Robyn Young — [Fratia Templierilor] 02 Cruciada vol.2

Robyn Young 
CRUCIADA 


Volumul 2 


Traducere din limba engleză Bogdan Marchidanu 
NEMIRA 
Coperta colecţiei: Corneliu ALEXANDRESCU 


llustraţia copertei: © Jan Patrik Krasny 


PARTEA A DOUA 


TURNUL ROTUND 


POARTA SF. ANTON 
SUBURBIA 


MONTMUSART TURNUL 
ENGLEZ 


„= TURNUL 
REGELUI 

TURNUL» 

Fortăreața 

~X Ospitalierilor BLESTEMAT 


Biserica Fortăreața 
Sf. d Teutonilor 
Biserica Sf. Laurenţiu 
m Z PALATUL VECHI E aa Alarat POARTA 
— e i 


te PATRIARHIEI 
mu CENOVEZ spe CARTIERUL [= > 
Mânâstirea PORTUL * 
VENEȚIAN 2 
Pe put Sf. Sabas DETIN ze EXTERIOR — < 
mai ea a a E JL Sep 
a aa ia TEMPLUL M VAII g 
j Te Biserica Sf. Andrei 


f CARTIERUL _ 
PISAN + 


m e e . oiran aek a re ea E 
aa INTERIOR = n M 


24 


Palatul regal, Acra 
17 februarie 1277 


Garin stătea cu ochii închişi. Sudoarea şiroia de pe trupul lui, 
udând cearşaful. Cărbunii din sobiţe sfârâiau aprinşi, iar 
draperiile de la ferestre împiedicau pătrunderea aerului şi a 
razelor de soare. Pieptul gol al lui Garin sclipea în lumina slabă 
emisă de cărbuni. Pleoapele i se zbăteau în somn. Aerul stătut 
din încăpere era impregnat de mirosul dulceag de qgannob, 
amestecat cu aromă de aloe şi ambră, substanţe pe care el se 
obişnuise să le ardă în efortul de a masca izul puternic al 
drogului. 

Şedea cu mama lui pe pajiştea din faţa vechii lor case din 
Rochester. Era vară, şi solul era arat şi maroniu la culoare. 
Greierii cântau şi săreau de colo-colo prin tufişuri. Căldura de 
afară părea o masă solidă, lipicioasă, înfigându-se în el şi 
prinzându-l în mrejele ei precum o insectă prinsă într-o bucată 
de chihlimbar. Mama lui îi vorbea. Cecilia ţinea o carte învelită în 
piele deschisă pe genunchi. Părul ei blond-argintiu cădea ca o 
cascadă pe umeri şi pe spate, aproape incredibil de drept. 
Buzele ei se mişcau, dar nu se auzea niciun sunet. Garin văzu 
cum o picătură translucidă de sudoare se scurge încet pe gâtul 
ei alb. O urmări cu privirea în vreme ce cobori între sânii ei şi 
dispăru pe sub gulerul rochiei de culoare crem. În somn, Garin 
gemu şi se prinse de cearşaf. 

Afară, lumina soarelui se diminuă, lăsând în locul ei umbre. 
Garin se răsuci şi văzu nori răsărind în turnuri întunecate pe 
orizontul estic al cerului. Tufişurile dispăruseră, iar pământul se 
întindea în faţa lui până la orizont. Intre el şi furtună nu se mai 
găsea nimic. Furtuna se apropia cu repeziciune. Putea simţi 
fulgerele încărcând aerul din jurul lui, aducând mirosuri de 
metal şi distrugere. Se întoarse spre maică-sa şi o strigă. Ea 
dispăruse. In locul ei şedea Elwen. Ochii ei verzi erau aţintiţi 
asupra lui şi întunecaţi ca noaptea în vreme ce furtuna gonea 
spre ei. 


Garin se trezi din coşmar din pricina unei bătăi insistente în 
uşă. Dezorientat, se ridică în capul oaselor. Vederea i se limpezi 
treptat. IIl durea capul, iar în gură avea un gust neplăcut. 
Coborându-şi picioarele peste marginea patului, se ridică, 
nesigur pe el. Simţea dalele podelei ca nişte bucăţi de gheaţă 
sub tălpile goale. Traversă cu greu încăperea şi deschise uşa. 
Dincolo de prag se găseau doi bărbaţi. Unul era paznic al 
palatului, căruia Garin abia dacă îi aruncă o privire. Întreaga lui 
atenţie se fixă asupra celui de-al doilea. Surpriza generată de 
vederea lui îi spulberă orice urmă de ameţeală indusă de drog. 
Omul purta o haină în dungi albastre şi ruginii — codul de culori 
al mesagerilor personali ai regelui Edward — şi ţinea în mână un 
pergament. 

— Acest om a venit la poartă întrebând de tine, de Lyon. 
Paznicul îi aruncă o privire înţepată mesagerului, pe care apoi o 
întoarse spre Garin. Spune că are un mesaj urgent din Anglia pe 
care trebuie să ţi-l înmâneze personal. Refuză să plece până ce 
nu execută ordinul primit. 

Ignorând iritarea paznicului, mesagerul întinse pergamentul 
spre Garin, care îl luă cu un sentiment tot mai intens de 
nelinişte. Fără a scoate vreo vorbă, bărbatul se răsuci pe călcâie 
şi se lăsă escortat de paznic afară. Garin închise uşa şi se sprijini 
de ea, simțind lemnul rece pe pielea lui năduşită. Cu inima 
bătându-i neobişnuit de repede, rupse sigiliul de ceară. Privirea 
lui trecu repede peste formulele de introducere şi se opri asupra 
primului rând: 


Am primit cu  înfrigurare scrisoarea ta la Turn în luna 
octombrie, dar la citirea ei aşteptările mele s-au dovedit 
premature, aşa că am fost foarte dezamăgit de conținut. 


Garin se duse la masă şi luă de pe ea cupa de vin, pe 
jumătate golită. O termină rapid, dar lichidul stătut nu-i alungă 
senzaţia de greață. Se forţă să revină asupra scrisorii. 


Eram convins că te-am trimis în Acra cu instrucțiuni simple şi 
clare. Dar se pare că încrederea mea în tine nu se justifică. In 
scrisoarea ta, faci repetate referiri la faptul că ai obținut 


4 


consimțământul pentru folosirea Regatului Ciprului ca bază 
pentru intenționata mea cruciadă, presupun ca un efort de a-mi 
abate atenţia de la eşecurile tale. Principalul motiv al călătoriei 
tale era să procuri ceea ce eu am acum nevoie: nu o bază 
pentru un viitor război, ci fonduri ca să port bătălii imediate. 
Spui că ai dobândit doar jumătate din ce a promis regele să 
livreze, iar dacă vreau să mă bucur de restul generozității sale 
trebuie să-l conving pe papă să revoce plănuita vânzare a 
drepturilor regale asupra coroanei  lerusalimului. Nu mă 
aşteptam să am atâtea de făcut pentru banii mei, mai ales că n- 
am văzut niciun penny din ei. Acum sunt forțat să trimit un 
emisar la Roma, şi totul deoarece tu ţi-ai pierdut puterea de 
convingere. Regele Hugh are mare nevoie de ajutorul meu, 
motiv pentru care m-a implorat să i-l acord. Sunt sigur că un pic 
mai mult entuziasm arătat de tine ar fi stârnit întreaga lui 
generozitate. După cum asta nu e singura misiune încredințată 
ție în care mă dezamăgeşti. În chestiunea prietenilor noştri de la 
Templu şi a refuzului lor de a da curs cu repetatelor mele cereri 
de fonduri, sunt la fel de dezamăgit. 

La primirea acestei scrisori, îl vei informa pe regele Hugh că 
am trimis un mesager de incredere la papă, după care îl vei 
convinge să îmi dea şi restul sumei promise. După asta, iti vei 
întoarce atenţia asupra lui Everard şi a discipolilor lui prost 
îndrumați. Dacă vor continua să refuze să se conformeze 
cererilor mele, le vei reaminti că moartea reprezintă pedeapsa 
pentru crima de erezie şi că, dacă prin cine ştie ce accident 
nefericit, secretele lor ar fi divulgate întregii lumi, eu însumi mă 
voi asigura să primesc un loc în rândul din faţă la proces şi 
executarea lor. Timpul subtilităților a trecut. Nu voi lăsa ca 
planurile mele să fie zădărnicite de nişte proşti şi idealişti. 

Odată ce intri în posesia acestor bani te vei întoarce imediat 
la mine, unde vei fi răsplătit, ca întotdeauna, pentru serviciul 
tău credincios sau pedepsit pentru neindeplinirea lui. 


Garin înghiţi în sec, încercând să-şi alunge greaţa şi se duse la 
pat. Aruncă scrisoarea, pătată de mâna lui năduşită, pe 
cearşaful umed. Îşi lipi palmele de saltea, închise ochii şi se lăsă 
pradă emoţiilor. Mai întâi frică, apoi furie, apoi neajutorare. 


5 


Aproape că îl auzea pe Edward rostind cu glas tare slovele din 
scrisoare, cu tonul lui rece şi batjocoritor prin care îl făcea 
mereu pe Garin să se simtă ca un idiot inutil. Atât de adâncit în 
gânduri era, că nu auzi uşa deschizându-se în spatele lui. Reveni 
brusc la realitate abia când o mână grea se aşeză pe umăr. Se 
întoarse, şocat, şi dădu ochii cu faţa sumbră şi bărboasă a lui 
Bertrand. 

— Ce cauţi aici? izbucni el, plin de mânie. Asta e camera mea. 

— Este camera regelui Hugh, îl corectă Bertrand. Omul îşi 
înfipse degetele mari în centura de la şold. Postura îl făcea să 
pară şi mai mare decât era. Trebuie să vorbim. 

— Despre ce? 

Bertrand se încruntă. 

— Au trecut câteva săptămâni de când am primit vestea şi tu 
nu ai făcut nimic. Încruntătura i se adânci când îl văzu pe Garin 
oftând şi închizând ochii. Ţi-ai dat cuvântul stăpânului meu. 
Acum ţi-l încalci? 

Garin deschise ochii auzind nota de ameninţare din tonul lui 
Bertrand. 

— Nu. l-am dat regelui Hugh cuvântul meu că voi asigura 
posesia Pietrei pentru ca el să le-o poată returna sarazinilor, şi 
de asta mă ocup acum. Nu s-a schimbat nimic. 

— Nu s-a schimbat nimic? Bertrand râse fals. Porcăria aia cu 
care te îneci tu te-a tâmpit. Râsul încetă. Vânzarea s-a perfectat. 
Nu ştii ce înseamnă asta? 

Garin închise iarăşi ochii. Simţea o presiune enormă în spatele 
lor. Mesajul de la regele Hugh venise de mai bine de o lună, 
avertizând că drepturile la tron fuseseră cumpărate de Carol de 
Anjou. Mesajul fusese remis procuratorului pe care Hugh îl 
pusese în cele din urmă, cu mari ezitări, în locul lui, după 
nenumăratele solicitări ale nobililor de la înalta Curte din Acra 
făcute ca urmare a violenţelor din anul precedent. Procuratorul, 
lordul Balian de Ibelin, informase Înalta Curte. Două zile mai 
târziu, Garin primise un mesaj personal de la Hugh, în care 
regele îi spunea că se bazează pe el ca să-şi recâştige coroana 
şi că, dacă demersul avea să reuşească, el, regele, avea să 
onoreze acordul încheiat cu Edward. Văzându-l pe Bertrand cum 
se uită la pergament, Garin luă scrisoarea lui Edward de pe pat 


6 


şi o făcu fărâme în mâini. Fie emisarul lui Edward nu reuşise să-l 
convingă pe papă, fie ajunsese prea târziu ca să mai oprească 
vânzarea. Oricum ar fi fost, nu mai conta. Dacă îi ieşea planul cu 
Piatra Neagră, îi putea aduce lui Edward mult mai mult decât 
nişte saci cu aur: îi putea aduce Oraşul Sfânt. 

— Nu pot controla furtul în sine, rosti el, întorcându-se spre 
Bertrand. Nu putem face nicio mişcare decât după ce are loc. 
Atunci noi vom fi pregătiţi. Ce altceva vrei să-ţi spun? Cunoşti 
planul. 

— Tot ce ştiu e că ai petrecut ultimele opt luni pe urmele 
cucoanei âleia. Şi pentru ce? 

— Aşa cum ţi-am tot spus, replică Garin cu un ton măsurat, ca 
şi cum ar fi explicat ceva complex unui copil, Elwen este cea 
mai bună cale de a strânge informaţiile de care avem nevoie. 

Se duse la una din sobiţe şi aruncă resturile scrisorii lui 
Edward în cărbunii aprinşi. Scrisoarea fu imediat mistuită de 
flăcări. 

— De ce durează aşa de mult? mârâi Bertrand, deloc 
înduplecat. După povestea de pe alee, ai spus că are încredere 
în tine, ai spus că va vorbi. Asta s-a întâmplat acum şapte luni. 
Nu avem timp de aşa ceva. 

— Nu pot risca să-i trezesc bănuielile şi nu vreau să-i atrag 
atenţia lui Will. El crede că am rămas în Acra cu treburi pentru 
regele Edward, dar nu e încântat de asta şi ştiu că a încercat să 
o convingă să nu mai vorbească cu mine. Din fericire, ea nu l-a 
ascultat, dar cu cât mai indiferent mă prefac în privinţa lui, cu 
atât mai bine. Asta înseamnă că eu decid când mă văd cu Elwen 
şi ce încerc să smulg de la ea cu mare atenţie. 

Garin expiră cu putere, în vreme ce Bertrand continua să se 
uite fix la el. Individul era un soldat tipic. Dacă îl orientai în 
direcţia unei bătălii sau îl puneai planton într-un post de pază, îşi 
făcea treaba cu maximă eficienţă, dar dacă aveai nevoie de 
viclenie şi subtilitate, atunci mai bine căutai pe altcineva. Garin 
devenise repede frustrat din pricina lipsei de imaginaţie a acelui 
om, aşa că ajunsese să-i spună doar amănuntele strict necesare 
pe care oamenii lui aveau nevoie să le cunoască. Restul — 
amănunte legate de strategie şi tactică — îl făcuse singur, 
consultând hărţi ale Hijazului şi rutele posibile spre Mecca, dar şi 


7 


asigurându-şi un ghid. Aşa prefera el să procedeze. lar până 
acum totul decursese conform planului. 

Cu o vară în urmă, când se întorsese de la Cairo, Will se 
împăcase în cele din urmă cu Elwen. După ce iniţial îşi făcuse 
griji că ea n-avea să-l ierte pe cavaler, Garin ajutase la 
realizarea împăcării sugerându-i că Will încercase s-o protejeze 
nedezvăluindu-i existenţa Anima Templi şi nevorbindu-i despre 
secretele sale. Cei doi iubiţi păruseră să revină lesne la vechile 
obiceiuri, cu diferenţa că, spre satisfacția lui Garin, Will discuta 
mai deschis cu Elwen, după ce ea aflase care e treaba lui în 
interiorul Templului. Reîntâlnirea dintre el şi Will însă nu fusese 
la fel de cordială. 

La câteva zile după revenirea cavalerului în Acra, după ce 
descoperise ce anume aflase Elwen în absenţa lui, Will îl 
căutase, furios din cale afară, pe Garin, şi îi ceruse să-i spună de 
ce acesta îi povestise lui Elwen despre Anima Templi şi despre 
tentativa de asasinare a lui Baybars. Garin se prefăcuse ofensat, 
apoi de-a dreptul indignat, şi îi zisese că el unul nu ar fi deschis 
gura dacă Will ar fi venit la întâlnire, aşa cum promisese. Cum 
nimeni nu ştiuse unde a plecat, Garin nu avusese de ales decât 
să fie ceva mai direct în tentativa de a afla motivul dispariţiei 
lui. Şi de unde era el să ştie că Will nu-i povestise niciodată lui 
Elwen despre treburile lui din Templu? Conversaţia se sfârşise 
brusc cu Will, anunţându-l cu răceală că Everard refuzase 
cererea lui Edward pentru fonduri suplimentare şi că el, Garin, 
era sfătuit să revină cât mai repede la Londra, împreună cu 
scuzele lui Everard. 

— Nu-ţi face griji, îi spuse acum Garin lui Bertrand. Vom 
obţine tot ce avem nevoie de la Elwen când va sosi clipa. Am 
aflat deja când va avea loc jaful şi când va pleca grupul care îl 
va pune în practică. 

— Dar am mai aflat şi că acest fost prieten al tău, Campbell, 
va face parte din acel grup şi, după cum mi-ai spus, e posibil să 
încerce să împiedice furtul. Cum te vei descurca cu el? Şi cum 
rămâne cu detaliile? Numărul celor implicaţi? Planurile lor 
actuale? 

— Nu ştim dacă Will va încerca să oprească jaful, ripostă 
Garin, devenind tot mai iritat. Se simţea presat din toate părţile, 


8 


de către Edward, de către Hugh şi de către Bertrand. Ca să fiu 
sincer, nu văd cum ar reuşi asta dacă toţi ceilalţi trimişi de către 
de Beaujeu au ordin să fure Piatra. Din câte îl cunosc pe Will, cel 
mai probabil va încerca să înapoieze el însuşi Piatra sarazinilor. 
Garin îşi răsfrânse buza dispreţuitor. Doar ca el să fie el eroul. 
Dar noi ne vom asigura să nu aibă o asemenea ocazie. Cât 
despre detalii, trebuie să avem răbdare. Scoase cu piciorul 
găleata pentru nevoi personale de sub pat. Şi acum lasă-mă. 
Vreau să mă îmbrac. 

În ochii lui Bertrand apăru o sclipire de mânie. 

— M-am săturat să te crezi stăpânul acestui castel, izbucni el. 
Trăieşti aici ca un porc în cocină şi îmi dai ordine ca un rege. Eşti 
aici ca să îndeplineşti o treabă, la fel ca noi toţi. lar eu jur că o 
să am grijă să îţi faci treaba. 

Întinse mana spre Garin, cu intenţia de a-l întoarce cu faţa 
spre el. Nu avu ocazia. Garin se răsuci şi îi prinse încheietura în 
aer. În aceeaşi fracțiune de secundă ridică mâna liberă şi îl 
prinse pe Bertrand de gât. ÎI propti pe soldat de perete şi acesta 
gemu. 

— Să nu mă atingi niciodată, şuieră Garin pe un ton sinistru. 

Bertrand se uită fix în ochii albaştri ai lui Garin şi văzu ceva 
adânc ascuns în ei, ceva feroce şi animalic. Ca şi cum s-ar fi 
uitat în ochii unei bestii care fusese bătută şi batjocorită de prea 
multe ori, astfel încât se sălbăticise. 

— Bine, acceptă el, cu o voce strangulată din pricina 
strânsorii. Bine. 

Garin îi dădu drumul şi se dădu înapoi, gata însă de atac dacă 
ar fi fost iarăşi provocat. 

În tăcerea care urmă se auzi un dangăt de clopot. Bertrand îşi 
luă privirea de la Garin. Expresia de pe chip i se schimbă 
instantaneu. Fugi la fereastră, răsturnând în drum o cupă goală 
de vin, şi dădu la o parte draperiile dintr-o singură mişcare. 

Garin îşi acoperi ochii cu o strâmbătură când lumina puternică 
invadă încăperea. 

— Ce e? 

— Clopotul din turnul de pază, mormăi Bertrand, aplecându- 
se pe fereastră şi zgâindu-se în direcţia intrării în palat. 


În afară de bătaia clopotului Garin auzi acum strigăte şi 
zgomot de săbii încrucişate. 

Bertrand se îndreptă de spate şi se îndepărtă de fereastră. 
Ignorându-l pe Garin, se duse la uşă şi o deschise cu putere, în 
acelaşi timp scoţându-şi sabia din teacă. 

Garin se duse la fereastră. Zidurile coborau abrupt spre şanţul 
care înconjura palatul regal. Din pricina liniilor construcţiei, nu 
putea vedea clopotul sau grilajul de protecţie de sub el, dar 
strigătele şi zgomotele de luptă se intensificau. Aruncându-şi pe 
el o tunică, se încălţă cu cizmele, smulse sabia de pe podea, o 
scoase din teacă şi se repezi pe urmele lui Bertrand. Habar n- 
avea cine putea îndrăzni să atace palatul regal, dar el unul n- 
avea de gând să stea şi să aştepte ca intruşii să intre în camera 
lui. 

Coridoarele palatului se umpleau de soldaţi pe măsură ce tot 
mai mulţi oameni auzeau clopotul de alarmă şi se repezeau spre 
intrarea castelului. Oamenii de la Curte şi servitorii se 
adunaseră în grupuri sau se grăbeau în direcţia opusă soldaţilor, 
părând neliniştiţi şi nedumeriţi. Garin auzi vocea aspră a lui 
Bertrand ceva mai departe pe coridor şi porni într-acolo. 
Soldatul era deja însoţit de Amaury şi de alţi cinci oameni din 
compania lui. 

— Duceţi-vă la lordul Balian, lătră Bertrand către unul dintre 
paznici. La mine, le comandă el oamenilor săi, pornind mai 
departe. 

Garin îi urmă îndeaproape. Nu voia să se bată dacă nu era 
nevoie, dar voia să afle ce se petrece. 

Se apropiară de intrarea care ducea spre podul basculant, cel 
care trecea peste şanţul cu apă dintre castel şi fortificațiile 
exterioare, cu cele două turnuri ale lor. Bertrand striga la orice 
soldat răzleţit întâlnit în cale să vină după el. Un coridor de 
piatră, suficient de larg ca să permită trecerea unei căruţe, 
ducea spre intrarea principală. Porţile fortăreței erau deschise, 
iar podul lăsat, ca de obicei. In vreme ce Bertrand şi compania 
lui de soldaţi se îndreptau într-acolo, prin porţi năvăli un grup de 
gărzi ale palatului, cu armele scoase. Doi oameni erau răniţi şi 
mergeau sprijiniți de camarazi. 


10 


— Ridicaţi podul! îl auzi Garin strigând pe unul dintre acei 
oameni, un cipriot bine făcut, cu păr cărunt, pe care îl recunoscu 
drept căpitanul gărzii. 

Trei oameni alergară la vinciul de lângă porţi. 

Bertrand strigă înspre căpitan: 

— Domnule! Ce se întâmplă? 

— Au cucerit turnurile de pază, răspunse căpitanul. Am 
încercat să le ţinem piept, dar au pătruns înăuntru. Au capturat 
opt oameni. Privi înspre intrare. 

Chipul i se încorda imediat. Înapoi! Înapoi! strigă el. Închideţi 
poarta! 

— Dacă poarta asta se închide, oamenii tăi mor, se auzi o 
voce puternică din exterior. Depuneţi armele. 

Căpitanul păru să ezite, apoi se dădu încet la o parte, 
continuând însă să-şi ţină sabia ridicată înspre cineva văzut doar 
de el. Continuă să se retragă, cu gărzile palatului, Bertrand şi 
compania lui, precum şi cu cei trei oameni de la vinci în spatele 
lui. 

Văzând atâţia bărbaţi îndreptându-se spre el, Garin se 
adăposti în casa unei scări înguste şi se postă pe prima treaptă 
ca să vadă peste capetele soldaţilor. Îi urmări cum se 
răspândesc în coridorul principal şi îl văzu pe căpitan ieşind din 
pasajul de trecere, cu sabia întinsă în faţă. Câteva secunde mai 
târziu, îşi făcu apariţia un grup de aproximativ cincisprezece 
oameni, îmbrăcaţi cu haine în culori pe care Garin nu le 
recunoştea. Printre aceştia se găseau cele opt gărzi ale palatului 
capturate în turnurile de pază. Prizonierii aveau săbii aţintite la 
gâturile lor. In spatele grupului înarmat veneau alţi şapte 
oameni, îmbrăcaţi ca nişte oficialități de stat. Dintre ei se 
distingea un bărbat care mergea drept şi plin de încredere. 
Omul purta o haină stacojie peste o tunică aurie şi pantaloni de 
aceeaşi culoare. Avea o pălărie din catifea împodobită cu o pană 
de lebădă. Individul avea o barbă bine îngrijită şi un chip tânăr, 
care ar fi putut să fie chipeş dacă pe el nu ar fi fost întipărită o 
expresie de aroganță. 

Garin văzu cu surprindere că alţi zece oameni veneau în urma 
lor. Cinci erau gărzi venețiene şi puteau fi recunoscuţi după 
haine. Ceilalţi erau templieri. Ultimii intraţi erau doi purtători de 


11 


stindarde, ţinând în mâini o flamură mare pe care era pictat un 
scut cu un blazon pe care Garin nu îl mai văzuse până atunci. 
Sau, cel puţin, văzuse separat cele două jumătăţi care îi 
compuneau, dar niciodată împreună. Jumătate din scut era 
decorat cu o cruce aurie în centru, înconjurată de patru cruci 
mai mici pe fond argintiu. Era stema Regatului lerusalimului. 
Cealaltă jumătate a scutului era formată din flori aurii de crin pe 
fond albastru, stema Franţei. 

— Depuneţi armele, rosti omul în haine stacojii, uitându-se la 
căpitan. 

Garin aruncă o privire pe după scară când auzi zgomot de 
paşi în coridorul principal. Apăru un bărbat corpolent, cu păr 
şaten-cenuşiu şi o burtă respectabilă. Omul era flancat de câţiva 
consilieri şi mai multe gărzi ale palatului. Era lordul Balian, 
reprezentantul regelui Hugh în Acra. 

— Ce înseamnă asta? 

Vocea, de obicei moale, a individului, era plină acum de 
mânie. Privirea lui se opri asupra templierilor cu chipurile parcă 
sculptate în piatră. 

— Tu eşti lordul de Ibelin? întrebă omul în haine stacoijii. 

— Eu sunt. Castelul şi oraşul ăsta sunt sub comanda mea. 
Cine eşti tu care îndrăzneşti să intri aici şi să-mi ataci oamenii? 

— Sunt Roger de San Severino, conte de Marsico. Am venit în 
numele Maiestăţii Sale, Carol de Anjou, regele Siciliei şi al 
lerusalimului. Mă aflu aici ca să preiau palatul în calitate de 
procurator legitim al acestui oraş şi al acestui stat, până ce 
regele Carol se va urca pe tron. 

Murmure de surpriză şi furie se ridicară din rândurile gărzilor 
şi ale consilierilor care îl înconjurau pe lordul Balian. Bertrand 
avea o privire ucigaşă. 

Roger de San Severino făcu semn unuia dintre însoțitorii săi. 
Acesta băgă mâna într-o pungă şi scoase un pergament. 

— Am aici o declaraţie semnată de stăpânul meu, regele 
Carol, de noul papă, loan al XXI-lea, şi de Maria de Antiohia, care 
îşi reclamă drepturile la tron. 

Balian clătină din cap. 

— Maria de Antiohia nu a fost niciodată moştenitor de drept al 
acestui regat. Inalta Curte din Acra a convenit că stăpânul meu, 


12 


regele Hugh al Ciprului, ar trebui să preia tronul în dauna ei. 
Drepturile cumpărate de stăpânul tău nu au nicio valoare. 

— Acea decizie este fără valoare, ripostă de San Severino, cu 
o voce care umplea coridorul. Papa de la Roma a anulat-o. Dă-te 
la o parte şi lasă-mă să preiau controlul sau vei suporta 
consecinţele. Arătă înspre gărzile venețiene şi templieri. 
Consulul venețian sprijină această decizie, la fel ca şi Templul. 
Mi-au jurat credinţă în calitate de reprezentant al regelui Carol şi 
mă vor ajuta să îmi ocup locul de drept prin orice mijloace. 

Balian se uită la templieri. 

— Marele Maestru de Beaujeu va ridica armele împotriva 
mea? împotriva procuratorului acestui oraş? 

De San Severino răspunse în locul lor: 

— O va face. 

Balian se uită la consilierii lui. Câţiva clătinau din cap. 
Bertrand şi compania lui de soldaţi se uitau încremeniţi la el, 
însă privirea lui Balian trecu peste ei, ignorându-i, şi reveni la de 
San Severino. 

— Atunci se pare că nu am de ales, rosti el pe un ton coborât. 
Zări expresiile şocate de pe chipurile oamenilor din jurul lui. Ce 
altceva să fac? întrebă el, neajutorat. Nu-i răspunse nimeni. 
Lăsaţi armele, ordonă el cu voce slabă înspre gărzi. Supuneţi-vă 
noului vostru stăpân. 

Bertrand îşi cobori ultimul sabia. În vreme ce contele Roger de 
San Severino înainta, oamenii lui dezarmându-i pe căpitan şi pe 
restul gărzilor palatului, privirea lui Bertrand mătură adunarea 
uluită şi se opri asupra lui Garin. Îi aruncă o căutătură fioroasă, 
după care îşi lăsă arma în jos şi porni de-a lungul coridorului, cu 
Amaury pe urmele lui. Garin îi urmări cum pleacă de acolo, apoi 
se furişă pe scară şi dispăru înainte ca oamenii lui de San 
Severino să încerce să-l dezarmeze. 

La mai puţin de jumătate de oră după aceea, purtătorii de 
drapel ai contelui Roger urcară scara înspre partea de sus a 
celui mai înalt turn al palatului, unde flamura regelui Hugh 
flutura prinsă de un stâlp. Oamenii scoaseră stâlpul din suportul 
de fier şi îl lăsară cu nepăsare jos. Flamura prinsă de el ateriză 
într-o baltă. După ce înălţară flamura lui Carol de Anjou în loc, 
porniră înapoi prin turn, trăgând flamura lui Hugh în urma lor. 


13 


Stindardul cu cruci aurii şi flori de crin porni să fluture mândru şi 
sfidător deasupra oraşului Acra. Carol de Anjou, cel mai puternic 
aliat al Templului, deţinea acum întregul Outremer. Echilibrul 
puterii se modificase din nou. 


Templul, Acra 
20 februarie 1277 


Will se uită cum Guillaume de Beaujeu desfăşoară harta pe 
masă. Stând în stânga Marelui Maestru, Zaccaria aşeză o cupă 
grea peste pergament ca să-l fixeze. 

— Asta este singura hartă a împrejurimilor ținutului Hijaz şi a 
oraşului Mecca pe care a găsit-o Zaccaria. Guillaume arătă 
înspre marginea din dreapta. Aici e Ula, unde vă veţi întâlni cu 
Kaysan la moschee, aşa cum s-a stabilit. Vă veţi lăsa ghidul în 
sat şi veţi continua drumul spre Mecca alături de şiiţi. 

Will privi de jur împrejurul mesei, în vreme ce Guillaume 
continua să vorbească. Zaccaria, Carlo, Alessandro şi Francesco 
aveau chipuri sobre şi privirile aţintite asupra hărţii, pe care 
Marele Maestru evidenția puncte de reper. Singurul om care nu 
se concentra asupra spuselor sale era Robert de Paris. Când Will 
îi întâlni privirea, Robert îi aruncă o căutătură semnificativă. Will 
îşi lăsă ochii în jos. 

— Din câte am putut evalua, drumul de la Ula la Mecca ar 
putea dura două săptămâni, poate chiar mai mult, continuă 
Guillaume. Nu ştim cum intenţionează Kaysan să vă conducă în 
oraş şi sub ce deghizare veţi pătrunde acolo, dar trebuie să 
sperăm că această deghizare va fi suficient de bună ca să 
păcălească gărzile mameluce care păzesc drumul pelerinilor. A 
fost aleasă pentru jaf luna dinaintea marelui pelerinaj al 
sarazinilor pentru că drumurile şi oraşul vor fi mai liniştite, cu 
mai puţini negustori şi pelerini, mulţi alegând să aştepte Hajj-ul. 
Totodată, alegerea urmăreşte să genereze un impact mai mare 
în rândurile oamenilor lor, deoarece pelerinajul şi-ar pierde 
astfel obiectul. Vocea lui Guillaume se îngroşă. Işi drese glasul şi 
întinse mâna după cupa aşezată pe masă în faţa lui. In acelaşi 
timp însă, asta înseamnă că orice grup de oameni care 
călătoresc pe aceste drumuri vor da naştere la mai multe 


14 


bănuieli şi ar putea deveni subiecţii unor controale mai 
riguroase. 

În vreme ce Marele Maestru continua să vorbească, Will se 
gândi la mesajul pe care îl trimisese de-a lungul coastei. Işi 
spuse că acesta trebuia să ajungă la Cairo în decurs de câteva 
zile. Păstrând secrete detaliile pentru a nu risca să fie dezvăluite 
într-o scrisoare obişnuită, Will scrisese mesajul ca să-l reasigure 
pe Kalawun că planul fusese pus în mişcare şi că jaful avea să 
fie împiedicat. Ascultându-l acum însă pe Marele Maestru, 
cavalerul simţi că îndoielile sale se amplifică şi că asigurările 
date de el erau doar nişte vorbe goale în faţa încercării care îi 
aştepta. 

Guillaume nu părea să împărtăşească aceleaşi îndoieli. 
Termină de vorbit şi se uită la Zaccaria şi la Will. 

— Cred, fraţii mei, în capacităţile voastre de a depăşi orice 
dificultăţi ar putea apărea. 

Îşi duse degetul către un cerc mare din partea stângă-jos a 
hărţii, marcat de inscripţii arabe. Citindu-le, Will îşi dădu seama 
că era vorba de laude aduse lui Allah. Era o descriere a sfântului 
oraş Mecca. Un cerc cu un punct negru în mijloc indica Marea 
Moschee şi Ka'ba. 

— Piatra Neagră este prinsă în zidul templului. Din câte ştim, 
este fixată de o bandă de argint, aşa că n-ar trebui să fie prea 
greu de scos de acolo. 

— Vom avea un recipient pentru ea? întrebă Will. 

— Pe drumul spre Ula vă veţi deghiza din nou, de această 
dată ca negustori creştini. Veţi duce cu voi şi provizii. Caii voştri 
vor căra coşuri închise cu mirodenii. Unul din aceste coşuri e 
suficient de larg ca să ascundă Piatra. Guillaume se uită la toţi, 
dar privirea lui adăstă cel mai mult asupra lui Will. Acesta 
observă că Marele Maestru avea ochii obosiţi şi înfundaţi în 
orbite. Aveţi întrebări? Când nimeni nu răspunse, Guillaume 
dădu din cap. Foarte bine. Plecaţi peste cinci zile. Până atunci, 
odihniţi-vă cât de mult puteţi. Vă aşteaptă un drum epuizant. 

Will, Zaccaria şi ceilalţi se înclinară şi porniră spre uşă. 

— Cavaleri, rosti Guillaume în spatele lor. Cei şase oameni se 
răsuciră pe călcâie şi se uitară la el. Sunteţi conştienţi de ce 
faceţi asta? 


15 


Zaccaria aruncă o privire spre Will, lăsându-l pe el să 
răspundă în numele tuturor. 

Will înfruntă privirea întrebătoare a Marelui Maestru. 

— Ca să salvăm creştinătatea, domnule. 

— Ca să salvăm creştinătatea, rosti Guillaume ca un ecou. 
Amintiţi-vă de asta în călătoria voastră, indiferent cu ce vă veţi 
confrunta. Amintiţi-vă de jurămintele voastre faţă de mine şi de 
Templu. Ridurile de deasupra sprâncenelor lui se accentuară. 
Domnul fie cu voi toţi. Mergeţi cu binecuvântarea lui. 

Will ieşi ultimul din încăpere. Când închise uşa, văzu că 
Robert îl aştepta pe coridor. 

Cavalerul îşi potrivi pasul cu al lui. 

— Trebuie să vorbim. 

Will dădu din cap. 

— Mergem în camera mea. E aproape vremea cinei. Ar trebui 
să fie goală. 

Merseră împreună prin preceptoriu către dormitoarele 
cavalerilor. Încăperea pe care Will o împărțea cu patru cavaleri, 
comandanţi la fel ca şi el, se găsea la nivelul cel mai de sus şi 
era mai mare decât majoritatea camerelor din zona de dormit. 
Aşa cum sperase Will, dormitorul era pustiu. 

Robert se întoarse imediat ce închise uşa. 

— Nu-mi vine să cred că se întâmplă aşa ceva. Cum de se 
poate? 

Will îl urmări cu privirea în vreme ce Robert se ducea la 
fereastră. Cavalerul îşi puse palmele pe pervaz. Obişnuita lui 
atitudine plină de umor dispăruse. În locul ei apăruse o nelinişte 
pe care el nu o mai văzuse niciodată. Will resimţi un sentiment 
neplăcut de responsabilitate pentru că îşi pusese prietenul într-o 
asemenea postură şi se întrebă dacă făcuse cel mai bun lucru. 

Fusese ideea lui. A lui şi a lui Everard. Planul lor ar fi fost 
foarte dificil de realizat cu Zaccaria şi cu ceilalţi sicilieni uitându- 
se peste umărul lui Will, şi de-a dreptul imposibil dacă ar fi fost 
nevoit să acţioneze singur. În cele din urmă, după dezbateri 
aprinse, îl băgaseră şi pe Robert în joc. După ce-i explicaseră 
cavalerului şocat care sunt intenţiile Marelui Maestru şi ce 
anume voiau ei să facă, rămăsese ca Will să-l convingă pe de 
Beaujeu să-l includă şi pe Robert în grupul lor. Nu-i fusese greu. 


16 


Robert fusese oricum implicat într-o oarecare măsură în 
întreaga poveste, odată cu capturarea lui Sclavo şi cu 
înmânarea mesajului lui Kaysan, iar Will îi spusese lui de 
Beaujeu că îl cunoştea pe cavaler de la vârsta de paisprezece 
ani şi că era singurul în care ar fi avut încredere ca să-i 
păzească spatele. 

— Tot nu pricep de ce Marele Maestru vrea să facă aşa ceva, 
continuă Robert. Efectiv, ne-a semnat condamnările la moarte. 
Dădu din mână înspre fereastră. O condamnare la moarte 
pentru fiecare creştin din Outremer. 

— Crede că e singura cale prin care ne putem salva acum. 
Will i se alătură lui Robert la fereastră. Ştie că Apusul n-ar 
sprijini o nouă cruciadă dacă nu ar avea un motiv întemeiat. 
Vechile metode de propagandă nu mai funcţionează. Oamenii 
au nevoie de țeluri mai bine definite cărora să li se ralieze. De 
Beaujeu vede luarea Pietrei Negre ca pe o răzbunare pentru 
furtul Adevăratei Cruci. Crede că şi restul Apusului va socoti la 
fel. 

— Chiar crezi că dacă facem asta conducătorii noştri vor lansa 
o cruciadă? 

Will oftă. 

— Nu ştiu. Poate. Datorită poziţiei sale şi a legăturilor cu casa 
regală franceză, de Beaujeu se bucură de un sprijin important. 
Ştiu că a avut discuţii cu regele Edward şi, bineînţeles, în 
spatele lui e Carol de Anjou. Acum, că acesta a preluat controlul 
asupra Outremerului, e posibil să vrea să joace un rol mai activ 
în eliberarea ținutului de sub dominaţia mamelucilor. Văzând că 
Robert începe să clatine din cap, Will îi puse o mână pe umăr. 
Îmi pare rău. Poate că n-ar fi trebuit să te implic în povestea 
asta. 

Robert se uită la el. 

— Am unele ezitări, Will. Tu te-ai gândit luni de-a rândul la 
asta. Eu n-am avut decât trei zile. Râse scurt. Uite aşa, acum îmi 
văd de treaba mea, singura mea preocupare fiind ce să mănânc 
la cină, porc sau oaie, iar în secunda următoare mă trezesc 
trimis la o mie cinci sute de kilometri depărtare prin deşertul 
ostil ca să fur cea mai sfântă relicvă de sub nasurile duşmanilor 


17 


noştri, dintr-un oraş în care creştinilor le e interzis să intre. Oftă 
adânc. Cred că voi alege oaia. 

— Ţi-aş fi spus din vreme, dar Everard şi cu mine am vrut să 
păstrăm secretul cât mai mult timp. Cu cât ştiu mai puţini 
oameni, cu atât mai bine. 

— Înţeleg, dar a trecut vremea ambiguităţilor. Trebuie să ştiu 
totul. Am intrat în joc, sub ordinele Marelui Maestru. Poţi începe 
prin a-mi povesti cum naiba tu şi cu Everard aţi ajuns să fiţi 
implicaţi în această... Robert făcu o pauză. În această trădare. 
Clătină din cap când Will vru să-l întrerupă. Căci asta e. Şi vom 
avea parte de pedeapsa pentru trădare dacă suntem prinşi că i- 
am înşelat încrederea Marelui Maestru. Ştiu că mai încalc şi eu 
regulile pe ici pe colo, poate că nu spun chiar toate rugăciunile, 
mai văd o fată prin piaţă şi mă trezesc gândindu-mă la ea în 
timpul slujbei, îmi tai câte o bucată mai groasă de brânză la 
cină. Dar niciodată nu mi s-a întâmplat să nu mă supun unui 
ordin direct de la superiorii mei, indiferent că eram sau nu de 
acord cu el. Tu te ridici împotriva Marelui Maestru al Templului şi 
îmi ceri şi mie să te ajut. 

— Ştii care sunt urmările dacă nu facem asta. Ai spus-o tu 
singur. Moartea tuturor creştinilor din Outremer. Nu-ţi pot 
dezvălui totul, cel puţin nu cum am ajuns eu şi Everard să fim 
implicaţi. Nu încă. Nu e momentul potrivit şi nici nu e important 
acum. Dar îţi pot dezvălui cum vom opri totul. 

— Cum? 

— Cu o copie a Pietrei. 

Robert se încruntă întrebător. 

— O copie? 

— De când am aflat de planul furtului, Everard a studiat toate 
textele, toate desenele şi toate descrierile posibile, atât pentru 
Ka'ba, cât şi pentru Piatra Neagră. A vorbit cu musulmani care 
au fost în pelerinaj şi care au văzut totul cu ochii lor, sub 
pretextul că scrie un tratat despre relicve. Will ridică din umeri. 
După aceea a fost simplu să găsim o piatră care să se 
potrivească dimensiunilor. Nu e vorba de ceva foarte mare, 
astfel încât nu ne va fi prea greu să o ascundem în cursul 
călătoriei. A fost vopsită cu smoală şi lăcuită ca să producă 


18 


efectul dorit. Se pare că adevărata relicvă seamănă mai mult cu 
o bucată de sticlă neagră decât cu o piatră. 

Lui Robert nu-i venea să-şi creadă urechilor? 

— O piatră falsă? 

— Intrăm în Marea Moschee, continuă Will, exact aşa cum 
vrea de Beaujeu. Le voi ordona lui Zaccaria şi oamenilor lui să 
stea de pază în vreme ce tu şi cu mine mergem singuri la Ka'ba. 
Acolo vom pretinde că ne supunem ritualurilor pelerinajului, pe 
care Everard mi le-a explicat amănunţit, timp în care ar trebui 
să furăm relicva. Când ne vom întoarce la ceilalți, ei vor crede 
că am luat Piatra. In realitate, noi îi vom duce lui de Beaujeu o 
piatră care nu va fi mai sfântă decât o bucată de cuarţ de pe 
plajă. 

— Deci Piatra Neagră nu-şi va părăsi niciodată locul ei? 

— Nici măcar nu o vom atinge. 

Robert tăcu câteva clipe. 

— Ce se întâmplă dacă nu se declanşează războiul? Nu-şi va 
da seama Marele Maestru că l-am păcălit? 

— Cum? replică Will. De ce ar bănui ceva? Va avea Piatra în 
mâini. 

— Ce-l va opri să o utilizeze pentru a strânge trupe, aşa cum 
intenţionează? 

— Nu poate folosi o relicvă a musulmanilor când, din punctul 
lor de vedere, el nu deţine aşa ceva. Poate că vor apărea 
tensiuni pe termen scurt, dar imediat ce musulmanii vor începe 
să spună că Piatra este tot în Mecca, el va sfârşi prin a părea un 
neghiob. 

— lar atunci va veni după noi, mormăi Robert. 

Will clătină din cap. 

— Noi i-am adus Piatra, precum a ordonat. Nu e vina noastră 
că lucrurile nu au ieşit conform planului. Poate conducătorii din 
Mecca au fost prea stânjeniţi să recunoască faptul că relicva le-a 
fost furată de sub nas, vom spune noi. Poate că au trecut totul 
sub tăcere. Poate că au mascat totul. Will oftă adânc. E cel mai 
bun plan la care ne-am putut gândi şi cel care pare să aibă cele 
mai mari şanse de reuşită. 

Robert pufni. 

— N-aş vrea să aud şi despre cel mai prost plan. 


19 


— Îi omorâm pe Zaccaria, Carlo, Alessandro şi Francesco, 
după care ne întoarcem cu mâna goală spunând că am fost 
prinşi în timp ce o furam. 

Will rostise vorbele cu o asemenea răceală şi seriozitate, încât 
lui Robert nu-i venea să creadă că veneau de la prietenul lui. Se 
uită fix la Will în tăcere şi zări în ochii lui ceva care îl surprinse. 
Ceva care emana determinare, ba chiar fierbere interioară. Will 
era profund şi personal implicat în poveste, mult mai adânc 
decât crezuse Robert. lar asta îl trezi la realitate. 

— Înseamnă că nu prea avem de ales. 

— Nu, răspunse Will, întorcându-şi privirea, fapt care mai 
disipă din tensiunea acumulată între ei. 

Crede-mă, Everard şi cu mine am dezbătut problema pe toate 
feţele, de nenumărate ori. Singurul mod în care putem reuşi fără 
să apelăm la crimă şi fără să ne punem în primejdie vieţile şi 
poziţiile din cadrul Templului este să-i facem pe toţi cei implicaţi 
să creadă că am procedat exact aşa cum ni s-a ordonat. 

— Nu va fi uşor, zise Robert, întorcându-şi privirea spre curtea 
peste care se lăsa seara. 

— Nu, fu de acord Will. Dar trebuie să încercăm. 

XXX 

Guillaume nu se grăbi cu strângerea hărţii. O rulă la loc încet, 
netezindu-i toate încreţiturile. Afară se lăsa seara, aruncând 
umbre în întreaga încăpere. Marele Maestru nu se mai obosi să 
aprindă lumânările. Ochii lui erau obişnuiţi cu întunericul, iar 
flăcările din inima lui îi ajungeau ca să vadă în jur. Inainte de a 
rula ultima parte a hărţii, privirea lui căzu pe cercul care marca 
oraşul Mecca. Se uită fix la punctul negru din centru, cuprins de 
o stare de primejdie iminentă. 

Era un sentiment care apăruse cu câteva luni în urmă. Fusese 
prea ocupat ca să îl conştientizeze pe deplin şi pusese oboseala 
şi neliniştea resimţite pe seama dificultăţilor ivite după plecarea 
regelui Hugh din vara precedentă: mai întâi revoltele, apoi 
vestea că Hugh a confiscat mai multe proprietăţi ale templierilor 
din Cipru, ca răzbunare. Însă, odată cu instalarea contelui Roger 
de San Severino pe post de procurator şi cu Carol anunţându-şi 
pretenţia asupra tronului, o pretenţie încă neatacată de 
susţinătorii lui Hugh sau de Înalta Curte, Guillaume crezuse că 


20 


motivele de nelinişte se vor mai fi potolit. În loc de asta, 
senzațiile deveniseră tot mai puternice, şi cum singurul lucru 
asupra căruia îşi focaliza acum atenţia era furtul Pietrei, într-un 
târziu ajunsese să îşi dea seama care era adevărata cauză. 

Era vorba de furtul în sine. 

La început, convingerile lui fuseseră de neclintit. Credea cu 
tărie că face ce era mai bine pentru creştinătate, spre deosebire 
de familia Vitturi şi de ceilalţi negustori, care intraseră în joc 
pentru a-şi creşte profiturile personale. Continua să creadă în 
justeţea cauzei lui. Ceva însă se schimbase. La început bine 
îngropată, îndoiala începuse să se ridice la suprafaţă ca o epavă 
care este aruncată pe țărm de o furtună. Cu fiecare lună care 
trecea fără ca să primească veşti din Apus, situaţia devenea mai 
limpede, mai profundă, până ce ajunsese să i se dezvăluie în 
întregime în faţa ochilor, inconfundabilă şi sinistră. Nu primise 
niciun mesaj de la regele Edward privind vreo agitaţie pe 
şantierele de construcţii navale, nici de la papă referitor la 
emisarii trimişi prin pieţele publice ca să predice oamenilor 
despre cauza războiului sfânt, şi nici de la Carol promiţându-i 
trupe şi arme. Niciun cuvânt măcar de la propriul său ordin, 
nimic despre corăbii în construcţie pe şantierele din La Rochelle. 
ÎI înconjurau doar tăcerea şi propriile gânduri pesimiste. Fără o 
nouă cruciadă, nimeni nu putea spera să înfrângă o forţă 
musulmană unită. Fără o cruciadă, erau condamnaţi. 

Guillaume se forţă să îşi ia privirea de la hartă, pe care o rulă 
brusc şi o legă cu o sfoară. Se duse la fereastră şi se prinse cu 
mâinile de pervaz, simțind briza serii cum îl inundă, răcoroasă şi 
calmantă. Cu patru zile în urmă Angelo Vitturi venise la el, vrând 
să ştie dacă era totul aranjat. Guillaume îşi ascunsese temerile 
faţă de venețian. Acum trebuia să le ascundă faţă de el însuşi. 
Trebuia să nu se abată de la convingerile sale. Trebuia să se 
încreadă în sine şi în Dumnezeu. Ştiuse că o asemenea acţiune 
este periculoasă, ba chiar nesăbuită. Dar şi lipsa de acţiune ar fi 
fost la fel de periculoasă. Cel puţin, aşa aveau o şansă. Nicio 
veste nu însemna neapărat că oamenii care promiseseră să 
ajute Ţara Sfântă îşi încălcaseră promisiunile. Trebuia să aibă 
credinţă. 


21 


Guillaume se întoarse de la fereastră şi privi tapiseria mare de 
pe peretele apartamentului său. Ochii se opriră asupra 
Hristosului din mătase albă care atârna pe cruce, cu capul 
plecat, cu mâinile şi cu picioarele pironite de lemn. 

— Ai eşuat o dată, murmură Guillaume. Ai eşuat şi ai fost 
mântuit. 

Lăsându-se în genunchi în faţa tapiseriei, Guillaume îşi 
împreună mâinile, lipindu-şi palmele una de alta cât de tare 
putu, ca şi cum astfel ar fi făcut ca rugăciunile lui să fie mai 
puternice şi mai sigure. Rămase aşa vreme îndelungată, 
înconjurat de întunericul care se adâncea pe măsură ce focul din 
cămin se stingea. 


22 


25 


Docurile, Acra 
25 februarie 1277 


— Nu eşti cu adevărat aici, nu-i aşa? 

Vocea îi întrerupse şirul gândurilor. Will se întoarse, surprins 
de întrebare, şi zări resemnarea de pe chipul lui Elwen. 

Şedeau alături pe una din băncile de piatră de lângă clădirea 
vămii. Ochii le erau deranjaţi de lumina puternică a soarelui de 
dimineaţă. Apa din port era de un verde lucitor, iar valurile 
îndepărtate care se spărgeau de digul vestic aveau coame aurii. 
In jurul lor, muncitorii de pe doc şi pescarii îşi vedeau zgomotoşi 
de treburile lor zilnice. Cu atenţia concentrată în întregime 
asupra lui însuşi, Will abia dacă îi observa. 

Luă mâna lui Elwen, strângând-o tare. 

— Sunt aici, te asigur. Sunt doar preocupat. 

— Te gândeşti la Arabia? 

Will nu rată anxietatea din tonul lui Elwen. 

— Drumul în sine va fi suficient de greu, fără ceea ce avem de 
făcut la sfârşitul lui. Privirea lui redeveni distantă şi se încruntă. 
Atâtea lucruri ar putea merge prost... 

— Nu spune asta, Will, rosti ea încetişor. Te rog. 

Cavalerul se uită la ea. 

— Poate că n-ar trebui să spun nimic. 

Sunase mai aspru decât intenţionase. 

— Nu mă poţi învinovăţi că sunt îngrijorată, replică Elwen, 
trăgându-şi mâna. Cât despre spus, abia dacă mi-ai povestit 
câte ceva. Şi, oricum, nu de curând. 

— Pentru că atunci când o fac mereu te superi, iar eu nu 
vreau să te implic în asta. li căută privirea şi când văzu că ea nu 
se uită la el îi puse cu blândeţe un deget pe obraz şi îi întoarse 
faţa încet spre el. Ştii unde plec şi de ce. N-ai nevoie de detalii. 

Elwen privi peste apă la şirurile de bărci care se legănau ca 
nişte beţivani bătrâni. Nu-i mărturisise nimic lui Will, dar în 
realitate a şti puţin era mai rău decât a nu şti nimic. Era ca şi 


23 


cum ar fi încercat să privească afară pe un geam murdar, 
frustrată că nu poate zări imaginea întreagă. 

Will îşi muşcă buza, apoi îşi întinse picioarele. 

— Deci, rosti el, încercând să pară fără griji, ce o să faci 
următoarele săptămâni? Târgul de Paşte se apropie cu 
repeziciune. Cred că Andreas te va ţine ocupată. 

Elwen dădu scurt din cap. 

Will ezită, apoi se hotărî să întrebe: 

— Crezi că o să te vezi cu Garin? _ 

Elwen îşi simţi obrajii inundaţii de un val de sânge fierbinte. Işi 
întoarse faţa, prefăcându-se că se uită la pescarii care trăgeau 
acum plasa plină de peşte în barcă, încercând astfel să-şi 
ascundă roşeaţa. 

— Dacă ne vom întâlni din întâmplare, atunci presupun că da. 

— Sau dacă el vine acasă? 

Elwen se întoarse rapid. 

— Acasă? 

— Mi-a spus Catarina, cu ceva vreme în urmă, replică Will 
încet, observând cum se colorau obrajii ei şi temându-se de 
semnificaţia acelui fapt. M-a întrebat cine e. 

Inima lui Elwen o luase razna atât de tare, încât ea se temu ca 
Will să nu i-o simtă de la distanţă. Se chinui să-şi amintească 
toate ocaziile când fusese căutată de Garin. Ultima dată venise 
cu o săptămână în urmă, ca să-i aducă o carte, un roman pe 
care ea dorise să-l citească. Uitase de tot de acea carte, aşa că 
surpriza pe care i-o făcuse Garin fusese mare. Stătuseră pe 
treaptă în umbra răcoroasă a casei şi discutaseră. El o făcuse să 
râdă, iar ea se trezise că se deschide faţă de el în moduri în care 
nu o făcea faţă de mulţi alţii. Şi totul din pricină că el ştia de 
existenţa Anima Templi, iar ea putea vorbi liber cu el despre 
grijile ei legate de Will. Garin înţelegea şi simpatiza cu ea, o 
făcea să se simtă mai puţin singură. Cel puţin aşa se justificase 
Elwen în faţa propriei conştiinţe. 

Will continua să o privească. 

— Nu ţi-am spus pentru că ştiam că o să te superi, zise Elwen 
după o lungă pauză. Ridică din umeri. Niciodată nu l-am invitat 
eu. Ce pot face dacă mă caută? 

— l-ai putea spune să te lase în pace. 


24 


— Nu. Elwen se ridică. Nu ai dreptul să-mi spui pe cine pot să 
văd şi pe cine nu când eu nu am nimic de spus în viaţa ta. Voi 
vorbi cu cine vreau, inclusiv cu Garin de Lyon. 

Will se ridică şi el şi se postă în faţa ei. 

— Nu e persoana în care să te încrezi, Elwen. Eu nu am 
încredere în el. 

— Eu am, replică ea simplu. 

— De ce? vru Will să afle. Credeam că îl urăşti pentru ceea ce 
ne-a făcut în Paris. Ce s-a schimbat? 

— El. Elwen se uită urât la el, în vreme ce Will îşi dădu ochii 
peste cap. Garin mi-a explicat de ce a făcut ceea ce a făcut, 
Will. Nu-l învinovăţesc. Mi-a fost prieten bun recent, când... 

Se opri, dar era prea târziu. 

Will dădu amărât din cap. 

— Când eu n-am fost. 

— Putem să trecem peste asta? murmură Elwen. Mâine pleci. 
Se uită în ochii lui. Nu vreau să ne certăm. Nu acum. 

— Nici eu, replică Will. O luă iarăşi de mână. Hai să ne 
întoarcem. 

Elwen se lăsă dusă de mână de-a lungul docului. Mergea 
ameţită alături de Will. Amândoi erau tăcuţi, duşi pe gânduri. 

Vara precedentă, când se întorsese din Cairo, Will cedase 
cererilor ei furioase şi recunoscuse că o minţise. Vorbise deschis 
despre munca lui din cadrul Templului şi despre motivele pentru 
care îi ascunsese totul, adică, exact aşa cum sugerase Garin, 
pentru siguranţa ei. li explicase de ce intenţionase să-l 
asasineze pe sultanul Baybars după moartea tatălui lui şi, în 
cele din urmă, incapabilă să mai suporte durerea sau vinovăția 
lui, ea îl iertase. 

În următoarele câteva luni, situaţia dintre ei devenise mai 
bună decât fusese de-a lungul anilor, poate mai bună decât 
fusese vreodată. El o vizita mai des şi era mai atent, aducându-i 
diverse daruri: flori sălbatice din grădinile preceptoriului; un vas 
de miere groasă, chihlimbarie, cumpărat de la magazin, pe care 
îl împărţiseră servindu-se unul de degetele celuilalt până ce 
aproape li se făcuse greață. În acele ultime zile de vară, Elwen 
simţise că aparţine cuiva, aşa cum nu simţise niciodată, o 


25 


încercuire caldă de iubire care rămânea intactă şi atunci când 
erau departe unul de altul. 

Însă, odată cu toamna şi mai ales cu venirea sfârşitului de an, 
senzaţia începuse să scadă în intensitate. 

În ultimele luni, vizitele lui deveniseră mai scurte şi mai rare, 
iar Will era tot mai distrat. Elwen îşi spusese că munca lui pentru 
Everard şi pentru Anima Templi era mai importantă, că el 
trebuia să se concentreze pe împiedicarea a ceea ce s-ar fi 
putut dovedi un război teribil, iar odată ce toate aceste lucruri 
aveau să se termine, el avea să se întoarcă la ea. Cu toate 
astea, nu se putea păcăli singură, după cum nu putea nega 
prăpastia care se căsca între ei. În cele din urmă ajunsese, după 
chinuri sfâşietoare, la concluzia dură că ea avea să fie mereu 
mai prejos de datorie, că pericolul de acum sau criza de mai 
încolo avea să fie urmată de altceva care să-l despartă pe Will 
de ea. Ea i se dăruise lui. Insă el se dăruise unui scop mai mare. 
Will avea nevoie să fie eroul. Avea nevoie să salveze lumea ca 
să simtă că face parte din ea. Câtă vreme Elwen era în siguranţă 
şi protejată în Acra, el era liniştit. Nu-şi dădea seama că şi ea 
avea nevoie de salvare. Sau îşi dădea seama, cu toate că era 
greu de recunoscut aşa ceva, dar alegea să ignore totul pentru 
că salvarea lumii însemna să primească recunoaşterea celor din 
jur. Salvarea ei ar fi însemnat excludere. 

În loc să se înfurie sau să se supere pe măsură ce el se 
retrăgea şi devenea mai distant, Elwen începuse la rândul ei să 
se distanţeze. 

Primul semn al acestei detaşări apăruse ca un şoc. Se 
întâmplase chiar după slujba de Crăciun, când Andreas era 
plecat la Damasc ca să cumpere mătăsuri. Will venise la 
depozit. Se certaseră dintr-un motiv minor, pe care ea nu şi-l 
mai amintea, apoi se iertaseră reciproc şi făcuseră dragoste. In 
vreme ce Elwen stătea sub el, cu spatele lipit de podeaua rece, 
în mintea ei apăru imaginea lui Garin. Totul fusese atât de 
neaşteptat, încât deschisese ochii. Probabil că surpriza i se 
întipărise pe chip, întrucât Will încetinise ritmul şi o privise 
cercetător. Ea zâmbise şi îşi înfipsese unghiile în ceafa lui, 
trăgându-l spre ea şi sărutându-l până ce el îşi regăsise ritmul. 
Însă întâmplarea o neliniştise profund. 


26 


După aceea, când se întâlnise cu Garin, simţise că roşeşte şi 
ceva începu să-i fluture în stomac. Păstră totul secret, ca peo 
perlă sau o monedă magică, o comoară într-un cufăr a cărui 
cheie o avea doar ea. Din când în când deschidea cufărul şi 
privea înăuntru, iar ceea ce vedea îi făcea plăcere. Insă nu 
credea că altcineva mai observase schimbarea ei. lar Will ar fi 
fost ultimul care să o remarce. 

Se uită la el în vreme ce mergea alături de ea, cu privirea 
îndreptată asupra celor din jur. Oare ştia? Sau era pur şi simplu 
vorba de faptul că nu avea încredere în Garin, aşa cum 
susţinuse el? Până acum se iertase singură definind interesul ei 
drept curiozitate nevinovată, însă, confruntată cu posibilitatea 
de a fi descoperită, propriile ei scuturi de apărare îi 
demonstraseră cât de important devenise acel secret. Se simţea 
ca sfâşiată în două. O jumătate din ea iubea nemăsurat bărbatul 
de lângă ea, a cărui mână era caldă şi fermă peste mâna ei. 
Această jumătate se simţea nenorocită la gândul pericolului pe 
care el avea să îl înfrunte în curând şi voia cu disperare să se 
atârne de el, să îl împiedice să plece. Cealaltă jumătate era rece 
şi singuratică, spunându-i că el alesese şi că ea n-avea să 
găsească niciodată ce voia acolo, în afară doar de mai multă 
suferinţă. Aceasta era jumătatea care deschisese cufărul. 

Se treziră prea curând stând în faţa casei lui Andreas. El o 
sărută de rămas-bun, spunându-i să nu-şi facă griji. In vreme ce 
Will porni mai departe pe stradă, o siluetă singuratică în mantia 
lui neagră, mergând cu un pas hotărât care îl îndepărta de ea, 
Elwen se trezi inundată de senzaţia cumplită că n-avea să-l mai 
vadă niciodată. lar durerea şi uşurarea care se înfruntau în 
interiorul ei la acel gând erau de nesuportat. 


Citadela, Cairo 
25 februarie 1277 


De pe o pasarelă acoperită care se întindea între două turnuri, 
o siluetă gheboşată urmărea armata mamelucă în vreme ce 
efectua ultimele pregătiri. Chipul lui Khadir se transformase într- 
o mască feroce a dispreţului, în vreme ce el cerceta cu privirea 
adunarea de oameni de dedesubt. Avangarda, condusă de 


27 


Bahri, avea să plece prima, împreună cu regimentul Mansuriyya 
al lui Kalawun şi alte două regimente. Mijlocul şi ariergarda, care 
avea să se pună în mişcare mai târziu în cursul zilei, erau 
compuse din alte două regimente de mameluci, împreună cu 
sclavii şi cu servitorii care aveau să însoţească armata în lungul 
ei marş spre nord, asta însemna opt mii de oameni. Imaginea 
oferită era impresionantă. Însă toate astea nu îl făceau pe 
Khadir decât să dispreţuiască totul şi mai abitir, căci ştia că nu 
creştinii din Palestina aveau să simtă puterea săbiilor de oţel pe 
trupurile lor. 

Trecuseră şaptesprezece ani de când îl urmărise pe Baybars 
cum lichidează necredincioşii care le infestaseră pământurile. 
Stăpânul lui fusese atât de aproape de a-i distruge pe franci 
pentru totdeauna, încât Khadir nu putea pricepe de ce Baybars 
se uitase în altă parte pentru noi cuceriri. Însă nu era vina 
stăpânului. Nu. Era vina celor care îl deturnaseră, deviindu-l de 
la adevărata cale. Sămânţa putreziciunii fusese plantată prin 
moartea lui Omar şi se împrăştiase ca un cancer galopant prin 
influenţa lui Kalawun. Era încă timp ca Baybars să-şi împlinească 
destinul. Nu avea nevoie decât de un tratament pentru boala 
care îl năpădise, iar Khadir credea că descoperise acest 
tratament. 

Nasir trăia. După ce asasinii aveau să-şi primească banii, 
Nasir avea să se întoarcă, iar dacă obținuse numele celor 
responsabili de moartea lui Omar, Baybars şi-ar fi putut îndeplini 
răzbunarea. Odată ce Baybars avea să simtă iarăşi sânge de 
creştin pe mâini, în el avea să se redeştepte vechea pasiune, iar 
atunci avea să înceapă sfârşitul francilor. Asta era unul din 
tratamente. Celălalt, destinat lui Kalawun, era mult mai simplu. 

De la moartea Aishei, comandantul devenise umbra lui 
Khadir, plătind spioni care să-l urmărească şi să-i cerceteze casa 
din oraş. Pe bătrân nu-l deranjau bănuielile lui Kalawun legate 
de implicarea lui în moartea Aishei, ba chiar resimțea satisfacţie 
din faptul că Kalawun ştia că el e responsabil, dar nu putea 
dovedi nimic. Se bucura de disperarea tăcută a comandantului. 
Însă îl deranjau cercetările pe care Kalawun părea să le 
efectueze în privinţa trecutului său. Nu prea ştia ce anume 
spera comandantul să descopere acolo, dar povestea îl irita. 


28 


Khadir se uită de sus la soldaţi. Privirea lui afectată de 
cataractă se plimbă alene peste capetele trupelor din 
regimentul Mansuriyya. Nu-l zărea şi pe Kalawun acolo, dar îi 
văzu pe cei doi băieţi ai comandantului, Ali şi Khalil, călare şi 
îmbrăcaţi în haine noi de un albastru regal. In vârstă de 
cincisprezece şi treisprezece ani, băieţii nu aveau să ia parte la 
bătălii, dar aveau să meargă alături de forţa principală până în 
Alep, de unde cavaleria, condusă de Baybars, avea să pătrundă 
în Anatolia ca să se confrunte cu mongolii. O mişcare de la 
intrarea principală în palat atrase atenţia lui Khadir. Acompaniat 
de sunete de goarnă şi flancat de ofiţeri Bahri, Baybars ieşea pe 
porţi, arătând magnific în echipament de luptă. Capul îi era 
acoperit cu un turban negru, mărginit de o bandă aurie, iar 
cămaşa lungă de zale sclipea în vreme ce sultanul se îndrepta 
spre armăsarul lui negru cu scările aurii. La oarecare distanţă în 
urma lui Baybars venea Baraka Khan, cu o faţă gânditoare şi 
imposibil de citit. Khadir fusese mulţumit atunci când Baybars îi 
îngăduise fiului său să îl însoţească în campania militară. Era un 
semn că relaţiile dintre cei doi începeau în sfârşit să se 
îmbunătăţească. Pe chipul lui Khadir apăru un rânjet de mândrie 
când îl văzu pe Baraka urcând în şa alături de războinicii Bahri. 
În ultimul an, băiatul devenise cu adevărat bărbat, iar Khadir nu 
avea nicio îndoială că toate eforturile lui de a-l atrage pe prinţ 
de partea lui aveau să fie răsplătite după urcarea acestuia pe 
tron. 

Observând că armata e pregătită de plecare, Khadir porni în 
grabă pe pasarelă şi apoi pe treptele turnului în jos. Tocmai se 
pregătea să intre pe coridorul dinspre poarta principală când 
auzi nişte voci şoptite în faţa lui. Trecu de un colţ şi îi văzu pe 
Kalawun şi pe lIshandiyar. Kalawun era echipat de bătălie, dar 
Ishandiyar, al cărui regiment avea să rămână în Cairo, era 
îmbrăcat cu haine lejere. Ambii stăteau cu spatele la Khadir şi 
erau apropiaţi unul de altul. Khadir se dădu un pas în spate, ca 
să nu fie văzut. 

— Ai spus că a promis să oprească asta, amir? se auzi vocea 
lui Ishandiyar. 


29 


— Chestiunea e prea serioasă ca să se bazeze doar pe o 
promisiune, răspunse Kalawun. Oricâtă încredere aş avea în el, 
nu e unul dintre noi. 

Afară, goarnele începură să sune plecarea armatei, astfel că 
vocile celor doi nu se mai auziră. Vag, printre sunetele 
alămurilor, Khadir distinse paşi depărtându-se. Privi pe după 
colţul unde se ascunsese şi îl văzu pe Ishandiyar ieşind printr-o 
uşă. Kalawun ajunsese la capătul coridorului şi dispăruse în 
curtea imensă, luminată de soare. Cu sprâncenele încruntate de 
mirare, Khadir goni pe coridor şi ieşi în curte ca să-şi ocupe locul 
în avangardă. Baybars îl salută cu răceală din cap în vreme ce 
bătrânul fu ajutat de către un paj să urce pe o iapă. Picioarele lui 
scârnave abia dacă puteau cuprinde trupul masiv al animalului. 
Khadir se înclină maiestuos înspre stăpânul său, apoi inspectă 
cu privirea mulţimea după Kalawun, întrebându-se ce mai urzea 
şobolanul. Orice ar fi fost, nu avea nicio importanţă. In vreme ce 
marea poartă al-Mudarraj se deschidea impresionantă şi primele 
rânduri ale armatei mameluce începeau să iasă, Khadir îşi cobori 
mâna spre punga de mătase care îi atârna de centură, 
întunericul din pungă ascundea o adevărată colecţie de 
monede, mici cranii de animale şi plante uscate, precum şi 
păpuşa de cârpe cu secretul ei letal. Khadir avea să aibă grijă ca 
tatăl să îşi urmeze fiica în iad. Dacă nu se ivea altceva, atunci 
această campanie în nord avea să-i aducă această satisfacţie. 


30 


26 


Palatul Regal, Acra 
26 februarie 1277 


Cu capul plecat, Elwen străbătea coridoarele palatului. După 
ce îşi petrecuse cea mai mare parte a adolescenţei în slujba 
casei regale franceze, Elwen ştia prea bine cum să treacă 
neobservată într-un astfel de loc. Ca servitor erai invizibil. 
Crezuse că va întâmpina mai multe dificultăţi la intrarea în 
palat, dar gărzile cu aspect morocănos de la porţi nici măcar nu- 
i aruncaseră vreo privire în vreme ce ea intrase ca o umbră în 
spatele a două femei bine îmbrăcate. Elwen numără uşile în 
lumina slabă dinăuntru. Simţea miros de plante arse. Respira cu 
greutate şi îşi simţea obrajii în flăcări. O voce interioară se 
împotrivea la ceea ce făcea ea. Numai că Elwen ajunsese la a 
noua uşă şi nu mai ştia cum să se întoarcă. Nici nu voia asta. 
Era mânată de dorinţa de sfidare născută din mânie şi frustrare. 
Însă, mai mult decât atât, era vorba de nevoie. 

Întinse mâna şi îşi strânse pumnul ca să bată, dar încremeni 
când auzi voci de cealaltă parte, apropiindu-se de ea. Plecă 
imediat de acolo, mai departe pe coridor. Uşa se deschise în 
spatele ei şi pe ea năvăli un val de arome. 

— Chestia asta ar fi bine să meargă, se auzi o voce aspră care 
i se părea ciudat de familiară lui Elwen, chiar dacă nu putea să 
spună cui îi aparţinea. Stăpânul nostru se bazează pe noi. Dacă 
nu îl ajutăm, va pierde pământurile astea. 

— Va merge, rosti o a doua voce. 

Era Garin. 

Elwen riscă să arunce o privire peste umăr şi zări un bărbat 
solid îmbrăcat în haine în culorile gărzilor palatului 
îndepărtându-se cu pas apăsat pe coridor. Garin stătea în 
picioare, cu spatele la ea, urmărindu-l pe individ. Când se 
întoarse ca să intre din nou în cameră, privirea lui căzu asupra 
ei. 

Expresia de iritare de pe chip i se transformă brusc într-una 
de imensă surpriză. 


31 


— Doamne! Garin se uită de-a lungul coridorului pe unde 
dispăruse individul, apoi spre Elwen, care stătea încremenită 
locului. Se duse la ea şi o prinse de braţ, după care o trase cu 
fermitate în camera lui. Ce cauţi aici? Tonul lui era poruncitor, 
iar forţa cu care îi prinsese braţul era dureroasă. 

— Îmi cer scuze, răspunse Elwen, în vreme ce el închidea uşa. 
Eu... Se întoarse spre el, cu o privire disperată. Aveam nevoie 
de un prieten. 

Garin continua să pară surprins, ba chiar temător. Auzind 
acele cuvinte însă, duritatea cu care o trăsese pe Elwen în 
cameră păru să dispară ca prin farmec. 

— Ce e? întrebă el, punându-şi palmele pe umerii ei, cu mai 
multă blândeţe acum. 

La gestul liniştitor, Elwen simţi cum îi dispare orice încordare. 

— Will a plecat, rosti ea printre suspine. 

— La Mecca? 

Elwen dădu din cap. Îşi duse mâinile la faţă, încercând în 
zadar să-şi mascheze nefericirea. Garin o îmbrăţişă şi o trase 
spre el. Elwen simţi încordarea din muşchii lui şi forţa corpului 
său. Tunica neagră de in pe care o purta Garin mirosea puternic. 
Dincolo de asta se simţea miros de transpiraţie, dar cu o 
dulceaţă care nu o făcea neplăcută. 

— Când a plecat? 

— leri, murmură ea, cu vocea înfundată de pieptul lui. A 

Garin începu să se gândească cu febrilitate. Doar o zi avans. Il 
putea ajunge din urmă pe Will cu uşurinţă. Era încă devreme. 
Dacă ghidul lor ar fi fost dispus, puteau pleca din acea seară, cel 
mult a doua zi în zori. Garin se asigurase că Bertrand şi ceilalţi 
erau gata de mai bine de două săptămâni. Proviziile erau 
strânse şi caii echipați. Cu atâtea evenimente care aveau loc la 
palat, organizarea se dovedise simplă. Singurul lucru care îl 
îngrijorase era modul în care va afla de momentul plecării lui 
Will. Crezuse că va trebui să se ducă la Elwen. Cu siguranţă nu 
se aşteptase să vină ea la el. Răsuflă uşurat, gândindu-se cât de 
aproape fusese ca întregul plan să se ducă pe apa sâmbetei. 
Acum însă totul părea în regulă; era imposibil ca Elwen să-l fi 
recunoscut pe Bertrand. 


32 


Garin se gândi la scrisoarea lui Edward, în care regele îi cerea 
să obţină fonduri de la Anima Templi. Îi ignorase ordinul, vrând 
să nu se pună în calea lui Will, în vreme ce el punea la cale 
furtul Pietrei. Increderea în faptul că îi putea livra lui Edward 
mult mai mult decât nişte aur îl împiedicase să-şi facă griji 
legate de nesupunerea lui. Acum însă, după surpriza venirii lui 
Elwen, simţea primele îndoieli. Dacă eşua? Cum s-ar fi putut 
întoarce la Edward cu mâinile goale? 

— Nu-ţi face griji, rosti el, atât pentru sine, cât şi pentru 
Elwen,  mângâindu-i distrat părul şi trecând în revistă 
aranjamentele făcute pentru călătorie. Will nu va fi plecat multă 
vreme. 

— N-ai de unde să ştii. Elwen îşi înălţă capul de pe pieptul lui. 
Ştii ce are de gând să facă. Dacă fură Piatra, ar putea fi ucis. 

— İl cunosc pe Will, rosti Garin, schiţând un zâmbet în vreme 
ce ştergea o lacrimă de pe obrazul lui Elwen cu degetul mare. 
Se pricepe la ceea ce face. O să fie bine. 

— Nu încerca să mă duci cu vorba, murmură ea, 
desprinzându-se de el şi depărtându-se. 

Işi încrucişă braţele la piept. Părea slabă şi înaltă în rochia ei 
albă, strânsă în talie cu o curea împletită în roşu şi auriu. În 
lumina difuză care pătrundea prin draperii, obrajii ei parcă erau 
mai ascuţiţi, mai bine definiţi ca de obicei, iar contururile gurii 
semănau cu curbele netezi şi îngemănate ale unui arc. Privirea 
ei inspectă dezordinea din camera lui: cupe de vin aruncate pe 
jos, haine lăsate peste tot, o cădelniţă înnegrită pe masă, 
cearşafuri boţite pe pat. Când ea se întoarse spre el, Garin avu 
impresia că Elwen devine brusc pierdută şi rebelă. 

— N-ar trebui să mă aflu aici, zise ea. 

— Ba da, replică el pe un ton blând. Haide, bea nişte vin. 

Garin se duse la masă. Picioarele lui goale nu scoteau niciun 
sunet pe covor. Luă o cupă şi turnă vin în ea, vărsând puţin 
peste margine. 

Elwen se duse să ia cupa. Degetele ei le atinseră pe ale lui. 
Făcu ochii mari din pricina contactului intim. Garin avea piele 
moale. Elwen uitase cum e. Brusc încurajată, îşi puse mâna 
peste mâna lui, strângând din degete. Ridicându-se pe vârfuri, 
gura ei căută gura lui. Buzele i se deschiseră. 


33 


Ale lui rămaseră închise. 

Elwen rămase lipită de Garin câteva secunde, simțind cum el 
devine rigid, apoi se depărtă cât putu de repede, ca şi cum ar fi 
fost înţepată. Observă starea lui de şoc şi simţi ruşinea 
colorându-i obrajii. Deschise gura să spună ceva. In acea clipă 
expresia lui Garin se schimbă. Lăsă cana cu vin să cadă pe jos, 
pătând covorul în rubiniu, şi-i cuprinse faţa în mâini. O prinse 
bine şi gura lui începu să o caute pe a ei. Lacom, o sărută cu 
pasiune şi ferocitate, aşa cum Will nu o făcuse niciodată, iar 
dorinţa ei, brusc stinsă, se aprinse la loc ca o vâlvătaie. 

Continuând să-i ţină faţa în mâini şi să o sărute, Garin o 
împinse pe Elwen înapoi. Picioarele lor se împiedicară în hainele 
împrăştiate şi se loviră de cupele goale de vin, trimiţându-le cât 
colo pe podea. În doar câţiva paşi, ajunseră la pat. Garin o 
împinse în jos pe saltea şi întinse o mână pe pat ca să nu cadă 
deasupra ei şi să o strivească. Cu mâna liberă, îi smulse boneta, 
lăsând părul să se elibereze de acoperământul apretat şi 
nepătat şi să îşi dezvăluie întreaga frumuseţe aurie. Işi luă 
buzele de pe buzele ei câteva clipe ca să se uite la coama lui 
Elwen şi îşi dădu seama că părul ei nu era doar auriu. Lumina 
care se strecura printre draperii făcea şuviţele de păr să 
lucească, dându-le nuanţe de arămiu, chihlimbariu şi chiar 
violet. Era surprins că nu observase asta până atunci, dar îşi 
dădu seama că n-o mai văzuse fără bonetă pe cap. Elwen se 
uita la el, cu privirea ei de un verde-intens. Buzele ei erau roşii 
acolo unde el o muşcase, iar pieptul i se ridica şi cobora ca un 
val. Proptindu-se în cot, Garin îşi puse un deget pe bărbia ei şi îl 
cobori pe gât înspre marginea rochiei. Se întrebă ce alte delicii 
erau ascunse acolo şi nu se putu împiedica să nu rânjească în 
vreme ce mâna lui se duse nerăbdătoare spre mijlocul lui Elwen 
şi spre cureaua care ţinea rochia strâns legată. 

Elwen închise ochii în vreme ce Garin începu lupta cu nodurile 
curelei. În mintea ei apăru imaginea lui Will acuzând-o că îl 
înşală, dar Elwen respinse acea imagine fără milă, ba chiar cu 
furie. Will nu era acolo. Se dusese să salveze lumea. O, cât de 
ironic se dovedea acum acel pandant pe care i-l dăduse. Cât de 
bine îşi juca el rolul de sfânt, dar acum ea avea să-şi joace rolul 
ei: de muritoare şi păcătoasă. Ea voia ce era pământesc; lucruri 


34 


pe care le putea ţine şi le putea atinge. Will voia un ideal. ÎI 
admira pentru asta şi îl iubea. Dar iubirea cerea mai mult decât 
atât. Elwen nu voia să se afle în umbra restului lumii, 
întotdeauna amanta şi niciodată soţia. lubirea însemna foc, era 
fizică şi pretindea predare completă. lar acum ea aşa ceva voia. 

Odată ce nodurile fură desfăcute, rochia ieşi de pe corpul ei 
precum coaja de pe un fruct. Pe dedesubt Elwen purta lenjerie 
albă şi simplă. Garin se ridică în capul oaselor pe pat, alături de 
ea. Îşi simţea gâtul uscat. Elwen îl urmări din nou cum el întinde 
mâna în jos şi ridică lenjeria. Se înfioră când aerul atinse pielea 
ei goală şi îşi puse braţele deasupra capului, permițându-i lui 
Garin să o dezbrace. Garin îi privi goliciunea: braţele cu pielea 
ca de găină din pricina răcorii, un cerc de aluniţe palide pe o 
coapsă, curba şi umflătura sânilor, sfârcurile roz şi ieşite în 
afară. Se aplecă peste ea şi prinse unul din sfârcuri în gură. Auzi 
un şuierat dinspre Elwen când dinţii muşcară uşor bobiţa de 
carne. Elwen ridică palmele şi le prinse în părul lui. 

— Te vreau, rosti ea, cu o voce încordată. Te vreau. 

Gura lui Garin se îndepărtă de sfârc, lăsându-l lucitor. Işi trase 
cu furie tunica peste cap şi îşi desfăcu rapid şireturile de la 
izmene. Apoi se aşeză iarăşi deasupra ei, după care o pătrunse. 
Se simţi prins complet de fiinţa ei. Picioarele lui Elwen se 
ridicară peste şoldurile lui şi Garin o pătrunse mai adânc, abia 
auzind că ea ţipa. În vreme ce trupul se abandona senzaţiilor şi 
ochii i se închideau, mintea lui Garin fu inundată cu un şuvoi de 
imagini. 

O văzu pe Elwen la treisprezece ani, îngenuncheată alături de 
cadavrul unchiului ei, Owein, pe docul din Honfleur. Urletele ei 
sfâşiau noaptea, iar când îşi ridică mâinile la faţă, palmele îi 
erau pline de sânge. Văzu mercenarii în haine negre trimişi de 
Edward ca să pună mâna pe bijuteriile păzite de cavaleri. 
Misiunea lor eşuase, dar nu fără un preţ. lar sângele de pe 
mâinile lui Elwen se găsea acum pe mâinile lui. Căci el fusese 
cel care îi trădase pe cavaleri şi oferise informaţiile necesare 
atacului. lar chipurile unchiului ei mort şi al unchiului lui mort se 
holbau acum la el, albe ca nişte fantome, acuzându-l. Garin o 
văzu pe Elwen ca femeie, stând alături de Will în grădina de la 
piaţă, ea cu faţa tristă şi trasă, deloc favorizată de soarele care 


35 


îi lumina nemilos trăsăturile. O văzu pe alee cu Bertrand şi 
Amaury, când groaza i se transformase în uşurare atunci când 
se întorsese şi îl văzuse pe el. Apoi, în sfârşit, deschise ochii şi o 
văzu sub el, cu pielea înroşită, cu buzele desfăcute, cu degetele 
înfipte în spatele lui. Garin o privi drept în ochi până ce se 
eliberă înăuntrul ei şi rămase nemişcat. 

Fără să se îndepărteze de ea, simţi cum ameteala familiară îl 
cuprinde cu căldură. Simţi pieptul lui Elwen tresărind sub el. Se 
ridică în mâini auzind o respiraţie întretăiată crezând că Elwen 
râde. Capul ei stătea întors într-o parte, iar şuviţele de păr îi 
atârnau inerte pe obraz. Respirația întretăiată se auzi din nou. 
Garin schiţă un zâmbet, întrebându-se ce era de râs, şi îi dădu 
părul la o parte ca să vadă. Elwen nu se mişcă la atingerea lui. 
Avea ochii deschişi, iar din ei curgeau lacrimi. 


Drumul spre Mecca, Arabia 
14 aprilie 1277 


În depărtare atârna suspendată o dâră subţire de fum, ca un 
semn alb de exclamare deasupra următorului punct de 
civilizaţie. Pentru grupul de şaisprezece oameni de pe drum 
însă, acel punct reprezenta unul de pericol. Discuţiile laconice 
dintre ei încetară cu desăvârşire şi toţi simţiră tensiunea 
intensificându-se. În scurt timp, nu se mai puteau auzi decât 
zgomotele de paşi şi de copite înaintând pe nisipul zgrunţuros şi 
cel al beţelor cu care cei doi oameni din fruntea convoiului 
loveau solul ca să alunge şerpii şi scorpionii. Aerul era încins şi 
fiecare nouă respiraţie usca şi mai tare gurile şi gâtlejurile, ca şi 
cum deşertul încerca să pătrundă în trupurile oamenilor, să-i 
integreze în fiinţa lui. 

Clătinat dintr-o parte în alta pe unul din locurile şeii de lemn 
care încingea spinarea cămilei, Will se îmbărbătă singur. Avea 
să fie al zecelea post de pază pe lângă care trecuseră de 
cincisprezece zile încoace, însă numărul mic al acestora nu 
micşora senzaţia de nelinişte care se cuibărea în sufletul lui de 
fiecare dată când se apropiau de unul. Pe spinare începu să-i 
curgă un pârâu proaspăt de transpiraţie, care îi udă tunica 
neagră pe care o purta sub burka neagră şi largă, 


36 


îmbrăcămintea tipică a femeilor musulmane care le acoperea în 
întregime trupul şi faţa, cu excepţia ochilor. Will prinse privirea 
lui Robert. La fel de înţolit şi de mascat, cavalerul se hurduca pe 
şa de cealaltă parte a cămilei. Şaua de lemn avea un baldachin 
cu o pânză care flutura deasupra capetelor lor ca să ţină arşiţa 
la distanţă. Robert dădu din cap, apoi îşi plecă privirea. 

Fusese o călătorie dură, resimţită cel mai tare de Zaccaria şi 
Alessandro, singurii doi templieri care mergeau pe jos. După ce 
ajunseseră în Ula fără probleme deosebite, cei şase cavaleri se 
duseseră la moschee, aşa cum li se spunea în mesaj. Acolo 
rostiseră numele lui Kaysan şi fuseseră duşi la aceeaşi casă 
unde fuseseră ţinuţi captivi cu un an în urmă. Li se acordase o 
noapte de odihnă, apoi plecaseră iarăşi la drum, după ce caii lor 
fuseseră înlocuiţi cu cămile şi ei se dezbrăcaseră de hainele de 
negustori. Zaccaria şi Alessandro primiseră haine de bărbaţi şi 
fuseseră obligaţi să meargă pe jos alături de Kaysan şi de şiiţi, 
conducând de căpăstru cămilele care cărau provizii şi pe ceilalţi 
cavaleri, deghizați ca soţii ale bărbaţilor. Mamelucii erau 
obişnuiţi să vadă musulmani cu piele de diverse nuanţe. Ei înşişi 
erau originari din multe regiuni ale lumii. Când văzuse ce 
deghizări le fuseseră pregătite, Will se îndoise de eficienţa lor. 
Până atunci însă, totul decursese bine. 

Puteau simţi mirosul de fum acum. În zare apăru un grup de 
colibe, mai multe siluete neclare, deformate de aburii căldurii 
emanate de sol, forfotind printre ele. Când convoiul se apropie 
de postul de pază, patru soldaţi mameluci le ieşiră în 
întâmpinare, în vreme ce ceilalţi oameni se mulţumiră să 
privească de la adăpostul colibelor. Will fu atent să nu privească 
niciun soldat drept în ochi în vreme ce aceştia treceau pe lângă 
ei, cercetând cu atenţie caravana. Doi soldaţi se duseră spre 
cămila din faţa lui Will, iar cavalerul duse imediat mâna în 
lateral, căutând sabia care nu se găsea acolo. Unul dintre soldaţi 
saltă capacul coşului de pe cămilă. Îşi băgă un deget înăuntru şi 
îl scoase plin cu praf de migdale. Işi linse degetul, lăsă capacul 
la loc şi se duse la următorul animal de povară. Will îşi îndepărtă 
încet mâna de pe şold în vreme ce soldatul trecu mai departe, 
fără să fi descoperit adevăratul conţinut al coşului, care zăcea 


37 


învelit în cârpe sub tava cu mirodenii, un secret neted şi negru 
cunoscut doar de el însuşi şi de Robert. 

Satisfăcute, gărzile mameluce le făcură semn să meargă mai 
departe. Câteva ore mai târziu, în vreme ce umbrele serii se 
strecurau pe fundul văii pe care o străbăteau, convoiul ajunse la 
ultima aşezare. Acolo aveau să-şi lase proviziile şi să plece mai 
departe spre Mecca. 

— Pare aglomerat, murmură Robert înspre Will în vreme ce 
intrau în hăţişul de moschei, case şi corturi care se întindea pe 
fundul văii. 

In aşezare ardeau torţe, ca nişte stele portocalii plutitoare în 
întunericul tot mai dens. La urechi le ajunseră sunete muzicale 
şi râsete. 

Will era tulburat de apariţia bruscă a vieţii umane în acel 
pustiu dezolant. Pe drum trecuseră pe lângă pelerini, deşi, 
conform lui Kaysan, aceştia reprezentau doar nişte picături de 
apă prin comparaţie cu imensul ocean uman care avea să se 
reverse asupra văii în decurs de o lună, când începea Hajj-ul şi, 
odată cu el, aveau să îşi facă apariţia caravanele din Damasc, 
Cairo şi Bagdad, urmărind o linie sinuoasă prin deşert. Will se 
obişnuise cu solitudinea şi ajunsese să se bazeze pe ea. 

Kaysan întoarse privirea auzind vocea lui Robert. 

— Aici avem prieteni, rosti el într-o latină stricată. Vom fi în 
siguranţă. Nu vorbiţi acum. 

Will şi Robert tăcură. Ajunseră în aşezare şi trecură printr-un 
bazar plin de viaţă. Dincolo de tejghele se înălţau din nisip şiruri 
de stâlpi de lemn, abia vizibili în lumina torţelor, ca nişte copaci 
ciudaţi, dezbrăcaţi de coajă. Will îşi dădu seama că de fiecare 
stâlp erau legate panglici. Erau acolo sute de fâşii colorate care 
fluturau. Apoi stâlpii se pierdură în întuneric şi convoiul se 
apropie de un şir de case aflate în faţa unei moschei. După ce îi 
conduse într-o curte închisă din spatele uneia dintre ele, Kaysan 
le arătă o bancă de piatră din cealaltă parte a curţii. 

— Veţi aştepta aici, le spuse el lui Will şi celorlalţi cavaleri. 
Plecăm peste şase ore. 

Will rămase singur o vreme, în timp ce cavalerii îşi întindeau 
membrele înţepenite şi vorbeau între ei, departe de arabi. In 
întuneric, stelele se vedeau ca nişte dâre de praf pe un fundal 


38 


de catifea. Will nu se simţise niciodată aşa de departe de casă. 
Ostilitatea nemiloasă a deşertului îi frângea sufletul, iar gândul 
că avea să pângărească o relicvă sfântă îi apăsa greu inima. 
Închise ochii şi murmură Tatăl Nostru, simțind şirurile de cuvinte 
cum ies din el şi îl liniştesc. 


Hijaz, Arabia 
14 aprilie 1277 


Cei opt bărbaţi se opriră după-amiaza târziu ca să privească 
în jos de pe dealuri aşezarea aflată la trei kilometri şi jumătate 
de Mecca. 

— Ar trebui să trimitem pe cineva ca să vadă dacă au ajuns. 

Garin nu întoarse privirea când Bertrand veni în spatele lui. 
Vocea soldatului se îngroşase în cursul călătoriei. 

— Trimite-l pe Amaury, rosti Garin, inspectând cu privirea 
drumul care şerpuia dincolo de raza lui vizuală, printre munţi. 
Dar spune-i să fie atent. 

Se întoarse spre Bertrand ca să-şi sublinieze cuvintele şi zări 
efectele drumului pe chipul cipriotului, acum că acesta îşi 
dăduse jos acoperământul pentru cap. Bertrand slăbise, iar 
pielea îi atârna în jurul bărbiei. Barba era prăfuită şi neîngrijită, 
iar ochii căpătaseră o nouă expresie de duritate, însoţită de o 
oarecare disperare. Garin ştia că şi el trebuia să arate la fel, 
aidoma celorlalţi bărbaţi. Cei care supravieţuiseră. 

Din Acra plecaseră zece oameni împreună cu ghidul lor, la 
două zile după grupul de templieri. Galopând, îi prinseseră pe 
cavaleri din urmă repede, după ce trimiseseră un om înainte ca 
să cerceteze. Fără să poată afla detalii de la Elwen despre 
numărul oamenilor, Garin se bucurase în secret că nu se 
înşelase şi că grupul lor îl depăşea numeric pe cel al cavalerilor, 
în proporţie de aproape doi la unu. Impotriva templierilor, 
soldaţii ciprioţi aveau nevoie de orice avantaj posibil. Nu le 
fusese greu să se ţină de urmele cavalerilor în Ula. Mascat în 
haine supradimensionate şi un acoperământ arab pentru cap, 
Garin îi urmărise până la moschee şi apoi până la casa 
părăginită. Satisfacţia lui anterioară se spulberase brusc când îi 
văzuse pe arabi, de două ori mai numeroşi decât templierii. 


39 


Grijile lui fuseseră însă rapid înlocuite de o problemă şi mai 
presantă. 

În Acra, ghidul lor, care se arătase mai mult decât dornic să îi 
ducă la Ula în schimbul banilor, devenise evaziv în privinţa 
modului în care puteau ajunge la Mecca, spunându-le că urmau 
să întâlnească o mulţime de oameni care aveau să le arate cum 
să ajungă acolo. Ulterior se dovedise că vorbele omului nu 
fuseseră adevărate, iar când templierii plecaseră la drum a doua 
zi de dimineaţă, deghizați, sub privirile lui Garin şi Amaury, tot 
planul lor păruse să se năruiască înainte de a începe cu 
adevărat. În cele din urmă, după câteva ameninţări ale lui 
Bertrand, ghidul le sugerase să apeleze la beduinii din zonă. La 
început, nomazii deşertului nici măcar nu voiseră să stea de 
vorbă cu Garin. Ulterior, în cursul aceleiaşi seri, un tânăr subţire 
ca o trestie îl căutase pe Garin şi se oferise să fie khafir-ul lor. 

Pe tot cuprinsul Hijazului şi mai departe, dincolo de Mecca, 
beduinii deţineau păşuni unde îşi hrăneau animalele. Fiecare 
trib dispunea de propriul său teritoriu şi nimănui nu-i era permis 
să pătrundă acolo fără aprobare. Khafir-ul era un membru al 
tribului care era de acord să servească drept gardian pentru cei 
care doreau să traverseze un teritoriu. În locul în care se 
terminau pământurile unui trib şi începeau cele ale altuia, era 
nevoie de alt Khafir. Beduinii nu foloseau drumurile principale, 
refuzând să ia în seamă pericolul reprezentat de gărzile 
mameluce. Ca atare, Garin şi ceilalţi soldaţi, după ce lăsaseră 
Ula şi civilizaţia în urmă, intraseră în sălbăticie, urmându-şi 
ghidul lor care mergea pe jos, cu o figură solemnă. De fiecare 
dată când fuseseră pasaţi unui nou Khafir, Garin scotea aur din 
buzunar, ca şi cum ar fi împrăştiat pietricele care să marcheze 
cărarea, sperând că acestea aveau să-l conducă înapoi acasă. 
Pe tot cuprinsul Hijazului, unele din aceste triburi atacau 
pelerinii, furându-le banii şi chiar hainele şi hrana, lăsându-i la 
mila elementelor dure ale naturii, însă în rândurile lor părea să 
existe un anumit cod al onoarei care îi oprea să fure de la 
oaspeţi. Însă chiar dacă oamenii erau relativ paşnici, ţinutul în 
sine era departe de aşa ceva. 

Prima moarte survenise în primele zile. Unul dintre ciprioţi 
călcase pe un şarpe care dormea şi fusese muşcat. Omul murise 


40 


vomitând şi făcând spume la gură. Al doilea deces se produsese 
patru zile mai târziu. Traversau o creastă înaltă, cu soarele în 
faţă, când un om alunecase. Se prăbuşise pe o pantă acoperită 
cu grohotiş, care îi jupuise jumătate din pielea spatelui şi îi 
rupsese ambele picioare. Ceilalţi soldaţi se sfătuiseră ceva 
vreme ce să facă în timp ce omul urla de durere, până ce 
Bertrand îi curmase suferinţa nefericitului cu o lovitură scurtă de 
sabie în gât. 

Călătorind pe la poalele dealurilor şi mergând paralel cu 
drumul care şerpuia prin vale, le fusese relativ uşor să ţină pasul 
cu convoiul de templieri, în ciuda liniştii din deşert. Uneori nu-i 
văzuseră cu zilele pe ceilalţi, iar Garin devenea tot mai iritat şi 
mai arţăgos, până ce le apăreau brusc înainte. Ghizii habar n- 
aveau de ce străinii voiau să meargă pe urmele oamenilor de pe 
drum, şi nici că le păsa prea tare. Picioarele lor continuau să 
meargă câtă vreme aurul continua să curgă. 

— Unde voiai să instalezi capcana? îl întrebă Bertrand pe 
Garin. În sat nu merge. 

Garin fu de acord. Erau prea multe locuri pe unde ceilalţi 
puteau fugi. 

— Trebuie să-i prindem pe drum. Arătă înspre vale, acolo 
unde drumul se îngusta, iar crestele muntoase se apropiau una 
de alta. Vom aştepta acolo. Locul ar trebui să ne permită să 
stăm ascunşi şi în acelaşi timp să supraveghem drumul. 

— Şi arabii? Cum ne ocupăm de ei şi de templieri? 

— Avem arcuri, replică Garin. Îi putem elimina pe arabi înainte 
de a trece la cavaleri. 

Bertrand încuviinţă, mulţumit. 

— Deci te-ai decis? Folosim orice fel de forţă va fi nevoie 
împotriva lor? 

Garin se uită în altă parte. Bertrand îi punea de săptămâni 
întregi aceeaşi întrebare, şi tot de atâta vreme el evita 
răspunsul. În minte apăru imaginea lui Elwen. O revăzu întinsă 
sub el, revăzu schimbarea de pe chipul ei, de la extaz la 
disperare, revăzu felul în care continuase să plângă în tăcere în 
vreme ce se îmbrăca pentru a pleca din camera lui. 

— Da, murmură el cu răceală în glas. Orice fel de forţă. 


41 


Mecca, Arabia 
15 aprilie 1277 


Mecca rămase ascunsă vederii până în ultima clipă, 
înconjurată de munţi. Apoi, brusc, se ivi în faţa lor, întinsă pe un 
câmp prăfuit în interiorul unui cerc impresionant de stânci. Cerul 
se schimba de la negru la albastru pe măsură ce se apropiau 
zorile, aşa că minaretele zvelte începeau să se vadă, palide, la 
orizont. La sud de oraş, priveliştea era dominată de un deal în 
formă de dom, în vreme ce spre est se întindea un bazar mare. 
Cu băi publice, case, frizerii şi farmacii pe ambele părţi, 
drumurile semănau cu firele plasei unui păianjen gigantic, în 
centrul căreia se găsea Marea Moschee, Nobilul Sanctuar. 

Apropiindu-se dinspre nord, Will şi ceilalţi văzură moscheea 
înălțându-se în faţa lor, strălucind în întuneric, cu torţele arzând 
în jurul zidurilor şi luminând scrierile în arabă care îi 
împodobeau pereţii. Cele două porţi mari boltite din lemn erau 
deschise şi păzite. În vreme ce Kaysan se apleca pentru a-şi 
scoate încălţările, pregătindu-se să intre în locul sacru, Will 
schimbă o privire cu Zaccaria. Sicilianul desfăcu legăturile care 
ţineau coşurile legate, în vreme ce Will şi ceilalţi îl urmară pe 
Kaysan. Doi dintre şiiţi strânseră încălţările şi plecară mai 
departe, ducând cămilele de căpăstru. 

— Se vor întâlni cu noi la poartă, îi explică Kaysan lui Will. 

Apropiindu-se în picioarele goale de Marea Moschee, cu 
Zaccaria şi Alessandro cărând fiecare câte un coş, simţiră cu 
toţii cum încordarea atinge nivelul maxim. Kaysan intră primul. 
Salută respectuos gărzile şi trecu mai departe. Inima lui Will 
bătea nebuneşte. Se apropie de Robert. 

— Asta e, murmură el. Eşti gata? 

Robert încuviinţă din cap. Trecură amândoi, cu capetele 
plecate, pe sub umbra porţii. Făcuseră doar câţiva paşi când în 
spatele lor se auzi un strigăt. Will încremeni. Zaccaria şi 
Alessandro fuseseră opriţi. Unul dintre soldaţii de gardă vorbea, 
arătând spre coşuri. 

Kaysan veni repede înapoi, trecu de Will şi începu să discute 
cu paznicul în arabă. Deschise capacul unuia din coşuri şi arătă 
spre conţinut. După câteva secunde, soldatul le făcu semn cu un 


42 


gest rapid să meargă mai departe. Will simţi o imensă uşurare în 
fiecare fibră a fiinţei lui. 

După ce se văzură dincolo de porţi, merseră de-a lungul unei 
arcade şi intrară într-o curte somptuoasă. Acolo fuseseră 
ridicate pavilioane în jurul unei clădiri simple, în formă de cub, 
înaltă de două etaje şi situată chiar în centrul curţii: Ka'ba. 
Templul era acoperit, aşa cum îi spusese Everard, cu o bucată 
imensă de brocart negru şi auriu, numită kiswa, care în fiecare 
an era înlocuită cu una nouă în perioada Hajj-ului. Pe material 
fuseseră tesute cuvintele Shahada, literele părând să sclipească 
în lumina torţelor amplasate în jurul complexului. Locul nu era 
nici aşa de pustiu şi nici aşa de întunecat precum sperase Will. 
De jur împrejurul curţii se vedeau mici grupuri de oameni, care 
îşi petrecuseră noaptea dormind sub pături şi sub cerul liber. Se 
vedeau chiar şi câteva focuri arzând mocnit. Alte siluete se 
plimbau pe sub arcada care înconjura curtea, unele dintre ele 
fiind gărzi, altele probabil pelerini. 

Aşa cum fusese convenit dinainte, Kaysan şi şiiţii se 
îndepărtară, făcându-se nevăzuţi în umbrele dintre arcurile 
arcadei, de unde puteau supraveghea totul. Will şi Robert luară 
coşul lui Zaccaria. Fiind doi, îl ridicară cu uşurinţă şi se 
îndreptară spre Ka'ba, cu poalele rochiilor lăsând dâre prin nisip, 
în vreme ce sicilienii se îndreptară spre poarta vestică. Will şi 
Robert înaintară încet, trecând în tăcere pe lângă pelerinii care 
dormeau. Zona din jurul Ka'ba era pavată cu dale negre şi era 
dureros de rece sub tălpile lor goale. In vreme ce se apropia, 
Will zări relicva. 

Piatra Neagră era un glob neted şi lucios, încercuit de o bandă 
de argint fixată la nivelul pieptului de zidul templului. Avea o 
strălucire ciudată, diferită de tot ce mai văzuse Will până atunci, 
asemenea sticlei, dar mai profund şi mai întunecat, cu adâncimi 
ascunse. İl străbătu un fior când îşi aminti că Everard îi 
povestise că musulmanii credeau că Piatra înregistra păcatele 
oamenilor care aveau să fie cântărite în Ziua Judecăţii. Aproape 
că simţea Piatra privindu-l, un singur ochi încercuit de argint, 
aşa că fu nevoit să se uite în altă parte. 

Planul presupunea ca Robert să aştepte cu coşul câtă vreme 
Will înconjura Ka'ba, procedură care trebuia repetată de şapte 


43 


ori, fiecare cerc complet fiind marcat prin sărutarea Pietrei. La 
ultima trecere, Will trebuia să se oprească în faţa ei. Trebuia să 
facă în aşa fel încât gărzile să creadă că se reculege în faţa 
relicvei, iar Zaccaria şi restul grupului că fure Piatra. După ce 
avea să se întoarcă la Robert, care avea să deschidă coşul, Will 
avea pur şi simplu să se aplece deasupra lui, prefăcându-se că 
bagă ceva înăuntru, şi astfel înşelătoria ar fi fost completă. 
Ceilalţi membri ai grupului erau prea departe, lângă poarta 
vestică, pentru a vedea că Piatra rămâne, de fapt, la locul ei în 
vreme ce ei părăsesc complexul. 

Ajunşi cam la zece paşi de templu, Will şi Robert lăsară coşul 
jos, cu faţa spre colţul de care era prinsă Piatra Neagră. Will 
făcu un pas înspre Ka'ba. In acea clipă, un ordin răcnit sfâşie 
aerul. De jur împrejurul templului pelerinii care păruseră să 
doarmă se ridicară în picioare. Păturile care îi acopereau căzură 
pe jos, dând la iveală cămăşi argintii de zale şi haine stacojii, cu 
banderole negre pe braţe. Cel care strigase ordinul era un 
bărbat solid, cu pielea închisă la culoare, al cărui braţ avea o 
banderolă aurie. In vreme ce oamenii lui se împrăştiară, 
individul scoase o sabie şi se îndreptă direct spre Will. 


44 


27 


Câmpia Albistan, Anatolia 
15 aprilie 1277 


Zăpada continua să reziste pe înălțimile impresionante ale 
munţilor Taurus, stând cu încăpățânare lipită de vârfuri sau 
îngheţată în profunzimile umbrite ale ravenelor abrupte. În 
albastrul profund al zorilor, crestele de gheaţă care se întindeau 
spre est şi spre vest păreau golaşe şi infinite. Privind spre ele, 
Kalawun se simţi micşorat în prezenţa lor. Aerul era rece şi tare, 
iar respiraţia lui scotea vălătuci de abur în faţa ochilor. Îşi 
strânse mai bine pe el haina tivită cu blană de iepure şi porni 
spre tabăra militară care începea să se trezească. 

Armata mamelucă îşi stabilise temporar baza pe un platou. 
Caii păşteau iarba rară din apropierea cercului de corturi. Intre 
corturi, focurile păreau nişte puncte strălucitoare în ceaţă. 
Oamenii se agitau, treziţi de ofiţerii lor, iar liniştea zorilor 
începea să fie spartă de zumzetul conversaţiilor. Kalawun îşi 
salută oamenii din regiment, care îşi înclinară respectuos 
capetele la trecerea lui. Se opri, discută ceva repede cu câţiva 
ofiţeri, apoi merse mai departe, trecând de cortul infirmeriei. În 
apropierea acestuia se vedeau câteva gropi proaspăt săpate. 
Până acum pierduseră douăzeci şi opt de oameni în campanie, 
iar cinci dintre ei muriseră din pricina munţilor. 

După ce trecuseră prin Damasc, unde trupele siriene se 
adunaseră sub comanda lui Kalawun, mamelucii intraseră în 
Alep. Până atunci hotărât şi încrezător, Baybars fusese subjugat 
de oraş. Vizitase imediat mormântul lui Omar, iar Kalawun 
auzise ulterior de la unul dintre comandanții care îl însoţiseră pe 
sultan că acesta petrecuse apoi un timp considerabil stând tăcut 
în faţa unei ruine arse din oraş. Omul nu cunoştea semnificaţia 
acelui loc, dar Kalawun ştia că Baybars îşi petrecuse primii ani 
de sclavie în Alep şi se întreba dacă nu cumva sultanul era încă 
vizitat de fantomele trecutului. Orice l-ar fi frământat însă nu 
păruse să treacă de zidurile oraşului, căci, a doua zi, după ce 


45 


plecaseră mai departe, moralul lui Baybars crescuse la fel de 
spectaculos ca şi munţii din faţa lor. 

Trimiţându-l pe unul dintre comandanţi împreună cu un 
regiment înspre frontiera de pe Eufrat pentru a-i împiedica pe 
mongoli să-i atace ariergarda, Babyars condusese cavaleria 
mamelucă spre nord, în Anatolia, lăsând infanteria, 
echipamentele grele de asalt şi maşinile de asediu în Alep, în 
grija lui Baraka, Khadir şi a fiilor lui Kalawun. Rapoartele 
spionilor spuneau că Abaga, ilhanul Persiei, după ce aflase prin 
propriile iscoade de sosirea lui Baybars, adunase o forţă 
impresionantă. Armata se afla sub comanda unui formidabil 
general mongol, Tatawun, şi era întărită de prezenţa 
selgiucizilor conduşi de pervaneh-ul lor. Se credea că armata 
fusese masată pe câmpia Albistan, dincolo de marele fluviu 
Jayhan. Baybars intenţiona să anihileze această forţă armată 
înainte de a încerca să cucerească fortărețe sau oraşe. Ruta 
aleasă de el era prea periculoasă pentru altceva în afară de 
cavalerie, dar chiar şi aşa oamenii erau la mila naturii. 

Defileul care străbătea munţii Taurus luase multe vieţi din 
vremea când primii cruciați, după ce navigaseră prin Bosfor 
dinspre Constantinopol, se văzuseră confruntaţi cu enorma 
barieră muntoasă care se întindea între ei şi Siria. Trecătoarea 
îngustă şerpuia ameţitor printre vârfuri colţuroase de calcar, pe 
alocuri îmbrăcate în gheaţă şi acoperite cu păduri întunecate de 
conifere. Din când în când, trecătoarea înconjura câte un pisc, 
dezvăluind prăpăstii înfiorătoare, adânci de sute de metri. Intr-o 
dimineaţă, pe ceaţă, după o noapte friguroasă petrecută în 
trecătoare, calul unuia dintre soldaţi greşise pasul şi căzuse în 
abis, luând cu el mamelucul din şa şi pe un alt soldat. Alţi trei 
ostaşi călăreau în apropiere de creastă când o bucată de drum 
se prăbuşise chiar în faţa lor, trimiţându-i pe toţi trei cu urlete 
de moarte în prăpastie. Armata se găsea încă în defileu când un 
spion se întorsese ca să-i anunţe că o companie de două mii de 
mongoli îi aştepta dincolo de trecătoare. Baybars trimisese un 
comandant cu un regiment întărit cu trupe de beduini înainte, ca 
s-o anihileze. Când Baybars coborâse de pe înălţimi cu restul 
armatei, cadavrele mongolilor zăceau deja umflate şi pline de 
muşte pe câmpul unde avusese loc măcelul. 


46 


Kalawun îl găsi pe Baybars stând în picioare la marginea 
taberei militare şi privind în jos spre câmpia Albistan. Lângă 
sultan se găseau câţiva Bahri. 

— Stăpâne? Ai vrut să mă vezi? 

Baybars nu întoarse privirea. 

— Oamenii sunt gata? 

— Ofițerii au început să-i trezească. Vor fi gata de plecare în 
mai puţin de o oră. 

— Bine. 

Kalawun se uită în direcţia privirii intense a lui Baybars. În 
lumina incertă a zorilor, pământul se întindea până departe, 
încreţit de dune ca o pânză şifonată. O dungă palidă şi lată 
curgea ca o panglică de mătase prin mijlocul ținutului. Fluviul 
Jayhan. Dincolo de cursul apei, vizibilă după focurile aprinse, se 
găsea tabăra mongolă. Kalawun zări nişte mişcări vagi, ale 
călăreţilor care forfoteau printre corturi, probabil deşteptându-şi 
oamenii. Intotdeauna găsise extrem de tulburător ca două 
armate să se poată privi reciproc, ca într-o oglindă imensă. La o 
asemenea depărtare, de unde nu desluşea chipuri şi nu auzea 
voci, se uita parcă la propriii săi soldaţi. Reuşi însă să se 
concentreze asupra a ce însemnau acei soldaţi din zare şi ochii 
săi căpătară aceeaşi lucire de nerăbdare pe care el o zărise în 
ochii albaştri ai lui Baybars. Săbiile mongolilor le omorâseră 
familiile lor şi atâtor altora în timpul raidurilor asupra 
pământurilor deţinute de turcii kipchak. Mongolii luaseră vieţi şi 
condamnaseră supraviețuitorii la sclavie. Trecuseră ani buni de 
atunci, dar amintirile erau aidoma surcelelor uscate, putând fi 
aprinse cu vâlvătăi de cea mai mică scânteie. Mongolii plătiseră 
la Ayn Jalut, cu şaptesprezece ani în urmă, preţul pentru acele 
atacuri. Şi acum aveau să plătească încă o dată. 

— Ai fost tăcut în această campanie, amir. Ce te tulbură? 

Kalawun îşi întoarse privirea de la tabăra mongolă şi îl văzu 
pe Baybars uitându-se fix la el. Era adevărat; fusese preocupat 
de ceva, dar nu-i putea dezvălui sultanului de ce anume. 
Luptându-se să respingă imaginea Ka'ba din Mecca, încolţită în 
minte la auzul întrebării, răspunse: 


47 


— Sunt îngrijorat pentru Nasir, stăpâne. Mă întrebam când ne 
va fi înapoiat. Au trecut multe luni de când nu am mai primit 
veşti de la asasini. 

— N-aveau de unde să ştie că plecăm din Cairo. Îmi închipui 
că atunci când ne vom întoarce îl vom găsi acolo, aşteptându- 
ne. Hai, să ne pregătim de bătălie. 

Impreună, Baybars şi Kalawun porniră spre tabără, ca doi 
războinici mergând în tăcere, cu cenuşiul bărbilor transformat în 
argintiu de lumina tot mai puternică a zilei. 


Mecca, Arabia 
15 aprilie 1277 


Aflat la doar câţiva metri de Ka'ba, Will abia avu timp să tragă 
sabia de sub faldurile rochiei înainte ca omul în haine stacojii să 
se repeadă asupra lui. În minte i se întipări un singur cuvânt. 
Trădați! Se trezi apoi că se luptă din toate puterile cu sabia ca 
să devieze loviturile puternice ale celui care îl ataca. Armele li 
se întâlniră cu o forţă imensă, aproape amenințând să îndoaie 
oţelurile lamelor. Will strânse din dinţi din pricina impactului şi îl 
auzi pe Robert, la câţiva paşi în spatele lui, luptându-se cu unul 
dintre oamenii care se ridicaseră de pe locurile care, acum 
părea evident, reprezentaseră un soi de cerc protector în jurul 
templului. În vreme ce se întindea spre atacatorul lui, Will zări 
un cuvânt inscripţionat pe banderola de pe braţul omului: Amir. 
Singurul loc unde mai zărise un asemenea însemn de grad 
fusese pe uniforma lui Kalawun. Individul nu era un paznic 
obişnuit şi niciun soldat de rând. Omul cu care se lupta era un 
comandant mameluc. 

In decurs de câteva clipe, curtea din jurul Ka'ba se umplu de 
sunete de săbii în luptă şi de strigăte. Templierii şi şiiţii se 
repeziră să-i ajute pe Will şi pe Robert. Egiptenii se desfăşurară 
ca să-i anihileze, ajutaţi de gărzile moscheii. Unul dintre şiiţi 
căzu străpuns de o sabie mamelucă, iar Carlo scoase un urlet 
agonizant când o lamă pătrunse prin partea laterală a corpului 
său şi fu scoasă de acolo cu putere. Sângele ţâşni şuvoi şi Carlo 
se prăbuşi în genunchi. O a doua lovitură îi străpunse stomacul, 
ucigându-l. Francesco căzu şi el câteva clipe mai târziu, după ce 


48 


o sabie mamelucă îi străpunsese gâtul. Zaccaria eliminase un 
soldat, dar alţi doi îi dădeau târcoale, aşa că, extenuat de 
călătorie, sicilianul începea să simtă gustul acru al fricii. 

Will îl auzi pe Robert ţipând de durere. Întinse cu disperare 
sabia înspre comandantul mameluc din faţa lui. Ar fi vrut să-i 
spună omului că n-avea nicio intenţie să fure Piatra, dar 
rămăsese fără cuvinte şi fără aer. Gâfâia, disperat, în vreme ce 
se bătea pentru viaţa lui. 

Brusc ceva solid îl lovi cu putere în spatele picioarelor. Will 
căzu, aterizând cu un strigăt pe dalele negre. Sabia îi sări din 
mână. Se împiedicase de coş. Coşul se clătină, tava cu mirodenii 
desprinzându-se din legături şi împrăştiindu-şi conţinutul pe jos. 
Din coş mai căzu însă ceva. Piatra care fusese ascunsă pe 
fundul lui, învelită în cârpe, se rostogoli lângă Will. Scânteia de 
triumf care apăruse în ochii comandantului mameluc care se 
pregătea să dea lovitura de graţie dispăru instantaneu. Omul 
ezită, holbându-se şocat la Piatra Neagră de formă ovoidă care 
ieşise din ascunzişul său. Privirea i se întoarse spre adevărata 
relicvă fixată în zidul Ka'ba. Pe chipul lui apăru nedumerirea. 
Will obţinu astfel cele câteva secunde răgaz de care avea 
disperată nevoie. Înșfăcă sabia de pe jos şi lovi cu arma într-un 
arc de cerc, întinzându-se după comandantul mameluc. Acesta 
văzu sabia îndreptându-se spre el şi reuşi să-şi mişte propria 
armă, fără a fi însă suficient de rapid ca să evite lovitura. Deşi 
deviată de la traiectoria iniţială către pântecele inamicului, 
sabia lui Will alunecă pe partea exterioară a piciorului, sub 
punctul de maximă lungime a cămăşii de zale, şi pătrunse în 
carne. Comandantul scoase un urlet, se împiedică şi căzu într-un 
genunchi. O secundă mai târziu, Will se ridică în picioare. 
Mamelucul îşi înălţă capul, părând să se resemneze cu soarta. 
Insă Will nu-l lovi şi a doua oară. In loc de asta, se răsuci pe 
călcâie şi o luă la fugă. 

Robert se găsea aproape de Ka'ba, luptându-se cu disperare. 
Haina îi fusese tăiată. Will putea vedea o rană urâtă pe braţul 
drept, unde o bucată de carne atârna cu piele cu tot. Sângele 
curgea şuvoi. Ochii lui Robert ajunseseră ca două fante înguste 
din pricina durerii, aşa că nu-l zări pe Will alergând spre el. Nici 
atacatorul lui nu-l văzu. Will îşi folosi sabia pe post de bâtă, 


49 


lovind mamelucul în spatele genunchilor. Omul căzu cu un urlet. 
Apoi Will îl prinse pe Robert şi îl împinse către poarta vestică. Se 
auzi un alt strigăt. Zaccaria şi Alessandro se găseau în apropiere 
de poartă. Patru mameluci şi două gărzi erau la pământ, la fel 
ca şi trei şiiţi, Carlo şi Francesco. Will îl zări pe Kaysan bătându- 
se sălbatic cu doi soldaţi, lac de sudoare, cu un rânjet feroce 
întipărit pe faţă, apoi el şi Robert ajunseră la poartă. Acolo doi 
membri ai gărzii se băteau cu doi şiiţi. Will îşi dădu seama că 
erau cei doi şiiţi însărcinaţi cu paza cămilei. 

— leşiţi de aici! strigă el înspre Zaccaria. 

Trăgându-l pe Robert după el, Will se feri de o lovitură rătăcită 
de sabie care se îndrepta spre el şi goni mai departe prin 
umbrele arcadei către ieşire. 

— Nu pot, icni Robert când ajunseră pe strada pustie. 

Zgomotele bătăliei din spatele lor erau estompate acolo de 
zidurile înalte ale moscheii. Robert se prăbuşi, scăpându-şi sabia 
din mână. 

Will îl prinse iarăşi şi îl ridică cu brutalitate în picioare. 

— Ba da, poţi, rosti el. Apucă blestemata aia de sabie. 

În vreme ce Robert ridica arma cu un geamăt, Will furişă 
priviri în stânga şi în dreapta, până ce găsi ce căuta. Cămila lor 
era legată de un stâlp la mică distanţă în josul străzii. Punându- 
şi braţul în jurul mijlocului lui Robert, Will se opinti într-acolo, 
aproape târându-şi camaradul. Deasupra lor, cerul căpăta o 
nuanţă sângerie pe măsură ce lumina zilei devenea tot mai 
puternică. 


Câmpia Albistan, Anatolia 
15 aprilie 1277 


Zorile întindeau degete luminoase peste câmpie, stârnind 
lumini aurii în valurile fluviului şi colorând în sângeriu vârfurile 
ierburilor înalte. Prin valurile de ceaţă care continuau să stea 
lipite de solul depresiunilor şi al gropilor din pământ, mii de 
forme se mişcau precum nişte fantome în aerul lăptos. Mongolii 
traversaseră fluviul. 

De cealaltă parte a câmpiei, coborând pe o cărare abruptă de 
pe platou, mamelucii avansau înspre întâlnirea cu inamicul. 


50 


Toboşarii mențineau un ritm monoton şi constant, conduşi de 
ofiţerii numiţi lorzi ai tobelor. Sunetul se rostogolea peste 
ierburi, grav şi ameninţător, dând câmpiei o bătaie proprie de 
inimă, diferită de zgomotul profund al copitelor de cămilă şi de 
cal. 

La mai puţin de un kilometru şi jumătate una de alta, cele 
două armate se opriră. În spaţiul pustiu dintre ele foşnea vântul 
şi bâzâiau insecte. Ambele forţe se răspândiră pe câmpie, 
grupându-se rapid în formaţie de luptă, conform ordinelor 
răcnite de ofiţeri. Văzute de deasupra, armatele desenau nişte 
tipare imense pe sol, fiecare dintre ele fiind o singură masă de 
oameni care se deplasau în formaţie. Flancurile erau ca nişte 
membre care plecau din centru, ale căror extremităţi semănau 
cu nişte gheare lucind din pricina miilor de lănci şi sulițe, gata să 
smulgă hălci de carne din trupul duşmanului şi să traseze dâre 
mortale de sânge. 

În şaua calului său negru de război, Baybars aştepta în vârful 
unei mici ridicături de pământ, uşor în spate şi la stânga faţă de 
armată, alături de o companie de o mie de Bahri. li urmări pe 
Kalawun şi pe comandantul propriului regiment de gărzi regale 
călărind de-a lungul rândurilor din faţă ale trupelor, aranjând 
centrul în albastru şi auriu constituit din trupe Bahri şi 
Mansuriyya, cea mai puternică secţiune a forţei mameluce. 
Flancurile erau compuse din regimentele rămase, trupele siriene 
şi soldaţii de sub comanda prinţului de Hamah, pe care Baybars 
îl chemase la arme în timpul călătoriei spre nord, ca şi din 
cavaleria uşoară a beduinilor. Mulţumit de eficienţa şi disciplina 
trupelor sale, Baybars îşi îndreptă atenţia asupra duşmanului. 

Avea de-a face cu o armată mai mare decât cea pe care o 
înfruntase la Ayn Jalut cu şaptesprezece ani în urmă, iar atunci 
avusese avantajul surprizei. Capcana pe care le-o întinsese 
mongolilor în acel ţinut deluros se dovedise mortală. Acum, cei 
doi titani se confruntau pe teren deschis, cu prea puţine 
avantaje vizibile de o parte sau de alta. Crescuţi cu dorinţa de a 
cuceri, ca fii ai lui Gingis Han, teroarea popoarelor şi jefuitorul 
Orientului, mongolii se confruntau cu războinicii sclavi ai 
Egiptului, care îşi fondaseră dinastia pe oasele foştilor lor 
stăpâni şi care, sub conducerea lui Baybars, controlau acum un 


51 


teritoriu imens din Alexandria până în Alep şi de pe malurile 
Nilului până la Eufrat. În acea zi, nu terenul îi favoriza pe 
mameluci, ci altceva. Baybars zărea acel avantaj în ochii 
oamenilor săi şi îl simţea în bătaia ritmată a tobelor. 

La Ayn Jalut, mongolii erau invincibili, niciodată înfrânți în 
bătălie, fără rival şi fără egal. Dar situaţia nu mai era aceeaşi. 
Omul care îi anihilase atunci stătea acum în faţa lor pe câmpie, 
după ce intrase mult în teritoriul lor, cu inima cântând de 
bucurie şi cu vâlvătaia ambiţiei în privirea ochilor lui albaştri. 
Mai mult, Baybars auzise despre posibile probleme între 
selgiucizi şi mongoli, aceştia stând departe unii de alţii pe 
câmpul de bătălie. Spionii lui îl informaseră că ilhanul nu mai 
avea încredere în supuşii lui. In plus, se zvonea că era posibil ca 
pervaneh-ul selgiucizilor nici măcar să nu lupte. Baybars simţi 
vântul înfoindu-i mantia. Calul lui bătu cu copita în pământ, 
simțind încordarea de dinainte de bătălie. Pe dinafară însă, 
sultanul rămase calm. Incă nu dădu ordinul de atac oamenilor 
lui. Avea să îi lase pe mongoli să vină la ei. 

In scurt timp liniştea fu spartă de sunet de goarne. Imediat ce 
acesta se stinse, se auzi tunetul copitelor. Flancul stâng al 
mongolilor pornise atacul, deplasându-se pe cinci rânduri, două 
compuse din cavalerie grea cu săbii şi lăncii, celelalte trei din 
cavalerie uşoară, înarmată cu arcuri şi sulițe. Fierul căştilor 
rotunde, în formă de ceapă, şi vârfurile lăncilor reflectau lumina 
soarelui care se înălţase pe cer ca o minge de foc, împrăştiindu- 
şi strălucirea peste câmpia Albistan, de la fluviu până la vârfurile 
munţilor. In vreme ce se apropiau de centrul armatei mameluce, 
cavaleriştii uşori mongoli pătrunseră printre cavaleriştii grei şi 
începură să tragă în inamic cu săgeți şi sulițe. Păreau un roi de 
țânțari care atacau, apoi se refugiau în spatele zidului protector 
al cavaleriei grele, care înainta înspre mameluci ca un şir de 
tigri înfometați. Armele lor uşoare se dovedeau mortale. |n 
câteva clipe, zeci de soldaţi mameluci căzură răpuşi după ce 
săgețile şi suliţele găsiseră ţinte pe întreg cuprinsul câmpiei, 
trecând uşor de scuturi şi armuri ca să se înfigă în carnea 
expusă a cailor şi oamenilor. 

Simţind cum starea de încordare se transformă într-un imens 
nod în trupul lui, Baybars strânse hăţul şi urmări cu atenţie cum 


52 


comandanții lui dădeau ordine şi rândurile de soldaţi se 
strângeau mai aproape unii de alţii. Scuturile se lipeau unele de 
altele pentru a forma un zid protector în faţa ploii ucigaşe de 
săgeți şi sulițe. In scurtă vreme, iarba din faţa mamelucilor se 
umplu cu un strat gros de săgeți şi sulițe respinse de scuturi. 
Cavaleriştii uşori mongoli fură chemaţi înapoi de ofiţeri. Treaba 
lor se terminase, iar acum venise rândul cavaleriei grele. Pe 
deasupra tuturor se  ridicară vocile lui Kalawun şi a 
comandantului trupelor Bahri. Însoţite de urletul goarnelor, cele 
două regimente mameluce, elita elitelor, înaintară spre duşman. 
Copitele cailor făceau pământul să tremure. De ambele părţi 
lăncile fură ridicate şi fixate sub braţele purtătorilor. Privirile 
găsiră ţinte şi se fixară asupra lor. Cei cinci mii de călăreţi 
mameluci începură să se roage în gând, în vreme ce flancul 
stâng al armatei mongole şarjă chiar în centrul forţei 
mamelucilor, lovind ca un pumn de fier, cu dinţi dezgoliţi şi 
urlete de luptă. 

În câteva clipe, totul se înroşi în jurul vâltorii de oameni 
angajaţi în luptă. Bătălia deveni cumplită. Caii nechezau când 
lăncile se înfigeau în trupurile lor, sfârtecând piele, muşchi şi 
nervi. Oamenii se hăcuiau, erau aruncaţi din şei şi mureau pe 
pământul răscolit de copite, călcaţi în picioare şi zdrobiţi. 
Numărul morţilor crescu cu repeziciune. Treptat, mamelucii se 
treziră împinşi înapoi, cu rândurile sfărâmate de mongolii care 
îşi croiau drum urlând şi lovind ca o morişcă nebună cu săbiile şi 
lăncile în stânga şi în dreapta. 

Pe movilă, Baybars se ridică în şa. Privirea lui reuşi să 
desluşească tiparul atacului mongolilor. Cavaleria grea împingea 
cu putere în trupele lui. Sultanul îşi dădu seama de pericolul 
reprezentat de flancul său stâng, mai slab, aflat la mică distanţă 
în spate, pe câmpie. Işi scoase imediat unul din iataganele de la 
şold şi îl ridică. 

— La mine! tună el. 

Odată cu strigătul, sultanul cobori valvârtej de pe movilă, 
urmat de elita mamelucilor, în vreme ce din rândurile mongolilor 
se făcură iarăşi auzite goarnele, iar flancul drept al armatei lor 
începu să înainteze spre flancul stâng al mamelucilor. 


53 


Baybars şi elita Bahri intrară ca o coasă în rândurile 
mongolilor, întărind forţa trupelor deja angajate în bătălie şi 
ridicându-le moralul. Kalawun şi sultanul se întâlniră pe câmpul 
de bătălie, în vreme ce gărzile Bahri şi oamenii din regimentul 
Mansuriyya se apropiau unii de alţii, întărindu-şi rândurile. 
Sultanul şi comandantul se treziră luptând cot la cot, cu 
chipurile sumbre şi pline de sânge. In scurt timp bătălia antrenă 
toţi soldaţii de pe câmpie, cu excepţia selgiucizilor, care păreau 
să păzească ariergarda mongolă pentru a-i împiedica pe 
mameluci să forţeze un atac pe la spate. 

Lupta deveni tot mai dură şi mai cumplită. Centrul armatei 
mameluce se încovoie sub presiune, păru la un moment dat să 
se frângă, dar reuşi apoi să strângă rândurile. Mongolii fură 
respinşi treptat, cu imense eforturi. Tatawun, o siluetă uriaşă în 
mijlocul trupelor sale, cu braţele pline de sânge până la coate şi 
cu o tăietură pe frunte din care îi picura sânge în ochi, urlă dând 
un nou ordin peste capetele soldaţilor săi. Unul câte unul, 
cavaleriştii mongoli începură să descalece şi să se strângă în 
grupuri compacte, forţându-i pe mameluci să procedeze la fel şi 
să se bată individual. Oamenii aruncară lăncile şi scoaseră 
săbiile, în vreme ce mormanele de cadavre creşteau în jurul 
celor rămaşi în viaţă. 

Insă mamelucii refuzară să cedeze, astfel încât în ochii 
mongolilor începu treptat să se vadă disperarea. 

După aproape trei ore de luptă crâncenă, totul se termină. 
Capturat şi înfrânt, Tatawun acceptă să se predea. De jur 
împrejurul câmpului de bătălie supraviețuitorii mongoli lăsară 
jos armele, înfrânți din nou de forţa lui Baybars şi a mamelucilor. 
Pervaneh-ul şi selgiucizii lui nesocotiră ordinul şi fugiră de pe 
câmp înainte ca mamelucii să-i poată ajunge din urmă. 

Mai bine de nouă mii de leşuri, dintre care cel puţin şapte mii 
aparţinând mongolilor, umpleau câmpia Albistan. Bărbaţii — 
fraţi, fii şi taţi — fuseseră reduşi la o masă însângerată de carne. 
In vreme ce inspecta cu privirea distrugerea pe care o 
provocase inamicului, Baybars îşi pierdu treptat entuziasmul 
pentru victorie. Din el dispăru orice urmă de fior de aşteptare, 
lăsând în loc un imens pustiu pe care victoria roşie din faţa 
ochilor lui nu îl putea defel umple. 


54 


28 


Drumul spre Mecca, Arabia 
15 aprilie 1277 


În aer se auzi un fluierat. Garin se uită spre stâncile de 
deasupra lui şi-l văzu pe unul dintre soldaţii ciprioţi arătând spre 
est, către Mecca. 

— Vine cineva, rosti Amaury din spatele lui. 

Garin se mişcă prudent mai încolo de-a lungul stâncii, până ce 
văzu drumul. Stânca se lăsa abrupt spre cărare, formând o 
strâmtoare în vale. In depărtare, parţial acoperit de soarele care 
răsărea, un punct se apropia de ei. După câteva clipe, Garin îşi 
dădu seama că era o cămilă care înainta cu repeziciune de-a 
lungul drumului. 

— Ei sunt? întrebă Bertrand, care stătea ghemuit în spatele 
stâncilor de cealaltă parte a drumului. 

Alături de Bertrand aştepta un alt cipriot. Alţi trei oameni 
stăteau pe o creastă deasupra lor, cu arcurile încordate. Intinsă 
ca un şarpe mort de-a curmezişul drumului şi camuflată de 
nisip, o bucată de sfoară de cânepă, pe care Garin o cumpărase 
din tabăra de beduini unde îi dusese ghidul lor cu o noapte în 
urmă, aştepta să îşi îndeplinească misiunea. 

Garin îşi făcu mâna streaşină la ochi. 

— E doar unul... nu, staţi, văd doi călăreţi. 

— Dar ei sunt? 

— Cum se poate, dacă sunt doar doi? răspunse Garin. 

Se încruntă văzând animalul care se apropia cu repeziciune. 
Cămila adoptase un ritm teribil, înaintând cu paşi mari, aproape 
săltaţi, ridicând un nor de praf în urma ei. Călăreţii din şaua de 
pe cocoaşa ei păreau să salte încoace şi încolo, ca şi cum s-ar fi 
ţinut cu ultimele lor puteri de spatele animalului. Garin se chinui 
să vadă în lumina soarelui. Ambii călăreţi purtau burka negre, 
dar capul unuia dintre ei era descoperit. Garin reuşi să-i 
desluşească trăsăturile. 

— Cred că e Will, îi anunţă el pe ceilalţi, dispărând din raza 
vizuală a călăreţilor înainte de a fi văzut. 


55 


— Unde sunt ceilalţi? întrebă Amaury. 

— Nu ştiu. Garin clătină nedumerit din cap. Ceva trebuie să fi 
mers prost. 

— Nu contează, zise Bertrand. O facem oricum. Orice s-ar fi 
întâmplat, răspunsurile ni le vor da ei. 

Garin se uită la el. Individul ţinea în pumn un capăt al 
frânghiei de cânepă, înfăşurat într-un laţ în jurul unui stâlp de 
piatră din faţa lui. Dădu din cap. 

Bertrand se uită la Amaury. Dinspre călăreţi începu să se 
audă zgomot de copite. Cei doi prinseră mai bine frânghia, 
slăbind laţul. 

Zgomotul de copite se auzea tot mai tare, stârnind ecouri din 
pricina stâncilor care mărgineau ambele margini ale drumului. O 
săgeată se înfipse în nisip în spatele lui Garin. Semnalul de la 
cercetaşii de sus. 

— Acum! şuieră Bertrand. 

Împreună, el şi Amaury traseră de frânghie, care se întinse şi 
deveni o barieră dură la câteva zeci de centimetri deasupra 
solului. Ciprioţii se proptiră bine cu picioarele în stâncă. După 
câteva secunde, cămila trecu rapid prin strâmtoare, drept înspre 
frânghie. Picioarele din faţă ale animalului atinseră bariera cu o 
viteză incredibilă şi se împiedicară dureros de ea, azvârlindu-i 
pe cei doi oameni din şa. 

Will atinse primul solul. Îşi puse mâinile în faţă în vreme ce 
ateriza, stârnind un nor de praf şi de pietriş. Robert căzu o 
secundă mai târziu, rostogolindu-se de câteva ori, rămânând 
apoi nemişcat. Cămila se prăbuşi, iar şaua de pe cocoaşa 
animalului se frânse din pricina impactului. Ameţită, cămila 
încercă să se ridice, dar picioarele nu o ascultară. Will rămase 
pe loc, uluit. Resimţea impactul ca pe o undă de şoc în trup. 
Orice încercare de a se mişca îi stârnea mici fulgere dureroase. 
Ţipă când nişte mâini îl prinseră de braţe şi îl ridicară fără 
menajamente de pe jos. Simţi în gură gust de sânge şi de nisip. 
Privirea i se focaliza încet. Văzu patru bărbaţi stând în cerc în 
jurul lui. Un al cincilea îl ţinea de braţe. Cu toţii purtau haine de 
beduin şi acoperăminte de cap. Nu se aştepta însă deloc ca din 
spatele măştii negre a unuia dintre atacatori, o siluetă masivă, 
să audă cuvinte rostite într-o latină fără cusur. 


56 


— Unde e Piatra? 

Will clipi. Pe moment nu putu spune nimic, aşa că întrebarea 
fu repetată. În cele din urmă, clătină din cap. 

— Nu ştiu la ce te referi. 

Individul masiv păşi înainte şi îi trase un pumn lui Will în 
stomac. Cavalerul icni de durere şi încercă să se facă covrig ca 
să atenueze senzaţia, dar omul care îl ţinea nu-i permise să se 
mişte. Tuşi, expectorând sângele care îi umpluse gura şi rămase 
acolo, inert, încercând să aspire cât mai mult aer. Dinspre 
stomac începu să-i urce în gât o senzaţie cumplită de greață. 

— Unde e? repetă individul. 

Will aşteptă o clipă, apoi se uită în ochii neîndurători ai 
bărbatului. Clătină din cap. 

— Nu... Ştiu, rosti el cu greutate. 

Individul îl lovi din nou, de această dată cu mai multă furie. 

Will avu nevoie de mai mult timp ca să-şi revină. Printre 
lacrimile care îi umpluseră ochii, zări una din siluete 
îndreptându-se către alta, un individ scund şi gras. Aplecându- 
se, prima siluetă şopti ceva. 

— Aşteaptă, rosti grăsanul în vreme ce individul masiv îşi 
dădea braţul în spate pentru un al treilea pumn. Foloseşte-l pe 
amicul lui. 

Grăsanul arătă înspre Robert, care zăcea nemişcat. 

Will se zbătu în zadar. Mătăhălosul se duse la Robert şi îl lovi 
cu piciorul în spate. Braţul lui Robert sângera masiv, pătând 
nisipul din jurul lui. În cădere, burka îi alunecase de pe cap, 
dezvelindu-i chipul, care acum era cenușiu şi inert. Will simţi un 
fior de groază când îl văzu. Părea mort. Apoi resimţi o uşurare 
imensă când pieptul lui Robert se mişcă. Uşurarea nu dură mult, 
căci individul mătăhălos scoase o sabie de la centura prinsă în 
jurul şoldurilor. 

— Spune-mi unde e Piatra sau îl ucid. 

Cuvintele fuseseră rostite cu răceală, cu o sinceritate brutală. 

Will îşi dădu seama că pierduse. 

— Am fost prinşi, rosti el printre dinţii încleştaţi. În Mecca. N- 
am avut nicio şansă să o luăm. 

— Unde sunt ceilalţi din grupul tău? întrebă grăsanul. 


57 


— Morți, răspunse Will pe un ton coborât, fără să-şi ia privirea 
de la mătăhălosul care continua să ţină vârful sabiei îndreptate 
spre pieptul lui Robert. Sau vor muri în curând. 

— Trebuie să o luăm, rosti mătăhălosul, întorcându-se către 
tovarăşii lui. N-am făcut atâta drum de pomană. Nu plec fără ea. 
Intrăm în Mecca şi o luăm noi! 

Individul îşi înălţă capul când dinspre stâncile de deasupra 
drumului se auzi un fluierat. 

Will zări alte trei siluete coborând de pe o creastă. 

— Ce e? strigă grăsanul. 

— Călăreţi ieşind din oraş, icni unul dintre cei trei indivizi, 
ajungând jos şi sărind ultimii câţiva metri direct de pe stâncă. 

Mătăhălosul înjură. Se uită la Will. 

— Cine sunt? 

— Mameluci. Vin după noi. Dacă ai habar de Piatră, atunci ştii 
şi de ce vin. Ştii şi ce ne vor face la toţi când vor ajunge aici. 

Individul înjură din nou. 

— Trebuie să plecăm, rosti grăsanul, apropiindu-se de 
camaradul său. S-a terminat. 

Mătăhălosul îndreptă sabia spre Will, care încremeni. Privirea i 
se umplu de furia înfrângerii. Individul dădu arma înapoi ca 
pentru a lovi. 

— N-o face! 

Will privi înspre cel care strigase şi văzu că una dintre siluete 
făcuse un pas înainte. Mătăhălosul privi în jurul lui şi silueta care 
îl oprise clătină din cap. Şuierând prin mască, individul îşi băgă 
sabia în teacă, apoi se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă. 

Will se prăbuşi în genunchi când omul care îl ţinea îi dădu 
drumul şi se luă după ceilalţi, dincolo de cărare şi în sus pe 
panta care străjuia drumul. Indivizii ajunseră la un şir de coloane 
de piatră care se iveau din suprafaţa stâncoasă împreună cu un 
soi de potecă, abia vizibilă, şerpuind în spatele lor. În câteva 
clipe se făcură nevăzuţi. 

Will se duse la Robert şi îi atinse fruntea. 

— Robert? 

Cavalerul deschise ochii. Scoase un geamăt printre buzele 
umflate şi însângerate. In stânga lor, cămila zăcea pe jos, 
pufnind de durere. Will se întoarse spre strâmtoare. Auzea 


58 


zgomot de copite. Nu se putea ascunde nicăieri. Doi călăreţi se 
apropiau cu repeziciune. In spatele lor, în depărtare, se vedeau 
alţi călăreţi, stârnind nori groşi de praf în urma lor. Will îşi 
scoase disperat sabia de la şold. 

— Doamne, dă-mi putere. 

Primul călăreț ieşi din strâmtoare. Will se holbă, nevenindu-i 
să-şi creadă ochilor. Era Zaccaria, cu chipul şi hainele pline de 
sânge. În spatele lui venea unul dintre şiiţi. 

Sicilianul îşi struni calul când îl văzu pe Will. 

— Sări în şa! strigă el, în vreme ce animalul se cabra în efortul 
de a se opri. 

Băgându-şi sabia în teacă, Will alergă la Robert şi îl ridică. 
Zaccaria îl apucă pe cavalerul aproape inconştient de haine şi îl 
trase peste şa în faţa lui, apoi dădu pinteni calului. Will sări în 
spatele şiitului. 

— Kaysan? întrebă Will, prinzându-se de partea din spate a 
şeii. 

— Mort, răspunse amărât şiitul, dând la rândul lui pinteni 
animalului. Morți cu toţii. 


Mecca, Arabia 
15 aprilie 1277 


Ishandiyar se strâmbă de durere. Tăietura provocată de sabie, 
în apropiere de vechea rană pe care o căpătase la al-Bira, îl 
ardea cumplit. 

— Ei bine? îi întrebă el pe cei doi soldaţi mameluci care veniră 
spre el. 

Unul dintre ei clătină din cap. 

— Îmi cer iertare, amir, nu i-am putut prinde. Am lăsat câţiva 
oameni în sat ca să-i caute în caz că încearcă să se ascundă 
acolo, dar eu cred că au fugit deja în munţi. 

— Atunci, oricum sunt morţi, replică lIshandiyar, cu voce 
aspră. Dacă nu-i omoară deşertul, atunci o vor face beduinii. 
Cheamă-i pe ceilalţi înapoi. Vom rămâne aici la noapte. Dar cred 
că pericolul imediat a trecut. 

Soldaţii se înclinară şi îşi întoarseră caii pe strada plină de 
negustori şi muncitori. Mulţi dintre aceştia se uitau curioşi la 


59 


grupul de mameluci aflaţi în apropiere de Marea Moschee. 
Ishandiyar intră înapoi în clădire, şchiopătând, la adăpost de 
privirile întrebătoare ale oamenilor. 

Curtea moscheii era scăldată în lumină. Shariful din Mecca 
venise acolo şi acum discuta sumbru cu câteva dintre gărzile 
sale. Cadavrele a trei paznici şi cinci mameluci fuseseră întinse 
cu grijă la umbra arcadei. În apropierea lor se găseau, aruncate 
fără niciun fel de respect, leşurile atacatorilor. Muştele 
începuseră deja să îşi arate interesul pentru prada bogată. 
Ishandiyar privi înspre Ka'ba. Servitorii stăteau în patru labe în 
jurul templului şi curăţau sângele de pe dale. Privirea i se mută 
spre Piatra Neagră, care se odihnea întunecată şi tăcută la locul 
ei. Simţi o imensă uşurare, îşi îndeplinise promisiunea faţă de 
Kalawun şi faţă de Allah. Piatra rămăsese neatinsă. Fuseseră un 
drum lung şi o aşteptare încordată, iar el şi oamenii lui 
cercetaseră câteva grupuri de pelerini în ultimele zile, în curtea 
moscheii. Îşi dăduse seama cine sunt atacatorii imediat ce 
zărise cele două siluete, prea înalte pentru nişte femei, venind 
înspre templu cu acel coş. 

Se duse către locul unde se afla coşul. Piatra dinăuntru se 
rostogolise pe sol şi era acum cercetată de doi mullahi de la 
moschee. 

— Ce e? întrebă el. Aţi aflat? 

Unul dintre preoţi îşi ridică privirea. 

— Credem că e o copie, amir. Nimic altceva. Poate că 
intenționau să pună asta în locul adevăratei relicve, ca să poată 
scăpa neobservaţi? 

Ishandiyar tăcu. Kalawun spusese că acel cavaler creştin care 
îl avertizase despre jaf avea şi un plan de împiedicare a furtului. 
Se întrebă pentru câteva clipe dacă nu cumva unii dintre cei pe 
care îi omorâse fuseseră de fapt aliaţi, dar nu merse mai 
departe cu gândul. Kalawun avea dreptate: era 
responsabilitatea lor să păstreze Piatra în siguranţă. Tot ce 
conta era că reuşiseră asta. 

Ishandiyar se duse să discute cu shariful, lăsând mullahii să îşi 
termine investigaţiile şi servitorii să curețe restul sângelui de pe 
dalele de piatră. 


60 


După o vreme, cadavrele fură luate de acolo pentru înhumare 
şi astfel dispăru ultimul indiciu al celor întâmplate. O oră mai 
târziu, din minaretele oraşului se auzi chemarea cântată a 
muezinilor. Porţile Marii Moschei se deschiseră şi pelerinii, care 
aşteptaseră cuminţi afară, umplură curtea, cu chipurile pline de 
uimire. 


61 


29 


Damasc, Siria 
9 iunie 1277 


Zgomotul tot mai intens al tobelor se auzi în Damasc cu ceva 
vreme înainte ca mamelucii să ajungă în oraş, ca un bubuit 
venind în valuri peste deşertul care fierbea. 

În fruntea armatei călărea Baybars, iar trupele Bahri îi strigau 
numele cu putere. 

— Al-Malik al-Zahir! Regele victorios! 

Flamura  sângerie cu leul galben flutura semeaţă în 
avangardă. 

Călărind alături de sultan, Kalawun simţea cum uralele 
soldaţilor îi rănesc auzul. Ei, cel puţin, erau mulţumiţi. 

La câteva zile după victoria de pe câmpia Albistan, mamelucii 
intraseră în Kayseri, capitala regatului  selgiucizilor, ca 
eliberatori ai pământurilor  selgiucide şi  distrugători ai 
garnizoanei mongole construite acolo împotriva voinţei 
locuitorilor. În Kayseri, selgiucizii musulmani îl ridicaseră în slavă 
pe Baybars, bătuseră o monedă nouă în numele lui şi îl făcuseră 
moştenitor al tronului regatului. Mamelucii se relaxară în lux 
câteva săptămâni, după care Baybars decisese să se întoarcă în 
Siria. Pentru soldaţi, veştile însemnaseră ceva bun. Se bătuseră 
cu mongolii şi îi măcelăriseră din nou, înregistrând puţine 
pierderi de vieţi umane. Odată sarcina îndeplinită, se puteau 
întoarce la confortul din Damasc, unde fără îndoială că sultanul 
avea să-i recompenseze lăsându-i să jefuiască şi să ia sclavi. 
Dar unii generali şi consilieri erau însă de o cu totul altă părere. 

Aceştia ceruseră să afle, cu un glas atât de tare pe cât le 
permitea curajul în faţa sultanului cu priviri de oţel, de ce plecau 
de acolo, după ce abia cuceriseră acel teritoriu. Ar fi trebuit să 
rămână acolo ca să-şi întărească poziţiile şi să aducă forţe 
suplimentare. Nu asta dorise sultanul? Să extindă frontiera 
mamelucă şi să-i înfrângă pe mongoli? Baybars le respinsese 
argumentele. Spionii îl informaseră că, stârnit de distrugerea 
garnizoanei sale, Abaga pornise în fruntea unei armate de mai 


62 


bine de treizeci de mii de mongoli din Persia înspre teritoriul 
selgiucid ca să răzbune pierderea suferită şi să recucerească 
regatul. Baybars nu dispunea de suficienţi oameni ca să se 
confrunte cu o asemenea forţă armată, şi nici nu avea timp ca 
să aştepte întăriri, aşa că le spusese generalilor săi că erau în 
primejdie de a fi izolaţi de restul armatei, aflată încă în Alep, 
dacă rămâneau acolo. 

După ce fusese de acord cu decizia, Kalawun observase că 
Baybars era tot mai abătut după intrarea în capitala selgiucidă. 
Victoria asupra mongolilor la Albistan nu păruse să-i provoace o 
foarte mare satisfacţie. Ba chiar Kalawun ar fi putut spune, dacă 
n-ar fi fost ceva de necrezut, că sultanul părea tot mai mult să 
regrete acea victorie. Ca şi cum ceva înăuntrul lui, ceva ce 
ardea mocnit de o vreme, se epuizase. Pe tot drumul de la 
Kayseri la Alep, sultanul abia dacă scosese câteva vorbe. 

Kalawun se uită acum la Baybars, a cărui privire era aţintită 
asupra zidurilor Damascului care se măreau în faţa lor, în 
spatele unor livezi bogate. Uitându-se dincolo de sultan, întâlni 
privirea fixă a lui Khadir. Ghicitorul reuşise cumva să-i reintre în 
graţii, astfel încât acum călărea în stânga lui Baybars, deşi 
fusese poziţionat în mod clar cu câteva rânduri mai în spate, 
alături de prinţul Baraka. În ultimele câteva săptămâni, Khadir 
făcea din nou parte din cercul apropiaților lui Baybars prin 
previziunile lui persistente despre o eclipsă de lună, un semn 
rău despre care se spunea că anunţă moartea unui mare 
conducător. Predicţia îl făcuse pe Khadir să se agite pe lângă 
Baybars, implorându-l pe acesta să îşi ia măsuri suplimentare de 
prevedere la momentul oportun. Fuseseră avertismente pe care 
Baybars le ascultase cu atenţie, deşi nu cu un interes prea 
manifest. Când se uită la Khadir, Kalawun văzu că faţa zbârcită 
a  ghicitorului era  schimonosită de ură şi suspiciuni. 
Comandantul simţise acea privire rea aţintită asupra lui în cea 
mai mare parte a călătoriei. Se săturase de ea şi devenise chiar 
un pic iritat. Ca şi cum Khadir încerca să arunce cine ştie ce 
vrajă neagră asupra lui prin acea căutătură constantă şi 
mascată. Cu mintea preocupată de alte lucruri, Kalawun 
încercase să lase deoparte disputa sa personală cu Khadir în 
cursul campaniei, însă îi era aproape imposibil să uite de bătrân, 


63 


căci acesta era permanent acolo, o prezenţă malefică la 
periferia razei sale vizuale. 

Mesageri fuseseră trimişi ca să anunţe sosirea armatei în 
Damasc şi ca să se asigure că vor fi pregătite camere în palat 
pentru Baybars şi comandanții lui. Ca atare, străzile principale 
fuseseră curățate pentru trupele care se apropiau, iar cetăţenii 
oraşului se aliniau pe drumul către palat, dornici să-şi întâmpine 
sultanul. Când Baybars şi mamelucii lui intrară în oraş, locuitorii 
începură să arunce flori în calea lor, acoperind drumul cu un 
covor colorat. Bătăile tobelor stârneau plansetele bebeluşilor şi 
urletele câinilor în toate casele din oraş. În vreme ce corpul 
principal al armatei îşi aşeză tabăra pe o câmpie, în afara 
zidurilor, Baybars şi avangarda se îndreptară spre citadelă, unde 
fură întâmpinați de guvernatorul Damascului. 

Kalawun tocmai dădea hăţul calului său unui aghiotant când 
un bărbat îmbrăcat în culorile violet ale mesageriei regale se 
apropie de el. 

— Amir Kalawun? 

Comandantul întoarse privirea. 

— Da? 

Mesagerul se înclină şi îi dădu un mesaj. 

— A ajuns la postul meu acum cinci zile. Când am aflat că 
armata vine în Damasc, m-am grăbit să ajung aici. 

Kalawun luă pergamentul şi rupse sigiliul de ceară. Desfăcu 
mesajul şi citi cele trei cuvinte scrise acolo de o mână pe care o 
cunoştea. 


E în siguranță. 


Văzând mesajul lui Ishandiyar, Kalawun simţi un val de 
uşurare inundându-i trupul şi alungând toate grijile care îi 
întunecaseră mintea de când părăsise Cairo. Insă abia reuşi să- 
şi calmeze neliniştea legată de Piatră, că o nouă grijă apăru la 
orizontul minţii lui atunci când se întrebă dacă vreunul dintre 
oamenii lui Campbell, dacă nu cumva Campbell însuşi fuseseră 
răniţi prin acţiunea lui. Oare se dovedise pripit să-l trimită pe 
Ishandiyar acolo? „Nu“, îşi răspunse el cu fermitate. Mesajul 
templierului nu  dezvăluise niciuna din intenţiile lui, iar 


64 


asigurările date de creştin contau prea puţin în comparaţie cu 
ceea ce s-ar fi întâmplat în caz de eşec. Nu numai că el, 
Kalawun, nu putea îngădui ca Piatra să păţească ceva, dar 
ameninţarea războiului generat de furt fusese mult prea mare 
ca el să nu acţioneze. Cu toate astea, îl nelinişteau senzaţia de 
trădare care îi întuneca mintea şi gândul că era posibil ca el să 
se fi mânjit cu şi mai mult sânge pe mâini în căutarea păcii. 


Citadela, Damasc 
11 iunie 1277 


După doar două zile de odihnă, mamelucii se adunară să 
discute planurile de viitor, ca urmare a veştilor conform cărora 
Abaga pătrunsese în regatul selgiucizilor cu cei trei tumani ai săi 
şi începuse să se răzbune pe musulmanii din Anatolia care îl 
întâmpinaseră cu bucurie pe Baybars. Ceva indicii despre ura 
ilhanului şi capacitatea lui de răzbunare puteau fi obţinute din 
zvonurile conform cărora pervaneh-ul selgiucid, care fugise de 
pe câmpul de bătălie din Albistan după lipsa lui de implicare în 
luptă, fusese omorât şi servit drept friptură în cadrul unui 
banchet oficial. Se spunea că însuşi Abaga mâncase o porţie 
generoasă. llhanul îşi stabilise acum tabăra în regat şi începuse 
să arunce priviri chiorâşe înspre Siria, dincolo de munţii Taurus. 
Însă tot zvonurile spuneau că el n-avea intenţia să pătrundă pe 
teritoriul inamicului, deoarece îi lipsea forţa militară ca să-l 
atace pe Baybars pe terenul acestuia. Cei doi lei ai războiului se 
puteau doar supraveghea de la distanţă, acceptând morocănoşi 
amândoi faptul că, în acel moment, niciunul nu era suficient de 
puternic pentru a-l înfrânge definitiv pe celălalt. 

În cursul discuţiei, care se concentră asupra următoarei 
mutări a mamelucilor, în încăpere intră un războinic Bahri, care 
se duse întins la Baybars. 

Kalawun îi aruncă o privire. Văzu că sultanul îşi lasă capul în 
jos în vreme ce soldatul se apropie de el şi îi şopti ceva la 
ureche. 

— Adu-l înăuntru, zise Baybars, vocea lui profundă 
întrerupându-i pe comandanții care vorbeau. 


65 


— Stăpâne? întrebă Kalawun, în vreme ce ceilalţi comandanţi 
priviră în jurul lor, întrebându-se cine îndrăznea să le întrerupă 
întâlnirea. 

Baybars nu le răspunse. Se ridică în picioare. Câteva clipe mai 
târziu, soldatul Bahri se întoarse, cu alţi doi soldaţi flancând un 
tânăr îmbrăcat cu haine negre. Tânărul îşi tinu capul sus când 
intră. Aroganţa i se vedea din postura sfidătoare şi din privirea 
lui semeaţă cu care se uită la sultan, fără să clipească. 

— Sultane Baybars, rosti el, fără să se plece. Am venit să iau 
restul banilor promişi ordinului meu ca răscumpărare pentru 
ofiţerul tău, Nasir. L-am fi putut livra mai devreme dacă nu am fi 
aflat că ai plecat din Cairo. Te urmărim de ceva vreme. 

Kalawun privi într-o parte a camerei după ce auzi un sunet de 
nerăbdare scos de Khadir, care şedea pe jos, cu picioarele 
încrucişate, într-un petic de lumină creat de soarele de afară. 
Ghicitorul se mişcă într-o poziţie ca de crab. Ochii lui albi 
scânteiară în vreme ce îl studiau pe tânărul asasin. 

Ceilalţi din încăpere fură reduși la tăcere. 

— Unde e? ceru Baybars să afle. 

— În apropiere, răspunse, prudent, asasinul. Doi dintre fraţii 
mei sunt cu el. Când voi primi restul răscumpărării mă voi duce 
imediat la ei ca să îi dau drumul. 

— Termenii sunt inacceptabili. Nu voi plăti nimic până ce nu 
voi şti că ofiţerul meu e teafăr. 

Tânărul asasin rămase pe poziţie. 

— Atunci nu-l vei mai vedea. Fraţii mei au primit instrucţiuni 
să îl ucidă pe Nasir dacă eu nu mă întorc într-o oră. 

Bărbia lui Baybars tresări de nervozitate. Câteva secunde 
sultanul nu spuse nimic, după care făcu un gest înspre una 
dintre gărzile Bahri. 

— Cheamă trezorierul, rosti el, fără să-şi ia privirea de la 
asasin. 

După ce bărbatul primi o pungă de aur şi părăsi încăperea, 
Baybars chemă patru gărzi Bahri la el. 

— Urmăriţi-l, le spuse el. Să nu-l pierdeţi din vedere. Fraţii lui 
nu pot fi departe dacă trebuie să se întoarcă la ei în mai puţin 
de o oră. Asiguraţi viaţa ofițerului Nasir, dacă e cu ei, apoi 
omorâţi-i pe fideli şi aduceţi-mi aurul înapoi. 


66 


Soldaţii Bahri îl salutară. 

După plecarea lor, sultanul se întoarse spre Kalawun. 

— Amir, vreau ca toţi ceilalţi rebeli să fie lichidaţi. Trimite un 
batalion de trupe siriene la Qadamus. Işi vor uni forţele acolo cu 
locotenenţii mei şi vor pleca împreună spre fortăreaţa rebelă. 
Vreau ca problema asta să se rezolve o dată pentru totdeauna. 

— Da, stăpâne, murmură Kalawun. 

Văzu totul în ochii sultanului şi auzi totul în vocea lui aspră: 
aceeaşi scânteie veche de furie care răsărise în ultimele luni 
izbucnea acum din nou. Şi Khadir părea să fi observat asta, căci 
se uita fix la Baybars cu o expresie de triumf pe chip. Văzându-l, 
Kalawun se gândi la dorinţa lui Khadir de a-l determina pe 
Baybars să reia războiul cu creştinii şi la planul lui de a genera 
conflictul prin atacul de la Kabul. Îşi aminti că tot ghicitorul 
fusese cel care sugerase să fie trimis cineva pentru a-i căuta pe 
asasini. În plus, se gândi la propriile bănuieli legate de faptul că 
fostul şiit fusese cumva implicat în complotul privind furtul 
Pietrei. Kalawun se simţi tot mai neliniştit. Dacă Nasir obținea 
dovezi că francii îl doriseră mort pe Baybars, ce avea să se 
întâmple? Mamelucii şi mongolii ajunseseră într-un punct mort, 
iar armata lui Baybars, odihnită şi victorioasă, era staționată în 
Damasc. La doar trei zile de marş de Acra. 


Docurile, Acra 
11 iunie 1277 


Garin îşi aruncă bagajul pe o banchetă de la pupa şi îşi puse 
palmele pe balustrada de lemn, uitându-se la apa verde care se 
agita dedesubt. Soarele îi ardea ceafa, iritându-i şi mai mult 
pata roşu-închis care i se formase pe piele. În comparaţie cu ea, 
părul lui decolorat părea alb-argintiu. In spatele lui, marinarii 
vorbeau cu voci aspre şi tari în vreme ce nava se pregătea să 
părăsească portul Acra, ducând o încărcătură de zahăr în 
Franţa. Pentru Garin, plecarea oricum nu conta prea mult. 


67 


Revenise în oraş cu trei zile în urmă. Când ajunseseră la 
palatul regal, epuizați şi amărâţi de eşec, el şi ciprioţii 
descoperiseră că nu mai sunt bine-veniţi. 

Câtă vreme fuseseră plecaţi, contele Roger se descotorosise 
de ultimii membri ai personalului lui Hugh. Fuseseră acceptaţi 
doar pentru scurt timp, cât să-şi strângă lucrurile personale. La 
fel de pleoştiţi precum fostul lor stăpân înfrânt, Bertrand şi 
camarazii lui plecaseră a doua zi cu o navă spre Cipru. Garin 
fusese lăsat singur într-o tavernă din port ca să-şi plângă de 
milă pentru ghinionul avut. Nu numai că planul lui eşuase 
complet, dar fusese obligat să cheltuiască toate monedele de 
aur pe care le avusese pentru ca el şi ciprioţii să poată ieşi teferi 
din imensitatea deşertului. Folosise o parte din banii pe care 
regele Hugh îi dăduse lui pentru Edward după semnarea 
acordului devenit inutil acum, de vreme ce regele Carol se 
instalase pe tron. Din grămada de bani dispăruse o cantitate 
apreciabilă. Nu numai că Garin irosise un an din viaţa lui, 
folosind banii lui Edward pentru qannob, pentru curve şi pentru 
ideea lui stupidă şi inutilă, dar nici măcar nu reuşise să scoată 
de la Everard şi de la Anima Templi fondurile pe care regele 
englez să i le asigure. Singura lui speranţă era acum ca 
marinarii de pe navă să fie pasionaţi de zaruri, astfel ca el să 
poată recâştiga o parte din suma pierdută, altfel ar fi fost mai 
bine să se arunce singur peste bord ca să-l scutească pe Edward 
de o treabă murdară. 

Nu mai avea nimic. Şi era un nimic. 

Cuvintele din mintea lui răsunau ca un ecou amar al celor pe 
care i le adresaseră în timp unchiul lui, Jacques, mama lui şi 
Edward. Incercă să le alunge, închizând tare ochii, dar cuvintele 
continuară să-l asalteze, spunându-i că nu făcuse niciodată 
nimic ca lumea, că era inutil şi n-avea să fie niciodată suficient 
de bun, bun precum tatăl şi fraţii lui morţi, bun precum Will. 
Ultimul nume pătrunse în mintea lui cu forţa unei lovituri de 
pumnal. Aproape la fel de frustrant ca insuccesul misiunii lui 
fusese eşecul de a se descotorosi pentru totdeauna, atunci când 
avusese ocazia, de acel spin nenorocit care i se înfipsese în 
coaste din vremea copilăriei. N-ar fi trebuit să facă nimic; doar 
să lase acea sabie din mâna lui Bertrand să cadă în locul în care 


68 


se îndrepta. Totul s-ar fi terminat rapid, discret, fără mult sânge 
şi fără vinovaţi. Nu pricepea nici acum de ce strigase. De ce 
împiedicase mâna lui Bertrand. Pe tot drumul înapoi prin deşert, 
Garin îşi amintise de acel moment, la nesfârşit, fără să ajungă la 
vreo concluzie despre motivul pentru care salvase viaţa lui Will 
când ar fi putut aşa de uşor să lase pe altcineva să-l omoare. N- 
avea niciun fel de sentimente pentru Will, altele în afară de 
mânie, dispreţ şi invidie. Tot ce avea cavalerul ar fi trebuit să fie 
al lui. Rangul de comandant, locul din Anima Templi, respectul şi 
prietenia camarazilor, familia care îl iubea indiferent ce ar fi 
făcut, femeia care îl dorea. Chiar dacă ea i se dăruise în acea zi, 
la palat, Elwen nu-l dorea în realitate. Garin ştia asta. Dacă l-ar fi 
dorit, n-ar fi plâns aşa de amarnic după aceea. Singura 
satisfacţie pe care o putea găsi acum în acel eveniment era 
aceea că el, Garin, cel puţin, furase ceva de la Will, chiar şi 
numai pentru câteva clipe. Ceva preţios, care nu mai putea fi 
niciodată înapoiat. 

În vreme ce parâmele erau eliberate şi marinarii introduceau 
văslele în apă, Garin îşi luă capul în palme şi, cu detaşare, simţi 
umezeala pe degete. Nici nu mai privi înapoi când nava ieşi din 
port, iar Acra se micşoră încet în spatele lor, lăsându-l pe Garin 
doar cu imensitatea mării din faţa lui. 


Citadela, Damasc 
11 iunie 1277 


Minutele se transformară în ore de aşteptare rigidă şi 
tensionată pentru Baybars. Întrunirea se încheiase brusc odată 
cu sosirea asasinului şi doar Khadir şi Kalawun rămăseseră în 
încăpere. Comandantul fusese rugat să rămână, în vreme ce 
ghicitorul fusese pur şi simplu uitat ghemuit într-un colţ al 
camerei. 

În cele din urmă, după trei ore cumplite, se auzi un ciocănit în 
uşă. Patru oameni intrară în încăpere. Trei dintre ei erau soldaţii 
Bahri trimişi de Baybars în urmărirea asasinilor. Al patrulea era 
Nasir. Kalawun sări în picioare când îl văzu pe ofiţer. Nasir 
slăbise enorm, părul şi barba erau murdare, iar pielea măslinie 
palidă şi plină de vânătăi. Ajunsese umbra omului care fusese. 


69 


Kalawun resimţi un junghi de vinovăţie pentru că el fusese cel 
care îl trimisese pe ofiţerul şi prietenul său într-o asemenea 
misiune periculoasă, din pricina căreia nefericitul ajunsese într-o 
asemenea stare. Făcu un pas spre Nasir. 

Baybars îl opri cu mâna ridicată. 

— S-a rezolvat? îi întrebă el pe cei trei Bahri. Unul dintre 
soldaţi înaintă şi îi dădu sultanului punga de piele pe care acesta 
i-o dăduse asasinului. Punga era plină cu aur şi era mânjită cu 
un soi de materie neagră. „Sânge”, îşi spuse Kalawun. Alte pete 
întunecate se vedeau pe uniformele soldaţilor. Unul dintre 
aceştia părea rănit. 

— Da, stăpâne. Dar am pierdut un om. 

Baybars dădu din cap în vreme ce cântărea punga în palmă, 
ca şi cum pierderea era acceptabilă, apoi îşi întoarse atenţia 
către Nasir, care părea gata să se prăbuşească. 

— Ai obţinut ceea ce ai fost trimis să găseşti? Nasir dădu cu 
greutate din cap şi deschise gura să vorbească. Vocea abia dacă 
i se auzi. Tuşi uşor şi încercă din nou. 

Baybars întinse mâna după una din cupele cu lichid răcoritor 
rămase pe masă. Se duse la Nasir şi îi puse una în mână. 

— Bea. 

Ofiţerul luă cupa şi o duse la buzele lui crăpate şi îngălbenite. 
După câteva secunde, i-o înapoie lui Baybars. 

— Da, stăpâne, reuşi el să îngaime. Am obţinut. 

— Cine a fost? întrebă sultanul cu voce uşor tremurândă. Cine 
i-a angajat pe asasini ca să mă omoare? 

— Un franc, stăpâne, aşa cum aţi crezut. Un templier pe nume 
William Campbell. 

Baybars întoarse privirea auzind un icnet de surprindere din 
partea lui Kalawun. 

— Ce e, Kalawun? 

Comandantul simţi cum i se opresc vorbele în gât. Nu ştia ce 
să mai spună ca să iasă din dificultate. Îl salvă, cu totul 
neaşteptat, Khadir, care sări în picioare. 

— Dar îl cunoşti, stăpâne! cârâi bătrânul. Îl cunoşti! 

Baybars începu să clatine din cap. 


70 


— Aşa se numea omul care a venit cu tratatul! Vocea lui 
Khadir deveni febrilă. El a adus tratatul de pace cu francii acum 
cinci ani! 

Baybars se revăzu printre ruinele din Cesareea, şezând pe 
tronul lui din mijlocul catedralei dărâmate. Şi-l aminti pe tânărul 
cavaler creştin, un templier, care îi dăduse tratatul semnat de 
regele Edward al Angliei. Îşi aminti că acel cavaler avea părul 
negru şi vorbea araba, şi îşi aminti că tânărul îl rugase pe el, pe 
Baybars, să-i îngăduie să meargă până la Safed. Ajuns aici, 
sultanul îşi aminti în sfârşit şi de acel nume şi îşi dădu seama că 
bătrânul avea dreptate. 

— l-ai dat voie să-şi îngroape tatăl, rosti Khadir. 

— Taci, mormăi Baybars, strângând cupa în mână şi apăsând 
cu degetele metalul moale. 

— L-ai lăsat să îţi străbată pământurile, escortat de oamenii 
tăi! 

— Am spus să taci! tună Baybars, azvârlind cupa în perete. 

Lovitura răsună ca un clopot. Resturile de lichid pătară 
peretele alb ca zăpada. 

Khadir se lăsă să cadă pe podea, strâmbându-se din pricina 
izbucnirii de furie a sultanului. Soldaţii şi Nasir rămaseră tăcuţi, 
evitând însă privirea ucigaşă a sultanului. 

— Stăpâne, începu Kalawun. 

— Vreau să îl găsiţi, zise Baybars, retezându-i vorba şi 
uitându-se la soldaţii Bahri. Găsiţi-l şi aduceţi-l la mine. 

— Şi de unde sugeraţi să începem căutările, stăpâne? întrebă 
unul dintre soldaţi, cu capul plecat. 

— De la Templul din Acra. Dacă nu e acolo, vor şti cei de 
acolo unde este. 

— Stăpâne, interveni iarăşi Kalawun, de această dată cu mai 
multă forţă. 

Baybars se uită la el. 

— De unde ştii că e acelaşi cavaler care ţi-a adus tratatul? 
William e un nume comun printre franci. Poate că sunt mai mulţi 
care să poarte şi celălalt nume, Campbell. 

— Atunci voi ucide fiecare creştin cu acest nume pe care Îl 
prind, zise Baybars pe un ton rece, hotărât şi de nestrămutat, 
până ce voi fi sigur că l-am şters de pe faţa pământului pe omul 


71 


care a angajat asasini ca să mă atace pe mine cu ocazia 
logodnei fiului şi moştenitorului meu, asasini ale căror cuțite nu 
m-au găsit, ci inima singurului om care m-a iubit ca pe un frate, 
necondiţionat, fără teamă sau îndoială. Vocea lui Baybars 
tremură puternic la ultimele cuvinte. Îl mai privi pe Kalawun 
câteva clipe, apoi se răsuci pe călcâie şi ieşi din încăpere. V-aţi 
primit ordinele, le spuse el soldaţilor în trecere. 

Khadir se furişă afară pe urmele sultanului, lăsându-i singuri 
pe Kalawun şi pe Nasir, după ce soldaţii Bahri ieşiseră supuşi, 
îndreptându-se în grabă spre grajdurile citadelei ca să-şi ia caii. 

Kalawun se duse la Nasir şi îl îmbrăţişă. 

— Am fost convins că ai murit. 

Nasir reuşi să schiţeze un zâmbet. 

— Şi eu. 

— Mi-e ruşine, mărturisi, ezitant, Kalawun, păstrându-şi mâna 
pe umărul lui Nasir. 

— Nu trebuie să îţi fie, amir. Mi-am făcut datoria. 

Kalawun clătină din cap. Rămase tăcut câteva clipe, nesigur 
dacă era bine să meargă mai departe. Dacă deschidea cutia cu 
secrete n-avea să o mai poată închide niciodată. Insă ocazia de 
a-şi atenua vinovăția pentru trădarea lui Will îl determină să 
treacă peste orice oprelişte. 

— Nu, Nasir. Mi-e ruşine pentru ceea ce vreau să te rog. Oftă 
adânc. Nu ştiu ce să fac. Nu am pe nimeni altcineva pe care să-l 
pot ruga. M-aş duce eu însumi, dar mi s-ar simţi lipsa, şi singurul 
om în care am suficientă încredere privind această informaţie e 
în Cairo. 

— Despre ce e vorba, amir? 

Kalawun se duse la uşă, o închise bine ca să se asigure că nu 
îi aude nimeni, apoi se îndreptă spre o tapiserie de pe unul din 
pereţi, pe care era zugrăvită o scenă dintr-o grădină. Ridică 
tapiseria ca să verifice dacă uşa din spatele ei era bine încuiată. 
Citadela din Damasc, precum cea din Cairo, era plină de 
coridoare pentru uzul servitorilor. Asigurându-se că erau singuri, 
reveni la Nasir. 

— Îl cunosc pe acest cavaler al cărui nume l-ai furnizat 
stăpânului nostru. 


72 


Nasir păstră tăcerea, în vreme ce comandantul îi explică 
faptul că templierul îl avertizase despre un complot al 
apusenilor care urmărea să fure Piatra Neagră din Mecca. 

— Ai împiedicat furtul? întrebă el repede după ce Kalawun 
termină de vorbit. 

— Cavalerul a jurat că îl va zădărnici, dar când m-am gândit 
mai bine pur şi simplu nu mi-am permis să încredinţez o 
asemenea misiune unuia care nu e musulman, oricât de bune ar 
fi fost intenţiile lui. L-am trimis pe amir Ishandiyar. Tocmai ce 
am primit de veste de la el că Piatra e în siguranţă. 

— Asta e bine, îngăimă Nasir. 

— Nu ştiu dacă acest cavaler a fost el însuşi la Mecca sau, în 
caz că a fost, dacă a scăpat nevătămat. Dar dacă a reuşit, 
trebuie avertizat. Am nevoie de tine să îl găseşti înaintea 
gărzilor Bahri. 

Nasir se uită fix la el. 

— Ştiu că îţi cer mult, rosti Kalawun. Poate prea mult. Dar am 
o datorie faţă de acest cavaler, Nasir. Cu toţii avem. Dacă nu 
era el puteam fi acum în război, un război care ar fi distrugător 
pentru noi toţi. Crede-mă, prietene, nu ţi-aş cere aşa ceva dacă 
n-ar fi vorba de binele general. Trebuie să ai încredere în mine. 
Iti voi explica totul la întoarcere, dar acum trebuie să-l găseşti şi 
să-l avertizezi. Spune-i să plece de pe aceste pământuri şi să nu 
se mai întoarcă niciodată. 


73 


30 


Templul, Acra 
14 iunie 1277 


Will tresări când cineva îl prinse de umăr. În spatele lui se 
găsea Simon. 

Grăjdarul râse cu toată gura. 

— Mă bucur să te văd înapoi. IIl măsură cu privirea pe Will. 
Doamne, dar eşti negru ca un sarazin. Am venit mai devreme să 
te văd în camera ta, dar mi s-a spus că te întâlneşti cu Marele 
Maestru. 

— li dădeam raportul. 

— Cum a fost misiunea? 

Will se uită dincolo de curte, evitând privirea lui Simon. 

— În cea mai mare parte lipsită de evenimente. Am vorbit cu 
mongolii, ne-am distrat la Curtea lor şi le-am reafirmat 
angajamentul nostru de a continua prietenia cu poporul lor. 

Simon îi aruncă o privire piezişă. 

— Haide, zise el. Am auzit zvonurile. Câţiva tovarăşi de-ai tăi 
nu s-au întors şi se spune că Robert de Paris a fost rănit. Îşi 
cobori vocea şi mai mult. Mongolii au fost? Am auzit că le... fac 
diverse chestii inamicilor. Chestii groaznice. 

Will era surprins. Abia ajunseseră în Acra cu o zi în urmă şi nu 
se aşteptase ca zvonurile să înceapă să circule aşa de repede. 

— Ai o imaginaţie la fel de bogată ca întotdeauna, replică el. 
Chipul îi deveni serios. Nu, n-au fost mongolii. Am avut un 
accident când ne întorceam din munţi. Un accident de călărie. 
Am pierdut trei oameni, iar pe Robert abia l-am salvat. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Aş prefera să nu vorbesc despre asta. 

Simon dădu din cap. 

— Bineînţeles că nu. Scuze. 

Will zâmbi în semn de mulţumire, simțindu-se ca un trădător. 

— Ascultă, vorbim în curând. Acum însă trebuie să-l văd pe 
Robert la infirmerie. 


74 


— Mai întâi ar trebui să afli ceva, Will. În ultimele câteva 
săptămâni, Elwen a tot venit pe la preceptoriu. 

— A venit aici? se miră Will. 

— Nu-ţi face griji. A fost discretă şi a vorbit doar cu mine. Voia 
să ştie dacă te-ai întors. 

Will oftă încet. Avea o mulţime de scuze de cerut acum, că se 
întorsese. 

— O s-o văd mai târziu. 

Simon îşi supse buza. 

— Dacă aş fi în locul tău, m-aş duce să o văd acum. Nu 
părea... Clătină din cap. În fine, arăta rău. 

— Rău? 

— Era amărâtă. Simon ridică stângace din umeri. Plângea şi 
chestii dintr-astea. Ca să fiu sincer, n-am ştiut ce să-i spun. 

Will aruncă o privire spre infirmerie. Trebuia să discute cu 
Robert cât mai curând ca să-l pună pe cavaler la curent cu 
minciuna asupra căreia el şi Marele Maestru conveniseră să o 
spună în privinţa morţilor lui Carlo, Francesco şi Alessandro. Dar 
dacă Elwen avea nevoie de el? 

— Mă duc acum, zise el. 

— Îţi pregătesc un cal. 

Will rămase în curte în vreme ce Simon se repezi la grajduri. 
Mintea lui se umpluse de griji. Lui Elwen nu-i stătea în fire să 
plângă în faţa altora sau să rişte să vină la Templu. Fu scos din 
vârtejul gândurilor de silueta gârbovită a lui Everard, care 
traversa curtea spre el. Preotul era îngrozitor de palid şi părea 
cuprins de dureri la fiecare pas. 

— William, îngăimă el în semn de salut. lar eşti prea ocupat ca 
să mă vezi? Ridică o mână când cavalerul vru să-i răspundă. 
Trebuie să vorbim. 

— Voiam să te văd mai târziu, explică Will. M-am întors 
aseară târziu şi n-am vrut să te trezesc. 

— Şi acum ce făceai? leşiseşi ca să te odihneşti un pic? Să faci 
o baie de soare? 

— Eram... Will ezită, privind înspre grajduri. Întâlni privirea 
fixă a preotului cu fălcile strânse. Nu mai contează. Poate 
aştepta câteva momente. 


75 


Îl urmă pe Everard nu fără îndoieli dincolo de curte, în zona 
dormitoarelor cavalerilor. 

— Am vrut să convoc Frăția imediat ce am auzit că te-ai 
întors, zise Everard, închizând uşa camerei sale în urma 
amândurora. Dar mai întâi am vrut să discut cu tine. Să înţeleg 
că ai reuşit? 

Privirea lui era întrebătoare, dar în voce i se citea limpede 
neliniştea. 

Will acceptă cupa cu vin întinsă de Everard. 

— Depinde cum  defineşti reuşita. Dacă te referi la 
împiedicarea jafului, atunci da. 

Everard luă loc încuviinţând din cap. 

— Dacă întrebi de reuşită fără victime, continuă Will, sau fără 
ca să observe cineva, atunci răspunsul e nu. 

— Am auzit că au murit trei oameni de-ai lui de Beaujeu, zise 
Everard, sorbind din vinul lui. Spune-mi ce s-a întâmplat. 

Will îi povesti repede totul. 

Everard aşteptă ca Will să termine, după care se ridică să îşi 
umple din nou cupa. Se împiedică, reuşind cu greu să nu cadă 
pe jos. Will sări în picioare şi îl susţinu, dar Everard îl respinse. 

— Nu-i nevoie, nu-i nevoie! 

— Eşti bine? 

Everard scoase un sunet de nemulţumire. 

— Sunt bătrân, William. Scoase un oftat şuierat. Doar bătrân. 
Se duse şontâc-şontăc până la urciorul cu vin. Cei care v-au 
pregătit ambuscada dincolo de Mecca? Spui că ştiau latina? 

— Nu doar că o ştiau. O vorbeau fluent şi aveau accent 
apusean. 

— Francezi? Englezi? 

— Nu sunt sigur. Will se chinui să-şi amintească. Eram ameţit 
din cauza căzăturii. Clătină din cap. Nu ştiu. 

— Şi crezi că cei care v-au atacat în Marea Moschee erau 
mameluci? 

— Sunt sigur. Cred că au fost trimişi de Kalawun. 

— Fără să ne avertizeze? 

— Poate că n-a primit mesajul meu în care îl anunţam că am 
aranjat totul. 

— Sau l-a primit, dar n-a avut suficientă încredere în el. 


76 


Will dădu încruntat din cap. 

— E posibil. 

— Ei bine, tot ce contează e că Piatra e în siguranţă. Everard 
zări expresia lui Will. Şi că şi tu eşti, adăugă el repede. Ai fost 
norocos că ai reuşit să te întorci. Odată cu dispariţia lui Kaysan, 
aş fi crezut că şiiţii vă vor lăsa pradă deşertului. 

— Erau la fel de vânaţi ca şi noi. Ştiau că e mai sigur să se 
înapoieze la Ula alături de noi decât pe cont propriu. 

— Cu toate astea, aţi avut noroc. Am auzit că Robert de Paris 
a fost rănit. 

— Ar trebui să se refacă în câteva săptămâni, răspunse Will, 
privind fix spre cupa lui cu vin. 

— Nu te învinovăţi pentru el, William, rosti Everard. Până la 
urmă, Robert a luat propriile decizii pe baza a ceea ce a crezut 
că e corect. 

Will preferă să îşi termine vinul decât să mai spună ceva. 

— Presupun că, oricum, acum s-a terminat totul. 

— Nu chiar. Mai există problema implicării Marelui Maestru şi 
a identităţii celor cu care lucra el. Din câte ştii, am pus doi 
membri ai Frăției să îl cerceteze anul trecut pe Angelo Vitturi. 
Am descoperit că este moştenitorul unei afaceri solide cu trafic 
de sclavi, condusă de tatăl lui, Venerio, o afacere care a scăzut 
serios în ultimii ani. Am mai descoperit şi că Guido Soranzo se 
găsea într-o poziţie similară ca şi armator. O afacere înfloritoare 
pe vremuri, dar acum cu probleme grave. 

— Îmi amintesc. 

— În vreme ce tu erai plecat am aflat că familia Vitturi a avut 
contracte cu mamelucii pentru a le livra băieţi pentru armata 
lor. Poate că aici intervine şi legătura din Cairo: fratele lui 
Kaysan. 

— E posibil, rosti Will. Dar nu avem nicio dovadă că Angelo 
Vitturi ştia măcar de intenţiile Marelui Maestru. Soranzo era 
singura legătură reală cu Piatra. 

— Şi tocmai în asta constă şi problema noastră. Marele 
Maestru a recunoscut faţă de tine că au fost şi alţii implicaţi, dar 
nu ţi-a dat niciun indiciu asupra identităţii lor. 

— E chiar atât de important? Am împiedicat jaful. 


77 


— Da, deocamdată. Însă asemenea indivizi, oricine ar fi ei, 
sunt hotărâți. Să meargă aşa de departe? Să îşi asume 
asemenea riscuri? Nu-mi vine să cred că acesta este sfârşitul. 
Am discutat cu membrii Frăției în vreme ce erai plecat, continuă 
Everard. Având în vedere poziţia ta faţă de Marele Maestru, 
William, noi considerăm că ar trebui să încerci să scoţi această 
informaţie de la el. 

XXX 

Guillaume de Beaujeu reveni la fereastră, în vreme ce scribul 
termina ultimul rând al scrisorii. Pana scârţâia pe hârtie şi 
tremura la fiecare literă. 

— Scrie că voi lua legătura din nou în curând şi încheie cu 
salutările mele. După ce termini, poţi pleca. 

Scribul îşi ridică privirea. 

— Domnia Voastră? Se uită la foile albe de lângă el. Nu aveţi 
nevoie de mine ca să scriu câteva pagini azi? Credeam... 

— Mai târziu, i-o reteză Guillaume. Le vom scrie mai târziu. 
Pleacă. 

— Cum doriţi, Domnia Voastră, zise scribul, terminând repede 
de scris ultimele cuvinte şi strângând misiva terminată şi 
ustensilele pe care le folosise. 

Inclinându-se, omul părăsi încăperea. 

Marele Maestru închise ochii când auzi uşa trântindu-se. 
Soarele care pătrundea prin fereastră îi înroşea vederea în 
spatele pleoapelor închise. Sub mantia groasă, transpira din 
abundență. Il durea capul şi îl ardea stomacul. Intinse mâna şi 
se prinse de cadrul ferestrei, apăsându-şi palma pe piatra rece. 

După ce auzise raportul lui Will, Guillaume îl chemase imediat 
pe scrib. Mesajele pe care le trimisese de câteva luni lui Carol, 
lui Edward şi papei nu mai erau de actualitate, aşa că el trebuia 
acum să-şi amendeze şi să-şi retragă cererile anterioare. Insă 
abia după ce începuse dictarea primului mesaj fusese lovit de 
realitatea celor petrecute. Lovit. 

Eşuaseră. 

N-avea să existe nicio Piatră pentru unirea creştinătăţii, nicio 
relicvă a necredincioşilor care să aducă triumful cauzei drepte. 
Musulmanii n-aveau să se ridice furioşi împotriva lor, ceea ce ar 
fi necesitat un răspuns imediat din partea Apusului. Mamelucii 


78 


aveau să-şi continue războiul contra mongolilor, după care, 
atunci când aveau să fie gata, Baybars şi ai săi sclavi războinici 
aveau pur şi simplu să măture de pe faţa pământului cele 
câteva oraşe împrăştiate rămase în posesia francilor, punând 
capăt tuturor visurilor legate de o Ţară Sfântă creştină. 
Guillaume venise acolo cu planuri mari şi hotărâre 
nestrămutată, decis să recucerească ceea ce fusese pierdut, să 
îndeplinească lucrarea Domnului, să elibereze lerusalimul. Tot 
ce făcuse în Acra de la venirea lui slujise acestui scop: sprijinul 
acordat vărului său Carol, bătălia personală împotriva 
neajutoratului rege Hugh, implicarea lui secretă în complotul 
negustorilor. Totul fusese în zadar. 

Insă, în ciuda înfrângerii usturătoare, simţea şi uşurare, căci îi 
dispăruse îngrijorarea de care nu putuse scăpa în ultimele luni. 
Ar fi putut pierde totul, dacă ar fi reuşit să fure relicva. 
Guillaume fusese deja informat de către Vizitatorul Templului, 
Hugues de Pairaud, din Paris, de faptul că Templul înregistra 
întârzieri importante în planificata construire a flotei. Poate că 
marii conducători ai Apusului nu veniseră la timp în ajutorul 
templierilor. În plus, chiar dacă îşi asigurase tronul în Outremer, 
Carol nu dăduse niciun semn că ar fi vrut să vină prea curând în 
Acra ca să-şi ocupe locul cuvenit. Guillaume strânse din dinţi. 
Poate că ar fi fost mai bine să moară cu onoare în bătălie, o 
bătălie purtată în termenii aleşi de el, decât să zacă acolo şi să 
aştepte ca securea să-i reteze grumazul. Se auzi un ciocănit în 
uşă. Marele Maestru se întoarse, înfuriat de întrerupere. 

Uşa se deschise şi în cadrul ei apăru Zaccaria. Pe chipul 
bronzat de soare i se citea îngrijorarea. 

— Domnia Voastră, aveţi un vizitator. 

— Ţi-am spus să nu fiu... 

Guillaume se opri când zări o siluetă îmbrăcată în negru în 
spatele cavalerului. Era Angelo Vitturi. Guillaume îşi stăpâni 
imediat iritarea. Îi spusese lui Zaccaria să-l aducă pe venețian la 
el imediat ce acesta îşi făcea apariţia la Templu. Sicilianul nu 
făcuse decât să urmeze ordinele. 

— Bună ziua şi vouă, Domnia Voastră, rosti Angelo. 

Zaccaria închise uşa, lăsându-i pe cei doi singuri. 


79 


Pe chipul arătos al tânărului nu se putea citi nimic, însă 
Guillaume sesiză ostilitate în salutul lui. Fusese ceva dispreţuitor 
în felul prin care Angelo rostise acel „Domnia Voastră”, ca şi 
cum ar fi fost mai degrabă o insultă decât o formulă de onorare. 

— De ce ai venit? ceru Guillaume să afle, cu o voce puternică. 

— Ştii bine de ce, zbieră Angelo, scuipând cuvintele înspre 
Marele Maestru ca pe nişte săgeți. 

Guillaume înţelese imediat. 

— Ai auzit. 

— Că planul nostru a eşuat? Da, am auzit, replică Angelo cu 
duritate. 

— De unde? 

— Povesteşte-mi ce s-a întâmplat, continuă veneţianul, 
ignorând întrebarea. Tata cere o explicaţie. 

Expresia lui Guillaume se schimbă brusc. 

— Ai face bine să te comporţi civilizat cu mine, Vitturi, rosti el 
cu voce şfichiuitoare. Nu uita cu cine vorbeşti. 

Angelo se uită la celălalt cu o privire de gheaţă, apoi încercă 
să-şi înghită o parte din animozitate. Nu încercă deloc să-şi 
ascundă efortul. 

— Îmi cer scuze, Domnia Voastră. Dar tatăl meu şi asociaţii lui 
sunt extrem de îngrijoraţi din pricina acestei veşti. Am dori să 
ştim, din propriile dumneavoastră spuse, care este motivul 
eşecului. 

Guillaume îi arătă cu un gest unul din scaunele din faţa 
biroului său. 

— la loc. 

Angelo păru să ezite, dar se conformă după câteva clipe. 
Guillaume rămase în picioare şi îi povesti negustorului ceea ce îi 
spusese Will: cavalerii ajunseseră la Mecca însoţiţi de Kaysan şi 
de  şiiţii acestuia, dar acolo fuseseră atacați în interiorul 
moscheii de gărzi şi nu reuşiseră să ia Piatra. 

După ce termină de vorbit, Angelo rămase aşezat câteva 
clipe, fără să rostească vreo vorbă. Apoi se ridică în picioare. Pe 
chipul lui se citea o negare vehementă a celor auzite. 

— Noi ştim că nu e adevărat, plesni el, renunțând la orice 
aparenţe de maniere civilizate. Oamenii tăi n-au eşuat, au 
sabotat misiunea. Guillaume aproape că izbucni în râs din 


80 


pricina surprizei produse de o asemenea acuzaţie, dar Angelo 
continuă înainte ca el să vorbească: Am fost informaţi că unul 
dintre oamenii tăi a avut discuţii secrete cu Kalawun al-Affi, 
mâna dreaptă a lui Baybars, lucrând cu acest individ ca să ne 
dea planul peste cap. L-a avertizat pe Kalawun în privinţa 
planului cu luni în urmă. 

— Despre cine vorbeşti? ripostă Guillaume, nevenindu-i să-şi 
creadă urechilor. 

— Despre cel pe care l-ai pus la comanda misiunii. 
Comandantul William Campbell. 

Acum Guillaume chiar izbucni în râs. 

— Dar este incalificabil ce spui! Râsul i se stinse brusc pe 
buze. De unde ai obţinut această informaţie? 

Cercetă cu privirea chipul lui Angelo, dar nu zări nici urmă de 
minciună. În sufletul lui apăru îndoiala, clătinându-i convingerea. 

— Ce am vrea noi să ştim cu adevărat, Domnia Voastră, 
continuă Angelo cu voce batjocoritoare, este cum de a putut un 
amărât de cavaler să intre în contact cu unul dintre cei mai 
puternici oameni din cadrul armatei mameluce. E imposibil să fi 
reuşit asta de unul singur. 

— Ce vrei să sugerezi? întrebă Guillaume pe un ton periculos. 

— Tu l-ai pus la conducerea misiunii şi ai ales oamenii care 
să-l însoţească. 

— lar trei dintre cavalerii mei au murit! Oameni care au fost 
alături de mine de ani buni. Cu toţii nişte spirite curajoase. 

— Sunt sigur că sacrificiul este acceptabil. Nu ai fost de acord 
cu acest plan încă de la început. Măcar asta era evident. Ai 
lucrat împotriva noastră, asigurându-te că va da greş. 

— Dispari din ochii mei, mârâi Guillaume, pornind pe lângă 
birou spre uşă. Pleacă şi ia-ţi şi scornelile cu tine sau jur pe 
Dumnezeu că o să te fac să îţi pară rău. Spune-i tatălui tău şi 
asociaţilor lui că această chestiune s-a încheiat. Intinse mâna 
spre clanţă. S-a terminat pentru totdeauna. 

— Nu chiar, replică Angelo. 

Lăsă pe furiş să-i alunece în palmă pumnalul pe care îl ţinuse 
ascuns în mâneca largă a hainei sale. 

Guillaume zări o scânteiere metalică în vreme ce Angelo se 
apropia de el cu mişcări lejere şi hotărâte şi cu ochii lui negri 


81 


încărcaţi de furie. Rămase şocat o secundă sau două, după care 
mintea i se activă rapid. 

Se trezi cu veneţianul peste el, îndreptând arma spre partea 
laterală a corpului său. Guillaume se răsuci în ultima clipă şi se 
prinse de umerii lui Angelo, încercând să-l respingă. Simţi un 
junghi dureros în coaste, o mişcare alunecoasă de tăiere, 
urmată brusc de o umezeală fierbinte. Se îngrozi când îşi dădu 
seama că fusese înjunghiat. Apoi se înfurie. Mâinile lui se 
agăţară de gâtul lui Angelo. Veneţianul scăpă arma, care 
zăngăni pe dalele podelei, şi începu să se lupte cu el. Marele 
Maestru era mai puternic şi mai mare decât adversarul său. În 
ciuda durerii sfâşietoare, îl împinse pe Angelo înapoi, lipindu-l de 
marginea biroului şi împingându-l în jos până ce aproape ajunse 
deasupra lui. 

Angelo îşi înfipse degetele în încheieturile lui Guillaume, 
apăsând cu disperare carnea. Se luptă, căscând gura din pricina 
lipsei de aer şi zbătându-se pe marginea biroului în vreme ce, cu 
chipul alb şi răvăşit, Marele Maestru continua să-l stranguleze. 
Cu văzul tot mai înceţoşat, veneţianul zări o pată lăţindu-se pe 
mantia lui Guillaume, roşie precum crucea de pe pieptul lui. 
Marele Maestru clipi. Se clătină şi aproape se prăbuşi peste 
Angelo. Strânsoarea lui slăbi, aşa că veneţianul reuşi să-şi 
elibereze mâinile şi să se strecoare de sub Guillaume. Se 
îndepărtă, tuşind, în vreme ce Marele Maestru înconjură biroul, 
clătinându-se în continuare şi apăsându-şi cu mâna partea 
laterală a trupului, unde pata roşie se lăţea. Gâfâind, Angelo 
căută pumnalul din priviri. Îl văzu zăcând pe dale şi se duse spre 
el. Se întoarse când auzi un scrâşnet metalic şi văzu că Marele 
Maestru îşi găsise sabia şi o scosese din teacă. Chipul lui 
Guillaume se făcuse cenuşiu, transpira abundent dar, în ciuda 
suferinţei agonizante evidente, în ochii lui Guillaume se citea 
hotărârea de nestrămutat. Marele Maestru porni împleticindu-se 
spre Angelo. Veneţianul cântări scurt situaţia, după care îşi băgă 
pumnalul la loc sub mânecă, fugi spre uşă şi o deschise. După 
ce uşa se închise în urma lui, Guillaume simţi cum îi vine să 
leşine. Scăpă sabia şi căzu în genunchi. Întreg trupul îi era 
străbătut de valuri de durere. Crezu că e pe moarte, aşa că rosti 
o rugăciune printre dinţii încleştaţi. In scurt timp însă, ameteala 


82 


îi trecu şi vederea i se limpezi. Simţea acum durerea ca pe un 
drug de fier în trup, ca pe un parunic şi solid înfipt în carnea lui. 
Forţându-se să se ridice, prinse marginea biroului şi se trase în 
sus, gemând când rana din corpul lui protestă faţă de această 
mişcare. Reuşi să ajungă la uşă şi o deschise cu putere. 

— Zaccaria! strigă el. 

În propriile urechi, vocea îi răsuna extrem de fragilă. 

In câteva fracțiuni de secundă se iviră doi cavaleri printr-una 
din uşile care duceau spre coridorul de piatră. 

— Nu e aici, Domnia Voastră, rosti unul dintre ei, venind spre 
Guillaume. A plecat să escorteze pe cineva până la poartă cu 
câteva minute în urmă. 

— Fir-ar să fie, înjură Guillaume. 

— Domnia Voastră...? Cavalerul se opri când privirea îi căzu 
asupra corpului Marelui Maestru şi a petei roşii. Omul făcu ochii 
mari din pricina şocului. Adu infirmierul, ţipă el înspre tovarăşul 
lui şi se apropie de Marele Maestru. 

— Nu, rosti Guillaume cu voce slabă. Mai întâi asigură-te că 
omul cu care e Zaccaria nu părăseşte acest preceptoriu. Du-te! 
tună el când cavalerul nu făcu nicio mişcare. 

Bărbatul se răsuci pe călcâie şi porni în goană de-a lungul 
coridorului. 

— Tu, icni Marele Maestru spre celălalt cavaler. Găseşte-l pe 
William Campbell. Vreau să fie arestat. Se ţinu bine de uşă ca să 
se îndrepte de spate. Apoi trimite infirmierul la mine. 

Simon stătea în mijlocul curţii şi privea năuc în jurul lui. Calul 
pe care îl înşeuase, un armăsar bălţat, îl împinse cu botul în 
spate şi fornăi. Simon îi mângâie absent nările. 

— Unde e? murmură el, rotindu-se încet în jurul lui. 

Câţiva cavaleri se găseau în apropiere de clădirile oficiale, iar 
alţi câţiva sergenţi se îndreptau, cu săbiile de antrenament în 
mâini, în direcţia terenului de instrucţie. Nici urmă de Will. 

După câteva clipe, Simon se duse spre poartă, ducând 
armăsarul de căpăstru. Fusese nevoit să întârzie, căci grăjdarul- 
şef îi ceruse să pregătească doi cai pentru mareşal, aşa că 
bănuia că Will se plictisise să-l aştepte şi o luase pe jos. Însă 
dacă plecase doar de câteva minute, probabil că îl putea ajunge 
din urmă. Lui Simon i se părea o prostie ca Will să parcurgă pe 


83 


jos tot drumul până la casa lui Elwen când exista un cal foarte 
bun gata înşeuat. Simon porni să traverseze curtea când văzu 
un sergent apropiindu-se în fugă de el. Era Paul, unul dintre 
paznicii de la poartă. 

Omul îl salută pe Simon. 

— L-ai văzut pe comandantul Campbell? 

— II caut şi eu. Credeam că poate a părăsit deja preceptoriul. 
Simon se uită peste umărul lui Paul, înspre poarta principală. Tu 
nu l-ai văzut? 

Paul clătină din cap. 

— Nu. Dar eu şi Richard abia am intrat la post. A venit un om 
aici care vrea să vorbească cu el. Spune că e urgent. 

— Cine e? 

— Nu şi-a dat numele. Spune că domnul comandant Campbell 
ştie despre ce e vorba şi că ar trebui să vină imediat. 

Simon se încruntă, nehotărât, apoi oftă şi se duse să 
priponească animalul. 

— Du-te şi întreabă gărzile care au fost la post înaintea ta 
dacă l-au văzut pe comandant plecând, îi ceru el lui Paul, legând 
hăţul calului. O să văd ce vrea omul ăsta. 

Paul păru un pic nesigur. 

— Nu vreau să fiu nepoliticos, dar nu sunt sigur că ar trebui să 
te implici în treburile comandantului. 

— E prietenul meu, Paul. Nu se va supăra. Dacă e aşa de 
important, cel mai probabil îmi va mulţumi. 

— Fie cum zici tu, replică Paul, pornind spre camera de gardă. 

Simon îşi croi drum spre turnul porţii, îl salută pe Richard, 
camaradul lui Paul, care stătea de pază, apoi trecu prin uşa 
tăiată în poarta masivă. leşi pe stradă şi închise uşa în urma lui. 
Se apucă să cerceteze trecătorii cu privirea. Trecu peste 
clădirile aflate de cealaltă parte a străzii şi se opri asupra unui 
bărbat singur, îmbrăcat cu un burnuz cenuşiu, cu faţa parţial 
ascunsă de glugă. Era singura persoană de pe stradă care nu 
părea să se afle acolo în trecere cu vreo treabă. Individul se uita 
fix la el, dar nu făcu nicio încercare de a traversa strada. Simon 
se duse prudent spre el, evitând doi oameni care împingeau un 
căruţ plin cu piersici catifelate. 


84 


— Bună ziua, rosti el ezitând şi apropiindu-se de individ. ÎI 
aşteptaţi pe comandantul Campbell? 

Bărbatul nu făcu nicio mişcare. 

— Da. 

Deşi vorbea latina, Simon recunoscu accentul arab. 

— Îi pot transmite un mesaj? 

— Eu vorbesc cu el, foarte important. Unde el? 

— Cred că a plecat în oraş, răspunse Simon, vorbind rar, 
astfel ca omul să îl poată înţelege. Dar dacă îmi spuneţi de ce 
vreţi să vorbiţi cu el, îi voi transmite când se întoarce. 

Omul se încruntă ascultând cuvintele lui Simon. 

— Unde în oraş? 

— Eu... Simon ezită. Privirea fixă a necunoscutului îl deranja. 
Poate că Paul avusese dreptate: nu trebuia să se amestece. Ar 
trebui să aşteptaţi aici, zise el în cele din urmă, făcând un pas 
înapoi. Comandantul Campbell se va întoarce în curând, sunt 
sigur. 

Omul întinse brusc mâna şi îl prinse tare pe Simon de braţ. 

— Unde? şuieră el. 

Simon încercă să se smulgă din strânsoare, dar individul, deşi 
mai subţire ca el, era incredibil de puternic şi reuşea să-l ţină 
imobilizat. 

— Hei! Dă-mi drumul! 

Omul îşi ţuguie buzele şi fluieră. Într-o clipă apărură de pe o 
alee laterală aflată la câţiva paşi depărtare alte două siluete, 
îmbrăcate cu acelaşi gen de haine ponosite. 

Simon nici nu observă măcar. Rămăsese nemişcat, 
concentrându-şi întreaga atenţie pe pumnalul cu aspect mortal 
pe care îl scosese individul care îl ţinea şi care acum fusese 
îndreptat spre stomacul lui. 

— Ne duci la Campbell, sau noi omorâm la tine, şopti omul. 

Cu picioarele tremurându-i şi cu vezica aproape să explodeze 
de frică, Simon se lăsă condus pe alee de cei trei indivizi. Acolo 
se întâlniră cu un al patrulea, care aştepta cu caii pregătiţi. 


85 


31 


Templul, Acra 
14 iunie 1277 


— Nu sunt sigur că va funcţiona, rosti Will, punând cupa goală 
pe masă. 

— Ai fost de acord, ripostă imediat Everard. Tocmai ai spus că 
vei vorbi cu el. 

Will privi în jurul lui. 

— Am spus că voi încerca. Dar trebuie să fiu atent. Misiunea a 
eşuat şi eu am condus-o. Momentan Marele Maestru nu este 
foarte încântat de mine. Ultimul lucru pe care ar trebui să-l fac 
ar fi să-i stârnesc bănuielile şi să-l fac să creadă că am fost 
cumva responsabil de eşec. Când am mai încercat să-l întreb cu 
cine lucrează a ignorat întrebarea. În mod clar nu voia să 
discute despre asta. Acum, că povestea s-a terminat, cred că ar 
fi bizar ca eu să încerc să aflu lucruri care nu mai au importanţă. 

— Ce vrei să spui? 

Will dădu la o parte draperia grea care acoperea fereastra, 
lăsând lumina să năvălească în încăpere. 

— Spun că voi discuta cu el, dar că nu cred că ar trebui să ne 
punem toate speranţele pentru aflarea de informaţii despre cei 
implicaţi doar în de Beaujeu. Zări o siluetă îndesată, îmbrăcată 
în negru, în curtea de dedesubt, ducând un cal de căpăstru. Era 
Simon. Oftă din greu, dându-şi seama cât de mult întârziase. 
Everard, trebuie să plec. Discutăm mai târziu. Convoacă Frăția. 
O să văd ce pot face ca să-l conving pe Marele Maestru să... 

Cuvintele îi rămaseră în gât când uşa se deschise cu un 
pocnet şi în cadrul ei se ivi un cavaler. Privirea bărbatului se opri 
imediat asupra lui Will. 

— E aici! strigă el peste umăr. 

Everard se ridică în picioare. Will se uită nedumerit la intrus, 
în vreme ce de pe coridor se auzi zgomot de paşi apropiindu-se 
în fugă. Alţi doi cavaleri năvăliră în încăpere, cu săbiile în mâini. 

— Ce înseamnă asta? fulgeră preotul, cu ochii plini de mânie. 


86 


— Comandante Campbell, zise primul cavaler. Trebuie să 
veniţi imediat cu noi. 

— Unde? 

— La închisoare. Sunteţi arestat. 

— Ce acuzaţii i se aduc? ceru Everard să afle, de data asta cu 
o undă de alarmă în glas. 

— Ne aflăm aici la ordinul Marelui Maestru de Beaujeu, 
răspunse cavalerul, ignorându-l pe preot şi pornind spre Will. 
Lăsaţi arma jos. 

Will ezită, uitându-se la Everard, apoi la cavalerii cu feţe 
sumbre, după care îşi scoase încet sabia. Cavalerii se încordară. 
Insă Will puse sabia pe masa lui Everard şi le permise cavalerilor 
să înainteze şi să-l ia. Zări privirea înfricoşată a preotului în 
vreme ce era escortat afară din încăpere. 

— Nu-ţi face griji, murmură el. 

Patru ore mai târziu, Will şedea lipit de zidul uneia din celulele 
de sub turnul trezoreriei, ascultând valurile care se izbeau de 
stâncile de afară. Il încercase un sentiment cumplit de 
familiaritate când fusese dus în închisoare, un sentiment care îl 
făcuse să-şi amintească de soarta care putea fi extrem de 
crudă. Cât de înghesuite erau celulele; cât de greu părea aerul 
în întunericul igrasios, dificil de respirat. Mintea lui calculase 
implicaţiile arestării. Cavalerii nu-i dăduseră nicio explicaţie, dar 
în mintea lui stăruia o singură concluzie. Marele Maestru ştia. 
Cumva aflase. După un timp, pe Will începuse să-l înnebunească 
aşteptarea, din pricina zgomotului constant al valurilor, din 
cauza gândurilor care i se roteau, fără răspuns, în minte, 
chinuindu-l. 

Işi întoarse privirea când auzi sunete de voci pe coridor. Nişte 
paşi se apropiară de celulă. Se ridică, simțind că e pe punctul să 
cadă din pricina picioarelor amorţite. Se auzi zgomot de chei, 
apoi clănţănitul unui ivăr care era tras înapoi. Uşa celulei se 
deschise. Se trezi în ochi cu lumina unei torţe şi îşi duse braţul la 
faţă ca să şi-i protejeze. Miji ochii şi îl văzu pe Guillaume de 
Beaujeu aplecându-se stângaci pe sub arcada joasă a intrării, în 
spatele unui paznic care înfipse torţa într-un suport de pe 
perete, după care plecă. Celula era şi aşa înghesuită doar 
pentru Will: acum, că înăuntru se găsea şi silueta imensă a 


87 


Marelui Maestru, locul devenise extrem de strâmt. Will clipi, 
lăsându-şi ochii să se adapteze la lumină. Primul lucru pe care îl 
observă fu acela că Marele Maestru arăta acum complet diferit 
faţă de cum arătase cu câteva ore în urmă, când Will îi dăduse 
raportul. Pielea lui devenise cenuşie, iar pe chip îi apăruse o 
expresie de durere. În mână avea un baston, de care se 
sprijinea cu putere. De Beaujeu se strâmbă de durere când îşi 
muta greutatea corpului pe celălalt picior. Will era şocat de 
transformare, întrebându-se ce boală dăduse peste Marele 
Maestru. 

— Domnia Voastră, începu el, dar tăcu imediat ce Guillaume îi 
aruncă o privire nimicitoare. 

— Tu ai făcut-o? 

Guillaume avea o voce îndurerată. Will nu-şi putea da seama 
dacă era din pricina emoţiei sau a durerii. 

— Domnia Voastră, pot întreba de ce mă aflu aici? 

— Tu m-ai trădat? continuă Marele Maestru. Te-ai întâlnit cu 
amir Kalawun ca să-l avertizezi de planul nostru? Chipul i se 
schimbă când Will nu răspunse. Furia îi coloră obrajii altfel 
pământii. E; bine? 

Will icni scurt, apoi zise, simplu: 

— Da. 

Guillaume păru lovit, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat la un 
asemenea răspuns, sau, în orice caz, nu la unul aşa de 
categoric. Furia îi reveni rapid. 

— Explică-te. 

Will privi în podea. Simţea zidul de piatră în spate şi vibrația 
mării pătrunzându-l. Ezită, întrebându-se cum putea recunoaşte 
în faţa şefului Templului că nesocotise ordinele acestuia şi, mai 
rău, că lucrase împotriva lui. „Vei avea parte de o moarte de 
trădător”, îl avertiză o voce interioară. Era însă epuizat de 
călătorie, epuizat de minciuni şi întrebări, de nesiguranţă şi 
secretomanie. Atingând zidul cu buricele degetelor, ca şi cum ar 
fi vrut să ia de la acesta forţa de care avea nevoie, îşi înălţă 
capul şi se uită drept în ochii Marelui Maestru. 

— Am crezut că dacă furăm Piatra vom fi distruşi. Noi, 
Templul, Acra. Îşi desfăcu mâinile în lateral. Noi toţi. Nu vedeam 
cum am fi putut spera să rezistăm furiei musulmanilor după o 


88 


asemenea blasfemie. Am simţit că asta ar însemna sfârşitul 
nostru. 

— Ai simţit? se repezi Guillaume, cu vocea-i tremurând de 
furie. Se apropie cu un pas de Will, ridicând bastonul. Nu-mi 
pasă ce ai simţit tu! Eşti cavaler! Da, eşti comandant, dar sub 
comanda mea, supus dorințelor mele şi ordinelor mele. Ar fi 
trebuit să li te supui, indiferent dacă le socoteai juste sau 
injuste. Fără întrebări. Fără eşuvări! Guillaume făcu o pauză ca să 
respire, dar nu terminase de vorbit. Am fost ales în această 
funcţie de consiliul celor treisprezece. Am jurat să conduc acest 
ordin, să fac ce e mai bun pentru noi, pentru creştinătate. lar din 
acest punct de vedere, cuvântul meu e lege. 

— Şi eu am depus un jurământ, Domnia Voastră, ripostă Will 
pe un ton ridicat, simțind cum îl cuprinde furia. Am jurat 
supunere faţă de dumneavoastră şi faţă de toţi superiorii mei, 
dar am mai jurat şi să păstrez în siguranţă Regatul lerusalimului. 
Dacă făceam ce aţi cerut, ar fi trebuit să încalc unul din aceste 
jurăminte. Cuvintele lui Will răsunau în celula îngustă. Singura 
alegere a fost pe care să-l încalc. 

Guillaume îl privi pe Will cu o expresie surprinsă. Buzele i se 
desfăcură şi ochii îi scânteiară în lumina torţei. 

— Am făcut ce am crezut că e bine, Domnia Voastră, continuă 
Will, ceva mai domol. Şi am crezut că poate dumneavoastră... 
Ezită, apoi se decise. Am crezut că nu acţionaţi în întregime din 
proprie voinţă. Mi-aţi spus că sunt şi alţii implicaţi în povestea 
asta. Am bănuit că respectivii nu fac parte din ordin. 

Guillaume îşi duse mâna liberă în lateral. Pe chip îi reapăruse 
expresia de durere. Se dădu câţiva paşi înapoi şi se sprijini de 
zidul igrasios din faţa lui Will. 

— Nu, nu erau, mormăi el. Cum de te-ai întâlnit cu amir 
Kalawun? întrebă el brusc. De ce ti-ar fi vorbit el? 

— l-am fost prezentat prin intermediul tatei, răspunse Will. 

Parţial era adevărat. James Campbell fusese primul care se 
întâlnise cu Kalawun în numele Anima Templi. 

— Tatăl tău...? se miră Guillaume, clătinând din cap a 
nedumerire. 

— Kalawun doreşte pace, Domnia Voastră, se grăbi Will să 
explice. Socoteşte pacea benefică pentru ambele noastre 


89 


popoare. Mamelucii se bazează pe noi pentru comerţ. Kalawun e 
de partea noastră. Nu vrea să ne distrugă. 

Guillaume râse scurt şi dispreţuitor. 

— Nu mai contează ce vrea el atunci când Baybars este 
stăpânul mamelucilor. Sultanul ne vrea plecaţi de pe aceste 
teritorii. lar oamenii lui îl vor urma până la capăt. 

— Baybars nu va rămâne sultan pe vecie, Domnia Voastră. 
Kalawun are influenţă asupra moştenitorului său, Baraka Khan. 
Crede că va reuşi să-l determine pe băiat să aibă aceleaşi 
convingeri ca şi el, şi că, atunci când va lua tronul, Baraka va fi 
mai îngăduitor cu prezenţa noastră decât tatăl lui. Will se 
împinse uşor de la perete. Avem o şansă, Domnia Voastră. 
Avem şansa de a salva creştinătatea din Orient fără vărsare de 
sânge. Dacă Piatra ar fi fost furată, o asemenea şansă ar fi 
dispărut pentru totdeauna. 

— Nu sunt prost, ripostă Guillaume cu asprime. Nu m-aş fi 
implicat în plan dacă n-aş fi crezut că poate da roade. Piatra ar fi 
fost folosită ca să găsesc sprijinul necesar pentru o nouă 
cruciadă. Dacă Baybars s-ar fi ridicat împotriva noastră, Apusul 
ne-ar fi sărit în ajutor. Cuvintele lui sunau însă nefiresc de 
superficiale. Marele Maestru păru să-şi dea seama de acest 
lucru, căci pe chip îi apăru o expresie de consternare. Nu 
puteam sta aici fără să fac nimic, aşteptând ca Baybars să ne 
termine. Incercam să aduc protecţie asupra noastră a tuturor, 
încheie el, sfidător. 

Will riscă: 

— Cum rămâne cu oamenii cu care aţi lucrat, Domnia 
Voastră? Ei de ce voiau Piatra? 

Guillaume îi aruncă o privire. 

— Pentru bani, recunoscu el cu amărăciune. Nu pentru 
lerusalim. Păru să ezite dacă să continue sau nu, apoi oftă din 
greu. Ce mai contează acum? şi atinse iar uşor mâna de partea 
laterală a trupului. Unul dintre ei a încercat să mă omoare. Din 
ce spune infirmierul, aproape că a reuşit. Dacă acel pumnal s-ar 
fi înfipt mai adânc... 

Lăsă fraza în suspensie. 

Will era şocat. 


90 


— El credea că ai urmat ordinele mele, continuă Guillaume. 
Că eu am încercat să le sabotez planul. Mi-a spus de relaţia ta 
cu Kalawun. 

— De unde ştia? Şi cine e? 

— Angelo Vitturi. L-ai cunoscut. 

Will dădu încet din cap. 

— Cât despre de unde ştia, n-a vrut să spună. Dar are un 
contact în tabăra mamelucă, omul care ni l-a prezentat pe 
Kaysan. Poate că ai fost zărit când te întâlneai cu Kalawun. Sau 
poate chiar comandantul a lăsat informaţia să-i scape. 

— M-ar surprinde oricare din variante. Cunoaşteţi identitatea 
acestui om de legătură, Domnia Voastră? 

— Vitturi nu mi-a spus niciodată. El şi asociaţii lui erau foarte 
discreţi. Voiau pur şi simplu ca eu să aleg oameni capabili să 
pătrundă în Arabia, să îl contacteze pe Kaysan şi să încerce să 
fure relicva. Guillaume dădu din cap văzând expresia lui Will. 
Bineînţeles că se foloseau de mine. Dar şi eu am crezut că mă 
pot folosi de ei. Nu am fost de acord cu motivele lor. Imi 
repugna ideea unui grup de negustori puternici ale căror 
câştiguri se bazau pe război şi care încercau să-şi revigoreze cu 
orice preţ afacerile pe moarte. Dar am crezut că pot face ca 
planul lor să ne slujească nouă. 

Tăcură amândoi o vreme. 

În cele din urmă, Will găsi curajul să continue: 

— Ce veţi face, Domnia Voastră? 

Chipul lui Guillaume se înăspri. Marele Maestru oftă îndelung. 

— Mă gândeam să te dau pe mâna călăului, William. Am venit 
aici ca să te testez eu însumi şi dacă te-aş fi găsit vinovat de 
ceea ce te-a acuzat Vitturi te-aş fi spânzurat chiar în această 
seară. 

Will se încordă şi fu obligat să îşi dreagă glasul înainte de a 
mai scoate vreo vorbă. 

— Şi care e decizia voastră, atunci? 

— Eşti vinovat, rosti Guillaume după câteva secunde. Vinovat 
de nesupunere faţă de ordinele mele, vinovat de conspirație cu 
inamicul şi responsabil pentru moartea a trei oameni de-ai mei. 
Oameni buni, adăugă el, dând din cap în vreme ce Will îşi plecă 
privirea. Dar motivaţia ta nu a fost egoistă. Nu căutai câştigul 


91 


prin acţiunile tale, şi nici nu ai vrut răul fraţilor tăi sau al 
Templului. Se duse la uşă, ajutându-se de baston, şi apucă 
broasca. Jaful comporta riscuri mari. Am ştiut dintotdeauna asta, 
dar fără să am o altă opţiune, nu mi-am permis să mă las pradă 
acelei temeri. Dacă am fi reuşit... Lăsă vorbele în suspensie şi se 
uită la Will. Poate că Dumnezeu a încercat să îmi spună ceva? 
Am refuzat să-mi ascult propriile îndoieli, dar nu pot ignora cele 
două atentate la viaţa mea puse la cale de cei alături de care 
am acţionat. 

Deschise uşa şi-i făcu cavalerului semn să iasă. 

— Sunt liber să plec? îngăimă Will, temându-se să spere. 

— Vreau un raport complet asupra celor întâmplate la Mecca, 
rosti Guillaume cu asprime. Vreau adevărul de această dată. lar 
pentru acţiunile tale vei fi pedepsit, William. Nu pot trece cu 
vederea insubordonarea ta grosolană, oricât de nobilă ai crezut 
că e cauza ta. Făcu o pauză. Dar nu azi şi nu prin spânzurare. 

— Vă mulţumesc, Domnia Voastră, pentru milostenie, zise 
Will, ieşind, extrem de recunoscător, în aerul mai respirabil din 
coridorul închisorii. 

Guillaume se mulţumi să dea scurt din cap. 

— Ce se va întâmpla cu Vitturi? întrebă Will, în vreme ce se 
apropiau amândoi de ieşire. 

— Mă ocup eu de el. 


Biserica Sfântul Nicolae, lângă Acra 
14 iunie 1277 


Aşezarea de lângă zidurile cetăţii ajunsese o ruină. Era aşa de 
opt ani, de când Baybars apăruse ultima dată în faţa oraşului cu 
şase mii de soldaţi, intenţionând să organizeze un asalt. 
Nereuşind, din nou, să străpungă formidabila apărare a cetăţii, 
se mulţumise cu prinderea în ambuscadă şi măcelărirea unui 
batalion de cavaleri franci care se întorcea dintr-un raid asupra 
unei fortărețe musulmane, precum şi cu distrugerea aşezării. 
Rămăseseră câteva resturi de ziduri, fundaţiile dărăpănate ale 
caselor, acoperite cu smocuri de iarbă, şi scheletul jalnic al ceea 
ce pe vremuri fusese biserica Sfântul Nicolae. Copiii se jucau şi 
acum printre acele ruine, deşi cei mai mulţi erau împiedicaţi de 


92 


părinţii lor, după ce cu un an în urmă prăbuşirea parţială a unui 
perete al bisericii dusese la moartea a doi băieţi. Locul era 
marcat de o atmosferă de abandonare şi dezolare, cu lemnele 
care rămăseseră pe o parte a acoperişului crăpate şi răscoapte 
după un deceniu de stat sub soarele arzător al Palestinei. 
Scorpioni negri şi alunecoşi se furişară într-o clipă peste zidăria 
căzută de afară şi dispărură în crăpăturile pietrelor când uşa 
bisericii, părăginită şi înţepenită, gemu în efortul de a fi deschisă 
altcuiva. 

— Nu te-ai grăbit deloc. 

Conrad von Bremen auzi vocea înainte de a-l vedea pe 
posesorul ei. Acesta se ivi din umbră o secundă mai târziu. 
Burnuzul lui negru, din mătase, îl făcea una cu întunericul din 
jur. 

— Am avut nişte discuţii urgente cu un asociat de afaceri de- 
al meu, Venerio, răspunse Conrad, în italiana lui leneşă, cu 
accent. Am plecat imediat ce am putut. Insă mi-a fost greu să 
găsesc locul ăsta. 

Venerio trecu pe lângă el şi trase de uşă. Aceasta scârţâi pe 
resturile podelei, opunând rezistenţă la închidere, după care se 
trânti cu un bubuit. 

— Vino, rosti el, morocănos. Ceilalţi sunt aici. 

Ocolind o barieră instabilă de bârne prăbuşite, călcând în 
picioare molozul şi lăsând urme pe straturile de praf de pe 
podea, Venerio îl conduse pe german undeva unde pe vremurile 
în care biserica fusese intactă era posibil să fi fost loja corului. 
Alte bârne căzute umpleau spaţiul din interior, unele 
transformate în aşchii ascuţite, altele sprijinindu-se în unghiuri 
ciudate de stâlpii nesiguri. Jumătate din peretele vestic se 
prăbuşise, lăsând acum în loc un gol pe fundalul albastru-închis 
al înserării. Ce mai rămăsese din acoperiş arăta ca o înşiruire de 
degete osoase, printre care se vedea cerul. Soarele asfinţise 
deja de o oră, astfel că acum la orizont se mai vedea doar o 
dungă untoasă, în vreme ce în dreptul acoperişului apăruse o 
singură stea, strălucitoare şi semeaţă. 

Într-un spaţiu curăţat cât de cât de moloz din centrul lojii se 
găseau trei bărbaţi. Doi şedeau pe bucăţi de zidărie căzută, iar 


93 


al treilea se plimba nervos de colo-colo. Toţi trei întoarseră 
privirile la apariţia lui Venerio şi a lui Conrad. 

— Aşteptăm de câteva ore, explodă Angelo, oprindu-se din 
plimbarea lui nervoasă şi aruncându-i o căutătură belicoasă 
germanului. Unde ai fost? 

Conrad îşi dădu la o parte o şuviţă de păr de pe faţă. Se uită 
cu ochii lui albaştri la Angelo. 

— l-am explicat deja tatălui tău de ce am întârziat. 

Repulsia din glasul lui era evidentă. 

Vexat, Angelo vru să se apropie de german, dar Venerio puse 
o mână pe umărul fiului său. 

— Gata. Acum suntem aici. 

— Atunci să începem, se auzi o voce cântată. 

Renaud de Tours se ridică de pe piatra pe care şedea. 

— Domnilor, vă rog să luaţi loc, rosti Venurio, arătând spre 
bolovanii aşezaţi la întâmplare în centrul lojii. 

Michael Pisani se ridică. Pe chip i se vedea îngrijorarea. 

— Ajunge cât am stat jos, Venerio. Aruncă o privire spre 
Conrad. N-a vrut să ne spună de ce ne-a adus în locul ăsta uitat 
de lume până ce nu veneai şi tu. Modul în care rostise cuvintele 
nu-i putea ascunde starea interioară de alarmă. Explică-te, 
Venerio. În mod clar, lucrurile nu au mers bine. Arătă spre 
Angelo. Vânătăile de pe gâtul fiului tău, chemarea urgentă, 
teama care emană din voi doi amândoi ca o miasmă. Ce s-a 
întâmplat la Templu? A murit de Beaujeu? 

Venerio se uită la fiul lui. Pe chip îi apăru o scurtă expresie de 
ură, neremarcată de ceilalţi, dar sesizată de Angelo, care se 
îmbufnă. 

— Nu suntem siguri. 

— Cum adică? întrebă repede Renaud. Cum se poate să nu fii 
sigur? 

— Lasă-l să vorbească, interveni Conrad, cu vocea lui leneşă 
acum mai rapidă din pricina veştii aflate. 

— Fiul meu l-a înjunghiat pe de Beaujeu, dar Marele Maestru l- 
a atacat şi Angelo a fost obligat să fugă. 

— Nu cred să fi supravieţuit, zise Angelo, uitându-se la ceilalţi, 
ale căror feţe păreau sumbre în lumina slabă. Când am plecat 
părea în agonie. 


94 


— Părea? îngăimă Michael. Dacă există măcar o şansă să fi 
supravieţuit...? 

Lăsă întrebarea în aer. 

— Angelo crede că rana a fost mortală, ripostă Venerio. E 
suficient de competent ca să ştie. 

— Cu toate astea nu eşti sigur, Venerio, ripostă la rândul lui 
Michael. Altfel nu ne-ai fi adus într-un astfel de loc. Ce vrei să ne 
spui, de fapt? Că nu ne mai putem întoarce la casele noastre? 

— De-asta ne aflăm aici, replică veneţianul. Ca să decidem ce 
avem de făcut. 

După ce tăcuse câteva clipe, cu faţa lui arsă de soare arătând 
că evaluează situaţia, Conrad îşi întoarse ochii lui albaştri ca 
gheaţa spre Venerio. 

— i-am spus care e decizia mea când ne-am întâlnit aseară, 
după ce ne-ai povestit despre eşecul cavalerilor de a lua Piatra. 

— Ai fost depăşit de vot, ripostă Angelo înaintea tatălui său. 
Ceilalţi au fost de acord că trebuie să-l omorâm pe de Beaujeu. 

— Nu exista nicio dovadă că lucrează împotriva noastră, că 
acel cavaler al lui, Campbell, acţiona la ordinele lui când i-a 
avertizat pe mameluci de planul nostru. Conrad clătină din cap. 
De ce şi-ar trimite de Beaujeu propriii oameni la Mecca ştiind că 
mamelucii vor fi acolo ca să-i oprească? 

— Trebuia să facă astfel încât să pară că lucrează pentru noi, 
zise Venerio, venind în ajutorul fiului său. Altfel am fi aflat de 
trădarea lui atunci când cavalerii lui nu s-ar mai fi întâlnit cu 
Kaysan. 

— E adevărat, zise Renaud încet. Nu puteam să riscăm, 
Conrad. Dacă Marele Maestru lucra împotriva noastră, ne-ar fi 
putut ruina. Dacă înalta Curte descoperea planurile noastre-şi 
motivele din spatele lor, am fi fost terminaţi, proprietăţile şi 
afacerile noastre confiscate, iar noi înşine întemnițați sau chiar 
mai rău. 

Venerio îi cercetă pe toţi cu privirea lui imperioasă. 

— Ce s-a făcut s-a făcut. Dacă de Beaujeu e mort, singurul 
dintre noi implicat va fi Angelo. El e gata să plece, aşa cum s-a 
stabilit. 

Se uită la fiul său, care încuviinţă scurt. 


95 


— Şi cum rămâne cu noi, ceilalţi? întrebă Michael. Nu ne 
putem ascunde cu toţii în Veneţia sub protecţia dogelui, 
aşteptând ca toată povestea asta să explodeze. Fir-ar să fie! 

Răspunsul mărâit al lui Conrad fu estompat de un bang 
puternic care se auzi în jurul bisericii. Toţi cei cinci tresăriră cu 
putere la auzul acelui zgomot. Bubuitura fu rapid urmată de alte 
două zgomote camuflate. 

— Ce naiba a mai fost şi asta? îngăimă Michael. 

— Copii? sugeră Renaud. 

Venerio îşi scoase sabia şi se duse înspre uşă, ascunsă vederii 
de lemnele căzute. Angelo îşi scoase propria armă şi vru să-l 
urmeze pe taică-său, dar de-abia făcuse câţiva paşi când în aer 
se auziră nişte şuierături vagi. Biserica se lumină brusc când 
patru mingi galbene de foc căzură prin găurile acoperişului. 

— Foc! ţipă Michael, dându-se înapoi văzând că unul din 
proiectile se îndreptă direct spre el. 

Era o sticlă de lut, aruncând flăcări din vârf. Sticla explodă 
într-o vâlvătaie lichidă când atinse podeaua. O substanţă 
mortală se împrăştie rapid, o parte din ea mânjind haina lui 
Michael. Pisanul urlă când aceasta se aprinse, iar țesătura de 
mătase începu instantaneu să se topească. Omul îşi rupse 
imediat haina de la umeri, în vreme ce în jurul lui explodau 
celelalte proiectile, împrăştiind tot mai multă substanţă 
inflamabilă în jurul oamenilor şi al bisericii ruinate. Era foc 
grecesc. 

Primele se aprinseră bârnele rupte de pe podea. Se 
transformară iute într-un rug imens, sfârâind şi alimentând şi 
mai mult focul care se întindea cu repeziciune. Cei cinci oameni 
se dădură înapoi, ţipând. 

— Uşa! ordonă Venerio. _ 

— Nu! strigă Michael, care scăpase de haine. incearcă să ne 
scoată afară. Asta vor! 

— Cine? tună Conrad. 

Însă cu toţii ştiau răspunsul. Templul îi găsise. 

Orice dispută legată de plecare sau rămânere pe loc fu abrupt 
încheiată când alte două proiectile aterizară cu zgomot în lojă, 
înteţind şi mai tare văpaia. Câteva secunde mai târziu, trei 


96 


săgeți aprinse se înfipseră în lemnele acoperişului de deasupra 
lor. Lemnele uscate se aprinseră instantaneu. 

— Ne luptăm cu ei, zise Venerio scrâşnind din dinţi şi pornind 
spre uşă. 

Insă când ajunseră la ieşire constatară ce era cu zgomotele 
înfundate pe care le auziseră cu doar câteva clipe în urmă. Uşa 
refuză să se mişte din loc. Cineva o blocase din exterior cu ceva 
greu. Cu toate că erau nişte oameni în plină putere, nici 
împreună cei cinci nu reuşiră să clintească uşa cu vreun 
milimetru. 

Se auzi un alt zgomot când alte lemne din spatele lor se 
aprinseră. Înăuntrul bisericii era acum lumină ca în miezul zilei. 
Incendiul genera un nor de fum alb, care se ridica, plin de 
vălătuci, spre acoperiş, unde începuse un al doilea incendiu. 
Bârnele de sus se înnegreau tot mai mult şi pârâiau, trimițând 
şuvoaie de scântei ca o ploaie incandescentă în spaţiul bisericii 
de dedesubt. 

— Ne vom căţăra pe zid, strigă Angelo, băgându-şi sabia în 
teacă şi furişându-se pe lângă grămezile de lemne de lângă uşă 
ce nu luaseră încă foc. Căldura îl sufoca şi îi dădea usturimi pe 
gât. Se opri când se văzu confruntat cu un nou zid de foc. şi croi 
drum înspre partea laterală a lojii şi începu să se caţere pe 
grămezile de pietre căzute. Se auzi un pârâit sinistru şi o nouă 
vâlvătaie izbucni, trimițând scântei în jur, când o altă bârnă de 
acoperiş se prăbuşi. Angelo se lipi pe pietre când văzu pala de 
foc venind spre el şi ţipă din pricina căldurii insuportabile. Focul 
îi prinse haina, care începu să ardă. Se căţără cu disperare pe 
restul pietrelor şi ajunse la zidul prăbuşit din spate, de care se 
izbi furios, în încercarea de a stinge flăcările care îl 
cuprinseseră. Ceilalţi plecaseră de la uşă şi încercau acum să se 
caţere pe grămada nesigură de pietre, urmându-l pe Angelo, 
care reuşise între timp să stingă focul de pe haine şi se 
prăbuşise lângă zid, scâncind şi ţinându-şi mâinile arse şi pline 
de băşici între picioare. Se auzi un alt pârâit sinistru venind de 
sus. Cu toţii îşi îndreptară privirile într-acolo. Michael urlă atunci 
când de sus se desprinse o altă bârnă. Un capăt al acesteia 
ateriză pe spatele lui Renaud şi îi zdrobi trupul de grămada de 
pietre. Angelo urlă la rândul lui când bolovanii se rostogoliră şi 


97 


tatăl lui fu tras în infernul din centrul bisericii. Michael îl urmă o 
secundă mai târziu. Căzură alte două bârne din acoperiş şi 
Conrad fu şi el înghiţit de foc. Fumul deveni înăbugşitor. Angelo 
căzu în genunchi în vreme ce flăcările devorau hulpave 
universul din jurul lui. 


Templul, Acra 
14 iunie 1277 


— Eşti sigur? întrebă cu insistenţă Everard. De Beaujeu n-are 
habar de noi? Nu ştie de Frăţie? 

— Sunt sigur, răspunse Will. 

Se uită înspre cer şi inspiră adânc aerul proaspăt de seară, 
simțind cum încet, încet scapă de senzaţia de umezeală şi de 
claustrofobie induse de celula închisorii. Luna era galbenă şi 
aproape rotundă. Auzise unul dintre paznici spunând că în trei 
zile avea să urmeze o eclipsă. Will simţi cum teama îl părăseşte 
cu mici tresăltări. Acum, că fusese eliberat, îşi dădea seama cât 
de aproape fusese să nu mai vadă niciodată lumina zilei. lar 
gândul îi slăbea forţele. El şi Everard stăteau pe întăriturile 
pustii de lângă turnul trezoreriei. Când ieşise din temniţa de sub 
pământ, Will îl găsise pe preot aşteptându-l în curte. 

— Şi negustorii? Vitturi şi ceilalţi? Ce se va întâmpla cu ei? 

— De Beaujeu a spus că se va ocupa el de asta, zise WIII, 
aruncându-i o privire lui Everard. Nu cred că mai trebuie să ne 
facem griji în privinţa lor. 

Preotul îşi odihni braţele pe parapet. 

— Sunt prea bătrân pentru aşa ceva, şuieră el. Credeam că 
am terminat. Se întoarse spre Will. Pe Dumnezeu şi pe toţi 
sfinţii, jur că tu ai mai multe vieţi decât o nenorocită de pisică! 

Will râse aprobator. 

— Când de Beaujeu şi-a dat seama că l-am trădat, am crezut 
că o să mă strângă de gât cu mâinile lui în acea secundă. 

— Te-ai descurcat bine, William, zise preotul, serios, întinse 
mâna şi îşi puse palma osoasă, din care mai avea doar două 
degete, pe umărul cavalerului. Un om mai slab putea ceda, 
putea dezvălui secretele noastre din pricina fricii sau a 
neghiobiei. Tu ţi-ai păstrat calmul şi ai gândit la rece. Un zâmbet 


98 


extrem de rar îi lumină faţa. Când ai plecat din camera mea, m- 
am temut că a fost ultima dată când te-am văzut. 

Will vru să răspundă, când zări o siluetă traversând curtea în 
fugă înspre turnul trezoreriei. ÎI recunoscu pe Simon şi strigă 
spre el. Grăjdarul se opri şi ridică privirea. In lumina galbenă a 
torţelor, faţa lui părea nefiresc de albă şi de răvăşită. 

— Will! strigă el răguşit, fugind spre scările de piatră care 
duceau spre metereze şi urcându-le câte două ca să ajungă mai 
repede la ei. 

Se împiedică, pică în nas, după care se ridică şi aproape se 
aruncă asupra lui Will, care coborâse repede pentru a-i ieşi în 
întâmpinare, deja alarmat de expresia de pe chipul lui Simon. 

— Ce e? ceru Will să afle, prinzându-şi prietenul de braţe. 

— Doamne, Dumnezeule, icni grăjdarul. Doamne, 
Dumnezeule. inspiră repede de câteva ori şi încercă să 
vorbească, dar nu reuşi să scoată decât un scâncet, îmi pare 
rău, izbucni el. Din vârful nasului lui curgeau picături de 
transpiraţie. Tunica lui neagră era îmbibată de sudoare şi 
mirosea cumplit. Se prăbuşi pe trepte, aproape trăgându-l pe 
cavaler după el. Will, îmi pare aşa de rău! 

Will se ghemui lângă el şi îl prinse bine de umeri. 

— Ce e? 

Everard coborâse şi el între timp, şi acum stătea în spatele 
lor. 

— Elwen, gemu Simon. 

Will simţi cum îl năpădeşte frica. 

— Ce-i cu Elwen? Vorbeşte! 

Forţa glasului său păru să-l trezească pe Simon la realitate. 
Omul îşi înălţă capul. 

— Au luat-o. 

— Cine? 

— Nu te-am găsit pe tine, zise Simon, clătinând tare din cap. 
Aveam calul tău, dar tu nu erai acolo. Am crezut că ai plecat 
înspre Elwen, aşa cum ai spus. Voiam să mă duc după tine, dar 
Paul mi-a zis că a venit un om să te vadă, aşa că am ieşit ca să 
văd ce vrea. Credeam că te voi ajuta. Simon inspiră adânc. Dar 
el nu voia să te vadă, Will. Eu... eu cred că voia să te omoare. 

— Negustorii? întrebă repede Everard. Vitturi? 


99 


Will îi aruncă o privire, apoi se uită la Simon, care nu părea 
să-l fi auzit pe preot. 

— Cine era? Şi-a dat vreun nume? 

— Nu. Dar ştiu cine era, răspunse Simon, cu amărăciune. S-a 
asigurat el de asta. Era un mameluc. Unul dintre oamenii 
sultanului Baybars. Un Bahri. 

— Şi ce are asta de-a face cu Elwen? 

Simon îşi şterse nasul cu mâneca tunicii. 

— Erau şi alţii cu el. M-au făcut să-i duc la tine, Will. Îşi ridică 
iute privirea. Aveau pumnale. Spuneau că mă vor omori. Ar fi 
trebuit să-i las să o facă, şopti el, neputând să se uite în ochii lui 
Will. Însă mi-a fost teamă. Nu puteam gândi. Credeam că tu vei 
şti ce să faci, aşa că... 

Nu putu să încheie, dar nici nu era nevoie. 

Will dădu drumul umerilor lui Simon şi se înapoie pe treaptă. 
Simti cum întreg trupul i se înmoaie. 

— l-ai dus la Elwen, gemu el. 

— Credeam că eşti acolo! Credeam că te poţi bate cu ei! 

— De ce au luat-o mamelucii? 

Simon înălţă privirea auzind vocea dură a lui Everard. Părea 
că-l vede pentru prima dată pe preot. 

— Au aflat că ea... Se uită iarăşi la Will. Când şi-au dat seama 
că nu eşti acolo, au crezut că i-am dus pe o pistă falsă. In casă 
nu era nimeni care să ne ajute, doar servitori, iar mamelucii i-au 
încuiat la etaj. Voiau să ştie cine e Elwen şi cum niciunul dintre 
noi nu răspundea ne-au ameninţat cu moartea. Ar fi făcut-o, 
Will, jur că ar fi făcut-o. Elwen le-a spus că e soţia ta. Au luat-o... 
Simon se resemnase deja. Şi au spus să îţi transmit ce s-a 
întâmplat. Au zis că dacă vrei ca ea să trăiască atunci trebuie să 
te duci la Damasc şi să suporţi procesul pentru crima comisă de 
tine împotriva sultanului lor. Clătină din cap. Nu ştiu la ce se 
refereau. Dar aşa au spus. 

Everard şuieră printre dinţi auzind asta, însă Will nu spuse 
nimic. Cuvintele lui Simon răsunau în mintea lui, reverberând în 
toate zonele ascunse unde plănuise moartea lui Baybars, în 
toate colţurile întunecate unde gemuse singur după eşecul 
asasinatului, locuri din mintea lui bântuite de vinovăţie, 
amărăciune şi dezamăgire. În cele din urmă, totul se concentră 


100 


în cea mai profundă zonă a minţii lui, acolo unde de luni întregi 
sălăşluia frica, încă de când aflase că mamelucii îi căutau pe cei 
care îi angajaseră pe asasini, adică pe e/. Neauzind nicio vorbă 
de la Kalawun şi gândindu-se numai la furtul Pietrei Negre, Will 
încercase să se convingă singur că n-avea să se întâmple nimic 
rău, că nimeni n-avea să-i descopere pe asasini şi că vina lui n- 
avea să fie niciodată dezvăluită. Acum frica nu mai avea unde 
să se ascundă. Se confrunta cu răzbunarea, bruscă şi aprigă. lar 
răzbunarea lovise în cea mai slabă şi vulnerabilă parte a lui. 

Will îşi duse mâna la pandantivul cu Sfântul Gheorghe de la 
gât. 

— Calul pe care mi l-ai pregătit e încă înşeuat? 

— Eu... nu sunt sigur. S-ar putea. 

— Du-te şi adu-l, rosti Will pe un ton plat. 

— Îmi pare rău, şopti Simon, ridicându-se cu faţa spre el. 

Will îl privi. 

— Nu te învinovăţesc, zise el după câteva clipe. Ai făcut ce 
trebuia să faci. 

Simon clătină trist din cap, ca şi cum n-ar fi fost de acord, 
apoi cobori repede treptele îndreptându-se în fugă spre grajduri. 

— Ce faci? întrebă Everard, prinzând braţul lui Will când 
cavalerul porni după grăjdar. 

— Ce trebuie să fac. 


101 


32 


Citadela, Damasc 
17 iunie 1277 


Kalawun se găsea în camera lui şi discuta cu doi ofiţeri din 
regimentul de sirieni când la urechile lui ajunse vestea că 
soldaţii Bahri trimişi de Baybars ca să-l găsească pe William 
Campbell se întorseseră. După ce termină de vorbit cu ofiţerii, 
tocmai se îndrepta spre sala tronului, aflată în apropiere de 
camera lui, când se întâlni cu Nasir, care venea spre el. Chipul 
ofițerului era încă palid de oboseală şi marcat de cicatrice, dar 
părea mai întremat faţă de fantoma care fusese cu şase zile în 
urmă. 

— Amir, veneam să te văd. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Kalawun, inspectând cu privirea 
coridorul, ca să se asigure că erau singuri. L-ai găsit pe 
Campbell? 

Nasir îşi plecă privirea. ; 

— Nici măcar nu am ajuns în Acra, amir. In a doua zi calul 
meu s-a rănit. Am reuşit să ajung la unul din posturile noastre 
de pază, de unde am luat alt cal, dar era deja prea târziu. l-am 
văzut pe Bahri întorcându-se, aşa că m-am ascuns şi i-am 
urmărit până aici. Am venit cât de repede am putut ca să te 
avertizez. 

— L-au prins? 

— Au prins pe cineva. Eram la ceva distanţă de ei când m-au 
depăşit, dar cred că e vorba de o femeie, nu de un bărbat. 

— O femeie? Kalawun se încruntă. O să cercetez eu însumi. 
Mulţumesc, Nasir. 

— Nu-mi mulţumi. Am dat greş. 

— Ai făcut ce ai putut, şi asta-i tot ce ţi-am cerut. Acum du-te 
şi odihneşte-te. Ai făcut destule. 

Kalawun se duse repede înspre sala tronului, de unde putea 
auzi vocea lui Baybars dând ordine. Sultanul părea extrem de 
activ. Kalawun deschise uşa. 


102 


Îl văzu pe Baybars agitându-se prin încăperea luminată de 
razele soarelui, cu faţa roşie de furie. Se plimba nervos pe 
podeaua de marmură în faţa a patru soldaţi Bahri înfricoşaţi. 
Dominându-i prin înălţime în hainele lui negre cu auriu, Baybars 
părea ameninţător ca o furtună. 

Lângă pereţii sălii tronului aşteptau eunucii casei, toţi cu 
capetele plecate, pregătiţi să fie chemaţi sau concediaţi. Mai 
mulţi guvernatori, care în mod clar avuseseră o întrunire cu 
Baybars, şedeau în jurul unei mese de lângă fereastră, cu 
expresii de perplexitate pe chipuri. Spre surprinderea lui 
Kalawun, alături de ei se găsea Baraka Khan, iar pe treapta de 
sus a podiumului tronului stătea Khadir, ca un vultur bătrân şi 
costeliv. În încăpere se mai afla o femeie care, în ciuda 
avertismentului dat de Nasir, părea aşa de deplasată acolo încât 
pentru câteva clipe Kalawun rămase pironit locului şi se holbă la 
ea. Îşi reveni repede când văzu privirea feroce a lui Baybars 
aţintită asupra lui. 

— Stăpâne, am fost informat că s-au întors oamenii tăi, zise 
Kalawun, închizând uşa. 

Privirea lui alunecă iarăşi spre femeia care stătea între doi 
Bahri. Era înaltă şi zveltă, cu păr arămiu-auriu ondulat şi ciufulit. 
Încremenit din pricina şocului, chipul ei era alb ca varul prin 
comparaţie cu culoarea părului. Femeia tremura din tot corpul. 
Kalawun observă că Baraka Khan părea şi el transfigurat din 
pricina femeii, uitându-se la ea cu o privire hulpavă. 

Baybars se domoli la apariţia lui Kalawun, apoi întinse mâna 
spre femeie. 

— Mi-au adus-o pe nevastă-sa! 

— Nevastă-sa? 

— A lui Campbell, spuse ironic Baybars. Privirea lui se opri, 
belicoasă, asupra celor patru Bahri. La ce îmi foloseşte ea? 
Vocea îi scăzu în intensitate. Acum va şti că îl caut. Va fugi, iar 
eu niciodată nu voi... întinse o mână spre soldaţi. M-aţi 
dezamăgit. 

— Cerem iertare Luminăţiei Tale, murmură unul dintre Bahri, 
uitându-se la Baybars, apoi la camarazii săi. Dar n-am putut face 
nimic altceva. Ni s-a spus că îl vom găsi pe Campbell cu această 
femeie. 


103 


— Ar fi trebuit să-i omorâţi, pe ea şi pe toţi ceilalţi din casă, şi 
apoi să-l aşteptaţi pe el. 

— Stăpâne, nu ştiam că va veni. 

— Pe Allah, ea e nevasta lui! tună Baybars. Bineînţeles că ar fi 
venit! 

— Am lăsat un mesaj... începu un alt soldat. 

— Ai mai spus asta, mârâi Baybars. Un mesaj? Clătină din cap 
şi râse amarnic. lar creştinul va veni singur călare până aici? Ca 
să rişte moartea pentru ea! 

— Da, se auzi un răspuns şuierat. 

Baybars întoarse privirea înspre Khadir, care cobori treptele şi 
se opri în faţa femeii, privind-o intens cu privirea. Ea vru să se 
dea înapoi, dar fu oprită de cei doi Bahri care o ţineau bine de 
braţe. 

— Va veni, murmură Khadir, cercetând-o cu capul plecat într- 
o parte. După legea lor, cavalerii Templului nu se pot căsători. 
Dacă sunt căsătoriţi, mariajul e secret şi el a riscat foarte multe. 
Va risca şi mai multe pentru ea. 

— Când va veni? întrebă Baybars, cu o voce din care 
dispăruse o parte din ferocitate. 

— Curând, răspunse Khadir. Se uită la Kalawun. lar atunci vei 
avea grijă ca necredinciosul să sângereze şi să sufere cum ar 
trebui. Cum ar trebui să sufere cu toţii. Privirea lui se întoarse la 
Baybars. Aşa cum ai jurat atunci când ai urcat pe tron, stăpâne. 

Kalawun se îngrijoră când zări expresia meditativă a lui 
Baybars la auzul cuvintelor îndrăzneţe ale ghicitorului. Cu doar 
câteva săptămâni în urmă sultanul ar fi refuzat să asculte 
sfaturile lui Khadir. 

— Stăpâne, dacă va veni ar trebui să-l testezi, evident, iar 
dacă vina lui va fi dovedită, atunci trebuie luate măsurile 
necesare. Dar aş atrage atenţia împotriva unor decizii pripite 
împotriva unui om, luate la mânie. 

— Asta nu e treaba ta! şuieră ameninţător şi plin de ură 
Khadir înspre Kalawun. 

— Sultanul poate decide singur, rosti comandantul cu calm, 
deşi cu o animozitate evidentă în voce. 

— Lăsaţi-mă! Baybars îşi ridică privirea când nimeni nu se 
mişcă. Lăsaţi-mă! ţipă el, apropiindu-se de soldaţii Bahri, care se 


104 


dădură înapoi. Şi voi! Se întoarse spre guvernatori şi spre fiul lui, 
care aşteptau uluiţi la masă. Plecatțti! 

Khadir strigă când Baybars se răsuci spre el. Se îndepărtă 
rapid de podium şi se ascunse în spatele lui Baraka şi al 
guvernatorilor. 

— Cu toţii! tună Baybars spre eunuci, care se grăbiră să iasă, 
cu capetele încă plecate. Staţi! tună el când soldaţii Bahri 
porniră spre ieşire. Nu şi ea. Arătă înspre femeie. Ea va rămâne. 
Şi cu tine, strigă el, pocnind din degete înspre un eunuc. 

— Stăpâne, începu Kalawun, în vreme ce servitorii se grăbeau 
să iasă pe uşă. 

Se uită la femeia care tremura în mijlocul încăperii. Acum, că 
soldaţii îi dăduseră drumul, părea gata să se prăbuşească. 
Reuşea însă cumva să se ţină pe picioare. In ciuda groazei 
evidente, în ochii ei verzi se citea o anumită determinare, ba 
chiar îndrăzneală. Privind-o, Kalawun îşi aduse aminte de fiica 
lui. 

— Ce vei face? 

— Du-te, Kalawun, zise Baybars, clătinând din cap. Lasă-mă în 
pace. 

Dându-se înapoi, Kalawun ajunse la uşă. Se uită pentru ultima 
dată la Baybars şi la femeie, apoi închise uşa după el. 

Elwen se simţi cuprinsă de panică imediat ce în sala tronului 
se lăsă tăcerea. În ciuda groazei, care o asaltase imediat ce uşa 
casei lui Andreas se deschisese cu forţa şi în locuinţă 
pătrunseseră soldaţii, resimțea şi un fior de speranţă. Sultanul îi 
spusese „Kalawun“ bărbatului înalt în haine albastre. Elwen 
cunoştea acel nume. Aşa îl chema pe aliatul lui Will din Egipt. 
Lui Elwen nu-i scăpase nici privirea îngrijorată, aproape 
îndurerată, pe care i-o aruncase acel om. Se uită fix înspre uşi, 
până ce sesiză mişcare şi îşi dădu seama că Baybars se afla în 
faţa ei. 

Elwen îşi întoarse privirea spre silueta masivă, apoi şi-o ridică 
înspre chipul dur şi colţuros al sultanului. Văzu steaua albă din 
ochiul acestuia. Îşi aminti instantaneu de toate acele momente 
în care auzise oamenii vorbind despre acel om, întotdeauna cu 
voci grave sau înspăimântate. Omul pe care ei îl numeau 
Arbaleta, Leul Orientului. lar omul era la fel de impozant şi de 


105 


înspăimântător în viaţa reală precum îşi imaginase ea din acele 
poveşti. Speranţa o părăsi. Elwen îşi plecă privirea, aşteptându- 
se ca el să scoată oricând una din armele teribile pe care le 
purta la centură şi să o omoare pe loc. Nu voia să-şi vadă 
sfârşitul venind, aşa că închise ochii şi îşi încleştă dinţii. 

— Ismik eh? 

Cuvintele răsunară în mintea ei străine la început, apoi brusc 
familiare. „M-a întrebat cum mă cheamă?” Ezitând, îşi înălţă 
capul şi înghiţi în gol. 

— Ismi Elwen, Malik, reuşi ea să îngaime, după care îşi plecă 
iarăşi capul. _ 

Baybars schiţă un zâmbet când o auzi spunându-i „rege“. Işi 
ridică poalele mantiei şi urcă treptele estradei înspre tron, pe 
care se aşeză, continuând să se uite la Elwen. 

— Vei traduce pentru mine, îi porunci el eunucului căruia îi 
ceruse să rămână, fără să-şi ia privirea de la Elwen. 

— De cât timp eşti soţia lui Campbell? 

Cum el vorbea în arabă, Elwen îşi muşcă buza din pricină că 
nu reuşea să priceapă. O clipă mai târziu însă, vorbele fură 
repetate într-o franceză stricată de către eunuc, iar atunci ea îşi 
dădu seama de ce i se ceruse omului să rămână. Câteva clipe se 
întrebă ce să răspundă, apoi decise să meargă mai departe cu 
minciuna. La fel cum mulţi creştini ar fi dezaprobat relaţia ei 
ilicită cu Will, cei mai mulţi musulmani s-ar fi comportat la fel. 

— De unsprezece ani, zise ea, alegând anul în care Will o 
ceruse de soţie şi aruncând o privire spre eunuc, care repetă 
cuvintele ei în arabă. 

— Cum de s-a căsătorit cu tine, dacă el e templier? 

De această dată, după ce cuvintele sultanului fură traduse, 
Elwen nu se mai uită la eunuc când răspunse. 

— Templul nu ştie că suntem căsătoriţi. 

— Şi-a riscat gradul de cavaler pentru tine? 

— Da, murmură ea. 

— Trebuie să te iubească! 

Elwen nu răspunse. Se gândi la Garin şi o cuprinse durerea 
remuşcării, încă atât de vie. Intensitatea senzaţiei o făcea să nu 
poată rosti o vorbă. 

Baybars nu avea nevoie însă de un răspuns. 


106 


— Atunci mă aştept să ştii de ce s-a dus la asasini, rosti el, cu 
o voce brusc autoritară şi aspră. De ce m-a vrut mort? Se ridică 
de pe tron, dominând-o pe Elwen de pe treptele estradei în 
vreme ce eunucul traducea. Vreau să-mi spui. Povesteşte-mi ce 
ţi-a spus el! 

În cele din urmă Elwen înţelese de ce se afla acolo, de ce 
mamelucii veniseră după Will şi o luaseră pe ea în locul lui. Până 
în acel moment, şocul celor întâmplate o împiedicase să caute 
motivele capturării ei. Nu ştia ce e mai bine să răspundă, dar 
acum nu avea timp de ezitări. Baybars voia un răspuns şi voia 
unul care să îl satisfacă. 

— l-aţi ucis tatăl, mărite sultan, îi spuse ea, încet, asigurându- 
se că eunucul o înţelege. La Safed. James Campbell era unul 
dintre cavalerii a căror execuţie aţi ordonat-o după asediu. De 
aceea s-a dus la asasini. 

Baybars se încruntă, ascultându-l pe eunuc, apoi deveni 
imobil. Pe chipul lui jucau diverse stări emoționale. 
Recunoaştere, mânie, triumf. Apoi totul fu înlocuit cu o oboseală 
profundă. Se prăbuşi pe tron, strângând cu mâinile capetele 
leilor de pe braţe, ca şi cum leii ar fi fost nişte babale pe un doc, 
iar el o navă în derivă, căutând cu disperare să acosteze la mal. 

În toţi aceşti ani se gândise că tentativa de asasinat fusese 
orchestrată de conducătorii franci din Acra; baroni sau regi care 
îl doreau dispărut ca să-şi salveze posesiunile şi teritoriile. Nu 
crezuse niciodată că un singur om dintre miile şi miile pe care 
Baybars îi trimisese la moarte, fortăreață după fortăreață, oraş 
după oraş. Dorinţa de revanşă îl motivase pe Campbell până la 
capăt şi îl dusese la asasini. lar Baybars cunoştea prea bine 
cântul hipnotizator de sirenă al răzbunării. II ştia perfect. De 
multe ori acel cântec de sirenă îl ţinuse treaz nopţile. Îi cântase 
la ureche în decursul anilor, ţinând timpul şi amintirile în loc. 
Fiecare viaţă pe care o luase, fiecare oraş cucerit şi fiecare 
armată măcelărită slujiseră la ostoirea acelui apel insistent, la 
umplerea vidului din interiorul lui, acolo unde chemarea răsuna 
fără încetare. Însă nimic nu-i adusese satisfacţie. 

După Omar, acel spaţiu pur şi simplu se lărgise, deschizându-l 
pe sultan către zădărnicia unui apetit constant care nu fusese 
niciodată potolit, indiferent ce ar fi făcut. Işi imaginase mereu că 


107 


acea chemare începuse cu ea, sclava tânără violată cu 
brutalitate şi apoi ucisă în faţa ochilor lui de către stăpânul lor, 
un fost cavaler templier, într-o altă viaţă petrecută în Alep. Însă 
moartea ei violentă doar lărgise gaura deja făcută de mongolii 
care-i invadaseră pământurile, determinând capturarea lui şi 
vânzarea către negustorii de sclavi, moment care îi schimbase 
întreaga viaţă. lar acum răzbunarea ceruse o nouă victimă. De 
această dată, el era victima. La ordinele lui, tatăl acelui creştin 
murise, iar ca să se restabilească echilibrul Omar fusese luat de 
lângă el. Dintr-odată, Baybars înţelese, cu o limpezime de 
cristal, că n-avea să găsească niciodată vreun înlocuitor pentru 
ceea ce pierduse. Căutase asta acolo unde nu trebuia. 

— Allah să mă ajute, şopti el, închizând ochii şi strângând leii 
din aur ca şi cum s-ar fi simţit înghiţit de pustietatea din sufletul 
lui. Ajută-mă. 

Eunucul decise că nu trebuia să traducă ultimele cuvinte ale 
stăpânului său, aşa că în încăpere se lăsă tăcerea. Singurele 
sunete care se auzeau erau respiraţiile celor trei: cea a lui Elwen 
— rapidă şi scurtă, cea a eunucului — încordată şi discretă, şi 
cea a sultanului — vibrantă şi şuierătoare. 

Intr-un târziu, Baybars deschise ochii. Păreau umezi şi 
distanţi. Nici nu se uită la Elwen sau la eunuc când cobori 
treptele estradei şi părăsi încăperea. 


În faţa zidurilor Damascului, Siria 
17 iunie 1277 


Sudoarea curgea de pe sprâncenele lui Will în vreme ce el 
şedea întins pe o buză de nisip şi se uita înspre oraşul Damasc. 
Era târziu în cursul dimineţii şi, deşi în aer plutea negura, forţa 
soarelui nu fusese cu nimic diminuată. Ba chiar ardea mai tare 
ca de obicei, reducând lumea de dedesubt la nemişcare. De 
acolo, Will dispunea de un punct bun de observaţie asupra 
oraşului şi a terenurilor din jur, cu drumul principal care ducea 
spre vest înspre Acra şerpuind din faţa porţilor. Pe o latură, 
Damascul era mărginit de un râu lat, cu malurile pline de livezi 
şi grădini verzi. In faţa zidurilor estice, o altă aşezare, de 
această dată compusă în întregime din corturi, acoperea o 


108 


câmpie deschisă cu o paletă largă de culori. Mijind ochii, Will 
putu zări maşini de luptă, aşa că bănui că acolo trebuia să se 
afle tabăra armatei mameluce. Urmărea drumul de ieşire de 
aproape o jumătate de oră şi văzuse un şuvoi constant de 
oameni, cămile şi cărucioare intrând şi ieşind prin porţile 
oraşului. Mulţumit că putea intra fără prea mare dificultate, se 
ridică în picioare şi se grăbi înapoi spre poteca îngustă unde îşi 
lăsase calul. Se urcă în şa şi ieşi dintre dealuri pentru a intra pe 
drumul spre oraş. 

Drumul de la Acra fusese greu. Tunica simplă, cu care Will 
avusese înţelepciunea să-şi schimbe mantia de cavaler, era 
umedă şi murdară, iar sub ochi i se lăţeau, din cauza lipsei de 
somn şi a neliniştii, cearcăne cenuşiu-albăstrui. Când părăsise 
preceptoriul, Simon îi adusese, cu o faţă pe care se citea 
vinovăția, un pachet plin cu provizii. Will abia dacă se atinsese 
de mâncare. Ştia că ar fi trebuit să o facă. Ştia că avea nevoie 
de toată energia, dar simpla vedere a bucatelor îi stârnise o 
senzaţie de greață. Nu reuşise decât să înghită câteva bucăţi de 
carne sărată cu o seară în urmă. In mintea lui jucau doar imagini 
şi amintiri cu Elwen, mai strălucitoare şi mai dulci decât fusese 
vreodată cazul în realitate. Imaginile îl zguduiseră, accentuând 
până la paradoxism teama care i se insinuase în suflet. 

Privirea lui Will inspectă zidurile înalte ale oraşului, unghiurile 
ascuţite ale sutelor de acoperişuri, înmuiate ici şi colo de 
domurile rotunde ale moscheilor, toate mărşăluind în sus, stradă 
după stradă, înspre citadela regală care se ridica solidă pe 
fundalul cerului translucid, împodobită cu flamuri care atârnau 
inerte în aerul greu. Vederea citadelei îi provocă un moment de 
ezitare. Undeva în acea junglă de piatră se găsea Elwen. Deşi 
bănuia că ea e ţinută în citadelă, Will nu vedea cum ar fi putut 
spera să o găsească în acel palat gigantic, darămite să o mai şi 
salveze. Măcar trăia? Oare spera el prosteşte? Clătină din cap, 
ca pentru a-şi limpezi gândurile. Numai speranţa îl mai îndemna 
să meargă înainte. Planul lui era simplu. Avea să-l găsească pe 
Kalawun, dacă acesta se afla acolo, şi să-l implore să-l ajute. 

După ce trecu pe lângă câţiva negustori cu cărucioare pline 
cu marfă, pe lângă două femei cu urcioare mari cu apă pe cap şi 
de mai mulţi soldaţi în cămăşi de zale, Will intră în oraş. Odată 


109 


ajuns înăuntru se văzu obligat să îşi mâne calul pe jos prin 
aglomeraţia de pe străzi. Ca oraş comercial major şi punct de 
oprire pe ruta de pelerinaj spre Mecca, Damascul avea o 
populaţie la fel de diversă ca şi Acra şi, cum mulţi dintre 
mameluci erau albi, Will nu trezi nicio suspiciune. Ştia însă că nu 
se putea baza prea mult timp pe acest lucru. Odată ajuns în 
citadelă, avea să fie imediat remarcat în hainele lui murdare, iar 
atunci era în pericol să fie recunoscut. Avea nevoie de o 
deghizare. 

În vreme ce înainta, privirea lui Will măsura oamenii pe care îi 
întâlnea: negustori, muncitori, copii, cerşetori. Privirea lui adăstă 
cel mai mult asupra a doi soldaţi Bahri în hainele lor distincte, 
dar încetă să se mai uite după ei, căci îşi dădu seama că nu se 
poate bate cu amândoi. Merse aşa o vreme, intrând tot mai mult 
în oraş şi devenind tot mai nerăbdător, până ce ajunse în sfârşit 
într-o piaţă umbrită, unde se sprijini de un zid. Se îndreptă de 
spate după doar câteva clipe şi tocmai voia să-şi mâne calul 
spre o adăpătoare dintr-un colţ când privirea lui căzu asupra 
unui bărbat care ieşea singur dintr-o clădire aflată pe latura 
vestică a pieţei. Omul era îmbrăcat cu haine violet înspicate cu 
dungi negre şi aurii şi un turban pe potrivă înfăşurat în jurul 
capului. Will văzuse astfel de haine şi înainte. Era uniforma 
mesagerilor regali mameluci. Individul se îndrepta spre calul 
legat în apropiere de intrarea pe o stradă care şerpuia din piaţă 
şi acum se apleca pentru a slăbi legătura cu care fusese prins 
animalul. Will se apropie de el. 


Citadela, Damasc 
17 iunie 1277 


Cu un sâsâit de frustrare, Khadir se ghemui, gemând, în 
mijlocul încăperii, înconjurat de un hăţiş de perne de mătase, 
mobilier răsturnat şi covoare destrămate. N-avea niciun rost. 
Oricât de mult şi-ar fi dorit, ea nu se găsea acolo. Căutase în 
fiecare cameră şi în fiecare colţ unde se aşezase de la 
întoarcere, dar fără niciun rezultat. Păpuşa dispăruse. Înșfăcând 
o pernă şi mototolind-o în mâini, Khadir îşi miji ochii şi încercă 


110 


să-şi dea seama când o văzuse ultima dată. Nu reuşi să-şi 
amintească nimic. Scoase un şuierat sinistru. 

Timp de câţiva ani se luptase cu memoria. Era capabil să-şi 
amintească într-o secundă evenimente din copilărie, însă nu mai 
putea să-şi aducă aminte cu cine vorbise cu doar câteva ore în 
urmă. În mintea lui apăruseră goluri, zile lipsă, momente golite 
de conţinut. lar situaţia se înrăutăţea continuu. Cu toată lupta 
lui cu sine, nu-şi putea aminti dacă luase păpuşa cu el în timpul 
campaniei militare. Să se fi aflat păpuşa încă în cuibul lui din 
Cairo, stând drăguță şi inutilă la opt sute de kilometri depărtare? 

Khadir intenţionase să comită fapta în Alep, cu ceva timp în 
urmă. Baybars organizase o petrecere înainte de plecarea 
cavaleriei spre Anatolia, iar el se gândise să strecoare câteva 
picături de otravă în băutura lui Kalawun, până să descopere 
lipsa păpuşii. In acea noapte căutase înnebunit prin întreaga 
tabără, dar până la ivirea zorilor nu reuşise s-o găsească, aşa că 
fusese nevoit să se uite, cu amărăciune, de pe întăriturile 
fortăreței, cum Kalawun şi Baybars plecaseră unul lângă altul la 
luptă. Ajungând la concluzia că lăsase probabil păpuşa în 
Damasc, rostise toate blestemele pe care le cunoştea, 
scuipându-şi în pumni în fiecare noapte cât Kalawun fusese 
plecat, cerând cu glas tare ca o săgeată mongolă, un pas greşit 
pe cărările de munte sau un şarpe care să ţâşnească de sub o 
piatră să curme viaţa comandantului. Insă Kalawun se întorsese 
teafăr, împreună cu armata. 

Când părăsiseră Damascul, Khadir ajunsese treptat la 
convingerea că fusese mai bine aşa. Un accident nefericit 
însemna ceva prea aleatoriu, prea lipsit de sens. Khadir voia să 
fie martor la moartea lui Kalawun: voia să deţină controlul 
sfârşitului omului care îi distrusese toate planurile cu atâta 
perseverenţă. Abia atunci ar fi putut savura pe deplin victoria. 
Insă toate aceste urzeli se reduseseră la zero atunci când 
revenise în Damasc şi se trezise că memoria îl lăsase iarăşi 
baltă, iar păpuşa nu era nicăieri. In ciuda sentimentului de 
frustrare, în sufletul lui începu să se insinueze o senzaţie de 
îngrijorare. Una era să eşueze în tentativa de a-l omori pe 
Kalawun, şi cu totul altceva să nu mai dispună de singura 


111 


dovadă certă care îl putea lega pe Khadir de moartea Aishei, 
despre care tatăl ei continua să creadă că era din cauza lui. 

Khadir se ridică brusc de pe jos. Nimic din toate acestea nu 
mai conta. Totul era doar un zgomot neplăcut în mintea lui, un 
zgomot inutil, care producea confuzie. Avea un singur lucru de 
făcut, şi încă repede. Baybars fusese stârnit de dovada că francii 
încercaseră cu adevărat să îl omoare, dar Kalawun deja 
intervenise pentru a-i abate atenţia sultanului, iar el ştia că 
Baybars avea să asculte, ca întotdeauna, răspunsul prudent şi 
măsurat al comandantului. Khadir putea reuşi şi fără ajutorul 
otravei. Mâna i se duse înspre pumnalul cu mâner de aur, 
împodobit cu rubinul de culoarea sângelui. O moarte demnă de 
un asasin. Crima avea să fie evidentă şi mai mult ca sigur avea 
să fie urmată de o anchetă, dar asta avea să-l ţină pe Baybars 
mai mult timp în Damasc, iar cu Kalawun dispărut, Khadir se 
putea asigura că sultanul nu avea să plece imediat spre Cairo, ci 
avea să pornească în fruntea armatei sale puternice împotriva 
cetăţii Acra. Pe Khadir nu-l deranja ca degetul acuzator pentru 
moartea lui Kalawun să fie îndreptat împotriva lui. Baybars n- 
avea să-l omoare niciodată; se temea prea tare ca prin asta să 
nu-şi pună propria viaţă în pericol. Khadir sădise cu multă vreme 
în urmă seminţele fricii în sufletul sultanului, făcându-l să creadă 
cu fanatism că vieţile lor erau irevocabil legate şi că moartea 
unuia avea să aducă şi moartea celuilalt. Era posibil să-l arunce 
în temniţă, dar un astfel de gând nu-l îngrijora prea mult pe 
Khadir. După luni de manevre subtile, Baraka reuşise în sfârşit 
să reintre în grațiile părintelui său, iar Khadir era sigur că prinţul 
i-ar fi putut asigura eliberarea. Mai mult decât atât, ambiția 
tânărului se deşteptase în ultimul an, iar Khadir ştia prea bine că 
Baraka era acum pregătit să-l îndrume pe tatăl lui în direcţia 
potrivită. 

Khadir se uită spre fereastră, unde draperiile delicate de 
muselină se unduiau în vântul fierbinte, încadrând imaginea 
cerului albastru. In curând acel albastru avea să devină negru, 
iar pe cer avea să răsară luna. In acea noapte avea să fie 
eclipsă. Khadir îşi exprimase temerile legate de fenomen de 
săptămâni întregi, iar ceva mai devreme insistase ca Baybars 
să-şi dubleze paza personală pe timpul nopţii şi să evite anumite 


112 


mâncăruri. Însă, aşa cum sublimase chiar sultanul, dispariţia 
unui mare conducător nu trebuia să se refere neapărat la 
moartea lui. Baybars spusese că putea fi vorba de un semn de 
rău augur pentru ilhan, Abaga sau alţi conducători: vreun rege 
franc ori un prinţ. Sau un înalt comandant. Khadir zâmbi în sinea 
lui pentru potrivire. Dacă cerul avea să ceară sânge în acea 
seară, atunci el avea să se asigure că o asemenea cerere avea 
să fie satisfăcută. 

Simţindu-se sigur pe sine, Khadir plecă din cameră şi ieşi pe 
coridor. La jumătatea drumului se opri, privi în jurul lui, apoi se 
strecură printr-o arcadă îngustă înspre un şir de trepte care 
duceau în sus înspre labirintul de coridoare ale servitorilor. 

XXX 

Baraka Khan deschise uşa de la sala tronului cu înfiorare şi 
anticipație, după ce îi spusese gărzii de afară că tatăl lui îi 
ordonase să strângă nişte hârtii pe care sultanul le uitase 
înăuntru. După ce nu primiseră niciun ordin de la plecarea lui 
Baybars, adică de aproape o oră, gărzile îl lăsară pe prinţ să 
intre fără a scoate vreo vorbă. 

Cei doi ocupanţi ai sălii tronului tresăriră la deschiderea uşilor. 
Privirea lui Baraka se opri mai întâi asupra femeii, care stătea la 
fereastră, cu părul ei auriu, luminat de la spate de soarele 
începutului de după-amiază, luminos ca un halou. Chipul ei era 
palid, iar ochii se uitară la Baraka fără să clipească. Aveau o 
nuanţă incredibilă de verde, care îl ducea pe Baraka cu gândul 
la apă, la un râu leneş vara sau la un lac de munte. Prinţul 
înghiţi în sec. Aruncând o privire fugară spre al doilea ocupant al 
încăperii, întinse o mână indiferentă în direcţia lui. 

— Pleacă, îi ordonă el eunucului. 

Eunucul ezită, dar nervii lui, deja întinşi la maximum de 
atitudinea imprevizibilă a sultanului, cedară şi omul porni iute 
spre uşă. Femeia se uită după el, apoi îşi întoarse privirea ei 
verde înspre tânăr. Baraka îşi dădu seama că în acea privire 
vedea forţă acolo unde înainte văzuse doar teamă. Constatarea 
îl debusolă pe moment şi îl făcu să-şi piardă din încredere. Ca 
să-şi mascheze nervozitatea, trânti uşa cu putere, îi puse 
zăvorul de siguranţă şi se duse la masa unde şezuse alături de 
guvernatori atunci când fusese adusă femeia. Tăblia era plină 


113 


de hârtii. Se prefăcu preocupat de răsfoirea lor, simțind în tot 
acest timp privirea femeii arzându-l în spate, provocându-i 
mâncărimi pe gât şi încălzindu-i faţa. 

Baraka habar n-avea ce discutaseră femeia şi tatăl lui, nici de 
ce ea încă trăia. Insă îl intrigase profund faptul că sultanul 
părăsise sala tronului cu chipul scăldat în lacrimi. Furişându-se 
pe un coridor îngust atunci când Baybars le ordonase tuturor să 
iasă, Baraka îşi urmărise tatăl trecând pe lângă el în tăcere, cu 
acele lacrimi incredibile pe obraji. În întreaga lui viaţă de până 
atunci nu-şi văzuse tatăl plângând. Nici măcar nu-şi imaginase 
că aşa ceva era posibil. La început amuzat şi uluit, Baraka se 
ghemuise în locul unde stătea, încercând să ghicească ce 
anume se putuse întâmpla. Cu cât se gândise mai mult, cu atât 
mintea lui revenea la femeia cu părul de aur. Fusese 
instantaneu vrăjit când ea fusese adusă de soldaţi. Îi excitaseră 
aspectul ei şi frica animalică pe care ea o emitea. Însă ea să-l 
facă pe tatăl lui să plângă? Ei bine, şi asta îi stimula curiozitatea. 

Incurajat după moartea Aishei de rolul jucat de el şi de faptul 
că escapadele lui amoroase erau din nou în siguranţă, Baraka îşi 
continuase aventurile lui săptămânale cu tinerele sclave, 
devenind tot mai îndrăzneţ în căutarea eliberării sexuale. De 
puţină vreme însă, începuse să nu se mai simtă satisfăcut. 
Sclavele se obişnuiseră cu pretenţiile lui, deveniseră docile şi 
supuse. Lui Baraka îi lipsea senzaţia fizică de putere pe care i-o 
oferise iniţial actul, când fetele erau speriate şi opuneau 
rezistenţă. Resimţea acea lipsă ca un foc interior. Dorinţele îi 
provocau dureri fizice şi îl făcuseră mai nerăbdător şi mai 
bădăran ca de obicei. Găsise însă şi momente de satisfacţie. 
Baraka nu ştia prea bine de ce luase păpuşa, dar faptul că o 
avea îi conferea un soi de sentiment de omnipotenţă. Îşi ţinea 
secretă comoara mortală, nu numai de Khadir, dar şi de toţi 
ceilalţi oameni din armata tatălui său. La petreceri îi urmărise pe 
toţi, simțind fiola fierbinte şi umedă în palma ascunsă sub masă, 
şi resimţise o imensă plăcere în faptul că toţi se găseau la mila 
lui şi că, asemenea unui zeu nemilos, putea oricând să-i ia viaţa 
oricăruia dintre ei. 

Se auzi o voce în spatele lui şi Baraka se răsuci pe călcâie. 
Femeia vorbise. Dar el nu înţelegea ce spunea ea. 


114 


Femeia vorbi din nou, de această dată în arabă, cu ezitări. 

— Cine eşti tu? 

Baraka îşi ţinu respiraţia de surpriză. O femeie creştină, o 
prizonieră, i se adresa lui cu impertinenţă, interogânau-l pe el în 
limba lui! Nu-i venea să-şi creadă urechilor. 

— Tăcere! ripostă el, înfuriat de privirea ei calmă. 

Se simţi răzbunat când ea tresări. Probabil doar se prefăcea 
că nu-i este frică. În realitate, crezu Baraka, era îngrozită. Ideea 
îl îmboldi brusc şi îl făcu să se ducă spre ea. Fiecare pas pe care 
îl făcea îl excita mai tare, în vreme ce ea se dădea înapoi, 
privind în jur, căutând o portiţă de scăpare. 

În cele din urmă o prinse la fereastră. Chipul ei palid se 
îmbujorase şi părea o întruchipare a stării de alarmă. Femeia 
vorbea repede într-o limbă neînţeleasă de el. Prinse câteva 
cuvinte în arabă amestecate în şuvoi, însă nu mai era dispus să 
asculte. Apropierea şi groaza ei îl chemau ca un drog, 
alungându-i teama că ar putea fi prins. Nu mai văzu nimic 
altceva în afara fiinţei ei. Nu-i mai păsa ce-i făcuse tatălui său 
sau de ce acesta îi cruţase viaţa. Baraka îşi dorea un singur 
lucru. 


115 


33 


Citadela, Damasc 
17 iunie 1277 


Ajuns înapoi în camera lui, Kalawun îşi turnă apă într-o cupă. 
Proaspăt scoasă din puţul citadelei, apa avea un gust mineral şi 
înviorător. Era rece ca gheaţa. Kalawun bău prea rapid, astfel că 
fruntea îi fu străbătută de un junghi dureros. Închise ochii ca să 
lase durerea să treacă şi revăzu în minte femeia stând singură 
în sala tronului, uitându-se fix după el în vreme ce el se dădea 
înapoi cu spatele. Odată cu imaginea, în mintea lui se auzi o 
voce care îi spunea să se întoarcă în sala tronului. Era ascultat 
de sultan. O putea salva pe femeie. In realitate însă, îi era frică. 
Îi era frică să nu-l mânie pe Baybars şi să nu-şi pericliteze 
poziţia, frică să nu trezească bănuieli legate de motivele pentru 
care ar fi vrut ca ea să trăiască. Insă cel mai mult îi era frică de 
durerea neaşteptată pe care i-o provocase amintirea fetei sale. 

Deschizând ochii, Kalawun îşi turnă o nouă porţie de apă şi 
duse cupa la buze ca să bea, dar o lăsă jos înainte ca aceasta 
să-i atingă buzele. Pe masă, alături de urciorul cu apă, se găsea 
o tavă de argint cu fructe: piersici, struguri, banane. Fructele se 
ofileau şi se încingeau în căldura din încăpere. Se uită la ele, 
întrebându-se dacă îi era foame, dar durerea nu se lăsa ignorată 
sau negată aşa de uşor. Dintr-odată fructele reprezentau o nouă 
expresie a unei vieţi terminate. Aisha n-avea să se mai legene 
niciodată pe genunchiul lui, cu degetele lipicioase de la sucul de 
piersici, şi să-i povestească cu vocea ei intensă cum îi fusese 
ziua. Kalawun îşi lipi palmele de masă, înfigându-şi degetele în 
lemn până ce acestea se făcură albe, apoi, cu o singură mişcare 
brutală, mătură tava şi urciorul de pe masă, împrăştiind apă şi 
fructe peste tot. În vreme ce urciorul se făcea ţăndări, iar un 
ciorchine de struguri verzi se zdrobea de podea, Kalawun simţi o 
prezenţă în spatele lui. Vru să se întoarcă. Prea târziu. Un braţ 
se furişă în raza lui vizuală, venind din spate într-un fulger de 
auriu şi roşu. Simţi lama unui pumnal la gât şi un miros rânced 
de igrasie şi putreziciune. 


116 


— Șarpe! se auzi vocea lui Khadir sâsâind la urechea lui. Te- 
am prins! 

Furişându-şi privirea în dreapta, înspre uşa închisă a camerei, 
Kalawun îşi dădu seama că ghicitorul trebuia să se fi furişat prin 
coridorul servitorilor în dormitorul lui. încercă să se întoarcă, dar 
simţi o arsură când Khadir îi apăsă lama pe gât, tăind pielea. 
Rămase nemişcat. 

— Ce faci, Khadir? îngăimă el, luptându-se să-şi păstreze 
vocea calmă. 

Bătrânul nu luă în seamă tonul lui conciliant. 

— Am aşteptat asta atâta vreme. Atâta vreme! Acum plasa pe 
care ai aruncat-o în jurul stăpânului meu se va destrăma. El îi va 
distruge pe francii necredincioşi, aşa cum am prezis eu, iar tu 
nu-l vei mai putea opri! 

— Baybars e propriul lui stăpân, Khadir. El a luat decizia să se 
concentreze asupra mongolilor şi nu a francilor. In cele din 
urmă, nu a contat ce am spus eu. 

— Minciuni! şuieră Khadir. E fapta ta. Acţiunile şi vorbele tale, 
o, atâtea, atâtea vorbe l-au abătut pe stăpânul meu de la calea 
lui. Nu cunosc motivul, dar adevărul e limpede ca apa. Tu l-ai 
orbit, l-ai asurzit, l-ai încovoiat după voinţa ta, i-ai întors faţa de 
la creştini. Acum vorbeşti ca să-ţi scapi pielea. Toate sunt 
minciuni! 

— Nu, Khadir, eu... 

— Voiam să te otrăvesc, i-o reteză ghicitorul, pe un ton 
aproape întrebător, aşa cum am făcut cu fata ta. 

Kalawun încremeni. Respiră adânc. 

— Dar aşa îţi pot vedea teama, continuă Khadir. Adulmecă 
aerul prin nările lăţite. O pot mirosi. Ghicitorul era atât de 
absorbit de îndeplinirea dorinţei sale, că nu observă când uşa 
principală a camerei se deschide tăcută în spatele lui. Aşa, Amir 
Kalawun, când o să mori o să-ţi simt sufletul alunecându-mi 
printre degete! 

— Dă-i drumul. 

Khadir îşi răsuci capul la auzul vocii. Ochii i se făcură mari 
când văzură un bărbat în spatele lui care ţinea în mână o sabie 
scurtă. Omul purta veşminte de mesager regal şi avea o geantă 
pentru mesaje aruncată peste umăr, dar vorbea într-o arabă 


117 


greoaie. O clipă mai târziu, îl recunoscu. Scoase un țipăt de 
furie, care se transformă repede într-un urlet atunci când 
Kalawun se smulse cu putere din  strânsoarea lui, 
dezechilibrându-l. Khadir lovi imprecis într-o mişcare largă a 
mâinii cu pumnalul. Kalawun reuşi să se elibereze. Bătrânul 
reacţionă însă rapid şi lovi iarăşi. Rubinul luci în lumina soarelui, 
iar lama pumnalului tăie braţul lui Kalawun, pe care acesta 
reuşise să şi-l ridice ca scut de apărare. Se auzi un zgomot de 
haine tăiate şi chipul comandantului se schimonosi de durere. 
Khadir scoase un alt urlet de furie şi se repezi iarăşi la el, dar de 
această dată Kalawun reuşi să-l prindă de încheietura mâinii. 

Will îi sări în ajutor. 

— Nu! strigă Kalawun. E al meu! 

Mâneca hainei era tăiată, şi de undeva de dedesubt ţâşnea cu 
putere sânge, dar, chiar dacă efortul îi provoca o durere 
cumplită, Kalawun îl prinse pe ghicitor într-o strânsoare de 
cleşte. Cu faţa roşie de efort, cu spume la gură, Kalawun răsuci 
încheietura lui Khadir până ce vârful pumnalului ajunse pe gâtul 
bătrânului. 

Cu propria faţă încordată de efort, Khadir încercă să i se 
opună. Însă, deşi fostul asasin era agil pentru vârsta lui, nu se 
putea opune forţei comandantului. 

Încet, dar sigur, vârful pumnalului se apropie milimetru cu 
milimetru de faţa lui Khadir. Ghicitorul icni. Faţa i se făcu vineţie 
şi venele i se umflară ca nişte şerpi pe gât. Lovi fără milă din 
picioarele goale, dar Kalawun rezistă. Brusc, puterile îl părăsiră 
pe Khadir. Gura i se căscă de uimire. Menţinând mâna 
scheletică şi plină de pete a ghicitorului pe mâner, Kalawun 
împinse pumnalul spre ţintă cu un țipăt de efort. Pumnalul se 
înfipse în gâtul lui Khadir şi îl străpunse de jos în sus, înspre 
baza craniului, ieşind pe partea cealaltă. Din gura bătrânului 
ţâşni un şuvoi de sânge, împroşcând faţa lui Kalawun. Khadir 
gâlgâi ceva, se înecă, apoi se lăsă moale în strânsoarea 
comandantului. O miasmă pestilenţială umplu încăperea când 
vezica urinară şi intestinele lui îşi goliră instinctiv conţinutul. 
Apoi spasmele bătrânului se potoliră şi Khadir se prăbuşi pe 
podea. 


118 


Kalawun îi dădu drumul şi se sprijini de masă, căutând cu 
disperare aerul şi strângându-şi braţul care sângera din 
abundență. Se uită la Will, care îl privi în tăcere, apoi la Khadir, 
care zăcea în amestecul de fructe mânjite de sânge, dejecţii 
umane şi cioburi. Ochii ghicitorului erau deschişi, iar gura, 
pieptul şi podeaua din jurul lui erau pline de sânge. La fel ca şi 
rubinul de pe pumnal. 

— E mort, rosti Kalawun pe un ton lipsit de vlagă, după care 
se clătină pe picioare. 

Will făcu un pas înainte şi îl prinse. 

— Ai o rană serioasă. 

— Voi supravieţui. Kalawun îşi şterse gura cu dosul palmei, 
mânjindu-se cu picături din sângele lui Khadir. N-ar fi trebuit să 
vii aici. Or să te omoare. 

— Trebuia să vin. 

Kalawun oftă din rărunchi şi îşi apăsa rana mai bine cu palma, 
făcând o grimasă de durere. 

— Am trimis un ofiţer de-al meu ca să te avertizeze, dar nu a 
ajuns la timp. Făcu o pauză. In ciuda circumstanțelor, mă bucur 
să te văd. Nu eram sigur ce s-a întâmplat la Mecca sau dacă 
tu... 

Lăsă fraza neterminată şi privi în jos la cadavrul lui Khadir. 

— De ce nu ne-ai avertizat că îţi trimiţi propriile forţe ca să 
protejezi Piatra? îl întrebă Will, pe un ton din care nu-şi putu 
ascunde mânia. Nu te-ai gândit că poţi pune în pericol viaţa mea 
şi pe cele ale oamenilor mei? 

— Nu mi-ai spus nimic despre planurile tale în mesaj. Nu 
ştiam cum aveai să procedezi ca să împiedici furtul. 

— Nu puteam risca să dezvălui o asemenea informaţie într-o 
scrisoare. Trebuia să... 

— Imi dau seama de asta, i-o reteză Kalawun. Sincer, n-am 
vrut să te înşel. Dar trebuie să pricepi că nu mă puteam baza 
doar pe promisiunea ta, cel puţin nu în cazul celei mai sfinte 
relicve a poporului meu. Orice risc pentru oamenii tăi, chiar şi 
pentru tine, era depăşit de necesitatea de a păstra Piatra în 
siguranţă, atât pentru poporul meu, cât şi pentru al tău. Îmi pare 
rău, William. A fost doar încă un sacrificiu. Se sprijini greoi de 


119 


masă, simțind sângele cum curge fierbinte pe braţul lui. Mă 
înţelegi? 

Will încuviinţă după câteva secunde. Chiar înţelegea. 

Brusc, Kalawun râse, cu o grimasă de durere pe chip. 

— Uneori mă întreb dacă merită ceva preţul pe care tu şi cu 
mine îl plătim. Uneori cred... Tăcu imediat ce prin uşa deschisă 
se auziră ţipetele slabe, dar clare, ale unei femei. Soţia ta, rosti 
el repede. 

Baybars auzi ţipetele în vreme ce se îndrepta spre sala 
tronului, cufundat în gânduri şi preocupat. Capul i se ridică 
imediat. Mări pasul pe coridor şi aproape că o luă la fugă când 
văzu gărzile palatului, pe care le lăsase afară, bătând în uşile 
sălii. 

— Deschideţi uşile! tună el când ajunse în dreptul lor. 

— Sunt zăvorâte, stăpâne, rosti una dintre gărzi, dându-se la 
o parte la apropierea sultanului. 

Dinăuntru se auzi un nou țipăt, retezat repede, după care 
urmară zgomote de lucruri căzând, un bufnet înfundat şi sunet 
de sticlă spartă. 

— Plecaţi, porunci Baybars, înfigându-şi umărul în uşi. Lemnul 
gros vibră, dar nu vru să cedeze. Cine le-a zăvorât? ceru el să 
afle, pregătindu-se să încerce din nou. 

— Fiul tău, stăpâne, răspunse una dintre gărzi, înspăimântată. 

Baybars se încruntă. 

— Fiul meu? 

Se uită la uşi, se dădu înapoi, apoi le izbi cu toată forţa. De 
cealaltă parte, bolţurile de prindere ale zăvorului săriră de la 
locul lor şi se rupseră. Uşile zburară înăuntru. 

Lângă fereastră, o masă mică fusese răsturnată, determinând 
căderea urciorului aflat pe ea şi spargerea lui în mii de cioburi. 
Două siluete se vedeau pe podea. Una era a lui Baraka Khan. Se 
găsea deasupra femeii prizoniere, cu o mână strângând tare 
mâna ei în încercarea de a o ţine lipită de podea, iar cu cealaltă 
acoperind parţial gura femeii. Părul ei se răsfrânsese peste chip, 
iar rochia albă îi fusese ruptă în faţă, dezvelind o bucată de piele 
albă, de la gât la sân. În mintea lui Baybars apăru amintirea unei 
scene sângeroase petrecute demult. Se apropie în fugă de 
scena luptei, simțind la fiecare pas cum îi creşte furia. 


120 


Văzându-şi tatăl cum vine ca o furtună, Baraka se ridică de pe 
femeie. 

— A încercat să evadeze! izbucni el. Înainte de a se ridica 
însă, Baybars întindea deja mâna şi îl trăgea în sus de spatele 
tunicii lui de mătase, care se rupse la subsuori din pricina 
violenţei mişcării. Tată! Te rog! încercam să o opresc de la... 

— Ştiu ce făceai! tună Baybars, trăgându-şi fiul spre el. 

Se auzi un pocnet răsunător când sultanul îl plesni pe Baraka 
peste faţă, mutând capul tânărului într-o parte. Pe obrazul 
prinţului apăru imediat o pată, albă la început, apoi stacojie. 
Apoi Baybars îl lovi cu violenţă în piept. 

Baraka se dădu înapoi, se împiedică de picioarele mesei 
răsturnate şi căzu cât era de lung pe podea, ţipând de durere 
când capul i se lovi de dale şi în craniu i se înfipseră cioburi din 
urciorul spart. 

— Te rog, tată! strigă el cu disperare, încercând să se ridice 
de pe jos. 

Femeia era acum în picioare şi căuta să îşi acopere goliciunea 
cu rochia ruptă, dar nici sultanul şi nici Baraka nu se mai uitau la 
ea. 

— Crezi că nu ştiu? tună Baybars, pornind spre Baraka. Tivul 
mantiei agăţă mai multe cioburi şi le târî pe podea cu un sunet 
ca de unghii zgâriind sticla. Mă crezi orb? /diot? 

— Ce... 

— Ştiu! urlă Baybars. Ştiu ce faci cu sclavele mele! 

Baraka încremeni. | se pusese un nod în gât şi nu mai putea 
vorbi. 

— De ce crezi că te-am luat în această campanie? continuă 
Baybars. Crezi că pentru sfaturile tale? Pentru curajul tău? Râse 
dispreţuitor şi se opri la fel de brusc precum începuse. Te-am 
luat cu mine ca să te ţin departe de haremul meu! Clătină din 
cap. O vreme am crezut că tăcerea ta şi noua ta dorinţă de 
solitudine, departe de influenţa periculoasă a prietenilor tăi, 
reprezentau un semn al dorinţei tale de a te potoli şi de a te 
apuca de muncă, de a fi gata să fii omul care speram să ajungi. 
Ar fi trebuit să îmi dau seama. Fetele alea erau ale mele, erau 
cadouri pentru mine. Pe unele le-aş fi putut lua drept soţii! Mă 


121 


dezgustă că ai lucrat pe la spatele meu ca să-ţi faci poftele cu 
ele ca un câine în călduri. Mă dezguşti! 

Dădu furios cu piciorul, lovindu-l pe Baraka în partea laterală 
a corpului. 

Prinţul se încovrigă şi icni de durere. Se lipi mai tare de 
podea, căutând să scape de furia tatălui său. Însă Baybars veni 
din nou după el şi se aplecă pentru a-l ridica în picioare. Simţind 
cum tatăl îl prinde de gulerul tunicii, Baraka întinse disperat 
mâna, căutând ceva de care să se agaţe. Degetele lui găsiră un 
ciob din urciorul spart. Când Baybars îl trase în sus, Baraka 
întinse ciobul spre faţa tatălui său. Se opri la câţiva milimetri de 
obrazul sultanului. Încremeniră amândoi, cu ciobul tăios între ei, 
mânjit de o linie subţire roşie pe margine, acolo unde Baraka se 
tăiase atunci când îl luase de pe jos. Din afara sălii tronului se 
auzea o mare agitaţie, dar niciunul dintre ei nu privi într-acolo. 
intreaga lor atenţie era îndreptată unul asupra celuilalt. În 
privirile lor se citeau fără putinţă de tăgadă ura, dezgustul şi 
dezamăgirea acumulată în atâţia ani între ei. Răsuflările lor 
acopereau ciobul cu o peliculă fină, ca o ceaţă. 

Nasul lui Baraka începuse să curgă, iar de pe sprâncene îi 
cădeau broboane de sudoare, udându-i părul ondulat. Ochii i se 
transformaseră în două tăieturi aprige, fără vreo urmă de 
lacrimă în ele. 

— Poate că ţi-am distrus haremul, tată, rosti el, cu o voce 
ciudat de străină pentru Baybars, lipsită de dragoste, respect 
sau chiar teamă. Dar tu ţi-ai distrus poziţia. Khadir, Mahmud, 
Yusuf, atâţia de la Curtea ta au sperat să-ţi ţii angajamentul şi 
să-i lichidezi pe creştini, dar tu nu ai ascultat. Ştii câţi oameni 
de-ai tăi sunt acum împotriva ta? Câţi vor să te vadă mort? Dar 
eu sunt dornic şi gata să fac ceea ce tu nu vrei. Eşti un /aş, tată. 

Ochii albaştri ai sultanului se măriră. Baybars smulse ciobul 
din mâna lui Baraka şi se tăie în el. Aruncă ciobul şi îl scutură pe 
tânăr ca pe o păpuşă dezarticulată. 

— Eşti gata, nu-i aşa? Ei bine, să vedem cât eşti de gata fără 
un regat! Se opri din scuturat şi apelă la pumni. Se apucă să-l 
lovească pe Baraka până ce încheieturile pumnilor i se înroşiră 
de sânge. Intr-un târziu, se opri, gâfâind. Nu te vei urca pe tron 
după ce eu nu voi mai fi, Baraka, icni el. Nu eşti potrivit să 


122 


conduci poporul nostru. Fratele tău, Salamish, va fi moştenitorul 
meu. Baybars se îndepărtă de trupul însângerat al fiului său, 
care căzu şi se făcu covrig pe dale. Am încercat, şopti el, să te 
fac... Umerii îi căzură. Am încercat. 

XXX 

În vreme ce gonea pe coridor pe urmele lui Kalawun, Will zări 
pe cineva ieşind ca o furtună din sala tronului. Prin uşile 
deschise ale încăperii putea auzi o discuţie aprinsă. 

— Elwen! 

Una dintre gărzile palatului se duse repede spre Elwen, 
cealaltă se întoarse la strigătul lui Will. Ochii omului se măriră 
când îi văzu pe Kalawun şi pe un mesager regal apropiindu-se 
de el. Elwen strigă când celălalt soldat de pază o prinse de braţ 
şi o întoarse cu faţa la perete, lipind-o de el. Will se năpusti 
asupra lui înainte ca tovarăşul lui să-l poată avertiza de pericol 
şi îl lovi furios cu cotul în faţă, îndepărtându-l de Elwen. Apoi îl 
prinse pe om de păr şi îl izbi cu capul de perete. Kalawun se 
ocupă de celălalt soldat, trimiţându-l în lumea viselor cu 
mânerul sabiei. Elwen ţipă din nou când Will o prinse de braţ. 

— Elwen! 

Privirea ei se opri, şocată şi nedumerită, asupra lui. 

— Intoarceţi-vă în camera mea, rosti iute Kalawun, băgându-şi 
sabia în teacă. Strângând din dinţi de durere, îşi apăsă rana cu 
mâna. In spatele unei tapiserii din dormitorul meu se află un 
coridor. Urmaţi-l până ce ajungeţi la un şir de trepte care 
coboară. La baza lor cotiţi la dreapta şi veţi ajunge lângă 
bucătărie. 

— Kalawun... începu Will. 

Dinspre sala tronului se auziră alte strigăte. 

— Ascultaţi! şuieră Kalawun, prinzându-l pe Will de umăr şi 
întorcându-l în direcţia apartamentului său. In spatele bucătăriei 
se găseşte un coridor al servitorilor care duce dincolo de ziduri 
printr-o poartă mică, spre oraş. Acolo se află o moschee, în 
apropiere de un târg de vite în piaţa principală. Duceţi-vă şi 
găsiţi un loc unde să vă ascundeţi. Vă voi trimite oameni cu cai. 
Vă vor lăsa animalele la intrarea în moschee. Îi dădu drumul lui 
Will, lăsând o urmă de sânge pe umărul lui. Plecati! 


123 


34 


Drumul Damascului, Siria 
17 iunie 1277 


După ce inspectă caii, Will luă o ploscă de apă dintr-un 
harnaşament şi se întoarse la locul unde şedea Elwen, pe o 
ieşitură stâncoasă. Era învelită cu o pătură, cu genunchii la piept 
şi cu privirea fixată pe drumul care cobora din spatele lor, 
pierzându-se în depărtare. Luna atârna jos pe cer, transformând 
noaptea într-o zi fantomatică. Vârfurile copacilor din valea de 
sub ei, care se înşirau de-a lungul albiei unui râu, păreau ca 
nişte nori în lumina argintie, iar nisipul deşertului nemărginit 
semăna cu o pudră de nea. 

Dinţii lui Elwen clănţăneau. Respirația ei caldă genera apariţia 
unor norişori în aer. Will se căţără lângă ea şi îi dădu plosca. 
Elwen o luă, dar nu bău. 

— Ar fi trebuit să găsesc lemne pentru un foc, îngăimă el, 
dându-şi jos propria pătură şi punând-o în jurul umerilor ei. 
Peste rochia ruptă, Elwen purta haina de mătase pe care Will o 
furase de la mesagerul regal. Violetul-închis părea gri în lumina 
lunii, iar mătasea licărea precum un val de apă peste picioarele 
ei. Tu ai mai multă nevoie de ea, rosti el când Elwen încercă să 
protesteze. 

Se înălţă pe ieşitura de stâncă, simțind cum îl cuprinde frigul. 

— Tot mai eşti îngrijorat că vor veni după noi? 

Will întoarse capul auzind-o pe Elwen şi negă cu vehemenţă, 
dar îşi îndreptă repede privirea din nou spre drum. Incordarea 
pe care o resimţise de când fugiseră din citadelă nu se diminuă 
în ciuda asigurării sale. 

După o aşteptare agonizantă în apropiere de moscheea din 
oraş, oamenii lui Kalawun îşi făcuseră apariţia şi lăsaseră doi 
superbi armăsari arabi, încărcaţi cu provizii, lângă intrarea în 
lăcaşul de cult. Will şi Elwen ieşiseră călare cât putuseră de 
repede din oraş. Cavalerul ar fi vrut să pună o distanţă cât mai 
mare între ei şi porţile Damascului. În afară de călătorii 
obişnuiţi, de negustori şi de fermieri, nu văzuseră pe nimeni 


124 


altcineva pe drum. Deşi Will se aştepta la asta, părea că nimeni 
nu pornise în urmărirea lor. Schimbaseră doar câteva cuvinte 
între ei, amândoi prea căzuţi pe gânduri ca să întreţină o 
conversaţie. 

— Stai lângă mine? 

Will îşi luă privirea de la drum. Elwen se uita la el. Obrajii ei 
supti păreau şi mai traşi în lumină, iar chipul i se scofâlcise. 
După ce părăsiseră Damascul, observând când de slăbită şi de 
trasă la faţă era Elwen, Will îşi amintise ceea ce îi spusese 
Simon în preceptoriu şi o întrebase despre aparenta ei suferinţă. 
Elwen însă preferase să evite subiectul, spunându-i că nu avea 
nicio importanţă. Nu insistase, aşa cum nici ea nu-l întrebase 
despre Mecca. Ca şi cum între timp se petrecuseră prea multe 
lucruri pentru fiecare. Se simțeau stânjeniţi unul în compania 
celuilalt, ca nişte străini, după atâtea luni de despărţire. 
Uitându-se acum la ea, Will îşi dădu şocat seama cât de mult 
noroc avusese ca să o salveze, şi stânjeneala i se risipi ca prin 
farmec. Se duse la ea şi se aşeză, apucându-i mâinile ei în 
propriile mâini. Erau reci şi netede. Doamne, aproape că o 
pierduse. Închise ochii şi şopti o rugăciune de mulţumire pentru 
salvarea vieţii ei. 

— Elwen, începu el, după care se opri din pricina emoţiilor. 

Ea îl privi, cu ochi tot mai strălucitori. 

— Îmi pare aşa de rău. 

— Pentru ce? întrebă el cu voce îngroşată. 

Elwen făcu o pauză, apoi zise, ezitând: 

— Pentru... că te-am pus în primejdie. E vina mea. N-ar fi 
trebuit să le spun acelor soldaţi că sunt soţia ta. Ar fi trebuit să 
mint, dar n-am ştiut cum să... Brusc, îşi dădu seama. Simon? 

— E bine, răspunse Will, urmărind-o cum îşi închide ochii de 
uşurare. Dar nu-mi dau seama cum de poţi crede că e vina ta. 

Ea îşi plecă privirea. 

— Nu-i vorba doar de asta, şopti Elwen. E... 

— Dacă n-aş fi pus la cale asasinarea lui Baybars, nimic din 
toate astea nu s-ar fi întâmplat, continuă Will, ca şi cum n-ar fi 
auzit-o. De-asta ai fost luată tu. Din pricina mea. 

— Nu, Will, eu... Sunt şi alte lucruri, lucruri pe care trebuie să 
ţi le spun că... 


125 


— Lasă-mă să vorbesc. Te rog, i-o reteză el. Trebuie să spun 
asta. Ar fi trebuit să o spun mai demult, dar... Ezită. Nu. Ar fi 
trebuit să o spun de ani buni. Doar că mereu a apărut câte o 
scuză sau câte o diversiune. Credeam că ştiu ce vreau, dar nu 
era aşa. Când m-am întors de la Mecca am fost bucuros că am 
împiedicat jaful, sincer, dar sentimentul n-a însemnat nimic în 
comparaţie cu ce am simţit când călăream spre Damasc, ştiind 
că tu poţi fi... Icni. Că poţi fi moartă. Mi-am dat seama că eşti 
mai importantă pentru mine decât... 

Spre uimirea lui Elwen, vocea lui Will se stinse şi el începu să 
plângă cu suspine, din capul pieptului. Elwen îl luă în braţe, 
chiar dacă gestul făcu imediat ca pătura în care era învelită să-i 
cadă de pe umeri. 

După un timp, suspinele încetară. Will îşi înălţă privirea ca să 
se uite la ea. 

— Mai vrei să te măriţi cu mine? 

Elwen izbucni uluită în râs, apoi văzu că el vorbise serios. 
Râsul îi dispăru. Se uită fix la el, şocată. În timp ce îl privea, Will 
păru să se transforme într-o siluetă fantomatică. Elwen se uită în 
sus şi scoase un icnet de surpriză. Pe lună apăruse o umbră, ca 
un arc întunecat în jurul marginii. 

Will îi urmări privirea. 

— Eclipsa, zise el încet. 

Se  ridicară amândoi şi urmăriră o vreme fenomenul. 
Întrebarea lui continua să atârne fără răspuns între ei, în vreme 
ce umbra aruncată de eclipsă se alungea încet pe pământ, ca o 
pată neagră. La un moment dat, Will simţi cum Elwen îl ia de 
mână. 

— Sunt însărcinată. 

Will tresări violent, fără să ştie exact motivul, apoi simţi cum 
se petrece o schimbare în interiorul lui. Incordarea dispăru. Se 
simţi mai uşor şi mai calm. Să fi fost vestea despre copil? Nu se 
gândise până atunci la un urmaş. De ce ar fi făcut-o? Dacă o 
căsătorie era imposibilă pentru un cavaler, ei bine asta nu 
însemna nimic prin comparaţie cu a avea un copil. Nu. Nu era 
vorba atât de mult despre ideea copilului în sine, ci despre 
faptul că aşa ceva era posibil. Işi spusese că nu poate fi 
împreună cu Elwen, dar fusese împreună cu ea de atâţia ani. 


126 


Auzi cum ea expiră uşor, după care o auzi vorbind, din nou în 
şoaptă. 

— Da. Răspunsul meu este da. 

Will îi mângâie mâna, iar pe chip îi înflori un zâmbet în vreme 
ce, deasupra lor, luna dispărea treptat. Cu privirea aţintită pe 
cer, nu observă că Elwen îşi ţinea ochii închişi. 


Citadela, Damasc 
17 iunie 1277 


Kalawun stătea în patru labe şi freca podeaua. Apa din 
hârdăul de lângă el era închisă la culoare din pricina sângelui, la 
fel ca şi cârpa de şters. Sângele era împrăştiat pretutindeni. li 
putea simţi gustul sălciu de fiecare dată când înghiţea. Lumina 
lunii transforma în forme ciudate obiectele cunoscute din 
încăpere. Eclipsa începuse cu ceva vreme în urmă şi acum se 
apropia de faza maximă. Luna ajunsese de culoare roşu-arămiu. 
Arăta ca un ochi umflat şi bolnav. Proptindu-se pe călcâie, 
Kalawun stoarse cârpa în hârdău şi îşi şterse sprâncenele cu 
dosul palmei. Privirea lui era inevitabil atrasă de cadavrul lui 
Khadir, înfăşurat în cearşafuri de mătase, ca o omidă în cocon, şi 
proptit de zidul de lângă uşă. 

După ce îl lăsase pe Will să o ia la fugă prin coridor, Kalawun 
intrase în sala tronului şi îl găsise pe Baraka pe podea, pe 
Baybars stând deasupra lui cu pumnii încleştaţi şi privirea goală. 
La vederea lui, sultanul ieşise din încăpere fără a scoate vreo 
vorbă. Kalawun îl ajutase pe Baraka să se ridice, însă, când 
încercase să îl ducă la doctorii din citadelă, tânărul se 
îndepărtase, spunându-i pe un ton de gheaţă şi lipsit de orice 
emoție că voia să fie lăsat în pace. Știind că trebuie să facă rost 
de cai pentru Will, Kalawun îi dăduse drumul. Intre timp, fusese 
aproape să leşine din pricina sângelui pierdut. Inainte de a 
putea găsi doi ofiţeri care să ducă animalele şi proviziile la 
moschee, se trezise confruntat cu problema gărzilor 
inconștiente, care continuau să zacă lângă sala tronului. 
Baybars trecuse pe lângă bieţii oameni fără să le arunce vreo 
privire, însă Kalawun ştia prea bine că nu va trece prea multă 
vreme până ce vor începe întrebările despre fuga femeii. 


127 


În cele din urmă, ceruse ca soldaţii să fie duşi la infirmerie, 
spunându-i guvernatorului Damascului, care aflase despre cele 
întâmplate, că un bărbat forţase intrarea în citadelă şi îi atacase 
pe oamenii lui Kalawun. În vreme ce braţul îi era cusut de 
doctorul citadelei, comandantul îi explicase guvernatorului că se 
luase după intrus, dar acesta ajunsese la gărzi înainte ca el să-l 
poată opri şi le atacase, după care plecase cu prizoniera. El, 
Kalawun, încercase să-l împiedice pe individ să fugă, dar fusese 
rănit când atacatorul scosese o sabie de la brâu. Crezuse că a 
reuşit să-l convingă pe guvernator cu povestea lui, dar fusese 
lăsat să aştepte până ce gărzile aveau să-şi vină în fire. Copleşiţi 
de prezenţa comandantului mameluc şi ascultând ameţiţi 
versiunea lui despre evenimente, ambii oameni păruseră 
convinşi că el, Kalawun, se luase după atacatorul lor. Insă, cu o 
strângere de inimă, Kalawun bănuia că doar timpul va arăta 
dacă cei doi oameni aveau să-şi amintească ce se întâmplase cu 
adevărat. După ce îşi trimisese oamenii la moschee, Kalawun se 
apucase să medieze între guvernator, care ar fi vrut să trimită 
soldaţi după atacator, şi un Baybars tăcut, care la început 
refuzase să îl vadă, apoi îi spusese să oprească orice căutare a 
femeii şi a salvatorului ei. Pentru el chestiunea nu mai avea 
importanţă. 

Kalawun lăsă cârpa în hârdău şi se ridică în picioare, 
strâmbându-se de durere. Braţul îi trimitea junghiuri până la 
creier. Intre cusăturile curate realizate de doctor apăruseră 
picături de sânge proaspăt. Kalawun trecuse de punctul de 
epuizare. Corpul i se mişca precum un automat, ca şi cum 
mintea adormise deja, iar restul trupului uitase să se supună 
comenzii creierului. Se duse ameţit către cadavrul înfăşurat şi 
tocmai se apucase să îl tragă pe podeaua udă către dormitor 
când se auzi o bătaie în uşă. Se opri, şocat, şi simţi cum îl 
inundă un val de adrenalină. Trase repede leşul lui Khadir până 
în dormitor, după care crăpă uşa. 

Unul dintre eunucii lui Baybars aştepta pe coridor. Omul se 
înclină. 

— Amir Kalawun. Sultanul solicită prezenţa dumneavoastră în 
sala tronului. 

Kalawun îşi drese glasul. 


128 


— Vin imediat. 

Eunucul aşteptă afară, lăsându-l pe Kalawun să se schimbe de 
hainele murdare şi să se spele de sângele lui Khadir de pe 
mâini. După ce termină, comandantul îl urmă, îngrijorat, pe 
eunuc înspre sala tronului. Oare deja fusese remarcată lipsa 
ghicitorului? 

Sultanul stătea în faţa ferestrelor, scăldat în lumina uşor 
roşiatică a lunii. Sala tronului era surprinzător de goală. Dintr- 
odată se putea remarca importanţa servitorilor, prin absenţa lor. 
Mizeria de pe jos fusese curățată şi acum doar aşchiile de lemn 
din jurul zăvorului uşii mai puteau dezvălui ceva din actele de 
violenţă petrecute acolo. 

La intrarea lui Kalawun, Baybars îşi întoarse privirea spre el. 

— Amir. Am nevoie să faci ceva pentru mine. 

— Stăpâne? 

— Vreau să convoci o întrunire cu şeful meu de stat-major. Fă- 
o discret. Încă nu vreau ca altcineva să afle despre asta. 

— Să afle despre ce anume, stăpâne? întrebă Kalawun în 
vreme ce Baybars plecă de la fereastră şi urcă pe estradă. 

Sultanul luă o cupă incrustată cu pietre preţioase, plină cu 
lapte bătut, de pe masa de lângă tron. Kalawun aruncă o privire 
prin camera plină de umbre în timp ce Baybars bău, dus pe 
gânduri. 

— E întuneric aici, stăpâne. Să pun servitorii să facă lumină? 

— Nu, răspunse Baybars, aşezându-se pe tron. Vreau să 
urmăresc eclipsa. Schiţă un zâmbet amar. Credeam că va fi şi 
Khadir aici ca s-o urmărească. Sau cel puţin ca să-mi spună că 
nu dispun de suficienţi paznici. L-ai văzut? 

— Nu, rosti Kalawun, un pic prea repede. 

Baybars nu păru să observe. Mai luă câteva guri de lapte 
fermentat. 

— Lucrurile s-au schimbat, Kalawun. lar eu mă simt mai bine. 
Acum ştiu ce trebuie să fac. M-am înconjurat prea mult timp de 
oameni care se tem de mine în loc să mă respecte. Aş prefera 
doar câţiva sfătuitori loiali faţă de numeroşii consilieri care mă 
dispreţuiesc în secret. 

— Oamenii tăi nu te dispreţuiesc, ripostă Kalawun. 

Baybars ridică o mână. 


129 


— Insatisfacţia lor este evidentă. M-am ocupat de Mahmud, 
dar nu mi-am dat seama cât de răspândită este infecția. A venit 
vremea să tai de la rădăcină restul corupţiei. Făcu o pauză. 
Incepând cu fiul meu. 

Kalawun tăcu. 

— Nu vreau ca Baraka Khan să ocupe tronul după dispariţia 
mea. Am decis că Salamish va fi moştenitorul meu. Baybars 
clătină din cap cu amărăciune. Nizam mă va uri pe vecie, dar 
dacă e să spunem adevărul, patul ei este rece de mulţi ani 
pentru mine. 

Kalawun îşi regăsi glasul. 

— Stăpâne, ar trebui să te gândeşti bine în legătură... 

— Nu e demn să domnească, Kalawun, i-o reteză, sec, 
Baybars. Ştiam asta de ceva vreme, dar cred că încă mai 
speram să se schimbe. Nu o va face. Acum îmi dau seama. Are o 
slăbiciune în el care mă tem că va creşte cu timpul. Dacă aş fi 
fost un tată mai bun, atunci poate că... îşi şterse fruntea, pe 
care îi apăruseră broboane de sudoare, apoi clătină din cap. Dar 
n-am fost. 

Kalawun gândea cu febrilitate. Ştia că Baybars are dreptate. 
Ştia de multă vreme că eforturile lui de a-l influenţa pe Baraka 
se dovediseră inutile. Ca şi cum ar fi încercat să scoată apa cu 
palmele căuş dintr-o barcă gata să se scufunde. Dar Salamish? 
Avea doar şapte ani şi Kalawun abia dacă îl cunoştea. În vreme 
ce se uita în podea, gândind cu repeziciune, auzi un zgomot de 
metal care loveşte piatra. Baybars scăpase cupa cu lapte 
fermentat. Aceasta se rostogoli pe trepte, împrăştiind laptele 
peste tot. Baybars întinsese mâna, nedumerit. Brusc, Kalawun 
sări înainte, ca împins de o mână nevăzută. 

— Stăpâne! 

Kalawun se repezi la tron. Urcă în goană treptele estradei, în 
vreme ce Baybars se prăbuşea. 

— Doctorii! urlă Kalawun cu toată forţa. Doctorii! 

Uşile sălii tronului se deschiseră cu putere. Două gărzi Bahri 
îşi făcură apariţia. Unul dintre soldaţi alergă în cameră, celălalt 
plecă instantaneu de acolo când îl văzu pe sultan prăbuşit. 
Kalawun îi auzi paşii gonind pe coridor. 


130 


— Ce a păţit, amir? întrebă soldatul rămas, venind în fugă 
lângă sultan. 

— Nu ştiu, răspunse Kalawun, susţinând capul lui Baybars. 

Sultanul părea să încerce cu disperare să respire, ca şi cum 
cineva sau ceva îl prinsese de gât şi îl strângea cu putere. In 
slaba lumină pe moarte a lunii, ochii lui aveau o privire nebună 
şi panicată. 

Câteva minute mai târziu se ivi un doctor, gâfâind şi cu 
hainele în neorânduială. Era urmat de servitori care cărau apă 
caldă, cuțite, cârpe, medicamente. Doctorul ordonă imediat 
aprinderea torţelor, aşa că sala tronului fu inundată de lumină. 
Kalawun se trezi dat la o parte. Sultanul icnea zadarnic după 
aer, ca un peşte pe uscat, cu gura închizându-se şi deschizându- 
se inutil. 

— A înghiţit ceva? îl întrebă doctorul pe Kalawun. 

— Doar lapte fermentat, răspunse Kalawun. Ce pot face? 

— Lăsaţi-mă să lucrez, răspunse medicul. 

Kalawun se îndepărtă şi se sprijini neajutorat de fereastră. 
Afară, oraşul era scăldat în lumina bizară a lunii. Când simţi pe 
cineva lângă el, se întoarse: era Baraka. Faţa prinţului era plină 
de vânătăi şi umflată de la bătaia pe care i-o administrase 
Baybars. Privirea lui era aţintită asupra trupului scuturat de 
convulsii al tatălui său. 

— Baraka, rosti Kalawun, prinzându-l pe tânăr de braţ. Ce 
cauţi aici? 

— N-a murit încă? replică prinţul. Vocea îi era distorsionată 
din pricina umflăturii feţei, dar în afară de asta părea bizar de 
calm. Kalawun tresări auzind întrebarea. Se holbă la Baraka, 
care păru să-şi dea seama că rostise ceva nelalocul lui şi clătină 
din cap. Ce s-a întâmplat? 

— Tatăl tău s-a prăbuşit, răspunse Kalawun, după o scurtă 
ezitare. 

— Oh, făcu Baraka, cu acelaşi ton lipsit de intonaţie şi de 
emoție. 

În vreme ce Baybars se zvârcolea lângă tron, Kalawun îl fixă 
cu privirea îngrozită pe Baraka Khan, dându-şi seama ce făcuse 
acesta. 


131 


35 


Templul, Acra 
10 iulie 1277 


Străzile din Acra vibrau de râsete şi muzică. Îmbrăcaţi cu 
haine de sărbătoare, copiii se jucau, alergându-se printre 
picioarele adulţilor care se adunaseră în faţa bisericilor 
discutând cu aprindere în pieţe ca să bea ceai aromat şi să mai 
bârfească, sau făcând cântece despre împărați morţi în 
tavernele pline-ochi. Întinse pe frânghii din cânepă între clădiri, 
triunghiuri mari din mătase decolorată de soare fluturau în 
bătaia vântului fierbinte. Atelierele meseriaşilor zăceau goale, 
magazinele erau închise, iar focurile de abia mai ardeau în 
forjele fierarilor. Oamenii îşi vedeau de treburile lor obişnuite 
doar în cartierele musulmanilor. Pentru toţi ceilalţi din oraş era 
zi de sărbătoare. Nu o sărbătoare obişnuită, care să celebreze 
viaţa unui sfânt sau vreun festival din Biblie. Nu. În acea zi 
oamenii din Acra sărbătoreau moartea. 

Baybars Bundukdari, omul care îi mânase ca pe nişte oi până 
pe această coastă îngustă şi care îi secerase cu miile, 
subminându-le puterea în Ţara Sfântă, murise. 

Zvonurile spuneau că fusese otrăvit. Unii susțineau că de 
către propriul ghicitor, dar nimănui nu-i păsa cu adevărat cum 
se întâmplase totul. Conta doar că ameninţarea cea mai mare 
cu care se confruntaseră francii din zilele lui Saladin încoace 
dispăruse, iar moştenitorul lui, un tânăr de doar şaisprezece ani, 
era cunoscut ca slab de înger şi lipsit de viziune. Ca atare, 
oamenii se bucurau şi râdeau, spuneau snoave şi glume, iar într- 
o piaţă cineva fabricase o efigie batjocoritoare a sultanului, care 
fusese dată pradă focului pe un rug construit în pripă, spre 
marele amuzament al gloatei. 

Vestea morţii lui Baybars sosise cu aproape o săptămână în 
urmă şi fusese anunţată de procuratorul oraşului, contele Roger 
de San Severino, în cadrul unei întruniri de urgenţă a înaltei 
Curți din Acra, după care contele îşi consolidase poziţia 
decretând o zi de sărbătoare pentru celebrarea evenimentului. 


132 


Oamenii îl plăceau pe Roger. La fel ca şi guvernul oligarhic din 
Acra. Nu pentru forţa conducerii sale, ci pentru lipsa ei. 

După luptele de stradă din anul precedent, Acra reuşise în 
fine să se întoarcă la vechile obiceiuri. Afacerile reveniseră la 
normal, armistiţiile dificile între cartierele divizate fuseseră 
reinstaurate, iar grijile legate de posibila urcare pe tron a lui 
Carol de Anjou, fapt ce ar fi putut distruge fragilul echilibru 
social instalat, se dovedeau treptat neîntemeiate. Se ştia prea 
bine că monarhul era prea ocupat să lupte pentru a-şi crea un 
imperiu personal în Bizanţ ca să se mai deranjeze cu preluarea 
locului său de drept din Acra. Unii glumeau că ambițiosul rege 
pur şi simplu avea prea multe tronuri şi funduri insuficiente cu 
care să se aşeze pe ele. Oamenilor din Acra le plăcea ca regii lor 
să se remarce prin absenţă; lipsa unor reguli stricte era cea care 
menținea echilibrul delicat din capitala cruciaților. O astfel de 
lipsă îngăduia ordinului breslaşilor, statelor comerciale italiene, 
maeştrilor ordinelor militare, patriarhului şi altora să-şi conducă 
bucăţelele proprii de oraş fără prea mult amestec de sus, fapt 
care, la rândul lui, îi permitea contelui Roger să organizeze 
petreceri şi sărbători pentru prietenii săi nobili, asta însemnând 
că, în general, toată lumea era fericită. 

Stând acum la fereastră şi privind pe deasupra preceptoriului, 
Will auzea cântecele unor beţivi care treceau prin faţa zidurilor 
Templului. 

— Trage draperia. 

Will întoarse privirea şi îl văzu pe Everard clipind dureros în 
direcţia lui. Lăsă draperia să cadă, iar aceasta fâşâi înapoi la 
locul ei stârnind un nor de particule de praf. Imediat în încăpere 
se lăsă o penumbră apăsătoare în locul luminii vesele a soarelui 
de după-amiază. Se duse la preot, care zăcea ghemuit pe patul 
lui. 

— Îmi cer scuze, nu mi-am dat seama că te-ai trezit. 

— Sunt treaz de ceva vreme, răspunse Everard cu un oftat, 
punându-şi din nou capul pe pernă, în vreme ce Will se aşeza pe 
un scaun lângă el. M-au trezit cântările. Privirea lui 
împăienjenită de sânge se opri asupra lui Will. Pentru el se 
cântă? oftă din nou când Will dădu din cap, de această dată cu o 


133 


expresie de tristeţe pe chip. Ca nişte hiene care atacă oasele 
unui leu căzut. Urlă de parcă ei l-ar fi omorât! 

Everard se opri din peroraţie din pricina unui acces de tuse. 

Will îşi strecură cu abilitate mâna sub capul preotului în 
vreme ce acesta horcăi sinistru, apoi, cu un efort imens, reuşi să 
scoată pe gură o flegmă sângerândă, pe care o scuipă în cârpa 
pe care Will i-o ţinea în faţa gurii. 

— Nu-i poţi învinovăţi pentru bucurie, Everard, îngăimă Will, 
dându-i preotului o cupă cu apă să bea, pe care bătrânul o 
refuză cu dispreţ. In timpul campaniei lui Baybars împotriva 
noastră, mulţi şi-au pierdut fiinţele iubite, casele, afacerile. Asta 
e justiţia lor. 

— Justiţie? se stropşi Everard. Musulmanilor li s-a oferit justiţie 
când am venit noi aici şi le-am invadat pământurile? Când le-am 
măcelărit familiile? 

— Spun doar că... 

— Ştiu, murmură preotul, închizând ochii. Ştiu. 

— Cel puţin acum avem o şansă mai mare pentru pace, 
pentru o pace durabilă. Baraka Khan va ocupa tronul şi Kalawun 
va putea să lucreze mai liber alături de noi pentru a renegocia 
tratatul şi pentru a continua construirea relaţiilor dintre 
popoarele noastre. Moartea lui Baybars e spre binele tuturor. 

Everard întredeschise un ochi şi îl studie cu atenţie pe Will. 

— Şi nu spun asta pentru mine sau din satisfacția de a fi 
răzbunat, continuă Will, zărindu-i privirea. 

— Ca să fiu sincer, nu te-aş învinovăţi dacă ai face asta. El a 
ordonat execuţia tatălui tău şi a răpit-o pe Elwen. Ai motivele 
tale pentru care îi doreai moartea. 

— Poate altădată. Acum însă, că a murit, nu simt nicio 
plăcere. Will se încruntă. Nu ştiu exact de ce. Poate pentru că a 
tinut-o pe Elwen în viaţă când ar fi putut s-o omoare? Nu ştiu. 
Simt doar... Ridică din umeri. Nu simt nimic. 

— Ştiu eu de ce, replică Everard. 

Will aşteptă un răspuns. Preţ de câteva secunde, preotul tăcu, 
cu ochii închişi. Pieptul i se ridica şi cobora spasmodic sub 
pătură. Pielea lui ajunsese aproape translucidă şi i se întindea 
peste faţă, ca şi cum nu ar mai fi fost suficientă ca să-i acopere 
muşchii. Insă preotul continua să se agaţe de viaţă cu fiecare 


134 


respiraţie. Trecuseră mai bine de trei săptămâni de când 
infirmierul Templului declarase că preotul era pe moarte. 

— Cât are? îi spusese felcerul lui Will. Nouăzeci de ani? Ar fi 
trebuit să moară de mult. Mă aştept ca febra asta să-l doboare 
foarte repede. 

Insă asta se petrecuse cu două săptămâni în urmă şi deşi 
fusese deja împărtăşit de trei ori până atunci, Everard continua 
să se agaţe cu încăpățânare de viaţă. Will vru să-i pună o mână 
pe frunte, întrebându-se dacă preotul nu adormise. În acea 
clipă, Everard vorbi: 

— Te-ai maturizat, William. 

Will zâmbi un pic sardonic. 

— Am treizeci de ani, Everard. Speram să mă fi maturizat de 
ceva vreme. 

— Pentru un cavaler, da, replică Everard, dând din cap. Pentru 
un comandant al Templului. Dar nu pe deplin pentru un membru 
al Frăției sau la nivelul la care ştiu că te poţi maturiza. Will vru 
să protesteze, dar Everard nu-l lăsă şi continuă: De când te 
cunosc eu, William, ai fost mânat de pasiune. Pasiunea de ate 
pune de acord cu tatăl tău şi de a te mântui pentru păcatele 
trecutului, pasiunea pentru o femeie, pentru prietenii tăi, pentru 
răzbunare. Dar un membru al Frăției nu se poate lăsa condus de 
dorinţe şi bătălii personale. Are de dus un război mai important, 
mai presus de mizerii mărunte şi de dorinţele celor mai mulţi 
oameni: un război pentru viitor, dincolo de un câmp obişnuit de 
bătălie. Este cel mai greu război, acela de a schimba lumea în 
bine, nu de dragul schimbării în sine, al politicii sau al vreunei 
naţiuni, ci de dragul tuturor acestora împreună. Nu simţi nimic 
faţă de moartea lui Baybars pentru că nu o priveşti ca pe ceva 
personal, ci ca un membru al Frăției. Poate chiar mai bine ca 
mine. 

— Aş vrea să-ţi pot accepta lauda, Everard. Nu prea 
obişnuieşti aşa ceva. Dar n-o pot face. 

— De ce? 

Will îşi strecură o mână pe sub gulerul mantiei şi scoase de 
acolo un lanţ lung de argint. Alături de pandantivul cu Sfântul 
Gheorghe atârna un inel delicat din aur. 

— Incă sunt condus de pasiune. 


135 


Everard zâmbi şi clătină din cap. 

— Nu, William. A; pasiune. lar asta e foarte diferit de a te lăsa 
condus de ea. Preotul se mişcă sub pătură, tuşi puţin, apoi se 
linişti. Ea cum se simte? 

— N-ar trebui să întrebi. Ştiu că nu mă aprobi. 

— Prostii, ripostă Everard. Mi-a trimis rodii. 

Will nu se putu abţine să nu râdă. La întoarcerea din Damasc, 
când îl găsise bolnav pe Everard, Will se apucase să vegheze 
aproape fără încetare la căpătâiul preotului, părăsind 
preceptoriul o singură dată, ca să se căsătorească cu Elwen. 
Andreas aranjase totul în locul lor, în mare secret. Fusese o 
ceremonie scurtă şi simplă, la care participaseră doar ei doi şi 
un preot. După aceea, Will se întorsese la Everard. Din acel 
moment, el şi Elwen comunicaseră prin mesaje, transmise prin 
intermediul lui Simon. Împreună cu urările ei de bine, Elwen 
trimisese şi un coş cu fructe pentru Everard. 

— E bine. Chiar foarte bine. 

— Şi a reînceput să mănânce? Va trebui să îşi recapete 
puterile. 

Will se aplecă în faţă, îşi puse coatele pe genunchi, îşi luă 
capul în palme şi zâmbi amuzat. 

— Ce e? se răţoi Everard. 

— Nu mi-am imaginat că voi sta vreodată cu tine ca să discut 
obiceiurile alimentare ale soţiei şi copilului meu încă nenăscut. 

— Ei bine, din experienţa mea, William, spuse preotul cu o 
respiraţie şuierată, nimic în viaţă nu iese exact aşa cum te 
aştepţi. 

Everard închise iarăşi ochii. De această dată rămaseră închişi. 
Curând respiraţia lui se linişti, devenind tot mai rară şi mai 
slabă, până ce Will se trezi ciulind urechea pentru a auzi ceva. 

O oră mai târziu Will era pe punctul de a aţipi, cu obrazul 
odihnindu-se în palmă, când pleoapele lui Everard tremurară şi 
buzele uscate ale preotului se întredeschiseră. 

— Cred că rabinul Elias încă are cartea aceea pe care i-am 
împrumutat-o. Vrei să i-o ceri data viitoare când te vezi cu el? 

Will se agită pe scaun. 

— Bineînţeles, rosti el, ameţit. 

Sprâncenele preotului se îmbinară a întrebare. 


136 


— Mă întreb dacă Hasan va şti? 

— Ce să ştie? Will se trezise complet. Everard? Ce să ştie? 

Însă din gura lui Everard nu mai ieşi niciun sunet, deşi 
rămăsese deschisă, ca şi cum preotul ar fi vrut să adauge ceva. 
Will îl atinse pe gât şi simţi ultimele pulsaţii ale venei. Apoi 
nimic. Îşi trase încet mâna şi se lăsă pe spatele scaunului, 
uitându-se fix la trupul lipsit de viaţă al preotului. Părea fragil, 
aproape ca de copil sub faldurile păturii. Trebuia să aducă un 
preot şi pe infirmier. În loc de asta, se ridică şi se duse la 
fereastră. Ezită câteva clipe, neştiind dacă era cazul să tragă 
draperiile. În cele din urmă o făcu, lăsând lumina puternică a 
soarelui să inunde încăperea. Când se întoarse spre Everard, 
văzu că bătrânul era acum scăldat în lumina aurie, iar pielea lui 
translucidă părea să licărească dinlăuntrul ei. 

În acea seară, după ce trupul preotului fu îmbrăcat pentru 
funeralii şi la slujba de seară se rostiră rugăciuni pentru el, Will 
fu chemat de seneşal. De la moartea lui Everard, Will fusese 
amorţit şi ameţit. Însă acum, în vreme ce urca scara către 
camerele seneşalului, în el reveni starea de alertă. De ani întregi 
ştia că va veni şi o asemenea zi, dar, în ciuda certitudinii, Will 
continua să tremure. Odată cu moartea lui Everard, altcineva 
avea să fie ales ca şeful Anima Templi. In sinea lui, Will nu se 
îndoia nicio clipă cine putea fi altcineva şi, deşi încerca să se 
convingă singur că orice era posibil, îl încerca sentimentul că 
ştia prea bine şi care este motivul acestei convocări la seneşal. 

Îşi spuse că sosise vremea să se confrunte cu pedeapsa finală 
pentru tentativa de asasinare a lui Baybars şi pentru trădarea 
Frăției. 

Când intră, seneşalul se uită chiorâş la el pe deasupra unui 
teanc de hârtii. Luminat din spate de strălucirea amurgului, 
seneşalul părea mai mare ca de obicei, o siluetă amenințătoare, 
cu părul lui de culoarea fierului tuns scurt şi lăsând să se vadă 
foarte bine capul lui pătrăţos, animalic. 

— la loc, rosti el, fără să se deranjeze să-l salute pe Will. 

Will se îmbărbătă singur, apoi se duse hotărât la scaunul din 
faţa mesei şi, se aşeză, dându-şi seama că seneşalul şedea pe 
unul mult mai înalt. Se simţea ca un şcolar obraznic în faţa unui 
dascăl, adică probabil exact aşa cum intenţionase seneşalul să 


137 


se simtă. Oftă în sinea lui, întrebându-se de ce nu putea fi iertat 
când atâtea lucruri se petrecuseră între timp. Işi riscase viaţa ca 
să păzească Piatra Neagră, îl salvase pe Marele Maestru din 
ghearele corupţiei şi oprise un război. Ce altceva mai putea face 
ca să-şi răscumpere păcatele în ochii acelui om? 

Seneşalul nu spuse nimic, continuând să citească foaia de 
hârtie pe care o avea în faţă. Tăcerea se prelungi, apăsătoare, 
secundele devenind parcă minute. Will se agită pe scaun. Intr- 
un târziu, nu mai putu suporta. Se ridică în picioare. 

— Domnule, aş vrea să-mi petrec seara jelindu-l pe maestrul 
nostru şi rugându-mă pentru el în capelă în loc să stau aici 
aşteptând să mă daţi afară din Frăţie. Aşa că vă rog să faceţi ce 
aveţi de făcut, ca să ne putem vedea amândoi de treburile 
noastre. 

Seneşalul îi aruncă o privire ucigătoare. 

— Stai jos! tună el, trântind hârtia pe masă. 

— Domnule, eu... 

— Nu vei fi dat afară. 

Seneşalul vorbise încet. Will nu fu sigur că îl auzise bine. 

— Domnule? 

— Stai jos, Campbell, repetă seneşalul, morocănos. Făcu o 
pauză cât Will se prăbuşi la loc pe scaun, apoi, expirând cu 
putere, continuă: Când erai în Arabia, fratele Everard a convocat 
o întrunire a Frăției. Ştia că nu mai are mult de stat în această 
lume. Voia să fie prezent la întrunirea de numire a înlocuitorului 
său. Frăția a votat conform recomandării lui. Membrii ei au fost 
de acord cu alegerea lui. 

— Şi? întrebă Will, clătinând din cap a nedumerire. 

— Şi te-au ales pe tine. 


— Cum...? 
— Te-au ales pe tine, repetă seneşalul. Ca să fii şeful Anima 
Templi. 


Will simţi cum ceva începe să se zvârcolească în el. Îşi dădu 
seama că îi venea să râdă şi că trebuia să reziste tentaţiei. Se 
prefăcu că tuşeşte. 

— Frăția a votat pentru mine? 

— Nu ai fost ales în unanimitate, zise seneşalul cu o mutră 
acră. 


138 


Will îşi puse palmele pe coapse, şi se legănă pe scaun. 

— De ce nu mi-a spus? murmură el. 

Seneşalul ridică din umeri. 

— Everard nu şi-a manifestat niciodată emoţiile sau 
recunoştinţa. Cred că era prea stânjenit ca să-ţi spună. Ar fi fost 
mai bine să o fi făcut, adăugă el printre dinţi. 

Will se abţinu de la orice replică. Se uită cum seneşalul se 
apleacă în spatele mesei şi ridică de acolo o carte mare, bine 
legată, cu marginile paginilor prinse sendviş între copertele de 
piele franjurate pentru o răsfoire mai uşoară. Will recunoscu 
imediat cronica preotului. 

Seneşalul îi dădu cartea lui Will. 

— A vrut ca tu să ai asta. S-a gândit că ai putea să o continui. 
Personal, cred că ar trebui să o distrugi. Şi aşa am avut mari 
probleme cu furtul Cărţii Graalului. Nu ne mai putem permite 
asemenea evenimente. Dar e doar părerea mea. Tu eşti şeful 
acum. Vei face cum vei crede de cuviinţă. 

— O să o citesc, apoi voi decide. 

Seneşalul dădu din cap. Will îşi dădu seama că era singurul 
semn de reconciliere pe care avea să-l primească de la seneşal 
în acele momente. Dădu şi el din cap şi porni spre uşă. A doua zi 
se putea gândi la însemnătatea celor întâmplate şi la ceea ce 
avea să facă în viitor. Deocamdată însă, voia să fie singur. După 
ce închise uşa în urma lui, se opri în faţa scării şi strânse cartea 
cu braţele la piept. Din paginile gălbui emana un miros strident, 
animalic. Tradiţionalist ca întotdeauna, Everard continua să 
prefere pergamentul hârtiei. „Continuase”, se corectă Will. 
Continuase. 

In acel moment simţi o durere imensă în suflet. 


Citadela, Damasc 
10iulie 1277 


Baraka Khan şedea pe tron, cu privirea aţintită dispreţuitor 
asupra adunăturii de oameni de sub el, în vreme ce şeful de 
stat-major al armatei mameluce ţinea un discurs oficial extrem 
de lung. 


139 


Kalawun era uimit de cât de mic părea prinţul prin comparaţie 
cu colosul de om care ocupase acel tron cu doar trei săptămâni 
în urmă. Mic ca prezenţă, dar şi ca dimensiuni. Baraka părea 
micşorat de tronul ornat cu aur şi de distinşii oameni din jurul 
lui. 

Comandantul îşi încleştă pumnii. Baybars abia fusese îngropat 
şi deja locul lui fusese ocupat. Poate că el, Kalawun, nu fusese 
mereu de acord cu politica sultanului, dar din multe puncte de 
vedere, în ciuda slăbiciunilor, îl respectase pe Baybars. Kalawun 
încercase să facă din fiul sultanului un om mai bun decât fusese 
Baybars, dar tânărul încruntat şi rău nici măcar nu se apropiase 
de tatăl lui. Toţi acei ani de pregătire fuseseră o pierdere de 
vreme. Şi toate sacrificiile pe care Kalawun le făcuse, sacrificii 
mai mari decât şi-ar fi putut imagina. 

La trei zile după moartea lui Baybars fusese găsită o păpuşă 
de cârpă, umflată şi îmbibată de apă, prinsă în trestiile de pe 
malul râului care curgea în afara Damascului. Pescarul care o 
găsise ar fi vrut să o arunce înapoi în apă, dar zărise o tăietură 
ciudată, cusută la loc, în burta păpuşii. Cusătura se desfăcuse 
parţial. Intrigat, omul desfăcuse păpuşa şi dăduse peste o fiolă 
mică din sticlă. Temându-se de vreo vrăjitorie sau de vreo farsă 
proastă, pescarul dusese păpuşa unui soldat din partea locului 
care, neştiind ce să facă cu ea, o pasase mamelucilor. Două zile 
mai târziu, păpuşa fusese recunoscută ca aparţinând lui Khadir, 
cel care între timp fusese declarat dispărut. Doctorul care 
încercase în zadar să îl salveze pe Baybars bănuia că sultanul 
fusese otrăvit, dar, nereuşind să colecteze suficient lapte 
fermentat din care băuse Baybars pentru a-l analiza, nu putuse 
da un verdict sigur. Fiola de sticlă din păpuşă fusese deschisă, 
iar cele câteva picături de lichid dinăuntru confirmaseră la 
testare că aveau proprietăţile cucutei, otravă care dădea 
manifestări similare cu cele pe care le avusese Baybars înainte 
de moarte. Misterioasa dispariţie a lui Khadir, corelată cu 
apariţia otrăvii şi a păpuşii păruseră să ofere dovada necesară 
Curţii mameluce. Baybars fusese omorât de ghicitorul său. 

Kalawun era singurul care credea, aproape cu certitudine, că 
lucrurile nu stăteau deloc aşa. De fiecare dată când îl vedea pe 
Baraka îşi amintea de expresia de pe chipul său şi de tonul vocii 


140 


cu care vorbise în vreme ce urmărea agonia tatălui său. Din 
punctul lui de vedere, Baraka fusese cel care pusese otrava în 
băutura sultanului în noaptea eclipsei, atunci când Khadir zăcea 
deja mort în dormitorul lui Kalawun. În acelaşi timp, 
comandantul era muncit şi de alte gânduri, şi mai cumplite. Erau 
gânduri legate de fiica lui şi de moartea ei, care semăna atât de 
bine cu cea a sultanului. Khadir îşi recunoscuse implicarea, dar 
tot el îi spusese lui Kalawun că intenţionase să îl otrăvească. 
Comandantul bănuia că planul bătrânului fusese zădărnicit de 
Baraka, cel care furase probabil otrava. Dar de unde să fi ştiut 
tânărul să caute în burta păpuşii, în afara cazului că ştia ce se 
ascunde acolo? 

Cu mare atenţie şi calm, Kalawun încercase o confruntare cu 
Baraka pentru a scoate adevărul de la acesta. Insă prinţul nu 
dorea să vorbească şi Kalawun îşi făcea griji să nu sară peste 
cal. Nimeni altcineva nu ştia că Baybars dorise ca Salamish să-i 
ia locul, aşa că, precum se proclamase, Baraka se urcase pe 
tron, deţinând acum controlul asupra lumii răsăritene, din 
Alexandria până în Alep. Fără un decret regal, semnat de 
Baybars, Kalawun nu avea nicio putere să-l împiedice pe Baraka. 
Singura satisfacţie pe care o încercase consta în declaraţia 
şefului de stat-major conform căreia, din pricină că Baraka era 
prea tânăr ca să domnească, imperiul avea să fie condus de un 
regent până ce prinţul avea să împlinească optsprezece ani. Ca 
omul cel mai apropiat de Baybars şi ca socrul lui Baraka, 
Kalawun era alegerea naturală. Insă toate astea reprezentau 
doar o palidă amăgire prin comparaţie cu posibilitatea sumbră 
ca tânărul cu mutră acră, care acum ocupa tronul, să-i fi ucis 
atât pe Baybars, cât şi pe Aisha. 

Kalawun simţi o prezenţă lângă el şi privi în jos, înspre Khalil. 
Schiţă un zâmbet şi împinse spre ceafă părul băiatului, care îi 
cădea cu obstinaţie în ochi. Khalil avea doar treisprezece ani, 
dar începea să câştige rapid în înălţime. Kalawun bănuia că va 
ajunge mai înalt decât el la maturitate. 

— Ali vrea să ştie când mâncăm, tată, murmură Khalil pe un 
ton serios. 

— Chiar aşa? se miră Kalawun, vorbind în şoaptă şi uitându-se 
înspre fiul lui mai mare, care urmărea, cu o expresie plictisită şi 


141 


vag amuzată pe chip şi cu braţele încrucişate peste piept, 
discursul şefului de stat-major. Du-te şi spune-i fratelui tău să îşi 
mascheze plictiseala. Şi să vorbească pentru el însuşi data 
viitoare. Văzând că fiul lui nu se mişcă de pe loc, se încruntă. 
Mai e ceva? 

Khalil se agită stânjenit şi aruncă o privire spre fratele lui. 

— Ali mi-a spus că l-a văzut pe Khadir. 

— Cum? strigă Kalawun, simțind cum i se ridică părul de pe 
ceafă. 

— A spus că fantoma lui Khadir e aici. Ne urmăreşte prin 
ziduri, aşa cum obişnuia, bântuindu-ne. 

Kalawun expiră scurt, apoi îşi puse braţul în jurul umerilor 
fiului său şi îl strânse bine. 

— Fratele tău te necăjea. Khadir a dispărut de multă vreme. 

— Eşti sigur? 

— Sunt. Acum pleacă. 

Îi zâmbi patern lui Khalil şi îl urmări cum se întoarce la fratele 
lui şi cum îl bate pe braţ. 

Ali îi aruncă o privire lui Kalawun şi zâmbi, apoi reveni la 
ocupaţia lui de a-l urmări pe vorbitor cu o expresie evident 
mimată de interes pe chip. Chiar dacă se deosebea radical prin 
aspect şi temperament de fratele său mai mic şi mai sobru, Ali 
era imaginea în oglindă a Aishei, o versiune masculină şi ceva 
mai în vârstă a fetei. Zâmbetul lui reprezenta confort şi 
provocare pentru Kalawun. Se gândi ce conducător bun ar putea 
deveni Ali într-o bună zi: comandantul unui regiment sau poate 
guvernatorul unui oraş. Când îşi mută din nou privirea asupra 
tânărului nemernic de pe tron, Kalawun simţi cum se umple de o 
senzaţie de limpezime, combinată cu sfidare, mai pură decât 
propria lui mânie şi propria lui teamă. Nu era neajutorat. Din 
contră, ca regent avea mai multă putere decât avusese 
vreodată. Nu avea nevoie decât de o ocazie. Dinastia 
mamelucilor se născuse prin insurecție armată. Baybars însuşi 
omorâse doi sultani înainte de a se urca pe tron. 

În mintea lui Kalawun nu existaseră niciodată asemenea 
gânduri de răscoală. Fusese mulţumit cu poziţia lui sub Baybars. 
Acum însă, în vreme ce privea spre tron la felul cum e aşezat 


142 


cercul de aur pe capul lui Baraka, îşi dădu seama ce trebuia să 
facă. 
XXX 

În cealaltă parte a sălii tronului, Nasir zări un zâmbet răsărind 
în colţul gurii lui Kalawun şi se întrebă ce însemna. 

Îşi petrecuse mulţi ani studiind acel chip şi ajunsese să 
cunoască expresiile aşa cum un fermier îşi cunoaşte pământul 
pe care îl lucrează şi anotimpurile. De obicei, îşi dădea seama 
doar uitându-se la ce anume se gândea comandantul. Insă acel 
zâmbet părea ciudat şi deplasat, mai ales în condiţiile în care 
Nasir ştia ce gânduri trec prin mintea lui Kalawun. Cu două zile 
în urmă, comandantul avusese încredere să-i împărtăşească 
intima lui convingere că Baraka îl omorâse pe Baybars. Nasir 
fusese surprins de o asemenea posibilitate, dar la urma urmei 
putea fi adevărat. În definitiv, el ştia prea bine cât de uşor pot fi 
înşelaţi oamenii. De câţiva ani înşela pe toată lumea din jurul lui, 
inclusiv pe sincerul şi principialul Kalawun. 


143 


PARTEA A TREIA 


144 


36 


Lângă Bordeaux, Regatul Franţei 
24 aprilie 1288 


Vânătorii goneau prin pădure, trecând peste lăstărişuri, 
ramurile subţiri lovindu-i din spate. Furtunile se abătuseră 
asupra regiunii în noaptea precedentă şi acum solul era mâlos. 
Bucăţi mari de clisă săreau de sub copitele cailor. Umezeala 
pământului se înălța ca o ceaţă fină printre copaci, în vreme ce 
resturile putrezite ale plantelor, rămase după trecerea iernii, 
emanau o miasmă grea. Din când în când, razele soarelui se 
făceau văzute prin frunzişul des, strălucind în picăturile de rouă 
şi transformând pânzele de păianjen în şiruri fragile de perle, iar 
iarba din luminişuri într-o pătură lucitoare de satin. Pe cer se 
vedeau pete de senin, albastre şi limpezi. Era dimineaţă 
devreme şi aerul tare păstra ultimele vestigii de răcoare a 
nopţii, care aveau în curând să fie înlocuite de căldura soarelui. 

Aproape de şeful poterii călărea un bărbat foarte înalt, cu o 
constituţie atletică. Părul lui negru era acoperit de o beretă de 
culoarea smaraldului, iar tunica de aceeaşi culoare era brodată 
cu flori aurii. Deşi ajuns la aproape cincizeci de ani, bărbatul 
continua să fie chipeş ca un tânăr. Uşoara cădere a uneia din 
pleoape, moştenită de la tatăl lui, reprezenta singurul defect 
despre care se putea vorbi, dar chiar şi acesta nu făcea decât 
să-i dea feţei un aer aparte. Ignorându-i pe curtenii şi pe paijii 
care goneau în faţa şi în urma lui, Edward |, regele Angliei, se 
concentra totalmente asupra vânătorii. Undeva în faţă, nu prea 
departe, se auziră  lătrăturile câinilor cercetaşi. Sunetul 
goarnelor le răspunse, iar potera se repezi spre pradă. 

Edward simţi un fior de satisfacţie când zări pentru prima dată 
lupul. Îl urmăreau de câteva ore şi regele ar fi fost dezamăgit 
dacă bestia s-ar fi dovedit doar o altă creatură pe jumătate 
epuizată de foame, aşa cum se întâmplase în ziua precedentă. 
Animalul de acum era o brută, negru ca pana corbului şi plin de 
muşchi. Pajii chemară înapoi cu fluierături câinii cercetaşi şi 
dădură drumul din lese, la ordinul lui Edward, ogarilor de 


145 


vânătoare. Câinii urmăriră lupul câteva sute de metri până când 
unul dintre ogarii din fruntea haitei făcu un salt în faţă. Cu fălcile 
lui puternice deschise larg, câinele sări la gâtul lupului şi îşi 
înfipse colții în carnea bestiei cu o forţă zdrobitoare. Lupul 
scoase un urlet de durere şi se prăbuşi la pământ, rostogolindu- 
se cu ogarul prins de blana lui. Ceilalţi câini se apropiară la 
rândul lor, în vreme ce lupul se zbătea în zadar. 

Impreună, ogarii ţintuiră sălbăticiunea de sol şi se apucară s-o 
muşte cu ferocitate, în vreme gonacii se apropiau de ei, cu caii 
înspumaţi de sudoare. Oamenii smulseră cu brutalitate ogarii de 
pe prada lor înainte ca lupul să fie sfăşiat în bucăţi. Edward sări 
cu graţie din şa. Restul vânătorilor se grupară în spatele lui. In 
aer se lăsase tăcerea, cu excepţia zgomotului de copite şi al 
mârâielilor înfundate de protest ale ogarilor, care se vedeau 
lipsiţi de pradă şi legaţi la loc în lesă. 

Edward îşi scoase sabia. Lupul rămăsese întins pe o parte, 
gâfâind. Incercă să se ridice la apropierea omului şi îşi dezgoli 
colții, dar era prea slăbit ca să se mai poată sprijini pe labe. 
Capul îi căzu la loc pe pământ. Pe gâtul şi pe burta lui se vedeau 
pete roşii, iar dinspre el venea miros de transpiraţie şi urină. 
Lupul se uită la Edward cu ochii lui galbeni şi înceţoşaţi. Regele 
ridică sabia şi o înfipse în inima animalului. Se auzi un chiot 
general când sângele ţâşni, pătând tăişul armei. Regele o 
scoase, luă cârpa întinsă de unul dintre paji şi şterse lama cu 
gesturi bruşte. Servitorii ridicară lupul mort, care avea să fie 
jupuit pentru blană, în vreme ce carnea avea să fie dată ca 
hrană câinilor. Ceilalţi vânători descălecară şi începură să-şi 
treacă de la unul la altul ploşti cu vin, felicitându-se reciproc 
pentru reuşită. Edward li se alătură, de-acum relaxat, şi îşi 
scoase mănuşile. 

Stând separat de grupul principal, cu faţa bolnăvicios de 
palidă şi plină de sudoare, un bărbat întinse mâna către o ploscă 
ce-i fusese oferită. 

Chiar dacă participa la o discuţie însufleţită, Edward privi în 
acea direcţie şi ridică o mână. 

— Doar apă pentru el. 

Curteanul nu ezită nicio secundă şi dădu plosca plină vin 
altcuiva. Bărbatul cu chipul palid o urmări cu o privire amărâtă. 


146 


— Ţi-aş recomanda să verşi, de Lyon, rosti Edward, venind 
spre individ. 

— Maiestatea Voastră, murmură Garin, înclinându-şi capul. 

Stomacul i se revoltă şi protestă violent la vederea lupului 
care era înfipt într-un par de către paji. Blana animalului era 
plină de sânge şi de salivă. 

— Sau, continuă Edward, dacă nici voma nu merge, ţi-aş 
sugera să mănânci mai puţin la cină. 

Vocea regelui nu se schimbase ca tempo sau ca tonalitate, 
dar sub acea mască se ghicea o răceală de oţel. 

Garin se uită în ochii cenuşii ai lui Edward, apoi privi în altă 
parte. Avea patruzeci şi unu de ani, dar, cu toate astea, prin 
doar câteva cuvinte alese cu grijă, Edward continua să-l facă să 
se simtă ca şi când ar fi avut doar treisprezece. 

— Maiestatea Voastră, murmură el din nou. 

Regele se îndepărtă pentru a discuta cu unul dintre vasalii lui 
francezi, lăsându-l pe Garin singur şi tremurând în aerul tare. 

De obicei, Garin reuşea să mascheze în faţa regelui urmele 
unei beţii de o noapte întreagă; nu se întâmpla des să fie 
convocat înainte de mijlocul dimineţii, iar până la acea oră 
reuşea să depăşească cumplitele stări convulsive însoţite de 
transpiraţii reci. In acea zi însă, Edward insistase ca toţi 
consilierii să-l însoţească pe el şi pe vasalii lui la vânătoare, 
pentru că voia să se folosească de ocazie pentru a discuta cu 
toţi despre planurile lui pentru luna care urma. Şi Garin fusese 
convocat, deşi el nu era chiar consilier, sau cel puţin nu în 
sensul oficial al termenului. De fapt, după aproape douăzeci şi 
nouă de ani în slujba Maiestăţii Sale, Garin încă nu ştia sigur ce 
poziţie ocupa sau unde se încadra în ierarhia complexă a casei 
regale. De fapt, nici ceilalţi nu-i cunoşteau exact poziţia, fapt 
care îl deranja pe Garin, căci lipsa unei definiţii clare îi 
determina să fie precauţi faţă de el, astfel încât fusese mereu 
un singuratic în cadrul vieţii agitate de la Curte. Ura această 
segregare, dar în acelaşi timp accepta că era necesară. Unele 
din sarcinile pe care le executa el pentru rege nu se potriveau 
unei poziţii oficiale. Existenţa în exteriorul cercului limitativ al 
birocraţiei impus celorlalte oficialități regale făcea ca munca lui 
să fie mai uşor de dus la îndeplinire. Prins între treburi legale şi 


147 


ilegale, Garin trăia o viaţă ciudată, în care nu era niciuna, nici 
alta, iar această stare de lucruri era exacerbată de faptul că bea 
constant şi mult. 

Dacă se gândea acum ce ajunsese, Garin îşi putea vedea 
viaţa cu un soi de detaşare amuzată, ca un om care, la un 
moment dat, a luat o decizie proastă, dar care e convins că 
poate reveni oricând pe drumul pe care ar fi trebuit să-l urmeze 
tot timpul. Se gândise la asta încă de la întoarcerea din Ţara 
Sfântă, cu unsprezece ani în urmă, dar acea reîntoarcere pe 
drumul corect încă nu se materializase. Ar fi putut pleca. Ar fi 
putut dispărea într-o noapte cu o pungă de bani din cuferele lui 
Edward şi s-ar fi putut refugia într-un alt regat, departe de 
puterea de influenţă a regelui, ca să înceapă o viaţă nouă. Însă 
frica, nehotărârea şi speranţa îl determinaseră să rămână. În 
slujba lui Edward avea un statut şi un scop, chiar dacă lipsite de 
recunoaştere oficială. Era plătit, nu la fel de bine precum i-ar fi 
plăcut lui, dar suficient cât să-şi ducă viaţa. În plus, continua să 
creadă, în ciuda dovezilor care susțineau contrariul, că Edward 
avea în cele din urmă să-l recompenseze pentru serviciul lui 
credincios. Totodată, nutrea un soi de sentiment de apartenenţă 
la casa regală, care, din anumite puncte de vedere, îi conferea o 
senzaţie de familie, iar acest lucru devenise foarte important 
după ce mama lui, Cecilia, murise cu cinci ani în urmă, lăsându-l 
singur pe lume. Edward îi luase înapoi proprietatea din 
Rochester, după ce îl aburise pe Garin cu chestii legale şi 
tehnice, reuşind să bage ceea ce mai rămăsese din averea 
familiei de Lyon în trezoreria regală şi asigurându-se că Garin nu 
va vedea niciodată vreun ban din moştenirea lui. 

Când terminară de băut vinul, vânătorii încălecară din nou. 
Doi paji cărau lupul mort, trupul animalului bălăngănindu-se pe 
tepuşa de care era legat. Garin se urcă şi el slăbit în şa, 
gândindu-se cât de bine s-ar fi simţit cu o picătură de vin în 
stomac. Sobrietatea nu era o stare prea convenabilă pentru el, 
căci gândurile lui tindeau întotdeauna să rememoreze trecutul şi 
să-l arunce în abis ori de câte ori se trezea din beţia zilei 
precedente. Moralul i se ridică puţin la gândul urciorului lăsat 
neterminat în dormitorul lui, în vreme ce vânătorii îşi reluară 
drumul prin pădure, îndreptându-se spre Bordeaux. 


148 


Aproape o oră mai târziu ieşiră din hăţişuri în zona câmpurilor 
şi podgoriilor care se întindeau dinspre oraş sub forma unor 
petice imense de galben şi verde, mărginite de Garonne, râul 
albastru ca seninul cerului, care curgea prin mijlocul cetăţii şi 
apoi se vărsa în mare. Fermierii munceau solul bogat, pregătind 
noi recolte. Încă mici şi acri, strugurii atârnau în ciorchini deşi pe 
coardele de viţă. Răcoarea dimineţii dispăruse, alungată de 
căldura metalică a zilei. Pentru Garin, scena avea ceva 
inconfundabil englezesc în ea, în ciuda căldurii tipice Sudului, a 
şirurilor de viță-de-vie şi a aşezărilor curate împrăştiate în 
peisaj, multe dintre ele construite de Edward. Regele îşi 
petrecuse ultimii doi ani în Gasconia, muncind neobosit la 
înfiinţarea de noi aşezări şi la unirea nobililor locali sub 
stindardul ducatului său francez, un teritoriu obţinut de 
străbunicul său şi lăsat moştenire urmaşilor. Edward primise 
proprietatea de la tatăl său, Henric al Ill-lea. Bordeaux era 
capitala regelui şi aici era locul unde el îşi făurise o viaţă 
confortabilă pentru sine şi pentru familia sa. 

Trecând la pas prin oraş, către castelul care se înălța arogant 
peste cetate şi peste râul pe malurile căruia creşteau crini, 
vânătorii intrară cu zgomot în curtea fortăreței. Gărzile de la 
porţi salutară scurt. Luând în considerare faptul că majoritatea 
oficialităților îl însoţiseră pe Edward la vânătoare, curtea părea 
surprinzător de plină. În faţa grajdurilor erau probabil 
cincisprezece cai, cu mai mulţi tineri, mai mult ca sigur paji, 
aşteptând în apropierea lor. Garin observă că harnaşamentele 
animalelor aveau culori şi erau confecţionate în stiluri 
necunoscute, însă curiozitatea cea mai mare era stârnită chiar 
de pajii cu un aspect evident străin, cu piele măslinie şi turbane 
colorate înfăşurate în jurul capetelor. 

Şi Edward îi văzuse. După ce descălecă şi îşi scoase bereta de 
vânătoare şi îşi trecu o mână prin părul năclăit de transpiraţie, 
porni apoi în direcţia tinerilor cu o expresie întrebătoare pe chip. 
Înainte de a ajunge la străini însă, fu întâmpinat de şambelanul 
lui personal, care ieşi repede în curte. 

— Aţi avut o dimineaţă rodnică, Maiestatea Voastră? 

Edward nu-i răspunse. 

— Avem oaspeţi? 


149 


În spatele lui, ceilalţi participanţi la vânătoare descălecau. 
Lătrând cu putere, câinii fură duşi înspre cuştile lor. 

— Au ajuns la scurt timp după ce aţi plecat, maiestate. 
Şambelanul se văzu obligat să ridice vocea din pricina 
lătrăturilor şi păru că se chinuieşte ca să facă asta. Vă aşteaptă 
în sala de recepții. 

— Cine sunt? 

— Un ambasador mongol, Maiestatea Voastră, sub autoritatea 
unui om pe nume Rabban Sauma, ambasadorul ilhanului 
Arghun. 

Dând hăţurile unui paj, Garin ascultă cu interes conversaţia. 
Ultimele veşti primite din Mongolia spuneau că după moartea lui 
Abaga, ilhanul Persiei, fratele lui se urcase pe tron, dar fusese 
ucis de generalii săi după ce se convertise la islamism. În locul 
lui fusese ales Arghun, unul dintre fiii lui Abaga, dar până acum 
nu se auzise nimic despre el. 

— Du-mă acolo, rosti imediat Edward. 

Le făcu semn câtorva consilieri care veniră imediat spre el, în 
vreme ce Edward se descotorosea de hainele de vânătoare şi 
intra în castel alături de şambelan. 

Garin îi urmă de la distanţă, curios să afle ce căuta 
ambasadorul mongol la asemenea depărtare de casă. 

Câţiva bărbaţi aşteptau în camera bine luminată, construită 
din bârne de stejar, dintr-un capăt al castelului. Unii păreau 
apuseni, dar majoritatea erau complet străini. Când intră în 
încăpere, la ceva distanţă în urma regelui şi a consilierilor 
acestuia, Garin observă imediat silueta din mijlocul grupului, un 
bărbat rotofei şi exuberant, de vârstă mijlocie, îmbrăcat cu 
veşminte elegante în alb şi verde-jad, contrastând puternic cu 
faţa lui bronzată. Turbanul lui alb era decorat cu un safir mare şi 
gros, prins într-un cadru de aur, iar mustaţa groasă şi neagră i 
se lăsa înspre bărbie, încadrând o barbă dată cu ulei. Omul 
părea extrem de exotic stând în centrul acelei încăperi sobre. În 
dreapta lui se afla un bărbat subţire, anemic, care privea cu 
dispreţ în jurul lui. 

— Maiestate, rosti şambelanul. Vi-l prezint pe ambasadorul... 

Rotofeiul deveni imediat şi mai exuberant. Înainte ca 
şambelanul să termine de vorbit, individul porni spre Edward. 


150 


— Maiestatea  Voastră, rosti el,  înclinându-se. Fiţi 
binecuvântat. Sunt Rabban Sauma, ambasadorul înălțimii Sale, 
mult stimatul ilhan al Persiei. 

Omul vorbea franceza încet, fără accent. 

Edward acceptă cu grație salutul. 

— Bun venit la Curtea mea, ambasadorule. Să vă aducă ceva 
servitorii mei? Mâncare? Vin? 

Rabban se încruntă uşor şi făcu un semn înspre un om din 
apropierea lui, care i se adresă repede într-o limbă ce suna 
gutural. Rabban zâmbi din nou şi clătină din cap. Îi răspunse 
omului de lângă el, care imediat traduse vorbele pentru Edward. 

— Vă mulţumim pentru ospitalitate, maiestate. Ar fi bine- 
venite ceva de mâncare şi ceva dulce de băut, pentru mine şi 
pentru oamenii mei. 

— Vom lua masa împreună, replică regele. 

Dădu din cap înspre şambelan, care se înclină şi părăsi 
încăperea. 

— Maiestate, îl auzi Garin pe unul dintre consilierii lui Edward. 
N-ar fi prudent să-l întrebaţi pe ambasador de ce a venit înainte 
să împărţiţi bucatele cu el? 

Ignorând schimbul de cuvinte, ambasadorul se dusese la una 
din ferestre, de unde se putea vedea priveliştea oraşului şi a 
câmpurilor însorite din afara lui. 

— Frumos, rosti el în franceză, arătând spre peisaj. Foarte 
frumos. Reveni la limba lui natală, translatorul apucându-se să-i 
redea vorbele într-un şuvoi constant. Vin de la Paris. Şi Parisul e 
frumos, dar în genul lucrului făurit de om. M-am minunat de 
splendoarea universităţii de acolo, de eleganța arhitecturii, de 
frumuseţea capelelor. Ochii lui Rabban se făcură mari de 
încântare. Aţi văzut Sainte-Chapelle, Maiestatea Voastră? 

Edward aşteptă ca translatorul să termine. 

— Da. 

Rabban nu păru să observe nota de acreală din vocea regelui. 

— Insuşi regele Filip mi-a prezentat acel loc minunat. Am 
văzut acolo un fragment din însăşi crucea lui Hristos, adusă de 
regele Ludovic, iar după aceea am fost la slujbă cu întreaga 
Curte a lui Filip. A fost o zi pe care o voi preţui întotdeauna. 


151 


Stând în spate şi un pic în dreapta regelui, Garin zări bărbia 
lui Edward tremurând la menţionarea numelui regelui Franţei. 
Stăpânul lui îşi începuse domnia în Gasconia cu o vizită la Paris 
pentru a-i prezenta salutările sale cordiale noului rege al 
Franţei, un tânăr hotărât, ai cărui supuşi îl supranumiseră cel 
Frumos, din pricina aspectului său legendar. Cu ocazia acelei 
prime întâlniri, între cei doi se făcuse imediat remarcată o 
rivalitate. Garin credea că în parte acest lucru se datora faptului 
că lui Edward nu-i plăcea să fie vasalul lui Filip, iar lui Filip nu-i 
plăcea să aibă un monarh englez care să domnească peste un 
teritoriu de pe cuprinsul regatului său. In acelaşi timp, Garin nu 
se putuse opri să nu se gândească la faptul că Filip îi amintea lui 
Edward de propria imagine de odinioară: tânăr, ambițios şi 
chipeş, o vedetă în devenire, care ameninţa să-l întreacă în 
strălucire pe celebrul rege englez, erou al cruciadelor şi 
nimicitorul velşilor. Lui Edward nu-i plăcea să împartă gloria cu 
cineva. 

Regele strânse şi mai tare din dinţi atunci când Rabban arătă 
înspre bărbatul anemic din suita sa. 

— El e Gobert de Helleville, Maiestatea Voastră. Generosul 
rege Filip l-a numit ambasador. Se va întoarce împreună cu 
mine la Curtea ilhanului ca să anunţe dorinţa regelui de lungă 
prietenie şi interesul pentru menţinerea alianţei dintre 
popoarele noastre. 

Gobert se înclină rigid înspre Edward. Părea complet 
nemulţumit de perspectiva drumului până în Persia alături de 
Rabban. 

— Şi în ce chestiune aţi avut discuţii cu regele Filip? întrebă 
Edward, ignorându-l pe Gobert. 

— În aceeaşi chestiune care m-a adus aici, Maiestatea 
Voastră. Entuziasmul copilăresc al ambasadorului fu înlocuit de 
o poză serioasă. Aceeaşi care m-a purtat mai întâi la Roma ca să 
discut cu papa, unde am aflat că suveranul pontif a murit şi 
înlocuitorul lui nu a fost ales încă. 

Edward dădu din cap. 

— Am fost recent informaţi că noul papă este Nicolae al IV- 
lea. Dar care este, mai exact, această chestiune? 

— Chestiunea unei noi cruciade, Maiestatea Voastră. 


152 


Acum ambasadorul reuşise să capteze interesul regelui. 

— Deşi înălţimea Sa, ilhanul, este budist, la fel ca mulţi alţii de 
la Curte, şi el are o afinitate pentru creştini. Cel mai drag prieten 
al lui, ca şi al meu, un creştin nestorian ca şi mine, a fost ridicat 
în poziţia de patriarh în Irak. Illhanul nutreşte de multă vreme 
dorinţa de a recuceri locurile sfinte ale creştinilor de la 
musulmani, o dorinţă împărtăşită de prietenul lui apropiat, 
patriarhul. Astfel încât, m-a trimis aici ca să cer sprijinul regilor 
şi al clericilor din Apus. Va aloca oameni şi fonduri pentru cauză 
dacă la fel vor proceda şi conducătorii din Apus. Maiestatea 
Voastră, rosti el pe un ton plin de înţelesuri, pe vremuri aţi 
încheiat o alianţă cu tatăl dumnealui, ilhanul Abaga, împotriva 
mamelucilor. Veţi proceda la fel şi acum? Vă veţi angaja într-o 
cruciadă? 

In sala tronului se lăsă tăcerea. Edward se uită gânditor la 
ambasador. Sfetnicii săi se priveau întrebător. Tensiunea fu 
diminuată de intrarea servitorilor, care aduceau tăvi încărcate 
cu carne rece, brânzeturi şi pâine caldă. 

— Aşteptaţi, rosti Edward, când servitorii se îndreptară spre 
masa lată de lângă fereastră ca să lase tăvile. Duceţi mâncarea 
în apartamentul meu. Ceilalţi pot mânca aici. Se uită la Rabban. 
Vreţi să discutăm între patru ochi? 

— Bineînţeles, Maiestatea Voastră. 

O parte dintre consilierii lui Edward şi ai ambasadorului vrură 
să intervină, părând ultragiaţi de faptul că aveau să fie excluşi 
de la o asemenea discuţie importantă. Însă nici regele şi nici 
diplomatul nu cedară. Urmaţi de interpret şi de servitorii care 
duceau mâncare, cei doi părăsiră încăperea. 

Garin aşteptă plecarea lor ca să pornească spre camera lui, 
lăsându-i pe sfetnici să discute cu însufleţire şi cu indignare. 
Intră, trase draperiile şi se întrebă care avea să fie rezultatul 
întâlnirii. Ştia prea bine că dorinţa lui Edward de a ridica iarăşi 
Crucea şi de a se întoarce în Outremer în fruntea unei armate 
era cât se poate de vie. Până în acel moment însă, ambiția 
regelui de a vedea împlinit un asemenea vis fusese împiedicată 
de evenimente petrecute mai aproape de casă. 

Cu doisprezece ani în urmă, regele anunţase public decizia de 
a anihila ameninţarea crescândă reprezentată de prinţul de 


153 


Wales şi lansase un atac în zona muntoasă şi sălbatică din nord. 
După ce condusese o rebeliune, Llewelyn de Gwynedd fusese în 
sfârşit înfrânt, iar teritoriile secesioniste din nordul şi din sudul 
Ţării Galilor fuseseră aduse sub controlul juridic al lui Edward. 
Dacă cineva ar fi îndrăznit să protesteze, capul desprins de trup 
al lui Llewelyn, înfipt într-o ţeapă de fier lângă Turnul Londrei ar 
fi reprezentat un avertisment clar al preţului plătit pentru 
trădare. 

Edward avea o nevoie aproape obsesivă de a controla, iar în 
acest sens îşi dorise crearea unui regat disciplinat, cu graniţe 
bine demarcate, sub conducerea lui. După ce cucerise Ţara 
Galilor, ordonase construirea mai multor castele impozante care 
să păzească noul lui regat şi să îl menţină în posesia lui, apoi 
plecase în Gasconia ca să-şi organizeze proprietatea de pe 
teritoriul francez. Ambele sarcini le îndeplinise cu aceeaşi 
intensitate şi lipsă de scrupule cu care făcea totul. Garin ştia că 
o mare victorie în Orient continua să fie visul lui Edward. Însă 
Irlanda şi Scoţia nu fuseseră încă îngenuncheate, iar odată cu 
moartea regelui Hugh al Ciprului, survenită cu patru ani în urmă, 
promisiunea unei baze militare pentru lansarea unei cruciade 
dispăruse. 

Când aflase despre asta, Garin simţise că i se ridică o 
greutate de pe suflet, căci nu-i povestise niciodată lui Edward 
despre complotul pus la cale de el şi de Hugh pentru a fura 
Piatra Neagră. In timpul călătoriei de întoarcere câştigase o 
parte din banii pe care îi primise de la Hugh, iar într-un port 
francez îşi vânduse sabia ca să mai câştige ceva. Aşa cum îi 
explicase unui Edward furios din cale-afară, restul banilor îi 
fuseseră furaţi, împreună cu fondurile pe care reuşise să le 
obţină de la Anima Templi. Sperase cu disperare ca această 
ultimă minciună să îl oprească pe Edward de la a-l trimite înapoi 
în Ţara Sfântă ca să amenințe Frăția să se supună dorinţei 
regale, căci se temea că regele asta ar fi făcut dacă ar fi 
descoperit că Garin nu îl ascultase. Insă, deşi scăpase doar cu o 
bătaie zdravănă şi umilitoare pentru crasa lui neglijenţă, Garin 
îşi făcuse tot timpul griji că într-o bună zi regele Hugh ar fi putut 
vorbi despre planul lor eşuat şi despre implicarea omului lui 
Edward în el. 


154 


Garin găsi urciorul neterminat sub pat şi se apucă să bea, 
savurând gustul abia după ce îl goli. Simţi alcoolul curgându-i 
prin vene şi făcând lumea un loc mai suportabil. Îşi aruncă 
cizmele pline de noroi din picioare, se întinse pe patul lui îngust 
şi se holbă la tavan, încercând să-şi dea seama ce va face 
regele în privinţa propunerii îndrăzneţe din partea mongolilor. 

Nu trebui însă să aştepte prea mult răspunsul. 

Două ore mai târziu, după ce aţipise şi se trezise cu un gust 
amar în gură şi cu o senzaţie tot mai puternică de foame, Garin 
plecă spre bucătărie, întâlnindu-se însă pe drum cu un servitor 
care îl căuta şi care îi spuse că fusese convocat în apartamentul 
lui Edward. 

Garin îl găsi pe rege singur, şezând la birou, cu degetele lui 
subţiri împreunate şi o expresie gânditoare pe chip. În faţa lui 
era o scrisoare. 

— Inchide uşa. Edward se uită la Garin cum se apropie. Am o 
misiune pentru tine. Această scrisoare este pentru papă. Vreau 
să pleci imediat la Roma ca să i-o duci. 

Garin fu surprins neplăcut de veste, dar nu reacţionă în niciun 
fel. Nu dorea să îşi dezvăluie sentimentele faţă de Edward, care 
reuşea întotdeauna să exploateze emoţiile umane. Aşa că, îşi 
păstră chipul imobil, simțindu-se mai încrezător în sine acum 
decât în urmă cu câteva ceasuri, din pricina vinului băut. De 
dimineaţă fusese prins nepregătit. N-avea să se mai întâmple 
asta. 

— Vă pot întreba ce conţine scrisoarea, Maiestatea Voastră? 

— Poţi, răspunse Edward după o scurtă pauză. Se lăsă pe 
spătarul scaunului. II rog pe papă să înceapă atragerea de 
sprijin pentru o nouă cruciadă. Îi cer să trimită emisari în întreg 
Apusul la regi şi prinți, implorându-i pe ei şi popoarele lor să se 
unească în sprijinirea unui nou război care să recucerească 
lerusalimul şi care să reînceapă lupta noastră pentru Ţara 
Sfântă şi pentru locul de naştere al lui Hristos. 

Garin mai auzise astfel de discursuri. În marea lor majoritate 
rămâneau doar atât, nişte exerciţii de retorică făcute cu 
sobrietate şi profund entuziasm, toate pierzându-se în cele din 
urmă într-o tăcere absolută. Conducătorii apuseni erau prea 
preocupaţi de ceea ce se întâmpla în propriile regate ca să 


155 


asculte astfel de chemări războinice. Cruciadele deveniseră 
scumpe şi depăşite. Edward era altfel: vorbea serios. Cu toate 
astea, Garin nu-şi închipuia că prea mulţi lideri ar fi dat vreun 
ban pe un asemenea apel. 

— intenţionaţi să ridicaţi Crucea, maiestate? 

— În cele din urmă, da. Între timp însă, nu vreau să pierd 
sprijinul Imperiului Mongol. Propunerea lor este interesantă şi 
bine-venită, dacă nu chiar extrem de potrivită ca timp. 
Deocamdată îmi voi arăta sprijinul faţă de ei şi de planul lor 
astfel. Se pare că şi regele Filip a trimis o cerere asemănătoare 
papei Nicolae. Edward îşi răsuci delicat buza. Am auzit că 
Sfântul Părinte este un susţinător al cruciadei şi, cum de-abia a 
urcat pe tronul papal, fără îndoială că va vrea să facă impresie. 
Cred că va asculta cererile noastre. Între timp, mă voi întoarce 
în Anglia, aşa cum a fost plănuit. Munca mea aici este aproape 
terminată. 

Garin ştia că mai urma şi altceva. 

— Pot să vă întreb de ce nu trimiteţi un mesager regal cu 
această scrisoare, maiestate? Doar nu cuprinde informaţii 
secrete. 

— Vreau să mai faci ceva pentru mine. 

Garin aşteptă. 

— După ce livrezi scrisoarea în Roma, vreau să pleci în 
Outremer şi să te întâlneşti cu William Campbell. 

De această dată Garin nu mai reuşi să-şi ascundă emoţiile. | 
se afişară în toată splendoarea pe chip, o mască de ură şi 
urâţenie. 

Edward observă schimbarea, dar continuă fără să comenteze. 

— După cum ştii, am planuri la întoarcerea în Anglia. Planuri 
care, deocamdată, mă împiedică să lansez o cruciadă. Edward 
împături scrisoarea şi luă de pe birou o lumânare roşie, care 
ardea potolit în camera însorită. Turnă ceară pe îmbinare, apoi 
aplică sigiliul regal. Voi avea nevoie de toate fondurile pe care le 
pot obţine dacă voi pleca la război împotriva Scoției. 

Garin simţi cum dispare efectul vinului şi cum lumea din jur 
devine din nou aspră şi golită de conţinut. Regele îi dădu 
scrisoarea. Cu unsprezece ani în urmă, când părăsise [ara 


156 


Sfântă, Garin îşi promisese să nu se mai întoarcă niciodată 
acolo. 

— Anima Templi a ezitat mult până să ne dea sumele cerute, 
rosti el cu o voce coborâtă. Mi-a luat mult ca să-i conving să-şi 
împartă cu noi aurul data trecută când am fost acolo. 

— Şi ţi-a luat foarte puţin timp ca să pierzi acel aur, răspunse 
Edward cu asprime. Il urmări pe Garin cum îşi pleacă privirea şi 
dădu din cap, mulţumit de ruşinea afişată de celălalt. Nu-mi 
pasă cât de greu va fi. Este clar că metodele de convingere sau 
amenințările proferate de tine atunci au funcţionat. Foloseşte-le 
din nou acum. Intoarce-te la mine cu banii de care am nevoie şi 
poate că voi reuşi să-ţi iert greşelile trecutului. 

Garin nu mai zise nimic. Simţea că se prăbuşeşte în sufletul 
lui la gândul de a se întoarce acolo şi de a-l revedea pe Will. 


157 


37 


Citadela, Cairo 
31 august 1288 


Kalawun simţi cum înţepătura surdă din frunte se transformă 
în durere acută pe măsură ce vocile din jurul lui deveneau tot 
mai vehemente. Îşi frecă sprâncenele cu mişcări lente şi cu 
degetele alunecoase din pricina transpiraţiei. Soarele apunea la 
orizont, inundând cerul cu mii de nuanţe de roşu şi auriu, dar 
căldura din aer continua să fie nemiloasă, refuzând să dispară 
odată cu venirea serii şi îmbâcsind atmosfera. 

— Stăpâne? urmă o lungă pauză. Stăpâne sultan? 

Kalawun îşi înălţă capul când auzi a doua adresare. Văzu un 
tânăr comandant care se uita nerăbdător la el. 

— Da, amir Dawud? rosti el obosit. 

— Am spus că acum e timpul să acţionăm. Ştim că ilhanul a 
trimis o solie în Apus ca să ceară sprijin pentru o nouă cruciadă. 
Nu putem permite ca aceste forţe să se alieze. Impreună, alături 
de întăririle primite din teritoriile lor, francii şi mongolii ne-ar 
putea învinge. 

Câţiva guvernatori din încăpere încuviinţau din cap. Alţii 
păreau neconvinşi. 

— Mă oboseşte această dezbatere, îngăimă Kalawun după 
câteva clipe. A fost o zi lungă. Haideţi să revenim asupra 
chestiunii mâine, după ce somnul ne va împrospăta minţile. 
Poate că atunci vom lua o decizie. 

— Asta aţi spus şi la ultimul consiliu, zise printre dinţi un alt 
comandant, şi încă nu s-a hotărât nimic. 

— Amir Ahmed, vei arăta sultanului nostru respectul pe care îl 
merită când i te adresezi. 

Oamenii se întoarseră spre sursa vocii puternice şi limpezi 
care se auzise. Prinţul al-Ashraf Khalil se ridicase în picioare şi 
stătea drept şi rigid. Părul lui castaniu îi căzuse peste un ochi, 
dar celălalt ochi îşi fixase privirea necruțătoare asupra 
comandantului care vorbise. _ 

Ahmed aruncă o privire spre Kalawun. Işi înclină capul. 


158 


— Îmi cer scuze, stăpâne sultan. Prinţul meu, adăugă el cu 
curtoazie în direcţia lui Khalil. 

Kalawun dădu din mână înspre Khalil. 

— Stai jos, fiule. Comandantul are dreptate şi îi înţeleg 
frustrarea. 

Câţiva oameni părură surprinşi. Îl urmăriră pe Kalawun cum 
se ridică obosit de pe tron şi coboară treptele estradei înspre 
locul unde şedeau ei, pe un covor imens, în jurul unor mese 
joase pline cu băuturi şi resturi de mâncare. Silueta lui mare era 
încă musculoasă, dar pentru cei care îl cunoşteau de multă 
vreme, Kalawun părea cam gârbovit în ultima vreme. Sultanul 
trecuse cu mult peste şaizeci de ani şi părul îi era înspicat cu 
şuviţe argintii, iar pielea tăbăcită şi bronzată făcea riduri în jurul 
ochilor. 

Când ajunse printre ei, Kalawun li se adresă: 

— Dezbatem chestiunea asta de ceva ani, de mai mulţi ani 
decât îşi dau seama unii dintre cei de faţă. De fiecare dată e la 
fel. A apărut zvonul că mongolii şi francii îşi vor uni forţele şi ne 
vor invada ca să ne atace şi să ne jefuiască pământurile. 
Oamenii devin agitaţi şi se tem. Kalawurn începuse să se plimbe, 
strângându-şi pumnul în timp ce vorbea. Vor să facă repede 
ceva ca să împiedice răul. Făcu o pauză. Tinerii comandanţi care 
vorbiseră dădeau cu putere din cap. Insă mereu apar astfel de 
zvonuri, încheie Kalawun. lar rezultatul e întotdeauna acelaşi. 
Oamenii uită însă asta. Clătină din cap în vreme ce se uită la ei. 
Francii din Apus nu-şi doresc o cruciadă. Toate sursele noastre 
indică acest fapt şi fac asta de zeci de ani. Nu se vor uni cu 
mongolii. 

— Şi dacă o fac, stăpâne? întrebă un comandant. Să spunem 
că se realizează o alianţă. Ce se va întâmpla atunci? 

— Vom afla de ea cu mult timp înainte şi vom putea acţiona în 
consecinţă, răspunse Kalawun. Gândiţi-vă cât le-ar trebui 
francilor ca să strângă o forţă puternică. Aşa cum stau lucrurile 
acum, dispunem de capacităţi mai mari în termeni de forţă şi 
resurse. Suntem în siguranţă. 

— Oamenii atacați de cavalerii Sfântului loan în cursul 
raidurilor nu au fost în siguranţă, stăpâne, ripostă Dawud. 


159 


— Ne-am ocupat de ospitalieri, rosti în apărarea lui Kalawun 
un comandant bătrân, al cărui chip era marcat de cicatrice. 
Cavalerii Sfântului loan au plătit pentru atacurile lor contra 
forţelor noastre. Drept represalii le-am cucerit ultima lor 
fortăreață. 

Dawud se aplecă înainte. Pe chip i se citea pasiunea. 

— Le-am luat fortăreaţa, dar nu le-am luat şi vieţile. l-am lăsat 
să plece liberi în Acra, unde fără îndoială că se vor dovedi utili în 
cadrul oricărei viitoare agresiuni împotriva noastră. 

— Avem un tratat cu francii, amir, asta în caz că ai uitat, 
răspunse comandantul cu cicatrice pe faţă, pe un ton aspru, dar 
calm. In acest moment nu avem nicio dispută cu forţele lor şi ei 
n-au nicio dispută cu forţele noastre. Principala ameninţare la 
adresa noastră vine din partea mongolilor, dar nici măcar ei nu 
mai reprezintă un pericol atât de mare ca în trecut. Oare de ce 
crezi că s-au dus la franci ca să caute o alianţă? Ştiu că singuri 
nu ne pot învinge. De fiecare dată când au încercat i-am respins 
dincolo de Eufrat. Devin tot mai slabi cu fiecare bătălie pe care o 
pierd. 

Kalawun dădea din cap. 

— Francii nu pot câştiga un război contra noastră, după cum 
nu pot nici mongolii. Am ajuns într-o situaţie de echilibru. 

— Sunt de acord că nu-i putem distruge pe mongoli pe terenul 
lor, rosti Dawud, plin de frustrare. Dar îi putem nimic pe franci. 
Nu ne vor mai face niciun fel de probleme dacă îi alungăm din 
Palestina pentru totdeauna! 

— Nu m-ai ascultat, amir, rosti Kalawun pe un ton încordat. 
Dacă îi atacăm pe franci, se schimbă regulile jocului. Mongolii ar 
putea profita de ocazie ca să ne atace pe la spate. Un asediu 
asupra cetăţii Acra va fi lung şi costisitor în termeni de bani şi 
oameni. In plus, nu există nicio garanţie că vom cuceri oraşul. 
Sprâncenele i se încruntară când văzu îndoielile din ochii lor. 
Mulţi dintre voi sunteţi tineri, aşa că vă iert ignoranţa, de data 
asta. Predecesorul meu, sultanul Baybars, a încercat de cinci ori 
să cucerească oraşul Acra. Ştiţi de câte ori a reuşit? tună el în 
tăcerea care se lăsase. 

— Niciodată, murmură Dawud. 


160 


Kalawun îşi făcu palma pâlnie în dreptul urechii, într-un gest 
care să-i sublinieze intenţiile. 

— Nu te-am auzit. 

— Nu a reuşit niciodată, stăpâne, zise îmbufnat Dawud. 

— Şi nu credeţi că ei îşi vor regândi decizia de a se uni cu 
mongolii dacă încalc tratatul de pace pe care eu însumi l-am 
semnat cu Templul, cu negustorii şi cu nobilii din Acra, o pace 
care trebuie să dureze zece ani? Dacă atacăm Acra şi ei ne 
resping, vor şti că reprezentăm o ameninţare pentru ei şi vor 
căuta să-şi ia măsuri de siguranţă. Aşa cum voi aţi spus, o 
alianţă a francilor cu mongolii ne-ar putea provoca mari daune. 
Vocea lui Kalawun deveni aspră. Vreţi să-i împingem pe unii în 
braţele celorlalţi? Nimeni nu răspunse. Kalawun clătină iritat din 
cap. Întrunirea s-a încheiat. Sunteţi liberi. 

Le întoarse spatele în vreme ce oamenii începeau să iasă din 
încăpere. Urcă treptele estradei către tron şi se aşeză cu o 
strâmbătură în timp ce servitorii veniră să curețe tăvile şi să 
strângă cupele. Un om rămase în încăpere. 

— Mulţumesc pentru sprijin, zise Kalawun, frecându-şi iarăşi 
sprâncenele, moment în care tânărul înalt urca treptele spre 
tron. 

— Vei avea întotdeauna sprijinul meu, tată, zise Khalil cu 
răceală. 

Kalawun îi aruncă o privire. 

— Dar nu eşti de acord cu mine? 

— Ştii bine că nu. 

— Chiar şi după ce ai auzit tot ce am spus? 

— Ştiu că îi putem învinge pe franci, tată, replică Khalil pe un 
ton sincer. Cu destui oameni şi maşini de luptă. Am studiat 
planurile oraşului. Există puncte slabe. Francii nu mai sunt la fel 
de puternici ca în vremea în care sultanul Baybars a încercat să- 
i atace. Sunt dezorganizaţi şi divizați. 

— Zidurile oraşului sunt la fel de puternice, zise Kalawun fără 
intonaţie în glas. Asta nu s-a schimbat. 

— De ce iei totul atât de personal, tată? ceru să afle Khalil, 
surprinzându-l pe Kalawun cu forţa tonului. l-ai apărat 
întotdeauna! 


161 


Prinţul cobori treptele estradei şi se duse la fereastră. Când se 
postă acolo, o pală de vânt îi ridică părul. 

Kalawun îi zări sprâncenele amarnic încruntate şi simţi o 
oboseală imensă. Khalil îi apăruse mereu ca un cărturar sau un 
mullah, cu privirea lui iscoditoare şi manierele lui discrete şi 
delicate. În realitate, Khalil era un războinic. La douăzeci şi patru 
de ani, ajunsese un strateg de mare forţă, de care şi Baybars ar 
fi fost tare mândru. 

Baybars. 

În ultimele zile, gândurile lui Kalawun se îndreptaseră adesea 
către vechiul lui camarad. Poate pentru că acum înţelegea prea 
bine ce dificultăţi întâmpinase predecesorul lui pe aceeaşi temă 
şi cu aceeaşi Curte. Diferenţa consta în faptul că Baybars nu 
dorise prietenia cu francii; i-ar fi vrut eliminaţi la fel de mult ca 
şi oamenii săi, dar crezuse că mongolii reprezintă o ameninţare 
mai mare. Aşa cum se întâmplă de multe ori însă, pentru 
Baybars ameninţarea venise de undeva mult mai aproape de 
casă. 

Kalawun simţi un fior rece trecându-i în vreme ce se uita la 
Khalil. Ce ironie. Îşi cheltuise atâta amar de ani încercând să 
facă din Baraka Khan un om mai bun şi se trezise că propriul său 
fiu devine un geniu militar. Nici măcar nu era vorba de faptul că 
fiul lui ar fi nutrit o ură fanatică şi nesăbuită faţă de franci. Pur şi 
simplu avea convingerea fermă că francii nu aveau niciun drept 
să se găsească acolo şi, ca atare, trebuia să fie alungaţi. Uneori, 
stând singur noaptea şi neputând dormi, Kalawun se întreba 
dacă nu cumva era el pedepsit pentru trădarea faţă de Baybars 
şi faţă de moştenitorii acestuia. Incerca să ignore astfel de 
gânduri. Îl trădase pe Baybars pentru binele propriului său 
popor, dar şi pentru binele francilor. Cât despre Baraka, ei bine, 
îl tratase cât de corect putuse. 

Baraka Khan stătuse doar de doi ani pe tronul Egiptului, timp 
în care nu realizase nimic, înainte de a fi ameninţat de Kalawun, 
care se bucura de un sprijin consistent în rândul militarilor, cu o 
lovitură de stat şi de a se confrunta cu un marş al trupelor 
siriene înspre Cairo, cu Kalawun în fruntea lor. Găsind prea 
puţină susţinere în rândurile propriilor oameni şi temându-se 
pentru viaţa lui, Baraka fugise împreună cu mama lui, Nizam, 


162 


lăsându-şi fratele mai mic, Salamish, ca moştenitor al tronului. 
Câteva luni mai târziu, Kalawun îl deposedase cu blândeţe pe 
copil de titlu şi fusese proclamat sultan, moştenind toate 
pământurile cucerite prin forţă de Baybars. L-ar fi putut urmări 
pe Baraka şi l-ar fi putut aduce înapoi în lanţuri ca să-l 
ancheteze, dar îl lăsase să fugă. Nu mai avea chef de o nouă 
confruntare. Baybars şi Aisha erau morţi. Nimic din ce i-ar fi 
făcut lui Baraka nu i-ar fi adus înapoi, iar Kalawun găsise 
întreaga afacere mult prea dureroasă ca să fie dezgropată. Şi 
moartea lui Ali şi a lui Ishandiyar îi întărise dorinţa de a nu 
reînvia trecutul. Fiul lui cel mare, puternicul Ali, căzuse victimă 
unei febre, iar Ishandiyar fusese înjunghiat pe o alee în Cairo, la 
scurt timp după ce armata mamelucă se întorsese din Damasc, 
după moartea lui Baybars. Ucigaşul nu fusese prins. Noul val de 
durere sufletească amorţise orice dorinţă de răzbunare, astfel 
că, într-un final, Kalawun lăsase ca totul să treacă de la el. 
Asigurase tronul şi îşi asigurase oamenii. Putea trăi cu pierderile 
suferite pentru această realizare. 

Insă, în ciuda eforturilor intense şi a alianţei secrete încheiate 
cu Anima Templi, aflată sub conducerea lui William Campbell, 
pacea nu fusese uşor de obţinut. Kalawun ajunsese să o 
considere ca pe o fiinţă vie. Pacea însemna ceva schimbător, în 
care nu se putea avea încredere, reprezentând lucruri diferite 
pentru oameni diferiţi şi având efecte neaşteptate. Pacea între 
musulmani şi creştini era încă fragilă şi nepusă la încercare; un 
copil care avea nevoie de protecţie. In ciuda acestui fapt, o bună 
parte din domnia lui Kalawun se bucurase de linişte şi 
prosperitate. Comerţul înflorise şi, deşi fusese imposibil să se 
încheie orice fel de pace cu mongolii, care continuau să fie 
agresivi, conflictele cu ei, chiar dacă brutale, fuseseră de scurtă 
durată. Fusese întocmit un alt tratat care înlocuise armistițiul 
semnat de Edward şi de Baybars, în cea mai mare parte datorită 
ajutorului Anima Templi, în special al lui Campbell, care îl 
convinsese pe Marele Maestru al Templului să susţină 
propunerea de pace în rândul celorlalţi lideri din Acra. 

Însă oamenii lui Kalawun nu erau fericiţi. Şi nici fiul lui. 


163 


Kalawun îşi luă privirea de la Khalil când auzi o bătaie în uşă. 
La intrare era Nasir, care cu o mână bătea în lemnul uşii, iar în 
cealaltă ţinea un pergament. Kalawurn îl salută. 

— Intră. 

Nasir intră şi îl salută în trecere pe Khalil, care îi zâmbi. 
Kalawun simţi un fior neplăcut de gelozie; Nasir şi Khalil se 
apropiaseră în ultimii ani, de când Nasir se întorsese în Citadelă. 
Însă în ciuda invidiei pe prietenia lor, Kalawun era bucuros de 
relaţia bună care exista între fiul lui şi vechiul lui tovarăş de 
arme. 

Însemna un liant suplimentar în cadrul relaţiei de prietenie 
refăcută între el însuşi şi Nasir, o relaţie care cu câţiva ani în 
urmă părea iremediabil distrusă. 

După moartea lui Baybars, ofiţerul sirian se retrăsese în sinea 
lui, devenind distrat şi furios. Kalawun pusese totul pe seama 
chinurilor îndurate ca prizonier al asasinilor şi îi făcuse 
prietenului său mai multe concesii. Insă, odată cu trecerea 
lunilor, dispozițiile lui Nasir deveniseră tot mai proaste, 
transformându-se în momente de insubordonare deschisă, astfel 
încât Kalawun găsise tot mai greu motive ca să-i scuze purtarea. 
În cele din urmă, foarte întristat, dar, rămas în pană de idei şi cu 
răbdarea ajunsă la limită, Kalawun îl trimisese pe Nasir într-o 
garnizoană dintr-un oraş sirian de frontieră, cu speranţa că 
timpul petrecut departe de agitația de la Curte avea să-l 
tempereze. Mutarea dăduse roade. Cu şase ani în urmă, 
mongolii capturaseră oraşul şi Nasir revenise la Curte, mai calm 
şi mai potolit. Durase ceva vreme, dar Kalawun îl readusese în 
viaţa lui şi îi reacordase încredere. Treptat, prietenia lor fusese 
reconstruită şi Nasir devenise din nou confidentul lui apropiat. 
Kalawun decisese chiar să-şi numească ultimul fiu născut cu 
numele ofițerului. 

— Au venit rapoartele lunare de la Damasc şi de la Alep, 
stăpâne, zise Nasir, venind spre tron şi dându-i pergamentul lui 
Kalawun. Consilierii tăi le-au citit. Se pare că nu prea e nimic de 
comentat. 

— Asta îmi place să aud, mormăi Kalawun, ridicându-se şi 
luând mesajul. 

— Cum a mers consiliul? 


164 


— Cred că în cele din urmă am reuşit să fac câţiva oameni să- 
mi accepte punctul de vedere. 

Dinspre fereastră se auzi un oftat cu tâlc. Nasir şi Kalawun se 
uitară la Khalil. 

— Dacă ai ceva de spus, Khalil, spune, îl invită Kalawun. Ştii 
că poţi vorbi întotdeauna deschis faţă de mine. 

— Rişti, tată, cu insistența ta de a ignora problema francilor. 
lar ei reprezintă o problemă, orice ai spune tu, fie şi doar pentru 
faptul că atâţia dintre noi îi vor plecaţi de aici. Mă tem pentru 
siguranţa ta, adăugă încet Khalil. Pentru poziţia ta. 

— Lasă-ne pe mine şi pe gărzile mele să ne facem griji în 
privinţa asta, replică morocănos Kalawun. 

— Dar eu... 

— Ascultă-ţi tatăl, prinţul meu, interveni Nasir. Ştie el ce face. 

Kalawun se uită recunoscător la ofiţer. 

Khalil îşi plecă privirea. 

— Îmi cer scuze, tată. 

Sultanul se duse la el şi îi puse o mână pe umăr. 

— Haide, să luăm cina împreună. Vom putea discuta mai mult 
atunci. Voiai să mă vezi şi pentru altceva? îl întrebă el pe Nasir. 

— Nu, stăpâne. 

Kalawun dădu din cap înspre el şi porni spre uşă. Khalil se 
smulse de sub mâna tatălui său, dar consimţi să plece alături de 
el. 

După plecarea lor, Nasir se întoarse în camera lui ca să pună 
în ordine câteva hârtii pe care le strânsese odată cu 
achiziţionarea unui nou lot de sclavi, în majoritate mongoli, 
pentru regimentul Mansuriyya al lui Kalawun, devenit acum 
regimentul mameluc de Gardă Regală. 

Tocmai trecea în revistă lista cu sclavi, verificând amănuntele 
scrise de negustor şi decizând ce nume arabe aveau să poarte 
acei băieţi, când se auzi o bătaie în uşă. Se duse spre ea, 
mormăind distrat ceva, şi o deschise. Afară aştepta un servitor. 

— Da? 

Servitorul îi dădu un pergament. 

— A venit asta, domnule. 

— De la cine? 


165 


— Nu ştiu, domnule. A fost lăsat la poartă cu instrucţiuni de a 
vă fi înmânat. 

Nasir luă pergamentul şi închise uşa. Încruntându-se, se duse 
la fereastră, unde ultimele fărâme de lumină ale zilei îi ajungeau 
ca să citească, şi desfăcu mesajul. Avu nevoie de câteva minute 
ca să-l citească, iar la sfârşit mâna lui ajunse să strângă cu 
putere, albă şi tremurând, mesajul. După ce termină, îl mototoli 
cu furie şi îl aruncă departe, peste dalele de piatră, îşi puse 
palmele pe pervazul ferestrei şi îşi lăsă capul în jos. Când îl 
ridică, se zări în oglinda din argint bătut prinsă de perete. Palid, 
asudat, Nasir arăta ca şi cum tocmai văzuse o fantomă. Ceea 
ce, dintr-un anumit punct de vedere, se şi întâmplase. 

Cu treizeci de ani în urmă, viaţa lui Nasir, deja marcată de 
conflicte, intrase în vrie odată cu căderea Bagdadului în mâinile 
mongolilor. In haosul care urmase, negustorii de sclavi puseseră 
mâna pe el şi îl despărţiseră de fratele lui, singurul din familie 
care îi mai rămăsese pe lume. La vârsta de nouăsprezece ani, 
Nasir devenise sclav în armata mamelucă. Işi petrecuse primul 
an de sclavie în Cairo, plănuind evadarea. Insă neştiind unde se 
află Kaysan, sau măcar dacă fratele lui trăia, nu avusese habar 
unde ar fi putut fugi, aşa că renunţase, ştiind că răstignirea, 
pedeapsa pentru evadare, nu reprezenta o opţiune. In loc de a 
evada, se aruncase orbeşte în procesul de instruire, dându-şi 
seama că, în timp, cu cât reuşea să distingă mai tare, cu atât fi 
creştea puterea şi, prin asta, libertatea pe care o putea obţine. 
Sub Kalawun, avansase rapid în grad şi, în cele din urmă, ca o 
ironie amarnică a sorții, fusese pus să cumpere sclavi şi să-i 
instruiască pentru armată. Nasir fusese mereu uimit de cât de 
rapid erau asimilați copiii în regimul rigid de viaţă din armata 
mamelucă, cu câtă uşurinţă erau îndoctrinaţi, cât de repede le 
erau eradicate sentimentele trecutului, cum uitau ei în câteva 
luni de familie şi credinţă. Bănuia că vârsta fragedă intensifica 
procesul, căci el rămăsese perfect conştient de identitatea şi de 
credinţa lui după ce fusese înrobit, şi nicio instruire primită 
ulterior nu îl putuse învăţa altceva. 

Era un şiit ismailit, născut în nordul Siriei, unde trăise alături 
de familie până la vârsta de zece ani, când satul lui fusese 
atacat brutal de o ceată de Nubuwwiyya: răzbunători sunniţi 


166 


care se organizaseră în bande de curăţare a regiunii de şiiţi, pe 
care cu de la sine putere ei îi proclamaseră eretici. Cu patru ani 
mai mare decât Nasir, Kaysan îl dusese în munţii Jabal Bahra, 
după ce scăpaseră de atac. Se întorseseră a doua zi de 
dimineaţă şi descoperiseră că familia lor şi restul locuitorilor 
fuseseră măcelăriți, iar trupurile mutilate ale acestora fuseseră 
azvârlite la întâmplare pe pământul pârjolit. Părăsind ruinele 
fumegânde, cei doi fraţi trăiseră în sălbăticie timp de aproape o 
lună, până când fuseseră găsiţi de un negustor creştin sirian, 
care trecea prin zonă împreună cu o caravană comercială. Omul 
îi luase în grija lui. În schimbul hainelor şi al mâncării primite, 
băieţii aveau grijă de cămilele negustorului. Nasir se adaptase 
cu viaţa nomadă, dar lui Kaysan îi repugna munca de întreţinere 
a animalelor, astfel că devenise îmbufnat şi insolent, până ce 
negustorul îi pusese o sabie în mână şi îl promovase la statutul 
de paznic al caravanei. Cei opt ani petrecuţi pe drumuri între 
Alep, Damasc şi Bagdad fuseseră în mare parte ani buni, chiar 
dacă nu îndeajuns de buni ca să şteargă din amintirile lor 
tragedia care îi obligase să apuce pe un asemenea curs al vieţii. 
După aceea însă, mongolii atacaseră Bagdadul şi totul se 
schimbase pentru ei doi. 

Durase mulţi ani, dar în cele din urmă Nasir ajunsese să îşi 
accepte soarta sub domnia mamelucilor sunniţi. Se simţea ca un 
tigru ai cărui colţi fuseseră piliţi şi ale cărui gheare tăiate. În 
inima lui continua să ardă un foc sălbatic, dar, dându-şi seama 
de inutilitatea agitaţiei, încetase să se mai lovească de barele 
cuştii în care era închis şi se întinsese pe jos, înfrânt. 

Intorcându-se de la fereastră, se uită la scrisoarea boţită de 
pe dale. Se duse încet spre ea şi se aplecă. O ridică de jos, o 
deschise din nou şi netezi pergamentul. Îşi plimbă privirea peste 
slovele scrise şi reveni, temător şi simultan cu o senzaţie, 
imposibil de definit, de speranţă, demult uitată, la numele 
scrijelit neglijent cu cerneală roşie în partea de jos. 

Angelo Vitturi. 


167 


38 


Nisipurile, Acra 
20 octombrie 1288 


Will stătea întins pe spate, proptit pe coate pe nisipul cald. 
Din pricina strălucirii soarelui, putea vedea doar contururile 
celor două siluete de la marginea apei. In spatele lui, dincolo de 
dunele rotunjite unde nisipul era fin şi uşor ca zahărul, chiparoşii 
străjuiau plaja. Cerul fusese întreaga dimineaţă de un albastru 
uluitor, nesfârşit, însă acum, dinspre sud începea să avanseze o 
masă de nori cenușii, ridicându-se în spatele umbrei gârbovite a 
muntelui Carmel. Marea scânteia, cu şirurile de valuri albe 
urmărindu-se unele pe altele în cursa lor către mal. Will urmări 
cum cele două siluete sar peste valuri, auzi râsete şi simţi 
multumirea inundându-i sufletul şi făcându-l somnoros. 

Avea ochii închişi şi aproape că aţipise când auzi iarăşi 
râsetele, de această dată mai aproape. Deschise ochii, prea 
târziu, căci primi un val de apă peste gât şi peste piept. Se 
ridică icnind în şezut şi văzu un chip zâmbitor şi o sclipire aurie 
care dispăru într-o fracțiune de secundă. 

— Binee, ameninţă el, ridicându-se în picioare. 

Atacatoarea lui ţipă, pe jumătate de frică, pe jumătate de 
bucuria izbânzii. Ridicându-şi fustele, fugi cu picioarele ei lungi 
peste nisip. De pe mâini îi cădeau picături de apă cu sclipiri ca 
de diamant. 

Will o prinse la mal. Apucând-o de mijloc, o ridică cât putea de 
mult în aer. O aruncă peste umăr şi intră în apa înspumată, 
udându-şi izmenele din in. 

— Nu! N-o face! 

— Ai spus ceva? 

Se avântă mai departe. Apa îi ajunse la genunchi. Şuieratul 
valurilor verzi devenise puternic în jurul lor. 

— Îmi cer scuze! ţipă atacatoarea, fără însă ca să-şi poată 
opri râsetele. 

— Nu te aud. 

— Tată! 


168 


Will chicoti şi porni spre mal, unde o trânti pe fiică-sa pe nisip. 
Fata respira precipitat, cu chipul îmbujorat de plăcere. Il plesni 
pe Will peste braţ şi îi zâmbi. Se înapoiară împreună pe plajă, 
mână în mână. 

— Putem să mai facem asta în curând, tată? 

Will se uită la fata lui şi zâmbi. 

— Sigur că da. 

Mâna ei îl strânse mai tare. Fata se opri brusc. 

— Mi-aş dori să putem face mai multe. 

Will se opri la rândul lui. | se părea că trecuse prea puţin timp 
de când fusese nevoit să se ghemuiască pe vine ca să 
vorbească cu ea. Acum fata îi ajungea deja la piept şi creştea 
repede în înălţime. Işi duse un deget sub bărbia ei şi i-o ridică 
uşor, până când îi întâlni privirea. Ochii ei erau albaştri, de 
nuanţa mării în timpul unei furtuni de primăvară. 

— Inţelegi de ce, nu-i aşa, Rose? 

— Din pricina Templului, zise ea încet, uitându-se în altă 

parte. 
_ — Te-aş vedea zilnic dacă aş putea, îngăimă Will. Dar nu pot. 
Işi puse palmele pe umerii ei. Pot să promit însă că voi încerca 
să fac din fiecare zi petrecută împreună una perfectă, precum 
cea de azi. 

— Juri? îl întrebă Rose, mijindu-şi ochii. 

Acum Will chiar se lăsă în jos. Se lăsă într-un genunchi şi îşi 
duse o mână la inimă. 

— Jur. 

În colţurile gurii ei înflori un zâmbet. 

— ţi accept jurământul. 

— Will. 

Will şi Rose priviră în direcția chemării şi o văzură pe Elwen la 
mică distanţă, mai sus pe plajă, lângă hainele şi coşul cu hrană 
pe care îl aduseseră cu ei. 

Işi ţinea o mană la ochi, pentru a şi-i proteja de soare. Cu 
cealaltă mână arăta ceva înspre chiparoşi. Will zări un călăreț 
îmbrăcat în alb apropiindu-se de dunele de nisip. Pe pieptul lui 
apăru un licăr de culoare roşie. 

Will simţi că-i stă inima în loc când îşi dădu seama că licărul 
provenea de la o cruce brodată pe haina albă. Se ridică în 


169 


picioare, dar îşi dădu imediat seama că îl cunoştea pe călăreț. 
Uşurat, o luă pe Rose de mână şi alergă spre Elwen, în vreme ce 
templierul cotise şi se îndrepta direct spre ei. 

— E-n regulă, strigă Will de la distanţă. E doar Robert. 

Elwen îşi dădu ochii peste cap. 

— Văd şi eu. 

Fusta i se udase atunci când sărise peste valuri împreună cu 
fiica ei, şi acum i se înfăşurase strâns în jurul gleznelor. In 
lumina soarelui, silueta ei înaltă era cât se poate de graţioasă. 
Când Elwen fusese mai tânără, frumuseţea ei însemnase 
puritate şi dulceaţă. Acum însemna putere. La patruzeci şi unu 
de ani, chipul ei era mai împlinit, mai viguros, cu trăsături mai 
puternic conturate, mai bine definite, iar părul auriu căpătase o 
nuanţă mai întunecată şi mai amplă. 

— Mă uit la voi amândoi. Sunteţi uzi până la piele. 

— E vina tatei, răspunse imediat Rose. 

— Ca de obicei, replică Elwen. 

Robert descălecă şi se apropie ducându-şi calul de căpăstru. 

— Bună ziua, rosti el, dând din cap înspre Elwen şi zâmbindu-i 
lui Rose, care se înroşi, furioasă, şi se întoarse cu spatele, 
apucându-se să studieze ceva în nisip la picioarele ei. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Will, venind spre Robert. 

— Nu. Dar te caută Marele Maestru. Am zis că-i mai bine să te 
avertizez în caz că mai vine cineva să te caute în numele lui. 

Robert aruncă o privire spre Elwen şi spre Rose. 

— Mulţumesc, zise Will, recunoscător. 

— Mulţumeşte-i lui Simon. El mi-a spus unde te pot găsi. 
Robert privi plaja. Frumos, nu-i aşa? Nu ştiu de ce nu vin şi eu 
aici. Se uită iarăşi la Will. O, evident, pentru că mă pui la muncă 
al naibii de mult. 

— Te pot pune şi mai mult la muncă dacă vreau. Lasă-mă 
câteva clipe. 

Will se duse spre Elwen, care se chinuia să-i pună lui Rose 
ceva pe cap. 

Elwen îl privi pieziş pe Will, ignorând protestele fetei. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Trebuie să mă întorc. Îmi pare rău. 

Elwen clătină din cap. 


170 


— N-ai de ce. A fost o zi minunată. Dădu din cap înspre sud, 
unde se adunau norii pe cer. Oricum se pare că va fi o furtună în 
curând. Rose, te rog! se răţoi ea la fată, dându-i părul auriu, 
lipicios din pricina sării, de pe faţă. 

— Mă mănâncă! se plânse Rose. 

— Mie mi se pare că şi tu porţi foarte rar boneta pe cap, îi zise 
Will lui Elwen. 

Rose Îi aruncă maică-si o privire sfidătoare. 

— Mulţumesc foarte mult, replică Elwen înspre Will. Oftă şi se 
uită la fiică-sa. Bine, poţi să nu ţi-o pui până ce ajungem în oraş. 
Rose tâşni triumfătoare în susul plajei, cu părul ei lung 
fluturând, în vreme ce Elwen se apucă să adune lucrurile cu care 
veniseră, iar Will să îşi scuture tunica şi mantia. 

— Când te vom revedea? întrebă Elwen, pornind alături de 
Will înspre Robert şi lăsând în urmă marea scânteietoare. 

— Curând. 

Elwen tăcu câteva clipe, apoi zâmbi. 

— leri a trecut Catarina pe acasă cu bebeluşul ei. Rose şi-a 
petrecut întreaga zi pretinzând că e mama fetiţei. Izbucni în râs. 
Mi-aş fi dorit să o fi văzut. Era atât de serioasă! 

Will îi aruncă o privire, auzind ceva trist în râsul ei. 

— Nu-ţi doreşti niciodată să fi avut parte de ceva mai mult? 
Se opri când ea nu-i răspunse. Ei bine? Ş 

— Nu, răspunse Elwen, după câteva secunde. Işi duse o mână 
rece la obrazul lui. Nu, repetă ea, cu mai multă fermitate. Imi 
este suficient să vă am pe tine şi pe Rose în viaţa mea. Mai mult 
decât suficient. 

Merseră toţi patru de-a lungul unei poteci prăfuite printre 
chiparoşi, cu Robert ducându-şi calul de căpăstru, până ce 
ajunseră la imensele ziduri ale oraşului. Odată trecuţi de Poarta 
Patriarhului, se despărţiră, Elwen şi Rose îndreptându-se spre 
cartierul venețian, în vreme ce Will şi Robert cotiră spre Templu. 

După ce îşi sărută soţia şi fiica, Will îşi puse pe el tunica şi 
mantia. 

— Ai idee de ce vrea să mă vadă de Beaujeu? îl întrebă el pe 
Robert, adoptând o atitudine sobră. 

Robert clătină din cap. 


171 


— Dar ştiu că în această dimineaţă consulul venețian a venit 
la preceptoriu ca să se întâlnească cu Marele Maestru. 

Will se încruntă. 

— A mai participat şi altcineva la întâlnire? 

— Seneşalul era cu de Beaujeu în camerele acestuia, dar a 
fost concediat la sosirea consulului. Aşa am auzit. Era destul de 
iritat. 

— Nu mă îndoiesc, replică Will, zâmbind cu amărăciune. 

Cu siguranţă că seneşalul nu se înmuiase cu trecerea vremii. 
Ba chiar devenise mai ţâfnos ca niciodată. Chiar dacă lui Will nu- 
i plăcea să recunoască asta, bătrânul scorţos îi fusese un ajutor 
nepreţuit, mai ales la început după ce Will preluase conducerea 
Anima Templi. 

Cu timpul, nici măcar seneşalul nu mai putuse să nege 
motivele pentru care Everard îl alesese pe Will ca înlocuitor. Nu 
numai că Will avea o relație personală cu Kalawun, o alianță 
extraordinar de rodnică acum, după ce mamelucul devenise 
sultan, dar în calitate de comandant el lucra îndeaproape cu 
Guillaume de Beaujeu. Chiar dacă nu cunoştea existenţa 
grupării secrete din interiorul Templului, Marele Maestru se baza 
foarte mult pe Will. Celorlalţi membri ai Frăției le plăcea stilul lui 
blând şi sincer de conducere, iar cei doi adepţi, intraţi în 
organizaţie după moartea a doi cavaleri mai vârstnici, se 
dovediseră extrem de populari. Primul dintre ei, Robert de Paris, 
şi cel de-al doilea, ales cu cinci ani în urmă, Hugues de Pairaud, 
erau camarazi din copilărie cu Will. De Pairaud era Vizitator al 
ordinului şi stătuse un an în Ţara Sfântă înainte de a se întoarce 
la Paris. 

În cei zece ani scurşi de la moartea lui Everard apăruseră 
câteva schimbări sau dificultăţi mari care afectaseră Sufletul 
Templului sau chiar întregul Outremer. In afară de asta însă, 
existaseră mii de probleme mărunte, unele dintre ele 
amenințând să devină probleme mari dacă nu ar fi existat 
misiunea permanentă de pace în care se angajase Frăția. Cu 
toate astea, atmosfera generală de calm care domnea în 
capitala cruciaților în acele zile nu se datora în exclusivitate 
eforturilor Anima Templi. Cu trei ani în urmă murise Carol de 
Anjou, fără să-şi fi ocupat vreodată tronul din Acra, pe care 


172 


contele Roger îl deținuse până ce Carol îl chemase înapoi în 
Sicilia, unde suveranul se confruntase cu o rebeliune. Regele 
murise, părăsindu-şi adepţii în toiul unei lupte sângeroase, astfel 
că, în încercarea de a găsi un înlocuitor, înalta Curte din Acra se 
uitase la Henric al II-lea, moştenitorul regelui Hugh al Ciprului. 
Tânărul de paisprezece ani venise în Acra cu doi ani în urmă. 
Fusese primit cu mare bucurie, iar această bucurie devenise şi 
mai mare atunci când tânărul se întorsese în Cipru după 
încoronare, lăsând în locul lui un procurator capabil şi pe 
conducătorii originari din Acra să îşi urmeze propriile reguli. 

— Fetele tale arată bine. 

Will se uită la Robert. 

Cavalerul clătină din cap. 

— Nu-mi vine să cred cât de repede creşte Rose. 

— Hm, mormăi Will. Prea repede. 

— Cum adică? făcu Robert, râzând când văzu expresia 
întunecată din ochii lui Will. 

— Ştii prea bine. 

În faţa lor apăru un mic grup de bărbaţi de pe o stradă 
laterală, păşind hotărâți. Cei mai mulţi purtau haine simple de 
servitori, dar unul, care mergea în fruntea lor, purta haine 
elegante, negre, bogat ornamentate. Individul avea glugă pe 
cap dar, când aruncă o privire în jurul lui pe stradă, Will zări o 
sclipire metalică şi îşi dădu seama că acesta avea mască pe 
chip. Masca era prinsă bine de craniu, dispunând de tăieturi 
negre pentru ochi şi gură. 

— N-am ce face dacă fata ta mă place, spuse Robert. Ridică 
din umeri. Ce pot să spun? 

— Cred că ar fi cel mai bine să nu spui nimic, răspunse Will, 
cu atenţia îndreptată însă asupra omului în negru. 

Măştile nu reprezentau ceva neobişnuit şi erau adesea 
folosite pentru a ascunde desfigurările produse de boli precum 
lepra, dar Will nu zărise până atunci decât măşti confecţionate 
din materiale textile sau din piele. Cea văzută acum era 
confecţionată din argint. Era o mască aproape frumoasă, chiar 
dacă ciudat de lipsită de orice expresie. 

— Să îl informez pe seneşal că te întâlneşti cu Marele 
Maestru? 


173 


După ce mascatul şi anturajul lui traversară strada şi îşi 
văzură mai departe de drum, Will se uită la Robert. 

— Nu, îi voi spune eu însumi. Oricum trebuie să discut cu el 
câteva lucruri. 

— Să ştii că te respectă foarte mult. 

— Atunci ţine bine ascuns acest respect, replică Will cu ţâfnă, 
deşi zâmbi în sinea lui. 

Odată ajuns în preceptoriu, Will se duse direct la palatul 
Marelui Maestru, unde i se spuse că acesta se găsea în grădină, 
inspectând recolta de toamnă. Will îl găsi plimbându-se printre 
şirurile de palmieri şi piersici în umbra caldă a _ livezii 
preceptoriului, unde nişte albine imense şi negre bâzâiau leneşe 
în jurul fructelor. În livadă se vedeau mai mulţi sergenţi care 
strângeau piersici în coşuri împletite. 

Marele Maestru îl zări pe Will apropiindu-se şi îl salută dând 
scurt din cap. 

— A, comandante. ` 

Trecerea anilor lăsase puţine semne asupra lui Guillaume. In 
ciuda părului albit, Marele Maestru continua să arate sprinten şi 
chipeş. Ochii lui păstrau o nuanţă strălucitoare de turcoaz pe 
fondul unui ten înnegrit de soare. Îi aruncă o piersică lui Will. 

— E mai bine ca sezonul trecut, nu crezi? 

Will testă fructul de culoare aurie din mâna sa. Era moale şi 
cald, ca o bucată de piele. 

— A fostun an bun. 

Guillaume ieşi de sub umbra ramurilor în lumina soarelui. 
Mantia lui mătura iarba de pe jos. 

— Mergi alături de mine. 

Will i se alătură. leşiră împreună din livadă, îndreptându-se 
spre grădina de legume şi magaziile pentru alimente. 

— Spune-mi ce ştii despre situaţia din Tripoli, rosti Guillaume 
în vreme ce treceau pe lângă straturile de verdeţuri cu arome 
puternice. 

Will îi aruncă o privire, întrebându-se încotro avea să se 
îndrepte discuţia. Medită câteva secunde la răspuns. 

— Ştiu că a existat o problemă legată de conducerea ținutului 
după ce Bohemond, ultimul stăpân de acolo, a murit anul trecut. 
Văzând că Guillaume nu spune nimic, Will continuă, sesizând 


174 


starea de aşteptare a Marelui Maestru: Lui Bohemond i-a urmat 
sora lui, Lucia, care a ajuns acolo cu câteva luni în urmă din 
Apulia pentru a-şi ocupa locul, dar a fost refuzată. După 
moartea lui Bohemond, nobilii şi familiile de negustori din 
Comitatul Tripoli au decis să respingă linia ei de succesiune în 
favoarea unei forme de conducere comună, cu un procurator 
ales care să guverneze independent faţă de puterea suverană. 

Guillaume dădu din cap. 

— Aşa cum stau lucrurile, chestiunea putea fi rezolvată prin 
intervenţii diplomatice potrivite. Numai că această comună din 
Tripoli, cu o înţelepciune infinită, a decis să solicite protecţia 
dogelui genovez în cazul în care prinţesa Lucia ar fi decis să 
lupte pentru ce era al ei. Dogele a trimis un reprezentant cu 
cinci galere de război în ajutorul lor, dar nesăbuiţii de acolo nu 
se aşteptau ca genovezii să-şi urmărească, de fapt, propriile 
interese. În schimbul protecţiei, reprezentantul dogelui a cerut 
ca republicii reprezentate de el să i se dea o mai mare porţiune 
de oraş decât cea pe care o deţinea deja. Mai multe străzi, mai 
multe case, spaţiu mai mare în pieţe şi în port. 

Guillaume vorbea cu voce lipsită de intonaţie. 

Will ştia în mare parte toate acestea, dar păstră tăcerea 
pentru că îşi dădea seama că Marele Maestru dorea să 
vorbească. 

— Alături de Marii Maeştri ai cavalerilor Sfântului loan şi ai 
teutonilor, am încercat să-i convingem pe cei din Tripoli să o 
recunoască pe Lucia drept conducătorul lor. In special venețienii 
sunt afectaţi de aceste pretenţii ale genovezilor şi mi-au cerut 
personal sprijinul, dar comuna a refuzat să asculte de sfatul 
nostru. Guillaume se uită la Will. Este o situaţie serioasă, care 
trebuie gestionată cu prudenţă şi consideraţie. Ştim prea bine 
cât de repede poate izbucni un război între comunităţile 
noastre. 

Will încuviinţă. Aflat la o sută şaizeci de kilometri nord de 
Acra, Tripoli era al doilea oraş ca mărime rămas în posesia 
francilor, ceea ce îi conferea o importanţă vitală, deopotrivă 
pentru negustori şi pentru cetăţeni. 

— Astăzi a venit să mă vadă consulul venețian, continuă 
Guillaume. Comunitatea venețiană a înaintat mai multe 


175 


propuneri, atât aici, cât şi în Tripoli. Consulul m-a invitat la o 
întâlnire săptămâna viitoare, unde se speră să se cadă de acord 
asupra unui mod de acţiune. Guillaume se opri lângă un tufiş de 
coriandru şi rupse câteva frunze uscate. Le rulă între degetul 
mare şi arătător şi apoi mirosi. Aş vrea să vii cu mine, 
comandante. 


Cartierul venețian, Acra 
25 octombrie 1288 


Sălile de consiliu din interiorul marelui palat se umpleau 
treptat. Bărbaţii îmbrăcaţi cu haine somptuoase ce le trădau 
bogăţia îşi ocupau poziţiile pe şirurile de bănci aşezate în faţa 
unui podium. Erau unii din cei mai puternici oameni din 
Outremer, cu toţii negustori venețieni, ale căror afaceri dominau 
o mulţime de industrii din lumea comerţului: argintul, aurul, 
cheresteaua, lâna, mirodeniile şi sclavii. 

Will îl urmă pe Marele Maestru în sala bogat ornată, cu 
tavanul ei arcuit şi podeaua în model mozaicat. Pe podium se 
găseau şapte scaune, deocamdată neocupate. Will îşi dădu 
seama că într-acolo se îndreptau când Guillaume urcă treptele 
podiumului. Se aşeză alături de Marele Maestru, simțindu-se 
expus pe platforma înălţată şi în faţa unei audienţe care se tot 
mărea. Câteva minute mai târziu, în încăpere pătrunse consulul 
venețian împreună cu patru bărbaţi. Cu toţii veniră repede spre 
podium. În vreme ce el urca treptele, în sală intrară şi întârziaţii. 
Consulul părea afectat de o uşoară febră, căci avea pielea palidă 
şi un nas roşu ca focul, pe care şi-l şterse imediat cu o bucată de 
mătase. Uşile se închiseră cu ecou şi cei patru oameni alături de 
care intrase consulul, probabil consilieri după cum îşi spusese 
Will, îşi ocupară locurile de pe podium. 

— Bun venit, rosti consulul într-o italiană nazală. Unul dintre 
consilieri se apropie de Guillaume şi de Will şi se apucă să-i 
traducă vorbele în şoaptă: Cei mai mulţi dintre voi probabil că 
aţi participat la cel puţin o întrunire pe tema Tripoli. Astăzi şi aici 
vom lua o decizie legată de modul în care vom proceda. L-am 
invitat pe Marele Maestru al Templului, prietenul nostru de 
nădejde, să participe la această discuţie în speranţa că un alt 


176 


punct de vedere ne-ar putea ajuta să găsim răspunsul pe care îl 
căutăm. Consulul îşi înclină capul înspre Guillaume, care zâmbi 
plin de curtoazie adunării de negustori. Cred că trebuie să lăsăm 
deoparte diferenţele noastre de opinie în această chestiune, 
continuă consulul, privind adunarea, în favoarea unei soluţii 
rapide. 

În vreme ce consulul îşi prezenta consilierii, iar traducătorul 
îşi continua treaba în şoaptă, Will îşi lăsă privirea să se plimbe 
peste mulţime. Se opri asupra unui chip cunoscut din al doilea 
rând de bănci: Andreas di Paolo, stăpânul lui Elwen şi naşul lui 
Rose. Andreas îi zări privirea şi dădu din cap. 

După prezentări începu întrunirea propriu-zisă. 

Primul se ridică un bărbat corpolent, cu o voce piţigăiată. 

— Lord consul, avem ceva veşti proaspete din Tripoli? 
Ultimele auzite spuneau că membrii comunei de acolo au 
contactat-o pe prinţesa Lucia aici, în Acra, declarând că o vor 
accepta drept conducător dacă şi ea le acceptă autoritatea în 
interiorul comitatului. 

— Avem, răspunse consulul. Se pare că membrii comunei au 
îndoieli legate de decizia lor de a implica Genova în dispută, un 
fapt deloc surprinzător având în vedere cererile absurde ale 
respectivului stat privind hegemonia. In încăpere se auzi un 
murmur de voci furioase drept încuviinţare. Consulul continuă: 
Am fost informaţi că prinţesa Lucia a acceptat termenii comunei 
şi a fost recunoscută drept conducător de drept al Comitatului 
Tripoli. 

Murmurele furioase se transformară în cor de exclamaţii de 
încântare. 

— Aşteptaţi, vă rog, domnilor, rosti consulul, ridicând o mână 
ca să reducă audiența la tăcere. Din nefericire, asta nu e tot. De 
înţeles, dată fiind poziţia ei precară, Lucia l-a contactat, după ce 
a discutat cu membrii comunei, pe emisarul dogelui. Făcu o 
pauză şi strănută cu putere de trei ori, apoi îşi suflă nasul în 
batista de mătase. Săptămâna trecută, reprezentantul s-a 
întâlnit cu ea în Acra, moment în care prinţesa i-a spus că va fi 
de acord să confirme atât autoritatea comunei, cât şi privilegiile 
cerute de genovezi. Reprezentantul a fost de acord cu termenii. 


177 


Ca atare, Lucia va fi peste puţin timp numită contesă de Tripoli, 
iar genovezii au obţinut ce au vrut. 

Murmurele de satisfacţie dispărură, înlocuite de un amestec 
de voci ridicate. Câţiva dintre participanţi se ridicară în picioare. 

— Dar este monstruos, lord consul! 

— În afară de Acra şi de Tyr, Tripoli este singurul port la care 
încă mai avem acces deplin. Nu-i putem lăsa pe genovezi să 
monopolizeze o astfel de bază strategică. 

— Dacă Genova va domina Tripoli, Veneţia va fi terminată în 
Outremer! Deja genovezii au pus mâna pe rutele comerciale 
bizantine dinspre Mongolia. 

— Aici nu avem ce discuta, ripostă consulul, obligat să ţipe ca 
să se facă auzit. Bineînţeles că nu putem îngădui ca Genova să 
preia controlul asupra Tripoli, limitându-ne capacitatea de a face 
comerţ liber şi corect în oraş. Am vrut-o pe Lucia conducător, 
dar nu cu acest preţ. Întrebarea e ce să facem. Prinţesa, 
comuna şi genovezii au căzut de acord. Nu ne putem lupta cu ei 
pe această temă. Sunt uniţi. 

— Trimiteţi nave, propuse un negustor. Blocaţi portul până ce 
genovezii renunţă la pretenţii. 

— Asta va dăuna şi comerţului lor, şi comerţului nostru, se 
plânse un altul. 

— Cum rămâne cu înalta Curte, lord consul? întrebă Andreas, 
ridicându-se în picioare. Nu va interveni în această chestiune? 

— Nu, răspunse cu amărăciune consulul. Nu va interveni. 

— Există o altă opţiune. 

Will se uită înspre sursa vocii ciudat de răsunătoare. Privirea i 
se opri asupra unei siluete îmbrăcate în haină neagră brodată, 
care stătea în picioare în partea din spate a încăperii. Zări 
imediat chipul sau mai exact lipsa chipului, căci în loc de faţă, 
persoana avea o mască de argint. Era omul pe care îl văzuse pe 
stradă înconjurat de servitori, cu o săptămână în urmă. 

— Vorbeşte, Benito, rosti consulul, făcându-i semn individului. 

Mascatul păru să inspecteze întreaga sală cu privirea. 

— Cred că există un om care ne poate ajuta. Sultanul 
Kalawun. 

Câţiva oameni începură să şuşotească, dar alţii, după cum 
constată Will, încuviinţau. 


178 


— S-a mai întâmplat şi înainte ca mamelucii să fie rugaţi să 
intervină în treburile noastre, iar în acest caz ar fi şi în interesul 
lor. Dacă Genova controlează Tripoli, va domina comerţul din 
Orient, iar asta îi va afecta pe mameluci la fel de mult ca şi pe 
noi. Sultanul Kalawun nu are vreo dispută personală cu 
genovezii sau cu comuna, aşa că poate fi mai potrivit să 
negocieze cu ei. 

— Ţi-ai mai prezentat cauza şi înainte, Benito, zise un 
negustor, ridicându-se în picioare. Însă mie îmi este în 
continuare neclar de ce l-ar asculta genovezii şi membrii 
comunei mai degrabă pe sultanul egiptean decât pe noi. 

— Răspunsul e simplu, replică Benito. Sultanul Kalawun poate 
bloca orice comerţ genovez în şi dinspre Egipt. Dacă se întâmplă 
asta, Genova va pierde mai mult decât ar avea de câştigat. 

Unul dintre consilieri se aplecă la urechea consulului şi îi şopti 
ceva. Acesta încuviinţă. De jur împrejurul sălii, vocile se ridicau 
din nou. Însă Will vedea foarte bine că propunerea lui Benito se 
bucura de sprijin. 

Se întrebă de ce purta mască acel om, dar bănuia, după ce 
observase mănuşile groase de pe mâinile lui, că prima lui 
presupunere fusese corectă, anume că masca ascundea cine 
ştie ce urme hidoase ale vreunei boli. 

Întrunirea continuă aşa ceva vreme, cu alte idei înaintate 
plenului, dar niciuna dintre acestea nu fu primită cu prea mult 
entuziasm de consul sau de participanţi. Marele Maestru rosti 
doar câteva cuvinte, aşa că, în cele din urmă, discuţia reveni la 
propunerea lui Benito. 

— Pe cine vom trimite? întrebă un negustor. Care ar fi cea mai 
indicată persoană care să-l abordeze pe sultan? 

Auzind asta, Benito se ridică din nou. 

— Lord consul, după cum ştiţi, am mai avut de-a face cu 
mamelucii. Cunosc bine Cairo şi m-aş bucura să mă duc acolo ca 
emisar al dumneavoastră. 

Will zări din nou un consilier murmurând ceva la urechea 
consulului. 

Câteva secunde, acesta nu spuse nimic. Se mulţumi să-şi 
şteargă gânditor nasul. 


179 


— Foarte bine. Propun trimiterea unei delegaţii la sultanul 
Kalawun, care să-l roage să intervină. Să sperăm că simpla lui 
intervenţie va fi îndeajuns ca să-i determine pe genovezi să dea 
înapoi fără să fie nevoie să aplicăm sancţiuni. Accept 
propunerea ta, Benito. Te vei duce la Cairo ca să te întâlneşti cu 
sultanul, cu o scrisoare din partea mea în care îi explic situaţia şi 
îi cer ajutorul. Se uită la ceilalţi din încăpere. Sunt obiecţii? se 
auziră câteva proteste, dar majoritatea se arătară de accord. 
Atunci s-a decis, încheie consulul, ridicându-se de pe scaun. 

— Lord consul, interveni Guillaume. Pot adăuga ceva la 
această propunere? 

Urmă o pauză în care translatorul traduse întrebarea lui. 

— Bineînţeles, Domnia Ta, rosti consulul, făcându-i semn din 
cap lui Guillaume să continue. 

— Propun ca omul meu, aici de faţă, să însoţească delegaţia. 

Cum Guillaume vorbi pe un ton calm, măsurat, Will înţelese 
brusc de ce fusese şi el invitat. Probabil că Marele Maestru 
intuise care va fi rezultatul întrunirii şi îl dorise pe Will acolo 
exact pentru asta. Guillaume nu avea de gând să-i lase pe 
venețieni să acţioneze după bunul lor plac într-o chestiune atât 
de sensibilă. 

— Lord consul, mă văd nevoit să protestez, rosti Benito, 
luând-o înaintea consulului. Chiar dacă apreciez oferta Marelui 
Maestru, nu este nevoie de aşa ceva. Aşa cum am spus, am 
lucrat îndeaproape cu mamelucii. Un străin ar putea perturba 
relaţia delicată pe care am stabilit-o cu ei. 

— Omul meu a stabilit legături directe cu sultanul Kalawurn în 
numele meu în trecut, replică Guillaume. Se uită la consul. Şi 
este o voce neutră în această chestiune. 

— Dar eu... 

— Cavalerul va merge cu tine, Benito, hotărî consulul, 
întrerupându-l pe mascat. Strânse batista de mătase în palmă şi 
se ridică. Credeam că vei fi bucuros să te însoţească un cavaler 
templier. Drumurile nu sunt lipsite de pericole. 

Cu asta, întrunirea luă sfârşit. Will nu zărea expresia de pe 
chipul lui Benito, dar era convins că nu putea fi una de 
încântare. Îl înţelegea prea bine pe individ. Nici el nu sărea în 
sus de bucurie la gândul unei călătorii până la Cairo. 


180 


Deşertul Sinai, Egipt 
6 noiembrie 1288 


Will se agită neliniştit în şa. Luă hăţurile într-o mână pentru a 
şi-o flexa pe cealaltă, deja obosită şi dureroasă din pricina 
crampelor musculare. Soarele cobora pe cer, aşa că umbra lui 
se alungea mult lângă el, unduindu-se în ritmul mersului calului. 
Privi peste umăr şi văzu restul grupului la mică distanţă în urmă. 
Erau cinci paji pe cai grei, încărcaţi cu provizii, două gărzi 
trimise de consul şi, în mijlocul lor, Benito. Aşa stătuseră 
lucrurile în cea mai mare parte a călătoriei. Benito şi oamenii lui 
păstrau distanţa, mâncând, dormind şi chiar călărind separați de 
Will, iar el nu prea schimbase vreo vorbă cu unul dintre ei în 
cele zece zile de când părăsiseră Acra. Lui Will situaţia îi 
convenea, căci n-avea niciun chef de conversaţie de 
complezenţă. 

Inţelegea de ce de Beaujeu dorise ca un templier să-l 
însoţească pe venețian la Curtea lui Kalawun şi ştia de ce Marele 
Maestru îl alesese pe el pentru această sarcină. Însă în ultimii 
câţiva ani se obişnuise să-şi petreacă majoritatea timpului în 
Acra şi ura să fie departe de Rose şi de Elwen. Despărțirea îl 
făcea agitat şi ţâfnos, ca şi cum firul care îi lega pe ei trei se 
întindea prea mult. În ciuda nemulțumirii de a fi trimis în 
misiune, însă, era bucuros că are ocazia de a vorbi cu Kalawun. 
Apăruseră zvonuri de agitaţie la Curtea mamelucă, şoapte 
despre disensiuni referitor la unele din politicile sultanului, mai 
ales în privinţa blândeţii sale faţă de franci, iar Will putea folosi 
oportunitatea pentru a-şi da seama exact cât de relevante erau 
acele zvonuri. 

Se întoarse cu faţa spre drum, dar, înainte de asta, privirea i 
se opri scurt asupra lui Benito. Din pricina acelei măşti lipsite de 
expresie n-avea de unde să ştie dacă negustorul se uita la el. 
Cumva însă, Will simţea că e privit. Simţise asta pe tot parcursul 
drumului prin deşert, ca o mâncărime în ceafă. Suspiciunea lui 
legată de boala care îl afectase pe Benito se confirmase într-o 
seară când acesta îşi scosese mănuşile negre ca să ia un 
castron cu supă. Will se uitase cu coada ochiului la degetele 


181 


deformate care ieşiseră la iveală, cu pielea măcinată şi plină de 
noduri. 

După încă un kilometru şi jumătate de drum, veneţianul 
propuse o oprire, sugerând să îşi instaleze tabăra lângă un şir 
de stânci joase care mergeau paralel cu drumul. Pajii se dădură 
jos imediat ce ajunseră în zona respectivă, dar când Will vru să 
facă şi el la fel, se trezi chemat de Benito. 

— Ne trebuie apă, comandante. Vocea veneţianului se auzise 
ca o şoaptă prin mască. Benito arătă din cap înspre est. Soarele 
luci pe metal, făcându-l să sclipească precum o flacără pentru o 
fracțiune de secundă. Cam la trei kilometri şi jumătate de aici 
este un puț folosit de beduini. 

— De obicei beduinilor nu le plac oamenii care le încalcă 
teritoriile, replică Will. 

— Sunt suficient de amabili dacă le oferi bani. În trecut am 
folosit puţul fără probleme. 

Will tăcu câteva secunde. 

— Şi de ce trebuie să mă duc eu? 

— Doar pentru că n-am avut probleme până acum nu 
înseamnă că sunt nesăbuit. Benito îşi înclină capul într-o parte. 
N-a spus consulul să mă bucur că sunt însoţit de un templier? 

Will avu impresia că individul rânjea pe sub mască. 

— Nu e treaba ta, comandante, să păzeşti călătorii creştini pe 
drum? reluă Benito. Dacă nu cumva greşesc, ăsta e chiar 
motivul pentru care a fost înfiinţat Templul. 

Will ar fi vrut să refuze, dar îşi spuse că oricum ar fi fost ceva 
meschin, aşa că plecară amândoi prin deşert, lăsând pajii să 
organizeze tabăra. In ultima parte a drumului nu obosiseră prea 
tare caii, aşa că acum animalele mai aveau destulă forţă. In 
vreme ce călăreau, Will îşi păstră privirea ageră şi nu îşi depărtă 
nicio secundă mâna prea mult de mânerul sabiei. Soarele 
aproape ajunsese la orizont, iar umbrele de pe sol deveniseră 
prelungi. Benito mergea drept, părând să ştie exact unde vrea 
să ajungă. 

Dacă ar fi fost mai întuneric, Will se îndoia că ar fi zărit acel 
puț, căci stâncile aveau aproape aceeaşi nuanţă roz-maronie ca 
deşertul. Se apropiară cu prudenţă de puț, dar nisipurile din jur 


182 


păreau pustii. Doar câteva formaţiuni stâncoase, împrăştiate ici 
şi colo, se ridicau către orizont. 

— Astăzi se pare că nu sunt probleme, îi spuse Will lui Benito, 
care nu-i răspunse. 

Dându-se jos din şa, Will veni lângă put. Buza acestuia era 
crăpată în multe locuri şi se înclina spre abis. De cealaltă parte, 
Will găsi un hârdău de lemn, pe jumătate îngropat în nisip. Era 
cenuşiu, cu lemnul putrezit şi cu o frânghie veche înfăşurată în 
jurul lui ca un şarpe mort. Will ridică hârdăul şi îl încercă. În 
mână îi rămaseră câteva şuviţe de cânepă, dar miezul frânghiei 
rezista. Un capăt al frânghiei era legat de un inel de fier fixat de 
partea laterală a puţului. 

— Are apă? întrebă Benito, lăsând jos ploştile cu care venise. 

Will se aplecă şi se zgâi în put. 

— Nu sunt sigur. Vocea i se pierdu în adâncuri. Avem o 
singură cale de a afla. 

Legând capătul liber al frânghiei de hârdău, trecu obiectul de 
lemn peste buza puţului şi îl lăsă încet să se scufunde în hău. 
Dădu drumul frânghiei, centimetru cu centimetru, aşteptând 
contactul cu apa. Ceva, probabil o mişcare, îl făcu să-şi ridice 
privirea. Pe sol se vedea o umbră, venind spre el; un braţ ridicat, 
ceva ieşind dintr-un pumn închis. 

Will răsuci capul la timp ca să-l vadă pe Benito apropiindu-se 
cu un pumnal în mână. Dădu drumul frânghiei şi reuşi să-şi 
răsucească pe jumătate trupul, ferindu-se de lama mortală. 
Veneţianul urlă de ciudă când pumnalul întâlni doar aerul, la 
câţiva centimetri de umărul lui Will. Cavalerul se repezi la 
încheietura individului şi o prinse. Îşi înfipse degetele în carne, 
apăsând cu toată puterea. Benito urlă din nou, de data asta de 
durere. Degetele lui inerte dădură drumul armei, care căzu în 
puț pe urmele hârdăului. Will lăsă încheietura veneţianului şi vru 
să scoată sabia, dar acesta se mişcă repede şi îl lovi cu putere 
în piept. Will se dădu înapoi. Partea de jos a spatelui său se lipi 
de buza puţului. Cavalerul simţi că se ridică de la sol şi că 
începe să alunece. intinse cu disperare mâinile înainte şi se 
prinse de Benito. Degetele lui apucară haina individului, 
trăgându-l cu totul în faţă. Cealaltă mână căută un punct mai 
bun de sprijin şi dădu peste marginea măştii de metal, care se 


183 


desprinse imediat de capul lui Benito. Se auzi ceva plesnind 
când panglica de piele care prindea masca se rupse din pricina 
forţei cu care era trasă, astfel că Will rămase cu bucata de 
metal în mână. Veneţianul se împletici în faţă cu un geamăt. Se 
izbi de Will şi îl împinse înapoi exact acei câţiva milimetri 
necesari ca să-l trimită pe cavaler în hău. Will simţi metalul cald 
în mână, apoi spaţiul înfiorător de gol în spate. Zări un chip 
deformat în faţa lui. Apoi chipul dispăru, împreună cu restul 
lumii, şi el se prăbuşi în beznă. 

Veneţianul fugi spre calul lui. Lovi tare crupa celuilalt animal, 
făcându-l să ţâşnească în galop. Urcă în şa şi se întoarse repede 
în tabără. Simţea aerul de început de seară surprinzător de 
răcoros pe pielea lui acum neprotejată. 

— Împachetaţi! strigă el înspre pajii uluiţi văzându-l galopând. 
Repede! 

— Ce s-a întâmplat? întrebă una dintre gărzi, venind în fugă. 

— Bandliţii. L-au ucis pe templier. Plecăm acum! 

Pajii nu mai avură nevoie de alte îndemnuri. În zece minute 
erau în şa şi călăreau prin ultimele rămăşiţe ale luminii zilei, cu 
gărzile supraveghind drumul din spatele lor în căutarea unui 
inamic nevăzut. 


Deşertul Sinai, Egipt 
6 noiembrie 1288 


Era beznă şi frig. Un frig amarnic, nemilos. Apa ajungea la el 
de undeva. Îi îngheţase tot corpul. Îşi simţea membrele blocate 
şi solide ca nişte bucăţi de gheaţă sau ca nişte pietre. Il dureau 
toate oasele. Orice mişcare, cât de mică, îi provoca o durere 
imensă în interiorul trupului. Ca un monstru, durerea creştea şi 
urla înăuntrul lui, oribilă şi copleşitoare prin intensitate. Undeva 
sus vedea o bucată de cer ca un inel, plină de stele. Cădea în 
inconştienţă şi îşi revenea. 

În unele momente, Will se trezea înapoi în Acra, alteori cădea 
din nou. Întotdeauna însă, în vis sau treaz, vedea un chip. O 
jumătate de chip era plină de băşici şi lipsită de păr, ridată şi 
puhavă ca un fruct putrezit. Cealaltă era uluitor de întreagă şi 


184 


şocant de familiară. Încă frumoasă, încă rece şi arogantă, acea 
jumătate era faţa lui Angelo Vitturi. 


185 


39 


Docurile, Acra 
13 noiembrie 1288 


Garin deschise ochii. Lumina soarelui îl lovi cu putere. Se 
strâmbă şi îşi puse un braţ peste faţă. Mişcarea îi provocă 
junghiuri de durere în cap. La urechi îi ajunse un plescăit, apoi 
un pârâit. Lumina strălucitoare era blocată de o umbră. Garin 
clipi zărind silueta imensă. 

— Nu m-ai auzit? se auzi o voce morocănoasă. Am spus că am 
ajuns. 

— Bertrand? îngăimă Garin. 

Umbra nu-i răspunse. Plecă de acolo şi dispăru din calea 
soarelui. Din nou orbit, Garin se ridică în capul oaselor şi îşi 
şterse gura cu dosul palmei. Salivase şi acum barba lui blond- 
închisă, stufoasă şi încâlcită, era murdară. Ameţit, simțind 
junghiuri în cap, 

Garin privi în jur. Senzaţia de somnolenţă îl părăsi treptat, 
lăsând loc realităţii total diferite. Omul căruia el îi spusese 
Bertrand se căţăra pe dunetă şi, de fapt, nu era Bertrand. Garin 
visase că se afla iarăşi în Outremer, undeva în deşert, căutând 
ceva uitat. Ceva important? Auzi un țipăt îndepărtat rotindu-se 
deasupra lui, mai întâi slab, apoi mai tare, apoi iarăşi slab. Era 
un sunet cunoscut, pe care Garin nu îl mai auzise de săptămâni 
întregi. Era un sunet de... pescăruşi. Garin se încruntă. Se prinse 
de balustrada navei şi se ridică în picioare. Atunci îl văzu. Acra. 
Oraşul neschimbat, neprimitor, insuportabil. Zidurile alea 
imense, arogante, încercuind peste o sută douăzeci de mii de 
locuitori, cu toţii strânşi laolaltă împreună cu murdăriile şi 
excrementele lor, împreună cu păcatele şi secretele lor; curve, 
cavaleri, cuţitari, preoţi, lunatici şi regi. Dumnezeule, cât mai 
ura acel oraş. 

Garin se duse, clătinându-se, spre locul unde îşi lăsase 
bagajul. Il ridică de pe punte şi îşi croi drum, nesigur pe propriile 
picioare, către pasarela de debarcare ce fusese deja aruncată 
pe docul portului. Câţiva membri ai echipajului dădură din cap 


186 


sau îşi luară la revedere, însă Garin nu-i observă. Soarele emitea 
căldură, dar lui îi era frig. Pe jumătate mergând, pe jumătate 
împleticindu-se de-a lungul docului, se îndreptă înspre porţile de 
fier care aveau să-l ducă în oraş. Miasma emanată de o 
grămadă de maţe de peşte lăsate să putrezească în soare îi 
întoarse stomacul pe dos. Se sprijini de un zid şi începu să 
vomite, cu ochii aproape împăienjeniţi de lacrimi. Avea nevoie 
de mâncare. 

Nu mâncase ca lumea de câteva săptămâni, iar stomacul îl 
durea şi i se umflase de la berea pe care o băuse la bordul 
navei. Îşi lăsă bagajul jos, se aplecă şi căută înăuntru plosca 
plină cu vin pe care o pusese deoparte. O găsi cu o mare 
uşurare. Odată cu plosca, dădu şi peste un pergament. Garin se 
holbă năuc la el. Era cea de-a doua scrisoare pe care trebuia să 
o livreze. 

Papa Nicolae fusese încântat de promisiunea lui Edward de a 
ridica Crucea atunci când circumstanţele i-o vor permite. 
Intenţionase şi el să înceapă discuţii despre cruciade cu 
consilierii săi de la Curtea papală şi credea că angajamentele 
luate de Filip şi de Edward în această privinţă aveau să însemne 
enorm în munca de convingere pentru lansarea unui nou război 
sfânt. Îi spusese lui Garin să-l informeze pe regele Angliei că 
intenţiona să-şi trimită emisarii în întregul Apus pentru a face 
apel la cetăţeni să ridice Crucea pentru eliberarea lerusalimului. 
Cu ochii strălucind, Nicolae vorbise despre cum totul avea să fie 
ca la Clermont, unde, cu două sute de ani în urmă, papa Urban 
al II-lea făcuse prima chemare la arme pentru misiunea sfântă şi 
primii pelerini plecaseră înspre Orient, cu câte o cruce din cârpe 
în mâini şi cu auzul fermecat de vorbele suveranului pontif, care 
le promisese iertarea tuturor păcatelor. 

Garin se încruntă şi înghesui pergamentul la loc în bagaj. Cea 
de-a doua scrisoare mai putea aştepta. Nu suporta ideea de a se 
întâlni cu Will fără să bea ceva. Îşi duse plosca la buze. Aceasta 
se înclină tot mai mult. Nimic. În fine, câteva picături de vin îi 
curseră pe limbă. Garin înjură şi o aruncă. Se ridică în picioare, 
îşi azvârli bagajul peste umăr şi se uită în jur. Privirea i se opri 
asupra unui şir de taverne care mărgineau linia țărmului. Porni 
repede spre ele, trecând pe lângă câteva curve pipernicite care 


187 


îşi făceau veacul pe docuri. Niciuna nu era chiar atât de 
disperată încât să-l cheme la ea. 


Fustat Misr, Cairo 
13 noiembrie 1288 


Cei doi bărbaţi mergeau pe aleile întortocheate, umbrite de 
clădirile care se înălţau din toate părţile ca un labirint de faţade 
prăfuite întrerupte de ferestre cu gratii şi uşi joase. Aerul era 
încărcat cu miros de carne şi mirodenii. Un bebeluş plângea, iar 
o femeie striga. 

— Unde mergem? întrebă în şoaptă unul dintre bărbaţi, cu 
vocea camuflată de acoperământul pentru cap. 

— Nu mai e mult, replică celălalt, luând-o înainte printr-un şir 
de alei mai înguste şi mai întunecate, trecând în cele din urmă 
pragul unei clădiri, acoperit cu o cârpă care se legănă uşor, 
după care reveni la loc. 

Câteva lămpi ardeau înăuntru, emanând un miros uleios. La 
mese şedeau bărbaţi care jucau şah, cu urcioare de lut şi căni 
de lemn lângă ei. Unul dintre indivizi, care se sprijinea de zidul 
din spatele lui, îi salută din cap timp în care cei doi se duseră la 
o masă, aşezându-se la oarecare depărtare de ceilalţi. Omul 
care îi salutase dispăru pe o uşă şi reveni o clipă mai târziu cu 
un urcior şi cu două căni de lemn, pe care le aşeză pe masă. 

— E vin, murmură Nasir, uitându-se în urcior după plecarea 
individului. 

— Nu-ţi cer să bei, răspunse Angelo într-o arabă fluentă şi 
exactă. 

Veneţianul turnă vin în căni şi îi dădu una lui Nasir, de cealaltă 
parte a mesei. 

— Baybars a închis tavernele cu douăzeci de ani în urmă. 

Nasir privi în jur, la ceilalţi oameni care beau. Se întrebă câţi 
dintre ei erau musulmani. 

— Sultanul Baybars a dispărut demult. Angelo luă cana în 
ambele mâini şi o ridică în dreptul feţei. Lucrurile s-au schimbat. 

Sorbi din vin şi câteva picături i se scurseră pe bărbie. 

Nasir se uită, ca atras de un magnet, cum acea gură distrusă 
reuşea să bea din cană. O bucată de cârpă acoperea jumătate 


188 


din faţa lui Angelo, legată la ceafă, dar cicatricele de dedesubt 
deveneau vizibile ori de câte ori Angelo vorbea sau se mişca, din 
pricina cârpei care se ridica, expunând pielea distrusă. 

— Ce ai păţit? şopti el, incapabil să se mai abţină. 

Angelo lăsă cana jos şi îl privi. 

— Templul a încercat să mă omoare. Au dat greş, în mare 
parte. 

Nasir clătină întrebător din cap. 

— În ziua în care ai venit la mine în Acra, continuă sec Angelo. 
S-a întâmplat în noaptea aia. 

Nasir îşi amintea de acea zi, cu unsprezece ani în urmă, când 
Kalawun îl trimisese să-l avertizeze pe Will că Baybars era pe 
urmele lui. În loc să ajungă la destinaţie, se dusese direct la 
Angelo ca să-i spună veneţianului că William Campbell le 
zădărnicise planurile şi salvase Piatra. Ceruse atunci şi 
recompensa promisă: el îşi respectase partea lui din înţelegere 
şi, chiar dacă proiectele veneţianului eşuaseră, nu vedea niciun 
motiv ca să nu-şi primească răsplata. Însă Angelo îl refuzase. 
Lucrurile nu funcţionaseră şi afacerea lui continua să fie 
ameninţată. Nicio recompensă. În acel moment, toate planurile 
lui Nasir se năruiseră. Şocul resimţit fusese copleşitor. Tot ce 
încercase el ca să-şi asigure libertatea şi să-şi refacă viaţa 
distrusă fusese în van. Atunci, ceva murise în el. Rămasă multă 
vreme singura care îl ţinuse în viaţă, speranţa se ofilise complet 
în sufletul lui. 

— M-am dus după Marele Maestru, ca să micşorez daunele, 
continuă Angelo, fără să observe expresia de amărăciune de pe 
chipul lui Nasir. Cuprinse cana cu mâinile înmănuşate. Am 
eşuat, iar când m-am întâlnit cu tata şi cu ceilalţi oameni alături 
de care lucram într-o biserică abandonată în acea noapte, de 
Beaujeu ne-a atacat. lnălţă cana la buze, dar se opri. M-a salvat 
moartea tatei. Clădirea s-a prăbuşit parţial în incendiu, 
ucigându-l pe el şi pe ceilalţi, dar căscând o gaură în zid, pe 
unde am reuşit să scap. 

— Ai rămas în Acra? 

Angelo lipi cana de buze şi bău. 

— Doar până la vindecarea rănilor. Marele Maestru a confiscat 
casa şi averea familiei mele. Angelo clătină din cap. In acea 


189 


noapte ne-am pierdut imperiul din Orient, un imperiu construit 
în patru generaţii. M-am dus în Veneţia, de unde plecase familia 
mea, şi am început să reclădesc ce pierdusem. M-am întors 
acum doi ani ca să refac afacerea noastră de aici. În asta constă 
bogăţia. Limitat la Apus, un negustor de sclavi nu poate 
supravieţui. Nu pot vinde creştini creştinilor. Am nevoie de 
mongoli, turci, arabi. Aşa merg treburile, după cum ştii, adăugă 
el, observând expresia lui Nasir. Şi-acum, reluă el scurt, ai făcut 
ce te-am rugat în scrisoare? 

Nasir simţi că îl cuprinde mânia. 

— De ce ai venit la mine după atâta vreme? ceru el să afle cu 
voce tare. Câţiva bărbaţi întoarseră privirile, după care reveniră 
la jocul lor de şah. N-aveai dreptul! şuieră Nasir. Ar fi trebuit să 
mă duc la sultanul Kalawun când am primit scrisoarea ta. 

Angelo se uită fix la el, surprins de izbucnire. Apoi râse, 
batjocoritor. 

— Dar n-ai făcut-o, nu-i aşa, Nasir? Cum puteai să o faci fără 
să te demaşti? Soarta ta în mâinile lui Kalawun ar fi mai rea 
decât a mea! 

— Mi-ai promis libertate. Mi-am pierdut fratele din cauza ta. 

— Libertate? ripostă Angelo. Pe asta o puteai câştiga oricând. 
N-aveai nevoie de mine. 

— Aveam nevoie de bani. 

— Puteai fura bani din cuferele stăpânilor tăi. Fii cinstit, Nasir, 
mârâi Angelo. De ce ai rămas? Nu vrei să răspunzi? Se aplecă 
înainte. Atunci îţi voi spune eu. Ai rămas pentru că te temi de 
libertate. 

Nasir tăcu auzindu-i cuvintele. Pentru Kalawun şi toţi ceilalţi 
din jurul lui, era un mameluc loial şi un sunnit credincios, dar în 
inima lui nu era niciuna, nici alta. Ura fiecare zi şi fiecare 
secundă în care se prefăcea că e altfel în cadrul parodiei care 
devenise viaţa lui. Însă oricât îi dispreţuia, mamelucii 
reprezentau cel mai apropiat lucru de o familie care îi mai 
rămăsese. 

Era un fapt care devenise şi mai evident atunci când Nasir 
aflase de moartea lui Kaysan, ucis de Ishandiyar la ordinele lui 
Kalawun. Turbând de durere, Nasir îşi răzbunase fratele 
asasinându-l pe comandant, dar resimţise totul ca pe o victorie 


190 


stearpă. O vreme se gândise să-l omoare pe Kalawun, dar se 
temuse că uciderea stăpânului său ar fi însemnat 
compromiterea oricărei şanse de libertate. Chiar şi aşa, cu toată 
furia şi frustrarea încă nedomolite în sufletul lui, ştiuse că totul 
era doar un pretext. Se temea să-l omoare pe Kalawun nu 
pentru că n-ar fi putut scăpa de pedeapsă, ci tocmai pentru că 
atunci ar fi trebuit să fugă. Odată eliberate, animalele crescute 
în captivitate mureau adesea în sălbăticie, incapabile să 
supravieţuiască pe cont propriu şi incapabile să se apere de 
duşmani. După atâţia ani, temniţa lui Nasir îi devenise casă. 
Angelo avea dreptate: pur şi simplu fusese prea înspăimântat ca 
să spargă zidurile curţii. 

— Şi atunci de ce ar trebui să te ajut? mormăi el, împingând 
mai încolo cana cu vin, rămasă neatinsă. Când e clar că nu îmi 
poţi oferi nimic? 

— Ce zici de viaţa ta? răspunse Angelo. 

— Cum adică? 

— Lucrăm de atâţia ani suficient de bine împreună, de când 
familia mea ţi-a furnizat băieţi pentru regimentul Mansuriyya. 
Nu vreau să fiu obligat să te ameninţ, Nasir. Dar o voi face dacă 
mă forţezi. 

— Cum să mă ameninţi? murmură Nasir, ducând mâna la 
sabie. 

— N-aş avea nevoie nici măcar să ridic vreun deget, replică 
Angelo, urmărind mişcările celuilalt cu ochiul lui întunecat şi 
neacoperit de cârpă. Kalawun ar acţiona în locul meu dacă ţi-ar 
descoperi trădarea. Vocea îi cobori la nivelul unei şoapte. Dacă 
ar afla cum ai lucrat alături de mine ca să punem la cale furtul 
Pietrei Negre, trădându-ţi propria credinţă... Cum i-ai scris lui 
Kaysan şi l-ai convins ca să-i ducă pe cavaleri la Mecca... 

— Tu m-ai forţat să fac asta! Mi-ai spus că-mi vei ucide fratele 
dacă nu fac ce vrei! 

— L-am găsit pe Kaysan pentru tine, Nasir. Îmi erai dator. Mi-a 
luat un an după ce m-ai implorat să-l caut, neştiind dacă mai 
trăieşte sau a murit. 

Nasir dădea furios din cap. 


191 


— Şi în schimb am fost de acord ca să cumpăr sclavi pentru 
armata mamelucă doar de la familia ta. Am obţinut amândoi ce 
am vrut. A fost o înţelegere. 

— Uneori, în afaceri, înțelegerile se schimbă, rosti Angelo cu 
indiferenţă. 

— Nu şi în cazul afacerii mele, ripostă Nasir cu răceală, 
trăgând sabia şi ridicându-se. 

Auzi în spatele lui scârţâit de scaune când doi oameni din 
tavernă se ridicară în picioare. Nasir aruncă o privire în jur şi 
văzu că individul care îi servise scosese de undeva o bâtă mare 
împănată cu cuie enorme. 

— la loc, Nasir, zise Angelo, fără să-şi ia privirea de la sirian. 
Dacă mă ataci, nu vei pleca viu de aici. Incă mai am prieteni în 
acest oraş. 

Gâfâind de furie, Nasir se aşeză, însă îşi puse sabia pe masă, 
între el şi venețian. Individul cu bâta o lăsă jos. 

Veneţianul se sprijini de zid. 

— Dacă totul ar fi mers aşa cum fusese planificat, tatăl meu 
ar fi trăit încă, pacea dintre popoarele noastre n-ar mai fi 
existat, iar casa mea ar fi dominat comerţul cu sclavi din Orient. 
Tu ţi-ai fi primit banii, ai fi dezertat încărcat cu provizii şi o 
identitate nouă şi te-ai fi dus să trăieşti alături de fratele tău, 
aşa cum voiai. Soarta ne-a dat amândurora o lovitură dură. Dar 
de ce ar trebui să depunem armele în faţa toanelor ei? Îţi ofer o 
nouă şansă. Nu e prea târziu, Nasir. lar dacă ai făcut ce te-am 
rugat în scrisoare, ai crede şi tu asta. Se opri câteva clipe. Ei, ai 
făcut? 

Nasir ezită. Îşi aminti de vaga senzaţie de speranţă, un 
sentiment pe care îl considerase dispărut din sufletul lui, atunci 
când citise scrisoarea lui Angelo. Făcuse ceea ce îi ceruse 
veneţianul, în ciuda mâniei şi a frustrărilor sale. O făcuse pentru 
că şi acum, după atâţia ani de sclavie şi după ce îşi pierduse 
fratele şi credinţa, libertatea rămânea o posibilitate, oricât de 
îndepărtată, o posibilitate pe care omul din faţa lui i-o putea 
transforma în realitate. Se uită drept în ochii lui Angelo. 

— Da, îngăimă el. Am întocmit rapoartele şi m-am asigurat că 
acestea vor fi primite de Kalawun. 

Pe jumătatea întreagă a chipului lui Angelo înflori un rânjet. 


192 


— Deci, rosti veneţianul, aplecându-se în faţă, Kalawun crede 
acum că francii din Tripoli, conduşi de genovezi, lucrează 
împotriva lui? Bine. Mâine mă duc la Citadelă ca să cer o 
audienţă sultanului. O să am nevoie de tine ca să mă ajuţi să îl 
conving. 

— Să îl convingi ca să facă ce anume? În scrisoare nu mi-ai 
spus clar. 

— Nasir, împreună o să ne asigurăm că atunci când sultanul 
Kalawun va termina cu Tripoli şi cu cetăţenii de acolo, din oraş 
nu va mai rămâne în picioare nici măcar atât cât să umple cana 
asta. Luând cana de pe masă, Angelo o goli dintr-o sorbitură. 
Atunci, poate, vom obţine amândoi ce vrem. 


Cartierul venețian, Acra 
13 noiembrie 1288 


Garin se deşteptă tresărind şi simțindu-se dezorientat. Afară 
ziua se transformase într-un amurg palid. Se chinui să se ridice 
în capul oaselor când văzu o fată stând în faţa lui. Fata avea o 
feţişoară serioasă şi priviri iscoditoare. Obrajii îi erau îmbujoraţi, 
ca şi cum alergase până atunci, iar pe unul dintre ei atârna o 
şuviţă de păr bălai, scăpată de sub bonetă. Fata îşi băgă cu 
mişcări rapide şuviţa la loc, fără să-şi ia privirea de la Garin, 
apoi rosti ceva într-o limbă pe care el nu o cunoştea. Italiană? 

Garin se uită ametit în jur. Şedea proptit de un zid pe o stradă 
prăfuită; n-avea nici cea mai mică idee cum ajunsese acolo. 

— Îmi cer scuze, eu... 

Avea vocea răguşită, aşa că se văzu nevoit să-şi dreagă 
glasul. 

— Vorbeşti engleza, zise fata, schimbând cu dezinvoltură 
limba. 

De această dată, Garin înţelese. Dădu din cap. 

— Cine eşti? 

— Locuiesc aici, răspunse fata, arătând cu mâna. 

Urmând degetul ei, Garin văzu o uşă albastră decupată în 
zidul casei de lângă el. Dintr-odată îşi aduse aminte totul şi îşi 
dădu seama de ce era acolo. 

— Cine eşti? îl întrebă fata. 


193 


— Rose! 

Fetiţa întoarse privirea. Garin zări o femeie zveltă apropiindu- 
se în grabă pe stradă, cu câte un coş în fiecare mână. A 

— Ţi-am spus să nu fugi înainte, zise femeia, exasperată. li 
aruncă o privire lui Garin şi îi dădu fetei unul din coşuri. Intră în 
casă. 

— Elwen. 

Elwen se răsuci pe călcâie şi se holbă la omul pe care Îl 
credea un cerşetor. La început nu zări nimic familiar la acel 
individ, iar faptul că el îi rostise numele i se păru complet de 
neînțeles. Părul şi barba lui erau lungi şi murdare, iar buzele 
erau îngălbenite şi pline de coji. Omul avea hainele pătate, iar 
dinspre el venea un iz amestecat de bere, mare şi disperare. 
Apoi Elwen îi văzu ochii albastru-închis. 

Cum Elwen aproape icni, Garin avu senzaţia că ea îl 
recunoscuse. Se chinui să se ridice în picioare. 

— Treci înăuntru, Rose, rosti Elwen, cu voce încordată. 

— Dar, mamă... începu fata să protesteze. 

— Acum! ţipă Elwen, întorcându-se spre ea. 

Fata păru uluită de tonul mamei ei, apoi se răsuci furioasă pe 
călcâie şi împinse uşa. 

— Ce cauţi aici? şopti Elwen, uitându-se încă şocată la Garin. 

— Sunt într-o misiune importantă în numele regelui, răspunse 
Garin, încercând să se ţină bine pe picioare. Era conştient că 
limba lui părea un pic împleticită, aşa că încercă să vorbească 
mai limpede. Vin de la Papa de la Roma. Regele Edward vrea să 
pornească o nouă cruciadă. 

Elwen îşi cobori şi mai mult glasul. 

— Nu, rosti ea, clătinând din cap. Ce cauţi aici, în faţa casei 
mele? 

Garin privi spre uşa pe care dispăruse fetiţa. Era întredeschisă 
şi Garin crezu că vede mişcare în umbra dinăuntru. 

— E fata ta? întrebă el, uitându-se din nou la Elwen. Încă eşti 
cu Campbell? 

— Da, răspunse iute Elwen, strângând mai bine coşul în 
mână. 

Garin privi fix înspre uşă. 


194 


— Deci o cheamă Rose? Bună, Rosie, zise el tare, văzând cum 
umbra se mişcă din nou. 

— Las-o în pace, Garin, ripostă Elwen. Se duse la uşă şi se 
postă, protectoare, în faţa ei. Nu te vrem în viaţa noastră, 
niciuna dintre noi. 

Păru că vrea să mai adauge ceva, după care intră în casă şi 
dispăru. 

— Aşteaptă, strigă Garin când uşa se închise cu zgomot. 

Rămase acolo, ameţit. După câteva secunde, îşi luă bagajul şi 
se duse. Când ajunse la oarecare depărtare de clădire, se opri şi 
se răsuci pe călcâie. In mintea lui răsuna vocea lui Elwen. „Nu te 
vrem în viaţa noastră, niciuna dintre noi.“ Ceva era ciudat în 
spusele ei. lar acea ciudăţenie îl stârnea. „Niciuna dintre noi.“ 


195 


40 


Citadela, Cairo 
14 noiembrie 1288 


— Mărite sultan, zise Angelo. Vă mulţumesc pentru că mi-aţi 
acordat o audienţă. 

Privirea lui alunecă spre Nasir, care stătea pe treptele 
inferioare ale estradei, alături de alţi câţiva bărbaţi. Sirianul nu 
se uită la el, ci preferă să privească, rigid, drept înainte. 

— Le-aţi spus consilierilor mei că veniţi într-o chestiune 
urgentă. Kalawun îl studie pe Angelo cu o expresie insistentă, 
dar nu lipsită de amabilitate. Ce vi s-a întâmplat? 

Arătă spre faţa veneţianului. 

— Un incendiu, Luminăţia Voastră, răspunse Angelo, atingând 
fără să vrea cârpa care ascundea zona cea mai îngrozitoare a 
rănilor. Fără masca sa se simţea gol, dar acolo doar Nasir îl 
cunoştea. S-a întâmplat cu multă vreme în urmă şi nu de asta 
am venit. 

— De ce aţi venit, domnule...? 

Kalawun aruncă o privire întrebătoare spre cel care stătea 
alături de Angelo. 

— Benito, stăpâne, răspunse omul. Se numeşte Benito di 
Ottavio. 

— Am fost trimis aici de către consulul venețian din Acra, 
Luminăţia Voastră. Intâmpinăm dificultăţi mari după recenta 
schimbare de putere din Tripoli. 

Kalawun dădu din cap. 

— In ultimul raport primit de la consilierii mei se spune că s- 
au implicat genovezii. 

— Aşa este, mărite sultan. Genovezii au emis unele pretenţii 
în schimbul sprijinirii comunei de către ei. Prinţesa Lucia tocmai 
a fost numită conducător şi le-a reconfirmat privilegiile. 
Genovezii deţin acum controlul asupra comitatului şi a portului. 
Atât eu, cât şi conaţionalii mei venețieni suntem în mod evident 
îngrijoraţi de modul în care evoluează situaţia, însă cu toţii, 
inclusiv Egiptul, vor fi afectaţi. Dacă Genova va controla 


196 


comerţul din Tripoli, va controla întreg Orientul. Ne vom afla cu 
toţii la mila lor. 

— Sunt veşti foarte neplăcute. Dar ce vrea Veneţia de la 
mine? 

— Consulul vă roagă să interveniţi, Luminăţia Voastră. 

Angelo scoase din bagaj pergamentul care purta sigiliul 
consulului, conştient în acelaşi timp de gărzile înarmate care îl 
înconjurau pe sultan şi care îi urmăreau fiecare gest. Omul care 
îl introdusese pe Angelo luă pergamentul şi i-l dădu sultanului. 

— Consulul crede că implicarea voastră ar putea linişti 
situaţia înainte ca ea să devină violentă, continuă Benito. 

Kalawun îşi înălţă privirea. | se păruse că aude ceva aparte în 
vocea veneţianului. 

— Nu împărtăşiţi aceeaşi opinie? 

— Eu cred că situaţia va deveni violentă indiferent dacă veţi 
interveni sau nu, mărite sultan. Genovezii sunt tot mai agresivi 
de când au fost daţi afară din Acra de poporul meu, după 
războiul de Sfântul Sabas. După ce au încheiat alianţa cu 
Imperiul Bizantin, au ajuns să preia controlul asupra rutelor 
comerciale de la Marea Neagră, iar acum domină întreg negoţul 
provenind din Imperiul Mongol. Odată cu preluarea controlului 
asupra Comitatului Tripoli, puterea lor va deveni şi mai mare. 
Însă ambițiile acestora nu se opresc aici. În scrisoarea lui, 
consulul vorbeşte de genovezi ca impunându-se în Tripoli în 
dauna altor naţiuni. Însă el nu menţionează acolo că Genova are 
planuri dincolo de aceste graniţe, planuri care se întind până la 
teritoriile voastre. 

Toţi cei aflaţi în încăpere îl ascultau cu atenţie pe Angelo. 

— Ce planuri? 

— Genovezii vor să atace Alexandria, Luminăţia Voastră, ca 
să preia controlul asupra rutelor comerciale înspre şi dinspre 
Egipt. Pentru asta construiesc în secret o flotă de război. Sursele 
mele mi-au spus că aceasta este aproape gata. Comuna din 
Tripoli sprijină întru totul planul şi a început de câteva luni 
recrutarea de soldaţi. 

Oamenii de pe podium începură să şuşotească agitaţi. Unul 
dintre ei, un tânăr înalt cu o faţă solemnă şi plete castanii, se 
încruntase. Nasir continua să privească drept înainte. 


197 


— Tăcere, le porunci Kalawun. Se uită fix la venețian. Nu văd 
cum ar putea spera genovezii să cucerească Alexandria, chiar şi 
cu ajutorul comunei, darămite să o mai şi păstreze. Cu excepţia 
cazului în care republica genoveză intenţionează să-şi trimită 
întreaga armată peste mare, toate rapoartele noastre indică 
faptul că genovezii nu dispun de un număr suficient de mare de 
soldaţi ca să lanseze un asemenea atac. 

— Genovezii întreţin relaţii strânse cu mongolii de peste zece 
ani, Luminăţia Voastră, de când au preluat controlul asupra 
negoţului la Marea Neagră. Aşa cum sigur ştiţi, mongolii vor o 
alianţă cu francii. Cred că genovezii vor căuta să exploateze 
acest lucru. În alianţă cu mongolii, flota lor ar putea cuceri şi 
menţine în posesie Alexandria. Poate chiar şi Cairo, adăugă 
Angelo pe un ton grav. 

Kalawun tăcu. Unul dintre oamenii din spatele lui vru să 
intervină, dar sultanul i-o reteză: 

— De ce nu mi-a spus toate astea consulul în persoană? îl 
întrebă el pe Angelo, ridicând pergamentul. Are habar de aceste 
planuri? 

— Fără îndoială, mărite sultan, dar cred că s-a temut că, în loc 
să interveniţi pe cale diplomatică, veţi ataca Tripoli. 

— Mă foloseşte? murmură Kalawun. 

— Da, Luminăţia Voastră. 

— Şi dumneata nu te temi că voi ataca Tripoli, Benito di 
Ottavio? 

— Din contră, mărite sultan, chiar vă îndemn să atacați. 
Genovezii nu ascultă de bun-simţ sau de diplomaţie. Eu mi-aş 
putea pierde afacerea din Tripoli şi aş putea supravieţui, dar nu 
pot pierde afacerea pe care o am în Egipt. 

— Şi care ar fi această afacere? 

— Sunt negustor de sclavi. Am mai avut contracte cu 
mamelucii şi înainte. Genovezii ameninţă să distrugă toată 
munca mea de o viaţă. Principala lor bază din Orient se află 
acum în Tripoli. Odată această bază distrusă, nu vor mai 
reprezenta o ameninţare pentru comunităţile noastre. Este o 
măsură drastică, dar populaţia din Tripoli a ales să-i 
adăpostească pe genovezi în vreme ce ei îşi construiesc flota de 
război. Vor fi nevoiţi să suporte consecinţele. 


198 


Kalawun se lăsă pe spatele tronului, cu un chip sumbru. 

— Dacă atac Tripoli, voi încălca tratatul de pace semnat cu 
creştinii. 

— Această acţiune agresivă împotriva dumneavoastră oricum 
încalcă acel tratat, Luminăţia Voastră, răspunse repede Angelo. 

— Nu-mi spune dumneata care e treaba mea, mârâi Kalawun, 
ridicându-se de pe tron. Cunosc foarte bine prevederile legale 
ale tratatului. 

— Bineînţeles, mărite sultan, vă rog să mă iertaţi, replică 
Angelo, înclinând capul cu umilinţă. 

În timp ce îşi înclina capul, îi aruncă iute o privire dură lui 
Nasir. 

— Este adevărat, stăpâne, rosti Nasir după câteva clipe. Se 
uită la Kalawun. Dacă francii plănuiesc un atac împotriva ta, 
atunci tratatul devine nul şi lipsit de substanţă. 

— Stăpâne, trebuie să intervin, rosti unul dintre oamenii de 
lângă Nasir. Întinse o mână spre Angelo. Ce spune omul ăsta se 
potriveşte cu recentele rapoarte pe care le-am primit. Ştiam că 
francii construiesc acele nave. Acum ştim şi de ce. 

— Amir Dawud, începu Kalawun. 

— Ne temeam ca francii şi mongolii să nu încheie o nouă 
alianţă, rosti un alt om înainte ca sultanul să continue. Asta este 
dovada că temerile noastre nu erau nefondate. Trebuie să 
trecem la acţiune. 

Chipul lui Kalawun împietrise. Mâna lui strânse mesajul 
consulului, strivindu-l. 

— De ce mi-ai spus toate astea? întrebă el brusc, uitându-se 
la Angelo. 

— Aşa cum am explicat, Luminăţia Voastră, planurile 
genovezilor ne afectează pe noi toţi. Trebuie opriţi pentru 
binele... 

— Nu, îl întrerupse Kalawun. Care este adevăratul motiv 
pentru care te afli aici? Ce va însemna această înţelegere pentru 
dumneata? De ce eşti singurul negustor care a ieşit în faţă ca 
să-mi spună asta? Cu siguranţă că nu eşti singurul afectat. 

— Aşa este, mărite sultan. Vreau ceva în schimbul informaţiei 
oferite. Aşa cum am spus, am mai lucrat cu mamelucii şi înainte. 
Aş vrea să negociez un nou contract privind sclavii. 


199 


— Dacă atac Tripoli, voi avea sclavi pe gratis. 

— Îmi dau seama de asta, Luminăţia Voastră, şi de aceea sunt 
pregătit să vă ajut armata să intre în Tripoli. Am asociaţi în acel 
oraş. Ei vor putea deschide porţile, anulând nevoia unui asediu 
îndelungat şi costisitor. În schimb, vă cer zece la sută din toţi 
cetăţenii pe care îi capturați. 

— Din câte ştiu, ca apusean sunteţi obligat să respectaţi o 
lege care interzice să vindeţi creştini ca sclavi. Imi cereţi 
musulmani? întrebă Kalawun pe un ton ameninţător. 

— Nu, mărite sultan, doar apuseni. Dar nu am nevoie să-i 
vând celor la fel ca ei. Vreau să închei un contract şi cu 
mongolii, dintre care mulţi vor cumpăra creştini de la mine. 

Kalawun rămase tăcut o vreme. În cele din urmă, îşi înălţă 
capul. 

— Plecaţi. Toţi. Trebuie să mă gândesc. 

Angelo vru să mai adauge ceva, dar simţi pe umăr mâna de 
avertizare a omului care îl introdusese. Aruncându-i lui Nasir o 
ultimă privire, se lăsă condus afară din sala tronului. Ceilalţi 
participanţi ieşiră şi ei, cu feţe sumbre. 

Khalil, care nu se amestecase în discuţie, rămase pe estradă. 

— Trebuie să faci asta, stăpâne. Kalawun se întoarse spre el. 
Trebuie. Generalii tăi sunt dezamăgiţi. Până acum ai refuzat să 
comentezi rapoartele primite de noi privind aceste nave pe care 
le construiesc genovezii. Dar chestia asta n-o mai poţi ignora. 
Vestea îi va inflama pe oameni. Vor cere să-i lichidăm pe franci 
înainte de a deveni o ameninţare pentru noi. Aminteşte-ţi ce au 
păţit predecesorii tăi. Au fost ucişi pentru că cei din jurul lor nu 
erau de acord cu deciziile luate de ei. Khalil se apropie de 
sultan. Nu da oamenilor tăi aceeaşi scuză. 

Kalawun se încruntă şi mai tare. 

— De ce e nevoie de atâta muncă pentru pace? De ce atât de 
des războiul pare starea naturală? 

— Pentru că nu suntem meniţi să avem pace cu creştinii, 
răspunse Khalil. Ei sunt necredincioşii. Francii ne-au invadat 
pământurile, ne-au distrus moscheile şi ne-au masacrat semenii. 
Ei nu vor pace cu noi. Ei vor doar teritoriile şi avuţiile noastre. Îi 
vei lăsa să le aibă? Când Kalawun îşi lăsă capul în bărbie, Khalil 


200 


îşi miji ochii. Mă stânjeneşti, tată, rosti el ţeapăn, răsucindu-se 
pe călcâie şi ieşind ca o trombă din încăpere. 

Kalawun simţi un junghi în inimă. 

— Nu vorbeşte serios, stăpâne. 

Kalawun întoarse privirea şi îl văzu pe Nasir stând în picioare. 

— Ba da. 

— Şi totuşi are dreptate într-o privinţă. Vestea asta va inflama 
întreaga Curte. 

— Poate că dacă negociez cu francii din Acra voi putea... 

— S-ar putea să nu existe timp pentru asta, stăpâne. 
Rapoartele primite arată că această flotă este aproape gata. De 
asemenea, nu avem de unde să ştim că francii din Acra vor 
asculta acuzaţiile noastre. 

— Atunci nu am de ales, murmură Kalawun, aruncând 
pergamentul boţit. Nu-i aşa? 

— Aşa e, stăpâne, replică Nasir, cu privirea aţintită pe chipul 
îngrijorat al sultanului. Nu cred că ai de ales. 


Deşertul Sinai, Egipt 
31 decembrie 1288 


Will gemu simțind cum îl apasă zidurile. Avea o senzaţie de 
sufocare, de panică. Incercă să strige, dar printre buzele lui abia 
dacă ieşi un scâncet slab. Diverse creaturi se târau pe el şi îl 
ciupeau. Altele i se înfigeau în carne. O lumină intensă bătea în 
jos, făcând zidurile ca de tunel şi amplificându-i forţa. Undeva 
sus, un ochi imens îşi arunca o căutătură urâtă, fierbinte şi albă 
peste el. Se rugă ca ochiul să dispară curând ca să revină 
întunericul şi apoi frigul. Deocamdată nu putea face altceva 
decât să zacă încovrigat, prins în acea căutătură nemiloasă, 
simțind că arde tot din pricina febrei. Şi să aştepte şi să se 
roage. Dar cu fiecare rugăciune lumina devenea mai fierbinte şi 
mai strălucitoare, până ce fiecare bucăţică a trupului său păru 
să ia foc. Faţa şi mâinile se acoperiră de băşici, sângele şi 
grăsimea se topiră sfârâind, oasele de la degete i se dezgoliră 
de carne, apoi se înnegriră şi se transformară în cenuşă. 

Will se trezi, icnind după o gură de aer. După câteva clipe în 
care se holbă la pânza mare şi albă de deasupra lui, inima îi 


201 


reveni la un ritm aproape normal. Privi în jurul lui, în vreme ce 
pânza de la intrarea cortului se dădu la o parte, lăsând să intre 
un bărbat. După atâta vreme petrecută în îngrijirea acelui om, 
Will continua să nu-i cunoască numele, dar îi spunea la fel cum îi 
spuneau ceilalţi oameni din tabără: şeicul, ceea ce însemna 
conducătorul. 

Şeicul dădu din cap înspre Will. 

— Cum e simţul? 

Ca toată lumea pe care Will o auzise vorbind în cadrul tribului, 
araba folosită de individ era mai săracă şi mai laconică decât 
cea vorbită de arabii din Acra sau din alte oraşe. Câţiva oameni 
din tabără erau surzi şi muţi, iar cei de acolo care formau 
comunitatea păreau să se bazeze mai degrabă pe un soi de 
înţelegere fără vorbe, un amestec de intuiţie şi gesturi. 

— Mai bine, răspunse Will. E mai puternic. 

Îşi studie piciorul drept, legat cu cânepă de trei bucăţi de 
lemn. Una din bucăţi, mai groasă şi mai lată decât celelalte, era 
prinsă de spatele călcâiului şi de partea de jos a coapsei, 
deasupra încheieturii genunchiului, în vreme ce celelalte două 
erau fixate de o parte şi de alta a piciorului. 

— Azi vreau să încerc să merg. 

— Prea repede, cred, răspunse şeicul. 

În tonul lui Will se ghici imediat frustrarea. 

— Ţi-am spus, trebuie să ajung la Cairo. 

— Şapte zile, declară şeicul cu calm. Atunci ai mai multă 
forţă. 

Disperat, Will îşi băgă mâna în gulerul tunicii din material alb 
şi gros cu care fusese îmbrăcat. Scoase de acolo lanţul cu inelul 
de aur şi pandantivul cu Sfântul Gheorghe, ignorând durerea din 
suflet la gândul că se va despărţi de obiectele lui dragi. 

— la astea. 

Şeicul făcu un gest de respingere cu mâna. 

— Nu, nu vreau. 

— Mi-ai salvat viaţa. 

Celălalt inspiră scurt, apoi se aşeză lejer pe saltea alături de 
Will, cu picioarele încrucişate. 

— Tu ai lăsa om rănit să moară în deşert? 

— Nu, dar... 


202 


— Şi l-ai salva pentru bogății? Pentru răsplată? 

— Nu. 

— Atunci de ce aştepţi asta de la mine? Nu vreau plată pentru 
că ţi-am salvat viaţa, creştine. Sunt nomad, nu mercenar. 
Oamenii mei duc viaţă grea, dar nu facem hoţii. Şeicul chicoti 
scurt. Şi dacă te lăsăm în puț şi tu mori, când apa se întoarce 
este otrăvită. E bine pentru noi toţi dacă tu salvat. Tu noroc că 
puţul e uscat acum şi că oamenii mei auzit ţipete la tine când 
trecut pe lângă el. 

— N-am vrut să te jignesc. Will îşi trecu lanţul peste cap şi îl 
tinu în afară. Dar o să am nevoie de o cămilă ca să ajung în 
Cairo. Aşa că, te rog, ia asta ca plată a animalului. 

— De ce aşa important? întrebă şeicul după câteva clipe. Tu 
cald. Işi atinse fruntea şi Will îşi dădu seama că se referea la 
febră. Abia dusă. Tu încă slab, piciorul tău nerefăcut. 

Will privi spre locul unde obiectele lui personale fuseseră 
depozitate pe nisip. Sabia se găsea în teaca ei lângă hainele pe 
care le purtase atunci când beduinii îl scoseseră la lumină, 
delirând, din puț, plin de noroi, sânge şi insecte. Piciorul i se 
rupsese în două locuri, osul ieşind în afară, spart, din partea 
laterală a genunchiului. Rana se umpluse deja de viermi albi şi 
graşi. Buricele degetelor i se sfâşiaseră şi se acoperiseră de 
sânge din pricină că încercase să se caţere pe pereţii netezi ai 
puţului. Işi amintise de aceste lucruri în episoade scurte, atât 
treaz, cât şi în somn. După ce beduinii îl aduseseră în tabăra lor 
unde şeicul şi alţi doi oameni îi rupseseră iarăşi piciorul pentru 
ca acesta să se sudeze şi să se refacă aşa cum trebuia, 
amintirile i se estompaseră. Habar n-avea de cât timp se găsea 
în tabără, dar bănuia să trebuia să fi trecut cel puţin o lună. Se 
temea că putea fi vorba chiar de mai mult de atât. 

Şeicul urmări privirea lui Will şi se încruntă când zări alături 
de sabia cavalerului masca de argint şi pumnalul cu plăsele de 
argint pe care Angelo le scăpase în puț. Beduinii păreau 
suspicioşi când se uitau la mască. Will observase că unii dintre 
ei făceau nişte gesturi cu degetele înspre obiect. Uneori se 
întreba dacă acei oameni nu cumva simțeau răutatea omului 
care purtase masca şi căutau acum să se protejeze împotriva 
lui. 


203 


— Mă tem să nu se întâmple ceva rău dacă nu ajung la Cairo, 
îi spuse Will şeicului. Omul care m-a împins în put mă voia mort 
dintr-un anume motiv. Cred că nu doar din răzbunare, zise el 
mai încet, uitându-se la mască. Poate ceva rău s-a întâmplat 
deja, poate am întârziat prea mult. Dar, oricum, nu mai pot sta. 

După câteva secunde, şeicul se ridică în picioare şi se duse la 
obiectele lui Will. Ghemuindu-se, culese pumnalul şi se întoarse. 
Will clipi când şeicul se aplecă deasupra lui, dar simţi o uşurare 
deplină când omul tăie cu un gest scurt frânghiile de cânepă 
care legau bucăţile de lemn. Şeicul închise palma lui Will peste 
inel şi peste pandantiv. 

— Astea nu au folos pentru mine, spuse el. Se ridică. Nu pot 
da cămilă la tine, dar un om al meu te va duce în siguranţă în 
Cairo. Acum... întinse mana. Noi vedem dacă poţi merge. 


Cartierul venețian, Acra 
5 ianuarie 1289 


Turna cu găleata când Garin coti pe o alee din strada Mătăsii. 
Haina lui de lână era îmbibată de apă, iar gluga îi atârna pe 
frunte. Adulmecând umezeala din aer, Garin împinse gluga 
peste cap şi se uită la bărbaţii şi femeile care se grăbeau să 
ajungă acasă după o zi de muncă. Nu fu nevoit să aştepte mult. 
Plecă de pe alee când Elwen trecu pe lângă el, ferindu-şi capul 
de şuvoaiele de apă care curgeau de pe acoperişuri. 

Vru să strige ca s-o oprească. Insă nu o putu face, în ciuda 
ocaziei ivite. Se mulţumi să se ia după ea, simțindu-se ca un 
hoţ, cu nervii încordaţi. 

O urmărea de săptămâni întregi, bântuind aleile din jurul 
străzii Mătăsii şi din jurul casei ei, sau pierzându-şi timpul prin 
piaţa unde ea venea ca să cumpere de mâncare. Devenise o 
obsesie, tot mai intensă cu fiecare săptămână care trecea. La 
început, după ce o văzuse în ziua în care ajunsese în Acra, 
fusese iritat de atitudinea ei faţă de el, dar la scurt timp după 
aceea, nu se mai gândise decât la întâlnirea cu Will. Garin 
avusese nevoie de trei zile ca să-şi adune curajul de a se hotări 
să se ducă la Templu. După ce i se comunicase că onor 
comandantul Campbell era plecat cu treburi şi avea să lipsească 


204 


o vreme, Garin se întorsese la locuinţa lui din apropiere de port, 
unde devenise obişnuitul tavernelor şi bordelurilor din zona 
docurilor. În cursul acelor zile ceţoase şi lipsite de noimă 
începuse să se gândească mai serios la Elwen şi la ceea ce 
spusese ea. 

Intr-o după-amiază, în vreme ce călărea o curvă fără să simtă 
nimic, Garin se trezise căutând imagini şi gânduri care să-l ajute 
să termine actul într-un mod plăcut. Spre surprinderea lui, în 
minte îi apăruse atunci Elwen. Cu imaginea ei unduindu-se sub 
el în pleoapele lăsate, finalul actului se dovedise mult mai 
satisfăcător decât începutul. Insă, după ce termină, nu-şi mai 
putu şterge imaginea din minte. Gândurile i se fixară asupra lui 
Elwen. A doua zi începuse prima supraveghere a casei ei. Se 
luase după Elwen şi după fata ei când cele două plecaseră la 
piaţă. Fata, Rose, mergea ţopăind pe stradă alături de maică-sa, 
din când în când făcând cu mâna oamenilor pe care părea să-i 
cunoască. In acea seară, meditând cu un urcior de vin în faţă, 
Garin începuse să îşi pună întrebări. Fata cu păr auriu semăna 
cu Elwen, fără nicio îndoială, dar nu avea nimic din trăsăturile lui 
Will. Garin bănuia că nu putea avea mai mult de doisprezece 
ani, aşa că făcuse calcule în minte, până când începuse să îl 
doară capul. Se mai gândise la expresia de pe chipul lui Elwen 
când îl văzuse; la modul în care îşi expediase fata înăuntru; la 
cuvintele rostite de ea. „Las-o în pace, Garin. Nu te vrem în 
viaţa noastră, niciuna dintre noi.“ Niciuna dintre noi, nu eu şi 
Will. In schimb, niciuna dintre noi. Adică ea şi Rose? Mintea lui 
se gândise la posibilităţi, la început ca la nişte variante 
îndepărtate, care însă deveneau tot mai solide cu fiecare zi în 
care le vedea pe Elwen şi pe fată, cu ochii lui înfundaţi din 
pricina alcoolului şi a lipsei de somn. Într-un târziu ajunsese să 
fie convins. 

Ploaia îi cădea drept în creştet acum, în vreme ce el grăbea 
pasul după Elwen, pleoscăind prin noroi. Era prima dată când 
era treaz de multe săptămâni şi simţea efectele acestui fapt. Nu 
dorise să se îmbete pentru o asemenea ocazie, ba chiar se 
dusese la bărbier şi îşi tunsese părul şi barba. Însă chiar dacă nu 
mai arăta ca un cerşetor, se simţea ca unul. Cuvintele pe care le 
pregătise în gând păreau răsuflate, rugătoare, iar el şi-ar fi dorit 


205 


acum, în vreme ce o urmărea, alunecând mereu, pe Elwen 
înspre strada pe care ea locuia, să fi băut o cupă sau două de 
vin înainte. Elwen ajunsese aproape de uşa albastră. In câteva 
clipe avea să dispară, iar întrebările rămase fără răspuns aveau 
să se răsucească din nou în mintea lui, chinuindu-l. 

— Elwen! 

Femeia se răsuci repede pe călcâie. Fața îi sclipea de la ploaie 
în lumina cenuşie. Îl zări pe Garin şi ochii se măriră puţin. Însă 

pe faţă nu i se citea surpriza sau şocul, ci doar un soi de 
resemnare agitată, ca şi cum ea ar fi aşteptat acest moment, pe 
care îl urâse. 

— Aşteaptă, strigă el când ea vru să deschidă uşa. 

Garin alergă pe stradă, hotărât şi nerăbdător, şi o prinse de 
braţ înainte ca ea să intre în casă. 

— i-am spus să mă laşi în pace, rosti Elwen, clătinând din 
cap şi azvârlind picături de apă în jurul ei din pricina bonetei de 
pe cap. 

Materialul coifului devenise transparent din pricina ploii, iar 
sub el se vedea părul ei, răsucit şi strâns în bucle. 

— N-am nimic să-ţi spun. 

— Ei bine, am eu ceva să-ţi spun. În acea zi, Elwen, când ai 
venit la mine la palat, când noi am... 

Elwen păru mortificată. 

— Nu, Garin, te rog! îl imploră ea, nelăsându-l să termine. Nu 
suport. Încercă să-şi smulgă braţul. Te rog, pleacă. 

— Nu i-ai spus lui Will, nu-i aşa? rosti Garin pe un ton mai dur. 
Se simţea iritat de neplăcerea ei. Doar ea venise la el! Nu i-ai 
spus niciodată că te-ai culcat cu mine. Degetele lui se înfipseră 
în braţul ei. O trase spre el, cuprins acum de furie. l-ai povestit 
despre Rose? Ştie de ea? 

Chipul lui Elwen se albi la auzul numelui fetei. Elwen îşi ridică 
mâna şi îl plesni tare peste faţă. Surprins, Garin îi dădu drumul 
şi ea se trase, prinzându-se de încheietura mâinii, acolo unde el 
îi lăsase deja vânătăi. Culoarea îi reveni în obrajii care se făcură 
roşii. 

— Niciodată să nu pomeneşti despre fata mea, rosti ea pe un 
ton de gheaţă. Nu te vreau în apropierea ei, nu vreau să-i 
vorbeşti. Mă auzi? Niciodată! 


206 


Garin rămase locului, clipind repede. Elwen ezită şi umerii i se 
prăbuşiră. 

— Ce am făcut noi a fost o greşeală, o greşeală pe care am 
regretat-o în fiecare zi de atunci. Îmi pare rău că am venit la 
tine, dar nu pot schimba ce s-a întâmplat. Îl iubesc pe Will şi 
suntem fericiţi. Nu sunt ceea ce cauţi tu, Garin. Sper să găseşti 
ce cauţi. Dar nu sunt eu aceea. 

Intinse mana şi deschise uşa. 

— Ea mea, nu-i aşa? strigă Garin în spatele ei. De-asta nu mă 
vrei aproape de voi amândouă! E fata mea! 

Când uşa se trânti, Garin păşi înapoi pe stradă. Ploaia i se 
scurgea de pe marginile glugii pe obraji. Cuvintele lui 
rămăseseră suspendate în aer. Vru să se ducă din nou la uşă, ca 
să bată în ea până ce Elwen avea să-i deschidă, dar zări mişcare 
la una dintre ferestrele de la etaj. Privi într-acolo, cu ploaia 
căzându-i în ochi, şi o văzu pe Rose uitându-se fix la el de după 
o draperie. Garin îşi ridică pe jumătate mâna, dar o altă umbră 
apăru în spatele fetei şi lăsă draperia jos. Dându-se înapoi în 
noroiul alunecos, Garin plecă de acolo cu paşi grei. 


207 


41 


Tripoli, Comitatul Tripoli 
1 aprilie 1289 


Era Tunetul lui Dumnezeu. 

Aşa numeau soldații mameluci zgomotul scos de bolovanii 
aruncați de maşinile de asalt care atacau zidurile oraşului. 
Douăzeci şi cinci de catapulte se aliniau în jurul fortificațiilor de 
sud-est ale oraşului Tripoli, cu bârnele de lansare proiectând, 
una după alta, încărcăturile asupra zidurilor. Soldații mameluci 
se concentrau asupra distrugerilor provocate la adăpostul 
scuturilor de asediu: bariere artizanale din lemne prinse laolaltă 
pentru a forma o baricadă protectoare. Uneori maşinile de asalt 
erau încărcate cu butoaie cu lichid combustibil, care exploda la 
contactul cu ţinta, incendiind structuri şi oameni şi trimițând 
ciuperci negre de fum înspre cerul senin al după-amiezii. Turnul 
Episcopului şi Turnul Ospitalierilor erau deja înnegrite şi găurite. 
In oraş se dezlănţuise infernul. Nimeni nu fusese pregătit pentru 
atac, chiar dacă oamenii fuseseră avertizaţi. 

Cu o lună în urmă sosise un mesager din Acra, în numele 
Marelui Maestru de Beaujeu, care informase locuitorii oraşului că 
sultanul Kalawun pornise în fruntea forţelor sale armate 
împotriva cetăţii. Deşi oficialităţile din Tripoli primiseră rapoarte 
despre mişcările mamelucilor, nimeni, nici prinţesa Lucia, nici 
genovezii şi nici membrii comunei nu crezuseră că ajunseseră 
ţinta sultanului, aşa că mesagerul Templului fusese repede 
alungat. Oficialităţile se plânseseră că Marele Maestru agita 
apele în propriile scopuri meschine. Kalawun era în termeni de 
pace cu Tripoli. N-avea niciun motiv să atace oraşul! Venețienii 
se dovediseră un pic mai circumspecţi. Aveau încredere în 
Marele Maestru şi, cum consulul lor nu primise nicio veste de la 
Benito di Ottavio, apăruse teama ca sultanul să nu îşi pună în 
aplicare planurile proprii. În ciuda îngrijorării însă, nici măcar ei 
nu fuseseră pregătiţi când, cu patru zile în urmă, alarma 
răsunase de-a lungul zidurilor cetăţii. 


208 


Vestea fusese transmisă înainte de ivirea zorilor de către 
fermierii din satele învecinate, care fugiseră din faţa unui val 
imens şi întunecat de oameni şi maşinării de luptă. Veneau 
mamelucii. Cetăţenii din Tripoli se treziseră în sunetele 
clopotelor la o oră mult prea timpurie pentru slujba de 
dimineaţă. Urmăriseră cu toţii îngroziţi cum soldaţii mameluci îşi 
făcuseră treptat apariţia şi se aliniaseră în faţa zidurilor oraşului. 
În aceeaşi după-amiază începuse asediul. 

Zidurile din sud-est erau veriga slabă a fortificațiilor şi tocmai 
acolo îşi concentrau mamelucii eforturile. După panica şi 
confuzia iniţiale, diversele comunităţi din oraş, adică templieri, 
ospitalieri, venețieni, genovezi, pisani şi francezi, înarmaseră 
trupe şi le poziţionaseră pe ziduri. Mai multe case fuseseră 
rechiziţionate şi transformate în posturi de veghe, depozite de 
armament şi magazii de alimente. Saci imenşi cu nisip adunat 
de pe plajă aşteptau aliniaţi ca să contracareze răspândirea 
incendiilor provocate de butoaiele cu lichid inflamabil care 
zburau peste ziduri şi se prăbuşeau peste acoperişuri ca nişte 
mingi enorme de foc. Pe metereze fuseseră armate catapultele 
mari şi mici. Unele nu fuseseră folosite ani buni, aşa că lemnul 
lor putrezise şi devenise inutil. Cele stricate fuseseră coborâte în 
grabă pentru a servi drept materie primă la ridicarea baricadelor 
de la porţile oraşului, ca armă de protecţie împotriva imenşilor 
berbeci de asalt manevraţi încontinuu de mameluci. Locul 
maşinilor de luptă stricate de pe metereze fusese luat de arcaşi 
cu arbalete îmbrăcaţi în uniforme prăfuite, cu nările şi gurile 
înnegrite din pricina fumului. 

În acea dimineaţă, trupele de pe ziduri, stând ghemuite ca să 
se protejeze de valurile de săgeți trimise de soldaţii mameluci, 
urmăriseră, nedumerite şi extrem de tulburate, cum marile 
galere venețiene de război întorseseră încet spatele şi ieşiseră 
din port. Flamurile cu San Marco, simbolul Veneţiei, fluturaseră, 
tot mai mici cu fiecare mişcare a vâslelor. Vestea se răspândise 
cu repeziciune. Oficialii venețieni ordonaseră evacuarea 
conaţionalilor lor. Veneţia pleca. Acest fapt generase panica 
generală printre locuitorii din Tripoli, aşa că, începând de 
dimineaţă, tot mai mulţi cetăţeni se grăbiseră să ajungă în port, 
ducând cu ei ce putuseră lua din case. Un şuvoi aproape 


209 


neîntrerupt de galere, vase de pescuit şi nave comerciale se 
înşirau acum la ieşirea din port. Alţii, care nu-şi putuseră asigura 
nave pentru ei şi familiile lor, îşi legaseră copiii de spate şi se 
apucaseră să înoate cu disperare înspre insuliţa Saint Thomas, 
care se înălța din mare aproape de capătul peninsulei pe care se 
ridica oraşul. Oamenii spuneau că pe insulă se construiau deja 
tabere de refugiaţi. Mulţi alţii, însă, rămăseseră pe loc, punându- 
şi încrederea în Dumnezeu şi în forţa soldaţilor. Habar n-aveau 
că în mijlocul lor exista o ameninţare nevăzută care abia aştepta 
o ocazie să se manifeste. 


Tabăra mamelucă, în faţa zidurilor din Tripoli 
1 aprilie 1289 


Kalawun stătea în picioare şi urmărea imenşii bolovani 
zburând, unul după altul, înspre ziduri. Aerul era încărcat de 
mirosurile bătăliei. Deasupra oraşului atârna o pâclă de praf şi 
fum. Din când în când, câte un bolovan cădea peste aleea de pe 
metereze, zdrobind sau aruncând oameni în gol. Kalawun ar fi 
vrut să întoarcă spatele acelei scene şi să evadeze la adăpostul 
cortului său, să se întindă şi să închidă ochii ca măsură de 
protecţie contra durerii de cap şi a loviturilor bolovanilor. Se 
forţă însă să stea acolo. Cu chipul palid, cu mâinile încordate pe 
lângă trup, urmărea cu privirea fixă asaltul. Ordinul lui 
provocase acel asediu. Nu-şi putea permite să fugă acum de 
responsabilitate. Trebuia să se confrunte cu realitatea, ştiind 
prea bine că un asemenea atac nu fusese inevitabil. Trebuia să 
sufere; să accepte vina sufocantă că fiecare bărbat, femeie şi 
copil care muriseră, care mureau sau care aveau să moară în 
interiorul acelor ziduri păţeau asta din pricină că el comandase 
moartea lor. 

N-ar fi trebuit să procedeze aşa. 

Ar fi trebuit să se bată mai tare ca să prevină dezastrul. Ar fi 
trebuit să deschidă canale diplomatice cu Tripoli sau Acra. Ar fi 
trebuit să intre în negocieri, să amenințe cu trecerea la acţiune. 
Dar n-o făcuse. În loc de asta, mărşăluise în fruntea armatei 
împotriva acelui oraş, şi nu pentru că asta era singura opţiune 
sau pentru că el credea în justeţea acţiunii. Făcuse asta pentru 


210 


că se temea. Se temea de răspunsul oamenilor săi faţă de lipsa 
lui de dorinţă de a trece la acţiune, se temea de pierderea 
poziţiei şi chiar de pierderea propriei vieţi, se temea să nu 
piardă respectul propriului fiu. li pierduse deja pe Ali şi pe Aisha. 
Nu suporta gândul de a renunţa la Khalil. Tripoli însemna o 
monedă de schimb; pentru cucerirea oraşului, el avea să 
recâştige aprobarea propriei Curți. Numai că, odată cu fiecare 
bolovan aruncat înspre zidurile acelui oraş, simţea tot mai tare 
că pacea pentru edificarea căreia luptase întreaga viaţă se 
năruia puţin câte puţin. 

— Stăpâne. 

Kalawun se întoarse şi îşi văzu fiul apropiindu-se împreună cu 
amir Dawud. În spatele lor venea veneţianul, cu privirea aţintită 
asupra zidurilor asediate. Când Benito di Ottavio îşi întoarse 
faţa, Kalawun văzu că pe jumătatea rămasă întreagă de chip se 
întipărise o expresie de nerăbdare. Simţi în acea clipă 
amărăciune, acreală şi o stare de rău, aşa că se concentră 
asupra lui Khalil. 

Fiul lui era îmbrăcat cu haine negre brodate cu fir stacojiu. 
Avea pe dedesubt o cămaşă sclipitoare de zale. Ducea sub braţ 
un coif de argint, iar de centura de la şold atârna un iatagan, 
care sălta la fiecare mişcare. Părea întruchiparea unui prinţ 
războinic. 

— Nasir şi oamenii lui au ajuns pe poziţie în faţa porţii de 
nord-est, stăpâne, îi spuse el lui Kalawun. Stau ascunşi şi nu vor 
fi văzuţi înainte de a fi prea târziu. Benito crede că semnalul va 
fi dat în curând. Cea mai mare parte a apărării este acum 
concentrată în sectorul de sud-est. Oraşul este atent doar la 
bombardament. 

Kalawun aruncă o privire veneţianului şi zări iarăşi acea 
expresie de autosuficienţă. 

— Dacă acest plan eşuează, di Ottavio, te voi face personal 
răspunzător pentru fiecare om pe care îl pierd. 

Angelo Vitturi nu-şi modifică expresia. 

— Vă promit, Luminăţia Voastră, că veţi fi victorios. Oamenii 
mei vor urma instrucţiunile. 

Se auzi un pârâit îndepărtat, apoi un muget când partea de 
sus a Turnului Episcopului se prăbuşi. Dinspre mamelucii care 


211 


manevrau catapulta ce lansase bolovanul vinovat de ispravă se 
înălţă un strigăt de triumf. 

— Dacă va continua aşa, s-ar putea să nici nu avem nevoie de 
oamenii tăi, murmură Kalawun. 

Rânjetul lui Angelo se lăţi, întinzând mai tare cârpa care îi 
acoperea jumătate de faţă şi care lăsă să se vadă pe sub ea 
cicatricele cumplite pe care le masca. 

— Nu sunt general, mărite sultan, dar chiar şi eu îmi dau 
seama că ar dura săptămâni ca să dai jos zidurile alea. Cu 
ajutorul meu, veţi cuceri Tripoli într-o zi. Işi înclină capul într-o 
parte. Presupun că înţelegerea noastră va rămâne în picioare. 
Kalawun nu răspunse, aşa că rânjetul lui Angelo se estompă. 
Luminăţia  Voastră? Aveam un contract. Intinse o mână 
înmănuşată înspre un şir de dealuri care se ridicau spre est. 
Patruzeci de căruţe aşteaptă să ducă sclavi în Mongolia. Am 
aranjat deja cu un cumpărător. Vă veţi nesocoti promisiunea? 

— Nu, răspunse Kalawun. Se vedea nevoit să scoată vorbele 
cu forţa pe gură. Înțelegerea noastră rămâne valabilă. Privirea 
lui se mută la Dawud. Am o întâlnire cu doi dintre guvernatorii 
mei, amir. Voi fi în cortul meu. Pune-l pe unul dintre oamenii tăi 
să mă anunţe când se dă semnalul. 

Porni spre pavilionul roşu cu auriu care se înălța maiestuos 
deasupra restului taberei. 

Khalil se luă după el. 

— Stăpâne. 

Kalawun nu se uită spre el. 

— Ce e? 

— Tată, aşteaptă. Khalil îşi puse o mână pe braţul lui Kalawun, 
chiar la intrarea în pavilion. Te rog. 

Kalawun se opri. 

— Am vrut să-ţi spun, începu Khalil. Se uită în altă parte, apoi 
la Kalawun. Sunt mândru de tine, continuă el. Văzând că taică- 
său nu spune nimic, se înclină, îmi voi ocupa locul şi voi aştepta 
semnalul. 

— Ai grijă, Khalil, rosti brusc Kalawun, punându-şi o mână pe 
umărul fiului său. 

Vru să mai spună ceva, dar zări trei mameluci care aşteptau 
la baza estradei regale. Un al patrulea om era ţinut de braţe de 


212 


doi dintre ei. Nasul omului sângera puternic. Kalawun icni de 
surpriză. 

— Ce e, tată? întrebă Khalil, încruntându-se. 

Kalawun îşi regăsi vocea. 

— Nimic, rosti el iute. Du-te şi ocupă-ţi poziţia. 

Işi abandonă fiul şi se duse spre soldaţi şi spre prizonierul lor. 

— Ce mai e şi asta? întrebă el, luptându-se să-şi mute privirea 
de la ostatic. 

— Mărite sultan, rosti al treilea mameluc, cu o plecăciune 
adâncă. Ţinea în mâini un bagaj şi o centură de care atârna o 
sabie scurtă. Am venit ca să-l vedem pe amir Kamal. Ni s-a spus 
că veţi avea o întâlnire aici în scurt timp. Soldatul se uită la 
prizonier. Patrulam perimetrul taberei când l-am prins pe acest 
om încercând să intre. Pretindea că e unul de-ai noştri, dar când 
l-am întrebat nu ne-a putut da numele superiorului. Credem că e 
un spion, poate din oraş. L-am adus amirului Kamal pentru 
interogare. 

Kalawun rămase tăcut câteva clipe, după care se duse înspre 
intrarea în camerele lui private. 

— Aduceţi-l. 

Soldaţii se priviră, nesiguri pe ei, dar nu îndrăzniră să pună la 
îndoială ordinul sultanului, aşa că îl traseră pe prizonier după ei. 

Kalawun trecu printr-o deschizătură din draperia groasă. 
Câţiva eunuci aranjau interiorul pentru masa de după-amiază. 
Kalawun arătă spre un divan. 

— Puneţi-l acolo. 

Soldaţii îl împinseră cu brutalitate pe prizonier pe divan. 

— Să-l legăm, stăpâne? întrebă unul dintre ei. 

— Nu-i nevoie. Kalawun nu-şi lua privirea de la prizonier. 
Plecaţi. Îl voi interoga eu însumi. 

Soldaţii făcură o plecăciune, ezitând, apoi ieşiră mergând cu 
spatele. 

— Şi voi, le porunci Kalawun eunucilor şi celui de-al treilea 
soldat, care continua să ţină sabia şi bagajul prizonierului. Lăsaţi 
lucrurile lui aici şi plecaţi. Aşteptă plecarea tuturor, apoi chipul i 
se înăspri, după ce până atunci îşi păstrase o mască de 
indiferenţă. De ce ai venit aici? 

Will se ridică de pe divan. 


213 


— Ca să te opresc de la o greşeală cumplită. Trebuie să 
anulezi acest asediu, mărite sultan. Acum. 

Kalawun râse strâmb. 

— Să anulez asediul? Ochii i se îngustară. Şi de ce aş face 
asta, când oamenii tăi complotează împotriva mea? Işi ridică 
pumnul înspre Will. De ce nu m-ai avertizat? De ce nu mi-ai spus 
că genovezii plănuiesc să atace Alexandria? 

— Pentru că nu plănuiesc nimic, mărite sultan, răspunse Will, 
ştergându-şi nasul de sânge. Orice ţi-a spus Angelo, a fost o 
minciună. 

— Nu cunosc niciun Angelo. 

— Benito di Ottavio. Aşa îşi spune acum. Numele lui adevărat 
este Angelo Vitturi. Îl credeam mort, ucis cu ani în urmă la 
ordinele Marelui Maestru. Mărite sultan, continuă Will, întinzând 
o mână înspre oraşul de dincolo de pavilion, de unde se auzeau 
zgomotele amortizate ale bolovanilor căzând peste ziduri. Omul 
ale cărui minciuni te-au adus aici este acelaşi care a organizat 
furtul eşuat al Pietrei Negre. 

— Nu, ripostă Kalawun cu hotărâre. Nu se poate. Nu, repetă el 
cu glas tare, ridicând mâna când Will vru să riposteze. Nu a fost 
doar cuvântul lui. N-aş fi venit aici doar pe baza cuvântului lui. 
Drept cine mă iei? Am avut rapoarte! Rapoarte conform cărora 
genovezii construiau o flotă, rapoarte care indicau faptul că 
Tripoli plănuieşte un război. Generalii mei nu s-au îndoit de ele! 

Se îndepărtă, clătinând din cap. 

— Generalii tăi n-au vrut să se îndoiască, răspunse Will pe un 
ton dur. 

Se luă după Kalawun, mergând un pic rigid. Piciorul rănit încă 
îl mai durea, mai ales atunci când călărea vreme îndelungată. 
Partea laterală a genunchiului era răsucită acolo unde osul 
fusese fracturat, şi întreaga zonă era plină de cicatrice. 

— Rapoartele alea? Puteau fi false? 

— Ce vrei să spui? se răţoi Kalawun, întorcându-se cu faţa 
spre el. 

— Ai ştiut mereu că în rândurile voastre există un trădător. 
Omul care a scris mesajul codificat pentru Kaysan? Nu ai 
descoperit niciodată cine a fost. 


214 


— A fost Khadir, ripostă Kalawun. Sunt sigur de asta. Pe 
vremuri a fost un asasin, un şiit. Voia plecarea creştinilor de pe 
aceste pământuri. El a fost. 

— N-a existat niciodată vreo dovadă. Chiar tu mi-ai spus asta. 
Ai zis... 

— De ce n-ai venit mai devreme? i-o reteză Kalawun. De ce 
nu m-ai avertizat că acest Benito, sau cum s-o numi el, minte? 
De ce l-au trimis la mine propriii lui oameni? 

— Nu ştiau ce va face. Consulul venețian a fost de acord ca el 
să te abordeze toamna trecută ca să te roage să intervii în 
conflictul legat de Tripoli. Nu cu acţiune militară, ci ca un 
negociator imparţial. Am fost şi eu trimis în acea misiune, dar n- 
am ajuns până la Cairo. Angelo a încercat să mă omoare. Viaţa 
mi-a fost salvată, dar am fost rănit şi au trecut multe săptămâni 
până ce am putut merge din nou. Kalawun tăcea şi asculta. 
Când am ajuns în Cairo, continuă Will, am aflat că ţi-ai dus 
armata în Palestina. Am aflat cu ajutorul unuia dintre servitorii 
din Citadelă că ai pornit spre Tripoli şi atunci mi-am vândut 
puţinele bunuri pe care le aveam la mine ca să fiu luat de o 
caravană comercială ce se îndrepta spre Damasc. Când am 
ajuns înapoi în Acra, Marele Maestru a delegat un emisar în 
Tripoli ca să-i avertizeze de apropierea ta şi a trimis o delegaţie 
la tine în speranţa unor negocieri. Conducătorii din Tripoli nu l- 
au crezut, iar tu n-ai vrut să-l primeşti pe emisarul lui. Will îl 
urmări pe Kalawun cum se întoarce cu spatele. Am încercat să 
oprim grozăvia, mărite sultan, crede-mă. Dar se pare că... Se 
încruntă. Se pare că ţi-ai dorit asta. 

— Nu mi-am dorit-o, răspunse Kalawun, uitându-se la Will. 
Oamenii mei... Ridică o mână, apoi o lăsă să cadă la loc. Aveau 
nevoie de aşa ceva. l-am ţinut prea multă vreme mult prea 
strânşi în hăţuri. Mai devreme sau mai târziu s-ar fi întors 
împotriva mea. Uneori, Campbell, cred că ne-am născut într-o 
epocă nepotrivită. Nu mai sunt deloc sigur că pacea între 
credinţele noastre va putea exista vreodată. Tu şi cu mine... Am 
renunţat amândoi la atâtea pentru cauză şi, cu toate astea, se 
pare că n-am schimbat nimic. Propriul meu fiu... Kalawun oftă. 
Propriul meu fiu vrea distrugerea francilor. 


215 


— Trebuie să meargă, răspunse Will. Altfel conflictul ăsta va 
continua, şi pentru încă o mie de ani oamenii din ambele tabere 
vor muri. Opreşte atacul, mărite sultan. Cheamă-ţi forţele 
înapoi. Această luptă ameninţă să distrugă puţinele rezultate 
pentru care ne-am sacrificat amândoi. 

— Nu pot. Oamenii sunt implicaţi. Am pierdut oameni în 
bătălie. Dacă îi chem înapoi acum, s-ar putea să-mi pierd 
poziţia. 

— Şi oamenii dinăuntru? ceru Will să afle. Ei ce vor pierde? 

Kalawun îşi ridică privirea când auzi sunet de goarne. 

— Semnalul. Apucă centura cu sabia lui Will şi i-o dădu 
acestuia. Pune-ţi asta, adăugă el, dându-i cavalerului şi un coif. 

Will îşi petrecu centura pe după mijloc şi îşi aşeză coiful pe 
cap. Îl urmă pe Kalawun afară din pavilionul regal, în tabăra 
militară, unde soldaţii alergau să încalece. 

— Săgeata s-a înălţat cu câteva clipe în urmă, mărite sultan, 
strigă un ofiţer mameluc, venind în grabă către Kalawun. 
Trupele ofițerului Nasir s-au pus în mişcare. 

Omul arătă spre nord. 

Will şi Kalawun văzură un grup de aproximativ cincizeci de 
călăreţi gonind peste câmpie către o poartă din zidul de nord-est 
al oraşului. 

— Doamne, Dumnezeule, murmură Will, făcând un pas în 
faţă. 

Chiar şi de la o asemenea distanţă se vedea clar poarta larg 
deschisă. Bolovanii trimişi de catapulte continuau să zboare 
peste zidul din sud-est. Toate forţele de apărare ale oraşului 
erau concentrate acolo. Până când oamenii îşi dădeau seama de 
pericol, mamelucii aveau să fie deja în oraş. 

— Trebuie să-i opreşti, îi spuse el lui Kalawun, în vreme ce 
ofiţerul se întoarse ca să-şi îndrume oamenii care se repezeau 
spre caii lor. 

Kalawun nu răspunse. Privirea lui se mutase de la călăreţi la o 
siluetă care aştepta, solitară, în apropiere, urmărind cum 
călăreţii ajung la poartă. Kalawun se îndreptă spre individ. 

— Angelo Vitturi, strigă el cu voce tare, pe deasupra ţipetelor 
oamenilor şi sunetelor de goarnă. 


216 


Silueta se întoarse. Ochiul lui vizibil se mări. Însă individul îşi 
reveni repede. 

— Uitaţi-vă, mărite sultan. În curând oamenii dumneavoastră 
vor ajunge înăuntru. 

— De ce m-ai minţit în legătură cu genovezii, Vitturi? Doar 
pentru sclavii tăi? 

— Vă cer iertare, Luminăţia Voastră, răspunse veneţianul, 
părând nedumerit. De ce îmi spuneţi aşa? Ochiul lui teafăr se 
uită la bărbatul înalt de lângă sultan, a cărui faţă era acoperită 
de coif. Despre ce e vorba? 

— Nu eşti singurul care a primit o a doua şansă la viaţă, 
răspunse Will, privindu-l fix pe venețian prin deschizăturile din 
coif. Data viitoare când mai împingi pe cineva într-un puț, 
asigură-te mai întâi că puţul are apă înăuntru. 

Angelo scoase un şuierat. Se dădu înapoi, îndepărtându-se de 
Kalawun, care venea spre el. În depărtare, călăreţii conduşi de 
Nasir ajunseseră la poartă şi se repezise înăuntru. 

— Gărzi! tună Kalawun. În ciuda agitaţiei, patru războinici 
Mansuriyya auziră chemarea lui şi se apropiară în fugă. Prindeţi- 
l! 

— Ascultaţi-mă, Luminăţia Voastră, strigă Angelo, în vreme ce 
gărzile regale îl prinseră de brațe. Azi v-am făcut un mare 
serviciu, iar în noaptea asta tabăra va răsuna de laude la adresa 
numelui vostru. Poziţia dumneavoastră se va întări datorită mie. 

Fu întrerupt de un strigăt din partea unui ofiţer aflat în 
apropiere. 

Will şi Kalawun îşi ridicară privirile şi zăriră patru săgeți 
aprinse trase înspre cer pe deasupra zidului de nord-est. 
Mamelucii intraseră. Cuceriseră poarta. Se auzi un nou muget 
de goarne şi imediat cavaleria mamelucă, în frunte cu amirii 
Dawud şi Ahmed, ieşi din tabără şi porni în goană peste câmpie. 

— Vedeţi! strigă Angelo. Oamenii dumneavoastră au cucerit 
oraşul! 

— Mărite sultan, interveni Will. Trebuie să opreşti atacul. 
Acum! 

Însă Kalawun nu-l asculta. 

— Cine a fost? Cu cine lucrai? Cine m-a trădat? 

Angelo îl fixă cu o privire războinică. 


217 


— Daţi-mi drumul şi vă voi spune. 

Kalawun le făcu semn gărzilor care îl ţineau pe venețian. 

— Aduceţi-l aici, le porunci el, îndreptându-se către o maşină 
de luptă. 

Will îl urmă, în vreme ce Angelo era târât, zvârcolindu-se şi 
protestând. Primele rânduri ale cavaleriei ajunseseră deja la 
jumătatea câmpiei. Din interiorul oraşului se auziră răsunând 
clopotele de alarmă. 

— Ţineţi-l bine, rosti Kalawun, arătând înspre unul din 
bolovanii imenşi din grămada de lângă maşina de luptă. 

— Stăpâne? întrebă una dintre gărzi. 

— Aici, arătă Kalawun. Vreau gâtul lui pe bolovan. 

— Nu! urlă Angelo, în vreme ce gărzile îl împinseră în jos, 
lipindu-i pieptul de stâncă. 

Kalawun îşi scoase sabia în faţa lui. 

— Cine a fost? 

— Daţi-mi cuvântul că nu voi muri, icni Angelo. 

Kalawun se opri, apoi îşi cobori sabia. 

— A fost ofiţerul Nasir. 

Auzind cuvintele, Kalawun păru că se prăbuşeşte în sinea lui. 
Culoarea îi dispăru din obraji. Se dădu încă un pas înapoi, apoi 
se întoarse cu spatele. După aceea, brusc, faţa i se contorsionă 
de furie. Se răsuci pe călcâie, ridică sabia şi o cobori spre gâtul 
lui Angelo. 

Veneţianul urlă văzând lama cum se apropie şi încercă să se 
mişte. Deoarece îşi ridicase capul, marginea sabiei lovi craniul, 
nu gâtul, şi crăpă capul lui Angelo cu un zgomot sec. Imediat 
izbucni un şuvoi de sânge. Kalawun îşi eliberă sabia. De 
necrezut, dar Angelo era încă în viaţă. Din gura lui deschisă se 
auzea un urlet sinistru, iar sângele curgea din rana căscată în 
craniu. Kalawun lovi din nou, icnind de efort. De această dată 
nimeri ţinta. Avu însă nevoie de alte două lovituri ca să taie 
complet capul lui Angelo şi astfel să-i reteze urletele înecate în 
sânge. 

Gărzile Mansuriyya se îndepărtaseră. Will rămase pironit 
locului, incapabil să-şi ia privirea de la craniul hăcuit al 
veneţianului. Haina albastră a sultanului se umpluse de sânge, 
iar lama sabiei devenise stacojie. Fără a scoate vreun cuvânt, 


218 


Kalawun trecu pe lângă Will şi se duse înspre locul în care câţiva 
paji aşteptau cu caii gata pregătiţi de bătălie. 

— Ce faci? întrebă Will, urmându-l. 

Kalawun continuă să tacă. Işi băgă sabia în teacă fără să o 
şteargă şi luă hăţurile unuia din cai. 

— Stăpâne sultan, rosti, surprins, unul dintre paji. Calul vostru 
este... 

Insă Kalawun sărea deja în şa. Will înjură şi se duse înspre un 
alt cal. Văzând că îl însoţeşte pe sultan, pajul care ţinea 
animalul se dădu la o parte, nesigur pe el. Will se urcă în şa în 
vreme ce Kalawun ţâşnise deja în galop. Infipse călcâiele în 
burta animalului şi se luă după sultan şi după ultimele rânduri 
ale cavaleriei, înspre porţile oraşului. 

Când Will reuşi să ajungă în dreptul cetăţii, cea mai mare 
parte a cavaleriei dispăruse înăuntru. Un clopot bătea 
nebuneşte de pe ziduri, undeva deasupra. Will vedea oameni 
alergând pe metereze şi strigând. Câteva săgeți se înfipseră în 
sol, nu departe de el, aşa că se feri şi îşi îndemnă animalul să 
călărească mai repede, prin porţi şi printre zidurile groase. 
Imediat după intrare, calul lui Will se opri din pricina masei 
imense călare din faţa şi din jurul lui. Ceva se mişcă în faţă şi 
mulţimea de călăreţi înaintă, repezindu-se pe străzile de dincolo 
de poartă. Aproximativ cincizeci dintre ei rămaseră să păzească 
poarta. Câteva leşuri zăceau întinse pe sol: trupuri de soldaţi 
franci. Will auzea deja zgomote de luptă printre clădirile din faţa 
lui, în vreme ce oamenii din oraş veneau în fugă înspre sunetul 
alarmei. Vestea se răspândise deja: poarta de nord fusese 
străpunsă şi francii alergau să îşi înfrunte inamicul. 

Will călări mai departe, blestemând coiful prin care nu vedea 
aproape nimic, dar neîndrăznind să şi-l scoată. Il căută pe 
Kalawun, care dispăruse în masa de oameni. Străbătu o stradă 
îngustă între două şiruri de magazine, zări chipul alb şi îngrozit 
al unui copil, stând în cadrul unei uşi, apoi văzu un licăr albastru 
în faţă şi îşi îmboldi calul. leşi într-o piaţă mică, ce avea un bazin 
de apă în mijloc şi îl văzu pe Kalawun sărind jos din şa. Dincolo 
de bazin se găsea un grup de bărbaţi, în mijlocul căruia o siluetă 
înaltă şi zveltă dădea ordine. Abandonându-şi calul, Kalawun 


219 


traversă în grabă piaţa. Individul înalt se întoarse. Will văzu 
surprinderea de pe chipul lui. 

— Stăpâne sultan? întrebă bărbatul, venind spre Kalawun. 

— Cunoşti un om pe nume Angelo Vitturi? întrebă sultanul cu 
voce răguşită şi aspră. 

Îşi scoase sabia, încă pătată de sângele lui Angelo. 

Nasir se uită la armă, apoi înapoi spre Kalawun. 

— Ce s-a întâmplat? 

După ce sărise din şaua calului, Will putea sesiza acum frica 
în vocea omului. Auzi strigăte dinspre o stradă care ieşea din 
piaţă, urmate de zgomote de săbii încleştate, ricoşând de 
zidurile clădirilor înghesuite, îşi scoase sabia şi se grăbi spre 
Kalawun, care se oprise şi se uita la Nasir. Pe chipul sultanului 
se citeau furia şi disperarea, dar şi lipsa milei. In acea clipă, Will 
îşi dădu seama că sultanul n-avea să-l asculte până ce nu 
termina ceea ce avea de spus. 

— Înainte de a-l omori, zise Kalawun, continuând să se uite la 
Nasir, veneţianul a spus că m-ai trădat, că ai lucrat cu el 
împotriva mea. Spune-mi că nu e adevărat. 

Nasir strânse din buze. În cele din urmă, vorbi: 

— Nu pot. Avea vocea îngroşată de emoție. Nu-ţi pot spune 
asta. 

Kalawun începu să clatine din cap. 

— E imposibil să fi făcut aşa ceva, rosti el cu fermitate în glas. 
E imposibil. Râse. Ochii îi deveniseră strălucitori, ca de nebun. 
Te cunosc, Nasir. Pe Allah, te cunosc! 

— Nu, ripostă Nasir, furios. Sunniţii mi-au ucis familia. Cum aş 
fi putut vreodată să fiu unul dintre ei? Vocea îi devenea tot mai 
puternică, la fel ca şi zgomotele luptelor de pe străzile de 
dincolo de piaţă. Nasir flutură din mâini. Te înşeli, Kalawun, tu şi 
toţi oamenii tăi! Crezi că tu conduci lumea. In realitate, voi 
sunteţi sclavii şi întotdeauna veţi fi aşa. Niciunul dintre voi nu a 
ales viaţa asta. Tu, eu, am ajuns cu toţii să o trăim împotriva 
dorinţei noastre, în lanţuri. Chiar numele nostru înseamnă 
deținut! Libertatea e doar o iluzie pentru noi. Nu e adevărată. 
Vocea lui Nasir scăzu în intensitate. Am vrut... tot ce am vrut a 
fost să trăiesc împreună cu fratele meu o viaţă pe care să o aleg 
eu. Veneţianul mi-a oferit acea şansă. lar eu m-am agăţat de ea. 


220 


— Mi-am numit fiul după tine, murmură Kalawun, lăsându-şi 
sabia să cadă imobilă pe lângă trup. Te-am lăsat în viaţa mea! 

— Şi l-ai omorât pe fratele meu! Nasir veni spre el, cu pumnii 
încleştaţi. Doar Kaysan îmi rămăsese în lumea asta. El era 
familia mea! 

— Eu eram familia ta! mugi Kalawun, aruncând sabia şi 
prinzându-l pe Nasir de braţe. Se apucă să-l scuture cu violenţă. 
Te-am hrănit! Te-am îmbrăcat! Pentru mine erai un frate, un fiu! 

Nasir nu făcu niciun efort să-l oprească. Se mulţumi să atârne 
inert în strânsoarea sultanului. 

În piaţă îşi făcu apariţia un grup de călăreţi. Templieri. Unul 
ridică un arc şi smulse o săgeată dintr-un sac prins de spate. 
Will strigă un avertisment, pe jumătate adresat lui Kalawun, pe 
jumătate templierului. Însă cavalerul potrivi săgeata în arc şi 
trase. 

Nasir căzu în faţă când săgeata i se înfipse în ceafă, unde nu 
purta armură care să-l protejeze. Imediat pe gura lui ţâşni 
sânge. Nasir făcu ochii mari înspre Kalawun, care se dădu 
înapoi, continuând să-l ţină în braţe, încercă să formuleze un 
cuvânt, dar nu mai reuşi. 

Will se feri din calea unei săgeți care veni bâzâind spre el, 
apoi apucă braţul lui Kalawun şi îl trase pe sultan, lăsându-l pe 
Nasir să se prăbuşească pe jos. Se furişară pe o alee, în vreme 
ce o companie de mameluci se năpusti în piaţă şi porni după 
templieri. ; 

În întreg oraşul oamenii cădeau şi mureau. În mai puţin de o 
oră, alte trei porți fuseseră străpunse, lăsând să treacă prin ele 
soldaţi mameluci, care se apucară să împingă apărătorii oraşului 
înapoi spre mare. Bătălia nu mai avea cum să fie oprită. Luptele 
erau aspre şi rapide. Orice bărbat găsit pe stradă era trecut prin 
sabie, iar de masacru nu scăpară nici acei cetăţeni care fugiseră 
pe insula Saint Thomas. După ce traversase oraşul ca o imensă 
coasă sângeroasă, cavaleria mamelucă ajunse repede la malul 
mării şi intră cu caii în apa puţin adâncă. Animalele înotară până 
la insulă unde călăreţii, cuprinşi de nebunia bătăliei, îi 
măcelăriră pe toţi cei găsiţi acolo. Prinţesa Lucia şi Curtea ei 
plecaseră cu câteva ore în urmă, ieşind cu navele din port. Doar 


221 


oamenii de rând rămăseseră în urma ei ca să fie martori la 
căderea oraşului. 

Will reuşi să găsească nişte cai şi îl conduse pe Kalawurn afară 
din oraş, după ce îşi dăduse seama că orice efort de a opri 
atacul era inutil. Singurul lucru la care mai putea spera era ca 
supravieţuitorilor să le fie cruţată viaţa. 

Kalawun îşi struni calul înainte de a ajunge în tabăra militară 
şi se uită la oraşul pe moarte. 

— S-a terminat, murmură el. 

Will îl privi. 

— Nu trebuie să fie aşa. Lasă-ţi oamenii să facă ce vor azi, 
mărite sultan, lasă-i să jefuiască bogăţiile din Tripoli. Însă trimite 
femeile şi copiii în Acra. Oferă un nou armistițiu semenilor mei. II 
vor accepta. Nu te putem ataca; nu avem forţa necesară. 
Everard de Troyes mi-a spus odată că uneori pacea se cumpără 
cu sânge. Va fi sângele vărsat azi îndeajuns ca să ne cumpere 
nouă pacea? 

Kalawun îşi încordă muşchii feţei, dar dădu din cap. Privirea 
lui se întoarse spre oraş, de unde se înălţau fuioare groase de 
fum negru. Închise ochii. 


Lombardia, nordul Italiei 
29 mai 1289 


Pe câmp se strânsese deja o mulţime, iar oamenii continuau 
să vină pe măsură ce aflau vestea. Sosise un legat papal de la 
Roma, cu un mesaj direct de la Sfântul Părinte. Copiii fuseseră 
ridicaţi pe umerii taţilor ca să-l vadă mai bine pe emisar, care 
stătea pe o platformă special înălţată şi le vorbea cu o voce 
tunătoare. 

Legatul era un bun orator şi oamenii îl ascultau. Nu vorbi 
despre voinţa Domnului sau despre datoria creştină, şi nici 
măcar despre mântuire. După ce se confruntase cu mulţimi 
plictisite sau indiferente în ultimul an, legatul trimis la ordinul 
papei Nicolae aflase ce voiau oamenii să audă. Pentru ţărani, 
Dumnezeu exista în biserică, la slujbă, în zilele de sărbătoare. 
Însă la câmp, după încă o recoltă proastă în acel an, sau pe 
străzile oraşelor sărace, unde se cerşea pentru o firimitură de 


222 


pâine, El nu exista. Oamenii nu voiau să audă de Ţara Lui 
Sfântă, de lerusalim şi de Acra, locuri care nu însemnau nimic 
pentru ei şi la care făceau referire vocile unor călători aflaţi în 
trecere prin zona lor. Voiau să audă ce ar însemna o cruciadă 
pentru ei. Aşa că legatul exact asta le spunea. 

Le povesti ţăranilor săraci din Lombardia şi Toscana că în 
Orient viaţa era mai bună. În Orient bărbaţii, cei lipsiţi de 
pământuri, puteau obţine proprietăţi şi bogății sau puteau 
deveni conducători de oraşe. Existau sute de slujbe pentru 
muncitori pricepuţi şi chiar şi cei fără o meserie anume puteau 
uşor învăţa una acolo. Era un loc al prosperității, un loc al 
bogățiilor şi frumuseţii. Într-adevăr, Outremer era ţinutul în care 
curgeau lapte şi miere. Vocea legatului era sinceră şi pasională, 
dar omul vorbea simplu, în termeni înţeleşi de toată lumea. 
Ţăranii ascultau, vrăjiţi de cuvintele lui şi purtaţi de ele către o 
altă lume, o lume a posibilităţilor şi a speranţei. lar ca să-şi vadă 
dorinţele împlinite, ei nu aveau decât să intre în oastea 
Domnului şi să ridice Crucea. Legatul le promise lupte puţine. 
Țăranilor li se putea cere să ajute gărzile de pe zidurile din Acra 
sau poate să acţioneze ca forţe auxiliare într-o campanie 
militară dacă era necesar. Însă, în ultimă instanţă, acesta era un 
preţ mic de plătit pentru libertate. 

Cu un astfel de ultim cuvânt fură părăsiţi ţăranii din 
Lombardia când legatul şi consilierii lui coborâră de pe 
platformă. Libertate. Pentru cei mai mulţi era un cuvânt de 
neatins, magic, visat întreaga lor viaţă, dar la fel de îndepărtat 
precum oraşele despre care le vorbise legatul. Libertatea era un 
cuvânt rezervat claselor avute, nobililor şi preoţilor, regilor şi 
prinților. Ideea că un astfel de lucru se putea găsi uşor dincolo 
de graniţele vieților lor mizere era seducătoare şi atrăgătoare ca 
o sirenă. După discursul legatului, ţăranii se strânseră laolaltă, 
vorbind între ei cu însufleţire. Câţiva îşi bătură joc de cele auzite 
şi îşi luară copiii acasă, însă mulţi alţii se adunau zgomotoşi ca 
să discute despre cele aflate. 

Legatul îşi şterse cu delicateţe sprânceana cu o batistă pe 
care i-o dădu servitorul şi inspectă cu privirea mulţimea care 
şuşotea. 


223 


— Habar n-am cum poate spera Sanctitatea Sa să pornească 
o nouă cruciadă cu ţărani şi cerşetori. 

— Nu ştiu, frate, rosti consilierul, privind mulţimea. Mie mi se 
pare că sunt tare dornici. 


224 


42 


Cartierul venețian, Acra 
20 august 1290 


Pe chipul lui Will se vedea un zâmbet de satisfacţie pură în 
vreme ce se plimba prin piaţă. Astea erau zilele cele mai bune, 
când nu era sir William sau comandantul Campbell, când era pur 
şi simplu tată şi ţinea mâna caldă a fiicei sale în mâna lui. 
Bineînţeles că trebuia să fie prudent şi să poarte un 
acoperământ de cap, ca să-şi ascundă faţa, deşi niciodată până 
atunci nu avusese cu adevărat nevoie de acea deghizare. 

— Ai încercat astea, tată? 

Rose îl trăgea de mână către o tarabă unde se vindeau 
dulciuri făcute din zahăr caramel, miere şi mirodenii. 

— Ce vrei tu de fapt să spui este că vrei să-ţi cumpăr una, 
zise Will, amuzat. 

Rose ridică din umeri cu nonşalanţă. Nu dorea să fie prinsă 
atât de uşor. 

— M-am gândit că ţi-ar plăcea să le guşti. 

li aruncă însă o privire plină de speranţă. 

El chicoti şi se lăsă tras spre tarabă. Omul din spatele ei îi 
zâmbi cu toată gura lui Rose şi arătă spre dulciuri, vorbind în 
dialectul venețian. În vreme ce fata îi răspundea, Will cercetă 
piaţa cu privirea. Rareori văzuse cartierul venețian atât de 
aglomerat. 

Incă de la începutul lui august, caravanele comerciale dinspre 
Siria şi Palestina curgeau prin porţile oraşului, inundând pieţele 
cu o grămadă de produse. Recolta din Galileea fusese una din 
cele mai bogate din ultimii ani, iar cu armistițiul refăcut între 
sultanul Kalawun şi conducătorii din Acra comerţul înflorise mai 
mult ca oricând. După atacul neprovocat asupra oraşului Tripoli 
din anul precedent, cetăţenii din Acra aşteptaseră îngroziţi ca 
mamelucii să vină peste ei. Insă când la porţile oraşului se 
iviseră doar şiruri lungi de refugiaţi, cerând azil, oamenii 
începuseră să se liniştească. Multe luni mai târziu, din Cairo 


225 


sosise o delegaţie cu o nouă ofertă de pace, pe care guvernul 
din Acra o acceptase imediat. 

Odată cu venirea caravanelor comerciale, populaţia oraşului 
se mărise considerabil. Nimeni nu-şi amintea să mai fi văzut 
străzile aşa de aglomerate vreodată. Pieţele gemeau de 
negustori: creştini, arabi, turci, greci, vânzând indigo din Irak, 
săbii din Damasc, fier din Beirut şi sticlă din Egipt. Tarabele din 
cartierele venețian, german şi pisan era pline cu vopsele, fildeş, 
ulei de măsline şi roibă!, iar caprele şi oile înghesuite în ţarcuri 
umpleau atmosfera cu behăiturile lor zgomotoase. lar dacă 
toate astea nu fuseseră îndeajuns, ceva mai devreme în cursul 
acelei săptămâni în port intraseră douăzeci şi cinci de galere din 
ltalia, iar tavernele de pe docuri erau acum pline până la refuz 
cu mai multe mii de ţărani din Lombardia şi Toscana care 
răspunseseră unui apel la o nouă cruciadă. Guvernul din Acra nu 
fusese deloc mulţumit de acest lucru. Comandanții îi întrebaseră 
pe conducătorii Cruciadei cum ar fi putut ei să-i găzduiască pe 
aceşti recruți, din care prea puţini păreau să fie utili în scopuri 
militare? In ciuda protestelor, nou-veniţilor li se găsiseră locuri, 
chiar dacă mulţi oameni fuseseră nevoiţi să doarmă afară, pe 
acoperişuri şi în grădini, o alternativă nu chiar plăcută pentru 
mulţi în căldura înăbuşitoare de august. 

— Îmi dai nişte bani, tată? 

Will îi zâmbi lui Rose şi băgă mâna în pungă. El însuşi rareori 
avea bani la el, dar Elwen îi strecurase o monedă în palmă când 
el şi Rose plecaseră de acasă. Era un ducat, una din primele 
monede de aur noi bătute în Veneţia. Will se simţea mulţumit să 
poată face ceva atât de obişnuit şi, în acelaşi timp, atât plin de 
semnificaţii, precum era să-i cumpere fetei lui ceva ce ea îşi 
dorea. Tocmai scotea moneda din pungă când auzi strigăte 
înălțându-se deasupra zgomotelor făcute de mulţime. Căută cu 
privirea sursa acelor strigăte şi văzu patru oameni scoțând un al 
cincilea dintr-o clădire aflată pe o stradă învecinată. Individul se 
lupta cu disperare cu cei care îl prinseseră, dar nu reuşi să li se 
opună prea tare. Cei patru îl forţară la pământ, după care 
începură să-l lovească sălbatic cu pumnii şi picioarele. Câţiva 


1 Plantă folosită pentru rădăcina sa de culoare roşie din care se făceau 
vopsele (n. tr.). 


226 


oameni din apropiere de Will îşi bătură pe umeri amicii cu care 
erau şi le arătară învălmăşeala, dar nimeni nu păru dornic să se 
amestece. 

Auzind cum nefericitul care era bătut măr scoate un strigăt de 
disperare, Will îi dădu moneda fetei lui. 

— Aşteaptă aici, îi spuse el pe un ton poruncitor, după care 
înconjură taraba cu dulciuri. 

Alergă pe strada laterală şi-l prinse pe unul dintre bătăuşi, 
care tocmai îl lovise în cap pe cel căzut la pământ. Will îl trase 
cu forţa înapoi, apoi se năpusti asupra altuia, împingându-l cât 
colo. Omul gemu de surpriză, apoi se întoarse spre Will. 
Bolborosi ceva în italiană, iar când Will rămase locului, veni spre 
el cu pumnii ridicaţi. Cei trei tovarăşi ai lui se îndepărtară de 
victimă şi se concentrară asupra lui Will. Dinspre indivizi venea 
un iz puternic de vin. Will îşi scoase sabia. Cei patru ezitară. 

— Tată! 

Will tresări auzind chemarea şi se întoarse spre Rose, care 
ducea două dulciuri învelite în hârtie colorată în mâini. Gura ei 
se rotunjise de surprindere la vederea sabiei din mâna lui Will şi 
a celor patru bărbaţi care înaintau spre el. Câtă vreme atenţia 
lui Will fu îndreptată în altă parte, unul dintre atacatori îi smulse 
cu putere sabia din mână. Sabia zbură şi Will ţipă de durere şi 
surprindere. În acelaşi timp, individul înaintă spre el. Bucuria lui 
se termină scurt când Will se feri de primul pumn dat aiurea şi îl 
pocni cu pumnul drept în faţă. Capul individului se dădu pe 
spate din pricina forţei loviturii şi nasul i se sparse. Dându-se 
înapoi cu un urlet de durere, omul se încurcă în picioarele 
victimei sale, care continua să zacă întins cu faţa în jos în praf, 
şi căzu alături de aceasta. Will sări să-şi recupereze sabia 
înainte ca vreunul dintre ceilalţi atacatori să facă vreo mişcare. 
Individul căzut se dădu înapoi ca un crab, apoi se ridică în 
picioare şi îşi luă tălpăşiţa alături de camarazii lui, speriaţi de 
faptul că Will se repezea deja la ei cu sabia scoasă. Will se uită 
după ei, apoi îşi ascunse sabia, strângând din dinţi împotriva 
durerii de la mână, acolo unde fusese lovit. Se aplecă asupra 
victimei celor patru indivizi. 

— Stai acolo, Rose, strigă el peste umăr când auzi nişte paşi 
apropiindu-se încet. 


227 


Întoarse pe om cu faţa în sus şi auzi un icnet uşor în spatele 
lui când chipul victimei ieşi la iveală. Un chip murdar, plin de 
sânge şi dezagreabil de cunoscut. Era Garin. Will privi în jur. 

— Rose, ţi-am spus să... 

Se opri când auzi un geamăt dinspre Garin. 

Garin clipi din ochi, apoi şi-i deschise. Avea pupilele 
înceţoşate şi lipsite de concentrare. Barba era murdară de 
sânge din pricina buzei sparte. Altă pată de sânge se vedea pe 
păr din pricina unei tăieturi de pe scalp. 

— Dă-te de pe mine! îngăimă el. 

Will îşi lăsă în jos partea din faţă a acoperământului de cap, 
astfel încât Garin să-i poată vedea chipul, dar starea de 
agresivitate nu-l părăsi pe Garin nici când îl recunoscu pe Will. 

— Ce cauţi aici? horcăi Garin, încercând să se ridice. 

— Sus, zise Will, întinzând mâna. 

Garin mormăi o obscenitate şi respinse mâna lui Will, după 
care păru să o zărească pe Rose. Fata se holba la el, continuând 
să ţină dulciurile în mâini. Brusc, expresia de pe chipul lui se 
schimbă. Zâmbi, dezvelindu-şi dinţii înroşiţi de sânge, fapt care 
o făcu pe fată să se dea, speriată, înapoi. 

— Frumoasă Rose, cârâi el, prinzând mâna lui Will şi 
ridicându-se de pe jos. Eşti tot mai mare de fiecare dată când te 
văd. 

Rostea cuvintele pe un ton ametit. 

Will se smulse din strânsoarea dureroasă a lui Garin. 

— Eşti beat. 

Garin îşi duse o mână la inimă şi se împletici în spate. 

— Niciodată! îşi dădu ochii peste cap, apoi veni înainte, 
holbându-se la Rose şi stropind pământul cu sânge. Cred că 
tatăl tău e puţin supărat pe mine, ca de obicei, zise el pe un ton 
de durere prefăcută. Râse amarnic, apoi deveni serios. Dar tu nu 
eşti, nu-i aşa, Rosie? 

Will se postă în faţa fiicei lui. 

— De ce te-au atacat oamenii ăia? 

Garin scoase un oftat. 

— Cred că din pricina asta, răspunse el, întinzând palma şi 
scoțând la iveală două zaruri negre. 


228 


Chicoti când aruncă zarurile pe pământ. Se opriră amândouă 
la cifra şase. 

Will clătină dezgustat din cap. 

— Mai bine du-te acasă şi dormi. 

— Acasă! Unde dracu' e casa? N-am o casă. Doar un bordei 
plin de purici. Garin întinse o mână nesigură în direcţia 
docurilor. E nebunie acolo. Lombarzii ăia au invadat totul. Se bat 
în fiecare seară, iar tavernele sunt pline ochi de ţărani. N-ai loc 
nici să întorci o curvă sub tine! 

Îşi dădu capul pe spate şi chicoti. 

Will se strâmbă şi îşi puse mâna pe umărul lui Rose. 

— Poate că atunci ar trebui să te gândeşti să te întorci la 
Londra, aşa cum ţi-am mai spus. 

Garin se uită urât la el. 

— Încetează să mă mai salvezi, sfinte William. 

— De ce mai eşti în Acra, Garin? replică Will cu voce 
măsurată. Doar n-ai nimic de făcut aici. F 

— Nu e nenorocitul tu de oraş, ripostă Garin. In plus, am 
prieteni aici. Tu, Elwen. Zâmbi. Rosie. 

— Nu sunt prietena ta, răspunse Rose pe un ton rece. 

— Rose, murmură Will. 

Garin făcu o grimasă. 

— Ei, asta nu a fost frumos. Rosie, dulceaţă, ţi-a spus 
vreodată tatăl tău că eram prieteni în vremea când eram 
templier? Se aplecă înainte şi îl lovi amical pe Will în piept. Ti- 
am salvat viaţa, Campbell. De trei ori! Se apucă să numere pe 
degete, fără să zărească furia din ochii lui Will. Când Rook a vrut 
să te otrăvească la bordel, ca să se ducă după Cartea Graalului, 
şi te-am drogat eu ca să te scap. Când eram în Antiohia şi 
mamelucii te copleşiseră. Când erai în deşert şi... îşi lovi gura cu 
palma şi făcu ochii mari. Nu, nu, aşteaptă! Aia a fost altceva. 

Izbucni într-un râs scurt, care dispăru repede. Işi linse buza 
spartă şi scuipă sânge pe pământ. 

— Nu-i dau bani lui Edward, Garin. Decizia ta de a hoinări prin 
Acra fără niciun scop nu-mi va schimba decizia. Intoarce-te la 
stăpânul tău şi spune-i asta. Privirea îi deveni dură. Spune-i că 
nu va obţine nimic de la mine sau de la Anima Templi pentru 
agresiunea lui împotriva Scoției. 


229 


Cu asta, Will vru să plece de acolo. 

— Mereu campionul, nu-i aşa? Mereu încercând să salvezi pe 
toată lumea! strigă Garin, pornind împleticit după Will. Dar eşti 
la fel de disperat şi de jalnic ca noi toţi. /pocrit nenorocit! 

Will se răsuci. Furia îl copleşise. 

— Stai naiba departe de mine! 

— Ai depus jurăminte, Will! Castitate, sărăcie, supunere. Ai 
îngenuncheat pe podeaua bisericii din Paris şi ai jurat toate 
astea faţă de Templu. Câte dintre ele le-ai respectat? 
Castitatea? râse uşor. Cred că asta s-a dus de multă vreme, nu-i 
aşa? Sărăcia? Acum furi din cuferele Templului ca să-ţi finanţezi 
misiunea ta secretă. Supunerea? Ei bine, amândoi ştim că ăsta 
n-a fost niciodată unul din punctele tale forte. Garin făcea deja 
spume la gură, scuipând, pe lângă salivă, şi sânge. Eşti un fiu de 
căţea îndrăgostit de târfe, mincinos, trădător şi sperjur la fel de 
mare ca şi mine. Să nu uiţi asta niciodată! 

Paharul se umpluse. Fără să mai vadă altceva în afara 
nemernicului din faţa lui, un om alături de care pe vremuri 
plânsese şi râsese, un om cu care împărtăşise secrete şi căruia îi 
salvase viaţa la rândul lui, Will lovi cu sălbăticie. Pumnul lui se 
izbi drept de falca rănită a lui Garin şi îi scoase acestuia un 
dinte. Garin se dădu, împleticindu-se, câţiva paşi înapoi, apoi 
căzu ca un copac secerat. Imediat ce atinse solul în jurul lui se 
ridică un nor de praf. 

— Ar fi trebuit să-i las să te omoare, rosti Will printre dinţi, 
postându-se deasupra lui Garin, gata să îl lovească din nou. 

— Nu! 

Will se răsuci pe călcâie şi o văzu pe Rose. Fata îşi dusese 
mâinile la faţă, lăsând să cadă pe jos dulciurile. Furia şi ura îl 
părăsiră imediat pe Will, lăsându-l tremurând şi într-o stare de 
şoc. 

Când Garin îşi ridică privirea spre Will, în ochii lui albaştri 
apăruse o scânteie de triumf. 

— Vezi, îngăimă el cu o voce înecată de sângele din gură. Eşti 
ca mine. 

Will nu-i răspunse, ci plecă în trombă de acolo, luând-o pe 
Rose de braţ. 


230 


Garin se uită după ei printre gene. „Du-te acasă“, îi ceruse 
Will. „Du-te acasă”. Will credea că el încă mai avea un loc al lui 
în Londra, o poziţie şi o locuinţă către care să se îndrepte. |n 
realitate, orice astfel de legături dispăruseră demult. Garin se 
săturase de controlul lui Edward asupra lui şi de toţi anii ăia de 
promisiuni false, de insulte şi de ameninţări. De atunci în 
sufletul lui înmugurise posibilitatea de a spera, de a duce o viaţă 
diferită, de a fi tatăl unui copil. Mai mult decât orice altceva, 
asta cimentase decizia lui de a rămâne în Acra. Cu un an 
înainte, câţiva oameni de-ai regelui veniseră ca să-l caute, dar 
Garin fusese avertizat dinainte şi plecase din taverna unde 
locuia şi unde scotea din jocuri de noroc şi din furtişaguri 
suficient cât să mănânce şi să bea. Se ascunsese, lăsându-şi 
barba să-i acopere complet faţa, dormind prin cocioabe şi 
adăposturi, trecând de la un loc la altul, la fel de nomad ca şi 
membrii triburilor deşertului. Ca o ironie, anii petrecuţi în slujba 
lui Edward îi şlefuiseră abilităţile de care avea nevoie ca să 
rămână ascuns şi, cu toate că încă se temea de zgomotele de 
paşi pe alei în spatele lui şi de posibilitatea unui cuţit înfipt pe la 
spate în întuneric, Garin reuşise să se facă pierdut şi să rămână 
anonim, dincolo de forţa lui Edward de a pune mâna pe el. 

Privirea lui Garin se opri asupra dulciurilor scăpate de Rose, 
care ieşiseră din ambalajele lor colorate. Garin se târî spre ele, 
gemând de efort, şi înşfăcă una din bucăţi. Era caldă şi lipicioasă 
din pricină că stătuse în palma ei. Işi băgă încet dulcele în gură 
şi muşcă. Simţi în acea dulceaţă durere, sânge, gust de zahăr 
ars şi mirosurile străzii. 

— Tată. 

Will îşi trăsese la loc acoperământul în vreme ce se întorceau 
spre piaţa aglomerată. 

— Tată! rosti Rose, mai hotărâtă acum. 

Will se opri. 

— Ce e? 

— Mă doare braţul! 

Will se uită la chipul speriat şi furios al fetei lui şi îi dădu 
drumul instantaneu. 

— Îmi cer scuze. Îşi puse mâinile pe umerii ei. N-ar fi trebuit 
să vezi toate astea. 


231 


Expresia fetei se schimbă când ea îşi înălţă privirea spre el. 
Teama păru să i se mai înmoaie, să se transforme în nelinişte. 

— Când Garin vine la noi acasă, mama întotdeauna strigă la el 
şi îl trimite de acolo, iar tu te înfurii dacă ne întâlnim cu el pe 
stradă şi îţi vorbeşte, chiar şi cu un ton amabil. De ce? 

— Nu-l vreau în viaţa mea, Rose. A făcut nişte lucruri care ne- 
au rănit profund pe mama ta şi pe mine cu ani în urmă. Deşi am 
încercat, am descoperit că nu-l pot ierta. 

— Dar aţi fost prieteni pe vremuri? Când locuiaţi în Anglia? 

— Da. Dar situaţia dintre noi s-a schimbat cu multă vreme în 
urmă. Acum suntem nişte oameni diferiţi. Tonul vocii lui se 
înăspri. Indiferent ce ar spune el. 

— Lucrurile alea... Rose se opri şi îşi ţuguie buzele, apoi se 
uită la el. Lucrurile alea pe care le-a spus despre tine, despre 
faptul că ţi-ai încălcat jurămintele. Vorbea serios? 

Will oftă din rărunchi. 

— Din anumite puncte de vedere, da. Dar nici pe departe în 
sensul în care au sunat. 

Se opri, nesigur pe ce mai avea de adăugat. El şi Elwen îi 
explicaseră fetei care sunt Regulile Templului: cum, în calitatea 
lui de cavaler, lui Will îi era interzis să se căsătorească sau să 
trăiască cu o femeie, şi de ce Templul nu trebuia să afle 
niciodată despre relaţia dintre ei trei. Însă nu-i pomeniseră nimic 
despre rolul jucat de Will în Anima Templi. Rose era o fată 
inteligentă pentru vârsta ei, dar era încă mică şi ei nu aveau 
chef s-o cocoşeze deja cu secrete. 

— Garin nu este un om bun, Rose. Nu mai este. O prinse uşor 
de braţe. Nu se poate avea încredere în el. Bine? 

Rose se uită insistent la el. 

— O să stea aici până îi vei da bani? 

— Sper că nu. 

— De ce nu-i poţi da bani dacă asta îl face să plece? 

— Din cauza a ceea ce va face cu ei. Will zâmbi, obosit, zărind 
expresia ei interogativă. Stăpânul lui Garin, regele Edward, a 
atacat Ţara Galilor, unde s-a născut mama ta, ca să-şi asigure 
mai mult pământ pentru sine. Se zvoneşte că acum nutreşte o 
dorinţă similară de a domni peste Irlanda şi Scoţia. Regele 
scoţilor a murit acum patru ani şi şi-a lăsat nepoata drept 


232 


moştenitoare. Ultimele veşti aflate spun că Edward vrea să-şi 
însoare fiul, Edward de Caernarvon, cu acea fată. In trecut, între 
regii Angliei şi Scoției au existat relaţii bune, dar eu mă tem 
pentru acea ţară din pricina amestecului lui Edward. In Scoţia 
sunt oameni care s-ar opune, cred eu, domniei lui, şi nu vreau 
să văd petrecându-se în ţara mea natală ceea ce s-a petrecut în 
Ţara Galilor. Dacă îi dau bani lui Garin, regele îi va folosi ca să 
finanţeze un război, aşa cum a mai făcut în trecut. 

— Eşti îngrijorat pentru surorile tale? Pentru Ysenda şi Ede? 

— Pentru ele şi pentru pace în general. În plus, vreau ca tu să 
vezi într-o bună zi locul unde am crescut eu. Nu am chef să fie 
distrus. 

Will simţi mâna mică a fiicei lui strângându-l încă o dată, însă, 
pe măsură ce înaintau prin piaţă, în mintea lui se aşternu un soi 
de greutate apăsătoare. Totul din pricina discuţiei despre familia 
lui. Amintirile erau capabile încă să-l rănească. 

Mai întâi fusese soră-sa, Mary, a cărei moarte fusese 
provocată de el. În urma morţii ei, Will îşi văzuse tatăl intrând în 
serviciul Anima Templi, iar pe maică-sa şi cele trei surori rămase 
în viaţă intrând într-o mănăstire din apropiere de Edinburgh. 
Apoi fusese maică-sa, cu privirea distantă şi sărutul ei rece când 
tatăl lui îl luase pe Will ca să se alăture Templului în Londra. lar 
acolo, cu o permanentă expresie îndurerată pe chip, fusese 
însuşi James, cu părul lui negru ca pana corbului şi mâinile 
pătate de cerneală, omul la înălţimea căruia Will încercase să 
trăiască întreaga viaţă, căutând de la el iertare pentru moartea 
lui Mary, dacă nu în această viaţă, atunci măcar în următoarea. 
Toate aceste amintiri, despărţiri şi sfârşituri erau dureroase. 

Însă celelalte amintiri, cele frumoase de dinainte de morţi, de 
dinaintea plecării lui din Scoţia, erau şi mai dureroase. Culorile 
se estompaseră între timp şi unele scene lipseau, dar râsetele şi 
aroma fânului vara, şocul apei reci ca gheaţa pe picioarele lui în 
vreme ce intra în lac, toate acestea îl sfâşiau. Mulţi ani îşi 
menţinuse amintirile sub control, concentrându-se asupra 
muncii şi datoriilor, asupra propriei familii. Apoi, cu patru luni în 
urmă, venise scrisoarea. 

După ce o desfăcuse, cercetase cu privirea scrisul 
necunoscut, fără să citească cu adevărat cuvintele, până ce 


233 


ajunsese la numele din final. Ysenda Campbell. Un nume care îl 
făcuse să simtă un cuţit sfârtecându-i corpul. Era numele celei 
mai mici surori a lui, pe care n-o văzuse şi despre care nu mai 
auzise nimic de când el avea zece ani, iar ea era doar un 
bebeluş. Scrisoarea îl informa pe Will despre moartea mamei 
lor, Isabel. Murise în somn, după ce suferise o vreme din pricina 
unei boli, şi fusese înmormântată în capela mănăstirii unde 
rămăsese din ziua în care James şi Will o părăsiseră. Citind 
numele mamei lui, scris cu negru, Will o revăzuse cu ochii minţii 
aşa cum fusese ultima dată, cu treizeci şi doi de ani înainte. 
Stătea în faţa mănăstirii, uitându-se la ei doi cum se 
îndepărtează, cu un şal subţire de lână înfăşurat în jurul 
umerilor, cu o mână ţinându-şi şuviţele de păr roşcat pe care i le 
sufla vântul. După puţin timp, Will se uitase înapoi spre ea şi o 
văzuse continuând să stea acolo, o fiinţă care odinioară îl ţinuse 
în braţe şi îl sărutase, râsese cu el, devenită acum o siluetă 
nedefinită din pricina distanţei, un străin pe o coamă de deal. 

Scrisoarea îi adusese veşti şi despre altă moarte, dar aproape 
ca din întâmplare, ca şi cum el ar fi trebuit să fi ştiut deja. 
Ysenda scria că mama lor se îmbolnăvise după moartea surorii 
celei mari, Alycie. Will bănuia că scrisoarea care îl informa şi 
despre această moarte se rătăcise. Sau poate că nu fusese 
niciodată trimisă. Acum îi rămăseseră doar Ede şi Ysenda. 
Scrisoarea fusese dureros de impersonală, ca şi cum scrierea ei 
însemnase o datorie sau poate chiar o povară. Printre rânduri, 
Will descoperise un soi de învinovăţire, un indiciu că Ysenda, 
care menţionase în trecere şi copiii ei, fără a-i numi, nu-şi 
iertase niciodată fratele şi tatăl care le abandonaseră pe ea şi 
pe mama ei, un indiciu al dorinţei ca Will să sufere şi el. Şi 
suferise cumplit. Isabel nici măcar nu ştiuse vreodată că are o 
nepoată. Will se temuse întotdeauna să nu se dea de gol dacă i- 
ar fi scris despre aşa ceva. 

— Tată, ce e aia? 

Will îşi cobori privirea, smuls din gândurile lui de vocea lui 
Rose. Fata părea nedumerită. Privi în jur şi îşi dădu seama că 
aude bătaia unui clopot din apropiere. Era prea târziu pentru 
slujba de prânz şi prea devreme pentru cea de seară. Tocmai 
începuse să se întrebe de cât timp bătea clopotul când se auzi şi 


234 


clopotul de la San Marco, trimițând cu vibraţiile lui un stol de 
păsări înspre cerul albastru precum cobaltul. 

Din faţa lor se auzeau strigăte. In piaţă apărură cinci oameni 
din garda venețiană. Cineva îi chemă. 

— Ce spun, Rose? întrebă Will. 

— Ridicaţi baricadele, răspunse fata, părând îngrijorată. Spun 
să închidem străzile. La docuri au loc lupte. Mulţimi de oameni. 

In câteva clipe, proprietarii de tarabe se apucară să-şi 
împacheteze mărfurile. Părinţii îşi apucară copiii de mână şi 
plecară în grabă, în vreme ce clopotele continuau să bată şi în 
piaţă apăreau alte gărzi. Deplasându-se deja în mijlocul unui 
şuvoi grăbit de oameni, Will o strânse bine de mână pe Rose şi o 
duse afară din piaţă. Oamenii lăsau jos jaluzelele, îşi strigau 
prietenii şi vecinii, se grăbeau spre casele lor. 

Când ajunseră la casa lui Andreas, o găsiră pe Elwen afară, 
discutând îngrijorată cu o vecină. Chipul ei se linişti când îi zări 
pe Will şi pe Rose apropiindu-se în grabă pe stradă. 

— Ce e? îl întrebă Elwen pe Will, trăgând-o, recunoscătoare, 
pe Rose spre ea. 

— Din câte se pare, o răscoală, răspunse Will, gâfâind. 
Trebuie să ajung la Templu. Intră în casă şi baricadează uşile. 

Elwen încuviinţă şi îl îmbrăţişă scurt. 

— Fii prudent! strigă ea în urma lui. 


Docurile, Acra 
20 august 1290 


Nimeni nu ştia exact cum a început nenorocirea. Ulterior, 
după ce urmele distrugerilor fuseseră curățate şi după ce 
cadavrele fuseseră încărcate în căruţuri, apăruse zvonul că un 
grup de cruciați lombarzi auzise că o femeie creştină a fost 
violată de doi musulmani cu o noapte înainte. Existau şi alte 
explicaţii pentru violenţe, cele mai multe având legătură cu 
căldura, alcoolul şi sărăcia. Însă nimic, niciun motiv şi nicio 
justificare nu ar fi putut să scuze barbaria care începuse la 
docuri şi se răspândise în oraş precum valurile stârnite de o 
piatră aruncată într-un bazin cu apă. 


235 


În acea după-amiază era arşiţă mare, iar ţăranilor italieni, 
care îşi făceau veacul prin tavernele de pe docuri, le crescuse 
enorm temperatura corpurilor şi deveniseră extrem de agitaţi. 
Din interiorul grupului de ţărani lombarzi un grup fusese ales de 
alţi ţărani drept purtători oficiali de cuvânt. Cu o zi înainte, 
grupul de ţărani se dusese cu jalba în proţap la conducătorii 
Cruciadei, cei care fuseseră numiţi aşa de către Papa de la 
Roma şi în rândul cărora se numea recent deposedatul de 
bunuri episcop de Tripoli. Proprietarii de taverne cereau chirii şi 
nu aveau bani pentru hrană. Episcopul şi ceilalţi nobili puşi la 
conducerea Cruciadei nu puteau veni în ajutor. Nici lor nu li se 
puseseră fonduri la dispoziţie şi n-aveau ce să le ofere ţăranilor. 
Mai ales episcopul era supărat. Remarcase pe un ton acru că, 
dacă voiau un loc de dormit şi ceva de mâncare, ţăranii ar fi 
trebuit să se gândească de două ori înainte de a-şi cheltui 
puţinul cu care veniseră pe băutură şi curve. Ţăranii fuseseră 
întorşi din drum, amărâţi şi îmbufnaţi. 

Li se promisese un tărâm al laptelui şi al mierii şi, într-adevăr, 
ei văzuseră dovezile bogăției Orientului peste tot în jurul lor: în 
clădirile maiestuoase, în hainele bogate ale localnicilor, în 
pieţele dând pe afară de produse. Însă nimic din toate acestea 
nu era pentru ei şi nimeni nu-i dorea acolo. Chiar şi patriarhul, 
reprezentantul papei în Acra, rămăsese perplex în privinţa 
acelor oameni. Conducătorii creştini căutaseră soldaţi bine 
instruiți, sub o comandă eficientă, pentru Cruciada lor, nu o 
gloată indisciplinată care habar n-avea ce însemna viaţa în 
Orient. Negustorii locali, pescarii şi vameşii se plângeau că erau 
mai nou obligaţi să se aventureze către locurile de muncă printr- 
o mare de indivizi semiconştienţi, zăcând în fiecare dimineaţă 
printre bălți imense de vomă şi sânge. Proprietarii de taverne se 
plângeau că nu sunt plătiţi şi că bunurile, proprietăţile şi 
personalul lor au de suferit. Prostituatele erau bătute şi abuzate, 
localnicii erau jefuiţi, bisericile erau vandalizate. Ţăranii italieni 
îşi abandonaseră familiile şi câmpiile; navigaseră pe mare, în 
necunoscut, cu speranţa unei vieţi mai bune. În loc de asta, 
dăduseră doar peste muşte, căldură de nesuportat şi o sărăcie 
şi mai mare. Veniseră pentru un război, dar nimeni nu părea să 
se bată în acel moment. Ca atare, în acea după-amiază, sătui de 


236 


cele îndurate, înfierbântaţi şi mahmuri după beţie, ţăranii îşi 
începuseră propria cruciadă. 

Primul deces se petrecu în faţa unei taverne de pe docuri 
cunoscută cu numele de Trei Regi. Şase bărbaţi ieşiseră, 
clătinându-se, înspre zidul portului. Părură să stea pe loc câteva 
clipe, cu feţele roşii ca focul, după care unul dintre ei strigă şi 
arătă înspre doi arabi care îşi duceau de căpăstru cămilele 
încărcate cu coşuri. Urlând de furie la unison, cei şase indivizi se 
repeziră spre arabi, care rămaseră perplecşi. Unul dintre arabi 
primi o lovitură în partea laterală a capului şi se prăbuşi, 
scăpând hăţurile animalului, care o luă înspăimântat la goană pe 
doc. Celălalt arab încercă să fugă, dar fu prins din urmă de doi 
dintre atacatori. Pescarii şi muncitorii de la docuri priviră 
întreaga scenă, abia crezându-şi ochilor. Câţiva localnici 
încercară să oprească atacul, dar doi dintre atacatori 
smulseseră între timp şipci de lemn dintr-o cutie şi acum le 
învârteau ca pe nişte arme. Cineva se grăbi spre vamă ca să 
obţină ajutor. Pentru arabi însă era prea târziu. Când pumnii şi 
picioarele încetară să mai lovească şi cei şase atacatori se 
dădură împleticindu-se înapoi, din arabi rămăseseră nişte biete 
forme neînsufleţite, cu capetele şi feţele o masă însângerată. 

Camarazi cu cei şase, alţi cruciați lombarzi începură să iasă în 
valuri din taverna Trei Regi la auzul agitaţiei de afară. Se opriră 
uluiţi după ce îşi văzură tovarăşii plini de sânge. Când privirile 
lor căzură asupra celor doi arabi morţi, câţiva dintre ei se duseră 
mai încolo, îngreţoşaţi. Însă un om scoase un chiot de bucurie. 
Era un sunet gutural, animalic, care păru să acţioneze ca un 
semnal pentru restul gloatei, un semnal că fusese depăşită o 
barieră impusă de alţii şi că de acum nu mai exista cale de 
întoarcere. Urmară alte chiote şi strigăte de triumf. În câteva 
clipe se formă o gloată violentă. 

— Omorâţi toţi nenorociţii de sarazini! strigă unul. 

— Omorâţi-i! Omorâţi-i! îi ţinură isonul ceilalţi. 

Ţăranii se năpustiră peste docuri. Oamenii, în mare parte 
cruciați italieni, ieşiră din taverne şi localuri ca să vadă ce era cu 
acea agitație. Când auziră apelul, mulţi se  alăturară 
conaţionalilor lor, excitaţi peste măsură de febra pe care 
mulţimea în creştere o degaja. 


237 


— Ce se întâmplă? strigă un bărbat care ieşea dintr-o tavernă. 

— O cruciadă, strigă altcineva ca răspuns. O să-i omorâm pe 
sarazini! 

— Atunci o să primim bani! urlă altcineva. 

Se auzi un chiot general. 

Ochii bărbatului care ieşise se aprinseră de emoție. Se repezi 
înapoi înăuntru ca să le transmită vestea tovarăşilor lui, dintre 
care mulţi îl urmară apoi afară. 

Oamenii se alăturau mulţimii pentru că nu voiau să fie lăsaţi 
deoparte, pentru că cineva spusese că o să primească bani, 
pentru că nu aveau altceva de făcut. Un muget începu să se 
facă auzit, pornit de cei din frunte, apoi preluat de întreaga 
mulţime. 

— Deus vult! Deus vult! Voia Domnului! Voia Domnului! 

În vreme ce mergeau, oamenii adunau de pe jos pietre sau îşi 
fixau cuie ruginite între degetele de la mâini şi şfichiuiau aerul 
cu ele, rânjind sinistru în direcţia tovarăşilor lor. Dacă nu 
primiseră arme de la conducători, atunci se înarmau ei singuri. 
Vameşii şi gărzile ieşiseră din clădirile lor la auzul alarmei 
sunate de localnici, dar nu erau pregătiţi pentru hoarda care se 
apropia de ei de pe docuri. 

— Maică sfântă, murmură unul dintre ei. Avem nevoie de mai 
multe gărzi. 

Un altul îşi adună curajul. 

— Vă rog! strigă el spre mulţime, ridicând mâinile. Vă rog! 
Trebuie să vă opriţi! 

Gloata îşi văzu de drum, rânjind sfidător în direcţia 
oficialităților şi râzând de oamenii îmbrăcaţi în veşminte 
asemănătoare unor rochii şi cu părul dat cu ulei care încercau 
să-i oprească. 

— Uitaţi-vă la ei! ţipă unul. Îmbrăcaţi ca sarazinii! 

— Trebuie să vă opriţi! strigă vameşul. 

Din senin, din mijlocul mulţimii zbură o piatră. Obiectul îl lovi 
pe vameş chiar în frunte. Omul se prăbuşi secerat. Gloata se 
opri, cuprinsă de o oarecare nelinişte. Acel om nu era un 
sarazin; era un apusean, un creştin, ca ei, un om al puterii, 
important. 

Nu se întâmplă nimic. 


238 


Nu se ivi niciun fulger din cer care să-l trăsnească pe cruciatul 
care aruncase piatra. Ceilalţi oficiali îşi luară camaradul 
însângerat şi îl traseră înapoi în clădirea vămii. Gărzile intrară 
după ei. 

Urlând ca nebunii din pricina victoriei, ţăranii îşi continuară 
drumul. Erau invincibili, de neoprit. Noua lor putere era ca un 
drog care îi intoxica. 

— Cum îi găsim pe sarazini? vru să ştie un individ. 

— Toţi sarazinii au bărbi, răspunse un altul. Vom omori pe 
oricine are barbă. 

Oamenii încuviinţară cu hotărâre, bucuroşi că acum aveau o 
ţintă pentru furia lor. 

Se auzi un strigăt. Unul dintre ţărani arătă ceva cu mâna. 
Masivele porţi de fier care duceau spre oraş se apropiau una de 
cealaltă. Dincolo de porţi se găsea piaţa pisanilor. Negustorii îşi 
luau tălpăşiţa şi un clopot bătea a avertisment, dar, chiar şi aşa, 
locul era încă aglomerat. Văzând tarabele pline până sus cu 
fructe şi porţelanuri, cu pietre preţioase şi mătăsuri, ţăranii 
dădură năvală. Gărzile pisane făcură o ultimă încercare palidă 
de a închide porţile masive, dar gestul venea prea târziu. Ţăranii 
se aruncară contra porţilor ca o furtună şi le forţară să se 
deschidă la loc. La început, printre porţi trecură doar câţiva 
oameni, ca un fir de apă, agitându-şi cu furie armele artizanale. 
Apoi barajul cedă şi firul de apă deveni fluviu. 

Tarabele fură răsturnate în piaţă, iar cumpărătorii şi vânzătorii 
fură deopotrivă împinşi pe jos. O femeie începu să ţipe când fata 
ei fu lovită şi călcată în picioare de oamenii lacomi să ajungă la 
comorile de pe tarabe. Un negustor grec încercă să-şi salveze 
sacul cu bani de doi ţărani care se năpustiseră peste el. 
Impreună, cei doi îl ţintuiră de pământ. Unul se apucă să-l 
lovească cu piciorul pe negustor peste cap, timp în care celălalt 
smulse sacul din mâinile nefericitului. O femeie beduină se trezi 
că i se smulge vălul de pe faţă şi că e scuipată, în vreme ce faţa 
soţului ei devenea instantaneu un şir de găuri sângerânde când 
un pumn dotat cu cuie între degete îl izbi pe amărât în plin. Un 
creştin sirian care vindea curmale se trezi ridicat de cinci 
haidamaci şi târât, în vreme ce urla şi se zvârcolea, înspre o 


239 


brutărie cu un semn în faţă. Un haidamac rupse turbanul purtat 
de sirian şi i-l legă strâns omului de gât. 

— Omorâţi-l pe sarazin! urlă un alt haidamac. 

Un al treilea se căţără şi azvârli capătul rămas liber al 
turbanului peste semnul de fier al brutăriei. Impreună, 
haidamacii îl ridicară pe nenorocit, după care îl spânzurară de 
semn. Creştinul rămase să atârne acolo, dând din picioare şi 
înecându-se, după care rămase inert. 

In cealaltă parte a pieţei, trei bărbaţi dădură buzna într-o 
librărie arabă unde, după ce-l măcelăriră pe proprietar, găsiră 
două femei arabe ascunse în spate. Una dintre femei încercă să 
se lupte cu indivizii folosind o bâtă, dar atacatorii îi smulseră 
arma şi o loviră pe femeie cu ea până ce aceasta îşi dădu duhul. 
Apoi o ţintuiră pe cealaltă femeie pe jos şi o violară. Acelaşi gen 
de scene aveau loc în întreaga piaţă. 

Cruciații năvăleau peste zona pieţei ca lăcustele peste un 
câmp de porumb. Rubine şi safire, aur şi mâncare erau 
înghesuite în tunici şi saci. Ferestre erau sparte, în case şi 
magazine porniseră incendii, iar haosul se răspândi mai departe 
când lăcustele îşi terminară de devorat prima pradă şi năvăliră 
mai departe în oraş. Erau câteva mii de lăcuste umane, ca un 
şuvoi de moarte şi distrugere. Făcură ravagii pe străzi, ca un râu 
care ieşise din matcă, răvăşind totul în cale ca să evite 
baricadele care erau ridicate în calea puhoaielor. Intre cruciați şi 
gărzile oraşului izbucniră lupte dar, deşi clopotele continuau să 
bată alarma, nicio forţă militară eficace nu fusese încă 
mobilizată ca să riposteze năvalei hoardei. Cruciații omorau 
orice individ cu barbă pe care îl vedeau şi, cum mulţi creştini şi 
evrei aveau bărbi, în acea zi nu muriră doar musulmani. 

La un moment dat, cavalerii Templului şi cavalerii Ospitalieri 
apărură călare pe străzi ca să oprească masacrul, urmaţi la 
scurt timp de alte gărzi ale oraşului şi de cavalerii Teutoni. 
Musulmanii fură aduşi la adăpostul Templului sau li se permise 
accesul în biserici şi case private. Moscheile nu mai erau 
considerate sigure, de vreme ce cruciații reuşiseră să pătrundă 
într-una şi masacraseră pe toată lumea găsită înăuntru, lăsând 
pereţii şi podelele din marmură albă înroşite de sânge. Mici 
focare de război civil izbucniseră deja în părţi ale oraşului, unde 


240 


gărzile oraşului îşi uniseră forţele cu localnici în confruntarea cu 
elemente ale gloatei războinice. Între timp însă, cavalerii îşi 
făceau constant loc în întreg oraşul, frângând rezistenţa opusă 
de ţărani. După circa o oră, luptele se mai domoliră în 
intensitate. 

Într-un târziu, după ce răspândise groaza în mare parte din 
Acra, gloata se împrăştie şi oamenii fugiră care încotro. 
Obosiseră, şi din ei dispărea efectul alcoolului. Incărcaţi cu o 
pradă prea mare, oamenii se întorceau la docuri. Aceştia se 
trezeau ca dintr-un vis urât şi descopereau sânge pe mâinile lor; 
ieşeau împleticindu-se din case vandalizate, îngreţoşaţi de 
propriile acţiuni, lăsând în urmă încăperi înroşite de sânge în 
întregul oraş. În mai puţin de două ore, Cruciada ţăranilor ajunse 
la final. Cavalerii instaurară stare de asediu şi se apucară să 
patruleze pe străzi odată cu lăsarea nopţii. Cruciații prinşi pe 
străzi fură prinşi şi aruncaţi în temniţele oraşului, iar cadavrele 
rămase în urma lor adunate în căruţuri. Mai bine de două sute 
de cruciați italieni muriră în revoltă. Însă în aceeaşi nenorocire 
pieriseră peste o mie de cetăţeni ai oraşului. lar venirea nopţii 
nu făcu decât să intensifice strălucirea incendiilor şi să întunece 
şi mai mult petele de sânge. 


241 


43 


Citadela, Cairo 
7 septembrie 1290 


Grupul de călăreţi trecu pe sub impozantul arc al-Mudarraj şi 
intră în curtea Citadelei. Gărzile de la porţi se uitară cu priviri 
ostile la cei şapte călăreţi care descălecau. Călăreţii fură 
întâmpinați de zece mameluci din Garda Regală şi conduşi prin 
coridoarele arcuite din marmură ale palatului. Servitorii şi 
soldaţii se opriră din treburile lor şi se uitară la străini cu priviri 
curioase şi alerte. Când ajunseră la uşile duble ale sălii tronului 
cei şapte călăreţi primiră ordinul de a aştepta. Două gărzi 
Mansurriya dispărură înăuntru. Soldaţii stătură mai puţin de un 
minut, după care uşile se deschiseră din nou. 

Will intră primul. În spatele lui veneau şase templieri, cu 
glugile date jos. Will se simţea expus şi inconfortabil în uniforma 
lui. Până atunci fusese în Cairo doar deghizat, în misiuni secrete. 
| se părea ciudat să se găsească acum acolo cu treburi oficiale. 
Evaluă imediat din priviri încăperea maiestuoasă; stâlpi eleganţi 
coborând de o parte şi de alta a unui culoar central; ventilatoare 
imense pe tavan; sclavi îmbrăcaţi în alb. În vreme ce războinicii 
Mansurriya conduceau cavalerii către o platformă din capătul 
încăperii, privirea lui Will fu atrasă de cinci siluete stând în jurul 
unui om aşezat pe un tron de aur. Bănuia că erau generali sau 
consilieri, deşi unul dintre ei, un tânăr cu o claie de păr şi o 
expresie de iritare pe chip, semăna suficient de bine cu bărbatul 
de pe tron încât Will să creadă că între cei doi exista o relaţie de 
rudenie. Apropiindu-se, Will avu senzaţia că îl mai văzuse pe 
tânăr, dar bănuielile lui fură drastic reduse la tăcere când una 
dintre gărzile regale îi conduse la sultan. 

Kalawun se uita fix la Will. La intrarea cavalerului, pe chipul 
lui apăruse o expresie de surprindere şi îngrijorare, dar aceasta 
dispăruse repede. 

— Vorbeşte, rosti el, morocănos. De ce aţi venit? 

Will întinse un pergament. 


242 


— Am venit la ordinele Marelui Maestru de Beaujeu, mărite 
sultan. 

Una dintre gărzi luă scrisoarea şi i-o dădu lui Kalawun, care o 
deschise imediat. 

În încăpere se lăsă tăcerea câtă vreme Kalawurn citi mesajul. 
Când termină, sultanul îşi înălţă privirea. 

— Voi vorbi între patru ochi cu templierul. 

— Stăpâne, începu unul dintre oamenii din spatele lui. 

— Vom termina mai târziu discuţia noastră, amir, i-o reteză 
Kalawun. Sunteţi liberi. 

Omul strânse din buze, dar se înclină. El şi ceilalţi oameni de 
pe podium se îndreptară spre o uşă laterală. 

— Şi tu, Khalil, rosti Kalawun, făcându-i semn tânărului cu 
părul ca o claie. 

— Stăpâne, eu... 

Kalawun îi aruncă o privire dură, reducându-l la tăcere. 

Înclinându-se rigid, tânărul coborî de pe podium. Privirea lui 
se opri o secundă asupra lui Will cu un amestec de ostilitate şi 
interes, după care tânărul deschise uşa cu forţă. Nici soldaţii 
Mansurriya nu voiau să plece, dar Kalawun refuză să le asculte 
protestele, aşa că şi ei se văzură obligaţi să părăsească 
încăperea, împreună cu servitorii. Cavalerii care îl escortaseră 
pe Will fură conduşi afară, astfel că, în câteva clipe, în sala 
tronului rămaseră doar Kalawun şi Will. 

Kalawun se ridică de pe tron, strângând pergamentul în 
pumn. Cobori treptele şi îi arătă scrisoarea lui Will. 

— Ce s-a întâmplat? 

Will ezită. 

— Credeam că ştii deja ce. 

— Ştiu ce s-a întâmplat, i-o reteză, furios, Kalawun. Ne-au 
spus oamenii noştri din Acra. De ce? De ce s-a întâmplat asta? 

— Nu ştim sigur. Un grup de ţărani italieni a venit în oraş 
pentru o cruciadă, trimişi de Papa de la Roma şi sprijiniți de 
regele Edward al Angliei şi de regele Filip al Franţei. Se crede că 
violențele au început atunci când câţiva dintre aceşti oameni au 
auzit zvonul că o femeie creştină a fost violată de doi 
musulmani. 

— Asta e scuza ta? ripostă Kalawun. 


243 


— Nu, răspunse iute Will. Bineînţeles că nu. Nu există scuză 
pentru cele petrecute în Acra. Dar ai vrut o explicaţie şi un 
motiv. Clătină din cap. Este singura pe care o avem. 

— Ştii, începu Kalawun, cu o voce marcată de furie şi emoție, 
cât de greu a fost după episodul Tripoli ca să opresc campania 
împotriva poporului tău? Am avut nevoie de luni întregi ca să-mi 
conving curtea că francii nu au intenţia să ne atace, că oameni 
din cadrul forţelor voastre au manevrat informaţiile pentru 
propriile lor interese. Am avut nevoie de fiecare picătură de 
energie din mine ca să-i conving că ar fi în interesul nostru să 
renegociem un armistițiu cu francii. 

— Cu tot respectul, mărite sultan, Tripoli a însemnat un atac 
neprovocat. Tu şi forţele tale nu aveaţi niciun motiv să asediați 
oraşul. Tu spui totul ca şi cum am avut noroc că ai decis să cruţi 
Acra. O spui ca şi cum a fost o indulgență din partea ta mai 
degrabă decât o chestiune legală care poartă propria ta 
semnătură! 

— Chestiunile legale nu au importanţă la curtea mea când 
vine vorba de franci, ripostă Kalawun pe un ton dur. Cei mai 
mulţi semeni de-ai mei vă vor dispăruţi. lar pentru asta vor 
accepta orice pretext. Îşi petrecu o mână prin părul lui argintiu. 
lar voi cu siguranţă le-aţi oferit acum un asemenea pretext. 

Ochii i se îngustară. 

- Peste o mie de morţi. Cadavre abandonate pe străzi, 
neîngropate. Copii deveniți orfani. Case şi gospodării distruse. A 
fost unul din cele mai brutale atacuri de care am auzit de atâţia 
ani. Animalele alea n-au atacat războinici instruiți; au atacat 
vânzători de cărţi, bijutieri, brutari, pescari, oameni care de zeci 
de ani trăiesc în pace printre semenii tăi. Spionii mei mi-au 
povestit cum oamenii au fost dezbrăcaţi şi căraţi prin oraş către 
diverse locuri de care puteau fi spânzurați. Kalawun aruncă 
pergamentul deja boţit în pumnul lui. lar Marele tău Maestru 
crede că va scăpa doar cu o scuză? 

— Îmi dau seama că o asemenea compensație e minoră, rosti 
Will încet, dar în masacru au fost ucişi şi creştini, şi evrei. 
Italienii nu se găseau sub ordinele niciunui conducător din Acra. 
Nici măcar nu i-am dorit în oraş. 


244 


— Nu? N-a trecut prea mult timp de când Marele tău Maestru 
căuta un război cu poporul meu. 

— Asta nu mai e valabil, mărite sultan, şi chiar şi acei 
conducători care încă mai visează la o cruciadă nu au vrut aşa 
ceva. Aceşti oameni nu erau soldaţi instruiți, trimişi să fortifice 
fortărețele noastre şi să se întărească forţele militare. Erau 
ţărani pe jumătate morţi de foame, momiţi cu obişnuitele 
promisiuni de bogăţie şi mântuire, noncombatanţi care nu ştiau 
nimic despre Outremer şi popoarele de aici. Crede-mă că am 
încercat să-i oprim. Da. Mulţi musulmani au fost măcelăriți. Dar 
şi mai mulţi au fost salvaţi de acţiunile rapide ale oamenilor 
noştri. 

Kalawun clătină din cap. 

— O astfel de logică nu va avea ecou la curtea mea, 
Campbell. Oamenii mei cer răzbunare. Abia am reuşit să-i 
opresc de la a se năpusti înarmaţi, din proprie voinţă, spre nord, 
în căutare de sânge. 

— Kalawun, am muncit din greu, împreună şi separat, ca să 
menţinem pacea între popoarele noastre. Ştiu că acel echilibru 
fragil pe care l-am creat s-a stricat odată cu Tripoli. Dar, te 
implor din nou, nu lăsa ca acţiunile nesăbuite ale câtorva nebuni 
să dicteze asupra viitorului celorlalţi oameni. Will se uită drept în 
ochii lui Kalawun. Nu îngădui ca nevoia de răzbunare de la 
curtea ta să distrugă ce am construit. Nu permite ca sacrificiile 
făcute de noi pentru această cauză să devină inutile. 

— Şi ce am construit noi, Campbell? ripostă Kalawun, deja 
obosit. Mai avem vreo unitate de măsură pentru asta? Merită tot 
ce s-a întâmplat? Merită ceva? 

— Ştii că da, răspunse Will. Altfel nu ţi-ai fi oprit forţele din 
drum după Tripoli. Oftă din rărunchi, dorindu-şi ca Everard să fi 
fost acolo, aşa cum îşi dorea tot mai des în ultima vreme. Ce 
făcea el era epuizant. Încerca să ţină lumea întreagă, când totul 
părea să vrea să iasă de sub control. Nu ai fi muncit atât de 
mult ca să păstrezi pacea. Ai fi lăsat ca totul să se sfârşească. 
Oamenii mai slabi aşa ar fi procedat, adăugă el. Când l-ai 
cunoscut pe tatăl meu şi ai fost de acord cu această alianţă, 
împotriva a tot ce ştiai despre Baybars, împotriva a tot ce ştiai 
despre familia ta şi despre poporul tău, n-ai făcut-o pentru că 


245 


era ceva uşor. Ai făcut-o pentru că ai crezut, la fel ca şi el, la fel 
ca şi mine, că popoarele noastre pot beneficia de pe urma păcii. 

Kalawun închise ochii. Cuvintele lui Will străpungeau vălul 
gros pe care îl aşternuse furia peste gândurile lui, transformând 
mânia în confuzie. Să fi fost adevărat? Oare făcuse el ce trebuia 
pentru poporul său, pentru familia lui? Cu atâţia oameni în jur 
spunându-i zi de zi, an după an, că trebuie să se bată cu francii, 
începuse să uite de ce luptase cu atâta îndârjire împotriva acelui 
consiliu de războinici, începuse să-şi piardă propriile convingeri. 

— Tu crezi, continuă Will, că evreii, musulmanii şi creştinii nu 
trebuie să fie în stare de război unii cu alţii, că, din multe puncte 
de vedere, suntem cu toţii la fel şi că atunci când ne batem 
ridicăm de fapt armele împotriva semenilor noştri. Suntem cu 
toţii copiii Domnului. Ştii asta. 

Kalawun deschise ochii. Ceva se deşteptase în el auzind asta. 
Era o altă furie, acută şi intensă. Dar nu o furie îndreptată 
împotriva creştinilor, ci împotriva propriilor săi oameni, acei 
oameni care îl făcuseră să se îndoiască de sine, care îi 
zdruncinaseră credinţa. Nu permite ca sacrificiile făcute de noi 
pentru această cauză să devină inutile. Renunţase la prea multe 
ca să întoarcă spatele la tot ceea ce construise până atunci, 
când tocmai acel lucru conta cel mai mult. Pierduse enorm în 
îndeplinirea cauzei; renunţarea la cauză ar fi făcut ca întreaga 
lui viaţă să fie inutilă. Nu. Trebuia să creadă că viaţa lui intrase 
pe un asemenea făgaş cu un motiv anume. Trebuia să creadă că 
Dumnezeu avea un scop pentru el, că avea dreptate. 

— O să am nevoie de compensaţii, murmură el, uitându-se la 
Will. Este singurul mod prin care îmi voi putea ţine generalii în 
frâu şi-mi voi putea menţine poziţia. 

— Ne aşteptam la aşa ceva. În afară dea mă trimite pe mine 
ca să-şi exprime regretul profund şi scuzele personale pentru 
atrocități, Marele Maestru de Beaujeu mi-a cerut să te întreb 
care sunt termenii tăi privind reparaţiile. 

— Vreau arestarea conducătorilor violenţelor şi trimiterea lor 
aici pentru judecată, rosti Kalawun. Făcu o pauză. Şi mai vreau 
câte un ţechin venețian pentru fiecare cetăţean din Acra. 

Will se încruntă. 


246 


— Asta înseamnă peste o sută douăzeci de mii de monede de 
aur, mărite sultan. 

Kalawun încuviinţă. 

— Va însemna o declaraţie de intenţii. O declaraţie în faţa 
căreia oamenii mei se vor înclina. Îmi voi juca rolul meu, 
Campbell. Acum tu trebuie să ţi-l joci pe al tău. Du-te la Marele 
tău Maestru şi convinge guvernul din Acra să fie de acord cu 
aceşti termeni, iar eu îmi voi ţine oamenii în frâu. 

XXX 

În spaţiul strâmt dintre coridorul servitorilor şi sala tronului, 
Khalil îi văzu pe tatăl lui şi pe templier strângându-şi mâinile. li 
tremura tot trupul din pricina energiei pe care era obligat să şi-o 
înfrâneze şi care încă nu se transformase în izbucnire 
emoţională violentă. Khalil era încă în stare de şoc. 

Când părăsise sala tronului, Khalil îşi dăduse seama unde îl 
mai văzuse pe templier. În asediul de la Tripoli, în pavilionul 
tatălui său. Ceva, curiozitatea sau revolta, îl determinase ca, 
odată ieşit afară, să se furişeze în spărtura din zid, pe care 
Khadir o folosea mereu pe vremuri ca să spioneze şedinţele 
Curţii. Nu-i plăcea senzaţia încercată prin spionarea tatălui său. 
Dar, imediat ce Kalawun şi templierul începuseră să discute, 
toate reticenţele lui dispăruseră. 

Khalil rămase în spaţiul strâmt şi tăcut în vreme ce paşii 
cavalerului se îndepărtau. Prin spărtura din zid îl urmări pe tatăl 
lui cum urcă, obosit, treptele podiumului şi cum se prăbuşeşte 
pe tron. Pentru Khalil, sultanul devenise dintr-odată un 
necunoscut. 


Biserica Sf. Cruci, Acra 
23 septembrie 1290 


Guillaume de Beaujeu se înroşise la faţă din pricina ţipetelor, 
iar ochii lui aruncau văpăi. Stătea în spatele altarului şi măsura 
audiența cu privirea. Biserica Sfintei Cruci era ticsită de lume. 
Avocaţi de la înalta Curte, legaţi papali şi episcopi, patriarhul, 
Marii Maeştri ai Ordinelor militare, prinți, consuli şi negustori 
stăteau înghesuiți acolo, umplând băncile şi culoarele de 
trecere. Alături de Guillaume pe platformă se găseau marele 


247 


comandant Theobald Gaudin, mareşalul Peter de Sevrey şi 
seneşalul, împreună cu câţiva alţi comandanţi de rang înalt, 
incluzându-l şi pe Will, întrunirea dura de mai puţin de jumătate 
de oră şi temperamentele izbucniseră deja cu violenţă. Intreaga 
atmosferă emana ostilitate, iar Guillaume se chinuia să se facă 
auzit. 

— Trebuie să înţelegeţi că sultanul Kalawun are tot dreptul să 
ne atace, ţipă el. Nu îi facem hatârul prin această ofertă, ci 
negociem propria noastră supravieţuire! 

— N-ar trebui să tratăm cu păgânii! strigă un negustor, ale 
cărui cuvinte se pierdură imediat în vacarmul stârnit de alţii, nu 
la fel de fanatici precum negustorul, dar extrem de hotărâți. 

— Oamenii din Lombardia şi Toscana nu au acţionat la 
ordinele cuiva de aici, Maestre templier, strigă o voce din 
lateralul bisericii, ridicându-se peste alte voci. Era episcopul de 
Tripoli. De ce ar trebui noi să plătim pentru ceva ce nu s-a 
întâmplat din vina noastră? O sută douăzeci de mii de ţechini? 
Este o sumă absurd de mare. 

Privirea lui Guillaume se fixă asupra individului. 

— AŞ fi crezut, episcope, că, dintre toţi, tocmai dumneata ar 
trebui să înţelegi preţul pe care îl vom plăti prin lipsa de acţiune 
concretă în actualele circumstanţe. Ţi-ai văzut propriul oraş 
distrus de trupele lui Kalawun. Vrei să vezi cu propriii ochi cum 
Acra are aceeaşi soartă? Scrută adunarea agitată cu privirea lui. 
Veţi permite ca aroganţa voastră să ne omoare pe toţi? Nu, nu 
noi le-am ordonat lombarzilor să comită acele atrocități, dar al 
nostru papă a fost cel care i-a trimis aici, şi oamenii noştri au 
fost numiţi la conducerea operaţiunii. Dacă noi nu ne asumăm 
responsabilitatea pentru acţiunile cetăţenilor noştri, atunci cine 
o va face? 

Privirea lui reveni la episcop, care se uită chiorâş la Marele 
Maestru. 

Will îşi strânse sabia, cu inima bătându-i tare în piept, când 
mulţimea începu să unduiască din pricina agitaţiei. Nu-i venea 
să creadă că oamenii se împotriveau atât de amarnic propunerii 
Marelui Maestru, mai ales când în joc erau înseşi vieţile lor. 

— Sunt de acord cu ce spui, Maestre de Beaujeu, se auzi o 
voce din direcţia unui bărbat pântecos, cu părul alb şi cu o mică 


248 


cocoaşă în spate. Omul avea o voce aşa de fragilă încât cei din 
spatele bisericii nu-l putură auzi şi începură să strige peste el, 
până ce fură aduşi la tăcere de cei din jurul lor. Acesta se 
numea Nicholas de Hanape şi era Patriarhul lerusalimului. Sunt 
de acord că trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru 
nenorocirea care s-a petrecut aici. Privi în jurul lui prin biserică. 
In acel măcel nesăbuit au murit şi buni creştini, şi nimic nu 
poate scuza asta. Işi fixă privirea asupra lui Guillaume. Dar 
sultanul Egiptului cere prea mult. Am aruncat în temniţă câţiva 
dintre oamenii despre care se crede că au condus atacurile, dar 
judecarea lor este încă în desfăşurare din câte ştiu eu. 
Atrocitatea s-a petrecut pe pământurile noastre şi, ca atare, noi 
trebuie să facem dreptate. În Egipt, orice om trimis de noi ar fi 
executat, indiferent că e vinovat de ceva sau nu. 

— Vor fi executaţi şi aici, Nicholas, interveni sec Theobald 
Gaudin, de lângă Will. 

— Doar dacă li se stabileşte clar vinovăția, răspunse 
patriarhul. Omul clătină din cap. lar banii ceruţi de sultan sunt 
pur şi simplu prea mulţi. 

— Cu tot respectul, ce preţ ai pune dumneata pe vieţile celor 
măcelăriți? ceru să afle Guillaume. 

Will se trezi dând cu putere din cap, ca pentru a întări prin 
gesturi cuvintele Marelui Maestru. 

Patriarhul nu se lăsă însă doborât aşa uşor. 

— Maestre templier, nu există niciun preţ prea mare care să 
compenseze acele morţi, aşa cum ştim prea bine amândoi. ŞI 
sultanul ştie asta. Banii pe care îi dăm vor fi probabil folosiţi 
pentru finanţarea unui război contra noastră în viitor. Nu ar 
trebui să îl înarmăm cu bani din buzunarele noastre. Mai bine să 
găsim o altă soluţie. Îşi întinse mâinile în lateral. Poate că ar fi 
bine să-i trimitem musulmanii aflaţi în temniţele noastre? 

— Kalawun ne-a spus care sunt termenii lui, replică Guillaume 
cu fermitate. Nu dispunem de răgazul necesar de timp pentru a 
ne târgui cu el. Nu suntem în poziţia de a negocia. 

— Cum rămâne cu oraşul Kabul? 

Vorbise un oficial al înaltei Curți. Câţiva oameni se întoarseră 
spre el, dar privirea lui era fixată asupra lui Guillaume. 


249 


— Cum rămâne cu atrocitățile comise de mameluci prin atacul 
lor asupra satului? Bărbaţi căsăpiţi? Femei şi copii luaţi 
prizonieri? 

— Corect! interveni altcineva. Sute de creştini au fost ucişi 
atunci şi mamelucii ne-au închis gura cu câţiva saci de aur! 

Guillaume îşi ridică mâinile, în vreme ce alţii dădeau din cap 
şi îşi strigau acordul. 

— Nu vreţi să ascultați? Ce s-a întâmplat în trecut nu mai 
contează. Dacă nu ne supunem pretențiilor lui Kalawun, armata 
mamelucă va mărşălui împotriva noastră, iar Acra va fi distrus! 

Oamenii începură să se împingă înainte, cu pumnii încleştaţi 
şi ridicaţi în aer, încercând să se facă auziţi. Will se încordă şi 
mai mult văzând acea mare de feţe pline de ură revărsându-se 
în faţa lui. Se uită la Marele Maestru, care păşise în faţă ca să le 
iasă în întâmpinare, cu mâinile ridicate precum un preot 
disperat care încearcă să-şi salveze congregația. Will îşi dădu 
seama câtă ironie era în faptul că acelaşi om care încerca acum 
să pună Acra la adăpost pusese oraşul în mare primejdie cu 
doar treisprezece ani înainte, însă Guillaume de Beaujeu nu mai 
era acelaşi om care încercase să fure Piatra Neagră în tentativa 
de a lansa o nouă cruciadă. Îşi dăduse seama de eroarea 
judecății sale în ziua în care descoperise eşecul complotului şi 
aproape că murise din această pricină. 

In anii scurşi de atunci, de Beaujeu învățase să fie un 
diplomat la fel de bun ca şi un general. Nu-i fusese uşor, iar 
pasiunile şi ambițiile personale încă îl mai puteau dezechilibra, 
dar ajunsese mai degrabă să rezolve decât să genereze dispute 
şi învățase să asculte oamenii, pe lângă arta de a-i conduce. Îşi 
mai pierduse ceva din energia aceea feroce şi imprevizibilă care 
îl caracterizase şi devenise mai cumpătat în treburile lui. 
Guillaume dorea ca Acra să supravieţuiască, dorea ca [ara 
Sfântă să rămână a creştinătăţii, iar relaţia lui Will cu Kalawun îi 
oferise ocazia de a lucra în acest sens, fără violenţă. Flota 
construită de el cu ani în urmă nu fusese niciodată trimisă într-o 
blocadă împotriva Egiptului, iar navele fuseseră folosite pentru 
transferurile de bunuri şi pelerini. Puţini oameni conştientizau 
însă aceste schimbări ale Marelui Maestru, iar acest lucru se 


250 


vedea şi mai abitir acum, când oamenii din biserică îl 
admonestau şi i se opuneau cu vehemenţă. 

— Ascultaţi-l,  blestemaţilor, murmură Will printre dinţii 
încleştaţi. 

Apoi, din mijlocul agitaţiei se ridică o voce limpede, mai 
presus decât vocile celorlalţi. 

— Maestrul de Beaujeu are dreptate, rosti un bărbat îndesat, 
cu pieptul lat, dând viguros din cap în direcţia lui Guillaume. Ar 
trebui să acceptăm termenii lui Kalawun. Este un preţ mic 
pentru a ne continua existenţa aici. 

In biserică se lăsă tăcerea. 

Will îl privi uluit pe omul care vorbise în sprijinul lui Guillaume. 
Era ultima persoană la care s-ar fi aşteptat să facă aşa ceva. 
Omul se numea Jean de Viliers şi era Marele Maestru al 
cavalerilor Sf. loan. Templierii şi Ospitalierii erau rivali amarnici 
de zeci de ani. Dacă apărea vreun conflict de orice natură, cele 
două Ordine se postau invariabil în tabere adverse. 

Ca şi în cazul genovezilor şi al venețienilor, în cazul lor exista 
o ură intrată adânc în însăşi textura comunităţilor, moştenită din 
istorie şi generată de rivalități încă nedepăşite. Will se uită la 
mulţime, ţinându-şi respiraţia în acea tăcere, convins de faptul 
că acordul între cei doi Mari Maeştri avea să genereze un alt 
rezultat pentru întrunire. Cu toate astea, deşi mulţi oameni se 
arătară vizibil surprinşi, oamenii merseseră deja prea departe ca 
să mai dea înapoi, chiar şi cu o asemenea răsturnare de situaţie. 

— Cum vom găsi bani? întrebă un magistrat. Cetăţenii nu vor 
plăti. Ale cui cufere vor fi secătuite? 

Intrebarea generă un nou baraj de strigăte când toţi oamenii 
din biserică încercară să se facă simultan auziţi. 

— Zidurile cetăţii pot rezista la un atac! Să lăsăm sarazinii să 
se zdrobească de întăriturile noastre în zadar! 

— Să nu cedăm pretențiilor lor! 

— Nicio fortăreață şi niciun oraş nu pot rezista la infinit unui 
atac prelungit, contraatacă Guillaume. Avem puncte slabe. Nu 
suntem invincibili. Vocea lui începea să răguşească din pricina 
efortului. Forţele Apusului au cucerit acest oraş de la arabi cu 
două secole în urmă! Cât de suficienţi aţi devenit ca să uitaţi 
asta. Şi sunteţi suficienţi fără motiv. Tripoli, Antiohia, Edessa, 


251 


Cezareea, lerusalim. Lovi cu pumnul în palmă la rostirea fiecărui 
nume de oraş. Toate s-au dus, căzute în mâinile musulmanilor. 
Acra este ultima noastră fortăreață, pentru numele lui 
Dumnezeu! tună el, când ceilalţi continuară să protesteze. Dacă 
pierdem şi Acra, am pierdut Ţara Sfântă! 

— Apusul nu ne va uita, urlă episcopul de Tripoli, întorcându- 
se spre mulţime ca gest de sfidare a lui Guillaume. Nu-i ascultați 
pe templieri. Dacă vor veni sarazinii, popoarele noastre vor 
trimite oameni şi arme ca să ne ajute. Biserica Romei nu va lăsa 
Ţara Sfântă să cadă pradă păgânilor. Şi nici Dumnezeu, încheie 
el cu asprime, uitându-se la Guillaume. 

Ochii lui Guillaume scăpărară. 

— Episcope, există vremuri pentru credinţă şi vremuri pentru 
acţiune. Mare neghiob trebuie să fie cel care stă pe un câmp de 
bătălie în faţa unei armate cu Biblia în mână. Noi suntem aici ca 
să facem voia Domnului nostru Atotputernic, dar îl slujim prin 
fapte la fel de mult ca şi prin pietate. Nu-i putem opri pe sarazini 
doar cu rugăciuni. Chiar dacă Apusul ne-ar trimite ajutoare, 
acestea nu ar putea veni la timp dacă sarazinii decid să ne 
atace. Şi tot Apusul, fraţilor, a fost cel care ne-a trimis pe cap 
oamenii care ne-au pecetluit soarta. De ce credeţi că în această 
cruciadă au venit doar păstori şi fermieri? Pentru că nimeni 
altcineva n-a vrut! Vocea lui răsună peste capetele tuturor. 
Suntem singuri, fraţilor! 

— Nu suntem fraţii tăi, strigă cineva din spate. Era un cavaler 
teuton. Nu eram fraţii tăi când te-ai asigurat de îndepărtarea 
regelui Hugh al Ciprului de pe tron şi de venirea propriului tău 
văr, Carol de Anjou, o acţiune care a generat război civil în acest 
oraş. Ai făcut-o doar pentru interesul tău, pentru interesul 
Templului, fără să te gândeşti la alţii. Tu şi toţi Marii Maeştri de 
dinaintea ta aţi fost în miezul tuturor problemelor politice din 
acest regat! Voi aţi început războaie ca să vă umpleţi cuferele şi 
să vă îndepliniţi propriile scopuri! De ce ar trebui să te ascultăm 
acum? 

Guillaume se dădu un pas înapoi când văzu masiva 
încuviinţare din partea tuturor la auzul acelor vorbe. Resimţi 
strigătele oamenilor aproape ca pe nişte lovituri fizice. Deschise 
gura, dar nu mai reuşi să spună nimic. 


252 


Will nu mai putu suporta. Îl apucă o furie de necontrolat. Ţâşni 
de pe locul lui şi se duse glonţ la marginea platformei. 

— Sunteţi nişte idioţi, cu toţii! Am fost în Cairo. Am văzut furia 
în ochii musulmanilor. Dacă nu acceptaţi aceste condiţii, jur pe 
Dumnezeu că va fi război, iar noi vom pieri! 

Simţi o mână pe braţ, trăgându-l înapoi. Era Theobald Gaudin. 

— Nu este locul tău aici, comandante, îl avertiză Theobald, cu 
vocea pierzându-i-se în tumult. 

— Trebuie să asculte! ripostă Will, arătând cu mâna înspre 
mulţime. 

Guillaume păşi din nou în faţă şi făcu apel la oameni să-l 
asculte. 

Cineva aruncă un măr înspre platformă. Fructul îl rată pe 
Guillaume, dar zgomotul sec făcut de zdrobirea lui de zidul din 
spate al bisericii reprezenta un semnal mai mult decât evident 
pentru Theobald Gaudin. li dădu drumul lui Will şi îşi scoase 
sabia. 

— Trebuie să plecăm, Domnia Voastră, strigă el înspre 
Guillaume. Lucrurile au luat-o razna. 

— Eşti un trădător pentru semenii tăi, de Beaujeu! urlă 
cineva. 

Will îşi scoase şi el sabia. Lucrurile trecuseră dincolo de orice 
limită a raţiunii. După măr putea urma o piatră sau un pumnal. 
impreună cu Theobald, îl apucă pe Marele Maestru de braţ şi îl 
trase jos de pe platformă. In vreme ce mulţimea venea spre ei, 
nedispusă să-i lase să plece, ceilalţi templieri îşi scoaseră 
armele. Gestul stârni un cor imens de chiote şi strigăte. 

— Templierii sunt mai buni sarazini decât sunt creştini! 

— Ar trebui să aibă semiluni pe mantii, nu cruci! 

— Trădătorilor! se făcu auzit un urlet sinistru. Trădătorilor! 

Până la urmă, mulţimea se dădu ezitând la o parte înaintea 
săbiilor, lăsând cavalerii să îşi croiască drum spre ieşire. Insă 
urletele şi strigătele îi urmară pe cavaleri dincolo de uşi în după- 
amiaza cenuşie şi vântoasă, până ce oamenii ajunseră la cai. 
Ceilalţi cavaleri începură să se urce în şa, însă Guillaume 
rămase câteva clipe pe loc, ţinându-l strâns pe Will. 

— La asta am ajuns? întrebă el, cu ochii aprinşi ca de febră. 
Toţi cei care au murit protejând visul creştinătăţii, iar acum, 


253 


după două sute de ani, aruncăm totul la gunoi de dragul unei 
monede de aur pentru fiecare persoană? Strânse şi mai tare 
umărul lui Will. S-au sacrificat pentru aşa ceva? Tatăl tău? Fraţii 
noştri? S-au înecat oamenii noştri în propriul sânge la lerusalim 
pentru nimic? Îşi lăsă capul în jos, părând aproape incapabil să 
şi-l mai ridice. Cum trebuie să se răsucească în morminte 
cavalerii din Prima cruciadă şi fondatorii noştri! Cât de mult 
trebuie să-şi întoarcă Dumnezeu faţa de la noi, de la lăcomia şi 
vanitatea noastră. Două sute de ani şi ăsta e sfârşitul? Nu pe un 
câmp de bătălie, soldaţi contra soldaţi. Ci cu măcelărirea 
scelerată a nevinovaţilor în casele lor de către un grup de ţărani 
ignoranţi şi înfometați care au venit aici căutând o viaţă mai 
bună? Izbucni într-un râs fals, ca un sunet spart. Chiar aşa să se 
termine? 

Will nu-i răspunse. Nu aşa începeau şi se terminau cele mai 
multe războaie? Doar paginile istoriei şi oamenii care voiau să 
fie eroi îşi aminteau de flamurile unduitoare şi de nobilii 
războinici care muriseră înainte. Oamenii se confruntau cu o altă 
realitate. Cântecele şi legendele vorbeau despre căşti şi săbii 
strălucitoare, despre fraţi de arme, despre Dumnezeu şi glorie. 
Dar nu spuneau nimic despre milioanele de oameni tăcuţi care 
înfruntau o moarte brutală şi anonimă. După două sute de ani 
de măceluri de ambele părţi, pe Will îl încerca o senzaţie 
perversă că acela chiar era sfârşitul. 

— Doamne Dumnezeule,  salvează-ne, gemu Guillaume, 
aproape lăsându-se în genunchi. 

În spatele lor, strigătele mulţimii care se revărsa din biserică 
le făceau timpanele să vibreze. Theobald şi Peter se apropiară 
de Marele Maestru. 

Will îl prinse pe Guillaume ca să-l împiedice să cadă. Pentru o 
clipă îl înjură pe Everard pentru că murise, fiindcă îl pusese pe el 
în poziţia lui şi îl abandonase. Însă apoi simţi mâinile lui 
Guillaume apucând mâinile lui şi simţi forţa din propriile braţe. 
El era şeful Anima Templi. Era soţ şi tată. 

— Nu s-a terminat încă, Domnia Voastră, rosti el, coborându-şi 
privirea pentru a se uita drept în ochii lui Guillaume. Nu s-a 
terminat încă. 


254 


44 


Citadela, Cairo 
20 octombrie 1290 


Kalawun trecu printre uşi şi ieşi în grădină. Ochii îl durură de 
la lumina soarelui. Şi-i acoperi cu o mână şi merse mai departe, 
trecând pe lângă palmieri şi straturi de flori. Urmă un canal cu 
apă săpat prin piatră, care îl duse în centrul grădinii, unde se 
afla un iaz umbrit, cu apa de culoare întunecată, umplut cu peşti 
cu mişcări lente. Kalawun se aşeză greoi pe una din banchetele 
de piatră din jurul iazului şi îşi puse capul în palme. Îşi simţea 
pielea uscată şi rece. Simţea că i se face rău şi fu obligat să se 
lupte cu o senzaţie de vomă. Starea de rău era de obicei 
prezentă dimineţile, dar de la o vreme părea să îl însoţească pe 
durata întregii zile. Medicamentul pe care i-l dăduse doctorul nu 
dădea roade. Nu avea niciun rezultat de luni bune. 

— Stăpâne? se auzi un zgomot de paşi grăbiţi. Stăpâne 
sultan? 

Kalawun se îndreptă de spate, strâmbându-se de durere, şi îl 
văzu pe Khalil apropiindu-se printre copaci. Chipul fiului său era 
sumbru. Pentru o clipă, Kalawun se trezi dorindu-şi ca acea 
febră nenorocită să-l fi doborât pe Khalil şi nu pe Ali. Ali fusese 
un om corect şi onorabil, mânat de bucuria de a trăi; poate că el 
ar fi crezut în cauză. Khalil se înconjurase de un văl rece de 
credinţă fanatică şi datorie pe care Kalawun nu reuşise niciodată 
să îl străpungă. Se întrebă dacă n-ar fi fost mai bine să caute un 
alt succesor după moartea lui Ali. Insă toate acestea erau 
gânduri disperate. Kalawun scoase un şuierat şi închise strâns 
ochii. Îl iubea pe Khalil. Încă mai nutrea speranţa că ei doi vor 
găsi ceva în comun. 

— Ce s-a întâmplat, stăpâne? întrebă Khalil. De ce ai părăsit 
consiliul? Oamenii sunt dornici să primească ordinul de război. 
Khalil scrâşni din dinţi. Cum îndrăznesc francii să-ţi refuze 
termenii? Vor plăti scump pentru asta. 

— Aveam nevoie de timp ca să gândesc, Khalil. Aveam nevoie 
de aer. 


255 


— Timp ca să te gândeşti la ce anume? îngăimă Khalil, stând 
în faţa lui Kalawun. Când sultanul nu-i răspunse, făcu un gest 
înspre palatul alb ca laptele din spatele lor. Oamenii aşteaptă, 
stăpâne. Kalawun continuă să tacă. Tată, te rog, continuă Khalil, 
frustrat. De ce nu răspunzi? 

Kalawun se uită în ochii cu privire de cremene ai fiului său. 

— Am luat o decizie, anunţă el cu voce slabă. 

— Atunci haide să o anunţăm. Trebuie să pregătim multe 
lucruri şi avem puţin timp la dispoziţie. 

Khalil se întoarse spre palat, dar se opri când Kalawun nu-l 
urmă. 

Kalawun se uită la fiul lui, strâmbându-se din pricina senzaţiei 
de durere dintre ochi când lumina căzu drept pe ei. 

— Nu voi declara război contra francilor. 

Khalil rămase locului câteva clipe. Pe chipul lui, confuzia se 
transformă în mânie. 

— În numele lui Allah, de ce faci asta? Francii au refuzat 
termenii tăi de reparaţie pentru atrocitățile din Acra. Ţi-au 
ignorat ultimatumul. Trebuie să-i ataci! 

— Nu uita cu cine vorbeşti, Khalil, răspunse Kalawun cu 
duritate. Sunt sultan şi cuvântul meu e lege. 

— Curtea nu te va lăsa să faci aşa ceva, rosti Khalil, începând 
să se plimbe furios. Nu vor accepta decizia. Francii i-au 
măcelărit pe musulmani cu sutele, încălcând tratatul. Oamenii 
tăi vor cere să trecem la acţiune acum! 

— Am ascultat de alţii când a fost vorba de Tripoli şi de atunci 
regret încontinuu acea acţiune. Nu voi repeta greşeala. Kalawun 
se ridică cu efort şi porni în jurul iazului. Se uită înspre cer, apoi 
râse fals. Mi-e dor de Nasir. Îşi privi fiul. Socoteşti asta ca pe o 
ciudăţenie? M-a trădat şi totuşi mi-e dor de el. Nu cred că l-aş fi 
omorât dacă ar fi trăit după Tripoli. Nu cred că aş fi fost în stare 
de asta. Atât de mulţi oameni au murit în preajma mea. Aisha, 
Ishandiyar, Ali, Baybars, Nasir. Uneori mă întreb eu de ce mai 
sunt aici. Poate că Allah a uitat de mine, Khalil? 

Khalil nu-l asculta. Se oprise şi încremenise pe loc. 

— Îţi vei conduce oamenii la război, tată. Vei mărşălui 
împotriva oraşului Acra şi vei distruge ultima bază a francilor. 

Kalawun se încruntă şi se întoarse spre fiul lui. 


256 


— O vei face, continuă Khalil, pentru că e nevoie de asta şi 
pentru că aşa e corect. E singurul lucru de făcut. O vei face 
pentru că ţi-o cer oamenii tăi şi pentru că francii o merită. Şi o 
vei face pentru că, dacă nu o faci, le voi spune acelor oameni 
din sala de consiliu că eşti un trădător. 

— Cum? 

— Te-am auzit! ţipă Khalil, cuprins de o emoție violentă, în 
vreme ce tatăl lui se uita ultragiat la el. Când creştinul a venit 
aici, m-am ascuns şi te-am urmărit! Te-am auzit discutând cu 
templierul, l-am auzit vorbind cum aţi lucrat împreună în toţi 
aceşti ani împotriva lui Baybars, împotriva neamului nostru, 
împotriva mea! Khalil reîncepu să se plimbe. Dădea din mâini în 
timp ce vorbea. Am păstrat secretul aceste săptămâni, ştiind că 
viaţa ta ar fi în pericol dacă l-aş fi dezvăluit cuiva. Am păstrat 
secretul pentru că am vrut să-ţi ofer o şansă de a face ceea ce 
trebuie pentru neamul nostru. Dar acum văd că n-am de ales. 
Vocea se alteră. Tu nu-mi dai de ales! 

— Mă ameninţi? şopti Kalawun, ca rănit de moarte. 

Khalil se apropie cu un pas de el, apoi se opri. 

— Ai fost vrăjit, tată. Cum ai putut lucra împreună cu 
invadatorii apuseni? Cu un templier? Oamenii ăştia ne ucid, ne 
jefuiesc templele şi ne atacă oraşele. Fac asta de peste două 
sute de ani. Singurul motiv pentru care acest cavaler vrea pace 
cu tine este pentru că el şi cei de teapa lui vor să păstreze o 
poziţie în Ţara Sfântă de unde să ne poată lovi. Dacă le oferim 
suficient timp, se vor regrupa şi vor încerca să recupereze ceea 
ce Baybars şi predecesorii lui au smuls din ghearele lor. Khalil 
clătină încet din cap. Cumva ai pierdut din vedere acest adevăr, 
tată. Ţi-ai pierdut calea. 

— De ce să nu putem avea pace cu oamenii aceştia? ripostă 
Kalawun, mergând la fiul lui şi prinzându-l de umeri. De ce? 
Facem negoţ împreună, ne împărtăşim idei şi invenţii, o mare 
parte din ce e pentru noi sacru e sacru şi pentru ei. De ce 
trebuie să fim inamici? Ştiu că ăsta nu e pământul francilor, ştiu 
că oamenii lor au venit să-l ocupe prin forţă. Dar este el al 
nostru oare? Am fost sclav, Khalil. M-am născut la sute de mile 
distanţă de aici. Este oare acest pământ mai mult al meu decât 


257 


al francilor care sunt aici de generaţii? Noi şi creştinii suntem de 
atâta vreme în război, că am uitat pentru ce ne luptăm! 

— Ne luptăm pentru că aşa trebuie, pentru că dacă n-o 
facem, francii ne vor lua pământurile şi ne vor distruge vieţile. 
Nu contează de unde ai venit sau de unde am venit noi, cu toţii. 
Ca sultan al Egiptului şi Siriei ai acum o datorie faţă de poporul 
tău, faţă de poporul musu/man, să-l păzeşti de rău. Khalil se 
smulse din strânsoare. lar tu îţi vei face datoria. 

Kalawun se uită lung în ochii neîndurători ai fiului său. Apoi, 
într-un târziu, amorţit şi înfrânt, îl urmă pe Khalil înapoi în palat. 
Cu capul pulsându-i de durere, se postă în faţa curţii şi, cu o 
voce slabă ca o adiere, declară război francilor. Simţi chiotele 
care izbucniră imediat ca un zid solid şi unit de bucurie în sala 
tronului ca pe o lovitură cumplită drept în inimă. 

Imediat ce Kalawun făcu anunţul, începură pregătirile. 
Generalii ar fi vrut să discute strategia de campanie, dar 
Kalawun amână orice altă discuţie până a doua zi. Părăsind sala 
tronului care fierbea de agitaţie, se retrase în camerele lui, 
evitând privirea pe care i-o aruncă fiul lui la ieşire. Odată ajuns 
acolo, îşi concedie servitorii şi se duse la birou. Smulse un 
pergament şi o pană de scris, şi se aşeză ca să scrie. La două 
zile după ce primise înştiinţarea că guvernanţii din Acra i-au 
refuzat termenii, Kalawun primise un alt mesaj, de la Will, în 
care era implorat să-i acorde cavalerului mai mult timp pentru a 
convinge conducătorii. Will îi scrisese că Marele Maestru 
trimisese un mesaj Vizitatorului din Paris, cerând imperios 
fonduri suplimentare. Guillaume de Beaujeu intenţiona să-l 
plătească pe sultan din cuferele Templului dacă ceilalţi n-aveau 
de gând să asculte. Aveau doar nevoie de un răgaz de timp. 
Însă Kalawun nu le mai putea acorda timp. „Dacă nu vrei să-mi 
vezi armata la orizont”, scrise el cu furie, „îţi vei convinge 
conducătorii să se răzgândească”. 

Când termină de scris, durerea de cap era aşa de intensă, 
încât Kalawun abia dacă mai vedea ceva. 


Al-Salihiyya, Egipt 
10 noiembrie 1290 


258 


— Cum se simte? 

— Deloc bine. l-am dat droguri ca să-i uşurez suferinţa, dar nu 
pot face altceva. Mă tem că nu va mai dura mult. 

Vocile erau slabe. Kalawun le auzi ca într-un vis, ireale şi 
îndepărtate. Se simţea mângâiat de căldura patului şi de 
opiaceele care îi curgeau prin vene. Ştia că ar trebui să îl 
preocupe acele voci şi ce spun ele, dar nu simţea decât un soi 
de detaşare plăcută şi caldă. Durerea se mai estompase, 
alungată de droguri. Acum totul devenise ca un punct stacojiu în 
mintea lui. Simţea durerea, dar nu era afectat de ea. O mână 
rece i se aşeză pe frunte. 

— Tată? Mă auzi? 

Kalawun ar fi vrut să mai stea în acel întuneric de catifea dar, 
pe lângă durere, simţea şi altceva, griji şi determinare, făcându- 
şi loc alături de el şi apropiindu-se tot mai imperativ. Îşi 
întredeschise ochii şi simţi cum durerea i se intensifică. Chiar 
dacă încăperea era luminată doar de două sobe cu cărbuni, 
licărul surd continua să-i facă rău. Khalil şedea lângă el, pe pat, 
cu chipul ascuns în umbră. 

— Mor. 

Era mai mult o declaraţie decât o întrebare, dar, în ciuda 
cuvintelor, Kalawun continua să se simtă amorţit. 

Khalil privi în altă parte. 

— Da. 

Avea vocea încordată. 

Kalawun îşi ridică încet mâna şi o duse la chipul fiului său. 
Khalil avea pielea netedă. Era încă tânăr. 

— Faci ceva pentru mine? 

Khalil îşi puse mâna peste mâna tatălui. 

— Dacă pot. 

— Nu-i ataca pe franci. Dă-le o şansă de a-şi spăla păcatele. 
Dovedeşte milă. 

Khalil se încordă. 

— Ne-am angajat în luptă. 

— Nu, mai e timp. Nu trebuie să dăm ordinul de război. 

— L-ai dat deja. Ai convocat trupele şi ai construit maşini de 
luptă. Khalil se uită fix la el. Suntem în Al-Salihiyya, tată. 
Suntem pe punctul de a traversa Sinaiul. 


259 


Privirea lui Kalawun trecu dincolo de Khalil şi văzu că ceea ce 
el socotise a fi zidurile palatului erau de fapt draperiile de la 
intrarea în pavilion. În acea clipă îşi aminti totul. 

Ultimele trei săptămâni trecuseră ca într-un vis de activitate 
frenetică, cu generalii muncind neîntrerupt la pregătirea armatei 
pentru război. Cum Kalawun nu trăise acele momente cu inima 
împăcată, semnase toate ordinele pentru provizii şi armament şi 
trimisese toţi mesagerii fără niciun fel de vlagă, aşteptând ca 
Will să-i răspundă la mesaj. Însă generalii erau nerăbdători şi 
doreau să atace Acra înainte ca ploile de iarnă să se aşeze peste 
teritoriul Palestinei. Odată ce stabileau tabăra în faţa zidurilor 
din Acra, puteau chema trupe suplimentare din Alep şi Damasc. 
Recoltele fuseseră strânse şi oraşele erau bine aprovizionate. Cu 
toţii spuneau că era un moment bun pentru plecare. 

— Trebuie să ne întoarcem, rosti Kalawun, mişcându-şi 
degetele ca să le strângă pe ale fiului său. Nu le-am oferit destul 
timp. Campbell îi va convinge. 

Khalil îşi trase mâna din strânsoarea lui Kalawun. 

— Campbell? întrebă el. Templierul? 

— Francii vor fi de acord cu cererile noastre. El îi va convinge. 

— Nu, n-o va face, ripostă Khalil fără menajamente, ridicându- 
se. 

— l-am scris, zise Kalawun, chinuindu-se să se ridice în capul 
oaselor. l-am spus că venim şi că trebuie să-şi convingă 
guvernul să cedeze. 


— Ştiu. 
Kalawun se încruntă uşor. 
— Ce vrei...? 


— Nu sunt prost, tată, replică Khalil. M-am asigurat că voi 
intercepta orice mesaj pe care îl trimiţi după ce ai dat ordinul de 
atac. Ştiu că l-ai dat doar din pricina amenințării mele. 

Kalawun închise ochii. 

— Ti-am distrus mesajul, continuă Khalil, privindu-şi tatăl. 
Francii nu vor plăti pentru că nu ştiu că venim peste ei. lar când 
vor afla va fi prea târziu. 

— De ce? 

— Pentru că trebuia. Khalil se aşeză iarăşi alături de tatăl lui 
şi-i luă mâna. Kalawun încercă să se răsucească, dar era prea 


260 


slăbit. După ce mori, tată, vreau ca neamul nostru să-şi 
amintească de numele tău cu onoare. Vreau să ştie că i-ai iubit, 
că n-ai ezitat nicicând în iubirea ta şi că ai făcut întotdeauna 
ceea ce a fost bine pentru ei. Voi avea grijă ca numele tău să 
trăiască mai departe în istorie şi ca poporul nostru să te ţină 
minte că ai făcut bine. 

— Am făcut asta tocmai pentru că i-am iubit, şopti Kalawun. 
Nu înţelegi? 

— Ştiu că tu crezi asta, rosti Khalil cu voce slabă. Dar este o 
iluzie. Tată... îşi înghiţi emoţiile şi se forţă să se uite la chipul 
cenuşiu al tatălui său. Nu contează ce credeţi tu şi o mână de 
creştini. Însuşi faptul că acest templier trebuie să-şi convingă 
guvernul ca să accepte reparaţii pentru atrocitățile din Acra 
demonstrează că poporul lui nu e mai dornic să se angajeze în 
această pace nesăbuită decât poporul tău. Idealurile nu ne vor 
păzi, nu câtă vreme duşmanul nostru rămâne pe aceste 
pământuri ca să ne ameninte. Doar un pumn greu şi o sabie de 
fier vor proteja aceste pământuri de invadatorii apuseni. 

Kalawun îşi lăsă capul să cadă înapoi pe pernă. 

— Nasir avea dreptate, rosti el încet. Suntem cu toţii sclavi. 
Sclavii datoriei, credinţei, răzbunării. Eu nu vreau să mai fiu 
sclav, Khalil. Nici sclav, nici războinic. 

Îşi închise ochii. 

Khalil vorbea din nou, cu sinceritate şi pasiune, dar Kalawun 
blocase orice sunet din exterior. 

În spatele pleoapelor închise, Kalawun căută iarăşi acea 
moliciune, îndepărtându-se de duritatea fricii, a dezamăgirii şi a 
regretelor. Fugi din calea lor, retrăgându-se în sine şi căutând 
singurătatea şi confortul. Allah nu-l uitase. Simţea clipa supremă 
pogorându-se asupra lui şi umplându-l cu un calm perfect. 

Undeva, în acel întuneric profund, în acel spaţiu fără limite din 
interiorul lui, Kalawun găsi ceea ce căuta în chipurile zâmbitoare 
ale Aishei şi al lui Ali, pe care îi chemase cu ultima lui suflare ca 
să vină şi să-l ducă în Paradis. 

XXX 

Khalil rămase lângă tatăl lui o vreme după ce pieptul 
sultanului încetă să se mai ridice şi să coboare. Un cărbune 
dintr-o sobiţă sfârâi, împrăştiind scântei strălucitoare în aer. 


261 


Khalil se aplecă şi rosti rugăciunea morţilor, Shahada, la 
urechea lui Kalawun. După ce termină, rămase acolo un timp, 
adulmecând mirosul dulce al părului uns al tatălui său. Apoi, 
după ce încheie cu datoria, se ridică în picioare. Afară, armata 
îşi aştepta noul său general. Insă nu aveau să plece chiar acum. 
Kalawun crezuse că nu va fi nevoie de armată, că în cele din 
urmă pacea avea să prevaleze, iar generalii crezuseră că nu mai 
pot întârzia nicio clipă dacă vor să evite lunile aspre de iarnă. 
Din pricina acestor lucruri, aveau prea puţine trupe şi nu 
îndeajuns de multe maşini de luptă la dispoziţie. Khalil ştia că 
aveau nevoie de toate resursele posibile dacă nutreau vreo 
speranţă de a cuceri Acra şi nu numai Acra, ci toate castelele şi 
oraşele unde existau încă franci. Nu, nu avea să-şi pună încă 
oamenii în mişcare. Aveau să aştepte trecerea iernii acolo şi să 
strângă forţe proaspete. Apoi, cu un ultim efort, un efort final şi 
masiv, totul avea să se termine. Zengi, Nureddin, Saladin, 
Ayyub, Baybars: el avea să le calce pe urme şi să încheie ceea 
ce predecesorii săi începuseră. Venise vremea să pună capăt 
cruciadelor. 


262 


45 


Cartierul venețian, Acra 
30 martie 1291 


— Aş vrea să mă asculţi. 

Elwen, care împacheta mătăsuri într-un cufăr, se opri ca să se 
uite la Will. 

— Ascult. Dar nu m-ai făcut să mă răzgândesc. Nu plec. 

Will plecă de la fereastră şi se duse la ea. 

— Vorbesc serios, Elwen. 

Ea clătină din cap în vreme ce trăgea cuvertura de pe patul 
lui Andreas şi al Besinei. 

— Şi eu. 

Will simţi cum i se intensifică senzaţia de frustrare când văzu 
determinarea pe chipul ei. Ştia că n-avea cum s-o convingă şi 
era iritat atât de încăpăţânarea ei de a nu-l asculta, cât şi de 
propria incapacitate de a o convinge. 

— Gândeşte-te la Rose, rosti el după câteva clipe. Gândeşte- 
ta la fata noastră. 

— O fac, răspunse Elwen, împăturind cearşafurile. Doctorul lui 
Andreas crede că e prea slăbită ca să călătorească. A zis că n-ar 
trebui să riscăm, iar eu sunt de acord cu el. 

— Dar ce siguranţă va avea aici? Will îşi trecu o mână prin 
păr. Când vor apărea nu vă voi mai putea proteja, pe niciuna 
dintre voi. 

Elwen puse cearşaful peste celelalte în cufăr şi se duse la el. Îi 
cuprinse obrazul în palma ei. 

— Sunt mai bine de o mie de cavaleri care să ne protejeze. 
Oraşul este puternic, Will. Fii convins de asta. 

— De când navele au dus cetăţeni în Cipru, forţele noastre au 
scăzut la mai puţin de douăzeci de mii de luptători. Ştii că 
mamelucii ne depăşesc la număr. 

Elwen se încruntă. 

— Şi ce vrei să fac? Să iau fata noastră pe o navă într-o 
călătorie de luni întregi pe marea plină de furtuni, fără un doctor 
sau provizii ca lumea, sau s-o ţin aici până ce se face suficient 


263 


de zdravănă ca să plece? În plus, nu plec fără tine, iar cum tu nu 
eşti pregătit să pleci, nu sunt nici eu. 

— Am o datorie faţă de acest oraş, Elwen. Trebuie să rămân. 

— lar eu, ca soţia ta, am o datorie faţă de tine. 

Se auzi o bătaie în uşă. Uşa se deschise şi în cadrul ei apăru 
Catarina. Aceasta îi zâmbi lui Will, după care se duse la Elwen şi 
îi vorbi încet în italiană. Uitându-se la ele, Will îşi aminti brusc de 
momentul în care Elwen o dăduse afară pe Catarina după ce 
fata îi prinsese sărutându-se. | se părea imposibil să fi trecut 
cincisprezece ani din acea zi, dar dovada se găsea în faţa 
ochilor lui, sub forma chipurilor Catarinei, ajunsă o femeie 
matură, şi al lui Elwen, mama copilului său. Simţi un soi de 
tristeţe, dar fără să-şi dea seama de ce anume. 

— Rose s-a trezit, îi spuse Elwen. Mă duc să văd ce face. 

După plecarea lor, Will se duse la fereastră şi privi afară. Doi 
bărbaţi stăteau pe stradă, dedesubt, şi discutau, cu mantiile 
prinse strâns în jurul umerilor. Fusese o iarnă dură şi aerul 
continua să fie rece, chiar dacă se apropiau de sfârşitul 
primăverii. De săptămâni întregi ploile şi lapoviţele măturau fără 
milă coasta, iar luna martie adusese vânturi puternice, care 
trimiteau nori ameninţători peste câmpiile de dincolo de zidurile 
oraşului, transformate într-o pătură de gheaţă. Bolile făceau 
ravagii în Acra şi în satele din jurul ei, iar una dintre ele, o febră 
deosebit de violentă, ucisese deja peste o sută de copii. Rose se 
îmbolnăvise şi ea cu o lună înainte. Timp de câteva săptămâni, 
Elwen şi Will se temuseră că aveau s-o piardă. In acea perioadă, 
Will trăise unele din cele mai groaznice nopţi din viaţa lui; 
stătuse treaz şi se plimbase nervos prin încăperile Templului, 
imaginându-şi fata lui cum zace la nicio jumătate de milă mai 
încolo, tremurând din tot corpul, scăldată în sudoare. Il 
înnebunise frica de a nu fi capabil să stea la căpătâiul ei sau de 
a o ajuta, de a nu şti dacă nu cumva îl aşteaptă vreun mesaj 
sinistru la poartă cu ocazia slujbei de dimineaţă, în care să fie 
anunţat că ea a murit. Insă Rose se dovedea puternică şi 
supravieţuise perioadei critice. Acum fata era în convalescenţă, 
iar vremea începuse să se mai îmblânzească, însă, în loc să 
aducă uşurare, zilele mai calde şi mai uscate, precum şi nopţile 
mai scurte aduceau cu ele un sentiment tot mai puternic de 


264 


primejdie. Noroiul drumurilor se usca mai tare cu fiecare zi, 
întărindu-se şi devenind capabil să susţină greutatea 
transportării unei armate. Dacă îşi închidea ochii, Will îşi 
imagina că poate deja auzi totul: ritmul sacadat al miilor de 
picioare încălţate în cizme, clinchetele cămăşilor de zale, 
huruitul maşinilor de luptă, răpăiturile asurzitoare ale tobelor. 

În spatele lui se întredeschise uşa. 

— Cum e? întrebă Will, întorcându-se. 

Se aştepta să o vadă pe Elwen, dar în cadrul uşii stătea 
Andreas. Will îl salută din cap, simțindu-se ciudat că se află în 
dormitorul privat al negustorului. În decursul anilor, el şi 
Andreas învăţaseră să se respecte, dar nu deveniseră niciodată 
apropiaţi. O aveau doar pe Elwen în comun şi ţineau amândoi 
prea mult la rolurile lor protectoare din viaţa ei ca să mai 
încerce să se simtă confortabil unul în prezenţa celuilalt. Will 
arătă înspre uşă. 

— Vrei să aştept afară? 

Vorbi în arabă, singura limbă pe care ei doi o aveau în comun. 

Andreas dădu din mână şi se duse la biroul lui, pe care nu se 
vedea decât un teanc de hârtii. 

— Nu, nu. Stai. Răsfoi hârtiile, apoi îşi înălţă privirea şi 
inspectă repede încăperea. Oricum nu va mai fi multă vreme a 
mea. Ai văzut-o pe Rose? 

— Nu încă. O să mă duc înainte de plecare. Elwen zice că e 
mai bine să fie cât mai puţin obosită. 

Andreas îngăimă a încuviinţare şi reveni la studierea hârtiilor. 

— Să înţeleg că ai discutat cu Elwen? Ai încercat să o 
convingi? 

— Andreas, în afară de a-i da un pumn care s-o lase lată şi să 
o arunc la bordul navei tale, am încercat tot ce mi-a trecut prin 
minte. 

Andreas schiţă un zâmbet. 

— În mod sigur e încăpăţânată. Nici eu nu o pot convinge. 
Chipul lui redeveni sobru. Să ştii că rămâne aici din pricina ta. 

— Îmi dau seama de asta. Dar se şi teme pentru Rose, aşa 
cum mi s-a spus că se teme şi doctorul tău. 

— Cu siguranţă nu este o alegere prea plăcută de făcut. Dar 
cu siguranţă e mai bine să înfrunţi marea decât să stai aici şi să 


265 


aştepţi. Oamenii spun că sultanul Khalil dispune de două sute de 
mii de oameni. Nu sunt soldat, dar chiar şi eu îmi dau seama că 
ne va fi extrem de greu să supravieţuim unui asalt dat de un 
asemenea număr de oameni. Andreas clătină din cap când Will 
nu răspunse. Ei bine, comandante, probabil că te confrunţi cu o 
situaţie deloc confortabilă, dar de un lucru poţi fi sigur: soţia ta 
e o femeie teribil de loială. 

— Prea loială, răspunse Will. Nu vreau ca ea să-şi sacrifice 
viaţa pentru mine. Nu e nevoie ca ea să rămână aici. 

— lubirea este nesăbuită din acest punct de vedere. Andreas 
îşi strânse hârtiile. Aşa cum ţi-am spus, am un prieten bun care 
le va scoate pe Elwen şi pe Rose din oraş pe nava lui. E gata de 
plecare şi o va face dacă atacul ne va distruge forţele, deşi, cred 
eu, el speră, la fel ca mulţi alţii, ca zidurile noastre să reziste. 
Câtă vreme ajung în port, Elwen şi Rose vor fi în siguranţă. El le 
va duce la Veneţia, iar acolo eu voi avea grijă de ele până ce 
primesc veşti de la tine. Ştiu că atunci când va începe atacul vei 
fi angajat în lupte în altă parte, comandante. Dar asigură-te mai 
întâi că ele ajung în port la timp. A 

Se auziră paşi pe coridor şi Andreas tăcu. In uşă se ivi Elwen. 

Le zâmbi amândurora un pic enigmatic, apoi se uită la Will. 

— l-am spus lui Rose că vei urca la ea. 

Will îl salută din cap pe Andreas şi o urmă pe Elwen de-a 
lungul scării spiralate până în zona camerelor servitorilor. 

Rose era înfăşurată într-o pătură imensă de lână. Will simţi un 
junghi în inimă când zări pielea cenuşie a fetei. Imprăştiate pe 
pernă, şuviţele ei aurii erau ude. Will sperase ca ea să fi arătat 
deja mai bine. 

— Rose, murmură el, ghemuindu-se alături de patul îngust. 

Rose avea ochii pe jumătate deschişi. 

— Tată, şopti ea, chinuindu-se să se ridice în capul oaselor. 

Will o opri punându-și cu blândeţe mâna pe umărul ei. 

— Nu încerca să te mişti, dragostea mea. Am vrut doar să-mi 
sărut frumoasa mea fată. După aia vreau să adormi la loc. Ai 
nevoie de odihnă. 

— Spune-i Catarinei să nu plece, rosti Rose cu o voce mică. 
Nu vreau. 

Will o mângâie pe păr. 


266 


— O s-o revezi în curând, când te vei simţi mai bine. Cu cât te 
odihneşti şi dormi mai mult, cu atât se va întâmpla mai repede. 

— Promiţi? 

Will zâmbi şi îşi duse mâna la inimă. 

— Jur. 

Rose schiţă un zâmbet. 

— ţi accept jurământul. 

Will rămase acolo, mângâind părul fiicei sale, până ce 
pleoapele ei se liniştiră şi respiraţia îi deveni regulată. Picioarele 
îi tremurau de efortul de a sta ghemuit, dar rezista nemişcat pe 
loc. La un moment dat, simţi mâna lui Elwen pe umăr. 

— Ar trebui să te întorci la preceptoriu. Va fi nevoie de tine 
acolo. 

Will se aplecă şi o sărută pe Rose pe obraz, apoi se ridică. 
Dincolo de uşa camerei, o prinse pe Elwen de braţ. 

— Andreas are un prieten care a fost de acord să vă scoată de 
aici dacă apărarea oraşului va fi străpunsă. 

— Ştiu. 

— Dacă se va întâmpla aşa ceva, vreau ca tu şi Rose să 
plecaţi cu el, chiar dacă eu nu voi putea. Inţelegi? 

Elwen privi în altă parte. 

— Da, murmură ea. 

Will o trase spre el şi o îmbrăţişă. 

Elwen îşi închise ochii. 

— Mi-e frică, Will. 

— N-o să păţim nimic. Niciunul dintre noi. 

Rămaseră acolo câteva clipe, fără ca vreunul să vrea să se 
despartă. În cele din urmă se desprinseră din îmbrăţişare şi 
coborâră pe scară, ţinându-se de mâini. In hol îi aştepta 
Catarina, lângă un morman de cufere şi saci. 

Catarina veni şi o luă de mâini pe Elwen. 

— Tata vrea să mă duc la navă cu prima încărcătură. Giovanni 
şi copiii mă aşteaptă acolo. Se încruntă. Nu vii cu noi? 

— Nu pot, îngăimă Elwen. 

Neînţelegând vorbele, dar bănuind sensul discuţiei, Will privi 
în altă parte când Catarina începu să plângă. 

Elwen o îmbrăţişă. 


267 


— Promit că eu şi Rose nu vom păţi nimic. Dacă bătălia va 
merge rău, ne vedem în Veneţia. Dacă nu, fără îndoială tatăl tău 
va vrea să revină aici. Oricum, nu ne luăm acum adio. 

Catarina suspină scurt, apoi o sărută pe Elwen pe ambii 
obraji. Îi zâmbi lui Will. 

— La revedere, Weel, rosti ea în engleză. Tu asigură că ea în 
siguranţă. 

Elwen rămase lângă Will în vreme ce Catarina ieşi din casă şi 
se urcă într-o căruţă plină cu obiectele familiei di Paolo. Când 
caii porniră la drum, Catarina îşi ridică mâna. 

— O să fie ciudat în casa asta doar cu mine şi cu Rose, oftă 
Elwen după ce căruţa nu se mai văzu. 

— Credeam că Andreas vă lasă o parte din personal. 

— Rămâne garda lui, Piero, dar nu va mai fi la fel. Elwen 
clătină din cap. Mi-aş fi dorit ca Anima Templi să fi reuşit. 

Will preferă să o sărute pe frunte în loc să-i răspundă. 

Cu trei zile înainte convocase o întrunire a Frăției, întâlnirea 
finală dinaintea războiului. Le ceruse tuturor să strângă toate 
documentele şi toţi banii aparţinând Anima Templi. În realitate, 
ca Ordin separat ei deţineau foarte puţine lucruri, căci nevoia de 
a rămâne un grup secret fusese mai presus decât nevoia unor 
arhive scrise. Cele câteva documente, păzite, împreună cu 
trezoreria proprie, de către seneşal, erau depozitate într-o cutie 
mare din camerele seneşalului. Acolo pusese Will şi cronica lui 
Everard, luată din cufărul încuiat ce se găsea în dormitorul 
preotului. Poate că era vorba, în definitiv, doar de o carte 
umplută, în cea mai mare parte, cu aiurelile incoerente ale unui 
bătrân, însă pierderea ei ar fi însemnat o înfrângere. Ca şi cum, 
prin îndepărtarea acelei cărţi, Will devenea convins că Acra se 
va prăbuşi şi visul Anima Templi va lua sfârşit. 

— Ar trebui s-o arzi, rostise, morocănos, seneşalul, văzând 
ezitările lui Will de a se despărţi de carte. 

— Nu, replicase repede Will. Doar asta ne-a mai rămas din... 
Vrusese să rostească numele Everard, dar se oprise, temându- 
se să nu dovedească slăbiciune în faţa seneşalului. Nu, repetase 
el cu fermitate. Vom trimite totul lui Hugues de Pairaud, în Paris, 
aşa cum am convenit. Pune-ţi sergenţii să încarce totul pe navă. 

Seneşalul dăduse îmbufnat din cap. 


268 


— Cum doreşti. 

După aceea, Will se dusese personal să discute cu câteva 
contacte de-ale lor, inclusiv cu Elias, ca să îi convingă pe toţi să 
plece din oraş. Rabinul râsese din inimă şi îi spusese că nu va 
pleca nicăieri câtă vreme mai exista şansa ca pacea să iasă 
victorioasă în faţa războiului. În vocea şi în atitudinea bătrânului 
exista un soi de încredere molipsitoare, care îl făcuse pe Will să 
mai spere. 

Acum, întorcându-se spre Elwen, încercă să afişeze acelaşi 
optimism. 

— Poate că mai putem reuşi, zise el, luând-o de mână. 

Însă înăuntrul lui, o voce îi spunea că acele vorbe erau menite 
doar pentru a o linişti pe ea. Nici el nu credea în ele. 

O mângâie pe mână şi ieşi în stradă. Făcu doar câţiva paşi şi 
se întoarse. Elwen stătea în prag, tremurând în vântul rece, cu 
ochii strălucitori în razele palide de soare, şi se uita după el. 
Vederea ei îi provocă lui Will o emoție profundă. Se repezi înapoi 
la ea şi o strânse iarăşi în braţe. Ea râse, surprinsă, apoi tăcu. 
Will simţi cum mâinile ei îl strâng cu putere de spate. Rămaseră 
aşa câteva clipe prelungi, fără să spună nimic. 

— Te iubesc, murmură el la urechea ei. 

În cele din urmă, se despărţiră şi Will se îndreptă spre 
preceptoriu, lăsând cartierul venețian în urma lui. 

Oamenii se aventurau pe străzi în grupuleţe, discutând cu 
expresii sumbre pe feţe. Alţii îşi încărcau obiectele personale în 
căruţuri sau aburcau coşuri pe spinările catărilor şi cămilelor, cu 
intenţia de a porni spre port. Oamenii din întreg oraşul plecau, 
însă prea puţini şi prea lent după dorinţele lui Will. Mulţi pur şi 
simplu nu credeau că zidurile oraşului puteau fi străpunse, după 
ce supravieţuiseră atacurilor lui Baybars, iar unii încă mai 
nutreau convingerea că guvernul din Acra putea negocia cu 
mamelucii. Will ştia că lucrurile stăteau altfel. 

După primirea veştii năucitoare legate de moartea lui 
Kalawun, o veste care îl lovise rău de tot pe Will, Guillaume de 
Beaujeu trimisese un emisar la noul sultan, al-Ashraf Khalil, în 
încercarea de a începe alte negocieri. Will se îmbolnăvise de 
stomac şi fusese scuzat de a lua parte la misiune. Avusese mare 
noroc, căci cei doi cavaleri trimişi de Marele Maestru nu se mai 


269 


întorseseră. În schimb, însuşi sultanul Khalil îi trimisese o 
scrisoare lui Guillaume în care îl sfătuia să nu mai trimită mesaje 
sau alte cadouri, căci el unul nu avea să le primească. „Venim în 
regiunile voastre”, scria în mesaj, „ca să îndreptăm răul făcut“. 

După acea scrisoare, în Acra începuseră să sosească mesaje 
de la spioni franci conform cărora sultanul Khalil organiza o 
armată, mare cum nu se mai văzuse de la începuturile 
cruciadelor. Fuseseră mobilizați toţi mamelucii, inclusiv trupe 
auxiliare. Comandanții din Hamah şi Damasc îşi mobilizau 
propriile trupe şi multe mii de musulmani obişnuiţi din Egipt, 
Palestina, Liban şi Siria — soldaţi retraşi, fermieri, muncitori, 
tineri zeloşi — porniseră imediat la drum după ce auziseră 
apelul la luptă transmis în moschei. Era vorba de un Jihad de 
proporţii epice. Alte rapoarte veniseră din Liban, în care se 
vorbea de mulţi copaci tăiaţi pentru maşinile de luptă şi asediu. 
Se zvonea că sultanul ordonase construirea a o sută de maşini, 
unele dintre ele fiind cele mai mari construite vreodată. Pentru 
una din catapulte, botezată Furia, fusese nevoie de întreaga 
populaţie din Damasc pentru a fi scoasă din oraş prin noroaie şi 
zăpezi. lar acum toţi aceşti oameni şi toate aceste maşini de 
luptă veneau împotriva creştinilor. Frigul şi ploaia care le 
încetiniseră marşul în prima parte a lunii încetaseră, astfel că 
toată acea forţă masivă de atac avea să ajungă în apropiere de 
Acra peste doar câteva zile. 

Toţi cetăţenii apuseni capabili să lupte fuseseră mobilizați 
pentru apărarea oraşului. Mulţi soldaţi fuseseră retraşi din 
garnizoanele aflate în cele câteva aşezări dominate de franci 
rămase de-a lungul coastei, lăsând acele fortărețe fără niciun fel 
de protecţie. 

Acra însemna ultimul bastion al cruciaților, şi pentru 
protejarea cetății era nevoie de toate braţele înarmate 
disponibile. Pentru prima dată după zeci de ani, comunităţile 
divizate din Acra se uniseră. Templierii şi ospitalierii lucrau cot la 
cot cu teutonii la pregătirea structurilor de apărare. Regimentul 
francez, înfiinţat în Acra de fostul rege francez Ludovic al IX-lea 
şi care includea peste o sută de trăgători cu arbaleta, făcuse 
corp comun cu garnizoana regală lăsată de regele Henric al Il- 
lea al Ciprului şi cu ordinul englez al Sf. Toma. Pisanii şi 


270 


venețienii lucrau împreună la construirea unor maşini mari de 
luptă pentru asediu, iar toţi mercenarii şi forţele de pază ale 
statelor comerciale şi ale celorlalte cartiere fuseseră mobilizate 
şi înarmate. Orice s-ar fi întâmplat acum, Acra era gata de 
bătălie. 

Will simţea determinarea tuturor în vreme ce străbătea 
străzile oraşului. Dincolo de teamă şi îngrijorare, dinspre oameni 
răzbătea un aer de sfidare. Se vedea pe chipurile negustorilor 
care băteau în cuie scânduri peste ferestrele magazinelor, 
refuzând să plece, în şirurile de femei şi fete care cărau saci cu 
grâne în posturile de veghe din jurul zidurilor. Se vedea în 
licărele furioase ale focurilor din fierării, unde zgomotul scos de 
fierul care bătea peste fier ajunsese ca un soi de răpăit de tobe 
de-a lungul zilelor, dar şi în grajduri, unde grăjdarii puneau 
caiele noi cailor. 

Se mai vedea în maşinile de luptă, mangonele şi catapulte, 
care erau ridicate cu atelaje de boi pe ziduri, în locuri în care 
torţele nu se stingeau niciodată, străpungând cu luminile lor 
umbra la care se adăposteau douăzeci de mii de soldaţi în 
aşteptare. 

Urcând dealul Montjoie, care despărţea cartierul genovez de 
cel venețian, Will se opri şi cercetă Acra cu privirea. Trecu peste 
labirintul de străzi, transformat în cartiere de ziduri 
despărţitoare şi porţi. Zări turlele bisericilor şi domurile 
moscheilor, docurile măturate de vânt şi lanţul imens de fier 
înălţat de-a latul portului. Privi spre nord, către măreaţa 
construcţie a cavalerilor Sf. loan, cu infirmeria ei mare, şi, 
dincolo de ea, spre şanţul cu apă care despărţea oraşul de 
suburbia Montmusart. Merse mai departe cu privirea, peste 
acoperişurile caselor şi atelierelor, ajungând la turnurile 
spitalului de  leproşi al ordinului Sf. Lazăr. Dincolo de 
Montmusart se găsea un zid dublu, întretăiat de turnuri care 
înconjurau oraşul până spre câmpie, astfel încercuind peninsula 
Acra precum o mănuşă imensă de piatră. Will privi spre 
cartierele arab şi evreu, spre pieţele italiene, spre catedrală şi 
spre palatul regal. Rămase locului o vreme, o siluetă singuratică 
îmbrăcată cu o mantie care flutura în bătaia vântului, cu părul 
lui negru fluturându-i în ochi şi cu barba înspicată cu primele fire 


271 


argintii în jurul gurii. Privi totul, absorbind tăcerea şi calmul 
dinaintea furtunii. Simţi cum în el creşte şi se dezvoltă acelaşi 
sentiment de sfidare pe care îl observase la alţii mai devreme. 

Când trimisul lui Guillaume nu se mai întorsese, Will le ceruse 
celorlalţi membri ai Frăției să caute ajutor la toate persoanele 
lor de contact din oraş. Prin intermediul musulmanilor din Acra, 
care credeau în cauză şi aveau de pierdut la fel de mult ca şi 
creştinii prin distrugerea oraşului, trimiseseră mesaje lui Khalil şi 
generalilor săi. În aceste mesaje, pe care le scrisese personal, 
Will implorase sultanul să-şi reconsidere poziţia, citând prietenia 
lui cu Kalawun şi pacea de care popoarele lor se bucurau de 
mulţi ani. Oferise bani, noi acorduri comerciale, eliberarea 
prizonierilor musulmani. Ştia însă, chiar înainte de a trimite 
acele mesaje, că n-avea să primească niciun răspuns la 
rugăminţi. Îşi dăduse seama de disperarea din slovele lui şi 
conştientizase cu o imensă durere impotenţa lor în faţa 
uraganului care venea peste ei. Incercase să ţină de câţiva ani 
marea în loc, dar aceasta trecea acum peste el. Astupase 
găurile din barajul creat de el imediat ce acestea apăreau, dar 
acum găurile ajunseseră prea mari, iar apa scursă prin ele era 
prea vijelioasă pentru a mai fi oprită. Îi rămâneau două 
posibilităţi. Se putea lăsa în calea şuvoaielor, sau li se putea 
opune cu forţa. Anima Templi făcuse tot ce putuse. Orice le-ar fi 
adus viitorul, deocamdată el nu mai putea fi şeful Frăției. Avea o 
datorie faţă de oamenii acelui oraş, faţă de Templu, faţă de 
prietenii lui, faţă de soţia şi copilul lui: datoria de a-i proteja. Și 
asta avea să facă, până la ultima lui suflare dacă ar fi fost 
nevoie. Sfidarea din sufletul lui deveni tot mai puternică, 
întărindu-se precum oţelul. 

Acum trebuia să se bată. Trebuia să devină omul pe care 
Templul îl instruise să fie. 


Poarta Sf. Lazăr, Acra 
15 aprilie 1291 


Lumina lunii cădea pe feţele oamenilor care aşteptau în 
incinta exterioară. Răsuflările cailor înceţoşau aerul. Lumina 
albăstruie scălda canalul care separa zidul interior de cel 


272 


exterior într-o strălucire ciudată, întreaga zonă era plină de 
resturi: bolovani imenşi, mormane de moloz, săgeți. 

Will privi peste capetele cavalerilor strânşi acolo înspre locul 
unde Guillaume de Beaujeu discuta cu doi oameni, în dreptul 
porţii Sf. Lazăr, care ducea înapoi în oraş. Toţi trei erau echipați 
de bătălie, dar Marele Maestru avea cea mai impunătoare 
siluetă. Tunica şi mantia erau strânse în jurul cămăşii de zale 
lungă până la genunchi, după care se vălurea în jurul armurilor 
de protecţie care îi acopereau picioarele. Mâinile îi erau 
acoperite de mănuşi din zale, iar capul şi gâtul erau protejate de 
o glugă din acelaşi material. Sub unul din braţe ducea o cască 
dotată cu o coamă albă ca neaua din pene de vultur, ale căror 
vârfuri fuseseră înmuiate în vopsea roşie, astfel încât să pară că 
ar fi fost scăldate în sânge. De centură atârna o sabie cu lama 
lată. Alături de el se găsea un nobil elveţian pe nume Othon de 
Grandson, aflat la comanda ordinului englezesc al Sf. Toma şi 
Maestrul ordinului leproşilor al Sf. Lazăr. Will privi în jurul lui 
când îl auzi pe Robert cum oftează de nerăbdare. Simţea 
încordarea oamenilor din jurul lui din cauza aşteptării, însă în 
majoritate ei se mulţumeau acum să stea nemişcaţi şi tăcuţi 
lângă poarta din zidul exterior, luptându-se cu încordarea, aşa 
cum fuseseră antrenați să procedeze. Când aveau să fie gata, 
aveau să-şi descarce întreaga încordare acumulată asupra 
inamicului. 

Peste puţin timp, Guillaume întrerupse discuţia şi reveni la 
templieri. Othon se duse la soldaţii lui, în vreme ce Maestrul 
leproşilor ocupă poziţie în fruntea infanteriştilor săi, după ce îşi 
trimisese doi oameni înapoi în oraş prin poartă. Infanteriştii 
aşteptau la ceva distanţă de celelalte trupe. In total, acea forţă 
combinată de infanterie şi cavalerie număra aproape trei sute 
de oameni. 

Guillaume fu ajutat să se urce în şa de doi paji, care se 
încordară la maxim din pricina greutăţii şefului templierilor. 
Intreaga parte de nord-vest a suburbiei Montmusart fusese 
încredinţată Templului pentru apărare, iar oamenii vegheau 
acum în schimburi din barăci improvizate în grajduri şi case, 
aducând provizii şi schimbând mesaje între Montmusart şi 
preceptoriu. Când pajii se îndepărtară, cavalerii îşi făcură cruce 


273 


şi îşi lăsară jos vizoarele căştilor. Intrară în formaţie, cu faţa spre 
poarta exterioară. Marele Maestru se găsea în frunte, alături de 
Theobald Gaudin şi Will. Zaccaria venea în spate, împreună cu 
Robert şi purtătorul de drapel, care ţinea sus de tot flamura 
Templului. 

Trecură aşa câteva clipe prelungi, în care Will simţi cum îi 
bate inima mai tare din pricina adrenalinei. Înăuntrul căştii, 
propria răsuflare stârnea ecouri, în vreme ce lumea din afară 
rămânea ciudat de estompată. Işi strânse scutul, care se vedea 
alb-strălucitor în lumina lunii, iar legătura de prindere i se 
întinse pe muşchii încordaţi. Se auzi un semnal şi cinci oameni 
din ordinul Sf. Lazăr se duseră la poartă. Împreună, ridicară 
drugul masiv de lemn şi deschiseră porţile. Grilajul de fier fu 
ridicat şi podul de după el se lăsă în jos. Will îşi mişcă fălcile, 
simţindu-le prea încordate, după care privi spre cerul care se 
căsca tot mai mare în faţă. Podul cobori încet. Vinciurile şi roţile 
proaspăt unse aproape că nu se auzeau. Afară, zgomotul mării 
deveni tot mai puternic şi vântul se înteţi, pătrunzând prin 
spaţiul deschis al porţii. Mirosea a sare şi noroi, dar şi a oameni; 
era izul solid, pătrunzător care însoțea orice masă de oameni 
strânşi într-un spaţiu limitat, compus din tot felul de mirosuri 
îngemănate: dejecţii umane şi animale, sudoare şi metal, ulei şi 
lemn ars, mirodenii, mâncare gătită şi tămâie. Podul ajunse în 
fine jos peste şanţul care înconjura zidul exterior. Will privi 
pentru prima dată ce se întindea dincolo de acel şanţ. 

Tabăra mamelucă se întindea la o distanţă oarecare în 
spatele liniilor de asediu, formate din bariere de lemn şi 
paravane. Will ştia că era vorba de mai multe tabere, fiecare 
condusă de lideri diferiţi, dar marea de corturi era atât de 
întinsă încât era imposibil de desluşit unde începea o tabără şi 
unde se termina alta. Vopsite în culori vii la lumina zilei, 
corturile păreau de un acelaşi cenuşiu şters în lumina lunii. Cele 
mai mari adăposteau comandanţi. Intre corturi şi liniile de 
asediu se găseau maşinile de luptă. Unele erau mici, cu o 
înălţime între trei şi şase metri, şi dotate cu săgeți mari 
îndreptate spre întărituri şi platformele turnurilor din oraş. Altele 
erau mai mari, pentru bolovani şi oale cu material incendiar, iar 
patru dintre ele erau gigantice. Aşezaţi la intervale regulate în 


274 


jurul zidurilor oraşului, aceşti patru monştri se profilau 
ameninţători pe cerul nopţii cu structurile lor albe şi scheletice şi 
cu bârnele deocamdată inerte. Unul dintre monştri, situat la 
mică distanţă în dreapta, era Furia, imensa catapultă adusă de 
la Damasc. Maşina era manevrată de oameni aflaţi sub 
comanda amirului din Hamah, a cărui tabără militară acoperea o 
zonă largă în apropierea țărmului, chiar în faţa cavalerilor. In 
ultimele zece zile, Furia dovedise că îşi merită numele. 

Pe 5 aprilie, armata mamelucă îşi făcuse apariţia, ca o mare 
imensă şi neagră, răsfirându-se până la orizont. Ultimii refugiaţi, 
mulţi dintre ei creştini din aşezările înconjurătoare, se 
năpustiseră atunci prin porţile oraşului, aducând cu ei istorisiri 
despre sate arse şi măceluri. Imediat după sosire, sultanul Khalil 
îşi făcuse tabăra pe un mic deal la nord-est de oraş, unde 
templierii deţineau o podgorie. Pavilionul sultanului, de culoare 
stacojie, fusese înălţat cu faţa spre Acra, după care armata 
sultanului îşi ocupase cu pricepere poziţiile până ce ajunsese să 
se întindă în jurul zidurilor exterioare de pe ţărmul din marginea 
de nord-vest a peninsulei până pe ţărmul din marginea de sud- 
est. Imediat se ridicaseră corturi, se săpaseră latrine şi şanţuri, 
se construiseră maşini de luptă, se alcătuiseră provizii de 
proiectile lângă catapulte. În cursul zilei, armata se oprea din 
când în când din acea muncă laborioasă pentru rugăciuni, iar 
cruciații, care urmăreau progresele mamelucilor de pe 
întăriturile oraşului, ascultau în tăcere chemările cântate ale 
musulmanilor. Asediul împotriva Acra începuse a doua zi. 

De atunci, în fiecare dimineaţă o tobă cu un sunet profund 
anunţa câte un nou asalt şi începutul unei noi zile de 
bombardament. Soldaţii mameluci azvârleau nori întregi de 
săgeți împotriva francilor de pe întărituri, în vreme ce bolovanii 
asediau continuu turnurile. În portul oraşului navele duceau 
femei şi copii, bătrâni şi bolnavi înspre Cipru şi siguranţă. Insă 
mulţi oameni rămăseseră pe loc, adică aceia care încă nutreau 
speranţe şi aceia care nu-şi puteau permite voiajul. Will se 
văzuse iarăşi cu Elwen ca s-o implore să plece, dar ea 
continuase să-l refuze, chiar dacă mamelucii se apropiau zilnic 
de ziduri în spatele paravanelor lor de protecţie. Creştinii 
încercau să respingă astfel de progrese ale inamicului prin 


275 


intermediul propriilor maşini de luptă care aruncau bolovani de 
pe platformele turnurilor. Însă paravanele erau la rândul lor 
protejate de armuri formate din grămezi de lemne legate 
împreună şi aşezate sub forma unei plase protectoare cu rol de 
amortizare a impactului, astfel încât cei mai mulţi bolovani se 
izbeau pur şi simplu de această plasă şi cădeau pe jos. Francii 
lansaseră câteva atacuri şi de pe mare. O catapultă aflată la 
bordul unei nave venețiene reuşise să provoace daune serioase 
în flancul drept al armatei mameluce. O zi mai târziu, trei nave 
pisane atacaseră tabăra lui Hamah cu bolovani, dar pe mare 
izbucnise o furtună care obligase navele pisane să se întoarcă 
din drum şi îi făcuse pe mai mulţi soldaţi să mormăie că sarazinii 
se foloseau de vrăjitorii contra lor. Acum, după zece zile de 
asediu neîntrerupt, creştinii începeau să obosească. Aveau 
nevoie de o victorie. 

Will îşi slăbi sabia în teaca de la şold. Şase oameni din ordinul 
Sf. Toma năvăliră pe poartă. Lucrând cu repeziciune, oamenii 
desfăşurară un dreptunghi imens de pânză, fabricată în mai 
multe straturi, peste podul de acces. După ce îşi terminară 
treaba, Guillaume îşi ridică pumnul înmănuşat. Will îşi înfipse 
genunchii în burta calului şi ieşi pe poartă alături de Marele 
Maestru şi de Theobald Gaudin. Din pricina pânzei întinse pe 
pod, zgomotul copitelor cailor era puternic amortizat. In plus, 
valurile mării acopereau oricare alte zgomote scoase de 
cavaleri. Chiar în faţa lor se întindeau baricadele maşinilor de 
luptă, cu silueta monstruoasă a Furiei înălțându-se deasupra 
tuturor. Marele Maestru îi conduse pe cavaleri dincolo de pod, 
pe solul nisipos, înspre imensa maşină de luptă. In spatele lui, 
Othon de Grandson conducea trupele ordinului Sf. Toma şi 
infanteriştii din ordinul leproşilor în stânga, înspre liniile de 
asediu din faţa taberei lui Hamah, în majoritate populată cu 
trupe siriene întărite cu beduini şi câteva sute de mameluci. 

Odată ieşiţi de pe pod, solul nisipos îi făcu pe cavaleri să nu 
mai vadă tabăra militară inamică aşa de bine. Oamenii se 
mişcară rapid şi în tăcere. Zgomotele copitelor şi paşilor de 
oameni erau perfect camuflate de nisip. Oricine ar fi stat de 
pază sus pe catapulte ar fi zărit imediat forţele inamice venind, 
numai că nimeni nu se afla acolo. Mamelucii se apropiaseră aşa 


276 


de tare de ziduri încât se găseau cu toţii în raza de acţiune a 
săgeţilor cruciaților şi oricine s-ar fi aventurat dincolo de 
barierele de protecţie devenea imediat o ţintă. În plus, tabăra 
militară era în majoritatea ei adormită. Noaptea, mamelucii nu 
desfăşurau acţiuni militare şi nici nu se aşteptau la vreo astfel 
de mişcare îndrăzneață din partea creştinilor asediați şi depăşiţi 
numeric. Mamelucii habar n-aveau că în acea noapte alte 
grupuri de soldaţi inamici, similare celei alcătuite din templieri şi 
ajutoarele lor, formate din ospitalieri, teutoni, pisani şi genovezi, 
ieşeau pe toate porţile oraşului pentru a efectua incursiuni în 
taberele lor adormite. 

Templierii ajunseră în câteva clipe la liniile de asediu. Şase 
sergenţi alergară de-a lungul barierelor de lemn din faţa Furiei, 
cu cârlige de prindere în mâini, în vreme ce cavalerii ocupară 
poziţii dinainte stabilite, manevrându-şi caii doar cu mişcări 
scurte din genunchi şi din hăţuri. Luna arunca o lumină 
înşelătoare; lipsite de culoare, formele păreau să se unească 
unele cu altele, iar umbrele aveau contururi extrem de precise. 
Însă totul avea să se schimbe în curând. Noaptea avea să se 
transforme în zi. 

Câteva secunde nu se întâmplă nimic. Guillaume privi înspre 
metereze, mult deasupra lor, cu penele din coiful lui de luptă 
fluturând în briza nopţii. Urmărindu-i privirea, Will auzi pocnetul 
îndepărtat al maşinii de luptă şi zări o luminiţă cum apare pe 
cer. Luminiţa se curbă şi păru să atârne suspendată câteva 
clipe, apoi se năpusti spre pământ ca o stea căzătoare, mărindu- 
se pe măsură ce se apropia. Will îşi dădu brusc seama că 
luminiţa avea să-şi rateze ţinta. Guillaume păru să observe şi el 
asta, căci scoase o înjurătură printre dinţi. Oala plină cu foc 
grecesc ateriză la doar câţiva paşi distanţă de grilajele de 
protecţie care înconjurau Furia. Proiectilul ar fi trebuit să aprindă 
catapulta şi să genereze un incendiu care s-ar fi întins rapid, 
distrugând zidul protector şi permiţând oamenilor să atace în 
confuzia care ar fi urmat. Oala se trânti cu zgomot de nisip, 
trimițând câţiva sergenţi templieri împleticindu-se înapoi din 
pricina bruştei izbucniri masive de foc, dar pe solul nisipos nu 
existau materiale inflamabile. Deşi câţiva sergenţi se năpustiră 
înainte, încercând să arunce substanţa aprinsă către grilajele de 


277 


protecţie, focul se domoli rapid şi în cele din urmă se stinse. 
Guillaume se înălţă în şa şi vru să ridice mâna ca să mai ceară 
oamenilor de pe metereze un nou atac, dar în aceeaşi clipă se 
auzi un strigăt din cealaltă parte a barierei de protecţie. Cineva 
auzise zgomotele. 

— Acum! tună Guillaume înspre sergenţi. 

Aceştia se înapoiară pe poziţiile lor şi aruncară cârligele de 
prindere în aer. 

În vreme ce cârligele de fier se prindeau de partea de sus a 
barierelor din lemn, dinspre tabăra din spate se auziră alte 
strigăte. Lucrând împreună, sergenţii traseră de frânghiile 
cârligelor şi doborâră barierele din jurul Furiei. Zidurile de lemn 
se prăbuşiră cu zgomot pe nisip, zdrobind plasele de protecţie 
ale catapultei. Cavalerii se năpustiră prin spărtura creată. Will 
trecu printre primii, împreună cu Guillaume. Soldaţii sirieni care 
manevrau Furia erau încartiruiţi în apropiere, aşa că oamenii se 
repeziră la cavaleri cu armele scoase. Alţi soldaţi din tabăra 
principală, aflată la ceva distanţă mai în spate, se iveau în grabă 
din corturi, pe jumătate adormiţi şi pe jumătate îmbrăcaţi. Dintr- 
odată tabăra începu să fie luminată de torţe aprinse în focuri de 
veghe răspândite peste tot. 

— Distrugeţi maşina! zbieră Guillaume înspre sergenţi. Unii 
dintre aceştia erau pregătiţi cu topoare. Inainte! urlă el la 
cavaleri. Atacaţi! Atacaţi! 

În vreme ce un grup mic de cavaleri se năpusti asupra 
sirienilor care se apropiau, Guillaume conduse restul trupelor 
într-un iureş furios către tabăra Hamah. Cavalerii se năpustiră 
asupra taberei, croindu-şi sângeros drum printre primele şiruri 
de soldaţi, cei mai mulţi încă ameţiţi de somn. In stânga lor, 
soldaţii din ordinul Sf. Toma doborâseră alte bariere şi acum 
veneau înspre poziţiile templierilor, conduşi de către Othon de 
Grandson, scoțând tot felul de urlete de bătălie. 

Will se feri din calea unei săgeți de arbaletă şi îşi mână calul 
înspre trăgător. Un bărbat se ivi dintr-un cort chiar în faţa lui, 
gol până la mijloc, cu sabia scoasă. Individul se pregătea să 
lovească, ţintind gâtul calului. Will trase de hăţuri, schimbând 
direcţia animalului în ultima secundă, şi atacă omul cu sabia lui 
scurtă. Din pricina impulsului, lama se înfipse în braţul sirianului 


278 


şi-i tăie acestuia încheietura mâinii, trimițând sabia individului, 
cu tot cu mâna încă ataşată de ea, departe în întuneric. Sirianul 
urlă de durere şi căzu în genunchi, prinzându-şi ciotul cu 
cealaltă mână. Alţi doi soldaţi se repeziră la Will din dreapta. 
Folosind calul ca pe o armă, Will răsuci animalul pe loc, astfel 
încât acesta îi izbi cu putere pe cei doi, dându-i pe spate. Calul 
se ridică în două picioare şi îi lovi pe nefericiţi cu copitele, 
zdrobindu-le membrele, aşa cum fusese instruit să facă. 

În vreme ce alţi soldaţi se repezeau afară din corturi în 
ajutorul camarazilor, Will se trezi prins într-un cerc alături de alţi 
trei cavaleri, lovind în stânga şi în dreapta cu sabia, în vreme ce 
braţul care purta scutul de lemn vibra la fiecare lovitură de 
sabie pe care o para. O lamă de metal aproape i se înfipse în 
coapsă, dar alunecă fără să producă răni pe cămaşa de zale; o 
altă sabie îi sfâşie mantia. Will îşi păstră calul în continuă 
mişcare, cu armura de pe animal parând loviturile de sabie. 
Sudoarea îi curgea pe obraji în interiorul căştii de protecţie şi 
prin deschizăturile prin care reuşea să vadă doar chipurile 
sirienilor din faţa lui. Guillaume şi Robert avansaseră alături de 
ceilalţi cavaleri în interiorul taberei, încercând să facă rost de 
timp pentru ca sergenţii să distrugă Furia. De pretutindeni se 
auzeau urlete şi ţipete, dar şi zgomote feroce lovindu-se de oţel. 

Will luptă metodic, fără milă, atacând oamenii din jurul lui, 
singurul lui scop fiind acela de a-i hăcui el pe ei înainte ca 
aceştia să-l omoare. Nu mai erau nişte oameni care se băteau 
acolo. În faţa ochilor lui se găseau ţinte care trebuiau distruse. 
Instinctul preluase comanda de la intelect, iar remuşcările 
dispăruseră din pură necesitate. Acum el ajunsese o maşină de 
luptă, alimentată de nevoia de supravieţuire, de frică şi de 
revărsarea de adrenalină. Urla în vreme ce se arunca asupra 
duşmanilor, tăind cu lama lui scurtă orice pată de carne 
neprotejată. Căzu şi ultimul om din faţa lui, cu craniul lipsit de 
protecţie crăpat în două până la nivelul nărilor. Drumul din faţa 
lui se eliberase. Will îşi îndemnă calul înainte. In faţă se auzeau 
alte urlete. Erau cavalerii, care strigau panicaţi. Ceva nu mergea 
cum trebuie. 

Guillaume şi ceilalţi avansaseră adânc în tabăra militară, până 
în zona în care corturile stăteau înghesuite unele în altele. Insă 


279 


în lumina înşelătoare a lunii nu fuseseră în stare să vadă 
frânghiile de fixare ale corturilor. Ca atare, picioarele cailor se 
agăţaseră de  frânghiile de cânepă. Animale şi oameni 
deopotrivă se treziseră aruncaţi pe jos. Unul din cai se prăbuşise 
peste un cort, doborându-l cu totul. Călărețul căzuse în lateral 
peste o ţepuşă ascuţită care îi străpunsese gâtul. Omul 
rămăsese acolo înecându-se, cuprins de spasme, cu piciorul 
zdrobit de greutatea calului prăbuşit, până ce doi sirieni se 
năpustiră asupra lui şi a calului şi îi omorâră pe amândoi. 
Aruncat din şa, un alt cavaler se dădea înapoi din faţa a trei 
mameluci care se apropiau de el. Cavalerul îşi scrântise glezna 
în căzătură. La un moment dat se împiedică de o frânghie de 
susţinere a unui cort şi căzu pe spate chiar peste un paravan din 
material textil care fusese înălţat în jurul unei latrine. Paravanul 
se prăbuşi sub greutatea omului, astfel încât cavalerul se trezi 
căzând peste scândurile care acopereau gaura din sol plină de 
zece zile cu excremente umane. Scândurile cedară la rândul lor, 
astfel că bietul cavaler se trezi aruncat în murdăria puturoasă. 
Omul se zbătu câteva clipe, încercând să se prindă de marginile 
alunecoase ale gropii, până când trei săgeți îi curmară chinul, 
una după alta, şi cavalerul se prăbuşi înapoi în mizerie. Din 
pricina armurii sale grele, omul se scufundă într-o clipă şi abia 
mai apucă să scoată un început de urlet. 

Tot mai mulţi cavaleri se prăbuşeau, căzând pradă frânghiilor 
ascunse. Sirienii se grupau, mulţi dintre ei după ce găsiseră 
răgazul necesar pentru a-şi pune căşti de protecţie şi pentru a 
pune mâna pe arme şi pe scuturi. Croindu-şi drum cu sălbăticie 
prin mijlocul unui grup de mameluci care amenințau să-l 
înconjoare, Guillaume strigă retragerea. Cu soldaţii din celelalte 
două Ordine venind alături de ei, templierii se năpustiră pe 
urmele flamurii lor de luptă afară din tabăra militară la fel de 
repede precum pătrunseseră. 

Will îşi întoarse calul, pregătindu-se să se alăture retragerii, 
când zări un alt cavaler zburând din şa şi catapultat peste capul 
calului din pricina frânghiilor în care se încurcaseră picioarele 
animalului. In cădere casca se desprinse de pe capul 
cavalerului. Era Robert. Ceilalţi templieri goneau înainte, 
ignorând evenimentul. În urma lor venea o mulţime de soldaţi, 


280 


urlând după sânge, înfuriaţi de atac şi căutând răzbunare pentru 
camarazii lor morţi. 

Will îşi duse calul înspre Robert, ignorând un strigăt venit 
dinspre Guillaume. 

— Ridică-te! strigă el cavalerului. Ridică-te! 

Căutându-şi sabia pierdută în cădere, Robert îşi înălţă capul la 
auzul chemării. Furişă o privire în spate, înspre masa de soldaţi 
care se apropia, apoi cu efort se ridică în picioare şi, lăsând 
naibii sabia, porni în fugă spre Will. Acesta trecu cu calul pe 
lângă el, drept înspre sirieni, care se împrăştiară la vederea 
animalului dotat cu armură. Roti calul în arc strâns, după care 
reveni în grabă la Robert. Cu un efort imens, cavalerul abia reuşi 
să salte pe crupa calului în spatele lui Will. Prinzându-se de şa 
cu ambele mâini şi chinuindu-se să-şi menţină echilibrul, Robert 
rămase întins transversal pe spatele animalului, în vreme ce Will 
manevra calul spre ieşire, înapoi la liniile de asediu, unde solul 
era plin de cadavre. Furia stătea acolo, sfidătoare. Fără ajutorul 
focului şi având prea puţin timp la dispoziţie, sergenţii abia dacă 
reuşiseră să zgârie stâlpii de susţinere ai monstrului. 

Grupul de călăreţi traversă în goană podul şi pătrunseră în 
incinta exterioară a zidurilor, în vreme ce arcaşii de pe metereze 
trăgeau şiruri după şiruri de săgeți înspre mamelucii şi sirienii 
care îşi părăsiseră tabăra în urmărirea atacatorilor. După ce 
ultimul om trecu de pod, acesta fu înălţat la loc, iar poarta 
zăvorâtă. Răniţii fură ajutaţi sau transportaţi prin poarta Sf. 
Lazăr către locurile unde aveau să fie îngrijiţi de doctori sau de 
preoţi. Câţiva oameni puseseră mâna pe tobe şi scuturi 
mameluce. Obiectele aveau să fie atârnate pe ziduri ca să-i 
demoralizeze pe musulmani. Însă acele trofee reprezentau nişte 
victorii prea mărunte faţă de preţul plătit pentru ele. Din cei o 
sută cincizeci şi doi de cavaleri şi infanterişti ai Ordinelor Sf. 
Toma şi Sf. Lazăr care pătrunseseră în tabăra inamică, douăzeci 
şi şapte nu se mai întorseseră. În acelaşi timp, templierii 
rămăseseră fără patru sergenţi şi optsprezece cavaleri, o 
pierdere teribilă. 

În zorii zilei, când în tabăra templierilor ajunse vestea că şi 
celelalte atacuri din acea noapte avuseseră parte de pierderi 
similare, moralul tuturor scăzu şi mai amarnic. 


281 


46 


Docurile, Acra 
18 mai 1291 


Garin îşi croia drum prin mulţime, ignorând protestele celor 
loviți de el pe drum. O femeie masivă, cu o faţă cărnoasă şi 
roşie, refuză să se dea la o parte din calea lui. 

— Aşteaptă-ţi rândul, rosti femeia, strâmbând din nas când îl 
măsură cu privirea şi îi văzu hainele pătate şi uzate, şi privirea 
aburită de alcool. 

Garin se aplecă spre ea, cu dinţii dezveliţi într-un mârâit. 

— Mişcă, grăsano. 

încercă să lovească cu cotul, dar simţi că îl prinde cineva de 
haină. Se răsuci şi văzu un bătrân. 

— Cum îndrăzneşti să te adresezi aşa soţiei mele?! exclamă 
omul. O să te... 

Garin îl lovi drept în faţă, dându-l pe bătrân pe spate. Femeia 
cu faţa cărnoasă strigă şi sări în ajutorul soţului ei. Garin se 
furişă în locul creat, după care îşi croi mai departe drum prin 
grămada de trupuri care aglomerau docurile. 

Se apropiau zorile şi marea întunecată de dincolo de 
promontoriul vestic reflecta primele umbre palide ale dimineţii. 
Apelurile marinarilor răsunau peste capetele agitate ale 
mulţimii, punctate de scâncetele bebeluşilor. Cei mai mulţi 
oameni de la zidul portului erau femei şi copii. Se vedeau câţiva 
bărbaţi adulţi, fie prea în vârstă, fie prea bogaţi. Agitaţia 
mulţimii cu greu putea fi stăpânită. Răbufnea în privirile 
panicate ale ultimilor refugiaţi din Acra, care se înghesuiau unii 
într-alţii, tremurând în aerul rece al dimineţii şi aşteptând o navă 
care să-i ducă la un țărm sigur. Tinerii, soldaţi şi cavaleri cărora 
li se alăturaseră fermieri şi muncitori, se găseau în spatele 
mulţimii, pe ziduri, continuând să se bată pentru oraş, numai că 
în ultima lună speranţa ajunsese la un nivel extrem de coborât. 

După ce alte câteva raiduri nocturne încercaseră să semene 
prăpăd în tabăra mamelucă, fără ca vreunul să reuşească, 
porţile oraşului fuseseră definitiv închise. Moralul tuturor 


282 


cunoscuse un imbold scurt atunci când Henric al II-lea, tânărul 
rege al Ciprului şi lerusalimului, venise cu o navă, însoţit de 
două sute de călăreţi şi cinci sute de infanterişti. Însă când 
tentativa acestuia de a negocia cu sultanul Khalil se dovedise 
inutilă şi bombardamentele zilnice continuaseră fără oprire, 
optimismul oamenilor reîncepuse să se estompeze vertiginos. 
De atunci, două din cele douăsprezece turnuri ale oraşului, 
anume Turnul Englezesc şi Turnul Contesei din Blois, se 
prăbuşiseră sub asaltul continuu al bolovanilor, împreună cu trei 
secţiuni ale zidului exterior din jurul porţilor Sf. Anton şi Sf. 
Nicolae, precum şi din jurul Turnului Regelui. Cu o zi înainte, 
conducătorii din Acra, cei care încă nu plecaseră spre Cipru, se 
întruniseră în sala de consiliu a palatului regal şi hotărâseră 
evacuarea finală a femeilor şi copiilor. 

După ce se răspândise vestea despre decizie, ultimii cetăţeni 
din Acra porniseră spre docuri, ducând cu ei bunurile personale 
pe care le mai putuseră strânge în ultima clipă. Numărul celor 
veniţi la docuri se mărise semnificativ faţă de după-amiaza 
precedentă, cei mai mulţi oameni stând la coadă la intrarea în 
docuri şi aşteptând acolo trecerea nopţii. Din port plecaseră 
câteva bărci încărcate cu femei, cele mai multe dintre acestea 
ajunse sărace lipite şi habar neavând ce aveau să facă fără 
hrană şi un adăpost odată ancorate la un țărm care să le ofere 
protecţie. Multe îşi trăiseră întreaga viaţă în Acra. Părăsindu-şi 
soţii, taţii şi fiii pe zidurile oraşului, de unde să lupte contra 
hoardei nemiloase care voia să distrugă Acra, aceste soţii, fiice 
şi mame se urcaseră în nave, unele ţinând bebeluşi la piept. 
Privind în jur după chipuri de prieteni sau vecini şi căutând 
liniştire din partea cuiva, ele dăduseră doar de priviri străine, de 
alte fiinţe cu feţe la fel de încordate şi de bântuite de temeri ca 
ale lor. Acum, pe măsură ce se lumina cerul, devenind roz din 
cenuşiu-deschis, şi împrăştia lumină peste port, devenea din ce 
în ce limpede pentru toată lumea că erau pur şi simplu prea 
mulţi refugiaţi acolo şi prea puţine nave la bordul cărora să se 
urce toţi. 

Gâfâind, Garin reuşi să ajungă la zidul portului, unde primele 
rânduri de femei erau ajutate să urce într-o navă comercială 
venețiană. Fără să acorde atenţie celor care îi strigau să se dea 


283 


înapoi şi să-şi aştepte rândul, Garin se zbătu să iasă în faţă, 
lovind un copilaş, care începu să plângă. 

— Hei! strigă el spre un marinar. Tu! 

Marinarul se uită urât la el şi întinse mâna ca să ajute o 
femeie să treacă peste pasarela de acces în navă. 

— Ce vrei? întrebă el iritat, cu un accent pronunţat. 

— Trebuie să ajung pe navă, strigă Garin mai presus de 
plânsetele copilului. 

Marinarul izbucni în râs şi se întoarse spre un coleg. Dând din 
cap înspre Garin, îşi strigă tovarăşul în italiană. Câteva dintre 
femeile de la zidul portului, în mod clar ele însele italience, 
aruncară o privire spre Garin şi rânjiră; una chicoti. 

— Eu zic că eşti femeie cu aspect ciudat, rosti marinarul într-o 
engleză stâlcită, ca să înţeleagă şi Garin. 

Omul începu să fluiere şi ajută o altă femeie să treacă. 

Garin se uită urât la el. 

— Am bani, mârâi el, băgând mâna în bagajul aruncat peste 
umăr şi scoțând de acolo o pungă uzată, din piele ajunsă la 
urzeală. 

— Atunci cumpără ceva curaj şi treci înapoi la ziduri. Unde ai 
locul. 

Râsetele şi strigătele de aprobare venite din partea privitorilor 
îl arseră ca un fier înroşit pe Garin. Simţi cum îl apucă furia, dar 
îşi dădea seama că îşi pierdea timpul acolo. Băgă punga cu bani 
la loc în bagaj şi privi cu atenţie de-a lungul docurilor, înspre 
locul unde câteva vase erau aliniate în apropiere de zid. Unul 
dintre vase, aflat nu foarte departe, avea echipaj la bord. Era un 
vas mic, doar cu ceva mai mare decât un barcaz de pescuit, 
însă părea să mai aibă loc la bord. Garin bănuia că era vorba de 
un transportor care îşi ducea pasagerii la vreuna din galerele 
mari ancorate în portul exterior. Uitând de  râsetele 
batjocoritoare, se apucă să-şi croiască drum spre vas. Acolo 
dădu peste alte femei, care aşteptau pe lângă zid şi se uitau 
pline de speranţă la vas, dar în faţa navei stăteau câţiva bărbaţi 
cu săbiile scoase, urmărind mulţimea agitată cu priviri 
îngrijorate. În vreme ce Garin se apropia, mulţimea din faţa lui 
se despărţi în două, lăsând să se vadă un bătrân gârbovit, cu 
păr alb şi îmbrăcat în veşminte negre. Omul era ajutat de doi 


284 


bărbaţi în veşminte roşu cu auriu, arătând a episcopi; indivizii 
erau plini de bijuterii. Garin îl recunoscu pe bărbatul în negru ca 
fiind Nicholas de Hanape, patriarhul lerusalimului. Grăbi pasul 
de-a lungul zidului în vreme ce preotul era ajutat să urce pe vas. 
Când ajunse acolo, unul dintre paznici îl opri punându-i o mână 
fermă în piept. 

— Dă-mi voie să-mi cumpăr trecerea, îl rugă Garin pe paznic. 
La bordul celorlalte vase nu lasă niciun bărbat. Sunt rănit. Făcu 
un gest vag înspre picior. Nu pot lupta. 

— Nu urci la bord, răspunse ferm paznicul. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, te implor! 

Paznicul clătină din cap. 

— Mai încolo e o navă templieră, Fa/con?. Omul arătă dincolo 
de docuri, înspre o galeră mare ancorată în portul exterior, chiar 
în dreptul promontoriului estic, alături de alte câteva nave. 
Căpitanul a renunţat la mantie şi a luat nava în antrepriză. 
Acceptă bani pentru traversare din câte am auzit. Insă o să ai 
nevoie de mulţi bani ca să-l convingi. 

— Mai mult de cinci ţechini? 

Paznicul ridică o sprânceană. 

— Mult mai mult. 

Lăsând paznicii să împingă mulțimile disperate înapoi în 
vreme ce barcazul pe jumătate gol şi având la bord patriarhul şi 
episcopii se desprindea de doc, Garin reîncepu să-şi croiască 
drum printre oameni. Indreptându-se înapoi spre oraş, parcurse 
străzile gândind cu febrilitate. O mulţime de oameni pe lângă 
care trecea erau în mod clar săraci, neputând să-şi permită 
plecarea în cadrul evacuărilor anterioare. Ştia că ar fi inutil să 
jefuiască pe vreunul dintre ei ca să mai facă rost de bani. Se 
înjură singur pentru că amânase plecarea atâta vreme. 

In ultimele săptămâni băuse până la uitarea de sine în 
încercarea inutilă de a nu mai auzi zgomotele înfiorătoare ale 
atacului: bufniturile seci ale bolovanilor, tobele şi urletele de 
război, rugăciunile fervente, clopotele şi ţipetele de durere. Işi 
săpase o groapă proprie în care să se ascundă, sperând, ca 
mulţi alţii, ca zidurile oraşului să reziste. Noaptea trecută se 
trezise din beţie într-un bordel dărăpănat din cartierul pisan şi 


2 Soimul (n. tr.). 
285 


descoperise că se dăduse apelul pentru evacuarea oraşului. 
Simţindu-se rău de la stomac, îşi strânsese cele câteva obiecte 
personale şi plecase spre docuri, gândindu-se la Franţa şi la 
începerea unei vieţi noi. În mintea lui nu intrase şi gândul că era 
posibil să nu poată pleca de acolo. 

Nori de fum negru se ridicau în văzduh din pricina incendiilor 
lăsate fără control. În depărtare, zidurile oraşului erau marcate 
deja de găuri. Resturile Turnului Englezesc, ajuns doar o bucată 
spartă de piatră, arătau ca un deget subţire înspre cerul 
dimineţii. Porci şi capre fără stăpân hălăduiau în cete înfricoşate 
pe alei. Casele erau goale. In vreme ce străbătea străzile, Garin 
întâlni trei căruţuri încărcate cu cadavre, unele arse şi înnegrite, 
altele rămase fără membre. Şuvoaie de oameni treceau grăbite 
pe lângă el în direcţie opusă, înspre docuri. O femeie cu părul 
despletit fluturând în jurul feţei striga la doi copii să ţină pasul. 
Ambii copii plângeau. 

Femeia, care mai ţinea şi un bebeluş în braţe, se repezi la 
ceilalţi copii. 

— Trebuie să mergeţi mai repede, îi zori ea. 

Unul dintre copii, un băieţel blond, plânse şi mai tare. 

— Îl vreau pe tata! 

Femeia păru îndurerată câteva clipe, apoi se lăsă pe vine. 

— Tata va veni curând după noi, spuse ea cu voce blândă. 
Dar mai întâi noi trebuie să găsim o navă. Îi sărută pe amândoi 
micuţii. lar acum ajutaţi-o pe mama şi fiţi băieţi cuminţi. 

Garin se uită la ei cum se îndepărtează, cu cei doi băieţi 
alergând pe urmele mamei. Se gândi să o strige din urmă pe 
femeie şi să-i spună că totul era inutil; ajunsese prea tărziu, iar 
navele din port aveau în curând să dispară toate. Insă înainte de 
a apuca să deschidă gura, femeia cu copiii ei dispăruseră deja în 
mulţime. Rămase pe loc, privind după ei şi gândindu-se la 
soarta lor. Dacă zidurile cedau şi sarazinii intrau în oraş, cel mai 
probabil femeia avea să fie violată şi după aceea ucisă. Era prea 
bătrână ca să mai fie luată sclavă şi oricum nu aducea prea 
mulţi bani în piaţa de sclavi. Bebeluşul avea să fie omorât; 
oricum ar fi murit fără o mamă de la care să sugă. Băieţii aveau 
să fie luaţi sclavi. Asta avea să fie soarta a mii de oameni. Garin 


286 


descoperi că ideea nu-l emoţionează deloc, până ce în minte îi 
apăru imaginea lui Rose. 

Era aproape sigur că fata se afla încă în oraş. O văzuse pe 
Elwen cu doar două zile înainte, într-un şir de femei care 
transportau găleți cu apă şi nisip pentru stingerea incendiilor 
care se năşteau zilnic în oraş din cauza săgeţilor aprinse trase 
de mameluci peste zidurile oraşului. Elwen era îmbujorată. 
Părea epuizată, cu cearcăne negre sub ochi şi cu rochia pătată. 
Nu-l văzuse, însă el se uitase o vreme la ea. Will şi Elwen 
făcuseră tot ce le stătuse în puteri ca să-l ţină pe Garin departe 
de viaţa lor. Insă asta nu-l împiedicase să creadă că era tatăl lui 
Rose sau să spere că, într-o bună zi, avea să poată dovedi acest 
lucru fetei. Nu era sigur de ce simţea o asemenea nevoie; poate 
că nu era vorba decât de ciudă, de simpla dorinţă de a-l vedea 
pe Will că suferă aşa cum suferise şi el. Însă îi plăcea să creadă 
că de vină era faptul că era în stare să iubească un copil şi să se 
lase iubit în schimb. 

Oare Rose şi Elwen mai erau în Acra? Sau găsiseră o navă? 
Dacă mai erau acolo, Garin se îndoia profund că Will, oricât ar fi 
fost de ocupat, le-ar fi lăsat fără nicio speranţă de evadare din 
infern. Fără îndoială că le asigurase un loc pe o navă, posibil 
chiar la bordul acelei nave a templierilor. Începând să se 
gândească la un plan, Garin coti pe una din străduţele laterale, 
îndreptându-se către cartierul venețian. 


Sediul templierilor, Montmusart, Acra 
18 mai 1291 


Will străbătea călare străzile distruse din Montmusart, 
manevrându-şi armăsarul pe lângă mormane de moloz şi resturi 
arse de case. Aerul dimineţii era încărcat de fum. Simţea fumul 
provocându-i mâncărimi la baza gâtului şi îl putea gusta pe buze 
sub forma aceleiaşi pudre cenuşii care acoperea totul. Mult 
deasupra lui, torţele sclipeau pe ziduri, cu oamenii de veghe 
aruncând umbre prelungi când treceau prin zonele de lumină 
galbenă. Will îşi continuă drumul, prin tabăra ospitalierilor, unde 
cavalerii cu mantii negre şi cruci albe se mişcau precum nişte 
fantome în lumina palidă a zorilor. Trecu pe lângă un căruţ plin 


287 


cu răniţi care erau duşi peste hârtoapele solului spre infirmerie, 
apoi pe lângă un şir de catâri încărcaţi cu legături de săgeți pe 
spate. Văzuse scene similare pretutindeni de-a lungul zidurilor. 
Doar culorile uniformelor şi ale flamurilor se schimbau. 
Sentimentul de resemnare părea acelaşi peste tot. Vechile 
cântece cu care soldaţii se încurajaseră reciproc în primele nopţi 
bizare ale asediului încetaseră cu câteva zile înainte. Nimeni nu 
mai avea chef să cânte. 

Săpătorii mameluci, cunoscuţi sub numele de nakkabun, 
fuseseră extrem de ocupați cu subminarea celor douăsprezece 
turnuri din Acra în ultima lună. Fiecare echipă de mineri săpători 
era compusă dintr-o mie de oameni. Tunelele erau săpate chiar 
din tabăra mamelucă până la turnuri. Când ajungeau sub 
imensele construcţii de zidărie, săpătorii formau o cavernă 
uriaşă. Fundaţiile turnului erau menținute cu drugi de lemn până 
la săparea cavernei, după care drugilor li se dădea foc, astfel 
provocând prăbuşirea turnului în cavernă. Cu trei zile înainte, 
după o astfel de excavaţie se prăbuşise întreaga faţă exterioară 
a Turnului Regelui. Pietrele căzuseră în şanţul înconjurător, 
astfel că mamelucii nu fuseseră în stare să pătrundă pe acolo, 
dar uşurarea cruciaților ţinuse prea puţin, căci a doua zi de 
dimineaţă, când se _ treziseră, descoperiseră că mamelucii 
înălţaseră un paravan imens din pânză peste noapte, în spatele 
căruia îşi croiau drum printre resturi. Pietrele şi săgețile erau 
respinse de paravan, astfel încât creştinii de pe ziduri fuseseră 
capabili doar să urmărească modul în care mamelucii recuperau 
pietrele căzute din turn pentru a le folosi ulterior drept 
proiectile. 

Când ajunse la sediul templierilor, aşezat într-o biserică 
recent abandonată, cu acoperişul găurit, Will descălecă. Dădu 
căpăstrul calului unui slujitor din apropiere. Zona era încă destul 
de liniştită, cu oamenii încercând să se odihnească atât cât 
puteau înainte de începerea atacurilor zilnice. 

— L-ai văzut pe Simon Tanner? îl întrebă Will pe slujitor. 

— Ultima dată l-am văzut în grajdurile de lângă Ospiciul Sf. 
Lazăr, comandante. 

Will se opri, îndoit de alegerea pe care trebuia să o facă şi se 
uită la uşile bisericii, unde doi cavaleri stăteau de pază. 


288 


Grajdurile se găseau la cel puţin cinci minute de mers pe jos şi 
Will nu avea atâta timp la dispoziţie. leşi din biserică înjurând. 
Cavalerii îl salutară respectuoşi când el împinse uşile. Ajuns 
înăuntru, îi găsi pe Guillaume de Beaujeu şi Peter de Sevrey 
aplecaţi peste o schiţă a zidurilor oraşului întinsă peste două 
butoaie. Lumina torţelor le proiecta siluetele pe pereţii încăperii 
sordide, a cărei podea era plină cu aşchii de piatră. 

Guillaume privi în jurul lui. 

— A, comandante. A fost repede. Ce veşti ai din tabăra regelui 
Henric? 

— N-am ajuns până la tabăra regelui, Domnia Voastră, 
răspunse Will. Înainte de a ajunge acolo am fost alertat de 
cavalerii teutoni din apropiere de resturile Turnului Englezesc. 
Mamelucii s-au pus în mişcare. 

De Sevrey se încruntă. 

— Deja? oftă din greu. Azi sarazinii vor să ne scoale devreme. 

— M-aţi înţeles greşit, domnule mareşal. Se mişcă cu toţii, 
toate taberele militare, de la Turnul Patriarhului până la Poarta 
Sf. Anton. Concentrația cea mai mare de trupe este în faţa 
Turnului Blestemat. 

— Eşti sigur? întrebă Guillaume. A 

— M-am urcat pe metereze ca să văd cu ochii mei. In mod 
cert au început să se deplaseze în cursul noptii, la adăpostul 
întunericului. Aproape că au ajuns la baza zidurilor. 

— Ceilalţi conducători au fost avertizaţi? întrebă mareşalul. 

— Când am plecat de acolo tocmai se dădea de veste. Cred 
că celelalte tabere vor afla noutatea în următoarele minute. 

— Trezeşte oamenii, Peter, ceru Guillaume, întorcându-se 
spre mareşal. Spune-le că ne aşteptăm la un asalt general. 
Adună-i imediat aici. 

— Domnia Voastră, rosti mareşalul, înclinându-se şi ieşind. 

Cu o faţă sinistră în lumina torţelor, Guillaume se întoarse 
spre Will. 

— S-ar putea ca acum să se încheie, comandante, zise el 
după câteva clipe. 

Will strânse din dinţi. Încuviinţă tăcut. 

Guillaume privi înspre catapeteasmă, unde un crucifix de 
argint suspendat deasupra altarului lucea în lumina slabă. 


289 


— Te rogi cu mine, William? 

— Domnia Voastră, răspunse, ezitând, Will. Ar trebui să mă 
duc la cazarmă. Să ajut la pregătirea oamenilor. 

— Bineînţeles, replică Guillaume,  clătinând din cap. 
Pregăteşte-te. Ne vom ruga alături de frații noştri când te vei 
întoarce. 

Forţându-se să plece de lângă Marele Maestru, Will ieşi în 
grabă din biserică pe stradă, unde tabăra militară deja se trezea 
după ce se răspândise vestea. 

Îl găsi pe Simon în grajdurile de lângă Ospiciul Sf. Lazăr. 
Simon părea speriat, dar avea o expresie de hotărâre pe faţă în 
vreme ce supraveghea pregătirea cailor cavalerilor. 

Simon păru uşurat că îl vede pe Will. 

— Ai venit pentru un cal? Îşi trecu o mână prin părul plin de 
praf. Oamenii spun că va fi un atac, unul mai mare ca de obicei. 

— Trebuie să vorbesc cu tine, replică Will, trăgându-l pe 
Simon în curte, departe de paji şi grăjdari. 

— Ce e? întrebă Simon cu o voce îngrijorată. Slăbise serios în 
ultimele câteva săptămâni şi acum chipul lui, de obicei roşu şi 
cărnos, era palid şi cu obrajii înfundaţi. Will? Ce e? 

— Am nevoie să faci ceva pentru mine. 

— Orice. 

— Am nevoie să te duci la Elwen. Vreau să te asiguri că ea şi 
Rose ajung la bordul vasului. l-am spus să plece ieri, dar mi-a 
răspuns că mai are de împachetat câteva lucruri. A promis să 
ajungă în port în această după-amiază. Will se opri şi se uită fix 
în ochii lui Simon. Dar eu nu cred că mai avem atâta timp. 

Simon păru şocat, dar dădu din cap. 

— O voi face, bineînţeles. Deşi nu cred că grăjdarul-şef va fi 
fericit dacă eu îmi părăsesc postul în clipa asta. 

— Spune-i că te-am realocat în altă parte. 

— Mă întorc de îndată ce le văd urcate pe navă. Simon porni 
înapoi spre grajduri, după care se întoarse şi prinse ambele 
mâini ale lui Will în mâinile lui aspre şi pline de bătături. 
Dumnezeu să te însoţească, rosti el cu un ton gâtuit. 

— Şi pe tine. 


290 


Will îl urmări pe Simon plecând, după care plecă şi el. Când 
trecu de Poarta Sf. Lazăr, privirea lui căzu peste nişte cuvinte 
mari, scrise cu cărbune pe lemn. 

Non nobis, Domine, non nobis, sed nomini tuo da gloriam. Nu 
a noastră, Doamne, nu a noastră să fie gloria, ci întru numele 
Tău. 

Rămase locului câteva clipe, cu o imagine a tatălui său 
limpede în minte. 

Undeva în depărtare, dincolo de ziduri, se auzi bătaia unei 
tobe. 


Cartierul venețian, Acra 
18 mai 1291 e.n. 


Garin ajunse la uşa albastră şi se opri, chinuindu-se să-şi 
regăsească respiraţia normală. Vru să-şi şteargă transpiraţia de 
pe frunte şi îşi dădu seama că mâna îi tremura violent. Băutura 
îi afectase organismul şi acum devenise o otravă, măcinându-l 
pe dinăuntru. Dacă s-ar fi oprit să gândească mai bine, poate că 
ar fi jefuit vreo tavernă abandonată şi poate chiar ar fi găsit 
nişte monede, însă nu se gândise la altceva decât la venirea 
aici. Îşi făcu palma pumn şi bătu în lemnul vopsit al uşii. Sunetul 
reverberă pe strada pustie. Un bărbat care trăgea un căruţ plin 
cu oale şi tigăi trecu încet pe lângă el. Omul aruncă o privire 
bănuitoare spre Garin, dar merse mai departe. Garin se uită 
chiorâş după el, apoi auzi un zăvor dat la o parte. Işi netezi 
repede părul murdar şi îşi îndreptă haina pătată de vomă. Uşa 
se deschise. 

În cadrul ei apăru Rose. Părul fetei era prins sub un coif. Rose 
purta o mantie de călătorie în galben şi verde peste o rochie 
albă. Părea obosită. Când îl văzu pe Garin se încruntă. 

— Ce vrei? îngăimă ea, ţinând de uşă ca să nu se deschidă 
mai mult. 

— Rose, iubito, rosti Garin, încercând să zâmbească. Mama ta 
e aici? 

Rose nu-i răspunse. În spatele ei, Garin auzi paşi apropiindu- 
se cu repeziciune. 

— Rose! De ce e uşa deschisă? Cine-i acolo? 


291 


Când Rose întoarse capul în direcţia vocii lui Elwen, Garin o 
împinse înăuntru cât putu de blând şi apoi intră şi el, ştiind că n- 
avea altă şansă să mai intre dacă Elwen apuca să-i trântească 
uşa în nas. Inchise el uşa şi o zăvori. Rose se îndepărtă, uitându- 
se fix la el de pe coridorul pe care se găseau mai multe cufere şi 
câţiva saci. Cele două fiinţe păreau gata de plecare. 

— leşi naiba afară! Elwen ajunsese la baza scării, pe coridor şi 
îl ţintuia pe Garin cu privirea. Pe chipul ei se zărea o expresie 
cumplită de furie la lumina unei lămpi cu gaz care atârna de un 
cârlig pe coridor. Rose, vino aici. Făcu un pas înainte şi îşi puse 
mâinile pe umerii fiicei ei, trăgând-o înapoi. Vorbesc serios, 
Garin. Pleacă. 

Garin clătină încet din cap. 

— Nu pot face asta. 

— De ce? 

Vocea lui Elwen continua să fie dură, dar Garin sesiză o undă 
de frică în ea. 

— Navele nu iau bărbaţi la bord dacă nu au bani la ei şi nu 
sunt destule nave rămase pentru toată lumea. Ridică din umeri. 
N-am unde altundeva să mă duc. 

— Nu te pot ajuta. 

— Ba eu cred că da. Garin îşi înclină capul într-o parte şi o 
studie pe Elwen. Se simţea mai încrezător. Îmi eşti datoare, 
Elwen. 

li zâmbi lui Rose şi îi făcu cu ochiul, ca şi cum ar fi jucat un 
joc. 

— Garda noastră, Piero, va veni dintr-o clipă în alta, anunţă 
Elwen. 

Garin se încruntă şi aruncă o privire spre uşă. 

— Chiar aşa? Păi atunci ar trebui să nu mai stăm aici. Sus, 
zise el, venind spre ele. 

Elwen se postă în faţa lui Rose şi se înfipse bine pe picioare. 

— Dacă Piero te găseşte aici, te omoară. Pleacă. Îşi cobori 
glasul. Te rog, Garin. Îmi sperii fata. 

Ochii lui Garin sclipiră de mânie. 

— E fata noastră! şuieră el, apucând braţul lui Elwen şi 
răsucind-o către scară. 


292 


— Fugi, Rose! strigă Elwen, zbătându-se în strânsoarea lui şi 
lovindu-l cu mâna liberă. Du-te! ţipă ea din nou, întorcându-se 
spre fiica ei. 

Rose făcu câţiva paşi înapoi, cu ochii măriţi de groază, apoi 
fugi spre uşa din capătul coridorului. 

Garin îşi duse mâna la centură. Degetele i se curbară în jurul 
pumnalului ascuns acolo, pe care îl scoase la lumină. 

— Rose, iubito! strigă el, răsucind cu putere braţul lui Elwen şi 
punându-i lama pumnalului la gât. Dacă fugi, îţi omor mama. 

Rose încremeni. Se răsuci pe călcâie şi urlă de groază când 
văzu pumnalul la gâtul maică-si. Undeva afară, în depărtare, 
începu să bată o tobă cu un sunet profund şi ameninţător. 

— Nemernicule, îngăimă Elwen, încremenind cu tot corpul 
tremurând lângă lama armei. 

Garin simţi că-i vine să vomite. Transpiraţia îi cădea în ochi şi 
mâinile îi tremurau. Lucrurile nu mergeau după cum 
intenţionase el. Nu aşa şi-ar fi dorit să rezolve problemele lui. 
Trebuia să liniştească situaţia, dar n-o putea face acolo. Trebuia 
să le ducă pe cele două fiinţe sus, după care, cumva, să o facă 
pe Elwen să îl asculte. 

— Rosie, zise el tare. Dacă faci ce spun, totul va fi bine. Vreau 
să urci. 

Rose ezită. Rămase pe loc, răsuflând din greu şi uitându-se 
când la Garin, când la maică-sa. 

Garin se încruntă. Îşi apropie faţa de faţa lui Elwen. 

— Spune-i să urce, şopti el la urechea lui Elwen. Altfel jur că o 
forţez să vadă cum te tai. 

Elwen simţi că-i cedează picioarele. 

— Fă ce spune, Rose, şopti ea. 

Încet, fata veni spre scară şi începu să urce, fără să-şi ia 
privirea de la maică-sa, care o urmă, împinsă de la spate de 
Garin, având cuțitul încă în dreptul gâtului ei. 

Când ajunseră la primul etaj, Garin făcu semn spre una din 
uşi. 

— Ce e acolo? 

— Nimic, răspunse Elwen. Aia e camera lui Andreas. E goală. 

— Intră acolo, Rosie, rosti el cu calm. 


293 


Fata deschise uşa şi intră cu spatele, continuând să se uite fix 
la Garin. Camerele lui Andreas, cu solarul care ducea înspre 
dormitor, erau întunecate şi reci. Rămăseseră acolo doar câteva 
piese de mobilier: o masă, un taburet şi patul mare. Vântul care 
sufla prin ferestre aducea miros de fum, iar podelele lipsite de 
covor scârţâiau sub paşii lor. 

— Du-te şi aşază-te lângă fereastră, Rose. Garin luă cuțitul de 
la gâtul lui Elwen. lar tu du-te lângă ea. 

Eliberată din strânsoare, Elwen fugi la Rose şi o cuprinse în 
braţe. 

— E-n regulă, draga mea, şopti ea în părul fetei. O să fie bine. 

— Ascultă-ţi mama, Rose, rosti Garin, absent, în vreme ce 
închidea uşa, mulţumit să găsească o cheie mare de fier în 
broască. 

— Garin, e frig aici, rosti Elwen, uitându-se la el. Rose a fost 
bolnavă. O să moară aici. 

Garin se opri şi se uită la fata cu chipul palid, care tremura 
toată. 

— Ai pături? o întrebă el pe Elwen. 

— Jos, într-unul din sacii de pe hol. Le pot aduce eu. 

Garin îşi îngustă ochii. 

— Mă duc eu. Scoase cheia mare din broască şi o flutură 
înspre Elwen. Să nu încerci vreo prostie. 

O privi intens până ce se declară mulţumit că ea îşi dăduse 
seama de seriozitatea intenţiilor lui, după care ieşi din încăpere. 
Băgă pumnalul în teacă şi încuie uşa. In vreme ce se îndepărta, 
auzi un geamăt înfundat şi înjură printre dinţi. Nu, lucrurile nu 
evoluau deloc aşa cum îşi dorise el. Cobori scara în grabă şi 
începu să caute prin saci. Găsi unul plin cu pături şi cearşafuri. 
Tocmai îl urca pe scară când auzi un zgomot prin uşa din 
capătul coridorului, care probabil ducea spre o bucătărie. Lăsă 
sacul jos şi tropăi pe loc. Auzi vocea unui bărbat rostind numele 
lui Elwen. Paşii individului se apropiau. 

Garin se pregăti. Când uşa se deschise, o prinse de canat şi o 
trânti în nasul bărbatului uluit care se ivise de după ea. Omul se 
dădu înapoi, ţinându-se de faţă, şi se izbi de o masă, împingând- 
o din loc. Picioarele mesei scârţâiră amarnic pe podeaua din 
piatră. Garin se duse după om şi îl lipi de masă. Bărbatul începu 


294 


să tipe, dar vorbea în italiană şi el nu-l putea înţelege. Garin 
prinse o şuviţă din părul individului şi îl lovi cu capul de lemnul 
mesei, vrând să-l aducă în stare de inconştienţă. Numai că 
efortul făcut stârni un nou val de greață în interiorul lui, aşa că 
impactul rezultat nu fu nici pe departe atât de dur precum 
intenţionase el. Omul urlă de durere şi ripostă. leşind din 
strânsoarea lui Garin, bărbatul se răsuci şi îl lovi drept în faţă, 
trimiţându-l până în perete, unde atârnau câteva oale. Acestea 
căzură cu zgomot în jurul lui. Garin îşi reveni şi se repezi la 
rândul lui asupra bărbatului. Cei doi începură o luptă surdă, 
învârtindu-se prin bucătărie şi aruncând tot felul de lucruri cât 
colo. Bărbatul scăpă la un moment dat şi scoase la iveală o 
sabie ascunsă la şold. Îl atacă pe Garin, care reuşi să evite lama, 
dându-şi capul pe spate în ultima clipă înainte ca sabia să-i taie 
gâtul. La rândul lui, Garin scoase pumnalul, se năpusti asupra 
omului şi îi înfipse arma cu precizie printre coaste. 

Omul urlă. Garin scoase arma, o prinse invers în pumn şi o 
petrecu peste gâtul bărbatului, secţionându-i artera carotidă. 
Nefericitul se prăbuşi pe podea, printre resturile lucrurilor 
sparte. Gâfâind şi plin de transpiraţie unsuroasă, Garin se uită la 
individ, probabil Piero. Îşi şterse pumnalul de hainele mortului, 
apoi îl băgă în teacă cu un gest energic. Vru să iasă de acolo, 
dar se opri când ceva îi atrase atenţia. Pe un raft se găsea un şir 
de urcioare, deasupra unor oale cu ierburi şi uleiuri. Păşind 
peste Piero, Garin se duse într-acolo. Simţi un imens val de 
uşurare când văzu că urcioarele erau pline cu vin. Luă două 
dintre ele, ieşi pe coridor şi prinse sacul cu pături sub un braţ. 
Apoi scoase lampa cu ulei din cârlig şi urcă treptele. 

Elwen se uită şocată la el când îl văzu. Rămăsese acolo unde 
o lăsase el, lângă fereastră, ţinând-o pe Rose în braţe. 

— Ce s-a întâmplat? Ce a fost cu zgomotul ăla? 

— A venit Piero acasă, mormăi Garin, închizând uşa cu 
piciorul. 

Lăsă lampa şi urcioarele pe masă, apoi încuie uşa şi aruncă 
cheia într-o pungă de la centura lui. 

— Doamne, şopti Elwen, holbându-se la o dâră de sânge care 
licărea întunecată pe haina lui. Ce ai făcut? 


295 


Avea vocea amorţită, dar ochii i se umpluseră de teamă 
adevărată după ce îşi dăduse seama de ce anume este el 
capabil. 

— Uite, rosti morocănos Garin, evitând privirea ei îngrozită. 
Aruncă sacul înspre Elwen. Când Elwen nu se mişcă, arătă 
înspre Rose. Îi e frig, Elwen. 

Mişcându-se încet, cu degete înţepenite şi neîndemânatice, 
Elwen scoase două pături din sac, în vreme ce Garin se ghemui 
pe marginea mesei şi se apucă să bea cu sete dintr-un urcior. 
După ce înfăşură pătura în jurul umerilor fetei, Elwen se uită la 
el. Prin toată groaza paralizantă care o încerca, Elwen întrezări o 
şansă, o mică rază de speranţă. Dacă el continua să bea aşa, 
avea să devină mai lent şi mai slab. Poate că atunci reuşea să 
se lupte şi să treacă de el. Agăţându-se de idee şi simțind cum îi 
revine o parte din forţe, Elwen îşi înfăşură o pătură în jurul 
propriilor umeri. _ 

Garin termină de băut, râgâi şi lăsă urciorul gol pe masă. Işi 
închise pe jumătate ochii când simţi alcoolul curgând prin el şi 
întărindu-i mădularele. Ceaţa din creierul lui dispăru ca prin 
farmec. 

— Îmi cer scuze pentru Piero, rosti el, deschizând ochii. Nu l- 
aş fi omorât dacă mi-ar fi dat de ales. 

— De ce ai venit aici? întrebă Elwen pe un ton potolit. Oraşul 
stă să cadă. Dacă ne ţii aici ne pui vieţile tuturor în primejdie. 
Făcu o pauză. N-ai face asta dacă ai ţine aşa de mult la Rose. 

Garin se aplecă în faţă şi se uită la Elwen cu o privire limpede. 

— Fac asta tocmai pentru că îmi pasă de ea. Nu e drept ca 
fata să nu ştie cine e tatăl ei adevărat. 

Rose se uită la el cu o privire beligerantă de sub faldurile 
păturii. 

— Ştiu cine e tatăl meu, rosti ea cu un ton aspru. 

Garin clătină din cap. 

— Nu, iubito, nu cred că ştii. 

Elwen închise ochii. g 

— Te rog, Garin. Nu face asta. lţi dau ce vrei, dar nu ne face 
asta. Făcu un pas spre el. Avem bani jos, într-unul din saci. la-i. 
Noi n-avem nevoie de ei. Avem transportul asigurat. Dacă pleci 
acum, o să-ţi poţi cumpăra un loc pe o navă. 


296 


— Încerci să mă mituieşti? întrebă el. 

— Nu, eu... 

Garin se ridică de pe masă şi se duse spre Elwen. Oprindu-se 
la jumătatea drumului, cu spatele la perete, întinse un deget 
spre Elwen. 

— Cine o să aibă grijă de ea, de voi, după ce se termină toate 
astea? Băutura îi aprinsese deja simţurile. Revenise la viaţă şi 
resimțea toate emoţiile. Will nu merge cu voi, nu-i aşa? Preferă 
să stea aici şi să facă pe eroul decât să se asigure că soţia şi 
fiica lui sunt în siguranţă. Nu te merită, Elwen, nu vă merită pe 
niciuna. Niciodată nu v-a meritat. 

— Will stă pentru că are o datorie de îndeplinit. 

— Faţă de Templu? tună Garin. Nici măcar nu crede în 
nenorocitul de Templu! 

— Dacă părăseşte ordinul va părăsi şi Frăția, ştii asta. Anima 
Templi nu poate exista fără resursele furnizate de Templu. Dacă 
el pleacă, pierde orice şansă de pace. Eu înţeleg asta. Şi // admir 
pentru asta. Elwen căpăta putere în voce. Asta e diferenţa dintre 
el şi tine, Garin. Will face tot ce e mai bine pentru lumea din 
jurul lui. Tu faci doar ce e mai bine pentru tine şi nu-ţi pasă de 
consecinţe! 

— E mai bun ca mine, nu-i aşa? 

— Mai bun decât îţi vei da vreodată seama, replică ea cu un 
râset sfidător. 

Garin clătină din cap. 

— Dacă aşa stau lucrurile, Elwen, de ce ai venit la mine în 
ziua aia? Răspunde! ţipă el când ea se întoarse cu spatele. Dacă 
Will e aşa de bun, de ce naiba ţi-ai desfăcut picioarele pentru 
mine? 

— Taci! urlă ea, răsucindu-se spre el. Taci din gură! 

Rose îşi pusese palmele peste urechi şi începuse să se lase în 
jos cu spatele sprijinit de perete. Inchisese strâns ochii. Nici 
Elwen şi nici Garin nu se uitau la ea; atenţia le era concentrată 
doar asupra lor înşişi. 

— De-asta eşti încă aici, nu-i aşa? De ce n-ai plecat încă? Pun 
pariu că Will ţi-a asigurat o navă cu destulă vreme în urmă, când 
a început asediul. Puteai să pleci, dar ai rămas. Ai rămas din 
pricina vinovâăţiei, pentru că nu puteai suporta să-l laşi singur 


297 


aici, ştiind că l-ai părăsit o dată, că l-ai abandonat total când te- 
ai culcat cu mine. 

— Nu, răspunse Elwen, clătinând cu putere din cap. Nu. 

— Crede-mă, ştiu ce e vinovăția. O recunosc imediat ce o văd. 
Garin se întoarse la masă şi ridică celălalt urcior. Bău, de 
această dată luând doar câteva guri. Râse. Cu toţii suntem aşa 
de vinovaţi... Tu, eu, Will. Aşa de blestemaţi şi aşa de vinovaţi... 

— Noi nu suntem ca tine, Garin. Tu eşti slab şi crud. Eşti un 
nimic. 

— Will şi-a ucis propria soră. 

— A fost un accident. 

— Tu te-ai culcat cu mine. 

— A fost o greşeală. 

— Şi cum rămâne cu mine? urlă Garin, azvârlind urciorul în 
uşă. Rose ţipă şi Elwen tresări când urciorul se sparse, lăsând 
vinul dinăuntru să mânjească podeaua şi peretele. Eu n-am voie 
să fac greşeli? Eu nu pot fi iertat pentru lucrurile pe care le-am 
făcut? 

— Tu le-ai făcut din egoism. 

— Habar n-ai prin ce am trecut. Garin îşi înfipse un deget în 
piept. Cât am suferit... Aveam treisprezece ani când m-a găsit 
Edward şi m-a atras în serviciul lui cu promisiunea de a-mi ajuta 
familia. Ştii ce obişnuia să-mi facă unchiul meu, Jacques? 
Obişnuiam să îmi rod unghiile... îşi privi unghiile murdare şi 
roase, şi pufni. Incă le mai rod. Jacques ura acest obicei. Îl 
socotea o slăbiciune. Intr-o zi, am uitat acest lucru şi mi le-am 
ros în faţa lui. Mi-a prins degetul în uşa solarului său şi mi-a scos 
unghia pe loc. Insă eu am continuat să îl iubesc, chiar şi după ce 
mă bătea. Tot ce doream era să-i fac fericiţi pe el şi pe mama 
mea. Mi-am zis că Edward îmi poate oferi asta, aşa că am fost 
de acord când mi-a cerut să îl ajut să recupereze bijuteriile 
coroanei. 

Elwen încremenise. 

— Cum? 

Garin încuviinţă când zări expresia ei. 

— Eu am fost, Elwen. l-am trădat pe cavaleri. Le-am dat 
oamenilor lui Edward informaţiile de care aveau nevoie ca să 
regizeze atacul de la Honfleur. Mi-am ucis unchiul. Se uită în 


298 


ochii ei. l-am ucis şi pe ai voştri. Jacques şi Owein au murit din 
cauza mea. 

Elwen se albise la faţă. 

Garin scoase un şuierat. 

— N-am mai spus nimănui asta, rosti el, uşor îngrijorat. După 
eveniment, m-am urât singur şi am urât ceea ce am putut face. 
M-aş fi întors la Londra ca să plâng de unul singur, dar Rook, 
omul lui Edward, a dat de mine şi mi-a spus că dacă nu continui 
să lucrez pentru ei, dacă nu continui să mă dovedesc util, o s-o 
violeze pe maică-mea şi apoi o s-o omoare. Măcar asta era 
adevărat. Aşa că am lucrat mulţi ani pentru Edward, folosindu- 
mă de poziţia mea din Templu ca să-i dau ce dorea. 

— Cartea Graalului, icni Elwen. 

— Edward voia să o folosească împotriva Templului, ca 
dovadă de erezie. Credea că poate şantaja Anima Templi ca să 
obţină bani şi resurse de care avea nevoie după ce a ajuns rege. 
Intenţiona să-şi extindă imperiul încă din vremea când era prinţ. 
A ştiut întotdeauna ce vrea. Garin îşi înălţă capul când auzi 
zgomot îndepărtat de tobe şi goarne. Se uită iarăşi la Elwen. 
Apoi am venit aici, în Outremer. Mi-am dovedit forţa în bătălie, 
am salvat vieţi, am aflat ce înseamnă să fii cavaler, am învăţat 
ce înseamnă să te simţi mândru şi bine. L-am uitat pe Edward. 
L-am ajutat pe Will să găsească Cartea Graalului şi când Rook a 
încercat să ne oprească l-am ucis. După aia însă am fost băgat 
în temniţă. Vorbea acum cu amărăciune. Incercasem aşa de 
mult să îmi spăl păcatele şi totuşi continuam să fiu pedepsit. 
Edward a fost cel care m-a scos din temniţă. 

— Şi de atunci lucrezi tot pentru el? 

Garin îşi presă buzele una de alta. 

— De ani întregi. Omor şi spionez, în numele lui. Sprânceana i 
se încruntă când văzu că ea se întoarce şocată şi dezgustată cu 
spatele. Dar totul s-a schimbat când am văzut-o pe Rose. 
Traversă încăperea spre Elwen. Jur, Elwen. Ceva s-a schimbat în 
mine. Când am văzut că pot şi crea viaţă, nu doar să distrug. Işi 
puse mâinile pe umerii ei şi o întoarse cu faţa spre el. Ea mea, 
nu-i aşa? Măcar asta spune-mi. 

Elwen îşi propti privirea în podea. 

— Nu ştiu, şopti ea. 


299 


— Dar există şansa măcar? replică iute Garin. Lacrimile care 
ţâşniră din ochii ei când îşi ridică privirea reprezentară răspunsul 
de care avea nevoie. Zâmbi şi expiră cu putere. Lasă-mă să vin 
cu voi, Elwen, la bordul navei. Mâinile lui tremurau în vreme ce o 
strângeau de umeri. Lasă-mă să fiu tată, ba chiar soţ. Lasă-mă 
să dovedesc că pot fi un om mai bun, că îmi pot spăla păcatele. 
Lasă-l pe Will să aibă grijă de lume şi eu jur că voi avea grijă de 
tine, de voi două. Pot face asta. Te pot face să mă iubeşti. 

Elwen îl ţintui cu privirea. 

— Eşti un mincinos, zise ea cu o voce de gheaţă. Un mincinos 
şi un ucigaş. Niciodată nu te-aş putea iubi. 

Garin icni, resimţind vorbele ei ca pe o palmă. Mânia îi coloră 
imediat obrajii. 

— Ei bine, m-ai iubit odată, bolborosi el. Atunci am fost 
suficient de bun pentru tine. Înşfăcând-o, o lipi de masă. Sunt 
suficient de bun pentru tine şi acum. O aruncă pe duşumea. 
Ignorând ţipetele ei îngrozite, o prinse de mâinile care se 
transformaseră în gheare căutând faţa lui, şi i le ţintui de lemn. 
O să te fac să mă iubeşti din nou! icni el, prinzând rochia ei şi 
rupând-o de sus în jos, până ce îi dezgoli sânii. 

Simti brusc nişte pumni izbindu-l în spate şi în picioare. Nu îl 
loveau prea tare, dar îi abăteau atenţia de la ceea ce voia să 
facă. Se răsuci cu un mârâit şi lovi, orbit de furie şi de alcool. 
Prinse partea laterală a feţei lui Rose în lovitură şi o trimise pe 
fată cât colo. Rose căzu la podea şi rămase nemişcată. Garin îşi 
recăpătă vederea limpede când zări silueta ghemuită a fetei. li 
dădu drumul lui Elwen şi se lăsă în genunchi lângă fată. 

— Rosie, ţipă el cu voce răguşită. Rosie! Imi pare rău. 

Elwen se dădu jos de pe masă şi se năpusti asupra lui, 
înşfăcând urciorul golit ca armă. Îl lovi cu putere pe Garin în cap 
şi urciorul se făcu zob. Garin căzu cu faţa în jos alături de Rose, 
care se trezi cu un spasm. Însă chiar în clipele în care, plângând, 
cu mâinile tremurânde, Elwen se chinuia să smulgă de la 
centura lui punga cu cheia, Garin îşi reveni şi se ridică în 
picioare. Luând-o pe Elwen de pe el, o împinse. Elwen se izbi dur 
de masă, lovindu-se cu fruntea de colţul acesteia în vreme ce se 
prăbuşea la podea. Ajunse pe duşumea alături de Rose, care 
scoase un strigăt. 


300 


— Mama! 

— Credeţi că plecaţi? tună Garin, simțind cum sentimentul de 
vinovăţie din sufletul lui dispăruse la fel de brusc precum 
apăruse. Credeţi că mă puteţi abandona? Nu plecaţi nicăieri! 

Apucând lampa, o aruncă înspre uşă, unde vinul deja făcuse o 
băltoacă pe jos. Sticla se sparse, lăsând uleiul dinăuntru să se 
scurgă afară. Flacăra dinăuntrul lămpii tremură, aproape 
dispăru, după care dădu de ulei şi vin. 

Garin se dădu înapoi când Rose se aplecă deasupra mamei 
sale. 

— Mama, trezeşte-te! 

Focul se întinse cu repeziciune, trezit la viaţă de lemnul din 
încăpere. Garin se uită vrăjit la el. 

Elwen tresări şi se trezi, uitându-se ameţită la fata ei. Coiful îi 
căzuse de pe cap şi părul îi atârna liber peste umeri. Pe frunte îi 
apăruse o vânătaie. 

— Ce...? îngăimă ea, ridicând mâna spre frunte. 

Brusc, se ridică în capul oaselor şi privi terifiată la focul care 
acum ardea vesel în sus pe uşă, sfârâind cu fiecare pată de ulei 
şi de vin pe care le întâlnea în cale. Garin stătea ameţit în 
picioare. Din ceafă îi curgea un firişor de sânge de la rana 
provocată de urciorul spart în capul lui. 

— Doamne! strigă Elwen. Ce ai făcut? 

El se întoarse să se uite la ea, cu faţa cenuşie şi inertă. 

— Acum vom sta cu toţii aici. 


Poarta Sf. Anton, Acra 
18 mai 1291 


Scena era desprinsă din infern. Fumul se ridica învolburat în 
nori imenşi, sufocanţi, în vreme ce recipiente de lut conţinând 
foc grecesc explodau pe stradă. Caii nechezau cuprinşi de 
panică şi azvârleau din copite în vreme ce carnea le lua foc, 
aruncându-şi călăreţii din şa direct în mulţimea de oameni 
supuşi focului. Un bărbat, un cavaler englez, care nu mai 
dispunea de scări pentru a se ţine în echilibru în şa, se 
transformă într-o minge de foc când un recipient îl lovi în plin, 
aprinzându-i mantia. Omul se zvârcoli orbit în vreme ce flăcările 


301 


se ridicau ca un zid în jurul lui. Faţa începu să-i ardă şi pielea de 
pe obraji să i se topească precum ceara. Liniile de atac 
mameluce se vedeau ca un zid mişcător de oameni, sulițe şi 
scuturi, cu soldaţii din faţă împinşi înainte de soldaţii din urma 
lor. Primele rânduri de soldaţi erau înzestrate cu scuturi înalte, 
din spatele cărora arcaşii lansau şiruri-şiruri de săgeți în creştini. 
Alţii aruncau săgeți de catapultă şi recipiente cu foc grecesc. 
Parcă întregul univers ajunsese să ardă. _ 

Will stătea în şa, alături de Guillaume de Beaujeu. Il dureau 
braţele şi avea mantia sfâşiată şi înnegrită, îmbibată de sângele 
lui şi al altora. Îşi ridică scutul pentru a respinge o nouă săgeată 
de catapultă trasă în direcţia lui. Săgeata se izbi de spatele 
ridicat al şeii. Robert şi Zaccaria se găsiseră şi ei în apropiere, 
dar acum Will nu îi mai putea vedea prin norii de fum şi în 
nebunia din jurul lui. Habar n-avea dacă mai trăiau. Zgomotul 
cumplit făcut de cele trei sute de tobe inamice răsuna în 
interiorul căştii, împreună cu urletele muribunzilor împrăştiaţi 
peste tot în jur. Mantiile albe ale templierilor se vedeau alături 
de mantiile negre ale ospitalierilor. Jean de Villiers lupta cu 
determinare alături de Guillaume, ca şi cum cei doi Mari Maeştri 
fuseseră camarazi de arme întreaga lor viaţă şi nu existase 
niciodată vreo rivalitate între ei sau Ordinele lor. Soldaţii din 
Cipru, sub comanda lui Henric al II-lea, se găseau şi ei acolo, cu 
tunicile sclipind în roşu şi auriu în razele soarelui care din când 
în când reuşeau să străpungă norii imenşi de fum. 

După zgomotul profund scos de toba mare, care continuase 
să răsune câtă vreme templierii se adunaseră în faţa bisericii, 
mamelucii îşi lansaseră asaltul. Veniseră ca o mulţime compactă 
şi solidă. Mulţi dintre ei căzuseră, zdrobiţi de pietrele aruncate 
de pe zidurile oraşului sau arşi de vii din pricina uleiului aprins 
aruncat peste rândurile lor. Însă mulţi alţii continuaseră să 
înainteze, călcând peste cadavre. Norii imenşi de săgeți trase 
înspre trupele oraşului erau pur şi simplu prea mari pentru ca 
soldaţii creştini să le poată face faţă, astfel încât mamelucii 
reuşiseră, în scurt timp, să cucerească Turnul Blestemat. Se 
revărsaseră cu zecile de mii prin spărtură, împingând înapoi 
trupele care încercau să li se opună, după care pătrunseseră în 
incinta exterioară dintre zidurile duble. Unii dintre mameluci se 


302 


întorseseră spre stânga şi atacaseră de-a lungul şanţului înspre 
tabăra pisană, unde maşinile de luptă ale italienilor reuşeau să 
provoace daune teribile restului armatei mameluce rămase în 
afara zidurilor. Un alt grup, compus din câteva mii de mameluci, 
atacase în dreapta, prin incinta exterioară a Porții Sf. Anton. Însă 
creştinii fuseseră avertizaţi, astfel că acum templierii şi cavalerii 
Sf. loan erau acolo ca să-i întâmpine cum se cuvine. 

Din când în când, mamelucii din primele rânduri îşi ridicau 
scuturile ca să înainteze prin porţile sparte şi arse, avansând 
centimetru cu centimetru pe strada acoperită cu pietre. Când ei 
făceau asta, Guillaume scotea un strigăt războinic, chemânau-i 
pe cavaleri la atac. Însă imediat ce vedeau cavalerii venind spre 
ei, mamelucii strângeau rândurile, astfel încât cavalerii se 
loveau de un zid impenetrabil. Era o bătălie fără speranţă. 
Cavalerii ştiau că nu mai pot opune rezistenţă acelei forţe 
formidabile prea multă vreme, însă fiecare secundă de 
rezistenţă însemna o altă fiinţă umană urcată într-o navă, o altă 
soţie sau fată care avea să supravieţuiască. Acest lucru le 
întărea moralul şi îi făcea pe toţi să suporte durerea şi groaza, 
să se azvârle peste rândurile de mameluci, să atace cu săbii şi 
topoare capete, gâturi şi braţe de inamic. Unii oameni luptau cu 
săgeți înfipte în trup sau cu răni deschise care le provocau stări 
de agonie la fiecare mişcare. Asta era rezistenţa finală. 

In mijlocul oamenilor, Guillaume de Beaujeu urla ca un leu, 
după ce îşi pierduse de pe cap coiful împodobit cu panaşul 
sângeriu. Ochii lui albaştri scânteiau în razele soarelui de 
dimineaţă, iar faţa şi barba se înnegriseră de la fum, praf şi 
sânge. Deoarece chemarea la arme se petrecuse aşa de rapid, 
Marele Maestru nu avusese timp să-şi pună ca lumea cămaşa de 
zale, astfel încât acum era protejat doar de o platoşă subţire ce 
îi acoperea umerii şi jumătatea de sus a trupului. Guillaume 
striga înspre Dumnezeu să le dea tuturor tărie în braţe şi inimi, 
urlând că întreaga creştinătate era alături de ei, că nimeni nu 
avea să fie uitat, că aveau cu toţii să primească onoruri pe 
pământ şi în ceruri, că îngerii vor cânta pentru ei. lar cuvintele 
lui turnau foc în urechile cavalerilor în vreme ce intrau cu caii lor 
epuizați în rândurile duşmanilor, înroşind totul cu săbiile lor şi 


303 


transformând arsura fierului de pe pielea lor în sărutul Domnului 
pentru sufletul lor. 

Fumul se mai limpezi şi primele rânduri de mameluci îşi 
ridicară iarăşi scuturile ca să reînceapă marşul, păşind peste 
cadavrele mutilate şi arse ale camarazilor, ale cruciaților şi ale 
cailor. 

Guillaume îşi ridică sabia pentru a anunţa o nouă şarjă. 

— La mine! tună el. La mine! 

În acel moment, dinspre mameluci veni în zbor o săgeată de 
catapultă. 

Săgeata străbătu aerul precum un trăsnet negru, trecând prin 
fum, drept spre Marele Maestru. Guillaume nu o văzu venind 
spre el. În vreme ce oamenii lui îşi înfigeau călcâiele în burţile 
cailor şi se repezeau înainte, vârful săgeţii se înfipse în partea 
laterală a trupului lui Guillaume, mai jos de subsuoară, în locul 
rămas descoperit după ce Marele Maestru îşi ridicase braţul cu 
sabia în sus. Platoşa nu-l mai proteja acolo, astfel încât săgeata 
îi pătrunse mai bine de zece centimetri în trup. Guillaume se 
trezi dat pe spate în şa. Sabia lui lată îi căzu printre degete. In 
faţa lui, oamenii atacau rândurile mameluce. Prin ceața 
dureroasă care i se întinsese în faţa ochilor, Guillaume zări doi 
cavaleri căzând, cu caii zvârcolindu-se sub ei sfâşiaţi de fierul 
suliţelor inamice. Cu mâna liberă prinse corpul săgeţii şi, cu un 
urlet de durere, o smulse din rană. Se prăbuşi înainte în şa, 
exact în clipele în care oamenii lui începură retragerea din faţa 
zidului de scuturi mameluce. 

Will îl văzu primul. 

— Domnia Voastră! Işi mână calul într-acolo şi reuşi să-l 
alinieze lângă calul Marelui Maestru, prinzându-l pe acesta în 
braţe în clipa în care era să se prăbuşească din şa. Zări sângele 
îmbibând tunica lui Guillaume. Trebuie să vă ducem la 
infirmerie. 

Guillaume deschise ochii. 

— Nu, William. Trebuie să-mi conduc oamenii. 

— Nici măcar nu puteţi călări, Domnia Voastră. 

Între timp, Zaccaria şi alţi câţiva cavaleri îl văzuseră şi ei pe 
Marele Maestru şi acum veneau în goană, împreună cu Marele 
Maestru al ospitalierilor. În spatele lor, cavalerii regelui Henric îşi 


304 


ridicaseră scuturile ca protecţie contra săgeţilor care curgeau în 
jurul lor. 

— Duceţi-l la preceptoriul vostru, zise Jean, mutându-şi 
privirea de la Marele Maestru la Will. Faceţi tot ce puteţi pentru 
el. 

Zaccaria descălecă. 

— Aduceţi-mi un scut! strigă el înspre patru sergenţi. 

Will şi Marele Maestru al ospitalierilor îl ajutară pe Guillaume 
să se dea jos de pe şa şi îl aşezară pe pământ. În spatele lor 
începuse o nouă şarjă de cavalerie, condusă de cavalerii regelui 
Henric. 

— Jean, îngăimă Guillaume, prinzându-l de braţ pe celălalt 
Mare Maestru. 

— li vom ţine pe loc cât de mult vom fi în stare, promise Jean. 

Luaţi-l, îi ceru el lui Will, după care se urcă în şa şi se întoarse la 
oamenii lui. 
_ Zaccaria puse scutul înalt adus de sergenţi lângă Guillaume. 
Impreună cu Will, îl aşeză pe Marele Maestru pe scut. Sergenţii 
ridicară scutul, încordându-se de efort, iar Will le făcu semn lui 
Zaccaria şi altor trei cavaleri. 

— Veniţi cu mine. 

Zaccaria, al cărui păr alb, tuns scurt, ajunsese cenuşiu din 
pricina fumului, se urcă în şa fără să scoată vreo vorbă. Will 
avea impresia că sicilianul l-ar fi urmat pe Marele Maestru 
indiferent ce comandă i-ar fi dat el. Lăsând ceilalţi cavaleri 
alături de ospitalieri, sub comanda lui Theobald Gaudin, care 
preluă conducerea în locul lui Guillaume, Will îi conduse pe 
cavaleri dincolo de Poarta Sf. Anton, pe străzile oraşului. 
Inaintau cu mare grijă, din pricina sergenţilor care îl transportau, 
chinuindu-se, pe Marele Maestru. Tobele şi goarnele de atac 
continuau să se facă auzite de jur împrejurul zidurilor. În vreme 
ce călărea încet, în fruntea sergenţilor, mintea lui Will se umplu 
cu imagini ale zidului de scuturi mameluce şi cu cavalerii 
năpustindu-se în mod inutil asupra lui. Acum, că ieşise din 
bătălie, putea gândi mai limpede şi îşi dădea seama că situaţia 
nu mai putea dura mult. Cavalerii aveau fie să moară acolo, 
unul câte unul, fie să se vadă obligaţi să se retragă. Era doar o 
chestiune de timp. 


305 


Will privi forma însângerată şi inconştientă a Marelui Maestru, 
după care, întorcând calul, se apropie de Zaccaria. 

— Stai cu Marele Maestru. Du-l la preceptoriu. 

Zaccaria îl studie pe Will cu privirea. 

— Te duci undeva, comandante? 

Will îşi opri calul alături de Zaccaria, lăsându-i pe ceilalţi să o 
ia înainte. 

— Poarta nu va mai rezista prea mult. Ştim amândoi asta, 
rosti el pe un ton coborât. Înainte ca ea să cedeze, înainte ca 
mamelucii să invadeze oraşul, trebuie să mă asigur că cei la 
care ţin sunt în siguranţă. Ştiu că tu vei avea grijă de Marele 
Maestru. 

După câteva secunde, Zaccaria încuviinţă scurt. 

— Te vom vedea înapoi la preceptoriu, comandante? 

— Dacă mă va ajuta Dumnezeu. 

Cu asta, Will îşi întoarse calul şi înfipse călcâiele în burta lui, 
în vreme ce în spatele lui cavalerii care apărau Poarta Sf. Anton 
cădeau unul câte unul. 


Cartierul venețian, Acra 
18 mai 1291 


Elwen se aplecă pe fereastră, căutând cu disperare aerul. 
Fumul o învăluia, arzându-i ochii şi gâtul. Degetele ei pipăiră 
partea exterioară a casei, căutând un reazem în pietrele dure. 
Nu găsiră nimic. Adierea vântului îi înfioră pielea, necăjind-o. 
Sub ea, zidul cobora drept până la sol, zece metri mai jos. 
Privirea ei căută o cale de scăpare. La picioarele ei, ghemuită 
sub pervazul ferestrei şi înfăşurată în pături, Rose începu să 
tuşească amarnic. 

Elwen se întoarse spre patul pe care Garin zăcea întins pe 
spate. 

— Va trebui să mă ajuţi, rosti ea tare, ţinându-şi rochia 
strânsă în dreptul pieptului, unde fusese ruptă de el. Garin! 

Privirea lui ameţită de băutură se întoarse în direcţia ei. Ochii 
şi nasul i se înroşiseră. 

— O să-ţi rupi ambele picioare dacă sări, mormăi el cu voce 
groasă. 


306 


— Sub fereastră e un pervaz. Dacă mă cobori voi putea sta pe 
el. Dacă sar jos de acolo, s-ar putea să nu păţesc nimic. Tu poţi 
lega păturile una de alta ca să le foloseşti ca pe o frânghie. Dacă 
o cobori pe Rose o să o pot prinde. 

Garin se întoarse la ocupaţia lui de a studia tavanul cu 
privirea. 

— Garin, te rog! O să murim aici! 

Elwen se uită înspre uşă. Focul se răspândise rapid în solar, 
blocându-le evadarea. Se duseseră în dormitor, dar acum fumul 
umplea camera venind pe sub uşă, chiar dacă ea astupase 
deschizătura cu o pătură. Elwen auzea sfârâitul flăcărilor de 
cealaltă parte a uşii şi simţea căldura sufocantă iradiind prin 
lemn. 

— Oricum murim, răspunse Garin. Nu auzi goarnele? Sună 
retragerea. Cred că mamelucii au străpuns zidurile. N-o să 
găsim o navă la timp. 

— Ţi-am spus! Avem o navă. 

— Eu nu am. 

— Poţi veni cu noi. Elwen se duse spre pat. Te luăm până în 
Veneţia. Ajută-mă să ieşim de aici. 

Garin se uită morocănos la ea. 

— Nu vorbeşti serios. 

— Ba da, jur. 

El se ridică în coate şi îşi şterse nasul. Ochii îi erau 
împăienjeniţi de sânge şi îşi simţea pleoapele grele. O prinse pe 
Elwen de braţ şi o trase spre el. 

— Atunci spune-mi că mă iubeşti. 

Elwen aruncă o privire spre Rose, care zăcea înfăşurată în 
pături sub fereastră şi tuşea cumplit. Inspirând scurt, îl privi pe 
Garin. Privirea ei cobori. 

— Te iubesc, murmură ea. 

Garin şuieră şi îi dădu drumul. 

— Minti, plesni el. O spui ca să te salvezi. 

— Doamne, te rog, Garin! ţipă ea. Dacă vrei să sufăr pentru 
ce ţi-am făcut, lasă-mă aici. Dar te implor să-mi salvezi fiica. 
Ajută-mă să o scot! 

Când Garin nu răspunse, Elwen se întoarse la fereastră. Era 
cuprinsă de panică. Nu ştia ce să facă. Puteau rămâne acolo ca 


307 


să se sufoce sau să ardă de vii, sau putea încerca să-i dea 
drumul lui Rose pe fereastră, şi poate să sară şi ea după aceea. 
Dar dacă Garin avea dreptate? Dacă mamelucii intraseră în 
oraş? Aveau să reuşească măcar să ajungă la docuri? Totul era 
din vina ei. Fata ei avea să moară. Şi asta din vina ei. Ducându- 
şi mâinile la gură, Elwen scânci. Orbiţi de lacrimi din pricina 
fumului, ochii ei se închiseră şi Elwen se lăsă să cadă sub 
pervazul ferestrei, alături de Rose, care se îneca şi avea 
senzaţie de vomă, cu chipul contorsionat de durere. În camera 
alăturată sfârâitul focului se auzea tot mai tare, iar uşa 
dormitorului începea deja să se înnegrească şi să facă băşici. 
Elwen o luă pe Rose în braţe şi începu să plângă. 

— Îmi pare aşa de rău, frumoasa mea. Ar fi trebuit să te scot 
de aici când am avut ocazia. 

— Nu plânge, mamă, zise Rose, suspinând. 

Fata scoase mâinile de sub pătură şi o cuprinse pe 

Elwen pe după gât. 

— Îl iubesc pe tatăl tău enorm, Rose, la fel de mult cum te 
iubesc pe tine. N-am vrut să-l părăsesc. N-am vrut niciodată să-l 
părăsesc. Acum el e acolo şi luptă pentru noi, iar eu l-am trădat. 
Eram îndurerată şi furioasă. Am crezut că vreau ca şi el să 
sufere. Dar n-am vrut asta, de fapt. Elwen tremură din pricina 
unui spasm. Îşi închise iarăşi ochii împotriva durerii cumplite, 
atât trupeşti, cât şi sufleteşti, care o cuprinsese. O, Doamne, 
iartă-mă. Flăcările începuseră deja să se ivească în jurul uşii. Te 
implor, lisuse, iartă-mă. Lasă-mă doar să-l mai văd pentru 
ultima dată, lasă-mă doar să-l mai văd! 

Garin se ridică ameţit, auzind ca prin ceaţă izbucnirea lui 
Elwen. Se aplecă peste marginea patului şi începu să tuşească. 
Instinctul de supravieţuire preluase controlul în dauna beţiei, 
trezindu-l. Starea de toropeală lipsită de orice emoţii era 
înlocuită treptat de o durere cumplită de cap şi de o senzaţie şi 
mai cumplită de rău care îi afecta fiecare fibră a trupului. Se 
simţea sfâşiat în bucăţi de profunzimea amărăciunii şi urii care îl 
măcinau. Se şterse la ochi şi abia dacă le mai zări pe Elwen şi pe 
Rose prin ceața de fum, ţinându-se cu disperare una de cealaltă. 
Uşa cedă în fine în faţa flăcărilor şi cu toţii începură să tipe când 
în încăpere pătrunse un val de căldură infernală. 


308 


Garin îşi proteja faţa cu braţul. Oare aşa arăta infernul? Aşa se 
sfârşea totul? Se uită la Rose şi îşi aminti ce bucurie resimţise în 
simpla plăcere de a o vedea jucându-se, îşi aminti de toate 
acele momente în care o spionase, imaginându-şi că într-o bună 
zi ea va veni în fugă la el, prinzându-l de mână şi zâmbindu.-i. Işi 
aminti cum se simţise atunci când o făcuse pe maică-sa să fie 
mândră de el, atunci când luptase pentru creştinătate, atunci 
când o salvase pe Elwen de Bertrand şi de Amaury, chiar dacă 
fusese o înscenare. În vreme ce fumul se îngroşa, Garin se dădu 
jos de pe pat şi se duse împleticindu-se spre Rose. Se aplecă şi 
o trase pe fată din braţele lui Elwen. Rose atârna inertă. Elwen 
ţipă când se trezi fără fată în braţe. Garin aruncă pătura în jurul 
lui Rose, acoperindu-i capul şi faţa, după care o aburcă pe umăr. 

— Mă întorc după tine, îi spuse el cu un glas răguşit lui Elwen. 

Elwen îl privi fix. 

— Scoate-o, Garin, icni ea. Scoate-o pe Rose. 

Garin se întoarse şi porni spre foc. Se clătină când îl lovi valul 
de căldură, după care scoase un țipăt ascuţit şi se repezi prin 
flăcări. 

După ce el dispăru în foc, Elwen se prăbuşi pe podea, prea 
slăbită de fumul care îi intrase în plămâni. 

— Te iubesc, Will Campbell, şopti ea, lipindu-şi obrazul ud de 
lacrimi de duşumeaua caldă. Închise ochii, dorindu-şi ca vorbele 
ei să parcurgă distanţa dintre ei doi ca el să le audă oriunde s-ar 
fi aflat. Te iubesc. 

Roşu la faţă şi gâfâind, Simon ajunsese aproape de casă când 
zări flăcările ieşind prin ferestrele de la etaj. Se opri. Cartierul 
venețian se găsea la mare distanţă faţă de maşinile de luptă ale 
mamelucilor, aşa că nu putea deloc înţelege de ce ardea o 
clădire aflată aşa de departe de locul bătăliei. Uşa casei se 
deschise cu putere şi prin ea ieşi în fugă o siluetă umană. Era un 
bărbat care urla. Îi ardeau părul şi hainele. Omul căra ceva 
peste umăr, într-o pătură fumegândă, pe care o lăsă pe solul de 
afară. Simon scoase un țipăt când văzu un trup rostogolindu-se 
din pătură. Parcurse în goană ultimii câţiva metri din strada 
însorită. 

Avusese nevoie de mult mai mult timp decât crezuse iniţial ca 
să ajungă acolo. Până ce îl găsise pe grăjdarul-şef ca să se 


309 


scuze, cavalerii începuseră deja să plece înspre Poarta Sf. 
Anton. De la zidurile oraşului până în cartierul venețian era ceva 
distanţă de străbătut pe jos, iar acest fapt, cuplat cu baricadele 
şi posturile de veghe de care fusese obligat să treacă, 
însemnase scurgerea a mai bine de o oră de când Will îl rugase 
pe Simon să se ducă la Elwen. 

Luând pătura fumegândă de pe forma umană din stradă, 
despre care îşi dădu seama cu un fior de groază că aparţine lui 
Rose, Simon se duse spre bărbatul care ardea. Nările i se 
umplură de izul acru al părului şi cărnii arse. Aruncă pătura 
peste el şi îl lipi de sol. Lăsându-se în genunchi, Simon se apucă 
să atingă focul cu mâinile lui mari. După ce potoli flăcările, 
smulse pătura şi întoarse trupul, îngrozit de ceea ce ar fi putut 
vedea. Chiar dacă cea mai mare parte a părului şi bărbii blonde 
fuseseră arse, iar faţa şi gâtul erau pline de băşici oribile, Garin 
putea fi încă uşor recunoscut. Simon se lăsă pe călcăie, 
nedumerit. Işi luă privirea de pe Garin şi alergă spre locul unde 
Rose zăcea pe stradă. Incendiul ajunsese acum să urce pe 
faţada casei până la acoperiş. 

Chipul fetei era mânjit de fum, iar părul îi era înmuiat de 
sudoare. Una din palme şi o parte a braţului fuseseră arse rău 
de foc, astfel încât pielea ajunsese carne vie. Fata ţinea ochii 
închişi, iar gura îi atârna într-o parte. 

— Doamne Dumnezeule, îngăimă Simon, îngenunchind alături 
de ea şi luându-i mâna întreagă în mâna lui. Rose, mă auzi? 
Rose? 

— Trăieşte? Spune-mi că trăieşte. 

Simon întoarse privirea. Garin reuşise cumva să se ridice în 
picioare şi se apropia împleticindu-se. Intinse braţele când o 
văzu pe Rose şi scoase un urlet. 

— O, Doamne, nu! Trecu pe lângă Simon şi se aruncă la 
pământ alături de Rose, învelind trupul fetei cu trupul lui. Rosie! 
strigă el cu o voce sălbatică, întoarse capul către grăjdarul uluit. 
Simon, fă ceva, imploră el. Adu-o înapoi! 

— Ce s-a întâmplat? ceru Simon să afle. Unde e Elwen? 

Garin privi la trupul inert al fetei, apoi la casa în flăcări. 

— Am încercat să le salvez, şopti el. Am încercat. 


310 


— lisuse, exclamă Simon, uitându-se înspre casă. Unde e ea? 
În care încăpere? 

Însă Garin se lăsase la loc peste Rose. 

— N-am vrut niciodată să-ţi fac rău, fetiţa mea, bolborosi el 
înnebunit. N-am vrut niciodată să-ţi fac rău. 

Lăsându-l în pace, Simon alergă spre uşa de la intrare. Păşi 
înăuntru şi fu imediat izbit de un zid de căldură insuportabilă. Işi 
protejă faţa cu braţul şi înaintă câţiva centimetri prin vălătucii 
de fum cenuşiu. Nu vedea mai nimic. Auzi un huruit şi, când 
trecu de piciorul scării, văzu focul sălbatic de deasupra lui 
devorând pereţii şi tavanele. Auzea lemnele sfârâind şi gemând, 
aşa că îşi zise că nu avea prea mult timp la dispoziţie. În capătul 
coridorului se găsea o uşă. [inându-şi mâna peste gură şi nas, 
Simon deschise uşa cu umărul şi se năpusti într-o bucătărie 
ceţoasă din pricina fumului. Locul părea un haos total. Înaintă 
câţiva paşi şi se împiedică de ceva pe podea. Privind în jos, văzu 
un bărbat întins într-o baltă de sânge. li fusese tăiat gâtul. 
Simon se dădu înapoi, simțind cum începe să lăcrimeze din 
pricina fumului, după care se întoarse în coridor. Imbărbătându- 
se singur, începu să urce scara. _ 

Căldura îl izbi ca un pumn imens dinspre infernul de sus. Il 
forţă să se dea înapoi şi îl făcu să strige de durere şi frustrare. 
Transpiraţia îi curgea şuvoaie pe faţă. Incercă din nou, dar deja 
se îneca, orbit de fum. Nu putea merge mai departe. Lăsându-se 
în genunchi, Simon se târî de-a lungul coridorului şi ieşi la aer. 
Rămase acolo icnind, până ce privirea i se limpezi şi îşi dădu 
seama că, deşi Rose continua să zacă pe jos, Garin dispăruse. In 
vreme ce se târa spre fată, prin vălătucii de fum care acum 
începeau să acopere strada, zări un cavaler îmbrăcat în alb 
venind spre el. 

Will descălecă imediat ce îl zări pe Simon ieşind din casa în 
flăcări. Fugi spre el, apoi se opri când văzu trupul fetei lui 
zăcând nemişcat pe stradă. La vederea ei, simţi că i se pune un 
nod imens în gât. ÎI învălui groaza ca un linţoliu, făcându-l să 
încremenească. Trupul i se încordă spasmodic în vreme ce 
mintea lui încercă mai întâi să priceapă, după care să respingă 
ceea ce ochii vedeau. 

— Will! gemu Simon, ridicându-se cu greu în picioare. 


311 


Will îl privi cu ochii goi. Apoi privirea i se îndreptă spre casa în 
flăcări. Simţi groaza ca pe un lichid care se scurgea cu o răceală 
de gheaţă prin vene. 

— Elwen! strigă el, alergând spre uşă. 

Simon se duse după el. 

— Will, nu! ţipă el cu voce răguşită. Nu vei ajunge sus. 

ÎI prinse pe Will de mantie. 

Will se zbătu sălbatic, strigând numele lui Elwen. Îl lovi cu 
pumnul pe Simon în bărbie, smulgându-se din strânsoarea lui, 
apoi se năpusti în clădire. Gura şi nasul i se umplură instantaneu 
de fum. Începu să se sufoce. Scara ardea deja. Will ajunse acolo 
şi începu să urce, rostind numele lui Elwen în şoaptă. Căldura 
care venea de sus era incredibil de puternică. Işi ţinu braţul 
peste faţă, gemând de durere din pricina pielii care i se întindea 
peste carne. Părul de pe ceafă începu să sfârâie, apoi să ardă. 
Continuă să urce, un pas, apoi altul. Deasupra lui se auzi un 
geamăt şi un pârâit când o bucată de lemn se prăbuşi de la etaj. 
Flăcările şi scânteile se repeziră spre el, făcându-l să se azvârle 
în josul scării şi să se prăbuşească grămadă, înconjurat de limbi 
de foc. Urlă răguşit de furie, se ridică de jos şi încercă din nou. 
Însă focul era prea puternic, iar căldura şi fumul îl forţau să 
îngenuncheze. Ura toate astea. Ura acele flăcări vioaie şi 
flămânde. Ura propria sa carne neputincioasă. Il ura pe 
Dumnezeu pentru că îl crease aşa de fragil. Se auziră alte 
pârâituri şi gemete când alte bucăţi mari de lemn începură să se 
dezintegreze deasupra lui. Apoi se trezi prins de nişte braţe 
puternice, care îl traseră afară, la aer. 

De această dată, după ce îşi recuperase forţele, Simon se 
atârnă de Will cu hotărâre. Cei doi oameni se îmbrânciră 
reciproc, gâfâind şi gemând de efort. Deja rănit şi obosit din 
pricina bătăliei armate, Will se prăbuşi curând în braţele lui 
Simon. Urlă de frustrare. Când trupul lui deveni inert, Simon îl 
trase departe de uşă. În interiorul casei se prăbuşi una din 
podelele de la etajele superioare, trimițând lemne în flăcări în 
holul de la parter şi vălătuci de fum în afara casei. Clădirea 
ajunsese să fie acum complet învăluită de foc. Nimeni şi nimic 
nu putea rezista unei asemenea călduri. 


312 


Dându-şi seama de asta, Will avu senzaţia că e izbit de un 
ciocan imens drept în moalele capului. Il prinse pe Simon de 
tunică. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu ştiu, icni Simon. Când am ajuns aici, casa era în flăcări. 
Privi în altă parte, incapabil să susţină privirea criminală a lui 
Will. Am încercat să intru ca s-o găsesc pe Elwen, dar n-am 
putut. Garin a scos-o pe Rose afară. Ochii i se îndreptară spre 
trupul nemişcat al fetei. Însă era prea târziu. 

Will dădu drumul tunicii lui Simon. 

— Garin? întrebă el cu voce amorţită. Garin a fost aici? 

Simon îşi trecu palmele prin păr. 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat, Will. În bucătărie era un bărbat 
mort. Garin era rănit de incendiu şi plângea peste corpul lui 
Rose. Spunea tot felul de lucruri. 

— Ce lucruri? 

— Nimic din ce spunea nu avea sens. Simon inspiră scurt. 
Zicea ceva despre faptul că nu voia să-i facă ei rău. Îi tot spunea 
fetiţa lui. Jur că o luase razna. 

Will se uită la Rose. 

— Unde e el acum? 

Avea o voce de gheaţă, golită de orice emoție. Nu mai simţea 
nimic. Între sufletul şi inima lui se ridicase un zid. 

— Când am ieşit nu mai era aici. _ 

Auzind un sunet puternic de goarne, Will privi spre est. incepu 
să bată un clopot, apoi altul. 

— Au intrat, şopti el cu detaşare. Îngenunche lângă Rose şi îi 
luă mâna lipsită de viaţă în mâna lui. Închizând ochii, îşi lipi 
buzele de degetele ei, apoi îi puse cu delicateţe mâna peste 
piept şi se întoarse spre Simon. Du-te la preceptoriu. Vreau să 
iei... Se opri când auzi cum zidul din spatele lui se crapă cu un 
zgomot puternic. Înghiţi în sec. la trupul fetei mele. Să nu o laşi, 
Simon, mă înţelegi? Să nu îndrăzneşti să o laşi. 

— Tu unde te duci? 

— Să-l găsesc pe Garin. 

— Dar nici nu ştii unde el strigă Simon după Will, care se şi 
îndrepta spre armăsar. 


313 


sesc 


— Garin e un şobolan şi nava asta se scufundă. O să 
ă sesc 


acolo unde are cele mai mari şanse de a se salva. O să- 
în port. 

— Soţia şi fata ta sunt moarte, ţipă Simon cu voce încordată, 
în vreme ce Will dădea pinteni calului. Dacă îl omori pe Garin nu 
schimbi nimic. Te implor, salvează-te pe tine. Vino cu mine! 

Dar Will dispăruse deja, gonind pe stradă într-un nor de praf. 


| gă 
| gă 


Docurile, Acra 
18 mai 1291 


Se dăduse alarma peste tot. Clopotele, goarnele şi trompetele 
răsunau pretutindeni. Mamelucii intraseră în oraş. 

Veneau pe cămile şi pe cai, cu săbiile sclipind în lumina 
dimineţii, cu veşmintele şi armurile lor ca o furtună în cele mai 
diverse culori. Veneau însoţiţi de o ploaie de săgeți şi de foc, dar 
şi de ritmul asurzitor al tobelor. Veneau pe jos cu buzdugane şi 
topoare, dar şi cu torţe aprinse pe care le aruncau pe 
acoperişurile caselor şi la baza maşinilor de luptă ale creştinilor. 

Veneau în minte cu două sute de ani de măceluri şi opresiune, 
dar şi cu dorinţa de răzbunare în inimi, o dorinţă care, pentru 
unii, se transformase în nebunia bătăliei cu o poftă nebună de 
sânge şi de măcel. 

După o ultimă luptă scurtă şi încrâncenată, Poarta Sf. Anton 
cedase în cele din urmă. Templierii şi ospitalierii rămaşi în viaţă 
se retrăseseră, împreună cu soldaţii regelui Henric, din faţa 
zidului de mameluci, care acum se revărsau cu miile. Jean de 
Villiers era rănit. Câţiva dintre cavalerii lui îl duseră la ultima 
navă a ospitalierilor din port, în vreme ce alţii se retraseră la 
fortăreaţa lor. Catapultele mari ale francilor ardeau pe ziduri. 
Mamelucii luaseră cu asalt tabăra pisanilor, măcelărind pe toată 
lumea, iar de acolo intraseră în cartierul german păzit de 
teutoni, unde omorurile continuaseră. În partea dinspre mare 
apăru curând o altă spărtură lângă Turnul Legatului. Deşi 
arbaletiştii lăsaţi oraşului de către regele Ludovic şi cavalerii de 
sub comanda lui Othon de Grandson se bătură ca leii, nu trecu 
mult până când şi aceştia se văzură nevoiţi să se retragă, lăsând 
în urma lor camarazi morţi sau pe moarte. 


314 


În port domnea haosul. Erau umplute ultimele câteva nave, 
iar altele ieşiseră în larg odată cu primele bătăi ale clopotelor. 
Părăsind lupta, soldaţii începură să alerge spre docuri ca să-i 
anunţe pe toţi cei de acolo că oraşul căzuse. Strigau la femeile 
înspăimântate să se întoarcă la casele lor, unde să se ascundă şi 
să scape de violenţe. Insă cuvintele lor se pierdură repede în 
corul de urlete de groază atunci când oamenii din spate 
începură să preseze, căutând să ajungă la ultimele nave. Izbucni 
haosul. Femeile şi copiii începură să strige în vreme ce erau 
împinşi de lângă zid şi cădeau rostogolindu-se în apa mării. 
Marinarii de pe nave reuşiră să se aplece şi să ridice câteva 
dintre victime la bord. Câteva femei, cele care ştiau să înoate, 
săriră în apă ca să-şi tragă copiii înapoi la zid. Mulţi alţi oameni 
însă se înecară în apa adâncă, cu mamele zbătându-se şi ţipând 
după copiii lor, în vreme ce se duceau la fund. Nicholas de 
Hanape, patriarhul lerusalimului, care aşteptase în barcaz ca 
navele din faţa lui să se mişte în larg, ordonase echipajului să 
vâslească mici nave înapoi la țărm, stârnind protestele 
episcopilor care îl însoțeau. 

— Putem salva câteva fiinţe, spusese patriarhul cu vocea lui 
răguşită de vârstă. Trebuie să le salvăm. 

In apă ajungeau tot mai mulţi oameni acum, apucându-se să 
înoate spre navele care se îndepărtau. Câţiva ajunseră la 
barcazul patriarhului. Nicholas însuşi se aplecă să îi ajute să 
urce la bord. Curând însă barcazul se trezi înconjurat de prea 
mulţi oameni. 

— Plecaţi! strigă unul dintre episcopi vâslaşilor. Plecaţi! 

Insă refugiații  îngroziţi se agăţaseră deja de spatele 
barcazului sau de părţile lui laterale, fără să ia în seamă 
apelurile episcopului. Unul dintre vâslaşi se trezi aruncat în apă 
şi pierdu vâsla. Cu atâţia oameni agăţaţi de el, barcazul începu 
să se încline. Un episcop smulse o vâslă şi începu să lovească cu 
ea peste capete şi mâini, încercând să scape de mulţime. Din 
pricina efortului, omul ajunsese vânăt la faţă. Urla ca nebunul, 
cu ochii scoşi din orbite. Deşi câţiva din oamenii loviți de el 
pierdură priza şi alunecară sub suprafaţa apei, cu încheieturile 
sau craniile sparte, barcazul era deja condamnat. In câteva clipe 
se înclină periculos spre dreapta, iar apa năvăli cu putere peste 


315 


bord. Câteva secunde mai târziu, barcazul se răsturnă, aruncând 
pe toţi cei de la bord în apă şi prinzând pe câţiva de acolo în 
capcană sub punte. Nicholas de Hanape se zbătu o vreme la 
suprafaţă, după care apa întunecată îi trecu peste cap. Ultimul 
lucru pe care îl văzu patriarhul fu oraşul la orizont cuprins de 
flăcări şi o masă imensă de cetăţeni rămasă pe docuri. 

Exact peste acest haos dădu buzna Will. Trecu ca o furtună 
prin porţile oraşului către zidul portului, cu oamenii dându-se 
speriaţi la o parte din calea lui. Işi cravaşă armăsarul să treacă 
printre oameni, fără să acorde nicio atenţie strigătelor de 
spaimă din jurul lui. II căută pe Garin cu ochii scoşi din orbite. 
Simon spusese că Garin fusese rănit. Nu putea să fi ajuns prea 
departe. Mulțimea din spate, aflată în apropiere de şirurile de 
taverne şi depozite, începea să se rărească. Dându-şi seama că 
nu puteau scăpa pe calea apei, oamenii se îndreptau înapoi spre 
oraş, căutând locuri unde să se ascundă. In minţile lor era încă 
proaspătă păţania oraşului Tripoli. Acolo violurile şi măcelurile 
avuseseră loc în cea mai mare parte pe străzi. Cei care 
rămăseseră în case până la domolirea soldaţilor şi la stingerea 
poftei de sânge fuseseră cruţaţi. Pentru mulţi, speranţa 
rămăsese acum în mila mamelucilor. 

Will îşi struni calul prin mulţime, întorcându-l încoace şi încolo 
ca să se uite în spate şi peste ape. Golful era plin de nave, toate 
ieşind în larg. Incepând să-şi facă griji că greşise aprecierea şi 
că Garin nu venise acolo, încercă să apeleze la oameni, 
întrebându-i dacă nu văzuseră un om plin de arsuri. Cei mai 
mulţi treceau pe lângă el, ignorându-l, dar un bărbat mai 
vârstnic îi arătă cu mâna înspre est, în lungul docurilor. Will zări 
un Şir de siluete umane gonind de-a lungul promontoriului estic 
către o navă templieră ancorată în portul exterior. Una din 
siluete, o figură solitară, se chinuia să alerge împleticindu-se în 
spatele celorlalţi. Will dădu pinteni calului şi traversă portul 
înspre punctul unde promontoriul se întindea dincolo de țărm. 
Muşcat de marea bătută de vânturi, promontoriul vechi era 
fărâmiţat, iar unele părţi ale lui erau aşa de erodate că apa 
mării trecea peste ele. Lăsându-şi calul în port, Will o luă la fugă, 
împroşcând cu paşii săi apa albastră care sărea peste stânci. In 
stânga lui, marea fierbea, adâncă şi întunecată; în dreapta, 


316 


portul exterior era calm şi verde. Picioarele îi alunecau pe 
stâncile pline de alge, amenințând să-l arunce şi pe el în valurile 
negre. 

— Garin! strigă Will în vreme ce se apropia de siluetă. 

Văzu, mulţumit, că silueta se întoarse când se auzi strigată pe 
nume. 

Faţa lui Garin avea arsuri groaznice, iar el îşi ţinea mâinile la 
piept, ca şi cum acesta îl durea. Tunica îi arsese, şi acum doar 
câteva zdrenţe atârnau în jurul pieptului. Bucăţi de material ars i 
se impregnaseră în piele, lăsând în urma lor dâre negre. Garin 
făcu câţiva paşi înapoi când îl văzu pe Will, apoi se întoarse şi 
fugi, luându-se după şirul de femei care se îndreptau spre nava 
templieră cu căpitanul ei renegat. Will se duse după el, sărind 
de pe o stâncă pe alta. Aruncând o privire pe după umăr, Garin 
văzu că n-avea să reuşească. Se întoarse şi îşi scoase pumnalul, 
în vreme ce Will îşi smulse sabia de la centură. 

Cei doi se opriră, cu marea flămândă lingând stâncile dintre 
ei. 

Pe chipul lui Garin se citea durerea, dar expresia lui, deşi de 
sfidare, includea un aer de resemnare. 

— Hai atunci, să terminăm ce avem de făcut, rosti el cu o 
voce îngroşată de durere şi alcool. 

Will simţi în acea clipă cum zece ani de ură acumulată 
explodează în sufletul lui la vederea lui Garin. 

— Ce ai făcut? Ce i-ai făcut fetei mele? 

— Mereu e vorba de a/ tău, nu-i aşa? ripostă Garin. Nevasta 
ta, fiica ta, locul tău în Templu. 

— Ce ai făcut? 

Garin păşi înapoi, în vreme ce Will se apropie de el. 

— Doar că Rose nu era fata ta. 

Will încremeni cu sabia în aer. 

— O, Elwen a spus că nu ştie sigur. Dar eu am ştiut. Garin se 
lovi cu palma peste piept. Am ştiut că e a mea. 

— Minti. De ce spui aşa ceva? 

— Pentru că e adevărat şi acum nu ţi-o mai poate spune 
nimeni altcineva. Trebuie să ştii ce am pierdut eu. Trebuie să 
înţelegi. Will clătina din cap. De ce crezi că ţi-ai petrecut atâţia 


317 


ani în patul ei şi ea ţi-a făcut doar un copil? tună Garin. N-are 
sens, nu-i aşa? 

— Niciodată Elwen... ea niciodată... 

Însă cuvintele muriră pe buzele lui Will. În spatele lor ceva 
explodă în oraş, trimițând un şuvoi de stânci şi flăcări spre cer. 
Dinspre port se auziră urlete. Niciunul dintre ei nu privi într- 
acolo. 

— Când? întrebă Will pe un ton sec. Când s-a întâmplat? 

— Înainte ca tu să te duci la Mecca. Elwen a venit la mine. N-a 
fost vorba de seducţie şi nici de urmărire din partea mea. Ea a 
venit la mine. 

— lar tu ai primit-o, icni Will. 

— De ce crezi că poţi avea totul? strigă brusc Garin. Ce te 
face mai bun decât oricine altcineva? Mai valoros? Aveai locul 
tău în Templu, dar asta nu ţi-a ajuns, nu-i aşa? Trebuia să ai mai 
mult, aşa că atunci când te-a recrutat Everard ţi-ai uitat 
jurămintele şi te-ai alăturat Frăției. Dar nici asta nu ţi-a ajuns. Ai 
înşelat Frăția ca să te duci după Baybars, l-ai trădat pe Marele 
Maestru atunci când a încercat să fure Piatra Neagră, chiar şi 
după ce te-a făcut comandant, după care i-ai înşelat pe toţi ca 
să fii cu o femeie pe care o tratai ca pe o curvă! 

Will se holba la Garin, abia auzindu-i toate vorbele. 

— De unde ştii de Piatră? 

— Elwen mi-a povestit despre ea. Se temea pentru tine. Garin 
dădu din cap zărind expresia de şoc şi de durere pe faţa lui Will. 
Te-a iubit, n-am cum să neg asta. S-a culcat cu mine o singură 
dată. Dar asta nu a însemnat o scuză pentru ceea ce a făcut ca 
să mă scoată din viaţa lui Rose ca şi cum aş fi fost un nimic, ca 
şi cum n-aveam niciun drept să îmi cunosc propriul copil! 
Blestemată să fie! Împinse pumnalul înspre Will. Aş fi putut avea 
grijă de ele. Tu nu le-ai fi putut oferi o viaţă adevărată, o viaţă 
bună. 

Will îşi dădu capul pe spate şi râse. Din ochi îi curgeau lacrimi 
de furie, de durere şi de uimire. 

— Şi tu le-ai fi oferit? ripostă el. Tu? Garin de Lyon? Prea fragil 
ca să se opună unchiului său, prea slab ca să se apere de Rook, 
prea prost ca să-şi făurească o viaţă proprie, prea lipsit de 
valoare ca să fie altceva în afară de un nenorocit de beţiv. Eşti 


318 


invidios pe tot ce am eu, Garin. Întotdeauna ai fost aşa, de când 
eram copii, aşa că ai vrut să-mi iei totul. Will se apropie de el. Ai 
luat Cartea Graalului. Mi-ai luat virtutea în bordelul ăla. Mi-ai 
luat nevasta şi copilul. 

— Nu, Will, răspunse Garin pe un ton coborât şi ţinându-se 
tare pe picioare. Ţi-am luat mult mai mult de atât. 

Will se opri. 

— Te-ai întrebat vreodată de ce ai scăpat cu viaţă în deşert 
când te-au prins beduinii? Te-ai întrebat cine a oprit mâna acelui 
om? Garin se încruntă şi privi înspre apa care năvălea peste 
picioarele lui. Pentru că eu însumi m-am întrebat ani la rând 
după aceea de ce ţi-am salvat viaţa, de ce am strigat la 
Bertrand să te lase în pace. Incă nu ştiu de ce anume am făcut- 
o. Poate dintr-un vechi reflex de loialitate. Se uită înapoi spre 
Will. Sau poate pentru că nu am vrut să mori fără să ştii cum 
arată trădătorul tău. În mintea mea, de câte ori te ucideam ştiai 
că sunt eu. Când se întâmpla asta, mereu te uitai drept în ochii 
mei. Garin râse scurt. Vezi tu, Will, mai am încă un pic de 
onoare în mine, motiv pentru care am vrut să ştii că Rook nu a 
fost niciodată stăpânul meu. Era o păpuşă la fel ca mine. 
Întotdeauna Edward a fost cel care a tras sforile. Garin râse din 
nou, mai tare şi mai îndelung. lar eu am atârnat inert în sforile 
lui, în vreme ce visele mele se estompau şi mureau, iar visele 
tale se adevereau toate. Da, sunt invidios pe viaţa ta, o viaţă în 
care mereu au existat speranţa şi iertarea, o viaţă în care 
oamenii nu sunt toţi brutali şi cruzi, o viaţă plină de lucruri pe 
care tu le alegi, nu de lucruri impuse de alţii. Ştii că singurul 
moment în care m-am simţit cu adevărat liber a fost acela în 
care Everard m-a băgat în temniţă? Când am venit în Acra ca să- 
i obţin lui Edward banii şi am aflat despre Piatra Neagră şi 
despre implicarea ta, mi-am dat seama că Edward putea folosi 
asta în avantajul lui, aşa că m-am implicat şi eu. Eram de prea 
multă vreme păpuşa lui Edward şi ajunsesem să dansez după 
cum îmi cânta el chiar şi atunci când nu mă controla. Apoi am 
aflat de Rose, iar sfoara cu care el mă ţinea legat a dispărut. 

Will fusese redus la tăcere. Se simţea zdrobit de dezvăluiri, de 
profunzimea trădării lui Garin. Simţea cum întregul lui univers 
începe să se crape sub imensa greutate a celor aflate. Zidul 


319 


care se crease în sufletul lui la vederea trupului inert al lui Rose 
cedă şi făcu loc unui vârtej ucigător de emoţii. Will răcni din 
pricina furiei. 

Când străbătu ultimii paşi care îl mai despărţeau de Garin, 
acesta aruncă pumnalul în valuri. 

— Acum ştii ce simt eu, nu? ţipă Garin. Ştii cum m-am simţit 
întreaga mea viaţă! Folosit şi trădat! Se lăsă să cadă în 
genunchi, înconjurat de apă, şi întinse larg braţele în lateral. 
Buzele lui arse schiţară un zâmbet. Acum înţelegi prea bine... 

— Ridică-te! urlă Will la el, punându-i sabia la gât. Ridică-te, 
ticălosule! 

— S-a terminat, Will. Nu-ţi dai seama? S-a terminat pentru 
amândoi. Am pierdut totul. Acum nu mai putem face altceva 
decât să murim! 

— Ridică-te! 

— Fă-o. Vreau să se termine. Vreau să-i pun capăt. 

Will apucă resturile de tunică ale lui Garin. Lacrimile şi saliva 
lui se împrăştiară pe faţa lui Garin. În jurul lor marea gemea. 

Garin prinse încheietura lui Will. 

— Fă-o! ţipă el, întorcând vârful sabiei spre el. Fă-o! 

Brusc, Will îi dădu drumul. Apoi, continuând să ţină sabia în 
mână, începu să se îndepărteze. 

Garin se holbă după el, cu gura deschisă. 

— Unde pleci? strigă el, luptându-se să se ridice. Termină ce 
ai început! 

Rămase acolo, cu picioarele slăbite, şi îl urmări pe Will cum se 
îndepărtează, apoi se întoarse şi începu să meargă, mai întâi 
încet, apoi mai repede, cu ochii la nava templieră. Din pricina 
zgomotului valurilor, nu auzi paşii care se apropiau rapid în 
spatele lui. 

Garin simţi o durere în spate, o senzaţie ca şi cum ar fi fost 
curentat de ceva, apoi o arsură cumplită care îl sfâşie şi îi 
transformă măruntaiele în foc lichid. Privind în jos, zări vârful 
unei săbii cum iese din stomacul lui. Apoi vârful dispăru, tras 
înapoi prin trupul lui şi răsucindu-se pe drum, rupându-i 
măruntaiele şi despicându-i organe interne şi muşchi cu o 
singură lovitură. Se întoarse pe jumătate, apoi căzu în genunchi. 
Ţinându-se de rana căscată în stomac, se prăbuşi pe o parte pe 


320 


stânci şi se rostogoli pe spate, arcuindu-se şi zvârcolindu-se. Îşi 
ridică privirea, în ciuda durerii orbitoare, şi îl zări pe Will stând 
deasupra lui ca un soi de înger răzbunător, îmbrăcat în alb, cu 
sabia înmuiată în sânge, pe fundalul soarelui şi al oraşului 
incendiat. Deschise gura ca să inspire aer, dar aceasta se umplu 
cu apă de mare când un val trecu peste el. Valul îl luă cu el şi pe 
Garin, care se rostogoli de pe promontoriu în apa de un verde- 
închis a portului. Câteva clipe, Garin rămase la suprafaţă, săltat 
de valuri, apoi încet, zbătându-se moale, dispăru sub suprafaţa 
apei. In vreme ce se scufunda, Garin îl văzu pe Will dincolo de 
suprafaţă urmărindu-l cu privirea din fundul unor orbite care 
deveneau tot mai depărtate şi mai deformate. Apoi marea îi 
umplu plămânii şi Garin fu atras în profunzimile întunecate. 

Will se întoarse la capătul promontoriului. Traversă jumătate 
din port înainte de a se prăbuşi în genunchi, dând drumul sabiei 
tatălui său din mână. 

Aplecându-se, vomită tot ce avea el pe piatra de jos, ignorând 
oamenii care treceau în fugă pe lângă el în încercarea de a mai 
ajunge la vreo navă şi de a-şi mai găsi un adăpost. Işi vărsă 
fierea, neagră din pricina fumului inhalat în bătălie. Cu toate 
astea, simţea că din el ieşea acum toată otrava, ca şi cum, 
neputând înghiţi vorbele lui Garin, organismul lui le respingea 
pe această cale. Adevărul sinistru. Căci era adevărat. O simţea. 
Totul avea logică, o logică cumplită şi oribilă. Era doar un 
neghiob, un neghiob orb. Îşi irosise viaţa în urmărirea unui vis. 
Acum acel vis ardea cu vâlvătăi în jurul lui, iar el nu mai 
rămăsese cu nimic. Tatăl lui, Everard, Kalawun... Dispăruseră cu 
toţii, împreună cu orice speranţă de pace. Ar fi putut trăi cu 
acest gând, ba chiar ar fi putut trăi cu trădarea lui Garin dacă 
soţia şi fiica lui ar fi supravieţuit. Insă muriseră şi ele, 
transformate în cenuşă împreună cu tot restul vieţii lui. 

Brusc îşi dădu capul pe spate şi se apucă să urle înspre cer: 

— Ce mai vrei de la mine, nenorocitule? urlă el înspre 
Dumnezeu, pe care îl simţea cum se uită fără nicio emotie la el 
de undeva, din acea nemărginire albastră, ca o pisică uitându-se 
la şoarecele cu care s-a jucat şi de care acum s-a plictisit. Ce 
mai vrei? 

— Sir William? 


321 


Stând în patru labe, cu saliva curgându-i pe la colţurile gurii, 
Will îşi ridică privirea la auzul vocii. In faţa lui se găsea un 
bătrân gârbovit, cu barbă, care se aplecase spre el. Era bătrânul 
rabin, prietenul lui Everard. 

— Elias, rosti Will cu voce groasă. 

— Eşti rănit? întrebă bătrânul, oferindu-i mâna. Lasă-mă să te 
ajut. 

Will se lăsă pe călcâie. 

— Nu, gemu el, respingând mâna întinsă de Elias. Nu. 

Se ridică în picioare cu greu şi îşi culese sabia de pe jos. 

— Am venit din cartierul evreiesc, căutând o navă, dar nu mai 
e niciuna, zise Elias, arătând nervos înspre un grup de oameni 
strânşi laolaltă în spatele lui. În grup se vedeau câţiva bărbaţi, 
dar majoritatea era formată din femei şi copii. Ce putem face? 

— Nu ştiu, răspunse Will, ştergându-se la gură cu dosul 
palmei. Nu ştiu. 

Dinspre porţile oraşului se auziră ţipete. Călăreţii mameluci 
veneau ca o furtună spre port, tăindu-şi drum cu săbiile printre 
ultimii cetăţeni strânşi acolo. De disperare, oamenii începură să 
se arunce unii pe alţii în apă, încercând să se îndepărteze de 
soldaţi şi de armele lor. Elias prinse braţul lui Will, care văzu un 
copil prăbuşindu-se sub copitele cailor mamelucilor, apoi o sabie 
înfigându-se în pântecele unei femei însărcinate, apoi ţeasta 
unei bătrâne zdrobită de un buzdugan cu cuie. După aceea văzu 
bărbaţii şi femeile din faţa lui plângând şi ţinându-se unul de 
altul. Simţi miros de urină din pricina copiilor care se scăpaseră 
pe ei, simţi mâna lui Elias strângându-l cu groază de braţ. Ceva 
se trezi în el, aprinzându-i simţurile amorţite. 

— Pe acolo, îi zise el lui Elias, arătând dincolo de port înspre 
intrarea tunelului subteran care ducea din port până la 
preceptoriu. Fugiţi! îl înghionti el pe rabin, împingându-l de la 
spate. Se duse până la grupul de evrei. Mişcaţi-vă! ţipă spre ei. 

Nedumeriţi şi cuprinşi de groază, oamenii aveau nevoie doar 
de un impuls. Will îi duse ca pe nişte oi dincolo de zidul portului. 
Câţiva mameluci se desprinseră din masa de călăreţi la vederea 
grupului şi se năpustiră spre el. Will le ieşi în întâmpinare, 
răsucindu-şi sabia cu ambele mâini. Infipse arma în gâtul unui 


322 


cal, apoi tăie picioarele altuia, mutilându-l, după care o înfipse în 
gâtul călăreţului căzut. 

— Duceţi-vă! urlă el spre grupul de cetăţeni, ferindu-se de o 
săgeată trasă în direcţia lui. 

O altă săgeată îl lovi în spate, dar ricoşă de cămaşa lui de 
zale. Intrarea în tunel se vedea drept înainte. Cei mai mulţi 
mameluci erau ocupați cu măcelărirea mulţimii strânse în jurul 
porţilor. Will scăpă de un alt călăreț, apoi conduse grupul 
înspăimântat în tunel. Acolo se aflau cavaleri care păzeau 
intrarea şi care îi traseră repede pe Will şi pe ceilalţi oameni 
înăuntru. 

Douăzeci de minute mai târziu, când ajunseră în curtea 
luminată de razele soarelui a preceptoriului, Will îşi dădu seama 
câţi oameni reuşise să salveze. Era un grup de circa şaizeci de 
persoane, albe la faţă şi tremurând din încheieturi, dar în viaţă. 
Şi nu erau singurii supraviețuitori. Templul ale cărui ziduri 
impresionante izolaseră atâta vreme templierii de lumea din 
afară îşi deschisese porţile pentru cetăţenii oraşului. 

Erau acolo bărbaţi şi femei, săraci şi bogaţi. Umpleau curtea 
ca o mulţime agitată. Erau peste o mie de oameni. 

— Will! 

Will privi în jurul lui auzindu-se strigat, dar nu văzu pe nimeni 
cunoscut. 

— Will! 

Făcu un cerc în jurul lui, privind cu atenţie, până ce zări pe 
cineva care îşi croia drum prin mulţime în dreapta lui. Era 
Simon, care ducea în braţe o fată. Părul lung şi auriu al fetei 
atârna despletit în jurul umerilor, iar faţa îi era plină de cenuşă, 
cu ochii clipind uluiţi. Rose. Fata ţipă când îşi văzu tatăl şi 
întinse braţele. Unul din ele era plin de băşici şi înroşit. Will se 
repezi la ea şi o smulse din mâinile lui Simon. 

— S-a trezit după plecarea ta, zise Simon. O duceam în braţe 
şi a început să vorbească. M-a speriat de moarte! 

Însă Will nu-l mai asculta. Strângându-şi fata la piept şi 
simțind trupul ei cum tremură de durere lipit de trupul lui, căzu 
în genunchi. 


Templul, Acra 


323 


25 mai 1291 


Tunelul era întunecos şi umed. Plescăitul paşilor prin 
băltoacele de pe jos stârnea ecouri din pereţi, împreună cu 
sunetele atâtor răsuflări şi cu plânsetele camuflate ale copiilor. 
Torţele licăreau agitate în aerul care mirosea a sare şi a 
umezeală. Mai bine de două sute de oameni se mişcau în lumina 
lor. Mulţi erau ameţiţi, alţii plângeau încet, alţii tăceau, cu feţe 
sumbre. 

In frunte mergea Theobald Gaudin cu câteva oficialități şi cu 
seneşalul Templului. In spatele lor, doisprezece sergenţi trăgeau 
de  cărucioare umplute cu trezoreria Templului şi cu 
documentele ordinului. Monede, relicve sfinte, bijuterii, sfeşnice 
din aur, inele şi cărţi, toate erau înghesuite în cărucioare. În 
urma trezoreriei veneau patruzeci şi doi de cavaleri, douăzeci şi 
şapte de sergenţi şi câţiva preoţi. In ariergardă se găseau peste 
o sută dintre cetăţenii refugiaţi ai oraşului. În cadrul acestui 
ultim grup, Will mergea tăcut, privind drept înainte. În stânga lui 
mergea Robert, cu o cicatrice proaspăt cusută împodobindu-i 
fruntea. In dreapta mergea Simon. Grăjdarul era alb la faţă, dar 
se deplasa cu hotărâre lângă Will, uitându-se când la cavaler, 
când la Rose, care venea în urmă alături de Elias, strângând 
mâna rabinului şi uitându-se fix la tatăl ei. Braţul ars îi fusese 
tratat cu o pomadă şi bandajat cu o fașă de in, dar faţa îi era 
plină de murdărie. In plus, era îmbrăcată cu aceleaşi veşminte 
de călătorie pe care le purta atunci când Garin o scosese din 
incendiu. De atunci vorbise extrem de puţin. 

Will zări expresia lui Simon. Citindu-i gândurile, se uită înapoi 
spre Rose. li zări privirea rigidă, apoi se întoarse şi privi înainte. 
Ştia că lucrurile aveau să se schimbe în timp. După imensa 
uşurare de a o fi găsit pe fată în viaţă, descoperise că atunci 
când se uita la ea o vedea pe Elwen, cu chipul ei frumos 
transformat în mintea lui într-o mască de groază şi agonie în 
vreme ce ardea de vie. Imaginea ameninţa să-l termine, aşa că 
se luptase să nu o mai vadă cu ochii minţii. Îl ajutase şi faptul că 
avusese multe de făcut. Ca atare, închizând durerea în suflet, îşi 
lăsase fata în grija lui Elias şi îşi continuase lupta, abia mâncând 
sau dormind. 


324 


Trecuseră şapte zile de la căderea oraşului. Capitala 
cruciaților dispăruse şi odată cu ea se năruise şi visul legat de o 
Ţară Sfântă a creştinilor. Măcelul început după ce mamelucii 
pătrunseseră prin zidurile cetăţii continuase tot restul acelei zile. 
La apusul soarelui, deasupra oraşului atârna un giulgiu de fum 
negru, iar străzile se umpluseră de cadavre. Acra devenise un 
crematoriu, o groapă comună deschisă şi puţind a hoit, plină cu 
copii zăcând însângeraţi şi contorsionaţi, cu bărbaţi hăcuiţi în 
vreme ce alergau, cu femei violate sălbatic şi apoi eviscerate 
sau descăpăţânate. Pe întreg cuprinsul zidurilor, dar şi în faţa 
porţilor şi a intrărilor în turnuri zăceau cadavrele cavalerilor şi 
ale soldaţilor creştini, alături de leşurile multor mameluci, 
beduini şi sirieni. Drapele şi flamuri, unele încă prinse de 
purtătorii lor, atârnau lipsite de viaţă peste grămezile de morţi. 
Din loc în loc răniții gemeau şi se agitau, încercând să iasă din 
coşmarul de sânge şi moarte care îi înconjura înainte de venirea 
patrulelor mameluce. 

In prima seară, după apusul soarelui, pe cerul oraşului 
apăruseră păsările de pradă, în vreme ce supraviețuitorii 
străbăteau ruinele fumegânde, încercând să găsească un loc 
unde să se ascundă de soldaţi. Sultanul Khalil reuşise să-şi 
aducă cea mai mare parte a armatei la ordine, dar unii indivizi, 
mai ales mercenarii şi hoţii înveteraţi, înnebuniţi de lupte, 
continuaseră violurile şi măcelurile. Alţii se apucaseră să caute 
prăzi, aşa că palatele, bisericile şi magazinele se treziseră 
vandalizate. După ce sultanul îşi stabilise cartierul general în 
palatul regal şi generalii trecuseră la disciplinarea oamenilor din 
subordine, în oraş fuseseră trimise patrule care să găsească 
supraviețuitori. Doar celor bogaţi sau celor de rang înalt li se 
cruţase viaţa. 

Femeile şi copiii erau luaţi ca sclavi şi adunaţi laolaltă cu 
miile. Doar trei clădiri rezistaseră acelor raiduri sistematice: 
fortărețele ospitalierilor, teutonilor şi templierilor, toate pline cu 
refugiaţi. 

Sunetele măcelului se auziseră până târziu în noapte. Stând la 
fereastră în apartamentul Marelui Maestru, Will le ascultase cu 
chipul sumbru o vreme, până când îl auzise pe Zaccaria 
mişcându-se în spatele lui, apoi auzise şoaptele unui preot care 


325 


se ruga. Se întorsese şi îl văzuse pe Marele Maestru dându-şi 
ultima suflare. Guillaume nu vorbise de când fusese adus în 
solarul lui, sângerând din abundență. Doar întrebase cum 
rezistă oraşul. Când Theobald Gaudin îi spusese că oraşul a 
căzut, Marele Maestru se lăsă la loc pe perne. Din colţul ochiului 
său căzuse o lacrimă tăcută. Rămăsese întins acolo, auzind 
masacrul care se petrecea dincolo de zidurile Templului. 
Guillaume de Beaujeu fusese îngropat a doua zi de dimineaţă în 
livada preceptoriului. Zaccaria nu luase parte la funeralii. După 
trecerea în neființă a Marelui Maestru, sicilianul se pusese în 
fruntea unui mic grup de cavaleri, incluzând câţiva ospitalieri 
care se refugiaseră în preceptoriu şi ieşiseră pe poartă. Conform 
singurului supravieţuitor rămas, cavalerii atacaseră cu ferocitate 
câteva companii mameluce, ucigând mulţi oameni, cu Zaccaria 
şi templierii strigând numele Marelui Maestru, în vreme ce îşi 
croiau cu brutalitate un drum plin de sânge printre soldaţii 
inamici. 

O zi mai târziu capitulaseră fortărețele ospitalierilor şi 
teutonilor, după ce cavalerii de pe metereze observaseră 
săpătorii cum se pregătesc să sape tuneluri pe sub ziduri. 
Ceruseră amnistie şi sultanul le-o acordase. Templul rezistase 
mai mult, din pricina refugiaților care erau duşi în fiecare noapte 
în grupuri mici prin tunel la navele care se întorceau din Cipru. 
Mamelucii n-aveau cum să oprească aceste evacuări. N-aveau 
nave proprii, iar navele francilor, ancorate în siguranţă în port, 
erau înarmate cu catapulte care puteau arunca pietre imense 
asupra oricărei patrule de mameluci care ar fi trecut prin port. 
Incapabil să le facă faţă, Khalil retrăsese majoritatea forţelor de 
pe docuri, nefiind preocupat de evadarea câtorva sute de civili. 
Din punct de vedere al preceptoriului, evacuarea se petrecea 
prea lent. Templul nu deţinea provizii suficiente pentru atâţia 
oameni. După ce moartea Marelui Maestru generase un 
sentiment de disperare, templierii fuseseră în sfârşit de acord să 
se predea. Înainte de a-i da de veste lui Khalil despre acest 
lucru, mareşalul Peter de Sevrey îi ordonase lui Theobald Gaudin 
să plece cu trezoreria ordinului pe unica navă templieră care 
rămăsese în port. 


326 


Poarta se deschise la apropierea cavalerilor de intrarea în 
tunel. Câţiva oameni ieşiră înainte ca să asigure zidul portului. 
Cei câţiva mameluci care patrulau pe acolo fură ucişi rapid şi 
discret, iar sergenţii din tunel începură să iasă, trăgând 
cărucioarele înspre promontoriu. Îi urmară refugiații. În port 
luminile de la bordul galerei templiere, botezată Phoenix, 
licăreau ca nişte faruri mici, ghidând oamenii. În vreme ce 
ceilalţi cavaleri ieşeau la rândul lor, cu săbiile scoase, Will se 
opri la intrare. 

Seneşalul stătea acolo împreună cu câţiva oameni care 
ajutaseră la transportarea trezoreriei. Privirea lui dură se 
întoarse asupra lui Will. 

— Ce mai aştepţi, comandante? 

— Vino cu noi, şopti Will. 

Seneşalul dădu din cap înspre oamenii lui. 

— Plecaţi înapoi, le ordonă el. Când oamenii dispărură înapoi 
în tunel, se uită la Will. Locul meu e aici, cu mareşalul şi cu 
ceilalţi. 

— Veţi fi ucişi sau aruncaţi în temniţă. 

— Sunt bătrân, replică seneşalul. Mi-am trăit cea mai mare 
parte a vieţii în acest oraş. Nu am altă casă. Vremea mea a 
trecut. A ta nu. Mai ai încă multe de făcut. 

— S-a terminat, ripostă Will. Am pierdut Ţara Sfântă. Anima 
Templi nu mai are un scop. 

Seneşalul îşi îngustă ochii. 

— Greşeşti, zise el pe un ton sec. Poate că am pierdut bătălia 
în Orient, dar e vorba doar de pământ, mai degrabă de nisip şi 
pietre. Noi suntem mai mult decât atât. Templul încă există, şi 
fără un Maestru este lipsit de direcţie. Trăim vremuri 
periculoase. Acum, mai mult ca oricând, trebuie să munceşti ca 
să păzeşti ordinul de cei care vor să-i folosească resursele în 
scopuri egoiste şi meschine. Trebuie să menţii pacea şi ţelurile 
Frăției, dacă nu în Outremer, atunci în Apus, căci regatele de 
acolo sunt la fel de sfâşiate de războaie ca şi acesta. Pe tronurile 
de acolo, comandante, există oameni lipsiţi de scrupule şi 
lacomi după putere, care ar pune în pericol popoare întregi ca 
să-şi satisfacă dorinţa de supremație. Va fi sarcina ta, aşa cum a 
fost şi aici, ca să păstrezi echilibrul şi să-i protejezi pe cei de 


327 


toate rasele şi credinţele religioase care ar fi distruşi de lăcomia 
şi ignoranţa altora. Seneşalul vorbea cu voce aspră. Asta este 
scopul tău, şi de aceea ne-am asigurat ca tu şi Robert de Paris 
să ajungeţi pe acea navă. Au rămas alţii în urmă în locul tău, 
Campbell. Nu lăsa ca sacrificiul nostru să fie în van. Prinse 
poarta cu mâna. Şi acum pleacă. 

Părăsindu-l pe seneşal în tunel ca să închidă poarta de acces 
în urma lui, Will ieşi în aerul răcoros al nopţii. Auzea zgomotul 
valurilor extrem de aproape. 


În afara zidurilor Templului, Acra 
28 mai 1291 


Sultanul al-Ashraf Khalil stătea tăcut şi urmărea şirurile de 
prizonieri care erau conduse dincolo de ruinele Templului. 
Soarele la asfinţit arunca o lumină roşiatică peste zidurile 
dărâmate, care fuseseră minate şi se prăbuşiseră în acea după- 
amiază. Prin spărtura creată, două mii de mameluci se 
angajaseră în luptă cu ultimii cavaleri şi soldaţi rămaşi înăuntru. 
Procesul de minare destabilizase zidurile, astfel că jumătate din 
partea dinspre oraş a fortificațiilor se dărâmase cu un huruit 
într-un nor de praf şi piatră, zdrobind deopotrivă creştini şi 
musulmani sub mormanele de moloz. Lucrurile nu ar fi trebuit să 
se petreacă aşa, dar negocierile cu templierii eşuaseră şi Khalil 
hotărâse să forţeze intrarea în complexul de clădiri. 

Odată cu căderea Templului, bătălia se încheie definitiv. 
Cucerită pentru prima dată de cruciați cu două sute de ani 
înainte, Acra revenise în mâinile musulmanilor. Khalil îşi 
trimisese unul dintre generali până la Tyr ca să se asigure că şi 
cetatea de acolo fusese cucerită, deşi din rapoartele trimise 
înapoi reieşise că prea puţini locuitori rămăseseră acolo ca să fie 
martori la dispariţia aşezării, căci cei mai mulţi fugiseră pe mare 
după ce zăriseră la orizont norii imenşi de fum ridicându-se 
peste Acra. Sidon, Beirut şi Haifa aveau să împărtăşească în 
curând aceeaşi soartă, după care, în sfârşit, totul avea să se 
termine. Invadatorii apuseni n-aveau să mai aibă nimic în 
Palestina. N-aveau să-i mai amenințe pe musulmani sau să le ia 
pământurile, transformând moschei în biserici şi cetăţeni 


328 


musulmani în sclavi. Khalil era un cuceritor şi era victorios. 
Oamenii din armată îl lăudau ca pe un erou, ca pe lichidatorul 
necredincioşilor, ca pe sabia lui Dumnezeu. Khalil le accepta 
laudele fără comentarii. În zilele care urmau avea să le 
primească mândru şi recunoscător, căci el unul se bucura de 
faptul că totul se terminase şi că reuşise să facă ceea ce îşi 
pusese în gând. Odată cu dispariţia creştinilor apuseni, 
mamelucii îşi puteau întoarce întreaga lor atenţie asupra 
mongolilor, fără grijă că cele două forţe inamice s-ar fi putut 
alia. Khalil mersese pe urmele lui Baybars şi ale lui Saladin, 
eliminând ultimele rămăşiţe de otravă din rana creată mai întâi 
de franci cu două sute de ani înainte. Îşi eliberase propriul 
popor. Se terminase. Se terminase în sfârşit. 

Numai că în mormântul care devenise Acra şi pe străzile 
însângerate care puţeau a moarte era greu să te bucuri. Ca 
atare, al-Ashraf Khalil îşi întoarse privirea de la şirurile de 
prizonieri şi se îndepărtă sumbru de ruinele Templului, cu chipul 
luminat de ultimele raze ale soarelui. 


Phoenix, Marea Mediterană 
30 mai 1291 


Will stătea pe puntea navei, cu marea albastră întinzându-se 
în faţa lui. În spate oamenii, bărbaţi şi femei, şedeau adunaţi pe 
punți. După zile întregi de tăcere, murmurul conversaţiilor se 
făcea iarăşi auzit. Oamenii începuseră să mănânce, să-şi 
îngrijească rănile şi să-şi liniştească vecinii. Deşi încă la un nivel 
extrem de coborât, moralul părea să se mai fi ridicat puţin. Asta 
era viaţa. În ciuda celor îndurate, supravieţuiseră. Acum nu mai 
aveau altceva de făcut decât să supravieţuiască, să continue să 
trăiască, indiferent ce pierduseră. Will îşi privi palma deschisă şi 
inelul de aur care se odihnea în ea, amintindu-şi pielea 
răcoroasă a lui Elwen când i-l pusese pe deget, împingându-l cu 
blândeţe peste marginea articulației. De atunci îl purtase pe 
lanţ, sub haine, alături de pandantivul cu Sf. Gheorghe. Incă îl 
durea enorm trecerea ei în neființă, dar şi trădarea ei. Simţea 
dimensiunile colosale ale acelei dureri care ameninţa să îl 


329 


cuprindă cu totul în mrejele ei. Însă nu avea să îngăduie asta. 
Nu putea. 

Cu trei zile înainte, stătuse cu Rose la pupa, ignorând privirile 
curioase ale unora dintre cavaleri, şi îi ceruse să-i povestească 
ce se întâmplase în acea casă. Fata avusese nevoie de multă 
vreme ca să rostească cuvintele, chinuindu-se enorm să le 
scoată la iveală, chiar şi pe acelea pe care nu le înţelegea pe 
deplin. Păstrându-şi vocea calmă şi măsurată, Will reuşise în 
cele din urmă să scoată întreg adevărul de la ea. Acum ştia 
dimensiunea trădării lui Garin, de la atacul petrecut în Honfleur 
şi până la tentativa de jefuire a Pietrei Negre. Mai mult decât 
atât, acum ştia chipul duşmanului adevărat. 

Garin fusese un pion, şi încă unul slab, controlabil. Adevăratul 
trădător era regele Edward, lupul în blană de oaie şi instigatorul 
din spatele tuturor relelor. El fusese gardianul lor. Tot el 
devenise duşmanul lor. 

Seneşalul avea dreptate. Lucrarea Anima Templi nu se 
încheiase, nici pe departe. Will era capul Frăției şi, la fel ca toţi 
dinaintea lui, avea datoria să păzească Anima Templi de rău. 
De-asta îl alesese Everard. Avea să se asigure că Frăția va 
merge mai departe. Pentru asta însă, el însuşi trebuia să 
meargă mai departe. Ducând inelul de aur la buze, Will sărută 
cu gingăşie metalul rece, apoi aruncă inelul în mare. Acesta se 
rostogoli la nesfârşit, lucind în lumina soarelui, până ce atinse 
apa şi dispăru înghiţit de valuri. Will simţi că vine cineva lângă 
el. 

— S-a trezit Rose, zise Simon, punându-şi braţele pe lemnul 
galerei. E jos în cambuză şi întreabă de tine. 

— Vin într-o clipă. 

Simon dădu din cap şi îl bătu pe Will pe umăr, după care 
plecă. 

Will trase adânc aer în piept şi simţi cum i se întăreşte 
hotărârea. O avea încă pe Rose. Indiferent dacă era fata lui sau 
nu, o iubea. li mai avea pe Simon şi pe Robert, iar undeva în 
Scoţia, mai avea o familie. Scrisoarea boţită de la sora lui, 
Ysenda, stătea acum împăturită în punga de la brâu, salvată de 
la dezastrul preceptoriului. Will nu era singur. Simţind cum 
mintea i se umple cu imagini ale pajiştilor verzi şi ale ploilor, Will 


330 


întoarse spatele Orientului şi privi spre apus, către casă. Şi către 
răzbunare. 


331 


NOTA AUTORULUI 


La scrierea acestui roman am căutat să respect cât mai fidel 
adevărul istoric, dar cum istoria nu se desfăşoară întotdeauna 
conform dorințelor personale, am fost inevitabil nevoită să mă 
folosesc de anumite licenţe artistice. Mai ales datele istorice 
ridică adesea probleme atunci când încerci să croieşti o poveste 
fictivă, cu personaje, legată de evenimente reale. Uneori este 
nevoie ca detaliile să fie inventate de dragul intrigii şi pentru 
uşurinţa lecturii. De exemplu, în istoria templierilor, la momentul 
desfăşurării acţiunii din roman, instituţia seneşalului fusese 
abandonată, dar cum îndatoririle aferente fuseseră preluate de 
un oficial care, alături de Theobald Gaudin, se numea tot Mare 
Comandant, am ignorat acest lucru pentru a nu genera o 
confuzie inutilă. Oraşul al-Bira a fost atacat de mongoli în iarna 
anului 1275, iar asediul a fost ridicat înainte ca forţele lui 
Baybars să ajungă acolo. Regele Hugh al Ill-lea s-a retras iniţial 
în Tyr, după ce a plecat din Acra, în loc să se ducă direct în 
Cipru. Vestea conform căreia Carol de Anjou a cumpărat 
drepturile la tronul Ierusalimului ar fi avut nevoie de mult mai 
multă vreme ca să ajungă în oraş decât am descris eu. Luna 
islamică Muharram a fost în iunie 1277 în loc de aprilie, iar 
Tripoli, care a fost asediat la sfârşitul lui martie 1289, a rezistat 
în realitate aproape o lună în faţa forţelor militare ale lui 
Kalawun. 

Versiunea mea legată de dispariţia lui Baybars este pură 
ficţiune; Baraka Khan nu şi-ar fi putut otrăvi tatăl, căci el a 
rămas în Cairo când Baybars a plecat în campania anatoliană. 
Cu toate astea, au existat multe speculaţii legate de moartea 
sultanului. Câţiva cronicari cred că Baybars a murit după ce a 
băut lapte bătut otrăvit. Relatările lor sugerează că astrologii l- 
au avertizat pe sultan despre o eclipsă de lună care avea să 
aducă moartea unui rege şi că, pentru a se scăpa pe sine, 
sultanul a decis să otrăvească un alt conducător, un prinţ 
ayyubid care îi fusese alături împotriva mongolilor la Albistan, 
dar care ulterior intrase în dizgraţia lui. Relatările diferă prin 
detalii, dar tind să cadă de acord că Baybars a băut din greşeală 


332 


cupa cu otravă pregătită pentru prinţ. Alte surse susţin că ela 
murit în urma unei răni căpătate în campania militară, iar altele 
că a căzut pradă unei maladii. Orice s-ar fi întâmplat în realitate, 
Baybars nu a murit instantaneu, ci după treisprezece zile de 
suferinţă. Pentru cei care vor să descopere mai multe informaţii 
despre evenimentele istorice descrise în roman, am întocmit o 
bibliografie pentru lecturi suplimentare. 

Căderea oraşului Acra în anul 1291 în mâinile forţelor 
musulmane de sub conducerea sultanului al-Ashraf Khalil a 
încununat sfârşitul cruciadelor lansate pentru prima dată de 
Papa Urban al Il-lea în Franţa, cu două sute de ani înainte. 
Theobald Gaudin, marele comandant al Templului, a fost în 
fruntea cavalerilor care au fugit din Acra, de-a lungul coastei, 
până la fortăreaţa de la Sidon, unde Gaudin a fost ales Mare 
Maestru. Templierii supraviețuitori au rămas acolo o lună 
întreagă, dar au fost obligaţi să se retragă odată cu sosirea 
mamelucilor. Gaudin a plecat pe mare spre Cipru cu trezoreria 
ordinului, lăsând în urmă doar un mic grup de cavaleri pe o 
insulă aflată la două mile distanţă în largul coastei. Templierii 
aveau să menţină acolo o garnizoană timp de doisprezece ani, 
însă ultimele aşezări france din Ţara Sfântă aveau să fie cucerite 
de mameluci pe parcursul câtorva luni. 

Acra a fost practic abandonată şi lăsată în paragină ani la 
rând, în vreme ce mulţi dintre locuitorii care au supravieţuit 
asediului au dispărut în temnițe, ocne de muncă şi haremuri ale 
mamelucilor. Unii captivi, incluzând cavaleri din Ordinele 
militare, au fost răscumpăraţi, alţii au trecut la islamism. Decenii 
mai târziu, un pelerin prin Ţara Sfântă a văzut templieri muncind 
ca tăietori de lemne în apropiere de Marea Moartă. 

Sultanul Khalil nu a mai trăit mult după victoria sa asupra 
francilor. La sfârşitul lui 1293 a fost asasinat de propriii generali, 
la scurt timp după proclamarea unui Jihad împotriva mongolilor. 
A fost urmat la tron de fratele lui, fiul cel mic al lui Kalawun, al- 
Nasir Muhammad. Sultanul mameluc a continuat să trăiască în 
Orientul Mijlociu până ce a fost răsturnat de la putere de turcii 
otomani, în 1517. 

Dorinţa occidentalilor de a recuceri teritorii pierdute în faţa 
musulmanilor nu a murit imediat după căderea oraşului Acra, 


333 


dar, deşi Cruciadele plănuite ulterior pentru recucerirea Ţării 

Sfinte n-au repurtat niciun succes, ecourile acestei perioade 

sângeroase în istoria omenirii aveau să răsune dureros de 

ambele părţi ale Mediteranei timp de secole. Resimţim şi azi 
acele ecouri. 

Robyn Young 

Brighton, martie 2007 


334 


LISTA DE PERSONAJE 


(* personaj istoric real) 


* Abaga: ilhanul mongol al Persiei (1265-1282) 

* Aisha: fiica lui Kalawun, căsătorită cu Baraka Khan 

* Al-Ashraf Khalil: fiul lui Kalawun, sultan al Egiptului şi Siriei 
(1290-1293) 

* Alessandro: cavaler templier, gardă personală a lui 
Guillaume de Beaujeu 

* Amaury: gardă regală sub Hugh al III-lea Andreas di Paolo: 
negustor venețian de mătase 

* Angelo Vitturi: negustor venețian de sclavi, fiul lui Venerio 

* Arghun: fiul lui Abaga, instalat pe tron ca ilkhan în 1284 

* Armand de Perigord: Mare Maestru al Templului (1232-1244) 

* As-Salih Ali: fiul lui Kalawun 

* Balian de Ibelin: procuratorul lui Hugh al III-lea în Acra 

* Baraka Khan: fiul lui Baybars, căsătorit cu Aisha. Sultan al 
Egiptului şi Siriei (1277-1279) 

* Baybars Bundukdari: sultan al Egiptului şi Siriei (1260-1277) 

* Bertrand: gardă regală sub Hugh al III-lea 

* Carlo: cavaler templier, gardă personală a lui Guillaume de 
Beaujeu 

* Catarina: fiica lui Andreas 

* Cecilia de Lyon: mama lui Garin 

* Carol de Anjou: fratele lui Ludovic al IX-lea, regele Siciliei şi 
Neapolelui (1266-1285). Rege al lerusalimului (1277-1285) 

* Conrad von Bremen: negustor german de cai Dawud: 
comandant mameluc 

* Edward l: rege al Angliei (1272-1307) 

* Elias: Rabin şi librar 

* Elwen: iubita lui Will 

* Everard de Troyes: preot templier şi şeful Anima Templi 

* Fatima: soţia lui Baybars, mama lui Salamish 

* Filip al IV-lea: rege al Franţei (1285-1314) 

* Francesco: cavaler templier, gardă personală a lui Guillaume 
de Beaujeu 


335 


* Garin de Lyon: fost cavaler templier în serviciul lui Edward | 

* Gerard de Ridefort: Mare Maestru al Templului (1185-1189) 

* Grigorie al X-lea: papă (1271-1276) 

* Guido Soranzo: constructor de nave genovez 

* Guillaume de Beaujeu: Mare Maestru al Templului (1273- 
1291) 

* Guy: consilier regal al lui Hugh al III-lea 

* Hasan: fost camarad al lui Everard de Troyes, mort în Paris 
în 1266 

* Henric al II-lea: fiul lui Hugh al III-lea, rege al Ciprului (1285- 
1324), rege al lerusalimului (1286-1291) 

* Hugh al Ill-lea: rege al Ciprului (1267-1284), rege al 
lerusalimului (1269-1277) 

* Hugues de Pairaud: vizitator (inspector) al Templului, având 
sediul în Paris 

* Idris: asasin sirian 

* Isabel: mama lui Will 

* Ishandiyar: comandant mameluc 

* Jacques de Lyon: cavaler templier şi unchiul lui Garin. Fost 
membru al Anima Templi. Mort în Honfleur în 1260 

* James Campbell: cavaler templier şi tatăl lui Will. Fost 
membru al Anima Templi. Mort în Safed în 1266 

* jean de Villiers: Mare Maestru al Ospitalierilor (1284-1293) 

* Kalawun al-Alfi: comandant mameluc, mâna dreaptă a lui 
Baybars şi socrul lui Baraka Khan. Sultan al Egiptului şi Siriei 
(1280-1290) 

* Kaysan: mercenar, angajat pentru protecţia pelerinilor în 
Arabia 

* Khadir: ghicitorul lui Baybars 

* Ludovic al IX-lea: rege al Franţei (1226-1270) 

* Luca: băiat genovez, fratele lui Marco 

* Lucia: contesă de Tripoli 

* Mahmud: comandant mameluc Marco: genovez, fratele lui 
Luca 

* Maria de Antiohia: verişoara lui Hugh al III-lea şi pretendentă 
la tronul Ierusalimului 

* Mary: sora lui Will, moartă în Scoţia când cei doi erau copii 

* Michael Pisani: negustor pisan de arme 


336 


* Nasir: camaradul lui Kalawun şi ofiţer în regimentul 
Mansuriyya 

* Nicolae al IV-lea: papă (1288-1292) 

* Nizam: soţia lui Baybars, mama lui Baraka Khan 

* Omar: fost camarad al lui Baybars, mort într-un atac al 
asasinilor în 1271 

* Othon de Grandson: nobil elveţian 

* Owein ap Gwyn: unchiul lui Elwen şi fostul maestru al lui 
Will. Mort în Honfleur în 1260 

* Peter de Sevrey: mareşal al Templului 

* Rabban Sauma: ambasador al ilhanului Arghun 

* Renaud de Tours: armurier francez 

* Robert de Paris: cavaler templier 

* Robert de Sabie: Mare Maestru al Templului (1191-1193) 

* Rook: fost angajat al lui Edward |. Ucis de Garin în 1268 

* Rose: fiica lui Will şi a lui Elwen 

* Salamish: fiul lui Baybars 

* Sclavo: proprietar genovez 

* Seneşal: oficial al Templului şi membru al Anima Templi 

* Simon Tanner: sergent templier 

* Tatawun: comandant mongol 

* Theobald Gaudin: Mare comandant al Templului Usamah: 
comandant mameluc 

* Velasco: preot templier şi membru al Anima Templi 

* Venerio Vitturi: negustor venețian de sclavi, tatăl lui Angelo 

* Will Campbell: comandant al cavalerilor templieri şi membru 
al Anima Templi 

* Ysenda: sora cea mai mică a lui Will 

* Yusuf: comandant mameluc 

* Zaccaria: cavaler templier, gardă personală a lui Guillaume 
de Beaujeu 


337 


GLOSAR 


Acra: Oraş pe coasta Palestinei, cucerit de arabi în anul 640. 
A fost capturat de cruciați la începutul secolului al XII-lea şi a 
devenit portul principal al noului Regat Latin al lerusalimului. 
Acra era condusă de un rege, dar până la mijlocul secolului al 
XIII-lea autoritatea regală a ajuns să fie contestată de nobilii 
franci locali, aşa că, începând cu această dată, oraşul, care avea 
douăzeci şi şapte de cartiere, a intrat sub o guvernare 
oligarhică. 


a lua Crucea: A pleca în cruciadă, termen derivat din crucile 
de cârpe pe care le primeau toţi cei care se angajau să devină 
cruciați. 


amir: Termen arab pentru comandant militar, folosit însă şi 
ca titlu pentru unii conducători. 


Anima Templi: Sufletul Templului în latină. Grup fictiv din 
interiorul cavalerilor templieri, fondat de Marele Maestru Robert 
de Sabie în 1191, după coşmarul bătăliei de la Hattin, pentru 
protejarea Templului de corupţie. Este format din doisprezece 
fraţi, recrutaţi dintre membrii ordinului, cu un gardian care să 
medieze disputele, şi are ca scop reconcilierea între credinţele 
creştină, musulmană şi iudaică. 


asasini: Sectă extremistă fondată în Persia în secolul al XI- 
lea. Asasinii erau adepţi ai diviziei ismailite a credinţei 
musulmane şiite, iar în decurs de câţiva ani de la fondare, s-au 
răspândit în mai multe ţări, printre care şi Siria. Aici, sub 
comanda celui mai faimos lider al lor, Sinan, „Bătrânul de pe 
munte”, au fondat un stat independent, pe care l-au controlat 
până când acesta a fost inclus în cele din urmă în teritoriile 
mameluce controlate de Baybars. 


Ayyubizi: Conducători dinastici ai Egiptului şi Siriei în cursul 
secolelor al XIl-lea şi al XIll-lea, responsabili pentru crearea 


338 


armatei de mameluci (sclavi). Saladin a făcut parte din această 
dinastie, iar în cursul domniei lui, ayyubizii au atins apogeul 
puterii lor. Ultimul conducător ayyubid a fost Turanshah, care a 
fost ucis de Baybars la ordinele comandantului mameluc Aibek. 
Prin aceasta s-a pus capăt dinastiei ayyubizilor şi a început 
domnia mamelucilor. 


Bernard de Clairvaux, Sf. (1090-1153): Abate şi fondator al 
mănăstirii cisterciene din Clairvaux, în Franţa. Sprijinitor 
timpuriu al templierilor, Bernard a ajutat ordinul la întocmirea 
Regulii sale. 


Bizanţ: Monedă de aur a perioadei medievale, bătută pentru 
prima dată în Imperiul Bizantin. 


Cavalerii Sfântului loan: Ordin fondat la sfârşitul secolului 
al XI-lea, care şi-a luat numele de la ospiciul (spitalul) Sfântul 
loan Botezătorul din lerusalim, unde a şi avut primul sediu 
central. Cunoscuţi şi sub numele de ospitalieri, cavalerii 
Sfântului loan s-au ocupat iniţial de pelerinii creştini, dar după 
prima cruciadă obiectivele lor s-au schimbat radical. N-au 
renunţat la activităţile de binefacere, dar principalul lor obiectiv 
a devenit construirea şi apărarea de castele în Ţara Sfântă, 
recrutarea de cavaleri şi dobândirea de pământuri şi proprietăţi. 
S-au bucurat de puteri şi statut similare templierilor, iar cele 
două ordine au fost adesea rivale. La sfârşitul cruciadelor, 
cavalerii Sfântului loan şi-au mutat cartierul general în Rhodos, 
apoi în Malta, unde au devenit cunoscuţi sub numele de 
cavalerii de Malta. 


Cavaleri templieri: Ordin de cavaleri înfiinţat la începutul 
secolului al XII-lea, după prima cruciadă. Fondat de Hughes de 
Payens, care a călătorit la lerusalim însoţit de opt cavaleri 
francezi. Ordinul a fost botezat aşa după Templul lui Solomon, 
locul unde a fost stabilit şi primul sediu central. Recunoscuţi 
oficial la conciliul de la Troyes în 1128, templierii se supuneau 
unei Reguli religioase şi unui cod militar strict. Iniţial, scopul lor 
a fost acela de a proteja pelerinajele creştine în Ţara Sfântă. In 


339 


scurt timp însă, au început activităţi militare şi comerciale atât 
în Orientul Mijlociu, cât şi în teritorii europene, unde Templul a 
devenit una din cele mai bogate şi mai puternice organizaţii din 
vremea ei. In cadrul ordinului existau trei clase: sergenţi, preoţi 
şi cavaleri, însă doar cavalerii, care depuneau jurăminte de 
castitate, sărăcie şi supunere, puteau purta însemnele distincte 
ale ordinului, adică mantia albă cu o cruce roşie pe piept. 


Cavaleri teutoni: Ordin militar de cavaleri, similar 
templierilor şi ospitalierilor, cu originea în Germania. Ordinul a 
fost fondat în 1198. Pe parcursul existenţei lor în Ţara Sfântă, 
teutonii erau responsabili cu păzirea zonei aflate la nord-est de 
Acra. La mijlocul secolului a-l XIIl-lea au cucerit Prusia, care 
ulterior avea să devină baza ordinului. 


Cruciadă:  Mişcare europeană din perioada medievală, 
generată de idealuri economice, religioase şi politice. Prima 
cruciadă a fost iniţiată de Papa Urban al II-lea, în 1095, la 
Clermont, în Franţa. Apelul la cruciadă a venit iniţial ca răspuns 
la cererea de ajutor a împăratului grec al Bizanțului, ale cărui 
domenii erau invadate de turcii selgiucizi, cei care cuceriseră 
lerusalimul în 1070. Bisericile Romană şi Ortodoxă greacă erau 
despărțite din 1054, iar Urban a văzut în acest apel o şansă de 
reunire a celor două Biserici, şi prin aceasta o ocazie de a aduce 
catolicismului o influenţă mai mare asupra lumii Orientului. Ţelul 
lui Urban a fost atins doar pentru scurt timp şi nu deplin înaintea 
celei de-a patra cruciade, din 1204. În decurs de două secole, au 
fost lansate peste unsprezece cruciade de pe țărmurile 
europene către Ţara Sfântă. 


Foc grecesc: Inventat în Bizanţ în secolul al Vil-lea, focul 
grecesc era un amestec de smoală, sulf şi păcură, folosit în 
războaie pentru a incendia navele şi fortificațiile. 


franci: În Orientul Mijlociu, termenul „franci” (al-Firinjah) se 
referea la creştinii apuseni. În Occident, reprezenta numele 
tribului germanic care a cucerit Galia în secolul al VI-lea, şi care 
a fost numită ulterior Franţa. 


340 


Hajj: Pelerinajul anual către Mecca pe care musulmanii 
trebuie să îl efectueze măcar o dată în viaţă, pe parcursul Dhu 
al-Hijja, a douăsprezecea lună a calendarului islamic (un 
calendar lunar, cu luni care nu sunt fixe). Un alt pelerinaj, 
cunoscut sub numele de Umra, poate fi efectuat oricând. 


incintă: Fortificaţii care înconjoară un castel. 


Jihad: Cu sensul de „a năzui spre“, termenul Jihad poate fi 
interpretat atât în sens fizic, cât şi spiritual. In sens fizic 
înseamnă războiul sfânt în apărarea şi pentru răspândirea 
islamului, iar în sens spiritual înseamnă lupta interioară a 
musulmanilor de a rezista în faţa tentaţiilor lumești. 


Ka'ba: „Cub“ în limba arabă; clădire din piatră situată în 
centrul marii moschei de la Mecca, spre care musulmanii se 
întorc cu faţa în timpul rugăciunii. Se crede că a fost un loc sfânt 
preislamic pentru triburile arabe, dar ulterior a devenit locul 
central de rugăciune pentru musulmani, atunci când Mahomed a 
aşezat Piatra Neagră în colţul estic al altarului, pe care l-a re- 
dedicat islamului. Tradiţia musulmană spune că a fost construit 
de Adam, apoi reconstruit de Avraam şi Ismael. Este cea mai 
sfântă relicvă a islamului, în jurul căreia musulmanii se învârtesc 
în pelerinajul lor. 


Madrasah: Şcoală religioasă dedicată studiului legii islamice. 


mameluci: „Sclavi” în limba arabă, termenul desemnează 
gărzile regale, în principal de descendență turcă, cumpărate şi 
crescute de sultanii ayyubizi ai Egiptului pentru a deveni o 
armată puternică de războinici musulmani devotați. Numiţi 
„Templieri ai Islamului”, mamelucii au venit la putere în 1250, 
după ce l-au asasinat pe sultanul Turanshah, un nepot al lui 
Saladin, şi au preluat controlul asupra Egiptului. Sub Baybars, 
imperiul mameluc a ajuns să cuprindă Egiptul şi Siria. Mamelucii 
sunt responsabili pentru alungarea francilor din Orientul 
Mijlociu. După încheierea cruciadelor în 1291, domnia 


341 


mamelucilor a continuat până la răsturnarea lor de turcii 
otomani, în 1517. 


Mare Maestru: Şeful unui ordin militar. Marele Maestru al 
templierilor era ales pe viaţă de un consiliu al oficialilor 
templieri, iar până la sfârşitul cruciadelor a avut reşedinţa la 
sediul central al ordinului din Palestina. 


mareşal: În cadrul ierarhiei templiere, şeful operaţiunilor 
militare. 


maşină de luptă: Orice fel de maşinărie folosită la atacarea 
fortificațiilor în cursul asediilor, cum ar fi catapultele mici (în 
arabă, mandjanikas) sau trebuşetele. 


Mecca: Oraş în Arabia Saudită. Locul de naştere al lui 
Mahomed şi oraşul sfânt al Islamului. 


mongoli: Triburi nomade care au trăit în stepele din estul 
Asiei până spre sfârşitul secolului al XII-lea, când s-au unit sub 
conducerea lui Gingis Han, cel care a stabilit capitala la 
Karakorum şi a început o serie de campanii masive de cuceriri. 
După moartea lui Gingis Han, imperiul său s-a extins de-a lungul 
Asiei, Persiei, sudului Rusiei şi Chinei. Prima mare înfrângere 
suferită de mongoli a fost din cauza lui Baybars: Kutuz a fost 
învins la Ayn Jalut, în 1260. Imperiul Mongol a început treptat să 
decadă în secolul al XIV-lea. 


musulmani şiiţi şi sunniţi: Două ramuri ale Islamului 
formate prin schisma născută după moartea lui Mahomed în 
privinţa succesorului său. Reprezentând majoritatea, sunniţii 
credeau că nimeni nu-i poate succeda cu adevărat profetului; ei 
au numit un calif drept conducător al comunităţii musulmane. 
Sunniţii îi venerează pe primii patru califi numiţi după moartea 
lui Mahomed, al cărui exemplu îl urmează ca pe obiceiul (sunna) 
căruia toţi musulmanii ar trebui să se conformeze. Şiiţii au ca 
autoritate imamul, pe care îl consideră moştenitorul profetului, 
descinzând din linia de sânge a lui Ali, ginerele lui Mahomed, cel 


342 


de-al patrulea calif şi singurul pe care îl venerează, 
respingându-i pe primii trei şi tradiţiile credinţei sunnite. 


Outremer: Termen francez cu sensul „de peste mări“, cu 
referire la Ţara Sfântă. 


Piatra Neagră: Denumită în arabă „al-Hajar al-Aswad“, este 
o relicvă sacră aşezată în colţul de sud-est al Ka'ba, în Mecca. 
Este fixată de o bandă de argint şi este sărutată sau atinsă de 
musulmani în cursul ritualurilor legate de pelerinajul lor anual. În 
anul 929, carmaţienii (şiiţi ismailiţi) au furat Piatra Neagră şi au 
scos-o din Mecca, păstrând-o timp de douăzeci şi doi de ani, 
până când Piatra a fost răscumpărată. 


Preceptoriu: Nume latin pentru clădirile administrative ale 
ordinelor militare, de regulă compuse din grajduri pentru cai, 
dormitoare, ateliere de lucru şi, de obicei, o capelă. 


procurator: Reprezentantul unui rege sau al altui 
conducător. 


Regatul lerusalimului: Regatul Latin al lerusalimului a fost 
fondat în 1099, după ce oraşul a fost cucerit după prima 
cruciadă. Primul conducător a fost Godfrey de Bouillon, un conte 
franc. lerusalimul a devenit noua capitală a cruciaților, dar a fost 
pierdut şi recâştigat de câteva ori pe parcursul celor două 
secole, până ce a ajuns definitiv în mâinile musulmanilor în 
1244, moment în care capitala cruciaților s-a mutat la Acra. În 
timpul primelor cruciade, invadatorii apuseni au fondat alte trei 
state: Principatul Antiohiei şi Comitatele Edessa şi Tripoli. 
Edessa a fost pierdută în 1144, capturată de liderul selgiucid 
Zengi. Principatul Antiohiei a căzut în mâinile lui Baybars în 
1268, Tripoli a fost pierdut în 1289, iar Acra, principalul oraş al 
cruciaților, a fost cucerit de mameluci în 1291, marcând 
dispariţia Regatului lerusalimului şi al puterii apusene în Orientul 
Mijlociu. 


343 


Regulă: Regula Templului a fost întocmită în 1129, cu 
ajutorul Sfântului Bernard de Clairvaux, la conciliul de la Troyes, 
unde Templul a fost recunoscut oficial. A fost scrisă în parte ca 
un regulament religios, în parte ca un cod militar şi reglementa 
felul în care membrii ordinului ar fi trebuit să trăiască şi să se 
comporte în cursul vieţii lor cotidiene şi în timpul bătăliilor. 
Regula a primit adăugiri în decursul timpului, astfel că în secolul 
al XIII-lea ajunsese să aibă peste şase sute de prevederi, iar 
încălcarea oricăreia dintre ele însemna expulzarea din ordin. 


Republici maritime: Cele trei oraşe-stat comerciale italiene: 
Veneţia, Genova şi Pisa. 


Richard Inimă-de-Leu (1157-1199) Fiul lui Henric al Il-lea şi 
al Eleonore de Aquitania, Richard a domnit ca rege al Angliei din 
1189 până la moartea lui, survenită în 1199, dar şi-a petrecut 
foarte puţin timp în regat. Impreună cu Frederick Barbarossa şi 
Filip al ll-lea al Franţei, a condus a treia cruciadă pentru 
recucerirea lerusalimului, care căzuse în mâinile lui Saladin. 


Romanţele Graalului: Ciclu popular de povestiri şi cântece 
în secolele al XII-lea şi al XIII-lea, primul cântec fiind Joseph 
d'Arimathe, scris de Robert de Borron la sfârşitul secolului al XII- 
lea. Incepând cu acea epocă, Graalul, un concept despre care se 
crede că derivă din mitologia precreştină, a fost creştinat şi 
adoptat în legenda despre Arthur, devenită faimoasă datorită 
poetului francez de secol al XII-lea Chretien de Troyes, ale cărui 
opere i-au influenţat ulterior pe scriitori precum Malory şi 
Tennyson. Secolul care a urmat a fost martorul multor lucrări pe 
tema  Graalului, incluzând aici Parzival de Wolfram von 
Eschenbach, din care s-a inspirat Wagner în operele sale. La 
bază, romanţele erau povestiri scurte, compuse în versuri, 
combinând teme religioase, istorice şi mitice. 


Saladin (1138-1193): De origine kurdă, Saladin a devenit 
sultan al Egiptului şi Siriei în 1173, după ce a câştigat câteva 
lupte pentru putere. Saladin şi-a condus armata împotriva 
cruciaților la Hattin şi le-a administrat francilor o înfrângere 


344 


usturătoare. A recucerit cea mai mare parte a Regatului 
lerusalimului fondat de creştini după prima cruciadă, fapt care a 
dus la lansarea celei de-a treia cruciade, în care Saladin s-a 
confruntat cu Richard Inimă-de-Leu. Saladin a devenit erou în 
întregul Orient islamic, dar a fost admirat şi temut şi de cruciați 
pentru curajul şi galanteria lui. 


salat: Rugăciune rituală practicată de musulmani de cinci ori 
pe zi. 


sarazin: Termen folosit în Evul Mediu de europeni pentru toţi 
arabii şi musulmanii. 


seneşal: Administratorul unei proprietăţi imobiliare. În 
ierarhia Templului, seneşalul deţinea una din cele mai înalte 
poziţii. 


tunică: Articol de îmbrăcăminte din in sau mătase, de obicei 
fără mâneci, purtat peste cămaşa de zale sau peste armură. 


ţechin: Monedă venețiană din aur. 


vizitator (inspector): Poziţie din ierarhia Templului creată în 
secolul al XIll-lea. Venind imediat după Marele Maestru, 
vizitatorul era stăpânul tuturor posesiunilor Templului din 
Occident. 


345