Robyn Young — [Fratia Templierilor] 02 Cruciada vol.1

ROBYN YOUNG 


FRĂȚIA TEMPLIERILORCARTEACA II-A 


CRUCIADA 


Robyn Young 
CRUCIADA 


Volumul 1 


e 


www.virtual-project.eu 


Traducere din limba engleză Bogdan Marchidanu 
NEMIRA 
Coperta colecției: Corneliu ALEXANDRESCU 


llustraţia copertei: © Jan Patrik Krasny 


PARTEA ÎNTÂI 


Cartierul venețian, Acra, 
Regatul lerusalimului 28 septembrie 1274 


Săbiile se arcuiră, apoi se repeziră şi se ciocniră. Oţelul se izbi 
de oţel, în mod repetat, cu un sunet ascuţit şi puternic. Fiecare 
lovitură era mai puternică decât precedenta, iar ciocnirile 
brutale aproape smulgeau armele din mâinile celor care le 
mânuiau. Soarele ardea pietrele roşii şi prăfuite din curte, 
izbindu-i cu razele sale drept în cap pe cei doi bărbaţi care 
atacau şi parau, învârtindu-se unul în jurul celuilalt. 

Bărbatul mai scund asuda din greu, cu părul alb lipit de ţeastă 
şi cu buzele răsfrânte din pricina concentrării. Cămaşa îmbibată 
de sudoare i se lipise de spate. Nici el, nici adversarul lui nu 
purtau armuri. Scundacul iniţia mai multe atacuri decât celălalt, 
ţâşnind în faţă după câte o serie de lovituri laterale ca să 
ţintească mortal pieptul celuilalt cu vârful armei. Cu trecerea 
timpului însă, loviturile deveneau tot mai haotice. Ca şi cum 
fiecare ar fi trebuit să fie şi ultima: precisă, puternică, 
descumpănindu-l pe scundac pentru că eşua şi, ca atare, era 
obligat să pregătească încă una. Nu mai putea susţine multă 
vreme un asemenea asalt. Era deja obosit, iar adversarul lui, 
mai înalt şi mai atletic, continua să pareze cu uşurinţă, 
imperturbabil, fiecare lovitură. Cu cât scundacul devenea mai 
frustrat şi mai agitat, cu atât rânjea mai tare adversarul său. Era 
genul de rânjet care, poate, se vedea pe botul unui rechin care 
îşi deschide fălcile pline de colţi pentru muşcătura fatală. Era un 
rânjet ciudat: mai degrabă nişte dinţi dezveliţi şi strânşi decât 
un zâmbet, dar era clar că Angelo Vitturi se distra copios. 

După alte câteva lovituri, pe care le respinse cu mişcări dure 
şi tăioase ale sabiei, Angelo începu să se plictisească. Era foarte 
cald afară şi el simţea o băşică formându-se în palmă, unde 
pielea i se frecase de mânerul îmbrăcat în piele al armei pe care 
era incrustată o piatră semipreţioasă translucidă. Când 
scundacul dădu un nou asalt, Angelo îl evită cu eleganţă, îl 
prinse de încheietura mâinii şi îi împinse cu putere braţul la o 


4 


parte, ridicând vârful propriei sale arme la gâtul adversarului. 
Acesta scoase un țipăt, în parte de frustrare, în parte din pricina 
durerii resimţite la încheietura mâinii. 

Ud din pricina transpiraţiei şi încremenit într-un rânjet 
copilăresc de plăcere, chipul lui Angelo deveni dur, exprimând 
disprețul. 

— Pleacă. 

Lăsă încheietura mâinii scundacului, îşi coborî lama sabiei şi 
sprijini arma de un zid scund care încercuia o zonă pătrată de 
iarbă. 

Bărbatul cu părul alb rămase pironit locului, gâfâind, cu 
sudoarea picurându-i de pe vârful nasului, în vreme ce Angelo 
se duse la un servitor ce aştepta ţeapăn ca statuile care 
decorau curtea interioară a palatului. Acesta îi dădu un pocal cu 
vin îndoit cu apă de pe tava de argint pe care o ţinea în mână. 
Angelo goli pocalul într-o clipă, apoi se întoarse către bărbatul 
care gâfâia. 

— Ţi-am spus să pleci. 

Omul păru să-şi revină în fire. 

— Şi banii mei, domnule? 

— Banii? 

— Pentru lecţia predată, domnule, rosti individul, incapabil să 
privească drept în ochii negri ai lui Angelo. 

Angelo izbucni în râs. 

— Şi pentru ce să te plătesc? Ce m-ai învăţat nou astăzi? Ce 
mi-a oferit această lecţie care să merite măcar un ţechin? Ridică 
din sprâncene. Poate un pic de amuzament? Lăsă pocalul pe 
tava servitorului. Pleacă, înainte de a mă decide să închei 
duelul. Dacă o fac, vei pierde mai mult decât nişte bani. 

Angelo se întoarse cu spatele la instructor şi luă o haină 
neagră de catifea tivită cu blană, care fusese pusă pe zid şi pe 
care şi-o petrecu acum pe după umeri. 

Înfrânt, instructorul îşi luă şi el haina şi porni să traverseze 
curtea, roşu la faţă de furie. 

Angelo tocmai îşi încheia centura din zale argintii peste mijloc 
când pe una din uşile care duceau spre clădirea maiestuoasă din 
spatele lui se ivi o fată. Ca toate celelalte sclave de pe 
proprietate, tânăra purta o rochie albă subţire, prinsă în talie cu 


5 


o centură aurie. O bonetă îi acoperea părul. Fata îl văzu pe 
Angelo şi se îndreptă spre el, cu privirea în pământ şi cu un chip 
lipsit de orice expresie. 

— Stăpânul mi-a cerut să vă spun că-i sosesc oaspeţii. 
Cuvintele ei erau greu de înţeles, aşa cum le rostea chinuit, într- 
o limbă pe care nu o cunoştea prea bine şi care îi împleticea 
limba. Vă roagă să vă alăturaţi lor, domnule. 

Angelo îşi vâri sabia în teaca de la centură, cu un gest violent 
care o făcu pe fată să tresară. Fără să-i acorde tinerei nicio 
atenţie, porni spre palat. Sclava se dădu speriată din calea lui. 

Ajuns la douăzeci şi opt de ani, Angelo era fiul cel mare al lui 
Venerio Vitturi şi moştenitorul afacerii familiei, pornită dinainte 
de cea de-a treia cruciadă de către străbunicul lui, Vittorio. 
Angelo se ducea în mod regulat în piaţa de sclavi din Acra, unde 
vindea toate surplusurile pe care le deţinea tatăl său, înainte de 
a da o mână de ajutor la trimiterea încărcăturilor înapoi spre 
Veneţia. Când afacerile familiei fuseseră înfloritoare, în zilele în 
care venețienii controlau comerţul din zona Mării Negre, familia 
Vitturi dominase pieţele de sclavi de la graniţele Imperiului 
Mongol, furnizând cele mai frumoase fete nobililor apuseni din 
Outremer şi Veneţia şi cei mai puternici băieţi armatei 
mameluce din Egipt. Treptat însă, Genova, al doilea din cele trei 
mari state comerciale italiene, reuşise să preia controlul asupra 
rutelor comerciale din jurul Mării Negre. Acum, familia Vitturi 
rămăsese una dintre puţinele familii venețiene care continuau 
traficul de carne vie, dar pentru asta trebuia să se bazeze pe 
marfa provenită din comerţul care se desfăşura la nord de 
Marea Roşie. 

Fetele pe care tatăl lui Angelo le păstra pentru proprietatea sa 
erau întotdeauna crema cremelor. Cu vârste între unsprezece şi 
şaisprezece ani, ele erau în majoritate mongole minione cu ochii 
ovali şi păr negru des şi cercheze pe ale căror chipuri copilăreşti 
apăruseră deja indicii ale trăsăturilor puternice caracteristice 
rasei lor. Familia lui Venerio se mărise mult în ultimii zece ani, 
Angelo nutrind o repulsie profundă faţă de toate rudele minione 
şi cu pielea mai închisă la culoare care se iveau pe proprietate, 
căci niciuna dintre acestea nu semăna cu mama lui mică şi 
îndesată. Deşi fetele care purtau în pântece sămânţa tatălui lui 


6 


Angelo rămâneau sclave, copiii lor erau crescuţi asemenea 
cetăţenilor liberi, erau botezați şi primeau educaţie. Angelo 
înţelegea faptul că tatăl lui nu putea rezista ispitelor unor 
asemenea femei tinere şi exotice; el însuşi gustase din astfel de 
ispite şi le găsise încântătoare. Insă nu putea pricepe cum era 
Venerio in stare să crească progeniturile acestor femei 
inferioare la fel cum îşi creştea propriii copii legitimi. Angelo 
hotărâse cu mult timp în urmă că lucrurile aveau să se schimbe 
atunci când el va prelua cârmele afacerii familiei. Asta dacă va 
mai avea vreo afacere de moştenit. După cum se scursese anul 
anterior, totul părea din ce în ce mai nesigur. Deocamdată 
refuza să ia în calcul o asemenea posibilitate. lar dacă în acea zi 
totul avea să decurgă conform planului, nici nu va mai avea 
motive să-şi facă griji din acest punct de vedere. 

Angelo străbătu un pasaj larg, decorat cu mozaicuri albe şi 
albastre. Când deschise uşile duble din lemn închis la culoare, 
patru bărbaţi îşi ridicară privirea de pe scaunele pe care şedeau, 
în jurul unei mese mari, octogonale, poziţionate în centrul sălii 
spaţioase şi aerisite de recepţie. Apropiindu-se, Angelo se uită la 
ei. Se afla acolo armurierul, Renaud de Tours, un bărbat de 
vârstă mijlocie în plin proces de chelire, care îi aprovizionase pe 
regele Ludovic al IX-lea şi elita lui de cavaleri francezi în cursul 
ambelor cruciade sfârşite atât de tragic. Alături de Renaud, cu 
mâinile întinse ţeapăn pe masă, şedea Michael Pisani, un pisan 
tuciuriu şi subţiratic, specializat în exportul de săbii de Damasc, 
unele din cele mai bune arme din lumea cunoscută, de 
asemenea furnizor de echipamente de război pentru mulţi nobili 
ai Apusului. Era un om temut de competitori, ştiindu-se că îi 
forţa să renunţe la diverse afaceri prin folosirea de mercenari 
care să-i determine pe aceştia să cedeze lupta, el asigurându-şi 
astfel contractele. Al treilea bărbat, ars de soare şi cu părul de 
culoarea nisipului, era Conrad von Bremen, al cărui oraş de 
origine era afiliat la Liga Hanseatică, confederaţia puternică de 
oraşe germane care conducea zona Mării Baltice. Favorizată de 
un contract profitabil cu cavalerii teutoni, afacerea lui Conrad 
consta în creşterea şi furnizarea de cai de război. Ochii albaştri 
şi zâmbetul leneş al germanului ascundeau o fire potenţial 
sinistră, căci se zvonea că el ordonase asasinarea a doi dintre 


7 


propriii săi fraţi ca să pună mâna pe afacerea familiei, deşi era 
posibil să nu fie decât o bârfă răuvoitoare lansată de 
competitorii lui ca să-l discrediteze. Nimeni nu ştia cu 
certitudine. Al patrulea bărbat, un individ corpolent, care asuda 
îmbrăcat cu o haină groasă de brocart în ciuda căldurii de afară, 
era Guido Soranzo, un constructor genovez de nave cu mare 
influenţă. Angelo îi cunoştea pe toţi - la fel ca majoritatea 
comercianților din Acra - căci erau patru dintre cei mai puternici 
negustori occidentali din Ţara Sfântă, dacă nu îl punea la 
socoteală şi pe propriul lui tată. 

După ce Angelo se aşeză, un al cincilea bărbat se ivi dintr-o 
cameră alăturată, însoţit de trei sclave tinere, care îl urmau 
precum coada unei comete. Fetele duceau tăvi de argint pe care 
se găseau carafe cu vin roze, pocale şi platouri încărcate cu 
struguri negri, smochine purpurii şi migdale pudrate cu zahăr. 

— Fiule, salută Venerio când îl zări pe Angelo. 

Avea o voce profundă şi aspră. Deşi era solid, se deplasa cu o 
graţie dobândită în urma anilor îndelungaţi de folosire a sabiei. 
Făcut cavaler de dogele Veneţiei şi fost guvernator al republicii, 
Venerio era un nobil de a patra generaţie, care beneficiase de 
toată educaţia şi instrucţia militară presupuse de titlul său. 

— Cum a fost lecţia? întrebă el, în vreme ce fetele se 
răspândiră în jurul lui, aşteptând ca el să se aşeze înainte de a 
pune tăvile cu bunătăţi pe masă. 

— Am nevoie de un instructor nou. 

— Deja? E al doilea pe care îl schimbi în tot atâtea zile. Poate 
că nu mai ai nevoie de antrenament. 

— Nu cu neisprăviţii cu care m-am luptat săptămâna asta. 

— În fine, rosti Venerio, zâmbind rece în chip de salut spre 
bărbaţii tăcuţi din jurul mesei, astea sunt chestiuni de lăsat pe 
altă dată. Astăzi avem de discutat lucruri mult mai importante. 

Angelo zâmbi pentru sine observând expresiile de pe chipurile 
celorlalţi. În spatele acelor poze studiate simţea confuzie, 
nerăbdare şi, cel puţin în cazul lui Guido Soranzo, mânie abia 
reprimată. Niciunul nu ştia de ce fuseseră cu toţii invitaţi acolo. 
Însă erau pe punctul de a afla. 


Ştergându-şi sprânceana cu o cârpă boţită de mătase pe care 
o smulsese din mâneca hainei de brocart, Guido se repezi 
primul. ` 

— Şi care sunt aceste lucruri importante? II fixă pe Venerio cu 
o privire impacientată. De ce ne-ai chemat aici, Vitturi? 

— În primul rând, să bem, replică Venerio, trecând cu uşurinţă 
la dialectul genovez. 

Două fete făcură un pas în faţă când el pocni din degete, 
după care începură să toarne vinul. 

Guido nu era însă dispus să joace după cum voia gazda sa să- 
i cânte. Fără să demonstreze măcar curtoazia de a vorbi în 
dialectul venețian, continuă în genoveza lui natală. 

— N-am niciun chef să beau vinul tău până ce nu aflu de ce 
am fost chemat. intinse o mână cărnoasă înspre încăperea 
luxoasă. M-ai adus aici ca să te lauzi? 

— Te asigur că nu-i vorba despre ceva atât de plăcut. 

Guido luă foc din pricina calmului lui Venerio. 

— Stai într-un palat al conaţionalilor mei ca un barbar care 
poartă podoabele victimelor sale ca pe nişte trofee! 

— Nu Veneţia a început războiul care a dus la expulzarea 
Genovei din Acra, Guido. 

— Mănăstirea Sf. Sabas era a noastră de drept! Ne protejam 
proprietăţile! 

Bărbia lui Venerio tremură din pricina primului semn de 
iritare. 

— Asta aţi făcut voi după ce aţi pus mâna pe mănăstire? Când 
aţi dat iama în cartierul nostru, aţi distrus case, aţi omorât 
bărbaţi şi femei şi aţi ars multe din navele noastre în port? 
Chipul i se linişti şi vocea îi reveni la normal. Tu ţi-ai păstrat 
palatul, nu? Ai tras foloase de pe urma războiului la fel de mult 
ca şi mine, Guido. Spre deosebire de majoritatea oamenilor tăi, 
tu ţi-ai menţinut afacerile din Acra. În plus, genovezilor li s-a 
permis acum să revină în cartierul lor. 

— Cartierul nostru? Cel pe care ni l-au lăsat venețienii e 
aproape o ruină! 

— Camarazi, interveni Conrad într-o italiană greoaie, cu 
accent. Războiul Sf. Sabas s-a încheiat acum aproape 
paisprezece ani. Haideţi să lăsăm trecutul în urmă. Vinul tău îmi 


9 


face cu ochiul, Venerio. Arătă înspre pocale, cu privirea aţintită 
asupra lui Guido. Oare chiar trebuie să ne certăm pentru bătălii 
vechi atunci când ne e sete şi suntem încă treji? 

— Bine spus, zise Michael Pisani, ridicând pocalul lui şi bând. 

După câteva clipe, Guido se cufundă într-o tăcere beligerantă. 
Înșfăcă pocalul lui şi sorbi din vin. 

— Domnilor, rosti Venerio, aplecându-se în faţă. Haina în stil 
arab, lungă, din mătase bleumarin, cu glugă, pe care o purtau 
majoritatea celor stabiliţi în Orient, i se întinse pe pieptul larg. 
Vă mulţumesc că aţi venit la această întrunire. Cred că invitaţia 
mea v-a luat prin surprindere. Nu suntem prieteni. Au fost multe 
momente în care am fost în tabere diferite în diverse conflicte. 
Acum însă, poate pentru prima dată, avem ceva în comun. Făcu 
o pauză şi îi privi pe fiecare. Afacerile noastre scad. 

Urmă o tăcere. 

Michael îşi desfăcu mâinile cu degete lungi, se lăsă pe spate, 
apoi se aplecă iarăşi în faţă. Conrad zâmbi, dar ochii lui albaştri 
rămaseră aţintiţi asupra lui Venerio. 

După câteva clipe, Renaud vorbi cu o voce cântată, care suna 
ca un clopoțel. 

— Te înşeli, Venerio. Afacerea mea merge perfect. Se ridică în 
picioare. lţi mulţumesc pentru ospitalitate, dar nu cred că mai 
avem ceva de discutat. Işi înclină capul în direcţia celorlalţi. La 
revedere. 

— Când ai făcut ultima dată armuri pentru regii Apusului, 
Renaud? întrebă Venerio, ridicându-se si dominându-l cu 
înălţimea lui pe micuțul francez. De când n-ai mai echipat vreo 
armată pentru bătălie? Şi tu, Conrad? Se întoarse spre german. 
Câţi cai au cumpărat teutonii de la tine anul acesta? Câtă vreme 
a trecut de când regii şi prinții se băteau pentru a primi 
armăsarii tăi de război? 

— Asta nu trebuie să te preocupe pe tine, murmură Conrad, 
dar zâmbetul lui păli. 

Venerio se întoarse către Guido, care îl privea cu o ostilitate 
nedisimulată. 

— Sursele mele mi-au spus că şantierele tale navale zac 
nefolosite de luni întregi, şi aici, şi în cartierul genovez din Tyr. 


10 


— Nu-mi vine să cred că aud aşa ceva, mârâi Guido. Ţi-oi fi 
luat tu prin furt un palat genovez, Venerio, dar jur pe Dumnezeu 
că nu vei pune mâna pe afacerea mea. Nu ţi-aş vinde ţie nici 
dacă aş ajunge să locuiesc într-un canal, fără cămaşă pe mine! 

— Dar nu vreau afacerile voastre. Pe niciuna, rosti Venerio, 
uitându-se la ceilalţi. Mă aflu în aceeaşi postură ca şi voi. 

Guido pufni dispreţuitor. 

— Tata spune adevărul, interveni Angelo cu o figură severă şi 
uitându-se cu ochii lui negri la Guido. Dacă profiturile noastre 
continuă să scadă aşa cum au făcut-o în ultimii doi ani, nu ne 
vom mai putea permite să păstrăm acest palat. Am fost deja 
obligaţi să dăm afară patru servitori. În ultimele douăsprezece 
luni am văzut cum veniturile ne scad dramatic. În trecut, cele 
mai profitabile contracte ale companiei Vitturi erau cu 
mamelucii, dar de când sultanul Baybars şi-a început campaniile 
împotriva forţelor noastre din Palestina şi a mongolilor din Siria, 
a primit sclavi pe gratis cu nemiluita. Se spune că doar în urma 
atacului asupra Antiohiei a capturat peste patruzeci de mii. În 
condiţiile noului armistițiu, asta înseamnă că el nu mai are 
nevoie de sclavi de la noi pentru armata lui. 

Venerio dădu din cap. 

— In ultimul secol, afacerile noastre, înfiinţate de strămoşii şi 
taţii noştri, au ajuns să fie cinci din cele mai vechi şi mai 
redutabile companii din Orient. Acum văd cum negustorii de 
zahăr, haine şi mirodenii iau locul nostru - Venerio lovi masa cu 
degetul - şi profiturile noastre. 

Renaud se aşezase între timp, dar continua să pară gata de 
plecare. 

— A fost un an greu pentru noi toţi, recunoscu Michael Pisani. 
Admit că afacerea mea nu merge foarte bine. Dar nu văd ce 
sens are să discutăm deschis despre asemenea treburi 
personale. Nu putem face nimic. 

— Ba da, replică Venerio, aşezându-se la loc. Dacă lucrăm 
împreună, putem întoarce roata norocului. Apusul nu-şi mai 
doreşte o nouă cruciadă, iar în Orient mamelucii respectă 
armistițiul. Aceasta este cauza scăderii afacerilor noastre: 
tratatul de pace semnat de Edward al Angliei şi sultanul Baybars 
acum doi ani. Venerio îşi petrecu o mână prin părul înspicat cu 


11 


alb, tuns şi aranjat cu grijă, la fel ca restul fiinţei lui. Afacerile 
noastre profită de pe urma războiului, nu a păcii. 

Guido pufni iarăşi. 

— Şi ce propui tu, Venerio? Să punem capăt păcii? 

— Da. Exact asta propun. 

— Dar e scandalos! exclamă Guido. 

Ceilalţi păreau uluiţi. 

— Afacerile noastre au nevoie de război, Guido, răspunse 
Venerio cu calm. De-asta avem nevoie ca să supravieţuim. 

— Avem nevoie de contracte, ripostă Guido. 

— Noi ne ocupăm cu sânge şi cu bătălii. Fiecare dintre noi s-a 
îmbogăţit de pe urma conflictelor armate. Hai să nu ne mai 
ascundem după degete în privinţa asta. 

Guido vru să riposteze, dar îl întrerupse Michael. 

— Aşteaptă, Guido, rosti el, privindu-l pe Venerio. Lasă-l să 
vorbească. 

— Au existat şi înainte perioade când astfel de armistiţii au 
generat scăderi pe pieţele de care ne ocupăm noi, continuă 
Venerio. Cred însă că veţi fi de acord că anul ăsta a fost 
groaznic. In ultimii zece ani am pierdut multe rute comerciale şi 
avanposturi în favoarea mamelucilor. lar acum, că singurele 
oraşe rămase în mâna noastră în urma campaniilor lui Baybars 
sunt Acra, Tyr şi Tripoli, competiţia comercială dintre noi şi 
firmele rivale mai tinere a devenit acerbă. 

Michael dădu din cap. 

— lar acum noului Mare Maestru al templierilor i s-a dat 
permisiunea să construiască o flotă care să deservească estul 
Mediteranei, iar prin asta competiţia va deveni şi mai dură. 

— Flota va sluji intereselor militare, interveni Renaud. Asta s-a 
convenit la Conciliul de la Lyon în mai. Din câte am auzit, Marele 
Maestru vrea să blocheze ieşirea navelor comerciale din Egipt, 
ca să slăbească puterea de negoţ a sarazinilor. Dacă scopul ar fi 
fost unul comercial, papa nu ar fi aprobat moţiunea. Ordinele 
militare rămân singura speranţă a papalității pentru recucerirea 
lerusalimului şi  recâştigarea teritoriilor pierdute în faţa 
sarazinilor. Mă îndoiesc că Sfântul Părinte şi-ar dori ca templierii 
să irosească atâtea resurse valoroase doar ca să-şi umple 
propriile buzunare. 


12 


— Templul îşi umple de ani buni buzunarele, rosti Conrad, 
ridicând din umeri. Nu m-ar surprinde să folosească 
oportunitatea pentru a şi le îndesa şi mai tare. 

— Asta nu e o problemă care să ne preocupe pe noi astăzi, îl 
întrerupse Venerio. 

— Mă îndoiesc că va trebui să te preocupe vreodată chestia 
asta, rosti Guido cu amărăciune, terminându-şi vinul şi trântind 
pocalul pe masă. Veneţia şi Templul vor merge mână în mână, 
ca întotdeauna. Afacerea mea va avea mai mult de suferit decât 
a oricărui altuia de pe urma contractului Marelui Maestru. 

— Cum e posibil aşa ceva, replică Venerio, când cavalerii 
Sfântului loan au intrat în această afacere alături de templieri? 
Din câte ştiu, nu ţi-ai pierdut contractele cu ei. Ba chiar mă 
aştept să văd afacerea ta înflorind în aceste condiţii. 

— Ştim cu toţii cum lucrează măreţul Templu, ripostă Guido, 
turnându-şi vin în pocal şi vărsând o parte pe masă. Până la 
urmă, vor prelua întreaga afacere. Mă îndoiesc că ospitalierii vor 
ajunge să construiască măcar o vâslă! 

— Dacă aşa stau lucrurile, atunci nu e de presupus că vei vrea 
să găseşti alte căi pentru a-ţi revigora şantierele navale între 
timp? 

Guido se uită la pocalul lui, dar nu mai zise nimic. 

Venerio privi în jurul mesei. 

— Vreţi să vă vedeţi nevestele ajunse în stradă şi cerşind 
mâncare? tună el. Servitorii voştri duşi, casele şi lucrurile de 
valoare vândute? Priviţi dincolo de palatele voastre. Sunt nobili 
ca şi voi, care au pierdut totul. Îi găsiţi putrezind prin canalele 
de scurgere din Acra, alături de muşte, rahaţi şi leproşi. Aveţi 
idee câţi copii am cumpărat de la părinţi înfometați şi disperaţi 
că n-au ce să dea de mâncare nou-născuţilor? Vreţi ca propriii 
voştri copii să fie vânduți ca sclavi vreunui emir bogat? 

— Eşti lipsit de politeţe, Venerio, rosti Renaud, încruntându-se 
uşor. Evident că niciunul dintre noi nu vrea asta. 

— Dacă nu întreprindem nimic, Renaud, cu aşa ceva ne-am 
putea confrunta. Ştim prea bine că singurul motiv pentru care 
sarazinii au respectat armistițiul este pentru că au fost obligaţi 
să-şi concentreze eforturile împotriva mongolilor. Când vor 
termina cu asta, mamelucii se vor întoarce iarăşi împotriva 


13 


noastră şi ne vor distruge. Am lucrat destul împreună cu ei ca să 
ştiu cât de mult ne urăsc şi cum ne vor plecaţi definitiv de aici. 
lar până la venirea acelei zile, care vă asigur că va veni, noi 
stăm aici aşteptând dezastrul şi sărăcind cu fiecare zi care 
trece. Trebuie să facem ceva acum, impunându-ne condiţiile, 
înainte de a pierde totul. 

Conrad luă un ciorchine de strugure de pe o tavă şi îşi băgă o 
boabă în gură. 

— Sunt siderat de propunerea ta, Venerio. Cum intenţionezi 
să încalci un armistițiu încheiat între forţele noastre şi sarazini? 
Culese sâmburii de strugure dintre dinţi. Trupele creştine sunt 
slabe şi divizate. Au apărut probleme în privinţa tronului din 
Acra. Şi, în afara cazului că organizăm o invazie pe scară largă 
împotriva Egiptului, nu văd ce i-ar putea determina pe sarazini 
să lanseze un asalt serios. 

— Ce vreau eu să propun va genera conflict în Palestina, 
răspunse iute Venerio. N-am nicio îndoială în privinţa asta. 
Pentru musulmani va fi o declaraţie de război mai clară decât 
dacă le-am ataca oraşele. Se vor ridica împotriva forţelor 
noastre cu miile. Şi, da, vom avea nevoie de forţe militare ca să 
reuşim, dar nu de o armată întreagă, ci doar de un grup mic de 
soldaţi. 

— Şi de unde îi vei lua, Venerio? interveni Guido. 

— Plănuim să obţinem ajutorul Templului, răspunse Angelo. 
Noul Mare Maestru a spus de mai multe ori răspicat că trebuie 
să ne recuperăm teritoriile pierdute în mâinile sarazinilor. Din 
câte am fost informaţi, intenţionează să vină în Acra ca să-şi 
ocupe locul cuvenit peste un an. Credem că poate fi convins să 
ne ajute. Suntem încrezători că va vedea mai degrabă 
beneficiile decât riscurile. 

Guido gemu, dar îşi feri privirea de cea a lui Angelo. 

Michael se încruntase. 

— Chiar dacă reuşim să pornim un război, n-avem nicio şansă 
să-l încheiem cu bine. Nu-i putem învinge pe sarazini în luptă. S- 
ar termina totul chiar înainte de a începe. 

— Chiar dacă forţele noastre ar fi învinse de mameluci, noi nu 
am pierde nimic, Michael, contraatacă Venerio. Ba chiar am 
profita de pe urma expulzării forţelor Apusului de pe aceste 


14 


ţărmuri. Dacă vor fi victorioşi, mamelucii îi vor alunga pe 
competitorii noştri, permiţându-ne mână liberă să dominăm 
comerţul dintre Orient şi patriile noastre. N-avem nevoie de o 
bază aici ca să facem bani de pe urma sarazinilor. După 
dispariţia forţelor noastre, sarazinii vor avea alte bătălii de 
purtat, de exemplu cu mongolii. Vor avea în continuare nevoie 
să fie echipați de război. Venerio făcu o pauză pentru ca vorbele 
lui să-şi facă efectul. Michael şi Conrad păreau căzuţi pe 
gânduri. În cele din urmă, nu contează cine câştigă, creştini sau 
sarazini. Oricum, profiturile noastre vor exploda. 

— Dar ce anume vom face, mai exact, Venerio? întrebă 
Renaud. Care e propunerea ta? 

Venerio zâmbi. Avea acum întreaga lor atenţie şi auzea asta 
în vocile lor, aşa cum o vedea pe chipurile lor. Chiar şi Guido îl 
asculta. Luă pocalul în mână. 

— Domnilor, vom schimba lumea. 


15 


Cartierul genovez, Acra 
13 ianuarie 1276 


— Marco, spune-mi! Ce-o să faci? 

— Lasă-mă în pace, Luca, rosti Marco cu voce coborâtă, 
încercând să dea la o parte mâinile băiatului de pe braţul lui. 

— Sunt fratele tău! Spune-mi! 

Din camera alăturată se auzi o tuse înfundată şi o voce 
tremurândă pătrunse prin pânza destrămată care acoperea 
intrarea. 

— Marco? Tu eşti? 

— Da, mamă, rosti acesta, continuând să se lupte, cu cât mai 
puţin zgomot, cu fratele lui. 

— Unde ai fost? 

— La muncă, mamă. 

Se auzi un oftat de mulţumire. 

— Eşti un om bun, Marco. 

Cuvintele tremurate se sfârşiră brusc într-un acces de tuse, 
un răpăit de şuierături violente care îi făcu pe cei doi fraţi să 
tresară. 

Măriţi de spaimă, ochii căprui ai lui Luca se întoarseră spre 
deschizătura dintre încăperi. 

— Du-te, îi spuse Marco în şoaptă. Du-i nişte apă. Are nevoie 
de tine! 

Luca păru pe punctul de a ceda, dar auzi accesul de tuse 
transformându-se într-un şir de respiraţii şuierătoare. Stârnit, se 
uită fix la fratele lui. 

— O să-i spun tatei. 

Marco îşi miji ochii. Îşi smulse braţul din strânsoarea lui Luca, 
făcându-l pe băiat să se împiedice. 

— Spune-i ce vrei, şuieră el. Dar ştii şi tu că va fi prea beat ca 
să te asculte! 

Marco tăcu, cu privirea aţintită asupra obiectului disputei lor, 
prins strâns în pumnul lui. Vârful letal de ascuţit al pumnalului 


16 


era îndreptat spre chipul fratelui său. Încet, Marco lăsă arma în 
jos. Incheietura mâinii lui se albise din pricina strânsorii. 

— E vorba de Sclavo, nu-i aşa? rosti Luca cu o voce mică. 
Lucrezi iarăşi pentru el. Ai promis. Spuneai că n-o s-o mai faci. Ai 
promis. 

— Şi ce altceva să fac? mormăi Marco. Suntem genovezi. Ştii 
ce înseamnă asta în oraşul nostru? Înseamnă că suntem nimic. 
Venețienii, pisanii şi ceilalţi ne-au luat totul. Sclavo e singurul 
care îmi dă de lucru. 

— Tata a spus că vom pleca în Tyr. O să lucreze din nou, iar 
noi îl vom ajuta, şi mama o să se facă bine. 

— Spune asta de nu ştiu când, ripostă Marco. Nu se va 
întâmpla niciodată. 

— Poate că se va întâmpla. Nu ai de unde să ştii. 

— Nu-mi vine să cred că încă te mai încrezi în el. Marco îşi 
menținea vocea coborâtă cu mare efort. Nu-i pasă de nimic de 
când şi-a pierdut afacerea. 

— N-a fost vina lui. Cauza a fost războiul. 

— Eşti prea mic ca să ştii ce vorbeşti, replică Marco, cu 
amărăciune. Eu aveam şase ani când s-a terminat războiul Sf. 
Sabas. Ţin minte. Tata putea lăsa baltă brutăria ca să plece în 
Tyr împreună cu ceilalţi, ca s-o ia de la capăt. Însă era prea 
mândru şi prea încăpățânat ca să-i lase pe venețieni să câştige, 
aşa că a rămas. Am văzut cum genovezii au părăsit cartierul şi 
familiile care ne cumpărau pâinea au dispărut. Ochii lui Marco 
străluceau. In cele din urmă, nu a mai avut fondurile necesare 
pentru strângerea recoltelor şi măcinarea grânelor. 

Luca îl urmărea tăcut pe Marco, iritat să-şi vadă fratele atât 
de nefericit. 

— Poate că va fi mai bine, acum că genovezii încep să se 
întoarcă. 

— Va dura mulţi ani ca ai noştri să reconstruiască ceea ce 
aveau aici, iar tatei nu-i mai pasă de afacere. Nu-i pasă de nimic 
în afară de băutură şi de curve! 

Luca îşi astupă urechile, dar Marco aruncă pumnalul pe jos şi 
îşi prinse fratele de încheieturi, dându-i palmele la o parte. ÎI 
trase pe Luca spre fereastră, departe de deschizătura spre 
încăperea adiacentă, unde respiraţia mamei lor se calmase, 


17 


transformându-se în şuierăturile uşoare pe care le scotea atunci 
când dormea profund. 

— Unde crezi că se duc banii plătiţi de familia care locuieşte 
sub noi? întrebă Marco. Tata a închiriat casa ca să poată 
continua să se ducă la taverne! Când ai să deschizi ochii, Luca? 
Acum nu am mai rămas decât noi şi mama. Trebuie să avem 
singuri grijă de noi! 

— Sclavo e un om rău, icni Luca. Te-ai întors plin de sânge. 
Am văzut sânge şi pe hainele tale. Şi am văzut cum se uită 
oamenii la tine, ca şi cum le-ar fi frică. Spun că faci lucruri rele. 

— N-am de a/es, Luca. Cine altcineva te-ar hrăni sau i-ar 
cumpăra mamei poţiunile de care are nevoie? Marco apucă 
bărbia fratelui său. Şterse apoi obrazul lui Luca. Promit că e 
ultima dată când fac ceva pentru Sclavo. 

— Ai mai spus asta şi înainte. 

— Acum e altceva. Sclavo îmi va da suficienţi bani ca să nu ne 
mai facem griji anul acesta. O să pot căuta şi altceva de lucru, 
poate pe la docuri sau să adun pământ pentru grădinile de 
legume, orice. 

Luca se uită la pumnalul care zăcea pe podea, cu lama lucind 
stins. 

— O să faci rău cuiva, murmură el. 

Marco îşi încleştă fălcile. 

— Dacă n-o fac, mama nu va trece peste iarna asta. Trebuie 
să mă laşi să mă duc, Luca. Şi nu-i poţi spune tatei nimic. Faci tu 
asta pentru mine? Văzând că Luca ezită, adăugă. Atunci pentru 
mama? 

Luca încuviinţă timid, şi atunci, Marco se forţă să zâmbească. 
Îi dădu drumul fratelui său şi se duse să ia pumnalul de jos. 
Apucă un sac care părea deja plin şi înghesui arma înăuntru, 
între o pătură şi un coltuc de pâine uscată. 

— Cât vei lipsi? întrebă Luca, urmărindu-şi fratele cum leagă 
sacul la gură. Prin fereastra aflată în spatele lui pătrunse o 
adiere rece mirosind a ploaie, care îl făcu să se înfioare. Şi dacă 
mamei i se face şi mai rău? 

Marco se opri şi se uită la fratele lui. 


18 


— Mă duc până în port. Nu ştiu cât va trebui să aştept nava 
lui. Poate câteva zile, poate mai mult. Părea pentru prima dată 
nervos. Ştiu doar că artrebui să ajungă aici în curând. 

— Nava cui? 

— Ştii unde e poţiunea mamei. Dacă i se face rău, i-o dai. 
Marco se duse la fratele lui. Spune-i că sunt la muncă. Şi tatei la 
fel, dacă întreabă. 

Îl îmbrăţişă scurt pe Luca, apoi porni spre ieşire, aruncându-şi 
sacul pe umăr. 

Luca se furişă în camera mamei lui. Era o încăpere dominată 
de salteaua de paie pe care ea dormea, fragilă ca o pasăre 
rănită, cu o pătură roasă trasă până sub bărbie. Se lăsă pe vine 
şi îi atinse fruntea cu mâna. Nici prea caldă, nici prea rece. O 
sărută pe obrazul ei moale ca un pergament fin, apoi ieşi din 
încăpere, închizând încet uşa în urma lui. 

XXX 

Templul, Acra 

17 ianuarie 1276 


Will Campbell îşi puse palmele pe pervaz şi privi afară prin 
fereastra îngustă. Priveliştea din faţa lui îl ameţea prin 
deschidere. Undeva departe, dedesubt, valurile mării se 
spărgeau de stâncile de la baza turnului trezoreriei, care se ivea 
drept din zidul de protecţie al preceptoriului. Will resimţi 
impactul valurilor în vibrația zidului. Dinspre apele albastre ale 
Mediteranei sufla un vânt îngheţat, astfel că Will nu putea decât 
să se bucure de mantia groasă pe care o purta peste tunică şi 
cămaşă. Crucea roşie din dreptul inimii se vedea stacojie pe 
materialul alb al hainei. Îşi amintea de iernile din Scoţia, din 
Londra şi din Paris, acolo unde îşi petrecuse adolescenţa, ca 
fiind mai amarnice decât cele din Acra. Dar după opt ani 
petrecuţi în Ţara Sfântă se obişnuise cu clima mai caldă, aşa că 
acum era surprins de scăderea dramatică a temperaturii. 

Fusese o iarnă grea. Unii spuneau că era cea mai rece din 
ultimii patruzeci de ani. Vânturile dinspre nord suflau cu putere 
din direcţia mării şi şuierau prin labirintul de biserici, palate, 
magazine şi moschei din capitala cruciaților,  răscolind 
gunoaiele, dând pe spate glugi, răsturnând acoperăminte de cap 


19 


şi făcând oamenii să lăcrimeze. Gheaţa pentru care nobilimea 
bogată plătea ca să-i fie adusă vara de pe vârfurile muntelui 
Carmel se întindea acum gratis pe pervazurile ferestrelor şi în 
pragurile uşilor, astfel încât copiii de pe stradă se repezeau să o 
rupă în bucăţi şi să o sugă. In rada exterioară a portului, 
galerele se înălţau şi coborau odată cu valurile care treceau în 
forţă de pragul de intrare şi împroşcau pale de spumă în aer 
când se izbeau de Turnul Mugştelor, fortul de pază poziţionat în 
extremitatea  promontoriului estic al portului. De câteva 
săptămâni, nicio navă nu se aventurase în afara portului şi 
niciuna nu intrase. Cavalerii Templului făceau acum permanent 
de pază pe zidurile dinspre mare ale preceptoriului, scrutând 
orizontul întunecat de furtuni şi blestemând vremea în timp ce 
aşteptau să zărească nava care avea să-l aducă la țărm pe 
Marele lor Maestru, pentru prima dată după alegerea lui cu doi 
ani în urmă. Sutele de cavaleri, preoţi, sergenţi şi servitori care 
ocupau preceptoriul erau nerăbdători. 

Uşa se deschise şi prin ea pătrunse un bărbat, care se alătură 
celorlalţi nouă din încăpere. Will întoarse privirea auzind o tuse 
familiară şi îl văzu pe Everard de Troyes târându-se către un 
scaun lăsat liber lângă căminul în care ardea focul. Pe fundalul 
sutanei negre, chipul zbârcit al bătrânului preot, cu cicatricea 
urâtă care îi brăzda obrazul de la buză până la sprânceană, 
părea îngrozitor de palid. O pereche de ochelari se odihneau pe 
vârful nasului, cu sticla lentilelor aproape lipită de ochii injectaţi 
de sânge. De sub gluga rasei ieşiseră câteva şuviţe de păr alb. 

— Imi cer scuze pentru întârziere, rosti el cu o voce care, deşi 
fragilă, atrase imediat atenţia tuturor. Drumul până aici aproape 
că m-a omorât. Se aşeză cu greutate pe scaun şi se încruntă la 
bărbatul cu părul negru ca pana corbului care şedea vizavi de 
el. Nu pricep de ce trebuie mereu să ne întâlnim în 
apartamentele tale, maestre seneşal. Poate că în tinereţea mea 
aş fi fost în stare să sar peste o sută de trepte ca o capră de 
munte, dar multe ierni au trecut de atunci. 

— Frate Everard, răspunse seneşalul cu răceală, am convenit 
că aici e cel mai bine să aibă loc întrunirile Frăției. Cel puţin aşa 
putem susţine că ne strângem ca să discutăm treburile 
Templului. Mă îndoiesc că un astfel de pretext i-ar păcăli pe 


20 


curioşi dacă ne-am întâlni în camerele tale. Suntem un grup de 
oameni prea mare ca să trecem neobservaţi. Trebuie să fim 
atenţi să nu stârnim suspiciuni. 

— Cu excepția  mareşalului, dumneata eşti autoritatea 
templieră cu cel mai înalt rang din Outremer, maestre seneşal. 
Mă îndoiesc că cineva îţi va contesta acţiunile. Everard oftă 
văzând că seneşalul se încruntă. Dar sunt de acord, trebuie să 
fim prudenti. 

— Cu siguranţă că va trebui să fim după ce va sosi Marele 
Maestru, rosti seneşalul cu severitate. Atunci libertatea de care 
ne-am bucurat în aceşti ultimi doi ani ne va fi serios îngrădită. li 
privi pe ceilalţi bărbaţi aflaţi în încăpere. Unii dintre voi n-aţi 
purtat încă pe umeri povara pe care am purtat-o noi, ceilalţi: să 
trăim şi să muncim alături de un maestru căruia i-am jurat 
credinţă şi pe care trebuie să-l trădăm, ba chiar să lucrăm direct 
împotriva lui, în fiecare zi. Când v-aţi alăturat Frăției vi s-a cerut 
să depuneţi noi jurăminte, jurăminte care adesea le contrazic pe 
cele pe care le-aţi depus atunci când aţi fost primiţi în ordinul 
Templului. Când Marele Maestru va ajunge aici, veţi înţelege pe 
deplin dificultatea acestei sarcini. Insă veţi învăţa să vă 
descurcaţi, sublinie el, cuprinzându-i pe toţi cu privirea. Secretul 
Anima Templi trebuie păstrat indiferent de preţ. Cu şapte ani în 
urmă aproape că am fost descoperiţi de cei care, din ignoranță 
sau din răutate, doreau să ne distrugă. Cea mai mică greşeală 
ne poate costa vieţile. Privi fără să vrea spre Everard, care se 
încruntă, ştiind că seneşalul se referea la Cartea Graalului. Să 
nu uitaţi niciodată, continuă el, prefăcându-se că nu remarcase 
iritarea lui Everard, că fiecare dintre voi credeţi că ţelurile 
noastre sunt lăudabile, dar Biserica ne-ar arde pe rug dacă ar 
descoperi în ce direcţie lucrăm. Şi, dacă ar şti la ce folosim noi 
fondurile Templului, oamenii din propriul nostru ordin, fraţii 
noştri de arme, ar fi primii care ar aprinde acel rug. 

Will se uită la bărbaţii care îl ascultau cu atenţie pe seneşal. 
Acesta era de două ori mai bătrân decât unii dintre ei şi de patru 
ori mai impozant. Tânărul preot portughez care se alăturase 
Frăției la câţiva ani după Will, cei trei cavaleri recent admişi şi 
sergentul, la douăzeci de ani cel mai tânăr membru, erau 
transpuşi. Chiar şi cei doi cavaleri mai vârstnici care lucrau de 


21 


mulţi ani alături de seneşal păreau captivaţi. Poate că Everard 
era capul Anima Templi, dar seneşalul era coloana vertebrală. 

Era pentru prima dată de luni întregi când se întâlneau zece 
dintre ei. Lipseau doar doi membri ai grupului: era vorba despre 
cavalerii care se ocupau de interesele Frăției în Apus şi care se 
găseau în Paris şi în Londra. Împreună, precum cei doisprezece 
apostoli ai lui lisus, formau Anima Templi: Sufletul Templului. 

Will nu se simţea foarte pătruns de discursul vibrant al 
seneşalului. Îi venea în continuare greu să se înţeleagă cu acel 
om care, dincolo de Frăţie, era responsabil cu administrarea 
generală a treburilor Templului în Orient, în special de 
procedurile judiciare din interiorul ordinului şi de pedepsirea 
cavalerilor. Seneşalul nu-l uitase pe Will pentru răzvrătirea lui 
din urmă cu cinci ani, declarând răspicat că încă era de părere 
că ar fi trebuit întemnițat pe viaţă pentru comportamentul lui de 
trădător. În sinea lui, Will recunoştea că faptele lui 
reprezentaseră o abatere gravă de la folosirea corectă a 
resurselor Anima Templi, abatere care dusese la moartea unui 
om şi distrusese aproape orice şansă de pace dintre creştini şi 
musulmani. Doar că tot el simţea că se pocăise suficient şi în 
anii scurşi de atunci îşi dovedise cu prisosinţă loialitatea faţă de 
cauza organizaţiei. Dacă ar fi putut întoarce timpul ca să 
anuleze contractul ilegal încheiat cu ordinul asasinilor pentru 
omorârea sultanului Baybars, o tentativă care eşuase şi care se 
soldase doar cu moartea unuia dintre ofiţerii de încredere ai 
sultanului, ar fi făcut-o bucuros. Insă, cum aşa ceva era 
imposibil, nu putea decât să spere că seneşalul şi ceilalţi 
membri ai Frăției aveau să uite totul într-o bună zi. N-avea de 
gând să continue tot restul vieţii să plătească pentru greşeala 
comisă. 

— Şi acum să deschidem această întrunire, spuse seneşalul, 
uitându-se la Everard, care privea distrat înspre focul din cămin. 
Avem multe de discutat. 

— Într-adevăr, rosti preotul, părând că se trezeşte la viaţă. 
Ochii lui se întoarseră spre Will. Cum fratele Campbell s-a întors 
în această dimineaţă cu veşti din Egipt, propun să înceapă el. 


22 


Will se îndreptă de spate în vreme ce toată lumea îşi întoarse 
atenţia spre el. Il privi fix pe seneşal, care îi susţinu căutătura cu 
o expresie clară de ostilitate întipărită pe chip. 

— Cu câteva luni în urmă, fratele Everard m-a rugat să 
aranjez o întâlnire cu aliatul nostru mameluc, amir Kalawun, ca 
să aflăm planurile mamelucilor pentru anul care vine. Acum 
douăsprezece zile m-am întâlnit cu omul lui Kalawun la 
marginea deşertului Sinai. 

— lartă-mi întreruperea, frate Campbell, rosti, ezitând, unul 
dintre cavalerii mai tineri, după ce aruncase o privire spre 
seneşal. Te pot întreba de ce n-ai discutat direct cu aliatul 
nostru? 

— Kalawun crede că e prea periculos să se întâlnească 
personal cu oricare dintre noi, rosti Everard, înainte ca Will să 
poată răspunde. Asta a fost condiţia pe care a pus-o ca să 
accepte să lucreze alături de noi după ce James Campbell i-a 
câştigat suportul. Preotul nu observă încordarea lui Will la 
menţionarea numelui tatălui său. Este o asigurare rezonabilă şi 
prudentă. In calitate de principal locotenent al lui Baybars, 
Kalawun este mult prea cunoscut ca să călătorească 
nestingherit, iar orice absenţă a lui este greu de explicat. Il 
foloseşte pe acest servitor ca intermediar de când ne-a devenit 
aliat. Dacă ar fi fost să ne trădeze încrederea, cred că s-ar fi 
întâmplat până acum. Continuă, frate, îi zise el lui Will. 

— Tabăra mamelucă a fost relativ liniştită de când sultanul 
Baybars a semnat armistițiul pe zece ani cu regele Edward. In 
ultimele luni, mamelucii au fost ocupați în principal cu 
pregătirile pentru apropiata căsătorie a fiului lui Baybars cu fata 
lui Kalawun. O mutare, adăugă Will, uitându-se la membrii mai 
noi ai Frăției, despre care noi şi Kalawun sperăm să aibă darul 
de a-l aduce mai aproape de moştenitorul tronului, asupra 
căruia continuă să-şi exercite influenţa. Din câte mi s-a spus, 
Baybars nu intenţionează să ne atace în viitorul apropiat. Acum 
e preocupat de mongoli. Există informaţii că ei s-ar apropia de 
teritoriile nordice ale mamelucilor. 

Cavalerii mai tineri şi sergentul dădeau din cap, cu un aer 
mulţumit. 


23 


— Sunt veşti bune, fraţilor, zise Everard, uitându-se la ei, dar 
trebuie să ţinem seama de cât de fragil este actualul echilibru. 
De-a lungul anilor, între forţele noastre şi musulmani s-au 
încheiat multe armistiţii. Altele, la fel de multe, au fost încălcate. 
Poate părea o binecuvântare faptul că atenţia lui Baybars e 
îndreptată în altă parte, dar orice război este dăunător cauzei 
noastre, şi noi nu putem fi recunoscători că o altă rasă a intrat 
în colimatorul lui. Fraţilor, pacea este țelul nostru, între toate 
naţiunile şi toate popoarele. Îi privi pe toţi cu o expresie dură. 
Ţineţi minte asta. 

— Fratele Everard are dreptate, zise Velasco, preotul 
portughez, un omuleţ nervos care căpătase obiceiul de a-şi 
ridica sprâncenele de câte ori vorbea, ca şi cum ar fi fost 
permanent uluit de cuvintele care îi ieşeau pe gură. Şi nu doar 
asupra mamelucilor trebuie să ne concentrăm atenţia. Dacă 
vrem ca pacea la naşterea căreia am contribuit să dăinuie, şi 
propriile noastre forţe trebuie iluminate spiritual. 

Will se trezi că strâmbă din nas la auzul expresiei. Îl deranja. 
Credea cu toată tăria în ţelurile Anima Templi, dar conceptele 
idealiste, sau cel puţin limbajul asociat lor, îl iritau, ca o masă 
copioasă pe care el nu reuşea să o digere complet. 

Poate că asta se întâmpla din pricină că în cea mai mare 
parte a vieţii lui fusese educat să-i urască exact pe acei oameni 
cu care acum încheia alianţe, chiar dacă îi erau prieteni. 
Sarazinii şi evreii erau inamicii Domnului, erau unelte diavoleşti 
împotriva cărora trebuia să lupţi, sau cel puţin aşa îl învăţaseră 
Biserica şi ordinul. Will renunţase de mult la o asemenea 
doctrină, după cum nu-l mai interesa deloc problema recuceririi 
lerusalimului sau a războiului împotriva  necredincioşilor. 
Conştientizase ororile unui câmp de bătălie şi fusese martor la 
morţile lipsite de demnitate şi de logică ale soldaţilor din ambele 
tabere; îşi pierduse tatăl într-un astfel de conflict armat. Ştia 
prea bine că nu aşa se putea obţine o viaţă mai bună. La fel ca 
mulţi occidentali care se stabiliseră în Outremer, ţinutul de 
dincolo de mare. În Acra, în mijlocul unei aşezări atât de 
eterogene, unde atâtea rase umane trăiau şi munceau laolaltă, 
pacea nu reprezenta doar un ideal, ci o necesitate. Uneori Will 
avea sentimentul că lumea din jurul lor se mişca într-un 


24 


asemenea acord cu ţelurile grupului lor, încât îi venea să se 
ridice în picioare şi să strige. Uneori ura din tot sufletul 
secretomania care îl înconjura. Ştia însă prea bine că doar aşa 
Frăția putea supravieţui. Poate că lumea întreagă se mişca în 
aceeaşi direcţie, dar dacă se săpa un pic dincolo de crustă se 
puteau sesiza vechile ostilităţi şi uri, ca nişte valuri sub 
suprafaţa apei, chiar şi în Acra, oraşul păcatului, aşa cum Îl 
caracterizase Papa de la Roma. Secretul Anima Templi 
constituia scutul său protector, pavăza de apărare contra 
tuturor acelor forţe aflate în conflict. 

Will ieşi din plasa propriilor gânduri, când îl observă pe 
Everard uitându-se la el. Expresia de pe chipul preotului era 
indescifrabilă. Will privi în altă parte, deranjat de intensitatea 
acelei căutături, simțind că Everard îi poate citi gândurile. 

— Jumătate din bătălie a fost deja câştigată, rosti unul dintre 
cavalerii mai tineri ca răspuns la comentariile lui Velasco. Până 
ce nu va accepta nevoia de reformă şi nu va ataca problema 
corupţiei care macină întreaga sa structură, Bisericii îi va fi 
extrem de greu să convingă conducătorii Apusului, ca să nu mai 
vorbim despre oamenii simpli, că o cruciadă reprezintă o cale 
meritorie către mântuire. De prea mult timp a deturnat 
asemenea războaie în folosul propriu. Motivele acestei instituţii 
au devenit prea transparente. Popoarele din Occident nu mai au 
niciun chef să plece într-o călătorie periculoasă până aici, 
riscându-şi viaţa şi integritatea corporală, ca să scoată sabia şi 
să lupte, mai ales acum, când tuturor le e clar că aceia care îi 
îndeamnă să procedeze astfel nu o fac pentru slava lui 
Dumnezeu, ci pentru propriile buzunare. 

Unul dintre cavalerii mai vârstnici, un englez pe nume 
Thomas, clătină din cap în semn de dezacord cu discursul plin 
de pasiune al mai tânărului său confrate. 

— Sunt mulţi creştini în Apus care, dacă ar avea ocazia, ar fi 
bucuroşi să smulgă lerusalimul din mâinile musulmanilor. Aceşti 
oameni continuă să creadă că musulmanii şi evreii sunt 
blasfemiatori şi adoratori ai unor zei falşi, iar prezenţa lor 
poluează Oraşul Sfânt. Continuă să creadă că ei şi doar ei merg 
pe calea adevărului. Dorinţa de cruciadă n-a murit. 


25 


— Dar în cadrul Conciliului de la Lyon, ripostă cavalerul tânăr, 
niciunul dintre regii importanţi ai Apusului nu a răspuns la 
cererea papei de a se lua Crucea. Ba chiar au fost puţini cei care 
au participat la lucrări. 

— Actualmente, conducătorii occidentali sunt prea angajaţi în 
propriile lupte ca să pornească într-o cruciadă, replică Thomas. 
Insă nu e nevoie decât de un lider puternic pentru a aduna o 
forţă hotărâtă, iar popoarele Apusului se vor năpusti încoace în 
speranţa eliberării Oraşului Sfânt. Membrii ordinului nostru vor 
asta. Fratele Everard are dreptate. Pacea din acest regat, la 
instituirea căreia am contribuit, este extrem de fragilă. O simplă 
tensiune în oricare dintre direcţii şi echilibrul se va rupe. 

— lar eu mă tem că Marele Maestru s-ar putea dovedi un 
astfel de conducător, rosti seneşalul, împreunându-şi mâinile 
sale mari. Nu a făcut un secret din faptul că intenţionează să 
recucerească prin mijloace militare teritoriile pe care noi le-am 
pierdut în favoarea lui Baybars. La Lyon a fost cel mai fervent 
susţinător al unei noi cruciade. Ar putea deveni una din cele mai 
mari ameninţări la adresa păcii cu care ne vom confrunta de la 
semnarea tratatului. 

Thomas şi celălalt cavaler veteran au încuviinţat cu gravitate. 

— Atunci va trebui să facem tot ce putem ca să-l convingem 
să renunţe la planurile lui în acest sens, rosti Velasco, arcuindu- 
şi sprâncenele. Nu-i putem oferi lui Baybars niciun pretext ca să 
ne atace în vreme ce noi suntem atât de slăbiţi. Forţele lui ne-ar 
copleşi. lar Acra - se uită un pic confuz la Everard - Camelotul 
nostru, ar dispărea, împreună cu toţi locuitorii dintre zidurile 
oraşului şi cu orice speranţă de împăcare între creştini, 
musulmani şi evrei, deziderat pentru care noi ne-am luptat, ca şi 
predecesorii noştri, de aproape un secol. Până la moartea lui 
Baybars şi la venirea unui nou sultan la cârma Egiptului şi a 
Siriei, cu care să avem încheiată o alianţă, nu vom fi în 
siguranţă. 

Everard schiţă un zâmbet auzind cuvântul Camelot, numele 
pe care el îl dăduse oraşului Acra, dar zâmbetul îi pieri repede 
de pe buzele lui. 

— E posibil să ne aştepte vremuri grele, rosti el pe un ton 
sumbru, dar acest pericol ne va pândi mereu. Ne-am asumat o 


26 


misiune grea, iar soluţiile sunt la fel de dificile. Nimic care să 
merite pe această lume nu se obţine uşor. Este un proces lent. 
Privirea lui alunecă spre Will. Dar înregistrăm progrese. În ciuda 
grijilor noastre, nu trebuie să pierdem asta din vedere. Acum 
dispunem de un aliat puternic în Egipt, un aliat care va avea 
influenţă asupra viitorului sultan, iar în Acra am încheiat 
înţelegeri cu cei care cred în cauza noastră. Noi suntem cei care, 
prin intermediul gardianului nostru, am adus pacea în Outremer. 
lar câtă vreme domneşte pacea, câtă vreme toţi copiii Domnului 
trăiesc în armonie, noi vom triumfa. 

Will se sprijini de perete văzând cum oamenii sorbeau 
literalmente vorbele rostite de Everard. Văzu cum cuvintele 
preotului îi umpleau de speranţă şi convingere, şi se trezi 
surprins de cât de motivant se putea dovedi bătrânul. IlI 
cunoştea pe Everard de prea mult timp ca să mai fie copleşit de 
personalitatea lui; fusese biciuit, insultat, cocoloşit şi educat de 
preot; îl văzuse în toate ipostazele posibile. Din când în când 
însă, prindea ceva din zbor, o sclipire de geniu în tonul aspru al 
prelatului, şi brusc se trezea că are din nou nouăsprezece ani, 
că se află iarăşi în Templul din Paris, ascultându-l pe Everard 
cum îi povesteşte pentru prima dată despre Anima Templi. 

Îşi dădea seama că amintirile măriseră, probabil, intensitatea 
momentului, îl făcuseră mai grandios decât fusese în realitate. 
Însă îşi amintea la fel de bine, ca şi cum s-ar fi aflat în transă, de 
dezvăluirile preotului legate de înfiinţarea Frăției după un război 
cu musulmanii care dusese aproape la nimicirea forţelor 
creştine din Ţara Sfântă; un război stârnit de un fost Mare 
Maestru templier. Îşi aminti cu câtă atenţie îl ascultase pe 
Everard explicând faptul că mandatul iniţial al Frăției fusese 
acela de a proteja Templul şi vastele sale resurse militare şi 
economice de interesele personale sau politice ale 
conducătorilor săi. În timp, pe măsură ce alţi membri intrau în 
Frăţie, mulţi dintre ei având ranguri oficiale înalte sau fiind 
învăţaţi, adică oameni care veneau cu idei proprii, scopul 
grupului se extinsese la păstrarea păcii în Outremer şi între 
creştini, musulmani şi evrei. 

La vremea respectivă, Will protestase cu vehemenţă faţă de 
asemenea idei, spunând că religiile creştină, musulmană şi 


27 


mozaică erau ireconciliabile; că fiecare dintre ele avea un singur 
Dumnezeu adevărat şi că niciunii nu aveau să se încline 
respectuos în faţa credinţei altora. Nici atunci când Everard îi 
explicase că Anima Templi nu-şi propunea să schimbe credinţele 
ca să se potrivească una cu alta, ci mai degrabă să ajungă la un 
armistițiu de comun acord în cadrul căruia oamenii de toate 
religiile să poată coexista, Will nu crezuse că aşa ceva e posibil. 
Insă în anii scurşi de atunci, ajunsese să vadă cu propriii ochi 
cum oameni cu credinţe diferite puteau trăi împreună, 
beneficiind de pe urma comerţului şi a împărtăşirii de cunoştinţe 
şi experienţă. 

Ascultându-l acum pe Everard cum discută un tratat pe care 
el şi Velasco îl scriseseră pentru a sublinia similarităţile dintre 
cele trei credinţe, Will se întreba dacă el însuşi se putea dovedi 
vreodată atât de motivator pentru alţii. Putea el determina 
oamenii să-şi dea viaţa pentru o cauză pe care o susţinea, aşa 
cum preotul îl determinase pe tatăl lui şi chiar pe el? În minte i 
se insinuă întrebarea referitoare la ce vor face ei după moartea 
lui Everard. Preotul se apropia de nouăzeci de ani şi era mai 
bătrân ca oricine altcineva cunoscut de Will. Adesea îşi spunea 
că doar hotărârea de a vedea ţelurile Anima Templi îndeplinite 
era cea care îl mai ţinea în viaţă pe bătrân; acolo unde carnea 
devenise de mult neputincioasă, rămăseseră doar voinţa şi 
înflăcărarea. Privirea lui Will se îndreptă asupra seneşalului, care 
vorbea despre modul de distribuire a tratatului. Cel mai 
probabil, seneşalul avea să fie ales şeful lor după moartea lui 
Everard. lar Will ştia că în acea zi, locul lui din cadrul cercului la 
a cărui refacere contribuise, cercul pentru care se sacrificase 
tatăl lui, avea să fie în primejdie. 

Intrunirea continuă aşa încă o oră, înainte ca seneşalul să o 
declare închisă. Will observă că Everard devenea tot mai 
nerăbdător şi îl privea tot mai insistent. După ce membrii Frăției 
plecară unul câte unul, convenind să se întâlnească iarăşi după 
sosirea Marelui Maestru, preotul îl prinse pe Will singur pe scări. 

— Trebuie să vorbesc cu tine, William. 

— Despre ce? 

— Nu aici, replică încet Everard. Vino în camera mea. 


28 


Citadela, Cairo 
17 ianuarie 1276 


Bestia se plimba nervoasă, cu muşchii încordându-i-se pe sub 
piele. Din când în când, buzele i se răsfrângeau dând la iveală 
nişte colţi prelungi şi ascuţiţi, şi atunci animalul mârâia, cu un 
sunet gutural care părea venit din străfundurile pământului, ca 
şi cum s-ar fi ciocnit nişte stânci. Plini de puncte, ochii săi de un 
auriu lichid se uitau printre zăbrelele cuştii la mulțimile de 
oameni care sporovăiau în jurul închisorii sale. Fiinţa lui 
interioară urla cu toată puterea împotriva încarcerării, vrând să 
se năpustească înainte şi să atace. 

De cealaltă parte a sălii de recepţie, Kalawun al-Affi, 
comandantul trupelor siriene, urmărea leul cum se agită. Era un 
exemplar superb. Intreaga fiinţă a fiarei emana forţă şi furie. Mai 
târziu aveau să ducă acea cuşcă în afara zidurilor oraşului în 
sunetul unei fanfare de trompete şi tobe, eliberând animalul. O 
vreme avea să fie frumos. După aceea leul avea să fie vânat. 
Astăzi însă, totul însemna doar spectacol. Mirele avea privilegiul 
să dea lovitura fatală bestiei, iar Kalawun ştia că prin asta 
emoția obişnuită dată de vânătoare avea să fie redusă în 
intensitate. Lui, unuia, îi plăcea să-şi urmărească prada, să 
muncească din greu şi să se întreacă cu alţii pentru a o vâna. 
Ceea ce urma să se întâmple era prea facil. O moarte mai puţin 
nobilă. 

Kalawun sorbi un pic de şerbet dulce, plimbându-şi privirea 
peste mulţimea de oficialități, guvernatori şi militari care 
umpleau sala. Vocile lor estompau notele discrete ale ceterelor 
şi harpelor mânuite de muzicienii special angajaţi. Privirea lui se 
opri asupra celor doi fii ai săi, as-Salih Aii şi al-Ashraf Khalil, 
ambii făcuţi cu cea de-a doua nevastă şi ambii bruneţi, cu 
trăsături puternice, ca ale tatălui lor. La doisprezece ani cel mai 
mic copil al lui Kalawun, Khalil trăgea permanent de gulerul dur 
al hainei albastre cu care îl îmbrăcaseră servitorii, nu fără 
greutate, în acea dimineaţă. Kalawun zâmbi pentru el însuşi, 


29 


apoi privi în altă parte, atras de un grup de tineri, parţial ascunși 
vederii de unul din stâlpii de marmură albă şi neagră care 
flancau sala. Unul dintre acei tineri era Baraka Khan, moştenitor 
al tronului Egiptului şi, din acea zi, ginerele său. Oarecum 
intrigat de motivul atenţiei lor, Kalawun se îndreptă spre 
treptele podiumului din spatele lui, unde se găsea tronul 
sultanului, cu braţele împodobite cu două capete de leu 
sculptate din aur. 

Un sclav tânăr, ceva mai în vârstă decât grupul de băieţi care 
îl înconjurau, poate având în jur de şaisprezece ani, stătea cu 
spatele lipit de zid. Băiatul îşi ţinea capul ridicat şi privea 
undeva în depărtare. Chipul lui părea încremenit într-o expresie 
indescifrabilă şi doar poziţia lui nefirească şi rigidă îi trăda 
disconfortul. Baraka le povestea cu însufleţire ceva celorlalţi. Pe 
chipul încadrat de plete negre îi înflorise un zâmbet larg. 
Kalawun se încruntă şi îşi înălţă capul ca să vadă mai bine pe 
deasupra mulţimii. 

îmbrăcat cu o haină galbenă de ceremonie, comandantul 
unuia din regimentele mameluce îl opri: 

— Amir, a fost o ceremonie frumoasă. Trebuie să fii mulţumit. 

Kalawun dădu distrat din cap. 

— Cât de mulţumit poate fi un tată, Mahmud. 

Mahmud se strecură în faţa lui Kalawun. 

— Poate că acum, când festivitățile au luat sfârşit, vom începe 
să discutăm despre strategia noastră pentru anul care vine. Ai 
vorbit cu sultanul? Ai aflat ce planuri are? 

Kalawun observă privirea avidă a tânărului comandant. 

— Nu, Mahmud. În ultima vreme - şi aici îşi întinse braţul ca şi 
cum ar fi vrut să cuprindă toată încăperea - gândurile mele s-au 
îndreptat în altă parte. 

— Înţeleg, rosti comandantul, atingându-şi inima cu palma 
într-un gest fals de sinceritate. Acum însă, că astfel de 
preocupări te vor măcina mai puţin, mi-am zis că am putea 
vorbi cu sultanul, ca să aranjăm un consiliu pentru... 

— Scuză-mă, i-o reteză Kalawun, coborând de pe podium şi 
trecând pe lângă Mahmud, care se uită urât în urma lui. 

Doi dintre tinerii din gaşca lui Baraka se dăduseră la o parte. 
Prin spaţiul astfel creat, Kalawun văzuse că Baraka apucase 


30 


tunica sclavului. Începuse să o ridice, dezvăluind celorlalţi 
cicatricile rămase după castrarea băiatului. Câţiva tineri râdeau 
alături de fiul sultanului, iar restul priveau fascinaţi rezultatul 
desfigurării. Sclavul închise ochii. 

Pentru oameni precum Kalawun, termenul de războinic sclav 
nu era unul oarecare. Cu ani în urmă, precum alţi mulţi 
mameluci, printre care se număra şi Baybars, Kalawun fusese 
prins de negustorii de sclavi după invaziile mongole împotriva 
turcilor din regiunea Mării Negre. Fuseseră vânduți în pieţele de 
sclavi ofiţerilor din armata egipteană şi duşi cu miile ca 
prizonieri la Cairo, unde fuseseră educați ca nişte musulmani 
devotați şi crescuţi să facă parte din grupări armate de elită de 
către foştii sultani ayyubizi ai Egiptului. Dinastia Ayyubizilor se 
sfârşise cu douăzeci şi şase de ani în urmă, când războinicii 
sclavi îşi dăduseră stăpânii jos de pe tron şi preluaseră controlul 
Egiptului. 

Băieţii îşi aminteau multă vreme de părinţii şi de rudele de 
care fuseseră despărțiți cu brutalitate. Cu timpul însă, înăspriţi 
de antrenamentele dure şi consolaţi de spiritul de camaraderie 
din barăcile de instrucţie, tinerii începeau să uite. După ce erau 
eliberaţi şi deveneau soldaţi şi ofiţeri ai armatei mameluce, 
foarte puţini dezertau ca să se întoarcă la familiile lor. Kalawun 
avusese douăzeci de ani când fusese capturat, cam bătrân 
pentru un sclav. Nu uitase însă niciodată de soţia şi de copilul 
lui, pentru că amintirile se estompaseră încet. Chiar şi acum, la 
vârsta de cincizeci şi patru de ani, având trei soţii, trei copii şi 
un altul pe dram, Kalawun se întreba uneori dacă prima lui 
familie supravieţuise atacurilor mongolilor şi se afla cine ştie pe 
unde, fără să ştie că el trăia încă, fără să ştie că ajunsese unul 
dintre cei mai puternici oameni din Orient. Născut într-o lume în 
care războinicii sclavi erau conducători şi locuiau în palate 
somptuoase, pline de decoraţiuni de calitate, Baraka habar n- 
avea din ce lanţuri se smulsese stirpea lui. 

Generali şi ofiţeri treceau pe lângă grupul de torţionari tineri, 
dar nu spuneau nimic. Sclavii domestici care, spre deosebire de 
soldaţi, erau supuşi castrării pentru a proteja haremul casei şi 
pentru a rămâne supuşi se ridicau uneori din starea lor de 
umilinţă pentru a ocupa poziţii de autoritate sub conducerea 


31 


stăpânilor lor, ajungând chiar să fie trimişi ca ambasadori în ţări 
străine sau să instruiască recruți pentru armată. Cei mai mulţi 
însă, deşi adesea erau trataţi mai bine decât servitorii din 
gospodăriile apusene, ajungeau pur şi simplu să facă parte din 
mulţimea tăcută şi invizibilă care umplea încăperile şi 
coridoarele oricărei reşedinţe bogate din Cairo. Baraka era prinţ, 
iar acel eunuc sărman, doar un trup fără identitate. Kalawun 
însă nu era dispus să ignore o asemenea cruzime. 

Dând pocalul unui servitor, începu să-şi croiască drum prin 
mulţime. Nu făcuse decât câţiva paşi când fu întâmpinat de 
chipul familiar al lui Nasir, unul dintre ofiţerii propriului său 
regiment, Mansuriyya. 

Un sirian înalt, cu ten măsliniu, tânăr şi solemn, Nasir îşi 
înclină cu respect capul în vreme ce se apropia de comandant. 

— Amir, a fost o ceremonie cu adevărat fru... 

— O ceremonie frumoasă, i-o reteză Kalawun, străduindu-se 
să zâmbească. Ştiu. 

Nasir îl privi nedumerit, apoi îi întoarse zâmbetul, care lumina 
chipul, altfel destul de banal. 

— Îmi cer scuze, amir, cred că sunt unul dintre cei mulţi care 
ţi s-au adresat astăzi fără să spună, de fapt, nimic. 

— Aşa cum e tradiţia la nunţi, replică Kalawun, aruncând o 
privire spre grupul de tineri. 

În acea secundă, Baraka se îndepărtă de sclav şi îi prinse 
privirea. Pentru o clipă, pe chipul prinţului apăru o expresie de 
vinovăţie şi ruşine când îşi dădu seama la ce fusese martor 
Kalawun. Apoi, aproape la fel de repede precum apăruse, 
expresia dispăru, făcând loc uneia de sfidare. Baraka dădu scurt 
din cap în direcţia lui Kalawun şi plecă mai departe alături de 
prietenii lui, lăsând sclavul ghemuit lângă zid, aproape de cuşca 
în care se plimba nervos leul. 

— Amir? întrebă Nasir, studiind chipul comandantului, 
încordat din pricina preocupărilor care îl chinuiau. Tânărul 
urmări privirea lui Kalawun şi îl văzu pe Baraka râzând 
înconjurat de un grup de băieţi. O să fie un fiu pe cinste, 
comentă el. 


32 


— Dar va fi şi un soţ pe cinste? murmură Kalawun. Îl privi pe 
Nasir în ochi. Un sultan pe cinste? Uneori am impresia că ignoră 
tot ce am încercat să-l învăţ. 

— L-ai îndrumat bine, amir. Am văzut cu câtă răbdare l-ai 
instruit, ca şi cum ar fi fost fiul tău. Nasir îşi cobori vocea. l-ai 
dăruit mai multe decât i-a dăruit propriul tată. 

— Sultanul Baybars nu a avut timp să-l instruiască, replică 
Kalawun. 

Amândoi ştiau însă că nu acesta era adevărul. 

Baybars îl ignorase pe băiat în cea mai mare parte a primilor 
lui ani de viaţă, spunând că aparţinea mamei lui, în harem, până 
ce avea să devină suficient de mare ca să fie educat ca 
războinic. Când în cele din urmă considerase că Baraka ajunsese 
la o vârstă potrivită pentru instruire, îl dăduse pe băiat pe mâna 
unui tutore şi, pentru o scurtă perioadă de timp, se interesase la 
modul real, ba chiar îi făcuse plăcere să se ocupe de fiul lui cel 
mare. Apoi însă fusese ucis Omar, cel mai apropiat prieten al 
sultanului, de cuțitul unui membru al sectei asasinilor, moment 
din care Baybars nu prea mai arătase interes pentru nimic. 

Nasir clătină din cap. 

— Cu toate astea, mă uimeşte cât de mult te-ai dăruit faţă de 
acest băiat. 

— Vreau să-şi conducă bine poporul. 

— Şi o va face. Poate că astăzi a devenit bărbat, dar în 
sufletul lui e încă un băiat, iar băieţii de vârsta lui uneori cred că 
sunt mai buni decât maeştrii lor. Nasir se uită în ochii lui 
Kalawun. Cu toţii am crezut asta. 

Kalawun îşi puse o mână pe umărul lui. 

— Ai dreptate. Doar că uneori am senzaţia că încerc să 
modelez o bucată de lut care deja a fost ars. Mă îngrijorează, 
Nasir, ca el să... 

Restul frazei rămase suspendată în aer când se auzi o voce de 
fată care îl strigă. 

— Tată! 

Kalawun se întoarse şi o văzu pe Aisha, fiica lui de 
paisprezece ani, croindu-şi drum prin mulţime. Hijabul ei negru, 
înspicat cu auriu, era cât pe ce să-i alunece de pe cap şi să-i 
lase la vedere părul negru şi lucios. Pe umărul ei, cu ghearele 


33 


strânse făcând mici gropi în materialul rochiei, stătea un pui de 
maimuţă cu ochi chihlimbarii. Animalul avea la gât o zgardă 
bătută cu nestemate, de care atârna un şnur de piele pe care 
Aisha şi-l înfăşurase în jurul unui deget. In cealaltă mână, fata 
ţinea un pumn de curmale. 

— Uite, tată! rosti ea, aruncând în sus o fructă. 

Maimuţa sări şi o prinse din aer. Cu mici mişcări tresăltate, 
animalul începu să mestece, uitându-se neliniştit în jurul lui. 

— Văd că ai antrenat-o, zise Kalawun, prinzând faţa fetei în 
palmele lui mari şi pline de bătături şi sărutând-o pe frunte. 
Strânse mai bine hijabul în jurul părului fetei, făcând-o pe 
aceasta să se încrunte. N-ai slăbit-o din priviri. Îi zâmbi lui Nasir. 
Dacă aş fi ştiut că un asemenea dar o poate preocupa aşa de 
mult, i l-aş fi dat cu mulţi ani în urmă. 

Aisha ignoră comentariul. 

— Tot nu-mi vine în minte niciun nume. 

— Credeam că ai botezat-o Fakir. 

Aisha îşi dădu ochii peste cap. 

— Asta a fost săptămâna trecută. Ţi-am spus că nu-mi mai 
place numele ăsta. 

Kalawun atinse obrazul fetei lui. 

— Cred că nu acum e momentul să-ţi faci griji în privinţa asta. 
A fost o zi lungă şi trebuie să te pregăteşti pentru noaptea care 
va veni. 

Zâmbetul lui se estompă când fata se îndepărtă de el, evident 
deranjată. 

Kalawun simţi un junghi în vintre la gândul că dăduse la 
schimb fericirea fetei lui ca să-şi asigure poziţia de influenţă pe 
lângă Baraka. Fata se simţea sacrificată. Kalawun presupunea 
că majoritatea taţilor care îşi căsătoreau astfel fetele simțeau 
ceva asemănător, dar ideea nu-l liniştea defel. li cumpărase 
fetei maimuţica pentru a-şi atenua sentimentul de vinovăție. 
Gestul dăduse rezultate bune câteva zile, cât timp o urmărise 
cum se bucură de micuța creatură. Dar după ce văzuse ce se 
întâmplase cu acel sclav, Kalawun se simţea iarăşi tulburat. 

— Acum eşti femeie, Aisha, îi spuse el, încercând să pară 
ferm. Trebuie să fii modestă în apariţiile tale publice şi să te 
supui şi să-ţi sprijini soţul. Nu mai poţi alerga cum vrei prin 


34 


camerele palatului şi nici să te joci cu servitorii sau să te 
bălăceşti prin iazul cu peşti. Nu ca femeie. Nu ca soţie. Inţelegi? 

— Da, tată, murmură Aisha. 

— Du-te acum ca să-ţi aştepţi soţul. 

Acea parte din Kalawun care nu era legată de datorii sau de 
obiceiuri, partea părintească din el, se bucură în secret când 
observă că lucirea de sfidare din ochii fetei nu dispăru odată cu 
plecarea ei de lângă taică-său. 

Kalawun auzi porţile mari deschizându-se şi se întoarse ca să 
vadă patru războinici în haine aurii din regimentul Bahri, garda 
regală, pătrunzând în sală. În spatele lor, cu câţiva centimetri 
mai înalt decât soldaţii, venea Baybars Bundukdari, Arbaleta, 
sultanul Egiptului şi al Siriei, cel printr-a cărui sabie sfârşise în 
sânge dinastia Ayyubizilor şi începuse domnia mamelucilor. 
Sultanul purta o haină grea din mătase aurie tivită cu blană şi 
brodată cu versete din Coran. Benzile de material negru cusut 
pe mâneci arătau gradul şi titlul său. Chipul lui bronzat părea 
împietrit, iar ochii, cu defectul în formă de stea din pupila stângă 
care transforma o simplă privire într-o uitătură sfredelitoare, 
erau albaştri şi profunzi ca apele Nilului. Alături de Baybars se 
găseau trei guvernatori militari, printre care şi Mahmud, şi un alt 
bărbat, îmbrăcat în hainele de culoare violet ale mesagerilor 
regali, unul dintre oamenii care administrau clădirile de 
mesagerie de unde mesajele erau transmise cu ajutorul 
mesagerilor călare pe cuprinsul întregului imperiu. Hainele 
mesagerului erau pline de praf, iar chipul lui părea obosit. Omul 
arăta ca şi cum era de ceva vreme pe drumuri. Baybars îi spuse 
ceva, după care omul se înclină şi se îndepărtă. Privirea 
sultanului mătură mulţimea şi se opri asupra lui Kalawun. li făcu 
un semn rapid. Părăsindu-l pe Nasir printr-o înclinare scurtă din 
cap, Kalawun îl urmă pe Baybars când acesta părăsi sala. 

Guvernatorii şi sultanul lor se îndreptară împreună spre etajul 
doi al palatului, mult mai liniştit, lăsând muzica şi larma mulţimii 
în urma lor. Ajunşi acolo, gărzile regale deschiseră două uşi mari 
din lemn, care dădeau spre o terasă imensă. Gărzile rămaseră 
de pază la uşi, în vreme ce Baybars şi guvernatorii ieşiră în 
lumina soarelui. Era o zi răcoroasă, marcată de o briză 
puternică, ce ridica pulpanele hainelor tuturor. Cerul de după- 


35 


amiază era de un albastru profund, fără vreo urmă de nor pe el. 
În depărtare, la sud-vest de oraş, se vedeau Marile Piramide 
ridicându-se din deşert. Construită de Saladin, citadela se găsea 
în partea cea mai înălţată a oraşului, chiar la poalele dealurilor 
Muqgattam, aşa că priveliştea de pe terasă era de-a dreptul 
spectaculoasă. 

Sub ei se întindea Cairo, oraşul al cărui nume arab, al-Qahira, 
însemna Cuceritorul. Minaretele se înălţau spre cer peste 
domurile moscheilor şi palatelor împodobite cu sticlă, sclipind în 
lumina soarelui. Printre aceste edificii maiestuoase se întindea o 
țesătură de case şi prăvălii care formau un complex de străzi şi 
alei înguste, cu locuri atât de întunecoase şi de lipsite de aer 
încât dădeau impresia unor peşteri. 

Piețe de cai şi de cămile, şcoli coranice şi mausolee se luptau 
pentru spaţiu în această arenă aglomerată, în care cartierele 
grecilor, negrilor, turcilor şi ale altora se înghesuiau în jurul 
cartierelor mai noi ale oraşului dinspre nord, construite de fosta 
dinastie fatimidă. Aici se înălța, de mai bine de trei secole, 
moscheea al-Azhar, cu universitatea de lângă ea, ajunsă acum 
cel mai înalt for de educaţie din lumea musulmană. O parte a 
clădirii era încă acoperită de schele din pricina renovărilor 
comandate de Baybars şi care începuseră cu câţiva ani înainte. 
Calcarul neted şi alb care acoperea partea renovată fusese luat 
de la piramide şi de la numeroasele castele ale cruciaților din 
Palestina demolate de sultan în timpul celor şaisprezece ani de 
domnie. Zona veche din Cairo, Fustat Misr, se găsea la sud de 
Citadelă, faţă în faţă cu o insulă de pe Nil. Pe insulă se afla un 
palat ridicat de fostul stăpân Ayyubid al mamelucilor, ale cărui 
turnuri erau acum folosite, din ordinul lui Baybars, ca barăci 
militare de către Kalawun şi regimentul Mansuriyya. Între oraşul 
lovit de rafalele de nisip şi imensitatea ostilă a deşertului curgea 
fără încetare marele fluviu, Nilul. 

Baybars se întoarse spre Kalawun cu un zâmbet, care nu se 
regăsea însă şi în ochii lui reci. 

— Suntem camarazi de mai bine de o jumătate de viaţă, 
fratele meu, rosti el, sărutându-l pe comandant pe obraji. Acum 
am devenit şi rude. 


36 


— Este o onoare pe care o apreciez enorm, Luminăţia Ta, 
replică Kalawun. 

— Însă acum, că s-a terminat nunta copiilor noştri, trebuie să 
ne concentrăm atenţia asupra problemelor din afara ţării. 
Baybars trecu imediat la chestiuni serioase. A venit un mesager 
cu veşti din teritoriile nordice. llhanul a strâns o armată. 
Mongolii s-au pus în mişcare. 

— Ce efective au? întrebă Kalawun. 

Vorbele sultanului îi neliniştiseră, aşa cum se întâmpla mereu 
când apăreau veşti care amenințau pacea, căci războiul şi 
moartea puteau să-şi scoată capetele după orice colţ. 

— Treizeci de mii, alcătuită din mongoli din garnizoana 
anatoliană a ilhanului şi din soldaţi seliuci sub comanda şefului 
lor. 

— Ştim încotro se îndreaptă? întrebă Kalawun, surprins că 
şeful seliucilor îşi conducea oamenii la luptă alături de mongoli. 

Se zvonea că acest şef, care acţiona ca regent pentru 
sultanul-copil al ținutului seliuc din Anatolia, nu era deloc fericit 
cu ocupaţia mongolă a pământurilor lui. Tot aşa, se spunea că 
relaţia dintre el şi stăpânul lui, Abaga, ilhanul Persiei şi stră- 
strănepotul lui Gingis Han, era foarte tensionată. 

— Una dintre patrulele noastre de la frontiera Eufratului a 
prins o iscoadă mongolă. Au reuşit să stoarcă informaţii de la 
aceasta. Mongolii intenţionează să atace al-Bira. 

Aruncând o privire spre celelalte feţe oficiale, Kalawun îşi 
dădu seama că aceştia aflaseră deja vestea. 

— Ştim şi când, stăpâne? 

— Curând. Asta-i tot ce au putut afla. Dar garnizoana noastră 
din al-Bira a primit această informaţie acum aproape cinci 
săptămâni. E posibil ca atacul să fi avut deja loc. Mesajul a 
trecut prin Alep. Guvernatorul meu de acolo trimitea şapte mii 
de oameni ca să ajute la fortificarea oraşului. Totodată, 
intenţiona să ridice la luptă beduinii. Cu toţii ştim însă cât de 
imprevizibili se pot dovedi mercenarii, adăugă Baybars. 

— Atunci trebuie să ne grăbim. 

Baybars făcu un semn unuia dintre guvernatori, un bărbat cu 
piele închisă la culoare, de vârsta sultanului şi a lui Kalawun. 


37 


— Amir Ishandiyar îşi va conduce regimentul spre al-Bira, 
împreună cu alţi doi comandanţi. Pleacă mâine. Dacă mongolii 
nu au atacat încă, forţele noastre vor rămâne acolo ca să 
întărească oraşul. Dacă au atacat... Baybars făcu o pauză. 
Atunci Ishandiyar se va ocupa de ei. 

— Dacă ne deplasăm repede, putem ajunge în Alep în treizeci 
şi şase de zile, rosti Ishandiyar. Acolo putem face rost de provizii 
proaspete şi putem strânge toate forţele locale disponibile, după 
care ne vom continua drumul spre al-Bira. De acolo e un marş 
de doar două zile. 

— Trebuie să sperăm că vom avea timp suficient, zise 
Kalawun. Oraşul nu poate susţine la infinit o forţă de apărare. 
Mongolii au mai reuşit să-l cucerească şi înainte. 

Ceilalţi guvernatori încuviinţară. Oraşul al-Bira era prima linie 
de apărare de pe graniţa Eufratului. Dacă mongolii îl cucereau, îl 
puteau folosi drept bază de lansare a altor atacuri asupra 
teritoriilor mameluce din Siria. Cu cinci ani în urmă, sub 
comanda lui Abaga, mongolii traversaseră Eufratul şi 
efectuaseră un raid de cucerire până înspre Alep, dar reuşiseră 
să provoace doar pagube minime. Mamelucii avuseseră noroc. 
Mongolii ar fi făcut prăpăd dacă ar fi dispus de o forţă de atac 
mai puternică. lar mărturie pentru acest lucru stăteau 
osemintele a optzeci de mii de musulmani îngropate în 
pământul prăfos al Bagdadului. 

Baybars se uită la Ishandiyar. 

— Contez pe tine. 

— Nu te voi dezamăgi, stăpâne. 

— Asigură-te de asta. Nu vreau ca mongolii să deţină vreo 
poziţie care să îmi amenințe spatele în vreme ce eu îmi continui 
campania spre nord. Abaga nu e prost. E conştient că raidul 
meu din Cilicia de anul trecut a fost un preludiu al invaziei 
Anatoliei. Ştie că vreau să-mi extind imperiul. lar poziţia lui s-a 
şubrezit din pricina agitaţiei seliucilor aflaţi sub stăpânirea lui. 
Ştiam că mai devreme sau mai târziu are să-şi arate muşchii. 
Dar dacă pune mâna pe al-Bira, planurile mele de expansiune în 
Anatolia vor suferi o gravă lovitură. 

— Luminăţia Ta, interveni repede Mahmud. Încă nu ai discutat 
aceste planuri cu noi. Inainte ca solul să vină aici cu astfel de 


38 


veşti, voiam să întreb dacă am putea discuta acum despre 
strategia ta pentru anul care vine. Aşa cum trebuie să ştii deja, 
există unele dispute legate de care dintre duşmanii noştri ar 
trebui să se bucure primul de atenţia ta. 

— Da, amir Mahmud, sunt perfect conştient de ceea ce se 
petrece la Curtea mea. Baybars schiţă un zâmbet lipsit de umor. 
Dar poate că vrei să îmi spui mai multe? 

Se duse spre marginea terasei şi se sprijini de ea. 

— Stăpâne, dintre toţi sultanii Egiptului care au dus războaie 
cu francii, tu ai adus cele mai multe victorii poporului nostru, 
răspunse Mahmud, netulburat. Din imperiul lor odinioară măreț, 
creştinii apuseni au rămas doar cu câteva oraşe împrăştiate pe 
coasta Palestinei. Ai distrus castelele cavalerilor lor, ai alungat 
baronii graşi din oraşele pe vremuri locuite de musulmani, ne-ai 
dat înapoi moschei care fuseseră transformate în biserici, ai 
măcelărit mii de necredincioşi. 

Vocea lui Mahmud devenea tot mai înflăcărată. 

Baybars nu păru impresionat. 

— Şi care e ideea ta? 

— In cadrul Curţii sunt unii care cred că ar trebui să termini ce 
ai început atunci când ai proclamat jihadul împotriva creştinilor, 
acum şaisprezece ani. Ei cred că a sosit vremea să-i scoatem pe 
franci din Acra şi Tripoli şi din celelalte fortărețe pe care le mai 
posedă, că a sosit vremea să-i alungăm o dată pentru totdeauna 
de pe pământurile noastre. 

— Ei? întrebă Baybars pe un ton sec. 

— Recunosc, stăpâne, că e vorba de o speranţă de-a mea. 
Dar la fel speră mulţi de aici. 

Ce-al de-al patrulea guvernator, un mameluc veteran pe 
nume Yusuf, care până atunci păstrase tăcerea, dădea din cap 
la cuvintele lui Mahmud. Ishandiyar părea căzut pe gânduri. 

— Sunteţi de acord cu cele spuse? îi întrebă Baybars. 

— Armistițiul semnat cu francii a fost, aşa cum ai zis chiar tu, 
stăpâne, doar temporar, rosti Yusuf cu o voce aspră, de bătrân. 
Rapoartele primite de la iscoadele noastre din Acra spun că 
papa a ţinut un conciliu cu conducătorii din Apus ca să discute 
despre o altă cruciadă. De ce să le dăm timp ca să lanseze un 
nou atac? Eu aş spune să-i terminăm acum. 


39 


— Eu aş îndemna la prudenţă, rosti încet Ishandiyar. Haideţi 
mai întâi să ne ocupăm de mongoli la al-Bira înainte de a 
elabora planuri ferme. E posibil să fie nevoie de toate resursele 
noastre acolo. 

— De acord, rosti repede Mahmud, văzându-l pe Baybars că 
încuviinţează. Evident că trebuie să ne salvăm oraşul. Dar dacă 
o să fim victorioşi, atunci haideţi măcar să discutăm despre 
intenţiile noastre legate de franci înainte de lansarea vreunei 
campanii împotriva mongolilor din Anatolia. 

— Tu ce spui, amir Kalawun? întrebă Ishandiyar. 

— l-am împărtăşit deja sultanului ce gândesc, replică 
Kalawun. 

Se făcu că nu vede iritarea de pe chipul lui Mahmud. 

— Şi ne poţi spune şi nouă? cârâi Yusuf, uitându-se spre 
Baybars, care îi făcu semn lui Kalawun că poate să vorbească. 

— La fel ca şi Ishandiyar, cred că ar trebui să ne concentrăm 
pe întărirea graniţelor noastre nordice împotriva altor atacuri din 
partea mongolilor. Kalawun se uită la Yusuf. Doar câţiva 
conducători apuseni au participat la conciliul pomenit de tine. 
Eu nu văd cum s-ar putea lansa vreo mare forţă din Apus 
împotriva noastră în viitorul imediat. Din câte am auzit, 
occidentalii sunt prea ocupați să se lupte între ei. Mongolii însă 
reprezintă o ameninţare reală. În acest moment, francii nu ne 
pot face niciun rău. 

Mahmud clătina din cap şi privea fix înspre oraş, cu dinţii 
încleştaţi. 

Baybars tăcu o vreme, studiindu-i pe fiecare dintre cei 
prezenţi. 

— Khadir mi-a spus că semnele sunt favorabile pentru un 
război împotriva creştinilor. Niciunul dintre cei prezenţi nu păru 
încântat la menţionarea numelui ghicitorului sultanului. Eu însă 
înclin să mă ocup mai întâi de mongoli. Oricum, continuă el, 
uitându-se la Mahmud, nu voi lua nicio decizie fermă înainte de 
a fi vorbit cu ceilalţi guvernatori. Voi ţine un consiliu. 

— Stăpâne, rosti Mahmud, când Baybars porni să se întoarcă 
în palat. Cu tot respectul, nu-i face pe guvernatori să aştepte 
prea mult. Unii dintre ei devin agitaţi. Incepu să ezite sub 
privirea dură a sultanului, dar continuă: In cei patru ani scurşi de 


40 


la semnarea armistiţiului, stăpâne, ai destrămat două conspirații 
care voiau să te dea jos şi ai supravieţuit unei tentative de 
asasinat din partea unui comandant de-al nostru. Această... 
— se încruntă - ... pace cu necredincioşii nu mai e dorită de 
oamenii tăi. 

— Pace, amir Mahmud? rosti Baybars, pe un ton coborât. Asta 
crezi tu că vreau de la porcii apuseni? Asta crezi tu că am căutat 
când le-am distrus oraşele, le-am făcut fortărețele praf şi 
pulbere şi le-am zdrobit oasele soldaţilor lor sub călcâiul meu? 
Pace? 

— Stăpâne, eu doar... 

— Da, i-am demascat pe insurgenți şi pe asasini. Dar niciunul 
dintre ei nu a vrut să mă distrugă pentru că ar fi dorit să 
continue războiul meu nobil împotriva francilor. S-au răsculat 
contra mea pentru că îmi invidiau poziţia. Cei care mă cunosc 
bine, Mahmud, cei care îmi sunt /oiali, ştiu, fără îndoială, că 
nimeni din Orient nu îi dispreţuieşte pe creştini mai mult ca 
mine. Însă eu nu vreau să mă arunc orbeşte asupra lor şi să-mi 
pun imperiul în primejdie doar de dragul câtorva tineri 
impetuoşi, cu sângele fierbinte. Când voi fi pregătit, îi voi 
distruge. Dar asta doar când voi fi pregătit. 

— Pe cine să distrugi, tată? 

Baraka Khan stătea în cadrul uşilor, protejându-şi cu palma 
ochii de strălucirea soarelui. 

— Ce vrei? îl întrebă Baybars. 

— Este clar că discuţi chestiuni importante. Aş vrea să particip 
Şi eu. 

— Nu ai nimic valoros de adăugat la discuţia noastră, ripostă 
scurt sultanul. lar eu nu dispun nici de timp şi nici de chef ca să- 
ţi ascult dorinţele. Când o să vreau să te implic în treburile mele, 
o să te chem, Baraka. 

În tonul sultanului nu se citea răutate, dar duritatea cuvintelor 
lui îl făcu pe prinţ să roşească puternic. 

Tânărul păru gata să riposteze, dar se răzgândi, se întoarse 
pe călcâie şi fugi de pe terasă. 

— Vom discuta din nou în cadrul unui consiliu extins, rosti 
Baybars înspre guvernatori, ca şi cum nu se întâmplase nimic. 
Sunteţi liberi. 


41 


Guvernatorii se înclinară şi ieşiră de pe terasă. Mahmud părea 
iritat peste măsură şi înţepat, iar Ishandiyar grăbit să-şi adune 
oamenii pentru marşul către al-Bira. Kalawun rămase în urma 
lor. 

— Ai ceva de spus? întrebă Baybars. 

— Chiar e cazul să îl ţii pe Baraka departe de discuţiile 
noastre, stăpâne? Dacă vrea să înveţe, ar trebui să ia parte la 
astfel de întruniri. 

— Tutorii lui îl învaţă destul de multe şi ştiu că mă pot baza pe 
tine ca să continui instruirea lui în chestiuni militare. 

— Lipsa ta de afecţiune îl deranjează. Crede că nu îl socoteşti 
demn de a fi fiul tău. 

— A fost răsfăţat de mama lui, Kalawun, rosti Baybars cu 
asprime. Timpul pe care l-a petrecut în harem l-a înmuiat. 
Trebuie să fiu dur cu el acum, altfel nu va apuca să ajungă pe 
tron, darămite să fie un conducător destoinic pentru poporul 
nostru. 

Şi cu asta, Baybars plecă de acolo. 

Kalawun privi înspre oraş. Dintr-unul din turnurile Citadelei se 
înălţă un stol de porumbei călători folosiţi de mameluci pentru a 
duce mesaje între trupe, întrunirea improvizată nu-i lăsase lui 
Kalawun timp ca să-şi pregătească argumentaţia şi acum se 
vedea confruntat cu un consiliu de război. Încetul cu încetul, 
pacea dintre poporul lui şi franci, la care contribuise şi el, părea 
să se destrame. Nu ştia cât avea să mai poată opri leul să nu se 
arunce asupra creştinilor. 


42 


Templul, Acra 
17 ianuarie 1276 


Nedumerit, Will îl urmă pe Everard afară din turn, în curtea 
plină de nisipul suflat de vânt dinspre plajă. In Apus, 
preceptoriile ordinului semănau mai degrabă cu nişte reşedinţe 
de vază şi de obicei nu erau fortificate, dar în Acra sediul 
Templului devenise o fortăreață inexpugnabilă. Inconjurat din 
toate părţile de ziduri înalte, pe alocuri groase de zece metri, 
Templul se ridica precum un uriaş de piatră deasupra mării pe 
latura de vest, dinspre mare, a portului. In colţuri se găseau 
turnuri masive. Cel mai impunător dintre ele se afla pe latura 
dinspre oraş. Străjuia poarta principală şi era împodobit cu patru 
turle, fiecare dintre ele decorată cu o statuie de leu în mărime 
naturală, confecţionată din aur. Turnul trezoreriei, care 
constituia cea mai veche parte a preceptoriului, fusese construit 
de Saladin, sultanul egiptean, cu un secol înainte. 

Interiorul complexului era un oraş în miniatură, cu grădini şi 
livezi în apropiere de dormitoarele servitorilor, cu zone de locuit 
pentru cavaleri şi sergenţi, cu o sală de ceremonii, ateliere de 
lucru, infirmerie, teren de instrucţie, grajduri, o biserică elegantă 
şi un palat pentru Marele Maestru şi personalul său. Spre 
deosebire de multe alte preceptorii, Templul din Acra beneficia 
şi de toalete conectate la sistemul complex de canalizare al 
oraşului, care se scurgea în mare. Făcând parte din acest 
labirint subteran de canale de apă, un tunel ducea direct de la 
preceptoriu, pe sub oraş, până în port, permițându-le cavalerilor 
să transporte mărfuri direct de pe nave şi, în acelaşi timp, putea 
fi folosit pentru evacuare în caz de primejdie. 

Pentru Will, acea fortăreață însemna acasă: îi era familiară şi 
lipsită de extravaganţă. Însă, de fiecare dată când din Apus 
soseau cavaleri sau sergenţi care vedeau locurile pentru prima 
dată, expresia de uluială de pe chipurile lor îi amintea lui Will de 
măreţia acelui preceptoriu. 


43 


Când Everard începu să se lupte cu uşa grea de acces spre 
dormitoarele cavalerilor, Will sări să-l ajute. Preotul îl dădu însă 
iritat la o parte şi reuşi în cele din urmă să deschidă singur uşa. 
Will îl urmă până în camera lui de la etajul doi. Efortul îl făcu pe 
Everard să gâfâie. 

— Ar trebui să-i ceri seneşalului să te mute în altă cameră, 
sugeră Will când intrară în cameră. 

— Îmi place priveliştea, replică Everard. 

Will ridică din umeri. 

— Despre ce vrei să vorbeşti cu mine? întrebă el, dând jos un 
teanc de cărţi legate în piele de pe un scaun aflat lângă masa 
de lucru a preotului şi aşezându-se pe el. 

Pe masă, unde preotul lucra la traducerile lui, se găsea o 
carte mare, pe ale cărei pagini se înşira un scris arab delicat. 
Alături de ea se afla un pergament, netezit şi înmuiat cu piatră 
vulcanică, pe care Everard îl utiliza ca să scrie traducerea în 
latină a textului din arabă. Mulţi oameni din Outremer foloseau 
acum hârtie, mai ieftină de produs, dar Everard continua să 
prefere pergamentele din piei de animal şi insista să aibă un 
stoc de astfel de produse confecţionate special pentru el şi 
livrate de un furnizor local. 

Fără a răspunde la întrebarea lui Will, preotul se apucă să-şi 
toarne vin într-o cupă. Mâna lui cu probleme, de la care îşi 
pierduse două degete cu treizeci de ani înainte, când forţele 
musulmane recuceriseră lerusalimul, tremura puternic. In ultima 
vreme preotul bea atât de mult, încât unii cavaleri începuseră să 
glumească pe seama lui, spunând că prin vene îi curgea vin de 
Burgundia în loc de sânge. Will aşteptă ca bătrânul să ia câteva 
înghiţituri înainte de a repeta întrebarea. 

— Voiam să discut cu tine dis-de-dimineaţă, când te-ai întors, 
răspunse Everard. Dar am aşteptat să se termine întrunirea. 
Îndoindu-și degetele de la mâna bună în jurul piciorului cupei, 
preotul se aşeză pe scaunul de la fereastră. În ultimii trei ani, de 
când s-a întors în Anglia şi a fost încoronat rege, Edward mi-a 
scris de trei ori ca să ceară bani din cuferele noastre. A spus că 
are nevoie de ei pentru a-şi întări poziţia de gardian al nostru; 
ca să plătească emisari care să se ducă la mongoli şi la alte naţii 
în speranţa încheierii unor noi alianţe în viitor; ca să plătească 


44 


diverse contacte care să-l ţină la curent cu evenimentele din 
lume care ne-ar putea afecta direct. Prima dată am dat curs 
cererii lui. Suma nu mi s-a părut extravagantă şi n-aveam niciun 
motiv să mă îndoiesc de intenţiile lui. Anul trecut însă, Matthew, 
fratele nostru din Londra, mi-a spus, după ce i-a făcut o vizită lui 
Edward, că acesta a avut o întrevedere cu papa pentru a discuta 
posibilitatea unei noi cruciade, după conciliul de la Lyon. 

Will dădu din cap. 

— Am auzit şi eu asta. Papa s-a arătat foarte hotărât. Mă 
bucur că atât de puţini conducători au participat la acel conciliu, 
altfel erau deja afundaţi până la genunchi în sânge. 

— Nu suveranul pontif a aranjat întrunirea, rosti Everard cu 
seriozitate. Edward a făcut-o. 

Will se încruntă nedumerit, dar aşteptă ca preotul să 
continue. 

— Se pare că a vrut să-şi ceară scuze pentru că a lipsit de la 
conciliu şi a vrut ca papa să ştie că îşi asumă ca misiune 
personală conducerea unei cruciade în Orient. A spus că, atunci 
când îşi va fi asigurat propriul regat, are să se îmbarce sub 
stindardul Crucii. 

— Dar n-are sens. Edward a fost cel care a semnat tratatul cu 
Baybars. De ce să-şi încalce propriul armistițiu? 

— Poate pentru că n-a avut niciodată intenţia de a-l respecta. 

Everard îşi termină vinul şi vru să-şi mai toarne. 

Will sări şi îi luă cupa din mână. O umplu cu vin şi i-o dădu 
înapoi preotului. 

— Recunosc că nu m-am simţit niciodată liniştit cu Edward ca 
gardian al nostru, dar nu-mi vine să cred că-şi poate încălca în 
acest fel angajamentele asumate. 

— Nu te-ai simţit niciodată liniştit? rosti, surprins, Everard. Nu 
mi-ai spus niciodată aşa ceva. 

Will nu răspunse imediat. 

— N-a fost ceva prea uşor de exprimat în cuvinte. Pur şi 
simplu n-am avut încredere în el, deşi nu mi-a dat niciodată 
vreun motiv serios pentru asta. Oare să se fi înşelat fratele 
Matthew? 

— Când a plecat spre Anglia, i-am cerut să cerceteze 
chestiunea. l-am spus şi despre a doua cerere de bani venită din 


45 


partea lui Edward şi i-am cerut să verifice dacă regele a trimis la 
lucru astfel de emisari. Înainte de a primi vreo veste de la 
fratele Matthew, Edward mi-a cerut a treia oară bani, întrebând 
de ce nu am dat curs solicitării sale anterioare. De această dată 
a cerut o sumă mult mai mare. 

— l-ai dat? 

— Nu. Uite o scrisoare primită de la fratele Matthew la scurt 
timp după aceea. 

Everard îi dădu lui Will un pergament. Era crăpat şi boţit, ca şi 
cum fusese parcurs de mai multe ori. 

După ce termină de citit, Will îşi ridică privirea. 

— Ce-au spus ceilalţi când le-ai arătat asta? 

— Tu eşti singurul care ai văzut scrisoarea. 

Will aruncă o privire pergamentului. 

— O ai de ceva vreme? 

— De câteva luni. 

— De ce nu ai spus nimănui? întrebă Will. Se lupta să-şi 
menţină tonul vocii coborât. Asta e o dovadă că regele Angliei, 
gardianul nostru, lucrează împotriva noastră! Cred că subiectul 
e mult mai important de pus în discuţie la o întrunire decât un 
ştiu ce tratat scris de tine şi de Velasco! 

— Nu e o dovadă, rosti Everard. Aşa cum spune chiar 
Matthew, nu poate dovedi nimic. Este o pură speculație. 

Will citi iarăşi scrisoarea. 

— Spune că a aflat de faptul că Edward planifică un atac 
împotriva Ţării Galilor, că el crede că regele vrea să folosească 
banii ceruţi ca să finanţeze primele etape ale campaniei sale 
militare. Îşi ridică privirea. Mie mi se pare că sună a lucru cert. 

— E sigur în privinţa atacului, da, dar nu şi asupra faptului că 
noi îl vom finanța. 

— Chiar contează la ce va folosi banii? ripostă Will, clătinând 
din cap. Edward vrea să atace altă ţară. Omul pe care tu l-ai 
făcut... Will se opri o clipă. Gardianul unui grup al cărui singur 
tel este pacea a ajuns pe punctul de a porni un război, şi nu 
doar în propriul regat, din câte se pare. Matthew zice că englezii 
îi spun „Regele cruciat”. Ei cred că el va fi cel care va elibera 
lerusalimul. 


46 


— E imposibil să aibă planuri imediate legate de acest lucru, 
zise Everard. Mai ales dacă intenţionează să atace Ţara Galilor. 

— Dar dacă s-a întâlnit deja cu papa ca să discute, mie mi se 
pare clar că aceasta este intenţia lui pentru viitor. Will rulă 
pergamentul şi îl băgă în teaca de protecţie. In mare parte, nu 
mă surprinde. 

Everard ţuguie dispreţuitor din buze. 

— Ei bine, mă bucur că ţi-ai dat seama dinainte. Poate că ar fi 
fost frumos să ai graţia de a ne înştiinţa şi pe noi, muritorii de 
rând, asupra cunoştinţelor tale de natură divină? 

— Ce a făcut individul în anii de când l-ai numit, Everard? De 
când a semnat armistițiul cu Baybars, ce a făcut Edward ca 
gardian? Din câte ştiu, n-a întreprins nimic ca să ne ajute să 
menţinem pacea, la reconcilierea credințelor sau la deschiderea 
de rute de comerţ şi de comunicare între Răsărit şi Apus. 

— Nu astea sunt îndatoririle lui, îl corectă Everard. Când 
fondatorul nostru, Marele Maestru Robert de Sable, l-a ales pe 
Richard Inimă-de-Leu ca primul nostru gardian, a făcut-o pentru 
că avea nevoie de un om de încredere din afara Templului care 
să medieze disputele din Frăţie şi să ofere sfaturi sau ajutor 
financiar şi militar. 

— Oricare ar fi îndatoririle lui, nu cred că acestea presupun să 
fure bani de la noi pentru un război, replică Will. 

Everard îşi pironi privirea pe cupa cu vin. 

— Fratele Thomas a spus că e nevoie de un singur conducător 
puternic care să reunească în jurul lui o forţă pentru o nouă 
cruciadă. E posibil ca regele Edward să fie acest om. E tânăr, 
puternic şi se bucură de popularitate. Ştie cum să conducă şi să 
motiveze oamenii. Preotul clătină din cap. Şi eu am fost 
impresionat de aceste calităţi ale lui. Mi-am zis că autoritatea lui 
reprezintă un plus. Richard Inimă-de-Leu a fost străbunicul lui, 
pentru numele lui Dumnezeu! Cum de am lăsat un lup să 
pătrundă în stâna de oi? murmură el uitându-se la lichidul 
rubiniu. Cum de am fost atât de nesăbuit? Atât de lacom? 

— De ce nu le-ai spus şi celorlalţi? Măcar seneşalului? 

Punând întrebarea, Will resimţi un mic fior de izbândă la ideea 
că Everard se încrezuse în el şi nu în senegal. 


47 


— Din vina mea era să fim distruşi acum şapte ani. Nu suport 
ideea de a le spune că tot din cauza mea e posibil să ne 
confruntăm acum cu o ameninţare şi mai mare. 

— Ce s-a petrecut cu Cartea Graalului nu a fost din vina ta. 

— La moartea Marelui Maestru Armand de Perigord ar fi 
trebuit să ard blestemâăţia aia, nu s-o las să zacă pe undeva ca 
s-o fure cavalerii Sfântului loan. Bineînţeles că e vina mea. Dacă 
n-ai fi recuperat cartea pentru mine, Anima Templi, şi poate 
chiar Templul, ar fi fost distrusă. lar ei ştiu cu toţii asta. L-am 
observat pe maestrul seneşal aruncându-mi privirea aia în 
cursul întrunirii. 

— Şi de ce îmi spui mie asta? 

Everard ridică o sprânceană. 

— Şi tu ai comis erori, William. Credeam că ai putea să 
înţelegi. În definitiv, când ai folosit banii Anima Templi ca să 
încerci să-l asasinezi pe sultanul Baybars aproape că ai 
declanşat un război. 

Obrajii lui Will se colorară imediat de mânie şi ruşine. Se ridică 
în picioare. 

— Am plătit pentru acea eroare, Everard, şi încă însutit. Ştii 
de ce i-am angajat pe asasini şi de ce îl voiam pe Baybars mort. 
Nu, chestia aia nu mi-a adus tatăl înapoi şi, da, a fost o 
neghiobie şi o greşeală. Dar câte penitenţe trebuie să mai fac 
înainte ca tu să mă ierţi? Mi-e greață să mi se tot amintească de 
asta. 

Everard dădu din mână. 

— Îmi cer scuze. la loc, te rog. Am încredere în tine, William. 
De-asta am venit la tine înaintea celorlalţi. 

Will nu-l mai auzise pe Everard spunând aşa ceva până 
atunci. Voia să i se acorde încredere. După moartea tatălui său, 
Everard fusese singurul capabil să-i ofere mândria de sine la 
care el tânjise de când era băieţel şi de când provocase moartea 
surorii lui, Mary. Fusese un accident, dar durerea care urmase îi 
destrămase familia şi săpase o prăpastie între el şi tatăl lui. 
Fusese motivul pentru care James se alăturase Templului în 
calitate de cavaler, chiar dacă pentru aceasta le exilase pe 
mama şi pe celelalte trei surori ale lui Will la o mănăstire de 
lângă Edinburgh. 


48 


— Ce putem face? murmură Will, aşezându-se la loc pe scaun. 

— Trebuie să acţionăm cu mare prudenţă. Papa Grigorie e 
prieten bun cu Edward. Dacă îl mâniem pe rege riscăm să ne 
compromitem. Edward l-ar putea informa pe suveranul pontif în 
legătură cu ţelurile noastre şi nu cred că mai e nevoie să-ţi spun 
ce ar însemna asta. 

Will nu replică. Ştia foarte bine care sunt consecinţele 
dezvăluirii ţelurilor Frăției. Totul se rezuma la cât de bine reuşea 
acel rege să le păstreze secretele şi să suporte lipsa lor de 
reacţie. 

Întreaga societate apuseană era fundamentată pe stânca 
reprezentată de Biserică. Orice ameninţare la adresa acelui 
edificiu putea duce la dărâmarea întregii structuri, motiv pentru 
care Biserica trata erezia cu foarte mare seriozitate. Will ştia 
prea bine că nu doar musulmanii şi evreii resimţiseră forţa 
devastatoare a Bisericii sub forma cruciadelor. Everard îi 
povestise despre catari, bărbaţii şi femeile din sudul Franţei 
măcelăriți cu miile de soldaţii Bisericii din pricină că se 
opuseseră doctrinei ortodoxe şi propovăduiau idealuri complet 
diferite de cele ale creştinismului de sorginte romană. Ceea ce 
propunea Anima Templi prin reconcilierea credințelor însemna 
anatema, o imensă erezie. Dacă ţelurile lor erau descoperite, 
Biserica îi putea distruge şi era posibil să distrugă chiar şi 
Templul dacă se ajungea la concluzia că o astfel de erezie era 
larg răspândită în structurile ordinului. Nu era doar o chestiune 
de religie, ci şi de geografie. La fel ca mulţi oameni din Apus, 
Biserica voia să elibereze  lerusalimul de cei consideraţi 
necredincioşi, o dorinţă care îl determinase pe papa Urban al ll- 
lea să îndemne la prima cruciadă, cu două sute de ani în urmă. 
Dacă musulmanii şi evreii deveneau aliaţi, creştinătatea avea să 
fie obligată să renunţe la dorinţa de a stăpâni Ţara Sfântă. ŞI, 
aşa cum spusese odată Everard, în Ţara Sfântă era loc pentru o 
singură credinţă până în vremurile în care tot mai mulţi oameni 
aveau să îmbrăţişeze idealurile Frăției. 

Everard se aplecă înainte, părând brusc epuizat. 

— Nu-mi vine să cred că abia am terminat de refăcut Anima 
Templi după schisma care ne-a despărţit doar ca să fiu 
confruntat cu o nouă ameninţare. Mi se pare că în cadrul fiecărei 


49 


generaţii apare o nouă ameninţare: Armand de Perigord, 
cavalerii Sfântului loan şi acum posibil propriul nostru gardian. 

— Poate că destinul nostru este să ne confruntăm cu astfel de 
ameninţări, replică Will, după o scurtă pauză. Anima Templi s-a 
născut din ură şi vărsare de sânge. De aceea a creat-o Robert 
de Sable. Incercă să-şi amintească vorbele lui Everard. Când 
lăcomia Marelui Maestru Gerard de Ridefort a declanşat bătălia 
de la Hattin, de Sable şi-a dat seama că Templul devenise prea 
puternic. Ca ordin, noi trecusem dincolo de legile civile, făceam 
şi detronam regi, răspundeam doar în faţa papei şi orice ne irita 
devenea o ofensă care se pedepsea prin excomunicare. Făceam 
negoţ în Răsărit şi în Apus, construiam castele şi flote, 
cumpăram proprietăţi, ba chiar oraşe întregi. Aşa cum ai spus tu 
odată, Templul este sabia Cerurilor, iar Marele Maestru este 
braţul care o mânuieşte. De Sable a creat Anima Templi ca să 
protejeze acea putere, să ţină acea sabie sub control. Poate că, 
la fiecare generaţie nouă, Dumnezeu ne testează ca să se 
asigure că nu suntem slabi şi incapabili să mânuim sabia. 

Everard chicoti uşor, fără răutate. 

— Nu te-am auzit prea des vorbind atât de poetic, William. 

Will zâmbi la rândul lui, apoi oftă. 

— Ascultă, nu-i da bani lui Edward până când nu aflăm cu 
siguranţă că vrea să pornească o nouă cruciadă, pe care evident 
că nu vrem să o finanţăm. Scrie-i şi spune-i că momentan nu 
dispui de fonduri. Până când ajunge scrisoarea la el şi ne va 
răspunde, poate că vom primi mai multe informaţii. 

— Cum să aflăm mai multe când el e în Anglia? Everard ridică 
obosit din umeri. Presupun că fratele Matthew va reuşi cumva 
să se apropie de el. 

— De ce să-l folosim pe Matthew, când avem deja un aliat 
printre oamenii lui Edward? 

Everard se încruntă. 

— La cine te...? Pe chip îi apăru o expresie de consternare 
când înţelese. Nu, protestă el cu vehemenţă. N-o să-l implic în 
povestea asta pe... trădătorul ăla. 

— Garin şi-a ispăşit pedeapsa în celulele noastre timp de 
patru ani, Everard. In plus, n-a trădat niciodată din proprie 


50 


voinţă. Rook l-a obligat să fure Cartea Graalului. N-a fost vina 
lui. 

— Mă uluieşte faptul că îl poţi ierta pe nemernic pentru ceea 
ce a făcut. Everard îl fixă pe Will cu o privire provocatoare. N-a 
trecut aşa de mult timp de când voiai să-l vezi spânzurat. 

Will încercă să nu muşte momeala, dar, auzind comentariul, în 
minte îi reveniră amintirile pe care încercase să le îngroape. 
Everard avea dreptate; nu trecuse aşa de mult timp de când îşi 
dorise ca fostul lui bun prieten să fi murit. 

La vârsta de unsprezece ani, când Will se alăturase Templului, 
Garin de Lyon fusese desemnat ca partenerul lui de instrucţie. 
Timp de doi ani, fuseseră de nedespărţit, împărtăşind aceleaşi 
bucurii şi necazuri. Will se lupta să facă faţă plecării tatălui său 
în Ţara Sfântă, Garin suferea din pricina durității unchiului său. 
După aceea totul se schimbase, cu ocazia unei misiuni de 
escortare a bijuteriilor Coroanei Angliei până în Franţa. 
Compania lor fusese atacată de mercenari, iar maestrul lui Will 
şi unchiul lui Garin îşi pierduseră viaţa. După ce Will fusese dat 
ca ucenic lui Everard la Paris, iar Garin se întorsese singur în 
Londra, prietenia lor se răcise. Câţiva ani mai târziu, după ce se 
reîntâlniseră, se treziseră în tabere potrivnice când Garin fusese 
implicat într-un complot prin care se urmărea furtul Cărţii 
Graalului. In cele din urmă, Garin fusese întemnițat. Deşi plătise 
pentru crimele comise împotriva Frăției, trădarea faţă de Will 
lăsase urme mult mai adânci, iar pentru aşa ceva nu fusese 
niciodată condamnat. 

Will îşi spuse însă că aceste fapte aparţineau trecutului. ÎI 
iertase pe Garin pentru cele petrecute în Paris. N-ar fi trebuit să 
se mai gândească la toate astea. Ignorând expresia de viclenie 
de pe chipul lui Everard, spuse: 

— Garin ştie de existenţa Frăției şi ştie că Edward e gardianul 
nostru. Ne poate ajuta. Nu ca să-şi dovedească utilitatea i-ai dat 
drumul? 

— Dacă regele Angliei nu a întreprins nimic ca să ajute Anima 
Templi, atunci nu văd care e utilitatea lui de Lyon, mârâi 
preotul. 


51 


— Atunci ar fi bine să înceapă să şi-o dovedească. O să-i scriu 
ca să-l întreb despre Edward. Nu e nevoie să-l pun la curent cu 
bănuielile noastre. Doar ca să aflu ce se mai întâmplă pe acolo. 

În vreme ce Everard medita la o decizie, se auzi un clopot 
bătând. Preotul se încruntă. 

— Doar nu a venit ora vecerniei, nu? 

— Nu e chemarea la slujbă, replică Will, ridicându-se în 
picioare. 

Auzi voci şi zgomot de paşi pe coridorul de afară, aşa că 
deschise uşa şi văzu câţiva cavaleri îndreptându-se grăbiţi spre 
ieşire. Alţii deschideau uşile dormitoarelor, privind nedumeriţi pe 
coridor. 

— Ce se petrece? îl întrebă Will pe unul dintre cavaleri. 

— Nava Marelui Maestru a fost văzută în port, răspunse 
acesta, cu ochii strălucind. În sfârşit, a venit! 

XXX 

Citadela, Cairo 

17 ianuarie 1276 


Baraka Khan se sprijini de zidul răcoros, placat cu marmură, 
al coridorului şi îşi şterse nasul cu mâneca hainei de nuntă. 
Auzea muzica şi râsetele care continuau în sala de ceremonii 
fără el, ca şi cum absenţa lui nici măcar n-ar fi fost observată. 
Ştia că Aisha avea să se ducă în curând în camera lui, care 
fusese pregătită pentru noaptea nunţii. Insă gândul că trebuia 
să se ducă şi el acolo îi provoca greață. Deşi căsătoria fusese 
aranjată cu cinci ani înainte, Baraka reuşise să se obişnuiască cu 
ideea sau cu fata. Când fuseseră mai mici ea îl tachinase, iar la 
începutul adolescenţei îl ignorase. Aisha îl stingherea pe Baraka 
prin iuţeala, prin comportamentul de fetiţă şi chicotele şi 
privirile chiorâşe. În preajma fetei, Baraka se simţea cu limba 
legată şi stingherit şi, în ciuda bravadei pe care o afişa faţă de 
prietenii lui, gândul de a petrece o noapte împreună cu ea îl 
îngrozea. 

În minte îi răsunau cuvintele tatălui său, deformate din pricina 
cruzimii care nu existase la momentul rostirii lor, dar care acum 
i se părea copleşitoare lui Baraka. Se simţise întreaga zi extrem 
de puternic. Atenţia tuturor fusese îndreptată asupra lui şi el se 


52 


lăsase copleşit de laude. Pentru prima dată în viaţă se simţise 
ca fiul unui suveran, ca un bărbat. Prin câteva vorbe însă, tatăl 
lui reuşise să şteargă totul, făcându-l ca acum să se simtă doar 
ca un şcolar pedepsit. 

Prinţul se depărtă de zid şi porni de-a lungul coridorului, 
uitându-se urât la un servitor care trecu pe lângă el cu o tavă cu 
fructe descojite. Ar fi vrut să dea cu pumnul în zid, dar se temea 
să nu se rănească, aşa că se mulţumi să lovească în el tare cu 
palma. 

— Ce s-a întâmplat, prinţul meu? 

Baraka se întoarse ca un şarpe la auzul vocii şoptite. În faţa 
lui se găsea un bătrân gârbovit. Părul era atât de slinos că se 
transformase în şuviţe care curgeau ca nişte viermi graşi pe 
spate. Pielea crăpată şi uscată era neagră din pricina soarelui şi 
a murdăriei, iar ochii, albiţi de cataractă, păreau aproape lipsiţi 
de pupile. Omul purta o haină arăbească cenuşie şi ponosită, iar 
picioarele goale îi erau pline de praf. 

— Unde ai fost? întrebă Baraka. Spuneai că ai să participi la 
ceremonie. Işi încrucişă braţele peste piept. Tata nu e mulţumit, 
Khadir. Voia să faci o prezicere favorabilă căsniciei. 

Khadir zâmbi, dezvelind cele două cioturi galben-maronii 
rămase în gura ştirbă. Scoase la iveală o păpuşă din cârpe bine 
prinsă în pumnul lui. 

— Uite! sâsâi el. l-am dat o inimă. 

Baraka se uită tot mai dezgustat cum Khadir desface spatele 
păpuşii murdare, care fusese tăiat, apoi cusut grosolan la loc. 
Imediat se simţi un miros fetid şi Baraka zări o bucată mică de 
carne băgată înăuntru şi înghesuită de cârpe. Bucata părea 
alunecoasă şi era de culoarea ficatului, posibil provenind de la 
inima unui iepure sau a altei vietăţi mici. Prinţul se trase înapoi, 
oripilat. 

Khadir chicoti şi puse spatele păpuşii la loc. 

— Dacă e să simtă ceva, îi trebuie o inimă, spuse el cu o voce 
cântată. Simte. Simte. 

— De ce păstrezi porcăria asta? întrebă Baraka, făcând o 
grimasă. O ai de când am cucerit Antiohia. 

— A fost un dar de la tatăl tău, răspunse Khadir, încruntându- 
se şi punându-şi păpuşa la centura de piele strânsă în jurul 


53 


mijlocului său scheletic, de care mai atârna un pumnal cu mâner 
de aur şi cu plăselele ornate cu un rubin mare. Tu ai arunca 
lucrurile pe care ţi le face el cadou? 

— Mie tata nu-mi dă nimic, replică, arţăgos, Baraka. 

— Asta se va schimba, zise Khadir, acordându-i băiatului 
întreaga atenţie după ce îşi pusese păpuşa la adăpost. 

— Nu, nu se va schimba. Am încercat să mă alătur uneia din 
discuţiile lui, aşa cum mi-ai spus să procedez, zise Baraka, 
coborându-şi vocea atunci când doi curteni trecură pe lângă ei. 
Dar... Simţi cum îi ia faţa foc. M-a concediat ca şi cum eram un 
nimic! Ca şi cum aş fi fost un copil prostuţ. Işi lovi pieptul cu 
pumnul. Am cincisprezece ani, Khadir. Am o nevastă. Nu sunt un 
copil! 

— Nu, nu, nu eşti, se grăbi ghicitorul să-l liniştească. 

— Nu-mi va acorda niciodată încrederea lui. 

Khadir rânji cu toată gura. 

— Ce e atât de amuzant? Se repezi Baraka. 

Rânjetul pieri de pe chipul bătrânului. Ochii lui se îngustară ca 
două fante. Ca şi cum fusese stinsă o lumânare. 

— Schimbarea e aproape. O văd la orizont, aşa cum se adună 
norii de furtună. Războiul va veni din nou. 

Baraka clătină din cap, neluând în seamă fiorul pe care 
schimbarea de dispoziţie a bătrânului i-l trimisese pe şira 
spinării. 

— Şi cum mă va ajuta asta? 

Khadir chicoti ca un băieţel şi aerul lui de solemnitate dispăru. 

— Pentru că tu îl vei porni. 

— Ce tot spui acolo? 

Baraka avea un ton dispreţuitor, dar prezicerea îl intriga. 

— Tatăl tău încă nu a împlinit destinul, acel destin despre care 
i-am spus că-i aparţine înainte de a-l fi omorât pe sultanul Kutuz 
şi de a se fi urcat pe tron. Popoarele vor dispărea, regii vor pieri. 
lar el se va ridica deasupra tuturor pe un pod de cranii care 
străjuieşte un fluviu de sânge. Soarta tatălui tău e să-i alunge pe 
creştini de pe aceste pământuri. Asta trebuie să facă. Dar mă 
tem că la Curtea lui sunt unii care îl vor convinge de altceva. În 
ochii lui Khadir apăru o lucire de mânie reţinută. De la moartea 
lui Omar şi-a pierdut cărarea vieţii. Trebuie să-l aducem înapoi 


54 


pe calea cea adevărată. Bătrânul se apropie şi atinse braţul lui 
Baraka. Îl vom ajuta, împreună. lar când îşi va da seama ce ai 
făcut pentru el, te va vedea aşa cum eşti: un bărbat şi viitorul 
sultan. Mângâie cu afecţiune braţul prinţului. Atunci te vei aşeza 
în dreapta lui până ce vei urca pe tron, iar Khadir îşi va folosi 
puterea ca să vadă pentru tine. 

— Nu pricep, replică Baraka, clătinând din cap. 

— O să pricepi. 


55 


Portul din Acra 
17 ianuarie 1276 


— Îl vedeţi? L-a văzut cineva? 

Pe măsură ce galera se apropia de doc, oamenii din spatele 
companiei de peste o sută de cavaleri îşi întindeau tot mai mult 
gâturile în încercarea de a-l zări peste capetele tovarăşilor lor pe 
importantul pasager al navei. 

Robert de Paris se uită la Will, care zâmbi. Robert se aplecă 
spre cavalerul care pusese întrebările. 

— O să-l vezi în curând, frate Albert, rosti el în şoaptă. Deşi ar 
fi cel mai bine să speri ca el să nu te vadă pe tine. 

— Cum adică? se miră Albert, încruntându-se la cavalerul cu 
păr bălai. 

Rânjetul obişnuit şi privirea zâmbitoare a ochilor cenuşii ai lui 
Robert erau acum ascunse sub o mască de solemnitate. 

— Tunica ta, frate, rosti el în şoaptă. 

Albert privi, perplex, în jos, apoi plescăi din buze când zări 
câteva pete maronii pe haina albă. 

— Urme de la cina din seara trecută? întrebă Robert cu 
nevinovăție. 

— N-am observat, zise Albert, lingându-şi degetul mare şi 
apucându-se să frece cu putere petele. Mulţumesc, frate. 
Mulţumesc. 

Robert se îndreptă în şa, în vreme ce Albert suduia şi se agita. 
Will clătină din cap, încercând să rămână serios. 

— După cum se comportă toată lumea, ai zice că pe nava aia 
se află însuşi Dumnezeu, rosti Robert batjocoritor, dar 
menţinându-şi vocea joasă. 

— Au trecut mai bine de doi ani de când am avut un Mare 
Maestru aici, replică Will. Nu poţi nega că această idee a ridicat 
moralul tuturor. 

— Dar chiar trebuie să se agite atâta? Mereu îmbrăcat curat şi 
elegant, Robert se uită chiorâş la tovarăşii lui. Ai crede că 
Marele Maestru n-a văzut niciodată murdărie. Adică, uită-te la 


56 


tine. Făcu un gest înspre Will. Tu nu ţi-ai pieptănat părul de 
săptămâni întregi, iar mantia ta e mai neagră decât cerul gurii 
unui lup, dar lui chiar are să-i pese de asta câtă vreme eşti un 
soldat bun? 

Will se privi, în vreme ce Robert se uită în altă parte. 

Înalt şi mai degrabă deşirat ca băiat, Will se împlinise în cursul 
tinereţii, până ce ajunsese ca acum, la douăzeci şi nouă de ani, 
să aibă pieptul larg, braţele şi umerii musculoşi, fapt care îl 
făcea să se mişte cu uşurinţă şi încredere în sine, ca şi cum ar fi 
intrat în sfârşit în pielea lui adevărată. La fel ca în cazul tuturor 
cavalerilor templieri, Will n-avea voie să-şi radă barba, deşi el o 
purta cât de scurt tunsă se putea. După o lună petrecută pe 
drumuri însă, barba ajunsese un pic prea stufoasă. Părul îi cădea 
puţin în neorânduială, cu şuviţe negre intrându-i în ochi şi 
curbându-se neglijent în jurul urechilor. lar Robert avea 
dreptate: mantia lui era cu adevărat murdară. Will vru să 
îndepărteze o pată de noroi, dar se opri când zări rânjetul 
prietenului său. Se mulţumi să-şi încrucişeze braţele la piept şi 
se apucă să inspecteze portul cu privirea. 

Zona era aglomerată, ca de obicei, deşi nu semăna cu 
furnicarul din zilele de Paşte, când navele care se adăposteau în 
porturile de pe coastele Mării Mediterane, ale Mării Adriatice şi 
ale Oceanului Atlantic ridicau pânzele înspre Orient, încărcate cu 
pelerini, soldaţi, vin şi lână. Cavalerii aşteptau în formaţie 
ordonată pe chei, în faţa unei platforme de piatră ce intra în apă 
şi unde navele mai mici îşi puteau descărca încărcătura şi 
pasagerii. Portul interior din Acra era protejat de un lanţ greu 
din fier, care putea fi ridicat pentru a împiedica apropierea 
navelor inamice şi care era suspendat deasupra apei între turnul 
din capătul vestic al cheiului şi Curtea Lanţului din port. Acest 
port interior era mereu plin de vase ale negustorilor locali şi ale 
pescarilor. Navele mai mari erau obligate să acosteze în portul 
exterior, în raza promontoriului estic. În depărtare, aproape de 
Turnul Mugştelor, care se ridica în capătul cheiului, nava de 
război templieră de unde galera preluase pasagerii se ridica şi 
cobora pe valuri. Pânza mare, albă cu cruce roşie, fusese 
coborâtă, dar de catargul principal flutura steagul templier 
negru cu alb. 


57 


Peter de Sevrey, mareşal şi şeful militar al Templului, aflat la 
conducerea treburilor ordinului în lipsa Marelui Maestru, aştepta 
în faţa companiei de cavaleri. Discuta cu unul dintre ofiţerii de la 
vamă şi cu Theobald Gaudin, marele comandant al Templului. Şi 
seneşalul se afla acolo. Will îi zări silueta dreaptă şi ţeapănă. In 
spatele clădirii vămii, care domina docul, zidurile se întindeau în 
stânga şi în dreapta, iar masivele porţi de fier care duceau în 
interiorul oraşului erau deschise înspre aglomerata piaţă din 
cartierul pisanilor. Dinspre piaţă se făcea simţit un amalgam de 
sunete şi mirosuri, care se îngemăna cu strigătele pescarilor ce 
scoteau la mal năvoade pline cu peşte şi cu mirosul greu de 
smoală provenind de la un atelier de reparare a vaselor. O 
mulţime de gură-cască se adunaseră deja în dreptul porţilor 
oraşului, datorită navei templiere din larg şi a formaţiei de 
cavaleri care aştepta în ordine. 

În timp ce Will îşi plimba privirea peste mulţimea de curioşi, 
atenţia îi fu atrasă de o fetiţă. Complet dezinteresată de nava 
care se apropia, se juca liniştită cu o minge, aruncând-o în sus şi 
apoi prinzând-o. Se apropia încet de cavaleri. Will îşi înăbuși o 
exclamaţie. Se întoarse iute în altă parte. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Robert. 

— Nimic. 

Will aruncă o privire peste umăr ca să vadă unde ajunsese 
fata. Inima i se opri în loc. Aceasta se uita drept spre el. 

Ochii fetei se făcură mari şi pe chip îi înflori un zâmbet imens. 

— Weel! 

Fata porni în fugă spre el, cu tivul rochiei galbene măturând 
pietrele umede de pe jos, argintii din pricina solzilor de peşte. 

— Cine naiba mai e şi aia? murmură Robert. 

— Acoperă-mă, îi şopti Will, ieşind din formaţie în 
întâmpinarea fetei. 

— Probabil că s-a pierdut, rosti Robert înspre cavalerii curioşi. 
Nu vă faceţi griji, Will o s-o ajute să-şi găsească părinţii. Mereu 
bunul samaritean, Will al nostru. 

Fata veni sărind de bucurie spre el, cu părul intrându-i în ochi. 
Îşi aranjă părul cu un gest al capului şi zâmbi. 

— Unde fost tu? Nu te văd de săptămâni! 


58 


Accentul ei italian cântat făcea din engleză o limbă complet 
străină. 

— Ce cauţi aici, Catarina? întrebă Will, îndepărtând-o cu 
blândeţe de cavaleri. 

Se uită îngrijorat la mareşal şi la marele comandant, dar 
aceştia continuau să discute cu vameşul şi nu observaseră 
ieşirea lui din formaţie. Will o conduse pe Catarina în spatele 
unei stive de lăzi care erau încărcate pe o navă comercială. 
Echipajul ambarcaţiunii cobora şi urca zgomotos pasarela de 
acces la bord. 

— Eşti singură aici? 

Will repetă întrebarea, vorbind rar, după ce o văzu pe fată 
încruntându-se. 

— Sora mea, răspunse Catarina după câteva clipe. Eu aici cu 
Elisabetta. 

Chicoti, apoi izbucni într-un şuvoi de italiană, din care Will nu 
înţelese nicio boabă. 

— Ar trebui să te duci la Elisabetta, o sfătui Will. Eu trebuie să 
mă întorc. 

Arătă înspre cavaleri. 

Catarina îşi ţuguie buzele şi aruncă mingea în aer, după care 
o prinse cu o mişcare expertă. 

— Nu nu vii la casa mea? Elwen nu munceşte astăzi. 

Will clătină din cap. 

— Nu pot. Nu acum. Se aplecă până la nivelul ochilor fetei. 
Mâine Elwen o să fie acasă? 

După o mică pauză, Catarina dădu din cap. 

— Noaptea. Schiţă un zâmbet. Tu săuţi ea? Se încruntă. 
Săruți. 

Will râse mânzeşte. 

— Elwen te-a învăţat un cuvânt nou, nu? Nu contează, 
continuă el, văzând-o pe fetiţă că pare nedumerită. Spune-i lui 
Elwen că trec pe la ea mâine după vecernie. Înţelegi? După 
vecernie. 

— Eu spun ei, replică fata, cu seriozitate. Eu plec acum. 

Arătă cu mâna în direcţia zidului oraşului. 

Will zări o tânără zveltă, cu părul negru, stând în picioare 
chiar în cadrul porţilor şi discutând cu altă femeie. O recunoscu 


59 


pe Elisabetta, fata mai mare a negustorului venețian de mătase 
Andreas di Paolo. 

— Nu-i spune surorii tale, îi aminti el Catarinei. Nici tatălui tău. 

O urmări pe fată cum pleacă în fugă. 

— Mă iertaţi, domnule. 

Un marinar de pe navă voia să ajungă la una din lăzi. Dădu 
din cap cu un amestec de respect şi teamă atunci când zări 
crucea roşie de pe mantia lui Will. 

— Îmi cer scuze, replică acesta, dându-se la o parte. 

Marinarul păru surprins de cuvintele lui. Apucă o ladă din 
grămadă, o aruncă pe umăr şi se apucă să urce pasarela de 
acces pe navă. 

Will era mereu surprins sau deranjat de atenţia specială pe 
care o genera statutul său. Pe dinăuntru era doar el însuşi, 
persoana care fusese dintotdeauna. Uneori uita că pentru restul 
lumii el făcea parte din elită, un războinic al lui Hristos care trăia 
mai presus de legile seculare şi dorinţele vremelnice, păzind 
comorile regilor şi răspunzând doar în faţa papei. Însă lumea 
habar n-avea că, în spatele acestei măşti neprihănite, 
întruchipată de mantia albă, Will era un om la fel de slab şi de 
incorect ca şi restul semenilor săi atunci când era vorba de 
anumite chestiuni. Privirea lui Will rămase aţintită asupra 
Catarinei până ce fata dispăru dincolo de porţi. Cum ar fi 
chestiunile care ţineau de inimă, de pildă. 

Vru să reintre în formaţie, dar observă că mareşalul se 
întorsese în direcţia lui. Will se ascunse în spatele lăzilor, 
înjurând printre dinţi. Între el şi cavaleri se găseau câţiva 
pescari, marinarii care încărcau nava comercială şi un tânăr 
care urmărea apropierea galerei. Niciunul dintre aceştia nu-i 
putea furniza o acoperire substanţială, căci în uniforma lui albă 
era vizibil de la o depărtare de un kilometru şi jumătate. WIII 
încercă să se gândească la o scuză plauzibilă pe care să o ofere 
pentru ieşirea din rând. Privi înspre Robert, care îi făcu un semn 
disperat să se întoarcă. Galera ajunsese la chei. 

Doi vâslaşi săriră imediat pe mal ca să stabilizeze nava, în 
vreme ce un alt bărbat, care părea să se apropie de patruzeci 
de ani, sări şi el cu agilitate, refuzând mâinile întinse de vâslaşi 
pentru sprijin. Sub mantia albă, omul purta o tunică secţionată 


60 


de o centură de care atârna o sabie cu lama lată într-o teacă 
ornamentată. Bărbatul avea părul negru şi lung, strâns în coadă, 
şi o barbă neagră şi deasă i se întindea pe tot maxilarul inferior. 
Will se găsea prea departe ca să-i vadă chipul ca lumea, dar 
crucea de pe mantie, cu margini aurii, îi sublinia în mod clar 
statutul înalt. Omul era Guillaume de Beaujeu, Marele Maestru 
al Templului. 

Inrudit prin origini cu casa regală a Franţei, Guillaume era 
membru al ordinului de la vârsta de treisprezece ani. În ultimii 
zece ani, fusese maestru al Regatului Siciliei, unde vărul lui, 
Carol de Anjou, fratele răposatului monarh francez Ludovic al IX- 
lea, era rege. Membrii conducerii oraşului Acra aşteptaseră 
sosirea lui Guillaume cu sentimente amestecate căci, deşi 
Marele Maestru se bucura de reputaţia unui strateg militar 
viclean şi a unui conducător dinamic, era în acelaşi timp unul 
dintre susţinătorii cei mai înflăcăraţi ai lui Carol. lar ultimul lucru 
de care avea nevoie oraşul, divizat de războaiele fratricide din 
trecut, era o presiune suplimentară exercitată de ambițiosul 
rege sicilian, a cărui dorinţă clar exprimată de a ocupa tronul 
lerusalimului deschidea deja răni vechi. 

Will îl pierdu din vedere pe Marele Maestru atunci când 
tânărul care aştepta pe doc intră în raza lui vizuală. Patru 
cavaleri descărcau cufere din galeră. Sesizând că se apropie 
cineva de el, Will privi în jur. Un băieţel stătea la câţiva paşi în 
dreapta lui, părând transpus la vederea Marelui Maestru. 
Hotărând că poate să se mişte acum, că atenţia tuturor era 
îndreptată asupra lui Guillaume de Beaujeu, Will vru să se 
întoarcă la ai lui, dar în aceeaşi clipă observă chipul băiatului. 
Era o mască a terorii. Tenul era cenuşiu, iar ochii mari şi ficşi. 
Braţele îi erau lipite de trup, cu pumnii strânşi, iar corpul îi 
tremura ca o frunză în vânt. Will încremeni locului. Se uită în 
direcţia privirii băiatului, întrebându-se ce naiba îl putuse 
înspăimânta în asemenea hal. Însă acolo se găsea doar Marele 
Maestru, care acum urca pontonul înspre Peter de Sevrey, 
înspre cei câţiva pescari şi înspre tânăr. 

Atunci văzu. 

Braţul drept al tânărului era ţinut lipit strâns de corp, într-o 
postură asemănătoare cu a băiatului, iar palma era acoperită cu 


61 


mâneca unei mantii ponosite. La marginea mânecii se vedea 
vârful a ceva dur şi argintiu. 

Will simţi un val de adrenalină şi instinctul preluă comanda 
acţiunilor sale. Poziţia tânărului, în apropiere de punctul unde 
pontonul se întâlnea cu zidul portului, între cavalerii care 
aşteptau şi Marele Maestru care se apropia; privirea; obiectul 
ascuns în palmă; groaza băiatului; toate acestea semnalau ceva 
cumplit. Intr-o fracțiune de secundă, Will cântări posibilităţile, 
după care ieşi din spatele lăzilor şi strigă la mareşal. Cuvintele 
lui fură acoperite de strigătele echipajului de pe nava 
comercială. Incepu să alerge în vreme ce palma tânărului se ivi 
de sub mâneca mantiei, dând la iveală un pumnal. Marele 
Maestru aproape că ajunsese la zid. . 

Will ştia că n-avea să reuşească. In afară de Robert, care se 
uita uluit la Will cum aleargă, strigând, de-a lungul docului, toţi 
ochii erau îndreptaţi spre Guillaume de Beaujeu. Smulgându-şi 
sabia scurtă din teacă, Will făcu singurul lucru care îi veni în 
minte. Se opri scurt ca să ţintească, apoi aruncă cu sabia înspre 
tânărul care iuţise pasul. Auzi un țipăt undeva în spatele lui 
când sabia îi zbură din mână doi, trei, apoi cinci metri. 

Arma se izbi cu un pocnet sec de zid şi căzu la câţiva paşi în 
urma tânărului. Will ratase. Braţul tânărului se ridicase, cu 
pumnalul ca o lamă argintie care spinteca aerul. Însă zgomotul 
sabiei izbite de zid atrase atenţia cavalerilor, iar acum cu toţii îşi 
dădură seama de pericol. Chipul Marelui Maestru se schimbă 
subit când îl zări pe tânărul care se repezea spre el. Întinse 
mâna după armă. 

Două secunde mai târziu, la câţiva paşi de Marele Maestru, 
tânărul fu secerat de mareşal, care sări înainte, lovind puternic 
cu sabia. Combinată cu impulsul tânărului, forţa loviturii 
aproape că îl spintecă pe individ în două. 

Cavalerii începură să strige, să-şi agite săbiile şi să cerceteze 
docul în căutarea altor atacatori. Mareşalul îşi scoase sabia din 
corpul tânărului, care se prăbuşi pe doc ca o păpuşă 
dezarticulată. Se auziră ţipete dinspre privitorii de pe zidul 
portului, care îl văzură prăbuşindu-se într-o baltă de sânge şi de 
intestine ieşite prin gaura imensă din stomac. Gărzile Marelui 
Maestru lăsaseră jos cuferele şi acum alergau să-l înconjoare, iar 


62 


marele comandant începu să latre diverse ordine. În timp ce 
viaţa se scurgea din trupul tânărului, Marele Maestru era împins 
de-a lungul portului către intrarea în tunelul subteran de acces 
spre sediul ordinului. 

— Vreau ca martorii să fie interogaţi! strigă Peter de Sevrey, 
aplecându-se ca să caute prin mantia ponosită a mortului, 
strânsă în jurul trupului acestuia şi îmbibată cu sânge. 

In câteva clipe, docul fu cuprins de haos. Cavalerii porniră 
spre mulţime ca să înceapă interogatoriile. Unii oameni 
încercară să plece, nevrând să fie implicaţi. Alţii au vrut să se 
apropie de cadavru. Imediat se produse o busculadă la porţile 
oraşului. Echipajul navei comerciale se oprise din lucru şi 
urmărea acum scena, iar vameşii ieşiseră în fugă din clădirea 
lor. 

Will se întoarse spre băiatul de lângă lăzi. Privirea lui continua 
să fie fixată asupra mortului, dar expresia de pe chip se 
schimbase. Pe obraji îi curgeau lacrimi, lăsând dâre prin stratul 
de murdărie de pe faţă. Băiatul ridică privirea şi tresări văzându- 
| pe cavaler cum îl fixează cu privirea, apoi o luă la fugă. 
Strigând după el să se oprească, Will porni în urmărirea lui, dar 
băiatul se făcu nevăzut în mulţimea cuprinsă de emoție. Will se 
duse după el, croindu-şi drum cu forţa înspre porţi, unde vestea 
despre un atac asupra Marelui Maestru şi un mort pe chei 
agitase deja mulţimea. Încercă să ajungă până în piaţă, dar, deşi 
mantia lui în mod obişnuit ar fi fost suficientă ca să-i elibereze 
calea, zona era atât de aglomerată încât oamenii nu aveau cum 
să-i facă loc, chiar dacă ar fi vrut. Când Will reuşi să treacă de 
mulţime, băiatul se făcuse nevăzut. 


63 


Templul, Acra 
17 ianuarie 1276 


Se apropia asfinţitul când Will se întoarse la preceptorul. 
Vântul generase găuri mari în stratul de nori, lăsând să se vadă 
cerul, de un albastru palid înspre est şi de culoarea bronzului 
înspre vest. Will trecu printre porţi şi pătrunse în curtea 
principală, unde descoperi oamenii agitaţi din pricina zvonurilor 
legate de atacul de mai devreme. Cavalerii se strânseseră în 
faţa clădirii oficialilor Templului, în spatele căreia se înălţau 
turnurile albe ale palatului Marelui Maestru. Oamenii vorbeau cu 
aprindere, chiar dacă pe tonuri coborâte, iar cei care fuseseră în 
port le povesteau celorlalţi ce se petrecuse. Sergenţii, mai ales 
cei tineri, erau strânşi într-un grup agitat în faţa Sălii Mari, 
discutând cu voce ridicată. În vreme ce Will traversa curtea, un 
cavaler se duse la ei şi le ordonă să-şi vadă de treburi. Cu 
câteva comenzi răstite, grupul se destrămă şi sergenţii porniră 
în grabă să se ocupe de cai sau să ajute la pregătirea cinei la 
bucătărie, ori să aprindă lumânările din capelă pentru slujba de 
seară. 

Will zări părul argintiu şi silueta impozantă a lui Theobald 
Gaudin în grupul strâns în faţa clădirii oficialilor, aşa că porni 
spre el. După ce se întorsese pe chei ca să-şi recupereze sabia, 
Will văzuse că mareşalul şi marele comandant plecaseră, aşa că 
nu putuse să informeze pe nimeni în privinţa băiatului. Acum, 
înainte de a ajunge la Theobald, văzu cum se apropie în fugă 
Simon Tanner, cu statura lui masivă. 

Faţa lată a lui Simon, cu nasul uşor bombat şi obrajii roşii, 
exprima îngrijorare. 

— Will? pufni el. Eşti bine? Ce s-a întâmplat? 

— Sunt bine. Will se uită înspre marele comandant care 
tocmai intra în clădirea oficialilor. Simon, trebuie să... 

— Toţi vorbesc despre tine, i-o reteză Simon. 

— Zău? făcu Will, surprins. 


64 


Simon îşi petrecu o mână prin părul lui şaten. Mişcarea făcu 
să cadă pe jos mai multe paie prinse în părul lui. 

— Am crezut că ai fost rănit încercând să-l protejezi pe Marele 
Maestru. Relatările erau confuze. 

— Ar trebui să ştii că nu e cazul să asculţi bârfele de grajd. 

— Nu m-am putut abţine. Eram îngrijorat. 

— Nu era nevoie, replică Will, un pic prea dur. 

Simon fusese unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui din 
vremea când erau doar nişte băieţei în preceptoriul din Londra, 
dar chiar şi după ce trecuseră optsprezece ani, grija aproape 
maternă a grăjdarului îl deranja pe Will. Nu prea ştia de ce 
simţea asta. Poate pentru că îi amintea de modul în care se 
îngrijora câteodată Elwen - iar prin asta îl făcea să semene mai 
degrabă cu o femeie decât cu un bărbat zdravăn de treizeci şi 
patru de ani. Doar că Simon era un grăjdar şi nu un războinic. 
Nu fusese întărit de instrucţie şi nici nu fusese educat să-şi 
controleze emoţiile pentru realitatea dură a bătăliei. 

— Păi, ştii că sunt grijuliu ca o cloşcă. 

Simon ridică din umeri, apoi zâmbi şi imediat păru că revine la 
cel care era dintotdeauna. 

— Mai grijuliu ca o cloşcă, replică Will, întorcându-i zâmbetul. 

— Frate Campbell, se auzi o voce din spatele lor. 

Era Peter de Sevrey. 

— Domnule mareşal, îl salută Will, înclinându-şi capul. 

Simon salută şi el. 

— Abia te-ai întors, Campbell? 

— Da, domnule. Tocmai veneam să vorbesc cu marele 
comandant Gaudin ca să raportez ce am văzut în port. 

— Poţi raporta Marelui Maestru, replică mareşalul. Te 
aşteaptă în apartamentele lui. 

— Acum, domnule? 

De Sevrey, un bărbat cu buze subţiri şi o faţă lungă ca de 
ceară, ce rămânea albă chiar şi în lunile toride de vară, schiţă 
acum un zâmbet extrem de rar. 

— l-ai salvat viaţa, frate. Cred că vrea să-şi arate 
recunoştinţa. 

Plecând împreună cu mareşalul, Will îl salută scurt din cap pe 
Simon. 


65 


Acesta înţelese şi porni spre grajduri, ştiind că ei doi aveau 
să-şi termine discuţia mai târziu. 

Palatul Marelui Maestru era cea mai înaltă clădire din 
preceptoriu. Turnurile lui se luau la întrecere cu turla elegantă a 
bisericii, pe care o întreceau cu câţiva metri. Will nu fusese 
niciodată înăuntru, deşi trecea zilnic pe lângă intrare, în drum 
dinspre dormitoarele cavalerilor spre Sala Mare. 

Veranda dădea, printr-o poartă din fier forjat, într-un coridor 
răcoros de piatră. Nu existau ferestre, şi întunericul ar fi fost 
deplin chiar şi în timpul zilei dacă nu ar fi existat torţele fixate la 
intervale regulate pe zid. Flăcările aruncau o lumină caldă peste 
pietre. Mareşalul se apropie de nişte trepte înguste care urcau 
în spirală. Will îl urmă. leşiră amândoi într-o zonă aglomerată, 
unde lucrau oficialii Templului, unii discutând încet cu colegii lor, 
alţii intrând şi ieşind din încăperile aliniate de-a lungul 
coridorului. Uşile duble din capăt erau mai mari decât celelalte 
şi erau deschise. Urmându-l pe mareşal înspre ele, Will auzi 
vocea unui bărbat venind dinăuntru. Era o voce profundă, 
rezonantă, exprimând încredere şi tărie. 

— Apreciez îngrijorarea ta, dar te asigur că persoana mea 
este perfect sănătoasă. N-am nevoie nici de pilulele şi nici de 
grija ta. 

— Dar, stăpâne, se auzi o voce mai subţire şi mai discretă, aţi 
trecut printr-un şoc. Cel puţin lăsaţi-mă să cer unui servitor să 
vă aducă o cupă cu vin. Un vin roşu bun vă va readuce culoarea 
în obraji. 

— Am trecut prin mai multe bătălii decât veri pe care le-am 
trăit, am fost capturat şi întemnițat de sarazini, am supravieţuit 
torturii şi bolii. Dacă lama atacatorului meu mi-ar fi străpuns 
carnea, atunci poate că aş fi avut nevoie de serviciile tale, dar e 
nevoie de mai mult decât vederea unui cuţit de bucătărie în 
mâna unui tânăr furios ca să mă indispună, maestre infirmier. 

Will ajunse la uşi alături de mareşal şi îl văzu pe Guillaume de 
Beaujeu stând în mijlocul unei săli spaţioase şi bine dotate. Sub 
pervazul ferestrei înguste şi ascuţite care dădea înspre curtea 
unde se lăsa întunericul se aflau un birou şi un scaun tapiţat. Un 
covor de mătase era aşezat în faţa unui cămin masiv, unde un 
foc jucăuş arunca flăcări prelungi înspre coşul înnegrit de 


66 


cenuşă şi de unde se auzeau din când în când vuiete din pricina 
rafalelor de vânt de afară, ce pătrundeau prin coş. De ambele 
părţi ale căminului se găseau divane tapiţate, iar pereţii erau 
plini de tapiserii care înfăţişau drumul lui lisus din sala de 
judecată până la locul crucificării. În faţa Marelui Maestru stătea 
un omuleţ cu părul alb, şeful infirmierilor Templului. 

Guillaume de Beaujeu întoarse privirea când mareşalul 
ciocăni în uşa deschisă. 

— Ah, mareşalul de Sevrey, rosti el. Intră. lar el, presupun, 
este omul căruia trebuie să-i mulţumesc pentru că exist în 
continuare? 

Will se înclină şi făcu un pas înainte. Guillaume întinse mâna. 
Când Will o întinse pe a lui, Marele Maestru i-o strânse în 
maniera unui războinic: o strângere fermă, pe care Will o găsea, 
în mod ciudat, întotdeauna mai intimă decât o scuturare a 
mâinii. De aproape, Marele Maestru părea mai tânăr decât 
crezuse Will la început. Părea a avea treizeci şi ceva de ani, deşi 
auzise un cavaler afirmând că omul avea pe puţin patruzeci. In 
ciuda insistențelor infirmierului, obrajii săi nu erau deloc lipsiţi 
de culoare. Omul părea să plesnească de sănătate. Bronzat şi 
solid, Marele Maestru avea un chip puternic, colţuros, înmuiat de 
umbra unui zâmbet. Will realiză imediat că ei doi semănau 
foarte mult, lucru conştientizat în acelaşi timp, cu la fel de mare 
surprindere, şi de Marele Maestru. 

— Am putea fi fraţi, nu-i aşa? rosti Guillaume râzând scurt şi 
dându-se înapoi. Şi mi s-a mai spus şi că avem acelaşi nume de 
botez. Dădu din cap înspre mareşal. Poţi să pleci. În vreme ce de 
Sevrey îşi înclina capul, Marele Maestru se întoarse spre 
infirmier. Voi bea vin la cină dacă asta te linişteşte. 

Infirmierul înţelese concedierea din tonul Marelui Maestru. 

— Cum doriţi, domnul meu, zise el, urmându-l pe mareşal 
afară din încăpere. 

— Ai crede că ar trebui să fie recunoscători că am supravieţuit 
atacului, rosti Guillaume înspre Will. Însă n-am mai văzut până 
acum atâta solemnitate pe chipuri. 

— Sunt doar îngrijoraţi, domnul meu, replică Will, neştiind ce 
altceva să spună. 


67 


Marele Maestru emana o energie de o intensitate aparte sub 
aspectul exterior de calm, care îl descumpănea pe Will. 

— Ei bine, eu unul sunt extrem de recunoscător pentru ce ai 
făcut. Îţi rămân dator, William Campbell. 

— Pentru nimic, domnul meu. 

— Prostii. Dacă nu ai fi fost tu, probabil că azi aş fi murit. 
Guillaume îl studie pe Will. Însă mă întreb, continuă el, ducându- 
se spre masă, de care se sprijini cu spatele, încrucişându-şi 
braţele la piept, cum se face că, dintr-o sută şi douăzeci de 
cavaleri, doar tu ai văzut pericolul? 

Will îi evită privirea. Cu toate emoţiile momentului, uitase că 
îşi părăsise colegii fără permisiune şi mai ales de motivul pentru 
care făcuse asta. Căută un răspuns, dar în minte îi apăru doar 
chipul Catarinei. Decise că unul apropiat de adevăr e mai bun 
decât o minciună sfruntată. 

— Ajutam o fetiţă. Îşi pierduse părinţii în mulţime şi era 
supărată. l-am găsit eu şi tocmai mă întorceam când l-am zărit 
pe cel care v-a atacat. Făcu o pauză. Îmi cer scuze că am ieşit 
din formaţie. 

— Înţeleg, zise Marele Maestru, cu o expresie indescifrabilă pe 
chip. Şi ce ţi-a atras atenţia la acest om? Ce a făcut ca să te 
alerteze? 

— Nimic, la început. Un băieţel m-a avertizat de pericol. 

— Cum aşa? 

Will relată ce văzuse şi cum îl urmărise pe băiat, fără rezultat. 

Marele Maestru păru să cadă pe gânduri. 

— Ce crezi tu despre asta? Cine crezi că era acel copil? 

— Poate vreo rudă? Erau de vârste prea diferite ca să fie 
camarazi. Aproape cu siguranţă îl cunoştea pe atacator şi aş 
spune că ştia ce avea să se petreacă. Aşa cum am spus, era 
îngrozit. 

— L-ai recunoaşte dacă l-ai vedea din nou? 

— Da. 

— Bine, rosti Guillaume. Trase adânc aer în piept, îşi desfăcu 
braţele şi se aşeză pe marginea mesei, cu mantia înfăşurată în 
jurul lui. Povesteşte-mi care e atmosfera pe aici, William. 

Will fu luat prin surprindere de schimbarea subiectului 
discuţiei. 


68 


— Poftim? 

— Trebuie să înţeleg acest loc mai bine dacă e să îl comand. 
Mi-am petrecut jumătate din viaţă în acest preceptoriu, dar ce 
se vede de sus, de aici, e oarecum diferit de ceea ce cunosc eu 
şi, în plus, am fost departe de Ţara Sfântă destulă vreme. 
Marele comandant Gaudin şi mareşalul de Sevrey mi-au trimis 
rapoarte în Franţa şi Sicilia în timpul absenței mele, dar şi ei văd 
lucrurile de sus. Pentru o privire mai cuprinzătoare trebuie să 
vorbesc cu soldaţii din barăci, soldaţii din prima linie. Vreau să 
aflu ce simt ei. Guillaume îşi înclină capul. Ce simţi tu, William. 

Will tăcu, neştiind ce trebuia să spună. Cunoştea răspunsul, 
dar nu era deloc sigur că voia să-l rostească. 

— Evident, începu el încet, suntem încântați să vă avem aici. 
Ne-a marcat absenţa dumneavoastră. Dar dispoziţia este în 
general bună. Pacea se menţine. ă 

— A, da, zise Guillaume, pacea. Il fixă pe Will cu o privire 
vicleană. Ce interesant, raportul tău este cumva mai senin decât 
cele primite anterior. Schiţă un zâmbet vag. Nu trebuie să-ţi faci 
griji că îmi spui adevărul. Sunt conştient de disperarea 
oamenilor. Ca să văd asta a fost nevoie doar să mă uit în ochii 
lor când am intrat aici. Sunt descurajaţi tocmai din pricina păcii. 
Will vru să intervină, dar Marele Maestru continuă: Câte din 
proprietăţile noastre au ajuns în ultimele decenii în mâinile 
sarazinilor? Aproape treizeci. Câţi oameni? Ei bine, încheie el 
încet, sunt nenumărați. 

— E adevărat, fu Will de acord. Cu toţii am suferit în timpul 
războaielor, dar... 

— Şi tu, William? Ai pierdut pe cineva drag? Camarazi? 
Maeştri? 

Will ezită. Însă Marele Maestru îl fixa cu privirea. 

— Mi-am pierdut tatăl. 

— Cum? 

— La Safed. 

Pe chipul Marelui Maestru apăru o expresie de simpatie. 

— Eram în Acra când s-a petrecut masacrul. M-a impresionat 
profund curajul dovedit de oamenii noştri, care au ales să moară 
decât să treacă la credinţa sarazinilor. Am auzit şi despre 
brutalitatea lui Baybars şi despre decapitări. Mi s-a făcut rău. Tu, 


69 


însă, trebuie să trăieşti şi acum cu această rană vie. Cât de mult 
trebuie să-i dispreţuieşti pe cei care ţi-au omorât tatăl. 

Will simţi un junghi şi îşi dădu seama că îşi încleştase pumnii 
aşa de tare încât unghiile i se înfipseseră în carne. 

— l-am disprețuit odinioară, rosti el, luptându-se să nu-şi 
piardă controlul vocii. Dar acum nu. L-am iertat pe sultan atunci 
când mi-a permis să-mi îngrop tatăl. 

Cuvintele rostite treziră amintiri vii în mintea lui Will. 

În Cesareea, după ce înmânase tratatul prinţului Edward lui 
Baybars, Will plecase la Safed escortat de doi războinici Bahri 
numiţi de sultan. Imensa fortăreață care odinioară domina 
Galileea, stând de pază pe malul râului lordan, ajunsese o ruină, 
cu zidurile rănite de urmele bolovanilor aruncaţi asupra lor de 
maşinile de asalt, înnegrite de foc şi pătate de dâre de petrol. 
Garnizoana era acum păzită de un escadron de mameluci ai lui 
Baybars. Găini şi capre trăiau în incinta exterioară, acolo unde 
înainte copiii şi soțiile soldaţilor locuiau şi se jucau în praf. În 
ciuda faptului că era locuită, garnizoana părea un loc pustiu. 
Prea mare ca să fie umplută de doar aproximativ o sută de 
oameni, întreaga construcţie răsuna a pustiu de-a lungul 
coridoarelor şi încăperilor mari dinăuntru. Will simţise din plin 
tristeţea care domina locul şi care măcina totul precum apa care 
lasă în urmă pete. 

Tristeţea se regăsea în curţile pustii şi în interiorul devastat al 
capelei, unde o statuie a Sfântului Gheorghe, patronul 
Templului, fusese smulsă din piedestal şi făcută bucăţi cu o 
armă ascuţită. Pe un zid, în apropiere de turnul de la intrare, Will 
descoperise câteva cuvinte latine scrijelite cu o substanţă 
închisă la culoare, semănând cu smoala. 

Non nobis, Domine, non nobis, sed nomini tuo da gloriam. 
Gloria nu este a noastră, O, Doamne, nu este a noastră, ci a 
numelui Tău. 

Era psalmul rostit de cavaleri înainte de a pleca la luptă. Will 
îşi plimbase degetele peste literele negre, întrebându-se cine le 
scrisese. Să fi fost chiar înainte ca oamenii să părăsească 
garnizoana în urma promisiunilor lui Baybars, chiar înainte să fie 
conduşi ca o turmă către asasinii lor? Sau era mai veche? 


70 


Văzuseră oamenii inscripţia în vreme ce ieşeau pe poartă şi 
fuseseră liniştiţi de cuvintele familiare? 

Când coborâse panta stâncoasă către baza dealului Safed, 
vederea celor aproximativ optzeci de ţeste înfipte în tepe îl 
şocase cumplit. Căzuse în genunchi şi rămăsese acolo, 
holbându-se la acele resturi umane o vreme, înainte de a putea 
să se ridice iar în picioare ca să facă ce trebuia. După şase ani 
de expunere la acţiunea elementelor naturii, ţestele ajunseseră 
în mare parte doar nişte oase pe care nu mai rămăsese carne 
sau indicii legate de cui anume aparținuseră ori cum arătaseră 
ele când aparţineau unor oameni vii. Câteva ţeste căzuseră de 
pe pari sau alunecaseră în josul lemnului, astfel că vârfurile 
metalice se iveau acum repulsiv de hidoase prin găvanele goale 
ale ochilor. Două capete lipseau. Will aflase cu stupoare că 
trupurile cavalerilor fuseseră arse imediat după execuţie şi că 
doar capetele lor rămăseseră intacte. Cu toate acestea, 
continuase să simtă că dacă putea îngropa măcar o bucăţică din 
ceea ce fusese tatăl lui în pământ, atunci şi el şi tatăl lui îşi 
puteau regăsi liniştea. 

In ciuda strădaniilor sale, Will nu reuşise să identifice craniul 
tatălui său, aşa că, după ce parcursese de două ori tot şirul de 
capete, renunţase. In cele din urmă, se întorsese la fortăreață şi 
luase o lopată dintr-un şopron pentru animale, în vreme ce 
războinicii Bahri îl urmăreau în tăcere. Fără să fie deranjat de 
cineva, mai ales că avea permisiunea sultanului să se afle acolo, 
se luptase cu dogoarea amiezii ca să sape un mormânt pentru 
toate craniile, până ce sudoarea, setea şi durerea din braţe îl 
făcuseră să intre într-o stare de delir. Într-un târziu, în vreme ce 
soarele apunea în spatele vârfurilor muntoase din depărtare, 
aruncând câmpia şi râul într-o umbră ceţoasă, încărcat de 
aroma ierbii calde în care mişunau roiuri de țânțari, Will 
aruncase ultima lopată de pământ peste mormânt. După aceea 
se aşezase greoi alături de locul de veci, prea obosit ca să mai 
găsească şi o rugăciune de spus. 

Will îşi ridică privirea spre Marele Maestru. 

— Ura faţă de cei care mi-au ucis tatăl aproape că m-a 
măcinat. Dacă aş fi lăsat-o să-şi termine opera aş fi căzut pradă 
întunericului. Trebuia să iert. 


71 


— Înţeleg, rosti Guillaume. Dar asta nu schimbă faptul că 
această pace ne dăunează. Baybars şi oamenii lui ne vor plecaţi 
de aici. Pacea nu va dura. Sunt sigur de asta aşa cum sunt sigur 
că soarele va răsări mâine pe cer. Trebuie să ne salvăm din faţa 
primejdiei propriei noastre pieiri. Avea o voce calmă, sinceră. 
Dacă n-o facem, înseamnă că vom fi martorii sfârşitului Ţării 
Sfinte creştine. lar tatăl tău şi toţi acei oameni curajoşi dinaintea 
lui vor fi murit în zadar. Ştiu că nu-ţi doreşti aşa ceva. 

— Nu, domnul meu, murmură Will. 

Ce altceva putea spune? Marele Maestru se aştepta ca el să-i 
urască pe sarazini, se aştepta ca el să lupte pentru posesiunile 
Templului şi pentru visul creştinătăţii. Până la urmă, asta era 
viziunea celor mai mulţi buni creştini, a tuturor cavalerilor de 
nădejde. 

Timp de două secole, cei pe care musulmanii îi numeau al- 
Firinjah, francii, veniseră acolo. După ce invadaseră marile 
cetăţi ale Antiohiei, Tripoli şi lerusalimului, smulgându-le cu 
preţul sângelui din mâinile musulmanilor, evreilor şi băştinaşilor 
creştini, primii cruciați îşi ridicaseră garnizoanele, fondând patru 
state latine. Dăduseră naştere acolo unor generaţii de oameni 
care n-aveau să cunoască niciodată dealurile unduitoare ale 
Angliei sau codrii verzi ai Franţei şi Germaniei şi ale căror vieţi 
aveau să se scurgă doar printre deserturile nemărginite şi 
veşnice ale Siriei şi Palestinei. 

Dinspre Apus urmaseră cruciadă după cruciadă, valuri de 
bărbaţi şi femei în căutarea bogățiilor Orientului şi a iertării 
păcatelor lor. Cu timpul însă, numărul celor care veneau se 
diminuase. Slăbiţi, francii obosiseră să se bată permanent 
pentru apărarea lerusalimului de necredincioşi. Oraşul care 
atrăsese atâţia cu mirajul lui de sirenă doar ca să-i nimicească 
în lupte pe zidurile sale reintrase în stăpânirea musulmanilor de 
treizeci şi doi de ani. Din cele patru state latine înfiinţate de 
primii cruciați, în mâinile creştinilor se mai găseau doar 
Comitatul Tripoli şi Regatul lerusalimului, a căror capitală era 
acum Acra. Comitatul Edessa pierise, iar din fostul Principat al 
Antiohiei rămăsese doar un port. Navele care intrau în portul 
Acra erau în cea mai mare parte pe jumătate goale, ducând la 
bordul lor mercenari şi pelerini, oameni care fugeau de sărăcie 


72 


şi de crimele comise în alte părţi sau care îşi doreau o viaţă 
nouă. 

Will ştia că Marele Maestru avea dreptate. Mulţi dintre oameni 
erau descurajaţi, plini de resentimente faţă de ceea ce 
pierduseră în bătăliile contra lui Baybars. In ciuda eforturilor de 
pace depuse de Anima Templi, templierii şi ceilalţi oameni 
continuau să scruteze orizontul pentru a zări acele nave 
impunătoare care să vină cu noi cruciați pentru a recuceri 
lerusalimul. Căci francii erau împinşi tot mai mult către mare cu 
fiecare an care trecea, aşezările lor erau distruse de mameluci şi 
nimeni nu ştia cât mai pot rezista aşa, slăbiţi, pe coasta verde- 
albăstruie a Mediteranei. 

În vreme ce Marele Maestru începu să vorbească despre 
intenţiile lui de recucerire a poziţiilor pierdute din Ţara Sfântă, în 
mintea lui Will se făcură auzite cuvintele pline de gravitate ale 
seneşalului: S-ar putea ca el să devină una din cele mai 
mari ameninţări la adresa păcii cu care ne vom confrunta 
de la semnarea tratatului încoace. 

— Trebuie să începem munca de unificare a teritoriilor pe 
care ni le-a lăsat Baybars. Suntem divizați, slăbiţi, nu vrem să 
renunţăm la resurse. Acra este... Guillaume căută o expresie cât 
mai potrivită... un vierme gras care se zbate într-un cârlig. 
Privirea lui se concentră asupra lui Will, care începuse să aibă 
sentimentul că nu se mai află în încăpere; Marele Maestru părea 
să se adreseze unei audienţe mari, invizibile. Cei mai mulţi 
dintre noi suntem prea preocupaţi de convulsiile noastre interne 
ca să mai observăm prădătorul care pândeşte în apă în spatele 
nostru, aşteptând să-şi deschidă fălcile şi să înşface - Guillaume 
îşi plesni palma cu pumnul - ce a mai rămas. Se ridică în 
picioare şi luă o lumânare cu care se îndreptă spre foc. Trebuie 
să lucrăm împreună dacă vrem să supravieţuim primejdiei care 
se va ivi inevitabil iarăşi în calea noastră. 

Aplecându-se, apropie lumânarea de foc. Întronarea vărului 
meu ar trebui să ne vină în ajutor. Cu timpul, sunt convins că ne 
va ajuta să ne unim. 

Când Marele Maestru aprinse lumânarea, Will îşi dădu seama 
că se făcuse întuneric de când începuse discuţia lor. In scurt 
timp clopotele aveau să sune chemarea la slujba de seară. 


73 


— Asta se va întâmpla cu siguranţă, domnul meu? întrebă 
Will, prudent. Carol de Anjou va urca pe tron? 

— Asta e speranţa mea, da. La conciliul de la Lyon, papa 
Grigorie a aranjat ca Maria de Antiohia să-şi vândă drepturile de 
coroană asupra lerusalimului către Carol. După încheierea 
acestui angajament, pe care îl aştept să se definitiveze în mai 
puţin de un an, el îşi va putea face cunoscute pretenţiile 
împotriva regelui Hugh. lar noi vom fi guvernaţi din nou de un 
conducător capabil. 

Lui Will nu-i scăpă disprețul din tonul lui Guillaume. Auzise 
multe bârfe legate de aceste chestiuni de când în Acra se aflase 
despre evenimentele de la Lyon. Actualul rege al lerusalimului 
era Hugh al Ill-lea, deopotrivă suveran al Ciprului. După ce 
lerusalimul căzuse în mâinile musulmanilor, tronul nu mai avea 
nicio importanţă, dar titlul se păstrase şi îi conferea purtătorului 
autoritate asupra oraşului Acra şi asupra a ceea ce mai 
rămăsese din pământurile francilor dintre Outremer. In loc să 
stea în Cipru şi să lase un locţiitor să conducă Acra, aşa cum 
procedaseră mulţi din predecesorii săi, Hugh decisese să-şi 
exercite autoritatea. Will auzise un număr tot mai mare de 
plângeri legate de amestecul tânărului rege; guvernul din Acra, 
compus din maeştri ai cavalerilor, nobili, negustori, oficialități 
ale Înaltei Curți, rezistase zeci de ani cu succes conducerii 
regale şi se obişnuise cu autonomia. O altă persoană care se 
opunea domniei lui Hugh era verişoara lui, Maria, prinţesă a 
dispărutei cetăţi a Antiohiei, care era convinsă că are dreptul la 
tron. Astfel de conflicte divizaseră Outremerul şi înainte, iar 
legiuitorii din Acra, conştienţi de pericolul indus de schismă, 
decretaseră că Hugh este cel îndreptăţit să poarte coroana. Will 
le înţelegea decizia: tânărul rege al Ciprului era un candidat 
mult mai sigur decât o prinţesă bătrână, nemăritată, dar veştile 
primite spuneau că Maria venise la conciliul de la Lyon ca să se 
plângă şi papa o convinsese să-şi vândă drepturile lui Carol de 
Anjou. 

Will îl auzise pe seneşal spunând că papa Grigorie nu era 
deloc impresionat de Hugh şi căuta siguranţa unui conducător 
mai puternic. Însă nu-şi putea da seama cum putea fi Carol, 
puternicul rege al Siciliei, un unificator. Hugh nu părea dispus să 


74 


cedeze tronul fără luptă, iar alianţa dintre Marele Maestru şi de 
Anjou avea să repună pe tapet vechile tabere: Templul şi 
venețienii luptând împreună sub conducerea lui Carol, 
ospitalierii şi genovezii sub cea a lui Hugh. Will era convins că, 
dacă lucrurile evoluau aşa cum spera Marele Maestru, situaţia 
avea să se deterioreze rapid înainte de a se îmbunătăţi. 

— Cu toate astea, rosti brusc Guillaume, părând să-şi dea 
seama că vorbise mai mult decât ar fi trebuit, astfel de chestiuni 
ar trebui discutate şi cu alţii. Se ridică în picioare. Te-am chemat 
aici ca să-ţi mulţumesc, şi în loc de asta te-am ameţit cu 
vorbăria mea. Işi desfăcu braţele în gest de scuze şi îi oferi lui 
Will un zâmbet fermecător. A fost o călătorie lungă. Sunt singur 
cu gândurile mele de ceva vreme. Trebuie să mă ierţi. 

— Nu e nimic de iertat, domnule. 

— Un ultim lucru. Marele Maestru îşi lipi palmele la spate. Aş 
vrea să afli cine mă vrea mort. Atacatorul meu nu era un asasin 
experimentat, sunt sigur de asta, şi, cum nu cunosc niciun motiv 
pentru care vreun ţăran tânăr să-mi dorească răul, este foarte 
posibil ca el să fi acţionat la ordinele altcuiva. După ce a 
cercetat cadavrul, mareşalul de Sevrey crede că era italian. 
Chestia asta şi băiatul urmărit de tine sunt singurele piste pe 
care le văd de urmat. Dar vreau să arunci o privire. 

— Poate că, începu Will, mareşalul sau marele comandant s- 
ar putea ocupa mai bine de o astfel de sarcină? 

— Eşti singurul care a intuit atacul şi singurul care l-a văzut 
pe băiat. Nu-mi vine în minte altcineva care să fie mai potrivit. 

Un dangăt sec de afară îi anunţă că sosise vremea slujbei. 
Marele Maestru nu-şi dezlipi privirea de la Will. 

Will simţi că i se face rău. Avea destule lucruri de făcut pentru 
Anima Templi. Dar Marele Maestru aştepta un răspuns. 

— Da, domnule, desigur. 

XXX 

Mai târziu în acea seară, Guillaume şedea la birou în camera 
lui. In faţă îşi pusese o carte de rugăciuni, legată în coperte de 
piele şi închisă cu o balama ornată din aur. Tocmai o scosese 
din cufărul lui de călătorie. 

N-o deschise imediat, ci îşi plimbă degetele pe copertă, 
simțind crăpăturile pielii. Era obosit şi îl durea capul. Rareori se 


75 


simţea rău, aşa că durerea îl deranja. Ţinuse un discurs în 
capelă după slujba de seară, care fusese primit cu căldură de 
oamenii nerăbdători să-i ureze bun venit. După aceea, stătuse la 
masă cu ei în Sala Mare, însă ar fi vrut să discute cu oficialităţile 
înainte de a se duce la culcare, dar durerea de cap îl 
împiedicase. Şi totuşi, era doar prima lui zi acolo. Discuţiile 
puteau aştepta până mâine. Desfăcu balamaua cărţii şi deschise 
la o pagină. 


Tatăl nostru, carele eşti în Ceruri, binecuvântat fie numele 
Tău. Vie împărăţia ta. Precum în Ceruri, aşa şi pre Pământ. Dă- 
ne tu nouă pâinea noastră cea de toate zilele. Şi iartă-ne de 
păcate, aşa cum şi noi îi iertăm pe cei care au păcătuit faţă de 
noi. Şi nu ne duce întru ispită, ci izbăveşte-ne... 


Se auzi un ciocănit în uşă. Aceasta se deschise şi una dintre 
gărzile personale ale lui Guillaume, un sicilian cu păr cărunt tuns 
scurt, care îi întuneca şi mai mult chipul bronzat, intră. 

— Ce e, Zaccaria? 

— |mi cer scuze că vă deranjez, domnule, dar la poartă este 
un om care vrea să vă vorbească. Jură că vă cunoaşte. 

— Ţi-a dat şi un nume? 

— Angelo. 

Chipul lui Guillaume se schimbă uşor, suficient însă ca 
Zaccaria, care îl slujise timp de cinci ani în Sicilia, să-şi dea 
seama că ceva era în neregulă. 

— Domnule? 

Guillaume îi făcu un semn cavalerului. 

— Adu-l încoace. 

După plecarea lui Zaccaria, Marele Maestru îşi termină 
rugăciunea, apoi închise cartea de rugăciuni. Tocmai o aşeza 
înapoi în cufăr când se auzi iarăşi un ciocănit în uşă. De această 
dată, Zaccaria era însoţit de un bărbat. La un gest din cap făcut 
de Guillaume, cavalerul închise uşa, lăsându-i pe cei doi singuri 
în încăpere. 

— Domnule, salută Angelo Vitturi. Pe chipul lui întunecat şi 
arătos se citea o expresie de aroganță. Nu eram sigur că veţi 
primi vizitatori după incidentul nefericit de la docuri. 


76 


— Am uitat cât de repede circulă veştile în oraşul ăsta, replică 
sec Guillaume. 

— E bine că se întâmplă aşa, pentru că am fost alertaţi de 
venirea dumneavoastră. 

— Sunt convins că discuţia noastră putea aştepta o zi sau 
două, zise Guillaume, îndreptându-se către o masă pe care un 
servitor pusese un urcior cu vin. 

— De fapt, nu putea. Plec spre Egipt. Angelo clătină din cap 
când Guillaume îi oferi o cupă cu vin. Mă întâlnesc cu omul de 
legătură de care v-am spus când am discutat în Franţa. 

— Deci e de acord să te ajute? întrebă Guillaume, sorbind din 
vin. Mărturisesc că sunt surprins. Nu credeam că-l vei putea 
convinge atât de uşor pe vreunul dintre ei. 

— Nu-i prea pasă de situaţia în care se găseşte. N-a fost chiar 
atât de greu. 

— Ce cauţi aici, Vitturi? 

Angelo se încruntă auzind asprimea din glasul Marelui 
Maestru. 

— Am vrut să ne asigurăm că sunteţi hotărât şi că nu s-a 
schimbat nimic. Ridică uşor din umeri. Poate că v-aţi răzgândit? 

Guillaume zâmbi, găsind jocul amuzant. 

— Eu aş fi mai prudent când aş pune la îndoială cuvântul dat 
de mine. Este un lucru preţios. Nu îl trata cu uşurinţă. 

Angelo observă pericolul mascat de acel zâmbet, dar asta nu-l 
deranjă. 

— Tatăl meu şi cu mine suntem doar preocupaţi ca totul să 
decurgă cât mai lin posibil. Avem o singură şansă. V-aţi gândit 
pe cine veţi folosi ca să realizeze furtul? 

— Nu pot face asta până când poziţia mea de aici nu este 
stabilită clar şi nu îmi formez relaţii cu oameni în care să am 
încredere. Din ce mi-ai spus, am presupus că am suficient timp 
la dispoziţie. S-a schimbat ceva? 

— Furtul în sine va avea loc mai încolo. Aveţi destul timp la 
dispoziţie. 

Guillaume se uită în ochii veneţianului, negri şi răi ca ai unui 
rechin. Îşi duse mâna la sprânceană. Durerea de cap îi înceţoşa 
gândurile. 


77 


— Atunci am terminat deocamdată ce aveam de discutat. Îmi 
voi respecta partea mea de înţelegere, Vitturi, dacă şi voi v-o 
respectaţi pe a voastră. 

Angelo se înclină rigid şi părăsi încăperea, fiind escortat până 
la poartă de Zaccaria. 

Guillaume se duse la fereastră. Îi displăcuse tânărul de la 
prima lor întâlnire şi nici a doua nu-i schimbase impresia. Nu-i 
plăcea că trebuia să lucreze cu aceşti negustori. Mândria lui se 
revolta contra unei asemenea alianţe. Ştia că era folosit pentru 
resursele pe care le avea la dispoziţie. Credea că planul lor avea 
şanse de reuşită, dar era un joc periculos şi, nu pentru prima 
dată, Guillaume resimţi greutatea îndoielii apăsându-l pe suflet. 
Respinse totul cu un gest. Avea aliaţi puternici: regele Edward, 
regele Carol, papa Grigorie. Aceştia n-aveau să abandoneze 
Ţara Sfântă. Când va sosi vremea, vor ridica Apusul la luptă. Era 
convins de asta. 

Guillaume privi înspre curtea de dincolo de ziduri, către licărul 
torţelor care luminau oraşul adormit asemenea unor stele 
căzute din Rai. Dacă totul decurgea conform planului, curând 
aveau să intre în război împotriva musulmanilor. 

— Facem ce trebuie, rosti el încet. Apoi, şi mai încet: 
Dumnezeu să mă ierte! 


78 


Al-Bira, nordul Siriei 
26 februarie 1276 


Un urlet se înălţă în văzduh, spulberând liniştea zorilor. 
Mulţimi de păsări se avântară spre cer din tufişurile de pe 
malurile râului. Şaptezeci de catapulte se aliniară în formaţie în 
jurul al-Bira, după care traseră în succesiune. Bolovani uriaşi îşi 
luară zborul din maşinile de asalt ca să se transforme în praf şi 
moloz după ce se ciocniră de zidurile cetăţii. Imediat ce 
încărcătura era trasă, unul dintre inginerii chinezi care 
manevrau catapultele trăgea în jos imensul trăgaci, suspendat 
de un braţ lung care pivota pe cadrul de lemn al maşinii de 
asalt. După aceea, camarazii lui plasau un alt bolovan în cuibul 
din piei. Din când în când, cerul se aprindea atunci când inginerii 
înlocuiau bolovanii cu butoaie cu combustibil aprins, care lăsau 
dâre de fum negru în urma lor înainte de a exploda la contactul 
cu fortificațiile. 

La adăpostul bombardamentului continuu, trei turnuri 
monstruoase înaintau încet, pe roţi, către cetate. În interiorul 
imenselor structuri de lemn, fixate pe platforme cu roţi, se 
găseau patru paliere la care se ajungea prin intermediul unor 
scări interioare. Pe acestea stăteau, ghemuiţi în spatele unor 
deschizături, arcaşi cu arcurile gata pregătite de tragere. Câte 
zece războinici mongoli aşteptau pe fiecare nivel superior al 
turnurilor, înghesuiți în spatele unor chepenguri masive de 
lemn. Luptătorii erau îmbrăcaţi cu armuri din zale şi erau 
înarmaţi cu buzdugane şi săbii. În spatele turnurilor de asalt 
mărşăluia infanteria, în formaţie, cărând cu ea scări lungi de 
asalt. Infanteriştii purtau o armură mai uşoară, confecţionată din 
piei argăsite, cu întărituri de protecţie în dreptul umerilor. La 
şolduri le atârnau săbii. Hainele, care cu trei săptămâni înainte li 
se potriviseră de minune, acum aproape că le cădeau de pe 
trupurile împuţinate. Intreaga armată fusese răvăşită în ultimele 
zile de o epidemie care se manifestase prin vomismente şi 
diaree. Câteva sute de oameni muriseră deja. Însă soldaţii 


79 


continuau să atace, cu îndârjire, într-o mare pestriță de culori, în 
care hainele şi turbanele colorate ale selgiucizilor şi irakienilor 
se amestecau cu armurile maro din piele ale mongolilor. 

La scurt timp după atacurile iniţiale cu bolovani şi butoaie, de 
pe zidurile cetăţii se auziră primele urlete, atunci când soldaţii 
mameluci care le apărau fură răniţi de aşchiile de piatră sau 
zdrobiţi de bolovani. Arcaşii mameluci ripostară cu săgeți care 
se împrăştiară ca nişte evantaie, întunecând cerul înainte de a 
se arcui în mod letal către trupele în marş, izbindu-se de 
apărători, noroiul de pe jos şi carnea oamenilor. În interiorul 
cetăţii, locuitorii se strânseră agitaţi în moschei. Bărbaţii 
începură să se roage, mamele încercară să liniştească bebeluşii 
care urlau din pricina zgomotelor înspăimântătoare ale bătăliei 
şi a groazei pe care o simțeau instinctiv cuprinzându-le părinţii. 

După ce se confruntase cu un atac al mongolilor cu 
unsprezece ani în urmă, garnizoana mamelucă înfiinţată de 
Baybars la al-Bira învățase ce înseamnă un asediu. Sultanul 
smulsese cetatea din mâinile invadatorilor mongoli la scurt timp 
după ce se urcase pe tron, iar de atunci mamelucii erau în 
război permanent cu aceştia pentru posesia cetăţii. Acum însă 
lucrurile stăteau altfel. Mongolii cunoşteau punctele slabe şi îşi 
concentrau toate eforturile asupra acestora. În ciuda întăririlor 
venite de la cetatea Alep cu două săptămâni în urmă, asediul 
începea să-şi arate roadele. 

Soldaţii mameluci manevrau catapulte uşoare şi 'arradas, 
maşini de asediu, montate pe platforme-turn care împânzeau 
zidurile cetăţii, aruncând bolovani şi proiectile în trupele de 
atac. Un astfel de proiectil, lung de peste un metru, zbură 
şuierând dintr-o 'arrada într-un şir de mongoli care cărau o 
scară de asalt. Omul din fruntea şirului nici măcar nu văzu 
proiectilul venind spre el. Acesta trecu fără probleme prin 
armură şi-l străpunse ca şi cum ar fi fost făcut din apă, nu din 
carne şi oase. Impactul îl proiectă pe soldat pe spate, iar 
proiectilul îşi continuă traiectoria mortală înfigându-se în alţi trei 
oameni, înşirându-i ca într-o ţeapă lungă. Patru alţi soldaţi 
ţâşniră imediat din rândurile infanteriei care aştepta în afara 
razei de acţiune a săgeţilor, apucară scara căzută şi continuară 
marşul oamenilor morţi. Pe măsură ce unii mureau, alţii se 


80 


repezeau să le ia locul, lăsând pământul din spatele lor să se 
umple de cadavre. 

Bolovanii aruncaţi de catapultele mamelucilor, lansați înspre 
turnurile de asalt, avură un efect mai slab decât proiectilele, 
căci fiecare structură masivă de lemn era protejată cu un scut 
amortizor din material textil, fân şi pânză. Singurul lucru pe care 
reuşeau să-l facă imensele bucăţi de piatră era să zguduie 
ameninţător turnurile şi să le clatine. O ploaie torențială 
transformase câmpia într-o întindere de mâăzgă, îngreunând şi 
mai mult sarcina celor care trăgeau de frânghii pentru a deplasa 
turnurile. Alunecând, cu picioarele înfipte adânc în noroiul 
cenuşiu, cu dinţii strânşi din pricina efortului, oamenii trăgeau 
cât puteau de tare de turnuri, conducându-le lent, dar constant, 
către al-Bira. 

XXX 

Ishandiyar se afla la mai puţin de patru sute de metri 
depărtare când primul turn de asalt ajunse la ziduri. Printre norii 
de praf şi moloz care adăstau ca un giulgiu în partea din faţă a 
cetăţii, reuşi să zărească cum chepengul turnului se lasă în jos 
pe zid. Mai multe siluete umane ţâşniră dinăuntru spre soldaţii 
mameluci care aşteptau pe metereze. Câteva clipe mai târziu, 
de zid fură prinse două capete de scări. Din punctul unde se 
găsea, pe o pantă uşoară de pe malul Eufratului, Ishandiyar 
văzu cum războinicii mongoli încep să urce pe zid. Un proiectil 
incendiar zbură dintr-o catapultă şi se zdrobi în flăcări de un 
turn de colţ. Oamenii din turn se aprinseră ca nişte torţe şi 
căzură de sus, cu hainele şi părul în flăcări. Urletele lor ajunseră 
până la el, apoi un val de fum îi obtură vederea. 

Ishandiyar se întoarse spre cei doi comandanţi militari de 
lângă el. 

— Pregătiţi oamenii. 

— Să ne dezvăluim poziţiile atât de repede? rosti unul dintre 
ei, neîncrezător. 

— Nu mai putem sta multă vreme ascunşi. 

Ishandiyar arătă cu mâna în lungul râului. Pe o lungime de 
câţiva kilometri, malurile late şi înalte ascundeau trupele 
mameluce. Ishandiyar trimisese înainte soldaţi ca să descopere 
şi să ucidă toate iscoadele mongole din zonă, pentru ca inamicul 


81 


să nu fie avertizat de apropierea lor. În faţă, însă, malul se 
nivela, astfel că la doar o sută şi ceva de metri mai încolo, 
armata mongolă avea să-i vadă. Ishandiyar privi spre panta din 
spatele lui, la trupele care se întindeau până în depărtare. Era 
ca şi cum o pădure intens colorată se ivise brusc din inima 
deşertului, strălucind din pricina sclipirilor soarelui în fierul 
lăncilor şi arcurilor. Oamenii aşteptau, liniştind caii, bând apă 
din ploştile lor de piele, strângându-şi mai bine armurile pe 
trupuri. Pe lângă regimentul lui Ishandiyar, de patru mii de 
oameni, se mai găseau acolo regimentele comandate de cei doi 
emiri şi forţele auxiliare strânse din Alep. 

În total erau douăzeci de mii de oameni. Asta reprezenta însă 
doar două treimi din forţa mongolilor. 

— Dacă ne mişcăm acum, în vreme ce ei se concentrează 
asupra zidurilor, e posibil să le oferim o surpriză neplăcută. 
Oricum ar fi, nu mai putem aştepta. 

— De acord, rosti al doilea comandant. 

— Eu voi conduce un atac împotriva trupelor de la ziduri. Voi 
şi oamenii voştri vă veţi concentra asupra soldaţilor din spatele 
liniilor de asediu şi de la maşinile de asalt. Ishandiyar îi salută 
din cap. Allah să fie cu voi. 

Emirii îşi întoarseră caii. Stârnind praful cu copitele 
animalelor, porniră în galop de-a lungul malului şi al liniei de 
soldaţi în aşteptare, trecând de infanterie, cavalerie, beduini şi 
oamenii care cărau vase cu amestec de combustibil. In goana 
lor lătrară ordine către trupe, în vreme ce hainele le fluturau, 
lăsând să se vadă cămăşile de zale de dedesubt. Ishandiyar îşi 
conduse calul spre ofiţerii din regimentul lui. După câteva ordine 
scurte, oamenii se pregătiră. De-a lungul întregii linii, luptătorii 
luară poziţie, infanteria făcând loc cavaleriei, în vreme ce 
bubuiturile şi urletele îndepărtate din oraş continuau să se audă. 

Ishandiyar îşi ridică sabia. 

— Allahu akbar! 

Ofițerii răspunseră la strigătul lui de luptă. Ca un singur om, 
primul corp de cavalerie al elitei forțelor mameluce urcă în 
goană malurile abrupte şi nisipoase ale râului, ca un val 
revărsându-se peste un țărm. 


82 


La câteva secunde de la apariţia mamelucilor se auziră 
goarnele de alarmă dinspre tabăra mongolă, întinsă de-a lungul 
câmpului dintre oraş şi râu. Urmărind bătălia din spatele 
primelor linii, cavaleriştii mongoli se repeziră la cai, înşfăcând pe 
drum lănci şi căşti de protecţie, în vreme ce norul de praf stârnit 
de asaltul mamelucilor se mărea. 

Celelalte turnuri de asalt ajunseseră şi ele la ziduri. Războinicii 
se avântau de pe platformele de sus, învârtind săbii şi 
buzdugane. Şase scări de asalt fuseseră întinse pe ziduri, cu 
arcaşii selgiucizi din interiorul turnurilor de asalt strigând la 
mamelucii de pe ziduri care încercau să îi doboare. Alţi 
războinici mongoli urcau prin interiorul turnurilor de asalt ca să 
se alăture camarazilor lor ce luptau cu înverşunare pe metereze, 
încercând să străpungă liniile de apărare mameluce. Oamenii se 
opinteau, mârâiau şi scuipau în vreme ce se luptau unii cu alţii 
în spaţiul strâmt, cu ochii arzându-le de praf şi sudoare, cu 
picioarele alunecând pe cadavre sau pe bucăţi de moloz. 

Beduinii din trupele lui Ishandiyar ajunseră primii la tabăra 
mongolă. Cu hainele şi turbanele fluturând ca nişte umbre ale 
morţii în jurul lor, năvăliră în tabără sub comanda şeicilor lor, ca 
un roi de viespi. Arcurile, praştiile şi mâinile lor aruncară săgeți, 
pietre şi cuțite. Câteva catapulte de asalt tăcură brusc atunci 
când inginerii chinezi care le manevrau fură ucişi. Ishandiyar îşi 
făcuse griji din pricina beduinilor; îi cunoscuse în deşert în lupte 
în care ei se alăturaseră taberei duşmane, oferindu-şi sprijinul în 
schimbul unei părţi din pradă. Privind acum raidul lor fulgerător, 
se bucura că se găseau de partea lui. Erau războinici pricepuţi, 
maeştri pe caii lor uşori. Deocamdată, mongolii resimţeau forţa 
deplină a măiestriei acestor beduini. Răniţii şi bolnavii n-aveau 
parte de nicio milă, căci beduinii aruncau cu săgeți aprinse în 
corturile de campanie, aprinzându-le ca pe nişte bucăţi de 
hârtie. In tabăra mongolă bolile îşi făcuseră bine simțită 
prezenţa, astfel că oamenii erau pur şi simplu prea slăbiţi ca să 
mai lupte. In ciuda strigătelor comandanților lor, unii mongoli o 
luară la fugă. 

Ishandiyar zări un corp de cavalerie grea apropiindu-se din 
dreapta lui. Strigând la oamenii lui ca să-l urmeze, se năpusti 
asupra soldaţilor de la baza zidurilor, în vreme ce flancul drept 


83 


al regimentului său se întoarse spre cavaleria duşmană. 
Inamicul deveni tot mai compact pe măsură ce distanţa se 
micşora. Ishandiyar zări scuturile şi lăncile ridicate pentru 
apărare. Una din scările de asalt căzu de pe zid, împinsă de 
mamelucii de pe metereze. Oamenii se agăţară de lemne, 
urlând în vreme ce scara se prăbuşea la pământ. Alţii săriră, 
doar ca să fie zdrobiţi câteva clipe mai târziu de camarazii lor 
rămaşi agăţaţi de scara prăbuşită. 

Ishandiyar se lansă în şarjă, atacând cu sabia într-un arc larg, 
apoi lovind în spate, la întâmplare, pe toţi duşmanii din jurul lui. 
Cineva sări la el, prinzând grumazul calului. Sub dârele de praf 
şi noroi, chipul omului era urâţit din pricina furiei date de luptă. 
Dezvelindu-şi dinţii, individul se repezi spre comandant cu un 
pumnal. Ishandiyar lovi cu piciorul şi prinse bărbia bărbatului, 
iar impactul loviturii dădu capul inamicului pe spate. Îşi răsuci 
calul pe loc cu mişcări experte din genunchi. Bine instruit, 
animalul dădu omul la o parte şi îl trimise pe burtă la pământ, 
după care se ridică pe picioarele din spate şi izbi cu copitele din 
faţă, zdrobind ţeasta celui căzut. 

În primele secunde, cavaleria mamelucă făcu prăpăd în 
mulţimea care viermuia la baza zidurilor, ca o seceră imensă 
care culcă la pământ un lan de grâu. Insă spaţiul îngust deveni 
repede extrem de periculos. Solul alunecos, plin de pietre şi 
cadavre, făcea caii şi oamenii să se împiedice şi să cadă. Câţiva 
mameluci fură traşi de pe cai şi măcelăriți de războinicii 
mongoli, alţii căzură seceraţi de săgețile selgiucide înfipte în gât 
sau fură aruncaţi din şei când caii lor căzură pradă săbiilor. 
Sângele vărsat colora deja pământul în roşu, în vreme ce 
oamenii continuau să taie în stânga şi în dreapta şi să se 
lovească unii pe alţii. 

Ishandiyar reuşi să rămână înfipt în şa, parând fără încetare 
lovituri şi livrând cu sete alte lovituri la rândul lui. Concentrat la 
maximum, gemea din pricina efortului, în vreme ce înainta tot 
mai greu din pricina mulţimii de duşmani. Ucise unul, apoi se 
întoarse către altul. Alte două scări fuseseră aruncate de pe 
ziduri, iar canonada cu bolovani traşi de catapulte încetase. Pe 
câmpul de bătălie însă domnea haosul. Ishandiyar habar n-avea 
ce se petrecea în restul oraşului. 


84 


Din tabăra mongolă se ridica un fum gros, dar inamicul se 
regrupase şi acum venea valuri-valuri în ajutorul celor atacati. 
Soldaţii lui Ishandiyar începură să primească lovituri grele. Îi 
auzea scoțând urlete de moarte în jurul lui. În suflet i se ivi un 
fior de panică. Se luptă să-l alunge. Bătălia sufletească generă o 
nouă putere în el, astfel că se năpusti şi mai aprig asupra 
mongolilor. Dacă era să moară în acea zi, aşa să fie. Avea să se 
confrunte cu ea ca un războinic şi ca un musulman, alături de 
oamenii lui. 

Prins în focul luptei, Ishandiyar nu auzi de la început goarnele. 
Când în sfârşit le auzi, nu-şi dădu seama de unde venea acel 
sunet. Apoi îl văzu pe unul dintre ofiţerii lui ridicând sabia spre 
cer, cu chipul luminat de o expresie de satisfacţie. Îşi întoarse 
calul şi văzu o armată de mameluci înaintând pe câmpie cu 
miile. Pentru o secundă crezu că e vorba de trupele lui, dar îşi 
dădu seama imediat că oamenii nu erau îmbrăcaţi cu haine în 
culorile vreunuia din regimentele pe care el le condusese în 
atac. Purtau uniformele regimentului emirului din Alep. Se 
deschiseseră porţile cetăţii al-Bira. Garnizoana din interior 
venea acum în ajutorul lor. 

În câteva minute, soarta bătăliei se întoarse. 

Zărind întăririle ieşind şuvoi din cetate, mongolii care asediau 
oraşul începură să fugă. Tabăra lor era în flăcări, iar forţele 
divizate. Câţiva oameni, prinşi în focul bătăliei sau prea răniţi ca 
să mai scape, deciseră să lupte până la moarte. Cei mai mulţi 
însă o rupseră la fugă, alergând spre râu, pe care îl traversară 
înot, prin norul de săgeți lansate în urma lor de mamelucii care 
se luaseră după ei. Alţii îşi îmboldiră caii obosiţi către vadul cel 
mai apropiat. După un asediu care durase aproape două 
săptămâni, ajunşi atât de aproape de victorie, mongolii şi aliaţii 
lor selgiucizi erau acum împinşi înapoi către Eufrat, lăsând în 
urma lor numeroşi camarazi ucişi sau răniţi. 

După ce bătălia luă sfârşit şi ultimele grupuri de rezistenţă 
fură zdrobite, Ishandiyar se întâlni cu unul dintre ofiţerii lui. 
Rana produsă de o armă duşmană în picior fusese în grabă 
pansată de unul dintre infirmieri, dar îl ardea cumplit. Sorbi o 
gură de apă dintr-o ploscă de piele, plimbă lichidul în gură, apoi 
scuipă apa, amestecată cu praf şi sânge, în nisip. 


85 


— Du asta la Alep, rosti el, dând ofițerului un pergament. Dă-l 
emirului de acolo şi cere-i să-l trimită mai departe cu ştafeta 
călare sultanului Baybars. Cairo abia aşteaptă să afle despre 
victoria noastră. 

Ofiţerul se înclină şi plecă. 

Ishandiyar se strâmbă de durere când puse piciorul în 
pământ. Porni şchiopătând spre porţile oraşului, pe unde răniții 
de pe câmpul de bătălie erau căraţi înăuntru. Triumfaseră. li 
înfrânseseră pe mongoli. Acum însă venise vremea să-şi numere 
morţii. 

XXX 

Citadela, Cairo 

1 martie 1276 


În urechile lui Baybars, zgomotul vocilor guvernatorilor care 
stăteau cu picioarele încrucişate pe covoare şi perne în faţa 
estradei răsuna ca un zumzet surd. Rezistând nevoii de a căsca, 
se îndreptă pe tron, simțind soliditatea metalului şi răceala lui 
sub palme. 

— Destul, Mahmud. Cred că de-acum cunoaştem cu toţii 
poziţia ta în această chestiune. 

Mahmud se înclină, dar pe faţa lui se citea clar neplăcerea 
admonestării primite. 

— Amir Kalawun, rosti Baybars. Ai fost foarte tăcut. Ce ai de 
spus? 

Kalawun simţi imediat cum atenţia celor cincisprezece oameni 
din încăpere se îndreaptă asupra lui. Luă o gură de lichid din 
pocalul pe care îl ţinea în mână, ca şi cum ar fi vrut să se 
gândească bine înainte de a răspunde. Oamenii mai tineri de 
acolo, precum Mahmud, se agitară nerăbdători. Consiliul de 
război fusese tensionat şi însufleţit de când începuse. Timp de o 
oră, argumentele şi contraargumentele se bătuseră cap în cap, 
fără a se putea ajunge la o concluzie. Când se simţi pregătit, 
Kalawun aşeză pocalul pe una din măsuţele joase aranjate 
special pe covoare şi se uită direct la Baybars. 

— Aşa cum am spus şi până acum, stăpâne, nu văd utilitatea 
risipirii de resurse preţioase ca să atacăm un popor care în 
prezent nu reprezintă o ameninţare pentru noi. 


86 


— Nu reprezintă o ameninţare? se auzi vocea unui tânăr, 
prieten apropiat cu Mahmud. Asta până când nu lansează o 
nouă cruciadă. Fiecare zi de pace cu ei le permite să devină mai 
puternici şi le îngăduie conducătorilor lor din Apus să 
construiască nave şi să adune forţe cu care să ne atace. Nu le 
putem da o asemenea ocazie! 

— Economia noastră înfloreşte prin intermediul comerţului cu 
francii, afirmă Kalawun. În plus, nu există dovezi care să indice 
că va urma vreo cruciadă în viitorul apropiat. Mai mult, 
iscoadele noastre indică o lipsă de entuziasm faţă de 
continuarea războiului. 

— Negustorii vor continua să vină, chiar dacă distrugem 
bazele francilor de aici. Se bazează pe noi. Nu trebuie să ne 
ocupe pământurile ca să facem bani cu ei. De ce să ne lăsăm 
expuşi unor atacuri, indiferent că vor veni săptămâna viitoare 
sau peste zece ani? Tânărul guvernator privi în jur, căutând 
susţinere. Câţiva îi aprobară cuvintele. Fiecare zi petrecută de 
franci pe aceste pământuri este o insultă pentru noi. 

— Doar neghiobul porneşte un război din cauza unei insulte, 
spuse Kalawun cu calm. 

Guvernatorul scoase un hohot scurt de râs, afectat de 
comentariul acid. 

— Oi părea musulman pe dinafară, amir Kalawun, dar cred că 
pe dinăuntru începi să semeni mai degrabă cu un creştin! 

In încăpere izbucni un vulcan de voci mânioase. 

— Tăcere! tună Baybars. Ochii lui scânteiau de mânie. Îți vei 
cere scuze faţă de amir Kalawun, îi ordonă el guvernatorului. 
Este un general plin de onoare şi un musulman la fel de devotat 
ca şi mine. Dacă îl insulţi pe el, mă insulţi pe mine. 

— lartă-mă, amir, murmură guvernatorul în direcţia lui 
Kalawun. A vorbit limba fără mine. 

— Orice angajament de război trebuie concentrat asupra unui 
singur inamic la un moment dat, rosti un mameluc mai în 
vârstă, venind în apărarea lui Kalawun. Mongolii sunt agresivi 
faţă de noi. Ca atare, sunt de acord cu amir Kalawun. 
Următoarea noastră mutare este evidentă. 

— Avem de-a face cu situaţia de la al-Bira, zise Mahmud, 
incapabil să se abţină. Nu e prima dată când mongolii ne atacă 


87 


o fortăreață şi mă îndoiesc că va fi ultima. Prinse curaj văzând 
că Baybars tace. Să lăsăm forţele noastre din Siria să-i ţină pe 
mongoli dincolo de Eufrat, în vreme ce forţele de aici se vor 
concentra asupra francilor. Apoi, după ce vom cuceri Palestina şi 
vom distruge ultimele bastioane ale puterii necredincioşilor, 
putem mărşălui cu o singură armată, imensă şi invincibilă, 
asupra Anatoliei. Dacă suntem uniţi, îi putem înfrânge pe 
mongoli, fără teama unei invazii sau a unui atac din spate al 
francilor. Nu-i putem înfrânge dacă suntem divizați. Omul 
vorbea cu pasiune şi Kalawun îşi spuse că tânărul guvernator 
putea fi un orator charismatic. Să ne îndreptăm întreaga atenţie 
asupra mongolilor atunci când ne vom permite. Mai întâi să îi 
alungăm pe franci şi să redăm Palestina dreptcredincioşilor. 
Mongolii sunt o diversiune de care nu ne putem permite să ne 
ocupăm acum. 

— O diversiune? se miră Kalawun. Aşa numeşti tu o forţă care 
a distrus naţiuni şi a şters triburi întregi de pe faţa pământului? 
Care acum deţine jumătate din lume şi controlează drumurile de 
aprovizionare înspre şi dinspre Orient? Câţiva guvernatori 
aprobară încet, dar alţii erau încruntaţi. Chipul lui Kalawun se 
înăspri când îi observă. Acum zece ani nu mi-am condus 
regimentul în Cilicia prin deșerturi şi trecători montane şi nu ne- 
am bătut cu săbiile armenilor pentru ca astăzi să le lăsăm 
mongolilor acele teritorii cucerite cu trudă. Am cucerit Cilicia ca 
să putem cuceri Anatolia. Nu putem renunţa acum. Poate că ei 
ne atacă un oraş, dar dacă le cedăm fie şi o palmă de teritoriu, 
mongolii se vor năpusti asupra noastră cu toată forţa lor şi tot 
ce am întreprins şi construit noi de la Ayn Jalut încoace va fi fost 
în zadar. 

Baybars se foi pe tron auzind de acea bătălie. 

Fusese prima înfrângere a unei forţe mongole de care aflase 
lumea întreagă. Şi fusese izbânda lui. In acea zi simţise dulceaţa 
ameţitoare a triumfului. Ca răzbunare pentru atacul mongolilor 
asupra tribului său, acea zi însemnase sfârşitul unei vieţi, 
începute în lanţuri, şi debutul ascensiunii sale către putere. 
Amintirea îl întinerea. Simţi cum îi curge din nou adrenalina în 
sânge, cum devine tot mai încrezător în sine. De prea multă 
vreme francii îi produceau un gust amar. Încă nu avea dispoziţia 


88 


necesară să-i lichideze, nu când o forţă armată care îi făcea 
inima să tresalte de bucuria bătăliei se găsea undeva acolo, în 
ţara lui. Francii stăteau închişi în oraşe fortificate. Mongolii 
aşteptau la graniţele imperiului, provocându-l la confruntare. 
Voia să simtă iarăşi sabia în mână, să simtă iarăşi adierea 
uscată a deşertului pe faţa lui. 

— Am luat o decizie, rosti el, retezând murmurele celor din 
încăpere. 

Guvernatorii tăcură. Pe chipul lui Kalawun se aşternu o mască 
de impasibilitate, deşi inima îi bătea cu putere. 

— Vom ataca Anatolia. 

Mahmud şi câţiva tovarăşi mai tineri de-ai lui păreau furioşi, 
dar avură grijă să nu dea glas sentimentelor lor. Kalawun simţi 
un fior de uşurare, dar imediat după aceea resimţi un gol în 
stomac. Hotărârea sultanului însemna tot război. Înainte de a 
muri şi de a-i da regatul fiului său, Baybars voia să dezlănţuie o 
nouă furtună. lar Kalawun nu putea face nimic în privinţa asta. 
Chiar dacă ar fi putut, nu ar fi făcut-o. El voia pacea, dar 
mongolii n-o doreau. Ca atare, Kalawun trebuia să-şi protejeze 
poporul. 

— Voi folosi armistițiul cu francii ca să mă concentrez asupra 
mongolilor, zise Baybars. Nu cred că vor rupe înţelegerea. Se 
tem prea tare să nu piardă şi ultimele lor teritorii ca să se 
angajeze într-o bătălie pe care nu pot spera să o câştige. După 
ce vom cuceri Anatolia şi-i vom alunga pe mongoli de acolo, mă 
voi ocupa şi de franci. Se ridică de pe tron. După ce voi primi 
veste ce s-a întâmplat la al-Bira, vă voi convoca pentru a discuta 
strategia noastră de atac. 

Când guvernatorii începuseră să plece, discutând cu voci 
joase, Kalawun se strecură pe lângă ei ca să nu fie oprit de 
sultan. Îndurase destule discuţii pentru o zi întreagă. Parcurse 
un coridor boltit, în care adierea vântului care pătrundea prin 
arcade mişca frunzele plantelor ornamentale şi vestea vara ce 
avea să vină. Aproape că ajunsese la capătul lui când în cale i se 
ivi o siluetă îmbrăcată în haine cenuşii. Kalawun se încruntă. În 
faţa lui, Khadir îi zâmbea. 

— Amir Kalawun, îl salută ghicitorul, oferindu-i o plecăciune 
exagerată. 


89 


— Ce vrei? 

— Rezultatul consiliului de război, rosti Khadir. Care a fost? 

— Întreabă-ţi stăpânul, replică Kalawun, continuându-și 
drumul. 

Khadir îşi miji ochii albi. Se luă după Kalawun, străduindu-se 
să ţină pasul cu acesta. 

— Cum se face, Kalawun, că tu îmi agiţi stăpânul? 

— Îl agit? 

Khadir se postă în calea lui. Când Kalawun vru să-l ocolească, 
bătrânul se mişcă iute pentru a-l opri. Chicoti. 

— Vezi cum dansăm? făcu o piruetă graţioasă. Aşa cum ai 
dansat tu în consiliu? Ai dansat în jurul stăpânului meu până 
când l-ai ameţit cu vocea ta şi nu a mai ştiut încotro să o ia. 

— larăşi ai spionat? Văzându-l pe Khadir că zâmbeşte, 
Kalawun îşi aminti că decisese mai demult să blocheze cu un zid 
coridorul paralel cu sala tronului.il mai văzuse pe ghicitor 
furişându-se şi înainte pe acolo. Dacă ştii deja rezultatul 
întâlnirii, atunci nu mai e nevoie să mă întrebi pe mine. 

Khadir sări din calea lui Kalawun când acesta vru să-şi 
continue drumul. 

— Vreau să înţeleg de ce ţii să-i întorci privirea de la creştini, 
amir. 

— Este decizia sultanului tău să-i atace pe mongoli. g 

— Nu! ripostă Khadir, părând brusc înfuriat. Nu e a lui. li 
şopteşti la ureche de multe luni. Nu te bate cu francii! Nu te 
bate cu francii! 

— Nu sunt obligat să-ți explic motivele mele. 

— Armistiţiile pot fi încălcate, amir. În Apus sunt oameni care 
ne ameninţă: regele Siciliei şi Edward al Angliei. Templierii au un 
nou maestru, unul puternic. Dacă vreunul dintre aceştia se 
ridică împotriva noastră, armatele îl vor urma. Ştim amândoi 
cum s-a schimbat stăpânul nostru după moartea lui Omar. Lovi 
aerul cu pumnul. S-a dus! Pur şi simplu. lar cu asta s-a dus şi 
destinul stăpânului nostru. Am văzut-o, Kalawun. Am văzut cum 
vom pierde aceste pământuri. 

Kalawun se opri. Bătrânul făcuse ochii mari, de nebun. 


90 


— Da, murmură Khadir, observând cum expresia de pe chipul 
iui Kalawun se schimbă uşor. Tu şi cu mine trebuie să salvăm 
totul. 

— Nu mă voi răzgândi, Khadir, zise Kalawun, clătinând uşor 
din cap. Nu-l voi convinge pe Baybars să-i atace pe franci când 
eu nu cred într-un asemenea demers. 

— Nu asta, izbucni, iritat, Khadir. Nu asta. 

— Atunci ce-mi ceri să fac? 

— Ca stăpânul nostru să revină la gloria de odinioară, trebuie 
să se răzbune pe cei care l-au abătut de la calea lui. Chipul lui 
Khadir se contorsionă de furie. 

Asasinii au plătit. Dădu cu putere din cap. Da, au plătit. Dar 
nu şi cei care i-au angajat. In vreme ce vorbea despre asasini şi 
ordinul din care el fusese exilat, începu absent să mângâie 
pumnalul cu mâner de aur care-i atârna la cingătoare. Sursele 
noastre cred că francii au pus la cale asasinatul. Sâsâi ca un 
şarpe observând expresia de surpriză de pe faţa lui Kalawun. 
Trebuie să-i găsim pe francii care au vrut moartea stăpânului 
nostru! Abia când răzbunarea va fi împlinită el se va putea 
întoarce la adevărata cale ca să-i învingă pe creştini. 

Kalawun clătină din cap. 

— Trecutul e mort, Khadir. Să-l lăsăm aşa. Ce sugerezi tu eo 
neghiobie. Ar putea dura luni întregi ca să descoperim cine i-a 
angajat pe asasini. Ba chiar s-ar putea să nu-i găsim niciodată. 

— Guvernatorii noştri controlează acum fortărețele asasinilor, 
zise Khadir. Va fi uşor să-i interogăm pe oameni. Trimite-l pe 
Nasir. E sirian. Cunoaşte regiunile unde îşi au ei sălaşurile. 

— Nu, rosti Kalawun, plecând de acolo. 

— Să ştii că observ ce faci tu cu Baraka, strigă Khadir în 
spatele lui. 

Kalawun se întoarse, atent să nu îşi dezvăluie grija stârnită de 
cuvintele celuilalt. 

— Ce vrei să spui? 

— Influenţa ta asupra băiatului creşte cu fiecare zi. L-ai 
însurat cu fiica ta! Doar un orb sau un naiv nu şi-ar da seama că 
încerci să-i câştigi încrederea cu un scop. Khadir se apropie de 
Kalawun. Ştiu că nu-ţi place băiatul. Şi cu toate astea îţi petreci 
zilele instruindu-l şi antrenându-l. Are tutori pentru aşa ceva. 


91 


— Şi e o greşeală să mă intereseze propriul ginere? 

Chipul ghicitorului se strâmbă dispreţuitor. 

— Pe naiba! Te străduieşti mai presus de îndatoririle unui tată 
sau ale unui prieten. Vrei puterea tronului, Kalawun. Şi pe asta o 
văd. 

Kalawun izbucni în râs. 

— Bineînţeles că vreau aşa ceva. 

Khadir se uită surprins şi suspicios la el. 

— Orice om apropiat de tron caută să se bucure de lumina 
acestuia, explică Kalawun. Nu resping acuzaţia ta, dar să ştii că 
n-ar respinge o asemenea acuzaţie niciun guvernator, soţie de 
sultan sau consilier dacă ar fi să răspundă cinstit. Nu caut tronul 
pentru mine însumi; caut să asigur o poziţie pentru stăpânii mei, 
din care ei, la rândul lor, să mă favorizeze. Chipul lui Kalawun se 
înăspri. Înainte de a mai juca diverse jocuri cu mine, Khadir, ţi-aş 
sugera să îţi întrevezi propriul viitor, căci acesta nu va fi nici 
lung şi nici fericit dacă îmi mai pui răbdarea la încercare. 

Plecă în sfârşit de acolo, simțind privirea bătrânului ca un 
pumnal înfipt în spate. 

XXX 

În Cairo se lăsa seara. Întunericul începea să învăluie clădirile 
colorate în portocaliu de soarele la asfinţit. Angelo îşi croia drum 
pe străzile înguste către locul de întâlnire. Pomii din livada de la 
baza zidului Citadelei se unduiau hipnotic sub adierea unei brize 
care aducea cu ea mirosuri de fum, dejecţii de animale şi 
mâncare din oraşul aglomerat pe pantele dealului, sub el. 
Dincolo de zid, Nilul sclipea negru pe fundalul umbrelor 
deşertului. Pentru că îşi lăsase calul în locul unde găsise 
adăpost, Angelo îşi înfăşură acum mai bine haina în jurul 
trupului. 

De-a lungul anilor, venise în Cairo de mai multe ori ca să facă 
afaceri cu mamelucii, aducându-le cuşti pline de sclavi băieţi 
pentru armata lor, în schimbul unor saci doldora de aur sarazin 
strălucitor. Afacerea de acum era însă mai delicată şi Angelo 
avusese grijă să rămână ascuns în camera lui până la venirea 
momentului oportun. Când îşi informase omul de legătură 
despre sosirea în oraş, plătind un băiat de pe stradă ca să 


92 


transmită un mesaj, i se spusese că întâlnirea va avea loc în 
Citadelă. 

Angelo se opri. În capătul livezii se vedea un bazin vechi 
pentru apă, cu marginile crăpate. lar acolo, în umbrele aruncate 
de pomi, îl aştepta o siluetă. 

— O ai? întrebă Angelo în arabă, în vreme ce se apropia. 

Silueta era îmbrăcată cu o haină lungă, neagră şi o 
acoperitoare pentru cap şi faţă. | se vedeau doar ochii. Omul se 
ridică de pe marginea bazinului, unde aştepta, îşi băgă mâna în 
haină şi scoase o teacă de pergamente argintie, ornată cu 
modele de flori de lotus. 

Angelo luă obiectul. Deschise partea de sus şi extrase un 
pergament dinăuntru, pe care îl desfăşură. Aruncă o privire pe 
pagină, apoi se uită la omul care i-l livrase. 

— Spune exact ce am cerut eu? 

— Da. 

— Presupun că doar Kaysan va putea să-l citească, zise 
Angelo, băgând teaca de pergamente în punga mare care îi 
atârna de cingătoare. Ar fi rău pentru noi toţi dacă ar cădea în 
mâini nepotrivite. 

— Tu îl poţi citi? întrebă scurt omul. 

Angelo îi ignoră tonul întrebării. 

— Şi fratele tău va face aşa cum îi ceri? Va duce oamenii 
noştri la Mecca atunci când va sosi clipa? 

— Da. 

Angelo îl privi cu duritate. 

— Ţine minte ce e în joc. Dacă mă trădezi, dacă în scrisoarea 
asta e ceva care să dăuneze în vreun fel planurilor mele, o să 
am grijă ca tu şi fratele tău să plătiţi pentru asta. Imi eşti dator. 
Nu uita asta. 

— Cum aş putea? murmură individul. Când Angelo vru să 
plece, îl opri. Îmi vei da ce am cerut? 

Angelo se uită la el. 

— După ce Piatra va fi luată, vei avea tot ce ţi-ai dorit. 

Omul se uită lung după Angelo. 

— Am aşteptat multă vreme clipa asta, şopti el. 


93 


Cartierul venețian, Acra 
12 martie 1276 


Uşa se întredeschise cu un scârţâit mult prea zgomotos. Will 
aruncă o privire în galerie spre vestibulul pustiu de la intrare. 
Auzea voci slabe dinspre bucătărie. In acea clipă Elwen intră în 
încăpere şi îl trase mai bine înăuntru. 

Lumina soarelui poleia camera în galben. Pereţii albi şi cele 
câteva oglinzi ovale din argint reflectau lumina în fiecare colţ al 
încăperii. În camera principală se găseau o masă şi o banchetă, 
în apropiere de un cămin. Masa era plină cu hârtii, iar de un 
dulap pentru haine de lângă ea atârnau o rochie albastră de 
mătase şi un acoperământ de cap. Zărind rochia, Will crezu pe 
moment că acolo se găseşte cineva, iar stomacul, şi aşa 
tensionat, i se strânse şi mai tare. 

O uşă conducea spre o altă încăpere, dominată de un pat 
imens. Aşternutul era confecţionat dintr-un material extravagant 
şi avea un design exotic: damasc de culoarea prunelor cu 
inserţii aurii. Materialele folosite în rest erau la fel de 
somptuoase şi se vedeau în draperiile de la ferestre, în tapiţeria 
canapelei, în tapiţeria fixată deasupra căminului. Toate acestea 
confereau un aer maiestuos şi senzual unor încăperi care altfel 
ar fi fost sărace şi sordide. Will simţi un miros delicat de flori. 
Observă o glastră plină cu petale uscate pe o masă de lângă 
canapea. Fără îndoială că fuseseră puse acolo de soţia lui 
Andreas. Dincolo de dezordinea de pe masă, încăperile reflectau 
spiritul de ordine al unei femei, mult mai puţin auster decât 
ordinea militară cu care el era obişnuit. În ciuda neliniştii 
interioare, Will găsea totul relaxant. Îşi amintea de mama lui 
aranjând flori în bucătăria casei în care a copilărit din Scoţia, cu 
sora lui mai mică, Ysenda, agăţată de poala rochiei. 

Elwen se duse la scaunul de la fereastră. Privi înapoi când 
observă că Will nu o urmează. 

— Ce e? 

— Am putea să nu mergem în camera ta? 


94 


— Doar dacă nu vrei s-o împarţi cu vreo cameristă bolnavă. 

Scoţându-şi boneta albă care îi acoperea părul, Elwen îşi 
eliberă frumoasele ei bucle arămiu-aurii. Când se aşeză ca să-şi 
scoată pantofii, cămaşa ei albă de in se adânci în formă de „v“ 
în dreptul gâtului, oferindu-i lui Will o privelişte incitantă a pielii 
dintre sâni. Bronzată de soare şi plină de pistrui în lunile de 
vară, pielea ei era iarna albă ca marmura. 

— Nu-ţi face griji, îl asigură ea pe Will cu un zâmbet, 
ridicându-şi picioarele lungi sub ea. 

— Andreas e la depozit? 

Elwen îşi dădu ochii peste cap şi bătu uşor cu palma 
canapeaua de lângă ea. 

— lar Besina şi fetele sunt la piaţă? 

— Ştii că da. Elwen îl privi întrebător. De ce eşti brusc atât de 
îngrijorat? E vorba de cameră? Privi în jurul ei. Ai mai fost aici. 

— Şi am fost la fel de îngrijorat şi atunci, răspunse Will. 

Ducându-se către ea, îşi desfăcu mantia neagră, care 
ascundea tunica albă pe care o purta dedesubt. Puse mantia pe 
spătarul scaunului şi se aşeză alături de Elwen, observând cât 
de transparentă devenise rochia ei în lumina soarelui. 

— E riscant. 

— E riscant de când aveam şaisprezece ani, Will. Elwen se 
încruntă. Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. Sincer, adăugă el, în vreme ce ea continua să-l 
privească încruntată. 

Ochii ei verzi începeau să se încreţească uşor pe la colţuri. Ar 
fi vrut să întindă mâna şi să netezească acele riduri cu degetul. 
In ele constata trecerea timpului. 

— Doar că de la venirea Marelui Maestru facem cu toţii totul 
ca la carte. Toată lumea vrea să-l impresioneze. Will zâmbi. Ar 
trebui să vezi ce cine prepară bucătarii. Porc mistreţ cu mere, 
orez cu şofran, dulciuri făcute din zahăr şi miere. 

— Mi-am zis eu că te-ai mai îngrăşat, răspunse Elwen cu 
ironie. Îi zâmbi. Deci îţi dă mult de lucru? 

— Foarte mult. De aceea nici n-am mai trecut pe aici de atâta 
vreme. N-am avut timp. 

— Ca să fiu sinceră, nici eu, zise Elwen, netezindu-şi rochia în 
jos cu un gest pe jumătate conştient. Am fost promovată. 


95 


— Promovată? 

— De când dogele Veneţiei a devenit unul dintre patronii lui 
Andreas, cererea de mătase a crescut şi Tusco trebuie să-şi 
petreacă cea mai mare parte a timpului în Veneţia, la depozit 
sau cu organizarea transporturilor. Andreas îl instruieşte pe 
Niccolo ca să preia transporturile. 

Will nu-i cunoscuse pe băieţii lui Andreas şi nici pe ceilalţi din 
familia despre care auzise atâtea, cu excepţia Catarinei, pe care 
o întâlnise accidental. Ştia însă că Niccolo era interesat de 
Elwen. Odată ea îi povestise, râzând, că tânărul venețian venise 
în camera ei în secret, cu flori şi cu o propunere pentru ea. Will 
ştia de ce îi povestise asta: ca să-i amintească faptul că era o 
femeie atrăgătoare, pe care el n-o reclamase pentru sine încă. 
Tactica funcţionase. De câte ori ea menţiona numele Niccolo, el 
resimțea un uşor junghi de gelozie, care uneori dura multă 
vreme după ce şocul iniţial se stingea. 

— Asta înseamnă că Andreas va dispune de mai puţine 
ajutoare la depozit, spuse Elwen. Are nevoie de cineva care să-l 
ajute cu cifrele, iar Elisabetta şi Donata nu sunt interesate de 
treaba asta. Oricum, el deja are în minte un peţitor pentru 
Elisabetta, iar Donata se apropie cu paşi repezi de paisprezece 
ani. Elwen zâmbi. Spune că se gândeşte la mine ca la un 
membru al familiei. In plus, fac deja atât de multe pentru 
afacere, încât eram alegerea firească. 

— Mă bucur pentru tine. 

Will ştia cât de mult muncea ea pentru venețian. 

In Paris, în vremea cât fusese doamnă de companie a reginei 
Franţei, Elwen nu fusese obligată să-şi facă griji în privinţa 
locului ei în lume în calitate de femeie nemăritată: avea unde să 
locuiască şi era plătită bine. Acum, că acea plasă de siguranţă 
dispăruse de sub picioarele ei şi ea ducea o viaţă independentă, 
pericolele care o pândeau erau mari. Foarte puţini oameni 
aprobau implicarea directă a femeilor, cei mai mulţi dintre 
aceştia lucrând în confecţionarea de haine, industria alcoolului şi 
alte domenii mai sordide precum spălatul rufelor şi curăţenia. 
Ca atare, promovarea în noul post însemna că ea începea să 
devină indispensabilă pentru Andreas şi pentru afacerea lui, iar 
asta îi reclădea o parte din plasa de siguranţă. Fără Andreas, 


96 


existenţa ei în Acra n-ar mai fi fost atât de confortabilă. Nu 
constituia o surpriză faptul că dintre toate femeile care veniseră 
în Orient ca să caute libertatea şi independenţa faţă de 
capcanele căsătoriilor forţate, o mare parte ajunseseră 
prostituate, astfel că acum, în oraş, la fiecare cinci bărbaţi se 
găsea câte o curvă. 

— Mulţumesc, rosti Elwen, răsucind boneta în poală. Asta va 
însemna însă că va trebui să muncesc şi mai mult. Aruncă o 
privire spre Will. Că ne vom vedea şi mai rar. 

— Nu-mi pasă, câtă vreme tu eşti fericită. 

Încruntătura ei se adânci. Elwen privi în altă parte. 

Will îşi muşcă buza, întrebându-se ce greşeală făcuse. Inspiră 
adânc. 

— Ei bine, şi eu am avut parte de o promovare de când ne-am 
văzut ultima dată. Marele Maestru m-a făcut comandant. 

Elwen se holbă la el. 

— Comandant? 

— Şi pentru mine a fost o surpriză. Acum două săptămâni am 
fost chemat ca să-i dau raportul în legătură cu ce am aflat 
despre atacul împotriva lui. După aceea, mi-a spus noutatea. 

— Probabil că a fost un raport bun, rosti Elwen, uşor 
sarcastică. Ai aflat cine l-a vrut mort? 

— Nu încă. Ştim doar că atacatorul era italian, aşa că tot ce 
am putut face a fost să discut cu consulii din Veneţia, Pisa şi 
Genova şi să le cer să întreprindă propriile lor anchete. Consulul 
venețian a fost de mai mare ajutor decât ceilalţi, dar nici el nu a 
aflat nimic despre mort. Will ridică greoi din umeri. Necazul e că 
sunt cu toţii extrem de suspicioşi faţă de orice străin de cartierul 
lor. Om trăi noi în acelaşi oraş, dar cu zidurile ridicate între noi e 
ca şi cum am trăi în ţări diferite. l-am spus Marelui Maestru să 
ofere o recompensă pentru orice informaţie care ne-ar duce la 
descoperirea celui care a vrut să-l omoare. A fost de acord. Am 
trimis curieri cu anunţul în întregul oraş. 

— L-am auzit pe Niccolo spunând ceva în sensul ăsta 
alaltăieri. 

— Bine, zise uşurat Will. Cel puţin s-a aflat. Îşi frecă barba; era 
un obicei căpătat de curând, atunci când îl preocupa ceva. Sper 
doar să apară cineva cât mai repede. Nu mai am nicio altă idee, 


97 


şi nu vreau ca Marele Maestru să creadă că a făcut o greşeală 
promovându-mă. 

Elwen întinse mâna şi luă mâna lui de pe bărbie. 

— O să te freci până cheleşti, rosti ea încet. Ai făcut tot ce ai 
putut şi el te-a recompensat. Clătină din cap. Mereu faci asta, 
Will. Imediat ce se petrece ceva bun, te întrebi când va urma 
răul. În vreme ce Will se uita la ea, Elwen ghici la ce se gândea 
el. În ziua în care devenise cavaler, îşi pierduse şi tatăl, şi iubita. 
Înjurându-se în sinea ei, Elwen continuă. Nu poţi face totul 
perfect tot timpul. Încerci să mulţumeşti pe toată lumea, şi aşa 
ceva este de apreciat, dar trebuie să înveţi şi când să te retragi. 

— Ascultă, rosti obosit Will, mângâindu-i mâna. Am venit aici 
ca să te văd, nu ca să discut despre frustrările mele. Işi strecură 
degetele printre ale ei, până ce mâinile li se îngemănară, cu 
palmele lipite. Putem să o luăm de la capăt? 

Elwen se apropie. 

— Hai să nu luăm nimic de la capăt. 

Will închise ochii în vreme ce ea se aplecă spre el ca să-l 
sărute. Îi simţi buzele atingându-i-le pe ale lui, cu atâta 
moliciune încât aproape că îl durea inima. 

Apoi gurile li se lipiră. Will întinse mâna, o prinse de mijloc pe 
Elwen şi o trase spre el până ce ea ajunse în braţele lui, cu 
rochia albă ridicată suficient de mult ca să-i dezgolească 
coapsele. Doamne, ce mult trecuse de când ei doi fuseseră 
împreună. Se dezlipiră şi Elwen se uită fix în ochii lui, cu 
degetele mângâindu-i părul, apoi gâtul pe care pulsa o venă 
albastră. 

— Mi-a fost dor de tine, şopti ea, după care îl sărută din nou 
ca să-şi mascheze strălucirea din ochi. 

Will îşi plimbă palmele pe exteriorul coapselor ei, apoi peste 
faldurile rochiei ca s-o cuprindă iarăşi de mijloc. Elwen îi luă una 
din mâini, o duse înapoi de-a lungul coapsei şi o strecură sub 
faldurile materialului. Amândoi simţiră cum li se înteţesc bătăile 
inimilor. Will o apăsă cu palma de ceafă, iar ea se aplecă să-l 
sărute pe gât. Elwen avea pielea atât de fierbinte. Ameţit de 
plăcere, el întredeschise ochii. Peste umărul lui Elwen zări o 
siluetă în cadrul uşii, urmărindu-i. Avu senzaţia că cineva îi 
aruncase o găleată de apă rece în cap. 


98 


— lisuse! 

— Ce e? întrebă Elwen, îndreptându-se brusc. 

Se uită în direcţia privirii lui şi o văzu pe Catarina în dreptul 
uşii. 

Elwen sări de pe Will, îşi trase rochia în jos şi se duse la fată. 
Rosti ceva în italiană, o propoziţie pe care Will n-o înţelese, apoi 
o goni din încăpere. Will se ridicase şi el în picioare, apucându- 
se să-şi rearanjeze tunica boţită. O auzi pe Catarina chicotind şi 
auzi cuvântul sărut. 

Elwen reapăru o clipă mai târziu. 

— Ce faci? întrebă ea, uitându-se cum el îşi ia mantia. 

— Plec din dormitorul stăpânului tău înainte ca nevastă-sa să 
mă găsească aici, ca tu să-ţi pierzi slujba şi eu să-mi pierd 
mantia, mormăi el, aruncându-şi mantia peste umeri. 

— Will, calmează-te, rosti Elwen, apropiindu-se de el. Besina 
nu se întoarce. Catarina nu s-a dus azi cu ei la piaţă. l-am spus 
să se joace sus, dar probabil că te-a văzut venind încoace. 

— Şi dacă îi povesteşte tatălui ei? replică Will, nevrând să se 
lase amăgit de tonul ei asigurător. A fost bine până la 
descoperirea ei. Dar acum? Dacă află cineva din Templu despre 
asta, o să... 

— N-o să afle, i-o reteză Elwen. Şi oricum sunt oameni acolo 
care ştiu de noi. 

— Da, Robert şi Simon, răspunse Will. Dar ei ştiu de mult timp 
şi niciunul nu o să mă trădeze. 

— Şi Everard. 

— Everard n-ar observa nimic nici dacă te-ai duce la 
preceptoriu şi te-ai plimba goală prin curte. li pasă doar de 
munca lui. 

Elwen se îmbujoră din pricina imaginii sugerate. 

— Pun pariu că ar observa. 

— Elwen, chestia asta e serioasă. Cu Catarina pe urmele 
noastre nu mai avem parte de niciun fel de intimitate. 

— Dacă am fi fost căsătoriţi şi am fi trăit în casa noastră, am fi 
avut intimitate, ripostă ea. N-ar fi trebuit să ne întâlnim în zile 
stabilite, când toată lumea e plecată. N-ar fi trebuit să momesc 
cameristele cu cadouri în schimbul tăcerii lor şi să las o cârpă 


99 


atârnată de fereastră ca să te avertizez dacă e cineva înăuntru, 
sau să mă întreb ce s-a întâmplat dacă tu nu apari. 

Will oftă. 

— Ştii că aşa ceva nu se poate. 

Se priviră în tăcere câteva clipe. 

Elwen strânse din buze, apoi clătină din cap. 

— Nu aşa mi-am imaginat ziua de astăzi. Will o urmări cum se 
duce la masă şi deschide unul din sertare. Scoase de acolo o 
pungă de piele. Desfă palma! 

— Elwen... 

— Fă-o! insistă ea. 

Will se conformă. Elwen scutură punga deasupra palmei lui. 
Din ea ieşi uri lănţişor subţire din argint, pe care era prins un 
mic disc. Will răsturnă discul cu vârful degetului. Pe el era 
gravată imaginea unui bărbat al cărui picior zdrobea un şarpe. 

— E Sfântul Gheorghe, zise Elwen, în vreme ce Will ridica 
obiectul spre lumină ca să îl vadă mai bine. 

— E minunat. Will se uită la Elwen. Ce am făcut ca să merit 
aşa ceva? 

— L-am văzut şi am vrut să ţi-l dăruiesc. Ridică din umeri. Ca 
să sărbătoresc promovarea mea. 

— Eu n-am nimic să-ţi dăruiesc. 

— Nu ăsta e scopul unui cadou. 

Elwen luă lanţul şi îi desfăcu încuietoarea. 

Will rămase nemişcat în vreme ce ea i-l aşeză în jurul gâtului 
şi se ridică pe vârfuri ca să îl prindă. Simţea discul de metal rece 
pe piept. 

— Ca să-ţi amintească de faptul că este încă prezent, ca să te 
protejeze. E un fleac. 

Pentru Will,  drăgălăşenia gestului se  împletea cu 
amărăciunea. Nu era un simplu fleac. Elwen cunoştea prea bine 
semnificaţia cadoului. El îi povestise cum descoperise statuia 
sfântului patron al Templului făcută bucăţi în capela din Safed şi 
cum acel lucru ajunsese să simbolizeze înmormântarea tatălui 
său: ceva rupt, terminat. Ar fi vrut să-i ofere şi el un cadou în 
schimb, ceva mai mult decât acele momente sălbatice de 
dragoste consumate de câte ori aveau ocazia. Se temea însă că 
orice i-ar fi oferit ar fi fost considerat un fel de plată. 


100 


— Mulţumesc, murmură el. 

Ea îl sărută pe gură cu gingăşie. Pasiunea fusese acum 
înlocuită de tandreţe. 

Will o îmbrăţişă tare şi scurt. A 

— Data viitoare va fi mai bine, zise el, dându-i drumul. |ţi 
promit. 

După ce o părăsi pe Elwen, Will porni de-a lungul străzii 
Vinarilor, care ducea spre porţile de acces în cartier. Plină cu 
negustori şi bărbaţi care mânau măgari sau trăgeau de 
cărucioare cu butoaie şi alimente, strada abia îi mai permitea lui 
Will să o străbată. Femei ştirbe şi copii cu feţe murdare 
întindeau mâinile spre şirul necontenit de trecători şi oameni 
adunaţi în pragurile magazinelor ca să discute despre mărfuri, 
afaceri şi preţuri. Rufele atârnau pe frânghiile din cânepă întinse 
de-a curmezişul străzii, între case, ca nişte steaguri la o 
ceremonie, în vreme ce porcii scurmau prin gunoaiele şi 
excrementele care umpleau strada ceva mai încolo. Mirosul de 
pâine proaspăt coaptă într-o brutărie comunală se împletea cu 
izul înecăcios al haşişului şi cu aromele tari ale vinurilor. Will 
avea senzaţia că străpunge un zid de sunete şi mirosuri care 
atrăgeau, intoxicau şi respingeau în acelaşi timp. 

Mergând, Will se gândea la lucrurile pe care le mai avea de 
făcut în acea după-amiază. Dintr-un punct de vedere fusese o 
binecuvântare faptul că întâlnirea cu Elwen fusese mai scurtă 
decât de obicei. Trebuia să verifice, înainte de slujba de seară, 
dacă oamenii trimişi să anunţe recompensa oferită ajunseseră în 
toate cartierele oraşului. Apoi trebuia să întocmească un raport 
pentru mareşal şi marele comandant, şi mai trebuia să încerce 
să se întâlnească cu Everard. Nu vorbise de câteva zile cu 
preotul din pricină că fusese reţinut cu treburi de Marele 
Maestru. Când se văzuseră ultima dată, Everard era preocupat 
în legătură cu regele Edward. Will nu reuşise să-l liniştească 
prea mult. Îl asigurase însă pe preot că îi scrisese lui Garin. 
Altceva nu prea aveau ce face. Aveau să treacă destule luni 
până ca scrisoarea să ajungă în Anglia. 

Will aproape că ajunsese în capătul străzii când simţi ceva 
trăgându-l de mantie. Se întoarse brusc, crezând că era un hoţ 
de buzunare, şi prinse un băiat care venea în spatele lui. Băiatul 


101 


scoase un țipăt când Will îl prinse de tunică şi aproape căi 
ridică în aer. 

Will vru să-i dea drumul când îşi dădu seama, tresărind, că îl 
cunoştea. 

— Tu ai fost pe docuri, exclamă el, continuând să-l ţină bine 
pe copil. În ziua în care a fost atacat Marele Maestru. 

Will ignoră vociferările şi mormăielile mulţimii de oameni care 
erau obligaţi acum să-l ocolească. Cineva îi spuse să-l lase pe 
băiat în pace, dar individul în cauză îşi continuă anonim drumul, 
presat de valul de oameni. 

— Lasă-mă jos, ţipă băiatul într-o latină stricată. Mă doare! 

— Nicio şansă. O să fugi din nou. 

— Nu! Vreau să vorbesc cu tine. Te urmăresc de ore întregi. 

Will se holbă la el, apoi îl apucă de braţ pe băiat şi îl conduse 
prin mulţime. Înainte de a ajunge la porţi, coti pe o alee îngustă 
şi pustie. Dincolo de intrarea în alee, mulţimea continua să 
curgă şuvoi. 

— Ce căutai în acea zi la docuri? întrebă Will, întorcând 
băiatul cu faţa spre el. 

Copilul îşi lăsă capul în piept. 

Will îl privi cu atenţie. Era o piticanie, cu vânătăi sub ochi. 
Părea pe jumătate mort de foame, iar hainele abia se mai ţineau 
pe el: o simplă pală de vânt şi aveau să dispară. 

— Cum te cheamă? întrebă Will, cu ceva mai multă blândeţe. 

— Luca, răspunse băiatul, oftând şi ştergându-şi nasul. 

— Şi de ce mă urmăreşti, Luca? 

— Am stat la poarta Templului de dimineaţă. Voiam să intru, 
dar te-am văzut, aşa că te-am urmărit. Când ai intrat în casa 
aia, am aşteptat. Eu... Luca ezită, apoi continuă cu repeziciune: 
Voiam să-ţi spun ceva. 

— Despre cel care a încercat să-l omoare pe Marele Maestru? 

Luca îşi înălţă privirea. 

— N-a fost vina lui. N-a avut de ales. 

Ochii i se umplură de lacrimi. 

— Cine? 

— Fratele meu, Marco. Voia să aibă grijă de mine şi de mama. 
Dar acum el e mort şi Sclavo n-a plătit, şi mama e mai rău ca 


102 


înainte. Ei i-am zis că a plecat să caute de lucru. Nu-i pot spune 
că e mort. 

— Cine e Sclavo? 

— E un om rău. Luca suspină. Mi-aş dori să fi murit şi el 
pentru că l-a obligat pe Marco să facă aşa ceva. 

— Acest Sclavo l-a plătit pe fratele tău ca să-l atace pe Marele 
Maestru? 

Luca încuviinţă. 

— Şi de ce te-ai decis să vii acum la preceptoriu ca să ne 
spui? întrebă Will, ghicind deja răspunsul. _ 

— Am auzit de recompensă, rosti cu voce joasă Luca. In ciuda 
lacrimilor, pe chip avea întipărită o expresie de sfidare. Trebuie 
să cumpăr leacuri pentru mama. 

— Înţeleg. Will făcu o pauză, în timp ce îl studia pe băiat. Cum 
se face că ştii latina? întrebă el, încă neștiind ce trebuia să facă. 

— M-a învăţat Marco. Zicea că ar trebui să învăţ ca să găsesc 
ceva mai bun de lucru, poate să devin funcţionar sau cineva 
important. 

Will schiţă un zâmbet, apoi dădu din cap. 

— Îți dau recompensa dacă îmi spui unde pot să-l găsesc pe 
Sclavo. 

— Oh, exclamă Luca, surprins. Nu-şi imaginase că va fi aşa de 
uşor. E în partea veche a cartierului genovez. Are o tavernă 
acolo. Toată lumea îi spune Sarazinul. 


103 


Citadela, Cairo 
12 martie 1276 


Baraka se caţără peste bucăţile de zidărie căzută şi pătrunse 
în camera inferioară a turnului, simțind cum începe să-l 
mănânce nasul de la praful care umplea aerul. In ziua 
precedentă, un cutremur de pământ provocase prăbuşirea părții 
de sus a turnului de colţ, o porţiune de construcţie deja 
declarată nesigură de zidari. Molozul căzuse pe scară de la 
nivelurile superioare şi, acum, bloca deschiderea spre cealaltă 
parte a turnului. Cutremurul pricinuise doar pagube minore în 
Citadelă, dar câteva case din Fustat Misr se dărâmaseră, 
omorând cel puţin cincizeci de oameni. Zidarii aveau să vină 
ceva mai târziu în cursul acelei zile ca să evalueze stricăciunile 
şi să înceapă reparaţiile. Baraka cercetă din ochi încăperea 
pustie, apoi aruncă o privire înapoi spre arcada parţial blocată 
prin care intrase. Aceasta ducea spre un coridor îngust care 
străbătea zidurile exterioare, punctate ici şi colo de deschizături 
pentru  arcaşi. Coridorul se pierdea într-un întuneric de 
nepătruns pentru privirea lui Baraka. Auzind strigăte, se duse cu 
băgare de seamă spre intrarea în turn şi se zgâi afară, clipind 
din pricina luminii soarelui. 

In apropiere de turnul din colţul opus al zidului, dincolo de o 
lizieră de copaci, două gărzi mameluce târau un om. Individul 
tipa, încercând să scape din strânsoare. Unul dintre soldaţi îl 
răsplăti cu un pumn în coaste. După asta, omul se lăsă moale în 
braţele gărzilor, care îl duceau spre o poartă mare de lemn care 
acoperea o gaură în pământ. Acolo se găseau alte două gărzi 
mameluce, care se aplecară şi traseră de un lanţ de fier prins de 
poartă. Poarta se ridică precum o pavăză, dezvăluind un 
dreptunghi întunecat sub ea. Prizonierul se agită zărind temniţa 
şi strigă cu disperare înspre gărzi, cu capul dat pe spate. 

— Nevinovat! Sunt nevinovat! 

Cei doi soldaţi care îl ţineau îl aruncară fără milă în gaură. 
Omul dispăru ţipând, iar strigătele lui se auziră tot mai puţin, ca 


104 


un ecou care se stinge. Mamelucii care ţineau de lanţ îi dădură 
drumul, astfel încât poarta de lemn căzu cu zgomot la loc, 
ferecând temnita. 

In umbra răcoroasă a turnului, Baraka începu să tremure. De 
multe ori avusese coşmaruri gândindu-se la temniţa Citadelei. În 
vis vedea poarta deschizându-se şi îşi zărise picioarele, 
incapabile să se oprească, cum se apropie tot mai mult de 
gaură, până ce pământul îi dispărea de sub ele şi el începea să 
cadă, tot mai jos, la nesfârşit. După ce aflase de coşmar, unul 
dintre prietenii lui începuse să-i povestească despre condiţiile 
din temniţă, o groapă nenorocită săpată în stâncă, în care se 
mergea până la zece metri sub nivelul solului. Era un loc 
cumplit, plin de nebuni şi ucigaşi, hoţi şi violatori. Criminalii 
pândeau în întunericul de acolo, aruncându-se asupra tinerilor 
sau a celor slăbiţi, care zăceau ghemuiţi în propriile dejecţii, în 
noroi şi murdărie, în vreme ce liliecii stăteau atârnaţi în pâlcuri 
de tavanul gropii. Prietenul lui Baraka îi povestise despre un 
băiat, aruncat în temniţă pentru că furase o pâine, care fusese 
mâncat de viu de câţiva dintre deţinuţii înfometați. 

Prinţul fu trezit brusc din neplăcuta aducere-aminte de un 
zgomot din spatele lui. Khadir pătrundea în încăpere, păşind cu 
uşurinţă peste zidăria căzută. Baraka îşi încrucişă braţele la 
piept. Tunica lui în nuanţe de smarald şi antracit, asortată la 
culorile turbanului, se întinse pe piept. 

— Nu credeam că ai să mai vii. 

— Te rog să mă ierţi, prinţul meu, rosti Khadir. Picioarele mele 
nu sunt la fel de sprintene ca ale tale. 

— Aştept de multă vreme. 

— Dar sunt doar câteva minute de când am vorbit şi am 
aranjat să ne vedem aici. 

— Nu mă refer la asta, ripostă Baraka. Aştept de multă vreme 
ca să îmi dezvălui planul tău. Au trecut aproape două luni. 
Spuneai că planul va face ca tata să mă ia în considerare. Că voi 
porni un război. 

— A, da, zise Khadir, dând cu vigoare din cap. Dar mai întâi 
trebuie să aşteptăm pe altcineva. 

__Baraka se încruntă, în vreme ce Khadir rânji conspirativ. 
Incepu să se plimbe nervos şi înjură când se împiedică de un 


105 


bolovan. Câteva clipe mai târziu, în cadrul arcadei se ivi un 
bărbat. Baraka se uită speriat la el. Simţi cum roşeşte la gândul 
că avea să i se ceară explicaţii legate de prezenţa lui în turnul 
părăsit în compania ghicitorului. 

— Amir Mahmud, îl salută el încet pe tânărul guvernator care 
intra în încăpere. 

— Acum putem începe, se auzi vocea lui Khadir. 

Baraka îşi dădu seama că Mahmud era persoana aşteptată de 
bătrân. 

— Nu pot sta mult, zise Mahmud, aruncând o privire afară ca 
să verifice curtea. 

— Ce se întâmplă? întrebă prinţul, cuprins de nervozitate în 
prezenţa puternicului guvernator militar. 

Mahmud se uită la Khadir. 

— Nu i-ai spus? 

Khadir era cu aproape o jumătate de metru mai scund decât 
guvernatorul, dar cu toate astea Mahmud se dădu înapoi când 
bătrânul ghicitor făcu un pas spre el. 

— Am vrut să mă asigur de sprijinul tău înainte de a mă 
adresa băiatului. 

Baraka se simţea iritat că se vorbea despre el ca şi când n-ar 
fi fost acolo, dar păstră tăcerea, nerăbdător să afle despre ce 
discutau până la urmă cei doi bărbaţi. 

— Amir Mahmud a fost de acord să ne ajute, rosti Khadir, 
întorcându-se spre prinţ. Şi el consideră că stăpânul nostru şi-a 
pierdut busola. 

— Vă voi ajuta, îi spuse Mahmud lui Baraka, dar rolul meu în 
povestea asta trebuie păstrat secret. Înţelegi? 

— Bineînţeles că înţelege, sâsâi Khadir. Doar nu mai e un 
copil. Într-o bună zi va deveni sultanul tău! 

Baraka simţi cum îi iau din nou foc obrajii, de această dată de 
mândrie. Incurajat de senzaţie, îl privi pe Mahmud drept în ochi. 

— Cred că Khadir vrea să spună că merit ceva mai mult 
respect, amir. 

— Scuzele mele sincere, prinţul meu, murmură Mahmud, 
aruncându-i o privire dură bătrânului. 

— Imprudenţa ta este iertată, rosti Baraka, înfiorat brusc de 
plăcerea autorităţii. 


106 


Ar fi vrut să spună mai multe, poate chiar să-l facă pe 
guvernator să îngenuncheze, dar Khadir se grăbi să intervină: 

— În Palestina, în apropiere de oraşul Acra, se află un sat, 
prinţul meu. Acolo locuiesc spioni ai francilor. Ne urmăresc 
soldaţii şi-i înştiinţează pe conducătorii necredincioşilor din Acra 
despre mişcările lor. 

Baraka dădu nepăsător din umeri. 

— E ceva obişnuit. Şi noi avem spioni şi emisari în Acra, care 
ne raportează despre mişcările creştinilor, nu? 

— Da, avem, confirmă imediat Khadir. 

— Tatălui tău i s-a înmânat un raport în această privinţă, rosti 
Mahmud, întrerupându-l pe ghicitor, însă el refuză să se ocupe 
de problemă, spunând că vrea să se concentreze asupra 
planurilor în privinţa Anatoliei înainte de a face vreo mişcare 
împotriva creştinilor. Conform tratatului de pace, am convenit 
să-i lăsăm pe franci să păstreze proprietăţile rămase. lar acest 
sat este protejat de tratat. Atacarea lui ar însemna un act de 
război. Chipul lui Mahmud tresări de neplăcere din pricina 
indiferenţei afişate de Baraka. Dacă satul ar fi distrus, francii ar 
fi obligaţi să riposteze. 

— Nu doar distrus, îl corectă Khadir. Atacul trebuie să 
stârnească furia creştinilor. Trebuie să fie un masacru. Rosti 
ultimul cuvânt cu afecţiune, de parcă ar fi fost numele cuiva pe 
care îl iubea. Bărbaţii lor trebuie măcelăriți, femeile lor violate, 
iar copiii luaţi ca sclavi. Trebuie să-i provocăm. 

În acea clipă Baraka înţelese totul. Clătină din cap. 

— Creştinii nu ne vor ataca orice le-am face. Nu pot s-o facă. 
Forţa lor militară nu se compară cu a noastră. Chiar dacă l-aţi 
determina pe tata să măcelărească un sat, acest lucru nu va 
declanşa un război. 

— Deştept băiat, zise Khadir, zâmbindu-i. Ai dreptate. Dar noi 
nu aşteptăm să fim atacați de creştini. Ne aşteptăm să 
reacționeze pe măsură. Ochi pentru ochi. Chicoti. Asta vor face 
ei. 

— Cel mai probabil se vor răzbuna pe emisarii noştri din Acra, 
explică Mahmud. În spatele zidurilor lor, acolo unde noi nu 
putem pătrunde. Vor cere o compensație oarecare de la 
Baybars, probabil eliberarea prizonierilor creştini, poate chiar 


107 


retrocedare de teritorii, şi îi vor folosi pe oamenii noştri ca 
ostatici pentru cererile lor. Sultanul va refuza şi atunci creştinii, 
în aroganţa şi furia lor, probabil că-i vor omori pe oamenii noştri. 

— Cum poţi fi sigur că tata va refuza? 

— În trecut rareori a dat curs vreuneia dintre pretenţiile lor, 
răspunse Mahmud înaintea lui Khadir. Şi va fi şi mai puţin dispus 
la asta acum, dacă atacul asupra satului nu s-a produs din 
ordinul lui. Căci nu el va fi cel care va ordona atacul. A spus deja 
răspicat că nu va face aşa ceva. Trebuie să aranjăm noi asta în 
locul lui. 

— Dar doar tata sau unul dintre comandanții lui pot... Baraka 
se încruntă în direcţia lui Mahmud. Tu vei ordona atacul? 

— Nu, răspunse repede comandantul. Aşa cum am spus, rolul 
meu trebuie menţinut secret. 

— Soldaţii noştri vor crede că stăpânul nostru a ordonat 
atacul, interveni Khadir. Va fi trimis un mesaj în numele lui 
Baybars, cu sigiliul lui pus pe el. Ochii lui albiţi de cataractă se 
opriră asupra lui Mahmud. Te vei asigura de asta? 

— Se va face la noapte. 

Khadir bătu vesel din palme. 

— Vom face Arbaleta să zboare! Se uită la Baraka. lar tu vei 
conduce săgeata la ţintă. 

— Cum adică? 

— Când sultanul va afla că a fost trimis un ordin în numele lui, 
cu sigiliul lui personal, va cere o anchetă, rosti Mahmud, cu 
calm. Implicarea mea sau a lui Khadir nu are voie să fie 
dezvăluită. Cel mai probabil am fi întemnițați sau executaţi. 

— Trebuie să-i spui că tu ai făcut-o, rosti Khadir, dând din cap 
înspre Baraka. 

Prinţul se simţi copleşit de frică. 

— Imposibil! Ar fi extrem de furios! 

— Îi vei explica motivele, rosti Khadir cu voce înceată, 
insinuantă, li vei spune cât de multe ai învăţat şi ai aflat despre 
victoriile lui asupra francilor. Îi vei povesti că ai auzit rapoarte 
de la spioni şi ai vrut să-l ajuţi. Vei zice că ştiai că el e prea 
împovărat de alte chestiuni şi că ai vrut să-l ajuţi, că ai vrut să-i 
arăţi că nu mai eşti doar un băieţel. 


108 


— Nu se poate, repetă Baraka. Privirea lui se mută înspre 
intrarea în turn, dincolo de liziera de copaci, către grilajul care 
ducea în jos spre temniţă. Nu pot s-o fac. 

— Atunci el nu te va lua niciodată în considerare! ripostă 
Khadir, făcându-l pe Baraka să tresară. Tonul se înmuie imediat. 
Am văzut asta. Dacă n-o faci, nu va avea niciodată încredere în 
tine, iar când vei ajunge sultan nimeni nu te va respecta sau 
urma. 

Prinţul înghiţi în sec auzind vorbele atât de asemănătoare cu 
propriile gânduri care îl munceau de atâta amar de vreme. 

— Eu... 

— Tu eşti moştenitorul lui, rosti Mahmud cu fermitate. Doar tu 
poţi rezista furiei lui fără să păţeşti nimic. Este singura cale. 
Când creştinii vor riposta, după ce Baybars le refuză cererile, 
sultanul va fi obligat să acţioneze împotriva lor. Eu şi alţi 
guvernatori ne vom asigura de asta. Câtă vreme francii nu ne 
ameninţă, tatăl tău îi poate lăsa în pace, dar când situaţia se va 
schimba, el şi alţii din conducere nu vor mai putea folosi scuza 
că francii nu reprezintă un pericol ca să ne facă pe noi ceilalţi să 
închidem gura. Cu siguranţă că îţi dai seama că asta e calea cea 
mai bună. Mahmud vorbea pe un ton hotărât. Khadir mi-a spus 
că înţelegi nevoia de a-i alunga pe necredincioşi de pe 
pământurile noastre. 

Baraka se uită fix la cei doi. Două perechi de ochi, unii albi, 
ceilalţi negri, scrutându-i sufletul. Simţea cum devine mai mic 
sub privirile lor necruțătoare. Simţea cum i se diminuează 
senzaţia nou-dobândită de putere. „Ştim că n-ai curajul să faci 
asta”, se putea citi pe feţele lor. „Până la urmă eşti doar un 
copil.” 

— Înţeleg, le răspunse el, căutând cu disperare să se agaţe de 
ultima urmă de autoritate şi dornic să le intre în graţii. O s-o fac. 

Mahmud îl privi, apoi dădu satisfăcut din cap. Se întoarse spre 
Khadir. 

— Voi întocmi ordinul de atac. 

— Când voi şti că e momentul potrivit? 

— Când vom intra în război cu creştinii, răspunse Khadir cu un 
chicotit. Imediat redeveni solemn. Te voi îndruma. Deocamdată, 
vom aştepta să vedem ce fructe dau toți copăceii noştri. Zâmbi 


109 


văzând expresia de nedumerire de pe chipul lui Baraka şi îşi 
duse un deget la buze. Toate la timpul lor. 
XXX 

Aisha se prelingea ca o umbră pe coridoare. Îşi înclină capul 
până ce bărbia aproape atinse rochia atunci când trecu pe lângă 
gărzile mameluce îmbrăcate în hainele lor strălucitoare, apoi pe 
lângă oficialități, guvernatori şi chiar sclavi. Strângea bine în 
mână un coş de lemn, punându-şi repede palma deasupra 
obiectului ori de câte ori cârpele dinăuntru începeau să se agite. 
Câteva gărzi se uitară după ea, dar nimeni n-o strigă ca s-o 
întrebe ce căuta acolo, aşa că Aisha reuşi să se strecoare 
nestingherită către zonele mai tăcute ale Citadelei. 

Singurătatea de acolo însemna un adevărat balsam după 
zgomotele permanente din harem. Traversând coridoare care 
străpungeau zidurile exterioare intersectate de turnuri, Aisha 
ajunse la un mic popas, un loc despre care crezuse prima dată 
când îl descoperise că fusese, pe vremuri, o gheretă de pază 
sau o magazie de alimente abandonată. Ghemuindu-se în 
penumbra rece, lăsă coşuleţul jos şi desfăcu cu mare atenţie 
legătura de cârpă. Dinăuntru se ivi o faţă micuță, maronie şi 
încreţită, cu ochi care o priveau acuzator. 

— Imi cer scuze, şopti Aisha, lăsând maimuţica să se caţere 
pe braţ, până la umăr, unde se ghemui şi începu să geamă uşor 
până ce fata îi dădu o curmală. 

Stând cu spatele la zid, Aisha simţea cum se linişteşte în 
vreme ce o privea pe maimuţică mâncând. Nici acum nu reuşise 
să-i dea un nume. Chestiunea o preocupase o vreme, ca şi cum 
asta ar fi însemnat că, fără un nume, animalul nu-i aparţinea 
sau între ei doi nu exista nicio legătură. Acum însă, Aisha era 
încântată că maimuța nu avea nume. Asta însemna autonomie. 
Animalul era stăpân pe destinul său şi nu avea nevoie de o 
emblemă de proprietate. Micul animal scoase un sunet şi Aisha 
îl mângâie pe cap. Cutremurul o speriase. Spre marea 
dezaprobare a soacrei ei, Nizam, Aisha dormise în noaptea 
precedentă cu maimutica în pat. 

— Tu împărţi patul cu fiul meu, se răţoise Nizam atunci când 
zărise maimuța strecurându-se de sub cuvertură în acea 
dimineaţă. Nu cu porcăria aia! 


110 


La scurt timp după căsătoria cu Baraka, după ce se mutase în 
haremul regal, părăsindu-şi mama şi haremul liniştit al tatălui ei, 
Aisha nutrise un sentiment de recunoştinţă pentru Nizam. O 
femeie statuară şi impozantă, cu păr negru ca pana corbului şi 
ochi aprigi, mama lui Baraka era conducătoarea haremului şi o 
luase pe Aisha sub aripa ei ocrotitoare în cadrul palatului, locul 
unde mai bine de o sută de femei trăiau împreună, unele ca 
neveste şi concubine, cele mai multe însă ca sclave. Locul 
mustea de zvonuri şi intrigi răuvoitoare şi era împărţit în diverse 
bisericuțe. 

Din bârfele fetelor mai tinere, Aisha descoperise că nici 
crimele nu reprezentau o raritate într-un asemenea loc. Cele 
patru soţii ale sultanului dispuneau de degustători personali de 
mâncare pentru a se asigura că nu vor fi otrăvite. Baybars nu 
era un sultan din cale afară de iubăreţ, aşa că multe dintre fete, 
ajunse acolo ca daruri din partea diverşilor prinți sau 
guvernatori care doreau să-şi impresioneze sau să-şi 
mulțumească stăpânul, nu ajunseseră niciodată în patul lui. Ca 
atare, exista o competiţie extrem de aprigă între soţii şi femeile 
care doreau să acceadă la poziţii mai înalte, poate chiar să 
devină amante favorite sau chiar neveste atunci când moartea 
vreuneia dintre soțiile legale elibera un loc. 

La început, Aisha, aflată în înalta poziţie de soţie a viitorului 
sultan, prea tânăr ca să dispună de un harem propriu, generase 
resentimente din partea femeilor mai tinere. Conform ordinelor 
date de Nizam, ea purta cele mai frumoase rochii croite de 
sclavi. | se dăduseră doi eunuci negri care erau responsabili de 
aducerea la îndeplinire a nevoilor ei zilnice. Cei doi o însoțeau la 
băile comunale, îi aduceau de mâncare, de băut şi dulciuri 
oricând le cerea. Aisha era zilnic îmbăiată şi masată de sclave, 
conform aceloraşi ordine ale lui Nizam. Sclavele îi îndepărtau 
dureros, cu pensetele, firele de păr care începuseră să-i apară 
pe corp şi care o făcuseră pe Aisha să se ruşineze. Tot ele îi 
masau pielea cu uleiuri până ce aceasta strălucea. La început, 
atenţia care i se acorda o făcuse pe fată să se simtă ciudat. 
Chicotea în timpul masajelor şi protesta cu voce tare faţă de 
durerea provocată de şedinţele de epilare. In cele din urmă însă, 


111 


situaţia devenise ceva obişnuit, adică încă o povară pe care 
trebuia să o suporte. 

Nizam îşi asumase rolul de a supraveghea creşterea ei, 
spunându-le sclavelor să folosească mai mult săpun, care-i 
provoca usturimi fetei, şi să îi perie părul până ce scalpul i se 
înroşea de atâta frecat. Din ziua nunţii, Aisha trecuse o singură 
dată prin patul lui Baraka şi era perfect conştientă de faptul că 
Nizam o considera pe ea vinovată că mult iubitul ei odor nu o 
mai chemase niciodată. Singura consolare consta în faptul că, 
de vreme ce nu mai era favorita lui Nizam, câteva dintre 
celelalte fete se apropiaseră de ea. Astfel de prietenii în 
dezvoltare, maimuţica ei şi unele din lecţiile primite, în special 
poezia şi dansul - Aisha ura orele de broderie - erau singurele 
care o ţineau departe de disperare. In plus, mai existau şi 
plimbările pe care le făcea atunci când Nizam era ocupată, după 
ce reuşea să evadeze printr-un grilaj prost montat într-una din 
camerele de baie. 

Uneori avea impresia că s-ar fi putut aventura şi mai departe: 
să părăsească Citadela, să coboare în oraş. Nu îndrăznise să o 
facă deoarece ar fi avut mari necazuri şi ar fi adus dizgraţia 
asupra tatălui ei. În acelaşi timp, era îngrozită de şeful 
eunucilor, un uriaş nubian cu piele de culoarea mahonului, 
responsabil cu pedepsirea fetelor prin biciuire sau executare, în 
funcţie de gravitatea faptei. Cei mai mulţi sclavi bărbaţi erau 
proşti şi înceţi; după castrare vocile le erau piţigăiate, obrajii le 
erau lipsiţi de păr, iar trupurile nu mai aveau vigoare şi muşchi. 
Aisha îi socotea deopotrivă interesanţi ca şi curiozitate 
intelectuală şi respingători. Nu erau nici bărbaţi, nici femei. Din 
anumite puncte de vedere, nu erau nici măcar oameni, ci doar 
lucruri care fuseseră confecţionate din unt sau săpun, ori din 
altceva moale şi maleabil, şi care făceau ce li se spunea. Cu 
şeful eunucilor lucrurile stăteau cu totul altfel. Poate că poziţia 
lui îi furniza ocazii mai bune de a-şi exercita puterea minţii sau 
poate castrarea lui fusese făcută altfel. Cert era că individul era 
rapid şi periculos ca un şarpe, şi-i purta ranchiună oricărei fete 
care îl mânia sau insulta. 

Aisha îşi odihni capul de zid, bucurându-se de senzaţia de 
libertate pe care i-o conferea liniştea. La început fusese 


112 


recunoscătoare pentru că Baraka nu o mai chemase în patul 
conjugal, dar în ultima vreme începuse să se întrebe de ce se 
întâmpla asta. In sinea ei recunoştea că noaptea nunţii fusese 
un Supliciu prin care probabil că niciunul dintre ei nu voia să mai 
treacă, dar Aisha nu credea că fusese vina ei. 

Se dusese la el îmbrăcată într-o rochie de mătase, cu chipul 
pictat, cu gâtul şi încheieturile mâinilor pline de bijuterii şi aur, 
lăsând o dâră de parfum în urma ei. Nizam şi celelalte femei o 
instruiseră ce să facă. Incercase să le urmeze sfaturile, deşi îşi 
simţise inima bătându-i nebuneşte şi mâinile tremurând 
neîndemânatice. După intrarea ei în iatac, Baraka rămăsese 
nemişcat multă vreme, fără să scoată vreo vorbă, îmbufnat şi 
palid. Se aşezaseră unul lângă celălalt la picioarele patului plin 
cu petale de flori, într-o tăcere atât de insuportabilă, încât Aisha 
se răsucise în cele din urmă spre el ca să-l sărute, disperată. 
Dinţii li se ciocniseră atunci când îşi deschiseseră gurile, făcând- 
o pe Aisha să se lupte cu imboldul de a izbucni în râs. Avusese o 
senzaţie ciudată să simtă limba lui în gură, ca un peşte umed, 
agitat, alunecos şi neplăcut. El se agitase scurt şi stângace, 
până ce, frustrată din pricina stingherelii lui, Aisha se lăsase pe 
spate şi îl trăsese deasupra ei. Baraka rămăsese inert peste ea 
timp de câteva minute lungi, după care se dăduse jos şi se 
năpustise afară din încăpere, trântind uşa în urma lui. 

Aisha oftă şi deschise ochii, întrebându-se dacă era cazul să-i 
trimită un mesaj lui Baraka. Puteau să stea de vorbă. Nizam n- 
avea de unde să afle, însă ar fi fost mulţumită şi ar fi încetat să 
o persecute. Poate că Baraka îşi dorea mai degrabă o prietenă 
decât o soţie? Aisha s-ar fi putut căzni să-l placă, dacă asta ar fi 
însemnat să poată evada în mod regulat din harem fără teama 
de a fi prinsă. Incremeni auzind sunet de paşi care se apropiau 
de ea. Strângând tare de lesa maimuţei, se ascunse mai bine în 
umbră, lipindu-şi genunchii de piept. Paşii se auziră mai tare. 
Aisha îngheţă, dorindu-şi să se fi putut face una cu întunericul. O 
siluetă înaltă trecu pe lângă ea. Purta o uniformă de comandant. 
Aisha recunoscu silueta din ziua nunţii ei. Când zgomotul de paşi 
se mai atenuă, slăbi strânsoarea asupra lesei animalului. Vru să 
plece de acolo, dar auzi un alt zgomot, de această dată mai 
moale. Abia avu timp să se ascundă din nou când pe lângă ea 


113 


trecu un alt bărbat. Pe acesta îl cunoştea după nume şi 
reputaţie. Simţi un nod în gât când Khadir străbătu pasajul, cu 
ochii lucind în lumina albăstriu-cenuşie care pătrundea printr-o 
deschizătură pentru arcaşi din josul zidului. 

Aşteptă câteva clipe, apoi se ridică în picioare şi luă coşul. 
Coridorul acela fusese întotdeauna pustiu, aşa că Aisha habar n- 
avea de ce cei doi bărbaţi se iviseră acolo, dar în mod clar nu 
putea risca să mai rămână. Tocmai voia să se furişeze afară 
când auzi alt zgomot de paşi, de această dată unii grei, ca nişte 
bocănituri. Se lipi tare de zidul coridorului, dar din greşeală 
prinse coada maimuţei. Animalul scoase un țipăt. Paşii se opriră. 
Aisha încremeni. Apucă strâns lesa, în vreme ce maimuta începu 
să o zgârie furioasă pe umăr. Paşii se apropiară de ea, înaintând 
mai rar. Aisha ar fi vrut să fugă, dar era prea înfricoşată ca să se 
mişte. Se ivi şi proprietarul acelor paşi. După ce se aşteptase să 
apară şeful eunucilor, Baybars sau Nizam, Aisha scoase un mic 
scâncet de uşurare când îl văzu pe Baraka. Prinţul părea însă 
chiar mai speriat decât ea. Făcuse ochii mari sub pletele lui mari 
şi cârlionţate. Câteva secunde se holbară unul la celălalt. 

În cele din urmă, Aisha reuşi să încropească un zâmbet. 

— Bună. 

Ochii lui Baraka se îngustară din pricina suspiciunii. 

— Ce cauţi aici? 

— Am ieşit la o plimbare. Mama ta ştie că sunt aici, adăugă 
ea, blestemându-se aproape imediat pentru prostie. 

El putea să o întrebe simplu pe Nizam ca să afle că Aisha 
spusese o minciună. Baraka păru şi mai suspicios. Aisha simţi 
cum creşte iritarea înăuntrul ei când se uită mai bine la chipul 
lui încordat. 

— Dar tu ce cauţi aici? i-o întoarse ea. 

— Nu te priveşte. 

Aisha sesiză o undă de teamă în vocea lui. 

— Ai fost cu Khadir? întrebă ea, intrigată de motivul 
îngrijorării lui. 

— De ce? Ce ai auzit? ceru el să afle, venind spre ea. 

— Cum...? 

Baraka o prinse de braţ. 

— Ce ai auzit? 


114 


— Dă-mi drumul! 

Aisha se luptă să se elibereze din strânsoarea lui dureroasă. 
Maimuţa se zbătu şi fugi de pe umărul ei. Lesa animalului îi 
scăpă Aishei printre degete. 

— N-am auzit nimic! ţipă ea la Baraka, în vreme ce maimuța 
se furişă afară de sub arcadă şi porni alergând de-a lungul 
coridorului. Dă-mi drumul! 

Baraka o mai ţinu aşa câteva secunde, cu degetele înfipte 
adânc în carnea ei. Apoi îi dădu drumul şi se răsuci pe călcâie. 

Aisha se uită urât în urma lui, frecându-şi braţul, care mai 
mult ca sigur avea să fie vânăt a doua zi. 

— Nebunule, rosti ea printre dinţi. 

Prinţul se întoarse şi o plesni peste faţă, cu toată puterea de 
care era capabil. 

Aisha se trezi lovindu-se de zid din pricina forţei loviturii. 
Rămase pironită acolo, neputând decât să-şi prindă obrazul cu 
mâna şi să se holbeze, fără să-şi poată opri lacrimile care îi 
ţâşniseră fără voie. Rânjetul care înflori în colţurile gurii lui 
Baraka la vederea lacrimilor ei o îndureră pe Aisha mai mult 
decât palma primită, ca un cuţit care i se răsucea în pântece. 
Baraka ieşi de sub arcadă, lăsând-o singură. 

Kalawun străbătea coridoarele palatului, răsfoind hârtiile pe 
care le ţinea în mână. 

— Amir Kamal, salută el un om pe lângă care trecu. L-ai văzut 
pe sultan în după-amiaza aceasta? 

— S-a dus să viziteze moscheea al-Azhar, răspunse 
guvernatorul. Se temea că a avut de suferit de pe urma 
cutremurului de ieri. 

— Atunci o să dau de el la întoarcere. Mulţumesc. 

Kalawun se opri din mers, în vreme ce guvernatorul trecu mai 
departe, şi studie documentele din mână. Iscoadele din Cilicia 
trimiseseră un nou raport pe care Kalawun era nerăbdător să îl 
discute cu Baybars. Informaţiile de la graniţe erau bune. După 
furtunosul consiliu de război, echilibrul de forţe de la Curtea 
sultanului era încă instabil. Cu cât campania împotriva Anatoliei 
debuta mai devreme, cu atât mai repede guvernatorii rebeli 
aveau să fie obligaţi să se cuminţească. Însă dacă plecase la 
moschee, Baybars ar fi putut rămâne acolo câteva ore. 


115 


De ceva vreme, sultanul părea să fi devenit obsedat de 
restaurări şi reparaţii. Kalawun credea că înţelege de ce. 
Reconstruirea unei moschei reprezenta ceva simplu. Clădirea se 
înălța, cărămidă după cărămidă, până ce se transforma într-o 
structură completă. Constituirea unor teritorii nu era ceva 
tangibil. Totul se rezuma la puncte pe hartă, graniţe care se 
mutau şi se schimbau. Moscheea însemna ceva care creştea. 
Reprezenta un lucru la care Baybars se putea uita în fiecare 
dimineaţă, ştiind că ajutase la crearea lui. Vizitele lui frecvente 
acolo atrăseseră însă o atenţie nedorită. Cu doar o săptămână 
în urmă, sultanul fusese atacat de un musulman şiit, un duşman 
al majorităţii sunnite. Individul aruncase cu pietre, strigând 
numele profetului Aii, după care dispăruse în mulţime. Baybars 
nu fusese rănit, iar şiitul fusese prins în scurtă vreme şi 
executat. Însă atacul îl neliniştise pe sultan; încercase să 
ascundă acest fapt, dar Kalawun îl cunoştea de prea mult timp 
ca să nu-şi dea seama. Fusese doar unul din numeroasele 
atacuri la persoana şi poziţia sultanului din ultimele luni, şi, mai 
mult ca sigur, nu şi ultimul. 

Kalawun vru să pornească spre zona încăperilor oficiale când 
o formă cenuşie se ivi alergând pe coridor. Icni de surpriză când 
Aisha se repezi în braţele lui. Fata tremura şi întreg trupul i se 
cutremura din pricina suspinelor. Surpriza lui se transformă 
imediat în nelinişte. O prinse pe fată de umeri şi o îndepărtă de 
el ca s-o poată vedea mai bine. Aisha avea ochii roşii şi umflaţi. 
Şuviţe de păr îi ieşiseră pe sub acoperământul de cap şi acum i 
se lipiseră de obrajii udaţi de lacrimi. Kalawun se încruntă şi îi 
îndepărtă părul de pe obraji. Observă o pată stacojie pe unul 
dintre ei. 

— Ce e asta? O întrebă. Aisha? Vorbeşte cu mine. Ce s-a 
întâmplat? 

Duritatea tonului păru să o determine pe fată. 

— Am pierdut-o, t... tată, îngăimă ea. 

— Pe cine? 

— Maimuta. A fugit. 

— Nizam ştie că ai ieşit din harem? 

Aisha nu se putu uita în ochii lui. 

Kalawun oftă scurt. 


116 


— N-ar trebui să pleci de acolo fără permisiunea ei, Aisha. De 
câte ori să-ţi spun asta? 

O escortă printr-o uşă care ducea într-o cameră pustie. Acolo 
Kalawun se întoarse cu faţa spre fată, dar expresia de pe chipi 
se înmuie când zări o altă lacrimă prelingându-se pe obrazul ei. 
Atinse urma roşie rămasă acolo. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Baraka, rosti ea cu glas aspru. M-a /ovit! 

— Ce-a făcut? rosti Kalawun, simțind cum îl săgetează ceva, 
ca un fier rece şi ascuţit care îi împietri întreg trupul. 

— Era pe unul din coridoarele de lângă zidurile din 
extremitatea nordică. Cele de lângă turnul prăbuşit. 

— Şi eraţi împreună? 

Aisha clătină din cap. 

— Cred că era acolo cu Khadir. Mai era şi un comandant. 
Credeam că e pustiu. Işi ridică spre el privirea îndurerată. M-am 
dus acolo doar ca să măjoc. 

Kalawun nu replică. Parcurse în minte motivele posibile 
pentru care Khadir putea fi împreună cu Baraka. Din câte ştia el, 
cei doi abia dacă îşi vorbeau. În minte îi reveniră însă 
amenințările şi insinuările ghicitorului din zilele precedente, aşa 
că se simţi brusc îngrijorat. 

— Comandantul acesta... Ştii cine era? 

— Purta o haină galbenă. L-am văzut când discutai cu el la 
nuntă, înainte de a veni să vorbesc cu tine. 

— Mahmud, rosti el imediat, încruntându-se şi mai mult. 
Haide. Te duc înapoi la harem, unde îi vei cere scuze lui Nizam. 
Kalawun continuă înainte ca Aisha să poată protesta. După care 
o să pun câţiva oameni să-l găsească pe Fakir pentru tine. 

În privirea ei se citi recunoştinţa. 

— Mulţumesc, tată, rosti ea, fără a se mai obosi să-i 
amintească faptul că maimuța nu se mai numea Fakir. 

Se dovedi însă că nu era nevoie de nicio poteră de găsire a 
animalului, căci, la întoarcerea în harem, Aisha şi Kalawun 
descoperiră maimuța stând pe patul Aishei, spre nemulţumirea 
lui Nizam. 

Părăsindu-şi fiica, Kalawun porni înapoi spre clădirea 
principală, cu gândurile pline de imaginea urmei de palmă de pe 


117 


A 


faţa fetei. Străduindu-se să se concentreze, parcurse rapid în 
minte motivele pentru care Baraka, Khadir şi Mahmud le-ar fi 
putut invoca pentru a se găsi într-un loc pustiu din palat, 
împreună sau singuri. Nu descoperi niciun răspuns, şi asta îi 
dădu o senzaţie de nelinişte care nu îl mulțumea deloc. 

— Amir Kalawun. 

Kalawun îl zări pe Baybars traversând curtea, urmat de doi 
soldaţi Bahri. Pentru o clipă se gândi să-i dezvăluie totul 
sultanului, dar ceva dinăuntrul lui îl opri. Încă nu avea ce să 
discute cu Baybars. 

— Mărite sultan, te căutam. Am primit veşti din Cilicia că ar 
trebui să mergem într-acolo. 

Baybars încuviinţă. 

— Putem face asta acum. Sultanul îşi scoase mănuşile de 
călărie. Mai întâi însă trebuie rezolvat ceva, Kalawun. Am vrut să 
vorbesc cu tine despre asta ieri, dar cutremurul mi-a abătut 
atenţia. Discutam cu Khadir şi el mi-a sugerat să trimit pe 
cineva să-i ancheteze pe asasini, acum că au ajuns sub controlul 
meu, pentru a descoperi cine i-a angajat ca să mă omoare. 

— Stăpâne, rosti Kalawun, furios că Khadir trecuse peste 
capul lui cu această poveste, oare să fie bine? Cu siguranţă că 
avem destule lucruri asupra cărora să ne concentrăm, fără să 
irosim oameni sau resurse pe ceea ce s-ar putea dovedi o 
căutare sterilă? 

— Khadir crede că Nasir e foarte potrivit pentru o asemenea 
sarcină, replică Baybars, cu un ton definitiv pe care Kalawun ÎI 
sesiză imediat. Să înţeleg că te poţi dispensa de el? 

— Stăpâne, răspunse Kalawun pe un ton jos, dând din cap. 

Baybars îl studie câteva clipe. 

— Nu ţi-aş cere să faci asta dacă nu aş crede că e nevoie. 
Ezită şi privi în altă parte. Moartea lui Omar a fost mereu prea 
crudă pentru mine ca s-o uit. M-am răzbunat preluând controlul 
asupra asasinilor şi cucerindu-le teritoriile. Credeam că va fi 
suficient. Privirea lui reveni asupra lui Kalawun. In ochii lui 
albaştri se citea aceeaşi neînduplecare. Insă cuvintele lui Khadir 
au trezit în mine o dorinţă pe care o nutream de ceva vreme. 
Vreau să ştiu cine e responsabil, Kalawun. Vreau să ştiu cine l-a 


118 


omorât pe Omar. Spune-i lui Nasir să găsească numele lor. 
Zâmbi cu răceală. Şi acum să discutăm despre rapoartele alea. 

Kalawun porni în tăcere alături de Baybars, cu mintea plină de 
gânduri învolburate de mânie. Khadir se dovedea o viperă mai 
periculoasă decât crezuse el. Oricum nu avusese niciodată 
încredere în ghicitor, însă bătrânul se băga tot mai mult în 
treburile altora. În plus, ce interes nutrea Khadir în legătură cu 
Baraka? 

XXX 

Mai târziu în cursul serii, Kalawun părăsi Citadela şi se 
întoarse în al-Rawda, insula de pe Nil unde locuia împreună cu 
familia şi regimentul lui. În cursul întâlnirii cu Baybars, mintea 
lui fusese prea ocupată cu detalii legate de campania militară ca 
să se mai gândească la altceva. Pe drumul spre insulă însă, 
gândurile lui reveniseră la imaginea obrazului tumefiat al fiicei 
sale şi la zâmbetul viclean al lui Khadir. 

Traversă podul de peste fluviu, cu apa curgând leneşă şi 
neagră sub el. Ajungând pe mal, mână calul de-a lungul cărării 
străjuite de copaci care urca înspre palat. Imensa structură se 
profila întunecată pe fundalul cerului purpuriu. Turnurile, unde 
erau încartiruiţi soldaţii, se înălţau ca două coarne ieşind dintr- 
un cap de piatră. Zărindu-l că se apropie, gărzile de la poartă 
luară poziţia de drepţi. Ajuns în curte, Kalawun sări din şa. Un 
servitor se ivi imediat ca să ducă animalul la grajd. 

Kalawun auzi sunet de fier lovindu-se înainte de a ajunge în 
curtea interioară. Zgomotul provenea dinspre coridorul arcuit. 
Undeva în curte, doi tineri se luptau. În jurul lor, alţi băieţi, cu 
vârste între nouă şi şaisprezece ani, formaseră un cerc. Cu toţii 
purtau veste de piele peste tunicile scurte din lână, iar capetele 
le erau acoperite de turbane rotunde şi netede. Chipurile lor 
aveau cele mai diverse culori, dar cei mai mulţi erau turci cu 
piele arămie. În mijlocul lor se ridica silueta înaltă şi zveltă a lui 
Nasir. Nasir era îmbrăcat cu haina din mătase albastră a 
regimentului Mansuriyya. Benzile de material de pe braţe 
dezvăluiau identitatea şi rangul lui. Băieţii mai tineri din jurul lui 
erau cei mai noi sclavi pe care Nasir îi achiziţionase pentru 
regiment, deşi chiar şi aceştia aveau deja la activ doi ani de 
antrenamente. După distrugerea atâtor fortărețe creştine, 


119 


mamelucii se treziseră cu un surplus de sclavi, iar pacea care 
urmase făcuse ca aceşti noi recruți să rămână în viaţă. Cu cât 
sclavii erau luaţi mai de tineri, cu atât mai bine. Băieţii erau mai 
uşor de instruit decât bărbaţii separați de familiile lor după un 
asediu. Erau uşor de impresionat, se supuneau mai repede 
regimului militar strict şi se converteau pe deplin la islam. Erau 
mai lesne de transformat în braţe de oţel. 

Curtea era dominată de răcoare la umbra zidurilor care o 
înconjurau. Ferestrele şi arcadele de intrare în castel păreau 
sute de ochi întunecaţi care priveau cercul de băieţi din mijlocul 
curţii. Se auzi un pocnet surd atunci când unul dintre cei doi 
tineri care se luptau lovi scutul de lemn al celuilalt, un scut mare 
şi rotund de infanterist. 

— Opriţi. Cei doi tineri se despărţiră, iar Nasir făcu un pas 
înainte. Ai parat bine, Shiban, îi spuse el tânărului care se 
apărase şi al cărui scut avea o dungă nouă pe centru. 

Nasir privi de jur împrejur şi îl văzu pe Kalawun apropiindu-se. 
Se înclină în faţa comandantului şi lătră un ordin în direcţia 
tinerilor, care se executară imediat şi îşi plecară capetele. Nasir 
arătă înspre doi dintre ei. 

— Începeţi exerciţiile. 

Porni spre Kalawun, care se oprise la mică distanţă. 

— Amir. 

Kalawun se forţă să zâmbească. 

— Merge bine antrenamentul? Par mai puternici. 

Nasir privi înspre băieţi. 

— Cei mai tineri se descurcă. Îşi coborî vocea. Însă unii dintre 
cei mai vârstnici devin agitaţi. Unul are aproape şaptesprezece 
ani. Cred că ar fi bine să intre în regiment. Cred că e pregătit. 

Kalawun încuviinţă. 

— Desigur. Am să aranjez totul. Se opri, iar tăcerea care urmă 
fu întreruptă doar de zgomotele tinerilor care se pregăteau de 
luptă. Am nevoie să faci ceva pentru mine, Nasir. 

Îi explică celuilalt porunca lui Baybars. 

Nasir rămase tăcut câteva clipe după aceea. 

— Pot să întreb de ce am fost eu ales pentru sarcină, amir? 
Clătină din cap, încruntându-se. De ce nu un Bahri? 


120 


— Baybars te-a cerut special pe tine. Cunoşti zona unde 
trăiesc asasinii. 

Nasir se uită în altă parte. În privirea lui se zărea o duritate pe 
care Kalawun n-o mai observase de multă vreme. 

— Cum rămâne cu ei, amir? întrebă Nasir, arătând înspre 
băieţi. Eu i-am cumpărat şi antrenat. Sunt obişnuiţi cu mine şi cu 
metodele mele. 

— Un alt ofiţer va continua munca ta câtă vreme vei fi plecat, 
răspunse Kalawun. Îmi pare rău, Nasir. Dacă aş putea, aş trimite 
pe altcineva. Ştiu că ţi-e greu să te duci din nou acolo. 

Nasir întoarse privirea spre Kalawun. 

— Asta aparţine trecutului, amir. Schiţă un zâmbet, dar 
privirea îi rămase dură. Îmi voi face datoria. 

Kalawun îşi lăsă mâna pe umărul ofițerului. 

— Ştiu că o vei face, prietene. 


121 


10 


Cartierul genovez, Acra 
12 martie 1276 


Când Will ajunse călare pe străzile aglomerate din cartierul 
genovez, soarele începea să coboare la asfinţit. Steagurile cu 
San Marco, sfântul patron al Veneţiei, continuau să fluture 
deasupra câtorva palate, depozite şi magazine. Se părea că 
spiritul venețian nu se dădea bătut chiar aşa de uşor în acele 
locuri, în ciuda întoarcerii genovezilor în cartierul lor răvăşit de 
război. Alături de Will călărea Robert, iar în spatele celor doi 
veneau alţi patru templieri. Era prima misiune a lui Will în 
calitate de conducător al altor cavaleri, aşa că el se simţea 
oarecum ciudat ordonându-le să-l urmeze prin oraş. 

— Presupun că te aştepţi să-ţi spun „domnule”, se plânse 
Robert, zâmbind după ce Will murmurase ceva inteligibil în 
barbă. Poate că obţii o nouă promovare dacă se dovedeşte că 
acest Sclavo este cel care a ordonat atacul? Până anul viitor vei 
ajunge Mare Maestru dacă o ţii tot aşa. 

Ceilalţi, cavaleri cu state vechi de serviciu, alături de care Will 
se antrenase de ani buni, acceptaseră autoritatea lui fără 
crâcnire, aşa că atunci când pătrunseră în vechiul cartier Will se 
simţea deja mai sigur pe sine. 

— Cum vom găsi taverna? Locul ăsta e un dezastru. 

Will îi aruncă o privire lui Robert. 

— Băiatul a spus că e în spatele săpunarului. 

— Sarazinul, rosti gânditor Robert. Ar trebui să fie o glumă? 

Will nu răspunse. Se uita încruntat la străzile din faţă, 
încercând să se orienteze. Trecuse arareori prin acest cartier, 
ale cărui străduţe şerpuitoare provocau confuzie. Orientându-se 
după turla bisericii San Lorenzo, care se ridica semeaţă 
deasupra hăţişului de acoperişuri, Will arătă înspre o alee 
îngustă care pornea din strada principală în mijlocul unui şir de 
dughene. 

— Cred că asta ne va duce la biserică. De acolo ar trebui să 
putem găsi piaţa. Săpunarul e chiar în spatele ei. 


122 


Cu cât înaintau, cu atât străduţa devenea mai îngustă. O 
mare parte din drum Will auzise oamenii vorbind dialectul 
venețian. Accentul începu să se schimbe însă imediat ce trecură 
de o clădire mare care pe vremuri fusese o prosperă fabrică 
genoveză de săpun, între timp abandonată. In partea veche a 
cartierului, o zonă dezolantă ca aspect, genovezii care nu 
reuşiseră să fugă împreună cu conaţionalii lor în exodul către 
Tyr rămăseseră acolo. Copiii erau desculți şi pe jumătate goi. 
Mânjite de dejecţiile nopţii aruncate direct de la ferestre, 
străduţele erau pline de şobolani şi gemeau sufocate de 
grămezile de gunoaie în putrefacție peste care roiau muştele. 
Chipuri dubioase se uitau din pragurile uşilor la cavalerii care 
înaintau. Familii întregi locuiau laolaltă în camere în care ar fi 
trebuit să stea doar două persoane. Era un loc al disperării. Will 
se simţi uşurat atunci când, după ce aproape se rătăciseră, 
ajunseră în sfârşit în faţa tavernei. 

Sarazinul se găsea în capătul unui drum mai lat din apropiere 
de zidurile oraşului, ca o structură mare de piatră care bara 
strada, părând mai degrabă un depozit decât un local. Deasupra 
uşii nu se vedea nicio firmă. Hanul putea fi efectiv descoperit 
doar întrebând oamenii din zonă. 

Will îi îndruma pe cavaleri înapoi spre o străduţă mai sus de 
local. 

— N-ar trebui să ieşim în evidenţă, rosti el, dând hăţurile 
calului său unuia dintre ei. Aşteptaţi-mă aici. 

Scoase de sub şa mantia neagră pe care o purta când se 
ducea la Elwen şi o îmbrăcă peste cea de cavaler. Era lungă şi îi 
acoperea uniforma şi arma de la şold, însă chiar şi aşa Will arăta 
total deplasat în acel loc prin comparaţie cu amărâţii care 
populau zona. 

— Te duci singur? rosti încet Robert, prinzându-l de braţ. 

Will se lăsă pe spate. 

— Lasă-mă să arunc mai întâi o privire. Probabil că şansele 
să-l găsim pe Sclavo sunt mai mari dacă intru singur decât dacă 
ne năpustim cu toţii, cu săbiile scoase din teacă. Dacă îl găsesc 
mă întorc şi apoi ne ducem ca să-l arestăm. 

Porni în josul străzii, lăsându-şi tovarăşii cavaleri să se 
înghesuie pe alee împreună cu caii lor. Peste oraş se lăsase 


123 


asfinţitul, învăluind clădirile într-o lumină palidă. Aproape că 
ajunsese la tavernă când auzi nişte strigăte de bucurie de 
undeva din spatele clădirii. Will îşi ridică privirea, dar se trezi în 
faţa unui perete de piatră neagră, fără niciun indiciu legat de 
semnificaţia acelor sunete. 

Uşa tavernei înţepenise în rosturile ei, aşa că Will se văzu 
nevoit să o forţeze cu umărul. Se deschise pe jumătate, apoi 
înţepeni. Înspre Will năvăli un val de aer cald şi plin de mirosuri. 
Interiorul era fierbinte şi întunecat, îmbâăcsit de fumul emanat de 
un foc aproape stins. Ceva mare se frecă de piciorul cavalerului 
şi Will abia apucă să vadă un ogar imens ţâşnind spre partea din 
spate a încăperii. Camera era lungă şi joasă, cu bârnele 
putrezite ieşind din tavan ca nişte coaste. Mese şi bănci erau 
aşezate pe două rânduri în centru. Parcurgând coridorul dintre 
ele, Will zări siluete încovrigate în jurul luminilor ceţoase 
emanate de lămpile cu ulei. Podeaua era alunecoasă, iar izul de 
bere trezită domina întreg spaţiul. Dinspre uşile aflate în spatele 
camerei se auzeau sunete înfundate. Când Will ajunse în dreptul 
lor, acestea se deschiseră, lăsând lumina şi zgomotul din 
spatele lor să-l învăluie pe cavaler. 

Doi bărbaţi trecură în grabă pe lângă el, ţinând strâns în mâini 
halbe de bere. Will mai făcu un pas şi se trezi în faţa unui zid 
uman. 

Taverna se deschidea în spate către o curte largă, înconjurată 
de clădiri părăginite, un şopron imens şi zidul care separa 
cartierul genovez de perimetrul sediului cavalerilor Sfântului 
loan. De jur împrejurul curţii fuseseră aprinse torţe, care acum 
îşi aruncau luminile asupra butoaielor, lăzilor şi a feţelor mulţimii 
ce forma un cerc, lăsând un spaţiu mare in mijloc. Câţiva 
oameni se uitară la Will când acesta închise uşa tavernei şi se 
strecură pe lângă ei, strângându-şi mantia, însă majoritatea 
celor de acolo urmăreau cu atenţie spaţiul pustiu din mijloc, un 
spaţiu care, aşa cum observă imediat Will, nu era, de fapt, deloc 
pustiu. 

In centru se găseau doi bărbaţi. După aspect, ambii erau 
arabi, deşi niciunul nu era îmbrăcat cu hainele şi turbanele 
tipice poporului lor, ci cu tunicile scurte, aspre, şi cu iţarii purtaţi 
de ţăranii apuseni. Ambii aveau capetele descoperite şi părul 


124 


ciufulit. Unul era mai înalt şi mai masiv decât celălalt, cu chipul 
sumbru în lumina torţelor. Individul ţinea în mâna stângă o sabie 
care părea tocită de atâta folosinţă, în timp ce mâna dreaptă îi 
atârna moale de-a lungul trupului. In vreme ce se agita în 
mijlocul cercului, Will zări o cicatrice groaznică pe trupul omului, 
pornind de la cot în josul antebraţului până la mână. Carnea era 
un amestec de roz şi alb acolo unde se vindecase, iar braţul era 
diform şi inert. Individul se agita cu un pas măsurat, ţinând lejer 
arma în mâna stângă. Oponentul lui, scundacul, părea mult mai 
nervos. Ţinea sabia rigid în faţa lui, cu corpul aproape înţepenit 
din pricina tensiunii. Când omul cu cicatrice înaintă, scundacul 
se dădu înapoi. Sudoarea strălucea pe faţa lui în lumină. Will, 
care auzise de oameni care se luptau din raţiuni sportive, 
tocmai se întreba de ce acel arab înspăimântat se găsea în 
mijlocul cercului de oameni când, brusc, scundacul se repezi 
spre zidul de privitori. Aceştia căzură ca un lan secerat, dar 
imediat se iviră doi bărbaţi puternici, cu bâte şi săbii, care, cu 
armele ridicate, îl obligară pe arab să revină în cerc, în mijlocul 
unui cor de chiote scos de mulţimea agitată. Will îşi dădu 
imediat seama la ce asista, şi în acea clipă numele tavernei 
căpătă un înţeles cumplit. 

Scundacul strigă ceva în arabă, probabil o rugăciune scurtă, 
apoi se aruncă asupra adversarului care aştepta, cu sabia în faţă 
ca o lance. Ingrozit, Will îşi dădu seama ce avea să urmeze. 
Arabul masiv pară lejer atacul stângace şi descrise un arc cu 
arma iui. Lama izbi ceafa scundacului cu un zgomot sinistru. 
Apoi lama fu smulsă din ceafa victimei, în mijlocul unui cor ceva 
mai slab de chiote, după care nefericitul se prăbuşi. 

Revoltat de cele văzute, Will se uită cum trei oameni înarmaţi, 
italieni după aspect, ies din mulţime. Unul dintre ei făcu un 
semn arabului rămas în picioare să lase arma jos. Arabul se 
conformă cu gesturile supuse ale unui sclav. Cei trei îl escortară 
pe arab spre şopron, în vreme ce alţi doi oameni luară cadavrul 
de pe jos, lăsând în urma lor o dâră de sânge în praf. 

Oamenii din curte începură să schimbe banii de la pariuri între 
ei. Will se folosi de ocazie ca să înainteze prin mulţime. Lângă 
şopronul unde fusese dus arabul se găseau alţi patru bărbaţi 
înarmaţi. In ceea ce pe vremuri poate fusese un grajd, acum 


125 


închis cu porţi masive de lemn, Will zări o grămadă de trupuri 
umane care puteau fi socotite doar ca aparţinând unor deţinuţi. 
Se vedeau arabi, mongoli şi alţi câţiva, poate cerchezi. Paznicii 
deschiseră una dintre porţi şi scoaseră dinăuntru un tânăr 
subţire care nu putea avea mai mult de şaisprezece ani. Will 
văzuse destul. 

Se răsuci spre un om de lângă el, care ţinea o halbă de bere 
într-o mână şi o pungă de bani în cealaltă. După croiala hainelor 
părea un negustor, dar nu unul înstărit. 

— İl cunoaşteţi pe Sclavo? întrebă Will în latină. 

Omul se concentră cu dificultate asupra lui Will, apoi arătă cu 
halba în direcţia şopronului. 

— Acolo, bolborosi el. 

Urmărind gestul nesigur al negustorului, Will desluşi câţiva 
bărbaţi aşezaţi pe bănci, la o oarecare distanţă de mulţime. 
Unul dintre ei, care stătea în centru, era mai bine îmbrăcat 
decât ceilalţi, într-o haină de mătase verde care i se potrivea 
perfect pe trupul firav. Omul avea părul deschis la culoare şi 
rărit, o barbă la fel de rară, şi o faţă plină de cicatrice rămase în 
urma vreunei boli. La picioarele lui se găseau doi câini imenşi. 
Când unul dintre indivizii înarmaţi se apropie de el şi îi spuse 
ceva, ogarii îşi ridicară capetele imense şi mârâiră fioros. 

Will se adresă iarăşi individului ameţit de băutură. 

— Cel în verde? 

Negustorul încuviinţă şi se clătină pe picioare. 

— Ala e. 

Will îşi croi drum înapoi prin mulţime, în vreme ce tinerelul 
subţire era adus în curte, mânat de la spate de săbiile oamenilor 
lui Sclavo. 

— Ce fac? se miră Robert când Will ajunse iarăşi pe străduţă 
şi le povesti cavalerilor cele văzute. Nasul lui se strâmbă a 
dezgust. Ce animale! 

Un alt cavaler, un bărbat stoic de vârstă mijlocie pe nume 
Paul, ridică din umeri. 

— Nu este treaba noastră. Omul se uită la Will. Dacă vrei 
părerea mea, comandante, cred că ar trebui să ne concentrăm 
asupra a ceea ce vrem. 


126 


— De acord, răspunse Will. Continuă imediat, observând că 
Robert vrea să protesteze: Sunt peste o sută de oameni acolo şi 
cel puţin nouă paznici înarmaţi. Am avea nevoie de o forţă mult 
mai puternică pentru a ne ocupa de ceea ce se petrece aici în 
seara asta. Şi, oricât mi-aş dori să intervenim, nu este treaba 
noastră. După ce punem mâna pe Sclavo, raportăm întreaga 
poveste consulului genovez. El trebuie să închidă şandramaua 
asta. 

— Asta dacă va face ceva, rosti un alt cavaler, pe nume 
Laurent. Dacă Sclavo i-a cumpărat pe toţi, atunci sunt cu toţii 
sclavii lui şi fac doar ce vrea el. Nu se mai poate face nimic în 
privinţa asta. 

— Ba se poate, dacă Templul începe să exercite presiuni 
asupra consulului, ripostă Will cu fermitate. Se uită la Robert. lar 
eu o să mă asigur că aşa se va întâmpla. Dacă Baybars ar afla 
despre această porcărie, ar cere răzbunare. Şi aşa pacea este 
atât de fragilă, fără nişte bestii ca Sclavo. 

Robert acceptă după o mică ezitare. 

— Cum vom proceda? 

— Din câte mi-am dat seama, singura ieşire evidentă din 
curte, în afară de cea prin tavernă, este pe o alee îngustă care 
se află între zid şi şopronul dintr-o latură a curţii. Robert, tu şi 
Laurent veţi păzi acea alee în caz că Sclavo încearcă să fugă. 

Will îl descrise pe proprietar. 

— Haină verde, faţă ciupită, rosti Robert, dând din cap. Sunt 
convins că îl vom recunoaşte. 

— Eu îi voi conduce pe ceilalţi prin tavernă. 

— Mergem deghizați? 

Will îşi scoase mantia neagră şi o înghesui în sacul de la 
oblâncul şeii. 

— Nu. Vreau să vadă toţi cine suntem. 

Robert rânji şmechereşte. 

— Asta ar trebui să le bage frica de Dumnezeu în oase, 

— Exact. Cei mai mulţi sunt negustori mărunți şi muncitori. 
Mă îndoiesc că ne vor provoca necazuri. 

— Şi paznicii? întrebă Paul. 

— Arată ca nişte bandiți, nu ca nişte războinici, iar armele lor 
sunt destul de rudimentare. Oricine răneşte un templier este 


127 


executat. Ştiu asta la fel de bine ca noi. Cred că putem face 
faţă. 

Odată stabilit planul, Will îi lăsă pe Robert şi pe Laurent să 
plece primii ca să ajungă la alee, după care îi conduse pe ceilalţi 
trei cavaleri spre tavernă. Îşi făcea griji în privinţa cailor lăsaţi 
nesupravegheaţi, dar avea nevoie să aibă oameni cu el. Conta 
doar să pună mâna pe Sclavo. 

Împinse uşa tavernei şi pătrunse în penumbra intensă a 
încăperii, auzind din nou chiotele din spate. 

— Are câini, îi avertiză el pe cavaleri. 

Paul dădu din cap şi întinse mâna după sabie. 

Cei câţiva muşterii din încăpere erau fie prea beţi, fie prea 
şocaţi ca să reacționeze la trecerea templierilor printre ei şi la 
deschiderea uşilor dinspre curte. 

Timp de câteva secunde, indivizii din curte nu observară ce se 
petrece, deoarece atenţia le era îndreptată asupra luptei. Pe 
măsură ce Will şi ceilalţi începeau să-şi croiască drum prin 
mulţime, oamenii începură să-şi dea seama că era ceva în 
neregulă. Apariţia cavalerilor avu efectul unei unde de şoc. Cei 
aflaţi în apropierea uşilor îi văzură primii. Priviri care fuseseră 
aţintite cu aviditate asupra terenului de luptă se întorceau 
acum, surprinse. Oameni care scoteau chiote şi ţipete tăcură, 
devenind temători, pe măsură ce templierii înaintau, cu armele 
scoase. Cei de lângă cercul central continuau să ţipe în vreme 
ce erau împinşi tot mai adânc în spaţiul curţii, unde tinerelul 
subţire pe care Will îl văzuse mai devreme mânat cu armele de 
la spate era acum angajat într-o luptă disperată cu un mongol. 
Un strigăt se ridică deasupra celorlalte. Templieri! Oamenii 
începură să se împingă reciproc pentru a se da la o parte, unii 
pornind deja spre uşi şi căutând să evite cu orice preţ să se 
intersecteze cu cavalerii. Lupta din centru continua, dar paznicii 
înarmaţi începeau să se mişte ca să vadă mai bine ce provocase 
agitația mulţimii. 

— Hei! lătră unul, croindu-şi drum printre oameni. Ce se 
petrece aici? Paznicul se opri când îl zări pe Will ieşind din 
mulţime, urmat de Paul şi de ceilalţi. Ce vreţi? 

Cuvintele îi fură curmate brusc de cotul pe care Paul i-l aplică 
omului în plină figură. Ceilalţi paznici făcură un pas înapoi când 


128 


îşi văzură tovarăşul clătinându-se pe picioare, cu sângele 
ţâşnind din nasul spart. 

Incidentul îi atrăsese atenţia lui Sclavo, şi acum acesta 
traversa curtea însoţit de alţi paznici şi de cei doi ogari, care se 
zbăteau în lese şi mârâiau fioros. Lupta se oprise, iar tinerii se 
despărţiseră, aruncând în jur priviri temătoare şi confuze. 

— Ce înseamnă asta? tună Sclavo. Avea o voce spartă şi 
aspră, ca nisipul frecat de hârtie. Se uită la cavaleri pus pe 
harţă, încercând să pară ferm pe poziţie. Cinci paznici îl 
înconjurară imediat, formând un cerc protector. Aici este o casă 
particulară. Templul n-are jurisdicție aici. 

— In seara asta avem, Sclavo, răspunse Will cu răceală. Am 
venit să te arestăm. 

Alţi oameni începură să dispară ca prin farmec din curte, 
strecurându-se pe aleea de lângă şopron. 

Privirea lui Will se mută asupra oamenilor care îl înconjurau 
pe proprietar. 

— Voi ar trebui să vă daţi deoparte. Sau poate vreţi să vă 
bateţi cu noi? 

In vocea lui se simţea în mod firesc puterea, însă cuvintele 
căpătară şi mai multă forţă venind de la un om îmbrăcat cu 
mantie albă. Doi paznici îşi coborâră armele şi începură să se 
dea înapoi. 

Sclavo se întoarse spre ei. 

— Staţi pe loc, şobolanilor! scuipă el. Privirea i se întoarse 
asupra lui Will. Pentru ce să mă arestaţi? Ce acuzaţie îmi 
aduceţi? Câinii trăgeau ca nebunii acum de lese şi Will începu să 
se întrebe cât mai putea acel om să-i ţină pe loc. Aici e 
proprietatea mea, continuă Sclavo. Tot ce e aici îmi aparţine. 
Dădu din cap înspre tinerii care se luptaseră. Şi ei îmi aparţin. 

— Proprietatea dumitale nu ne interesează, răspunse Will. Am 
venit să te arestăm pentru tentativa de asasinare a Marelui 
Maestru al Templului. Asta e acuzaţia. 

Sclavo făcu ochii mari. Dădu instantaneu drumul leselor 
câinilor şi fugi. Acesta păru semnalul pentru restul celor aflaţi 
acolo că sosise momentul să plece, aşa că se produse 
busculadă. Will lovi cu sabia lui unul dintre ogarii care săriseră la 


129 


el. Lama tăie adânc în carnea animalului, care se prăbuşi 
scâncind pe sol. 

— Puneţi mâna pe Sclavo! strigă Will înspre doi cavaleri în 
vreme ce mulţimea se bulucea. 

Trei dintre paznicii care îl protejaseră pe Sclavo dispăruseră, 
dar doi rămăseseră pe loc. Paul înaintă spre unul dintre ei, care, 
după câteva clipe, aruncă bâta şi fugi. Will înaintă spre celălalt, 
un italian masiv înarmat cu o sabie ce părea periculoasă, 
aşteptându-se ca omul să o ia şi el la sănătoasa. Fu destul de 
surprins când văzu că individul îl atacă. 

Will adoptă poziţia de luptă, dar abia avu timp să se înfigă 
bine pe picioare, că italianul sări spre el. Urmă o lovitură 
puternică. Omul fusese bine instruit şi, în ciuda masivităţii, era 
rapid şi se deplasa uşor. Will era el însuşi un luptător agil, dar 
era îmbrăcat cu cămaşă de zale, iar greutatea suplimentară îl 
stânjenea. ltalianul purta doar tunică de piele şi iţari de lână. 
Curajul individului era de-a dreptul deconcertant. În definitiv, nu 
avea nevoie să se bată. Însă poate că nu nevoia îl însufleţea. 
Intr-adevăr, după pofta din priviri, părea chiar că îşi doreşte 
asta. Will se concentră asupra adversarului, făcând abstracţie 
de orice altceva. Se simţea un pic ieşit din formă. Pierduse atâta 
amar de vreme încercând să-i găsească pe cei din spatele 
atacului împotriva Marelui Maestru că-şi neglijase parţial 
antrenamentul zilnic. Însă în scurt timp sabia din mâna lui îşi 
recăpătă vigoarea obişnuită, astfel că Will redeveni imediat cel 
dintotdeauna, atacând şi parând cu uşurinţă de-a lungul şi de-a 
latul curţii mânjite de sânge. 

Cei doi tineri dispăruseră, fugind odată cu spectatorii, iar 
prizonierii rămaşi în şopron se agitau cumplit acum, zgâlţâind 
cuştile în care erau ţinuţi şi strigând în diverse graiuri la cavaleri 
ca aceştia să-i elibereze. Will alunecă pe stratul de praf şi 
italianul se repezi să-i înfigă arma în piept. Cămaşa de zale opri 
lovitura, astfel că lama reuşi doar să taie tunica lui Will. Cu toate 
astea, atacul fu şocant, astfel că Will, îmboldit de teamă, îşi 
înteţi asalturile. Expresia de pe chipul adversarului se schimbă 
uşor, dezvăluind neliniştea. 

Săbiile lor se ciocneau, se despărţeau, se ciocneau din nou. 
Will îl împinse continuu pe italian înspre o stivă de lăzi ca să-i 


130 


micşoreze raza de acţiune. Individul încercă să evite mişcarea, 
dar nu reuşi. Acum, pe chip se citea clar frica. Sabia lui Will 
dansa nebuneşte. Cavalerul începu să zâmbească, cu ochii verzi 
scânteind în lumina torţelor, cu inima bătându-i tare în piept. 

— Pax! ţipă brusc italianul. Pax! Omul se feri de sabia lui Will 
şi îşi aruncă propria armă pe jos, după care ridică mâinile. Pax! 

Will se opri cu sabia la câţiva centimetri de coastele 
individului. Răsufla greu, cu fruntea plină de sudoare. 

— Will! 

Will întoarse privirea şi îi zări pe Robert şi pe Laurent 
traversând curtea împreună cu Paul şi cu ceilalţi. 

Îl târau între ei pe Sclavo, care avea faţa plină de sânge. 
Chipul lui Robert era plin de vânătăi, cavalerul având o privire 
ucigaşă. Vru să strige ceva, dar imediat pe faţă îi apăru o 
expresie de alarmă. 

În aceeaşi clipă, Will sesiză mişcare în spatele lui. Se întoarse 
fulgerător şi îl zări pe italian apucând sabia căzută şi repezindu- 
se la el. Reuşi să pareze oarecum cu sabia lui scurtă, astfel încât 
lamele se ciocniră. Dând arma italianului la o parte şi în jos cuo 
mişcare care îl lăsă pe adversar fără apărare, Will reveni cu 
sabia într-un arc ucigaş care îl lovi pe individ în umărul expus. 
Lama tăie carnea şi ajunse până la os. ltalianul urlă de durere, 
iar arma îi căzu din mâna devenită inutilă după ce îi fuseseră 
retezaţi nervii. Will împinse arma cu piciorul şi se dădu înapoi, în 
vreme ce camarazii lui alergau spre el. 

— Doamne, rosti Robert, privindu-l pe individul care urla de 
durere. Ti-am distras atenţia. 

— Mi-e bine, icni Will, uitându-se la Sclavo, care se holba cu 
gura căscată la zvârcolirile gărzii lui de corp. Mă bucur că l-aţi 
prins. _ 

— S-a luptat, să ştii, replică Robert cu o mină sumbră. Işi 
împinse cu limba obrazul tumefiat. Cred că nemernicul mi-a rupt 
un dinte. 

Sclavo se uită la Will. 

— Aţi prins pe cine nu trebuia, şuieră el. 

— Asta se va decide la Templu. Will îi făcu semn lui Paul. 
Deschide cuştile alea. Spune-le prizonierilor că sunt liberi să 
plece. Robert, Laurent şi cu mine îl vom duce pe Sclavo la 


131 


Templu. Vreau ca voi, ceilalţi, să vă duceţi la consulul genovez şi 
să-i spuneţi ce s-a întâmplat aici. O să discut eu însumi cu 
Marele Maestru, ca să vedem dacă nu putem dărâma locul ăsta 
până dimineaţă. 

— N-ar trebui să fie prea greu, rosti Robert, uitându-se la 
Sclavo. 

— L-am angajat pe omul care v-a atacat Marele Maestru 
pentru altcineva, mârâi Sclavo. Dacă îmi acordaţi clemenţă, vă 
spun pentru cine. 

— Să-l ducem înapoi, îi spuse Will lui Robert. 

— Este singura mea ofertă, ţipă Sclavo. Pe chipul lui se citea 
frica, dar vocea îi era fermă. Acum şi aici vă spun cine îl voia 
mort, dacă mă lăsaţi să trăiesc. 

Will ezită. Nu putea să ia o asemenea decizie, numai Marele 
Maestru sau seneşalul putea să o facă. Dar el trebuia să afle 
cine voia capul Marelui Maestru, iar dacă acela nu era Sclavo, 
atunci nu-şi îndeplinise misiunea. 

— Cine e? întrebă el în cele din urmă. 

— Jură că îmi vei cruța viaţa, îi ceru Sclavo. 

— Jur, rosti Will. Spune. 

— Un negustor genovez, răspunse imediat Sclavo. Unul pe 
nume Guido Soranzo. 

XXX 

Templul, Acra 

12 martie 1276 


Angelo reuşi cu greu să-şi mascheze animozitatea când uşa 
dinspre solar se deschise, dezvăluind impozanta statură a lui 
Guillaume de Beaujeu. Ca fiul cel mai mare, favorizat de tată, 
Angelo se găsise rareori în postura de a se supune cuiva, aşa că 
acum nu se simţea deloc confortabil, mai ales că era furios. Cu 
toate astea, se forţă să se încline în faţa Marelui Maestru. 

— Mulţumesc, Zaccaria, rosti Guillaume, ignorându-l pe 
Angelo şi făcându-i semn din cap sicilianului. 

Zaccaria înclină capul, apoi plecă şi se postă ceva mai încolo 
pe coridor. 

Lăsând uşa deschisă, Guillaume se întoarse în încăpere. 

Strângând din dinţi, Angelo intră. 


132 


— Domnul meu, rosti el, împingând uşa în spatele lui. Sunt 
oarecum surprins de chemarea dumneavoastră, având în 
vedere acordul nostru strict conform căruia eu sunt cel care vă 
contactează, şi doar atunci când e absolută nevoie. Il urmă pe 
Guillaume în solar, unde era înăbuşitor de cald, luminat de 
flăcările din cămin şi de pâlpâirile lumânărilor. Intenţionam să vă 
vizitez ceva mai încolo în cursul săptămânii. Am mesajul de la 
Cairo pe care cavalerii dumneavoastră trebuie să-l expedieze. 
Vocea îi deveni mai dură, pierzându-şi din curtoazia impusă. 
Însă omul dumneavoastră nu mi-a permis să îl aduc, insistând, 
la ordinele dumneavoastră, să vin direct aici. Va trebui să revin 
mai târziu cu pergamentul, iar fiecare întâlnire a noastră creşte 
riscul deconspirării. Domnul meu? rosti el mai tare, uitându-se la 
Marele Maestru cu ochii lui negri, care aruncau fulgere, cum 
acesta îşi toarnă vin într-o cupă. Nu vă preocupă o asemenea 
problemă? 

— De ce m-ar vrea mort Guido Soranzo? întrebă Guillaume cu 
calm, întorcându-se, cu cupa în mână, spre Angelo. 

Angelo se holbă la Marele Maestru. 

— De unde aţi auzit aşa ceva? 

— De aici, cu o oră în urmă, de la omul pe care Guido l-a 
angajat ca să găsească pe cineva dispus să mă asasineze. 
Guillaume luă o gură de vin. Unul dintre cavalerii mei l-a arestat 
pe acest individ ceva mai devreme în cursul serii. De atunci l-am 
interogat eu însumi şi e limpede că spune adevărul. Marele 
Maestru îl fixă cu privirea pe Angelo. Să înţeleg că n-ai habar de 
povestea asta? 

Angelo simţi pentru prima dată o undă de îngrijorare. 

— Nu, domnul meu, rosti el repede. Nu ştiu de ce ar face 
Soranzo aşa ceva. Clătină din cap, gândind cu repeziciune. A 
lăsat clar să se înţeleagă că nu era mulţumit să lucreze alături 
de noi atunci când tatăl meu i-a dezvăluit intenţiile noastre, dar 
de atunci ne ajută de bunăvoie. Din strategia asta, afacerea lui 
câştigă la fel de mult ca şi a noastră. Angelo întinse o mână 
înspre Guillaume. Nu văd de ce ar distruge cea mai bună şansă 
a noastră de a ne atinge obiectivele. 


133 


— Afacerea lui? Ezitările lui Guillaume dispărură imediat ce 
auzi acele vorbe. Nu fac asta ca să ajut vreuna din afacerile 
voastre, Vitturi. Ţine minte. 

Îşi termină vinul şi se îndepărtă de venețian. 

— Bineînţeles, domnul meu, bineînţeles, rosti Angelo mimând 
seriozitatea şi recâştigându-şi o parte din autoritate, în vreme ce 
Marele Maestru simţea că i se clatină poziţia. Încercam doar să 
descopăr posibilele lui motive. Îl urmări pe Guillaume cum se 
plimbă nervos prin încăpere. Acum cel mai important lucru este 
să descoperim cât de mare e răul comis. Trebuie să ştim dacă 
Soranzo ne-a trădat pe toţi. Dacă a dezvăluit planul nostru. 

— Şi ce propui? 

— Mă duc imediat acasă la el ca să-i vorbesc. 

Guillaume se opri. Îl privi ironic pe Angelo, revenindu-şi 
oarecum la postura de dinainte. 

— Şi te aştepţi ca el să-ţi ofere informaţia pe tavă? Nu, nu 
cred. În plus, are gărzi personale, nu? Dacă el e cel aflat în 
spatele atacului, ştie că pedeapsa pentru fapta sa e moartea. 
Mă îndoiesc că l-ai putea întreba ceva cu o sabie înfiptă în gât. 

Angelo se îndreptă de spate. 

— Atunci daţi-mi o companie de cavaleri templieri şi îl voi 
aresta. 

— Un negustor care să conducă o companie de templieri? 
Guillaume se duse spre uşă. Îi trimit eu însumi. 

— İl cunosc pe Guido, domnul meu, rosti Angelo în spatele 
Marelui Maestru. Nu va vorbi cu cavalerii dumneavoastră. Nu 
suntem la fel ca voi. Noi ne ocupăm de bani, mărfuri, nu de săbii 
şi de linii de atac. Il înţeleg. Il pot face să vorbească. Guillaume 
se opri la uşă. Nu sunteţi singurul afectat de această trădare, 
continuă Angelo. Într-adevăr, dacă am fost expuşi, dintre noi 
toţi, dumneavoastră pierdeţi cel mai puţin. Noi am venit cu 
acest plan, tatăl meu şi cu mine. Lăsaţi-mă să mă ocup de 
Soranzo în felul meu. 

— Niciun templier nu se va lăsa vreodată condus de tine, zise 
Guillaume, întorcându-se spre venețian. 

— O s-o facă dacă le-aţi cere asta, ripostă Angelo. Spuneţi-le 
că sunt un fost asociat al lui Soranzo, adus de dumneavoastră 
ca să-l interogheze pe Soranzo. Puneţi-vă unul dintre oameni la 


134 


conducere, dar lăsaţi-mă pe mine să vorbesc cu el. Ştiţi că am 
dreptate, adăugă el. 

Zărind mânia din ochii lui Guillaume, Angelo îşi zise că 
mersese prea departe. Tocmai căuta o cale de a-şi retrage 
cuvintele, când Marele Maestru deschise uşa. 

— Domnul meu? rosti Angelo, îngrijorat. 

— Zaccaria. 

Imediat se auziră paşi apropiindu-se. 

— Da, domnule? 

— Adună-i pe ceilalţi. Guillaume făcu o pauză. Şi găseşte-l pe 
comandantul Campbell. Îl va escorta pe Angelo Vitturi la casa lui 
Soranzo. 

Angelo simţi un fior de izbândă. O clipă mai târziu, fiorul se 
transformă în furie. Mult timp fusese obligat să suporte 
comentariile răutăcioase şi temperamentul nenorocit al lui 
Guido Soranzo, ca acum să se întrevadă posibilitatea ca în tot 
acest timp individul să fi complotat împotriva lor. Habar n-avea 
cât de mari erau daunele aduse planurilor lor de război şi de 
salvare a afacerii Vitturi. Însă era convins că Guido avea să 
plătească pentru asta. Cu vârf şi îndesat. 


135 


11 


Cartierul genovez, Acra 
12 martie 1276 


— Asiguraţi porţile. Nu lăsaţi pe nimeni înăuntru. 

— Da, domnule. 

Guido Soranzo urmări cum paznicul străbate coridorul, cu 
sabia în mână, dar nu se simţi deloc asigurat. Tresări când o 
mână îl atinse pe umăr. Soţia lui venise lângă el. Pe chip i se 
citeau nedumerirea şi grija. Femeia purta o mantie brodată 
peste o cămaşă de noapte din mătase albă, ce se umfla în jurul 
mijlocului ei amplu. 

— Ce se petrece, Guido? Tocmai m-a trezit camerista ca să-mi 
spună că vrei să plecăm. 

Negustorul o strânse de mână, făcând-o să icnească de 
durere. 

— Trebuie să scoli copiii şi să împachetezi cât de multe lucruri 
poţi. la doar ce putem căra până în port. Privi de jur împrejurul 
coridorului spaţios la tapiseriile şi statuile în mărime naturală. 
Suprafeţele din marmură reflectau lumina torţelor. Va trebui să 
renunţăm la restul. 

— Guido, mă sperii. 

— Ai încredere în mine? 

Femeia dădu din cap, cu oarecare ezitare. 

— Atunci fă ce-ţi cer. lţi voi explica totul mai târziu, dar acum 
trebuie să ajungem urgent la o corabie. Vreau să ridicăm 
pânzele către Genova în noaptea asta. 

Şocată, dar supusă, femeia îl lăsă pe Guido să o împingă în 
direcţia dormitoarelor copiilor. 

După plecarea ei, negustorul se grăbi spre biroul lui. În aerul 
rece îşi simţea mirosul propriei transpiraţii. Intră în încăpere şi 
se duse glonţ la un cufăr. Se opri înainte de a ajunge la el, cu 
privirea atrasă de o minge de piele de pe podea. Pentru câteva 
clipe se simţi iritat; de câte ori îi spusese fiului său să nu se mai 
joace acolo? Apoi gândurile îi reveniră la realitate şi Guido îşi 
reprimă cu greu un suspin. li pusese pe toţi în primejdie. Şi 


136 


pentru ce? Pentru mai mult aur? „Nu“, îşi spuse el imediat, „nu 
pentru aur“. O făcuse pentru că trebuia să o facă. Marele 
Maestru şi ceilalţi trebuiau opriţi: aveau să distrugă tot. Undeva 
în străfundurile fiinţei lui însă, o voce interioară protesta. 

Se găsea la slujba de seară în biserica San Lorenzo când 
auzise de raidul de la tavernă. Oamenii spuneau că templierii îl 
arestaseră pe patron şi eliberaseră sclavii musulmani. Neputând 
să discearnă o informaţie clară din şoaptele lor, Guido se 
strecurase afară din biserică. Cu mintea răvăşită, se grăbise 
spre tavernă, mergând grăbit de-a lungul străzilor murdare, fără 
a ţine cont de faptul că hainele de catifea i se umpleau de noroi 
şi excremente. Era urmat de o gaşcă de copii sărmani care la 
început îi ceruseră bani, apoi se ţinuseră după el doar din 
amuzament, râzând de omul care gâfâia şi asuda. Când 
ajunsese la tavernă, Guido era lac de sudoare şi icnea după aer. 
Zărise un templier ieşind din local însoţit de mai mulţi oameni 
îmbrăcaţi în hainele gărzilor genoveze, aşa că hotărâse să nu se 
apropie mai mult. Nu-i luase mult timp ca să dea peste cineva 
dispus să-i povestească cele întâmplate: întreg cartierul vuia din 
pricina evenimentelor. Pentru câteva monede, mai mulţi 
informatori se grăbiseră să-i spună cum îl arestaseră templierii 
pe Sclavo pentru tentativa de asasinare a Marelui Maestru. 

Auzind astfel de vorbe, Guido se întorsese acasă în viteză, de 
parcă ar fi fost mânat de la spate de diavolul însuşi. Se 
apropiase de clădire însă cu mare precauţie, îngrozit de gândul 
că templierii se găseau deja în curtea lui. Iniţial, frica pentru 
propria sa viaţă depăşise grija pentru familie, aşa că, preţ de 
câteva clipe, se gândise să o ia la fugă spre docuri. După aceea, 
îngreţoşat de propria slăbiciune şi îmboldit de sentimentul de 
vinovăţie, fusese cuprins de dorinţa de a-şi apăra familia şi 
păşise hotărât în curtea casei, gata să se bată cu oricine ar fi 
fost acolo. 

Deschizând acum cufărul ca să scoată la iveală un pumnal 
ornat cu argint, Guido îşi dădu seama cât de tare tremura. Nu 
era însă mai bine să simtă o armă în mână decât să fie copleşit 
de sentimentul de neajutorare? De afară se auzi tropot de copite 
apropiindu-se, spărgând liniştea nopţii. Guido prinse bine 
mânerul pumnalului în palmă. Auzi strigăte dinspre paznici, apoi 


137 


un țipăt agonizant. Porţile palatului zăngăniră cu putere, apoi se 
deschiseră cu violenţă. 


XXX 
Templul, Acra 
12 martie 1276 
Regele Hugh al Ill-lea al Ciprului stătea lejer în şa, cu capul 


sus, îndemnându-şi iapa de-a lungul străzii St Anne, dincolo de 
mănăstirea cu acelaşi nume, al cărei turn-clopotniţă dispăru în 
întuneric. Zona era liniştită acum, după ce majoritatea 
cetăţenilor se duseseră la culcare. Hugh şi însoțitorii lui, gărzi 
regale şi consilierul lui personal, Guy, călăreau la lumina torţelor 
purtate de trei dintre gărzi. Luminile altor torţe licăreau pe 
zidurile exterioare ale Templului care se înălța în dreapta lor. 
Târâtoare cu picioare verzi şi mici şopârle negre se furişau pe 
pietre când erau surprinse de lumină. După alţi câţiva metri 
parcurşi, zăriră turnul masiv care străjuia porţile Templului. Cei 
patru lei de aur ce împodobeau foişoarele acestuia erau nişte 
petice strălucitoare undeva sus. Porţile erau închise. 

Hugh îşi surprinse consilierul privindu-l. 

— Ce e, Guy? 

Bărbatul păru să ezite, însă în cele din urmă vorbi: 

— Sunteţi sigur că vreţi să faceţi asta acum, maiestate? N-ar 
fi mai bine să aşteptaţi până dimineaţă? 

— Dacă aştept până dimineaţă, îl voi găsi în capelă, mâncând, 
ţinând o întrunire a capitulului sau făcând altceva care din 
nefericire nu poate fi întrerupt. Hugh adoptase un ton caustic. 
La o astfel de oră de noapte n-are cum să se ascundă după 
astfel de pretexte. 

Guy dădu din cap, fără să pară convins. 

— Voi intra singur. 

— Maiestate... 

Hugh ridică o mână înmănuşată. 

— Vreau să vorbesc cu el între patru ochi, ca de la bărbat la 
bărbat. Poate că aşa îmi va arăta respectul care mi se cuvine. 

Grupul ajunse la porţi şi Hugh se dădu jos cu uşurinţă din şa. 
Îşi îndreptă mantia aurie care i se potrivea perfect pe silueta 
zveltă. Una dintre gărzi luă hăţurile iepei, iar o alta descălecă şi 


138 


se apropie de uşa decupată în masivele porţi de lemn fortificate 
cu bare de fier în cruce. Omul bătu în uşă cu pumnul. Hugh îşi 
scoase mănuşile şi îşi petrecu o mână prin părul negru şi 
cârlionţat. Pe chipul lui măsliniu se putea citi nerăbdarea. 

Se auzi un ivăr tras de cealaltă parte a uşii. Apăru lumina unei 
torţe şi se ivi un bărbat îmbrăcat cu tunica neagră a sergenţilor 
templieri. Omul purta cască şi avea prinsă o sabie scurtă de 
şold. 

— Da? 

— Maiestatea Sa, Hugh al Ill-lea, rege al Ciprului şi 
lerusalimului, cere o întrevedere cu Marele Maestru de Beaujeu. 

Garda regală rosti cuvintele tare şi limpede, ca şi cum s-ar fi 
adresat unui public mult mai numeros. 

Sergentul păru surprins. 

— Mă tem că Marele Maestru de Beaujeu nu primeşte 
vizitatori. 

— Atunci să-mi confirme asta el însuşi, rosti Hugh, păşind 
înainte, ca să fie văzut de paznic. 

— Maiestatea Voastră. Părând tulburat, paznicul se înclină 
respectuos. Mi s-au dat instrucţiuni stricte să nu... 

— Sunt rege, rosti Hugh cu calm, ca şi cum celălalt nici n-ar fi 
vorbit. Ba chiar regele acestei regiuni. Îi arătă bărbatului inelul 
regal. Am privilegiul de a merge oriunde vreau, omule. Marele 
tău Maestru ştie foarte bine că vreau să-i vorbesc. Şi o ştie de 
ceva vreme. Calmul începu să-l părăsească. L-am invitat de trei 
ori în audienţă şi tot de trei ori m-a refuzat. Îmi vei da drumul 
sau jur că Maestrul de Beaujeu va şti ce înseamnă mânia mea! 

Hugh rosti ultimele cuvinte cu o asemenea vehemenţă, că 
sergentul se dădu cu un pas înapoi. 

— li voi spune, Maiestatea Voastră, dar nu pot garanta un 
răspuns favorabil. Sergentul deschise poarta. Aduceţi-vă 
oamenii înăuntru. Puteţi aştepta în camera gărzilor dacă doriţi. 
Avem şi un foc aprins acolo. 

Hugh se mai linişti un pic auzind cuvintele. 

— Mulţumesc, rosti el cordial. 

Trecu de poartă, urmat de oamenii săi, care îşi duceau unul 
câte unul caii de căpăstru. 


139 


Sergentul se adresă iute colegilor săi din gardă, apoi porni în 
grabă să traverseze curtea câtre palatul Marelui Maestru. 
Insoţitorii regelui se înghesuiră cu greu în cămăruţa mică de la 
baza turnului porţii, urmăriţi cu privirile de sergenţii templieri. 
Hugh rămase în cadrul uşii, încruntat, şi se apucă să cerceteze 
curtea vastă, mărginită de clădiri impresionante. Ura zidurile 
înalte ale preceptoriului, care izolau complexul de lumea din jur. 
Ura faptul că templierii erau de neatins în interiorul acelor ziduri, 
închişi în propriul lor spaţiu sacru. Restul oraşului părea la fel din 
pricina cartierelor sale, dar cel puţin acolo Hugh simţise 
întotdeauna că deţine autoritatea. Acolo oamenii îl ascultau şi îl 
tratau ca pe un rege. Aici se simţea stingher, ca şi cum ar fi 
trebuit să îşi ceară scuze că deranjează. lar el ura o astfel de 
senzaţie. Ridicând din umeri, se propti mai bine pe picioare. Nu-i 
păsa cine credeau acei cavaleri că sunt sau cât de favorizați 
sunt de către Papa de la Roma. Poate că el, Hugh, nu-i putea 
atinge cu nimic aici, dar în Cipru proprietăţile lor nu erau nici pe 
departe nişte fortărețe precum cea de aici. In Cipru cavalerii 
erau vulnerabili. Acolo avea putere asupra lor. lar dacă îi forţau 
prea tare mâna, atunci el avea să folosească acea putere. 
Gândul îi generă o încredere sporită în el însuşi. Când se 
întoarse sergentul cu vestea că Marele Maestru avea să-i acorde 
o scurtă întrevedere, Hugh se simţea aproape sigur pe sine. 

Cinci minute mai târziu intra în apartamentele Marelui 
Maestru. Guillaume se întoarse cu faţa de la fereastră când îl 
auzi pe sergent închizând uşa. Chipul lui rămase pe jumătate 
ascuns în umbră, cu o expresie indescifrabilă. Cei doi bărbaţi se 
studiară cu atenţie din colţurile încăperii. Hugh era mai scund, 
zvelt mai degrabă decât musculos. La douăzeci şi unu de ani, 
era cu paisprezece ani mai tânăr decât Guillaume, se ţinea 
drept ca un băț în prezenţa Marelui Maestru. Urmă un lung 
moment de tăcere, căci niciunul dintre cei doi nu făcu nicio 
mişcare, fiecare aşteptându-l pe celălalt să încline capul în semn 
de salut. 

Într-un târziu, Hugh îşi duse mâinile la spate. 

— Mă bucur că aţi catadicsit să mă primiţi, Maestre de 
Beaujeu. 


140 


— Se pare că n-aveam de ales, răspunse Guillaume. E târziu, 
maiestate. Ce poate fi aşa de important încât să doriţi să mă 
vedeţi la o asemenea oră? 

— Incă nu e ora de culcare, ripostă Hugh, iritat de răspunsul 
lui Guillaume. In plus, mi-am zis că ăsta e cel mai bun moment 
ca să vă văd de vreme ce v-am chemat la alte ore ale zilei şi mi 
s-a spus că sunteţi ocupat. |! fixă pe Marele Maestru cu o privire 
mânioasă. Aş vrea să ştiu exact ce treburi v-au împiedicat să 
veniţi în audienţă de când aţi păşit pe pământurile mele. Se 
obişnuieşte ca demnitarii să îşi prezinte omagiile regelui lor. Sau 
nu cunoaşteţi eticheta? 

Ochii lui Guillaume se îngustară, dar tonul vocii îi rămase calm 
Şi jos. 

— Mi-am prezentat omagiile regelui meu. În Sicilia. 

Hugh simţi că explodează auzind comentariul, dar cu un efort 
supraomenesc reuşi să îşi înăbuşe furia. În minte îi răsună sfatul 
lui Guy de mai devreme. „Trebuie să îl atrageţi pe Marele 
Maestru de partea dumneavoastră. Mă tem că e cea mai bună 
ocazie de a-l ţine pe Carol de Anjou departe de tron.“ 

— Carol o fi regele dumitale în Sicilia, Maestre de Beaujeu, 
replică Hugh, rostind vorbele printre dinţii încleştaţi. În 
Outremer însă, eu sunt suveran. Înalta Curte a decretat asta. Eu 
am drepturi mai mari la tron. Conform legii, eu, şi nu Maria, am 
dreptul la coroana lerusalimului. Aşa s-a hotărât. 

— Nu şi din punctul de vedere al papei. Şi nu şi din punctul 
meu de vedere. 

— De ce îmi conteşti drepturile? tună Hugh. Pentru că vărul 
dumitale e Carol? Te credeam mai presus de nepotisme. 

— N-are nimic de-a face cu rudenia, ci doar cu puterea, 
ripostă Guillaume. Carol deţine puterea de a ridica armate şi de 
a conduce o cruciadă. Are puterea de a schimba situaţia care 
ameninţă să ne distrugă. Dumneata nu ai şi nici nu ai arătat 
vreo dorinţă de a recupera teritoriile noastre pierdute. Ba chiar 
ai preferat să cedezi în faţa pretențiilor lui Baybars în Beirut în 
loc să rişti să îţi şubrezeşti poziţia. Mi s-a spus că acum chiar îi 
plăteşti tribut. Douăzeci de mii de dinari pe an? Înainte ca Hugh 
să poată răspunde, Guillaume continuă: papa ştie asta, motiv 
pentru care a sfătuit-o pe Maria să îşi vândă drepturile lui Carol. 


141 


În tonul lui Guillaume se citea mai degrabă o sentinţă decât 
maliţiozitate. Ar trebui să abdici, Hugh, şi să îl laşi pe Carol să 
facă pentru noi ceea ce tu nu vei face. 

— Eşti nebun! izbucni Hugh. Tu ai renunţa la poziţie dacă ţi-aş 
cere aşa ceva? 

— Da, dacă ar fi în interesul Outremerului, răspunse imediat 
Guillaume. Tonul i se precipită. Aş face orice ca să recuceresc 
pământurile Domnului. 

Hugh clătină din cap. 

— Crezi că lui Carol îi pasă de ce se petrece aici? Şi-a trimis 
propriul frate la moarte când l-a sfătuit să invadeze Tunisul în 
loc să vină în Palestina, unde era nevoie de el. 

— Regele Ludovic a murit de febră. 

— Carol nu şi-a murdărit niciodată mâinile. E mai interesat să 
adauge Bizanțul la imperiul lui decât să recucerească teritorii 
din Outremer. Dacă te bazezi pe el, vei rămâne pe cont propriu. 
Hugh îşi duse mâna la piept. Voi lupta alături de tine dacă îmi 
juri loialitate. Vocea i se înmuie. Vino alături de mine, Guillaume, 
şi vom recuceri Ţara Sfântă împreună. Vorbeşte cu papa, ajută- 
mă să anulez această vânzare de drepturi şi lasă-l pe Carol să 
ne ajute acolo unde va vrea. Hugh întinse mâna lui plină de 
bijuterii pentru ca Marele Maestru să o sărute. Haide. 

Guillaume se uită lung la rege. 

— Pe tine te preocupă doar coroana, rosti el într-un târziu. Nu 
Ţara Sfântă. 

Mâna întinsă a lui Hugh tremură puţin, apoi căzu. De această 
dată, regele nu îşi mai putu stăpâni furia. 

— Cum îndrăzneşti? tună el. Eşti nebun, de Beaujeu. Un 
nebun care se crede sfânt! Îmi voi păstra tronul cu sau fără 
ajutorul tău, iar când Carol va fi obligat să se întoarcă în Sicilia 
cu coada între picioare, nu vei avea de ce să cauţi ajutor sau 
prietenie de la mine. Îşi ridică iarăşi mâna, de această dată cu 
degetul întins spre Guillaume. Tu şi cu mine suntem de acum 
duşmani. 

Odată ajuns la porţi, Hugh nu se mai obosi să-şi ia calul în 
primire, ci trecu precum o vijelie pe lângă suita care îl aştepta şi 
ieşi din preceptoriu înainte ca sergenţii să-i poată deschide uşa. 


142 


Guy se grăbi să-l urmeze după ce le ordonă oamenilor din 
suită să vină cu caii. 

— Maiestate! 

Hugh se opri brusc şi se răsuci pe călcâie. 

Guy fu şocat de furia pe care o citea în ochii regelui. 

— Maiestate? repetă el, ezitând. 

— Vreau să-i scrii regelui Edward al Angliei. 

— Am făcut-o deja, cu ceva timp în urmă. 

Tonul lui Guy exprima îngrijorarea. 

— Arunci scrie-i din nou, ripostă Hugh. De ce n-a răspuns, 
pentru numele lui Dumnezeu? 

— Să înţeleg că întrevederea nu a decurs bine? 

— Regele Edward este nepotul lui Carol de Anjou şi prieten 
apropiat cu papa, rosti Hugh, ignorând întrebarea. Poate vom 
avea mai mult noroc cu el. Vru să se întoarcă, apoi se răzgânidi, 
cu pumnii încleştaţi. Trebuie să facem ceva, Guy. Nu îmi voi 
pierde tronul în favoarea nemernicului ăluia şi a marionetelor lui 
de cavaleri! 

XXX 

Cartierul genovez, Acra 

12 martie 1276 


Will prinse braţul lui Angelo în vreme ce paznicul se prăbuşi la 
pământ în faţa porţilor, strângându-şi pieptul cu mâinile. 

— Ce naiba faci? Am venit să-l arestăm pe Soranzo, nu să-i 
ucidem oamenii! 

Angelo îşi smulse braţul din strânsoarea lui Will. Ceilalţi patru 
cavaleri sicilieni, conduşi de Zaccaria, îi înconjurară pe ceilalţi 
trei paznici. 

— M-a atacat cu o sabie, replică el cu răceală. Ce ar fi trebuit 
să fac? Cavalere? adăugă el, după o scurtă pauză batjocoritoare. 

Will inspectă rana paznicului. Era superficială, şi probabil era 
mai mult dureroasă decât periculoasă. 

__—O să se facă bine, rosti el în direcţia celorlalţi paznici. 
Indreptându-se în şa, arătă spre unul dintre ei. Ajutaţi-l. 

Dezarmaţi de către Zaccaria, oamenii veniră şi îl ridicară pe 

paznicul rănit. 


143 


Angelo porni spre casa care se înălța în faţa lor. Luminile 
torţelor licăreau în ferestrele de la etaj. Will zări o umbră 
trecând repede prin faţa unui geam. 

— Mă duc eu primul. 

Angelo ezită, apoi arătă înspre casă cu un rânjet dispreţuitor. 

— Te rog. 

Apropiindu-se de uşă, Will auzi un copil plângând în camerele 
de sus. Nu-i plăcea deloc asta. Paznicii păreau să-i fi aşteptat. 
Porţile palatului fuseseră ferecate, iar oamenii îi întâmpinaseră 
cu armele scoase. 

După ce se întorsese la preceptoriu cu Sclavo, Marele Maestru 
se dovedise ciudat de ezitant, vrând mai degrabă să aştepte 
decât să-l trimită pe Will să-l aresteze imediat pe Soranzo. După 
ce îl interogase pe Sclavo, îl concediase pe Will, care, în timp ce 
părăsea camera de interogare, îl întrebase pe de Beaujeu 
despre recompensă, evitând să menţioneze că Luca era fratele 
celui care îl atacase pe Marele Maestru. Acesta răspunsese 
distrat că banii aveau să fie eliberaţi până a doua zi de 
dimineaţă. Intenţionând să-l trimită pe Simon cu banii la Luca, 
Will se retrăsese în camera lui şi tocmai citea o traducere pe 
care Everard îl rugase cu câteva săptămâni înainte să o treacă 
în revistă când fusese convocat în curte. Acolo dăduse de cele 
patru gărzi personale ale lui de Beaujeu şi de un bărbat cam de 
vârsta lui, aşteptând cu toţii caii de drum. Zaccaria îl prezentase 
pe străin, explicând că Will fusese însărcinat cu escortarea lui 
spre palatul genovez, unde veneţianul avea să-l interogheze pe 
Guido Soranzo, un fost asociat de afaceri. Will fusese nedumerit 
de explicaţie. Ca să procedeze în acest fel, Marele Maestru 
trebuia să-l fi cunoscut pe genovez mai întâi, fapt despre care 
nu lăsase să se vadă nimic atunci când Will îi dăduse raportul. 

De atunci, nedumerirea se transformase în nelinişte. Nu 
pricepea de ce Marele Maestru trimitea un negustor să-l 
interogheze pe Soranzo, oricare ar fi fost relaţia dintre ei în 
trecut, când ar fi putut foarte bine să apeleze la ajutorul lui 
Angelo după ce genovezul avea să fie dus într-o celulă a 
preceptoriului. Will nu avea deloc încredere în venețian. 
Misiunea primită avea o tentă de răzbunare personală. Exista în 
ea ceva ascuns pentru Will. Acum, în vreme ce deschidea uşile 


144 


palatului, Will nutri un sentiment tot mai intens de pericol, 
venind nu doar dinspre casa întunecată din faţa lui, ci şi dinspre 
veneţianul îmbrăcat în negru din spatele lui, individul care 
reuşise să-l taie pe paznic înainte ca Will să poată să-şi scoată 
propria sabie. 

Dincolo de uşă, un coridor se întindea în umbră, luminat doar 
de licărul vag provenit de la un set de trepte de piatră dinspre 
dreapta. Strângând bine sabia în mână, Will intră, cizmele sale 
răsunând pe dalele de pe jos. Îşi ridică privirea când auzi pârâit 
de duşumele deasupra şi se îndreptă spre scară. 

— Comandante Campbell. 

Will se răsuci auzind vocea şoptită şi îl văzu pe Zaccaria. 

Ochii sicilianului sclipeau în lumina slabă. 

— Ce vreţi să faceţi cu paznicii? 

Will aruncă o privire înapoi, unde Francesco şi Alessandro, doi 
dintre cavalerii sicilieni, stăteau în cadrul uşii, cu săbiile aţintite 
asupra paznicilor palatului. Cel care fusese rănit apăsa o cârpă 
plină de sânge peste rana de la piept. Will îşi dădu seama că ar 
fi fost o neghiobie să-i aducă înăuntru, căci îi puteau alerta pe 
locatarii clădirii. Se înjură că ignorase acest amănunt şi se simţi 
stânjenit sub privirea calmă a lui Zaccaria. Cu cel puţin zece ani 
mai tânăr ca el, sicilianul îi era subordonat, dar era mult mai 
apropiat de Marele Maestru şi fără îndoială avea să-i furnizeze 
şefului un raport complet despre acţiunile comandantului său. 
Will era obişnuit să gândească doar pentru sine. Nu îşi dăduse 
seama cât de complicate puteau deveni lucrurile atunci când 
trebuia să organizeze şi alţi oameni. Arătă înspre Alessandro şi 
Francesco. 

— Rămâneţi aici cu paznicii, şopti el. Staţi de pază în caz că 
Soranzo încearcă să fugă. 

Cei doi cavaleri îşi ocupară poziţiile, iar Will începu să urce 
scara, urmat îndeaproape de Zaccaria, Angelo şi Carlo, cel de-al 
patrulea cavaler sicilian. 

In capul scării se afla un coridor lung, luminat de torţe 
tremurânde. Pe partea dreaptă se vedeau trei uşi, iar pe stânga 
o a patra. O ultimă uşă se găsea la capătul coridorului. Toate 
uşile erau închise. Will se duse încet la prima, unde se opri, 
auzind iarăşi plânsetul de copil. Era un plânset înfundat, dar 


145 


venea de undeva de mai jos, posibil din spatele celei de-a doua 
uşi de pe dreapta. Will se întoarse spre Zaccaria şi îi făcu semn. 
Sicilianul încuviinţă. Cei doi se apropiară de uşă, cu armele 
pregătite. Când Will împinse uşa, dinăuntru se auziră ţipete. Mai 
bine de doisprezece oameni stăteau înghesuiți în spatele a doi 
paznici îngroziţi. Se găseau acolo trei bărbaţi care arătau a 
servitori, patru femei, şase copii şi un bebeluş, prins bine în 
braţele unei femei îndesate. Cei doi paznici aveau săbiile scoase 
din teacă, dar nu făcură nicio mişcare. 

— E-n regulă, le spuse Will. N-am venit să vă facem rău. 

— Ce vreţi? ceru să afle femeia îndesată, cu vocea stridentă 
din pricina spaimei. 

— Trebuie să vorbim cu Guido Soranzo, răspunse Will, 
lăsându-şi sabia în jos, dar continuând să-i privească pe cei doi 
paznici înfricoşaţi. 

— Nu e aici, rosti grăbită femeia, fără să se uite la Will, motiv 
pentru care acesta îşi dădu seama că minte. 

Cavalerul vru s-o întrebe din nou, dar în acea clipă vocea lui 
Angelo se auzi din spatele lui: 

— Unde e Guido? Spune înainte de a intra acolo şi de a-ți 
smulge limba. 

Femeia se strâmbă şi unul dintre copii o prinse de rochie şi 
începu să plângă. Will vru să-i ordone lui Angelo să se dea 
înapoi când auzi un zgomot puternic şi un strigăt din capătul 
coridorului. Angelo se repezi spre ultima uşă. 

— Păziţi-i! îi ordonă Will lui Zaccaria, luând-o la fugă după 
venețian. 

— Ajutor! se auzi un strigăt înăbuşit din cameră. 

— Deschide uşa, Guido, lătră Angelo. 

Injurând, se dădu înapoi şi lovi uşa cu forţă. Broasca se frânse 
şi uşa se deschise larg. Angelo intră, izbind aerul din faţa lui cu 
sabia lungă. 

Când ajunse acolo, Will avu impresia că intră într-o încăpere 
goală, un dormitor. Fu surprins să audă un nou strigăt şi îşi dădu 
seama că ţipătul venea dinspre fereastră. Sub pervaz se vedea 
o cutie care se spărsese, lăsând să se reverse din ea câteva 
obiecte lucitoare. Pe pervaz se zăreau două palme cărnoase de 
om, care se agăţau disperate de piatra netedă. Aruncându-şi 


146 


sabia, Will alergă la fereastră şi reuşi să prindă una din mâini 
exact când acestea începeau să alunece de pe marginea 
pervazului. 

— Doamne, Dumnezeule, salvaţi-mă! se auzi un glas jeluit de 
dedesubt. 

— Ajută-mă, icni Will înspre Angelo, în vreme ce palma 
năduşită a omului îi aluneca dintre mâini. 

După ce se oprise scurt ca să-şi bage propria armă în teacă, 
Angelo veni la fereastră. Împreună, cei doi reuşiră să ridice un 
bărbat asudat, care se prăbuşi ca o grămadă informă de carne 
peste pervaz, la picioarele lor. 

Angelo privi dispreţuitor peste pervazul ferestrei la curtea 
pavată cu piatră de dedesubt. 

— Ţi-a venit brusc ideea că ai putea zbura, Guido? rosti el, 
lovindu-l cu piciorul pe celălalt negustor. Ridică-te. 

— Te rog, Angelo, îl imploră Guido, ridicând braţele şi uitându- 
se fix la tânărul venețian. Te rog să nu îi faci rău familiei mele. 

— Nimeni nu va păţi nimic dacă ne spui ce vrem să aflăm, 
rosti Will, ridicându-şi sabia. 

Angelo se întoarse spre Will. 

— De aici preiau eu, comandant Campbell. 

— Eu conduc această misiune, ripostă Will, din ce în ce mai 
iritat de veneţianul arogant. 

— Marele tău Maestru te-a însărcinat să mă escortezi aici ca 
să-l interoghez pe acest om, replică hotărât Angelo. Ţi-ai 
îndeplinit misiunea. Acum o să mi-o îndeplinesc şi eu pe a mea. 

Will auzi o tuse politicoasă dinspre uşă şi îl văzu pe Zaccaria 
stând în cadrul acesteia. 

— Pot să vă spun ceva, comandante? 

Sicilianul trase uşa după el când Will ieşi din cameră. 

— Marele Maestru ne-a spus că Vitturi deţine autoritate 
deplină în interiorul acestei case, comandante. Ordinele lui 
trebuie respectate întocmai. 

Will nu sesiză niciun fel de critică în vocea sicilianului, ci doar 
sinceritate. 

— Este un om labil. 

Vocea lui Angelo se auzi tare prin lemnul uşii: 

— Răspunde, nenorocitule! 


147 


Zaccaria aruncă o privire spre uşă. 

— E posibil. Dar nu noi trebuie să ne punem întrebări sau să 
judecăm. Trebuie doar să ne supunem. Nu-i aşa, domnule? 

Will încuviinţă după o scurtă ezitare. 

— Familia e în siguranţă? 

Îl vedea pe Carlo stând în faţa camerei unde se găseau 
femeile şi copiii. 

— Am dezarmat paznicii şi i-am calmat pe toţi cât am putut. 

— Du-te şi aşteaptă-mă acolo, îi ceru Will. 

Zaccaria păru că vrea să mai spună ceva, după care se 
răzgândi şi îşi înclină capul. 

— Da, comandante. 

Will rămase lângă dormitor şi aşteptă. Minutele se scurgeau 
încet, iar tăcerea nopţii era întreruptă doar de plânsetele 
bebeluşului şi de vocea lui Angelo de dincolo de uşă. Veneţianul 
vorbea pe ton coborât, aşa că Will auzea doar frânturi de 
conversaţie. 

— Ai spus cuiva? 

Intrebarea fu repetată de câteva ori. 

Will auzi şi vocea lui Guido: 

— Contractul! Jur! Am vrut contractul de transport! Asta-i tot! 

Urmă un soi de şuierat în loc de răspuns. 

Will vru să se apropie mai mult, dar Zaccaria îl urmărea şi, 
chiar dacă Will era superiorul lui, ştia că orice amestec în 
treburile care se petreceau acum i-ar fi fost raportat Marelui 
Maestru. Nu-i plăcea deloc ideea de a fi degradat la atât de 
puţin timp după ce fusese numit comandant. Auzi iarăşi strigăte, 
apoi un țipăt abrupt, urmat de un urlet. 

Uşa se deschise cu violenţă şi Angelo apăru în cadrul ei, 
ţinând o mână la obraz, pe care apăruse o dungă roşie. Pe lama 
sabiei sale se vedea sânge. In spatele lui, Will îl zări pe Guido pe 
podea, ţinându-se de mână, cu chipul schimonosit de durere. 

— Nemernicul avea un pumnal, rosti Angelo, trecând în grabă 
pe lângă Will şi repezindu-se în camera unde aştepta familia lui 
Guido. Se auzi un geamăt şi Angelo reapăru trăgând după el un 
băieţel. 

— Ce faci? îl întrebă Will, în vreme ce Angelo îl trăgea pe 
copilul care urla de-a lungul coridorului. 


148 


— l-am explicat care vor fi consecinţele dacă nu vorbeşte. 

— Nu, se opuse Will, postându-se în faţa veneţianului. Nu-ţi 
voi permite să faci rău unui copil ca să-l determini pe Soranzo să 
vorbească. Nu-mi pasă ce a ordonat Marele Maestru. 

— Dă-te la o parte, comandante, mârâi Angelo, ţinându-l bine 
de mână pe băiat. 

Chiar în acea clipă, din camera unde se găsea restul familiei 
țâşniră cei doi paznici dezarmaţi. Câţiva servitori ieşiră şi ei în 
fugă ca să-i ajute, iar Zaccaria strigă la Will. Înjurând, Will se 
repezi în ajutorul oamenilor lui, lăsându-l pe Angelo să-l târască 
pe băiat în camera unde Guido continua să zacă pe podea. Will 
se strecură pe lângă Zaccaria, care îl doborăâse pe unul dintre 
paznici, şi îl înşfăcă pe celălalt. Impreună cu Carlo, îl ţintui pe 
individ de podea. Dinspre coridor se auzi un urlet. Will se repezi 
înapoi, la timp ca să-l vadă pe Angelo înjunghiindu-l pe Guido cu 
sabia. 

— Nu! strigă el, repezindu-se spre dormitor. 

Urletul continua să se audă, un sunet strident ca de trompetă 
dând alarma. Will crezu că vine dinspre Guido, până ce intră în 
încăpere şi văzu că băiatul fusese azvârlit la podea şi acum se 
holba la tatăl lui, cu buzele răsfrânte. El ţipase. 

Angelo se răsuci spre Will. 

— S-a terminat. Am obţinut ce am vrut. Will vru să treacă pe 
lângă el, dar Angelo îl prinse de braţ. Am spus că s-a terminat, 
comandante. 

Zaccaria strigă iarăşi. Auzind urletul, nevasta lui Guido se 
aruncase asupra sicilianului. Era o femeie masivă, şi cavalerul, 
care continua să-l ţintuiască locului pe paznic, nu o putu opri. 

Will îşi smulse braţul din strânsoarea lui Angelo şi se duse la 
Guido, în vreme ce nevasta lui străbătea în fugă coridorul. 

— Soţul meu! ţipa ea. Doamne, ce ați făcut! 

Femeia se azvârli asupra lui Angelo, care o prinse de 
încheieturi şi o răsuci pe loc cu pricepere, strângându-i acesteia 
mâinile fără milă la spate. A 

Will se ghemui alături de Guido. In pieptul lui se vedea o 
gaură sângerândă. Cavalerul vru să se ridice, dar zări ochii 
negustorului deschizându-se. Omul scuipă sânge pe gură. 
Gemea, cu ochii ieşiţi din orbite. Will îşi dădu seama că, de fapt, 


149 


nu gemea. Guido se chinuia să spună ceva. Ţipetele soţiei lui şi 
înjurăturile lui Angelo răsunau în încăpere, ameţindu-l pe Will, îşi 
apropie capul de muribund. 

— Tu şi Marele tău Maestru veţi arde, auzi el printre buzele lui 
Guido. Piatra Neagră va însemna căderea, nu salvarea voastră. 
O jur. Ojur! 

Inspiră şuierător, apoi se înmuie şi rămase nemişcat. 

Will se lăsă pe vine, în vreme ce soţia lui Guido încetă să se 
mai zbată în strânsoarea lui Angelo şi începu să plângă. Angelo 
îi dădu drumul şi femeia alunecă la podea. 

Veneţianul se întoarse spre Will. 

— Escortează-mă înapoi spre Marele tău Maestru, 
comandante Campbell. Am obţinut informaţia de care avea el 
nevoie. Am terminat aici. 

Ignorându-l pe venețian, Will se duse la soţia lui Guido şi o 
ajută să se ridice în picioare. Chipul femeii se schimonosi când 
îşi văzu soţul mort. 

— Îmi pare rău, îi spuse Will în şoaptă. Nu trebuia să se 
întâmple aşa ceva. 

Femeia îşi făcu gura pungă şi îl scuipă în faţă. Se repezi la 
soţul ei şi îi luă capul în mâini. 

Will îşi şterse obrazul. Văzu privirea ochilor negri ai lui Angelo 
Vitturi. Veneţianul se uită fix la el câteva clipe, după care ieşi 
din cameră. Will îl lăsă să plece, apoi îl urmă, lăsând familia 
Soranzo cu trupul neînsufleţit şi cu durerea lor. In vreme ce 
ieşea şocat în aerul nopţii, ultimele cuvinte ale lui Guido îi 
răsunară în minte. 

Piatra Neagră va însemna căderea , nu salvarea voastră. 


150 


12 


Cartierul venețian, Acra 
16 martie 1276 


Depozitul de pe strada Mătăsii era întunecat şi răcoros, ca 
întotdeauna, chiar şi în toiul verii. jaluzelele erau trase ca să 
protejeze  ţesăturile de lumina puternică de afară şi de 
decolorare. Elwen adulmecă mirosul cunoscut al locului. 
Depozitul emana un soi de aromă bogată, aproape dulce. Sute 
de rulouri de materiale erau aliniate pe rafturi, gata să fie 
transportate către Veneţia şi, de acolo, mai departe, către 
oraşele Apusului. Elwen se plimbă printre rânduri, numărând 
rulourile, o ultimă verificare înainte de încărcarea pe nave. Işi 
plimbă palma peste un rulou de mătase întreţesută cu aur, unul 
din materialele favorite ale fostei ei stăpâne, regina Franţei, cea 
care de ani buni era unul dintre cei mai fideli clienţi ai patronului 
ei. 

Elwen întoarse privirea auzindu-l pe Andreas mormăind ceva. 
Omul răsfoia un teanc de hârtii pe bancul de lucru pe care Elwen 
îl curăţase mai devreme. 

— Unde e registrul de stocuri? 

Elwen se duse la raftul din spatele bancului de lucru, se înălţă 
pe vârfuri şi luă de acolo o cărţulie groasă, legată în piele. 

Andreas zâmbi când ea îi dădu registrul. Era un bărbat masiv, 
fără a fi gras, cu umeri largi, mâini mari şi o faţă prelungă, 
încadrată de bucle de culoarea metalului oxidat. 

— Nu ştiu cum m-am descurcat înainte de venirea ta, rosti el, 
începând să răsfoiască registrul. 

Primele pagini erau umplute cu scrisul lui neglijent, iar cele 
care urmau cu rânduri de cifre ordonate scrise de mâna lui 
Elwen. Andreas parcurse lista de cifre cu degetul până la ultima 
pagină. 

— Ai verificat ca fiecare rulou să fie înregistrat? 

— De două ori. 

Andreas dădu mulţumit din cap. 


151 


— O să i-l duc lui Niccolo ca să poată supraveghea încărcarea 
de mâine. Inchise registrul. Ar trebui să meargă bine transportul 
ăsta. 

Elwen zâmbi pentru sine. Bărbatul băgă registrul într-o traistă 
şi începu să fredoneze o melodie. Lui Elwen îi plăcea să-l vadă 
fericit şi se bucura că lucrurile mergeau bine pentru el şi familia 
lui. 

Andreas era un negustor de primă generaţie, care îşi începuse 
afacerea cu douăzeci şi cinci de ani în urmă. Vorbise adesea 
despre greutăţile întâmpinate la lansare, din pricina luptei 
contra familiilor venețiene, deja puternice şi bine implantate în 
acel loc. Tatăl lui îl învățase contabilitate, aşteptându-se să-i 
calce pe urme, dar, ca un copil rebel, Andreas fusese captivat 
de poveştile despre tărâmurile îndepărtate spuse de negustorii 
ale căror registre erau ţinute de părintele lui. Îi ascultase uluit 
vorbind despre sclavi care se scufundau după perle în largul 
coastelor Arabiei şi ridicându-se din apele albastre 
incandescente cu pumnii plini de scoici, încercând astfel să-şi 
cumpere libertatea. Inregistrase fiecare cuvânt despre animale 
exotice şi munţi albaştri, despre luna roşie ridicându-se 
deasupra deşertului, despre femei parfumate de culoarea 
abanosului. Ascultându-l pe Andreas vorbind despre acea parte 
a vieţii lui, Elwen resimţise şi ea acea forţă mistică de atracţie. 

Ani întregi ea îşi dorise să călătorească. Nu-şi găsise locul 
nicăieri, indiferent că fusese vorba de cocioaba cu două camere 
din Powys, unde trăise alături de mama ei tăcută, sau de 
încăperile somptuoase şi cenuşii ale palatului regal din Paris. 
Odată, îl întrebase pe Andreas dacă realitatea se ridică la nivelul 
viselor. 

— E chiar mai bună, replicase el. Căci în vise nu aveam o 
soţie şi nişte copii atât de minunati. 

Elwen dăduse din cap, dar se mulţumise să tacă. Realitatea ei 
era întru câtva complet diferită de ceea ce îşi imaginase. 

Andreas puse punga pe masă. 

— Ştiu că în ultima vreme a fost cam aglomeraţie şi că nu ti- 
am arătat cum să ţii registrele, aşa cum am promis. Ridică o 
mână imediat ce Elwen vru să riposteze. Dar vreau să faci ceva 
pentru mine. E vorba de târgul de primăvară de la Kabul. Vreau 


152 


să te duci în locul meu. Niccolo pleacă la Veneţia, curând va 
veni Paștele şi, cum Besina mai are puţin şi naşte, nu o pot 
părăsi, nici măcar pentru o zi. Zâmbi zărind expresia de pe 
chipul lui Elwen. Eşti surprinsă? 

— N-am mai făcut niciodată achiziţii. 

— Ba da. 

— Cu tine, replică ea. 

Andreas clătină din cap. 

— Nu-ţi cunoşti propriile talente, Elwen. Te-am urmărit. Văd 
cât eşti de pricepută. 

O privi cum se încruntă gânditoare, evaluând situaţia. 
Andreas nu luase o asemenea decizie cu uşurinţă, şi nici ea nu 
avea s-o accepte cu una, cu două. 

Elwen avea o minte ascuţită şi dorinţa de a învăţa, dar nu aşa 
ceva îmbogăţea un negustor. Era nevoie de priceperea de a 
încânta, de a negocia, de a vinde, iar din acest punct de vedere, 
Elwen părea a dispune de talente native. Furnizorii locali de pe 
piaţa din Acra o iubeau. Când o dusese acolo pentru prima dată 
ca să-i arate cum să aprecieze calitatea ţesăturilor, Andreas 
fusese uluit să vadă preţurile scăzând imediat ce ea se străduia, 
cu un zâmbet dulce şi uşor stingherit, să-i întrebe pe negustori 
ceva în puţinele cuvinte arabe pe care le cunoştea. Ulterior, 
când Elwen mărturisise că fusese adesea trimisă în pieţele din 
Paris ca să cumpere diverse articole de lux pentru regină, 
Andreas întrevăzuse oportunitatea. 

— Sunt sigure? întrebă Elwen acum. Drumurile? 

— Nu te-aş fi trimis dacă n-ar fi fost, răspunse Andreas. 
Tratatul semnat cu sultanul Baybars ne asigură tuturor liberă 
trecere pe drumurile de pelerinaj din Palestina. Kabul se găseşte 
la mai puţin de o zi de mers călare de aici şi te vor însoţi Giorgio 
şi Taqsu. 

Oamenii erau escortele lui Andreas, cei care conduceau 
căruţa atunci când Andreas se ducea la furnizori ca să cumpere 
mătase. Giorgio era un fost soldat venețian, pe vremuri membru 
al gărzilor oraşului, în vreme ce Tasqu era un fost sclav beduin 
pe care Andreas îl cumpărase din piaţa din Acra cu 
cincisprezece ani în urmă. A doua zi îl eliberase pe tânăr şi îi 
propusese să-i plătească salariu. Din acel moment, Tasqu 


153 


rămăsese alături de negustor şi lucra ca ghid şi interpret. Elwen 
îi cunoştea pe amândoi şi îi plăcea de ei. 

— Poţi s-o iei pe Catarina, adăugă Andreas, observând că ea 
era pe cale să accepte. Besina are nevoie de odihnă. In plus, o 
duc acolo în fiecare an şi va fi dezamăgită dacă nu-i dau voie 
acum. 

— Bine, rosti Elwen, zâmbind. Mulţumesc. Arătă înspre rafturi. 
Totul e pregătit. Mai vrei să fac şi altceva? 

— Am terminat cu munca pe ziua de azi. Dar trebuie să mai 
vorbesc cu tine despre un lucru. Andreas se sprijini de bancul de 
lucru. Bărbatul ăsta cu care te vezi, Elwen. Cine e? 

Cuvintele o şocară de parcă Andreas ar fi lovit-o. Nu putea să- 
şi ascundă vinovăția sau teama: se vedeau limpede pe chipul ei 
prin obrajii îmbujoraţi şi gura căscată, ca şi în ochii ei verzi. 

— Caterina mi-a spus, continuă el. 

Elwen îşi plecă capul. 

— Andreas, îmi pare rău. Eu... 

— Nu e nicio problemă. Ba chiar sunt mulţumit. 

— Mulţumit? 

— Eşti o femeie frumoasă, Elwen. Aproape ai ajuns la treizeci 
de ani. Eşti singură de prea multă vreme. Besina s-a măritat cu 
mine când avea paisprezece ani şi mi-a adus cea mai mare 
bucurie în viaţă. Andreas clătină din cap. Cel puţin acum înţeleg 
de ce ai refuzat avansurile lui Niccolo. 

Elwen roşi şi mai tare. 

— Nu pentru că... Se opri, căutând cuvintele în italiană. 
Uneori propoziţiile îi ieşeau ca unse, alteori, mai ales când era 
stingherită, se poticneau şi refuzau să se lege. Am fost flatată. 
Doar că... 

— Nu trebuie să-mi dai explicaţii. Dar trebuie să ştiu: când te 
vei mărita vei mai lucra pentru mine? Îți va îngădui soţul una ca 
asta? 

Elwen îşi plecă privirea. 

— Este cavaler al Templului, Andreas. 

Andreas păru şocat. 

— Templier? Caterina nu mi-a spus aşa ceva. Scoase un uşor 
şuierat printre buze. Acum nu mai sunt atât de mulţumit pentru 
tine. Asta nu e viaţă. Să trăieşti în păcat, în secret? Vrei să-ţi 


154 


pierzi orice şansă de a avea copii? O familie? Vocea i se mai 
înmuie. Mă gândesc la tine ca la o fiică, Elwen. Vreau să fii 
fericită. Dacă acest bărbat nu-ţi poate oferi fericirea, atunci te 
implor să găseşti pe altcineva care o va face. 

— Nu-mi pot împiedica sentimentele, replică Elwen, cu o 
privire strălucitoare şi dură. Aş vrea să fi putut, dar îl iubesc de 
când eram copii. Am crescut împreună în Franţa. Am fost 
logodiţi odată. 

— Înainte de a deveni cavaler? 

— M-a cerut în căsătorie în ziua în care a depus jurământul. 
Ştiu, adăugă ea cu tristeţe văzându-i expresia. Voiam să o 
facem în secret. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

Elwen oftă adânc. 

— E o poveste lungă. Ajunge să spun că a fost trădat de un 
prieten şi a făcut ceva care m-a rănit profund. N-a fost vina lui, 
dar în acea zi am terminat relaţia, iar el a venit aici, în Acra, în 
vreme ce eu am rămas în Paris. 

— Şi acum ai revenit de unde ai plecat? 

Elwen râse fără pic de veselie în glas. 

— Doar că acum am ceva mai multe riduri pe faţă. 

— Nu va părăsi ordinul pentru tine? 

Elwen făcu o pauză. 

— Nu, rosti ea în cele din urmă. O vreme am crezut că ar 
putea să o facă, dar acum nu mai cred asta. Acum e comandant. 
A aşteptat enorm de mult ca să devină cavaler. Asta a vrut 
dintotdeauna. Cred... Se încruntă. Cred că dacă i-ai lua mantia i- 
ai lua şi o parte din fiinţa lui. Dacă n-ar mai fi cavaler, n-ar mai fi 
Will. Ridică din umeri. lar dacă îl iubesc, doar nu pot să-l iubesc 
parţial, nu? Ar trebui să vreau fericirea lui, nu-i aşa? 

— Dar tu unde intri în acest joc? 

Elwen îşi scoase boneta şi îşi plimbă o mână prin păr, 
ciufulindu-l. 

Andreas căzu pe gânduri. 

— Am auzit de bărbaţi care se alătură Templului împreună cu 
nevestele lor. 

— Doar dacă sunt deja însuraţi, îl corectă Elwen. Se pot 
alătura ordinului, dar nu pot purta mantia albă, iar dacă depun 


155 


jurământul de castitate nu mai pot împărţi patul cu soțiile lor. 
Dacă vreunul dintre maeştri ar şti că Will se întâlneşte cu mine, 
l-ar dezbrăca imediat de mantie şi l-a da afară. Şi, oricum, 
adăugă ea cu hotărâre, eu nu vreau să mă alătur Templului. 
Viaţa ca maică în mănăstire nu înseamnă viaţă pentru mine. 

— lar o viaţă civilă nu i se potriveşte lui. Şi atunci ce vei face? 

Elwen răsuci absentă boneta în jurul degetului. 

— Nu ştiu, Andreas. Închise ochii. Chiar nu ştiu. 

XXX 
Templul, Acra 
16 martie 1276 


— Ai mai văzut-o pe Elwen în ultima vreme? 

— Vorbeşte mai încet, şopti Will, sărind de pe banca pe care 
stătea. 

Capul lui Simon se ivi de după calul pe care îl ţesăla. 

— Scuze. Omul reveni la perierea animalului. Să ştii că nu ne 
aude nimeni. 

Will privi în lungul boxelor. Cele de aici erau construite pentru 
cai masivi de atac călăriţi de cavaleri şi blindaţi cu platoşe, la fel 
ca şi stăpânii lor. Caii mai uşori de transport şi cei folosiţi de 
sergenţi şi pentru instruire erau adăpostiţi într-un grajd 
învecinat. 

— Oricum, rosti el, întorcându-şi privirea spre Simon. Aş 
prefera să nu vorbesc despre asta. Schiţă un zâmbet. Am venit 
să te văd. Nu prea am avut timp de prieteni de ceva vreme. 
Acum, că am câteva minute libere, nu vreau să le irosesc 
vorbind despre mine. 

Simon se strâmbă. 

— Mi-aş fi dorit să o fi făcut. Nu prea am ce să-ţi spun, aşa 
cum sunt ocupat cu treburile în fiecare zi. Se îndreptă de spate 
şi îşi şterse fruntea cu braţul, mânjindu-se pe sprâncene cu 
noroi. Deşi am vorbit cu Everard ieri. 

— Da? 

— Părea iritat. Mai mult decât de obicei. 

— Ce a spus? 

— Mai nimic, m-a întrebat dacă am mai vorbit cu tine. Voia să 
ştie unde eşti. 


156 


Will se încruntă. 

— N-a venit să mă vadă. 

— Ştii cum este Everard. Cred că voia doar ca eu să-ţi spun 
ţie, ca să nu fie nevoit să te cheme el însuşi. Voia să te duci tu la 
el. 

Will îşi frecă absent bărbia. Barba îi zgârie buricele degetelor. 

— N-am avut timp să-l văd, cel puţin de când am dat de 
atacatorul Marelui Maestru. 

— Nu? făcu Simon, înclinându-şi capul. Şi cu toate astea pierzi 
timpul pe aici, fără să vrei să discuţi ceva anume? 

Will nu răspunse. Era adevărat; îl evitase pe preot. Everard l- 
ar fi întrebat ce se întâmplase în casa lui Guido Soranzo. 
Probabil că auzise zvonurile, iar prin intermediul seneşalului 
aflase chiar că un om pe nume Sclavo era întemnițat în legătură 
cu atacul asupra Marelui Maestru. Will nu reuşise niciodată să îl 
păcălească pe preot. Everard şi-ar fi dat seama că ascunde 
ceva. 

De când se întorsese de la locuinţa lui Guido, Will se gândise 
de câteva ori să se ducă la preot şi să-i povestească totul despre 
Sclavo, despre decizia Marelui Maestru de a trimite pe cineva 
din afara ordinului pentru a interoga suspectul, despre ultimele 
cuvinte ale negustorului. Il oprise grija pentru sănătatea 
bătrânului. Everard era foarte slăbit, nu se simţea deloc bine şi 
părea deja copleşit de grijile legate de posibilitatea ca gardianul 
lor să lucreze, de fapt, împotriva lor. Perspectiva ca Marele 
Maestru să fie amestecat în ceva necurat l-ar fi putut destabiliza 
complet. Şi pentru ce? Will nu avea decât cuvintele misterioase 
ale unui muribund. Voia să afle mai multe înainte de a da ochii 
cu Everard. 

Cercetase în minte toate înțelesurile posibile din spatele 
vorbelor lui Guido, dar nu găsise nimic. Nu auzise niciodată de 
vreo piatră neagră şi nici nu înţelegea de ce ar fi ars în iad 
Marele Maestru din această cauză. În afară de Everard, exista o 
singură persoană la care s-ar fi putut gândi să apeleze: Elias, un 
rabin bătrân care deţinea o librărie în cartierul evreiesc. El şi 
Everard erau prieteni de mulţi ani. Elias ştia de existenţa Anima 
Templi şi îi ajutase la găsirea unor tratate rare pentru a fi 
traduse,  folosindu-şi uneori librăria ca să  disemineze 


157 


cunoştinţele pe care Frăția le dorea răspândite. Omul se ocupa 
cu cărţi despre orice, de la istorie la medicină, de la astrologie la 
practicile magice stranii ale oamenilor tatuaţi ai deşertului. 
Părea să ştie câte ceva aproape despre orice. Will trebuia doar 
să găsească o cale de a-l întreba fără ca preotul să afle. 

— Sunt sigur că o să-l văd pe Everard la cină, îi spuse el lui 
Simon, care ridică din umeri. 

— Comandante Campbell. 

Will întoarse privirea şi îl zări pe Zaccaria la intrarea în grajd. 

Sicilianul dădu din cap. 

— Marele Maestru de Beaujeu doreşte să vă vadă în 
apartamentul lui. 

XXX 

Când intră în apartamentul Marelui Maestru, Will îl văzu pe 
Guillaume aşezat la birou. Razele de soare aruncau un 
dreptunghi de lumină peste hârtiile împrăştiate în faţa lui. 
Marele Maestru ţinea o pană de scris în mână. 

— Comandante, salută el, fără să-şi ridice privirea, închide 
uşa în urma ta. 

Înmuie pana într-o călimară şi continuă să scrie, oftând din 
pricina petelor de cerneală făcute pe hârtie. 

— Aţi vrut să mă vedeţi, Domnia Voastră? 

După ce scrise încă trei rânduri, Guillaume lăsă pana jos. 

— Te-ai descurcat bine alaltăieri noapte, rosti el, lăsându-se 
pe spate. N-am avut ocazia să discut cu tine după ce mi-ai dat 
raportul. Îţi rămân din nou recunoscător. Datorită ţie, s-a făcut 
dreptate în cazul omului care mă dorea mort. 

Will nu răspunse imediat, dar simţi că nu mai putea suporta. 

— Aş fi preferat să văd că dreptatea cu Guido Soranzo se face 
în temniţele noastre, Domnia Voastră, în loc de podeaua casei 
lui, în faţa copiilor. 

Marele Maestru îl privi cu atenţie pe Will, fără să lase să se 
vadă ceva din gândurile care îl animau. 

— Cu siguranţă că procesul nu a fost unul obişnuit. Dar 
Angelo Vitturi m-a informat că n-a avut de ales. Soranzo l-a 
atacat. L-a omorât ca să se apere. 


158 


— Sunt convins că am fi putut preveni asta dacă l-am fi 
arestat pe Soranzo şi l-am fi adus aici pentru interogatoriu, 
Domnia Voastră. 

— Dacă am fi procedat aşa, negustorul ar fi avut timp să-şi 
pregătească un răspuns. Cel mai bun moment pentru ca Vitturi 
să obţină răspunsuri de la el era când Soranzo era vulnerabil. 

Marele Maestru vorbea cu calm, dar în tonul lui se ghicea 
ceva care îi sugera lui Will că se află pe un teren nesigur. 

— Şi aţi găsit răspunsurile, Domnia Voastră? 

Will ştia că îşi forţează norocul, dar nu se putea abţine. Îşi 
dădu seama că era furios pe Marele Maestru. Furios că 
Guillaume îl trimisese într-o misiune alături de imprevizibilul 
Angelo, fără nicio explicaţie rezonabilă. Furios că acum nutrea 
un asemenea sentiment mizerabil de neîncredere. 

Guillaume se lăsă mai mult pe spate. Atitudinea i se schimbă 
şi deveni mai senină. 

— Se pare că Soranzo voia să mă ofere pe mine în schimbul 
unui contract naval. 

— Un contract naval? 

— La conciliul de la Lyon, papa mi-a dat acordul de a construi 
o flotă care să opereze în estul Mediteranei. Lucrul a început 
deja în Franţa. Soranzo era un antreprenor naval a cărui afacere 
era în declin, iar dacă eu aş fi murit, construirea flotei ar fi fost 
încredinţată cavalerilor Sfântului loan, cu care el avea contract. 

— Aha, rosti Will, încruntându-se. 

Guillaume râse. Chipul lui întineri brusc şi de pe el dispărură 
ridurile. 

— Pari aproape dezamăgit. Aşteptai un motiv mai elevat 
pentru acţiunile acestui om, William? Ceva mai grandios? Mai 
nobil? 

— Nu, răspunse repede Will. 

— Ca să fiu sincer, am fost şi eu dezamăgit, rosti Marele 
Maestru. Zâmbetul i se estompă. Cât de mult se poate cobori un 
om ca să obţină profit de pe urma morţii unui semen de-ai lui. 

Will nu răspunse. Să se fi înşelat? Oare Marele Maestru chiar 
nu ştia mai mult? Părea atât de sincer. Gândindu-se la asta, Will 
îşi dori brusc ca totul să fie adevărat. Voia să aibă încredere în 
Guillaume. In privinţa Marelui Maestru existau o anume 


159 


francheţe, o anume robusteţe, care generau satisfacţie şi 
dependenţă. 

— lar acum, zise Guillaume, ridicându-se şi ducându-se la un 
dulap ornamentat, totul s-a terminat şi poate că e timpul să 
revenim la treburile noastre. Deschise dulapul, băgă o mână 
înăuntru şi scoase de acolo un tub subţire. Când reveni la birou, 
Will văzu că era vorba de un tub de pergamente, filigranat cu 
delicateţe în argint. Am o nouă misiune pentru tine. 

Will luă tubul din mâna Marelui Maestru. 

— Trebuie să dai acest obiect unui om pe nume Kaysan. E 
unul dintre spionii noştri. Pergamentul dinăuntru conţine 
informaţii sensibile despre duşmanii noştri sarazini, pe care el 
trebuie să le verifice. Guillaume se întoarse la scaunul lui. 
Kaysan aparţine unui grup de mercenari şiiţi care operează pe 
drumurile de pelerinaj dinspre Siria şi Irak spre Arabia. Sunt 
plătiţi ca să-i protejeze pe negustori şi pe cei care călătoresc 
spre Mecca de triburile deşertului care jefuiesc caravane şi 
pretind taxe ilegale de la pelerini. Kaysan trăieşte într-un sat pe 
nume Ula, la distanţă de trei zile spre nord de Medina, locul 
sfânt al sarazinilor unde sunt păstrate rămăşiţele pământeşti ale 
profetului lor. Te trimit împreună cu Zaccaria, Carlo şi 
Alessandro. Francesco e bolnav. Cum îl cheamă pe camaradul 
tău? Cel care te-a ajutat la prinderea lui Sclavo? 

— Robert de Paris? 

Guillaume dădu din cap. 

— la-l şi pe el. Aşa cum am spus, Kaysan operează pe rutele 
pelerinilor. E mereu în mişcare, aşa că s-ar putea să aştepţi o 
vreme până când se întoarce în satul lui. Pe aceste rute fac 
comerţ sirienii creştini, vânzând provizii pelerinilor, aşa că veţi 
merge acolo ca negustori. Vă va îndruma unul dintre ghizii 
Templului. Ula este ultimul sat din Arabia în care poate pătrunde 
vreun creştin. Dincolo de el, doar sarazinii au acces pe 
drumurile către Mecca şi Medina. Când ajungi, întreabă de 
Kaysan. Oamenii de acolo îl cunosc. Pleci mâine. 

Will simţi cum tubul de argint devine fierbinte în mâna lui. 

— Informaţii sensibile, Domnia Voastră? 


160 


— Foarte sensibile, sublinie Guillaume. Fii cu ochii în patru, 
William. Drumurile astea sunt pline de pericole. Asigură-te că nu 
veţi păţi nimic. 

— Da, Domnia Voastră. 

Guillaume îşi luă pana de scris. Se încruntă văzând că Will nu 
se mişcă din loc. 

— Mai e ceva? 

Will clătină din cap. Nu avea deloc impresia că acolo ar fi găsit 
răspunsuri la întrebările care îl chinuiau. 

— Nu, Domnia Voastră. 


161 


13 


Docurile din Acra 
15 aprilie 1276 


Păsările se agitau şi ţipau. Siluetele lor se vedeau negre pe 
fundalul zorilor. Dinspre est izbucniseră primele raze de soare, 
pictând turlele, acoperişurile şi turnurile din interiorul zidurilor 
cetăţii într-un auriu blând. Garin de Lyon îşi protejă ochii în 
vreme ce stătea în partea laterală a galerei, simțind cum lumina 
îi atinge faţa. 

Acra. 

Işi petrecuse aproape cinci ani din viaţă în oraş şi, cu toate 
astea, i se părea la fel de nefamiliar ca orice alt oraş străin. Nu îl 
surprindea deloc acest fapt. Când ajunsese pentru prima dată în 
Ţara Sfântă, fusese încartiruit în Jaffa şi Antiohia. După ce 
ambele cetăţi căzuseră în mâinile lui Baybars se întorsese în 
Acra, unde stătuse doar două săptămâni înainte de a fi 
întemnițat în celulele Templului timp de patru ani. Amintirile 
sale legate de oraş constau în mirosurile şi sunetele fantomatice 
de dincolo de îngrădirile temniţei: vibrația transmisă de valuri, 
mirosul de sare şi igrasie, ţipetele păsărilor. De când urcase la 
bordul galerei în Londra, cu şase luni în urmă, aşteptase apariţia 
cetăţii Acra la orizont cu ostilitatea unui om care ştia că avea să 
revadă un vechi duşman. Il surprindea acum sentimentul de 
emoție care îl încerca pe măsură ce vedea oraşul profilându-se 
în zare. Poate că asta se datora faptului că stătuse atâta amar 
de vreme pe mare şi acum era mulţumit să vadă pământ sau 
poate că era vorba de perspectiva de libertate oferită de acel 
oraş. Oricum, îşi dădu seama că devenea tot mai nerăbdător pe 
măsură ce se apropiau de zidurile portului. 

Işi luă bagajul din colţul punţii care îi fusese cămin pe 
perioada  voiajului. Alți mesageri regali purtau haine 
corespunzătoare rangului şi se îmbarcau pe nave oficiale, însă 
regele Edward îi spusese că trebuia ca el să călătorească 
incognito pentru misiunea pe care o avea, aşa că Garin nu purta 
haine de catifea, ci doar o cămaşă de bumbac, iţari şi o mantie 


162 


de lână care îi provoca mâncărimi. Nava care îl adusese acolo 
era un vas care transporta lână plin cu londonezi de cea mai 
joasă speţă. La început, Garin fusese oripilat. Când ocoleau însă 
coastele Franţei, descoperise că locul în care se afla îi putea 
oferi unele plăceri în care el se putea lăsa antrenat ca să mai 
treacă timpul, cum ar fi fost băutura şi jocurile de noroc. 

Imediat ce pasarelele fură coborâte, echipajul navei începu să 
descarce marfa. Căpitanul părăsi vasul şi se îndreptă spre vamă. 
Garin aruncă o privire spre membrii echipajului, dar aceştia erau 
ocupați cu lăzile, şi oricum el nu avea nimic să le spună. Cu 
soarele în ochi şi cu strigătele pescarilor umplându-i auzul, 
cobori, străbătu pasarela şi sări pe uscat. Fu surprins să simtă 
soliditatea pietrelor sub tălpi după atâta vreme petrecută pe 
mare. Se clătină din cauza unei senzaţii bruşte de ameţeală. 
După câţiva paşi ezitanţi descoperi că poate menţine o linie 
suficient de dreaptă dacă îşi concentra privirea asupra unui 
obiect static. Uitându-se la imensele porţi din fier ale oraşului 
din faţa lui, Garin îşi aruncă bagajul peste umăr şi trecu de zidul 
portului. 

După ce depăşi turnurile rotunde ale fabricilor de zahăr şi 
şirurile de depozite şi taverne care se aliniau de-a lungul 
docurilor, intră în oraşul propriu-zis. Negustorii îşi aşezau deja 
mărfurile în piaţa pisană, acoperită de un imens baldachin de 
pânză groasă vopsită în verde şi albastru, menită să protejeze 
capetele negustorilor de soarele fierbinte. Garin îşi auzi 
stomacul protestând de foame când văzu un bărbat cu piele 
maronie golind un coş cu rodii pe o tarabă alături de grămezi de 
alte fructe verzi-gălbui, despre care îşi aminti că erau numite 
„merele Paradisului”. Garin îşi deschise bagajul şi scoase o 
punguţă de piele, plină cu monede. Se apropie de negustor şi 
arătă spre rodii, ridicând două degete. 

Omul zâmbi, etalându-şi dinţii înnegriţi, şi luă două fructe din 
grămadă. 

— Tu abia ai venit? întrebă el într-o franceză cu accent, 
arătând din cap înspre docuri. 

Garin încuviinţă şi îi dădu banii. 

— Bun venit în Paradis, rosti omul cu un chicotit, întinzându-i 
fructele. 


163 


Plecând de acolo, Garin băgă punguţa şi o rodie în traistă. 
Scoase un pumnal subţire din teaca de la brâu şi despică fructul, 
dând la iveală carnea de culoare închisă şi plină de seminţe. Cât 
timp mâncă, privi în jurul lui, încercând să se orienteze. Ştia că 
Templul se găsea la stânga lui; vedea zidurile în depărtare, dar 
încă nu avea să se ducă acolo. Avea alte treburi mai întâi. 

Garin nu avusese niciodată ocazia să exploreze oraşul, dar în 
mare ştia în ce direcţie trebuie să se îndrepte. Luând-o spre 
nord, părăsi piaţa şi intră pe o alee. Mergea de puţin timp când 
îşi auzi numele strigat. În spatele lui veneau doi bărbaţi, îndesaţi 
şi musculoşi. Unul era chel, cu chelia arsă de soare; celălalt 
avea un păr sârmos care îi acoperea toată ţeasta şi o mare 
parte a feţei. 

— Ai luat ceva ce nu-ţi aparţine, de Lyon, rosti chelul, cu voce 
morocănoasă. 

Omul asuda şi gâfâia, ca şi cum ar fi fugit până atunci. 

Garin oftă. 

— Am câştigat totul cinstit, Walter. 

— Ne-ai înşelat, spuse bărbatul, arătând cu degetul spre 
Garin. Luni întregi ai pierdut. Apoi, în ultima noastră noapte la 
bord, ai câştigat totul înapoi? Ai plănuit asta tot timpul. 

— A fost un joc interesant, replică Garin, pe acelaşi ton obosit, 
deşi se descotorosise de rodie şi îşi dusese un deget la brâu, 
lângă pumnal. 

— Vrem totul înapoi, piticanie, mârâi tovarăşul lui Walter. 
Totul. 

Uşoara îmbujorare a obrajilor lui Garin dezvăluia primele 
semne de mânie. 

— Piticanie? râse, fără niciun pic de veselie în glas. Crezi că 
mă intimidezi cu insulte, John? Redeveni serios. Îşi puse traista 
pe jos şi se apropie de cei doi. A existat o vreme în care aş fi 
putut să vă spânzur, cu maţele scoase şi membrele tăiate, doar 
pentru că mi-aţi fi vorbit aşa. De atunci lucrurile s-au schimbat, 
căci eu nu mai port mantia. Însă n-am uitat ce am învăţat 
atunci. 

Walter îl împinse pe John în spate. 

— E al meu. 


164 


Garin continuă să înainteze prudent, aproape târându-se. 
Walter se repezi la el, cu pumnii ridicaţi. Când marinarul îndesat 
dădu prima lovitură, Garin se feri cu graţie şi izbi cu cotul chiar 
sub falca lui Walter. Marinarul se trezi cu capul dat pe spate. Se 
împletici înapoi cu un țipăt de durere şi cu sângele curgându-i 
din gură întrucât îşi muşcase limba. 

— Nemernicule, şuieră el, reluându-şi atacul. 

Garin pară încă o dată spre stânga şi reuşi să străpungă 
apărarea lui Walter. De această dată îl lovi pe marinar în ochi şi 
simţi forţa impactului în încheietura pumnului. Walter se dădu 
iarăşi înapoi, ţinându-se de faţă. Imediat, John se aruncă pe el. 
Garin îşi ridică pumnii, dar neaşteptându-se la un asemenea 
atac furibund de la un om îndesat, se trezi dat înapoi în 
încercarea de a para şi a evita o serie de lovituri rapide. Un 
pumn îl nimeri direct în nas. Simţi sânge în gură, gros şi amărui. 
Ochii i se umplură de lacrimi din cauza durerii. Scuipând 
sângele, Garin se echilibră şi se repezi furios înainte. Ignorând 
loviturile care se abăteau asupra lui, reuşi să-l prindă pe John de 
păr şi trase de capul marinarului în jos, în acelaşi timp ridicându- 
şi genunchiul. Lovitura îi sparse nasul adversarului său şi îi 
despică buza inferioară. Garin îl împinse pe John cu brutalitate 
înapoi şi marinarul căzu pe spate, lovindu-se cu capul de 
pământ. Nu se mai ridică de acolo. Ştergându-şi sângele de pe 
faţă, Garin păşi peste John şi se duse spre Walter, care îşi privea 
năuc camaradul căzut. Acesta se dădu înapoi văzând că Garin 
îşi scoate pumnalul, apoi se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă. 

Garin îl urmări cum dispare, apoi îşi băgă pumnalul la loc în 
teacă şi se aplecă peste John ca să-i caute în haine. Descoperi o 
punguţă de piele la centură, alături de o ploscă. Le smulse, apoi 
transferă monedele în propria lui pungă cu bani şi luă o 
înghiţitură de lichid din ploscă. Se strâmbă simțind vinul prost 
arzându-i cerul gurii. Plimbă lichidul prin gură ca să scape de 
gustul de sânge, apoi aruncă plosca goală peste marinarul 
inconştient. 

Oamenii ca ei n-aveau nici cea mai vagă idee. Când se uitau 
la Garin, vedeau un bărbat tăcut de aproape treizeci de ani, fără 
un statut sau o meserie anume, un molatic de care îşi puteau 
bate joc sau pe care îl puteau jumuli de ceva bani; poate că era 


165 


un soi de cărturar cu capul în nori. Nu era un om din pricina 
căruia să îţi faci griji, care să trişeze la zaruri sau să îţi fure 
femeia ori care să îţi taie gâtul la miezul nopţii. Nu-i observaseră 
cicatricele, atent mascate de claia de păr auriu şi de barba de 
un blond-închis care îi încadra bărbia. Nu observaseră felul în 
care se deplasa, cu mişcări fluide, graţioase, ca unul care fusese 
instruit să folosească sabia sau faptul că nu dormise niciodată 
cu spatele întors spre vreunul dintre ei, aşa cum ar fi procedat 
un om care nu s-ar fi aşteptat la un atac mişelesc. Nu. N-aveau 
nici cea mai vagă idee. 

Aruncându-şi traista peste umăr, Garin părăsi aleea şi intră pe 
strada Trei Magi, îndreptându-se spre palatul regal din Acra. 

XXX 
Kabul, Regatul lerusalimului 
15 aprilie 1276 


Elwen răsuci materialul în mâini, verificând țesătura. 

— E de calitate, rosti ea, aruncând o privire spre vânzător. 

— Şi îţi ofer un preţ bun, rosti arabul, zâmbind. 

Un bărbat între două vârste de lângă Elwen arătă spre un alt 
material sclipitor, întrebând cât costă, aşa că vânzătorul se duse 
spre el. Elwen simţi pe cineva dându-i un ghiont. Când întoarse 
privirea văzu o femeie care zâmbea în chip de scuze în vreme 
ce încerca să-şi croiască drum. Chiar dacă negoţul începuse din 
zorii zilei, piaţa continua să fie aglomerată. Oamenii se 
împingeau, vânzătorii anunțând preţurile, iar cumpărătorii 
trecând prin faţa mărfurilor expuse pe tarabe, în căutarea celor 
mai bune afaceri. Vânzătorii de textile ocupau cea mai mare 
parte a pieţei din Kabul, deşi alţi câţiva negustori vindeau 
mirodenii, vopsele şi tămâie. Mirosul de carne condimentată şi 
fumul focurilor aprinse umpleau aerul cald, iar sunetul incredibil 
de frumos al unei lire acoperea larma mulţimii. La umbra unei 
biserici de piatră, cea mai mare clădire din sat, cântăreţul din 
liră atrăsese o mulţime de spectatori şi cânta într-o limbă pe 
care Elwen nu reuşea să o desluşească. 

— Ăsta e ultimul, domnişoară? 

Elwen se întoarse şi îl văzu pe Giorgio. Chipul omului era 
stacojiu din pricina soarelui ajuns sus pe cer. 


166 


— Tagsu aproape că a terminat de încărcat căruţa. 

— Aş putea cumpăra ceva de aici, îi spuse Elwen, mângâind 
țesătura. Cred că lui Andreas i-ar plăcea. Îi arătă materialul 
veneţianului. Ce crezi? 

Giorgio ridică mâinile. 

— Tot ce ştiu eu despre materiale, domnişoară, ar putea fi 
scris pe vârful unui ac. Nu pot să spun decât că Andreas a avut 
suficientă încredere în dumneavoastră ca să vă lase să veniţi 
aici în locul lui, aşa că eu cred că trebuie să faceţi ce consideraţi 
că e mai bine. 

Elwen îi întoarse zâmbetul. 

— Ai dreptate. 

Privi peste capetele oamenilor care se deplasau încet prin 
piaţă, către zona unde staţionau căruțele şi cărucioare trase de 
mână. Valeţi şi vizitii de toate neamurile încărcau mărfuri în saci 
din piele, o parte dintre aceştia fiind legaţi de cămile. Erau acolo 
negustori din Damasc, Mosul, ba chiar şi din Arabia. Războiul de 
doisprezece ani al lui Baybars împotriva francilor măturase de 
pe faţa pământului practic toate aşezările creştine din Palestina 
şi Siria, lăsând intacte doar câteva oraşe pe coastă şi o 
adunătură de sate în regiunea Galileei, cele mai multe locuite de 
creştini băştinaşi. Negustorii locali dispuneau acum de mai 
puţine ocazii de a-şi vinde bunurile comercianților apuseni. 
Drept urmare, târguri de genul celui din Kabul şi pieţele din 
Acra, Tripoli şi Tyr deveneau tot mai aglomerate în fiecare an. 
Acum se găseau mulţi occidentali în Kabul, la fel de mulţi ca şi 
arabii. 

— Catarina e cu Taqsu? îl întrebă Elwen pe Giorgio. 

— Da, îl ajută să încarce ultimele materiale. 

— Lasă-mă să termin aici şi vin şi eu acolo. După ce Giorgio 
se îndepărtă, Elwen se întoarse spre vânzător şi îi dădu înapoi 
mostra de material. Cât costă metrul? 

Era nervoasă când ajunsese acolo, chiar înainte de ivirea 
zorilor, după ce călătorise toată noaptea, nesigură pe sine însăşi 
şi copleşită de încrederea pe care i-o acordase Andreas. Dar, 
după prima achiziţie, devenise mai încrezătoare şi, din când în 
când, se folosise de serviciile de interpret ale lui Tagsu pentru a 
negocia. Acum descoperea că îi place să se tocmească cu 


167 


vânzătorul. Era gata să stabilească preţul final, când se simţi 
trasă de mânecă. Catarina venise lângă ea, părând înfierbântată 
şi agitată, cu părul negru fluturându-i în ochi. 

— Credeam că îl ajuţi pe Tagsu, rosti Elwen, dând la o parte 
şuviţele de păr negru de pe faţa copilei. 

— M-am plictisit, răspunse Catarina, cu un oftat deliberat. 
Când plecăm? 

— Curând. Aproape că am terminat. De ce nu aştepţi la 
căruţă? 

— Pot să mă duc să-l ascult pe omul cu muzica? 

Elwen privi spre cântăreţul cu lira. Era ceva distanţă până la 
biserică şi era foarte multă lume în jur. 

— Cred că ar trebui să stai cu mine. 

— Aveţi bani? întrebă vânzătorul. 

— Tata m-ar fi lăsat, rosti Catarina, bosumflându-se. 

— Bine, rosti, distrată, Elwen, deschizând punga cu bani. Dar 
stai lângă biserică, pentru a te putea vedea. 

Catarina zâmbi şi fugi. 

— Fata ta foarte frumoasă, rosti vânzătorul. 

Elwen râse. 

— Oh, nu e a mea. 

Zâmbetul îi dispăru imediat. Vânzătorul luă banii şi începu să 
împăturească materialul. Elwen simţi o emoție neobişnuită după 
rostirea cuvintelor şi se trezi aproape izbucnind în lacrimi. 
Refuză să le dea drumul să curgă, iritată pe sine însăşi. 

De câteva săptămâni era încercată de un sentiment de 
tristeţe. Incepuse chiar să se gândească la mama şi la tatăl ei, 
nişte fantome care rareori se iveau în amintiri. Tatăl ei murise la 
scurt timp după naşterea lui Elwen, iar de foarte mulţi ani 
maică-sa se îndepărtase complet de ea. Îi scrisese în fiecare 
anotimp cât stătuse în Paris, dar nu primise niciodată răspuns. 
Nici măcar nu mai ştia dacă maică-sa trăieşte. Resimţea durere 
la acest gând, dar nu pentru pierdere în sine, ci pentru o noţiune 
pe care ea n-o cunoscuse niciodată aşa cum trebuia: familia. 
Discuţia cu Andreas stârnise furtuna. Acum, că relaţia ei cu Will 
fusese dezvăluită, Andreas deschidea subiectul în vreme ce 
munceau, spunându-i că ar trebui să-şi găsească un soţ care să 
aibă cum se cuvine grijă de ea. Elwen ştia că el îi voia doar 


168 


binele, dar aducerea constantă în memorie a lipsurilor din viaţa 
ei o epuiza. 

Vânzătorul îi întinse sulul gros de material. 

— Mulţumesc, rosti Elwen. 

În aceeaşi clipă, simţi o mişcare uşoară a pământului de sub 
picioare. Tremurul crescu în intensitate. Vânzătorul începu să 
privească în jurul lui, iar alţi oameni îşi ridicau privirile, oprindu- 
se în mijlocul discuţiilor. Elwen auzi un francez întrebând: 

— E un cutremur? 

Nimeni nu-i răspunse. Taraba din faţa lui Elwen începu şi ea 
să se mişte. Un vas de porțelan pe care negustorul îl umpluse cu 
ceai aromat se răsturnă, împrăştiind pe jos lichidul negru. 

— Catarina! strigă Elwen, uitându-se înspre biserică, unde 
muzicantul se oprise din cântat. 

Elwen zări părul negru al fetei, apoi se auzi un strigăt 
sfâşietor. O femeie veni alergând în piaţă ţipând din toate 
puterile. Elwen nu înţelegea ce spune, dar îi văzu expresia 
îngrozită şi îi simţi teroarea în voce. Strigătul femeii fu preluat 
de alţi oameni. Brusc, haosul cuprinse piaţa. Oamenii o luară la 
fugă, ciocnindu-se unii de alţii şi izbindu-se de tarabe. 

— Catarina! ţipă Elwen, făcându-i pe cei din jur să întoarcă 
privirile, cu ochii măriţi de spaimă. Elwen se ridică pe vârfuri ca 
să vadă ceva peste capetele oamenilor, dar fu izbită de un 
bărbat masiv şi se lovi de tarabă, rănindu-şi şoldul. Vânzătorul 
îşi împacheta în grabă marfa, luând pe apucate suluri cu 
materiale în braţe. Catarina! 

Intre ea şi biserică se găsea o mare de oameni, cu toţii 
alergând spre cai şi căruţe, ţinând strâns pungi cu bani, trăgând 
copii după ei. O femeie mai în vârstă căzu şi dispăru sub valul 
imens de picioare alergând. Vibraţiile se înteţiră. 

— Ce se petrece? strigă un bărbat în latină. 

Elwen lăsă din mână sulul şi se luptă să-şi croiască drum cu 
forţa prin mulţime, dar îşi simţi braţul apucat cu putere. Giorgio 
se afla în spatele ei. 

— Mameluci, rosti el, peste zgomotul mulţimii. Trebuie să 
plecăm. Acum. 

Elwen făcu ochii mari. Auzise cuvintele, dar încă refuza să le 
accepte înţelesul. 


169 


— Taqsu e la căruţă. Haide! 

In vreme ce Giorgio trăgea de ea, Elwen simţi realitatea 
învăluind-o. 

— Trebuie să o iau pe Catarina! strigă ea, încercând să se 
smulgă din strânsoare. 

Auzea tot mai multe ţipete. Oamenii veneau în fugă de pe 
strada mare care trecea pe lângă biserică, revărsându-se în 
piaţă. In urma lor erau soldaţi călare. Elwen încremeni când îi 
văzu. Unii aveau săbii în mâini, alţii arcuri. Lamele de oţel şi 
capetele săgeţilor semănau cu nişte puncte de foc în lumina 
soarelui. Călăreţii strigau înfiorător pe măsură ce avansau, 
atacându-i pe cei care rămâneau în urmă cu lovituri năprasnice 
de sabie, dezvelindu-şi dinţii de satisfacţie. Elwen auzi două 
cuvinte, Allahu akbar! Simti tensiunea acumulată eliberându-se 
ca prin farmec printr-un urlet atunci când sabia unui mameluc 
tăie dintr-o mişcare capul unui om care fugea, dând naştere 
unui izvor de sânge care-i mânji pe toţi cei ce alergau în jurul 
nefericitului. Un băiat căzu răpus, dând neajutorat din braţe. 
Apoi simţi cum Giorgio o trage cu putere şi se trezi alergând. 

In vreme ce veneţianul o trăgea prin mulţimea de chipuri, 
fiecare dintre acestea o mască a groazei, Elwen strigă numele 
Catarinei până ce simţi cum o arde gâtul. Spera din tot sufletul 
că fata avea să o audă şi să-şi dea seama că trebuie să fugă 
spre ea. Mulțimea îi îndepărta de căruţe, unde, incapabili să 
determine caii să o ia la galop prin mulţime, vizitiii începuseră 
să abandoneze atelajele şi să o ia la sănătoasa. Undeva în faţă 
se înălța un zid din case de chirpici şi un şopron. 

Oamenii fugeau printre construcţii. Elwen auzi pe cineva din 
spate scoțând un urlet inuman, apoi simţi cum cade odată cu 
Giorgio, care o trase după el. Cineva trecu peste picioarele ei, 
pe jumătate căzând peste ea, după care se îndepărtă. Elwen 
rămase fără suflare câteva clipe, apoi se ridică în mâini. 

— Giorgio! 

II prinse pe Giorgio de braţ, apoi văzu ceva ivindu-se din 
spatele lui. Săgeata era adânc înfiptă şi din rană aproape că nu 
ieşea niciun pic de sânge. Scoase un țipăt când ceva trecu 
razant prin faţa ei. Se auzi o bufnitură când o altă săgeată se 
înfipse în partea laterală a şopronului, la câţiva centimetri de 


170 


capul ei. Elwen se aruncă pe coate şi genunchi, zgâriindu-şi 
pielea şi rupându-şi o unghie, fără să observe nimic. Gemea de 
frică şi întregul trup i se încordase din pricina aşteptării săgeţii 
care avea să i se înfigă în spate. Se târî cum putu în şopron, 
stârnind praful şi paiele, până ce se trezi în întuneric. Văzu o 
scară în faţa ei. i 

Icnind, se apucă de marginile ei şi începu să urce. Işi pierdu 
un pantof, îşi rupse rochia, dar continuă să urce. Ajunse sus şi se 
prăbuşi în grămezile calde şi puternic mirositoare de paie. Auzi 
un strigăt dedesubt, urmat de zgomot de copite. Rămase întinsă 
pe spate în vreme ce în şopron pătrunse un tânăr, urmat de un 
călăreț mameluc. Băiatul căzu cu un urlet când soldatul îi 
străpunse în spate cu sabia. Elwen închise şi strânse bine ochii, 
împingându-se mai adânc în paiele care o adăposteau. 

Habar n-avea cât stătuse acolo, cu ochii închişi şi cu auzul 
răsunând de ţipetele de afară. După o vreme, urletele se răriră, 
până ce zgomotul predominant deveni cel al copitelor şi al 
chemărilor mamelucilor, care strigau unul la altul în arabă. La un 
moment dat, vocile se apropiară mult de Elwen. Auzi pe cineva 
mişcându-se dedesubt, dar, oricine ar fi fost, plecă imediat. 

Într-un târziu, Elwen deschise ochii şi îşi ridică încet capul. Era 
incredibil de obosită şi îşi simţea trupul încordat şi slăbit. Pielea 
îi era fierbinte şi umedă, dar cu toate astea îi era frig şi tremura. 
Se ridică în braţe şi se uită în jos peste baloturile de paie. Se 
dădu repede înapoi când îl zări pe tânărul mort la intrare. Trupul 
îi zăcea într-un lac de sânge, care începuse să miroasă în 
căldura zilei. Cineva strigă afară. Elwen se ghemui la loc, cu 
inima bătându-i nebuneşte, dar nu apăru nimeni în şopron. Se 
târî până la margine şi începu să coboare scara. Işi simţea 
mâinile atât de slăbite, încât abia se putea ţine. Pe la jumătatea 
drumului alunecă şi pur şi simplu se lăsă să atârne în gol câteva 
zeci de secunde înainte de a-şi aduna forţele pentru a merge 
mai departe. 

În cele din urmă, ajunse jos şi se deplasă de-a lungul peretelui 
şopronului. Când ajunse la intrare, se ghemui, astfel încât să nu 
fie văzută. Auzi băzâitul muştelor în jurul cadavrului şi simţi un 
gust amar. Închise ochii şi inspiră adânc, reuşind să-şi alunge 
senzaţia de vomă. Mai multe urlete sfâşiară aerul. Elwen 


171 


deschise ochii. Furişă o privire afară şi văzu două femei şi un 
băiat scoşi cu forţa dintr-o casă de chirpici de trei mameluci. 
Unul dintre soldaţi apucă băiatul şi îl împinse pe stradă către 
piaţă, timp în care ceilalţi doi traseră femeile după ei. Înălțându- 
și capul, Elwen abia desluşi piaţa dincolo de un şir de căruţe, 
unele dintre ele răsturnate. Caii de la atelaje zăceau acum morţi 
alături de căruţe. Zări oameni, în cea mai mare parte femei şi 
copii, şezând pe sol. Deasupra lor tronau soldaţii mameluci. Alţi 
soldaţi se deplasau călare. Dintr-acolo răzbăteau cele mai multe 
urlete. Supraviețuitorii erau încercuiți. Elwen îşi dădu seama, cu 
groază, că toţi erau luaţi prizonieri. 

Se auzi un țipăt de fată şi Elwen se trase înapoi când un 
soldat trecu prin apropiere, trăgând după el un rănit, pe care 
Elwen îl recunoscu a fi cântăreţul la liră. Nefericitul se zbătu, dar 
imediat apăru un al doilea soldat, care îl lovi cu bestialitate 
peste cap. Cântărețul se prăbuşi şi fu târât mai încolo, cu 
picioarele trasând şanţuri în praf. Ţipătul de fată se auzi din nou 
şi Elwen văzu un alt mameluc ţinând o tânără care lovea cu 
picioarele şi ţipa. Elwen încremeni când fata îşi dădu capul pe 
spate şi părul i se dădu la o parte. Era Catarina. De pe buzele lui 
Elwen ţâşni un icnet de spaimă când Catarina îi strigă numele. 
După câteva clipe îşi dădu însă seama că fata nu o văzuse; pur 
şi simplu striga după ajutor. In acea secundă, Elwen simţi cum 
groaza este înlocuită de responsabilitate. Mintea se limpezi şi 
privirea i se concentra asupra unei săgeți care zăcea în afara 
şopronului, lângă trupul inert al lui Giorgio. Cu inima bătându-i 
tare în piept, începu să se târască spre săgeată. 

XXX 

Ula, Arabia 

15 aprilie 1276 


Will alungă cu mâna un bondar care bâzâia în jurul capului 
său în vreme ce intra în pâlcul de palmieri. Printre ramuri 
străluceau razele soarelui, ca nişte sulițe care se înfigeau în sol. 
Will se afundă mai departe, auzind frunzişul mort cum pârâie 
sub paşii lui, până ce lăsă complet în urmă zgomotele satului. Le 
spusese celorlalţi că se duce să aducă apă. Era parţial adevărat, 
căci cel puţin cumpărase ploşti de piele în acest scop, dar în 


172 


mintea lui apa constituia ultima dintre preocupări acum. Pe 
spatele lui Will, fixat de centură şi ascuns de cămaşă, stătea lipit 
tubul de argint în care se afla pergamentul, pe care i-l dăduse 
Guillaume. Simţise tubul ca pe o arsură continuă de când 
părăsiseră Acra, iar senzaţia devenise şi mai acută acum. 
Kaysan putea să se întoarcă oricând în sat sau cel puţin aşa li se 
spusese. 

Descoperind un bolovan acoperit de iarbă între doi palmieri, 
Will lăsă ploştile jos şi scoase tubul din teaca de protecţie. 
Simţea metalul cald din pricina locului unde stătuse, lipit de 
piele. Aşezându-se pe piatră, îl răsuci în mâini. Marele Maestru 
nu-i zisese lui Will să nu-l deschidă. Nu trebuia, căci aşa ceva 
era de la sine înţeles. | se dăduse sarcina de a livra 
pergamentul, iar conţinutul acestuia nu îl privea. Dacă l-ar fi citit 
şi Guillaume ar fi aflat asta, risca să fie expulzat din ordin, ba 
chiar să fie întemnițat. 

Deasupra lui, palmierii foşneau, cu marginile ramurilor 
ascuţite ca nişte lame de pumnal. Totul în acea ţară era aspru: 
deserturile pietroase de nisip şi pustiurile imense de unde apa 
trebuia extrasă cu mare greutate de la adâncime; soarele 
sălbatic, orbitor şi arzător în miezul zilei; nopţile friguroase, când 
stelele de pe cer străluceau ca nişte cioburi de diamant. Timp 
de douăzeci şi şase de zile, Will călătorise şi, prin comparaţie cu 
ceea ce văzuse, câmpiile prăfuite ale Palestinei păreau nişte 
oaze de verdeață. Când lăsaseră ultimul oraş din Siria în urma 
lor, ghidul, un arab tăcut care era de nouăsprezece ani în slujba 
Templului, le spusese că musulmanii nutreau convingerea că 
atunci când cineva pătrundea în Hijaz se pierdea, iar când pleca 
de acolo renăştea. Will înţelegea de ce. Regiunea era cea mai 
dezolantă dintre cele văzute de el, iar traversarea ei îl obosise 
peste măsură, ca şi pe camarazii lui. Conversaţiile dintre ei 
secătuiseră la fel cum li se uscase pielea de pe trupuri, până ce 
ajunseseră să călătorească ziua într-o tăcere mormântală. 

Din Acra, merseseră prin Galileea, trecând dureros de 
aproape de Safed, apoi traversaseră lordanul pe la vadul lui 
Jacob. De acolo intraseră în districtul Hauran şi apucaseră pe 
calea pelerinilor, care ducea de la Damasc în Arabia. Drumul era 
plin de călători, încă nu venise luna Hajj, luna marelui pelerinaj 


173 


anual la Mecca, dar mulţi musulmani, aşa cum îi spusese ghidul 
lui Will, făceau ceea ce se numea Umra: un pelerinaj mai 
personal, care putea avea loc oricând. La fel ca şi pelerinii, 
dintre care mulţi călătoreau împreună în caravane de cămile 
care duceau cu ele provizii şi apă, Will şi tovarăşii lui se 
deghizaseră în negustori care duceau fructe şi lapte 
dreptcredincioşilor. Guillaume avusese dreptate: Will şi cavalerii 
nu ieşeau deloc în evidenţă, îmbrăcaţi în haine simple de 
neguţători şi cu armele ascunse în bagaje. Pe acele drumuri se 
găseau însă şi alţi călători, mai puţin paşnici. Regiunea era 
răvăşită de bandiți călare aparţinând unor triburi rivale, atraşi ca 
nişte viespi la miere de promisiunea prăzii reprezentate de 
caravanele de pelerini. În scurt timp devenise limpede de ce 
erau plătiţi oameni precum Kaysan pentru protecţie. Will şi 
tovarăşii săi fuseseră opriţi de nu mai puţin de cinci ori pe 
drumul lor spre sud de bande de oameni înarmaţi cu arcuri sau 
cuțite, care le ceruseră taxe de liberă trecere. Indivizii, care 
atacau pe oricine, indiferent că era vorba de şiiţi, sunniţi sau 
creştini, dăduseră înapoi doar la vederea săbiilor cavalerilor. 
Chiar şi aşa, veghea permanentă se dovedise epuizantă în 
vreme ce călăreau încet prin trecători stâncoase, fără să ştie 
dacă stâncile din jurul lor ascundeau arcaşi care ar fi putut să 
tragă fără avertisment şi care ar fi putut ucide doar din simplă 
plăcere. 

În cele din urmă, după un drum de aproape o mie trei sute de 
kilometri, ajunseseră la Ula, iar sătucul verde, cu izvoarele lui 
răcoroase şi pâlcurile de palmieri îi întâmpinase ca un colţ de 
rai. Casele de acolo erau construite din piatră şi pământ, iar în 
sat se găseau hanuri pentru drumeţi. Will şi ceilalţi cavaleri 
trăseseră la cel mai mare dintre ele. Proprietarul păruse 
circumspect atunci când Will îl întrebase de Kaysan. Vrusese să 
ştie de ce nu-i mai văzuse până atunci dacă, aşa cum susțineau 
cavalerii, se ocupau cu vânzarea de bunuri pe acele drumuri de 
pelerinaj. În cele din urmă le spusese însă că Kaysan urma să se 
întoarcă în câteva zile. 

— Nu va lucra pentru voi, adăugase hangiul după ce Will îi 
mulţumise pentru informaţii. Kaysan lucrează doar pentru şiiţi. 
Nu pentru sunniţi. Nu pentru albi. Nu pentru creştini. 


174 


Apoi îi condusese către un adăpost încropit pe acoperişul plat 
al hanului din ramuri uscate şi întreţesute de palmieri, cu 
rogojini din frunze aşezate pe jos sub formă de paturi. Asta se 
întâmplase cu patru zile în urmă. 

Acum degetele lui Will pipăiră tubul cu pergament, trecând 
peste tiparele incrustate în argint. Nimic nu-l împiedica să se 
uite înăuntru; Marele Maestru n-avea să afle niciodată. Cu toate 
astea, ezita. Îşi spunea cuvântul vechiul spirit de supunere. În 
timpul călătoriei, îl întrebase pe Robert dacă nu credea că era o 
misiune neobişnuită. Cavalerul îl privise perplex, aşteptând să 
afle la ce se referea Will. Niciunul dintre ceilalţi cavaleri nu 
pusese misiunea la îndoială. De ce ar fi făcut-o? Marele Maestru 
poruncea şi ei se supuneau. Dacă nu li s-ar fi întipărit în minte 
ultimele cuvinte ale lui Guido Soranzo, probabil că n-ar fi avut 
motive să se îndoiască de misiune. Will se hotări şi băgă mâna 
în tub, scoțând pergamentul. Il desfăcu în lumina puternică a 
soarelui. Scoase un oftat de iritare când privirea lui parcurse 
textul negru. Nu era scris în nicio limbă cunoscută: nici în latină, 
nici în franceză, nici în greacă. Semăna puţin cu araba, dar Will 
îşi dădu repede seama că nu era vorba nici de aşa ceva. Se 
holbă la pergament alte câteva secunde bune, apoi îl rulă la loc 
şi îl băgă înapoi în tub. 

Tocmai îşi croia drum înapoi printre copaci când auzi strigăte. 
Peste câteva clipe recunoscu vocea lui Robert. Cavalerul părea 
alarmat. Băgă tubul înapoi în teaca lui şi începu să alerge. Când 
ajunse la marginea lizierei de copaci se opri. Îi vedea pe Robert, 
Zaccaria şi pe ceilalţi. Erau scoşi din han, împreună cu ghidul 
care părea îngrozit, de doisprezece bărbaţi îmbrăcaţi în negru, 
acoperămintele de cap mascându-le feţele. Opt dintre ei aveau 
arbaletele îndreptate spre cavaleri. În spatele lor păşea 
proprietarul, care părea încântat. Will se ghemui printre tufişuri 
ca să nu fie văzut. 

— Sunt spioni apuseni, rosti proprietarul în arabă către una 
din siluetele îmbrăcate în negru, un bărbat înalt şi zvelt care 
purta o manşetă de cârpă stacojie pe unul din braţe. M-am uitat 
prin bagajele lor în timp ce dormeau. Nu au bunuri de vândut, ci 
doar săbii. Nu sunt negustori. Nu ştiu ce vor de la tine. Dar mi- 
am zis că vrei să fii avertizat. 


175 


— Ai avut dreptate, rosti silueta în negru. Omul avea o voce 
plată şi rece. Luaţi-i, rosti el în direcţia tovarăşilor săi. 

Robert încercă să protesteze când unul dintre oameni îl 
împinse, dar se potoli imediat când simţi o sabie în coaste. Will 
urmări cum tovarăşii lui erau duşi de acolo. Auzi pârâit de frunze 
uscate în spatele lui. Întorcându-se, se trezi uitându-se la vârful 
lucitor al unei arbalete. Omul care ţinea arma era îmbrăcat în 
negru, asemenea celorlalţi. Will îi văzu doar ochii căprui în 
vreme ce omul îi făcu un semn din cap să se ridice în picioare 


176 


14 


Kabul, Regatul lerusalimului 
15 aprilie 1276 


Elwen strânse bine săgeata în palmă. După întunericul din 
şopron, soarele o orbea şi o deranja cumplit. In faţa ei, dar stând 
cu spatele, mamelucul se lupta cu Catarina. Cei doi soldaţi care- 
| săltaseră pe cântăreţul din liră trecuseră de şirul de căruţe şi 
intrau în piaţa propriu-zisă. În stânga şi în dreapta ei, strada era 
liberă. Elwen rămase ghemuită în praf, strângând bine în pumn 
coada săgeţii. Era o săgeată de circa şaptezeci de centimetri 
lungime, cu pene albe şi gri în capăt pentru reglarea zborului, 
probabil provenite de la un vultur. Vârful era întărit. Sentimentul 
de groază îi accelerase bătăile inimii. Nu se putea mişca din loc. 
Instinctul o îndemna să se întoarcă în şopron şi să se ascundă în 
întunericul de acolo. Încremeni când mamelucul strigă ceva. 
Catarina îl muşcase. Individul îşi trase mâna plină de sânge. 
Înjurând printre dinţi, o plesni pe fată cu dosul palmei peste 
faţă. Văzând-o pe Catarina prăbuşindu-se, Elwen o luă la fugă. 

Scoase fără să vrea un mic țipăt când înfipse săgeata în gâtul 
omului, împingând cât putea de tare. Era un țipăt de groază, de 
furie şi de revoltă. Vârful metalic se înfipse în pielea moale, apoi 
în muşchii mai puternici de dedesubt. Sângele ţâşni 
instantaneu. Soldatul urlă de surpriză şi durere. Se întoarse spre 
Elwen, întinse mâna şi o apucă de gât. Elwen icni şi încercă să-l 
împingă. Simţi cum o cuprinde panica, întunecându-i raţiunea şi 
paralizând-o, la fel ca mâinile individului. Soldatul continuă să 
strângă. Apoi tuşi violent. Sângele îi ieşi pe gură şi începu să 
răsufle greu. Când strânsoarea lui o slăbi, Elwen simţi cum i se 
limpezesc gândurile. Îl lovi pe individ cu genunchiul în pântece. 
Soldatul se prăbuşi la pământ şi se făcu covrig, cu săgeata 
înfiptă în gât. Elwen întinse mâna după Catarina şi o ridică în 
picioare. Trăgând de fată, o luă la fugă în josul străzii. 
Parcurseseră doar câţiva metri când auziră zgomot de copite 
apropiindu-se de ele dinspre un grup de clădiri de chirpici. Elwen 


177 


se năpusti în umbra unui intrând jos, trăgând-o pe Catarina 
după ea, în vreme ce doi soldaţi se iveau galopând pe stradă. 

In întunericul adăpostului predomina mirosul sumbru şi 
metalic al sângelui. Elwen o strânse bine pe Catarina la piept. 
Buzele fetiţei erau pătate cu roşu acolo unde îl muşcase pe 
mameluc. Rochia i se udase la spate şi Elwen îşi dădu seama că 
făcuse pe ea de spaimă. Intră cu prudenţă în casă. În spatele 
unei mese, pe podea, zăcea un bărbat întins pe burtă. Gâtul 
omului fusese tăiat. Elwen îşi puse cu blândeţe mâna pe ceafa 
Catarinei, ca să se asigure că fata nu se întoarce, şi se duse lao 
fereastră, unde o bucată de cârpă flutura în bătaia vântului. 
Auzea plânsete întretăiate, scâncete, strigăte furioase, ordine 
răstite. Işi încetini ritmul respirației. Având acum un subiect 
asupra căruia să se concentreze în afara propriei spaime, Elwen 
se simţea ciudat de calmă. Era responsabilă pentru Catarina. 
Fata avea nevoie de ea. Dădu uşor la o parte cârpa care slujea 
drept draperie şi simţi braţele Catarinei strângându-se în jurul 
gâtului ei, când de afară răsună un țipăt de durere. 

Ferestruica dădea spre piaţa din Kabul unde se părea că 
fuseseră strânşi toţi oamenii rămaşi în viaţă după atac. Unii 
şedeau pe jos, alţii îngenuncheaţi, răniții fiind întinşi pe pământ. 
Preţ de câteva clipe, Elwen zări doar femei adunate acolo. Se 
întrebă ce se întâmplase cu bărbaţii. Apoi, când privirea i se 
mută spre biserică, văzu că bărbaţii fuseseră strânşi într-un grup 
separat, de circa o sută de oameni, şi erau aliniaţi în genunchi, 
cu spatele la femei. Unii erau apuseni care fuseseră la piaţă, alţii 
negustori, şi câţiva erau localnici. De jur împrejurul pieţei, pe jos 
sau călare, mamelucii aşteptau, cu săbiile şi arcurile îndreptate 
spre mulţime. Se auzi un nou urlet. Elwen văzu cum doi soldaţi 
scot un băiat din grupul de femei. Nu avea mai mult de zece ani. 
O femeie, probabil mama lui, urla în vreme ce mamelucii 
încercau să smulgă băiatul din braţele ei. Elwen îşi mută privirea 
în altă parte când unul dintre soldaţi o lovi pe femeie drept în 
faţă cu mânerul sabiei. Când se uită înapoi, băiatul fusese smuls 
de lângă mamă şi era dus de acolo. Femeia se prăbuşi la 
pământ. 

Elwen cercetă cu privirea grupul de bărbaţi, dar nu-l zări pe 
Taqsu. In jurul pieţei se găseau însă multe cadavre, căci destui 


178 


oameni muriseră în primele minute ale atacului. Poate că Taqsu 
era mort sau poate că fugise. Oricum, Elwen nu se putea gândi 
la el acum. Un mameluc călare aflat în apropiere de biserică îşi 
ridică mâna şi o parte dintre soldaţi se apropiară de bărbaţii 
îngenuncheaţi. Mamelucul călare părea mai bine îmbrăcat decât 
ceilalţi. Pe sub mantia lui de mătase de culoarea jadului sclipea 
o cămaşă lungă de zale, iar din vârful coifului care îi acoperea 
faţa, cu deschizături pentru ochi şi gură, fluturau pene aurii. 
Câteva clipe domni tăcerea, întreruptă doar de suspine şi de 
scâncete, apoi primul mameluc ajunse în dreptul bărbaţilor. 
Înainte ca să-şi dea seama cineva ce se petrece, un mameluc 
prinse de păr un tânăr din faţa lui, îi dădu capul pe spate şi îşi 
petrecu tăişul sabiei peste gâtul nefericitului. Elwen tresări de 
oroare şi dădu drumul cârpei-perdea. Pânza îi obtură vederea, 
dar din piaţă se auzi un val de urlete şi ţipete; începuse măcelul. 

— Ce se întâmplă? 

Elwen privi în jos spre Catarina, care şoptise întrebarea în 
dreptul urechii ei. 

— Trebuie să plecăm, răspunse ea încet, depărtându-se de 
fereastră şi păşind peste cadavrul bărbatului din încăpere. O 
puse pe Catarina jos lângă uşă. Trebuie să stai aici câtă vreme 
eu caut de mâncare. 

Catarina se uită la ea cu ochi sticloşi. 

— Nu mi-e foame. 

— S-ar putea să-ţi fie mai târziu. Poţi să fii cuminte şi să faci 
ce îţi cer? şopti Elwen. 

După o secundă, Catarina încuviinţă şi o lăsă pe Elwen să o 
întoarcă cu blândeţe cu faţa spre perete şi cu spatele la 
cadavru. 

Elwen privi prin încăpere, încercând să facă abstracţie de 
tipetele de afară care îi asaltau mintea şi îi încordau toate 
simţurile. Luă un coltuc de pâine de pe masă şi patru portocale 
aproape uscate dintr-un vas. Nu văzu niciun pic de apă, dar Acra 
nu se găsea la mai mult de o zi sau două de mers pe jos, aşa că 
era posibil ca fructele să le potolească setea. Vru să revină la 
Catarina când îşi dădu seama că rămăsese cu un singur pantof. 
Pe celălalt îl pierduse în şopron. Imbărbătându-se, scoase 
pantofii din picioarele mortului. Erau prea mari pentru ea, aşa că 


179 


rupse câteva fâşii de material din poala rochiei şi le îndesă în 
pantofi ca să îi poată purta. Mâinile începuseră din nou să-i 
tremure. Rupse o altă bucată de rochie, înveli pâinea şi 
portocalele în ea, după care se apropie de Catarina. Fata o lăsă 
pe Elwen să o ducă spre uşă, dar acolo se opri. 

— Haide, o îndemnă Elwen. 

Catarina clătină din cap. 

— Trebuie să plecăm, Catarina, câtă vreme soldaţii sunt... 
Elwen înghiţi în sec. Câtă vreme sunt ocupati. 

Cu Catarina agăţându-se aproape inertă de mâna ei, Elwen 
ieşi din casă. Mergând pe lângă case, se strecurară nevăzute 
către drumul care ieşea din sat. În spatele lor, zgomotele 
măcelului şi ţipetele de groază se înălţau în văzduh ca nişte 
păsări agitate, înfigându-le o spaimă de moarte în fiecare 
părticică a trupului lor. 

XXX 

În vreme ce mamelucii se ocupau de execuţii, comandantul 
lor, un bărbat de vârstă mijlocie pe nume Usamah, urmărea ce 
se întâmplă, cu privirea îndreptată într-o singură direcţie de 
deschizăturile din vizonii coifului. Era o muncă a naibii de 
sângeroasă. Unii bărbaţi încercau să fugă, dar erau imediat 
tăiaţi sau omorâţi cu săgeți. Nu puteau fugi nicăieri de moarte. 
Moartea era inevitabilă pentru toţi bărbaţii şi băieţii. Dându-şi 
seama de acest fapt, unii pur şi simplu îngenuncheau tăcuţi, alţii 
se rugau în vreme ce săbiile mamelucilor se ridicau şi cădeau, 
retezând gâtlejuri ca nişte topoare pădurea. Femeile încercau 
să-şi ajute soţii şi fiii, aruncându-se în săbiile soldaţilor. Însă 
mamelucii le ţineau pe loc. 

In spatele coifului, chipul lui Usamah era crispat. Patrula 
regiunea respectivă de şase ani şi niciodată nu i se ceruse să 
facă aşa ceva. Văzuse multe bătălii ca războinic sclav, dar 
trimiterea oamenilor în luptă pentru ţara lor împotriva unor 
soldaţi inamici era cu totul altceva decât trimiterea lor împotriva 
unor bărbaţi, femei şi copii neînarmaţi. Văzuse deja cum unul 
dintre soldaţii lui, un proaspăt recrut, se îndepărtase de măcel 
ca să vomite. Alţii aveau chipuri imobile, luptându-se cu emoţiile 
în vreme ce-i îndeplineau ordinele. 


180 


Cu două săptămâni în urmă, când primise ordinul de la Cairo, 
Usamah fusese surprins. Kabul fusese cedat francilor odată cu 
semnarea tratatului de pace şi se găsea sub protecţia acelei 
înţelegeri. Usamah ştia că se vorbea despre spionii din sat, dar, 
chiar şi aşa, ordinul de la Cairo fusese extrem de agresiv, 
specificând să nu lase niciun bărbat sau băiat în viaţă. Totodată, 
i se ceruse să execute atacul în timpul târgului de primăvară, 
probabil pentru a maximiza efectele. Usamah bănuia că era 
vorba de oferirea unui exemplu. Nu-i plăcuse, dar nu putuse să 
ignore ordinul care venea direct de la sultanul Baybars. Nu 
stătea în puterea lui să facă aşa ceva. 

XXX 

Ula, Arabia 

15 aprilie 1276 


— Kaysan nu era de partea noastră? întrebă Robert cu voce 
coborâtă, apropiindu-se de uşa închisorii lor ca să testeze 
rezistenţa barelor de lemn întreţesute astfel încât să formeze o 
cuşcă. 

Barele se clătinară, dar nu dădură niciun semn de rupere. 

Will îşi înălţă privirea de pe grămada de paie pe care stătea 
de ore bune, de când individul în haine negre îl aruncase în 
cuşcă, un soi de coteţ pentru animale. Cuşca puţea a 
excremente şi paie mucegăite. 

— E unul dintre spionii noştri. Nu înseamnă neapărat că e şi 
prietenul nostru. 

— Dar nu ar fi trebuit să ne aştepte, sau cel puţin că nu va fi 
atât de surprins că un grup de apuseni îşi face apariţia 
întrebând de el? 

Will aruncă o privire spre Zaccaria, care stătea în spatele 
cuştii alături de Alessandro, Carlo şi de ghidul lor extrem de 
nervos. Zaccaria părea la fel de calm ca întotdeauna. Văzu 
privirea întrebătoare a lui Will. 

— Nu pot oferi niciun sfat. N-am avut niciodată de-a face cu 
acest om sau cu vreun alt spion din regiune. 

După tonul sicilianului, Will se întrebă dacă asta însemna că 
Zaccaria considera misiunea ca neobişnuită. Insă auzi voci în 


181 


curte înainte de a găsi o modalitate neutră de a reformula 
întrebarea. Vocile păreau furioase. 

Robert se îndepărtă de intrare când o siluetă apăru în prag. 
Era omul cu banderolă stacojie pe braţ. Işi scosese 
acoperământul de cap, astfel că acum i se vedea chipul. Era un 
bărbat de patruzeci şi ceva de ani, bronzat, cu barbă neagră şi 
ochi negri, care privea cu o intensitate aparte. O cicatrice veche 
îi brăzda obrazul ca o linie albă. 

— De unde ai asta? întrebă el în arabă, uitându-se la Will. 

Ridică tubul cu pergamentul înăuntru. 

Will înţelese întrebarea individului, dar ceva îl opri să 
răspundă. Din ce spusese hangiul presupusese că omul era 
Kaysan, dar voia să fie sigur de asta înainte de a dezvălui ceva 
despre el. Se ridică în picioare şi se duse spre uşă. 

— Am venit aici în căutarea lui Kaysan, rosti el încet, în latină. 
Arătă spre tub. Ala e pentru el. 

Ochii celuilalt bărbat se îngustară în timp ce îl studiau pe Will. 

— Aşa mi s-a şi spus, replică el după câteva secunde, într-o 
latină ezitantă. Eu sunt Kaysan. Ridică iarăşi tubul. De unde ai 
asta? 

Vorbea pe un ton aspru. 

— De la Marele Maestru al ordinului Templului. Ni s-a spus să 
ţi-l dăm. 

— Templieri? întrebă Kaysan, făcând un gest înspre Will, care 
încuviinţă din cap. Întoarse privirea când din afara cuştii se ivi 
un alt bărbat. Ce e? se interesă el, revenind la limba lui natală. 

— Ceilalţi sunt îngrijoraţi, Kaysan. Vor să ştie cine sunt aceşti 
oameni. Şi ce spune pergamentul. 

— Îi interoghez chiar acum, replică gutural Kaysan. Sunt 
templieri. 

— Atunci prietenul nostru de la han avea dreptate, zise 
celălalt individ, întorcându-şi privirea spre Will, care se 
încruntase pentru a masca faptul că înţelegea perfect 
conversaţia celor doi. Spioni apuseni. 

— Nu. 

— Cum poţi fi aşa de sigur? 

— Din pricina asta. Kaysan arătă tubul. Ştiu cine l-a scris. 


182 


Îi aruncă o privire lui Will, apoi se îndepărtă de cuşcă în curtea 
luminată de soare. Tovarăşul lui îl urmă. Cei doi începură să 
discute pe un ton coborât. Will se întoarse cu spatele spre ei, 
dar se apropie de uşa cuştii, încercând să audă ce spuneau. 

Robert veni spre el. 

— Ce se petrece? Nu-i înţelegi? 

Will dădu încet din cap. Cavalerul păru nedumerit, apoi parcă 
pricepu. În vreme ce Robert se îndepărta, Will îl auzi pe 
tovarăşul lui Kaysan scoțând două cuvinte în arabă pe un ton de 
imensă surprindere. Două cuvinte care ajunseră până la cuşcă. 

— Al-Hajar al-Answad? 

Will privi repede în jur, uitând să mai mascheze faptul că 
înţelegea limba. Însă Kaysan şi camaradul lui erau atât de 
absorbiți de conversaţia lor, încât nu observară. Vocile le 
redeveniră încete şi animate. Will se chinui să le audă. 

— Sunt nebuni, rosti camaradul lui Kaysan. 

Continuă într-un iureş rapid de cuvinte, din care 

Will prinse doar câteva: moarte, iad, distrugere. 

Kaysan răspunse ceva legat de o recompensă, apoi se uită la 
Will. Expresia de pe chipul lui se schimbă de la una de răceală 
intensă la una de speranţă, sau cel puţin aşa crezu cavalerul. 
După câteva clipe, se îndepărtă, urmat de tovarăşul lui. 

— Şi acum? întrebă Robert. Ce spuneau? 

— Nu ştiu. Am prins doar câteva cuvinte, fără sens. 

Robert se încruntă în direcţia ghidului lor. 

— Şi tu? Ai înţeles ceva? 

— Îmi cer scuze, domnule. Bărbatul se ridică în picioare. Eram 
prea departe. 

Se aşeză la loc, în vreme ce Robert înjură. 

— Probabil că am putea sparge uşa dacă punem cu toţii 
umărul, comandante Campbell. 

Vorbise Alessandro. 

Will observă, iritat, că omul se uită parţial la Zaccaria în 
vreme ce vorbea, ca şi cum întrebarea era de fapt adresată 
sicilianului. 

— Nu, îi răspunse Will cavalerului. Nu cred că au intenţia de a 
ne face rău. 


183 


— Dar nu are sens. Ni s-a spus că pergamentul conţine 
informaţii pe care Kaysan trebuie să le verifice. De ce nu se 
apucă de asta ca să ne lase pe noi în pace? 

— Marele Maestru ştia ce face când ne-a trimis aici, replică 
Will. Aşteptăm până la îndeplinirea misiunii. 

— Sau până ce devenim hrană pentru cămile, mormăi 
Alessandro. 

Zaccaria se foi, uitându-se la cavaler cu ochii lui albaştri. 

— Comandantul nostru are dreptate, frate. Ar trebui să 
aşteptăm. 

Vorbi cu un ton potolit, dar implacabil. 

Alessandro îşi cobori capul, învins. 

Cavalerii se puseră pe aşteptat. Minutele deveniră ore, timp în 
care soarele se rotea pe cer. Erau cu toţii obosiţi, însetaţi şi 
neliniştiţi. În fine, după aproape trei ore, Kaysan se întoarse. ÎI 
însoțeau cinci camarazi în haine negre, toţi cu arbalete în mâini. 
Cavalerii se ridicară în picioare, cu chipurile încordate. 

Kaysan ridică ivărul de lemn şi deschise uşa. 

— Afară, rosti el. 

Cavalerii ieşiră din cuşcă, urmaţi de ghidul lor. Arbaletele 
oamenilor lui Kaysan continuau să fie îndreptate înspre ei. 

Kaysan veni la Will şi scoase la iveală tubul de argint. 

— Pentru Marele tău Maestru. 

Păziţi de oamenii îmbrăcaţi în negru, cavalerii fură conduşi în 
cealaltă parte a curţii. In faţa casei din chirpici, unde nişte 
copilaşi sfrijiţi se jucau în praf, îşi găsiră caii pregătiţi de drum. 
Soarele ajunsese roşu, aproape de linia orizontului, iar în aer se 
auzea un zumzet din pricina insectelor. Will băgă tubul în sacul 
de la oblâncul şeii şi se urcă pe cal. 

Kaysan le arătă o cărare mărginită de palmieri. 

— Plecaţi pe acolo. 

Cu un îndemn scurt din hăţuri, Will ieşi din curte, urmat de 
ceilalţi. Soarele începea să dispară în spatele dealurilor 
stâncoase din stânga lor, aruncând umbre prelungi peste 
câmpia deşertică şi peste drumul din faţa lor. Will intră în ritmul 
calului. La căderea nopţii, când aveau să se oprească pentru 
odihnă, avea să deschidă pergamentul. Acum, în vreme ce 
călărea, încerca să pună cap la cap fragmentele de conversaţie 


184 


dintre Kaysan şi tovarăşul lui. În cea mai mare parte părea un 
nonsens, aşa cum erau scoase din context, dar acele două 
cuvinte scoase cu surprindere de camaradul lui Kaysan i se 
întipăriseră profund în minte. 

— Al-Hajar al-Aswad. 

Piatra Neagră. 

XXX 
Palatul regal, Acra 
15 aprilie 1276 


În cameră domnea un miros apăsător şi plăcut, învăluitor şi 
copleşitor, acesta îi amintea lui Garin de mama lui. Când era mic 
şi ea era cuprinsă de una din rarele stări de bună dispoziţie, juca 
uneori un joc cu el, în care Garin trebuia să ghicească numele 
mirodeniilor pe care ea le păstra încuiate într-o cutie. Închise 
ochii şi inspiră adânc mirosul. 

— Santal, murmură el, apoi deschise ochii când auzi un ivăr 
ridicându-se de cealaltă parte a uşii. 

Un servitor îmbrăcat cu o tunică brodată îşi făcu apariţia. 
Omul se uită dispreţuitor şi superior la Garin, îmbrăcat tot în 
hainele lui ponosite şi cu cămaşa pătată de sânge. 

— Maiestatea Sa regală, nepreţuitul regele al lerusalimului şi 
Ciprului, vă îngăduie o audienţă. 

— Era şi timpul, rosti Garin cu o voce care răsună brusc nazal 
din pricina loviturilor primite în timpul luptei cu marinarii. Aştept 
de nouă ore. 

Servitorul nu-i răspunse, ci se mulţumi să-l îndemne să iasă 
pe coridor. Străduindu-se să-şi ţină sub control iritarea, Garin îl 
urmă. 

Văzuse prea puţin din palat când trecuse de porţile bine 
păzite în acea dimineaţă. Scrisoarea cu sigiliul regelui Edward îi 
asigurase libera trecere. Din exterior, palatul semăna cu oricare 
alt castel apusean: ziduri înalte cu turnuri de flanc şi de colţ, 
precum şi cu o construcţie centrală impunătoare. Înăuntru însă, 
lucrurile stăteau cu totul altfel. Garin îşi amintea că Templul din 
Acra era măreț, dar sărăcăcios, şi asta pentru că disciplina 
militară şi fortificațiile erau mai importante pentru cavaleri 
decât confortul lumesc. Palatul regal, prin contrast, prelungea 


185 


măreţia orientală a dimensiunilor în interior. Coridoarele arcuite 
erau împodobite cu mozaicuri sofisticate, multe ferestre aveau 
sticlă, iar pe pereţii zugrăviți şi bine întreţinuţi se aliniau motive 
ornamentale bogate. Imprejurimile erau uluitor de diferite de 
camera lui Garin din Turnul Londrei, o încăpere întunecoasă, 
înghesuită, întotdeauna răcoroasă, dotată doar cu o scândură 
drept pat şi cu o ferestruică îngustă care dădea spre Tamisa şi 
spre locul unde se scurgea canalizarea Turnului. 

Edward se ţinuse parţial de cuvânt şi îi dăduse lui Garin o 
proprietate pentru mama lui. Evident că nu era vorba de ceva 
mai mare decât fosta casă a lui Lady Cecilia din Rochester, dar 
era mai aproape de Londra şi ceva mai puţin igrasioasă. 
Celelalte promisiuni făcute în cursul primilor ani de serviciu în 
slujba lui - titlul nobiliar, aurul, o reşedinţă corespunzătoare 
rangului - fuseseră cu discreţie ignorate, regele amintindu-i 
mereu lui Garin că el era cel care îl eliberase din închisoare. lar 
asta după ce Garin îl trădase, ucigându-l pe Rook, asasinul 
personal al suveranului, şi abandonase Cartea Graalului, care 
aparţinea Anima Templi, pe care Edward o dorise ca să o poată 
folosi ca armă de şantaj în schimbul banilor necesari pentru 
extinderea regatului său. 

La scurt timp după întoarcerea în Anglia, Garin îşi dăduse 
seama că doar schimbase o închisoare cu alta. Nu mai era vorba 
de zăvoare de fier, de ziduri sau de gratii care să-l ţină încuiat. 
Edward era prea deştept pentru aşa ceva. În graba lui de a-şi 
mulţumi mama bolnavă şi plină de venin împotriva lumii, Garin 
nu se gândise deloc la poziţia de vulnerabilitate extremă în care 
se aflau atât el, cât şi maică-sa atunci când Garin îi îngăduise 
regelui să o adăpostească pe o proprietate deţinută de Coroană. 
Ca atare, Edward putea acum doar să amenințe cu evacuarea 
maică-si şi Garin era obligat să se supună dorințelor regelui. 
Sarcinile lui Garin erau simple. Era ochii şi pumnul de fier al lui 
Edward. Şantaja baronii recalcitranţi ca să se supună legilor 
nepopulare pe care regele le voia trecute prin parlament, scotea 
bani de la magnați, transmitea informaţii sensibile în întreg 
regatul şi spiona în diverse chestiuni care priveau regalitatea. 
Când îl ucisese pe Rook, Garin preluase sarcinile fostului asasin 
al regelui şi, prin asta, devenise chiar omul pe care înainte îl 


186 


dispreţuise. Uneori, în orele cenuşii şi fantomatice dinaintea 
zorilor, după ce băuse suficient ca să cadă într-un somn agitat, 
disprețul de sine se ridica în fiinţa lui, lăsându-l cenușiu la faţă şi 
tremurând, cu transpiraţia ieşindu-i din tot corpul şi înmuind 
cearşafurile de sub el. 

Garin îl urmă pe servitor într-o sală spațioasă, unde tavanul 
era susţinut de coloane maiestuoase de marmură. În capăt, 
câteva trepte acoperite cu covoare duceau spre un tron ridicat, 
cu braţe curbate care se terminau cu gheare sculptate. Prin 
ferestre, încăperea era inundată de lumina arămie a apusului de 
soare. Pe tron şedea un tânăr cam de vârsta lui Garin, îmbrăcat 
cu haine de mătase aurie şi având o expresie de nelinişte pe 
chip. Alături de el se găsea un om mai în vârstă, cu părul alb 
tuns scurt şi un chip solemn. În părţile laterale ale sălii, sclavii 
aşteptau drepţi orice ordine. 

— Garin de Lyon, înălţimea Voastră, anunţă servitorul, 
înclinându-se. 

Garin se apropie de tron. 

— Inălţimea  Voastră Hugh, rosti el, înclinându-şi capul, 
stăpânul meu, regele Edward al Angliei, vă transmite salutările 
sale. 

Hugh îl cercetă atent pe Garin, cu un cot pe braţul tronului şi 
cu cealaltă mână, plină de bijuterii, proptită în bărbie. 

— Salutările sunt bine primite, însă eu speram ceva un pic 
mai folositor. Regele îşi ridică mâna liberă şi în ea Garin văzu 
scrisoarea pe care o dăduse gărzilor, cea cu sigiliul lui Edward 
pe ea. Poate îmi explici ce vrea stăpânul tău cu asta, căci, în 
afară de câteva amabilităţi, nu spune nimic altceva. Nu face 
nicio menţiune despre ajutorul pe care l-am cerut. Absolut nicio 
menţiune despre ajutorul pe care mi-l poate oferi în legătură cu 
poziţia în care mă aflu. Şi, cu toate astea, te trimite pe tine, 
omul lui, taman până aici cu o bucată de pergament? Hugh lăsă 
scrisoarea să-i cadă în poală. Mărturisesc că sunt nedumerit. 

— Stăpânul meu, Edward, a dorit ca eu să vă transmit direct 
termenii lui, în loc să vi-i comunice într-o manieră impersonală. 

— Termenii lui? sări Hugh, cu privirea sfredelindu-l pe Garin. 

— Stăpânul meu îşi exprimă cel mai profund regret pentru 
poziţia dumneavoastră actuală şi crede că vă poate fi de ajutor. 


187 


Aşa cum ştiţi, este prietenul apropiat şi confidentul papei 
Grigorie, precum şi nepotul regelui Siciliei, Carol de Anjou. 

— Bineînţeles că ştiu, ripostă Hugh. De-asta i-am şi cerut 
ajutorul! l-am cerut să se ducă la papă şi să anuleze acea 
vânzare ridicolă a drepturilor verişoarei mele Maria către de 
Anjou. 

— Stă în puterile lui să facă asta, răspunse Garin cu prudenţă. 
Deşi şi stăpânul meu întâmpină actualmente nişte dificultăţi, 
obligat cum este să se confrunte cu rebelii de la graniţele 
regatului său. Pentru ca el să acţioneze rapid în sprijinul cererii 
dumneavoastră, trebuie să primească în schimb anumite 
favoruri. 

— Ce favoruri? 

Intervenise omul cu părul alb care stătea alături de Hugh. 

Hugh se uită la el. 

— Calm, Guy. Privirea i se întoarse la Garin. Sunt sigur că îl 
putem onora pe regele Edward dacă ajutorul lui ne întăreşte 
domnia. Ce doreşte, mai exact? 

— O donaţie în bani şi o asigurare de la dumneavoastră, 
maiestate, că i se va permite să folosească Ciprul ca bază de 
lansare a unei noi cruciade. 

— Edward intenţionează să ridice din nou Crucea? 

— Cu timpul. 

Hugh se lăsă pe spate pe tron. 

— Despre ce fel de donaţie este vorba? 

— Voi discuta cu siguranţă acest aspect cu dumneavoastră, 
maiestate. Mai întâi însă aş aprecia enorm o masă bună şi o 
încăpere unde să mă pot spăla. 

— Chiar aşa, rosti Hugh, uşor dispreţuitor. Pari a fi purtat o 
bătălie. 

— O simplă neînțelegere. 

Hugh se uită la Guy, apoi înapoi la Garin. 

— Şi dacă sunt de acord cu donația, Edward va avea grijă de 
cererea mea? 

— Am şi alte treburi prin oraş. După ce le termin şi ajungem la 
o înţelegere, mă voi întoarce la regele Edward cât voi putea de 
repede, iar el va face tot ce a promis să facă pentru 


188 


dumneavoastră. Între timp, Maiestatea Voastră, presupun că pot 
apela la dumneavoastră pentru găzduire cât timp stau aici. 

— Presupui multe, ripostă Hugh. Dădu iritat din mână când 
Garin vru să replice. Da, da, poţi lua o încăpere. Dar vom relua 
discuţia mâine-dimineaţă, la prima oră. Hugh plesni din degete 
şi servitorul care îl adusese pe Garin în sala tronului se apropie. 
Condu-l pe oaspetele nostru în camera lui. 

Guy aşteptă ca servitorul şi Garin să iasă din sală. 

— Nu mă bucură deloc această situaţie, înălţimea Voastră. 

Hugh îşi masă cu blândeţe sprâncenele. 

— Avem sute de camere, Guy. Nu e nicio problemă să-l 
găzduim aici. 

— Nu găzduirea lui mă nelinişteşte, Domnia Voastră, ci aceste 
pretenţii pe care regele Edward pare să le aibă chiar înainte să 
accepte să vă ajute sau să dovedească de ce e în stare. Guy 
arătă cu mâna spre uşi. Şi trimite pe cineva cu puţin mai sus de 
un om de rând să trateze cu regele lerusalimului? Este o insultă, 
sire. 

Hugh clătină din cap, cu privirea aţintită asupra uşilor închise. 

— Oricine ar fi, nu e un om de rând. Vorbeşte ca unul care a 
primit educaţie şi are maniere de nobil. Cu excepţia cazului în 
care pretenţiile lui Edward sunt inacceptabile, sunt înclinat să le 
satisfac. Este singura mea speranţă de a-mi păzi tronul de 
corbul ăla, de Anjou. Nimeni altcineva nu poate interveni în 
această afacere. 

— Există cineva, murmură Guy. 

— Nu, ripostă hotărât Hugh. 

— Ar trebui să luăm în calcul şi o asemenea posibilitate, 
înălţimea Voastră. 

— Nu voi cere ajutorul sarazinilor, răspunse Hugh. Pur şi 
simplu nu o voi face! 

— Au mai intervenit şi înainte în treburi ale creştinilor şi în 
chestiuni de stat. 

— Sunt conştient de asta, Guy, replică Hugh, ridicându-se de 
pe tron. Dacă Baybars nu s-ar fi amestecat în treburile mele, 
acum Beirutul ar fi fost al meu! 


189 


Hugh îşi împreună mâinile la spate şi se uită afară pe 
ferestrele mari, prin care se vedea cerul zugrăvit în auriu şi 
purpuriu. 

O, îşi amintea prea bine de amestecul lui Baybars. Cu trei ani 
în urmă, dominionul Beirutului fusese moştenit de fata văduvă a 
fostului stăpân. Femeia se recăsătorise, oferindu-se pe sine şi 
dominionul, care după legea feudală îi aparţinea de drept lui 
Hugh, unui nobil englez, care la un an după aceea murise. Ştiind 
că îl pândeşte moartea şi temându-se că Hugh va prelua 
controlul asupra teritoriului nevestei sale, nobilul îşi pusese soţia 
şi Beirutul sub protecţia lui Baybars. Când Hugh trimisese 
oameni care să o aducă cu forţa pe văduvă în Cipru, ca să poată 
fi măritată cu unul dintre vasalii săi, sultanul intervenise. In 
conformitate cu înalta Curte din Acra, contractul nobilului cu 
Baybars era legal şi, fără sprijinul legii, Hugh nu mai putuse face 
altceva decât să o trimită pe văduvă înapoi la Beirut. Acum ea şi 
teritoriul erau pierdute, fiind sub protecţia mamelucilor lui 
Baybars. Poate că sarazinii erau duşmanii lui Dumnezeu, dar 
Hugh avea impresia că unele contracte încheiate de avocaţii 
creştini erau mai puternice chiar decât voinţa Lui în anumite 
chestiuni. 

Hugh se întoarse spre Guy. 

— Nu am încredere şi nu îmi place Baybars, la fel cum nu am 
încredere şi nu îmi place Carol de Anjou. Refuz să merg în 
genunchi la el cerând ajutor. i 

— Dar e în termeni cordiali cu de Anjou, sire. In trecut au 
purtat negocieri. Tratatul dintre Edward şi Baybars a fost trimis 
prin de Anjou. Baybars poate să exercite presiune asupra lui ca 
să renunţe la drepturile asupra tronului. Plătiţi sultanului un 
tribut. Mă îndoiesc că va vrea să piardă aşa ceva. 

Hugh îşi încordă bărbia. 

— Să nu mai vorbim despre asta, Guy. Am obosit. Vom vedea 
mâine ce spune omul lui Edward. Sper să nu trebuiască să 
căutăm ajutor în altă parte. 

XXX 

Garin nu se putu abţine să nu zâmbească intrând în încăpere 
în urma servitorului. O fereastră mare îi îngăduia o privelişte 
amplă asupra cetăţii. Un fotoliu imens, tapiţat, se odihnea în 


190 


faţa ferestrei. Lângă peretele din spate al camerei se găsea cel 
mai mare şi mai somptuos pat pe care îl văzuse Garin vreodată. 
Perdele eterice erau suspendate de un cadru care înconjura o 
saltea groasă, ţinute laolaltă de patru stâlpi de lemn sculptați. 
Aproape sigur salteaua era umplută cu pene şi nu cu paie, iar pe 
pat se vedeau perne de mătase, umflate şi moi ca nişte norişori. 
In încăpere se mai găseau şi alte piese elegante de mobilier, 
draperii din damasc, un covor peste dalele de pe podea şi două 
sobiţe pline cu cărbuni. 

— Vă puteţi spăla aici, rosti servitorul, arătând spre un 
lighean de porțelan şi un urcior. Baia va fi disponibilă pentru 
dumneavoastră mâine, dacă veţi avea nevoie. Vă voi trimite de 
mâncare în cel mai scurt timp. 

— Aşteaptă, rosti Garin înspre omul care se pregătea deja să 
plece. Adu-mi mai întâi nişte vin. 

Servitorul, care părea să fie unul dintre valeţii personali ai lui 
Hugh, păru iritat de ordinul primit. Cu toate astea, reuşi să se 
încline. 

— Bineînţeles. 

După ce bărbatul închise uşa, Garin îşi aruncă traista pe pat şi 
se duse la fereastră. Clătină din cap şi zâmbi în vreme ce privea 
oraşul. Se găsea la mii de kilometri depărtare de stăpânul lui, de 
nopţile reci, de camerele igrasioase şi de miasma de bere 
stătută. Avea două treburi simple de îndeplinit, niciuna dintre 
ele nesolicitându-i prea mult timp, şi dispunea de un întreg oraş 
de explorat, un oraş ale cărui plăceri nu avusese niciodată 
ocazia să le guste. Aia nu era cetatea Acra pe care o urâse 
atâţia ani. Camera de acum, priveliştea, sentimentul de libertate 
şi emoția care începea să pună stăpânire pe el, toate acestea 
reprezentau lucrurile pe care le aşteptase atâta vreme. 


191 


15 


Piaţa venețiană, Acra 
14 mai 1276 


— Ar fi trebuit să fiu acolo. 

Elwen îl privi pe Will şi văzu durerea de pe chipul lui. În sinea 
ei, în ciuda greutăţii de pe suflet, resimțea o anumită satisfacţie; 
Will îşi dădea seama cât de aproape fusese să o piardă şi ştia 
acum cât de mult ţinea la ea. Senzaţia dură însă doar o 
secundă. Şi aşa Will se simţea suficient de vinovat. Elwen n- 
avea chef să-l mai încarce cu sentimentul de vinovăţie pentru 
ea. 

— Pot avea singură grijă de mine, îl asigură ea. Asta am şi 
făcut. Ridică din umeri ca pentru a minimaliza problema. S-a 
întâmplat acum o lună. O să uit în curând totul. 

Will o urmări cum se întoarce să cerceteze şirurile de pâini 
expuse pe tarabă în faţa lor. N-avea cum să-l păcălească. Era 
palidă şi trasă la faţă, şi arăta ca şi cum n-ar fi dormit sau 
mâncat ca lumea de săptămâni întregi. In jurul lor, piaţa 
venețiană fremăta de viaţă, cu negustorii lăudându-şi mărfurile 
şi cu banii schimbându-şi posesorii la numeroasele tarabe unde 
produsele de patiserie, bijuteriile, pumnalele şi traistele erau 
expuse, ferite de soarele orbitor de imensa pânză întinsă 
deasupra tuturor. În iureşul atâtor glasuri era imposibil să 
vorbeşti cu cineva. In ciuda hainei negre pe care o purta peste 
uniformă, Will era destul de încordat din pricină că putea fi zărit 
de cineva de la Templu împreună cu Elwen. Impletindu-și 
degetele cu ale ei, o luă pe Elwen din faţa brutarului. 

— Will, protestă ea, rezistând. Trebuie să cumpăr pâine şi... 

— Şi o vei face, i-o reteză el. 

Croindu-şi drum prin mulţime, o conduse pe Elwen către o 
străduţă ascunsă din spatele pieţei, unde un petic de verdeață 
se întindea între şirurile de case cu două etaje. Pomii fructiferi 
din grădinile pieţarilor erau pline de flori roz şi maronii, ale căror 
petale zburau în jurul celor doi ca o pătură de nea colorată în 


192 


vreme ce mergeau. Găsiră o bucăţică de iarbă unde grădinarii 
nu-i puteau vedea şi se aşezară. 

Elwen îşi trase picioarele la piept. Rochia ei verde, de 
culoarea smaraldului, strânsă în talie de o centură aurie 
răsucită, se aşeză în falduri mari în jurul ei. Elwen îşi îmbrăţişă 
genunchii cu braţele şi scoase un oftat lung. 

— Ca să fiu sinceră, mă bucur doar că am ieşit din casă. Îşi 
odihni capul pe braţe şi îl privi pieziş pe Will. Totul a fost atât de 
tensionat. Andreas se consideră vinovat, Catarina nu mai 
doarme, iar când o face are coşmaruri şi ne trezeşte pe toţi cu 
tipetele ei, iar Besina stă trează mereu din pricina bebeluşului. 
Pur şi simplu nimeni nu mai are o clipă de pace. lar eu nu 
contenesc să cred că e vina mea. 

— Nu se poate să gândeşti aşa. Cum ai fi putut împiedica 
atacul? Bineînţeles că n-a fost vina ta. 

Will îşi mută privirea, mijind ochii din pricina soarelui şi 
uitându-se înspre grădini. Dacă fusese vina cuiva pentru atacul 
din Kabul, atunci el era de vină. Nu auzise nimic despre 
eveniment înainte de a se petrece. Poate că dacă s-ar fi 
concentrat mai mult asupra datoriilor sale de la Anima Templi şi 
mai puţin pe găsirea atacatorului Marelui Maestru ar fi aflat 
ceva. Poate că ar fi ajuns ceva informaţii la el, astfel ca să fi 
putut preveni tragedia; ar fi avertizat sătenii sau i-ar fi trimis 
vorbă lui Kalawun să oprească atacul. Ar fi făcut ceva. Cum 
revenise în cetate doar cu o zi în urmă, era încă şocat de vestea 
despre atacul-surpriză. li mulțumea Domnului că Elwen avusese 
un noroc aşa de mare. Putea să zacă moartă acum într-o groapă 
comună sau putea fi închisă în cine ştie ce închisoare ori harem 
din Egipt. Will închise ochii şi încercă să nu se mai gândească la 
toate astea. 

— Nu e vina ta! repetă el. 

— Poate că dacă aş fi ţinut-o pe Catarina lângă mine...? Elwen 
se încruntă. Trebuie să fi fost de-a dreptul îngrozită. 

— Ai salvat-o. Ţine minte asta. 

— Aş fi vrut să salvez mai mulţi oameni. Toate fetele alea 
tinere smulse de lângă familiile lor. Luate ca sclave. Nu ştiu cum 
aş putea pricepe aşa ceva. Mă gândesc la asta şi imediat mă 
cutremur. Mă simt aşa de... 


193 


Căută cuvintele potrivite. 

— Vinovată, rosti el încet. 

Elwen îi aruncă repede o privire. 

— De ce spui asta? Ezită. Dar ai dreptate. Exact aşa mă simt. 

— Şi eu m-am simţit la fel, explică Will. După Antiohia. Mii de 
oameni au murit în timpul asediului şi alţi zeci de mii au fost 
luaţi prizonieri. Luni întregi m-am întrebat de ce eu am fost 
salvat şi ei nu. Am simţit că nu merit să fiu liber şi viu, că am 
păcălit în vreun fel moartea şi că toţi ceilalţi şi-au acceptat 
soarta, aşa cum ar fi trebuit să o facă. Numai că ei n-au 
acceptat nimic. Pur şi simplu n-au avut la fel de mult noroc ca 
mine. 

— Doar şapte oameni au scăpat din Kabul, incluzându-ne pe 
mine şi pe Catarina. Trebuie să fi fost sute de oameni acolo. 

O lacrimă se prelinse pe obrazul lui Elwen. 

Will îşi puse mâna peste a ei. 

— O să te simţi mai bine, promit. 

Ea îşi şterse obrazul. 

— Cel mai rău m-am simţit când am povestit totul în faţa 
înaltei Curți după ce m-am întors. Am fost obligată să retrăiesc 
întreaga grozăvie în faţa atâtor avocaţi şi nobili, cărora părea să 
le pese doar de faptul că nepreţuitul lor tratat a fost încălcat şi 
nu de vieţile pierdute şi de familiile distruse. Măcar Andreas a 
venit cu mine. Dacă n-ar fi fost acolo, nu cred că aş fi putut 
merge până la capăt. 

— Şi ce a decis să facă înalta Curte? întrebă Will, încercând ca 
întrebarea să sune ca şi cum nu ar fi avut importanţă. 

Numai că situaţia era extrem de serioasă. Dacă guvernul din 
Acra ar fi vrut sânge pentru sânge, aşa cum era foarte posibil 
după un asemenea atac neprovocat, ar fi fost nevoie de măsuri 
pentru a împiedica scăparea lucrurilor de sub control. 

— Au trimis cavaleri la Kabul care să caute supraviețuitori şi 
să îngroape morţii. Din câte am auzit, erau hotărâți să măture 
Acra în căutarea de musulmani care să poată desluşi cele 
întâmplate, să interogheze spioni. Andreas crede că îl vor 
contacta pe Baybars pentru a cere compensaţii. Elwen privi 
înspre grădinari. A aflat despre noi. 


194 


Cufundat în gândurile despre reacţia înaltei Curți, Will nu 
pricepu imediat ce îi spusese ea. 

— Andreas, rosti Elwen, observând expresia lui de 
perplexitate. Ştie despre noi. l-a spus Catarina. 

— Doamne, reacţionă Will, îndreptându-se de spate. 

— Nu te speria, nu va informa Templul. 

— Nu la asta m-am referit. Mă gândeam la tine... la poziţia ta? 

— Lui Andreas nu-i pasă. l-ar plăcea să fiu măritată, câtă 
vreme continui să lucrez pentru el. 

— Măritată? 

— Da, Will, ripostă Elwen, fără să-i scape neliniştea din vocea 
lui. Măritată. Asta fac oamenii normali care se iubesc. Se 
protejează reciproc, întemeiază familii, asta fac. 

— Nu şi cavalerii, răspunse încet Will. 

— De ce să n-o facem în secret? îl întrebă ea, urându-se 
pentru tonul rugător care i se strecurase în voce, dar incapabilă 
să se stăpânească. Odată m-ai cerut de soţie şi am acceptat. 

Will simţi cum îl cuprinde un sentiment de frustrare. Da, o 
rugase să-i fie soţie. Insă asta parcă se petrecuse într-o altă 
viaţă, cu ei doi stând împreună în acel coridor îngust şi rece din 
castelul regal francez şi cu el ţinându-se de ea ca şi cum ar fi 
fost pe punctul de a se îneca. In urmă cu câteva ore, el aflase 
despre executarea tatălui său în Safed. Era copleşit de durere, 
îşi simţea trupul şi mintea cuprinse de febră, iar cuvintele îi 
ieşiseră pe buze pur şi simplu, fără să se gândească prea mult. 
In acea seară însă se schimbase totul, într-un bordel parizian, şi 
se petrecuseră lucruri care nu mai puteau fi refăcute sau uitate. 
lubirea de atunci fusese înlocuită de o nevoie arzătoare de 
răzbunare şi toate planurile lui, ca şi ale ei, fuseseră mistuite de 
acea văpaie. Cum s-ar fi putut întoarce în acel moment? După 
acea unică propunere, rostită din inimă, atâtea lucruri 
merseseră prost încât el nu mai îndrăznea să repete greşeala. 
Totul se petrecuse prea brusc. Dacă ar mai fi fost să o ceară în 
căsătorie, trebuia să o facă la momentul potrivit şi pentru 
motivele corecte. Din pricina incertitudinii legate de integritatea 
Marelui Maestru, cum i s-ar fi putut el dedica în întregime ei? 
Depusese un jurământ faţă de Anima Templi ca să muncească 
pentru pace în lume şi să păzească Templul de inamicii din 


195 


interior şi din exterior. Dacă oricare din acestea se găseau în 
pericol, el nu putea, cu bună ştiinţă, să îşi asume alte 
promisiuni. Deocamdată, angajamentul faţă de datorie era pe 
primul plan, înainte de nevoile personale ale lui sau ale ei. 

Will se întoarse spre Elwen şi îi vorbi cu blândeţe şi 
determinare, fără să vrea s-o rănească, dar având nevoie ca ea 
să asculte: 

— Căsătoria noastră nu ar schimba nimic în fapt. 

— Este un legământ, Will, răspunse Elwen, simțind că e pe 
cale să izbucnească în lacrimi. Este o dovadă că mă iubeşti la fel 
de mult ca pe mantia pe care o porţi. Işi întoarse privirea. Şi 
poate că aşa nu m-aş simţi aşa de pustiită de fiecare dată când 
pleci din patul meu, ca şi cum aş fi la fel ca oricare altă femeie 
cu care te-ai putea culca, la fel ca orice... 

Nu continuă. 

— Tu nu eşti ca oricare altă femeie, răspunse Will, cu vocea 
îngroşată de emoție. Ştii bine asta. Trebuie să ştii asta. N-am 
fost cu nimeni altcineva în afara ta. 

Punându-şi palmele pe iarbă, Elwen se împinse în pământ şi 
se ridică. 

— Ei bine, asta nu e chiar adevărat, nu-i aşa? 

Will se ridică şi el, cuprins de mânie. 

— Ce s-a petrecut în Paris nu a fost din vina mea. Oftă adânc 
când ea îi întoarse spatele. Elwen, te iubesc. Dar sunt nişte 
lucruri pe care trebuie să le fac în Templu. Lucruri importante. 
Everard acceptă relaţia noastră pentru că ştie că îmi pot 
îndeplini datoria, dar nu mă pot angaja faţă de tine mai mult 
decât am făcut-o deja. Nu acum, nu încă. 

— Poate că aş înţelege dacă mi-ai explica aceste lucruri aşa 
de importante. Dar n-o faci niciodată. Nu ai încredere în mine? 

— Nu e vorba de asta. 

— Ştiu că pentru Everard faci lucruri mai presus de datoriile 
tale faţă de Templu. Elwen ridică o sprânceană văzând că pe 
chipul lui apare o undă de îngrijorare. Uiţi că eu am fost cea 
care am furat Cartea Graalului pentru Everard? Nu ştiu de ce o 
dorea, căci nu mi-a explicat niciodată. Dar era clar că era vorba 
de ceva neobişnuit. Din ce alt motiv să ceară un preot al 
Templului unei femei să fure o carte cu erezii de sub nasurile 


196 


inchizitorilor? Tu eşti mereu ocupat cu îndeplinirea unei sarcini 
şi nu îmi povesteşti niciodată. Vocea ei se gâtui. Habar n-ai cum 
e să nu ştii timp de săptămâni întregi unde se află persoana cea 
mai apropiată de tine, să nu ştii dacă are necazuri sau e rănită. 

— Nu-ţi pot dezvălui ce fac. 

— Ştiu să păstrez un secret. 

Will îşi ridică privirea spre cer. 

— Nu e secretul meu. 

Urmă o pauză lungă, în cursul căreia amândoi se luptară cu 
emoţiile proprii, chinuindu-se să nu dea drumul torentului de 
iubire, furie, frustrare şi teamă. 

Într-un târziu, Elwen dădu din cap, ca şi cum aşa răspundea 
unei întrebări. 

— Trebuie să plec, rosti ea cu greutate în glas. 

— Te conduc. 

— Nu-i nevoie. 

Will o prinse de braţ când ea se mişcă din loc. 

— Vreau să o fac. 

Elwen îl privi drept în ochi. 

— Bine. 

Plecară împreună, îndepărtându-se de grădini şi de pomii ale 
căror flori îşi răspândeau petalele ca un covor colorat pe iarba 
de pe jos. 

Când ajunseră acasă la Andreas, îl găsiră pe Simon privind 
agitat în partea de sus a casei. Avea faţa plină de pete şi părul 
lipit de frunte. În pumn ţinea ceva ce semăna cu o grămadă de 
pietricele. Când Elwen şi Will se apropiară, Simon îşi dădu braţul 
în spate, ca şi cum ar fi vrut să lanseze pietricelele. Privirea 
continua să-i fie fixată pe ferestrele de la etajul superior. 

— Simon? zise tare Will. 

— Slavă Domnului, rosti grăjdarul, aruncând pietricelele din 
mână şi venind spre ei. 

— De ce eşti aici? ceru Will să afle. Ţi-am spus să nu apari 
dacă nu e vorba de ceva urgent. 

— Păi, este urgent, replică Simon. Trebuie să vii la 
preceptoriu. Acum. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Elwen, uitându-se nedumerită la 
Simon. 


197 


Grăjdarul dădu uşor din cap, gest la care ea răspunse cu un 
zâmbet abia schiţat. Chiar dacă stătea între ei, Will nu avea cum 
să nu îşi dea seama că schimbul de politeţuri ascundea un nivel 
profund şi vechi de empatie şi rivalitate între cei doi. 

— E vorba de Everard, îi spuse Simon lui Will. 

— Ce-i cu el? 

Simon inspiră adânc. 

— E pe moarte. 

— Du-te, rosti Elwen, când Will se întoarse spre ea. 

Will nu avea nevoie de vreun alt îndemn. Cu Simon găfâind pe 
urmele lui în încercarea de a ţine pasul, Will iuți ritmul. Işi 
scoase haina neagră când intră iarăşi în piaţă, ca să arate 
oamenilor cine e, astfel încât aceştia să se dea la o parte din 
calea lui. Chiar şi aşa, mulţimea îl împiedica să meargă mai 
repede. Folosindu-se de braţe ca să-şi croiască drum printre 
oameni şi ignorând mormăielile celor înghiontiţi pe parcurs, Will 
aproape ajunse de cealaltă parte a pieţei când în faţa lui apăru 
un bărbat cu părul auriu. 

— William Campbell? rosti omul, izbucnind în râs. 

Will îşi concentră privirea asupra lui. Îl recunoscu cu un şoc. 

— Garin? 

Garin întinse mâna şi strânse cu forţă mâna lui Will. Simon se 
apropie gâfâind din spate. 

— Ce mai faci, omule? 

— Sunt... Will clătină din cap. Ce cauţi în Acra? Ai primit 
scrisoarea mea? 

— Ce scrisoare? 

— De Lyon. 

Garin privi peste umărul lui Will înspre vocea morocănoasă 
care se auzise şi îl văzu pe Simon stând locului şi uitându-se 
urât la el. 

— A, Simon Tanner, rosti el schiţând un zâmbet. Cât mă bucur 
să te revăd. 

— Bucuria nu e reciprocă. 

Zâmbetul muri pe buzele lui Garin, care îşi întoarse privirea 
spre Will. 

— N-am primit nicio scrisoare. Când ai trimis-o? 

— Cu câteva luni în urmă. Ascultă, eu... 


198 


— Păi, atunci se explică. Plecasem deja din Londra. Ce 
spunea? 

— Trebuie să vorbesc cu tine. Vreau să o fac, adăugă Will, 
forţându-se să zâmbească. Acum însă trebuie să ajung la 
preceptoriu. 

— Şi eu trebuie să vorbesc cu tine. E unul din motivele pentru 
care am venit. 

— Poţi vorbi cu comandantul Campbell abia după ce va fi 
terminat cu treburi mult mai importante, mârâi Simon, 
apropiindu-se de Garin. 

— Comandant? murmură Garin, uitându-se cu ochii lui albaştri 
la Will. 

Pentru o fracțiune de secundă, pe trăsăturile lui frumoase 
apăru o undă de amarnică invidie. Totul dispăru însă extrem de 
rapid. Will, care se întorsese să-i adreseze o privire de 
avertisment lui Simon, nici măcar nu o observase. 

— Unde stai? îl întrebă Will. 

— La palatul regal. Am venit cu treburi pentru regele Edward. 

— Atunci îţi trimit vorbă de îndată ce mă eliberez. 

Garin îl prinse pe Will de umăr. 

— Mă bucur să te revăd, Campbell. 

Will ezită câteva secunde, apoi dădu din cap. 

— Şi eu. 

În vreme ce Will şi Simon îşi reluau fuga prin mulţime, Garin 
rămase locului şi se uită în urma lor. Prima întâlnire nu 
decursese chiar aşa cum o planificase el, dar cel puţin stabilise 
contactul cu Will. 

După ce descoperise prin intermediul unui servitor al 
Templului că Will era plecat pentru a îndeplini o misiune pentru 
noul Mare Maestru, Garin bătuse pasul pe loc timp de aproape o 
lună. Hugh şi consilierul lui supărător deveniseră tot mai 
nerăbdători, chiar dacă Hugh refuza să accepte cererea lui 
Edward, protestând că donația era mult mai mare decât îşi 
putea permite. Cu toate astea, îi lăsase pe Garin să rămână la 
palat, probabil nevrând să dea cu piciorul la unica lui şansă 
reală de a-şi asigura tronul. Respectându-şi promisiunea, 
servitorul Templului venise la palat târziu în seara precedentă 
ca să-l anunţe pe Garin de întoarcerea lui Will. După ce îşi 


199 


petrecuse întreaga dimineaţă într-o tavernă vizavi de porţile 
Templului, Garin se simţise recompensat pentru aşteptare puţin 
după slujba de prânz, când îl zărise pe Will ieşind. După ce 
crezuse că va trebui să aştepte mult mai mult plecarea lui Will, 
Garin fusese mulţumit. Constată repede care fusese motivul real 
pentru care Will ieşise din fortăreață atât de repede după 
revenire atunci când cavalerul ajunsese la o casă din cartierul 
venețian, a cărei uşă fusese deschisă de Elwen. 

Garin îi urmărise pe cei doi de la distanţă, ieşind din piaţă 
spre zona grădinilor. Resimţise un soi de satisfacţie perversă în 
vreme ce îi spiona cum stau pe iarbă şi discută, ca şi cum faptul 
că el ştia ceva în plus faţă de cei doi îi conferea o oarecare 
superioritate. Insă în vreme ce era martor la vechea afecţiune 
dintre cei doi, îngâmfarea i se transformase în scurt timp într-o 
senzaţie de detaşare de restul lumii. 

Aşadar Will era comandant? Ei bine, atunci cavalerului avea 
să-i fie mult mai uşor să-l strecoare pe Garin în interiorul 
Templului din care fusese expulzat. Ajuns acolo, Garin trebuia 
doar să meargă la Everard, să stoarcă ceva bani de la bătrân şi 
misiunea lui în Acra avea să ia sfârşit. Acra începea să îşi piardă 
farmecul. 

XXX 

Templul, Acra 

14 mai 1276 


Will intră în fugă în camera slab luminată, fără să se mai 
deranjeze să bată la uşă. Îl ardeau plămânii din cauza efortului 
şi abia dacă mai putea vorbi. După ce ochii i se obişnuiră cu 
întunericul, îl văzu pe Everard aplecat deasupra mesei lui de 
lucru. Will era surprins de faptul că nimeni altcineva nu se mai 
găsea în încăpere: se aşteptase să vadă felceri, poate chiar şi un 
al doilea preot. Se duse la Everard. 

— Ce s-a întâmplat? 

Everard avea chipul palid şi plin de riduri. Pielea se lăsase pe 
obraji, săpând găuri în loc de pomeţi şi scoțând şi mai mult în 
evidenţă cumplita cicatrice de pe partea laterală a feţei 
preotului. Bătrânul părea extrem de slăbit, fără îndoială, dar nu 
mai mult ca până atunci. Preotul ţinea o pană de scris în mâna 


200 


bună, care adăsta deasupra paginilor unei cărţi mari, bine 
întreţinută, pe care Will o recunoscu a fi cronica pe care Everard 
începuse să o scrie cu un an în urmă. 

— Simt că trebuie să înregistrez dovezi despre viaţa mea, îi 
spusese el lui Will la momentul respectiv, înainte de a trece în 
neant. Alţii au copii. Eu am doar cuvintele. 

Acum Will se uită fix la el. 

— Ce e? 

— Ce anume? replică Everard cu vocea lui aspră. 

Will aşteptă să îşi revină puţin după efort. 

— Simon mi-a spus că eşti pe moarte. 

— Cu toţii murim, replică Everard, lăsându-şi jos pana şi 
ridicându-se cu greutate. Murim puţin câte puţin în fiecare zi. 

Will îl urmări pe preot târându-se până la un dulap, în care îşi 
aşeză cartea cu multă atenţie. 

— L-ai minţit pe Simon, mormăi el. M-ai păcălit şi pe mine. 

Everard se întoarse la masă. Pe drum îi aruncă o privire. 

— Cel puţin ai venit repede. Se aşeză strâmbându-se de 
durere. Acum ştiu că încă îţi mai pot atrage atenţia, poate chiar 
îngrijorarea. 

— Cum ai putut face asta? ceru Will să afle. De ce ai făcut 
asta? 

— Voi muri în curând, William, răspunse direct preotul. Oare 
eşti pregătit pentru asta? Trebuie să mărturisesc că de luni bune 
nu mai sunt sigur în privinţa asta. Moştenirea lui Robert de 
Sable trebuie transmisă mai departe. Este de datoria întregii 
Frăţii să se asigure de asta. lar la ultima numărătoare a 
membrilor, continuai să faci parte din ea. 

— Şi voi continua. Asta dacă mă lasă seneşalul. 

Everard îşi miji ochii. 

— Problema succesorului meu nu a fost încă decisă. Nu mai 
face presupuneri aşa de repede. 

— Ce vrei, Everard? N-am timp de aşa ceva. 

— A, chiar aşa! izbucni Everard. Aşa se şi pare! Acum nu prea 
mai ai timp de nimic. Fie eşti plecat cu treburi pentru Marele 
Maestru, fie eşti... Vocea preotului deveni mai dură... cu ea. 

Will ignoră acuzaţiile. 


201 


— Poate că am depus un jurământ faţă de Anima Templi, 
Everard, dar asta nu înseamnă că nu mă supun în continuare 
regulilor Templului. Dacă Marele Maestru îmi ordonă să fac 
ceva, nu am cum să-l refuz. 

— Supunerea faţă de ordine nu înseamnă şi acceptarea lor cu 
slugărnicie. Acum, că eşti comandantul lui de Beaujeu, se pare 
că nu-ţi mai pasă de celelalte angajamente. Eviţi Frăția chiar şi 
când eşti aici. Seneşalul crede că iarăşi devii un om în care nu 
se poate avea încredere. lar alţii îl aprobă. 

— Aţi vorbit despre mine în absenţă? 

— Nu poţi învinui pe nimeni pentru neîncredere. Ne-ai mai 
trădat o dată şi înainte. 

Will se uită fix la preot, apoi îşi întoarse privirea. 

— N-am să-mi ispăşesc niciodată greşeala aia, nu-i aşa? De 
câte ori trebuie să îmi cer iertare? Am încercat să îl asasinez pe 
Baybars, aşa e. Dar am avut şi motive. Işi întoarse privirea spre 
Everard. După cum ştii prea bine, căci tu l-ai trimis pe tata aici, 
ca să moară! 

Everard se ridică şi întinse un deget spre Will. 

— Tatăl tău a murit în serviciul credincios al Anima Templi. 
Dacă vrei să-i continui munca, aşa cum mi-ai spus mereu, ar 
trebui să-i urmezi exemplul. 

— Vrei viaţa mea, Everard? Sângele meu? Câte sacrificii îţi 
mai trebuie ca să-ţi găseşti liniştea? Hasan şi tatăl meu nu ţi-au 
ajuns? 

Cuvintele lui Will răsunară ca un rechizitoriu în tăcerea din 
încăpere. 

— Liniştea mea? întrebă Everard într-un târziu. 

— Nu la asta m-am referit, murmură Will. Căută cu privirea un 
scaun şi se aşeză în faţă preotului. Îţi sunt loial, Everard. Ştiu că 
aş fi putut să aloc mai mult timp ca să te văd şi îmi pare rău că 
nu am făcut-o, dar nu cred că ştii cât de ocupat mă ţine Marele 
Maestru de Beaujeu. 

— Şi Elwen? Doar pentru că îţi permit o oarecare libertate, 
mai multă decât ţi-ar permite Templul însuşi, nu înseamnă că 
poţi socoti îngăduinţa mea ca fiind acordată de la sine. Ar fi 
trebuit să vii la mine imediat după întoarcerea din Arabia. 
Accept că ai fost nevoit să-l vezi mai întâi pe Marele Maestru, 


202 


dar mi se pare absolut inacceptabil că te-ai dus la Elwen înainte 
de a fi avut decenţa să mă anunţi de întoarcerea ta. 

— A fost la Kabul, rosti încet Will. 

Everard tăcu pentru câteva clipe. 

— N-am ştiut asta. E bine? 

Will dădu din cap, recunoscător şi oarecum surprins că 
Everard pusese întrebarea. 

— Frăția are de gând să intervină? Din ce mi-a spus ea, se 
pare că Înalta Curte vrea compensaţii. 

— Frăția a discutat despre cea mai bună modalitate de a 
interveni, răspunse Everard. Inspiră adânc. Înainte de a vorbi cu 
tine despre asta, trebuie să ştiu că eşti de partea mea, William, 
de partea noastră, şi că participi la tot efortul nostru cu inima. 
Pentru că, dacă nu... 

Everard nu încheie fraza. 

— Ba da. Cu totul. 

Will zări pe chipul zbârcit al preotului dorinţa de a crede, dar 
în ochi i se citea în continuare lipsa de încredere. Ezită o clipă, 
apoi băgă mâna în punga de piele care îi atârna la centură, 
alături de sabie, şi scoase o bucată de hârtie. 

— Uite. 

Everard luă hârtia. 

— Ce e? 

— Nu sunt sigur. 

Will copiase pergamentul pe care i-l dăduse Kaysan, după ce 
îl deschisese în deşert doar ca să descopere că nu poate să-l 
citească. Cu o zi în urmă, când se întorsese, îi dăduse originalul 
lui de Beaujeu. Păstrase textul copiat în punga de piele când se 
dusese la întâlnirea cu Elwen, intenţionând să-i dea textul lui 
Elias, rabinul, ca să vadă dacă bătrânul ştia în ce limbă e scris. 

Everard desfăcu hârtia împăturită şi îşi ridică ochelarii pe nas 
ca să citească textul. 

— Ai idee ce spune acolo? întrebă Will, aplecându-se peste 
umărul preotului. 

— Despre ce e vorba? 

— E un mister pe care tot încerc să îl rezolv, însă fără succes 
până acum. Crezi că îl poţi descifra? 

Everard îşi întoarse atenţia spre text. 


203 


— Poate. Dar... 

— Ai încredere în mine? i-o reteză Will. Cu adevărat? 

Everard expiră încet. 

— Mă termini, William, şi cu fiecare zi mă bagi mai repede în 
mormânt. Clătină din cap. Da, am încredere în tine. Dar uneori 
îţi pun judecata la îndoială. 

— Atunci ajută-mă să descifrez chestia asta şi poate că 
amândoi vom găsi răspunsuri la întrebările noastre. 


204 


16 


Citadela, Cairo 
25 mai 1276 


Aisha se scufundă la loc în apă, simţind-o cum alunecă peste 
pielea capului. Buricele degetelor i se încreţiseră şi deveniseră 
moi, precum coaja unui fruct prea pârguit. După ce fusese aurie 
în lumina după-amiezii care se revărsa prin ferestrele înalte, 
sala de baie devenise umbroasă şi răcoroasă. Cele mai multe 
femei plecaseră, şi acum doar câteva stăteau pe marginile 
bazinului, ştergându-se cu prosoape de in parfumat. 

— O să pierzi rugăciunea dacă mai stai mult acolo, o avertiză 
o femeie, uitându-se la ea. 

Aisha zâmbi cu nonşalanţă. 

— Mai e o oră până atunci. Am destul timp. 

Câteva minute mai târziu, celelalte femei plecară, lăsând-o pe 
Aisha singură în sala de baie cu cele două sclave ale ei. 

— Lăsaţi-mă singură, le ordonă Aisha. 

Le urmări cum pleacă, apoi ieşi pe marginea bazinului şi luă 
un prosop. Trebuia să se grăbească, altfel avea să-l rateze. 

Sala de baie era ciudat de tăcută. In lumina care pălea, apa 
devenise de un albastru-închis, tulburându-se uneori atunci 
când din tavan cădea câte o picătură. Aerul era încărcat de fum 
şi de parfumuri, păstrând amintirea bârfelor rostite acolo, dar şi 
resturile fructelor consumate. După ce se şterse bine, Aisha îşi 
îmbrăcă rochia, îşi pieptănă părul cu un pieptene de fildeş şi îşi 
trase acoperământul auriu de cap peste faţă. Deplasându-se cu 
uşurinţă, trase o canapea joasă până la fereastră. Canapeaua 
era grea, din lemn masiv, iar picioarele ei scoteau un scârţâit 
sinistru. Aisha se opri ca să-şi tragă răsuflarea, lăsând tăcerea 
să o înconjoare ca un văl dens, apoi se urcă pe spătarul 
canapelei şi se prinse de pervazul ferestrei ca să nu-şi piardă 
echilibrul. 

Grilajul de fier ar fi trebuit să fie bine fixat în zid, dar Aisha 
descoperise odată, în vreme ce dăduse drumul maimuţei pe 
acolo, că scoabele de prindere erau ruginite şi ieşite din 


205 


lăcaşurile lor. Se întrebă dacă mai ştia cineva de povestea asta; 
dacă vreo altă femeie mai părăsea haremul pe furiş ca ea, ca să 
exploreze lumea de afară. 

Cu aproape două luni în urmă stătuse ghemuită pe pervazul 
ferestrei, chiar înainte de rugăciunea de seară, şi îl văzuse pe 
Baraka trecând prin grădina din spatele complexului care 
adăpostea haremul. Mergea repede, ţinându-se aproape de 
arbuştii de hibiscus şi de palmierii care mărgineau aleile, pe 
unde şanţuri înguste cu apă duceau către un iaz întunecat din 
inima grădinii. Aisha fusese uluită să îl vadă acolo. Ca băiat, 
Baraka locuise în complex împreună cu mama lui. Acum însă era 
un bărbat căruia îi era interzis să intre neanunţat în complex. De 
un astfel de privilegiu se bucurau doar Baybars şi eunucii. Dacă 
Baraka voia să o vadă pe Aisha sau pe mama lui, trebuia să vină 
la intrarea principală a palatului şi să le cheme de acolo. Aisha îl 
urmărise cu privirea până ce Baraka se făcuse nevăzut, 
dispărând în spatele pomilor fructiferi care duceau spre grădina 
bucătăriei. 

De când îl văzuse în acel coridor pierdut, Aisha se gândise de 
mai multe ori la Baraka. Când îi spusese tatălui ei că soţul său, 
Mahmud şi Khadir se întâlniseră în acea parte nelocuită a 
palatului, reacţia acestuia o intrigase. Se dovedise preocupat, 
mai mult decât ar fi fost normal pentru un asemenea incident, 
iar acest lucru se adăugase fricii evidente de pe chipul lui 
Baraka atunci când dăduse peste ea acolo. Aisha îi trimisese 
câteva mesaje soţului ei, spunându-i că trebuie să discute cu el. 
Nizam fusese iniţial mulţumită de efortul ei, dar lipsa oricărui 
răspuns din partea lui Baraka atrăsese şi mai mult venin din 
partea femeii, ca şi cum lipsa lui de reacţie era din pricina 
Aishei. 

Următoarele câteva săptămâni petrecute în harem fuseseră 
cu adevărat mizerabile. Apoi, cam la o lună după aceea, Aisha îl 
spionase din nou pe Baraka. Intrigată de prezenţa lui în acel loc 
interzis, dorise să afle ce făcea el, mai ales când îşi dăduse 
seama că Baraka venea acolo în aceeaşi zi a săptămânii, la 
aceeaşi oră, chiar înainte de rugăciune. In cursul săptămânii 
care urmase, supraveghease locul de la fereastra sălii de baie. 
Ca un metronom, şapte zile mai târziu, în vreme ce soarele 


206 


apunea dincolo de zidurile Citadelei, Baraka apăruse furişându- 
se prin grădină. 

Acum Aisha era pregătită pentru el. 

Lucrând repede cu degetele şi ciulind urechile ca să audă 
orice zgomot dinspre uşa sălii de baie, Aisha trase de scoabele 
lungi de prindere din găurile lor de la baza grilajului. Le ridică cu 
atenţie pe cele două de jos, dar nu le scoase complet, astfel 
încât grilajul putea fi tras înăuntru. Urma partea cea mai grea. O 
femeie mai solidă nu ar fi reuşit, dar Aisha era zveltă şi suplă. 
Aşezându-se mai bine pe pervaz, până ce ajunse să stea paralel 
cu el, şi ţinându-şi genunchii la piept, trase de grilaj spre ea. 
Barele de fier erau grele, iar muşchii braţelor i se încordară din 
pricina efortului. Işi strecură picioarele prin spărtura creată. 
Partea de jos a grilajului ajunse să se odihnească pe coapsele ei, 
în vreme ce picioarele goale îi atârnau deasupra tufişului de 
hibiscus de sub fereastră. Deplasându-se uşor înainte, se răsuci 
cu mare atenţie şi se strecură pe sub grilaj, până ce capul 
ajunse în afara încăperii şi ea îşi putu da drumul în tufiş, lăsând 
grilajul să cadă singur la loc în spatele ei. Broboane de sudoare 
îi apăruseră pe frunte şi pe buza de sus. Se ascunse în tufiş. 
Simţea noroiul rece sub tălpi, iar mirosul florilor îi umplea nările. 

Ajunsese la timp. Grădinile erau mărginite pe o latură de un 
zid înalt acoperit cu verdeață, iar pe cealaltă latură de clădirea 
sălii de baie. Nu se putea ajunge acolo decât prin grădina 
bucătăriei sau printr-o uşă din clădirea principală a haremului, o 
uşă mereu păzită. Aisha îşi dădu seama cum intra Baraka acolo 
câteva minute mai târziu, când îl zări coborând zidul ajutându-se 
de crengile unui palmier înalt. Îl urmări din ascunziş cum trece 
pe lângă ea. După aceea, având grijă să stea ferită, se luă după 
el pe una din aleile din partea opusă sălii de baie. Când ajunse 
la pomii fructiferi care mărgineau grădina bucătăriei, se lăsă în 
jos. Baraka se îndrepta spre uşa de la bucătărie. Aisha se făcu şi 
mai mică şi privi în jurul ei. Prinţul ciocăni în uşă cu două bătăi 
în succesiune rapidă. Uşa se deschise şi în cadrul ei apăru un 
eunuc cu pielea mai întunecată decât umbrele din preajmă. 
Baraka rosti ceva, fără ca Aisha să poată auzi ce anume, apoi 
băgă mâna în tunica lui de mătase. Intre cei doi avu loc un 
schimb de obiecte, apoi eunucul dispăru, închizând uşa. Prinţul 


207 


se întoarse şi aruncă o privire în grădină. Uitându-se la el prin 
frunzişul des, Aisha avu impresia că pare nervos, dar sfidător. 
Trecură aşa mai multe secunde, până când uşa se deschise din 
nou. De această dată, eunucul era însoţit de o fată. Aisha o 
recunoscu: era una dintre sclavele din harem, o fată slăbuţă, de 
circa nouăsprezece ani, care fusese capturată după un raid 
asupra unui sat de creştini. Fata avea pielea albă, părul blond- 
deschis şi o expresie de supunere pe chip. După ce uşa 
bucătăriei se închise, Baraka îi făcu un gest imperios şi fata 
începu să meargă înaintea lui, îndepărtându-se de grădină. 

Cu inima bătându-i tare în piept, Aisha îi urmări pe cei doi de 
la distanţă, până când aceştia ajunseră la magazia de fructe din 
spatele grădinii. Baraka deschise uşa, însă fata opuse 
rezistenţă. Atunci el o luă de braţ şi o împinse înăuntru, 
închizând uşa în urma lor. Atrasă de un impuls bolnăvicios, 
Aisha se furişă spre magazie. Trebuia să vadă ce se petrece 
înăuntru, deşi acum era speriată. Pereţii magaziei erau străpunşi 
de deschizături mici, pătrăţoase. Acestea erau prea înalte 
pentru ca Aisha să poată privi direct prin ele, dar, strecurându- 
se în spatele clădirii, ea găsi o ladă de lemn. Aşeză lada cu 
fundul în sus, se urcă pe ea şi se zgâi înăuntru. Spaţiul interior 
era plin de pânze de păianjen şi umbrit. Auzi vocea lui Baraka. 
Ridicându-se pe vârfuri şi aţintindu-şi privirea în direcţia 
sunetelor, 

Aisha desluşi silueta soţului ei. Fata stătea în faţa lui. 

li auzi iarăşi vocea. 

— Fă-o. 

Se auzi un oftat uşor şi Aisha îşi dădu seama că fata plângea. 

— Fă-o! repetă Baraka cu voce autoritară. Altfel vei fi 
pedepsită. 

Vocea lui tremura, poate din pricina nervozităţii sau a 
excitării. 

Cu mişcări încete, fata îngenunche în faţa lui. Umerii îi 
tresăreau spasmodic, ca şi cum încerca să-şi stăpânească 
lacrimile. Baraka îşi puse palmele pe un raft din spatele lui, în 
vreme ce fata întinse mâna şi îi ridică tunica. Umerii şi capul ei 
blocau vederea Aishei, dar era clar ce urma să facă sclava, când 


208 


ea se apropie mai mult de Baraka. Acesta închise ochii şi pe chip 
îi apăru o expresie de încordare. 

Aisha simţi că îi cedează picioarele. Pe jumătate sări, pe 
jumătate se împiedică în momentul când păşi de pe ladă pe 
pietrele calde. Cu tot corpul tremurând de dezgust şi de furie, se 
întoarse şi o luă la fugă. 

XXX 

Citadela, Cairo 

26 mai 1276 


Sângele se scurgea gros din botul leului în vreme ce bestia 
sălta încoace şi încolo, legată de stâlp, cu picioarele încrucişate 
peste bârnă şi cu capul bălăngănind. Atrase de rana 
sângerândă, muştele bâzâiau ca un nor agitat. Servitorii le 
alungau cât puteau de des, dar insectele continuau să revină în 
cercuri leneşe, la fel de multe. 

Kalawun se relaxa în şa, ţinând hăţurile cu o singură mână. 
Simţea muşchii calului încordându-se în vreme ce animalul urca 
încet cărarea plină de praf către Citadelă. In spatele lui venea o 
companie de curteni, inclusiv fiii lui, Ali şi Khalil, iar în urma lor 
veneau valeţii şi servitorii care cărau leul. 

— Ai fost tăcut de când am plecat de pe câmpie, rosti 
Kalawun, aruncându-i o privire lui Baraka. Prinţul călărea alături 
de el pe o şa de culoarea antracitului. S-a întâmplat ceva? 

— Nu, murmură Baraka, privind drept înainte. 

— A fost o vânătoare bună. 

Prinţul îşi miji ochii. _ 

— Nu, n-a fost. Ai fost primul acolo. Prada era a ta. In loc de 
asta, m-ai lăsat pe mine să o iau. N-am nevoie de ajutorul tău. 
Mă descurc şi singur. 

Kalawun tăcu câteva clipe. 

— Îmi pare rău, prinţe. Ai dreptate, bineînţeles. 

Cei doi se cufundară în tăcere, tăcere punctată de 
conversațiile curtenilor din spate. Un hohot de râs izbucni 
dinspre Ali când fratele lui mai mic, Khalil, îi zise ceva amuzant. 
Zâmbetul lui Kalawun se estompă. Gata cu mica plăcere pe care 
o găsise în vânătoare. În încercarea de a-l mulţumi pe Baraka, 


209 


reuşise doar să-l înfurie şi mai tare. Lucrurile nu mergeau aşa 
cum intenţionase el. 

În ultimele două luni fusese ocupat cu organizarea plănuitei 
campanii anatoliene, mai ales că Baybars lipsise câteva 
săptămâni din cauză că plecase la Karak, o fortăreață din 
deşertul Sinai de unde se primiseră informaţii că garnizoana 
mamelucă se revoltase. Sultanul se întorsese cu câteva zile în 
urmă, cu caii ofiţerilor din regimentul Bahri de gardă trăgând în 
urma lor leşurile mutilate ale capilor nemulţumiţilor. Ceilalţi 
răsculați fuseseră exilați din regat şi în locul lor fusese instalată 
o nouă companie de soldaţi. Baybars era turbat de furie. Singura 
veste bună după mai bine de o lună era victoria repurtată de 
Ishandiyar la al-Bira. Baybars decretase o seară de ospăț şi un 
turneu de polo ca modalitate de celebrare a victoriei împotriva 
ilhanului şi a mongolilor lui. Ascultându-l pe Ishandiyar vorbind 
despre aventura lui siriană, Kalawun se întrebase cum se 
descurcă Nasir cu vânătoarea lui de la asasini. Se obişnuise cu 
prezenţa ofițerului şi îi lipsea compania acestuia. 

Cum Aisha îi dezvăluise că era posibil ca Baraka să se fi 
întâlnit cu Khadir şi Mahmud, Kalawun se simţea sfâşiat între 
preocuparea lui legată de propria fată, care părea să devină tot 
mai retrasă şi mai puţin prezentă, şi incapacitatea de a 
întreprinde ceva pentru a îndrepta situaţia. Vânătoarea din acea 
dimineaţă însemnase prima oportunitate reală de a discuta cu 
prinţul, dar Baraka se dovedise îmbufnat şi morocănos, iar toate 
eforturile lui Kalawun de a-l scoate din această stare se 
dovediseră inutile. 

În faţa lor, un şarpe mare şi negru ieşi din tufişuri. Trupul lui 
gros licărea în vreme ce se furişa de-a latul cărării, generând un 
model sinuos în praf. Calul lui Kalawun fornăi neliniştit. Kalawun 
încetini animalul cu o strânsoare a genunchilor, aşteptând până 
ce şarpele se făcu nevăzut. 

— Ai mai văzut-o pe Aisha în ultima vreme? îl întrebă el pe 
Baraka, ca din întâmplare, în vreme ce îşi continuară urcuşul. 

Ajunseseră la drumul principal spre Citadelă. Kalawun observă 
că acesta era plin de urme de copite şi de roţi de căruţe. 

Baraka îi aruncă o privire. 

— Nu vreau să vorbesc despre ea. 


210 


— Fata mea nu te mulţumeşte, Baraka? 

Prinţul mormăi ceva ininteligibil. 

— Cu toţii avem datorii faţă de soţii, continuă Kalawun cu 
blândeţe. Faţă de posturile noastre. Când vei ajunge sultan, vei 
avea nevoie de un moştenitor. Ştiu că pe mama ta o preocupă 
acest lucru. Vrei să discuţi despre ceva anume? 

— Am spus că nu. 

— Foarte bine. Vreau doar să ştii că sunt aici. Mi-ar plăcea să 
cred că vei veni la mine dacă ai vreo problemă. Deşi, evident, ai 
prietenii tăi, precum şi pe tatăl tău, şi pe Khadir. 

Baraka ridică brusc capul. In privirea lui apăru o scânteie de 
suspiciune. 

— Khadir? Este însoţitorul tatălui meu. De ce crezi că aş vorbi 
cu el? 

— Ştiu că ţine la tine, răspunse cu prudenţă Kalawun. 

Baraka continuă să îl privească fix, după care îşi întoarse 
atenţia spre drum. Pe chip i se citea tulburarea. In faţă se 
înălţau zidurile Citadelei, albe pe fondul turcoaz al cerului. Copiii 
care se jucau pe margine o luară la fugă pe lângă procesiunea 
de demnitari, ţipând. Baraka îi ignoră, dar Kalawun băgă mâna 
în punga de la centură şi scoase un pumn de monede de argint, 
pe care le azvârli copiilor. Aceştia se aruncară asupra lor cu 
strigăte de bucurie. 

— De ce ai făcut asta? îl întrebă Baraka, ţâfnos, după ce-i 
lăsară pe ţânci în urmă. 

— Sunt săraci, iar eu sunt bogat. De ce nu procedezi la fel cu 
supuşii tăi? 

— Nu sunt supuşii mei. 

— Intr-o zi vor fi. E posibil ca acei copii să fi ajuns deja adulţi 
când te vei urca pe tron. N-ar fi bine ca ei să-şi amintească de 
bunăvoința şi mila ta? 

— Tata nu aruncă monede ţăranilor, şi cu toate astea îl 
admiră şi se tem de el. Oamenii respectă forţa, nu mila. 

— Tu nu eşti tatăl tău, Baraka. 

— Nu, rosti prinţul cu voce joasă. Nu sunt. 

— In plus, continuă Kalawun, nevrând să întrerupă discuţia, 
sultanul Baybars îşi ajută oamenii în alte moduri. Le construieşte 
şcoli şi spitale, locuri măreţe de rugăciune, bazine pentru apă... 


211 


Se opri când auzi ţipete. După ce trecură de un cot al 
drumului, în faţa lor apăru al-Mudarraj, poarta Citadelei. lImensul 
grilaj era ridicat, lăsând să treacă pe sub el o caravană de 
căruţe, cai şi oameni. Când Kalawun şi Baraka se apropiară, îşi 
dădură seama că acea caravană se oprise la mijlocul drumului, 
pe jumătate blocată încă în afara porţilor. Strigătele se auzeau 
mai tare, însoţite de plânsete de copii. Kalawun se încruntă din 
sprâncene când zări şiruri de femei şi fete tinere printre căruţe. 
Oamenii erau într-o stare deplorabilă, cu feţele supte de 
epuizare şi de şoc. Nefericiţii erau păziţi de soldaţi mameluci 
călare şi pe jos. Ţipetele proveneau de undeva din interiorul 
Citadelei. 

— Ce e, tată? 

Kalawun întoarse privirea şi îi văzu pe Ali şi pe Khalil 
întinzându-şi gâturile ca să vadă mai bine. Îşi ridică palma, 
cerându-le copiilor săi să se întoarcă la restul grupului. 

— Aşteaptă aici, prinţe, îi spuse el lui Baraka. 

Mamelucii care păzeau femeile şi copiii se dădură la o parte 
când Kalawun trecu printre ei. Intrând în curtea imensă, 
Kalawun îl văzu pe Baybars. Sultanul stătea ameninţător 
deasupra unui soldat mameluc îmbrăcat cu haine de culoarea 
jadului, care ţinea un coif sub braţ. Pe chipul lui Baybars se citea 
uşor furia. Se răsuci pe călcâie când îl zări pe Kalawun şi se 
repezi spre el, lăsându-l în urmă pe soldatul uluit, pe care 
Kalawun îl recunoscu a fi un comandant pe nume Usamah. 

— Ai habar de povestea asta? tună Baybars. 

Kalawun îşi petrecu un picior peste oblâncul şeii şi sări de pe 
cal. 

— Ce poveste, mărite sultan? 

Baybars se plimba ca un leu furios în cuşcă, plin de mânie şi 
de suspiciune. 

Kalawun se uită la Usamah, care înaintă cu prudenţă când 
Baybars nu răspunse. 

— Amir Kalawun, ne-am întors din Palestina, după atacul 
nostru din Kabul, ca să aducem prizonierii luaţi în cursul raidului. 

— Un atac? întrebă Kalawun. Executat la ordinele cui? 

Baybars se întoarse spre Usamah. 


212 


— Dacă mai spui o singură dată că ordinul a venit de la mine, 
amir, te tai pe loc. 

Usamah pălise, dar continuă să vorbească. 

— Se pare că ordinul primit de noi nu a venit de la stăpânul 
Baybars, îi explică el lui Kalawun. Purta însă sigiliul lui. 

Omul băgă mâna în haină şi scoase un pergament. 

Kalawun îl cercetă. 

— Are dreptate, zise el, uitându-se spre Baybars. 

— Eu nu am dat un asemenea ordin, Kalawun, replică Baybars 
pe un ton de oţel. 

Kalawun aruncă o privire spre prizonierii înspăimântați. Se 
îndoia că vreunul dintre ei înţelegea ceva din ce vorbeau ei. 
Probabil că, din câte îşi închipuiau, Baybars şi Usamah se certau 
asupra celui mai bun mod de a-i ucide. 

— Atunci se pare că altcineva v-a folosit numele ca să îşi 
îndeplinească un scop propriu, stăpâne. 

— Eu am fost. 

Kalawun, Baybars şi Usamah se răsuciră instantaneu pe 
călcâie. 

Baraka îşi făcuse apariţia în curte. Se dăduse jos de pe cal. 

— Ce ai spus? şopti Baybars. 

Baraka încercă să vorbească din nou, dar îl trădă vocea. Îşi 
drese glasul, apoi se îndreptă de spate şi îşi privi părintele în 
ochi. 

— Am vrut să te ajut, tată. Am primit informaţii despre spionii 
din acel sat şi ştiam că tu eşti prea ocupat cu organizarea 
campaniei ca să te ocupi de ei, aşa că am acţionat din proprie 
iniţiativă. Am trimis ordinul în numele tău. 

Usamah părea o stană de piatră. Chipul lui Kalawun era 
imobil, deşi părea căzut pe gânduri. Baybars se îndepărtă de fiul 
lui. 

— Credeam că vei fi mulţumit, continuă Baraka, apropiindu-se 
cu un pas de sultan. Am vrut să te ajut. Vocea îi devenea tot mai 
slabă şi mai rugătoare. Am făcut-o pentru tine, tată. 

Baybars se repezi la el. Din pricina furiei, agăţă materialul 
propriei tunici cu pumnul pe care îl ridică spre Baraka. Îl plesni 
cu brutalitate pe tânăr peste faţă cu dosul pumnului. Prinzându-l 
bine cu cealaltă mână, îl lovi din nou. Baraka ţipă de durere, 


213 


încercând să se apere de lovituri şi zbătându-se să scape de 
strânsoarea tatălui său. Din nas începu să-i curgă sânge atunci 
când un al treilea pumn îl lovi deasupra ochiului şi unul din 
inelele dure de pe degetele sultanului rupse pielea sensibilă de 
deasupra arcadei. 

— Stăpâne! 

Kalawun reuşi să prindă braţul lui Baybars exact atunci când 
sultanul se pregătea să lovească din nou. 

— Dă-mi drumul! şuieră Baybars în faţa lui Kalawun, cu ochii 
lui albaştri arzând de furie. 

— Nu cred că a fost î 
repede Kalawun. 

Baraka atârna ca o cârpă în strânsoarea sultanului. 

— Cred că a fost ademenit în povestea asta, spuse Kalawun, 
continuând să-l ţină pe Baybars de braţ. Se uită la Baraka, a 
cărui faţă se umpluse de sânge. Nu-i aşa? 

Prinţul gemu şi închise ochii. 

— Răspunde, nemernicule, lătră Baybars, sau jur pe Allah că 
te termin! 

— Stăpâne! 

O formă cenuşie apăru printr-una din uşile care duceau în 
palat. Era Khadir. Bătrânul căzu la picioarele lui Baybars, privind 
scârbit la tabloul uman din curte. 

— E fiul tău, stăpâne! exclamă ghicitorul. Moştenitorul tău! 

— Nu te băga, îl avertiză Baybars. 

Kalawun urmări cum privirea lui Baraka se îndreaptă, 
rugătoare, către Khadir. Privirea aceea îi dezvălui totul. 

— Tu ai fost, nu-i aşa? 

Ignorându-l pe Kalawun, Khadir întinse degetele şi mângâie 
cizma lui Baybars cu o mână scheletică, plină de pete de vârstă. 

— Dă drumul fiului tău, stăpâne, imploră el. Ce a putut face 
ca să te nemulţumească atât de tare? 

Baybars nu asculta. 

— Ce ai spus, Kalawun? întrebă el pe un ton ameninţător. 

— Tu ai plănuit asta, nu-i aşa, Khadir? rosti Kalawun, uitându- 
se în jos la ghicitorul ghemuit. Şi l-ai pus pe Baraka să te ajute. 

Khadir şuieră ameninţător înspre el. 

Baybars îl trase pe Baraka cu faţa spre el. 


n întregime vina fiului vostru, rosti 


214 


— E adevărat? 

Baraka mormăi ceva de neînțeles. 

— Este? 

— Da! gemu prinţul. N-a fost vina mea! începu să ţipe, cu o 
voce ciudat de spartă în tăcerea care se lăsase peste întreaga 
suflare din curte. Khadir a fost, tată! Khadir şi Mahmud! Ei m-au 
obligat să o fac! M-au obligat! 

Baybars îi dădu iute drumul fiului său din strânsoare, ca şi 
cum şi-ar fi dat seama că a pus mâna pe ceva dezgustător. 
Baraka se prăbuşi plângând la pământ, lăsând sângele să cadă 
pe jos. Işi ridică privirea spre tatăl lui, apoi se uită la soldaţii 
mameluci care priveau încremeniţi. Se ridică anevoie în picioare 
şi fugi. 

Se auzi un zgomot de oţel frecat pe piele când Baybars 
scoase unul din iataganele sale de la centură. Khadir începu să 
tipe şi se aruncă la picioarele sultanului când Baybars îndreptă 
arma spre el. 

— Nu lovi mesagerul lui Allah! 

Ţipătul lui opri mâna lui Baybars. 

— Dacă mă ucizi, stăpâne, te omori şi pe tine, icni Khadir. 
Soarta ta şi a mea sunt legate. 

Sultanul rămase locului, gâfâind, apoi îl lovi cu piciorul pe 
ghicitor. 

— Dispari din ochii mei. Mă ocup eu de tine mai târziu. În 
vreme ce Khadir se făcea covrig în nisip, sultanul porunci înspre 
cei doi soldaţi Bahri cel mai apropiaţi de el: Aduceţi-l pe amir 
Mahmud. Se întoarse către oamenii care aşteptau la căruţe. Mai 
vrea cineva să mă trădeze? Vocea i se auzea ca un tunet. Ei 
bine? 

Soldaţii se eschivară cum putură din faţa furiei lui. 

Brusc, Baybars cedă nervos, şi arma îi căzu în lateral. 

— S-au unit toţi împotriva mea, Kalawun. Toţi. 

— Nu, stăpâne, rosti Kalawun, apropiindu-se de el. Sunt doar 
câteva mere stricate care fac rău livezii. 

Baybars îl privi. 

— Ce să fac? Tratatul a fost încălcat. Francii vor cere 
răzbunare pentru această acţiune împotriva lor. Îşi ridică 
privirea spre cer. Toate planurile mele legate de Anatolia vor fi 


215 


distruse dacă voi fi forţat să mă ocup de ei. E posibil să nu mai 
am o altă ocazie. llhanul Abaga se va năpusti asupra mea. 
Trebuie să fiu pregătit, Kalawun. Trebuie! 

— Şi vei fi, rosti Kalawun cu calm. Nu e totul pierdut. Trimite- 
le creştinilor scuze. Trimite mesajul azi, împreună cu o explicaţie 
despre cele petrecute. Spune-le că ai fost trădat, dar i-ai tratat 
pe trădători cu asprime. Trimite-le compensaţii. Un dinar pentru 
fiecare cetăţean omorât în Kabul. Eliberează douăzeci de 
creştini din temnițe şi trimite-i înapoi în Acra, împreună cu 
femeile şi copiii de aici. Kalawun făcu semn înspre prizonieri. 
Poate că reuşim să dregem situaţia înainte de a se înrăutăţi. 

După câteva clipe, Baybars încuviinţă. 

— Asigură-te că se va face aşa, rosti el, cu buzele strânse. 

In vreme ce Kalawun pornea spre căruţe, ordonând oamenilor 
să aducă apă şi fructe prizonierilor, Khadir se ghemui mai mult 
şi îl urmări cu o privire încărcată de ură mocnită în ochii lui albiţi 
de cataractă. 

XXX 

Baraka parcurse în fugă coridoarele palatului, lăsând o dâră 
de sânge în urma lui. Işi simţea faţa ciudat de amorţită, deşi 
unele înţepături ale pielii îl avertizau că avea să urmeze şi 
durerea. În scurt timp, totul avea să fie un dezastru. La început 
intenţionase să se ducă la mama lui, dar se răzgândise brusc la 
gândul că gărzile haremului aveau să-l vadă aşa. Plângând de 
umilinţă, cotise pe coridorul care ducea spre camerele lui. In 
minte îi rămăseseră imagini cu soldaţii, cu Kalawun şi cu tatăl lui 
uitându-se fix la el, bătut măr şi încovrigat. 

Ajunsese în zona camerelor sale şi tocmai întindea mâna spre 
uşă când lângă el apăru o siluetă îmbrăcată cu văl şi rochie 
neagră. Baraka se opri locului când Aisha îşi ridică vălul de pe 
chip. Fata i se adresă cu o voce de gheaţă: 

— Te-am văzut. 

Baraka abia dacă îi auzi vorbele. 

— Tu i-ai spus tatălui tău că m-ai văzut atunci în turnul 
dărâmat, nu? Vocea lui tremura, părând înfundată din pricina 
gurii şi a nasului umflate. De-asta m-a tot întrebat. Aşa a aflat 
despre Khadir. 


216 


— Da, te-am văzut! ţipă Aisha, făcându-l pe Baraka să 
tresară. Te-am văzut cu sc/ava aia! Noaptea trecută! 

Baraka se uită oripilat la ea, apoi puse mâna pe uşă, căutând 
clanţa. 

Aisha se repezi la el, cu degetele transformate în gheare. 

— O să le spun tuturor! O să le spun cum nici măcar nu eşti în 
stare să te culci cu soția ta! Cum ai nevoie să furi una dintre 
sclavele tatălui tău ca să o faci! Il plesni peste faţă. Ai lăsat-o pe 
maică-ta să creadă că nu sunt suficient de bună pentru tine! 
Baraka ţipă de durere când ea îl prinse de buza umflată cu 
unghiile. Tu eşti cel care nu eşti bun! Tu! 

Baraka reuşi să o împingă, apoi deschise uşa şi o trânti în 
urma lui. O auzea pe Aisha de cealaltă parte, ocărându-l. Se 
prăbuşi pe podea. 


217 


17 


Cartierul pisan, Acra 
26 mai 1276 


În tavernă, aerul era încins şi umed. Muştele dădeau 
neobosite târcoale meselor lipicioase în jurul cărora muncitorii 
se adăposteau de arşiţa miezului zilei. Doi dintre ei se ridicară 
să plece. Când deschiseră uşa, aerul fierbinte de afară năvăli 
înăuntru, determinându-l pe Will să se lase pe spate. În fiecare 
an, Will uita cât de neplăcute puteau deveni verile în Acra. lar 
amintirea permanentă a acestui fapt nu-i producea deloc 
plăcere. Il dezgustau miasma dejecţiilor umane şi animale care 
plutea în aerul stătut al miezului zilei, felul în care cea mai 
diafană țesătură părea o pătură groasă de lână pe piele, dar şi 
izul oribil de sudoare, mâncare stricată şi animale din pieţele 
aglomerate. 

— Uite, rosti Garin, punând o cană ciobită cu vin în faţa lui 
Will. 

Se aşeză, luând o gură din propria cană, strâmbându-se. Părul 
i se deschisese la culoare din pricina soarelui, iar pielea i se 
bronzase. Părea întruchiparea sănătăţii, cu excepţia cearcănelor 
de sub ochi. Will îl invidia pentru cămaşa lejeră de bumbac pe 
care o purta. Părea minunat de răcoroasă şi de subţire prin 
comparaţie cu cămaşa, tunica şi mantia pe care el era obligat să 
le îmbrace. Se întrebă dacă lui Garin îi lipsea faptul că nu era 
cavaler, apoi îşi îndreptă privirea în altă parte. Fostul lui prieten 
se uită la el. Vinul era acru. 

— E bine, rosti Garin schiţând un zâmbet, iată că în sfârşit ne- 
am întâlnit. 

— Imi pare rău că nu ne-am putut vedea mai devreme. 

— Presupun că eşti extrem de ocupat, acum că ai ajuns 
comandant. 

Will dădu din cap, neinteresat de vorbăria fără rost. Când îl 
văzuse prima dată pe Garin, în piaţă, o parte a lui se bucurase 
să revadă un vechi camarad. Se revăzuse cu ochii minţii 
refăcând legătura dintre ei, vorbind despre vremurile trecute şi 


218 


despre bătrânii maeştri din Templul londonez. Acum însă, în 
vreme ce şedea vizavi de el în taverna puturoasă, Will îşi dădu 
seama că ei doi nu mai aveau nimic de împărţit cu excepţia 
reticenţelor legate de resentimentele demult înăbugşite. 

Situaţia fusese diferită atunci când Garin suferise întemnițat 
în celulele Templului, depinzând de Will pentru mici alinări ale 
suferinţei şi pentru veşti despre lumea de dincolo de zidurile 
temniţei. Will se simţise capabil să îl ierte pe Garin, pentru că, 
de fiecare dată când îl vedea, zărea dovada faptului că acesta 
plătea pentru trădarea lui. Acum însă, avându-l în faţa ochilor pe 
Garin bronzat, sănătos şi încrezător în sine, Will resimțea vechea 
mânie revenind. În minte i se înfiripă imaginea unei alte 
taverne, dintr-un alt timp. Atunci el fusese legat de un pat, bătut 
măr şi plin de vânătăi. Garin stătea deasupra lui, ţinându-i gura 
deschisă şi forțându-l să înghită un lichid gros şi greţos. Câteva 
clipe mai târziu, o altă amintire reveni la viaţă: o fată cu bucle 
aurii mişcându-se deasupra lui; o saltea murdară; şocul resimţit 
la auzul vocii lui Elwen. 

— Deci, rosti Garin, întrerupând şirul amintirilor lui Will, ce 
mai face Elwen? Să înţeleg că e încă aici, cu tine? 

Will strânse din dinţi şi se uită drept în ochii lui Garin. 

— E bine. Ce mai e prin Anglia? Ce face mama ta? 

Garin păru surprins la modul plăcut de întrebare. 

— E un pic mai slăbită. Dar are limba la fel de ascuţită ca 
întotdeauna. Culese un pic de murdărie de pe cană. N-o văd atât 
de des pe cât ar trebui. Regele Edward mă ţine ocupat. 

— Ce faci pentru el? 

Garin îşi ridică privirea auzind nota de interes din tonul lui 
Will. 

— În cea mai mare parte îndeplinesc diverse comisioane. 
Trimit mesaje. Ridică din umeri. Nimic interesant. In fine, încă 
nu mi-ai spus nimic despre scrisoarea aia. Despre ce era vorba? 

— Everard îşi făcea griji în legătură cu cererile de finanţare 
trimise de Edward. Speram să aflu părerea ta în această 
privinţă. 

Garin se aplecă în faţă. 

— Bun. Despre asta voiam şi eu să vorbesc cu tine. 

Întinse o mană către Will. Spune tu primul. 


219 


— Fondurile astea. Everard trebuie să ştie sigur că sunt 
folosite la ceea ce regele susţine că le va folosi. A auzit că 
Edward plănuieşte un război contra Ţării Galilor şi ar putea folosi 
resursele Anima Templi pentru extinderea propriului său regat. 

Garin era surprins. 

— Eşti bine informat. Foarte puţini oameni au habar de 
planurile astea. 

— Avem aliaţi la Londra. 

Garin nu răspunse imediat. Când o făcu, vorbi rar, pe un ton 
măsurat. 

— Ai dreptate. 

Will se îndreptă de spate şi pe chip îi apăru o expresie de 
triumf. 

— Edward plănuieşte să înceapă o campanie militară în Ţara 
Galilor. Dar nu intenţionează să folosească banii Anima Templi 
pentru asta. Nu are nevoie. Dispune de o mulţime de alte 
resurse la care să apeleze. In parte de-asta am venit aici, ca să-i 
fac o vizită regelui Hugh. 

— Şi atunci pentru ce vrea banii? 

— Pentru o nouă misiune de pace la Abaga, ilhanul Persiei. 
Vrea să trimită emisari ca să reînnoade relaţia cu mongolii din 
garnizoana ilhanului din Anatolia şi să se asigure că alianţa 
încheiată cu ei acum patru ani este încă în vigoare. Edward 
crede că dacă fiecare parte este la fel de puternică, respectiv 
noi împreună cu mongolii faţă de mameluci, atunci nicio parte 
nu o va ataca pe cealaltă: un soi de remiză. El crede că ăsta e 
cel mai bun mod de a continua să asigure pacea semnată cu 
Baybars. 

— Dar intenţionează să atace Ţara Galilor? 

— | s-a forţat mâna. Llewelyn, prinţul teritoriului nordic 
Gwynedd, se dovedeşte de ceva vreme un spin în coasta 
englezilor. De mulţi ani oamenii lui atacă teritorii engleze, 
furând animale, răpind copii, violând femei, iar Llewelyn nu face 
nimic ca să-i oprească. Ba chiar i-a încurajat în mod activ. 
Edward s-a săturat. Trebuie să termine o dată pentru totdeauna 
cu barbarii ăştia. 

Will ascultă în tăcere. Garin vorbea ca un purtător de cuvânt 
al lui Edward. Tonul era sincer, dar în ochi nu i se citea nicio 


220 


emoție şi Will îşi dădea seama că vorbele lui erau doar simple 
vorbe. Asta îi ceruse regele să spună. Relaţia dintre acele 
cuvinte şi adevăr era cu totul altceva. Din anii petrecuţi în Ţara 
Sfântă, Will ştia bine că atunci când un conducător voia să 
invadeze un alt regat pentru putere sau teritorii noi, lansa o 
campanie de propagandă care să-i justifice acţiunile. Dacă 
națiunea care urma să fie invadată era socotită ca reprezentând 
o ameninţare, prin propagandă populaţia devenea mai 
maleabilă faţă de decizia de atac. Totul făcea parte din vechiul 
mod de a purta războaie, un mod diplomatic la fel de necesar şi 
de banal precum armele prin care se ducea efectiv acel război. 

— Cum rămâne cu întâlnirea dintre el şi papa Grigorie? 
întrebă Will. Everard a auzit că regele intenţionează să lanseze o 
cruciadă. 

De această dată, Garin nu lăsă să i se vadă nimic pe chip, 
chiar dacă fusese surprins. 

— Bineînţeles, Edward trebuie să îl facă pe papă să creadă că 
e gata să ridice Crucea. Grigorie e prieten cu el şi un susţinător 
asiduu al unei noi cruciade. Sfântul părinte a fost extrem de 
nemulţumit pentru că Edward nu a participat la conciliul de la 
Lyon şi l-a chemat la ordine ca să-i explice motivele absenței 
sale. Regele îl ţinea pur şi simplu în şah. 

Will nu era convins, dar văzând că nu poate obţine informaţii 
utile de la Garin, schimbă subiectul. 

— Despre ce voiai să-mi vorbeşti? întrebă el, ştiind deja 
răspunsul. 

— Edward vrea ca eu să fac apel personal la Everard în 
privinţa fondurilor cerute. Dacă va porni această misiune către 
ilhan, va avea nevoie de bani cât se poate de repede. Este 
evident că tu şi ceilalţi membri ai Frăției nu puteţi părăsi cu 
uşurinţă Templul pentru o asemenea misiune, iar regele a 
stabilit deja o relaţie cu Abaga. Garin ridică uşor din umeri. El 
spune că acesta e, la urma urmei, unul din motivele pentru care 
voi l-aţi numit: ca să ajute la menţinerea păcii. 

Totul părea extrem de rezonabil, însă Will nu putea să-şi 
alunge neîncrederea. 

— O să discut cu Everard, dar nu-ţi pot promite că va fi de 
acord cu cererea lui Edward. Anima Templi are multe planuri. Nu 


221 


le putem finanța pe toate o dată. Primim donaţii limitate şi 
trebuie să fim atenţi cu aurul scos din cuferele Templului. 

— Inţeleg, replică Garin, dând din cap. Dar aş aprecia dacă aş 
putea vorbi personal cu Everard sau măcar să primesc un 
răspuns cât se poate de repede. Nu mai pot rămâne prea mult 
pe aici. Ospitalitatea gazdei mele regale are limitele ei. 

— Voi vorbi cu Everard diseară şi mă voi întâlni cu tine aici 
mâine la aceeaşi oră, indiferent de răspunsul pe care îl voi 
primi. Will se ridică în picioare, lăsându-şi vinul aproape neatins. 
Mă tem că trebuie să plec. Am nişte treburi de rezolvat. 

— Pe mâine atunci. 

Garin îl urmări pe Will plecând. Câţiva muncitori ridicară 
privirile la trecerea cavalerului. În ochii lor se citea respectul. Pe 
vremuri, oamenii se uitaseră la fel şi la Garin. Acum el era doar 
un alt nimeni din mulţime. Întinse mâna după cana lui Will şi 
bău vinul acru, apoi ieşi în dogoarea albă a după-amiezii. 

Fu imediat înconjurat de zidurile prăfuite ale magazinelor, 
caselor şi bisericilor în vreme ce străbătea străduţele înguste 
către piaţă, trecând printre mulțimile de negustori, animale şi 
cărucioare. După ce străbătu piaţa, intră pe strada acoperită: un 
simplu pasaj cu deschideri arcuite pe întreaga lungime, unde 
negustorii îşi etalau mărfurile. Deschiderile conduceau spre 
magazine înghesuite, în care se vindea orice, de la porţelanuri la 
otrăvuri. Garin îşi ţinu mâna pe punga cu bani, aproape de 
pumnal, şi merse mai departe, trecând de câţiva bărbaţi care 
beau ceai aromat şi jucau şah, şi de o femeie care se înclină la 
trecerea lui, o simplă umbră în spatele unei draperii de mătase 
care ducea spre un interior afumat şi întunecos ce mirosea a 
păcat şi scorţişoară. 

Garin era fascinat de repeziciunea cu care necunoscutul îi 
devenise familiar. Intrase pe acea stradă acoperită pentru prima 
dată doar cu două săptămâni în urmă şi revenise acolo deja de 
cinci ori. Aceiaşi bărbaţi jucau şah, aceeaşi femeie îl saluta 
ceremonios. Acelaşi miros de portocale şi lămâi îl întâmpină 
când trecu de un vânzător de fructe ca să ajungă la magazinul 
unde arabul care stătea afară îl văzu şi îi zâmbi. 

Garin dădu din cap, fără să zâmbească. 

— Qannob. 


222 


Însă arabul dispăruse deja în magazin, ştiind ce voia Garin. 
Reapăru prin draperia de la intrare şi îi dădu un pacheţel de 
frunze de un verde-închis, legate cu viţă. 

— Acum dormi bine? întrebă el, luând monedele întinse de 
Garin. 

— Mai bine. 

— Te văd iarăşi curând, replică arabul, în vreme ce Garin îi 
întorcea deja spatele. 

Când ajunse la palatul regal, Garin se duse drept în camera 
lui. Draperiile erau trase, pentru ca în încăpere să nu pătrundă 
arşiţa de afară, aşa încât înăuntru era răcoare. Le ceruse 
servitorilor să nu intre, astfel încât patul nu era făcut. 
Cearşafurile din mătase erau umede după încă o noapte cu 
somn agitat. Pernele zăceau aruncate pe podea în faţa unei 
mese joase pe care tronau o pereche de cleşti de fier şi o 
cădelniţă din lut, cu vasul interior înnegrit. Căni de piatră, acum 
goale, dar odinioară pline cu vin, zăceau împrăştiate sub pat. 

Garin închise uşa şi trase zăvorul. Îşi trase cizmele şi se duse 
în picioarele goale la masă, unde scoase pacheţelul din buzunar. 
Luă cleştele şi îl băgă în soba de încălzit, împrăştiind cenuşa 
albă de pe cărbunii stinşi de deasupra. Sub ei, apăru un licăr 
chihlimbariu. Cu atenţie, Garin prinse unul din tăciunii încă 
aprinşi în fălcile cleştelui. Puse tăciunele în vasul cădelniţei, se 
aşeză cu picioarele încrucişate pe pernele de pe jos şi desfăcu 
pacheţelul. Mirosul lipicios şi aspru îl umplu imediat de un fior 
de anticipație. Luă o cantitate mică de frunze şi muguri verde- 
deschis, amestecate cu seminţe de un maroniu-închis, şi frecă 
totul între degetul mare şi arătător, apoi îşi puse mâna deasupra 
cădelniţei, se aplecă în faţă şi lăsă amestecul să cadă înăuntru. 

Cultivată pentru tulpina ei, cânepa era folosită atât în Orient, 
cât şi în Occident pentru fabricarea de sfori, hârtie şi ţesături 
pentru haine. Frunzele, răşina şi florile erau însă utilizate în cu 
totul alte scopuri: ca medicamente, ca arome şi ca droguri. Cu 
mulţi ani în urmă, în vreme ce se afla la Paris, Garin petrecuse 
câteva luni în compania matroanei unui bordel din Cartierul 
Latin. Adela era vraci şi îi povestise de oameni care mâncau 
frunzele de cânepă şi care după aceea visau extraordinar de 
frumos şi aveau viziuni fabuloase, de faptul că planta făcea 


223 


bărbaţii mai virili, de modul în care prin consumul ei şi cele mai 
agitate suflete erau calmate şi liniştite. Garin încercase planta 
pentru prima dată abia cu şaptesprezece zile în urmă, când se 
apucase să caute în piaţă o poţiune care să-l ajute să doarmă în 
cursul nopţilor fierbinţi. Atunci fusese îndrumat spre magazinul 
arabului. Sultanul Baybars le interzisese musulmanilor consumul 
plantei, deşi misticii sufişti continuau să o ingereze în cursul 
ceremoniilor lor religioase. Acum, oamenii care cultivau cânepă 
erau obligaţi să o vândă apusenilor şi altor necredincioşi. 

În prima zi, lui Garin i se dăduse să mănânce câteva bucăţi 
rotunde de amestec cafeniu, care miroseau delicios a miere, 
nuci şi a ceva necunoscut. Mâncase o parte din amestec şi 
aşteptase să fie cuprins de senzaţia mult aşteptată de somn. 
Văzând că nu se întâmplă nimic, le consumase, dezamăgit, pe 
toate. O oră mai târziu zăcea cu faţa în jos pe carpeta din 
camera lui, zguduit de accese incontrolabile de râs, atât de 
violente încât abia dacă mai putea respira. Zăcuse acolo, 
crezând că va muri. Timp de circa o jumătate de oră găsise totul 
extrem de amuzant, după care se prăbuşise într-un somn 
profund, cum nu mai cunoscuse înainte. Patru zile mai târziu, 
revenise la magazin. Îi spusese arabului că găsise bucăţile de 
amestec prea puternice şi ceruse o doză mai slabă, care să-i 
inducă doar starea de somn de care avea atâta nevoie. Atunci 
arabul îi vânduse cădelniţa şi amestecul de frunze şi flori uscate, 
şi îi spusese ce avea de făcut. ` 

Amestecul atinse tăciunele şi arse instantaneu. In aer se 
înălţă un fum albăstrui. Garin se aplecă peste masă, ca un preot 
la altar, şi aspiră fumul în gură, apoi în plămâni. Primele dăţi 
tuşise oribil, dar se obişnuise rapid şi învățase cât de mult să 
inspire. Inhală adânc pe măsură ce camera se umplu cu aroma 
plantei. Vederea i se înceţoşă. Cu doar o fărâmă de amestec 
putea atinge acea stare de calm la care nu ar fi ajuns niciodată 
bând un urcior cu vin. Parcă era mângâiat de ceva. Incă puţin şi 
avea să adoarmă. 

În vreme ce ultimele resturi de amestec se transformau în 
cenuşă, Garin se lăsă pe perne, cu ochii pe jumătate închişi. 
Rămăsese fără qannob cu două zile în urmă şi fără plantă 
dormise prost. Întâlnirea cu Will îl secătuise de puteri. Atitudinea 


224 


moralistă şi arogantă a cavalerului îl făcuse pe Garin să vrea să 
sară peste masă şi să-i dea un pumn în faţă. Făcuse un efort 
enorm ca să-şi păstreze zâmbetul plăcut şi amabil pe chip în 
vreme ce îndurase şirul de întrebări ca la un interogatoriu. 

Garin şi-l aminti pe Will ca băiatul cu mucii la nas din Templul 
Nou, plângând din pricină că tatăl lui îl învinuia pentru moartea 
surorii sale. Imaginea îi provocă o oarecare satisfacţie. Will 
fusese un spadasin bun, dar un sergent prost, încălcând regulile 
aproape zilnic şi totuşi reuşind să scape nepedepsit. Adesea, 
când Will făcea câte o boacănă, el, Garin, trebuia să îşi asume 
vina şi să suporte pedeapsa, iar situaţia se perpetuase şi atunci 
când reuşise să salveze Cartea Graalului, comoara lui Everard, 
iar pentru asta i se dăduseră patru ani de temniţă. Pe de altă 
parte, Will, care trădase Frăția atunci când pusese la cale 
asasinarea lui Baybars, fusese iertat. Sentimentul de satisfacţie 
deveni treptat unul de autocompătimire. Acum Will avea un loc 
bine definit în cadrul Frăției secrete din care Garin ar fi trebuit 
să facă parte. În plus, era şi comandant. Indiferent ce făcea 
acest om, reuşea să iasă mereu în faţă. Insă pe Garin îl ardea 
cel mai tare faptul că, dincolo de aparente, Will nu era decât un 
om de rând, la câteva generaţii depărtare de barbarii care 
vânau pe dealuri, oricum ar fi fost el acum îmbrăcat ca să 
mascheze acest fapt. Poate că tatăl lui fusese templier, dar 
maică-sa nu fusese decât o ţărancă, iar bunică-său negustor de 
vin! Garin simţea că îl apucă pandaliile doar gândindu-se la 
asta. El era un de Lyon, ultimul dintr-o linie de nobili care 
mergea înapoi în timp până în vremurile glorioase ale 
împăratului Charlemagne. Tatăl şi fraţii lui muriseră luptând 
pentru regele Ludovic, iar unchiul lui făcuse parte din Frăţie. lar 
acum el, Garin, era un nimeni. Nu, mai rău, era un soi de câinele 
tuturor, pe care Edward, Will, Everard şi toţi ceilalţi credeau că îl 
pot manevra după pofta lor. 

Cu toţii păreau să fi trecut cu vederea faptul că el era omul 
care stătea între Anima Templi şi gardianul lor: era cel care 
cunoştea secretele şi slăbiciunile ambelor tabere. lar acest lucru 
însemna putere. Trebuia doar să îşi dea mai bine seama cum să 
folosească acest avantaj. Cel puţin Will părea să creadă ceea ce 


225 


îi spusese el. Ce prost. Garin închise ochii. Mâna îi căzu inertă în 
poală. 

Il trezi zgomotul făcut de cineva care bătea cu insistenţă în 
uşă. Se deşteptă tresărind, apoi se ridică înţepenit. Dădu zăvorul 
la o parte şi deschise uşa. Se trezi, uimit, cu regele Hugh 
uitându-se urât la el. 

— Maiestatea Voastră, rosti Garin, aranjându-şi ţinuta şi 
mascându-şi surpriza. 

Hugh năvăli în încăpere, obligându-l pe Garin să se dea lao 
parte. Regele inspectă furios camera încă plină de fum. 

— Am văzut porci care trăiesc mai decent, remarcă el, păşind 
peste cizmele lui Garin. Spune-mi, regele Edward te lasă să-i 
onorezi castelul în acest mod? Nu aşteptă răspunsul şi continuă: 
Trebuia să vii să mă vezi în această după-amiază, de Lyon. De 
ce ai nesocotit înţelegerea noastră? 

— Imi cer scuze, maiestate. Am adormit. 

— Poate pentru că ai băut prea mult vin, mormăi Hugh, 
uitându-se dispreţuitor la urcioarele de piatră care se iţeau de 
sub pat. Adulmecă aerul. Presupun că ai ars tămâia aia ca să 
acoperi putoarea de aici. Servitorii o simt de pe hol. 

Adulmecă din nou. 

— Pentru ce doreaţi să mă vedeţi, maiestate? întrebă repede 
Garin. Dacă îmi acordaţi câteva clipe ca să mă îmbrac, vă voi 
urma în sala tronului, care cu siguranţă este mai potrivită pentru 
a discuta chestiuni oficiale. 

— Decid singur unde e mai potrivit să discut chestiuni oficiale, 
replică Hugh, întorcându-se spre Garin. Vom vorbi aici. Sunt 
nerăbdător şi nu mai pot aştepta. Ai spus că îţi termini celelalte 
treburi de aici şi te întorci repede în Anglia. Edward trebuie să 
intervină înainte ca de Anjou să cumpere drepturile la tronul 
meu de la stafidita aia de verişoară a mea, Marie. Altfel îmi 
pierd coroana! 

— Celelalte treburi ale mele sunt aproape terminate, 
maiestate, răspunse Garin. Insă, înainte de a pleca, am nevoie 
de acordul vostru. Aţi semnat documentul? 

— Nu, ripostă Hugh. Ti-am spus, Edward cere prea mult. 
Poate folosi pământurile mele din Cipru ca bază pentru o nouă 
cruciadă, dar nu îi voi plăti suma cerută. Doar pentru ca el să 


226 


vorbească cu papa? Hugh clătină din cap. Este o insultă. De 
unde ştiu eu măcar că Edward va reuşi? 

— Dacă el nu poate, maiestate, atunci nimeni nu poate. Dar 
eu cred că regele va reuşi să vă ajute în această chestiune. 

— Nu, rosti iarăşi Hugh, clătinând din cap. Nu, e prea mult. 

Garin dădu din cap. 

— Atunci voi pleca chiar azi. 

— Cum adică? Nu vei vorbi cu Edward? 

— Dimpotrivă, îi voi relata ce mi-aţi spus, dar, aşa cum v-am 
explicat, regele are şi el probleme. Ca să-şi aloce timp pentru a 
vă ajuta cu problemele dumneavoastră, trebuie recompensat 
corespunzător. 

Hugh se întoarse cu spatele. Întreg corpul îi era încordat. 

— Aş plăti dacă aş şti că merge. 

Garin ridică din umeri. 

— Există un risc. Dar ce altceva puteţi face, maiestate? Cât 
valorează tronul pentru dumneavoastră? Până unde sunteţi 
dispus să mergeţi ca să îl păziţi de duşmani? À 

Hugh se uită la el cu o privire dură. O vreme nu răspunse. In 
cele din urmă, vorbi pe un ton scăzut, printre dinți: 

— Voi semna documentul. Moştenitorii mei, fiii mei, vor domni 
peste Outremer, nu cei ai lui de Anjou. Îi voi da lui Edward ce 
vrea. 

— Atunci treaba mea aici aproape s-a terminat, rosti Garin, cu 
un zâmbet pierdut în fumul din încăpere. 

XXX 

Cartierul evreiesc 

Acra, 26 mai 1276 


Clopoţeii aurii care atârnau de un cârlig pe spatele uşii se 
agitară uşor când Will intră în librărie. Interiorul igrasios oferea o 
relaxare bine-venită faţă de arşiţa de afară. De la drumul pisan 
până în cartierul evreiesc era ceva de mers pe jos, aşa că 
sudoarea curgea din belşug pe spatele lui Will şi pe sub hainele 
lui groase. 

Auzind clopoţeii, un bărbat se ivi dinspre uşa aflată în spatele 
magazinului înghesuit, pe pereţii căruia se înşirau cărţi. Pe 
rafturi se vedeau volume de toate dimensiunile. Cărţile 


227 


acopereau tejgheaua şi se ridicau în teancuri înalte, ca nişte 
turnuri în miniatură, de pe dalele podelei. Bărbatul era cu mult 
trecut de şaizeci de ani, scund şi dotat cu o claie de păr negru 
înspicat şi o barbă sârmoasă. Avea pielea maronie şi ridată. 
Privirea lui îl studie curioasă pe Will. 

— Comandante William. Mă întrebam când vei reveni. 

— Ce mai faci, Elias? 

Evreul chicoti şi dădu din mână. 

— Amabilităţile sunt pentru tinerei, William, şi pentru cei care 
au timp de irosit. Ştiu pentru ce ai venit, înainte ca Will să poată 
răspunde, omul se duse la tejghea şi se aplecă. Se ridică 
strâmbându-se de durere, ţinându-se de spate, şi scoase la 
iveală o carte subţire, îmbrăcată în piele roşie. Uite! 

Will luă cartea. Părea veche, iar legăturile erau şubrede. 
Deschizând-o, descoperi că majoritatea paginilor erau umplute 
cu un scris latin estompat. 

— A scris-o un călător din Roma cu mulţi ani în urmă, zise 
Elias, zgâindu-se peste umărul lui Will. Nu e cine ştie ce operă, 
ci mai degrabă un tratat banal despre obiceiurile sirienilor. Dar 
aici ai să găseşti ce ai tu nevoie. Intinse mana. Se poate? 

Will înapoie cartea, urmărindu-l pe Elias cum răsfoieşte 
paginile, cu sprâncenele împreunate din pricina efortului de a 
citi textul în lumina slabă. 

— A, am ajuns. Asta ar trebui să te ajute. 

Pe pagina indicată de Elias se vedeau două coloane de text, 
câte una pe fiecare parte. Una era în latină, iar cealaltă într-o 
limbă ce semăna cu araba, dar nu era arabă. Will recunoscu 
scrisul. Era limba folosită în pergament. 

— Asta e, zise el cu o notă de emoție în voce. 

Elias dădu din cap. 

— Everard a fost aproape de adevăr. Este siriană, deşi mai 
degrabă e în forma jacobită decât în cea nestoriană. Sunt 
asemănătoare şi se pot confunda uşor. 

— Limba creştinilor sirieni, rosti Will, privindu-l pe Elias. 

— Da, deşi derivă din aramaică, vechea limbă a poporului 
meu. Dialectul s-a împărţit în două când a intervenit schisma din 
interiorul Bisericii Creştine de Orient, ceea ce a dus la formarea 


228 


a două secte, sub conducerile lui Nestorius din Persia şi a lui 
Jacob din Edessa. 

Will dădu din cap. 

— De aici şi numele. 

— Mi-a luat ceva vreme ca să dau peste cartea asta, dar, 
după cum vezi, autorul a tradus scrierea jacobită a unui simplu 
poem în latină. Elias se apropie şi întoarse pagina în locul lui 
Will. Tot el notează literele alfabetului jacobit şi literele 
corespunzătoare din latină, acolo unde e posibil. În limba siriană 
nu există numerale, aşa că în pergamentul tău numeralele apar 
ca litere, fiecare dintre ele având o valoare numerică proprie. 

Will îşi ridică privirea din pagini. 

— Mulţumesc. 

Elias zâmbi. 

— O, da, rosti el brusc, repezindu-se înapoi la tejghea şi 
scoțând o bucată de hârtie de sub un teanc de cărţi. Cred că 
vrei asta înapoi. 

Hârtia conţinea câteva rânduri de text de pe copia 
pergamentului pe care Will i-o dăduse lui Elias ca să verifice, 
după ce Everard ghicise în ce limbă fusese scris textul. 

— De ce sunteţi aşa de emoţionaţi tu şi Everard? întrebă Elias, 
uitându-se la Will cum strecoară hârtia în interiorul cărţii ca să 
marcheze pagina cu pricina. 

Will ezită. 

Elias râse şi clătină din cap. 

— Poate ar fi mai bine să nu întreb, nu? Astfel tu nu vei trăda 
nimic, iar eu mai mult ca sigur voi dormi mai bine la noapte. 
Zâmbi. Spune-i diavolului ăluia bătrân să mă viziteze cât de 
curând. Am o mulţime de cărţi noi de care sunt sigur că e 
interesat şi care pot ajuta cauza voastră. Făcu o pauză, apoi 
adăugă, cu sinceritate: Cauza noastră. William, spune-i că mi-a 
mai rămas o picătură de Gascony în pivniţă şi am nevoie deo 
companie bună ca s-o termin. 

Cavalerul schiţă un zâmbet. 

— Aşa o să fac. 

XXX 

Templul, Acra 

26 mai 1276 


229 


— Gata? 

Everard nu-şi ridică privirea, ci se încruntă şi îşi împinse 
ochelarii pe nas. 

— Va fi gata dacă nu mă mai întrerupi. Repetă ce a spus de 
Lyon, murmură el, copiind un alt rând de text şi verificând 
poemul şi alfabetul, chinuindu-se să traducă totul în latină. 

— Am făcut-o deja, rosti Will, nerăbdător. 

Se simţea incredibil de tensionat, incapabil să stea jos sau în 
picioare. Everard habar n-avea de unde provenea pergamentul 
şi Will nu era deloc sigur cum avea să explice conţinutul lui, 
odată descifrat, indiferent care ar fi fost acesta. 

— Spune-mi încă o dată. 

Will îşi impuse să se stăpânească şi se aşeză pe marginea 
patului lui Everard. În câteva fraze, reluă ce spusese Garin. 

— Şi tu nu-l crezi? 

— Nu-l cred pe Edward. Nu sunt deloc sigur dacă Garin credea 
că spune adevărul sau minţea cu bună ştiinţă. 

Everard oftă din rărunchi. 

— Atunci ne-am întors de unde am plecat. Îi aruncă o privire 
lui Will. În afara cazului că Garin spune adevărul şi bănuielile 
noastre nu au nicio bază reală. 

Will ridică din umeri. 

— E posibil, bineînţeles, dar nu sunt deloc convins de asta. 

— De ce i-ai spus lui de Lyon că îi vei da răspunsul aşa de 
repede? întrebă iritat preotul. Trebuie să mă gândesc serios la 
această chestiune înainte de a acţiona. 

Will nu-i mărturisi că voia să vadă treaba cu Garin terminată 
cât mai rapid. 

— Ca să fiu sincer, am presupus că răspunsul e ştiut deja. 
Momentan nu ne putem permite să-i trimitem aceste fonduri lui 
Edward. E tot ce trebuie să spunem. 

— Şi dacă el se răzbună şi se duce la papa Grigorie ca să îi 
dezvăluie secretele noastre? Ce se va întâmpla atunci? 

— Nu poate face asta fără să se auto-incrimineze. E gardianul 
nostru. Poate fi la fel de bine acuzat de erezie ca şi noi. 

Everard dădu din cap. 


230 


— Edward ar putea susţine că s-a alăturat organizaţiei noastre 
doar ca să ne spioneze şi să ne afle secretele, tocmai ca să fie 
de ajutor în distrugerea noastră. 

Will expiră cu putere. 

— Ei bine, atunci nu va vedea niciun ban. Nu poţi ceda în faţa 
lui, Everard. Se ridică în picioare. Dacă o faci, am putea sfârşi 
prin a-i finanța toate războaiele în următorii zece ani. 

După o pauză, Everard încuviinţă. 

— Ştiu că ai dreptate. Mi-aş dori să nu ne fi pus niciodată într- 
o asemenea postură. Spune-i lui de Lyon să îi transmită lui 
Edward că, din nefericire, nu îl putem ajuta acum, dar că vom 
reanaliza situaţia cu proxima ocazie. Se lăsă pe spatele 
scaunului, ridicând pergamentul plin de cerneală. Textul tău n- 
are sens, William. 

— Cum? Will se duse la preot. Apucă pergamentul cu mare 
băgare de seamă, ca să nu-i provoace stricăciuni, şi cercetă 
textul în latină. Everard avea dreptate. Textul era doar un şir de 
litere şi cuvinte amestecate care păreau fără sens. Elias spunea 
că alfabetul sirian nu conţine numere. Poate că ai pus litere în 
locurile unde ar fi trebuit să se găsească numere. 

Everard clătină din cap. 

— Chiar dacă aş fi făcut-o, restul cuvintelor ar fi trebuit să 
aibă sens. Eu nu văd niciun model, nici numeric, nici altfel. 
Recunosc că sunt locuri unde pergamentul este greu de 
descifrat şi unele cuvinte nu pot fi traduse exact în latină. Insă 
chiar şi aşa, ar trebui să avem măcar o idee. Singurul lucru care 
îmi trece prin minte e că mesajul este codificat. 

— Ce fel de cod? 

— Fără alte informaţii legate de pergament, cum ar fi de unde 
provine, nu am cum să ghicesc. 

Will se uită în ochii preotului. 

— Bine, rosti el încet. 

Se aşeză şi începu să vorbească, povestindu-i lui Everard totul 
despre decizia Marelui Maestru de a-l trimite pe Angelo să-l 
interogheze pe Soranzo şi despre modul în care veneţianul îl 
asasinase pe negustorul genovez. li relată şi despre ultimele 
cuvinte rostite de Soranzo. 

— Piatra Neagră? rosti brusc Everard. 


231 


— Asta a spus. Piatra Neagră va fi căderea, nu salvarea 
voastră. 

— Zi mai departe, îl presă Everard. Spune-mi şi restul. 

Când termină de povestit despre Kaysan şi mercenarii şiiţi din 
Arabia, Will constată că preotul devenise sumbru. Everard nu 
spuse nimic, ci se mulţumi să revină la pergament, înşfăcând 
pana de scris. Pornind din nou din jumătatea lui inferioară, 
începu să scrie alte rânduri de text. 

— Ce faci? 

— Am mai văzut aşa ceva şi înainte. O dată sau de două ori. 
Un mesaj într-o limbă este scris folosind alfabetul altei limbi 
pentru deghizare. Oricine s-ar uita la mesaj ar crede că este în 
siriană, dar în realitate e în altă limbă. 

— Care? întrebă Will, urmărindu-l pe Everard cum scrie. 

— Dacă acest Kaysan e şiit, alegerea evidentă ar fi araba. 
Everard dădu din cap când termină primul rând, folosind 
alfabetul sirian din cartea lui Elias şi cunoştinţele proprii despre 
alfabetul arab ca să înlocuiască literele. Da, rosti el cu emoție. 
Uite aici. Prietenul nostru şiit a folosit scrierea jacobită ca să 
codifice un mesaj în arabă. Pentru fiecare literă în arabă a folosit 
litera corespondentă în siriană. Tradus cuvânt cu cuvânt, n-are 
niciun sens, dar transcrie înapoi fiecare literă în arabă şi ai un 
mesaj. 

— Pare destul de uşor, rosti Will, uitându-se cum începe să 
curgă textul arab de la dreapta la stânga pe latul paginii. 

Everard făcea ca totul să pară uşor. 

— Nu, nu, replică preotul, părând mulţumit de sine în ciuda 
neliniştii interioare. Criptarea e inteligentă. Poţi sparge codul 
doar dacă ştii cine l-a trimis şi cine trebuie să-l primească, sau în 
ce limbă ar vorbi cei doi. Dacă scrisoarea ar cădea în mâinile 
altcuiva, de unde ar şti respectivul în ce limbă să transcrie 
literele pentru ca mesajul să capete sens? Oricum, era de 
presupus că trimiterea unor astfel de informaţii sensibile, după 
cum spui că le-a numit Marele nostru Maestru, prin intermediul 
unei companii de analfabeți nu reprezintă cine ştie ce pericol. În 
definitiv, sunteţi o minoritate. Cei mai mulţi oameni din acest 
preceptoriu nu ştiu nici măcar să-şi scrie numele. Mă aştept ca 
Marele Maestru să nu fi crezut că va îndrăzni cineva să citească 


232 


textul sau că va fi tentat să o facă. Mintea ta bănuitoare face 
toţi banii, William. Să nu permiţi nimănui să susţină contrariul. 
Everard reveni la scris. Şi-acum, din nou, unele litere din aceste 
alfabete nu se potrivesc exact, dar ar trebui să putem obţine un 
mesaj relevant. 

Will se duse la fereastră şi privi înspre curtea aglomerată, 
luminată de soare, încercând să-şi stăpânească nerăbdarea, în 
vreme ce Everard continuă să scrie, cu pana de scris scrijelind 
furioasă pergamentul. După un timp, zgomotul încetă. 

— Doamne Dumnezeule. 

Will se întoarse. 

— Ce este, Everard? 

Văzând că preotul nu răspunde, Will înşfăcă pergamentul şi 
începu să citească, traducând încet din arabă. Aşa cum spusese 
Everard, unele litere se pierduseră prin traducere, dar mesajul 
era acum descifrabil. Mintea lui umplu repede spaţiile lipsă. 


A trecut atâta vreme de când n-am mai auzit despre tine, 
fratele meu. Începusem să mă tem că poate ai plecat din 
această lume. Sinaiul care ne desparte pare să se întindă până 
la capătul lumii, căci eşti aşa de aproape şi totuşi aşa de 
departe de mine, prins în capcana Babilonului lor. Vederea 
cuvintelor aduse mie mi-a stârnit mare bucurie în suflet şi a 
uşurat inima mea temătoare. Dar să nu mai vorbesc despre asta 
acum. Oamenii mei sunt neliniştiţi. Unii dintre ei nu sunt de 
acord cu acest plan, iar eu trebuie să trimit cavalerii care au 
adus mesajul înapoi cu toată viteza. Sunt oamenii mei şi mă vor 
urma, dar le cer multe; într-adevăr, fratele meu, ceri mult de la 
mine. Cu adevărat mă tem. Dar voi face asta, ca să poți evada 
din închisoarea ta şi să te întorci la mine. 

Anul viitor, în săptămâna de dinainte deprima zi Muharram, 
vom aştepta cavalerii apuseni la Ula. Spune-le să vină la 
moschee şi să rostească numele meu. Vom duce creştinii pe 
drumul interzis către Cetatea Sfântă. Îi vom ajuta să pătrundă în 
locul sfânt. Însă niciunul dintre noi nu va atinge Piatra. Nici 
măcar eu. Cavalerii apuseni trebuie să facă singuri asta. 

Sper, frate, ca recompensa să fie aşa de mare precum spui, 
căci după ce vom săvârşi asta, toti semenii noştri, fie ei 


233 


dreptcredincioşi sau duşmani, ne vor afurisi pe vecie. lar pentru 
noi nu va mai exista casă pe aceste pământuri. Mă rog doar ca 
Domnul să ne ierte, ştiind că în inimile noastre nu există niciun 
pic de loc de rău pentru Templul Lui şi că facem asta doar din 
dragoste. 


Will se uită la Everard. 

— Nu înţeleg nimic. 

— intenţionează să fure Piatra Neagră. 

Când Will nu răspunse, preotul oftă adânc. 

— Este o bucată de piatră. Işi desfăcu mâinile. Are cam 
treizeci de centimetri. Se spune că a fost adusă din rai de către 
îngerul Gabriel. Ai auzit de Ka'ba? 

— Cripta sacră a musulmanilor de la Mecca? 

Everard încuviinţă. 

— Ka'ba, cubul, este un templu, despre care musulmanii cred 
că a fost construit de Avraam cu ajutorul fiului său, Ismail. L-au 
ridicat cărămidă cu cărămidă şi l-au dedicat Domnului. Alţii cred 
că a fost un loc de rugăciune pentru triburile arabe de dinainte 
de naşterea Islamului. Unii susţin că atunci când Mahomed a 
venit ca să unească triburile sub un singur Dumnezeu, a distrus 
idolii pe care triburile îi aşezaseră în Ka'ba şi a dedicat templul 
lui Allah. Singurul obiect pe care profetul nu l-a distrus a fost 
Piatra Neagră, despre care se crede că e o relicvă de la Avraam. 
Se spune că Mahomed a sărutat-o şi a aşezat-o între zidurile 
Ka'ba, unde a fost ancorată cu o bandă de argint şi a ajuns să 
simbolizeze întregul şi unitatea Islamului. Profetul a decretat că 
pelerinajul la Mecca, Hajj-ul, este una din cele mai importante 
îndatoriri ale musulmanilor şi că în cursul acestei călătorii Piatra 
Neagră trebuie adulată. Acum, în fiecare an, şiiţii şi sunniţii se 
unesc şi străbat drumul lung până la Mecca, unde, mergând pe 
urmele profetului, înconjoară Ka'ba şi sărută Piatra. Unii spun că 
Piatra a fost odinioară albă ca zăpada, dar a devenit neagră din 
pricina păcatelor omenirii şi că în Ziua Judecăţii va depune 
mărturie înaintea lui Allah în favoarea credincioşilor care au 
sărutat-o. Everard îl fixă cu ochii lui injectaţi pe Will. Este cea 
mai importantă relicvă a musulmanilor. Necredincioşilor le este 
interzis fie şi măcar să se apropie de oraşul sfânt. A intra în 


234 


Mecca şi a fura Piatra din locul ei sacru ar însemna insulta 
supremă. 

Will asculta cu încordare, devenind tot mai sumbru cu fiecare 
cuvânt rostit de preot. 

— Ce vrei să spui? 

— Spun că dacă treaba asta va fi înfăptuită de cavalerii 
apuseni, aşa cum se spune în mesaj, atunci fiecare musulman 
din lume se va ridica împotriva noastră. Ar însemna război la o 
dimensiune cum nu s-a mai văzut din vremea primei cruciade. 
Poate chiar mai mare. 

— Dar cu siguranţă Kaysan nu poate accepta aşa ceva. E 
musulman. 

— Aşa cum e, după tonul mesajului, şi acest frate căruia i se 
adresează. Dar o astfel de situaţie nu e fără precedent. S-a scris 
o poveste despre un grup de musulmani şiiţi din secta 
ismailiţilor care au făcut acelaşi lucru cu secole în urmă. Au 
jefuit Mecca şi au luat Piatra de acolo. Piatra a rămas în posesia 
lor, ca trofeu, timp de douăzeci de ani. După ce au înapoiat-o în 
cele din urmă, au început să câştige de pe urma pelerinilor care 
au revenit la Mecca. De atunci, şi alţi conducători musulmani au 
preluat controlul asupra oraşului, uneori prin forţă, pentru 
propriul lor interes. Everard se ridică şi se duse la o masă pe 
care se găseau un urcior şi o cupă. Işi turnă o cantitate 
generoasă de vin. Chiar propriii noştri oameni au încercat ceva 
similar. Un cavaler francez, al cărui atac asupra unei caravane 
de musulmani care mergeau spre Mecca a declanşat bătălia de 
la Hattin, intenţiona să fure Piatra. S-a întâmplat înainte de 
înfiinţarea Anima Templi. Voia să întreprindă un raid în Arabia, 
cu intenţia de a distruge mormântul lui Mahomed de la Medina 
şi de a jefui Mecca, vrând în acelaşi timp să ardă Ka'ba până în 
temelii. Trei sute de creştini l-au urmat în această aventură, iar 
alături de ei au mers un număr similar de nelegiuiţi musulmani. 
Nu au reuşit să intre în niciun loc sfânt, dar au nimicit multe 
caravane, inclusiv una în cadrul căreia călătorea mătuşa lui 
Saladin. Pentru crimele lui abominabile, cavalerul a plătit cu 
viaţa. Everard luă o gură mare de vin. Însă se pare, continuă el 
încet, că lecţiile trecutului au fost uitate. Trebuie să mă gândesc 


235 


la asta. La ce înseamnă. La ce se poate face. Trebuie să 
convocăm o adunare a Frăției. 

— De ce ar fi implicat în poveste Marele Maestru de Beaujeu? 
întrebă Will, uitându-se la Everard cum ia loc, cu chipul 
exprimând teamă şi oboseală. Nu are sens. De ce ar vrea să 
pornească un asemenea război? 

— Nu ştiu. Şi eu am multe întrebări. Cine e acest frate 
menţionat de Kaysan? Este rudă de sânge sau doar un membru 
al vreunui ordin? Mesajul nu pare să fie adresat Marelui Maestru, 
căci Kaysan şi fratele lui sunt separați clar de cavalerii apuseni. 
Atunci cum se face că de Beaujeu a trimis primul mesaj? Şi cum 
a aflat Soranzo de plan? Everard luă pergamentul şi îl citi din 
nou. Sinai, murmură el. Închis în Babilonul lor. Îşi ridică privirea 
spre Will. Cel puţin ştim unde se află acest frate al lui. Fortul 
Babilon este numele antic pentru Cairo, în vremea când acolo 
trăiau romanii. 

— De ce Babilonul /or? întrebă Will. 

— Sunniţii controlează Cairo. Kaysan este şiit, ceea ce 
înseamnă probabil că şi fratele lui este. Kaysan vorbeşte despre 
luna Muharram, un moment important al anului pentru şiiţi. 
Everard se încruntă, dus pe gânduri. Va trebui să fac nişte 
calcule lunare precise, dar cred că Muharram va cădea anul 
viitor în aprilie. 

— Deci Marele Maestru lucrează împreună cu cineva din 
Cairo? 

Everard inspiră adânc. 

— Nu putem fi siguri de nimic, căci dispunem de prea puţine 
informaţii. Însă putem fi siguri că orice şansă de pace între noi şi 
musulmani ar fi iremediabil distrusă dacă s-ar petrece un 
asemenea act abominabil. Armistițiul s-ar rupe definitiv, iar 
orice prezenţă creştină în Ţara Sfântă ar dispărea. Acra ar fi arsă 
până la temelii, iar cu ea s-ar duce şi toate visurile noastre. Nu 
se poate întâmpla aşa ceva, William, rosti preotul, cu o voce 
care devenise de oţel. Pur şi simplu nu se poate. 


236 


18 


Citadela, Cairo 
26 mai 1276 


Chipul lui Mahmud rămase imobil în vreme ce era dus prin 
palat de patru războinici Bahri. Îşi simţea turbanul umed din 
pricina băii făcute şi uşor răsturnat acolo unde şi-l potrivise în 
grabă peste păr. Soldaţii refuzaseră să-i răspundă la întrebări 
sau să-i spună unde îl duc. În sufletul lui însă, Mahmud ştia. În 
sufletul lui, era îngrozit. 

Când ieşi în lumina neiertătoare a după-amiezii, Mahmud îl 
zări pe Baybars stând în centrul incintei de nord. Două iatagane 
îi atârnau pe şolduri, prinse de centura lui ornată în negru şi 
argintiu. Alături de el se găseau doi războinici Bahri şi 
cincisprezece guvernatori mameluci, cu toţii comandanţi de 
regimente. Ishandiyar era acolo, ca şi Yusuf şi Kalawun, precum 
şi câţiva tovarăşi de-ai lui Mahmud. Doar câţiva dintre ei se 
uitară la el, printre aceştia numărându-se şi Kalawun. Pe chipul 
lui Baybars se aşternuse o mască. Singurii care îi trădau 
emoţiile erau ochii lui albaştri. Intensitatea furiei care emana din 
acei ochi era copleşitoare, iar steaua albă de pe pupila ochiului 
stâng părea să concentreze toată acea furie într-un singur punct 
de o strălucire supraomenească. 

Privirea lui Mahmud fu atrasă de o bucată de granit care se 
ridica precum o piatră funerară din praf, lângă sultan. Ştia că, 
privită de aproape, stânca avea pete maronii de la gâturile care 
fuseseră retezate pe ea. Frica îl copleşi şi i se ridică până în gât, 
făcându-i întreg trupul să se contracte. Vru să vorbească, să-şi 
mascheze teama prin indignare şi nedumerire mimată. Preţ de 
câteva clipe, nu reuşi nimic. Apoi, când războinicii de lângă el 
dispărură, lăsându-l singur înaintea lui Baybars şi a grupului 
tăcut de guvernatori, Mahmud îşi redescoperi vocea. 

— Stăpâne sultan? 

— Nu-mi spune aşa, replică Baybars cu o voce şfichiuitoare. 
Eu nu sunt el. 

Mahmud ezită. 


237 


— Stăpâne? 

— Nu pot fi el. Omul faţă de care ai jurat supunere în faţa 
Domnului. Pentru tine nu sunt stăpân sau sultan. Pentru tine 
sunt... ce? Un simplu neghiob? Un copil? Cineva pe care îl poţi 
păcăli, cineva fără curaj şi fără minte? 

— Nu, mărite, eu... 

— De ce m-ai trădat, Mahmud? Am auzit-o din gura fiului 
meu. Acum vreau să aud din gura ta. De ce ai trimis ordinul de a 
se ataca Kabulul în numele meu? De ce mi-ai corupt fiul? 

— Nu înţeleg, repetă Mahmud, ezitând. 

Baybars făcu repede semn înspre doi Bahri. 

— Aduceţi-l, tună el. 

Mahmud strigă atunci când războinicii îi prinseră braţele şi îl 
împinseră înspre piatră. Ţipă iarăşi când fu forţat să se aşeze în 
genunchi şi se trezi cu capul lipit de granitul rece. 

— Nu sunt singurul dintre oamenii tăi care vrea să te vadă 
îndreptându-te mai întâi împotriva creştinilor! Au fost şi alţii care 
au vorbit împotriva ta, care în faţă ţi-au zâmbit şi au fost de 
acord cu planurile tale contra mongolilor, şi care în particular ți- 
au pus judecata la îndoială. 

Guvernatorii se agitară neliniştiţi şi îşi plecară privirile când 
Baybars se uită fioros la ei. 

— Dar eu nu mi-am ascuns niciodată gândurile faţă de tine! 
se grăbi Mahmud să continue. Ai ştiut mereu ce gândesc. 
Incercă să îşi ridice privirea spre Baybars. Unul dintre războinici 
continua să-i ţină palma lipită cu putere de cap, forțându-l să 
stea cu obrazul pe piatră. Cu siguranţă că aşa ceva merită un 
pic de îndurare, nu, stăpâne? 

— Eu văd un şarpe, murmură Baybars. Un şarpe care s-a 
strecurat în casa mea, înfăşurându-şi inelele în jurul celor 
apropiaţi mie, al celor mai puţin vicleni ca el. 

— N-a fost deloc aşa! 

Baybars continuă, ca şi cum Mahmud nici n-ar fi vorbit: 

— Văd o creatură a cărei otravă mi-a infectat familia şi a cărei 
limbă perversă rosteşte minciuni. Îl văd pe trădătorul meu. Şi, la 
fel ca şi şarpele care eşti, Mahmud, din această zi te vei târî pe 
burtă. 


238 


Baybars rosti o comandă către războinicul Bahri care ţinea 
capul lui Mahmud. Acesta dădu drumul capului şi îl prinse pe 
Mahmud de umeri, trăgându-i înapoi. Celălalt războinic îl luă de 
braţ şi forţă mâna lui Mahmud, cu palma în jos, să se lipească 
de stâncă. 

— Doamne! Te implor! ţipă Mahmud când se ivi un al treilea 
Bahri. 

Soldatul îmbrăcat în haine aurii ţinea un topor. 

— Aşteaptă, tună Baybars înspre războinicul care se apropia 
de piatră. 

Mahmud îl privi implorator pe sultan. Apoi îşi pierdu orice 
speranţă când Baybars luă arma şi îşi întoarse privirea lui 
albastră şi lipsită de milă spre el. 

— Eu mă voi ocupa de asta. 

Mahmud urlă când Baybars ridică toporul şi îl cobori cu o 
mişcare furioasă de arc. Lama ascuţită pătrunse în încheietură, 
ajunse la carne şi os, apoi răsună cu un pocnet sec pe piatra de 
dedesubt. Mahmud urlă din nou, de această dată ieşit din minţi 
de durere. Se împinse în soldaţii care îl ţineau. Sângele îi 
împroşcă haina galbenă şi praful din jurul lui. Mâna retezată 
rămase pe piatră, palidă şi obscenă, ca un păianjen umflat. 

Însă chinul lui Mahmud era abia la început. 

Aproape că intră în delir când Baybars îi separă şi cealaltă 
mână de trup. 

— Şi acum picioarele, rosti sultanul cu o expresie sumbră. 

Încheieturile mâinilor lui pătate de sânge deveniseră albe din 
pricina forţei cu care strângea arma. Cei doi Bahri îl lăsară pe 
Mahmud să se prăbuşească pe sol şi îi puseră unul din picioare 
pe piatră, ţinând bine de gleznă. Baybars se uită la guvernatori. 
Cei mai mulţi priveau în altă parte, în pământ, la cer, oriunde, 
numai la amărâtul însângerat care se zvârcolea de durere şi 
care fusese un om şi un camarad de-ai lor, nu. 

— Uitaţi-vă aici! le porunci Baybars. De prea multă vreme 
oamenii mei conspiră în secret împotriva mea, împotriva 
domniei şi a deciziilor mele. Veţi vedea cu ochii voştri care e 
preţul unei asemenea trădări. Aşteptă ca toţi să se uite la el, 
apoi ridică toporul. Gâfâia şi sprâncenele i se umpluseră de 


239 


broboane de sudoare. Revolta se va opri acum, sau jur pe Allah 
că veţi avea cu toţii aceeaşi soartă! 

Toporul căzu din nou. 

XXX 

Baraka şedea prăbuşit şi lipit de spatele uşii când auzi 
urletele. Veneau de departe, însă erau atât de sfâşietoare încât 
îl smulseră din starea de prostraţie. Se luptă să se ridice şi se 
duse la fereastră. Ţipetele păreau să vină de undeva din 
apropiere de incinta de nord. Se întrebă cine urla şi îl apucă 
tremuratul amintindu-şi de furia ucigaşă a tatălui său. Faţa îl 
durea, îşi simţea pielea întinsă peste ochi şi lipicioasă din pricina 
sângelui. Se uită în oglinda de pe masă şi îşi văzu imaginea 
distorsionată. Chipul din oglindă cu greu semăna cu al lui. 
Pumnii lui Baybars îi remodelaseră faţa. Nu mai eşti fiul lui. 

Baraka se duse orbeşte spre ligheanul cu apă aflat lângă 
oglindă, apoi se opri. Era ceva înălţător în a-şi lăsa rănile 
neîngrijite, ceva sfidător şi acuzator. Insă faţa continua să-l ardă 
de durere, iar asta îl incita. După ce ascultă câteva clipe la uşă, 
o deschise. Aisha nu se mai vedea nicăieri. Cuvintele ei îi 
răsunară iarăşi în minte. Îşi atinse cu blândeţe buza, acolo unde 
unghiile ei îi sfăşiaseră pielea. Chiar dacă zgârieturile îl usturau, 
simţi cum teama care i se încolăcise în pântece se transformă în 
mânie, precum ceara topită care se întăreşte într-un jet de aer 
rece. Cum îndrăznise ea să-l spioneze? Să-l amenințe! Era 
nevasta lui! Ar fi trebuit să i se supună. In loc de asta, îl pârâse 
lui taică-său, spunându-i lui Kalawun că îl văzuse cu Mahmud şi 
Khadir în acea zi; căci de unde altundeva să fi ştiut Kalawun 
despre implicarea ghicitorului? Oricum, nu mai conta pentru el: 
îşi recunoscuse greşeala faţă de tatăl lui, aşa cum fusese planul, 
şi oricum ar fi fost bătut. Cele povestite de Aisha tatălui ei 
contau doar pentru Khadir şi pentru Mahmud. Insă îl înfuria 
faptul că ea îl trădase. Asta şi amenințările ei legate de sclavă. 
Cât de mult ura faptul că Aisha îl urmărise în cel mai intim 
moment al lui. Cât de tare îl frigea acum ruşinea acelui secret, 
dezvăluit ca o rană deschisă. 

Luni întregi maică-sa îl implorase să se ducă la Aisha, să 
treacă cu vederea defectele fetei de dragul poziţiei lui. li 
spusese că are nevoie de un moştenitor. Insă el nu se putuse 


240 


aduna suficient de bine ca să o facă. Aisha îl speria. Întotdeauna 
îl speriase. Noaptea căsătoriei lor pur şi simplu intensificase 
acea frică. Îl făcuse să se simtă ca un ratat. Însă după acel 
eveniment el rămăsese curios. Parfumat şi cu pielea netedă, 
trupul Aishei i se dezvăluise în acea unică noapte şi îi marcase 
de atunci gândurile, chiar dacă Aisha în întregul ei îl respinsese. 
Cunoştea câţiva dintre eunucii haremului din palat încă de când 
era copil, aşa că nu-i fusese deloc greu să-l mituiască pe unul 
dintre ei. Cu sclava el deținuse controlul, puterea, iar impotenţa 
îi dispăruse odată cu groaza fetei. Acum însă, acel sentiment de 
control dispăruse. Aisha ştiuse ce face el. Şi dacă sultanul afla 
că el îi pângărise haremul? Prin comparaţie, vânătăile de acum 
ar fi semănat cu nişte sărutări tandre. 

Închizând uşa în urma lui, Baraka străbătu coridoarele de 
marmură, îndreptându-se spre nivelurile inferioare, unde aerul 
era cald de la bucătării, iar încăperile, cele mai multe 
dormitoare ale servitorilor şi cămări, deveneau mai strâmte şi 
mai întunecoase. Nimeni nu îl opri sau nu îl întrebă unde se 
duce. Nimeni nu îndrăznea. El era moştenitorul tronului Egiptului 
şi Siriei, mai presus de toţi ca statut şi rang. Baraka uitase de 
prea multe ori acest fapt, încovoiat sub vorbele dure şi disciplina 
strictă impuse de tatăl lui. De prea mult timp se lăsase frânt 
încetul cu încetul. 

În scurt timp, Baraka ajunse la o cămară plină cu pânze de 
păianjen, de lângă bucătării, unde îl găsi pe Khadir, în spatele 
câtorva saci cu porumb puşi unul peste altul. Bătrânul îşi făcuse 
culcuş într-un spaţiu îngust între saci şi perete. Erau acolo 
câteva pături soioase, mai multe pocale murdare, o găleată 
plină cu o materie scârboasă şi un şir de obiecte bizare aşezate 
de-a lungul unei bârne din lemn putrezit. O grămadă de papură 
uscată fusese transformată într-un soi de pat lângă o colecţie de 
mici cranii. Se vedeau acolo mai multe pietre netede şi rotunde 
găurite, câteva borcane cu substanţe colorate - roşu, maro, 
negru şi auriu - care păreau mirodenii, mai multe monede: 
ţechini, florini şi bizanţi, câteva pergamente mototolite şi pielea 
unui şarpe. Într-un colţ, o lampă de ulei fumega, oferind un licăr 
palid de lumină, mai mult umbră, iar peste tot puţea a sudoare 
şi a şobolani. 


241 


Khadir şedea cu picioarele încrucişate peste pături. Roba sa 
cenuşie i se ridicase până la nivelul genunchilor, lăsând vederii 
picioarele descărnate, pline de pete roşii zemuinde, posibil de la 
muşcături de insecte sau cine ştie ce boală misterioasă. 
Bătrânul se legăna înainte şi înapoi, privind în gol cu ochii săi 
albiţi de cataractă. Părea mai degrabă un copil înspăimântat 
decât un fost asasin temut. 

— Khadir, rosti Baraka, văzând că ghicitorul nu-i remarcase 
prezenţa. 

Îşi croi drum prin mormanul de saci. Deşi Baybars îi dăruise 
lui Khadir cu ani în urmă o proprietate luxoasă, bătrânul o 
folosea extrem de rar şi cel mai adesea era de găsit în cuibul lui 
călduţ de sub sala tronului. 

— Khadir? 

Ghicitorul îşi întoarse ochii înspre Baraka. Continuă să se 
legene. 

Prinţul se ghemui în faţa lui. Se simţea ciudat de matur când îl 
vedea pe bătrân într-o asemenea stare. 

— Ce e? Ai auzit urletele? murmură Khadir. 

Baraka se încruntă. 

— Urlete? Pricepu despre ce vorbea câteva clipe mai târziu şi 
dădu din cap. Am auzit ceva mai devreme. 

— Tatăl tău se răzbună personal. Mahmud s-a dus. A fost tăiat 
bucăţi ca un fruct şi aruncat în temniţă. Cred că până acum s-a 
scurs tot sângele din el în întunecimea de acolo. 

Baraka păli când vizualiză scena. Nu avea niciun sentiment 
pentru Mahmud, dar îl îngreţoşa gândul că şi el ar fi putut avea 
o astfel de soartă dacă n-ar fi intervenit Kalawun. 

— E vina ta. 

— Cum? Baraka se ridică văzând că bătrânul se uită drept 
spre el. Cum să fie vina mea? 

— Khadlir a fost, tată! Khadlir şi Mahmud! Ei m-au obligat să o 
fac! M-au obligat! 

Prinţul se strâmbă când auzi sinistra imitare a propriei sale 
voci. 

— Oricum ştiau, ripostă el repede, fără să înfrunte însă 
privirea acuzatoare a ghicitorului. Aisha i-a spus totul tatălui ei. 


242 


Khadir se încruntă. Se ridică într-o fracțiune de secundă în 
picioare. 

— Şi cum a aflat ea? tună el, înfigând un deget osos sub 
bărbia lui Baraka. l-ai spus tu? Ei? 

Baraka respinse mâna lui Khadir. 

— Nu, răspunse el cu tărie, surprinzându-l pe bătrân cu tonul 
lui sfidător. Ne-a văzut când plecam din turn în ziua în care ne- 
am întâlnit ca să discutăm planul nostru. Aşa a aflat Kalawun de 
implicarea ta. Dacă n-ar fi ştiut, aş fi păstrat tăcerea. Aş fi 
încasat eu totul. Însă aşa era inutil să neg. Kalawun ştia. 

Ghicitorul se îndepărtă. 

— Kalawun, rosti el dispreţuitor. Cu ce viclenie îşi ţese pânza 
păianjenul ăla. L-am subestimat şi am subestimat forţa cu care îl 
ţine prizonier pe stăpânul nostru. Planul meu ar fi trebuit să 
funcţioneze! Se prăbuşi pe pături şi îşi duse picioarele la piept. 
Toate semnele erau potrivite, murmură el. Ar fi trebuit să 
funcţioneze. Acum nu am mai rămas cu nimic în afară de 
neîncrederea stăpânului nostru. Îşi duse mâinile jegoase la ochi. 
Îmi cer scuze, stăpâne. Servitorul tău îşi cere scuze. 

Dezgustat, Baraka prinse braţul lui Khadir şi îi trase mâna de 
pe faţă cu asemenea forţă, că bătrânul ţipă de durere. 

— Khadir, uiţi că tatăl meu nu e singurul sultan. Sunt 
moştenitorul lui şi îi voi lua locul după moarte. Am multă 
autoritate sau voi avea în curând. Atunci locul tău va fi alături 
de mine, aşa cum ai spus şi înainte. Ochii mari ai lui Khadir se 
fixară pe chipul plin de vânătăi al tânărului. In curând, continuă 
Baraka, tatăl meu va fi uitat de furie. Nu trebuie decât să ne 
ferim din calea lui. Apoi lucrurile vor fi la fel ca înainte. 

Khadir întinse mâna şi atinse obrazul lui Baraka. 

— Eşti rănit, prinţul meu. 

— De-asta am venit la tine. Am nevoie de o poţiune. 

— Voi avea nevoie de cârpe şi de apă caldă. 

— Pun servitorii să-ţi aducă tot, rosti Baraka, în vreme ce 
Khadir se răsuci spre rafturile lui şi începu să caute printre 
borcanele înşirate acolo. 

Baraka îşi simţi gura uscată şi o arsură în capul pieptului. Vru 
să continue, dar cuvintele refuzară să-i iasă pe gură. Işi linse 
buzele umflate, gustă sângele de pe ele şi încercă din nou. 


243 


— Am venit aici şi pentru că vreau să mai faci ceva. 

Îl urmări pe Khadir cum pune borcanele pe podea. 

— Ce anume, prinţul meu? mormăi, distrat, ghicitorul. 

— Vreau să faci o otravă pentru Aisha. 

Khadir îşi întoarse privirea. 

— Cum? 

Baraka continuă cu voce joasă, dar mai fermă. Nu fusese 
chiar aşa de rău să rostească acele vorbe. De fapt, fusese chiar 
Uşor. 

— Din vina ei Kalawun a aflat despre tine şi Mahmud. Nu vrei 
să plătească pentru asta? 

— E soţia ta. 

— Doar cu numele. Nu simt nimic pentru ea. 

— Dar ce a făcut ea, Baraka, pentru a primi o asemenea 
pedeapsă? Cu siguranţă că nu vrei să moară doar din pricina 
necazurilor provocate mie sau lui Mahmud? Faptul că i-a 
povestit ce i-a povestit lui Kalawun nu te-a afectat pe tine. In 
plus, nu e ea cea care să merite ura noastră, ci nemernicul ăla 
băgăreţ de tată al ei. Khadir strânse din pumni. El e cel care ar 
trebui să moară! 

— Şi nu crezi că va muri, sufleteşte cel puţin, dacă moare fata 
lui? Baraka clătină din cap. Nu e nevoie să-mi cunoşti motivele 
şi nici eu nu trebuie să ţi le spun. Am doar nevoie de ajutorul 
tău, de acel ajutor pe care un servitor credincios îl acordă de 
bunăvoie stăpânului său. 

Khadir se lăsă pe spate la auzul vorbelor lui Baraka, cu o 
expresie ciudată pe chipul lui zbârcit, aproape ca un zâmbet. 
După câteva clipe, îşi băgă mâna printre pături şi scoase păpuşa 
zdrenţuită pe care i-o arătase pe vremuri lui Baraka, păpuşa pe 
care Baybars i-o dăduse după cucerirea Antiohiei. O ţinu 
aproape de el, mângâindu-i chipul murdar. 

— M-ai auzit? tună Baraka, cuprins de nerăbdare. Care e 
răspunsul tău? 

Khadir duse imediat un deget la buzele tânărului şi scoase un 
sâsâit care cerea tăcere. Baraka se trase înapoi, dar Khadir se 
îndepărtă şi se aşeză. Cu atenţie, ridică rochia ruptă a păpuşii, 
dezvelindu-i burta cenuşie şi umflată. Ca şi în cazul spatelui 
obiectului, în care pe vremuri Khadir băgase o inimă de animal, 


244 


partea din faţă fusese tăiată şi cusută la loc. Păpuşa emana un 
miros oribil de carne putrezită şi mirodenii. Aşezând-o cu 
afecţiune pe un genunchi, Khadir apucă marginile cusăturii de 
mătase şi începu să le desfacă, deschizând burta păpuşii. Cu 
vârfurile degetelor căută ceva înăuntru. In gaura din corpul 
obiectului se ascundea o fiolă neagră din sticlă. 

— Ce e? murmură Baraka, încruntându-se. 

Khadir scoase la lumină fiola. Privirea lui se fixă asupra lui 
Baraka. 

— Cât de repede puiul devine leu, şopti el. 

— Şi asta ce mai înseamnă? întrebă Baraka, bănuind o 
insultă. 

Khadir îi dădu fiola şi, la lumina slabă a lămpii, Baraka văzu că 
era plină cu lichid. 

— Înseamnă că ai dreptate, rosti ghicitorul. 

XXX 

Se făcuse după-amiază târziu, cu puţin înainte de rugăciune, 
când unul dintre eunucii din bucătăria haremului veni în camera 
Aishei cu o tavă cu mâncare şi un urcior cu ceai negru, fierbinte. 
Fata se răsuci cu faţa spre perete în vreme ce eunucul intră şi 
puse tava pe podea. Bănuia că Fatima ordonase să i se aducă 
totul. Ceva mai devreme, se scuzase, plângându-se că nu se 
simţea bine. Fatima, a doua soţie a lui Baybars, ar fi vrut ca 
felcerii să o consulte pe Aisha, dar fata o convinsese că nu era 
vorba de ceva serios, voia doar să doarmă şi să fie lăsată în 
pace. 

După confruntarea cu Baraka, Aisha se tot gândise ce avea de 
făcut. O parte din ea ar fi vrut să se ducă la Nizam şi să-i 
povestească tot ce văzuse în seara aceea între Baraka şi sclavă, 
însă Nizam şi-ar fi protejat fiul. Aisha bănuia că ar fi fost cel mai 
bine să-i spună totul tatălui ei, dar o îngrozea gândul de a 
repeta în faţa unui bărbat ceea ce văzuse. Acum îşi dorea doar 
să uite totul. Cel puţin dacă Baraka se ducea la sclave, ea nu 
mai era obligată să împartă patul cu el. Îl dispreţuia aşa de mult, 
încât chiar şi ura lui Nizam părea suportabilă prin comparaţie cu 
alternativa. Nu. Avea să lase lucrurile să se rezolve de la sine. 

Când paşii eunucului nu se mai auziră şi uşa camerei se 
închise în urma lui, Aisha se rostogoli la loc şi se aşeză pe 


245 


marginea patului. Maimuţa ieşi de sub cuvertura ei, după ce 
dormise bine. Mâncarea mirosea grozav. Dându-se jos din pat, 
Aisha se aşeză pe podea şi luă o mână de orez galben, întărit cu 
mirodenii şi amestecat cu caise şi stafide. Stomacul ei se arătă 
recunoscător. Zâmbi când maimuța i se căţără pe umăr, cu 
coada mângâindu-i obrazul. Dădu animalului câteva boabe de 
orez, pe care maimuta le mestecă gânditoare. Aisha mai mâncă 
puţin, apoi întinse mâna după urcior. Orezul era sărat şi îi făcea 
sete. Luă o gură de ceai, apoi încă una. Ceaiul era foarte închis 
la culoare şi bine amestecat cu mirodenii. Avea un gust uşor 
acrişor, dar era bun. 

După circa un minut, Aisha lăsă urciorul jos şi se sprijini de 
pat. Incepu să mângâie spatele maimuţei. O cuprinsese o stare 
de somnolenţă. După o vreme îşi simţi pleoapele grele, la fel ca 
şi braţul. Abia dacă mai reuşea să-şi mişte degetele. Şi le 
întinse, dar descoperi că erau rigide şi imobile, ca nişte bucăţi 
de lemn. Işi lăsă braţul să cadă. Membrele păreau de plumb. 
Simţi o strânsoare în gât. Camera începu să arate ciudat, sau 
mai degrabă privirea ei o luase razna. Incercând să se ridice, 
descoperi că picioarele şi braţele nu o mai ascultau. Se chinui să 
ajungă în genunchi, răsturnând urciorul, care se rostogoli cu 
zgomot pe dalele podelei. Brusc, i se făcu frică. Maimuţa 
apucase o mână de orez şi se ghemuise pe pat, uitându-se la 
Aisha cu ochii ei micuţi şi chihlimbarii. Fata simţi că gâtul i se 
strânge şi mai tare, amuţindu-i ţipătul pe care îl scoase când se 
prăbuşi în faţă pe mâinile rigide. Aisha începu să icnească după 
aer, de spaimă şi din pricina senzaţiei de sufocare ce îi 
cuprindea tot mai strâns gâtul. In corpul ei se răspândea o 
amorţeală ciudat de rece. Uşa camerei părea situată la o sută 
de kilometri depărtare. 


246 


19 


Fortăreaţa asasinilor, nordul Siriei 
26 mai 1276 


Nasir se ghemui, cu spatele la stâncă. Îşi scoase plosca de 
apă de la centură şi plesni cu palma un ţânţar care i se aşezase 
pe nas. Aerul de munte era minunat de răcoros în comparaţie cu 
arşiţa sălbatică din câmpie, dar urcuşurile erau pline de insecte. 
În spatele stâncii, o cărare şerpuia de-a lungul pantei muntoase, 
cotind spre dreapta, în jos, apoi în sus şi în stânga către 
fortăreaţa situată la înălţime, ale cărei ziduri păreau crăpate şi 
părăginite. 

Nasir luă o gură de apă din ploscă. Printre ramurile copacilor 
care acopereau pantele se vedea câmpia întinzându-se 
dedesubt, ca o mare gălbuie şi pustie cu valuri de pământ pe 
care nu creştea nimic, frumoasă în ciuda lipsei de viaţă, un ţinut 
țintuit locului sub nemărginirea cerului peste care umbrele 
norilor se alergau pe distanţe de kilometri întregi. Locul acela 
părea desprins de timp. Arăta la fel ca atunci când el era mic şi 
locuia într-unul din satele împrăştiate la bazele dealurilor. Cu cât 
se apropiase de munţii Jabal Bahra, în căutarea asasinilor care 
fuseseră implicaţi în tentativa de asasinare a lui Baybars, cu 
atât amintirile lui deveniseră mai vii, iar acum îl învăluiau ca un 
giulgiu gros cu fiecare pantă stâncoasă şi cu fiecare pală de 
vânt care mirosea a flori sălbatice şi a căldură. Traversase 
regiunea de multe ori de când o părăsise, dar mereu în cadrul 
unor campanii militare, iar marşul cadenţat al soldaţilor îl 
împiedicase de fiecare dată să îşi amintească ceva. Acum însă, 
înconjurat de tăcere, trebuia doar să închidă ochii ca să audă 
clinchetul săbiilor şi să simtă fumul, pe măsură ce în 
străfundurile minţii sale pătrundeau bărbaţi cu ochi scoşi din 
orbite şi rânjete nebune, cu feţe roşii în lumina agitată a torţelor 
pe care le ţineau în mâini. Femeile ţipau, iar satul lui ardea. 

Nasir deschise ochii simțind mişcare într-un tufiş, întinse 
mâna după sabie, dar se linişti când zări un chip cunoscut. Era 
unul dintre cei patru soldaţi din regimentul Mansurriya pe care 


247 


Kalawun îi trimisese cu el din Cairo. Soldatul mergea ghemuit în 
spatele şirului de bolovani şi de tufişuri care mărgineau cărarea. 

— Coboară nişte călăreţi, domnule, rosti omul când ajunse la 
Nasir. Sunt trei. 

Ofiţerul se încruntă. 

— Arată-mi. 

Soldatul îl conduse pe cărare până într-un loc unde pantele de 
deasupra se afundau sub forma unei semiluni, oferind o 
privelişte mai bună asupra fortăreței. După câteva clipe, Nasir 
zări trei călăreţi aflaţi pe o culme înaltă, mergând în şir indian. 

— Credeţi că el e? întrebă soldatul. 

— N-avem de unde să ştim, răspunse Nasir. Ceilalţi sunt la 
posturi? 

— Da. Dar ce vom face? Sunt trei. 

— După ce verific identitatea omului nostru, vă dau un 
semnal şi procedăm aşa cum am stabilit. 

— Şi ceilalţi doi? 

— Va trebui să-i omorâm, rosti Nasir cu o expresie sumbră pe 
chip. Nu-i putem duce pe toţi trei. 

Soldatul părea îngrijorat. De secole, asasinii sirieni îi 
înspăimântaseră pe oameni, indiferent că era vorba de creştini, 
sunniţi sau mongoli. Adepţi fanatici ai ramurii ismailite a 
credinţei şiite, asasinii erau nişte ucigaşi tăcuţi ale căror talente 
şi curaj deveniseră legendare. Mulţi conducători care li se 
opuseseră sau se împotriviseră credinţei lor se treziseră cu 
cuțitul unuia dintre ei străpungându-le coastele. Până nu de 
mult, cam cu cinci ani în urmă, asasinii controlaseră întreaga 
regiune prin intermediul unei reţele de fortărețe construite în 
vremea lui Saladin de cel mai renumit conducător al lor, Sinan, 
Bătrânul Muntelui. Chiar şi acum, deşi mulţi membri ai acestei 
Frăţii, cunoscuţi sub numele de fideli, deveniseră doar nişte 
ucigaşi mercenari aflaţi sub comanda lui Baybars, numele lor 
continua să evoce groaza. 

— Deţinem avantajul surprizei, rosti Nasir, intuind neliniştea 
soldatului. 

— Se spune că nu pot fi omorâţi prin mijloace obişnuite, 
mormăi soldatul. 


248 


— Ba se poate dacă sunt făcuţi din carne şi oase. Dă-le de 
ştire şi celorlalţi. Aşteptaţi semnalul meu. 

Cu asta, Nasir reveni la poziţia lui din spatele stâncii, unde se 
puse pe aşteptat, cu privirea aţintită asupra cărării. Călăreţii 
ieşiseră din raza lui vizuală, dar, după ţipătul de avertisment al 
unui vultur şi după zgomotul câtorva pietricele căzând pe pante 
undeva deasupra lui, îşi dădu seama că oamenii se apropiau. 
Strânse bine mânerul sabiei. Ar fi vrut să o scoată, dar rezistă 
tentaţiei. Trebuia să pară că venise cu gânduri paşnice. 

Fortăreaţa de deasupra lui era ultima aflată sub controlul 
asasinilor. La fel ca toate celelalte, şi aceasta intrase în 
stăpânirea lui Baybars cu cinci ani în urmă, după ce sultanul 
fusese atacat de doi membri ai ordinului lor. In fortărețe 
fuseseră instalaţi ofiţeri şi soldaţi mameluci, care să-i ţină pe 
fideli bine în frâu. Însă asasinii din acel loc se răsculaseră cu o 
iarnă în urmă şi îşi omorâseră noii stăpâni, recucerindu-şi 
fortăreaţa. La Qadamus, ultima fortăreață a asasinilor pe care o 
vizitase, Nasir aflase că mamelucii încercaseră să recâştige 
fortăreaţa pierdută de câteva ori, iar acum aşteptau întăriri din 
garnizoana lui Baybars încartiruită în Alep înainte de a mai face 
o tentativă. Tot la Qadamus, Nasir aflase şi un nume: Idris al- 
Rashid. Interogase câţiva dintre fideli în căutarea celor implicaţi 
în atacul asupra lui Baybars, dar aceştia refuzaseră să dea 
informaţii despre fraţii lor şi, ca atare, fuseseră executaţi de 
stăpânii lor mameluci: lipsa de loialitate faţă de noul regim nu 
putea fi tolerată. Un fidel se dovedise însă mai cooperant şi 
dăduse numele lui Idris precum şi locul unde probabil se găsea 
acesta, în fortăreaţa rebelă. 

Nasir se ghemui mai tare. Auzea zgomotul de copite tot mai 
puternic. Se uită la copacii de pe cealaltă parte a cărării. O 
mişcare uşoară în tufişuri îi spuse că oamenii lui se găseau la 
posturi. Câteva clipe mai târziu, cei trei călăreţi apărură de după 
o cotitură a drumului. Păreau circumspecţi. Doi ţineau arcuri în 
mâini. Omul din faţă avea piele măslinie, la fel ca şi camarazii 
lui, dar era mai în vârstă şi mai îndesat. După ce trecură de el, 
Nasir ieşi din ascunzătoare. 

— ldris, rosti el tare. 


249 


Cei trei călăreţi îşi întoarseră instantaneu caii. Cel mai 
apropiat de Nasir lăsă hăţurile jos, smulse un arc din teaca de la 
spate şi îşi potrivi o săgeată în câteva fracțiuni de secundă. 

Nasir ridică mâinile în faţa armei aţintite spre el. 

— Am venit să-l văd pe Idris. Nu vreau să vă fac rău. 

Bărbatul mai vârstnic sări de pe cal şi se apropie de Nasir. 

— Eu sunt Idris, rosti el cu calm. 

— Ţi-am trimis mesaj, replică Nasir. Deţin informaţii despre 
următorul atac plănuit asupra voastră de mamelucii din 
Qadamus. 

— Tu eşti dezertorul? 

Nasir aruncă o privire spre tovarăşii lui mai tineri, care îşi 
ţineau arcurile îndreptate spre el. 

— Ţi-am cerut să vii singur. 

— Şi tu ai spus că vrei să mă vezi în sat, ripostă ldris, pe 
acelaşi ton calm. Deci ne-am încălcat amândoi cuvântul. 

— Satul e un loc prea deschis. Nu vreau să mă vadă nimeni 
vorbind cu tine. Nu pot risca să fiu descoperit de mameluci. Îi 
răstignesc pe dezertori. Vreau doar bani, după care dispar. De- 
asta am venit la tine. 

— Cine ţi-a dat numele meu? 

— Un prieten. 

— Eu nu am prieteni. 

Nasir nu răspunse. Îşi ridică mana. Două săgeți trase dintre 
copacii de pe cealaltă parte a cărării se înfipseră în oamenii 
călare. Unul încasă săgeata în gât, celălalt în spate. Ambii 
slăbiră strânsoarea asupra arcurilor. Unul căzu din şa, al doilea 
se prăbuşi în faţă. Calul lui Idris se ridică în două picioare de 
spaimă şi porni în galop în josul cărării, urmat imediat de ceilalţi 
doi cai, dintre care unul îl trăgea pe asasinul căzut, al cărui 
picior se prinsese în chingă, iar celălalt îşi căra în şa călăreţul 
prăbuşit. În câteva clipe de la şuierul primei săgeți, Idris reuşi să 
scoată un pumnal cu mâner auriu de la centură, dar şi Nasir îşi 
scosese sabia, iar cei doi soldaţi mameluci se iviră din tufişuri. 
Idris reuşi să-l înjunghie pe unul dintre ei în coapsă înainte ca o 
glugă să fie aruncată peste capul lui. Cei trei mameluci îl 
doborâră la pământ. Apoi Nasir îl pocni în ceafă cu mânerul 
sabiei, iar asasinul se lăsă moale în mâinile lor. 


250 


— Eşti bine? îl întrebă Nasir pe soldatul rănit. 

Bărbatul respira cu dificultate printre dinţii încleştaţi, iar 
sângele îi pătase deja hainele albastre, dar dădu din cap. 

— Da, domnule. 

Nasir le făcu semn celorlalţi soldaţi care ieşiseră din tufişuri 
cu arcurile în mâini. 

— Găsiţi caii şi cadavrele şi aduceţi totul la peşteră. Trebuie 
să ne descotorosim de ele. Repede. 

Soldaţii plecară, având grijă să meargă la adăpostul 
tufişurilor. 

— Ajutaţi-mă cu ăsta, rosti Nasir înspre cei rămaşi, prinzându-l 
pe Idris de subsuori. 

Impreună îl cărară pe asasinul inconştient departe de cărare, 
în josul unui povârniş mărginit de copaci. Povârnişul era abrupt, 
iar ei fură forţaţi să ocolească bolovanii şi gropile care se iveau 
de o parte şi de alta a pantei. In cele din urmă, ajunseră la 
peşteră, unde îşi făcuseră tabăra cu patru zile în urmă. Acolo se 
găseau cei doi paji care veniseră cu ei din Cairo, împreună cu 
toţi caii lor. 

— Daţi-mi frânghie, icni Nasir, trăgându-l pe Idris în peşteră. 

Pajii se executară imediat. În scurt timp, Idris fu legat de gât 
şi de stomac de o stâncă şi proptit de aceasta. li legară mâinile 
la spate şi gleznele una de cealaltă. Nasir scoase gluga de pe 
capul omului. Materialul era pătat de sânge. Nasir verifică rana 
făcută de mânerul sabiei sale şi constată că era superficială. 
Idris gemu, ametit. Nasir îşi luă plosca de la centură, turnă 
puţină apă în palmă şi o aruncă peste faţa asasinului. După 
câteva clipe, privirea lui Idris se limpezi. Nasir se postă în faţa 
lui. 

— Am fost trimis de sultanul Baybars ca să-i găsesc pe cei 
care au fost tocmiţi pentru a-l asasina acum cinci ani. 

— Oamenii aceia au murit. Ţi-ai irosit timpul de pomană. 

— Doar doi au murit atunci. Din câte mi s-a spus, au fost şi 
alţii implicaţi în complot. Am auzit că tu ai ordonat omorul. 
Vreau să aflu cine ţi-a oferit contractul. Sultanul Baybars crede 
că au fost francii. Vrea să cunoască numele celor care te-au 
plătit pentru serviciul tău. 


251 


— Nu vei obţine informaţia asta de la mine. Spun din nou că 
ţi-ai irosit timpul. Idris se uită în ochii lui Nasir. Ar trebui să mă 
omori. Nu-mi voi trăda jurământul faţă de ordin şi nici nu voi 
dezonora înţelegeri particulare. 

— Există lucruri mai rele decât moartea, Idris, rosti Nasir. Se 
ridică în picioare. Am trăit în apropiere de acest loc când eram 
mic, până când satul meu a fost atacat şi eu am fost obligat să 
fug. Opt ani mai târziu, mă aflam în Bagdad când mongolii au 
năvălit în oraş. Am scăpat de măcel, dar am fost vândut ca 
sclav. Am fost cumpărat de mameluci. Primul lucru pe care l-am 
învăţat de la ei a fost cum să devin un bun musulman. 

Idris scuipă pe jos. 

— Te-au educat să fii sunnit. Nu e acelaşi lucru. 

— Al doilea lucru pe care l-am învăţat de la ei a fost să ucid, 
continuă Nasir. lar al treilea lucru... Se ghemui din nou în faţa lui 
Idris... Când am devenit ofiţer, al treilea lucru pe care l-am 
învăţat a fost să provoc durere. Cum să ţin un om în viaţă 
săptămâni întregi, chiar şi în agonie. Care răni dor şi care ucid. 
Sunt sigur că eşti foarte puternic, Idris, şi mândru de credinţa ta. 
Dar voi obţine ce vreau de la tine. 

XXX 
Biserica San Marco, Cartierul venețian, Acra 
26 mai 1276 


Vocile întregii congregaţii cântau la unison în vreme ce 
preotul închidea cartea, iar corul dădea tonul ultimului imn al 
slujbei de seară. Besina îşi legănă pruncul în braţe, încercând să 
liniştească bebeluşul care se trezise din pricina vocilor şi 
începuse să plângă. Lângă ea, Andreas o înconjură cu braţul pe 
Catarina, pe care o apucase căscatul. Negustorul se aplecă spre 
Elwen când ultimii oameni începură să iasă din biserică la 
sfârşitul imnului. 

— Uite, îi zise el, dându-i o mică pungă. Pentru cutia milei. Eu 
le iau pe fete. 

Elwen luă punga şi aşteptă ca oamenii de lângă ea să iasă de 
pe rând înainte de a-şi croi drum pe coridorul aglomerat către 
locul unde preotul discuta cu câţiva membri ai congregaţiei. 


252 


Unul dintre diaconii lui ţinea o cutie de lemn cu o gaură în 
partea de sus. 

Omul dădea tăcut din cap în semn de mulţumire faţă de cei 
care se opreau ca să bage câteva monede înăuntru ca donaţii 
pentru săraci. Elwen scutură din pungă trei monede de aur în 
palmă. Aprecie generozitatea lui Andreas. 

Ochii diaconului se făcură mari la vederea banilor. 

— Mulţumesc, rosti el cu voce tare. 

— Sunt de la stăpânul meu, Andreas di Paolo. 

— Va fi amintit în rugăciunile noastre. 

Elwen se duse spre unul din coridoarele laterale, unde nu era 
atât de multă lume. Se opri în spatele unui grup când ultimii 
membri ai congregaţiei porniră spre ieşire. Cineva o prinse de 
braţ. Uimită, Elwen se întoarse şi se trezi în faţă cu Will. 
Cavalerul avea gluga mantiei sale negre trasă peste cap şi îşi 
ținea faţa în umbră. 

— Ce cauţi aici? şopti ea. 

— Trebuia să te văd. 

Pe chip i se citea încordarea. 

— Ce e? Ce s-a întâmplat? Everard? 

Will îşi aduse aminte că ultimul lucru de care ştia Elwen era 
acela că preotul intrase în agonie. Nu o mai văzuse pe Elwen din 
acea zi în piaţă, cu aproape două săptămâni în urmă. 

— Everard e bine. A minţit în legătură cu boala. Clătină 
nerăbdător din cap văzând că ea îşi arcuieşte sprâncenele de 
curiozitate. lţi explic altă dată. Acum nu asta e important. 
Ascultă, Elwen, trebuie să plec din Acra pentru o vreme. 

— Unde te duci? 

— Nu contează. Trebuia doar să te anunţ. 

Elwen îl privi fix câteva secunde, apoi îşi trase braţul din 
strânsoarea lui. 

— Nu, Will, nu ajunge. Nu poţi veni aşa aici, ca să-mi spui că 
pleci şi să te aştepţi ca eu să dau din cap, să zâmbesc şi să îţi 
urez drum bun fără să mi se spună nimic despre locul în care te 
duci sau motivul plecării, ori măcar cât vei sta acolo. 

— Nu ştiu asta. 

— Nu ştii unde te duci? întrebă ea cu amărăciune în glas. 


253 


— Pentru cât timp. Nu ştiu cât voi fi plecat. Poate câteva 
săptămâni, poate mai mult. 

— Nu, repetă ea, mai tare. Un diacon o privi cu reproş şi porni 
în direcţia lor. N-o să continui să mai procedezi aşa! 

— Elwen, şuieră Will când ea se smulse de lângă el şi porni 
spre uşi. 

Incercă să o prindă, dar Elwen plecase deja. Croindu-şi drum 
printre ultimii participanţi la slujbă, Will o urmă afară în aerul 
cald şi cobori treptele bisericii până în stradă. 

— Elwen! 

Ea se întoarse spre el, oprindu-l pe loc cu mânia care i se 
citea în ochii verzi. 

— Nu mai pot face asta, Will. Nu mai pot. 

Oamenii începuseră să le arunce priviri curioase. 

— Elwen. 

Se întoarseră amândoi la auzul vocii şi îl văzură pe Andreas 
alături de familie. Catarina îi făcu semn cu mâna lui Will, în 
vreme ce acesta evită să se uite direct în ochii acuzatori ai 
negustorului venețian. 

— Andreas, rosti Elwen, cu glas ezitant. 

— Ne vedem acasă, îi spuse acesta, luându-şi nevasta de 
braţ. 

După ce se încruntase în direcţia lui Elwen, Besina îşi privi 
curioasă soţul, dar se lăsă dusă de acolo. 

Elwen îi urmări plecând. Îşi simţea obrajii în flăcări. Furia păru 
să o părăsească. Umerii îi căzură uşor. 

— De ce îmi faci asta? întrebă ea, obosită, uitându-se la Will. 

Văzându-i durerea întipărită pe chip, Will nu şi-ar fi dorit 
altceva decât să o prindă în braţe şi să o ţină acolo până ce 
suferinţa ei avea să treacă. Insă refuză să-şi îngăduie aşa ceva. 
Trebuia să fie de piatră şi de oţel. Se dedicase Anima Templi şi 
muncii începute de tatăl lui. Nu putea întoarce spatele 
îndatoririlor sale, mai ales nu când ştia prea bine care e miza. El 
descoperise adevărul despre Piatră. El avea să împiedice ca 
aceasta să fie furată. 

— N-am vrut să plec fără să-ţi spun. N-am vrut să te întrebi 
unde sunt. Dar am nevoie să înţelegi că nu-ţi pot dezvălui mai 
mult decât atât. 


254 


— lar eu am nevoie să înţelegi că nu accept aşa ceva. Elwen 
inspiră rapid, apoi expiră încet. Te părăsesc, Will. 

Cavalerul rămase locului, şocat, urmărind-o cu privirea cum 
se îndepărtează. 

Apoi picioarele îi reacționară singure şi se trezi alergând spre 
ea, fără să-i pese că mantia i se deschisese, lăsând să se vadă 
albul pe dedesubt. 

— Fac asta pentru tine! Ea continuă să meargă, dar el o 
prinse şi o întoarse cu forţa spre el. Fac asta ca să mai avemun 
viitor. Dacă n-o fac... îşi cobori glasul. Dacă n-o fac, atunci 
nimeni nu va mai trăi. Acra e în pericol, Elwen. În mare pericol. 
Trebuie să plec de dragul nostru, al tuturor. 

Elwen îl privi cu atenţie căutând minciuna, dar nu găsi decât 
sinceritate de o intensitate maximă. 

— Ce pericol? Şi de ce tu? ceru ea să afle. De ce nu altcineva? 
Am nevoie de un motiv ca să rămân aici. Până acum nu ai reuşit 
decât să mă sperii. Sprâncenele continuau să-i fie încruntate. 
Spune-mi. 

Will o privi disperat, apoi strânse din fălci şi o conduse pe o 
alee din apropiere. 

— Nu poţi discuta despre asta cu nimeni. Vorbesc serios. 
Dacă o faci, poţi pune totul în pericol. 

— ţi dau cuvântul meu. 

Elwen păstră tăcerea câtă vreme Will îi povesti că anumiţi 
oameni, printre care se pare că şi Marele Maestru, plănuiau să 
fure Piatra Neagră de la Ka'ba, un plan care, dacă reuşea, avea 
să-i arunce pe toţi în cel mai sângeros război cunoscut vreodată. 
Îi povesti cum descoperise totul, ajutat de Everard şi, fără să-i 
menţioneze ceva despre Anima Templi sau despre Kalawun, îi 
explică felul în care stabilise o relaţie cu un mameluc de rang 
înalt din armata egipteană, pe care trebuia să-l avertizeze. 

După ce el termină, pe faţa lui Elwen se citea doar 
îngrijorarea. 

— Pleci la Cairo? murmură ea. Singur? 

— La noapte. Oamenii ăştia trebuie opriţi. Nu li se poate 
îngădui să facă aşa ceva. Ar însemna sfârşitul tuturor dacă 
reuşesc. 


255 


Elwen constată şocată că resimțea o vagă speranţă pentru 
reuşita unui asemenea plan. Dacă mamelucii veneau să 
cucerească Acra, creştinii nu aveau nici cea mai mică şansă să 
reziste. Aveau să fie cu toţii obligaţi să se întoarcă în Apus, şi 
atunci cavalerii, adică Will, nu mai aveau pentru ce să lupte. 
Totul s-ar fi terminat. Totul. Respinse însă repede o asemenea 
speranţă nesăbuită, ştiind că lucrurile nu s-ar fi petrecut aşa. 
Creştinii nu aveau să renunţe la Acra fără luptă, ci s-ar fi luptat 
cu dinţii şi cu ghearele până la moarte pentru oraş. Ar fi murit 
cu miile. 

— Nu vreau să pleci, şopti ea. 

Will o trase în braţele lui. Ea se încordă o secundă, rezistând, 
apoi se înmuie. Ridicându-şi capul, găsi buzele lui cu buzele ei. 
Se sărutară, la început cu blândeţe, apoi cu tot mai multă 
pasiune. Deschizându-şi gura pentru gura lui şi căutând limba 
lui cu a ei, Elwen dădu pe spate gluga de la mantia lui Will, până 
ce ajunse la baza gâtului lui, unde părul lui negru se ondula, 
umezit de căldură. Când se agăţă de el, cu unghiile înfipte în 
pielea lui, auzi un sunet ciudat, aproape animalic, ieşind din 
gâtul lui. Ridicând-o în braţe, Will o lipi de zidul aleii. Mantia 
căzu de pe umerii lui ca un cerc negru la picioare. Elwen îşi 
ridică picioarele în jurul mijlocului lui. Fusta i se ridică. Se lipi 
mai tare de el. 

— Mă iubeşti? şopti ea cu furie în glas. 

El îi scoase boneta. 

— Da. 

În vreme ce clopotele bisericii anunțau ora, Will şi Elwen 
făcură cu disperare dragoste pe aleea unde şobolanii căutau de 
mâncare prin grămezile de gunoaie, iar umbrele oraşului se 
închideau peste ei ca un văl. 

XXX 

Citadela, Cairo 

26 mai 1276 


— Unde e? Unde? 

Kalawun împinse gărzile care îl escortaseră în palatul 
haremului şi fugi pe coridor, gonind din calea lui servitorii. Văzu 
un grup de oameni adunaţi în faţa unei camere a cărei uşă era 


256 


deschisă. Se năpusti printre ei. Nizam şi Fatima, nevestele lui 
Baybars, stăteau lângă un pat, alături de medicii palatului. 
Nizam se întoarse la apariţia lui Kalawun, cu o expresie de 
duritate pe chip. 

— Amir, începu ea. 

Kalawun o ignoră. Se repezi la patul pe care zăcea un trup. 
Privi chipul fetei lui şi şocul îi cuprinse cu braţe de gheaţă inima. 
Ochii căprui ai Aishei erau mari şi deschişi. Pielea ei părea de 
ceară în lumina lămpilor cu ulei, marcată de o tentă albăstruie. 
Privirea lui îi măsură trupul, observând rigiditatea membrelor şi 
pumnii strânşi. Apoi reveni la chipul ei răvăşit, la gura deschisă, 
la limba ieşită, vânătă şi umflată. După primul moment de şoc, 
primul lui gând coerent fu acela că Aisha fusese strangulată. 
Însă pe gâtul ei nu se vedeau semne. Întinse mâna spre ea, apoi 
se trase înapoi cu o tresărire când vârful degetelor îi atinseră 
pielea. Era rece. 

— Aţi rostit Shahada? şopti el, fără să privească în jur. 

— Am găsit-o doar cu puţin timp în urmă, răspunse Nizam. 

Medicul făcu un pas înainte. 

— Amir Kalawun, aş estima că e moartă de ceva vreme, poate 
de circa patru ore. Se pare că fiica dumneavoastră s-a înecat cu 
mâncare. 

Kalawun nu-i acordă omului nicio atenţie, ci se aplecă în faţă 
şi se apucă să şoptească nişte cuvinte la urechea fetei lui. 

— Ashadu an la ilaha illa-llah. Wa ashadu anna Muham-madan 
rasul-Ullah. 

— Unde e fiul meu? ceru Nizam să afle de la cineva din 
spatele lui Kalawun. Servitorii nu l-au găsit încă? Baraka ar 
trebui să fie aici. 

Mai presus de vocile femeilor de acolo, Kalawun auzea ţipete, 
însă mintea lui era prea amorţită, cuprinsă de furie, aşa că nu-i 
păsa de unde vin acele ţipete. Ridică în braţe trupul lipsit de 
viaţă al fiicei sale. Gemetele lui păreau smulse din străfundurile 
propriei fiinţe, fiecare dintre ele răsunând de durerea pierderii. 
Lacrimile îi inundară obrajii. Începu să se legene cu Aisha în 
braţe. Ţipetele continuau. Ca prin ceaţă, auzi vocea ascuţită a 
lui Nizam. 

— Îndepărtaţi-o! striga ea. Scoateţi chestia aia de aici! 


257 


Prin ceața lacrimilor, Kalawun zări o formă mică şi maronie 
atârnată de pervazul ferestrei din cameră. Maimuţa tremura din 
tot corpul, cu ochii larg deschişi şi cuprinşi de groază. Animalul 
tipa de spaimă. Un eunuc se apropie de ea şi încercă să o 
prindă, dar maimuța sări înapoi şi se cocoţă pe grilaj, de care se 
agăţă cu disperare. Kalawurn îşi roti privirea şi zări un platou cu 
mâncare şi un urcior pe o tavă, aproape de capul patului. 
Obiectele păreau date în grabă la o parte, urciorul fiind 
răsturnat pe ceea ce mai rămăsese din orez. Eunucul continua 
să încerce să prindă animalul. Un gând se înfiripă în mintea lui 
Kalawun, la început ca o fantomă. Dar se materializă şi treptat îi 
întunecă minţile. O lăsă brusc pe Aisha pe pat şi se îndreptă de 
spate. 

— Cine i-a adus mâncarea? 

Avea vocea slabă. La început nu reuşi să treacă peste nivelul 
ţipetelor maimuţei şi al ordinelor răcnite de Nizam. 

— Cine? repetă el mai ferm când nimeni nu-i răspunse. Cine i- 
a adus tava asta? 

— Un servitor, replică Nizam. Înainte de rugăciune. Ceruse să 
fie lăsată singură. Una dintre fete a venit să ia tava şi a găsit-o 
pe jos. 

— S-a dus devreme la culcare, adăugă Fatima, incapabilă să 
privească în ochii arzători ai lui Kalawun. Spunea că nu se simte 
bine. 

— Înainte de a mânca sau după aceea? 

Nizam se încruntă. 

— Nu pricep ce... 

— Spune! tună Kalawun, făcând-o să tresară şi să se dea cu 
un pas înapoi. A spus că nu se simte bine înainte sau după cea 
mâncat? 

— Înainte, răspunse Fatima. 

Kalawun ezită. Clătină din cap. 

— Găsiţi-l pe eunucul care i-a adus mâncarea. Vreau să-l 
anchetez. Se întoarse spre medic. Tu vei verifica dacă hrana nu 
a fost otrăvită. 

— Otrăvită? se miră medicul. 

— Nu se poate, rosti Nizam cu fermitate, revenindu-şi. Când 
am intrat, am găsit creatura aia mâncând. Arătă înspre 


258 


maimuţă, pe care eunucul renunţase să o mai prindă. Dacă 
mâncarea ar fi fost otrăvită, animalul ar fi fost deja mort. 

— Dar băutura? Kalawun se opri şi ridică urciorul gol. Mirosi, 
apoi i-l dădu medicului. Vreau să fie verificată. Acum! 

— Amir, cu tot respectul, fără prezenţa vreunui lichid 
înăuntru, niciun test nu va da rezultate corecte. 

Însă Kalawun ieşea deja ca o furtună din încăpere. Femeile 
speriate care stăteau în cadrul uşii se dădură înfricoşate înapoi. 
Chipul lui Kalawun exprima dorinţa de a ucide. Îşi croi drum 
afară din harem. Traversă curtea înspre principalele clădiri ale 
palatului. Bănuiala i se transformase în certitudine, iar durerea 
din suflet abia mai reuşea să zăgăzuiască talazurile furiei 
turbate care îl cuprinsese. Merse cu repeziciune şi cobori scara 
în fugă înspre nivelurile inferioare. Îl găsi pe Khadir încovrigat pe 
o pătură mizerabilă în culcuşul lui, sforăind. Îl trezi pe ghicitor cu 
un şut în coaste. Khadir sări în picioare şi ţipă când Kalawun îl 
lipi cu furie de perete. 

— Ce i-ai făcut? 

Khadir scânci, cu ochii lui albi măriţi de groază. Dădu cu 
disperare din braţele lui scheletice, încercând în van să se 
opună trupului vânjos al comandantului. Auzind agitația 
dinăuntru, un servitor de pe coridor îşi vâri capul în încăpere. 
Văzându-l pe Kalawun cum îl atacă pe ghicitor, omul se grăbi să 
o ia din loc. Privirea lui Kalawun căzu pe raftul pe care se aliniau 
obiecte ciudate şi borcane cu substanţe de diverse culori. Il 
împinse cu brutalitate pe Khadir la podea, se lăsă în jos şi 
începu să tragă borcanele de la locul lor, scoţându-le 
acoperămintele din material textil. Khadir gemu în semn de 
protest când Kalawun le duse pe toate la nas înainte de a le 
arunca cât colo, împrăştiind praf de culoare aurie sau ruginie 
peste podea şi peste pături. Borcanele se sparseră unul câte 
unul în vreme ce Kalawun arunca pe jos scorţişoară, ghimbir şi 
prafuri din alte plante. După aceea, Kalawun se năpusti asupra 
celorlalte obiecte de pe rafturi şi le aruncă şi pe acestea cât 
colo, sfărâmând cranii şi distrugând tot ce era din sticlă. Khadir 
se aruncă asupra lui, dar Kalawun îl respinse şi îl ţintui pe pături, 
cuprinzând gâtul scârnav al bătrânului cu mâinile lui vânjoase. 


259 


Kalawun nu auzi strigătele din coridorul de afară şi nici paşii 
care se apropiau în fugă. Îl auzea doar pe Khadir cum se îneacă 
încercând în van să respire. Mâini străine îi prinseră braţele. 
Simti cum e tras înapoi. 

— Nu! urlă el, continuând să strângă gâtul lui Khadir. 

Faţa ghicitorului devenise vineţie, iar ochii îi ieşiseră din 
orbite. Kalawun simţi un braţ puternic încercuindu-i propriul gât 
şi strângându-l, oprindu-i respiraţia. Din instinct, îi dădu drumul 
lui Khadir, care se prăbuşi în pături, icnind cu disperare după 
aer. Kalawun prinse braţul care îl strângea şi întoarse capul doar 
atât cât să vadă că acel braţ îi aparţinea lui Baybars. 

— Ajunge, Kalawurn, rosti sultanul. 

— El a omorât-o, icni comandantul, cu ochii aruncând văpăi. 
Fata mea e moartă şi el a ucis-o! 

— Am ajuns în palatul haremului la câteva clipe după plecarea 
ta, rosti Baybars. Nizam mi-a spus că fiica ta s-a înecat cu 
mâncare. 

Kalawun clătină din cap. 

— El a fost. L-am descoperit pe Baraka şi l-am făcut pe fiul tău 
să recunoască cine l-a ajutat. L-am descoperit pe acest trădător. 
Khadir a fost un asasin, Baybars. Ştie cum să se folosească de 
otravă. El a fost. 

Khadir se rostogolea peste pături, înecându-se şi vomitând. 

— Şi va fi pedepsit pentru rolul lui din acel plan, rosti Baybars 
cu fermitate, dar nu şi pentru ceva ce n-a făcut. 

— Vreau ca mâncarea să fie verificată. Toate resturile. Vreau 
să fie verificată. 

— Va fi. Dar chiar dacă se descoperă otravă, deşi eu nu cred 
asta, va trebui să fi provenit din interiorul haremului. Aisha era 
prima soţie a fiului meu, nevasta moştenitorului regatului. Din 
experienţa mea, femeile pot fi la fel de însetate de putere ca şi 
bărbaţii, iar uneori pot fi mai lipsite de scrupule în dobândirea 
ei. N-ar fi prima crimă petrecută în interiorul acestor ziduri. 
Kalawun începu să tremure. Gemetele i se adunau în fundul 
gâtului. Baybars îşi puse celălalt braţ în jurul comandantului şi îl 
ţinu strâns. Îmi pare rău, prietene, murmură el. Sincer. Azi am 
pierdut amândoi o fiică. Regatul o va plânge. 


260 


Auzindu-i ultimele cuvinte, barajul din sufletul lui Kalawun se 
sparse. Durerea îl cuprinse ca un şuvoi de nestăvilit. Khadir se 
târi până la perete, unde se ghemui, savurând cu voluptate 
fiecare din gemetele sfâşietoare ale comandantului. 

XXX 

Baraka Khan mergea nesigur pe el în aerul nopţii. Trecu 
ameţit pe lângă gărzile haremului. Vântul prinsese putere şi 
acum sufla fierbinte, încărcat de praf, uscându-i sudoarea de pe 
faţă. În mintea lui apăru imaginea Aishei zăcând ţeapănă pe pat, 
cu chipul palid şi contorsionat, cu limba ivindu-se hidoasă dintre 
dinţi. Baraka se opri lângă un palmier care mărginea curtea, îşi 
lipi palmele de lemnul tare. Simţi că i se face rău. Se aplecă de 
mijloc şi vomită. Ochii i se umplură de lacrimi când vomită din 
nou. Apoi, încet, se îndreptă de spate şi merse mai departe. 
Acum, că se curăţase de rău, se simţea mai bine. 


261 


20 


Strada St Anne, Acra 
27 mai 1276 


— Atunci găseşte pe cineva care să ştie unde e. Nu-ţi dau 
bani de pomană. 

Garin scrâşni din dinţi în vreme ce tânărul servitor traversă în 
fugă strada şi intră pe poarta preceptoriului. 

Se sprijini de zidul magazinului din spatele lui şi încercă să îşi 
stăpânească furia. Trecuseră mai bine de două ore de la 
momentul întâlnirii stabilite cu Will la tavernă. Regele Hugh 
semnase documentul prin care promitea să îl lase pe Edward să 
folosească insula Cipru ca bază de lansare a unui război sfânt şi, 
totodată, să-i livreze o sumă substanţială de bani - jumătate 
imediat, jumătate după ce regele avea să discute cu papa -, iar 
Garin era acum aproape gata să se întoarcă în Anglia. Mai avea 
nevoie doar să obţină aurul necesar de la Everard, după care 
treburile lui aici vor fi luat sfârşit. 

Işi ridică privirea când uşa din poarta masivă a preceptoriului 
se deschise din nou şi pufni iritat când văzu o siluetă cunoscută, 
cu pieptul cât un butoi, traversând strada spre el. Servitorul nu 
se zărea nicăieri. 

Pe chipul lătăreţ al lui Simon se citea uşor mânia. 

— Ce vrei? 

Cu un efort imens, Garin reuşi să schiţeze un zâmbet. 

— Simon. 

— Scuteşte-mă de tâmpenii. N-am venit să fac conversaţie cu 
tine. Lasă servitorii în pace. Nu sunt sub comanda ta şi nu au 
voie să accepte mită. Băiatul ăla ar fi fost bătut dacă l-ai fi plătit 
şi s-ar fi aflat de asta. 

— Îmi cer scuze, rosti Garin. Am uitat. Păi, atunci, poate mă 
ajuţi tu. Will trebuia să se întâlnească cu mine în această după- 
amiază, dar nu a venit şi ştia bine cât de importantă este 
întâlnirea noastră. Presupun doar că s-a întâmplat ceva serios. 
Poate îmi spui tu unde îl pot găsi. 

Simon se apropie de Garin. 


262 


— Poate că Will a uitat ce i-ai făcut în Paris, dar eu nu. Eşti un 
câine nenorocit şi dacă ar fi fost după mine ai fi fost omorât cu 
mulţi ani în urmă. N-ai nimic bun în tine, iar zâmbetele tale 
parşive nu mă păcălesc. Te citesc ca în palmă. Orice ai vrea de 
la Will, nu vei obţine. O să mă asigur personal de asta. 

Zâmbetul lui Garin dispăru. 

— Crezi că asta depinde de Will, nu? murmură el. Nu eşti 
îngrijitoarea, Tanner, şi nici comandantul lui. Eşti un amărât de 
grăjdar. Ar trebui să laşi deciziile importante în seama oamenilor 
de rang înalt şi să te ocupi de ce ştii tu cel mai bine. De rahat şi 
de paie. 

— Eu mă ocup de ale mele dacă şi tu te ocupi de ale tale. 
Ultima dată parcă era vorba de băutură şi curve. 

Răsucindu-se pe călcâie, Simon porni să traverseze strada 
înapoi. 

— Nu eşti singurul om din Templu, strigă Garin, pornind după 
el. O să plătesc zece servitori dacă va fi nevoie. Nu plec până ce 
nu îl văd pe Will. 

— Atunci va trebui să aştepţi mult şi bine, ripostă Simon, 
aruncând o privire în urma lui înainte de a ajunge la poartă. 
Comandantul Campbell a plecat cu treburi. Şi va fi plecat 
săptămâni întregi, poate chiar luni. Se opri înainte de a deschide 
uşa. Orice treabă ai avea cu el, poţi să uiţi de ea. Will s-a dus. 
Întoarce-te în Anglia. Aici nu eşti dorit. 

Cu asta, Simon intră în preceptoriu şi închise uşa în urma lui. 

Garin rămase locului pe stradă, tremurând de furie. Când se 
răsuci pe călcâie, o tânără care ţinea un coş plin cu fructe îi ieşi 
în cale. Garin o împinse cu brutalitate. Femeia se împiedică cu 
un țipăt, scăpând coşul din mână şi împrăştiind fructele pe jos. 
Un bărbat strigă la Garin şi se repezi să o ajute pe femeie, dar 
Garin plecase deja. Merse aşa câteva minute, după care coti 
brusc pe o alee îngustă între două brutării. Cu un geamăt de 
frustrare, trase un pumn zidului din apropiere. 

Îşi zdreli pielea de la încheietură. Durerea îl săgetă, dar Garin 
lovi şi a doua oară, ca să se elibereze de furie. Işi lipi palmele 
deschise de zid şi îşi odihni capul pe ele. După câteva secunde, 
se îndreptă de spate. Dacă Simon nu voia să vorbească cu el, 
atunci mai exista cineva care ar fi putut să o facă. 


263 


KKK 


Templul, Acra 
27 mai 1276 


— Intră, rosti obosit Everard când auzi bătaia din uşă. 

Îşi lăsă pana jos pe cronica pe care o scria. Memoria lui nu 
mai era la fel de bună ca înainte, aşa că ajunsese să se teamă 
că, dacă nu scrie lucrurile atunci când şi le amintea, avea să 
ajungă să le uite. N-avea să-i lase pe alţii să-i pună la îndoială 
judecata. Şi aşa comisese destule greşeli. 

În încăpere intră seneşalul. 

— Ce ai făcut, Everard? 

Preotul se uită mirat la el. 

— Fratele Thomas tocmai mi-a povestit totul, seneşalul era 
încruntat. De ce nu m-ai aşteptat şi pe mine? Ar fi trebuit să fiu 
implicat în asta. 

— Nu erai aici, prietene, răspunse Everard cu calm. Trebuia să 
iau o decizie. N-aveam timp de pierdut. : 

— Şi atunci l-ai trimis pe Campbell la Cairo pe cont propriu? In 
gura leului, unde doar Dumnezeu ştie ce pericole îl aşteaptă? 
Uiţi, Everard, că ne-a mai trădat o dată? N-aş fi aprobat 
niciodată o asemenea acțiune dacă aş fi fost aici. 

— Campbell a mai avut de-a face cu Kalawun în trecut. Cei doi 
s-au întâlnit când tratatul de pace i-a fost dat lui Baybars. De 
Beaujeu a fost informat că Will duce un tratat valoros în Siria în 
beneficiul Templului, aşa că absența lui nu va stârni bănuieli. 
Dacă n-ar fi fost el, frate, n-am fi avut habar ce se petrece. 

— Din câte mi-a spus fratele Thomas, Campbell nu ne-ar fi 
dezvăluit nimic dacă nu i-ar fi fost imposibil să descifreze 
mesajul şi nu ar fi avut nevoie de noi pentru asta. 

— Dar ne-a spus, iar acum ştim, replică Everard. Trebuie să 
lăsăm deoparte certurile dintre noi. Problema asta este mai 
importantă decât orice altceva. Nu trebuie să încercăm decât să 
înlăturăm primejdia. 

Seneşalul tăcu pentru câteva clipe, apoi trase un scaun şi luă 
loc. 

— Sclavo a murit, rosti el, morocănos. S-a întâmplat la scurt 
timp după ce a fost adus aici. 


264 


— Cum? De ce n-a aflat niciunul dintre noi despre asta? 

— Nu era nimic de raportat. În acel moment atenţia tuturor 
era concentrată pe Soranzo şi nimănui nu-i păsa de un criminal 
mărunt. 

— Cum a murit? 

— Nu se ştie. S-a prăbuşit într-o dimineaţă după o zi de post. 
Felcerul spune că i-a cedat inima. 

— Otrăvit? întrebă repede Everard. 

— Pe atunci nu am considerat că moartea lui ridică suspiciuni, 
dar din câte mi-a spus fratele Thomas, se pare că a existat un 
motiv al decesului. Poate că cineva nu a vrut ca el să vorbească. 
Oricum, de ce voiai să discuţi cu el? 

— A avut de-a face cu Soranzo, care ştia că Marele Maestru e 
implicat în furtul Pietrei Negre. E posibil ca şi el să fi ştiut mai 
multe despre complot. Sperasem să îl interoghez personal. 

— Cred că ar trebui să ne concentrăm asupra Marelui 
Maestru, replică seneşalul după o scurtă pauză. In mod cert el e 
în centrul întregii poveşti. 

— Nu ştim cu certitudine că de Beaujeu cunoaşte acest plan, 
frate. Mesajul de la Kaysan nu pare să-i fie adresat lui. 

— Soranzo i-a spus lui Campbell că Marele Maestru va arde 
din pricina Pietrei, de Beaujeu i-a dat lui Campbell pergamentul 
şi i-a spus să se întâlnească cu acest Kaysan, iar acest 
pergament pare să se refere la cavaleri apuseni care vor 
pătrunde în Mecca împreună cu aceşti şiiţi ca să fure Piatra. 
Mărturisesc că aş fi extrem de surprins dacă Marele Maestru n- 
ar şti nimic despre toate astea. 

— De acord, dar trebuie să avem mai multe dovezi înainte de 
a acţiona. 

— Ce e cu omul ăsta, Angelo Vitturi? Să fi fost şi el implicat? 
Faptul că Marele Maestru a trimis un negustor ca să-l ancheteze 
pe Soranzo este cel puţin neobişnuit. Poate că ar trebui să-l 
cercetăm mai îndeaproape. Să vedem ce afaceri are el aici, în 
oraş, şi care este relaţia lui cu de Beaujeu. 

— Nu încă. Trebuie să ştim mai multe. Dacă e implicat, atunci 
nu vreau să ştie că am aflat unele lucruri, ca să-l alarmăm. 
Deocamdată, trebuie să lăsăm impresia că timpul e de partea 
noastră. Din ce scrie în pergament, jaful nu va avea loc decât în 


265 


luna Musharram, ceea ce înseamnă cândva în aprilie anul viitor. 
Preotul îşi împreună palmele deasupra mesei. Sunt convins că 
vom avea destul timp ca să acţionăm. 

Seneşalul clătină din cap. 

— Să sperăm, Everard. Altfel Dumnezeu să aibă grijă de noi 
toţi. 

XXX 
Piaţa venețiană, Acra 
27 mai 1276 


Elwen închise uşa albastră în urma ei şi ieşi cu mişcări lejere 
pe stradă. Ducea o sacoşă de piele peste umăr, în care se 
găseau registrele pe care Andreas o rugase să i le aducă la 
depozit. Un tânăr şi o tânără trecură pe lângă ea, ţinându-se de 
mână. Bărbatul se aplecă şi şopti ceva, iar femeia râse. Tânăra 
se uită spre ea, dar Elwen îi evită privirea, dându-şi seama că se 
holba la cei doi. Işi continuă drumul, cu capul plecat. 

Efemera stare de euforie pe care o simţise cu o noapte în 
urmă alături de Will trecuse rapid. Tiparul se repeta. Făceau 
dragoste, apoi el pleca. Nu existau momente de calm, de 
gingăşie, nu existau tăceri complice sau râsete împărtăşite, ci 
doar o pasiune dezlănţuită, epuizată rapid, şi un sentiment de 
pustietate care dura multă vreme după ce Will ieşea din trupul 
ei. De această dată, el fusese sincer; îi împărtăşise pentru prima 
dată din secretele vieţii lui, iar asta însemna ceva, dar, chiar şi 
aşa, nimic nu se schimbase cu adevărat. Elwen se simţea ca şi 
cum ar fi fost păcălită. 

Şirul gândurilor ei fu întrerupt de cineva care o striga pe 
nume. Pentru o clipă crezu că e Will şi se răsuci pe călcâie, plină 
de speranţă şi brusc mai veselă. Nu-l văzu însă: era doar un 
bărbat înalt, blond, care îi zâmbea în vreme ce se apropia de ea. 

— Elwen, rosti el din nou. 

Tânăra femeie se holbă la individ, apoi îl recunoscu. 

— Garin, murmură ea. 

— Ce mai faci? A trecut... cât anume? 

La Elwen, şocul iniţial se transformă imediat în ostilitate. 

— Ce cauţi aici? 

Garin păru surprins. 


266 


— Will nu ţi-a spus că mă aflu în Acra? 

— Nu. Ce vrei? 

— De fapt, voiam să te văd. 

Elwen privi în jurul ei. 

— De unde ştiai unde să mă găseşti? 

— Will mi-a spus unde locuieşti, replică Garin cu nonşalanţă. 
Te-am văzut ieşind. 

— Am treabă, rosti Elwen, pornind mai departe, nedumerită şi 
neliniştită în privinţa motivului pentru care Will i-ar fi dat o 
asemenea informaţie lui Garin. 

— Nu vreau să te rețin, zise Garin, luându-se după ea. Vreau 
doar să aflu unde e Will. Stabilisem să ne întâlnim, dar nu a 
venit. 

— El promite multe lucruri. 

Garin sesiză furia reţinută din vocea ei. 

— Dar ştii unde e? 

— Nu. 

Acum Garin detectă minciuna. 

— Elwen, e important. Te rog. Ştiu că n-am fost niciodată buni 
prieteni, dar mă cunoşti. Cu siguranţă că îmi poţi spune măcar 
atâta lucru. 

Elwen se opri. 

— Da, te cunosc, rosti ea, ţeapănă. Ştiu că tu l-ai ademenit pe 
Will în acel bordel din Paris cu un mesaj despre care susţineai că 
e de la mine. Ştiu că te-ai uitat în vreme ce era legat şi bătut, 
apoi l-ai forţat să-ţi spună ce voiai să afli afirmând că m-ai 
capturat şi îmi vei face rău dacă el nu se supune. Ştiu că l-ai 
drogat şi l-ai legat de pat şi ai lăsat ca femeia aia... Elwen se 
opri brusc. N-am nimic să-ţi spun. 

— Dar ţi-a povestit şi de ce? întrebă Garin înainte ca ea să se 
îndepărteze din nou. Ţi-a spus că eram şi eu ameninţat? Că 
individul, Rook, m-a pus să fac acele lucruri promiţându-mi că, 
dacă nu îi dau ascultare avea să-mi omoare mama? Şi că, 
înainte de a face asta, avea să o violeze? Garin sublinie cuvântul 
ca să stârnească repulsia feminină faţă de un asemenea act. Fu 
satisfăcut când în ochii lui Elwen zări o expresie de groază. Nu l- 
am lăsat cu nimeni în pat, Elwen, continuă el încet. Ce s-a 
întâmplat cu femeia aia a fost o greşeală. Am crezut că îi salvez 


267 


viaţa dacă îl droghez. Rook voia să îl omoare. Garin îşi trecu o 
mână prin păr. Îmi pare rău. Sincer. Mi-aş dori să fi putut 
schimba lucrurile. 

Elwen clipi când zări mâna lui zgâriată şi însângerată. 

— Ce ai făcut? 

Garin se uită la mână şi încercă să o ascundă la spate. 

— Nu-i nimic. Ridică din umeri, apoi râse. Am dat cu pumnul 
într-un zid. 

Elwen vru să zică ceva, dar se mulţumi să clatine din cap. 

— Trebuie să plec. 

— Ascultă, tocmai voiam să beau ceva. Ce-ar fi să mi te 
alături? Garin arătă în josul străzii. Mai încolo e o tavernă. 

Acum fu rândul lui Elwen să izbucnească, uimită, în râs. 

— Chiar dacă aş fi vrut să beau ceva cu tine, deşi nu e cazul, 
chiar crezi că ar fi potrivit pentru o femeie ca mine să bea vin 
cot la cot cu un bărbat într-o tavernă infectă? 

— Asta vine de la femeia care pe vremuri s-a furişat la bordul 
unei nave templiere? ripostă imediat Garin. 

Elwen zâmbi aducându-şi aminte, apoi se uită în altă parte. 

— Asta s-a petrecut demult. 

Porni iarăşi la drum. 

Garin se luă după ea. Mintea lui căuta cu disperare o idee ca 
să salveze situaţia. Trebuia neapărat să afle dacă Will plecase 
cu adevărat sau Simon îl minţise. 

— Spune-mi un singur lucru, insistă el. Absența lui Will are 
ceva de-a face cu Everard şi cu Anima Templi? 

Se luptă cu sine ca să nu râdă când zări cum se încruntă 
sprâncenele lui Elwen. 

— Ce anume? 

— O, ripostă el iute. Nimic. Garin dădu înapoi. Ascultă, dacă 
Will se întoarce, spune-i să mă caute. 

— Stai, zise Elwen. Explică-mi ce mi-ai spus. 

Garin se opri. 

— Bine. Dar nu pe stradă. Şi n-ai aflat nimic de la mine. Arătă 
înspre tavernă. Acolo. 

Când ajunseră la clădirea cu pricina, Garin deschise uşa 
tavernei ca ea să intre. Elwen se opri şi se uită în sus şi în jos pe 
stradă, îngrozită să nu fie văzută de vreun cunoscut. Insă Garin 


268 


o presa din spate, aşa că păşi repede peste prag, nervoasă din 
cale afară, îşi ţinu capul plecat câtă vreme Garin o conduse la o 
masă. 

Garin cumpără două cupe de vin, apoi se întoarse la masă. 

— Bea asta, rosti el, împingând o cupă peste masă. 

Ea luă câteva guri. 

— Spune-mi. 

Elwen tăcu în vreme ce el se aplecă peste masă şi îi povesti în 
şoaptă despre o organizaţie secretă din interiorul Templului, 
cunoscută sub numele de Anima Templi, Sufletul Templului, 
care fusese înfiinţată cu aproape o sută de ani în urmă şi mulţi 
aderaseră la cauza ei. In principal, Frăția urmărea reconcilierea 
musulmanilor, creştinilor şi evreilor şi stabilea legături cu 
oameni cu diverse trecuturi şi credinţe ca să-şi promoveze 
cauza idealistă, totul desfăşurându-se în secret, fără ca alţi fraţi 
din Templu să ştie asta. Garin îi povesti cum James, tatăl lui Will, 
fusese membru al organizaţiei, la fel ca şi unchiul lui Garin, 
Jacques, cel care fusese ucis în Franţa împreună cu unchiul lui 
Elwen, Owen, într-un atac al mercenarilor petrecut cu atâţia ani 
în urmă. Îi povesti cum Will fusese iniţiat în acest grup în Paris 
de către Everard, şeful suprem, şi cum acum el lucra împotriva 
propriilor stăpâni, încălcând jurămintele pe care le depusese 
atunci când devenise cavaler doar ca să îndeplinească scopul 
Frăției. li mai spuse cum, după moartea tatălui său, fără ştirea 
lui Everard, Will plătise Ordinul Asasinilor ca să-l ucidă pe 
Baybars, ca răzbunare pentru executarea lui James. 

Când termină de povestit, văzu că Elwen se albise la faţă. 
Tânăra se lăsă pe spătarul scaunului şi răsturnă fără să vrea 
cupa cu vin. Abia dacă observă asta. Incercă să recompună 
imaginea lui Will, dar îi apăru în minte ceva neclar şi obscur. Ştia 
prea bine că el şi Everard erau implicaţi în ceva misterios. Dar în 
aşa ceva? Insemna mult mai mult decât putea ea înţelege. 
Povestea asta îl schimba pe Will ca persoană, ca omul pe care îl 
credea ea a fi. Plătise ca să fie asasinat cineva. Cum putuse să-i 
ascundă aşa ceva? lar dacă îi minţea cu asemenea uşurinţă, în 
fiecare zi, pe stăpânii şi pe prietenii lui din Templu, cu câtă 
uşurinţă ar fi putut să o mintă pe ea? Toate promisiunile alea 
legate de dragostea lui; erau ele reale, sau el avea doar chef de 


269 


o târfă pe care să o reguleze pe gratis? De-asta nu se însura cu 
ea? „Nu-l cunoşti”, o avertiză o voce interioară. „Nu l-ai 
cunoscut niciodată.” 

— Nu-mi vine să cred că nu ţi-a spus nimic din toate astea, 
puse Garin sare pe rană. 

— A fost totul o minciună? întrebă ea cu voce moale. Au fost 
nişte invenţii lucrurile pe care le-a spus despre Piatră şi despre 
război? Mi-a spus acele lucruri doar ca să nu-l părăsesc? 

— Piatră? 

— Piatra Neagră din Mecca, ripostă Elwen. A spus că Marele 
Maestru e implicat într-un complot ca să fure piatra, că e vorba 
de cea mai sacră relicvă a sarazinilor şi că dacă e furată va fi 
război. Ai habar de asta? ceru ea furioasă să afle. 

— Eu... 

— Spunea că e singurul care poate opri totul, i-o reteză Elwen. 
Că va avertiza un om de legătură de-al lui din tabăra 
mamelucilor din Cairo şi astfel ne va salva pe toţi. Chipul ei se 
înăspri. Cât de proastă am putut să fiu? Trebuie să ştiu. A fost 
ceva adevărat? Ceva cât de mic? Se ridică în picioare. Sau a 
spus toate astea pentru ca eu... 

Nu putu încheia fraza. | se făcuse rău. 

— Nu ştiu, răspunse distrat Garin. Aruncă o privire în sus, 
înspre ea. Ştiu că uneori el trebuie să mintă ca să mascheze 
lucrurile pe care le face, deci nu-ţi dă un răspuns cert. Dar cred 
că acum am aflat de ce nu s-a putut întâlni cu mine. 

Elwen vru să mai spună ceva, dar se mulţumi să clatine din 
cap şi îşi luă sacoşa de piele de pe masă. Aceasta lovi cupa 
răsturnată, care se rostogoli şi căzu de pe masă pe podeaua de 
piatră, spărgându-se. 

Garin se uită după ea cum iese din tavernă. Goli restul cupei 
lui cu vin, în vreme ce o femeie veni ca să strângă cioburile. 
Mintea lui rumega vorbele rostite de Elwen, căutând să le 
găsească utilitatea, aşa cum un corb caută resturile suculente la 
un leş. 


270 


21 


Palatul regal, Acra 
27 mai 1276 


Garin reveni la palatul regal seara târziu. După plecarea lui 
Elwen mai stătuse câteva ore în tavernă, apoi petrecuse alte 
câteva ceasuri plimbându-se ca să elimine alcoolul ingerat, până 
ce gândurile lui se limpeziseră după o îndelungată perioadă de 
confuzie. Il găsi pe regele Hugh singur în sala tronului, verificând 
un teanc de hârtii de pe biroul unde de obicei stătea grămăticul 
Curţii. Unul dintre servitori îi permise să intre. 

— Ei bine? rosti Hugh, aruncând o privire spre Garin în vreme 
ce acesta se apropia, apoi întorcându-şi atenţia la hârtii. Ţi-ai 
terminat celelalte treburi? Guy ţi-a găsit un loc pe o navă care 
pleacă peste două zile spre Anglia. 

— Mă tem că nu m-am întâlnit cu omul cu care trebuia să mă 
văd. 

Hugh îşi miji ochii. Lăsă jos hârtiile. 

— Cum? 

— Treaba mea de aici nu s-a sfârşit. 

Pe chipul tânărului rege apăru o undă de mânie. 

— M-am săturat de scuzele tale. Am semnat blestematul ăla 
de document şi îţi cer să te întorci la Edward imediat. De 
Beaujeu a început o campanie duşmănoasă împotriva mea şi 
supuşii nu îmi mai arată respectul cuvenit. Hugh ridică tonul: N- 
o avea el încă tronul meu, dar slugile lui de Anjou lucrează bine 
ca să-i asigure sprijinul. Nu mai am mult timp la dispoziţie. 
Aruncă mai multe hârtii pe jos şi se duse la tron, pe care se 
aşeză, ducându-şi mâna la cap. Nu pot face asta singur, 
Dumnezeule! De ce sunt toţi împotriva mea? Ce am făcut ca să 
merit o asemenea trădare? 

— Poate vă sunt de ajutor, maiestate. 

Hugh îl privi pe Garin ca şi cum uitase de prezenţa lui. Dădu 
obosit din mână. 

— Dispari. 


271 


— Am descoperit că unul dintre duşmanii voştri este implicat 
în ceva care poate fi folosit în avantajul dumneavoastră. 

— Pleacă. 

Garin se apropie de tron. 

— De Beaujeu intenţionează să fure Piatra Neagră din Mecca. 

Hugh îşi lăsă mâna pe braţul tronului şi se ridică pe scaun. 

— Ce ai spus? 

— Piatra Neagră din Mecca. Se pare că e o relicvă pe care 
sarazinii... 

— Ştiu ce e, i-o reteză Hugh. Zi-mi de unde ai auzit aşa ceva. 

— Omul cu care trebuia să mă întâlnesc azi a plecat la Cairo 
ca să-i avertizeze pe mameluci în legătură cu acest plan. De- 
asta nu m-am întâlnit cu el. 

— Omul ăsta? E sarazin? 

— Nu, e templier. Identitatea lui nu are importanţă în acest 
moment, continuă Garin, sesizând nedumerirea regelui. Nu 
trebuie să ştiţi decât că el are aliaţi în armata mamelucă. 
Bănuiala mea e că va încerca să împiedice jaful. 

— Aşa şi trebuie, replică Hugh. Un asemenea act ne-ar 
distruge pe toţi. Se ridică de pe tron. De ce ar face de Beaujeu 
aşa ceva? N-are sens. Doar ştie că nu putem înfrunta o forţă 
sarazină atât de puternică? 

— Nu ştiu. Dar cred că din asta puteţi trage foloase. 

Hugh clătina din cap, fără să mai asculte. 

— Nu am oameni ca să port un război, nici dacă toţi supuşii 
mei din Cipru mi-ar sări în ajutor. Baybars are la dispoziţie mii, 
poate sute de mii de oameni. Şi chiar dacă nu toţi ar lupta 
pentru el, cu siguranţă că toţi s-ar bate pentru cauză. Am fi 
decimaţi. Sarazinii ne-ar şterge de pe faţa Pământului. 

— Nu neapărat, interveni Garin. Hugh se uită la el. Dacă de 
Beaujeu fură Piatra, maiestate, iar noi, în schimb, o luăm de la el 
şi i-o oferim înapoi lui Baybars? Hugh începea să se încrunte, 
dar ochii lui negri continuară să se uite la Garin, care începu să 
se plimbe de colo-colo. Pe chipul lui Garin se putea citi 
provocarea. Mâinile i se mişcau în timp ce se plimba. Se gândise 
la asta întreaga după-amiază, răsucind planul pe toate părţile în 
minte, până când ideea i se conturase cu limpezime. Aflăm mai 
multe despre acest plan, când va avea loc acţiunea şi cine va fi 


272 


implicat. Luăm Piatra şi îi spunem lui Baybars că am salvat 
relicva musulmanilor şi suntem dispuşi să i-o aducem în 
siguranţă în schimbul anumitor favoruri. 

— Ce favoruri? 

— Orice vrem. Tronul vostru, de pildă? 

Hugh tăcu preţ de câteva clipe. 

— Baybars s-ar putea amesteca în această chestiune, rosti el 
rar. Dar asta nu înseamnă că de Anjou va asculta de el. 

— Ba da, dacă Baybars ameninţă să ne distrugă pe toţi, aşa 
cum spuneţi că ar proceda sultanul dacă Piatra ar fi furată. De 
Anjou nu va dori să conducă un regat ruinat. Ar fi în interesul lui 
să se supună. Şi nu doar tronul vostru l-am putea salva, 
continuă Garin văzând că Hugh tace. Ce-ar fi dacă aţi fi regele 
care a recucerit lerusalimul? Văzând interesul lui Hugh - regele 
strângea mai tare braţele tronului -, Garin continuă: l-am spune 
lui Baybars că vrem Oraşul Sfânt în schimbul Pietrei. Tronul 
vostru, maiestate, şi-ar redobândi locul lui de merit. Imi 
imaginez că dacă s-ar întâmpla aşa ceva,  supuşii 
dumneavoastră îşi vor da imediat seama de greşeala lor. Pun 
pariu că de Anjou n-ar mai îndrăzni să vă atace dacă aţi avea 
lerusalimul. lar papa? Garin rânji larg. Cred că nu veţi mai putea 
desprinde buzele lui  recunoscătoare de pe mâna 
dumneavoastră. g 

Pe chipul lui Hugh se putea citi lupta interioară. Insă regele 
clătină din cap. 

— Baybars ar putea veni oricum încoace. Ar putea lua Piatra 
şi ne-ar putea ucide pe noi toţi. E în stare de asta. 

— Baybars nu e prost, maiestate. Ar lua timp, bani şi un 
imens efort ca să cucereşti Acra. lar noi am putea distruge 
Piatra înaintea lui. Pentru el ar fi mai simplu şi mai sigur să dea 
curs cererilor noastre. Sunt sigur că sarazinii vor încerca să 
recucerească lerusalimul în timp, dar şansele noastre de a 
păstra oraşul sunt mult mai mari decât şansele de a-l cuceri. Pe 
urmă, stăpânul meu, regele Edward, ar putea reveni pe aceste 
meleaguri în fruntea unei armate ca să pornească o nouă 
cruciadă împotriva necredincioşilor, evident cu ajutorul vostru, 
chiar de la porţile Oraşului Sfânt. Ar fi ca la prima cruciadă. 


273 


Oamenii s-ar buluci sub flamurile voastre. Fără alte tributuri, 
maiestate. Fără noi supuneri la pretenţiile păgânilor. 

Garin îl urmări pe Hugh cum absoarbe cuvintele. Regele 
trebuia să-şi dea seama ce plan îndrăzneţ i se propunea. Ce mai 
conta că Will era comandant al Templului? El, Garin, avea să 
salveze lerusalimul. Trubadurii aveau să-i dedice cântece după 
moarte. Numele lui avea să intre în istorie. lar Edward? Ei bine, 
nu aveau să mai existe promisiuni neonorate, turnuri umede şi 
reci, ameninţări voalate. Edward avea să-l înnobileze şi avea să-i 
dea proprietatea care i se cuvenea de drept. Garin era sigur de 
asta. 

— Cum ar putea funcţiona un asemenea plan? întrebă Hugh. 

Garin îşi înălţă privirea, smuls din gândurile lui. 

— Mai întâi trebuie să aflăm mai multe. Detalii. 

— Şi cum facem asta? 

— Cred că am dat peste cineva care ne va putea ajuta. Va 
trebui doar să mai lucrez cu respectiva persoană o vreme. 

In acea clipă se deschiseră uşile şi un bărbat se apropie în 
grabă de tron. Era Guy. 

— Maiestate, rosti el, aruncându-i o privire suspicioasă lui 
Garin. 

— Ne-am dezobişnuit să ciocănim la uşă, Guy? tună Hugh. 

— E vorba de ceva important, maiestate. 

Guy se uită iarăşi la Garin, care îl privi drept în ochi. 

— Spune, îi ceru Hugh. Vorbeşte. 

Guy ezită, apoi îşi concentră privirea asupra regelui. 

— Am primit veşti, maiestate, de la unul dintre oamenii noştri 
pe care l-am trimis să-l supravegheze pe de Beaujeu. leri a avut 
loc o întâlnire între Marele Maestru al Templului şi mai mulţi 
supuşi ai voştri. Omul nostru a reuşit să afle despre ea, iar unul 
dintre servitorii prezenţi acolo i-a povestit ce a putut afla şi el. 
De Beaujeu a aranjat să cumpere La Fauconnerie de la 
proprietar. Afacerea s-a perfectat ieri. Templul deţine acum 
satul. 

— Cum? 

— Când proprietarul l-a întrebat pe de Beaujeu dacă are 
acordul dumneavoastră pentru vânzare, deoarece proprietatea 
e pe domeniul şi sub controlul vostru, Marele Maestru a spus că 


274 


are acordul adevăratului rege, Carol de Anjou. Guy se 
înfierbântase. Işi bat joc de dumneavoastră, maiestate. Cu toţii! 
Trebuie să acţionaţi neîntârziat. Cereţi ca vânzarea satului să fie 
oprită până ce se obţine acordul sau refuzul dumneavoastră. 
Sau cereţi pedepse aspre pentru insolenţă dacă refuză să se 
supună. Cu un efort, Guy reuşi să-şi mai tempereze elanul. Vă 
implor, maiestate, să acţionaţi imediat, altfel veţi pierde 
respectul celor care vă sprijină. Oamenii vor un conducător 
puternic. Au nevoie să li se demonstreze că sunteţi mai bun 
decât de Anjou, că trebuie să continue să vă sprijine, indiferent 
ce le susură Maestrul templierilor la ureche în numele 
verişorului său. 

Hugh se ridică de pe tron şi cobori de pe estradă. Se duse la 
biroul lângă care hârtiile continuau să zacă împrăştiate pe 
podea. 

— Eu îmi dau toată silinţa, murmură el, punându-şi mâinile pe 
birou. Le citesc rugăminţile şi cererile şi îi judec cu înţelepciune. 
Impart justiţia cu echitate şi fac tot ce pot în interesul oraşului şi 
al oamenilor mei. Luă câteva hârtii. Ce mai vor de la mine? Vor 
un tiran pe tron? Mâinile i se albiră când mototoli hârtiile în 
pumni. Atunci vor avea un tiran! tună el, apucând marginea 
biroului greu şi împingându-l, astfel încât hârtiile, călimările şi 
penele de scris se împrăştiară care încotro. Vocea îi deveni o 
şoaptă: Nu voi rămâne acolo unde nu sunt dorit. Nu voi domni 
acolo unde sunt ţinta bătăilor de joc. Îşi strânse mai bine haina 
aurie pe trup şi porni spre uşă. Să îmi faci bagajul, Guy. Plecăm 
spre Cipru. Mă voi întoarce la oamenii mei. Au stat prea mult 
fără regele lor. Se opri. Însă templierii nu vor mai fi bine-veniţi 
pe pământurile mele. De Beaujeu vrea să-mi fure proprietăţile? 
Scoase un hohot de râs amar. Vom vedea cum se simte când voi 
lua eu proprietăţile lui. Templierii din Cipru vor fi daţi afară, 
proprietăţile lor vor fi arse până în temelii, iar animalele lor vor fi 
omorâte. Pentru totdeauna, încheie el pe un ton lipsit de 
culoare. 

Guy rămăsese locului, cu gura larg deschisă. 

Garin reacţionă mai repede. 

— Maiestate, rosti el, văzând cum planul lui se duce pe apa 
sâmbetei chiar înainte de a se contura. Se apropie de rege, 


275 


pentru ca Guy să nu-l poată auzi. Maiestate, nu faceţi asta, şopti 
el. Nu când aveţi speranţe. Planul nostru poate funcţiona. 

Hugh clătină din cap. ` 

— Nu voi mai sta aici. Se duse spre uşă. Inainte de a ajunge 
acolo, se opri brusc şi se răsuci pe călcâie. Acţionează conform 
planului tău, de Lyon. Fă ce propui. Dacă reuşeşti, mă voi 
întoarce ca să discut termenii cu Baybars, dar nu înainte de 
asta. 

— Nu mă pot descurca singur, maiestate. Nu fără oameni, 
bani si un loc unde să locuiesc. _ 

— Palatul ăsta încă îmi aparţine. Poţi sta aici. Iti voi pune la 
dispoziţie câţiva oameni de-ai mei, dar eu, personal, nu vreau să 
mai am de-a face cu acest loc. 

Garin se uită cum regele se apropie de uşă. 

Guy alergă după suveran. 

— Maiestate, vă rog, ascultați de rațiune. 

— Nu, Guy. M-am săturat de ținutul ăsta. Vreau să mă duc 
acasă. 

— Cel puţin rămâneţi în oraş până când veţi alege pe cineva 
potrivit ca să guverneze prin procură în absenţa voastră. Statele 
comerciale, cavalerii şi breslaşii se vor lupta în privinţa celui 
care ar trebui să cârmuiască în locul vostru. Toţi vor încerca să 
ajungă pe tron. Va fi haos! 

— Poate că atunci vor vedea greşeala pe care au făcut-o, 
replică Hugh, ieşind pe uşă şi lăsându-l pe Garin singur în sala 
tronului. 


276 


22 


Fustat Misr, Cairo 
16 iunie 1276 


După ce îşi lăsă calul într-o piaţă mizeră din vechea parte a 
oraşului Cairo, Will se duse înspre treptele de la intrarea într-o 
mică biserică coptă. Ceva mai devreme, când trecuse pe acolo, 
dăduse de o piaţă extrem de aglomerată. Acum locul era 
aproape pustiu, cu excepţia câtorva copii care se jucau în jurul 
unui puț. Se lăsase seara şi cei mai mulţi oameni erau acasă, 
pregătindu-se pentru rugăciune. În vreme ce stătea pe treptele 
bisericii, Will se întrebă cum era viaţa pentru creştinii care 
locuiau în inima imperiului musulman, bărbaţi şi femei care 
trăiau acolo de generaţii, cu mult înainte ca mamelucii să vină la 
putere. Făceau ei parte din comunitate, aşa cum se întâmpla cu 
musulmanii şi evreii din Acra, sub conducerea francilor, sau erau 
ostracizaţi şi trataţi rău? 

Biserica era practic sufocată de clădirile cu etaj care se 
ridicau în jurul ei, zugrăvite în benzi albastru, roz şi galben. În 
interiorul benzilor colorate curgeau inscripţii în arabă, fiecare 
reprezentând un mesaj de credinţă faţă de Allah. Lui Will i se 
povestise despre Cairo şi el însuşi citise descrieri ale oraşului în 
cărţi, dar nimic nu-l pregătise pentru imensitate şi eleganţă: 
Citadela ridicată mult deasupra cartierelor înconjurate de ziduri; 
Nilul larg şi albastru; moscheile încoronate cu turle în argintiu şi 
albastru; minaretele în spirală. lar în depărtare, vizibile în vreme 
ce cobora dealurile, se ridicau, gigantice şi bizare chiar din 
deşert, piramidele, ca nişte zei străvechi şi străini. 

Will îşi întinse picioarele cu o strâmbătură. Stătuse douăzeci 
de zile în şa şi muşchii îi înţepeniseră. Cea mai grea parte a 
călătoriei fusese ultima, cea peste Sinai. Haina albă şi turbanul 
pe care le purta îi fuseseră de folos ca să nu se încingă prea 
tare, însă soarele reuşise să îl ardă. Băgă mâna în geanta pe 
care o lăsase pe trepte lângă el şi scoase o cămaşă subţire de 
in, pe care o desfăcu pentru a scoate de acolo două felii de 
pepene. Le cumpărase cu o zi în urmă de la un băiat de pe 


277 


marginea drumului care vindea pepeni dintr-o grămadă imensă 
şi care, pentru câţiva bănuţi, îi tăiase lui Will unul în patru 
sferturi ca nişte semiluni roz. Will termină de mâncat şi tocmai 
îşi aranja ţinuta când zări pe cineva pătrunzând în piaţă. Era un 
bărbat înalt şi solid, îmbrăcat în haine albastre, cu faţa 
acoperită, ca şi în cazul lui Will, de o bucată de pânză care 
atârna legată de turban de la o ureche la cealaltă. Când omul se 
apropie, Will se ridică nesigur pe el. 

Mâna bărbatului se odihnea pe mânerul unei săbii a cărei 
teacă era prinsă la centură. 

— Cine eşti? întrebă el în arabă. 

Trecuseră patru ani de când îl cunoscuse, dar Will recunoscu 
imediat acea voce puternică şi plină de încredere în sine. 

— Amir, salută el, dând jos pânza care îi acoperea faţa. 

Ochii lui Kalawun se măriră de surpriză, apoi se îngustară. Se 
apropie şi mai mult, luându-şi mâna de pe sabie. Vocea îi deveni 
joasă din pricina mâniei şi a grijii. 

— N-ar fi trebuit să vii. Am avut o înţelegere. Stăpânul tău şi-a 
dat cuvântul că nici el şi nici oamenii lui nu mă vor căuta. Nu 
putem fi văzuţi împreună. Ar însemna moartea pentru amândoi. 

— Era extrem de important să îţi vorbesc. 

— Ar fi trebuit să urmezi procedurile stabilite. Ar fi trebuit să-l 
contactezi pe servitorul meu şi să stabileşti o întâlnire. 

— N-am avut timp. Will făcu un semn înspre biserică. Vino. Te 
rog. Vei înţelege când îţi voi spune de ce sunt aici. 

Luându-şi bagajul, urcă restul treptelor. 

Kalawun ezită, uitându-se la crucea prinsă deasupra uşii, apoi 
cercetă piaţa cu privirea şi îl urmă pe Will înăuntru. 

— Ce căutăm aici? întrebă el după ce cavalerul închise uşa. 

— E un loc unde putem vorbi nestingheriţi. 

Will se duse înspre una din banchetele din spate. 

Kalawun privi în jurul lui în vreme ce se aşeza pe bancă lângă 
Will. Mulţumit că erau singuri, îşi dădu jos acoperământul de 
faţă. Will fu şocat să vadă cât de mult îmbătrânise comandantul. 
Avea chipul brăzdat de riduri şi părea înconjurat de un aer de 
tristeţe şi de resemnare, ca de un giulgiu. Ochii lui căprui erau 


goi. 


278 


— Are de-a face cu atacul de la Kabul? întrebă Kalawun. Până 
acum francii din Acra ar fi trebuit să primească compensaţiile 
noastre. 

Will ezită câteva clipe, uitându-se în ochii aceia goi, apoi 
începu să vorbească, vocea lui auzindu-se ca o şoaptă cu ecou 
în biserică. 

Kalawun ascultă, fără să-l întrerupă. Când termină ce avea de 
spus, Will constată că faţa lui Kalawun se schimbase. In obraji îi 
revenise culoarea, iar chipul îi era alert şi viu. Arăta ca un om 
care se trezise dintr-un somn îndelungat. Comandantul 
mameluc clătină din cap şi privi spre altar. Nu spuse nimic. 

Will simţea mânia celuilalt, îi văzu trupul încordat şi neliniştea 
de pe chip. Se lupta şi el cu propriile emoţii. 

Când vorbi, Kalawun o făcu cu o voce măsurată, dar rigidă. 

— Spui că mesajul a fost trimis de omul ăsta, Kaysan, cuiva 
din Cairo? Un şiit? 

— Asta crede Everard, da. 

— Dar nu ai un nume? 

— Nu. Mesajul nu era adresat nimănui. 

Kalawun îl fixă cu privirea pe Will. 

— Şi cavalerii tăi vor face asta? Ei vor lua Piatra? 

— Mesajul spune doar cavaleri apuseni, dar cum se pare că 
Marele nostru Maestru este implicat, atunci cel mai probabil 
templierii vor executa jaful. Din ce spune mesajul, cavalerii se 
vor întâlni cu Kaysan în satul Ula cândva în ultima săptămână 
din martie, înainte de Muharram, de unde el şi oamenii lui îi vor 
duce până la Mecca. 

— Chestia asta nu se poate întâmpla. N-am cum să-ţi explic 
cât de periculoasă ar fi. 

— Ştim, răspunse Will. 

— Nu, nu ştiţi. Atingerea Pietrei de către un creştin înseamnă 
un ultraj, insulta supremă. Oamenii mei v-ar măcelări. Şi nu doar 
pe cavaleri sau pe francii din Acra, ci pe toți oamenii voştri, toți 
creştinii ar avea de suferit. Kalawun întinse mâna ca să cuprindă 
spaţiul bisericii. Nevinovaţii de pretutindeni ar muri şi, odată cu 
ei, ar muri orice speranţă de pace. Deocamdată, Baybars nu e 
interesat să se bată cu forţele voastre. Dacă s-ar petrece aşa 
ceva, situaţia s-ar schimba imediat. V-ar anihila. Comandantul 


279 


tăcu pentru câteva clipe, apoi îl privi pe Will cu duritate. Şi, mai 
mult decât atât, eu l-aş ajuta. Observă expresia şi dădu din cap. 
Nu vreau asta, dar dacă oamenii tăi distrug Piatra din Mecca, îl 
voi ajuta să îţi omoare oamenii. In cazul unei asemenea fapte, 
nu mai pot face parte din Frăția voastră şi nu mai pot lucra 
împreună cu voi pentru reconciliere. 

Will dădu încet din cap. 

— Înţeleg. De aceea trebuie să împiedicăm orice încercare de 
a se întâmpla aşa ceva. 

— Ce propui? 

— Anima Templi este în întregime implicată în povestea asta 
şi toţi caută să afle mai multe detalii despre plan şi despre cine 
l-a pus la cale. Când vom cunoaşte asta, putem începe să 
căutăm modalităţile prin care să-l zădărnicim. Suntem convinşi 
că vom reuşi. Însă Everard şi cu mine am vrut ca tu să afli că 
doar câţiva oameni sunt implicaţi. Nu ordinul nostru în întregul 
lui, şi nici guvernul din Acra. 

— Îmi dau seama, rosti Kalawun. Dar asta nu schimbă faptul 
că toţi oamenii tăi ar avea de suferit. Este clar că aceşti oameni 
vor să pornească un război, din cine ştie ce motiv. Dacă vor face 
ce intenţionează să facă, vor avea parte de război. lar eu nu-l 
pot împiedica. 

— Poate că nu, replică Will, dar ai putea să ne ajuţi acum, 
înainte ca lucrurile să meargă prea departe. Aşa cum am spus, 
se pare că cineva în Cairo lucrează împreună cu aceşti oameni. 
Dacă ai putea descoperi vreo conexiune cu acest şiit, Kaysan, 
chiar aici, în oraş? Will ridică din umeri. Ştiu că nu înseamnă 
prea mult, dar merită încercat. 

— Deja am câteva idei, răspunse scurt Kalawun. 

Will era surprins. 

— Da? Văzând că arabul nu răspunde, Will dădu din cap. 
Atunci, dacă îţi concentrezi eforturile pe găsirea legăturii din 
Cairo, eu mă voi ocupa de zădărnicirea furtului. 

— Îi voi cere unui ofiţer de-al meu să mă ajute în această 
problemă, murmură Kalawun. Cred că importanţa faptului 
depăşeşte înţelegerea noastră privind secretele şi ştiu că pot 
avea încredere în el ca să nu vorbească. Numai că a fost trimis 
să-i caute pe asasinii care au încercat să-l omoare pe sultanul 


280 


Baybars şi s-ar putea să nu se întoarcă prea curând. Kalawun 
oftă. Îmi va fi greu să mă ocup de asta singur. 

Will îşi ridicase imediat privirea. 

— Asasinii? Credeam... noi am auzit că au fost ucişi în timpul 
tentativei de a-l omori pe Baybars. 

— Au fost, răspunse morocănos Kalawun, dar cei care au 
comandat atacul sunt liberi, sau aşa se crede. Baybars vrea să 
afle numele francilor care i-au angajat pe asasini. După atâta 
vreme, tot vrea răzbunare. Privind spre altar, Kalawun nu 
observă cât de rigid devenise Will. Într-un târziu, se întoarse 
spre acesta. Asta-i tot? Nu mai pot sta. Am treburi de făcut şi 
lucruri de luat în considerare în privinţa acestei probleme. 

— Da, replică Will, cu voce îngroşată. Asta e tot. 

Kalawun se ridică şi îşi acoperi faţa. 

— Atunci plec. Ridică mâna. Îţi mulţumesc că m-ai avertizat. 

Will strânse mâna comandantului. Kalawun avea o strângere 
fermă. 

— Dacă mai apar veşti, urmează procedura stabilită şi trimite 
imediat după servitorul meu. El îmi va transmite mesajul. 
Kalawun făcu o pauză. Mergi în pace. 

Will îl urmări pe Kalawun cum iese din biserică, apoi se aşeză 
greoi la loc pe bancă. 

XXX 

Cartierul venețian, Acra 

17 iunie 1276 


Elwen ajunsese la jumătatea scării, ţinând un maldăr de 
lenjerie murdară în braţe, când auzi bătaia din uşa de la intrare. 

— Mă duc eu! Mă duc eu! răspunse o voce cântată. 

Catarina alergă la uşă. 

— Aşteaptă, Catarina, o strigă Elwen, coborând în grabă 
ultimele trepte. 

Fata se opri şi se întoarse, dându-şi ochii peste cap. 

— Voiam doar să deschid uşa. 

— Ai auzit ce a spus tatăl tău. Trebuie să fim prudente. 

Catarina se dădu înapoi, îmbufnată. 

Elwen continua să fie uimită de uşurinţa cu care fata se 
împăcase cu tragedia prin care trecuse. Abia dacă se împliniseră 


281 


două luni de la atacul din Kabul şi ea deja părea să fi uitat cât 
de aproape fusese ca să fie luată prizonieră sau să fie ucisă, aşa 
că revenise la felul ei de a fi neglijent. Elwen avea şi acum 
coşmaruri; încă vedea expresia din ochii mamelucului în vreme 
ce îi înfigea săgeata în gât. Oricum, se simţea singură în toată 
povestea asta. Nu doar Catarina părea să fi uitat de atac, ci 
întreg oraşul. 

Cu două zile în urmă, femeile şi copiii luaţi prizonieri 
reveniseră în oraş, împreună cu douăzeci de creştini eliberaţi 
dintr-o temniţă din Cairo, ca scuză personală a lui Baybars. 
Veniseră însoţiţi de mai mulţi saci plini cu dinari. Andreas le 
dăduse cu o noapte în urmă vestea, după ce aflase totul de la 
unul dintre clienţii lui. Deşi familiile celor care se întorseseră 
erau cu siguranţă bucuroase, oraşul în ansamblul lui păruse să 
ignore evenimentul. În ciuda revoltei iniţiale a conducătorilor 
legată de atac, atenţia tuturor se îndreptase între timp asupra 
plecării neaşteptate a regelui Hugh, plecare ce lăsase un tron 
gol în Outremer, ceea ce provocase confuzie şi schimbări de 
putere în cadrul corpului de elită nobiliar din Acra, şi aşa divizat 
de interese de grup. Conform celor spuse de Andreas, Templul şi 
venețienii încercau să ocupe locul rămas gol prin plecarea lui 
Hugh, în vreme ce ospitalierii, genovezii şi cavalerii teutoni se 
străduiau să-i împiedice. Diverse grupuri şi facţiuni - proprietari 
de terenuri, transportatori, negustori, ordine religioase - îşi 
alegeau taberele, căutând modalităţi de a se aşeza în cea mai 
bună postură politică. Mai multe mesaje fuseseră trimise în 
Cipru, prin care regele Hugh era implorat să revină sau cel puţin 
să desemneze un înlocuitor. Insă nu venise niciun răspuns. 
Starea de agitaţie era în creştere. Cu o noapte în urmă, un tânăr 
venețian, al cărui tată era secretar al consulului venețian, 
fusese ucis cu bestialitate de trei genovezi. Se vorbea deja de 
nevoia impunerii stării de asediu. 

Ingrijorat de agitația crescândă şi încă marcat de moartea şi 
dispariţia lui Giorgio şi a lui Taqsu în Kabul, Andreas discutase 
cu familia lui, spunându-le tuturor să nu părăsească sub nicio 
formă cartierul până ce lucrurile nu aveau să se mai calmeze, 
iar fetele nu mai aveau voie să iasă singure din casă. Ca atare, 


282 


Elwen deschise acum uşa cu oarecare nelinişte, continuând să 
ţină rufele murdare pe un braţ. Nu aşteptau musafiri. 

În prag stătea Garin. Elwen simţi că i se aprind obrajii când îl 
văzu, din pricina unui amestec de surpriză, iritare şi ruşine. 

— Ce cauţi aici? 

— Am vrut să te văd, răspunse Garin. 

— Cine e? întrebă Catarina, încercând să privească pe după 
uşă. 

Elwen se întoarse. 

— Treci în casă, îi spuse ea în italiană fetei. Şi du astea în 
bucătărie pentru mine. 

Îi dădu fetei rufele murdare. 

— Nu-i corect! 

— Catarina. 

Luând rufele şi răsucindu-se pe călcâie, Catarina plecă 
supărată. 

Elwen ieşi în soarele fierbinte de după-amiază, închizând uşa 
în urma ei. Strada era plină de lume. 

— N-ar fi trebuit să vii. Stăpânului meu nu-i plac străinii care 
vin să vadă angajatele de sex feminin. 

— Deci nu-l deranjează Will? 

Ochii lui Elwen sclipiră la auzul remarcii. 

— Asta nu e treaba ta. 

— Îmi cer scuze, zise Garin. Am spus o tâmpenie. Dar în parte 
este motivul pentru care mă aflu aici. Mă refer la Will. 

— L-ai văzut? întrebă repede Elwen. 

Tonul o surprinse chiar şi pe ea. 

La început, după ce aflase cum o minţise Will, Elwen resimţise 
o furie devastatoare, care îi epuizase orice urmă de dragoste 
pentru el. Însă fără combustibil care să alimenteze furia în 
ultimele săptămâni, sentimentul începuse să se diminueze, 
transformându-se într-o suferinţă confuză, şi în cele din urmă în 
dorinţa de a-l vedea şi de a auzi cu propriile urechi şi din gura lui 
care era adevărul: anume că el o minţise în tot acest timp. In 
sufletul ei se strecurase şi un element de îndoială, care o făcuse 
să se întrebe dacă nu cumva Garin mistificase faptele sau chiar 
inventase întreaga poveste, deşi nu părea să fi avut vreun motiv 
pentru asta. 


283 


Garin clătină din cap. 

— Am vrut să te întreb acelaşi lucru. 

Chipul lui Elwen se alungi. 

— Nu, rosti ea, dezamăgită. Nu l-am văzut. 

— Ca să fiu sincer, nici nu credeam asta. Dacă ar fi trebuit să 
plec la Cairo, probabil că încă aş fi pe drum. Dar mi-am zis că cel 
mai bine e să verific, în caz că s-au schimbat planurile lui. 

— Pari să ştii mai multe despre planurile lui decât mine, 
replică, defensiv, Elwen. 

— Mă tem că aşa e, în bună parte. N-ar fi trebuit să-ţi spun 
nimic. Cred că Will e un prost pentru că îţi ascunde unele lucruri. 
Cu toate astea, nu era căderea mea să dezvălui ceva. 

Elwen roşi din nou. Revenise senzaţia de ruşine la vederea lui 
Garin. 

— Nu eşti singurul care trădează o confidenţă, rosti ea încet. 
N-ar fi trebuit să spun nimănui unde pleacă Will sau de ce. Işi 
plecă privirea. Pur şi simplu am avut senzaţia că voi toţi, 
Everard, Will, prietenii lui din Templu, râdeţi de mine pentru că 
nu ştiu nimic. Eram furioasă. Mi s-a părut că tot ce mi-a spus 
până acum a fost o minciună. Işi ridică privirea spre Garin. Şi 
poate chiar aşa a fost. Poate că nu e în Cairo. Dar n-ar fi trebuit 
să-ţi spun. 

Garin îi aruncă brusc un zâmbet tineresc. 

— Ei bine, eu ştiu să păstrez un secret dacă şi tu poţi. 

Elwen schiţă la rândul ei un zâmbet, care se estompă rapid. 

— Apreciez asta. Aruncă o privire spre cer şi spre soarele care 
o orbea. Ar trebui să mă întorc la muncă. 

Garin dădu din cap. Se apropie şi întinse mâna. 

Elwen râse uşor batjocoritor la adresa gestului formal, tipic 
masculin, dar acceptă mâna întinsă. Garin avea palma rece. li 
putea simţi respiraţia duhnind a alcool, dar şi altceva, ceva mai 
dulce şi mai eteric. 

Garin dădu drumul mâinii ei şi se îndepărtă. 

— Când se va întoarce Will, poţi să-i transmiţi să vină la mine? 
Stau la palatul regal. 

— La palat? Dar regele nu a plecat? 

— Mi-a spus că pot rămâne în absenţa lui. Garin păşi pe 
stradă, apoi se întoarse. Şi, ca să ştii, nu râd deloc de tine. 


284 


Elwen rămase în cadrul uşii şi se uită după el o vreme, înainte 
de a intra în casă. 
XXX 
Fortăreaţa asasinilor, nordul Siriei 
18 iunie 1276 


Nasir se ghemui lângă pârâu. Apa curgea repede şi albă, 
făcând spume peste pietrele care se iveau din albie ca nişte 
dinţi sparţi. Nasir îşi vâri mâinile în lichidul curgător. Era dureros 
de rece. În locul în care fusese sânge rămăsese doar o roşeaţă. 
Închise ochii şi simţi mai profund senzaţia de rece. 

— Domnule? 

Nasir întoarse privirea. Unul dintre soldaţii lui aştepta în 
spate. Se pierduse atât de tare în gânduri, încât nu îl auzise 
apropiindu-se. În ultimele trei săptămâni îşi pusese doi oameni 
să cerceteze permanent împrejurimile şi să menţină sub 
supraveghere fortăreaţa asasinilor de pe culmea muntelui. 
Oamenii văzuseră grupuri de fideli căutând pe pante timp de 
câteva zile după capturarea lui Idris, dar nimeni nu venise să-i 
deranjeze în ascunzişul lor. Cu toate acestea, trebuia să fie 
prudent. Problema era că obosise şi era epuizat de amintirile din 
copilărie care îl sufocau într-un asemenea loc. li făcea rău şi 
mirosul de sânge de pe pielea lui. 

— Ce e? 

— Cred că e gata să vorbească. 

Soldatul dădu din cap înspre interiorul peşterii. 

Nasir simţi că îl ustură mâinile când le scutură de sângele 
spălat. Nu se grăbi. Idris spusese asta şi înainte şi nu se 
întâmplase nimic. Vigoarea acelui om era cu adevărat 
incredibilă. 

Nasir ştiuse că nu va fi uşor; capacitatea asasinilor de a 
îndura durerea era bine cunoscută. Cu toate astea, era aproape 
nefiresc, ba chiar oarecum înfricoşător să muncească atât de 
mult cu Idris şi să nu scoată de la el decât sânge. De două ori 
Nasir fusese pe punctul de a-l pierde. O dată ldris încercase să 
se sinucidă lovindu-se cu capul de stânca de care era legat. Din 
fericire, reuşise doar să se rănească, dar chiar şi aşa Nasir se 
enervase. Pusese unul dintre pajii care veniseră cu el să lege o 


285 


cârpă în jurul capului lui Idris pentru ca acesta să nu mai poată 
repeta gestul. După prima săptămână de bătăi şi tăieturi, Nasir 
recursese la alte metode: îl înfometase pe Idris ca să-l 
slăbească, apoi îl forţase să înghită plante otrăvitoare ca să-i 
provoace o stare violentă de greață. Sperase ca astfel să îl 
aducă pe asasin într-o stare de delir în care să vorbească fără să 
îşi dea seama ce spune. Însă Idris, deşi fusese cuprins de febră, 
nu-i oferise nimic. In cele din urmă, Nasir fusese obligat să-l lase 
în pace câteva zile pentru ca omul să îşi revină. De dimineaţă 
începuse iarăşi cu tortura. De această dată tăiase trei dintre 
degetele lui Idris, înghesuind o bucată de cârpă plină de sânge 
în gura omului ca să-i estompeze urletele. 

Croindu-şi drum înapoi printre tufişuri, Nasir pătrunse în 
peşteră. Idris atârna inert în legăturile care îl ţineau. Mâna 
mutilată îi fusese bandajată, dar bandajul se făcuse deja roşu. 
Pielea bărbatului era cenuşie şi lipsită de viaţă, în afara locurilor 
unde era tăiată sau marcată de vânătăi, un amestec înfiorător 
de pete maronii, vineţii şi galben-închis. 

— ldris. 

Idris respira neregulat. Auzindu-şi numele, deschise ochiul 
rămas nevătămat şi îşi concentră privirea asupra lui Nasir. 

— Soldatul meu spune că vrei să vorbeşti. 

Idris îl privi, dar nu scoase o vorbă. 

— Trebuie să îmi vorbeşti, Idris, continuă Nasir, după o lungă 
pauză. Nici tu, nici eu nu mai avem timp la dispoziţie. Trebuie să 
mă întorc la stăpânii mei. Ei vor acest nume. Trebuie să le dau 
ceva. Oftă din rărunchi. Nu vreau să fac asta, Idris. Mi se face 
rău. Arătă înspre peşteră cu un gest al mâinii. Peştera asta. 
Suferinţa ta. Toate mă îmbolnăvesc. 

Idris gemu. 

— Spune-mi numele şi plec, rosti Nasir încet. Te las să trăieşti. 
Vocea îi deveni mai dură. Să ştii că încă te pot face să suferi şi 
mai mult. 

Prinse mâna mutilată a omului şi începu să strângă. 

Idris scoase un țipăt sfâşietor. 

Nasir întinse cealaltă mână şi prinse bărbia bărbatului. 

— Nu mai am timp, Idris. Trebuie să mă întorc la Cairo. 
Trebuie! 


286 


Gura lui Idris se mişcă uşor. Nasir se apropie de ea. Auzi o 
şoaptă. Buzele lui Idris se mişcară din nou. 

De această dată, rostiră un nume. Nasir îl lăsă în pace pe 
asasin şi se ridică în picioare. 

— L-am obţinut, strigă el, auzind pe cineva intrând în peşteră. 

— Pleacă de lângă el, ordonă o voce necunoscută. 

Nasir se răsuci pe călcâie şi se trezi uitându-se la un om 
îmbrăcat în negru. Mâna îi cobori iute spre sabie, dar alţi doi 
oameni se iviră în gura peşterii. Erau îmbrăcaţi tot în negru: 
hainele fidelilor. Amândoi ţineau în mâini pumnale; unul dintre 
ele era pătat de sânge, după cum observă Nasir într-o fracțiune 
de secundă. Omul care vorbise ridică o arbaletă şi trase, înainte 
ca Nasir să apuce să atingă mânerul armei. Săgeata i se înfipse 
în umăr. Imediat îl cuprinse o durere cumplită. Se prăbuşi pe jos, 
lovindu-se cu capul de stânca peşterii. Ca prin ceaţă, îl văzu 
cum ldris e dezlegat şi ajutat de ceilalţi fideli. Alţi doi indivizi 
intrară în peşteră, trăgând după ei cadavrele mamelucilor şi ale 
pajilor. O cizmă se opri pe pieptul lui Nasir, sufocându-l şi 
ascuţindu-i durerea din umăr. Nasir ridică privirea şi zări un vârf 
de arbaletă aţintit spre faţa sa. In spatele armei, individul care o 
ţinea se uita fix la el. 

— Nenorocit de sunnit, aruncă asasinul cu dispreţ. 

— Aşteaptă, se auzi o voce spartă. 

Nasir recunoscu glasul lui Idris. 

Se auzi o tuse. 

— Aşteaptă, frate, rosti iarăşi Idris, de această dată cu mai 
multă putere. Lasă-l să trăiască. 

— Cu ce eşti dator acestui animal, frate? întrebă asasinul cu 
arbaleta. Uite ce ţi-a făcut. Nemernicii de mamelucii nu 
îndrăznesc să ne atace din nou în câmp deschis, aşa că s-au 
folosit de tine ca să ajungă la noi. 

— Nu, rosti Idris, slăbit. Nu au venit aici pentru noi sau pentru 
fortăreață. Asta e un ofiţer din Cairo. A fost trimis aici de 
Baybars ca să afle numele francului care a angajat asasinarea 
sultanului. Il putem folosi ca să obţinem ce vrem. Dacă vrem să 
continuăm să supravieţuim aici, ne trebuie provizii proaspete. 
Ne va aduce o răscumpărare frumoasă. 


287 


Nasir simţi că apăsarea se ridică de pe pieptul lui când 
asasinul îşi luă cizma. Arbaleta rămase însă aţintită înspre el. 
După un ordin scurt, Nasir fu ridicat cu brutalitate în picioare. | 
se luă sabia, iar mâinile îi fură legate la spate. Fiecare mişcare 
nouă îi stârnea săgeți dureroase în umăr. Sudoarea începuse să 
i se scurgă pe faţă, iar ochii îl usturau. Fu tras afară din peşteră 
în soarele orbitor. În minte, numele şoptit de Idris continuă să 
plutească, la început ca o nebuloasă, nefamiliar ca formă şi 
rostire. Apoi numele deveni mai clar, mai bine definit şi, în cele 
din urmă, se întipări limpede în memorie. 

William Campbell. 


288 


23 


Templul, Acra 
8 iulie 1276 


Oraşul ardea. Un văl de fum plutea greu în aerul încins peste 
cartierul venețian din pricină că mai multe case din zona 
comercială luaseră foc, iar flăcările se ridicau acum hulpave, 
înghițind tot ce era din lemn şi înnegrind piatra. Copiii strigau în 
braţele mamelor lor, în vreme ce bărbaţii disperaţi formaseră un 
şir de-a lungul străzii, trecând de la unul la celălalt găleți cu apă 
din rezervoarele oraşului ca să încerce, disperaţi, să stingă 
vâlvătaia. În cartierul musulman, într-o mică piaţă, ardeau alte 
focuri, mai mici, înghițind tarabe şi căruţe. Solul era plin cu 
pietre şi cioburi. Bărbaţii patrulau pe străzi, cu feţele acoperite, 
strângând în mâini bâte şi torţe. Unii cântau în vreme ce 
mărşăluiau, înaintând împreună ca o haită, cu ura adânc 
cuibărită în ochi. Oamenii urmăriră temători din spatele 
ferestrelor caselor din apropiere cum un al doilea grup ieşi din 
spatele unei căruţe care bloca o stradă şi începu să alerge, 
urlând, înspre piaţă ca să se confrunte cu mascaţii. Cele două 
grupuri se ciocniră şi începu vărsarea de sânge. 

În întreg oraşul oamenii ridicaseră baricade improvizate pe 
străzi. Totul începuse cu două săptămâni în urmă, când 
tensiunea acumulată şi actele izolate de violenţă care 
escaladaseră după plecarea regelui Hugh se transformaseră în 
războaie deschise. Porţile diverselor cartiere erau acum închise 
de la apusul soarelui până la ivirea zorilor, iar în multe zone 
fusese decretată starea de asediu. Gărzile patrulau prin fiecare 
zonă, dar cu o suprafaţă atât de mare de acoperit şi cu atât de 
multe facţiuni implicate, incendiile, jafurile şi încăierările între 
grupările rivale se înmulţeau necontrolat, de la o zi la alta. 

Haosul se instituise când un grup de negustori nestorieni din 
Mosul se răsculase împotriva neguţătorilor musulmani din 
Bethleem într-una din pieţe. Protejându-i pe cei din Bethleem, 
templierii interveniseră în încăierare şi, în tentativa lor de a 
calma violențele, uciseseră câţiva nestorieni. Atunci intraseră în 


289 


scenă cavalerii Sfântului loan, care îi apărau pe nestorieni, şi un 
templier fusese rănit, faptul generând o ceartă violentă între 
Marele Maestru al ospitalierilor şi Guillaume de Beaujeu, o 
ceartă care ajunsese la Inalta Curte din Acra. După acest 
eveniment, violențele continuaseră să crească în intensitate pe 
măsură ce pacea fragilă dintre diversele comunităţi era 
încălcată. Templierii erau porniţi contra ospitalierilor, venețienii 
împotriva pisanilor şi genovezilor, creştinii împotriva evreilor, 
şiiţii împotriva sunniţilor. Chiar şi atunci când ostilitățile nu se 
transformau în conflicte deschise, relaţiile dintre diverşii 
conducători de comunităţi erau atât de încordate, încât orice 
şansă de reconciliere între locuitorii oraşului părea imposibilă. 

Will se întoarse în Acra exact în mijlocul vălătucilor de fum şi 
al anarhiei. Poarta Templului era încuiată şi baricadată. Trecură 
momente bune până când cineva catadicsi să răspundă bătăilor 
lui repetate în uşă. 

— Ce se petrece în oraş? îl întrebă el pe sergentul care îi 
deschise într-un târziu. 

— Aşa e de când a plecat regele, comandante Campbell, 
răspunse omul, plesnind din degete înspre un sergent mai tânăr 
din ghereta paznicilor, care se repezi să ia calul lui Will. 

— De când a plecat? Will îşi dezlegă bagajul de la oblâncul 
şeii şi dădu frâul sergentului. Cum adică a plecat? Unde s-a dus? 

— În Cipru, domnule. Înalta Curte i-a scris, cerându-i să 
numească pe cineva care să guverneze în locul lui, dar n-a 
apărut nimeni. 

— Ce s-a întâmplat? De ce a plecat? 

Sergentul păru să ezite. Işi cobori vocea: 

— Circulă zvonul că el şi Marele nostru Maestru au avut un 
schimb de cuvinte cu o noapte înainte de plecare. 

Will era nedumerit. 

— Mulţumesc, rosti el, distrat. 

— Domnule, zise repede sergentul atunci când Will îi întoarse 
spatele, mi s-a spus să fiu atent când veniţi şi să vă trimit 
imediat la Marele Maestru. 

Will se încruntă. 

— Foarte bine. Mă duc imediat ce îmi las bagajul şi mă spăl. 


290 


— Îmi cer iertare, domnule, insistă sergentul, dar a spus că 
trebuie să vă duceţi la el imediat, indiferent de ora din zi sau din 
noapte când veniţi. 

Tot mai îngrijorat, Will traversă curtea înspre palatul Marelui 
Maestru. 

Il găsi pe Guillaume într-o întâlnire cu seneşalul şi cu marele 
comandant Theobald Gaudin. O oficialitate îi ceru în mod 
solemn să aştepte afară. Se aşeză pe o bancă de pe coridor, 
lăsându-şi bagajul pe podea. In mintea lui apărură tot felul de 
gânduri tulburătoare: cererea imperativă a Marelui Maestru de 
a-l vedea; fumul care acoperea oraşul şi străzile pustii; vestea 
că regele părăsise Acra. Dincolo de astfel de gânduri negre însă, 
în sufletul lui începea să se insinueze tot mai adânc o teamă 
care îl marcase de la întâlnirea lui cu Kalawun, o teamă care îl 
însoţise precum o umbră de-a lungul drumului de întoarcere prin 
deşert. „Te caută. Ce se va întâmpla când te vor descoperi?” 
Cele două idei deveniseră obositoare prin persistenţa cu care îi 
apăreau în minte. Se aplecă înainte şi îşi puse capul în căuşul 
palmelor. 

— Comandante Campbell? y 

Will sări de pe loc când simți pe cineva atingându-i umărul. şi 
dădu seama că aproape adormise. Işi ridică privirea şi îi văzu pe 
seneşal şi pe marele comandant înaintând pe coridor. Oficialul 
care îl întâmpinase stătea acum aplecat deasupra lui. Will se 
ridică în picioare, la timp ca să-l vadă pe seneşal aruncându-i o 
privire neagră, apoi îşi luă bagajul şi îl urmă pe oficial în 
apartamentul Marelui Maestru. 

Guillaume şedea la biroul lui. li făcu semn lui Will să ia loc pe 
un scaun din faţa mesei. ; 

Oficialul închise uşa, lăsându-l pe Will singur cu de Beaujeu. In 
vreme ce se apropia de birou, Will aruncă o privire spre 
fereastră. Inspre sud, deasupra cartierului venețian, cerul era 
cenuşiu din pricina fumului. 

Guillaume îi urmări privirea. 

— Te-ai întors în vremuri grele, frate. 

— Ce se întâmplă, domnule? Mi s-a spus că regele Hugh s-a 
întors în Cipru fără să numească pe cineva în locul lui. 


291 


— Ai auzit bine. Dar pacea va fi în curând reinstaurată, atunci 
când Carol de Anjou va ocupa tronul rămas vacant. Atunci totul 
va fi în sfârşit bine în acest regat. Deocamdată vreau să discut 
altceva cu tine. Voiam să-ţi vorbesc despre asta de mai multe 
săptămâni. Insă, evident, tu nu erai aici. Să înţeleg că ai dat 
peste tratatul pe care fratele Everard de Troyes te-a trimis să îl 
achiziţionezi în Siria? Că ai avut o călătorie rodnică? 

Will minţi dând din cap. 

— Everard a avut noroc să te aibă la îndemână, zise 
Guillaume după câteva clipe. Rolul lui de aici este important. Mi 
s-a povestit cât de multe a realizat pentru ordin prin cercetările 
lui legate de noi cunoştinţe. Spune-mi, William, de câtă vreme îl 
cunoşti? 

Mintea lui Will începu să lucreze cu febrilitate. Oare ce voia să 
spună Marele Maestru? Ştia de Beaujeu că el nu se dusese în 
Siria? Să fi fost totul o capcană? 

— De şaisprezece ani, domnule, răspunse el, având grijă ca 
vocea să nu-l trădeze. Everard m-a luat ca ucenic când am ajuns 
la Paris. 

— De ce? 

— Maestrul meu, Owein, tocmai fusese ucis în urma unui atac 
al mercenarilor asupra companiei noastre la Honfleur, în Franţa. 
Escortam tezaurul Coroanei engleze către preceptoriul din Paris, 
iar aceşti indivizi au încercat să-l fure. Everard avea nevoie de 
un scrib. Eu ştiam să citesc şi să scriu, iar în plus îmi pierdusem 
maestrul. Will ridică din umeri. Presupun că a fost o alegere 
firească. 

— Deci poţi spune că îl cunoşti bine? 

— Da. 

— Ai încredere în el? 

Will fu surprins de întrebare. 

— Da, răspunse el, puţin ezitant. Apoi, cu mai multă putere: l- 
aş încredința viaţa mea. 

Guillaume ridică ceva de pe birou. Era un pergament făcut 
sul. li dădu obiectul lui Will. Când îl deschise, cavalerul văzu 
imediat despre ce era vorba. 

— Este mesajul pe care l-ai adus înapoi din Arabia, îi explică 
Guillaume. Am nevoie de traducerea lui. 


292 


Cu inima bătându-i nebuneşte, Will îşi alese cu grijă 
răspunsul: 

— Dar Kaysan nu era unul dintre spionii noştri? 

— Ba da. 

— Atunci iertaţi-mă, domnule, dar cum se face că nu putem 
citi acest mesaj? De ce ar trimite el ceva de neînțeles pentru 
noi? 

— Omul despre care am fost asigurat că poate traduce 
mesajul pentru noi nu este disponibil momentan. Talentul lui 
Everard este unanim recunoscut în cadrul acestui preceptoriu. El 
este omul care poate descifra mesajul. Guillaume se ridică şi 
privi pe fereastră. Dar am o problemă. Tăcu o vreme. În cele din 
urmă, se răsuci pe călcâie. În ultimele luni ai slujit bine ordinul şi 
pe mine personal. Dacă nu ar fi existat spiritul tău ascuţit de 
observaţie şi reacţiile tale rapide, puteam fi omorât de omul lui 
Soranzo pe doc. Tu ai descoperit identitatea duşmanului meu şi 
ai ajutat la realizarea justiţiei, chiar dacă nu ai fost de acord cu 
metodele mele, şi tot tu ai executat o misiune importantă 
pentru mine în Arabia, conducându-mi oamenii cu autoritate şi 
pricepere. De câteva săptămâni mă întreb dacă să te implic în 
ceva care a fost pus în mişcare cu aproape doi ani în urmă. 
Acum am luat o decizie. Încetul cu încetul, în fiecare zi noi dăm 
greş, William, rosti Marele Maestru pe un ton mai moale. Ne 
certăm între noi, ne luptăm unii cu alţii şi ignorăm ameninţarea 
care se apropie treptat de noi. Căci azi, mâine sau peste cinci 
ani mamelucii ne vor ataca din nou. lar când se va întâmpla 
asta, niciunul dintre noi nu-i va putea opri. În Apus sunt prea 
puţini cei care sunt de acord cu ideea unei cruciade. Numărul 
aliaţilor noştri scade continuu. Insă avem ocazia de a schimba 
această stare de lucruri. O singură şansă. Guillaume îşi strânse 
pumnii. Continuă cu o voce tot mai puternică şi mai decisă. 
Imaginează-ţi popoarele Apusului ridicându-se cu miile sub 
stindardul Crucii. Imaginează-ţi soldaţii noştri venind peste mări 
ca să ne ajute pe noi, fraţii lor, cei care am luptat atâta vreme 
ca să menţinem viu visul creştinătăţii pe aceste meleaguri. Am 
ajuns prea departe ca să-i dezamăgim pe toţi înaintaşii noştri. 
Pe cei precum tatăl tău, pe cei care au murit pentru cauza 
noastră. 


293 


Baybars şi mamelucii lui luptă ca să cucerească pământuri. 
Numai că aceste pământuri nu sunt ale lor! Cu toţii s-au născut 
la sute de kilometri depărtare de Palestina. Ei spun că luptă ca 
să ia înapoi ceea ce le-am furat noi, dar şi ei au luat pământuri 
cu forţa. lar dacă aceste ţinuturi nu sunt ale lor, atunci eu spun 
că sunt ale noastre. Este Ţara noastră Sfântă. Mult sânge de 
creştin s-a vărsat pe aceste nisipuri şi multe lucruri am pierdut 
în timp. Nu putem îngădui ca toate astea să se fi irosit. Nu 
putem. Guillaume începuse să se plimbe prin încăpere. Will îl 
urmări în tăcere. Sunt implicat într-un plan de a lua înapoi ce ne 
aparţine. In bătălia de la Hattin, sarazinii au furat una din cele 
mai sfinte relicve ale noastre: o parte a Adevăratei Cruci pe care 
a fost răstignit Hristos. Creştinătatea a deplâns acest jaf timp de 
aproape o sută de ani. iți poţi imagina bucuria tuturor atunci 
când noi vom lua ceva ce e al lor? 

— Ce anume? rosti Will cu voce îngroşată. Ce să le luăm? 

— Piatra Neagră din Mecca, răspunse Guillaume. Cea mai 
sfântă relicvă a lor. Întreg Apusul ar considera asta o răzbunare. 
Forţele noastre de aici şi din Apus s-ar uni în jurul unei 
asemenea victorii. Sunt sigur de asta. Le-ar aduce tuturor 
speranţă şi le-ar reînnoi dorinţa de a termina ce au început cu 
două secole în urmă. Am luat deja contact cu conducători 
apuseni, oameni precum regii Edward şi Carol de Anjou. De mult 
timp caut în secret sprijin pentru o nouă cruciadă, promiţându-le 
acestor conducători că va veni schimbarea, că trebuie să fie cu 
toţii gata pentru ea. Am trimis vorbă despre asta şi mongolilor. 

— Mamelucii ne vor distruge. 

— Nu, rosti cu fermitate Guillaume. Cel puţin nu imediat. În 
ciuda furiei lui, Baybars va conştientiza nevoia de a pregăti cum 
trebuie o campanie împotriva noastră. Folosind Piatra drept 
simbol al triumfului, al dorinţei Domnului ca noi să recăpătăm ce 
ne aparţine, putem organiza o nouă cruciadă, în vreme ce el îşi 
ridică propria armată contra noastră. Avem şansa, o şansă bună, 
ca să ne confruntăm pe un teren neutru. Dacă nu facem asta, 
William, ne vom stinge în tăcere, distruşi încetul cu încetul de 
sarazini. Este singura cale de a convinge Apusul că mai există o 
speranţă, că putem lichida duşmanul, că putem lua de la ei ceea 
ce ei au luat de la noi. Guillaume se aşeză pe scaun. Ochii îi 


294 


străluceau, dar mai degrabă de tristeţe decât de pasiune. 
Aşteptă ca vocea să îi revină la normal, apoi continuă: Am 
nevoie de ajutorul tău, William. Mai întâi ca să-i duci acest mesaj 
lui Everard şi să-l rogi să-l descifreze. Oricare ar fi conţinutul lui, 
trebuie să te asiguri că preotul nu va vorbi despre asta cu 
nimeni, niciodată. Nu-mi place să fac asta, dar n-am de ales. 

— Aţi spus „noi“. Vă mai ajută şi altcineva? i 

— Da. Dar în acest moment ceilalți nu contează. Iți voi spune 
mai multe dacă Everard reuşeşte să descifreze mesajul. Piatra 
va fi furată în primăvara anului viitor. Am ales câțiva oameni 
care să se ocupe de asta. Aş vrea ca tu să-i conduci. 

XXX 

— Asta e. Acum avem ocazia să îl oprim! 

Everard îşi ridică privirea înspre Will, care se plimba nervos 
prin încăpere. Preotul ţinea în mână mesajul pe care Marele 
Maestru i-l dăduse cavalerului. 

— Ar fi trebuit să îl auzi, continuă furios Will. Este aşa de 
convins că îndeplineşte lucrarea Domnului. Țara noastră Sfântă, 
zicea el mereu. Habar n-are ce e aceea pace! 

— Tu aveai? ripostă Everard cu glas moale. Inainte de a ţi se 
arăta o altă cale? Înainte de a fi iniţiat în Anima Templi? Will se 
uită fix la el. Mai degrabă cred că nu, continuă Everard. Chiar şi 
după ce ai aflat că pacea între popoarele noastre este posibilă, 
că oameni din religii şi culturi diferite muncesc laolaltă în acest 
scop, te-ai opus unui asemenea ideal şi ai încercat să-l omori pe 
presupusul nostru duşman. A fost aceea o dovadă de pace? 

Will înghiţi în sec aducându-şi aminte şi simţi iarăşi fiorul de 
teamă în stomac. O fracțiune de secundă simţi nevoia de a-i 
povesti lui Everard ceea ce îi spusese Kalawun în Cairo. 
Deschise gura ca să mărturisească, dar Everard continuă să 
vorbească, aşa că prilejul se pierdu. 

— Nu-l judeca atât de aspru, William. Ca schimbarea să se 
petreacă, este nevoie de înţelegere. Trebuie să-ţi dai seama că 
de Beaujeu, ca mulţi alţii, a fost crescut cu convingerea că e mai 
bun decât musulmanii, evreii şi oricine altcineva care nu se 
supune legii creştine. Au fost educați aşa de taţii lor, de preoţii 
lor, de colegii şi de maeştrii lor. E de mirare că ei cred în asta? 
Aşa cum ţi-am spus adesea, schimbarea se petrece lent, în mulţi 


295 


ani. Un om poate să citească astăzi unul din tratatele noastre şi 
să descopere acolo ceva ce îl pune pe gânduri, ce îl face să îşi 
dea seama că suntem cu toţii copiii Domnului, indiferent ce 
nume am alege pentru El. Poate că va povesti despre asta fiilor 
şi fiicelor lui, iar ei îi vor urî mai puţin pe ceilalţi pe măsură ce 
cresc. Anima Templi este un medic, William, un medic care 
scoate otrava din sufletul fiecărei generaţii. Insă procesul 
trebuie să decurgă lent, cu grijă, altfel riscăm să ne pierdem 
pacienţii. Dacă tatăl tău n-ar fi fost James, ci altcineva, poate că 
acum ai simţi altfel. Poţi fi în întregime de acord cu tot ce ţi-a 
spus de Beaujeu. 

— Nu pricep, zise Will, aşezându-se pe locul de la fereastră, în 
faţa preotului. De Beaujeu are scribi arabi şi ştiu că îi tratează la 
fel de bine ca pe servitorii creştini. lar după ce l-am prins pe 
Sclavo, el s-a asigurat că taverna va fi închisă, iar sclavii găsiţi 
acolo vor fi îngrijiţi. 

— Da, iar de Beaujeu a fost chiar criticat pentru un astfel de 
tratament acordat musulmanilor şi evreilor, încă de la sosirea lui 
în acest oraş. Nu e nici monstru, nici neghiob. La el nu se pune 
problema oamenilor. Ci a locului. E vorba de pământurile 
Domnului sau Ţara noastră Sfântă, cum o numeşte el. Vrea 
lerusalimul înapoi, William. La fel cum vor mulţi dintre oamenii 
noştri. El crede că lerusalimul aparţine creştinilor şi că noi 
suntem deţinătorii lui de drept. Nu înţelege că avem cu toţii 
drepturi egale asupra acelui oraş, că el reprezintă moştenirea 
tuturor popoarelor din Evanghelii: din Vechiul şi din Noul 
Testament, dar şi din Coran. Pentru evrei el înseamnă locul 
unde Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să-l sacrifice pe Isaac şi 
unde a fost construit Templul lui Solomon, care a adăpostit 
Chivotul ce conţinea Legile date lui Moise pe muntele Sinai. 
Pentru creştini este locul unde a trăit lisus, unde El a murit şi a 
înviat. Pentru musulmani este locul de unde Mahomed s-a 
ridicat la Ceruri. Privirea lui Everard deveni tristă şi distantă. 
Pământul ăla e sfânt pentru noi toţi. Cumva însă părem 
incapabili să ne bucurăm de acest fapt care ne apropie, 
preferând să ne astupăm urechile şi să ne acoperim ochii, dând 
ca nişte copii din picioare şi strigând că e a/ nostru, şi doar al 
nostru. 


296 


— Avem şansa să oprim povestea asta, Everard, rosti Will, 
arătând spre pergamentul din mâna preotului. Nu trebuie decât 
să-i spui lui de Beaujeu că nu-l poţi descifra. 

Everard se uită la el. 

— Nu, rosti el în cele din urmă. Nu aşa trebuie procedat. În 
ochi ii apăru o expresie de autoritate. Îi vei duce traducerea 
mea şi vei face exact ce îţi cere. 

— De ce? se miră Will. 

— Ce crezi că se va întâmpla dacă eu nu reuşesc să Îl 
descifrez? ripostă Everard, ridicându-se şi uitându-se la Will. 
Contactul ăsta al lor - flutură pergamentul din mână -, care 
probabil e destinatarul scrisorii, ar putea apărea oricând. Ori 
asta, ori ei o să găsească pe altcineva să le traducă mesajul. Nu 
sunt singurul care poate face asta. 

— Dar i-ai putea întârzia, poate chiar le-ai zădărnici planul. 

— Dacă Marele Maestru plănuieşte această acţiune de doi ani 
şi a mers atât de departe ca să se asigure de reuşită, nu va lăsa 
ca o astfel de problemă să îl oprească. O să găsească o altă 
modalitate. lar dacă e întârziat şi detaliile pe care noi deja le-am 
aflat din mesaj, respectiv momentul şi locul, se schimbă, am 
putea sfârşi prin a cunoaşte mai puţin decât ştim acum. 

— E prea periculos, replică Will, dând din cap. Trebuie să 
oprim totul înainte de a începe. 

— Şi o vom face, promise Everard cu fermitate în glas. Ai fost 
invitat în cercul intim al lui de Beaujeu. Te vei afla în mijlocul 
acţiunii. Mai mult ca oricine altcineva, ai o şansă să opreşti totul. 
De Beaujeu nu acţionează singur. N-are sens să tai partea 
stricată a mărului dacă nu scoţi şi viermele dinăuntru. Trebuie 
să aflăm cine îl mai ajută, cu cine lucrează de Beaujeu şi cine e 
acest om din Cairo. Soranzo ştia despre asta şi probabil că şi 
Angelo Vitturi are habar. Everard se uită fix la Will. Tu trebuie să 
afli. 

În ciuda neîncrederii şi a perplexităţii, Will simţi ceva 
agitându-se în sufletul lui. Mândrie. După asta tânjea el, de la 
tatăl lui, de la Everard şi Anima Templi, ba, într-o oarecare 
măsură, chiar de la de Beaujeu: faptul că ei se mândresc cu el. 
Acum avea ocazia să fie erou, să fie cel care împiedică 
dezastrul. Simţind cum astfel de gânduri îl năpădesc, încercă să 


297 


le ignore, spunându-şi că face toate astea pentru că e de datoria 
lui şi e nevoie de aşa ceva. Insă o voce interioară, dulce şi 
seducătoare, continuă să-i şoptească faptul că el putea fi cel 
care avea să-i salveze pe toţi. 
XXX 
Cartierul venețian, Acra 
8 iulie 1276 


Elwen iuți pasul. Simţea mirosul de fum şi auzea strigătele 
îndepărtate ale bărbaţilor care încercau să stingă incendiile, la 
câteva străzi distanţă de casa lui Andreas. La slujba de seară, 
câţiva bărbaţi se ridicaseră în picioare atunci când preotul 
ceruse ca toţi să se roage pentru cei care pierduseră proprietăţi 
în dezastru. Acei bărbaţi ceruseră răzbunare, spunând că îi 
cunosc pe cei care puseseră focurile. Că de vină fuseseră 
genovezii. Că sosise vremea să fie daţi iarăşi afară din oraş, de 
această dată pentru totdeauna. Preotul avusese nevoie de 
multă diplomaţie ca să-i potolească, pentru a nu se ajunge la 
crime. 

Cureaua genţii de piele pe care Elwen o atârnase de umăr îi 
ciupea tare pielea din pricina grabei cu care voia să ajungă la 
depozitul de pe strada Mătăsii. Geanta era plină de mostre. 
ingrijorat de apariţia unor noi probleme, Andreas o uitase pe 
masa din bucătărie. Trebuia să se întâlnească cu un client şi 
avea nevoie de mostre. Besina îi spusese lui Elwen să nu se 
ducă; Andreas putea veni singur acasă după mostre. Insă tânăra 
femeie ştia că asta ar fi însemnat ca el să-şi irosească din timpul 
lui preţios. Seara începuse să se lase peste oraş, iar străzile se 
goleau rapid de oameni. Aerul continua să fie înăbugşitor. 

Când Elwen dădu colţul dinspre strada Mătăsii, doi bărbaţi 
ieşiră de pe o alee şi porniră spre ea. Se mişcau încet, cu gesturi 
dezordonate. Elwen îşi spuse că erau beţi. Unul dintre ei o zări şi 
îşi bătu tovarăşul pe umăr. Celălalt bărbat îşi ridică privirea şi 
râse când camaradul lui zise ceva de neînțeles. Ca să-i evite, 
Elwen păşi pe stradă. 

— Bună seara, doa'na mea, o strigă unul dintre bărbaţi. 

Vorbea latina şi nu dialectul venețian, însă limba i se 
împleticea aşa de tare în gură, că Elwen abia dacă îl înţelese. 


298 


Continuă să înainteze, ceva mai repede acum. 

— Am zis, bună seara, doa'na mea, repetă individul, coborând 
şi el pe stradă. 

Elwen îi aruncă un zâmbet îngheţat, după care îşi văzu de 
drum, trecând pe lângă el. 

— Am primit un zâmbet! cârâi individul spre tovarăşul lui. 

— Cred că te place, rosti celălalt, deplasându-se în lateral şi 
blocându-i calea lui Elwen, astfel că aceasta se trezi prinsă între 
cei doi. Ambii erau roşii la faţă. Hei, fată, ai ceva pen' mine? 

— Mă grăbesc, zise Elwen. Inima începu să-i bată cu putere. 
Vă rog, lăsaţi-mă să trec. 

— Un’ te duci? întrebă primul individ. Avea umeri largi şi o 
barbă lungă şi neagră. E stare de asediu. 

— Ştiu asta, replică Elwen, iritată de întrerupere în ciuda 
neliniştii din suflet. 

încercă să-l ocolească pe bărbatul din faţa ei, un individ şi mai 
masiv decât prietenul său, cu o burtă care îi atârna peste 
centură şi îmbrăcat cu o cămaşă plină de pete de bere. Omul 
avea părul negru şi o faţă unsuroasă care părea să se scurgă pe 
măsură ce el vorbea din pricina obrajilor care tremurau ca o 
piftie. 

— Nu aşa de repede, zise el, postându-se în faţa ei. 

Elwen îşi dădu seama că era singură pe stradă. 

Curajul îi dispăru complet când grăsanul întinse mâna după 
ea. Deschise gura şi ţipă. Abia avu timp să vadă cum expresia 
individului se schimbă de la nesimţirea beţivului la una de 
preocupare şi alertă. „Nu e deloc beat“, rosti o voce în mintea 
ei. Apoi Elwen uită de tot când o mână îi astupă gura de la 
spate, împiedicând-o să mai scoată vreun sunet. Se trezi lipită 
de pieptul masiv al bărbosului şi trasă pe o alee dosnică între 
două magazii. O cuprinse frica, asemenea unui văl sufocant. 
Simţi cum îi este smulsă geanta de pe umăr şi auzi cum 
plesneşte cureaua de piele a acesteia. 

— Ce ai acolo? întrebă bărbosul, care o ţinea strâns, cu o 
mână peste gură şi cu celălalt braţ întins peste pieptul ei şi 
prinzându-i bine braţele. 

Elwen începu să se zbată nebuneşte, dar individul era prea 
puternic. Deja slăbită din pricina căldurii de afară, energia ei se 


299 


consuma în ritm alert, cu fiece zbatere. Reuşi să îşi elibereze 
gura şi să scoată un alt țipăt, dar bărbosul îşi întări repede 
strânsoarea. 

Grăsanul se apucase să deschidă geanta. 

— Mătăsuri! exclamă el. Individul revenise în starea de om 
bine ameţit de băutură. Astea ne aduc ceva aur. Chicoti înspre 
tovarăşul lui. Până la urmă, îi place de noi. 

— Nu ştiu, replică bărbosul. Cred că ar putea fi o ţâră mai 
drăguță. 

Grăsanul îşi răsfrânse buzele. 

Elwen icni de groază când simţi mâna individului care o ţinea 
alunecând peste sânii ei. Întreaga ei fiinţă se revoltă împotriva 
violului. Se zbătu şi încercă să se smulgă din strânsoare, dar 
între timp grăsanul întinsese şi el mâinile după ea, iar Elwen nu 
avea suficientă forţă ca să se bată cu amândoi. 

— Plecaţi de lângă ea. 

Grăsanul îşi roti privirea înspre vocea de gheaţă care păruse 
să se fi ivit de nicăieri. Elwen avu impresia că o recunoaşte, dar 
mintea ei îngrozită refuză să o identifice. Nu-şi putea întoarce 
capul din pricina strânsorii bărbosului, dar văzu cum pe chipul 
grăsanului apare o expresie de incredulitate. 

— Nu te amesteca. 

— Am spus să plecaţi de lângă ea. 

Grăsanul râse. 

— Nu va dura mult, fetiţo, murmură el, ieşind din raza ei 
vizuală. 

Elwen auzi o bufnitură, urmată de un geamăt. 

— lisuse! şuieră bărbosul. 

Elwen se trezi împinsă la o parte cu brutalitate. Căzu, 
punându-şi mâinile în faţă ca să amortizeze impactul cu solul, în 
vreme ce, în spatele ei, se auziră o nouă bufnitură şi un strigăt. 
Elwen simţi cum o ridică cineva de subsuori. Lovi violent cu 
pumnul şi auzi un geamăt de durere. 

— Elwen, eu sunt! 

Se răsuci pe călcâie şi se trezi faţă în faţă cu Garin. Uitându- 
se peste umărul lui, văzu două trupuri zăcând pe alee. 

— Sunt morţi? 

Din pricina spaimei, vorbea cu o voce ascuţită. 


300 


— Haide, zise Garin, luând-o de braţ. 

Elwen se lăsă condusă pe o distanţă de câteva străzi, după 
care se opri. 

— Nu, icni ea, aşteaptă. 

Îşi privi palmele, zgâriate şi sângerânde din pricina 
pietricelelor de pe alee în care se tăiase atunci când căzuse. In 
ochi îi apărură lacrimi. Abia acum realiza prin ce trecuse. 

— E-n regulă, rosti Garin, atingându-i umărul. Eşti în 
siguranţă. 

Fără să vrea, Elwen se apropie de el şi îşi îngropă faţa în 
cămaşa lui Garin, cu mâinile întinse peste pieptul lui. Tânărul 
rămase nemişcat. Elwen îi auzea bătăile rapide ale inimii. Apoi 
simţi mâna lui mişcându-se stângace pe spatele ei în semn de 
îmbărbătare. 

— E-n regulă, repetă Garin. 

Părea stingherit. 

Elwen se trase brusc de lângă el. 

— De unde ai ştiut? 

— Poftim? 

— De unde ai ştiut că sunt pe alee? De ce erai acolo? 

— Am venit să te văd. Am fost îngrijorat când am văzut fumul 
gros. M-am dus acasă la tine şi acolo mi s-a spus că ai plecat la 
depozit. O fetiţă mi-a explicat cum să ajung acolo. 

— Catarina? întrebă Elwen cu voce slabă. 

Garin îi aruncă o privire un pic ruşinată. 

— l-am spus că vin de la Templu cu un mesaj de la Will. 
Tocmai intram pe strada Mătăsii când am auzit un țipăt de pe 
alee. Atunci te-am văzut cu indivizii ăia. Haide, să te duc acasă. 

O conduse de-a lungul străzii către casa lui Andreas, ţinându- 
şi iarăşi mâna pe umărul ei. 

Elwen se opri în faţa uşii de la intrare. 

— Mulţumesc, rosti ea. 

Avea ochii roşii, iar de sub bonetă îi ieşiseră câteva şuviţe. 

Garin se dădu înapoi când ea se strecură înăuntru şi închise 
uşa în urma ei. După ce aşteptă câteva clipe, plecă. Dădu colţul 
unei străzi, îndepărtându-se de casă, apoi porni mai departe cu 
paşi repezi, refăcând drumul de dinainte. 


301 


Îi găsi pe cei doi bărbaţi aşteptându-l pe alee. Bărbosul şedea 
pe o grămadă de lăzi, ţinând o cârpă pătată de sânge la nas. Din 
atitudinea lui dispăruse orice urmă de beţie; expresia din ochii 
individului era limpede şi dură. 

— Nu era nevoie să mă loveşti atât de tare, mârâi el pe un ton 
nazal. 

— Trebuia ca totul să pară real, Bertrand, replică Garin. 

— Atunci ar fi bine ca aurul promis de tine să pară şi el real, 
ripostă individul, întinzând mâna. 

Garin băgă mâna în pungă şi scoase de acolo un pumn de 
bizanţi. Îi numără, ezitând. 

— Credeam că mă ajutaţi pentru că v-a ordonat stăpânul 
vostru, zise el pe un ton mieros. 

— Regele Hugh mi-a ordonat să te ajut să iei Piatra, nu să 
molestezi cucoane pe alei dosnice. Bertrand rânji. Nu că nu mi-a 
plăcut. Rânjetul i se estompă. Cu toate astea, gratis îndeplinesc 
doar ce s-a cerut de la mine. Pentru restul, plăteşti. 

— Cred că ar trebui să primim ceva în plus, se plânse 
grăsanul, care avea un ochi învineţit. Dacă povesteşte cuiva 
despre noi? întrebă el, uitându-se la Bertrand. 

— N-o va face, răspunse Garin, iritat că Hugh îi lăsase în urmă 
pe Bertrand şi pe oamenii acestuia. Or fi fost ei luptători 
competenţi, dar n-aveau niciun pic de subtilitate. Aveţi grijă să 
nu mai intraţi în zona asta o vreme. Garin arătă spre geanta de 
piele pe care o strângea grăsanul în mână. Asta avea la ea? 

Grăsanul o strânse şi mai tare şi se uită la Bertrand, care, fără 
să se grăbească, dădu din cap. 

— Dă-i-o, Amaury. A 

Garin prinse geanta aruncată de grăsan. lnăuntru văzu câteva 
bucăţi sclipitoare de mătase. Scoase două şi lăsă trei înăuntru. 

— Compensaţia voastră. 

Bertrand luă mătasea şi i-o dădu lui Amaury. 

— Te-a crezut? 

Garin încuviinţă. Legă bine cureaua ruptă a genţii. Chiar dacă 
Elwen o întreba pe Catarina dacă Garin venise acasă cu un 
mesaj urgent de la Will, povestea lui era bine ticluită. 


302 


— Şi acum? mârâi Bertrand în vreme ce plecau de pe alee. 
Chiar crezi că imediat ce iubiţelul ei se va întoarce va veni 
alergând la tine ca să-ţi povestească totul? 

— Nu, rosti Garin cu calm, aruncând geanta de piele peste 
umăr. Dar acum are încredere în mine. lar eu doar de asta am 
nevoie. 

XXX 

Citadela, Cairo 

21 august 1276 


Kalawun îşi înăbuşi un căscat. Aerul din sala tronului era 
irespirabil. Întrunirea dura de câteva ore. Discuta deasupra 
hărților Anatoliei şi graniţelor acesteia. 

— Asta e un punct slab, îi spuse Baybars lui Ishandiyar. 
Sultanul arătă înspre o secţiune a hărţii întinse pe masa mare. 
Puse degetul în zona de nord, dincolo de oraşul Alep, scos în 
evidenţă cu cerneală neagră. Putem lăsa echipamentul greu în 
Alep ca să lansăm un atac-fulger în teritoriile ilhanului. După ce 
ne asigurăm o bază pe teritoriul lui, infanteria poate veni după 
noi cu proviziile. Trebuie să lucrăm în etape, altfel vom fi izolaţi. 

Ishandiyar încuviinţă şi câţiva alţi consilieri aprobară tăcuţi. 

Kalawun întinse mâna după o cupă şi bău. Lichidul dulce îl 
revigoră. Îi urmări pe Baybars şi pe ceilalţi cum discutau. După 
execuţia brutală a lui Mahmud, situaţia de la Curtea mamelucă 
se schimbase dramatic. Nu mai apăruseră atacuri noi la adresa 
sultanului, iar toţi cei care anterior se opuseseră deciziei lui de a 
se concentra asupra mongolilor şi nu a francilor se 
conformaseră imediat noii directive. Cu campania în plină 
pregătire şi cu toate obstacolele înlăturate, Baybars se calmase 
şi intrase ferm şi plin de încredere în rolul strategului, un rol pe 
care întotdeauna îl jucase perfect. 

Când aşeză cupa pe masă, Kalawun zări un licăr scurt pe zidul 
din spatele tronului. Dacă privirea lui nu ar fi fost îndreptată în 
acea direcţie nu ar fi văzut nimic, atât de fugară fusese 
mişcarea: doar o deplasare temporară a unei umbre. Ochii lui 
zăriră apoi o crăpătură mică în peretele alb, cu o zonă mai 
întunecată acolo unde aceasta se lărgea. Licărul apăru din nou. 


303 


În vreme ce se uita la crăpătură, Kalawun aproape că simţi 
privirea lui Khadir pironită asupra lui. 

După implicarea lui în complotul lui Mahmud, Khadir aproape 
că pierduse încrederea lui Baybars. Acum îşi petrecea 
majoritatea timpului ascunzându-se în ziduri şi ascultând ce se 
discuta la consiliile de război, probabil pentru ca să îl poată 
recâştiga pe Baybars oferindu-i informaţii şi sfaturi pe care n-ar 
fi avut de unde să le ştie decât din profeţii. Dar sultanul nu se 
lăsase prostit. 

În vreme ce Khadir nu încerca decât să reintre în grațiile 
sultanului, Kalawun făcuse la rândul lui săpături. Imediat ce 
William Campbell îi spusese despre implicarea unui şiit din 
Cairo, Kalawun fusese convins că îl găsise pe trădător. Khadir 
fusese asasin, un şiit ismailit, ale cărui trecut şi arbore 
genealogic erau necunoscute şi care, după propriile afirmaţii, 
fusese deja implicat într-un complot care urmărea un război 
dintre mameluci şi creştini. 

În plus, bineînţeles, mai era şi Aisha. 

De la moartea fiicei sale, Kalawun simţea că în el se căscase o 
gaură. Singura care îl împiedica să nu cadă pradă durerii era 
dorinţa de răzbunare. Anchetarea morţii fetei nu dusese la 
niciun rezultat, aşa că pentru toţi ceilalţi viaţa revenise la 
normal. Kalawun auzise chiar că Nizam îl presa acum pe 
Baybars să găsească o altă mireasă pentru fiul lor. Spre 
mulţumirea lui Kalawun, sultanul refuzase să se gândească la 
asta până după terminarea campaniei din Anatolia, adică până 
după trecerea perioadei cuvenite de doliu. La o zi după plecarea 
lui Campbell, Kalawun începuse să cerceteze trecutul lui Khadir, 
dar nu descoperise mai nimic. După expulzarea din ordinul 
asasinilor, zvonurile spuneau că Khadir îşi petrecuse timpul ca 
un pustnic, trăind singur într-o peşteră din Sinai, dar nu existau 
referinţe la vreo rudă. Trecutul individului rămânea învăluit în 
mister. Kalawun refuza însă să se lase înfrânt. Undeva existau 
nişte răspunsuri. 

— Stăpâne sultan. 

In cadrul uşii apăru un oficial mameluc. 

— Ce e? întrebă Baybars. Am zis să nu fim deranjaţi. 


304 


— Vă cer iertare, prealuminate, dar am crezut că e important. 
A venit cineva să vă vadă, un mesager de la Jabal Bahra. Spune 
că a venit în numele asasinilor. 

Baybars se încruntă. 

— Trimite-l înăuntru, ordonă el după o scurtă pauză. 

Oficialul dispăru. 

— Stăpâne, zise unul dintre guvernatori. E înţelept ce faci? Un 
asasin? 

Baybars ignoră avertismentul şi privi cum în încăpere este 
adus un om în haine de drum. Câţiva guvernatori se ridicaseră şi 
îşi duseră mâinile la săbii. Patru Bahri, care stătuseră tăcuţi în 
părţile laterale ale sălii tronului, păşiră în faţă, cu arbaletele 
ridicate. 

Mesagerul le aruncă o privire, apoi se uită în jurul camerei, 
până ce privirea i se opri asupra lui Baybars. 

— Stăpâne sultan? Văzând că nu primeşte răspuns, întinse un 
pergament. Am un mesaj de la asasini. 

— De ce nu mi-a fost adus prin intermediul locotenenţilor 
mei? ceru Baybars să afle, cu o voce tunătoare. 

— Este de la asasinii din fortăreaţa de dincolo de Qadamus, 
cea care încă vi se opune, zise mesagerul. 

Baybars se uită chiorâş la om. 

— Citeşte ce spune. 

Mesagerul rupse sigiliul de ceară. 

— Ai luat vieţile oamenilor noştri, sultan al Egiptului. Acum 
luăm noi viaţa unui om dintre ai tăi. Ofiţerul Nasir, pe care l-ai 
trimis ca să ne ancheteze, a fost capturat, iar oamenii lui ucişi. 
În schimbul eliberării lui, cerem zece mii de bizanţi. Jumătate din 
ei vor fi daţi aducătorului acestui mesaj, cealaltă jumătate la 
întoarcerea ofițerului tău. Dacă nu accepţi condiţiile, omul tău 
va muri. 

— Zece mii! exclamă Yusuf, cu vocea lui croncănitoare. Este 
ridicol. Guvernatorul se ridică în picioare. Stăpâne, nu se poate 
să te gândeşti la plata acestei sume. Ce căuta acel ofiţer acolo? 
Pe cine interoga? 

Baybars se uită la Kalawun. 

— S-a dus acolo pentru mine. O secundă mai târziu, se 
întoarse spre mesager. Accept condiţiile. 


305 


Fără ca ofiţerii din încăpere să audă, prin spărtura din zidul 
din spatele tronului se auzi un sâsâit de satisfacţie. 


306