servicii aduse nemților. 

Până unde s-a coborât? Până la eliminarea unor bolnavi? 
Levin a refuzat cu obstinaţie să răspundă. A pretins că nu știa. ȘI 
la ce bun să mai stăruim? Răspunsul n-ar fi schimbat nimic, 
oricum. Nu eram acolo ca să-l judecăm pe Gutmeyer, ci ca să-i 
dăm de urmă. O fi colaborat și Levin? Deși e adevărat că 
întrebarea ne stătea tuturor pe buze, nimeni nu a avut, totuși, 
chef s-o rostească. Și ce făceam dacă răspundea afirmativ? 

In schimb, el recunoscu că povestirea pe care ne-o înșirase 
despre vizita Crucii Roșii la Terezin era falsă. După cum fusese 
prevăzut, Gutmeyer primise delegaţii. Ba chiar fusese unul 
dintre organizatorii mascaradei. Insărcinat să-i primească pe 
reprezentanţii CICR, doctorul îi învăluise în vorbe frumoase - 


VP-185 


oricum, aceștia nu erau cu adevărat interesaţi de soarta 
prizonierilor. 

După plecarea celor de la Crucea Roșie, niciunul dintre cei trei 
nu fusese deportat așa cum se-ntâmplase cu majoritatea 
celorlalţi participanţi la mascaradă. Gutmeyer izbutise să 
supraviețuiască în infirmerie împreună cu Shosha până la 
sosirea Armatei Roșii. Levin de asemenea. La Eliberare, fiecare 
plecase separat, Levin spre Praga, Gutmeyer și soţia sa, 
Dumnezeu știe unde. Și-au jurat să nu se mai revadă niciodată. 
Înainte de a se despărţi, Gutmeyer îi mărturisise lui Levin că îşi 
abandona numele, temându-se de răzbunarea unuia sau altuia 
dintre cei scăpaţi ca prin miracol de la Terezin. 

— lar dumneata ai profitat ca să te faci stăpân pe numele lui? 
Nu ţi-a fost teamă că vei fi denunţat? a întrebat Hubert. 

— Mă temeam mai curând de ura celor care mă cunoscuseră 
înainte de război, răspunse Levin, cu ochii aţintiţi pe lemnul plin 
de pete al mesei. 

Și de ura celor care îl întâlniseră în lagărul de la Terezin, mi- 
am spus eu în gând. 

— În marele haos din noua Cehoslovacie, declară Hubert tăios 
ca o lamă, ai mizat că erau mult mai mulţi oameni care își vor 
aminti de numele onorabilului Gutmeyer de odinioară, decât de 
evrei fantomă scăpaţi din infernul de la Terezin. Câţi erau ăștia? 
Abia o mână de oameni, incapabili să vorbească, să arunce 
măcar o privire în trecut sau prea rușinaţi că au scăpat. 

Când Levin se ridică, Moshe stărui să fie însoţit. 

— Nu, mulţumesc, răspunse Levin înaintând cu pas greoi 
către ușă. 

În ciuda protestelor lui, Moshe îi ordonă unui poliţist să-l ducă. 
«Cu sirena pornită!» sublinie el. 

Degeaba făcu scandal Levin, Moshe se ţinu tare pe poziţie. l- 
am venit în ajutor. În mintea mea, rușinea și mânia se 
amestecau. 

— Lasă-l în pace! Datorită lui, cunoaștem fața ascunsă a lui 
Gutmeyer. 

Moshe clătină din cap. Am arătat cu degetul spre Levin. 

— Poate că tipul ăsta s-a comportat ca o jigodie, noi nu putem 
ști. Oricum, eu refuz să judec comportamentul unui om 
condamnat să supraviețuiască în infern. Și îi tăgăduiesc oricui 
dreptul s-o facă. 


VP - 186 


— Gândește-te, Michel. E mai bine ca omul ăsta să fie luat 
drept un răufăcător de către anturajul său, decât drept ţintă de 
către un ucigaș, îmi atrase atenţia Moshe. 

Levin îl privi cu ochii măriţi și făcu un pas înapoi, de parcă ar 
fi vrut să se reîntoarcă la masa din fundul comisariatului. 

— Toţi cei care deţin o parte din secretul lui Gutmeyer au fost 
eliminaţi înainte de a deschide gura, explică Moshe întinzându-i 
o ceașcă de cafea. De data asta, asasinul va fi înțeles că noi 
știm totul. Nu-și va asuma riscul de a te dobori. Moartea 
dumitale nu îi mai servește la nimic. 

După plecarea lui Levin, am atras atenţia că ucigașul părea 
să-și fi pierdut îndemânarea. Era pentru prima oară că i-o luam 
înainte. 

— Poate că e mai puţin alert în Israel decât în Belgia? 
constată Hubert. O fi un efect al climei? Al hranei? 

— Sau al poliţiei, adăugă Moshe făcând cu ochiul. 

(J 

Reîntorși la hotel, am mai zăbovit împreună cu Hubert pe 
canapeaua de la recepție. 

— Nu pricep, am zis, cum o victimă a Holocaustului poate 
colabora cu călăul său. Asta depăşeşte capacitatea mea de 
înțelegere. 

— Şi el este o victimă. 

— A te pune în slujba naziștilor nu este o crimă? 

— Și dacă ar fi cumva gestul unui sinucigaș? Hai la culcare! 
trase Hubert concluzia. Am auzit destule coșmaruri pe ziua de 
azi. Mi-e dor să visez frumos. 

Se îndepărtă greoi, fără să mă aștepte și dispăru pe scară. 
După ce am mai stat o vreme în hol, m-am îndreptat în cele din 
urmă și eu spre cameră. Cu neputinţă să adorm. Fiecare oră 
care trecea făcea ca situația lui Anne să fie tot mai alarmantă. 
Era zadarnic să mă bizui pe Moshe. El îl voia pe Gutmeyer. 
Soarta lui Anne nu-l interesa. Din cauza lui, așteptasem prea 
mult. Trebuia să intervin în zori ca s-o scot din ghearele soţilor 
de Terrenoir, cu atât mai mult cu cât situaţia mea în Israel 
devenea precară. Îl bănuiam pe Moshe că era gata să mă 
îmbarce la bordul primului vapor spre Europa. De când Irène mă 
abandonase, nu mai prezentam niciun interes pentru el. 

După câteva ore de insomnie, am sfârșit prin a mă ridica din 
pat ca să fac o mică vizită la baie, când am auzit pași pe coridor. 


VP - 187 


În clădirea aceea veche, construită în perioada otomană, totul 
trosnea la cea mai mică mișcare. Cineva înainta încercând să nu 
facă zgomot. Un călător grijuliu cu somnul vecinilor? Am hotărât 
să aștept ca noctambulul să ajungă în camera sa înainte să ies. 
Spre marea mea surpriză, se opri chiar în faţa ușii mele. Cumva 
vreun călător beat care nu mai reușea să citească numărul 
camerelor și s-o găsească pe a sa? Un ușor zgomot metalic mă 
făcu să tresar. Cel al unui obiect depus cu grijă pe pragul ușii. 
Era momentul să-mi salut vizitatorul și să văd ce-mi aducea în 
toiul nopții. 


VP - 188 


26. 


CEL MAI BUN RESTAURANT DIN ORIENTUL 
MIJLOCIU 


Agresorul meu (bărbat?, femeie?) reacţionă cu supleţea unei 
feline. De cum am deschis ușa, îmi trânti o lovitură violentă 
drept în faţă. În patru labe, pe jumătate ameţit, m-am agăţat de 
barele patului ca să mă ridic. Până să-mi vin eu în fire și să mă 
năpustesc pe urmele atacatorului, acesta cobora deja în mare 
viteză scara. Când am ajuns și eu în hol, el o ștersese. Ușa 
hotelului se mișca în întuneric. 

Un portar pe jumătate adormit ieși la iveală din cauza 
zgomotelor puternice. Nu văzuse nimic. După închiderea 
hotelului cam pe la orele unsprezece, se retrăsese în 
chichineaţa lui, îndărătul recepţiei, de unde putea acţiona un 
buton de deschidere a ușii fără să se miște din fotoliu... Și deci 
și fără să verifice intrările și ieșirile. 

— Trăim într-o ţară sigură. lar în acest hotel nu se află decât 
călători cinstiți, spuse el aruncându-mi o privire sfidătoare. 

Decât să stau să compar cu el statisticile privind 
criminalitatea în Israel și în Belgia, am preferat să-l sun pe 
Moshe care veni fuguţa însoţit de trei polițiști. 

— Sunt explozibili, anunţă el după ce examină geanta pe care 
agresorul o abandonase în fața ușii camerei mele. Cât să arunce 
în aer întreg hotelul. 

— Ăștia sunt fedayini, mârâi portarul-știe-tot. Noaptea, 
mișună prin lerusalim ca șobolanii, iar în zori se întorc în 
sectorul de est prin canale. 

— Dar cum îţi explici tu răzbunarea unor teroriști arabi faţă de 
niște detectivi bruxellezi? întrebă Hubert. 

— Poate că mirosul de gueuze grenadine evocă niște practici 
contrare învăţăturii Coranului? 

Sosiţi între timp, geniștii poliției ne scoaseră din hotel la fel ca 
pe toţi ceilalţi clienţi ca să cerceteze clădirea cu mare atenţie, în 
amănunţime. Astfel, am fost mânaţi spre o cafenea afumată, 
invadată de muncitorii de pe un șantier vecin. 


VP - 189 


— Așa deci, palestinieni? am întrebat după ce am sorbit o 
înghiţitură din apa aia călduţă, numită pe-aici cafea. 

Moshe se înșelă în privinţa întrebării mele. Arătă discret spre 
grupul care își termina micul dejun. 

— Muncitorii ăştia arabi nu ar face rău niciunei muște. Ţin 
prea mult la munca lor. De altfel, îi detestă încă și mai mult pe 
regele Iordaniei și pe beduinii săi decât pe israeliți. 

— Eu vorbeam de fedayini... 

Moshe dădu din umeri. 

— Trebuie să așteptăm concluziile specialiștilor, dar eu unul 
nu cred în ideea asta. Teroriștii operează din Gaza. Trecerea 
liniei de demarcaţie între cele două sectoare ale lerusalimului 
este mult mai primejdioasă. Aceasta este supravegheată de 
soldații noștri, în timp ce înspre Gaza patrulează niște oarecare 
soldați ONU. Oricum, cine a mai auzit vreodată ca un terorist să 
urce în vârful degetelor la etajul întâi al unui hotel ca să plaseze 
o bombă chiar în faţa ușii unui călător belgian? Dacă ţinea 
morțiș să arunce în aer clădirea asta (și de ce-ar fi ales, oare, 
acest banal hotel?), și-ar fi plasat încărcătura în garaj sau în faţa 
intrării de serviciu. 

Am luptat împotriva gustului amar pe care mi-l lăsa explicaţia 
lui Moshe. Așadar, eu eram cel vizat. Mi-am binecuvântat 
nesuferitele de insomnii care ne salvaseră pe toți. 

— Și atunci cine a fost? Gutmeyer? 

Moshe dădu din cap. 

— Cine altcineva? 

M-am strâmbat. Era prea simplu. 

— Omul ăsta este un adevărat Fregoli“!. Și-a educat fiica să-și 
deteste neamul, asta înainte ca el să dispară ca evreu în lagăr, 
după care reapare în calitate de colaborator al naziștilor. lar 
acum, iată-l că se preschimbă în terorist? 

Hubert se sili să readucă printre noi calmul. Și, după bunul 
său obicei, începu să raţioneze. 

— Să nu acţionăm pripit, prieteni. Nimic nu dovedește că 
Gutmeyer a debarcat în Israel. Că o fi supraviețuit lagărului de 
la Terezin nu e cu neputinţă. În acest caz, unde s-a dus? De ce 
s-a evaporat între Basel și Bruxelles? Nevastă-sa, Shosha, a 
negociat singură cumpărarea de diamante cu David Grubanski 


+1 Leopoldo Fregoli (1867-1936), actor italian, magician și ventriloc, renumit pentru 
capacitatea schimbării rapide a fizionomiei și costumaţiei (n.tr.). 


VP - 190 


pe aeroportul din Geneva. Tot ea le-a adus la yeshiva fratelui 
acestuia, Abel. A mai și comandat ca numele soţului ei să fie 
înscris pe placa comemorativă cu menţiunea «mort la Terezin». 
_ lată unde ne conducea frumosul raționament al lui Hubert. 
Intr-o fundătură. Existau tot atâtea argumente pentru a crede că 
Gutmeyer era mort cât și pentru a-l crede în viaţă. 

— Poate ca Shosha l-a asasinat în Elveţia ca să pună mâna pe 
avere? 

— Și s-o dăruiască, mai apoi, unei yeshiva? Ăsta, da, scenariu 
delirant! Dacă nu cumva o fi devenit vreo nebună mistică! 

— O ucigașă care se teme de Dumnezeu ajungând să-i 
dăruiască fructul hoţiilor ei! Cunosc prea puţine exemple, chiar 
și în Biblie, rânji Moshe. Trebuie să punem mâna pe această 
Shosha Gutmeyer, spuse el. 

— Nădăjduind că nu e prea târziu, am adăugat eu și am cerut 
încă o ceașcă de apă călduţă. După mine, Shosha trebuie să fie 
mai ușor de găsit decât un pic de cafeină în zeama asta lungă... 

— Nu mă siliți să fac o nouă vizită la yeshiva, oftă Hubert. 
Pentru mine e un calvar. Din copilărie nu am mai petrecut atâta 
timp într-o sală de studiu, de când am acceptat să-i dau o mână 
de ajutor acestui goy de Michel Van Loo. 

— Nu cumva se spune că necunoscute sunt căile Domnului, 
dragul meu Hubert? 

— Asta e genul de frază băgată în capul catolicilor, bombăni 
el. Evreii sunt mai realiști. Ei știu că toate căile între Dumnezeu 
și oameni sunt întrerupte de multă vreme. 

leșind din cafenea, Moshe făcu semn unei camionete de 
poliţie care opri în dreptul nostru. El urcă în vehicul și ne 
recomandă să ne întoarcem la hotel. 

— A fost o tentativă de atentat, spuse el tăindu-mi protestele. 
Nu mai este o afacere privată. 

li făcu semn șoferului să demareze. 

— Încercaţi să vă odihniţi după evenimentele din cursul nopții 
și să vă recăpătaţi forțele. Ziua încă nu s-a sfârșit. 

— Și-acum ce vom face? întrebă Hubert. 

— Tu ai să te duci la culcare. Eu plec în căutarea lui Anne. Am 
avut prea mult timp încredere în Moshe. În realitate, soarta ei îl 
lasă indiferent. E gata de orice ca să dea de urma lui Gutmeyer, 
dar nu scoate o vorbă în privinţa lui Anne. Să se amestece în 
soarta unei belgiene aflată în mâinile unor diplomaţi francezi e 


VP-191 


mult prea complicat pentru un funcţionar israelian. 

— Vin cu tine. 

Inutil să-i explic că trebuia să se gândească la Rebecca și la 
fiul său. Ba dimpotrivă. Pericolul care mă pândea îi întărea 
determinarea. În ciuda tentativelor mele de a-l face să se 
răzgândească să mă urmeze, se ţinu de mine ca scaiul. Am fost 
nevoit să umblu cu el după mine până la Regele David, unde ne 
aștepta o surpriză a naibii de mare. 

Domnul și doamna de Terrenoir? Niciun client nu fusese 
înregistrat sub acest nume. Poate doamna Gutmeyer? La rândul 
ei, complet necunoscută. Afurisita aia de japiţă îmi dăduse cu 
praf în ochi atunci când mă invitase pe terasa hotelului. Și, mai 
cu seamă, îi înșelase pe prietenii lui Moshe, intrând în holul 
hotelului după vizita la yeshiva. Așadar bănuia că era urmărită. 
Și ne trăsese clapa tuturor. 

În zadar am insistat, am făcut apel la director. Degeaba. Nu 
exista nici cea mai mică urmă a soților blestemaţi în afurisitul 
ăla de hotel. Eram gata să inspectez fiecare cameră în parte 
când Hubert mă trase afară. Simţeam că îmi pierd minţile. Dacă 
Anne nu era ameninţată de nicio primejdie, după cum mi-o tot 
repeta Moshe, câtă vreme ar fi fost încuiată în vreo cameră din 
principalul hotel al lerusalimului, absenţa soţilor de Terrenoir de 
la Regele David dădea totul peste cap. Unde o ascundeau? 

Hubert luă situația în mâini. Mă duse la consulatul Franţei, 
unde l-am urmat ca un somnambul. Nici acolo nimeni nu-l 
cunoștea pe diplomat. Și nici la ambasadă. Văzându-mi starea 
de nervozitate, consulul verifică prin telefon în fața noastră. 
Dacă domnul de Terrenoir se afla în Israel, omisese să-i anunţe 
pe colegii săi din Tel Aviv și lerusalim. 

— Regulile cer ca un diplomat în călătorie să le facă o vizită 
de curtoazie reprezentanţilor aflaţi la post în ţara respectivă, 
admise el din vârful buzelor. Poate că nu a avut încă prilejul... 
Doriţi să vă lăsaţi cartea de vizită ca să vă sune atunci când va 
trece să ne vadă? 

Ca să evit o discuţie sterilă, am scris în grabă adresa și 
numărul de telefon al hotelului meu. 

Când îi propusesem să dăm o fugă până acolo când fusesem 
la yeshiva, Irène amânase vizita pe mai târziu. 

— Am o întâlnire, îmi spusese ea, cu un coleg al soțului meu 
venit special din Tel Aviv. 


VP - 192 


Altă minciună. La fel ca așa-zisul apel telefonic al consulatului 
către autoritățile israeliene. De Terrenoir însuși dăduse 
telefonul. O mlaștină de minciuni în care Anne era pe cale să se 
scufunde. 

Reîntorși la hotel, am dat peste un mesaj de la Moshe care îmi 
cerea să vin după el într-un restaurant turcesc, «cel mai bun din 
Orientul Mijlociu și din împrejurimi. Vă datorez acest lucru ca să 
vă mai reveniţi din emoţii.» L-aș fi strâns de gât. 

— Hai, spuse Hubert punându-și pălăria și trăgându-mă de 
brat. 

— Du-te tu dacă vrei. Îți închipui că am chef să petrec într-un 
restaurant gastronomic? 

După o scurtă împotrivire, l-am urmat în cele din urmă, cu un 
nod în gât. Ce puteam face altceva? Ajutorul lui Moshe era 
indispensabil ca s-o elibereze pe Anne, dacă nu cumva se 
dovedea a fi prea târziu. Era singura soluţie. 

Cel mai bun restaurant din Orientul Mijlociu se dovedi mai 
greu de dibuit decât un umorist în armata israeliană. Fiecare 
trecător pe care îl întrebam ne trimitea într-o altă direcţie. Până 
să eșuăm pe o ulicioară sordidă, plină de clădiri mizere, pe 
jumătate abandonate, și hangare cu acoperiș din tablă ondulată. 
Genul de loc primejdios, unde orice bun psihiatru îţi recomandă 
să faci turism după ce ai fost pe punctul să calci peste o bombă. 
La fiecare pas, pândeam ungherele ascunse, mă uitam cu 
atenţie la acoperișul clădirilor. Instinctiv întorceam capul de cum 
auzeam vreun zgomot, sigur fiind că cel care fusese însărcinat 
să ne elimine se pregătea să-și ducă misiunea la bun sfârșit. 

Moshe ne aștepta, cu un aer nepăsător, sprijinit de intrarea 
într-o clădire micuță din beton al cărei etaj neterminat era 
înconjurat cu sârmă ruginită. Nimic nu indica acolo vreun 
restaurant, în afara unei săgeți desenate neglijent cu vopsea 
neagră pe zidul intrării, urmată de cuvântul Cemal, și arătând 
spre o scară ce ducea la o pivniţă întunecoasă, luminată de o 
lampă de șantier și încărcată de ţesături și sofale multicolore. 

Așezată într-un fotoliu, la fel de dezinvoltă ca la un cocktail și 
mult mai proaspătă decât mine, Anne ne aștepta cu un pahar de 
vin alb în mână. 


VP - 193 


27. 


IRENE, MARGARETHA ȘI TERESA 


M-am prelins pe o sofa și am închis ochii. Am numărat câteva 
secunde înainte de a-mi deschide pleoapele: Anne nu se 
evaporase. Imi întinse paharul ei zâmbind. Am remarcat că 
mâna îi tremura ușor. 

__— Asta se numește prosecco, pare-se. Ai mai gustat deja? 
Incearcă. E grozav. Bea, stărui ea. Ai nevoie! 

Am golit paharul din două înghiţituri înainte de a mă ridica și 
a o lua în braţe. Când se strânse lipindu-se de mine, nu mi-am 
putut împiedica lacrimile să curgă. Mi-am afundat obrazul în 
părul ei. O simţeam la fel de emoţionată ca și mine și la fel de 
incapabilă să se exprime. l-am sărutat chipul, buzele. Aveam 
impresia că sunt beat, exaltat și făcut praf în același timp. 

— Hai, povestește, am murmurat cu glas răgușit. 

— Las-o în pace pe fata asta! exclamă Moshe. E ceva foarte 
simplu. Oamenii mei au recuperat-o. 

M-am uitat urât la el. Nu reușeam să-l cred. Până acum mă 
dusese cu vorba. Cum de se transformase brusc într-un 
adevărat copoi? 

— Doar te-am asigurat că am păstrat contactul cu ea, reluă 
Moshe fără să se enerveze. Uite! Am intervenit de îndată ce 
domnul de Terrenoir a chemat poliţia. Din acel moment, Anne 
devenise pentru ei mai mult o povară decât ceva util. Venise 
vremea s-o recuperez. Și iat-o! 

Unde o ascunseseră oare? Hubert explică cum am descoperit 
că povestea cu Regele David era o momeală. 

— Ceea ce ne-a dat de gândit a fost reîntoarcerea lui Irène la 
Regele David după vizita ei împreună cu Michel la yeshiva, 
ricană Moshe. A vrut să fie cam prea șmecheră. Noi 
desfășurasem deja dispozitive importante în jurul hotelului. Doi 
băieţi supravegheau ușile din spatele clădirii fără a-i mai pune la 
socoteală pe cei care se găseau în interior și în hol. În pofida 
tuturor lucrurilor de care te temeai, nu ne-am asumat niciun 
risc. 


VP - 194 


Ascultam vag ce povestea Moshe, stând cu capul vârât în 
pletele lui Anne, incapabil să aud altceva în afară de bătăile 
inimii ei. 

— Alarma s-a declanșat atunci când Irène a intrat la toaletă în 
loc să se îndrepte spre recepţie. A fugit prin ușa destinată 
furnizorilor ca să se ducă după soțul ei într-un mic apartament 
de lângă universitate, de unde am readus-o pe Anne înapoi la 
civilizaţie... 

M-am întors spre ea. 

— Cum au reușit ticăloșii ăștia să te atragă în acest viespar? 

Înainte ca Anne să-mi fi putut răspunde, Moshe bătu de două 
ori din palme. 

— Povestea poate să mai aștepte. Nu și masa. E timpul să ne 
recăpătăm forțele și să sărbătorim faptul că suntem din nou 
împreună. 

Perdeaua care despărțea salonul de bucătărie se ridică, 
lăsând să apară un personaj neliniștitor, un soi de colos care 
etala cu mândrie o pilozitate excesivă, obraji prost rași și o 
mustață gigantică, semănând cu un ghidon de bicicletă. 

— Tipul ăsta deja îmi taie pofta de mâncare, am murmurat eu 
în franceză către Anne. 

Un zâmbet oribil lumină chipul omului care îmi răspunse într-o 
franceză perfectă și cântată: 

— Așteptaţi să gustaţi din mâncărurile mele înainte de-a vă 
plânge de bucătar. 

În pofida grosolăniei mele, el izbucni în râs și se făcu nevăzut 
îndărătul unei perdele din mărgele. Reveni ducând un platou 
mare din argint încărcat cu feluri necunoscute de mâncare. Un 
parfum alcătuit din mii de arome se răspândi în cavernă. Moshe 
nu exagerase. Bucătăria acestui respingător personaj era divină. 
Nu mai lipsea decât un pahar de gueuze grenadine ca să mă 
cred ajuns - înainte de vreme - în paradis. 

— Cemal a venit din Izmir în Palestina în perioada otomană, 
preciză Moshe între două îmbucături. E un om plin de resurse, 
nu doar când e în faţa mașinii de gătit. Cunoaște aproape toate 
dialectele din Mediterana. L-am auzit reperând orașul de origine 
și, uneori, chiar cartierul în care trăia un om numai după accent. 

— Să nu se obosească și cu mine. Il provoc să-l ghicească pe 
cel din Schaerbeek! 

— Ai dreptate. Nu-i cunoaște decât pe nativii din zona 


VP-195 


Mediteranei... 

— Cine poate pretinde că Bruxelles nu este scăldat de apele 
Mediteranei? Este cosmopolit, prăfuit, de neînțeles, iar locuitorii 
săi se dau în vânt după povești de adormit copiii. 

— Da, dar acolo plouă necontenit, observă Anne. 

— Asta ne împiedică să vedem marea, am conchis eu înainte 
de a reveni cu discuţia la clienta mea și la soțul ei. Au fost duși 
la răcoare? 

— Ai de gând să le duci portocale? 

Moshe nu se grăbi să-și golească farfuria de arnavit cigon 
(cubuleţe de ficat de miel, pregătite cu ardei roșu și ceapă) 
înainte de a răspunde: 

— Sub ce acuzaţie? Un diplomat în vizită în Israel împreună cu 
soţia sa și cu prietena detectivului său particular? 

— Podferdom! Fir-ar să fie! Așadar, iată-i de-acum liberi să se 
facă nevăzuţi când ei au răpit-o pe dragostea vieţii mele? Așa 
funcționează justiția în această ţară? 

Interveni Anne. Începea să revină la viaţă. 

— Ca să fiu cinstită, i-am urmat de bunăvoie. 

— De bunăvoie? 

— Eram atât de îngrijorată că nu am nicio veste de la tine. Nu 
știam nici măcar dacă ai izbutit să debarci sau dacă vameșii 
israelieni îţi dibuiseră pașaportul fals. 

l-am explicat că încercasem în câteva rânduri să telefonez la 
salon. In zadar. Comunicaţiile internaţionale din Israel erau 
îngrozitoare. 

— Cu atât mai bine! Era o nebunie! Eram supravegheată de 
oamenii lui Gravenage care plasase un poliţist în permanenţă la 
salon. 

— Cu siguranţă că le-a plăcut la nebunie clientelor! Am bănuit 
chestia asta atunci când am nimerit peste Federico. 

— Noroc că a fost el cel care a ridicat receptorul! Dacă aș fi 
fost eu, polițistul de serviciu ar fi priceput doar văzându-mi 
mutra că tu erai la celălalt capăt al firului. Te-ar fi reperat 
imediat. 

— De ce ai luat contact cu soţii de Terrenoir? 

— Ambasada era singurul loc în care zbirii lui Gravenage nu 
puteau veni după mine. De Terrenoir m-a primit cu amabilitate. 
Când i-am întrebat dacă erai teafăr și nevătămat, m-a anunţat 
că își făcea bagajele ca să te întâlnească, căci nici el nu primise 


VP - 196 


nicio informaţie de la plecarea ta în Israel. 

— Ghicesc urmarea. l-ai propus să-l însoțești? 

Anne roși și dădu din cap. 

— Am fost o proastă, așa e? 

— Când s-a transformat în temnicer? 

— De la Haifa, am plecat în taxi spre Ierusalim. Închiriase un 
apartament unde ne aștepta un tip care îi servea drept ghid, 
șofer și bucătar totodată. 

— ÎI cheamă Dov, zise Moshe. 

— El este, reluă Anne. Un tip scund, uscățiv și al dracului. 

— L-aţi arestat? am exclamat eu. 

— Doarme, deocamdată, la un comisariat din Haifa, zise 
Moshe. E foarte obosit, adăugă el făcând cu ochiul către Anne. |- 
ai dat mare bătaie de cap! 

— Dov ăsta e o brută necioplită care se purta într-un fel foarte 
neliniștitor, explică Anne. După ce mi-am despachetat lucrurile, 
când am vrut să părăsesc camera, mi-am dat seama că era 
închisă cu cheia. Atunci am înţeles că mă aruncasem singură în 
gura lupului. Mai apoi, nu puteam face un pas fără cerberul 
meu. Asta până ce m-au eliberat oamenii dumitale. Nu știu cum 
să-ţi mulțumesc, Moshe. 

Nu-mi plăcea felul în care Moshe o fixa pe logodnica mea. 
Aștepta cumva vreo recompensă în natură? După o pauză, 
preciză în silă că Anne nu fusese amenințată de nici cel mai mic 
pericol. 

— Poftim? 

— Dov face parte din serviciile noastre... 

Așadar, Irène și soţul ei, care crezuseră că mă prind în cursă 
răpind-o pe Anne, căzuseră ei înșiși în capcană! lată cum se 
explica faptul că autorităţile israeliene îi lăsaseră s-o șteargă. 
Moshe mă privi cu o mutră hilară. 

— Ai ghicit, Michel. Soții de Terrenoir au încercat s-o șteargă 
azi dimineaţă la Haifa, zise el trecându-și limba peste buze ca 
nu cumva să piardă vreo firimitură din manti cu sumac” pe care 
le înghițea cu lăcomie. După intervenţia oamenilor noștri în 
apartament, s-au temut probabil că vor fi urmăriţi, neștiind 
faptul că omul lor bun la toate aparținea poliţiei. Și au încercat 


42 Un fel de ravioli cu carne de miel, sos din iaurt cu usturoi și mirodenii, cum ar fi 
sumacul, o plantă tropicală folosită în Orientul Mijlociu pentru aromă, specialitate 
turcească (n.tr.). 


VP - 197 


să se îmbarce sub un nume fals, ceea ce i-a făcut să-și piardă 
statutul diplomatic. Deocamdată sunt reţinuţi la căpitănia 
portului, unde încearcă să-și explice situaţia, cerând prezenţa 
unui reprezentant al ambasadei. 

— Sub ce nume călătoreau? 

— Gutmeyer, firește. 

— Eh! am oftat eu, în timp ce curăţăm zdravăn farfuria de sos 
cu o bucată de pâine. Nu i-ai prins încă. Irène are dreptul să-și 
folosească numele de fată, așa e? 

Moshe vâri în gură o dolma” înainte de a-mi răspunde. 

— Gutmeyer este numele care figurează pe pașaportul ei 
francez, răspunse el lent, ca și cum fiecare cuvânt era cântărit și 
trebuia ca noi să îi pricepem toate subiînţelesurile. 

— Și pe certificatul de căsătorie. 

Moshe clătină din cap, cu obrajii umflaţi de bunătăţile 
preparate de bucătarul lui turc favorit. 

— Și-a petrecut viaţa schimbându-și identitatea. Cine mai știe 
care este cea bună? Luaţi din faţa mea toate mâncărurile astea, 
exclamă el, altfel pocnesc! 

In loc să strângă masa, Cemal îi umplu paharul cu un vin dens 
și închis la culoare. 

— Nu mai încerca încă o dată să ne impresionezi, Moshe, am 
spus eu, văzând că o fixa pe frumoasa mea logodnică de parcă 
ar fi fost o irezistibilă bucată de /ukum. Hubert ne-a dat deja 
marea informație. Potrivit actelor furnizate de organizaţia 
internaţională a refugiaților, Irène are dreptul de a se mai numi 
și Margaretha Zelle, nume pe care l-a purtat în cursul războiului 
ca să scape de nemți. 

— E tare bine că-ţi aperi clienta prin toate mijloacele. Totuși, 
lucrurile sunt mai puţin clare decât crezi. Să ne întoarcem un pic 
în trecut. Când Gestapo-ul a debarcat în casa familiei Gutmeyer, 
la Praga, fiica lor a scăpat de razie. Printr-un noroc, nu se afla în 
apartament. A fost adăpostită de către un comerciant de origine 
olandeză, Arnoid Zelle, a cărui fiică a devenit în mod oficial, 
graţie actelor false furnizate de Rezistență. Dar, după eliminarea 
partizanilor celui numit fReichsprotektor, Reinhard Heydrich, 
supraviețuirea în capitala cehă devenise un calvar. Orașul 
forfotea de naziști, nebuni după răzbunare. Zelle a trimis-o 


43 Farfurie cu legume împănate cu diverse umpluturi, fel de mâncare balcanic și 
mediteraneean (n.tr.). 


VP - 198 


atunci pe Irène, devenită Margaretha, la unul dintre prietenii săi 
într-un fund de ţară în Moravia, un anume Alexander Hynek. 

— Toate astea le știm, am oftat eu dezmierdând braţul lui 
Anne. 

Nedând atenţie întreruperii mele, Moshe continuă. Nu era 
ușor de urmărit, căci, în timp ce vorbea, reîncepuse să 
ciugulească din felurile de mâncare, cu atât mai mare 
entuziasm cu cât Cemal așezase între timp alte patiserii pe 
masă. 

— Acest Hynek avea o fată de vârsta lui Irène, Teresa. Pentru 
vecini, lrene, alias Margaretha, era o verișoară a Teresei, venită 
din capitală unde se murea de foame. Hynek i-a interzis fiicei 
sale să-și ia «verișoara» la întrebări. Era mai bine ca ea să știe 
cât mai puţin cu putinţă. Cum putea să reziste o adolescentă de 
șaisprezece ani care află că misterioasa ei verișoară, de a cărei 
existență până atunci nici nu avusese habar, ascundea un 
secret? Refugiate într-un hambar, cele două fete și-au povestit, 
evident, viața. După câteva luni, Teresa știa totul despre Irène 
Margaretha. Au început să poarte aceleași haine și să-și 
pieptene la fel părul. Hazardul le dăruise aceeași aluniţă pe nas. 
Nu chiar în același loc, una o avea pe vârful nasului, cealaltă pe 
o latură. Cine ar sta să remarce acest amănunt? Doar originea 
socială le deosebea. Una era fiica unui ţăran sărac din Moravia, 
cealaltă, singura moștenitoare a unor evrei burghezi bogaţi din 
Praga. 

— Cam mare diferenţa... 

— Sărac, bogat, asta nu mai însemna nimic, reacţionă Hubert. 
În schimb, una trăia alături de părinţii ei, liberi și sănătoși, în 
timp ce părinţii celeilalte erau morţi sau aproape morți într-un 
lagăr nazist, jefuiți de toate bunurile lor. lată adevărata 
diferenţă între ele... 

— Te înșeli, Hubert, îl corectă Moshe. În faţa Armatei Roșii, 
frontul german a început să cedeze, însă retragerea nazistă s-a 
făcut în teroare. Când s-au retras din regiunile ocupate, au ucis, 
au ars, au distrus totul în calea lor, ca să nu le lase eliberatorilor 
decât ruine și cadavre. Silit să abandoneze Moravia, un 
regiment german a dat foc fermei lui Hynek, după ce îi închisese 
înăuntru pe ţăran, pe soţia sa și pe lrene-Margaretha. Toţi trei 
au pierit în incendiu. Doar Teresa a supravieţuit. Când a văzut 
că se apropie trupele, s-a ascuns pe câmp. 


VP - 199 


— lrene a murit carbonizată? Ce tot spui? 

— La sosirea Armatei Roșii, continuă Moshe, Teresa i-a urmat 
pe soldaţii ruși până la Praga, unde credea că va găsi familia lui 
Irène. Socotea că ei aveau o datorie faţă de ea, doar părinţii ei 
le salvaseră fiica. Când a ajuns în capitala cehă, și-a dat repede 
seama cât se înșelase. Aproape toţi evreii duși la Terezin 
muriseră, printre ei și soţii Gutmeyer, care nu figurau pe lista 
puţinilor supraviețuitori alcătuită de Crucea Roșie. Soții 
Gutmeyer dispăruseră, și-a spus Teresa, dar nu și datoria faţă 
de ea. De aceea s-a înstăpânit pe singurul lucru rămas de pe 
urma lor, numele și câteva acte și fotografii pe care le-a mai 
găsit în apartament. 

— Și uite-așa, Irène Gutmeyer nu era Margaretha Zelle? Nu 
pot crede... 

— Să zicem că era, mai degrabă, Teresa Hynek. 

Un zâmbet ușor flutura pe buzele lui Anne. Vestea asta nu 
părea s-o surprindă. Cu un gest gingaș, luă în mâini bolul plin de 
curmale. 

— De unde ai scos romanul ăsta? m-am încăpățânat eu, deloc 
convins de povestea lui Moshe. Să nu-mi spui că acum clienta 
mea s-a pus pe destăinuiri? 

— Cel care ne-a povestit este tatăl ei. Cine putea, mai bine ca 
el, să-și identifice fiica? 

— Tatăl ei? Hynek a scăpat din incendiul fermei? Și trăiește 
acum în Israel? 

— Cine ţi-a spus ţie de Hynek? se umflă în pene Moshe. 
Gutmeyer este martorul meu! 

Mi-am răsturnat paharul. 

— Cum? Ai dat de urma lui? 

Moshe se lăsă pe spate în perne, savurându-și momentul. Ne 
luase complet pe nepregătite, pe mine și pe Hubert. Un zgomot 
violent, ca o împușcătură, îmi tăie respiraţia. Anne tocmai 
dăduse drumul din mână bolului plin de curmale. 


VP - 200 


28. 


PRIN COTLOANELE YESHIVEI 


Ca și cum ar fi așteptat semnalul ăsta, perdeaua sălii se 
întredeschise. M-am ridicat, cu inima bătându-mi nebunește. În 
locul doctorului Gutmeyer se ivi domnul Patek, strângând la 
piept o servietă din piele burdușită. 

— Podferdeke! Pe naiba! Ce căutaţi aici? Nu există nici cel 
mai mic diamant în taverna asta! 

Bătrânul evaluator se lăsă să alunece într-un fotoliu prea 
scund pentru el, își scoase pălăria și se șterse pe obraji cu o 
batistă. După ce goli cu sete paharul cu suc de fructe pe care i-l 
întinsese colosul turc, se întoarse cu un aer furios spre Moshe. 

— M-ai făcut să vin din Tel Aviv cu un autobuz stricat și 
sufocant, plin de soldați la fel de dezordonaţi ca niște puștani în 
vacanţa școlară și de fermieri împuţiţi care transportă pui vii, 
foarte mulțumesc... De ce nu m-ai lăsat să iau un taxi? 

— Din motive de securitate. Plecarea dumitale din Tel Aviv 
trebuia să se facă discret. Soldaţii ăia despre care zici te 
însoțeau pe dumneata, nu se întorceau din permisie. Aveau 
sarcina să te protejeze. 

Patek sughiță. 

— Să mă protejeze? De cine? De ce? 

In loc să-i răspundă, Moshe îi puse o întrebare neașteptată. 

— La ce oră ai întâlnire cu rabinul Feldman? 

— Astă seară, la șase, răspunse negustorul de diamante 
aruncând mașinal o privire la ceasul cu mici pietre preţioase pe 
cadran, care scânteiau în lumina lămpilor. 

Moshe bătu din palme precum un regizor care aplaudă 
sfârșitul unui spectacol privind cu orgoliu spre publicul cucerit. 

— Dragă Michel, până la sfârșitul zilei, vei putea în sfârșit să 
redevii Van Loo! Cel puţin, dacă totul merge strună... 

— Oprește-te cu jocul ăsta de-a v-aţi-ascunselea! Unde e 
Gutmeyer? 

Moshe ridică braţul ca să stopeze valul meu de întrebări. Fără 
să-mi răspundă, se ridică în picioare cu o uimitoare suplețe, în 


VP - 201 


ciuda ospățului pantagruelic pe care tocmai îl înghiţise. Și urcă 
scara câte patru trepte deodată. Inţelegeam acum mai bine 
motivul acelui prânz interminabil: așteptasem sosirea lui Patek. 

Pe stradă, staționau două Jeep-uri, cu motoarele în funcţiune. 
Moshe urcă în primul, însoţit de evaluator. Celălalt ne duse pe 
noi la hotel unde șoferul, un soldat, ne ajută să străbatem 
barajul pe care poliţia îl ridicase în hol. In sfârșit, o sală de baie 
pe de-a-ntregul și numai la dispoziţia noastră! De îndată ce 
Anne își isprăvi îndelungile-i abluţiuni, m-am năpustit sub duș. 
Evident, apa abia începuse să curgă, blândă, miraculoasă, că 
îngerul nostru păzitor bătu darabana în ușă. Plecare imediată! 
Ordin de la Moshe! Nom di ajosse! Ce țară! De acord, au de 
recuperat două mii de ani, dar de ce să grăbească în halul ăsta 
un belgian care nu este nicidecum răspunzător de exilul lor? 

Vehiculul militar ne lăsă la un bloc distanţă faţă de yeshiva, 
unde Moshe ne întâmpină în compania altor cinci tineri, 
îmbrăcaţi la fel ca el, în panaioni cenușii și cu cămăși deschise la 
piept. Ni-i prezentă drept haverim («prieteni» îmi șopti Hubert). 
Prăvăliţi comod în Jeep-uri, patru soldaţi profitau de soare. L-am 
căutat din ochi pe domnul Patek. Așezat pe pragul ușii uneia 
dintre casele de pe partea opusă a străzii, eva/uatorul fie își 
marca distanţarea față de noi, fie se proteja de razele soarelui, 
ucigătoare pentru o ființă ca el, care-și petrecea zilele în infernul 
lipsit de ferestre de la Zanzi-bar. Cufundat în gânduri, părea să 
regrete că își părăsise «biroul». Fără doar și poate că știa de 
planul lui Moshe, pe care eu unul încercasem în zadar să-l 
ghicesc. Imi lipseau prea multe elemente. Sau imaginaţia. Și mai 
cu seamă eram obsedat de ideea că voi fi în sfârșit faţă-n faţă 
cu Gutmeyer. Nu reușeam încă să cred că fantoma după care 
alergam de luni întregi își reluase înfățișarea umană și bântuia 
aceleași locuri ca și noi, amestecat cu restul eroilor biblici. 

Fix la orele șase, Patek se ridică și îi aruncă o privire 
neliniștită lui Moshe. La un semn din cap din partea acestuia, 
înaintă cu pas greoi până la yeshiva, ţinându-și servieta în 
mână. Parcă era un condamnat la moarte în drum spre scaunul 
electric. Când să treacă pragul, o ultimă ezitare păru să-l 
întoarcă din drum, după care intră în clădire. 

După o foarte lungă așteptare, un bărbat apăru din yeshiva. 
Un bătrân bine legat, marcat de ani, cu ochi albaștri ageri și păr 
de un cenușiu metalic. Chipul spân, haina și pantalonii de 


VP - 202 


culoare deschisă, toate contrastau cu uniforma tradiţională a 
celor care frecventau acele locuri. După ce trecu pragul, își 
aprinse fără grabă o ţigară, pretext ca să observe împrejurimile. 
La vederea Jeep-urilor și a micului nostru grup, păru că dă 
înapoi, după care se îndepărtă cu pași mari spre centrul 
orașului. Acei haverim ai lui Moshe nu-i lăsară răgazul. Trei 
dintre ei, postați discret în faţa yeshivei, îi săriră în spate. În 
ciuda numărului lor, omul ar fi izbutit să le scape atacatorilor 
dacă unul dintre soldaţi nu s-ar fi năpustit să-i pună cătușele. 

Ceva mai târziu, un alt bărbat ieși din clădire, mult mai firav 
decât cei dintâi. Nu opuse nicio rezistență, dar începu să scoată 
niște  schelălăieli îngrozitoare când cătușele îi prinseră 
încheieturile. Moshe se apropie de ei, ţinând o fișă în mână. 

— Domnul Gruber? 

Niciunul dintre cei doi nu deschise gura. 

— Domnul Katzman? 

— El este! murmură o voce înăbușită. 

Moshe întoarse capul. Hubert arăta spre tipul pirpiriu. 

— ÎI cunoști? 

— Frecventa farmacia mea înainte să plece în Israel. 

Omul reîncepu să geamă. 

— Nu vă e rușine? Reprezentanţi ai statului evreu care ridică 
mâna asupra unui supraviețuitor al lagărelor? 

Intorcându-se spre spițerul meu, zise: 

— Spune-i, Hubert, în ce stare am ajuns la Bruxelles, în 1945. 
Dumneata m-ai îngrijit. 

Moshe rămase impasibil. 

— In calitate de cetăţean al acestei țări, cer respectarea 
drepturilor mele, insistă el bătând din picior. 

Moshe se întoarse spre celălalt individ. 

— Și dumneata, domnule Gruber? 

Omul stătu pe gânduri un lung moment înainte de a 
răspunde, cu glas răgușit, într-o ebraică ezitantă. 

— Mă numesc acum Topor. Gruber a rămas în lagăr împreună 
cu toți prietenii mei. 

— Aţi fost la Terezin amândoi? 

Işi înălțară capetele, măsurându-l pe Moshe cu îngâmfare. 
Atitudinea lui Moshe mă făcu să mă simt stingherit. La fel ca pe 
Anne și Hubert, tot atât de șocați ca și mine. 

— Vreţi să vă goliţi buzunarele? continuă Moshe, inflexibil. 


VP - 203 


Katzman cedă primul. Cu capul între umeri, depuse pe capotă 
un teanc de bancnote, dolari americani, legaţi cu elastice 
închise la culoare. Gruber-Topor se execută și el în cele din 
urmă, adăugând mândru: 

— Sunt banii mei. Ce îmi reproșaţi? Că mi-am repatriat 
bunurile în Israel și că am investit în ţara noastră? Reţineţi de 
față cu martori că mă supun forţat. Vă previn, numărul ăsta are 
să vă coste foarte scump. 

Moshe verifică fiecare bancnotă, notă seriile, apoi strecură 
teancurile într-o pungă și le înmână câte o chitanţă celor doi. 

— Sunt banii pe care tocmai i-a dat Patek, spuse el 
atrăgându-ne atenţia. Prietenul nostru n-ar trebui să mai întârzie 
mult cu pietrele. 

— În sfârșit, o vorbă de bun simţ! izbucni Gruber-Topor. Din 
moment ce aveţi încredere în acest evaluator, reţineţi că el este 
cel care a asigurat legalitatea operaţiunii. Și terminați cu circul 
ăsta! Diamante contra dolari, de când așa ceva este ilegal? 
Suntem într-un stat de drept, în care evreii sunt cetățeni pe de- 
a-ntregul. Dumneata, vino aici! se adresă el pe un ton imperios 
soldatului care îi pusese cătușele. Scoate-mi brăţările astea! 
Vezi bine că funcţionarul ăsta e complet smintit! 

Discursul lui Gruber iscă o anume șovăială în rândurile 
colegilor lui Moshe chiar de când aceștia auziseră că cei doi erau 
supraviețuitori ai lagărelor. 

— În primul rând, am creat o ţară în care evreii pot să dea din 
gură după pofta inimii! zise Moshe. Gata cu vorbăria! Să nu vă 
fie prea milă de acești oameni, se crezu el obligat să adauge 
către haverim. Da, au venit de la Terezin, dar știți cu ce preț? 
Graţie averii coreligionarilor lor pe care i-au lăsat să moară. 

— Minciuni! Astea sunt pietrele mele! protestă Katzman cu 
voce plângăreaţă. 

— Înainte de război, adăugă Moshe, Gruber era șofer de 
camion în Boemia, iar Katzman, un mărunt statistician la o 
societate de asigurări! lar acum, destul! 

Bătu din palme, expresia obișnuită a mulțumirii sale, și arătă 
cu degetul spre intrarea yeshivei. 

— Hai să-l găsim și pe maestrul acestui abominabil business. 
Și închideţi-i pe aceștia doi! Dacă mai continuă să peroreze, 
duceţi-i de cealaltă parte a strazii, să-i audă și soldaţii 
iordanieni. Să converseze cu ei! Eu am obosit să-i mai ascult! 


VP - 204 


Lăsându-i pe cei doi bărbaţi încătușaţi de barele Jeep-urilor, 
păziţi de doi haverim, Moshe îi conduse pe ceilalți și pe soldați 
spre yeshiva, făcându-ne semn să nu ne clintim până la sfârșitul 
operațiunilor. 

— Misiunea dumitale de detectiv particular este pe punctul să 
ia sfârșit, dragă Michel Gutmeyer, ricană el. Eşti nerăbdător să-ţi 
întâlnești omonimul? Așteaptă aici. Ai să-l vezi cum apare 
curând în carne și oase. 

O dată în plus, Moshe mă lăsă baltă pe stradă și intră cu trupa 
sa în școala rabinică. Mă săturasem să stau cu braţele 
încrucișate fără să pricep nimic. Incălcându-i ordinele, l-am 
urmat, imitat de Hubert. 

Sub portic, l-am zărit mai întâi pe tânărul paznic cu barbă 
roșcată care încercase în zadar să se opună. Lipit de zid, începu 
să tremure văzându-ne cum pătrundem la rândul nostru cu forța 
în sfânta sa casă de studii, cu firele bărbii zbârlite de parcă își 
vârâse degetul într-o priză electrică. Străbaterea curţii se dovedi 
mult mai dificilă. Moshe și oamenii săi fură întâmpinați cu o 
ploaie de pietre, bucăţi de caldarâm și chiar cu niște cratițe, 
ceea ce Îi sili să se întoarcă din drum. 

— Duceţi-vă după puști! ordonă Moshe. Și chemaţi întăriri! 

— Să folosim armele împotriva unei yeshiva? Nici să nu te 
gândești. Tot cartierul are să se revolte! îl avertiză Hubert. 

Avea dreptate. Atrași de zgomot și de zarva neobișnuită, 
locuitorii începeau să se adune, majoritatea fiind evrei religioși. 
Erau și câţiva copii. Când trei soldaţi, aducând puști, voiră să 
pătrundă în școală, au fost blocaţi de mulţime. Fără a fi încă 
agresivi cu adevărat, vecinii făceau un soi de baraj, cerând 
explicaţii. De ce poliţia ataca un loc sacru, niște rabini 
respectaţi, oameni sfinţi? 

— Vorbărie, vorbărie, mereu vorbărie! se lamentă Moshe. 
Țara asta nu e o democrație, e o pilpulocratie**! Și ne mai mirăm 
că-i neguvernabilă! 

Două camionete de poliţie ni se alăturară, cu toate sirenele în 
funcțiune. De cum se dădură jos, agenţii respinseră grupul 
format care ameninţa cu răzmeriţa. Îmbrânciţi de polițiști, vreo 
douăzeci de bărbaţi în caftane lungi și negre, purtând pe cap 
tradiţionalele lor pălării mari, începură să riposteze forțelor de 
ordine. Veneau mereu alţii și alţii. Descumpăniți, polițiștii nu mai 


+ Vezi nota 17 (N.tr.). 
VP - 205 


știau cum să reacționeze. Erau instruiți să-i ciomăgească pe 
arabi, pe huligani sau pe muncitorii răzvrătiți. Nu pe niște 
bătrâni evrei pioși. Situaţia risca să devină extrem de încurcată. 
Moshe își smulgea părul din cap. 

— De ce ţii morțiș să pătrunzi în yeshiva asta cu forța? spuse 
Hubert. Să ne întoarcem mai târziu, diseară, când toţi oamenii 
ăștia vor fi la ei acasă. 

— Dacă Patek n-a ieșit, înseamnă că a mers ceva prost. 
Bandiţii care s-au adăpostit înăuntru buncărului ăsta au ghicit 
probabil că le-am descoperit manevrele. Trebuie neapărat să-l 
scoatem pe Patek din ghearele lor. 

— Pe el sau pietrele? întrebă Hubert. 

Moshe se enervă. _ 

— De ce crezi că l-a chemat rabinul Feldman pe Patek? In 
servieta sa se află averea celor doi soți Gutmeyer. Dacă noi 
părăsim locul, servieta va dispărea. Și, odată cu ea, dovada 
nelegiuirilor lui. 

— Credeam că rabinul folosea darurile de la admiratorii săi 
pentru opere de binefacere, am intervenit eu. 

Moshe izbucni în râs și se întoarse spre oamenii săi care, în 
sfârșit, veniseră înarmaţi, polițiștii izbutind de bine, de rău să-i 
respingă pe manifestanți în stradă și să ridice bariere. 

Noua tentativă de traversare a curţii se dovedi la fel de 
penibilă ca și prima. Ocupanţii yeshivei păreau să dispună de o 
rezervă inepuizabilă de pietre și diverse alte proiectile. De data 
asta, polițiștii nu se mai lăsară descumpăniţi. 

Câteva Împuşcături făcură să zboare în ţăndări ferestrele 
primului etaj, de unde ne împroșcau cu tot ce le cădea sub 
mână, ceea ce le mai potoli zelul, permițându-ne să ajungem în 
cealaltă latură a curții și să pătrundem în corpul clădirii. 

La parter nu se aflau în sălile de studii decât elevi și profesori 
înspăimântați, lipiţi de ziduri, luându-i în mod evident pe acei 
haverim drept o ceată de cazaci bețłi și dezlănțuiţi în plin 
pogrom. 

La etaj, primirea se vădi mai dură. Tineri bărboși, cu înfățișare 
redutabilă, păreau gata de încăierare. În faţa unor oameni 
înarmați, fură nevoiţi totuși să se resemneze să ne lase cale 
liberă, privindu-ne ostili și strângându-și ciomegele în mâini. In 
ochii lor, teroriști palestinieni și poliţai israelieni erau totuna - 
niște brute fără Dumnezeu. Explorând birourile, am dat peste 


VP - 206 


Abel Grubanski, așezat la masa lui de lucru, cu un aer senin în 
pofida zarvei. Când Moshe băgă capul pe ușă, îl salută și dădu 
semne că vrea să se lanseze într-un discurs. 

— Așteptaţi-vă avocatul, domnule Grubanski, înainte de a ne 
potopi cu un val de cuvinte pe care le veţi regreta mai târziu, 
când vă veţi găsi în faţa judecătorului. 

— Singurul judecător în faţa căruia mă supun, răspunse 
Grubanski, este... 

Moshe îi tăie din nou vorba: 

— Unde-i Feldman? 

— Da' ce, sunt paznicul fratelui meu? replică Grubanski, cu un 
zâmbet ușor pe buze. Rabinul Feldman își vede fără îndoială de 
treburile sale, la fel ca mine. 

— Vrei să spui că a șters-o cu banii? exclamă Moshe care ieși 
în grabă din birou. 

Unul dintre oamenii săi îi puse mâna pe braţ și îl trase spre o 
debara. Pe jos zăcea Patek, cu ochii închiși, având o pată mare 
roșie sub ochiul drept. Hubert se repezi la el. 

— E-n regulă! Doar lovit. Aduceţi niște apă. 

— Nu văd preţioasa lui servietă, am remarcat eu. 

Moshe deschise una dintre ferestrele care dădeau spre stradă 
și-i întrebă pe soldaţii rămași de pază. Nimeni nu ieșise din 
clădire. Nici din curte, ne dădură asigurări polițiștii rămași de 
pază la parter. O cercetare meticuloasă a etajului nu dădu la 
iveală nici urmă de rabinul Feldman. 

— Unde naiba s-o fi dus? S-a evaporat? 

Moshe era pe punctul să se lase în voia puterii miraculoase a 
vreunui rabin când am zărit o ferestruică prost închisă în spatele 
debaralei unde îl găsisem pe Patek. Prin acest soi de ieșire de 
urgență izbutisem eu să scap de inspectorul Gravenage. Așa 
cum procedasem la Bruxelles, m-am strecurat peste pervaz și 
am nimerit pe o streașină largă, care ducea la o mică platformă 
metalică unde stătea agăţată o scară de fier ruginită ce dădea 
spre acoperișul clădirii vecine. 

— Fir-ar să fie! urlă Moshe care se ţinea după mine în ciuda 
corpolenței. Doar am pus să fie verificate ușile clădirii fără să 
stau să mă gândesc la o ieșire de urgenţă! 

În timp ce îşi rostea mai departe imprecaţiile împotriva lui 
Dumnezeu, a rabinilor și a lui însuși, eu am ieșit pe platformă, 
urmat de haverim-ii lui Moshe, apoi, sărind de pe un acoperiș pe 


VP - 207 


altul, am ajuns pe terasa ultimei case de pe stradă. O ușă 
rămasă deschisă dădea spre scara interioară care-ţi permitea să 
ajungi în stradă. 

— Îl cunoşti pe rabinul Feldman? îl întrebă Moshe, cu 
respiraţia tăiată, pe un vânzător ambulant de băuturi răcoritoare 
și fructe. Acesta aprobă din cap cu un aer respectuos. 

— L-ai văzut trecând pe-aici, cu câteva minute în urmă, 
ducând o servietă? 

— Nu. O valiză. Din piele de crocodil! preciză vânzătorul cu 
vocea plină de respect, arătând spre o stradă din faţa noastră. 

— S-a ars! exclamă unul dintre polițiști. Ca toate străzile 
laterale din cartier, și asta dă taman în zidul care taie 
lerusalimul în două. 

Moshe grăbi pasul, tot mai agitat. 

— Feldman nu a putut comite o asemenea eroare grosolană. 
Sunt sigur că el cunoaște la perfecţie cartierul și meandrele 
sale. 

Hubert întoarse capul spre orașul vechi, unde se zăreau, în 
depărtare moscheea Al-Aqsa, Domul Stâncii, Sfântul Mormânt, 
turnul lui David. 

— Încearcă oare să treacă de linia verde ca să se refugieze în 
locurile sfinte? întrebă Hubert. 

— Suntem în război, răspunse Moshe. De îndată ce vreun 
imprudent, venit dinspre vest, își arată nasul în zona de est, 
soldaţii legiunii arabe trag asupra lui. Au fost admirabil instruiți 
de englezi. 

În timp ce își debita tirada, ne-am izbit de zidul din beton 
murdar care izola orașul evreiesc de cetatea istorică aflată sub 
control iordanian. Moshe împinse ușa ultimei case de pe stradă 
care era lipită de zid, apoi urcă până la ultimul etaj care ieșea în 
consolă. La fel ca în toate clădirile demarcate de linia verde, 
ferestrele acesteia erau protejate de blocuri din prefabricate, 
având ferestruici înguste săpate în ele. 

Nu a fost nevoie de mai mult de o clipă pentru a-l repera pe 
bărbatul care tocmai escalada zidul nu departe de postul nostru 
de observaţie, ducând o valiză în mână. Cobora acum în goană 
peste o grămadă de moloz și se îndrepta spre orașul vechi. În 
ciuda vârstei, dădea dovadă de o uimitoare forță fizică. Intoarse 
capul o clipă, simțindu-se poate urmărit, după care grăbi pasul. 
Era cât pe ce să ajungă la o potecă din pământ bătătorit care 


VP - 208 


ducea la primele case din lerusalimul de est, când Moshe începu 
să strige. 

Omul se întoarse din nou. În pofida distanţei, a anilor și a 
încercărilor prin care trecuse, silueta sa evoca vag personajul 
care figura în fotografiile lui Irène, dar chipul său era de 
nerecunoscut. Nu doar din cauza bărbii negre și dese care îi 
ascundea obrazul. Nasul, buzele, totul părea diferit de portretele 
lui Gutmeyer. Aș fi pus prinsoare că aluniţa care îi împodobea 
odinioară nasul acum dispăruse. De unde mă găseam eu, era cu 
neputinţă să verific. 

— O fi adevărat...? am murmurat eu. 

— Întoarce-te, Gutmeyer! Îți riști viaţa! urlă Moshe. 

Nu vom ști niciodată ce s-ar fi petrecut dacă Moshe nu l-ar fi 
strigat. El să fi fost cel care le atrăsese atenţia soldaţilor 
iordanieni sau aceștia deja îl luaseră în cătare pe bărbatul care 
părăsise clandestin cartierul evreiesc al orașului? Un strigăt de 
avertizare în engleză îmi acoperi glasul și pe cel al lui Moshe. 
Urmat de o rafală de pistol mitralieră. Gutmeyer Feldman 
încremeni pe loc, părând să ezite. Să nu se miște, așa cum îi 
ordona ofițerul arab, sau să facă imediat cale-ntoarsă? Alese să 
alerge în direcţia orașului arab. Către Zidul Plângerii. Nădăjduia, 
oare, să se pună cumva la adăpost în hăţișul de străduțe 
întunecoase care ducea spre rămășițele templului? Ar fi trebuit 
mai bine să-i aștepte pe soldaţii Legiunii? L-ar fi doborât aceștia 
oricum? Primul glonț îl atinse în picior. Căzând lat în mijlocul 
drumului, lăsă din mână valiza care se deschise. Un al doilea 
glonţ îi străpunse pieptul în timp ce zeci de diamante se 
rostogoleau printre gunoaie sub privirea unui câine care 
întoarse capul, dezgustat de o astfel de risipă. 


VP - 209 


29. 


RABINUL ASCUNS 


Cu capul în mâini, Hubert îți provoca milă când îl vedeai. 
Șleampăt, cu chipul acoperit de sudoare în pofida răcoritoarelor 
și a micului ventilator care făcea tot ce îi stătea în putinţă ca să 
aerisească încăperea supra-încălzită, pe care Moshe o numea 
pompos «sala de recepţie», fără a avea mai multă eficacitate 
decât musca la arat. Lunga încăpere văruită era la fel de sobră 
precum cantina unui kibuț. Fotoliile desperecheate care o 
umpleau păreau să fi fost furate dintr-un han tirolez. 

— Ce glumă proastă cu Gutmeyer care a scăpat de 
exterminarea nazistă ca să fie doborât de un soldat arab sub 
ochii noștri! oftă Hubert. 

— Ai fi preferat să fie strivit de un autobuz israelian? am 
replicat eu. Văzând cum se circulă în ţara asta, nimeni nu poate 
spera să iasă cu viaţă din Tărâmul Făgăduinţei! În religia 
voastră, e mai bine să fii ucis de unul dintre ai voștri? 

Hubert îmi aruncă o privire urâtă. 

— Imi pare rău, credeam că ești foarte mândru de simţul 
vostru al umorului. 

Ca să-mi mai vin în fire, am întins mâna spre platoul cu 
sendviciuri cu castraveți muraţi, roșii și castraveți cruzi, așezat 
pe masă, dar am renunţat. Nodul de gheaţă din gât mă 
împiedica să înghit ceva. 

— Atâta amar de drum străbătut ca să-l vedem doborât sub 
ochii noștri, interveni Anne. Gutmeyer își va păstra așadar 
secretele... 

Moshe aprinse pipa scurtă al cărei capăt îl tot morfolea de la 
începutul întâlnirii noastre. 

— Nu cu totul, chiar dacă acest puzzle, recunosc, va rămâne 
parțial neterminat. Să trecem rapid peste ceea ce știți deja. 
Dragostea fulgerătoare a doctorului Gutmeyer pentru Shosha, 
una dintre compatrioatele sale în lagărul de la Terezin. 

— Levin ne-a explicat cum a introdus-o la infirmerie... 

— ...unde doctorul nostru beneficia de un tratament 


VP - 210 


privilegiat. 

— De fapt, ce anume îi aducea statutul ăsta? întrebă Anne. 
Calitatea îngrijirilor pe care le acorda germanilor? 

Moshe clătină din cap. 

— Dacă a reușit să se agaţe de acei post pe tot parcursul 
razboiului fără a fi deportat, o datorează mai puţin talentului său 
de medic cât mai degrabă iscusinţei de a-și jefui coreligionarii în 
contul câtorva gardieni și ofițeri. O adevărată organizaţie 
criminală. După ce i-au dibuit pe deţinuţii bogaţi, avocați, 
medici, bancheri, negustori avuţi, gardienii le propuneau un bilet 
de intrare ia infirmerie. Acei oameni de bună credință erau 
convinși că mai scapă de infern contra făgăduielii unei șpăgi pe 
care urma să o plătească mai târziu, când vor fi ieșit de la 
Terezin. Refugiindu-se pe domeniul doctorului Gutmeyer, se 
aruncau în capcana fatală. De cum își livrau secretele, erau 
condamnaţi. Un simplu drum numai dus în direcţia lagărelor 
morții. 

— Cum sperau nemţii că Gutmeyer va izbuti să le stoarcă 
secretele? 

— Toţi acei indivizi din înalta societate bănuiau că aveau 
puţine șanse să scape cu viaţă de la Terezin, dar trăgeau 
nădejde că vor scăpa de infern copiii lor. Pe coarda asta a mizat 
Gutmeyer. Le-a propus să-și pună secretele la comun, conturi, 
ascunzători unde le erau disimulate bunurile, operele de artă. 
Dacă unul singur dintre ei supravieţuia, urma să devină 
memoria întregului grup și să intre în legătură cu familiile 
celorlalți dispăruţi. De ce să nu fi avut încredere în Gutmeyer, un 
ștab evreu la fel ca ei? 

— Și singurul care a supraviețuit este tocmai el. Poate că nici 
măcar complicii săi germani! 

— A supravieţuit, zise Hubert cu dinţii încleștați. Dar cu ce 
pret... 

Îngrozită de această povestire, Anne se ridică și începu să se 
plimbe prin încăpere. 

— Cum a putut un evreu să se comporte la fel ca un nazist, ba 
chiar mai rău decât un nazist? 

— Nu era singurul în acest caz, din păcate, oftă Hubert. Așa- 
numiții kapo“, denunţători, colaboratori zeloși, din ăștia nemţii 


45 Prizonieri din lagărele de concentrare naziste desemnaţi de gărzile SS să 
supravegheze munca silnică sau să facă muncă administrativă (n.tr.). 


VP - 211 


au găsit câţiva și printre ai noștri. Pe de-o parte este abominabil, 
desigur, dar, pe de altă parte, e liniștitor. 

— Liniștitor? 

— Da. Asta dovedește că evreii sunt la fel ca și ceilalți 
oameni. 

— Nu știu de ce îi detești pe rabini, Hubert. Ai aceiași talent 
ca ei în a tăia firul de păr în patru, comentând interminabil 
fiecare paragraf din modul de întrebuințare... 

Fără să se lase descumpănit de remarca mea, Hubert 
continuă, cufundat în gânduri și amintiri. 

— La Bruxelles, îmi amintesc de unul dintre acei trădători. Se 
numea Jacques. Un muncitor textilist, care îi însoțea pe cei din 
Gestapo la razii. Avea fler în a ghici ascunzătorile, a merge pe 
filiere și a-și dibui coreligionarii fugari. Nu știu câţi evrei 
bruxellezi are Jacques pe conștiință, câte familii a trimis în 
lagăre. Rezistenţa a încercat să-i vină de hac. In zadar. La fel ca 
Gutmeyer, Jacques a izbutit să-și pună pielea la adăpost. 

Moshe se interpuse. Simţea că Hubert și cu mine eram gata 
să ne încăierăm. 

— Vă mai amintiţi de cei doi oameni pe care i-am arestat ieri, 
Gruber și Katzman? Și ei au fost kapo evrei la Terezin. 

— Dar cu bunurile evreilor care se destăinuiseră lui Gutmeyer 
cum a rămas? se grăbi să întrebe Anne. 

— Când acestea erau ascunse în Cehoslovacia, era lesne 
pentru germanii din lagăr să pună mâna pe ele. In schimb, ca să 
golești conturi din străinătate - din Elveţia mai ales - trebuia ca 
ei să aștepte sfârșitul războiului și să spere în victorie. Însă 
istoria nu a cunoscut happy end-ul pe care îl așteptau. 

— O dată ce lagărul a fost eliberat, de ce a așteptat Gutmeyer 
mai mult de șapte ani până să-și recupereze averea la Basel? 

— La fel ca mulţi alţi medici, a fost luat în furgoanele Armatei 
Roșii. Stalin îi iubea atât de mult pe evrei, că nu a vrut să se 
despartă de ei. Suspecţi pentru că rămăseseră în viaţă la 
Terezin, Gutmeyer și soția sa și-au petrecut câţiva ani în Siberia. 
Mai înainte de a izbuti să părăsească Uniunea Sovietică, în 
direcția Elveţiei, unde Gutmeyer a pus în sfârșit mâna pe bani. 
În treacăt, s-a servit din conturile unora dintre pacienţii săi morți 
fără urmași la infirmeria de la Terezin. Ceea ce explică 
peregrinările sale în interiorul teritoriului helvet. Și trecerile sale 
din Basel la Geneva mergând prin Zurich. 


VP - 212 


— Rămânea să-și scoată paralele și să le transfere într-un loc 
sigur. Aici a intrat în scenă David Grubanski? 

— Da. Negustorul de diamante a venit de la Anvers să 
preschimbe la Geneva mormanul de bancnote în câteva 
pietricele ușor de transportat. l-a mai făcut încă un serviciu. 
Cum Gutmeyer căuta un adăpost sigur, i l-a prezentat pe fratele 
său Abel, care conducea o yeshiva la lerusalim. 

— Refugierea la lerusalim, când el colaborase cu naziștii, nu 
însemna să se arunce în gura lupului? 

— Dimpotrivă. Cine l-ar fi căutat printre supraviețuitorii din 
Holocaust, odată transformat într-un rabin respectabil și izolat în 
sala de studii? 

— Ai dreptate. Era ascunzătoarea ideală. În schimb, de ce 
directorul unei respectabile yeshiva a acceptat să devină 
complicele unui om atât de dubios, un monstru pe care ar fi 
trebuit să-l blesteme și să-l denunțe? 

— De vină sunt prestigiul și banii. Să nu crezi că un om așa-zis 
înţelept, respectuos faţă de lege, este atât de dezinteresat pe 
cât o lasă să se înţeleagă cuvintele frumoase pe care le 
debitează și valorile despre care îi învaţă pe alţii... Abel 
Grubanski era îndatorat până-n gât, iar școala sa era pe punctul 
de a se închide. 

— Și totuși... Nu a simţit mirosul pe care îl răspândeau banii 
lui Gutmeyer? 

— Când și-a întâlnit fratele la Geneva, Abel nu mai avea o 
lețcaie. Situaţia sa financiară era cu atât mai umilitoare cu cât 
avea ambiția să devină liderul comunităţii de evrei ortodocși. El, 
care se făcuse cunoscut prin declaraţii înflăcărate împotriva 
creării statului Israel, nu mai avea mijloace să-și susţină 
fanfaronadele. Era pe punctul de a pierde totul, yeshiva, poziţia, 
bunurile. Dovada că Mesia și bunul Dumnezeu își băteau joc de 
pretenţiile lui ridicole. 

— Cu siguranță. Nimic nu seamănă mai mult cu un om politic 
în derivă decât un rabin rămas lefter, remarcă Hubert. 

— Grubanski a înțeles că Gutmeyer căuta să se ascundă. De 
cine anume? De ce? Habar n-avea. Sunt sigur că la vremea 
respectivă, a preferat să n-o știe. Dacă Dumnezeu îi trimitea un 
păcătos ca să-i salveze pe amândoi, putea el să pună la îndoială 
mesajul Său? 

— Ca întotdeauna, Dumnezeu e calul de bătaie! exclamă 


VP - 213 


Hubert. 

— Cei doi aveau toate motivele să devină parteneri. Datorită 
fondurilor doctorului Gutmeyer, Abel Grubanski și-a relansat 
yeshiva muribundă, care a devenit o școală religioasă de 
referinţă. În schimb, Gutmeyer a dispărut pentru a renaşte sub 
un nume nou și trăsături noi, cele ale prea-respectatului mare 
rabin Feldman. 

Hubert izbi cu pumnul în masă, făcând să sară castraveciorii 
care începeau să se înmoaie. 

— Ce paradox! El, care și-a petrecut viaţa la Praga încercând 
să șteargă orice urmă de iudaism în jurul său și în familia sa, 
iată-l acum transformat într-o figură eminentă a iudaismului cel 
mai conservator. 

— Falsa Irène, care cunoștea prin adevărata fiică a lui 
Gutmeyer toate detaliile vieții tatălui ei, povestea că era interzis 
în casă să fie evocată figura bunicului rabin, am spus eu. 

— Cu un părinte rabin, lui Gutmeyer nu i-a fost prea greu să 
se strecoare în pielea lui Feldman. Era suficient să zgârii un pic 
pentru ca toată memoria sa de copil să iasă la suprafață... 

— Și-a schimbat și fizionomia, după câte am înțeles? 

— Trăind la lerusalim, chiar și fără să iasă din cartierul 
ortodox, nu era la adăpost de o întâlnire neplăcută - cineva pe 
care-l cunoscuse odinioară la Praga sau, mai rău, la Terezin. A 
intrat așadar pe mâinile unui chirurg. În Israel? Prea primejdios. 
Atunci și-a amintit de medicul legist pe care îl cunoscuse cândva 
la Praga și pe care îl revăzuse la Bruxelles cu puţin timp înainte 
de război. 

— Camille-jean Okren... 

Anne și cu mine am lansat numele bătrânului profesor într-un 
glas. 

— Așadar, Okren m-a minţit. Ştia perfect că fostul său elev 
rămăsese în viaţă în urma războiului... 

Moshe își frecă degetul mare de arătător. 

— Banii... Mereu banii... 

— Înţeleg acum mai bine sensul biletului ascuns în portofel. 

— L-a operat el însuși? 

Moshe clătină din cap. 

— Nu. Okren era prea bătrân, dar lucrase cu poliţia și știa cui 
să se adreseze. Erau câţiva medici abili și care să nu pună 
întrebări și la Bruxelles. La sfârșitul războiului, chirurgia a 


VP - 214 


cunoscut un adevărat boom. Gutmeyer nu era singurul care voia 
să-și schimbe înfățișarea. O dată bandajele scoase, nu-i era greu 
să plece iarăși din Belgia, spre un alt colț al lumii, în America 
Latină sau în Israel, potrivit taberei în care voia să ajungă. 

— Dacă operaţia a fost un succes, de ce l-a eliminat Gutmeyer 
pe bietul Okren? întrebă Anne. 

— Bătrânul profesor s-a dovedit prea lacom. Și prea periculos 
pentru viitorul lui Gutmeyer. Deși a fost răsplătit cu 
generozitate, Okren a crezut că face o treabă isteaţă dacă 
împrumută de la prietenul său, chirurgul, câteva fotografii ale 
intervenţiei. Fotografii care i-au îngăduit să-l șantajeze pe 
Gutmeyer. 

— Așadar, ca să găsească acele poze i-a răscolit casa lui 
Okren și i-a răsturnat biblioteca? 

— Putem să presupunem că așa a fost. 

— Dar cu Lipski cum rămâne? De ce-a fost suprimat? Nu avea 
nicio legătură cu Okren. 

— Lipski trecuse și el pe la Terezin. Era ultimul martor. 

— Deci asta încerca el să-mi explice. lar eu nu am înţeles 
nimic din bâiguiala lui, oftă Hubert stingherit. Mă gândesc că, 
dacă aș fi făcut efortul să-l ascult, aș fi dezlegat secretul 
activităţilor lui Gutmeyer la infirmeria lagărului. lată de ce s-a 
enervat Lipski atât de tare când am început să-l iau ia întrebări. 
Deși era conștient, totuși starea sa nu-i permitea sa se exprime 
coerent și inteligibil. 

Moshe scoase un suspin prelung fără să cuteze să mă 
privească direct în față. 

— Gutmeyer se temea foarte tare că Lipski va sta de vorbă cu 
tine, Michel. 

— Vrei să zici că vizita mea împreună cu Hubert i-a semnat 
condamnarea? 

— Nu știu cum a aflat de întâlnirea voastră cu Lipski. Cu toată 
mutra lui à /a Frankenstein, Gutmeyer s-a simţit obligat să se 
ducă la fostul său bancher ca să-i închidă obloanele înainte să-l 
vizitezi din nou... 

— Eu sunt cauza... 

— Nu vă necăjiţi, Michel, Hubert. Cum aţi fi putut ghici? 

— Dar cele trei cheițe pe care le-ai subtilizat de la Lipski, își 
aminti Anne. Crezi că ascundea într-un seif documente care ar fi 
permis să-l acuzi pe Gutmeyer? 


VP - 215 


Am clătinat din cap. 

— N-o vom ști niciodată. 

Cu braţele încrucișate peste piept, Anne păru să se lase pradă 
unei profunde reflecţii. Avusesem parte de prea multe emotii 
dintr-odată. 

— lrene a scăpat ca prin urechile acului, murmură ea. Dacă 
Gutmeyer ar fi aflat de prezenţa ei la Bruxelles, i-ar fi făcut și ei 
felul. Cum de-a aflat de Lipski dar nu și de Irène? 

Moshe se uită cu tristețe spre Hubert. 

— larăși am să te mâhnesc, Hubert. În farmacia ta a fost 
hotărâtă soarta bietului Lipski. 

— Ce-ai spus? 

— Venind după medicamente, Katzman l-a zărit pe Lipski care 
ieșea din farmacie. S-a grăbit să-i spună lui Gutmeyer care se 
refăcea la acesta acasă după operaţie. 

— Atunci înseamnă că individul care i-a sugerat să împrumute 
adresa mea a fost Katzman? întrebă Hubert, doborât în urma 
tuturor acestor dezvăluiri. 

Moshe aprobă din cap. 

— Gutmeyer ar fi părut suspect în ochii bancherului elveţian 
dacă n-ar fi completat căsuţa cu «adresa actuală» din formular. 
Viza care figura pe pașaportul lui indica Belgia drept destinaţie. 
Nu avea de ales. Să se înscrie la domiciliul lui Okren sau 
Katzman era prea periculos, prea riscant. Orice șmecheraș l-ar fi 
dibuit iute. In schimb, farmacia era un adăpost ideal. Nimic nu-l 
lega de Hubert. Și, ca să evite bănuielile farmacistului nostru 
favorit, dacă acesta ar fi găsit corespondență trimisă pe numele 
său, a făcut ca aceasta să fie retrimisă la o cutie poștală 
anonimă de la poșta centrală. Gata, treaba era bine ticluită. 

— Desigur, tot Katzman a fost cel care a deturnat asupra ta 
bănuielile poliţiei, Michel, remarcă Moshe. Pentru a evita ca 
polițiștii din Bruxelles să se intereseze de soarta lui Gutmeyer 
după eliminarea celor doi bătrâni, Katzman a strecurat în biroul 
tău dovada complicităţii tale la crime și a trimis scrisoarea 
anonimă care i-a făcut pe poliţai să te înșface. 

— Orice idiot și-ar fi dat seama de lucrătură... 

Hubert clătină din cap, deloc convins. 

— Nu ai fost în totalitate cinstit cu ei. Le-ai ascuns elementele 
cele mai bizare, care i-ar fi putut duce spre tatăl clientei tale. În 
special alegerea adresei de la Bruxelles. 


VP - 216 


Îmi cunoștea răspunsul. 

— Știu că ai tăcut ca să mă aperi pe mine. Drept mulţumire, 
îți făgăduiesc ca, la întoarcerea acasă, să pun la punct în mod 
definitiv un leac împotriva insomniei. 

— Și s-o sfârșesc precum pacientul tău, Lipski? Nu, 
mulțumesc. 

— Cum ai reconstituit acest puzzle? îl întrebă Anne pe Moshe. 

— Cele două marionete pe care le-am interpelat ieri la ieșirea 
din yeshiva au mărturisit tot. Abel Grubanski a trecut și el la 
mărturisiri când și-a dat seama că tăcerea avea să-l facă să 
treacă drept complice al celor mai cumplite crime ale lui 
Gutmeyer, cele pe care le-a comis în timpul războiului. Să-l 
primeşti acasă pe un mare rabin, să-i accepţi banii și să te lași 
dus de nas de acesta nu sunt delicte... 

— Dar bomba care a fost gata să spulbere frumosul nostru 
hotel și, în mod special, unica lui sală de baie? 

Moshe își luă iarăși pipa și o aprinse, chiar dacă, în mod 
evident, habar n-avea cum s-o umple și știind bine că se va 
stinge după câteva secunde. De ce nevoia asta de a-și ascunde 
stinghereala? 

— Cel care a încercat să vă suprime este unul dintre bărboșii 
aflaţi în slujba lui Gutmeyer. O să-l identificăm noi până la urmă. 
l-am arestat pe toți. 

După o scurtă pauză, oftă, lăsându-și pipa pe masă: 

— Mă simt întrucâtva răspunzător pentru toată încurcătura 
asta. 

— Tu? 

— În timpul prânzului nostru la Cemal, ţi-am povestit 
adevărata istorie a lui Irène Gutmeyer. Îţi amintești? 

— Mi-a plăcut la nebunie că pretenţiosul ăla de Terrenoir a 
luat în căsătorie o biată țărancă din Moravia când el credea că 
se va înrudi cu familia unui ștab din Praga. 

— Gutmeyer a fost cel care mi-a spus-o. 

Am înţeles unde voia să ajungă. 

— Așadar, l-ai văzut? l-ai vorbit pe când el juca, încă, rolul 
rabinului Feldman? Poaferdeke! Fir-ar să fie! lată de ce i s-a 
făcut frică! 

Moshe trase din nou din pipă, sperând să găsească astfel 
consolarea pe care eu i-o refuzam. 

— L-am întâlnit în ajunul tentativei de atentat din camera ta 


VP - 217 


de hotel. Și i-am arătat o fotografie a clientei tale, spunându-i că 
pretindea că este fiica sa și că angajase un detectiv particular 
ca să-l regăsească. 

Ridică braţele. 

— l-am precizat că nu exista, după știința mea, nicio acuzaţie 
împotriva sa în Israel. Faptul că-și schimbase numele de 
Gutmeyer în acela de Feldman era conform legii reîntoarcerii. 

— Și atunci de ce l-ai interogat? 

— Ambasada Franţei ne-a cerut să-l ajutăm pe unul dintre 
diplomaţii ei, care credea că socrul lui trăia în Israel. Feldman a 
privit fotografia lui Irène. Și a râs batjocoritor înainte de a-mi 
povesti, fără o lacrimă, că fiica sa fusese ucisă și că Teresa 
Hynek îi furase identitatea. 

Eu însă nu m-am lăsat înșelat și că adevăratul motiv al 
întâlnirii de la yeshiva era altul. 

— Recunoaște că această întrevedere nu era decât un pretext 
ca să-l sperii. 

Moshe se uită la pipă, incapabil să obţină vreo satisfacţie de 
pe urma ei. O aruncă pe masă. 

— Nu aveam nici cea mai mică posibilitate de a-l prinde pe 
acest nemernic și de a-l face să-și plătească toate ticăloșiile, dar 
voiam ca el să priceapă că știam totul. 

— S-a panicat. Așa cum sperai. 

— De cum am plecat, l-a chemat pe Patek, foarte hotărât să-l 
abandoneze pe rabinul Feldman scumpelor sale studii și să 
dispară prin alte locuri, cu averea din nou preschimbată în 
pietre preţioase și strecurată în pantofi. Nu mi-am închipuit că 
va profita ca să-l elimine în treacăt pe bietul detectiv particular 
care servise drept alibi la vizita mea... 

— Hotărât lucru, conchise Hubert, călătoria asta în Israel mi-a 
permis să descopăr și mai multe motive foarte serioase ca să-i 
detest pe rabini cu religia lor cu tot... 

— Comportamentul Shoshei Gutmeyer îţi dă apă la moară, 
Hubert. Noi am crezut că-i o nebună mistică, în stare să doneze 
averea Gutmeyer din convingeri religioase... 

— Când, în realitate, ea îi aducea pur și simplu soțului ei 
pietrele pe care le transportase de la Geneva... 

— Cum are să trăiască de acum încolo? întrebă Anne. 

— Dacă ar fi fost catolică, spuse Hubert, s-ar fi retras cu 
siguranţă la o mănăstire. Evreii nu se prea omoară cu firea după 


VP - 218 


femei în așezămintele lor religioase. 

— Ce religie machistă“$! exclamă Anne. 

— Ne-a trebuit ceva timp să găsim ieșirea din labirintul ăsta... 

— Martorii te-au înșelat cu toţii, mă consolă Anne. Okren te-a 
minţit, iar Lipski, a cărui minte bătea câmpii, a fost eliminat. Să 
nu vorbim de Irène, care și-a machiat adevăratul trecut. Și nici 
de Levin, atât de discret în privinţa fărădelegilor adevăratului 
Gutmeyer la Terezin. Tu crezi, Moshe, că l-a ajutat să-i jefuiască 
pe prizonieri? 

— Cred că a închis ochii ca să nu-și piardă preţiosul refugiu de 
la infirmeria lagărului. Recunosc că, în aceleași circumstanțe, nu 
știu eu ce aș fi făcut... 

— După război, ce l-a împiedicat să denunțe crimele lui 
Gutmeyer? 

— Și-ar fi dat la iveală propria lașitate. 

— Ca mai toate personajele implicate în afacerea asta... 

M-am întors spre Hubert. 

— Nu mi-ai descris tu statul Israel ca pe un soi de utopie, 
grădina Raiului reconstituită, populată cu fiinţe bune la suflet și 
muncitoare, având în mijloc arborele înţelepciunii, dar fără 
șarpe? 

În loc să-mi răspundă, Hubert slobozi un oftat la fel de adânc 
ca acela al unui suporter al echipei l'Union Saint-Gilloise în seara 
unei înfrângeri în faţa clubului Daring. Apoi se întoarse spre 
Moshe, cu un aer înfrânt. 

— Cum de l-aţi lăsat pe Gutmeyer să intre în Israel? Şi pe cei 
doi zbiri? Și pe clona sa, Levin? Dar pe rabinul Feldman? 
Dumnezeu i-a alungat pe Adam și pe Eva, dar voi deschideţi larg 
porţile ca să pătrundă lichelele astea? 

— Haide, haide, Hubert, răspunse Moshe, doar sunt evrei! 

— Închizând ochii, riscaţi să instalaţi violenţa și barbaria în 
Israel. Cei răi îi contaminează pe cei buni. Asta e o regulă 
universală. Feriţi-vă! Pe viitor... 

Moshe izbucni în râs. 

— Cu înţelepciunea ta de doi bani, ai să fii mereu un evreu în 
exil, Hubert. Ești prea belgian ca să devii israelian... 

— Ai dreptate, Moshe, reluă Hubert, privind în zare. Locul meu 
nu-i aici. Îmi lipsește Piaţa Binefăcătorilor. 


46 Termen derivat din cuvântul spaniol «macho»/mascul, bărbătuș, dar și viril, curajos, 
folosit pentru a desemna o atitudine de superioritate și aroganță masculină (n.tr.). 


VP - 219 


— Și o doză zdravănă de gueuze grenadine? am adăugat eu. 

Hubert făcu o strâmbătură. 

— Nu exagera... O doză de gueuze, nu! Nici belgian pe de-a- 
ntregul nu voi izbuti să fiu, trase el concluzia izbucnind în râs. 

e 

În timp ce vaporul părăsea Haifa la căderea nopţii, uriașul 
dom aurit al templului Baha'i, agăţat de colină, părea că 
strălucește precum ultima stea de pe Pământul Făgăduinţei, 
înainte de a se stinge de îndată ce se ivi luna. 

Prăvălit într-un fotoliu de răchită, Hubert avea aerul posac ce 
nu-l mai părăsea de la moartea lui Gutmeyer și de la dezvăluirile 
privind fărădelegile sordide ale acestuia. El, care atâta îmi 
ridicase în slăvi idealismul întemeietorilor tânărului stat Israel, 
dezinteresul lor, devotamentul locuitorilor veniţi majoritatea cu 
mâinile goale, plini de cicatrice, pentru a construi o lume nouă, 
tocmai descoperise cealaltă față a marelui vis ai tinereţii sale, 
oile negre și pe cele râioase. 

— Sunt fericit că ai venit după mine, Anne. E bine că am 
împărțit cu tine călătoria asta infernală pe aleile așa-zisului 
paradis terestru. 

Anne se strânse lângă mine tremurând. 

— Ți-e frig? 

În loc să-mi răspundă, își lipi ușor buzele de ale mele. Dar 
brusc se îndreptă de spate, cu toate simţurile în alertă. 

— Ce te-a apucat? Ai văzut o fantomă? 

Am încercat s-o iau din nou în braţe. 

— Nu simţi nimic? 

O ușoară aromă picantă părea să coboare de pe puntea clasei 
superioare care ne domina, ieșită ușor în afară. 

— Aromele Orientului? 

Anne mă împinse îndărăt cu bruscheţe. 

— Cea a netrebnicei tale cliente, da... 

Irène? 

Am încercat să discern chipurile oamenilor șic rezemați de 
bastingaj pe puntea privilegiaţilor, dar, din pricina întunericului, 
nici vorbă să deslușesc ceva. Se auzea rumoarea vocilor, a 
râsetelor, clinchetul paharelor, într-o ceaţă străpunsă de halouri 
de lumină. 

— Ea și cu bărbatul ei au fost desigur eliberaţi odată cu noi... 
Sacrosancta imunitate diplomatică. 


VP - 220 


Anne începu să râdă. 

— Poate că ar trebui să-i dai un telefon la întoarcerea noastră 
la Bruxelles. 

— Tocmai tu îmi sugerezi s-o sun pe Irène? N-am nimic să-i 
spun. 

— Ba da. Că ai închis dosarul pe care ţi l-a încredinţat, că ţi-ai 
îndeplinit misiunea, l-ai regăsit pe Gutmeyer și mai ales 
comoara lui... 

— Mda. Inaccesibilă. Acum în mâinile autorităţilor iordaniene. 

— Inaccesibilă pentru un evreu, neîndoielnic nu și pentru un 
de Terrenoir mandatat de autorităţile de la Quai d'Orsay“. Ce îl 
împiedică să dea o fugă până la Amman ca să recupereze 
averea unei persoane având statut de supus francez? Este 
singura moștenitoare a averii Gutmeyer. 

— Ce tot spui? Ştii la fel de bine ca mine că Irène nu e fiica 
lui... 

Anne mă privi cu ochi strălucitori. 

— Doar tu știi. Când îi vei înmâna factura, îi vei explica simplu 
că, atâta vreme cât lucrezi pentru ea, ești obligat să respecţi 
secretul profesional. 

— Mi se pare, Anne, că ai deprins niște maniere ciudate în 
Israel. Și ce recompensă aștepți pentru sfaturile tale bune? 

— Cu banii pe care ţi-i va da, sugerez să-mi cumperi o 
gigantică sticlă din acel parfum la care visez de când l-am 
adulmecat pe scara care duce la biroul tău... 

— Asta-i tot? 

Mâna i se așeză pe părul meu în timp ce mă apleca spre gura 
ei. 

— Urmarea e cenzurată, îmi spuse ea între două sărutări, 
trăgându-mă spre cabină. Dacă ne ascultă niște urechi 
vrăjmașe... 


47 Numele sub care este desemnat ministerul de Externe francez, pornind de la 
adresa din Paris (nitr.). 


VP - 221 


virtual-project.eu 


violin 


VP - 222