Robyn Young — [Fratia Templierilor] 01 Anima Templi vol.2

FRĂTIA TEMPLIERILOR. CARTEA | 


1i 


Robyn Young s-a născut în Oxford, Anglia, în 1975. Autoare de 
romane istorice a căror acţiune este plasată în Evul Mediu, a 
studiat la Universitatea Sussex din Brighton, unde a obţinut 
diploma de master în scriere creativă. In 2006 a publicat primul 
volum din trilogia Frăția Templierilor, Anima Templi, urmat în 
2007 de Crusade şi în 2008 de Requiem 


Robyn Young 
ANIMA TEMPLI 


Volumul 2 


www.virtual-project.eu 


Traducere din limba engleză Bogdan Marchidanu 


Coperta colecţiei: Corneliu ALEXANDRESCU 
llustraţia copertei: Scerra, Daniele via Agentur Schluck 
GmbH. 


Robyn Young BRETHREN 
2006 by Robyn Young 


PARTEA A DOUA 


16 


Safed, Regatul lerusalimului 
19 iulie 1266 


James Campbell se ridică şi îşi făcu cruce în faţa altarului. 
Capela era tăcută şi răcoroasă. Era încă întuneric şi majoritatea 
locuitorilor fortăreței fie dormeau, fie stăteau de veghe pe 
ziduri. James se trezise devreme pentru pacea şi liniştea oferite 
de capela pustie, pace şi linişte care, pentru doar câteva clipe, îl 
mai ajutau să uite unde se află. Când avea să bată clopotul 
pentru prima slujbă a zilei, băncile aveau să se umple cu 
oameni, atât de mulţi, încât cei care ajungeau ultimii erau 
obligaţi să îngenuncheze afară. În ultimele trei săptămâni asta 
se întâmplase în fiecare dimineaţă. Înainte, doar cei cincizeci de 
cavaleri şi treizeci de sergenţi care alcătuiau personalul 
garnizoanei Safed se trezeau în zorii zilei ca să participe la 
prima slujbă în intimitatea capelei. Acum însă toată lumea avea 
un motiv să se roage, iar preoţii nu-i puteau refuza pe oameni. 

— În aceste zile de încercare vom avea nevoie de toate 
rugăciunile, spusese fratele Joseph. 

Întorcându-se cu spatele spre altar, James porni de-a lungul 
coridorului dintre bănci. Se opri în faţa unei statui care părea să 
păzească uşa. Ochii Sfântului Gheorghe priveau în direcţia 
tavanului boltit, ca şi sabia lui, ridicată triumfător. Pe piept se 
vedea o cruce sculptată, iar sub piciorul stâng se găsea un 
şarpe, cu fălcile zdrobite. James atinse piciorul sfântului. 

— Protejează-ne. 

Uşile se deschiseră cu putere şi în capelă pătrunse o siluetă 
masivă, care purta mantia albă. În lumina aruncată de lumânări, 
părul şi barba cavalerului, dese şi albite de soarele Orientului, 
căpătară reflexe aurii. 

— Eram sigur că te voi găsi aici, rosti cavalerul zâmbind. Din 
pricina recentelor ture prelungite de pază pe ziduri, la colţurile 
ochilor avea riduri adânci. Crezi că Dumnezeu te-a ascultat azi, 
frate? 


James îşi ridică privirea spre cavaler, care era cu mai bine de 
treizeci de centimetri mai înalt decât el. Chiar dacă James nu 
era scund şi nici nu avea o constituţie firavă, se simţea 
întotdeauna insignifiant în prezenţa acelui uriaş. 

— Dumnezeu ne ascultă întotdeauna, Mattius. 

— Uneori mă întreb, când atâţia îşi unesc rugile, cum poate EIl 
să ne audă pe toţi? zise Mattius, ridicând din umeri. Sper să ai 
dreptate. Se pregătesc de un nou asalt. Comandantul crede că 
vor porni în zorii zilei, aşa că e nevoie de noi pe ziduri. 

James se strădui să schiţeze un zâmbet şi făcu un semn spre 
uşă. 

— Atunci o să-ţi arăt că El ne aude când o să-i învingem din 
nou. 

Cei doi bărbaţi ieşiră din capelă, în întunericul incintei 
interioare a lăcaşului. Capela, magaziile şi cisternele de apă 
care se aflau în centru erau surclasate de stâncile informe şi 
înalte care le înconjurau. Intr-un capăt al incintei se înălța 
construcţia masivă care adăpostea dormitoarele cavalerilor, 
preoţilor şi sergenţilor. Aliniate de-a lungul celorlalţi pereţi se 
ridicau turnurile unde se aflau infirmeria, armurăria, garderoba 
şi bucătăriile. 

Cei doi cavaleri o luară în pas alert spre intrarea secretă de la 
baza zidului. De la distanţă, zgomotul ciocanelor stârnea ecouri 
dinspre incinta exterioară. Ajungând mai aproape, auziră 
strigătele celor aflaţi în infirmerie. Odată trecuţi de poartă, 
intrară în tunelul umed care străbătea zidul gros de trei metri. 
Printr-o deschizătură din tavan, pe unde se putea turna 
pucioasă aprinsă din galeria de deasupra, se vedea un licăr slab 
de torţe aprinse. Mattius deschise uşa din capăt şi păşi afară. 
Gărzile se răsuciră pe călcâie, întinzând mâna după arme, dar 
se liniştiră imediat ce-i văzură pe cei doi cavaleri. 

— Mă bucur să văd că încă sunteţi treji, zise Mattius, 
închizând poarta întărită pe din afară cu plăci de fier. Îl bătu 
amical pe unul dintre paznici pe spate, făcându-l pe bietul om să 
icnească şi să facă un pas în faţă din pricina forţei loviturii. Doar 
că eu unul nu cred că necazurile vor veni din interior. 


— Sper să nu ajungi să-ţi regreţi vorbele, Mattius, zise James, 
continuând să meargă. Majoritatea fortăreţelor se prăbuşesc din 
interior. 

Mattius mormăi ceva şi îl urmă pe James în incinta exterioară, 
de-a lungul mai multor treceri înguste printre clădiri şi în spaţiile 
deschise, pline cu oameni adunaţi în jurul focurilor sau cuibăriţi 
la porţile turnurilor. Mirosul de dejecţii de la grajdurile şi coteţele 
de animale era puternic şi dulceag-greţos. Peste apelurile 
gărzilor din cartul de dimineaţă, şoaptele locuitorilor care se 
trezeau şi nechezatul cailor se ridica zgomotul omniprezent al 
ciocanelor zidarilor care reparau fortificațiile exterioare. Din 
zidurile-copertină se desprindeau turnuri de colţ şi de flanc, 
legate între ele de pasaje acoperite, unde se aflau catapulte şi 
arcaşi. Limbile gălbui ale flăcărilor licăreau peste umbrele 
oamenilor care se urcau pe parapete. În vremuri de pace şi în 
timpul asediilor, incinta exterioară slujea drept cazarmă pentru 
soldaţi şi  servanţii maşinilor de război. Dacă inamicul 
străpungea zidurile exterioare, incinta devenea un teren al 
morţii peste care apărătorii puteau arunca pucioasă, pietre şi 
săgeți. În cazul în care ceda şi incinta exterioară, garnizoana se 
retrăgea în incinta interioară, fapt care transforma Safedul într-o 
fortăreață în fortăreață, una dintre cele mai greu de cucerit 
cetăţi ale cruciaților din Outremer. Era mândria Templului. In 
vreme ce mergea, privirea lui James trecu peste grupurile de 
oameni. Unii dintre aceştia se uitară la el, deopotrivă cu 
speranţă şi teamă. Cu excepţia cavalerilor, sergenţilor şi 
servitorilor, Safed adăpostea o garnizoană de o mie şase sute de 
soldaţi sirieni creştini - mercenari cu arme uşoare angajaţi să 
păzească fortăreaţa. În ultimele săptămâni însă mulţi veniseră 
acolo, pe măsură ce fermierii şi familiile lor îşi părăsiseră casele 
pentru a se adăposti în fortăreață. James încercă să le evalueze 
numărul. Îşi lăsase pana de scris la Londra, dar anii în care 
ţinuse contabilitatea la Balantrodoch lăsaseră urme adânci, el 
continuând să privească totul prin simplitatea în alb şi negru a 
cifrelor din registre. Totul era o problemă de numere şi de 
echilibrarea lor. Atâtea grâne puteau hrăni atâţia oameni atât 
timp: cu cât gurile erau mai multe, cu atât timpul se împuţina. 
Era adevărat că încă nu se confruntaseră cu lipsa hranei şi a 


7 


apei de băut. Dar nimeni nu ştia cât aveau să mai fie nevoiţi să 
rămână acolo, incapabili să plece, incapabili să ceară întăriri. 
Asediile puteau dura luni de zile. 

— Puteau măcar să aducă ceva util cu ei, mormăi Mattius, 
uitându-se la un bărbat şi o femeie cu trei copii scheletici care 
împărțeau o pătură în apropiere de un foc. 

James privi şi el în acea direcţie. Zări câteva oale şi tigăi 
aruncate pe jos. Bărbatul îşi pusese o mână protectoare pe una 
dintre ele, ca şi cum s-ar fi temut să nu îi fure cineva comoara. 
James şi-i închipui pe acei oameni în vreo cocioabă din chirpici 
pe undeva pe un câmp, auzind zgomot de copite sau văzând 
soldaţi şi înşfăcând oalele şi tigăile de pe poliţă şi luând-o la 
fugă spre uşă. Apoi alergând pe câmp, cu mama ducându-l în 
braţe pe mezinul familiei, în vreme ce tatăl privea mereu peste 
umăr. 

— După bătălia de la Mansurah, când forţele egiptene au 
măturat tabăra lui Ludovic, fratele regelui a fost salvat de 
bucătari înarmaţi cu polonice. Aproape orice poate fi folosit ca 
armă, replică James. 

Mattius îşi ţuguie buzele şi privi spre cer în căutarea 
inspiraţiei. 

— O pană de pasăre? 

James zâmbi. Ochii i se luminară, iar ridurile de pe frunte îi 
dispărură, cavalerul părând mult mai tânăr. 

— O pană poate fi transformată în unealtă de scris. Cu o pană 
poţi semna condamnarea la moarte a unui om, poţi scrie legi 
sau da edicte, poţi declara război. 

Urcară treptele înguste care duceau spre parapete. 

— Mă gândeam la ceva mai potrivit situaţiei noastre actuale, 
zise Mattius în timp ce treceau pe lângă un şir de arcaşi 
ghemuiți în dreptul deschiderilor din ziduri. 

— Presupun că vârful unei pene este suficient de ascuţit ca să 
orbească un om, replică James, de dragul jocului. 

— Atunci o floare? 

James deschise gura să riposteze când privirea îi fu atrasă de 
un grup de tineri care stăteau pe aleea de acces din faţa lor. Cei 
cinci sergenţi templieri fuseseră încartiruiţi în garnizoană cu 
două luni în urmă, imediat după ce terminaseră perioada de 


8 


instrucţie din Acra. Îi văzu stând un pic cam ţepeni în vreme ce 
el şi Mattius treceau pe lângă ei. Lumina torţei sclipea pe 
chipurile lor palide, fără bărbi. 

— Doamne, Mattius, sunt mai tineri decât fiul meu. 

Mattius observă că vena de la tâmpla lui James începuse să 
pulseze. James îşi încleştă maxilarele, iar din ochi îi dispăru orice 
expresie de umor. 

— Ce mai face băiatul tău? întrebă Mattius pe un ton jovial. 
Parcă în ultima lui scrisoare ţi-a spus că a depus jurământul? 

Mattius cunoştea deja răspunsul, căci James îi citise misiva 
imediat ce o primise. 

James ştia că Mattius ştie, dar dădu curs încercării tovarăşului 
său de a-i ridica moralul. 

— William e bine, frate şi, da, acum e cavaler. Eram îngrijorat 
când am primit veşti de la el în vreme ce eram în Acra. Moartea 
maestrului său, Owein, a reprezentat o lovitură amarnică şi 
băiatul părea pierdut şi nefericit în Paris. Acum însă pare aşezat 
şi este clar că maestrul lui, Everard, l-a învăţat multe lucruri. 
Scrisul lui e mai bun decât al meu. 

— Mereu cărturarul din tine, replică Mattius cu un zâmbet. 

— Mi-aş fi dorit să asist la ceremonie, Mattius. Parcă a trecut o 
viaţă de om de când l-am văzut ultima dată. 

— Îl vei vedea în curând. De îndată ce Occidentul va afla ce s- 
a întâmplat aici, fiul tău va veni cu o armată ca să lupte alături 
de noi. 

James privi înapoi spre sergenţi. 

— Şi atunci vom avea multe să ne spunem. 

Tăcu în vreme ce se îndreptau de-a lungul meterezelor către 
un turn de colţ. 

La început, după ce primise scrisoarea de la Will în care 
acesta îi vorbea despre ceremonie, James fusese din cale afară 
de fericit, dar în scurt timp fericirea fusese umbrită de 
sentimente de regret şi invidie. Dintr-un punct de vedere, era 
extrem de recunoscător că Everard avusese grijă de fiul lui. 
După ce Jacques de Lyon îl recrutase la Londra în cadrul Anima 
Templi, impresionat de abilităţile sale diplomatice şi de faptul că 
ştia araba, James îl întâlnise pe Everard o singură dată înainte 
ca preotul să-i ceară să plece în Orient. Misiunea i se păruse 


9 


provocatoare lui James: era fundamentală pentru obiectivele 
Frăției, obiective în care el ajunsese să creadă cu tărie. In plus, 
îşi spusese că are şanse mari de reuşită. Acceptase, cu condiţia 
ca Everard să îl supravegheze pe Will şi, dacă lui i se întâmpla 
ceva, să aibă grijă de băiat până ce avea să mai crească. Deşi 
se bucura că preotul îl luase pe băiat sub oblăduirea lui după 
moartea lui Owein, era invidios pe faptul că Everard şi nu el îl 
crescuse pe Will şi fusese acolo, la iniţierea fiului său. 

James se gândise foarte mult la Will în ultimele săptămâni. 
Poate din pricina temerii că n-avea să-l mai vadă niciodată, să-l 
mai strângă în braţe sau să-i spună că îi pare rău că plecase aşa 
cum o făcuse. Stând pe docul de la Templul Nou, James îşi 
dorise să-l îmbrăţişeze pe Will şi să-i spună nefericitului băiat că 
nu-l mai învinuia pentru moartea lui Mary şi că era nevoit să 
plece pentru că trebuia să facă ceva important, ceva ce putea 
schimba lumea. În loc de toate astea, nu reuşise decât să-i 
mângâie mâna fiului său. 

În vreme ce se apropiau de turnul de colţ, James aruncă o 
privire spre uriaşul de lângă el. Mattius îi fusese un prieten bun 
în ultimii ani, dar nu cunoştea adevăratul motiv pentru care el 
se găsea în Ţara Sfântă, sau ce făcea pe lângă obligaţiile pentru 
Templu şi diversele misiuni pe la garnizoane precum Safed. 
Uneori James se simţea atât de singur, încât avea impresia că 
durerea sufletească avea să-l omoare. Îi era dor de fiicele lui, de 
mirosul părului lor şi de râsetele lor. li era dor de senzaţia pielii 
calde a soţiei lui lipite de pielea lui. li era dor de fiul lui. In astfel 
de momente, James se străduia să-şi amintească de faptul că 
misiunea lui şi nu familia, prietenii sau datoria faţă de Templu 
era cel mai important lucru. Îşi spunea că făcea toate astea nu 
pentru el, ci pentru ei. 

James împinse grilajul de la baza turnului şi urcă, împreună cu 
Mattius, treptele în spirală. Spre ei venea un vânt rece, 
băgându-le particule de praf în ochi. Curentul se înteţi pe 
măsură ce se apropiau de vârf, ca şi lumina aruncată de torţe. 
leşiră printr-o gaură în zid pe acoperişul crenelat al turnului. 
Cerul începea să se lumineze, strălucirea galbenă a stelelor 
făcând loc unui albastru-turcoaz. Un bărbat scund şi masiv, cu o 
faţă bronzată, pergamentoasă se răsuci pe călcâie la apariţia 


10 


lor. Lângă el, în turn, se găseau alţi opt templieri, doi sergenţi şi 
căpitanul soldaţilor sirieni. 

— Bună dimineaţa, fraţilor! 

James dădu din cap. 

— Comandante. 

— Sper că aţi dormit bine, căci se pare că ne aşteaptă o zi 
lungă. 

— Mattius m-a informat despre iminenţa unui atac, domnule. 

Comandantul arătă spre parapet. 

— Vino să te convingi singur. 

James îl urmă şi privi afară. Safed era construită pe un deal 
înalt şi stâncos, oferind avantajul strategic al înălţimii din toate 
părţile faţă de câmpurile care o înconjurau. Fiind unul dintre 
castelele cruciaților de pe valea lordanului, Safed străjuia 
drumul de la Damasc la Acra, având deschidere spre vadul lui 
Jacob, cea mai nordică trecere peste râu. La lumina zilei se 
vedeau dealuri şi păşuni, împestriţate de satele pe care le 
guverna fortăreaţa. La opt kilometri spre sud, apa lordanului se 
vărsa în Marea Galileei, iar câmpurile se transformau în munţi 
stâncoşi şi rozalii. Pe timp de noapte, James nu vedea nimic 
altceva în afara imensei armate mameluce aflate sub zidurile 
fortăreței. Mii de torţe ardeau în tabără, aruncând o lumină 
diavolească asupra corturilor, căruţelor, cailor, cămilelor şi 
stindardelor care fluturau. Oameni care purtau haine colorate şi 
turbane se deplasau în zonele luminoase printre siluetele 
scheletice ale maşinilor de asalt, care se înălţau asemenea unor 
monştri. 

— Par mai numeroşi ca ieri, mormăi James. Au primit întăriri? 

— Nu întăriri, răspunse comandantul. Azi-noapte, după ce ai 
plecat, au trimis mesageri ca să ne informeze că au capturat alţi 
două sute de creştini din satele din preajmă. l-am văzut cum 
sunt aduşi în cuşti. 

— Sfinte Dumnezeule! 

— Ar fi trebuit să fugă când au avut ocazia. Nu putem face 
nimic pentru ei. 

James simţi nevoia să protesteze. Dar n-o făcu. Chiar dacă 
vorbise cu asprime, comandantul avea dreptate. 


11 


Acesta arătă spre o zonă în umbră nu departe de baza 
dealului, unde o cărare abruptă şi întortocheată ducea către 
fortificația care străjuia poarta de acces în cetate. 

— Priviţi. 

James şi Mattius se uitară în direcţia indicată de comandant. 
Mijind ochii în penumbră, James zări nişte siluete în jurul unei 
forme lungi, dreptunghiulare, abia vizibilă din pricină că era mai 
neagră şi mai compactă decât întunericul care se destrăma. 

— Au construit un car de asalt. 

Comandantul încuviinţă. 

— S-ar putea dovedi o problemă. Abia am terminat reparaţiile 
la fortificaţii după ultimele două asalturi. Omul râse amar. ŞI nici 
măcar nu le-au vizat. Dacă piatra aia nu s-ar fi dus atât de 
departe de ţinta lor... Clătină din cap. Acum ştiu că acolo e un 
punct slab. 

James îşi dădu seama că nu mai auzea ciocanele. Zidarii 
plecaseră după ce îşi terminaseră treaba. Se încruntă în vreme 
ce studia maşinăria de luptă. Un cadru solid, pe roţi, cu un 
acoperiş din lemn, şi care trebuia adus chiar la baza zidurilor 
pentru a fi folosit. La adăpostul lui, oamenii puteau începe să 
dărâme porţile cu topoarele sau cu un berbece prins cu lanţuri 
de acoperiş şi cu vârful din fier. Arma se putea într-adevăr 
dovedi o problemă. Dar puteau s-o anihileze. 

— Foc? propuse James. 

— S-au pregătit de asta. Cred că acoperişul este protejat cu 
piele netăbăcită. 

James încuviinţă: pielea netăbăcită înmuiată în oţet era greu 
de aprins. 

— Atunci o unitate de cercetare? 

— l-am trimis deja acolo. Azi-noapte târziu am observat o 
creştere a activităţii din tabără, ceea ce ne-a făcut să ne gândim 
la un atac în zori. Am trimis un grup de sirieni printr-unul din 
tuneluri. leşirea mascată dă nu departe de maşinile de asalt ale 
inamicului. Sirienii nu s-au putut apropia destul ca să audă ce 
spuneau soldaţii fără să-şi compromită poziţia, dar i-au văzut 
încărcând maşinile. 

Comandantul arătă spre capătul îndepărtat al taberei militare. 


12 


James privi spre locul unde douăzeci şi şapte de catapulte 
mici, pe care mamelucii le numeau mandjanik, erau dispuse în 
şir. Lungile bârne mobile ale maşinilor nu se mişcau în acel 
moment. Fiecare era suspendată în diagonală peste un cadru. 
Capătul ridicat era înfipt într-un sistem complex de frânghii, iar 
celălalt, scobit pentru a forma o cavitate în formă de oală, era 
sprijinit pe pământ. În cavitate putea fi pusă o piatră mare, de 
până la o sută cincizeci de kilograme. În cursul atacului, capătul 
ridicat al bârnei era tras înapoi cu rapiditate de frânghii. Cel cu 
piatra se lovea de traversa de deasupra cadrului, catapultând 
astfel încărcătura înspre zidurile fortăreței. 

James îşi întoarse privirea de la maşinile de luptă în vreme ce 
comandantul continuă: 

— Pentru atacul principal inamicul se va baza din nou pe 
catapultele mici, sperând să spargă zidurile. Noi ne vom 
concentra arcaşii şi propriile maşini de luptă pe poziţii. Acum se 
află dincolo de raza lor de acţiune, dar vor trebui să se apropie 
după începerea bătăliei. 

— Eşti sigur, comandante, că fortăreaţa poate rezista unui 
asalt prelungit? 

James, Mattius şi comandantul templier se întoarseră. Cel 
care vorbise era căpitanul soldaţilor sirieni creştini. 

Ochii lui căprui îi studiau pe cei trei. 

— Nu ar fi mai bine să le transmitem în ce condiţii vom 
capitula, cât încă mai avem ocazia? 

— Capitulare? pufni comandantul. În acest stadiu incipient? l- 
am respins deja de două ori, cu puţine pierderi de vieţi din 
tabăra noastră. p 

— Comandante, în aceşti ultimi ani l-am studiat pe inamic. li 
cunosc tacticile. Eram în Acra, acum trei ani, când sultanul a 
atacat oraşul. 

— Şi eu eram în Acra atunci, interveni James, văzând cum se 
înăspreşte expresia de pe chipul comandantului. Lupta a fost 
aprigă, da, dar sultanul nu a cucerit oraşul, după cum nu l-a 
cucerit nici luna trecută, când a încercat şi a eşuat din nou. 

Căpitanul sirian se uită la armata desfăşurată la baza 
zidurilor. 


13 


— Soldaţii lui îl numesc Arbaleta. Spun că nu se va opri până 
când toţi creştinii de pe aceste pământuri vor fi morţi, dar eu m- 
am născut aici. Oamenii mei şi cu mine avem mai multe drepturi 
să ne aflăm aici decât are el. 

— Un motiv în plus ca să luptaţi, rosti comandantul pe un ton 
aspru. Ne-am dovedi laşi dacă am ceda atât de repede în faţa 
unui inamic pe care până acum l-am respins. 

— Nu sunt laş, comandante, dar Saladin a cucerit fortăreaţa 
asta, iar actualul sultan nu are simţul onoarei al lui Saladin. 

Comandantul îşi încrucişă braţele la piept. 

— În cei douăzeci şi şase de ani de când am recucerit Safedul, 
am cheltuit o avere cu fortificațiile. Este mult mai puternică 
acum decât era atunci când a asediat-o Saladin şi putem rezista 
în faţa inamicului luni de zile, chiar şi ani dacă e nevoie. Sultanul 
nu vrea o campanie îndelungată: l-ar costa prea mult, iar eu nu-i 
voi oferi satisfacția unei victorii uşoare. Bătu cu palma în 
marginea parapetului şi zâmbi cu răceală. Zidurile astea nu sunt 
făcute doar din mortar, ci şi din voinţa lui Dumnezeu. 

Când clopotul capelei începu să bată pentru prima slujbă, 
James privi în jos spre complexul arhitectonic. Zidurile netede 
ale fortăreței se întindeau până departe, păzite de turnuri 
informe şi soldaţi pregătiţi de luptă. Priveliştea îl umplu de 
speranţă. Dar apoi privi la formidabila forţă de atac a sultanului 
Baybars, cu toate maşinile de asalt, arcaşii şi armele. Iscoada pe 
care o trimisese nu-l zărise pe omul lui de legătură din tabăra 
inamică. Speranţa părea zadarnică. 


14 


17 


Poarta Saint-Denis, Paris 
19 iulie 1266 


— Ai încredere în mine? 

— Bineînţeles. 

— Atunci închide ochii. 

Oftând, Will se supuse. Se lăsă pe spate, sprijinindu-se pe 
coate, iarba gâdilându-i ceafa. 

— Nu putem să mâncăm pur şi simplu? 

Deschise un ochi şi o văzu pe Elwen cum bagă mâna în sacul 
pe care îl adusese. Fata stătea în genunchi lângă el, cu rochia ei 
albă, tivită delicat cu dantelă la mâneci şi la poale, răsfirată în 
jurul ei. Elwen îşi dăduse jos boneta şi acum părul îi cădea în 
valuri mătăsoase pe spate. Afară era o zi superbă. Câmpul 
cobora către zidurile oraşului unde capetele purpurii ale macilor, 
unii înalţi cât un stat de om, se legănau uşor în briză. Dincolo de 
ziduri, Parisul se vedea ca o bijuterie albă sclipind în lumina 
soarelui de amiază. De la o asemenea distanţă, oraşul era 
frumos. Will zâmbi, închizând repede ochiul când Elwen se 
întoarse spre el. 

— De ce zâmbeşti? 

— De ideile tale ciudate. 

— Dacă nu-ţi place jocul meu... 

— O, ba da, replică el iute, recunoscând tonul care îl avertiza 
că era iritată. Şi o să câştig. 

— Pui pariu? 

— Şi pe ce să pariez? Spre deosebire de tine, eu nu sunt plătit 
pentru serviciile mele. 

O umbră trecu peste chipul lui, întunecând licărul roșiatic al 
soarelui din spatele pleoapelor. Will simţi mâneca rochiei lui 
Elwen mângâindu-i obrazul. 

— Ai putea paria pe inima ta. 

El zâmbi, deşi tonul ei îi afecta într-o oarecare măsură 
încrederea în sine. Ceva dur îi atinse buzele şi el deschise gura 


15 


ca să primească ce i se oferea. Mestecă încet şi un gust plăcut îi 
gâdilă limba. 

— Măr. A fost uşor. 

— Următorul va fi mai greu. 

Will aşteptă, ascultând băzâitul albinelor din iarba înaltă, în 
vreme ce Elwen scotocea prin sac. 

— Nu te aşteaptă regina? _ 

— Nu, răspunse ea veselă. intreaga după-amiază îmi aparţine. 

Will clătină din cap, invidios pe libertatea lui Elwen. 
Majoritatea femeilor de nouăsprezece ani erau deja în al cincilea 
sau şaselea an de căsnicie, după ce îşi cedaseră drepturile şi 
pământurile ca zestre pentru soţii lor. Nemăritată şi doamnă de 
onoare a reginei Marguerite, Elwen se bucura de privilegii mult 
mai mari şi, dacă voia, îşi putea investi banii câştigaţi în 
proprietăţi. Toate astea, la care se adăuga legătura puternică ce 
se stabilise între ea şi stăpâna ei în decurs de şase ani, 
însemnau că Elwen se bucura de mult mai multă libertate decât 
avea Will să se bucure vreodată, legat cum era de Templu şi de 
Everard. 

— Muncesc din greu pentru mici favoruri, adăugă Elwen, 
observându-i expresia. Şi acum ţine-ţi ochii închişi. 

Îi puse ceva fărâmicios şi miros de dulce pe buze. 

Jocul continuă aşa o vreme. Will identifică prăjitura cu 
migdale, brânza şi oul şi se strâmbă la lămâie, făcând-o pe 
Elwen să izbucnească în râs. 

— Destul, rosti el într-un târziu, scuipând o gură de sare. 
Deschise ochii şi se ridică în capul oaselor, clipind din pricina 
strălucirii soarelui. Am câştigat, nu-i aşa? _ 

— Nu! insistă Elwen. Fata îl împinse înapoi pe spate. Incă un 
lucru. 

— Elwen, gemu el. 

— Încă unul. 

— Bine atunci. Will îi aruncă o privire de avertisment. Dar nu 
mai vreau lămâie. 

Fata zâmbi. 

Will închise ochii. 

— De unde ai luat toată mâncarea asta? Ne delectăm cu o 
cină regală? 


16 


Elwen nu-i răspunse. Will simţi că se apleacă deasupra lui. În 
spatele pleoapelor, întunericul crescu în intensitate pe măsura 
apropierii ei. Inima începu să-i bată mai repede când mâna ei o 
atinse pe a lui. O clipă mai târziu simţi ceva moale atingându-i 
buzele. Buzele lui se despărţiră, chiar dacă ştia prea bine că nu 
era vorba de o prăjitură sau de vreun fruct, ci de ceva mult mai 
dulce. Will se înfioră când gura lui Elwen se închise peste a lui şi 
limba ei o căută pe a lui. Ştiuse că se va întâmpla asta, de când 
primise biletul prin care îl ruga să se vadă cu ea la poarta Saint- 
Denis. Pasiunea întunecă raţiunea. Întinzând mâinile, Will o 
trase pe Elwen spre el, simțind căldura trupului ei peste pieptul 
lui. Părul ei se revărsă ca o cascadă unduitoare peste mâinile şi 
faţa lui. Degetele lui se încurcară în buclele ei. Will simţea cum 
se cufundă în ea. lar dacă asta însemna un păcat, atunci păcatul 
avea gust de miere şi lumină. 

Un uliu care dădea târcoale deasupra câmpului în căutare de 
pradă se repezi spre iarbă cu un țipăt. Sunetul îl smulse pe Will 
din starea de beatitudine. Prinse braţele fetei şi o împinse cu 
blândeţe. 

— Elwen. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea, ridicându-se nedumerită. 

Will se aşeză lângă ea, evitându-i privirea. 

— Ştii ce s-a întâmplat. Am promis că nu vom mai face aşa 
ceva. De dragul prieteniei noastre, aşa am convenit. 

— Tu ai convenit, îl corectă Elwen, ridicându-se în picioare. Se 
uită înspre oraş. Şi cred că ai spus că de dragul mantiei tale, nu 
a prieteniei noastre. 

Will se ridică şi el. 

— Care mantie? 

Elwen se obişnuise cu temperamentul lui vulcanic, dar cu 
toate astea continua să fie surprinsă, ca de un tunet într-o zi 
senină. 

Will apucă tunica lui neagră. 

— Asta ţi se pare a fi mantie de cavaler? 

Elwen oftă. 

— Will, murmură ea, clătinând din cap. Îmi pare rău, n-am 
vrut să spun asta. 


17 


Dar Will nu avea chef ca ea să-i închidă gura. Îşi întinse 
palmele spre ea. 

— Ţi se pare că sunt mâini care să ţină o sabie? 

Vârfurile degetelor lui erau negre. Le freca zilnic dimineaţa şi 
seara de şase ani încoace, încercând toate amestecurile posibile 
de plante, punând-o pe Elwen să-i cumpere leşii urât mirositoare 
de la tot felul de spiţeri din pieţe. Insă nimic nu estompase 
petele de cerneală. Elwen îi spusese odată că acele pete îl 
făceau să arate ca un profesor universitar. Pentru Will, degetele 
lui reprezentau o marcă personală, un lucru care îi amintea 
permanent de ambițiile lui spulberate. 

— Aşa ţi se pare? 

Elwen îşi muşcă buzele. 

— Poate că nu, dar nu asta este important. 

— Nu este important? Ştii cât de greu a fost pentru mine să 
aştept şi să văd cum prietenii mei îşi depun jurămintele şi ies 
din sala capitulului cavaleri? Bărbaţi. Mi-am minţit tatăl, Elwen. 
l-am scris şi i-am spus că am fost făcut cavaler pentru că nu am 
fost în stare să-i descriu adevărata mea poziţie. Will se întoarse 
cu spatele. Şi-aşa are o părere proastă despre mine. 

Elwen se apropie de el. larba îi gâdila picioarele goale. 

— Nu contează dacă porţi haine albe sau negre, sau dacă 
mânuieşti o sabie sau o pană de scris. Contează ce e înlăuntrul 
tău, în inima şi în sufletul tău. 

Will pufni dispreţuitor, dar o lăsă să-l ia de mână. Se uită cum 
ea îi desface degetele strânse şi îi sărută vârfurile pătate de 
cerneală. Simţi cum furia începe să se atenueze. 

— lartă-mă, zise ea. Ştiu că am convenit că nu putem fi 
împreună, dar e greu să revenim la ce a fost înainte. 

— Nu-i nimic de iertat. Will îşi retrase uşor mâna. Şi mie îmi 
este greu, dar e mai bine aşa. Făcu o pauză. E mai bine pentru 
amândoi. 

— Da, fu Elwen de acord, evitându-i privirea. Aşa e cel mai 
bine. 

— Ar trebui să plecăm. 

Will îşi prinse centura, de care atârna sabia lui scurtă. De 
obicei sergenţii purtau arme pentru anumite sarcini precise, dar 
Will începuse să poarte permanent sabia cu câteva luni în urmă. 


18 


Aşa, avea senzaţia că îi comunica lui Everard că n-avea să 
rămână pe vecie servitorul unui preot. Provocarea se dovedise 
ineficientă: Everard nici măcar nu păruse să observe. Însă în 
afara câtorva scrisori care veniseră din Orient, în care James 
vorbea foarte mult despre un camarad de arme, Mattius, sabia 
era singura legătură palpabilă pe care Will o mai avea cu tatăl 
lui. 

Continua să o poarte doar ca o dovadă a dragostei pe care i-o 
purta. 

Se aplecă să ridice sacul în care se afla mâncarea rămasă. 

— Trebuie să trec pe la pergamentar. Şi va trebui să mă 
grăbesc ca să ajung la preceptoriu pentru vecernie. 

— Păi, n-ar strica dacă m-aş întoarce şi eu devreme. Elwen se 
forţă să zâmbească. Palatul e întors pe dos de când regele l-a 
invitat pe Pierre de Pont-Eveque să dea o reprezentaţie pentru 
el de Ziua Tuturor Sfinţilor. De când a fost făcut anunţul, 
servitorii se ţin mai mult de bârfe decât de muncă. lar regina nu 
e în cele mai bune toane. 

— Pierre şi mai cum? 

Elwen ridică o sprânceană. 

— Zău, Will, ştiu că trăieşti într-o mănăstire, dar nu ţi-ar strica 
să mai iei contact şi cu lumea exterioară din când în când. Oftă 
văzând expresia lui nedumerită. Pierre este un trubadur. Unul 
faimos. 

— Aha, făcu Will fără niciun pic de entuziasm. 

Nu împărtăşea deloc obsesia lui Elwen pentru romantism. 

— A stârnit deja mare agitaţie în sud. Arta lui este un pic... 
neconvenţională. Elwen îşi scutură iarba de pe rochie. Cred că 
va fi o seară interesantă. 

Străbătură câmpul în tăcere. Pe măsură ce se apropiau de 
oraş, pe drum erau tot mai multe căruţe şi călăreţi. Roţile 
vehiculelor şi copitele cailor stârneau nori de praf. Drumul 
şerpuia spre nord, către abația Saint-Denis, necropola regală 
unde erau înhumați suveranii încă de pe vremea lui Dagobert |. 
Will o dădu pe Elwen într-o parte când o căruţă trasă de boi 
cobori în goană panta dealului spre ei. Îşi continuară drumul, 
trecând de câteva ferme, de plantaţii de viță-de-vie care 


19 


emanau un miros dulce, de o proprietate întinsă, de două capele 
mici şi de un azil. 

Zidurile oraşului fuseseră construite cu mai bine de şaptezeci 
de ani în urmă în timpul domniei lui Filip-August, dar de atunci 
Parisul trecuse de centura de mortar şi se extinsese în zona 
rurală înconjurătoare. În afara porţii Saint-Denis se adunaseră 
nişte vagabonzi. Paznicii îi urmăreau pe amărâţii care se 
preumblau pe lângă căruţe şi cai ca să le întindă oamenilor care 
treceau de barieră vasele lor de cerşit. Will şi Elwen se aşezară 
la coadă. 

— Ai naibii cerşetori. 

Will privi în jur şi observă un bărbat corpolent cu o mantie de 
catifea care se uita urât la grupul de vagabonzi. Omul vorbea 
langue d'oil, limba Nordului. Will învățase suficient din ea cât 
trăise în Paris ca să înţeleagă ce se spunea, dar, când omul 
continuă, şi-ar fi dorit să nu fi înţeles. 

— Nu poţi face un pas zilele astea fără să fii atacat de 
nelegiuiţi şi vagabonzi, rosti grăsanul, cu fălcile tremurând. 
Blestemaţi să fie cu toţii! 

Mulţi dintre cei care stăteau la coadă îşi întoarseră privirile. 
Stimulat de atenţia acordată, individul se lansă într-un discurs 
virulent contra jefuitorilor, curvelor şi leneşilor, şi a distrugerii de 
către ei a acelui oraş pe vremuri mândru şi strălucitor. 

Will privi în altă parte. Dacă ar fi fost cavaler nu ar fi trebuit 
să aştepte, putând trece de barieră fără să-l întrebe nimeni 
nimic. Îşi muşcă buza şi îşi făcu singur sânge rău. În ultima 
vreme totul părea să-i amintească de condiţia lui umilă. 

Ziua în care Will împlinise optsprezece ani, adică ziua de 
trecere la maturitate, se scursese cumplit de încet, amintindu-i 
în fiecare clipă că el mai avea o cale lungă de străbătut. In 
ianuarie care urmase, adică un an şi o zi mai târziu, îşi spusese 
că aşteptarea lui se încheiase. Acum, după alte şase luni, Will 
continua să fie scribul unui preot bătrân. Îşi executase pedeapsa 
pentru păcatul comis cu atâţia ani în urmă şi îndeplinise, cu tot 
mai puţine plângeri din partea celorlalţi, toate sarcinile 
presante, răutăcioase sau plictisitoare pe care i le încredinţase 
Everard. Îi ceruse preotului să-i explice de ce nu fusese propus 
pentru a fi înaintat la rangul de cavaler, dar la fel de bine ar fi 


20 


putut să se adreseze unei stânci, aşa că, după o vreme, 
renunţase. Frustrarea lăsa zi de zi urme tot mai adânci, când se 
culca lângă ceilalţi sergenţi în vreme ce foştii colegi se 
îndreptau spre dormitoarele cavalerilor; când îngenunchea pe 
podea în capelă, iar prietenii lui se aşezau departe de el, pe 
bănci. Şi când se ducea la masă, ştiind că mânca doar resturile 
lăsate de ei. 

Odată trecuţi de poartă, se amestecară în mulţimea de pe rue 
Saint-Denis. Strada era plină de comercianţi şi circari ambulanți 
care căutau să atragă atenţia trecătorilor. Era zi de târg de vite 
şi mirosul de dejecţii de pe străzi provoca greață. Locuind în 
afara zidurilor, în izolarea relativă a preceptoriului, Will avea 
tendinţa să uite în ce hal puţea oraşul. De aceea, parcurgerea 
străzilor Parisului însemna mereu pentru el o agresiune la 
adresa tuturor simţurilor. Oraşul mirosea a sudoare, a 
substanţele cu iz înţepător folosite la tăbăcirea pieilor de 
animale, a bălegar şi excremente împrăştiate prin grădinile 
oraşului pentru creşterea plantelor textile, a gunoiului aruncat 
direct pe stradă de la ferestre. 

— O să aştepţi o şaretă? o întrebă el pe Elwen. 

Elwen se uită la cer, ferindu-şi ochii de strălucirea soarelui. 

— E o zi prea frumoasă ca să mă înghesui într-o şaretă. O să 
merg pe jos. 

Fata îşi vâri părul sub bonetă, dar câteva şuviţe rebele 
scăpară din strânsoare. 

Will întinse mâna ca să le dea la o parte, apoi se opri. Pe 
vremuri natural, gestul i se părea acum nepotrivit. Mâna lui 
rămase suspendată câteva clipe, după care Will o lăsă să-i cadă 
pe lângă trup. 

— Ar fi mai bine să plec. 

— Putem merge împreună, propuse Elwen, prefăcându-se că 
nu-i observase stânjeneala. Spuneai că trebuie să te duci la 
vânzătorul de pergamente, nu? Te pot însoţi până în Cite. 

— Astăzi nu merg în Cartierul Latin, răspunse repede Will. 
Furnizorul obişnuit al lui Everard a rămas fără provizii, aşa că 
trebuie să mă duc la cel din apropiere de poarta Temple. 

— Aha. Elwen îşi aranjă boneta ca să-şi ascundă dezamăgirea. 
Când o să ne mai întâlnim? 


21 


— Când o să reuşesc să scap de dragon. 

— Everard nu poate să fie aşa de rău. 

— Nu tu trebuie să munceşti pentru el. 

— Nu-ţi poate ignora la nesfârşit dreptul la mantie. 

— O, ba cred că da, murmură Will, în vreme ce Elwen se 
îndepărta şi se pierdea în mulţime. 

După câteva clipe, Will porni pe una din ulițele paralele cu 
strada principală. Everard îi dăduse bani pentru şaretă, dar 
drumul era atât de plin de oameni şi animale, încât Will ştia că 
va ajunge mai repede pe jos în Cartierul Latin. Se simţea vinovat 
pentru că o minţise pe Elwen şi un prost pentru că acum mergea 
în aceeaşi direcţie, pe o stradă paralelă. Dar nu mai putea sta în 
apropierea ei după acel sărut, ar fi fost un chin prea mare. 
Evitând mulțimile de la târgul de vite, Will se îndrepta spre 
Sena, cu mintea plină de gânduri la fel de grele precum căldura 
după-amiezii. 

De când ei doi veniseră în Paris, rutina lor zilnică rămăsese 
neschimbată. Elwen îşi consolidase uşor poziţia de la palat, iar el 
se supusese, mai greu, e adevărat, cerinţelor impuse de 
ucenicia la Everard. Din punct de vedere fizic, amândoi se 
transformaseră: Will crescuse în înălţime, iar barba lui neagră şi 
scurtă îi îndulcea pomeţii ascuţiţi şi maxilarele proeminente; 
Elwen devenise o tânără zveltă şi superbă. Insă cele mai mari 
schimbări interveniseră în relaţia dintre ei. 

Transformarea fusese treptată, aproape imperceptibilă. Dar 
pe măsură ce lunile deveniseră ani, Will căpătase sentimentul 
că ceea ce începuse ca o prietenie născută din sentimentul 
comun al pierderii unui protector precum Owein devenise 
altceva. Ceva care-i dădea fiori. Inspăimântător. In ceea ce îl 
privea pe el, Will nu-şi exteriorizase sentimentele, privind-o doar 
pe furiş pe Elwen când ea nu era atentă, susţinând că era 
interesat doar de ceea ce spune ea, când, de fapt, se îmbăta cu 
prezenţa ei dulce ca un nectar. Elwen fusese mai îndrăzneață. 
Odată îi arătase o carte pe care o găsise în palat. Will crezuse că 
era vorba despre una dintre poveştile romantice care îi plăceau 
atât de mult, până când Elwen deschisese copertele din piele 
crăpată. Paginile erau pline cu ilustraţii de bărbaţi şi femei mai 
îmbrăcaţi sau mai dezbrăcaţi în diverse poziţii de abandon de 


22 


sine imoral. Râseseră amândoi de acea carte, dar Will observase 
îmbujorarea din obrajii lui Elwen pe măsură ce ea îşi plimba 
privirile de la ilustraţii la el şi, în acel moment, ştiuse că ea îi 
împărtăşea sentimentele. După aceea începuseră să se 
întâlnească în diverse locuri secrete, furând momente de 
intimitate pentru sărutări pasionale care îi tăiau respiraţia lui 
Will. 

Trecând pe lângă casele mari ale negustorilor lombarzi şi 
evrei care dădeau spre fluviu, Will se chinui să-şi închipuie cum 
ar fi fost să se uite la Elwen fără să simtă un fior de-a lungul 
şirei spinării. | se părea imposibil să o facă. Ar fi fost ca şi cum ar 
fi încercat să-şi uite numele. Însă nu-şi putea permite asemenea 
sentimente. Păcătuind însă în acest fel, în afara căsniciei, îşi 
risca viitorul de cavaler, iar dacă se căsătoreau, aşa cum ea 
sugerase odată, el n-avea să obţină niciodată mantia albă, ci 
avea să rămână pe vecie îmbrăcat în negrul păcatului omenesc. 

Străduindu-se să-şi alunge din minte toate gândurile despre 
Elwen, traversă podul larg către lle de la Cite, sediul puterii 
regale. Pe străzile din jurul Notre-Dame, urme prăfuite de paşi 
marcau trecerea zidarilor care îşi încetaseră munca la catedrală 
ca să se adăpostească de soarele de amiază. Will urmă o vreme 
aceeaşi cale, înainte de a trece pe malul stâng pe un pod mai 
mic. 

Cartierul Latin, care adăpostea numeroase colegii 
universitare, era aglomerat, ca de obicei. Inființate cu ajutorul 
unor donaţii caritabile, colegiile înfloriseră în ultimul secol şi 
jumătate, iar acolo veneau oameni din regatele Franţei, Angliei, 
Germaniei şi Ţărilor de Jos ca să studieze medicina, dreptul, 
artele şi teologia sub îndrumarea câtorva dintre cei mai vestiți 
maeştri ai Occidentului. Croindu-şi drum prin mulţimea de 
profesori, preoţi şi studenţi, Will coti pe rue Saint-Jacques, 
strada care ducea spre colegiul dominican, în apropierea căruia 
se afla prăvălia negustorului de pergamente. La un moment dat, 
doi oameni îi blocară drumul. Unul dintre ei, desculţ, îmbrăcat 
cu o sutană neagră ponosită şi o cruce mare din lemn la gât, era 
călugăr dominican. Celălalt, un tânăr scund şi gras, i se adresa 
monahului. Will dădu să-i ocolească. 


23 


— N-am fost nepoliticos, domnule, spunea tânărul. Vreau să 
ajung la preceptoriu. Templul, la... 

Dădu frustrat din mână şi spuse ceva într-o latină stricată. 

Călugărul îi dădu o replică usturătoare, pe care tânărul 
evident că nu o înţelese, după care îşi continuă drumul. 

— Pe focurile iadului! mormăi tânărul, uitându-se urât după 
călugăr. N-o să obţii niciodată un răspuns clar de la un preot! 

In trecere, Will observă că tânărul purta tunica de sergent 
templier. Se apropie de el, gândindu-se să-i ofere îndrumări, dar 
apoi se opri uluit. Tânărul era mai înalt decât îşi amintea el, deşi 
continua să fie scund în comparaţie cu Will. Avea o faţă mare şi 
plină, la fel ca şi barba, iar pieptul îi era şi mai lat. Ochii căprui şi 
claia de păr rămăseseră neschimbate. 

— Simon! 

Tânărul se întoarse. După câteva secunde, chipul se lumină 
când îl recunoscu. 

— Doamne, Dumnezeule! Will? 

Will izbucni în râs şi îl îmbrăţişă, ignorând un student care se 
văzu nevoit să-i ocolească şi care mormăia supărat. 

— Ce cauţi aici? întrebă el, făcând un pas în spate şi 
măsurându-şi vechiul prieten din cap până-n picioare. 

Simon îşi îndreptă sacul pe care îl purta pe umăr. 

— Abia am ajuns cu o companie de cavaleri de la Londra. 
Mergeam împreună cu ei spre preceptoriu, dar m-am oprit să 
mă uit într-un magazin şi când am ieşit ei dispăruseră. 

— In mod clar i-ai pierdut. La preceptoriu ajungi pe malul 
drept. Asta e cel stâng. 

Simon se scărpină în creştet, ciufulindu-şi şi mai mult părul. 

— Am cerut îndrumări, dar se pare că nimeni nu m-a înţeles. 

Will zâmbi. 

— Poate că ar fi fost bine dacă nu-l întrebai pe unul dintre 
inchizitori care e drumul către grajdul de vite al nevestei lui. 

— Ăla era inchizitor? Simon îşi umflă obrajii privind de-a 
lungul străzii. Să fiu al naibii! Se întoarse, clătinând fericit din 
cap. Cât mă bucur să te văd, Will! Deşi mă surprinde că nu te-ai 
dus să lupţi cu sarazinii. Făcu un gest înspre tunica lui Will, 
neagră ca şi a lui. Când s-a întors de la Paris anul trecut, Brocart 
mi-a zis că nu ai fost făcut cavaler, dar nu mi-a spus şi de ce. 


24 


O parte din bucuria lui Will de a-şi vedea vechiul camarad se 
spulberă. Îl evitase deliberat pe Brocart, despre care ştia că era 
sergent al Templului Nou, atunci când tânărul vizitase 
preceptoriul din Paris. 

— E o poveste lungă. 

— Sunt gata s-o ascult dacă îmi arăţi drumul spre preceptoriu. 

— Am o idee mai bună, replică brusc Will, băgându-şi mâna în 
punga care atârna de centură, lângă sabie. Luă una din 
monedele pe care i le dăduse Everard pentru şaretă. Hai să 
găsim o tavernă. 

— Arată-mi drumul, răspunse Simon, zâmbind. 

Will inspectă cu privirea semnele de deasupra uşilor clădirilor. 
În câteva clipe descoperi ce căuta. Cei doi tineri intrară într-un 
gang întunecos care mirosea a sudoare şi a carne de oaie, cu un 
Will care se simţea ca un rebel. 

După ce comandară cea mai ieftină sticlă de vin şi un codru 
de pâine proprietarului morocănos al tavernei, se aşezară pe o 
bancă lângă ferestrele pe jumătate deschise. Muştele zburau pe 
deasupra suprafeţelor lipicioase ale caprelor de lemn care 
serveau drept mese şi în jurul cărora şedeau grupuri de preoţi 
care se întreţineau cu bere şi discutau în contradictoriu despre 
administrarea corectă a euharistiei şi despre lungimea aripilor 
îngerilor. Will auzise că asemenea taverne erau de fapt un 
paravan pentru activităţi mult mai tenebroase, locuri unde 
preţul unei femei era mai mic decât al unui butoi cu bere. 

— Tu primul, rosti Simon, rupând codrul de pâine în două. Ce 
s-a întâmplat de când ai venit în Paris? 

— Puţine. Will luă o gură de vin, strâmbându-se din pricina 
gustului. În ultimii şase ani n-am prea făcut altceva care să nu 
aibă legătură cu pana de scris şi cu satisfacerea capriciilor unui 
preot ursuz. 

— Brocart ne-a spus că lucrezi pentru un preot. Mi-a părut rău 
când am auzit ce i s-a întâmplat lui sir Owein, adăugă Simon pe 
un ton solemn. Era un om decent. 

— Da, era, fuse Will de acord. 

Cu timpul, sentimentul pierderii ireparabile se estompase, dar 
amintirile legate de fostul său maestru încă îl chinuiau. Poate că 


25 


una din cauze o reprezenta faptul că noul lui stăpân era atât de 
dezagreabil. 

Simon îi dădu nişte pâine. 

— Îmi amintesc că regele Henric a venit la preceptoriu 
imediat după ce cavalerii s-au întors din călătoria în care au 
escortat bijuteriile. Era livid. Nici n-a descălecat bine că a şi 
început să urle la maestrul Humbert, roşu la faţă ca o vulpe, 
spunând că n-ar fi trebuit să luăm acele bijuterii şi că îi pusesem 
soţia şi giuvaierele în pericol. Simon fluieră încet printre dinţi. 
Noi ne-am apucat să facem pariuri cine va da primul cu pumnul: 
maestrul Humbert sau regele. L-au anchetat pe rege, să ştii. 

Will dădu din cap. 

— Nimeni n-a putut găsi vreo dovadă a implicării lui Henric. 

— Nici nu prea au avut timp. Totul a încetat când a izbucnit 
Războiul Civil. Simon clătină din cap. A fost o perioadă tulbure. 
Noi am fost în relativă siguranţă în preceptoriu. Nimeni nu ne-a 
deranjat prea mult. Dar în Londra a fost dezastru, iar regatul... 
în cea mai mare parte a timpului habar n-am avut cine conduce. 
Azi o făcea regele, mâine Simon de Montfort şi baronii lui. N-a 
durat mult până când baronii s-au revoltat pe faţă, spunând că 
vor să dea mai multă putere poporului. Au pus mâna pe 
Gloucester, pe Cinque Ports şi pe o parte din Kent, apoi s-au 
confruntat cu regele şi cu armata lui la Lewes. 

— Am auzit despre bătălia aia. 

— Nu mă surprinde. Luni de zile s-a vorbit despre ea în Anglia. 
S-a spus că prinţul Edward a luptat ca un erou, atacându-i pe 
rebeli în fruntea oamenilor săi. 

— Credeam că tocmai asta i-a făcut să piardă bătălia, replică 
Will, muşcând din pâinea tare. Atacul nesăbuit al lui Edward. 

Simon ridică din umeri. 

— Eu spun doar ce am auzit. Oricum, după ce a fost prins la 
Lewes, Edward a scăpat de sub custodia lui Montfort şi s-a bătut 
cu rebelii la Evesham. L-a omorât el însuşi pe Montfort, apoi şi-a 
eliberat tatăl. După aceea cei mai mulţi rebeli au fugit ori s-au 
predat. 

— Şi acum războiul s-a sfârşit? 


26 


— Cei care i-au rămas loiali lui Montfort rezistă încă la 
Kenilworth, dar armata regelui Henric îi asediază de luni de zile. 
Bănuiesc că vor ceda în curând. 

Simon îşi termină vinul şi îşi umplu încă o dată pocalul. 

Cei doi se adânciră într-o tăcere stânjenitoare, căci se 
dezobişnuiseră unul de compania celuilalt. 

— Aşa, rosti Simon, îndreptându-şi spatele. Nepoata lui sir 
Owein e încă aici? chicoti. Am auzit cu toţii de ea. 

Will se înecă brusc cu o gură de vin. 

— Ce aţi auzit? 

— Că s-a furişat pe navă. 

— A, făcu Will, dând din cap şi dregându-şi glasul. 

— E încă în Paris? 

— Da. Will simţi că roşeşte. Se lăsă pe spate, trecându-şi 
mâinile prin păr într-un gest care spera să pară dezinvolt. Elwen 
este una dintre doamnele de onoare ale reginei Marguerite. Ne 
întâlnim atunci când ne permit îndatoririle. Dar tu încă nu mi-ai 
spus de ce eşti aici. 

— Am fost promovat. Mareşalul preceptoriului din Paris m-a 
cerut pe mine. Simon părea stânjenit. Acum câteva luni, a fost 
în Londra şi i s-a îmbolnăvit calul. Am reuşit să-l salvez. Ridică 
din umeri. N-a fost greu; a trebuit doar să-i dau ierburile 
potrivite ca să-i calmez febra şi să-l ţin în picioare o noapte. Dar 
probabil că l-am impresionat pentru că i-a scris maestrului 
Humbert şi a spus că mă vrea ca grăjdar-şef în Paris. 

— Eşti demn de toată lauda. 

Will se strădui să zâmbească: Simon, fiul unui tăbăcar din 
Cheapside, ocupa acum o poziţie mai importantă decât el. 

— Mulţumesc, rosti cu modestie Simon. 

Will îşi termină vinul şi se ridică în picioare, uşor ameţit. 

— Ar trebui să-ţi spun cum să ajungi la preceptoriu. 

— Nu vii cu mine? 

— Am o treabă de făcut. O să mai dureze ceva şi tu trebuie să 
te prezinţi la Mareşal. Spuneai că ai venit cu o companie de 
cavaleri. Cred că ei au ajuns deja acolo. 

— Da, ei... Simon se opri. Nu ţi-am spus, nu-i aşa? La bordul 
corăbiei care a venit de la Londra a mai fost un prieten al tău. 
Garin de Lyon. 


27 


— Garin? 

— Da, răspunse Simon, ridicându-se şi sprijinindu-se de capra 
de lemn. Maică Precistă, sunt beat! Evident că el e prea mândru 
de mantia lui ca să aştepte după cineva ca mine. Bănuiesc că aş 
fi rătăcit pe aici zile întregi dacă nu m-aş fi întâlnit cu tine. 

— Garin e cavaler? întrebă Will, deşi ştia deja răspunsul. 

Simon încuviinţă. 

— Ei, bine. Îl bătu pe Will pe umăr. Mâine o să ne dregem 
mahmureala şi o să-mi poţi spune de ce eşti încă sergent. Nu că 
aş fi dezamăgit, adăugă el vesel. Cine vrea să fie cavaler? 

— Într-adevăr, cine? 

După ce îi spuse lui Simon cum să ajungă la preceptoriu, Will 
o luă în jos pe rue Saint-Jacques. Stomacul îl ardea de la vin, iar 
dispoziţia i se stricase complet după veştile aduse de Simon. 
Oricât de mult se bucura să-şi revadă vechiul prieten, faptul că 
doi dintre foştii lui tovarăşi se găseau acolo, în Paris, în poziţii 
adecvate şi demne de laudă pentru nişte oameni de vârsta şi 
statutul lor nu făcea decât să-i accentueze frustrarea. 

Încercă să şi-l imagineze pe Garin cavaler, dar nu reuşi să 
vadă decât un băiat slăbuţ, cu păr bălai şi cu vânătăi pe faţă. In 
minte îi veniră cuvintele lui Elwen. Nu-ti poate ignora la nesfârşit 
dreptul la mantie. Cu o lună şi ceva în urmă, după ce Everard 
refuzase pentru ultima oară să discute despre ceremonia lui de 
iniţiere, Will îşi promisese că înainte de sfârşitul anului se va 
duce în Ţara Sfântă. Ştia că tatăl lui era încartiruit la Safed. 
Dacă era iniţiat în următoarele câteva luni, putea cere un 
transfer. Will atinse mânerul în formă de disc al sabiei sale 
scurte. Păstrase tăcerea prea mult timp. 

În apropiere de colegiul dominicanilor intră pe aleea îngustă 
care ducea spre prăvălia negustorului de pergamente. Un 
individ masiv ieşi clătinându-se dintr-un han chiar în faţa lui Will 
şi cei doi se ciocniră. Străinul ţinea în mână o cană cu bere, al 
cărei conţinut se împrăştie pe hainele lui. 

— Fir-ar să fie! exclamă individul. 

— Îmi pare rău, zise Will, dându-se înapoi şi văzând, după 
crucea albă de pe haina neagră a omului, că străinul era cavaler 
al Sfântului loan: un ospitalier. Nu te-am văzut. 


28 


— Nu m-ai văzut? tună cavalerul, încercând zadarnic să-şi 
şteargă berea de pe haină. Eşti orb? 

— Aşa cum am spus, Îmi cer scuze. 

Când Will vru să treacă mai departe, ospitalierul îl prinse de 
braţ. 

— Nu e suficient! Privirea lui se fixă pe tunica lui Will şi 
individul pufni. Un templier, ai? După respiraţia urât mirositoare 
şi privirea înceţoşată, Will îşi dădu seama că omul nu era la 
prima bere din acea zi. Ce-o să faci în privinţa asta? 

Bărbatul agită cana de bere. 

Will îşi smulse braţul din strânsoarea cavalerului. 

— Mi-am cerut scuze. Nu văd ce altceva aş mai putea să fac. 

— Ce e, Rasequin? 

Will se întoarse auzind vocea şi văzu alţi patru cavaleri ieşind 
din han, cu căni de bere în mâini şi arătând aproape la fel de rău 
ca şi tovarăşul lor. 

Ospitalierul se răsuci brusc, clătinându-se pe călcâie, şi arătă 
spre Will. 

— Nemernicul ăsta de templier îmi varsă berea şi crede că 
poate scăpa fără să plătească pentru asta. 

— Cere-i scuze omului nostru! tună unul dintre cavaleri, un 
tânăr pistruiat care părea doar cu vreun an mai în vârstă decât 
Will. 

— l-am cerut deja, răspunse Will, scrâşnind din dinți. lar dacă 
tovarăşul vostru n-ar fi fost atât de încăpățânat, le-ar fi 
acceptat. 

— Jigodie! şuieră Rasequin, lăsând cana din mână şi 
apucându-şi sabia. 

Tovarăşii lui înaintară în vreme ce el se chinuia să-şi scoată 
sabia din teacă. 

— Lasă băiatul în pace, Raseqguin, rosti unul dintre ei, care 
părea mai în vârstă decât ceilalţi. Îţi cumpăr eu o altă bere. 

— După ce îi dau nemernicului o lecţie! ripostă cavalerul, 
reuşind în sfârşit să-şi elibereze arma şi dându-se înapoi câţiva 
paşi din pricina efortului şi a picioarelor care-i tremurau. 

Will îşi scoase sabia scurtă în vreme ce Rasequin se îndrepta 
împleticindu-se spre el. 


29 


— Potoleşte-te, zise cavalerul mai în vârstă în direcţia lui Will. 
Rezolv eu chestia asta. Omul apucă umărul lui Rasequin. 
Încetează, frate! 

Cavalerul cu pistrui pe faţă arătă spre sabia lui Will. 

— la uitaţi-vă la lama aia! pufni. Trebuie să fie veche de când 
lumea! 

Râsul cavalerului încetă brusc când Will ridică sabia şi sări în 
faţă. Trei ospitalieri se dădură înapoi. Vârful armei lui Will era 
îndreptat spre gâtul tovarăşului lor. Will părea să nu mai vadă 
decât chipul omului din faţa lui. Adrenalina îi inundase simţurile: 
chiar dacă avea să fie condamnat la chinurile iadului, era plăcut 
să-şi verse mânia. 

— Haide, îl provocă el pe Raseguin, rânjind. Luptă-te cu mine! 

Prea beat ca să se simtă ameninţat de privirea feroce a lui 
Will, cavalerul ridică sabia. 

— Potoliţi-vă! interveni din nou ospitalierul mai în vârstă. 
Opriţi-vă, blestemaţilor! i se adresă el lui Will, care făcu încă un 
pas în faţă şi îşi trase braţul cu sabia înapoi, pregătindu-se să 
lovească. 

Will fu oprit de o strânsoare fermă pe încheietura mâinii. Se 
răsuci pe călcâie ca să-l înfrunte pe nesăbuit, dar fu redus la 
tăcere când văzu lângă el un templier. 

— Peste o clipă, sergent, rosti cavalerul calm, o să-ţi dau 
drumul şi tu o să bagi sabia aia în teacă. 

Tremurând din pricina fiorului războinic care îl cuprinsese, Will 
ezită. Apoi încuviinţă. 

Templierul îşi slăbi strânsoarea şi îl urmări pe Will cum vâră 
sabia în teaca de la centură. Apoi se uită la cei cinci ospitalieri. 

— Care e cauza acestui scandal? 

La apariţia templierului, Rasequin îşi coborâse sabia, deşi 
privirea lui tulbure continua să-l fixeze pe Will. 

Cavalerul mai vârstnic îşi înclină politicos capul. 

— A fost o neînțelegere. Flăcăul de aici, arătă el înspre Will, a 
vărsat berea tovarăşului nostru. 

Templierul se uită la Will. Ochii lui erau de un albastru rece şi 
limpede, părând spălăciţi în contrast cu părul şi barba lui de un 
negru-tăciune. Omul părea să aibă patruzeci şi ceva de ani. Era 


30 


bine legat şi chipeş, iar pielea lui căpătase nuanţa măslinie a 
cuiva care petrecuse ceva vreme în ţinuturi mai calde. 

— Ei, bine? 

Will îi susţinu privirea. Îl mai văzuse pe cavaler în preceptoriu, 
dar nu-i cunoştea numele. 

— A fost un accident, domnule. 

— Nu ar fi fost mai potrivită o scuză decât un duel? 

Will deschise gura ca să se apere, dar se gândi mai bine. 

— Da, domnule. 

Templierul băgă mâna în punga de piele de la centură şi 
scoase de acolo o monedă de aur. Se apropie de Rasequin şi i-o 
dădu. 

— Cred că asta va compensa toate neplăcerile provocate. 

Rasequin mormăi ceva de neînțeles, dar acceptă moneda. 

—E mai mult decât suficient, frate, zise cavalerul mai 
vârstnic. Dădu din cap şi le făcu semn tovarăşilor lui. Să 
mergem! 

O luară în jos pe alee, Raseguin împleticindu-se între ei. 

Urmărindu-i cum se îndepărtează, Will fu uimit de uşurinţa cu 
care se rezolvase situaţia; cavalerii ospitalieri puteau face o 
plângere oficială împotriva lui sau puteau cere un duel pentru 
rezolvarea chestiunii. N-ar fi fost surprins dacă ar fi făcut-o. 
Când era vorba de templieri, ospitalierii se arătau neînduplecaţi. 
Se amestecau de câte ori aveau ocazia în treburile Templului 
sau atacau ordinul; se plângeau oficialităților oraşului că una 
dintre morile de apă ale templierilor le inundase un câmp; 
reclamau faptul că templierii ocupau mai mult loc în pieţe decât 
ei cu tarabele lor cu lână; susțineau că templierii mituiseră 
oficiali ai Bisericii ca să intre în posesia unui lăcaş de cult 
abandonat, de unde să strângă dări, privilegiu de care se 
bucuraseră înainte ospitalierii. Cu toate astea, în ciuda 
plângerilor permanente, continuau să adopte multe din 
practicile Templului. Înființat înainte de prima cruciadă, cu peste 
douăzeci de ani înainte de fondarea Templului, Ordinul 
Cavalerilor Sfântului loan fusese creat cu singurul scop de a 
acorda asistență celor care se îmbolnăveau în timpul 
pelerinajului în Ţara Sfântă. Însă la scurt timp după fondarea 
Templului ospitalierii începuseră să-i imite pe templieri în 


31 


privinţa funcţiunilor militare, a construirii de castele şi a 
practicilor economice.  Ceremoniile lor de iniţiere erau 
asemănătoare celor ale templierilor şi chiar şi mantiile lor cu 
crucea albă nu erau, conform cavalerilor săraci ai lui Hristos, 
decât o altă imitație. 

— Ce credeai că faci, sergent? 

Will se uită la cavaler. 

— Îmi cer scuze, domnule, am greşit şi am fost nesăbuit şi... 
Dădu cu piciorul într-o piatră de pe jos, apoi îşi pironi privirea în 
ochii cavalerului. Mint, nu-mi pare deloc rău. Mi-am cerut scuze 
şi el n-a vrut să le accepte. Ospitalierul a scos primul sabia. 

— Aşa că ai scos şi tu sabia ca să te aperi. 

— Nu, recunoscu Will după o pauză. De furie. Nu aveam de 
gând să-l rănesc, adăugă el. Doar că... 

Vocea i se stinse. Antrenamentul pe cont propriu nu era cu 
adevărat o luptă şi lui îi lipsea fiorul pur al încleştării. Insă acum, 
că totul se terminase, se simţea doar ca un idiot. 

— N-ar fi fost cine ştie ce luptă, zise cavalerul. Adversarul tău 
abia se putea ţine pe picioare. 

— Ştiu. Presupun că am vrut să-l umilesc. 

— Aquila non captat muscas. 

— Vulturul nu atacă muştele? 

— Chiar aşa. Cavalerul întinse mâna. Mă numesc Nicholas de 
Navarra. 

— William Campbell, se recomandă Will, acceptând mâna 
întinsă de celălalt, o mână plină de bătăturile provocate de 
folosirea regulată a sabiei. 

Nicholas dădu din cap. 

— Te-am văzut în preceptoriu. Eşti sergentul care îl slujeşte 
pe preot, pe Everard de Troyes? 

— Îl cunoaşteţi pe sir Everard? 

— îi cunosc lucrările. Sunt colecţionar de cărţi rare sau cel 
puţin am fost înainte de a mă alătura Templului. Am încercat să 
vorbesc cu fratele Everard de mai multe ori, dar el părea 
cumva... 

— Ranchiunos? propuse Will. 

— Retras, rosti Nicholas, zâmbind. Privi în jurul lui pe alee. Ce 
cauţi aici? 


32 


— Vreau să iau nişte pergamente. Lucrăm la câteva traduceri 
noi. 

— Ceva interesant? 

— Doar dacă vă fascinează proprietăţile medicinale ale 
măslinilor. 

Nicholas râse. 

— Păi, atunci să nu te mai ţin din treabă. Îţi urez o zi bună! Se 
opri. Am un sfat pentru tine, sergent Campbell. Fii atent pe viitor 
împotriva cui ridici sabia. Următorul adversar s-ar putea să nu 
mai fie atât de uşor de convins să nu-ți verse sângele. 

— Vă pot întreba, domnule, zise Will când îl văzu pe cavaler 
dând să plece, dacă aveţi intenţia să-i vorbiţi maestrului meu 
despre acest incident? 

— Care incident? 

Nicholas zâmbi, apoi o luă în josul aleii. 


33 


18 


În afara zidurilor fortăreței Safed, 
Regatul lerusalimului 
19 iulie 1266 


Omar se uită la fortăreaţa alb-cenuşie care se ridica 
amenințătoare pe promontoriul stâncos. De la acea distanţă, 
soldaţii de pe fortificațiile cetăţii semănau cu nişte furnici. Dar 
acele furnici puteau să muşte, iar mamelucii pierduseră peste 
cincizeci de oameni din pricina săgeţilor lor într-un singur atac. 
Omar studie zidurile netede, aparent de necucerit. Un singur 
lucru se putea spune la modul apreciativ despre franci, 
respectiv că aceştia ştiau cum să înalțe castele. Arhitectura lor 
nu era la fel de frumoasă sau de elaborată ca a mamelucilor, 
dar, la fel ca şi francii înşişi, era dură şi solidă. Omar se întoarse 
şi porni spre cortul din mijlocul taberei militare. 

Baybars îşi ridică privirea la intrarea lui Omar. Doi dintre 
eunucii sultanului îl îmbrăcau cu cămaşa de zale, iar un al 
treilea aştepta cu centura şi iataganele. În afara celor patru 
oameni, cortul părea pustiu. În spatele lui Baybars se afla tronul, 
capetele de leu care-i împodobeau braţele licărind în lumina 
făcliilor. Omar auzi un mormăit din umbră. Desluşi silueta lui 
Khadir cuibărit sub o pătură. Ghicitorul mormăi ceva în somn, se 
întoarse pe cealaltă parte şi începu să sforăie. 

— Stăpâne, rosti Omar, apropiindu-se de Baybars şi 
înclinându-se. 

Baybars îi concedie pe eunuci şi îşi prinse singur catarama 
cămăşii din dreptul gâtului. 

— Omar, salută el, încruntându-se. Mă bucur că mi te-ai putut 
alătura. În cele din urmă. 

Omar îşi înclină capul. 

— Dormeam, stăpâne. Îmi pare rău. 

Baybars râse şi ochii lui albaştri scânteiară. Îl îmbrăţişa pe 
Omar. 

— Reuşesc încă să te păcălesc cu toanele mele. 


34 


Se dădu înapoi, lăsând pe buzele lui Omar gustul uleiului cu 
care îşi unsese pielea, şi se duse spre prăjina de care atârna 
mantia lui aurie, brodată cu versete din Coran. 

Omar îl urmări cum îşi pune pelerina peste trupul musculos. 
Aspectul lui Baybars se modificase foarte puţin în cei şase ani 
de când urcase pe tronul Egiptului. În afară de câteva şuviţe 
albe în păr şi barbă, şi de nişte riduri mai adânci pe obraji, 
sultanul părea neschimbat. Omar ştia însă că înlăuntrul lui 
lucrurile stăteau cu totul altfel. 

Odată ce ambiția lui Baybars de a conduce se împlinise, Omar 
sperase ca responsabilităţile aferente poziţiei de sultan să îl mai 
tempereze. Baybars devenise însă mai hotărât, mai violent şi 
mai impredictibil ca niciodată. Nici măcar naşterea fiului său nu 
avusese darul de a-l calma. Baraka Han, acum în vârstă de cinci 
ani şi moştenitor al tronului, venise pe lume după primul an de 
domnie a lui Baybars. De atunci, tatăl lui îl ignorase complet, 
spunând că băiatul îi aparţinea mamei sale până când avea să 
poată să lupte împotriva francilor. 

Omar ştia că prietenul lui era tot acolo, dar era ca şi cum 
Baybars se rupsese în două. O parte a lui era capabilă încă de 
generozitate, aprecia frumuseţea şi era profund religioasă, căci 
Baybars refăcuse Cairo şi întregul califat, numind un beduin ca 
lider al islamului. 

Însă tot mai des această parte era umbrită de cealaltă, de 
acel Baybars lipsit de scrupule, viclean şi nemilos. 

În anul care urmase întronării, Baybars îi executase pe Agtai 
şi pe cei care îi rămăseseră fideli lui Kutuz şi smulsese Alepul din 
mâinile guvernatorului numit de fostul sultan, susţinând că 
acesta pusese la cale o rebeliune. Mersese mai departe şi 
cucerise oraşele Damasc, Kerak şi Homs, după care încheiase o 
alianţă cu unul dintre generalii mongoli, netezindu-şi drumul 
către un război contra creştinilor. De atunci, părăsise de trei ori 
Cairo în fruntea oştilor sale ca să-i lovească, asemenea unui 
imens ciocan, pe franci. 

Omar nu-i iubea pe franci; şi el voia ca aceştia să plece, iar în 
război moartea era de neevitat. Însă pe Omar îl deranja 
plăcerea cu care Baybars îşi chinuia victimele. Se temuse, de 
mai multe ori, pentru sufletul prietenului său. 


35 


— Ai privirea unui om muncit de gânduri, Omar, zise Baybars, 
încheindu-şi catarama centurii peste mijloc. 

— Nu, sadeek. Sunt doar obosit. 

— Dacă totul merge bine, ar trebui să dormi mai liniştit la 
noapte. M-am întâlnit cu guvernatorii. Regimentele sunt pe 
poziţii. Ne vom concentra atacul asupra porţii, căreia i-am 
provocat stricăciuni la ultimul nostru raid, şi asupra zidurilor 
exterioare din celălalt capăt al fortăreței. Asalturile simultane le 
vor diviza forţele, ceea ce ne va permite să ne apropiem 
suficient de mult ca să dăm o a treia lovitură în zona centrală. 
Dacă reuşim să spargem zidurile, un regiment va fi gata la 
intrare ca să pătrundă în incinta exterioară. Vor subţia rândurile 
duşmanului înainte de a le lăsa timp cavalerilor să se retragă în 
fortăreaţa interioară. Mai am o surpriză pentru ei. Nu-i va omori, 
dar le va afecta puternic moralul. Baybars se opri, privindu-l pe 
Omar. Te îndoieşti? 

Omar evită să se uite în ochii lui Baybars. 

— Ne-au respins deja de două ori. Putem pune acest plan în 
aplicare fără să înregistrăm prea multe pierderi? Mă întreb dacă 
nu ar trebui să ne concentrăm asupra unei ţinte de mai mică 
importanţă. Apoi, când forţele lui Amir Kalawun din Cilicia ni se 
vor alătura, ne putem întoarce cu efectivul complet şi... 

— Campania lui Kalawun împotriva creştinilor armeni va dura 
prea mult ca să putem aştepta. Când am plecat, obiectivul 
nostru a fost să distrugem centrul de putere al francilor din 
Acra. N-am reuşit, iar oamenii au nevoie de o victorie. Special 
am ales să atac Safedul, tocmai pentru că e o fortăreață atât de 
redutabilă. La triumfurile noastre împotriva francilor din aceşti 
ultimi ani ni s-a răspuns cu aroganță şi sfidare. Duşmanii sunt 
îngrijoraţi, dar nu se tem încă de noi cu adevărat. 

— Nu? se miră Omar, revăzând în minte groaza întipărită pe 
chipurile tuturor creştinilor la masacrarea cărora participase şi 
el. 

— Îţi aminteşti, Omar, când am acceptat schimbul de 
prizonieri cu baronii Apusului? Templierii şi cei pe care ei îi 
numesc ospitalieri au refuzat, spunând că musulmanii ţinuţi 
captivi de ei sunt prea valoroşi ca sclavi ca să fie eliberaţi. 
Baybars începu să se plimbe tot mai nervos prin cort. Încă nu m- 


36 


au luat în serios. Dar o vor face. Când le-am distrus satele şi 
oraşele a fost o lovitură pentru ei, da, dar căderea uneia dintre 
cele mai măreţe fortărețe ale lor îi va dobori. Strânse pumnul şi 
lovi aerul. Le voi dovedi că nicio cetate şi niciun cavaler nu sunt 
de neatins. 

Omar se apropie de Baybars şi îi puse o mână pe umăr. 

— Ştiu că aşa vei face, stăpâne. 

După câteva clipe, sultanul îşi lăsă mâna peste cea a lui Omar 
şi dădu din cap. 

— Vino. E vremea. 

Cei doi ieşiră din cort când primele raze de soare luminară 
valea lordanului. Alăturându-se restului regimentului Bahri, se 
urcară în şa şi călăriră împreună spre primele linii. Toţi ochii se 
întoarseră spre Baybars, Arbaleta, care se săltă în şa şi îşi ridică 
sabia spre cer, mantia aurie fluturând în bătaia brizei de 
dimineaţă. 


KKK 


Safed, Regatul lerusalimului 
19 iulie 1266 


James se alăturase companiei de pe zidurile exterioare când îl 
zări pe sultan îndreptându-se spre prima linie. 

— Fiţi pregătiţi! le strigă el oamenilor din jurul lui. 

Arcaşii ţintiră spre trupele desfăşurate la baza zidurilor şi îşi 
încordară arcurile, iar soldaţii sirieni de la catapultele mici 
apucară strâns frânghiile care aveau să elibereze bârnele de 
asalt. Dinspre est se iviră primele raze ale soarelui şi căldura 
veni imediat spre ei ca un val. James privi spre sud şi văzu 
munţii colorându-se întâi în roz, apoi în roşu. De obicei răsăritul 
soarelui îi dădea un imens sentiment de bucurie: sentimentul că 
se găsea în ţara lui Dumnezeu şi că urmărea miracolul ce se 
desfăşura sub ochii lui. Acum însă munţii îndepărtați erau un 
semn rău. Acolo, cu mai bine de şaptezeci de ani în urmă, la 
poalele celor doi coloşi de stâncă numiţi Coarnele lui Hattin, 
forţele musulmane măcelăriseră o armată creştină. Şi mai spre 
sud avusese loc Bătălia de la Herbiya. O altă înfrângere a 


37 


creştinilor. Indiferent în ce direcţie ar fi privit, erau câmpuri şi 
aşezări, râuri şi forturi unde forţele creştine fuseseră nimicite de 
apărătorii islamului. 

James prinse privirea lui Mattius, care stătea la ceva distanţă 
pe culoar în fruntea altei companii. Mattius îşi ridică sabia. 
James îi răspunse la salut, apoi îşi întoarse privirea asupra 
armatei inamice. 

— Domnul fie cu noi! murmură el. 

Tunetul vocilor mamelucilor îi acoperi vorbele, căci războinicii 
musulmani răspunseră îndemnului la luptă al sultanului lor. 
Imediat începu primul asalt care se năpusti ca o furtună asupra 
fortăreței. 

Catapultele mici fuseră trase în faţă, acoperite de arcaşii 
mameluci, care răspunseră cu valuri de săgeți la tirul soldaţilor 
de pe ziduri. Proiectilele începură să şuiere prin aer, venind din 
ambele părţi, lovind stânci, scuturi, iarbă şi trupuri. James se feri 
când un proiectil zbură peste parapet şi zgudui culoarul din 
spatele lui. După săgeți şi proiectile urmară pietre mari. Bârnele 
catapultelor se înălţau şi coborau, şuierând amarnic până la 
aruncarea încărcăturilor înspre fortăreață. Mai multe pietre nu 
loviră zidurile, ci se zdrobiră de promontoriul stâncos. Una dintre 
ele atinse însă unul din turnurile de colţ la o înălţime şi viteză 
considerabile şi James, aflat la ceva distanţă, simţi cum zidul de 
sub el se zguduie. Piatra căzu înapoi pe sol, însoţită şi de o 
bucată mică de turn. James văzu cum soldaţii, care probabil că 
stătuseră pe scara interioară, căzură prin fisura creată în zid. 
Piatră şi oameni se făcură una cu pământul. James strânse 
pumnii când zări un sergent foarte tânăr rostogolindu-se în 
neant. 

Închise ochii înainte ca băiatul să se zdrobească de stâncile 
de dedesubt. Ar fi vrut să se cațere pe ziduri şi să le strige 
tuturor să înceteze. Dar, pentru moment, se părea că 
negocierile nu-şi aveau rostul. intraseră cu toţii în horă. Fiecare 
se bătea pentru viaţa lui. 

Carul de luptă se îndrepta spre poartă, tras de frânghii de 
mameluci. O săgeată îl lovi pe unul dintre trăgători în gât. Omul 
căzu pe spate cu un țipăt, apoi trupul i se rostogoli pe panta 
abruptă a dealului, dar un alt soldat îi luă imediat locul. Carul 


38 


ieşi din raza vizuală a lui James pe măsură ce se apropia de 
ziduri. Câteva clipe mai târziu, cavalerul auzi un bubuit puternic 
de parcă un uriaş bătea cu pumnul în poartă. 

— Domnule! 

Unul dintre sirieni îi arăta ceva dincolo de parapet. Urmărind 
privirea omului, James văzu şapte catapulte mici care erau 
mutate înspre partea centrală a fortăreței, partea de care era el 
responsabil. Majoritatea apărătorilor fuseseră trimişi la poarta 
de intrare şi la turnul de colţ, unde erau concentrate celelalte 
douăzeci de catapulte mameluce. James înjură, apoi se întoarse 
spre soldaţi, care-i aşteptau ordinele. 

— Arcaşi, fiţi gata, rosti el cu calm. Dădu din cap înspre 
soldaţii de la catapulta de lângă el. Trageţi când dau ordin. 

Se întoarse către Mattius ca să-l avertizeze, dar camaradul lui 
văzuse deja pericolul şi îşi pregătea compania. James se uită 
iarăşi la maşinile de luptă care se apropiau şi ridică mâna. 

— Aşteptaţi, rosti el încet spre oamenii lui, în vreme ce 
catapultele inamicului erau pregătite şi soldaţii mameluci îşi 
ocupau poziţiile în spatele lor. Aşteptaţi. Musulmanii apucară de 
frânghii şi atunci James îşi lăsă mâna în jos. Foc! 

Bârna catapultei de lângă el se ridică aproape în acelaşi timp 
cu bârnele celorlalte două aşezate pe parapet. In urma celor trei 
pietre imense care zburară peste zid veniră săgețile. Câţiva 
mameluci le văzură şi încercară să fugă, dar nu mai avură timp. 
Una din pietre îşi rată ţinta, dar celelalte două loviră în plin. Se 
văzu un fulger strălucitor de lumină, apoi o explozie de foc care 
cuprinse imediat celelalte catapulte şi soldaţii care le mânuiau. 
Catapultele mameluce fuseseră încărcate cu vase din ceramică 
pline cu foc grecesc: un amestec inflamabil de ţiţei brut, 
pucioasă şi pudră neagră de sulf. Compoziţia incendiară se 
scurse imediat spre celelalte maşini de luptă, aprinzând 
instantaneu structurile şi oamenii care le manevrau. Soldaţii 
sirieni de pe zid izbucniră în urale, în vreme ce mamelucii 
începură să se tăvălească, urlând, pe pământ, cu hainele, părul 
şi carnea cuprinse de flăcări. 

— Deus vuit! strigară sirienii la unison. Voia Domnului. 

— Doamne sfinte! murmură James. 


39 


Privi spre compania lui Mattius. Oamenii urlau de bucurie. 
Prietenul lui striga ca un războinic, faţa lui schimonosită 
lăsându-i la vedere dinţii. James înţelegea prea bine prin ce 
treceau: era imposibil să nu te simţi triumfător atunci când viaţa 
îţi fusese cruţată, chiar şi cu preţul morţii altui om, dar oricât se 
bucura că mai trăia, James nu putea să sărbătorească acest 
lucru. Mattius îi zâmbea, deschizând gura ca să-l strige. James 
urmări cum expresia de pe chipul prietenului său se schimbă 
instantaneu. Zâmbetul lui Mattius dispăru. Gura şi ochii i se 
măriră. În acelaşi timp, James auzi cum se apropie un şuierat. În 
secunda de care avu nevoie ca să se răsucească, sunetul îi 
aminti de izbucnirile bruşte de vânt peste câmpurile din 
apropierea casei lui din Scoţia. Privirea i se pironi pe forma mare 
şi întunecată care zbura drept spre el. Nu distruseseră toate 
catapultele inamice; una dintre ele, încărcată cu o piatră uriaşă, 
era încă operaţională. James strigă la soldaţii de lângă el, care 
urlau şi îşi ridicau pumnii spre cer, apoi se răsuci pe călcâie şi o 
luă la fugă. Picioarele i se mişcară înfiorător de încet, ca într-un 
coşmar, aşa că reuşi să facă abia câţiva paşi până la impact. 
Nici măcar nu avu timp să strige când un val de pietre şi sânge îl 
izbi drept în spate, trimiţându-l cu putere înainte. Se prăbuşi pe 
burtă, rămas fără aer în plămâni. După tunetul zidăriei care se 
prăbuşea, în jurul lui începu să plouă cu resturi şi praf. Membre 
rupte cu bucăţi de haine încă prinse de ele, o mână, bucăţi de 
os şi moloz; era tot ce mai rămăsese din soldaţii sirieni. James 
îşi răsuci capul într-o parte. Stânca îi zgârie obrazul. Incercă să 
se ridice singur proptindu-se în mâini, dar se prăbuşi la loc. 

Habar n-avea cât zăcuse acolo. Ulterior i se spuse că totul 
durase doar câteva clipe, dar el simţise că trece o veşnicie până 
când nişte braţe puternice îl prinseră de mâini şi îl ridicară în 
picioare. 

— Am murit? îl întrebă el pe bărbatul a cărui barbă albă apăru 
în câmpul lui vizual. 

— Nu încă, slavă Domnului! 

Mintea lui James începu să se limpezească. Se răsuci spre 
omul care îl ţinea strâns cu braţul, ghidându-l şi aproape 
trăgându-l de-a lungul culoarului de pe parapet. James înghiţi cu 
dificultate. Gura şi gâtlejul îi erau pline de praf. 


40 


— Mattius, gemu el. Ce s-a întâmplat? 

Prietenul său continuă să-l tragă. 

— Nu aici. Trebuie să te duc la infirmerie. 

— Nu. James se împotrivi şi se opri, împleticindu-se. Nu, rosti 
el cu mai multă fermitate. Îndepărtă braţul lui Mattius şi se 
sprijini de parapet. N-am nimic. 

Sub el, săgețile şi pietrele continuau să zboare dinspre câmp 
spre ziduri în celălalt capăt al fortăreței, dar cu şase din şapte 
catapulte fumegând, distruse, mamelucii nu mai puteau ataca 
eficient partea centrală. 

— Nu sunt doctor, replică Mattius, punând mâna pe umărul lui 
James, dar eu n-aş zice că un om plin de sânge n-are nimic. 

James privi în jos şi văzu că mantia lui nu mai era albă, ci 
roşie şi sfâşiată. 

— Nu e sângele meu, zise el, răsucindu-se spre locul unde 
stătuse alături de soldaţii lui. 

Murmură o rugăciune când îşi dădu seama cât de norocos era 
să mai fie în viaţă. În parapet se căsca o gaură imensă. În jurul 
ei marginile stâncilor erau rupte, ca şi cum un animal imens 
muşcase din zid. Pe culoarul de pe parapet erau împrăştiate 
cadavre şi bucăţi de zidărie. Rămăşiţe umane şi pietre căzuseră 
în afara zidurilor, dar şi în incinta de dedesubt. Mamelucii 
spărseseră zidul, dar nu într-un loc care să le fie de folos. James 
se strâmbă când Mattius îi lăsă umărul şi observă, printr-o 
ruptură din mantie, cum o aşchie de piatră i se înfipsese în braţ. 

Mattius urmări privirea prietenului său. 

— Chestia aia arată rău, James. Haide. Te duc la infirmerie. Un 
strigăt se înălţă dinspre zidul de deasupra porţii. Mattius se 
aplecă peste parapet. Am zdrobit carul! 

Se zgâiră pe deasupra zidului şi văzură o companie de 
mameluci fugind în jos pe deal. Echipa de sabotori îşi agăţase 
cârligele de berbece. Probabil că reuşiseră să-l disloce de pe 
poziţii pentru a-l face de neutilizat, după care, judecând după 
norul negru de fum, le dăduseră foc mamelucilor de sub 
acoperişul de protecţie folosind funii îmbibate în sulf aprinse. 
Mattius şi James văzură că majoritatea musulmanilor care 
fugeau se prăbuşiseră, seceraţi de săgețile francilor. 


41 


Se auzi un alt urlet, de această dată din tabăra mamelucă. 
Primele linii de arcaşi începură să dea înapoi. 

— Se retrag, zise Mattius. Plecaţi, nemernicilor! 

— Aşteaptă, zise James, punându-şi o mână pe braţul lui. 
Priveşte. 

Catapultele din celălalt capăt al fortăreței erau reîncărcate. 
James şi Mattius urmăriră în tăcere cum mamelucii traseră 
ultimul lor baraj de artilerie al dimineţii. De această dată, peste 
ziduri nu zburară pietre, ci cadavre. Treizeci de leşuri ale 
creştinilor capturați din satele înconjurătoare căzură ca o ploaie 
peste fortăreață. La poalele zidurilor exterioare se auziră ţipete 
dinspre ţăranii aflaţi în incinta exterioară şi care acum se 
trezeau cu o ploaie de cadavre în jurul lor. Pe fiecare trup 
neînsufleţit fusese pictată o cruce roşie, o bătaie de joc la 
adresa creştinilor din fortăreață. 

XXX 

În afara zidurilor fortăreței Safed, 

Regatul lerusalimului 

19 iulie 1266 


Baybars îşi smulse centura de care erau prinse iataganele 
încă de la intrarea în pavilion. Privirea îi căzu pe eunucii care 
veniră imediat să-i dea haina jos. 

— Afară! urlă el. 

Slujitorii se făcură nevăzuţi. 

— Stăpâne, zise Omar, uitându-se cum Baybars se repede pe 
estradă şi se aşază pe tron, punându-şi mâinile pe capetele de 
leu, nu e totul pierdut. E doar al treilea asalt al nostru. 

— Voiam să-i termin azi. 

— Adăposturile lor sunt solide. 

— Dacă maşinile noastre nu ar fi fost lovite, Safedul ar fi 
căzut. Baybars bătu darabana în braţele tronului. Şi-au folosit 
bine forţele. Clătină din cap. Aşa cum îşi foloseşte colții un 
mistreţ. 

— l-am putea trimite pe nakkabun? Dealul ăsta trebuie să fie 
împânzit de tunele. l-am putea sabota de dedesubt. 

— Nu. Ne va lua prea mult să săpăm pe sub zidurile lor. 
Baybars continuă să bată darabana, dar ceva mai încet. Trebuie 


42 


să atacăm mistrețul de la spate, în loc să riscăm să-i simţim 
iarăşi colții. Vom găsi punctul slab şi acolo vom ataca. Sări în 
picioare şi cobori de pe estradă. lar eu ştiu unde s-ar putea găsi 
acel punct slab. Cheamă-i pe guvernatori, lătră el spre un soldat 
Bahri care stătea de pază afară. Şi adu-mi şi mesagerii. 


KKK 


Safed, Regatul lerusalimului 
19 iulie 1266 


James tresări când felcerul sirian îi scoase aşchia de piatră din 
piele. Rana începuse deja să se închidă, iar sângele porni să 
curgă de-a lungul braţului când crusta subţire fu ruptă. Felcerul 
îi dădu o bucată de țesătură ca să se panseze, după care trecu 
la alt rănit. Curtea din faţa infirmeriei era plină de soldaţi, cei 
mai mulţi cu răni minore: vânătăi, arsuri, zgârieturi de la săgeți. 
Cei grav răniţi fuseseră deja duşi înăuntru. James îşi apăsă 
bucata de pânză pe rană ca să oprească sângerarea. Se sprijini 
de perete şi apucă aşchia scoasă de felcer. 

— Ar trebui să o păstrezi, zise Mattius, dându-i un urcior cu 
vin. la-o acasă şi arat-o nepoților tăi. 

James zâmbi şi vâri aşchia în punga de la centură. 

— l-o voi da fiului meu. 

Îşi sprijini capul de perete şi privi spre cerul care devenea de 
un albastru profund, perfect. Oamenii îşi petrecuseră după- 
amiaza îndepărtând resturile rămase după atac, ducându-i pe 
răniţi în incinta interioară, evaluând stricăciunile şi supraveghind 
reparaţiile. James ar fi mai rămas pe ziduri, dar Mattius 
ameninţase că-l duce pe sus la infirmerie dacă nu merge de 
bunăvoie. După bătălie, singurele semne de viaţă dinspre tabăra 
mamelucă fuseseră rugăciunile psalmodiate de oameni. 

Sângele de pe mantia lui James era lipicios. Cavalerul îşi 
dorea enorm să se retragă în dormitorul lui, dar treaba lor nu se 
încheiase încă. După vecernie, el şi Mattius aveau să execute 
primul cart de veghe pe ziduri. 


43 


— Credeţi că vor ataca din nou în noaptea asta? 

James văzu un soldat sirian uitându-se fix la ei, cu ochii plini 
de teamă. 

— Nu, îi răspunse el omului. Vor avea nevoie de câteva zile ca 
să se regrupeze şi să-şi planifice următoarea mutare. 

Îşi ridică privirea când se auzi strigat şi îl văzu pe comandant 
venind spre el, însoţit de şase cavaleri. James se ridică în 
picioare zărind expresia de pe chipul templierului. 

— Avem necazuri, rosti încet acesta, oprindu-se în loc. 

— Ce s-a întâmplat, domnule? întrebă Mattius, pos- tându-se 
lângă James. 

Comandantul privi în jur la soldaţii sirieni care discutau între 
ei. Vorbi cu voce coborâtă: 

— Baybars a trimis un mesager. A oferit iertare 
necondiționată tuturor soldaţilor născuţi pe aceste meleaguri 
care i se predau. Le-a dat două nopţi răgaz ca să se decidă dacă 
ne părăsesc şi pleacă liberi unde vor sau stau aici, cu noi, şi 
mor. 

— Hristoase şi toţi sfinţii! mormăi Mattius. 

— În mai puţin de o oră, continuă comandantul, toţi cei de aici 
vor fi aflat promisiunea lui. Dacă nu vom reuşi să menţinem 
ordinea, mâine-dimineaţă ne-am putea confrunta cu o rebeliune. 


44 


Templul din Paris 
20 iulie 1266 


Sala cea mare era încinsă şi lipsită de aer. Cei câţiva cavaleri 
aflaţi în încăpere asudau din greu, din pricină că erau îmbrăcaţi 
cu hainele lor de lână, aşa că nu-şi găseau locul. Doar Everard, 
ghemuit pe scaunul lui ca un vultur cu glugă în sutana lui 
neagră, părea neafectat de căldură. Insă şi el era nerăbdător să 
afle motivul convocării urgente la reşedinţa Inspectorului, 
convocare ce fusese făcută exact atunci când el era pe punctul 
de a termina traducerea unei secţiuni complexe a unui text în 
greacă ce îl chinuia de câteva săptămâni. 

Treburile cotidiene se discutau în cadrul  capitulului 
săptămânal cu toţi fraţii prezenţi. lar din câte îşi amintea 
Everard, nu se mai pomenise niciodată o întrunire de taină la 
care să participe numai o parte dintre cavaleri, fără avertizări 
sau explicaţii. Preotul încercase să ghicească natura convocării 
după cei aflaţi în încăpere, dar cei cinci cavaleri, deşi de rang 
înalt, nu aveau nimic neobişnuit. Dacă era să numească pe 
cineva care nu părea să se încadreze în grup, atunci acela era 
chiar el. 

Everard şi cavalerii îşi întoarseră privirile spre uşă când 
aceasta se deschise şi intră un servitor care ducea o tavă cu 
pocale şi un urcior cu vin. In spatele omului venea Inspectorul, 
înalt şi demn, cu barba lui în formă de trident înspicată cu alb. 
Alături de el era un tânăr, nu cu mult trecut de douăzeci de ani. 
Vederea băiatului îl făcu pe Everard să se ridice de pe scaun, 
încruntat. Tânărul avea o faţă suptă şi ochi trişti, ca de câine. 
Sutana lui neagră era pătată şi peticită, era desculţ, iar de gât îi 
atârna o cruce mare de lemn. Arăta ca un cerşetor, dar mergea 
cu autoritatea unui lord. Era un dominican: un câine de 
vânătoare al Domnului şi un inchizitor. 

— Bună ziua, fraţilor! îi salută Inspectorul, închizând uşa după 
plecarea servitorului. li făcu semn dominicanului să se aşeze pe 
scaunul gol de lângă masă. Te rog să stai jos, părinte Gilles. 


45 


Tânărul schiţă un zâmbet sobru. 

— Voi rămâne în picioare. 

Expresia de pe chipul Inspectorului nu se modifică. 

— Cum doreşti. 

Inspectorul înconjură masa mare şi se aşeză în jilţ, lăsându-l 
pe dominican să stea în picioare în mijlocul cavalerilor adunaţi 
acolo. 

— Imi cer scuze pentru convocarea în pripă a acestui consiliu, 
rosti Inspectorul, adresându-se cavalerilor, dar părintele Gilles 
nu poate sta prea mult. A venit să mă informeze în particular 
asupra unei chestiuni, dar a fost de acord să continuăm discuţia 
în prezenţa voastră, căci s-ar putea să fie nevoie de voi. 
Inspectorul se uită la preot. Pe tine te-am chemat aici în calitate 
de sfătuitor, frate Everard, luând în consideraţie vastele tale 
cunoştinţe. 

Preotul nu răspunse, dar încruntarea i se accentuă. 

— Dacă doreşti să începi, părinte Gilles, zise Inspectorul, 
făcându-i un semn dominicanului. 

Gilles se aşeză astfel încât să poată fi văzut de toţi cavalerii. Îi 
privi, iar preotul îi răspunse cu o căutătură urâtă. Era limpede, 
cel puţin pentru Everard, că Gilles avea darul oratoriei în urma 
cursurilor de teologie de la Universitatea din Paris. Cu retorica şi 
atitudinea lor agresivă, dominicanii păreau mai degrabă avocaţi 
decât preoţi. 

— In ultimele luni, începu Gilles, ordinul meu a investigat un 
trubadur care a călătorit prin sudul regatului şi care şi-a făurit 
un nume interpretând aşa-numita Romanţă a Graalului care are 
la bază povestea lui Perceval. 

— Te referi la Pierre de Pont-Eveqgue? 

Vorbise Nicolas de Navarra. 

— Ai auzit de el, frate? întrebă Inspectorul, uitându-se la 
Nicolas. 

— Oarecum, răspunse Nicolas. Mă interesează poveştile 
romantice, explică el. 

Gilles îşi fixă ochii lui de câine pe cavalerul cu părul negru. 

— Atunci poate că te interesează să afli şi că intenţionăm să-l 
arestăm pentru erezie. 

— Erezie? 


46 


— Când a aflat ce blasfemii rosteşte trubadurul în timpul 
spectacolului său, membrii uneia dintre casele noastre din sud l- 
au contactat pe şeful ordinului de aici, din Paris. Am trimis o 
plângere Curţii din Aquitania, unde trubadurul a fost invitat să 
dea reprezentații, şi am reuşit să le interzicem acolo. Câţiva fraţi 
de-ai mei sperau să-l prindă, dar probabil că a fost avertizat, 
pentru că nu şi-a făcut apariţia. Am aflat recent că regele 
Ludovic l-a invitat să susţină un spectacol la Curtea regală în 
această toamnă. Gilles se încruntă uşor. Probabil că şi într-o zi 
sfântă. l-am trimis o petiție regelui ca să-i retragă invitaţia, dar 
el a refuzat să ne ia sfatul în consideraţie. Aşa că le-am cerut 
tuturor fraţilor noştri să-l prindă pe individ, dar ţara e mare, iar 
noi prea puţini pentru o asemenea sarcină. Dacă nu vom reuşi 
să-l arestăm pe trubadur înainte, o vom face când soseşte la 
palat. Şi atunci, continuă Gilles, întorcându-se spre cavaleri, vă 
vom cere ajutorul. Dacă Templul ne susţine în această 
chestiune, regele va fi obligat să se supună autorităţii noastre 
îngemănate. 

Everard se agită pe locul lui. 

— Romanţele Graalului pot părea uneori peste măsură de 
scandaloase pentru o ureche sensibilă, dar conduita 
profesională îi împiedică pe trubaduri să treacă dincolo de 
limitele decenţei. Sincer, sunt uimit că aşa ceva îi poate interesa 
pe inchizitori. Oare câinii Domnului nu au altceva mai bun de 
făcut decât să vâneze un saltimbanc oarecare? 

— Frate Everard, interveni Inspectorul. 

Gilles îşi ridică mâna. 

— Nu, fratele Everard are dreptate. De obicei nu ne-am arăta 
preocupaţi de o chestiune atât de măruntă. Dar cazul acesta 
este întru totul de competenţa noastră. Reprezentaţia lui Pierre 
de Pont-Eveque este mai mult decât scandaloasă. Am spus deja 
că este o erezie. In cadrul ei, el vorbeşte despre bărbaţi care 
lovesc, scuipă şi urinează pe cruce şi care îşi beau unul altuia 
sângele din pocalul de împărtăşanie. Sunt părţi întregi ale 
spectacolului unde se descriu ritualuri păgâne: vrăjitorie, 
idolatrie, sacrificii de animale şi oameni, şi alte practici oribile, 
prea diavoleşti pentru a fi menţionate. Privirea lui mătură 
întreaga încăpere. Poate că vă amintiţi că am găsit mii de catari 


47 


vinovaţi de asemenea depravări în timpul purificării sectei lor. 
Pierre de Pont-Eveque a atras destulă lume în regiunile sudice, 
acolo unde au înflorit ereziile catarilor. Nu respectă nicio 
conduită, dar, cu toate astea, încălcarea regulilor nu îl face 
nepopular, ba, din contră, a devenit faimos şi admirat. Din 
experienţa noastră, ţăranii tind să fie atraşi de vulgarităţi ca 
muştele de rahat şi este de datoria noastră, ca slujitori ai 
Domnului, să le salvăm sufletele nepermiţând poluarea acestora 
prin astfel de manifestări rele. N-ar trebui să vă mai amintesc 
că, înainte de a le suprima secta, catarii începuseră să rivalizeze 
cu Biserica în popularitate. Dacă nu am fi acţionat aşa cum am 
făcut-o, doar bunul Dumnezeu ştie câte oi din turmă ar fi fost 
pierdute în favoarea gnosticismului lor. 

Sfântul Dominic a înfiinţat ordinul nostru special ca să-i 
eliminăm pe catari. De la moartea lui, numărul şi atribuţiile ne- 
au crescut considerabil. Ordinul nostru este acum în prima linie 
în războiul împotriva ereziei. Responsabilitatea care ne stă în 
faţă este ferirea creştinătăţii de practici şi idei dăunătoare, 
oricât ar părea de inocente altora, zise Gilles, uitându-se cu 
răceală la Everard. Este în interesul Templului ca acest om să fie 
oprit. 

Un alt cavaler interveni: 

— Sunt convins că nimeni din această încăpere nu pune în 
discuţie nevoia de a-l opri pe trubadur, dacă ce ai spus e 
adevărat. Dar de ce ar fi în interesul Templului? ` 

— Răspunsul e simplu, replică Gilles, uitându-se la cavaler. In 
cântecele sale vorbeşte despre un ordin de cavaleri care ÎI 
conduce pe Perceval printr-o serie de inițieri progresive şi 
păcătoase. lar aceşti cavaleri sunt descrişi ca purtând mantii 
albe împodobite cu cruci roşii. 

Câţiva templieri se foiră stingheriţi pe scaune. Everard îşi 
şterse sprâncenele cu dosul mâinii. Transpira. 

— Intenţionaţi să-l arestaţi când soseşte la Paris? întrebă 
Nicolas. 

— Da. 

— Există dovezi pe baza cărora să fie acuzat? 

Gilles ridică din sprâncene. 


48 


— În afară de miile de oameni care au fost martori la rostirea 
blasfemiilor? făcu o pauză. De fapt, avem. E ceva recent 
descoperit de noi. Nu credem că Pierre de Pont-Eveque şi-a scris 
singur această poveste romantică. Acum zece ani, se învârtea 
pe la Curtea regală, dar nu era un actor popular, aşa că regele l- 
a concediat. Sursele noastre se îndoiesc că el ar fi atât de 
talentat ca să fi scris o astfel de... Gilles scrâşni din dinţi... 
poveste articulată. Ştim însă că este în posesia unei cărţi, din 
care citeşte în timpul reprezentaţiei. Pretinde că a primit-o de la 
un înger care a luat-o dintr-o tainiţă sigilată de sub biserica 
Sfântului Mormânt din lerusalim. Evident, este o blasfemie, dar 
noi bănuim că această carte este sursa majorităţii materialelor 
lui. Cartea va fi dovada pe baza căreia îl vom condamna. S-ar 
putea să provină de la catari. 

— Ai o descriere a acestei lucrări? întrebă Inspectorul. 

— Este bine lucrată, învelită în piele. Cuvintele din interior par 
să fi fost scrise cu plumb roşu, în vreme ce titlul este cu litere 
din aur. 

— Titlul? sări Everard. 

Gilles se uită la el. 

— Da. Se numeşte Cartea Graalului. 

— Ai auzit de ea, frate? îl întrebă Inspectorul pe Everard. 

Preotul îşi drese glasul. 

— Nu. Nu, n-am auzit. 

— Ei, bine, veştile astea sunt foarte neplăcute, zise 
Inspectorul, lăsându-se pe spate în jilţ. Templul se bazează pe 
donaţii de la regi şi nobili din multe ţări. Nu trebuie să pierdem 
asemenea fonduri lăsându-ne reputaţia terfelită în orice fel, mai 
ales acum, când în Orient situaţia este atât de instabilă. Se 
întoarse spre Gilles. În această chestiune, părinte, aveţi sprijinul 
deplin al Templului. 

Două ore mai târziu, Everard, care renunţase la orice 
tentativă de a mai lucra la traducere şi se plimba nervos prin 
camera lui, oftă uşurat când auzi un ciocănit în uşă. O clipă mai 
târziu, aceasta se deschise şi înăuntru apăru o siluetă îmbrăcată 
în cenuşiu. 

— Incepusem să cred că nu mai vii, rosti iritat Everard, 
ducându-se la masa mică de lângă fereastră. 


49 


Apucă un pocal, pe care îl şterse rapid cu poala sutanei. 

— Am venit cât de repede am putut, răspunse Hasan, 
închizând uşa. Ce s-a întâmplat, frate? întrebă el, uitându-se 
cum Everard toarnă vin în pocal, mâna de la care lipseau două 
degete făcându-l să dea şi pe jos. 

— Se pare că ai avut dreptate, rosti preotul fără nicio 
introducere. 

Hasan păru surprins. 

— În legătură cu trubadurul. Spânzuraţi fie cu toţii! Everard se 
aşeză greoi pe scaunul de la fereastră. Stai jos, Hasan, mă 
cunoşti de prea mult timp ca să rămâi în picioare ca la slujbă. 

— De mult prea mult timp, fu Hasan de acord cu un zâmbet 
uşor, aşezându-se lângă preot. Spune-mi despre ce e vorba. 

Everard îi povesti lui Hasan despre întrevederea cu 
dominicanul. 

— Ar fi trebuit să te trimit după trubadur acum câteva 
săptămâni, atunci când mi-ai vorbit despre el. 

— Nu există nicio dovadă că această romanţă are ceva de-a 
face cu codul tău. Conform surselor mele, există doar 
similitudini. Aşa că e normal să aştepţi confirmări suplimentare. 

— lar acum inchizitorii îl vor vâna, zise Everard. 

— Din câte spui, se pare că vor încerca să-l înhaţe pe Pont- 
Eveque când ajunge în Paris, nu înainte. 

Everard se încruntă, dar păru un pic mai relaxat. 

— Cum crezi că a intrat trubadurul în posesia Cărţii Graalului? 
întrebă Hasan. 

— Pot doar să presupun că el trebuie să fi fost cel care l-a 
obligat pe călugăr să fure cartea din trezoreria noastră. 

Hasan nu părea deloc convins. 

— La un moment dat am crezut că acela care a luat cartea 
ştia de existenţa Anima Templi şi de planurile noastre. Asta era 
marea temere: că respectivul o va folosi ca dovadă împotriva 
noastră. Dacă inchizitorii nu se înşală, atunci trubadurul a 
adaptat părţi din cod pentru a compune romanţa Graalului. Asta 
nu pare acţiunea unui individ care vrea să ne demaşte sau să ne 
submineze, mai ales dacă nu încearcă să facă vreo legătură cu 
Templul; din ce mi s-a spus, individul afirmă că un înger i-a dat 
cartea. 


50 


— Nici eu nu înţeleg mai multe decât tine, Hasan, dar dacă 
acest trubadur e responsabil de furt şi ştie ceva despre noi, le-ar 
putea furniza dominicanilor informaţii fatale dacă e prins. Ăştia 
au nişte metode foarte convingătoare de a obţine o mărturisire. 
Everard se ridică şi începu să se plimbe agitat prin cameră. Ar fi 
trebuit să-l auzi pe părintele Gilles. Chipul i se schimonosi de 
furie. Pentru ei este erezie tot ce nu le convine! De parcă 
dominicanii, şi nu Dumnezeu, au scris Biblia. Toţi cei arşi pe rug 
pentru că au altă părere decât cea a Bisericii? Ei ar trebui să 
ardă! Everard se făcuse roşu la faţă, iar cicatricea devenise 
violacee. Incepu să vorbească tot mai tare. Caţi taţi şi fii mai 
trebuie trimişi la luptă pentru aroganţa lor? Câte soţii trebuie să 
mai rămână văduve şi copii orfani în slujba Dumnezeului nostru? 
Clătină din cap. In slujba buzunarelor /or. 

— Frate, rosti Hasan, încercând să îl calmeze. Everard se 
întoarse spre el. 

— Cine altcineva ar fi făcut ceea ce a făcut Anima Templi, 
Hasan? lţi spun eu: nimeni. Sunt cu toţii prea obsedaţi de 
propriile dorinţe, păreri şi politici. Chiar şi în ordinul nostru. 
Everard îşi mai temperă glasul. Dacă dominicanii pun mâna pe 
carte şi ne descoperă planurile, ne vor distruge. Ce sperăm noi 
să obţinem este împotriva tuturor celor susţinute de Biserică şi 
chiar de întreaga creştinătate. N-ar înţelege, Hasan. Ştii şi tu 
prea bine. 

— Pont-Eveque trebuie să ajungă în oraş peste câteva luni. 
Avem suficient timp. 

— Trubadurul ăsta trebuie găsit. Cu toată puterea lui, nu sunt 
sigur că Templul se poate împotrivi inchizitorilor, făcându-l 
scăpat. Poate că papa este singura putere de pe acest Pământ 
în faţa căruia răspunde ordinul, dar dominicanii sunt urechile lui. 
Everard se duse la un cufăr mare, din care scoase o pungă cu 
monede. Dacă acest Pont-Eveque are Cartea Graalului, atunci 
ia-o. li dădu punga lui Hasan. lar dacă el e responsabil de furt... 

— Inţeleg, frate, i-o reteză sarazinul. Trubadurul nu va ajunge 
la Paris. Hasan se opri la uşă. Voiam de mult să îţi vorbesc 
despre un lucru. Acum mi se pare momentul potrivit. 

— Despre ce e vorba? 

Sarazinul ezită. 


51 


Everard se încruntă. 

— Dacă ai ceva de spus, Hasan, spune. 

— Sergentul tău. Mă gândeam că ar fi bine să-l implici. Cu 
siguranţă ne-ar prinde bine un ajutor, iar acum, că m-am întors 
în Paris, cu siguranţă mă voi întâlni cu el. Ultima dată când am 
venit aici, mă privea în continuare cu suspiciune. 

Preotul dădu din mână. 

— E doar curios. Sunt sigur că nu bănuieşte nimic. l-am spus 
acelaşi lucru pe care l-am zis oricui a întrebat. Eşti un creştin 
convertit care mă ajută la găsirea manuscriselor arabe pentru 
traduceri. Şi de ce ar pune cineva asta la îndoială? In Acra, este 
o practică obişnuită. Preceptoriul de acolo are secretari arabi. 

— lartă-mă că îţi vorbesc deschis, dar Campbell te serveşte 
cu credinţă de şase ani, chiar dacă tu i-ai împiedicat, fără motiv, 
iniţierea. 

— Ceremonia de iniţiere nu se face în pripă, chiar dacă tinerii 
de azi sunt tentaţi să creadă asta. 

— Mi-ai spus cât de important a devenit pentru tine. 

— Instruirea lui Campbell nu s-a încheiat, rosti scurt Everard. 
lar până când eu nu decid că e pregătit, nu va juca niciun rol în 
povestea asta. 

— Nu va putea niciodată să dovedească ce poate dacă nu îi 
dai o şansă. ÎI ţii în loc. Ţi-ar putea fi de folos. Nouă ne-ar putea 
fi de folos. Ştiu că James ar fi mulţumit ca el să fie invitat în 
cerc. Şi, frate, continuă Hasan cu blândeţe, nu mai eşti atât de 
tânăr precum crezi. Cine va continua lucrarea după ce tu nu vei 
mai fi? Eu nu pot. Nu în Apus. Lucrarea noastră - adunarea şi 
răspândirea de informaţii - este importantă, dar în curând 
trebuie să te întorci în Orient. Ceilalţi au nevoie de maestrul lor, 
mai ales acum, când situaţia e tot mai fierbinte acolo. Trebuie 
aleşi şi selectaţi cât mai mulţi. 

— Nu e nevoie să-mi aminteşti asta, Hasan, răspunse, obosit, 
Everard. M-aş fi întors în Acra cu ani de zile în urmă dacă nu ar fi 
fost furată cartea. Ştiu că e nevoie de mine acolo şi că trebuie 
găsiţi înlocuitori pentru cei pe care i-am pierdut. Dar am păstrat 
tăcerea tocmai pentru binele sergentului meu. Odată ce un om 
devine membru al Frăției, nu va mai putea niciodată trăi cu 
adevărat în această lume. Se va simţi întotdeauna rupt de ea. 


52 


— Sau nu cumva ai ţinut ascunse secretele noastre atâta 
vreme de teamă să nu le dezvălui şi altora? Fii atent să nu îţi ţii 
idealurile atât de aproape de tine încât să le distrugi. Hasan îşi 
trase gluga. Te-ai fript cu Marele Maestru Armand. Înţeleg asta, 
frate. Dar e timpul să uiţi trecutul şi să priveşti spre viitor. 
Ţelurile Frăției se vor realiza doar dacă există oameni care să le 
aducă la îndeplinire. Dacă nu sunt recrutaţi noi membri, Anima 
Templi va muri odată cu această generaţie. 

Soarele aproape apusese când Will termină traducerea. 
Stătuse închis în cameră toată ziua şi acum mâna amorţită îl 
durea. Puse jos pana, adună cele două teancuri de pergamente, 
unul cu pagini acoperite cu un scris ordonat şi cursiv, celălalt, 
plin de liniile maroniu-închis scrise de mâna lui, şi părăsi 
încăperea. Will lucra la tratatul arab de câteva săptămâni, stând 
până noaptea târziu la lumina unei singure lumânări, scârţăitul 
penei de scris contrastând cu sforăielile colegilor lui de dormitor. 
Din pricina grabei cu care scrisese azi, cerneala de pe ultimele 
pagini se întinsese, unele rânduri fiind strâmbe. Intenţionase să 
decoreze paginile cu unul dintre chenarele sofisticate îndrăgite 
de Everard, dar, după ce se întâlnise cu Simon cu o zi în urmă, 
simţise nevoia de a termina cât mai repede şi oricum. Tratatul 
tradus îi dădea ocazia de a-l înfrunta pe preot. 

Will ieşi din corpul de clădiri repartizat sergenţilor. Cerul era 
de un roşu-sângeriu, iar aerul plin de umezeală era sufocant. 
Când se apropie de curtea principală, zări o siluetă îmbrăcată în 
cenuşiu, îndreptându-se spre donjon. Will îşi încetini paşii, 
urmărind cum Hasan mergea grăbit de-a lungul pasajului care 
ducea dinspre donjon spre intrarea în preceptoriu. În câteva 
clipe, sarazinul ieşi din raza lui vizuală. Încruntându-se, Will îşi 
continuă drumul. Ajunse la clădirea ce adăpostea încăperile 
cavalerilor şi vru să împingă uşa, dar aceasta se deschise 
singură înainte ca el s-o atingă. Prin ea trecu un cavaler, care 
aproape că se ciocni de Will. Era Garin de Lyon. 

Garin se dădu înapoi. 

— William! 

Nu mai spuse nimic altceva, şi cei doi se priviră tăcuţi. 

Garin părea mai în vârstă decât cei nouăsprezece ani ai lui, 
mai în vârstă şi mai chipeş. Barba era de un blond mai închis 


53 


decât părul, la fel de auriu ca întotdeauna. În ochii de un 
albastru-închis ai lui Garin, Will se văzu pe sine: tunica neagră 
pătată şi şifonată, încălțări scâlciate, păr ciufulit. Când tăcerea 
deveni de nesuportat, Will se forţă să zâmbească şi întinse 
mâna. 

— Mi-a spus Simon că ai venit şi tu. A trecut ceva vreme. 

După o scurtă ezitare, Garin îi strânse mâna. 

— Da, a trecut. Eşti bine? 

— Da. Tu? 

— Da. 

Urmă o nouă pauză lungă. 

— Ce mai e pe la Londra? întrebă Will, negăsind altceva de 
spus. 

— Mizerie, mirosuri, aglomeraţie. Colţurile gurii lui Garin se 
ridicară într-un soi de rânjet. La fel ca întotdeauna. 

— Ce faci aici? 

Will îşi dădu seama că vorbele îi ieşiseră din gură mai aspre 
decât intenţionase. 

— Am cerut un transfer. În Londra sunt puţine ocazii de a 
avansa. Am mai multe şanse să devin comandant aici, sub 
Inspector. Privirea lui Garin se abătu scurt asupra tunicii lui Will. 
Acum, că sunt cavaler. Am auzit că tu munceşti ca scrib. 

Will reuşi să nu pară ruşinat. 

— Da. Maestrul meu, Everard, e preot aici. 

— Everard? 

Garin se încruntă. Pe chipul lui apăru o urmă de recunoaştere 
şi de altceva, poate de resentimente. 

— Îl cunoşti? 

Garin clătină din cap şi expresia dispăru. 

— Nu. Mă gândeam la altcineva. Păi... dădu să-şi continue 
drumul. Trebuie să mă întâlnesc cu Inspectorul. Ar fi mai bine să 
mă duc. 

— Ascultă, Garin, rosti iute Will. Ştiu că au trecut ani de zile, 
dar nu ţi-am spus niciodată că îmi pare rău că te-am lovit în ziua 
aia. În ziua aia de la cimitir. 

— Am uitat. Garin făcu o pauză. Atunci am făcut amândoi 
lucruri regretabile. 


54 


Dădu din cap înspre Will, apoi plecă mai departe, tivul mantiei 
albe măturând pământul. 

Will se uită cum se îndepărtează. Îşi mişcă umerii, surprins de 
cât de încordaţi păreau să fie. Era şocat să-şi vadă fostul prieten 
arătând atât de în vârstă. Parcă abia cu câteva zile în urmă se 
căţărau amândoi în copaci şi furau fructe din livada Templului 
Nou. 

Când ajunse la camera lui Everard, Will ciocăni în uşă de trei 
ori şi aşteptă să fie chemat dinăuntru. Preotul îi dăduse codul de 
acces cu mult timp în urmă. Will îşi spusese că nu era vorba de 
altceva decât de o altă modalitate prin care Everard îi arăta 
sergentului care îi este locul. 

După câteva secunde, se auzi o voce aspră: 

— Intră! 

Everard se număra printre puţinii care dispuneau de o 
încăpere privată şi Will nu reuşise niciodată să descopere de cei 
se îngăduise un asemenea lux preotului. Pe peretele îndepărtat, 
deasupra unui pat îngust, fusese pictată o hartă a Ţării Sfinte, 
cu lerusalimul în centru şi oraşele Acra şi Antiohia în partea de 
sus. De câte ori se uita la hartă, Will îşi amintea de cavalerul de 
la Templul Nou care vorbea despre Antiohia, unul dintre cele 
cinci locuri sfinte ale creştinătăţii, unde primii creştini se 
rugaseră în cadrul unor slujbe secrete ţinute de însuşi Sfântul 
Petru. Templierul vorbise despre un oraş mare, plin de bogății şi 
înconjurat de ziduri de treizeci de kilometri, cu o citadelă 
înălţată atât de sus pe vârful unui munte că ajungea până la 
nori. Will nu credea că vreo construcţie putea ajunge până la 
nori, dar prima dată când văzuse pictura, cu castelul de pe 
munte, îşi zisese că poate era adevărat ce se spunea. 

Everard şedea la masa unde lucra la traducerile lui, aplecat 
deasupra unei cărţi. Şuviţele rare de păr alb îi încadrau chipul ca 
o pânză de păianjen. O lumânare stingheră tremura în briza 
uşoară care se făcea simțită pe lângă marginile tapiseriei care 
acoperea fereastra. Preotul îşi ridică privirea când Will închise 
uşa, se încruntă, apoi se întoarse la studiul paginilor din faţa lui. 

— Ce vrei, sergent? 

Will întinse pergamentele. 

— Traducerea tratatului lui Ibn Ismail. Am terminat-o. 


55 


Everard continuă să citească preţ de câteva secunde, apoi 
lăsă cartea jos şi îi făcu semn lui Will. 

— Dă-mi-o. 

— De ce e Hasan aici, domnule? 

— l-am dat o însărcinare. Everard pocni din degete. Haide, 
haide! 

Will era curios în privinţa motivului prezenţei lui Hasan în 
Paris: nu-l mai văzuse pe individ de peste un an. Işi dădea prea 
bine seama că în acel moment n-avea să obţină niciun răspuns 
de la Everard. Preotul părea mai prost-dispus decât de obicei. 
Will rămase lângă uşă, spunându-şi că poate nu era cel mai bun 
moment ca să discute cu maestrul lui despre ceremonia de 
iniţiere. Însă Everard aştepta. Will se duse la el şi îi dădu 
pergamentele. 

Preotul puse tratatul cu mare atenţie pe masă, apoi începu să 
frunzărească traducerea lui Will. Privi scurt spre original. 

— Voiam să discut cu dumneavoastră despre un lucru, 
domnule, începu Will. 

— Spune-mi ce înseamnă cuvântul arab asa/, sergent. 

— Ce? 

Everard îşi ridică privirea spre el. 

— Miere, răspunse Will, după câteva secunde. 

— Şi atunci de ce în loc de miere amestecată cu ulei de 
măsline şi nucşoară, traducerea ta spune că uleiul de măsline şi 
aripile de bărzăune scad febra? Everard ridică din sprâncene. 
Poate că nu sunt expert în astfel de remedii, dar eu unul aş fi 
extrem de sceptic să aplic un asemenea tratament oricărui tip 
de febră. 

— V-am spus că textul abia se putea citi. 

— Poate că la lumina zilei cuvintele ar fi fost mai clare. Nu mă 
îndoiesc că ai comis multe astfel de greşeli de vreme ce ştiu că 
te-ai grăbit să închei traducerea la ore când probabil era prea 
târziu ca să-ţi mai vezi şi lungul nasului. Everard aruncă 
pergamentul la picioarele lui Will. Fă-l din nou! 

În acel moment, Will ar fi vrut să-l lovească pe preot. Se 
strădui să rămână calm. 

— Am petrecut ore întregi cu această trad... 

— Ai fost la tavernă ieri, sergent? 


56 


— Ce? Nu. 

— Ciudat. Discutam cu Inspectorul când un tânăr, un grăjdar, 
a venit să îşi anunţe sosirea de la Londra. L-am auzit vorbind cu 
Mareşalul. Părea extrem de emoţionat că îşi întâlnise un vechi 
camarad, Will Campbell, în oraş, părând, se poate spune, destul 
de beat. Ştim amândoi, sergent, cât de mult îţi plac licorile. 
Everard flutură din mâini spre uşă. Du-te. Lasă-mă. 

— De ce nu puteţi niciodată termina o conversaţie? 

Everard privi spre Will, uluit de tonul acestuia, apoi lovi cu 
palma în masă, făcând-o să se clatine. 

— Se pare că ai uitat cine e maestrul şi cine ucenicul! Preotul 
se ridică în picioare şi făcu câţiva paşi spre tânăr. Te-am biciuit 
o dată, băiete. Sunt gata să o fac din nou. 

Will rămase tare pe poziţie. 

— Credeţi că se pot compara câteva minute de agonie cu 
şase ani în slujba dumneavoastră? 

Everard făcu ochii mari, apoi scoase un râset ca un nechezat, 
care îi provocă un acces de tuse. 

— Ei, bine, rosti el printre spasme, dacă... biciul e prea slab... 
ca pedeapsă, poate că ar trebui... Inspiră adânc... să fii trimis 
într-o garnizoană uitată de Dumnezeu în deşert, în prima linie a 
frontului! 

— Adică acolo unde luptă tatăl meu? Dacă da, atunci vă rog 
să mă trimiteţi. N-ar fi o pedeapsă, ci o binecuvântare. 

Everard se prinse de marginile mesei. Pe frunte îi apăruseră 
broboane de sudoare, pielea părând o bucată de seu care se 
topeşte. 

— Băiat nesăbuit, şopti el. Nu ştii ce înseamnă războiul. N-ai 
stat pe câmpul de bătălie cu braţele încordate de greutatea 
sabiei, înecat în sângele camarazilor tăi, neştiind când va veni 
lovitura finală care te va trimite în Ceruri. 

— Aveam treisprezece ani când am omorât un om, replică 
Will, tot în şoaptă. 

— Nimic din ce ai văzut sau făcut în scurta ta viaţă nu te 
poate pregăti pentru aşa ceva. 

Everard se prăbuşi în scaunul lui. 

— Atunci învăţaţi-mă, zise Will, apropiindu-se de preot. Îşi 
puse mâinile pe masă. Distanţa dintre ei părea mult mai mare 


57 


decât cele câteva zeci de centimetri care îi despărţeau. Spuneți- 
mi cum să mă pregătesc. Vreau să ştiu. 

— Nu, mormăi Everard, întorcând pagina cărţii sale cu o mână 
tremurândă. Bonturile care îi ţineau loc de degete îi trădau 
nervozitatea. Nu eşti pregătit să afli. 

— Ce am făcut ca să merit un asemenea dispreţ? V-am greşit 
cu ceva? Dacă da, atunci vă rog să-mi spuneţi ca să mă îndrept. 
N-am vrut decât să fiu lângă tatăl meu în calitate de cavaler al 
Templului. De ce mă opriţi? Nu pricep. Ce aveţi de câştigat din 
asta? 

Everard nu răspunse. 

— Am făcut tot ce mi-aţi cerut, spuse Will cu voce răguşită. 
Era îngrozit că în ochi îi apăruseră lacrimi, dar continuă: V-am 
măturat podeaua şi v-am curăţat camera atunci când îi puteaţi 
pune pe servitori să o facă. Am trimis mesaje, le-am dus şi le- 
am adus pentru dumneavoastră. Am tradus Dumnezeu ştie câte 
tratate prost scrise, indescifrabile, plictisitoare despre... Smulse 
cartea pe care o citea Everard. Înțelegerea naturii bizare a ploii. 
Hristoase! 

Azvârli cartea la loc pe masă. 

— Şi cum ţi-ai îndeplinit aceste sarcini? ripostă Everard. Cu 
eleganţă? Fără să te plângi? 

— Dacă m-am plâns am făcut-o pentru că ar fi trebuit să mă 
pregătesc ca să devin cavaler. Nu mi-aţi dat altă şansă decât să 
vă fiu scrib. Ori asta, ori trebuia să părăsesc Templul. Nu trebuia 
să îmi placă ce fac! 

— Ha! Everard întinse un deget spre el. Aşadar totul se 
reduce la atitudinea ta faţă de ordinele mele, nu-i aşa? Cum 
rămâne cu fostul tău maestru? Te-ai supus şi l-ai respectat pe 
sir Owein? N-ai obiectat niciodată la ceea ce ţi-a cerut el? 

Will se uită în altă parte. 

— Pe atunci eram mic. M-am schimbat. Se uită înapoi la 
Everard. O ştiţi prea bine. 

— Problema ta, mârâi preotul, este că te socoteşti mai bun 
decât oricine. Prea bun ca să cureţi o podea, asta crezi că eşti. 
Am ştiut-o de când te-am văzut prima dată. Uite-l pe micul lord 
obraznic care face doar ce-i place, mi-am zis eu! 


58 


— Nu e adevărat! Sunt fiul unei fiice de negustor şi al unui 
cavaler, al cărui tată a plătit pentru intrarea lui în Templu, şi 
sunt mândru de asta. Când locuiam cu familia mea, îndeplineam 
bucuros orice sarcină mi se dădea. 

— Şi continui să fii mândru! ţipă Everard. De-asta eşti furios 
că eşti împiedicat să devii cavaler. Mândrie rănită! 

— Nu! Nu e... 

— Consideri rangul de cavaler ca pe ceva elevat. Urăşti faptul 
că prietenii tăi te-au depăşit. 

— Mi-e greu, da, dar nu acesta e motivul pentru care vreau să 
depun jurământul. V-am spus, tatăl meu... 

— Tatăl tău! Tată/ tău! Everard îşi ridică mâinile. Nu e aici, 
băiete! De ce vrei să fii cavaler? Dacă nu pentru tatăl tău, dacă 
nu ca să fii la fel ca prietenii tăi? De ce vre; să fii cavaler? 
Văzând că Will nu răspunde, Everard clătină din cap. Şi atunci, 
continuă el pe un ton scăzut, de ce să te propun pentru iniţiere? 

Will rămase pironit locului, uitându-se la chipul pergamentos 
al preotului. Tăcerea îl asurzea. Tot ce îşi dorea era să-şi vadă 
tatăl, să-l implore să-l ierte şi să fie iarăşi fiul lui. De la moartea 
surorii sale se văzuse îndepărtat - de familie, de poziţia lui în 
Templu. În ultimii şapte ani, singurul gând care îl menţinuse în 
viaţă fusese cel ar restabilirii legăturii rupte, căci îşi spunea că, 
dacă realiza asta, atunci totul avea să fie bine. Avea să fie 
cavaler, aşa cum dorise tatăl lui, putea lăsa trecutul în urmă şi 
putea începe o nouă viaţă, nepătată şi neprihănită. lar singurul 
care stătea în calea planurilor sale era acest bătrân fragil şi 
încăpățânat din faţa lui. 

Incet, Will se aplecă să ia traducerea de pe podea. Ridicându- 
se, se uită în ochii lui Everard. 

— Deoarece nu m-aţi propus, mă voi duce la Inspector şi îi voi 
cere să mă trimită la Safed. Will fu el însuşi surprins de 
determinarea din vocea lui. Voi spune că vreau să mă bat cu 
sarazinii, că vreau să port crucea pentru Dumnezeu şi 
creştinătate. Intotdeauna e nevoie de oameni acolo. Dacă 
refuzaţi să-mi permiteţi să mă duc ca un cavaler al Templului, o 
voi face ca sergent. 

— Eşti ridicol! ripostă Everard. 


59 


Dar Will se îndepărtase. Părăsi încăperea trântind uşa atât de 
tare, că lemnul cadrului crăpă. 


60 


20 


Safed, Regatul lerusalimului 
21 iulie 1266 


James se uită la soldaţii care intrau în sala mare. Când 
privirea i se opri asupra căpitanului sirian din fruntea oamenilor, 
îşi dădu seama că aveau probleme mari. Expresia de pe chipul 
bărbatului era una de hotărâre gravă. Omul nu-l privi pe niciunul 
dintre cei treizeci de cavaleri aşezaţi pe băncile de pe podiumul 
din încăpere, ci se duse băţos la scaunele din cealaltă parte, 
acolo unde se găseau ofiţerii lui. Cincizeci de sergenţi templieri 
şi patru preoţi şedeau pe rânduri în lateral. Soldaţii sirieni 
chemaţi la întrunire ocupau restul de locuri din jurul lor. James 
se răsuci spre Mattius, care stătea lângă el. Uriaşul cavaler îşi 
ridică o sprânceană, ca şi cum ar fi vrut să spună că discuţia de 
acolo avea să fie foarte interesantă. Dinspre cealaltă parte a lui, 
James îl auzi pe comandant oftând. 

Aşa cum anticipase comandantul, promisiunea de iertare 
făcută de Baybars soldaţilor sirieni generase aproape imediat o 
revoltă în rândurile acestora. Comandantul convocase un 
consiliu cu o dimineaţă în urmă, după ce vestea ajunsese la 
urechile tuturor, ca să calmeze situaţia. Însă întrunirea nu 
mersese prea bine şi fusese suspendată când temperamentele 
începuseră să se dezlănţuie şi discuţia se transformare într-un 
cor de ţipete. James ştia că aveau nevoie de timp; soldaţii erau 
încă prea surescitaţi după ultimul atac al mamelucilor ca să se 
poată gândi cu calm la situaţia lor. Numai că a doua zi, în zori, 
Baybars aştepta un răspuns, aşa că templierii aveau la 
dispoziţie doar acea zi ca să-i convingă pe sirieni să rămână şi 
să lupte. 

După ce ultimul om se aşeză, comandantul se ridică în 
picioare. Pe faţa lui se citea oboseala. Omul avea ochii înfundaţi 
în orbite, iar obrajii păreau palizi în ciuda pielii bronzate, dar 
comandantul reuşi să stea drept şi să se uite ferm la căpitanul 
sirian. 


61 


— Căpitane, să sperăm că somnul a fost un sfetnic bun în 
privinţa limbajului. Mătură cu privirea şi restul companiei de 
soldaţi. Propun să discutăm mai degrabă cu mintea decât cu 
inima. 

— Nu vrem să ne certăm, comandante, zise căpitanul. Eu 
vreau doar ce e mai bine pentru oamenii mei. 

— Şi eu pentru ai mei. 

Se lăsă tăcerea. 

Comandantul se aşeză. 

— Poate că ar fi bine să începi tu, căpitane, spunându-ne de 
ce crezi că ar trebui să acceptaţi propunerea lui Baybars. 

— Foarte bine, zise căpitanul după câteva clipe. Se ridică în 
picioare. Aşa cum am spus şi ieri, acceptarea predării propuse 
de sultan reprezintă cea mai bună şansă a noastră de 
supravieţuire. Dacă Safed va fi cucerită, vom muri sau vom fi 
luaţi prizonieri. Am o mie şase sute de oameni aici. Nu vreau să- 
i văd măcelăriți când pot fi salvaţi de această oportunitate. 

Comandantul îşi ridică mâna ca să reducă la tăcere 
murmurele cavalerilor şi consimţămintele unora dintre sirieni. 

— Ce te face să crezi că Baybars se va ţine de cuvânt? Singur 
ai spus că nu are onoarea lui Saladin. De ce eşti atât de sigur că 
nu veţi muri cu toţii imediat ce părăsiţi fortăreaţa? 

— Dar tot eu ţi-am spus, comandante, că am studiat tacticile 
sultanului. Îi distruge doar pe cei care reprezintă o ameninţare 
pentru el sau pe cei care îl provoacă. Părăsind fortăreaţa, nu 
mai reprezentăm o ameninţare, iar când alţii i s-au predat, s-a 
ţinut de cuvânt. Dacă nu-i acceptăm prima ofertă, se va înfuria 
din pricina sfidării noastre. Nu cred că vom mai avea o a doua 
şansă. 

— Nu aşa s-a întâmplat şi la Arsuf, replică imediat 
comandantul. Atunci Baybars şi-a încălcat promisiunea. A 
măcelărit două sute de ospitalieri, care au crezut cu toţii, ca şi 
tine, că vor fi salvaţi predându-se. 

Căpitanul privi în podea, apoi din nou spre comandant. 

— Erau franci, rosti el încetişor. Baybars îi urăşte mai mult 
decât pe noi. 

Unul dintre cavaleri se ridică în picioare. 


62 


— Acum vă vedem adevăratele chipuri, căpitane! Poate că tu 
şi oamenii tăi luptaţi pentru acelaşi Dumnezeu ca şi noi, dar 
cred că e corect să afirm că atunci când El a dăruit curajul în 
lume a ajuns la fundul sacului până să le dea sirienilor! 

— Pace, frate! ceru comandantul, văzând cum chipul 
căpitanului se schimonoseşte de furie şi câţiva din ofiţerii lui sar 
în picioare. Stai jos! îi ordonă el cavalerului, care se conformă 
greoi, cu privirea fixată asupra căpitanului. Insultele nu ne fac 
decât să pierdem vremea. Şi nu e momentul să ne certăm ca 
nişte copii! Se întoarse spre căpitan. Dacă vom rămâne aici fără 
oamenii voştri, nu avem cum să rezistăm unui alt asalt. Safed e 
prea mare ca să fie apărată de o mână de oameni, oricât de 
viteji ar fi ei. Impreună suntem puternici, dar separați, vom 
cădea. Avem suficiente provizii şi putem rezista unui asediu 
timp de câteva luni. Dacă avem credinţă, Dumnezeu ne va 
conduce spre victorie. Privirea lui se fixă asupra căpitanului. Ca 
de la soldat la soldat, căpitane, şi ca războinic al lui Hristos, te 
implor să stai alături de noi în lupta împotriva necredincioşilor. 

Căpitanul sirian se uită la oamenii lui, ale căror priviri 
reflectau aceleaşi temeri şi îndoieli. Erau oameni buni, dar nu 
aveau idealuri comune cu ale cavalerilor Apusului. La fel ca şi ei, 
cavalerii îşi urmau orbeşte cruciada, călcând totul în picioare 
pentru a-i anihila pe musulmani. Veneau ca nişte uriaşi, 
zdrobind totul în calea lor fără să observe măcar ce distrugeau, 
căci ei şi cauza lor erau prea importante ca să mai vadă ce 
striveau sub picioare. Ei considerau că acesta era pământul lui 
Dumnezeu. Pentru căpitan însă era pământul poporului lui, 
singura lor ţară, şi fiecare sat distrus, fiecare bărbat, femeie şi 
copil ucişi pentru o asemenea cauză însemna o pierdere pentru 
toţi. Nu erau nişte ţărani înapoiaţi fără voinţă sau curaj şi nu 
aveau nevoie ca aceşti cavaleri străini să-i înveţe care era calea 
cea mai bună pentru a-l sluji pe Dumnezeu. Puteau lua singuri 
decizii. Căpitanul îşi ridică privirea. 

— Nu pot accepta cererea ta, comandante. Ar fi curată 
sinucidere. 

Comandantul îşi plecă încet capul, în vreme ce sala dădu în 
clocot. 


63 


— De la început n-aţi pus suflet! strigă unul dintre cavaleri 
sirienilor. Chiar şi înainte de oferta lui Baybars vă temeaţi de 
perspectiva unei bătălii. 

— Căpitanul a luat o decizie, ripostă unul dintre ofiţerii sirieni. 
N-aveţi niciun drept s-o contestaţi! Ne-aţi chemat aici ca să 
discutăm sau ca să ne bateţi la cap până ne supunem voinţei 
voastre? 

— Baybars nu e de neînvins, vă spun eu! 

— Căpitane, nu suntem obligaţi să ascultăm toate astea. 

— Atunci plecaţi, ţipă unul dintre sergenţii templieri, uitându- 
şi locul. N-avem nevoie de jumătăţi de oameni ca voi! 

Câţiva din sirienii de pe bănci se ridicară, scoţându-şi săbiile. 
Un preot templier încercă să acopere strigătele, dar fu redus la 
tăcere atât de sirieni, cât şi de sergenţii templieri, dintre care 
câţiva îşi scoseseră armele şi înaintau către soldaţii din partea 
locului. Comandantul urlă la ei să se potolească, dar nimeni nu 
mai asculta de nimeni. În spatele sălii începu o încăierare când 
un sergent îl lovi pe un sirian care încerca să se îndepărteze de 
tinerii cu armele scoase. Soldatul căzu la podea, cu nasul plin de 
sânge. Trei dintre camarazii lui săriră la sergent şi îl doborâră la 
pământ. 

James se ridică în picioare. 

— Facem exact ce vrea Baybars! Asta intenţiona el prin... 

Cuvintele lui se pierdură în hărmălaia din sală. 

— Linişte! 

Urletul fu urmat de un zgomot înfiorător care răsună în 
întreaga încăpere. Ţipetele şi luptele încetară brusc. Toate 
privirile se întoarseră spre Mattius, care se ridicase în picioare 
alături de James. Cavalerul era stacojiu la faţă şi ochii lui 
aruncau văpăi. Zgomotul fusese produs de pumnul lui care 
lovise masa. Mattius se întoarse spre James. 

— Te rog să continui, frate, rosti el calm. 

James schiţă un zâmbet. 

— Mulţumesc, Mattius. | se adresă căpitanului sirian. Baybars 
v-a făcut această ofertă întrucât ştie că nu poate cuceri Safedul 
doar prin forţa armelor. Căpitane, apreciez preocuparea 
dumitale pentru soarta oamenilor, dar dacă accepţi termenii lui 
Baybars vei pica drept în ghearele lui. Sultanul caută cea mai 


64 


rapidă, mai uşoară şi mai puţin costisitoare cale către victorie. 
Este cea mai fierbinte perioadă a anului, iar oamenii lui sunt 
deja obosiţi. Cu cât rămâne mai mult aici, cu atât îi va fi mai 
greu să-şi întreţină armata. Dacă îl forţăm să prelungească 
asediul şi să-şi împuţineze forţele, va începe să caute o ţintă mai 
uşoară. Se uită scurt la comandant. Cu permisiunea 
comandantului, propun să închidem acest consiliu. Când 
templierul încuviinţă obosit, James i se adresă din nou 
căpitanului. V-aş propune să vă retrageţi împreună cu ofiţerii ca 
să dezbateţi această problemă între voi, căpitane. Apoi, peste 
câteva ore, întâlniţi-vă doar cu comandantul ca să continuaţi 
negocierea. Luaţi o decizie, dar nu atunci când spiritele sunt 
atât de încinse. 

Dinspre sirieni se auziră câteva murmure dezaprobatoare, dar 
căpitanul îşi înclină capul. 

— Mă voi întâlni doar cu tine, comandante, aşa cum cere 
omul tău. Dar nu cred că timpul mă va face să mă răzgândesc. 

James se aşeză în vreme ce oamenii începură să se 
îndepărteze. Sergenţii le aruncau priviri veninoase spinărilor 
sirienilor care plecau şi şuşoteau între ei. 

— Sper că nu m-aţi considerat obraznic, domnule, îi zise 
James comandantului. 

Templierul schiţă un zâmbet. 

— Ai vorbit bine, frate. Poate că mai avem o şansă să salvăm 
totul. Dacă mă voi întâlni între patru ochi cu căpitanul, cred că 
am să reuşesc să-l fac să vadă adevărul. Se ridică în picioare. 
Vreau ca tinerii ăia să fie disciplinaţi, zise el, arătând spre 
sergenţii care se încăieraseră cu soldaţii sirieni. Nu voi tolera un 
asemenea comportament, indiferent de circumstanţe. Suntem 
soldaţii lui Dumnezeu, nu nişte mercenari. 

Cu o senzaţie de uşurare dată de epuizare, în acea seară 
James îşi scoase mantia şi cămaşa de zale şi se prăbuşi pe pat. 
Făcuse baie şi acum îşi simţea părul, încă ud, ca un cerc rece în 
jurul capului. Prin fereastra întredeschisă pătrundea o fâşie de 
lumină portocalie, aducând o uşoară strălucire în dormitorul 
altfel simplu şi cenuşiu. Afară cerul era auriu-portocaliu. James 
auzi o rugăciune cântată, undeva departe, din tabăra 
mamelucă. Nu se acoperi cu pătura, recunoscător pentru uşoara 


65 


adiere de vânt care îi gâdila pieptul gol. De obicei căldura era 
uscată şi puternică, dar în acea seară devenise umedă, o 
căldură sufocantă, epuizantă, care îngreuna mişcările. James se 
întrebă dacă nu se apropia vreo furtună. Nu văzuse ploaie de 
multă vreme. Închise ochii şi se gândi la râurile repezi din 
Scoţia; apa limpede unduindu-se peste pietrele maro, păşunile 
verzi şi moi, lacurile întunecate şi ceţoase. O văzu pe Isabel 
scăldându-se într-un pârâu, cu fusta ridicată, cu apa acoperindu- 
i picioarele goale, râzând. Lumina soarelui sclipi în părul soţiei 
sale când ea se întoarse spre el şi-i făcu cu ochiul. 

— James! 

Cavalerul se deşteptă în semiîntunericul din cameră, văzându- 
| pe Mattius aplecat deasupra lui. Se dezmetici repede zărind 
chipul tulburat al prietenului său, pe jumătate luminat de luna 
care înlocuise strălucirea portocalie a soarelui. 

— Ce e? întrebă el, punându-şi picioarele pe podea. 

— Pleacă, mormăi Mattius, dându-i lui James flanela de corp. 

— Cine? 

James îşi trase cămaşa peste cap. 

Mattius începu să se plimbe nervos în vreme ce James se 
duse la prăjina de care era agăţată cămaşa de zale. 

— Sirienii. Dezertează. 

— Dar căpitanul a acceptat să-i ceară lui Baybars un timp 
suplimentar de gândit. Au fost trimişi mesageri. Am convenit să 
mai aşteptăm câteva zile până să-i dăm un răspuns. 

— Se pare că bunul căpitan a avut nevoie doar de câteva ore. 
Nici măcar nu a aşteptat termenul-limită stabilit de sultan. 
Sirienii au început să plece după lăsarea întunericului, când cei 
mai mulţi dintre noi eram în camerele noastre sau pe zidurile 
exterioare. les din fortăreață printr-una din porţile din zidul 
sudic, cu steaguri albe. 

— S-a încercat să se discute cu ei? 

James îşi prinse mantia de umeri. 

— Comandantul a schimbat câteva cuvinte cu căpitanul, dar 
individul s-a dovedit de neînduplecat. lar decizia lui a devenit 
definitivă când a văzut că oamenii lui sunt bine primiţi de forţele 
lui Baybars. Mamelucii îi dezarmează pe sirieni la intrarea în 
tabără, dar îi lasă să plece mai departe fără ca măcar să-i 


66 


amenințe cu armele. Se zvoneşte că unii sirieni au şi trecut de 
partea sarazinilor. 

— Câţi dintre ei am pierdut? 

— După socoteala comandantului, în ritmul ăsta vom fi mai 
puţini cu o mie de oameni până dimineaţă. 

— Doamne! Şi căpitanul? 

Mattius pufni. 

— Şi-a luat boarfele şi a fugit împreună cu ceilalţi. Dădu din 
cap înspre uşă. Vino, zise el, brusc extrem de obosit. 
Comandantul are nevoie de noi. 

Ajunseră la zidurile exterioare şi îl găsiră pe comandant 
suduind în timp ce urmărea linia şerpuitoare de soldaţi sirieni ce 
coborau împiedicându-se la lumina lunii. 

— Nemernicii! şuieră comandantul, răsucindu-se pe călcâie la 
apariţia lui James. 

— Comandante, îl salută cavalerul pe un ton grav. 

— Uită-te la ei! ţipă templierul, ridicându-şi mâna deasupra 
parapetului. Laşi lipsiţi de orice credinţă! 

Lângă comandant, pe culoarul de lângă zid, se afla un grup 
mare de cavaleri şi sergenţi, unii şuşotind între ei, alţii urmărind 
fuga sirienilor. Chipurile tuturor erau fantomatice în lumina 
argintiu-albăstruie a lunii. James simţi că îl cuprinde disperarea. 
N-aveau nicio şansă împotriva forţelor lui Baybars. Erau atât de 
puţini, iar fortăreaţa atât de mare... 

— Domnule, rosti Mattius, adresându-se comandantului, ce 
ziceţi de fermieri şi de familiile lor? Putem să-i învăţăm repede 
să manevreze catapultele. 

In mijlocul unei noi salve de înjurături, comandantul se opri, 
uitându-se urât la cavaler, apoi oftă. 

— Nu sunt războinici, frate. Ne-am slăbi şi mai tare forţele 
dacă ar trebui să-i supraveghem în timpul bătăliei. În plus, 
adăugă el mai încet, mulţi dintre ei au plecat cu soldaţii, deşi 
evacuarea în masă a fost oprită atunci când oamenii şi-au dat 
seama că femeile şi copiii erau luaţi captivi de mameluci. 
Baybars nu e atât de generos precum începuseră cu toţii să 
creadă. Proştii... 


67 


— Domnule comandant, interveni un tânăr timid. Era unul 
dintre sergenţii cei mai tineri şi urmărise cu gura căscată 
izbucnirea templierului. 

Tânărul îşi plecă privirea când comandantul se întoarse, 
încruntat, spre el. 

— Ce e, sergent? 

— Am putea... în fine, mă gândeam că poate, bineînţeles dacă 
dumneavoastră... 

— Vorbeşte odată, băiete! 

Sergentul inspiră adânc. 

— N-am putea să ne îmbrăcăm ca sirienii şi să plecăm cu ei? 
Adică, dacă nu putem apăra fortăreaţa fără ei, domnule? 

Câţiva sergenţi îşi ridicară privirile auzindu-i cuvintele, cu o 
umbră de speranţă pe chipuri. 

— Să plecăm? tună comandantul. Şi să lăsăm fortăreaţa în 
mâinile duşmanului? Niciodată! 

Sergentul clipi înspăimântat, apoi îşi cobori privirea. 
Comandantul se uită fix la el. Cu un efort, îşi stăpâni furia. 

— Mamelucii şi-ar da seama. Nu ştim limba necredincioşilor. 

— Unii dintre noi o vorbesc, rosti un cavaler, ieşind în faţă. 
James vorbeşte aproape la fel de bine ca ei. 

— Nu voi aproba nicio părăsire a posturilor! repetă 
comandantul, privindu-l chiorâş pe cavaler. 

— Dar dacă unul sau doi dintre noi ar putea trece neobservaţi, 
continuă cavalerul, s-ar putea duce până la Acra, să-l anunţe pe 
Marele Maestru Berard şi să ceară întăriri. 

— Berard nu poate strânge o mie de oameni în câteva 
săptămâni, ripostă comandantul. Şi, chiar dacă ar putea, aceştia 
ar trebui să-şi croiască drum printre sarazini ca să ajungă la noi. 

Toată lumea tăcu, fiecare adâncit în propriile gânduri. 

— Mie mi se pare, rosti în cele din urmă James, vocea sa 
răsunând în liniştea nopţii, că avem în faţă doar două opţiuni. 
Toţi se uitară la el. Fie rămânem aici şi ducem o bătălie pe care 
n-o putem câştiga, fie negociem termenii capitulării. James privi 
tabăra mamelucă întinsă la baza dealului, luminată acum de 
focuri şi torţe. Nu mă tem de moarte, comandante, dar nici nu 
mă simt pregătit să ajung în Rai când mai sunt atâtea de făcut 
pe această lume. 


68 


KKK 


Safed, Regatul lerusalimului 
22 iulie 1266 


O vreme, comandantul refuză să asculte orice cuvânt referitor 
la capitulare. Trădarea sirienilor îl rănise profund, reacţia lui la 
aceasta fiind încăpăţânarea de a nu abandona fortăreaţa. 
Majoritatea cavalerilor erau însă de acord cu James, şi la ivirea 
zorilor, când ei contabilizară pierderea a peste o mie două sute 
de sirieni, comandantul cedă. James se oferi să se ducă în 
tabăra inamică pentru a negocia termenii capitulării templierilor. 
Comandantului nu-i plăcu propunerea, dar, incapabil de a găsi o 
cale mai bună pentru a negocia cu mamelucii, până la urmă 
acceptă. 

După prima slujbă a dimineţii, James străbătu pasajul larg 
care ducea la ieşirea secretă ce dădea pe panta dealului. Calul 
lui fusese înşeuat şi era dus de un grăjdar prin tunelul întunecos 
şi denivelat. Comandantul şi alţi doi cavaleri îl urmau. 

— Eşti gata să faci asta, frate? întrebă comandantul. Te-ar 
putea omori imediat. 

— Sper doar să-mi amintesc cum se spune „capitulare” în 
arabă, replică James, încercând să-şi ascundă îngrijorarea. 

— Nu va fi nevoie de asta, frate. 

James şi comandantul se întoarseră şi-l văzură pe Mattius 
venind în grabă prin pasaj. Era însoţit de un sirian scund şi slab, 
cu un nas acvilin, o mustață subţire şi barbă. 

— El e Leo, rosti gâfâind Mattius, arătând spre sirian. Se va 
duce el în locul tău. 

James clătină din cap studiindu-l pe soldat. Se întrebă dacă 
Mattius îl plătise pentru o astfel de misiune sau dacă individul se 
oferise voluntar. 

— Am luat o decizie, Mattius. 

— Şi eu am luat una, ripostă cavalerul, cu hotărâre. Nu vreau 
să-mi petrec următoarele câteva zile holbându-mă la capul tău 


69 


înfipt într-un par. E mai sigur aşa. O fi el de prin aceste locuri, 
dar ne e loial. Nu-i aşa, Leo? zise el, bătându-l pe sirian pe 
spate. 

— Da, domnule, răspunse bărbatul, cu o voce surprinzător de 
profundă pentru un om care părea atât de fragil. Nu sunt de 
acord cu acţiunile camarazilor şi ale căpitanului meu şi sunt 
recunoscător pentru oportunitatea de a mai îndulci din 
amărăciunea provocată de comportamentul lor. 

James deschise gura ca să protesteze, dar comandantul i-o 
luă înainte. 

— Aşa să fie. Nu vreau să-l pierd pe unul dintre cei mai buni 
oameni ai mei dacă există o alternativă. 

Odată hotărârea luată, Leo se urcă în şaua calului lui James şi 
ieşi din fortăreață cu pergamentul pe care i-l dăduse 
comandantul pe care era scrisă oferta detaliată a cavalerilor. 
James,  Mattius şi comandantul părăsiră pasajul ca să-l 
urmărească pe sirian, însă, când ajunseră pe parapet, cavalerii 
care făceau de gardă le comunicară că Leo fusese primit şi 
condus imediat la cortul sultanului. De acum nu mai aveau 
altceva de făcut decât să aştepte. 

James se uită la coasta pustie a dealului în vreme ce minutele 
treceau. Comandantul se plimba nervos de-a lungul parapetului, 
iar Mattius bătea darabana pe marginea acestuia. Trecu aşa 
aproape o oră de la intrarea lui Leo în tabăra inamică. James se 
uită într-acolo. 

— Crezi că-l vor lăsa să plece? şopti el înspre Mattius, cu 
privirea aţintită asupra incintei exterioare a fortăreței. Din 
tabăra bărbaţilor, femeilor şi copiilor din satele din jur se ridica 
mult fum. 

— Femeile şi copiii sunt cea mai valoroasă marfă pe care 
Safedul o are de oferit. Ca să fiu sincer, aş fi surprins dacă i-ar 
da drumul. 

— Şi eu, recunoscu James pe un ton grav. 

— Acolo! strigă unul din cavaleri. 

James şi Mattius priviră peste parapet şi-l văzură pe Leo 
călărind în susul dealului, înspre fortăreață. 

— Cel puţin e încă viu, zise un alt cavaler. Asta cu siguranţă e 
un semn bun, nu? 


70 


Nu peste mult timp, Leo ajunse pe zid. 

— Ei bine? întrebă comandantul, în vreme ce sirianul venea 
de-a lungul parapetului, flancat de doi cavaleri. 

James observă că soldatul părea palid şi zguduit. 

— S-a făcut, comandante, răspunse Leo, înclinându-se. 
Sultanul Baybars a acceptat condiţiile dumneavoastră. Dacă 
predaţi fortăreaţa fără a opune rezistenţă, vă va lăsa liberi. Vi se 
va permite să vă retrageţi nevătămaţi la Acra. Soldaţii rămaşi şi 
țăranii vor fi lăsaţi să se întoarcă la casele lor. Până la lăsarea 
întunericului trebuie să pregătiţi evacuarea. Trebuie să părăsiţi 
fortăreaţa în seara asta. Soldaţii şi fermierii trebuie să aştepte 
înăuntru, până ce trupele lui Baybars le vor da voie să plece. 

Comandatul se încruntă. 

— A fost mai simplu decât am crezut. 

— E o nebunie, protestă unul din cavaleri. Ar trebui să ne 
încredem atât de uşor în cuvântul duşmanului nostru? 

— Bineînţeles că nu, interveni Mattius, dar, aşa cum a spus şi 
James, mai bine prizonier decât leş. Acolo avem o şansă. Dacă 
rămânem aici nu facem decât să amânăm inevitabilul. 

— Sultanul vrea o victorie uşoară, comandante, plusă Leo. 
Spune că nu-i pasă de o mână de sălbatici apuseni. Sirianul 
ridică din umeri în chip de scuze. Vrea doar să părăsiţi 
fortăreaţa pentru ca el s-o poată dărâma, astfel încât aceste 
pământuri să nu mai fie întinate de prezenţa voastră. 

Comandantul se încruntă. 

— Sălbatici, într-adevăr. Îşi plimbă mâna de-a lungul pietrelor 
netede ale parapetului. Ani de zile ca s-o construim şi doar 
câteva săptămâni ca să fie distrusă. Nu-mi vine să cred că 
această fortăreață va dispărea. 

— Vreţi să mă întorc la sultan cu răspunsul dumneavoastră, 
comandante? întrebă Leo. 

Comandantul îşi ridică privirea. Se uită scurt la James şi la 
Mattius şi inspiră adânc. 

— Da, rosti el cu voce aspră. Transmite-i acceptul meu şi să 
rezolvăm odată problema asta. 

Preoţii se plimbau în faţa companiei, murmurând rugi şi 
făcându-şi semnul crucii. Safedul se înălța deasupra 
promontoriului, cu zidurile şi turnurile roz în soarele serii, 


71 


mărturie a puterii lui Dumnezeu şi a slujitorilor Săi. Dar valul 
uriaş al războiului ajunsese la zidurile ei, iar fortăreaţa nu se mai 
putuse împotrivi. Sfântul Gheorghe dăduse greş. Acum era 
fortăreaţa lui Baybars, deşi cavalerii căutaseră să nu lase prea 
multe lucruri de folos înăuntru. Cadavrele creştinilor azvârlite de 
mameluci peste ziduri fuseseră aruncate în bazinele cu apă ca 
să le otrăvească. Magaziile cu grâne şi hrană fuseseră distruse 
sau incendiate, întreaga zi, flăcările se ridicaseră până la cer. 
Fierarii şi zidarii primiseră ordinul de a distruge armele, de a 
dezmembra catapultele, de a deforma tăişul săbiilor, de a rupe 
arcurile. Nu rămăseseră decât zidurile. Şi o adunătură 
înspăimântată de soldaţi şi fermieri. 

James se răsuci la auzul unor voci şoptite. Cinci dintre cei mai 
tineri sergenţi ai garnizoanei îi urmăreau impacientaţi pe preoţi. 

Cavalerul ghici motivul temerilor lor. 

— Nu vă faceţi griji, îi asigură el în şoaptă. Rugăciunile sunt 
doar o măsură de prevedere. 

— Domnule, zise încet unul dintre ei, camarazii mei şi cu mine 
ne întrebam cum vom ajunge în Acra fără cai sau provizii. 

— Sunt doar cincizeci de kilometri. James bătu cu palma 
burduful de piele strâns în jurul centurii şi zâmbi. Avem apă. 
Este suficient. 

Sergentul dădu din cap, relaxându-se uşor. 

— Amin! rosti James laolaltă cu restul oamenilor când preoţii 
îşi încheiară ruga. 

Comandantul se postă în faţa cavalerilor şi a sergenţilor. 

— Fiţi tari, oameni buni, şi ţineţi-vă capetele sus în prezenţa 
duşmanului. Arătaţi-le că soldaţii lui Hristos nu pot fi 
îngenuncheaţi. Priviţi-i în ochi cu demnitate pe cei care vor să 
ne distrugă proprietăţile şi speranţa, ştiind că într-o zi ne vom 
întoarce cu toată forţa ordinului nostru ca să ne recucerim 
poziţiile. Căutaţi liniştea în credinţă şi curajul în instruirea 
voastră. Privirea lui rămase fixată pe zidurile fortăreței câteva 
clipe. Să mergem. 

Împreună, cavalerii, sergenţii şi preoţii trecură pe sub arcada 
fortificațiilor şi ieşiră pe poartă după ce gărzile siriene ridicară 
bariera-ghilotină. În spatele comandantului mergeau James şi 
Mattius. La baza dealului îi aştepta o armată întreagă. 


72 


În vreme ce străbăteau tabăra inamicului, privirile soldaţilor 
mameluci rămaseră aţintite asupra lor. Unii soldaţi rânjeau, alţii 
stăteau tăcuţi, cu braţele încrucişate la piept. James simţi că i se 
face pielea ca de găină sub căutătura lor nemiloasă, plină de 
dispreţ. După ce trecură de un şir de corturi şi de căruţe, 
cavalerii se opriră într-un soi de luminiş, înconjurați de soldaţi cu 
mantii aurii. James îi recunoscu pe războinicii Bahri, garda 
regală mamelucă. În mijlocul lor stătea un bărbat înalt, bine 
clădit, cu părul castaniu tuns scurt şi înspicat cu alb pe la 
tâmple. Ochii lui albaştri îl îngheţară pe James. Un bătrân 
zdrenţăros stătea pe vine la picioarele sultanului, urmărindu-i cu 
aviditate pe cavaleri. 

Baybars rosti în şoaptă ceva soldatului de lângă el. 

Soldatul făcu un pas înainte. 

— Lăsaţi armele jos! lătră el în latină. 

Comandantul păru surprins, apoi se încruntă. 

— Termenii noştri nu vorbeau şi despre dezarmare. 

Soldatul repetă ordinul. 

James privi scurt spre comandant. 

— Poate că trebuie să facem ce ne cer. Cu cât suntem 
eliberaţi mai repede, cu atât mai bine. 

Comandantul păru gata să riposteze, apoi încuviinţă. 

— Prea bine. 

Îşi desfăcu sabia şi o puse cu atenţie pe pământ. 

Cavalerii şi sergenţii îi urmară exemplul. Mai multe gărzi 
mameluce veniră să strângă armele. Baybars aşteptă, apoi făcu 
semn unui alt soldat. De această dată, când vorbi, o făcu 
suficient de tare ca James să îl audă. 

— Trimite oamenii. Mă aştept ca aceşti cavaleri să fi distrus 
tot ce era de valoare, dar percheziţionaţi oricum castelul. După 
ce îl asiguraţi, omorâţi-i pe sirienii care nu mi-au acceptat 
propunerea. Luaţi femeile şi copiii. 

James se uită scârbit la el. 

— Ţi-ai dat cuvântul! strigă el în arabă. 

Baybars îşi întoarse privirea. Îl zări pe James în vreme ce 
soldaţii mameluci plecau să-i execute ordinul. 

— Limba poporului meu sună rău pe buzele tale, creştine, 
rosti el, după o scurtă pauză. Nu eşti demn să o vorbeşti. 


73 


Comandantul se uita când la Baybars, când la James. 

— Ce spune? 

Cavalerul îi răspunse. 

— Am fost păcăliţi, domnule. 

Din spatele războinicilor Bahri apărură soldaţi cu lanţuri şi 
cătuşe de fier. Câţiva cavaleri strigară văzându-i, dând să-şi 
apuce din instinct armele care nu mai erau la brâu. Unul dintre 
sergenţii mai tineri încercă să fugă. James strigă la el: 

— Stai pe loc! 

Insă băiatul, îngrozit, nu-l ascultă. Apucă să facă doar câţiva 
paşi înainte ca mamelucii să-l prindă. Ţipetele lui se auziră 
câteva clipe în vreme ce musulmanii îl loveau cu săbiile. Băiatul 
se prăbuşi în mijlocul lor. Strigătele încetară. După ce mamelucii 
se îndepărtară, James îşi încleştă maxilarele la vederea 
cadavrului însângerat. Carnea de pe mâinile sergentului fusese 
desprinsă de pe os în încercarea lui disperată de a se apăra de 
lovituri. Chipul lui ajunsese o reţea de tăieturi roşii, iar trupul 
fusese străpuns în numeroase locuri. James începu să murmure 
o rugăciune, în vreme ce soldaţii se apropiară de templierii care 
tăcuseră îngroziţi. 

Mamelucii îi dezbrăcară pe cavaleri de mantii, apoi de 
cămăşile de zale şi de cămăşile de corp. Obligat să 
îngenuncheze lângă comandant, James se uită cum mantia lui 
albă este aruncată în foc, iar armura lui este dată unui războinic 
mameluc ca trofeu. James se trezi prins în lanţuri grele de fier, 
pe care le simţi reci ca moartea pe pieptul lui gol. 

După ce mamelucii îi legară pe cavaleri, sergenţi şi preoţi, 
Baybars păşi în faţă. Se uită în jos la James. 

— Poate că nu m-am ţinut de cuvânt, creştine, dar nu sunt un 
om lipsit de milă. Făcu o pauză, apoi dădu din cap, satisfăcut de 
expresia de pe chipul cavalerului, care-i spunea că James îl 
înţelegea perfect. Vă voi da de ales. Tradu-i vorbele mele 
comandantului. 

James îl ascultă îngreţoşat pe Baybars. După ce sultanul 
termină, cavalerul îşi lăsă capul în jos. 

— James? îl somă comandantul, care urmărise schimbul de 
replici cu toată atenţia. Ce se petrece? E vorba despre ce m-am 
temut eu? Vom fi duşi la Cairo ca sclavi? 


74 


Preţ de câteva clipe, James nu-i răspunse. Se forţă să-şi ridice 
capul şi i se adresă comandantului, cu privirea aţintită însă 
asupra lui Baybars. 

— Nu, nu vom fi luaţi prizonieri. Sultanul ne dă voie să 
alegem. Işi ridică vocea ca să-l audă toată lumea. Putem alege 
să-l renegăm pe Hristos şi să ne convertim la credinţa islamului 
sau putem alege să rămânem creştini şi să fim martirizaţi. Avem 
la dispoziţie noaptea asta ca să hotărâm dacă vrem să ne 
salvăm vieţile sau să fim decapitaţi. 


KKK 


În afara zidurilor fortăreței Safed, 
Regatul lerusalimului 
23 iulie 1266 


Noaptea se strânse, caldă şi sufocantă, în jurul cavalerilor şi 
sergenţilor care stăteau îngenuncheaţi. În primele câteva ore 
păstraseră tăcerea, fiecare cufundat în propriile gânduri. 
Ascultaseră sunetele taberei, murmurele gărzilor care îi păzeau, 
tipetele slabe care veneau dinspre Safed, unde bărbaţii erau 
măcelăriți, iar femeile şi copiii luaţi prizonieri. Trecuse de miezul 
nopţii când liniştea fu spartă de vocea comandantului. 

— A venit vremea. 

Oamenii se foiră şi toţi ochii se întoarseră spre el. Furia 
comandantului dispăruse. Acum vocea lui era calmă, chiar dacă 
un pic îngroşată de emotie. 

— Trebuie să alegem. Eu unul am luat decizia, dar, ca fraţi, 
trebuie să vorbim ca unul singur. 

Nimeni nu spuse nimic. Sergenţii mai tineri îl urmăreau cu 
atenţie, dar cei mai în vârstă şi cavalerii, adică cei care slujeau 
Templul de ani de zile, se uitau în altă parte, ştiind ce hotărâre 
luase. 

— Acum douăzeci de ani, am îngenuncheat în faţa capitulului 
din Paris şi am fost făcut cavaler al Templului, şi, deşi mi-au pus 
trupul la încercare, anii scurşi de atunci nu mi-au clintit credinţa. 
Jurământul depus atunci are aceeaşi semnificaţie pentru mine. 
Ştiam ce mi se cere. Cu toţii am ştiut, fraţilor, chiar şi cei care n- 
au purtat niciodată mantia. Câţiva dintre sergenţii mai vârstnici 


75 


încuviinţară. Am jurat că ne vom da vieţile pentru ordin. Vocea 
comandantului începu să tremure de emoție. Nu voi renega acel 
jurământ! Nu mă voi lepăda de Hristos, chiar dacă mi-ar cere 
asta diavolul însuşi şi toate hoardele iadului! 

Făcu o pauză în vreme ce o parte din cavaleri şi sergenţi 
murmurară. 

— Suntem alături de tine, comandante, rosti unul din preoţi, 
uitându-se cu blândeţe la sergenţii mai tineri, care erau 
îngroziţi. Prin moarte ne naştem într-o nouă viaţă. Sacrificiul 
nostru este un preţ mic pentru recompensa pe care o vom primi 
în Rai. 

Cu buzele tremurând, unul dintre sergenţi interveni: 

— Nu putem pretinde, d... domnule? Privi în jur căutând 
sprijinul camarazilor, dar nu descoperi decât priviri plecate. Nu 
putem spune că ne convertim la credinţa sarazinilor, de care să 
ne lepădăm imediat ce ajungem în Acra? Nu putem spune că îl 
renegăm pe Hristos, dar fără să o facem în adâncul sufletelor 
noastre? 

— A-| renega pe Hristos, cu adevărat sau doar de faţadă, este 
cea mai cumplită blasfemie, zise comandantul încet. Cei care o 
vor face vor descoperi că porţile Raiului le sunt ferecate pe 
vecie. Nu ne vom umili în faţa inamicului. Vom sta mândri şi ne 
vom accepta soarta. Îi vom arăta acestui necredincios puterea 
unui singur Dumnezeu adevărat. Trupul e trecător, dar spiritul 
trăieşte veşnic. 

Sergentul îşi pironi privirea în pământ. 

După luarea deciziei, chiar şi cei înspăimântați de ea fuseră 
reduşi la tăcere de determinarea cavalerilor. Compania îşi 
petrecu restul nopţii vorbind pe şoptite despre familii şi rostind 
rugăciuni. James simţi o durere imensă când îi auzi pe oameni 
discutând despre soțiile şi copiii lor. Işi ridică privirea spre cerul 
care se lumina treptat. 

— Îmi pare rău. 

Mattius îl atinse pe umăr. 

— Pentru ce îţi pare rău, frate? 

James îşi dădu seama că gândise cu voce tare. Îşi puse mâna 
peste cea a lui Mattius. 


76 


— Ai idee cum e să îţi urăşti propriul copil? Mi-am urât fiul 
pentru ce a păţit fiica mea şi m-am urât şi pe mine pentru asta. 
Inima mea era sfâşiată între durere şi dezamăgire. A fost ca şi 
cum aş fi pierdut doi copii în aceeaşi zi. James strânse mâna lui 
Mattius. Numai că n-a fost aşa. 

— Nu înţeleg, James. Mi-ai spus că fiica ta s-a înecat. 

— Am fost atât de egoist. Mi-am spus că am venit aici de 
dragul datoriei, că fac asta pentru el şi că, în cele din urmă, el 
îmi va mulţumi pentru asta. Dar mă amăgeam singur, nu-i aşa? 
Am venit aici tocmai ca să scap de datoria mea. N-ar fi trebuit 
să-l părăsesc niciodată. În ochii lui James apărură lacrimi, pe 
care el le şterse cu un gest violent. Doamne, Dumnezeule! Cine 
va avea grijă de familia mea? 

Dându-şi seama că James avea nevoie de sprijin, nu de 
răspunsuri, Mattius îşi puse braţul în jurul umerilor lui. 

— Templul va avea grijă de ei. Îşi îmbrăţişă prietenul. Nu-ţi fie 
teamă. _ 

James se sprijini de masivul cavaler şi aţipi. Işi visă tatăl 
luându-l de mână şi ducându-l spre lac ca să pescuiască. Când 
se trezi, descoperi că avea obrajii umezi. 

Chiar înainte de ivirea zorilor, fratele Joseph, cel mai bătrân 
dintre preoţi, începu să se târască în genunchi pe la fiecare 
dintre prizonieri, oprindu-se în dreptul fiecăruia pentru cea din 
urmă împărtăşanie. Cum nu avea mir la dispoziţie, folosi 
ultimele picături de apă din burduful de la centură ca să-i ude 
pe oameni pe frunte în vreme ce spunea rugăciunile. 

Când primele raze de soare luminară vârfurile munţilor din 
depărtare, Baybars se ivi în faţa prizonierilor. 

După ce îi comunică sultanului că aleseseră moartea, James 
avu impresia că zăreşte în ochii lui surprinderea şi, posibil, o 
urmă de respect. Unul câte unul, cei optzeci şi patru de cavaleri, 
sergenţi şi preoţi fuseră obligaţi să se ridice în picioare şi 
conduşi în şir în afara taberei, cu mamelucii împingându-i de la 
spate cu vârful săbiilor pe cei mai lenți. Când ajunseră la limba 
de pământ sterp care se deschidea deasupra văii, li se ordonă 
să se aşeze în genunchi. 

James îngenunche alături de Mattius. Îi privi pe bărbaţii în 
mantii aurii care-l înconjurau pe Baybars. Nu-l întâlnise niciodată 


77 


pe omul lui de legătură, dar, după hainele soldaţilor, ştia că 
singura persoană care ar fi putut să-l salveze nu se afla acolo. 
El, unul, nu dăduse greş. Venise în [ara Sfântă ca să 
îndeplinească o misiune în care credea şi o îndeplinise, ca 
răscumpărare pentru viaţa lui şi a familiei sale. N-avea să vadă 
niciodată rezultatele misiunii sale, dar, poate, într-o bună zi alţii 
aveau să le vadă. Într-o bună zi, sângele vărsat pe acele 
pământuri sterpe avea să se usuce. Acolo aveau să crească flori, 
iar generaţiile următoare aveau să-şi amintească de toate astea. 
Lumea pe care el încercase să o construiască nu-i era menită 
lui. Aparţinea viitorului. Aparţinea fiului său. Când îşi dădu 
seama de asta, îl cuprinse o stare ciudată de calm. Un calm care 
fu tulburat de Mattius. 

— Pe toţi sfinţii, iudă ce eşti! tună cavalerul, chinuindu-se să 
se ridice în picioare. 

James căută cu privirea motivul furiei camaradului său. Alături 
de Baybars şi urmărind cum mamelucii îşi scot săbiile se găsea 
Leo, soldatul sirian pe care templierii îl trimiseseră ca mesager. 

Leo se uită fix la Mattius în vreme ce trei mameluci îl ţintuiau 
pe uriaş de sol. 

— Nu v-am trădat. l-am transmis sultanului tot ce mi s-a spus. 
Nu ştiam că el îşi va încălca promisiunea. 

— Şi vrei să credem asta când tu stai liber alături de călăii 
noştri? 

— M-am convertit la islam, recunoscu Leo. Dar şi vouă vi s-a 
dat şansa de a trăi. Voi aţi ales moartea. 

Mattius urlă ca un urs într-o cuşcă, strivit însă sub greutatea 
soldaţilor care îl ţineau. Nu putu face altceva decât să vadă cum 
Leo se înclină în faţa lui Baybars, apoi pleacă. 

— Opreşte-te, frate! rosti James, mai tulburat de frustrarea 
prietenului său decât de soldaţii care se aliniau în spatele lor, cu 
săbiile în mâini. Se aplecă şi prinse încheietura mâinii lui 
Mattius. Te rog, Mattius! Nu poţi muri cu atâta furie în suflet. 
Trebuie să-ţi pregăteşti sufletul pentru călătorie. Păstrează-ţi 
puterile! 

Furia lui Mattius se domoli treptat şi trupul i se linişti. Soldaţii 
îi dădură drumul şi se retraseră, ţinându-şi săbiile îndreptate 


78 


spre el. Mattius se ridică în genunchi şi îşi înălţă mâinile prinse 
în lanţuri ca să-şi îndepărteze pământul de pe obraz. 

James îşi pironi privirea în ochii lui Mattius când Baybars dădu 
ordinul de începere a execuțiilor. 

— Regret că n-am ajuns niciodată în lerusalim, aşa cum 
intenţionam, frate. 

Mattius scoase un râset ca un lătrat. 

— Ce înseamnă Oraşul Sfânt în comparaţie cu Raiul? 

— Dumnezeu fie cu tine, prietene! 

— Şi cu tine! 

James se răsuci şi privi drept înainte. Săbiile începură să cadă. 
Sub el, apa lordanului semăna cu o panglică aurie pe fundul văii, 
iar munţii dinspre sud erau roşietici în lumina blândă a dimineţii. 
Absorbi priveliştea ca un om care soarbe ultima picătură de apă 
înainte de a traversa un deşert. Zgomotele seci scoase de 
metalul care separa carnea de carne acoperea icnetele călăilor. 
Mirosul de sânge şi urină făcea aerul acru. James închise ochii 
când mamelucii îi retezară capul comandantului. Se gândi la 
Isabel şi la cele trei fiice ale lui din Scoţia, încercând să-şi 
întipărească imaginea lor în minte ca să o ia cu el în marea 
călătorie. Dumnezeu să le apere. Alţi doi cavaleri căzură 
seceraţi, apoi Mattius. James se gândi la fiul lui din Paris, 
îmbrăcat în mantia albă. O pală de vânt mirosind a hibiscus îi 
ridică părul de la ceafă, răcorindu-i pielea umedă. Deschise ochii 
şi zâmbi. 

— Sunt mândru de tine, William, murmură el, în vreme ce 
umbra sabiei cobora asupra lui. 


79 


Șapte Stele, Paris 
20 octombrie 1266 


Garin se uita cum degetele lungi ale femeii îi desfăceau 
legăturile flanelei de corp. Flacăra lumânării arunca umbre pe 
corpul gol şi zvelt al Adelei, făcându-i pielea să lucească. Garin 
continuă s-o privească în vreme ce femeia îi desfăcu cămaşa şi 
mâinile ei reci începură să i se plimbe pe piept. Prin crăpăturile 
din duşumea pătrundeau crâmpeie de conversații animate şi de 
melodii cântate prost la scripcă. Din camera alăturată se auziră 
gemetele profunde, joase ale unui bărbat, urmate de râsetele 
unei femei. Mirosul greu de tămâie plutea prin încăpere, dar nici 
măcar acel miros dulceag nu putea masca miasmele de bere, 
sudoare şi carne arsă care invadaseră întreaga clădire. Adela se 
aplecă în faţă, cu mişcări lente, de şarpe, ca să-i sărute gâtul. 
Părul ei negru şi des i se revărsă peste umeri. Limba ei urcă, 
uşoară ca o pană, spre urechea lui. 

— De ce-ţi ţii ochii deschişi? şopti ea când ajunse la ureche. 

Respirația ei fierbinte îl făcu pe Garin să se înfioare. 

Tânărul observase că ea vorbea întotdeauna încet când se 
afla în încăpere, poate pentru a masca tonul aproape masculin 
pe care el i-l auzise atunci când glăsuia cu voce tare. 

Văzând că el nu răspunde, Adela se dădu înapoi încet şi 
începu să-i studieze chipul impasibil. 

— Eşti un tip bizar. 

— Nu te plătesc ca să vorbim, replică Garin, întinzând mâna şi 
dându-i la o parte părul de pe faţă. 

Ochii ei îl hipnotizau. Erau mari, luminoşi şi de o nuanţă gri- 
albăstruie atât de închisă încât păreau aproape violeţi. 

— Dar ce mă plăteşti să fac? murmură Adela, lăsându-se 
asupra lui până când îi atinse pieptul cu sânii. 

— Ştii prea bine. 

— Da, răspunse femeia, alunecând în josul stomacului lui şi 
trăgând de şnurul izmenelor. Ştiu. 


80 


După ce Adela se aplecă în faţă, mângâindu-i abdomenul cu 
părul, Garin începu să privească pe deasupra ei într-un colţ al 
încăperii, cea mai mare dintre odăile pe care le văzuse în 
clădire. Un paravan subţire ascundea parţial o masă şi un scaun 
de lemn - biroul Adelei. Pe rafturile care se aliniau de-a lungul 
peretelui se puteau vedea diverse vase şi urcioare alături de 
carafe înalte din lut. Ştia, din prima lui vizită în acea cameră, cu 
două luni în urmă, că în toate recipientele se găseau ierburi. Pe 
lângă alte talente, Adela era şi tămăduitoare. Garin îşi încleştă 
maxilarele când mişcările ei se iuţiră. Se prinse bine de salteaua 
ruptă, din care ieşeau paie. 

În vârstă de nouăsprezece ani şi proprietară a acelei pensiuni 
cu o bună reputaţie cândva din Cartierul Latin, Adela era prima 
femeie din viaţa lui, Garin fiind surprins de cât de simplu 
devenea totul atunci când se găsea cu ea în pat. Era în Paris de 
trei luni şi singurele lucruri pe care reuşise să le obţină fuseseră 
o întâlnire scurtă cu Inspectorul, în cursul căreia se spusese că 
drumul spre poziţia de comandant trecea prin Ţara Sfântă, şi, 
după aceea, încălcarea jurământului de castitate. Crezuse că 
evadând din Londra avea să înceapă o viaţă nouă, departe de 
amintirea unchiului său, care îl copleşea pe malurile Tamisei, şi 
de celelalte legături care îl ţineau pe loc. 

După moartea lui Jacques, Garin fusese dat pe lângă un 
cavaler vârstnic care părăsea rareori preceptoriul. Se apucase 
intens de antrenamente, câştigând toate turnirurile de la 
Templul Nou. Dar asta nu fusese îndeajuns. Viaţa pe care el o 
ura, cea pe care unchiul şi mama lui doriseră ca el să o trăiască 
în locul tatălui şi al fraţilor lui, i se insinuase în adâncul fiinţei, 
până când ajunsese să-şi dea seama că-şi dorea de fapt aceleaşi 
lucruri. La început, izbucnirea Războiului Civil fusese pentru el o 
binecuvântare; Garin nu se îndoia că, în caz contrar, el ar fi fost 
obligat să îndeplinească mult mai multe misiuni decât sarcinile 
simple, în cea mai mare parte de transmitere de mesaje, 
încredințate de prinţul Edward. Dar, chiar dacă însemnase o 
relativă libertate pentru Garin, perioada de prizonierat a 
moştenitorului tronului îl privase de recunoştinţa materială a 
prinţului. Edward îi promisese că-l va face lord. In ciuda faptului 
că se considera vinovat de moartea lui Jacques, Garin visase la 


81 


statutul nobiliar. Se imaginase pe o proprietate vastă, cu 
servitori şi grajduri, o întreagă fortăreață la dispoziţia mamei lui. 
Dar prinţul avea alte preocupări mai presante şi Garin realizase 
că, dacă voia asemenea lucruri, trebuie să găsească o 
modalitate de a le dobândi singur. 

Transferul la Paris a fost sub aşteptările lui. După ce 
Inspectorul îi spusese că trebuie să-şi dovedească valoarea în 
bătălie înainte de a fi posibil să fie numit comandant, Garin 
cochetase câteva săptămâni cu ideea de a pleca în cruciadă. 
Auzise poveşti despre cavaleri care deveniseră lorzi în Palestina, 
stăpânind peste oraşe, sclavi şi haremuri întregi. Insă Outremer 
părea mult prea departe, iar el era prea înfricoşat ca să plece 
singur într-acolo. 

Simţind cum i se înteţeşte fiorul plăcerii datorită mişcărilor 
experte ale Adelei, Garin o prinse pe fată de ceafă. Îşi înfipse 
mâna în părul ei care mirosea a iasomie, o trase spre el şi o 
sărută cu asprime pe gură, gustându-se pe sine pe buzele ei. 
Uneori îi plăcea să o necăjească: să urmărească modul în care 
ea îşi arcuia spatele ca să simtă mai bine atingerea lui, cu gura 
întredeschisă şi ochii închişi. Îi plăcea să o facă să-şi piardă 
controlul în vreme ce el şi-l păstra pe al lui, făcând doar mişcări 
lente şi deliberate. Nu şi în noaptea aceasta. Garin se rostogoli 
deasupra ei, îi trase picioarele peste şoldurile lui şi se împlântă 
cu duritate în ea. Adela se strâmbă din pricina forţei cu care el o 
pătrunsese. În vreme ce se afunda în ea, în căutarea uitării de 
sine, temerile şi grijile îl părăsiră. Lumea exterioară dispăru 
până ce totul se concentră într-un singur moment de orbire şi 
abandon. 

După aceea, Garin se prăbuşi peste ea, gâfâind, cu mintea 
golită de orice gânduri timp de câteva secunde, până ce Adela îi 
împinse umerii şi se trase de sub el. Se strâmbă de durere în 
vreme ce se ridica în capul oaselor. 

Garin îi observă grimasa şi o atinse pe umăr. 

— Te-am rănit? întrebă el, ştiind că o făcuse, dar, acum că 
plăcerea dispăruse, regretând şi dorindu-şi iertarea ei. 

Adela se uită la el. 

— Putin. 

— Îmi cer scuze. 


82 


— E-n regulă. 

— Nu, nu e, zise el, încruntându-se. lartă-mă. 

— N-am nimic, Garin. Am avut şi momente mai rele, crede- 
mă. 

Tânărul o prinse de încheietură când ea vru să se dea jos din 
pat. 

— Stai cu mine. 

— Mai am şi alte întâlniri în noaptea asta. 

El continuă să o ţină de mână. 

— Doar pentru puţin timp. 

Adela ezită, apoi se întinse la loc. Garin îşi puse capul pe 
pieptul ei, simțind cum acesta se ridică şi coboară în ritmul 
respirației. Mişcarea îl liniştea. Dincolo de acoperitorile ferestrei 
se făcea tot mai întuneric. Garin trebuia să se întoarcă în curând 
la preceptoriu. 

Adela îşi petrecu mâna cu blândeţe peste umerii lui. Îşi 
apropie faţa de părul lui. Garin emana căldură şi curăţenie. 

— Mi-aş dori să n-o faci, murmură Garin. 

— Ce anume? 

— Să te vezi şi cu alţi bărbaţi. 

Adela nu-i răspunse. 


KKK 


Turnul Londrei 
21 octombrie 1266 


— L-ai văzut o singură dată? 

— Da, milord. In Carcassonne, cam cu opt luni în urmă. 
Mulțimea se strânsese acolo, ca pentru o încoronare regală. 

Philippe, un tânăr nobil din Provence, îl urmărea pe prințul 
Edward cum mângâie pieptul înspicat cu auriu al şoimului de pe 
încheietura lui. Edward stătea pe marginea mesei, învăluit în 
lumina soarelui care pătrundea printr-o ferestruică. Philippe 
şedea pe un scaun jos şi se simţea inconfortabil de mărunt în 
prezenţa prinţului înalt şi ţanţoş. Ajuns la vârsta de douăzeci şi 
şapte de ani, Edward îşi atinsese înălţimea maximă, de altfel 
impresionantă, iar osatura lui, deşi zveltă, era superb modelată 


83 


de muşchii antrenați în anii de vânătoare, instruire militară şi, 
recent, de bătălii. 

—E o pasăre frumoasă, rosti nervos nobilul ca să rupă 
tăcerea care se lăsase. 

Edward îl privi. 

— l-a aparţinut unchiului meu, Simon de Montfort. Am luat-o 
după ce el a fost omorât la Evesham. 

Edward îşi ridică mâna, protejată de o mănuşă de piele. 
Şoimul zgârie şi dădu din aripi, trăgând de şnurul de mătase 
prins de picior care-l ţinea prizonier. Pasărea ţipă, îşi scutură 
penele, apoi se linişti, ochii ei chihlimbarii rămânând nemişcaţi. 

— E încă un pic speriată. 

Philippe strecură o privire către uşă. Omul care îl chemase în 
acea încăpere sumbră şi sordidă din vârful Turnului stătea încă 
în picioare acolo. Pe chipul lui urât, cu urme de vărsat-de-vânt, 
nu se citea nicio emoție. 

— Există vreun motiv anume pentru care vă interesează 
spectacolele lui Pierre de Pont-Eveque, milord? întrebă Philippe, 
întorcându-şi privirea spre prinţ. 

— Te-am auzit vorbind despre asta alaltăieri-seară, în timp ce 
luam masa cu tata. Mă interesează subiectul. 

Philippe dădu din cap, relaxându-se uşor. 

— Se pare că faima trubadurului este în creştere. Mai multe 
persoane m-au întrebat despre el şi munca lui de când sunt aici, 
dar mă tem că nu pot fi de mare folos. Le-am spus că trebuie să 
vadă reprezentaţia cu ochii lor, deşi nu e pe gustul oricui. 
Speram să-l întâlnesc din nou în vreme ce se pregăteşte pentru 
regele Ludovic şi Curtea regală din Paris, dar, din nefericire, mă 
tem că vizita mea prelungită de aici mă va împiedica s-o fac. 

— Povesteşte-mi despre această carte, insistă Edward. Ai 
spus că se cheamă Cartea Graalului? 

— Da, răspunse Philippe. Citeşte din ea în timpul 
spectacolului. De acolo provine partea cea mai ireverenţioasă a 
textului romanţei sale. Tânărul nobil ridică din umeri. Dar eu nu 
văd niciun rău aici. Sunt sigur că nu spune ceea ce spune la 
modul serios. 

— Şi templierii sunt menţionaţi în această carte? 


84 


— Nu direct. Dar oricine îşi dă seama la cine se referă când 
vorbeşte despre oameni cu mantii albe cu cruci roşii brodate în 
dreptul inimii. Unii cred că el însuşi a fost odinioară templier. 
Deşi a fost dat afară din ordin, a apucat să cunoască secretul 
iniţierilor lor. Philippe chicoti. Nu că i-ar păsa cuiva de felul în 
care îi portretizează pe cavaleri. Mulţi socotesc că templierilor ar 
fi trebuit să li se dea de multă vreme o lecţie de umilinţă. Sunt 
atât de mândri şi se cred cei mai buni, şi totuşi am auzit câteva 
persoane, după ce băuseră prea mult vin, spunând că sunt beţi 
ca nişte templieri. Şi jurămintele lor de castitate? Circulă zvonul 
că şi ei curvesc la fel de mult şi de des ca şi noi, ceilalţi. Îşi spun 
cavalerii săraci ai lui Hristos, dar toată lumea ştie că în tainiţele 
de sub bisericile lor se află bogății fabuloase. 

Edward se încruntă auzind ultimul comentariu şi Philippe tăcu, 
simțindu-se tot mai inconfortabil. Când ajunsese în Londra, 
Philippe îl găsise pe regele Henric mult mai bătrân şi mai slăbit 
decât la precedenta lui vizită. Boala şi greutăţile îndurate în 
perioada lungii sale întemniţări din timpul rebeliunii lui Simon de 
Montfort şi al asediului asupra Kenilworthului, recent încheiat, îl 
doborâseră. Capetele rebelilor decorau acum podul Londrei. 
Philippe auzise şoptindu-se la palat că Edward, şi nu Henric, 
conducea efectiv ţara pe care avusese norocul să o elibereze 
din mâinile insurgenților. Acum, că se găsea în apropierea 
prinţului, Philippe îşi dădea seama de ce circulau asemenea 
zvonuri. 

— Ştii când trubadurul va da spectacolul la Curtea regelui 
Ludovic? întrebă Edward. 

— In mai puţin de două săptămâni. Intenţionaţi să participaţi, 
milord? 

Edward aruncă o privire înspre Rook, care continua să stea la 
uşă. Schiţă un zâmbet. 

— Un prieten al meu va fi acolo. Se uită iarăşi la nobil. Poţi 
pleca, Philippe. Îţi mulţumesc pentru timpul acordat. 

Francezul se ridică în grabă şi făcu o plecăciune. 

— Plăcerea a fost de partea mea, milord. 

Se înclină din nou, după care porni în grabă spre ieşire. 

— Credeţi că e vorba de ceea ce căutăm noi? întrebă Rook 
după ce uşa se închise. Cartea asta? 


85 


— E acelaşi nume şi, după cum a spus şi el, există referiri 
evidente la templieri. Sunt prea multe coincidenţe ca să fie 
trecute cu vederea. 

Edward se dădu jos de pe masă şi se duse la fereastră. 
Închise ochii, simţindu-şi faţa scăldată de lumina soarelui. Părul 
lui, blond când era mai tânăr, se închisese treptat la culoare în 
ultimii ani. În unele locuri, avea şuviţe negre. 

Cu şase ani în urmă, când aflase, mai întâi de la Rook, apoi de 
la Garin, puştiul temător şi îngrozit, despre un grup secret din 
interiorul Templului, Edward îi ordonase imediat omului său de 
încredere să afle adevărul. Din ce îi spusese Jacques de Lyon 
nepotului său, grupului, Anima Templi, i se furase o carte, o 
carte în care se detaliau planuri secrete ce se puteau dovedi 
fatale pentru Frăţie şi pentru Templu dacă erau dezvăluite. Rook 
nu reuşise să descopere nimic despre originea cărţii sau locul în 
care se afla ea acum, dar aflase că exista un om pe nume 
Everard, care era, conform lui Garin, şeful grupului. Omul se afla 
în Templul din Paris. Prinţul descoperise că şi străunchiul lui, 
Richard Inimă-de-Leu, fusese implicat, citind o referire obscură 
dintr-un document scris de rege, găsit în timp ce Edward 
cerceta arhivele din Westminster. Sufletul Templului, scria 
acolo, continuând: pe care am jurat să-l păzesc cu prețul vieții 
mele. Edward intenţionase să recruteze şi alte persoane care să- 
| ajute pe Rook să afle amănunte legate de Anima Templi şi de 
activităţile sale, dar Războiul Civil şi faptul că fusese întemnițat 
îi zădărniciseră planurile. 

— Când vreţi să plec la Paris? 

Edward se întoarse. 

— În următoarele zile. Remarcă expresia de îndoială de pe 
chipul lui Rook. Ce e? 

— Cu tot respectul, cred că ne punem prea mari speranţe într- 
o biată cărţulie care poate să aibă de-a face sau nu cu un grup 
care ar putea să existe sau nu, conform spuselor unui ticălos cu 
nasul pe sus. 

— Ni s-au confirmat prea multe din cele spuse de Garin ca să 
considerăm că totul e o minciună. Rook vru să spună ceva, dar 
Edward îl opri ridicând mâna. Ce-ai vrea să fac? Să ordon un raid 
în preceptoriul din Paris ca să-mi recuperez bijuteriile? 


86 


Mercenarii pe care i-am trimis n-au reuşit să le ia când erau 
împrăştiate pe un amărât de doc, darămite să le ia dintr-o 
tainiţă de fier îngropată la zece metri sub pământ. Edward 
vorbea cu calm, dar ochii lui cenuşii scânteiau de mânie. Tata 
devine tot mai nevolnic. Nu va mai trece mult şi voi fi încoronat. 
Acum trebuie să-mi exercit autoritatea asupra celor care vor 
căuta s-o diminueze când voi ajunge rege. Nu-l puteam lăsa pe 
unchiul meu, un om pe care l-am iubit şi l-am admirat atât de 
mulţi ani, să-mi ia această putere. Înainte de a o putea face, |- 
am omorât, i-am separat membrele şi capul de trunchi şi i-am 
aruncat trupul însângerat la câini pe câmpul de bătălie de la 
Evesham. Ce te face să crezi că-i voi lăsa pe templieri să mă 
controleze? Vreau să-mi recapăt bijuteriile, Rook, iar dacă 
singura cale de a le obţine este de a fura de la ei ceva de 
valoare ca să fac un schimb, atunci asta voi face. 

Rook dădu din cap. 

— Cum vreţi să procedez? 

— Cred că e timpul să-i faci o vizită tânărului nostru prieten. 

— Garin? întrebă Rook ursuz. Din vara asta se află la Paris. 

— Atunci te va putea ajuta în această misiune. Vei avea 
nevoie de el, Rook. În plus, am lăsat păsărică aia să zburde 
liberă prea mult timp. Edward mângâie pieptul şoimului. Nu 
trebuie să uite cine e stăpânul. 


KKK 


Templul din Paris 
21 octombrie 1266 


— lar îți încordezi încheietura. 

Simon se încruntă şi slăbi strânsoarea pe mânerul armei. Roti 
sabia, încercând să o mişte fluid, aşa cum îi arătase Will. Arma îi 
zbură din mână şi Will abia reuşi să se ferească din calea sabiei 
care se îndrepta spre el. 

— Maică Precistă! Simon îşi prinse capul în mâini. Will! Îmi 
pare rău! 

— Nicio problemă, răspunse acesta, îndreptându-se de spate 
şi uitându-se la sabia lui scurtă, al cărei vârf se înfipsese într-un 
balot de paie. Expiră cu putere şi se duse să-şi recupereze arma. 


87 


— E inutil, nu mă descurc. 

— Ai doar nevoie de mai mult exerciţiu. 

Simon reuşi să-şi ascundă îndoiala. Will îi dădu sabia. 

— Domnule! strigă un băiat de la grajduri, iţindu-se timid de 
după o boxă. Nu găsesc peria de ţesălat. 

— În magazie, zise Simon. Raftul doi, unde ai lăsat-o ultima 
dată. 

— Mulţumesc, domnule, rosti băiatul, plecându-şi capul şi 
roşind. 

— Domnule? zise Will în direcţia lui Simon, zâmbind. Pari să te 
adaptezi bine noului tău rol. 

— Da, răspunse Simon, cuprinzând cu un gest larg întreg 
grajdul. Sunt stăpânul tuturor balegilor de cal. Arătă înspre 
baloţii de paie stivuiţi într-un colţ. Ce-ar fi să ne odihnim puţin? 
Îşi studie ostentativ încheietura. Cred că mi-am rupt ceva. 

Will râse. 

— Nu-ţi place chestia asta, nu? 

Simon se trânti greoi pe unul din baloţi, cu sabia lui Will în 
poală. 

— Pur şi simplu nu mă văd în stare să devin un partener cât 
de cât decent pentru tine. 

Will se aşeză lângă Simon. 

— Nu-l pot ruga pe Robert sau pe Hugues să se antreneze cu 
mine. Acum ei sunt cavaleri, nu au timp şi Everard nu mă lasă 
să particip la şedinţele de instrucţie. Nu că mi-aş dori asta, 
adăugă el iritat. lar sergenţii din grup sunt cu toţii mai mici 
decât mine. Sunt destul de bătrân ca să le fiu instructor! 

Will îşi făcu palmele căuş şi suflă în ele. Îl usturau din pricina 
vântului rece care începuse să bată în ultimele zile. 

De câteva luni, toată lumea din preceptoriu fusese ocupată cu 
recolta şi pregătirile de iarnă. Hambarele şi coteţele fuseseră 
curățate pentru porumbei, găini şi capre, adăposturi pentru 
zilele geroase. Fructele fuseseră culese, apoi depozitate pentru 
a fi transformate în vin şi dulceţuri. lazurile fuseseră golite de 
peşti, care apoi fuseseră uscați şi săraţi, iar mierea colectată din 
stupi. După umplerea magaziilor şi hambarelor, pentru scurt 
timp toţi păruseră extrem de mulţumiţi la trecerea de la toamnă 
la iarnă. 


88 


Will fusese ocupat cu cele câteva tratate pe care Everard le 
achiziţionase pentru preceptoriu. În plus, preotul îl pusese să 
lege din nou mai multe cărţi. Pentru a-şi îndeplini sarcinile, Will 
îşi alesese livada ca birou de lucru. Acolo, ţinând cărţile într-un 
echilibru precar pe genunchi, se apucase să coasă cu grijă 
pielea copertelor de-a lungul cotoarelor. Simon venise adesea 
să-i ţină companie şi, uneori, îşi făcuse apariţia şi Robert, care 
îşi mai rupea câteva clipe printre rugăciuni şi întâlniri ca să stea 
de vorbă cu Will. Ştiind că Will era frustrat pentru că era 
împiedicat să devină cavaler, Robert îl făcea să râdă povestindu- 
i despre întrunirea capitulului la care participase şi unde fratele 
cutare argumentase timp de trei ore în privinţa aţei pe care 
trebuia să o folosească un croitor ca să le cârpească lor, 
cavalerilor, găurile din izmene. Will vorbise foarte puţin cu 
Garin. Între ei se instalase un soi de stânjeneală, care îl deranja 
pe Will, astfel încât prefera să-l evite pe cavaler. Nici nu era 
greu: Garin părăsea foarte des preceptoriul. 

— Nu te mai necăji în privinţa instruirii tale, îi spuse Simon. O 
să mă perfecţionez suficient de mult, chiar dacă asta mă va 
ucide. Se scărpină în cap. Sau te va ucide pe tine. 

Îşi întoarseră amândoi privirea către o siluetă care se furişase 
în grajd. Will se ridică, şocat, când o văzu pe Elwen zâmbindu-i. 
Fata avea o pelerină neagră, prinsă cu un ac roşu în formă de 
trandafir. Părul îi atârna liber în jurul umerilor. 

— Ce cauţi aici? 

Elwen se încruntă auzind tonul aspru al lui Will. 

— Am vrut să te văd. 

Simon îi privi pe amândoi, nedumerit. 

Will o luă pe Elwen de braţ şi o trase de lângă intrare, pentru 
ca fata să nu poată fi văzută din curte. 

— Cum ai ajuns aici? 

Elwen zâmbi iarăşi. 

— Prin intrarea servitorilor. Nu-ţi face griji, adăugă ea, 
zărindu-i expresia. Nu m-a văzut nimeni. Işi trase gluga pe cap, 
ascunzându-şi părul şi cea mai mare parte a feţei. L-am întrebat 
pe un sergent unde te-aş putea găsi, zise ea pe un ton îngroşat, 
masculin. Izbucni în râs, îşi dădu gluga jos şi privi în jurul ei, prin 
grajd, îşi încreţi nasul. Cum suportaţi mirosul de aici? 


89 


— Aşa miros toţi caii, răspunse Simon, ridicându-se de pe 
grămada de paie. 

Avea o voce încordată şi stânjenită. 

Elwen îi zâmbi. 

— Tu eşti Simon, nu-i aşa? Te-am văzut odată în Londra, când 
stăteam la Templul Nou. Mi-a spus Will că ai venit şi tu aici. 

— Da? făcu Simon, aruncându-i o privire prietenului său. 

— Eu sunt Elwen. 

Simon se uită la ea. 

— Bănuiam eu că s-ar putea să fii. 

Elwen îşi dădu seama că felul în care o privea Simon o 
stânjenea. Simţea că el o măsura din cap până în picioare şi că 
ea nu trecuse testul. 

— Nu te bucuri că mă vezi? îl întrebă ea pe Will, ca să spargă 
tăcerea şi să-i distragă atenţia grăjdarului. 

În vreme ce Elwen îl privea lung, Will simţi cum se încordează 
muşchii stomacului. Nu pricepea de ce ea trebuia să facă atât 
de puţin pentru ca el să se topească. 

— Bineînţeles că mă bucur, murmură el. Dar, dacă te vede 
cineva, eu voi fi cel care va fi învinovăţit pentru asta, nu tu. Se 
uită la Simon, care luă o mătură şi începu să curețe o boxă. Nu 
poţi veni aici aşa. E prea riscant. 

Elwen oftă. 

— N-aş fi venit dacă tu nu m-ai fi evitat. Îmi răspunzi rar la 
mesaje şi mă vizitezi la fel de rar la palat. Expresia ei deveni 
solemnă. Credeam că suntem prieteni, nu-i aşa, Will? 

— Suntem. 

Will se sprijini de o bancă şi îşi încrucişă braţele la piept. 

Elwen se încruntă din pricina atitudinii lui nepăsătoare. 

— Şi, oricum, chiar dacă m-a văzut cineva, voi spune că am 
venit aici la mormântul unchiului meu. 

— În grajd? 

Elwen îşi dădu ochii peste cap. 

— AŞ susţine că te-am rugat să-mi spui cum se ajunge la 
cimitir. 

— Nu-l mai pot păcăli pe Everard, Elwen. Şi tu ştii asta. Nu 
pot, nu că nu vreau să te văd. Nu acum. Am nevoie de timp. 


90 


— Timp? Ai avut ani de zile la dispoziţie. Mi-ai zis că vrei să 
discuţi cu Inspectorul despre iniţierea ta. Sau cel puţin asta mi- 
ai spus la ultima noastră întâlnire. Will, nu suport să văd că 
cedezi atât de uşor. Elwen îşi aruncă părul pe spate cu un gest 
de iritare. Nu crezi că a face ceva e mai bine decât să nu faci 
nimic? 

Will trasă un cerc în praful de pe jos cu piciorul. 

— Nu m-a primit, rosti el sec. 

Era o minciună. După cearta cu Everard, când îi dăduse 
preotului un ultimatum, Will nu se dusese la Inspector. Tatăl lui 
îl credea cavaler. Ce ar fi zis dacă ar fi apărut acolo ca sergent, 
obligat să recunoască faptul că-l minţise? L-ar mai fi primit 
atunci tatăl lui cu braţele deschise şi l-ar mai fi iertat? 

— Ascultă, zise Elwen, apropiindu-se de el. Am economisit cea 
mai mare parte din banii pe care i-am câştigat în serviciul 
reginei. Şi eu vreau să ajung în Ţara Sfântă. Am vrut asta 
dintotdeauna. Peste un an şi ceva voi avea destui bani ca să 
plătesc drumul pentru amândoi. Putem pleca împreună dacă 
Everard va refuza să te propună pentru iniţiere. 

Simon continuase să măture boxa, dar acum se opri şi-i privi 
pe cei doi. 

Will se uită la Elwen. Era o propunere tentantă, dar deopotrivă 
iritantă. Nu voia să ajungă în Ţara Sfântă ca un ţăran pe un vas 
cu pelerini. Voia să ajungă acolo ca un cavaler al Templului şi 
singurul loc pe care îl interesa să-l vadă era locul unde era 
încartiruit tatăl lui. 

— Mulţumesc, rosti el, dar trebuie să fac asta singur. Trebuie 
doar să descopăr o cale de a-l convinge pe Everard să mă 
propună pentru iniţiere. Încă n-am reuşit să o găsesc. Se forţă 
să zâmbească. Dar o voi găsi. 


KKK 


Templul din Paris 
24 octombrie 1266 


— Nu prea mai avem timp. 
— Ştiu, frate. Am dat greş. lartă-mă. 


91 


— Nu te învinovăţesc, Hasan, zise Everard, întrerupându-şi 
plimbarea agitată prin încăpere. Nu a fost o sarcină uşoară. 

— Am îndeplinit sarcini mai grele decât asta. Şi nu în trei luni. 
Hasan îşi petrecu o mână prin părul lui negru. Trubadurul şi-a 
dat numele real în unele din hanurile în care a stat, dar în altele 
trebuie să fi folosit un nume fals. Cred că a mers mai degrabă 
prin păduri decât pe drumuri. Nu pricep. Mă îndoiesc că a 
mirosit că sunt pe urmele lui. Am fost foarte atent. 

— Sunt convins de asta. 

— L-aş mai fi căutat, dar mi-a fost teamă să nu ajungă el 
primul aici dacă eu mai întârziam mult. 

— Ai făcut bine că te-ai întors. Poate că nu ai dat peste el 
dintr-un simplu ghinion, dar cu siguranţă că Pierre de Pont- 
Eveque are motive să fie prudent. Everard se aşeză alături de 
Hasan pe scaunul de la fereastră. Părintele Gilles a trecut pe aici 
alaltăieri, ca să se asigure că totul e pregătit. Nicolas de Navarra 
va conduce grupul care merge la palat. Intenţionează să-l 
aresteze pe trubadur chiar înainte de reprezentaţie, ca să fie 
siguri că are Cartea Graalului la el. Trebuie să punem mâna pe 
ea înainte de asta, altfel o vom pierde pentru totdeauna. 
Everard clătină din cap. L-am întrebat pe Inspector dacă mi se 
va permite să o studiez, dar atât cartea, cât şi trubadurul se află 
sub jurisdicţia dominicanilor. Cavalerii noştri nu trebuie decât 
să-l împiedice pe rege să se amestece. 

— Aş putea sta de pază la poarta de sud, ca să-l înhaţ pe 
Pont-Eveque când intră în oraş. 

— Trubadurul poate ajunge oricând pe parcursul următoarelor 
cinci zile, iar un om cu înfăţişarea ta care îşi face de lucru pe 
lângă poartă va trezi bănuielile gărzilor. In plus, poarta se 
închide după lăsarea întunericului. Trubadurului i se va permite 
accesul doar ziua, iar atunci străzile vor fi prea aglomerate 
pentru o ambuscadă. Nu. Trebuie să rezolvăm problema asta 
repede şi cu discreţie. 

— Sau poate să încerc să mă întâlnesc cu el în palat? 

— Regele nu i-a iubit niciodată pe străini, Hasan. Everard făcu 
o pauză. Dar poate că eu voi fi mai bine primit. Am anumite 
lucruri pe care Ludovic abia aşteaptă să pună mâna pentru 
colecţia lui. Aş putea intra în palat sub pretextul că îi ofer 


92 


regelui un manuscris pe care încerc să-l vând. Cât sunt acolo, aş 
putea... 

— Nu. 

Everard se încruntă. 

— Nu? 

— Nu te voi lăsa să-ţi asumi asemenea riscuri când motivul 
grijilor noastre îl reprezintă eşecurile mele. Everard deschise 
gura ca să protesteze, dar Hasan i-o reteză scurt: Cum vei lua 
cartea de la trubadur? Furând-o? Un preot templier cunoscut 
care se furişează pe coridoarele palatului nu poate trece 
neobservat. Prin forţă? Nu ai mai mânuit o sabie de peste 
douăzeci de ani. 

— Trupul ăsta mai are forţă în el, ripostă Everard, chiar dacă 
ţi se pare fragil, tânărul meu soldat horezmian. 

Hasan rămase tăcut câteva clipe. 

— Am renunţat la acest titlu când te-am cunoscut, Everard. 
Eu nu sunt soldat. 

— Nu, replică Everard cu asprime. Eşti câinele meu de 
vânătoare, iar câinii ar trebui să-şi asculte stăpânii, nu să 
acţioneze din proprie iniţiativă. 

Hasan îşi mută privirea în altă parte. Ochii lui scânteiau. 

Everard se ridică şi se duse la masa pe care se găsea un 
urcior cu vin. Îşi turnă băutură într-un pocal. 

— Viaţa mea, viaţa ta, niciuna nu contează. Într-o bună zi vom 
muri amândoi. Însă cauza noastră, Hasan, trebuie să 
supravieţuiască. Everard se înfioră când în încăpere pătrunse o 
pală de vânt rece, împrăştiind scântei din torţa care ardea cu 
flacără mică. Trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă ca să ne 
asigurăm de asta. 

— Ce zici de sergentul nostru? întrebă Hasan cu voce joasă. 
Poate că, dacă îl trimitem pe Campbell la palat cu o sarcină 
oarecare, băiatul va reuşi să... 

— N-am discutat cu Campbell despre asta, îl întrerupse 
Everard, punând pocalul pe masă. 

— Dar ai fost de acord, frate. 

— Nu, îl corectă Everard. Am fost de acord să mă mai 
gândesc. M-am gândit şi nu cred că este pregătit încă. 

— Mă rog, murmură Hasan. 


93 


— Am nevoie de nişte vin proaspăt. 

— i-l aduc eu. 

— Nu, refuză Everard, îndreptându-se spre uşă. Am nevoie şi 
de nişte aer proaspăt. 

Rămas singur, Hasan se duse fără grabă la dulap şi mângâie 
lemnul, pipăind nodurile din textură. Încăperea părea mai 
întunecată acum, după plecarea lui Everard. Hasan se simţea ca 
un hoţ. Camera şi tot ce se găsea acolo reprezentau o parte din 
bătrânul preot: fiecare pergament era acoperit cu scrisul lui 
delicat; fiecare piesă de mobilier avea amprentele lui pe ea; 
fiecare centimetru al podelei purta urmele paşilor lui. Hasan nu 
avusese niciodată o casă. Cu un an înainte de naşterea lui, 
armatele lui Ginghis Han cuceriseră Horezmul, ţinutul natal al 
familiei sale şi cel mai puternic stat musulman din Orient. 
Horezmul fusese înghiţit de Imperiul Mongol, iar supraviețuitorii 
se răspândiseră care încotro. Copil fiind, Hasan dusese o 
existenţă nomadă alături de ceea ce mai rămăsese din armata 
horezmiană. În pustietatea din nordul Siriei, tatăl lui, un 
comandant militar, îl crescuse ca războinic şi aşa îşi făcuseră o 
viaţă a lor, trăind din roadele pământului, angajându-se ca 
mercenari şi visând să se răzbune. Dar Hasan nu suferise 
niciodată pentru pierderea unei patrii pe care nu o cunoscuse şi 
realizase că nu era făcut să fie soldat. 

Cu douăzeci şi doi de ani în urmă, Ayyub, sultanul Egiptului, 
ceruse ajutorul horezmienilor pentru alungarea francilor din 
Palestina. În vârstă de nouăsprezece ani, Hasan se alăturase 
unui efectiv de zece mii de oameni care urma să asedieze 
lerusalimul. Pe drum, tatăl lui şi războinicii care-l înconjurau 
nutreau ambiţii mari. Dorinţa lor de răzbunare depăşise orice 
limite şi aşa ajunseseră să creadă că plata pentru ajutorul lor 
avea să fie suficient de mare ca să susţină o nouă campanie 
militară, dacă nu împotriva mongolilor, atunci chiar împotriva 
Egiptului. Armata horezmiană trecuse prin lerusalim ca o 
furtună neagră, lăsând în urmă grămezi de cadavre. Mii de 
creştini fugiseră din oraş îndreptându-se spre malul mării, dar 
tatăl lui Hasan ordonase ca drapelele cavalerilor franci să fie 
ridicate pe fortificațiile oraşului, astfel încât mulţi fugari se 
întorseseră, crezând că erau salvaţi. Hasan îi aşteptase să vină 


94 


înapoi, ca nişte turme de oi mânate spre abator. Creştinii 
fuseseră măcelăriți cu toţii, până la ultimul bărbat, femeie şi 
copil. Ca să-şi sărbătorească victoria şi eliberarea oraşului din 
mâinile creştinilor, horezmienii jefuiseră biserica Sfântului 
Mormânt şi îi masacraseră pe preoţii care se baricadaseră 
înăuntru, cu excepţia unuia singur, care se ascunsese sub 
mormanul de cadavre după ce ucisese doi războinici. 

În acea zi, Hasan comisese fapte pentru care credea că nu va 
fi niciodată iertat, deşi de atunci implorase zilnic iertarea lui 
Allah în rugăciunile lui. Părăsind oraşul în flăcări, războinicii 
triumfători porniseră spre Herbiya. Acolo urmau să se 
întâlnească negreşit cu comandantul mamelucilor, Baybars, şi 
cu restul armatei sale pentru a distruge forţele francilor care 
porniseră împotriva lor. Ascunzându-se în spatele meterezelor, 
Hasan îi urmărise cum pleacă, fiind conduşi de tatăl lui, urlând 
victorioşi. În acea seară, hoinărind fără ţintă prin oraşul distrus, 
Hasan îl găsise pe Everard. În preot, dezertorul îşi descoperise 
scopul vieţii. 

Când Everard se întorsese în Occident, Hasan îl însoţise. 
Preotul îl convinsese că putea face ceva cu viaţa lui, ceva care 
avea să schimbe totul. Ajuns pe pământurile creştinătăţii, Hasan 
trăise între două drumuri, adunând informaţii, documente şi 
secrete. Se aflase într-o continuă mişcare, ţinându-se departe 
de oameni, dormind prin grajduri sau chiar sub cerul liber. 
Hasan credea cu toată fiinţa în visul Anima Templi, dar în ultima 
vreme începuse să-şi imagineze cum ar fi fost să aibă un loc al 
lui, doar o cameră, plină cu amintirile şi tăcerea lui. Pe vremuri, 
în Siria, existase şi o femeie în viaţa lui. Uneori, Hasan se 
întreba la ce fel de viaţă renunţase. Cum arătau copiii lui. 

În acea clipă, se deschise uşa şi Everard intră aducând un 
urcior. 

— Nenorociţii de servitori au încercat să-mi dea o poşircă în 
loc de vin de Gasconia. 

Hasan observă că preotul se mai luminase la faţă şi era mai 
agil în mişcări. 

— Ce s-a întâmplat? 

Everard se întoarse spre el, zâmbind. 

— Mi-a venit o idee. 


95 


96 


Palatul regal, Paris 
27 octombrie 1266 


Elwen traversă încăperea şi se aşeză pe marginea patului pe 
care îl împărțea cu o altă doamnă de onoare. Privi încăperea 
pustie, apoi băgă mâna în buzunarul din faţă al şorţului şi 
scoase de acolo ceea ce găsise. Ţinând-o între degetul mare şi 
arătător, fata studie suprafaţa cremoasă şi translucidă a perlei 
în fasciculul de lumină care intra pe fereastră. Găsise perla în 
acea dimineaţă în vreme ce se îngrijea de regină. Perla nimerise 
într-o crăpătură din podeaua dormitorului regal, după ce căzuse 
de pe una dintre rochiile stăpânei lui Elwen. În vreme ce 
suverana stătea în faţa oglinzii ei de argint, examinând şuviţele 
şi împletiturile sofisticate pe care Elwen i le făcuse în păr, fata 
reuşise cu uşurinţă să ia, neobservată, preţioasa bobiţă. Nu 
considera furt ceea ce făcuse. Ştia că pe rochia de pe care 
căzuse perla mai erau cel puţin o sută altele, ochi minusculi care 
se iveau de sub cutele de material. Nimeni nu avea să observe 
că una dintre ele lipsea. 

Elwen întinse mâna sub pat şi scoase de acolo o cutie lungă 
de lemn, vopsită în negru şi decorată cu flori de argint. Văzuse 
cutia în bazar cu un an în urmă şi făcuse economii două luni de 
zile ca s-o cumpere, trecând de câte ori putea pe la negustor ca 
să se asigure că nu fusese vândută. Era singurul lux pe care şi-l 
permisese, restul banilor câştigaţi intrând în economiile care 
într-o bună zi aveau s-o ducă în Ţara Sfântă. Dorinţa de a ajunge 
acolo, o dorinţă care i se insinuase în suflet încă de când era 
mică, n-o părăsise niciodată. Era vrăjită de ceea ce istoriseau 
despre acele ţinuturi nobilii veniţi în vizită, de poveştile pe care 
le auzea ocazional în vreme ce cosea una dintre rochiile reginei 
sau băga pene proaspete de gâscă în pernele de mătase din 
sala cea mare. Nimeni altcineva nu părea să-i înţeleagă dorinţa, 
indiferent dacă era vorba de doamne de onoare sau slujnice. O 
întrebaseră: dacă nu în pelerinaj, atunci pentru ce să te duci 
acolo? Elwen nu le putea explica prin cuvinte. Simţea ceva ca o 


97 


atracţie, ca şi cum cineva ar fi legat-o cu o sfoară şi o trăgea 
inexorabil înspre Orient. Întotdeauna atracţia se intensifica în 
această perioadă a anului, când ceața şi frigul învăluiau palatul 
regal ca un giulgiu, ţintuind-o în interior. 

Se lăsă pe vine în faţa cutiei şi scoase lanţul pe care îl purta în 
jurul gâtului şi de care atârna o cheiţă. Mecanismul de închidere 
fu acţionat cu un clinchet, după care Elwen săltă capacul. 
Interiorul cutiei era împărţit în şiruri de compartimente mici. 
Negustorul îi spusese că era o cutie pentru mirodenii, dar Elwen 
nu o folosea pentru aşa ceva. In fiecare despărţitură se găsea o 
micuță comoară: o panglică roşie de la o doamnă de onoare 
care plecase după ce se căsătorise; o pană albă ca neaua de 
porumbel din grădinile palatului; o monedă de aur găsită pe 
malul fluviului, unde zăcea pe jumătate îngropată în noroi. In 
interiorul alteia se afla o bandă din in albastru împăturită în care 
proteja o floare uscată de iasomie, delicată şi fragilă; un dar de 
la Will. Elwen nu lua niciodată un obiect care avea vreo valoare 
pentru altcineva sau a cărui lipsă putea să fie observată. Perla 
era o excepţie, dar găsirea ei era prea importantă pentru ca fata 
să renunţe la ea. 

In copilărie, în Powys, avusese o colecţie similară, deşi 
comorile ei de atunci erau mult mai legate de pământ. In jurul 
fiecărui obiect ţesuse câte o istorie proprie: o piatră cu vinişoare 
albastre era un dar primit de un cavaler de la fiica sultanului; un 
băț noduros era o rămăşiţă a unui vas care se zdrobise de 
coastele Arabiei. Toate acestea fuseseră talismanele care o 
protejau împotriva nopţilor lungi, când Elwen nu auzea decât ce 
bolborosea maică-sa în somn şi urletele vântului, care se 
năpustea cu putere în vale, lovind în pereţii cocioabei lor. De 
când plecase din Powys, viaţa lui Elwen se schimbase, dar 
nevoia ei de a aduna asemenea comori nu dispăruse. 

Elwen puse perla lângă moneda de aur, apoi închise capacul. 
După ce încuie cutia, o împinse la loc sub pat. Tocmai îşi punea 
înapoi la gât lanţul cu cheia când se deschise uşa şi doamna de 
onoare cu care împărțea camera năvăli înăuntru. 

— Aici erai! Te-am căutat peste tot. 

Tânăra avea obrajii îmbujoraţi, ca şi cum ar fi alergat până 
atunci. 


98 


— Ce s-a întâmplat, Maria? întrebă Elwen, strecurând lanţul 
sub rochie. 

— Cineva te aşteaptă la intrarea servitorilor. Maria, o tânără 
scundă, cu păr blond, de circa şaisprezece ani, zâmbi în vreme 
ce închidea uşa. Băiatul care a adus mesajele mi-a zis că a venit 
tocmai de la Templu. 

— De la Templu? Elwen îşi desfăcu şorţul. Eşti sigură? 

— Da. Maria chicoti văzând zâmbetul discret de pe chipul lui 
Elwen. Îi luă şorţul şi îl întinse cu grijă pe pat. Când o să-mi spui 
şi mie cine e? Bărbatul ăsta cu care te vezi. 

Elwen îşi netezi rochia de culoarea fildeşului. 

— Nu încă. 

— Dar suntem ca două surori! Nu-mi poţi ascunde astfel de 
lucruri. Maria prinse mâinile lui Elwen. Vrei să te măriţi? Dacă 
da, trebuie să o faci înainte ca el să fie făcut cavaler, nu-i aşa? 
Altfel va depune jurământul. 

— Nu-ţi spun, rămase Elwen pe poziţie. 

Maria dădu drumul mâinilor ei şi mimă supărarea. 

— Nici eu nu-ţi împărtăşesc secretul meu. 

Elwen zâmbi, dar rămase tăcută. 

Maria oftă şi se aşeză pe pat. 

— Ei bine, îţi spun, deşi nu meriţi să ştii. Ochii ei sclipeau de 
emoție. A venit trubadurul. 

— L-ai văzut? 

Elwen era intrigată. Alături de o bună parte a Casei Regale - 
şi de mulţi locuitori ai oraşului - aşteptase şi ea cu o imensă 
curiozitate sosirea faimosului Pierre de Pont-Eveque. 

— Da, răspunse Maria, plină de importanţă. Şi nu arată deloc 
ca dracu', aşa cum spun mulţi. L-am găsit chiar foarte drăguţ. 

— Tu crezi despre cei mai mulţi bărbaţi că sunt drăguţi. 

— Da, recunoscu Maria cu candoare, dar, deşi ochii mei 
apreciază diversitatea, inima mea doreşte un singur bărbat. 

Elwen zâmbi din nou, ştiind că fata se referea la Ramon, un 
ajutor de bucătar cu ochi negri ca tăciunele, din Galicia, pe care 
Maria îl îndrăgea foarte mult, dar care nu ştia nimic despre asta. 

— Abia aştept spectacolul, zise Maria, lăsându-se pe spate, pe 
pat. Avem noroc. 


99 


Elwen încuviinţă. Regina îngăduise ca patru dintre doamnele 
ei de onoare, printre care Elwen şi Maria, să asiste la 
reprezentaţia care avea să aibă loc peste cinci zile. Aveau să 
privească şi să asculte din spatele unei draperii mari care masca 
intrarea servitorilor din partea laterală a sălii mari. Elwen îşi 
aşeză mai bine boneta. 

— Cum arăt? 

— Drăguţă ca o porumbiţă. 

Elwen strâmbă din nas. 

— O porumbiţă? 

— lartă-mă, rosti Maria, dându-şi ochii peste cap. Am uitat că 
urăşti tot ce e drăguţ şi dulce. 

— Nu urăsc lucrurile dulci, o corectă Elwen. Doar că aş prefera 
să fiu comparată cu o... Ridică din umeri. Un corb sau o bufniţă, 
ceva mai... 

— Bărbătesc, zise Maria, clătinând din cap. 

Elwen îi aruncă o privire plină de reproş. 

— Plin de curaj. 

— Te tachinam, zise Maria, chicotind. Se sprijini pe coate. 
Arăţi ca una dintre femeile alea din poeziile romantice pe care le 
citeşti. Frumoasă şi curajoasă şi fără să semeni deloc cu o 
porumbiţă. 

Elwen zâmbi şi porni spre uşă. 

— Ne vedem mai târziu. 

— Dă-i drăguţului tău un sărut de la mine, rosti Maria în urma 
ei. 

Ocolind un ajutor de bucătar cu un coş de legume şi două 
gărzi ale palatului cu livrele stacojii, Elwen trecu prin poarta 
servitorilor şi ieşi pe aleea pavată care înconjura zidul palatului. 
Într-o parte se ajungea în centrul oraşului, în cealaltă, pe malul 
fluviului. Întrebându-se de ce venise Will să o vadă fără s-o 
anunţe în prealabil, dar sperând că în sfârşit bunul lui simţ 
triumfase şi acum tânărul era gata să recunoască sentimentele 
pe care le nutrea faţă de ea, Elwen merse de-a lungul pasajului, 
apoi trecu pe sub o arcadă din zid, înspre apă. Fluviul era flancat 
de un şir de stejari. Smulse de vânt de pe ramuri, frunzele 
acoperiseră malul noroios ca un covor foşnitor ruginiu-auriu. 


100 


Elwen se opri. Se vedea doar un bătrân îmbrăcat în negru, 
stând sub un stejar şi privind spre cealaltă parte a Senei. 
Încrucișându-și braţele la piept, Elwen privi în jur. Nici urmă de 
Will. 

— Elwen! 

Fata se întoarse la auzul vocii subţiri şi îl văzu pe bătrân 
venind spre ea. Inima îi stătu o secundă în loc când îl recunoscu. 
Era maestrul lui Will, Everard de Troyes. 


KKK 


Șapte Stele, Paris 
27 octombrie 1266 


Adela deschise tratatul său de ierburi şi întoarse cu atenţie 
pergamentele ferfeniţite. Găsi pagina pe care o căuta şi îşi 
plimbă degetul pe lista de ingrediente. În micul cămin ardea un 
foc mocnit, dar ceva blocase coşul şi aproape tot fumul se 
întorcea în cameră sub forma unei neguri cenușii, usturătoare. 
Printr-o spărtură din cârpa care acoperea fereastra pătrundea o 
dâră murdară de lumină. Dinspre strada de dedesubt se auzeau 
zgomote de căruţe şi cai, oameni care se strigau unul pe altul, 
un câine care lătra, un bebeluş care plângea. Adela nu-şi ridică 
privirea de pe pagină atunci când Garin veni în spatele ei. 

— Întoarce-te în pat, murmură el, apăsându-şi trupul de trupul 
ei şi mângâindu-i sânii şi pântecele. 

Adela îl prinse de mâini. 

— Trebuie să termin aceste poţiuni până mâine, altfel nu am 
ce vinde la piaţă. 

Garin privi peste umărul ei. Pe una din pagini scria cum să 
scapi de dinţii cariaţi ţinând o broască pe ei şi cum să faci un 
bebeluş care refuză sfârcul să sugă prin ungerea cu miere a 
sânilor mamei. 

— De ce faci asta? întrebă el iritat. 

— Ce anume? replică ea, absentă, cu privirea îndreptată spre 
rafturile cu ierburi. 

— Pregăteşti poţiunile astea. Începu să-şi plimbe buzele pe 
gâtul ei. Nu te plătesc destul? 


101 


— De fapt, nu, răspunse ea, strecurându-se pe lângă el şi 
ducându-se la rafturi, de unde luă două recipiente din lut. Prinse 
privirea chiorâşă pe care i-o aruncase Garin. Ce câştigăm eu şi 
fetele mele abia ne ajută să trăim. Uită-te la locul ăsta. Vezi în 
ce stare e. Dacă nu voi repara cât de curând clădirea, nu voi mai 
avea unde să lucrez sau unde să stau. Când am deschis această 
casă pentru prima dată, era cea mai populară din Cartier. Acum 
sunt alte case, mai noi, care mi-au copiat obiceiurile. 

Adela puse recipientele pe masă, lângă mojar şi pistil, şi oftă 
adânc. 

Cât ar fi fost de dezamăgit tatăl ei să vadă ce se alesese din 
acel loc. Când el gestionase casa de oaspeţi, o duceau destul de 
bine cu toţii. Problema era că majoritatea clienţilor erau preoţi şi 
cărturari care vizitau Sorbona şi colegiile din împrejurimi. Când 
preluase ea afacerea, numărul clienţilor scăzuse rapid. Adela 
anticipase asta, deoarece preoţii şi cărturarii considerau 
nepotrivit să stea în gospodăria unei femei. Când ajunsese să nu 
mai poată plăti taxele către perceptor, Adela se văzuse nevoită 
să ia o decizie: să vândă tot sau să schimbe natura afacerii. 
Nesuportând să se despartă de casa copilăriei, alesese 
schimbarea şi, fără un meşteşug anume şi fără timpul necesar 
de a învăţa unul, optase, la vârsta de şaisprezece ani, să vândă 
singurul gen de marfă pe care îl poseda din plin. 

— Sunt obligată să prepar poţiunile, îi spuse ea lui Garin. 
Dacă aş putea, aş renunţa bucuroasă la toate astea. 

— Astea? Te referi la mine? 

— Nu, răspunse ea încet, mângâindu-i obrazul. La tot în afară 
de tine. 

Garin îşi puse mâna peste mâna ei. După câteva clipe, Adela 
se desprinse cu blândeţe şi se aşeză pe scaunul ei. Tânărul se 
duse la izmenele lui, aruncate lângă pat. Când le ridică, punga 
de catifea aflată deasupra căzu cu zgomot pe podea. Garin o 
ridică de şnur. Devenise îngrijorător de uşoară. Odinioară 
strângea fiecare bănuţ pe care i-l dădea prinţul Edward pentru 
a-i răsplăti serviciile. Acum comoara lui era aproape epuizată: 
una câte una, monedele din pungă ajungeau în palma Adelei de 
fiecare dată când îi deschidea uşa. Garin se uită la ea cum 
amestecă seminţe de ierburi în mojar. Privirea i se plimbă peste 


102 


pielea ei albă şi netedă, spatele arcuit, adâncitura dintre coapse 
care îi provoca mereu spasme la stomac. Sânii ei se lipiră de 
marginea mesei când Adela se aplecă şi luă pistilul de pe tăblie. 
Se auzi sunet de piatră lovită de piatră când ea începu să 
fărâme şi să amestece componentele poţiunii. Părea atât de 
concentrată... Ochii ei violeţi priveau cu hotărâre, buzele erau 
strânse, iar sprâncenele erau arcuite în sus. Garin îşi dădu 
seama că aşa arăta Adela când făcea un lucru cu plăcere. Când 
era în pat cu el sau se vedea cu clienţii jos părea destul de 
fericită. Dar, urmărind-o acum, Garin realiză că de fapt ea juca 
teatru. Se trezi schiţând un zâmbet parşiv la gândul că era 
singurul căruia ea îi dezvăluia acest chip ascuns. Se întrebă 
dacă asta simțeau cuplurile căsătorite. Oare tatăl lui se uitase la 
mama lui cum îndeplineşte o muncă obişnuită de seară, 
mulţumit doar s-o privească, fără s-o atingă? Habar n-avea. 
Pentru o fracțiune de secundă însă, avu viziunea unui posibil 
viitor în care doi oameni puteau trăi în siguranţă în tăcerea 
anilor petrecuţi împreună. 

Când ea se ridică pentru a lua un alt recipient de pe raft, 
Garin lăsă izmenele şi punga să cadă şi se apropie. 

— Garin...! începu Adela, întorcându-se cu faţa spre el. 

Pumnul ei era plin de muguri de levănţică, răspândind un 
miros greu. 

— Nu mă pot abţine să nu te doresc. Garin se aplecă să o 
sărute pe gât, cu gura fierbinte şi înfometată pe pielea ei. Nu e 
vina mea. 

— Încetează! icni ea. 

— Nu, îi murmură el la ureche. 

În acea clipă, uşa sări din ţâţâni cu un zgomot infernal. 

Garin se răsuci ca un şarpe, gol şi uluit, văzând un bărbat 
năpustindu-se în cameră. 

Rook privi scena cu un rânjet batjocoritor. 

— Deci aşa îşi petrec cavalerii zilele? Mă întrebam eu de ce 
nimeni nu a recucerit încă lerusalimul de la sarazini. 

Garin se repezi la Rook şi îl împinse spre uşă. 

— leşi afară! 


103 


Rânjetul dispăru de pe faţa bărbatului. Individul se feri uşor 
de loviturile lui Garin şi îşi înfipse cu forţă o mână drept în gâtul 
cavalerului. 

— Ţi-am mai spus asta, rahat nenorocit ce eşti. Să nu te dai 
niciodată mare faţă de mine! 

— Dă-i drumul! 

Rook îşi întoarse privirea în direcţia din care venea vocea rece 
şi aspră şi o văzu pe Adela privindu-l fix. Era încă goală, dar nu 
părea deranjată de asta. 

— Dispari, curvă! mârâi Rook, arătându-i uşa cu capul. 

Garin se îneca din pricina strânsorii celuilalt. Prinse mâna lui 
Rook şi încercă să o îndepărteze de gâtul lui. 

Adela se îndreptă calmă spre Rook. Ochii ei violeţi aruncau 
văpăi. 

— Nu voi pleca nicăieri. Asta e proprietatea mea, iar 
dumneata, domnule, ai încălcat-o. 

— Proprietatea ta? făcu Rook. 

Adela nu-i răspunse, ci îşi întinse gâtul şi privi dincolo de el, 
spre uşă. 

— Fabien! strigă ea. 

— Lasă-l să stea, Adela, cârâi Garin, privindu-l ţintă pe Rook. 

În câteva secunde se auziră paşi grei pe coridor. Uşa se izbi 
iarăşi de perete. Rook fu uşor surprins să vadă un colos cu 
sprâncene negre şi stufoase şi o expresie sumbră năvălind în 
încăpere. Omul se uită la Rook, apoi la Garin şi în cele din urmă 
la Adela. 

— Eşti sigur? îl întrebă Adela pe Garin. 

Rook slăbi uşor strânsoarea asupra gâtului cavalerului, 
fixându-l cu privirea pe uriaşul servitor. 

Garin inspiră adânc şi încuviinţă. 

— Ne poţi lăsa singuri câteva clipe? 

După o scurtă ezitare, Adela îi făcu semn slujitorului să plece. 
Acesta ieşi din cameră fără să scoată vreo vorbă. Femeia se 
duse fără grabă la paravanul care proteja zona în care lucra şi 
îşi acoperi goliciunea cu un halat roşu de mătase. ŞI-l trase bine 
pe umeri, ignorând privirile înveninate ale lui Rook. Văzuse mulţi 
ca el în cadrul profesiunii ei: oameni brutali şi violenţi, care ştiau 


104 


să comunice doar cu pumnii. În vreme ce se îndrepta spre uşă, 
prinse privirea lui Garin. 

— Voi fi pe aproape. 

După plecarea ei, Rook se uită la Garin, care îşi pusese 
izmenele, strângând bine şnurul. 

— Curva are şi gura bogată. Dar cred că ştii şi tu prea bine. 
Pufni dispreţuitor. Ei, bine, ai încălcat toate jurămintele depuse 
în Templu. Sărăcia şi supunerea s-au dus de ceva vreme, nu-i 
aşa? La fel ca şi castitatea. E o bucăţică bună. Când nu 
vorbeşte. Privi spre uşa închisă. Poate că o s-o încerc şi eu. 

— Nu poţi. 

Rook îşi miji ochii auzind replica rapidă a lui Garin. După o 
clipă, începu să râdă, scoțând un sunet oribil. 

— Eşti drăguţul ei, nu-i aşa? Tu, marele şi puternicul templier, 
îndrăgostit de o curvă? O, chestia asta mă va face să râd bine 
câteva zile! 

Cuvintele lui Rook îi răniră urechile lui Garin. 

— Cum m-ai găsit? întrebă el printre dinţii încleştaţi. 

Râsul celuilalt se mai domuoli. 

— Ai face bine să fii mai prudent. Te-am urmărit de la 
preceptoriu. Să înţeleg că ăia habar n-au ce faci tu? 

— Ce cauţi aici? i-o reteză repede Garin, înainte ca Rook să 
înceapă iarăşi să râdă în felul acela sinistru. 

Rook se aşeză pe pat şi îşi scoase una din ghetele lui pline de 
noroi. Începu să-şi maseze laba osoasă a piciorului, neagră la 
călcâi. Timpul nu fusese îngăduitor cu el. Deşi era doar cu zece 
ani mai mare decât Garin, Rook părea mult mai bătrân. Cercetă 
bătătura întărită şi gălbuie de pe călcâi, încercând apoi s-o rupă. 

— Tu şi cu mine avem o treabă de făcut. Treabă pentru 
stăpânul nostru. 

Se uită la Garin şi zâmbi. De ultima dată de când se 
întâlniseră, boala care îl măcina îl făcuse să-şi piardă mai mulţi 
dinţi. Gingiile lui maronii-gălbui erau ca nişte răni deschise. 

— Doar nu credeai că am uitat de tine, nu? 

Garin nu răspunse. Simţea că i se face rău fizic doar privindu-l 
pe Rook. 

— Îţi aminteşti de cartea aia despre care i-ai vorbit stăpânului 
nostru? Cea care a fost furată? 


105 


Garin decise că era mai bine să intre în jocul celuilalt decât 
să-i opună rezistenţă. Cu cât răspundea mai repede, cu atât mai 
repede pleca Rook. 

— Ce-i cu ea? 

— Credem că ştim unde se află, replică Rook, îndepărtând 
negreala dintre degetele de la picioare. Un trubadur va da un 
spectacol pentru rege. Credem că e la el. Am pus câteva 
întrebări pe ici-pe colo şi am aflat că a ajuns deja aici şi că îşi va 
ţine bâlciul de Ziua Tuturor Sfinţilor. Rook îşi şterse mâna plină 
de noroi pe pat. Ce ştii despre Everard de Troyes? 

— E preot la preceptoriu. Posibil să fie omul despre care 
unchiul meu spunea că e şeful Frăției. Este şi maestrul unui fost 
camarad din Londra, Will Campbell. 

Rook se încruntă. 

— Crezi că acest Campbell are habar de Anima Templi? 

Garin ridică iritat din umeri. 

— De unde să ştiu eu? 

Rook îl privi chiorâş. 

— Vorbeşte frumos cu limba aia, băiete, sau o să ţi-o smulg 
din gură şi curva ta n-o să mai aibă parte de plăceri din partea 
ei. Am auzit că dominicanii încearcă să împiedice reprezentaţia 
trubadurului. Au cerut ajutorul Templului, aşa mi-a zis sursa 
mea. Ai observat ceva vizitatori neobişnuiţi pe la preceptoriu în 
aceste ultime săptămâni? 

Garin tăcu câteva clipe. 

— Da, răspunse el în cele din urmă. Am văzut un dominican şi 
un vechi camarad al unchiului meu, Hasan. 

Rook păru satisfăcut. 

— Se potriveşte cu bănuielile noastre. Hasan este asociat şi 
cu unchiul tău, şi cu preotul. Noi credem că e un soi de 
mercenar pentru grupul lor secret. Rook îşi încălţă gheata cu un 
geamăt şi se ridică în picioare. Stăpânul nostru e convins că 
preotul va încerca să ia cartea de la trubadur. Il vom lăsa să 
facă ce e mai greu, apoi i-o vom fura. 

— De unde ştii că o va lua preotul? 

— Păi, cred că totul depinde dacă ce ne-ai spus nouă era 
adevărat sau nu, nu-i aşa? Rook se apropie de Garin. Dacă e 
atât de valoroasă precum ai zis, atunci n-avem nicio îndoială că 


106 


vor încerca s-o recupereze. lar apoi o vor vrea înapoi când o s-o 
avem noi. 

— Ţi-am spus ce mi-a zis unchiul meu. Dacă totul e o 
minciună, atunci e minciuna lui. Garin făcu o pauză. Ce se va 
întâmpla dacă dominicanii pun mâna pe carte? 

— Ar fi mai bine. Ar fi mai uşor să o luăm de la colegiul lor 
decât din tainiţele Templului. Rook gemu. Văzând şi făcând. 
Până la reprezentaţie, tu vei fi ochii şi urechile noastre în 
preceptoriu. Îi vei supraveghea îndeaproape pe preot şi pe 
prietenul lui sarazin în următoarele câteva zile. Dacă iau ei 
cartea de la trubadur, le-o vei fura. 

— Şi tu ce-o să faci în timpul ăsta? protestă Garin. 

Rook aruncă o privire spre uşă. 

— Îi voi ţine companie drăguţei tale, răspunse el, uitându-se 
la Garin cu un rânjet viclean. Ca să fiu sigur că nu ne păcăleşti. 
Te aşteaptă rangul de lord dacă faci ce trebuie, aşa a zis 
stăpânul nostru. Şi asta. Rook îşi băgă mâna în haina lui soioasă 
şi scoase o pungă. O ridică astfel încât Garin să o vadă bine. la 
cartea şi o s-o regulezi pe târfa aia un an. Băgă punga la loc în 
haină şi se duse la uşă. Imbracă-te. Eu o să o pun pe una din 
fetele alea drăguţe de jos să-mi facă ceva de mâncare. Vom 
discuta mai multe despre planul nostru după ce termin. 

Rook ieşi pe coridor, trecând pe lângă Adela, care aştepta 
afară. 

Fata intră după ce Rook se făcu nevăzut. 

— Cine mai este şi ăsta? 

Cu obrajii îmbujoraţi şi gâfâind, Garin nu-i răspunse, îşi roase 
cu furie o unghie, apoi îşi luă cămaşa de corp de pe paravan. Se 
opri, strângând materialul subţire. Ar fi vrut să rupă cămaşa, să 
o simtă cum se face fâşii şi să-şi imagineze că era gâtul lui 
Rook. Scoase un țipăt scurt de frustrare şi furie. 

— Taci! 

Adela traversă repede încăperea şi-i smulse cămaşa din 
mâini. O lăsă să cadă pe podea şi îşi petrecu braţele în jurul 
gâtului lui Garin. Se ridică pe vârfuri ca să-l sărute pe gură. 

La început, Garin nu-i răspunse. Până la urmă, o îmbrăţişă şi 
îşi îngropă faţa în gâtul delicat, absorbind cu nesat parfumul 
părului ei, care mirosea a portocale şi a un soi de mirodenie pe 


107 


care nu putea s-o recunoască. Era o aromă caldă, exotică, 
amintindu-i de mama lui. 

La moartea soţului ei, după ce se văzuse obligată să renunţe 
la proprietatea din Lyon, lady Cecilia devenise extrem de 
posesivă cu cele câteva lucruri pe care reuşise să le ia cu ea în 
Rochester. Unul dintre acestea era o cutie cu mirodenii pe care 
ea o ţinea la căpătâiul patului. Când Garin se purta cum trebuie 
sau îşi făcea bine lecţiile, maică-sa obişnuia să joace un joc cu 
el. Îl punea să se aşeze lângă ea pe pat şi să închidă ochii, după 
care el trebuia să recunoască mirodeniile pe care i le dădea să 
le miroasă. Dacă reuşea să ghicească, putea să guste ceea ce 
mai rămânea pe degetul maică-si. Nu-l deranja faptul că 
majoritatea mirodeniilor îşi pierduseră aroma din pricină că erau 
scoase atât de des din cutie. Vocea moale şi jucăuşă a maică-si 
şi atingerea ei blândă îl făceau să se simtă bine. În momentele 
acelea rare şi intime, îi arăta că îl iubeşte cu adevărat. 

Cavalerul se îndepărtă brusc de Adela. 

— Trebuie să mă îmbrac. 

Se duse la capra de lemn care slujea drept masă şi luă sacul 
de piele aflat pe ea. 

— Cine e, Garin? repetă Adela în spatele lui. 

Cavalerul nu-i răspunse. 

— Spune-mi. 

— Vezi-ţi de treaba ta, fir-ar să fie! 

Ochii violeţi ai fetei scânteiară. 

— Mi-ar fi uşor să vă arunc pe amândoi afară de aici. 

— Îmi pare rău. Doar că... Mă poţi lăsa singur o clipă? Garin 
privi în jurul lui. Te rog, Adela! 

Ea încuviinţă după câteva secunde, apoi plecă, închizând uşor 
uşa în urma ei. 

Garin îşi puse cămaşa şi deschise sacul. La fundul lui se găsea 
mantia lui pătată şi şifonată. Atinse cu un deget materialul alb: 
simbol al purității unui cavaler. În minte îi răsunară cuvintele lui 
Rook, ca un fier înroşit. Tu, marele şi puternicul templier, 
îndrăgostit de o curvă? Erau aşa de aproape de propriile gânduri 
care îl chinuiau. Dar când se găsea acolo, în pat cu Adela, 
statutul lui nu mai conta. Nu conta nimic în afară de gustul ei şi 
de senzaţii. Uneori, se întreba dacă nu îl drogase cu vreo 


108 


poţiune ca să se întoarcă mereu la ea, întotdeauna flămând şi 
niciodată sătul. Când scoase mantia, ceva căzu dintre faldurile 
ei. Era peticul de piele care acoperise găvanul unchiului său. 
Garin îl luă de jos şi începu să-l mângâie acolo unde pielea 
crăpase din pricina folosirii îndelungate. Îşi acoperi un ochi şi se 
privi în oglinda prăfuită de argint care atârna pe unul dintre 
pereţii camerei Adelei. 


109 


Palatul regal, Paris 
1 noiembrie 1266 


Elwen îşi ridică fustele şi păşi cu grijă prin noroi, începuse să 
plouă din timpul nopţii şi zona din jurul capelei era plină de bălți. 
În dimineaţa umedă, structura maiestuoasă părea mai degrabă 
cenuşie şi lăsată pradă uitării, cu prea multele chipuri din piatră 
care se holbau din zidurile clădirii întunecate de ploaie, în faţa 
portalului creştea o tisă bătrână. Elwen se opri sub ramurile lui 
joase şi stufoase şi aşteptă, cu privirea aţintită asupra uşii 
închise a capelei. 

De când lucra în serviciul reginei, Elwen intrase de mai multe 
ori în Sainte-Chapelle. Dar prima dată fusese şi cea mai 
memorabilă. Descoperise structura întinsă pe două etaje, 
ascunsă de un zid şi înconjurată de copaci şi arbuşti, la două zile 
după sosirea ei în Paris. Trecuse de portal ca să arunce o privire 
înăuntru prin uşa întredeschisă şi acolo o găsise regele Ludovic. 
Îngrozită că va fi alungată de la Curte, Elwen fusese uluită când 
regele o împinsese înăuntru, zâmbindu-i. Încercase să cuprindă 
totul cu privirea în vreme ce suveranul o conducea prin capelă. 
Privirea ei fusese recompensată de splendoarea interiorului: 
vitraliile monumentale, culorile vii ale picturilor murale, statuile 
de dimensiunile unui stat de om care se înclinau respectuoase 
din ziduri. La primul etaj, unde erau încăperile private ale 
regelui, se afla un piedestal de marmură în faţa unui altar pe 
care se găsea o bucată mică şi contorsionată de lemn. Elwen 
aflase cu uimire că tocmai acel obiect, aparent lipsit de valoare 
şi adus tocmai de la Constantinopol, îl determinase pe rege să 
construiască o ditamai capela care să-l adăpostească. Insă 
Elwen înţelesese totul atunci când Ludovic îi spusese pe un ton 
profund şi plin de respect că obiectul respectiv era o bucată din 
coroana de spini purtată de lisus. Era asemenea comorilor 
colecţionate de ea: băţul nu era cu adevărat un băł, ci 
manifestarea exterioară a tot ce îi era drag regelui - credinţa şi 
visurile lui. Stătuseră îngenuncheaţi unul lângă altul în faţa 


110 


acelui fragment de lemn antic timp de aproape o oră. Elwen nu 
se mai simţise niciodată atât de în siguranţă şi de înconjurată de 
căldură ca atunci când îngenunchease pe pietrele reci ca gheaţa 
alături de regele Franţei. Ea cu şorţul ei alb şi simplu, abia 
îndrăznind să respire în acea atmosferă de împăcare deplină, el 
în mantia lui purpurie tivită cu hermină, amândoi cu ochii închişi 
în rugăciune. Din acea zi, suveranul îi remarcase rareori 
prezenţa la Curtea regală, dar pentru Elwen acel unic moment 
fusese îndeajuns. 

Işi încolăci strâns braţele în jurul trupului, temându-se că 
minunăţiile din Sainte-Chapelle l-ar mai putea reţine pe trubadur 
înăuntru o vreme. Aştepta de patru zile ocazia de a-l întâlni pe 
Pierre de Pont-Eveque, dar trubadurul fusese în permanenţă 
înconjurat de tot felul de doamne dornice de sporovăială şi de 
domni curioşi. Everard îi spusese că trebuia să ia Cartea 
Graalului de la Pierre înainte de spectacol. 

Sala mare era acum pregătită pentru reprezentaţie: pe 
caprele de lemn fuseseră puse urcioare şi pocale, pereţii 
decoraţi cu tot felul de steaguri, iar torţele aprinse pentru a da 
lumină din belşug. Emoţiile şi aerul festiv erau întărite de faptul 
că era Ziua Tuturor Sfinţilor. În acea seară, Curtea regală şi 
nobilii aflaţi în vizită aveau să se alăture suveranului şi familiei 
sale pentru o slujbă specială în Sainte-Chapelle, după care 
urmau recitalul lui Pierre şi banchetul. 

Sosirea în oraş a trubadurului fusese întâmpinată cu 
sentimente amestecate. Mulţi dintre cei care se aşteptaseră să-l 
vadă fuseseră dezamăgiţi când aflaseră că Pierre avea să dea 
spectacolul numai pentru rege. Alţii, în majoritate preoţi de la 
colegiile locale conduşi de dominicani, îşi  continuaseră 
campania de interzicere a reprezentaţiei. Ludovic cheltuise o 
grămadă de bani cu sărbătoarea din acea seară şi n-avea niciun 
chef să permită distrugerea reprezentaţiei şi dezamăgirea 
oaspeţilor lui, dar Elwen aflase de la regină că, în adâncul 
sufletului, regele avea impresia că obținuse mai mult decât 
sperase din invitarea lui Pierre în faţa Curţii regale. În orice caz, 
liniştise câteva din colegiile locale afirmând că avea să oprească 
imediat spectacolul dacă avea să sesizeze încălcarea vreunui 
cod de conduită din partea trubadurului. 


111 


Doar să mă duc în camera lui şi să o iau câtă vreme el e 
plecat. 

Însă Elwen rămase unde era. În afară de starea de nervozitate 
generată de un asemenea gând, exista un alt motiv pentru care 
ea voia să amâne momentul luării cărţii. Everard nu-i dezvăluise 
totul, iar detaliile lipsă şi evidenta disperare a preotului o 
intrigaseră profund. În schimbul acceptării misiunii, Elwen îl 
făcuse pe preot să-i promită că-l va propune pe Will pentru 
iniţiere. Everard fusese nevoit să accepte, pentru a nu se 
confrunta cu refuzul ei. Însă, în ciuda faptului că avea să câştige 
ceva de pe urma unei asemenea sarcini periculoase, 
gratitudinea lui Will şi împlinirea visului său, Elwen se simţea 
emoţionată şi de altceva. Se vedea ca una dintre eroinele din 
povestirile pe care le citea. „Oricum, probabil că trubadurul o 
are la el“, îşi zise ea, bătând uşor din picioare în încercarea de a 
se apăra de frigul care începea să-i pătrundă în oase. 

La puţin timp după aceea, uşile capelei se deschiseră şi doi 
bărbaţi ieşiră. Elwen simţi un fior de anticipație. Îi urmări cu ochi 
mijiţi pe cei doi cum stau sub portal şi discută, conştientă cât de 
ridicolă era, murată de ploaie şi pe jumătate ascunsă sub 
ramurile unui arbust. Aşa cum spusese Maria, Pierre de Pont- 
Eveque era un bărbat drăguţ. Deşi scund şi subţirel, atitudinea 
lui compensa din plin lipsa de înălţime şi de putere - stătea 
drept şi plin de încredere, ca un om de vază. Avea un păr 
castaniu des şi ochi albaştri, luminaţi de trăirea interioară. 
Elwen îşi feri privirea când acei ochi se îndreptară spre ea. 

— Abia aştept să vă distrez diseară, milord, îl auzi ea pe 
Pierre spunând. Trubadurul avea o voce gravă şi rezonantă. Vă 
rog să transmiteţi mulţumirile mele Maiestăţii Sale pentru că mi- 
a îngăduit să-i văd capela privată. Aşa cum se spune, este una 
dintre minunile acestei lumi. 

Celălalt bărbat se îndepărtă de portal, blestemând ploaia care 
îl uda. Abia ţinându-şi respiraţia, Elwen urmări cum Pierre se 
îndreaptă spre ea, cu ghetele lipăind prin noroi. Pantalonii lui 
albaştri şi tunica de mătase erau deja ude. 

— Ea stătea acolo, lângă lacul acoperit de ceaţă. Guinevere 
sub porticul ei, aşteptându-l pe lordul Lancelot. Pierre zâmbi 


112 


dând la o parte ramurile arbustului. Spuneţi-mi, distinsă 
doamnă, este mai uscat acolo? Şi, dacă da, pot să vin şi eu? 

— Nu, răspunse Elwen râzând şi ieşind de sub arbust. Nu este 
deloc mai uscat. 

Pierre privi cu atenţie. Era mai scund ca ea, dar Elwen simţi 
cum se micşorează sub intensitatea căutăturii lui. 

— Şi atunci de ce stai sub copac, pe jumătate îngheţată, când 
un acoperiş de piatră ar oferi un adăpost mai bun? 

Fata nu-i răspunse. 

— Eşti una dintre doamnele de onoare ale reginei? 

Elwen fu surprinsă. Işi zise că, dacă el ştia ce poziţie ocupă, 
atunci poate că îşi dădea seama şi de ce voia să-i vorbească. 
Poate că era un vrăjitor? 

— Da. Simţea cum o părăseşte treptat încrederea de sine. De 
unde ai ştiut? 

— Am întrebat cine este umbra frumoasă care s-a prelins prin 
spatele meu în ultimele zile. Oriunde mă aflam, erai acolo. 

— Oh! 

Elwen era stupefiată; credea că fusese prudentă. 

— Cum te cheamă? 

— Grace. 

— Ce nume potrivit, zise Pierre, cu ochii scânteind. Şi tu, 
Grace, vrei să ştii dacă poveştile despre mine sunt adevărate? A 
fost romanţa mea scrisă de diavol? Sunt eu un mag malefic, 
sosit aici ca să-l ispitesc pe rege să părăsească armata lui 
Dumnezeu prin înşelăciunile mele diavoleşti? 

— Nu. Elwen se îndreptă uşor de spate şi reuşi să se uite 
drept în ochii lui. Caut răspunsuri de la poet despre arta lui. 

Pierre păru uşor surprins. 

— Chiar aşa? zâmbi şi păru a chibzui câteva clipe. Ei, bine, am 
ceva timp la dispoziţie înainte de a mă pregăti pentru spectacol. 
Mă poţi întreba, lady Grace, dar într-un loc mai uscat. Poate în 
camera mea? Îi indică printr-un gest să o ia înaintea lui. Acolo 
putem să vorbim despre poezie. 

In timp ce străbăteau coridoarele palatului, Elwen îşi ţinu 
capul plecat, sperând să n-o cheme nimeni pe nume. Pasajele 
erau pline de servitori, funcţionari şi curteni, unii ajutând la 
pregătirea reprezentaţiei, alţii îndeplinindu-şi îndatoririle zilnice. 


113 


La fiecare pas pe care îl făcea, Elwen auzea paşii trubadurului la 
mică distanţă în spatele ei şi-i simţea privirea în ceafă. Când 
ajunseră în camera dintr-unul din turnuri, cu vedere spre fluviu, 
unde fusese el găzduit, inima îi bătea atât de tare, încât Elwen 
avea impresia că îi va ieşi din piept şi-şi va lua zborul ca o 
pasăre. Pierre aruncă iute o privire pe coridorul pustiu, apoi 
deschise uşa camerei şi o împinse pe Elwen înăuntru. Imediat ce 
el închise uşa, fata cercetă încăperea cu privirea. Lângă un 
perete erau îngrămădite câteva cufere, iar pe pat era aruncat 
un sac mic, pe jumătate acoperit cu o pătură. 

— Priveliştea compensează lipsa de confort. 

Elwen se întoarse când Pierre se mişcă în spatele ei. 

— Te rog, rosti el, arătându-i scaunul din dreptul geamului. 

Aşezându-se, Elwen aruncă o privire pe fereastră. Sena 
curgea la mare distanţă sub ea, cenușie precum cerul pe care îl 
reflecta. Dincolo de malurile fluviului, oraşul era ascuns în ceaţă. 
O apucă tremuratul când Pierre se aşeză lângă ea. 

— Ţi-e frig, rosti el în şoaptă, luându-i o mână între palmele 
lui şi frecţionându-i-o uşor. 

— Am fost încântată când am auzit că vei da o reprezentaţie 
aici, zise Elwen, urmărind cercurile concentrice pe care mâinile 
lui le descriau pe ale ei. 

Dintotdeauna mi-au plăcut romanţele. Am citit câteva lucrări 
ale lui Chretien de Troyes şi poemele lui Arnaud de Mareuil, dar 
n-am avut niciodată ocazia de a întreba un poet de unde îi vine 
inspiraţia. 

— Şi asta vrei să mă întrebi pe mine, frumoasă doamnă? zise 
Pierre, ridicându-i mâna la buze şi suflând ca s-o încălzească. De 
unde îmi vine inspiraţia? 

Ea dădu din cap, simţindu-i respiraţia fierbinte pe pielea ei 
rece ca gheaţa. 

— Inspirația mea are multe forme. Pierre îi luă cealaltă mână. 
O conversaţie în şoaptă, mirosul ploii pe frunzele moarte. 

Îi suflă încă o dată în palmă. 

— Dar cum rămâne cu operele altora? întrebă Elwen, 
trăgându-şi cu delicateţe mâna din mâna lui şi punându-şi-o în 
poală. Am auzit că mulţi poeţi se inspiră de la colegii lor artişti. 


114 


— În unele cazuri. Pierre se sprijini de marginea ferestrei, cu 
ochii pe jumătate adumbriţi de pleoape. Poveştile din 
Antichitate, de exemplu, care se referă la bărbaţii şi femeile 
care au făcut istorie. Asemenea lucrări sunt, bineînţeles, folosite 
ca sursă de inspiraţie pe lângă propriile noastre surse. Dar eu nu 
am nevoie de cuvintele altcuiva ca să-mi spună cum este să 
iubeşti. Zâmbi. Ca atare, cea mai mare parte a operei mele 
provine doar din inima şi mintea mea. Pierre o studie, cu capul 
aplecat într-o parte. Ţi-ai epuizat întrebările, doamnă? 

Elwen merse mai departe. 

— Întreb toate astea doar pentru că am auzit un zvon cum că 
romanţa dumitale nu este de fapt a dumitale. 

— Cum? Pierre o privi brusc cu ochi duri. De unde ai auzit aşa 
ceva? 

— De la cineva din palat, răspunse Elwen, surprinsă de 
schimbarea lui bruscă de atitudine. Postura indiferentă 
dispăruse în totalitate. Trubadurul devenise alert ca o căprioară 
care simte vânătorul. O servitoare. 

— Şi ce a spus mai exact această servitoare? 

— Că e posibil să fi furat cartea din care citeşti, replică ea, 
ezitând. 

Elwen icni când Pierre o apucă de braţ. 

— Nu sunt hoț! 

— Nu, ripostă ea iute, clătinând din cap. Sunt sigură că nu 
eşti. Îţi spun doar ce am auzit. 

El îi dădu încet drumul, ca şi cum s-ar fi temut ca ea să nu 
sară în sus. 

— După cum nu sunt nici vrăjitor, nici adorator al diavolului. 

Pierre se prăbuşi în faţă, sprijinindu-se pe genunchi. Părea 
brusc mai mic, cumva redus ca dimensiuni, ca şi cum se 
dezumflase. Din ochi îi dispăruse strălucirea, privirea lui fiind 
acum goală şi obosită. 

— Când cineva ajunge să aibă un anumit statut, cei din jur 
încearcă să îl distrugă. Invidia este o otravă extrem de eficientă. 
Sapă în inimile oamenilor şi îi transformă în monştri. Mi-am 
petrecut jumătate din viaţă căutând faima. Acum, că am 
dobândit-o, nu sunt sigur că o mai vreau. Se uită la Elwen. Nu, 
n-am scris eu Cartea Graalului, rosti el, din nou pe un ton dur, 


115 


dar nici n-am furat-o. Ca şi toate celelalte, zvonul pe care l-ai 
auzit este fals şi te rog să nu-l mai răspândeşti. 

— Promit să n-o fac, zise Elwen. Schimbarea bruscă a 
atitudinii lui Pierre o dezamăgise. Tânăra nu se mai simţea deloc 
emoţionată. Îmi pare rău, rosti ea, ridicându-se în picioare. A 
fost o greşeală din partea mea să-ţi răpesc timpul. Te las să te 
pregăteşti pentru spectacol. 

— Aşteaptă! rosti Pierre în vreme ce ea se îndrepta spre uşă. 

Elwen se răsuci nervoasă pe călcâie. 

— Nu pleca. Trubadurul zâmbi trist. De la sosirea mea aici, 
mulţi de la palat mi-au căutat compania: doamne care voiau să 
fie imortalizate în versuri, domni care căutau să mă convingă să 
merg acasă la ei ca să le crească prestigiul. Am descoperit că 
sunt extrem de nervos gândindu-mă la ideea de a distra o 
asemenea gloată rapace într-un loc unde odinioară am fost 
huiduit şi alungat. Dar prezenţa şi interesul tău pentru arta mea 
sunt deopotrivă bine-venite. Îmi cer scuze că am fost nepoliticos 
atunci când ai pus la îndoială paternitatea povestirilor mele, dar 
de când am început să călătoresc mă simt asaltat de bârfe şi de 
acuzaţii răuvoitoare şi, sunt destul de sigur, de urmăritori. 

— Urmăritori? întrebă Elwen, mimând mirarea. 

Everard îi spusese că trimisese pe cineva pe urmele 
trubadurului. 

— În câteva hanuri unde am tras în drumurile mele din sud 
am aflat că un bărbat pune întrebări despre mine: unde am stat, 
când am plecat şi altele asemănătoare. Un străin, mi s-a spus. 

— Poate că doar voia să-ţi vadă spectacolul. 

— Poate, replică Pierre, fără convingere. Am stat la un prieten 
din Blois câteva săptămâni şi probabil că aşa am reuşit să-l 
păcălesc pe individ. Bătu cu palma în lemnul scaunului de la 
fereastră. Vrei să iei loc, frumoasă doamnă? 

Elwen ezită, apoi se apropie de scaun, simțindu-se ceva mai 
sigură pe ea. În acea clipă, îi veni o idee. 

— Îmi poţi împrumuta o pătură? Sunt udă toată. 

— Bineînţeles, răspunse Pierre cu galanterie. 

Se duse la pat şi smulse pătura de acolo, pe care apoi o 
înfăşură cu grijă în jurul umerilor ei. 


116 


Elwen ţinu pătura cu o mână şi cu cealaltă îşi scoase boneta 
udă. Îşi scutură părul, observând felul în care privirea lui Pierre 
se lipi imediat, ca un magnet, de şuviţele ei ondulate. 
Constatase adesea că bărbaţii se uitau la ea în acelaşi mod, 
indiferent că era vorba de negustori din piaţă, gărzi de pe 
coridoarele palatului sau de Will înainte de a reuşi să se 
controleze. În ochii tuturor se citea aceeaşi poftă, iar ei îi plăcea 
asta. O făcea să se simtă de necucerit şi, deopotrivă, tânjind să 
fie cucerită. Ori de câte ori zărea acea privire ştia, într-o lume 
dominată de bărbaţi, că ea, ca femeie, deţinea de fapt întreaga 
putere. 

Zâmbind, se aşeză pe scaun, de această dată mai aproape de 
Pierre şi cu trupul întors spre el. 

— Vorbeai înainte de sursele de inspiraţie pentru creaţiile 
tale. Mi-ar plăcea să aflu mai multe despre asta. 

— Da, rosti Pierre. Creaţiile mele. 

În ochii lui se aprinsese iar acea lumină. Pierre se duse la pat 
şi luă de acolo sacul înainte parţial ascuns de pătură. Băgă 
mâna şi scoase o carte legată în piele şi un teanc de 
pergamente. Când se întoarse la scaunul de la fereastră, Elwen 
recunoscu pe dată cartea din mâna lui după descrierea lui 
Everard. 

— Asta e opera mea, zise Pierre, punând Cartea Graalului 
între ei şi dându-i lui Elwen teancul de pergamente. Adevărata 
mea operă. 

Tânăra se forţă să ignore cartea şi luă pergamentele. Citi 
cuvintele de pe primul, scrise de o mână delicată. Era un poem 
dedicat unei femei pe nume Catherine. Un poem profund 
senzual. 

— Opera ta e foarte... pasională, zise ea, dându-i-le înapoi. 

Simţea cum îi ard obrajii. 

— Este pasiune fără o voce. Pierre privi abătut pergamentele. 
În era de dinaintea noastră, poeţii ale căror opere le-ai citit 
scriau cu aceeaşi pasiune precum cea de aici. Scriau despre 
încântarea lentă şi dureroasă cu care se îndrăgostea un bărbat; 
frustrarea aşteptării; plăcerile inimii şi ale trupului. Însă iubirea 
curtezană nu mai e ce a fost. Acum poeţii scriu despre bărbatul 
care neagă asemenea plăceri şi-şi înfrânează dorinţele. El a 


117 


devenit nobil şi nu mai e omul care să lase deoparte orice gând 
păcătos pentru a câştiga iubirea doamnei sale. Clătină din cap. 
Dar iubirea nu poate fi întemniţată. Ea nu cunoaşte motivaţie 
sau păcat. Este bestia sălbatică şi flămândă care devorează 
totul fără constrângeri. 

Elwen se mulţumi să dea din cap. Pierre luă Cartea Graalului 
şi fata îl urmări cum o răsuceşte în mâini. Cuvintele aurii de pe 
copertă scânteiau în lumina cenuşie a zilei. 

— Cartea asta a fost a fratelui meu. Am luat-o acum două 
ierni, când el a murit după o boală. Am folosit o parte din 
conţinutul ei ca să recreez povestea lui Perceval: o nouă 
poveste romantică pentru o nouă eră. Ştiam că, dacă reuşesc 
să-mi fac un nume, voi reuşi să dau voce adevăratelor mele 
poeme. Cartea asta mi-a dat acel nume. Acea putere. O 
deschise şi o răsfoi. Oamenii s-au bulucit ca să mă vadă. 

— A scris-o fratele tău? 

— Nu, răspunse Pierre cu un râset scurt şi obosit. Antoine nu 
ştia nici măcar să-şi scrie propriul nume. Fratele meu se ocupa 
de vinuri. 

— Şi cum a ajuns el în posesia ei? 

Pierre o privi. 

— Trebuie să îţi cer discreţie în această privinţă. 

— Ţi-o garantez, murmură Elwen. Văzând că trubadurul ezită, 
îşi puse o mână pe genunchiul lui. Îţi promit! 

Pierre zâmbi şi o privi. 

— A găsit-o pe pragul uşii. Dădu din cap zărind nedumerirea 
de pe chipul fetei şi râse scurt. Cred că versiunea mea legată de 
îngerul care mi-a dat-o pare mai puţin absurdă, nu-i aşa? Nu mă 
întreba cum a ajuns acolo. Cu ani în urmă, într-o dimineaţă, a 
deschis uşa şi a găsit-o acolo. Mi-a arătat-o o dată, când i-am 
făcut o vizită. Am răsfoit-o, dar atunci nu mă interesa nimic 
scris. După ce am fost izgonit de la această Curte regală, m-am 
întors la casa familiei mele din Pont-Eveque, unde tata a 
încercat să mă convingă să-mi găsesc o ocupaţie mai potrivită. 
Nu înţelegea poezia şi spunea că numai un tâmpit se poate 
ocupa de aşa ceva. Eram atât de deznădăjduit după ce regele 
mi-a respins operele, încât mărturisesc că începusem să îl cred. 
Insă, după moartea lui Antoine, muza şi-a întors iarăşi faţa spre 


118 


mine şi, când tata şi cu mine am venit la Paris ca să ne ocupăm 
de aranjamentele necesare, am luat cartea şi am folosit-o ca 
sursă de inspiraţie. Pierre îşi privi mâinile. Mi s-a părut cea mai 
bună ocazie pe care aş fi putut să o am. S-a dovedit că am avut 
dreptate. Mult mai multă decât mi-aş fi imaginat vreodată. 

— Dar nu te temi? Am auzit că ai fost interzis la Curtea din 
Aquitania. lar colegiile de aici nu au încercat să te împiedice să 
dai reprezentaţia? Ba chiar să te excomunice? 

— Recunosc că spectacolul meu a fost un pic prea tare pentru 
urechile delicate. De atunci am mai diluat mesajul. Pierre se 
ridică brusc şi adună teancul de pergamente şi cartea. In plus, 
curtenii de aici aşteaptă recitalul meu cu multă nerăbdare, sau 
cel puţin aşa mi s-a spus. Dominicanii nu vor reuşi să-l atragă pe 
rege de partea lor. 

Blestemând în sinea ei, Elwen văzu cum cartea şi poemele 
ajung înapoi în sac. Şi doar cartea fusese chiar lângă ea. 

— Şi nici măcar nu e aşa de rău precum spun unii, continuă 
el. Cel puţin diavolul încă nu a apărut. Până acum. 

În acea clipă, se auzi un ciocănit. 

Câteva secunde, Pierre se uită fix la uşă. După aceea, 
clătinând din cap, se duse şi o întredeschise. 

— Da? Ce e? 

— Aţi cerut să fiţi informat când e gata sala mare, domnule. 

Era o voce de bărbat. Elwen bănui că era un slujitor. 

Pierre privi peste umăr la tânără. 

— Scuză-mă, frumoasă doamnă, zise el, după care ieşi pe uşă, 
trăgând-o uşor după el, fără să o închidă. A fost lăsat spaţiu 
liber, aşa cum am cerut? 

— Da, domnule, veţi sta în faţa jilţurilor regale. 

Ascultând vocile înfundate, Elwen se ridică de pe scaun şi se 
duse la pat, atentă să audă orice scârţâit al uşii. 

— Şi restul sălii? A fost aranjat aşa cum am cerut? 

— Da, domnule. 

— Pentru că am dat odată o reprezentaţie în apropiere de 
Cluny, unde cineva aşezase băncile cu faţa în altă parte. Am fost 
obligat să cânt spre cefele spectatorilor! 

— Sunt aşezate exact aşa cum aţi cerut, domnule. 


119 


— Foarte bine. Vin şi eu acolo în scurt timp. Pierre deschise 
uşa şi păru uimit să o vadă pe Elwen chiar în faţa lui. Zâmbi. Din 
nefericire, trebuie să renunţ la compania dumitale, frumoasă 
doamnă. Trebuie să mă îngrijesc de nişte lucruri. 

— Şi eu trebuie să plec, replică Elwen, întorcându-i zâmbetul. 
Dacă nu îmi îndeplinesc îndatoririle, voi rata reprezentaţia ta. 
Dar îţi mulţumesc că ai vorbit cu mine. Mă simt onorată că mi-ai 
acordat încredere, adăugă ea, simțindu-se ciudat de ruşinată. 

— Atunci, Grace, poate că îmi vei acorda onoarea unei a doua 
întâlniri după încheierea recitalului meu? 

— Dacă îmi vor permite îndatoririle. 

Pierre luă sacul, îl atârnă pe umăr şi îi deschise lui Elwen uşa 
larg. 

— Sper să ţi-o permită. Porni de-a lungul coridorului. A! O 
clipă! Se răsuci pe călcâie. Ai ceva ce-mi aparţine. 

Elwen simţi un fior rece. 

— Da? 

— Pătura mea, zise Pierre, venind spre ea. Mă aştept să-mi fie 
frig ca într-un mormânt în camera aia fără ea. 

— Dar e udă! improviză ea. Şi e singurul lucru care mă 
împiedică să nu îngheţ pe aici. O să trimit o slujnică să-ţi aducă 
altă pătură, ba chiar două. 

Pierre se înclină. 

— Atunci o poţi păstra împreună cu binecuvântarea mea. 

Elwen aşteptă câteva clipe, apoi plecă în direcţie opusă, 
surprinsă, acum că starea ei de nervozitate se mai atenuase, de 
sentimentul de triumf care o cuprinsese. Simţea, sub pătură, 
Cartea Graalului la piept. 

Când ajunse în camera ei, o găsi pe Maria aşteptând-o 
nerăbdătoare. 

— Unde ai fost? izbucni colega ei de cameră imediat, sărind 
de pe pat. Regina este extrem de nemulțumită. Erai aşteptată 
să o îmbraci după baie! 

Elwen păli. 

— Credeam că nu am nimic de făcut. 

Maria îşi ridică mâinile, exasperată. 

— Cum poţi fi atât de uitucă? 

— Vrea să mă pedepsească? 


120 


Cealaltă îi aruncă o privire posacă. 

— l-am spus reginei că te-ai băgat în pat pentru că te durea 
stomacul. Ţi-am îndeplinit eu îndatoririle. Şi nu-ţi face griji, nu 
vei pierde reprezentaţia. Am spus că suferinţa ta va trece 
repede, fără îndoială, căci e uşoară şi cel mai probabil pricinuită 
de ceva ce ai mâncat de dimineaţă. 

— Ce noroc să am o prietenă ca tine. 

— Asta aşa e, fu Maria de acord. Arătă înspre pătură. Ce e 
vechitura aia? Şi unde ţi-e boneta? Se încruntă. Elwen, eşti udă 
toată! 

— Trebuie să te rog ceva. 

Maria ridică o sprânceană. 

— Cu drăguţul tău te-ai văzut pe ploaie în vreme ce eu îţi 
făceam treburile? Zâmbi. Acum trebuie să-mi spui cine e. 

— E o treabă importantă. 

Zâmbetul dispăru de pe chipul Măriei. 

— Ce e? întrebă ea încet, venind spre Elwen. 

— Nu vreau să te implic în asta, dar n-am de ales. M-ai ajutat 
deja azi şi promit să te răsplătesc, dar am nevoie să faci şi 
altceva pentru mine, şi nu-ţi pot dezvălui motivul cererii mele. 

Maria dădu încet din cap. 

— Ce e? 

— Trebuie să trimit la Templu un mesaj cât de repede se 
poate. Am nevoie de tine să te duci la Ramon. Cred că e de 
încredere şi mai cred că poate să plece din palat fără să fie 
observat. Ştiu că va duce mesajul dacă îl rogi tu. 

Maria se îmbujoră. 

— Eu n-aş fi sigură de asta. Cred că nici măcar nu m-a 
remarcat. 

— Dar e prietenul tău. 

— Poate. Da. 

— Nu vreau să scriu acest mesaj. Ramon trebuie să-l 
transmită prin viu grai. 

— Pentru cine e mesajul? 

— Un preot. Everard de Troyes. 

— Un preot! Să nu-mi spui că eşti îndrăgostită de un om al lui 
Dumnezeu! 


121 


— Nu, replică repede Elwen. Chestia asta n-are nimic de-a 
face cu cealaltă. 

Maria oftă. 

— Şi ce să-i zic lui Ramon? 

— Roagă-l să-i spună preotului că am ce-şi doreşte. Trebuie 
să-şi trimită omul pentru a se întâlni cu mine cu o jumătate de 
oră înainte de vecernie. Va şti singur unde. 

— Asta e mesajul? 

— Da. 

Maria o cercetă pe Elwen din cap până-n picioare. 

— Ai necazuri? 

Elwen râse, un pic mai forţat decât ar fi vrut. 

— Când n-am eu necazuri? Redeveni serioasă. Faci asta 
pentru mine? 

— Da. 

— Atunci îţi datorez o răsplată dublă. 

— Aşa e, replică Maria, pe jumătate în glumă, însă îngrijorată 
în privinţa prietenei ei şi emoţionată că se oferea pretextul să îl 
vadă pe Ramon. 

După plecarea Mariei, Elwen scoase cutia ei de sub pat. Avea 
loc înăuntru pentru carte, dacă o aşeza chiar deasupra 
compartimentelor. Încuie cutia, o împinse la loc sub pat cu 
piciorul, apoi se duse la garderobă ca să-şi ia o rochie uscată. 

Pierre îşi turnă vin în pocal şi se duse la podiumul care se 
întindea spre capătul îndepărtat al sălii mari. Se aşeză pe 
margine şi se lăsă pe coate, cercetând grandioasa încăpere cu 
privirea. Pe drumul spre sală fusese oprit de un lord care 
insistase să treacă pe la el pentru un pahar de vin şi o discuţie 
legată de perspectivele sale artistice din Paris, iar din cauza 
acestei întârzieri Pierre avea acum puţin timp la dispoziţie ca să 
se pregătească. Dar cu siguranţă că sala mare fusese aranjată 
excelent. 

Pe podium erau aşezate tronurile regelui şi reginei, fiecare 
dintre ele cu perne din mătase umplute cu fulgi. Pe peretele din 
spatele lor atârna stindardul albastru al regelui Ludovic, florile 
de crin din aur sclipind în lumina generoasă a celor mai bine de 
o sută de lumânări mari. De jur împrejurul sălii se vedeau şi alte 
stindarde cu însemnele caselor nobiliare ale căror reprezentanţi 


122 


aveau să asiste la spectacol. În faţa podiumului, în spaţiul în 
care Pierre avea să-şi ţină reprezentaţia, fuseseră presărate pe 
jos petale uscate şi parfumate de trandafir. Urmau şiruri de 
capre de lemn acoperite de frunzele toamnei - chihlimbarii, 
ruginii, aurii - pe mijlocul cărora, la intervale regulate, fuseseră 
aşezate carafe incrustate cu pietre preţioase şi pline cu vin. 
După reprezentaţie urma banchetul de Ziua Tuturor Sfinţilor în 
onoarea lui Pierre. Mă rog, în onoarea regelui, deşi el era 
convins că era tributul care i se aducea. 

Trubadurul îşi termină vinul şi se ridică uşor ameţit. Pe una 
din caprele de lemn se afla sacul lui, cu Cartea Graalului şi 
pergamentele cu poeziile lui. Pierre se adresă servitorilor care 
aranjau frunzele pe mese. 

— Domnilor şi doamnelor, rosti el tare, cu un zâmbet larg. Îmi 
permiteţi îndrăzneala de a vă gratula cu un vers din Cântecul lui 
Roland? 

Işi drese glasul, satisfăcut de acustica sălii, şi închise ochii. 

Cei mai mulţi servitori se opriră şi îl ascultară pe Pierre 
cântând. Cuvintele erau limpezi şi puternice, umplând imensa 
încăpere. 

— Ziua se stinge, întunericul vine după zi. Împăratul doarme, 
puternicul Charlemagne... 

— Pierre de Pont-Eveque. 

Trubadurul deschise ochii şi privi încruntat spre cel care îl 
întrerupsese. Erau de fapt doi bărbaţi îmbrăcaţi în sutane negre 
ponosite şi care traversau sala, îndreptându-se spre podium. 
Indivizii erau desculți şi purtau cruci mari de lemn la gât. Pierre 
îşi dădu imediat seama cine erau după aspectul lor devenit 
legendar. In spatele celor doi preoţi dominicani veneau alţi cinci 
bărbaţi, al căror aspect era şi mai bine cunoscut. Privirea 
trubadurului se fixă pe săbiile din mâinile cavalerilor templieri şi 
simţi cum îl cuprinde groaza. Servitorii se dădeau în spate, 
şuşotind. 

— Eu sunt Pierre. Ce vreţi de la mine, fraţii mei? 

— Nu suntem fraţii tăi, replică unul dintre dominicani, făcând 
încă un pas înainte, în vreme ce însoțitorii săi se opriră. 

Tânărul preot avea ochi serioşi, negri, care păreau să-l 
străpungă pe Pierre până în străfundul sufletului. Trubadurul 


123 


încercă să stea drept în picioare pe podium, ca să compenseze 
mica lui statura cu înălţimea structurii. 

— Orice aţi dori, ar fi bine să încheiem rapid. Mă tem că nu 
am timp la dispoziţie pentru conversaţie. 

— Pierre de Pont-Eveqgue, rosti dominicanul ca şi cum acesta 
n-ar fi spus nimic. Prin ordinul Casei lacobinilor din Paris, 
discipoli ai Sfântului Ordin Dominican şi autorizaţi să elimine 
ereziile de către binecuvântatul instrument al lui Dumnezeu, 
papa Grigorie al IX-lea, eşti arestat! 

— Arestat? Sub ce acuzaţie? 

— Erezie. 

— Ascultaţi, rosti repede Pierre, nu ştiu ce aţi auzit, dar vă 
asigur că totul e o minciună. Nu sunt un eretic! 

— Vei da imediat cartea în posesia căreia te afli, această... 
lucrare a diavolului şi vei veni cu noi. 

— Nu puteţi face asta! ţipă Pierre, cuprins deja de panică. 
Sunt oaspetele Maiestăţii Sale! M-a invitat să ţin o reprezentaţie 
aici, în seara aceasta! 

— Unde e Cartea Graalului? 

— Lăsaţi-l acolo! 

Privirea lui Pierre fusese atrasă de un templier înalt şi brunet 
care se apropiase de mese şi acum întindea mâna după sacul 
trubadurului. 

Dominicanul se răsuci pe călcâie. 

— Sir de Navarra! lătră el. Dă-te la o parte. Eu mă voi ocupa 
de aia. 

Nicolas de Navarra se opri, cu mâna deasupra sacului. 

— Eşti invitatul meu, părinte Gilles, rosti el după câteva clipe, 
dându-se înapoi şi arătând spre sac. 

Dominicanul îşi scoase crucea de lemn de la gât şi o aşeză 
peste sac, începând să spună o rugăciune. Pierre sări de pe 
podium. 

— Prindeţi-l! strigă al doilea dominican. 

— Aduceţi-l pe rege! strigă trubadurul la servitorii care 
rămăseseră împietriţi. 

Fu redus la tăcere de o izbitură năprasnică peste ceafă a 
pumnului încătuşat în zale al unuia din cavaleri. 


124 


— Asta te va învăţa minte să mai răspândeşti mizerii despre 
noi! şuieră templierul la urechea trubadurului. 

Pierre căzu moale în braţele templierilor în vreme ce Gilles îşi 
termină rugăciunea şi băgă cu atenţie mâna în sac. 

— Nu puteţi face asta, gemu trubadurul. 

— Ai păcătuit faţă de Dumnezeu şi ai otrăvit creştinătatea, 
rosti cel de-al doilea dominican, pe un ton hotărât. Dar în casa 
noastră ţi se va da ocazia să te mântuieşti. Ne vom strădui să te 
salvăm de întunericul care te-a făcut să te îndrepţi împotriva 
Domnului şi vom încerca să exorcizăm diavolul din tine. Cei care 
se abat de la calea lui Dumnezeu trebuie să plătească pentru 
răul făcut. Dacă te aliezi cu satana... 

— Nu e aici. 

Dominicanul se răsuci pe călcâie. 

Pierre îşi ridică ameţit capul în vreme ce Gilles golea sacul pe 
masă. Pergamentele cu poezii zăceau împrăştiate peste tot, dar 
Cartea Graalului nu se vedea nicăieri. Nicolas de Navarra începu 
să răsfoiască pergamentele în vreme ce Gilles se apropie de 
trubadur. 

— Unde e? 

— Ce anume? replică Pierre, încă ameţit. 

Gilles întinse mâna şi îi apucă bărbia. Il forţă pe trubadur să 
ridice capul. 

— Unde e cartea? 

Pierre scoase câteva sunete ca de om care se îneacă. Mărul 
lui Adam i se mişca haotic în sus şi în jos. 

— Părinte Gilles. 

Dominicanul îşi întoarse privirea. Nicolas de Navarra 
terminase de cercetat pergamentele şi venise în locul unde 
templierii îl ţineau bine pe trubadur. 

— Poate că ar trebui să încerc şi eu, propuse cavalerul. 

Gilles păru gata să refuze, dar până la urmă se dădu la o 
parte. 

Pierre respira sacadat. Nicolas făcu un pas înainte. Cavalerul 
avea o arbaletă, iar un pumnal mare îi atârna de centură, lângă 
sabie. 

—E în sacul meu! izbucni Pierre, înainte ca Nicolas să 
rostească vreo vorbă. 


125 


— Mă tem că nu, replică templierul cu blândeţe. 

În ochii trubadurului apărură lacrimi. 

— Vă rog! Nici măcar n-am scris-o eu! Jur! 

— Te cred, răspunse Nicolas. Îşi cobori vocea la nivelul unei 
şoapte. Dacă vei colabora cu dominicanii ai o şansă să scapi cu 
viaţă, dar trebuie să le spui unde e cartea. Dacă nu, vor fi 
obligaţi să te omoare pentru erezie şi vor căuta cartea fără 
sprijinul tău. Fără îndoială că vor începe prin a face o vizită 
familiei tale din Pont-Eveque. 

— Familiei mele? murmură Pierre. 

Nicolas îşi cobori şi mai mult vocea, până ce ajunse ca o 
boare de vânt pe obrazul lui Pierre. 

— Dacă nu găsesc cartea acolo, dominicanii îţi vor dezbrăca 
rudele şi le vor trage în ţeapă în piaţa oraşului. Pe tatăl tău, 
Jean, pe mama ta, Eleanor, pe surorile tale, Aude şi Kateline. 
Fiecare dintre ei va fi uns cu ulei şi pus să se învârtă la proţap 
deasupra unui foc de cărbuni, atât de încet, încât fiecare va 
putea să-şi vadă carnea umflându-se şi pocnind, şi oasele 
înnegrindu-se şi desprinzându-se de trup, şi picioarele şi... 

— Nu! Doamne! Am pus blestemăţia mai devreme în sac! 
Eram în camera mea. Am pus-o în sac. Jur! 

Incapabil să audă cele rostite de Nicolas, Gilles păru 
impresionat de izbucnirea trubadurului. 

— Atunci unde e acum? ceru el să afle în vreme ce Nicolas se 
îndrepta de spate. 

— Nu ştiu! N-am scos-o de acolo! Ar trebui să fie acolo, nu 
pricep de ce... 

Pierre se opri. 

— Ce e? întrebă repede Nicolas. 

Pierre îşi înălţă capul. 

— Era o fată, o servitoare. A venit în camera mea ca să 
discutăm despre poezie. 

— Poate a luat-o ea? Asta vrei să spui? 

— Am ieşit din cameră, nu pentru mult timp, dar... Pierre 
dădu din cap. Da. E posibil să o fi luat ea. 

— Cine e? tună Gilles. 

— Grace. 


126 


— O clipă, părinte, rosti Nicolas, în vreme ce dominicanul 
pornise deja spre uşă. Cum arată? îl întrebă el pe Pierre. 

— Înaltă. Zveltă. Păr lung auriu. Drăguţă. 

Nicolas se duse la Gilles. 

— Trebuie să fie sute de servitoare aici, părinte, rosti el încet. 
Voi da de şeful servitorilor şi îl voi întreba unde e această fată. 
Ti-aş propune să-l duci pe trubadur în camera lui, pe care să o 
cercetezi ca să te asiguri că nu a lăsat cartea acolo din greşeală 
sau minte în privinţa acestei fete şi a ascuns-o bine. De 
asemenea, cred că regele a fost anunţat deja despre sosirea 
noastră aici. O să ne ceară nişte răspunsuri. 

Gilles se încruntă auzind tonul cu care i se adresa Nicolas, dar 
acceptă dând ţeapăn din cap. 

— Foarte bine. Dar vei aduce fata aici dacă dai de ea. Vreau 
s-o interoghez eu însumi. 

— Cum doreşti. 

Nicolas aşteptă ca templierii şi cei doi dominicani să-l scoată 
pe Pierre din sală, apoi părăsi şi el încăperea. După ce întrebă 
un servitor care încă se mai ascundea în capătul sălii unde erau 
dormitoarele servitorilor, străbătu repede coridoarele largi, 
trecând pe lângă curteni şi oficialități ale palatului şi ignorând 
privirile curioase atrase de mantia lui albă. Când ajunse la 
camera şefului servitorilor - o încăpere mică, dar bine plasată 
de la nivelurile inferioare ale palatului - descoperi că aceasta 
era pustie. Nicolas se opri pe coridorul de afară, întrebându-se 
dacă să aştepte sau să-l caute pe om în altă parte. Prin 
ferestrele care flancau coridorul lung şi întunecos veneau rafale 
de vânt de afară. Totul mirosea a râu. Afară se lăsa asfinţitul şi 
cerul era acoperit de nori. Ferestrele dădeau înspre o luncă 
îngustă, mărginită de ziduri, care înconjura palatul, separându-l 
de Sena la un capăt şi de străzile oraşului vechi în celălalt. In zid 
erau deschideri sub formă de arcade. Una din acestea ducea 
spre malul fluviului. Având o privelişte deschisă peste zid spre 
malul din spate, Nicolas zări un bărbat în haine cenușii 
furişându-se repede dinspre palat către un şir lung de stejari 
care străjuiau malul apei. Individul privi scurt în jurul lui, apoi 
dispărui la adăpostul copacilor. În ciuda luminii tot mai slabe de 
afară, pielea lui închisă la culoare se vedea perfect. 


127 


Străzile Parisului 
1 noiembrie 1266 


După ce o luă pe o scurtătură de-a lungul malului Senei către 
pod, Hasan traversă fluviul şi intră în labirintul de străduţe ale 
oraşului. În întunericul care se lăsa, trecu de grupuri de oameni 
care se întorceau acasă după o zi de muncă. Mantia lui fâlfâia 
din pricina vântului care se înteţise în cursul după-amiezii. Solul 
era alunecos din pricina noroiului frământat de sutele de paşi, 
de copitele cailor şi de roţile căruţelor. Norii joşi şi învolburaţi 
amenințau cu revărsarea ploii. Mergând neabătut spre nord, 
către zidurile oraşului, Hasan pătrunse în hăţişul de alei dosnice 
care străbăteau Cartierul Negustorilor. Cartea Graalului stătea 
lipită bine de spatele lui, între izmene şi centură, ascunsă de 
mantie. Hasan zărise caii templierilor în afara porţilor palatului, 
aşa că hotărâse să evite străzile principale. 

Cele mai multe ateliere din cartier închiseseră deja, iar 
proprietarii se retrăseseră la locuinţele lor de la etajul clădirilor 
ca să se pregătească de slujba religioasă dedicată tuturor 
sfinţilor, dar câţiva meseriaşi continuau să lucreze şi la acea oră. 
Trecând pe lângă un fierar, un frânghier şi un tăbăcar, Hasan 
zări lumini de focuri aprinse în spatele obloanelor şi auzi sunete 
de ciocan bătând pe nicovală, fâşâitul unei mături pe podele, 
şuieratul de metal care taie piele. Se opri la o intersecţie. Cel 
mai rapid drum era înainte, de-a lungul unei alei lungi şi 
şerpuitoare care trecea pe lângă o biserică, dar intrarea era 
parţial blocată de o grămadă de pietre mari, iar pe partea 
laterală a lăcaşului de cult fusese ridicat un eşafod. După ce 
chibzui câteva clipe, Hasan ocoli pietrele şi pătrunse pe alee, 
croindu-şi drum printre bârnele eşafodului. Îl usturau ochii de la 
praful stârnit de construcţie. Spânzurătorile ridicate tremurau în 
bătaia vântului. În faţa lui, flăcările torţelor de veghe aruncau 
umbre mari pe zidurile care mărgineau aleea. Hasan auzi voci, 
râsete şi ţipetele unei păsări. leşi de la adăpostul ultimului stâlp 
de lemn al spânzurătorii şi zări un grup de tineri care-i blocau 


128 


calea. Unii stăteau în picioare, alţii pe vine într-un cerc strâns 
format la uşa deschisă a unui atelier de zidărie. Cu toţii purtau 
şorţuri albe. Ţipetele de păsări proveneau de la doi cocoşi. 
Apropiindu-se, Hasan văzu cum păsările sunt aruncate în 
mijlocul cercului de trupuri umane. Ţipetele atinseră paroxismul 
când păsările începură să danseze şi să se atace reciproc cu 
pintenii. La scurtă distanţă dincolo de tineri, aleea dădea într-o 
piaţetă, dincolo de care se afla poarta Templului. 

Hasan se apropie de zid şi înaintă tiptil pe lângă grup, în 
tipetele unui cocoş lovit de moarte. Câţiva tineri chiuiră, alţii 
huiduiră, în vreme ce pasărea tăcu. Mai multe monede fuseră 
aruncate pe capacul unui butoi. Un tânăr, părând a avea în jur 
de optsprezece ani, înjură şi se lipi cu spatele de zid. Era un tip 
zvelt cu o faţă prelungă, cu barbă neagră şi ochi înfundaţi în 
orbite. 

Hasan simţi câteva picături de ploaie. Se auzi un şuierat când 
apa începu să cadă pe torţele aprinse. 

— Scuzaţi-mă, murmură el, strecurându-se printre tânărul 
subţire şi restul grupului. 

Câţiva tineri se uitară la el. 

— Hei! 

Hasan privi înapoi. 

Tânărul lipit de zid îl studia. Avea o privire adumbrită şi o 
expresie de suspiciune i se întipărise pe chip. 

— N-ar fi trebuit să o iei pe acolo. Puteai răsturna vreunul din 
stâlpi. 

— O s-o iau pe dincolo data viitoare. 

Urmă o pauză. 

— De unde eşti? întrebă tânărul. 

Hasan nu-i răspunse, ci continuă să meargă, trecând cu 
atenţie pe lângă ultimul dintre zidarii care îşi strângeau şi îşi 
împărțeau câştigurile şi pierderile. 

— Hei! 

Sarazinul întoarse privirea şi îl văzu pe tânăr dezlipindu-se de 
zid şi pornind pe urmele lui. O parte dintre tovarăşii lui îşi 
întorseseră şi ei privirile. 

— Te-am întrebat de unde eşti. 


129 


— Lisabona, răspunse Hasan. Dădu politicos din cap în 
direcţia tânărului. Bună seara! 

— Dacă eşti din Lisabona, atunci eu sunt din Rai. 

Hasan îşi continuă drumul. Auzi un murmur nedesluşit de voci 
în urma lui şi câteva pufnete. 

— Am mai văzut d-ăştia ca tine, faţă-neagră. Tânărul ridicase 
vocea, fiind mai degrabă mânat de dorinţa de gâlceavă decât de 
curiozitate. In timp ce înainta, plescăia în noroi. Şi niciunul 
dintre ei nu provenea din partea asta a mării. 

Chiar înainte să ajungă la capătul aleii, Hasan privi scurt peste 
umăr. Tânărul continua să se ţină după el, fără grabă, dar cu 
hotărâre, împreună cu câţiva dintre tovarăşii lui, după ce finalul 
luptei de cocoşi subţiase rândurile audienței. Hasan îşi iuți paşii, 
dar înainte de a ieşi în piaţetă trei tineri cu şorţuri de zidari îi 
tăiară drumul. Gâfâiau. Hasan îşi dădu seama că fugiseră prin 
faţa clădirii şi ajunseseră în piaţetă pe o alee paralelă ca să-l 
oprească. Ingrijorarea lui se transformă încet în teamă. Unul 
dintre tineri părea mai nervos şi stătea mai în spate, dar ceilalţi 
doi avea expresii severe pe chipuri. 

Hasan se opri. 

— Ce vreţi de la mine? întrebă el, vorbind cu calm. Mă 
grăbesc. 

— Nici mie nu mi se pare că e din Lisabona, Gui, rosti unul 
dintre bărbaţii din faţa lui, adresându-se evident tânărului slăbuţ 
din spate. 

Gui înaintă până ce el şi ceilalţi zidari îl înconjurară pe Hasan. 
În total erau nouă oameni. Doi dintre ei ţineau torţe în mâini. 
Ploaia se înteţise. Dincolo de ei, în piaţetă, o fetiţă şedea pe 
intrarea într-o clădire dărăpănată. Se juca cu o păpuşă de lemn 
pe care şi-o plimba peste genunchi. În afară de copilă, în piaţetă 
nu se mai vedea nimeni. 

— Am cunoscut oameni care au fost în Ţara Sfântă, zise Gui, 
adresându-i-se lui Hasan cu o voce joasă, plină de dispreţ şi 
ostilitate. Mi s-a povestit ce fac nenorociţii ca tine femeilor şi 
copiilor de creştini. lar tu îndrăzneşti să vii aici şi să mergi pe 
străzile noastre, să munceşti aici, să intri în casele noastre? 
Regele îi obligă pe evrei să poarte un semn ca să ştim cu toţii 
cine sunt. Unde e semnul tău, sarazinule? 


130 


— Sunt creştin, răspunse Hasan. 

Continua să discute cu calm, dar simţea ameninţarea venind 
dinspre Gui ca o pală de vânt îngheţat, începu să tremure 
involuntar. 

Gui scuipă dispreţuitor pe jos. 

— Crezi că Dumnezeul nostru te vrea pe tine? O oaie neagră 
în turma Lui? Se mai apropie cu un pas. Luna trecută, a venit 
acasă la mama un mesager de la preceptoriul ospitalierilor. 
Mesagerul i-a spus că fiul ei... aici Gui se împunse cu degetul în 
piept... adică fratele meu, a murit când fortăreaţa de la Arsuf 
din Regatul Ierusalimului a căzut în mâinile sarazinilor. Era 
ucenic de zidar acolo. Ochii înfundaţi ai lui Gui străluceau în 
lumina torţelor. Nu l-am văzut niciodată atât de fericit ca atunci 
când a plecat cu unul din vasele lor. După ce sultanul tău, ăla pe 
care cavalerii îl numesc Arbaleta, i-a terminat pe ospitalieri, i-a 
ucis pe toţi cei rămaşi înăuntru. Capul fratelui meu a fost 
retezat, iar trupul i-a fost lăsat să putrezească. Avea 
paisprezece ani. Mama nici măcar nu mai poate vorbi de durere. 
Şi iată-te pe tine, unul din ucigaşii lui, simţindu-te ca acasă în 
oraşul nostru. i 

— İmi pare rău, zise Hasan încetişor. Imi pare cu adevărat 
rău. Şi eu cunosc oameni buni care au murit în acest război. Dar 
îţi dau cuvântul meu că Baybars Bundukdari nu este sultanul 
meu. N-am luptat niciodată pentru el şi nici nu i-am jurat 
credinţă. Casa mea este aici şi este aşa de mulţi ani. 

— Minte, Gui, rosti o voce în spatele lui. 

— Jur că e adevărat! replică repede Hasan, răsucindu-se către 
tânărul cu faţă sumbră care vorbise. Sunt... 

Cuvintele i se stinseră într-un geamăt când cineva îl împinse 
tare din spate. Hasan îşi pierdu echilibrul şi căzu în genunchi. 
Simţi noroiul rece pe picior. Incercă să se ridice, dar se prăbuşi 
cu un icnet când primi o lovitură de gheată în coaste. Se făcu 
ghem din pricina durerii şi simţi o nouă lovitură în cap, apoi tot 
în coaste, în cealaltă parte, apoi în spatele uşor îndoit din pricina 
durității cărţii. Nările i se umplură de mirosul pestilenţial al 
noroiului şi dejecţiilor, iar faţa şi palmele, de mizeriile de pe jos. 
Gui se postă deasupra lui. Hasan îi zări faţa, schimonosită de 
furie şi durere, apoi urmă iarăşi lovitura ghetei. Cum aceasta îi 


131 


ţintise faţa, simţi că se sparge nasul. Sângele îl înecă imediat. 
Cineva strigă ceva. 

— Gata, Gui! Spuneai că vrei doar să-l sperii! 

Hasan se răsuci cât putu. Ochii îi lăcrimau din abundență. 
Silueta ceţoasă a lui Gui continua să fie postată deasupra lui. Işi 
băgă mâna în haină şi degetele prinseră mânerul pumnalului. 
Scoase arma din teacă, în timp ce sângele îi curgea pe faţă, şi 
îndreptă pumnalul spre picioarele lui Gui. 

— Are cuţit! strigă unul dintre tineri. 

Gui se feri de lovitură la timp, apoi se dădu înapoi cu un salt. 
Ceilalţi tineri se retraseră. Cu sângele curgându-i de pe frunte, 
din nas şi din gură, Hasan se ridică împleticindu-se, cu pumnalul 
înaintea lui. Fără să vadă aproape nimic şi cu trupul pulsându-i 
de durere din cauza loviturilor, se întoarse şi se îndreptă spre 
grupul de tineri care blocau intrarea în alee. Aceştia se 
despărţiră, ferindu-se din calea armei. Insă, când vru să o ia la 
fugă spre spaţiul deschis, Hasan îşi simţi piciorul alunecând în 
noroi şi căzu, scăpând pumnalul din mână. Unul dintre tineri 
strigă şi îl prinse de mâini înainte ca să poată să-şi recupereze 
arma. 

— Nu! strigă un altul, văzându-l pe Gui cum se aruncă asupra 
cuţitului. 

Smulgându-l din noroi, Gui fugi spre Hasan, care era ţinut 
bine de tovarăşul său. 

Hasan simţi o durere înfiorătoare în partea laterală a trupului 
când Gui înfipse pumnalul în el. Zări cum ochii plini de ură ai 
tânărului se măresc, apoi se umplu de frică. Gui se dădu înapoi, 
lăsând pumnalul înfipt în trupul lui Hasan. 

— lisuse, Gui! ţipă unul dintre tineri. Ce-ai făcut? 

— Fugi! strigă un altul, trăgându-l pe Gui de braţ. Vino! 

Hasan se prăbuşi la pământ când tânărul care îl ţinea se 
întoarse şi fugi împreună cu ceilalţi. Incercă să se ridice în 
picioare, luptând cu valurile de greață şi durere sfâşietoare, dar 
reuşi să se târască doar câţiva paşi în piaţetă. Degetele i se 
încleştară pe mânerul pumnalului, dar n-avu puterea să-l scoată 
din rană. Sângele începu să-i curgă, cald, peste mâinile 
îngheţate. Gluga îi fu dată pe spate de o pală de vânt. Fetiţa de 
pe treapta clădirii de vizavi se uita cu ochii mari la el. 


132 


— Ajută-mă! îngăimă Hasan. 

Gura copilei formă un oval mare din pricina şocului, apoi se 
transformă într-un țipăt, după care fetiţa fugi în casă, strângând 
în mână păpuşa de lemn. Hasan gemu şi să afundă mai mult în 
noroi. Uşa casei se trânti cu putere. Se gândi la Everard care 
aştepta în preceptoriu; simţea Cartea Graalului ca o piatră de 
moară pe spatele lui, apăsându-l tot mai mult în noroi. Simţi 
cum îl părăseşte conştiinţa de sine, depărtându-se de el ca un 
abur. Ploaia îi cădea drept peste creştetul descoperit al capului 
şi i se scurgea în jos pe obraji, amestecându-se cu sângele şi 
lacrimile. Clopotele îndepărtate ale catedralei Notre-Dame 
începură să bată chemarea la vecernie, urmate la scurt timp de 
clopotele tuturor celorlalte biserici din oraş, chemându-i pe 
locuitorii Parisului să vină la rugăciunile din seara zilei lor de 
sărbătoare. 

— Ar trebui să fie pe undeva pe aici, dacă raportul a fost 
corect. 

Cel care vorbise, un bărbat îndesat pe nume Baudouin, cu păr 
des de culoarea nisipului şi o faţă pătrăţoasă, sări din şaua 
calului şi dădu hăţurile unuia din cei doi tovarăşi călare ai lui. 
Mantia lui stacojie, de uniformă a gărzii regale, şiroia de apă. 

— Dă-ne chestia aia, Lucas, zise el, arătând spre torţa pe care 
o ţinea tovarăşul lui. 

— Ar fi trebuit să-i punem pe parohi să se ocupe de asta, 
rosti, iritat, Lucas, cel mai tânăr dintre cei trei. Blestemată să fie 
ploaia asta! 

— Nu e de datoria parohilor să cerceteze crimele, replică 
Baudouin, inspectând zona care, în afara cercurilor mici de 
lumină generate de torţele aprinse, era neagră ca iadul. 

Piaţeta era ciudat de liniştită, cu excepţia zgomotelor scoase 
de vânt şi de ploaia biciuitoare. La ferestrele clădirilor 
dărăpănate care o înconjurau nu se vedea nicio lumină; 
majoritatea celor care locuiau acolo erau la biserică pentru 
slujbă. Baudouin înaintă, ţinând torţa sus şi clipind des din 
pricina ploii. 

— O astfel de datorie cade, din nefericire, pe umerii noştri, 
continuă el. Se întoarse şi făcu o grimasă înspre tovarăşii lui. 
Oamenii bătrânului şi bravului căpitan. 


133 


— Mi-ar plăcea să-l văd şi pe el aici, mârâi al treilea bărbat. În 
loc să stea pe dosul lui mare la căldurică în palat. 

— O, cred că are destule lucruri de care să se îngrijească, 
Aimery, cu tot scandalul provocat de trubadurul ăla. In noaptea 
asta îşi va câştiga cu siguranţă greu pâinea. 

— Da, se amestecă repede Lucas. Ce a fost şi cu povestea 
aia? Am văzut o companie de templieri împreună cu regele chiar 
înainte de plecarea noastră. Se certau. 

Baudouin ridică indiferent din umeri. 

— Ceva legat de faptul că trubadurul ar fi fost un eretic, aşa 
am auzit. Inchizitorii l-au luat pentru cercetare. 

Lucas se înfioră. 

— Cu siguranţă că situaţia noastră nu pare la fel de rea. 

— Ce e aia? 

Baudouin privi în jurul lui şi-l zări pe Aimery arătând înspre 
intrarea într-o alee. Reuşi să desluşească o formă prăbuşită la 
pământ. Se apropie, cu torţele mişcându-se nebunește în bătaia 
vântului. Era un trup. Baudouin se aplecă şi scutură umărul celui 
căzut. Nicio mişcare. 

— Ţine asta, zise el, dându-i torţa lui Aimery, care 
descălecase şi se apropia. 

După ce tovarăşul lui apucă torţa, Baudouin întoarse trupul cu 
faţa în sus. 

— lisuse! exclamă Aimery, făcându-şi imediat cruce când zări 
chipul omului. E un sarazin! 

Baudouin zări mânerul pumnalului ieşind din partea laterală a 
trupului. Omul murise cu ochii deschişi în bătaia ploii. Printre 
petele de noroi, faţa lui era gri-albăstruie, lividă din pricina 
vânătăilor, iar barba îi era plină de sânge coagulat. 

— Bietul de el. 

Baudouin îndepărtă mantia omului şi îl percheziţiona rapid, 
dar nu găsi nimic în afară de o teacă goală care părea să se 
potrivească pumnalului. 

— Se pare că a fost omorât cu propria armă. Ar trebui să 
întrebăm prin jur. Poate a văzut cineva cine a făcut asta. 

— Sunt cu toţii la biserică, replică morocănos Aimery. Femeia 
care ne-a anunţat a zis că a auzit strigăte, apoi l-a zărit întins pe 
alee. N-a văzut cine a comis crima. Îi vom spune căpitanului şi el 


134 


o să decidă dacă trebuie să continuăm cercetările. Dar nu cred 
că va fi dispus să aloce timp sau oameni pentru chestia asta. 
Ridică din umeri, uitându-se la leş. Mă îndoiesc că-i va fi cuiva 
dor de el. _ 

Baudouin oftă, apoi dădu din cap. Işi şterse faţa udă cu 
mâneca hainei. 

— Atunci ajută-mă cu el. Trebuie să-l leg de şaua calului meu. 
Îl ducem la gropar. 

— Unde? întrebă Aimery, fără să se apropie de cadavru. 

— Nu într-un cimitir, asta e sigur, zise Lucas, venind din 
spatele lor. 

Tânărul legase caii de un pripon în faţa unei tăbăcării. 

— Trebuie să-l ducem undeva, zise Baudouin. 

Se gândiră toţi trei câteva clipe. 

— Cimitirul leproşilor, rosti Aimery în cele din urmă. 

Lucas clătină din cap. 

— Leprozeria n-o să-l vrea. 

— Vom spune că a fost un lepros. Atunci vor fi obligaţi să-l ia. 

Aimery şi Lucas se uitară la Baudouin. Incapabil să găsească o 
soluţie mai bună, acesta încuviinţă. 

— Bine. Ajutaţi-mă să-l urc pe şa. 

XXX 
Templul din Paris 
noiembrie 1266 


După terminarea primei slujbe a zilei, Will ieşi din capelă, 
căscând. Serviciul religios fusese extrem de lung, deoarece era 
Ziua Morților, iar în timpul fiecărei slujbe aveau să se rostească 
rugăciuni speciale pentru cei plecaţi pe cealaltă lume. Era o zi 
sumbră în comparaţie cu Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, deşi 
vremea se prezenta mult mai bine. După zile întregi de vânt şi 
ploaie, dimineaţa se ivise uluitor de limpede, cu cerul trecând de 
la negru la turcoaz, apoi la un albastru strălucitor. Preţul plătit 
pentru asta era însă scăderea bruscă a temperaturii. In zorii 
zilei, grăjdarii fuseseră nevoiţi să spargă stratul gros de gheaţă 
care se formase peste adăpătoarele cailor pe timpul nopţii. 
Gheaţa întărise noroiul şi făcuse ca iarba să devină argintiu- 
alburie. 


135 


Cavalerii se îndepărtau de capelă, îndreptându-se în şir către 
sala mare. Alături de alţi sergenţi, Will trebuia să aştepte până 
ce cavalerii terminau ca să mănânce şi el, aşa că se duse la 
croitorie ca să ia sutana lui Everard, pe care i-o dusese 
croitorului din preceptoriu la peticit. 

— Sergent Campbell. 

Will privi în jur şi văzu un servitor în tunică maro venind 
repede spre el. Omul părea mai degrabă că se furişează şi se tot 
uita la cavaleri. 

— Da? 

— Cineva te aşteaptă la poartă, rosti servitorul. 

— Cine? 

Servitorul nu-i răspunse, dar, după o scurtă privire aruncată 
peste umăr, întinse palma spre Will. În palma lui se vedea un 
pătrat şifonat de material albastru. 

Will se încruntă. 

— Ce e? întrebă el, desfăcând marginile pătratului. 

Un boboc uscat de iasomie. 

— N-a vrut să-şi spună numele, şopti servitorul. Doar mi-a zis 
să-ţi dau asta. Aşteaptă afară, la drum. 

Omul înclină scurt din cap şi îşi văzu mai departe de treburile 
lui. 

Will închise pumnul în jurul bucății de pânză şi simţi cum 
inima începe să-i bată cu putere. Însă nu mintea, ci trupul părea 
să-i fie mai emoţionat. Simţi un tremur intern de iritare pentru 
că Elwen nu respectase ceea ce-i spusese cu doar o săptămână 
înainte: că nu putea veni acolo aşa, pur şi simplu. După câteva 
clipe în care rămase țintuit locului, traversă curtea şi se îndreptă 
spre pasajul care ducea la poarta principală pe lângă donjon. Nu 
făcuse prea mulţi paşi când zări un cavaler venind spre el. Era 
Garin. Ceilalţi oameni dispăruseră din curte, iar ultimul dintre 
cavaleri intrase în sala de mese. 

Garin zâmbi în chip de salut. Zâmbetul nu-i cuprinse şi ochii, 
iar când vorbi, tonul lui vesel păru forţat. 

— Speram să te prind. 

— Ce e? întrebă Will, ascunzând bucata de material în 
buzunarul tunicii. 


136 


— Nu eram sigur, dar am crezut că văd un vechi camarad al 
unchiului meu aici zilele trecute. Un om pe nume Hasan? 

Will dădu din cap. 

— Da, e aici. 

— Robert mi-a spus că e şi un camarad al stăpânului tău. 

— Nu sunt sigur dacă e corect cuvântul camarad. Stăpânul 
meu îl foloseşte uneori pe Hasan ca să dea de unele texte pe 
care vrea să le cumpere. De ce întrebi? 

— Nimic important. Garin ridică din umeri şi râse bizar, dar 
Will sesiză iarăşi o tensiune interioară în spatele aparentei 
veselii. Voiam doar să-i mulţumesc pentru că a încercat să 
salveze viaţa unchiului meu la Honfleur. N-am avut ocazia după 
bătălie, dar n-am uitat cum a luptat umăr la umăr alături de noi. 
Făcu o pauză. Ştii unde e? 

— L-am zărit ieri-seară, dar nu ştiu unde e acum. Cred că stă 
în oraş. Cam asta-i tot ce-ţi pot spune. Will făcu un pas către 
pasajul care ducea spre intrare, îmi pare rău, dar trebuie să 
plec. 

— leşi din preceptoriu? 

— Am o sarcină de îndeplinit pentru stăpânul meu. Dacă îl 
văd pe Hasan, o să îi spun că-l cauţi. 

După ce ieşi din umbra prelungă a donjonului, Will merse de-a 
lungul rue du Temple, pe marginea căreia se înşirau castani 
înalţi. Elwen aştepta sub unul dintre copaci, înfundată până la 
glezne într-un covor de frunze ruginii. Purta o rochie albă şi un 
şal albastru de lână, strâns bine în jurul umerilor. Will o strigă. 
Sunetul îi fu smuls de pe buze de o pală de vânt care zgudui 
ramurile copacilor de deasupra lui. Elwen îşi întoarse privirea. Pe 
chipul ei se citea uşurarea. Alergă spre Will, apoi se opri, 
nesigură, la câţiva paşi înaintea lui. Tânărul zări lacrimile din 
ochii ei şi iritarea îl părăsi instantaneu. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă el, apropiindu-se. 

Fata îşi duse mâinile la faţă. 

— Elwen, ce e? Will o prinse cu blândeţe de umeri. Vorbeşte 
cu mine. 

După câteva clipe, ea îşi luă mâinile de pe faţă. Avea obrajii 
uzi. 


137 


— Nu ştiu de unde să încep. Will, am făcut ceva îngrozitor. 
Dădu cu violenţă din cap. Nu trebuia să se întâmple aşa. Nu 
credeam că are să sufere cineva. 

— Ce tot spui acolo? 

Elwen inspiră adânc, apoi se smulse din strânsoarea lui Will. 

— Şi ce e mai rău e faptul că am senzaţia că te-am trădat pe 
tine. 

Will păstră tăcerea cât timp Elwen îi povesti cum venise 
Everard la ea la palat, cerându-i să ia o carte de la trubadur, de 
la Pierre de Pont-Eveque, o carte care, îi spusese preotul, fusese 
furată cu şase ani în urmă din preceptoriu. Apoi îi zise ce târg 
încheiase ea cu preotul: în schimbul cărţii, Everard avea să-l 
propună pe Will pentru iniţiere. 

Will rămase tăcut o vreme după ce ea termină. 

— Everard ţi-a cerut să furi această carte? 

— Imi pare rău că am complotat cu maestrul tău, Will, dar ştiu 
cât îţi doreşti să ajungi cavaler şi credeam că aşa te pot ajuta. În 
fond, cartea nu aparţinea cu adevărat trubadurului. Elwen îşi 
muşcă buza şi privi în jos. Apoi au venit dominicanii şi eu m-am 
temut atât de tare că vor descoperi ce am făcut, încât nu m-am 
putut gândi la altceva decât să scap de carte. L-au arestat pe 
trubadur seara trecută, înainte de reprezentaţie. 

— L-au arestat pentru ce motiv? 

— Dominicanii cred că reprezentaţia lui şi Cartea Graalului 
sunt erezii. 

Will strânse din dinţi. 

— În fine, important e că tu eşti bine. 

— E vina mea, nu-i aşa? Mă gândesc la ce i s-a întâmplat 
trubadurului. Am auzit că, negăsind cartea, dominicanii l-au 
acuzat că minte când a spus că o servitoare i-a furat-o. Dar el 
zisese adevărul. Mi-am dat un nume fals. 

— Ai procedat bine. Elwen, nimic din toate astea nu s-a 
întâmplat din vina ta. Will clătină din cap. Nu-mi vine să cred că 
a putut face aşa ceva, murmură el. 

— Pierre nu e un om rău. A luat cartea la moartea fratelui său. 
Voia doar să-şi prezinte în public poeziile. Or să-l omoare, nu-i 
aşa? 

— Fratele lui? 


138 


Elwen îi povesti ce-i spusese Pierre despre Antoine. 

— Everard credea că Pierre putea fi cel care a furat cartea din 
tainiţele Templului, dar n-a fost el. Fratele lui, Antoine, a găsit-o 
pe pragul uşii. Niciunul dintre ei nu avea habar de legătura 
dintre carte şi Templu. 

— Şi unde e cartea acum? 

— M-am întâlnit cu omul lui Everard ieri-seară, aşa cum am 
aranjat, şi i-am dat-o lui. 

— Omul lui Everard? 

— Hasan, preciză ea, aproape în şoaptă. Mi-a spus că am 
procedat bine şi că preotul va fi mulţumit. L-am întrebat de 
unde vine şi mi-a zis că din Siria. l-am spus că şi eu vreau să mă 
duc în Ţara Sfântă. Mi-a zis că ar trebui să o fac, pentru că e 
foarte frumos acolo. 

— Hasan a adus cartea aici, lui Everard? 

— Aşa trebuia. Însă, Will, câţiva membri ai gărzii regale au 
ieşit în patrulare azi-noapte şi au dat peste un cadavru, la puţin 
timp după ce m-am despărţit de Hasan. L-am auzit pe Baudouin, 
unul dintre ei, raportând toată povestea căpitanului dis-de- 
dimineaţă, când eu aduceam apă pentru baia reginei. L-am 
rugat să-mi spună şi mie despre ce era vorba şi mi-a zis că au 
găsit un sarazin bătut şi înjunghiat mortal pe o alee. Alte lacrimi 
apărură pe obrajii fetei. Mi-a zis că l-au abandonat la leprozerie, 
lângă poarta Saint-Denis, ca să fie îngropat acolo. Trebuie să fi 
fost vorba de el, nu-i aşa? 

— Leprozerie? 

— Pentru că era sarazin. 

— Everard mi-a spus că Hasan se convertise la... 

Will se opri şi îşi trecu mâinile prin păr. Avusese bănuieli 
legate de Hasan în trecut, dar Everard îi respinsese cu 
brutalitate manifestările de neîncredere. Dacă preotul îi 
ascunsese toate acele lucruri şi se dusese în secret ca să-i ceară 
lui Elwen să-l ajute să reintre în posesia cărţii furate, Will se 
întreba dacă maestrul său nu-l minţise şi în multe alte privinţe 
de-a lungul anilor. Şterse o lacrimă de pe obrazul lui Elwen cu 
degetul mare. 

— Trebuie să plec, îi spuse el, luându-i mâna şi punând 
pătratul de material textil, cu bobocul uscat de iasomie, în 


139 


palma ei. Întoarce-te la palat şi nu mai spune nimănui ce mi-ai 
spus mie. 

— Mă urăşti? 

— Bineînţeles că nu, murmură el, strângând-o în braţe. fti 
sunt recunoscător că ai făcut asta ca să mă ajuţi, Elwen, dar 
sunt furios că ai fost pusă într-o asemenea situaţie. Will simţi 
cum trupul ei se relaxează. li mângâie părul câteva clipe, apoi 
se dădu în spate şi o sărută pe obraz. O să vin curând ca să te 
văd. Promit. 

Zărindu-l pe Will cum porneşte repede înapoi spre 
preceptoriu, Garin se ascunse sub arcada care ducea spre 
donjon. 

Cu o seară înainte, îl văzuse pe Hasan plecând şi, ştiind că 
trubadurul trebuia să-şi ţină reprezentaţia, bănuise că sarazinul 
avea să încerce să recupereze cartea. Garin intenţionase să-l 
urmărească pe sarazin, dar fusese oprit de Inspector, care 
începuse să-i vorbească despre un post vacant în cadrul unui 
preceptoriu din Cipru. Era o poziţie de rang înalt, de asistent al 
Mareşalului, iar Inspectorul era interesat să afle dacă voia să o 
ocupe. Dar Garin nu fusese în stare să se gândească la altceva 
decât la Rook, care aştepta cartea supraveghind-o pe Adela la 
Şapte Stele, şi la Hasan îndepărtându-se tot mai mult. 
Acceptase în grabă să preia postul şi Inspectorul, mulţumit, îi 
spusese că ar trebui să ajungă în portul Marsilia cât mai curând 
ca să se urce la bordul unei corăbii înainte de dezlănţuirea 
furtunilor iernii. Când Inspectorul îl lăsase în sfârşit şi plecase să 
scrie o scrisoare maestrului Ciprului, Hasan se făcuse nevăzut. 
Garin se gândise să se ducă direct la palat, dar dacă îl rata pe 
sarazin la întoarcere ar fi pierdut orice şansă de a mai recupera 
cartea, aşa că, în cele din urmă, hotărâse să rămână pe loc şi să 
aştepte. 

La întoarcerea în preceptoriu a unei companii de cavaleri, 
condusă de Nicolas de Navarra, Garin, care-i văzuse plecând 
ceva mai devreme însoţiţi de doi călugări dominicani, reuşise 
să-l prindă pe unul dintre ei, un coleg de dormitor cam de 
aceeaşi vârstă cu el, în faţa grajdului. 

— Ce s-a întâmplat la palat, Etienne? îl întrebase el în şoaptă. 


140 


— N-ar trebui să ştii asta, răspunsese cavalerul, tot în şoaptă, 
dând hăţurile grăjdarului. 

— E greu să păstrezi secrete într-un astfel de loc. 

După ce-i aruncase o privire lui Nicolas de Navarra, care 
discuta în curte cu Inspectorul, Etienne se apropiase de Garin. 

— L-am prins pe trubadur, iar dominicanii l-au şi arestat. 

— Bine, zisese Garin, străduindu-se să zâmbească. Mă bucur 
că l-aţi prins pe nemernic. 

Etienne dăduse din cap, cu o satisfacţie sumbră pe chip. 

— Mă îndoiesc că va mai scrie vreodată ceva despre noi. 

— Ce e cu cartea lui? Cea despre care oamenii cred că este 
opera diavolului? 

— N-am găsit-o. Trubadurul a încercat să ne bage pe gâto 
prostie cu o servitoare care i-ar fi luat-o, dar fratele Nicolas nu i- 
a putut confirma spusele. 

— De ce nu? 

—A zis că servitoarea se numeşte Grace, dar şeful 
personalului a spus că nu lucrează nimeni cu acest nume la 
palat, iar descrierea trubadurului - drăguță şi cu păr auriu - nu 
ne-a ajutat prea mult. 

— Frate Etienne. 

Cavalerul îşi întorsese privirea la apelul sec al lui Nicolas de 
Navarra. 

— Trebuie să plec. 

Garin îşi petrecuse restul nopţii fără să poată dormi, începuse 
să îşi facă griji că poate Hasan nici nu trebuia să se întoarcă de 
fapt cu cartea la el, ci primise instrucţiuni de la preot să o ducă 
în altă parte. 

După ce vorbise cu Will, Garin îl urmărise, intrigat să-l vadă 
cotind pe drum în loc să o ia înainte spre oraş. Trecuse ceva 
vreme până să o recunoască pe femeia cu care Will se întâlnise 
sub copac. Garin constatase cu surprindere cât de mult se 
schimbase Elwen. Fata deşirată şi fără piept, a cărei viaţă o 
salvase el la Honfleur, devenise o tânără aşa de frumoasă. Nu 
reuşise să se apropie destul ca să audă conversaţia, dar 
remarcase că ea era supărată, iar Will agitat. Urmărindu-i pe cei 
doi, în minte îi venise descrierea pe care o făcuse Etienne 
servitoarei şi în acea clipă Garin tresărise. Elwen era doamnă de 


141 


onoare la palat. Aproape tot timpul cât discutaseră, Will stătuse 
cu spatele la el şi cu siguranţă cei doi fuseseră suficient de 
aproape unul de celălalt pentru ca ea să-i fi dat lui Will ceva atât 
de mic ca o carte fără ca asta să se vadă. Din nou Garin se 
simţise ros de resentimente gândindu-se că poate Will ocupase 
locul pe care unchiul lui i-l rezervase lui în grupul secret al lui 
Everard. 

Când Will trecu ca o furtună înapoi, Garin se ascunse mai bine 
sub arcadă. Trebuia să pună mâna pe acea carte. Dacă nu, viaţa 
lui nu mai merita să fie trăită. Rook şi Edward aveau să se 
asigure de asta. 

Când ajunse în faţa încăperii lui Everard, Will nu bătu, ci 
împinse direct uşa şi dădu buzna înăuntru. Strângea cu putere 
sutana preotului. După ce se despărţise de Elwen, se dusese la 
croitorie, aşa cum îşi planificase, pentru a lua sutana peticită. 
Avea nevoie de timp ca să gândească şi să se calmeze puţin 
înainte de confruntarea cu preotul. Nu-i ieşise însă aşa cum 
intenţionase. Cu fiecare pas pe care îl făcea spre încăperile lui 
Everard furia i se intensificase, până când ajunsese să o simtă 
ca un ghem dur în stomac. 

Everard îşi ridică uluit privirea când auzi uşa trântindu-se de 
perete. Will nu-l văzuse la primele două slujbe. Aşezat pe 
scaunul de la fereastră şi privind afară pe după tapiseria care 
ţinea loc de draperie, preotul avea o paloare de moarte, 
singurele pete de culoare de pe faţa lui fiind cearcănele negre. 
Arăta ca şi cum n-ar fi închis ochii nicio secundă toată noaptea. 

Will aruncă sutana neagră pe podea, la picioarele lui Everard. 

— Cum e posibil ca un om egoist ca dumneata să poarte un 
astfel de veşmânt? 

— Ce înseamnă asta? cârâi Everard. 

Dădu drumul tapiseriei, aruncând încăperea în penumbră. 

— Dumneavoastră să-mi spuneţi. 

— Cum vorbeşti cu... 

— Tocmai m-am întâlnit cu Elwen, i-o reteză Will. Ştiţi ce mi-a 
spus? 

— Elwen?  murmură preotul, ridicându-se tremurând în 
picioare. Unde e? 

Will fu surprins de tonul preotului, dar îşi continuă tirada. 


142 


— Mi-a spus ce aţi pus-o să facă. Că v-aţi dus la ea şi i-aţi 
cerut să fure o carte de la trubadurul ăsta despre care vorbeşte 
toată lumea. 

— A spus că a luat-o? Sau a zis ceva despre Hasan? 

— Hasan e mort. 

Will regretă imediat modul lipsit de sensibilitate în care 
rostise cuvintele, mai ales după ce văzu durerea de pe chipul 
preotului. 

— Cum? 

— Hasan e mort, repetă încetişor Will. Sau aşa crede ea. 
Gărzile regale au descoperit un arab omorât azi-noapte în oraş. 

Everard rămase încremenit câteva minute, apoi se duse 
împleticindu-se la patul lui şi se prăbuşi greoi pe el, respirând cu 
greutate. 

— Nu, şopti el. Doamne, nu! 

Zărind groaza de pe chipul lui Everard, Will simţi cum îl 
părăseşte furia. Se duse la masa pe care preotul ţinea un urcior 
cu vin şi umplu un pocal. 

l-I dădu lui Everard şi acesta îl apucă de toartă cu cele două 
degete rămase întregi. După ce sorbi câteva înghiţituri, îşi 
sprijini capul de perete şi inspiră încet, scoțând un uşor şuierat 
la fiecare respiraţie. li arătă scaunul de la fereastră. 

— Aşază-te. 

— Prefer să stau în picioare. 

Se lăsă tăcerea, întreruptă doar de palele de vânt care ridicau 
tapiseria de la fereastră şi apoi o lăsau să cadă la loc, ca nişte 
imense valuri de aer. 

Everard se uită la Will. 

— Şi cartea? rosti el într-un târziu. Fata i-a dat-o lui Hasan? 

— Ce e cu cartea asta? ripostă Will, simțindu-se cuprins din 
nou de mânie. Ce naiba v-a determinat să-i cereţi femeii pe care 
eu 0... îşi dădu seama ce era să spună... să-i cereţi lui Elwen să 
ia această carte pentru dumneavoastră? 

— N-am avut altă opţiune. 

— Ba da, aveaţi. Imi puteaţi cere asta mie. Aş fi făcut-o 
bucuros, fără să o pun pe ea în primejdie. Şi totul doar de dragul 
unuia din textele dumneavoastră preţioase? 


143 


— N-ai fi putut să o iei, replică Everard. Pe chipul lui apărură 
semne de iritare. Ea era singura care se putea apropia suficient 
de mult de Pont-Eveqgue fără să trezească bănuielile cuiva. 
Trebuie să aud şi restul, sergent. Spune-mi tot ce ţi-a zis. 

— Ar trebui să mă duc la Inspector ca să vă raportez. N-aveaţi 
niciun drept să-i cereţi lui Elwen aşa ceva. 

Ochii preotului se îngustară. 

— Poate îţi aminteşti că amenințările deşarte nu mă 
impresionează. 

— Nu e o ameninţare deşartă. 

— Habar n-ai ce e în joc aici! ţipă preotul, cu voce spartă. 

Will vru să răspundă, dar se mulţumi să clatine din cap. 

— Ce naiba caut eu aici? Doar nu aveţi de gând să vă cereţi 
scuze sau să-mi explicaţi ceva, nu-i aşa? 

Porni spre uşă. 

— William! 

Will se opri, cu mâna pe clanţă. Chipul lui Everard era mascat 
de penumbră. Sprâncenele i se ridicau precum o creastă 
zdrenţuită deasupra ochilor obosiţi, iar buza superioară i se 
strâmbase în rictusul obişnuit în dreptul cicatricei. Will privi acel 
chip, dar nu găsi niciun indiciu asupra motivului pentru care 
Everard tocmai îi spusese pe numele de botez, după atâţia ani 
în slujba lui. 

— Rămâi, rosti Everard. Te rog. Îţi voi spune totul. 


144 


Alep, Siria 
noiembrie 1266 


Baybars stătea în faţa ferestrei mari şi arcuite. Simţea vântul 
deşertului, cald, pe pielea lui goală. Ud după baie, părul îi atârna 
în şuviţe negre pe scalp. Adierea de vânt aducea cu ea miros de 
fum, mirodenii şi dejecţii animale dinspre piaţa de cai. Sub el, 
întinzându-se de la zidurile masive care înconjurau citadela, se 
afla oraşul Alep, bijuteria din coroana lui siriană. Soarele de 
seară colorase domurile albe ale moscheilor şi şcolilor coranice 
în auriu, iar turnurile ascuţite ale minaretelor străluceau ca nişte 
faruri. Într-o piaţetă plină de praf din interiorul citadelei se 
desfăşura o partidă de polo. Călăreţii păreau minusculi de la 
distanţa aceea. Baybars iubea jocul, ferocitatea şi rapiditatea 
lui. El însuşi era unul dintre cei mai buni jucători. 

Urmări partida o vreme, după care se retrase în răcoarea 
plăcută a încăperii sale private. In camerele spaţioase se găseau 
foarte puţine piese de mobilier: erau grandioase mai degrabă 
prin construcţie decât prin conţinut. Coloane roşii şi negre de 
marmură se ridicau de la podeaua mozaicată înspre tavanul 
aurit, iar zidurile erau lambrisate, lemnul fiind incrustat cu sidef. 
Pe fiecare arcadă erau stucaturi, iar podelele erau acoperite cu 
covoare. 

Baybars se duse la o masă din marmură pe care se găseau un 
pocal şi un urcior încrustate cu pietre preţioase. Işi turnă nişte 
kumiz şi se aşeză pe divanul lui cu perne, dar imediat ce goli 
pocalul se ridică iarăşi în picioare. 

După victoria de la Safed, Baybars credea că războiul lui 
împotriva francilor înainta frustrant de încet. Kalawun spusese 
că, fără îndoială, creştinii credeau cu totul altceva. După Safed, 
Baybars cucerise o a doua fortăreață a templierilor, care căzuse 
după doar câteva zile de asediu. O săptămână mai târziu, 
distrusese un sat de unde, aşa cum aflase el, unii creştini din 
partea locului transmiteau informaţii despre mişcările armatei 
lui francilor din Acra. După aceea, mărşăluise cu trupele lui de-a 


145 


lungul coastei ca o demonstraţie masivă de forţă. Îi uciseseră pe 
toţi creştinii întâlniți în cale. lar toate astea nu însemnau nimic 
în comparaţie cu reuşitele din Cilicia. În vreme ce Baybars îi 
ataca pe templieri la Safed, Kalawun, pe care Baybars îl făcuse 
comandant al trupelor siriene, condusese jumătate din armata 
lui spre nord împotriva creştinilor armeni. 

Kalawun străbătuse munţii şi căzuse în spatele liniilor 
inamice, după care le trecuse prin foc şi sabie regatul. Lăsând în 
urmă oraşe în ruine fumegânde, se întorsese în Alep cu o lună în 
urmă, aducând cu el căruţe întregi cu aur şi patruzeci de mii de 
sclavi. 

Însă de atunci nu se mai întâmplase nimic. 

Nerăbdarea îl îmboldea pe Baybars. În vreme ce ofiţerii şi 
soldaţii lui se odihneau, sultanul discutase cu comandanții 
regimentelor, se întâlnise cu aliaţii şi petrecuse ore întregi 
pentru a pune la punct planurile următoarei sale campanii 
împotriva francilor. Insă comandanții erau atât de pătrunşi de 
victoriile înregistrate peste vară, încât nu mai aveau chef de 
luptă acum. Baybars era foarte dezamăgit. Aşa că în acea seară 
convocase un consiliu ca să le spună tuturor asta. 

Işi întoarse privirea auzind paşi apropiindu-se. Câţiva servitori 
trecură pe sub arcada pe care fusese inscripționată mărturisirea 
musulmană de credinţă: Wu există alt zeu decât Dumnezeu, iar 
Mahomed este profetul Său. Eunucii îşi ţineau capetele plecate 
în vreme ce se mişcau prin încăpere, ducând tăvi cu piepteni, 
cuțite şi uleiuri. Unul dintre ei adusese turbanul şi mantia 
galben-aurie ale lui Baybars. 

— Luminăţia Ta, am venit să te îmbrăcăm. 

— Scopul vostru este evident. 

Baybars rămase în picioare, închizând ochii, în vreme ce 
servitorii începură să se agite în jurul lui. Trecuseră şase ani, dar 
el nu reuşise să se obişnuiască să fie înconjurat de asemenea 
atenţii. Preferase întotdeauna să se îmbrace singur, dar ca 
sultan era sub demnitatea lui să mai procedeze aşa. Mâinile 
servitorilor erau uşoare şi rapide ca nişte fluturi pe trupul şi 
capul său, în vreme ce îi pieptănau părul, îi aranjau barba şi îi 
masau pielea cu uleiuri. După ce îl îmbrăcară cu o tunică albă de 
mătase, pantaloni şi cizme din piele moale, servitorii îi puseră 


146 


mantia. Pe cele două benzi brodate de pe braţe fuseseră trecute 
numele şi titlul. In faţa lui apăru o oglindă. Baybars se studie în 
metalul lustruit. Zări un bărbat înalt şi puternic, cu faţa arsă de 
soare, cu trăsături aspre şi cu ochi profunzi care văzuseră 
înfrângeri şi triumfuri, cu mâini suple, cu vene proeminente şi 
palme pline de bătături. Dincolo de aur şi fineţuri, Baybars 
continua să fie un războinic. lar acest lucru îl liniştea. 

— Stăpâne! 

Baybars se întoarse şi îl văzu pe Omar, purtând o mantie 
aurie, cu părul şi barba date cu ulei. Bărbatul se înclină. 

— Sala tronului e pregătită. Să-i chem pe comandanţi? 

— Nu, răspunse Baybars după o pauză. Se duse la Omar şi îşi 
puse o mână pe umărul camaradului său. Hai să facem o 
plimbare împreună. 

— Desigur, zise Omar, deopotrivă surprins şi încântat de 
invitaţie. 

Baybars o luă de-a lungul coridoarelor largi, pe lângă 
încăperile consilierilor şi oficialităților, apoi străbătu săli de 
recepţie din marmură unde comandanții, soldaţii şi sclavii se 
opreau din treburile lor şi se înclinau la trecerea lui. Nu peste 
mult timp, ajunseră la o arcadă care dădea într-o curte 
interioară străjuită de balcoane umbrite. Apa curgea prin canale 
săpate în podea dinspre fântâna aflată în mijloc. Era o oază 
răcoroasă şi verde cu arbuşti, plante cu frunze mari şi 
numeroase flori parfumate. In afară de clipocitul apei, se auzea 
ciripit de păsări dinspre o colivie imensă. Baybars se opri în 
dreptul acesteia şi luă o mână de grăunţe de pe o tavă. Aruncă 
hrana înăuntru. 

— Citadela asta e impresionantă, nu crezi, Omar? rosti el, 
uitându-se cum păsările se reped la mâncare. 

— Aşa am considerat întotdeauna, Luminăţia Ta. 

Baybars zâmbi. 

— Cred că îmi place mai mult când îmi spui prieten, cel puţin 
când suntem singuri. Luminăţia Ta sună atât de formal de la 
cineva care mă cunoaşte de atâta vreme. 

Omar răspunse tot cu un zâmbet. 

— Da, sadeek. 


147 


— Însă, continuă Baybars, nu e nici pe departe la fel de 
magnifică precum fortăreaţa pe care şi-a construit-o Saladin la 
Cairo. Nu a însemnat doar tronul puterii pentru el, ci şi un 
simbol al acestei puteri. Şi eu vreau să construiesc ceva 
puternic. Omar observă că ochii lui Baybars aveau o expresie 
visătoare. Ceva ce va rezista până la sfârşitul omenirii. 

— Ai construit deja multe. Ai fortificat Cairo şi ai ridicat spitale 
şi şcoli şi... 

— Nu ceva din piatră, i-o reteză Baybars. Nu la asta mă refer. 

Se îndepărtă de colivie şi urcă cele câteva trepte care duceau 
dincolo de balcoane către o alee înaltă de unde se putea admira 
panorama Alepului. Omar îl urmă. Când ajunseră în vârf, 
Baybars se sprijini de parapet. 

— De dimineaţă m-am dus prin oraş. 

— Singur? Trebuie să fii prudent. 

— Ştii ce am văzut acolo? Baybars se întoarse spre Omar. Am 
văzut soldaţi îmbătaţi cu vin apusean, negustori vânzând lână şi 
sare, şi cărţi pline de gândire în latină. Femeile apusene de pe 
străzi se vindeau oamenilor noştri. Saladin a fost un conducător 
de o abilitate supremă, şi asta nu se poate nega. Ştia cum să 
câştige bătălii şi cum să-şi unească şi să-şi conducă oamenii. 
Dar Saladin a dat greş. Pământurile noastre sunt în continuare 
infestate. 

— Moartea pune capăt planurilor tuturor oamenilor. 

— Nu moartea este motivul pentru care Saladin nu s-a 
descotorosit de duşmanii noştri. Era dispus să negocieze, să 
accepte capitularea şi să omoare doar atunci când era nevoie. 
Din cauza milei lui noi nu suntem liberi acum. Saladin a fost 
sabia, Omar, dar eu sunt Arbaleta. Eu voi merge mai departe. 
Ceea ce vreau eu să construiesc este un viitor eliberat de 
influenţa Apusului. 

— Lupta împotriva armatelor creştinătăţii este o încercare în 
sine. Dar împotriva influenţei lor? Cum îţi propui să lupti 
împotriva a ceva atât de nebulos? 

— Simplu. Mâine voi da ordin să fie închise toate tavernele din 
Alep. Apoi voi alunga curvele. Le voi obliga să plece şi le voi lăsa 
la mila deşertului. Eu nu le voi arăta nicio milă. 


148 


Baybars porni înapoi pe trepte către balconul de deasupra 
curţii interioare. 

— Dar oamenii noştri s-au obişnuit cu astfel de lucruri, zise 
Omar, grăbindu-se ca să ţină ritmul cu paşii mari ai sultanului. 

— Se vor dezobişnui. Allah nu ne îngăduie să bem alcool. 

— Atunci cu femeile. Bărbaţii au nevoie de o asemenea... 
eliberare pe care o oferă ele. Mai bine să avem femei apusene 
ca obiecte ale dorințelor carnale ale oamenilor decât femeile 
noastre. 

— Muncitorii ar trebui să se concentreze pe lucrul şi pe 
nevestele lor, iar soldaţii şi comandanții au la dispoziţie sclave 
pentru asemenea lucruri. 

— Multe dintre sclave sunt femei din Apus. Nu e acelaşi lucru? 

Sultanul se opri. 

— Sclavii nu sunt liberi să meargă pe străzile noastre şi să-şi 
etaleze mărfurile printre semenii noştri. Sunt sub comanda şi 
controlul nostru. E o mare diferenţă. Baybars vorbea pe un ton 
hotărât. În plus, soldaţii noştri vor avea lucruri mai importante 
de făcut după consiliul din noaptea asta. 

— Tot intenţionezi să le dezvălui comandanților următoarea ta 
mişcare? Te-aş sfătui cu stăruinţă să n-o faci, sadeek. Oamenii 
abia au încheiat o campanie. Au nevoie de timp ca să se refacă, 
să-şi savureze victoria. Tu ai nevoie de timp. 

— N-avem timp la dispoziţie, Omar. N-am nicio îndoială că 
francii vor răzbunare pentru Safed. Îmi propun să-i lovesc din 
nou înainte ca ei să poată strânge o forţă importantă. li vreau 
distruşi înainte să apuce să se lupte. Vreau să-i spulber. 

— Dar ţinta ta e... Omar îşi desfăcu mâinile... considerabilă. 

Înainte ca Baybars să răspundă, pe coridor se auzi zgomot de 
paşi în alergare. Spre ei se îndrepta o tânără, cu părul negru 
fluturând în jurul umerilor. Femeia strângea de mână un băieţel 
care încerca să ţină cu disperare pasul. În urma lor veneau în 
fugă doi războinici Bahri. Femeia se opri în faţa lui Baybars şi a 
lui Omar. Băieţelul gâfâia şi se uita temător peste umăr la 
războinici, care se opriseră la o distanţă respectuoasă de sultan. 
Băiatul pufni şi îşi şterse nasul de mâneca largă a tunicii galben- 
aurii cu care era îmbrăcat. Baybars se holbă la haină. Semăna 


149 


izbitor de mult cu materialul din care era confecţionată mantia 
lui. 

— Cheamă-ţi câinii de pază, izbucni femeia. Vreau să îţi 
vorbesc! 

— Îmi cer scuze, stăpâne, rosti unul dintre războinici. Ştiam că 
nu vreţi să fiţi deranjat, dar n-am putut-o opri. 

Baybars îi concedie cu un semn din cap, după care se întoarse 
spre soţia lui. 

— Ce vrei de la mine, Nizam? 

— Vreau să începi să-i acorzi mai multă atenţie fiului tău. 

Baybars se dădu înapoi când Nizam îl împinse pe băiat spre 
el. Baraka Khan, fiul lui în vârstă de şase ani, avea un nas roşu, 
plin de muci, şi ochii apoşi, apropiaţi unul de celălalt, şi negri ca 
ai maică-si. Părul castaniu şi sârmos, ciufulit, îi acoperea 
fruntea, iar buza de jos îi era ieşită în afară, ca şi cum băiatul ar 
fi fost în permanenţă îmbufnat. Aruncându-i soţiei sale o privire 
urâtă, Baybars schiţă un zâmbet şi mângâie părul băiatului. 
Baraka Khan se îmbufnă şi mai tare şi încercă să se agate de 
piciorul maică-si. Izbucnind în râs, sultanul smulse băiatul şi îl 
legănă în sus şi în jos, în modul jucăuş în care îi văzuse pe mulţi 
dintre soldaţii săi tratându-şi fiii. De obicei, copiii ţipau de 
plăcere şi implorau să mai fie legănaţi aşa, dar Baybars fu 
dezamăgit să constate că fiul său se mulţumi doar să 
scâncească. Sultanul îl aşeză pe picioare şi îl bătu la funduleţ. 

— Atunci du-te la mama ta. Se îndreptă de spate, fixând-o cu 
privirea pe Nizam. Ce poartă? întrebă el, arătând spre tunica 
galben-auriu, atât de asemănătoare cu a lui, îl făcea să se simtă 
stingherit, dar nici el nu ştia de ce anume. 

— L-am îmbrăcat ca tine, răspunse Nizam, dând la o parte 
mâna lui Baybars şi ridicând băiatul în braţe. Se apucă să-l 
legene, scoțând sunete liniştitoare ca să-l potolească pe micuţ, 
apoi se uită urât la soţul ei, cu buzele ei senzuale strânse într-o 
linie dură. Aşa cum se cuvine pentru moştenitorul tronului. 

Baybars simţi că ia foc. Îşi luă băiatul din braţele femeii şi îl 
puse jos, moment în care copilul începu să plângă cu lacrimi 
mari. Omar începuse să studieze una din tapiseriile care 
acopereau pereţii coridorului. 


150 


Baybars o strânse pe Nizam de braţ şi o împinse spre o 
fereastră mare care dădea în curtea interioară. Cum soţia lui se 
opri într-o rază de lumină, Baybars observă că rochia ei albă 
devenise aproape transparentă. Putea vedea contururile moi ale 
şoldurilor ei, picioarele zvelte şi ciocolatii, formele sânilor. Privi 
în altă parte. 

— Când Baraka Khan va fi suficient de mare, va sta alături de 
mine ca războinic şi moştenitor. Insă până în acea zi, aşa cum ti- 
am spus, îţi aparţine. 

— Vreau încă un fiu, Baybars, murmură Nizam. Nu eşti doar 
soldat şi sultan, eşti soţ şi tată. Nu-ţi uita îndatoririle faţă de 
mine. 

Baybars o privi. 

— Ţi-am dăruit tot timpul pe care l-am avut de dăruit. Aş 
putea să am o mie de sclave, dar n-o fac. 

— Şi le-ai trata şi pe ele aşa cum mă tratezi pe mine? 

— Ai palate, rochii frumoase, servitori. Nu te tratez rău, 
Nizam. 

— Orice fel de tratament ar fi mai bun decât niciunul. Un 
sultan ar trebui să aibă mai mulţi succesori, Baybars. Fă-ţi 
datoria faţă de mine şi îţi voi da încă un moştenitor. 

Sultanul se sprijini de zidul coridorului şi-şi miji ochii. 
Războaiele erau mai uşor de dus decât era de mulţumit o 
femeie: femeile erau viclene ca şerpii şi complicate precum 
cerul plin de stele. Ura întâlnirile cu soţia lui tocmai pentru 
sentimentul inevitabil de epuizare pe care i-l provocau. Prima lui 
nevastă, care murise dând naştere unei fete, fusese la fel de 
pretențioasă, dar nu chiar atât de şireată. A treia, Fatima, nu-i 
născuse încă niciun copil, iar Nizam era foarte conştientă de 
forţa poziţiei sale. Chiar dacă se simţea recunoscător pentru că 
îi adusese pe lume un fiu, Baybars n-o putea iubi, un fapt care 
nu-l deranja niciodată până când nu ajungea în preajma ei. 

— O să vin curând la tine, mormăi ei. Şi-acum, du-te. Lasă- 
mă. 

Nizam îşi miji ochii. Deschise gura ca pentru a mai spune 
ceva, apoi se opri. Inspirând adânc, dădu din cap. 

— Curând, rosti ea ca un ecou. 


151 


Se răsuci pe călcâie şi plecă de-a lungul coridorului, ţinându-l 
bine de mână pe fiul lor cel plângăcios. 

Urmărindu-i cum se îndepărtează, Baybars îşi dădu seama că 
nu veşmintele lui Baraka Khan îl stânjeneau, ci băiatul însuşi. 

Fiii comandanților săi, ba chiar şi unele dintre fiice, se luau la 
întrecere la căţăratul în copaci sau în lupte cu săbii de lemn. 
Erau atenţi la lecţiile predate în şcolile coranice şi puteau recita 
pasaje întregi din cartea sfântă. În schimb, fiul său părea să nu 
manifeste nicio aptitudine sau interes pentru vreun sport, şi cu 
atât mai puţin pentru artă sau disciplinele şcolare. Cu 
amărăciune, Baybars începea să-şi dea seama că era vina lui. Işi 
lăsase prea mult fiul în harem. Nizam avea dreptate. Băiatul 
trebuia să fie în compania bărbaţilor, a războinicilor. Dar el n- 
avea timp să educe un copil. 

— Omar, vreau să-mi găseşti imediat un preceptor pentru 
Baraka. 


152 


Templul din Paris 
2 noiembrie 1266 


— Ai auzit de Gerard de Ridefort? începu Everard. 

Will oftă şi se răsuci pe călcâie, dar nu închise uşa. 

— A fost un Mare Maestru templier, cu aproape o sută de ani 
în urmă. Ce-i cu el? 

— Stai jos! porunci Everard, pocnind din degete înspre scaun. 
Se încruntă când Will rămase în cadrul uşii. Vrei să auzi sau nu? 

Tânărul închise uşa şi se aşeză. 

— Dacă povesteşti cuiva ce-ţi voi spune, zise preotul, 
terminându-şi vinul şi privindu-l pe Will chiorâş, jur pe 
Dumnezeu, pe lisus şi pe tot ce e sfânt pe lumea asta că te 
omor. Se înfioră de frig şi smulse pătura de pe pat. Gerard de 
Ridefort a fost admis ca templier după ce a stat câţiva ani în 
Ţara Sfântă în calitate de cavaler la Curtea lui Raymond al IIl- 
lea, contele de Tripoli. Am auzit prima dată de el când m-am 
alăturat ordinului, cu peste cincizeci de ani în urmă. Conform 
celor care l-au cunoscut, de Ridefort intrase în Templu 
duşmănindu-l pe contele Raymond, care nu-şi respectase 
promisiunea de a-i da pământuri. Din câte am auzit, de Ridefort 
era un om agresiv şi răzbunător, cu un simţ exacerbat al 
propriei sale importanţe în cadrul Templului şi al lumii în 
general. Poate că aroganţa lui şi aparenţa de autoritate care 
maschează adesea un asemenea temperament au fost cele care 
l-au ajutat să urce în ierarhia ordinului. În orice caz, capitulul 
general care s-a întrunit la lerusalim, oraş aflat încă în mâinile 
creştinilor la acea vreme, a hotărât să-l numească Mare Maestru 
la moartea predecesorului său. 

Un an mai târziu, a murit regele lerusalimului. Succesorul, 
nepotul lui, era un biet copil şi, pentru a se proteja interesele 
tânărului rege, a fost numit un regent în persoana lui Raymond 
al III-lea, conte de Tripoli şi fostul senior al lui de Ridefort. 
Imediat după aceea, contele a pierdut controlul asupra tronului 
când noul rege a murit şi el, fără să lase pe nimeni în loc, cu 


153 


excepţia dubioasă a mamei sale, Sibylla, o prinţesă căsătorită 
cu un cavaler francez. Imediat ea a început să caute sprijin 
pentru propria cauză şi în scurt timp ea şi soţul ei, Guy de 
Lusignan, s-au încoronat ca stăpâni ai lerusalimului, cel mai 
important tron al puterii din toate cele patru state creştine din 
Outremer. Primul ei susţinător a fost Gerard de Ridefort, care 
era încântat să pună umărul la îndepărtarea lui Raymond de 
coroana regală. 

In acele vremuri, forţele noastre încheiaseră un armistițiu cu 
conducătorul musulman, Saladin. Dar pacea s-a spulberat atunci 
când armistițiul a fost încălcat în urma unui atac executat de 
unul dintre noii sprijinitori ai reginei asupra unei caravane a 
negustorilor arabi. 

Everard tuşi uşor şi scuipă în palmă. Întinse pocalul gol. 

Will i-l umplu imediat. 

După ce-şi udă gâtlejul, preotul continuă: 

— Contele Raymond care, spre deosebire de Gerard de 
Ridefort, era un om învăţat, cunoscător al obiceiurilor arabe, a 
căutat să încheie un armistițiu cu Saladin. Încă furios din pricina 
atacului asupra caravanei, sultanul a intrat în negocieri cu 
condiţia ca fiului său şi unui batalion de soldaţi egipteni să li se 
permită trecerea prin teritoriul deţinut de Raymond în Galileea. 
Contele a acceptat şi le-a trimis vorbă oamenilor săi să nu-i 
atace pe războinicii musulmani. Dar un grup de cavaleri care 
străbătea regiunea, conduşi de Gerard de Ridefort şi de Marele 
Maestru al ospitalierilor a aflat de înţelegerea respectivă şi, la 
ordinul primului, a pornit să-i ia prin surprindere pe egipteni, 
sfidând astfel dispoziţia dată de Raymond. 

Se spune că detaşamentul egiptean număra aproape şapte 
mii de oameni. De Ridefort şi Marele Maestru al ospitalierilor 
aveau la dispoziţie o sută cincizeci de cavaleri. Conform unuia 
dintre supraviețuitori, ospitalierii ar fi vrut să se retragă, dar de 
Ridefort l-a insultat pe maestrul lor făcându-l laş şi a pornit 
atacul aruncându-şi oamenii asupra trupelor musulmane. 

De Ridefort a fost unul dintre cei trei care au scăpat cu viaţă. 
Marele Maestru al Cavalerilor Sfântului loan a căzut în luptă. A 
fost ziua în care s-a bătut cuiul din coşciugul ambelor noastre 
ordine. 


154 


— Ambele? se miră Will, când Everard făcu o pauză ca să mai 
ia o înghiţitură de vin. Nu sunt un mercenar, dar ospitalierii nu 
sunt chiar aliaţii noştri cei mai apropiaţi. 

— Atunci înseamnă că nu cunoşti nici istoria noastră, nici 
Legea. Sub al cui stindard te-ai alinia în bătălie dacă al nostru ar 
cădea? Everard nu aşteptă un răspuns. Sub stindardul Sfântului 
loan. Nu, sergent, noi am fost aliaţi mulţi ani în ciuda 
diferenţelor sau, mai precis, a similitudinilor. Şi încă am mai fi 
dacă nu... Se opri şi se încruntă. Vrei să auzi asta? Atunci nu mă 
mai întrerupe! 

Will tăcu. 

— După atacul lui de Ridefort, pacea fragilă dintre forţele 
noastre şi Saladin a fost distrusă. Contele Raymond n-a avut de 
ales decât să renunţe la orice încercare de a ajunge la o 
înţelegere cu conducătorul musulman şi Saladin a pornit la 
război. Guy, regele lerusalimului, a declarat mobilizare generală 
în întregul Outremer, aşa că forţa combinată a imperiului a 
pornit la luptă împotriva armatei sultanului care se adunase în 
oraşul Tiberias. Contele Raymond, ai cărui soţie şi copii erau 
ţinuţi captivi în oraş de către Saladin, l-a sfătuit pe regele 
lerusalimului să aştepte ca trecerea verii să disperseze forţa 
musulmană, chiar dacă ştia că vieţile membrilor familiei sale 
erau în pericol. De Ridefort l-a făcut în fel şi chip pe conte, l-a 
acuzat de trădare şi i-a spus regelui să atace. Nevolnic, regele 
Guy fusese ajutat de către Marele Maestru să urce pe tron, aşa 
că acestuia i-a fost uşor să-l convingă să se conformeze dorinţei 
sale. 

A doua zi, armata a pornit în marş peste dealuri sterpe, fără 
nicio sursă de apă. Creştinii au fost ţinte uşoare pentru arcaşii 
musulmani care au început să le rărească rândurile de la 
distanţă. Spre sfârşitul după-amiezii, când avangarda a ajuns în 
apropiere de Tiberias, măcelărită de arcaşi şi toropită de 
căldură, soldaţii s-au adunat pe un câmp înalt între Coarnele lui 
Hattin, deasupra Mării Galileei. Pe malurile acelui lac Saladin 
aştepta cu patruzeci de mii de oameni. 

Everard îşi goli pocalul. 

— După o noapte fără apă, forţele noastre s-au trezit 
dimineaţă cu iarba de pe câmp în flăcări. În confuzia ce a urmat 


155 


şi în fumul dens, oamenii lui Saladin au atacat şi au continuat să 
atace în valuri timp de două zile. 

În cele din urmă, am fost seceraţi, mulţi mai degrabă de sete 
decât de arme. Contele Raymond şi oamenii lui au scăpat, dar 
restul au fost ucişi sau luaţi prizonieri. Numeroşi soldaţi din 
ambele tabere au murit inutil în acea zi. 

— Inutil? Dar noi ne apăram pământurile şi oamenii. Sarazinii 
ne omoară bărbaţii, ne violează femeile şi ne iau copiii sclavi. 

— Şi noi nu procedăm la fel? ripostă Everard. Cine a început 
acest război, băiete? tună el. Musulmanii? Nu. Noi l-am început. 
Ne-am dus pe pământurile lor şi le-am jefuit oraşele, am alungat 
familii întregi din case, am măcelărit bărbaţi, femei şi copii până 
când străzile s-au înroşit de sângele nevinovaţilor. Ne-am ridicat 
bisericile în locul moscheilor deoarece ne-am crezut mai 
îndreptăţiţi ca ei să ne rugăm acolo, am zis că Dumnezeul 
nostru este singurul Dumnezeu adevărat. 

— La fel fac şi musulmanii, ripostă Will. La fel fac şi evreii. Cu 
toţii credem că Dumnezeul nostru este singurul adevărat. Care 
dintre noi are dreptate? 

— Poate că toţi avem dreptate, rosti Everard. Oftă. Nu ştiu. 
Dar ştiu că în război suntem cu toţii la fel. Violăm, jefuim, 
ucidem, distrugem. Nu contează în numele cui facem asemenea 
lucruri, suntem cu toţii nişte distrugători. La Hattin nu ne 
apăram pământurile sau oamenii. Apăram cruciada personală a 
lui Gerard de Ridefort împotriva contelui Raymond. Asta a dus 
forţele noastre pe acea câmpie. N-ar fi trebuit niciodată să se 
ducă acolo! Şi nici n-ar fi făcut-o dacă n-ar fi existat dorinţa 
nebună de război a Marelui nostru Maestru. Intâmplător, el a 
supravieţuit ca prizonier al lui Saladin, în vreme ce două sute 
dintre oamenii noştri au fost descăpăţânaţi. Deoarece în acea zi 
au murit atâţia soldaţi creştini, Saladin şi musulmanii lui au 
putut recuceri lerusalimul. Singurul meu motiv de bucurie, rosti 
Everard cu vehemenţă, este că de Ridefort a trăit suficient de 
mult ca să vadă Oraşul Sfânt smuls din labele lui avare. 

Will era şocat să-l audă pe preot vorbind astfel despre un fost 
Mare Maestru. Nu cunoscuse niciodată vreun conducător al 
Templului, dar Thomas Berard, actualul Mare Maestru, care se 
afla în oraşul Acra, fusese întotdeauna un personaj depărtat, ca 


156 


un zeu, despre care se vorbea mereu cu cel mai mare respect. 
Lui Will i se părea o blasfemie criticarea unui om, chiar dacă era 
mort, care deținuse o asemenea poziţie. 

— Domnia lui de Ridefort asupra Templului, continuă Everard, 
nu ne-a adus decât măceluri, însă moartea lui, atunci când a 
survenit, a marcat apariţia a ceva extraordinar. 

Un om pe nume Robert de Sable a fost ales să-i succeadă lui 
de Ridefort, la patru ani după bătălia de la Hattin, cam în jurul 
datei naşterii mele. De Sable era camarad cu regele englez 
Richard Inimă-de-Leu şi împărtăşea multe dintre calităţile 
suveranului său, în special un respect sincer pentru Saladin, 
care, după bătălia de la Hattin, pusese stăpânire pe lerusalim cu 
mult mai puţine pierderi de vieţi omeneşti decât reuşiseră 
forţele noastre să o facă atunci când au trecut de porţile 
oraşului, cu aproape un secol înainte. De pe urma războiului 
profită doar învingătorul, dar de pe urma păcii beneficiază toţi. 
Robert de Sabie înţelegea acest lucru. Totodată, înţelegea foarte 
bine puterea poziţiei sale. 

Ca şi astăzi, Templul era pe atunci cea mai puternică frăţie de 
pe Pământ. In cei o sută cincizeci de ani scurşi de când 
fondatorul nostru, Hugues de Payns, şi-a pus mantia pentru 
prima dată, noi am ridicat şi am dat jos regi, am finanţat şi am 
câştigat războaie, am ajutat la constituirea de regate şi ne-am 
construit nouă înşine un imperiu. Templul răspunde doar în faţa 
papei şi, ca războinici ai lui Hristos, aflaţi sub protecţia Sfintei 
Biserici-Mamă, am căpătat efectiv puterea lui Dumnezeu pe 
Pământ. Suntem sabia Cerurilor şi Marele Maestru este mâna 
care ţine acea sabie. Este o mare responsabilitate. 

De Ridefort a folosit toată această putere pentru sine, pentru 
propria răzbunare împotriva altui om, o răzbunare care a 
provocat moartea a mii de oameni şi la destabilizare în 
Outremer. De Sable voia să se asigure că nu va mai exista un 
nou Hattin, că un maestru nu va putea folosi puterea Templului 
în scop personal sau politic. Voia să ne readucă sub pulpana lui 
Dumnezeu. Ca atare, ca să protejeze integritatea ordinului, de 
Sable a înfiinţat, în secret, o frăţie. l-a spus Anima Templi, 
Spiritul Templului. De Sable i-a ales personal pe membrii Frăției 
din rândul conducătorilor ordinului: oficiali şi oameni învăţaţi 


157 


care îşi puteau folosi poziţiile pentru îndeplinirea obiectivelor 
Anima Templi fără ştiinţa celorlalţi fraţi templieri. Frăția era 
formată din nouă cavaleri, doi preoţi şi un sergent: doisprezece 
precum ucenicii lui Hristos. Cum principala lor responsabilitate 
era de a păstra şi a perpetua credinţa, datoria acestor oameni a 
fost aceea de a păzi şi a ghida ordinul. Exista şi o a 
treisprezecea poziţie: cea de Gardian. Gardianul, un om de 
încredere ales din afara Templului, media disputele din interiorul 
Frăției şi oferea consiliere sau ajutor, fie financiar, fie militar. 
Pentru această poziţie, de Sable l-a ales pe bunul lui prieten, 
Richard Inimă-de-Leu. 

Scopul iniţial al Marelui Maestru era acela de a proteja 
Templul de cei care voiau să-i folosească puterea pentru a-şi 
îndeplini propriile dorinţe. Mai târziu, a început să utilizeze 
Frăția ca să propovăduiască pacea. 

Aşa cum am spus, el înţelegea că de pe urma războiului 
profită doar învingătorul, dar că de pe urma păcii beneficiază 
toţi. Abia aştepta să deschidă rute comerciale între Occident şi 
Orient şi să împărtăşească din cunoştinţe, pentru că arabii erau 
mult mai avansați decât noi în domenii precum medicina, 
geometria şi matematica. Aşa că Frăția a legat prietenii cu 
oameni influenţi din multe culturi şi a adunat cunoştinţe cu care 
să fie educați oamenii noştri. Templul a devenit paravanul în 
spatele căruia se ascundeau, iar cuferele cu bani, resursele şi 
autoritatea Templului, instrumentele pe care le foloseau. 
Şopteau la urechile potrivite când pacea era în pericol, dădeau 
banii Templului ca să plătească o tabără pentru comportamentul 
greşit al celeilalte, încheiau târguri şi ofereau compromisuri. Da, 
bătăliile au continuat, dar numeroase au fost evitate prin 
eforturile combinate ale membrilor Frăției. După Gerard de 
Ridefort, membrii Frăției au adus stabilitate într-un regat răvăşit 
de deşertăciunea Marelui nostru Maestru. După trei ani, de 
Sable a murit, dar moştenirea lui a continuat. După el, niciun alt 
Mare Maestru nu a ştiut de existenţa noastră, până la preluarea 
controlului de către Armand de Perigord, acum treizeci şi patru 
de ani. 

— De ce a lucrat în secret Anima Templi? întrebă Will, dornic 
ca preotul să continue, dar neputând să se abţină. Mie mi se 


158 


pare că tot ce făcea era bine, aşa că de ce să ţină totul ascuns 
de restul oamenilor? 

— Dacă nu am ţine lucrurile ascunse, am fi expuşi corupţiei 
altora din interiorul Templului, oameni avizi de putere precum 
de Ridefort, aşa că trebuia să rămânem ascunşi ca să ne 
menţinem suveranitatea şi să păzim lucrarea noastră de inamicii 
dinăuntru şi din afară. Când obiectivele noastre au început să 
evolueze şi să se schimbe, secretul a fost necesar pentru 
protecţie. Ştiam că sunt mulţi templieri şi în lumea largă care să 
nu înţeleagă ce vrem noi să dobândim. Pentru ei, scopul pe care 
ni l-am asumat ar fi o anatemă. Dacă ar fi dezvăluit planul 
nostru suprem, am fi şi noi distruşi şi, cel mai probabil, din 
pricina legăturii noastre cu el, şi Templul. lar Frăția nu poate 
exista fără Templu, fără puterea pe care el ne-o conferă. 

— Anatemă? se miră Will. Nu pricep. Cum adică? Ce planuri? 

— Răbdare, zise Everard, terminându-şi vinul. Când a fost 
ales, Armand făcea deja parte din Frăţie şi a rămas membru şi în 
calitate de Mare Maestru. Pe atunci, Frăția era mulţumită de 
numirea lui. Avându-l pe Marele Maestru de partea ei, lucrând 
pentru ea, Frăția a crezut că poate face şi mai mult. Armand 
era... Everard se încruntă... un conducător energic. Eu, unul, 
găseam entuziasmul lui molipsitor. Preotul zâmbi cu 
amărăciune. Deşi eram de două ori mai mare decât tine acum și 
ar fi trebuit să ştiu mai bine. Eram pentru prima dată în 
Outremer şi eram vrăjit. Dumnezeule, acolo era Paradisul. Acra, 
unde eram încartiruit, era un oraş al minunilor, cu desfătări 
pentru privire la fiecare cotitură de stradă. Albastrul acelor 
mări... Everard clătină din cap copleşit de amintiri. Când a creat 
acest Pământ, Dumnezeu a început cu Palestina şi toate culorile 
din penelul Lui erau calde şi strălucitoare, nu apoase şi lipsite de 
viaţă cum au ajuns să fie atunci când El a pictat Apusul. 

Mă dusesem în Acra ca să caut un tratat extrem de rar de 
astrologie, scris de un mare cărturar arab. În timpul cursurilor 
urmate de mine la Universitatea din Paris, mi s-a trezit interesul 
pentru strângerea de cunoştinţe din diverse domenii şi am avut 
apoi norocul să-mi pot continua misiunea personală după ce am 
fost admis şi înregimentat în Templu. Îmi pusesem în minte să 
scriu o carte care să ofere detalii despre fiecare subiect 


159 


cunoscut omului, detalii culese din fiecare regat de pe Pământ. 
O carte mult mai cuprinzătoare decât încercarea lui Celsus, 
evident. 

— Cine? întrebă Will. 

— Exact, făcu Everard cu subinţeles. Buza i se strâmbă. 
Binecuvântate fie ambițiile tinereţii! Am descoperit curând 
enormitatea unei asemenea misiuni şi atunci m-am apucat de 
adunarea, păstrarea şi traducerea manuscriselor în beneficiul 
exclusiv al ordinului. În acele vremuri am auzit pentru prima 
dată de Anima Templi. În ciuda eforturilor de a menţine 
discreţia, atât în cadrul Templului, cât şi pentru lumea din 
exterior, Frăția nu fusese capabilă să-şi ascundă în totalitate 
activităţile şi, cu timpul, începuseră să se răspândească zvonuri. 
Oamenii vorbeau despre un grup de cavaleri, legaţi de Templu, 
care controlau câmpurile de bătălie ale cruciadelor. Oameni 
care printr-un simplu cuvânt puteau opri un război sau puteau 
începe un altul. Se spunea că această cabală era loială doar ei 
înseşi şi lucra pentru îndeplinirea unui scop suprem, 
necunoscut. Oficialii Templului dezminţeau cu putere astfel de 
zvonuri, susţinând că nu exista un asemenea grup, iar cavalerii 
erau loiali doar lui Dumnezeu şi ordinului. A fost declanşată 
chiar şi o anchetă, însă n-au fost găsite dovezi şi, în mare parte 
datorită lui Armand, ancheta a fost oprită, fiind considerată o 
nebunie. 

Armand de Perigord fusese impresionat de munca mea şi 
după şase luni de stat în Outremer, la moartea unui membru al 
Frăției, m-a adus în Anima Templi, pe care el o conducea. 
Renunţase la poziţia de Gardian, preferând să păstreze treburile 
noastre în interiorul Templului. Existau mai mulţi membri, 
inclusiv un preot mai bătrân decât sunt eu acum, care 
formaseră numărul iniţial de doisprezece de sub conducerea lui 
de Sable. Işi aminteau cu toţii de Hattin şi de Gerard de Ridefort. 
Armand îi stingherea. Confunda demarcaţiile dintre Templu şi 
Anima Templi, care până în acel moment fuseseră două 
organizaţii distincte. Pentru mine însă el era un om care 
dispunea de energia şi ambiția necesare pentru a ne duce într-o 
nouă eră de iluminare. Îmi împărtăşea interesul pentru 
colectarea de cunoştinţe şi abia aştepta să vadă cum progresez, 


160 


oferindu-mi libertăţi şi favoruri mai presus de cele de care se 
bucurau alţi membri. Pe atunci nu vedeam asta, dar el deja mă 
cultiva pentru o misiune pe care o plănuia de ceva vreme. 

Armand avea o obsesie, nu chiar neobişnuită pentru oameni 
cu o natură mai extravagantă, legată de legendele despre 
Arthur. Îşi închipuia un regat, creat doar pentru Templu, unde 
ordinul să domnească în mod autonom. Voia să construiască un 
Camelot în Palestina cu el însuşi pe post de Arthur şi Anima 
Templi ca un soi de Masă Rotundă prin care să răspândească 
idealurile Templului pe parcursul tuturor epocilor viitoare ale 
umanităţii. Până în acel moment, membrii potenţiali erau 
identificaţi şi evaluaţi de către Frăţie, apoi abordaţi cu grijă şi 
invitaţi să facă parte din ea. Armand voia însă o ceremonie 
formală de iniţiere. 

La câţiva ani după intrarea mea în rândurile Frăției, m-a 
însărcinat să scriu un cod prin care să fie fixate idealurile 
noastre şi care să servească drept ghid pentru generaţiile care 
urmau să vină. Codul trebuia să cuprindă şi o iniţiere pentru noii 
membri. Această iniţiere trebuia să se bazeze pe povestea lui 
Perceval, iar alegoria, similară cu cea din multe poveşti legate 
de Graal, trebuia să camufleze obiectivele şi intenţiile Anima 
Templi. La iniţiere, postulantul trebuia să treacă printr-un ritual 
care să amintească de aceste obiective; trebuia să fie neştiutor 
şi să se bazeze doar pe credinţă, aşa cum se întâmplase cu 
Perceval în căutarea Graalului. Ca şi Perceval, postulantul urma 
să fie supus anumitor încercări, toate legate de scopurile 
noastre ca grup. Everard oftă văzând expresia de nedumerire de 
pe chipul lui Will. De exemplu, i se oferea pocalul de 
împărtăşanie şi i se spunea că e plin cu sângele fraţilor lui: 
oameni pe care el îi socotea egali în faţa lui Dumnezeu. Apoi i se 
spunea să-l golească. 

— Să bea sânge? 

Everard ţâţâi. 

— Era vin. Aşa cum am spus, iniţierea din Cartea Graalului era 
doar o alegorie. Nu făceam toate acele lucruri literalmente. Dar 
postulantul nu ştia asta. Trebuia să aibă încredere în ce îi 
spuneam noi să facă. Everard clătină din cap. Eu n-am fost de 
acord cu Armand. Credeam că totul este, în cel mai bun caz, o 


161 


tâmpenie cabalistică, iar în cel mai rău, un risc suplimentar la 
adresa păstrării secretului nostru, însă nu-l puteam refuza. Aşa 
că am scris cartea. Preotul schiţă un zâmbet. Cartea Graalului a 
fost cea mai măreaţă operă a mea. Am înmuiat pieile de scris cu 
piatră abrazivă până ce au devenit aproape translucide şi am 
tăiat fiecare piele la aceleaşi lungime şi lăţime. Am folosit plumb 
roşu pentru text şi am scris fiecare titlu cu aur şi argint. Fiecare 
pagină avea ilustraţii elaborate. Mi-a luat patru ani ca s-o scriu. 

Intre timp, Armand începuse să se schimbe. Transformarea a 
fost treptată şi doar câţiva dintre noi au observat-o chiar de la 
început. După o vreme însă niciunul dintre noi nu se mai putea 
preface că nu vede ce se petrece. Ambiţia lui Armand de a 
menţine idealurile noastre înalte devenea tot mai mult o dorinţă 
lipsită de scrupule pentru supremație, mai presus de Frăţie, de 
ordin şi chiar de Outremer. A început să se concentreze pe 
victorii în locul păcii, favorizând legăturile de putere în dauna 
celor de prietenie. Toate astea au culminat cu un atac feroce 
împotriva foştilor noştri aliaţi, Cavalerii Sfântului loan. 

A apărut o dispută în cadrul guvernării din Acra, grupul format 
din nobili, negustori şi maeştri-cavaleri din diverse regate 
apusene care controlau împreună oraşul, odată cu pretenţia 
împăratului german Frederick al ll-lea de a-şi exercita 
autoritatea imperială. Conduşi de Marele lor Maestru, Guillaume 
de Châteauneuf, ospitalierii au trecut de partea lui Frederick. 
Templul, condus de Armand, s-a opus. Cearta a degenerat şi s-a 
terminat cu Armand ordonând, ca o demonstraţie de forţă, un 
asediu al fortăreței ospitalierilor din Acra. Asediul a durat şase 
luni, timp în care noi am avut grijă ca niciun fel de hrană sau de 
provizii medicale să nu intre în cetate şi niciun cavaler să nu 
iasă de acolo. Everard se încruntă şi privi în altă parte. Îmi 
amintesc cum râdeau cavalerii noştri despre felul în care cei din 
fortăreață veneau la porţi, implorând şi țipând după hrană, şi 
cum templierii le aruncau fructe putrezite. Mulţi mureau de 
foame sau boală şi cu toate astea noi continuam să le refuzăm 
ajutorul. Nu au uitat asta niciodată. Îl privi din nou pe Will. Unii 
dintre noi şi-au arătat dezaprobarea faţă de o asemenea 
acţiune, dar alţii au sprijinit-o. Armand a dat afară doi membri 
pentru că l-au criticat, iar noi, ceilalţi, care nu eram de acord, n- 


162 


am putut face altceva decât să stăm şi să privim. Fără un 
Gardian care să medieze, schisma dintre noi s-a accentuat, chiar 
după ce asedierea ospitalierilor a luat sfârşit. Până când, în 
1244, a venit marea bătălie care aproape ne-a distrus. 

Dacă Frăției i s-ar fi permis să negocieze cu conducătorul de 
atunci al Egiptului, sultanul Ayyub, poate că dezastrul ar fi fost 
prevenit. insă Armand încheiase deja o alianţă cu prinţul 
Damascului, un duşman al lui Ayyub, în schimbul cedării câtorva 
fortărețe, aşa că a interzis orice comunicare cu sultanul. In acele 
momente eu nu mă găseam în Acra. Dacă aş fi fost acolo, aş fi 
nesocotit acel ordin. Eram în lerusalim, pe care îl recuceriserăm 
cu câţiva ani înainte de la musulmani. În vreme ce eram în oraş, 
ne-a atacat o armată de horezmieni, la ordinul sultanului Ayyub. 
Doamne, mai bine n-aş fi fost acolo ca să văd! Privirea lui 
Everard se mută la cele două cioturi rămase în locul degetelor. 
Am fost salvat mai degrabă de noroc decât de abilitate. In acea 
noapte l-am cunoscut pe Hasan. El dezertase din armata 
horezmiană şi a acceptat să mă escorteze în siguranţă până la 
Acra. 

O expresie de durere apăru pe chipul lui Everard. Trecură 
câteva clipe prelungi înainte ca el să continue. Când o făcu, 
avea vocea răguşită de emoție: 

— Când am ajuns în Acra, am descoperit că Armand plecase 
cu restul oştirii la Herbiya. Nisipurile din jurul acelei aşezări au 
fost frământate de cea mai mare forţă creştină adunată după 
Hattin, o forţă care a suferit o înfrângere la fel de catastrofală. 
Mai bine de cinci mii dintre soldaţii noştri au pierit acolo. 
Armand nu s-a mai întors. A fost capturat de comandantul 
mamelucilor din acel moment, Baybars. După Herbiya, eu şi alţi 
câţiva am încercat să refacem Anima Templi, însă prăpastia 
căscată de Armand era prea adâncă pentru a fi umplută. Asta a 
însemnat de fapt sfârşitul nostru şi grupul nu s-a mai refăcut, 
sau cel puţin aşa au crezut ceilalţi. Eu însă nu eram dispus să 
las să moară cauza lui de Sable. Ştiam că pot avea încredere în 
cinci dintre cei doisprezece, cei care rămăseseră devotați 
ţelurilor noastre. Pe unul dintre ei l-ai cunoscut. Jacques de 
Lyon. 

Will era şocat. 


163 


— Jacques? Unchiul lui Garin? 

— Aceşti cinci oameni au acceptat să mă ajute să continui 
lucrarea noastră. Am fost ales conducător al Frăției şi m-am 
întors aici cu Hasan ca să mă concentrez asupra strângerii de 
manuscrise pentru colecţia noastră de cunoştinţe. Jacques ni s-a 
alăturat câţiva ani mai târziu. Ceilalţi au rămas în Acra. 

Hasan a menţinut legătura dintre mine şi ei, trimițând şi 
primind mesaje. Dar cu Jacques mort şi cu mine izolat, am 
rămas acum prea puţini ca să mai însemnăm ce am însemnat pe 
vremuri. În aceşti ultimi ani, am văzut punţile pe care am reuşit 
să le construim cum se năruie treptat sub pumnul de război al 
lui Baybars şi sub egoismul conducătorilor noştri, care refuză să 
negocieze cu el. M-aş fi întors de multă vreme la Acra, ca să 
încerc să refac ce s-a pierdut, să recrutez membri noi şi să 
numesc un alt Gardian, dar atunci a fost furată Cartea Graalului. 

Nu ştiu de ce am păstrat-o. Nici măcar n-am folosit-o 
vreodată. Cred că vreo parte înfumurată a mea a considerat că 
prin distrugerea ei aş distruge Anima Templi. Am pus-o în 
tainiţele noastre subterane. Am crezut că va fi în siguranţă 
acolo. Cineva însă, nu ştiu cine, l-a obligat pe un călugăr să o 
fure şi de atunci s-a pierdut. Până când a apărut trubadurul cu 
ea. Everard clătină din cap. Părea epuizat. Noaptea trecută, 
Inspectorul mi-a spus că dominicanii l-au arestat pe Pierre de 
Pont-Eveque. Dacă el a fost implicat în furtul cărţii, atunci Frăția 
este în pericol acum, când trubadurul e în mâinile dominicanilor. 

— Fratele lui a găsit cartea. 

Everard îşi ridică privirea. 

— Cum? Al cui frate? 

Will îi relată ce îi povestise Elwen. 

— A zăcut, prăfuită, timp de şase ani într-o prăvălie de vinuri? 
întrebă Everard, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. De Pont- 
Eveque n-a avut nimic de-a face cu acest furt? Şi cartea? Hasan 
o avea la el când a murit? Ştii unde e acum? 

— Elwen i-a dat-o lui Hasan. Dacă el a fost omul omorât 
noaptea trecută... 

— El a fost, i-o reteză Everard. Nu există niciun alt motiv 
pentru care Hasan să nu se fi întors aici. 


164 


— Gărzile i-au dus trupul la leprozeria de la poarta Saint- 
Denis. Dacă avea cartea la el, atunci probabil că a fost îngropat 
cu ea sau va fi îngropat în curând. Will ridică din umeri. În afară 
de cazul în care o găsesc gărzile. 

— Atunci ar fi mai bine să ne grăbim, rosti Everard după o 
scurtă pauză. 

Will avu senzaţia că îşi ţinuse respiraţia de când preotul 
începuse să vorbească. Dându-şi seama că nu va reuşi să digere 
dintr-odată cele aflate, lăsă deoparte numeroasele întrebări pe 
care le avea şi se concentră asupra uneia singure. 

— Dacă această carte este doar o extensie a Anima Templi, a 
codului prezentat sub formă de alegorie, de ce să şi-o dorească 
altcineva? De ce să-l fi pus cineva pe acel om să o fure? 

— Aşa cum ţi-am spus, ea conţine obiectivele şi idealurile 
Anima Templi. Împreună cu mărturia cuiva implicat, ar putea 
servi drept dovadă a existenţei noastre şi a ţelurilor către care 
năzuim. 

— Şi care sunt acestea? 

Everard aruncă pătura şi se ridică de pe pat. Respinse 
tentativa lui Will de a-l ajuta şi se târî prin cameră spre găleata 
de noapte. K 

— Ţi-am spus tot ce pot. Işi desfăcu izmenele şi se uşură cu 
un jet galben-închis în găleată. Mă ajuţi, sergent? întrebă el 
scurt. 

— Cum îmi puteţi cere să mă implic în aşa ceva? ripostă Will, 
ridicându-se în picioare. După ce aţi folosit-o pe Elwen aşa cum 
aţi folosit-o, fără să vă gândiţi la siguranţa ei? Mi-aţi povestit 
totul şi nimic. Aţi spus că lumea va anatemiza ţelurile Anima 
Templi. De ce să vreau eu să vă ajut ca să salvaţi ceva atât de 
mizerabil? 

Everard se răsuci pe călcâie, legându-şi izmenele. 

— Tatăl tău a făcut-o. 

Will făcu ochii mari. 

— Cum? 

— Am spus că n-am folosit niciodată Cartea Graalului, şi e 
adevărat, dar am iniţiat un nou membru. 

Will începu să clatine din cap, dar Everard continuă înainte ca 
tânărul să spună ceva: 


165 


— De-asta s-a dus James în Ţara Sfântă. S-a dus pentru mine 
şi pentru Anima Templi. Şi tot de-asta te-am luat pe tine drept 
ucenic. Mă ajuţi de şase ani în munca mea pentru Frăţie. Toate 
acele traduceri făcute au fost pentru noi. 

— Nu vă cred, murmură Will, simțind cum universul lui se face 
ţăndări şi îl aruncă într-un vid ametitor. 

Voia să-i zică lui Everard că tatăl lui i-ar fi spus toate astea, că 
James n-ar fi păstrat secretul faţă de el. Se gândi însă la cât de 
apropiat fusese tatăl lui de Jacques de Lyon la Templul Nou, la 
călătoriile lui în Franţa şi la plecarea intempestivă în Palestina, 
aşa că se abţinu. 

— L-am trimis acolo cu o misiune, continuă Everard, urmărind 
cu atenţie schimbarea expresiei lui Will. S-a dus acolo ca să 
oprească acest război. A făcut mari progrese în negocieri cu 
mamelucii şi şi-a găsit un contact important în cercul lui 
Baybars. Un contact care poate ne va fi de ajutor ca să punem 
capăt actualei crize care ameninţă pe toată lumea din 
Outremer. Trebuie să încheiem pace cu mamelucii, altfel vom 
pieri. A 

— Doamne! Will se aşeză greoi pe scaun. In gând îi reveni 
imaginea scrisorii pe care o găsise în sala cea mare din Templul 
Nou. În acea clipă i se limpezi totul în minte: Frăția, cercul 
nostru. Ala era el? şopti băiatul încet. 

— Dacă nu recuperăm cartea, dacă nu ne asigurăm că nu va 
ajunge în mâinile altcuiva, atunci scopul pentru care tatăl tău a 
trudit atâta ar putea fi compromis. Fără Frăţie, acest război va 
continua. Deocamdată asta... e tot ce trebuie să ştii. Iți voi 
spune restul cu timpul, dar până atunci ai încredere în mine că 
nu putem lăsa cartea aia de izbelişte din nou. 

Will ridică brusc privirea. 

— l-aţi spus că n-am fost făcut cavaler? l-aţi scris ca să-i 
spuneţi asta? 

— N-am considerat necesar. Menţinem contacte minime între 
noi, tocmai pentru a reduce riscul de a fi deconspiraţi. 

Will se aplecă în faţă, cu coatele pe genunchi, şi îşi prinse 
capul în palme. Se simţea ca şi cum ar fi trăit într-o imagine în 
oglindă a lumii, o oglindă care tocmai fusese spartă pentru a-i 
dezvălui adevărul din spatele ei. Nimic din ceea ce el socotea 


166 


adevărat nu era aşa. Totul fusese doar o reflectare a realităţii, 
nu realitatea în sine. Din toată confuzia, şocul şi furia lui răsări 
însă o rază de speranţă. Dacă totul era adevărat şi tatăl lui 
plecase cu o misiune pentru Anima Templi, atunci nu el fusese 
motivul plecării. Raza se transformă într-un far. Dacă tatăl lui nu 
plecase din cauza lui, atunci exista o şansă, una rea/ă, ca el să 
poată redeveni fiul lui James Campbell. Will îşi ridică privirea şi 
se uită la Everard. 

— Vă voi ajuta. În schimb, mă veţi iniţia. După aceea voi pleca 
în Outremer ca să-mi văd tatăl. 

— Vom merge împreună, William, răspunse Everard. Ai 
cuvântul meu! 

Garin se afla în curte, în faţa dormitoarelor cavalerilor, când îi 
văzu pe Will şi pe Everard plecând împreună. Aşteptase acolo, 
nerăbdător şi agitat, de când îl zărise pe Will intrând la preot. Cu 
inima bătându-i mai tare, îi urmări pe cei doi îndreptându-se 
spre grajd, preotul sprijinindu-se de Will. După ce ei dispărură 
înăuntru, se ridică în picioare şi se apropie de clădirea lungă de 
lemn. Auzea voci, cea a lui Will şi o alta pe care o recunoştea, 
cea a lui Simon. Prin crăpăturile dintre lemne îi văzu pe toţi 
mişcându-se în interiorul grajdului. Garin se duse la intrare şi 
păşi cu prudenţă înăuntru. Simon îi conducea pe Will şi pe 
Everard spre ieslele unde erau ţinuţi caii înşeuaţi. Stăteau cu 
toţii cu spatele spre el. Garin auzi paşi care se apropiau de 
afară. Se strecură într-o boxă goală şi se lipi de peretele de 
lemn. Întunericul îi ascundea prezenţa. Auzi pe cineva intrând, 
fără să vadă nimic. Undeva, în apropiere, poarta unei boxe 
scârţâi ca şi cum ar fi fost deschisă. 

Trecură câteva minute, după care Garin auzi tropăit de copite 
şi vocile lui Will şi Simon. Riscă să arunce o privire pe după 
poarta boxei. Simon ducea de căpăstru doi cai în curte. Garin îşi 
spuse, emoţionat, că toate astea aveau legătură cu cartea. 
Poate că Elwen i-o dăduse lui Will, iar acum Will şi stăpânul său 
o duceau undeva. Preotul părea prea fragil ca să iasă din 
preceptoriu dacă nu era vorba de ceva important. 

Poate că asta era cea mai bună ocazie pentru el de a pune 
mâna pe carte. Will nu era înarmat, iar bătrânul oricum nu 
reprezenta nicio ameninţare. 


167 


Când Will urcă în şaua unui cal, Garin ieşi din boxă, atent să 
nu fie văzut, după care luă o şa de pe o bancă şi deschise 
poarta unei alte boxe. Înăuntru se afla un cal imens, negru. 
Garin plescăi ca să liniștească animalul şi îi puse şaua pe spate. 
Aruncă o privire pe deasupra porţii boxei. Simon se ghemuise şi 
îşi făcuse palmele căuş ca să-l ajute pe Everard să urce în şaua 
celui de-al doilea cal. Garin se aplecă să prindă harnaşamentul 
pe sub burta calului. Auzi zgomot de paie în spatele lui, urmat 
de un sunet ca de respiraţie. Ceva solid îl izbi în ceafă, tocmai 
când voia să se înalțe în scări şi să se întoarcă. Vederea lui 
Garin se întunecă şi el se prăbuşi la pământ. 


168 


Leprozeria din Paris 
2 noiembrie 1266 


Will şi Everard o luară pe drumul care ducea spre nord-vest 
dinspre preceptoriu. Soarele dimineţii îi orbea, iar vântul le 
ardea feţele. În jur câmpurile erau pustii şi maronii, iar copacii, 
dezbrăcaţi de frunziş, semănau cu nişte schelete fantomatice 
proiectate pe fundalul cerului albastru. Călăreau în tăcere, iar 
din această cauză copitele cailor răsunau cu putere pe drumul 
îngheţat. În mintea lui Will se amestecau gânduri despre tatăl lui 
şi despre dezvăluirile lui Everard, în vreme ce preotul părea 
cufundat într-o meditaţie sobră. 

După circa o jumătate de kilometru, dinspre preceptoriul lăsat 
în spate şi dinspre oraş răsunară peste câmpuri clopote de 
biserici care anunțau slujba de la ora trei. Everard îşi îndemnă 
calul la trap şi apoi îl opri. Will rămase călare, în vreme ce 
preotul se dădu jos cu greutate din şa. 

— De ce v-aţi oprit? 

— Ca să mă rog, răspunse Everard, încruntându-se, ca şi cum 
i se pusese o întrebare ridicolă. 

Clătinând din cap la auzul unui asemenea lucru, după ce până 
atunci preotul se grăbise, Will descălecă şi aruncă hăţurile peste 
un arbust din apropiere. Apucă hăţurile celuilalt cal, pe care 
Everard le lăsase să cadă pe jos, şi mână animalul spre arbust, 
în vreme ce preotul îngenunche pe marginea drumului, cu 
mâinile împreunate. Chiar şi când erau plecaţi din preceptoriu şi 
nu puteau participa la o slujbă, cavalerii, preoţii şi sergenţii erau 
obligaţi să se roage. În loc să audă slujba, în asemenea 
momente ei spuneau şapte Tatăl Nostru. 

În vreme ce îngenunchea, Will zări un călăreț la ceva distanţă 
în spatele lor, acolo unde drumul se înălța înainte de a cobori în 
valea în care se găseau acum el şi Everard. Individul călărea un 
cal negru şi mare. Călărețul încetini, apoi se opri şi se dădu jos, 
dispărând din raza vizuală a lui Will. Tânărul îngenunche şi 


169 


murmură Tatăl Nostru în mâinile împreunate. În acele clipe, 
cuvintele nu aveau nicio semnificaţie pentru mintea sa agitată. 

— Gata, anunţă Everard după ce termină rugăciunea. Se 
ridică şi îşi scutură praful de pe sutană. Părea un pic mai 
înseninat, ca şi cum rugăciunea îi dăduse forţe noi. Eşti tăcut, 
sergent, zise el după ce Will îl ajută să se urce în şa. 

Will nu răspunse imediat. Comentariul îl uluise. Se întrebă ce 
aştepta Everard de la el. 

— M-aţi minţit, izbucni el brusc, după ce porniseră iarăşi la 
drum de câteva minute. În toţi aceşti ani aţi ştiut de ce a plecat 
tatăl meu şi nu mi-aţi spus niciodată motivul. In tot acest timp 
am crezut că a plecat pentru că... Will se opri. Din ce ştia el, 
Everard habar n-avea ce se întâmplase cu sora lui şi, deşi nu 
mai putea fi sigur de nimic, n-avea chef să-i divulge preotului 
lucruri pe care acesta nu trebuia să le ştie. Ştiţi cât i-am simţit 
lipsa, încheie el. 

— Dacă ţi-aş fi spus, ar fi trebuit să-ţi povestesc şi restul şi nu 
erai pregătit să auzi aşa ceva. 

— Şi acum? Dacă Hasan v-ar fi adus cartea şi Elwen nu mi-ar 
fi mărturisit ce aţi pus-o să facă, n-aş fi aflat niciodată, nu-i aşa? 
Mi-aţi spus, pentru că aveaţi nevoie de mine. Poate că 
dumneavoastră sunteţi cel nepregătit. 

Everard îl privi, dar nu-i răspunse. 

— Şi iniţierea mea? continuă Will. Reuşea să-şi menţină vocea 
calmă, dar simţea cum îi sporeşte mânia în ciuda confuziei de 
care era cuprins. Ar fi vrut să sară şi să-l lovească pe preot 
pentru toţi anii de umilinţe, critici şi decepţii. O mare parte din 
acea mânie însă era îndreptată împotriva tatălui său pentru că-l 
făcuse să creadă că plecarea în Ţara Sfântă i se datora lui Will, 
dar tânărul încă nu era pregătit să se confrunte cu un asemenea 
sentiment, aşa că merse mai departe: Când m-aţi fi făcut 
cavaler dacă Elwen nu v-ar fi obligat să acceptaţi acea 
înţelegere? Nici acum nu mă veţi iniţia, pentru că aţi crede că 
sunt pregătit. O veţi face pentru că sunteţi obligat. Se uită scurt 
la preot. Asta dacă aveţi intenţia să vă respectaţi promisiunea. 

— Eu nu-mi încalc cuvântul, replică scurt Everard. Îl privi pe 
Will drept în ochi. Am văzut atâţia tineri plecând la război 
imediat ce au fost făcuţi cavaleri. Prea puţini dintre ei s-au mai 


170 


întors. O asemenea călătorie trebuie pregătită cu atenţie. Cel 
mai adesea drumul conduce spre moarte. De asta am 
împiedicat iniţierea ta, întrucât ştiam că, imediat ce vei pune 
mantia pe tine, vei pleca la drum. 

— Evident, mormăi Will, iar asta se întâmplă pentru că vă 
pasă enorm de mine. 

— Nu, William, nu voiam să pierd un scrib atât de bun. 

Will îşi miji ochii şi-l privi pe preot. Căută o urmă de minciună, 
dar nu zări nimic. 

— Trebuie să înţelegi, continuă Everard, pe un ton mai potolit. 
Păzesc de mulţi ani aceste secrete. Mi-e greu să dezvălui ceva 
ce am ţinut doar pentru mine. E greu să mai am încredere. Am 
avut încredere în Armand şi aproape că am pierdut totul. 

— Asta înseamnă că aveţi încredere în mine? 

Everard trase de hăţuri. 

— Ar trebui să ne grăbim un pic. 

Ajunseră la leprozerie la puţin timp după ce trecură de rue 
Saint-Denis. Stabilimentul era parţial ascuns de un crâng de 
stejari bătrâni, aşa că aproape ratară cărarea îngustă care 
ducea spre zidurile aflate sub coroanele arborilor, prin care 
razele soarelui desenau tot felul de modele bizare pe cărare. 
Trei clădiri mari din piatră erau aşezate în interiorul unei 
încercuiri de ziduri joase, cu o capelă înspre dreapta, ridicată 
lângă nişte grădini bine îngrijite. Locul semăna cu o versiune 
mai mică şi mai puţin fastidioasă a preceptoriului, dar părea 
bine administrat şi primitor. lar asta îl surprinse pe Will. Leproşii 
pe care îi văzuse el cerşind la porţile oraşului reprezentaseră 
dintotdeauna o privelişte hidoasă, aşa cum erau îmbrăcaţi cu 
hainele lor speciale şi cu mănuşi, cu părul rărit, cu chipurile 
grotesc marcate de cicatrici, schimonosite. Nu şi-ar fi imaginat 
niciodată că asemenea oameni puteau locui în sânul unei 
comunităţi atât de paşnice şi de ordonate. 

Descălecară în faţa porţii şi Will zări un bărbat venind spre ei 
dinspre una dintre clădiri. Mănuşile pe care omul le purta îl 
indicau drept lepros, dar pe chipul lui nu se zăreau urme ale 
bolii. 


171 


— Vă pot ajuta cu ceva? întrebă omul, un pic suspicios. 
Privirea lui se opri asupra crucilor roşii de pe hainele lor. Eu sunt 
portarul de aici. 

Everard îi dădu lui Will hăţurile calului său. 

— Caut un prieten. A murit noaptea trecută şi cred că a fost 
adus aici ca să fie înmormântat. Am venit să mă rog pentru el. 

Privirea portarului se mută asupra lui Will. 

— El e scutierul meu, adăugă Everard, făcând un gest înspre 
tânăr, care îşi muşcă limba şi se răsuci pe călcâie pentru a 
priponi caii. 

— A fost adus aici cineva, târziu, noaptea trecută, răspunse 
portarul. Deşi eu aş zice că mai degrabă l-a omorât pumnalul 
din coaste decât lepra. Gărzile regale care l-au adus ne-au spus 
că a fost lovit de boală, dar eu n-am zărit niciun semn. 

— Era în primele faze, replică Everard. 

— Atunci intraţi. Portarul se opri. Însă fiţi cu băgare de seamă 
că aici sunteţi pe domeniul nostru. Dacă poteca e prea îngustă 
pentru ca doi oameni să treacă unul pe lângă celălalt, atunci voi 
vă veţi da la o parte ca să-l lăsaţi pe cel care face parte din 
comunitatea noastră să treacă, fără a-l atinge. Aici nu ne 
supunem legilor care guvernează dincolo de aceste porţi. 

— Foarte bine, acceptă Everard, indiferent. 

Will rezistă impulsului de a-şi duce mâna la gură. 

Se spunea că lepra era cauzată de comiterea de păcate, mai 
ales carnale, dar se mai credea că boala poate fi luată prin 
contact fizic, prin consumul de alimente sau de apă împreună cu 
un lepros, sau chiar din aer. Din cauza asta, leproşilor li se 
interzicea să-i atingă pe cei din jur, să se adune în locuri 
aglomerate precum bisericile şi erau obligaţi să-şi acopere gurile 
în public. Dar cum portarul nu dădu niciun semn că ar vrea să 
facă aşa ceva, Will respiră superficial pe nări, atent să stea în 
faţa omului în vreme ce erau conduşi prin curte dincolo de 
clădirile administrative şi de îngrijire a bolnavilor. 

In grădini se vedeau câteva siluete umane, îngrijind şiruri 
ordonate de puieţi de măr pe lângă ceea ce păreau a fi răsaduri 
de legume de curând culese. Mulţi dintre leproşi purtau benzi de 
material textil peste zonele expuse ale trupurilor şi peste feţe, şi 
cu toţii aveau mănuşi. Will observă că unii oameni erau foarte 


172 


puţin atinşi de maladie, având doar câteva cicatrice ciudate sau 
uşoare deformări ale mâinilor. Alţii erau în stadii avansate ale 
bolii, după mulţi ani de infectare. La aceştia din urmă era greu 
să te uiţi. Bandajele le acopereau majoritatea rănilor deschise 
de pe piele, dar nu le puteau masca formele groteşti. Nasurile, 
ale căror oase putreziseră, erau borcănate şi mâncate; dinţii 
căzuseră, făcându-le gurile să se lase în jos şi să-şi piardă 
forma; mâinile erau curbate ca nişte gheare. Unora dintre 
bolnavi le lipseau degetele de la mâini. Alţii, din modul 
împiedicat în care păşeau, îşi pierduseră degete de la picioare. 
Dincolo de mirosul de mere acrişoare, Will putea simţi miasma 
dulceagă a cărnii putrezinde. 

După ce era diagnosticat cu lepră, bolnavul era obligat să 
stea în picioare într-un mormânt proaspăt săpat, în vreme ce 
peste capul lui se rostea un recviem, mesa pentru morţi. Pe 
chipurile acelor oameni, Will zărea acum dovada morţii vii. 


Printre ei nu se găseau femei; acestora li se interzicea 
spitalizarea şi erau obligate să cerşească pe drumurile din afara 
oraşelor. 


— Din întâmplare aveam un mormânt proaspăt săpat, rosti 
portarul, ducându-i spre capelă. Ştim cu toţii că Bertrand va 
muri în curând. leri-noapte încă trăia, aşa că am folosit groapa 
lui pentru prietenul vostru. Din Genova era el? 

Everard îl privi. 

— Genova? 

— Prietenul vostru, replică portarul, trecând printr-o 
deschizătură din zidul jos care înconjura capela şi cimitirul. 
Gărzile spuneau că era din Genova. 

Will nu crezu că preotul are să răspundă. 

După câteva clipe de tăcere stânjenitoare, Everard o făcu 
însă: 

— Da, murmură el. Din Genova. 

Sub un vâsc din colţul îndepărtat al cimitirului, aflat în umbra 
aruncată de capelă, se vedea un mormânt proaspăt săpat. 

— Aici l-am pus, zise portarul în vreme ce se apropiau. N-a 
fost cine ştie ce slujbă. Unul dintre gropari şi cu mine l-am băgat 
înăuntru şi am rostit o rugăciune scurtă. Era întuneric şi ploua, 
adăugă el, zărind expresia de pe chipul lui Everard. 


173 


— Voi spune eu însumi o rugăciune, murmură preotul, 
lăsându-se pe vine. Privi spre portar. Pot fi lăsat singur câteva 
minute? 

— Staţi cât vreţi, răspunse bărbatul. Vă găsiţi singuri drumul 
spre ieşire? 

Everard dădu din cap. Aşteptă ca portarul să dispară îndărătul 
capelei, apoi se întoarse spre mormânt. Scoase crucea mică de 
lemn din capul gropii şi o aruncă, după care se ridică. 

— Văd o cazma acolo, sergent. 

Will îşi luă privirea de la cruce, care aterizase pe un morman 
de frunze, şi se duse acolo unde îi arătase Everard. O clipă mai 
târziu, se întoarse cu cazmaua, care fusese proptită de o piatră 
de mormânt scorojită şi acoperită de licheni şi, din această 
cauză, era plină de noroi. Everard se dădu înapoi şi îl urmări pe 
Will cum începe să sape, dând la o parte pământul ud şi greu. 
Efortul îl făcea să asude, în ciuda frigului. Spatele începu să-l 
doară tot mai tare pe măsură ce movila de pământ de lângă 
mormânt creştea. Intr-un târziu, cazmaua se lovi de ceva moale. 
Will se aplecă şi dădu repede la o parte bulgării de pământ din 
jurul trupului învelit în giulgiu care ieşea la lumină. Când 
termină, se propti pe călcâie în coada cazmalei. Nările se 
umpluseră de mirosul de pământ reavăn. _ 

Everard ezită câteva clipe, apoi înaintă şi îngenunche. Intinse 
încet mâinile şi desfăcu atent şi blând giulgiul de pe capul lui 
Hasan. Will privi în altă parte imediat ce zări chipul sarazinului, 
negru din pricina sângelui închegat şi a vânătăilor, schimonosit 
şi rigid, îngheţat în agonia prin care Hasan trebuie să fi trecut în 
clipele morţii. Everard nu-şi întoarse faţa de la mort, ci se aplecă 
înainte, îşi puse mâna pe creştetul lui Hasan şi începu să 
şoptească: 

— Ashadu an la ilaha illa-llah. Wa ashhadu anna 
Muhammadan rasul-Ullah. 

Auzind incantaţia care ieşea de pe buzele preotului, Will îşi 
întoarse privirea într-acolo. Era în arabă. Ştia ce înseamnă, căci 
dăduse peste ea de mai multe ori în cursul traducerilor pe care 
le efectuase în ultimii ani. 

Nu există alt zeu decât Dumnezeu, iar Mahomed este profetul 
Său. 


174 


Era Shahada - declaraţia de credinţă care trebuia rostită la 
urechea unui musulman la moartea lui, aşa cum se întâmpla cu 
ultima împărtăşanie în cazul unui creştin. Toate astea confirmau 
bănuiala lui Will că Everard îl minţise în legătură cu convertirea 
religioasă a lui Hasan. Văzând însă faţa însângerată şi lovită a 
sarazinului, Will nu resimţi şoc sau mânie, ci doar ruşine că era 
conaţional cu cei care-i făcuseră aşa ceva omului care îi salvase 
odată viaţa. 

— Cine credeţi că l-a omorât aşa? 

— Cineva lipsit de suflet, răspunse Everard, continuând să 
ţină mâna pe creştetul lui Hasan. Cineva plin de ură şi de 
teamă, cineva care-i vede doar pe duşmanii exteriori, nu şi pe 
cei interiori. 

— Pare atât de lipsit de sens, murmură Will. 

Everard îl privi. Ochii lui încercănaţi erau umezi. 

— Hasan a murit pentru ceva în care el credea. Câţi oameni 
pot spune asta? 

Will nu-l contrazise. Expresia din ochii lui Everard implora 
confirmare şi compasiune. 

— Nu prea mulţi, rosti el. 

În cele din urmă, preotul îşi şterse ochii. 

— Ajută-mă, zise el, dând la o parte restul giulgiului. 

Will se aplecă de cealaltă parte a mormântului. Giulgiul se 
prinse de ceva care ieşea din cadavru. După ce reuşi să dea 
pânza la o parte, Will văzu că era vorba despre mânerul unui 
pumnal încă înfipt până la plăsele în trupul lui Hasan. Simţind că 
i se face rău, întinse mâna ca să-l scoată de acolo, dar Everard îl 
opri. 

— Lasă-l. Nu-l mai deranjează unde e el acum. 

Desfăcură mantia cenuşie a lui Hasan şi Everard începu să 
pipăie cadavrul. Treptat păru tot mai îngrijorat, până ce îşi 
strecură mâna la spatele arabului mort şi o expresie de triumf îi 
apăru pe chip. 

— E aici. 

Will se chinui să-l rostogolească pe Hasan într-o parte, în 
vreme ce preotul băgă mâna mai adânc sub cadavru şi scoase 
de acolo o carte murdară, îmbrăcată în piele. Foile erau umede, 
iar coperta mânjită cu noroi, dar câteva din literele aurii erau 


175 


încă vizibile şi scânteiau în lumină. Everard închise ochii şi 
murmură ceva. Will bănuia că era o rugăciune după expresia de 
uşurare profundă de pe chipul preotului. 

— S-a terminat, zise preotul, deschizând ochii. Acum mă pot 
întoarce la Acra ca să-mi termin lucrarea vieţii. Privi trist şi cu 
drag la Hasan. Înainte de a mă alătura lui. 

— Dă-mi cartea, Everard, se auzi o voce de gheaţă din spatele 
lor. Sau i te vei alătura mai curând decât crezi. 

Se întoarseră amândoi, uluiţi. Lângă ei stătea în picioare 
Nicolas de Navarra. În mână ţinea o arbaletă încărcată, aţintită 
asupra lui Everard. Omul purta o haină neagră peste mantia 
albă, iar părul lung şi negru îi era legat la spate într-o coadă. 

— Frate Nicolas? rosti Everard, strângând mai bine cartea. 

Privi dincolo de cavaler, aşteptându-se să-i vadă pe Gilles şi 
pe dominicani, dar cimitirul era pustiu. 

— Ştiam că o să-ţi trimiţi câinele de vânătoare ca să ia cartea 
de la trubadur. Trebuie însă să mărturisesc că nu mă aşteptam 
să te foloseşti de o servitoare. Probabil că erai cu adevărat 
disperat. Nicolas privi dincolo de preot, la cadavrul lui Hasan. 
Am auzit că ieri-noapte a fost găsit un sarazin omorât şi când nu 
s-a mai întors la preceptoriu, am bănuit că e vorba de el. Ce 
păcat! Voiam să-l folosesc drept ultimă dovadă a corupţiei tale. 
Nu e creştin, nu-i aşa, Everard? 

— Ce sens au toate astea, frate? întrebă preotul, încercând să 
se arate ofensat, nereuşind însă să pară decât speriat. 

— Nu sunt frate cu tine. Dă-mi cartea! Nicolas aţinti arbaleta 
spre gâtul preotului. Nu te voi mai ruga încă o dată. 

Privirea lui Everard se îndreptă încet asupra armei. 

— Doamne, tu ai fost, nu-i aşa? icni el. Tu l-ai obligat pe Rulli 
să fure cartea din tainiţă, după care l-ai omorât pe alee? De-asta 
eşti singur. Nu ai venit aici în numele inspectorului sau al 
dominicanilor. Eşti aici pentru tine însuţi. 

Will aruncă o privire pumnalului care ieşea din cadavrul 
arabului. În timp ce Nicolas îl fixa cu privirea pe Everard, el se 
apropie cu un pas de mormânt. 

— Dacă nu intervenea Hasan, poate că l-aş fi lăsat pe călugăr 
în viaţă, zise Nicolas. Nu-mi puteam permite ca el să-mi 
dezvăluie identitatea. 


176 


— Cum ai aflat de carte? ceru Everard să ştie. 

— Am vorbit cu câţiva dintre cei care au părăsit Frăția după 
dispariţia lui Armand. Ştiu totul despre tine, Everard: secretele 
tale, ce ai făcut. 

— Ai fost aici tot timpul? Un şarpe în mijlocul nostru. 

Everard vorbea pe ton coborât, dar privirea nu i se dezlipea 
de pe arbaletă. 

— Aştept acest moment de mai bine de şapte ani. Şapte ani 
de când am plecat de acasă pentru a veni în ţara asta; de când 
am fost obligat să port această mantie falsă şi să pretind că sunt 
ca voi, fratele vostru. În ochii lui Nicolas se citea o ură profundă. 
Am aşteptat mult să se facă dreptate. Dar acum se va face. De 
prea multă vreme Templul şi conducătorii lui se ascund sub 
sutana papei. Când el va vedea ce faceţi voi la iniţieri, când va 
vedea ce mizerii aţi scris în acest cod secret al vostru, nu va 
avea de ales decât să vă distrugă. Pe toţi. Pielea măslinie a lui 
Nicolas tremura de anticipație şi furie. Eşti un om învăţat, 
Everard. Sunt sigur că ai auzit de legenda lui David şi Goliat. 

Preotul nu-i răspunse. 

— Aşa cum doar cu o pietricică David a ucis monstrul din faţa 
lui, aşa voi dărâma şi eu preaputernicul Templu cu o biată carte. 

Will mai făcu un pas spre mormânt. 

— De ce vrei să faci asta? murmură Everard. Cine eşti? 

— Sunt unul dintre oamenii pe care ordinul tău i-a trădat în 
Acra. Unul dintre oamenii pe care tu şi ceilalţi de sub 
conducerea nemernicului ăluia, Armand, i-aţi închis în propria 
fortăreață, refuzându-ne hrana şi medicamentele şi bolnavilor 
sau muribunzilor să plece. Sunt un cavaler al Ordinului Sfântului 
loan. Şi omul care îţi va aduce sfârşitul. 

Will se holbă la cavaler, amintindu-şi cât de uşor rezolvase 
Nicolas situaţia neplăcută în care se trezise amestecat cu câteva 
luni în urmă, când era gata se încaiere cu acel ospitalier beat. 

— Eu şi alţi tovarăşi ai mei i-am cerut lui Armand să oprească 
acea nebunie, spuse Everard. Am încercat, crede-mă. Da, ceea 
ce a făcut Armand este impardonabil, dar nu a fost şi fapta 
noastră. 

— Aţi încercat? În vreme ce voi încercaţi, Everard, eu îmi 
vedeam prietenii şi fraţii murind din cauza rănilor sau a bolilor 


177 


care puteau fi tratate. l-am implorat pe templieri să ne îngăduie 
să primim medicamente şi hrană pentru bolnavi. Au refuzat, iar 
când acei oameni au murit au refuzat să ne permită să scoatem 
cadavrele ca să le îngropăm. Luni de zile ne-am sufocat cu 
putoarea cărnii în descompunere a camarazilor noştri. 
Impardonabil? Nu-mi vine în minte un cuvânt suficient de dur ca 
să descriu totul. 

— Distrugerea altor multe vieţi va aduce răzbunare? 

— Va însemna un început. 

Nicolas întinse mâna liberă. 

— Nu ai de unde să ştii ce este cartea asta cu adevărat! rosti 
Everard, strângând cu disperare Cartea Graalului. Dacă ai fi 
ştiut, nu ai fi căutat să ne distrugi pe mine şi Frăția. Nu noi ţi-am 
greşit, îţi garantez! Armand e mort şi îngropat. El şi-a ispăşit 
greşelile într-o închisoare din Cairo. 

— Tu şi ceilalţi conducători ai Templului, împreună cu grupul 
tău secret, i-aţi apărat trădarea. Cu toţii trebuie să plătiţi pentru 
faptele comise. Dacă nu veţi fi pedepsiţi de legile Curţilor şi 
regilor, atunci o vom face noi. 

— Distrugând Templul, ne distrugi pe toţi! 

În vreme ce preotul aproape striga aceste ultime cuvinte, Will 
sări la pumnal şi îl smulse din trupul mortului. Arma rămase 
înţepenită câteva clipe îngrozitor de lungi, după care se eliberă 
cu un sunet ca de ventuză. Will îndreptă pumnalul spre Nicolas. 

Nicolas întoarse şi el arbaleta spre Will. Cei doi se priviră fix 
câteva secunde. In ochii lui Nicolas nu se mai vedea nimic din 
amuzamentul şi prietenia pe care Will le desluşise în acea zi în 
apropierea prăvăliei negustorului de pergamente. Ca şi cum 
astăzi avea în faţă un cu totul alt om. 

— Te-am avertizat o dată că scoţi arma prea repede, 
Campbell. Văzând că Will nu se clinteşte, Nicolas i se adresă 
preotului. Spune-i sergentului să se potolească, Everard, altfel îl 
voi ucide. 

Will simţi o mână pe umăr. 

— Fă ce spune, şopti Everard. 

Părea învins şi resemnat. 

Will ezită, dar Everard îl strânse mai tare de umăr şi atunci îşi 
cobori arma. 


178 


În acelaşi timp, Everard azvârli Cartea Graalului la picioarele 
lui Nicolas. 

— Nu ştii ce faci. 

Nicolas se aplecă şi luă cartea. 

— N-am ştiut niciodată mai bine. 

Se dădu înapoi, continuând să ţină arbaleta aţintită asupra lui 
Will. Când ajunse în dreptul capelei, se întoarse şi porni la drum 
cu paşi mari. În câteva clipe, dispăru din raza lor vizuală. 

Will vru să se ia după el. 

— Aşteaptă, sergent, îl opri Everard. 

Tânărul întoarse privirea. 

— Dar o să se facă nevăzut. 

— Şi noi îl vom lăsa. Deocamdată. Everard luă pumnalul din 
mâna lui Will şi îl aşeză pe pieptul lui Hasan. Imi pare rău, 
prietene, şopti el, învelindu-l pe arab cu giulgiul. Vino, îi zise el 
sergentului. Ne vom întoarce la preceptoriu. Avem nevoie de 
ajutor. 

Dar când Everard şi Will ajunseră la poartă, caii lor nu mai 
erau acolo. 


KKK 


Șapte Stele, Paris 
2 noiembrie 1266 


Garin urcă treptele câte două o dată. ÎI durea capul şi pe 
ţeastă îi apăruse un cucui, fierbinte la atingere. Simţea că îi vine 
să vomite. Şapte uşi se aliniau de-a lungul coridorului de la etaj, 
a opta fiind în capăt. De sub câteva dintre ele se iveau limbi de 
lumină, însoţite de sunete slabe: ţipete şi gemete care indicau 
plăcere, durere sau amândouă. Duşumeaua coridorului era pe 
alocuri şubredă şi pârâia ameninţător sub călcătura grea a lui 
Garin în vreme ce el străbătea coridorul, cu privirea aţintită 
asupra uşii din capăt. Se opri înainte de a o deschide, temându- 
se de ceea ce se găsea dincolo de ea. Oţelindu-se pentru orice 
eventualitate, intră. Rook şedea la masa de lucru a Adelei, 
devorând cu poftă un copan de pui. Grăsimea se prelinsese pe 
bărbie, iar pe obrajii nebărbieriţi atârnau aşchii de carne. Rook 
era singur. 


179 


Garin închise uşa. 

— Unde-i Adela? întrebă el nervos, aruncând o privire prin 
încăpere. 

— În curte, răspunse Rook, cu gura plină. O ai? 

Garin nu-i răspunse imediat. Prin fereastră auzi un scârţâit, 
urmat de vocea Adelei. Bănuia că fata dispusese aprovizionarea 
cu butoaie noi de vin pentru acea seară. Vocea ei îl linişti. 

— Nu, replică el în sfârşit. N-o am. 

Rook lăsă copanul să cadă pe farfurie. 

— Atunci unde e? mârâi el, ridicându-se şi ştergându-se de 
grăsime cu dosul palmei. Sursa mea mi-a spus că trubadurul a 
fost arestat ieri-noapte, dar n-a fost găsită nicio carte. Aşa că, 
dacă nu e la tine, ai face mai bine să ştii cine o are. 

— L-am văzut pe Will Campbell, sergentul lui Everard, replică 
Garin, fără a mai face un pas în încăperea plină de fumul 
emanat de căminul prost aerisit şi care se rostogolea în razele 
de soare ce pătrundeau pe lângă acoperitoarea de la geam. De 
dimineaţă, vorbea cu Elwen lângă preceptoriu. 

— Cu cine? 

— Se cunosc de la Templul Nou. Este doamnă de onoare la 
palat. Garin făcu o pauză. Nu cred că Hasan a luat cartea. Cred 
că ea a făcut-o. Garin îi povesti ce spusese Etienne despre 
servitoarea care îşi dăduse un nume fals şi a cărei descriere se 
potrivea înfăţişării lui Elwen; servitoarea pe care de Pont-Eveque 
o acuzase de furtul Cărţii Graalului. Cred că e posibil ca ea să i-o 
fi dat lui Will, încheie el. 

— Şi? 

— l-am văzut pe Will şi pe Everard plecând din preceptoriu 
cam cu două ore în urmă. Voiam să-i urmăresc, dar... Garin se 
opri şi îşi strânse buzele. Dar am fost izbit în cap de cineva şi... 
N-am văzut cine era, termină el fraza în tăcerea mormântală a 
lui Rook. 

— Înţeleg. Bărbatul ocoli masa şi veni spre Garin. Aşadar, 
singura noastră şansă de a pune laba pe cartea asta s-a dus, nu- 
i aşa? Şi totul din pricină că ai fost atât de idiot încât să te laşi 
văzut. 

Se repezi la Garin şi îl ţintui pe tânăr de uşă. 

Cavalerul ţipă când se lovi dur cu cucuiul de lemnul uşii. 


180 


— N-o face, Rook! Capul meu! 

— Doare, nu-i aşa? spuse bărbatul. Prinse o şuviţă din părul 
blond al lui Garin şi îl lovi iarăşi pe cavaler cu capul de uşă. Nu-i 
așa? 

Durerea intensă aproape că îl orbi pe Garin. 

— Nu cred că s-au dus departe! N-aveau provizii la ei şi Will 
era neînarmat. Oriunde s-ar fi dus, trebuie să fie în oraş! li mai 
putem găsi! 

— Cum? 

— O să găsesc eu o modalitate! 

— Ar fi bine să o faci repede, altfel jur pe viaţa mea că te voi 
face să regreţi. Pe tine şi pe târfa aia de jos. 

Luptându-se cu starea de rău provocată de durerea de cap, 
Garin se holbă la Rook. Simţea cum urcă în el ura ca fierea, 
amară şi arzătoare. 

Era cavaler al Templului, un nobil cu un arbore genealogic 
care se întindea, după cum îi spusese unchiul lui, până în 
vremurile lui Charlemagne. Rook era un hoţ ilustru, un bastard 
născut pe străzile din Cheapside, un membru al celebrei bande 
de nelegiuiţi care terorizaseră Londra ani de zile până ce 
fuseseră turnaţi chiar de mama unuia dintre ei, după care 
fuseseră prinşi şi condamnaţi la spânzurătoare. Rook fusese 
scăpat de moarte şi scos din cloaca societăţii de către Edward, 
dar nu era altceva decât un câine râios. 

Garin se forţă să se concentreze asupra recompenselor pe 
care le-ar fi putut obţine dacă-şi îndeplinea sarcina, una dintre 
ele fiind plecarea lui Rook din oraş. 

— Orice am face trebuie să fim atenţi, zise el, atingându-şi cu 
blândeţe cucuiul. Degetele i se mânjiră cu sânge. Nu ştiu cine 
m-a atacat în grajd. Fie şi cel care m-a lovit caută cartea, fie m- 
au văzut urmărindu-l pe preot şi au vrut să mă oprească. Clătină 
din cap. Poate că a fost Hasan. Nu l-am mai văzut de ieri-seară. 
În mintea lui Garin apăru o idee legată de ceea ce ar fi trebuit să 
facă, dar ezită înainte de a o rosti cu glas tare. Dacă apuca pe 
acel drum, i-ar fi fost aproape imposibil să se mai întoarcă. Cred 
că ar trebui să ne îndreptăm atenţia asupra lui Will, rosti el în 
cele din urmă, incapabil să se gândească la vreo altă soluţie şi 
să mai suporte noi dureri. Sunt sigur că el ştie unde e cartea 


181 


acum. Garin inspiră adânc. Se gândi la averea lui, la titlu şi la 
bogății. Se gândi la mândria şi fericirea maică-si şi se gândi la 
Adela, cu care împărțea doar patul, şi la posibilitatea de a o 
avea în orice noapte dorea. Expiră cu putere şi hotărâre. O să-l 
aducem aici ca să-l întrebi tu unde e cartea. 

— Şi cum îl facem să vină aici? întrebă Rook, după o scurtă 
pauză. 

Garin se uită în ochii lui. 

— Cu ajutorul lui Elwen. 


182 


Paris 

2 noiembrie 1266 

— Când ai de gând să-mi spui despre ce e vorba? icni Simon, 
alergând alături de Will şi evitând grupurile de oameni care 
umpleau străzile. Era zi de târg şi oraşul gemea de negustori şi 
de cumpărători. E limpede că nu mi-ai spus totul. 

— Ţi-am zis tot ce pot, răspunse Will, aruncându-i o privire. 

Se simţea vinovat că îl implicase pe Simon în toată povestea 
fără o explicaţie plauzibilă, dar Everard insistase ca Will să ia pe 
cineva care să-i păzească spatele, iar Simon era singurul căruia 
îi putea încredința o asemenea responsabilitate. Avându-l alături 
pe grăjdar, Will chiar se simţea ceva mai sigur pe sine. 

— Nu-l confrunta singur pe de Navarra, îl avertizase preotul 
când Will îşi prinsese sabia scurtă înapoi la centură, în 
preceptoriu. Îşi pusese mâna osoasă pe umărul lui Will. Mă 
bazez pe tine. Adu-mi cartea şi jur că te fac cavaler. 

— Nicolas de Navarra, trădător? Reuşi să zică Simon, roşu la 
faţă şi asudând din belşug din pricina efortului. Nu-mi vine să 
cred. Şi ce era cu cartea aia pe care a furat-o? 

— E un text valoros care îi aparţine lui Everard. Noi credem că 
el vrea să vândă cartea, cum ţi-am mai spus, aşa că trebuie să 
ne grăbim. 

— Şi ne-a trimis pe noi ca s-o luăm înapoi? Simon clătină din 
cap. Nu pricep. De ce n-a apelat la cavaleri înarmaţi? Privi 
îngrijorat spre sabia scurtă de la centura lui Will. Ne aşteptăm la 
necazuri? Will, ştii bine că nu pot lupta. 

— Nici nu îţi cer asta. Dar dacă Nicolas vede că suntem doi, 
va fi mai puţin dispus să se bată. 

Will spera să fie adevărat ce spune. Ştia că era priceput la 
mânuirea sabiei, dar nu ştia de ce era capabil Nicolas şi nu i-ar fi 
plăcut să se confrunte cu o arbaletă. Asta dacă Nicolas trecuse 
pe la preceptoriul ospitalierilor. Dacă nu, Will habar n-avea unde 
l-ar fi putut găsi. 

— Ne-am fi deplasat mai repede pe cai, îi spuse Simon. 


183 


Will nu răspunse. Simon nu era în grajd când el şi Everard se 
întorseseră de la leprozerie fără cai. Preotul fusese obligat să-i 
spună şefului grajdului că le fuseseră furate harnaşamentele. 
Ulterior, bărbatul refuzase să-i mai îngăduie preotului să ia 
vreun cal fără să completeze un raport către Inspector, motiv 
pentru care Will şi Simon alergau acum spre preceptoriul 
ospitalierilor pe jos. 

Will ura faptul că-şi punea prietenul în pericol. Dar mai presus 
de orice sentiment de vinovăţie, se simţea hotărât şi cu mintea 
limpede. Îl aştepta iniţierea şi, pentru prima dată după mulţi ani, 
dacă nu cumva pentru prima dată în viaţa lui, avea un scop. 
Promisiunea pe care şi-o făcuse sieşi, că se va duce în Ţara 
Sfântă ca să-şi vadă tatăl, nu mai era o fantezie. Era realitate. 
Mai mult, făcea şi el în sfârşit ceva despre care ştia că tatăl lui 
ar fi fost mândru. Mântuirea nu era doar aproape, părea 
inevitabilă. Ce cale mai bună de a-şi ispăşi păcatele decât să 
salveze Anima Templi şi să aducă pacea în Outremer? Orice s-ar 
fi întâmplat, avea să ia acea carte. Nu-l va lăsa pe Nicolas să-i 
distrugă visurile, oricât de justificată sau de înţeles ar fi fost 
mânia lui. Şi Will aştepta acest moment de mulţi ani. 

Măriră ritmul alergării după ce scăpară de mulțimile strânse la 
târgul de vite. Sus, deasupra acoperişurilor, Will vedea turnurile 
cenuşii ale preceptoriului ridicându-se din încercuirea lor de 
piatră. Îşi strânse mai bine mantia neagră pe trup, ca să nu se 
vadă crucea roşie de pe tunică, şi coti pe o alee îngustă care 
dădea în strada învecinată preceptoriului. Simon se chinuia să 
ţină pasul în spatele lui. Prin deschizătura îngustă din faţă, Will 
putea vedea poarta. Era deschisă. Incepu să meargă la pas, 
gâfâind, dar când ajunse la capătul aleii, patru cavaleri ieşiră pe 
poartă, călare pe cai de război. Erau îmbrăcaţi în haine de 
călărie simple, dar Will, care se oprise, văzu că pe dedesubt 
purtau veşminte lungi, negre, pe care era brodată crucea albă a 
ospitalierilor. Îi recunoscu pe doi dintre ei. Unul era Rasequin, 
cel cu care se confruntase lângă prăvălia negustorului de 
pergamente. Acum nu mai părea beat, ci extrem de atent. Işi 
ţinea una din mâini pe mânerul sabiei. leşi în forţă pe poartă, 
copitele armăsarului pe care îl călărea împrăştiind bulgări mari 


184 


de noroi pe stradă. Alături de el se afla Nicolas de Navarra. Și el 
purta uniforma cavalerilor Sfântului loan. 

Will strigă atunci când cavalerii trecură de el, dar zgomotul 
copitelor armăsarilor era prea puternic pentru ca vreunul dintre 
ei să-l audă. O luară în josul străzii, oamenii ferindu-se speriaţi 
din calea lor. De oblâncurile şeilor erau prinse pături şi saci. 
Cavalerii plecaseră într-o călătorie lungă. Will înjură urmărindu-i 
cum dispar pe după un colţ şi cum strada se umple încet din nou 
cu oameni. Poarta preceptoriului se închise cu zgomot. 

Simon se aplecă în faţă, cu mâinile pe genunchi, gâfâind. 

— Ala era Nicolas, nu-i aşa? De ce era îmbrăcat ca un 
ospitalier? 

— A fost trimis de ordinul lor să ia cartea, recunoscu Will după 
o pauză. Inainte ca Simon să mai întrebe ceva, făcu semn spre o 
uliţă laterală care trecea pe lângă zidul preceptoriului. O să 
intrăm. Să aflăm încotro se îndreaptă. 

— Dar nu mergem într-o direcţie greşită? întrebă Simon când 
Will apucă pe strada laterală. Poarta e în spate. 

— Nu sunt sigur cine mai ştie de Nicolas. S-ar putea să fie toţi 
implicaţi în povestea asta. Will se opri, uitându-se la zidul de 
incintă, dincolo de care se vedeau coroane de copaci şi turla 
capelei preceptoriului. Nu putem intra aşa, pur şi simplu. 

— Eu nu pot urca acolo, se plânse Simon în vreme ce Will 
începu să se caţere agăţându-se de ieşiturile colţuroase ale 
pietrelor. 

Will ajunse sus şi se trase pe coama zidului încordându-şi 
braţele. Aruncă o privire dincolo de peretele de piatră. În spatele 
copacilor se vedea o zonă mare, deschisă, plină de cruci din 
piatră: cimitirul cavalerilor. In spatele capelei se zăreau o curte 
şi câteva clădiri înalte. Mai mulţi bărbaţi se aflau în curte, dar 
zidul pe care se căţărase, mascat de copaci, era greu vizibil, iar 
Will şi Simon puteau fi descoperiţi doar dacă cineva se uita 
direct spre ei. 

— Haide, îl îndemnă el pe Simon, care se uita neliniştit în sus 
la el. 

— lisuse, mormăi grăjdarul, începând să se caţere cu 
stângăcie pe zid după câteva clipe de ezitare. Tu o să mă omori, 


185 


icni el, strâmbându-se de durere când îşi zgârie încheieturile 
mâinilor în colţurile pietrelor ascuţite. 

Apropiindu-se de coamă, îşi înfipse gheata într-o crăpătură 
mică, dar aceasta era prea îngustă pentru piciorul lui încălţat, 
aşa că Simon alunecă. 

Will îl prinse de încheietură şi îl ţinu bine. Apăsându-se cu 
coapsele pe coama zidului şi susţinând greutatea lui Simon cu 
mâinile, Will îl trase pe grăjdar în sus pe ultimii centimetri, până 
când Simon reuşi să se prindă de coamă. Câteva minute după 
aceea, grăâjdarul fu prea epuizat fizic pentru a mai face altceva 
în afară de a sta întins. In cele din urmă, împins de la spate de 
Will, Simon sări împreună cu acesta în cimitir, după care, 
folosindu-se de perdeaua de copaci, începură să se deplaseze 
de-a lungul zidului. 

— Nu ştiu cine crezi tu că ne va zice încotro a plecat Nicolas, 
mormăi Simon, frecându-şi încheieturile lovite. Dacă sunt cu 
toţii implicaţi în furtul cărţii, mă îndoiesc că vreun ospitalier îţi 
va spune ceva. Privi turnurile clădirii principale. Cel mai probabil 
ne vor arunca pe amândoi în temniţă. 

— N-am de gând să întreb vreun cavaler, replică Will, 
îndreptându-se către o construcţie lunguiaţă din cherestea din 
capătul curţii, în faţa căreia erau stivuiţi câţiva baloţi de paie: 
grajdul. 

Când ieşiră din cimitir, el şi Simon zăriră un grup de cavaleri 
stând pe veranda clădirii din faţa intrării în grajd. Will se asigură 
că mantiile le acopereau bine crucile de pe tunici, apoi porni 
hotărât de-a lungul curţii. 

— Comportă-te firesc, rosti el printre dinţi în direcţia lui 
Simon, care arunca priviri îngrijorate către cavaleri. 

Ospitalierii nu le acordară nicio atenţie celor doi tineri care 
traversară liniştiţi curtea şi dispărură în grajd. 

Imediat ce intră, Will privi în jurul lui, încercând să se 
adapteze rapid la semiîntunericul dinăuntru. Un băiat de vreo 
doisprezece ani stătea pe o bancă şi lustruia nişte şei. 

— Verifică restul boxelor, îi şopti Will lui Simon în vreme ce se 
apropia de băiat. 

— Să le verific? se miră Simon, nedumerit. Pentru ce? 

— Ca să te asiguri că sunt goale. 


186 


Will zâmbi. Băiatul se oprise din treabă şi îl privea. 

— Vă pot ajuta, domnule? întrebă el, cu o voce piţigăiată. 

— Sper că da, răspunse Will, continuând să zâmbească. Ai 
înşeuat patru cai pentru un grup de cavaleri cu puţin timp în 
urmă, nu-i aşa? 

Băiatul încuviinţă. 

— Aşa e, domnule. 

— Îmi poţi spune încotro se îndreptau? 

Băiatul aruncă o privire spre Simon, care trecea de la o boxă 
la alta, zgâindu-se pe deasupra fiecărei porţi de acces. 

— Cine sunteţi? întrebă băiatul, încruntându-se. Nu v-am mai 
văzut până acum. 

— Suntem nou-veniţi, zise Will. Cavalerii ăia. Spune-mi unde 
s-au dus. 

Băiatul îşi lăsă, nesigur, jos cârpa de lustruit. 

— Cred că ar fi mai bine să-l întrebaţi pe Mareşal, încercă să 
treacă pe lângă Will. Mă duc să-l aduc. 

Tânărul îl prinse bine de braţ. 

— Nu-i nevoie să-l deranjezi. 

— Daţi-mi drumul! rosti băiatul, speriat. Mă doare! 

— lisuse, Will! şuieră Simon, în vreme ce sergentul îl împinse 
cu forţa pe băiatul care se zbătea într-o boxă şi îl lipi de poartă. 

— Nu-ţi voi face rău, murmură Will, dar trebuie să aflu unde 
se duc cavalerii. E foarte important să-mi spui. 

— Vă rog să-mi daţi drumul, imploră băiatul pe un ton 
plângăreţ. 

Buzele începură să-i tremure. 

— Will... murmură Simon, urmărind şocat schimbul de 
cuvinte. 

Will îi aruncă o privire şi Simon tăcu zărind expresia din ochii 
verzi ai prietenului său. Îl înfricoşa. 

— Spune-mi! insistă sergentul, desfăcându-şi uşor mantia, 
astfel încât băiatul să vadă sabia scurtă. 

— La Rochelle, izbucni băiatul, cu privirea lipită de armă. Au 
plecat spre La Rochelle. l-am auzit vorbind despre Acra şi Marele 
Maestru. 

— Acra? 

— Asta-i tot ce ştiu. Pe cuvânt! 


187 


Will privi cu atenţie faţa băiatului, apoi dădu din cap. 

— Intră! îi ceru el, deschizând poarta boxei şi împingându-l pe 
băiat înăuntru. 

Băiatul făcu ce i se ceruse. Will închise poarta şi o încuie. 
Chiar şi când ieşiră din grajd îl auzeau pe băiat plângând. 

— Nu-mi vine să cred că ai făcut aşa ceva, mormăi Simon în 
vreme ce se înapoiau prin cimitir spre zid. 

— N-o să păţească nimic, replică Will, cu gândul în altă parte. 

Simon se opri. 

— Nu era nevoie să-l sperii în halul ăla! 

Will se întoarse spre el. 

— Fii serios, Simon. Trebuie să ajungem repede la 
preceptoriu. Se apropie şi îi strânse umărul prietenului său. N- 
am vrut să o fac, dar am fost nevoit. Ar fi fugit să-l aducă pe 
Mareşal şi unde crezi că ne-am fi aflat acum? N-am fi obţinut 
nimic şi probabil că am fi fost aruncaţi într-o celulă, aşa cum ai 
spus tu. 

Simon nu replică. Se mulţumi doar să-l urmeze. 

Când trecură prin poarta Templului şi apucară pe rue du 
Temple, dimineaţa se transformase deja în început de după- 
amiază. Vântul se înteţise şi acum norii albi şi imenşi se 
fugăreau pe cer înspre est, aruncând umbre peste dealurile din 
depărtare. În vreme ce se apropiau de preceptoriu, începu să 
bată clopotul. 

Nu era vorba de chemarea sonoră şi rară la rugăciune. 
Clopotul bătea repede şi cu putere: era un sunet de alarmă. Will 
simţi un fior rece. 

Când ajunseră în curtea principală, văzură un grup mare de 
cavaleri intrând în sala capitulului. Alţii traversau curtea în 
grabă ca să li se alăture. Clopotul continua să bată. 

— Campbell! 

Will se răsuci pe călcâie şi îl văzu pe Robert de Paris alergând 
spre ei. 

Robert îşi dădu părul blond pe spate şi arătă spre sala de 
întruniri. 

— Ai habar ce se petrece? 

Will clătină din cap. 

— Nu. Am fost în oraş. 


188 


Văzu un grup de cavaleri, printre care se aflau Inspectorul, 
Everard şi Hugues de Pairaud, venind spre ei. Mantiile unora 
dintre ei erau pline de noroi. Will făcu în pas înainte, gândindu- 
se să-l cheme pe Everard, dar ceva de pe chipurile oamenilor îl 
opri. Grupul trecu de el şi intră în sala capitulului, dar Hugues 
rămase în urmă zărind semnul discret al lui Robert. 

Robert se duse la el. 

— Ce se întâmplă? întrebă el suficient de tare ca să audă şi 
Will. 

Prin uşa deschisă a sălii de întruniri răsunară voci şocate şi 
mâniate. Mai presus de toată acea agitaţie, Will îl auzi pe 
Hugues spunându-i ceva lui Robert care îl făcu pe loc să uite de 
Nicolas de Navarra şi de Cartea Graalului. Se grăbi spre cei doi. 

După expresia de pe chip, Robert era îngrozitor de încurcat. 

— Will... începu el. 

— Ai spus ceva despre Safed? i-o reteză Will. 

— Da, zise Hugues, răspunzând în locul lui Robert. Anii de 
antrenamente eliminaseră cea mai mare parte din grăsimea de 
pe trupul lui, dar Hugues continua să aibă un aer nefericit şi 
porcin din pricina ochilor lui mici şi a nasului turtit. Fortăreaţa a 
căzut. 

Will deschise gura, dar se mulţumi să clatine din cap şi se uită 
la Hugues ca şi cum nu l-ar fi auzit bine pe cavaler. 

— Fratele Marcel a venit de la baza noastră din La Rochelle, 
continuă Hugues, arătând înspre un bărbat cu pielea arsă de 
soare care stătea pe veranda sălii de întruniri. Este căpitanul 
uneia din navele noastre de război, care a ajuns în port 
săptămâna trecută. Marele Maestru Thomas Berard l-a trimis din 
Acra imediat ce s-a aflat. Safed a fost cucerită în iulie de 
sultanul mameluc Baybars. N-au existat supraviețuitori. 

— Atunci de unde s-a aflat că a căzut? întrebă Simon. 

— Baybars i-a trimis un mesaj Marelui Maestru Berard în care 
i-a descris în detaliu soarta fraţilor noştri. A decapitat întreaga 
garnizoană şi le-a înfipt capetele în pari de jur împrejurul 
fortăreței. Hugues făcu o grimasă. Se pare că a vrut să ne 
avertizeze pe toţi ca să ştim la ce să ne aşteptăm. Căpitanul 
Marcel a venit doar cu un echipaj restrâns din Acra. Restul 
forţelor noastre din Outremer au fost trimise să întărească 


189 


garnizoanele şi oraşele de pe tot cuprinsul Regatului 
lerusalimului. Toţi oamenii de care nu va fi strict nevoie vor fi 
trimişi în Orient. 

— Hugues, rosti încet Robert, atingându-i umărul. 

Cavalerul îi aruncă o privire, dar continuă să li se adresase cu 
gravitate lui Will şi lui Simon. 

— Baybars şi armata lui s-au retras la baza lor din Alep, dar 
vor ataca din nou cu siguranţă. Sultanul a declarat Jihad 
împotriva noastră. Suntem în război. 

— Hugues, repetă Robert, ceva mai ferm. 

— Ce e? întrebă acesta. 

— Taci din gură! 

Se uitară amândoi la Will care se îndepărtă clătinându-se şi 
începu să vomite în noroi. 


190 


Alep, Siria 
2 noiembrie 1266 


Baybars şedea, tăcut şi posac şi îi urmărea pe cei aflaţi în sala 
tronului. Comandanții şi guvernatorii şedeau tolăniţi pe perne 
sau treceau de la un grup la altul, oprindu-se din când în când 
ca să mai ia câte un fruct de pe tăvile ţinute sus de servitori. 
Mai presus de râsete şi voci plutea sunetul melodiilor 
tânguitoare cântate de muzicanți. Fete în rochii vaporoase 
dansau în mijlocul sălii, unduindu-şi trupurile. Vrăjiţi, bărbaţii le 
urmăreau formele şerpuitoare. Dansatoarele se împrăştiară 
brusc când o siluetă gheboasă într-o robă cenuşie se repezi în 
mijlocul lor. Câţiva ofiţeri mai tineri râseră când Khadir, imitând 
tipetele fetelor, începu să le fugărească pe după coloane. 
Resturile ospăţului din acea seară erau împrăştiate pe mese: 
bucăţi de prăjituri cu miere, hălci de ied pline de grăsime sleită, 
bucăţi lemnoase de sparanghel, nuci învelite în zahăr. 

In apropiere, Omar discuta cu Kalawun şi cu alţi câţiva 
comandanţi. Baybars îi prinse privirea şi dădu uşor din cap. 

Omar părăsi grupul şi urcă treptele până la tron. 

— Stăpâne? 

— Hai să terminăm cu festivitățile. 

— Poate să mai aşteptăm puţin? propuse Omar. Să-i lăsăm pe 
oameni să... 

— Acum, Omar! 

— Da, stăpâne! 

Guvernatorii şi comandanții de regimente tăcură când unul 
dintre servitori scutură un clopot de aur, marcând începutul 
întrunirii. Muzicanţii încetară să mai cânte şi dansatoarele se 
făcură nevăzute. Toate privirile se întoarseră către Baybars, 
care se ridică de pe tron. 

— Sper că v-a plăcut ospăţul. La cuvintele lui, oamenii 
răspunseră cu un ropot politicos de aplauze. Vom avea multe 
asemenea festinuri în anul care va veni. Alte aplauze. Căci vom 
avea de sărbătorit victorii şi mai mari decât cele de până acum. 


191 


Dădu din cap înspre Kalawun. Am discutat cu câţiva dintre voi în 
ultimele săptămâni în legătură cu următoarele etape ale 
campaniei noastre. De atunci m-am decis asupra următorului 
nostru obiectiv principal. Făcu o pauză, cercetând cu privirea 
feţele întrebătoare. Vom cuceri cetatea Antiohiei. 

Se auziră câteva murmure de surpriză şi alte câteva de 
îngrijorare. 

— Prealuminate sultan, rosti unul dintre guvernatori, un om 
ambițios, care întotdeauna vorbea primul. Ar fi nevoie de un 
asalt masiv. Antiohia este cea mai fortificată cetate din Siria. 

— Prin simpla întindere a acelor fortificaţii, replică Baybars, 
cetatea este foarte greu de apărat. Am studiat planurile pe care 
le avem despre aşezare. Cred că o forţă mică o poate cuceri în 
mai puţin de o săptămână. Cel mult trei regimente. 

— Şi când propui executarea acestui atac, stăpâne? întrebă 
un alt guvernator. 

— Recoltele s-au strâns. Trupele pot pleca negreşit, cu toate 
proviziile, la sfârşitul săptămânii. Prezicerile lui Khadir despre 
vreme sunt bune. 

Câţiva guvernatori priviră chiorâş la ghicitor, care şedea sub o 
masă şi rodea un os. 

Observând lipsa de reacţie a oamenilor, Baybars se enervă. 

— Nu v-am promis eu victorii? 

— Şi niciunul dintre noi nu se îndoieşte de capacitatea ta de a 
le aduce, prealuminate sultan, spuse Kalawun, acoperind 
murmurele celorlalţi. Dar mulţi oameni abia s-au întors din 
Cilicia. N-ar fi mai bine ca pentru restul iernii să ne concentrăm 
asupra unor fortărețe militare mai mici înainte de a ataca o ţintă 
precum Antiohia? 

Aruncându-i o privire întunecată lui Kalawun, Baybars se 
aşeză pe tron şi măsură restul audienței cu privirea. Cei mai 
mulţi plecară ochii. 

— Nu vă daţi seama ce vă propun? întrebă el pe un ton dur. 
Atunci să vă explic mai bine. Dacă vom cuceri Antiohia, creştinii 
nu vor pierde doar o cetate: vor pierde un întreg principat. Tăcu 
un minut, lăsându-i pe ceilalţi să-i pătrundă sensul vorbelor. 
Fără Antiohia, cele câteva aşezări şi fortărețe împrăştiate ale 


192 


francilor din regiune vor deveni nişte insule dintr-o mare 
controlată de noi. Mă îndoiesc că vor mai lupta vreodată. 

— E adevărat, fu de acord un general, după o scurtă pauză. Ar 
fi o lovitură serioasă dată francilor. Principatul Antiohiei a fost 
primul înfiinţat de ei pe teritoriul nostru. 

— Şi, interveni un altul, este cea mai bogată cetate a lor după 
Acra. 

— Dar este şi o cetate sfântă, le reaminti Baybars. După 
Edessa, dacă luăm Antiohia, francii vor mai avea doar două 
state: Comitatul Tripoli şi Regatul lerusalimului, iar din cadrul 
acestora puţine din fostele lor oraşe şi fortărețe vor rămâne sub 
controlul lor. Cu timpul îi vom alunga pe toţi înapoi în marea de 
unde au venit. 

Câţiva guvernatori reacționară la menţionarea bogățiilor, dar 
entuziasmul general nu se ridică la nivelul aşteptat de Baybars. 
Până la sfârşitul întâlnirii însă, le smulse tuturor acordul şi alese 
trei comandanţi care să conducă atacul. La sfârşit, părăsi sala 
tronului, evitându-i pe secretarii care îl aşteptau cu diverse 
documente de semnat, dar şi pe Omar, care îi căuta privirea. 

Punându-şi o robă neagră şi turban, Baybars părăsi citadela 
printr-o mică ieşire laterală şi cobori în oraş, simțind cum 
tensiunea acumulată se disipează treptat pe măsură ce se 
depărta de palat. Aerul era răcoros. După o vreme, ajunse la o 
străduţă prăfuită mărginită de şiruri de case din chirpici. In 
capătul străzii se afla o clădire albă, mai mare şi mai bine 
construită decât celelalte. Prin ferestre se vedeau lumini şi se 
auzea un râset de copil. Baybars ocoli intrarea principală şi se 
duse în spatele casei, o siluetă aproape invizibilă furişându-se 
printre umbre. Acolo se afla un şopron vechi aproape prăbuşit, 
căci nimeni nu îşi asumase proprietatea sau responsabilitatea 
pentru ea. Lipsea jumătate din acoperiş, iar pe jos erau 
numeroase bucăţi de lemn. Baybars se întrebase adesea de ce 
nu folosise nimeni acele lemne pentru foc. De fiecare dată când 
venea acolo, se aştepta să nu mai vadă şopronul. Culese o 
floare de hibiscus din tufişul care creştea lângă intrare şi păşi în 
interiorul locului de care nimeni n-avea habar: nici soțiile sale, 
nici guvernatorii, nici Omar sau Kalawun. În întuneric, 
îngenunche şi duse floarea la buze, absorbindu-i parfumul 


193 


puternic şi amintindu-şi cum miroseau florile în părul ei. 
Întunericul era îndulcit de lumina stelelor şi de cea venită 
dinspre casă, astfel încât ceea ce se afla la picioarele lui 
Baybars era vizibil. Numeroase inflorescențe roz de flori moarte 
de hibiscus. 


194 


Templul din Paris 

2 noiembrie 1266 

Will urmărea cum păianjenul îşi măreşte plasa construită într- 
o crăpătură în piatră. Din când în când, un vânt rece pătrundea 
prin fereastră, făcând insecta să se strângă ghem. La fiecare 
pală, păianjenul se furişa pe aţa lui şi se punea la adăpost în 
crăpătură după care ieşea şi îşi continua munca. Will găsea 
fascinantă activitatea asiduă a insectei. Sus, jos, învârtit, de la 
capăt. Părea atât de simplă. Spre deosebire de scrisoarea aceea 
începută care zăcea pe pervazul ferestrei, lângă el. 

Will scrisese complet amorţit primele rânduri ale misivei, aşa 
că fusese uşor. Pe măsură ce continuase însă, în minte începeau 
să-i apară imagini cu părinţii lui. Amintiri care păreau atât de 
nesemnificative încât le uitase ieşeau acum la suprafaţă şi îl 
copleşeau, extraordinar de vii. Cele mai multe erau din perioada 
de dinaintea morţii lui Mary. Una fusese extrem de clară: o 
imagine cu mama lui stând pe marginea mesei din bucătărie, cu 
buzele strânse. Fusese în grădină ca să culeagă zarzavaturi 
pentru masa de seară când călcase pe o viespe. Tatăl lui se 
aşezase pe un scaun şi luase piciorul ei mic şi alb cu blândeţe în 
mâini. Şezând la masă, Will îl urmărise pe taică-său cum scoate 
acul din piele, cu ochii mijiţi de concentrare. Apoi James îşi lipise 
gura de mica rană ca să sugă otrava care mai rămăsese acolo. 
După ce terminase, Isabel îi cuprinsese gâtul cu braţele. Părul ei 
roşcat se răsfirase peste umărul lui. „Ce m-aş face fără tine?” o 
auzise Will cum şopteşte. 

Amintirea fusese brusc înlocuită de o imagine cu capul retezat 
al tatălui său, înfipt într-un par, cu ochii scoşi de păsări şi cu 
gura plină de viermi. În acel moment, pana de scris se rupsese 
în mâna lui Will. Nu se mai obosise să aducă alta, aşa că 
scrisoarea rămăsese acolo, neterminată, fluturând din când în 
când în bătaia vântului. 

După ce fugise din curte, Will se dusese glonţ în dormitorul 
pustiu, unde se aşezase pe pervaz, cu genunchii strânşi la piept, 
inspirând aerul cu nesat. Cândva, mai târziu, se dăduse jos ca să 


195 


ia o pană de scris şi un pergament din cufărul de lângă patul lui, 
înainte de a se aşeza iarăşi pe scaunul lui, în acelaşi loc în care 
stătuse cu şase ani înainte, în ziua înmormântării lui Owein. 

Păianjenul alunecă pe aţa lui şi începu să ţeasă un nou fir. Will 
îşi atinse gâtul. Timp de o oră şi ceva, resimţise o arsură uşoară, 
dar persistentă, de câte ori înghiţea. Işi lăsă capul pe piatră şi 
privi afară, pe fereastră. Norii care se iviseră după prânz 
albiseră tot cerul, iar pe alocuri se vedeau dungi cenuşii. Will 
auzi ţipetele depărtate ale pescăruşilor de lângă malurile 
fluviului. Probabil că zburau în cercuri deasupra pescarilor care 
se întorceau acasă cu plasele lor cu peşte şi cu capcanele 
pentru tipari. Auzea zilnic pescăruşii. Acum însă sunetul familiar 
căpăta semnificaţii noi. Will îşi frecă ochii. 


Sedea pe pietrele calde alături de tatăl lui, cu picioarele 
atârnând deasupra apei. Tatăl lui aruncase nada şi verifica din 
când în când ata ca să vadă cât era de grea. Reflectate de apă, 
razele soarelui făceau jocuri de lumini şi umbre pe sub stânci şi 
sclipeau în ochii lui James. Lângă ei era o găleată cu trei peşti 
argintii. Pescăruşii care se învârteau deasupra lor țipau şi se 
apropiau uneori atât de mult, că umbrele lor se proiectau pe 
stânci. 

James avea obrajii arşi de soare, iar deasupra bărbii se vedea 
o dungă gălbuie de nisip. Will ar fi vrut să o îndepărteze, dar nu 
intenționa să-şi tulbure tatăl, care urmărea visător aţa undliţei, 
cu un zâmbet încremenit pe chip. 

— Ar trebui să construim o barcă, rosti James după o vreme. 

— O barcă? 

James privi peste întinderea verde a lacului, cu acelaşi 
zâmbet visător pe chip. 

— William, crezi că peştele e mai mare în mijlocul lacului? 

Băiatul se gândi bine, apoi dădu din cap. 

— Cu un alt copil pe drum, ne dorim peşti mai mari, nu-i aşa? 

— Mama o să aibă un copil? 

— O fată, crede ea.. 

— Cum îi veti spune? întrebă Will, încercând să pară 
indiferent, chiar dacă vestea îl năucise. 

Incă o soră? Trei erau mai mult decât suficiente. 


196 


— Ysenda. James studie chipul băiatului câteva clipe. Va 
trebui să mă ajuţi, William. Nu cred că pot s-o construiesc 
singur. 

— Bineînţeles, tată! 

Will se îndreptă de spate; sentimentul responsabilității luă 
locul dezamăgiri. Încruntă sprâncenele gândindu-se la asta. Nu 
era încă sigur cum avea el să construiască o barcă, dar ştia că 
avea să fie cea mai bună ambarcatiune văzută vreodată de tatăl 
lui. 


După moartea lui Mary, Will se mai dusese la lac o singură 
dată înainte de a părăsi Scoţia. Barca era acolo unde fusese 
lăsată, pe terenul înalt de deasupra malului apei. Nu făcuse 
văslele şi nici nu călăfătuise ambarcaţiunea cu smoală. larba 
începuse să crească printre crăpăturile din lemn. Cu ocazia 
acelei ultime vizite, Will se gândise să scufunde barca, dar chiar 
şi atunci tot mai sperase că o să revină acolo alături de tatăl lui 
ca să navigheze cu ea. Mama lui se apropia de sfârşitul sarcinii 
şi Will era convins că, oricât de mult l-ar fi urât taică-său, familia 
lor avea să aibă în continuare nevoie de acei peşti mari. 

Se gândise la barcă în ultimii ani ca la o carcasă putrezită, 
bună doar de adăpost pentru buruieni şi cuiburi de crabi, dar 
acum se trezi că se întreabă dacă nu cumva dăduse cineva 
peste ea şi o salvase. Din cele câteva scrisori pe care le primise 
de la maică-sa ştia că surorile lui mai mari, Alycie şi Ede, 
părăsiseră mănăstirea cu câţiva ani în urmă ca să locuiască 
împreună cu soţii lor în Edinburgh, unde îşi întemeiaseră 
propriile lor familii. Poate însă că Ysenda, care trebuia deja să fi 
împlinit opt ani, avea să se întoarcă într-o bună zi pe pământul 
pe care se născuse şi să găsească barca. Poate că n-avea să 
reuşească să iasă în larg cu ea, dar Will îşi închipui că ar fi 
putut-o folosi ca loc de joacă şi pentru a se gândi la fratele şi 
tatăl pe care ea nu-i cunoscuse niciodată. 

Will îşi luă mâinile de la ochi când auzi tropăit de copite în 
curte. În afară de acel zgomot şi de ţipetele slabe ale 
pescăruşilor, nimic nu se mişca. Majoritatea cavalerilor, preoţilor 
şi sergenţilor erau în capelă, unde fuseseră convocați după ce 


197 


se aflase despre căderea Safedului. Cu toţii îşi petrecuseră 
prima parte a după-amiezii reculegându-se pentru fraţii pierduţi. 

În curând liniştea avea să ia sfârşit. În curând avea să răsune 
chemarea la război. 

Will nu întoarse privirea când se deschise uşa dormitorului. 
Auzi pe cineva târşâindu-şi paşii prin încăpere, spre el. Când în 
sfârşit catadicsi să privească într-acolo, văzu ochii injectaţi de 
sânge ai lui Everard urmărindu-l, apoi îl cuprinse iarăşi 
amorţeala şi îşi mută privirea în altă parte. 

— Te-am căutat, sergent. 

Will nu răspunse. 

— Câtă vreme intenţionai să te ascunzi aici? 

— Trebuie să-mi termin scrisoarea. 

Everard se încruntă. Privirea îi căzu asupra pergamentului. 

— Asta? întrebă el, ridicând foaia. Citi, mijind ochii în lumina 
slabă din încăpere. Chestia asta poate să aştepte, zise el încet, 
lăsând pergamentul jos. Trebuie să discutăm câteva lucruri. 

— Trebuie să-i scriu mamei, domnule, ca să-i spun că soţul şi 
tatăl copiilor ei este mort. 

— Templul va avea grijă de mama şi de surorile tale, i-o 
reteză preotul cu asprime. Nu vor duce lipsă de nimic. Îţi promit! 
Oftă văzând că Will nu răspunde. Înţeleg că eşti supărat. 

— Înţelegeţi? Will îşi întoarse privirea. Înţelegeţi? Atunci poate 
că reuşiţi dumneavoastră să-mi explicaţi mie şi mamei. Poate că 
dumneavoastră ar trebui să-i scrieţi şi să-i spuneţi de ce a murit. 
În definitiv, dumneavoastră l-aţi trimis acolo. 

— Asta e o lovitură nedreaptă, ripostă Everard. James n-a 
murit în vreme ce slujea Anima Templi. A murit în slujba 
Templului, făcând ceva ce era obligat să facă. Expresia de pe 
chipul lui Everard se înmuie. Tatăl tău a plecat în Ţara Sfântă 
pentru că a dorit s-o facă. S-a dus acolo pentru că a crezut şi 
pentru că a vrut să schimbe viaţa asta. O lume diferită, mi-a 
spus el odată, de dragul copiilor lui. Pentru tine, William. 

Will îl privi, dar rămase tăcut. 

— Trebuie să aflu ce s-a întâmplat la  preceptoriul 
ospitalierilor, rosti Everard încet, dar ferm. 


198 


— Nicolas a plecat la La Rochelle împreună cu trei dintre fraţii 
lui, răspunse Will într-un târziu. Un băiat de la grajduri mi-a spus 
că cei patru discutau despre Acra şi despre Marele Maestru. 

— Acra? se miră preotul, îngrijorat. Aşadar, în spatele chestiei 
ăsteia este Hugues de Revel? 

— De Revel? întrebă Will fără nicio intonaţie în glas. 

— Marele Maestru al ospitalierilor. Nu l-am întâlnit niciodată, 
dar l-am cunoscut pe predecesorul lui, Guillaume de 
Châteauneuf - omul care conducea ordinul atunci când Armand 
a ordonat asediul împotriva fortăreței lor. Everard îşi frecă 
bărbia. Mă aştept ca Nicolas să-i ducă lui cartea. Dacă Marele 
Maestru o consideră o dovadă elocventă pentru existenţa Anima 
Templi şi pentru corupţie, aşa cum presupune în mod eronat 
Nicolas, atunci fără îndoială că-l va implica în povestea asta şi 
pe suveranul pontif. Preotul inspiră adânc. Nu-i putem lăsa să 
părăsească aceste ţărmuri cu ea. Plecăm spre La Rochelle în 
zorii zilei. 

Will îl privi. 

— Plecăm? 

— Nu pot face asta singur. 

— lar eu n-o pot face deloc, ripostă Will, punându-şi picioarele 
peste marginea pervazului şi sărind drept în faţa preotului. N-aş 
putea nici dacă aş dispune de forţa necesară. Sunt doar un 
sergent. N-am nicio autoritate asupra unui cavaler, indiferent că 
e templier, ospitalier, teuton sau din armata personală a regelui! 

— Ei bine, chestia asta se va schimba, rosti Everard după o 
pauză. Am discutat cu Inspectorul şi el a fost de acord cu 
iniţierea ta. 

— Cum? 

— A găsit foarte potrivit să-l aducem în rândurile noastre pe 
fiu după ce l-am pierdut pe tată. Un gest simbolic, mormăi 
Everard, care să arate că vom rezista şi nu vom fi nimiciţi de 
duşman. Inspectorul vrea ca iniţierea să aibă loc repede, înainte 
de întrunirea consiliului pe care l-a convocat. Mă tem că 
iniţierea ta va avea loc în toiul pregătirilor de război, dar altfel 
nu se poate. 

— E vreo glumă, cumva? Aţi ales cea mai proastă zi cu putinţă 
pentru aşa ceva! 


199 


Expresia de pe chipul lui Everard se îndulci. 

— Durerea este una dintre cele mai pure emoţii de care noi, 
oamenii, suntem capabili. Trăind durerea adevărată, tot... Dădu 
iritat din mână, căutând cuvântul potrivit. Tot zgomotul din 
interiorul nostru dispare. În această linişte interioară ne regăsim 
pe noi înşine. Astea sunt momentele care ne formează. Aşa că, 
din contră, eu cred că astăzi este cea mai potrivită zi pentru 
ceremonie. 

Will îşi puse palmele pe pervaz şi îşi lăsă capul în piept. 

— Nu mai sunt deloc sigur că vreau să fiu cavaler. 

— Credeam că e dorinţa tatălui tău, rosti Everard insinuant. 

— Tatăl meu e mort. 

— Atunci tot ce a făcut el şi şi-a dorit în viaţă nu mai are 
sens? Nu mai are nicio importanţă în ce a crezut el şi pentru ce 
a muncit şi şi-a vărsat sângele? Everard clătină din cap. James 
Campbell a început ceva. Depinde de noi să-i terminăm 
lucrarea. lar dacă noi ignorăm ce a făcut în viaţă, atunci 
moartea lui devine inutilă. 

Will îşi înălţă capul şi privi în gol pe fereastră, simţindu-şi 
lacrimile reci pe obraji. Lumea din exterior era plată şi cenuşie. 
Ani de zile alergase spre o singură ţintă: să fie alături de tatăl 
lui. Acum, că acel obiectiv încetase să mai existe, încotro să se 
îndrepte? Chiar dacă era conştient de pericolele care îi păşteau 
pe cei care se duceau să lupte în Outremer, nu se gândise 
niciodată că era posibil să nu-şi mai revadă tatăl. 

— N-am niciun scop, şopti el, fără să-şi dea seama că vorbise 
cu glas tare. 

— Ai un scop pentru mine. Everard întinse mâna lui deformată 
şi o puse pe umărul lui Will. Un scop măreț. 

Două sobe din fier pline cu cărbuni de lemn arseseră în sala 
capitulului în timpul dimineţii, atenuând uşor frigul de 
noiembrie. Însă nimeni nu se gândise să mai pună cărbuni 
pentru ceremonie, aşa că sobele erau pline de cenuşă. Tapiserii 
groase acopereau ferestrele, astfel că lumina cenuşie a după- 
amiezii nu pătrundea în sală. 

Pielea lui Will se înfioră atunci când îşi dezbrăcă tunica neagră 
şi i-o dădu clericului care aştepta lângă el. Se descălţă, apoi îşi 
desfăcu centura şi sabia. Când îşi scoase cămaşa de corp, 


200 


conştientiză acut prezenţa numeroşilor bărbaţi din spatele lui. 
Incăperea era slab luminată, dar Will avea senzaţia că toţi cei 
prezenţi puteau vedea clar dungile subţiri şi albe care îi 
rămăseseră pe spate în locurile unde Everard îl biciuise 
odinioară. Will se uită la preot, care stătea pe estradă, dar omul 
tras la faţă care aranja potirele sfinte pe tabernacul nu mai avea 
duritatea şi asprimea de care dăduse dovadă în acea zi, cu şase 
ani în urmă. In spatele lui Everard şedea Inspectorul, într-un jilţ 
din piatră albă care semăna cu un tron. Bărbatul părea epuizat. 
Pe estradă se mai aflau alţi doi cavaleri. 

După ce îi dădu clericului cămaşa şi rămase singur în spaţiul 
liber dintre cavalerii aşezaţi şi altarul înălţat, îmbrăcat doar în 
izmene şi înconjurat de lumina aruncată de o torţă, Will începu 
să se simtă mai singur decât se simţise vreodată în viaţa lui. 

După ce clericul se îndepărtă cu hainele lui, Will privi în jur, 
căutând un chip prietenos în mulţime. Îl văzu pe Robert. Şezând 
lângă Hugues pe una dintre băncile din faţă, cavalerul îi prinse 
privirea şi zâmbi. Will se întoarse din nou spre altar simțind cum 
sentimentul de singurătate se mai atenuează când Everard 
aprinse tămâia din cădelniţă şi ceru să se facă linişte. 
Murmurele cavalerilor, care păreau nerăbdători să înceapă 
consiliul de război, încetară imediat. Din mijlocul unui nor de 
fum de tămâie, Everard îi făcu semn lui Will să îngenuncheze. 
Tânărul se conformă, conştient că nu repetase, ca alţi aspiranţi 
în cursul nopţii de veghe premergătoare ceremoniei, ce să 
spună sau să facă. Nu era însă momentul să-şi facă griji în 
această privinţă acum, căci Inspectorul se ridicase în picioare şi 
i se adresa. 

— Ai stat de veghe ca să meditezi la slujba sacră ce ţi s-a 
oferit. Vocea profundă a Inspectorului umplea încăperea. 
William Campbell, fiu al lui James, vrei să accepţi mantia, ştiind 
că prin aceasta vei renunţa la îndatoririle tale lumeşti şi vei 
deveni un slujitor sincer şi umil al Atotputernicului Dumnezeu? 

— Da, răspunse Will. 

Aşa începu ceremonia de depunere a jurământului. 

Will vorbi când trebuia să vorbească, uneori îndemnat de 
Everard şi amintindu-şi, cu o limpezime surprinzătoare, 
cuvintele postulantului pe care îl spionase atunci când el şi 


201 


Simon se ascunseseră în cămara de grâne de la Templul Nou. 
Spuse că are credinţă în religia catolică şi că fusese zămislit de 
un cuplu căsătorit legal. Negă că ar fi oferit cuiva vreun cadou 
ca să poată să se alăture Templului sau că ar avea vreo datorie 
sau că ar aparţine vreunui alt ordin. Deşi gâtul începea să-l ardă 
şi îşi simţea pieptul întins ca o piele de tobă, confirmă că era 
sănătos la trup. 

Unul dintre cei doi cavaleri veni la el şi îi întinse o copie a 
Legii, deschisă la prima pagină. 

— Citeşte aceste cuvinte. Dacă nu poţi, vorbeşte şi ele vor fi 
traduse pentru tine. 

Will abia vedea textul în latină din pricina luminii proaste, dar 
după ce se chinui să descifreze literele scrise cu cerneală care 
începea să se şteargă, reuşi să recite ce scria acolo: 

— Bunule Dumnezeu, am venit aici înaintea Ta şi a bunilor 
mei fraţi prezenţi aici ca să cer să intru în frăţia ordinului şi să 
fiu parte din bunurile lui spirituale şi temporale. Imi doresc ca 
pentru tot restul vieţii să fiu un sclav slujitor al Ordinului 
Templului şi să las deoparte voinţa mea în favoarea voinţei lui 
Dumnezeu. 

Will jură să respecte legile Templului; să îşi păstreze 
castitatea; să rămână sărac; să fie ascultător. După ce se 
prosternă în faţa altarului ca să implore binecuvântarea lui 
Dumnezeu, a Fecioarei şi a tuturor sfinţilor, al doilea cavaler se 
apropie de pe estradă, cu sabia scoasă. Lama de oţel sclipea 
stins în vreme ce era întinsă spre Will, cu vârful în jos. 

— Sărută această sabie şi acceptă povara protecţiei puse pe 
umerii tăi. Vei apăra singura credinţă adevărată împotriva 
tuturor duşmanilor, iar la nevoie îţi vei da viaţa pentru ea. 

Will se aplecă pentru a atinge oţelul cu buzele. Respirația lui 
aburi metalul. Jurământul pe care îl depunea părea mult prea 
real. După ce cavalerul băgă sabia în teacă şi urcă din nou pe 
estradă, Everard se duse şchiopătând spre locul unde unul 
dintre clerici aştepta pregătit cu o sabie nouă şi o mantie albă 
împăturită. În acel răstimp, Will îşi dădu seama că nu înţelegea 
de ce tatăl lui şi ceilalţi oameni din Safed aleseseră martiriul. 
Pentru el, morţile lor erau lipsite de sens. Respectarea unui 
astfel de jurământ însemnase pentru ei mai mult decât familiile 


202 


lor? Oare câţi fii şi fiice rămăseseră în urma lor, pentru ca ei să- 
şi asigure un loc în Rai? James îi scrisese lui Will doar de două 
ori în ultimii şase ani şi, deşi nu-l învinovăţise pentru moartea lui 
Mary, nu găsise în misive niciun cuvânt de dragoste. Din ele Will 
aflase mai multe despre Outremer decât despre ce se întâmpla 
în inima tatălui său. Acum ar fi vrut să ştie de ce tatăl lui alesese 
moartea; ar fi vrut să urle înspre Ceruri şi să ceară să i se spună. 

În acel moment furia pe care o zăgăzuise în el încă de 
dimineaţă izbucni în sufletul lui. 

Era furios pe Templu pentru că ceruse viaţa tatălui lui, furios 
pe Everard pentru că îl înşelase, furios pe sarazinul care îi 
omorâse tatăl şi pe acel sultan, Baybars, care ordonase crima. 
Însă cel mai mult era furios pe tatăl lui pentru că plecase, pentru 
că-l minţise, pentru că nu-l iertase, pentru că murise. Acum 
James dispăruse şi el n-avea să cunoască niciodată iertarea, iar 
capul îl săgeta de durere, şi Everard venea spre el, iar în urechi 
răsunau vorbele tatălui lui. 

Într-o zi, William, vei deveni cavaler al Templului, iar atunci, în 
numele lui Dumnezeu, eu voi fi lângă tine. 

În numele lui Dumnezeu, tatăl lui încălcase un jurământ şi 
îndeplinise un altul. Aşadar, servise el voinţa Domnului sau pe a 
lui? Şi murise el apărând ordinul, apărând Anima Templi sau ca 
să-şi pedepsească un fiu pentru moartea unei fiice? 

— Cu această sabie să aperi creştinătatea de duşmanii lui 
Dumnezeu! 

Will se ridică în picioare, ametit, şi îşi întinse braţele în vreme 
ce Everard se pregătea să-i dea sabia. Privirea i se concentră pe 
lama strălucitoare de metal, lipsită de orice însemne. Işi lăsă 
mâinile în jos. Everard se încruntă, apoi păru să înţeleagă. Pocni 
din degete către clericul asistent care aştepta cu mantia. Acesta 
privi nesigur spre Inspector, apoi se apropie de preot, care îi 
şopti ceva repede. Will auzi mai multe murmure de surprindere 
dinspre asistenţă, în vreme ce clericul ieşi în grabă printr-o mică 
uşă laterală. Se întoarse cu sabia scurtă a lui Will. Everard îi 
dădu clericului sabia nouă, apoi luă arma scurtă şi deja marcată 
de evenimentele prin care trecuse şi i-o dădu lui Will. Acesta îşi 
şterse lacrimile care amenințau să-i curgă şuvoi pe obraji, 


203 


impresionat de înţelegerea dovedită de preot, îşi legă centura 
sabiei în jurul mijlocului. 

Everard îi dădu mantia. 

— Prin acest veşmânt renaşti! 

Will luă mantia şi o despături. Crucile brodate pe spate şi în 
dreptul inimii erau roşii ca vinul, ca sângele şi ca buzele lui 
Elwen. Işi puse mantia pe umerii goi. Nările i se umplură de 
mirosul astringent al materialului proaspăt croit. Îşi dădu seama 
că mantia era un pic prea scurtă. De obicei, croitorul lua 
măsurile înainte de ceremonie, dar acum, bineînţeles, nu 
existase răgazul necesar. Will îşi spuse că oricum nu conta. 
Putea să o dea după aceea să fie ajustată. Chiar şi aşa, nu o 
simţea ca pe o pereche de aripi, aşa cum îşi închipuise. 
Materialul atârna greu pe umeri şi îi provoca mâncărimi. 

Everard îi prinse mantia la gât cu un ac simplu de argint. 

— Te iert de toate păcatele, murmură el, făcând semnul 
crucii. In numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin! 

Inspectorul se ridică din jilţ. 

— Ecce quam bonum et quam jocundum habitare fratres în 
unum. 

După ce Inspectorul termină de intonat psalmul, Everard îşi 
puse mâinile pe umerii lui Will. 

— Cu cuvintele binecuvântatului Bernard de Clairvaux, îţi 
spun că un om al Templului este un cavaler neînfricat, păzit de 
toate relele. Aşa cum trupul e apărat de platoşa de fier, aşa şi 
sufletul lui este apărat de credinţă. Fără îndoială că astfel întărit, 
el nu se teme nici de demoni şi nici de oameni. Nici măcar de 
moarte, zise preotul, privind în ochii lui Will. Ridică-te, sir 
William Campbell, cavaler al Templului. Fie ca Dumnezeu să te 
facă un om de valoare! 

Preotul se înălţă pe vârfuri ca să-l sărute pe Will pe gură, 
după care toţi bărbaţii din încăpere se ridicară şi, unul câte unul, 
înaintară ca să facă acelaşi lucru. 


KKK 


Palatul regal, Paris 
noiembrie 1266 


204 


— Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? 

Ludovic al IX-lea, regele Franţei, şedea pe tronul lui şi se 
adresa companiei de cavaleri aflate în faţa lui în sala mare. 
Incăperea pustie răsuna de ecouri. Mesele şi decoraţiunile 
montate pentru reprezentaţia trubadurului cu o seară în urmă 
fuseseră scoase în grabă de acolo. Servitorilor le scăpaseră 
câteva petale uscate de trandafir, care acum zăceau împrăştiate 
la picioarele cavalerilor. 

— Cum e posibil ca Safedul să fi căzut atât de repede? 

Inspectorul îi răspunse regelui: 

— Rapoartele spun că Baybars a promis iertare 
necondiționată tuturor soldaţilor din partea locului care se 
predau, Maiestate. Fortăreaţa era puternică, da, dar fără 
suficientă forţă umană care să o apere de pe ziduri nu putea fi 
păstrată. 

Stând în spatele grupului de şase cavaleri care îl escortaseră 
pe Inspector la palatul regal, Will se uită cum Ludovic îşi înclină 
capul său leonin, încadrat de o claie de păr negru înspicat cu alb 
pe la tâmple. Mantia purpurie, tivită cu hermină, îl făcea să pară 
masiv. Trupul său, atletic în tinereţe, era acum, la vârsta a doua, 
invadat de grăsime. Faţa lui era marcată de semnele bolilor de 
care suferise în Orient şi cărora le supravieţuise, iar mâinile lui 
erau îngroşate şi pline de pete de bătrâneţe. Cu doar 
şaisprezece ani în urmă, acest rege fusese în fruntea celei de-a 
şaptea cruciade din Ţara Sfântă, conducând iniţial treizeci şi 
cinci de mii de oameni către victorie, apoi, la sfârşit, către 
moartea din Egipt. După bătălia de la Mansurah, Ludovic şi 
oamenii care îi mai rămăseseră fuseseră încercuiți şi făcuţi 
prizonieri de către musulmani. Recompensa pentru eliberarea 
suveranului fusese plătită de soţia lui, regina Marguerite. 

Privirea lui Will se înceţoşă în vreme ce se uita la rege. Clătină 
din cap, încercând să scape de senzaţia ciudată care îi 
cuprinsese în timpul consiliului de război care avusese loc după 
iniţierea lui. Când Inspectorul îl anunţase pe un ton solemn că 
va face parte din grupul care avea să-l escorteze la palatul 
regal, Will reuşise cu dificultate să-şi ascundă ezitarea. Se 
simţea ameţit şi amorţit. 


205 


După câteva minute, în cursul cărora păruse că se roagă, 
Ludovic îşi înălţă capul. 

— Este o zi neagră. O zi neagră cu adevărat. 

— Am dat de ştire principalelor noastre preceptorii din Apus 
ca să ne informăm fraţii despre cele întâmplate, zise 
Inspectorul. 

Regele tăcu o vreme. 

— Baybars ne ciopârţeşte aşa cum face tâmplarul cu o bucată 
de lemn. Luna trecută, ospitalierii mi-au spus că a cucerit 
Arsuful, iar înainte de asta, Cezarea şi Haifa. Teritoriul pe care îl 
stăpâneşte a devenit mai mare decât şi-ar fi putut imagina 
vreunul dintre noi. 

— Da, Maiestate, aprobă Inspectorul pe un ton grav. Dacă nu 
vom acţiona rapid, mă tem că teritoriile noastre se vor reduce la 
nimic. Fortificațiile pe care le-aţi construit cât aţi stat în 
Palestina vor rezista foarte puţin fără oameni care să le apere. 
Safedul a fost una dintre cele mai puternice fortărețe ale 
noastre şi noi l-am lăsat pe Baybars să o ia. În ochii 
Inspectorului se vedea amărăciunea, dar tonul vocii lui nu 
îngăduia compromisuri. Noi, cei din Apus, n-am făcut nimic ca să 
oprim acest război împotriva creştinilor, lăsând pe umerii fraţilor 
noştri din Orient lupta şi apărarea visului nostru. Acum plătim 
scump lipsa de acţiune. 

— Şi ce propui? 

Inspectorul aşteptă câteva clipe. Când vorbi, o făcu pe un ton 
plin de determinare. 

— Templul este pregătit şi dornic să aloce fonduri şi oameni 
pentru o deplasare înspre Răsărit care să contracareze 
ameninţarea lui Baybars. Dar va fi nevoie de multe luni ca să 
construim nave pentru călătorie, precum şi de sprijinul tuturor 
oamenilor doritori, fie ei ţărani sau monarhi, din această parte 
de mare. O nouă cruciadă înspre Palestina, Maiestate. Asta 
propun eu. 

Ludovic îşi împreună palmele sub bărbie. 

— Nu este o propunere neaşteptată. Recent am luat legătura 
cu fratele meu, Carol, contele de Anjou. El mi-a vorbit despre 
existenţa unei asemenea posibilităţi. 

Inspectorul susţinu privirea gânditoare a regelui. 


206 


— Veţi face asta, Maiestate? 

Ludovic se lăsă pe spate. Mantia de catifea îi căzu în falduri în 
jurul trupului. 

— Da, Maestre Inspector, voi lansa o nouă cruciadă. lar 
sarazinii vor plăti scump pentru vieţile creştinilor pe care le-au 
curmat. Imediat ce voi putea, voi lua eu însumi Crucea. 

Când regele rosti ultimele cuvinte, Will simţi cum îl cuprinde 
un val de ameţeală. Văzu negru în faţa ochilor şi se clătină pe 
loc, abia reuşind să prindă la timp braţul cavalerului de lângă el 
ca să nu se prăbuşească. 

— Ce s-a întâmplat? şopti cavalerul, privindu-l fix. Eşti alb ca 
un crin. 

— Eu... am nevoie de aer, icni Will, pornind împleticit către 
uşile din capătul încăperii. 

— Omului vostru îi este rău? auzi Will vocea regelui în spatele 
lui. 

— Tatăl lui a fost unul dintre cei măcelăriți la Safed, 
Maiestate, răspunse Inspectorul în vreme ce Will împinse uşa şi 
ieşi pe coridor. 

Proaspăt aprinse, torţele luminau întreaga lungime a 
pasajului. Lumina îi ardea ochii. Trecând pe lângă doi servitori 
care se uitară curioşi la el, Will aproape că zbură spre capătul 
coridorului, unde o fereastră înaltă, boltită dădea înspre Sena. 
Prinse bine pervazul cu mâinile, luptându-se cu senzaţia de 
vertij care îl cuprindea în valuri, şi inspiră cu nesaţ aerul care 
mirosea a întindere de apă. Din acea dimineaţă, universul lui 
fusese răsturnat cu fundul în sus şi acum el simţea o adevărată 
revoluţie în fiecare fibră a fiinţei sale. Cu doar câteva ore în 
urmă, dezgropase leşul unui om care fusese asasinat de 
conaţionalii săi şi, chiar dacă se simţea ruşinat pentru un 
asemenea act brutal, trupul propriului său tată putrezea acum în 
Palestina, măcelărit de musulmani precum Hasan. Însă Will n-ar 
fi vrut ca Hasan să zacă în acel mormânt; n-ar fi vrut ca tatăl lui 
să moară singur, singurul care lupta pentru pace într-un teritoriu 
sfâşiat de ură de ambele tabere aflate în conflict; n-ar fi vrut ca 
prietenii lui să fie trimişi acolo, cu săbiile scoase din teacă. 
Regele şi Inspectorul voiau răzbunare, dar Will nu putea înţelege 
cum uciderea altor oameni ar fi îndreptat lucrurile. 


207 


Tânărul trase de gulerul mantiei. Simţea cum îi curge 
sudoarea pe spate, deşi aerul era rece ca gheaţa. Oare asta 
însemna să fii cavaler? Să lupţi şi să mori pentru cauza altcuiva? 
Pentru că aşa voia un rege? Pentru că aşa voia Dumnezeu? Will 
nu putea crede aşa ceva. Pentru el asemenea cuvinte erau 
goale, lipsite de sens. Nici tatăl lui nu crezuse aşa ceva; chiar 
dacă nu i s-ar fi spus, Will ar fi ştiut adevăratul motiv al plecării 
tatălui său în Ţara Sfântă. Înalt şi demn, aşa fusese James 
pentru el; cu spirit nobil; onorabil în luptă; cu inima generoasă. 
Însă nu mantia sau jurămintele depuse îl făcuseră aşa. Era 
vorba de omul dinăuntru care întruchipase aceste lucruri. Alți 
bărbaţi îşi abandonaseră familiile de dragul războiului, al lui 
Dumnezeu şi al patriei. Tatăl lui îl abandonase pe el şi le 
abandonase pe maică-sa şi pe surorile lui Will de dragul păcii. 
Lumea de afară deveni ceţoasă pe măsură ce ochii cavalerului 
se umpleau de lacrimi. Mânia pe care o resimţise faţă de tatăl 
lui dispăruse şi în locul ei apăruse un sentiment fierbinte de 
dragoste şi, odată cu el, o senzaţie absolut năucitoare de 
pierdere ireparabilă. 

— Will? se auzi o voce de femeie. 

Tânărul se întoarse şi o văzu pe Elwen. Lumina torţelor scotea 
în evidenţă tonurile arămii ale părului ei, legat în coc cu spirale 
de sârmă de argint. În lumină, ochii ei mari şi verzi scânteiau. 
Rochia simplă şi mantia pe care o purta erau de culoarea 
penelor de canar, brodate pe margini cu lanţuri argintii. Elwen 
arăta ca o regină. 

Ochii ei îi priveau şocaţi mantia. 

— Când s-a întâmplat? 

— Elwen, începu el, cu o voce răguşită. 

Nu reuşi să mai scoată nicio vorbă, aşa că se duse la ea şio 
strânse tare în braţe, ca şi cum ar fi fost un om pe cale să se 
înece, iar ea - unica plută de salvare rămasă în urma unui 
naufragiu. 

— Am auzit că la rege au venit cavalerii de la Templu, zise 
Elwen, cu gura lipită de gâtul lui. Dar nu mi-am imaginat că e 
vorba despre tine. Ce se întâmplă? Regina mi-a spus că 
suveranul a fost convocat pentru un consiliu urgent. 


208 


— Safedul a căzut, rosti Will, cu buzele în părul ei. Tatăl meu 
e mort. 

Elwen se trase înapoi şi îl privi. 

— Will, icni ea, mângâindu-i obrazul umed cu mâna. Doamne! 

Ochii i se umplură de lacrimi la vederea disperării lui. 

— Regele va lansa o nouă cruciadă. 

Elwen atinse cu degetele crucea de pe mantia lui Will. 

— Deci tu vei...? Vocea i se frânse. Vei pleca la război? 

— Nu, răspunse Will cu hotărâre. Nu te voi părăsi. 

Privi în jos spre chipul ei plin de lacrimi şi îşi dădu seama cât 
de prost fusese. In tot acest timp urmărise o himeră. lertarea nu 
mai putea fi obţinută şi acordată. N-avea să mai cunoască 
niciodată dragostea tatălui său, cu excepţia amintirilor. Insă 
Elwen era acolo, o fiinţă tangibilă şi materială care îl dorea, îl 
iubea, iar el o alungase de dragul mantiei pe care o purta acum 
şi care nu însemna pentru el cu nimic mai mult decât tunica 
neagră şi ponosită pe care o îmbrăcase atâţia ani. Ezită doar o 
secundă înainte de a spune: 

— Te iubesc. 

Privirea lui Elwen îi cercetă chipul. 

— Şi vreau să mă căsătoresc cu tine, încheie Will. 

— Nu vorbeşti serios, replică ea cu un râset scurt şi uluit. 

— N-am vorbit niciodată mai serios. 

— Dar nu poţi, eşti cavaler! Ai depus jurămintele. Lacrimile ei 
începură să curgă şi mai tare. Acum, noi... niciodată... Cuvintele 
i se stinseră pe buze când el se aplecă să o sărute. Incet, îl 
sărută şi ea. Will o strânse mai tare în braţe, în vreme ce ea 
deschise gura pentru sărut. Elwen simţi cum o inundă dorinţa, 
îmbujorându-i obrajii. Întinse mâna, luă mâna lui şi o puse încet 
pe sânul ei. Il simţi cum se încordează, apoi cum se relaxează. 

Will nici măcar nu conştientiza că-şi încălca primul jurământ în 
vreme ce îşi plimba mâna pe tot trupul ei. Un oftat ieşi de pe 
buzele lui Elwen. 

In spatele lor se auzi un pufnet. 

Se desprinseră din îmbrăţişare şi văzură un servitor care 
trecea pe lângă ei cu o tavă plină de pocale. Omul continuă să 
chicotească în vreme ce se îndepărta de-a lungul coridorului. 

Will luă mâinile lui Elwen. 


209 


— Ne putem căsători în secret. Nimeni nu trebuie să ştie. În 
minte îi veniră cuvintele lui Everard. James Campbell a început 
ceva. Depinde de noi să terminăm ce a început el. Dar mai întâi 
trebuie să fac un lucru. 


210 


Șapte Stele, Paris 
2 noiembrie 1266 


Adela îşi prinse medalionul roşu şi auriu la gât şi se privi în 
oglinda de argint. Simţea mărgelele de sticlă reci pe piele. 
Atinse medalionul şi îşi aminti că Garin îi spusese cât de bine îi 
venea. Cavalerul era plecat de aproape trei ore şi Rook continua 
să stea la parter, bându-i berea gratis. 

Ceva mai devreme, Garin venise la ea, palid şi agitat. 

— Trebuie să mă duc la preceptoriu, îi spusese el. Dar o să 
mă întorc cât de repede pot. Dacă totul merge bine, Rook va 
pleca mâine. Orice s-ar întâmpla, până atunci să nu stai în calea 
lui. 

— De ce nu-mi spui ce caută el aici? îl întrebase Adela. De ce 
are o asemenea putere asupra ta? Il pot pune pe Fabien să-l dea 
afară. Spune-mi asta şi o fac imediat. 

— Nu! Nu-l înfuria. Lasă-mă să-l ajut să obţină ceea ce vrea. 
Când va face asta, va pleca. 

— Eşti templier, Garin, de ce laşi o asemenea reptilă să te 
trateze aşa? 

El nu-i răspunsese. 

Adela se ridică şi se duse la biroul ei ca să ia o sticluţă cu ulei 
de iasomie cu care să-şi parfumeze părul. Imediat după vecernie 
sosise un grup de negustori din Flandra şi asta însemna cel mai 
probabil că fetele aveau să fie ocupate toată noaptea. Privirea ei 
căzu pe tratatul despre plante, deschis la o pagină cu o reţetă 
pentru o soluţie contraceptivă. Pe marginea reţetei se vedeau 
câteva însemnări făcute de ea privind cea mai bună metodă de 
avort în caz că soluţia dădea greş. Un spiţer comis-voiajor care 
stătuse la ea o noapte îi arătase cum să procedeze pe una 
dintre fetele ei, care rămăsese gravidă. Însă Adela nu voia să 
avorteze: voia să facă mulţi copii. Işi dorea o căsuţă cu destul 
teren pentru o grădină de ierburi medicinale şi o grămadă de 
copii veseli şi poznaşi râzând în bucătărie în vreme ce ea 
pregătea prăjituri cu lavandă şi soluţii pentru genunchi răniţi şi 


211 


arsuri. Închise cartea. Oare Garin chiar îi putea oferi aşa ceva? 
Uneori, în lunile de când el începuse să o viziteze, crezuse că ar 
fi posibil, apoi ceva îl supăra şi atunci devenea copilăros şi 
retras. Adela nu mai cunoscuse niciodată un bărbat care acum 
să fie egoist şi în momentul următor extrem de tandru. In alte 
condiţii, nu s-ar fi sinchisit de asta, dar ea ştia prea bine că, 
dincolo se aparenţa de irascibilitate, se găsea un băiat obosit şi 
înspăimântat, care nu aflase cu adevărat ce era cu el şi nu-şi 
cunoştea locul în viaţă. În unele nopţi el zăcea pur şi simplu în 
braţele ei, vărsând lacrimi fierbinţi şi tăcute peste sânii ei. Adela 
ar fi vrut să-i fie mamă şi să-l iubească în acelaşi timp. Ajunsese 
chiar să creadă promisiunile făcute de el în timpul momentelor 
de euforie: că o va lua din acel loc, că putea veni să locuiască 
împreună cu el atunci când va fi bogat şi va avea o moşie. De 
nenumărate ori ea le dădăcise pe fete să nu cumva să se 
implice emoţional în activitatea lor. Ei bine, slăbiciunea ei pentru 
acel cavaler chipeş şi instabil o făcea adesea să se îndoiască de 
sine şi de viaţa ei. 

Se deschise uşa şi în încăpere pătrunse Rook. Avea faţa roşie 
de la băutură, iar ochii erau aproape închişi. 

Adela întinse mâna după halat şi se înfăşură în el ca să-şi 
acopere goliciunea. 

— S-a întors Garin? 

— Nu, răspunse Rook, încruntându-se. Expresia de pe chipul 
lui se schimbă când o văzu pe fată legându-şi cordonul halatului. 
Pe faţă i se lăţi un rânjet pervers. Dar nu-ţi face griji, se va 
întoarce curând. Ştie ce se va întâmpla dacă nu o face. 

Adela tresări înțelegând ameninţarea voalată din vorbele lui şi 
văzând felul în care el privise atunci când le rostise. Rămase 
însă pe poziţie în vreme ce el intră de-a binelea în încăpere, 
închizând uşa în urma lui. Se încordă văzându-l că vine spre ea. 


— Ce vrei? 
Rook nu-i răspunse, ci trecu de ea şi se duse la scaunul aşezat 
în faţa oglinzii. Il luă în braţe, păru să-i cântărească soliditatea, 


apoi se încruntă şi îi dădu neglijent drumul pe podea. Îşi roti 
privirea prin încăpere şi se opri asupra patului. Pe buze îi apăru 
iarăşi un rânjet. 

— Ai vreo frânghie? 


212 


— Frânghie? 

— Da, frânghie, replică el iritat. Dacă avem noroc, în seara 
asta vom avea un oaspete. Chicoti. Şi doar vrem ca el să se 
simtă bine, nu? Am nevoie de frânghie, sau de fâşii de pânză, 
sau... Rook se opri, observând cordonul cu care era prins 
halatul. Merge şi ăla. ` 

Adela icni când el o prinse de poale. Il împinse deoparte. 

— la-ţi labele de pe mine! 

Rook o plesni cu putere peste faţă. Ea se dădu înapoi şi căzu 
din pricina forţei loviturii. Halatul de mătase i se ridică până la 
nivelul coapselor. Adela începu să tipe când Rook se aplecă 
peste ea şi trase de cordon prin găicile halatului. 

— Locul tău e pe spate, curvă, mârâi el, îndreptându-se. Ca să 
ştii. 

Adela se ridică, ducându-şi mâna la obrazul care o ardea 
îngrozitor. Simţi gust de sânge şi îşi dădu seama că lovitura îi 
despicase buza. 

— leşi imediat! Se ridică în picioare şi-şi strânse halatul în 
jurul trupului. Nu-mi pasă cine te crezi sau ce crezi că faci aici cu 
mine şi cu Garin. Chestia asta încetează acum! 

Rook aruncă atunci cordonul pe pat şi se uită la ea. 

— Garin ar fi trebuit să te avertizeze ce se poate întâmpla 
dacă te amesteci. Vei face ce ţi se spune sau te rănesc şi mai 
tare. 

— lar eu îl pun pe Fabien să-ţi rupă picioarele, nenorocitule! 
ripostă ea, pornind spre uşă. 

Rook o ajunse din doi paşi. O apucă puternic de un braţ şi o 
ţintui de uşă, apăsându-se de ea, ca s-o imobilizeze. Adela se 
luptă ca o pisică, sărind cu degetele ei cu unghii lungi la faţa şi 
la gâtul lui, însă, chiar dacă nu era un bărbat masiv, Rook 
dispunea de o forţă surprinzătoare. Işi lipi braţul de gâtul ei, 
ridicându-i capul şi presându-i traheea, astfel încât ea să nu 
poată scoate niciun sunet. Cu mâna liberă, apucă pumnalul şi îl 
puse în faţa ochilor ei. _ 

Imediat Adela încetă să se împotrivească. Incepu să respire 
scurt şi sacadat din pricina presiunii exercitate pe gâtul ei şi a 
groazei. Vârful pumnalului sclipea periculos de aproape de 
retina ei. 


213 


— Şi acum, şopti Rook, cu voce joasă, aproape liniştitoare. O 
să taci şi o să-mi găseşti încă ceva cu care să-l leg pe oaspetele 
nostru sau o să mă obligi să-ţi scot unul din ochii ăştia frumoşi? 

— Da, icni ea. 

— Da, ce anume? insistă el, lipind vârful rece al pumnalului de 
colţul ochiului ei. 

Adela nu îndrăzni să se mişte sau să clipească. 

— Te ajut. 

— Bine, rosti el, dând din cap. Dacă mai faci pe nebuna cu 
mine, voi avea grijă să nu mai rămână nimic din tine, din 
curvele tale sau din gaura asta puturoasă. 


O mai ţinu aşa preţ de câteva clipe şi se trezi excitat de 
scâncetele ei şi de senzaţia trupului ei tremurând lipit de al lui. 
Îşi relaxă strânsoarea treptat, în eventualitatea în care ea ar fi 
vrut să sară. 

Adela n-o făcu. [inându-şi halatul strâns cu o mână 
tremurândă, se apucă să caute prin rochiile ei până ce găsi un 
alt cordon. 

Rook zâmbi când ea i-l dădu fără nicio vorbă. 

— N-a fost prea greu, nu-i aşa? zise el, legând cu pricepere 
cordoanele de picioarele pătrate ale patului. Trase bine de ele 
ca să se asigure că nu se desfac, apoi se îndreptă de spate. 
Acum trebuie doar să ne găsim o ocupaţie până când se 
întoarce ticălosul ăla. Se răsuci spre ea. Treci în pat! 

— Cum? făcu ea, uluită de modul lipsit total de emotie în care 
el rostise vorbele. 

— Eşti aici ca să-i distrezi pe bărbaţi, nu-i aşa? Rook dădu din 
cap înspre pat. Aşa că mă vei distra şi pe mine. 

— Trebuie să  plăteşti, rosti Adela, încercând să pară 
sfidătoare, dar simțind cum i se umplu ochii de lacrimi. 

— Garin va avea grijă de nota mea de plată. Rook o urmări 
cum îşi întoarce capul. Nefericirea ei îl mulțumea profund. Nu 
credeam că-mi va trebui prea mult ca să te dărâm. 

Se duse la ea şi îi dădu la o parte braţele, astfel că halatul se 
deschise în faţă. Se dădu un pas înapoi şi o evaluă cu privirea 
până ce simţi cum începe iarăşi să se excite, după care o prinse 
de încheietura mâinii şi o duse spre pat. 


214 


Adela îşi spuse că era doar un alt client, că nu era mai rău 
decât unele din brutele pe care fusese obligată să le servească 
de-a lungul anilor. Însă nu-şi putu opri lacrimile în vreme ce 
Rook se urcă pe ea, aruncându-i respiraţia lui fetidă şi fierbinte 
drept în faţă. 


KKK 


Templul din Paris 
2 noiembrie 1266 


— Cât vei fi plecat? întrebă Simon, punând o a doua şa pe 
bancă. 

— Nu ştiu, răspunse Will. Poate câteva săptămâni. 

Fu scuturat de un frison şi îşi şterse sprânceana pe care o 
simţea rece şi lipicioasă. Văzu că mâna i se umezeşte. 

— Nu-mi place asta deloc, rosti Simon. Ce-o să faci dacă te 
confrunţi cu Nicolas? Sunt patru şi, nu vreau să fiu necioplit, dar 
Everard cu greu s-ar putea lupta şi tu...? Simon îşi supse buza 
uitându-se la Will. Tu arăţi acum ca şi cum nici măcar n-ai putea 
apuca o sabie, darămite să o mai şi mânuieşti. Se duse la Will şi 
îşi puse cu stângăcie o mână pe umărul prietenului său. N-ai 
scos nicio vorbă despre tatăl tău, Will, cel puţin nu de când am 
aflat ce s-a întâmplat la Safed. 

— N-o să ne confruntăm cu Nicolas, răspunse WII, 
îndepărtându-se şi apucând două hăţuri dintr-un cârlig de pe 
peretele grajdului. | le dădu lui Simon. Dacă intenţionează să 
plece spre Acra, va trebui să aştepte o navă. Everard va apela la 
ajutorul cavalerilor de la baza noastră din La Rochelle. O să-i 
arestăm acolo pe Nicolas şi pe fraţii lui şi o să-i băgăm în 
temniţă. 

— Dar de ce trebuie să pleci? Nu-i poate cere Everard 
Inspectorului să trimită cavaleri de aici? 

— S-ar pune prea multe întrebări, la care preotul nu vrea să 
răspundă, deocamdată. Cavalerii din La Rochelle n-au de unde 
să-l cunoască pe Nicolas. 

— Ei bine, mă surprinde că şeful grajdurilor v-a lăsat să luaţi 
caii, rosti Simon, iritat de lipsa de interes a lui Will pentru grijile 
lui. Mi-a spus că i-aţi pierdut pe ceilalţi. 


215 


— l-am primit înapoi, replică Will, apucând sacii pe care i-i 
dăduse Everard şi care trebuiau umpluţi cu provizii de la 
bucătărie. 

În acea după-amiază, un cavaler care venea de la una dintre 
fermele preceptoriului din apropiere de Saint-Denis dăduse 
peste cei doi cai care hălăduiau pe un câmp şi, văzând că poartă 
însemnele Templului, îi adusese înapoi. Şeful grajdurilor nu 
avusese de ales decât să fie de acord atunci când Everard 
ceruse, cu o oră în urmă, pregătirea a doi cai pentru zorii zilei 
următoare. 

— Sir Campbell? La intrarea în grajd îşi făcu apariţia un 
sergent, care se înclină în direcţia lui Will. Am un mesaj pentru 
dumneavoastră. Mi s-a înmânat cu ceva timp în urmă, dar n-am 
reuşit să vă găsesc până acum. 

— Am fost plecat. Care-i mesajul? 

— Un băiat l-a livrat la poartă când eram de serviciu. A zis că 
o femeie pe nume Elwen i-a spus să vi-l transmită. A zis că ea 
vrea să vă întâlniți într-o tavernă din Cartierul Latin care se 
numeşte Şapte Stele. Este pe strada care duce în sus pe deal 
spre abația Saint Genevieve, a zis el. 

— A mai spus şi altceva? 

— Nu, domnule, replică sergentul. Asta a fost tot. 

Omul se înclină, apoi dispăru. 

Încruntându-se, Will aruncă sacii pe bancă. 

— Ce faci? întrebă Simon, uitându-se cum cavalerul îşi ia 
mantia, pe care o scosese şi o pusese pe o grămadă de fân. Nu 
te duci, nu-i aşa? 

Will nu răspunse. 

— Trebuie să te pregăteşti, să iei proviziile, continuă Simon. 
Şi, oricum, ce caută ea în tavernă? 

— Nu ştiu, replică Will, punându-şi cu greutate mantia în jurul 
umerilor. Dar în seara asta am cerut-o pe Elwen de soţie. 
Trebuie să plec. 

— Ce-ai făcut? întrebă Simon, holbându-se la Will în vreme ce 
acesta deschidea uşa grajdului şi trăgea de căpăstru un cal de 
povară. Cum ai putut? Eşti cavaler! Will, nu se poate! 

— Nu voi sta mult, insistă tânărul. Aruncă-mi una din şeile 
alea. 


216 


KKK 


Șapte Stele, Paris 
2 noiembrie 1266 


Garin intră în tavernă prin uşa din spate, după care, 
furişându-se prin încăperea plină de lume de la parter, urcă în 
grabă scările. Deschise uşa camerei Adelei. Rook stătea în capul 
oaselor pe pat şi îşi lega izmenele. Adela şedea ghemuită pe 
pat, cu genunchii aduşi la piept. Pe obrazul ei se vedea o urmă 
roşie ca de palmă, iar buza părea umflată. Era goală-puşcă. 

Garin se uită la Rook în vreme ce Adela se răsuci şi îşi luă 
halatul, incapabilă să-l privească pe cavaler. 

— Ce-ai făcut? 

— Dar mult ai mai stat, replică scurt Rook. Observă expresia 
lui Garin şi o savură, apoi zâmbi. N-ar fi trebuit să stai atât de 
mult, să ştii. Termină de legat izmenele. Ei bine? S-a făcut? l-ai 
transmis mesajul? 

Garin se uită pentru ultima dată la Adela, apoi se răsuci pe 
călcâie şi porni în fugă pe coridor, ignorând strigătele lui Rook 
de a se opri. Cobori ca o furtună scările, ajunse jos, deschise cu 
violenţă uşa tavernei şi ieşi în întunericul rece, cu lacrimi de 
furie curgându-i pe obraji. 


217 


Șapte Stele, Paris 
2 noiembrie 1266 


Uşa tavernei era blocată cu un drug. Will împinse în ea cu 
umărul, dar uşa nu se clinti din loc, aşa că se apucă să bată în 
lemnul gros cu pumnul. Sunetul de voci şi râsete din interior nu 
se potoli. În piaţeta din faţa clădirii se vedeau nişte cai legaţi la 
căruţe şi câţiva bărbaţi, posibil birjari sau valeţi, stând în jurul 
unui foc şi discutând, după cum o arătau rotocoalele de abur pe 
care le scoteau. Întunericul era deplin, iar pe cer răsărise luna, 
ca un semicerc înalt şi strălucitor, care arginta acoperişurile 
caselor. Will vru să bată din nou, dar auzi cum drugul e dat la o 
parte, apoi cum se deschide uşa. Zgomotul deveni brusc mai 
puternic, lovindu-l ca o pală de vânt, însoţit de un val de aer 
cald care mirosea a uleiuri parfumate şi a bere. În cadrul uşii 
apăru un munte de om cu păr negru şi sprâncene stufoase şi 
lăsate peste ochi. 

— Da? 

— Am întâlnire cu cineva de aici, zise Will. 

Individul nu spuse nimic, mulţumindu-se să se dea la o parte. 

Will se opri imediat după prag, în vreme ce uriaşul închidea 
uşa după el. Avu nevoie de o singură privire ca să-şi dea seama 
că, deşi el personal nu fusese niciodată într-un astfel de loc, 
taverna era exact genul de stabiliment despre care el şi Robert 
glumeau uneori, făcând tot felul de aluzii. Se vedeau douăzeci 
sau treizeci de bărbaţi în diverse stadii de ebrietate şi de 
goliciune: şezând pe bănci la mese pline de resturi de mâncare; 
dansând pe acordurile energice ale unei lăute; stând în picioare 
şi discutând sau râzând zgomotos. Însă atenţia lui Will era în 
special atrasă de celelalte persoane din cameră. La fiecare doi 
bărbaţi era câte o femeie, plină de bijuterii şi rujată cu roşu. 
Multe dintre ele purtau rochii de mătase care mai mult 
dezvăluiau decât acopereau, altele, doar nişte fuste lungi, iar 
restul erau complet goale. Privirea lui Will nu se mai putu dezlipi 
de o femeie, care şedea pe o bancă în faţa lui, în poala unui 


218 


bărbat bine îmbrăcat. Individul, un negustor după croiala 
hainelor, ţinea în palmă unul din sânii femeii şi sugea lacom 
sfârcul mare şi maroniu. Între timp, femeia sporovăia veselă 
peste umărul bărbatului cu o brunetă îndesată. Will reuşi să-şi 
smulgă privirea de la acea scenă şi se uită la uriaş. 

— Cred că am greşit adresa. 

— Vă întâlniți cu Elwen? întrebă individul, cu privirea aţintită 
asupra mantiei albe a lui Will. 

Cavalerul nu fu în stare să-i răspundă. Deja ameţită, mintea 
lui refuza să facă vreo conexiune între orgia din faţa ochilor şi 
viitoarea lui soţie. 

— Mi s-a spus să am grijă la venirea unui templier, explică 
uriaşul, văzând tăcerea lui Will. Vă aşteaptă sus. li arătă un şir 
de trepte. Ultima uşă din capătul coridorului. 

Uriaşul se îndepărtă, lăsându-l singur pe Will. 

Zărind o femeie blondă cu buze stacojii, purtând doar un 
colier mare auriu în jurul gâtului, cum îşi croieşte languros drum 
prin mulţime către el, Will se îndreptă spre scări. Le urcă încet, 
cu picioarele îngreunate şi mintea răscolită. In acelaşi timp, 
încercă să se gândească la motivele pe care le-ar fi putut avea 
Elwen ca să-l cheme într-un asemenea loc, iar când ajunse sus 
şi văzu coridorul lung în faţa lui, unul singur îi mai rămase în 
minte ca posibil. Îşi aminti de cartea pe care i-o arătase ea, de 
felul în care îl ţintuise şi îl sărutase pe câmpul de lângă poarta 
Saint-Denis, de felul în care îi luase mâna şi i-o pusese pe sân în 
palat şi de toate atingerile lor nervoase şi lascive. Se opri în faţa 
uşii din capăt. Nu avea chef de aşa ceva, nu în acea seară şi nu 
într-un astfel de local, mai ales când pe el îl durea capul şi îl 
ardea gâtul. Însă nici nu avea chef să o abandoneze într-un 
astfel de loc, aşa că deschise uşa, sperând ca ea să-l înţeleagă. 
Camera era slab luminată şi plină de fum. O femeie stătea în 
faţa unei mese pline cu sticle şi borcane, cu spatele la el. Purta 
un halat roşu de mătase şi o bonetă de dantelă pe cap. 

— Elwen? întrebă Will cu prudenţă. 

Păşi în încăpere. Aproape imediat uşa se trânti în spatele lui şi 
la gât îi apăru un pumnal curbat. Omul care ţinea arma stătuse 
lipit de peretele de lângă uşă. 


219 


— Scoate-ţi sabia! rosti individul, venind în spatele lui Will şi 
continuând să-i ţină pumnalul la gât. 

Tânărul ezită, dar imediat simţi o durere ascuţită când lama 
pumnalului îi tăie pielea. 

— Fă-o! 

Will îşi desfăcu încet centura cu sabia. Omul cu pumnalul o 
luă şi o aruncă pe pat. Femeia care stătea în picioare se răsuci 
brusc pe călcâie. Nu era Elwen. Pe chipul ei se citea teama; 
arăta ca şi cum ar fi fost bătută. 

— Acum poţi pleca! rosti agresorul. 

După câteva secunde, Will îşi dădu seama că individul se 
adresase femeii. 

— Ai grijă să nu fim deranjaţi, iar dacă se întoarce nemernicul 
ăla, spune-i să vină sus. 

Trecând pe lângă Will, femeia îl privi cu ochii ei violeţi plini de 
remuşcare. 

— Imi pare rău, murmură ea. 

După plecarea ei, bărbatul trânti uşa cu piciorul. 

— Patul. Du-te şi aşază-te pe podea în faţa lui! 

Will se îndreptă încet spre patul mare. Omul venea împreună 
cu el, în spatele lui. Îi simţea respiraţia urât mirositoare. 
Pumnalul continua să stea apăsat pe gâtul lui. Inima îi bătea cu 
putere în piept, dar teama îi ascuţise simţurile, alungându-i 
ceața din minte. Aproape că ajunsese la pat. Prinse brusc 
încheietura omului cu mâna stângă, îndepărtând pumnalul de la 
gât, şi se răsuci pe călcâie, ferindu-se în acelaşi timp de braţul 
înarmat al individului. Will îi zări faţa, ascunsă de un triunghi de 
cârpă neagră prin care i se vedeau doar ochii, întunecaţi şi 
strălucitori. Îl izbi pe individ cu pumnul în stomac. Omul se 
încovoie cu un icnet şi atunci Will îl pocni cu genunchiul în faţă. 
Bărbatul rămase fără aer. Scăpă pumnalul din mână. Will dădu 
drumul încheieturii omului şi porni în fugă spre uşă, dar individul 
i se interpuse în drum. Era o mişcare stângace, căci omul se 
lupta încă să-şi recapete răsuflarea şi era pe jumătate încovoiat, 
dar tocmai încetineala mişcării îl ajută, căci se lovi greoi de Will. 
Cavalerul se împiedică şi căzu. În vreme ce Will încerca să se 
ridice în genunchi, îl cuprinse un val de ameţeală, care îi 
înceţoşă vederea. Se aplecă înainte, întinzând mâinile ca să nu 


220 


cadă din nou. Vederea i se limpezi în câteva secunde, dar acea 
pauză fusese suficientă pentru ca individul care îl atacase să-şi 
recapete echilibrul. 

Bărbatul se aruncă asupra lui Will, lipindu-l de podea, şi 
începu să-i care pumni în rinichi, coaste şi spate, scuipând în 
acelaşi timp un şuvoi de înjurături şi ameninţări. Will încercă să 
se smulgă din strânsoare, dar individul era peste el, ţinându-l 
lipit de podea, şi cu fiecare nouă lovitură îi mai lua ceva din 
puterea de a se opune, până când ajunse să se prăbuşească 
definitiv. Privirea i se întunecă. Simţi cum celălalt se ridică de pe 
el, apoi mâini apucându-l de umeri şi trăgându-l cu brutalitate în 
sus. Mai simţi cum i se leagă cu putere ceva, poate o frânghie 
sau un cordon, în jurul încheieturilor. 


KKK 


Templul din Paris 
2 noiembrie 1266 


— Şİ atunci unde e? întrebă iritat Everard. Ar fi trebuit să 
strângă proviziile până acum. Trebuia să trecem în revistă 
planurile de călătorie. 

Simon continuă să perie calul cu peria lui lungă. 

— A ieşit, domnule, mormăi el stingherit, după câteva clipe. 

Privirea lui Everard căzu asupra celor doi saci de piele pe care 
îi dăduse lui Will şi care acum zăceau pe o grămadă de fân la 
intrarea în grajd. Erau goi. 

— A ieşit? Unde? 

Simon oftă din rărunchi şi se întoarse spre preot. 

— S-a dus s-o vadă pe Elwen. Fata i-a trimis un mesaj în care 
îi cerea s-o întâlnească. 

Ochii preotului se îngustară. 

— Unde s-o întâlnească? Răspunde! tună Everard văzând că 
Simon nu spune nimic. 

— La o tavernă din oraş. 

Pe chipul lui Everard apăru o expresie de furie. 

— Ştii unde? Bine, ripostă el când Simon încuviinţă. Atunci ia 
calul ăla şi adu-l înapoi în clipa asta! 

— Domnule...! începu Simon. 


221 


Însă Everard nu-i permise să protesteze. O oră mai târziu, 
Simon traversa călare podul către Ile de la Cite, în drum spre 
Cartierul Latin. 

Într-o piaţă aflată la ceva distanţă de palat, mai mulţi 
negustori îşi montaseră tarabele pentru oamenii care se 
întorceau acasă de la biserici sau sărbători. În mai puţin de două 
ore oraşul avea să se închidă pentru negoţ, dar acum negustorii 
profitau din plin de ocazie şi piaţeta era înţesată de lume. 
Mirosul de fum şi carne friptă stârni proteste din partea 
stomacului lui Simon, care îşi conducea calul prin mulţimea de 
oameni ce umpluse drumul. Se vedeau tarabe unde se vindeau 
produse de patiserie, bere şi mirodenii, iar pe una dintre ele 
erau expuse mătăsuri, care atârnau eteric pe margini, ca nişte 
aripi de fluture. Lângă taraba cu mătăsuri, oprită pe drum, era o 
trăsură. Pe acoperişul stacojiu era imprimat un crin mare şi 
auriu. Două iepe cu harnaşament bogat fuseseră priponite în 
faţa trăsurii, unde se găsea o banchetă micuță pe care şedea un 
birjar, îmbrăcat cu haină şi şapcă negre. Un membru al gărzii 
regale stătea lângă cai, tropăind pe loc şi părând înfrigurat şi 
plictisit. Simon se încruntă văzând o femeie care se apropie de 
trăsură, cu braţele pline cu mai multe suluri de mătase. Îşi opri 
calul. Femeia era Elwen. 

Simon descălecă şi aruncă hăţul peste un pripon de care erau 
legate şi altele. Elwen îşi ridică privirea zărind pe cineva care se 
apropie în fugă de ea pe lângă trăsură. 

— Simon? rosti ea, surprinsă. 

Înainte de a ajunge la ea, tânărul simţi o mână grea care i se 
lasă pe umăr, forțându-l să se oprească. 

— Ce faci? întrebă individul, uitându-se încruntat la grăjdar. 

— E-n regulă, Baudouin, replică Elwen, apropiindu-se de cei 
doi. Îl cunosc. 

Baudouin dădu drumul umărului lui Simon. După câteva clipe, 
se întoarse în dreptul trăsurii, dar continuă să-l ţină sub 
observaţie pe grăjdar. 

Simon se răsuci spre Elwen. 

— Unde e Will? A plecat? 

— Cum adică? se miră ea, nedumerită din pricina durității 
tonului. S-a întors la preceptoriu cu ceilalţi. 


222 


— Ceilalţi? 

— Cavalerii. După ce s-a terminat întâlnirea lor cu regele. 

— Nu, nu la asta mă refer, rosti sec Simon. Privi scurt la 
soldatul din garda regală şi îşi cobori uşor vocea. Ştiu de Şapte 
Stele. Observând expresia de perplexitate de pe chipul lui 
Elwen, Simon îşi dădu seama că ea habar n-avea la ce se 
referea el. lritarea i se transformă în confuzie, apoi în nelinişte. 
Nu te-ai întâlnit cu el acolo? 

— Nu, răspunse ea, la rândul ei iritată. Am stat în palat toată 
seara, apoi am venit aici. M-a trimis regina ca să cumpăr 
material pentru o rochie nouă pe care vrea să şi-o facă înainte 
de adunarea de mâine-seară. 

— Adunarea? 

— Când regele va anunţa Curţii decizia lui de a lua Crucea şi a 
lansa războiul sfânt. Despre ce e vorba, Simon? Cine ţi-a spus că 
mă întâlnesc cu Will? Ultimul lucru pe care îl ştiu e că el urma să 
plece pentru câteva săptămâni împreună cu Everard. Îşi cobori 
şi ea vocea. Ceva legat de carte. 

— Ţi-a povestit despre ea? 

— Ar trebui să ne întoarcem, domnişoară, rosti tare Baudouin. 
Poate că regina are nevoie de trăsura ei. 

— Nu mai pleacă nicăieri la ora asta, replică repede Elwen. ÎI 
auzi pe bărbat mormăind ceva în direcţia birjarului, apoi zgomot 
de copite dinspre iepe. Simon o privea nesigur, dar Elwen îşi 
dădu seama că el voia să-i împărtăşească grijile care îl 
frământau. Spune-mi, te rog, despre ce e vorba, îl încurajă ea. 

Simon îşi supse buza, apoi clătină din cap. 

— Nu-i nimic. Trebuie să plec. 

— Unde? ceru ea să afle, luându-se după el. Simon, vorbeşte 
cu mine! Ce este Şapte Stele? 

— Şapte Stele? întrebă Baudouin, privind în jurul lui. Ce vreţi 
de la locul ăla? 

— ÎI cunoşti? întrebă Elwen, păşind între Simon şi celălalt 
bărbat. 

— Ştiu de el, răspunse Baudouin, părând stingherit. Este în 
Cartierul Latin, aproape de Sorbona. Îşi trecu mâna prin păr. 
Este un... în fine, e un bordel, ca să fiu sincer, domnişoară. 


223 


— Şi de ce crezi că Will voia să mă întâlnească acolo? insistă 
Elwen, uitându-se fix la Simon. Acolo e acum? 

Simon încuviinţă după câteva clipe. 

— Cred că da. 

Elwen se întoarse spre Baudouin. 

— Ştii unde e? 

— Da, dar... 

— Mergem acolo, rosti Elwen înspre birjar, înainte ca 
Baudouin să termine. Birjarul păru nedumerit, dar până la urmă 
încuviinţă. lar tu vii cu mine, îi spuse ea lui Simon. Vocea ei era 
lipsită de intonaţie, dar Elwen părea înfuriată. După aia o să-mi 
explicaţi amândoi ce se petrece. 

Elwen vru să se ducă în spatele trăsurii, dar Baudouin îi bară 
drumul. Era un bărbat solid, pe care uniforma stacojie stătea să 
plesnească, iar când vorbea trupul lui părea să se umfle şi mai 
mult. 

— Îmi pare rău, domnişoară, dar nu vă pot permite să faceţi 
asta. Ne întoarcem la palat. Îi aruncă lui Simon o privire de 
avertisment. Singuri. 

Elwen vru să protesteze, dar îşi dădea seama că nu ar fi 
folosit la nimic. Baudouin putea fi încăpățânat ca un catâr, iar 
acum demonstra asta cu prisosinţă. Simţindu-se învinsă, Elwen 
tăcu, dar imediat se gândi la ceva ce-i spusese Maria cu câteva 
luni înainte. 

— Dacă nu mă laşi să mă duc unde vreau, Baudouin, osă mă 
simt obligată să-i spun căpitanului gărzii că te întâlneşti cu fiica 
lui. 

Bărbatul se uită fix la ochii sfidători ai lui Elwen, apoi se 
întoarse spre birjar. 

— Fă ce spune doamna. 

Când se urcă în trăsură alături de Simon şi se aşeză pe 
bancheta cu perne, Elwen rosti repede o rugăciune de 
mulţumire pentru Maria şi pentru incapacitatea domnişoarei de 
onoare de a păstra un secret. 


KKK 


Șapte Stele, Paris 
2 noiembrie 1266 


224 


Adela inspecta încăperea cu privirea. Se vedeau bărbaţi 
dansând pe mese, iar ea pierduse socoteala urcioarelor cu vin 
scăpate pe jos şi făcute ţăndări pe podelele de piatră. Fabien 
dăduse afară un muşteriu care lovise o fată, iar alţi doi zăceau 
inconştienţi într-un colţ, dar toţi ceilalţi petrecăreţi păreau 
perfect capabili de distracţie pentru încă o vreme. Era cea mai 
aglomerată noapte pe care o văzuse de ceva timp încoace. Un 
bărbat de lângă ea urmărea cum două fete dansau împreună. 
Adela simţi cum i se face greață văzând privirea lui lacomă 
aţintită pe trupurile lor. Se uită în altă parte, incapabilă să scape 
de amintirea mâinilor lui Rook pe ea, de respiraţia lui urât 
mirositoare. Ar fi vrut să-l trimită pe Fabien acolo sus, să-l 
scoată pe nemernic din cameră şi să-l bată de să-l lase în 
nesimţire în curte. Ştia însă prea bine că amenințările lui Rook 
erau cât se poate de reale. 

— Adela! 

Fata se întoarse auzind vocea şi îl văzu pe Garin în spatele ei. 
Chipul lui era aprins în ciuda frigului serii, iar deasupra 
sprâncenelor apăruseră broboane de sudoare. 

— Te-ai întors. 

Vocea ei se pierdu în larma din încăpere. 

Garin îi atinse obrazul lovit. 

— Ştiu că nu tu eşti de vină pentru ceea cea făcut el. 

— Nu, rosti ea brusc, retrăgându-se din faţa mâinii lui. Nu eu 
sunt cea care l-a adus aici. 

— Nu spune aşa ceva, o rugă Garin. Nu e vina mea. Nu eu l- 
am rugat să vină. Îmi cer scuze, repetă el, apucând-o de umăr 
când ea se întoarse cu spatele. Ascultă-mă, Adela. Garin fu 
obligat să-şi ridice vocea ca să acopere imensul hohot de râs 
care umplu încăperea, însoţind căderea unuia dintre negustori 
de pe masă. Dacă Rook obţine ce vrea, mă va plăti, iar noi doi 
vom putea fi împreună. Mereu am vorbit serios. 

— Cum rămâne cu Templul? rosti ea pe un ton acuzator. Te 
vor lăsa să te însori cu o curvă? 

— Voi părăsi Templul, răspunse Garin cu indiferenţă. Mi s-a 
promis un titlu de nobleţe şi, dacă totul merge bine în seara 
asta, ar trebui să mi se acorde. O să cumpăr o proprietate în 


225 


Anglia. Clătină din cap. Sau unde vrei tu, doar să accepţi să vii 
cu mine. 

— Şi dacă nu te lasă să pleci? 

— leri i-am spus Inspectorului că plec în Cipru, iar el se 
aşteaptă s-o fac cât mai repede. Dacă nu mă întorc, o să creadă 
că am plecat. Va trece mult timp până când îmi va simţi cineva 
lipsa. 

— De ce ai fugit? De ce m-ai lăsat cu el? 

— Eram furios. Garin se încruntă când încercă să o atingă din 
nou pe faţă şi ea îi dădu mâna la o parte. Dar m-am întors după 
tine, nu? Luă mâna ei rece între degetele lui fierbinţi, muşcate 
de gerul de-afară. Nu vreau să te mai împart cu nimeni, nici cu 
ticălosul ăla, nici cu altcineva! Pleacă de aici. Pot să am grijă de 
tine. 

— Ar fi mai bine să te duci sus, răspunse Adela încetişor, 
trăgându-şi cu blândeţe mâna din ale lui. Rook l-a legat pe 
templier acolo şi ultimul lucru de care am nevoie în noaptea 
asta este o crimă aici. 

Garin privi temător înspre scară. 

— Will e aici? Se uită din nou la ea. Mai întâi spune-mi că o să 
vii cu mine. Nu pot face asta fără să o ştiu. 

— Mă mai gândesc. 

După o pauză, Garin acceptă cu o încuviinţare din cap şi un 
început de zâmbet, apoi porni spre scară. 

Când ajunse la camera Adelei, auzi vocea lui Rook de cealaltă 
parte a uşii, amortizată din pricina lemnului, urmată de un țipăt 
înfundat de durere. Inspirând adânc, Garin ciocăni în uşă. După 
câteva clipe, aceasta se deschise. 

Ochii lui Rook se îngustară când îl văzură pe cavaler stând în 
prag. 

— Dacă mai fugi vreodată aşa de mine, te distrug! mârâi el 
prin masca lui neagră, deschizând uşa mai larg. 

Garin abia dacă îl putea vedea pe Will. Templierul era pe jos, 
legat de picioarele patului cu cordoane, cu braţele date în 
lateral ca şi cum Will se pregătea de o îmbrăţişare. Gleznele îi 
erau imobilizate cu o centură. Arăta ca un crucifix rupt în două. 
Garin îl văzu că încearcă să se răsucească, apoi îl văzu tuşind cu 


226 


violenţă şi scuipând sânge pe podea. Îşi dădu, şocat, seama că 
Will era îmbrăcat cu mantia albă de cavaler. 

— Nemernicul nu vorbeşte. Va trebui să mă ajuţi. 

— Nu pot! şuieră Garin. Mă cunoaşte! 

— Şi tu îl cunoşti pe el, ripostă Rook. Ştii mai bine ca mine 
care îi sunt punctele sensibile. 

— Nu! Refuză Garin. Nu vreau să iau parte la asta! Dădu din 
cap înspre Will. A fost făcut cavaler, pentru numele lui 
Dumnezeu! Dacă suntem prinşi, tu o să atârni în ştreang, iar eu 
voi fi trimis la Merlan! 

— Ajutor! se auzi geamătul lui Will. 

— Tacă-ţi fleanca! mârâi Rook peste umăr. Îl prinse pe Garin 
de braţ. Încetează cu văicărelile şi treci aici! Garin intră în 
încăpere împiedicându-se, tras de mână de Rook. M-am săturat 
de porcăria asta! izbucni individul, trântind uşa în urma lui. Fă-l 
pe nemernic să vorbească sau vă omor pe amândoi! 

Garin înconjură încet patul. Capul lui Will atârna într-o parte, 
cu ochii pe jumătate închişi. Buzele şi nasul îi erau pline de 
sânge, iar pe frunte, deasupra ochiului drept, i se forma o 
vânătaie mare şi purpurie. Chipul căpătase o paloare cadaverică 
şi era acoperit cu o peliculă fină de sudoare. 

— Nu-i de mirare că nu vorbeşte, murmură Garin, uitându-se 
la Rook. Ce i-ai făcut? 

— Garin? 

Cavalerul îi aruncă o privire lui Will şi îl văzu străduindu-se să 
îl zărească. Ș 

— Garin? repetă Will, ceva mai coerent. Incercă să se ridice în 
şezut. A plecat? Scoate-mă de aici! 

Garin nu se putu uita în ochii lui. 

— Nu pot. Nu până ce nu îi spui ce vrea să ştie. 

Will clătină încet din cap. 

— Nu pricep. Ce cauţi tu...? Se opri când în raza lui vizuală 
apăru Rook. Ce e povestea asta? 

— Vrea să ştie unde e Cartea Graalului. Trebuie să-i spui. 

Will îl privi inexpresiv pe celălalt cavaler. 

— Spune-mi! tună Rook, făcând un pas în faţă şi pregătindu- 
se din nou să-l lovească. 


227 


Will încercă să se ferească, dar nu putu evita pumnul lui Rook, 
care îl izbi drept în faţă, zdrobindu-i carnea buzei de dinţi. Will 
se clătină în lateral din pricina forţei loviturii, simțind cum i se 
umple gura cu sânge proaspăt. Rook îl prinse de păr şi îl izbi cu 
capul de lemnul patului. Tânărul începu să şuiere agonizant cu 
fiecare respiraţie. 

— Will, spune-i! îl îndemnă Garin. Fă-o şi o să te lase în pace! 

Rook se îndreptă de spate, aşteptând ca Will să-şi recapete 
suflul. 

— Garin, icni Will, întorcându-şi ochii spre cavaler. A spus că o 
are pe Elwen. Dar nu l-am crezut. Spune-mi că nu e adevărat. 

Garin îi aruncă o privire lui Rook, apoi se uită iarăşi la Will. 

— E adevărat. 

— Şi îţi poţi imagina ce o să-i fac dacă nu obţin ce vreau? zise 
Rook, ghemuindu-se în faţa lui Will şi apropiindu-se de el. Tu o 
să scapi uşor în comparaţie cu iubita ta. 

Will privi dincolo de el, spre Garin. 

— Cum ai putut face aşa ceva? Cum l-ai putut lăsa pe e/să 
facă aşa ceva? 

— Spune-mi! şuieră Rook în faţa lui Will. Sau o aduc şi pe ea 
aici şi îi tai gâtul. După ce mă distrez cu ea. Se ridică văzând că 
Will nu vorbeşte. Du-te şi adu-o! îi ordonă el lui Garin. Se 
întoarse spre el văzând că celălalt nu se mişcă. Acum! 

— Nu! strigă Will, în vreme ce Garin se îndrepta spre uşă. 
Aşteaptă, îţi spun! Dă-i ei drumul! 

— O va face, promise Garin, dacă îi spui unde e cartea. Se 
duse la Will. Jur că nu voi îngădui să-i facă ceva, Will. Jur! Dacă 
nu crezi altceva, măcar să crezi asta. 

— E la Nicolas de Navarra, rosti Will, înghițind cu greu în sec. 
Ne-a luat-o şi s-a dus la La Rochelle. 

— Cine? tună Rook. 

— Este ospitalier. Duce cartea în Acra pentru maestrul lui. 

— Şi de ce e cartea la un ospitalier? 

— Vrea s-o folosească pentru a distruge Templul, replică Will, 
tuşind cu dificultate. Se uită la Garin. Dă-i drumul, v-am spus tot 
ce ştiu. 

Rook se dădu înapoi. Masca i se ridică pe la colţuri din pricina 
zâmbetului. 


228 


— Măi să fie, ce interesant... Se uită la Garin. Mă duc să fac 
rost de cai pentru noi. Plecăm în noaptea asta, ca să încercăm 
să-l prindem din urmă pe acest cavaler. Porni spre uşă, după 
care se întoarse. Omoară-l! 

Garin căscă gura de uimire. 

— Cum? 

Rook deschise uşa. 

— Ai spus că te pârăşte mai sus dacă te vede. Nemernicul n-o 
s-o poată face dacă e mort, nu-i aşa? 


229 


Șapte Stele, Paris 
noiembrie 1266 


Will trase de legăturile care îl ţineau, dar acestea erau bine 
strânse, aşa că în cele din urmă nu reuşi decât să-şi irosească şi 
ultima brumă de putere. Garin părăsise încăperea la câteva 
minute după individul cu pumnalul, dar Will bănuia că nu avea 
prea mult timp la dispoziţie. Singurele lucruri la care se putea 
gândi era să se elibereze şi să ajungă la Elwen, oriunde s-ar fi 
aflat ea. Încă nu se putea gândi la trădarea lui Garin şi la 
motivele din spatele acesteia; avea să ajungă şi la asta mai 
târziu. Încercând să ignore durerea care îi tortura trupul, Will 
încetă să se mai lupte cu legăturile şi îşi răsuci cât putu de mult 
capul ca să se uite pe patul din spatele lui. Era un pat mare şi 
părea destul de solid, dar, dacă reuşea să-şi adune puterile, 
poate că izbutea să se mişte cu tot cu el spre perete sau chiar 
spre uşă. Dacă ar fi bătut în perete cu picioarele, poate că îl 
auzea cineva din încăperile învecinate. Era un plan disperat, dar 
era singurul care-i venise în minte. Trebuia să încerce ceva. 
Inspiră adânc şi trase de braţe şi de partea de sus a trupului 
înainte, icnind din cauza efortului. Patul se urni câţiva centimetri 
şi se opri, lipindu-se de spatele lui. Will se târî pe podea înainte, 
apoi trase din nou, simțind cum legăturile i se înfig în 
încheieturi. Patul scârţâi şi se deplasă iarăşi câţiva centimetri. 
Reuşi aceeaşi mişcare de trei ori, mutând patul cu câţiva paşi, 
înainte ca uşa camerei să se deschidă. 

— Trebuie să mă ajuţi, îl auzi el pe Garin zicând, apoi două 
şiruri de paşi şi uşa trântindu-se. 

Will abia reuşi să-şi ridice capul. Garin apăru în faţa lui, 
conducând-o pe femeia pe care el o luase drept Elwen. 

Femeia îşi duse mâna la gură când îl văzu. 

— Unde e Rook? 

— Face rost de cai, răspunse Garin, ducându-se la masă. 

Luă un borcan de acolo şi îl cercetă cu privirea. 

— Cai? întrebă femeia. Unde pleci? 


230 


— Elwen, rosti Will cu voce îngroşată. 

Cei doi îşi întoarseră privirile. 

Will se strădui să-şi focalizeze privirea asupra lui Garin. 

— Fă ce vrei cu mine. Dar dă-i ei drumul. 

— Nu e aici, îi spuse Garin. Te-a minţit. 

— Nu e aici? făcu Will, cu un mic oftat de uşurare. 

— Nu, răspunse Garin încet. 

Vru să mai spună ceva, dar se întoarse la masă şi apucă un 
alt borcan. 

— Pleci? 

Garin întoarse iarăşi privirea auzind tonul acuzator al femeii. 

— Nu pentru mult timp. Îţi promit, Adela, ajută-mă cu acest 
ultim lucru şi voi face tot ce am spus. 

— Aia e măselariţă, murmură Adela în vreme ce Garin 
răsucea borcanul în mâini. E otrăvitoare. 

— Am nevoie să-mi faci o poţiune. 

Adela făcu un pas în faţă. 

— Las-o jos, Garin. N-o să te ajut să-l omori! 

Will se uita tăcut la ei, simţindu-şi creierul tot mai învăluit în 
ceaţă cu fiecare minut care trecea. 

— Nu să-l omor, replică iute Garin. Nu asta. 

Adela arătă înspre borcanul din mâinile lui. 

— Atunci de ce...? 

— Vreau să-mi faci un somnifer. Asta e termenul corect, nu? 
Ridică borcanul. Măselariţă? Şi mama folosea aşa ceva. 

— Un sedativ? Păi, cu siguranţă că anumite părţi ale plantei 
sunt bune. Dacă greşeşti compoziţia, nu te mai trezeşti. 

— Poţi s-o prepari? Eu o să încerc să-l ţin departe pe Rook 
până plecăm, dar trebuie să îl facem pe Will să pară mort, 
pentru orice eventualitate. 

— Şi ce o să fac eu când se trezeşte şi mă va acuza că l-am 
răpit şi l-am drogat? întrebă furioasă Adela. 

— N-o va face, răspunse Garin, uitându-se la Will. 

— De unde ştii? 

— Pentru că nu-l va interesa decât să vină după mine. 

Adela îşi mută privirea de la Will la Garin. În cele din urmă, luă 
borcanul din mâinile lui Garin şi îl puse pe masă. 


231 


— Nu-i nevoie să fac o poţiune, rosti ea încetişor, ducându-se 
la rafturi şi luând de acolo un recipient subţire şi negru. Chestia 
asta e perfectă. 

Îi dădu recipientul lui Garin. 

— Cât de mult? 

Garin scoase dopul din vârf, mirosi conţinutul şi se strâmbă. 

— Un sfert din ea îl va ţine adormit timp de aproape zece ore. 

— Cel puţin asta îi va întârzia urmărirea. Garin se duse la Will. 
Deschide gura! 

— Ai dreptate, murmură Will. O să vin după tine. 

Garin strânse din fălci. 

— Îţi salvez viaţa, Will. Să ţii minte asta. 

Apucă bărbia cavalerului şi îi dădu capul pe spate, cu 
fermitate, dar şi cu oarecare blândeţe. 

Will încercă să-şi mişte capul, dar Garin îl ţinea strâns şi îi 
apăsa recipientul pe buze. Will simţi cum un lichid vâscos îi 
umple gura. Încercă să nu înghită, dar lichidul continua să vină, 
iar Garin îi prinse bine şi nările, astfel că Will nu mai putea 
respira. Înghiţi, pe jumătate înecându-se cu porcăria aia cu gust 
înfiorător. 

Garin se dădu înapoi după ce îşi termină treaba şi puse 
recipientul pe masă. 

— Cât durează? o întrebă el pe Adela. 

Will tuşi, lăsând să se scurgă o parte din lichid pe bărbie şi, de 
acolo, pe mantia lui, care se pătă imediat. 

— Nu prea mult. 

Will îl urmări pe Garin cum se plimbă nervos prin cameră pe 
măsură ce treceau minutele. 

— De ce ai făcut aşa ceva? De ce vrei cartea aia? 

— Nu eu, răspunse scurt Garin. El o vrea. 

— Şi cine e el? 

Garin nu-i răspunse. 

După un timp, Will începu să se simtă ameţit. Vru să 
vorbească, dar simţi cum i se face rău de la stomac şi se 
încovoie brusc, vomitând pe podea. După ce se mai linişti, se 
sprijini din nou de pat. Îşi simţea limba umflată şi plină de 
mâncărimi. Fiori puternici îi străbăteau şira spinării. Mâncărimea 
de pe limbă se răspândi la obraji, ţeastă şi ceafă. Simţi o nevoie 


232 


irezistibilă de a râde. Râse, la fel de violent şi de brusc ca atunci 
când vomitase. Ochii i se umeziră până ce ajunse să râdă şi să 
plângă în acelaşi timp. Se lăsă într-o parte, apoi încercă să se 
îndrepte, dar trupul nu-l mai asculta. Alunecă mai jos, în vreme 
ce starea de euforie îl părăsea, îşi simţea braţele şi picioarele ca 
aparţinând altcuiva; cineva care decisese să nu se mişte, ci să 
se întindă pe jos. Garin vorbea, dar cuvintele lui n-aveau niciun 
sens şi îi zgâriau timpanele. Incercă să le respingă, dar nu reuşi 
decât să dea vag dintr-o mână. |ncăperea devenea tot mai 
mare. Chipul lui Garin se distorsiona, iar femeia, Adela, avea o 
gaură imensă, roşie, în chip de gură. Toate formele şi culorile se 
contopeau. 

— De ce? încercă el să-l întrebe pe Garin. 

Will auzi replica lui Garin ca venind dintr-un puț lung, plin de 
ecouri. 

— Dacă mai înseamnă ceva pentru tine, Will, îmi cer scuze. 
Dar tu nu ştii prin ce am trecut eu. 

Will simţi că se prăbuşeşte. A 

Adela se duse la trupul căzut al lui Will. li ridică o pleoapă şi 
dădu din cap. 

— S-a rezolvat. 

— Bine. Mă duc să-i spun lui Rook că l-am otrăvit. 

— Mai întâi ajută-mă să-l dezleg. 

— De ce? 

— Nu-mi asum riscul ca să vină cineva aici şi să-l vadă legat şi 
bătut în halul ăsta. Cel puţin dacă e întins pe pat se va crede că 
e beat. 

Garin o ajută pe Adela să desfacă legăturile lui Will. 

— Nu le va spune celorlalţi din ordin că tu i-ai făcut asta? 
întrebă Adela, luptându-se cu trupul greu şi inert al lui Will în 
timp ce Garin îl trăgea pe pat. Nu te vor aresta? 

Gândindu-se la Merlan, Garin simţi cum îi cedează nervii şi- 
aşa întinşi la maximum. Exista acolo o groapă specială destinată 
trădătorilor. Din câte îşi amintea că îi spusese cineva, groapa 
era mare doar atât ca un om să stea ghemuit în ea. Trădătorul 
era lăsat acolo, îndoit de mijloc, în întuneric complet şi 
singurătate, fără hrană sau apă, până ce murea. 


233 


— Ţi-am spus, nu mă mai întorc la Templu. Se duse la masa 
pe care se găsea sacul lui de piele, plin cu obiectele personale, 
printre care se afla şi scrisoarea de la Inspector. Işi luă şi 
mantia. Când mă întorc, o să plecăm undeva unde nu putem fi 
găsiţi. O să vin după tine. Poţi vinde locul ăsta sau îl poţi părăsi. 
Nu contează, oricum noi doi vom pleca împreună. 

Garin închise gura şi îşi băgă mantia albă în sac. „Deci asta e 
tot?“ rosti o voce batjocoritoare în mintea lui. „Vei renunţa la 
tot, la locul tău în Templu, la datoria ta de fiu şi de membru al 
familiei de Lyon pentru o curvă?” Garin reprimă vocea incomodă 
şi îşi înghesui mai bine mantia în sac. 

— S-a terminat? ceru Rook să afle ceva mai târziu, când Garin 
ieşi în curte prin spatele tavernei, cu sacul atârnat de umăr. 

Luna era ascunsă în spatele unui strat gros de nori, astfel că 
în jur era întuneric. Umbrele butoaielor umpleau curtea. 

— Da, răspunse Garin. 

Privi în jurul lui când auzi un nechezat şi zări doi cai priponiţi 
pe una din ulițele înguste dintre clădirile ce mărgineau curtea. 

Rook se duse la animale şi-şi legă sacul de oblâncul uneia din 
şei. 

— De unde ai făcut rost de ei? întrebă Garin. 

— De ce a durat atât de mult? îl luă Rook la rost. 

Privi în jurul lui. Ochii îi luceau în lumina slabă care venea, 
împreună cu sunete de cântece şi râsete, dinspre uşa din spate 
a tavernei. 

— L-am otrăvit. A trebuit să aştept ca să mă asigur că e mort. 

Rook continuă să se uite fix la el, apoi luă un alt sac aşezat pe 
unul din butoaie şi i-l aruncă lui Garin. 

— Otrăvit, zici? 

— Da, răspunse Garin, prinzând sacul. 

— E o treabă înşelătoare. Uneori dă greş. Ar fi mai bine să 
verific eu însumi. 

— Nu-i nevoie! rosti repede Garin. 

Însă Rook intra deja pe uşă. 

Adela îşi strânse trupul cu braţele în vreme ce stătea în sala 
plină de lume. Nu îşi dădea seama cum de se simţise odinioară 
fericită acolo. Era ca şi cum un văl i se luase de pe ochi. Erau 
lucruri pe care înainte le trecuse uşor cu vederea: crăpături în 


234 


pereţi prin care se extindea putreziciunea tencuielii; podeaua 
plină de sânge şi de vomă; lacrimile de pe rochiile fetelor ei, 
toate păreau mult mai rele acum. 

— Adela, mi-ai zis să-ţi spun când Dalmau se duce sus. 

Adela se răsuci pe călcâie auzind vocea şi o văzu pe una 
dintre fete, o roşcată planturoasă pe nume Blanche, uitându-se 
întrebătoare la ea. 

— Trimite-o pe Jacqueline, îi zise Adela, cu o voce mai dură 
decât intenţionase. Oftă şi arătă spre negustorii turbulenţi. Eu 
trebuie să mă descurc cu gloata asta. 

Era o minciună: Fabien era mai mult decât capabil să se 
descurce cu mulţimea de chefiii. Însă Garin nu plecase încă şi ea 
voia să-şi ia rămas-bun. În plus, avea senzaţia că n-ar fi suportat 
să fie atinsă de vreun alt bărbat în acea noapte, mai ales nu de 
acel măcelar cu umeri de taur. 

— Jacqueline? se miră Blanche. Credeam că lui Dalmau îi plac 
femeile cu experienţă. 

— Dalmau fără îndoială că e prea beat ca să observe, replică 
scurt Adela. Spune-i că de data asta e gratis. O s-o plătesc eu pe 
Jacqueline. Dublu. 

— Cum spui tu. 

Adela plecă de acolo înspre deschizătura din capătul 
îndepărtat al încăperii care ducea, printr-un coridor scurt, 
dincolo de bucătărie, spre ieşirea din spate a tavernei. Se opri în 
cadrul deschizăturii zărind o siluetă care se apropia de ea 
venind din curte. 

— Unde e Garin? întrebă ea, în vreme ce Rook se contura din 
umbre. 

Blanche se ridică pe vârfuri ca să cerceteze mulţimea cu 
privirea şi o zări pe Jacqueline stând cu câţiva bărbaţi într-un 
colţ mai liniştit. Se duse la ea. 

— În noaptea asta te vezi cu clientul stăpânei. 

Jacqueline, o fată de paisprezece ani cu ochi mari, chip palid 
şi un păr lung şi ondulat, care îi cădea ca o cascadă aurie pe 
spate, ridică o privire temătoare. 

— Clientul stăpânei? 

— Nu-ţi face griji, o asigură Blanche. O să fie beat ca un porc. 
Tu fă ce ţi-am arătat eu. O să se termine imediat. Ţipă când unul 


235 


din negustori o prinse de la spate şi o învârti pe loc. O să fie în 
camera ei! strigă ea spre Jacqueline, în vreme ce bărbatul care o 
apucase începu să danseze cu ea. 

Inspirând adânc, Jacqueline se ridică şi porni spre scară. Urcă 
în întuneric, auzind cum tipetele şi râsetele se estompează în 
urma ei. 

După ce trecu de Sorbona, distinsul colegiu de teologie 
înfiinţat de capelanul regelui Ludovic, trăsura coti pe strada 
unde se găsea taverna Şapte Stele. 

— Asta e, îl auzi Elwen pe Baudouin spunând de pe banca 
birjarului. 

Înainte ca trăsura să se oprească, Elwen era deja în spatele 
ei, dând la o parte acoperământul de protecţie. Sări jos din mers 
şi se uită la clădirea mare. În spatele draperiilor de la ferestre se 
vedeau lumini de torţe. Elwen putea auzi ţipetele femeilor 
printre voci puternice de bărbaţi. Câţiva indivizi, grupaţi în jurul 
câtorva cai priponiţi şi a două căruţe, se uitară lung la ea. Unul 
făcu un gest obscen şi ceilalţi râseră. Elwen simţi cum inima îi 
bate mai repede, dar îi ignoră şi porni spre uşă. 

— Hei! strigă Baudouin. Sări de pe capră şi alergă după 
Elwen. Habar n-am unde crezi că te duci, domnişoară, spuse el, 
blocându-i calea. 

— Să-mi caut viitorul soţ, replică Elwen, trecând de el. 

— O să intru eu ca să văd dacă e acolo! ripostă Baudouin, 
prinzând-o de braţ. O femeie care vine aici o face cu un singur 
scop. Şi îi puteţi spune căpitanului ce vreţi despre mine şi fata 
lui. Chiar regele m-ar spânzura dacă v-aş lăsa să intraţi singură 
ca să fiţi... În fine, vă cer iertare, domnişoară, dar toţi bărbaţii 
au anumite dorinţe. Aruncă o privire birjarilor de la căruţe. Când 
un bărbat vede o domnişoară drăguță ca mata, în mintea lui nu 
există decât un singur lucru. E diavolul din noi. Se întoarse spre 
Simon, care venea şi el în fugă. Nu eşti de acord cu mine, 
sergent? _ 

Elwen nu-i dădu lui Simon ocazia să răspundă. Işi smulse 
braţul din strânsoarea lui Baudouin. 

— Atunci ar fi mai bine să vii cu mine. 

Simon părea oarecum impresionat de îndrăzneala lui Elwen, 
dar Baudouin în mod clar nu era amuzat. Nevrând să o oprească 


236 


însă cu forţa, nu putu decât să o însoţească spre uşa tavernei. 
Poala mantiei ei galbene fâşâia la atingerea cu solul îngheţat. 
Simon veni după ei, lăsând trăsura regală în mijlocul străzii. De 
aproape, muzica şi cântecele se auzeau mult mai tare. Elwen se 
opri la uşă, puţin intimidată la gândul că de cealaltă parte se 
găseau atâţia oameni, apoi o împinse. Aceasta nu se deschise. 
Bătu în ea încet. 

— Nu au cum să audă, rosti Simon, trecând pe lângă Elwen şi 
începând să bată tare cu pumnul. 

Nu primiră niciun răspuns, deşi Elwen avu impresia că vede 
una dintre draperiile de la parter mişcându-se. Simon bătu iarăşi 
în uşă, iar Baudouin pufni ca să-şi arate dezacordul. Elwen îşi 
muşcă buzele văzând că uşa rămâne închisă. 

— L-ai otrăvit pe cavaler? întrebă Rook, apropiindu-se de 
Adela. 

— Da, răspunse ea, încercând să nu-i arate că era îngrozită. L- 
am ajutat pe Garin să o facă. Privi dincolo de Rook spre uşa din 
spate, care era închisă. E afară? Voiam să-mi iau la revedere. 

— Poţi face asta după ce mă conving că nemernicul e mort, 
replică Rook. Dă-te la o parte din calea mea. 

Adela ezită, apoi se înfipse mai bine pe picioare. 

— Trebuie să mă descotorosesc de trupul cavalerului înainte 
să-l vadă cineva. E timpul să pleci. 

— N-o să-ţi mai spun încă o dată. 

Uitându-se la Rook - la faţa lui ciupită de vărsat ce emana 
răutate, cruzime şi dispreţ şi la ochii lui negri plini de 
maliţiozitate şi viclenie - Adela simţi cum o cuprind mânia şi 
scârba, alungându-i frica. 

— Pleacă, rosti ea cu voce îngroşată. Sau aduc eu însumi 
garda regală aici ca să le arăt ce ai făcut. 

— Mă ameninţi? întrebă el pe ton coborât. 

— S-a terminat. Ai obţinut ce ai vrut. Acum pleacă şi n-o să 
spun nimănui nimic. 

Pe chipul lui Rook nu se putea citi nimic. Pentru o vreme, care 
Adelei i se păru a fi de ordinul minutelor, dar care probabil dură 
doar câteva secunde, individul nu scoase nicio vorbă. Respirația 
fetei se auzea tare în coridorul prost luminat, iar muzica şi 


237 


râsetele din sala mare păreau extrem de îndepărtate. În cele din 
urmă, Rook se dădu un pas înapoi. 

— Atunci mai bine îţi vezi de treabă. N-ar fi bine pentru 
niciunul din noi dacă el ar fi găsit acum, nu? 

— Nu, replică ea după câteva clipe, surpriza cedării din partea 
nemernicului aproape făcând-o să zâmbească. 

Îl urmări cum se îndreaptă spre uşa din spate, apoi, 
tremurând de uşurare, se întoarse şi porni spre încăperea 
principală, auzind la fiecare pas tot mai tare scripca de dincolo. 
Aproape că ajunsese la capătul coridorului când simţi o mână 
apăsându-i tare gura. Scoase un țipăt înfundat, în vreme ce era 
trasă din lumină şi lipită de perete lângă uşa bucătăriei. 

— Te-ai gândit să mă ameninţi? îi şuieră Rook în ureche. Te-ai 
gândit să-mi spui mie ce să fac? Adela se zvârcoli ca un ţipar, 
dar strânsoarea era prea puternică. Să mă torni, nu-i aşa? Să 
spui gărzilor ce am făcut eu, târfă nenorocită? Cu mâna liberă, 
scoase pumnalul din teacă. N-o să le spui nimic! 

Conţinând să-şi ţină mâna apăsată pe gura ei, îi trase capul 
înapoi şi lipi lama pumnalului de gâtul ei lung şi alb. O mişcare 
rapidă din încheietura mâinii şi un jet de sânge împroşcă 
peretele. Trupul Adelei se contorsionă, cuprins de convulsii, lipit 
de corpul lui. În ochii ei violeţi apărură lacrimi. Fata se prăbuşi 
încet, în vreme ce halatul roşu începea să se întunece la culoare 
de la pata de sânge care se lăţea. 

Rook deschise uşa bucătăriei cu piciorul şi văzu că încăperea 
din spatele ei era pustie. Trase înăuntru trupul inert. Sângele 
Adelei lăsase o dâră întunecată pe podea. Rook îşi băgă 
pumnalul încă ud în teacă, închise uşa şi ieşi pe coridor. Intră în 
încăperea mare şi tocmai voia să o apuce spre scară când îl zări 
pe Fabien îndreptându-se către el prin mulţime. 

— Unde e Adela? întrebă uriaşul, privindu-l pe Rook cu o 
ostilitate nedisimulată. 

— Nu ştiu, răspunse Rook. Şi eu o căutam. A 

Aruncă o privire în jos şi zări sângele de pe mâna lui. lşi duse 
încet mâna la spate. 

— Afară sunt un membru al gărzii regale şi un sergent de la 
Templu. Adela trebuie să le vorbească. 

— De la Templu? întrebă, îngrijorat, Rook. 


238 


— Da, răspunse Fabien cu răceală. Fără îndoială că au venit 
aici pentru prietenul lor. Işi cobori glasul şi se apropie cu un pas 
de Rook. Stăpâna mea mi-a spus să-ţi tolerez orice câtă vreme 
eşti aici, dar dacă îi faci vreun necaz, voi fi obligat să-i 
nesocotesc ordinul. 

— Ce-ar fi să-i ţii de vorbă, răspunse cu viclenie Rook, în 
vreme ce eu mă duc să o caut? 

Fabien se încruntă şi îl măsură pe Rook cu privirea. 

— Fă-o repede. Nu-i voi putea ţine calea prea mult timp unui 
membru al gărzii regale. 

După ce Fabien se întoarse, Rook se duse repede spre 
deschizătura din camera din spate. Trecând de bucătărie, se 
grăbi să iasă în curte pe uşă. 

Garin se răsuci pe călcâie la auzul paşilor. 

— Plecăm, rosti Rook, apucând hăţurile unuia dintre cai. 

— Dar Adela...? începu Garin să protesteze, întrebându-se 
dacă Rook se lăsase până la urmă păcălit. 

— Poate să aştepte, ripostă Rook. Acum plecăm. Se urcă în 
şa. Sau poţi rămâne în urmă ca să explici unui templier şi unui 
membru al gărzii regale de ce sus e un cavaler mort. 

Garin privi întrebător şi gânditor spre uşa din spate a 
tavernei, apoi se urcă la rândul lui în şa. Împreună, el şi Rook 
porniră de-a lungul uliţei, în zgomot de copite care răsunau în 
aerul nopţii. 

— E inutil, mormăi Simon, îndepărtându-se de uşă şi privind în 
sus spre ferestrele de la etaj. N-au de gând să deschidă. 

— Lasă-mă să mai încerc o dată, interveni Elwen, cu hotărâre. 
Strânse pumnul şi lovi cu el în uşă până când începu să o doară. 
Daţi-mi drumul! strigă ea, făcându-l pe Baudouin să se strâmbe 
şi să privească îngrijorat în jurul lui. 

Când Elwen vru să bată din nou, uşa se deschise. Fata abia 
reuşi să se oprească înainte de a se lovi de uriaşul care apăru în 
cadru. 

— Da? întrebă el, încruntându-se la Elwen. 

Tânăra îşi reveni rapid. 

— Căutăm un prieten. 

— Va trebui să-l aşteptaţi afară. Aici este o casă particulară 
de oaspeţi. 


239 


— Tu las-o pe doamna să-şi găsească prietenul şi ne vedem 
de drum, interveni Baudouin, apropiindu-se de uşă. 

— Sunteţi aici cu treburi oficiale? 

— Nu! răspunse repede Baudouin. Nimic oficial. 

— Atunci, cum am zis, va trebui să aşteptaţi afară. 

— Vă rog! izbucni Elwen, în vreme ce individul voia să închidă 
uşa. 

Simon o dădu la o parte, îşi propti talpa piciorului în uşă şi o 
deschise larg cu umărul. Îl pocni zdravăn pe uriaş în stomac. În 
vreme ce acesta se prăbuşea în genunchi cu un geamăt, Simon 
intră repede în încăpere, cu inima bătându-i să-i spargă pieptul. 
Ignorând femeile goale, îl căută cu privirea pe Will. Nu-l zări, dar 
văzu o scară îngustă ce urca în spirală, aşa că porni spre ea, 
fără să-i mai aştepte pe Elwen şi pe Baudouin, care la rândul lor 
trecuseră de uriaş şi pătrunseseră în cameră. 

Elwen se opri, şocată de scena din încăpere, dar Baudouin o 
împinse înspre scări. 

— Haideţi. Cu cât plecăm mai repede, cu atât mai bine. 

Simon urcă treptele câte două o dată, folosindu-se de pereţi 
ca să-şi menţină echilibrul. Ajuns sus, văzu un coridor lung şi 
îngust, luminat de o singură torţă, pe care se înşirau opt uşi. 
Limbi slabe de lumină ieşeau de sub mai multe praguri. In prima 
cameră în care Simon dădu buzna era un cuplu, care se ridică 
imediat în capul oaselor. Ignorând ţipetele indignate ale celor 
doi, Simon trecu la următoarea uşă. Auzi paşi în urma lui şi se 
răsuci pe călcâie, dar se linişti văzându-i pe Elwen şi pe 
Baudouin. 

— Trebuie să verificăm fiecare cameră, îi zise el gărzii regale. 

Baudouin începu şi el să ajute la cercetări. Elwen îl urmări 
dispărând într-o cameră, auzi câteva strigăte alarmate, apoi se 
lipi de perete când o fată goală ţâşni dinăuntru şi trecu în fugă 
pe lângă ea pe coridor. 

— Fabien! începu să strige fata, coborând scara. 

Simon aproape ajunsese la capătul coridorului, vrând să 
deschidă o altă uşă, când pe aceasta se ivi un bărbat cu umeri 
ca de taur, pe jumătate dezbrăcat. Individul se năpusti la 
grăjdar cu asemenea forţă, că amândoi se izbiră de uşa din 


240 


partea opusă şi se prăbuşiră în camera din spatele ei. Dinăuntru 
se auziră imediat zgomotele unei lupte teribile. 

— Baudouin! ţipă Elwen. 

Bărbatul apăru imediat în cadrul unei uşi şi se grăbi să-l ajute 
pe sergent, în vreme ce alţi oameni ieşeau din camerele lor şi 
treceau în fugă pe lângă Elwen înspre scară. Fata auzi gemete şi 
izbituri năprasnice din camera în care pătrunseseră Simon, 
Baudouin şi individul cu umeri de taur. Rămase ţintuită locului, 
neştiind ce să facă. Privirea ei căzu pe ultima uşă, din capătul 
coridorului. Aceasta era încă închisă. Elwen porni spre ea, 
trecând pe lângă uşile deschise şi aşteptându-se ca alţi oameni 
să iasă în fugă în orice moment. Deschise uşa din capăt şi se 
opri în pragul încăperii pline de fum, văzând tăciunii care se 
albiseră în cămin. 

Ochii ei se îndreptară apoi asupra oglinzii din argint de pe 
peretele îndepărtat, în care îşi zări imaginea reflectată: obrajii 
îmbujoraţi, părul arămiu care se revărsase pe umeri. Apoi 
privirea ei trecu repede peste un paravan, peste o masă, peste 
rafturile pline cu borcane, peste patul de lângă peretele cel mai 
apropiat de ea. Pentru o clipă se uită drept în ochii fetei cu 
chipul palid şi cu părul auriu, ca o cascadă, de pe pat. Fata 
stătea peste un bărbat, cu fustele ridicate până la şolduri. Elwen 
avu senzaţia că universul ei se răstoarnă atunci când privirea i 
se opri asupra bărbatului care zăcea sub fată. Chipul lui era 
întors în altă parte, dar Elwen recunoscu tunsoarea părului 
negru şi conturul gâtului şi al bărbiei. Simţi vag nişte mâini 
prinzându-i umerii şi dând-o la o parte. 

După ce încremenise la auzul agitaţiei de pe coridor, 
Jacqueline se dădu acum jos de pe Will şi se sprijini de perete, 
cu o expresie îngrozită. Simon intră în fugă în încăpere. Şi el se 
opri, însă numai pentru o secundă. Apoi se duse imediat la pat şi 
trase în jos cămaşa de corp a lui Will ca să-i acopere goliciunea. 

In vreme ce îi lega şiretul izmenelor, cu degete tremurânde, 
Simon o auzi pe Elwen ţipând în spatele lui. Will avea pielea 
cenuşie şi faţa plină de vânătăi. Simon îi deschise cu blândeţe 
pleoapele. Ochii cavalerului erau daţi peste cap şi li se vedea 
doar albul. Will scoase un geamăt inconştient. Simon avu 
impresia că aude un nume. Garin. 


241 


— Will! ţipătul lui Elwen se transformă în suspin, încercă să se 
apropie de pat, dar Baudouin, care îl dovedise pe individul cu 
umeri de taur, o ţinu bine pe loc. Ce a păţit? De ce nu se 
trezeşte? Will! 

Simon se uită iarăşi la cavaler. Recunoştea acei ochi daţi 
peste cap; văzuse asta la cai când erau sedaţi cu opiacee pentru 
diverse operaţii. Simţi cum îl cuprinde furia. 

— Ce a păţit, Simon? Spune-mi! 

Grăjdarul o privi pe Elwen. Ridică uşor din umeri. 

— Probabil că s-a îmbătat sau ceva asemănător. Nu ştiu. 

— Nu! N-ar fi făcut aşa ceva! N-ar fi făcut! 

Elwen se prăbuşi pe pieptul lui Baudouin. 

Acesta o ridică în braţe. 

— Ajunge. Vă duc înapoi la palat. 

Elwen plângea prea tare ca să protesteze că Baudouin o 
scoate din încăpere, lăsându-l pe Simon îngenuncheat lângă 
Will. 

După plecarea lor, cutremurându-se din tot corpul, Simon îl 
încălţă cu atenţie pe Will. Fata, care continua să tremure lipită 
de perete, ţâşni brusc afară din cameră. Simon o lăsă să plece. 
După ce-l îmbrăcă pe Will, îi prinse centura cu sabia în jurul 
mijlocului şi îşi ridică prietenul inconştient pe umăr. Se întrebă 
de ce bărbatul pe care îl pocniseră zdravăn nu venise după ei şi 
de ce auzea acum ţipete pe măsură ce cobora spre sala cea 
mare a tavernei. Incăperea părea mult mai goală şi muzica 
încetase. Câţiva oameni erau strânşi în jurul unei deschizături în 
partea din spate a sălii. Ţipetele erau scoase de femei. 
Deoarece atenţia tuturor era îndreptată în altă parte, nimeni nu- 
| observă pe Simon ieşind pe uşa din faţă cu trupul lui Will pe 
umeri. 


242 


Templul din Paris 
3 noiembrie 1266 


Will visă că se găsea într-o barcă. Era împreună cu tatăl lui pe 
lac, pescuind. Mişcarea apei îl liniştea. Tatăl lui prindea mereu 
nişte peşti enormi, argintii. 

Însă imediat îi arunca înapoi în apa lacului. 

— Ce frumuseţe! exclamă el, desprinzând peştele din cârlig şi 
aruncându-l înapoi în apă. 

Will nu prindea nimic. Vedea peştii înotând în jurul bărcii în 
bancuri mari, lucitoare, chiar sub suprafaţa apei, dar niciunul nu 
muşca momeala lui. 

— Momeală stricată, rosti tatăl lui cu ton de cunoscător. 

Will începu să se simtă ameţit. Mişcarea de unduire deveni tot 
mai intensă pe măsură ce bancurile de peşti înotau mai repede 
şi mai repede, învârtind barca pe loc din pricina impulsului 
generat. Tatăl lui râdea şi îi trăgea afară din apă de coadă. 

Tânărul se trezi şi se prinse de marginile patului pentru ca 
senzaţia de prăbuşire să înceteze. Rămase acolo, crezând că 
avea să i se facă rău şi clipi în direcţia tavanului până când, 
treptat, senzaţia trecu. Işi simţea limba umflată şi în gură avea 
un gust rău. Incercă să înghită, dar nu mai avea salivă şi gâtul 
lui protestă imediat. Totul părea nelalocul lui: lumina, formele 
ciudate ale mobilierului din jurul lui, moliciunea păturii în care 
era înfăşurat. Nici măcar mirosul propriei transpiraţii nu i se 
părea cunoscut. Will se ridică încet în capul oaselor. Lumina zilei 
care pătrundea prin spărtura din tapiserie îi provocă dureri la 
ochi. Işi simţea muşchii contractaţi şi, deşi era transpirat tot, 
simţea că îl ia cu frig. Cu dinţii clănţănind, dădu pătura la o 
parte şi îşi cobori picioarele peste marginea patului. Se uită prin 
încăpere şi îşi dădu seama că o cunoştea. Se găsea în camera 
lui Everard. 

Uşa se deschise cu putere. 

— Bun, rosti Everard, văzându-l pe Will în capul oaselor. Te-ai 
trezit. 


243 


Închise uşa şi se duse la scaunul de la fereastră, pe care puse 
doi saci mari de piele. Unul era gol, dar celălalt era plin cu 
lucruri. Will simţi miros de pâine proaspăt coaptă. Everard se 
duse la masa lui de scris şi luă de acolo un vas. Se opri ca să ia 
cu mâna liberă de pe un scaun o bucată lungă de pânză albă. O 
puse pe pat şi Will văzu că era, de fapt, o haină: tunica albă, 
fără mâneci, pe care cavalerii o purtau pe sub mantie. 

— Am luat-o de dimineaţă de la croitor, rosti Everard. Ar 
trebui să ţi se potrivească. Întinse vasul către Will. Bea asta şi 
îmbracă-te. 

Luând vasul, plin cu un lichid întunecat, tânărul îşi aminti de 
evenimentele din noaptea trecută într-un şir de imagini confuze. 

— Ce mi s-a întâmplat? 

— Ce-ţi aminteşti? 

— Garin, rosti brusc Will. 

Încercă să se ridice din pat, dar membrele îi erau prea slăbite, 
aşa că se prăbuşi la loc. 

— Simon spunea că i-ai menționat numele de câteva ori, zise 
Everard. Era şi el la taverna aia? 

— M-am dus acolo ca s-o văd pe Elwen, zise încet Will, 
încercând să discearnă ceva din şirul de imagini confuze care i 
se îngrămădeau în minte. Se uită la preot, dar acesta nu făcu 
niciun comentariu. Mi-a trimis un mesaj. Cel puţin mi s-a spus că 
e de la ea. Dar când am ajuns acolo, am fost... Se încruntă. Am 
fost atacat de cineva... un bărbat cu mască. Ştia de Cartea 
Graalului. Will îşi pipăi cu atenţie faţa. Işi simţea limba dublă ca 
dimensiuni, iar deasupra ochiului drept îi apăruse un cucui. Se 
strâmbă de durere când îl atinse. M-a bătut. Cred că i-am spus 
de Nicolas de Navarra pentru că nu l-am mai văzut. Apoi a venit 
Garin cu o femeie. Will dădu din cap, pe măsură ce i se 
limpezeau amintirile. Erau împreună, Garin şi acest bărbat. Se 
uită la Everard. Cum putea afla Garin totul? Să-i fi povestit 
Jacques despre Anima Templi? 

Everard oftă. 

— Nu m-aş fi gândit la asta, dar nu văd de unde altundeva să 
fi ştiut. Acest bărbat. Îţi aminteşti ceva despre el? 

— Nu. Cum am spus, purta mască. Will făcu o pauză. Rook, 
rosti el în cele din urmă. Cred că aşa i-a zis femeia. Garin m-a 


244 


obligat să beau ceva. Nu-mi amintesc prea multe după aceea, 
doar o uşă deschizându-se şi lumină. Will se încruntă. O voce de 
femeie. În minte îi apăru imaginea unei fete cu bucle aurii şi cu 
chipul palid. Pocalul îi scăpă din mână şi se rostogoli pe jos. 
Femeia, icni el. Ea... 

Simţi că i se face rău şi nu mai putu continua. 

Everard, pe de altă parte, părea să înţeleagă. Se aplecă şi luă 
pocalul de jos. 

— Te voi ierta. Nu trebuie să-ţi faci griji că ţi-ai încălcat 
jurământul de castitate. Nu voi spune nimănui. 

— Elwen! rosti Will, ridicându-şi capul. A fost acolo! l-am auzit 
vocea! 

— Da, mi-a spus Simon. 

Will se ridică, ameţit. Căută în jurul lui hainele şi zări cămaşa 
de corp pe un scaun, sub care se găseau ghetele lui. 

— Ce faci? întrebă Everard, urmărindu-l cu privirea. 

Will îşi trase cămaşa peste cap. 

— Unde mi-e sabia? 

— William... 

— Unde mi-e nenorocita de sabie? 

Everard făcu un pas în spate când Will se întoarse cu faţa spre 
el, cu ochii în flăcări. 

— Acolo, zise el, arătând spre unul din cufere. 

Will o luă cu un gest precipitat. După ce îmbrăcă tunica nouă, 
care i se potrivea, îşi prinse centura sabiei de mijloc. 

— Ce ai de gând să faci? William? 

— Trebuie să o văd pe Elwen. Dinţii lui Will clănţăneau. 
Încleștă maxilarele ca să îi facă să se oprească. Trebuie să-i 
explic. 

— N-ai timp. Everard vorbea cu voce calmă, dar fermă. 
Nicolas are deja o zi avans faţă de noi şi, dacă nu te înşeli, se 
pare că de Lyon şi omul care te-a torturat sunt şi ei pe urmele 
lui. Simon te-a cărat până aici de la tavernă. Ne-a înşeuat caii şi 
ne aşteaptă afară. Va veni şi el cu noi. L-am luat pe post de 
scutier. 

— l-ai spus lui Simon despre Anima Templi? 

— Nu. Dar el şi-a dovedit utilitatea şi ştie deja despre de 
Navarra. Inspectorul crede că mergem la Blois ca să vedem un 


245 


tratat despre navigarea pe mare. l-am spus că de Navarra a 
trebuit să plece urgent cu treburi personale. Ultimul lucru de 
care avem nevoie este o anchetă legată de dispariţia lui. 

— Nu pot să merg. 

Will privi în jur după mantie. O descoperi împăturită la piciorul 
patului. Şi-o aruncă peste umeri şi porni spre uşă. 

Everard păşi în faţa lui. 

— Dacă Elwen are aceleaşi sentimente pentru tine precum ai 
tu pentru ea, te va ierta. Indiferent că-i explici azi, mâine sau 
săptămâna viitoare. 

— Dă-te la o parte din calea mea, Everard, rosti Will pe un ton 
sec. Nu îmi mai comanzi ce să fac. 

Preotul îl prinse de braţ. 

— De Lyon te-a drogat şi te-a pus în pat cu o târfă mizerabilă, 
fără îndoială bolnavă de sifilis! O să-l laşi să scape cu faţa 
curată? 

Will încercă să-l dea la o parte pe Everard, dar puterile sale 
erau secătuite. Cuvintele preotului îi ardeau urechile şi îl făceau 
să se simtă rău. 

— Opreşte-te! Vocea lui era spartă. Nu mai spune nimic! Nu 
vreau să aud! 

— A pus o femeie să te violeze, şuieră Everard, cu ochii lui 
injectaţi de sânge îngustaţi până la nivelul a două fante. 
Nemernica aia te-a violat! 

— Taci din gură! 

— Te-a făcut să-ţi încalci jurământul, jurământul pe care l-ai 
depus faţă de Templu în onoarea tatălui tău mort! Preotul prinse 
şi celălalt braţ al lui Will şi îl scutură bine. Ce-o să faci în privinţa 
asta? 

— O să-/ omor! 

Will se prăbuşi la pieptul preotului, tremurând din tot corpul. 
În mintea lui se învălmăşeau imagini cu acea fată, cu Garin, cu 
tatăl lui şi cu Elwen. 

Everard se împiedică, dar reuşi să-l ţină bine pe cavaler. 

— O să-l găsim împreună, murmură el în urechea lui Will. Eu 
îmi voi lua cartea, iar tu vei avea grijă ca de Lyon să atârne în 
ştreang. Ţi-o promit! 


246 


KKK 


Drumul lui Cezar, la marginea Orleansului 
5 noiembrie 1266 


Timp de două zile, îi urmăriseră pe Garin şi pe Rook, mergând 
de-a lungul Drumului lui Cezar spre vest, către La Rochelle. 
Inaintaseră foarte bine în prima zi şi îşi dăduseră seama de asta 
când opriseră ca să înnopteze în Etampes, un orăşel prosper 
construit în jurul câtorva ţesătorii. Acolo aflaseră că oamenii din 
partea locului văzuseră un templier însoţit de un bărbat trecând 
prin localitate în acea după-amiază. Everard spera ca, dacă 
reuşeau să-i întârzie pe Garin şi pe Rook în cursa lor de urmărire 
a lui Nicolas de Navarra sau chiar să le-o ia înainte, să îşi 
continue neabătuţi drumul spre La Rochelle, unde urmau să-şi 
pună în aplicare planul de a-i aresta pe cavalerii ospitalieri. 

In Etampes, Will, Everard şi Simon împărţiseră o încăpere din 
casa de oaspeţi. Văzându-le mantiile, proprietarul îi invitase să 
mănânce friptură de mistreţ, împreună cu el şi soţia lui. Carnea 
picase extrem de prost în stomacul lui Will, care, spre marea 
frustrare a lui Everard, se deplasase mult mai încet a doua zi. 
Starea gâtului lui Will se înrăutăţise constant în cursul dimineţii, 
până ce el ajunse ca abia să mai poată înghiţi, iar nasul şi ochii îi 
curgeau continuu, făcându-l să meargă aproape orbeşte înainte. 
In ciuda frigului amarnic, Will transpira din abundentă, iar în 
noaptea precedentă, când găsiseră adăpost în grajdul unui 
fermier, îi ţinuse pe ceilalţi doi treji cu zvârcolelile şi vorbitul lui 
în somn. Simon îi urmărea îngrijorat starea, însă Everard era 
prea concentrat pe recuperarea cărţii ca să acorde foarte multă 
atenţie sănătăţii în rapidă deteriorare a cavalerului. 

— O să se facă bine într-o zi sau două, zise, nervos, preotul, 
când descălecară în preajma slujbei de după-amiază şi Simon îi 
arătă faţa îmbujorată de febră a lui Will. 

Se opriseră la mică distanţă de drum, lângă un pâlc de arbori, 
de-a lungul căruia curgea un pârâu îngust, umflat de ploile 
recente. Malurile erau suficient de joase pentru adăparea cailor. 
O burniţă uşoară înceţoşa atmosfera, iar norii atârnau jos pe cer. 
Solul din jurul lor era maroniu şi ud în aşteptarea iernii. 


247 


Will se dusese la malul apei ca să umple ploştile. Simon luă 
hăţul lui Everard, în vreme ce preotul scoase pâine şi brânză din 
sacul cu merinde şi le puse pe o buturugă. Sergentul se uită la 
Will cum trece ploştile de piele prin apă ca să le umple. Şi-ar fi 
dorit enorm să se ducă la el, şi totuşi era incapabil să se mişte 
din loc. Încercase de mai multe ori să discute cu Will după ce 
părăsiseră Parisul, însă limba i se împleticise în gură şi nu fusese 
capabil să scoată nicio vorbă. Se străduise să-şi alunge din 
minte imaginea chipului răvăşit al lui Elwen când îi spusese că 
Will probabil se îmbătase, dar aceasta îl urmărea. Minciuna îi 
scăpase de pe buze ca şi cum ar fi fost pregătită dinainte. Odată 
ieșită, fusese prea târziu ca să o mai dreagă. Acum, când se uita 
la Will, nu se putea gândi decât la trădarea lui. 

— Adapă caii, îi spuse Everard, scoţându-l pe Simon din 
inerție. 

În vreme ce preotul se îndepărtă ca să găsească un tufiş 
pentru a-şi face nevoile, Simon duse caii de căpăstru până la 
malul apei, unde animalele îşi lungiră gâturile ca să bea. 
Grăjdarul îşi bătu încetişor pe grumaz calul, o iapă tânără pe 
care o încărcaseră cu majoritatea proviziilor, după care îl privi 
pe Will cu colţul ochiului. Începu să strige, uluit. Will îşi dăduse 
jos mantia şi tunica, pe care le aruncase neglijent pe malul 
mocirlos. Acum îşi scotea şi cămaşa de corp. Cavalerul nici 
măcar nu tresări la strigătul lui Simon. Abandonând caii, 
grăjdarul o luă la fugă de-a lungul malului, văzându-l pe Will 
cum îşi scoate ghetele şi porneşte împleticindu-se pe panta 
noroioasă către apa maronie şi înspumată. Acolo pârâul ajungea 
doar până la mijloc, dar curentul era puternic şi Simon realiza 
cât de rece putea fi apa. 

— Will! leşi de acolo! 

Cavalerul nici nu clipi. Începu să îşi dea cu apă peste braţe şi 
piept, frecându-şi pielea goală. 

Simon înjură, îşi scoase ghetele şi intră, blestemând şi 
gemând din pricina durerii, în pârâu. 

Trupul alb şi zvelt al lui Will contrasta puternic cu apa 
întunecată, dar pe obrajii lui se vedeau pete de roşeaţă. 
Cavalerul se întoarse când Simon îl prinse de umăr. Ochii lui 
verzi erau măriţi şi privirea confuză. 


248 


— Trebuie să mă curăţ. 

— leşi din apă şi o să te şterg eu cu o cârpă umedă, icni 
Simon, simțind cum răceala apei îl taie ca un cuţit. 

Will încercă să se afunde şi mai mult în torent, dar Simon îl 
tinu. In ciuda slăbiciunii, cavalerul părea surprinzător de 
puternic şi sergentul avu nevoie de toată forţa lui ca să-l 
oprească. 

— Te rog, Will! Murim amândoi aici! 

— Când închid ochii o văd doar pe ea! 

— Pe Elwen? întrebă Simon, care se ţinea acum de Will pentru 
că nu-şi mai simţea picioarele. 

Privirea cavalerului păru să se focalizeze. 

— Credeam că e ea, Simon. Am crezut că fata aia e ea. Parcă 
visam. Şi o doream. Eu... am atins-o... şi... Clătină din cap cu 
disperare. Apoi, când i-am văzut chipul, faţa ei adevărată, am 
încercat să-i spun să înceteze. Am încercat, Simon, trebuie să 
mă crezi. Dar nu puteam vorbi. Nu mă puteam mişca! Încă îi 
simt... mirosul pe mine. Şi nu-l suport! 

— O să fie bine, îi spuse Simon. 

Zgomotul apei îi acoperea vocea. 

— Elwen m-a văzut. 

— După ce luăm cartea şi ne întoarcem în Paris, o să-i explici. 
Spune-i exact ce mi-ai spus şi mie. 

— Ce să-i spun, Simon? Că m-am culcat cu o curvă crezând că 
e ea? Will suspină amarnic. De ce a plecat? Nu pricep. Trebuie 
să fi ştiut că eu n-aş fi făcut aşa ceva, nu? Nu pricep! 

— Elwen te va ierta. Simon se opri, copleşit de un vârtej de 
emoţii. Ar fi vrut ca afirmaţiile lui să fie adevărate: voia cu 
disperare să-şi alunge propriul sentiment de vinovăţie. Dar 
cuvintele i se opreau în gât, înecându-l. Şi dacă nu te va ierta, 
poate că tot răul e spre bine, reuşi el să îngaime. 

— Cum ar putea să fie spre bine? strigă Will, cu voce răguşită. 

— Uneori lucrurile neplăcute se petrec cu un motiv, nu? Poate 
că era prea devreme ca tu să o ceri de soţie. Poate că trebuia să 
mai aştepţi puţin ca să te asiguri că asta vrei cu adevărat. 

— Nu mai pot aştepta! 

Will porni spre mal, dar alunecă şi căzu în apă. Simon îl prinse 
şi îl trase la suprafaţă, înecându-se şi tuşind. 


249 


— Nu pricepi, nu-i aşa? ţipă Will la el. Am aşteptat toţi anii 
ăştia ca tata să mă ierte, iar el a murit! Il prinse pe Simon de 
umeri. Nu mai pot să aştept şi după ea! 

Cavalerul se împletici din nou şi grăjdarul abia reuşi să-l 
prindă. 

— Dă-mi drumul, şopti Will cu voce tot mai slabă. 

— Ai vrea tu, răspunse Simon, reuşind să-l tragă pe mal, 
acum că Will nu-i mai opunea rezistenţă. 

— Ce-aţi făcut? urlă Everard, ieşind din tufiş şi văzându-i pe 
Will şi pe Simon prăbuşiţi pe malul noroios, uzi leoarcă şi 
tremurând. 

În vreme ce făcea focul pentru a-l mai încălzi pe Will, Simon 
se văzu nevoit să îndure în tăcere mânia preotului. Everard tuna 
şi fulgera împotriva amândurora pentru întârzierea provocată 
inutil, însă Will, cuprins de delirul febrei, nici nu conştientiza 
izbucnirea preotului. În vreme ce Everard continua să tune 
împachetând proviziile, Simon încercă să-l convingă pe Will să 
mănânce nişte pâine, fără să reuşească însă. De când ieşise din 
apă, cavalerul nu mai deschisese gura decât ca să tuşească. 
Simon uri imediat acel sunet cavernos. Tatăl lui i-a fi spus tuse 
de cimitir. 

Într-un târziu, Everard stinse cu piciorul focul şi cei trei porniră 
iarăşi la drum, sperând să ajungă în Orleans până la lăsarea 
întunericului. Cum Will era prea slăbit ca să se ţină singur în şa, 
grăjdarul se postă în spatele lui, ţinându-l bine cu un braţ pe 
după mijloc. Everard ducea iapa lui Simon de căpăstru alături de 
propriul cal, mormăind din când în când ceva pentru sine. Ritmul 
în care mergeau era cumplit de lent, dar reuşiră, aşa cum 
speraseră, să ajungă în oraş în acea seară. 

Intrară în Orleans în spatele unei mici caravane de negustori, 
exact înainte de închiderea porţilor de acces. Everard îi conduse 
pe străzile oraşului. Cerul de deasupra labirintului de acoperişuri 
şi turnuri era verde-cenuşiu în lumina care slăbea în intensitate, 
începuse să plouă când preotul ajunse, în sfârşit, după ce 
greşiseră de mai multe ori drumul, la poarta preceptoriului. Era 
un ansamblu mic de clădiri ce dădeau spre Loara, dar care 
dispunea de capelă, de grajduri şi de interioare primitoare. 
Maestrul veni personal ca să-i salute după ce le fu anunţată 


250 


sosirea. Will fu imediat dus la infirmerie, însoţit de Everard, în 
vreme ce Simon fu condus spre dormitor. 

Grăjdarul aşteptă nerăbdător în camera micuță, privind în gol 
afară printr-o fantă în zid care ţinea loc de fereastră şi prin care 
pătrundeau vântul rece şi mirosul de râu. In afară de un scaun, 
în încăpere mai erau un pat îngust şi o găleată pentru nevoi. 
Simon îşi dădu seama că în acea noapte avea să doarmă pe jos. 

Ceva mai târziu, când Everard intră în cameră, Simon se 
ridică imediat în picioare. 

— Cum se simte Will, domnule? întrebă el, ezitând. 

— Ce? răspunse Everard, aşezându-se greoi pe scaun. A! Nu 
prea bine. 

— Curva... curva aceea e de vină, domnule? 

— Nu, nu cred. Are o febră urâtă. Felcerul crede că va scădea 
în câteva zile. Luna este în faza potrivită şi au început deja să-i 
ia sânge. 

Simon dădu din cap. Simţea că temerile i se mai atenuează. 

— Va trebui să te duci singur după carte. 

Simon căscă gura. 

— Domnule...! 

— Trebuie să o luăm de la ospitalieri, i-o reteză Everard. Dacă 
de Navarra părăseşte aceste ţărmuri cu ea, n-o s-o mai văd 
niciodată! Preotul deschise unul din sacii pe care îi cărase până 
în cameră şi scoase de acolo o pungă groasă şi un cuţit lung de 
vânătoare. la astea, zise el, punând punga şi cuțitul în mâinile 
lui Simon. Ai bani destui acolo ca să ajungi în La Rochelle şi să 
te întorci de cinci ori. Du-te direct la baza noastră de acolo şi 
spune-le cavalerilor că ospitalierii au furat o carte importantă de 
la Templul din Paris. Spune-le că ai fost nevoit să o iei înaintea 
însoţitorilor tăi şi că trebuie să-i aresteze pe Nicolas şi pe fraţii 
acestuia şi, de asemenea, pe de Lyon şi pe însoţitorul lui dacă 
au ajuns deja acolo. Will şi cu mine te vom urma imediat ce vom 
putea. 

Simon se uită fix la pungă şi la cuţit, apoi din nou la preot. Nu 
vorbea franceza, iar cu latina de abia se descurca. Reuşea doar 
să-şi scrie numele sau să numere până la zece şi mânuise o 
armă doar la preceptoriul din Paris, în timpul lecţiilor cu Will. lar 
acum, acest preot cu priviri de nebun voia ca el să care mai 


251 


mult aur decât văzuse în întreaga lui viaţă şi să urmărească 
două grupuri de bărbaţi înarmaţi? Simon se gândi la distanţa 
care îl despărţea de coastă şi, deşi nu ştia cât însemna asta în 
kilometri, din punctul lui de vedere era ca şi cum Everard i-ar fi 
cerut să se ducă pe jos până la lerusalim. 

— Eu... nu cred că pot face asta, domnule, îngăimă el. Nu vă 
puteţi duce dumneavoastră, domnule? Aş putea sta eu cu Will şi 
apoi să vin cu el când... 

— Nu fi ridicol! i-o reteză Everard. Eşti mult mai rapid ca 
mine. Şi-aşa suntem în întârziere. Trebuie să ajungi în La 
Rochelle înainte de plecarea lui Nicolas. Will şi cu mine nu vom 
sta aici prea mult. Vocea preotului se mai domoli şi deveni 
rugătoare. Nu mai există altcineva, Simon. Dacă nu faci asta, de 
Lyon nu va fi niciodată pedepsit pentru nedreptatea comisă faţă 
de Will. lar dacă se va întâmpla aşa ceva, prietenul tău nu-şi va 
mai găsi niciodată liniştea. 


252 


Templul din Orleans 
2 februarie 1267 


Will urmări cu privirea şirul de femei care coborau dealul spre 
catedrală. În palmele făcute căuş, fereau flacăra lumânărilor de 
vântul puternic ce agita apele întunecate ale Loarei. Era 
Festivalul Purificării Fecioarei şi toate femeile care născuseră în 
anul precedent veneau cu lumânări la biserică pentru a se ruga 
Maicii Sfinte pentru sănătatea pruncilor lor. Preoţii, călugării şi 
clericii din întreaga creştinătate sfinţeau în acea noapte toate 
lumânările şi candelele care aveau să fie folosite la slujbe în 
anul în curs. 

Întorcându-şi faţa de la fereastră, Will se zări în apa din 
ligheanul pus pe masă lângă patul lui. Avea obrajii supţi, ochii 
înfundaţi şi coastele scoase în afară deasupra scobiturii 
stomacului. În ultimele trei luni, pierduse aproape o treime din 
greutatea corporală. 

Ceea ce debutase ca o febră se transformase într-o boală de 
plămâni care aproape îl ucisese. Pe lângă cicatricele lăsate pe 
spate de biciul lui Everard se vedeau acum mai multe tăieturi 
proaspete, făcute de felcerul infirmeriei pentru a-i scoate 
umorile rele din piept. Camera mirosea a smirnă şi ulei de dafin, 
care fuseseră folosite la vindecarea rănilor. Săptămâni de-a 
rândul, Will zăcuse într-o toropeală plină de sudoare, în vreme 
ce din vene i se scoteau căni întregi de sânge. Simţise că, odată 
cu îndepărtarea acelui lichid dătător de viaţă, din el dispar furia, 
durerea şi vinovăția, lăsându-l ca un pui jumulit care nu se mai 
poate hrăni şi îmbrăca singur, darămite să mai simtă ceva. 

Treptat însă, în ultimele două săptămâni, tusea începuse să 
mai slăbească. Luarea de sânge fusese oprită din pricina lunii 
noi, în obraji începuse să-i revină culoarea, iar odată cu asta 
reveniseră şi amintirile. Şi mânia. Era vorba acum de o mânie 
rece, mai intensă decât simţise el vreodată. De câteva nopţi îl 
ţinea treaz şi copleşea până şi durerea profundă pe care o 
simţea când începea să se gândească la Elwen. 


253 


În acea clipă se deschise uşa. 

— Ai văzut procesiunea? 

Will nu-şi întoarse privirea la auzul vocii lui Simon. 

— Da. 

Neluând în seamă vocea ternă a cavalerului, Simon continuă 
să zâmbească. Ducea un vas cu supă fierbinte şi un pocal cu 
blana mielului: o băutură făcută din mere coapte, bere, zahăr şi 
nucşoară. 

— Uite, zise el, închizând uşa cu piciorul. Ce-ar fi să stai jos? 
Te ajut eu să mănânci. 

Singurul indiciu al iritării lui Will erau maxilarele încleştate. 

— Mă descurc şi singur. 

Cavalerul găsea tot mai supărătoare grija grăjdarului, iar 
dimensiunile liliputane şi claustrofobice ale încăperii în care 
practic era obligat să stea închis nu-l ajutau deloc să-şi 
îmbunătăţească starea de spirit. Se săturase de propriul miros 
care impregnase păturile cu care se învelea şi aerul pe care îl 
respira, ca şi de peticele de cer cenuşiu pe care le vedea prin 
fereastră. Luând castronul, Will se aşeză pe pat şi sorbi din 
supă. Căldura lichidului i se scurse pe gâtlej şi i se împrăştie prin 
tot corpul, atenuându-i starea de încordare. 

— Fratele Jean crede că te vei face suficient de bine până la 
sfârşitul lunii ca să poţi călători, rosti Simon după o lungă 
tăcere, în cursul căreia se auziră doar cântecele femeilor de pe 
străzi. 

Will dădu din cap. Fratele Jean, infirmierul, îi spusese şi lui 
acelaşi lucru în acea dimineaţă. Everard, care venise să afle 
despre starea tânărului, se arătase încântat. Simon îi povestise 
lui Will că preotul se comportase ca un om posedat şi îşi 
petrecuse ultimele săptămâni închis în camera lui, plimbându-se 
nervos ca un tigru în cuşcă şi cercetând toate hărţile pe care le 
putuse găsi pentru a găsi itinerarii către Ţara Sfântă - pe mare 
şi pe uscat. 

Când Simon se întorsese din La Rochelle, aproape la mijlocul 
iernii, Will era scuturat de frigurile provocate de febră. Drumul 
grăjdarului spre port începuse bine şi el parcursese o distanţă 
destul de mare de-a lungul Loarei, înspre Blois. Intr-o seară 
târziu însă, chiar înainte de a ajunge în Tours, calul lui se 


254 


împiedicase de un bolovan. Mersese pe jos alături de animalul 
rănit până în oraş, unde fusese obligat să cheltuie banii de la 
Everard ca să-şi cumpere un alt cal. Combinată cu câteva zile de 
vreme proastă, întârzierea îl făcuse pe Simon să ajungă în La 
Rochelle mult mai târziu decât îşi planificase. Nu-l găsise pe 
Garin, însă întâmpinase mai puţine dificultăţi ca să dea de urma 
lui Nicolas. 

Când Simon îi informase pe templieri că un ospitalier furase o 
carte valoroasă de la Templul din Paris, Mareşalul trimisese doi 
cavaleri la preceptoriul ospitalierilor ca să le ceară celor de 
acolo predarea lui Nicolas. După ce negaseră că ştiau ceva 
despre existenţa vreunei cărţi, ospitalierii îi informaseră cu 
răceală pe templieri că de curând adăpostiseră patru cavaleri de 
la Paris, dar că aceştia nu mai erau acolo. Trei dintre ei se 
întorseseră la Paris, iar al patrulea, un om pe nume Nicolas de 
Acra, se urcase la bordul unei corăbii cu doar şase zile în urmă, 
cu destinaţia Acra. Nedorind să strice şi mai mult relaţiile cu 
ospitalierii, Mareşalul templier îi comunicase lui Simon că el nu 
mai putea face nimic şi că de Inspectorul de la Paris depindea 
continuarea cercetărilor. 

La întoarcerea lui Simon în Orleans, Everard vrusese să plece 
imediat spre port, însă Will se simţea prea rău ca să 
călătorească, iar Simon îl informase pe preotul frustrat că nicio 
altă corabie nu avea să mai plece spre Orient până în 
primăvară. Una din aceste corăbii avea să fie o navă templieră, 
Falcon; era una din primele aparţinând flotei care urma să ridice 
ancora ca răspuns la atacarea Safedului de către trupele lui 
Baybars. Everard trimisese atunci un mesaj Inspectorului din 
Paris prin care îl informa că ei aveau să plece spre Acra, el 
pentru un pelerinaj, iar Will şi Simon ca să ajute la refortificarea 
oraşului. 

Simon se uită cum Will goleşte pocalul cu băutură. 

— M-am gândit la ceva. Poate că n-ar trebui să plecăm spre 
Acra. Cum rămâne cu războiul? Ştii bine că nici măcar nu pot 
ţine o sabie ca lumea. 

— Eu m-am decis, replică Will, ştergându-şi gura cu dosul 
palmei. Îi aruncă o privire lui Simon. Tu nu trebuie să vii. 

— Ba da. Everard nu va avea grijă de tine. 


255 


— N-am nevoie să aibă grijă cineva de mine. 

Simon oftă. 

— Abia dacă poţi să mergi. Va dura săptămâni de zile ca să 
ajungi în La Rochelle, apoi luni şi luni ca să călătoreşti pe mare 
cu nava. Şi dacă ajungem în Ţara Sfântă, cum îl vom găsi pe 
Nicolas sau pe Garin, asta dacă e vreunul pe acolo? 

Will se ridică şi se duse la fereastră. Işi puse mâinile pe 
pervaz şi închise ochii, inspirând superficial aerul ca de gheaţă. 
De câteva zile se gândea la Outremer: mormântul tatălui său. 
Pielea lui albă şi plină de crestături ducea dorul căldurii 
închipuite a soarelui oriental. Mintea lui ducea dorul răzbunării. 
Sarazinii îi răpiseră tatăl, iar Nicolas de Navarra îi răpise singura 
ocazie de a se mântui, de a face acel lucru pe care Will ştia că 
tatăl lui şi l-ar fi dorit. Dacă Nicolas reuşea să distrugă Anima 
Templi şi Templul, moartea tatălui său nu ar mai fi însemnat 
nimic, iar războiul ar fi continuat. lar Garin? Vechiul lui prieten? 
Băiatul care odinioară făcuse umbrele să dispară? li răpise 
singura fiinţă care îi mai rămăsese lui Will: Elwen. Deschise 
ochii. 

— Îi găsesc eu, rosti el, deopotrivă pentru sine şi pentru 
Simon. 


256 


PARTEA A TREIA 


237 


36 


Spitalul Ordinului Sfântului loan, Acra 
18 ianuarie 1268 


Era o zi răcoroasă în Acra, deşi mai caldă decât în Franţa sau 
Anglia. In depărtare, la sud de oraş, dealurile de la poalele 
muntelui Carmel erau încoronate de nori indigo, care se 
proiectau negri pe fundalul pantelor alburii şi a câmpiilor gălbui. 
Perdele eterice de ploaie atârnau ca nişte văluri din cer. Într-o 
încăpere spațioasă şi luminoasă dintr-un turn al spitalului 
Ordinului Sfântului loan din Acra, Nicolas de Acra urmărea norii 
de ploaie deplasându-se continuu spre vest. Prin ferestrele 
deschise pătrundeau zgomotele şi mirosurile dinspre târgul de 
vite care se ţinea în faţa zidurilor ansamblului de clădiri. 
Complexul în sine era şi el aglomerat. Nicolas zări doi bărbaţi, 
probabil pelerini, care erau conduşi dincolo de curtea interioară 
către adăpost, sprijinindu-se unul de celălalt. Crescând în Acra, 
Nicolas îşi amintea că acel adăpost, înfiinţat, la fel ca întreg 
ordinul lor, pentru îngrijirea pelerinilor creştini, fusese mereu 
aglomerat. Acum majoritatea paturilor erau goale. Nicolas 
presupunea că dintr-un punct de vedere acest lucru însemna o 
binecuvântare, dar era şi un semn că tot mai puţini creştini se 
aflau acolo ca să fie îngrijiţi. 

Intorcând spatele priveliştii, Nicolas se uită din nou la biroul 
de mahon pe care se găsea produsul a zece ani din viaţa lui. 
Cartea învelită în piele fină fusese dată la o parte pentru a face 
loc pergamentelor şi călimărilor grămăticului care transcria cu 
sârg o scrisoare pe care i-o dicta Hugues de Revel, Marele 
Maestru al Ordinului Sfântului loan. Bărbat înalt şi zvelt, de 
vârstă mijlocie, cu mustață şi barbă atent îngrijite, Marele 
Maestru şedea drept pe un scaun cu spătar înalt. Grămăticul 
stătea încovoiat pe marginea unui divan cu perne, ca şi cum ar 
fi fost preocupat să nu pară prea relaxat ocupând o asemenea 
piesă confortabilă de mobilier. Ascunzându-şi nerăbdarea sub 
masca unei expresii de calm şi stăpânire de sine, Nicolas se 
întoarse din nou spre fereastră. 


258 


Aştepta această întâlnire de aproape cinci luni, de la sosirea 
lui în Acra de la sfârşitul verii precedente. Imediat ce nava 
ancorase la țărm, dăduse fuga la spital ca să-i înmâneze Marelui 
Maestru Cartea Graalului. La vremea în care Nicolas îşi luase 
numele de Navarra şi plecase la Paris, Marele Maestru era doar 
un cavaler, ca şi el. Însă la câteva săptămâni după revenirea lui 
Nicolas izbucnise o dispută pentru controlul portului din oraş 
între negustorii rivali venețieni şi genovezi, dispută care 
declanşase un război civil ce se prelungise până la sfârşitul 
toamnei. Ca unul dintre numeroşii conducători autonumiţi şi 
deopotrivă învestiţi de alţii ai cetăţii, de Revel fusese prea 
ocupat cu negocieri, întâlniri private şi înlăturarea efectelor 
războiului civil ca să aibă timp pentru Nicolas până acum. 

— În concluzie îţi trimit douăzeci de cavaleri ca să întăresc 
garnizoana preceptoriului nostru din nobila cetate a Antiohiei. 
Marele Maestru făcu o pauză şi îşi mângâie barba cu arătătorul. 
Mi-aş fi dorit enorm să-ţi pot trimite mai mulţi, frate, dar în 
ultimii ani şi noi ne-am împuţinat. 

Auzind ultimele cuvinte, grămăticul îşi înălţă capul, oprindu- 
se, după care scrise cele dictate, cu pana scârţâind pe 
pergamentul de piele. 

— Încheie cu salutările mele calde şi trimite misiva cu 
detaşamentul de cavaleri, încheie de Revel. 

— Da, stăpâne, răspunse grămăticul. 

Omul îşi strânse pergamentele, penele de scris şi călimările şi 
părăsi încăperea. Paşii abia dacă se auzeau pe covoarele din 
mătase roz şi verde care împodobeau podelele albe. 

Privirea lui de Revel se îndreptă spre Nicolas. li făcu semn să 
se aşeze pe divan. 

— Stai jos, frate de Acra. 

Nicolas urmă îndemnul şi luă loc, fără a se aşeza la fel de 
incomod precum grămăticul, dar nici într-o postură relaxată. Se 
uită drept în ochii Marelui Maestru. 

Deşi avea o constituţie atletică, Hugues de Revel era un om 
rigid, ca o trestie prin care fusese înfipt un par de fier. Cu cinci 
luni în urmă, când intrase pentru prima dată în acea încăpere, 
Nicolas zărise expresia oţelită din ochii Marelui Maestru. Acum o 
vedea din nou. 


259 


— Nu m-am putut împiedica să nu trag cu urechea, domnule. 
Trimitem trupe în Antiohia? 

Marele Maestru îşi împreună mâinile cu degete lungi în poală. 
Mantia neagră cu crucea albă de pe piept îi cădea în falduri în 
jurul trupului. 

— Trimitem trupe pretutindeni. Am primit veste de la unul 
dintre spionii noştri din Cairo. Baybars intenţionează să 
pornească în luna asta noua lui campanie împotriva noastră. Se 
pare însă că sultanul a întărit securitatea în jurul lui şi, ca atare, 
nu dispunem de informaţii credibile legate de locul unde va 
ataca prima dată. În ultimii ani, Acra a fost principala lui ţintă, 
dar de fiecare dată când l-am respins de sub zidurile ei, s-a dus 
şi s-a răzbunat pe aşezările noastre mai greu de apărat, deşi 
acestea devin tot mai puţine de la an la an. Cu toate astea, 
Antiohia mă preocupă în mod special. Este una dintre cele mai 
mari ţinte rămase în picioare şi mă îndoiesc, odată ce Baybars 
va conduce personal noua campanie, că prinţul Bohemond va 
reuşi să-şi cumpere salvarea pentru a doua oară. 

Nicolas dădu din cap. Un alt cavaler îi povestise despre 
tentativa mamelucilor de a cuceri Antiohia, cu paisprezece luni 
în urmă. Când comandanții lui Baybars se iviseră sub zidurile 
cetăţii, conducătorul Antiohiei, prinţul Bohemond, sacrificase 
zece căruţe cu aur, bijuterii şi fete tinere ca să salveze oraşul. 
Mulţumiţi de ofertă, comandanții mameluci se retrăseseră în 
Alep, lăsând Antiohia neatinsă. Se zvonea că, la aflarea celor 
întâmplate, Baybars luase foc. 

— Cu cât cruciada regelui Ludovic începe mai repede, cu atât 
mai bine, rosti încet Marele Maestru. Deşi nu se ştie exact când 
va fi asta. A decretat mobilizarea anul trecut, dar ultimele veşti 
primite din Apus arată că regele a început discuţiile cu fratele 
lui, Carol, contele de Anjou, care a fost recent numit rege al 
Siciliei. Se pare că de Anjou încearcă să-l convingă pe Ludovic 
că, înainte de atacarea Egiptului, trebuie mai întâi cucerit 
Tunisul. 

— Tunisul? se miră Nicolas. De Ludovic şi de oamenii lui e 
nevoie aici, în Palestina. 

— Nu te contrazic, frate. Sunt unii în Acra care cred că de 
Anjou vrea să-şi extindă regatul nou-înfiinţat. Ambiţiile lui legate 


260 


de un imperiu personal în Orient ar putea influenţa planurile lui 
Ludovic. S-ar putea să ne trezim singuri în aşteptarea 
presupusei sosiri a regelui aici. Nu cred că putem conta pe el ca 
să ne sprijine. Oricum, continuă Marele Maestru, aplecându-se în 
faţă ca să ia Cartea Graalului, astea sunt probleme de altă 
natură şi nu de aceea eşti tu aici. Deschise cartea şi dădu 
primele pagini. Am citit-o cu câteva săptămâni în urmă, explică 
el. După câteva clipe, o puse la loc pe masă. Ai procedat bine, 
frate. Ai sacrificat multe ca să urmăreşti o asemenea pistă şi ai 
dus această acţiune lipsit de egoism, în interesul ordinului 
nostru. 

Nicolas îşi înclină cu respect capul. 

— Era de datoria mea, domnule. Am preluat bucuros sarcina. 
Recunosc, pentru o vreme m-am temut că lupta mea s-ar putea 
să nu dea roade; că lucrarea ar putea să nu provoace acele 
daune ireparabile Templului aşa cum spera Marele Maestru de 
Châteauneuf când am aflat despre existenţa ei. Dar, după ce am 
citit-o eu însumi, văd că speranţa nu era deznădăjduită. 

Pe chipul lui de Revel apăru o expresie de sobrietate. 

— Da. Fără îndoială că este opera unor eretici şi a unor 
blasfemiatori. Mi s-a făcut rău citind-o. Papa ar fi ultragiat să 
descopere implicarea templierilor. Dar nu cred că singură 
această carte îl va determina pe sfântul părinte să dizolve 
ordinul. 

Pentru Nicolas asemenea cuvinte însemnau o lovitură, din 
care îşi reveni însă repede. 

— Lăsaţi-mă să vă explic, domnule. Nu doar natura eretică a 
cărţii poate fi atribuită Templului. Informatorii mei mi-au spus că 
lucrarea conţine şi planurile Anima Templi ascunse sub forma 
unor alegorii. Planuri care, am fost asigurat, ar putea distruge 
Templul dacă sunt dezvăluite. Trimiţându-mă ca să recuperez 
cartea, Marele Maestru de Châteauneuf spera să o putem folosi 
exact în acest scop. 

— Chiar dacă lucrurile stau aşa, frate, strategiile ascunse 
printre rânduri ar fi limpezi doar pentru cei care le cunosc în 
mod explicit. Templul însuşi a lansat o anchetă împotriva 
acestui grup cu ani de zile în urmă şi nu a descoperit nimic. 
Dacă vrem să aducem acuzaţii credibile, ne trebuie mai multe 


261 


dovezi. Ai vreo idee despre natura exactă a planurilor Anima 
Templi? 

— Am bănuielile mele. Nicolas se aplecă în faţă şi se uită fix în 
ochii Marelui Maestru. Ştiu că Anima Templi există, domnule. 
După atacul Templului împotriva ordinului nostru, grupul s-a 
destrămat, dar preotul Everard de Troyes continuă lucrarea lui 
Armand şi a celorlalţi. Ştiu sigur acest lucru. 

— Nu te contrazic. Dar vom avea o singură oportunitate de a 
face asta şi trebuie să ne asigurăm că lovitura noastră ţinteşte 
perfect. Este bine-cunoscută animozitatea noastră faţă de 
Templu. Am putea fi acuzaţi că provocăm inutil probleme acum, 
când în Outremer situaţia este atât de instabilă. Papa se 
bazează pe Templu, aşa cum se bazează şi pe noi, ca să-i oprim 
pe sarazini. Cred că ar trebui să strângem mai multe informaţii 
despre grup şi despre planurile lui înainte de a întreprinde ceva. 
Mărturiile celor implicaţi anterior, ale informatorilor tăi ne-ar 
întări enorm cazul. 

— Omul care mi-a povestit despre carte a murit cu câţiva ani 
în urmă. Era singurul dispus să depună mărturie împotriva 
Anima Templi şi doar atunci când cartea ar fi intrat în posesia 
noastră. Cei cu care am păstrat legătura sunt prea speriaţi de 
consecinţele trădării lor ca să iasă în faţă. 

— l-ai putea convinge? 

Nicolas îşi îngădui câteva clipe de tăcere. 

— Da, e posibil, folosind mijloacele potrivite. 

— Bine. De Revel se lăsă pe spătarul scaunului. Atunci chestia 
asta ne-ar putea fi de mare folos în viitor. 

— In viitor, domnule? Se încruntă Nicolas. N-ar trebui să 
acţionăm cât mai repede posibil? Cu cât mai repede, cu atât mai 
rapid se va prăbuşi Templul. 

De Revel nu spuse nimic pentru un timp. 

— Când Marele Maestru Châteauneuf mi-a dezvăluit planul, 
recunosc că l-am socotit o cauză pierdută. Am crezut că ela 
început o vânătoare de vrăjitoare. După moartea lui şi după ce 
mi-ai scris ca să mă anunţi de dispariţia cărţii, interesul meu 
legat de infiltrarea ta în Templu a fost mai degrabă acela de a 
descoperi mai multe despre averea lor: fonduri, proprietăţi, 
relicve sfinte. Acum câteva luni, când ai venit să mă vezi, mi-ai 


262 


oferit o listă destul de cuprinzătoare a proprietăţilor lor din 
Regatul Franţei, dar eu sperasem să pot face nişte calcule 
rezonabile legate de puterea lor financiară în întregul ei. 

— lar eu încă nu am aflat motivul unei asemenea însărcinări, 
domnule. Vă pot întreba de ce voiaţi să ştiţi asta? 

Marele Maestru îşi ţuguie buzele, ca şi cum se gândea dacă să 
răspundă sau nu. 

— Interesul meu pentru averile lor este legat de o propunere 
pe care eu şi alţii din ordinul nostru o luăm în consideraţie de 
ceva vreme. 

— O propunere, domnule? 

— Discutăm despre încheierea unei alianţe cu Templul. 

Nicolas făcu ochii mari. 

— Dar aşa ceva este cu siguranţă imposibil, nu-i aşa, 
domnule? 

— Nici eu nu iubesc Templul, frate. Ceea ce ne-au făcut 
Armand şi cavalerii lui este de neiertat. Dar jihadul lui Baybars 
nu ne dă de ales. Dacă ne unim resursele, poate că vom reuşi să 
opunem rezistenţă armatei lui suficient timp cât să ne 
recâştigăm unele teritorii. Dacă nu, ambele noastre ordine, noi 
toți vom pierde totul. 

— Cu tot respectul, domnule, dumneavoastră nu eraţi aici 
când Armand şi cavalerii lui ne-au asediat fortăreaţa. Habar n- 
aveţi prin ce am trecut în acele luni. 

— Te rog să foloseşti un ton civilizat cu mine, frate! 

Nicolas nu-i răspunse. Era şi aşa supărător să vadă cum 
altcineva abandonează atât de abrupt toate rezultatele 
eforturilor sale. Era însă de-a dreptul devastator să constate că 
aceste rezultate vor fi folosite în scop total opus celui iniţial. 

— Frate, dacă Templul cade acum, vom cădea cu toţii, reluă 
de Revel. Doar aliindu-ne cu ei putem spera să ne continuăm 
visul de a avea o Ţară Sfântă creştină. Aşa cum am spus, tu ai 
sacrificat deja multe, dar acum trebuie să facem un sacrificiu şi 
mai mare şi să lucrăm alături de inamicul nostru pentru un ţel 
mai înalt, pentru că altfel ne confruntăm cu posibilitatea reală 
ca să nu mai prindem încă o iarnă aici. Nicolas vru să 
protesteze, dar Marele Maestru continuă înainte ca acesta să 
deschidă gura: Trebuie să fac cum e mai bine pentru ambele 


263 


noastre ordine, iar deocamdată orice încercare de subminare 
sau de distrugere a Templului ar fi împotriva unui asemenea 
curs. Dacă supravieţuim acestui război şi recuperăm suficiente 
teritorii, poate ne vom găsi pe o poziţie suficient de puternică 
pentru a ne ridica împotriva templierilor fără să ne facem rău 
nouă înşine. Până atunci însă, nu voi periclita ordinul nostru prin 
continuarea planului lui de Châteauneuf, oricât de periculoasă s- 
ar putea dovedi cartea. Deocamdată trebuie să ne concentrăm 
asupra câştigării acestui război. După aceea, când vom fi pe 
poziţii de forţă, putem ataca. De Revel luă Cartea Graalului şi se 
ridică. Până atunci, tu ţi-ai îndeplinit sarcinile. Se duse la un 
dulap din fier, prins în perete, în spatele scaunului. Luă o cheie 
care atârna de un lanţ de centura lui, îl descuie şi băgă cartea 
înăuntru. În următoarele luni, locuitorii din Outremer vor avea 
mare nevoie de ajutorul nostru, al tuturor. De Revel dădu din 
cap înspre Nicolas. Eşti liber, frate. 

Cavalerul se ridică şi se înclină. 

— Domnule. 

Se răsuci pe călcâie şi plecă. Ferestrele cu arcade înalte de pe 
coridorul de afară ofereau o privelişte magnifică asupra oraşului. 
Privirea lui Nicolas se plimbă peste labirintul de turnuri, biserici 
şi pieţe, apoi se opri asupra golfului prin care şase nave de 
război templiere, înconjurate de o suită de vase mai mici, se 
îndreptau spre port. 


KKK 


Falcon, golful oraşului Acra 
18 ianuarie 1268 


Punţile celor treisprezece nave erau pline cu oameni: 
sergenţi, cavaleri, pelerini, negustori, cu toții încercând să 
zărească primii oraşul care căpăta încet formă la orizont. Inspre 
nord şi sud se vedeau munţi şi cerul întunecat de nori. De la 
zidurile înalte ale cetăţii şi până spre dealurile îndepărtate se 
zărea o zonă pustie, gălbui-alburie. Pe măsură ce navele se 
apropiau şi detaliile ținutului deveneau mai clare, oamenii de la 
bordul ambarcaţiunilor începură să discearnă oaze verzi care 
marcau câmpiile propriu-zise: terenuri cultivate, livezi şi dealuri 


264 


udate de ape albastre. Unii căzură în genunchi văzând 
priveliştea. Aceasta era Palestina: Ţara Sfântă şi locul de 
naştere al lui Hristos. 

La bordul lui Falcon, cea mai lungă navă din flotă cu cei 
patruzeci şi cinci de metri ai ei de la prora la pupa, Will stătea 
sprijinit de parapet. Sub el, flancurile navei plonjau ametitor în 
apă, iar în faţa lui pintenul de fier înconjura prora ca un pumn. 
Platforma pe două niveluri construită la prora ascundea şi 
catapulta navei: era o armă similară unei catapulte de asalt, dar 
mai precisă şi care folosea un arcan în loc de o bârnă scobită 
pentru a lansa pietre. Acum, că se găseau în ape prietenoase, 
catapulta stătea descărcată, cu arcanul atârnând liber. Când 
trecuseră prin strâmtoarea Gibraltar, arma fusese încărcată şi 
pregătită de acţiune, un adevărat bastion de încredere atunci 
când văzuseră primele nave ale sarazinilor în largul coastei 
lângă Granada. În cele din urmă însă, catapulta nu trăsese nici 
măcar o dată. Uşor de recunoscut după crucile roşii pictate pe 
velele principale, cele şase nave templiere de război 
reprezentaseră prin ele însele o ameninţare suficientă pentru 
orice inamic. 

Când se auzi clopotul care-i chema pe vâăslaşi la posturi, Will 
îşi luă privirea de la peticul de pământ care se tot lăţea la 
orizont şi se uită în jos spre puntea aglomerată a navei, căminul 
lui în ultimele opt luni. 

Alături de celelalte cinci corăbii-surori, Fa/con plecase din La 
Rochelle la începutul lunii iunie a anului anterior. Impreună cu 
navele de război zvelte plecaseră patru cargouri - ambarcaţiuni 
greoaie şi mătăhăloase încărcate cu cai, căruţe şi maşini de 
luptă - şi o ambarcaţiune templieră de transport plină cu 
baloturi de lână şi pânzeturi menite negoţului în Outremer. 
Marea şi cerul deveniseră treptat tot mai întunecate pe măsură 
ce avansau prin golful Biscaya, iar navele ajunseseră să 
înainteze ca nişte beţivi peste valurile mari şi verzi până când, 
prins între două furtuni, unul dintre cargourile care transportau 
cai cedase. Zgâlţâit bine pe priciul lui de sub punte, Will fusese 
trezit de un pârâit îngrozitor. Fugise pe punte, împreună cu 
Simon şi cu o mulţime de alţi oameni ameţiţi de somn, ca să 
vadă cum catargul principal al cargoului se frânsese în două şi 


265 


zdrobise puntea de dedesubt. Ţinându-se bine de parapeţii 
navei de război, care la rândul ei scârţâia din toate încheieturile, 
cu ploaia şi apa sărată de mare spălându-le chipurile, oamenii 
urmăriseră, neajutoraţi, cum cargoul se scufundase cu prora 
înainte, aruncând deopotrivă oameni şi cai în braţele valurilor 
imense. 

Furtunile nu le dăduseră deloc pace până în Regatul 
Portugaliei, unde acostaseră, cu navele bine zdruncinate, în 
Lisabona. Patru ambarcaţiuni erau afectate, două dintre ele 
destul de grav. Acolo fuseseră obligaţi să rămână timp de trei 
luni pentru reparaţii. Majoritatea cavalerilor şi a sergenţilor 
plecaseră cu bărcile de-a lungul fluviului Tomar către oraşul cu 
acelaşi nume care aparţinea Templului. 

Pentru Will asta însemnase cel mai bun lucru care s-ar fi putut 
întâmpla. 

Ceva mai devreme în cursul acelui an, în vreme ce Will zăcea 
bolnav în Orleans, Robert de Paris se dusese la unul dintre 
preceptoriile din Regatul Castiliei, cu nişte treburi pentru 
Inspector. Când se aflase că flota templieră acostase în Lisabona 
pentru reparaţii, Robert şi alţi câţiva cavaleri îi trimiseseră o 
scrisoare maestrului ca să le îngăduie să se alăture echipajului 
de pe nave. Odată cererea lor aprobată, traversaseră călare ţara 
întreagă pentru a ajunge în Tomar. Robert fusese repartizat 
împreună cu Will. 

Dimineţile se antrenau împreună pe terenul din exteriorul 
castelului templier care domina localitatea. Cu muşchii topiţi de 
boală şi cu plămânii arzând după urcarea câtorva trepte, Will 
abia dacă mai putea sălta în şaua unui cal, darămite să ţină o 
lance în mână. Treptat însă exerciţiile şi soarele Portugaliei îi 
dăduseră o nouă viaţă trupului său, aşa că, pe măsură ce 
muşchii se întăreau şi pielea i se bronza, mintea începuse să se 
aşeze la locul ei. Intr-o seară, în vreme ce el şi Robert şedeau pe 
meterezele castelului, admirând priveliştea dealurilor scăldate 
de razele soarelui la apus, cu şopârle furişându-se de-a lungul 
zidurilor de piatră din jurul lor, Will îi povestise lui Robert despre 
prostituată. Îi vorbise şi despre rolul jucat de Garin, fără să-i 
dezvăluie şi motivele din spatele trădării acestuia, făcând doar o 
menţiune vagă legată de manuscrisul furat de la Everard. 


266 


Robert îl ascultase în tăcere, apoi îi dăduse lui Will o ploscă plină 
cu vin de Burgundia pe care o confiscase de la un sergent. 

După confesiune, lucrurile se schimbaseră pentru Will. Nu-l 
părăsise dorinţa de a se răzbuna pe Garin pentru ceea ce 
făcuse, dar reuşise să o închidă undeva în interiorul lui, într-un 
loc în care să nu-l mai macine cu atâta persistenţă. 

Avea deja un alt loc special pentru Elwen. 

În cursul zilei, când se antrena cu Robert, pescuia în apele 
fluviului sau discuta cu Everard şi cu Simon, reuşea să ţină 
amintirea lui Elwen ferecată bine în acel loc. Noaptea însă, când 
nimic nu-i mai ocupa mintea, Elwen i se strecura adesea în 
gânduri. De multe ori se trezise în zori cu o imagine estompată a 
chipului ei şi cu un imens gol în suflet. Atunci se gândea să se 
întoarcă acasă, dar îl împiedica să treacă la acţiune frica de a nu 
fi iertat de ea şi, în egală măsură, dorinţa de a merge mai 
departe spre Orient pentru a vedea locul unde fusese 
înmormântat tatăl lui. 

Două galere de negoţ şi o navă cu pelerini se alăturaseră 
flotei la plecarea din Lisabona, după ce căpitanii respectivelor 
ambarcaţiuni plătiseră o taxă pentru escortă armată până în 
Acra. Cu cât înaintau spre sud, cu atât apele îşi schimbau 
culoarea, de la cenuşiul de ardezie din largul coastelor Franţei şi 
albastrul profund al mărilor spaniole la smaraldul apelor 
portugheze şi, în cele din urmă, la azurul Mediteranei. 

— La asta te aşteptai? întrebă Robert, apropiindu-se de Will 
dinspre furchet. Îi dădu acestuia o ploscă din piele, apoi se 
căţără cu pricepere peste parapetul navei. Bea-o pe toată. E 
ultima rezervă de vin de Burgundia. 

— La ce mă aşteptam? 

— Acra, explică Robert, arătând spre oraş, care acum era 
mult mai aproape de ei. 

Văslaşii începuseră să slăbească ritmul pe măsură ce nava se 
apropia de un dig lung care conducea spre cel mai mare şi mai 
aglomerat port văzut vreodată de Will. 

Cavalerul luă o gură de vin, apoi îi dădu înapoi plosca lui 
Robert. 

— Arată ca Parisul. Doar că e mai galben. 


267 


— Cred că ăia or să fie dezamăgiţi, zise Robert golind 
recipientul cu vin şi arătând din cap înspre un grup de sergenţi 
adunaţi pe puntea din spate. Oamenii îşi lustruiau săbiile şi se 
uitau spre oraş cu chipuri sumbre. 

— Un membru al echipajului tocmai mi-a povestit despre nişte 
cavaleri care acum câţiva ani au refuzat să părăsească nava 
întrucât au crezut că văd sarazini aşteptându-i pe țărm. Au 
început să se certe în privinţa modului de apropiere cu nava 
astfel încât să tragă cu catapulta în inamic fără ca ei să ajungă 
în raza de acţiune a armelor duşmane. 

— Şi erau sarazini? întrebă Will, deja zâmbind. 

— Nu. Era un grup de sergenţi templieri care aşteptau pentru 
a ajuta la descărcarea mărfurilor de pe navă. Omul spune că 
asistă la aşa ceva de fiecare dată când vine aici. Jumătate dintre 
cei de la bord cred că vor debarca pentru a intra direct în război. 

O oră mai târziu, Will, Robert şi ceilalţi cavaleri şi ofiţeri de pe 
Falcon se găseau într-una din cele două bărci mari şi erau 
conduşi de vâăslaşi spre țărm. Simon şi Everard se aflau în cea 
de-a doua. Navele de război, cargourile şi corabia de transport 
templieră fuseseră ancorate lângă dig, alături de alte galere 
prea mari ca să pătrundă în portul interior al oraşului, şi-aşa plin 
cu vase de comerţ. Will stătea alături de Robert la prora bărcii şi 
urmărea cum unul din cele mai vechi oraşe de pe Pământ i se 
dezvăluie treptat privirilor. 

Era după-amiaza târziu, aşa că lumina aruncată asupra 
oraşului era aurie. Dublate de turnuri, zidurile cetăţii păreau să 
absoarbă soarele şi strălucirea acestuia. Clădiri din lemn, piatră 
şi chirpici se aliniau în port, iar dincolo de piaţa aglomerată din 
spatele porţilor oraşului, dinspre care se auzeau deja zgomotele 
specifice târgurilor, se înălţau biserici, turnuri impozante şi turle 
elegante. Restul oraşului era invizibil din pricina zidurilor care îl 
înconjurau, dar Will avea deja o senzaţie de opulenţă şi forţă. 

— Ce e ăla? îl întrebă el pe unul dintre ofiţerii de pe Fa/con 
care se născuse în Acra. 

Arătă înspre un zid imens care se alinia cu ţărmul mării 
înainte de a vira brusc înspre oraşul din spatele lui. Din zid se 
desprindeau turnuri gigantice. Unul dintre acestea, pe partea 
dinspre oraş, avea în vârf patru foişoare ale căror capete păreau 


268 


făcute din aur. În spatele zidului se vedeau turla unei biserici şi 
acoperişurile mai multor clădiri grandioase, din piatră albă. 

— Ala, rosti ofiţerul, privind în direcţia în care se uita Will, este 
preceptoriul nostru. 

Will tăcu. Preceptoriul părea o versiune în miniatură a 
oraşului: imaculat, imperial şi magnific. 

Barca ajunse la țărm, iar vâslaşii săriră în apă ca să tragă 
ambarcaţiunea pe nisip. Piaţa zărită de Will din golf era într- 
adevăr aglomerată şi zgomotoasă. Ofiţerul îi spusese că 
aparţinea pisanilor. Mai existau şi alte pieţe, conduse de 
venețieni, lombarzi şi germani, cu toţii având cartiere proprii în 
oraş, care erau administrate ca nişte state independente, cu 
legi, biserici şi guverne proprii. Era, conform spuselor ofițerului, 
ca şi cum oamenii îşi aduseseră cu ei o bucăţică din patria 
natală pe care să o lipească la acele teritorii nisipoase. În total, 
erau douăzeci şi şapte de cartiere diferite: Montmusart dincolo 
de ziduri spre nord, unde trăia şi muncea populaţia fără o 
apartenenţă anume; St Andrew, unde locuia nobilimea franceză 
locală, mulţi membri ai acesteia refugiindu-se în Acra din 
lerusalim după căderea cetăţii sfinte; cartierul evreiesc; cartierul 
patriarhului şi aşa mai departe. 

Will încercă să asculte cu atenţie tot ce îi povestea ofiţerul în 
vreme ce străbăteau plaja în spatele căpitanului, dar privirea lui 
descoperea o cu totul altă poveste, astfel că îi venea extrem de 
greu să se concentreze. 

— Will! Simon grăbise pasul pe întinderea de nisip. Avea 
obrajii roşii ca focul. Era urmat de sergenţii şi de membrii 
echipajului din a doua barcă. Le-ai văzut? Uită-te! 

Will privi în direcţia degetului lui Simon, îndreptat spre piaţă, 
şi văzu un şir de animale ciudate. Erau mai mari decât caii, de 
culoare bej, cu gâturi lungi şi nişte cocoaşe ca nişte movile pe 
spate. Pe zidul oraşului deja începeau să se adune grupuri de 
oameni care părăsiseră piaţa ca să urmărească sosirea 
cavalerilor. Câţiva stătură aşa o vreme, uitându-se la templieri 
cu o curiozitate moderată, după care reveniră la tarabele din 
piaţă, mai interesaţi de mărfurile de acolo. 

Primul lucru care-i atrase atenţia lui Will la acei oameni fu 
îmbrăcămintea lor. Hainele aveau o croială mai elegantă decât 


269 


cele apusene; erau rochii lungi şi tunici cu multe broderii pentru 
femei; pantaloni mulaţi bine croiţi şi tunici brodate pentru 
bărbaţi. În plus, materialele din care erau făcute erau 
somptuoase. Nu se vedeau nicăieri confecţii din lână sau 
încălţăminte din lemn, ci doar mătăsuri, damascuri sau ţesături 
fine din in. Toţi, inclusiv copiii, păreau regi şi regine la 
încoronare. 

Pe măsură ce se apropia de mulţime şi anumite particularităţi 
ale ei deveneau vizibile, Will se trezi că nu-şi mai poate 
desprinde privirea de acolo. Iniţial, crezuse că sunt cu toţii 
străini după chipurile arse de soare, croiala ciudată a hainelor, 
turbanele pe care le purtau pe cap şi accentele mai puţin 
familiare. Curând însă ajunse să-şi dea seama că unii oameni 
vorbeau latina, alţii, engleza şi franceza. Erau occidentali. Însă 
tot ei intrau lejer în vorbă şi chiar râdeau şi glumeau cu indivizi 
înalţi şi graţioşi cu pielea de culoarea mahonului, ai căror dinţi 
se dezvăluiau incredibil de albi atunci când râdeau, sau cu alţii 
cu piele măslinie, ochi migdalaţi şi chipuri rotunde, precum şi cu 
oameni care arătau ca Hasan. 

— Sarazini! îl auzi Will şuierând pe un cavaler. 

Câţiva cavaleri îşi duseră mâinile la arme şi se uitară la 
căpitanul lor, dar acesta trecea netulburat chiar prin mijlocul 
mulţimii. Will îl zări şi pe Everard, şchiopătând la mică distanţă 
în spatele lor. Preotul zâmbea. 

Cavalerii îşi urmară căpitanul ca printr-o ceaţă, trecând pe 
lângă tarabe unde venețieni cu ochii negri se tocmeau cu 
negustori musulmani pentru lemn şi fier, iar beduinii, îmbrăcaţi 
în hainele lor care le acopereau tot trupul, îşi strigau în gura 
mare oferta de recipiente cu lapte de iapă contra bizanţi!. Se 
găseau acolo lămâi dulci şi curmale, stivuite pe platforme de 
căruţe alături de tarabe cu rubine, vopseluri, săbii, mătăsuri, 
porţelanuri şi săpunuri. Un evreu care purta un soi de ochelari 
râdea cu un negustor grec în vreme ce cântărea nişte safire pe 
talerele balanței sale. Aerul era sufocant din pricina mirosurilor 
de dejecţii animale, sudoare, mirodenii şi mentă. Mulţimile se 
întrepătrundeau, vorbind în atât de multe limbi şi cu atât de 


1 Monedă de largă răspândire în Evul Mediu, caracteristică Imperiului Bizantin 
(n. Tr.). 


270 


multe accente, încât latina nu se mai distingea de ebraică, iar 
franceza de arabă. După ce cavalerii lăsară piaţa în urmă şi 
porniră pe străzile înguste şi şerpuitoare către preceptoriu, 
priveliştea care li se oferea se schimba la fiecare colţ de stradă. 
Sticla din ferestrele rotunde ale unei biserici reflecta soarele 
după-amiezii, orbindu-i. Femei îmbrăcate cu rochii indecent de 
scurte adăstau pe ulițele laterale întunecoase şi încercau să-i 
ademenească. Bătrâni şedeau pe prispele caselor, învăluiţi în 
fum de tămâie, iar alţii stăteau la mese, jucând şah pe table 
confecţionate din piatră şi sticlă egipteană. 

Când ajunseră la preceptoriu, cavalerii erau deja atât de 
copleşiţi de cele văzute pe drum, încât mulţi nici nu observară 
cei patru lei din aur din vârfurile turlelor turnului care străjuia 
porţile masive ale Templului. Cavalerii care stăteau de pază la 
intrare îi salutară pe nou-veniţi şi îi îndemnară să intre printr-o 
uşă mai mică decupată în porţile masive. Cavalerii se treziră 
într-un dreptunghi interior mărginit de clădiri mari din piatră. 
Will se opri imediat după prag. Privirea lui îi mătură pe oamenii 
din interiorul dreptunghiului, căutându-i pe cavalerii. Însă 
niciunul dintre ei nu avea păr auriu. 

Robert îl bătu uşor pe umăr pe Will. 

— Unul dintre ofiţeri mi-a cerut să întocmesc o listă cu numele 
noastre pe care să i-o dau aprodului. O să te caut după ce-mi 
termin treaba. 

Robert fu condus către o clădire cu un catarg fixat pe 
acoperiş, din care se vedea steagul Templului fluturând uşor. În 
spatele lui Will, oamenii care veniseră pe celelalte nave de 
război se revărsau prin poarta de intrare, cei mai mulţi cu 
aceleaşi expresii de uluială întipărite pe chipuri. Simon ajunse şi 
el lângă Will, exact atunci când din clădirea în care intrase 
Robert se iviră funcţionarii Templului, care imediat începură să 
împartă mulţimea de oameni care se tot aduna. 

— Tatăl meu n-ar crede niciodată aşa ceva. Nici eu nu ştiu 
dacă să cred. Chiar am văzut sarazini în piaţă? 

Înainte ca Will să-i răspundă, Everard veni lângă ei. 

— William, vreau să afli dacă Nicolas de Navarra este la sediul 
ospitalierilor din oraş. 


271 


Vocea lui Everard era mai răguşită ca oricând. Tusea lui 
persistentă, care se accentuase după moartea lui Hasan, fusese 
exacerbată de lunga călătorie pe mare, iar în unele zile preotul 
se chinuia să vorbească. 

— Acum? 

Chiar dacă ştia cât de obsedat fusese preotul de acest 
moment încă de la plecarea din La Rochelle, Will era surprins de 
obstinaţia lui Everard. 

Preotul privi în jur în vreme ce un funcţionar se apropia de ei. 

— Trebuie să văd nişte oameni. Mă bazez pe tine, William. 

— Pe aici, fraţilor, rosti funcţionarul, făcându-le semn să-l 
urmeze. 

— Şi ce-o să faci când vei da de Nicolas? şopti Simon în vreme 
ce porniră în spatele funcţionarului. 


Will clătină din cap, cu atenţia distrasă de zidurile enorme pe 
care cavalerii îşi făceau rondurile de pază, marcate de 
despicături pentru lansare de săgeți şi pline cu catapulte mari şi 
mici. Preceptoriul de aici nu semăna deloc cu cele din Londra, 
Paris sau La Rochelle. Acum Will îşi dădea seama şi de ce. Nu 
era un preceptoriu, ci o fortăreață. 

— Nu ştiu, răspunse el, în vreme ce treceau pe lângă o 
armurerie în care se vedeau oameni lucrând pe nişte bancuri la 
ascuţirea unor săbii. 

Aruncând peste umăr priviri îngrijorate înspre Will, Simon se 
lăsă condus alături de ceilalţi sergenţi către un şir de clădiri din 
spatele incintei dreptunghiulare. Will fu dus împreună cu ceilalţi 
cavaleri dincolo de grajduri, ateliere de lucru, o biserică 
magnifică pe lângă care capela din Paris părea un biet şopron şi 
o structură ca un mic palat despre care funcţionarul le spuse că 
era reşedinţa Marelui Maestru Berard. Ajunseră într-un final la 
un set de clădiri care înconjurau o curte cu un bazin în centru. 
Will fu condus într-o încăpere cu alţi şapte cavaleri. Paturi cu 
aspect confortabil se înşirau de-a lungul pereţilor şi fiecare om 
dispunea de un cufăr de lemn pentru obiectele personale. 
Existau un cuier pentru mantii şi un loc de care să-şi atârne 
săbiile. Păturile erau confecţionate din lână de miel, iar la capul 
fiecărui pat se vedeau perne adevărate, făcute din pânză de in 


272 


umplută cu pene, nu ca sacii plini cu paie din preceptoriile pe 
unde mai fusese Will. Podeaua de piatră era curată şi acoperită 
cu o rogojină ţesută. După lunile petrecute la bordul navei, acel 
loc părea un adevărat palat, dar, în loc să folosească ocazia 
pentru a se odihni într-un astfel de interior princiar, după ce îşi 
lăsă sacul pe pat, Will ieşi imediat din cameră. 

Sergenţii şi servitorii îl salutau respectuoşi în vreme ce el se 
plimba prin preceptoriu. Cavalerii mai vârstnici decât el, cu 
chipuri bronzate şi duritate în priviri, îl ignorară. Will bănuia că 
acei oameni ştiau dacă Garin venise cu adevărat acolo pe 
urmele lui Nicolas, dar ceva îl împiedică să întrebe. Acum, că 
sosise clipa aşteptată, nu mai avea nicio dorinţă să-l vadă pe 
omul care îl trădase şi îl dezonorase. După cum nu nutrea nicio 
dorinţă să iasă singur pe străzile oraşului necunoscut ca să-l 
caute pe Nicolas. 

După o vreme, Will se trezi pe meterezele care dădeau înspre 
oraş. Priveliştea era absolut fascinantă. Dincolo de zidurile 
principale din Acra se găsea o aşezare aglomerată mărginită de 
un alt zid şi de un şanţ. Dincolo de acestea se vedeau livezi, 
grădini şi pâlcuri de măslini, întinzându-se către zarea acoperită 
de o ceaţă auriu-chihlimbarie. 

— Frumos, nu-i aşa? 

Will întoarse privirea şi văzu un cavaler cu părul alb stând pe 
metereze lângă el. ă 

— Urc aici în fiecare seară înainte de vecernie. Întotdeauna 
mă simt mişcat. Cavalerul zâmbi. Ai venit din Franţa, frate? 

Will dădu din cap. Îşi zise că acel cavaler putea avea răspuns 
la întrebarea care îl măcina. Privi spre oraşul de dedesubt şi 
zise: 

— Unde e Safed? 

Cavalerul îi indică estul. 

— La aproximativ patruzeci şi cinci de kilometri peste câmpie. 

— L-aş putea găsi cu uşurinţă? 

Cavalerul păru surprins. 

— Din oraş pleacă un drum încolo, dar oamenii lui Baybars 
controlează cea mai mare parte a lui. Ştii că Safedul a căzut în 
mâinile sarazinilor? 

— Da. Tatăl meu a murit acolo. 


273 


— Îmi pare rău. Dar eu te-aş sfătui să nu încerci să-i vezi 
mormântul, căci ar putea deveni şi al tău. Anul trecut, baronii 
din Acra au trimis un mesager ca să încerce să găsească o cale 
de înţelegere cu sultanul. Au găsit însă fortăreaţa înconjurată de 
capetele creştinilor omorâţi. 

Will se gândi la trupul tatălui său, pe vremuri un exemplu de 
forţă şi demnitate, lăsat neîngropat şi devenit o mână de oase. 
Ar fi vrut să adune acele rămăşiţe şi să le ducă într-un loc unde 
să-şi găsească liniştea. Il deranja cumplit gândul la sufletul 
tatălui său împrăştiat în cele patru vânturi şi bântuind acele 
ţinuturi străine. Acolo nu era Scoţia. Nu era acasă. 

— Te voi lăsa acum, rosti cavalerul cu blândeţe. 

— Cunogşti un cavaler pe, nume Garin de Lyon? 

Omul cu părul alb clătină încet din cap. 

— Nu cred. 

— Trebuia să fi ajuns aici anul trecut. E de vârsta mea. 

Will i-l descrise pe Garin. 

Cavalerul îşi desfăcu larg mâinile. 

— Mulţi vin pe aici. 

— Poate că a venit singur. Nu la bordul unei nave templiere. 

— Singur? Un tânăr a venit într-adevăr pe cont propriu chiar 
înainte de Crăciun. De Lyon? Cavalerul ridică din umeri în chip 
de scuze. Poate că aşa îl chema. Nu pot fi sigur. A venit pe uscat 
dinspre Tyr. Portul era închis, aşa că nava cu care trebuie să fi 
ajuns aici a fost îndrumată acolo. Pe atunci statele comerciale 
erau în război, explică omul. 

— Şi nu mai e aici? 

— Dacă îmi amintesc bine, a fost alocat unei companii de 
cavaleri care se îndrepta spre Jaffa. 

— Jaffa? 

— Un oraş de coastă în apropiere de lerusalim, cam la o sută 
douăzeci de kilometri de aici. Cavalerul arătă spre munţii 
îndepărtați din sud. Avem o garnizoană acolo. 

— Mulţumesc. 

Lăsându-l pe cavaler cu apusul lui de soare, Will îşi reluă 
plimbarea prin incintă. Se trezi din nou la porţi. Tocmai voia să 
se îndrepte spre dormitor când îşi auzi numele. Il văzu pe Simon 
alergând spre el. 


274 


— Te-am căutat peste tot! rosti gâfâind sergentul. Trebuie să-l 
găseşti pe Everard. 

— De ce? 

— Am fost repartizaţi, explică Simon pe un ton iritat. 
Amândoi. 

— Repartizaţi? Dar nu suntem aici pentru... 

— În dormitorul nostru a venit un cavaler cu o listă, i-o reteză 
Simon. Imediat ce ne aşezaserăm. Mi-a spus că sunt repartizat 
unei companii. Am aflat că şi tu, şi Robert aţi fost alocați tot 
acolo. 

— Alocaţi unde anume? 

— Într-un loc căruia îi spune Antiohia, răspunse Simon cu 
năduf. 


275 


Templul din Antiohia 
1 mai 1268 


Deşi devenită mai puţin importantă din punct de vedere 
comercial, cetatea Antiohiei continua să fie socotită una dintre 
minunile lumii. Oamenii care vedeau pentru prima dată cetatea 
lungă de cinci şi lată de doi kilometri rămâneau fără grai, 
incapabili să creadă că nu Dumnezeu, ci omul o construise. 
Ridicate de împăratul roman lustinian, zidurile care o înconjurau 
se întindeau pe o lungime de treizeci de kilometri şi erau 
împodobite cu patru sute cincizeci de turnuri. Pe o latură, 
zidurile se învecinau cu râul Orontes - cunoscut de arabi sub 
numele de Rebel iar pe cealaltă înconjurau pantele abrupte ale 
muntelui Silpius, în vârful căruia se ridica o citadelă colosală, la 
trei sute de metri deasupra aşezării. Oraşul din interiorul acestei 
împrejmuiri de piatră era la fel de impresionant. 

Se găseau acolo vile şi palate unde palmieri şi arcade romane 
se ridicau din curţi cu marmură, pieţe pline cu mărfuri, grădini 
bogate, numeroase biserici şi mănăstiri. Aşa cum spuneau 
creştinii din partea locului, care formau majoritatea populaţiei, 
era un oraş fără seamăn în lume. 

Stând pe meterezele preceptoriului Templului, Will avea o 
privelişte clară asupra văii râului, unde apa curgea peste praguri 
de calcar ca să se verse mai departe peste câmpurile roditoare. 
Spre nord se înşirau munţii Amanus, ale căror vârfuri înalte erau 
permanent acoperite de zăpadă. Pe acele creste stâncoase 
Templul deţinea două fortărețe, una păzind Porţile siriene - 
trecătoarea înaltă care ducea spre Regatul Ciliciei. Înspre sud, 
dincolo de câmpie, se găseau munţii Jabal Bahra. Undeva pe 
crestele acelea era ascunsă fortăreaţa Ordinului Asasinilor. 

— Ai văzut ceva? 

Will întoarse privirea şi îl zări pe Robert ivindu-se pe 
metereze. 

— Oi, stânci, iarbă, alte oi. 


276 


Robert ridică din sprâncene şi îi dădu lui Will o ploscă plină cu 
apă. 

— Ştii la ce mă refer. 

— Mulţumesc, rosti Will, luând plosca. Era o dimineaţă caldă, 
deşi nu la fel de fierbinte precum avea să fie în toiul verii. Will, 
Robert şi ceilalţi oameni care sosiseră în Outremer de la 
începutul anului nu trecuseră încă prin căldura sufocantă a verii 
din acele ţinuturi. Nu, n-am zărit nici urmă din iscoade. Will bău 
cu sete, apoi îi dădu plosca înapoi lui Robert. Dar le-ar putea lua 
o săptămână sau chiar mai mult ca să adune informaţii utile. 

Will se sprijini de parapet, cu priveliştea muntelui Silpius 
umplându-i întreg orizontul. Ciobanii îşi mânau turmele de-a 
lungul păşunilor abrupte. Cu două zile înainte, Will, Robert şi alţi 
câţiva cavaleri călăriseră de-a lungul zidurilor către acele pante 
cu ordinul de a se asigura că tunelele de retragere erau încă 
practicabile. Descoperiseră muntele împănat de tunele şi 
peşteri, dintre care unele fuseseră folosite de primii creştini 
pentru slujbe, aşa cum le spusese călăuza lor armeană. Acum, 
toate păreau mai degrabă să servească drept ascunzişuri pentru 
copiii care se jucau. 

— Un cavaler pe care l-am cunoscut în Londra vorbea despre 
acest oraş, zise Will zâmbind. Cu toţii obişnuiam să râdem de el 
când ne spunea că oraşul atinge norii. Credeam că e nebun. 

Robert se feri de strălucirea soarelui. 

— Totul pe aici pare prea mare, nu-i aşa? Ridică din umeri. Mă 
rog, totul e bine câtă vreme mamelucii nu sunt nişte giganţi. 

— Cred că asta depinde de ce poveşti asculţi. Will se aplecă 
pentru a-şi potrivi cămaşa de zale, ale cărei inele de prindere 
erau legate de centura de care atârna sabia. Cămaşa de zale îi 
fusese dată în Acra, împreună cu o mantie nouă, pe măsura lui. 
Insă eu cred că sunt de talie normală, asta dacă nu crezi că 
aruncă flăcări pe nări sau sug sângele unui om doar uitându-se 
la el. 

— Mă bucur. Am avut coşmaruri că mă lupt cu ei cocoţat pe o 
cutie ca să le ajung la nas. 

— Te luptai cu cine anume? 

Işi întoarseră amândoi privirile şi îl văzură pe Simon apărând 
în spatele lor, cu un chip pe care se citea tulburarea. 


277 


— Cu nimeni, răspunse Will. 

Sergentul veni ezitând până la parapet şi evită să privească în 
gol înspre curtea de dedesubt. 

— Iscoadele alea nu s-au întors încă? 

— Nu, răspunseră Will şi Robert la unison. 

Izbucniră amândoi în râs. 

Simon nu avea chef de râs. 

— Încă nu ştim nimic, explică Will, încercând să-l liniştească 
pe sergent. Doar zvonuri. De aceea am trimis iscoadele. 

— Şi dacă e adevărat? Dacă armata lui Baybars vine încoace? 

Will oftă. Se întrebă ce ar fi putut răspunde. Ştia la fel de 
multe ca oricine altcineva, adică nu cine ştie ce. În ultima 
săptămână, în Antiohia apăruseră zvonuri legate de lupte în sud, 
dar detaliile erau extrem de diferite. Un negustor din Damasc 
spusese că auzise cum că armata lui Baybars se îndreaptă în 
marş spre Acra; un fermier - că mamelucii veneau să atace 
Antiohia; trei preoţi copţi spuneau că musulmanii fuseseră 
respinşi de franci. După ce auzise astfel de zvonuri, conetabilul 
oraşului, Simon Mansel, convocase un consiliu al liderilor 
militari. Deoarece conducătorul Antiohiei, prinţul Bohemond, 
vizita oraşul Tripoli, Mansel preluase destinele cetății. 
Conetabilul ordonase trimiterea unei patrule ca să verifice 
zvonurile, iar garnizoana maestrului Templului oferise cinci 
cavaleri care să îndeplinească misiunea. Oamenii plecaseră cu 
patru zile în urmă. 

— Dacă apare armata lui Baybars, îi vom face faţă când 
ajunge la noi. 

— Cum poţi fi aşa de calm? 

— Pentru că încă nu ştiu nimic. Ştiu că e greu, dar tot ce 
putem face este să aşteptăm şi să încercăm să rămânem calmi. 

Robert încuviinţă în vreme ce Simon îl privi fix. 

— Are dreptate, spuse cavalerul. 

— Pentru voi doi totul e în regulă, mormăi grăjdarul. Aveţi 
săbii şi ştiţi să le folosiţi. 

— Primii cruciați au avut nevoie de şapte luni ca să 
cucerească Antiohia de la turci. 

Imediat ce rosti cuvintele, Will îşi dădu seama că făcuse o 
greşeală. 


278 


— Dar au cucerit-o! exclamă Simon. În plus, v-am auzit pe 
tine şi pe Robert discutând după consiliu. Spuneaţi că nu ştiţi 
cum ar putea fi apărat oraşul cu atât de puţini oameni. 

Robert şi Will îşi aruncară o privire. 

— Vorbeam şi noi, replică Will. 

— Nu mă lua peste picior, rosti Simon cu arţag. 

Will ridică mâinile. 

— Atunci nu te mai comporta ca şi cum ai vrea să fii luat 
peste picior! aruncă o privire spre Robert, apoi îl luă pe Simon 
de cot şi îl duse mai departe de-a lungul meterezelor. Ce s-a 
întâmplat? întrebă el în şoaptă. 

— Sunt la fel ca toţi ceilalţi. Mă tem să nu primesc o sabie în 
burtă. 

— Nu-i vorba doar de asta. Eşti nervos de când am plecat din 
Acra. 

— Ce vrei, Will? Credeam că îl vom găsi pe Nicolas, tu vei face 
ceea ce trebuie să faci, Everard îşi va primi cartea şi după aia ne 
vom întoarce cu toţii acasă. 

— Everard s-a străduit să ne schimbe misiunea. 

— Ar fi trebuit să se străduiască mai mult, răspunse Simon cu 
încăpățânare. 

— A făcut tot ce i-a stat în puteri, replică Will, gândindu-se la 
înfrângerea suferită de Everard în faţa Mareşalului neclintit. 

În Acra, după ce aflase de locul în care erau trimişi, Will se 
dusese direct la preot, care ceruse imediat ca Mareşalul să 
schimbe alocarea. 

— Am nevoie de el aici, insistase preotul. A fost sergentul 
meu în Paris. 

— E cavaler acum, răspunsese Mareşalul, uitându-se la Will. 
lar în Paris nu există război. Este puţin probabil ca la noi să 
ajungă în timp util cruciada regelui Ludovic. Trebuie să ne 
bazăm pe noi înşine ca să apărăm puţinul care ne-a mai rămas 
de forţele lui Baybars. 

— Dar eu am venit aici special ca să mă asigur că o lucrare 
rară şi extrem de importantă despre medicină este în siguranţă 
pentru a fi studiată. Trebuie să găsesc textul. Everard îşi 
îndreptase ţinuta şi se uitase sfidător la Mareşal. Am fost trimis 
în această misiune de către Inspectorul Regatului Franţei, 


279 


domnule Mareşal. William este escorta mea, iar grăjdarul este 
scutierul nostru. 

Mareşalul rămăsese pe poziţii. 

— După ce câştigăm acest război, frate, îţi dau un batalion de 
cavaleri ca escortă pentru a-ţi găsi preţioasa lucrare, dar până 
atunci voi folosi fiecare om pe care îl am la dispoziţie aşa cum 
socotesc de cuviinţă. Nu manuscrisele ne vor salva. Mareşalul se 
dusese la uşă şi o deschisese. Doar săbiile o vor face. Şi acum, 
vă rog să mă scuzati, dar am treburi importante de îndeplinit. 

— Voi face apel împotriva acestei decizii, domnule Mareşal, 
rostise Everard cu voce stăpânită în vreme ce părăsea 
încăperea. 

— Poţi face ce vrei la următoarea întrunire a capitulului. 

Spumegând de furie, Everard ieşise în goană din clădire şi se 
oprise în curte. 

— Ce vei face în privinţa cărţii? îl întrebase Will. 

— Lasă asta în grija mea. Om fi doar noi trei rămaşi aici, dar 
încă dispunem de resurse. Încetinind pasul, Everard se întorsese 
spre Will. O să vă scot pe tine şi pe Simon din Antiohia cât de 
repede o să pot. 

Până în acel moment însă, Will nu primise nicio veste din 
Acra. 

— Chiar ai făcut tot ce ai putut ca să-l convingi pe Everard? 

Will se uită urât la Simon. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Nu pari deloc tulburat de perspectiva ca armata lui Baybars 
să fie dincolo de dealul ăla. Încruntarea lui Simon se accentuă. 
Ca şi cum ai vrea să fie acolo. Vrei să te lupţi? 

Will privi dincolo de valea râului ca să evite uitătura insistentă 
a lui Simon. Nu voia ca mamelucii să atace, dar nici nu-l deranja 
eventualitatea. Nu-şi dorise să vină în Antiohia ca să apere un 
oraş străin sau ca să se bată cu sarazinii. Insă faptul că ajunsese 
acolo îi modificase perspectiva. Era un templier, un războinic. 
Ştia de optsprezece luni care sunt idealurile Anima Templi, dar 
idealurile Templului îi pătrunseseră în suflet de o viaţă. 
Încercase să-şi amintească vorbele lui Everard, cum că pacea 
era benefică pentru toată lumea. Insă când se gândea la agonia 
pe care tatăl său o îndurase atunci când simţise apropierea 


280 


sabiei mameluce de gât, în mintea lui Will nu mai exista niciun 
steag alb, ci doar dorinţa de a vărsa sânge, de a simţi răceala 
oţelului în propriile mâini. 

— Călăreţi! anunţă Robert. 

Părăsindu-l pe Simon, Will se duse la cavaler. 

— Unde? 

— Acolo jos. Robert privea fix spre valea râului. Sunt prea 
departe ca să-mi dau seama cine ar putea fi. 

Will urmări direcţia degetului celuilalt şi zări mişcare în lunca 
râului: călăreţi deplasându-se rapid pe lângă drumul spre poarta 
Sfântul Gheorghe, intrarea dinspre nord-vest în oraş. Panta 
stâncoasă care se ridica înspre dreapta lor îi ascundea 
momentan vederii, dar imediat ce călăreţii o depăşiră şi ieşiră în 
câmp deschis li se văzură mantiile albe strălucind. Will zări o 
mică lucire roşie pe spatele unuia din călăreţi, care pentru o 
clipă se aplecase în faţă în şa. 

— Templieri. 

— Trebuie să fie iscoadele. 

Will clătină din cap. 

— Am trimis doar cinci. Eu număr nouă oameni. 

Garin rămase în spatele celorlalţi călăreţi pentru a-şi prinde 
mai bine şaua, apoi dădu pinteni calului pentru a recupera 
distanţa. Pe parcursul ultimilor kilometri, Antiohia crescuse 
constant în dimensiuni şi cu cât se apropia de acele ziduri 
imense, cu atât se simţea mai mic. Antiohia semăna cu mâna lui 
Dumnezeu lipită de câmpie, cu palma în sus, ordonându-le 
tuturor celor care se apropiau de ea să se oprească. Pentru 
câteva clipe, Garin se întrebă cum ar fi putut cuceri o armată 
aşa ceva. Apoi se gândi la Baybars şi nu mai fu deloc sigur pe el. 

Baybars. 

Garin auzise adesea acel nume în ultimele luni, dar îşi dăduse 
seama că prea puţini oameni chiar ştiau despre ce vorbesc 
atunci când se refereau la sultanul mameluc. Unii credeau că 
Baybars era satana, iar Dumnezeu îl trimisese ca să-i 
pedepsească pe creştinii din Outremer pentru dragostea lor 
pentru haine fine şi haremuri, uitând de calea umilinţei şi a 
sărăciei propovăduite de Hristos. Astfel de oameni susțineau că 
singura cale de a-l înfrânge pe Baybars era prin rugăciune şi 


281 


penitenţă. Alţii îl socoteau un sălbatic a cărui mare abilitate se 
regăsea în forţa brută şi nu în inteligenţă sau curaj şi că, de 
aceea, el putea fi oprit prin mituire. Garin îl văzuse însă pe 
Baybars luptând şi ştia prea bine că sultanului nu-i lipseau nici 
curajul, nici viclenia. Conducătorul mameluc era o forţă a 
naturii: o forţă brută, furioasă, teribilă şi extraordinară. Sultanul 
îi schimbase viaţa. 

Garin se îmbarcase în La Rochelle la bordul unei nave 
genoveze, intenţionând să se ducă după cavalerul ospitalier, aşa 
cum îi ordonase Rook, care se întorsese în Anglia ca să-i 
povestească lui Edward tot ce se întâmplase. Insă aproape 
imediat ce se dăduse jos de pe navă în Tyr, simţise că se rupe 
un lanţ invizibil care îl ţinuse până atunci legat. Pentru prima 
dată în viaţa lui se simţise liber. Uitând de orice tentativă de a 
urmări cartea, aşa cum îi ceruse Rook să procedeze sub 
ameninţarea pedepsei cu moartea, acceptase cu o inimă 
surprinzător de uşoară misiunea de a se duce la post în Jaffa. 
Acolo avusese prima întâlnire cu sultanul cu ochi albaştri. 

În Jaffa, lui Garin nu i se ceruse decât să lupte şi să rămână în 
viaţă. Nu fusese obligat să mintă, să se furişeze sau să trăiască 
mereu cu teama de a nu-l nemulţumi sau mânia pe Rook. Viaţa 
era brutal şi minunat de simplă. Împotriva lui Baybars, Garin 
simţise pentru prima dată mândrie şi cum este să fii lăudat 
pentru faptele tale. Împotriva lui Baybars, el devenise un erou. 

Când gărzile cetăţii deschiseră porţile pentru grupul de 
cavaleri, Garin, care ştia prea bine ce se apropie în spatele lor, 
nu se putu împiedica să nu zâmbească la gândul că era posibil 
ca el să fie omul care va salva acel oraş dumnezeiesc. 

După intrarea celor nouă călăreţi în cetate, Will şi Robert 
rămaseră la posturi până ce, puţin mai târziu, se convocă un 
capitul urgent. Abia atunci văzură cine venise în oraş. 

— Chestia asta nu arată bine, îi şopti Robert lui Will, în vreme 
ce intrau, alături de ceilalţi cincizeci de cavaleri ai garnizoanei, 
în sala de întruniri. 

Robert făcu discret semn înspre un ofiţer cu chipul grav, care 
discuta cu un cavaler pe veranda de la intrarea în clădire. 

— Aşa e, fu de acord Will. Dar cel puţin vom afla ceva cu 
exactitate. 


282 


Se duseră spre o bancă din spatele încăperii, întrucât cele din 
faţă fuseseră deja ocupate. Pe estradă, maestrul garnizoanei şi 
doi ofiţeri erau înconjurați de cinci cavaleri. Oamenii terminară 
de vorbit imediat ce Will, Robert şi ultimii veniţi îşi ocupară 
locurile. Maestrul făcu semn ca uşile să fie închise, iar cavalerii 
din spatele lui se aliniară. Will simţi că i se opreşte răsuflarea 
când Garin se întoarse cu faţa spre adunare. Vru să se ridice în 
picioare, dar ceva îl opri pe loc. Privind în jos, îşi dădu seama că 
Robert îl prinsese de braţ. Cavalerul clătină din cap. Tremurând 
din tot corpul, Will se aşeză la loc pe marginea băncii, în vreme 
ce maestrul începu să vorbească. 

— Imi cer scuze pentru convocarea bruscă a acestui consiliu, 
dar graba este esenţială. Iscoadele trimise de noi s-au întâlnit 
pe drum cu patru dintre fraţii noştri, care aduc veşti grave de la 
fortăreaţa din Beaufort. Îl invit pe unul dintre ei, Garin de Lyon, 
să vi se adreseze. 

Maestrul se dădu la o parte. 

Privirea lui Will îl fixă pe Garin, care se duse în faţa estradei. 
Părea obosit, murdar şi bronzat. Pe mantia lui se vedeau pete de 
sânge, iar părul era ciufulit şi mai degrabă blond decât auriu. 
Părea stingherit, frământându-şi mâinile. 

— Aşa cum a spus şi maestrul, abia am venit din Beaufort, 
care a fost asediat de armata sultanului Baybars. 

Câteva murmure se auziră din rândurile cavalerilor. 

— Fortăreaţa era atacată în forţă de aproape opt zile când am 
plecat noi de acolo. Cred că a fost cucerită între timp. Mamelucii 
vin încoace, anihilând pe drum orice fortăreață care le-ar putea 
ameninţa ariergarda. 

Murmurul de voci deveni un cor de exclamaţii şi întrebări. 

— De unde ştii asta? întrebă un cavaler. 

— Când vor ajunge aici? se auzi un altul. 

Maestrul se agită uşor pe loc, în vreme ce Garin se uita 
nesigur spre el. Îşi ridică mâinile, cerând să se facă linişte. 

— Vă rog! Lăsaţi-l pe fratele de Lyon să termine. Poate că ar fi 
bine să o iei de la început, frate. 

— Bineînţeles. 


283 


Garin inspectă adunarea cu privirea. Atunci întâlni căutătura 
dură a lui Will. Deschise gura, dar niciun cuvânt nu-i ieşi de pe 
buze. După câteva clipe, închise gura şi privi în altă parte. 

— Eram în Jaffa în martie. Mamelucii ne-au atacat şi oraşul le- 
a căzut pradă într-o singură zi. Garin continuă, în ciuda 
murmurelor, evitând privirea lui Will. Strânsese pumnii. Era 
imposibil să ghiceşti planurile sultanului pentru fiecare bătălie, 
ca şi pentru întreaga campanie, pentru că este total imprevizibil. 
Uneori, promite libertate garnizoanelor care se predau, apoi îşi 
încalcă imediat cuvântul, aşa cum s-a întâmplat la Arsuf şi 
Safed. Privirea lui Garin se furişă înspre Will, apoi se mută 
repede în altă parte. Uneori îi lasă pe femei şi pe copii să plece 
şi-i transformă pe bărbaţi în sclavi, alteori procedează exact 
invers. In Jaffa, i-a ucis pe majoritatea locuitorilor, dar i-a lăsat 
pe cei din garnizoană să plece liberi. În vreme ce ne 
îndepărtam, am văzut cum sclavii începuseră să dărâme 
castelul nostru. Se zvoneşte că sultanul construieşte o nouă 
moschee în Cairo. Se spune că vrea s-o ridice cu materialele 
tuturor fortăreţelor france rămase intacte în Palestina. Noi ne- 
am retras în Acra. 

Câteva săptămâni mai târziu, făceam parte dintr-o companie 
trimisă să întărească Beaufortul, după ce am primit rapoarte că 
Baybars se îndrepta într-acolo. Mamelucii au ajuns sub zidurile 
noastre în aprilie. În cea de-a şaptea noapte de asediu, eram de 
pază când am zărit un om furişându-se printr-un şanţ către un 
post de veghe de pe zidul de sub mine. Am coborât acolo cu 
gândul să-l prind ca să aflu cu ce planuri fusese trimis. Era un 
dezertor. Când încercase să-şi abandoneze postul, fusese prins 
şi condamnat la moarte. Evadase şi fugise spre fortăreaţa 
noastră, sperând ca noi să-l putem trece drept unul dintre 
servitorii noştri în schimbul informaţiilor. Prin el am putut afla că 
ţinta principală a actualei campanii a lui Baybars este Antiohia. 
Garin făcu semn înspre cei trei cavaleri din spatele lui. 
Comandantul din Beaufort ne-a ajutat pe noi patru să fugim ca 
să vă putem avertiza. Se uită la maestru. Asta e tot. 

— Mulţumesc, frate de Lyon, rosti maestrul, păşind în faţă. 
luţeala ta în gândire şi acţiunile lipsite de egoism au contribuit 
fără îndoială la creşterea şanselor noastre de supravieţuire. 


284 


Mulţi dintre cavaleri îşi arătară aprecierea în mod zgomotos 
sau dădură din cap, deşi lauda lor era estompată de seriozitatea 
veştilor primite. Robert căscă, iar Will strânse marginea băncii 
până ce i se albiră încheieturile. 

— Frate, pot să te întreb dacă Marele Maestru Berard a fost 
informat în privinţa aceasta? rosti tare unul dintre cavaleri. 

Maestrul se uită la Garin, care clătină din cap. 

— N-a fost timp. Am venit direct aici. 

— Atunci ar trebui să trimitem imediat de veste la Acra. 

— Orice mesaj ar ajunge prea târziu, rosti maestrul. Baybars 
va fi aici înaintea oricăror întăriri care ne-ar putea fi trimise. Nu 
putem căuta ajutor din afară, dar putem strânge tot ce avem 
aici pentru apărare. Un oraş care se aşteaptă la bătălie este o 
ţintă mult mai greu de cucerit decât unul care aşteaptă doar, 
sperând că nu va exista nicio luptă. Îl voi informa imediat pe 
conetabilul Mansel. Fără îndoială că el va convoca un consiliu 
orăşenesc de urgenţă. 

Câţiva cavaleri îşi făcură auzite glasurile, cerând mobilizarea 
generală şi oferind sugestii în acest sens. Dincolo de asta însă, 
şi de o rugăciune scurtă pentru cavalerii rămaşi în Beaufort, 
întrunirea se terminase. Maestrul îşi strânse în jurul lui ofiţerii, în 
vreme ce era adus un grămătic care să trimită un mesaj către 
conetabilul din Antiohia. 

Will se ridică văzându-l pe Garin cum coboară de pe estradă. 
Cavalerul se uită scurt la el, apoi grăbi pasul spre uşă. Will se 
luă după el. 

— Will! strigă Robert, ieşind în fugă pe uşă în curtea luminată 
de soare. 

Auzind strigătul, Garin, care ajunsese deja la jumătatea curţii, 
se întoarse. Se uită temător cum Will se apropie de el, dar 
rămase drept. Will nu-şi încetini pasul, ci îl prinse pe Garin şi îl 
propti de zidul armurăriei. Cavalerul icni când se trezi izbit de 
piatra dură. Will îl prinse bine de umeri, pironindu-l locului. 

— Will! 

— Nu te amesteca, Robert! i-o reteză Will, întorcându-se spre 
el. 


285 


— Bine, rosti Robert, ridicând mâinile şi oprindu-se. Din sala 
de întrunire ieşiră doi cavaleri, care se opriră văzându-l pe Will 
cum îl ţintuieşte pe Garin de zid. 

Robert le zâmbi. Fraţi, explică el, înclinându-şi capul înspre 
Will şi Garin. Nu s-au văzut de ceva vreme. O reîntâlnire plină de 
emoţii. 

Cavalerii plecară în drumul lor. 

— Nu am cartea, dacă asta cauţi, îi spuse repede Garin lui 
Will. Nici n-am încercat să o iau de la ospitalier. Nu ştiu unde e. 

— Cartea? Will vorbea cu o voce joasă, aproape în şoaptă, dar 
ochii lui aruncau văpăi. Crezi că dau doi bani pe chestia aia? 

Garin ţipă când degetele lui Will i se înfipseră în carne. 

— Bordelul, zise Will, rostind cuvintele ca o şuierătură printre 
dinţi. Otrava pe care mi-ai dat-o. 

— Îmi pare rău pentru aia! exclamă Garin, încercând să-l 
împingă pe Will. Dar trebuia să fac ceva. Rook voia să te 
omoare! Ar fi făcut-o dacă nu te-aş fi drogat. 

Will îl prinse pe Garin de mantie. 

— Fata, mârâi el în faţa cavalerului. Ce a fost cu ea? O să-mi 
spui că-ţi pare rău pentru că m-ai lăsat în pat cu o curvă? 

Garin încetă să se mai zbată. 

— Cum? 

— Să nu încerci să negi! 

— Dar nu ştiu ce tot spui tu acolo! 

Will vru să apuce sabia, dar Robert ţâşni înainte şi îl prinse de 
braţ. Will se zbătu, dar Robert îl ţinu bine. 

— Te voi ucide! strigă Will înspre Garin. 

Garin reuşi să se strecoare afară din spaţiul îngust dintre Will 
şi zid, apoi se îndepărtă. 

— Jur că nu te-am lăsat în pat cu nimeni! 

— Şi te aştepţi să cred asta când m-ai chemat într-un bordel? 

Garin ezită. 

— Adela, rosti el într-un târziu. De-asta te-am chemat acolo. 
Mergeam la ea de câteva luni. Rook voia doar să te scoată din 
preceptoriu. 

— Te culcai cu ea? 

Garin rămase nemişcat. 

— O iubeam. 


286 


Will începu să râdă. Era un sunet strident care îl făcu pe Garin 
să se strâmbe, ca şi cum l-ar fi lovit în plin. Râsul se transformă 
repede într-un plâns înecat. 

— Să nu îndrăzneşti să-mi vorbeşti mie despre iubire! 

Robert fu obligat să folosească întreaga lui forţă ca să-l 
împiedice pe Will să scoată sabia scurtă de la brâu. 

— Elwen m-a văzut cu fata aia. Am pierdut-o din cauza ta, 
nenorocitule! 

— Nu ştiu nimic despre nicio fată. Ţi-o jur! Garin ridică 
mâinile. Will, nimic din toate astea nu s-a întâmplat din vina 
mea. N-am vrut să fac aşa ceva. Rook m-a obligat. Vorbi din ce 
în ce mai precipitat. Nu eu, ci Rook voia cartea. Nu ştiu cum a 
aflat de ea, dar cumva a descoperit că unchiul meu era implicat 
alături de Everard. A venit la mine în Paris şi m-a obligat să-i 
spun tot ce ştiu, tot ce îmi spusese unchiul meu. A zis că urma 
să folosească acea carte împotriva Templului. Will, a ameninţat 
că o violează şi o omoară pe mama dacă nu fac ce spune. Chipul 
lui Garin se crispă şi ochii i se umplură de lacrimi. Habar n-ai ce 
e în stare să facă. Însă acum l-am părăsit. Nu mă mai poate 
ameninţa. O să fac tot ce vrei ca să îndrept lucrurile! Spune-mi 
şi fac! 

Will se uită lung la Garin: petele de sânge de pe mantie; 
mâinile lui ridicate; ochii plini de lacrimi. Se uită lung la omul 
care îi stârnise atâta ură şi îl zări doar pe băieţelul speriat care 
obişnuia să mintă în legătură cu vânătăile de pe faţă. Tensiunea 
acumulată îl părăsi, lăsându-l slăbit şi tremurând. 

— Nu vreau nimic de la tine. 

Dând mâinile lui Robert în lături, Will se îndepărtă fără să se 
uite în urmă. 


287 


Zidurile cetății Antiohia 
14 mai 1268 


Nu se mai puteau uita în altă parte. În ultimele două ore 
priviseră cum se apropie; o privelişte îngrozitoare, incredibilă, ca 
un val care creşte departe în mare, astfel că oamenii de pe țărm 
pot doar să stea şi să aştepte ca el să le inunde casele, 
recoltele, să le înece copiii. Speranţa lor se regăsea undeva în 
spatele lor, în castelele şi armurăriile cavalerilor, unde oamenii 
îşi puneau căşti de protecţie, îşi încheiau cămăşile de zale şi îşi 
prindeau bine săbiile la centuri. Armaghedonul acestor oameni 
se vedea în faţă, mărşăluind prin valea râului ca o linie 
unduitoare aurie, ca un nou râu paralel cu Orontesul. Pentru 
locuitorii Antiohiei, unul dintre cele mai sfinte cinci locuri ale 
creştinătăţii, apropierea armatei mameluce reprezenta de 
departe cea mai terifiantă privelişte văzută vreodată. 

— Ce naiba fac acolo sus? 

Ajutând la fixarea catapultei mici pe poziţie, Will privi în jur şi 
îl văzu pe Lambert, tânărul ofiţer aflat la comanda companiei 
lor, arătând spre un grup de oameni de pe turnul învecinat. 
După hainele lor, Will îşi dădu seama că nu erau soldaţi. 
Probabil episcopi sau nobili. 

— Probabil că se roagă, replică el, ducându-se la Lambert în 
vreme ce sergenţii aşezau maşina de luptă pe poziţie. 

Lambert se întoarse către Will. 

— De dimineaţă am văzut copii pe ziduri, aruncând pietre în 
vale ca să lovească duşmanul. O să sfârşească morţi sau în 
cătarea armelor noastre. Cineva ar trebui să-i ia de acolo, să-i 
bage în casele lor sau să-i urce în citadelă. 

— De acord, zise Will, dar nu sunt suficienţi soldaţi pentru 
ziduri, darămite pentru menţinerea ordinii. Privi spre vale, prin 
care se apropia constant armata mamelucă, apoi înapoi la nobilii 
adunaţi în turn. Să ştii că povestea asta ar putea lucra în 
avantajul nostru. Mamelucii vor crede că avem mai multe trupe 
decât în realitate. 


288 


— Nu le va da decât mai multe ţinte de doborât. Lambert îşi 
făcu mâinile pâlnie la gură. Hei! strigă el spre nobili. Câţiva 
priviră în direcţia lui. Daţi-vă jos, neghiobilor! 

Injură când oamenii îi întoarseră spatele. 

— Or să se pună repede în mişcare când or să vadă săgețile 
zburând spre ei, zise Robert, apropiindu-se de ei. 

— Unde e Simon? se interesă Will. 

— Linişteşte caii. Acum, că aud tobele, animalele au început 
să se agite. 

— Ştiu cum se simt, murmură Lambert. 

Cu toţii ştiau. Sunetul, care debutase ca o vibraţie slabă a 
pământului, crescuse în intensitate, odată cu apropierea 
mamelucilor, până la un tunet ritmic, asurzitor care te răscolea 
pe dinăuntru. Armata mamelucă dispunea de treizeci de formaţii 
de toboşari, fiecare dintre ele condusă de un ofiţer denumit 
Lordul Tobelor. Acum cavalerii de pe ziduri puteau discerne 
aceste companii de toboşari: omuleţi bătând în nişte tobe mici, 
care împreună făceau însă un zgomot îngrozitor. 

— Cum se simte Simon? îl întrebă Will pe Robert. 

— Nu întreba. De fiecare dată când încerc să-l liniştesc 
cumva, fuge afară să facă pipi. Cred că, dacă mai continuă mult 
aşa, putem face un şanţ de scurgere în parapet ca să-i înecăm 
pe nemernici. Robert se sprijini de zid. Şi totuşi nu pot spune că 
îl învinuiesc. 

Urmăriră toţi trei cum avangarda armatei inamice iese pe la 
gurile râului şi se revarsă pe câmpie. În frunte înainta cavaleria 
grea: soldaţi cu armuri pe cai cu armuri, înarmaţi cu lănci şi 
săbii. Fiecare regiment se identifica prin culoarea tunicii: 
albastru, verde, roşu-aprins, purpuriu, iar înaintea tuturor 
galben-auriul regimentului Bahri, ale căror mantii luceau în 
soarele dimineţii. 

Cavaleria grea era flancată de companii de arcaşi călare, iar 
în spatele lor venea o masă compactă de infanterişti: oameni cu 
scuturile atârnate de umeri, nakkabun cu uneltele lor de săpat 
tuneluri, soldaţi cu butoaie cu amestec combustibil letal. În 
mijlocul liniilor de infanterişti, cămile încărcate cu provizii 
medicale, arme, alimente şi apă erau mânate de conducători de 
caravane împreună cu care de luptă ale căror roţi erau 


289 


rostogolite de companiile care aveau să le mânuiască în bătălie. 
Un cavaler în vârstă le spusese lui Will şi celorlalţi că mamelucii 
le dădeau nume unor astfel de arme, precum Victoriosul, 
Nivelatorul sau Taurul. Auzind aşa ceva, compania de zece 
cavaleri şi şapte sergenţi de sub comanda lui Lambert îşi 
botezase cele două maşini de luptă - o catapultă de apărare şi 
un lansator de proiectile, mai mic decât o catapultă şi care 
trăgea mai degrabă cu săgeți groase aprinse decât cu pietre. 
Una fusese numită Neînvinsa, cealaltă - Ucigaşa de sultani. 

— Cred că îşi vor aşeza tabăra principală acolo, zise Lambert, 
arătând spre o bucată plată de teren către care se îndreptau, 
mândre ca nişte lei, gărzile Bahri. În afara razei de acţiune a 
catapultelor, adăugă el. 

Will se uită cum nobilii de pe turnul opus începură să plece, 
mergând de-a lungul potecii către meterezele care înconjurau 
muntele Silpius înspre citadelă. De câteva ore, de când sunase 
alarma, mici grupuri de oameni începuseră să urce muntele 
către fortăreață. Însă, aşa cum se plânsese Lambert, mulţi 
locuitori continuau să stea în oraş, adunându-se pe la colţurile 
caselor ca să discute temători cu vecinii, mergând la ziduri ca să 
vadă sosirea soldaţilor sau stând în case ca să bată lemne peste 
uşi şi să ascundă bani şi alte bunuri în gropi săpate în grădini. 
Singurii care păreau să aibă un scop şi un simţ al pericolului 
erau oamenii din companiile de soldaţi care se îndreptau spre 
posturile lor. 

Pe turnurile înşirate de-a lungul zidurilor se adunaseră mici 
grupuri de soldaţi asemănătoare cu al lor: ospitalieri, cavaleri 
teutoni din Regatul Germaniei, soldaţi armeni şi sirieni, gărzi ale 
oraşului sub comanda conetabilului Simon Mansel. Însă doar 
jumătate din turnuri erau ocupate, iar perimetrul lung de 
treizeci de kilometri părea dezolant de pustiu. În cea mai mare 
parte a lor, zidurile fuseseră reparate, iar acolo unde fusese 
posibil, părţile mai vulnerabile fuseseră întărite cu forţe umane. 

La ultimul consiliu de război, care se desfăşurase cu o zi în 
urmă, maeştrii templier şi ospitalier, dând o rară dovadă de 
unitate, îşi exprimaseră preocuparea pentru o zonă din 
apropierea Turnului celor Două Surori, acolo unde zidul începea 
urcuşul abrupt spre panta muntelui. Conetabilul Mansel 


290 


declarase însă că deja îşi repartizase toţi oamenii disponibili şi 
refuzase să mai aloce pe cineva pentru o asemenea sarcină. 

Mansel nutrea convingerea că Baybars putea fi convins să 
asculte de vocea raţiunii. In definitiv, după cum le reamintise el 
comandanților sceptici, mamelucii fuseseră convinşi să plece o 
dată cu doar câteva căruţe pline cu comori. În vreme ce 
conetabilul întocmise un plan de negocieri, maestrul templier îşi 
asumase sarcina de a trimite compania lui Lambert de la poarta 
Sfântul Gheorghe spre zona considerată vulnerabilă. Studiind 
porţiunea de zid care pornea de la Turnul celor Două Surori spre 
vârful muntelui Silpius, Will nu-şi putuse da seama cum ar fi 
reuşit mamelucii să dărâme zidurile de pe solul înşelător de 
dedesubt. Insă, în definitiv, el nu participase niciodată la un 
asediu. 

Odată cu apariţia armatei inamice, Will descoperise şocat că 
toţi anii lui de instruire păreau a nu folosi la nimic. Când sunase 
alarma, el şi ceilalţi membri ai companiei fuseseră nevoiţi să-şi 
întrerupă postul de meditaţie într-una din încăperile goale, pline 
cu pânze de păianjen şi dejecţii de lilieci ale turnului. Urcaseră în 
fugă scara în spirală către posturile de luptă, cu mâinile pe 
mânerele săbiilor. Odată ajunşi sus, se opriseră. Puteau lupta 
unu la unu, faţă în faţă cu duşmanul, dar din vârful turnului nu 
aveau altceva de făcut decât să aştepte şi să urmărească 
înaintarea mamelucilor. 

Cavalerii mai vârstnici, care luptaseră în cea mai mare parte a 
vieților lor în cadrul campaniilor militare din Outremer, erau 
calmi şi îşi pregăteau sufletele şi armele pentru bătălie. Tinerii 
erau mai agitaţi. Acum glumeau nervoşi, iar în clipa următoare 
reacţionau violent la cel mai mic motiv de iritare, fremătând 
precum caii lor, care fuseseră adăpostiţi într-un atelier de olărie 
rechiziţionat de Lambert în afara turnului şi care avea să devină 
căminul lor în următoarele zile, săptămâni şi poate chiar luni. 

Will luă o gură de apă din ploscă şi îşi potrivi mai bine centura 
de care era prinsă sabia. Simţea nevoia să ţină arma în mână, 
să lovească în ceva tangibil. Adrenalina reverbera în interiorul 
lui precum zgomotul tobelor mamelucilor, întinzându-i nervii la 
maximum. Patru cavaleri se iviră pe metereze, aducând săgețile 
speciale pentru catapultă. Printre ei se afla şi Garin. După ce se 


291 


zăriră, Garin rămase câteva clipe pironit locului, apoi îşi 
continuă drumul de-a lungul potecii de acces către celălalt turn, 
unde se găsea catapulta cu săgeți. 

Robert clătină din cap. 

— Treizeci de kilometri de zid şi el ajunge aici? 

Strângând mânerul sabiei sale scurte, Will se întoarse către 
Lambert. 

— Pot face ceva? 

Cavalerul dădu din cap. 

— Poţi face acelaşi lucru ca noi toţi. Poţi aştepta. 


KKK 


Tabăra mamelucă, Antiohia 
14 mai 1268 


Soarele cobora deja spre apus când eunucii terminară cu 
spălatul picioarelor lui Baybars şi se apucară să-i şteargă pielea 
cu cârpe curate de in. După ce încheiară şi această treabă, 
sultanul se ridică şi cobori de pe platforma tronului, înălţată în 
interiorul cortului regal. Marginile acestuia fuseseră trase înapoi 
şi în afara lor fusese curăţat de pietre un spaţiu măricel. Acum 
guvernatorii aşteptau, în picioarele goale, pe un petic de sol 
stâncos unde fuseseră întinse rogojini pentru rugăciune. 

Baybars se întoarse cu faţa spre Mecca. Înaintea lui se înălţau 
zidurile Antiohiei. In vreme ce stătea alături de oameni şi 
psalmodia cuvintele primei sure a Coranului, zidurile cetăţii 
părură să se estompeze şi să se transforme în pietre şi nisip. 

In numele Domnului, preamilostivul şi preacucernicul. Toată 
lauda este pentru Domnul, stăpânul şi susținătorul tuturor 
lumilor! 

După încheierea rugăciunilor, mamelucii se ridicară şi îşi 
continuară treburile: descărcarea proviziilor de pe cămile; 
ridicarea corturilor; întreţinerea maşinilor de luptă; aprinderea 
focurilor de veghe; pregătirea mesei festive de seară. A doua zi 
marca începutul lunii sfinte a Ramadanului, adică patru 
săptămâni în cursul cărora cu toţii aveau să postească până la 
apusul soarelui. 

— Stăpâne! 


292 


Baybars se întoarse şi îl văzu pe Omar venind spre el şi 
ocolindu-i pe servitorii care strângeau rogojinile de rugăciune. 

— Ai transmis ordinele mele comandanților? 

— Da, stăpâne. Toată lumea îşi cunoaşte poziţia. Omar făcu o 
pauză. Cu excepţia mea. 

— Vreau să stai în spate, cu maşinile de luptă. 

— În spate? 

— M-ai auzit, replică Baybars, ignorând privirea rănită a 
celuilalt. 

În ultimele campanii militare îl pusese pe Omar pe poziţii tot 
mai retrase. Chiar dacă nu punea preţ pe propria siguranţă, 
Baybars devenise în ultimii ani tot mai preocupat de securitatea 
prietenilor lui. Poate pentru că avea prea puţini. 

— Sadeek, protestă Omar cu ton scăzut. Dacă insişti să 
conduci bătălia, vreau să stau alături de tine. Nu l-ai ascultat pe 
Khadir? 

Baybars se încruntă. 

— Credeam că tu eşti cel care nu-l ascultă niciodată pe 
Khadir. 

— O fac atunci când spune că se teme că viaţa ta e 
ameninţată. O ameninţare din interiorul oraşului. 

— Khadir nu a putut preciza natura exactă a acestei 
ameninţări, aşa că tind să cred că nu e vorba decât de dorinţa 
generală a francilor de a scăpa de mine. Însă era sigur că 
semnele bătăliei îmi sunt favorabile. O să iau în calcul 
prezicerea mai optimistă. Khadir este mereu neliniştit când se 
află atât de aproape de casă, adăugă Baybars, referindu-se la 
fortăreaţa Ordinului Asasinilor din Masyaf, în munţii Jabal Bahra 
- locul şi ordinul din care fusese expulzat ghicitorul. 

— Şi totuşi trebuie să conduci lupta, stăpâne? 

Baybars îşi încleştă maxilarul. 

— Când i-am lăsat pe alţii să conducă un atac împotriva 
acestui oraş, au fost deturnaţi de o ofertă nenorocită. Noi nu 
acceptăm daruri de la franci, Omar. 

— Stăpâne sultan! 

Baybars întoarse privirea şi îl văzu pe Kalawun apropiindu-se. 
Alături de el mergea comandantul unuia dintre regimente. 

Kalawun se înclină în faţa lui Baybars. 


293 


— Vă pot vorbi? 

— Da, rosti Baybars. Noi doi am terminat, nu-i aşa, Omar? 

După o pauză, Omar dădu din cap. 

— Da, stăpâne! 

Baybars aşteptă ca Omar să plece, apoi se întoarse spre cei 
doi. 

— Sunteţi pregătiţi? 

— Da, stăpâne, răspunse Kalawun. 

— Bine. Vreau să fiţi pe poziţii până dimineaţă. 

— Atunci, cu permisiunea voastră, acum vom pleca, stăpâne, 
rosti comandantul de regiment. 

— Ai permisiunea. Când cei doi vrură să se îndepărteze, 
Baybars îi făcu semn lui Kalawun să aştepte. Allah să te 
însoţească, rosti el încetişor. 

Pe chipul colţuros al lui Kalawun apăru umbra unui zâmbet. 

— Mă tem că tu eşti cel care va avea nevoie de protecţia 
Domnului, stăpâne. Mă aştept ca, prin comparaţie, sarcina mea 
să fie mai uşoară. 

— Asta va depinde de rezistenţa pe care o întâmpini, iar cu 
cât rămâi mai mult timp, cu atât ea va fi mai mare, fie din 
partea templierilor din Baghras şi La Roche Guillaume, fie din 
Cilicia. 

— l-am lovit tare pe armeni anul trecut, rosti Kalawun. Mă 
îndoiesc că vor opune o rezistenţă prea mare. 

— Să nu te îndoieşti de nimic, Kalawun. Când nu ne-am atins 
de Tripoli, fără îndoială că prinţul Bohemond s-a gândit că ne 
vom îndrepta spre Antiohia. E posibil să reuşească să ajungă la 
timp în marş cu o armată importantă strânsă din ce a mai rămas 
din regat, deşi eu nu intenţionez să zăbovesc prea mult pe aici 
ca să îi ofer această ocazie. 

În acea clipă se auziră nişte zgomote şi din umbră răsări o 
formă umană mică şi întunecată, care se apropie în fugă de ei. 
Kalawun vru să se posteze în faţa lui Baybars, dar văzu imediat 
că era fiul sultanului. În urma lui Baraka Khan venea gâfâind şi 
icnind tutorele lui, un comandant retras din serviciul activ, pe 
nume Sinjar, despre care Kalawun spusese că era mentorul 
potrivit pentru băiat. Pe partea din faţă a tunicii albe a lui Sinjar 
se vedea o pată mare roşie. O clipă, Baybars crezu că omul 


294 


fusese rănit, dar îşi dădu seama că roşul era prea deschis ca să 
fie sânge. Baraka se opri în faţa lui, respirând cu greutate. 

— De ce nu eşti la studiu? îl întrebă sultanul pe puştiul de 
şapte ani. 

Se uită întrebător la Sinjar, care se înclină, încercând să-şi 
recapete suflul. 

— Îmi cer scuze, stăpâne, tocmai ne apucaserăm de o 
problemă simplă de algebră. Când a văzut că nu poate s-o 
rezolve, Baraka s-a înfuriat şi a aruncat cu o călimară plină în 
mine. Sinjar arătă spre tunica lui. Am vrut să-l pedepsesc şi a 
fugit de mine. 

Baraka se uită urât la tutorele lui. 

— Sinjar voia să mă bată, tată. 

— Aşa şi trebuie, răspunse Baybars, legănându-şi fiul. Nu 
vreau să mai aud că provoci necazuri, ai priceput? 

Baraka se bosumflă. 

— Da, tată, mormăi el. 

Baybars dădu din cap înspre Sinjar. 

— Lasă-l cu mine. 

— Stăpâne! 

— Dacă refuzi să studiezi, îi zise Baybars fiului său, după 
plecarea lui Sinjar, atunci poate că mă ajuţi pe mine. Schiţă un 
zâmbet înspre Kalawun. Poate că ar trebui să-l punem la muncă 
la una din catapulte? 

Kalawun îi întoarse zâmbetul. 

— Poate că da. Ciufuli părul băiatului. Deşi nu sunt sigur că e 
o muncă potrivită pentru moştenitorul tronului şi viitorul meu 
ginere. 

Baraka se bosumflă şi mai tare. Baybars îi spusese că peste 
câţiva ani, când va fi suficient de mare, avea să se însoare cu 
fata lui Kalawun. Baraka spera ca tatăl lui să o pună pe ea la 
muncă la una din catapulte. Poate că suferea un accident şi 
sfârşea strivită de zidurile vreunui oraş. Zâmbi în sinea lui 
gândindu-se la asta, în vreme ce Kalawun se înclină în faţa lui 
Baybars şi porni spre cealaltă parte a taberei, unde aştepta un 
batalion. 

— Unde se duce Amir Kalawun, tată? 

— In munţi, răspunse Baybars, intrând cu fiul lui în cort. 


295 


De când Baraka părăsise haremul şi fustele soțiilor sultanului, 
Baybars începuse să-l considere tot mai mult pe copil ca pe o 
diversiune plăcută faţă de treburile stresante ale conducerii. 

— De ce? 

Ignorând eunucii, gărzile de corp şi consilierii din pavilion, 
Baybars îşi puse fiul pe o rogojină şi luă o tavă de argint cu 
smochine. 

— Să-ţi arăt, zise el, aşezându-se turceşte şi punând o 
curmală în pumnul micuţ al lui Baraka. Plasă trei fructe în 
triunghi pe rogojină. Asta e Antiohia, zise el, arătând spre 
smochina din colţul din dreapta jos al figurii geometrice. Colţul 
de deasupra sunt Porţile Siriene, acolo unde se duce Kalawun. 
Arătă spre vârful triunghiului. Kalawurn îi va împiedica pe creştini 
să primească întăriri dinspre nord. Îşi deplasă degetul spre 
smochina din stânga jos. Asta este portul Sfântul Simion. Am 
trimis un al doilea batalion ca să-l cucerească. Aşa o să tăiem 
accesul trupelor creştine dinspre coastă. 

— Şi tu ce vei face, tată? 

Baybars zâmbi. Luă smochina care reprezenta Antiohia şi o 
băgă în gură. Baraka râse. 

— Prealuminate stăpâne! 

Sultanul se ridică atunci când un războinic Bahri intră în 
pavilion. 

Omul se înclină. 

— Vine cineva dinspre oraş. 

— Cine? întrebă Baybars, aruncând o privire spre copil, care 
zdrobea cu pumnul smochinele rămase. 

— O companie, condusă de conetabilul lor. Au ieşit prin 
poarta de nord-vest. 

Baybars şi consilierii lui îl urmară pe războinic în afara 
cortului. Lumina firavă a unei făclii începea deja să risipească 
întunericul care se lăsa, alături de focurile care se aprindeau. 

— Du-te să-i întâmpini, îi ordonă Baybars războinicului. 
Dezarmează-i şi adu-i la mine. Cred că vor să negocieze. 

— Am venit să negociez! insistă Simon Mansel în vreme ce 
era condus cu forţa în pavilionul regal de către doi războinici 
mameluci, după ce trupa lui de gărzi fusese înconjurată şi 


296 


dezarmată. Eliberaţi-mă imediat dacă vreţi să aflaţi care sunt 
termenii mei! 

Repetă ultima cerere într-o arabă stricată. 

— Termenii tăi! se miră Baybars. 

Vocea lui profundă îl făcu pe Mansel să tacă şi să arunce o 
privire îngrijorată spre tron. Baybars îl studie pe individul 
corpolent care era adus în faţa estradei. Omul era îmbrăcat cu 
haine somptuoase de mătase, turban şi avea tot felul de bijuterii 
pe el. 

— Nu cred că eşti în poziţia de a emite pretenţii, rosti 
Baybars. Văzând că Mansel se uită nedumerit la el, sultanul îi 
făcu semn unui tălmaci. Tradu cuvintele mele conetabilului. 

Translatorul făcu un pas în faţă şi se conformă. 

— Şi acum spune-i să îngenuncheze, adăugă Baybars. 

Mansel păru extrem de deranjat de cerere, dar nu avu de ales 
decât să se supună, căci cei doi mameluci care îi ţineau braţele 
îl împinseră în jos. Cu colţul ochiului zări un băieţel care stătea 
ghemuit în spatele unui paravan într-o parte a pavilionului. Când 
răsuci capul, băiatul scoase limba şi chicoti. Ignorându-l, Mansel 
se uită la translator. 

— Spune-i sultanului tău că am aranjat să i se livreze căruţe 
cu aur şi bijuterii dacă ridică tabăra şi pleacă împreună cu 
armata de sub zidurile noastre. Are timp până mâine ca să 
accepte aceste condiţii. Va fi singura mea ofertă. 

Expresia de pe chipul lui Baybars nu se schimbă defel în 
vreme ce îl asculta pe translator. 

— Aur? Te gândeşti să mă păcăleşti cu o asemenea ofertă 
lipsită de valoare? 

— Lipsită de valoare? ripostă Mansel după ce auzi traducerea. 
Te asigur că... 

— Aurul nu înseamnă nimic pentru mine, continuă Baybars, 
fără să mai aştepte traducerea. Un singur lucru va evita atacul 
armatei mele şi vă va asigura viaţa ţie şi tuturor bărbaţilor, 
femeilor şi copiilor din oraş: capitularea. Spune cavalerilor tăi să 
deschidă porţile oraşului, oraşul pe care francii l-au luat pentru 
ei înşişi acum o sută şaptezeci de ani. Spune-le să lase armele 
jos şi să ne dea drumul înăuntru. Odată ce ocupăm oraşul, veţi 


297 


pleca toţi şi nu vă veţi mai întoarce niciodată. Antiohia e 
pierdută pentru voi, pentru toţi creştinii. 

— Nu pot accepta asemenea condiţii! începu Mansel pe un 
ton ultragiat. Sunt mii de oameni în oraş. Unde să se ducă? Nu 
le pot cere pur şi simplu să-şi părăsească animalele şi casele! Şi 
cum rămâne cu bolnavii? Cu cei mici şi cu infirmii? la ce am 
oferit şi fii satisfăcut cu... 

Cuvintele îi muriră pe buze când Baybars se ridică de pe tron 
şi făcu semn unui războinic Bahri care stătea la intrare. Mansel 
nu înţelese ce spunea sultanul, dar încremeni atunci când 
Baybars scoase una dintre săbiile de la brâu şi cobori treptele 
estradei către el. 

— Nu obţii nimic dacă îmi faci rău! Nimic, spune-i asta! strigă 
el spre translator. Spune-i! 

Se auziră zgomote în spatele lui. Mansel întoarse privirea şi îşi 
văzu gărzile împinse de la spate în pavilion de şapte războinici 
Bahri. 

— Du-l pe fiul meu de aici! ordonă Baybars unuia dintre 
eunuci. 

Baraka ţipă şi lovi cu picioarele când servitorul îl ridică pe sus 
şi îl scoase din cort. 

Temători, oamenii lui Mansel fuseră aliniaţi în faţa estradei şi 
aruncară priviri nedumerite spre şeful lor. Războinicii Bahri îi 
forţară să îngenuncheze. 

— Ce vrei să faci? îl întrebă Mansel pe Baybars. 

Sultanul nu răspunse, ci se duse la primul om, un tânăr cu 
ochi mari, căprui şi o faţă plină de pistrui. Apucându-i cu o mână 
părul, Baybars îi dădu capul pe spate şi-i trecu lama ascuţită a 
sabiei peste gât. Sângele ţâşni pe dată într-un arc mare roşiatic, 
împroşcând treptele estradei. 

— Doamne Dumnezeule! ţipă Mansel în vreme ce tânărul se 
prăbuşea într-o parte, sângele continuând să-i ţâşnească din 
gât. 

Omul nu avusese nici măcar ocazia să ţipe. Ceilalţi membri ai 
gărzii orăşeneşti începură să urle la sultan şi la războinicii Bahri. 
Ingroziţi, doi dintre ei încercară să fugă, dar fuseră imediat 
împinşi înapoi la locurile lor de către soldaţii care se apropiară 
cu săbiile întinse de ei. 


298 


Baybars se întoarse către Mansel, cu sabia din care picura 
sânge. O parte din lichid îi împroşcase haina galben-aurie, 
acoperind inscripţiile din Coran. 

— Accepţi cererile mele? Sau or să moară şi alţi oameni de-ai 
tăi? De tine depinde. Vieţile oamenilor tăi pentru oraşul tău. 
Asta îţi ofer. 

Mansel nu mai avea nevoie de translator ca să înţeleagă ce se 
spusese. 

— Nemernic lipsit de inimă! rosti el pe ton jos, plin de 
amărăciune. 

Translatorul vru să traducă, dar se uită la Baybars şi se 
răzgândi. 

Sultanul se duse la alt om al lui Mansel. Acesta ţipă când 
sultanul îi trase capul pe spate, expunând gâtul atacului lamei. 
Omul se agită, încercând să se ferească din calea sabiei, dar doi 
războinici veniră imediat ca să-l ţină nemişcat. 

— Omul tău sau oraşul? tună Baybars, uitându-se la Mansel. 
Care e mai important pentru tine? Decide! 

Translatorul îi traduse repede. 

— Nu mă las ameninţat! insistă Mansel. 

— Căpitane! strigă omul lui. 

Când translatorul îi comunică răspunsul, Baybars îşi miji ochii 
şi îşi încleştă maxilarele. Trecu lama sabiei peste gâtul omului. 
Dură mai mult ca acesta să moară, zvârcolindu-se pe sol alături 
de camaradul lui căzut, cu sângele ţâşnind ca din fântână şi 
apăsându-şi în van mâinile pe gâtul tăiat. 

Mansel evită privirea omului. 

— Terminaţi-l! rosti Baybars, arătând spre omul care deja 
agoniza. 

Unul dintre războinici făcu un pas în faţă şi îl străpunse pe 
nefericit cu sabia. 

— O să am grijă să arzi în iad pentru asta! rosti Mansel cu 
voce răguşită înspre Baybars. 

— Accepţi condiţiile mele? 

— Nu! tună conetabilul. 

Răspunsul lui provocă moartea unui al treilea om. 

— Destul! exclamă Baybars. 

Se duse la Mansel cu sabia plină de sânge. 


299 


Conetabilul încercă să se ridice în picioare, dar războinicii 
săriră imediat pe el. 

— Nu! strigă conetabilul când Baybars îl prinse de păr. Soţia 
mea este verişoară cu soţia prinţului Bohemond! rosti el în 
arabă. Răscumpărarea mea valorează mai mult decât moartea 
pentru tine! 

— Doar oraşul tău valorează ceva pentru mine. Predă-l acum 
sau îţi tai capul de pe umeri şi îl arunc peste zidurile Antiohiei ca 
să le arăt locuitorilor care este preţul refuzului capitulării. 
Baybars apăsă lama de gâtul conetabilului care se zbătea. 
Predă-l! 

— Accept! ţipă Mansel când simţi lama tăindu-l. Pe gât începu 
să i se scurgă un pârâiaş fierbinte de sânge. Accept condiţiile 
tale! Predau oraşul! 

— Duceţi-l la ziduri! mârâi Baybars, îndepărtându-se de 
conetabil şi adresându-se războinicilor săi. Puneţi-l să transmită 
ordinul garnizoanei. Pregătiţi-i pe oameni. Vom intra în oraş la 
noapte. 

Odată cu aceste cuvinte, Simon Mansel, conetabil al Antiohiei, 
fu dus până la poarta Sfântul Gheorghe, unde, cu voce 
tremurândă, ordonă garnizoanei oraşului şi celor ale ordinelor 
militare să se predea. 

Puțin mai târziu, în vreme ce Baybars îşi spăla mâinile într-un 
lighean, în cort intră unul din războinicii Bahri trimişi ca escortă. 
Cadavrele celor ucişi fuseseră luate şi eunucii stăteau în 
genunchi şi ştergeau sângele de pe treptele estradei. 

— Prealuminate sultan! 

Baybars întinse mâna după o cârpă ca să se şteargă. 

— S-a făcut? 

— Mansel a dat ordinul, aşa cum i s-a cerut. 

— Au deschis porţile? 

— Nu, stăpâne, răspunse războinicul. Garnizoana Antiohiei a 
refuzat să se supună ordinului lui Mansel. Nu vor preda oraşul. 


300 


Zidurile cetății Antiohia 
18 mai 1268 


Simon culese o portocală maronie şi uscată din rațiile întinse 
în faţa lui. 

— Cât o să mai dureze chestia asta? întrebă el brusc, 
răsucindu-se spre Will. 

Tânărul fu surprins de duritatea tonului. 

— Dacă Mansel reuşeşte să-i convingă pe comandanţi să se 
predea, atunci s-ar putea termina în curând. 

Se aşeză pe un butoi. Tocmai i se terminase cartul şi era 
epuizat. Afară se crăpa de ziuă. O lumină palidă începea să se 
vadă în pragul uşii, dar încăperea circulară şi lipsită de ferestre 
de la baza turnului avea să rămână în penumbră tot restul zilei. 

— Dar nu sunt deloc sigur că va reuşi, adăugă el, căscând. 

Conetabilul Mansel fusese adus de două ori în dreptul porţilor 
şi de tot atâtea ori garnizoana refuzase să predea oraşul. Cu o 
seară în urmă, oamenii de veghe de pe ziduri urmăriseră cu 
nelinişte cum armata mamelucă începuse să înconjoare oraşul, 
unele batalioane deplasându-se în nord, către râu, altele în sud, 
către pantele muntelui. Un regiment îşi aşezase maşinile de 
luptă cu faţa spre cele două turnuri în care se afla compania lui 
Lambert. 

Simon lăsă portocala pe masă. 

— Eu nu mă refer la bătălie, rosti el cu vocea îngroşată. Mă 
refer la tine şi la mine. 

Will se încruntă. 

— Cum adică? 

— Nimic, murmură Simon. Uită că am zis ceva. 

— Nu, rosti Will, venind spre Simon. Dacă ai ceva de spus, 
spune. 

Sergentul îşi plecă privirea. 

— Zău. Nu-i nimic. 

— Ba da, este, rosti Will cu asprime. Nu-mi vorbeşti de zile 
întregi. De fiecare dată când mă apropii de tine, găseşti un 


301 


pretext ca să pleci. Încă dai vina pe mine, nu-i aşa? Că am ajuns 
aici? 

— Nu, zise Simon, clătinând din cap. Nu vreau să lupt. 

— Nu ţi-am cerut niciodată să vii cu mine, Simon. 

— Nu, am fost repartizat, îţi aduci aminte? 

— Nu în Antiohia şi nu în Outremer. În Orleans ţi-am spus să 
rămâi acolo dacă nu vrei să vii, că eu unul m-am decis. 

— Ca să-l prindem pe Nicolas, replică Simon, dând cu putere 
din cap. Ca să recuperăm cartea lui Everard. Pentru asta te-ai 
hotărât. N-ai venit aici ca să lupti! 

— Ei bine, acum o fac. Şi tu la fel. Will arătă cu degetul înspre 
zidul în spatele căruia se întindea tabăra mamelucă. Oamenii 
ăia l-au omorât pe tatăl meu. Poate că acolo e chiar acela care i- 
a despărţit capul de trunchi. 

— Eşti aşa de rece, zise Simon încetişor. Nu mai vorbim şi nu 
mai râdem ca înainte. 

— Nu prea îmi arde de râs. 

— Dar o faci cu Robert şi cu ceilalţi! Mă simt ca şi cum aş fi 
aici de unul singur. Habar n-ai cât de înfricoşător e să ştii ce e 
afară şi să mai ştii că nu te poţi bate. Habar n-ai cum e să nu-i 
poţi apăra pe oamenii la care... Simon îşi lăsă capul în piept... 
oamenii la care ţii. 

— Şi atunci de ce mă eviţi dacă te simţi aşa de singur? 
Sergentul privi în altă parte, apoi din nou spre Will. 

— Vreau ca lucrurile să fie aşa cum erau înainte. 

Incercă să zâmbească. La fel ca atunci când mă învăţai să 
mânuiesc sabia în Paris. 

— Nu mă pot întoarce în timp. 

— De ce? 

— Pentru că nu mai am ce aveam atunci. 

— Şi ce aveai atunci? replică Simon cu voce stinsă. 

— İl aveam pe tata sau cel puţin şansa de a-l revedea. O 
aveam pe Elwen. Nu aveam ura asta în mine, fie îndreptată 
asupra unui om care pe vremuri mi-a fost cel mai bun prieten, 
fie împotriva unor necunoscuţi. Nu ştiam nimic despre război 
sau despre... Will ezită, aplecându-se în faţă pe butoi. Nu aveam 
habar de nimic, încheie el, uitându-se la Simon. Aveam 
speranţe. 


302 


— Pe care încă le mai poţi avea, insistă sergentul, apropiindu- 
se de Will. 

— Legate de ce anume? Am dat greş ca frate şi ca fiu. Nu mă 
pot întoarce la ce eram înainte. Acolo nu mai există nimic pentru 
mine. 

— Dar ce vei face? Vei sta aici ca să te baţi şi să mori? 

Will nu-i răspunse. Imediat după întrebarea lui Simon se auzi 
un țipăt prelung, ca un plânset. Altele urmară imediat, 
transformându-se într-un sunet ritmic şi strident, care spărgea 
zorii şi timpanele lor. 

— Ce e? întrebă Simon, pălind. 

— Nu ştiu. Will porni în fugă spre scară imediat ce auzi paşi 
alergând şi strigăte de deasupra. Or fi chemări la luptă sau 
gărzile? 

Întrebarea lui primi imediat răspuns printr-o serie de urlete 
incoerente. Apoi ceva lovi zidurile. Intregul turn se zgudui din 
pricina impactului şi o ploaie de mortar căzu pe strada din afara 
turnului. Will începu să urce scările. 

— Eu ce fac? strigă Simon în urma lui. 

— Du-te la cai. 

— Will! 

Cavalerul se opri şi privi înapoi. 

— Ce e? 

Simon se uită fix la el, apoi înghiţi în gol şi clătină din cap. 

— Nimic. 

Rămase câteva clipe pe loc după ce Will se făcu nevăzut, 
până ce zidurile se cutremurară din nou violent în urma unei 
lovituri, după care se grăbi să ajungă la atelierul de olărie în 
vreme ce alte bucăţi de mortar şi pietre dislocate cădeau peste 
stradă. 

Will urcă scările în fugă. 

— Ce se întâmplă? îl întrebă el pe un sergent care cobora. 
Atacă sectorul nostru? 

— Toate sectoarele, domnule, răspunse în grabă omul, 
grăbindu-se să coboare. Atacă toate sectoarele! 

Will ajunse pe metereze, unde Robert, îmbrăcat doar pe 
jumătate, îi ajuta pe Lambert şi pe alţi doi cavaleri să încarce 
catapulta cu una dintre pietrele din grămezile strânse în partea 


303 


laterală a turnului. Gemeau cu toţii din cauza efortului. Will vru 
să li se alăture, dar se opri zărind ce era dincolo de metereze. 
Mamelucii, care-şi ocupaseră poziţiile de asalt la adăpostul 
nopţii, acopereau câmpia şi pantele muntoase cu o perdea 
unduitoare de haine strălucitoare, turbane, cai, lănci, scări de 
asalt, berbeci şi catapulte. 

Will urmări cum cele trei catapulte aflate în apropierea 
sectorului lor fuseră acţionate. Bârnele loviră opritoarele şi 
aruncară trei pietre imense către zidul dintre cele două turnuri. 
Pietrele se zdrobiră de zidărie, zguduind turnurile din temelii şi 
trimițând mii de aşchii de piatră în aer. Se auzi un țipăt din 
turnul alăturat şi Will îl văzu pe unul din cavaleri căzând, lovit de 
resturile mortale. Garin se găsea acolo, alimentând catapulta cu 
săgeți. Will ieşi din starea de şoc şi se grăbi să vină în ajutorul 
lui Robert şi al lui Lambert. Garin trase şi trimise o săgeată 
imensă chiar în inima forţelor mameluce. Will nu mai aşteptă să 
vadă dacă săgeata lovise ceva, ci apucă una din frânghiile 
catapultei şi trase de bârna de lansare. 

Asaltul începuse pe toată lungimea zidurilor, cu excepţia 
zonei abrupte de vârf montan şi a malurilor înşelătoare ale 
râului Orontes, unde terenul era de netrecut. Loviturile pietrelor 
aruncate de catapulte erau ritmice şi rezonante ca un răpăit de 
tobe, generând ecouri în întreaga vale a râului, unele după 
altele, ca nişte tunete gigantice. Peste marginile zidurilor erau 
aruncate oale cu păcură, care la impact aprindeau deopotrivă 
oameni şi maşini de luptă. Alte companii de mameluci aruncau 
butoaie de smoală aprinsă care zburau de pe sol ca nişte 
comete şi explodau în vârful turnurilor ca nişte ciuperci uriaşe 
de foc ce aprindeau întreg cerul zorilor. Săgeţi înmuiate în 
păcură şi sulf negru se transformau în limbi de foc în vreme ce 
străpungeau aerul. Loviţi de astfel de proiectile, oamenii cădeau 
în genunchi sau se prăbuşeau urlând de pe ziduri, cu părul şi 
carnea arzând. Într-unul dintre sectoare, o întreagă companie de 
ospitalieri fu zdrobită de o stâncă imensă. 

Forţele de apărare ale Antiohiei opuneau o rezistenţă 
disperată: tăiau scările aşezate de mameluci pe ziduri, aruncau 
o ploaie de săgeți în infanteria de atac, care le răspundea cu 
gloanţe de lut trase din praştii de mare putere, aruncau cu 


304 


bolovani în rândurile cavaleriei ca să sfarme oasele cailor şi ale 
oamenilor. 

Deşi de proporţii impresionante, zidurile lui lustinian nu 
puteau, singure, să oprească o forţă de atac hotărâtă să le 
dărâme. De-a lungul secolelor, zidurile cedaseră în faţa 
persanilor, a arabilor, a bizantinilor, a turcilor şi a francilor. Era 
inevitabil ca ele să cedeze din nou. Nu era decât o chestiune de 
timp. 

— Avem nevoie de oameni acolo sus! urlă Lambert, arătând 
spre pantele muntelui, către o porţiune de zid aflată la 
aproximativ opt sute de metri distanţă, pe care nu se vedea 
niciun soldat. 

Mamelucii concentrau deja şapte catapulte asupra sectorului 
şi în centrul zidului apăruse deja o gaură destul de mare, deşi 
înălţimea nu permitea infanteriei să treacă prin ea. Sesizând 
oportunitatea, tot mai mulţi mameluci se îndreptau în acea 
direcţie, conduşi de un grup de cavalerişti îmbrăcaţi în haine 
galben-aurii. 

— Bahri! strigă unul dintre cavalerii mai vârstnici din turnul 
alăturat, arătând spre oamenii călare. 

— Doamne Dumnezeule, el e, murmură Lambert, apropiindu- 
se de parapet. 

Privirea lui se oprise asupra unui bărbat masiv, îmbrăcat cu 
straie aurii şi cu o armură strălucitoare, care călărea pe un 
armăsar negru în fruntea gărzii regale. 

— Cine? icni Will, ajutând la aşezarea unei alte pietre în 
scobitura bârnei catapultei şi apoi sărind înapoi când doi 
cavaleri acţionară arma. 

— Arbaleta, răspunse Lambert. Unde naiba sunt trupele 
noastre? tună el privind peste partea dinspre oraş a 
meterezelor, acolo unde oamenii urmăreau neliniştiţi luptele de 
la ferestrele caselor lor. 

Undeva jos, îl zări pe Simon în uşa atelierului de olărie. 

— Înșeuează caii! strigă el înspre grăjdar. 

Simon dispăru imediat înăuntru. 

Will se duse la marginea meterezelor şi îl urmări pe Baybars 
cum urcă panta muntoasă către spărtura din zid. Il străbătu un 
fior ciudat uitându-se la sultanul mameluc. Nu-şi dădea seama 


305 


dacă era unul de teamă sau de anticipație. Câţiva oameni de pe 
meterezele care duceau spre citadelă sesizaseră pericolul şi 
săreau în sus şi în jos, agitându-şi braţele şi strigând înspre 
compania lui Lambert. 

Lambert înjură printre dinţi. 

O altă gaură imensă apăru în zid când o piatră îl străpunse şi 
căzu pe izlazul din spatele lui. 

— Ce facem? strigă Will, ghemuindu-se când un nor de săgeți 
trecură vâjâind pe deasupra capului său. 

Lambert privea neajutorat în jurul lui. 

— La naiba! 

Will îl prinse de umeri. 

— Lambert! Ce facem? 

— Mergem acolo sus, rosti o voce din spatele lor. 

Will se întoarse şi îl văzu pe Garin. Părul i se lipise de ţeastă 
din pricina transpiraţiei, iar mantia îi era murdară. Garin ţinea 
sabia în mână. 

— Luăm caii, le spuse cavalerul lui Will şi lui Lambert, şi 
urcăm acolo ca să luptăm până când primim întăriri. 

— Prea târziu! rosti Robert. Priviţi! 

Se întoarseră toţi trei şi văzură zidul dărâmându-se, cu un 
zgomot ca un tunet îndepărtat. Fu urmat de două turnuri, care 
se transformară în nişte mormane imense de moloz şi praf. 

— Maică Precistă! zise Lambert cu voce stinsă, în vreme ce 
mamelucii, conduşi de Baybars Bundukdari, se avântară prin 
norii de praf. 

— Au intrat! Au intrat! începu să strige un cavaler de pe 
parapeţi. 

Imediat se auzi o trompetă dinspre o companie de ospitalieri 
care văzuseră şi ei zidul prăbuşindu-se. Alţii preluară semnalul şi 
îl purtară mai departe de-a lungul zidurilor. Veneau mamelucii. 
Oraşul căzuse. 

Lambert îşi veni în fire. 

— Jos! strigă el spre cavaleri şi sergenţi. La cai! 

Părăsind maşinile de luptă, compania cobori în goană scările 
turnului, oprindu-se doar ca să-şi ia căştile şi scuturile dintr-una 
din încăperi. leşiră în strada plină de moloz unde Simon aducea 
deja trei dintre caii pe care reuşise să-i înşeueze. Sergentul era 


306 


palid, dar vorbea blând cu animalele care îşi scuturau capetele 
şi fornăiau. Patru sergenţi alergară în atelier ca să ajute la 
înşeuarea celorlalţi. Înăuntru se găseau olarul, soţia lui şi cele 
trei fete înghesuite de spaimă în spatele bărbatului. 

— Ce se petrece? ceru olarul să afle. 

Lambert se răţoi la el. 

— Du-te într-un loc sigur, neghiobule! 

— Vin! anunţă unul dintre cavaleri, arătând spre panta 
muntelui. 

Uitându-se spre locul indicat de templier, grupul de cavaleri, 
ca şi olarul şi familia acestuia văzură cavaleria grea a 
mamelucilor cum coboară în goană pantele. Aveau să atace 
oraşul din mai multe direcţii. Cu hainele lor aurii, stacojii şi 
purpurii, semănau cu nişte râuri de lavă care curgeau dintr-un 
vulcan. Unii duceau torţe şi arcuri, dar cei mai mulţi aveau cu ei 
iataganele lor lungi şi sclipitoare, incrustate cu aur şi acoperite 
de inscripţii în arabă. 

Olarul îşi duse familia îngrozită în sus pe scări către o trapă 
din spatele atelierului, pe care o trânti cu putere în urma lui. Alţi 
oameni, care ieşiseră pe străzi, începură să alerge ca bezmeticii. 
Se auzeau tot mai multe urlete de groază, pe măsură ce cei 
strânşi la ferestrele caselor vedeau cum mamelucii se apropie 
vijelios de oraş, ucigând în calea lor oi şi familii întregi care îşi 
croiau drum în sus, spre citadelă. 

Will realiză că îi tremurau mâinile. Prinse bine cu una dintre 
ele mânerul sabiei scurte şi tremurăturile încetară. 

— Haideţi! strigă el, practic în direcţia nimănui. 

Alergă spre un cal şi se aruncă în şa. Un cavaler îi dădu un 
scut. Garin şi Lambert îl urmară, la fel ca alţi doi cavaleri care 
obţinuseră alţi doi cai înşeuaţi de la sergenţi. 

— Unde mergem? strigă un cavaler înspre Lambert. Care e 
prima linie? 

Alb la faţă şi cu buzele strânse, tânărul ofiţer se răsuci în şa. 

— Noi suntem prima linie! îşi ridică sabia când primii 
mameluci apărură pe străzile din faţa lor. Deus vuit! 

Dădu pinteni calului şi se năpusti asupra mamelucilor, cu 
sabia deasupra capului. 


307 


Will îl auzi pe Simon strigându-i numele în timp ce el, Garin şi 
ceilalţi doi cavaleri porneau după Lambert. Işi dădu seama că nu 
purta cască, dar era prea târziu ca să mai facă ceva. Işi ridică 
sabia şi prinse în lama ei prima rază a soarelui care răsărea. Era 
o sabie scoțiană, zămislită în ţinutul lacurilor, ploilor şi zăpezilor, 
departe de acei munţi prăfuiţi şi scăldaţi în soare. Era o sabie de 
clan, purtată de tatăl şi bunicul lui. În ochi îi apărură lacrimi în 
vreme ce îşi mâna calul înainte. Se trezi urlând când unul dintre 
războinicii Bahri, cu hainele aurii fluturând în jurul lui, veni în 
goană ca să-l atace. 

— Pentru Campbell! Pentru Campbell! 

Impactul fu extrem de dur. Nimic din anii de instruire pe 
terenul de antrenament nu-l pregătise pentru aşa ceva. O 
lovitură controlată, menită să dea jos de pe cal un adversar nu 
putea fi niciodată la fel cu una menită să omoare. Dat pe spate, 
Will ar fi fost aruncat din şa dacă genunchii lui nu s-ar fi ţinut 
bine de animal. Când îşi reveni, ameţit şi lovit, observă că 
mamelucul dispăruse, avea o spărtură mare în scut şi un alt 
războinic Bahri se repezea spre el. Işi roti sabia, se aplecă 
înainte şi lovi. Sabia, cu plăselele ei ruginite, în cruce, îl izbi pe 
mameluc în partea de sus a mâinii, între apărătoarea pentru 
braţ şi cămaşa de zale. Omul ţipă când sângele ţâşni din rană, 
după care pierdu controlul calului şi fu târât de şuvoiul de 
oameni care goneau pe lângă Will, Garin şi ceilalţi templieri, 
repezindu-se spre oraş. 

Printre ei se găsea un bărbat masiv pe un armăsar negru. Will 
îi zări ochii albaştri şi dinţii rânjiţi când Baybars trecu la doar 
câţiva metri în stânga lui, după care văzu o altă sabie atacându- 
|. Oţelul ricoşă de scut şi se înfipse în grumazul calului. Când 
animalul sări pe picioarele din spate, un cal cu armură al 
mamelucilor se ciocni de el, aruncându-l într-o parte şi 
răsturnându-l pe Will din şa. Cavalerul îşi răsuci piciorul şi ţipă 
de durere când calul căzu peste el. Undeva, deasupra lui, 
Lambert scoase un urlet. 

Simon se găsea în uşa atelierului olarului când îi văzu pe Will 
şi pe Lambert prăbuşindu-se. Robert şi ceilalţi cavaleri şi 
sergenţi care nu avuseseră timp să înşeueze alţi cai se grăbiseră 
la adăpostul clădirilor când primii mameluci pătrunseseră în 


308 


iureş pe străzi. Strigaseră la oamenii care încercau să 
părăsească zona ca să se adăpostească şi ei. Câţiva ascultaseră 
şi se furişaseră în turnuri sau se lipiseră de ziduri. Cuprinşi de o 
panică oarbă, alţii continuaseră să fugă. Fuseseră ucişi de primii 
soldaţi apăruţi, ale căror săbii le tăiaseră capetele sau le 
spintecaseră spinările, după care fuseseră călcaţi în picioare de 
următoarele rânduri de mameluci. Robert îşi scosese sabia şi 
stătea în faţa lui Simon. Un călăreț mameluc se repezise la ei, 
dar cei mai mulţi îi ignorau pe cavalerii şi locuitorii răzleţi pentru 
a se avânta cu restul soldaţilor în interiorul oraşului. Strigătele 
de A/lahu akbar acopereau zgomotele de copite şi urletele de 
spaimă ale localnicilor. 

Urmărind prostit cum strada din faţa lui se umple de 
mameluci, Simon strigă atunci când îl zări pe Will aruncat din şa. 
Îl împinse pe Robert şi ieşi pe stradă. Robert strigă un 
avertisment văzându-i pe cei doi călăreţi care se repeziră spre 
grăjdar. Simon căzu în genunchi şi îşi acoperi capul cu mâinile, 
astfel că săbiile călăreţilor despicară doar aerul în locul unde 
fusese capul sergentului, ratându-l cu câţiva centimetri. După 
trecerea arabilor, Robert se furişă şi îl trase pe Simon înapoi în 
uşă. Grăjdarul se zbătu să scape, strigând numele lui Will. A 

— Nu-l poţi ajuta! Robert era uluit de violenţa grăjdarului. Il 
ţintui pe Simon de cadrul uşii. O să fii despicat ca un dovleac, 
idiotule! 

— Nu poate să moară! ţipă Simon, încercând să-l împingă pe 
Robert. Ochii lui căprui erau imenşi acum şi aveau o căutătură 
sălbatică. Pe obraji îi curgeau lacrimi. Din vina mea e aici! Din 
vina mea! 

Mamelucii continuau să gonească pe lângă ei. Aerul era plin 
de urlete, apropiate sau depărtate, precum şi de fumul primelor 
incendii provocate de torţele pe care soldaţii le aruncaseră 
peste acoperişuri. 

— Ce naiba vrei să spui? îl repezi Robert pe Simon. 

— Elwen n-ar fi plecat dacă ar fi ştiut de drog. Am minţit 
pentru ca ea să-l părăsească. Am minţit pentru ca relaţia lor să 
se termine. El şi-ar fi pierdut mantia dacă se căsătorea cu ea! 
Dar n-am avut nicio clipă intenţia să ajungem aici! Glasul lui 
Simon se pierdu printre suspine. Ştiam că el niciodată... Dar 


309 


eu...! Lovi pieptul lui Robert cu pumnii, dar în el nu mai exista 
niciun pic de forţă. Il iubeam de mai multă vreme decât ea! 

Robert se uită năucit la Simon. Din spatele lor se auzi un 
strigăt. 

Recunoscând vocea, sergentul îşi înălţă capul. Printre lacrimi, 
zări silueta înceţoşată a unui călăreț alb venind spre ei. Privirea i 
se limpezi şi Simon îşi dădu seama că erau doi cavaleri care 
călăreau acelaşi cal. Garin era în faţă, cu sabia plină de sânge, 
iar Will stătea în spatele lui. Robert scoase un strigăt de surpriză 
şi bucurie. Impreună cu ei veneau unul dintre cei doi templieri 
care se despărţiseră de compania lor şi zece cavaleri teutoni în 
tunicile lor albe cu cruci negre, dintre care câţiva erau răniţi. 
Strada se golise între timp de călăreţi mameluci, cu excepţia 
câtorva leşuri rămase printre cadavrele locuitorilor care 
încercaseră să scape cu fuga. 

— Lambert? întrebă Robert, luând hăţurile de la Garin după ce 
acesta opri calul. 

— Mort, replică acesta, sărind din şa. 

Cavalerii teutoni descălecară, iar unii se apucară imediat să-şi 
ajute camarazii răniţi. Câţiva dintre templierii din compania lui 
Lambert, care rămăseseră alături de Robert, săriră să-i ajute. 

— Au venit în sprijinul nostru, zise Garin, arătând cu capul 
înspre cavalerii germani. 

— Unde sunt mamelucii? întrebă Robert, privind în lungul 
străzii ciudat de liniştite. 

— Cavaleria şi-a continuat atacul înspre centrul oraşului, 
replică unul dintre teutoni, venind spre ei. N-avem prea mult 
timp. Curând o să doboare porţile pentru ca restul armatei să 
intre. Nu putem face nimic. 

— Ce vrei să spui? ripostă Will, alunecând jos din şa. Să ne 
predăm? 

— Nu cred că sarazinii vor accepta predarea noastră. Eram pe 
deal, la mică distanţă de aici. Nu e o bătălie: e un masacru. 
Măcelăresc pe oricine întâlnesc în cale. 

Teutonul îşi şterse sângele care îi curgea în ochi de la o 
tăietură de pe cap. Will observă că îi tremura mâna. 

— Ar trebui să încercăm să ajungem la preceptoriu, propuse 
Robert. Sau la citadelă. 


310 


— E prea târziu pentru aşa ceva, replică teutonul. 

Arătă în susul străzii, înspre câmpurile pe unde pătrunseseră 
mamelucii; era singura cale înspre citadelă din zona lor de oraş. 
Sute de infanterişti arabi se înghesuiau acum prin spărtura din 
zid şi veneau în fugă în josul dealului. 

— N-o să reuşim niciodată. 

— Şi atunci ce facem? întrebă, îngrozit, unul dintre sergenţi. 

— Fugim, răspunse teutonul. 

— Are dreptate, fu Garin de acord. N-avem nicio şansă dacă 
rămânem. O să folosim unul din tunele. 

— într-acolo ne îndreptăm şi noi, zise teutonul. E unul nu 
departe de aici. Merge pe sub ziduri şi iese într-o peşteră de sub 
pantele muntelui Silpius. Putem ajunge acolo pe lângă 
metereze. O să aşteptăm în tunel până la căderea nopţii, apoi 
fugim prin valea râului. 

— Sau am putea s-o luăm spre nord, către Baghras, sau... 
interveni un alt sergent. 

— Baybars a trimis trupe acolo, i-o reteză Robert. 

— Să mergem! anunţă unul din teutoni, lovind crupa cailor cu 
latul sabiei. 

— Veniţi dacă vreţi să veniţi, rosti cavalerul înspre Will, Garin 
şi Robert. 

Alăturându-se fraţilor lui, alergă spre ziduri. 

— Dacă plecăm noi, nimeni nu-i va mai ajuta pe aceşti 
oameni, zise Will înspre Robert. Nu putem fugi. 

— Şi ce altceva să facem? replică acesta cu asprime. 
Trezeşte-te, rosti el, înghiontindu-l pe Simon, care se sprijinea 
şocat de cadrul uşii atelierului. Haideţi! le strigă el celorlalţi. 

Cu săbiile scoase, ieşiră pe stradă în spatele teutonilor care 
dispăruseră în interiorul turnului din faţa lor. Un sergent îi dădu 
lui Simon un ciocan, pe care grăjdarul îl luă cu un gest mecanic. 

— Vrei să trăieşti, Will? strigă Robert. Îndreptă sabia în 
direcţia mulţimii de mameluci care se apropia cu repeziciune. E 
timpul să te hotărăşti! 

Will privi spre Robert, apoi spre sabia plină de sânge din 
mâna lui. La Safed, tatăl lui şi cavalerii aleseseră moartea, însă 
Will ştia că nu-şi va găsi odihna într-un mormânt. Se simţea 
neterminat. Everard, Owein, tatăl lui, Templul, Anima Templi - 


311 


toate acestea îl împinseseră care încotro. Însă el obosise să i se 
mai spună pentru ce să lupte, după ce reguli să trăiască, mai 
ales că văzuse cum aceste reguli se schimbă de la un om sau de 
la un grup la altul, şi cum jurămintele şi promisiunile puteau fi 
încălcate fără niciun fel de consecinţe. Pace sau război, iertare 
sau răzbunare, orice ar fi ales nu însemna nimic dacă nu alegea 
pentru el. lar Will îşi dorea să aleagă. Voia să trăiască. 

— Haide! îi strigă Robert. 

Will o luă la fugă. 

După ce primii cruciați avuseseră nevoie de şapte luni ca să 
captureze cetatea de la turci, Antiohia căzu acum pradă lui 
Baybars în doar patru zile. Locuitorii se baricadaseră în case, 
ascunzându-i pe copii în pivnițe şi pe sub paturi. Văzând norii de 
fum ai incendiilor, alţii îşi părăsiseră casele pentru adăpostul 
citadelei de pe munte. Doar câţiva se strecuraseră printre liniile 
inamice. Câţiva reuşiră să ajungă la grota Sfântului Petru, o 
peşteră pe coasta muntelui unde primii creştini îşi ţinuseră 
slujbele în secret, iar mai târziu se ascunseseră de persecuții. 
înăuntru se înghesuiseră unii în alţii: preoţi, soldaţi, fermieri, 
negustori, prostituate şi bebeluşi. Respirația şi sudoarea lor 
umpleau întunericul peşterii, în vreme ce porţile cetăţii cădeau 
pe rând pradă mamelucilor. Baybars ordonase închiderea 
porţilor în spatele trupelor pentru ca nimeni să nu fugă din oraş. 

Cavalerii şi gărzile oraşului îşi abandonară posturile pe 
măsură ce speranţa şi curajul îi părăseau. Unii încercară să se 
predea, dar mamelucii aveau ordinele lor şi toţi cei găsiţi pe 
străzi fuseră trecuţi prin sabie. Copii rămaşi orfani sau 
abandonaţi plângeau pe pragurile caselor în vreme ce călăreţii 
veneau în goană pe străzi, cu săbiile de pe care se scurgea 
sângele gata de acţiune. Musulmani care trăiau de generaţii 
alături de vecinii lor creştini implorară în arabă să le fie cruţate 
vieţile, dar soldaţii erau surzi la orice rugăminte. Innebuniţi de 
lupta dusă, mânijiţi deopotrivă de sângele inamicilor şi al 
prietenilor, cu urechile răsunând de strigăte de război, 
mamelucii puseră stăpânire pe Antiohia. După care începură să 
o transforme în praf şi pulbere. 

După ce măcelul iniţial goli străzile de lume, soldaţii luară cu 
asalt bisericile şi palatele, omorându-i pe preoţi şi pe servitori, 


312 


vandalizând încăperi în căutare de comori, urinând pe altare, 
zdrobind crucifixuri, arzând evanghelii. lar pe lângă omoruri şi 
incendieri, avură loc nenumărate violuri şi torturi. În catedrala 
Sfântului Petru, mormintele patriarhilor fuseră deschise şi 
rămăşiţele umane dinăuntru scoase. Inele grele din aur şi 
bijuterii se rostogoliră cu zgomot pe podele odată cu oasele 
sfărâmate şi transformate în pulbere de călcâiele soldaţilor. Un 
arhidiacon care se ascundea în catacombe fu țintuit de podea în 
vreme ce mamelucii îl zdrobiră ca să ajungă la un alt mormânt. 
Omul se atârnă de piciorul unui războinic, implorându-l ca 
rămăşiţele tatălui său să nu fie profanate. Soldaţii râseră, 
scoaseră osemintele din mormânt şi le împrăştiară prin 
încăpere. Apoi un mameluc îl bătu pe arhidiacon cu craniul 
putrezit al tatălui acestuia până ce bietul om îşi dădu duhul. 

În centrul cetăţii lovite de moarte, Baybars îşi instalase 
cartierul general într-o vilă romană. În vreme ce se apleca 
deasupra unei fântâni din curtea plină cu cadavre pe care 
oamenii lui le strângeau în grămezi, unul dintre guvernatori veni 
la el. Pe Baybars îl durea braţul cu care mânuia sabia, iar coapsa 
îl ardea în locul unde sabia unui templier îl împunsese. Aerul era 
plin de fum, iar gâtul îl ustura. 

Guvernatorul aşteptă ca sultanul să termine să se spele 
înainte de a vorbi. 

— Creştinii din citadelă s-au predat, stăpâne. 

— Spune-le că acceptăm. Trebuie să depună armele şi să ne 
lase să intrăm. 

Guvernatorul se înclină. 

— Îi lăsăm să plece liberi, stăpâne? 

— Nu, răspunse Baybars, făcându-şi palmele căuş în apa 
fântânii şi bând din ele. Toţi cei rămaşi în viaţă vor deveni sclavi. 
Mâine oamenii pot alege dintre ei pe care îi vor. Pe restul îi 
vindem. Privi în jos când piciorul lui călcă pe ceva moale. Era o 
păpuşă de cârpe. Baybars se aplecă să o ia, întrebându-se dacă 
i-ar fi plăcut lui Baraka. Şi comorile? îl întrebă el pe guvernator. 

— Am luat atât de multe, încât cred că o să avem nevoie de 
mai multe căruţe, răspunse guvernatorul. 

Baybars răsuci păpuşa în mâna lui mare. Părea mai degrabă o 
jucărie de fetiţă. În vreme ce se gândea la asta, zări trupul unei 


313 


fetiţe în mormanul de cadavre. Părul negru al copilei era plin de 
sânge. Părea ceva mai mică decât fiul lui. Baybars îşi dădu 
seama că guvernatorul se uita fix la el. 

— Ce e? 

— Tocmai spuneam, stăpâne, rosti acesta, cu prudenţă, că 
sunt prea multe bogății pentru a fi cărate, dar ne descurcăm noi 
cumva. 

— Bine. Baybars păru să se scuture ca dintr-un vis. Mâine o să 
împărţim comorile şi sclavii oamenilor noştri. 

Imediat ce guvernatorul se înclină şi plecă, apăru Khadir. 
Ghicitorul avea roba cenuşie pătată de sânge. 

— Stăpâne, rosti el, aplecându-se şi atingând genunchiul lui 
Baybars. Vreau un sclav. 

Sultanul îl prinse pe ghicitor de bărbie şi i-o ridică. 

— Unde este ameninţarea despre care mi-ai vorbit? Arătă 
înspre oraşul care ardea. Se pare că te-ai înşelat. 

Ochii lăptoşi ai lui Khadir luciră în lumina soarelui care apăru 
printre palele de fum. 

— Viitorul se dezvăluie cum vrea el, stăpâne, rosti el 
îmbufnat. 

Baybars se opri, apoi îi aruncă păpuşa. 

— Atunci ţine. Distrează-te cu un sclav. 

Khadir lovi păpuşa aşa cum pisica face cu un şoarece. Se lăsă 
pe spate, strângând jucăria în braţe şi scoase nişte gângureli în 
vreme ce o ducea la nas ca s-o adulmece. 

Baybars făcu semn unui războinic Bahri care stătea de pază în 
faţa intrării principale în vilă. 

— Adu-mi un scrib şi pe Mansel. Conetabilul poate trimite un 
mesaj pentru noi. Cred că prinţul Bohemond va dori să afle 
soarta oraşului său. Războinicul dispăru în vilă, iar Baybars le 
făcu semn oamenilor care aşteptau lângă grămada de cadavre. 
Ardeţi leşurile alea, le ordonă el, înainte să apară muştele! 


314 


Templul din Acra 
15 iunie 1268 


Când îl zări pe Will, Simon se afla în curtea grajdului şi umplea 
adăpătorile cailor cu apă proaspătă. Grăjdarul îşi lăsă jos 
găleata şi îşi şterse mâinile de tunică. Inima îi bătea cu putere şi 
tot ce-şi mai putea dori era să se furişeze în interiorul grajdului 
până când Will avea să plece. Insă astăzi nu putea face aşa 
ceva. 

Will întoarse privirea când se auzi strigat de Simon. Zâmbi şi 
îşi ridică pe jumătate mâna în chip de salut, dar nu înainte ca 
sergentul să-i vadă uşoara urmă de iritare. Simon simţi un 
junghi în stomac. Cunoştea senzaţia; o avea de fiecare dată 
când îl vedea pe Will, încă din vremurile când erau doi băieţi în 
Templul Nou, doar că acum, amestecată cu frică, nu mai era 
atât de plăcută. 

— Ce e? întrebă Will, în vreme ce Simon traversa curtea spre 
el. 

— Cum te mai simţi? Sergentul continuă să zâmbească. Nu te- 
am văzut de câteva zile. De când ne-am întors. 

— Sunt bine. Will aruncă o privire soarelui, aflat jos, spre linia 
orizontului. Fusese încă o zi fierbinte, iar aerul era stătut. 
Mirosea puternic a fân şi dejecţii de animale dinspre grajd. Voiai 
ceva? 

Will nu avea un ton neprietenos, dar cuvintele lui - atât de 
formale - îl înfiorară pe Simon. 

— Everard a trecut pe aici mai devreme. Te căuta. Mi-a cerut 
să-ţi spun să te duci la el. 

— O voi face. 

Will se întoarse ca să-şi continue drumul. 

— Spunea că e important, rosti cu disperare Simon în direcţia 
spatelui lui Will. 

— Sunt sigur că poate aştepta câteva ore. 

Sergentul îşi muşcă buza. 

— De ce? Unde te duci? E aproape ora vecerniei. 


315 


— Am ceva de făcut. 

— Te pot ajuta cu ceva? 

— Nu. 

Simon urmări cum Will îşi continuă drumul. 

Lucrurile nu mergeau bine între ei de ceva vreme, dar de la 
întoarcerea din Antiohia situaţia se agravase. Simon se temea 
de motivul care generase asta, dar Robert îl asigurase că era 
vorba de cu totul altceva. 

Fuseseră cu toţii afectaţi de bătălie şi de călătoria care 
urmase, dar în vreme ce majoritatea celor care fugiseră din 
Antiohia se înveseleau pe măsură ce se apropiau de Acra, Will 
devenise tot mai tăcut şi mai retras în sine. Grupul lor pestriţ 
mersese spre sud traversând câmpii stâncoase, în vreme ce în 
spatele lor ziua era întunecată de vălătucii de fum. După apusul 
soarelui, întunericul îi învăluia ca un giulgiu gros. În unele nopţi, 
printre ţipetele răniților şi murmurele oamenilor care încercau 
să-şi liniştească tovarăşii, Simon îl auzise pe Will vorbind în 
somn. Putea jura că îl auzise rostind „Elwen“, încet ca un suspin. 

Elwen. 

Acel nume era ca o piatră de moară în jurul gâtului lui Simon, 
îngreunată de sentimentul de vinovăţie, de teamă şi de invidie. 
Acum sergentul se duse înapoi la găleată, dar se îndreptă 
imediat de spate. 

— Ştii ce ai de făcut, rosti el pentru sine. Fă-o şi gata! 

Îl rugă pe un alt sergent să termine treburile în locul lui şi se 
duse să-l vadă pe Robert, după ce se opri pe la clădirea 
oficialităților. 

Robert era în dormitorul lui şi se spăla pe mâini pentru slujbă. 
Se încruntă când deschise uşa şi îl văzu pe Simon cu un 
pergament şi o pană de scris. 

— Ce e? întrebă el, în vreme ce grăjdarul intră fără să mai 
aştepte să fie invitat. 

— Ai vorbit cu Will? întrebă Simon, privind în jur ca să vadă 
dacă încăperea era pustie. 

— L-am văzut mai devreme, răspunse Robert, închizând uşa. 

— Nu, ripostă Simon, întorcându-se cu faţa spre el. Mă refer 
la... îşi lăsă capul în jos, apoi se forţă să-l ridice din nou. N-avea 
sens să se mai prefacă acum; lucrul pe care îl ţinuse ascuns 


316 


atâţia ani scăpase deja din cuşcă. Nu putea decât să spere că 
mărturisirea pe care i-o făcuse lui Robert nu avea să se întoarcă 
împotriva lui... ce am spus în Antiohia. 

— A! făcu Robert, părând stânjenit. Ti-am dat cuvântul că nu 
o voi face. 

— Mă expediază mereu aşa de repede... 

— E de aşteptat. Will a pierdut enorm de multe în ultimii ani. 
Tatăl lui, Elwen, apoi trădarea lui Garin. Are nevoie de timp ca 
să se împace cu situaţia. 

— Îmi dau seama că are nevoie de mai mult decât atât. Simon 
ezită, apoi întinse pergamentul şi pana de scris înspre Robert. 
De aceea am nevoie să faci ceva pentru mine. 


KKK 


Biserica Sfânta Maria, Acra 
15 iunie 1268 


Will traversă cartierul pisanilor, de-a lungul străzii Celor Trei 
Magi. Păsările se avântau pe cerul roz-trandafiriu, zburând de pe 
turla bisericii Sfântul Andrei, ale cărei clopote băteau chemarea 
la vecernie. Alte biserici preluară imediat apelul şi în curând 
întregul oraş răsuna de dangătul clopotelor care, aşa cum aflase 
Will, puteau fi auzite de la un kilometru şi jumătate depărtare în 
largul mării. Clădirile aliniate de-a lungul străzilor înguste 
sclipeau în lumina serii şi orice bucată de geam reflecta razele 
aurii ale soarelui cu prea multă putere ca să fie privite. Will 
continuă să meargă în vreme ce bătăile clopotelor deveneau tot 
mai rare. Piaţa era pustie la acea oră, dar pe jos rămăseseră 
excremente de animale, coji de fructe şi chiar un şal de mătase 
pierdut de cineva, care flutura uşor în bătaia brizei fierbinţi şi 
sărate dinspre port. 

Era aproape miezul verii. În Paris avea să înceapă în curând 
festivalul. Probabil că acum se întocmeau deja listele pentru 
turniruri. Fetele aveau să poarte panglici în păr. 

Will traversă o piaţă deschisă, umbrită de un baldachin din 
material textil verde şi albastru, şi intră în cartierul venețienilor. 
Ca templier, nu întâmpina nicio problemă să treacă prin porţile 
care separau suburbiile mărginite de ziduri. Când gărzile îi 


317 


făcură, indiferente, semn să meargă mai departe, Will se 
îndreptă repede spre biserica Sfânta Maria. Când ajunse, slujba 
aproape se terminase şi preoţii împărtăşeau. Se furişă în 
interior, spuse Tatăl Nostru alături de ceilalţi oameni, apoi 
aşteptă ca mulţimea să iasă. Câţiva credincioşi rămaseră 
îngenuncheaţi ca să se roage, în vreme ce preotul începu să 
curețe tabernaculul potirului de comuniune şi vasul în care se 
aflaseră ostiile. Privirea lui Will se opri asupra unui cap plecat 
din primele rânduri. Porni de-a lungul coridorului lateral, trecând 
de un altar dedicat Fecioarei şi înconjurat de zeci de lumânări 
aprinse. Aceste ofrande votive luminau oraşul de când prinţul 
Bohemond anunţase căderea Antiohiei. Vestea ajunsese în Acra 
chiar înainte de sosirea lui Will şi a celorlalţi cavaleri, astfel că 
intraseră într-un oraş aflat în doliu. Will luă o lumânare din 
grămada de pe podea şi o aprinse de la flacăra alteia. După ceo 
puse în faţa statuii din marmură a Fecioarei, care privea cu 
blândeţe în jos spre muritori, se duse în primul rând de bănci şi 
se aşeză alături de silueta plecată. 

— Pentru cine te-ai rugat? întrebă Garin, ridicându-şi capul. 

Will ignoră întrebarea. 

— E totul pregătit? 

Garin ezită, apoi dădu din cap. 

— E în vestibul. Preotul ne va lăsa să trecem. 

— Putem avea încredere în el? 

— L-am întâlnit pentru prima dată în seara asta. Informatorul 
meu a vrut să-l folosim. Garin îşi cobori vocea şi se uită cum 
preotul se îndreaptă spre o uşă de pe coridorul corului. Dar omul 
pare destul de dornic să ajute. Templul i-a sprijinit pe venețieni 
în cursul războiului civil cu genovezii, care au fost ajutaţi de 
ospitalieri. Se pare că am salvat viaţa unui frate al lui în cursul 
unei lupte de stradă. 

— Chiar crezi că povestea asta o să meargă? 

Garin se încruntă. 

— Doar nu vrei să dai înapoi? 

— Nu, am pierdut prea multe de dragul acestei cărţi 
blestemate. Vreau să se termine odată. Vreau doar să mă asigur 
că ştii ce faci. Ce e cu servitorul ăsta? De unde ştii că nu ne va 
conduce direct într-o capcană? 


318 


— Şi-a oferit de bunăvoie sprijinul. Mi-a povestit cum a cerut 
să devină sergent la ospitalieri, dar a fost refuzat şi cât de 
supărat a fost din această pricină, pentru că lucrase pentru 
Marele Maestru timp de douăzeci de ani. E bătrân, amărât şi 
sărac. Pur şi simplu i-am oferit o cale de a-şi manifesta 
frustrările. Garin ridică din umeri. Asta şi ceva aur. Toată lumea 
are dorinţe, Will. Trebuie doar să ştii ce sfori să tragi ca să-i faci 
pe oameni să acţioneze. 

— Asta e vreun truc pe care l-ai învăţat cât ai lucrat cu Rook? 

Garin oftă din rărunchi. 

— Tu de fapt te întrebi dacă poţi să ai încredere în mine, nu-i 
aşa? 

— Nu, Garin, răspunse Will, uitându-se în ochii celuilalt. N-o să 
am niciodată încredere în tine. Dar vreau să mă asigur că 
povestea asta va decurge fără probleme. Dacă servitorul are 
dreptate şi cartea va fi în curând mutată într-o locaţie mai 
sigură, atunci asta este singura noastră şansă ca s-o luăm. 

Garin îşi privi mâinile. 

— Nu crezi că m-am schimbat? 

Will se lăsă pe spate cu un oftat de nerăbdare. 

Garin se apropie de el. 

— Aminteşte-ţi că eu sunt cel care a venit acum la tine. 

— Everard avea propriul plan de a pune mâna pe carte. 

— Păi, din ce ai spus, primul lui plan n-a mers deloc bine. 

Will nu răspunse. Se întorsese din Antiohia ca să descopere că 
în absenţa lui Anima Templi trimisese doi mercenari în 
preceptoriul ospitalier ca să ia cartea. 

Bărbaţii nu se întorseseră şi, după o săptămână, în cursul unei 
întruniri a conducătorilor oraşului, Hugues de Revel îi avertizase 
pe ceilalţi că nişte hoţi încercaseră să-i spargă seiful. Le mai 
spusese că hoţii fuseseră prinşi şi urmau să fie interogaţi, dar 
încercaseră să evadeze şi atunci fuseseră ucişi. Dorind cu 
disperare să recupereze cartea, dar ştiind că nu mai putea 
trimite alţi oameni în reşedinţa ospitalierilor atât de repede 
după tentativa eşuată, Everard se văzuse nevoit să aştepte. 

— Măcar planul meu are o şansă de a funcţiona, adăugă 
Garin. Îi aruncă o privire lui Will. Şi, oricum, dacă aş fi încercat 


319 


să iau cartea pentru mine, crezi că ţi-aş fi spus ceva? Aş fi făcut 
totul singur, nu crezi? 

— Cum rămâne cu Rook? N-o să turbeze când o să afle că m- 
ai ajutat pe mine să iau cartea pentru Everard în loc să-l ajuţi pe 
el? 

Garin evită privirea acuzatoare a lui Will. 

— Ţi-am spus că am fost obligat să lucrez pentru el. 

— Dacă te ameninţa, puteai vorbi cu cineva din ordin. Ei ar fi 
pus capăt poveştii. 

— Nu înainte ca el să o omoare pe maică-mea! Garin îşi cobori 
vocea. Ascultă, Will, ţi-am spus că am terminat cu el. Nu ştiu ce 
altceva aş mai putea adăuga. 

— Ai putea începe prin a-mi spune adevărul. Nu cred că nu 
ştii nimic despre el. În primul rând cum a aflat de carte? 

— Nu ştiu! insistă Garin. Îşi băgă mâna în punga care îi atârna 
de centură. Uite, zise el, scoțând un disc mic. lţi aminteşti de 
asta? 


Will luă obiectul întins de Garin. Se uită la el oarecum 
surprins. Era sigiliul ordinului; o insignă care înfăţişa doi cavaleri 
pe un singur cal. 

— Mi-ai dat-o după turnir. Tu ai câştigat şi eu am pierdut, dar 
tu mi-ai dat premiul tău mie. Garin se uită nervos la Will, 
sperând că acesta nu va observa că nu era aceeaşi insignă. Pe 
cea pe care i-o dăduse Will o aruncase în apele Tamisei cu ani 
de zile în urmă. Am vrut să ţi-o dau înapoi. Ca să-ţi dovedesc că 
m-am schimbat. 

Will ezită câteva clipe, apoi îi dădu insigna înapoi lui Garin. 

— Mi-ai salvat viaţa în Antiohia şi îţi sunt recunoscător pentru 
asta, dar noi nu vom fi niciodată prieteni, Garin, şi nu te pot 
ierta pentru... Maxilarele i se încleştară şi privirea îi alunecă în 
altă parte. Pentru ce s-a întâmplat în Paris. 

Garin strânse buzele, apoi băgă insigna înapoi în pungă. 

— Înţeleg, rosti el încetişor, în clipa în care se deschise uşa 
vestibulului şi preotul le făcu semn să vină. 

Înăuntrul camerei, plină de fum de tămâie, clericul îi duse 
spre un cufăr mare. 


320 


— Aici, rosti el, făcându-le semn să se apropie. Avea un 
accent puternic. Omul a venit de dimineaţă şi mi-a lăsat asta. A 
spus că tot ce aveţi nevoie este aici. 

— Mulţumesc, rosti Garin. 

Preotul dădu din cap. 

— Vă las să vă schimbaţi. Vă puteţi ţine hainele aici. Voi lăsa 
aia deschisă în noaptea asta. Arătă spre o uşă mică. Puteţi ieşi şi 
pe aici. Mergeţi pe stradă până la zid. Acolo veţi intra în cartierul 
evreiesc şi de acolo veţi trece pe lângă băile publice. Veţi vedea 
zidurile ospitalierilor. 

Preotul părăsi încăperea şi Garin deschise cufărul. Scoase de 
acolo două tunici negre frumos împăturite, cu cruci albe pe 
piept şi pe spate. li dădu una lui Will, iar pe a doua o opri pentru 
sine. Will îşi dădu jos mantia albă, iar Garin mai scoase un 
pergament rulat de la fundul cufărului. Când  desfăcu 
învelitoarea, un obiect mic alunecă şi căzu cu zgomot pe podea. 
Garin se aplecă să-l ridice. Era o cheie. O băgă în pungă, apoi 
începu să studieze schiţa prost desenată, dar suficient de clară 
a aşezământului ospitalierilor, pe care erau marcate clar camera 
Marelui Maestru de Revel şi seiful din oţel. 

Lăsându-şi mantiile albe în cufăr, Will şi Garin porniră la drum 
pe străzile întunecate. Indrumările preotului erau simplu de 
urmat, astfel că nu avură nevoie de prea mult timp ca să ajungă 
la ţintă. Will îşi ţinu răsuflarea când fuseră opriţi la poartă, dar 
gărzile îi lăsară să treacă fără probleme după ce îşi ridicară 
făcliile şi văzură cu ce haine erau îmbrăcaţi. 

Cina tocmai se încheiase, aşa că locul era aglomerat. Will şi 
Garin îşi croiră intenţionat drum prin mulţimea de servitori, 
curieri şi sergenţi. Dădură politicos din cap în direcţia oricărui 
cavaler pe lângă care treceau şi care îi saluta ca răspuns. La fel 
ca şi preceptoriul Templului, aşezământul ospitalierilor era o 
bază majoră şi, cu atâta lume intrând şi ieşind permanent de 
acolo, oamenii nu prea se cunoşteau între ei. 

După ce intrară în clădirile principale, fuseră obligaţi să se 
oprească pe un coridor luminat ca să verifice pergamentul, dar 
nu le fu prea greu să descopere care scări duceau în spre turnul 
cel mai înalt, în vârful căruia se găsea camera Marelui Maestru. 
Pe drum, Will şi Garin căzuseră de acord ca, dacă găseau pe 


321 


cineva în camera vizată, să spună că veniseră ca să-i solicite 
Marelui Maestru o întrevedere pe chestiuni personale. Urcară 
scările fără să ezite, ca să nu trezească suspiciunea nimănui cu 
care s-ar fi putut întâlni pe drum. Până în acel moment, planul 
lor părea să meargă ceas. Singurul lucru care îl neliniştea pe 
Will era ce anume aveau să facă dacă se întâlneau cu Nicolas de 
Navarra. 

În capătul scărilor, dădură într-un coridor arcuit care ducea în 
stânga şi în dreapta spre câte un şir de uşi duble. După ce 
consultară încă o dată schiţa, o luară în dreapta. Zidul avea în el 
ferestre arcuite care ofereau o privelişte uluitoare asupra 
oraşului luminat de focurile torţelor şi de o semilună palidă. 

Pe sub uşile închise se vedea o dâră slabă de lumină de la 
lumânările dinăuntru. Garin îi făcu semn lui Will, care bătu cu 
încheietura mâinii în lemn. Aşteptară. După câteva secunde, Will 
bătu din nou. larăşi niciun răspuns. Impinse cu grijă una din uşi, 
care se întredeschise. Încăperea era luminată de cele două 
lumânări aşezate pe masa mare din centru. Will zări imediat 
seiful încastrat în zidul din spatele mesei. Tavanul camerei era 
susţinut de stâlpi de marmură aşezaţi în colţuri, iar dincolo de 
aceştia se vedeau ferestre arcuite, precum cele de pe coridor. 
Zona de dincolo de lumânări era cufundată în penumbră. 

Will intră şi Garin îl urmă, dar se opri imediat ce primul 
încremeni locului. 

— Ce e? 

Will arătă spre birou. Documentele şi penele de scris de pe el 
erau răvăşite, iar unele căzuseră pe podea. 

— Poate că aşa e mereu, şopti Garin peste umăr. Sunt 
ospitalieri. Haide. 

Trecând de Will, se duse repede la seif şi scoase cheia din 
pungă. 

Will se încruntă pe măsură ce ochii i se obişnuiau cu 
semiîntunericul din încăpere. Erau acolo mai multe scrinuri şi un 
dulap. Toate acestea fuseseră deschise şi conţinutul lor răscolit. 
În cameră se simţea un iz de umezeală şi de sudoare acră. 

— Garin! îl avertiză Will. 

Garin întinse mâna spre seif, cu cheia în palmă, apoi se opri, 
fără să atingă obiectul. 


322 


— E deschis, rosti el, încruntându-se. Băgă cheia în punga de 
la centură şi trase de uşa seifului, care scoase un scârţâit din 
pricina balamalelor ruginite. La naiba! Se uită la Will. Nu e aici. 

In dreapta lui, o umbră se desprinse din spatele unui stâlp. 
Garin ţipă de groază când o siluetă încovoiată se repezi la el, cu 
haina ponosită fluturând, cu dinţii stricaţi dezveliţi într-un rânjet 
sinistru şi cu pumnalul scos. 

Inainte ca Garin să poată face vreo mişcare, Rook îl prinse, îl 
răsuci pe călcâie şi îi lipi lama pumnalului de gât. 

— Nu e, pentru că e la mine, rahat mic şi idiot ce eşti! 

Will zări o carte legată în piele, cu titlul scris cu litere aurii în 
relief, înghesuită la centura omului care îl torturase în bordel. 
Ştia că e Rook după ochi şi după voce. Vru să-şi scoată sabia de 
la centură. 

— Lasă aia jos, zise Rook, uitându-se la Will, dacă nu vrei să-i 
tai gâtul! 

Will ezită şi Garin ţipă când Rook îi zgârie pielea, făcând 
sângele să curgă. 

— Ştii că o s-o fac! 

— Bine, rosti Will. 

Puse sabia pe podea. Ă 

— Nu acolo, mârâi Rook. Impinge-o lângă cuferele alea. Nu 
am chef să ajungi uşor la ea. 

Will se conformă. 

— Intoarce-te unde erai! 

Will se întoarse, conţinând să se uite la Rook. Îl urmări cum 
scoate sabia lui Garin şi o aruncă pe covorul din spatele lui. 

— Măi să fie, ce tablou drăguţ, îi zise Rook lui Garin. Ştiam eu 
că o să mă trădezi. 

— Nu te-am trădat! Gâfâind de teamă, Garin se uită la Will. L- 
am folosit pe Campbell ca să ajung la carte, după care voiam s-o 
duc înapoi la Londra, aşa cum am stabilit. 

Will îşi miji ochii. Făcu un pas înainte. 

— Stai pe loc! exclamă Rook, trăgându-l pe Garin înapoi. 
Oricum e un mincinos. Nu te-ai priceput niciodată la asta, nu-i 
aşa, de Lyon? N-ai suficient curaj. 

Will rămase  nemişcat, dar observă mâna lui Garin 
deplasându-se aproape insesizabil spre punga de la centură. 


323 


— Pe de altă parte, eu, continuă Rook, fără să remarce ce 
făcea Garin, mă pricep foarte bine la asta. S-ar putea spune că e 
unul din talentele mele. Chicoti. Ca şi spargerea încuietorilor. 

— Ce vrei să spui? întrebă Garin pe un ton coborât. 

— Oh, o să-mi placă foarte mult chestia asta! Poţi să-i spui 
plată pentru că am fost nevoit să străbat atâta drum ca să pun 
în ordine ce ai stricat tu. lar după ce ţi-am zis toate astea, tu şi 
prietenul tău o să intraţi frumuşel în seiful ăla, iar eu o să-mi văd 
de drum. Râse ceva mai tare. Mi-aş dori să văd mutra Marelui 
Maestru când vă va găsi cuibăriţi împreună în seiful lui! Cred că 
veţi sta într-una din celulele lor multă vreme de acum înainte. 
Tonul îi deveni mai dur. Mulţumeşte-te că te las să trăieşti. Cel 
puţin deocamdată, şopti el la urechea lui Garin. Ce spuneam? A, 
da. Îţi aminteşti noaptea când am plecat din Paris? Aveam 
sânge pe mine şi când m-ai întrebat de unde e, ţi-am zis că m- 
am tăiat. 

Cu coada ochiului, Will îl văzu pe Garin strecurându-şi mâna în 
pungă. 

Rook îşi lipi obrazul neras de cel al lui Garin. 

— Am minţit. Nu era sângele meu. Era al târfei ăleia, Adela. 

— Cum? făcu Garin, încremenind. 

— Am înjunghiat-o ca pe o scroafă. Rook rânji. Doar că de 
data aia cu propriul meu pumnal. 

— Nu te cred, şopti Garin, deşi expresia de pe chipul lui 
spunea altceva. 

Rook îşi lipi gura de urechea cavalerului. 

— lar în vreme ce tu te gândeşti la chestia asta, imaginează-ţi 
ce o să-i fac maică-ti când mă întorc în Anglia. Respirația lui 
fierbinte umezi obrazul lui Garin. Cred că o să mă distrez de 
minune cu ea. 

Garin scoase cu putere mâna din pungă. 

Will zări o sclipire metalică în vreme ce mâna lui Garin se 
ridica. Îşi dădu seama că era insigna de turnir când templierul o 
înfipse drept în ochiul lui Rook. 

Sângele ţâşni cu violenţă. Rook începu să urle. 

Scăpând pumnalul din mână, se împletici în spate, ţinându-se 
de faţă. Garin lăsă insigna să cadă pe covor, apoi înşfăcă 
pumnalul curbat. Se aruncă asupra lui Rook ca un nebun, 


324 


înjunghiindu-l pe oriunde zărea o bucată de piele descoperită. 
Rook se prăbuşi urlând amarnic şi începu să se zvârcolească pe 
podea, cu o mână dusă la ochi şi cu cealaltă încercând să se 
apere de loviturile care îl ardeau. Sângele începu să se scurgă 
pe covorul de mătase în dâre prelungi către zid, în vreme ce 
Garin se urcă pe Rook, înfigând şi scoțând pumnalul la nesfârşit. 

— Nemernicule! strigă el. Nemernic nenorocit! 

Urletele lor combinate stârneau ecouri în încăpere. 

— Garin! ţipă Will, pornind în fugă spre el. 

Cavalerul tresări, ridicând pumnalul în aer spre Will. 

Privirea i se limpezi şi umerii îi căzură. 

— Trebuie să termin treaba. 

Will ezită, apoi încuviinţă. Garin ridică pumnalul şi îl mai 
înfipse o singură dată. 

Aproape inconştient, Rook nu mai simţi lama pătrunzându-i în 
inimă. 

Will trase cartea pătată de sânge de la centura lui Rook, apoi 
îl ridică pe Garin în picioare. 

— la-ţi sabia. 

Will îşi luă sabia lui scurtă şi alergă spre uşă, dar se opri 
văzând că Garin nu-l urmează. Cavalerul se holba la cadavrul lui 
Rook. Will se repezi înapoi spre el, îl prinse de braţ şi îl trase de 
acolo, pe uşă, de-a lungul coridorului şi apoi pe scări. Când 
ajunseră jos, auziră paşi apropiindu-se în fugă de ei. Will 
deschise repede o uşă către o încăpere pustie, în care intrară 
amândoi, apoi o închise. O întredeschise din nou când sunetul 
de paşi se estompă şi zări spatele unui cavaler dispărând în sus 
pe trepte. 

— Haide! îl îndemnă el pe Garin, care îl urmă, complet 
amorţit, afară în noaptea caldă. 

Nicolas de Acra se găsea în clădirea principală când auzi nişte 
ţipete îndepărtate venind dinspre turn. Chemă în ajutor doi 
cavaleri şi porni în fugă pe scări către încăperile Marelui 
Maestru. La intrarea în cameră, unul din cavaleri strigă când zări 
cadavrul cu pumnalul ieşind din piept. Omul se gândi imediat că 
victima era Marele Maestru. 

Cu sabia scoasă, Nicolas inspectă încăperea, în vreme ce 
ceilalţi doi studiară leşul. 


325 


— Cine e? întrebă Nicolas, punându-şi sabia la loc în teacă şi 
ducându-se la ceilalţi doi când nu găsi pe nimeni în încăpere. 

— Nu-i dintre ai noştri, răspunse unul din cavaleri. 

Nicolas se încruntă şi se aplecă asupra cadavrului. Faţa şi 
partea de sus a trupului erau pline de sânge şi mutilate oribil. 

— Daţi alarma, îi ceru Nicolas unuia din camarazi, în vreme ce 
se ducea la seif. Oricine l-ar fi ucis ar putea să mai fie încă aici. 

Deschise seiful şi înjură când văzu că era gol. Când sosi 
Marele Maestru, Nicolas continua să caute cartea. 

— Ce s-a întâmplat? ceru de Revel să afle, intrând în încăpere 
şi oprindu-se imediat la vederea leşului însângerat. 

Nicolas se îndreptă de spate. 

— Domnule, a fost furată Cartea Graalului. 

— Lasă-ne singuri, ordonă Marele Maestru cavalerului rămas 
în cameră. Cine a luat-o? îl întrebă el pe Nicolas după ce omul 
dispăru. Şi cine mai e şi ăla? Arătă el înspre cadavru. 

Nicolas se întoarse spre Marele Maestru. 

— S-ar putea să fie un alt mercenar trimis de Templu. 

— Nu ştim sigur că Templul a trimis pe cineva, frate. 

— Şi atunci cine să fie, domnule? insistă Nicolas. Everard e în 
oraş. L-am văzut. Ştie că avem cartea lui. E logic să încerce să o 
recupereze. 

Nicolas se duse spre uşă. 

— Unde pleci? 

— Dacă plec acum, poate îl prind pe cel care a fost împreună 
cu omul ăsta. E imposibil să fi ajuns departe. 

— Nu. 

— Domnule? 

— Nu-ţi pot permite să mergi mai departe cu această 
chestiune. Dacă indivizii erau templieri sau lucrau pentru 
Templu, atunci au venit ca să-şi recapete ceva ce e de drept în 
proprietatea ordinului lor; un bun pe care noi l-am furat. De 
Revel se duse la biroul lui şi se aplecă pentru a lua de pe jos 
câteva documente. Nu putem risca o încordare a relaţiilor cu 
Templul. Nu când situaţia noastră este atât de precară şi nu 
după ceea ce s-a petrecut în Antiohia. Baybars nu se va opri 
până ce fie moare el, fie dispărem noi. Se îndreptă de spate şi 
puse documentele pe masă. Eu mi-am ţinut promisiunea faţă de 


326 


Châteauneuf. Am dat greş. Singurul lucru care ne rămâne acum 
este să ne concentrăm pe ceea ce trebuie făcut. 
De Revel se întoarse spre Nicolas, care îl urmărea în tăcere. 
— Duşmănia dintre ordinele noastre trebuie să înceteze. 
Trebuie să încercăm să lăsăm trecutul în urma noastră, de 
dragul viitorului. 


327 


Templul din Acra 
15 iunie 1268 


— Trebuie să ne continuăm drumul, insistă Will, alergând 
înapoi la Garin, care mergea împiedicat în urma lui. 

— Stai! îl imploră Garin, aplecându-se, cu mâinile pe coapse. 
O să mi se facă rău. 

Incercă să vomite, dar nu ieşi nimic. După o clipă, se îndreptă 
de spate, cu ochii şi nasul curgând. Arăta cu adevărat jalnic. 

— Probabil că au dat deja alarma. Trebuie să ajungem la 
biserică şi să ne schimbăm hainele. leşim prea mult în evidenţă 
în astea. 

Will arătă înspre hainele lor furate. Tunica lui Garin era plină 
de sânge şi licărea umedă în lumina lunii. 

Garin se aplecă înainte. Incercă din nou să vomite, apoi 
începu să suspine adânc, suspine care îi zguduiau trupul. 

Will privi în jur când doi bărbaţi ieşiră din clădirea învecinată. 
Reveni la Garin, în vreme ce oamenii se uitară curioşi la ei. 

— Haide! şuieră el, prinzându-l pe cavaler de umeri. 

Garin îşi înălţă capul. Pe chipul lui mânjit de sânge se citea 
furia. 

— Din vina mea a murit Adela! Din vina mea! 

— N-avem timp pentru aşa ceva. 

— Timp? Ce înseamnă asta? Nimic, Will, asta înseamnă 
timpul! E doar o înşiruire de momente goale dacă nu-l umpli cu 
lucruri care să însemne ceva. Mama mea, unchiul meu, toată 
lumea din Templu, cu toţii aţi vrut să fiu ceva ce nu sunt. Adela 
era singura care voia să fiu eu! 

— Şi o s-o plângi şi o să treacă, rosti Will cu asprime, ştergând 
o pată de sânge de pe obrazul lui Garin. 

— Aşa cum a trecut pentru tine? ripostă Garin. Sprâncenele i 
se ridicară imediat. N-am vrut să spun asta. Îmi pare rău. 
Doamne, cât de rău îmi pare. 

— Să nu-ţi pară rău. Mişcă-te mai repede. 


328 


Garin răspunse în sfârşit la îndemn şi cei doi porniră în grabă 
prin noapte din cartier în cartier, mergând printre case, prăvălii, 
biserici şi moschei. 

După ce-şi dezbrăcară tunicile mânjite de sânge şi îşi luară 
mantiile din biserica venețiană, îşi croiră drum înapoi spre 
Templu, alergând să intre în complexul de clădiri prin tunelul 
subteran care făcea legătura cu portul, şi nu pe porţile 
principale. 

— Ar trebui să te speli înainte să te vadă cineva, îi spuse Will 
lui Garin. 

Garin dădu mecanic din cap, apoi se întoarse şi porni să 
străbată curtea. Will îl urmări cum se îndepărtează cuprins de 
emoţii nedesluşite, apoi o luă şi el spre camera lui Everard. Ca şi 
la Paris, preotul dispunea de propria încăpere în cadrul 
preceptoriului, oferită de Seneşal, unul dintre cei trei membri 
Anima Templi rămaşi în viaţă. Pe sub uşă se vedea lumină. Will 
se uită la cartea din mâinile lui. Cuvintele aurii de pe copertă 
licăreau sub degetele lui. Din cine ştie ce motiv îi venea să 
plângă. Bătu în uşă, aşteptă să audă vocea răguşită a lui 
Everard, apoi intră. 

Preotul şedea la masă şi ţinea o pană de scris deasupra unui 
pergament. Avea o pătură în jurul umerilor - în ciuda nopţii 
calde -, iar într-un colţ fumega o sobă de fier plină cu cărbuni 
aprinşi. Obrajii i se scofâlciseră din pricina vârstei, iar cele 
câteva fire de păr rămase se răzleţeau pe obraji. In câteva luni, 
părea să fi îmbătrânit cu zece ani. _ 

— William, cârâi Everard cu arţag. In sfârşit catadicseşti să 
mă onorezi cu prezenţa ta. Işi îndreptă atenţia spre pergamentul 
pe care îl scria. Am vorbit cu Simon acum câteva ore. Să înţeleg 
că ţi-a transmis mesajul meu? 

— Da, mi-a spus că vrei să mă vezi. 

Everard se încruntă. 

— Şi atunci de ce ţi-a luat atât timp ca să...? Se opri când 
privirea îi căzu pe cartea din mâinile lui Will. Ce e aia? 

Will se apropie şi puse Cartea Graalului peste pergament. 

Everard se holbă la ea. Mâinile începură să-i tremure, 
făcându-l să scape pana de scris, care se lovi de colţul mesei şi 
căzu pe podeaua de piatră. Işi puse mâinile, cu palmele în jos, 


329 


de o parte şi de alta a cărţii. Mâinile continuau să-i tremure ca 
două frunze în bătaia vântului. Ridică privirea spre Will şi rosti 
un singur cuvânt, cu voce spartă. 

— Cum? 

Will se aşeză şi îi povesti preotului cele petrecute. 

— Te-a ajutat de Lyon? rosti Everard după ce Will îşi încheie 
relatarea. 

— Da, a vrut să-şi spele o parte din păcate. 

— Are multe de spălat, ripostă Everard cu asprime. Spui că 
omul care voia cartea - Rook - e mort? 

Will dădu din cap. 

— Crezi că era singur? 

— Garin spune că da, dar nu putem fi siguri de asta şi, chiar 
dacă lucra cu altcineva, poate că Garin nu avea ... habar de 
asta. Însă tot Garin mi-a zis că Rook a ameninţat că-i va face rău 
maică-si dacă nu se supune şi, din ce am văzut în seara asta, nu 
cred că m-a minţit. 

Preotul oftă, apoi se ridică încet, cu cartea în mână. 

— Poate că totul a făcut parte din planul grandios şi 
indescifrabil al Domnului, rosti el, ducându-se la sobă. Cel puţin 
sunt acum aici, unde e cea mai mare nevoie de mine. 

— Ce faci? ţipă Will, sărind imediat ce îl văzu pe Everard 
ţinând cartea deasupra cărbunilor încinşi. 

Preotul nici nu se uită la el. 

— În primul rând, n-ar fi trebuit să fie niciodată scrisă. Ti-am 
mai spus asta. 

— Atunci totul a fost în zadar? zise Will, urmărind cum 
flăcările începeau să se prelingă pe paginile groase, înnegrind 
pielea şi ştergând scrisul auriu. 

— În zadar? Everard lăsă cartea să cadă în soba de metal. 
Focul se înteţi şi preotul se dădu înapoi văzând cum 
pergamentele uscate se aprind ca o iască. Am protejat Sufletul 
Templului de cei care voiau să-l distrugă. Eu n-aş spune că asta 
a fost în zadar. Îşi întinse mâinile înspre flăcări. Cartea Graalului 
a fost obsesia lui Armand. [elurile noastre continuă să trăiască 
şi fără ea. 

Will se aşeză la loc pe scaun în vreme ce Everard se apropie 
şchiopătând de el. 


330 


— Aşadar s-a terminat? 

Preotul chicoti. 

— Din contră, William, abia a început. Se aşeză şi el şi se 
aplecă în faţă, punându-şi mâinile deformate pe masă. Părea 
brusc extrem de animat, treaz şi nerăbdător, ca un om care abia 
a aflat că a primit un diagnostic greşit după ce i se spusese că 
mai are doar câteva zile de trăit. Acum mă pot concentra asupra 
reînvierii Anima Templi. Cred că în ultimele luni, în vreme ce 
încercam să-l construiesc din nou, aşteptam în realitate să fie 
dărâmat. Sufletul meu nu se regăsea în toată povestea asta. Se 
încruntă. Mi-ar fi plăcut ca Hasan să fie acum aici. 

— Să scăpăm de Baybars trebuie să fie prioritatea noastră. 

— Baybars? Everard clătină din cap. În niciun caz. 

— Cineva trebuie să facă asta. 

— Atunci trebuie să ne asigurăm că nu se va întâmpla, replică 
Everard cu asprime în glas. 

— Cum adică? 

— A scăpa de Baybars, aşa cum ai spus tu foarte plastic, 
înseamnă contrariul a tot ce a încercat să construiască Anima 
Templi de la începuturi. Everard oftă zărind expresia de 
nedumerire a lui Will. Intenţia iniţială a lui Robert de Sabie a fost 
aceea de a proteja Templul de cei care voiau să-i folosească 
puterea în scopuri personale şi de a promova pacea pentru 
accelerarea schimbului de mărfuri şi de cunoştinţe între rase. Al 
doilea ţel, țelul suprem, este o extindere a celuilalt. Ce este 
Graalul, William? 

— Graalul? Will ridică din umeri. Cupa în care s-a strâns 
sângele lui Hristos de pe cruce sau poate un pocal folosit la Cina 
cea de Taină. Poveştile diferă în privinţa originii. 

— O cupă sau un pocal? 

— Aşa e scris. Dar ce are asta de-a face cu...? 

— În primele versiuni ale poveştii, da, aşa a fost, dar în 
lucrările ulterioare Graalul este o sabie, o carte, o piatră şi chiar 
un copil. În cartea mea apare în trei ipostaze diferite: o cruce 
aurie, un sfeşnic argintiu şi semilună făcută din plumb. Care 
presupui tu că ar fi adevărata sa formă? 

Will clătină din cap. 


331 


— Nu cred că Graalul există. Cred că este un simbol, nu un 
obiect. 

— Atunci, dacă povestea vorbeşte despre căutarea Graalului 
de către Perceval, ce anume caută el, mai exact, dacă nu un 
obiect? 

Will ridică din umeri. 

— Mântuirea!  Căutările lui Perceval înseamnă căutarea 
mântuirii. Graalul, obiectul căutărilor, nu e ceva care poate fi 
ţinut în mână. Nu poate fi cumpărat şi vândut şi nu va fi găsit 
prin căutare fizică, ci doar prin deschiderea sufletului către 
esenţa lui. Acolo există el. Everard îşi atinse pieptul. In cuibul 
unde se adăposteşte inima. Cei care văd Graalul ca pe o sabie 
cred că mântuirea poate fi găsită doar prin război. Cei care îl 
socotesc o carte cred că înţelepciunea va fi cea care va aduce 
rezultate căutărilor lor. 

Will nu-l mai văzuse niciodată pe preot atât de înflăcărat. 
Pupilele i se dilataseră şi obrajii lui palizi se coloraseră intens. 

— La sfârşitul ritualului de iniţiere, postulantul, care joacă 
rolul lui Perceval, este îndrumat de un membru al Frăției către 
un vas plin cu ulei încins, simbolizat în poveste de un lac de foc. 
Acolo i se dau cele trei comori: cele trei Graaluri. | se spune că 
în cruce se regăseşte sufletul creştinătăţii, în semilună - spiritul 
islamului, iar în sfeşnic, în menora, esenţa credinţei evreieşti. 
Apoi i se cere să arunce cele trei comori în vas, unde se vor topi 
şi vor deveni una. Ca atare, pentru ca Perceval să ajungă la 
mântuire sau, în cazul unui postulant, la iniţiere, el trebuie să 
accepte o reconciliere ritualică a celor trei credinţe. In realitate, 
exact asta este ceea ce noi, ca ordin, trebuie să facem. 

— Doamne! Will căscă gura. Cum e posibil ca ăsta să fie 
scopul tău? Eşti preot! Cum poţi tu, ca preot, sau oricare alt 
creştin, să propovăduieşti aşa ceva? Să uităm de ereziile din 
unele cărţi. Chestia asta este un sacrilegiu! 

— Mă dezamăgeşti, rosti Everard pe ton de reproş. Credeam 
că tu, mai mult ca oricine altcineva, înţelegi că nu suntem chiar 
atât de diferiţi de evrei sau musulmani. În definitiv, ai citit 
destule texte de-ale lor. 

— Ştiu că există similitudini între rasele noastre, Everard, dar 
ce propui tu încalcă toate principiile pe care este construită 


332 


societatea noastră! Şi nu doar a noastră, ci şi a lor. Chiar crezi 
că musulmanii sau evreii ar fi interesaţi de reconciliere? Este 
împotriva legilor credințelor noastre. Cum să funcţioneze asta 
când evreii şi musulmanii îl văd pe Hristos doar ca pe un profet 
şi îi neagă divinitatea? Îmi şi imaginez cum ar râde Baybars 
dacă ar şti ce propui tu. E un fanatic. 

— Da, este, fu Everard de acord, dar la fel este şi regele 
Ludovic. 

Will aproape că izbucni în râs. 

— Ludovic? Cel mai pios rege care a trăit vreodată? 

Everard ripostă imediat: 

— Pios pentru noi, da. Fără îndoială că pentru musulmani 
Baybars este la fel de pios, iar Ludovic, un fanatic sălbatic. Acest 
cerc vicios al urii se va sparge doar atunci când una din părţi va 
ieşi din el, va vedea imaginea în întregul ei şi o va arăta restului 
lumii. Cele trei religii ale noastre sunt inextricabil legate prin 
credinţă, tradiţii şi origine. Suntem rude, fiecare cu o identitate 
şi o personalitate proprii, dar care ne-am născut din acelaşi 
pântece şi am crescut în acelaşi leagăn. Everard îşi desfăcu 
mâinile larg. Suntem ca nişte fraţi care se ceartă pentru 
afecțiunea tatălui comun. Vocea i se înmuie. Nu e o idee chiar 
aşa de ciudată, William. Trebuie doar să te plimbi pe străzile din 
Acra ca să vezi că putem trăi împreună foarte bine dacă ni se dă 
ocazia. Anima Templi nu vrea să schimbe convingerile religioase 
ca să se potrivească între ele. Propune în schimb un armistițiu 
reciproc prin care toţi copiii Domnului să beneficieze de 
cunoştinţele şi experienţele celorlalţi. lar acest loc, zise el, 
arătând spre fereastra dincolo de care oraşul dormea, este locul 
de unde vom începe. Este Camelotul nostru. 

— Habar n-aveam că eşti un aşa de mare idealist. 

Everard îşi miji ochii. 

— Tatăl tău a crezut în acest ţel. lar dacă ne realizam visul, 
poate că el mai trăia şi acum. Să ignorăm soluţia ideală pentru 
că e un ţel prea bun? Sau pentru că ne temem de munca pe 
care trebuie să o depunem ca să ajungem la ea? 

— Tu nu vezi lumea aşa cum e ea în realitate, Everard, rosti 
Will, impresionat de menţionarea tatălui său. Stai închis în 
cămăruţa ta şi îţi imaginezi lucruri care n-ar putea exista 


333 


niciodată. O fi Acra un oraş paşnic, dar priveşte dincolo de 
zidurile lui şi vei da doar peste moarte şi ură. Dacă ţelurile 
Anima Templi ar fi fost realizabile, oamenii ar fi încetat de mult 
să se mai războiască între ei. Nu poate exista împăcare între 
religiile noastre. Sunt prea diferite. 

— În general religia n-are nimic de-a face cu războiul. Când 
oamenii invadează o altă ţară pentru pământuri mai bune, 
resurse mai multe sau putere mai mare, religia reprezintă un 
pretext în spatele căruia se ascund ca să-şi mascheze cauza lor 
jalnică. A spune că e voinţa Domnului conferă legitimitate 
acţiunilor lor. Am fi cu toţii mai vinovaţi dacă am spune așa 
vreau eu, nu? Atunci n-am mai fi văzuţi ca oameni raţionali, ci 
ca nişte brute dornice de înavuţire. Rareori oamenii pornesc la 
război pentru că aşa cred. Oameni precum Baybars şi Ludovic 
cred. lar asta îi face periculoşi. 

— Deci eşti de acord? Baybars ar trebui oprit. 

— Omoară omul şi creezi un martir. Baybars face doar ceea 
ce crede. Îşi protejează oamenii de cei pe care îi consideră 
duşmani. Şi are dreptate aici. Everard ridică mâna când Will vru 
să riposteze. Ţelurile noastre sunt mai presus de Baybars. Mă 
îndoiesc că vor fi atinse cât trăiesc eu, dar poate că se va 
întâmpla în timpul vieţii tale. Oftă. Sau poate că nu vor fi atinse 
niciodată. Dar trebuie să sperăm, William. Trebuie să credem că 
putem fi cu toţii mai buni decât suntem. 

— Aşadar intenţionezi să reconstruieşti Anima Templi şi să 
mergi mai departe cu acest plan? 

— Da. Plănuiam să aleg membri noi, aici şi în Apus, şi să 
numesc un Gardian. Everard îşi ţuguie buzele. De fapt, de-asta 
am vrut să te văd în seara asta. Am vrut să-ţi spun că te-am 
ales pentru iniţiere în Anima Templi. Asta dacă nu crezi că eo 
neghiobie. 

— Eu? 

— De ce nu? Ştiai deja de Anima Templi şi cred că am învăţat 
să lucrăm împreună destul de bine. Nu te-am mai biciuit de 
multă vreme. 

— Nu ştiu, rosti Will încet. Pur şi simplu nu ştiu. 

— Ce anume nu ştii? 

— În primul rând dacă să fiu de acord cu tine. 


334 


— Mă bucur să aud asta. Dacă toţi cei din Anima Templi ar fi 
de acord unii cu alţii, am adopta orice idee proastă emisă. Lipsa 
acordului nu înseamnă întotdeauna ceva rău. Hasan avea 
dreptate; am ţinut idealurile noastre prea mult ascunse. Avem 
nevoie de oameni tineri ca tine care să ne anime. 

Will tăcu o vreme. În cele din urmă încuviinţă. 

Everard zâmbi. 

— Tatăl tău ar fi fost mândru. 

Will nu răspunse. Se simţea înşelat. Trecuse prin atâtea, îşi 
pierduse tatăl, o pierduse pe Elwen, doar ca Everard să distrugă 
lucrul pe care el încercase să-l salveze. Nu simţea nici uşurare şi 
nici mândrie pentru că ajutase la salvarea Anima Templi. Se 
gândea că țelul grupului, la împlinirea căruia ajutase timp de opt 
ani, din care şase fără voie, era imposibil de atins. Confruntată 
cu sultanul cu ochi albaştri, orice reconciliere părea ridicolă; mai 
mult, părea o greşeală. Când se gândea la Baybars, Will nu 
putea vedea decât craniul putrezit al tatălui său, unul din cele 
peste o sută înfipte în câte o ţeapă în jurul zidurilor Safedului. 
Cum se putea încheia o pace cu aşa ceva în spate? 

Ignorând nemulţumirea lui Will, Everard se ridică în picioare. 

— Trebuie să discut imediat cu Seneşalul. Trebuie să mai fac 
un lucru ca să închei cu această chestiune. Se îndreptă 
şchiopătând spre uşă. După aia putem bea împreună ceva. 


Garin stătea în picioare în faţa mesei din dormitorul lui, pe 
care se găsea un vas cu apă. În spatele lui, cavalerii cu care 
împărțea camera sforăiau în paturile lor. Garin îşi trecu mâna 
prin apă, urmărind-o la lumina lumânării cum se tulbură şi se 
vălureşte. Mişcarea era lină, dar nu ajuta mai deloc la curăţarea 
sângelui. Habar n-avea cât timp trecuse de când intrase în 
cameră. Poate doar câteva minute, dar Garin credea că era 
vorba de mai mult. Îşi făcu palmele căuş în apă şi se aplecă 
pentru a se spăla pe faţă. În acea clipă se deschise uşa. Garin se 
îndreptă şi privi într-acolo. Câţiva oameni se întoarseră pe 
cealaltă parte în somn. În încăpere intrară trei cavaleri. 

— Garin de Lyon? întrebă unul dintre ei. Templierul dădu din 
cap, simțind cum i se scurge apa printre degete. 


335 


— Din ordinul Seneşalului, eşti acuzat de dezertare. Cavalerii 
de pe paturi începură să se agite şi să se trezească. 

— Dezertare? murmură Garin. 

— Seneşalul a aflat că ai dezertat de la postul care ţi-a fost 
desemnat de preceptoriul din Paris şi ai venit aici fără 
permisiunea Inspectorului Regatului Franţei. Această crimă se 
pedepseşte prin închisoare pe viaţă. 

Garin vru să se apere, dar cuvintele refuzară să-i iasă pe gură. 
N-avea nicio îndoială că i se aducea acea acuzaţie din pricina 
rolului jucat de el în tentativa lui Rook de a fura cartea. Dar ce 
putea spune? Acuzaţia în sine era suficient de motivată. 

— Acum vei fi dus în celulele de sub acest preceptoriu. Nu ţi 
se va acorda ocazia de a face apel împotriva acestei decizii 
înainte de a fi efectuat cel puţin cinci ani de pedeapsă. 

Cavalerul făcu un pas înainte. Garin văzu că omul avea o 
pereche de cătuşe. Ceilalţi doi cavaleri îşi scoseseră săbiile şi 
păreau gata să acţioneze dacă Garin ar fi încercat să se 
împotrivească. 

Nu aveau de ce să-şi facă griji. 

Garin urmări în tăcere cum îi sunt puse cătuşele de fier. Parcă 
totul se întâmpla altcuiva. Când se împiedică la ieşirea din 
încăpere, cel care îl încătuşase îl prinse ca să nu cadă. 

— Mulţumesc, îi zise Garin. 


336 


Cartierul pisan, Acra 
4 iunie 1271 


Will privi în jur când se deschise uşa tavernei. Văzu cum intră 
un bărbat înalt şi subţire, îmbrăcat cu haine azurii, pline de 
podoabe. Omul se uită scurt la Will, fără a arăta că l-ar 
recunoaşte, după care se duse la o masă unde erau adunaţi mai 
mulţi negustori. Trăgându-şi un scaun, individul rosti ceva care îi 
făcu pe ceilalţi să râdă, după care se aşeză şi îşi turnă vin dintr- 
o carafă. Will se întoarse la băutura lui. Razele soarelui 
pătrundeau prin spărturile din jaluzele, desenând linii albe pe 
masa la care şedea el. Era foarte cald şi Will se săturase de 
aşteptat. În astfel de zile se simţea adesea nerăbdător. Dormea 
prost, ba chiar mai prost de când vremea devenise umedă, iar 
de curând începuse să simtă că nu îşi mai poate umple plămânii 
cu suficient aer, oricât de puternic inspira. 

Ceva mai târziu uşa se deschise din nou şi prin ea pătrunse 
un bărbat cu ten măsliniu, îndesat, îmbrăcat cu pantaloni 
maronii şi o capă ţesută în casă. Omul privi în jur, îl văzu pe Will 
şezând singur la masă şi se duse la el. 

— Ce zi frumoasă, rosti el, cu un accent nedefinit. 

— Domnul milostiv ne binecuvântează, replică Will în arabă. 

— Aşa e, fu omul de acord, chicotind. Will Campbell, da? 

Will dădu din cap şi întinse mâna. Omul o privi, apoi păru să 
recunoască gestul. Luă mâna lui Will şi o strânse. Avea o 
strângere puternică de mână. 

— Pot să-ţi ofer ceva de băut? întrebă Will. 

— Apă, rosti omul, zâmbind. 

Alungă o viespe cu o mişcare rapidă a palmei. 

Will făcu semn fetei care servea şi care şedea la una dintre 
mese ştergându-şi faţa umedă cu o frunză mare şi uscată. 

— Vrem două carafe cu apă, comandă el după ce ea veni 
alene la masa lor. 

Fata se încruntă. 

— Va trebui să plătiţi. 


337 


— Foarte bine. 

— Nu puteţi sta aici ca să beţi toată ziua gratis băutura lui 
Adam, mormăi ea. 

— Am spus că plătesc! ripostă Will cu asprime. 

— Nu-i nevoie să-mi vorbiţi aşa, răspunse fata la rândul ei, 
întorcându-se pe călcâie şi ducându-se spre bucătărie. 

Bărbatul cu ten măsliniu se aplecă peste masă. 

— Un om înţelept ar spune mereu că nu e bine să fii dur cu 
cineva care e pe cale să-ţi aducă de mâncare sau de băut. Se 
lăsă din nou pe spate. Mă voi asigura că nu iau carafa pe care ți- 
o aduce ţie. Sunt convins că o să scuipe în ea. 

— Îmi asum riscurile. 

Cât aşteptară comanda, Will îl cântări pe individ din priviri. 
Omul nu avea nimic special. Cu trupul lui îndesat şi mâinile 
mari, părea un meşteşugar care avea de-a face cu produse 
solide, grele - un potcovar, un tăbăcar sau poate un negustor de 
categorie inferioară, poate de la minele de fier din Beirut. Nu 
arăta deloc aşa cum îşi imaginase Will. Negustorul pisan care 
aranjase întâlnirea nu-i spusese deloc la ce să se aştepte. 

Fata se întoarse cu carafele cu apă. Puse una în faţa 
bărbatului cu ten măsliniu, iar pe cealaltă o trânti în faţa lui Will, 
vărsând un pic de apă pe masă. Will îi dădu, mormăind, câţiva 
bănuţi. Se apucă să studieze apa după plecarea ei. Celălalt 
chicoti. 

— Hai să trecem la subiect, bine? rosti Will, iritat, dând carafa 
deoparte. 

— Bineînţeles, bineînţeles. Ai banii? 

Will îi arătă punga care atârna de centura lui şi care strângea 
cămaşa de in pe care o purta peste izmene. 

Celălalt bărbat se lăsă pe spătarul scaunului şi sorbi din apă. 

— Atunci să discutăm mai exact ce poate face ordinul meu 
pentru tine. 


KKK 


Templul din Acra 
4 iunie 1271 


338 


_ După terminarea întrevederii, Will se întoarse la preceptoriu. 
In fortăreață atmosfera era sumbră, la fel ca şi în restul oraşului; 
aproape la fel de sumbră cum fusese în toamna precedentă 
când primiseră vestea morţii regelui Ludovic. După ce urmase 
sfatul fratelui său, Carol de Anjou, regele pornise împotriva 
Tunisului, dar, după cucerirea Cartaginei, o molimă îi decimase 
armata. In cele din urmă, Ludovic căzuse pradă febrei şi astfel 
marea lui cruciadă, cea de-a opta de când papa Urban al Il-lea 
mobilizase oamenii sub semnul Crucii cu aproape două sute de 
ani în urmă, se sfârşise înainte să înceapă. Corpul regelui fusese 
dus înapoi în Franţa pentru a fi îngropat la abația Saint-Denis. 

Acum majoritatea locuitorilor oraşului erau afectaţi de 
căderea Krak des Chevaliers în mâinile lui Baybars. Considerată 
cea mai nesupusă fortăreață din spaţiul creştinătăţii orientale, 
Krak fusese cea mai mare cetate a ospitalierilor. Garnizoana 
capitulase după cinci săptămâni de lupte intense şi odată cu 
distrugerea ei dispăruse şi ultima piesă de rezistenţă a francilor 
de pe teritoriul palestinian. În ultimii trei ani, Baybars îi 
împinsese treptat şi inexorabil pe franci înapoi, până ce 
ajunseseră să mai controleze doar câteva oraşe şi aşezări mai 
mici de-a lungul coastei. 

Trecând prin complexul de clădiri, Will studie chipurile 
oamenilor. Văzu epuizare şi frică. Cândva, Templul deţinea 
aproape patruzeci de baze importante în Outremer. Când 
Baybars ajunsese la putere, numărul lor se redusese la douăzeci 
şi două, iar acum templierii mai deţineau doar zece. 

În ultimele săptămâni, Will fusese muncit de îndoieli legate de 
planurile lui, dar îl ajuta enorm să vadă înfrângerea şi 
resemnarea în ochii semenilor lui. Asta îi spunea că ceea ce 
făcea el era un lucru bun. Cel mai bun. Câţiva cavaleri îl salutară 
în trecere în vreme ce el se îndrepta spre turnul din colţul de 
nord-vest, care dădea spre mare. Construit de Saladin, turnul 
era cea mai veche zonă a preceptoriului. Pietrele nisipoase erau 
acum crăpate şi prin fisurile lor crescuseră smocuri de iarbă. Doi 
sergenţi stăteau de pază de o parte şi de cealaltă a intrării. 
Amândoi aveau săbii în mâini. 

— Bună dimineaţa, domnule! rosti unul, vesel, la apropierea 
lui Will. Nu v-am văzut de ceva vreme. 


339 


— Am fost ocupat, Thomas. 

Will se aplecă pentru a trece pe sub arcada joasă de la 
intrare. 

— Ca să ştiţi, îl avertiză Thomas. Nu e o privelişte prea 
plăcută. 

Will se opri. 

— E leonită, explică Thomas. A făcut-o săptămâna trecută. 

— Leonită? Cât e de grav? 

— N-aş putea spune. Nu arată prea bine. 

Will intră în turn, trecând din căldura verii în frigul iernii. Un 
coridor scurt se curba înspre un şir de trepte care duceau spre 
nivelurile superioare, unde se afla trezoreria preceptoriului. Trei 
sergenţi înarmaţi păzeau scara. Will coti la dreapta înainte de a 
ajunge la trepte, către o încăpere circulară şi aerisită ocupată de 
doi cavaleri. Unul şedea la o masă şi studia un registru. Celălalt 
stătea de pază lângă un grilaj în pardoseală, acoperit cu o 
poartă de fier. 

Cavalerul de la masă îşi înălţă privirea la intrarea lui Will. 

— Frate Campbell, rosti el fără entuziasm. Să înţeleg că ai 
venit să-l vezi pe prizonier? 

— Unul din paznici mi-a spus că e bolnav. Se simte 
confortabil? 

Cavalerul ridică o sprânceană. 

— Nu este treaba noastră să-i facem pe prizonieri să se simtă 
confortabil. Noi doar îi ţinem aici până la ispăşirea pedepsei. 
Dar, adăugă el sec, ridicându-se, sunt convins că vizita ta îi va 
aduce destul confort. 

Dădu din cap înspre tovarăşul lui, care trase de drugul ce 
ţinea poarta de fier închisă, apoi o ridică. Din pardoseală, scările 
coborau în întuneric. 

Treptele erau inegale, aşa că Will se sprijini cu mâinile de 
ziduri ca să-şi menţină echilibrul. Un curent uşor de aer care 
mirosea a apă de mare, mucegai şi igrasie îi sufla părul de pe 
ceafă. Pe alocuri zidurile erau moi şi fărâmicioase ca nişte 
biscuiţi mucegăiţi. Pe măsură ce Will cobora, se auzea tot mai 
tare un sunet ritmic care făcea pietrele să vibreze. Turnul 
trezoreriei se găsea atât de aproape de mare, că valurile îl 
izbeau permanent cu forţa lor. Apropiindu-se de fund, Will zări 


340 


lumini de torţe. După ce trecu de ultimele trepte, ajunse într-un 
coridor îngust care fusese săpat chiar în stâncă. Podeaua era 
plină de băltoace întunecate. Zona se afla sub nivelul mării şi 
zidurile atrăgeau umezeala care se acumula încet şi se scurgea 
printr-un şanţ tăiat prin podea. Pe o latură a coridorului se 
găseau zece uşi, fiecare dintre ele întărită cu drugi de fier şi 
bârne de lemn. Pe cealaltă latură se aflau o capră de lemn pe 
post de masă şi o bancă unde trei sergenţi jucau dame. 

— Bună dimineaţa! rosti Will. 

— Aşa să fie? întrebă unul dintre paznici. Omul clătină din cap 
în vreme ce se ridica în picioare. Jur că timpul se mişcă altfel aici 
jos. Lăsându-şi colegii să-şi continue jocul, se duse la o uşă din 
capătul coridorului. Acolo omul ridică bârna de lemn care se 
sprijinea pe două console de ambele părţi ale uşii. Lovi în uşă de 
două ori, apoi o deschise. Puteţi lua torţa aia de colo, domnule. 

Will luă torţa din suport şi intră în celulă. Fu imediat izbit de 
un miros de putreziciune, pe care îl simţise şi în timp ce cobora. 
Paznicul împinse uşa în urma lui. Se auzi un zgomot înfundat 
când bârna de lemn fu fixată pe suporţi. După trei ani de când 
venea acolo, Will continua să tresară auzind acel zgomot şi să 
se simtă cuprins imediat de claustrofobie. Torța pâlpâi uşor în 
curentul de aer generat de închiderea uşii, apoi se linişti. 
Lumina aruncată de ea abia dacă reuşea să străpungă ceva din 
întunericul umed. Pe podea se vedea un vas umplut cu o bucată 
de carne cu aspect uleios, deasupra căreia se formase o crustă 
zbârcită. Dincolo de vas, cu spatele la zid, cu un braţ ridicat 
peste ochi ca să se protejeze de lumină şi cu celălalt prins de 
încheietură de un inel de fier încastrat în zid, stătea Garin. 

La început, Will nu văzu nimic neobişnuit la Garin. Omul arăta 
la fel ca întotdeauna. Părul lui, pe vremuri auriu, devenise 
cenuşiu din pricina mizeriei şi a lipsei de soare, şi cădea în 
şuviţe prelungi până la piept, îngemănându-se cu barba la fel de 
lungă şi de murdară. Cămaşa de corp şi izmenele - singurele 
piese de îmbrăcăminte care i se îngăduiseră lui Garin după 
întemniţare - erau acum roase şi putrezite din cauza umezelii. 
Pieptul i se scofâlcise, oasele ieşindu-i prin pielea palidă. 
Unghiile de la mâna liberă erau roase până în carne, dar cele de 
la mâna prinsă de zid la o asemenea înălţime încât Garin să se 


341 


poată doar ghemui deasupra găleţii pentru nevoi erau lungi ca 
nişte gheare. Abia când Garin îşi luă mâna de pe faţă, clipind 
dureros în lumina torţei, Will înţelese despre ce-i vorbise 
paznicul. 

Will auzise de leonită - boala de care suferise pe vremuri 
Richard Inimă-de-Leu în campania sa militară -, dar nu văzuse 
niciun asemenea bolnav. Pe lângă slăbirea până la epuizare a 
suferindului, maladia vătăma cumplit anumite zone ale pielii. 
Faţa lui Garin fusese distrusă. Obrajii şi fruntea erau doar pete 
de carne acolo unde pielea crăpase, se descuamase, apoi se 
jupuise. Buzele erau crăpate şi sângerânde, iar unul din ochi era 
închis din pricina pleoapei care se rupsese, sângerase, apoi 
formase o crustă imensă. Se vedeau semne ale bolii şi pe mâini 
şi braţe. 

— Doamne! murmură Will, fixând torţa în suportul de pe zid şi 
lăsându-se pe vine în faţa lui Garin. 

Incercă să ignore miasma cumplită emanată de găleata 
pentru nevoi. 

Garin se uită acuzator la Will prin ochii întredeschişi şi 
urduroşi. 

— N-ai mai trecut de zile întregi. 

Will nu-i spuse că trecuseră mai bine de două săptămâni de la 
ultima lui vizită. 

— Îmi pare rău. 

— Eşti singurul care îmi spune ce se mai întâmplă. Vocea lui 
Garin părea o şoaptă, iar gura abia dacă i se mişca, însă Will 
vedea clar cât era de agitat. Ai spus că a venit prinţul Edward. 
Ce se petrece? Trebuie să ştiu, Will. Trebuie să... 

Scoase un țipăt de frustrare când buza îi crăpă din pricină că 
deschisese gura prea mult. Imediat ţâşni sângele. 

— Acum sunt aici, rosti iute Will. Îţi spun tot ce vrei. Luă de 
jos vasul cu bucata de carne. Dar mai întâi trebuie să mănânci 
ceva. 

— Mor, Will, zise încet Garin. 

— Nu dispera. Regele Richard a avut aceeaşi boală şi nu a 
murit. Will se apropie de Garin şi încercă să-i pună vasul în 
mână. Ai nevoie doar de mâncare şi odihnă. 

Garin respinse vasul. 


342 


— Mă doare prea tare. 

Will se uită la rănile deschise din jurul gurii lui Garin, apoi la 
vasul cu margini late. Se aşeză turceşte în faţa prizonierului şi 
luă o bucată de carne unsuroasă din vas. Cu grijă, ca să nu 
atingă colţurile gurii, împinse carnea printre buzele deshidratate 
ale lui Garin. 

După ce Garin fusese întemnițat, Will venise rareori în celula 
lui, şi atunci doar la rugăminţile repetate ale lui Garin adresate 
paznicilor de a-l vedea. Însă acea parte a lui Will care continua 
să-l învinuiască pe Garin pentru cele întâmplate în bordel se 
estompase treptat în faţa preţului imens pe care cavalerul îl 
plătea pentru o greşeală care nu-i aparţinea în întregime. 

Cu timpul, vizitele deveniseră mai frecvente, până ce 
ajunseseră să facă parte dintr-o rutină săptămânală; mai mult 
chiar, el însuşi ajunsese adesea să aştepte aceste vizite. Nu 
reuşise să discute cu Everard sau cu vreun alt membru al Frăției 
despre sentimentele şi gândurile lui şi nici cu altcineva din afara 
acelui cerc. Garin, care ştia despre existenţa Anima Templi, dar 
nu-i împărtăşea idealurile, devenise singurul căruia Will îi putea 
mărturisi unele lucruri. Will ajunsese să preţuiască tot mai mult 
opinia lui Garin în ultimele luni. 

Uneori discutau despre fantome. Jacques, Owein, James, 
Adela, Elwen: suma pierderilor lor colective. Despre Elwen 
vorbeau cel mai rar. Garin îi sugerase odată să o contacteze pe 
Elwen, dar acesta se opusese ideii cu atâta vehemenţă, că 
subiectul nu mai fusese niciodată adus în discuţie. Will 
renunţase de mult timp la Elwen ca la o entitate fizică şi o 
păstra doar ca amintire, spunându-şi că probabil ea era acum 
fericită şi măritată cu vreun duce bogat. Numai că Elwen 
însemna o rană care nu se vindecase niciodată pe deplin şi 
continua să doară. Din când în când, Will invidia pustietatea 
întunecată a existenţei lui Garin, o existenţă în care săptămânile 
treceau ca nişte zile. 

— Aşa, rosti Will morocănos, împingând o altă bucată de 
carne printre buzele lui Garin şi ştiind cât de cumplită trebuia să 
fie durerea. Nu ştiu de ce te mai plângi. 

Garin mestecă încet carnea tare, apoi înghiţi cu efort. Arăta 
de şaizeci de ani, nu de douăzeci şi nouă. 


343 


— Vorbeşte-mi, şopti el cu insistenţă. 

— Nu sunt multe de spus. Toată lumea a fost şocată de 
căderea Krakului. Prinţul Edward a trimis ambasadori la mongoli 
ca să le ceară ajutorul, dar Marele Maestru Berard şi majoritatea 
conducătorilor din Acra nu se aşteaptă la vreun răspuns. Prinţul 
s-a întâlnit de câteva ori cu nobilii şi a încercat să şi-i facă aliaţi, 
dar până acum a reuşit doar să încingă spiritele. 

— Cum adică? întrebă Garin, mestecând o altă bucată dată de 
Will. 

— La fel ca toată lumea care vine aici pentru prima dată, 
Edward încă nu înțelege cum merg lucrurile, oftă Will. 

Făcuse parte din compania care îl întâmpinase pe prinţul 
englez în vârstă de treizeci şi doi de ani şi care venise însoţit de 
o mie de cavaleri. Invocând sănătatea precară, regele Henric nu 
ridicase Crucea. Conducătorii din Acra se bucuraseră de trupele 
suplimentare şi de entuziasmul prinţului. Cel puţin pentru 
câteva zile. 

— Credea că războiul este o chestiune simplă de „noi 
împotriva lor“, continuă Will. S-a înfuriat când a aflat că 
venețienii îi vând arme lui Baybars, genovezii îi furnizează 
sclavi, iar nobilii din Acra sprijină toate astea, în vreme ce se 
ceartă între ei în privinţa celui care ar trebui să obţină partea 
leului. Şi mai au tupeul să se plângă atunci când sultanul le ia 
pământurile şi proprietăţile cu ajutorul noilor lui arme şi al 
sclavilor transformați în soldaţi. Will oftă adânc şi mai luă o 
bucată de carne din blid. Dar în curând nimic din toate astea nu 
va mai conta. 

Garin îi îndepărtă mâna. 

— Ai mers până la capăt? 

Will lăsă vasul jos şi linse grăsimea de pe degete. 

— Da, m-am întâlnit cu el astăzi. 

Garin îl privi cu atenţie. 

— Ei bine, în mod sigur îţi place pericolul. 

— Credeam că eşti de acord cu planul meu. 

— Ştii că sunt. Intotdeauna am fost. Dar dacă Marele Maestru 
Berard descoperă ce ai făcut în numele ordinului? Garin clătină 
din cap. Să spunem că aş vrea să te mai văd. Ca să nu mai 
vorbim ce ar face Everard şi Anima Templi dacă ar afla. 


344 


— Am încercat să rezolv lucrurile în felul lor, răspunse, 
înfierbântat, Will. Am făcut tot ce m-a rugat Everard: am 
încheiat alianţe cu cavaleri din alte ordine; am obţinut favoruri 
la înalta Curte; m-am prezentat unor cărturari evrei cu influenţă; 
am luat legătura cu informatori musulmani. Sunt de acord că, 
aparent, Frăția a înregistrat progrese importante în ultimii ani. 

Marele Maestru al ospitalierilor a început chiar să discute cu 
Marele Maestru Berard în timpul unor evenimente oficiale. Dar 
am sentimentul că nu ajung la niciun rezultat concret. Nobilii 
sunt prea obsedaţi de interesele proprii şi îşi urmăresc doar 
politica personală ca să mai vadă ce se petrece dincolo de 
ograda lor. Câte fortărețe mai trebuie să cadă în ghearele lui 
Baybars? Anima Templi nu-şi va atinge niciodată ţelurile dacă 
nu mai avem o [ară Sfântă. De ce nu înţelege Everard acest 
lucru? 

— Ai încercat să-l întrebi? 

— ÎI întreb mereu ce intenţionează să facă şi cum îşi 
imaginează că vom supravieţui acestui război suficient de mult 
ca să încheiem o pace, însă nu vrea să vorbească. Continuă să 
aibă secrete faţă de mine. Ştiu că are un contact undeva sus în 
ierarhia mamelucilor, un contact realizat de propriul meu tată! 
Dar nu vrea să-mi spună despre cine e vorba. Will clătină 
frustrat din cap. Nu mi-a dat de ales! 

— încerci cumva să justifici ce mi-ai făcut mie sau ce ţi-ai 
făcut ţie? murmură Garin. 

Will aruncă o privire cavalerului. Planul pe care îl concepuse 
cu aproape optsprezece luni în urmă necesitase un timp 
îndelungat de punere în aplicare câtă vreme Will îşi făcuse în 
secret contacte şi furase treptat bani din cuferele secrete ale 
Anima Templi. În toată această perioadă, purtase singur mai 
multe războaie cu propria conştiinţă. ` 

— Am luat decizia, îi spuse el lui Garin într-un târziu. In 
sufletul meu, cred că este singura cale. N-am vrut să vin aici ca 
să mă trezesc implicat în acest război, dar acum sunt implicat şi 
singurul lucru pe care îl pot face este acela pe care îl consider 
corect. 


345 


— Dacă te ajută cu ceva, cred că faci ceea ce trebuie. Am 
spus întotdeauna că ţelurile Anima Templi nu au niciodată o 
şansă de reuşită. Din prima zi când mi-ai vorbit despre ele. 

— Sunt sigur că lucrurile se vor schimba după ce se termină şi 
treaba asta. Nobilii vor fi mai entuziasmați în privinţa luptelor, şi 
atunci prinţul Edward poate va reuşi să şi-i facă aliaţi. După 
aceea, adăugă repede Will, poate că ne vom lua înapoi 
pământurile şi proprietăţile. 

De luni de zile, avea un vis în care se întâlnea cu spiritul 
tatălui său în încăperile abandonate din Safed. Will se ducea să-l 
îngroape, dar trupurile decapitate erau într-un asemenea hal de 
descompunere, încât James nu mai ştia care fusese al lui. 

Visul îl bântuia. 

Curând însă coşmarul avea să se încheie. Curând el avea să-şi 
poată îngropa tatăl şi poate că atunci se va ivi şi o şansă de 
pace. 

— Trebuie să plec, zise Will, ridicându-se. O să vin din nou 
mâine cu o pomadă pentru rănile alea. 

— Nu te încrede în nimeni ca să te ajute să schimbi lucrurile, 
Will. Nu te încrede în Everard sau în nobili. Încrede-te doar în 
tine însuţi. 

Will dădu din cap. Bătu în uşă şi câteva clipe mai târziu 
paznicul îl lăsă să iasă. Cavalerul părăsi turnul în lumina 
orbitoare a după-amiezii. 

Acolo se întâlni cu Everard. 

Will fu surprins să-l vadă pe bătrânul preot, care rareori mai 
ieşea din camera lui, şchiopătând acum prin curte. Vru să ridice 
mâna, dar se opri când zări expresia de pe chipul lui Everard. 
Aproape că se dădu cu un pas înapoi când văzu furia din ochii 
celuilalt. 

Everard nu se opri din dizgraţiosul lui şchiopătat, ci veni şi 
mai repede către Will. Îl prinse de mantie cu mâinile lui 
deformate. 

— Neghiobule! şuieră el, împroşcându-l cu salivă pe Will. Ce-ai 
făcut, neghiob nenorocit? 

Will prinse încheieturile preotului şi încercă să se desprindă. 

— Ce vrei să spui? 


346 


— Nu mă lua cu d-astea! Una dintre gărzile Seneşalului te-a 
văzut în tavernă! 

— M-ai urmărit? 

— Te urmăresc de câteva săptămâni, ripostă Everard. Ai fost 
tare ocupat, nu, cu întâlnirile şi planurile tale secrete? Ştiu totul! 
— Cum? murmură Will, renunțând la masca de nevinovăție. 

— Am scos totul cu forţa de la negustorul ăla pisan la care te- 
ai dus. Mi-a spus cu cine te întâlneşti. Te poţi întoarce ca să le 
spui că înţelegerea încheiată a căzut. 

— Nu. 

Ochii injectaţi de sânge ai lui Everard aruncară văpăi. 

— Nu.? 

— E prea târziu pentru asta, cu excepţia cazului că îl ajungeţi 
din urmă. Văzând că Everard nu răspunde, Will îşi dădu seama 
că omul scăpase. Probabil că părăsise deja oraşul. 

— Atunci ia un blestemat de cal şi du-te după el! 

— Nu, repetă Will,  smulgându-se cu brutalitate din 
strânsoarea lui Everard. N-aş pleca nici dacă aş şti încotro să mă 
îndrept. Am făcut lucrurile aşa cum vrei tu timp de trei ani, 
Everard. N-a mers. Pe Baybars nu-l interesează pacea. Am trimis 
aproape o duzină de oameni să negocieze cu el. Câţi s-au 
întors? 

Everard îşi strânse buzele. Cicatricea i se vedea roşie şi 
umflată pe faţă. 

— Trebuie să încercăm în continuare. 

— E prea târziu pentru asta. 

Will vru să se răsucească pe călcâie. 

— N-o să reuşească, rosti Everard, prinzându-l de umăr. 
Lucrează împreună cu el, neghiobule! Le plăteşte bani grei. De 
ce ar muşca ei mâna stăpânului care le dă de mâncare? 

— Nu toţi au încredere în el. Baybars a început să-şi pună 
propriii locotenenţi pe poziţii de forţă în cadrul ordinului lor. Se 
tem că sultanul încearcă să le preia ordinul. 

Everard respira repede şi superficial. 

— De unde ai luat banii pentru contract, pentru numele lui 
Dumnezeu? Văzând că Will nu răspunde, Everard căscă gura de 
uimire. Din cuferele mele, nu-i aşa? O, şarpe ce eşti! 


347 


— Ai vrut ajutorul meu, Everard. Ai vrut să fiu sincer şi să iau 
singur decizii. Ei bine, asta ai primit. Calea ta n-a dat roade. 
Acum procedăm aşa cum vreau eu. 


348 


Alep, Siria 
8 august 1271 


— Nu arată splendid, stăpâne? şopti Kalawun. 

Zâmbi când fata lui ridică o pisicuţă cu ochi migdalaţi care 
intrase prin uşile deschise ale sălii tronului. Aerul era fierbinte şi 
stătut, iar servitorii se agitau să răcorească adunarea de 
guvernatori, comandanţi şi curteni cu şerbeturi răcite. Sclavii 
trudeau la ventilatoarele imense suspendate de tavan, trăgând 
de frânghii ca să rotească palele. 

— Potrivită pentru un sultan, fu de acord Baybars, urmărindu- 
şi viitoarea noră cum îşi croieşte drum printre oaspeţi ca să 
ducă pisica spre masa de banchet unde servitorii îndepărtau 
resturile festinului. 

Femeile se apucară să laude copila drăguță care puse nişte 
carne de ied rămasă pe o farfurie de argint şi se apucă să 
hrănească animalul. Printre ele se găsea soţia lui Baybars, 
Fatima, care ţinea în braţe un bebeluş - al doilea fiu al sultanului 
- după ce Nizam nu-i mai dăruise niciun alt copil. 

Baraka Khan stătea lungit într-o parte a încăperii alături de 
câţiva prieteni. În ultimii trei ani, copilul crescuse mult şi pe 
chipul lui se vedeau deja semne ale bărbatului care avea să 
devină. Până acum nu manifestase niciun fel de interes faţă de 
viitoarea lui mireasă, dar Baybars ştia că era suficient timp 
pentru asta. Banchetul de logodnă era doar un spectacol de 
imagine. Căsătoria avea să producă roadele adevărate ale 
acelei uniuni. 

Mişcându-se printre dansatorii care se unduiau pe melodiile 
meşteşugite ale muzicanţilor şi în ritmul tamburinelor şi al 
tobelor, Omar urcă pe estradă şi se înclină în faţa lui Baybars. 

— Artiştii au sosit, stăpâne. Vrei să fie aduşi înăuntru? 

— Da. Dar stai şi tu, Omar, rosti sultanul, când ofiţerul vru să 
plece. Şezi alături de mine. 

Omar zâmbi. 

— Va fi o mare onoare, stăpâne. 


349 


Baybars făcu semn unui servitor. 

— Adu-i pe artişti şi fă-le loc. Şi adu-mi şi nişte kumiz. 

În vreme ce servitorul alerga să îndeplinească porunca, 
Kalawun se întoarse spre Baybars. 

— Mă duc să mă asigur că mireasa şi mirele nostru vor sta 
alături pentru spectacol. 

După plecarea lui Kalawun, Baybars îi făcu semn lui Omar să 
ia loc pe una din pernele mari aşezate pe ultima treaptă a 
estradei - locul rezervat guvernatorilor de cel mai înalt rang. 
După ce Omar se aşeză, luând o mână de smochine de pe una 
dintre tăvile puse alături pe o măsuţă, Baybars chicoti. 

— Ai grijă cu alea, prietene. În curând n-o să mai încapi în 
uniformă. Mă tem că am pierdut cu toţii prea mult timp cu 
mâncatul în loc să luptăm. 

— Meriţi să te mai odihneşti, replică Omar. Foloseşte ocazia 
asta ca să te relaxezi. Acum francii nu ne mai pot provoca mari 
necazuri, iar pe mongoli îi ţinem sub control. 

— Mă voi odihni altă dată. 

Uitându-se la Baybars, Omar zări o expresie de durere pe 
chipul sultanului. Din unghiul în care se uita el, liniile 
sprâncenelor şi ale obrajilor erau mai pronunţate. Furia 
necontenită cu care îi atacase pe franci şi îi forţase să se retragă 
înspre mare era ca un foc mocnit care pe el îl consuma din 
interior, în vreme ce pe ceilalţi îi ardea cu intensitate. Câtă 
vreme ţelurile lui rămâneau neîndeplinite, Baybars nu se putea 
bucura niciodată cu adevărat de ceva, iar asta îl chinuia şi îi 
alimenta insatisfacţia. Omar se întreba ce rost mai aveau toate 
dacă lucrurile stăteau aşa. 

— Au ajuns, rosti Baybars, aplecându-se pentru a lua carafa 
cu kumiz întinsă de servitor. 

În sala tronului intraseră doi bărbaţi, care trăgeau un cărucior 
acoperit cu o bucată de catifea neagră brodată cu stele şi luni 
argintii. Dansatorii încetară dansul şi mulţimea fu condusă de 
servitori spre părţile laterale ale încăperii şi spre pernele 
aşezate acolo. Baraka şi viitoarea lui mireasă şedeau pe divan, 
cu faţa spre o porţiune din zidul aflat în apropierea estradei, 
pregătiţi pentru spectacol. Uşile dinspre grădină fuseră închise 
şi peste ferestre, trase draperii brodate, astfel încât ziua se 


350 


transformă brusc în noapte. Un servitor sări imediat în sus când 
o siluetă încovoiată ţâşni din spatele uneia din draperii. Oamenii 
se dădură speriaţi înapoi când ghicitorul urcă în fugă, cu ochii 
măriţi, treptele estradei până la divanul regal, pentru a se 
ghemui, gâfâind, la picioarele lui Baybars. Bătrânul strângea în 
pumn mica păpuşă de cârpe pe care sultanul i-o dăduse în 
Antiohia. 

Omar se îndepărtă puţin, dar Baybars îşi puse mâna pe ţeasta 
arsă de soare şi plină de pete de vârstă a lui Khadir. 

— Ţi-a tulburat visele? 

— Vise tulburate, izbucni Khadir. 

Începu brusc să tremure şi îi dădu păpuşa lui Baybars. 

Sultanul zâmbi şi aşeză păpuşa pe genunchi. 

Omar se încruntă. Ar fi vrut ca Baybars să nu-l mai încurajeze 
atâta pe bătrân, care părea să fi devenit şi mai nebun după 
cucerirea Antiohiei. 

— Prealuminate sultan! 

Baybars privi de la înălţimea tronului cum unul din bărbaţii 
care intraseră trăgând de cărucior îl salută, aşezându-se într-un 
genunchi în faţa estradei. Omul avea piele maronie, ochi negri şi 
păr roşcat, vopsit - la fel ca şi barba şi mustaţa - cu henna. 

— Suntem onoraţi să vă distrăm pe dumneavoastră şi pe 
oaspeţii dumneavoastră cu această ocazie fericită, stăpâne. 

Omul îşi îndreptă mâna înspre tovarăşul lui, un tânăr 
subţiratic care, ca şi celălalt, era îmbrăcat cu haine peticite 
confecţionate din mătăsuri în multe nuanţe de albastru: azuriu, 
indigo, turcoaz, bleumarin. Hainele sclipeau la fiecare mişcare, 
ca o apă care face valuri din pricina unor curenţi nevăzuţi. 

— Puteţi începe, rosti Baybars, indicând spaţiul care fusese 
eliberat în faţa tânărului cuplu regal. 

Baraka părea deja plictisit şi stătea cât putea de departe de 
fata lui Kalawun pe divanul îngust. 

Omul se ridică grațios şi se întoarse spre tovarăşul lui, care 
între timp scosese un felinar din cărucior. Aerul devenise 
albăstriu din pricina fumului care plutea straturi-straturi în 
dârele de lumină care treceau prin crăpăturile draperiilor. În 
vreme ce ultimii oaspeţi se grăbeau spre locurile lor din părţile 


351 


laterale ale încăperii, bărbatul cu părul roşcat se întoarse cu faţa 
spre audienţă. 

— Vă vom prezenta o poveste de iubire şi trădare. Arătă 
înspre tovarăşul lui, care aşeză felinarul în partea de sus a 
căruciorului, de unde lumina zidul alb de lângă estradă. O 
poveste executată de umbre. 

Izbucniră aplauze. Cei doi artişti păpuşari erau renumiţi 
pentru spectacolele lor. 

— Odată, în Arabia, începu omul cu păr roşu, trăia o femeie 
atât de frumoasă încât până şi luna pălea în fiecare seară când 
ea se ducea la râu să se îmbăieze. 

Fata lui Kalawun râse şi bătu din palme când tânărul subţiratic 
îşi plimbă mâinile prin faţa felinarului şi degetele lui se 
transformară în umbra unei femei care se furişa de-a lungul 
zidului. Curtenii ţinură isonul prinţesei pe măsură ce povestea 
continua şi mâinile păpuşarului închipuiau femei care iubeau, 
bărbaţi care se războiau şi animale sălbatice care mârâiau. 

Baybars începu să se simtă neliniştit. Artiştii nu erau atât de 
captivanţi precum se aşteptase el; formele de pe perete nu erau 
la fel de convingătoare pentru un războinic de patruzeci şi opt 
de ani precum erau pentru un copil de nouă ani. Khadir şedea 
ghemuit la picioarele lui, urmărindu-i pe cei doi bărbaţi pe sub 
pleoapele coborâte. Din când în când, ghicitorul tresărea când 
bărbatul cu păr roşu îşi ridica vocea, apoi se liniştea când omul 
revenea la nivelul unei şoapte. 

Păpuşarul cu păr roşu scoase un pai şi o ulcică din cărucior. 
Se apropie de estradă. 

— În cele din urmă, şopti el în liniştea lăsată, frumoasa ajunse 
la un palat, atrasă de cântecul unei bătrâne a cărei voce era 
purtată de vânt ca aroma unei flori. 

Înmuie paiul în ulcică, apoi îl duse la buze şi scoase un şir de 
baloane de săpun. Ghemuindu-se, puse paiul şi ulcica pe 
treptele de marmură. Unul din baloane pluti până când ateriză 
pe mâna lui Omar. Zâmbind, Omar întinse mâna spre Baybars. 
În acea clipă balonul pocni. Tăcerea fu spartă de un țipăt isteric. 
Sultanul se ridică brusc în picioare. Sunetul venea dinspre 
Khadir, care se lipise de picioarele lui Baybars, cu ochii lăptoşi 
fixaţi pe păpuşarul care stătea acum în picioare. Haina lui 


352 


sclipitoare îi căzu de pe umeri ca un val lichid şi păpuşarul apăru 
în faţa tuturor ţinând în mână un pumnal cu mâner auriu şi cu 
plăselele incrustate cu un rubin sângeriu. 

— Asasinii! Striga Khadir. Asasinii! 

Asasinul cu păr roşu sări pe treptele de marmură şi se aruncă 
asupra lui Baybars. Sultanul nu avea nicio şansă. În vreme ce se 
îndrepta, asasinul îl atacă, ridicând arma în aer ca să lovească. 
Omar se aruncă înainte. Asasinul scoase un urlet sălbatic în 
vreme ce arma se înfipse în pieptul lui Omar, trimiţându-l pe 
ofiţer drept în poala lui Baybars. Incăperea se umplu de ţipete. 
Văzând că tovarăşul lui eşuase, celălalt păpuşar scosese şi el un 
pumnal şi acum alerga spre tron, dar Kalawun, care se grăbise 
să-l protejeze pe Baraka, îl dobori cu o lovitură de sabie. 

— Prindeţi-i! tună Baybars, susţinându-l pe Omar, care căuta 
cu disperare aerul. Vreau să ştiu cine i-a trimis! 

Rămas fără armă, asasinul cu păr roşu căzuse de pe treptele 
tronului şi acum stătea calm şi nemişcat în aşteptarea 
războinicilor Bahri care se apropiau de el. Se auzi un strigăt din 
spatele tronului. Ghicitorul sărise în picioare şi acum se repezea 
la asasin, cu pumnalul pe care îl scosese de la brâu. 

— Nu! strigă Baybars, luptându-se cu Omar, care începuse să 
alunece spre podea cu pumnalul înfipt în piept. 

Khadir nu auzi strigătul. Se aruncă asupra asasinului, care 
căzu sub loviturile năucitoare ale pumnalului ghicitorului rostind 
o rugăciune. În vreme ce războinicii Bahri încercau să-l 
îndepărteze pe bătrân, Baybars îl lăsă pe Omar să cadă uşor pe 
perne. 

— Rezistă, rosti el, mângâind obrazul alb al ofițerului. Fe/ceri! 
urlă el înspre mulţime, punându-i în mişcare instantaneu pe 
servitori. 

Omar îşi umezi buzele uscate şi se uită la Baybars, cu ochii lui 
căprui plini de durere. Schiţă un zâmbet. 

— Pari obosit, sadeek. 

Îşi ridică mâna spre chipul lui Baybars. Aceasta îi căzu inertă 
înainte de a-şi atinge ţinta. 

Sultanul scoase un urlet cumplit când Omar se prăbuşi 
complet şi rămase nemişcat. Se aplecă deasupra cadavrului şi 
strânse în mâini chipul ofițerului. 


353 


— Nu pentru mine, Omar, şopti el. Nu aşa ceva pentru mine. 
Se îndreptă după câteva clipe şi îl scutură pe Omar de umeri. 
Ridică-te! Îţi ordon! 

Însă puterea sultanului nu mai însemna nimic în faţa 
destinului implacabil. 

Sosiră şi felcerii, dar, când văzură că ajunseseră prea târziu, 
refuzară să se apropie. Rămăsese un singur lucru de făcut. 
Baybars se aplecă şi îşi lipi buzele de urechea lui Omar. Incepu 
să rostească vorbele de final: 

— Ashadu an la ilaha illa-llah. Wa ashhadu anna 
Muhammadan rasul-Ullah. 

Nu există alt zeu decât Dumnezeu, iar Mahomed este profetul 
Său. 


354 


Templul din Acra 
19 septembrie 1271 


— Ai dat greş. 

Will privi în jurul lui. Everard stătea pe metereze în spatele lui. 
Faţa preotului lucea de sudoare din pricina efortului de a urca 
până acolo, iar respiraţia îi trăda efortul. 

— Ştiu, răspunse Will, revenind la priveliştea din afara 
zidurilor. 

Câmpurile deveniseră aurii în lumina serii. Se întindeau spre 
est, către Galileea, unde solul se unea cu cerul şi ajungea să nu 
se mai vadă din pricina distanţei. Nu ajunsese niciodată să vadă 
ce se află dincolo de acele dealuri ceţoase, deşi ele îi apăreau 
adesea în gânduri. 

— Baybars trăieşte şi se simte foarte bine, adăugă Everard. 

— Am spus că ştiu. 

— Deşi, continuă preotul, unul dintre ofiţerii lui a fost ucis în 
tentativa de asasinat. Mi s-a spus că un bun prieten al lui. 
Sultanul a trimis trupe împotriva Ordinului Asasinilor. Se duse la 
parapet şi îşi umflă obrajii albi ca hârtia. Nu-i invidiez deloc. 
Răzbunarea lui va fi cumplită. 

— Ei au luat decizia să accepte contractul. 

— Dar tu ai fost cel care le-a făcut propunerea. 

— Ştiu că nu mă vei ierta niciodată pentru asta, Everard, rosti 
Will, uitându-se la preot, dar cineva trebuia să facă ceva. Ţelul 
tău de pace este lăudabil, dar dacă cealaltă parte nu vrea să 
adere la el, rămâne doar o dorinţă. 

— Telul meu? ripostă imediat Everard. Cât te repede te 
delimitezi de el! Ca membru al Frăției, faci parte dintr-un întreg. 
Da, avem cu toţii idei şi păreri diferite, dar în cele din urmă, 
când vorbim, vorbim toţi ca unul. Recentul tău comportament a 
fost cel al unui răzbunător. Vocea lui răguşită deveni mai dură. 
N-ai ascultat nimic din ce ţi-am povestit despre Ridefort şi 
Armand? Acesta este exact genul de acţiune pentru prevenirea 
căreia a fost înfiinţat Anima Templi! 


355 


— Nu poţi să mă compari cu ei. 

— Nu? Au folosit puterea Anima Templi în scopuri personale, 
pentru câştiguri personale. Tu ce ai făcut când ai semnat 
înţelegerea ta personală cu asasinii şi le-ai dat aurul nostru? Pe 
cine credeai că serveai? 

— Pe noi toţi, replică, sfidător, Will. Templul, creştinătatea. 

Everard îndreptă un deget acuzator spre el. 

— Omoară-l pe om şi vei crea un martir, asta ţi-am spus în 
noaptea când mi-ai adus cartea. Cel mai bun lucru pentru noi? 
Pentru creştinătate? Nu te amăgi singur! Ai făcut-o pentru tine 
însuţi. Răzbunare pentru moartea tatălui tău, nu-i aşa? Preotul 
se opri, gâfâind. Tuşi şi scuipă peste parapet. Nu mi-ai dat 
ocazia să-ţi prezint planurile mele, William, rosti el, încă furios, 
dar ceva mai potolit, obosit de ieşirea de dinainte. Dar poate că 
şi eu sunt de vină că nu am venit la tine când am văzut că eşti 
tot mai deziluzionat de încetineala muncii noastre. 

Will era surprins de cuvintele preotului legate de propria 
vinovăţie. 

— Ce planuri? 

Everard adulmecă aerul şi privi spre livezile unde greutatea 
lămăâilor dulci apleca ramurile pomilor. 

— E frumos în perioada asta a anului, nu-i aşa? Când Will nu-i 
răspunse, Everard se întoarse spre el. Sunt de ceva timp în 
contact cu omul cu care discuta tatăl tău aici; un om care, spre 
deosebire de Baybars, pare înclinat spre negociere. 

— Contactul tatălui meu din armata mamelucă? 

— Da. 

Will aşteptă ca preotul să continue. După o pauză, acesta o 
făcu. 

— Contactul tatălui tău se numeşte Amir Kalawun. 

— Kalawun? repetă Will, şocat. Dar nu e principalul ofiţer al lui 
Baybars? El a condus invazia din Cilicia, care a provocat 
moartea a mii de armeni. Cum e posibil ca el să lucreze pentru 
noi? 

— În sufletul lui, Kalawun este un om paşnic. Vrea ce e mai 
bun pentru poporul lui şi înţelege că războiul nu aduce 
întotdeauna aşa ceva. Şi-a dat de mult timp seama că Baybars 
va ajunge să deţină puterea. Iniţial, a intrat în grațiile sultanului 


356 


ca să acceadă la poziţia înaltă pe care o ocupă acum. Dar cu 
timpul a ajuns să-şi dea seama că sultanul acţiona din pură ură 
personală faţă de noi, o ură pe care Kalawun o vedea ca 
distrugându-ne şi pe noi, şi pe semenii lui. Nu-i iubeşte nici el 
prea mult pe franci, dar susţine ţelurile Anima Templi şi ştie că 
poporul lui ar putea beneficia la fel de mult ca şi noi de pe urma 
continuării comerţului între naţiunile noastre. Tatăl tău i-a făcut 
o impresie extraordinară, din câte mi s-a spus. Ca să îşi menţină 
poziţia de influenţă în interiorul cercului de apropiaţi ai lui 
Baybars, Kalawun a fost nevoit să execute ordinele primite, 
chiar dacă aceste ordine erau împotriva credințelor personale. 
Ca om al păcii nu ar fi putut să îşi menţină poziţia, aşa că a fost 
nevoit să se dovedească un războinic bun. Uneori pacea trebuie 
cumpărată cu sânge. 

— Dar dacă toate astea sunt adevărate, ce poate face 
Kalawun împotriva lui Baybars? O fi el pe o poziţie de putere, 
dar nu e sultan. Cum poate el schimba ceva? 

— Treptat, răspunse Everard. Aşa trebuie procedat. Kalawun 
nu i se va opune pe faţă lui Baybars, dar se pregăteşte deja să 
aibă o influenţă şi mai mare asupra tronului după moartea 
sultanului. Moştenitorul acestuia, Baraka Khan, a devenit recent 
ginerele lui, iar Kalawun caută să-l influenţeze pe băiat. Dacă 
planul tău ar fi reuşit şi Baybars ar fi fost asasinat din ordinul 
francilor, mamelucii ne-ar fi lovit cu tot ce au. Am fi avut un alt 
Hattin. Din cauza poziţiei noastre precare actuale, mai mult ca 
sigur am fi pierdut şi puţinul care ne-a mai rămas în faţa furiei 
musulmanilor, iar odată cu asta, şi orice şansă de prietenie sau 
de pace. Calea păcii ia mai mult timp, dar în final este mai 
sigură şi duce la vărsare mai puţină de sânge în viitor. Dacă 
Baybars moare din cauze naturale, în bătălie sau de bătrâneţe, 
şi dacă Kalawun va putea exercita o influenţă suficient de mare 
asupra fiului lui, următorul sultan ne-ar putea deveni aliat. 
Imaginează-ţi, William, ce putem realiza dacă ne folosim limbile 
în loc de săbii. 

Will îl privi fix pe preot. 

— De ce nu mi-ai spus toate astea mai devreme? Dacă aş fi 
ştiut ce faci, n-aş fi... Nu ştiu. Clătină din cap şi umerii îi căzură. 
N-am vrut să ştiu. 


357 


— Te-am mai văzut aici sus, privind în zare. Everard făcu cu 
mâna înspre câmpie. Nu vei găsi nimic acolo, mi-ai spus tu 
odată, în afară de moarte şi ură. Asta cauţi? 

— Nu văd nimic, şopti Will. Ce caut eu nu se găseşte acolo. 

— Tatăl tău, rosti Everard, dând din cap. Nu sunt atât de orb 
ca să nu mi dau seama de asta. Te uiţi la Safed aşa cum un 
musulman se uită la Mecca. Trebuie să-i dai drumul din sufletul 
tău. Durerea asta te va distruge complet pe dinăuntru. 

— Mi-e dor de el, Everard, rosti Will cu voce îngroşată. Mi-e 
atât de dor de el. 

Preotul nu spuse nimic. Will îşi prinse capul în mâini. După 
câteva clipe, Everard îl apucă blând pe tânăr de umeri. 

— Uită-te la mine, William. Nu ţi-l pot aduce înapoi pe tatăl 
tău. Nimeni nu poate. Dar îţi pot spune că moartea lui nu a fost 
în zadar. Datorită a ceea ce a reuşit el cu Kalawun, este posibil 
să avem încă parte de pace între popoarele acestei lumi. 

— N-am avut niciodată ocazia să-i spun că-mi pare rău. 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat între tine şi tatăl tău. Dar ştiu că 
te-a iubit. L-am întâlnit o singură dată, dar mai mult decât orice 
altceva, iubirea lui pentru tine era vizibilă. Nu a venit aici ca să 
te părăsească, ci pentru a face ceva ce foarte puţini oameni de 
pe acest Pământ jalnic au făcut vreodată sau au avut curajul să 
încerce. Nu a venit aici pentru el însuşi, pentru bani, putere sau 
Dumnezeu. A venit aici pentru că a crezut într-o lume mai bună, 
o lume pe care el voia să o aducă la viaţă, iar pentru asta îl laud. 
Aşa cum ar trebui s-o faci şi tu. 

— Nu m-a iertat niciodată. 

— Te-ai gândit că singura persoană de la care ai nevoie de 
iertare eşti tu însuţi? Cu orice i-ai fi greşit tatălui tău, oricare ar 
fi păcatele pe care crezi că le-ai comis, chiar dacă el te-ar fi 
iertat, te-ai fi eliberat cu adevărat de ele? Everard clătină din 
cap. Sunt preot, William. Il pot ierta pe un om în ochii lui 
Dumnezeu, dar dacă el nu se iartă pe sine va trăi cu păcatele lui 
pentru tot restul vieţii, chiar dacă Dumnezeu îl va ierta în viaţa 
viitoare. 

— Nu ştiu cum să mă iert singur. Nu ştiu cum să mă schimb. 
Prietenii mei, oamenii cu care vorbesc, cu toţii ştiu ce vor. Se 
potrivesc aici. Simon e fericit cu munca la grajd. Robert face pe 


358 


nebunul, dar în ultimă instanţă e mulţumit să respecte regulile şi 
să se conformeze ca restul lumii. Chiar şi Garin pare mai 
împăcat în celula lui decât a fost vreodată în libertate. Aveai 
dreptate cu ce ai spus odată, despre faptul că eu vreau să devin 
cavaler pentru tatăl meu. Am petrecut atâţia ani aşteptând ca el 
să mă vadă îmbrăcat cu mantia, încât atunci când a murit mi- 
am dat seama că n-am ştiut niciodată ce vreau pentru mine. 
Apoi a fost Elwen, dar... Când mă uit la ziua de mâine, Everard, 
nu văd nimic. 

— Nu trebuie să ştii ce te aşteaptă mâine ca să trăieşti azi, 
răspunse preotul. Şi nu trebuie să vezi viitorul ca să păşeşti spre 
el. 

— Dar ce am eu astăzi? 

— O şansă de a schimba viitorul. Everard făcu o pauză. Nu-ţi 
pot spune cum să te ierţi singur sau cum să îţi îngropi 
sentimentul de vinovăţie. Dar îţi pot oferi un scop pentru care să 
munceşti. Nu am urcat până aici doar ca să-ţi ţin o predică. Am 
venit să-ţi ofer posibilitatea de a face o alegere. Va fi o întâlnire 
a Frăției. Urăm bun-venit noului nostru Gardian. 

— Gardian? Aţi găsit pe cineva? 

— Da, în sfârșit. Poţi veni cu mine acum ca să ni te alături sau 
te pot dezlega de jurăminte. 

— Adică de Frăţie? 

— Şi de Templu, dacă asta vrei. Everard ridică din umeri. Ştiu 
că m-ai ajutat să recuperez Cartea Graalului pentru că voiai să 
devii cavaler şi, aşa cum ai recunoscut singur, îţi doreai asta 
pentru tatăl tău. 

— Nu te-am ajutat doar pentru asta, Everard. 

Preotul îi respinse protestul cu un gest al mâinii. 

— Şi nu te învinuiesc că ai vrut să scapi de ucenicie. Ştiu că 
am jucat un rol important în frustrările tale. Dar a trecut de mult 
vremea ca tu să alegi ceva pentru tine însuţi. De preferat ceva 
ce nu ne va omori pe noi toţi, adăugă preotul cu un umor sec. În 
Cartea Graalului, cavalerii îl îndrumă pe Perceval de-a lungul 
căutărilor lui, dar în final el singur trebuie să decidă cursul 
acţiunii care va aduce reconciliere între cele trei credinţe sau va 
distruge pacea pe vecie. lar el alege reconcilierea. Everard îşi 
țuguie buzele. Dar nu înainte de a comite câteva greşeli. Las 


359 


totul la latitudinea ta, William. Lucrezi împreună cu noi pentru 
viitor sau îţi găseşti drumul în altă parte. Orice ai alege însă 
mergi înainte. 

Will privi spre est, către dealuri. În vreme ce ei doi vorbeau, 
soarele apusese şi pe cer se ivise prima stea, undeva departe, 
strălucitoare pe cerul nordic. Vântul adia cald şi aducea miros 
de măslini, sare, fân şi piele. Dedesubt, în complexul de clădiri, 
Will auzi oameni strigându-se şi nechezat de cai. Ceva mai slab, 
dinspre oraş, veni zgomot de vite în piaţă, dangătul unui clopot, 
un râs de copil. De jur împrejurul lui, viaţa mergea mai departe. 
lar tiparele ei erau cunoscute, liniştitoare. 

Everard avea dreptate: motivele venirii tatălui lui acolo erau 
lipsite de egoism. Însă Will ştiuse asta încă din Paris, din ziua în 
care Ludovic acceptase să înceapă cruciada. Din acel moment, 
claritatea şi puritatea dragostei simţite faţă de tatăl lui fuseseră 
pătate de amărăciune şi de dorinţa de răzbunare. Motivele 
pentru care ajunsese în Ţara Sfântă fuseseră în ultimă instanţă 
egoiste şi urmându-le aproape că distrusese tot ceea ce 
încercase tatăl lui să construiască. Insă acum se oferea şansa să 
îndrepte lucrurile. Voia să le îndrepte. Nu mai voia ca oamenii să 
moară şi alţi fii să-şi piardă taţii. Dorinţa lui de răzbunare, de 
sânge, de război fusese produsul propriei vinovăţii, iar el pătase 
idealurile Anima Templi, nu pentru că nu credea în ele, ci pentru 
că nu voise să creadă, nu voise să renunţe la acea ocazie de 
răzbunare. Ştia însă prea bine că drumul spre mântuire nu urma 
o asemenea direcţie. Drumul spre mântuire însemna să-l ajute 
pe Everard şi să ajute Anima Templi să realizeze ceea ce fusese 
dorinţa tatălui său, o dorinţă care era şi a lui, aşa cum realiza 
acum, privind peste oraşul liniştit. 

— Vreau să rămân. 

— Atunci avem de lucru, rosti Everard, fără să pară surprins 
de răspunsul lui. Vino. 

Will îl lăsă pe preot să îl conducă jos de pe metereze. Când 
ajunse în curtea interioară, momentul de limpezime se disipase, 
dar conştientizarea lui rămăsese intactă, ca o perlă închisă în 
miezul fiinţei sale, o perlă născută de nisipurile pe care păşea şi 
din durere. Mergând alături de preot, pe Will îl încercă un nou 


360 


sentiment al scopului în viaţă. Trebuia să trăiască. Asta era tot. 
Pur şi simplu trebuia să trăiască. 

Frăția ţinea rareori o întrunire cu toţi membrii, iar când se 
întâmpla, locurile de adunare erau mereu altele, astfel încât să 
nu atragă atenţia nimănui. Acum întrunirea se ţinea în camerele 
Seneşalului. Everard reuşise să aleagă patru membri noi, dar 
cum unul din cei iniţiali murise cu un an în urmă, în total erau 
doar şase. Când Will şi Everard ajunseră, erau cu toţii adunaţi 
acolo. 

Bărbat cu o constituţie puternică, rămas chel de timpuriu, cu 
un temperament vulcanic, Seneşalul fu cel care le deschise uşa. 
Îşi înclină respectuos capul în faţa lui Everard şi se uită urât la 
Will. Când preotul informase Frăția despre contractul încheiat de 
Will cu Ordinul  Asasinilor,  Seneşalul insistase pentru 
întemnițarea imediată a cavalerului. În mod evident nu era 
deloc mulţumit acum că se sfârşise perioada de suspendare de 
două luni dictată împotriva lui Will, o pedeapsă pe care el o 
considerase o indulgență sentimentală. 

Alţi trei bărbaţi şedeau pe scaune în camera sărăcăcios 
mobilată. Era acolo un tânăr preot templier din Regatul 
Portugaliei pe care Everard îl alesese personal după ce 
observase interesul său pentru studierea similitudinilor dintre 
credinţele musulmană, iudaică şi creştină. Peisajul era întregit 
de un cavaler cu o faţă proaspăt bărbierită, născut şi crescut în 
cadrul comunităţii pestriţe din Acra, şi de un cavaler mai 
vârstnic care, alături de Everard şi de Seneşal, amintea de zilele 
lui Armand de Perigord. 

Intrând în încăpere, Will îşi dădu seama că acolo se mai găsea 
un personaj: un bărbat înalt, brunet, îmbrăcat în mantie neagră 
tivită cu blană de iepure. Individul stătea în picioare lângă cămin 
şi studia o hartă a lumii de pe perete, pe care lerusalimul era 
trecut în centru. 

— William, rosti Everard. Vreau să-l cunoşti pe noul Gardian 
Anima Templi. Un om care, sunt sigur, va aduce la fel de multă 
valoare cercului nostru precum străunchiul lui înaintea sa. 
Maiestate, continuă el, îndreptându-se spre cămin. Acesta este 
tânărul despre care v-am vorbit. 


361 


Bărbatul se întoarse. Era prinţul Edward, fiul regelui Henric al 
III-lea şi moştenitorul tronului Angliei. 

Will îşi reveni suficient de repede ca să se încline scurt. 

— Alteță! 

Edward întinse mâna. 

— E o onoare pentru mine! 

Will strânse mâna prințului. Edward avea o strângere 
puternică, plină de încredere în sine. 

— Onoarea este de partea mea să vă întâlnesc din nou, 
Alteță! 

— Din nou? Nu-mi amintesc să ne fi întâlnit vreodată. 

— S-a întâmplat acum unsprezece ani, la Templul Nou. Aţi 
venit cu Maiestatea Sa, regele Henric, la o întâlnire cu Humbert 
de Pairaud. Eu purtam scutul maestrului meu, Owein ap Gwyn. 

— Tu erai? Edward zâmbi. Mă tem că nu-mi amintesc prea 
bine chipurile, dar presupun că aveam alte lucruri la care să mă 
gândesc în acea zi. 

Zâmbetul prinţului se estompă şi Will zări o străfulgerare 
asemănătoare cu o scurtă iritare traversându-i chipul. 

De aproape, prinţul era complet diferit faţă de imaginea pe 
care o avusese Will despre el. Cu unsprezece ani înainte păruse 
un tip cu o ţinută aparte, dar rafinamentul tinereţii se 
transformase într-o atitudine de viclenie şi o foarte mare 
încredere în sine. Avea acelaşi defect al pleoapei căzute ca şi 
tatăl lui, dar părea să compenseze ţinând ochiul un pic mai 
deschis decât regele. Acest fapt făcea ca sprânceana să-i stea 
permanent arcuită, ceea ce îi conferea o expresie de uşoară 
ironizare a celorlalţi. Stând acolo, cu capul sus, cu privirea rece 
şi neclintită, prinţul arăta deja ca un rege. Când vorbi, se adresă 
tuturor. 

— Tatăl meu nu a mai avut în ultimii ani o relaţie cu Templul 
aşa cum şi-ar fi dorit. Spre deosebire de unchiul lui, Richard, el 
n-a acceptat prea uşor autonomia ordinului în propria lui ţară. 
Mă bucur că mi s-a oferit ocazia de a păşi pe urmele primului 
Gardian al acestui consiliu şi sper ca relaţiile dintre ordin şi 
Coroana britanică să devină la fel de civilizate precum au fost 
sub domnia lui. 


362 


— Devotamentul vostru faţă de cauza noastră este bine-venit, 
Alteță Regală, rosti Seneşalul, în vreme ce Will îşi trase un scaun 
şi se aşeză lângă preotul portughez, care îi adresă un zâmbet 
chinuit. Seneşalul îi privi pe toţi cei aflaţi în încăpere. Trecem la 
ordinea de zi? 

— Da, frate, replică Everard. Avem multe de discutat. Deşi 
cred că Gardianul nostru are un anunţ de făcut înainte de a intra 
în detalii. Maiestate? 

Edward dădu din cap. 

— Când părintele Everard mi-a povestit ţelurile grupului 
vostru, mi-am zis că vă pot ajuta să le atingeţi. Baybars nu 
demonstrează prin nimic că ar vrea să oprească această 
campanie împotriva forţelor noastre, iar dacă vom continua să 
pierdem teritorii în ritmul din ultima vreme nu veţi mai dispune 
în curând de o bază de unde să vă continuaţi lucrarea. Ca atare, 
trebuie să acţionăm cu şiretenie. Prinţul făcu o pauză pentru ca 
vorbele sale să fie bine înţelese. Pacea, continuă el, nu este pur 
şi simplu un ideal: este singura noastră speranţă de 
supravieţuire. Săptămâna aceasta am început discuţiile cu mai 
mulţi nobili, inclusiv cu Marele Maestru templier şi cu Maestrul 
ospitalierilor, şi am reuşit să-i conving să-mi sprijine propunerea. 
Bineînţeles că ei nu ştiu nimic despre înțelegerile mele cu voi. 
Intenţionez să-l abordez pe Baybars oferindu-i un armistițiu. 
Prinţul ridică mâna. Evident, chiar dacă el va accepta un 
armistițiu nu va însemna neapărat şi sfârşitul luptelor, dar astfel 
Anima Templi va dispune de un fundament mai solid de pe care 
să-şi continue planurile de reconciliere, iar noi vom putea să ne 
păstrăm teritoriile pe care le mai avem aici. 

— Un armistițiu? Cu Baybars? întrebă Seneşalul. Nu mi-l 
imaginez acceptându-l. 

— O forţă care l-ar putea determina să-l accepte este Imperiul 
Mongol. După sosirea mea aici am trimis ambasadori la ilhanul 
Persiei, Abagha, şi i-am cerut ajutorul la contracararea 
amenințării reprezentate de Baybars. Ambasadorii mei s-au 
întors de la Curtea sa cu vestea că mongolii sunt interesaţi de o 
alianţă între naţiunile noastre. Ei ar putea întări garnizoanele pe 
care încă le deţinem, descurajându-l pe Baybars să mai iniţieze 
noi atacuri dacă va vedea un front unit în faţa lui. Acum 


363 


intenţionez să-l conving pe ilhan să trimită o forţă mică din 
Anatolia ca să amenințe fortărețele nordice ale mamelucilor. Eu 
însumi voi merge spre sud ca să atac câteva poziţii de acolo. 
Ştiu că nu vă doriţi războiul, dar, pe termen scurt, o asemenea 
acţiune poate însemna singura noastră speranţă. Vor exista 
puţine victime, în cazul în care vor exista. Atacurile trebuie 
astfel concepute încât să-i dovedească lui Baybars faptul că noi, 
ca forţă combinată, putem reprezenta o problemă pentru el. 
Cred că aşa poate fi convins să accepte armistițiul propus de 
noi. 

Urmărindu-l pe prinţ, Will era impresionat de energia pe care 
o degaja. Nu mai cunoscuse pe nimeni atât de încrezător în sine. 
Când Edward vorbea, ceilalţi ascultau. Era o persoană dinamică. 
Will mai observă că un zâmbet viclean juca pe buzele subţiri ale 
lui Everard. Era clar că preotul era convins că făcuse alegerea 
corectă. Ceilalţi păreau să creadă şi ei asta, căci îşi rosteau în 
şoaptă aprobarea. „Şi atunci, se întrebă Will, eu de ce nu am 
încredere în acest prinţ?“ 

Pe măsură ce întrunirea continua şi ceilalţi îşi prezentau 
opiniile şi îi cereau lui Edward detalii despre propunerea lui, Will 
îl urmări pe prinţ în căutarea oricărui indiciu care să-i explice 
neîncrederea. Nu găsi niciunul; prinţul se comporta civilizat şi 
răbdător, dar acea străfulgerare de iritare zărită pe chipul lui îi 
rămăsese în minte. Nu era vorba de expresia în sine, ci mai 
degrabă de faptul că Will simţea că Edward poartă o mască. lar 
acea mască se destrămase pentru o clipă, suficient însă ca Will 
să întrezărească adevăratul chip al prinţului. 

După ce întâlnirea se încheie, cei doi cavaleri mai tineri şi 
preotul portughez plecară. Seneşalul şi cavalerii mai vârstnici 
rămaseră pe loc. Rămase şi Will, care îl văzu pe prinţ 
îndreptându-se spre Everard. 

— Sunt mulţumit că ai venit la mine cu o asemenea ofertă, 
frate Everard, rosti Edward. 

— Şi eu sunt, replică preotul. Cred că putem face multe unii 
pentru ceilalţi. 

— Rămâne o singură chestiune de rezolvat. Am discutat-o pe 
scurt alaltăieri. Mă întrebam dacă ai ajuns la vreo concluzie. 

— A, bineînţeles. Răspunsul meu este afirmativ. 


364 


Edward zâmbi. 

— Mulţumesc. N-ai habar cât de mulţumit va fi tatăl meu de 
asta. Își desfăcu mantia şi scoase o pungă de piele de la 
centură, pe care i-o dădu lui Everard. Asta va acoperi o parte din 
datorie. Aşa cum am promis, voi da restul după ce mă întorc în 
Anglia. 

— Îi voi scrie Inspectorului din Paris. El va aranja totul. 

— Ţi-aş fi recunoscător dacă aş primi o chitanţă pentru 
această tranzacţie. 

— Evident, replică Everard. Voi trimite pe cineva să-ţi aducă 
una. 

— Nu-i nevoie, frate, interveni Seneşalul, ridicându-se în 
picioare. În această după-amiază trebuie să inspectez celulele. ÎI 
pot eu escorta pe prinţ în drum spre turnul trezoreriei. 

— Celule? se miră Edward. Aveţi mulţi prizonieri pe aici? 

— Acum doar trei. Seneşalul deschise uşa. E mare păcat că 
trebuie să ne pedepsim fraţii, dar disciplina este coloana 
vertebrală a ordinului nostru. Fără ea am fi mutilaţi. 

Seneşalul îl privi urât pe Will în timp ce ieşea din încăpere, 
urmat îndeaproape de prinţ. Edward îşi pusese gluga pentru a 
nu fi recunoscut. 

— Ai luat decizia corectă. 

Will se întoarse auzind vocea lui Everard. 

— Cum? 

— Rămânând. Cred sincer că avem o şansă să schimbăm 
lucrurile. Preotul zâmbi. Ochii îi scânteiau. Ce crezi despre 
planul lui? 

— Eficient, dacă va funcţiona. Ce ţi-a dat? 

Will arătă spre punga din mâna lui Everard. 

— O parte a datoriei regelui Henric faţă de noi. Preotul se uită 
la pungă. E o parte mică, asta e clar, dar e un început. Ascunse 
punga în sutană. Am nevoie de tine ca să-i scrii Inspectorului de 
Pairaud din Paris. 

— Lui Hugues? Şi ce vrei să-i spun? 

Will nu-l mai văzuse pe Hugues de Pairaud de la plecarea din 
Paris, deşi ştia că Robert menținea un soi de corespondenţă cu 
vechiul lor camarad, care devenise Inspector al Regatului 
Franţei după moartea predecesorului său. 


365 


— Vreau să-i transmiţi un ordin de a trimite bijuteriile 
Coroanei engleze regelui Henric în Londra. 

— Sub a cui autoritate? întrebă Will, uluit. 

— Vei semna ca Marele Maestru Berard, replică Everard, 
îndreptându-se spre uşă. 

Will clătină din cap. 

— Disciplină? mormăi el printre dinţi. 

— Fă totul azi, William, mai rosti preotul înainte de a dispărea. 
Ne aşteaptă lucruri mai importante de realizat. 

Garin duse castronul la buze şi bău ceea ce mai rămăsese din 
supă, o zeamă chioară în care pluteau câteva boabe de orez 
crud. Dădu castronul paznicului. 

— Mulţumesc, Thomas. 

Acesta dădu din cap şi luă blidul. 

— Îmi pare rău că nu e prea bună, domnule, dar ştiţi că nu ne 
trimit decât resturile. 

— Am fost şi eu sergent pe vremuri. Şi atunci mâncam tot 
resturi. Garin ridică din umeri. Nu e chiar aşa de rea. Zâmbi. Dar 
poate că o picătură din vinul ăla m-ar ajuta sa o înghit mai bine. 

Thomas aruncă o privire îngrijorată spre uşa celulei. 

— Îmi pare iau, domnule, şopti el, clătinând din cap. Astăzi nu 
pot face asta pentru dumneavoastră. Vine Seneşalul, înţelegeţi, 
pentru o inspecţie. Dacă ar şti că vă dau din rațiile mele, ar... 

— E-n regulă, i-o reteză Garin. Nu voi spune nimic. Îl beau 
repede. 

Thomas se ridică în picioare, continuând să clatine din cap. 

— Nu astăzi, domnule. 

Plecă în grabă şi închise uşa. 

Garin îşi lăsă capul să se sprijine de zid, în vreme ce drugul de 
lemn se închidea cu zgomot. Înjură, obosit. Fără vin, clipele erau 
mult mai greu de îndurat. Se întrebă dacă nu putea face rost de 
ceva vin mai târziu, după încheierea inspecției, dar asta 
depindea de cine făcea de pază. Unii paznici, aşa cum era 
Thomas, erau sensibili faţă de situaţia lui, ba chiar îi spuneau 
„domnule”, deşi lui Garin nu-i plăcea deloc apelativul. Din unele 
puncte de vedere era mai batjocoritor decât nenorocitule sau 
mizerabilule, apelativele favorite ale altora, care se arătau 
încântați de posibilitatea de a umili un superior decăzut, ei înşişi 


366 


fiind sergenţi de condiţie modestă care n-aveau să ajungă 
niciodată la rangul de cavaler. 

Garin învățase repede să-şi mascheze demnitatea şi mândria, 

nu doar faţă de cei care voiau să-l despoaie de amândouă, ci şi 
faţă de sine însuşi. Dacă paznicii deschideau uşa în vreme ce el 
îşi făcea nevoile, nici măcar nu clipea, ci se străduia să continue. 
Când îi aruncau mâncarea pe jos şi îi spuneau că poate să o 
mănânce ca un câine, el le mulțumea şi o mânca asemenea 
unui câine. Işi spusese de mult că se poate descurca atâta 
vreme cât ajungea s-o creadă şi el. După somn însă, atunci când 
visa lucruri aflate dincolo de acele ziduri şi se trezea cu amintiri 
de culori şi locuri pe care le uitase, ajungea adesea în pragul 
colapsului şi uneori cădea în genunea cu care se confrunta în 
fiecare zi. 
__ Garin îşi înălţă capul când auzi voci înfundate dincolo de uşă. 
Işi propti repede bărbia în piept şi închise ochii. Seneşalului îi 
plăceau predicile şi merita să se prefacă adormit în timpul 
vizitelor lui. Atunci se deschise uşa celulei. 

— Ciocăniţi când terminaţi, domnule, îl auzi Garin pe Thomas 
rostind. 

Paznicul părea speriat. Când uşa se închise, Garin simţi cum i 
se spulberă orice speranţă; în mod clar Seneşalul nu avea de 
gând să se mai lase prostit în acea zi de pretinsul somn al 
deţinutului. Garin aproape că simţea cealaltă prezenţă în celulă: 
moliciunea aproape imperceptibilă a respirației; adierea vagă a 
ceva dulce, poate vin sau fructe consumate de individ la masa 
de prânz. Aşteptă ca Seneşalul să-l trezească imediat cu o 
lovitură, dar vizitatorul părea să se fi oprit pur şi simplu în loc. 
Garin întredeschise ochii şi fu surprins să zărească tivul unei 
mantii negre în faţa lui. Pentru o clipă, crezu că era vorba deo 
sutană preoțească, dar imediat văzu că haina nu era 
confecţionată din lână netoarsă, ci din catifea neagră. In plus, 
era tivită cu o fâşie îngustă de blană de iepure. Garin ridică 
nedumerit privirea, fără a se mai obosi să pretindă că se 
trezeşte din somn. Inima îi sări din piept când ochii lui întâlniră 
privirea rece a prinţului Edward. 

— Doamne! exclamă el fără să vrea. 


367 


— Nu chiar, rosti Edward. Se lăsă pe vine în faţa cavalerului 
murdar şi înlănţuit, a cărui faţă era marcată de efectele bolii şi 
ai cărui ochi erau măriţi de groază. Deşi se ştie că am trimis 
oameni în iad atunci când mi-au căzut în dizgrație, aşa cum 
poate îţi aminteşti, Garin. 

— Cum aţi...? 

Garin nu fu în stare să termine întrebarea. 

Edward înţelese. 

— Agenţilor mei le-a fost uşor să descopere unde te afli. Ştii şi 
tu cât de vorbăreţi sunt servitorii. Am aşteptat pur şi simplu o 
ocazie ca să fiu invitat aici. 

— Ce vreţi? şopti Garin, privind dincolo de Edward, spre uşă, 
şi întrebându-se dacă Thomas ar fi intrat dacă ar fi început să 
tipe. 

Edward îi urmări privirea. 

— Nu vom fi deranjaţi. Seneşalul s-a arătat foarte amabil față 
de dorinţa mea de a cobori până aici ca să-i inspectez pe 
deţinuţi. Prinţul râse. Poate ca să le zic câteva cuvinte înțelepte, 
să le înşir beneficiile căinţei sincere, chestii dintr-astea. Râsul i 
se estompă. Cât despre ce vreau, ei bine, vreau să ştiu ce s-a 
întâmplat cu cartea pe care ai fost trimis aici ca s-o recuperezi, 
dar cum de atunci am fost informat că a fost distrusă, aş vrea să 
aflu unde este slujitorul meu, Rook. 

Garin simţi un fior de ură la auzul numelui, un nume pe care îl 
îngropase atât de adânc în străfundurile fiinţei lui, încât aproape 
îl uitase. Sentimentul renăscut îl făcu să uite parţial de teamă. 

— L-am omorât pe nemernic! izbucni el. L-am găurit de atâtea 
ori, că nici maică-sa nu l-ar mai fi recunoscut! 

Ochii lui Edward se îngustară de mânie, dar îşi alungă emoţiile 
aproape imediat, recăpătându-şi stăpânirea de sine. 

— Da, mi-am zis eu că i s-a întâmplat ceva cumplit când am 
văzut că nu se mai întoarce. Era un om foarte ascultător. 

— Era un nemernic periculos, mârâi Garin. A ameninţat că o 
omoară pe mama. Mi-a ucis... 

Se opri brusc şi închise ochii. 

— Recunosc că metodele lui Rook erau uneori brutale, dar îşi 
făcea mereu treaba. Asta-i tot ce le cer slujitorilor mei. Ştii bine 
asta, Garin. 


368 


Garin îşi înghiţi amărăciunea şi ce-i mai rămăsese din teamă 
şi se uită drept în ochii lui Edward. 

— Da, v-am trădat şi v-am ucis slujitorul. Dar nu mai 
rămăsesem cu nimic după ce am încetat să mai lucrez pentru 
dumneavoastră. Acum ce mai vreţi să mai luaţi de la mine? 

— Când erai în slujba mea ai fost bine recompensat. A fost 
alegerea ta să renunţi la tot în favoarea... Edward indică 
interiorul celulei... chestiei ăsteia. 

— Nu. Am rămas fără nimic din pricină că am ales să lucrez 
pentru dumneavoastră. Unchiul meu, prietenii mei din Templu, 
Adela, libertatea mea. Am pierdut totul. Nu mi-a mai rămas 
nimic. Aşa că, dacă aţi venit să mă ucideţi, faceţi-o. Dacă nu, 
plecaţi de aici. 

Edward păru uşor surprins de tonul belicos al lui Garin. 

— Dacă nu mai ai nimic de pierdut, zise el după o pauză, 
atunci eu aş zice că ai totul de câştigat. 

— Cum adică? 

— Anima Templi, replică Edward cu un ton tăios. Grupul din 
care făcea parte unchiul tău; tocmai am fost numit Gardian. 

— Cum? 

Garin simţi cum micul lui univers, deja zguduit de sosirea 
prinţului, se face ţăndări. 

— Acum câteva săptămâni a venit la mine Everard de Troyes 
cu invitaţia. Simţea că-mi poate obţine sprijinul pentru cauza lui. 
Edward râse. Bijuteriile Coroanei vor fi înapoiate familiei mele, 
iar eu voi fi încoronat cu ele când voi ajunge rege. Acum am 
influenţă în cadrul Templului, influenţă de care mă pot folosi ca 
să mă asigur că ordinul nu va încerca niciodată să mă 
controleze aşa cum l-a controlat pe neghiobul fără minte de 
taică-meu. 

Ochii lui Edward erau reci ca nişte bucăţi de gheaţă, şi 
sclipeau de dispreţ. Avea o expresie hotărâtă, implacabilă. 
Edward avea multe feţe, dar în acel moment prinţul o afişa pe 
cea adevărată. Şi cea mai terifiantă. Din el se revărsa o ambiţie 
pură ca un val de căldură cotropitoare. 

Când lucrase pentru prinţ în Londra, Garin zărise aceeaşi lipsă 
de scrupule în ochii lui. Acum însă expresia era şi mai dură, mai 
bine definită. 


369 


— Deci aţi obţinut ce voiaţi? şopti el. V-au înapoiat ce aţi vrut 
de la început? 

— Când mă voi urca pe tron, acesta va fi al meu, nu al 
Templului, continuă Edward, abia auzindu-l pe Garin. In anii care 
vin intenţionez să-mi extind regatul. Datorită poziţiei mele de 
putere din Anima Templi voi putea folosi imensele resurse ale 
Templului ca să-mi ating scopurile. Nu ei mă vor folosi pe mine. 
Privirea se concentră din nou asupra lui Garin. In afară de asta, 
nu mă interesează deloc planurile Anima Templi. Ţelurile lor 
sunt necreştine şi nerealiste. Se încruntă. Într-adevăr, ei merg 
împotriva tuturor fundamentelor societăţii noastre, împotriva lui 
Dumnezeu. Cu timpul, după ce o să iau ce am nevoie de la ei, 
voi avea grijă să dispară. Deocamdată însă îi voi lăsa să 
continue cu prostiile lor, căci nu vor izbândi şi, în plus, aşa vor 
avea o ocupaţie şi nu-mi vor sta în cale. După ce am să obţin 
armistițiul cu Baybars, îi voi lăsa pe Everard şi pe jalnicii lui 
ucenici să se zbată inutil cu utopiile lor, în vreme ce eu le voi 
folosi banii şi oamenii în interesul meu. Mă îndoiesc că vor 
protesta. În definitiv, acum le cunosc secretele. Secrete pe care, 
aşa cum ştim amândoi, ei nu le vor divulga restului lumii. 

— Încheiaţi un armistițiu cu Baybars? îngăimă Garin, simțind 
cum i se face rău de la stomac. 

— Bineînţeles. Asta va oferi forţelor noastre răgazul de a se 
regrupa şi de a reporni războiul împotriva infidelului. Nu am 
venit aici ca să închei pace. Am venit aici ca să împlinesc visul 
creştinătăţii. Armistițiul va fi doar temporar. După ce forţele 
noastre se vor reuni, îi vom lovi din nou pe sarazini cu toată 
puterea. Pe chipul lui Edward se citea acum triumful. Vom lua 
înapoi lerusalimul şi vom face curăţenie generală pe străzile lui 
aşa cum am procedat prima dată când am pus piciorul pe 
aceste meleaguri. Vom fi, din nou, păzitorii Sfântului Oraş pe un 
teritoriu care ne aparţine de drept. 

Garin închise ochii. 

— Atunci nu trebuia decât să aşteptaţi şi oricum totul vă 
cădea în poală. Ce am făcut eu a fost inutil? 

— Niciunul dintre noi nu ştia asta, replică Edward cu 
solemnitate. Nu atunci. Făcu o pauză şi vocea i se înmuie. 
Întotdeauna oamenii ca tine, Garin, îmi sunt de folos. 


370 


— Nu, murmură Garin, simțind cum se cască abisul sub el. vă 
rog. Plecaţi. 

— Te pot scoate de aici, îţi pot obţine graţierea. Te-ai putea 
întoarce în Anglia ca să-ţi revezi mama. 

Garin deschise iarăşi ochii. 

— Mama? 

— Nu s-a simţit prea bine în ultimii ani. 

— Aţi... aţi văzut-o? 

Edward dădu cu gravitate din cap. 

— Continuă să trăiască în căsuţa aia plină de igrasie din 
Rochester. l-ai putea oferi viaţa pe care şi-a dorit-o mereu. 

— Şi de ce aţi face asta? 

— Pentru că te cunosc mai bine decât te cunoşti tu însuţi. 

Garin încercă să-şi stăpânească lacrimile. 

— Nu-i adevărat. M-am schimbat. 

— Garin, tu şi cu mine semănăm foarte mult. Am văzut asta 
încă de când te-am cunoscut. Ştim amândoi ce vrem: putere, 
avere, pământ, statut. Spre deosebire de alţi oameni, care 
tânjesc doar după astfel de lucruri, noi acţionăm şi le luăm 
singuri în loc să ne plecăm şi să ne ascundem dorinţele. Cred că 
suntem cei mai cinstiţi oameni din acest punct de vedere. 

Garin clătină din cap. 

— Templul nu mă va primi niciodată înapoi. Seneşalul face 
parte din Frăţie. Ar prefera mai degrabă să mă vadă mort decât 
să-mi dea iarăşi mantia. Ei ştiu că am încercat să fur Cartea 
Graalului. 

— Nu e nevoie să fii templier ca să mă ajuţi. Cum am mai 
spus, când mă voi urca pe tron vreau să-mi extind regatul. Voi 
avea nevoie de ajutor în alte zone în viitor şi, ca să fiu sincer, 
talentele tale se irosesc în celula asta. Edward se ridică, părând 
şi mai înalt în ochii lui Garin, care şedea ghemuit pe podea. Imi 
dau seama că eşti epuizat. Te las să te gândeşti. Voi rămâne în 
Acra până la semnarea armistiţiului cu Baybars, după care mă 
întorc în Occident ca să caut sprijin pentru o nouă cruciadă. Sunt 
sigur că îmi vei putea transmite un mesaj după ce te hotărăşti. 
Se duse la uşă şi ciocăni. In vreme ce de cealaltă parte se ridica 
drugul, Edward aruncă o privire spre găleata de nevoi de lângă 


371 


Garin. Şi poate că i-ai putea ruga să curețe mizeria aia. Mirosul 
este destul de pătrunzător. 

Garin reuşi să aştepte până la închiderea uşii înainte de a se 
prăbuşi definitiv. 


372 


Alep, Siria 
10 februarie 1272 


Baybars se lăsă pe spătarul tronului, urmărindu-l pe Baraka 
Khan cum studiază hârtiile întinse în faţa lui pe masă. 
Sprâncenele fiului său erau încruntate de concentrare, iar 
maxilarele încleştate. Colţurile hârtiilor se mişcau uşor în bătaia 
brizei care se făcea simțită prin ferestrele arcuite. Baybars 
întinse mâna după cupa cu kumiz şi o goli. Când o lăsă jos, un 
servitor se ivi din umbră ca s-o umple din nou, după care se făcu 
iarăşi nevăzut. Prin ferestre se auzeau sunetele scoase de 
oamenii care trudeau la porţile citadelei, afectate, cu patru luni 
înainte, de atacul mongolilor asupra oraşului. 

Un tuman trimis de ilhanul Persiei coborâse în octombrie din 
Anatolia şi pătrunsese în oraş, învingând garnizoana pe care 
Baybars o lăsase acolo după ce el plecase cu cea mai mare 
parte a armatei spre Damasc, pentru a conduce câteva raiduri 
împotriva fortăreţelor din sud ale francilor. Mongolii cuceriseră 
citadela, iscând o panică imensă în oraş, deşi călăreţii asiatici nu 
provocaseră prea multe pagube şi uciseseră foarte puţini 
oameni. Însă când cei zece mii de călăreţi mongoli îşi 
continuaseră înaintarea la sud de Alep şi panica în rândul 
populaţiei musulmane locale atinsese cote înalte, Baybars îşi 
trimisese armata spre nord pentru a contracara atacurile. 
Depăşiţi numeric, mongolii se retrăseseră în Anatolia. 

În vreme ce mongolii atacau dinspre nord, o companie de 
franci, în fruntea căreia se afla prinţul englez Edward, un om 
despre care Baybars auzise foarte multe în ultimele luni, 
condusese un raid în sud, în jurul Câmpiei lui Sharon. Raidul nu 
avusese rezultate spectaculoase, dar Baybars se convinsese că 
prinţul nu trebuia subestimat. Cruciada regelui Ludovic nu 
însemnase nimic, dar fratele regelui, Carol de Anjou, era unchiul 
lui Edward şi, deşi Baybars avusese în trecut legături cordiale cu 
regele Siciliei, în aceşti doi oameni el întrezărise ameninţarea 
unei noi cruciade. Şi Khadir întrevăzuse pericolul, aşa că îl 


373 


avertizase pe Baybars să-l trateze pe prinţul englez cu mare 
prudenţă. 

— O fi el tânăr, spusese ghicitorul, dar în el zace un leu. Văd 
asta. 

— Sau auzi asta la Curtea mea, replicase Baybars, amuzat. 

— E ca tine, stăpâne, insistase Khadir cu subtilitate. Aşa cum 
erai mai tânăr. 

Acum Baybars termină noua cupă de kumiz şi îşi ridică 
privirea când Baraka oftă din rărunchi. 

— Ai terminat? 

— N-o pot face! izbucni Baraka, aruncând pana de scris pe 
podea şi murdărind lespezile cu cerneală. Sinjar îmi dă probleme 
pe care ştie că nu le voi putea rezolva. 

— Face asta ca tu să înveţi, replică Baybars cu greutate. 

— O pot termina mâine, tată? propuse Baraka, răsucindu-se 
pe scaun spre Baybars. Voiam să mă duc la vânătoare în 
această după-amiază. Kalawun a spus că mă ia cu el. 

— Te poţi duce după ce îţi termini lecţiile. 

— Dar, tată... 

— M-ai auzit! tună Baybars, lovind masa cu cupa. 

Baraka tresări la auzul violenţei din glasul părintelui, apoi se 
întoarse la hârtiile pline cu probleme de algebră, răsfrângându- 
şi buzele a îmbufnare. 

— Te deranjez, stăpâne? 

Baraka şi Baybars se întoarseră amândoi la auzul vocii şi îl 
văzură pe Kalawun în prag. Kalawun era aproape la fel de înalt 
precum cadrul uşii. Părul lui negru, care devenea argintiu pe la 
sprâncene, era prins în spate în coadă, ceea ce îi ascuţea şi mai 
mult trăsăturile. Ofiţerul purta o mantie de un albastru regal - 
culoarea regimentului pe care îl comanda. 

— Amir Kalawun! exclamă Baraka, sărind în picioare. Se duse 
şi prinse mâna mare a comandantului. Hai, vino să stai cu mine. 
Ajută-mă la lecţii. 

Kalawun îi zâmbi băiatului. 

— Sunt sigur că te descurci foarte bine şi singur. 

— Nu, replică Baraka, îmbufnându-se din nou. Dar asta doar 
pentru că lecţiile lui Sinjar sunt idioate. 


374 


— Este un profesor bun, replică Kalawun cu blândeţe. Ar 
trebui să-l apreciezi. El m-a învăţat araba atunci când m-am 
înrolat în armata mamelucă. 

Baraka dădu drumul mâinii lui Kalawun şi privi supărat în 
podea. Brusc, se însenină. 

— Mă iei la vânătoare aşa cum ai promis? 

— Dacă e de acord tatăl tău, răspunse Kalawun, aruncând o 
privire spre Baybars. 

— Te rog, tată, zise Baraka. 

— Du-te cu lecţiile la Sinjar şi termină-le cu el. Vreau să 
vorbesc singur cu Kalawun. 

Baraka vru să protesteze, dar se răzgândi şi se îndreptă spre 
masă, de unde îşi luă lucrurile. Se răsuci pe călcâie şi porni spre 
uşă. 

— Pana de scris, strigă Kalawun după el. 

— Servitorii îmi pot aduce alta, replică Baraka cu îmbufnare. 
De-asta sunt aici. 

Kalawun îl urmări pe băiat plecând, după care se întoarse 
spre Baybars. 

— M-ai chemat, stăpâne? 

Sultanul se ridică anevoios de pe tron şi se duse la un cufăr 
mare. 

— Mi se pare că de la o vreme fiul meu te place pe tine mai 
mult decât pe mine, rosti el, aruncând o privire spre Kalawun în 
vreme ce deschidea cufărul şi scotea o cutie de argint pentru 
pergamente. 

— li vine mai uşor să mă placă pe mine, stăpâne. Nu eu 
trebuie să-l disciplinez. 

Baybars îi dădu cutia, apoi se aşeză la loc. 

Kalawun o deschise şi scoase un sul de pergament. 

— Francii vor să încheie un armistițiu cu tine, murmură el, 
citind documentul. Îşi ridică privirea. Când ai primit asta? 

— leri. 

— Ai spus cuiva? 

Baybars clătină din cap. 

— Eşti primul. 

— Este semnat de regele Siciliei. 


375 


— Da, aşa cum scrie în mesaj, Carol de Anjou s-a oferit să 
medieze între mine şi franci când a aflat de intenţiile prinţului 
Edward. Presupun că e de părere că fostele noastre relaţii 
amiabile vor ajuta la îndulcirea propunerii. 

— Nu vor multe, zise Kalawun, cercetând iarăşi scrisoarea cu 
privirea. Doar să păstreze ce au deja. 

— Fără îndoială pentru că au intenţia ca acest armistițiu să fie 
doar temporar. Dacă francii voiau să pună capăt acestui război 
ar fi plecat acasă. Nu ar fi stat să cadă la învoială cu mine. 

După o pauză, Kalawun replică: 

— Mongolii reprezintă pentru noi o ameninţare mai mare 
decât francii. Am cucerit o mare parte din ceea ce deţineau 
francii pe vremuri şi, în plus, ei sunt incapabili să strângă o forţă 
armată suficient de mare ca să ni se opună în viitorul apropiat. 
Chiar dacă intenţia lor este ca pacea să fie temporară, poate că 
ar fi în interesul nostru să acceptăm. 

— Pacea, ripostă Baybars pe un ton jos, n-a stat niciodată în 
intenţiile mele legate de franci. l-am spus lui Omar că nu vom fi 
niciodată feriţi de influenţa apuseană dacă le arătăm francilor 
milostenia pe care le-a arătat-o pe vremuri Saladin şi dacă 
suntem deschişi la negocieri cu ei. 

Baybars se ridică şi se duse la fereastră. 

— Uneori este nevoie de compromisuri pentru binele 
poporului, rosti Kalawun cu prudenţă. Nu ar fi bine să ne 
împărţim efectivele împotriva a două armate aliate, chiar dacă 
una este slăbită; nu atunci când ni s-a oferit această perioadă 
de pauză. 

— Binele? murmură Baybars. Nu îmi dau seama care este 
acest bine. Nu de când Omar... închise ochii. Nu de când a 
murit. 

Trecuseră şase luni de când Baybars îşi îngropase ofiţerul. Cei 
doi asasini fuseseră arşi fără niciun fel de ceremonie, împreună 
cu căruciorul lor. Adevăraţii păpuşari care ar fi trebuit să 
participe la spectacol fuseseră găsiţi într-o casă de oaspeţi din 
oraş. După gradul de descompunere a trupurilor, oamenii 
fuseseră omorâţi de ceva vreme, suficient cât asasinii să fi 
învăţat să le practice meseria. De atunci Baybars aproape că 
anihilase Ordinul Asasinilor, dar, în ciuda răzbunării, golul lăsat 


376 


de moartea lui Omar nu fusese umplut; era un vid care devenise 
tot mai apăsător cu trecerea timpului. Uneori, Baybars îl chema 
cu voce tare pe Omar, doar ca servitorii să-i aducă tulburaţi 
aminte că ofiţerul nu mai exista. 

— Nu mi-am dat seama cât îl apreciam. Cred că nu i-am spus- 
o niciodată. Baybars deschise ochii. Îmi lipsesc sfaturile lui. 

— Ce crezi că ar fi propus Omar dacă ar fi fost aici, stăpâne? 
întrebă Kalawun. 

Baybars schiţă un zâmbet. 

— M-ar fi sfătuit să accept. Era un războinic, dar în sufletul lui 
nu suferea războiul. Incerca să ascundă asta de mine, dar i se 
citea totul pe chip. Zâmbetul pieri de pe buzele lui Baybars. ŞI 
tu, Kalawun? Ai propune acelaşi lucru? 

— Da, stăpâne. 

Baybars tăcu o vreme. În cele din urmă, se întoarse din faţa 
ferestrei. 

— Atunci aşa să fie, rosti el pe un ton dur. Trimite acordul 
meu francilor din Acra. Le voi oferi pacea dorită. Deocamdată. 

In acea seară, Baybars părăsi citadela şi se plimbă prin oraş, 
îmbrăcat cu haine închise la culoare şi turban. Doi războinici 
Bahri îl urmau la o distanţă care să asigure discreţia. Fiecare 
dintre ei ducea o torţă. 

Când ajunse la hambar, Baybars le ordonă celor doi paznici să 
rămână afară, iar el intră singur. În ultimele dăţi când venise 
acolo, descoperise semne de activitate înăuntru. Îşi zisese că 
era vorba de copii, după desenele în cărbune de pe jos. Petalele 
de hibiscus adunate într-o grămadă prăfuită la fiecare dintre 
vizitele lui fuseseră împrăştiate. Acum nu mai aducea nicio 
floare pentru ea. Ingenunche cu mâinile goale pe pământul 
uscat. Închise ochii şi o văzu aşa cum era cu treizeci de ani în 
urmă. Vârsta şi războaiele n-o atinseseră. Avea tot şaisprezece 
ani, aşa cum avea să rămână pe vecie, cu pielea moale şi 
catifelată, cu părul des şi negru. Râdea, aruncând apă dintr-o 
găleată pe pieptul lui gol, marcat de urme recente de bici, în 
vreme ce el tăia lemne în hambar. Şi el râsese, până ce zărise 
umbra din cadrul uşii. Habar n-avea de când stăpânul lor îi 
urmărea de acolo. 


377 


Baybars deschise ochii şi imaginea rămase vie; crucea roşie 
de pe mantia albă a cavalerului imprimată ca un marcaj peste 
vederea lui. Işi duse degetele la buze, apoi le lipi de sol. 

— Trebuie să mă odihnesc o vreme, iubito, înainte de a 
termina ce am început. Sunt obosit. Atât de obosit. 

Baybars mai rămase pe loc o vreme, după care se ridică şi 
ieşi. 

— Ardeţi totul, le zise el celor doi Bahri care aşteptau la 
intrare. 

Se opri ca să desprindă o floare din tufişul de hibiscus de 
afară, apoi se îndepărtă. In urma lui, cerul se aprinse din pricina 
flăcărilor. 


378 


Templul din Acra 
15 mai 1272 


Everard şedea la masa de lucru şi ascuţea capătul unei pene 
de scris cu un cuţitaş. Era încruntat şi-şi concentrase privirea 
asupra sarcinii delicate pe care o îndeplinea. Nici măcar nu se 
uită spre uşă atunci când Will intră în încăpere. 

— Le-ai luat? 

Will puse punga de piele pe care o adusese pe masă. Preotul 
efectuă tăietura finală cu un cuţit, apoi lăsă pana jos. Trase de 
şnurul pungii şi împinse pielea moale, de culoare închisă, în jos. 
Razele de soare care pătrundeau prin fereastră prinseră în 
lumina lor mâna de pietre semiprețioase dinăuntru: cinabru, 
agate, malahit, lapislazuli. 

— Minunat! Ne vor ajunge să preparăm cerneală pentru o mie 
de ani. Everard se uită la Will în vreme ce închidea punga la loc. 
Le pisez mâine. Mulţumesc. M-aş fi dus eu însumi la piaţă, doar 
că... Se ridică rigid în picioare şi duse punga la dulapul lui 
personal. Acum cu greu mai găsesc energie ca să mă ridic din 
pat. 

— Vreau să mă duc în Cezarea, Everard. 

— Cum? 

Preotul se întoarse. 

— Vreau să duc tratatul. 

Everard puse punga pe un raft şi închise dulapul. 

— Cum ai aflat de asta? Incă nu s-a anunţat oficial. 

— I s-a cerut lui Robert de Paris să meargă. 

Everard clătină din cap. 

— În fine, indiferent de unde ai auzit, nici nu se pune 
problema. 

— De ce? întrebă Will cu voce calmă, dar uşor falsă din pricina 
încercării de a-şi masca dorinţa. 

Everard ridică o sprânceană. 

— Cred că ştii de ce. Ai angajat asasini care să-l omoare pe 
individ, pentru numele lui Dumnezeu! 


379 


— Tocmai de-aia vreau să mă duc. 

— Pentru că ai dat greş prima dată? Tonul lui Everard era plin 
de sarcasm, dar pe chipul lui se citea clar îngrijorarea. Făcu un 
gest de alungare cu mâna, ca şi cum ar fi vrut să încheie 
chestiunea sau să-l trimită pe Will de acolo. Şi, oricum, a fost 
deja ales grupul care va duce tratatul de pace lui Baybars. 

— Ştiu că poţi discuta cu Edward şi să-l faci să mă ceară în 
această misiune. li poţi spune că vrei să meargă şi un membru 
Anima Templi. În plus, sunt unul din puţinii oameni de aici care 
pot vorbi araba. Will continuă iute, văzând că preotul începe să 
clatine din cap. Vreau să fac totul bine, Everard. Vreau să-ţi 
dovedesc că am vorbit serios în acea zi pe metereze când mi-ai 
povestit despre Kalawun. Vreau să rămân, să fac parte din 
această lucrare, lucrarea începută de tatăl meu. 

— Ştiu, ştiu, rosti Everard, ca şi cum nu mai era nevoie de 
acele cuvinte. 

— Şi atunci de ce mă pui să fac treburi de curier în loc să 
lucrez la sarcinile pe care le-ai dat celorlalţi membri ai Frăției? 

Everard îi aruncă o privire lui Will, dar nu-i răspunse. 

— Pentru că n-ai încredere în mine, răspunse cavalerul în 
locul lui. 

— Nu e adevărat! 

— Ba este, ripostă Will. Şi nu te învinuiesc. Dar au trecut şase 
luni, Everard! Vreau să ajut şi în schimb stau pe aici şi pierd 
timpul. Dacă nu mă vrei ca membru al Frăției, atunci 
concediază-mă, dar dacă mă vrei, atunci dă-mi voie să dovedesc 
ce pot. Dă-mi voie să îndrept ce am făcut. 

După câteva clipe, Everard încuviinţă uşor. 

Speranţele lui Will se intensificară, apoi se spulberară din nou 
când preotul rosti: 

— Ai dreptate, te-am oprit de la anumite sarcini din pricina 
celor făcute de tine, dar nu ca să te pedepsesc. Am fost doar 
prudent. Dar această misiune nu numai că te-ar pune faţă în 
faţă cu omul pe care îl voiai mort cu atâta disperare încât să 
trădezi totul şi pe toţi faţă de care ai depus un jurământ de 
loialitate ca să-ţi atingi scopul, ci te-ar pune în mare pericol. Ştii 
bine câţi oameni am trimis ca să negocieze cu Baybars de-a 
lungul timpului şi câţi dintre ei s-au întors. E foarte posibil ca 


380 


sultanul să folosească această oportunitate pentru a demonstra 
cât de puţin înseamnă oferta noastră pentru el, tăind capetele 
tuturor şi trimiţându-le înapoi într-un coş! Everard se aşeză 
înapoi pe scaun. Şi oricât de mult mi-ai grăbit de-a lungul 
acestor ani momentul în care am să intru în mormânt, îmi place 
să-ţi văd capul acolo unde este acum, William. 

— Nu cred că sultanul va face asta, replică Will. Ar fi o 
meschinărie. Şi oricum ar fi Baybars, meschin nu e. Insă, 
indiferent de situaţie, vreau să fac asta. Will continua să 
vorbească destul de calm, dar începea deja să-şi trădeze dorinţa 
presantă. Nu te-am rugat niciodată nimic, Everard, cel puţin nu 
pentru mine. Insă acum te rog să mă laşi să plec în misiunea 
asta. 

Preotul apucă pana de scris şi cuţitaşul, apoi le lăsă înapoi jos 
cu un oftat de iritare. 

— Juri că nu o să comiţi nicio neghiobie? Clătină repede din 
cap înainte ca Will să răspundă. Nu, jură-mi, jură pe numele 
tatălui tău! 

— Jur, Everard! Will privi drept în ochii preotului. Nu te voi 
dezamăgi din nou. 

După câteva clipe care părură să dureze o eternitate, Everard 
încuviinţă. 

Aerul închis din grajd era fierbinte şi încărcat de mirosul de 
bălegar. Simon se chinuia să ducă nişte saci grei cu ovăz în şura 
pentru nutreţ. Din când în când, alunga cu mâna muştele carei 
se învârteau în jurul capului, făcându-i sudoarea să cadă de pe 
nas şi sprâncene. Il dureau muşchii, iar obrajii, deja înroşiţi de la 
soare, îşi accentuaseră culoarea din pricina efortului. Lăsând jos 
un sac, se aplecă să ia un urcior cu apă de pe podea. 

— Simon? 

Vocea îl făcu să se îndrepte de spate atât de repede, că se 
lovi cu capul de un lemn. Injurând, scăpă urciorul, care se 
sparse, şi se răsuci pe călcâie, cu o mână dusă la cap. 

La intrare se profila silueta unei femei pe fondul alb al luminii 
de afară. O femeie înaltă, cu păr auriu-arămiu. Simon îi 
recunoscuse vocea dinainte de a se răsuci pe călcâie, dar şocul 
de a o vedea acolo, în carne şi oase, îmbrăcată cu o rochie de 
culoare trandafirie, era imens. Era o privelişte la care el tânjise 


381 


şi de care se temuse în egală măsură în fiecare zi din ultimii 
patru ani. 

— Am primit scrisoarea ta, zise Elwen. 

Părea mai în vârstă şi mai calmă. 

— Nu credeam că ai să vii. 

— Nici eu. Multă vreme n-am crezut. Dar dintotdeauna am 
vrut să văd Ţara Sfântă. 

Ştergându-şi mâinile de tunică, Simon se apropie ezitând de 
ea. 

— Cum ai ajuns aici? 

— Pe un vas comercial. 

— Te-a lăsat regina să pleci? 

— Am plecat chiar la sugestia reginei Marguerite. După ce 
trupul regelui Ludovic a fost adus la Paris şi a fost îngropat la 
Saint-Denis, palatul a devenit un loc al durerii. Mulţi servitori au 
plecat pentru că nu suportau ideea de a trăi fără el. Eu am decis 
să rămân. Când am primit scrisoarea ta, am rupt-o. Elwen ridică 
din umeri. Însă am păstrat bucăţile. Nu ştiu de ce. Regina le-a 
găsit într-o zi şi m-a rugat să-i spun ce înţeles aveau. 

Simon roşi gândindu-se că suverana îi cunoştea acum 
secretul. 

— Ea mi-a spus că ar trebui să plec, continuă Elwen. Mi-a spus 
că n-ar trebui să irosesc ocazia de a găsi iubirea, pentru că sunt 
atât de puţine asemenea ocazii în viaţă. Habar n-am dacă de 
asta am parte aici; Will e cavaler şi ştiu că nu poate... Elwen 
ezită. Am vrut doar să-ţi spun că am primit mesajul tău. Ochii ei 
verzi îl studiară pe sergent câteva clipe prelungi. Şi că înţeleg de 
ce ai făcut ceea ce ai făcut. 

Simon privi în altă parte. 

— Vrei să-l vezi pe Will? întrebă el încetişor. 

— E aici? Nu ştiam dacă... Elwen inspiră adânc şi dădu din 
cap. Cred că da. Da, adăugă ea cu mai multă convingere. Da, 
vreau. Privi peste umăr înspre poarta principală, unde câţiva 
sergenţi stăteau de pază. Dar cel mai bine ar fi să nu atrag prea 
multă atenţie asupra mea. Paznicii m-au lăsat să intru doar 
pentru că le-am spus că suni nepoata Marelui Maestru. 


382 


Brusc, zâmbi şi Simon îşi aduse imediat aminte de fetiţa pusă 
pe şotii care se furişase la bordul Endurance cu atâţia ani în 
urmă. 

— Bine. Simon privi prin grajdul pustiu. Cei mai mulţi sergenţi 
se găseau în sala mare pentru masa de prânz, deşi era posibil 
să termine oricând de mâncat. Porni spre magazia unde erau 
tinute şeile şi harnaşamentele. Te poţi ascunde aici dacă vrei. 
Deschise uşa. Mă duc eu ca să-l găsesc pe Will pentru... Vocea i 
se stinse şi fu nevoit să tuşească pentru a-şi drege glasul. ŢI-l 
pot aduce eu. 

În vreme ce Simon vorbea, Elwen îl urmărea cum se bâţâie 
stingherit, cu braţele lui groase, musculoase, atârnând rigide pe 
lângă trup, cu ochii plecaţi, incapabili să se uite într-ai ei. Pe 
chipul lui văzu lupta dintre cuvinte şi sentimente. Se simţea ca o 
hoaţă. 

— Mulţumesc, rosti ea încet, sperând ca asta să fie îndeajuns. 

Will venea dinspre camerele cavalerilor când îl zări pe Simon 
traversând curtea în fugă. Grăjdarul privi în direcţia lui, se opri, 
apoi ridică un pic mâna. Patru sergenţi tineri trecură în fugă, 
râzând, prin spaţiul care îi separa. După ce ei se îndepărtară, 
Will zări expresia grăjdarului. Traversă curtea, care treptat se 
umplea cu bărbaţi şi băieţi, după ce masa de prânz luase sfârşit. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, răspunse iute Simon, relaxându-se. 

Will ridică o sprânceană. 

— După expresia ta, aş spune că tocmai a murit cineva. 

Simon încercă în van să schiţeze un zâmbet. 

— Nu. Totul e bine. E... în fine, am avut un soi de surpriză. 
Asta-i tot. 

— O surpriză? 

— Will. 

Se întoarseră amândoi şi îl văzură pe Robert venind spre ei. 
Prins pe spate în coadă, părul lui blond ajunsese aproape la fel 
de alb ca şi mantia cu care era îmbrăcat. 

Robert îl salută pe Simon, după care îl prinse pe Will de umăr. 

— Ai vorbit cu Everard? 

— Da. 

— ŞI? 


383 


— A fost de acord să discute cu Edward. 

— Bine, zise Robert, zâmbind. Atunci mergem împreună la 
Arbaletă. 

— Will, şopti Simon. Trebuie să plecăm. 

Will se uită distrat la el. 

— Spune-mi despre ce e vorba. 

Sergentul vru să vorbească, apoi clătină din cap. 

— Cred că ar fi mai bine să vezi singur. Răsucindu-se pe 
călcâie, porni înapoi spre locul de unde venise 

Will zâmbi amuzat în direcţia lui Robert. 

— Cred că a muncit prea mult în soare. Vorbesc cu tine în 
câteva minute. 

Robert dădu din cap. 

— O să fiu în armurerie. 

— Aşteptă-mă, zise Will, pornind după grăjdar. 

Simon nu-şi încetini pasul, ci continuă să meargă ferm înspre 
grajd. 

Când se apropiară de clădire, Will se opri. 

— Simon, rosti el, cu voce calmă, dar fermă, văzând că 
grăjdarul vrea să intre. 

Simon se întoarse. 

— N-am timp de jocuri. Spune-mi despre ce e vorba. Am 
multe de făcut. 

— Intră doar câteva clipe, insistă Simon, dispărând înăuntru. 

Will oftă iritat, dar îl urmă. Simon se postase lângă magazie, 
cu o expresie impenetrabilă pe chipul umbrit de lumina slabă 
dinăuntru. Grăjdarul deschise uşa, după care se dădu la o parte. 
De-a dreptul supărat acum din pricina comportamentului ciudat 
al prietenului său, Will înaintă. Încremeni în pragul uşii când 
femeia dinăuntru se întoarse cu faţa spre el. Dâre subţiri de 
lumină pătrundeau în magazie prin crăpăturile zidului exterior al 
grajdului, cuprinzând-o pe Elwen într-o pânză fragilă de dungi 
aurii. Gura lui Will se uscă instantaneu, iar odată cu asta pieriră 
miile de cuvinte care îi năvăliseră în cap, bulucindu-se să-i iasă 
de pe buze. După valul iniţial de exclamaţii şi gânduri 
învolburate, în minte îi rămase un singur cuvânt. Îl rosti cu un 
ton calm, ciudat, o voce care părea a altcuiva. 

— Elwen. 


384 


Ea schiţă un zâmbet. 

— Bună, Will Campbell! 

Will făcu un pas înspre ea, fără să-l observe pe Simon cum 
închide cu discreţie uşa magaziei în spatele lui. 

Se lăsă tăcerea, tot mai învăluitoare cu fiecare secundă care 
trecea. Încăperea închisă, luminată de soare şi mirosind puternic 
a piele şi bălegar, părea să se extindă şi să devină o întreagă 
lume. Senzaţia era atât de intensă, că Will începu să se simtă 
ameţit. Îşi dădu seama că încetase să mai respire şi nu-şi 
desprinsese privirea de pe chipul lui Elwen de când intrase în 
magazie. Făcu un pas şi reuşi să se uite în altă parte, şi atunci 
ceea ce-l înconjura păru să revină la dimensiunile normale. 

— Cum te simţi? întrebă Elwen, urmărindu-l. 

Will clătină din cap. 

— Bine. Clătină iarăşi din cap, apoi se uită la ea. Şi tu? 

— Sunt bine. 

Will păşi brusc în faţă, cu ochii fixaţi asupra ei. 

— Elwen, n am vrut niciodată să plec aşa cum am făcut-o. N- 
am vrut niciodată să se schimbe lucrurile aşa cum s-au schimbat 
sau să se fi întâmplat ceva din ce s-a întâmplat. Nimic, repetă el 
cu fermitate. 

— Atunci de ce ai plecat? răspunse ea, cu un ton schimbat, 
devenit serios şi acuzator. De ce ai fost cu...? Se opri, privi în 
altă parte, apoi din nou la el. De ce ai fost cu fata aceea? 

Will ofta. Își frecă fruntea. 

— Îți aduci aminte despre cartea de care Everard te-a rugat 
să ai grijă? 

— Cea pe care am luat-o de la trubadur? Bineînţeles. 

— Şi îţi aduci aminte că trebuia să mă duc după cineva care 
ne-o furase? 

— Da, şopti ea. Mi-ai spus toate astea când ne-am întâlnit în 
palat. Când mi-ai cerut să fiu soţia ta. 

Will începu să studieze podeaua. 

— În acea seară, când Everard şi cu mine ne pregăteam de 
plecare, Garin de Lyon mi-a trimis un bilet, pretinzând că e de la 
tine. În el îmi cerea să vin la tavernă. Will ridică neajutorat din 
umeri. M-am dus acolo gândindu-mă că o să mă întâlnesc cu 
tine. Am fost prins de un individ care voia cartea pentru el 


385 


însuşi. M-au făcut să spun unde e şi Garin m-a drogat, m-a 
aşezat pe patul din acea cameră şi m-a lăsat acolo. 

— Garin? se miră Elwen, ridicând sprâncenele a nedumerire şi 
mânie. Simon îi spusese foarte puţine lucruri în scrisoare, doar 
că o minţise şi că ştiuse că Will fusese drogat. De ce să fi făcut 
el asta? 

— A fost obligat de individul care m-a prins şi pe mine. Will 
clătină din cap. Nu contează cu adevărat; acel om e mort şi 
Garin e la închisoare, dar ce am nevoie ca tu să ştii este că nu 
eram acolo din voinţa mea. 

— Şi fata? Cum ai lăsat-o să-ţi facă tot ce ţi-a făcut? Trebuie 
să fi fost capabil să o opreşti. Era doar o puştoaică şi tu erai... 

— Să o las să-mi facă? interveni Will. N-am /ăsat-o să facă 
nimic. Avea un ton dur şi rece. Se opri, se luptă să se 
stăpânească, apoi vorbi din nou: Eram drogat. Habar n-aveam 
ce se petrecea. Îmi amintesc doar parţial unele lucruri. Se 
încruntă, fie ca şi cum ar fi încercat să-şi amintească, fie ca şi 
cum s-ar fi străduit să oprească amintirile să revină. Cred că 
pentru o vreme am crezut că eşti tu. Somniferul şi faptul că 
venisem acolo ca să mă întâlnesc cu tine m-au făcut să cred 
asta. Apoi, când mi-am dat seama că nu eşti tu, m-am simţit de- 
a dreptul paralizat. Nu mai puteam nici măcar să vorbesc. 

Elwen dădu încet din cap. 

— Dacă toate astea sunt adevărate, de ce nu mi-ai explicat? 
De ce ai plecai fără să mă mai vezi? 

Ochii ei se umplură de lacrimi şi Elwen se întoarse brusc cu 
spatele. 

Will vru să se ducă la ea, dar nu fu în stare. 

— A doua zi, imediat după ce am aflat ce s-a întâmplat, am 
vrut să te văd, dar m-a oprit Everard. Eu... nu ştiu de ce l-am 
ascultat. Nu-mi amintesc. Cred că eram încă într-o stare de 
confuzie. Mi-a spus despre Garin şi eu... 

— Ţi-ai dorit răzbunarea mai mult decât m-ai dorit pe mine, 
rosti ea, întorcându-se din nou cu faţa spre el. 

Acum tonul ei era simplu şi precis, fără nuanţe acuzatoare. 

— Nu pot descrie cum a fost, rosti încet Will. Cum m-am simţit 
pentru că mi-a fost răpită posibilitatea de a alege. Cum m-am 
simţit să rămân fără grai şi neajutorat. M-am simţit mânijit... ca 


386 


şi cum înăuntrul meu se strecurase ceva rău şi bolnav. Nu aş fi 
putut trăi aşa, Elwen. Când am plecat după Garin, m-am 
îmbolnăvii de-a binelea. Am stat în Orleans timp de trei luni. A 
fost cât pe-aci să mor. Când m-am făcut bine, Garin și cartea 
dispăruseră în Ţara Sfântă. Simon ne-a găsii o navă cu care să 
plecăm, iar eu ştiam că, oricât aş fi vrut să mă întorc la tine, 
trebuia să termin ce începusem. Trebuia să-mi recapăt dreptul 
de a alege. 

— De ce nu mi-ai scris? întrebă ea după câteva clipe. 

— Am încercat. Am început o sută de scrisori. N-am putut 
termina niciuna. Apoi timpul a trecut şi m-am gândit că te-ai 
măritat şi ai o familie, că eşti fericită. Nu voiam să te rănesc sau 
să mă amestec într-o viaţă despre care nu ştiam nimic. Şi eram 
speriat, încheie el jalnic. Am fost un neghiob. 

— Da, ai fost. Elwen strânse buzele, apoi zâmbi. Expresia îl 
surprinse pe Will. iți aduci aminte cum obişnuiam să vorbim 
despre Ţara Sfântă când eram mici? 

Will dădu morocănos din cap. 

Elwen zâmbi şi mai tare. 

— Când eram mai tânără şi locuiam în palatul din Paris, visam 
că vom merge acolo împreună. Când se lăsa ceața în zilele de 
iarnă, închideam ochii şi ne vedeam pe amândoi stând pe o 
terasă caldă din marmură a unui palat din aur, cu zidurile şi 
podelele împodobite cu bijuterii şi cu marea cea mai albastră cu 
putinţă întinzându-se în faţa noastră. Elwen îşi mijise ochii. Tu 
purtai mantia de cavaler şi armură strălucitoare, iar eu eram 
îmbrăcată cu o rochie albă de mătase. Mă luai în braţe şi îmi 
spuneai că mă iubeşti. Ani de zile am adormit visând la asta. 

Elwen îşi deschise braţele ca şi cum ar fi vrut să cuprindă 

magazia înghesuită şi urât mirositoare, cu podeaua ei plină de 
paie şi pereţii crăpaţi şi acoperiţi de pânze de păianjen. Izbucni 
în râs. Era un sunet vesel, nu unul batjocoritor sau amarnic. 
_ Will se uită la ea, simțind cum pe buze îi înfloreşte un zâmbet. 
Incercă să-l reprime, dar nu reuşi, începu să râdă împreună cu 
Elwen. Apoi, fără ca vreunul să pară că făcuse o mişcare, se 
treziră unul în braţele celuilalt. Chicoteau, suspinau şi se 
strângeau tare. Intr-un târziu, se despărţiră, fiecare stingherit de 
explozia emoţională. 


387 


— Nici măcar nu ştiu cum ai ajuns aici, zise Will. 

— E o poveste lungă, răspunse ea, ştergându-şi ochii cu dosul 
palmei. O poveste pentru altă dată. Pe scurt, am venit cu un 
negustor. Un venețian. 

— Ai unde să stai? 

— Da, cu el. Elwen surprinse expresia lui Will şi zâmbi. Este 
furnizor al Casei Regale din Paris. La cererea reginei Marguerite, 
mi-a oferit de lucru şi mă găzduieşte aici. Are o croitorie în 
cartierul venețian. E un om bun, iar soţia lui, o femeie de treabă. 
Au trei fete cu care mă înţeleg bine. 

Will zâmbi. Un clopot se auzi de afară. Privi în jurul lui. 

— Aş vrea să vorbim mai mult, dar... 

— Ştiu, i-o reteză ea. Trebuie să plec. Inţeleg. 

— Nu, nu înţelegi. Elwen, ascultă, s-ar putea să fiu nevoit să 
plec departe. Sper să fie doar pentru câteva zile. Dar trebuie să 
fac asta. Îmi pare rău. 

Elwen încuviinţă. 

— După aceea, continuă Will, putem vorbi. Privi în jos spre 
mantia lui. Nu ştiu ce am putea... sau dacă... 

Elwen îl opri cu un deget la buze. 

— Nu-i nevoie să mai spui ceva. Nu trebuie să ne gândim la 
asta acum. Încă mă simt ciudat că mă aflu aici. Şi eu am nevoie 
de timp. Vru să treacă pe lângă el, apoi se opri, se ridică pe 
vârfuri şi îl sărută pe obraz. Ne vedem când te întorci. 

Will rămase singur o vreme după plecarea ei, simțind că-i 
arde obrazul acolo unde îl atinsese ea. 


388 


Templul din Acra 
20 mai 1272 


— Ai grijă cu el. Semnătura mea abia s-a uscat. Will luă cutia 
de piele întinsă de prinţul Edward. 

O băgă în sacul de la şa şi strânse bine şnurul, simțind din plin 
greutatea misiunii. Everard făcuse mai mult decât să ceară 
prezenţa lui Will în grupul de cavaleri; îl rugase pe prinţ ca Will 
să conducă grupul. 

— Sunteţi sigur că trimitem oameni suficienţi, Alteță Regală? 

Edward se întoarse către Marele Maestru al ospitalierilor. 

— Nu ne aşteptăm la o bătălie, Maestre de Revel. 

— Nu ştim asta, Alteță. Şi chiar dacă Baybars îşi va onora 
acordul, este cale de două zile până în Cezarea. Drumul e folosit 
de beduini. E posibil ca ei să vrea să atace un grup atât de mic 
pentru a-l jefui. 

— Mă îndoiesc, se auzi vocea profundă a lui Thomas Berard, 
Marele Maestru al templierilor. Edward şi Hugues de Revel se 
întoarseră spre el. În plus, frate, adăugă el, adresându-se 
conducătorului ospitalierilor, nu vrem să părem prea războinici. 
În definitiv, este un tratat de pace. 

Hugues de Revel îşi ţuguie buzele, dar dădu scurt din cap. 

— Eram doar prudent, frate. Nu vrem să meargă ceva rău. 

Cei trei bărbaţi se uitară la Will. 

Cavalerul îşi înclină capul. 

— Totul va merge bine, domnilor. 

Marii Maeştri templier şi ospitalier părură mulţumiţi şi se 
întoarseră ca să discute cu ceilalţi demnitari din conducerea 
oraşului, care veniseră ca să asiste la plecarea grupului de 
cavaleri. 

Edward rămase încă un moment pe loc. 

— Mult noroc, Campbell! rosti el după câteva clipe. 

Will îl urmări pe prinţ îndreptându-se către cei trei cavaleri din 
garda personală, care îşi pregăteau caii. 


389 


Planul lui Edward de a asigura pacea în Ţara Sfântă mersese 
până atunci mai bine decât s-ar fi aşteptat oricine. Tot el era, 
după cum ştia Will, responsabil de eliberarea lui Garin din 
închisoare. După patru ani petrecuţi în celulă, cavalerul fusese 
eliberat fără niciun avertisment cu trei zile în urmă. Venise la 
Will ca să-şi ia la revedere înainte de a ieşi pe poarta 
servitorilor, palid, supus şi izgonit din Templu pentru totdeauna. 
Când Will îl întrebase pe Everard ce îl determinase să se 
răzgândească, preotul îi răspunsese că fusese vorba despre 
intervenţia Gardianului. Din câte se părea, atunci când îl vizitase 
pe cavaler în celulă, Edward fusese impresionat de suferinţa 
tânărului. La câteva luni după vizită, vorbise cu Seneşalul şi, 
când descoperise motivele întemniţării lui Garin, se oferise să-l 
ia pe tânăr înapoi în Anglia, cu el. Prinţul le spusese că tânărul 
cavaler avea să-i fie de ajutor, pe post de simplu secretar, cu 
munca lui pentru Anima Templi. Va avea mult de lucru, astfel că 
nu va putea să se bucure de prea multă libertate, dar cel puţinii 
se va da ocazia de a-şi folosi cunoştinţele în beneficiul Frăției în 
loc să putrezească fără sens într-o celulă de închisoare. Ca 
urmare a rugăminţii prinţului, Everard, care de ceva vreme era 
implorat de Will să reconsidere dura pedeapsă acordată, cedase 
în cele din urmă. 

Însă, deşi Will nu avea niciun motiv să se îndoiască de spusele 
prinţului, ceva din atitudinea lui Edward îl făcea să se simtă în 
continuare neliniştit, ca un vag miros de fum într-o pădure sau 
ca o umbră nedefinită pe un zid. 

— William. 

Will îşi roti privirea şi îl văzu pe Everard şchiopătând spre el, 
cu gluga trasă peste cap, în ciuda căldurii de afară. 

— Protejează-l bine, şopti preotul, arătând spre şaua calului. 

— O s-o fac. 

— În tine sunt toate speranţele noastre. 

Will fu surprins să zărească lacrimi în ochii injectaţi de sânge 
ai preotului. Pe chipul lui ridat se citea îngrijorarea. 

— Poate că ar trebui să vin cu tine? rosti Everard, aruncând o 
privire spre cavalerii strânşi în curte, care îşi legau ploşti cu apă 
de centuri, îşi ajustau căştile şi îşi potriveau săbiile. Alături de 
oamenii lui Edward se adunaseră şase templieri, patru ospitalieri 


390 


şi trei cavaleri teutoni care formau grupul care urma să-l 
însoţească pe Will pe drumul spre Cezarea: o demonstraţie de 
forţă şi unitate prin care voiau să arate că vorbeau în numele 
întregii creştinătăţi. 

— Everard, replică Will cu fermitate. Mă voi asigura că ajunge 
întreg acolo. Îţi promit. 

Pe chipul preotului apăru un zâmbet. 

— Ştiu, William. Ştiu. 

Se dădu înapoi astfel încât Will să se urce în şa. Cavalerul 
porni cu calul spre Robert de Paris şi ceilalţi templieri. Robert 
discuta cu Simon. 

Simon zâmbi văzându-l pe Will cum se apropie. 

— Ţi-am găsit şi ţie una, rosti el, ridicând o ploscă pentru apă. 

— Am deja una, rosti Will, bătând cu palma plosca legată de 
şa. 

— Corect, zise Simon, dând din cap. Normal că ai. 

— Dar nu văd niciun rău să iau două, reveni Will, în vreme ce 
grăjdarul se răsucea pe călcâie. Uite, zise el, întinzând mâna. 
Arunc-o încoace. 

În vreme ce Will lega plosca alături de cealaltă, Simon îşi 
umflă obrajii şi îşi înfipse degetele mari la centură. 

— Păi, atunci mult noroc! 

Will râse şi îşi dădu ochii peste cap. 

— De ce se comportă toată lumea ca şi cum nu ne-am mai 
întoarce? Se uită la Robert. Nu prea ne inspiră încredere, nu-i 
aşa? 

— N-am vrut să sune aşa, protestă Simon. 

Will zâmbi. 

— Ne vedem peste câteva zile. 


KKK 


Cezarea 
22 mai 1272 


Oraşul Cezarea ajunsese o ruină. Molozul de la clădirile 
distruse zăcea pretutindeni, iar arcadele înalte ale catedralei se 
ridicau spre cer şi se opreau brusc, după ce acoperişul boltit pe 
care îl sprijineau odinioară dispăruse. Praful, nisipul şi cenuşa 


391 


erau împrăştiate de vânt pe străzile pustii, printre coloane şi în 
interiorul caselor, acoperind totul cu un strat de pudră cenuşie. 

Uitându-se de pe deal la rezultatul uneia dintre campaniile 
sale militare, Baybars resimțea pustietatea din oraş ca pe o 
presiune în interiorul trupului său. Se întoarse către Kalawun, 
care stătea în şa alături de el. 

— Vom ridica tabăra în interiorul oraşului. Trimite iscoadele ca 
să se asigure că noi ajungem primii, apoi postează gărzi la 
intrare. Cum sosesc, îi flancăm. 

— Da, stăpâne. 

— Kalawun! 

Baybars se opri, cu privirea atrasă iar de Cezarea. 

— Stăpâne? 

Privirea lui Baybars se întoarse spre el. 

— Când ajung, tu o să-i întâmpini. Pune gărzile să-i păzească 
pe ceilalţi şi adu-l pe conducător la mine, singur. Tonul i se 
înăspri. Trebuie să fim prudenţi, Kalawun. Francii sunt aproape 
terminaţi în aceste teritorii. Încă un efort, şi vor dispărea pentru 
totdeauna. Dar grijile cele mai mari trebuie să ţi le faci pentru 
bestia încolţită din toate părţile. Poate că văd în această 
întâlnire o nouă ocazie de a mă lovi direct. Privirea lui deveni 
dură când îşi aminti de tentativa asasinilor de a-i curma viaţa. 
Asigură-te că aşa ceva nu se va întâmpla. 

— Bineînţeles, stăpâne. 

Se însera când Will şi ceilalţi cavaleri se apropiară de oraşul în 
ruine. Soarele colorase acoperişurile distruse şi arcadele în 
chihlimbariu, iar dincolo de acestea, marea se spărgea de țărm 
cu zgomote constante ca nişte oftaturi. Pescăruşii se roteau pe 
deasupra lor, agitaţi de trecerea cavalerilor. Oamenii intrară 
tăcuţi pe lângă zidurile dărâmate ale oraşului. Copitele cailor 
răsunau în tăcerea din jur. Will avea senzaţia că pătrundeau 
într-un mormânt sau într-o biserică, oricum într-un loc în care 
vocea omului reprezenta o impietate. 

— Aici semnăm noi un tratat de pace? şopti Robert. 

Will nu răspunse. Pentru el, Cezarea însemna cel mai bun loc 
de semnare a unui tratat. Locul povestea fără vorbe despre 
ceea ce se întâmplase. lar acordul pe care îl aducea răspundea 
oraşului cu un viitor posibil, diferit. 


392 


— Nu suntem singuri, zise unul din oamenii lui Edward cu 
voce joasă. 

Chiar în acea clipă, privirea lui Will fu atrasă de un licăr auriu. 
Un războinic mameluc stătea călare pe un cal de război în 
spaţiul căscat între două clădiri distruse. Purta uniforma 
regimentului Bahri, garda personală a lui Baybars. Cavalerii îşi 
continuară prudenţi drumul pe lângă războinic, care se uită la ei 
fără nicio urmă de interes. După câteva momente, Will aruncă o 
privire peste umăr şi văzu că mamelucul ieşise la lumină dintre 
clădiri. Will simţi un fior de teamă când alţi patru soldaţi călare 
se iviră de pe o altă stradă ca să se alăture războinicului. 

— Acolo sus, murmură Robert, dând din cap înspre un 
acoperiş care se înălța deasupra străzii din faţa lor. 

Un alt mameluc stătea în picioare acolo, cu un arc cu săgeata 
potrivită. Arcul soldatului se mişcă după cavaleri pe măsură ce 
ei treceau pe sub acoperiş. Alţi doi soldaţi călare se iviră de pe o 
alee lăturalnică în zgomot de copite. 

— Ce fac? mârâi unul dintre ospitalieri. 

Omul îşi ţinea mâna strâns pe mânerul sabiei. 

— Ne mână de la spate, mormăi un templier, în timp ce alţi 
patru mameluci apărură în faţa lor, blocându-le calea. 

Cavalerii se apropiară unii de alţii, cei mai mulţi cu armele 
scoase, dar cei patru mameluci din faţa lor nu încercară să-i 
oprească, ci se mulţumiră să-i privească apropiindu-se. 

— Cred că vor să o luăm pe aici, spuse Will când grupul 
ajunse la o răscruce. 

În stânga lor se întindea o stradă mai largă, plină de moloz şi 
resturi de clădiri, înspre catedrala ale cărei coloane rupte luceau 
roşietice în lumina soarelui la asfinţit care se cufunda în marea 
întunecată de la orizont. Restul armatei mameluce îşi ridicase 
tabăra în interiorul scheletului catedralei. Will desluşi cai, căruţe 
şi mulţi oameni, poate mai bine de o sută, care se mişcau în 
jurul petelor vii de culoare ale torţelor aprinse. 

— Haideţi, le spuse el celorlalţi, mânându-şi calul de-a lungul 
străzii pustii, cu mamelucii din spate pe urmele lor. 

Will se simţise încordat şi agitat când Everard îl anunţase că 
va conduce grupul de cavaleri, iar senzaţia persistase până când 
părăsiseră siguranţa zidurilor din Acra. Ciudat însă, pe măsură 


393 


ce  pătrunseseră tot mai adânc în teritoriul inamicului 
nervozitatea îi dispăruse, iar el se simţise tot mai calm. Îi plăcea 
să călărească, să se îndrepte către ceva atât de important şi de 
definitiv. Totodată, avusese timp să se gândească la Elwen, iar 
acele momente intime de meditaţie pe care şi le îngăduise îl 
făcuseră să uite de destinaţia lor. Acum însă, prins în atmosfera 
ostilă a acelui oraş mort, auzind cântecul sporadic al păsărilor şi 
resimţind acut tăcerea soldaţilor care veneau după ei, Will 
simţea tot mai acut cum groaza împresoară micul lor grup. 

Se gândi la soarta tatălui său în mâinile acestor oameni şi la 
avertismentele lui Everard pe care el le respinsese atât de sigur 
pe sine. Se gândi la Elwen. Imaginea chipului ei îi umplu mintea 
şi atunci luă decizia ca, orice s-ar întâmpla în acea seară, să 
supravieţuiască. Insă pe măsură ce soldaţii mameluci se 
apropiau din spatele lor, iar distanţa dintre grupul lor şi cei aflaţi 
în interiorul catedralei se micşora, o voce din interiorul lui 
începu să-şi bată joc de el spunându-i că fusese un neghiob. 

Cavalerii se apropiară de catedrală, de unde ieşiră şapte 
mameluci călare ca să-i întâmpine. În fruntea lor se găsea un 
om înalt, îmbrăcat cu hainele şi armura unui ofiţer de rang 
superior. Arabii se opriră la mică distanţă de cavaleri şi bărbatul 
din frunte descălecă. Grupul lui Will se opri şi el. Ofiţerul 
mameluc veni spre ei. 

— Prinşi în capcană, rosti unul dintre templieri, privind în jur la 
linia de mameluci care blocau strada la doar zece-doisprezece 
metri în spatele lor. 

Will sări din şa şi deschise sacul prins de aceasta. Robert 
descălecă şi el, în vreme ce bărbatul înalt se opri la mică 
distanţă de ei. 

— Assalaamu aleikum, zise Will, cu faţa spre individ, sperând 
ca anii lui de traduceri din arabă să-i facă vocabularul inteligibil. 
Numele meu este William Campbell şi am venit ca să mă 
întâlnesc cu sultanul Baybars în numele prinţului Edward al 
Angliei şi al autorităţilor din Acra. 

Bărbatul zâmbi auzind pronunția stângace a lui Will, dar 
zâmbetul său părea mai degrabă binevoitor decât batjocoritor. 


394 


— Wa-aleikum assalaam, William Campbell, replică el, vorbind 
rar pentru ca Will să-l poată înţelege. Eu sunt Amir Kalawun. Ai 
tratatul? 

Se încruntă când cavalerul nu răspunse şi repetă întrebarea. 

— Îl am, răspunse Will, studiindu-l pe individ cu mare atenţie. 

— Vino cu mine. Oamenii tăi pot aştepta aici. 

— Ce spune? îl întrebă pe Will unul dintre cavalerii lui Edward. 

Când Will le traduse, Robert clătină din cap. 

— Nu. Spune-i că aşa ceva este inacceptabil. Trebuie să 
venim cu tine. 

Will nu-şi desprinse privirea de la Kalawun. Deşi impozant ca 
fizic, comandantul mameluc emana calm, iar în ochii lui căprui 
se citea o inteligenţă aparte. „Un diplomat, îşi zise Will, în trupul 
unui războinic.” Găsea combinaţia extrem de interesantă. 

— E-n regulă, îi zise el lui Robert. Mă duc singur. Nu cred că 
avem de ales. 

Kalawun ridică palma la apropierea lui Will. 

— Trebuie să-ţi laşi sabia aici. 

Cavalerul ezită, apoi îşi desfăcu centura şi puse sabia jos, în 
colb. 

— Vino spre mine, rosti Kalawun cu calm. Ridică braţele. 


Pipăi trupul şi şoldurile lui Will, căutând o eventuală armă 
ascunsă. 

— L-ai cunoscut pe tatăl meu, rosti Will încetişor, în vreme ce 
Kalawun îi verifica interiorul mânecii mantiei. James Campbell. 
Everard de Troyes mi-a povestit de tine. 

Kalawun se opri, cu mâinile în jurul încheieturii lui Will. Aruncă 
o privire spre războinicii Bahri din spatele lui, însă oamenii erau 
suficient de departe ca să nu audă nimic. 

— Nu pot spune că l-am cunoscut, rosti el, verificând cealaltă 
mânecă a lui Will. Nu ne-am întâlnit niciodată faţă în faţă. Ar fi 
fost prea periculos pentru mine. Dar am simţit că îl cunosc bine. 

— Eu continui lucrarea tatălui meu, rosti Will printre dinţi. 

— Atunci poate că ne mai întâlnim, William Campbell. 
Kalawun se dădu înapoi. Deocamdată, hai să ducem tratatul 
sultanului. Vru să se întoarcă, dar se opri. Fii atent, şopti el. 
Sultanul Baybars nu-i iubeşte pe semenii tăi, şi în special ordinul 


395 


tău, şi e arţăgos după recenta tentativă de asasinat eşuată, o 
tentativă despre care el crede că a fost pusă la cale de franci. 
Nu face mişcări bruşte şi vorbeşte doar dacă ţi se vorbeşte. 
Gărzile lui au ordin să te ucidă dacă suspectează că îi vrei răul. 

Will simţi cum i se strânge stomacul în vreme ce mergea 
alături de Kalawun de-a lungul străzii către tabăra militară 
luminată de torţe, trecând pe lângă grupuri mari de oameni şi 
steaguri cu semiluni şi stele. 

Crucea roşie de pe mantia lui părea să ardă ca un far, 
atrăgând privirile tuturor asupra lui şi făcându-l să se simtă 
îngrozitor, ca un hoţ care se furişează. 

In interiorul catedralei, acolo unde ar fi trebuit să stea corul, 
un loc devenit o aglomerare de pietre crăpate, fusese montat un 
tron, cu braţele împodobite cu doi lei din aur. Câteva trepte 
fisurate conduceau într-acolo, iar cei doi pereţi rămaşi în 
picioare şi care încadrau tronul erau pe alocuri fisuraţi. Prin 
crăpături, Will putea vedea marea. Pe tron, drept şi strălucitor în 
hainele lui de brocart auriu şi armura lucitoare, şedea Baybars 
Bundukdari, Arbaleta, sultanul Egiptului şi al Siriei, ucigaşul 
tatălui său. 

Se auziră şoapte când Will şi Kalawun se apropiară de trepte. 
Cavalerul zări o siluetă gheboşată, în haine cenuşii, stând 
ghemuită lângă trepte în partea laterală a corului şi urmărindu-l 
cu ochi albi şi lăptoşi plini de mânie şi cu dinţii dezgoliţi. În 
spatele individului erau cinci războinici Bahri, cu toţii având în 
mâini arbalete îndreptate spre Will. 

— Te poţi apropia de sultan, rosti Kalawun de lângă el şi 
împingându-l uşor de la spate. 

Will se conformă, prudent, cu ochii uşor plecaţi. Inima îi bătea 
cu putere în piept. Când ajunse pe treapta de sus se înclină 
respectuos, apoi îşi înălţă capul. 

Intâlni tresărind ca ars ochii de un albastru intens ai lui 
Baybars. Unul avea un licăr ciudat, provocat de o pată albă, în 
formă de stea. In vreme ce privea fix acei ochi, în mintea lui 
începu să cânte o voce: Omul ăsta ţi-a ucis tatăl, tu ai încercat 
să-l omori pe acest om. Cuvintele răsunau atât de limpezi şi de 
puternice, încât pentru o fracțiune de secundă Will se temu să 
nu le fi rostit cu voce tare. 


396 


Se găsea la doar câţiva paşi de omul care ordonase moartea 
tatălui său şi pe care asasinii nu reuşiseră să-l omoare. Will se 
văzu întinzând mâinile şi cuprinzând cu ele gâtul lui Baybars. 
Strângând tare acea carne. Ştia că ar fi fost mort înainte de a-l 
atinge pe sultan, străpuns de săgețile trase de arbalete. Dar nu 
asta îl opri. Imaginea îi provocă dezgust. O imagine pe care cu 
doar un an în urmă o visa des şi intens acum părea total 
deplasată, meschină chiar. Nevoia lui de răzbunare dispăruse. 
lar conştientizarea acestui fapt îl surprindea. 

Toate acestea trecură prin mintea lui Will timp de câteva 
secunde, după care se aplecă înainte, ţinând în mână cutia cu 
tratatul de pace. 

Baybars nu făcu nicio mişcare. Will ezită, apoi îşi retrase uşor 
braţul. 

După o pauză îndelungată, în timpul căreia îl studie cu atenţie 
pe Will cu privirea, Baybars vorbi, într-o arabă bogată în intonaţii 
şi pe un ton profund. 

— Cum te cheamă, creştine? 

— William Campbell. 

Trecură alte câteva momente, umplute de zgomotele mării 
din apropiere, după care Baybars vorbi din nou. 

— Ai un tratat pentru mine, William Campbell? 

Will înmâna cutia, simțind toate privirile din catedrală aţintite 
asupra lui. Când Baybars o luă, degetele li se atinseră scurt. 
Sultanul o deschise şi scoase cele două pergamente făcute sul 
dinăuntru. Studie cu atenţie fiecare document, apoi făcu semn 
unui om îmbrăcat cu haine verzi de mătase şi turban incrustat 
cu bijuterii, care stătea într-o parte a tronului împreună cu un 
grup de oameni îmbrăcaţi la fel. Will îşi spuse că erau consilieri. 
Omul veni, luă pergamentele, le citi, apoi i le dădu înapoi lui 
Baybars cu o încuviinţare scurtă din cap. Un alt om păşi în faţă, 
ţinând în mâini o tavă de cristal pe care se găseau o călimară 
mică şi o pană de scris. Will aşteptă ca sultanul să semneze 
tratatul, după care Baybars îi dădu un pergament şi cutia înapoi. 

Gata, se semnase un tratat de pace pentru zece ani, zece 
luni, zece zile şi zece ore, prin care francilor li se garanta 
posesia teritoriilor pe care încă le deţineau şi folosirea drumului 
pelerinilor până la Nazaret. 


397 


Toată lumea păru să se relaxeze când Baybars se lăsă pe 
spatele tronului şi Will strecură pergamentul înapoi în cutie. 

Cavalerul auzi o voce în spatele lui. 

— Vino, rosti Kalawun, care urcase treptele. Te voi escorta 
înapoi la oamenii tăi. 

Will nu se mişcă, ci rămase înţepenit locului, uitându-se fix la 
sultan. Soldaţii cu arbaletele se încordară. Cavalerul îl simţi pe 
Kalawun punându-şi o mână pe umărul lui ca avertisment. 

Baybars se încruntă şi se aplecă în faţă. Ochii i se îngustară 
din pricina iritării. 

Will i se adresă repede: 

— Luminăţia Ta, aş dori să mi se acorde permisiunea de a 
călători în siguranţă până la fortăreaţa Safed. Tatăl meu a fost 
omorât acolo în cursul asediului şi vreau să-l îngrop şi să-l 
cinstesc cum se cuvine. Ştiu că nu am niciun drept să cer asta şi 
că nu aveţi niciun motiv să-mi acordaţi permisiunea, dar... Se 
opri, simțind cum încrederea i se topeşte şi cum începe să se 
bâlbâie din pricina limbii străine. Dar trebuia să cer asta. 

Cu colţul ochiului, Will observă gărzile şi consilierii schimbând 
un amestec de priviri surprinse, amuzate şi chiorâşe. Alături de 
el, Kalawun părea să fi încremenit. 

Pentru câteva clipe, Baybars păru să-l studieze pe Will cu un 
interes reînnoit. Apoi dădu din cap. 

— lţi voi acorda permisiunea, rosti el în tăcerea care se 
lăsase. Dar vei merge fără oamenii tăi şi vei fi escortat de 
oamenii mei. Fără să-şi desprindă privirea din ochii lui Will, 
sultanul făcu un semn înspre doi soldaţi cu arbaletă, care îşi 
plecară armele şi păşiră în faţă. Duceţi-l la Safed, rosti el. Apoi 
escortaţi-l înapoi până la Acra. 

— Mulţumesc, murmură Will. 

— Am terminat aici, replică Baybars, lăsându-se din nou pe 
spatele tronului şi apucând capetele de leu de pe braţe. Poţi 
pleca. 

Răsucindu-se pe călcâie, Will se îndepărtă de tron, cobori 
treptele şi ieşi din catedrală. Întreg trupul îi tremura de emoție. 

Afară se lăsase întunericul. Deasupra oraşului se ivise luna 
argintie. 


398 


— A fost o neghiobie din partea ta, rosti Kalawun încetişor, în 
vreme ce se apropiau de grupul de cavaleri, cu cei doi soldaţi 
Bahri aleşi ca escortă pentru Will pe urmele lor. 

— Trebuia să o fac, răspunse Will, oprindu-se ca să-şi ia sabia 
din locul unde o lăsase. 

— Înţeleg. Kalawun îşi înclină capul. Pacea să te însoţească, 
William Campbell! 

— Şi pe tine! 

Kalawun porni înapoi spre tabără. 

— L-a semnat? 

Will se întoarse când Robert apăru în spatele lui. 

— Da. Vreau ca tu să te asiguri că tratatul ajunge cu bine în 
Acra. 

— Cum adică? se miră Robert, încruntându-se. Tu unde te 
duci? 

Will zâmbi dând cavalerului cutia cu pergamentul. 

— Să îngrop o fantomă. 


399 


NOTA AUTORULUI 


Încă de la conceptul iniţial al acestui roman, acum cinci ani, 
am fost conştientă că vreau să istorisesc povestea cruciadelor 
atât din punctul de vedere al Occidentului, cât şi din cel al 
Orientului. M-au fascinat oamenii în carne şi oase ataşaţi 
legendarilor templieri, dar m-a fascinat în aceeaşi măsură şi 
extraordinara ascensiune a războinicului mameluc Baybars, 
care, în Orientul Apropiat, este şi astăzi un erou. 

In scrierea acestui roman am încercat să respect 
evenimentele, personajele şi perioadele de timp reale, fără să 
afectez ritmul sau intriga, iar rezultatul este că uneori romanul 
este ancorat în fapte, alteori este doar imaginaţie şi, din când în 
când, un amestec al celor două. De pildă, bătăliile de la Ayn 
Jalut, Safed şi Antiohia s-au petrecut în mare parte aşa cum le- 
am descris eu. Anima Templi este invenţia mea, deşi am 
fundamentat în mare parte Cartea Graalului scrisă de Everard 
pe o poveste romantică a Graalului din secolul al XIII-lea, 
Perlesvaus, o operă anonimă plină de imagini neortodoxe, 
despre care unii cred că ar fi fost creaţia unui templier. În 
aceeaşi manieră, atacul asupra companiei de templieri de la 
Honfleur reprezintă o ficţiune, dar regele Henric al Ill-lea chiar a 
fost obligat să dea bijuteriile Coroanei Angliei templierilor în 
contul datoriilor neachitate. 

Pentru datarea evenimentelor m-am bazat pe mai bine de o 
sută de surse, cele mai multe faptice, unele uşor 
fantasmagorice, altele contradictorii, dar toate având un rol 
lămuritor. Sursele pe care le-am utilizat cel mai mult merită 
menţionate aici, căci sunt nepreţuite şi cu siguranţă merită citite 
de oricine vrea să afle mai multe despre această epocă istorică 
incredibilă, pe care eu abia dacă am reuşit să o prezint 
superficial. Lucrările la care mă refer sunt: A History of the 
Crusades (Cambridge University Press), o uluitoare trilogie 
semnată de Steven Runciman, The Templars (Weidenfeld & 
Nicholson), de Piers Paul Read, The Knights Templar: A New 
History (Sutton Publishing), de Helen Nicholson, The Wars of the 


400 


Crusades (Osprey Publishing Ltd.), de Terence Wise, The Cross 
and the Crescent: A History of the Crusades (BBC Publications), 
de Malcolm Billings, The Trial of the Templars (Cambridge 
University Press), de Malcolm Barber şi History of Medieval Life: 
A Guide to Life from 1000 to 1500AD (Chancellor Press), de 
David Nicolle. 

Sunt recunoscătoare pentru că mi s-a permis să reproduc 
două versuri din Cântecul lui Roland, în traducerea lui Dorothy L. 
Sayers apărută la Penguin Books în 1957. Totodată, trebuie să 
acord creditul cuvenit istoricului Malcolm Barber, autorul lucrării 
The Trial of the Templars, din care am extras două citate din 
Bernard de Clairvaux, şi în care apare o traducere după o 
relatare a unui martor ocular la o iniţiere templieră, traducere 
care s-a dovedit nepreţuită pentru propria mea portretizare a 
ceremoniilor de iniţiere din cadrul ordinului. 

Robyn Young August 2005 


401 


GLOSAR 


A lua Crucea: A pleca în cruciadă, o sintagmă derivată din 
crucile de cârpe înmânate celor care voiau să devină cruciați. 


Acra: Oraş pe coasta Palestinei, cucerit de arabi în anul 640. 
A fost recucerit de cruciați la începutul secolului al XII-lea şi a 
devenit principalul port al noului Regat Latin al lerusalimului. 
Acra era condus de un rege, dar pe la mijlocul secolului al XIII- 
lea autoritatea regală a fost contestată de nobilii franci locali şi 
de la această dată oraşul, cu cele douăzeci şi şapte de cartiere 
ale sale, a fost guvernat de o oligarhie. 


Amir: Termen arab pentru comandant, folosit, de asemenea, 
ca titlu pentru unii conducători. 


Asasini: Sectă extremistă înfiinţată în Persia în secolul al XI- 
lea. Asasinii erau adepţi ai credinţei musulmane şiite şi, în 
decursul timpului, s-au răspândit în mai multe ţări, inclusiv în 
Siria. Aici, sub conducerea faimosului lor lider, Sinan, Bătrânul 
de pe Munte, au format un stat independent, pe care l-au 
controlat până când acesta a fost înglobat în teritoriile 
mameluce aflate sub conducerea lui Baybars. 


Ayyubiţi: Conducători dinastici ai Egiptului şi Siriei în 
secolele al XII-lea şi al XIII-lea, cei care au format armata de 
mameluci (sclavi). Saladin a aparţinut acestei dinastii şi în cursul 
domniei sale ayyubiţii au ajuns la apogeul puterii lor. Ultimul 
ayyubit a fost Turanshah, care a fost ucis de Baybars la ordinele 
comandantului mameluc Aibek, astfel punându-se capăt 
dinastiei ayyubiţilor şi începând cea a mamelucilor. 


Bernard de Clarivaux, Sf. (1090-1153): Abate şi fondator 


al mănăstirii cisterciene din Clairvaux, Franţa. Adept timpuriu al 
templierilor, Bernard este autorul Legii care guvernează ordinul. 


402 


Calif: Titlu acordat conducătorilor civili sau religioşi ai 
comunităţii musulmane, consideraţi a fi succesorii profetului 
Mahomed. Califatul a fost abolit în 1924 de către turci. 


Cavalerii Sfântului loan: Ordin înfiinţat la sfârşitul secolului 
al XI-lea, care îşi trage numele de la azilul Sfântului loan 
Botezătorul din lerusalim, unde a şi avut primul sediu. Cunoscut 
şi sub numele de ordinul ospitalierilor. Scopul iniţial al ordinului 
a fost acela de a avea grijă de pelerinii creştini, dar după prima 
cruciadă obiectivele s-au schimbat dramatic. Membrii ordinului 
au rămas cu spitalele, dar principala lor preocupare a devenit 
construcţia şi apărarea castelelor lor din Ţara Sfântă, recrutarea 
de cavaleri şi achiziţia de pământuri şi proprietăţi. Se bucurau 
de o putere şi un statut similare cu templierii şi cele două ordine 
erau adesea rivale. După ce cruciadele au încetat, cavalerii 
Sfântului loan şi-au mutat sediul în insula Rhodos, apoi în Malta, 
unde au devenit cunoscuţi sub numele de cavalerii de Malta. 


Cavaleri templieri: Ordin de cavaleri înfiinţat la începutul 
secolului al XII-lea după prima cruciadă. Fondat de Hugues de 
Payns, care a călătorit până la lerusalim alături de alţi opt 
cavaleri francezi, ordinul a fost astfel botezat după Templul lui 
Solomon, unde şi-au stabilit primul lor cartier general. 
Recunoscuţi oficial la Conciliul de la Troyes în 1128, templierii s- 
au ghidat atât după reguli religioase, cât şi după un cod strict de 
conduită militară. Iniţial, motivul existenţei lor a fost acela de a-i 
proteja pe pelerinii creştini din Ţara Sfântă, însă, cu timpul, şi-au 
depăşit cu mult atribuţiile prin comportamente militare şi 
mercantile, manifestate atât în Orientul Mijlociu, cât şi în 
Europa, unde au reuşit să devină una dintre cele mai puternice 
şi mai bogate organizaţii din perioada respectivă. În cadrul 
ordinului existau trei clase distincte: sergenţi, preoţi şi cavaleri, 
însă doar cavalerii care depuneau trei jurăminte monastice de 
castitate, sărăcie şi supunere puteau purta celebrele lor mantii 
albe cu o cruce roşie mare. 


Cavaleri teutoni: Ordin militar de cavaleri, similar 
templierilor şi ospitalierilor, cu originea în Germania. Ordinul 


403 


teutonilor a fost fondat în 1198, iar în Ţara Sfântă erau 
responsabili cu păzirea zonei aflate la nord-est de Acra. La 
mijlocul secolului al XIII-lea au cucerit Prusia, unde şi-au stabilit 
ulterior cartierul general. 


Cotiere: Armuri pentru protejarea antebraţelor. 


Cruciade:  Mişcare europeană din perioada medievală, 
generată de idealuri economice, religioase şi politice. Prima 
cruciadă a fost iniţiată de papa Urban al Il-lea în Clermont, 
Franţa. Mobilizarea pentru cruciadă a apărut iniţial ca răspuns la 
apelurile împăratului grec din Bizanţ, ale cărui teritorii fuseseră 
invadate de turcii selgiucizi, cei care cuceriseră lerusalimul în 
1071. Bisericile Romano-Catolică şi Ortodoxă Greacă se 
despărţiseră în 1054 şi Urban a văzut în acest apel şansa de a 
reuni cele două Biserici şi, prin asta, de a oferi catolicismului un 
fundament mai solid în Orient. Ţelul lui Urban a fost atins doar 
pentru scurt timp şi parţial în ajunul celei de-a patra cruciade 
din 1204. In decurs de două secole, peste unsprezece cruciade 
către Ţara Sfântă au fost lansate de pe țărmurile Europei. 


Dominicani: Ordinul dominicanilor, bazat pe regula Sfântului 
Augustin, a fost înfiinţat în 1215 de către Dominic de Guzman în 
Franţa. Guzman, care propovăduia un stil auster şi evanghelic 
de catolicism, a folosit noul ordin pentru a ajuta Biserica în 
eradicarea ereticilor catari. In Anglia erau cunoscuţi drept 
Călugării Negri, iar în Franţa, drept iacobini. Continuând să se 
dezvolte rapid după moartea lui Guzman, dominicanii 
respingeau viaţa luxoasă dusă de mulţi preoţi şi aveau o 
educaţie aleasă. In 1233, au fost aleşi de papă ca să îi distrugă 
pe eretici şi au fost numiţi inchizitori oficiali. În 1252, inchizitorii 
aveau permisiunea de a folosi tortura pentru a obţine mărturisiri 
şi mulţi dominicani au devenit membri activi ai nou-înfiinţatei 
instituţii care ulterior avea să devină faimoasă sub numele de 
Inchiziţie. 


404 


Foc grecesc: Inventat în Bizanţ în secolul al Vil-lea, focul 
grecesc era un amestec de smoală, sulf şi păcură care era 
folosit în războaie pentru a da foc navelor şi fortificațiilor. 


Franci: În Orientul Apropiat, termenul a/-Firinjah se referea la 
creştinii din Apus. În Occident, el reprezenta numele tribului 
germanic care i-a cucerit pe gali în secolul al VI-lea pe teritoriul 
care ulterior a devenit cunoscut sub numele de Franţa. 


Incintă: Fortificaţii care înconjurau un castel. 


Inspector: Poziţie în ierarhia Templului creată în secolul al 
XIII-lea. Al doilea după Marele Maestru, Inspectorul era stăpânul 
absolut al tuturor posesiunilor Templului din Apus. 


Jihad: Cu sensul „a purta o luptă”, /ihad-ul poate fi interpretat 
atât în sens fizic, cât şi în sens spiritual. În sens fizic, înseamnă 
războiul sfânt pentru apărarea şi răspândirea islamului, iar în 
sens spiritual, lupta interioară a musulmanilor ca indivizi 
împotriva tentaţiilor lumeşti. 


Leonită: Boală necunoscută cu simptome similare 
scorbutului, incluzând stare extremă de letargie, descuamarea 
sau crăparea pielii şi căderea părului. Se spune că Richard 
Inimă-de-Leu ar fi suferit de această maladie. 


Mameluci: Provenind din arabă, cu sensul de „sclav”, 
termenul a fost folosit pentru soldaţii, în principal de 
descendență turcă, folosiţi ca gărzi regale şi cumpăraţi şi 
crescuţi de sultanii ayyubiţi ai Egiptului, ulterior deveniți o 
armată importantă de luptători musulmani devotați. Numiţi în 
era lor „Templieri ai islamului”, mamelucii au cunoscut 
momentele de glorie maximă după ce l-au asasinat pe sultanul 
Turanshah, un nepot al lui Saladin, şi după ce au preluat 
controlul asupra Egiptului. Sub conducerea lui Baybars, imperiul 
mameluc a ajuns să cuprindă Egiptul şi Siria. Tot mamelucii au 
fost responsabili pentru micşorarea influenţei francilor din 
Orientul Apropiat. După încheierea cruciadelor, în 1291, domnia 


405 


mamelucilor a continuat până la răsturnarea lor de la putere de 
către turcii otomani în 1517. 


Mare Maestru: Conducătorul unui ordin militar. Marele 
Maestru al templierilor era ales pe viaţă de un consiliu de 
conducători templieri şi până la sfârşitul epocii cruciadelor locul 
unde îşi desfăşura activitatea a fost sediul ordinului din 
Palestina. 


Mareşal: În cadrul ierarhiei templiere, conducătorul militar. 


Maşină de asediu: Orice maşinărie folosită la atacarea 
fortificațiilor în timpul asediilor. 


Medresă: Şcoală religioasă dedicată studiului legii islamice. 


Mongoli: Populaţii nomade tribale care au trăit în jurul 
stepelor din estul Asiei până spre sfârşitul secolului al XII-lea 
când au fost unificate sub conducerea lui Genghis Han, cel care 
şi-a stabilit capitala la Karakorum şi a pornit o serie de campanii 
masive de cuceriri. La moartea lui, Imperiul Mongol cuprindea 
Asia, Persia, sudul Rusiei şi China. Prima mare înfrângere a 
mongolilor a fost provocată de Baybars şi Kutuz la Ayn Jalut în 
1260, iar în secolul al XIV-lea imperiul lor a intrat în declin. 


Musulmani şiiţi şi sunniţi: Două ramuri ale islamului 
formate în urma schismei apărute după moartea lui Mahomed în 
privinţa succesorului său. Reprezentând majoritatea, sunniţii 
credeau că nimeni nu poate să-i succeadă cu adevărat 
profetului şi atunci au numit un calif ca lider al comunităţii 
musulmane. Sunniţii îi respectă pe primii patru califi numiţi după 
moartea lui Mahomed, al căror exemplu îl urmează ca pe o 
cutumă (sunna) pe care toţi musulmanii ar trebui să o respecte. 
Pentru şiiţi, autoritatea supremă este /imamul, pe care ei ÎI 
consideră moştenitor al profetului, descinzând din linia de sânge 
a lui Ali, ginerele lui Mahomed, cel de-al patrulea calif şi singurul 
pe care ei îl respectă, respingând astfel primii trei califi şi 
tradiţiile credinţei sunnite. 


406 


Navă de transport: Ambarcaţiune care transporta cai, de 
obicei cu două punți. Pe una dintre punți încăpeau până la o 
sută de cai, iar cealaltă era folosită pentru transportul maşinilor 
de asediu şi al căruţelor. 


Outremer: Termen francez cu sensul de „peste mări“, cu 
referire la Ţara Sfântă. 


Piele: Pergament folosit la scris, cel mai adesea confecţionat 
din piele de vițel. 


Poveştile Graalului: Ciclu popular de povestiri din secolele 
al XII-lea şi al XIII-lea. Prima povestire a fost Joseph d'Arimathie, 
scrisă de Robert de Borron la sfârşitul secolului al XII-lea. Din 
acest moment, Graalul, un concept despre care se crede că 
derivă din mitologia precreştină, a fost creştinizat şi adoptat în 
legenda lui Arthur, făcută celebră de poetul francez de secol XII 
Chretien de Troyes, ale cărui opere au influenţat ulterior scriitori 
precum Malory şi Tennyson. Secolul următor a fost martorul 
multor reluări ale temei Graalului, incluzând aici Parzival de 
Wolfram von Eschenbach, care a inspirat opera muzicală a lui 
Wagner. Lucrările erau poveşti de spus la Curțile regale, de 
obicei în versuri, în care se combinau teme istorice, mitologice 
şi religioase. 


Preceptoriu: Nume latin pentru clădirile administrative ale 
ordinelor militare, în care de regulă se includeau reşedinţele de 
dormit, atelierele de lucru, grajduri şi, de obicei, o capelă. 


Quintain (în orig.): Un dispozitiv precis de antrenament 
folosit pentru practicarea loviturilor şi constând dintr-un cadru 
de lemn montat pe un stâlp, în care cavalerul lovea cu lancea, 
sau un inel atârnat de o frânghie, pe care cavalerul trebuia să îl 
smulgă cu vârful lăncii. 


Regatul lerusalimului: Regatul Latin al lerusalimului a fost 
înfiinţat în 1099, după cucerirea Oraşului Sfânt de către primii 


407 


cruciați. Primul conducător a fost Godefroy de Bouillon, un conte 
franc. lerusalimul în sine a devenit noua capitală a cruciaților, 
dar a fost pierdut şi recâştigat de câteva ori pe parcursul 
următoarelor două secole până ce musulmanii l-au cucerit 
definitiv în 1244, moment în care oraşul Acra a devenit capitala 
cruciaților. În timpul primelor cruciade, invadatorii apuseni au 
înfiinţat alte trei state: Principatul Antiohiei şi Comitatele Edessa 
şi Tripoli. Edessa a fost pierdută în 1144 după ce a fost cucerită 
de conducătorul selgiucid Zengi. Principatul Antiohiei a căzut în 
mâinile lui Baybars în 1268, Tripoli, în 1289, iar Acra, ultimul 
oraş important deţinut de cruciați, a fost cucerit în 1291, asta 
însemnând sfârşitul Regatului  lerusalimului şi al puterii 
Occidentului în Orientul Mijlociu. 


Regula: Regula Templului a fost întocmită în 1129, cu 
ajutorul Sfântului Bernard de Clairvaux, la Conciliul de la Troyes, 
unde Templul a fost recunoscut oficial de Biserică. Regula a fost 
scrisă parţial ca regulament religios, parţial ca regulament 
militar de conduită şi stabilea modul în care ar trebui să trăiască 
şi să se comporte membrii ordinului în timpul vieţii cotidiene şi 
al bătăliilor. Regula a fost îmbogăţită în decursul timpului, astfel 
că până în secolul al XIII-lea se adăugaseră peste şase sute de 
clauze, unele mai serioase ca altele, iar încălcarea lor se 
pedepsea cu expulzarea celui vinovat. 


Republicile maritime: Oraşele-stat negustoreşti italiene 
Veneţia, Genova şi Pisa. 


Richard Inimă-de-Leu (1157-1199): Fiu al lui Henric al Il- 
lea şi al lui Eleanor de Aquitania, Richard a domnit ca rege al 
Angliei din 1189 până la moartea lui, în 1199, dar şi-a petrecut 
foarte puţin timp în regat. Împreună cu Frederick Barbarossa şi 
Filip al ll-lea al Franţei, a condus a treia cruciadă pentru 
recucerirea lerusalimului care căzuse în mâinile lui Saladin. 


Sadeek: Din arabă, cu sensul de „prieten”. 


408 


Saladin (1138-1193): De origine kurdă, a devenit sultan al 
Egiptului şi Siriei în 1173, după ce a învins în câteva bătălii 
importante. Saladin şi-a condus armata împotriva cruciaților la 
Hattin şi le-a dat francilor o lovitură devastatoare. A recucerit 
cea mai mare parte a Regatului lerusalimului creat de creştini 
după prima cruciadă, ceea ce a dus la lansarea celei de-a treia 
cruciade, în timpul căreia Saladin s-a confruntat cu Richard 
Inimă-de-Leu. Saladin a fost un erou pentru Orientul islamic, dar 
a fost admirat şi temut şi de către cruciați pentru curajul şi 
galanteria lui. 


Sarazin: În epoca medievală, termenul era folosit de 
europeni pentru toţi arabii şi musulmanii. 


Seneşal: Conducătorul unei proprietăţi. În ierarhia Templului, 
Seneşalul deţinea una dintre cele mai înalte poziţii. 


Tunică de război: O haină lungă din în sau mătase, fără 


mâneci, de obicei purtată pe deasupra unei cămăşi de zale sau 
a unei armuri. 


409