Robyn Young — [Fratia Templierilor] 03 Recviem vol.1

ROBYN YOUNG 


FRĂTIA TEMPLIERILOR. CARTEA A III-A 


a, ' M 


De acelaşi autor, în trilogia Frăția TEMPLIERILOR au 
apărut 


Anima Templi 


Cruciada 


Robyn Young s-a născut în Oxford, Anglia, în 1975. Autoare de 
romane istorice a căror acțiune este plasată în Evul Mediu, a 
studiat la Universitatea Sussex din Brighton, unde a obținut 
diploma de master în scriere creativă. In 2006 a publicat primul 
volum din trilogia FRAŢIA TEMPLIERILOR, Anima Templi, urmat în 
2007 de Cruciada şi în 2008 de Recviem. 


ROBYN YOUNG 


RECVIEM 


Volumul 1 


Traducere din limba engleză Lucian Mihai Popa 
NEMIRA 2012 


Robyn Young REQUIEM 2008 


MULŢUMIRI 


La data publicării acestei cărţi, voi fi lucrat la trilogie pentru 
mai bine de zece ani. Şi n-a fost nevoie doar de timp pentru 
scrierea ei, ci şi de ajutorul nespus de valoros pe care mi l-au 
oferit familia şi prietenii mei, dar şi experţii în domeniu, care mi- 
au împărtăşit cu toată bucuria din cunoştinţele lor. Le adresez 
acest mesaj în chip de mulţumire tuturor celor care m-au ajutat. 

Le mulţumesc lui Deborah Druba şi tuturor celor de la 
Universitatea Poche pentru primirea călduroasă pe care mi-au 
făcut-o la Paris şi pentru că mi-au făcut cunoştinţă cu Joffrey 
Seguin, care mi-a arătat o parte a trecutului medieval al 
oraşului. De asemenea, îi mulţumesc şi lui Alison Weir pentru 
faptul că mi-a oferit studiile ei cu privire la Filip al IV-lea, dar şi 
lui Christine Tomkins pentru traducerea textelor din franceză. 

Le mulţumesc tuturor celor care şi-au făcut timp pentru a-mi 
vorbi cu atât de multă pasiune, oferindu-mi multe informaţii cu 
privire la istoria siturilor pe care le-am vizitat în Scoţia, în special 
lui Allan Kennedy de la Centrul Bannockburn pentru Patrimoniu, 
lui David Frame de la castelul Stirling şi lui Sarah, de la Centrul 
de informare turistică de la Berwick-upon-Tweed, pentru faptul 
că m-a ajutat să găsesc o carte foarte folositoare despre istoria 
oraşului. 

Toată recunoştinţa mea lui Steven Charlton, pentru 
experienţa de neuitat pe care am trăit-o alături de el şi de 
păsările lui de pradă. Mulţumiri celor de la Stunt Action 
Specialists - Wayne de Strete, Jeff Baker, Karl Alexander, Mark 
Griffin şi Sean George care m-au ajutat la partea cu invazia 
Canterbury-ului şi m-au învăţat care sunt cele mai bune metode 
pentru a-şi ucide inamicii. Îi mulţumesc şi lui Mark pentru 
sugestiile de lectură şi pentru verificarea scenelor de luptă. 

Trebuie să apreciez şi clubul Third Monday pentru suportul 
editorial şi pe dr. Mark Philpott de la Centrul de Studii Medievale 
şi Renascentiste şi de la Keble College, Oxford, pentru revizuirea 
manuscriselor. 


Un „mulţumesc” uriaş agentului meu Rupert Heath, pentru că 
a crezut în trilogie încă de la început şi pentru momentele 
vesele petrecute împreună. Îi mulţumesc şi lui Dan Conaway de 
la Writers House. 

Le sunt îndatorată celor de la Hodder & Stoughton pentru 
entuziasmul de care au dat dovadă şi pentru faptul că au făcut 
din fiecare pas unul atât de plăcut. Aş vrea să-i mulţumesc în 
mod special editorului meu, Nick Sayers, dar şi lui Anne, Emma, 
Tara, Kelly, Laurence, Lucy, Richard, Aslan, Melissa, Laura, 
Helen şi tuturor reprezentanţilor Editurii Hodder. Mulţumiri 
speciale le adresez şi lui Toni, Charlotte şi Emma pentru 
organizarea acelui minunat prânz şi, nu în ultimul rând, lui 
Alasdair Oliver şi Larry Rostant pentru grafica minunată. 

Multe mulţumiri echipei de la Dutton pentru dedicarea cu care 
au lucrat la trilogie, dar şi editorului american, Julie Doughty. 
Desigur, le mulţumesc tuturor editorilor şi echipelor lor pentru 
eforturile depuse. 

În cele din urmă, le mulţumesc din inimă familiei şi prietenilor 
mei pentru că mi-au permis să împart cu ei toate suişurile şi 
coborâşurile acestei incredibile călătorii care s-a dovedit a fi 
deseori istovitoare, uneori terifiantă, dar întotdeauna plină de 
satisfacţii. Mai mult decât oricui, îi ofer toată dragostea mea lui 
Lee: colaborator, critic, asistent de cercetare, prieten şi mult 
mai mult. 


Requiem aeternam dona eis, domine, et lux perpetua luceat 
eis. 

(„Dă-le pacea veşnică, o, Doamne, şi fie ca ei să fie scăldaţi 
pe vecie în lumină!”) 

Începutul Liturghiei mortilor 


PROLOG 


Răceala podelei se strecură prin materialul subţire al 
pantalonilor până în sângele bărbatului care îngenunche. Piatra 
tare şi rezistentă îl zgâria, însă disconfortul pe care i-l provoca îi 
conferea siguranţă; dalele de piatră de sub picioarele lui erau 
singurul lucru solid din încăpere. Fumul produs de tămâia care 
ardea îi ustura ochii. Era un miros aspru, care îi aducea aminte 
de frunzele arse. Nu-şi putu da seama ce e, dar atunci când 
intră în biserică, nu-l întâmpină doar mirosul liniştitor de tămâie. 
În jurul său, pe lângă ziduri, se furişau umbre, vagi şi 
necunoscute, proiecţii ale celor care treceau prin faţa 
lumânărilor care licăreau în suporturile aşezate pe podea la o 
distanţă într-atât de mare una de cealaltă, încât flăcările 
tremurânde aruncau prea puţină lumină limpede şi nu reuşeau 
decât să-l dezorienteze şi mai mult. La câţiva metri în stânga sa, 
podeaua fusese împroşcată cu o substanţă care strălucea 
umedă. Aici, în întuneric, părea c-ar fi aproape neagră, dar la 
lumina zilei tânărul bărbat ştia că trebuie să fi fost de un roşu 
puternic. Încă mai putea simţi mirosul ascuţit, metalic, atât de 
diferit de cel înţepător de tămâie, şi înghiţi cu greu nodul de 
greață care i se pusese în gât. 

Nu la aşa ceva se aşteptase. In parte, era bucuros; poate că 
n-ar fi putut rezista până la capăt dacă ar fi ştiut ce avea să i se 
ceară în noaptea acesta. Singurele lucruri care îl opreau să 
execute ceea ce i se poruncise, erau oamenii din umbră şi frica 
de ceea ce ar fi putut să i se întâmple dacă avea să refuze. Insă 
nu voia să se arate neputincios. Voia să facă totul aşa cum 
trebuie, în ciuda tremurului, aşa că privea drept înainte, cu 
pieptul gol în faţă şi palmele transpirate împreunate strâns la 
spatele său. 

Siluetele încetară să se mai mişte, iar în cameră se aşternu 
tăcerea. Putea auzi ciripitul păsărilor de afară venind dinspre 
geamurile înalte, toate acoperite cu pânză neagră. Se crăpa de 
ziuă. 

Cineva se mişcă în stânga sa. Văzu o siluetă apropiindu-se de 
el şi simţi cum stomacul i se strânge de frică. Era un bărbat 


7 


îmbrăcat cu o manta sclipitoare, cusută din sute de cercuri de 
mătase care se suprapuneau, în nuanţe de albastru şi roz: 
cobalt, azuriu, trandafiriu, violet. Pe alocuri, materialul era tivit 
cu fire argintii care străluceau când lumina lumânărilor se 
reflecta în ele, dând impresia că bărbatul era acoperit cu solzi 
de peşte. Tânărul ştia că cel care se apropia era bărbat, căci 
vorbise deseori în timpul ceremoniei, călăuzindu-l, poruncindu-i, 
însă chipul îi fusese acoperit în permanenţă de o glugă, din 
acelaşi material ca şi mantaua, care-i ajungea până la piept. | se 
părea surprinzător faptul că vedea pe unde merge. Pe sub 
glugă, capul părea să aibă o formă ciudată, iar vocea lui, atunci 
când spunea ceva, era înfundată şi profundă. 

— Ai ales calea cea dreaptă, şi ai făcut asta cu înţelepciune. 
Ai depus jurămintele şi nu te-ai lăsat pradă tentaţiilor şi spaimei. 
Acum vei da testul final şi cel mai primejdios. Ascultă-mă, aşa 
cum ai făcut legământ, şi totul are să fie bine. Bărbatul făcu o 
scurtă pauză. Mi te vei supune acum şi pentru totdeauna? 

— Da, răspunse cu voce scăzută tânărul bărbat. 

— Dovedeşte-o! strigă silueta, dându-şi gluga jos şi 
aplecându-se în faţa tânărului care se feri atunci când văzu faţa 
scheletică, luminată de lumânările de pe podea astfel încât osul 
să pară mult mai galben şi mai proeminent, iar găvanele mult 
mai negre. 

Chiar dacă ştia că nu e decât o mască şi văzu pentru câteva 
clipe dincolo de orbitele goale ale craniului ochii negri ai celui 
care o purta, teama care îl cuprinse nu se risipi, iar atunci când 
bărbatul trase de sub faldurile hainei sale din solzi de peşte o 
cruce de aur pe care o ţinu în faţa sa, inima tânărului era gata 
să-i sară din piept. 

— Scuipă pe ea. 

— Poftim? 

— Neagă puterea pe care o are asupra ta. Dovedeşte că-mi 
eşti loial doar mie, că prin venele tale curge acelaşi sânge cu al 
fraţilor tăi. 

Ochii tânărului priviră-n stânga şi-n dreapta cu repeziciune, 
văzând bărbaţii care ieşeau din umbră. 

Cu toţii purtau măşti de culoare sângerie, având pictate pe 
faţă un cap alb de cerb. 


— Scuipă! ordonă iarăşi bărbatul. 

Simţind apropierea bărbaţilor care blocau lumina plăpândă a 
lumânărilor, tânărul se aplecă spre crucea ridicată în faţa lui. 
Strânse cu greu salivă în gura sa uscată. Inchise ochii şi scuipă. 


PARTEA ÎNTÂI 


10 


1 


Bordeaux, Regatul Franței 
23 noiembrie 1295 


Palmele lui Mathieu erau transpirate. Strânse cu putere sabia 
lată, parcă pentru a se linişti, şi se uită în dreapta, acolo unde 
comandantul său luase poziția de luptă. Bărbatul privea fix uşile 
duble din extremitatea încăperii. O dâră de transpiraţie se 
prelinse pe chipul său. Lovitura ca de tunet bubui iarăşi, 
mişcând uşile cu violenţă şi făcându-i pe cei nouă soldaţi aliniaţi 
în centrul camerei să bată în retragere. În liniştea care urmă, se 
auzi desluşit respiraţia lor sacadată, iute şi seacă. Câteva 
secunde mai târziu, o altă lovitură puternică zgudui porţile. De 
data asta, nu li se mai acordă niciun răgaz. Uşile fură crăpate şi 
se sparseră, aşchii de stejar explodând în interiorul încăperii, 
lovind zgomotos tapiseria şi ricoşând din dalele de piatră. Atunci 
când berbecul cu cap de fier fu tras afară se auzi un scârţâit 
puternic şi imediat începură să intre soldaţi prin spărtură. 

Mathieu simţi un val de frică. Pentru o secundă doar, rămase 
nemişcat. Îi trecură prin minte vorbe şi rugăciuni fără înţeles. Nu 
avea decât nouăsprezece ani. Nu se gândise niciodată la aşa 
ceva atunci când tatăl său îi asigurase postul acesta. Doamne, 
Dumnezeule, cruță-mi viața! Apoi, când auzi ordinul de atac al 
comandantului său şi văzând cum camarazii săi se avântă în 
întâmpinarea soldaţilor, se forţă şi el să înainteze. Un soldat ieşi 
cu repeziciune în faţa lui. Mathieu avu timp să vadă scutul în 
formă de zmeu cu bosaj din fier care se ridică în faţa lui, sclipind 
albastru-stacojiu, având aceeaşi culoare ca şi tunica pe care o 
purta bărbatul, şi pară cu paloşul său lovitura menită să-l 
nimerească în cap. În jurul său, ceilalţi soldaţi se ciocneau cu 
atacatorii lor într-un haos de săbii şi armuri. In micuța încăpere 
sunetul de oţel răsuna puternic, însoţit de trosnetul asurzitor pe 
care îl provocau săbiile lovite de scuturi şi zăngănitul cizmelor 
împlătoşate. Spre deosebire de soldaţii înzăuaţi, care purtau 
coifuri de fier, gărzile aveau doar nişte pieptare din piele 


11 


tăbăcită şi pulpare întărite cu piele pentru protejarea pieptului şi 
a coapselor. 

Mathieu scrâşni din dinţi atunci când soldatul se aruncă din 
nou asupra lui, lovitura năprasnică aproape smulgându-i sabia 
din mână. Ar fi vrut să se întoarcă şi să fugă, dar ostaşul îl forţa 
să se dea înapoi, lovind continuu şi împingându-l, iar acum 
aproape că ajunsese la perete şi nu mai avea unde să se 
retragă. Scoase un strigăt disperat atunci când încercă să-l 
împingă pe soldat, iar acesta nu cedă. Sudoarea făcea să-l 
usture ochii, orbindu-l. Nu mai avea loc să se mişte. Evită o 
lovitură rapidă îndreptată spre coaste, apoi o alta care-i viza 
pieptul, apoi lovi aiurea. Soldatul se aplecă spre stânga, evitând 
sabia. Mathieu văzu dinaintea ochilor săi doar albastru şi 
stacojiu atunci când scutul cu bosaj de fier al soldatului îl lovi în 
faţă. Corpul îi fu săgetat de o suferinţă agonizantă. Îi ţâşni sânge 
din nas şi pe gură, se clătină pe picioare, lovindu-se de perete, 
cu sabia în lateral. In clipa următoare simţi cum îl străpunge 
ceva în partea de sus a corpului, apoi fu cuprins de o durere 
cumplită. Soldatul îşi împlântase sabia în carnea moale de la 
subraţ, zonă care nu era protejată de armura din piele. Mathieu 
ţipă atunci când soldatul lovi mânerul spadei cu palma sa 
înmănuşată, înfigându-şi lama până la capăt cu un geamăt de 
efort. 

Mathieu simţi cum scapă din mână spada sa cu lamă lată. În 
partea cealaltă a camerei văzu cum alţi ostaşi îşi fac loc prin 
spărtura din uşă pentru a-i ajuta pe ceilalţi. Dar nu mai era 
nevoie; camarazii săi erau depăşiţi numeric, iar adversarii le 
erau superiori. Totul se întâmplase foarte repede. Văzuseră din 
casa principală cum fuseseră ucise gărzile de la porţi şi cum 
înaintaseră năvalnic soldaţii, fără să le lase timp să ferece uşile. 
Când sabia fu trasă afară din el, văzu cum îi ţâşneşte sângele. 
Alunecând încetişor către podea, Mathieu zări cum unul dintre 
camarazii săi cade, aplecându-se peste spada care îi perforase 
stomacul. Ceilalţi se retraseră la repezeală, încercând să 
formeze o linie de apărare în faţa scărilor care duceau către un 
coridor. Auzi cum cineva strigă ceva undeva deasupra lui, însă 
înainte să-şi dea seama de unde vine vocea, se prăbuşi la 
podea, lăsând pe perete o dâră roşie. 


12 


Pe măsură ce omul cobori, strigătele sale deveniră tot mai 
puternice, acoperind larma din încăpere. Unul câte unul, soldaţii 
se opriră, permițându-le gărzilor să se retragă. Păşind peste 
ultimele trepte, bărbatul continuă să strige ceva într-o franceză 
stricată. Rotindu-şi spada, trecu pe lângă gărzile sale şi se 
îndreptă către soldaţii care stăteau pe loc, respirând precipitat 
prin coifurile lor. Nu făcură niciun pas în spate, aşa că bărbatul 
se opri lângă ei, privindu-le tunicile. Faptul că le recunoştea 
uniformele nu-l liniştea deloc. 

— Ce înseamnă asta? | se ghicea groaza din voce, dar şi furia, 
însă îşi ţinea spada strâns. Cum îndrăzniţi să-mi luaţi cu asalt 
casa? Oamenii mei! Arătă cu mâna către trupurile gărzilor ucise, 
rămânând cu ochii aţintiţi pentru o clipă asupra corpului lui 
Mathieu, cel mai tânăr dintre toţi. Cine este comandantul 
vostru? Vreau să vorbesc cu el. Nimeni nu spuse nimic. 
Răspunde! 

— Poţi să vorbeşti cu mine, lord Pierre de Bourg. 

În încăpere intră un bărbat care privi în jurul său când păşi 
peste bucăţile din uşi. Părea să aibă vreo treizeci de ani, avea 
un chip alungit, ochi căprui şi un ten bolnăvicios, fad, ca şi cum 
ar fi fost mult mai închis la culoare, dar fusese ferit de soare de 
foarte mult timp. Părul îi era acoperit de o glugă din mătase şi 
purta o manta lungă de călătorie care fusese aşezată cu grijă 
peste umerii săi subţiri, astfel încât părea mai lat în spate şi mai 
înalt decât era în realitate. Mantaua era simplă, însă splendid 
țesută, având câte un inel metalic cusut de fiecare parte a 
pieptului, prin care era trecut un lanţ de argint cu care se 
prindea acoperământul. 

— Cine eşti? întrebă Pierre. 

Bărbatul îşi scoase mănuşile de mătase, arătându-şi mâinile 
subţiri cu vene albastre, şi-l privi fix pe lord. 

— Numele meu este Guillaume de Nogaret. 

Vorbea în dialectul nordic, însă Pierre recunoscu accentul din 
sud, moale, în limba dură pe care o vorbea. Soldaţii îi făcură loc 
lui Guillaume de Nogaret pe măsură ce acesta înaintă, dar 
săbiile lor erau în continuare îndreptate către Pierre, ale cărui 
gărzi se adunaseră în spatele lui pentru a-l proteja. 

Nogaret făcu un gest cu mâna. 


13 


— Lasă-ţi arma jos. 

Pierre se gândi să-şi recâştige autoritatea pe care o pierduse 
în faţa calmului desăvârşit al lui Nogaret. 

— Nu voi face aşa ceva. Mi-ai invadat casa, mi-ai omorât 
oamenii. Din ordinele cui ai făcut toate astea? 

— Sunt ministrul regelui Filip. Sunt aici la ordinele sale. 

Privirea lui Pierre se îndreptă asupra soldaţilor îmbrăcaţi cu 
tunici  albastre-stacojii: culorile gărzii regale, staționată în 
Bordeaux sub comanda fratelui regelui, Charles de Valois. 

— Am fost informaţi, continuă Nogaret, că ne-aţi spionat 
trupele şi aţi oferit informaţii englezilor din Bayonne. 

— E ridicol! De unde aţi auzit aşa ceva? Cine mă acuză? 

— Lasă arma jos, repetă Nogaret, sau oamenii mei te vor forţa 
să o faci. 

Urmă o lungă pauză înainte ca Pierre să se supună. 

— Spune-le gărzilor tale să-şi lase armele pe podea şi să se 
dea înapoi, către perete. 

Pierre se întoarse către oamenii săi şi încuviinţă scurt din cap. 
De îndată ce-şi puseră armele pe jos, camera fu animată de 
mişcarea gărzilor regale, care începură să adune săbiile, 
împingându-i pe oamenii lordului, supuşi şi supăraţi, către 
perete. Trupurile lui Mathieu şi al celuilalt bărbat fură trase de-a 
lungul încăperii şi aruncate într-un colţ. 

— Câţi oameni locuiesc în această casă? se răsti Nogaret. 

— Familia mea şi servitorii noştri, dar, orice ai vrea de la 
mine, ei nu trebuie să aibă de-a face cu asta. 

— Cercetaţi încăperile de la etaj, spuse Nogaret, făcând semn 
către cinci soldaţi. Aduceţi pe oricine găsiţi! Dacă se opun, 
folosiţi orice măsură de supunere credeţi de cuviinţă. 

Pierre păru deznădăjduit atunci când ostaşii urcară zgomotos 
scările. 

— Vă implor, nu le faceţi rău! Se întoarse către Nogaret. Vă 
rog, acolo sunt soţia şi copiii mei! 

— Aduceţi-i încoace, spuse acesta către doi soldaţi. Arătă spre 
culoarul întunecos care se deschidea din încăperea în care se 
aflau. Coridorul duce către bucătării? Răspunde! strigă el cu 
asprime, văzând că Pierre rămâne tăcut. 


14 


Pierre încuviinţă din cap. Fu condus de-a lungul coridorului, iar 
Nogaret îi urmă, lăsând restul soldaţilor să păzească gărzile. 

Bucătăria era mare, camera principală fiind împărţită în două 
de o masă aşezată pe capre de lemn, pe care se aflau două 
vase cu legume tăiate, o grămadă de morcovi noduroşi şi un 
cuţit. Deasupra vetrei era atârnat un cazan din care ieşea abur 
şi o pereche de fazani erau agăţaţi într-un cârlig, penele ca de 
bronz şi peruzea fiind luminate printr-o fereastră aflată la 
înălţime. Încăperea era încălzită şi mirosea a ierburi. 

Privirea lui Nogaret se opri pe grămada de morcovi. Văzu unul 
în apropierea cuţitului, tăiat pe jumătate, în jurul căruia se aflau 
cubuleţe. 

— Unde sunt bucătarii? 

— Sus. Când s-a dat alarma, i-am trimis pe toţi la etaj, până 
când aveam să aflu ce se întâmplă. Pierre îl fixă pe Nogaret cu o 
privire duşmănoasă. Dar nu mi-ai lăsat timp pentru aşa ceva, 
mi-ai spart uşa şi mi-ai atacat oamenii. 

— De obicei, trădătorii nu sunt avertizaţi înainte, iar oamenii 
tăi nu mi-au permis să intru, astfel că a trebuit să apelez la 
forţă. Oamenii tăi au fost cei care i-au atacat pe ai mei, fără să 
le dea răgazul să le explice de ce au venit. 

— Nu sunt trădător! se răsti Pierre. 

— Vom vedea imediat. Nogaret se duse la masă şi apucă 
cuțitul. Ţineţi-l! 

— Stai... vă rog! imploră Pierre, în timp ce soldaţii îl apucară 
strâns. 

Nogaret privi cuțitul. Lama subţire era pătată de sucul 
legumelor. 

— Ştim că ai luat legătura cu forţele englezeşti din Bayonne şi 
le-ai transmis informaţii cu privire la soldaţii noştri din Bordeaux. 
Ce efective avem. Sistemul de apărare. 

— Nu ştiu cum aţi aflat lucrurile astea, dar vă asigur că nu 
sunt adevărate. Nu m-am întâlnit niciodată cu niciun soldat 
englez. 

— Fii serios, zise Nogaret cu prefăcătorie. N-are cum să fie 
adevărat ce spui. Atunci când regele Edward locuia aici, în oraş, 
trebuie să fi cunoscut mulţi. 

— Nu asta am vrut să spun. 


15 


— l-ai plătit tribut lui Edward pentru proprietăţile tale atunci 
când se afla în posesia ducatului. Ba chiar i-ai pus la dispoziţie şi 
muncitorii care să-l ajute la construcţia oraşelor sale. Tonul lui 
Nogaret era plin de dispreţ. A presărat sudul Franţei cu micile lui 
aşezări, ca un câine care-şi marchează teritoriul. 

— Atunci, aşa cum spui şi tu, dacă Edward este stăpânul 
pământului pe care se află locuinţa mea, cum aş putea eu, sau 
orice alt nobil din ducatul Guienne, să nu mă fi întâlnit cu 
englezii la un moment dat în trecut? 

— Edward a fost stăpânul tău, răspunse tăios Nogaret. Nu mai 
este de mai bine de un an, nu de când regele Filip stăpâneşte 
acest ducat, şi totuşi se pare că jurămintele tale de credinţă, fie 
ele făcute doar din supunere ori chiar de bunăvoie, îi sunt 
adresate celui din trecut. 

— Nu este adevărat. Îi sunt loial regelui meu. Pierre îşi ridică 
capul. In ciuda tuturor lucrurilor pe care le-a făcut aici. 

— Dar ce a făcut aici? întrebă Nogaret. 

— Nu sunt orb. Ştiu că lucrurile astea se întâmplă în toată 
regiunea. Gărzile regale continuă să sosească din nord, punând 
stăpânire pe oraşe şi castele, doar că acum îi alungă pe nobili, le 
confiscă proprietăţile, bogăţiile. În lunile care au trecut n-am 
făcut decât să privesc toate astea şi să le îndur cu dinţii 
încleştaţi, însă doar atât. Nu am luat niciodată contact cu forţele 
armate ale lui Edward şi nici nu intenţionez să o fac. 

— Ai îndurat? Nogaret cobori tonul vocii. Vorbeşti despre 
regele nostru ca despre un copil care a făcut ceva supărător şi 
te-a deranjat. Suveranul acestui regat confiscă pe drept 
teritoriile deţinute de un străin, care prin faptele sale le-a 
confiscat regalității franceze, şi tu ai îndurat acţiunile 
suveranului tău? Ochii lui Nogaret erau duri. Aduceţi-l! 

Pierre se zbătu, însă cei doi soldaţi îl traseră până la capra din 
centrul bucătăriei. 

— Puneţi-i mâna pe masă şi ţineţi-o dreaptă! 

Pierre se luptă din greu în timp ce unul dintre soldaţi îl apucă 
de încheietura mâinii. Celălalt îşi puse braţul în jurul gâtului lui şi 
strânse, frângându-i rezistenţa. Cel care îl ţinea de încheietură îl 
forţă să-şi pună mâna pe masă, cu palma deschisă. Nogaret îi 
dădu cuțitul. 


16 


— Pierre de Bourg, încă n-ai îndurat nimic. 

Din pasajul exterior se auzi zgomot. Nogaret privi în jurul său, 
auzind o voce necunoscută şi indignată. Se deschise uşa şi un 
bărbat intră în cameră, faţa lui congestionată exprimând 
nelinişte. Era cam de aceeaşi vârstă cu Nogaret, scund şi slab, 
avea nasul coroiat şi colţurile gurii lăsate moi peste bărbia 
aproape inexistentă. Un soldat din garda regală stătea nesigur 
în spatele bărbatului. Ignorând justificările ostaşului, Nogaret îl 
privi pe intrus. Purta o mantie cu glugă, tivită cu blană maro, iar 
dedesubt, o tunică albă lungă. De sub faldurile hainelor sale 
ieşeau două sandale. Era un preot. 

Necunoscutul îşi mută privirea de la cuțitul ţinut deasupra 
mâinii lui Pierre. 

— Vă implor, eliberaţi-l pe acest om! spuse el. 

— Ce cauţi aici? întrebă Nogaret. Cine eşti? 

— Bertrand de Got, episcop de Comminges. Episcopul se uită 
iarăşi la Pierre, care încetase să se mai zbată şi îl privea plin de 
speranţă. 

— Eşti cam departe de dioceza ta. 

— L-am vizitat pe unul dintre nepoţii mei, un preot din 
Bordeaux. Eram la biserică atunci când am aflat că au sosit 
gărzile regale pentru a-l aresta pe lordul de Bourg. 

— Şi de ce te interesează pe tine lucrul acesta? 

Bertrand trase aer în piept, astfel încât vocea lui răsună 
limpede. 

— Pierre este unul din cei care au făcut donaţii bisericii 
nepotului meu şi unul dintre cei mai respectaţi enoriaşi ai 
parohiei. Nu-mi pot imagina ce-ar fi putut face pentru a merita 
un astfel de tratament. Un mesager a fost trimis la arhiepiscop, 
pentru a-l informa despre cele ce se întâmplă, adăugă el cu 
subînţeles. 

Nogaret nu păru deranjat de cuvintele episcopului. 

— Acest respectat om este un trădător. El şi alţii din regiune 
le-au raportat englezilor mişcările pe care le fac trupele noastre, 
iar noi ştim că englezii se pregătesc să ne atace din nou, în 
încercarea de a recuceri ducatul. 

— Nu pot să cred aşa ceva. 


17 


— E bine ştiut faptul că a fost în relaţii foarte apropiate cu 
Edward al Angliei. Nu mi se pare deplasat să presupunem că şi- 
ar dori să-l susţină în continuare pe vechiul său stăpân. 

— Dar majoritatea demnitarilor din zonă au avut de-a face cu 
lordul Edward, protestă Bertrand. Eu însumi m-am întâlnit cu 
regele Angliei nu de puţine ori în timpul vizitei sale în Gasconia. 

— Nu văd de ce trebuie să mă explic în faţa ta, ep/scopule. 
Nogaret accentuă ultimul cuvânt, vocea sa relevând pentru 
prima oară o trăire adevărată. Apoi i se adresă soldatului din 
spatele său. Condu-l afară. Ai grijă să părăsească proprietatea 
aceasta. 

— E o ruşine. Bertrand îl fixă pe Nogaret cu o privire 
acuzatoare. Arhiepiscopul nu va accepta aşa ceva, nu la el în 
provincie. 

— Locuinţa aceasta a fost luată în stăpânire de regele Franţei 
şi se află în posesia lui. Pleacă sau vei fi pedepsit pentru 
încălcarea proprietăţii regale. 

— Nu acesta va fi sfârşitul confruntării noastre. Bertrand de 
Got îl privi pe lordul Pierre şi dădu din cap. Îmi pare rău, Pierre, 
am făcut tot ce mi-a stat în putinţă. 

Pierre se căzni să scape din mâinile soldaţilor, cu ochii ieşiţi 
din orbite. 

— Dumnezeule, Bertrand, ajută-mă! 

Nogaret se apropie de prizonier scuipând cuvintele printre 
dinţii încleştaţi. 

— Dumnezeu nu mai stăpâneşte peste aceste pământuri. 

— Bertrand! strigă Pierre. 

Episcopul se îndepărta însă, însoţit de soldatul din garda 
regală, care închise uşa către bucătărie, ascunzându-l privirii pe 
camaradul său care ridicase mâna pentru a înăbuşi strigătul 
scos de Pierre în timp ce cuțitul îi trecu prin mână. 

După ce încheie tortura, Nogaret se întoarse în prima 
încăpere, lăsându-l pe Pierre, aproape inconştient, cu unul 
dintre soldaţi. Celălalt îl urmă afară, ştergându-şi mâinile cu un 
prosop de bucătărie. In sala cea mare se adunaseră mai multe 
persoane: trei bărbaţi şi patru fete, servitori după felul în care 
erau îmbrăcaţi, şi o femeie palidă la faţă şi slabă, îmbrăcată cu o 


18 


rochie elegantă, care ţinea strâns lângă ea doi băieţi. Unul 
dintre ei îşi ţinea faţa în mâini şi plângea. 

Când intră Nogaret, câteva gărzi ale lui Pierre îşi ridicară 
ochii, urmărindu-l furioşi. Femeia privi şocată soldatul plin de 
sânge. Unul dintre servitori, un bătrân, înaintă, însă se dădu în 
lături, lovindu-se de perete, atunci când o spadă fu îndreptată 
spre el. 

Nogaret văzu că un alt gardian păzea acum trupurile celor doi 
morţi în timpul primei confruntări şi că unul dintre soldaţii gărzii 
regale fusese rănit. Traversă încăperea, apropiindu-se de un 
bărbat al cărui tabar era tivit cu brocart galben. 

— Căpitane, ce s-a întâmplat? 

Căpitanul îl conduse către uşile de la intrare, ca să nu poată fi 
auziţi de prizonieri. 

— Când l-au auzit pe lord ţipând au încercat să ne atace. Unul 
dintre ei a reuşit să ia o sabie de la un om de-al meu. Sper că 
trădătorul acela nemernic a mărturisit, adăugă cu brutalitate. 

— Nu încă. 

Căpitanul se încruntă. 

— Interogatoriul mi s-a părut a fi foarte convingător. 

— Ai făcut ce ţi-am spus? întrebă Nogaret, ignorând 
comentariul. 

— Căruţa este încărcată chiar acum. Căpitanul făcu o scurtă 
pauză. Dar dacă nu a mărturisit, n-ar trebui să aşteptăm până 
când primim confirmarea? E posibil să fi spus adevărul. Poate că 
informaţiile noastre sunt greşite? 

— Nu sunt, spuse Nogaret hotărât. Aceşti oameni trebuie 
supuşi înainte de a ne compromite. In prezent, le facem faţă cu 
brio englezilor, însă nu ne putem permite ca asemenea fapte să 
ne pericliteze poziţiile. Au cucerit Blaye şi Bayonne la începutul 
războiului. Cu informaţii mai bune am putea pierde şi mai mult 
teren. 

Căpitanul aprobă. 

— Ai grijă ca lordul să fie transportat împreună cu familia sa în 
temniţă. Soarta lor se va hotărî la vremea potrivită. 

Lăsându-şi căpitanul să le strige ordinele soldaţilor, Nogaret 
ieşi afară în după-amiaza însorită de noiembrie. 


19 


În faţa casei era agitaţie în jurul unei căruţe mari cu coviltir. 
Scutierii aveau grijă de cai, în timp ce soldaţii tropăiau înainte şi 
înapoi pe o uşă laterală, cărând o mulţime de obiecte: 
candelabre, rochii cu trenă din mătase - soldatul roşu la faţă 
care le căra fiind luat în râs de camarazii săi -, un set de farfurii 
din argint, un braţ de cărţi, două săbii cu teaca frumos 
ornamentată, o cutie din lemn roşu plină cu mirodenii. 

Nogaret se îndreptă către căruţă, soldaţii forfotind în jurul ei. 
Privi înăuntru la multitudinea de obiecte de mobilier şi haine. 
Văzând ceva strălucitor pe podeaua căruţei, întinse mâna şi 
apucă un colier din mărgele de sticlă. Aruncă cu furie înapoi 
podoaba fără valoare. Îşi dorise foarte mult ca bunurile acestea, 
laolaltă cu cele pe care le luase de la celelalte familii, să fie 
suficiente pentru a justifica timpul petrecut aici, mai ales că 
toate confiscările fuseseră ideea lui. 

— Stăpâne. 

Un soldat arătă către porţi. Strângând din ochii din pricina 
soarelui puternic, Nogaret văzu un călăreț apropiindu-se de ei, 
copitele calului ridicând nori de praf. Se întrebă întâi dacă 
episcopul se decisese să se întoarcă, dar pe măsură ce silueta 
se apropia, Nogaret văzu că purta o haină care îi era cunoscută, 
de culoare neagră cu stacojiu. Era un mesager de la curtea 
regelui. Recunoscu bărbatul din Paris. 

— Stăpâne de Nogaret, spuse bărbatul în chip de salut, 
trăgând aer în piept cu greu în timp ce opri calul. Descălecând, 
băgă mâna într-un săculeţ de piele prăfuit şi scoase un 
pergament. Cei din oraşul-garnizoană mi-au spus unde vă pot 
găsi. 

Nogaret rupse sigiliul din ceară şi desfăcu pergamentul. Citi 
repede mesajul. 

— Stăpâne? Căpitanul, care auzise tropăitul calului, ieşise din 
casă. 

Dinăuntru se auzi un strigăt disperat. Tânăra femeie era trasă 
afară prin rămăşiţele uşilor de la intrare de doi soldaţi. Tipa 
după copiii ei. 

— Terminaţi aici. Nogaret îşi ridică vocea pentru a acoperi 
gălăgia. Trimiteţi căruţa la prinţul Carol. El va avea grijă ca 
aceste bunuri să ajungă la regele Filip. 


20 


— Bineînţeles. Căpitanul îl privi întrebător pe mesager. Ne 
părăsiţi, stăpâne? 

— Trebuie să mă întorc la Paris. Nogaret pocni din degete 
către scutierul care îi ţinea calul. M-a chemat regele. 


21 


IN 


Malurile Senei, Paris 
19 decembrie 1295 


Galera lunecă greoi pe lângă chei, scârţâind atunci când se 
lovi de pietre. Bărbaţii apucară funiile care le fură aruncate şi le 
trecură prin inele de fier, întinzându-le pentru a stabiliza nava. 
Pasarelele fură lăsate jos cu un zgomot puternic şi o mulţime de 
bărbaţi cu feţe arse de soare şi înăsprite de vânt începură să 
debarce. Mantiile albe pe care le purtau erau umede de la ceața 
care plutea deasupra fluviului şi învăluia leneşă catargul navei 
de care atârna un stindard în două culori. 

Will Campbell se apropie de marginea galerei pe măsură ce 
oamenii din faţa lui debarcau. Scrută cu privirea zona de 
debarcare, aerul rece şi umed umplându-i plămânii. Clădirile 
oraşului se întindeau până departe într-o multitudine de 
acoperişuri şi turnuri. Rândurile de case din mortar şi lemn, cu 
câteva etaje, păreau vagi şi lipsite de materialitate în aerul 
ceţos, întrerupt de bisericile şi mănăstirile de dimensiuni uriaşe. 
Aproape imediat în faţa portului se afla primăria: scaunul 
administrativ al ofițerului comercial, clădire care străjuia 
deasupra pieţei Greve. Structura impozantă se afla în centrul 
unei reţele de ateliere, pieţe de desfacere şi case care se înşirau 
pe malul drept al fluviului: centrul administrativ al Parisului. Will 
fixă poziţia clădirilor pe care le recunoştea, însă orice încercare 
de a înţelege dispunerea oraşului era zădărnicită de ceaţă şi de 
oră. Trecuseră mulţi ani de când stătuse pe malurile Senei. 
Aruncă o privire peste umăr către forma cocoşată a lle de la 
Cite, care se ridica din apele Senei, albă în întregime. Inima 
Franţei. Văzu turnurile palatului din extremitatea vestică a 
insulei şi strânse din dinţi. 

— Arată la fel, nu-i aşa? 

Simon veni lângă el şi-şi puse mâinile mari pe balustradă. 
Barba sa se îndesise în timpul călătoriei, însă smocul de păr 
şaten din vârful capului parcă se subţiase. Will, care era aproape 


22 


cu treizeci de centimetri mai înalt decât grăjdarul musculos, 
văzu o zonă fără păr pe capul lui. 

— Eu şi cu Robert încercam să ne amintim cât timp a trecut. 
După calculele mele, trebuie să fie aproape treizeci de ani. 

— Douăzeci şi nouă. 

Simon zâmbi cu mâhnire, arătându-şi dintele rupt din faţă. 

— Atunci m-a bătut Robert. 

— Mi-am auzit cumva numele? 

Se întoarseră. Un cavaler înalt, cu ochii cenușii şi un chip încă 
frumos şi tânăr, în ciuda ridurilor care îl brăzdau, se apropie de 
ei. 

— Ai câştigat pariul, îi spuse Simon. 

— Nu aveam niciun dubiu, zâmbi Robert. Tu n-ai putea 
număra nici degetele unui ciung. Il bătu pe Simon pe spate şi se 
uită la Will, care rămăsese tăcut, privind în gol înspre oraş. E 
ciudat că ne-am întors aici, nu-i aşa? Zâmbetul de pe chip îi 
pieri. S-au întâmplat atât de multe. 

— Ar trebui să vezi ce fac caii, Simon, spuse brusc Will. Se 
îndreptă către scândurile pe care călcau ultimii cavaleri care 
debarcau, lăsând la urmă sergenţii şi echipajul galerei. 

Aruncându-i rapid o privire lui Simon, Robert o luă după Will. 

— Marele Maestru vrea să vorbească cu noi. Cred că a uitat 
cum se ajunge la Templu. 

Coborâră, pasarela îndoindu-se sub greutatea lor. Când sări 
pe cheiul de piatră, Will se simţi cuprins de un sentiment al 
irevocabilului. Ar fi vrut să se întoarcă, să urce şi să continue să 
navigheze. 

Îşi târşâiră picioarele de-a lungul cheiului, păşind pe malul 
noroios şi urât mirositor, plin de tot felul de gunoaie: capcane 
pentru ţipari, un pantof de lemn, o pasăre moartă, cu aripile 
întinse. Pământul de sub picioarele lor se întărea pe măsură ce 
se apropiau de capătul cheiului, acoperit de nisip maro şi fire de 
iarbă groasă, care dădea într-o stradă desfundată. Zona era 
plină de bărbaţi şi femei care mergeau la muncă după slujba de 
dimineaţă. O caleaşcă trasă de un singur cal trecu hurducăindu- 
se, purtând în ea două femei îmbrăcate cu rochii frumoase, 
roţile atelajului patinând în noroi. Un grup de copii murdari 
alergară după ea, strigând plini de speranţă către cele două 


23 


femei, care priviră cu indiferenţă în altă parte. După ce trecură 
copiii, dintr-o alee ieşiră alergând o mulţime de porci, urmaţi 
îndeaproape de un porcar care-i mâna cu un băț, încercând să-i 
împingă către mal, în apropiere de un debarcader unde câteva 
cotigi erau încărcate cu cherestea. 

Ceva mai în faţă, cavalerii se grupaseră avându-l în frunte pe 
Marele Maestru. Jacques de Molay era un bărbat bine făcut, cam 
pe la cincizeci de ani, al cărui păr gri, ciufulit, îi cădea peste 
umeri. La fel ca şi ceilalţi templieri, avea barbă însă, spre 
deosebire de Will şi de Robert, care şi-o îngrijeau, el o lăsase să 
crească, ajungându-i aproape până la piept. Will îl auzise odată 
pe un cavaler spunând că înainte de o bătălie Marele Maestru îşi 
împletea barba şi o ascundea sub haine. Jacques vorbea cu un 
oficial al Templului într-o franceză stricată, guturală. 

— Vorbeşte cu administratorul şi află unde ar trebui să ne 
ancorăm nava, apoi pune-i pe sergenţi să vină după noi cu 
restul echipamentului. Să sperăm că mesajul meu a ajuns la 
preceptoriu şi că ne aşteaptă. 

— Da, domnule. 

Oficialul aşteptă ca trăsura să plece, apoi se îndreptă spre 
primărie. 

Jacques îi văzu pe Will şi pe Robert apropiindu-se, împreună 
cu ultimii cavaleri, şi le făcu semn. 

— Comandante Campbell, mergi înaintea noastră. 

Făcând o pauză pentru a-şi aranja ţinuta, Will îi conduse pe 
cei şaizeci de templieri către biserica Sfântul Gervais, a cărei 
turlă înaltă dispărea în ceaţă. Unii trecători se uitau lung la 
coloana de cavaleri care mărşăluiau pe strada înţesată de 
oameni, însă mulţi alţii doar treceau în grabă pe lângă ei, 
absorbiți de propriile lor probleme. În Paris, locul în care se afla 
principala bază din Apus a Ordinului, templierii erau un lucru 
obişnuit, parte a comunităţii oraşului la fel cum erau şi profesorii 
de la Sorbona pe malul stâng al Senei, ori oficialii regali de pe Ile 
de la Cite. Înainte de a ajunge la biserică, Will o apucă pe o 
stradă îngustă, pe care clădirile pe structură de lemn se 
îngrămădeau de o parte şi de alta, parcă aplecându-se una 
peste cealaltă. Etajele erau într-atât de apropiate, încât cei care 
locuiau acolo ar fi putut să întindă mâna pentru a da noroc cu 


24 


vecinii. Apa de pe rufele proaspăt spălate, agăţate pe sfori 
prinse dintr-o parte într-alta, picura pe capetele cavalerilor care 
treceau pe acolo în drumul lor către strada Templului. Pentru 
Will, aceste sumbre străzi îi erau dureros de familiare. Fiecare 
colţişor îi aducea aminte de trecut, mai slab cu firmele şterse şi 
obloanele cu vopseaua sărită, însă mult mai puternice erau 
amintirile pe care i le stârnea apariţia printre două clădiri a 
turlei bisericii, străjuită de gargui. Şi împreună cu familiaritatea 
veneau şi amintirile. Acestea pluteau în aer ca nişte fantome, le 
vedea dinaintea uşilor prăvăliilor, dincolo de fațadele năruite şi 
pe chipurile celor care treceau în grabă pe lângă el. Lucrurile de 
care se ferise în timpul nesfârşitei călătorii din Cipru, plictiseala 
amorţindu-i mintea, îl invadau acum. 

In pragul unei uşi apărură dintr-odată doi măcelari, cu 
şorţurile pline de sânge. Un brutar sporovăia vesel cu o femeie 
căreia îi dădea două pâini. Will se uită îndelung la ei, 
întrebându-se dacă avea să recunoască pe cineva după atâta 
vreme. În faţă, o tânără femeie care mergea grăbită alunecă în 
noroi, scăpând coşul pe care îl căra. Aplecându-se să-l ridice, îşi 
dădu pe spate voalul, lăsând să se vadă buclele sale aurii. Will 
se opri. Ochii lui se aţintiră asupra ei, chiar şi după ce ea se 
ridică şi îi văzu chipul, chiar şi după ce îşi dădu seama că nu o 
cunoaşte. Tresări atunci când simţi mâna lui Robert pe cotul 
său. 

— Ce s-a întâmplat? 

Will îşi dădu seama că se oprise. 

— Nimic. Nu mai ştiu încotro să o iau. 

Robert o privi pe tânăra care se grăbi să-şi continue drumul, 
apoi pe Will, însă nu spuse nimic şi-şi continuară drumul în 
tăcere. 

Ceaţa se mai ridicase departe de fluviu, astfel că acum 
puteau vedea zidurile cetăţii, construite din piatră îngălbenită şi 
flancate de turnuri. La ceva distanţă înaintea lor, în apropierea 
porţii Templului, văzură un grup de oameni. Apropiindu-se, 
cavalerii auziră pe cineva strigând. 

— Plângeţi, copiii mei! Plângeţi, căci împărăţia lui Dumnezeu 
pe pământ s-a pierdut! Jeliţi căderea lerusalimului şi înălţarea 


25 


Babilonului! Plângeţi pentru iertarea păcatelor celor care ne-au 
adâncit în întuneric! 

Will văzu un bărbat pe treptele unei biserici. Cu braţele 
ridicate, omul se adresa mulţimii cu voce răguşită, de parcă ar fi 
tipat de foarte multă vreme. Era tânăr, iar chelia din capul cu 
tonsură era foarte albă în comparaţie cu părul său brunet. 
Hainele sale preoţeşti erau ponosite, iar picioarele goale erau 
pline de noroi uscat. Era un franciscan: unul din discipolii 
Sfântului Francisc din Assisi, care propovăduiau învăţăturile 
evangheliilor călătorind în chip de călugări-cerşetori, bizuindu-se 
pe bunăvoința celor din jur pentru satisfacerea nevoilor lumești. 
Will nu mai văzuse unul de multă vreme. 

— Plângeţi pentru regii şi prinții noştri, cei care au dat la 
schimb Oraşul Sfânt pentru a-şi umple buzunarele şi ca să-şi 
plătească curvele! 

O parte a trecătorilor îşi continuau drumul, indiferenți, însă tot 
mai mulţi se opreau pentru a asculta cuvântarea înflăcăratului 
călugăr. Unii chiar îşi strigară aprobarea. 

— Jeliţi-i cel mai mult pe cavaleri, copiii mei, a căror dorinţă 
de-a vărsa sânge se naşte doar atunci când au un ţel de atins. 
Când nu au pentru ce lupta, războinicii aceştia îşi lasă femeile şi 
copii, bătrânii şi orbii să se apere de săbiile necredincioşilor doar 
cu rugăciunile! Călugărul îşi îndreptă mâna spre Templu. Au 
făcut din oraşul lui Dumnezeu un rug şi visul nostru l-au prefăcut 
în cenuşă! 

Strigătele sporadice se transformară în urale puternice şi se 
auziră aplauze. 

— Ce înseamnă asta? Jacques se apropie de Will curios şi 
întrebător. 

Călugărul trase aer în piept pentru a continua, apoi făcu o 
scurtă pauză, văzându-i pe templieri. Ochii se luminară, apoi se 
încruntă. 

— Aceştia sunt, spuse el, arătându-i mulţimii. Ei au abătut 
nenorocirea asupra noastră prin lăcomia şi prin lipsa lor de 
pietate. 

Oamenii priviră în jur. Văzând compania apropiindu-se, câţiva 
începură să se îndepărteze zărind mantiile albe cu cruci roşii ale 
cavalerilor. Alţii însă îi priveau fix, cu expresii acuzatoare. 


26 


— Ei au fugit din calea sarazinilor, salvându-şi averile şi 
lăsând femeile şi copiii să fie siluiţi şi măcelăriți! 

— Nu-i daţi ascultare, lordul meu, zise unul dintre trimişii 
Templului, atunci când Jacques înaintă. Nu ştie ce spune. 

— Atunci am să-l corectez eu, răspunse Jacques, trecând pe 
lângă el. 

— Veniţi după mine, spuse oficialul de la Templu, făcându-le 
îngrijorat semn lui Will şi lui Robert să-l urmeze. 

— Cu tot respectul, îi spuse Robert repede bărbatului care-şi 
scosese deja sabia, cred că nu va fi nevoie de asta. Toţi cavalerii 
se opriseră. Cei din spate îşi întindeau gâturile pentru a vedea 
ce se întâmpla în faţă. Oamenii aceştia sunt neînarmaţi, 
continuă Robert, văzând că oficialul ezită. Nu vom face decât să 
stârnim panică. 

— Cine eşti? întrebă Jacques, urcând repede scările către 
călugăr, cei din mulţime dându-se la o parte din faţa lui. Părea 
un uriaş printre ceilalţi, crucea roşie de pe spatele său fiind 
tivită cu auriu: o pată de culoare între nuanțele de gri şi maro 
spălăcit. De ce arunci ocări soldaţilor mei? 

— Eu nu spun decât adevărul, răspunse sfidător călugărul, 
coborând treptele pentru a-l întâmpina pe Marele Maestru. 
Mulțimea începu să se agite, aşteptând să se întâmple ceva. In 
fiecare zi vin aici pentru a le spune locuitorilor acestui oraş ceea 
ce trebuie să ştie cu toţii. 

— Adică? 

— Că tu şi soldaţii tăi aţi abandonat Oraşul Sfânt înainte de 
căderea acestuia. Călugărul se întoarse către cei care îl 
ascultau, ridicând vocea. Măreţul Templu a luat bani, vreme de 
două sute de ani, nu doar de la regii şi prinții noştri, dar a 
adunat şi donațiile oamenii milostivi şi buni, pretinzând că vor fi 
folosite pentru protecţia pelerinilor creştini din Orient. Însă tot ei 
i-au lăsat pe aceşti pelerini să devină sclavii sarazinilor, având 
grijă să se salveze pe ei înşişi şi bogăţiile lor. II privi din nou pe 
Jacques. Poate că pe vremuri Templul făcea lucruri bune, 
servind cauza creştinătăţii, dar acum vă conduc mândria, 
lăcomia şi aroganţa. Cu averile adunate vă cumpăraţi reşedinţe 
spaţioase, îmbrăcăminte frumoasă, carne şi vin pentru 
îmbelşugarea meselor. Jurămintele întru sărăcie pe care le-aţi 


27 


făcut nu mai înseamnă nimic, căci chiar şi cei care renunţă la tot 
ceea ce au pentru avi se alătura vor trăi în belşug. 

Câţiva cavaleri înaintară, cu feţele încruntate de furie. 

— Răspândeşti doar zvonuri false, spuse Jacques. Asta-i tot. 
Pentru apărarea Sfântului Oraş şi-au dat viaţa mii de cavaleri. 

Privindu-l pe Marele Maestru vorbindu-i călugărului, Will îşi 
aduse brusc aminte de ceva. Se văzu pe el însuşi, alături de un 
alt Mare Maestru, pe o estradă dinăuntrul unei biserici, 
încercând să convingă mulţimea agitată să accepte oferta de 
pace a musulmanilor. Locuitorii oraşului Acra refuzaseră, 
numindu-l pe Marele Maestru trădător. Masacrul care urmase 
fusese preţul plătit pentru neghiobia lor. 

— Nu mai puteam spera să-i respingem pe sarazini aşa cum 
nu poţi spera să opreşti mareea, continuă Jacques, întorcându-şi 
privirea amenințătoare către mulţime. Atunci când zidurile 
cetăţii Acra au cedat am oferit adăpost câtorva mii de creştini, 
trimiţându-i pe cei mai mulţi dintre ei în Cipru, în siguranţă. 
Vocea se înăspri. Ultima navă a plecat cu puţin timp înainte de 
căderea Templului, având la bord peste o sută de refugiaţi, 
lăsând mulţi dintre oamenii noştri să moară. 

Cu ochii minţii, Will văzu armata mamelucă năvălind prin 
breşele din zidurile cetăţii. Deasupra masei clocotitoare de 
bărbaţi, cerul era negru de fum şi înţesat de săgeți. Camarazii 
săi urlau în jur, căzând seceraţi pe străzile pline de moloz şi 
trupuri neînsufleţite, pielea şi părul luându-le foc de la vasele cu 
nafta care explodau. Era înconjurat de haos, măcel, şi foc. Will 
închise ochii. Focul era îngrozitor. 

— Aşa se comportă oamenii aroganti? Laşii? Pentru că nimeni 
nu răspunse, Jacques ridică glasul. Aşa? Oamenii începură să se 
dea înapoi, împinşi de privirea de oţel a Marelui Maestru. 
Jacques se întoarse către călugăr. Dacă te mai aud o singură 
dată rostind neadevăruri, vei fi biciuit în mijlocul străzii. Oamenii 
mei continuă să apere visul tuturor creştinilor de câteva decenii, 
luptând şi dându-şi viaţa în numele lui Dumnezeu şi al vostru. 
Arătaţi-le respectul pe care îl merită. 

Dădu să se îndepărteze, însă călugărul înflăcărat veni după el, 
făcându-şi loc prin mulţimea care începea să se disperseze. 


28 


— Dacă aţi fi făcut mai multe, Acra nu ar fi căzut. În vreme ce 
sarazinii îşi refăceau forţele, noi ne luptam între noi. E bine ştiut 
faptul că neînțelegerile dintre voi şi cavalerii ioaniţi au dus la 
scindarea şi slăbirea efectivelor noastre. 

Will deschise ochii auzind vocea enervantă a călugărului. 
Jacques se îndepărta, însă călugărul franciscan îl urma, ignorând 
mesajul de atenţionare de pe chipurile fioroase ale cavalerilor. 

— Ar trebui să daţi socoteală pentru toţi acei copii care au 
murit, pentru femeile ucise. Ar trebui să vă fie ruşine! l-aţi lăsat 
fără apărare în loc să vă daţi viaţa pentru ei. Şi vă mai numiţi 
soldaţi ai lui Hristos? lisus vă va blestema! 

Will se năpusti atunci asupra călugărului. Nu mai vedea decât 
gura aia mare a bărbatului, o gaură neagră care se deschidea şi 
se închidea, din care ieşea vocea aceea enervantă. Nu se putea 
gândi decât la cum să-l facă să tacă. 

— Ai fost acolo? strigă el, apucând haina franciscanului. 
Cineva ţipă în spatele său, însă Will nu auzea decât protestele 
călugărului. A; fost acolo? 

Pentru că nu auzi niciun răspuns, Will îşi strânse pumnul şi-l 
pocni pe bărbat în faţă. Lovitura şi durerea din degete îi făcură 
plăcere, la fel ca şi sângele care ţâşni din gura călugărului, în 
timp ce capul îi fu dat într-o parte, iar un dinte galben îi căzu în 
urma impactului. Will îşi făcu avânt pentru o nouă lovitură, însă 
se simţi prins de braţe. Cineva îl trăgea deoparte. Altcineva îi 
descleşta degetele din tunica călugărului. 

— Destul! 

Vocea lui Jacques îl calmă brusc pe Will. Dădu drumul 
franciscanului, care se împletici, ducându-şi mâinile la gura 
însângerată. 

Marele Maestru îl privi aspru pe Will. 

— Controlează-te, comandante. Nu trebuie să ne încăierăm în 
stradă ca orice bătăuş ordinar, oricât de mult am fi provocati. 

— Îmi pare rău, lordul meu, murmură Will, respirând 
precipitat. Ştergându-şi buzele, îşi simţi barba plină de salivă. 

— Vei face penitenţă pentru ieşirea ta. 

— Da, lordul meu. 

Abandonându-l în noroi pe călugărul încolăcit de durere, 
compania îşi continuă drumul către Templu într-o tăcere 


29 


apăsătoare, gărzile de la intrare făcându-i loc sumbrei coloane 
albe să treacă, oprindu-i pe cei care voiau să intre în acelaşi 
timp cu ei. Will îşi ţinea mâna lovită pe mânerul spadei, simțind 
cum încep să-l ardă încheieturile degetelor, ignorând privirile lui 
Robert. Işi concentra toată atenţia asupra durerii în timp ce 
treceau peste şanţ, intrând pe un drum la marginea căruia se 
ridicau conace grandioase, un spital de leproşi şi câteva hanuri. 
Zidurile Parisului fuseseră construite acum aproape o sută de 
ani, însă, după doar câteva decenii, oraşul se extinsese dincolo 
de cercul de piatră, bisericile, casele şi podgoriile devenind 
suburbii extrem de aglomerate. Ceva mai departe, hambarele 
din lemn erau înconjurate de lanuri de cereale. Dincolo de 
semeţele turle ale mănăstirii  Saint-Martin-des-Champs, 
asemănătoare Abației Cluny, se ridicau alte clădiri din pământul 
brun de iarnă, toate înconjurate de un zid înalt. 

Curtea Templului îl întâmpină pe Will ca pe un vechi prieten, 
nevăzut de multă vreme, dar neuitat. De când părăsise Acra, nu 
mai stătuse într-un alt oraş suficient de mult pentru a se simţi 
ca acasă. Aici, pe aceste meleaguri umede, foarte departe de 
câmpiile uscate ale Palestinei, era surprins de sentimentul de 
familiaritate care îl cuprindea, alungând treptat amintirile mai 
puţin plăcute. Se gândi la celelalte locuri în care stătuse: Londra 
ori moşia de lângă Edinburgh şi, pentru prima dată după mulţi 
ani, îşi dădu seama că ar vrea să le vadă. 

Cea mai înaltă structură din interiorul zidurilor era marele 
donjon, turnuleţele sale delimitându-se clar pe cerul albicios, cu 
stindardul bicolor fluturând în vânt. Împrejurul lui erau 
îngrămădite multe alte clădiri, înălțimile şi unghiurile diferite ale 
acoperişurilor dând impresia unei creste. Văzând cavalerii 
apropiindu-se de porţi, sergenţii care făceau de strajă luară 
poziţia de drepţi. Privind cu deosebit respect figura impunătoare 
a lui Jacques de Molay, împinseră porţile care scârţâiră 
deschizându-se, şi le făcură loc cavalerilor să intre în curtea 
umbrită de turnul postului de pază. În timp ce un sergent 
traversa curtea in fugă pentru a vesti sosirea Marelui Maestru, 
Will păşi dincolo de porţi adâncit în amintiri. 

Cunoştea locul acesta atât de bine: fiecare clădire, fiecare 
dependinţă. Işi amintea mirosul înţepător care venea de la 


30 


grajduri şi aerul fierbinte care ieşea de la bucătăriile înţesate de 
servitori. Ştia cât de plăcut era mirosul de drojdie şi căldura din 
brutării, parfumul mult prea dulce degajat de merele care 
fermentau în cămări, şi cunoştea bine răcoarea capelei pe 
înserat, în care răsunau rugăciunile a cinci sute de bărbaţi, îi era 
familiară durerea puternică pe care o stârnea apa băută direct 
din fântână, ştia cât de pline de peşte erau lacurile din preajma 
cartierului servitorilor la vremea când erau hrăniţi, cât de 
asurzitoare erau zgomotele de ciocan de la armurărie şi cât de 
îngheţate erau terenurile de antrenament în timpul acelui 
noiembrie friguros. Ajunsese acolo la vârsta de treisprezece ani, 
un sergent încăpățânat şi neascultător, după ce asistase la 
uciderea cavalerului care-l instruia. Acolo îl înmormântase pe 
Owein, acolo îl întâlnise pe Everard, acesta era locul în care 
începuseră atât de multe lucruri. Ar fi vrut să se întoarcă în 
timp, prin holurile şi pasajele în care răsunau râsetele şi paşii 
băieţilor alergând. Ar fi vrut să-l găsească pe acel băiat chinuit 
de amintiri şi să-i spună să nu plece, să nu asculte ordinele lui 
Everard. Să nu plece către Orient. Pentru că astfel n-ar mai fi 
fost aşa, nefericit în dragoste, trecând prin viaţă ca o fantomă, 
lăsând în urmă o dâră de moarte şi deceptie. 

Compania se răspândi în curtea interioară, mărginită de cele 
mai înalte clădiri: donjonul, vistieria, locuinţele oficialilor, sala de 
adunare şi cea a capitulului. Servitorii se opriră pentru a-l privi 
pe Jacques înaintând cu paşi mari alături de oamenii săi. Dintr- 
un turn începu să bată un clopot. După câteva clipe, uşile clădirii 
oficialilor se deschiseră larg şi de după ele îşi făcu apariţia un 
grup de bărbaţi. În fruntea lor era unul mic de statură, îndesat, 
cu părul pieptănat sobru pe spate, ceea ce accentua mărimea 
nasului cârn de deasupra buzelor subţiri încadrate de o mustață 
deasă şi barbă. Will uită de gândurile sale, atras de 
transformarea vizibilă a vechiului său camarad. Ultima oară îl 
văzuse pe Hugues de Pairaud în Acra, cu peste un deceniu în 
urmă, când amândoi se apropiau de patruzeci de ani. Trecerea 
timpului îl marcase pe inspectorul Ordinului lăsându-i fire albe 
prin părul negru. Pielea feţei îi căzuse, toţi muşchii i-au slăbit, 
iar burta i se umflase sub mantie. 


31 


Hugues prinse privirea lui Will şi dădu uşor din cap, apoi se 
întoarse către Marele Maestru. 

— Lordul meu, spuse el, făcând o plecăciune. E o adevărată 
onoare. 

Jacques dădu din cap cu nerăbdare. 

— Ai primit mesajul meu? 

— Acum două luni. Vă aşteptăm cu nerăbdare încă de atunci. 
Am trimis vorbă cum că vă veţi întoarce la toate preceptoriile 
din regat şi din Anglia. 

— Îmi pare bine să aud că totuşi se mai bucură cineva de 
sosirea noastră. Văzând că Hugues nu înţelege, Jacques îi 
povesti despre franciscan. 

— Îl cunoaştem. Am mai încercat să-l facem să plece şi altă 
dată. 

— Încercat? Ar fi trebuit să-l arestaţi dacă nu s-a supus 
Ordinului. Pe vremuri era considerată drept ofensă publică 
insulta la adresa noastră. Chiar atât de mult să se fi schimbat 
lucrurile, încât oricine să poată sta la colţ de stradă şi să ne 
spurce numele în faţa tuturor? 

Unul dintre templierii din spatele lui Hugues răspunse. 

— N-am vrut să-i dăm credibilitate prin arestarea lui. În acest 
caz, unii ar fi putut crede că există un sâmbure de adevăr în 
ceea ce spune. 

— Vă asigur, domnule, spuse Hugues, văzând că Marele 
Maestru îl privea încruntat pe cavaler, ne vom ocupa de 
predicator, dacă acesta este ordinul domniei voastre. 

— Nu m-a îngrijorat bărbatul acela, ci mai degrabă atenţia de 
care se bucura. Chiar ne învinuiesc oamenii de pierderea 
Sfântului Oraş? 

— Doar câţiva nemulţumiţi, spuse Hugues după o pauză 
destul de lungă. Însă nu dau vina doar pe noi; mulţi alţii au fost 
consideraţi la fel de vinovaţi: ospitalierii, teutonii - râse 
dispreţuitor -, chiar şi franciscanii, pentru faptul că nu s-au rugat 
suficient. Atunci când s-a aflat despre căderea cetăţii Acra, toată 
lumea a intrat în panică. Oamenii credeau că Dumnezeu ne-a 
abandonat. Unii s-au convertit la islamism, fugind în Granada; 
alţii au vrut să înţeleagă de ce s-a abătut o asemenea 
nenorocire asupra creştinătăţii şi au căutat vinovaţi. Insă 


32 


lucrurile par să fi revenit la normal. Hugues dădu impresia că ar 
fi terminat de vorbit, dar continuă. Mai degrabă abdicarea papei 
Celestin şi declanşarea războiului au provocat mai multă 
îngrijorare. 

Jacques respiră zgomotos. 

— Aşa este. Ai menţionat faptul acesta în ultima scrisoare pe 
care am primit-o în Cipru, dar, după ce am plecat către Roma, a 
fost dificil să mai obţinem informaţii. Aş aprecia dacă mi-ai 
prezenta un raport complet. 

— Desigur, lordul meu. Dar v-aş sugera să ne retragem în 
încăperile ceva mai primitoare. Îi voi pune pe slujitori să 
aranjeze camera domniei voastre, iar până când vor termina ei, 
am putea sta de vorbă în încăperile mele. 

— Ofițerii mei ne vor însoţi. Aşa nu vom mai fi nevoiţi să ne 
repetăm. Ceilalţi să fie conduşi către odăile lor. 

Hugues dădu din cap către cei doi cavaleri din apropierea sa, 
care-i conduseră pe bărbaţii epuizați în cealaltă parte a curţii. 

Jacques le făcu un semn celor şase oficiali adunaţi în jurul 
său. 

— Campbell, vii şi tu, spuse el, privindu-l pe Will. Voi avea 
nevoie de un comandant pentru a retransmite celorlalţi 
informaţiile folositoare. 

Lăsându-i pe Robert să se alăture cavalerilor şi pe Simon să 
se îndepărteze împreună cu sergenţii, conducând caii care îi 
însoţiseră pe navă, Will îi urmă pe oficiali. 

— Vestea decesului Marelui Maestru Gaudin survenit imediat 
după alegerea sa, a fost o lovitură cumplită, spunea Hugues, 
tragedie produsă atât de repede după moartea în Acra a lui 
Guillaume de Beaujeu. Insă ne-am bucurat cu toţii, domnule, 
adăugă el grăbit, pentru promovarea domniei voastre. 

Jacques îl privi scurt. 

— Trebuie să admit că până şi pe mine m-a surprins această 
numire, inspectore de Pairaud. Sunt un comandant militar, nu 
un diplomat, aşa cum au fost ultimii mei predecesori. 

— Dar faceţi parte din Ordin de mai multă vreme decât 
majoritatea. Aţi fost iniţiat, dacă nu mă înşel, de unchiul meu 
Humbert, pe vremea când era Maestru al Angliei? 

— Da. 


33 


Văzând că Jacques nu vrea să spună mai multe, Hugues 
schimbă subiectul. 

— Aţi întâmpinat probleme în timpul călătoriei din Italia până 
aici? 

— Nu. Am navigat din Genova până în Montpellier, aşa cum ni 
s-a recomandat, deşi mi-aş fi dorit foarte mult să vizitez 
preceptoriul nostru din Collioure. 

— A fost spre binele domniei voastre faptul că aţi ales ruta de 
est. De când armatele englezilor au cucerit Bayonne şi Blaye, 
trupele regelui care staţionează în zona Guienne, sub comanda 
lui Carol de Valois, îşi menţin poziţiile tot mai greu. Am fost 
informaţi că violențele din zonă se înteţesc, mai ales în ceea ce-i 
priveşte pe locuitorii din Gasconia şi din împrejurimi. Se 
zvoneşte că regele Filip a ordonat confiscarea proprietăţilor 
tuturor nobililor care au avut de-a face cu regele Angliei, dar, 
având în vedere că mulţi dintre ei i-au plătit tribut lui Edward 
atunci când deţinea ducatul, asta înseamnă că aproape toţi cei 
care locuiesc mai jos de râul Garonne vor fi arestaţi. 

Indrumat de Hugues, Jacques îşi înclină capul ca să intre pe 
uşile clădirii oficialilor. 

— Din câte ştiu, toată această problemă a apărut în urma 
scufundării câtorva corăbii de-ale negustorilor. N-ar fi putut fi 
rezolvată altfel? 

— Din nefericire, stăpâne, problema e ceva mai complicată, 
răspunse Hugues, conducându-l pe Marele Maestru către nişte 
scări din lemn şlefuit care duceau către un pasaj luminat de 
torţe. Cavalerii şi preoţii care lucrau acolo se dădură cu toţii 
deoparte, făcând loc grupului să treacă. Privirile lor rămaseră 
aţintite asupra lui Jacques, dunga aurie care borda crucea roşie 
de pe mantaua sa părând să lucească în lumina torţelor. Au 
trecut mai bine de treizeci de ani de când regele Ludovic a 
semnat tratatul de la Paris cu regele Henric al III-lea al Angliei, 
prin care îi promitea lui şi urmaşilor săi ducatul Guienne. La sud 
de acesta se află Gasconia, una dintre cele mai bogate regiuni 
ale Franţei. Suveranului nostru nu îi place să împartă puterea cu 
alţii, iar faptul că un alt monarh se află la conducerea unei părţi 
a regatului său, mai ales a uneia atât de bogate, este o povară 
mult prea grea. O fi Edward doar un vasal, însă influenţa sa e 


34 


foarte mare. Regele Filip a încercat să ignore prevederile 
tratatului de la Paris, folosindu-se de toate metodele, legale sau 
nu, pentru a-l împiedica pe Edward să obţină controlul deplin. 

Hugues împinse un set de uşi duble şi intră într-o încăpere 
foarte mare. Aproape de fereastră se afla o masă încărcată de 
pergamente şi hărţi, având în spatele ei un scaun cu spătar 
înalt. Deasupra căminului atârna stindardul Templului, însă cu 
excepţia mesei şi a unui dulap enorm lipit de un perete, 
încăperea era goală. 

Jacques examină în treacăt camera, mulţumit de austeritatea 
ei, apoi se întoarse către Hugues. 

— Vorbeşti de parcă războiul nu e decât născocirea lui Filip, 
Pairaud, însă am aflat că englezii au fost aceia care i-au atacat 
pe negustorii francezi, scufundându-le navele. 

Pe chipul inspectorului se putu citi iritarea care i-o provocase 
afirmaţia tăioasă a Marelui Maestru. 

— Aşa a fost, cum spune domnia voastră, însă diferendul ar fi 
putut fi rezolvat pe cale amiabilă. Filip, din contră, l-a folosit 
drept pretext pentru a cuceri ducatul. 

Will se apropie de cămin, ascultând cu interes, atenţia lui fiind 
atrasă de menţionarea unui nume. 

— La începutul anului trecut, continuă Hugues, Filip i-a cerut 
regelui Edward să vină la Paris pentru a răspunde acuzațiilor 
care i s-au adus în privinţa atacului. Englezul l-a trimis pe fratele 
său, care a acceptat în cele din urmă să predea pentru scurtă 
vreme câteva dintre oraşele aflate sub controlul lor şi 
staționarea câtorva detaşamente franceze în Bordeaux. Ca să-şi 
dovedească bunele intenţii, Filip i-a oferit lui Edward mâna 
surorii sale şi promisiunea că va continua să conducă ducatul 
atât timp cât va respecta termenii stabiliţi. Edward s-a supus, iar 
oraşele au fost cedate, dar numărul de soldaţi la care se referise 
Filip a fost mult subestimat. A invadat Guienne cu armata sa şi 
atunci când Edward a protestat, a confiscat ducatul. 

— Aşa că Edward i-a declarat război. 

— Era singurul lucru pe care îl putea face pentru a-şi recupera 
teritoriile franceze. 

Jacques se duse la fereastră. 


35 


— Şi ce se aude în privinţa războiului? îl întrebă pe Hugues 
unul dintre oficiali, rupând liniştea care se aşternuse. 

— Până acum soarta lui e indecisă. Englezii au recuperat 
câteva oraşe, însă Bordeaux şi zonele din jurul Guienne au 
rămas în mâinile francezilor. Cele două tabere şi-au menţinut 
poziţiile, dar arestările nobililor de către armata regală sunt o 
noutate. 

Hugues îl privi pe Jacques, care se uita pe fereastră dincolo de 
zidurile cetăţii, acolo unde fire de ceaţă încă mai pluteau 
deasupra câmpiilor. Croncănitul corbilor din copaci se auzea ca 
un cor de voci aspre. 

— Insă toate aceste lucruri le vom putea discuta în detaliu 
după ce vă veţi odihni. Sunt nerăbdător să aflu ce veşti aduceţi, 
domnia voastră. Eraţi la Roma în timpul ceremoniei de învestire 
a noului papă? 

Jacques se întoarse. 

— Cred că papa Bonifaciu va fi un conducător bun în 
vremurile acestea de restrişte. 

— Misiunea domniei voastre de a obţine sprijin pentru Ordin 
în Apus a decurs bine? 

Will remarcă în tonul inspectorului o notă de precauţie. 

— Au fost interesaţi de propunerea mea. Cred că de aceea 
consiliul celor treisprezece m-a ales pe mine după moartea lui 
Gaudin. Nu de diplomaţie avem nevoie acum, ci de forţă ca să 
ne întoarcem în Ţara Sfântă pentru a recuceri pământurile 
noastre de la mameluci. Trebuie să ne concentrăm toate 
eforturile spre întărirea armatei şi pentru a obţine suport 
financiar de la conducătorii noştri de aici. Fără sprijinul lor, nicio 
cruciadă n-ar avea sorţi de izbândă. Trebuie să facem un efort 
comun pentru asta. Aşa că îi voi conjura pe regii Apusului să mă 
ajute cu soldaţi şi arme pentru a ne continua lupta. Jacques se 
îndreptă de spate. Atunci locuitorii acestor două regate vor 
vedea că soldaţii Templului lui Solomon nu şi-au pierdut nici 
curajul, nici menirea. Voi apela la ajutorul lui Filip şi al lui 
Edward. Presupun că, în ciuda tuturor problemelor, poate fi 
aranjată o întâlnire între cei doi? 

Expresia de pe chipul lui Hugues era impenetrabilă. Făcu o 
pauză, dând impresia că s-ar codi să răspundă. 


36 


— Veţi putea sta de vorbă cu Edward cât de curând. 

— Vine aici? 

Inima lui Will începu să bată mai repede în aşteptarea 
răspunsului lui Hugues. 

— Nu, lordul meu, dar se pare că şi el a aflat despre vizita 
domniei voastre la Paris, căci luna trecută am primit un mesaj 
din partea regelui, cu rugămintea ca, după ce ajungeţi aici, să 
plecaţi în Anglia pentru a participa la o întâlnire la Templul din 
Londra. 

— O întâlnire? Despre ce se va discuta? 

— Nu ştim, domnule. Mesajul specifica doar faptul că se vor 
discuta câteva chestiuni foarte importante şi că vor participa un 
trimis al papei şi însuşi regele Edward. 

Unul dintre ceilalţi oficiali îl întrebă pe Hugues ce crede 
despre o asemenea invitaţie neobişnuită. Adânciţi în discuţie, 
nimeni nu observă mâna lui Will care se furişă către iataganul 
său, strângând mânerul într-atât de tare încât pielea i se albi. 


37 


|W 


Cartierul evreiesc, Paris 
21 decembrie 1295 


Străbătând străzile labirintice ale oraşului, Will se îndrepta 
către un cartier aglomerat în apropiere de zidul estic. Era 
dimineața devreme, iar cerul era uimitor de albastru. Respirând 
uşor, Will făcea din când în când câte o pauză, uitându-se iarăşi 
peste pergamentul mototolit din mână şi privind clădirile din 
jurul său. În cele din urmă, după câteva încercări eşuate, o găsi. 
Casa, vopsită în portocaliu-închis, era înghesuită între prăvăliile 
a doi librari. Apropiindu-se, văzu că uşa de la intrare era 
întredeschisă. De dinăuntru se auzeau voci. Will se întreba dacă 
să bată ori să intre pur şi simplu, când doi copii cu părul închis la 
culoare, un băiat şi o fată, ieşiră în fugă din casă. Se dădu înapoi 
când trecură pe lângă el, fetiţa strigând victorios şi 
împiedicându-l pe băiat să-i ia mingea din piele. 

— Aceasta e casa rabinului? îi întrebă Will. 

Fetiţa îl privi. 

— Da. Prea încet! strigă ea încântată, ţopăind în timp ce 
băiatul încerca să-i ia mingea. 

Lăsându-i să se joace, Will intră. 

In interior, casa era văruită în aceeaşi culoare caldă ca şi la 
exterior. Podeaua holului era acoperită cu un covor roşu-închis 
iar pereţii erau decoraţi cu tapiserii viu colorate. Mirosea uşor a 
tămâie şi a diverse mirodenii şi, pentru o clipă, făcând abstracţie 
de frigul de afară şi de zăpada de pe cizme, ar fi putut crede că 
se află în Acra. Câteva intrări duceau către camere ascunse în 
umbră, dar lumina şi vocile veneau dinspre o uşă din capătul 
culoarului. 

Dincolo de ea, într-o bucătărie mică, trei bărbaţi purtau o 
discuţie animată. Camera era încălzită de focul puternic din 
cămin. Doi dintre ei aveau chipurile roşii şi erau asudaţi. Erau 
atât de adânciţi în conversaţie, încât abia după câteva minute 
cea de-a treia persoană, aşezată la o masă din apropierea 
focului, îl observă pe Will stând în prag. 


38 


— Linişte, spuse el cu voce scăzută, aproape şoptită, şi, chiar 
dacă părea la fel de imaterial ca şi fumul, glasul lui îi reduse la 
tăcere pe bărbaţii mai tineri. Se ridică încetişor de pe scaunul 
său. Părul său era cărunt, iar tenul maroniu şi pielea ridată îl 
făceau să arate ca o smochină uscată. William. Zâmbetul de pe 
buze deschise larg ochii săi umezi. 

— Rabine Elias, spuse unul dintre bărbaţi, uitându-se când la 
bătrân, când la Will, pe care îl privea cu suspiciune. Incă n-am 
rezolvat problema noastră. 

— S-ar putea rezolva dacă ai recunoaşte că greşeşti, replică 
celălalt bărbat. 

— Destul, Isaac, ridică vocea Elias. Veniţi din nou mâine, după 
ce vă potoliţi furia. Se încruntă auzind o lovitură puternică şi un 
țipăt venind dinspre hol. Şi vă rog să vă luaţi şi copiii înainte să- 
mi dărâme casa. 

Cei doi îşi înclinară capetele cu ciudă, dar respectuos. Când 
trecură pe lângă Will, acesta văzu că pe spatele tunicilor aveau 
cusut un cerc dintr-un material de un roşu ţipător, însemnul pe 
care regele Ludovic al IX-lea decretase că trebuia purtat de toţi 
evreii, pentru a putea fi deosebiți de restul populaţiei. 

— Există întotdeauna ceva de îndreptat, nu-i aşa? îl întrebă 
Elias. Auzisem că noul Mare Maestru se află în creştinătate. ŞI 
speram să-l însoţeşti. 

Când se îmbrăţişară, Will simţi trupul scheletic de sub 
îmbrăcămintea bătrânului. 

— Îmi pari obosit, Elias, spuse el, vorbind în arabă. 

Cuvintele sunau ciudat dar plăcut, ca un fel de mâncare care 
îi plăcea, dar pe care nu-l mai gustase de multă vreme. 

— Nu, nu sunt obosit, doar foarte ocupat. Locul acesta e mai 
aglomerat decât sinagoga câteodată. Elias chicoti. Nu mă plâng. 
Când am plecat din Cipru n-aveam decât hainele de pe mine. 
Am venit în oraş cu mâinile goale, aşa că sunt bucuros să 
răsplătesc generozitatea prietenilor şi vecinilor mei aşa cum pot. 
Duc o viaţă cât se poate de bună, ajutând la instruirea tinerilor 
de la sinagogă. Tu ce mai faci? Ridurile de pe frunte i se 
adânciră. Pari apăsat de griji. 

— Doar că mi se pare foarte ciudat să mă aflu din nou aici. 
Will îşi dădu jos mantia de lână pe care o purta deasupra tunicii 


39 


şi se aşeză pe scaunul pe care i-l arătase Elias. Cum merge 
vânzarea de cărţi? 

— M-am închis în mine pentru prea multă vreme cât timp am 
stat în Acra, mă simţeam mult prea confortabil în prăvălioara 
mea. Elias se întoarse către locul său din apropierea focului. 
Pierdusem din vedere obligaţiile mele. E datoria mea... ba nu, 
dorința mea, aceea de a fi alături de poporul meu, să le ofer 
învăţătura noastră, să-i urmăresc cum se maturizează. Ridică 
din sprânceană. Să fiu mediator în disputele lor. Se uită către 
hol, auzind cum se închide uşa de la intrare. Cred că nu l-ai 
recunoscut pe Isaac. 

— Ar fi trebuit? 

— El e unul dintre bărbaţii pe care i-ai salvat în portul din 
Acra, împreună cu soţia şi fiica lui, cea de afară, care îi 
necăjeşte pe vecinii mei. Elias se linişti. Ai salvat o mulţime de 
oameni în ziua aceea, William. Sper că-ţi dai seama de lucrul 
acesta. 

— Nu-mi mai aduc aminte absolut nimic. 

Elias se încruntă, privind în altă parte. 

— Nu mai ţii minte? Bătălia? Cum am scăpat? 

— Nu, spuse Will, forţându-se să întâlnească privirea lui Elias. 
Cuvintele pe care le rostea i se păreau adevărate. Nu reuşea să 
înţeleagă de ce se uita rabinul la el atât de neîncrezător. li 
auzise şi pe alţii, mulţi alţii, povestind acelaşi lucru. Vorbeau, 
nedumeriţi, despre cum nu-şi mai aminteau ore, ba chiar zile 
întregi din asediul asupra Acrei şi din bătălia finală. Will îi 
invidia. Pentru mai bine de patru ani, acele ultime zile i-au 
rămas în permanenţă în minte. Îşi aducea foarte bine aminte 
fiecare oră, fiecare secundă, în cel mai mic detaliu. Se afla pe 
digul sfărâmat din partea de est a portului, marea fremătând 
neagră şi flămândă în apropierea sa. In spate, oraşul era în 
flăcări. În mână ţinea spada udă şi roşie. Un trup neînsufleţit se 
rostogolise pe lângă el, fiind înghiţit de ape. 

— William! 

Will îşi ridică privirea. Elias stătea lângă cămin, acolo unde 
atârna un vas din fier. 

— Te-am întrebat dacă vrei să bei ceva. 

Will dădu din cap zăpăcit. 


40 


— Nu mai pot rămâne. Am vrut doar să-ţi spun că sunt în 
oraş. 

Elias luă vasul, acoperind mânerul cu o cârpă, şi turnă lichidul 
aburind care mirosea a scorţişoară şi cuişoare într-un castron. 

— Ai de gând să rămâi aici? întrebă el tresărind. 

— Depinde de Marele Maestru. 

Elias îşi pregăti băutura cu grijă. 

— Bănuiesc că pentru inspector, care face parte din Frăţie, nu 
are importanţă unde te afli. Cineva va avea grijă să-ţi fie bine 
aici, în Apus. Văzând că Will nu spune nimic, Elias se aplecă 
înainte. E adevărat că Marele Maestru pregăteşte o nouă 
cruciadă? 

— Pentru asta ne aflăm aici: ca să obţinem sprijin. 

— Şi tu ce ai de gând să faci în privinţa asta? 

— Să fac? 

— Da, William, spuse Elias cu severitate, ca lider al Anima 
Templi, ce ai de gând să faci pentru a împiedica un asemenea 
demers? Oftă adânc. E drept, faptul că am pierdut Acra în 
favoarea mamelucilor nu e ceea ce ne doream. Niciunul dintre 
noi, cei care au vrut ca războiul acesta să se termine, nu a 
întrevăzut un sfârşit atât de tragic şi de sângeros pentru cele 
două secole de conflicte între Răsărit şi Apus. Insă nu poţi nega 
faptul, având în vedere că forţele creştinătăţii au fost silite să se 
retragă din Ţara Sfântă, că ai şansa de a-ţi continua activitatea 
în cadrul Frăției nestingherit. Nu crezi că Anima Templi va putea 
stabili o legătură mult mai puternică cu musulmanii acum decât 
ar fi putut în vremea în care armatele erau staționate în 
Palestina? Ochii lui Elias străluceau. Nu se află Frăția în cea mai 
bună poziţie pentru a realiza reconcilierea într-atât de dorită 
între cele trei mari credinţe ale lumii? Ne vom împărtăşi 
cunoştinţele pentru dezvoltarea culturii noastre, vom face 
comerţ pentru a ne îmbogăţi, se va restabili pacea pentru a ne 
împlini reciproc. Everard ne-a învăţat că musulmanii, creştinii şi 
evreii sunt copiii aceluiaşi Dumnezeu, chiar dacă poartă nume 
diferite. Făcându-le rău fraţilor noştri, a spus el dintotdeauna, ne 
facem rău nouă înşine. Elias nu aşteptă răspunsul lui Will. Cred 
că a trecut destul timp pentru a trimite un nou mesager la 
sultanul mamelucilor. Ar trebui măcar să stabileşti un dialog 


41 


între cele două părţi. Rabinul dădu din cap. Desigur, dacă 
Marele Maestru are alte planuri, atunci vom intra iarăşi în război. 
Trebuie să împiedici să se întâmple asta. 

— Templul nu are destui soldaţi ori resurse pentru a putea 
duce o campanie victorioasă în Răsărit, rosti Will cu glas egal, 
neimpresionat de discursul pasional al lui Elias. De câte ori nu-l 
ascultase pe Everard vorbind despre lucrurile acelea. Însă toate 
păreau acum ca visurile unui bătrân nesăbuit, mistuite de focul 
şi de haosul care însoţiseră căderea cetăţii Acra. Trecuseră mai 
bine de o sută de ani de când un fost Mare Maestru al Templului 
înființase Anima Templi, însă cu toate că Frăția reuşise la 
vremea respectivă să pună capăt multor conflicte, lucrând în 
secret dincolo de tronurile regilor şi în spatele liniilor de atac, nu 
putuse să oprească războiul dintre creştini şi musulmani. Din 
câte am aflat, regii Apusului sunt prea implicaţi în disputele 
dintre ei pentru a-i da lui Jacques ceea ce vrea. 

— Şi atunci care sunt planurile tale în ceea ce priveşte Anima 
Templi? Eşti de acord cu mine că ar trebui trimis un mesager în 
Răsărit? 

— De fapt, Elias, n-am avut prea mult timp la dispoziţie ca să 
mă gândesc la asta. 

Will îşi încleştă pumnul. 

— Mă preocupă alte lucruri. 

Văzu o faţă, simetrică şi rece, ochii gri-silex sfidători. În 
ultimele două zile, după întâlnirea de la Templu, regele Edward 
se aflase în permanenţă în gândurile sale. Chipul şi numele lui 
erau ca nişte nori negri care creşteau înăuntrul său, întunecând 
totul. 

Ochii lui Elias se îngustară. 

— Aş fi crezut că singurul lucru pe care îl ai la dispoziţie aici e 
tocmai timpul. Insă strică să ai prea mult la dispoziţie, nu-i aşa? 
murmură el, mai degrabă pentru sine. 

— Ce pot să fac? întrebă Will. Mai mult de jumătate dintre 
membrii Frăției au fost ucişi la Acra şi puţinii care au rămas au 
fost împrăştiaţi pe tot cuprinsul Apusului. Templul s-a aflat sub 
conducerea a trei maeştri în decurs de patru ani, fiecare dintre 
aceştia dorind lucruri diferite, iar cel de acum e într-atât de 
hotărât să pornească o nouă cruciadă, încât a străbătut toată 


42 


creştinătatea în căutare de ajutor. Cum poate supravieţui Anima 
Templi astfel? Nu avem nicio bază la Răsărit, am pierdut orice 
contact cu musulmanii atunci când a murit Kalawun. S-a 
terminat. 

— Dacă Templul mai există încă, înseamnă că şi Sufletul lui 
trăieşte. Everard s-ar răsuci în mormânt dacă şi-ar auzi 
succesorul vorbind astfel! Cum poate misiunea ta să se fi 
încheiat când Răsăritul şi Apusul încă se privesc cu ură, 
aşteptând momentul prielnic să lovească, să-şi răzbune morii, 
răspândind mesajele războiului şi vrajbei? Elias arătă cu mâna 
spre uşă. Spune-mi, cum poate să se fi terminat totul când 
poporul meu trebuie să poarte stigmatul acela pe spate? Dacă 
Anima Templi a luat naştere pentru a realiza reconcilierea dintre 
credinţe, cum de se mai întâmplă astfel de lucruri? Vocea i se 
domoli. Everard ţi-a lăsat moştenire o povară, care a devenit tot 
mai grea de la moartea sa. Însă trebuie, fiind conducător al 
Frăției, să continui munca pe care el şi cei de dinaintea sa au 
început-o. Popoarele noastre trebuie să găsească o altă cale de 
a trăi împreună într-o lume în continuă schimbare. Pacea dintre 
naţiuni este la fel de importantă ca pacea dintre credinţe, şi 
acesta e lucrul de care avem nevoie acum, în condiţiile 
războiului dintre Franţa şi Anglia, când Scoţia se gândeşte dacă 
să intervină în conflict. 

Will ridică brusc ochii. 

— Scoţia? 

Elias încuviinţă din cap. 

— O delegaţie din Edinburgh se află la Paris pentru tratative 
cu regele Filip. Se zvoneşte că cele două regate vor face front 
comun împotriva Angliei. Misiunea ta e departe de a se fi 
încheiat. Înclin să cred că abia acum începe. Se lăsă pe spate 
expirând încet, apoi îşi termină băutura. Dar de-abia ai sosit. 
Trebuie să-ţi găseşti un loc în care să locuieşti, ca să vezi cum 
stau lucrurile cu adevărat. Te pot ajuta. Ca întotdeauna, dacă 
vei dori ceva, nu va fi nevoie decât să-mi ceri. Elias se relaxă. 
Ce mai face Rose? 

Will trecu cu degetul peste o zgârietură în tăblia mesei, 
preocupat mai degrabă de faptul că ţara sa putea să intervină în 
conflict. Se întâmplaseră atât de multe lucruri pe care nu le 


43 


înţelegea. Nu cunoştea decât frânturi: fragmente de veşti care 
fuseseră transmise oral până la ei, în Acra, apoi informaţiile 
incomplete pe care le primiseră pe drumul de întoarcere. Işi 
dădea seama cât de necugetat fusese să se gândească la faptul 
că în absenţa sa totul va rămâne aşa cum era. Atunci când 
cutreiera deşertul Palestinei şi al Siriei, măcinat de război şi 
convulsii politice, gândul că într-o bună zi avea să se reîntoarcă 
pe un teren stabil îi dăduse putere. Insă era cu atât mai 
tulburător faptul că nici aici nu era pace. Îşi dădu seama că Elias 
aştepta un răspuns din partea sa. 

— Nu m-am întâlnit încă cu Rose. Plănuisem să mă duc pe la 
ea după ce trec pe la tine. 

— Atunci nu te voi reţine. Elias se ridică în picioare şi întinse 
mâna. Atunci când Will o luă, rabinul îşi puse cealaltă mână 
peste a lui Will, strângând-o uşor. Să nu uiţi ceea ce e important 
pentru tine, William. Să nu uiţi cine eşti şi nici ceea ce poţi să 
faci. 


Palatul regal, Paris 
21 decembrie 1295 


larba din grădinile regale îngheţase. Se sfărâma sub cizmele 
de călărie ale lui Guillaume de Nogaret, care le traversa, trecând 
pe lângă pomii fructiferi şi gardurile vii de tisă. Doi bărbaţi 
măturau frunzele moarte de pe alei. Se opriră pentru a-i face loc 
în drumul său către o arcadă deschisă într-un zid înalt. Trecând 
prin ea, ajunse în patrulaterul care forma capătul complexului 
palatului situat în partea înaltă a Ile de la Cite. Curtea era 
mărginită de câteva clădiri, însă cel mai mult spaţiu îl ocupa un 
rând de cabane din lemn, construite astfel încât să pară nişte 
case miniaturale, fiecare din ele având în faţă un oblon colorat. 
Erau îngrădite de un gărduleţ care forma un ţarc şi fiecare dintre 
cabane avea în faţă un suport pe care stătea o pasăre. 

O mulţime de ochi strălucitori îl urmăriră trecând de-a lungul 
liniei de căsuțe. Pe suporturile în formă de arc se aflau ulii 
porumbari şi coroi, şoimi de iarnă, un şoim pitic şi o pereche de 
şoimi sudici. Căsuţele erau ornate mai frumos când ajunse în 
dreptul şoimilor de tundră. Erau doisprezece, toţi cocoţaţi pe 


44 


butuci de lemn căptuşiţi cu pânză. Unul dintre ei, o femelă ale 
cărei pene pestriţe străluceau alb în lumina soarelui, începu 
brusc să dea din aripi, zburând spre el, iar clopoţeii de argint 
legaţi de picioarele ei răsunară nebuneşte. Nogaret se dădu 
înapoi. Pasărea trase de legătura care o ţinea captivă, bătând 
din aripi, apoi să aşeză cu graţie înapoi pe suport, înfigându-şi 
ghearele în pânză. Atunci când se mişcă din nou, şoimul scoase 
un țipăt care răsună ca un râset batjocoritor. Nogaret grăbi 
pasul, uitându-se la grupul de bărbaţi din faţa sa. Un tânăr cu 
părul şaten-deschis, mai înalt decât toţi ceilalţi, se întoarse când 
îl văzu apropiindu-se. Pe încheietura mâinii îmbrăcate cu o 
mănuşă de piele stătea un şoim migrator, aripile lui gri fiind 
strânse la spate. Atunci când Nogaret se opri şi făcu o 
plecăciune, cei doi ochi de deasupra ciocului ascuţit, unul negru, 
încercuit cu auriu, şi altul albastru ca de gheaţă, se deschiseră 
larg, fixându-l. 

— De ce ai întârziat atât? 

— lertare, stăpâne, drumurile sunt pline de zăpadă. 

Regele Filip făcu o pauză ca pentru a cântări dacă scuza e 
justificată sau nu. Ceilalţi bărbaţi tăcură. Unul dintre ei, îmbrăcat 
cu o tunică frumos ţesută, asemenea celei pe care o purta 
Nogaret pe sub mantia sa de călătorie, îl privea pe ascuns, cu 
buzele strânse. Fără să ia în seamă căutătura dezaprobatoare a 
lui Pierre Flote, cancelar al regelui şi păstrător al peceţilor, 
Nogaret aşteptă. 

După o clipă, Filip zâmbi uşor şi tensiunea se risipi. A 

— Maiden şi-a rupt o pană, dar a fost îndreptată perfect. Işi 
ridică pumnul, făcând ca şoimul să ţipe şi să-şi întindă aripile, 
aşteptând să-şi ia zborul. Nici nu se observă locul în care a fost 
înfiptă noua pană. Haide, Nogaret, trebuie să te apropii ceva 
mai mult. Nu ciupeşte. Nu-i aşa, Flote? Filip râse, iar cancelarul 
se alătură. 

Nogaret încercă să nu se încrunte. Incă mai avea cicatricea pe 
gât în locul în care Maiden îşi înfipsese ciocul ascuţit. Filip îi 
dădu o bucăţică de carne, încântat de ferocitatea păsării. 

— Sir Henric s-a autodepăşit, spuse regele, privindu-l pe 
bărbatul de lângă el, care purta o pălărie ornată cu o mulţime 
de pene de porumbel. 


45 


Sir Henric, maestrul şoimar, zâmbi. 

— Va zbura cu siguranţă săptămâna asta, stăpâne, îşi va 
reveni rapid. 

— Vreau să fie pregătită pentru vânătoarea de după Crăciun, 
spuse Filip dintr-odată, dându-i pasărea lui Henric, care o ridică 
cu uşurinţă pe mănuşa lui, apucând legăturile de la picioarele ei. 
Scoţându-şi mănuşa şi dându-i-o unui paj, Filip le făcu un semn 
lui Nogaret şi lui Flote. Veniţi amândoi, vom sta de vorbă în 
apartamentele mele. 

Regele îi conduse pe cei doi afară din curte înapoi prin 
grădină. Aleile dintre peluze erau înguste, astfel încât nu puteau 
încăpea decât doi oameni unul lângă celălalt. Spre iritarea 
vizibilă a lui Flote, Nogaret făcu în aşa fel încât să meargă la pas 
cu regele. 

— Fratele domniei voastre vă trimite salutări din Bordeaux, 
stăpâne. Şi va trimite cât de curând şi fondurile de care am 
făcut rost până acum. 

— A funcţionat planul nostru? întrebă Filip, pasul său mare 
determinându-l pe Nogaret, care era mai scund cu câţiva 
centimetri, să se grăbească. Cât am reuşit să strângem prin 
arestările pe care le-am făcut? 

— După estimările noastre, există suficiente fonduri pentru 
nevoile soldaţilor noştri din Guienne până în primăvara anului 
viitor. 

Filip se opri brusc şi se întoarse către el. 

— Numai atât? 

— Mare parte din bogăţiile zonei sunt chiar proprietăţile: 
terenuri, podgorii, parohii. Banii pe acestea îi vom obţine mai 
greu. 

Filip începu din nou să meargă. 

— Speram să-mi aduci veşti mai bune, Nogaret. Am nevoie de 
ceva mai mult dacă vreau să-l scot pe bătrânul acela îndărătnic 
din regatul meu. Am întâmpinat probleme majore în construirea 
flotei. Constructorii de nave cer mai mulţi bani pentru a putea 
termina. Când Nogaret vru să vorbească, Filip ridică o mână. Nu, 
trebuie să mă gândesc la asta. Se încruntă în timp ce urca 
treptele către apartamentele regale. Gărzile din capătul scărilor 


46 


deschiseră uşile, făcându-i loc să intre. Nu sunt veştile pe care 
le aşteptam. 

— Am putea retrage banii din alte sectoare, stăpâne, sugeră 
Flote, înaintând până în dreptul lui Filip atunci când intrară pe 
un culoar larg. 

— Renunţi la salariul tău? îl întrebă regele pe un ton acru, 
îndreptându-se către scările în spirală care duceau către 
apartamentele sale. 

— Trebui să ne gândim cum să reumplem vistieria regală, nu 
să limităm ori, mai rău, să distrugem lucrurile bune pe care am 
reuşit să le facem, spuse Nogaret, privindu-l şi pe Flote. 
Expansiunea regatului nu poate continua dacă nu avem fonduri, 
iar dacă acest lucru nu se întâmplă fără o demonstraţie de forţă 
din partea regalității, stăpânul nostru va fi stânjenit de vasali, 
episcopi şi prinți îndărătnici, aşa cum s-a întâmplat şi cu 
predecesorii săi. Ajungând în faţa apartamentelor lui Filip, 
Nogaret grăbi pasul pentru a deschide uşile. 

Regele dădu din cap în timp ce intră în camera inundată de 
soare. 

— Nogaret are dreptate. Expansiunea e absolut necesară. Sub 
conducerea tatălui meu, Dinastia Capeţienilor şi-a pierdut din 
autoritate. Pentru a recăpăta influenţa pe care o avea bunicul 
meu, trebuie să continui să lupt. 

— Cu tot respectul cuvenit, stăpâne, spuse Flote, regele 
Ludovic nu şi-a câştigat autoritatea doar cumpărând oraşe şi 
episcopii. Cruciadele i-au adus respectul poporului. 

Nogaret zâmbi discret văzându-l pe Filip cum se întoarce 
pentru a-l privi fix pe bătrânul său slujitor. 

— Se spune că avocaţii vorbesc prea mult. Ai grijă, Flote, să 
nu confirmi vorba aceasta, căci salariul tău va fi cel din care ne 
vom lua banii. 

— Îmi pare rău, stăpâne. N-am vrut să vă ofensez. 

Trecând pe lângă un birou pe care erau aranjate cu grijă 
câteva pergamente, condeie şi călimări, nepărând niciuna să fi 
fost folosită, Filip îşi scoase mantia de iarnă, tivită cu blană de 
hermină moale ca puful, şi i-o dădu lui Flote. Aşezându-se pe un 
divan de unde putea privi înspre grădini, îşi încrucişă picioarele. 


47 


— Deşi aş vrea să vorbesc pe îndelete despre ce se întâmplă 
la Bordeaux, de curând am primit câteva veşti îngrijorătoare, 
care îmi solicită toată atenţia. Ochii albaştri ai lui Filip rămaseră 
aţintiţi asupra lui Nogaret. Marele Maestru al Templului a sosit în 
oraş acum două zile. Cu puţin timp înainte, am aflat că a fost 
rugat să participe la o întâlnire la preceptoriul din Londra cu 
regele Edward şi un trimis al papei Bonifaciu, un bărbat pe 
nume Bertrand de Got. 

— Episcopul? 

— ÎI cunoşti? 

— Aş putea spune că da. L-am întâlnit în Bordeaux. Nogaret îi 
povesti regelui cum intervenise episcopul în timpul unei arestări. 
Ne-ar putea face probleme, în special dacă reuşeşte să obţină 
susţinerea arhiepiscopului, aşa cum ne-a ameninţat. 

— Nu-mi fac griji în privinţa lui Bertrand. Am mai avut de-a 
face cu el. Nu e interesat decât de numirea membrilor familiei 
sale în funcţii ecleziastice. Omul acesta e o lipitoare lacomă, 
care şi-a petrecut ultimul an târându-se pentru a intra în grațiile 
papei. Mi-e greu să cred că ne va face probleme, dar, dacă va fi 
nevoie, o episcopie pentru unul din nepoţii săi îl va face să se 
răzgândească. Mă pune pe gânduri mai degrabă motivul pentru 
care se vor întâlni. Mi-e teamă că Edward va încerca să îi 
folosească pe templieri împotriva mea. 

Nogaret se încruntă. 

— Nu văd cum ar putea face asta. Edward nu le poate da 
ordine. Templul se supune doar papei. 

— Exact, spuse Filip, ridicându-se brusc. Tocmai acesta este 
motivul pentru care Bertrand de Got, trimisul papei Bonifaciu, se 
va afla acolo. Armatele mele pot face faţă englezilor, dar pot 
rezista în confruntarea cu puternicul Templu? Dădu din cap cu 
îndârjire. 

— Chiar dacă templierii englezi vor lua partea lui Edward, cei 
francezi nu o vor face, şi nici cei din statele maritime, ori din 
Germania sau Portugalia. Ei se bizuie pe donațiile şi privilegiile 
obţinute de la regii şi prinții din Apus. Şi nu cred că 
intenţionează să-şi pericliteze relaţia cu aceştia. 

— Sunt de acord cu Nogaret, interveni Flote. 


48 


— Ce rost mai au cavalerii, acum că s-au încheiat cruciadele? 
întrebă Filip. Nu sunt decât o armată care caută să ia parte la un 
război. Dacă s-ar uni, ar cuceri ducatul Guienne în câteva 
săptămâni. 

— Nu au cum să facă asta, răspunse Flote. Jumătate din 
cavaleri sunt staţionaţi în Cipru, iar restul s-au împrăştiat în 
toată lumea creştină. De la căderea cetăţii Acra, şi-au 
concentrat eforturile pentru a obţine monopolul asupra 
negoţului cu lână şi, din câte am aflat, Jacques de Molay a venit 
aici pentru a căuta sprijin pentru o nouă cruciadă, nu pentru a 
lupta în războiul altora. 

— Cu toate acestea, trebuie să aflu dacă există vreun motiv 
pentru care să-mi fac griji. Poate că Templul nu va lupta de 
partea lui Edward, dar e posibil să-i convingă să-i ofere sprijin 
financiar. Ştiu sigur că încearcă să menţină un număr mare de 
soldaţi în Gasconia şi că revolta din Ţara Galilor l-a afectat 
foarte mult. 

— Şi dacă îl vor susţine? se hazardă Nogaret. 

— Inseamnă că va trebui să fac rost din altă parte de banii 
necesari pentru a-mi construi flota. Poate că va trebui să-mi fac 
publice planurile de invadare a Angliei. Filip se întoarse către 
Nogaret. Te vei duce la Londra. Vei pleca cât mai repede cu 
putinţă, astfel încât să ajungi acolo înainte de sosirea lui Jacques 
de Molay. Va trebui să afli care este obiectivul acestei întâlniri. 

— Stăpâne, una dintre sursele noastre de încredere va fi cu 
siguranţă mai bine pregătită pentru o astfel de misiune decât 
sunt eu, spuse Nogaret, ofensat de ideea că el, sfătuitor al 
regelui şi fost profesor la una dintre cele mai prestigioase 
universităţi din Franţa, ar putea fi nevoit să se furişeze prin 
Londra ca un pungaş nenorocit. Se uită la Flote, gândindu-se 
dacă nu cumva el sugerase aşa ceva. Insă cancelarul îi evită 
privirea. 

— Nu, spuse Filip. Am nevoie de această informaţie cât mai 
repede cu putinţă. Când ajungi, du-te direct la palatul regal din 
Westminster. Vei spune că te afli acolo pentru a o vizita pe 
soacră, că ai fost trimis cu un mesaj foarte urgent din partea 
fiicei ei. Vei putea evita astfel formalităţile unei vizite oficiale, 


49 


deşi mă îndoiesc că ar şti cineva cine eşti sau că ai putea stârni 
suspiciuni. Pune-o să afle totul. 

— Având în vedere că la conducerea trupelor din Bayonne se 
află fratele regelui Edward, va fi dificil. E posibil ca regina să nu 
ştie nimic. 

— E o femeie la curtea regală, Nogaret. Cu siguranţă că soţul 
ei nu este singura sursă de informaţii. 

Inainte ca Nogaret să poată răspunde, cineva bătu în uşă, 
apoi îşi făcu apariţia un funcţionar. 

— Emisarii scoțieni sunt gata de plecare, stăpâne. 

— Vin îndată. 

— Emisari scoțieni? întrebă Nogaret, după ce funcţionarul 
închise uşa. 

— Au sosit cât timp ai fost plecat, căutând să obţină o alianţă 
împotriva lui Edward, care continuă să le încalce teritoriul. Acum 
două luni am semnat un tratat cu ei, oferindu-le sprijinul nostru. 

— Scoţienii sunt nişte barbari, spuse Nogaret ironic, încă mai 
trăiesc în colibe şi se războiesc între ei în privinţa celui care ar 
trebui să-i conducă. 

— Poate că aşa sunt, dar sunt duşmanii lui Edward, ceea ce îi 
face să fie aliaţii mei. Ei îl vor ţine ocupat la graniţa regatului 
său, iar eu voi continua să-i resping armatele aici. Cu efectivele 
împărţite, mă aştept să nu reziste foarte mult în Gasconia. Sunt 
aproape sigur că Edward a aflat despre alianţa pe care tocmai 
am încheiat-o, motiv pentru care a cerut întâlnirea cu templierii, 
iar lucrul acesta e mult mai important decât ceea ce făceai tu în 
Bordeaux. Filip trase aer în piept. Lăsaţi-mă, amândoi. Trebuie 
să mă schimb înainte de întâlnirea de rămas-bun cu prietenii 
noştri barbari. 

După plecarea miniştrilor săi, Filip se duse în partea cealaltă a 
camerei, până la o oglindă din argint în care se putea vedea în 
întregime. Işi scoase coroana de aur de pe cap şi o puse pe 
birou. Apoi, în mod voit cu încetineală, îşi desfăcu cingătoarea 
ornată cu argint care îi strângea la mijloc tunica purpurie. 
Trecându-i pliurile peste pieptul musculos, o dădu jos şi o aşeză 
pe o latură a divanului. În tot acest timp, ochii săi rămaseră 
aţintiţi asupra fascinantei oglinzi, privindu-se cu detaşare, de 
parcă s-ar fi uitat la altcineva. Pe sub tunică, Filip purta o 


50 


cămaşă din păr. Îmbrăcămintea aceasta strâmtă era făcută din 
păr aspru de capră şi mirosea foarte urât, miros care devenea 
de-a dreptul respingător atunci când transpira. Observă că 
țesătura se lărgise şi-şi reaminti să-l pună pe croitor să-i facă 
una nouă. O purta aproape în fiecare zi, iar firele îşi pierdeau din 
asprime cu timpul, din cauza mişcărilor corpului şi a frecării de 
pielea sa. Desfăcându-şi cingătoarea de piele, cămaşa se 
desprinse de pieptul lui, iar senzaţia de bine pe care i-o dădu 
lucrul acesta îl făcu să-şi stăpânească cu greu impulsul de a o 
face bucățele. Dezlegând şi celelalte legături, îşi trase peste cap 
cămaşa de păr şi o aşeză cu grijă lângă tunică. Privindu-se în 
oglindă, Filip examină rezultatele  strădaniilor din ziua 
respectivă. Pielea iritată era roşie ca focul. Intorcându-se pe o 
parte, văzu o zonă unde apăruseră noi umflături de la păduchii 
care creşteau în țesătură. Cicatricele de pe spate parcă desenau 
un model. Cele vechi erau argintii, iar cele noi roşii, crestându-i 
pielea acolo unde paraziţii îi supseseră sângele. La lumina zilei, 
mortificările păreau să fie vii, continuând pe spatele său până 
sub ciorapii înalţi şi ajungând până la nivelul omoplaţilor. Acolo 
se terminau. Mai sus pe gât, pielea lui Filip era albă şi netedă, 
ca şi chipul său perfect. Contrastul era înfiorător. Era de parcă 
faţa şi corpul ar fi aparţinut unor oameni complet diferiţi. 

Pentru un moment, rămase în faţa ferestrei, cu pieptul gol, 
aerul rece amorţindu-i pielea. Trecu cu privirea peste grădini, 
acolo unde lucrau câţiva oameni. Simţea satisfacţie privindu-i. 
Urcând pe tron la vârsta de şaptesprezece ani, lui Filip îi fusese 
teamă că slujitorii săi nu aveau să i se supună la fel de uşor 
precum o făcuseră în cazul tatălui său ori în cel al viteazului său 
bunic, şi, chiar dacă era rege de zece ani deja, încă se mai 
întreba câteodată dacă îl respectau aşa cum se cuvine. Acesta 
fusese unul dintre motivele pentru care se înconjurase de 
miniştri precum Nogaret, mai apropiaţi de el ca vârstă. In 
preajma lor se simţea superior. 

Privirea îi fu atrasă de cineva care se mişca prin grădină. O 
femeie se îndrepta către intrarea servitorilor din zidul palatului. 
Mergea repede, ţinându-şi fustele cu o mână pentru a nu le tări 
pe jos. li atrase atenţia felul în care femeia privea peste umăr. 
Filip o urmări plin de curiozitate până când se strecură printre 


51 


porţi, dispărând. Pentru un minut, fu ascunsă privirii de zidul 
înalt din exterior, apoi reapăru pe malul fluviului. Işi scoase 
boneta, lăsându-şi părul auriu să se reverse peste umeri. Filip se 
încruntă atunci când văzu un bărbat aşteptând pe malul îngust 
care cobora până la apă. Omul se apropie de servitoare şi o 
îmbrăţişă. Când se desprinse din braţele lui şi privi înapoi către 
palat, ochii ageri ai lui Filip îi surprinseră trăsăturile chipului. 
Îndepărtându-se de fereastră, şi le întipări în minte. Avea să 
vorbească cu intendentul şi să-i ceară să o excludă din serviciul 
său pentru purtare nepotrivită. Un servitor care nu respecta 
regulile era ca o infecţie, răspândind sămânţa nesupunerii 
printre ceilalţi. Era un lucru pe care îl învățase de la tatăl său. 
Filip ignorase aproape tot din ceea ce îi spusese tatăl său, un 
om nepriceput şi rătăcit, însă sfatul acesta îi rămăsese în minte. 
Slujitorii erau ca o prelungire a sa. Tot ceea ce făceau oamenii 
din serviciul său se răsfrângea asupra sa, aşa că nu-i putea 
permite nimănui să-i ştirbească reputaţia. Era nepotul lui 
Ludovic al IX-lea. Supuşii săi nu aveau să cunoască decât 
măreţia sa. Filip se îndreptă către divan şi luă cămaşa de păr. O 
trase înapoi pe el, fără să-i pese de înţepăturile care îl deranjau 
atunci când îşi puse iarăşi centura. 


Malurile Senei, Paris 
21 decembrie 1295 


Trecuse mai bine de o oră de când Will traversase podul cel 
mare, până pe malul Senei şi începu să se întrebe dacă slujitorul 
reuşise să transmită mesajul. Zidurile palatului se ridicau 
măreţe şi nepăsătoare. Avuseseră loc schimbări majore în 
interiorul lor. La mică distanţă de pod apăruseră două noi 
turnuri, care flancau o poartă impresionantă. Dincolo de ziduri, 
pe lângă turnurile gri ale apartamentelor regale şi ale clădirilor 
administrative, construcţii pe care le recunoştea, fuseseră 
ridicate o mulţime de anexe ale căror acoperişuri ascuţite 
umpleau spaţiul dintre înaltele foişoare împodobite cu steaguri 
colorate. În depărtare se putea vedea maiestuoasa Sainte- 
Chapelle. Catedrala, construită de Ludovic al IX-lea să semene 
cu unul din spinii cununii lui lisus, conferea frumuseţe castelului 


52 


care lui Will era acum mai impozant şi mai bine întărit decât 
fusese vreodată. 

Se uită în jurul său şi văzu o fată venind înspre el de-a lungul 
malului noroios. Inima lui Will începu să bată mai tare şi, pe 
măsură ce fata se apropia, îşi dădu seama că se înşelase, căci 
nu era o fată, ci o femeie. Tunica albă pe care o purta peste 
rochia de olandă era strânsă în talie, scoțând în evidenţă 
înălţimea şi trupul ei zvelt. Briza îi suflă părul blond în faţă, iar 
ea îl dădu pe spate cu o mişcare iute şi nervoasă. Chipul îi era 
palid şi tras, pomeţii accentuând bărbia proeminentă. Vederea 
acelui chip îl răni, stranietatea şi familiaritatea lui făcându-l să 
sufere. 

— Rose. 

Ea se opri ceva mai departe, însă el se apropie şi o îmbrăţişă. 
Părul ei era moale şi mirosea a fum. Acum doi ani o strânsese în 
braţe ultima oară, însă avea impresia că trecuse mai mult de 
atât. 

— Începusem să mă întreb dacă vei veni. 

— Am de lucru, răspunse ea, desprinzându-se din braţele lui şi 
privi înspre palat. 

Will inspiră adânc. N-ar fi trebuit să-şi închipuie că avea să 
vină la el în grabă; despărţirea lor nu fusese un lucru uşor de 
acceptat, iar faptul că îşi petrecuse foarte mult timp călătorind îl 
împiedicase să reia legătura cu ea. 

— Ce mai faci? 

încercă să pară liniştit, dar regretă imediat întrebarea pe care 
o pusese. Era atât de formală, atât de banală. 

Rose ridică din umeri. 

— Andreas m-a asigurat că avea să-ţi găsească un loc bun 
aici. În misiva sa mi-a spus că i-a scris reginei, rugând-o să-ți 
ofere o slujbă potrivită. Will se uita în jos, la pământul noroios, 
incapabil să-i privească faţa inexpresivă. Mi-a promis că va avea 
grijă de tine, că are trecere. 

— Atunci înseamnă că mi-e bine, replică ea. 

Vântul îi ridică părul, iar ea îl aranjă. Atunci Will văzu 
cicatricele de la mâna la care se arsese. Pielea îi era jupuită şi 
uscată. Ea îi surprinse privirea şi-şi ascunse mâinile. 


53 


— Vreau să ştiu că eşti fericită, spuse Will, conştient de cât de 
deznădăjduit era tonul său. 

— Asta doar ca să nu te mai gândeşti la mine, răspunse ea, 
scoțând un sunet ascuţit, dispreţuitor. Ochii ei albaştri erau plini 
de furie. Ca să nu te mai simţi vinovat pentru că m-ai alungat. 

Vorbele ei, pline de venin şi adevăr, îl îndurerară, îşi puse 
mâinile pe umerii ei. Era mai înaltă acum. Câţi ani să fi avut? 
Şaptesprezece? Nu, luna trecută trebuie să fi împlinit 
optsprezece. 

— Ştiu că aceşti ultimi ani au fost foarte dificili pentru tine, 
dar... 

— Dificili? Nici nu ştii cât de greu a fost! Imediat ce am 
debarcat în Cipru, m-ai părăsit. Luni la rândul abia te-am văzut. 

— Ce altceva puteam face? spuse Will încetişor. Pe nava cu 
care am venit din Acra oamenii au presupus că nu eşti decât un 
orfan pe care l-am salvat, dar când am ajuns în Cipru n-am avut 
altă opţiune decât să te abandonez. Privi în gol apa verde a 
fluviului care curgea în tăcere. Aş fi fost exclus din Ordin dacă 
ceilalţi ar fi aflat cine eşti, dacă ar fi ştiut că am o fiică. Ştii şi tu 
asta. O privi iarăşi. Dar m-am asigurat că cineva va avea grijă 
de tine. 

Ea pufni din nou. 

Expresia lui Will deveni dură. 

— Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă. Ai dus o viaţă bună 
alături de Elias. 

— Da! Apoi m-ai obligat să vin la Paris! 

— Elias mi-a spus că intenţiona să vină aici, iar Marele 
Maestru de Molay a început să călătorească prin toată lumea 
creştină după ce a fost ales. Nu aveam cum să te las în 
Limassol, ştiind că vom pleca cu toţii. Parisul părea cea mai 
bună alegere. Ştiam că Andreas ar fi putut să se folosească de 
contactele sale din familia regală pentru a-ţi găsi o slujbă 
decentă. Will dădu din cap. Alţi copii care au supravieţuit 
asaltului de la Acra nu au fost la fel de norocoşi, Rose. Au rămas 
orfani de ambii părinţi şi au fost obligaţi să cerşească. Sau chiar 
mai rău de atât. 

— Ştiu ce-au simţit. Şi eu mi-am pierdut ambii părinţi. 


54 


Cuvintele acestea fură ca o palmă dată lui Will. Tăcu, uitându- 
se cum ea se întoarce pe jumătate, fără să-i poată întâlni 
privirea, roşind. Încercă să nu rostească cuvintele, dar nu reuşi. 

— Ce înseamnă asta? 

— Nimic, murmură Rose. 

— Vreau să ştiu ce ai vrut să spui cu asta. 

Nu voia. Şi totuşi a repetat întrebarea. 

Rose se întoarse către el. 

— Înseamnă că părinţii mei au murit la Acra. Amândoi! 

Pentru câteva clipe, Will văzu pe altcineva privind de dincolo 
de ochii aceia furtunoşi şi albaştri, bătându-şi joc de el, şi atunci 
vru să o lovească. Zidul dinăuntrul său se prăbuşi, toată furia, 
durerea şi neputinţa lui inundându-i pumnul strâns. Ar fi vrut s-o 
lovească pe femeia din faţa lui, care nici măcar nu ar fi trebuit 
să fie o femeie, care crescuse fără el, pentru a deveni asemenea 
mamei ei; se confrunta cu propria lui durere, care stătea chiar 
acolo, înaintea lui, amintindu-i de acea cumplită trădare, ochii 
albaştri-închis nefiind nici ai lui, nici ai mamei ei, ci ai altcuiva. 
Ai unei persoane căreia nici măcar nu-i putea rosti numele. 

Când Rose începu să se îndepărteze, Will făcu un pas înainte, 
întinzându-şi mâinile pentru a o prinde. Apoi se clătină pe 
picioare şi mâinile îi căzură pe lângă corp, distanţa dintre ei 
mărindu-se. Aşteptă, dar ea nu mai privi în urmă. Intră prin 
pasajul slujitorilor şi dispăru. Will îşi ridică capul, privind cerul 
până când lumina soarelui îl orbi. 

Atunci când trecu podul, îndreptându-se către Templu, petele 
de lumină din ochii săi dispărură, iar amorţeala cu care se 
obişnuise îl cuprinse din nou. Ajuns la preceptoriu, se îndreptă 
către camerele cavalerilor atunci când Hugues şi Robert îl 
găsiră. 

— Trebuie să vorbim, spuse inspectorul. 

Robert privi curios mantia făcută ghem sub braţul lui Will. 

— Vino, spuse Hugues, fără să observe privirea lui Robert. Îi 
conduse pe cei doi către clădirea oficialităților, până în camera 
sa. Nu avem prea mult timp la dispoziţie. Curând vor începe 
nonele şi Jacques a cerut o slujbă specială pentru a se adresa 
oamenilor. Închise uşa în urma lor. Azi-dimineaţă am primit veşti 
de la fratele nostru din Londra. De îndată ce am fost înştiinţaţi 


55 


de faptul că Marele Maestru a fost chemat la Londra, l-am trimis 
pe Thomas să afle care este motivul din spatele acestei întâlniri. 
Buzele lui Hugues se strânseră. Se pare că papa vrea să-i 
propună ca templierii şi ospitalierii să se unească. Intenţionează 
să-i trimită din nou în Ţara Sfântă într-o nouă cruciadă pe care 
să o susţină financiar ambele Ordine. 

Will se încruntă şi dădu din cap. 

— Asta nu se va întâmpla niciodată. 

— Nu ai de unde să ştii, spuse Robert tăios. 

Will îl privi, apoi se întoarse către Hugues. 

— Jacques ştie lucrurile astea? 

— l-am relatat totul azi-dimineaţă. l-am spus că am aflat de la 
Maestrul Angliei, ceea ce e parţial adevărat. Thomas a 
interceptat un mesaj trimis acestuia de regele Edward, prin care 
îi aducea la cunoştinţă intenţiile suveranului pontif. Edward a 
fost rugat să participe la întrunire tocmai pentru că este un om 
influent şi are relaţii strânse cu templierii. Se presupune că papa 
vrea să-l determine să-i susţină planurile. 

— Cum a reacţionat Jacques? 

— Marele Maestru vrea cu siguranţă o nouă cruciadă şi e 
dispus să plătească pentru ea. Sincer să fiu, cred că ar fi în stare 
să falimenteze Ordinul pentru asta. Însă vrea ca orice înaintare 
către Răsărit să fie comandată de el. Nu are de gând să lupte 
alături de Cavalerii Sfântului loan, şi nu-l pot învinui pentru asta. 
Din punct de vedere militar, ar fi un dezastru. lar orice încercare 
de înţelegere între Ordinele noastre a fost zădărnicită cu multă 
vreme în urmă. 

Will ştia că Hugues se referea la asaltul din Acra al 
templierilor asupra cavalerilor Sfântului loan. Atacul, care 
precedase o dispută între două facţiuni regale cu vederi diferite, 
avusese loc cu câteva decenii în urmă, însă ospitalierii nu-i 
iertaseră niciodată pentru asta. De fiecare dată când se ivea o 
neînțelegere între armatele occidentale din Ţara Sfântă, 
ospitalierii şi templierii erau întotdeauna în tabere opuse. 
Singura dată când luptaseră împreună fusese în timpul căderii 
cetăţii Acra, atunci când cei doi Mari Maeştri se ridicaseră 
împotriva hoardelor mameluce. Însă lui Will îi venea greu să 
creadă, în această întortocheată arenă a politicilor occidentale, 


56 


unde fronturile de luptă nu erau niciodată bine definite, iar 
alianțele păreau construite pe nisip, că un astfel de eveniment 
avea să-i reunească. Mulţi cavaleri ai Sfântului loan îşi aduceau 
aminte de momentele în care fraţii lor îi implorau pe templieri să 
le permită intrarea prin baricadele lor din Acra celor bolnavi şi 
muribunzi, iar templierii îşi băteau joc de rugăminţile lor. 
Templierii susțineau că, dimpotrivă, ei aveau dreptate, iar 
neînțelegerile lor cu ospitalierii apăruseră nu din dorinţa de 
răzbunare a acestora, ci mai degrabă din speranţa că astfel vor 
dobândi controlul asupra teritoriilor şi bogățiilor Templului. Aşa 
cum spusese şi Hugues, asemenea fapte greu puteau constitui o 
bază pentru reconcilierea celor două Ordine. 

— Dar dacă papa Bonifaciu va cere asta? îl întrebă Robert pe 
inspector. 

— Atunci poate că într-adevăr vom avea probleme, însă faptul 
că trimite doar un episcop îmi spune că, acum, problema asta 
nu e una arzătoare pentru el. Poate că nu vrea decât să vadă 
care ar fi răspunsul nostru în cazul unei astfel de propuneri. Din 
ce mi-ai povestit, suveranul pontif nu a menţionat cât timp aţi 
stat la Roma că ar avea o asemenea intenţie. 

— Nu, recunoscu Will, dar nu mi se pare ceva surprinzător. 
Alegerea papei Bonifaciu nu a fost pe placul tuturor celor din 
colegiul cardinalilor şi în tot timpul cât am stat acolo suveranul 
pontif a fost ocupat cu împăcarea rivalilor săi. Jacques a fost 
plecat pentru câteva luni, întâlnindu-se cu regele Neapolelui şi 
vizitând preceptoriile noastre din Veneţia şi Genova, astfel că, în 
afară de cele câteva întruniri pe care le-am avut cu Sanctitatea 
Sa în cursul primăverii, l-am văzut foarte rar. 

— Ai spus că Edward a fost cel care a convocat întrunirea, 
spuse Robert. Să presupunem că îl sprijină pe papă? Ne-am 
temut întotdeauna de lucrul acesta, încă de când a început să-i 
ceară bani lui Everard. Bătrânul s-a temut că regele avea să 
treacă la acţiune pentru a-şi materializa ambițiile cu privire la 
Ţara Sfântă, iar acum, având în vedere că Marele Maestru e 
pregătit să se întoarcă... Robert ridică din umeri. Deşi nu-l pot 
învinui pentru asta. Sunt zile în care îmi doresc să pot răzbuna 
ce ni s-a întâmplat la Acra, momente în care sunt într-atât de 
ros de furie încât nu-mi pot imagina cum aş putea vreodată să-l 


57 


numesc frate pe vreun musulman. Îi privi pe cei doi. Însă 
cruciadele s-au încheiat şi, în ciuda a tot ceea ce am pierdut, 
acesta este un lucru bun. Regele Edward a jurat credinţă cauzei 
Frăției noastre. Şi ar trebui să fie de acord cu Frăția, 
considerând încetarea ostilităţilor o oportunitate pentru a 
menţine pacea dintre Răsărit şi Apus, nu să plănuiască 
aruncarea noastră din nou în război, chiar şi la cererea papei. 

Will rămase tăcut. Camaradul său nici măcar nu putea bănui 
cât de departe putea merge Edward în dorinţa sa de a dobândi 
ceea ce voia. Edward avea să menţină pacea atât timp cât îi era 
de folos. Incheia şi rupea alianţe cu cea mai cumplită indiferenţă 
faţă de cei afectaţi de deciziile sale şi făcea toate astea cu o 
viclenie şi o cruzime uluitoare. 

— Mi-ai vorbit despre temerile tale cu privire la Edward atunci 
când m-ai iniţiat în tainele Frăției, spuse Hugues. Însă Edward 
nu a făcut nicio mişcare în Răsărit de la încheierea armistiţiului 
cu musulmanii. Cum poţi fi atât de sigur că acţionează împotriva 
noastră? Dacă Everard ar fi avut cea mai mică urmă de îndoială 
în privinţa intenţiilor regelui, nu l-ar fi numit gardian. E drept, nu 
l-am cunoscut pe preot, însă în tot timpul pe care l-am petrecut 
alături de fraţii noştri din Acra am fost sigur de un singur lucru: 
Everard credea în Anima Templi mai mult decât oricine şi n-ar fi 
putut face nimic care să o pună în pericol. 

— Everard a greşit, spuse Will aproape în şoaptă. Am fost 
aproape să fim distruşi atunci când s-a furat Cartea Graalului. 
Nu îşi dorea decât să ne redea puterea, dar a ales omul 
nepotrivit. Şi a regretat asta până în clipa morții. 

— Nu ştim de ce va participa Edward la întâlnire, continuă 
Hugues. A mai avut de-a face cu Bertrand de Got în Gasconia. 
Poate că intenţionează să ne susţină cauza. Dacă cineva ar vrea 
să schimbe părerea papei ori a vreunui episcop, atunci el este 
cel care o poate face. 

Will vorbi foarte tăios. 

— Edward nu ne este aliat. Şi ne va trăda din nou şi din nou. 

— Cum? insistă Hugues. In afară de faptul că ne-a cerut bani, 
care e posibil să fi fost rugăminţi nevinovate, ce altceva a mai 
făcut? Am citit scrierile lui Everard pe care mi le-ai trimis înainte 
de căderea cetăţii Acra. Nu există nicio referire la acte de 


58 


trădare, doar temerile lui, despre care aş putea spune că au fost 
generate de suspiciunile tale, cum că regele nu căuta 
restabilirea păcii în momentul în care a acceptat să ne fie 
gardian, ci o sursă de finanţare pentru războiul din Ţara Galilor. 
Insă, chiar dacă ar fi fost adevărat acest lucru, supunerea Ţării 
Galilor era un risc necesar. Doar pentru că un om crede în pace, 
asta nu înseamnă că va încerca să o menţină în faţa rebelilor şi 
războinicilor. 

— Dar cum rămâne cu luptele din Scoţia? întrebă Will. De ani 
buni încearcă să ne supună, iar acum, că i-a îngenunchiat pe 
galezi, nimic nu-i mai stă în cale. 

— După moartea regelui Alexander, în Scoţia a fost anarhie, 
magnații luptându-se pentru tron. Edward s-a oferit să-i ajute. 

— Da, intenţionând să-şi însoare fiul de cinci ani cu 
moştenitoarea lui Alexander pentru ca Anglia să poată pune 
mâna pe coroană! 

— Dacă prinţesa Norvegiei ar mai fi trăit, atunci cele două 
regate ar fi fost unite în deplină pace. Văzând expresia 
nemulțumită a lui Will, Hugues dădu din cap. Dacă scoţienii nu 
ar fi avut încredere în Edward, atunci nu l-ar fi numit protector al 
lor după moartea reginei. A făcut toate eforturile pentru a 
restaura pacea în regatul lor, a fortificat castelele, a instalat 
garnizoane în oraşele în care tensiunea dintre clanuri era mai 
mare. Cum l-au recompensat scoţienii? Ar fi putut începe 
tratative pentru soluţionarea neînțelegerilor. In loc de asta, au 
semnat un tratat de alianţă cu duşmanul lui. 

— De când eşti tu englez, Hugues? întrebă Robert, privindu-l 
pe prietenul său cu un oarecare resentiment. 

— Incerc să văd lucrurile din perspectiva lui Edward, replică 
Hugues calm. Şi să înţeleg cum şi-au făcut loc suspiciunile în 
privinţa lui. Suntem fraţi, nu-i aşa? Îşi întinse mâinile către cei 
doi bărbaţi nervoşi din faţa sa. Suntem cu toţii de aceeaşi parte. 
Vreau doar să fiu sigur că, orice s-ar întâmpla, Templul este 
protejat. Trecem printr-o perioadă tulbure. Marele Maestru vrea 
să pornească o nouă cruciadă, iar papa vrea să ne unească cu 
rivalii noştri. Oricare dintre aceste posibilităţi ar avea un impact 
foarte mare asupra noastră. Jacques vrea să plece la Londra 


59 


după Crăciun. Noi trei îl vom însoţi. Am făcut în aşa fel încât să 
fie aşa. 

— Noi trei? întrebă Will. 

— Da, şi cred că ar fi bine să-l considerăm pe Edward ca pe 
prietenul nostru. 

— Atunci întâlnirea aceasta tocmai s-a încheiat, spuse Will, 
îndreptându-se către uşă. 

Hugues îl privi lung. Chipul i se înroşi de furie. 

— Opreşte-te, comandante! Cum îndrăzneşti să-mi întorci 
spatele? 

Will veni spre el, sălbăticia din ochii săi făcându-l pe Hugues 
să tacă. 

— Vorbeam despre Anima Templi. Eu sunt conducătorul ei, în 
caz că ai uitat. Dacă eu spun că întâlnirea aceasta s-a încheiat, 
atunci aşa e. 

— Să-l ia naiba, murmură Hugues, după ce Will ieşi din 
încăpere. Robert încercă să spună ceva, dar inspectorul îl 
reduse la tăcere. Nu, Robert, nu căuta scuze în numele lui. Dacă 
îmi va mai vorbi vreodată astfel, îl voi exclude din Ordin. 


60 


Ip 


Templul Nou, Londra 
7 ianuarie 1296 


Oraşul ardea. Suluri de fum negru se ridicau către cer, 
întunecând soarele abia răsărit. Bolovanii aruncaţi de maşinile 
de război loveau zidurile, spărgând piatra, zdrobind oameni. Pe 
zidurile portului se îngrămădeau femei şi copii cu feţele pline de 
praf, căutând cu disperare să se urce pe una din puţinele bărci 
care îi puteau transporta până la galerele rămase în port. Will îşi 
îmboldi calul să treacă printre ei, urmărindu-l pe omul care 
mergea împleticindu-se de-a lungul a ceea ce mai rămăsese din 
digul estic. 

Edward a controlat intotdeauna totul. lar eu am fost o 
marionetă în mâinile lui, lăsându-mi visele să moară treptat, în 
timp ce ale lui au fost toate implinite. 

Will tresări amintindu-şi cuvintele pline de amărăciune ale lui 
Garin. Simţea o durere în piept şi respira cu greutate. 

Am fost marioneta lui Edward atât de mult timp, încât îi 
făceam pe plac chiar şi atunci când nu-mi ordona nimic. 

Se ridică şi traversă încăperea pustie până la fereastră. 
Punându-şi mâinile pe pervaz, Will privi peticul de iarbă care era 
mărginit de arcade. Simţea în aer mirosul de mâl al Tamisei. Şi 
locul acesta era încărcat de amintiri, însă mult mai neclare, mai 
puţin vii decât cele care îl asaltau în Paris. Işi petrecuse doar 
două veri la Templul Nou, însă faptul că aici îşi văzuse tatăl 
pentru ultima oară era o amintire dureroasă. Parcă ar fi făcut 
drumul înapoi. De la Paris, la Londra. Aici se gândea mai mult la 
Scoţia, locul în care se născuse. Încă mai păstra în sacul său 
scrisoarea de la sora lui, Ysenda. Din câte ştia, ea şi sora lui mai 
mare, Ede, încă erau în viaţă. 

Trei sergenţi traversară curtea, având tunicile negre largi pe 
trupurile lor, deoarece muşchii lor erau încă nedezvoltaţi. Şi el 
fusese ca ei, în floarea vârstei, privind cu admiraţie cavalerii 
mult mai înalţi decât ei, de parcă ar fi fost nişte îngeri în 
mantiile lor fără de pată. Îşi reaminti zilele petrecute ajutându-l 


61 


pe Simon la grajduri, dimineţile de iarnă în care alerga alături de 
Garin pe terenul de antrenament. Parcă se întâmplaseră toate 
într-o altă viaţă. 

Atunci când începu să bată clopotul preceptoriului, sergenţii o 
luară la fugă şi dispărură sub arcade. Will se duse la patul său 
de paie. Ghemuindu-se, îşi trase sacul de dedesubt. Se opri, 
rămânând cu mâna deasupra lui câteva momente. 

S-a terminat, Will. Nu înţelegi? S-a terminat pentru amândoi. 
Am pierdut totul. vom muri! 

Ascultând vocea lui Garin răsunând în mintea sa, Will băgă 
mâna în sac apucând cu degetele flanela de schimb, în care era 
împachetat un obiect greu. O desfăcu, lăsând cuțitul să-i cadă în 
palmă. Îl luase din bucătăria preceptoriului ieri-seară, în timp ce 
majoritatea bărbaţilor erau la slujba de seară. Nimeni nu 
comentase pentru că se strecurase cu întârziere în capelă 
pentru a li se alătura. Maestrul Angliei şi apropiații săi erau 
ocupați cu primirea Marelui Maestru, şi, chiar dacă vreunul 
dintre cavaleri observase că întârziase, niciunul nu-l întrebase 
nimic. Până la urmă, el era comandantul. Lama cuţitului era 
lungă şi subţire, încastrată într-un mâner foarte rezistent. Era 
uşor de ascuns. Nimeni nu avea să-l vadă când îl va trage afară. 

Garin fusese un pion, unul fatal totuşi, însă doar un pion. 
Edward era jucătorul, cel care împingea piesele pe tabla de şah, 
câştigând la fiecare mutare: moartea lui Owein la Honfleur, cele 
întâmplate în bordelul din Paris, lucru pe care îl considera ca o 
moarte, ambuscada din afara oraşului Mecca şi incendiul din 
casa lui Andreas. Nu-şi pătase mâinile, dar Edward era cel care 
gândise fiecare mişcare pe care o făcuse Garin. Lucrul acesta 
era atât de limpede pentru Will ca şi cum regele şi-ar fi pus 
pecetea pe toate faptele de cruzime care fuseseră ţesute în 
jurul intenţiilor sale. Omorâse, înşelase şi minţise pentru a 
obţine tot ce şi-a dorit, la adăpostul măştii de onestitate care îl 
păcălise până şi pe Everard. Din cauza lui Edward pierduse Will 
toate lucrurile pe care le preţuia. Şi acum trebuia să îndrepte 
această nedreptate. 

Atunci când părăsise ruinele oraşului Acra la bordul navei 
Phoenix jurase să se răzbune. În momentele acelea, furia lui era 
brută, un foc mistuitor, însă de-a lungul anilor se transformase 


62 


în cenuşă, gri, inertă, pângărindu-i gândurile. Odată întors în 
Apus, focul renăscuse, iar acum, atât de aproape de tronul 
regelui, atât de aproape de omul pe care îl ura, ardea mai 
puternic ca niciodată, chipul lui arogant stăruindu-i în minte. 

Will întinse degetele ca să apuce mânerul cuţitului. Se opri 
înainte să atingă lama. Dădu afară aerul din piept, realizând că 
îşi ţinuse respiraţia. Înjurând printre dinţi, împături flanela în 
jurul lamei şi o vâri din nou în sac. Avea să o ducă înapoi la 
bucătărie, înainte ca vreo persoană să-şi dea seama că lipseşte. 

Se deschise uşa şi intră Robert. 


— Ce faci aici? 
Will împinse sacul sub pat. 
— Nimic. 


— N-ai auzit clopotele? 

Will îşi dădu seama că acestea continuau să bată. 

— E aici, spuse Robert cu glas aspru. Ar trebui să vii şi tu. 

Will se îndreptă către uşă. Aruncă o privire către patul său de 
paie, apoi ieşi. 

Curtea principală a Templului din Londra, care ducea către 
strada Akeman, era înţesată de oameni. 

Un grup de cai acoperiţi de cioltare frumos împodobite se 
îndrepta către grajduri. Will se opri în loc. Venind către el, alături 
de Marele Maestru al Angliei, se afla Edward. 

Dacă trecerea anilor îi îmbătrânise pe camarazii lui Will, asta 
nu era nimic în comparaţie cu felul în care timpul schimbase 
înfăţişarea regelui Angliei. Tânărul arogant pe care îl văzuse 
ultima oară acum douăzeci şi trei de ani parcă dispăruse. lşi 
menţinuse alura atletică şi era mai înalt decât majoritatea celor 
din jur, însă asemănările se terminau aici. Will îşi imaginase că 
faţa regelui avea să fie în continuare încadrată de părul negru, 
însă acum, la cincizeci şi şase de ani, părul lui Edward era la fel 
de alb ca penele de lebădă. Barba lui era argintie, tunsă scurt, 
ceea ce evidenția severitatea chipului, iar moleşirea din ochii săi 
devenise mai pronunţată. Mergea cam ţeapăn, cu toate că 
părea la fel de puternic ca toţi bărbaţii mai tineri din jurul său, 
cu sabia prinsă la şold şi păşind hotărât. 

In timp ce Edward se apropia urmat de o mulţime de gărzi 
regale şi consilieri, ochii lui se opriră asupra lui Will. Pentru 


63 


câteva secunde, dădu impresia că nu-l recunoaşte, dar apoi 
deveni vigilent. 

— Campbell. 

Maestrul Angliei, un bărbat energic, cu aer tineresc şi păr 
negru buclat, pe nume Brian le Jay, îşi întoarse privirea de la 
rege la Will, care, spre deosebire de toţi ceilalţi cavaleri, nu se 
înclină în faţa lui Edward atunci când acesta se opri. 

— Îl cunoaşteţi pe fratele nostru, lordul meu? 

— De multă vreme, spuse Edward fără să-şi ia privirea de la 
Will. Vorbea o franceză perfectă. 

— Comandante. 

Will se uită în dreapta lui Edward şi-l văzu pe Hugues 
privindu-l cu încordare. 

— Îngenunchează, îi şopti inspectorul. 

ÎI priveau cu toţii. Brian le Jay se încruntă. Ordinul lui Hugues 
era clar. Strângând din dinţi, Will îşi înclină capul în direcţia lui 
Edward. În ochii regelui se văzu o scânteiere de satisfacţie, apoi 
le Jay se mişcă şi momentul de încordare se risipi. 

— Lordul meu, spuse Maestrul Angliei, făcându-i semn lui 
Edward în direcţia clădirii capitulului. Marele Maestru de Molay 
vă aşteaptă. Ar trebui să mergem. 

Will îi urmă, împreună cu Robert. Continua să-l privească pe 
Edward şi după ce intrară în sală. Marele Maestru era aşezat pe 
un podium, alături de un bărbat scund, cu tonsură, care trebuie 
să fi fost Bertrand de Got. Jacques se ridică pentru a-l întâmpina 
pe Edward în timp ce acesta urca pe podium pentru a se aşeza 
pe unul din scaunele libere, împreună cu Brian le Jay şi Hugues, 
în timp ce cavalerii şi consilierii regelui se înghesuiră pe bănci. 
Jacques rămase în picioare după închiderea uşilor sălii 
capitulului. 

— Acum două sute de ani, Hugues de Payens a călătorit spre 
est împreună cu opt cavaleri. Primii cruciați au cucerit 
lerusalimul în numele creștinătății, iar Oraşul Sfânt a devenit loc 
de pelerinaj. Aflându-se pe acele meleaguri, Hugues, un tânăr 
nobil supus contelui de Champagne, a aflat despre pericolele 
care-i pândeau pe creştinii care voiau să călătorească în Ţara 
Sfântă. Hotărând ca toţi aceşti oameni să aibă posibilitatea de a 
merge nestingheriţi pe urmele lui Hristos, fără să le fie frică de 


64 


atacurile sarazinilor ori să fie ucişi de armele lor, a pus bazele 
unui ordin cavaleresc, al cărui scop era de a le oferi siguranţă 
acestor pelerini. Vocea lui Jacques era tunătoare. Toţi cei aflaţi 
în sală ascultau în tăcere povestea atât de cunoscută. Hugues 
de Payens a fost primul Mare Maestru şi, cu toate că Ordinul 
nostru şi-a mărit influenţa de la an la an, atât în domeniul 
politicii, cât şi în cel al comerţului, misiunea lui a rămas 
neschimbată. Este unicul nostru ţel. Dădu din cap. Ba nu, țelul 
acesta este sufletul nostru. 

Will fu surprins. Jacques, un bărbat scump la vorbă care, ca 
majoritatea celor din Templu, nu ştia nici să citească, nici să 
scrie, nu era capabil să formuleze astfel de idei. Observă că 
scribul Marelui Maestru, aşezat în primul rând, încuviinţa din cap 
alocuţiunea, şi îşi imagină că el trebuie să fi fost autorul ei. 

— Acesta e motivul pentru care misiunea noastră nu s-a 
încheiat încă. Sunt mândru să fiu cel de-al douăzeci şi treilea 
Mare Maestru al Ordinului şi, la fel ca toţi predecesorii mei, nu 
voi avea linişte până când Ţara Sfântă nu va fi iarăşi eliberată 
pentru Dumnezeu şi pentru creştinătate. 

Cuvintele sale fură primite cu aplauze. Expresiile celor de pe 
podium erau diferite. Brian le Jay asculta din respect cu interes, 
Hugues îşi aţintise privirea în podea, gânditor, Bertrand de Got 
aproba energic, în timp ce Edward, calm şi indiferent, nu lăsa să 
se vadă ce gânduri îi treceau prin minte. 

Jacques se întoarse către episcop. 

— Cred că eu şi papa Bonifaciu vrem acelaşi lucru. 

Bertrand se ridică, aranjându-şi roba. 

— Aşa este, Maestre de Molay, şi vorbiţi cu deosebită 
elocvenţă atunci când reiteraţi dorinţele papei. Insă am purtat 
îndelungi discuţii cu Sanctitatea Sa şi credem că, singuri, 
soldaţii tăi nu vor putea duce la îndeplinire dificila misiune de a 
recuceri Ţara Sfântă de la sarazini şi tocmai acesta este motivul 
pentru care propunem ca templierii să îşi unească puterile cu 
ospitalierii, astfel încât cele două nobile ordine, vechi de sute de 
ani, să reuşească împlinirea ţelului nostru. 

Sala capitulului fu cuprinsă de murmure de nemulţumire, deşi 
Will se aşteptase la reacţii mult mai puternice, ceea ce îl făcu să 


65 


creadă că majoritatea celor prezenţi ştiau deja care este scopul 
întâlnirii. 

Jacques rămase tăcut câteva clipe. 

— Asta nu se va întâmpla niciodată. 

Bertrand privi nedumerit schimbarea din atitudinea lui 
Jacques, care, din oratorul fermecător de mai devreme, 
devenise acum un comandant sever. 

— Dar maestre de Molay, acesta a fost motivul pentru care 
ne-am adunat, pentru a discuta acest lucru. Nu vreţi să-mi 
ascultați propunerea? 

— Nu va fi nevoie să o fac. M-am hotărât deja. l-aş primi 
alături de noi într-o nouă cruciadă pe cavalerii Sfântului loan, 
însă ca un ordin aparte, aşa cum a fost întotdeauna. 

— Există temeri conform cărora tocmai rivalitatea cu 
ospitalierii a dus la pierderea Ţării Sfinte. Bertrand îşi ridică 
mâna pentru a respinge protestele cavalerilor. Nu afirm decât 
lucruri pe care alţii le consideră adevărate. 

— Rivalitatea dintre noi şi ospitalieri a fost de bun augur, 
nicidecum un obstacol. A împins cele două ordine într-o 
competiţie pentru binele comun al creştinătăţii. Pe câmpul de 
luptă, unul a condus avangarda, celălalt, ariergarda. 

— Nimic nu se va schimba, argumentă episcopul. Singura 
diferenţă ar fi aceea că veţi face totul sub un singur stindard. 
Cuvintele sale fură urmate de o linişte ca de piatră. Nu-i aşa? 

— Şi cum rămâne cu oamenii mei? întrebă Jacques, ducându- 
se către Hugues şi Brian le Jay. Nu putem avea doi inspectori, 
doi maeştri ai Angliei. lar în privinţa mea? Pot spune cu 
certitudine că Marele Maestru al ospitalierilor va fi la fel de 
dispus să renunţe la poziţia sa precum sunt eu. Mulţi vor trebui 
să fie retrogradaţi în grad, iar cavalerii se vor afla sub ordinele 
unui comandant pe care înainte îl considerau rival. Ce credeţi că 
va rezulta în urma unirii celor două ordine dacă nu o mulţime de 
oameni învrăjbiţi, dezorganizaţi, care s-ar lua la bătaie între ei 
înainte de a ajunge la Marsilia. 

Bertrand îşi ţuguie buzele. Se uită în jur, căutând sprijin, iar 
ochii lui se opriră asupra lui Edward. 


66 


— Sire, sunteţi un intermediar în această discuţie. Care este 
opinia înălţimii Voastre? Bertrand se întoarse la locul său, 
liniştindu-se atunci când văzu că regele îi luă locul. 

— O nouă cruciadă ar fi bine-venită. 

Privindu-l pe Edward, Will simţi cum sângele începe să-i 
pulseze în tâmple. Se aplecă în faţă. 

— În prezent însă, sunt ocupat cu alte probleme. Regele se 
întoarse către Jacques, iar Bertrand se încruntă. După cum cred 
că deja aţi aflat, scoţienii conduşi de John Balliol au semnat un 
tratat de alianţă cu regele Filip al Franţei. Speram să fi putut 
rezolva diferendul cât mai rezonabil cu putinţă, ca nişte oameni 
civilizaţi. Însă văd că pentru ei lucrul acesta este cu neputinţă 
de realizat. Alianţa reprezintă o declaraţie de război, una la care 
trebuie să răspund cât mai repede şi mai ferm. leri am ordonat 
ca toţi scoţienii care se află în Anglia să fie arestaţi. 

Will se apucă de bancă. 

— Maiestate, interveni Jacques, printre cavaleri se află şi 
scoțieni. 

— Templierii nu vor fi arestaţi. Edward continuă să-l privească 
ţintă pe Marele Maestru cu ochii săi ca de piatră. Trebuie să 
înţelegi că acest lucru e necesar. Scoţienii s-au înţeles cu Filip să 
pună la cale acţiuni agresive la adresa mea. Nu le pot permite 
să fie liberi în regatul meu, de unde să poată ataca. 

După o scurtă pauză, Marele Maestru încuviinţă. 

— Nu, aşa e. 

Bertrand îl privea surprins pe Edward, căci se aşteptase ca 
regele să vorbească despre alte chestiuni. 

— Maiestate, cu tot respectul cuvenit, vorbiţi despre un război 
împotriva unei alte ţări creştine, însă noi ne-am adunat pentru a 
vorbi despre eliberarea Ţării Sfinte de sub stăpânirea 
necredincioşilor. Acest lucru are întâietate! 

— Spre deosebire de Biserică, episcope, nu-mi pot permite 
luxul de a-mi alege duşmanii. Filip şi scoţienii şi-au ridicat 
armele împotriva mea. Nu mi-aş îndeplini datoria faţă de 
poporul meu ca rege dacă nu aş răspunde. Edward îl privi iarăşi 
pe Jacques. Mă pregătesc să plec în întâmpinarea lui Balliol, 
însă, având în vedere că fratele meu se află în fruntea trupelor 
noastre din Gasconia şi alţi comandanţi ai mei încearcă să 


67 


înăbuşe revolta din Ţara Galilor, puterile îmi sunt limitate. Am 
nevoie de soldaţi adevăraţi şi de cavalerie grea. Aşa că voi avea 
nevoie de ajutorul Templului. 

Will respiră uşurat văzând că Marele Maestru rămase neclintit. 

— Motivul pentru care am venit aici, maiestate, este acela de 
a cere ajutorul regilor pentru a strânge o nouă armată. Nu 
credeam că va trebui să răspund eu însumi unei astfel de 
solicitări. E nevoie de oamenii mei în Orient. 

Edward se încruntă. Vru să vorbească, însă Hugues se ridică 
în picioare. 

— Lorzii mei, permiteţi-mi să sugerez încheierea acestei 
întâlniri. Având în vedere chestiunile neaşteptate care ne 
solicită atenţia, ar fi bine dacă i s-ar acorda fiecăruia răgazul de 
a cugeta înainte de a lua o decizie. Il privi pe Jacques. Am putea 
să ne reîntâlnim mâine. 

Marele Maestru încuviinţă din cap. 

— Foarte bine, inspectore de Pairaud. Maiestate? 

Edward făcu o pauză, apoi îşi înclină capul. 

— Şi eu sunt de acord cu această hotărâre, adăugă rece 
Bertrand, privindu-l profund mâhnit pe rege. 

În vreme ce toţi cei prezenţi se ridicară, cavalerii discutând 
între ei, Will se lăsă pe spate, privindu-l pe Edward, care trecu 
repede pe culoarul dintre bănci, părăsind sala capitulului, urmat 
îndeaproape de alaiul de oficiali şi de gărzi. 

Cineva semnase un pergament în Paris. Anglia şi Scoţia erau 
acum în război. 


Turnul Londrei 
7 ianuarie 1296 


Hugues se opri în capul scărilor cufundate în întuneric care 
coborau în spirală. Mirosul materiei în putrefacție urca până la 
el. li aruncă o privire omului de lângă el. 

— Acolo jos, domnule, insistă gardianul, smucindu-şi capul în 
direcţia scărilor. 

Hugues cobori cu grijă. Pentru câteva clipe pătrunse într-o 
beznă absolută şi trebui să-şi continue drumul pe scările 
abrupte şi inegale pipăind pereţii plini de umezeală. Treptat, 


68 


lumina arămie a torţelor începu să dea culoare scărilor şi 
Hugues putu să vadă din nou. Păşind cu încredere pe ultimele 
trepte, intră într-un pasaj boltit. Aerul era încărcat până la 
saturație de duhoarea grea de animal. Inspectorul respira cu 
gura deschisă. La capătul pasajului, lumina torţelor deveni mai 
puternică şi reuşi să vadă câteva persoane mişcându-se. Intrând 
într-un coridor ceva mai larg, care avea pe partea dreaptă mai 
multe uşi solide, fu întâmpinat de cinci gardieni cu figuri 
înfricoşătoare. 

— Mi s-a spus să vin aici, zise Hugues într-o engleză ciudată. 
Auzi un strigăt înfundat de undeva, de departe. 

— Vă duc eu la el, spuse unul dintre temniceri. Vă aşteaptă. 
Gardianul o luă către stânga, iar Hugues îl urmă. Rămâneţi pe 
partea aceasta şi aveţi grijă pe unde călcaţi. 

Privind în jos, inspectorul văzu că podeaua pasajului era 
înclinată, prin mijlocul ei fiind săpat un canal. Era plin cu un 
lichid vâscos şi urât mirositor. 

— N-aţi vrea să călcaţi în mizeriile lor. 

Faptul că aflase de unde venea mirosul îngrozitor nu l-a ajutat 
în niciun fel. Hugues rezistă cu greu dorinţei de a-şi strânge 
nasul cu mâna, când gardianul se opri în faţa uneia dintre uşi, 
luând o legătură de chei de la cingătoare şi înfigând una în 
lacăt. Se auzi un alt strigăt, de data asta mult mai aproape. 
Temnicerul deschise uşa. 

Dincolo de ea, într-o celulă înghesuită, se aflau patru bărbaţi. 
Trei dintre ei îşi întoarseră privirea către el atunci când 
inspectorul intră, însă cel de-al patrulea, care era prins de 
încheieturi cu un lanţ trecut printr-o vergea din tavan, nu-şi 
ridică capul. Mirosul de carne arsă din încăperea mică îi aminti 
în chip neplăcut lui Hugues de friptura de porc. 

— Inspectore de Pairaud. 

Hugues făcu o plecăciune, mutându-şi privirea de la regele 
Edward la cel care atârna nemişcat în lanţuri. Bărbatul nu avea 
decât o bucată de pânză care îi acoperea şoldurile, iar pielea îi 
era vânătă, plină de broboane de sudoare de la căldura 
dogoritoare pe care o degaja mangalul plin cu cărbuni încinşi. 
Nisipul din jurul lui era plin de sânge. Şiroia de-a lungul trupului 
său din rănile de pe pieptul plin de arsuri. Hugues bănui că 


69 


acestea fuseseră făcute de fierul încins pe care îl ţinea în mână 
unul dintre ceilalţi doi bărbaţi, ambii gardieni, iar mirosul de 
carne îi făcu greață. 

— Să revin mai târziu, maiestate? 

— Nu, răspunse tăios Edward. Vom vorbi acum. 

Hugues strâmbă din nas atunci când prizonierul scuipă sânge 
în nisip. 

— Cine e? 

— Un spion scoţian. Edward se apropie de o latură a celulei şi- 
i făcu semn gardianului, care băgă fierul în inima cărbunilor 
roşii. Pocniră şi scoaseră scântei. Auzind sunetul acela, 
prizonierul fu cutremurat de un fior. A intrat în casa mea 
târându-se ca un vierme acum câteva luni. Mă spiona, 
aşteptând să le dea raportul stăpânilor lui. E un lucru bun faptul 
că l-au prins oamenii mei, căci altfel scoţienii ar fi aflat care este 
planul meu de luptă înainte ca avangarda să părăsească Londra. 

— Nu-i adevărat, răspunse hârşâit prizonierul. Sunt nevinovat! 

Edward pocni din degete, iar gardianul scoase din foc fierul al 
cărui capăt avea o culoare portocalie. 

— Din nou. 

Bărbatul urlă când gardianul îi apăsă pe piept fierul încins. 
Firele de păr ardeau, iar pielea îi fierbea. Se lăsă în faţă, 
nemaiputând să se ţină pe picioare. 

— Dumnezeule. Nu... nu mai vreau! gâfâia din greu. 

Edward se aplecă spre el. 

— Atunci spune-mi ce vreau să ştiu. l-ai trimis vorbă lui 
Balliol? Îmi cunoaşte planurile? 

— Nu, răspunse bărbatul expirând. Urmă o lungă pauză. Încet, 
omul îşi ridică capul. Dar nu are importanţă. Va fi pregătit. 

— Poftim, vezi? murmură regele. 

— Poporul meu te va măcelări, trădătorule. Bărbatul închise 
ochii şi-şi dădu capul pe spate. Trăiască regele John! 

— Omorâţi-l. 

Unul dintre gardieni înaintă, trăgându-şi spada din teacă cu 
un hârşâit. O împlântă în pântecele bărbatului şi apoi o învârti, 
sfâşiindu-i muşchii şi intestinele. 

— Poporul lui a venit să-mi ceară ajutorul, spuse Edward, în 
timp ce bărbatul se aplecă peste spadă, gemând. Au venit la 


70 


mine după moartea regelui lor şi al moştenitorului acestuia, şi 
m-au implorat să-i ajut. Am cheltuit foarte mulţi bani pentru a 
organiza o competiţie prin care să hotărăsc cine este cel mai 
bun pretendent la tron. Se întoarse către Hugues. De îndată cea 
fost înscăunat John Balliol, în regatul lor s-a instaurat pacea. Aş 
fi crezut că-mi vor fi recunoscători. M-am înşelat. Prizonierul se 
încovoie de durere atunci când spada fu trasă afară, împroşcând 
sânge şi alte umori. Edward se îndreptă către uşa deschisă de 
celălalt gardian. Am nevoie de ajutorul Templului. Trebuie să-l 
convingi pe Jacques să-mi dea oameni ca să înăbuş revolta lui 
Balliol. 

Luându-şi privirea de la muribund, Hugues îl urmă pe Edward 
în pasaj. 

— Ar putea fi un lucru dificil, maiestate. Jacques e foarte 
hotărât în privinţa unei noi cruciade. Mă îndoiesc că ar accepta 
îndreptarea resurselor militare către altă cauză. 

Hugues strânse din ochi atunci când ieşiră la lumina puternică 
din curtea măturată de vânt, dominată de un şopron uriaş în 
care se afla menajeria regală. 

Edward se întoarse dintr-odată, oprindu-l pe inspector pe 
ultima treaptă. 

— Ar putea accepta, dacă toată acea discuţie despre unirea 
templierilor cu cavalerii Sfântului loan s-ar încheia. 

— Ce sugerati? 

— Îl cunosc pe Bertrand de Got. Poate că pare a fi un preot 
neînsemnat, însă îl poate influenţa pe papă. L-ar putea convinge 
pe Bonifaciu să renunţe la propunerea sa, dacă l-aş încuraja eu 
să facă asta. lar noi am fost întotdeauna în relaţii foarte bune. 
M-ai sprijinit atunci când ţi-am mai cerut ajutorul. Nu mă 
dezamăgi acum. 

— Dar cum rămâne cu promisiunea pe care mi-aţi făcut-o, 
maiestate? Acra a căzut, iar Templul are nevoie de o nouă bază. 
Ospitalierii s-au stabilit în Cipru, iar cavalerii teutoni sunt stăpâni 
peste Prusia. Trebuie să le urmăm exemplul şi să căutăm un 
regat pentru noi, unde să fim feriţi de amestecul autorităţilor 
seculare şi de mofturile Bisericii. Ne-am bizuit întotdeauna pe 
reputaţia noastră pentru a obţine ajutor: fonduri şi recruți din 
partea nobilimii, privilegii speciale din partea regilor. Acum că 


71 


puterea noastră a slăbit, trebuie să obţinem lucruri durabile 
pentru a asigura continuitatea Ordinului. Cea mai importantă 
dintre nevoile noastre este cea de teritorii. 

— lar eu vă voi putea ajuta de îndată ce voi fi într-o poziţie 
mai bună, după potolirea rebelilor scoțieni. Oare Scoţia va fi 
potrivită ca bază pentru Ordinul vostru? Aveţi deja preceptorii 
acolo. Sunt sigur că vom putea aranja ceva în sensul acesta. 

Hugues rămase tăcut. 

— Voi face tot ce-mi stă în putinţă, răspunse într-un final. Voi 
încerca să-l conving pe Jacques să vă ajute. În schimb, 
propunerea de a ne uni cu ospitalierii nu trebuie să mai intre în 
discuţie. Locul în care se va afla baza noastră va fi decis la 
timpul potrivit. 

Edward înaintă în curtea interioară, permițându-i lui Hugues 
să iasă în lumina soarelui. Dinspre şopron se auzi răgetul unui 
animal chinuit. 

— Cum rămâne cu Campbell? E şeful tău şi seamănă cu 
Everard. Mă îndoiesc că va accepta propunerea. Doar e scoţian, 
nu? 

— Poate că e conducătorul Frăției, însă eu sunt inspectorul 
Ordinului. Se va supune autorităţii mele. 


72 


lu 


Templul Nou, Londra 
8 ianuarie 1296 


Intrând în sala capitulului împreună cu ceilalţi cavaleri, Will 
cercetă cu atenţie încăperea. Hugues era în faţă, alături de 
Jacques. Aşezându-se pe o banchetă aflată în apropierea 
estradei, Will încercă să-i capteze atenţia inspectorului. 

După adunarea de ieri, convocase de urgenţă o întrunire a 
Frăției, însă veniseră numai Robert şi Thomas, fratele lor englez. 
Toată atenţia lui Will fusese îndreptată către propunerea lui 
Edward şi absenţa lui Hugues, iar discuţiile lor se încheiară 
nesatisfăcător şi fără să se ia vreo decizie. După aceea, Îl 
căutase pe Hugues la cină, în sala de mese, fără să-l găsească 
însă, iar după vecernie se dusese la dormitorul acestuia, ros de 
nelinişte. Stătuse treaz până târziu în noapte, singurul lucru 
palpabil în întuneric fiind cuțitul de sub patul de paie. 

Aşezându-se lângă Brian le Jay, privirea lui Hugues se opri 
asupra lui Will, şi chiar dacă observase expresia întrebătoare de 
pe chipul acestuia, nu lăsă să se vadă, uitându-se în altă parte 
atunci când regele Edward îşi ocupă locul. 

Jacques părea foarte obosit, însă vorbi cu fermitate atunci 
când se adresă adunării. 

— Am petrecut mult timp discutând cu apropiații mei, însă 
decizia a rămas neschimbată. Unirea Ordinului nostru cu cel al 
cavalerilor Sfântului loan mai degrabă ar dăuna luptei pentru 
Ţara Sfântă decât să-i aducă beneficii. Nu pot fi de acord cu 
asta, spuse el, întorcându-se către Bertrand de Got. 

Episcopul, palid şi frânt de oboseală, se ridică. 

— Şi eu am avut destul timp pentru a mă gândi la asta. Ezită. 
Will se încruntă văzând că episcopul se uită la Edward. M-am 
gândit, repetă Bertrand. Şi cred că ai dreptate. 

Cuvintele îi fură întâmpinate cu uimire şi murmure de 
încuviinţare. Jacques ceru să se facă linişte. 

— Pentru moment, Maestre Templier, continuă Bertrand, 
privindu-l pe Marele Maestru cu părere de rău, voi avea 


73 


încredere în intuiţia voastră şi mă voi întoarce la Roma pentru a- 
i sugera Sanctităţii Sale ca Templul şi ospitalierii să rămână 
două ordine separate, fiecare continuând pe cont propriu 
pregătirile pentru o nouă cruciadă. 

Will fu surprins de schimbarea subită a atitudinii episcopului 
la fel de mult ca şi ceilalţi cavaleri, însă, spre deosebire de ei, nu 
se bucura. Îl tulbura ceva anume. Pe estrada din faţa lui se 
întâmpla altceva, se desfăşura un alt plan, numai că nu ştia 
care. Răspunsul nu avea să se lase aşteptat pentru prea multă 
vreme. 

Marele Maestru rămase în picioare după ce Bertrand se aşeză. 

— Am un răspuns şi în privinţa problemei ridicate de regele 
Edward. Marele Maestru consimţi dinaintea regelui. Templul vă 
va oferi ceea ce doriţi. Vă vom ajuta împotriva Scoției. 

Will se ridică brusc în picioare. Câţiva dintre cei din jurul său îl 
priviră, însă el nu se uita decât la Edward, care rămăsese calm, 
liniştit, nicidecum surprins de decizia Marelui Maestru. 

— Maestrul le Jay vă va ajuta în privinţa asta, însă numai 
cavalerii din preceptoriile Angliei vor face parte din această 
armată. Nu vreau să-mi nemulţumesc aliaţii din Franţa şi nici pe 
cei din alte ţinuturi. 

Edward îşi înclină capul în direcţia lui Jacques. 

— Acest lucru e de înţeles, însă ar fi foarte avantajos pentru 
mine dacă m-aş putea folosi de principalul preceptoriu din 
Scoţia drept bază. Intenţionez să trec râul Tweed mai sus de 
Berwick până la Paşte. De îndată ce oraşul va capitula, calea 
către Scoţia va fi liberă şi voi putea înainta către nord. 
Balantrodoch ar putea constitui un loc potrivit pentru a-mi 
odihni trupele şi de unde mi-aş putea continua drumul către 
Edinburgh. 

— Se poate aranja. 

— Presupun că templierii din Balantrodoch vor fi de acord, 
indiferent de partea cui sunt? Pe măsură ce rostea cuvintele, 
privirea i se opri asupra lui Will, care însă mai stătea în picioare. 

— Se vor supune ordinelor mele, răspunse Jacques. Pe lângă 
cei cincizeci de cavaleri din acest preceptoriu, vom trimite alţi o 
sută de sergenţi pentru a întări infanteria. Maestrul le Jay va 


74 


conveni restul amănuntelor cu înălţimea Voastră. El se va afla la 
conducerea forţelor noastre. 

— Primesc cu bucurie devotamentul vostru, rosti cu calm 
Edward. Ţinând cont de promisiunea voastră, cred că bătălia 
aceasta e ca şi câştigată. 

Marele Maestru vorbi despre faptul că-l aşteaptă pe rege 
pentru a discuta în legătură cu o nouă cruciadă, de îndată ce 
revoltele din Scoţia vor fi înăbuşite, însă Will nu mai asculta. 

La finalul întrunirii, Edward se ridică în picioare, adresându-se 
unuia dintre sfetnicii săi. 

— Anunţă convocarea magnaţilor săi. Ne vom aduna la 
Newcastle în prima zi a lunii martie. De acolo vom pleca spre 
nord. 

Văzând că Hugues se îndreaptă către uşă, Will îşi făcu loc 
printre oamenii de pe bancă şi ieşi după el în curte. 

— Hugues! 

Inspectorul se întoarse nervos. 

— Mi te vei adresa cu respectul cuvenit, comandante. 

— Ce s-a întâmplat? De ce a acceptat Jacques aşa ceva? 

— Vorbeşte mai încet, ripostă Hugues, în timp ce cavalerii 
ieşeau din sala capitulului. Arătă spre clădirile administrative. 
Acolo. Când intrară în apartamentele lui Hugues, Will vru să 
vorbească, însă inspectorul i-o luă înainte. Trebuie să încetezi. 
Comportamentul tău dă de bănuit. Au trecut patru ani de la 
căderea Acrei. A fost un şoc, ştiu, însă a sosit timpul să treci 
peste asta. 

— Ştiu că nu am fost întotdeauna de acord, Hugues, dar te 
respect şi îţi respect funcţia, acesta fiind şi motivul pentru care 
te-am primit în Anima Templi. Trebuie să vorbeşti cu Jacques. 
Trebuie să-l convingi să se răzgândească. 

— Nu pot face asta. 

— De ce? 

Will îl ţintui cu privirea în timp ce inspectorul se apropie de 
fereastră. 

Hugues privi înspre curtea interioară. Edward înainta printre 
cavaleri, coroana lui părând o aureolă în lumina soarelui. 

— Am încercat să-ţi spun asta în Paris, dar nu m-ai ascultat. 
Se întoarse. Occidentul e într-un proces de schimbare. Jacques 


75 


face parte din vechiul ordin, priveşte în continuare către Răsărit 
şi ţine crucea lerusalimului. Nu-i putem permite să tragă 
Templul după el. 

— De acord. Vom vorbi cu el, amândoi. 

— İl cunosc de mai puţin de o lună şi ştiu deja că nimeni nu-l 
poate convinge să se răzgândească. Jacques e un om de arme, 
un general desăvârşit. Ai fost alături de el vreme de doi ani, 
luptând în războaie. Dacă ar fi putut fi întors de la țelul său, cu 
siguranţă că ai fi făcut asta până acum. Întrucât Will ezită, 
Hugues continuă. Ascultă-mă. Jacques e într-atât de hotărât 
încât ar putea ridica sabia, îndreptându-se de unul singur către 
est. Nu-l putem opri, însă putem proteja Ordinul. În lumea 
aceasta în continuă schimbare, un teritoriu înseamnă totul. E 
lucrul pentru care se luptă cu atât de multă înverşunare Filip şi 
Edward. Noi teritorii aduc putere, iar puterea conferă 
autonomie. Nu ne-am supus legilor regilor şi prinților vreme de 
aproape două secole pentru că ne-am aflat sub controlul papei, 
însă acum puterea Sa scade. Vicarul lui Dumnezeu nu e destul 
de puternic pentru a contracara autoritatea în creştere pe care o 
au aceşti regi războinici. Dacă nu ne îndepărtăm de papalitate, 
s-ar putea ca şi influenţa noastră să scadă. Având o bază sigură 
putem continua să creştem şi să ne întărim. Putem rămâne cea 
mai puternică şi mai prosperă frăţie de pe pământ. Ochii lui 
Hugues străluceau. Putem manipula suveranii, putem continua 
să păstrăm tezaurele regale, putem fi stăpâni peste mări şi ţări, 
fie că ne vindem lâna în centrele de negoţ, fie că protejăm 
navele negustorilor, la fel cum făceam în vremurile noastre de 
glorie. Odată ce s-au încheiat cruciadele, nu mai avem niciun 
rost în ochii celorlalţi. Trebuie să ne stabilim un ţel, pentru că 
altfel îl va hotărî altcineva pentru noi. Şi lucrul acesta a început 
deja, odată cu dorinţa papei de a ne uni cu ospitalierii. 

Will scutură din cap. 

— Şi cum rămâne cu Anima Templi? Cu scopul ei? 

— Frăţiile nu mai au nicio putere şi nicio direcţie, îi răspunse. 
Hugues continuă. Ştii şi tu asta, Will, altfel ai fi început 
reconstrucţia noastră de îndată ce a căzut Acra. Ce ai făcut 
pentru a ne reface? Ridică o mână. Nu te învinovăţesc pe tine. 


76 


Într-adevăr, ce-ai fi putut face? După pierderea Ţării Sfinte, cum 
şi-ar mai fi putut respecta Anima Templi obiectivele? 

Will rămase tăcut. Cuvintele lui Hugues erau ecoul a ceea ce 
se întrebase în tot acel timp: care era scopul Anima Templi? Işi 
aminti de seneşal, omul care crezuse întotdeauna că Everard 
avea să-l numească succesorul său, încredinţându-i misiunea de 
a le continua activitatea în Apus, protejând Templul de duşmani, 
atât din interior, cât şi din exterior. Dar seneşalul nu avea de 
unde să ştie că această misiune avea să fie imposibil de 
îndeplinit. Și-a dat viața pentru asta, se auzi o voce în mintea lui 
Will, însă el o înăbuși. 

Hugues îi luă tăcerea drept aprobare. 

— Odată ce viitorul Templului va fi asigurat, vom putea 
reclădi Anima Templi, căutând să-i îndeplinim misiunea. Ai spus- 
o şi tu de o mie de ori: Frăția nu poate exista fără Templu, fără 
banii şi resursele pe care ni le oferă, chiar dacă o face fără să 
ştie. Dacă vom permite altora să preia controlul Ordinului 
Templierilor, atunci vom fi striviţi de ambiția lor. Hugues făcu o 
pauză. Will, Edward ne poate ajuta să obţinem ceea ce vrem. El 
poate fi unul dintre cei mai puternici aliaţi ai noştri. 

Will simţi ceva ca de plumb străpungânau-l. 

— Dumnezeule, Hugues. Ce-ai făcut? 

— Ceea ce trebuia să fac. 

— Nu Jacques a fost de acord să-l ajute pe Edward în război. 
Ci tu. Tu l-ai convins pe Marele Maestru să accepte. 

Hugues îşi umflă pieptul. 

— Da. 

— Orice ţi-a promis Edward e o minciună. Se foloseşte doar de 
tine. 

— A făcut-o deja. În schimbul ajutorului nostru militar în 
Scoţia, a promis că-l va convinge pe episcopul Bertrand de Got 
să-şi schimbe părerea cu privire la unirea celor două Ordine. 
Asta deja s-a îndeplinit. După ce se va instaura din nou 
disciplina în Scoţia, ne va ajuta să găsim o bază permanentă, un 
loc în care să ne decidem singuri viitorul. 

— Chiar tu ai spus-o, Hugues: Edward vrea teritoriile pentru el 
însuşi! Chiar crezi că va crea un stat pentru o armată bine 
antrenată, de neatins, permițându-i să devină tot mai puternică? 


77 


O fi Edward un tiran nemilos, înşelător şi ambițios, dar nu e 
prost. 

— Va înţelege care sunt avantajele de a avea drept aliat o 
astfel de frăţie, insistă Hugues. 

— Da, va avea o armată personală pe care să o poată chema 
oricând doreşte. l-ai căzut în plasă! Will se apropie de el. 
Hugues, îţi jur, acesta ne va fi sfârşitul. Nu salvezi Templul 
printr-o asemenea alianţă, ci îl distrugi! Ezită. lţi aduci aminte 
de Garin de Lyon? 

— Cum aş putea să-l uit? A furat Cartea Graalului şi aproape 
că a dat în vileag Anima Templi. Robert mi-a povestit totul 
despre el. 

— Ceea ce nu ştie Robert, ceea ce nimeni nu ştie, este pentru 
cine a făcut el toate astea. În timpul căderii cetăţii Acra, Garin a 
mărturisit că a acţionat în numele lui Edward. Atacul asupra 
templierilor care transportau bijuteriile Coroanei la Paris a fost 
pus la cale de Edward. Planul său a eşuat, iar atunci când Garin 
i-a spus despre carte, Edward s-a folosit de el pentru a o căuta. 
Regele plănuia să constrângă Frăția să-l ajute să-şi extindă 
regatul. Ştia că noi controlăm Templul, bogăţiile şi influenţa lui, 
şi avea de gând să se folosească de resursele noastre pentru el 
însuşi. Încercarea de a lua cartea a eşuat şi ea, şi poate că aici 
s-ar fi încheiat totul dacă Everard nu l-ar fi făcut gardian al 
Anima Templi în chip nechibzuit. Edward a încercat să se 
folosească de poziţia sa pentru a finanța războiul împotriva Ţării 
Galilor, dar eu şi Everard devenisem suspicioşi în privinţa lui şi 
ne-am străduit să ieşim de sub influenţa sa. Will vorbea grăbit. 
Edward l-a trimis pe Garin să ne forţeze să cedăm, iar în timp ce 
se afla în Ţara Sfântă, încercând să se strecoare în viaţa mea, 
Garin a descoperit planul Marelui Maestru de Beaujeu de a fura 
Piatra Neagră de la Mecca. Observă schimbarea expresiei lui 
Hugues: uimire, şoc, neîncredere. A lucrat împotriva mea, în 
numele lui Edward, pentru a lua piatra. Intrând în posesia 
relicvei sfinte a musulmanilor, Edward credea că ar fi putut 
obţine ce voia: bani pentru un viitor atac asupra Scoției şi 
propria lui cruciadă. 

Hugues făcu câţiva paşi. 

— Garin ţi-a spus toate astea? întrebă el în cele din urmă. 


78 


— Da. 

— Unde se află acum? Ce s-a întâmplat cu el? 

— A murit în Acra. 

— Eşti sigur? 

Când Will încuviinţă, Hugues oftă. 

— Atunci nimic din toate astea nu poate fi dovedit. E posibil 
ca Garin să te fi minţit. Există alte dovezi? 

Will vru să spună ceva, apoi dădu din cap. 

— Nu, mărturisi el, frustrat, însă... 

— Ştii ce cred eu despre toate astea? Hugues se duse la birou 
şi se sprijini de el, împreunându-şi mâinile. Cred că nu e vorba 
decât despre faptul că tu îl urăşti pe Edward. Tu ai ajuns la 
concluzia că Edward complota împotriva noastră, nu Everard. 
Asta spunea Everard în scrierile sale. A avut grijă în privinţa 
celor dezvăluite, dar căutând sensul cuvintelor sale, lucrul 
acesta era evident. L-a văzut pe Garin ca pe o săgeată de 
neoprit şi credea că era pe cont propriu în Ţara Sfântă. Dacă l-ai 
confruntat pe Garin, cu siguranţă că a implicat pe altcineva în 
mărturisirile sale, pentru a nu fi el cel învinovăţit, însă, după 
toate cele ce mi-au povestit alţii despre el, nu poate fi decât 
aşa. 

— Nu, nu e... 

— Cred, spuse Hugues, întrerupându-l, că o parte din tine a 
fost invidioasă atunci când preotul, mentorul tău, l-a numit pe 
Edward gardian. Până atunci tu fuseseşi cel mai apropiat 
confident al său. Odată cu sosirea lui Edward totul s-a schimbat. 
Desigur, există şi legăturile tale cu Scoţia. Ştiu că familia ta se 
află încă acolo şi că decizia de a merge în război împotriva 
patriei tale e un lucru greu de acceptat, dar nu poţi lăsa 
sentimentele să-ţi întunece judecata în privinţa implicaţiilor mult 
mai mari pe care le are acest război. S-ar putea ca Edward să fie 
ultima şansă pentru salvarea Templului. Şi nu pot permite 
nimănui s-o pună în pericol. Îmi pare rău, Will. Trebuie să am 
încredere în instinctele mele, iar ele îmi spun că doar Garin a 
fost cel care ne-a trădat. 

Will simţi greutatea sentinţei apăsându-l. 

— Nu poţi face asta! 

— Aceasta e decizia mea. 


79 


— Eu sunt conducătorul! strigă Will, ducându-şi mâna la 
sabie. 

Ochii lui Hugues se îngustară. 

— Conducătorul unei frăţii secrete, despre care nimeni nu ştie 
că există. Făcu un pas către Will, atingându-şi spada. Sunt 
inspector al Templului, nu-mi e superior decât Marele Maestru. 
Spune-mi, cine e mai puternic? Vei accepta această hotărâre 
sau te voi exclude din Ordin. Tonul vocii i se înmuie. De îndată 
ce Edward va înăbuşi revoltele din Scoţia, totul va merge mai 
bine în regat, iar noi vom putea proteja Templul. 

— Edward îşi construieşte o naţiune din carne şi sânge. 

— Cum obişnuia să spună Everard? Nu zicea că pacea se 
cumpără uneori cu sânge? Trebuie să înţelegem că, pentru a 
obţine libertatea, unele lucruri trebuie sacrificate. Hugues luă 
mâna de pe mânerul sabiei. Vino, Will. Susţine-mă. Nu mă obliga 
să-mi exercit autoritatea asupra ta. 

Will se întoarse şi se îndreptă spre uşă. Fără să dea ascultare 
chemărilor lui Hugues, grăbi pasul de-a lungul pasajului. leşind 
vijelios din clădirea administrativă, o luă la fugă prin curtea 
interioară. Din grajduri erau scoşi câţiva cai. Edward era încă 
acolo, vorbind cu Jacques. Intrând în clădirea rezervată 
cavalerilor, Will urcă scările către camera sa câte două o dată. 
Deschise uşa cu furie, se duse la pat şi trase afară sacul. Se 
gândea la tatăl său, un scoţian mândru şi un templier, dar mai 
presus de toate un om al păcii. Will răsturnă sacul pe pat. 
Căzură o pereche de ciorapi, un lănţişor cu pandantiv mătuit, 
scrisoarea mototolită de la sora sa, câteva pene şi cămaşa de 
corp. Will apucă cămaşa şi o scutură. Atunci, îşi dădu seama că 
ceva nu era în regulă căci era prea uşoară. 

— Asta cauţi? 

Will se întoarse tresărind şi-l văzu pe Robert în prag, ţinând 
cuțitul. Se ţinu drept. 

— Nu ştii ce se întâmplă, Robert. 

— Nu? Intenţionezi să ucizi un rege? Te-am văzut, spuse 
Robert cu un ton tăios, ca replică la tăcerea lui Will. Te-am văzut 
ieri cum ai împins sacul cu piciorul, cu un aer vinovat. Plănuieşti 
asta încă de când ţi-a spus Hugues că vom veni aici, nu? 


80 


Will ezită. Era adevărat? Nici măcar nu mai ştia ce gândea. 
Amorţeala aceasta, cu străfulgerări de durere şi amintiri, era de 
neîndurat. 

— Ştiu că-l învinovăţeşti pe Edward pentru acţiunile lui Garin, 
Will, dar, orice lucru rău ar fi făcut, oricât de mult şi-a dorit să 
înceapă o nouă cruciadă folosindu-se de Anima Templi, Garin a 
fost responsabil pentru ce i s-a întâmplat lui Elwen, nu el. Garin 
a fost cel care a pus focul, nu Edward. 

— Nu-i pomeni numele, blestematule! 

— N-ai vrut să vorbeşti despre asta, însă Simon şi Rose mi-au 
povestit câte ceva în timpul călătoriei către Cipru. Nu înţeleg tot 
ce s-a întâmplat, dar ştiu sigur că toate astea trebuie să se 
termine. Ne-am purtat cu mănuşi cu tine încă de când am plecat 
din Acra, cu toţii. Insă exagerezi. Robert dădu din cap. E şi vina 
mea în parte. Ar fi trebuit să vorbesc cu tine despre ce s-a 
întâmplat, dar mi-a fost teamă de reacţia ta. Dumnezeule, Will, 
nu-ţi dai seama ce-ai ajuns să fii? Făcu un pas înainte. Plănuieşti 
să-l omori pe rege. Vei ajunge în iad. 

— Sunt deja cu un picior în el. 

— Frăția a luat naştere pentru menţinerea păcii prin 
diplomaţie, nu prin violenţă. Dacă cobori în curte cu acest cuţit, 
totul se va termina. Te vei distruge pe tine şi Anima Templi. 
Ceea ce au creat Robert de Sable şi cei care i-au urmat - tatăl 
tău, Hasan, Everard - e un lucru mult mai important decât noi 
doi, decât ura sau răzbunarea. 

Will străbătea încăperea trecându-şi mâinile prin păr. 

Robert îl privea. 

— Atunci când vei scoate cuțitul se pot întâmpla două lucruri. 
Îl vei ucide pe Edward şi vei fi ucis şi tu sau vei fi omorât înainte 
de a ajunge la el. Oricum ar fi, tu vei fi mort şi poate că o parte 
din tine chiar vrea asta, dar ne condamni pe toţi la pieire. Cine 
ne va conduce? Cine va continua misiunea noastră? 

Will se opri. 

— Anima Templi deja nu mai are nicio valoare. Hugues a fost 
acela care a promis să-l ajute pe Edward, nu Jacques. 

Robert se încruntă, însă nu cedă. 

— Vom vorbi noi cu el. 


81 


— Hugues nu-l cunoaşte pe Edward atât de bine pe cât îl 
cunosc eu, şi nici tu nu-l cunoşti. Will se aşeză pe patul său, 
ţinându-şi capul în mâini. Îi povesti lui Robert despre mărturia lui 
Garin. Ar fi trebuit să-ţi spun mai devreme, zise el, văzând 
expresia de uimire de pe chipul cavalerului. Însă nu m-am putut 
hotări să o fac. 

Robert se îndreptă către Will şi se lăsă pe vine. 

— Lasă-mă să vorbesc cu Hugues. 

— E prea târziu. Deja sunt implicaţi Jacques şi le Jay. Nu mai e 
timp pentru diplomaţie. Nu voi lăsa lucrul pentru care tatăl meu 
a murit încercând să-l protejeze şi pe care Everard l-a construit 
toată viaţa lui să fie folosit de Edward pentru a-şi îndeplini 
ambițiile. Pacea nu merită un asemenea preţ. Prefer să las 
Anima Templi să piară decât să devin pionul lui. Mi-a distrus 
viaţa. Nu-i voi mai da nimic. Will privi cuțitul din mâna lui 
Robert. Dacă nu fac asta, va distruge Scoţia, iar noi îl vom ajuta 
să o facă. 

Robert se ridică. 

— Nu eşti un criminal, Will. 

Will privi în altă parte. Se afla din nou pe ridicătura aceea, 
străpungându-l cu sabia. Simţise un val de fericire triumfătoare 
atunci când sabia intrase în spatele lui Garin. Elias îi spusese să 
nu uite lucrurile de care era capabil, însă el era deja conştient 
de asta. Inşelăciune, egoism, slăbiciune, crimă: acestea erau 
lucrurile de care era capabil. Işi trase sabia. Poate că ar fi fost 
mai potrivită o astfel de lamă; poate că era mai bine dacă 
Edward l-ar fi văzut venind. 

— Nu, spuse Robert. Regele e înconjurat de oameni care-i 
împărtăşesc dorinţa de expansiune. Fiul său e prea tânăr pentru 
a domni fără sfatul lor. Săbiile armatei engleze vor supune 
Scoţia chiar şi aşa, iar tu nu vei fi făcut nimic pentru a opri 
războiul. Singurul lucru pe care îl poţi face este să-l convingi pe 
Hugues să pună capăt acestei alianţe. 

Will se uita la sabia din mâinile sale. Era o sabie scoțiană. 
Fusese a tatălui său şi a bunicului său. Privi lucrurile împrăştiate 
pe pat. Cu atât rămăsese după o viaţă plină de privaţiuni? 


82 


— Edward nu va pune capăt războiului dacă noi nu-i vom oferi 
soldaţi. Îi va găsi în altă parte. Tot îşi va conduce armata către 
nord. Tot va... Will se îndepărtă. 

Robert vorbi din nou, însă Will nu-l asculta. Nu era adevărat: 
avea ceva. Avea informaţii. Cunoştea planurile lui Edward, sau 
cel puţin destul cât să le ofere o şansă forţelor scoțiene. 

Robert îl privi cum îşi bagă sabia înapoi în teacă şi-şi desface 
mantia. 

— Ce faci? 

Will luă de pe umerii săi veşmântul alb, având ca blazon o 
cruce roşie, şi-l lăsă să cadă pe podea. Se simţi mai uşurat ca 
niciodată. Trase de pe el bluza care-i acoperea armura şi o 
aruncă într-o parte. Aplecându-se, îşi băgă înapoi în sac lucrurile 
şi luă de la căpătâiul patului mantia pe care o folosise ca pernă. 

O puse peste haina de zale. 

— Mă duc acasă. 

Nedumerirea lui Robert se transformă în neîncredere. 

— Will, pentru numele lui Dumnezeu, nu! 

— Dacă singura opţiune este aceea de a întârzia războiul, de 
a face să obţină ce vrea cu mai mare greutate, atunci asta voi 
face. 

— Dacă faci asta îţi trădezi camarazii! Nu vei găsi dreptatea 
acolo unde mergi, strigă Robert, în timp ce Will îşi trecu peste 
umăr sacul. Nu vei găsi decât război. 

— Pentru a obţine pacea, uneori trebuie vărsat sânge, 
Everard avea dreptate. Şi o voi obţine vărsând sângele lui 
Edward. 

— Cum rămâne cu Rose? 

Will se opri în prag. Cuvintele fiicei sale îi răsunară în minte. 
Mi-am pierdut părinții. Pe amândoi. Nici măcar nu credea că el e 
tatăl ei. 

— Va duce o viaţă mai bună fără mine, murmură el. Veţi avea 
grijă de ea? Tu şi cu Simon? _ 

— Tatăl tău a fugit de familie, de tine. Incă te obsedează asta. 
Nu face şi tu la fel. 

— Tatăl meu a plecat pentru a face ceva bun şi drept pe 
pământ. N-am reuşit să-i împlinesc visul. Poate că ar fi trebuit să 
facem mai multe în Ţara Sfântă. Poate că ar fi trebuit să le 


83 


ţinem piept duşmanilor cu mai mult curaj, să ne întrebuinţăm 
săbiile mai mult decât limbile. 

— Ne-am folosit de săbiile noastre doar atunci când 
diplomaţia nu mai avea rost. 

— Şi la fel se întâmplă şi acum. 

Robert se apropie de el şi-i luă mâna. 

— Nu te vei mai putea răzgândi, Will. Vei fi întemnițat ca un 
dezertor. Înţelegi? N-o să te mai poţi întoarce. 

— Nici nu vreau. Rostind cuvintele acestea, Will simţi că noul 
său ţel se consolidează. Îndepărtându-se de Robert, păşi peste 
prag. 


84 


lo 


Palatul regal, Paris 
14 ianuarie 1296 


Filip îşi ridică privirea atunci când uşa dormitorului se 
deschise. Intră soția sa, urmată de două slujnice care îi cărau 
broderiile. Regele se întoarse să studieze pergamentul pe care ÎI 
avea în faţă, apoi ochii se fixară asupra uneia dintre ţesătoare, 
care aşeză câteva role de mătase pe masa aflată în apropierea 
patului cu baldachin care domina încăperea. Se uită la ea până 
când aceasta ieşi, închizând uşa. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Jeanne, observând privirea atentă 
a soţului său. Vocea îi era delicată şi joasă. 

— Cine era fata aceea? întrebă el, ridicându-se, după ce puse 
pergamentul pe birou. 

— Marguerite? 

— Nu ea. Cealaltă. Cine e? 

Tonul lui o făcu pe regină să se încrunte. 

— Numele ei e Rose. A fost servitoare aici foarte multă vreme. 
Tocmai am făcut-o una dintre însoţitoarele mele. 

— Am văzut-o luna trecută. S-a întâlnit cu un bărbat în afara 
palatului. Intendentul ar fi trebuit să o alunge. Filip se îndreptă 
spre uşă cu paşi mari. 

— Aşteaptă. Jeanne se duse la el şi-şi puse o mână pe umărul 
lui. A fost o neînțelegere. Bărbatul pe care l-ai văzut nu era 
iubitul ei, aşa cum i-ai spus intendentului. Era tatăl ei. 

— De ce se întâlneşte cu tatăl ei în secret, pe malul fluviului, 
de parcă ar fi o codoaşă? 

— El e templier. 

Filip ridică din sprâncene. 

— Un cavaler templier care are o fiică? 

— Mama ei a fost o slujnică de-a bunicii tale, la palat. Andreas 
di Paolo, negustorul venețian care îl aprovizionează pe croitorul 
meu, mi-a scris pentru a mă întreba dacă îi pot găsi un loc aici, 
să muncească. De fiecare dată când m-am întâlnit cu el mi-a 
făcut o impresie foarte bună, fiind un om cu judecată dreaptă. 


85 


Jeanne se îndreptă către masa pe care Rose aşezase mătasea. 
Luă un scul albastru-închis. Vorbeşte foarte rar despre familia 
sa. Cred că mama ei a murit în Acra. Celelalte fete spun că 
plânge în timpul nopţii. Regina puse mătasea înapoi pe masă, 
oftând. Cred că mi-a fost milă de ea. 

Filip se încruntă. Se apropie de soţie şi îşi puse mâinile pe 
umerii ei, privindu-i ochii aceia căprui, atât de expresivi, atât de 
plini de emoție. Îşi plimbă un deget peste chipul ei fin şi rotund, 
la fel ca şi restul corpului ei. Jeanne nu avea nimic dur. Era o 
femeie cu forme pline şi câteva trăsături aspre, cu părul brunet 
şi des, moştenire din partea Casei de Navarra. Se îngrăşase şi 
mai mult după naşterea celui de-al şaselea copil al lor, o fetiţă 
pe nume Isabela, însă Filip o considera la fel de frumoasă 
precum fusese atunci când o văzuse prima oară. Se căsătoriseră 
în urmă cu doisprezece ani, ea având unsprezece, iar el 
şaisprezece, însă înainte de asta crescuseră împreună la casa 
regală din Vincennes. Jeanne, care moştenise tronul Navarrei pe 
când era copil, fusese dusă acolo de mama sa rămasă văduvă, 
iar cei doi copii fuseseră întotdeauna foarte apropiaţi, Filip 
asumându-şi rolul protector al fratelui mai mare. 

Trăgând-o înspre el, îi mângâie părul. 

— Urăsc să te văd tristă. Simţi cum mâinile ei se ridică, 
mângâindu-i spatele, şi tresări atunci când degetele atinseră o 
rană deschisă. 

Jeanne îşi ridică obrazul de la pieptul lui când se încordă. 

— Mi-aş dori să nu-ţi mai chinui trupul, murmură ea, privindu-l 
neliniştită. 

Filip se îndepărtă. 

— Guillaume de Paris crede că e un lucru necesar. 

— Mi se pare că noul tău duhovnic e un om greu de mulţumit, 
mai greu chiar decât cere credinţa. 

— Sunt rege, Jeanne. Unui om care se află în poziţia mea 
Dumnezeu îi cere multe. Se înfurie. Şi regatul meu la fel. Bunicul 
meu nici măcar nu a fost canonizat, însă poporul îl numeşte 
sfânt. Mă respectă şi pe mine la fel? 

— Acordă-le timp. De îndată ce te vor cunoaşte aşa cum te 
cunosc eu, te vor iubi la fel de mult precum l-au iubit pe 
Ludovic. 


86 


Filip privi către biroul pe care se aflau pergamentele pe care i 
le dăduse Flote în dimineaţa aceea. Erau suluri de la trezorerie, 
liste cu cheltuielile din Guienne şi estimări ale trezorierului 
privind sumele care i-ar fi trebuit pentru a-şi ţine armatele în 
ducat în lunile următoare. Oriunde ar fi privit, găsea un alt lord 
care încerca să-l împiedice să-şi consolideze regatul: Edward, 
ducii  nesăţioşi din sud, conții încăpăţânaţi din Flandra 
învecinată. Dacă nu reuşea să strângă fondurile necesare pentru 
a-i putea controla, mai degrabă ar fi putut să se numească rege 
al Ile de la Cite şi să termine totul. 

— Poporul nu-mi va recunoaşte măreţia decât prin actele 
mele, Jeanne. Pentru a fi văzut ca un mare rege, trebuie să mă 
port ca unul. Îi sărută fruntea. Aici, însă. Luă sculul de mătase 
albastră şi-l puse în mâinile soţiei sale. Nu lua drept povară 
supărările mele. 

Lăsând-o pe Jeanne să se îngrijească de broderiile ei, Filip 
străbătu gânditor coridoarele largi ale apartamentelor regale, 
servitorii făcând plecăciuni atunci când îl vedeau. Trecând de un 
set de uşi, ajunse într-un balcon acoperit care dădea într-o 
arcadă frumos ornamentată, care ducea către nivelul superior al 
Sainte-Chapelle. Jos, curtenii şi slujbaşii îşi făceau treaba fără să 
ştie că regele lor se oprise brusc în faţa uşilor capelei, stând cu 
ochii aţintiţi la Hristosul din piatră, care străjuia intrarea. Privirea 
lui Filip se mută de la statuie către pilastrul de deasupra, pe 
care era înfăţişată o scenă din Judecata de Apoi. Fuseseră 
sculptați în piatră o mulţime de bărbaţi şi femei într-o continuă 
agitaţie, fiecare lovitură cu dalta a cioplitorului săpând chipul ce 
exprima durerea şi groaza din ochii figurilor în suferinţă, în 
vreme ce între ei se afla îngerul Mihail, cântărindu-le sufletele. 
Dacă privea pentru suficient de mult timp, toate acele personaje 
păreau că se mişcă. Inima începu să-i bată mai tare când trecu 
de uşi, înghițind în sec. Întinzându-se, Filip îşi puse mâinile pe 
lemn. Se încordă şi împinse. Dincolo de uşi se deschidea un 
spaţiu vast, plin de sticlă şi linişte răsunătoare. 

— Maiestate. 

Filip se îndreptă către vocea pe care o auzi. Se întoarse, furios 
că fusese luat prin surprindere, şi-l văzu pe Flote în spatele său, 


87 


dar mânia i se domoli, înlocuită de înflăcărare, când ochii i se 
mutară asupra celui aflat lângă cancelar. 

Guillaume de Nogaret făcu o plecăciune. 

— Aduc veşti din Londra, maiestate. 

Cu mai multă uşurinţă decât ar fi bănuit cei doi bărbaţi, Filip 
apucă uşile capelei şi le închise bine, făcând să dispară spaţiul 
cavernos de dincolo de ele. Se îndreptă către miniştri, 
strângându-şi mantia de lână în jurul umerilor. 

— Ei bine? 

— Edward a încheiat o alianţă cu Templul, aşa cum aţi bănuit, 
răspunse Guillaume, dar împotriva Scoției, nu a înălţimii 
Voastre. Conform spuselor mamei reginei, adunarea fusese 
iniţial convocată pentru a discuta propunerea papei de a-i uni pe 
templieri şi ospitalieri, însă planurile lui Edward în privinţa 
Scoției au avut întâietate. Regina îi transmite salutări fiicei sale, 
adăugă Guillaume, văzând că Filip tace. 

— Îi voi spune lui Jeanne, răspunse Filip tulburat. Îl privi pe 
Flote. Tu ce crezi? 

— Sunt veşti bune, maiestate. Temerile că Edward se va alia 
cu Templul împotriva Franţei s-au spulberat. 

— Dar faptul că totuşi s-au aliat cu el tot mă nelinişteşte. Filip 
se juca acum cu buza de jos, răsucind-o între degetul mare şi 
cel arătător. Ai reuşit să mai afli şi altceva, Nogaret? Planurile lui 
Edward pentru Gasconia? Mişcări ale armatei? 

— Din păcate, Blanche nu ştie nimic despre rapoartele pe 
care soţul ei i le-a trimis lui Edward. Se pare că regele nu 
agreează prezenţa ei în palat şi a fost foarte atent în privinţa ei 
de când a plecat fratele său în Gasconia. Edward e absorbit de 
planurile sale în ceea ce priveşte Scoţia pentru moment: asta e 
clar. Din ce-am putut afla, intenţionează să înăbuşe revolta 
regelui John înainte de a face vreo mutare în regatul domniei 
tale. Ne putem folosi de răgazul primit pentru a ne intensifica 
eforturile în regiune. 

Filip dădu din cap aprobator, dar Flote interveni rapid. 

— Maiestate, dacă aţi avut timp să vă uitaţi peste sulurile de 
pergament pe care vi le-am adus încă de dimineaţă, ştiţi deja că 
nu avem suficiente fonduri pentru a ne întări armatele din zonă. 
Am atins deja limita. N-ar fi indicat un armistițiu temporar cu 


88 


Edward, cel puţin cât timp e preocupat cu Scoţia? Ne-ar permite 
să ne consolidăm resursele şi... 

— Nu, interveni Nogaret, regele trebuie să demonstreze cât 
este de puternic. Orice dovadă de slăbiciune poate fi fatală 
acum. Englezii nu trebuie să afle în ce situaţie precară ne aflăm. 

— Şi ce sugerezi să facem? ripostă Flote. Să ruinăm regatul? 

— Mai cereţi o taxă de la cler, maiestate, i se adresă Nogaret 
regelui. 

Flote dădu din cap. 

— Nu trebuie să ne atragem duşmănia Bisericii. Taxele au 
stârnit nemulțumiri atunci când au fost impuse anul trecut. Mulţi 
episcopi pur şi simplu au refuzat să le plătească. 

— De data asta îi vom obliga, replică dur Nogaret. Preoţii sunt 
bogaţi şi lacomi. Când ai văzut ultima dată un episcop îmbrăcat 
sărăcăcios? Sau un cardinal slab? 

— Franciscanii, spuse Flote. Dominicanii. 

— Care au luat fiinţă pentru că fondatorii ordinului lor 
considerau că folosirea bogățiilor Bisericii în propriul interes nu 
era compatibilă cu doctrina. 

— Destul. Filip încuviinţă. E o idee bună. Cancelare, tu vei 
întocmi proclamația de îndată. Continuă să vorbească atunci 
când Flote încercă să protesteze. Cu timpul, preoţii îmi vor 
mulţumi că am întărit regatul prin sacrificiile lor. Puteţi pleca. 

Nogaret făcu o plecăciune şi se îndepărtă, însă Flote rămase 
pe loc. 

— Ce e, cancelare? 

— Maiestate, măsura aceasta nu va da rezultate decât pe 
termen limitat. Trebuie să găsim o altă cale. Flote îşi cobori 
vocea. Nogaret e tânăr şi ambițios, însă lipsa de respect şi 
credinţă în Biserică mă tulbură. Vă sfătuiesc să nu-i urmaţi 
sfatul. Cunoaştem cât de mult îl îmboldeşte ura. 

— Nu are nimic de-a face cu asta. Nogaret înţelege cum se 
înclină balanţa puterii. Biserica e mama: oferă învăţătură şi 
alinare. Statul este tatăl: legiferează şi păzeşte. Să-i lăsăm pe 
episcopi să-şi facă griji în privinţa sufletelor poporului meu, iar 
eu mă voi ocupa de apărarea regatului. Filip traversă balconul, 
dând să se îndrepte către apartamentele sale. Lumea se 


89 


schimbă, Flote. Cei care legiferează vor prelua controlul. Aş fi 
crezut că are să te mulţumească lucrul acesta. 

— Mă mulţumeşte, sire. Dar asta nu înseamnă că trebuie să 
ne pierdem credinţa. 

Filip se opri. 

Flote se întoarse, privindu-l nedumerit pe rege, care îşi aţinti 
privirea către uşile capelei. 

— Maiestate. 

— Nu, murmură Filip. Se uită la Flote. Renunţă la proclamaţie. 
Întorcându-se, se forţă să meargă înapoi către capelă. 


Midlothian, Scoţia 
7 februarie 1296 


Era o după-amiază târzie, iar lumina începuse să scadă. De 
fiecare dată când calul îşi încetinea înaintarea, îi dădea din nou 
pinteni, fără milă. La fiecare pas, copitele animalului se 
scufundau în pământul mocirlos, apoi se dezlipeau şi aruncau 
mâl pe coapse şi picioare. O dată sau de două ori, calul 
străpunsese stratul de gheaţă şi se afundase în noroiul negru, 
aproape aruncându-l din şa. Însă nu încetinise. Acum, aproape 
ajunsese. Mai erau doar câţiva kilometri şi ar fi putut să o vadă. 

Trecuseră treizeci de zile de când renunţase la mantia sa şi 
furase buiestraşul din grajdurile Noului Templu. Treizeci de zile 
de când dezertase. 

leşind din Londra pe Ermine Street, Will străbătu rapid 
întinsele păduri ale comitatelor de vânătoare, călătorind în 
timpul zilei dintr-un cătun în altul, ferindu-se de tâlhari şi 
asasini, conştient de faptul că era o ţintă atractivă: un călăreț 
singuratic pe un cal de rasă, purtând o armură pe sub mantie, 
ceea ce ar fi justificat efortul. Pe sub coroanele copacilor, zilele 
erau scurte şi mohorâte, dar chiar şi atunci când pădurile se 
terminară, făcând loc nesfârşitelor câmpuri de cultură, abia 
dacă prindea câteva ore de lumină, căci cerul devenise tot mai 
gri şi mai greu, până când în cele din urmă se căscase şi căzuse 
prima zăpadă, înecând în alb şi ultimele culori de pe pământ. 
Drumul larg era periculos din pricina şanţurilor săpate de căruţe 
şi a hârtoapelor care curând aveau să fie ascunse de nămeţi, 


90 


astfel că ajunsese ca de la aproape treizeci şi doi de kilometri pe 
zi să parcurgă cu greu abia douăzeci şi patru. Pe lângă asta, 
fusese nevoit să ocolească mult pentru a putea trece cu piciorul 
câteva râuri, evitând să plătească taxa de pod. Ca templier, era 
scutit de astfel de dări şi ar fi primit găzduire pe tot parcursul 
drumului, însă nu mai era cavaler şi nu mai avea nicio dovadă 
că ar fi fost vreodată. Blestemându-se pentru că nu se gândise 
la toate astea şi nu-şi păstrase mantia albă, gestul sfidător de a 
renunţa la ea părându-i-se acum o prostie, fusese forţat, încă de 
a doua zi, să vândă singurul lucru de valoare pe care îl avea 
asupra sa, cu excepţia sabiei. 

Stătu pentru o vreme pe treptele din faţa bisericii din oraşul 
St Albans, lustruind cu degetele sale amorţite de frig 
pandantivul care-şi pierduse strălucirea. De sub murdărie 
apăruse treptat figura Sfântului Gheorghe. Elwen se ridicase pe 
vârfuri pentru a i-l pune. Işi amintea şi acum respiraţia ei caldă 
pe ceafă în momentul în care prinsese lanţul. Se gândise că 
vânzarea lui avea să-i frângă inima, însă, de fapt, fusese mai 
degrabă uşurat să i-l dea negustorului. Scăpase de o povară, 
alungase una dintre amintiri. În schimbul lui primise destule 
monezi, care, dacă avea să le folosească cu chibzuinţă, aveau 
să-i ajungă pentru mâncarea şi drumul până la Edinburgh. 

Ținuturile se transformară încet, pădurile şi culturile lăsând 
loc oraşelor. Pământurile peste care trecuseră plugurile şi grâul 
de toamnă acoperit de zăpadă fură înlocuite de magazii şi mori, 
iar drumul se umplu de neguţători. In hanurile în care poposea, 
Will se aştepta să audă discuţii cu privire la iminentul conflict, 
însă în afară de câteva fragmente de conversații, cineva 
spunând că englezii din Scoţia fuseseră arestaţi, altcineva că 
scoţienii plănuiau o invazie, nimeni nu pomeni nimic despre 
asta. Viaţa din satele şi oraşele englezeşti îşi urma cursul 
obişnuit şi, chiar dacă oamenii ştiau că se află în război, nimeni 
nu o arăta. Abia atunci când trecu de ruinele zidului ridicat de 
romani pentru a izola Nordul sălbatic împrejurimile începură să 
se schimbe. Abia perceptibil la început; bărbaţii din taverne 
aveau arme, iar conversațiile lor nu se puteau desluşi cu aceeaşi 
uşurinţă. Apoi observă că cei care călătoreau o făceau în 
caravane, multe dintre ele însoţite de escorte înarmate. Pe 


91 


colinele măturate de vânt ale regiunii Northumbria, acolo unde 
dealurile şi cerul păreau unite de albul desăvârşit, fusese primit 
din ce în ce cu mai puţină ospitalitate, văzându-se nevoit să-şi 
facă culcuş în adăposturi din piatră pe care le împărțea cu 
turmele de oi. 

In urmă cu o săptămână, ninsoarea încetase şi-şi făcuse 
apariţia soarele roşu, de gheaţă. Patru zile mai târziu, traversă 
râul Tweed, apoi Teviot şi ajunse în zona de graniţă. Acolo, 
tensiunea devenise palpabilă. Oraşele erau împânzite de soldaţi, 
iar porţile păzite şi de multe ori închise. Will fusese oprit şi 
chestionat în repetate rânduri, însă faptul că zona îi era 
cunoscută îi asigurase trecerea. Dincolo de tensiune, începu să 
simtă încredere. Bărbaţii păreau să fie pregătiţi de război, unii 
dintre ei nerăbdători, strânşi în grupuri mici în faţa palisadelor 
ridicate de curând, râzând pe seama englezilor. Auzindu-le 
glumele, Will dăduse pinteni buiestraşului său istovit spre 
Edinburgh. Siguranţa lor îl tulbura. Ştia ce avea să se întâmple. 

Conţii şi baronii chemaţi în serviciul regelui aveau să-şi 
părăsească proprietăţile însoţiţi de cavalerii lor, înarmaţi, 
mărşăluind pe drumurile Angliei pentru a se reuni, peste trei 
săptămâni, în Newcastle. Impreună, sub stindardul leilor, 
armatele feudale aveau să înainteze către nord, alcătuind o 
forţă uriaşă, una cu care Scoţia nu se mai confruntase de o sută 
de ani. Aceşti tineri cu bâte şi glume batjocoritoare nu erau 
deloc pregătiţi. 

In ciuda grijilor, Will nu avea cum să ignore ciudata 
familiaritate a locurilor din jurul său. Cu cât se apropia de 
Edinburgh, urmând cursul râurilor puţin adânci, pline de pietre, 
cu atât mai mult simţea dorul de casă, până în dimineaţa târzie 
în care, la mai puţin de unsprezece kilometri de oraşul regal, 
schimbă direcţia, luând-o la vest peste dealuri. 

Işi iuți calul, trecând peste un dâmb şi ajunse la un drum plin 
de urme de copite, mărginit de un mal înalt de zăpadă viscolită. 
După aproximativ patruzeci şi cinci de metri, coti. În faţă, la 
capătul drumeagului, se afla casa în care se născuse. O parte a 
lui se întrebase dacă mai există, de parcă şi ea ar fi trebuit să i 
se şteargă din memorie, din moment ce mulţi din cei care 
locuiseră în ea muriseră. Rămase surprins să o găsească 


92 


neschimbată, acelaşi mic zid împrejmuind clădirea, anexele şi 
padocul. Will îşi încetini calul, care fornăi, din nările-i lărgite 
ridicându-se aburi. Cu membrele amorţite din pricina frigului, 
Will sări din şa şi îndepărtă animalul de drumeag. Moşia 
aparținuse Templului încă de când tatăl său fusese făcut 
cavaler, mama şi surorile lui fiind duse la o mănăstire din 
apropiere de Edinburgh. Se îndoia că vestea despre faptul că 
dezertase ajunsese înaintea lui, însă nu voia să se întâlnească 
cu nimeni acolo dacă nu trebuia. 

Will coborî panta dificilă către crângul de unde tatăl său 
aduna lemne pentru foc. Intrând în pădurice, aruncă frâiele 
calului peste o creangă şi se strecură afară din ascunziş, 
mergând ghemuit pe măsură ce se apropia de zid. Câteva capre 
păşteau în padoc, iar în şopron zări nişte vite mătăhăloase. Se 
ascunse când văzu un bărbat care ieşi cărând un ciubăr, 
dispărând apoi în spatele casei. Will înaintă pe lângă zid. 
lerburile pe care le plantase mama sa în grădină erau ceva mai 
stufoase, însă în rest locul arăta la fel. Se lăsă pe vine, asaltat 
de amintiri din copilărie: mâinile mirosind a salvie ale mamei 
sale, împrăştiind mireasma în jurul ei, sora lui mai mică, Mary, în 
padoc, alergând de colo-colo, tatăl său, ridicându-l pe cal, sora 
mai mare Alycie, cântând în faţa focului. Şi ea îi urmase pe 
ceilalţi în mormânt cu mulţi ani în urmă. 

După un timp, începură să-l doară picioarele, aşa că se ridică. 
Cineva se mişcă în spatele său. Will se întoarse. Avu răgazul să 
vadă chipul unui tânăr înspăimântat, câteva şuviţe de păr blond 
şi o mână ridicată, încleştată asupra a ceva, înainte ca braţul să 
coboare şi să-l lovească în frunte cu obiectul respectiv. 


93 


ÎN 


Midlothian, Scoţia 
7 februarie 1296 


Cineva vorbea în apropiere, însă vocile erau slabe, înfundate, 
de parcă le-ar fi auzit de sub apă. Treptat, privirea sa începu să 
se limpezească. În faţă, dincolo de o uşă, Will vedea câteva 
perechi de picioare. Perspectiva i se părea ciudată, însă îşi dădu 
seama că era întins pe jos. Cineva îi dăduse jos mantia şi o 
atârnase într-un cârlig, lângă căminul unde sfârâia un foc. Il 
durea capul şi simţea ceva lipicios pe faţă. Când încercă să se 
mişte îşi dădu seama că mâinile îi erau legate la spate. Vocile 
amuţiră şi cineva intră în cameră. Will îşi ridică năucit privirea. 
Un bărbat vânjos şi cu părul brunet se uita la el. În spatele lui se 
afla un tânăr blond, ale cărui degete treceau sfidătoare pe sub 
cingătoarea de piele. 

— E treaz, strigă peste umăr bărbatul musculos. Accentul lui 
era de scoţian. 

Will îl recunoscu ca fiind bărbatul pe care îl văzuse ieşind din 
şopron cărând ciubărul. Cel tânăr era cel care îl lovise. Aproape 
în aceeaşi clipă îşi dădu seama unde se afla. Era în bucătăria 
casei sale. Până şi unele obiecte de mobilier rămăseseră 
aceleaşi. 

— Cine eşti? 

Adunându-şi puterile pentru a rezista durerii de cap, Will îşi 
trase genunchii sub el şi se ridică în picioare. Cei doi bărbaţi se 
dădură înapoi. 

— Adu un cuţit, David! 

Will auzi o femeie înspăimântată vorbind. 

— Spuneţi-mi, rosti el abia ţinându-se pe picioare, înaintând 
către cei doi bărbaţi, aşa îi primiţi pe toţi cei care vă calcă 
pragul? 

— Doar pe spionii englezi, răspunse bătrânul, în timp ce 
tânărul se uita în jur, căutând un cuţit pe poliţele din cameră. 

— Aşa. Fiindcă nu sunt unul, n-aţi vrea să mă dezlegaţi şi să 
mă lăsaţi să vă spun cine sunt? 


94 


— Nu mi se pare că ai avea căluş, nu? 

Will se sprijini de perete pentru a-şi recăpăta echilibrul. 

— Am locuit aici. Mă îndreptam către Edinburgh şi am decis 
să fac un ocol. Nu vreau să vă fac rău şi nici nu vreau să vă 
distrug proprietatea. Pur şi simplu am vrut să văd casa în care 
m-am născut. 

— Minte. 

O altă voce, aparţinând unei persoane mai mature, se auzi de 
dincolo de uşă. Intră o femeie. Avea în jur de patruzeci de ani, 
era înaltă şi uscăţivă, iar părul ei de culoarea nisipului era 
împletit în două cozi care fuseseră prinse peste urechi. Avea 
ochi verzi, asemănători cu ai lui, iar chipul ei lung şi ascuţit i se 
părea familiar. 

— Rămâneţi pe loc, doamnă, spuse bărbatul vânjos. 

— Cavalerii templieri au fost stăpâni peste acest loc timp de 
treizeci de ani, spuse femeia, ignorând avertismentul. Inainte de 
asta, s-a aflat în posesia unei singure familii, o familie pe care o 
cunosc. Nu pari să ai mai mult de patruzeci de ani, aşa că 
spune-mi cum e posibil să te fi născut aici? 

— Am patruzeci şi nouă, o corectă Will. Şi cunosc şi eu familia 
despre care vorbeşti, căci eu sunt cel mai mare dintre copii. 

Femeia tăcu. Îşi acoperi faţa, lăsând să se vadă doar ochii ei 
verzi, care acum străluceau. 

— Dumnezeule, şopti ea. 

— Cine e, mamă? spuse o tânără care intră în cameră dinspre 
hol, privindu-l insistent pe Will. 

În spatele ei se mai afla o fetiţă care se încruntă atunci când 
sora ei îşi puse o mână pe pieptul ei, împiedicând-o să intre în 
bucătărie. 

— E fratele meu. 

Will simţi o apăsare în piept când îşi dădu seama că femeia 
din faţa sa, care îl privea drept în ochi, era sora pe care nu o mai 
văzuse de la vârsta de unsprezece ani, pe când ea avea patru 
luni şi era doar bebeluş care scâncea în braţele mamei. 
Realitatea şocantă a timpului care trecuse, a morţii de 
neînduplecat, a verilor pierdute se reflecta în ea. Îşi mută 
privirea asupra celor trei care o înconjurau protector. Copiii ei? 
Inspiră adânc. Nepoţii şi nepoatele lui. 


95 


— Ysenda. 

Femeia îi făcu un semn bărbatului mai în vârstă. 

— Te rog, Tom, dezleagă.-l. 

Bărbatul se încruntă, însă se apropie de Will cu grijă. 

Will tresări şi-şi mişcă muşchii umerilor amorţiţi după ce 
mâinile îi deveniră din nou libere. 

— Mama credea că ai murit, spuse fetiţa, ivindu-se de după 
sora ei. 

— Spera, o corectă sora ei cu asprime. 

— Afară, spuse Ysenda dintr-odată. leşiţi cu toţii. 

— Mamă! 

— Afară. Şi tu, Tom. 

Ysenda închise uşa după ce Tom dispăru dincolo de ea. Când 
se apropie de el, Will crezu că îl va îmbrăţişa, dar ea se opri în 
dreptul mesei şi trase un scăunel de sub ea. Se aşeză, 
împreunându-şi strâns mâinile pe masă. 

— Vrei să stai în picioare? 

Se aplecă şi luă un scaun din partea opusă a mesei, 
aşezându-se în faţa ei. Nu ştia ce să spună, aşa că spuse primul 
lucru care-i veni în minte. 

— Cum se face că încă mai locuieşti aici? 

— Templierii din Balantrodoch au închiriat moşia unui oier. 
Acesta a murit anul trecut, şi s-au hotărât să o vândă, decât să o 
arendeze din nou. Ysenda se relaxă, depărtându-şi mâinile. Sunt 
în relaţii bune cu preotul de la preceptoriu care a ajutat-o pe 
mama. Când am aflat că moşia avea să fie vândută, l-am rugat 
pe soţul meu să o cumpere. 

— Înseamnă că soţul tău e un bărbat foarte bogat. 

— Duncan a considerat-o o investiţie bună şi, având în vedere 
că în ultimul timp stă foarte mult în Edinburgh, s-a dovedit a fi 
mult mai convenabilă decât ar fi sperat. Se ridică şi se îndreptă 
către un suport pe care erau aşezate mai multe străchini. Şirul 
de lumânări de pe raftul de deasupra picurau seu topit. Afară, 
cerul avea culoarea ardeziei. Ysenda luă o cârpă şi o înmuie în 
ciubărul plin cu apă de lângă uşă. O stoarse bine şi apoi i-o dădu 
lui Will. Poftim, spuse ea repede, dând din cap. 


96 


— Fiul tău are un braţ foarte puternic, spuse Will, presând 
rana şi ştergând sângele care se întărise. Ar putea fi un bun 
cavaler. 

— Sper să fie numit cavaler anul viitor, când va împlini 
optsprezece ani. 

— Templier? întrebă Will, coborând mâna în care ţinea cârpa. 

— Nu, replică ea tăios. 

— Încă mai am scrisoarea ta. Cea despre mama. Will şovăi. 
Moartea i-a fost uşoară? 

— Moartea, da. E păcat că nu se poate spune acelaşi lucru şi 
despre viaţa ei. De ce nu te-ai întors? 

— Nu am avut cum. 

— N-ai putut sau n-ai vrut? 

Will se simţi vinovat, dar pentru faptul de a fi abandonat pe 
altcineva de curând. 

— Aveam unsprezece ani când am plecat, Ysenda. N-ar fi 
contat deloc părerea mea. 

— Mama nu mi-a spus niciodată de ce tu şi cu tata ne-aţi 
părăsit, dar când am mai crescut Alycie şi Ede mi-au povestit. 
Mi-au spus că tu ai omorât-o pe sora lor, Mary. 

— A fost un accident. Şi era şi sora mea. Îşi trecu o mână prin 
păr. Dumnezeule, dacă aş putea da timpul înapoi, aş face-o. Dar 
nu pot. E un lucru cu carea trebuit să mă împac. 

Ysenda tăcu câteva clipe. 

— Mama obişnuia să-mi spună că semăn cu Mary. 

— Da, un pic. 

— Nu mi-a fost uşor să fiu cea care semăna cu ea. 

Tăcură amândoi. 

— Ede mai... Will făcu o pauză, neştiind cum să pună 
întrebarea. Se simţea ca un străin şi nu voia să se strecoare în 
viaţa altcuiva, în familia altcuiva. 

— Trăieşte? Ysenda încuviinţă. S-a mutat împreună cu soţul ei 
în Elgin cu câţiva ani în urmă. De când au început revoltele a 
fost greu să ţinem legătura. Însă cred că e bine. Are trei băieţi, 
toţi sunt mari. Ysenda trase aer în piept. Cum era el? 

— Cine? 

— Tatăl nostru. 


97 


— Mi-ar lua mult mai mult timp decât am la dispoziţie acum 
să-ţi povestesc, pentru a o face cu dreptate. 

Ea se încruntă, privind ţintă mantia agăţată lângă foc. 

— Unde-ţi este mantia? David a găsit calul tău în crâng, însă 
nu era niciun veşmânt cu însemnele templierilor în desaga ta. 

— Am părăsit Templul. Will se ridică în picioare atunci când ea 
deschise gura. Trebuie să ajung la Edinburgh ca să-i transmit un 
mesaj regelui John. Armata lui Edward e la mai puţin de o lună în 
urma mea. _ 

— Deci e adevărat? Ne vor invada? Işi duse absentă mâna la 
gât, acolo unde atârna o delicată cruciuliţă din argint. 

— Regele John trebuie să afle informaţiile acestea. li pot fi de 
folos. 

— John Balliol nu se mai află la putere. Atunci când el a 
refuzat să accepte solicitările lui Edward a luat fiinţă un consiliu 
al magnaţilor, care a preluat controlul. Acum spune că se va 
supune, însă întârzie să o facă. 

— Magnatii sunt în Edinburgh? 

— Inspectează liniile defensive de la graniţă. Regele îi 
însoţeşte. Pregătesc oamenii de război. Crucea de foc a ajuns în 
toate colţurile regatului. Se opri. Dar soţul meu se află la 
Edinburgh. Ai putea să-i transmiţi lui informaţia. 

— Cu tot respectul, Ysenda, trebuie să i-o transmit cuiva care 
poate să o folosească la ceva. 

— Duncan e un cavaler al lui sir Patrick Graham din 
Kincardine, un om foarte influent. Va avea grijă ca stăpânul său 
să primească mesajul tău. Te va însoţi David, mâine-dimineaţă 
la prima oră. E prea târziu acum, spuse ea cu fermitate, când el 
încercă să protesteze. Şi vreau să aflu mai multe despre tine... 
frate. 


Palatul regal, Edinburgh 
3 martie 1296 


Soarele strălucitor se reflecta din acoperişurile clădirilor 
înghesuite care păreau că se rostogolesc de pe colină înspre 
Holyrood Abbey, o construcţie ce părea mică în comparaţie cu 
munţii stâncoşi care se ridicau în spatele ei, privind fioroşi 


98 


înspre oraş. Ajungând pe meterezele unde vântul care venea 
dinspre estuarul râului Forth bătea cu putere, şuierând la 
trecerea printre fantele înguste, ridicând în aer paie şi praf, Will 
îşi protejă ochii de lumina orbitoare. 

— Sir William! 

Will se întoarse ţinând strâns de gluga mantiei sale, căci 
vântul încercă să i-o dea jos de pe cap. Doi bărbaţi veneau 
înspre el, pe poteca abruptă ce ducea către poarta cu arcadă, în 
spatele căreia se ridicau cele mai importante dintre clădirile 
aflate în vârful stâncilor. Apropiindu-se, David zâmbi, însă 
bărbatul care îl însoțea îşi păstră aceeaşi expresie rece. 

— Poţi să-mi spui William şi atât, îi reaminti nepotului său. Nu 
mai sunt cavaler. 

— Aţi fost un comandant, un comandant templier. Chiar dacă 
nu mai purtaţi uniforma, tot ar trebui să vă numiţi cavaler. 
David ridică din umeri. Eu aşa aş face. 

— M-ai chemat, spuse bărbatul, punând o mână pe umărul 
fiului său. 

Will îşi mută privirea asupra cumnatului său, care semăna cu 
David, numai că era mai îndesat şi mai morocănos decât 
nepotul său. 

— Vreau să ştiu de ce ai întârziat atât, Duncan. Aştept de trei 
săptămâni. Ştii la ce am renunţat pentru a aduce aceste 
informaţii. Nu mi-ar plăcea deloc să fi făcut un astfel de 
sacrificiu degeaba. 

Duncan nu fu impresionat. 

— După cum ţi-am mai spus, până la întoarcerea stăpânului 
meu, nu pot face nimic. 

— Nu poţi vorbi cu şeriful sau cu administratorul? Cred că 
armata engleză se află deja la Newcastle. Edward intenţiona să 
ajungă la Berwick până de Paşte. A rămas mai puţin de o lună. 

— Palatul e  plin-ochi de soldaţi, se umplu magaziile, 
fortificațiile sunt întărite, şi vor veni rapoarte despre armament 
din întregul comitat. Nu au timp pentru audienţe. 

— Chiar şi când audiența le poate salva regatul? 

Văzând că Duncan tace, Will îl presă. 

— Mă crezi? 


99 


— Nu eu voi decide dacă informaţiile tale sunt adevărate sau 
corecte. Vei fi primit în audienţă imediat ce se întoarce sir 
Patrick. Îmi voi respecta promisiunea făcută, adăugă rece 
Duncan. 

— Şi eu ce pot să fac până atunci? 

— Poţi să aştepţi. Noi, ceilalţi, avem multe de făcut. 

Will îşi reprimă furia urmărindu-l pe Duncan cum se 
îndepărtează, mergând în faţa lui David, care părea că se 
împotriveşte. Înţelegea de ce îl primise cu ostilitate şi 
suspiciune: era un străin acolo, un om care avea legături în 
tabăra duşmană şi care o părăsise pe femeia pe care o iubea 
Duncan, nereuşind nici măcar să ţină legătura cu ea până acum. 
înţelegea, dar lucrul acesta îl nemulţumea foarte mult. Ani la 
rând fusese respectat, temut chiar, avea puterea să conducă 
armate şi să negocieze cu regii. Acum, doar pentru că renunţase 
la mantia sa, devenise un nimeni. Nu avea uniformă, nu mai 
avea bani. Îşi pierduse influenţa. Nu mai putea pretinde decât că 
era un Campbell, însă familia pe care o lăsase bunicul său se 
afla în vestul îndepărtat, şi nu luase niciodată legătura cu ei. 

Simţindu-se rănit şi enervat, Will se sprijini de zidul de 
apărare. În apele estuarului lunecau patru nave către portul 
Leith. Întinderea de apă era neagră, reflectând norii uriaşi de 
deasupra, însă strălucea auriu de fiecare dată când soarele 
reuşea să-i străpungă cu razele sale puternice. Tot ce-l înconjura 
era vast şi sălbatic. Răspândea o energie ciudată, o putere 
primordială, primitivă, care se vădea în piatra vulcanică ce-şi 
săpase drum prin pământul unde se născuse dârzenia de 
neîmblânzit a scoţienilor. Însuşi castelul şi oraşul de sub el 
păreau să fie sfidătoare; un gest cutezător în faţa solului 
neprimitor care îi înconjura din toate părţile. 

Tatăl său îl adusese la castel o singură dată, când era un 
băieţel. Veniseră împreună cu o companie de templieri din 
Balantrodoch care voiau să vorbească cu regele Alexander în 
privinţa unor rente, din câte îşi aducea aminte. Pe atunci, 
apartamentele regale şi clădirile administrative, în care locuiau 
şeriful de Edinburgh şi intendentul suveranului împreună cu 
slujitorii lor, erau construite din lemn. Acum majoritatea 
acestora fuseseră înlocuite de structuri mai masive, din piatră. 


100 


împrejurul unora dintre ele încă se mai lucra, schelăria de lemn 
zguduindu-se din pricina vântului. 

Simţind pe cineva apropiindu-se, Will se întoarse şi-l văzu pe 
David. 

— Ar trebui să-mi păzesc spatele. Eşti şiret ca o vulpe. Se 
bătu pe frunte, acolo unde avea o cicatrice uşoară. 

David zâmbi cu tristeţe şi se sprijini de piatra umedă. 

— Aşa trebuie, dacă vrei să mănânci la cină. 

— Un cavaler şi un vânător. 

— Ei, un viitor cavaler, spuse David, fără să pară stângaci. Nu- 
| lua în seamă pe tatăl meu, adăugă el, privind înspre estuar. 
Încearcă doar să o protejeze pe mama. 

— Bănuiesc că a fost supărată pe mine pentru multă vreme. 

David ridică din umeri. 

— Nu te pomenea foarte des, însă după moartea bunicii a 
plâns mult şi uneori o auzeam vorbind cu tata despre tine şi 
despre bunicul. Obişnuia să spună că bunica a murit de inimă 
rea. 

Will se uită în altă parte. 

David îşi aranjă centura, apoi îl privi. 

— Chiar i-ai salvat viaţa Marelui Maestru? 

— Cu multă vreme în urmă. 

— Povesteşte-mi mai multe despre Acra. 

Will zâmbi. Stabiliseră un soi de pact. El îi povesti lui David 
despre Ţara Sfântă, iar David îi vorbi despre Scoţia şi înfruntarea 
cu Edward, umplând golurile din informaţiile pe care le avea. 

Nepotul său vorbi foarte mult despre ziua morţii regelui 
Alexander, în urmă cu zece ani, care căzuse de pe cal şi-şi 
frânsese gâtul. Cu o voce joasă, care i se părea lui Will a fi ecoul 
lui Duncan, David i-a povestit despre cum nepoata regelui, 
prinţesa Norvegiei, murise la scurt timp după aceea, iar în urma 
decesului ei începură necazurile Scoției. Apăruseră nu mai puţin 
de paisprezece pretendenți la tron. Pentru că exista 
ameninţarea declanşării unui război civil, Edward, cumnatul lui 
Alexander, a fost chemat să intervină. A făcut în aşa fel încât 
toţi să fie supuşi unor probe, pentru a vedea cine este potrivit, 
însă Edward plănuise altceva, dorinţele lui ieşind la iveală atunci 
când le ceruse scoţienilor să-l recunoască drept suveran şi să-i 


101 


cedeze toate oraşele şi castelele care aparţineau casei regale. 
Neavând altă opţiune decât cea de a se supune, magnații, adică 
liderii clanurilor, i-au crezut promisiunea că, de îndată ce va fi 
încoronat un nou rege, Edward avea să renunţe la pretenţiile 
sale de a stăpâni regatul. 

In urma probelor care s-au desfăşurat pe perioada unui an, 
Edward l-a ales pe John Balliol pentru a fi succesorul lui 
Alexander şi, pentru câtva timp, în Scoţia se reinstalase pacea. 
Insă Edward a început cu viclenie şi dibăcie să ştirbească 
puterea noului suveran. Fiind rege, Balliol avea dreptul suprem 
de a împărţi dreptatea în regatul său, dar Edward insistase ca 
toate reclamaţiile care ar fi trebuit să fie rezolvate în Scoţia să 
fie soluționate în Anglia. Balliol a continuat să fie umilit mulţi 
ani, ajungând o dată să fie chemat la Westminster pentru a se 
apăra în faţa unor acuzaţii. Astfel, Edward le arăta tuturor că 
regele nu era decât un vasal, un supus al coroanei engleze, aflat 
sub autoritatea Angliei. Tuturor acestor lucruri, i-a spus David lui 
Will, li se pusese capăt anul trecut, când şefii clanurilor, înfuriaţi 
de acţiunile lui Edward şi de slăbiciunea lui Balliol, au format un 
consiliu care să guverneze în locul regelui şi au trimis mesageri 
la Filip pentru a-i cere ajutorul. 

Faptul că David îi povestise din nou toate acestea nu făcu 
decât să-l determine pe Will să-l urască şi mai mult pe Edward. 
Când părăsise Templul pentru a-i înştiinţa pe scoțieni cu privire 
la planurile regelui îl cuprinsese un deosebit sentiment de 
satisfacţie, deoarece luase atitudine împotriva celui care îi 
distrusese viaţa, însă văzând că nimeni nu are bunăvoința de a 
asculta ce are de spus, începuse să se simtă din ce în ce mai 
neputincios. 

— O voi vedea şi eu într-o zi. 

Will, adâncit în gândurile sale, îl privi nedumerit pe nepotul 
său. 

— Acra, spuse David, răzând de expresia de pe chipul lui Will. 
Ascultai ceea ce...? Auzind sunetul cornului răsunând dinspre 
zidurile de deasupra lor, tăcu şi se aplecă peste parapet, 
protejându-şi ochii de soarele puternic. Priveşte! 

Uitându-se în direcţia indicată de nepotul său, Will văzu o 
coloană de călăreţi urcând repede colina, urmaţi de o mulţime 


102 


de flamuri colorate. Vântul purta cu el sunetul înfiorător al 
cornilor. 

— E regele. Apucând braţul lui Will, David îl trase de lângă 
parapet. Hai, să-i spunem tatei. Vei obţine audiența pe care o 
aştepţi. 

Predicţia nepotului său se dovedi a fi însă prematură, căci 
grupul lui Balliol veni în galop până la palat, trecând cu 
repeziciune printre porţile cu arcadă pentru a intra în curtea 
interioară, iar Will fu împins cu brutalitate de unul dintre 
gardieni. Îl văzu pe rege pentru câteva clipe, când acesta fu 
ajutat de un scutier să descalece, însă nu primi niciun fel de 
atenţie din partea lui, fiind tratat ca oricare dintre grăjdarii care 
veniseră pentru a lua caii obosiţi, iar Balliol, însoţit de toţi 
membrii consiliului, dispăru repede în spatele uşilor sălii de 
judecată, uşi care se închiseră cu zgomot în spatele lor. 

Cinci ore mai târziu, Will se plimba prin curtea de lângă 
grajdurile palatului. De la sosirea regelui John, o mulţime de 
servitori şi mesageri intraseră şi ieşiseră pe uşile sălii, unii dintre 
aceştia fiind însoţiţi de câte un conte ori lord, înconjurat de 
cavaleri. Cu trecerea orelor, acesta fusese singurul motiv care îl 
împiedicase să intre vijelios în sală, cerând să vorbească cu 
regele. 

— Campbell. 

Will se întoarse. Când apăru Duncan, speranţele lui reînviară 
pentru moment, apoi se năruiră iarăşi, observând expresia de 
pe chipul cumnatului său. 

— Ai vorbit cu sir Patrick? 

Duncan dădu din cap. 

— Ei bine? 

— Nu au vrut să asculte. 

Dându-i asemenea veşti, Duncan fusese destul de politicos 
pentru a-şi exprima regretul. 

Will continuă să insiste, refuzând să creadă că tot ceea ce 
făcuse fusese în zadar; că oamenii aceştia puteau fi atât de 
înguşti la minte. 

— Le-ai relatat întocmai vorbele mele? l-ai spus că Edward 
vrea să cucerească Berwickul şi că plănuieşte apoi, folosindu-se 


103 


de  Balantrodoch drept bază militară, să cucerească 
Edinburghul? 

— Sir Patrick i-a spus toate astea lui Balliol, dar regele şi 
oamenii săi au alte planuri şi vor să le respecte. 

Will se sprijini de unul dintre butoaiele cu apă care se aflau în 
faţa grajdurilor. 

Duncan oftă. 

— Dacă are vreo importanţă, eu cred că greşesc. 

Will nu mai avea puterea să fie recunoscător pentru 
susţinerea neaşteptată. 

— Totul a fost în zadar. 

Duncan se aşeză lângă el şi-şi încrucişă braţele musculoase. 

— Plănuiesc asta de multe luni încoace, Campbell. Totul a fost 
pregătit. Tratatul cu Franţa a fost semnat, graniţele au fost 
întărite. 

— Toate liniile lor de apărare vor fi inutile dacă Edward 
reuşeşte să cucerească Berwickul. 

— Sir William Douglas va apăra Berwickul. E unul dintre cei 
mai neînfricaţi cavaleri ai regatului. Dacă ceea ce spui e 
adevărat, şi Edward va ataca mai întâi oraşul, atunci va avea o 
misiune foarte grea. 

— Dacă e adevărat ce spun? repetă Will. Se încred în vorbele 
mele, nu-i aşa? 

— S-au arătat suspicioşi, mărturisi Duncan. Au trimis un spion 
printre servitorii lui Edward pentru a afla informaţii cu privire la 
strategia lui, însă se tem că acesta a fost descoperit. Câţiva 
dintre membrii consiliului cred că ai fost trimis de Edward pentru 
a crea o diversiune, făcându-ne să ne concentrăm forţele asupra 
unui singur oraş, lăsând restul teritoriului fără apărare. Unii au 
cerut să fii arestat. 

Will îl privi fix. 

— Însă sir Patrick a garantat pentru tine în baza cuvântului 
meu. Duncan dădu din cap. Sper că nu ne vei demonstra 
contrarul. Se ridică. Magnaţii plănuiesc să atace Carlisle. De un 
an încoace e apărat de clanul Bruce, care şi-a trădat ţara şi a 
trecut de partea lui Edward. Se pare că n-au vrut să renunţe la 
proprietăţile lor din Anglia. Şapte conți vor pleca curând, iar eu 
voi merge cu lordul meu, însă i-am asigurat lui David un loc aici, 


104 


pentru a ajuta la apărarea palatului. Nu e pregătit pentru 
războiul acesta, nu încă. Îşi împinse bărbia în faţă. Vreau să-mi 
aduc soţia şi fetele aici. Dacă Edward va ataca Berwickul şi 
dacă... Trase repede aer în piept. Vreau să ştiu că vor fi în 
siguranţă. 

— Vrei să le apăr eu? 

— Îi eşti dator Ysendei măcar cu atât. Văzând acceptul din 
ochii lui Will, Duncan dădu din cap şi se îndepărtă. 

Will se ridică, gândindu-se să se ducă în cazarma unde fusese 
repartizat, într-o cameră în care bătea vântul şi stătea 
îngrămădit împreună cu alţi patruzeci de soldaţi, când un bărbat 
care îl privise discutând cu Duncan se apropie. 

— William Campbell? 

Will încuviinţă privind cu prudenţă sabia uriaşă prinsă pe 
spinarea bărbatului şi întrebându-se dacă promisiunea lui 
Duncan că nu va fi arestat avea să se adeverească. 

— Sunt sir Patrick Graham. 

Surprins, Will făcu o plecăciune. 

Sir Patrick zâmbi. 

— Dacă tot ce mi-au povestit cavalerul meu şi fiul său e 
adevărat, atunci eu aş fi cel care ar trebui să mă înclin. Din 
păcate, spre deosebire de mine, majoritatea compatrioţilor mei 
nu privesc cu recunoştinţă sacrificiul pe care l-ai făcut venind 
aici pentru a ne preveni. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă 
pentru a-i convinge că se înşală, dar sunt foarte încăpăţânaţi. 

— Vă mulţumesc pentru susţinere. Ştiu că a fost riscant să mă 
sprijiniți. 

— Primejdia în care se află regatul nostru este şi mai mare. 
Patrick oftă adânc. Magnaţii îl urăsc atât de mult pe regele 
Edward încât mi-e teamă că sunt prea dornici de război. 
Înflăcărarea s-a transformat în certitudine. E drept, scoţienii 
sunt luptători curajoşi, iar membrii consiliului şi-au petrecut 
ultimele săptămâni însufleţindu-şi pofta de război, dar totul se 
reduce la numere în cele din urmă. Bănuiesc că tatăl tău ar fi 
înţeles asta, fiind contabil. Zâmbetul i se lărgi când văzu 
mirarea lui Will. 


105 


— Cum l-aţi cunoscut? Will privi atent chipul lui Patrick. 
Bărbatul nu părea să aibă mai mult de treizeci şi cinci de ani, iar 
tatăl său era mort cam tot de atât timp. 

— Nu l-am cunoscut. Tatăl meu le-a vândut templierilor din 
Balantrodoch o proprietate. James Campbell l-a reprezentat pe 
Marele Maestru al Scoției. Tatăl meu i-a fost recunoscător 
pentru atitudinea nepărtinitoare din timpul negocierilor, iar după 
pecetluirea înţelegerii a jurat că-i va rămâne îndatorat. Au 
păstrat legătura mulţi ani, până când James a părăsit Scoţia. 
Tatăl meu nu a mai primit nicio veste de la el, însă mult timp 
după aceea şi-a amintit de ajutorul lui cu gratitudine, căci atunci 
când m-a numit moştenitorul său mi-a spus că sunt stăpân 
peste proprietăţile mele datorită lui James. Tatăl tău nu a cerut 
niciodată nimic în schimbul ajutorului oferit, iar atunci când 
Duncan mi-a spus cine eşti şi de ce ai venit, m-am gândit să 
onorez promisiunea tatălui meu. 

— Mulţumesc, murmură Will, fără să-şi dea seama dacă îi 
mulțumea lui Patrick pentru susţinere sau pentru evocarea 
memoriei tatălui său. 

— Mi-e teamă că nu avem suficiente efective pentru a ne 
apăra în faţa armatei lui Edward. Din păcate, niciunul dintre noi 
nu poate face nimic în privinţa asta. Tot ce putem face este să 
luptăm şi să ne rugăm ca Dumnezeu să fie de partea noastră. 
Aşa că, aş vrea să lupţi alături de noi, Campbell. Eşti un soldat 
cu experienţă. lar cunoştinţele tale în ceea ce-l priveşte pe 
Edward şi strategia sa cred că se vor dovedi a fi foarte 
folositoare. Voi avea grijă să primeşti un loc potrivit în linia de 
apărare a Edinburghului dacă vei lupta pentru noi. 

Îşi aminti de cuvintele lui Robert, care îi spusese că nu va 
avea parte de justiţie, ci de război, însă Will le ignoră. 

— Voi face mai mult decât asta. 


106 


8 


Berwick-upon-Tweed, Scoţia 
30 martie 1296 


Cei patru băieţi urcau împreună pe metereze, înfigându-şi 
mâinile în solul tare, acoperit cu iarbă aspră, care le zgâria 
genunchii goi. Zidul se întindea de pe partea stângă a castelului, 
pornind de pe malurile râului Tweed, până în dreapta, către 
poarta dinspre mare, înconjurând oraşul cu un cerc de pământ. 
Deasupra lui fusese ridicată o palisadă din lemn, înfiptă adânc, 
între stâlpi având spaţii special amenajate pentru veghe. Băieţii 
se adunaseră în jurul uneia dintre aceste deschizături, încărcând 
aerul cu aburii respirației lor. In spatele lor, pământul cobora 
abrupt către şanţul care fusese săpat pentru a înconjura oraşul. 
Dincolo de acest canal se întindeau câmpii line, cu case şi 
câteva ferme. Era o dimineaţă rece şi mohorâtă, dar nu se 
înstăpânise ceata, astfel încât puteau vedea cu uşurinţă armata 
care se răspândise pe un deal micuţ, la mai puţin de un 
kilometru către nord-est. De la o asemenea distanţă, băieţii nu 
reuşeau să distingă detalii. Tot ce puteau vedea era masa de 
oameni şi de cai, printre care se zăreau steaguri viu colorate şi 
scânteierile săbiilor. 

— Câţi sunt? şopti cel mai tânăr, care purta o căciulă roşie de 
fetru. 

Unul dintre ei îşi miji ochii, de parcă ar fi încercat să-i numere. 
Aerul era inert, astfel încât puteau auzi strigătele îndepărtate, 
hămăitul câinilor şi sunetele metalice ale armatei care se 
pregătea de luptă. 

— O sută de mii, spuse el, după un moment. 

Uimit, cel mai tânăr dintre băieţi căscă gura, însă fratele său, 
care era mai mare ca ei toţi, îl îmbrânci pe cel care vorbise. 

— Prostule. Nu sunt mai mult de zece. 

— Zece mii? murmură cel mic, diferenţa dintre cele două 
numere nereuşind să-l liniştească. 

— Nu se vor apropia, spuse fratele său dispreţuitor, trăgându- 
i căciula roşie peste ochi. Arcaşii noştri îi vor ucide. De lângă 


107 


genunchii săi, dezgropă o piatră. Ridicându-se pe vârfuri, o 
aruncă peste palisadă în direcţia armatei. Câinilor! strigă cu 
toată puterea, în timp ce bolovanul dispăru într-o tufă de dincolo 
de şanţ. 

Ceilalţi doi rânjiră şi se ridicară în picioare. Auziseră câţiva 
soldaţi strigând insulte la adresa armatei engleze în timp ce se 
îndreptau către liniile de apărare. Apucându-se de capătul 
stâlpilor ca să se sprijine, se ridicară până putură vedea peste 
metereze. Vocile li se uniră. 

— Câinilor! Câinilor! Veniţi încoace să vă tăiem cozile! 

Cel mic îşi trase căciula de pe ochi. Glasurile lor era subţiri, 
gâtuite. Chiar şi atunci când îi auzi râzând depistă frică dincolo 
de bravura pe care o afişau. Brusc, vârful stâlpului de care se 
ţinea fratele său se rupse. Reuşi să nu se rostogolească jos de 
pe metereze doar pentru că se prinse de băiatul de lângă el. 
După ce-şi recăpătă echilibrul, tăcură cu toţii, privind bucata de 
lemn din mâna sa, în mod vizibil putredă. 

— Voi de acolo! 

Băieţii se întoarseră şi văzură o companie de soldaţi 
dedesubt, purtând culorile garnizoanei oraşului, aflată sub 
comanda lui William Douglas. 

— Coborâţi, se răsti unul dintre soldaţi. 

Pe jumătate târându-se, băieţii lunecară jos de pe metereze, 
ajungând pe drumul noroios. 

— Poate vor să lupte în locul nostru, sugeră unul dintre 
bărbaţi, râzând încântat. 

— Duceţi-vă la mamele voastre, spuse altul, lovindu-l peste 
ceafă pe cel mai mare dintre băieţi. 


În afara oraşului Berwick-upon-Tweed, Scotia 
30 martie 1296 


Chipul regelui Edward exprima încordare în timp ce privea 
atent zidul de pământ din jurul aşezării. In spatele ochilor 
simţea o presiune puternică, o durere surdă, continuă. Trase aer 
pe nas cu putere. Frigul şi umezeala din nord nu erau pe placul 
lui şi se îmbolnăvise la câteva zile după începutul campaniei. Nu 
cădea deseori la pat, astfel că durerea de cap ce nu voia să 


108 


treacă îl făcea iritabil. Auzi copite de cal în spatele său, căci 
Anthony Bek, episcopul de Durham, veni alături de el pe 
deluşorul aflat la opt sute de metri distanţă de oraş. Mantia 
violet era ridicată peste umărul său masiv, lăsând să se vadă 
splendida armură şi sabia cu lama lată care-i atârna la şold. 

— Navele din estuar sunt pregătite, sire. Aşteaptă semnalul 
Mariei Tale. 

Edward îl privi. O fi fost Bek slujitorul cu voinţă de fier al 
Domnului, însă războiul i se potrivea mult mai bine. Etala toată 
pompa şi mânaria tipice unui general al armatei, aflându-se în 
fruntea oştii pe care o adusese din St Cuthbert. Bek era ca un 
rege în episcopatul său, teritoriile sale fiind parte a celor mai 
nordice linii de apărare ale Angliei. Edward îl numise pe episcop 
locotenent al Scoției în urmă cu şase ani, atunci când fiul său 
urma să se căsătorească cu prinţesa Norvegiei. Încă de atunci 
rolul lui Bek în pregătirea războiului fusese foarte important. 

Edward îşi îndreptă din nou atenţia către oraş, privind 
mulţimea caselor de lemn care se îngrămădeau dincolo de 
palisadă, printre care se iţeau ici-colo mici biserici de piatră. 
Dincolo de el, Marea Nordului arăta ca o semilună de argint, 
scufundându-se în cerul cenuşiu. Îi venea greu să creadă că 
burgul acela umil, mărginit în depărtare de leneşul râu Tweed şi 
de zonele mlăştinoase dinspre estuar, era cel mai bogat oraş al 
Scoției. Locuitorii săi, în jur de douăsprezece mii, erau în mare 
parte scoțieni, dar şi negustori străini, o comunitate de-a dreptul 
înfloritoare, mulţi dintre ei sosiți din Ţările de Jos, care făceau 
negoţ cu piei şi lână în Flandra şi Germania, întorcându-se de 
acolo cu vase încărcate cu cărămidă arsă din regiunea 
flamandă. 

— Unii dintre soldaţi i-au auzit pe locuitori strigând insulte. 
Bek strâmbă din nas şi privi cu atenţie oraşul. Poporul acesta nu 
ştie ce înseamnă cavalerismul. 

— Atunci o să le arătăm noi, răspunse Edward. Ridică braţul 
înmănuşat şi-l îndreptă către Berwick. Acolo. 

Beck îşi miji ochii pentru a vedea. 

— Meterezele sunt mai mici, observă el. 

Edward dădu din cap. 


109 


— Iscoadele au descoperit un drum plin de urme de animale, 
construit printre tranşee. Presupun că pe acolo îşi duc 
dobitoacele la păscut. Pe acolo vom intra. Regele îşi întoarse 
calul de război, Bayard, lovindu-l în crupă şi trăgând de frâie. 
Capul masiv al animalului era acoperit de armură. Vino. A sosit 
timpul să-i numim cavaleri pe cei tineri. 

Insoţiţi de remarci batjocoritoare aduse de vânt dinspre oraş, 
cei doi bărbaţi se îndreptară călare spre locul în care armata 
engleză se desfăşurase pentru bătălie. 

Grosul cavaleriei şi al infanteriei era format din două sute 
dintre arendaşii lui Edward, care, conform legilor serviciului 
feudal, aduseseră fiecare câte o companie de cavaleri. Această 
forţă, aproape opt mii de oameni, fusese suplimentată prin 
chemarea sub arme a arcaşilor galezi şi a templierilor aflaţi sub 
comanda lui Brian le Jay. Cu toţii erau dornici să scape de frigul 
dimineţii care le intrase în oase, dornici să se arate loiali regelui 
lor. 

Plecaseră spre Berwick la trei zile după Paşte, ceva mai târziu 
decât plănuise Edward, întârziaţi de o ambuscadă din oraşul 
Wark. Campania nu începuse bine, căci lordul oraşului, un nobil 
englez, trecuse de partea scoţienilor. Prima vărsare de sânge 
fusese pricinuită de scoțieni, care atacaseră Warkul, forțându-l 
pe rege să-şi devieze armata pentru a putea elibera oraşul. 
Imediat după aceea, Edward trecuse râul Tweed prin cătunul 
Coldstream, jurând că el avea să termine ce începuseră 
scoţienii. Marele pod către Berwick fusese luat de ape în urma 
inundaţiilor de acum doi ani, iar satul fusese singurul loc de 
trecere. Armatei engleze i se alăturaseră peste patruzeci de 
galere, care înaintaseră de-a lungul coastei de est a Angliei. 
Aşteptau la gura de vărsare a râului Tweed, dincolo de oraş. 

In seara anterioară aflaseră că armata scoțiană se îndrepta 
către Carlisle, spre sud-vest, însă Edward nu-şi diviză forţele. 
Carlisle era un oraş bine apărat, aflat sub comanda unuia dintre 
cei mai loiali vasali scoțieni ai săi, Bruce din Annandale. Era 
sigur că oraşul va rezista, şi chiar dacă nu avea să fie aşa, lucrul 
acesta constituia o diversiune folositoare şi neaşteptată, 
captând atenţia armatei scoțiene şi lăsând liber drumul către 
Edinburgh. Singurul lucru care stătea în calea regelui era colonia 


110 


aceasta de scoțieni şi străini. Pentru Edward, cu cât îi învingea 
mai repede, înaintând către victorie în campania sa, cu atât mai 
bine. Ura frigul din nord şi îl întrista nespus decesul nepoatei lui 
Alexandru al Ill-lea, căci dacă acesta nu s-ar fi produs, nimic din 
ce se întâmpla acum nu ar mai fi fost necesar. 

În urmă cu şase ani, cu binecuvântarea papei şi cu acordul 
precaut al magnaţilor scoțieni, aranjase căsătoria fiului şi 
moştenitorului său, Edward de Caernarvon, cu regina care era 
doar o fetiţă, asigurând viitoarea dominație a Angliei asupra 
regatului. Însă odată cu neaşteptata ei moarte, toate planurile 
lui se năruiseră, văzându-se nevoit să depună eforturi continue, 
ani la rândul, cheltuindu-şi fondurile pentru a-şi asigura 
dominaţia asupra regatului. Crezuse că, alegându-l pe Balliol, pe 
care spionii săi îl considerau cel mai slab dintre pretendenti, 
avea să deţină în continuare controlul asupra tronului scoţian, şi 
aşa s-ar fi întâmplat dacă conducătorii clanurilor nu s-ar fi ridicat 
împotriva lui. Acum trebuia să-i supună prin forţă, nu prin 
şiretenie, aşa cum făcuse şi cu galezii, iar pentru asta îi 
dispreţuia pe toţi cu atât mai mult. 

Asemenea regelui Filip, vărul şi duşmanul său, Edward dorea 
să deţină controlul. Ca rege al Angliei, se păruse că era 
îndreptăţit să-i subjuge pe vecinii săi dezorganizaţi, aducându-i 
sub stăpânirea sa, pentru a crea un imperiu feudal care să fie 
condus de succesorii săi generaţii la rândul. Un secretar al 
regelui, un bărbat îngâmfat şi totuşi eficient pe nume Hugh 
Cressingham, descrisese actul acesta drept îndreptarea cutelor 
unei veşmânt; aranjarea manşetelor. Lui Edward îi plăcuse. La 
sfârşitul acestei zile, cuta pe care o reprezenta oraşul Berwick 
avea să dispară. 

Pe panta din faţa avangardei, condusă de contele de Surrey, 
aşteptau treizeci de bărbaţi tineri, plini de nerăbdare. Făcură 
linişte atunci când se apropiară Edward şi Bek. Regele 
descălecă, fără să apeleze la ajutorul scutierului. După 
finalizarea planurilor de atac alături de contele de Surrey şi de 
ceilalţi comandanţi, regele se îndreptă cu paşi mari către cei 
tineri, fii ai nobililor stăpâni peste teritorii din Anglia. 
Îngenuncheară cu toţii, înclinându-şi capetele atunci când 
acesta îşi trase sabia. Întreaga armată se adânci într-o linişte 


111 


profundă, întreruptă doar de lătratul câinilor, de zăngănitul 
armelor şi de caii care fornăiau. Edward se apropie de primul 
dintre ei, ţinând sabia în mână. Doi slujitori mergeau alături de 
rege, amintindu-i discret numele tinerilor. Edward îşi ridică sabia 
şi o puse pe umărul tânărului bărbat, iar acesta depuse 
jurământul de netăgăduită loialitate cu o voce limpede, care 
răsună până la cei aflaţi în spate. Avansat la rangul de cavaler, 
se ridică în picioare: un cavaler, un bărbat care încă nu vărsase 
sânge, dar gata să-şi demonstreze valoarea. Soldaţii îl 
întâmpinară cu urale, iar acesta zâmbi larg. După ce se potoliră 
strigătele soldaţilor, se auziră scandările îndepărtate venind 
dinspre zidurile de apărare ale oraşului Berwick. Apropiindu-se 
de cel de-al doilea tânăr, regele se încruntă. Işi ridică sabia, însă 
făcu o pauză, atenţia fiindu-i distrasă atunci când îşi auzi 
numele. Îşi dădu capul într-o parte, concentrându-se pentru a 
auzi mai bine. Cântul se auzi iarăşi. 

— Edward al Angliei, marş acasă! Edward Picioroange, bagă-ți 
coada-ntre picioare, câine ce eşti! 

Tânărul se uită împrejur fără ţintă observând roşeaţa din 
obrajii regelui. 

Episcopul Bek îi făcu semn unuia dintre ofiţerii din spatele 
său. 

— Aclamaţi-vă suveranul, mârâi el. Tu, se răsti la bărbatul 
care purta stindardul regal, împodobit cu un blazon 
reprezentând trei lei de aur. Ridică-l! 

Acesta se uită la el năucit, neobişnuit să primească ordine de 
la un episcop. Bek se îndreptă cu repeziciune către el. Incepură 
să se audă câteva urale, ca nişte clipoceli într-un iaz. 

— Ridică steagul sau ţi-l bag în fund! 

Purtătorul de stindard îl ridică repede şi începu să-l fluture 
energic. Uralele crescură în intensitate, înghițind scandările 
dispreţuitoare care veneau dinspre Berwick. Edward se întoarse 
iarăşi către tânăr şi puse latul lamei pe umărul acestuia, cu 
dinţii încleştaţi de furie. 

Amestecul de sunete continuă pentru o vreme, fiecare 
ridicare la rangul de cavaler fiind primită cu aplauze mai 
puternice şi mai numeroase decât ultima, până când câmpia din 
jurul oraşului Berwick se umplu de strigătele a opt mii de 


112 


bărbaţi. Contele de Surrey fu primul care observă cum se 
îndreptau către oraş navele care intraseră în estuar. Se 
încruntă, ridicându-se în scări pentru a vedea mai bine, apoi 
înjură şi-i dădu pinteni calului său, apropiindu-se de Edward, 
care îl numea cavaler pe ultimul tânăr. 

— Maria Ta! 

Contele îşi ridică calul pe două picioare şi-i arătă regelui 
navele. 

Edward căscă ochii săi gri atunci când văzu ce se întâmplă. 

Bek se apropia de cei doi, căci văzuse şi el. 

— De ce atacă? Nu le-am dat niciun semnal! 

— Uralele, spuse Edward dintr-odată. Steagurile. Cred că am 
început atacul. Strigându-şi ordinele către cei mai apropiaţi 
comandanţi, o luă la fugă către Bayard. 

După ce se răspândi vorba, se iscă un haos general, căci mulţi 
se grăbeau să ajungă la caii lor, iar cei care erau deja călare îşi 
strângeau mai bine scuturile. Tinerii care tocmai fuseseră 
ridicaţi la rangul de cavaler goniră către caii lor de atac, inimile 
bătându-le cu iuţeală din pricina emoţiilor. Arcaşii îşi scoteau 
săgeți din tolbe, infanteriştii îşi pregăteau săbiile ori grelele 
buzdugane, în timp ce cavalerii îşi ocupau poziţiile, caii lor de 
război dând din picioare cu nervozitate. 

Departe, în apropiere de râul Tweed, cerul se lumină atunci 
când o mulţime de săgeți arzând fură trase din interiorul 
oraşului. Tăcute, coborau arcuit către nava aflată în frunte. 
Edward se îndreptă în şa. Chiar şi de la acea distanţă îşi putea 
da seama că ceva e în neregulă: vasul nu mai înainta, rămânând 
nemişcat în apă. Injură cu ură, dându-şi seama că navele se 
împotmoliseră în malul noroios. Săgeţile de foc îşi atinseră ţinta, 
iar vela cea mare se aprinse ca o torţă. 

— După mine! le strigă Edward comandanților din preajma sa, 
îndemnându-l pe Bayard cu pintenii. 

Cavaleria îl urmă, galopând către oraş peste panta scurtă. 
Contele de Surrey aduse avangarda alături de rege, cei doi 
luând-o înainte. Flancul drept al armatei se afla sub conducerea 
lui Brian le Jay şi a templierilor, ale căror mantii albe fluturau în 
vânt, copitele cailor făcând pământul să bubuie. Flancul stâng 
era condus de Bek şi era format din războinicii din St Cuthbert, 


113 


mantia lui vişinie ca o vânătaie fiind umflată de curenţii de aer. 
Arcaşii se luară după ei, îndreptându-se către un punct aflat la 
mică distanţă de deluşorul de unde Edward privise atent oraşul. 
De acolo aveau să acopere cavaleria şi infanteria care alerga 
peste colină. Pe râul Tweed, punţile navelor luaseră foc, arzând 
cu flăcări uriaşe, hrănite de briza care venea dinspre mare. 
Ţipetele celor arşi erau purtate de vântul uşor, însă Edward şi 
toţi ceilalţi soldaţi nu auzeau nimic, căci strigătele erau 
acoperite de zgomotul infernal produs de atacul lor. 

Se apropiară alte două nave, pentru a-i ajuta pe cei de pe 
primul vas, însă scoţienii goniră înspre aceştia printr-o ieşire 
secretă, măcelărindu-i pe cei care încercau să scape de pe vasul 
cuprins de flăcări. O mulţime de alte săgeți sâsâiră în aer, 
stingându-se în apa din jurul ambarcaţiunilor care se apropiau. 
O altă navă se împotmoli în nămol, iar apărătorii oraşului chiuiră 
de bucurie. După ploaia de săgeți, bărbaţii de pe mal aruncară 
în partea laterală a galerelor care înaintau cu greu bucăţi de 
lemn arzând. Acestea se loviră de punţile navelor, arzând 
înăbuşit. Lemnele uscate începură să pocnească, luând foc 
foarte repede, echipajele nereuşind să le stingă, ei înşişi fiind 
nevoiţi să se ferească de săgeți. Englezii săriră peste bord 
pentru a scăpa de flăcări, însă din cauza greutăţii armurii 
picioarele lor se scufundară în mâlul lipicios. Fumul care se 
înălța din primul vas le bloca vederea, astfel încât aceştia nu-i 
zăriră pe soldaţii care alergau înspre ei, îmbrăcaţi cu armuri 
uşoare, din piele tăbăcită, care le permiteau să alerge prin mâlul 
saturat cu apă fără probleme. 

Edward îl făcu pe Bayard să alerge înspre punctul unde 
meterezele erau mai joase, creând astfel o breşă în linia de 
apărare, care ducea către o cale îngustă, mărginită de pământ 
şi pietre din şanţ. Poarta care fusese amplasată aici era înaltă şi 
lată pentru a compensa, însă o barieră din lemn nu avea cum să 
împiedice intrarea celor opt mii de soldaţi, mai ales că onoarea 
acestora fusese pusă la încercare. Nervii lui Edward erau întinşi 
la maximum, obrajii devenindu-i vineţii. Insultele locuitorilor 
oraşului îi răsunau în urechi, iar mânia stârnită de vederea 
navelor de pe râu, acum în flăcări, nu putea fi potolită decât prin 
vărsare de sânge. Orice speranţă a locuitorilor oraşului Berwick 


114 


că ar fi putut beneficia de clemenţă se năruise. Acum aveau să-i 
simtă din plin furia. 

Când ajunseră aproape de întărituri, o mulţime de săgeți 
începură să vâjâie pe lângă ei. Una dintre ele îl împunse pe un 
cavaler în piept. Forţa loviturii îl aruncă pe spate şi căzu de pe 
cal, fiind călcat în picioare de cei care veneau în urma sa. Alte 
săgeți ricoşau din căştile soldaţilor ori se înfigeau în armurile de 
piept şi în coifuri. Câteva loviră cai, făcându-i să-şi schimbe 
direcţia şi să se oprească brusc, aruncându-şi cu violenţă 
călăreţii din şa, în noroi. Edward îşi ridică scutul, însă săgețile 
trecură pe lângă el, fără să-l atingă. In spatele lor, arcaşii galezi 
începură să tragă înspre ridicăturile din pământ, trimițând 
săgețile cu boltă, peste palisadă, pentru a-i ucide pe cei care 
formau rândurile compacte de apărare. Ajungând tot mai 
aproape de tranşee, Edward îşi încetini calul, permiţând 
avansarea celor doi comandanţi care se aflau în fruntea celor 
mai buni cavaleri şi a celor proaspăt numiţi. li fusese greu să ia 
decizia aceasta; furia îl făcea să-şi dorească să străpungă 
palisada de unul singur, însă cei treizeci de tineri ridicaţi la 
rangul de cavaler erau ageri ca nişte câini de vânătoare, atraşi 
de mirosul animalelor hăituite. Avea să se folosească de 
înflăcărarea lor. Aceşti tineri bărbaţi nu cunoşteau decât fiorul 
controlat pe care îl resimţeau pe terenul de antrenament. Incă 
nu dăduseră piept cu haosul de pe câmpul de luptă; nu 
învăţaseră încă să se teamă de el. Erau aroganţi, cutezători şi 
nechibzuiţi. Fie aveau să spargă bariera pentru a ajunge la 
carnea de dincolo de ea, fie aveau să moară încercând să facă 
asta. 

Bek şi un alt comandant veteran, care luase parte la multe 
bătălii purtate de Edward, printre care şi cele din Lewes şi Ţara 
Galilor, trimiseră patru cavaleri pe podul ridicat peste şanţ. Toţi 
pregătiseră ancore cu mai multe gheare. O săgeată străpunse 
gâtul unuia, iar acesta căzu de pe cal, fără să dea drumul la 
frâie. Alunecă pe malul abrupt, strigătul lui fiind înghiţit de 
nechezatul înfricoşat al calului care se prăbuşi peste el. 

Ceilalţi trei cavaleri îşi aruncară ancorele peste vârful porţii. 
Săgeţile  arcaşilor galezi continuau să şfichiuiască peste 
palisadă. Frânghiile se întinseră. Una dintre ancorele cu gheare 


115 


rupse lemnul putrezit şi zbură până în spatele cavalerului de pe 
cal. Celelalte două rămaseră nemişcate pentru o fracțiune de 
secundă, apoi rupseră brusc partea de sus a porţii, descoperind 
chipurile înspăimântate ale celor câtorva soldaţi. 

— Poarta e putredă! strigă unul dintre cavaleri, în timp ce 
soldaţii de dincolo de ea începură să fugă. Alţii rămaseră pe loc, 
încordându-şi arcurile pentru a trage săgeți prin deschizătură. 

— Înainte! strigă Bek, dând pinteni calului înspre poartă. 

Animalul sări în ultimul moment, trecând peste lemnele 
crestate. Una din copitele sale se lovi de poartă, însă o sparse 
fără probleme, iar calul pătrunse pe străzile de dincolo de ea. 
Arcaşii începură să alerge care-ncotro când oamenii lui Bek îl 
urmară pe acesta, unul câte unul, sărind peste poartă. In urma 
lor veniră cavalerii cei tineri, însetaţi de sânge, luându-se la 
întrecere pentru a vedea cine trece primul. Un cal ezită în ultima 
clipă şi-şi schimbă direcţia, izbindu-se în partea de poartă care 
rămăsese intactă. Lemnul se curbă în urma loviturii, însă nu se 
sparse, iar călăreţul nu mai reuşi să-şi strunească animalul, care 
se prăbuşi în şanţ, trăgându-l şi pe cavaler. Alţii doi cavaleri 
greşiră pasul, însă amândoi reuşiră să-şi întoarcă caii şi să 
treacă înapoi peste podişcă. 

Încordarea lui Edward ajunse la paroxism. Dădu pinteni lui 
Bayard şi se îndreptă către poartă. Masivul cal de luptă sări 
peste obstacolul din faţa sa cu o mişcare graţioasă. Văzându-l 
pe rege intrând în oraş, cavalerii se avântară şi ei cu furie, unul 
dintre caii în armură spărgând rămăşiţele porţii şi aruncând 
bucăţi de lemn înăuntru, astfel încât tot mai mulţi soldaţi putură 
trece prin deschizătură. 

Încrederea tinerilor soldaţi din Berwick, care mai devreme îşi 
bătuseră joc de soldaţii englezi când stăteau pe metereze, se 
spulberă, transformându-se în teroare când văzură cum 
cavalerii în armură de fier se năpusteau pe străzile din jurul lor, 
având feţele acoperite de coifuri de fier ori arătându-şi colții cu 
o bucurie animalică atunci când îşi trăgeau săbiile şi securile 
pentru a-şi dobori duşmanii. Nu erau obişnuiţi cu armăsarii de 
luptă pe care cavalerii îi foloseau drept armă - dându-i la o 
parte, lovindu-i, călcându-i în picioare -, iar armura lor era 
făcută în mare parte doar din piele; doar comandanții purtau 


116 


armuri de fier. Pielea lor, palidă şi vulnerabilă, era expusă 
fierului din vârful săgeţilor şi al lăncilor. Retragerea în dezordine 
a apărătorilor oraşului se transformă în fugă, deoarece cavalerii 
îi depăşeau numeric. 

Un soldat o luă la goană, suflând într-un corn. Doi tineri 
cavaleri se luară după el, euforia provocată de urmărire 
luminându-le ochii. Primul se apropie din spatele soldatului, 
ţinându-şi sabia astfel încât să-l lovească pe spinare. Bărbatul 
coti pe o stradă lăturalnică în ultima clipă. Cavalerul blestemă 
când trecu pe lângă cotitură, dar camaradul său îi luă locul şi, 
folosind strada drept pistă pentru un turnir, strânse lancea în 
spatele cotului şi se pregăti de atac. Îl nimeri în spate pe 
soldatul care alerga, chiar sub apărătoarea pentru umăr, iar 
vârful lăncii străpunse pielea, muşchii şi oasele, ieşind pe partea 
cealaltă. Lovitura fu atât de puternică, încât bărbatul fu ridicat în 
aer pentru câteva secunde. Cavalerul reuşi să-şi ţină lancea, dar 
greutatea prea mare îl obligă să-i dea drumul. Lancea se lovi de 
pământ, iar una din potcoavele calului zdrobi ca pe un fruct 
capul omului căzut la pământ. Un alt picior călcă cornul şi-l 
sfărâmă. Cavalerul îşi continuă drumul, scoţându-şi sabia şi 
urmându-şi camarazii, dornic să găsească o altă ţintă pentru a-şi 
dovedi bărbăţia. 

Cornul anunţase alarmă generală, însă garnizoana care se 
adună şi porni avându-l în frunte pe William Douglas ajunse prea 
târziu pentru a opri ceea ce se dezlănţuise. Or fi fost ei plini de 
curaj, dar nu erau decât două sute de oameni. Împotriva celor 
opt mii de englezi erau ca nişte pietricele în calea unui val uriaş. 
In lipsa unor soldaţi care să lupte în formaţie împotriva lor, 
cavaleria britanică se avântă mai departe, urmărindu-i pe cei 
care apăraseră palisada, majoritatea fiind fermieri sau pescari, 
pe străzile înguste ale oraşului, unde fură măcelăriți. Apoi, 
infanteriştii sparseră uşile caselor, călcându-se în picioare 
pentru a intra, mânaţi de pofta nebună de a prăda, viola şi 
ucide. Comandanții mai în vârstă le ordonau tinerilor cavaleri să- 
i împingă pe locuitori către zonele deschise pentru a permite 
celorlalţi să-i omoare mai uşor. 

O parte din localnici ridicaseră baricade din spatele cărora 
trăgeau cu săgeți şi aruncau cu pietre, însă pentru fiecare om 


117 


pe care îl doborau, alţi zece de-ai lor erau ucişi, seceraţi de lănci 
şi securi. Soldaţii de pe malurile mâloase ale râului Tweed care 
atacaseră navele, incendiindu-le pe trei dintre ele, bătură în 
retragere văzând că alte ambarcaţiuni se apropie de data 
aceasta cu mai multă precauţie, căpitanii fiind atenţi să nu se 
împotmolească în noroiul înşelător, iar echipajele vaselor 
debarcară, atacând în forţă liniile slabe de apărare întinse de-a 
lungul malului. 

Niciunul din cei care fură prinşi pe străzile Berwickului nu 
scăpă cu viaţă, bătrân ori tânăr, bărbat sau femeie. Câţiva băieţi 
o luară la goană pe nişte străduţe întortocheate, urmaţi 
îndeaproape de soldaţi care chiuiau. Înspăimântaţi, se opriră 
într-o fundătură din spatele unei biserici. Unul dintre ei se lipi de 
zid, făcându-se cât de mic putu, iar cei şapte cavaleri care-i 
urmăreau îşi opriră caii de luptă care fornăiau chiar la intrarea în 
alee. Un cavaler le promise că vor fi cruţaţi dacă se predau. 
Băieţii se îngrămădiră unul în altul, tremurând de frică. Un băiat 
se aplecă şi apucă o piatră, însă nu o aruncă. Cavalerul strigă 
din nou la ei. Băieţii înaintară către cavaleri cu grijă, toţi, cu 
excepţia celui mai mic, care rămase ghemuit lângă zid. Privi 
cum tovarăşii săi ajunseră la capătul aleii. Cavalerii făcură un 
cerc în jurul lor, închizându-i într-o zonă fără scăpare. Săbiile lor 
se ridicară şi apoi căzură, iar sângele băieţilor fu împroşcat pe 
pereţii clădirilor. Cel mic se ridică în picioare şi încercă, disperat, 
să se caţere pe peretele bisericii. Ajunsese la jumătatea zidului, 
ţinându-se cu unghiile de piatra dură, atunci când auzi zgomot 
de copite în spatele său şi simţi ceva ascuţit străpungându-l în 
spinare. Prăbuşindu-se, căciula roşie îi căzu de pe cap. 

Măcelul continuă toată ziua şi toată noaptea. Edward însuşi, 
însoţit de contele de Surrey şi de cinci sute de cavaleri, îi 
împinse pe Douglas şi pe soldaţii lui, obligându-i să se retragă în 
castel. Douglas fu printre ultimii care trecură printre porţi, 
strigătele sale de furie acoperind tipetele care continuau să 
răsune în Berwick. Cei care se ascunseseră în biserica St Mary 
fură ucişi de cavalerii care năvăliră înăuntru, iar acum trupurile 
lor erau trase afară în stradă pentru a-i face loc regelui, care 
hotărâse să campeze acolo la lăsarea serii. Flăcările care ardeau 


118 


în jurul oraşului alungau întunericul. Chipurile pline de sânge ale 
cavalerilor arătau înspăimântător în lumina stacojie. 

Înspre dimineaţă, Palatul Roşu, care le aparţinea negustorilor 
flamanzi, era în flăcări. Înăuntru, peste patruzeci de bărbaţi se 
înghesuiau unul în altul, ţinându-şi mâinile la gură pentru a nu 
se sufoca din pricina fumului gros, care le ustura ochii. 
Rezistaseră cu încăpățânare în faţa englezilor, trăgând salve de 
săgeți de la una din ferestrele de sus în soldaţii de pe stradă. 
Unul dintre bărbaţi, mai degrabă din noroc decât în urma unei 
lovituri bine calculate, lansase o săgeată care trecuse prin 
deschizătura coifului unuia dintre cavaleri şi-l străpunsese în 
ochi, omorându-l pe loc. Bucuria nespusă a negustorului fusese 
şi mai mare atunci când cei de sus fură anunţaţi că cel ucis era 
nimeni altul decât vărul regelui Edward. Insă fără să se poată 
preda şi neavând încotro să fugă, erau prizonieri în acel palat. 
Acum îi auzeau printre trosnetele lemnelor arzând pe cavalerii 
care baricadaseră uşile şi puseseră focul cum râdeau şi-i 
blestemau. 

Când se ivi soarele, rece şi fără vlagă, Berwickul era învăluit 
de fum. Trupurile morţilor sufocau străzile înguste ale oraşului, 
iar miasma degajată de cadavrele hăcuite era cumplită, făcând 
ca şi celor mai nemiloşi dintre cavaleri să li se întoarcă stomacul 
pe dos atunci când caii lor alunecau pe sângele închegat. 
Cursese atât de mult sânge, încât acesta ajunsese până pe 
malurile râului Tweed, colorând apele în roşu. Măcelul devenise 
epuizant, ba chiar făcut cu neglijenţă. Cavalerii şi caii acestora 
erau obosiţi; dorinţa de luptă pălise, furia se risipise, onoarea 
fusese spălată. Dar Edward refuza să dea ordinul de încetare a 
asaltului. 

După liturghia din biserica St Mary şi după micul dejun, regele 
ieşi pentru a inspecta carnajul. | se alăturară episcopul Bek şi 
Brian le Jay, care, cu câteva ore în urmă, îl rugase să pună capăt 
măcelului. 

— Maria Ta, rosti maestrul englez, cumpănindu-şi cuvintele, 
oraşul acesta a fost supus. A sosit timpul să încetăm omorurile. 

— Trebuie să le dăm un exemplu, replică regele. Să afle 
întreaga Scoţie ce îi aşteaptă dacă continuă să mă înfrunte, 
ştirbindu-mi autoritatea. 


119 


Le Jay vru să protesteze, însă Bek îi aduse aminte de 
temperamentul violent al lui Edward şi de ce li se întâmplase 
celor care îl contraziseseră atunci când era atât de mânios. 

Acum, maestrul templier călărea tăcut şi încordat alături de 
Edward, urmat de cavalerii săi, mânându-şi caii printre 
cadavrele care zăceau pe străzi. 

Liniştea fu sfâşiată de un strigăt cutremurător. Era imposibil 
de ghicit dacă venea din partea unui bărbat sau a unei femei, 
însă era clar că, oricine ar fi ţipat, avea dureri cumplite. Grupul 
de călăreţi se îndreptă spre locul din care venea strigătul, care 
se stinse pentru câteva momente, apoi se auzi din nou. Era 
înfricoşător, aproape animalic, agonizant. Trecând la trap pe 
lângă o clădire, cavalerii îi găsiră sursa. O tânără se târa de-a 
lungul străzii către un atelier de cizmărie, ale cărui uşi fuseseră 
sfărâmate, căscând în spatele lor un gol imens, care ducea către 
întuneric. Pântecele ei uriaş se legăna când într-o parte, când în 
cealaltă, în timp ce ea înainta de-a buşilea. Partea din spate a 
rochiei sale albe era pătată de sânge, deşi nu era clar dacă 
provenea de la rana ei, care putea fi văzută prin tăieturile 
materialului, ori de la faptul că se pregătea să nască. In spatele 
ei se ridică un soldat de pe podea, loc în care părea că ar fi 
căzut mai devreme sau că ar fi fost împins, şi cu un strigăt de 
furie îşi ridică sabia care zăcea la câţiva paşi de el. Inainte ca 
vreunul dintre cavaleri să strige ceva, bărbatul se apropie de 
femeie şi începu să o lovească. Ţipetele ei încetară în timp ce 
sabia continua să se ridice şi să cadă. 

Îngreţoşat de cruzimea lipsită de judecată a soldatului, le Jay 
se întoarse către Edward. 

— Puneţi capăt masacrului, Maria Voastră. Opriţi asaltul şi 
chemaţi-vă oamenii înapoi. 

Regele, care-şi trimise doi oameni să-l oprească pe soldatul 
plin de sânge s-o mai lovească nebuneşte pe femeie, îşi ridică o 
sprânceană, privindu-l pe maestrul englez. 

— Îmi dai un ordin? 

— Vă dau de ales, răspunse cu asprime le Jay. Incetaţi 
măcelul sau mă voi retrage. Veţi continua războiul acesta fără 
ajutorul oamenilor mei şi fără să vă puteţi folosi de 
Balantrodoch. 


120 


— Marele Maestru ţi-a ordonat să mă ajuţi. 

— Marele Maestru de Molay mi-a cerut să vă ajut să puneţi 
capăt unei revolte, nu să ucideţi femei însărcinate pe stradă. 

Se aşternu liniştea, întreruptă doar de căderea sabiei 
soldatului şi de zgomotele pe care le scoase acesta când se 
aplecă lângă femeia mutilată şi copilul ei încă nenăscut şi vomă. 

— Maiestate, spuse Bek, pe un ton împăciuitor. Poate că 
măcelul a durat suficient de mult. Nu e nevoie să ne obosim într- 
un singur oraş, nu când avem de purtat alte bătălii de acum 
înainte. 

Edward se uită la el şi ceva i se schimbă în ochii cenuşii, o 
scânteie de rațiune apărând în spatele privirii sale tâmpe. După 
un lung moment, consimţi. 

— Trimite vorbă tuturor soldaţilor că atacul s-a încheiat, apoi 
transmite-i lui Douglas că, dacă se predă, le voi cruța viaţa 
cavalerilor săi. Căutaţi în toate casele. Toate femeile şi toţii 
copiii pe care îi veţi găsi sunt liberi să plece, însă bărbaţii care 
nu vor aduce nicio recompensă vor fi ucişi. Nu se vor mai naşte 
alţi fii care să mă dispreţuiască. Intorcându-și calul, se opri 
lângă Brian le Jay. Ai scăpat astăzi, murmură el, însă dacă-mi 
mai vorbeşti astfel o singură dată, îţi voi lua capul. Se adresă 
iarăşi cu putere lui Bek şi celorlalţi. După ce vor fi curățate 
străzile, vom începe reîntărirea liniilor de apărare. Berwick va fi 
reconstruit ca un oraş englezesc. 

Dimineaţa târziu, soldaţii risipiţi, epuizați şi plini de sânge, 
începură să se adune după ce se anunţă încheierea atacului. 
Bărbaţii îşi îngrijiră rănile şi rostiră rugăciuni pentru camarazii 
căzuţi. Alţii le duceau comandanților lor coşuri pline cu bijuterii 
şi argintărie. Alţi soldaţi se înşiruiră de-a lungul malului, 
aruncând cadavrele în râul Tweed. Era o muncă foarte grea, căci 
peste opt mii de locuitori fuseseră măcelăriți. Trupurile se 
rostogoleau unul peste altul, luate de curenţi, umplând estuarul 
ca o mulţime de peşti uriaşi morţi. Pescăruşii şi corbii cădeau în 
picaj deasupra corpurilor, adunându-se la festinul de pe ape. 


121 


kO 


Templul, Paris 
23 aprilie 1296 


— Troacele trebuie curățate iarăşi, Etienne. Simon se apropie 
de un sergent pistruiat când ieşiră din sala de judecată. Şi de 
data asta, adăugă el cu glas aspru, dacă nu-ți văd faţa 
oglindindu-se în apă, atunci o să ţi-o văd în mormanul de 
bălegar. 

— Da, domnule, murmură Etienne, târându-şi picioarele către 
grajduri. 

Simon chicoti pentru sine. Faptul că tinerii i se adresau astfel 
îi făcea plăcere. Era fiul unui tăbăcar din Cheapside, şi tot 
sergent, ca şi ei. Însă fiindcă era unul dintre vechii grăjdari, îi 
era subordonat doar şefului grajdurilor, poziţia lui garantându-i 
aproape tot atât de mult respect precum cel arătat cavalerilor. 
Bucuria îi pieri atunci când văzu o siluetă înaltă, cu păr blond- 
argintiu, care se îndrepta către clădirea aflată de cealaltă parte 
a curţii interioare. 

— Sir Robert! strigă el, alergând către cavaler, ignorând 
căutătura cruntă pe care i-o aruncă un preot care trecea pe 
acolo. _ 

Robert dispăru înăuntru, iar Simon îl urmă. Il ajunse sub 
arcadele care făceau legătura între locuinţele cavalerilor şi 
palatul Marelui Maestru. 

De data aceasta, Robert se întoarse atunci când îşi auzi 
numele strigat. Cavalerul îl salută scurt, oprindu-se în lumina 
care trecea printre arcade, proiectându-i umbra pe zidul din 
spatele său. 

Lui Simon i se păru că Robert îmbătrânise dintr-odată, părând 
foarte obosit. 

— Am auzit că v-aţi întors azi-dimineaţă, dar l-am căutat pe 
Will şi nimeni nu ştie unde e. Văzând că Robert nu răspunde, 
Simon adăugă: Nu credeam că veţi fi plecaţi pentru atât de mult 
timp. 


122 


— Marele Maestru a vrut să viziteze câteva preceptorii din 
Anglia. 

— Prietenul din Acra al lui Will, rabinul, întreabă de el. S-a 
mâhnit foarte tare văzând că Will nu s-a dus să-l vadă. 

— Elias? Robert dădu din cap obosit. li voi face o vizită de 
îndată ce voi avea ocazia. Să-i povestesc ce s-a întâmplat. 

— Ce să-i povesteşti? Când Robert îşi feri privirea, grăjdarul 
voinic făcu un pas înspre el. Ce s-a întâmplat? Unde e Will? 

— În Scoţia, cred, spuse Robert, coborându-şi vocea la 
trecerea a doi cavaleri. Expiră zgomotos. A plecat, Simon. Nu l- 
am putut opri. 

Cât timp îi povesti Robert ce se întâmplase în Londra, Simon 
nu scoase niciun cuvânt. 

— Cred că greşeşti, murmură el, după ce cavalerul îşi 
terminase relatarea. Will n-ar putea părăsi Ordinul. Se încruntă, 
văzând expresia fermă de pe chipul lui Robert. N-ar face aşa 
ceva, repetă el. Şi cu siguranţă n-ar părăsi-o pe Rose. Sunt sigur 
că te înşeli. Poate că n-a vrut decât să se asigure că sora lui va 
fi în siguranţă, şi apoi se va întoarce. 

— Am văzut cum şi-a dat mantia jos. Chipul lui Robert 
exprima seriozitate. Nu se mai întoarce. 

— Elwen. Din cauza asta a plecat. E înnebunit de durere. A zis 
şi altceva? [i-a cerut să-i transmiţi lui Rose vreun mesaj? 
Ridurile de pe fruntea lui Simon se adânciră. Sau mie? 

— Doar că vrea ca noi să avem grijă de ea. 

Simon se aşeză pe zidul care mărginea arcadele. 

— Marele Maestru a trimis pe cineva după el? 

— Hugues a reuşit să mascheze dispariţia lui Will spunând că 
e plecat în Scoţia cu un mesaj important. Nimeni în afară de noi 
doi, şi acum tu, nu mai ştie că a dezertat, deşi mi-e teamă că nu 
vom putea ascunde lucrul acesta la infinit. 

— Credeam că inspectorul respectă cu stricteţe regulile. 

Robert ezită. 

— Hugues e convins că Will a plecat de dragul familiei sale, 
pentru a-i avertiza că se apropie englezii. Vocea lui era calmă, 
dar fermă. N-am pomenit nimănui despre intenţia lui Will de a le 
dezvălui planurile lui Edward scoţienilor, şi nici tu nu trebuie să 
o faci. Pentru dezertare ar putea fi încarcerat, dar pentru asta ar 


123 


fi executat. Pune în pericol vieţile camarazilor noştri prin 
acţiunile sale. Işi încleştă dinţii. Nu că ar avea vreo importanţă 
lucrul acesta. 

— Cum ţi-am spus, răspunse Simon cu fermitate, e nebun de 
durere. Nu ştie ce face. Rămase tăcut pentru câteva clipe. Mă 
duc după el. 

— Poftim? 

— Mă duc în Scoţia, să-i bag minţile-n cap. 

— Nu fi prost. 

— De ce ar fi o prostie? Nu vrei să se întoarcă? 

— Ce te face să crezi că tu l-ai putea convinge când eu n-am 
reuşit? 

— Nu merită nici măcar să încerc? întrebă Simon, ridicându-se 
în faţa cavalerului. 

Robert privi expresia plină de îndârjire a lui Simon. Zâmbi 
uşor, zâmbet care îi pieri repede. 

— Cum ai putea pleca fără să stârneşti suspiciunile nimănui? 

— Ai putea să mă muţi la Balantrodoch. Nu trebuie să ajung 
nici măcar la preceptoriu, dacă-mi dai hârtiile, îl voi găsi pe Will, 
îl voi convinge să vină înapoi cu mine, apoi tu o să te asiguri că 
voi fi transferat aici. Poţi să faci asta, Robert, continuă Simon, 
văzând că nu răspunde. Sunt convins. i 

— Oh, da, e foarte uşor, replică Robert. Insă văzu hotărârea 
de pe chipul lui Simon. Ar fi periculos. Războiul. 

— EI ar face la fel pentru noi. 

— Şi dacă nu vrea să se întoarcă? 

— O va face, dacă îi spun că Rose are nevoie de el. 

După o lungă pauză, cavalerul inspiră adânc. 

— Mă voi gândi. 

Lăsându-l pe Simon să se întoarcă la grajduri, Robert îşi 
continuă drumul către clădirile oficialilor. Moralul său, care îi 
crescuse pentru scurt timp datorită optimismului încăpățânat de 
care dăduse dovadă grăjdarul, scăzu din nou. In ultimele luni 
revenise de multe ori asupra discuţiei din Noul Templu, 
întrebându-se dacă ar fi putut face mai mult, dacă ar fi putut 
spune ceva care să-l facă pe Will să se răzgândească. Ajunsese 
la concluzia că n-ar fi avut cum, însă tot se învinuia pentru 
faptul că nu acţionase decisiv când îşi dăduse seama că Will se 


124 


îneacă în suferinţă după cele întâmplate în Acra. Dacă ar fi spus 
sau ar fi făcut ceva mai devreme, atunci poate că Will n-ar fi 
mers niciodată atât de departe. Will nu era doar un camarad, un 
tovarăş de arme: era responsabil pentru soarta Anima Templi. 
Faptul că abandonase cauza făcea ca jurământul depus de 
Robert şi toate sacrificiile pe care le făcuse în numele frăţiei să 
pară inutile. Însă Will şi Simon fuseseră apropiaţi încă din 
copilărie, în Noul Templu, şi cunoştea cât de puternice erau 
sentimentele grăjdarului. Dacă exista o şansă ca Simon să 
reuşească ceea ce el nu reuşise, de ce să nu-l lase? 

— Ai întârziat, spuse Hugues, atunci când Robert intră în 
apartamentul inspectorului. Se ridică de la birou, rulând în grabă 
un pergament. Inchide uşa. 

Robert îşi reprimă dorinţa de a riposta. Era sigur că Hugues 
nu avea să-i accepte cu uşurinţă tonul batjocoritor. 

— Am avut o audienţă cu Marele Maestru azi-dimineaţă, 
spuse Hugues. Plănuieşte să plece în Cipru zilele următoare, ca 
să înceapă pregătirile pentru o nouă cruciadă. Speră ca ajutorul 
promis de regii Apusului să se materializeze în timp, pentru a se 
putea îndrepta către est la începutul primăverii, anul viitor. 

— Nu pari convins că va reuşi. 

— Ai văzut cât de implicaţi sunt în conflictele dintre ei. De 
îndată ce regele Edward va subjuga Scoţia, se va lupta din nou 
cu Filip pentru cucerirea Gasconiei, folosindu-se fără îndoială de 
ajutorul pe care a reuşit să-l obţină din partea contelui de 
Flandra, care încearcă cu disperare să-l împiedice pe Filip să-i 
anexeze teritoriul. Între timp, regele Filip dă impresia că vrea 
să-şi facă din biserică un duşman prin noile taxe care le-au fost 
cerute clericilor. Am auzit că un preot a fost ucis într-o luptă cu 
gărzile regelui. Se pare că aceştia voiau să ia cutia milei, iar ela 
refuzat. Casa regală a trimis pristavi pentru a risipi zvonurile, 
aceştia spunând că preotul l-a atacat pe unul din gardieni, însă 
numai cei mai creduli dintre parizieni se vor lăsa convinşi de 
asta. Hugues puse sulul pe birou şi se apropie de el. De aceea l- 
am rugat pe Marele Maestru să-ţi permită să rămâi aici, cu 
mine, când va pleca în Cipru. Îşi puse o mână pe umărul lui 
Robert. Sunt vremuri grele. 

— Marele Maestru a fost de acord cu propunerea ta? 


125 


— Am fost convingător. Am nevoie de cineva în care pot avea 
încredere pentru a mă ajuta în noua mea funcţie de conducător 
al Anima Templi, precum şi în activităţile zilnice din cadrul 
Ordinului. 

— Te-ai numit singur şef? murmură Robert, privindu-l fix pe 
vechiul său camarad, care părea cu totul alt om decât cel pe 
care îl cunoştea el. 

— Cineva trebuia să-i ocupe locul. Poziţia era oricum liberă. 

— Şi dacă Will se întoarce? se aventură Robert. 

Hugues se încruntă. 

— Campbell a renunţat la orice drept de a deţine această 
funcţie atunci când a dezertat. A ales familia în locul frăţiei. 
Ezită. Însă dacă se va întoarce şi-şi va ispăşi pedeapsa pentru 
nesupunerea sa, va primi o funcţie inferioară celei pe care o 
deţin eu. 

Când Hugues se întoarse, Robert îi surprinse expresia şi 
realiză că Will nu avea să fie bine primit, îşi aminti de spusele lui 
Simon, cum că inspectorul respecta cu stricteţe regulile. Nu-i 
vorbise deschis grăjdarului, care nu ştia nimic despre Anima 
Templi, dar el ştia de ce Hugues nu făcuse publică dezertarea lui 
Will. Inspectorul nu era obişnuit să-şi împartă puterea cu 
altcineva şi era clar că avea propria sa viziune în ceea ce 
priveşte viitorul Frăției şi al Ordinului; o viziune care se opunea 
celei a lui Will. Temerile lui Robert crescură când îşi aduse 
aminte de convingerea lui Will că Edward îi jucase pe degete toţi 
anii aceia şi că Hugues căzuse în plasa englezului atât de uşor. 

— Am nevoie de oameni de nădejde lângă mine, Robert. 
Împreună trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a ne 
asigura că Ordinul îşi va păstra autoritatea. Hugues se întoarse 
la biroul său. După ce va pleca Jacques, putem începe să 
construim un alt viitor, unul în care Templul să supravieţuiască 
războiului acestuia învechit. 


Palatul Lateran, Roma 
14 mai 1296 


Bertrand trebui să-şi iuţească pasul pentru a se putea ţine 
după clericul care traversa grăbit piaţa, îndreptându-se către 


126 


clădirea principală, trecând prin faţa intrării bisericii San 
Giovanni. Era o zi foarte frumoasă, iar în partea de vest a 
palatului, Roma strălucea ca un giuvaier, deasupra 
acoperişurilor tuturor clădirilor înălțându-se turlele elegante şi 
domurile voluptuoase ale bisericilor. Dincolo de ele, Tibrul era ca 
un brâu albastru, care se încolăcea molatic în jurul vilelor de 
curând construite şi al ruinelor acelei vechi civilizaţii care 
stăpânise lumea. 

Bertrand aproape că nu mai putea respira, şi transpirase 
abundent, fiind îmbrăcat cu mantia sa de călătorie, când clericul 
urcă împreună cu el treptele de marmură, intrând în umbra 
răcoroasă din interiorul palatului plin de oficiali ai curiei papale, 
cu toţii deosebit de agitaţi. 

— Trebuie să vă previn, s-ar putea să găsiţi că Sanctitatea Sa 
e foarte necăjit. Clericul expiră zgomotos. Moartea papei 
Celestin i-a provocat necazuri neaşteptate. 

— Celestin a murit? 

Preotul se încruntă văzând expresia lui Bertrand. 

— Nu ştiaţi? 

— Abia am ajuns. 

Clericul se opri, privind în jur. Bertrand era bucuros că avea 
acum ocazia să se odihnească. 

— Celestin a murit în celula sa acum două săptămâni, 
continuă el, vorbind încet. De îndată ce i-a fost scos la suprafaţă 
trupul neînsuflețit, Giacomo şi Pietro Colonna au cerut 
demararea unei investigaţii. S-a stabilit că moartea lui a 
survenit din cauze naturale, şi desigur aşa a şi fost. Preotul îşi 
cobori vocea şi mai mult. Insă asta nu i-a oprit pe cardinalii 
Colonna să răspândească zvonuri răuvoitoare cum că 
Sanctitatea Sa s-ar afla în spatele decesului lui Celestin. 

— Cardinalii Colonna l-au acuzat pe papă de crimă? întrebă 
Bertrand, uimit. 

— Nu pe faţă, bineînţeles, însă mulţi nu au niciun dubiu că 
zvonurile acestea au fost lansate de cardinalul Giacomo. A fost 
duşman al papei încă din momentul în care Sanctitatea Sa l-a 
întemnițat pe Celestin pentru că a abdicat. La un moment dat 
chiar l-a acuzat că l-a convins pe Celestin să renunţe la scaunul 
său pentru a deveni el papă. Insă lui Giacomo nu-i păsa de 


127 


Celestin. Se gândea numai la el. L-a nemulţumit dintotdeauna 
faptul că Bonifaciu a fost ales în defavoarea... Doi arhivari în 
veşminte negre trecură pe lângă ei, iar preotul se opri brusc. 
Veniţi, zise el după trecerea celor doi, dar vă sfătuiesc să nu 
spuneţi nimic ce ar putea să tulbure pe Sanctitatea Sa. 

Bertrand se gândi la veştile pe care le aducea şi avu senzaţia 
că se scufundă în timp ce clericul îl conduse pe nişte scări în 
spirală şi apoi de-a lungul unui coridor impunător, către cele 
două uşi colosale. Preotul ciocăni cu repeziciune şi apoi le 
împinse. 

Vasta încăpere era plină de mobile somptuoase, fiecare dintre 
ele atrăgând atenţia prin opulenţă, şi trecură câteva momente 
până ce Bertrand, care privi atent prin cameră, îl găsi pe 
ocupantul acesteia. Papa Bonifaciu al VIll-lea era aşezat într-un 
scaun mare, tapisat, aflat în faţa unei ferestre. In spatele 
acestuia se afla un frizer, care mânuia un pieptene de fildeş, 
trecându-l prin părul papei. La şaizeci şi doi de ani, Bonifaciu 
avea un păr des, cu toate că era alb ca neaua şi începea să se 
rărească în jurul tonsurii sale bine îngrijite. Ochii săi negri îl 
priviră scurt pe Bertrand, care se întoarse pentru a-l vedea pe 
cleric cum închide uşile în spatele său. 

— Domnule episcop, spuse Bonifaciu în chip de bun venit, cu 
o voce plină de încredere în sine. E de ajuns. 

Bertrand se opri, apoi îşi dădu seama că ultimele cuvinte îi 
fuseseră adresate frizerului, care luă pânza pe care papa o 
ridică de pe umerii săi, făcu o plecăciune adâncă şi se îndreptă 
în linişte către o uşă mai mică aflată în cealaltă parte a încăperii. 
Când Bonifaciu se ridică şi întinse o mână, Bertrand se îndreptă 
către el, simțind cum roşeaţa îi cuprinde obrajii. Uitase că papa 
reuşea întotdeauna să-l facă să se simtă ca un acolit amărât. 
Prinzând curaj, se aplecă, sărutând inelul de aur. 

Bonifaciu, îmbrăcat cu o robă din mătase de Veneţia roşie ca 
sângele, se retrase şi se îndreptă către o masă de marmură, 
vorbind în şoaptă. 

— Credeam că ai să vii mai repede, spuse el, luând o tiară 
incrustată cu pietre preţioase, punându-şi-o pe cap. 


128 


— Mă iertaţi, Preasfinţite. Am stat prea multe luni departe de 
dioceza mea şi am vrut să mă asigur că enoriaşii mei sunt bine 
înainte de a veni aici. 

— Cum a decurs misiunea din Anglia? Papa îşi aranjă tiara 
privindu-se într-o oglindă frumos ornamentată. Cum te-ai 
descurcat? 

— Nu atât de bine pe cât aş fi vrut, mărturisi Bertrand. După 
ce i-am scris regelui Edward, sugerându-i unirea celor două 
ordine, n-am mai primit nicio veste pentru o perioadă, apoi mi-a 
transmis un mesaj prin care mă ruga să particip la o întâlnire cu 
Jacques de Molay, la Londra. Bertrand ştia cât de supărător era 
tonul vocii sale, însă nu putea să se abţină; voia ca Bonifaciu să 
fie la fel de supărat pe regele englez pe cât fusese el. Incă era 
afectat de schimbarea atitudinii lui Edward şi de faptul că fusese 
atât de naiv încât să nu o anticipeze. În misiva sa, regele părea 
interesat să discute propunerea mea, însă de îndată ce a 
început întrunirea a întors totul în favoarea sa. 

Expresia meditativă de pe chipul lui Bonifaciu dispăru brusc. 

— În favoarea sa? 

— Voia ca Templul să-l ajute în războiul său împotriva Scoției. 
L-am avertizat asupra faptului că veţi fi foarte supărat dacă va 
lansa un atac împotriva unor creştini şi nu împotriva sarazinilor, 
dar nu mi-a dat ascultare. 

— Mă bucur că ţi-ai luat libertatea de a vorbi liber despre 
opinia mea, spuse Bonifaciu, privind în jurul său. Işi aţinti 
privirea asupra episcopului, care şovăi. 

— Sfinţia Voastră, eu... însă nu continuă: privirea papei nu se 
îmblânzi, şi, de altfel, Edward îi promisese lui Bertrand că avea 
să-i asigure nepotului său o dieceză mult mai profitabilă după ce 
avea să-şi recupereze teritoriile din Guienne, dacă Bertrand 
avea să-i facă pe plac. Stăvilindu-şi furia, îl privi pe papă. 
Edward a spus, totuşi, că va susţine o nouă cruciadă de îndată 
ce se vor sfârşi problemele din Scoţia, iar Jacques de Molay e la 
fel de hotărât să se îndrepte către est. Speranţele noastre de a 
recăpăta lerusalimul încă nu s-au spulberat. 

— Ei bine, speranţele noastre vor trebui să aştepte pe 
moment. Dă-mi ferula. 


129 


Bertrand se uită în direcţia arătată de papă şi văzu un cufăr 
lung, ornat, care se găsea sub fereastră. Se apropie şi ridică 
capacul. Înăuntru se afla crucea papei, aşezată pe o pânză albă. 
Degetele lui Bertrand o apucară şi o scoaseră afară, aurul 
acesteia scânteind în lumina care intra pe fereastră. 

— Să aştepte? repetă el, dându-i ferula papei. 

— Am primit câteva rapoarte îngrijorătoare de la clericii din 
Franţa, care vorbesc despre noi taxe impuse de Filip. Regele şi 
slujbaşii săi s-au folosit de violenţă. Preoţii care au protestat faţă 
de aceste cereri de neacceptat au fost jefuiţi, bătuţi chiar. L-am 
avertizat pe Filip că-şi va face din Biserică un duşman anul 
trecut, când a făcut acelaşi lucru. Se pare că nu a vrut să mă ia 
în serios. De data aceasta îi voi răspunde la provocare. 

— Ce veţi face? 

— Am făcut deja. Am emis o bulă papală, Clericis laicos. Prin 
ea se interzice taxarea clericilor de către mireni, fără aprobarea 
papei. Toţi cei care vor săvârşi astfel de acţiuni vor fi 
excomunicați. 

Bertrand nu reuşi să-şi ascundă mirarea. 

— Dar regii Franţei şi ai celorlalte naţiuni au luat întotdeauna 
bani de la Biserică pentru a-şi finanța războaiele. 

— Acum se vor supune voinţei mele în astfel de cazuri şi îmi 
vor cere sprijinul, iar eu voi decide dacă vor fi ajutaţi ori nu. 

— Cardinalii cunosc lucrul acesta? întrebă Bertrand, gândindu- 
se cum primiseră vestea rivalii papei din colegiul cardinalilor. 

Familia Colonna, din câte ştia el, era o susținătoare a Franţei, 
iar Bertrand se îndoia de faptul că nu vor protesta după 
proclamarea unei asemenea bule provocatoare, în special după 
cele povestite de cleric. 

— Majoritatea ştiu deja, spuse Bonifaciu cu hotărâre. lar cei 
care nu ştiu vor afla peste o oră. Mă voi adresa consistoriului. 
Privi cu interes expresia îngrijorată de pe chipul lui Bertrand. Nu- 
ţi fie teamă, Bertrand de Got, zise el calm. Voința mea va 
triumfa. Sunt succesorul Sfântului Petru şi acţionez sub directa 
autoritate a lui Dumnezeu. Filip va afla asta curând. Ridicând 
crucea papală cu ambele mâini, Bonifaciu îşi privi reflexia 
impozantă. Toţi cei care mi se opun o vor afla. 


130 


10 


Palatul regal, Edinburgh 
15 mai 1296 


Când se trezi, Will îl văzu pe nepotul său aplecat deasupra sa. 

— Ce e? mormăi el, împingându-l pe tânăr. Stătuse de veghe 
pe zidurile castelului două zile la rând, fără să doarmă, şi se 
prăbuşise pe patul său de paie cu o oră în urmă, fără să-şi mai 
scoată ghetele. Se ridică în capul oaselor, frecându-se la ochi. 

David se sprijini pe călcâie. 

— Tata. S-a întors. 

Oboseala lui Will dispăru brusc când văzu expresia de pe 
chipul lui David. Dădu la o parte pătura aspră, ridicându-se în 
picioare. În timp ce-şi punea haina de zale şi mantia, David se 
aplecă şi apucă sabia. Fără să spună vreun cuvânt, i-o dădu lui 
Will. Acesta îşi strânse bine cingătoarea, urmându-l pe nepotul 
său afară din dormitor, apoi în curte. 

Se crăpa de ziuă, iar cerul plin de stele se colorase în turcoaz 
înspre răsărit. Intinderile de la baza stâncii erau învăluite în 
ceaţă, de parcă palatul era o corabie, navigând pe o mare 
fantomatică. Aerul era rece şi mirosea a fum înţepător din cauza 
torţelor. In curtea interioară se adunaseră foarte mulţi oameni, 
iar în apropiere de grajduri se puteau vedea în jur de treizeci de 
cai. Scutierii le dădeau jos şeile şi alergau după apă. Will văzu 
câteva brancarde aşezate pe jos, pe două dintre ele aflându-se 
oameni răniţi. Unul îşi pierduse un picior. Leziunea nu părea să 
fie recentă, căci materialul negru care fusese legat strâns în 
jurul piciorului său era pătat de sânge uscat şi noroi. Chipul 
soldatului era lucios în lumina torţelor şi avea o tentă 
bolnăvicios-verzuie. Will îşi dădu seama că rana soldatului se 
infectase şi că nu avea să mai trăiască mult. Îl văzu pe Duncan 
vorbind cu şeriful Edinburghului. Făcându-şi loc prin mulţimea 
agitată, auzi frânturi de conversaţie. 

— Câţi au căzut? 

— Nu ştiu câţi am pierdut, eram împrăştiaţi. 

— ... majoritatea sunt morţi. 


131 


Apropiindu-se, Will văzu că şi Duncan era rănit, faţa sa fiindu-i 
brăzdată de o tăietură adâncă. Pielea îi fusese cusută în grabă, 
însă sângele care continuă să curgă formase o crustă peste 
rană. Semăna în chip ridicol cu o uriaşă omidă neagră care se 
târâse pe obrazul lui, cusăturile fiind picioarele. Mantia şi 
armura îi erau pline de sânge şi miroseau îngrozitor din pricina 
asta. Când Duncan se întoarse, Will văzu privirea din ochii lui. 
Cumnatul său nu mai era bărbatul voinic, de neînduplecat, pe 
care îl văzuse plecând alături de Patrick Graham şi compania de 
cavaleri scoțieni în urmă cu două luni. Arăta ca un animal 
sălbatic, hăituit. David se apropie de el, privindu-i cicatricea de 
pe faţă. 

Duncan se uită la Will, apoi i se adresă fiului său. 

— Ai trezit-o pe mama ta? 

David încuviinţă din cap. 

— Bravo, băiete. Duncan îşi privi hainele. Vreau să scap de 
sângele de pe mine înainte de a o vedea. Incercă să schiţeze un 
zâmbet, dar nu reuşi decât o grimasă. 

— Ce s-a întâmplat? 

Will fu nevoit să-şi ridice vocea peste zgomotul pe care îl 
făceau cei din jurul său. Tot mai mulţi oameni mergeau grăbiţi 
prin curte, fiind treziţi de zarvă. Bărbaţii răniți fură ridicaţi şi duşi 
la infirmerie. 

Duncan se bâlbâi, neştiind de unde să înceapă. 

— Eram la Dunbar, spuse în cele din urmă, acum trei 
săptămâni. Armata noastră nu a putut cuceri Carlisle. Clanul lui 
Bruce ne-a ţinut piept, aşa că ne-am continuat drumul către 
nordul Angliei. Duncan îşi cobori vocea, privind în jurul său. 
Oamenii noştri s-au mulţumit să ardă sate şi mănăstiri, jefuind 
moşii, distrugând culturi şi omorând animale. Şi-au epuizat 
forţele făcând lucrurile astea inutile, în vreme ce Edward şi 
armata lui au rămas în Berwick, ca un corb zburând deasupra 
prăzii sale. 

Trecură câteva clipe până ce reuşi să se adune pentru a 
continua. Will înţelese. Edinburghul aflase despre măcelul de la 
Berwick în urmă cu o lună, însă şocul produs încă se mai 
răsfrângea în jurul oraşului. 


132 


— Părăsind Northumbria încărcaţi cu bunurile pe care le 
jefuisem pentru cauza noastră, am făcut un ocol până la 
Dunbar. Contele trecuse de partea lui Edward. Duncan strânse 
din dinţi. Lepădăturile alea vor să se numească scoțieni, dar 
sângele lor e mai subţire decât apa. Din fericire pentru noi, soţia 
sa a avut o inimă mai bună şi a deschis porţile castelului unei 
companii de soldaţi loiali nouă, însă trădarea ei şi zvonul că 
eram în apropiere i-au aţâţat pe englezi. In fruntea lor se afla 
John de Warenne, conte de Surrey. A pus câţiva dintre cavalerii 
săi în faţa castelului, pentru a-i împiedica pe ai noştri să ni se 
alăture, apoi s-au întors către noi. Ne aflam mai sus. Eram în 
avantaj. Duncan dădu din cap şi se uită la cerul care începea să 
se lumineze. Eram cu toţii răvăşiţi de soarta Berwickului şi 
doream cu disperare să vărsăm sângele englezilor, să-i 
răzbunăm pe cei morţi. Coloanele de soldaţi englezi înaintau 
către o vale abruptă. Din locul în care ne aflam, n-am putut 
vedea pârâiaşul. Englezii au început să se separe. Cred că se 
desfăşurau pentru a trece apa, dar jur că aveam impresia că se 
împrăştiau, părăsind câmpul de luptă. Văzându-i dezorganizaţi, 
am coborât în goană de pe colină de parcă şi armatele cerurilor 
ni se alăturaseră, iar Hristos ne îndemna să atacăm. Insă când 
am ajuns în vale i-am găsit pe englezi aliniaţi, aşteptându-ne. 
Era prea târziu pentru a opri atacul, şi ne-am izbit de oţelul lor 
ca valurile de stâncă. Mulţi călăreţi şi-au pierdut viaţa în primele 
clipe, iar când englezii au lansat propriul lor atac, sute de soldaţi 
din infanteria noastră au fost măcelăriți. Işi duse mâna la rană, 
absent. După asta, s-a instalat haosul, fiind forţaţi să fugim sau 
să fim ucişi acolo. Îi tremura vocea. Însă stăpânul meu nu voia 
să se dea bătut. Descălecase şi se lupta cu trei cavaleri englezi, 
strigând ca un leu. Ultimul lucru pe care l-am văzut a fost cum |- 
au ucis. 

Will îl întâlnise pe Patrick Graham pentru doar câteva clipe, 
însă suferinţa pe care o resimţi aflând de moartea cavalerului fu 
deosebit de cruntă. 

— Majoritatea celor care au fugit s-au îndreptat către pădurea 
Selkirk. Am rămas acolo mai multe zile, împreună cu cei din 
compania mea care supravieţuiseră, îngrijindu-i pe cei răniţi, 
îngropându-ne morții. Am aflat apoi că mulţi dintre conducătorii 


133 


noştri fuseseră luaţi prizonieri în timpul bătăliei, printre aceştia 
numărându-se şi trei conți. 

— Dar fiul lui sir Patrick? întrebă David dintr-odată. 

— Sir David Graham a fost capturat. Prizonierii au fost 
încarceraţi pe tot cuprinsul Angliei. Dacă nu se va plăti 
răscumpărare pentru ei, mi-e teamă că nu-i vom mai vedea 
niciodată. Duncan îl strânse pe fiul său de umăr. Imi pare rău, 
ştiu că eraţi prieteni. Şeriful îmi spunea că nu au mai primit nicio 
veste din partea regelui John de câteva săptămâni, îi spuse lui 
Will. 

— Se crede că e în apropiere de Stirling, sau mai înspre nord. 
Nimeni nu ştie cu certitudine. 

Rămaseră tăcuţi. În jurul lor, durerea şi neîncrederea fură 
treptat înlocuite de o tăcere apăsătoare, fiecare încercând să 
accepte veştile pe care grupul sleit de puteri al lui Duncan le 
adusese. 

După masacrul de la Berwick, atmosfera din Scoţia se 
schimbase. Simţiseră cu toţii lucrul acesta. Încrederea lor se 
risipise, fiind înlocuită de îndârjire. Masacrarea a mii de 
compatrioți de-ai lor avusese un efect puternic asupra stării lor 
sufleteşti. Cei care îl acuzaseră pe regele John pentru 
slăbiciunea pe care o arătase în faţa dorințelor lui Edward se 
uniseră acum sub stindardul său. O chemare se răspândise în 
întregul regat, rostit întâia oară de acei puţini bărbaţi şi femei 
care reuşiseră să scape cu viaţă din Berwick şi care povestiseră 
despre chinurile îngrozitoare pe care le înduraseră părinţii, fraţii, 
fiii şi fiicele lor. Ceea ce se născuse ca un scâncet deveni curând 
un urlet. 

Dar acum, în curtea interioară a castelului peste care se 
aşternuse liniştea, lumina roşie a dimineţii însângerând 
răsăritul, nu se putea simţi decât sentimentul apăsător al 
inevitabilului. Cum puteau să lupte fără conducătorii lor? 
Întrebarea aceasta se putea citi pe chipul fiecărui bărbat. 

Liniştea fu spartă de bufnetul unei uşi trântite. Ysenda intră 
alergând în curte, acoperindu-se cu un şal. Părul nu-i era prins şi 
vântul i-l zbura peste umeri în timp ce se îndrepta către Duncan. 
Chipul ei exprima uşurare, sentiment care se preschimbă iute în 
şoc atunci când îi văzu faţa tăiată. 


134 


— Dumnezeule! Duncan? 

— N-am păţit nimic, femeie, răspunse el supărat, trăgând-o 
înspre el. Sunt sănătos. 

Ea se dădu înapoi, îi luă faţa însângerată în palme şi-l sărută 
pe gură. 

Will privi în altă parte, ruşinat de faptul că dragostea lor, care 
ar fi trebuit să-l mulţumească, îl făcea doar să se simtă amărât. 

Imbrăţişând-o pe Ysenda, Duncan îl privi pe Will. 

— Se zvoneşte că Roxburgh a căzut, îi spuse peste umărul ei. 
Următorul oraş e Edinburgh. 


Palatul regal, Edinburgh 
7 iunie 1296 


Se auzi un zgomot înăbuşit. Din tavan curse mizerie şi pietriş. 
Cineva strănută, ascuns în umbră. Un bebeluş plângea, sunetul 
supărător răsunând nebuneşte în interiorul încăperii săpate în 
piatra de la baza turnului. Oamenii îşi ridicau vocea, murmurând 
în loc să şoptească, pentru a acoperi zgomotul. Se auzi o altă 
lovitură surdă, care reverberă prin piatră. Will luă burduful de 
piele pe care i-l dădu Ysenda. Luând o înghiţitură mare, se stropi 
cu apă în jurul buzelor şi scuipă, îndepărtând praful. 

— Cum e sus? murmură ea, când Will îi dădu burduful înapoi. 

— Rezistăm. 

Will se uită la femeile şi copii îngrămădiţi în cămara de 
provizii. Câteva lumânări ardeau din loc în loc, însă mare parte a 
încăperii era cufundată în întuneric, fiind vizibile doar contururile 
corpurilor şi sute de ochi. Aerul era de-a dreptul sufocant. După 
doar câteva secunde, Will se simţi claustrat şi se întrebă cum de 
reuşiseră să reziste acolo vreme de şapte zile şi şapte nopţi, 
înghesuiți unii în alţii, abia având loc să se întindă printre sacii 
cu grâne şi butoaiele cu bere, respirând aerul acela stătut. Când 
se simţi o nouă zguduitură, o văzu pe Alice, nepoţica lui, 
tresărind. Aplecându-se, o ciupi de obraz. 

— Zidurile acestea sunt la fel de solide precum pământul din 
care au fost ridicate, îi zise el. 

Alice îi zâmbi uşor şi-şi aşeză capul pe umărul Ysendei. 


135 


Sora ei, Margaret, o îmbrăţişă protector şi se uită cu răceală 
la Will. 

— Vrei să te bandajez? 

Văzând că Ysenda se uită la mâna sa, Will privi în jos. 
Jumătate din piele fusese smulsă de pe articulațiile degetelor. 
Rana supura, iar pielea din jurul ei se desprindea. Nu-şi amintea 
când se lovise. 

— Nu-i nevoie. 

— Spune-mi, te rog, că amândoi aveţi grijă de David. Chipul îi 
era palid în lumina difuză a lumânărilor. 

— Nu-ţi fie teamă. Will zâmbi. Ar fi vrut să lupte pe metereze, 
dar Duncan s-a asigurat că va rămâne în curte. Trebuie să mă 
întorc. Dădu să se ridice, însă ea îl prinse de încheietură. 

— Ai grijă şi de tine. 

Will  încuviinţă şi-i strânse mâna. Străbătând camera 
cufundată în linişte, atent să nu calce pe degetele sau picioarele 
cuiva, Will urcă scările. leşi în curtea interioară, acolo unde 
aerul, deşi plin de praf, era mult mai proaspăt decât dedesubt. 
După liniştea apăsătoare, zgomotele de afară îl zăpăceau. 

Palatul era înţesat de soldaţi şi oficiali ai castelului, precum şi 
de păstori, fermieri şi negustori, care veniseră din oraş, 
adăpostindu-se în castel. Din sala cea mare ieşeau o mulţime de 
soldaţi, cărând armuri. Mesagerii alergau printre aceştia 
transmițând ordine de la un comandant la altul şi celor de pe 
ziduri. Răniţii erau întinşi pe paturi de lemn sub streaşina 
locuinţei administratorului. Cei doi medici treceau de la unul la 
altul, chipurile lor fiind cenuşii din pricina epuizării, şi strigau la 
femeile care îi ajutau să le aducă apă sau să cheme vreun preot. 
În jurul capelei St Margaret fuseseră aliniate trupurile celor 
morţi. Unii erau acoperiţi cu pânză, alţii fuseseră lăsaţi goi, 
locurile în care fuseseră străpunşi de săgeți atrăgând nori negri 
de muşte. Cadavrele celor care fuseseră zdrobiţi şi care nu mai 
puteau fi recunoscuţi se aflau în interiorul capelei, ascunşi 
privirii. 

Will se smulse din loc şi înaintă cu paşi mari în haosul din jurul 
său, în timp ce ecoul loviturilor continua să răsune în interiorul 
zidurilor. Aici zgomotele erau mult mai puternice, şi erau urmate 
din când în când de ploaia care suna ca nişte lovituri de ciocan 


136 


în timp ce cădeau bucăţi de zidărie şi oamenii ţipau. Pe 
pământul din spatele meterezelor se aşternuse un covor de 
moloz. Băieţii alergau printre picioarele soldaţilor, culegând 
săgeți pe care să le ducă arcaşilor de sus. 

Câteva cadavre erau împrăştiate ici şi colo, însă nimeni nu 
avea timp să le mute. 

Dându-se la o parte din calea unui bolovan uriaş care se 
prăbuşi împroşcând în jurul său aşchii de piatră, Will urcă în 
grabă scările care duceau către metereze. Din loc în loc, zidul 
era sfărâmat, acolo unde loviseră bolovanii. Deasupra lui se auzi 
pârâitul unor buşteni, apoi o trosnitură puternică în momentul în 
care una dintre catapultele de sus îşi aruncă încărcătura. Câţiva 
dintre cei care o manevrau se uitară în jurul lor când Will urcă. 
Atunci când începuse asediul toţi arătau diferit, dar acum 
trăsăturile erau de nedesluşit, chipurile lor fiind pline de 
murdărie, iar părul şi bărbile, de praf. 

Will se duse să-i ajute pe cei doi bărbaţi care încercau să 
ridice o piatră din grămada de lângă catapultă şi s-o arunce în 
cupa scobită în bârna pivotantă. Grămada de bolovani se 
micşora continuu. Piatra era ciobită şi avea o altă culoare faţă 
de cele pe care le folosiseră la începutul săptămânii. Will îşi 
dădu seama că trebuie să fie una din pietrele care căzuseră în 
incinta castelului. Acum aveau să o trimită înapoi. Cei trei 
bărbaţi se dădură într-o parte, iar ceilalţi, care ţineau capetele 
frânghiilor prinse la cealaltă extremitate a bârnei, se fixară pe 
poziţii. Comandantul lor ridică mâna, apoi o lăsă să cadă. 

— Foc! 

Bărbaţii traseră împreună de frânghii. Bârna se ridică înspre 
ei, iar capătul în care se afla cuibărit bolovanul se lovi de 
contrafişă, azvârlind proiectilul peste zid. Will alergă către 
metereze şi privi prin spaţiile pentru tragere, urmărind 
traiectoria pietrei. Speranţele sale se năruiră, căci ea ateriză în 
iarba de la baza castelului şi se rostogoli la vale inofensivă. 
Privirea i se mută asupra celor şase trebuşete aflate pe câmpie. 
Din când în când, acestea oscilau, aruncând drept răspuns câte 
un bolovan care lovea zidurile castelului sau trecea pe deasupra 
lui. Scoţienii observară apariţia în vale a maşinilor de război în 


137 


urmă cu şapte zile, fiecare dintre ele fiind trasă de câte 
douăzeci de boi care mergeau în fruntea armatei engleze. 

Bârnele trebuşetelor nu aveau o cupă scobită la capăt, ci 
foloseau corzi, care, aflaseră foarte repede cei din garnizoana 
oraşului, erau mult mai precise decât catapultele lor rigide. La 
început însă, scoţienii le luaseră în râs, întrebându-se cum de 
puteau spera englezii să lovească mai sus de stâncile de sub 
castel. Răspunsul deveni limpede când englezii începură să 
construiască platforme-turn pentru fiecare maşină de război, 
aducând care pline cu buşteni de la navele lor, care se vedeau 
ca o pată neagră pe râul Forth. In jurul trebuşetelor fuseseră 
înălțate panouri de lemn pentru a-i proteja pe constructori, 
fiecare panou fiind acoperit de piei îmbibate în oţet, astfel încât 
era aproape imposibil pentru arcaşii de pe metereze să le dea 
foc. Între două maşini de război se puteau vedea rămăşiţele 
singurei reuşite a scoţienilor: un turn rupt şi fragmente dintr-o 
catapultă, care fuseseră lovite consecutiv de trei bolovani uriaşi. 
Asta se întâmplase în cea de-a doua zi de la începutul asaltului, 
şi de atunci scoţienii nu se mai bucurară deloc. _ 

În spatele armatei se ridicau sute de corturi. În faţa celui mai 
mare dintre ele, cusut din fâşii albe şi albastre, flutura un steag 
roşu. De la distanţa aceea, blazonul nu era decât o pată de 
culoare, însă Will ştia că de aproape se puteau vedea cei trei lei 
de aur. Oricât de departe ar fi fost acel cort, nimic nu-l oprise să 
încerce să-l lovească toată săptămâna, copilul din el sperând în 
zadar că voinţa lui avea să fie suficientă pentru a propulsa 
bolovanul mai departe. O singură lovitură norocoasă, un miracol 
al Domnului, şi totul avea să se sfârşească. 

Luându-şi ochii de la piatra care nu-şi atinsese ţinta, Will se 
întoarse, pentru a-i ajuta pe ceilalţi să încarce catapulta încă o 
dată. Un bolovan zbură în sus şi spulberă zidul din apropierea 
lor, aruncându-l pe arcaşul ascuns în spatele meterezelor până 
în incinta castelului, împreună cu o ploaie de moloz. Will se 
încordă atunci când bârna catapultei pivotă şi bolovanul fu 
lansat înspre tabăra inamică. Câteva clipe mai târziu, se auzi un 
strigăt. Doi soldaţi purtând hainele oamenilor şerifului alergau 
pe metereze. 

— Opriţi focul! strigă unul dintre ei. Opriţi focul! 


138 


Soldaţii din jurul lui Will se opriră, lăsând bolovanul pe care îl 
ridicau să cadă înapoi în grămadă. 

— Ce e? întrebă confuz comandantul grupului care manevra 
catapulta. 

Unul dintre oamenii şerifului se opri, dar celălalt continuă să 
alerge strigându-le soldaţilor să nu mai tragă. 

— Ne predăm. 

Will îi ieşi în faţă. 

— Poftim? Nu putem face aşa ceva. 

— S-a făcut deja. Şeriful s-a dus să negocieze condiţiile. 

Ceilalţi soldaţi începură să se îndepărteze de catapulte, 
uitându-se unii la alţii. Se auzi un corn sunând. Arcașii îşi lăsară 
arcurile jos, privind prin spaţiile din zid. 

După ce plecă soldatul, Will se duse lângă zid. Văzu o 
companie de călăreţi venind către castel dinspre tabăra 
englezilor. În faţa lor flutura steagul regal. Văzu că cel care 
călărea în centrul grupului nu avea coif, ci o coroană de aur. 
Întorcându-se, Will se duse la grămada de pietre. 

— Ajutaţi-mă! le strigă celorlalţi, care îl priveau năuciţi în timp 
ce el apucă un bolovan şi încercă să-l ridice. Işi încordă braţele, 
iar venele de la gât i se umflară. Îşi încleştă dinţii din pricina 
efortului. 

— Stai, strigă comandantul. Ai auzit ordinul. Gemând din 
cauza greutăţii bolovanului, Will reuşi să-l ridice şi-i dădu drumul 
în cupă cu un strigăt. Dându-i la o parte pe soldaţi, apucă una 
din frânghiile care atârnau inerte. 

Comandantul se îndreptă către el. 

— Am spus să te opreşti! 

Will îl împinse înapoi. În timp ce trăgea de frânghie, simţi o 
mână apucându-l de umăr, întorcându-l. Fu lovit în faţă de un 
pumn. Will se clătină în spate şi-şi prinse un picior în catapultă, 
prăbuşindu-se la pământ. 

Comandantul se afla deasupra sa. 

— Dacă îţi dau un ordin, îl respecţi. 

Will se ridică, îşi şterse sângele de la gură şi înaintă furios. 
Fusese oprit de Duncan. 


139 


— Ce naiba faci? strigă cumnatul său, izbindu-l de zidul 
meterezelor. Lăsaţi-mă pe mine să rezolv problema asta, spuse 
el, întorcându-se către comandant. 

— Nu ne putem preda, spuse Will, agitându-se. Nu lui. 

— Şeriful şi administratorul oraşului au ajuns la o înţelegere. 
Am pierdut peste o sută de oameni. 

— Dacă ne predăm, va învinge el! 

— Dar vom rămâne în viaţă şi poate ne vom păstra şi 
teritoriile. 

— Tată! 

Duncan se uită împrejur şi-l văzu pe fiul său apropiindu-se. 

— Dă-te înapoi. _ 

Will şovăi auzind îngrijorarea din glasul lui Duncan. Işi aţinti 
privirea asupra nepotului său, căruia îi curgea sânge dintr-o 
rană din frunte. 

— Nu-l voi lăsa să învingă. Faţa i se schimonosi uitându-se 
iarăşi la Duncan. Nu pot! 

— Nu ai de ales. Duncan îşi luă mâna de pe pieptul lui Will. Nu 
astăzi. 

Se dădu înapoi şi-l lăsă pe Will să se prăbuşească în moloz. 


În afara zidurilor castelului, Edinburgh 
8 iunie 1296 


Edward privi în apă şi-şi văzu reflexia. Era într-adevăr un 
bărbat ajuns la sfârşitul vieţii. Părul lung şi alb ca neaua îi 
încadra faţa care începuse să se ascută. Linii adânci erau săpate 
de-a lungul frunţii sale, mai pronunţate în jurul ochilor. Putea să 
numere un nou rid în fiecare an ce trecea de la moartea iubitei 
sale soţii, Eleanor. Trăise mai mult decât ea şi decât majoritatea 
copiilor săi. Nu mai ai mult, îi şopti o voce. Nu mai ai destul timp 
pentru a-ți consolida puterea, pentru a-i supune pe cei care ti se 
opun, pentru a construi un regat puternic pentru fiul tău. Fă 
ceva memorabil. Gândurile sale se destrămară când pajul care 
ţinea vasul de argint îşi schimbă piciorul de sprijin. 

— Stai locului, îi ordonă Edward nervos, aplecându-se pentru 
a înmuia pânza albă în apă. O scoase şi-şi tamponă faţa cu ea. 
Era supărător de umedă, căci în cort se adunase toată căldura 


140 


din zilele trecute. Le spusese pajilor să ardă tămâie pentru a 
acoperi mirosul de transpiraţie şi de fier care părea să fi rămas 
suspendat peste tabăra lor, dar chiar şi aşa puţea îngrozitor. 
Edward îl privi pe John de Warenne, care se odihnea pe un 
scaun tapiţat şi muşca lacom dintr-o pulpă de pui. La subraţ 
avea pete maro de transpiraţie, care îi murdăriseră şi tunica. 
Edward vru dintr-odată să le spună pajilor să arunce bazinul cu 
apă peste conte, care era cu siguranţă sursa principală a 
mirosului. 

Pânzele de la intrare să dădură la o parte şi intră un bărbat 
masiv, îmbrăcat cu haine negre. Era Hugh Cressingham, un 
cleric senior. 

— Maiestate, spuse acesta, salutându-l pe rege cu o voce 
ascuţită, ultimii coboară acum. 

Edward dădu drumul pânzei în bazin şi se ridică. Dându-l la o 
parte pe paj, ieşi afară. In depărtare, dincolo de platformele de 
asediu, care erau demontate, văzu o coloană de oameni 
coborând panta abruptă, ieşind din castel. Acoperindu-şi ochii 
pentru a-i proteja de lumina soarelui, Edward îi putea distinge 
pe soldaţii din garda regală, îmbrăcaţi cu haine pline de culori 
de localnicii zdrenţuroşi. Se uită la zidurile din spatele lor, de 
unde se ridicau dâre de fum. 

— Episcopul Bek se ocupă de căutarea unor eventuali oameni 
rătăciţi înăuntru, îl informă Cressingham, în timp ce John de 
Warenne li se alătură. 

Aruncând osul de pui unui câine care stătea tolănit la soare, 
contele îşi şterse degetele unsuroase pe mantie. 

— Bek devine un mic împărat, remarcă el, râgâind. 

Cressingham, care era întotdeauna deosebit de bine îngrijit, 
se încruntă dispreţuitor şi strânse din buze, făcând o gropiţă în 
bărbia sa dolofană. 

Fără să observe cât de dezgustat era Cressingham, de 
Warenne încercă să strivească o muscă. 

— Măcar să-i facă să se mişte mai repede. Cu cât părăsim mai 
iute grămada asta de balegă, cu atât mai bine. Dracu’ să le ia 
de muşte! De ce mă necăjesc oare? 

Cressingham vru să răspundă, dar îl privi pe rege şi se 
răzgândi. 


141 


— Veţi lăsa toţi supraviețuitorii să plece, maiestate? 

Edward îşi împreună mâinile la spate, uitându-se atent la 
bărbaţii, femeile şi copii care coborau dealul târându-şi 
picioarele. 

— Bineînţeles. Cine altcineva să cultive pământul, să macine 
grâul şi să se îngrijească de lâna care ne va ajuta să ne umplem 
cuferele? Trebuie să avem mână de lucru. 

— Bine zis, spuse de Warenne. 

Edward continua să-i privească pe supraviețuitori. 

— De aici vom înainta către Stirling. E ultimul obstacol. 

— Ultimul? întrebă Cressingham. 

— Stirling e principalul obiectiv din regiunea de nord, 
răspunse de Warenne. Castelul apără trecerea peste râul Forth. 
Dacă vom cuceri Stirling, vom cuceri Scoţia. Zâmbi. Vreau să 
văd regatul acesta la picioarele mele înainte de sărbătoarea 
Sfântului Mihail. Edward se întoarse către ei. După ce va fi 
supus, voi trece prin toate oraşele sale pentru ca toţi oamenii să 
vadă cine este noul lor stăpân şi să mi se-nchine. Constructorii 
noştri din Northumbria vor termina în curând fortificațiile 
oraşului Berwick. După ce va fi reconstruit, îl vom folosi drept 
centru pentru nord. Vreau ca amândoi să primiţi funcţii de 
conducere. 

Zâmbetul lui John de Warenne pieri. Cressingham, însă, arăta 
ca un şcolar nerăbdător, căruia tocmai i se spusese că a trecut 
examenul. 

— Vom vorbi mai multe când... Edward se îndepărtă, văzând 
că se apropie două gărzi regale. Între ei se afla un bărbat pe 
care îl ţineau bine. Avea o geantă de piele pe un umăr. Ce 
înseamnă asta? 

— E un mesager, Maria Ta, spuse unul din gardieni. Spune că 
a venit din tabăra lui Balliol. 

Edward îl privi atent pe bărbat, care îi aruncă o privire feroce. 

— Ce mesaj a adus? 

Gardianul îi dădu un pergament. Când îi făcu semn Edward, 
Cressingham făcu câţiva paşi în faţă pentru a-l lua. Citi textul. 

— Ei bine? întrebă Edward nervos. 

— Balliol spune că va renunţa la tratatul pe care l-a semnat 
cu Filip. Cressingham îl privi pe rege. Se predă necondiţionat. 


142 


Un zâmbet răsări în colţul gurii lui Edward. 

— Până la Sfântul Mihail spuneam? îl privi pe conte. Cred că 
va fi mai devreme. Trimite imediat răspuns, îi spuse lui 
Cressingham. Spune-i că-i acceptăm capitularea. De îndată ce-i 
voi lua coroana, le voi cere tuturor nobililor să vină şi să mi se 
închine. 

— Şi apoi, maiestate? 

— Apoi mă voi întoarce în Anglia, replică Edward încruntându- 
se, de parcă răspunsul ar fi fost evident, îşi mută privirea asupra 
mesagerului care se uita la el cu furie, iar zâmbetul îi cuprinse 
toată faţa. Într-adevăr, faci lucrurile mult mai bine atunci când 
scapi de rahat. 


143 


Midlothian, Scoţia 
5 iulie 1297 


În pădure era răcoare şi umbră, frunzişul ei des fiind o barieră 
în calea soarelui de miazăzi. Insectele băzâiau în aerul încărcat 
de mirosurile dulci ale verii. Un cerb păştea într-un luminiş. 
Când îşi aplecă capul cu coarnele sale netede ca osul pentru a 
mânca iarbă, Will îşi duse calul mai aproape. Câinele de 
vânătoare, legat de crupa calului cu o lesă lungă, scoase un 
scheunat abia auzit. Will făcu câinele să tacă bătând încet cu 
cravaşa, apoi se uită la cerb. Animalul îşi ridicase capul şi stătea 
nemişcat, adulmecând. Unul din ochii săi negri se fixă asupra lui 
Will, care se afla la mică distanţă, în direcţia opusă vântului, în 
apropierea unor tufişuri de urzici. Stătea nemişcat în şa, 
lăsându-şi calul să pască, şi purta tunică şi pantaloni verzi 
pentru a nu fi văzut printre copaci, iar chipul îi era acoperit de 
frunzele prinse într-o coroniţă pe care o făcuse din rămurele 
verzi. O briză uşoară mişcă frunzele copacilor tineri şi făcu ca şi 
cele de pe fruntea lui să fluture. Cerbul îşi reluă păşunatul, însă 
era mult mai atent acum, cu muşchii încordaţi. Briza aceea 
purtase mirosul lui Will înspre el. În timp ce-şi apropia calul cu 
ghionturi uşoare din genunchi, cerbul începu să se mişte 
încetişor în direcţia vântului, acolo unde voia Will să se ducă. 
Era agitat, însă nu-i era frică, în apropierea lui nu se afla decât 
un alt animal cu patru picioare, care nu dădea semne de 
agresivitate. Will, care îşi îndreptase toată atenţia asupra 
cerbului, şi a cărui vedere periferică era blocată de masca sa de 
frunze, nu văzu creanga până când nu trecu peste faţa lui. şi 
ridică mâna instinctiv, astfel încât dădu peste coroniţă. Capul 
cerbului se ridică instantaneu observând mişcarea. Apoi o luă la 
goană, repezindu-se ca un fulger printre copaci. 

Will înjură şi dădu pinteni calului. 

— Vine spre tine! strigă el, evitând în ultima clipă trunchiul de 
copac care aproape că îl lovise în apărătoarea de genunchi, în 


144 


timp ce calul său galopa prin pădure, urmat îndeaproape de 
câinele care alerga încântat. 

David, la ceva distanţă în direcţia vântului, cu spatele lipit de 
un copac, privi în stânga sa atunci când auzi strigătul. Cerbul 
gonea înspre ascunzătoarea sa. Îşi încleştă fălcile în timp ce-şi 
pregăti arcul din lemn de tisă, care se încordă scârţâind uşor, 
săgeata fiind pregătită deja. Dintr-odată, cerbul îşi schimbă 
direcţia şi o luă înspre dreapta. David trase aer în piept şi se 
întoarse, arcul său de aproape un metru optzeci rotindu-se 
odată cu el. Işi îngustă ochii, fixându-şi privirea asupra unui 
punct aflat în faţa animalului, şi trase. Săgeata zbură cu viteză, 
ieşind în calea cerbului care se apleca pe sub ramurile copacilor. 
Vârful ascuțit intră prin partea laterală a animalului, 
străpungându-i cutia toracică. Mugi şi se ridică pe picioarele din 
spate, apoi se prăbuşi, rupând crengile din jur. David fugi într- 
acolo trăgându-şi pumnalul cu mâna rămasă liberă, gata să 
ucidă animalul, însă cerbul era deja mort, picioarele din spate 
mişcându-se spasmodic. 

— L-am omorât cu prima săgeată, spuse el, ridicându-se şi 
băgând pumnalul înapoi în teacă când Will îşi aduse calul lângă 
el. 

Descălecând, Will dădu din cap admirativ. 

— La felul în care venea înspre tine, nici măcar nu trebuia să-l 
nimereşti. 

David ridică din umeri, însă roşi de mândrie. 

— A fost vina mea, recunoscu Will, în timp ce legară strâns 
picioarele animalului şi-l ridicară împreună peste şa. Mi-e teamă 
că sunt mai degrabă o piedică decât un ajutor. 

David băgă mâna în geanta de piele care atârna la cingătoare 
şi scoase o bucată moale de brânză îngălbenită, pe care i-o 
dădu câinelui de vânătoare, jucându-se cu urechile lui mari. 

— Îţi mai trebuie ceva timp. 

— Mai trebuie? Încerci să mă înveţi de mai bine de un an. Will 
râse. 

David zâmbi. 

— În fine, cred că eşti un pic cam încet, având în vedere că 
eşti atât de bătrân. 


145 


Strigă şi încercă să se ferească de palma pe care i-o trase Will 
peste ceafă. 

— Oasele astea bătrâne tot ar putea să te întreacă într-o luptă 
dreaptă, băiete. 

Râsul lui David pieri. Când se întoarse, Will înjură printre dinţi. 

— Ar trebui să mergem acasă, murmură nepotul său, apucând 
lesa câinelui. 

Will îl urmă printre copaci, ducând de căpăstru calul pe care 
atârna fără viaţă corpul cerbului. 

— Ţi-am povestit vreodată că am fost împiedicat să devin 
cavaler? spuse el, după o bună bucată de drum. 

David privi peste umăr. 

— Poftim? 

— Când eram de vârsta ta, nu mi-au permis să devin cavaler. 

David se opri. 

— De ce? 

— Am şterpelit anafură, spuse Will cu un zâmbet firav, 
aducându-şi aminte cum îl lovise Everard pentru a-l trezi când îl 
găsise chircit pe podeaua sacristiei Templului din Paris, preotul 
cu faţa plină de riduri privind furios potirul gol şi firimiturile din 
jurul său. 

David nu schiţă niciun zâmbet. 

— A fost o pedeapsă? Dădu din cap şi o şuviţă de păr blond îi 
acoperi ochii. Situaţia nu e aceeaşi. N-am greşit cu nimic. 
Continuă să meargă, trăgând cu putere de lesa câinelui care 
încerca să se repeadă după iepurele care ţâşnise din spatele 
unor copaci. 

— Vei primi titlul de cavaler când se vor fi schimbat lucrurile. 

— Şi asta când o să se întâmple? întrebă David. Când se vor 
schimba? Cum? 

Will nu putea să-i răspundă. Tăcerea încordată a amândurora 
era întreruptă doar de sunetul produs de ruperea crengilor sub 
picioarele lor şi de trilul păsărilor speriate de prezenţa lor. 

Când ieşiră din pădure în căldura toropitoare a după-amiezii, 
Will se gândi iarăşi cu uimire cât de ciudat i se părea faptul că 
totul în jurul lor era atât de liniştit; colinele scăldate în lumină 
aurie, iarba înaltă legănându-se în vânt, florile care le umpleau 
hainele de polen. Totul se potrivea atât de puţin cu 


146 


evenimentele care avuseseră loc anul trecut, încât părea a fi o 
ofensă din partea împrejurimilor faptul că nu se schimbaseră 
deloc. Cu toate acestea, anotimpurile se succedau în continuare 
şi zilele treceau la fel, căci numai scoţienii fuseseră cei în care 
se săpase adânc o schimbare. Pentru unii, e drept, viaţa 
continuase aproape la fel ca în trecut, doar că acum era ceva 
mai grea. Pentru alţii era mult mai dificilă. Însă cu toţii simțeau 
că timpul se oprise în loc, de parcă ar fi aşteptat ceva anume, 
refuzând să creadă ceea ce se întâmplase, incapabili să meargă 
mai departe, chiar dacă trecuse deja un an de când armata lui 
Edward cucerise Edinburghul. Un an de când Scoţia devenise un 
fief al Angliei. 

In vreme ce Will părăsise oraşul Edinburgh împreună cu 
familia surorii sale, îndreptându-se către moşia Midlothian, 
armata engleză înaintase înspre Stirling. Aflară mai târziu că 
palatul fusese abandonat cu excepţia păzitorului porţilor, care îi 
dădu cheile unui Edward triumfător. Având trecerea peste râu 
asigurată şi ultimele puncte de rezistenţă scoțiană cucerite, 
regele ajunsese până în Elgin, asigurându-se că în fiecare oraş 
sau cetate în care poposea toţi moşierii de seamă din zonă 
veneau să i se închine. Aflaseră ulterior că Edward se întâlnise 
cu Balliol la Montrose, unde regele scoţian se predase în mod 
oficial şi fusese deposedat de drepturile sale. Regele pe care 
Edward îl alesese pentru a-l putea manipula după bunul său 
plac, care apoi se răzvrătise şi tăiase legătura cu cel care îl 
dirija, fusese dus, îngenuncheat şi umilit, în Turnul Londrei. 
Împreună cu el a fost trimisă şi pecetea Scoției, ruptă în patru 
bucăţi. Pentru a-i zdrobi complet pe scoțieni, Edward ceruse 
scoaterea Pietrei Destinului din catedrala Scone şi mutarea ei la 
Westminster. Această piatră antică, folosită la încoronarea 
regilor Scoției de mai bine de două sute de ani, era mai mult 
decât o relicvă: era simbolul unei naţiuni, iar prin mutarea şi 
îngroparea ei în Anglia, Edward îşi pecetluise victoria. Până în 
toamnă, fortificațiile oraşului Berwick fuseseră construite, iar 
oraşul, reclădit peste mormintele locuitorilor, devenise noul 
centru de guvernământ. Lăsându-i pe John de Warenne ca 
locţiitor al regelui şi pe Hugh Cressingham ca trezorier, 


147 


împreună cu o mulţime de alţi funcţionari şi înalţi oficiali englezi 
care să conducă ţara, Edward se întorsese în Anglia. 

Ceva mai târziu, ca un gest de clemenţă, fuseseră eliberaţi 
magnații scoțieni care fuseseră încarceraţi în Anglia, printre care 
şi David Graham, moştenitorul lui sir Patrick. Aceştia, împreună 
cu alţi cincisprezece mii de compatrioți, au fost siliţi să-i devină 
loiali lui Edward, iar acum îşi administrau moşiile în numele lui, 
însă celor cu pământuri mai puţin întinse, precum cele ale lui 
Duncan, li se permise să-şi păstreze dreptul de proprietate, 
rămânând aproape cu tot ce deţinuseră în trecut. Ysenda şi 
copiii ei îşi petreceau majoritatea timpului la moşia din 
Midlothian, mai degrabă decât în Kincardine, acolo unde se afla 
Duncan, găsind că erau destul de departe de principalele centre 
urbane pentru a nu intra în atenţia justiţiei engleze sub 
conducerea hulitului Cressingham. 

Când se apropiară de casă, urcând transpiraţi colina abruptă, 
Will şi David văzură o coloană de fum ridicându-se în aerul 
rarefiat. 

— Se pare că cina noastră e gata, spuse Will, simţindu-şi 
stomacul chiorăind de foame. 

— Du-te, spuse David, luând calul de căpăstru. Mă ocup eu de 
restul. 

Simţind că nepotul său, care nu zisese mai nimic încă de când 
ieşiseră din pădure, voia să rămână singur, Will îl lăsă să ducă 
calul şi povara acestuia în şopron, câinele de vânătoare 
hămăind continuu la picioarele sale. Tom, slujitorul lor, care 
rămăsese la moşie pe toată durata războiului, era în padoc, 
hrănind cele două capre. Trei muriseră peste iarnă şi nu 
reuşiseră încă să cumpere altele. Hrana pentru ele era puţină, 
căci majoritatea culturilor fie fuseseră distruse, fie se veştejiră în 
câmp, în timp ce bărbaţii plecaseră la luptă. 

Ocolind casa pentru a intra prin spate, Will trecu prin grădina 
de zarzavat pe care o plantase mama sa şi deschise uşa. 

Ysenda tăia mărunt salvie pe masa din bucătărie, îşi ridică 
privirea atunci când intră Will. 

— Aţi prins ceva? 

— Fiul tău. Un cerb. 

Femeia zâmbi. 


148 


— O să ne ajungă pentru ceva vreme. 

Will îşi scoase ghetele. Trase un scăunel şi se aşeză la masă, 
ştergându-şi sudoarea care-i intrase în ochi. Pielea feţei îi era 
întinsă. 

— Nu s-a întors Duncan? 

Ysenda dădu din cap în timp ce presăra salvia tocată în 
ceaunul în care fierbea supa. Părul de culoarea nisipului din jurul 
frunţii i se ondulase din pricina căldurii. 

Aroma ierburilor îi aminti lui Will de mama sa şi-şi închise 
ochii pentru o clipă, ascultând cuțitul care răzuia resturile de pe 
tocător, zgomot păstrat adânc în memorie. Toţi cei care se aflau 
acolo aveau câte ceva de făcut, ceva care să-i împiedice să se 
gândească la trecut ori la viitor. David se lua cu vânatul, Ysenda 
cu întreţinerea gospodăriei, Duncan era ocupat cu slujba sa în 
serviciul lui David Graham, în Kincardine, iar Tom şi fetele aveau 
şi ei sarcinile lor. Aveau cu toţii un rost, ceva de făcut. El era 
singurul care părea să fie nelalocul lui, care trecea repede de la 
o îndatorire la alta, ajutându-i pe fiecare pe rând, însă fără 
niciun scop final. Se simţea țintuit locului, aşteptând nemişcat, 
asemenea întregii Scoţii, să se schimbe ceva. Să se rupă coarda. 

— E gata masa? 

Auzind vocea aceea cristalină, Will îşi ridică capul din mâini şi 
o văzu pe Alice cum intră în pas săltat în bucătărie. li zâmbi 
nepoatei sale, apoi încremeni, aţintindu-şi privirea asupra 
pandantivului de argint care se mişca încoace şi-ncolo la gâtul 
fetei. Se ridică în picioare, aproape răsturnând scăunelul din 
spatele său. Alice se opri când văzu chipul dur al lui Will, iar 
zâmbetul îi pieri de pe buze. Ysenda se întoarse. 

— Frate... începu ea să spună, însă fu întreruptă atunci când 
Will se îndreptă cu paşi mari spre Alice. 

— De unde ai asta? întrebă el. 

— Ce? Ochii lui Alice se lărgiră de spaimă. 

— Pandantivul! De unde l-ai luat? Ai umblat prin lucrurile 
mele, fetiţo? 

— Will! strigă Ysenda, punând jos maldărul de castroane pe 
care le căra. 

— A fost al lui Margaret, spuse Alice, înspăimântată de-a 
dreptul când Will se aplecă înspre ea şi trase pandantivul. Mi l-a 


149 


dat luna trecută, când am împlinit treisprezece ani. Tata i-l 
dăruise când era de vârsta mea. Alice privi în spatele ei când 
Margaret intră în bucătărie. A fost al tău, nu-i aşa? rosti ea. 

În timp ce Alice vorbea, Will întoarse pandantivul în palmă, 
dându-şi seama că se înşelase. In loc să vadă reprezentarea 
unui bărbat strivind un şarpe cu piciorul, Will văzu profilul 
delicat al unei femei purtând o coroană cu cruce. Sfânta 
Margareta a Scoției, îşi aduse aminte acum: sora ei i-l dăruise cu 
mult fast, iar Duncan zâmbise larg. 

Margaret îi luă pandantivul din palmă. Ţinându-şi protector 
sora de după umeri, îl privi stăruitor. 

— Ce-i cu tine? întrebă Ysenda cu voce joasă, puternică, 
apropiindu-se de el. 

— Îmi pare rău, murmură Will. Am crezut că e... îmi pare rău. 
Se întoarse la masă şi îndreptă scaunul pe care îl răsturnase. Se 
aşeză, aducându-şi aminte de momentul în care îi dăduse 
pandantivul cu Sfântul Gheorghe negustorului din St Albans, la o 
zi după ce dezertase. Cum de uitase? Ysenda se întoarse la 
supă, însă continuă să-l ţintuiască din priviri pe Will, în timp ce 
amesteca în ceaun. Margaret luă castroanele şi începu să le 
aşeze pe masă, în timp ce Alice îşi trase un scăunel, jucându-se 
sfioasă cu pandantivul. Margaret trânti castronul în faţa lui Will, 
făcându-l să tresară. Abia începuse să stabilească o legătură cu 
nepoata sa mai mare, că reuşise deja să strice totul. 

Se deschise uşa şi intră David, care nu mai părea 
deznădăjduit, ci rânjea bucuros. 

— Uitaţi-vă ce am găsit! 

— Tată! spuse Alice, văzându-l pe Duncan ieşind din spatele 
fiului său. Se aruncă în braţele lui şi-l făcu să se clatine pe 
picioare cu un geamăt de bucurie. 

— Ai crede c-am fost plecat pentru o lună. 

— Aşa ni se pare, spuse Ysenda, sărutându-l pe obraz. 

Încordarea celor din încăpere se risipi treptat, în vreme ce 
Duncan îşi dădu jos mantia de călătorie şi David îşi atârnă arcul 
lângă uşa din spate, iar Ysenda puse supă în castroane cu un 
polonic. 

— Mai târziu, carne de vânat, spuse ea, zâmbindu-i lui Duncan 
în timp ce se aşeza. Ne vom ospăta precum regii. 


150 


— Noi ne numărăm printre cei norocoşi, spuse Duncan cu 
oboseală în glas. Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru asta. Işi 
înclinară capetele cu toţii în timp ce Duncan rosti o rugăciune. 

Will apucă lingura, apoi o lăsă să cadă, dându-şi seama că-i 
pierise foamea. 

— Va fi mai bine după strângerea recoltelor, nu-i aşa? întrebă 
Ysenda, urmărindu-l pe soţul ei cum mănâncă. 

— Aşa ar trebui, dacă pungaşul i-ar lăsa pe oameni să 
păstreze destul din recoltele lor pentru a se putea întreţine. 

David schiţă un zâmbet auzindu-l pe tatăl său folosind porecla 
pe care i-o dăduseră scoţienii lui Hugh Cressingham, trezorierul. 

— Însă de îndată ce-i secerat grâul, mare parte din el dispare 
iute, e dus în sud, la un loc cu arenda şi lâna noastră. Am văzut 
familii întregi fără nicio leţcaie în Kincardine, care nu au ce să le 
dea de mâncare copiilor, iar situaţia s-a agravat de când au 
început luptele. Şerifii englezi ne pedepsesc din ce în ce mai 
aspru din cauza rebelilor ăstora. Duncan continua să privească 
în castronul său cu supă. Ar trebui să fie pe câmp, să ducă la 
casele lor tot ce pot strânge, cum fac ceilalţi, nu să strice bruma 
de pace care ne-a rămas. 

Zâmbetul lui David dispăru. 

— Asta nu e pace, tată. Nu sub stăpânirea englezilor. Lăsă din 
mână lingura. Ar trebui să ne a/ăturăm rebelilor, nu să-i 
criticăm. 

Ysenda îl privi ameninţător. 

— Să nu-i vorbeşti aşa tatălui tău. 

— Dar e adevărat. David îl privi pe Will. Eşti de acord cu mine, 
unchiule, ştiu că eşti. Ştiu că nu vrei să stai aici şi să nu faci 
nimic, ca şi cum totul ar merge ca pe roate, nu-i aşa? Il privi 
iarăşi pe tatăl său, care tăcuse. Când a fost Tom la Edinburgh a 
auzit că William Wallace l-a omorât pe şeriful din Lanark şi l-a 
alungat de la putere pe justiţiarul de la Scone. Se spune că sir 
William Douglas şi alţii i s-au alăturat. Tu nu vrei să faci nimic? 
Nu mai ai niciun pic de onoare? ` 

Duncan lovi din picioare, roşu la faţă. Işi ridică mâna pentru a- 
| lovi pe David, însă se opri când Alice ţipă speriată. 

Tom intră pe uşa din spate. Se încruntă, văzându-i pe toţi 
nemişcaţi, apoi dădu din cap într-o doară înspre Duncan. 


151 


— Vin nişte bărbaţi pe drumeag, stăpâne. Sunt cinci la număr. 

— Vin imediat, murmură Duncan, privindu-l ţintă pe fiul 
sfidător. Du-te şi întâmpină-i. 

— Cine-ar putea fi? întrebă Ysenda, după ce Tom ieşi din 
încăpere. 

Duncan luă o cârpă şi se şterse pe mâini. 

— Nu ştiu, spuse el, îndreptându-e către uşă. Mă duc singur, 
adăugă cu asprime când Will se ridică, încă sunt stăpânul 
acestei moşii. 

Duncan ieşi în toropeala de afară, sângele fierbându-i de 
furie. Însă dincolo de sentimentul acesta se ascundea cel atât 
de stânjenitor de ruşine. Fiul său avea dreptate. N-ar fi trebuit 
să meargă cu sir David Graham în fiecare săptămână, călărind 
pe toată moşia tânărului său stăpân, amândoi mânaţi de biciul 
englezilor, spoliindu-i pe locuitorii regiunii Kincardine de hrana şi 
de banii lor. Ar trebui să ia partea compatrioţilor săi împotriva 
tiraniei. Mândria sa însă lupta contra impulsului mult mai 
puternic de a-şi proteja familia. 

Ocolind casa, îl văzu pe Tom primindu-i pe călăreţi. 
Entuziasmul lui Duncan se risipi când văzu că purtau armuri. 
Soldaţi englezi. Unul dintre ei era îmbrăcat diferit, având o 
mantie de brocart verde cu auriu. Bărbatul rămase în şa în 
vreme ce toţi ceilalţi descălecară. 

— Ziua bună, strigă Duncan, adunându-şi puterile pe măsură 
ce se apropia. 

— Cine e stăpân aici? întrebă omul cu mantia colorată, 
uitându-se în jos cu dispreţ. Avea un accent puternic şi greţos, 
iar cuvintele păreau să se încalece în timp ce vorbea. Calul vru 
să mişte din cap, însă bărbatul trase tare de căpăstru. 

Duncan privi sabia care atârna la şoldul necunoscutului, lângă 
o desagă mare din piele. 

— Eu sunt. 

— Am venit pentru strângerea arendei pe ultimele trei luni. 

Duncan dădu din cap dezaprobator. 

— Cred că vă înşelaţi. Am plătit deja. Perceptorul a trecut pe 
aici luna trecută. 

— Din păcate taxele au crescut de atunci încoace. 


152 


— Cu cât? întrebă Duncan, încercând să-şi păstreze tonul vocii 
cât mai calm. 

— Tată? 

Duncan se uită în spatele său şi-l văzu pe David ieşind din 
casă. 

— Cu cât? repetă el, fără să-i vină a crede, întorcându-se 
către perceptorul care îi răspunsese. Nici vorbă. Nu pot plăti 
atât. 

— Acceptăm şi alte forme de plată, rosti perceptorul. Arătă cu 
capul înspre padoc, acolo unde era legat calul bălţat al lui 
Duncan. Frumos animal. 

Duncan îşi încleştă maxilarele. 

— Am nevoie de cal pentru a ajunge pe moşia stăpânului 
meu, unde îl ajut să strângă de la ţăranii arendaşi bunurile pe 
care i le trimitem regelui vostru. 

Perceptorul se încruntă. 

— Regele Edward nu e cumva regele nostru? 

Duncan se uită la soldaţii care priveau atent casa, estimându-i 
valoarea, lucru care îl tulbură. Dintr-odată îşi dori să-şi fi luat 
sabia cu el. 

— Du-te înapoi în casă, David, spuse el, auzind paşi 
apropiindu-se în spatele său. 

— E fiul tău? întrebă perceptorul. Mândru flăcăul. Bine hrănit. 
Nu crezi? se adresă el unuia dintre soldaţi. 

Bărbatul zâmbi cu mojicie. 

— Aşa e, domnia voastră. 

Privindu-l urât pe perceptor, Tom păşi dinaintea soldatului 
care răspunsese. 

— Sunt vremuri grele, continuă perceptorul, ridicând din 
umeri. Dacă vrei să dai vina pe cineva, atunci compatrioţii tăi 
sunt vinovaţi. Dacă nu s-ar fi răsculat împotriva regelui Edward, 
n-am fi fost nevoiţi să mărim taxele. Trebuie să luăm de undeva 
fondurile necesare înăbuşirii micii lor rebeliuni. Opun rezistenţă, 
iar tu şi cu ai tăi plătiţi pentru asta. 

— Se pare că au destul pentru a câştiga micuța lor bătălie, 
dacă e să punem la socoteală prada pe care au luat-o Wallace şi 
oamenii lui de la justiţiarul din Scone. 

Duncan se întoarse ca ars când îl auzi pe David. 


153 


— Du-te înăuntru, la naiba! 

Ochii perceptorului se îngustară. 

— L-aş ţine mai din scurt pe băiat dacă aş fi în locul tău. Pot 
întotdeauna să cresc taxele un pic mai mult, dacă aşa cred de 
cuviinţă. Continuă să-l privească pe Duncan. Dar eu sunt un om 
drept. Pune-l pe slujitorul tău să-mi aducă calul acela şi o lăsăm 
aşa pentru azi. 

— V-am spus, nu pot face asta. Duncan făcu câţiva paşi înspre 
perceptor, coborându-şi vocea. Vă voi da mai mult data viitoare. 
Sunt un cavaler al lui sir David Graham, va pune chezăşie 
pentru mine. 

— E ultima dată când îţi cer. 

— Ascultă-mă, lua-te-ar naiba! răcni Duncan, enervat peste 
măsură. 

— Omorâţi-l, spuse perceptorul, arătându-l pe Tom. 

Duncan şi David strigară amândoi o dată când unul dintre 
soldaţi îşi scoase sabia. Sărind înainte, o împlântă în burta lui 
Tom. Slujitorul părea total nepregătit când lama trecu prin el. 
Soldatul îşi roti sabia şi o trase afară cu două mişcări iuți. Tom 
se cocoşă, ducându-şi mâinile la burtă, de unde ţâşnea un şuvoi 
de sânge printre degetele sale. Se uită la Duncan fără să-i vină a 
crede, clătinându-se, schimonosindu-se din pricina durerii 
insuportabile. Inainte ca măcar să fi atins pământul, Duncan se 
izbi în soldat. În acelaşi timp, tovarăşii săi îşi scoaseră şi ei 
săbiile, iar David alergă către Tom. Ysenda ţipă când ieşi din 
casă şi-l văzu pe Tom căzând la pământ şi pe soţul ei 
aruncându-se asupra soldatului care-l lovise. 

Duncan se feri de sabia cu care voia să-l lovească soldatul, 
apoi se năpusti răcnind asupra acestuia, aruncându-l cât colo. 
Când Duncan căzu peste el, bărbatul scăpă sabia din mână, iar 
cureluşa cu care îşi prinsese coiful se rupse, impactul cu solul 
tare tăindu-le amândurora respiraţia. În timp ce coiful soldatului 
se rostogolea mai departe, Duncan, ignorând strigătele soţiei 
sale şi pe cele ale fiului său, îl luă de păr pe bărbatul de sub el 
şi-l izbi cu toată puterea cu capul de pământ, voind doar să-l 
ameţească pentru a-i putea lua sabia. Văzând că bărbatul 
rămăsese nemişcat, Duncan se întinse după armă şi o apucă. Se 
dădu jos de pe cel căzut în timp ce un alt soldat venea înspre el. 


154 


Pară prima lovitură cât încă era la pământ, apoi se lansă asupra 
celui de-al doilea soldat. Forţa loviturii îl făcu pe bărbat să se 
dea înapoi câţiva paşi. Când se împiedică într-un dâmb, îşi 
îndepărtă sabia de corp pentru o fracțiune de secundă, suficient 
însă pentru ca Duncan să-l străpungă. 

Îşi trase sabia, auzind sunet de copite venind din spate şi 
strigătul sălbatic al fiului său, apoi simţi cum îi intră ceva în 
spinare, chiar între apărătorile pentru umeri. Degetele i se 
înmuiară, scăpând sabia, care se lovi de pământ cu un zgomot 
înăbuşit. Duncan îşi văzu soţia încremenind cu mâinile ridicate, 
de parcă ar fi vrut să danseze sau să se roage. Apoi simţi o 
durere cumplită în tot corpul, care-l făcu să cadă în genunchi, la 
pământ. 

Perceptorul, aflat deasupra lui Duncan pe calul său, îşi trase 
sabia plină de sânge. 

— Omorâţi-i! strigă el. Omorâţi-i! 

David bătu în retragere, speriat de soldatul care venea spre 
el, dar când se întoarse pentru a fugi se împiedică de picioarele 
bărbatului pe care îl ucisese tatăl său şi se prăbuşi. Celălalt 
soldat se ducea spre Ysenda, care alerga către fiul ei. 

Se auzi un strigăt puternic. 

Will venea din spatele casei, cu arcul lui David în mâini. 
Săgeata era aţintită asupra perceptorului de taxe, care se 
întorsese în şa la auzul strigătului. Îşi ţinea sabia ridicată, 
sângele lui Duncan prelingându-se de-a lungul lamei până la 
mâner. Calul lui bătea din picioare, agitat. Duncan era întins cu 
faţa în jos sub copitele animalului, răşchirat peste bărbatul pe 
care îl lăsase inconştient. Cei doi soldaţi care mai rămăseseră 
făcură o pauză, privind când la Will, când la şeful lor. 

Rânjind, perceptorul dădu pinteni calului său în direcţia lui 
Will, care lansă săgeata. 

Perceptorul se lăsă pe o parte pentru a se feri, dar Will nu-l 
ţintise pe el. Nimeri calul în gât, iar săgeata intră cu uşurinţă în 
țesutul moale. Animalul se ridică pe picioarele din spate, apoi 
căzu odată cu cel care îl călărea, zdrobindu-i piciorul care 
rămăsese agăţat în scări. Strigă de durere. Soldatul care se 
îndrepta spre Ysenda se opri şi se duse să-l ajute pe perceptor. 
Will trase o altă săgeată din tolba din spatele său, o fixă şi trase 


155 


înspre bărbatul care acum se întorsese către David, care era 
încă întins la pământ. Rată, iar săgeata se înfipse în pământ la 
câţiva paşi. Will înjură şi aruncă arcul. Scoase iataganul din 
teacă şi începu să alerge. 

David se răsuci când bărbatul încercă să-l lovească cu sabia. 
Mergând de-a buşilea, se aruncă în faţă şi apucă săgeata înfiptă 
în pământ. Soldatul făcu un salt înainte. Ysenda ţipă. 
Întorcându-se şi văzând sabia care se îndrepta către el, David se 
arcui şi împlântă săgeata în vintrele bărbatului, deasupra 
armurii care îi proteja coapsele. Acesta răcni de furie, simțind 
cum vârful săgeţii îi străpunge carnea, intrând tot mai adânc pe 
măsură ce se mişca. Soldatul urlă şi căzu în genunchi. Will veni 
alergând din spatele său. Când acesta încercă se ridice sabia, 
Will îşi înfipse iataganul în gâtul ars de soare şi plin de murdărie 
al acestuia, chiar sub marginea coifului. David sări înapoi când 
vârful iataganului ieşi pe partea cealaltă şi soldatul scuipă 
sânge. Will îl lovi pe bărbat în spate, scoţându-şi iataganul când 
acesta căzu în faţă, apoi fugi către soldatul care încerca să-l 
tragă pe perceptor de sub cal. Imobilizându-i capul cu mâna şi 
trăgându-l spre spate, Will îşi petrecu tăişul sabiei peste gâtul 
acestuia. 

— Nu, strigă perceptorul, văzându-l pe Will cum se apleacă 
peste el. Te rog! Eu... 

Vorbele îi fură retezate când Will îşi trecu sabia prin gâtul lui, 
băgând-o în pământ. Apoi se duse cu paşi mari la soldatul care 
zăcea inconştient sub Duncan, îl rostogoli cu blândeţe pe 
cumnatul său, şi-l ucise. La sfârşit, omori calul care încă se mai 
zbătea şi fornăia de durere. Era singura moarte care îi provocă 
remuşcări. 

Ysenda, care alergase la David şi-l îmbrăţişa, se întoarse, 
zărindu-l pe Will cum îşi şterge sabia de tunica soldatului. Faţa i 
se schimonosi când îl văzu pe Duncan pe spate, cu braţele 
depărtate pe iarba uscată. Se duse lângă el şi îngenunche, 
luându-i capul în mâini, chemându-l pe nume. Văzând că nu 
mişcă, începu să strige tot mai tare, un noian de ţipete fără 
înţeles. David, alb la faţă şi murdar de sânge, se duse lângă ea 
şi o luă de umeri. 


156 


Will îşi băgă sabia în teacă şi-şi trecu mâinile prin părul plin de 
transpiraţie. Apa sărată curgea de pe nasul său în barbă. 

— Dumnezeule, murmură el, respirând sacadat. Dumnezeule! 
Era singurul lucru pe care-l putea spune. 

Se îndreptă către casă. Margaret stătea pe vine în prag, cu 
mâinile întinse, ţinându-se de cadrul uşii. Buzele i se mişcau, 
însă nu putea articula niciun cuvânt. Will o ridică de jos cu 
blândeţe, dar şi cu fermitate. Fetiţa nu opuse rezistenţă, însă 
ochii îi rămaseră aţintiţi dincolo de el, la mama şi la fratele ei, 
care stăteau aplecaţi peste trupul tatălui ei. 

— Margaret, ascultă-mă, trebuie să strângi toţi banii pe care îi 
are Duncan aici, pături, mâncare şi burdufuri pentru apă. Pune-o 
pe Alice să te ajute. Nu o lăsa să iasă din casă. 

Fata nu-l asculta. 

Încleştându-şi maxilarele, Will o zgudui. 

— Margaret! Tânăra îl privi. Fă-o! îi porunci el, întorcând-o cu 
forţa şi împingând-o în cameră. 

După ce se îndepărtă cu mers împleticit, Will ieşi în curte şi se 
duse la Ysenda şi la David. Il apucă pe nepotul său. 

David se ridică şi-l lovi în bărbie. 

Will primi lovitura în plin. 

— Vreau să fii cavaler acum, David. Înţelegi? David respira 
sacadat, însă încetă să se mai zbată. Vei înşeua amândoi caii, îţi 
vei lua arcul, dar şi sabia şi scutul tatălui tău. Apoi o să mă ajuţi 
să le ducem trupurile în pădure. Will arătă cu capul în direcţia 
crângului. Poţi să faci asta? 

David se smulse cu brutalitate din strânsoarea lui. 

— Da. 

Will aşteptă până când nepotul său începu să meargă înspre 
casă, apoi îngenunche lângă Ysenda, care încă stătea aplecată 
deasupra lui Duncan. Sora sa plângea cu sughiţuri. Insuportabil. 
Cunoştea prea bine genul acela de suferinţă. Il străbătu şi pe el 
un sentiment similar atunci când o trase înspre el, luând-o în 
braţe. 

— Trebuie să plecăm, murmură el. Absența soldaţilor nu va 
trece neobservată, şi vor veni alţii în căutarea lor. Nu va avea 
loc niciun fel de judecată pentru cele întâmplate aici. Vom fi 
pedepsiţi aspru. 


157 


— Nu-mi pot părăsi soţul, plânse Ysenda, rostind cuvintele la 
pieptul fratelui său. Nu pot! 

— Trebuie să o faci, pentru binele copiilor tăi. 

— Unde vom merge? întrebă ea, bocind. Dumnezeule, unde 
să fugim? 

— Vom merge în Selkirk, spuse Will după câteva clipe. Nu e 
departe. Ne vom adăposti acolo până se liniştesc apele. Cu puţin 
noroc, englezii vor avea alte lucruri cu care să-şi bată capul, 
decât să cerceteze moartea unui birocrat. 

Ysenda se uită la el cu ochii umflaţi. 

— Kincardine. Sir David Graham. Vreau să mă duc la el. 

— Ne pot găsi uşor acolo. E cel mai probabil loc în care putem 
merge. Will se ridică şi se uită către sud, peste dealurile care se 
pierdeau sub o pătură verde-închis. Ne vom ascunde în pădure. 


Turnul Londrei 
6 iulie 1297 


— Trimite imediat vorbă contelui de Warenne. 

— Desigur, maiestate, spuse preotul, ţinându-se cu greu după 
Edward, care mergea cu paşi mari de-a lungul pasajului. 

— Cu siguranţă se află la moşia din Yorkshire, spuse Edward 
cu acreală. Dacă el crede că poate juca rolul de locţiitor de la 
adăpostul conacului său, atunci se înşală. Porunceşte-i să se 
întâlnească cu Cressingham la Berwick. Vor conduce armata de 
acolo. Chipul regelui exprima înverşunare. Dacă rebelii ăştia vor 
război, jur că le voi da unul. Spune-i contelui că vreau ca 
răscoala asta să fie înăbuşită până mă întorc, iar căpeteniile lor 
să fie spânzurate pe podul Londrei. 

Concediindu-l pe preot, care o luă la goană, Edward îşi 
continuă drumul pe coridor, apoi cobori nişte scări lungi, 
tresărind atunci când îi pocniră încheieturile. Vestea răscoalei 
din Scoţia, căreia i se alăturaseră câţiva dintre nobilii pe care îi 
eliberase la începutul anului, îl tulburase nespus. Însă avea alte 
lucruri mai importante cărora trebuia să le dea atenţie. Cât timp 
fusese angajat în conflictele din nord, Filip îşi consolidase poziţia 
în Guienne. O parte dintre baroni începuseră să fie nemulţumiţi 
de războiul care ameninţa să cuprindă Franţa, aşa că refuzaseră 


158 


să lupte în tabăra lui. Primeau susţinere din partea curţii regale 
şi el ştia cât de periculoşi puteau fi baronii care se răsculau. 
Simon de Montfort îi demonstrase asta. 

Edward ieşi în căldura sufocantă a după-amiezii şi se întâlni 
cu doi dintre sfătuitorii săi. 

— Nava este pregătită, maiestate, spuse unul, în timp ce 
ambii se luară după el. Putem pleca când doriţi. 

— Vreau să ajung în Flandra până la sfârşitul săptămânii. 
Edward se uită la turnul alb şi măreț care se înălța deasupra sa. 
Să vedem ce sunt dispuşi să facă inamicii dragului meu văr 
pentru a pune capăt dominaţiei Franţei. 


159 


Pădurea Selkirk, Scoţia 
20 iulie 1297 


Când ajunse în vârful pantei, Will îşi şterse transpiraţia de pe 
faţă cu dosul palmei. Se întoarse, întinzând o mână către David, 
care mergea de-a buşilea în urma lui. Nepotul său se opri, 
privind mâna pe care i-o oferise, apoi o apucă, lăsându-l pe Will 
să-l tragă în sus ultimii câţiva paşi. Burdufurile pline cu apă se 
frecară umede de picioarele lor cât timp făcură drumul de 
întoarcere prin pădure, clipocitul pârâului din râpă stingându-se 
treptat în urma lor. 

Pe măsură ce se apropiau de luminiş, starea sufletească a lui 
Will, care se schimbase în timpul cât trebuiseră să se ocupe de 
îndatorirea obişnuită de a face rost de apă, deveni iarăşi 
sumbră. Se aflau de trei zile acolo, însă începuse deja să-i fie 
silă de locul acela înghesuit, încercuit de pini şi arbuşti ţepoşi. 
Ysenda se agita din cauza lui Alice, care fusese arţăgoasă din 
pricina unei căzături suferite în urmă cu câteva zile. Fusese un 
şoc pentru toată lumea. Glezna ei se umflase şi o durea, însă cu 
toate că inflamaţia dăduse înapoi după ce Will făcuse o 
compresă dintr-o cămaşă de corp, Alice continuă să se plângă 
de durere din ce în ce mai amarnic, până când, în cele din urmă, 
se aşezase pe jos, hohotind şi refuzând să mai înainteze. 

Ysenda se uită la ei când intrară în luminiş, apoi îşi îndreptă 
din nou atenţia către fiica ei. Aruncând burdufurile cu apă lângă 
bagajele lor, David se întinse la umbra unui pin uriaş cu 
trunchiul roşu, acolo unde câinele lui de vânătoare se făcuse 
covrig, gâfâind din pricina căldurii. În apropiere, caii lor dădeau 
din cozi, alungând muştele care bâzâiau în aerul încărcat cu 
miros de pin. Margaret stătea cocoşată pe un buştean aşezat în 
preajma focului care ameninţa să se stingă, împungând cu un 
băț tăciunii. Îşi pierduse boneta, iar părul desfăcut şi murdar i se 
revărsa pe umeri. Will observă cu iritare că tânăra nu se dusese 
după lemne, aşa cum o rugase. 

— Am nevoie de apă, strigă Ysenda. 


160 


Văzând că David nu se mişcă, Will îşi încleştă maxilarele şi se 
îndreptă către sora lui. Alice stătea rezemată de un copac, cu 
chipul chinuit de durere. Ysenda desfăcuse compresa şi îi ţinea 
piciorul cu grijă. Când îi dădu burduful cu apă surorii sale, Will 
văzu că glezna lui Alice nu mai avea nimic. 

Când Ysenda turnă apa rece din burduf peste piciorul ei, fetiţa 
ţipă. 

— Te doare? întrebă îngrijorată maică-sa. 

— E rece apa, spuse Will, mai tare decât intenţionase. 

Alice se uită la el, iar expresia de durere îngrozitoare, care se 
preschimbă iute într-una de repulsie, îl făcu să înţeleagă totul. 

— De unde ştii tu? îl întrebă fata. Nu e piciorul tău cel care 
doare. 

— Nici al tău nu e, Alice. Încercă să păstreze un ton blând, 
deşi ar fi vrut să ţipe de enervare. Nu mai e. Nici măcar n-a fost 
luxat. 

Chipul micuţei Alice se înroşi. Vru să vorbească, dar izbucni în 
lacrimi. 

— Cum îndrăzneşti? 

Ysenda se ridică în faţa lui, cu obrajii murdari şi transpiraţi. 
Will văzu pe pieptul ei o mulţime de pişcături care formau un fel 
de colier. Cele la care se scărpinase supurau. De când intraseră 
în pădurea Selkirk, cu toţii fuseseră înţepaţi de musculiţe şi 
căpuşe, însă Ysenda arăta cel mai rău. 

— Dacă ea spune că o doare, atunci o doare! Nu eşti medic! 

— Spune că o doare pentru că nu mai vrea să meargă, replică 
Will, acoperind plânsetele lui Alice, iar dacă tu nu i-ai fi făcut 
toate mofturile am fi fost la zeci de kilometri distanţă de locul 
acesta. Şi-ar fi dorit să fi spus asta cu câteva zile în urmă, însă 
nu vorbiseră aproape deloc de când părăsiseră moşia şi n-ar fi 
vrut să spargă tăcerea stârnind o ceartă. Acum însă era prea 
târziu pentru aşa ceva. 

— Kilometri! Ysenda începu să ţipe. Încotro? Arătă împrejurul 
lor, către pădurea care îi înconjura din toate părţile. De două 
săptămâni mergem ca nişte orbeţi. Unde ar trebui să ajungem 
mai precis? Will vru să vorbească, însă ea continuă, nevrând să 
asculte răspunsul lui. Ţi-am spus că ar trebui să-i cerem ajutorul 
lui sir David Graham, dar tu m-ai forţat să abandonez totul şi să 


161 


fug în pădure ca un tâlhar! Se îndepărtă de el şi începu să 
meargă cu paşi apăsaţi în jurul luminişului. Margaret aruncase 
băţul şi-şi luase capul în mâini. David fluiera tare şi voios. 
Câinele se ridicase în picioare şi lătra. M-ai făcut să cred că asta 
era singura noastră opţiune, dar nu este aşa! Ysenda se lăsă pe 
vine şi începu să umple cu pături unul din coşurile de pe cai. 

— Ti-am mai spus, Ysenda, dacă englezi vor să facă dreptate, 
proprietăţile lui sir David Graham vor fi primul loc în care ne vor 
căuta. 

— Atunci vom merge în nord, la Elgin. Ede va fi încântată să 
ne ofere adăpost. Dumnezeule, ai apărut din senin după atâţia 
ani şi eu am fost atât de proastă ca să mă iau după tine! 

— Nici măcar nu ştii dacă Ede se mai află acolo, răspunse 
tăios Will. N-ai mai primit nicio veste de la ea. 

— Terminaţi! strigă Margaret, ridicându-se în picioare. 
Încetaţi, amândoi! Nu vă mai suport! 

Ysenda se întoarse spre Will. 

— M-ai obligat să-mi duc copiii departe de casă! Departe de 
tatăl lor! În timp ce rosti ultimul cuvânt, Margaret fugi în pădure. 

— Nu! strigă Alice, care se ridicase în picioare şi se rezemase 
de copacul din spatele ei, uitându-se înspăimântată la mama sa, 
care răbufnise de furie. 

— Las-o să fugă, spuse David dintr-odată, o să ne rămână mai 
multă mâncare. 

Ysenda alergă înspre el. David răcni şi încercă să se ferească 
de lovitura mamei sale. Sunetul produs de palma ei reverberă în 
jur. Câinele începu să latre tot mai nervos, trăgând cu putere de 
lesă. David o apucă pe maică-sa de încheietura mâinii. Ţipau 
unul la celălalt. 

Îndreptându-se către cei doi pentru a-i despărţi, Will se opri în 
loc când auzi un strigăt venind dinspre pădure. 

Ysenda încremeni. Îl privi pe Will, însă acesta deja alerga să-şi 
ia sabia de pe pătură. 

Scoase iataganul din teacă şi intră în pădure, alergând înspre 
locul din care se auzise strigătul. Inaintând cu greu printre 
crengile şi tufele care îi zgâriau faţa şi-i rupeau hainele, avu 
senzaţia că merge în direcţia greşită, însă ţipătul se auzi din 
nou, de data asta ceva mai aproape. Văzu în faţă un dâmb pe 


162 


care se aşternuse un covor din conuri de pin şi ace de brad. Will 
zări pe cineva în vârful ridicăturii, stând cu braţele întinse în 
lateral în lumina orbitoare a soarelui. 

— Margaret! F 

Tânăra se întoarse şi oftă de uşurare. In acest moment 
alunecă şi căzu pe spate, ţipând, apoi se dădu peste cap, 
ridicând un nor de ace de brad şi crenguţe uscate. Will îşi lăsă 
sabia jos şi urcă repede dâmbul. Se prinse cu mâna de un 
trunchi şi reuşi să o agaţe de partea din spate a rochiei. Fu tras 
şi el după ea, însă se ţinu bine de copac. Se auzi un sunet de 
pânză sfâşiată, dar corpul ei fu oprit din cădere. Will dădu 
drumul trunchiului, reuşind cu greu să-şi recapete echilibrul 
stând în genunchi, apoi apucă mâna lui Margaret şi o ridică în 
picioare. Aruncă o privire în vale şi văzu cât de deasă era 
pădurea. Dacă s-ar fi lovit de copaci la viteza cu care se 
rostogolea, tânăra şi-ar fi pierdut cunoştinţa. Ar fi avut multe 
oase rupte, şi niciun felcer care să o îngrijească. Inlătură toate 
gândurile acestea. Părul lui Margaret era plin de ace de brad, iar 
obrazul îi era zgâriat, dar, cu excepţia rochiei rupte, părea 
nevătămată. 

— Dumnezeule Sfinte, fetiţo, ce bine că eşti atât de uşoară, 
căci altfel aş fi salvat doar rochia. 

Margaret nu era atentă. Privea ţintă în spatele său, către 
vârful dâmbului. 

Intorcându-se, Will auzi pe cineva strigându-i să se ridice în 
picioare. Işi dădu seama de ce ţipase Margaret când văzu trei 
bărbaţi care coborau panta înarmaţi cu bâte. Alţi patru 
rămaseră în vârf, îndreptându-şi arcurile către el şi Margaret. 
Alţi doi se deplasau cu repeziciune printre copacii din dreapta. 
Unul se îndrepta spre iataganul lui. 


Palatul regal, Paris 
20 iulie 1297 


— Acestea sunt nişte veşti extraordinare, maiestate. Un 
adevărat triumf. 

Filip zâmbi, iar ochii îi străluciră în lumina care pătrundea prin 
fereastra apartamentului său. 


163 


— Aşa e, consimţi el, după care puse pergamentul pe masă şi 
se lăsă pe spate, privindu-l pe Guillaume de Nogaret. Zâmbi. 
Desigur, ar fi trebuit să facem asta cu mulţi ani în urmă. Totuşi, 
mai bine mai târziu decât niciodată. Privi iarăşi pergamentul cu 
sigiliul papei, simbolul victoriei sale. Ar fi vrut să-l agaţe pe 
portalul Catedralei Notre Dame, pentru a putea fi văzut de toţi 
parizienii. Aşa şi-ar fi dat seama cât de puternic e regele lor, iar 
vestea reuşitei sale avea să se răspândească. Poate că francezii 
îl numiseră sfânt pe bunicul său, dar numai prin eforturile sale, 
ale sale, ale lui Filip, fusese canonizat în cele din urmă. Acum, 
când aveau să aprindă lumânări pentru Sfântul Ludovic în 
bisericile de pe tot cuprinsul ţării, aveau să-l pomenească şi pe 
el, regele lor. Îşi imagină rugăciunile acelea ca pe nişte păsări 
micuţe, zburând către corurile bisericilor, mai sus, tot mai sus, 
până la Dumnezeu. 

Gândurile lui Filip fură întrerupte de Pierre Flote, care intră în 
cameră. 

— Maiestate, îl salută cancelarul, gâfâind. 

Filip apucă pergamentul de pe masă. 

— Ai aflat, Flote? spuse el, ridicându-se. Papa Bonifaciu a fost 
de acord cu cererea mea. Bunicul meu va fi canonizat. 

— Maiestate, eu... 

— Uită-te la asta. Filip se duse la el şi-i arătă documentul. 
Nogaret a avut dreptate, nu trebuia decât să ne ţinem tari în 
faţa proclamaţiilor pentru ca el să cedeze. Regele îşi potoli 
avântul, privindu-l pe Nogaret. A fost o idee bună încetarea 
exporturilor de aur şi argint. Vocea sa deveni aspră când rosti 
acest elogiu, de parcă nu şi-ar fi putut permite să-l laude pe 
deplin pe ministru pentru reuşita sa. Confruntându-se cu 
imposibilitatea de a strânge bani de la bisericile franceze, papa 
nu a avut altceva de făcut decât să renunţe la ideea sa. 

— Şi pentru asta s-a făcut de râs în faţa tuturor, spuse 
Nogaret, zâmbind dispreţuitor. După ce a proclamat edictul 
Clericis laicos cu toată pompa aferentă, l-a anulat apoi umil, 
după ce şi-a dat seama că-i face mai mult rău. Acum ştie în ce 
poziţie se află, sire. L-am adus pe Bonifaciu exact acolo unde 
voiam. 

— Maiestate! 


164 


Filip se întoarse încruntat către cancelar. 

— Nu tipa la mine, Flote. 

— Mă iertaţi, dar tocmai am aflat că regele Edward a părăsit 
Anglia, îndreptându-se spre Flandra. 

— Flandra? întrebă Nogaret, în timp ce bucuria de pe chipul 
său se risipi. 

Flote nu-l privi pe cancelar. 

— Se pare că-şi pune toate speranţele în alianţa de la 
Nurnberg, căsătorindu-şi fiul cu fiica lui Guy de Dampierre. 

Filip îşi lăsă mâna să cadă, strângând în pumn pergamentul. 
Se uită la el, apoi îl aruncă pe masă şi se duse la fereastră, unde 
rămase tăcut, cu spatele la ei. 

— Să-l ia naiba! murmură Nogaret. 

— Veştile acestea aduc şi speranţă, spuse Flote, adresându-se 
siluetei înalte a regelui care stătea în faţa ferestrei scăldate de 
soare. Baronii lui Edward nu sunt de acord cu războiul din 
Gasconia şi refuză să participe la el, astfel încât s-a văzut nevoit 
să caute susţinere militară în altă parte. Mutarea aceasta, 
alianţa pe care vrea s-o facă cu contele de Flandra, poate fi mai 
degrabă un act disperat. 

— Nu, spuse Filip, întorcându-se. Vărul meu joacă acelaşi joc 
pe care l-am jucat şi eu. Vrea să mă facă să port un război pe 
două fronturi, împărţindu-mi trupele între Guienne şi Flandra. 
Într-o astfel de situaţie am vrut să-l pun şi eu când am semnat 
tratatul cu Scoţia. 

— Insă Edward nu are o a doua armată pe care să o arunce în 
luptă, spuse Nogaret, încruntându-se gânditor. Şi el trebuie să-şi 
împartă armata, slăbindu-i astfel puterile. 

Filip îi ignoră remarca. 

— Între timp, flota mea nu a fost construită şi a mea vistierie 
continuă să se golească. Se aşeză la biroul său, privind 
pergamentul care purta pecetea lui Bonifaciu, pergament care 
părea acum să fie mai degrabă o bătaie de joc. Conflictul său cu 
papa nu fusese decât o aventură care-l ţinuse ocupat un an. Se 
simţea ca o halcă de carne aruncată dintr-o parte în alta, de la 
un duşman la altul. Cu toţii îşi înfipseră colții în el, trăgând în 
toate părţile, astfel încât nu reuşise să-şi îndrepte atenţia 
asupra nici unuia dintre ei, rămânând în permanenţă divizat. 


165 


Credea că reuşise să strice alianţa de la Nurnberg, alianţă pe 
care Edward o încheiase cu liderii Ţărilor de Jos în urmă cu trei 
ani. Îndată ce aflase de ea, Filip îl ispitise cu bani pe contele de 
Olanda în încercarea de a-l convinge să-şi retragă suportul, 
slăbind astfel întreaga coaliţie. Însă Filip ştia că va întâmpina 
rezistenţă din partea lui Guy de Dampierre, care rezistase în 
faţa încercărilor sale de a aduce Flandra sub controlul Franţei, 
susţinut de puternicele bresle ale producătorilor de textile ale 
căror muncitori reprezentau o mare parte a populaţiei Flandrei. 
Însă credea că avea să se ocupe de conte de îndată ce forţele 
engleze din Guienne aveau să fie înfrânte. Faptul că cei doi 
duşmani îşi uneau forţele împotriva sa era o lovitură la care nu 
se aşteptase. 3 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama că se va ajunge aici. Işi ridică 
privirea, îngustându-şi ochii când îi văzu pe cei doi consilieri. Şi 
voi ar fi trebuit să vă daţi seama. 

— Maiestate, cum am fi putut? întrebă Nogaret. 

— Sunt de acord, spuse Flote, întrerupându-l pe Nogaret, ar fi 
trebuit, chiar şi fără ameninţarea alianţei de la Nurnberg. Se 
întoarse către cancelar. Ţesătoriile sunt cele care susţin Flandra, 
iar principalele exporturi ale Angliei sunt cele de lână. Cele două 
ţări sunt aliaţi naturali de foarte mulţi ani, mult mai mulţi decât 
cei de când conții de Flandra au devenit vasalii regilor Franţei. 
Relaţia lor a fost întărită prin căsătorii şi înainte. Faptul că 
Edward avea să încerce consolidarea prieteniei cu cel mai 
apropiat dintre aliaţii săi era un lucru inevitabil, aş putea spune. 
ÎI privi pe Filip. Întrebarea e ce putem face pentru a împiedica 
acest lucru. 

— Poate dacă vom... începu Nogaret. 

— Dacă voi pregăti o nouă armată, întrebă Filip, de cât timp 
ar fi nevoie pentru a putea fi înarmaţi soldaţii? 

Flote îşi strânse buzele. 

— Va trebui să vorbesc cu trezorierul, însă, luând în 
considerare banii pe care am reuşit să-i strângem de la biserici, 
cred că ne-ar trebui vreo câteva luni. 

Filip se ridică, sprijinindu-se de marginea biroului său, 
privindu-l atent pe cancelar. 


166 


— Dacă acţionăm acum, înainte ca alianţa anglo-flamandă să 
aibă timp să se consolideze, poate vom reuşi să prindem doi 
iepuri dintr-o lovitură. O victorie ar însemna că voi putea prelua 
controlul asupra Flandrei, făcând din prosperii noştri vecini un 
domeniu francez. Dar asta ar însemna şi distrugerea unei mari 
părţi a armatei lui Edward. Filip zâmbi, împreunându-şi palmele 
şi ducând degetele la buze. Şi odată cu ea s-ar duce de râpă şi 
reputaţia sa aflată deja în declin. 

— Şi dacă veţi renunţa pentru moment la construcţia flotei, 
maiestate, adăugă Flote, veţi putea echipa o armată care să 
rămână în zona de nord-est până la sfârşitul anului dacă va fi 
nevoie. 

— Aşa vom face, spuse Filip. Vom trimite o armată de îndată 
ce vom putea, obligându-i pe englezi şi pe flamanzi să se apere 
înainte de consumarea mariajului. Cu puţin noroc, poate că o 
singură lovitură va fi suficientă pentru a-i învinge. 

— Maiestate, mă nelinişteşte faptul că vreţi să abandonaţi 
construcţia flotei după toată energia şi fondurile pe care le-aţi 
cheltuit, interveni Nogaret. 

— Aş putea adăuga, de Nogaret, spuse Flote, înainte ca 
regele să poată răspunde, că însuşi faptul că s-au cheltuit atât 
de multe resurse ar trebui să fie un motiv suficient pentru 
încetarea construcţiei de nave. 

Ochii negri ai lui Nogaret sclipiră, iar obrajii săi ca de ceară se 
înroşiră. 

În momentul de linişte care urmă, regele trecu printre cei doi 
miniştri, îndreptându-se către uşă. 

— Flote, stabileşte o întrunire cu toţi consilierii mei pentru 
mâine, după slujba de seară. Voi pune în aplicare planul acesta. 

— Aşa voi face, maiestate. 

Nogaret îl privi lung pe Flote în timp ce acesta părăsea 
încăperea în urma regelui. Vântul care intră pe fereastră mişcă 
pergamentul uitat pe masă prin care se proclama canonizarea 
regelui Ludovic. 

XXX 

Filip se îndrepta adâncit în gânduri către dormitorul său. Chiar 
dacă era deosebit de enervat de faptul că Edward acţionase 
astfel încât singurul lucru pe care îl mai putea face era să 


167 


riposteze, atacând, se simţea oarecum triumfător. Dacă regele 
Angliei credea că se poate juca aşa cu nervii lui, se înşela 
amarnic. Nu reuşise el, Filip, să-l învingă pe papă? Îl străbătu un 
fior de nelinişte gândindu-se la asta, sau mai degrabă de 
satisfacţie. Nu-şi putea permite, asemenea lui Nogaret, să se 
mulţumească cu victoria asupra Bisericii. Din contră, ar fi trebuit 
să se căiască pentru acţiunile sale, pe care fusese obligat să le 
întreprindă tocmai din cauză că suveranul pontif eşuase. Ar fi 
trebuit să fie oaia cea blândă, nu un cuceritor. Avea să meargă 
chiar acum să se spovedească, să-şi ispăşească pedeapsa, să se 
curețe de păcat. 

Ajunse în faţa dormitorului său şi deschise uşile. Primul lucru 
pe care îl văzu fuse o femeie îmbrăcată cu una din rochiile soţiei 
sale care stătea în faţa unei oglinzi de înălţimea unui om. Cel 
de-al doilea lucru, că femeia aceea nu era soţia lui. 

Rose ţipă şi se întoarse către el, ridicându-şi mâinile pentru a- 
şi acoperi pieptul, de parcă ar fi fost goală şi încerca să se 
ascundă de privirile lui, lucru pe care ar fi trebuit să-l facă şi 
pentru partea din spate a rochiei purpurii, căci şireturile care se 
întretăiau nu erau strânse, lăsându-i goală pielea până la 
crăpătura dintre fese, toate putând fi văzute în oglinda din 
spatele ei. În cele câteva secunde care îi fură necesare lui Filip 
pentru a înţelege ce se întâmplă, Rose alergă către pat, acolo 
unde se găsea o rochie albă, boţită. 

— Maiestate, eu... Apucă rochia de pe pat şi şi-o puse peste 
piept. Îmi pare rău, m-am gândit... 

— Unde e Jeanne? întrebă Filip. Rochia soţiei sale era prea 
largă pentru talia subţire a ţesătoarei. Stătea pe ea ca un clopot 
roşu. De ce te-ai îmbrăcat cu aia? 

— O ruptură, spuse Rose dintr-odată. Doamna a crezut că a 
văzut o ruptură. N-am reuşit să o găsesc. M-am gândit... m-am 
gândit că dacă o îmbrac aş putea să o văd. 

Filip îşi dădu seama că minte şi strânse din dinţi. Era furios, 
dar în acelaşi timp şi foarte confuz. Nu se pricepea la aşa ceva. 
Nu ştia cum să o pedepsească pe tânăra femeie, îmbrăcată cu 
hainele soţiei sale, minţindu-l cu neruşinare. Avea să-i spună lui 
Jeanne, să o lase pe ea să o pedepsească. El trebuia să se 
gândească la războiul pe care îl pregătea. 


168 


— Pleacă, îi ordonă el, arătând uşa către camera în care 
dormeau ţesătoarele. 

Rose, roşie în obraji, ieşi repede, cu rochia sa într-o mână şi 
cu cealaltă încercând să-i ţină cât mai strânsă partea din spate 
în timp ce trecu pe lângă el. Inainte să închidă uşa în urma ei, 
regele îi văzu încă o dată spatele gol, de un alb ce părea a fi 
palid în comparaţie cu purpuriul mătăsii. 


Pădurea Selkirk, Scoţia 
20 iulie 1297 


— Ce au de gând să facă cu noi? 

Will se întoarse în direcţia din care se auzise şoapta. Deşi 
avea ochii mari, sora lui mergea ţeapănă lângă el, parcă pentru 
a-şi masca frica, însă Will nu ştia dacă o ascundea de copiii ei 
sau de cei nouă bărbaţi care îi înconjurau. 

— Nu cred că suntem în pericol pentru moment, murmură el, 
privindu-i pe cei care îi capturaseră, care formau un grup ciudat. 

Trei dintre ei mergeau înainte, doi ducând de căpăstru caii 
încărcaţi cu bagajele lor şi câinele legat de crupa bălţatului. Cel 
de-al treilea, un bărbat solid şi neîngrijit, desculţ şi cu o bucată 
zdrenţăroasă de piele tăbăcită în jurul mijlocului, avea o bâtă şi 
arăta de parcă ar fi trăit toată viaţa în pădure, pieptul şi braţele 
sale fiind pline de cicatrice. Ceilalţi doi erau mai subţirei şi mult 
mai bine îmbrăcaţi, purtând armură şi tunici bine croite. De 
fiecare parte, Will şi familia sa erau încadraţi de alţi patru 
bărbaţi, unul dintre ei având o lance lungă, restul părând a fi 
mai degrabă păstori decât soldaţi. In urma lor veneau doi 
munteni, îmbrăcaţi cu tunici din lână vopsită, lungi până la 
coapse. Aceştia doi păreau a fi foarte relaxaţi, fiecare având 
câte o halebardă, dar şi sabia lui Will şi cea a lui Duncan 
atârnate la centură. 

— Cum poţi fi sigur că nu suntem în pericol? 

Ysenda îşi înclină capul pentru a nu fi observată că vorbeşte, 
deşi sunetele produse de crenguţele care se rupeau sub 
picioarele grele ale bărbaţilor erau destul de puternice pentru a 
face şoaptele ei neauzite. Alice şi Margaret erau în faţa ei, iar 
David mergea lângă Will. Margaret se tot uita în spate, la ei, 


169 


însă Alice privea drept înainte, fără a se mai preface rănită. Nu 
scosese niciun cuvânt de când bărbaţii pătrunseseră în luminişul 
pe care îl descoperiseră atunci când David intrase în pădure în 
căutarea lui Will şi a surorii lui. 

— Dacă ar fi vrut să ne jefuiască, atunci ar fi putut să ne ia 
proviziile şi să ne lase în pace. Will nu mai adăugă „morţi”. ŞI 
dacă ar fi vrut să ne facă rău, ar fi putut să o facă până acum. 
Din câte am auzit atunci când ne strângeau lucrurile noastre, 
vor să ne ducă în tabăra lor. 

— Tabără? 

— Cred că sunt răzvrătiți. 

Ysenda îl privi lung. 

— Ştiai că se află aici. 

— Da, Tom mi-a spus că rebelii şi-au stabilit o tabără în 
pădure. 

— De asta ne-ai adus aici? Ca să intri în rândurile lor? 

— Gura! le ceru cel cu lance. 

Ysenda roşi. Când bărbatul privi în altă parte, rosti printre 
dinţi: 

— Mi-ai adus copiii, pe nepoatele tale, în cuibul unor tâlhari şi 
asasini pe capul cărora a fost pusă o recompensă, pentru că vrei 
să lupţi în continuare! Işi puse mâinile pe umerii lui Margaret şi 
ai lui Alice. 

— Copiii tăi vor fi în siguranţă aici, mai mult decât în orice alt 
loc, murmură Will. Dacă am fi mers altundeva, am fi fost găsiţi 
mai devreme sau mai târziu. Ai auzit şi tu zvonurile despre cum 
se poartă soldaţii englezi cu cei care le contestă autoritatea, ca 
să nu ne mai gândim ce le fac celor care-l omoară pe unul dintre 
funcţionarii lor. De partea aceasta a graniţei nu se pune prea 
mult preţ pe cavalerism. Nu cred că fiicele tale ar fi scăpat de 
pedeapsă. 

Insă Ysenda nu voia să-l asculte. Grăbi pasul, împingându-le 
pe Alice şi pe Margaret înaintea sa. 

— David, spuse ea, ordonându-i din priviri s-o urmeze. 

Tânărul dădu din cap. 

— Mişcă, porunci unul dintre bărbaţi, forţând-o pe Ysenda să 
se uite în faţă, în timp ce David continua să meargă lângă Will. 


170 


O oră mai târziu, când soarele nu mai reuşi să străpungă 
coronamentul copacilor cu razele sale, iar cerul de deasupra 
începu să devină purpuriu, auziră în depărtare zgomotele tipice 
unei aşezări omeneşti. Bărbatul masiv din faţă fluieră de trei ori 
scurt. Auzind sunetul de răspuns, Will văzu mişcare în tufişurile 
şi copacii din jurul lor. Observă că necunoscuţii aveau arcuri şi 
pumnale şi se gândi că, dacă bărbatul nu ar fi fluierat, nu ar fi 
ajuns prea departe. Zumzetul vocilor care se auzeau era 
întrerupt de strigăte şi râsete, dar şi de zgomotul produs de 
lama unui topor care tăia ceva, de lătratul câinilor şi de 
nechezatul cailor. Cu toţii văzură oameni mişcându-se printre 
copacii din faţă şi simţiră fumul degajat de lemne arzând şi 
miros de mâncare. Ysenda îşi trase fiicele mai aproape în timp 
ce tâlharii îi duseră în mijlocul unei tabere uriaşe ridicate între 
pini. 

Bărbaţii, îmbrăcaţi în haine diferite şi fiind înarmaţi cu arme 
de toate felurile, erau adunaţi în grupuri în jurul focurilor ori 
stăteau pe buşteni, mâncând din castroane de lemn. Câteva 
animale: porci, oi, capre şi vite erau ţinute în ţarcuri. Alţii se 
tolăniseră pe pământul acoperit cu muşchi, la adăpostul unor 
umbrare din pânză agăţate între copaci. Înspre centrul taberei 
se vedeau structuri mai solide, care fuseseră clădite din crengi 
legate între ele, fiind acoperite cu iarbă. Apărură chiar şi câteva 
corturi. Înaintând tot mai mult, Will şi familia sa trecură prin 
zonele mărginaşe ale taberei, urmăriţi îndeaproape de o 
mulţime de ochi. Un bărbat strigă ceva obscen înspre Margaret, 
stârnind râsetele camarazilor săi. Fata îşi plecă imediat capul, 
iar Ysenda îi aruncă o privire furioasă lui Will. Expresia ei se 
schimbă când văzu o tânără femeie ieşind din umbră şi lovindu-l 
pe braţ pe cel care fluierase, dând din cap înspre ea ca pentru a- 
şi cere scuze. Ysenda se uită curioasă la femeie în timp ce 
continuară să meargă, ajungând la nişte corturi aşezate în cerc, 
ridicate în mijlocul unui luminiş. Uitându-se înapoi, Will îşi dădu 
seama că o parte a celor care îi capturaseră dispăruseră. 

Când se apropiară de corturi, bărbatul solid strigă ceva şi un 
băiat ieşi dintr-unul dintre ele. Arcaşii îi dădură băiatului 
căpăstrul cailor, apoi se îndepărtară, în timp ce bărbatul din faţă 
intră într-un cort făcut din petice verzi şi albe, lăsându-l pe Will 


171 


şi pe familia sa în grija celor doi munteni. Escorta lor reapăru 
după câteva minute, urmat de un bărbat scund şi îndesat. Nu 
părea să aibă mai mult de treizeci de ani, cu toate că părul lui, 
tăiat foarte scurt, începuse deja să albească. Tenul său era 
închis la culoare iar pielea uscată era plină de cicatrice. Purta un 
mindir din piele, iar la cingătoare îi atârna un pumnal ce părea a 
fi foarte bine ascuţit. Le privi fără interes pe Ysenda şi pe fete, 
se opri pentru scurtă vreme asupra lui David, apoi se uită la Will. 

— Aveau asta cu ei, Gray, spuse bărbatul solid, dându-i 
săculeţul pe care îl luase atunci când căutaseră prin bagajele 
lor. Era săculeţul pe care îl tăiase Will de la cingătoarea 
perceptorului de taxe, adăugând la banii din el, înainte de 
plecare, şi pe cei ai lui Duncan. 

Bărbatul pe nume Gray îl cântări în mână. 

— Destul de greu. 

— Sunt ai tatălui meu, spuse David, făcând un pas în faţă. 

Bărbatul solid ridică bâta, iar Ysenda ţipă la fiul ei. 

— Taică-tu ar trebui să-ţi spună să-ţi ţii fleanca, spuse Gray, 
uitându-se iarăşi la Will. 

— El e unchiul meu, răspunse David mânios. 

— Cum de-au ajuns nişte oameni ca voi prin pădurile Selkirk, 
având saci plini cu aur, doi cai şi o armură de cavaler? E foarte 
periculos să te aventurezi departe de casă fără apărare. Gray îl 
privi pe tovarăşul său, făcând o grimasă. Nici nu ştii peste cine 
poţi să dai, nu-i aşa, Adam? 

— Suntem protejaţi, replică David, înainte ca Will să poată 
răspunde. 

— De către cine? Gray râse când privirea lui David îl indică pe 
Will. De el? Mai are trei ani şi dă ortu’ popii. Bine, e greu să-ţi 
dai seama pe sub toată claia aia de barbă. Ai rămas fără brici, 
bătrâne? 

— Nu vrem să vă facem necazuri, spuse Will, punând o mână 
pe umărul lui David în semn de avertisment. Simţi încordarea 
nepotului său. Am fost nevoiţi să căutăm adăpost în pădure 
după o sfadă cu englezul care venise să adune taxele. 

— Cred că a fost o luptă pe cinste de-aţi plecat cu tot cu 
femeile astea. 

— Perceptorul şi oamenii săi au fost ucişi. 


172 


Bărbatul zâmbi, dar era clar că atitudinea sa se schimbase. 

— Tu l-ai ucis? 

După ce Will încuviinţă cu o mişcare din cap, Adam râse 
zgomotos. 

— impreună cu câţi soldaţi? 

— Se descurcă şi singur, spuse David cu brutalitate. E 
templier. 

Zâmbetul lui Gray dispăru. Se uită la Will, apoi îi făcu un semn 
camaradului său. 

— Păzeşte-i. Se întoarse şi dispăru în umbră. 

— Îmi pare rău, murmură David ca răspuns la expresia 
înfuriată de pe chipul lui Will. Ridică din umeri cu încăpățânare. 
Oricum ar fi aflat. 

Aşteptară în linişte multă vreme, aşa cum li se păru lor, însă 
nu trecură decât câteva minute când îşi făcură apariţia doi 
bărbaţi. Unul era Gray, care părea foarte serios acum. Celălalt 
era unul dintre cei mai masivi oameni pe care îi văzuse Will 
vreodată. 

Bărbatul acela nu era doar foarte înalt, ci şi foarte lat în 
umeri; braţele şi picioarele sale erau musculoase, gâtul gros, 
avea capul pătrat şi părul neîngrijit. În ciuda staturii 
impresionante, se deplasa cu agilitate, însă faptul să se simţea 
în deplină siguranţă îl făcea să pară molatic. Purta o tunică 
simplă, albastru-închis, pe sub care Will văzu armura groasă, iar 
părul şaten şi lung se revărsa peste umeri, răsucit la tâmplă din 
pricina transpiraţiei. Părea să aibă în jur de douăzeci şi cinci de 
ani. 

— Cred că el e, spuse David în şoaptă, uitându-se la Will cu 
respect şi teamă în acelaşi timp. 

Uriaşul se opri în faţa lor. Îl cântări atent din priviri pe Will. 

— Cum te cheamă? 

— Campbell? întrebă bărbatul îndesat, după ce Will răspunse. 
De unde eşti? 

— Taci, Gray, spuse gigantul. 

— Bunicul meu a părăsit pământurile familiei sale din Argyll 
cu mult timp în urmă, replică Will. lar eu am plecat din Scoţia 
când eram băiat. 


173 


— Gray mi-a spus că eşti templier. Gigantul se uită la Ysenda, 
care o îmbrăţişa pe Alice, muşcându-şi buzele. Unde ţi-e 
mantia? 

Will n-ar fi vrut să-i povestească necunoscutului totul. Se 
simţea epuizat, flămând şi neîncrezător, însă nu avea altă 
opţiune. De altfel, nu acesta fusese motivul pentru care venise 
aici? Ysenda avea dreptate: voia să-i găsească pe aceşti 
oameni. 

Treptat, începu să vorbească, că fusese comandantul 
templierilor în Ţara Sfântă, apoi se întorsese în Apus şi 
dezertase. | se părea straniu să vorbească cu aceşti tâlhari 
despre asemenea lucruri, acolo, în mijlocul pădurii, când 
începea să se lase seara. Din când în când, gigantul îl întrerupea 
şi îi punea diverse întrebări, lucru care îi aminti lui Will de proba 
pe care o dăduse înainte de a fi făcut cavaler în urmă cu 
douăzeci şi şapte de ani. Însă seria de întrebări care îi fură 
adresate păreau să fie ceva mai simple, mai barbare, cu toate 
că tâlharii le luau în serios, de parcă ar fi fost cavalerii cine ştie 
cărui ordin, şi îl puneau la încercare pentru a vedea dacă putea 
fi primit în rândurile lor. Atunci când vorbi despre asedierea 
Edinburghului şi despre moartea lui Duncan, în jurul lor se 
adunaseră o mulţime de umbre, luminile tremurătoare ale 
torţelor părând a fi licurici printre copaci. 

— De ce ai venit aici? 

Gigantul vorbea cu aceeaşi asprime ca la început, însă Will 
văzu în ochii tânărului bărbat ceva nou: o scânteie de 
recunoaştere sau poate de înţelegere. 

— Nu te pot primi. Bărbatul arătă spre tabără cu mâna sa 
mare. Toată lumea munceşte aici. Chiar şi cei care nu luptă au 
ceva de făcut. 

— Dar armata aceasta nu continuă să crească, pe măsură cei 
se alătură alţii? Cu siguranţă îi primeşti, nu-i aşa? 

— Primesc soldaţi încă în putere, răspunse gigantul, dând din 
cap către David. Le privi pe fete şi pe Ysenda. Insă nu-mi permit 
să accept nişte mâini-moarte. Tonul vocii sale nu exprima 
nicidecum răutate, ci doar francheţe. Chiar şi aşa, Ysenda păru 
furioasă. 


174 


Will nu-şi putu da seama dacă sora lui se înfuriase pentru că 
fiul ei tocmai fusese recrutat ori pentru că rămăsese fără fete. 

— Sora şi nepoatele mele ştiu să facă multe lucruri. Au fost 
bine educate. Ştiu să gătească şi să coasă, să scrie şi să 
citească. 

Gigantul nu răspunse. 

Gray rupse tăcerea. 

— Ne-ar prinde bine puţin ajutor pentru pregătirea mâncării. 
Nevasta lui Adam ar arde şi zăpada dacă ar putea-o găti. 

Bărbatul solid îi aruncă o privire plictisită. 

După o altă lungă pauză, gigantul consimţi. 

— Bine. Dar va trebui să depuneţi mult efort. Toţi, adăugă el, 
uitându-se cu înţeles la Alice, care-şi ascunsese faţa la pieptul 
Ysendei. Gray, găseşte-le un loc unde să doarmă. Tu nu, îi spuse 
lui Will. Mă poţi ajuta cu ceva mai întâi. Vino. Plecă cu paşi mari 
în direcţia opusă, aplecându-se pentru a evita crengile joase. 

Will dădu din cap înspre David, asigurându-l că va fi bine, apoi 
se luă după uriaş, observând că Adam venea în urma lor. 

— Când mi-a zis Gray că eşti templier, am crezut iniţial că ai 
venit după el. Cineva din ordinul tău se află printre noi, îl lămuri 
gigantul. 

Will se opri. 

— Atunci poate că ar fi mai bine dacă nu l-aş întâlni. După 
cum ţi-am spus, am dezertat. 

— E prizonier, nu oaspete. Ne gândeam să cerem o 
răscumpărare, dar aş vrea să ştiu cât valorează. 

Uriaşul smulse o torţă din pământ şi se îndreptă către o zonă 
în afara taberei. 

Trecură pe lângă un grup de oameni, care luară poziţia de 
drepţi când se apropiară, confirmându-i lui Will faptul că David 
avea dreptate: gigantul, care încă nu-şi spusese numele, putea 
fi William Wallace, liderul mişcării de rezistenţă a scoţienilor. In 
faţa lor, Will văzu o cuşcă din lemn, construită în jurul câtorva 
copaci. Înăuntru, luminaţi de lumina gălbuie a torţei, se aflau în 
jur de doisprezece bărbaţi, unii dintre ei stând întinşi pe pământ, 
iar ceilalţi rezemaţi cu spatele de arborii de care erau legaţi. 


175 


Unul dintre ei încercă să se ridice, însă funia legată de piciorul 
lui era prea scurtă, astfel încât nu reuşi decât să se aşeze în 
genunchi. 

— Vreau să vorbesc cu şeful vostru! Habar n-aveţi cine sunt! 

— Tacă-ţi fleanca, câine englez ce eşti, mârâi Adam, venind 
din spatele lui Will. 

— Trezeşte-l, spuse gigantul, arătând pe cineva încovrigat la 
pământ ceva mai departe de ceilalţi. 

Unul dintre bărbaţii care păzeau cuşca se duse într-acolo şi-l 
împunse cu o suliță pe cel indicat. Când simţi vârful ascuţit, 
omul se ridică în picioare, ţipând. 

Will văzu că purta o tunică roşu cu negru, ochii căprui ascunşi 
de claia de păr erau înspăimântați, iar barba îi era netîngrijită. 
Făcu câţiva paşi înainte. 

— Simon? 

— Îl cunoşti? întrebă uriaşul, atent dintr-odată. 

Will se uită în spatele său, simțind că Adam se apropia, 
rotindu-şi bâta. 

— Ai venit să-l salvezi? Mai sunteţi şi alţii? 

— Nu. Will se uită la Simon, care stătea în genunchi, privindu-l 
uimit. Se întoarse către bărbatul despre care credea că e 
Wallace. Nu l-am mai văzut de când am plecat din Paris, cu 
optsprezece luni în urmă. Ai cuvântul meu de onoare. 

Wallace îl privi cu atenţie, ochii săi strălucind puternic în 
lumina torţei, apoi dădu din cap înspre Adam, care-şi cobori 
bâta. 

— Unde l-aţi găsit? Will îşi dădu seama că nu putea să-l 
privească pe Simon, care îl striga, vocea sa răguşită fiind plină 
de bucurie. 

— Câţiva cercetaşi l-au găsit acum câteva luni. A refuzat să 
ne spună ce căuta aici de unul singur, aşa că am crezut că eo 
iscoadă. Din fericire, oamenii mei au avut inspiraţia de a-l aduce 
aici legat la ochi. l-am pus câteva întrebări. N-am reuşit decât 
să-l facem să urle de durere, dar asta însemna că l-am fi putut 
da la schimb contra câtorva monede de aur, fără să ne poată 
compromite ascunzătoarea. Voiam să te întreb cam cât crezi că 
valorează pentru ei, dar, având în vedere că-l cunoşti, spune-mi 
dacă e apreciat în cadrul ordinului. 


176 


— E grăjdar. Nu e spion. 

— Ce caută un grăjdar din Paris tocmai aici? 

De data asta Will îl privi pe Simon cu seriozitate. 

— Cred că mă căuta pe mine. 

Simon era prea departe pentru a auzi ce spuneau, 
întinse gâtul când îl văzu pe Will întorcându-se către el. 

— Will! Spune-le să-mi dea drumul! 

Ceilalţi prizonieri începură şi ei să strige, cerând să fie 
eliberaţi. 

— Voi pune chezăşie pentru el, îi spuse Will lui Wallace. Nu vă 
va face niciun fel de probleme. 

— E suficient că e englez, mârâi Adam. 

Wallace nu răspunse. 

— Ai banii noştri, caii cumnatului meu şi armura, continuă 
Will. Toate astea valorează cel puţin cât zece sergenţi. 

— Tu ai spus-o, avem deja astea, replică Adam. Şi putem 
scoate mai mult pentru el. Ai zis că e grăjdar. Asta înseamnă că 
e valoros. 

— Exact. Will îl arătă cu mâna pe Simon, însă continuă să-l 
privească pe Wallace. Nimeni nu ştie mai multe despre cai decât 
el. Chiar tu ai spus că îl ţineţi prizonier de câteva luni, ceea ce 
înseamnă că nu vă doreaţi cu disperare răscumpărarea. Măcar 
lasă-l să-şi dovedească valoarea. V-ar fi de folos. Dacă nu va fi 
aşa, atunci poţi păstra aurul şi ne poţi vinde pe amândoi 
Templului, fără să pierzi nimic. 

— Dezlegaţi-l, spuse Wallace, făcând un semn unuia dintre cei 
care păzeau prizonierii. 

— William, nu, protestă Adam. 

— Am petrecut destulă vreme în compania soldaţilor englezi 
ca să-mi dau seama dacă sunt minţit, vere, replică Wallace. 
Cred că spune adevărul. 

Ceilalţi prizonieri începură să protesteze când văzură că 
Simon fusese eliberat, dar fură repede reduşi la tăcere de 
suliţele paznicilor. 

Simon ieşi şchiopătând. Pe sub murdăria de pe faţă se puteau 
vedea câteva vânătăi atunci când păşi în lumina torţei. 

— Will. Slavă Domnului! 


însă îşi 


177 


Will îl apucă de braţ, ignorând fiorul de durere care îl 
cutremură pe grăjdar, şi-l duse cât mai departe de Wallace şi de 
ceilalţi, care continuau să-l privească cu atenţie. 

— Ce cauţi aici? 

— Am venit după tine. Robert m-a transferat la Balantrodoch. 

Will strânse din dinţi când auzi felul în care răspunsese Simon, 
de parcă grăjdarul ar fi fost surprins de întrebarea lui, de parcă 
motivul lui ar fi fost de la sine înţeles. 

— De ce? 

Sentimentul de uşurare a lui Simon se transformă în confuzie. 

— Ai părăsit Templul, Will. Credeai că nu voi încerca să aflu 
motivul pentru care ai făcut-o? 

— Am crezut că-mi vei respecta decizia. 

— Respect? întrebă Simon, confuzia fiind înlocuită acum de 
mânie. Ce să respect? Faptul că ai dezertat şi ţi-ai părăsit fraţii, 
prietenii, fiica? Ştiu că moartea lui Elwen te-a îndurerat profund, 
dar acesta nu e un motiv pentru a dezerta ca un laş şi... 

Will îl lovi pe Simon în faţă, făcându-l să tacă. Acesta se lovi 
de copacul din spatele său, agăţându-se de el ca să nu cadă. 

Will încremeni când îl văzu pe Simon ducându-şi mâinile la 
faţă. Pe tunica sa prea largă pentru corpul slăbit de bătăi şi 
înfometare apăruseră pete de sânge. Lui Will începu să-i fie 
ruşine pentru ce făcuse, şi-şi desfăcu pumnii. 

— Simon. 

Făcu un pas în direcţia prietenului său, apoi se opri pentru că 
nu putea să-i ceară iertare. Dacă ar fi făcut-o, ar fi însemnat că 
Simon avea dreptate într-un fel. Şi el nu putea să facă asta, nu 
după atât timp, după efortul supraomenesc pe care îl făcuse 
pentru a-şi îngropa trecutul. Nu-i ceruse să vină în căutarea lui, 
ca un câine de vânătoare. Nu voia să-l vadă acolo. Lăsându-l pe 
Simon sprijinit de copac, Will se întoarse şi plecă. 


178 


Pădurea Selkirk, Scoţia 
25 august 1297 


Simon străbătuse tabăra, intenţionând să ajungă la adăpostul 
lui Will. Chiar de la distanţă, văzu că era pustiu, pătura de lână 
fiind adunată grămadă sub acoperişul din crengi şi frunze. Se 
opri în faţa lui, uitându-se împrejur. Câţiva bărbaţi erau adunaţi 
ici-colo în grupuri, aţâţând focurile, alţii înaintau printre şirurile 
de adăposturi cărând lemne sau ciubere pline cu apă. Nici urmă 
de Will. După câteva momente, Simon se aşeză pe iarba plină 
de rouă şi se rezemă cu spatele de un copac. Se trezise cu 
câteva ore în urmă, gândindu-se ce avea să spună, iar acum era 
pregătit, chiar dornic să vorbească. Însă acum toate cuvintele îi 
rămaseră pe limbă. 

Trecuse o lună de când Will ajunsese în tabăra rebelilor şi-l 
scosese din cuşca lui Wallace. În următoarele săptămâni, 
prietenul său abia dacă îi vorbise, evitându-i întotdeauna 
privirea, aşezându-se la masă de cealaltă parte a focului. Simon 
crezuse că Will se simţea vinovat. Vânătaia de pe faţa lui 
dispăruse după câteva săptămâni şi el sperase că la fel se va 
întâmpla şi cu indiferența lui Will. La drept vorbind însă, Will 
începuse să-l evite tot mai mult, până când Simon înţelese că 
speranţele lui fuseseră lipsite de temei. Will pur şi simplu nu 
voia ca el să fie acolo, iar lovitura aceea fusese intenţionată. 

Noaptea trecută, gândindu-se iarăşi la ceea ce trebuia să 
facă, pentru câteva momente cântărise posibilitatea de a se 
întoarce în Paris, însă, oricât de mult i-ar fi plăcut să se afle din 
nou în grajduri, în deplin confort şi siguranţă, ştia că o 
asemenea opţiune nici nu intra în discuţie. Dacă ar fi plecat 
acum, se îndoia că l-ar mai fi văzut vreodată pe Will, iar acesta 
era un gând cu care nu se putea împăca. Îl iubea pe Will ca pe 
un frate, şi în multe alte feluri pe care nu le înţelegea pe deplin, 
iar viaţa fără el îi părea de neconceput. Singurul lucru pe care îl 
putea face era acela de a-l convinge pe Will să se întoarcă la 


179 


Paris cu el, şi singurul mod prin care ar fi putut reuşi asta era să- 
i recâştige încrederea. 

Ceva mai devreme, ajunsese la concluzia că, pentru a face 
aşa ceva, trebuia să accepte decizia lui Will. Trebuia să meargă 
unde se ducea el şi să facă tot ce făcea el, chiar dacă asta ar fi 
însemnat să lupte în războiul despre care toţi spuneau că e 
iminent. Mai participase la un război, alături de Will, şi 
supravieţuise. Toate cele întâmplate în Acra, precum şi 
încarcerarea sa de către scoţienii care îl torturaseră îl făcuseră 
mai puternic. E adevărat că nu era un luptător iscusit, însă avea 
mai multă forţă decât mulţi bărbaţi şi ştia să se folosească de 
ea. Nu făcuse atâta drum pentru ca acum să se întoarcă. 

Simon îşi ridică privirea când fu acoperit de o umbră. 

Era David. Tânărul ţinea un arc în mână. 

— Vrei să vii la vânătoare? 

Simon privi adăpostul pustiu, apoi se ridică şi îşi scutură 
pantalonii. Avea să-i comunice lui Will decizia pe care o luase 
ceva mai târziu. 

XXX 

Apa cu care se spăla pe faţă şi pe gât îngheţa pielea lui Will. O 
lăsă să se prelingă pe piept, în timp ce apa din lighean începu 
să-i reflecte chipul. Încetişor, ridică sabia şi şi-o puse pe obraz, 
metalul fiind mai rece decât apa. O trecu peste barbă, 
înlăturând ultimele fire negre de păr, însă acolo unde apăsa mai 
tare îi curgea sânge. 

Când termină, îşi curăţă sabia, simțindu-se ciudat de gol şi de 
expus. Nu-şi mai privise chipul fără barbă de la vârsta de 
optsprezece ani. Dar numai bătrânii purtau barbă, bătrânii sau 
templierii, şi el nu era niciuna, nici alta. 

Luându-şi cămaşa de corp, Will începu să meargă prin 
poieniţa tăcută, de-a lungul malului râului. Odată cu ivirea 
zorilor se lăsase ceața, aburii ei rătăcind printre copaci. Soarele 
străpungea cu greu frunzişul des. Aerul era plin de umezeală, 
încărcat de mirosul puternic al ierbii. Auzi râsete în depărtare. 
Un grup de femei se adunaseră pe pietrele din jurul unui iaz 
format pe cursul râului, spălând haine. În tabără erau destul de 
mulţi copii, iar cele câteva femei erau soțiile sau fiicele celor 
care fuseseră declaraţi tâlhari în oraşele pline de soldaţi englezi 


180 


pe care le părăsiseră, temându-se pentru siguranţa familiilor lor. 
Alice şi Margaret stăteau una lângă cealaltă, frecând de 
bolovani hainele ude, de fiecare dată când le întorceau sau le 
presau de pietre auzindu-se o plesnitură. Ysenda se afla la ceva 
distanţă de el, lângă o tânără cu păr roşcat, împletit în cozi lungi 
pe spate. 

Se părea că sora lui trecuse peste suferinţa provocată de 
moartea lui Duncan, însă Will se gândi că probabil îşi ascundea 
amărăciunea în încercarea de a face mai uşoară durerea fetelor. 
Cu toate acestea, simţea că ea găsise mângâiere în pădure; 
departe de viaţa de odinioară şi de violenţa din pricina căreia 
ajunsese aici, la adăpostul îndatoririlor zilnice şi al camaraderiei. 
Până şi Alice şi Margaret erau mai liniştite acum, după ce se 
obişnuiră cu ritmul alert al zilelor. 

Femeile îşi ridicară privirile când se apropie. Ysenda fu uimită 
să vadă înfăţişarea schimbată a lui Will. Tânăra cu păr roşcat, 
care se numea Christian, zâmbi. Salutându-le cu o scurtă 
mişcare din cap, Will se îndepărtă de râu, îndreptându-se către 
luminişul de unde se auzeau sunete de ferăstrău şi lovituri de 
ciocan ce spărgeau liniştea. Acolo, se întrezăreau prin ceaţă 
nişte forme uriaşe: conturul maşinilor de război construite pe 
jumătate. Aerul era colorat în verde din pricina răşinii de pin. Se 
auzi un strigăt, apoi un trosnet puternic atunci când un copac se 
prăbuşi la pământ. Merse mai departe, trecând pe lângă un grup 
de bărbaţi care trăgeau cu arcul în ţinte fixate pe copacii din 
depărtare, apoi pe lângă câţiva tineri pe care un scoţian din 
regiunea muntoasă îi învăţa cum să folosească lancea. 

Ajungând în zona în care fusese campat, Will îşi aruncă flanela 
peste o creangă. Văzu că adăposturile lui David şi Simon erau 
goale şi se gândi că plecaseră la vânătoare. După ce îi dădu 
înapoi sabia celui de la care o împrumutase, îngenunche pe 
iarba umedă şi rosti Tatăl Nostru, rugăciune pe care învățase să 
o spună de fiecare dată când se afla pe câmpul de luptă şi nu 
putea să participe la cele şapte slujbe. Erau unele lucruri la care 
nu putea să renunţe. 

Când rostea ultimele cuvinte, Will simţi că cineva se apropia 
de el. Intorcându-se, văzu un bărbat adus de spate, îmbrăcat cu 
o mantie cu glugă. 


181 


— Bună dimineaţa, părinte. 

Se ridică în picioare, depăşindu-l cu mult în înălţime pe 
bărbatul cu care i se făcuse cunoştinţă în urmă cu două 
săptămâni, John Blair, capelanul lui Wallace. 

— Îmi cer scuze că ţi-am întrerupt rugăciunea, spuse John cu 
voce joasă. 

— Terminasem. 

— Mă întrebam, William, de ce nu te alături celorlalţi la slujba 
din capela mea. Ai fi bine-venit. 

Will se strădui să nu izbucnească în râs; biserica capelanului 
era un luminiş în pădure, altarul fiind aşezat pe o cioată. 

— M-am obişnuit să mă rog de unul singur, dar îţi mulţumesc. 

— Atunci poate că ai putea vorbi la una din predicile mele 
despre bărbaţii care au luptat în Ţara Sfântă, se aventură John, 
văzând că Will voia să se îndepărteze. l-ai însufleţi. 

— Să-i însufleţesc? Will se întoarse. Ţara Sfântă nu e paradisul 
pe care îl caută ei. Ne-am pângărit crucile şi săbiile acolo. Ce le- 
aş putea spune pentru a le oferi speranţă când nu pot vorbi 
decât despre moarte şi orori? Dacă rapoartele iscoadelor sunt 
corecte, iar armata engleză se apropie, atunci vor afla ei înşişi 
asemenea lucruri. 

John se încruntă. 

— Până acum, bărbaţii aceştia au ţinut piept unor forţe 
superioare numeric. 

Will îşi cobori vocea. 

— Nu pun la îndoială vitejia lor, însă au câştigat toate luptele 
prin viclenie, atacând prin surprindere garnizoane nepregătite şi 
caravane de aprovizionare. 

— Au cucerit Perth şi Glasgow. Tonul liniştit al lui John deveni 
aspru. l-au alungat pe englezi din Scone, l-au răsturnat pe 
nemernicul acela, şeriful de Lanark, şi i-au ucis pe cincizeci 
dintre oamenii săi. 

Will ascultase povestindu-se aceste întâmplări aproape în 
fiecare noapte de la sosirea în tabără şi de fiecare dată, cu 
fiecare butoi de vin căruia i se dădea cep, multe dintre ele fiind 
furate de la englezi, istorisirile deveneau tot mai lugubre şi mai 
ciudate. La început, Will fusese impresionat. Pe când se afla la 


182 


moşie, auzise prea puţin despre ele şi nu ştia că revolta fusese 
atât de puternică şi că se întinse atât de mult. 

Răscoala începuse în adevăratul sens al cuvântului primăvara 
trecută, fiind condusă în sud de Wallace, iar în nord de un tânăr 
nobil, Andrew de Moray, al cărui tată fusese un justiţiar al 
Scoției. Nu după mult timp, întregul regat se ridicase împotriva 
cotropitorilor. Wallace şi armata lui lansaseră atacuri riscante 
asupra oraşelor Perth şi Glasgow, precum şi asupra altor aşezări 
aflate sub controlul armatei engleze, apoi se retrăseseră rapid în 
sălbăticia regiunii Selkirk, încărcaţi cu prăzi. Acum, magnații 
Scoției începuseră să ia în considerare lucrurile acestea, 
abandonându-şi domeniile pentru a se alătura revoltei. 

Will voia să fie şi el impresionat de victoriile lui Wallace şi ale 
oamenilor săi, să fie la fel de plin de încredere şi determinare. 
Acesta fusese motivul pentru care venise aici: să-şi găsească un 
nou ţel, să continue lupta sa cu Edward, şi poate că l-ar fi găsit 
dacă n-ar fi venit Simon. Grăjdarul se întorsese în viaţa lui ca o 
umbră, un memento al tuturor lucrurilor pe care încercase să le 
uite: durerea, amintirile, sarcinile de care se lepădase şi povara 
îndatoririlor sale. Privind chipul iscoditor al lui John Blair, Will 
simţi aceeaşi presiune apăsându-l. 

— Wallace şi oamenii săi au cucerit oraşe pline de oameni 
asupriţi, disperaţi să scape de stăpânirea englezilor. N-au luptat 
în câmp deschis împotriva unei armate de o mie de cavaleri. 

— Nu e lucru uşor recâştigarea libertăţii noastre, replică John, 
după o pauză. Cu toţii ştim asta. Trupurile noastre au vărsat 
mult sânge pentru asta, iar spiritul nostru a fost şi el chinuit. 
Capelanul îl privea gânditor, aproape trist. Dar toţi cei de aici 
cred că au ceva ce ţie îţi lipseşte. 

— Ce anume? 

— Credinţă. John îşi plecă capul înainte ca Will să poată 
răspunde. Capela mea e mereu deschisă dacă îţi vei schimba 
părerea. O zi bună. 

Will îl privi îndepărtându-se, o parte din el luptând cu 
îndoielile sale, vrând să creadă că preotul avea dreptate, iar 
scoţienii puteau învinge, căci avea neapărat nevoie de o victorie 
după înfrângerea suferită la Edinburgh. Insă de când se aflase 
că armata engleză, sub conducerea lui Cressingham şi a lui 


183 


Warenne, părăsise Berwickul şi înainta, Will părea să cedeze în 
faţa  nesiguranţei. Se confruntase cu armata aceea. Spre 
deosebire de Wallace şi câţiva camarazi de-ai săi, fii de cavaleri, 
instruiți să lupte, majoritatea răsculaților erau păstori şi fermieri, 
fierari şi negustori. Oricât de curajoşi ar fi fost conducătorii ei, 
adunătura aceea nu putea ţine piept armatei engleze. 

Îmbrăcându-se cu o flanelă uscată, Will se îndreptă către 
corturile din mijlocul taberei, hotărât să vorbească cu Wallace. Il 
găsi pe tânărul uriaş vorbind cu generalii săi. Formau un grup 
pestriţ, cu toţii fiind răniţi în războaie şi murdari, însă râdeau 
relaxaţi, aşezaţi cu toţii în jurul unui foc ce arunca scântei, 
deasupra căruia se afla un ceaun din fier. Will simţi mirosul 
cărnii de vânat şi al ierburilor aromate şi atunci îşi dădu seama 
că îi era foame. David omorâse cerbul săptămâna trecută. In 
culmea fericirii, nepotul său îi povestise cum Wallace afirmase 
că lovitura aceea fusese cea mai frumoasă din câte văzuse 
vreodată. 

— Nu, zicea Adam, dând din cap. Aia a fost atunci, în Ayr. 
Luptătorul acela. 

Gray chicoti. Wallace zâmbi, fără să spună nimic. Will se opri 
la câţiva paşi, ezitând să vorbească în faţa tuturor. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Stephen, un războinic din Irlanda. 

— Era un soldat englez în oraş, un luptător, care se lăuda că 
poate învinge pe oricine, spuse Adam. Trebuia să plăteşti ca să 
poţi lupta cu el. Cât era, vere? întrebă el, uitându-se la Wallace. 
Trei penny? 

— Patru, răspunse Gray, înainte ca Wallace să poată spune 
ceva. 

— Ei bine, William a plătit opt, continuă Adam, rânjind. Şi i-a 
rupt spinarea idiotului. 

— Dumnezeule, bâigui Stephen. 

— Prietenii ăluia au sărit pe el şi William a omorât şapte. 

— Am ucis doar trei, spuse Wallace, vocea sa groasă făcându- 
i pe toţi să tacă, şi ai uitat să menţionezi partea în care m-au 
băgat în temniţă. M-au torturat vreme de cinci săptămâni. M-au 
înfometat şi m-au bătut. Am simţit cum se scurge viaţa din 
mine, până când... Ridică din umeri. Până când am cedat. 

Toţi fură reduşi la tăcere. 


184 


— Se spune că ai murit, se aventură un camarad al lui 
Stephen. 

— E adevărat, răspunse liniştit Adam. 

— Fie că aşa s-a întâmplat sau nu, englezii m-au crezut mort, 
spuse Wallace, luând burduful cu apă pe care i-l dădu unul 
dintre bărbaţi. M-au aruncat într-o groapă cu bălegar. 

— Jigodiile, mărâi unul dintre soldaţi. 

— După cum se povesteşte, spuse Adam, continuând, o 
bătrână, o prietenă a mamei lui William, a auzit de moartea lui, 
căci englezii se făleau cu asta. l-a găsit trupul şi împreună cu fiii 
ei l-a luat pe un car ca să-l îngroape. Insă atunci când îl 
acoperea pe William cu linţoliul, a văzut că-şi mişcă ochii. L-a 
luat în casă şi l-a îngrijit împreună cu tânăra ei fiică până s-a 
întremat. Îi zâmbi lui Wallace. Spune tu, vere. 

Wallace luă o înghiţitură din burduf. 

— Bătrâna a încercat să mă hrănească cu lingura, dar eram 
prea slăbit pentru asta, aşa că a pus-o pe fiica ei să o facă. Se 
strâmbă. Tocmai născuse şi încă îşi alăpta copilul. 

Gray râse cu poftă şi ceilalţi îi ţinură isonul, ghicind ce avea să 
urmeze. 

— Să zicem că m-am trezit cu gura plină, adăugă Wallace. 

— Ce-a făcut? 

— A tresărit, apoi mi-a zâmbit şi mi-a spus că aproape se 
golise unul, aşa că mi l-a băgat în gură pe celălalt. 

— Dumnezeule, dar eşti un monstru pentru femei, Wallace, se 
plânse Stephen. Cum de le place o astfel de brută? 

— Are o sabie mare, răspunse Adam, arătând uriaşa sabie 
pentru două mâini care fusese sprijinită de copacul de lângă 
Wallace. Lama, care avea aproape un metru şi optzeci de 
centimetri de la vârf până la mâner, era mai înaltă decât 
majoritatea bărbaţilor din tabără. 

Se auziră alte hohote de râs, însă Wallace rămăsese tăcut 
după cuvintele rostite de Stephen. Zâmbetul de pe chip îi pierise 
aşa cum dispare soarele în spatele norilor, apoi devenise foarte 
serios. Se ridică în picioare, luă câteva burdufuri şi ieşi, lăsându-i 
pe ceilalţi să continue conversaţia. 


185 


După câteva clipe, Will se luă după el, ocolind corturile pentru 
a nu atrage atenţia celorlalţi. Grăbind pasul, îl ajunse pe 
Wallace, care se îndrepta către râu. 

Wallace se întoarse cu iuţeală şi-şi duse mâna la pumnal, apoi 
se relaxă. 

— Ce vrei? 

— Să-ţi vorbesc. Văzând că Wallace continuă să meargă, Will 
se duse după el. Cunoaşteţi multe poveşti despre acte de curaj 
şi măiestrie în luptă, tu şi oamenii tăi. 

— Nu sunt poveşti. 

— Sunt sigur că aceste lucruri chiar s-au întâmplat. Dar poate 
că vă încredeţi prea mult în reuşitele voastre din trecut. 

— Ar trebui să te întorci la antrenamente, Campbell. Armata 
engleză va fi în curând aici, iar nepotul tău mi-a spus că ai stat 
multă vreme departe de câmpul de luptă. 

— Ascultă-mă, spuse Will, postându-se în faţa lui Wallace, 
obligându-l să se oprească. Să baţi nişte gardieni într-o 
încăierare nu e acelaşi lucru cu a conduce o armată pe câmpul 
de bătălie. Cred că soldaţii tăi nu înţeleg pe de-a-ntregul cu ce 
se vor confrunta în iminentul război, ce sacrificii vor trebui să 
facă. 

— Sacrificii? întrebă Wallace, cu ochii plini de furie. Tu eşti cel 
care nu înţelege. Povestim toate astea pentru a ne îmbărbăta, 
pentru a ne face mai curajoşi. Nu le-ai ascultat pe celelalte, pe 
cele care ne trezesc în mijlocul nopţii, înfigându-şi ghearele în 
inimile noastre. Şi eu am fost căsătorit. Obişnuiam să merg la 
soţia mea deghizat, asta după ce am fost surghiunit pentru 
uciderea unui englez care a vrut să-i ia calul unchiului meu. 
Marion a înţeles asta. Fratele ei fusese ucis de soldaţi englezi, la 
fel şi tatăl meu. Avea optsprezece ani când a moştenit moşia 
tatălui ei, însă eu m-am căsătorit cu ea pentru spiritul ei, nu 
pentru zestre, aşa cum au spus englezii. Vocea îi era ca de 
gheaţă. După ce ne-am luat în secret, mi-a născut o fată. In 
timpul uneia dintre întâlnirile noastre, am fost urmărit de 
soldaţi, iar Marion m-a ajutat să scap. Când a refuzat să-i spună 
şerifului de Lanark unde sunt, ea şi fetiţa mea au fost ucise, aşa 
că am intrat în casa lui şi l-am omorât în timp ce dormea. Nu mă 
cunoşti, templierule, nici pe mine, şi nici pe oamenii mei. 


186 


— Nu sunt templier, spuse Will şovăind, fără să poată găsi 
consolare în faptul că viaţa lui semăna cu cea a lui Wallace. 

— Faptul că ţi-ai ras barba crezi că te schimbă? Wallace dădu 
din cap. Eşti tot un templier care şi-a rătăcit drumul şi eu rămân 
acelaşi văduv, fiu al unui tată care a murit încercând să-şi 
elibereze ţara. Toate astea sunt ascunse de pădurea cea deasă, 
însă nu se schimbă cu nimic. După ce vei fi rămas aici pentru 
mai multă vreme, vei înţelege. 

Wallace se îndepărtă, însă Will veni după el. 

— Tu şi oamenii tăi nu aţi înfruntat toată armata englezilor. 
Sunteţi trei mii. Ei sunt douăzeci de mii, dacă nu mai mulţi. 
Chiar crezi că îi puteţi învinge? Sau e vorba doar de răzbunare? 

— Chiar şi înainte ca Balliol să fie îndepărtat de pe tron, 
înainte ca el să se fi răsculat împotriva englezilor, oamenii lui 
Edward pustiau pământurile noastre. Câtă vreme tu te luptai în 
numele Domnului prin nisipurile alea, noi eram în război de 
şapte ani. Wallace începu să vorbească mai tare şi mai nervos. 
Când magnații Scoției i-au jurat credinţă lui Edward, făcându-l 
stăpân pe pământurile noastre, au lăsat de pază un lup. Unul 
flămând, turbat. Soldaţii englezi ne-au invadat oraşele şi 
cetăţile. Au considerat pământul acesta ca fiind al lor şi ne-au 
luat drept sclavii lor. Au spus că suntem sălbatici, neciopliţi. Ne- 
am plâns de asta şi ne-au redus la tăcere, întâi prin ameninţări, 
apoi cu pumnii şi săbiile. Nedorind să-şi pună în pericol 
proprietăţile, moşierii au închis ochii la toate violențele care au 
continuat să crească în intensitate. Acum şase ani, în apropiere 
de moşia din Ayrshire a familiei mele, câţiva copii aruncau cu 
pietre în cetatea în care se afla garnizoana englezilor. Cavalerii 
englezi de pe metereze i-au ucis. Patru băieţi şi o fată. Cel mai 
mare dintre ei avea doisprezece ani. În noaptea aceea, un grup 
de bărbaţi, printre care se aflau tatăl şi fratele meu, au atacat 
compania de cavaleri din cetate. Unii au reuşit să scape, însă 
cinci dintre ei au fost prinşi. Au fost spânzurați într-un copac din 
centrul oraşului. După aceea, englezii ne-au hăituit continuu. 
Apoi a avut loc bătălia de la Loudoun Hill. Acolo, tatăl meu a fost 
ucis, fiindu-i retezate picioarele. Wallace făcu o pauză. Nu ştii de 
ce luptă fiecare dintre noi. Cum ai putea? Tu n-ai fost aici. 


187 


Undeva în spatele lor răsunară copitele unor cai alergând în 
galop şi strigătele bărbaţilor. Wallace îşi făcu loc printre crengile 
joase ale copacilor, urmat îndeaproape de Will. Văzură doi 
călăreţi descălecând, înconjurați de Gray şi de ceilalţi. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Wallace. 

— Am aflat ce fac englezii, spuse Adam, apropiindu-se, în 
timp ce-l privea neîncrezător pe Will. Armata condusă de pungaş 
şi de John de Warenne se îndreaptă către Sterling. 

— Vor trece râul Forth pe acolo, spuse Wallace, dând din cap, 
apoi se vor îndrepta înspre nord, pentru a recuceri oraşele, pe 
care le-am eliberat de sub stăpânirea lor. Cred că vor încerca să 
învingă la Perth mai întâi, apoi la Dundee. Trase aer în piept, 
vocea sa devenind iarăşi calmă. Aşa că va trebui să-i înfruntăm 
la Stirling. 

— Iscoadele au adus şi alte veşti, continuă Adam, chipul său 
plin de cicatrice exprimând o nuanţă de triumf. Andrew de 
Moray şi armata sa vor să-şi unească forţele cu noi. 

Wallace rânji satisfăcut. 

— Adună oamenii, vere. ÎI privi iute pe Will. Plecăm. 


188 


14 


Tabăra englezilor, Stirling, Scoţia 
11 septembrie 1297 


John de Warenne, conte de Surrey, privi în jurul său ridicându- 
se în şa şi se încruntă. Soarele de dimineaţă lumina puternic, 
auriu. larba de sub copitele calului său strălucea, iar scânteierile 
de lumină care se reflectau din apa râului Forth îl orbeau. Aerul 
rece vestea sosirea toamnei, iar contele era bucuros că poartă 
peste armură şi bluză o mantie groasă din brocart albastru 
înflorat cu fire de aur. Simţea imediat frigul după ce se 
îmbolnăvise în timpul unei partide de vânătoare. Febra se 
transformase într-o răceală la plămâni care nu-i trecuse încă, iar 
acesta era ultimul loc în care şi-ar fi dorit să se afle, călare pe 
calul său în ţara asta îngrozitoare, având în spatele său armata 
engleză. 

— Dominicanii ar fi trebuit să se întoarcă până acum, răsună o 
voce puternică. Nu mai putem aştepta. 

De Warenne se încruntă şi mai mult atunci când Hugh 
Cressingham veni alături de el pe calul său murg. Era un animal 
masiv, cu picioare puternice, potrivite pentru lansarea unui atac. 

De când fusese numit trezorier al Scoției, Cressingham se 
transformase dintr-un preot durduliu şi plin de sine într-un 
funcţionar obez şi arogant. Fusese nevoie de patru oameni 
pentru a-l urca pe cal, câţiva arcaşi galezi râzând pe înfundate 
uitându-se la scutierii care se căzneau să-l ridice, gâfâind. 
Cocoţat pe şaua deosebit de largă şi îmbrăcat cu o armură 
strălucitoare, Cressingham arăta ca un trântor uriaş. In ciuda 
frigului, faţa îi era îmbrobodită de sudoare, iar cureluşa de la 
coif dispăruse printre inelele de grăsime de sub bărbie. Nici de 
Warenne nu mai era la fel de slab ca în tinereţe, însă pe sub 
burduhan încă mai era plin de muşchi. Broscoiul cel umflat de 
lângă el n-avea de ce să fie îmbrăcat cu armura unui cavaler, 
darămite să mai şi comande miile de soldaţi care staţionau pe 
câmpiile dintre malurile râului Forth şi burgul Stirling. 

— Atacăm când voi da eu ordinul, replică grosolan contele. 


189 


Cressingham ridică din sprâncene. 

— Chiar aşa? Pentru că mie mi s-a părut că deja l-ai dat. 

De Warenne îl privi mânios, însă nu-l putea contrazice; 
Cressingham avea dreptate, dăduse ordinul de atac noaptea 
trecută, iar în acea dimineaţă, odată cu ivirea zorilor, primele 
linii de soldaţi trecuseră ordonaţi peste podul de lemn construit 
peste râu. Cei trei sute de arcaşi galezi fuseseră urmaţi de cinci 
mii de infanterişti, cu toţii străbătând zgomotos podul îngust de 
deasupra apelor negre ca smoala. Când toţi ajunseseră de 
cealaltă parte a podului, soarele răsărise deja, însă de Warenne 
încă se odihnea în cortul său. Fără să primească suport din 
partea grosului armatei, avangarda se întorsese, trecând iarăşi 
podul, soldaţii bombănind nervoşi. 

Contele dăduse vina pe boală pentru apatia sa, însă chiar 
dacă acest lucru era în parte adevărat, exista un alt motiv, mult 
mai important, pentru care întârziase ordinul de traversare a 
podului şi cu cealaltă parte a armatei. În ultimele două zile, 
plouase continuu, iar împrejurimile fuseseră în permanenţă 
învăluite într-o ceaţă groasă, acoperind colinele şi reducând 
vizibilitatea. Insă odată cu ivirea zorilor, terenul din faţa lor 
începuse să se distingă mult mai uşor, iar de Warenne ezita 
acum. 

Pe câmpia de la baza castelului Stirling, care se înălța 
cutezător în vârful stâncii, pământul era tare şi drept. Însă după 
trecerea podului, el însuşi o piedică, căci nu-l puteau traversa 
foarte mulţi soldaţi în acelaşi timp, câmpurile de lângă marele 
râu şerpuitor erau moi şi nepotrivite pentru cavaleria grea. De la 
capătul podului, peste terenul mlăştinos, şerpuia un drum 
pietruit, ajungând până la piscul stâncos cunoscut sub numele 
de Abbey Craig, pe care îl puteau vedea de la distanţă. Pe 
drumul acela nu puteau trece decât patru cavaleri, înaintând 
unul lângă celălalt. Când soarele începu să se reflecte din 
coifurile şi lăncile vizibile în depărtare, deveni limpede că 
scoţienii se aflau pe o coastă puţin abruptă, aflată la mai puţin 
de un kilometru şi jumătate către nord, chiar în stânga stâncilor 
Abbey Craig. În spatele armatei scoțiene se vedeau întunecatele 
coline Ochii, golaşe şi stâncoase în lumina soarelui de 
dimineaţă. Pentru a ajunge la vrăjmaşi, armata lui de Warenne 


190 


ar fi trebuit să treacă podul, să traverseze lunca mlăştinoasă pe 
drumul de piatră îngust şi expus atacurilor, apoi să lupte în 
pantă. Era o perspectivă de neinvidiat. 

— Cu cât întârziem mai mult, cu atât vom consuma mai multe 
resurse, spuse Cressingham, spărgând tăcerea apăsătoare în 
care se cufundase de Warenne. Regele Edward vrea ca revolta 
să fie înăbuşită cât mai repede posibil, pentru ca apoi să-şi 
concentreze eforturile în Flandra. Acestea au fost ordinele. lar 
soldaţii noştri nu mai au răbdare. Întinse mâna umflată, arătând 
în spatele său. Noii cavaleri sunt dornici de luptă. Să-i lăsăm să 
atace. 

Contele şi-ar fi dorit să-l arunce din şa pe grăsanul trezorier, 
însă reuşi să-şi stăpânească nervii. Cressingham acceptase cu 
bucurie numirea sa şi, chiar dacă circulau zvonuri cum că lua o 
parte din ceea ce adunau şerifii, încă era în grațiile lui Edward. 
De Warenne, însă, îşi petrecuse timpul ca locţiitor al regelui în 
Scoţia la reşedinţa sa din Yorkshire, participând la partide de 
vânătoare şi ospeţe, având prea puţină grijă de regatul peste 
care era stăpân. In condiţiile absenței sale, Cressingham 
devenise ochii şi urechile lui Edward în Scoţia şi, oricât de mult |- 
ar fi disprețuit, de Warenne nu putea face altceva decât să-i 
asculte sfatul. Cressingham trimisese deja o companie înapoi în 
Berwick pentru a economisi fonduri. Avea puterea să facă şi mai 
mult rău, dacă era forţat. 

— Să mai aşteptăm o oră. Dacă dominicanii nu se vor fi întors 
până atunci, trecem râul. 

Fără să-i permită lui Cressingham să răspundă, John de 
Warenne îşi întoarse calul de luptă şi să îndreptă către locul în 
care se aflau cavalerii. In ciuda tensiunii, era convins că cei doi 
călugări pe care-i trimisese pentru a negocia cu scoţienii aveau 
să se întoarcă. Era sigur şi în privinţa răspunsului pe care aveau 
să-l aducă cei doi, iar asta avea să pună capăt tuturor discuţiilor. 
Scoţienii erau depăşiţi numeric şi slab organizaţi. Erau nişte 
ţărani în fruntea cărora se aflau nişte proscrişi şi nişte tâlhari. 
Cum ar fi putut ţine piept cremei nobilimii engleze? Aveau cu 
siguranţă să se predea. 

Cu toate că dominicanii s-au întors, mantiile lor jerpelite 
fluturând în vânt ca nişte păsări aducătoare de ghinion când 


191 


traversară drumul pietruit, n-au adus veştile pe care le aştepta 
contele de Surrey. 

În aşteptarea verdictului, generalii armatei engleze se 
adunaseră în faţa cortului lui de Warenne, iarba înrourată 
umezindu-le tivul  tabarului şi făcându-le cizmele să 
strălucească. 

— Ei bine, întrebă Cressingham, când cei doi dominicani se 
apropiară. Ce-au spus tâlharii ăia? 

— Scoţienii nu vor să se predea, răspunse înspăimântat unul 
dintre călugări. Vor să lupte. 

O singură voce se distinse deasupra murmurelor de uimire. 

— Vor să lupte? râse dispreţuitor Henry Percy, un tânăr lord 
foarte ambițios, care devenea tot mai influent la curtea regală a 
Angliei, averea sa crescând în consecinţă. Ţăranii ăia ştiu ce-i 
aşteaptă? 

— Ştiu, replică al doilea dominican. Însă conducătorul lor, 
Wallace, a spus că mai degrabă vor muri decât să mai trăiască o 
singură zi sub stăpânirea englezilor. 

De data aceasta, pe lângă bâiguieli, se auziră şi râsete 
puternice. 

— Wallace a spus că vor să-şi răzbune ţara şi morţii, continuă 
cu seriozitate dominicanul, nu să facă pace cu tiranii. A zis că ne 
vor arăta asta cu vârf şi îndesat. 

Râsetele se stinseră. Câţiva tineri lorzi ieşiră în faţă. 

— Atunci să le dăm ce vor! 

— Să ne-o dovedească cu vârf şi îndesat? O să le tăiem 
beregata! 

De Warenne, care îşi pierduse orice speranţă atunci când 
aflase veştile, clocotea, şi atunci luă brusc o hotărâre. 

— Scoţienii au luat deja o decizie, şi le va părea rău pentru 
ea. Noi nu trebuie decât să hotărâm unde îi vom înmormânta. In 
locul în care se află acum, sunt în avantaj. Se întoarse către unul 
din călugări. Estimările noastre cu privire la efectivul lor au fost 
corecte? 

— Au mulţi pedestraşi. Însă doar câţiva cavaleri. 

Generalii începură să vorbească, oferindu-şi sfaturile, însă 
vocea ascuţită a lui Cressingham le acoperi pe toate. 


192 


— Nu văd ce altă decizie trebuie să mai luăm. Ai dat deja 
ordinul de trecere a podului, adăugă el, privindu-l pe de 
Warenne. Lasă-ţi soldaţii să se conformeze şi să terminăm 
odată! Am pierdut prea mulţi bani şi prea mult timp şovăind. 

De Warenne se înroşi de furie, însă înainte să răspundă vorbi 
un ofiţer din suita lui Percy. 

— Inţeleg de ce ezită de Warenne, spuse el, înclinându-şi 
capul în direcţia contelui care clocotea. Podul este îngust, iar 
terenul de dincolo de el e înşelător. Însă în amonte e un vad pe 
unde pot trece mulţi dintre oamenii noştri când vine refluxul. 
Zona aceea este împădurită şi ne putem apropia din nord fără 
să fim observați. În timp ce pedestrimea va trece râul pe aici, 
făcându-i pe scoțieni să atace, noi le vom putea cădea în spate. 

De Warenne cântări sugestia, însă îi era greu să gândească, 
având capul greu după o noapte în care nu dormise bine, stare 
accentuată şi de generalii care răcneau unul la celălalt. 

Vocea lui Cressingham se auzi iarăşi peste toate celelalte. 

— Nu. În aşteptarea refluxului prelungim şi mai mult 
întârzierea aceasta complet nefolositoare. Să încetăm discuţia şi 
să trecem dracului râul! De îndată ce ne vor vedea în marş, 
scoţienii se vor întoarce şi vor părăsi câmpul de luptă. Dacă nu, 
atunci îi vom ucide pe toţi. Erau în avantaj şi la Dunbar, i se 
adresă el lui de Warenne, şi acolo ai reuşit să-i zdrobeşti. Aceia 
erau nobilii Scoției, nu o ceată de ţărani nedisciplinaţi. 

— Sunt de acord, spuse Percy cu hotărâre. 

Nimeni nu îndrăznea să-i contrazică pe doi dintre conducătorii 
lor. Toţi îl priveau pe de Warenne, care îşi mută privirea de la 
tânărul lord la Cressingham. Percy nu era doar un favorit 
ambițios al regelui, dar adusese şi trei sute de cavaleri şi opt mii 
de infanterişti. Să i se opună lui Cressingham şi pungii sale cu 
gura strâmtă era riscant, iar pentru a se lupta şi cu Percy 
trebuia să fie de-a dreptul nebun. Mai mult decât atât, ordonase 
deja armatei să traverseze râul noaptea trecută; atunci se 
gândise că era cea mai bună soluţie. lritat, contele îşi frecă 
fruntea. Ar fi vrut să se odihnească măcar câteva ore, ca să 
poată să gândească limpede. Însă trebuia să ia o decizie. 

— Foarte bine, mârâi el. Trecem podul. 


193 


Tabăra scoțienilor, în apropiere de Stirling, Scoţia 
11 septembrie 1297 


Will strânse căpăstrul calului când acesta, un sur castrat, îşi 
mişcă capul, plin de neastâmpăr. Toţi caii se frământau agitati, 
simțind tensiunea care punea stăpânire pe călăreţii lor, aliniaţi 
pe o colină uşor în pantă, care-i urmărea pe englezii care 
traversau râul. 

Era o imagine surprinzătoare. 

Primii trecură arcaşii galezi cu arcurile lor mari, al căror bătaie 
şi forţă deveniseră cunoscute şi temute de toată lumea. In 
mijlocul lor mărşăluiau purtătorii de stindarde, ridicând cât mai 
mult steagurile conducătorilor lor. Flamurile erau: albastre, 
violete, galbene şi roşii, toate fiind împodobite cu cerbi, lei, 
grifoni sau şoimi. În urma lor călăreau baronii şi lorzii înconjurați 
de cavaleri şi scutieri. Potcoavele cailor îmbrăcaţi în armuri 
răsunau cu putere atunci când treceau podul peste apele negre 
şi învolburate ale râului Forth. Apoi înaintară pedestraşii, 
coifurile şi săbiile acestora strălucind în soare ca o mare de 
lumină, pedestraşi care treceau podul în grupuri ce se întindeau 
apoi pe tot cuprinsul câmpurilor din jurul drumului pietruit. De 
îndată ce trecură podul, o companie de cincizeci de cavaleri se 
rupse de armată şi înaintă către Abbey Craig. Compania se 
alinie în formaţie la marginea crestei pentru a-i proteja pe cei 
care avansau încet, dar sigur. In spatele lor, de partea stângă a 
râului care trecea pe sub castelul Stirling, aştepta grosul 
armatei engleze, strângându-şi rândurile, mii şi mii, gata să 
traverseze apa când liniile din faţă aveau să înainteze suficient 
de mult. Peste zgomotul produs de copitele cailor se auzeau 
mugind cornurile de luptă, sunetul lor răsunând pe tot cuprinsul 
câmpiei, ajungând până sus, la scoţienii care aşteptau pe colină. 

Will îşi miji ochii, ferindu-se de strălucirea soarelui. Chiar dacă 
privea de la distanţă toată mulţimea aceea de bărbaţi, nu reuşi 
să vadă limpede un grup distinct de alb, care să semnaleze 
prezenţa unor templieri printre forţele engleze. Absența lor îl 
făcu pe Will să se întrebe dacă Edward nu mai primea ajutor 
pentru războiul acesta, însă se gândi că regele era atât de 
încrezător în rezultatul actualei campanii încât nu solicitase 


194 


suportul Ordinului. Edward nici măcar nu venise. Se zvonea că 
ar fi în Flandra, luptându-se cu francezii. 

— Sfinte Dumnezeule! 

Will privi înspre cel care murmurase. Un tânăr irlandez care se 
afla lângă el privea fascinat armata care avansa. Era unul dintre 
oamenii lui Stephen. 

Bărbatul prinse privirea lui Will. 

— Ai mai văzut vreodată aşa ceva? 

Will se gândi la Antiohia şi la Acra. 

Când încuviinţă cu o scurtă mişcare din cap, irlandezul fluieră. 

— Sfinte Dumnezeule! repetă el, privirea lui îndreptându-se 
din nou către armata engleză. 

Nu era singurul care-şi trăda emoţiile. Oriunde se uita, Will 
vedea ochi larg deschişi şi chipuri imobile, vene pulsând umflate 
pe gâturile ţepene de încordare, umeri aplecaţi înainte, dâre de 
transpiraţie care luceau în soare. Frica era molipsitoare. leşind 
din cei o sută şaizeci de călăreţi, frica se strecura printre caii lor, 
răspândindu-se de-a lungul povârnişului, peste cei zece mii de 
pedestraşi strânşi acolo sub comanda reunită a lui William 
Wallace şi a lui Andrew de Moray. 

Noaptea trecută situaţia fusese cu totul alta. Ascultându-i pe 
bărbaţii aşezaţi în jurul focurilor, cântând şi râzând, Will văzuse 
la ei doar încredere. Însă în loc să-l pună pe gânduri, aşa cum se 
întâmplase anul trecut, când descoperise după sosirea sa în 
Scoţia un popor dornic de luptă însă total nepregătit pentru aşa 
ceva, acum se simţise şi el luat de val. Işi învăţaseră lecţia în 
timpul invaziei lui Edward, de la măcelărirea locuitorilor oraşului 
Berwick, până la întemnițarea regelui şi persecutarea lor. 
Încrederea în forţele lor era mult mai mare acum, alimentată de 
remarcabilele victorii obţinute de Wallace şi de Moray, însă cel 
mai mult îi uneau devotamentul în continuă creştere faţă de 
patria lor şi faptul că toţi pierduseră pe cineva drag, de care le 
era dor. Pentru Will, sentimentul de unitate devenise mai 
limpede noaptea trecută când toţi bărbaţii aceia de condiţie 
umilă, adunaţi din toate colţurile regatului, vorbiseră despre 
familiile şi casele lor. Spre deosebire de soldaţii din armata 
engleză, dintre care mulţi fuseseră forţaţi sau amăgiţi să se 
înroleze, ţăranii aceia veniseră de bunăvoie pe acele dealuri 


195 


însorite. Nu erau cavaleri care aveau pământuri ori conți, doar 
câţiva aveau armuri. Majoritatea erau desculți cu pieptul 
dezvelit, înarmaţi cu lănci, halebarde, pumnale şi bâte. Insă, în 
ciuda tuturor diferenţelor dintre cele două oştiri şi în pofida fricii, 
rămăseseră totuşi pe loc, aşteptând sosirea uneia dintre cele 
mai puternice armate ale lumii. 

Undeva în gloată erau David şi Simon. Will scrută liniile 
pedestraşilor, dar nu-i văzu. Se ruga cu fervoare ca nepotul lui 
să rămână în viaţă, indiferent de ce avea să i se întâmple lui. 
Plecarea lor o afectase foarte mult pe Ysenda, David fiind nevoit 
să se smulgă din îmbrăţişarea ei, lăsând-o plângând în braţele 
lui Christian atunci când armata scoţienilor părăsise pădurea 
Selkirk. 

Will se întoarse pentru a-i privi pe englezii care se apropiau, 
iar inima începu să-i bată regulat, sincronizându-se cu răpăitul 
tobelor. În vreme ce soldaţii lipsiţi de experienţă din jurul său 
păreau să nu-şi găsească locul, murmurând, jucându-se cu 
armele sau căutând să-şi golească vezicile, simţi că temerile 
sale sunt înlocuite de un calm absolut. Odată cu hotărârea de a 
lupta venise şi un fel de pace. Părea că în interiorul său căzuse o 
piatră; luase o decizie grea, care îi susţinea faptele. Acum nu 
mai exista cale de întoarcere. Curând, calmul acela avea să se 
transforme în anticipare. Inima sa avea să bată tot mai repede, 
iar venele de la tâmple aveau să înceapă să-i pulseze. Apoi avea 
să simtă un fior şi să rânjească în momentul în care-şi va fi 
apucat lancea, fixându-şi ochii asupra țintei şi pregătindu-se s-o 
arunce. 

Soarele se înălţase pe cer. Era aproape mijlocul dimineţii. Will 
estimă că aproape şapte mii de soldaţi trecuseră deja podul. 
Semnalul avea să fie dat în orice moment. Aşteptându-l, îşi 
ridică privirea către vârful stâncos al Abbey Craig, acolo de unde 
ştia că Wallace şi de Moray priveau împreună cu generalii lor 
înaintarea englezilor. Puseseră la punct ambuscada în consiliul 
de război de noaptea trecută. Ascultând planul îndrăzneţ pe 
care îl aflase când primise ordinele în dimineaţa aceea, Will 
începu să înţeleagă cum reuşise Wallace, mezinul unui cavaler 
de rang secund, să obţină atâtea victorii în ultimii ani. In ciuda 
faptului că tânărul uriaş avea jumătate din vârsta lui, fu la fel de 


196 


însufleţit de el aşa cum îl inspirau cei asemenea tatălui său, 
precum Owein sau Everard. 

Vom lupta în numele regelui John! le strigase Wallace 
soldaţilor când aceştia se adunaseră. Vom lupta pentru fiii şi 
fiicele Scoției, pentru cei care au fost zdrobiți de tirani! 

Când din vârful colinei Abbey Craig se auzi sunetul puternic al 
cornului, Will simţi un fior străbătându-i corpul. Răsunând peste 
dealuri, cornul înăbuşi zgomotul produs de trompetele 
englezeşti şi îi umplu de exaltare de scoțieni. Will îşi balansă 
lancea, apropiind-o de trup, în vreme ce în jurul său se auzeau 
strigăte de luptă. 

Vom lupta pentru pământurile şi pentru supraviețuirea 
noastră. 

Armata scoțiană îşi începu atacul. Will se afla în rândurile 
cavaleriei care cobora panta uşoară ce ducea către capătul 
drumului pietruit de la baza colinei Abbey Craig. 

Vom lupta pentru libertatea noastră. 

În urma lor venea infanteria, un val uriaş revărsându-se peste 
câmpuri. Flancul drept format din lăncieri se despărţi de corpul 
principal al armatei la ordinul unuia dintre comandanţi. O luară 
la goană înspre sud, îndreptându-se către podul Stirling, acolo 
unde cei cincizeci de călăreţi se aliniaseră pentru a proteja 
trupele engleze care continuau să înainteze. 

Trecând în goană pe lângă cei din jur, trupul său fiind izbit de 
şaua calului care gonea nebuneşte, Will îşi aminti de cuvintele 
rostite de Wallace. Răsunară tot mai puternic şi mai intens, 
până când deveniră ale lui. Bătălia sa. Motivele pentru care se 
afla acolo. Asemenea acestei mici armate de scoțieni împotriva 
măreţelor trupe engleze, precum David şi Goliat, aşa se afla şi el 
în faţa lui Edward: un cavaler împotriva unui rege. Edward nu 
era acolo, dar armata sa, motivul său de mânarie, era acolo. 
Trebuia să însemne ceva lucrul acesta. Era suficient. Ura începu 
să crească în el, sângele începu să-i clocotească, făcându-l să-şi 
înfigă cu putere pintenii în burta calului, pe sub coiful său 
rânjind ca un nebun. Liniile soldaţilor din faţă începură să se 
apropie de el, toţi îşi întoarseră caii, îşi ridicară scuturile şi-şi 
pregătiră lăncile. Aceştia erau soldaţii care îl omorâseră pe Tom 
fără să crâcnească sau perceptorul care îşi înfipse spada în 


197 


spatele lui Duncan. Nu mai erau oameni, ci doar nişte bucățele 
din Edward pe care trebuia să le sfărâme. 

_ Arcaşii galezi de pe drumul pietruit lansară o ploaie de săgeți. 
Insă scoţienii continuau să vină cu repeziciune, atacând 
năprasnic. Caii săreau peste cei care se prăbuşeau la pământ 
loviți de proiectilele înaripate, urlând de durere. Călăreţii se 
clătinau în şa, apoi erau izbiţi de pământ. Unii se rostogoleau şi 
ajungeau iarăşi în picioare. Alţii nu. Din zona mai puţin abruptă 
a colinei Abbey Craig soseau generalii în fruntea cărora se aflau 
Wallace şi de Moray, alăturându-se corpului principal al armatei. 
Wallace călărea urlând şi rotind o halebardă uriaşă. 

Când cavaleria scoţienilor intră cu putere în armata engleză 
de pe drumul pietruit, se auzi sunetul produs de ciocnirea 
săbiilor şi lăncilor în armuri şi scuturi. Caii scoţienilor, mai uşori 
şi mai robuşti, erau mult mai potriviţi pentru pământul mocirlos 
decât armăsarii de luptă ai englezilor, îngreunaţi de armuri şi 
harnaşament. Will îşi focaliză atenţia asupra unui bărbat care 
purta un coif decupat şi-şi împinse lancea înainte. Avântul său 
făcu ca vârful de fier să străpungă armura bărbatului, rupându-i 
ochiurile, intrând apoi în căptuşeala interioară şi prin pieptul 
acestuia. Când bărbatul căzu, lancea se răsuci şi Will fu nevoit 
să-i dea drumul. lşi scoase sabia şi-şi continuă atacul, 
pătrunzând printre soldaţii englezi. Sabia străbunicului său, deşi 
cu mult mai scurtă decât cea a unui călăreț, era fără îndoială 
mult mai eficientă în lupta corp la corp. Fiind presat din toate 
părţile de soldaţi, avea prea puţin loc pentru a-şi roti calul, 
darămite să mai trebuiască să lupte şi cu o sabie prea mare, 
însă cu iataganul său putea să-i lovească şi să-i străpungă pe 
toţi cei din jurul său. Calul său fu lovit în înghesuiala aceea. Se 
ridică pe picioarele din spate, rotindu-şi ochii, apoi se prăbuşi 
peste unul de lângă el. O sabie trecu şuierând pe lângă Will, la 
câţiva centimetri de gâtul său, iar o alta îl lovi în coif, ameţindu- 
|. Mânându-şi calul cu lovituri din genunchi, îşi ridică scutul de 
lemn pentru a bloca ploaia de lovituri care-i făceau braţul să 
vibreze. 

Între timp, Wallace secerase şase cavaleri englezi, înaintând 
către arcaşii galezi, care încă mai trăgeau către pedestraşii 
scoțieni ce coborau colina. Arcaşii se împrăştiară când fură 


198 


atacați, însă securea lui Wallace îi tăia ca şi cum ar fi fost coceni 
de porumb. 

In vreme ce în partea de nord a drumului pietruit lupta 
continua, infanteria scoțiană atacase pedestraşii englezi care 
veneau în întâmpinarea lor. Printre ei se afla şi David, orbit de 
dorinţa de a răzbuna moartea tatălui său, a cărui imagine îi 
stăruia în minte. Mânuia o lance lungă, întocmai cum îl învățase 
Wallace, ţinând-o îndreptată către cei care veneau înspre el. In 
spatele lui se afla Simon, care nu mai purta veşmintele lui de 
sergent. Acum şi el era lăncier. 

Zece mii de pedestraşi intrară cu o forţă uimitoare în 
avangarda engleză. Cei care erau străpunşi de lănci urlau de 
durere. Pielea lor era sfâşiată, craniile sfărâmate. Impingându-se 
unii pe alţii cu feţele încrâncenate, cizmele lor transformară 
pământul mocirlos într-un noroi negru şi lipicios. Însă englezii 
erau depăşiţi numeric şi mulţi pedestraşi fură împinşi către râul 
Forth, ale cărui maluri se prăbuşeau sub picioarele lor. Apa era 
adâncă, iar cei care cădeau sau erau împinşi în ea, se înecau 
încercând să înoate până pe celălalt mal, traşi în adâncuri de 
armura grea. Cavalerii şi comandanții englezi erau prea 
împrăştiaţi de-a lungul drumului, prea departe şi prea ocupați să 
lupte pentru a le putea spune pedestraşilor care băteau în 
retragere cum să se reorganizeze. 

In vreme ce grosul armatei scoțiene atacase avangarda, 
flancul drept al lăncierilor, care se despărţiseră de ei la 
începutul atacului, reuşise să străpungă linia de apărare formată 
de cei cincizeci de cavaleri englezi care protejau podul. 
Pământul de sub picioarele lor era şi mai mocirlos, iar cavalerii 
se deplasau cu dificultate, deoarece caii lor alunecau şi se 
afundau în mâl atunci când încercau să-i atace pe scoţienii care 
se apropiau. Câţiva dintre ei încercară să treacă podul înapoi 
pentru a scăpa de măcel, semănând panică printre oameni. Cei 
de pe celălalt mal al râului voiau să le vină în ajutor camarazilor 
lor, iar aceştia se retrăgeau din calea scoţienilor care îi hăcuiau. 
In busculada creată, caii se împingeau şi se ridicau pe picioarele 
din spate, zdrobindu-i sub copitele lor pe cei aflaţi în apropiere 
ori împingându-i jos de pe pod. Câţiva cai căzură, împroşcând cu 
apă, în timp ce cavalerii săreau din şa, afundându-se în râul 


199 


învolburat. Călăreţii se zbăteau o vreme, încercând să respire, 
apoi se duceau la fund. Alţii se agăţau de pilonii podului, însă 
erau ucişi de lăncile scoţienilor de pe mal. 

Will pară cu scutul lovitura unui cavaler, apoi îşi trase sabia şi 
o împlântă în gâtul bărbatului. Când alunecă din şa, piciorul 
cavalerului se prinse în scară, iar calul o luă la goană. Will îi 
dădu pinteni animalului prin breşa creată, vrând să ajungă la 
drumul care acum era plin de cadavre. Trecând printr-un grup 
de pedestraşi englezi, Will simţi cum îl ustură ochii din cauza 
transpiraţiei. Îl văzu în faţă pe Wallace. Tânărul uriaş 
descălecase şi lupta ca orice soldat, rotindu-şi sabia cu ambele 
mâini. Lama trecea prin toţi cei care îi stăteau în cale, tăind 
armuri şi carne. Era plin de sânge şi privea sălbatic în jur. Adam, 
plin de transpiraţie şi noroi, lupta lângă el, învârtindu-şi bâta cu 
care spărgea maxilare şi capete. Vederea celor doi veri era 
intimidantă. Îmboldindu-și calul într-acolo, Will văzu un arcaş 
ridicându-se în picioare cu arcul în mână. Scoţând o săgeată din 
tolba sa, bărbatul o fixă în arc şi-l ţinti pe Wallace. 

Will îşi roti cu repeziciune calul când arcaşul îşi încordă arcul. 
Venind ca o furtună, se aplecă peste şa, croindu-şi drum cu 
sabia. Arcaşul se întoarse la auzul copitelor care băteau ca o 
tobă, iar Will îl lovi în umăr. Lama trecu prin armura bărbatului, 
sfâşiindu-i carnea. Arcaşul urlă de durere şi dădu drumul arcului. 
Săgeata fu trasă în aer şi ajunse în apele râului. Bărbatul fu 
doborât la pământ în clipa următoare, fiind lovit în spate de un 
alt călăreț. Era Gray. 

Rămăsese fără coif, iar părul său alb şi aspru era plin de 
sânge din pricina unei răni, însă rânji cu sălbăticie văzându-l pe 
Will. 

— Pe ei! strigă el, arătând cu sabia liniile împrăştiate ale 
englezilor. Pe ei! Vor pierde! 

XXX 

În vreme ce lăncierii scoțieni erau gata să cucerească podul, 
John de Warenne privea îngrozit de pe celălalt mal. Uriaşa lui 
armată fusese ruptă în două cu dibăcie, capul ei fiind îndepărtat 
de restul trupului. Acum, că scoţienii blocaseră intrarea pe 
drumul pietruit formând un zid de lănci, nu putea decât să 
privească neputincios cum aproape şase mii de soldaţi erau 


200 


măcelăriți în faţa sa. Arcaşii săi ar fi putut să-i ţină la distanţă pe 
scoțieni pentru destul de multă vreme astfel încât să-i permită 
zdrobirea celor de pe pod şi să conducă un atac. Dar arcaşii 
plecaseră cu Cressingham în avangardă. Neputând să-şi 
folosească armele letale de la o distanţă atât de mică, cădeau 
seceraţi cu sutele. De Warenne nu mai vedea stindardul 
trezorierului. Deschise gura pentru a le striga noi ordine trupelor 
sale, dar cuvintele i se opriră în gât. Zgomotul bătăliei ar fi 
acoperit orice ar fi spus. 

— Lordul meu, murmură unul dintre cavaleri, apropiindu-se de 
el cu faţa palidă. Ce facem? 

John de Warenne, unul din cei mai puternici bărbaţi din 
Anglia, comandant veteran în peste douăsprezece campanii, 
dădu din cap. 

— Nu ştiu, rosti el cu voce aspră. Eu... 

Se opri, văzându-i pe cavalerii săi cum sar în apă, împinşi şi 
loviți de către scoțieni. Ultimii soldaţi de pe pod alergau înapoi, 
unii dintre ei mergând de-a buşilea, alţii trăgând după ei 
camarazi răniţi. Câţiva lăncieri scoțieni avansau încet pe pod, 
omorându-i pe cei care rămăseseră în urmă, însă păreau să o 
facă cu precauţie. 

— Daţi-i foc, strigă de Warenne. Daţi foc podului şi sunaţi 
retragerea. 

Ceea ce mai rămăsese din armata engleză condusă de John 
de Warenne se întoarse cu spatele la râul Forth şi părăsi câmpul 
de luptă, lăsându-i pradă morţii pe cei rămaşi în urmă după 
incendierea podului. 

In mai puţin de o oră, bătălia se terminase, iar scoţienii 
triumfaseră. Uciderea răniților, un lucru înfiorător, continuă alte 
câteva ore, însă curând, pe câmpurile călcate în picioare, nu 
rămaseră în viaţă decât cei victorioşi. Fuseseră omorâţi peste o 
sută de cavaleri englezi, mai bine de cinci mii de pedestraşi şi o 
mare parte din contingentul arcaşilor galezi. Toţi fură dezbrăcaţi 
de armuri şi dezarmaţi, apoi aruncaţi în râu. Muriseră foarte 
puţini scoțieni, cu toate că Andrew de Moray fusese lovit în piept 
şi scos de pe câmpul de luptă de oamenii săi. Corpul umflat al 
lui Hugh Cressingham fu găsit printre morţi, străpuns în 
abdomen de o suliță. Nebuni de furie, scoţienii se călcară în 


201 


picioare pentru a ajunge la grăsanul ale cărui taxe îi aduseseră 
în pragul înfometării. După ce-l dezbrăcară, un bărbat îşi trase 
sabia şi, urlând de bucurie, tăie organele genitale ale 
trezorierului, în uralele camarazilor săi. Acesta fu semnalul care 
declanşă alte atacuri frenetice, cu toţii fiind disperaţi să le 
dovedească compatrioţilor ceea ce reuşiseră, şi fiecare trase 
câte un pumnal sau cuţit, începând să hăcuiască trupul lui 
Cressingham, fiecare bucată de piele sângerândă reprezentând 
o mărturie a victoriei lor, pe care o aşteptaseră atât şi pentru 
care munciseră atât de mult. 

Will îl găsi pe David pe câmpurile din apropierea râului, acolo 
unde podul Stirling continua să ardă. În aer se ridica un fum 
negru, care făcea ochii să lăcrimeze. Amândoi erau leoarcă de 
sudoare şi plini de sânge. Will îşi scoase coiful şi-şi îmbrăţişă 
bărbăteşte nepotul, apoi se întoarse şi-l văzu pe Simon cum se 
apropia şchiopătând, plin de noroi, sprijinindu-se în lance din 
pricina unei tăieturi la coapsă. Will, care schimbase câteva 
cuvinte cu grăjdarul de când îl scosese din cuşca lui Wallace, 
întinse mâna. Simon o apucă şi o strânse, în jurul lor continuând 
să se audă uralele scoţienilor. 

După ce găsi pe cineva care să se îngrijească de rana lui 
Simon, Will se prăbuşi epuizat pe drumul pietruit. Umărul şi 
braţul cu care ţinuse scutul ardeau şi simţea sângele pulsând în 
mâna cu care manevrase sabia. Stând acolo în soarele de 
amiază, mirosul înţepător al morţilor umplându-i nările, închise 
ochii şi-şi imagină reacţia lui Edward când i se va spune că 
măreaţa lui armată fusese învinsă de o adunătură de ţărani şi 
proscrişi. Savură din plin imaginea aceasta, jubilând. Soarele fu 
acoperit de o umbră, iar când Will deschise ochii îl văzu pe 
Wallace stând în faţa lui, plin de sânge închegat. 

— Gray mi-a spus că ar trebui să-ţi mulţumesc. Ai avut grijă 
să nu fiu atacat din spate. 

— Nu trebuie să-mi mulţumeşti. 

Wallace zâmbi. 

— Vino. Întinse braţul. Când Will îl apucă, Wallace îl ridică în 
picioare. Nu s-a terminat încă. 

După trecerea fluxului, Wallace şi generalii lui îi reorganizară 
pe soldaţii sleiţi de puteri, conducând cavaleria înspre malul mai 


202 


puţin abrupt al râului, trecând apa. Au urmărit apoi necruţători 
armata în retragere a englezilor, ucigând pedestraşii rămaşi în 
urmă şi grupuri de călăreţi, ajungând până în apropierea 
graniţei. 

Ulterior s-a aflat că John de Warenne călărise cu atât de multă 
furie ca să scape de ei, încât nu-şi odihnise calul până când nu 
ajunsese la Berwick. 


203 


Pădurea Selkirk, Scoţia 
21 iunie 1298 


Will îşi scoase cămaşa de corp şi-şi suflecă nădragii, apoi păşi 
cu atenţie peste pietrele acoperite de muşchi şi intră în râu. In 
comparaţie cu aerul fierbinte, apa era rece ca gheaţa. 
Aplecându-se, umplu castronul, apoi, folosind o mână de 
săpunariţă, începu să îndepărteze grăsimea de la masa de 
noaptea trecută, ascultând clipocitul apei. 

— Bună dimineaţa. 

Will ridică privirea şi o văzu pe Christian coborând malul 
încărcată cu o mulţime de castroane din lemn. Dădu din cap în 
semn de salut. 

Ea zâmbi, îşi suflecă mânecile rochiei verde-deschis şi 
scufundă un blid în apa înspumată. Pe chipul ei jucau razele 
care se strecurau printre frunzele aninilor şi velnişilor ce 
creşteau pe malurile râului. 

— Astăzi va fi iarăşi foarte cald. Îl privi pe Will, iar zâmbetul ei 
se transformă într-o privire curioasă. Cine ţi-a făcut aia? 

Când arătă către spatele lui, Will îşi dădu seama că se referea 
la liniile argintii care îi brăzdau spinarea, urmele rănilor făcute 
de Everard atunci când îl biciuise cu atât de mulţi ani în urmă. 

— Un vechi maestru. 

Christian aşeză castronul pe iarbă şi se lăsă jos, aducându-şi 
genunchii la piept. Avea în jur de treizeci de ani, însă stând aşa 
acolo, părul ei roşcat răvăşit de somn, dădea impresia că are 
doar optsprezece. Will îşi dădu seama că o priveşte stăruitor, 
aşa că scufundă iarăşi castronul în apă, cu toate că era curat. 

— Şi aia? Christian arătă înspre genunchiul lui, acolo unde 
nădragii suflecaţi lăsau să se vadă o umflătură ciudată. 

— Am căzut în puţul unei fântâni, murmură el, amintindu-şi 
chipul plin de băşici al lui Angelo Vitturi, triumfător, dispărând 
după ce plonjase în golul din spatele său. Piciorul, care fusese 
rupt în două locuri, încă îl mai durea, în special iarna; o durere 
surdă care uneori îl trezea în toiul nopţii. 


204 


— Pe astea le ştiu, spuse Christian arătând înspre fruntea, 
umărul şi gamba lui, toate însemnate cu cicatrice de la răni mai 
recente, apărute în ultimul an, după bătălia de la podul Stirling. 
Şi... îşi miji ochii, privind cercetător, apoi dădu din cap. Asta e 
tot. Nu mai văd altele... Ba nu, stai. Mai e una, pe braţul tău. 

Will se uită la pielea rozalie de pe braţul său, uitând de 
castronul din mână. Cicatricea de-abia se vedea. Il uimise faptul 
că o remarcase. Îşi ridicase braţele pentru a se proteja de 
flăcările uriaşe. Tăciuni aprinşi căzuseră peste el, iar în faţa sa 
se ridicase un zid de flăcări când încercase să urce scările. Părul 
de pe braţ arsese complet, iar pielea începuse să se umfle. 
Totuşi, cicatricea era atât de mică, atât de lipsită de 
semnificaţie. Patetic. Dacă ar fi fost rănit mai grav, poate că s-ar 
fi simţit mai bine. Însă de fiecare dată când vedea peticul acela 
de piele rozalie fără păr îşi amintea cât de jalnice fuseseră 
eforturile sale de a-şi salva soţia. A; lăsat-o să ardă din cauza lui 
Garin, din pricina a ceea ce a făcut cu el. Te-a înşelat şi ai vrut 
ca ea să sufere. 

— Nu! 

Dându-şi seama că vorbise cu voce tare după expresia de 
încruntare de pe chipul lui Christian, Will se îndreptă de spate şi 
goli castronul. Însă degetele încă îi tremurau când încercă să-l 
şteargă de nădragi, şi-l scăpă. Castronul căzu în apă şi se 
îndepărtă de el, plutind ca o bărcuţă. 

Christian îşi ridică rochia şi intră în apă de pe malul mai puţin 
abrupt, strâmbându-se când păşi în picioarele goale pe pietre. 

— Pot şi eu, spuse Will, în timp ce ea înainta încetişor, 
întinzând o mână pentru a-şi ţine echilibrul şi ţinându-şi rochia 
deasupra genunchilor cu cealaltă. Ai grijă, e mai adâncă aici. Se 
îndreptă către ea, păşind cu atenţie peste pietrele alunecoase. 

— Am reuşit, spuse ea când luă castronul. Apa foarte rece îi 
tăiase răsuflarea, ajungându-i acum până la coapse. Dădu 
drumul rochiei, materialul subţire al acesteia închizându-se la 
culoare pe măsură ce se îmbiba cu apă. li întinse castronul lui 
Will, însă când acesta vru să-l ia, ea alunecă. Aruncă blidul, dar 
el reuşi să o apuce de încheietură. Christian îşi regăsi echilibrul 
şi zâmbi. Îl privi pe Will şi se îmbujoră pe dată. 

Ţinând-o de încheietură, Will îi simţi pulsul accelerat. 


205 


— Will, eu... 

— Ai scăpat castronul. 

Privind peste umăr, Will îi văzu pe Simon şi David pe mal. 
Grăjdarul îl privea iscoditor. David rânjea. Will îi dădu drumul lui 
Christian şi pescui blidul. 

— Sir William Wallace vrea să vorbească cu tine, spuse David, 
după ce Will ieşi din apă, urmat îndeaproape de Christian. Asta 
dacă nu eşti foarte ocupat, adăugă el. 

— Ţi se pare că sunt ocupat? Will se uită la Christian, care îşi 
storcea rochia, aplecată peste maldărul de castroane murdare, 
cu spatele la el. Işi luă cămaşa de corp şi o trase pe el. 

După ce plecară către tabără, mergând printre copaci, David 
se apropie de el. 

— Nu face pe prostul, unchiule. Te-am văzut. 

Will se opri şi se întoarse către el. 

— Dacă ţi se pare că ai văzut ceva, să ştii că te înşeli. 

Zâmbetul lui David pieri. 

— Îmi pare rău, eu... 

— Intoarce-te la antrenament, te rog. Nu cred că nu mai ai 
nevoie de practică. 

David îl privi stăruitor. 

— Dacă sunt atât de incompetent, atunci de ce m-a numit 
cavaler sir William? Porni nervos printre arbuşti. 

Will vru să strige după el, însă se opri şi dădu din cap. 

— Vă împrieteneaţi? 

— N-ar fi trebuit să spun asta, ştiu. 

— Vreau să zic acolo, replică Simon, arătând cu capul înspre 
râu. 

Will se încruntă. 

— Şi tu? 

— Când trăieşti într-un astfel de loc, unul lângă altul, unele 
lucruri se observă cu mai multă uşurinţă, zise Simon, grăbindu- 
se pentru a ţine pasul cu Will, care o luase din loc. Eu aş avea 
mai multă grijă, dacă aş fi în locul tău. Nu cred că vrei să ţi-l faci 
duşman pe fratele ei. 

— A fost căsătorită cu fratele lui Gray, spuse Will nervos. Asta 
înseamnă că e cumnatul ei. 


206 


— Bine, indiferent ce-o fi, să ştii că e foarte protector. Ysenda 
mi-a spus că, atunci când a murit soţul lui Christian, Gray a jurat 
să aibă grijă de ea. 

— Dumnezeule, Simon, a venit să spele vasele. Ce trebuia să 
fac? Să o ignor? 

— Ce cauţi aici, Will? spuse Simon dintr-odată. A trecut mai 
bine de un an. Cât ai de gând să te mai ascunzi, purtându-te ca 
şi cum n-ai fi lăsat nimic în urma ta? 

— Să mă ascund? Will se întoarse. Am purtat un război! 

— Războiul altuia. Aceasta e bătălia lui Wallace. A lui, a lui 
Gray, a celorlalţi, chiar şi a lui David. Asta e casa lor. 

— Este şi a mea. 

— Ai petrecut mai multă vreme în Ţara Sfântă decât aici. 

— Şi anii au făcut ca locul acela să devină casa mea? 

— Nu. Noi facem ca un anume loc să ne devină casă. Se 
întâmplă asta când ne aşezăm la casa noastră, când ne simţim 
bine şi suntem fericiţi. Te cunosc, Will. Te ştiu de când aveai 
unsprezece ani, şi ştiu că acum nu eşti fericit, nu te simţi 
confortabil şi nu eşti liniştit. 

— Nu vreau să vorbesc despre aşa ceva. De câte ori vrei să-ţi 
spun asta? 

Simon se luă după el atunci când Will se îndepărtă. 

— Voi înceta să te mai întreb atunci când îmi vei răspunde 
sincer şi-mi vei spune când vom pleca de aici. 

— Voi pleca după ce Edward va fi înfrânt. 

— Asta crezi că făceai în Anglia? Îl învingeai pe Edward? ÎI 
făceai să plătească pentru tot ce a făcut aici? Privirea lui Simon 
era necruțătoare. Pentru că eu am impresia că tâlhăreai şi 
omorai. 

Will se întoarse către el. 

— N-am ucis pe nimeni, nu sunt asemenea... Se îndepărtă. 

— Asemenea cui? Asemenea oamenilor ăstora pe care îi 
numeşti camarazii tăi? 

— Wallace a încercat să-i oprească pe cei care au depăşit 
limita. Ştii şi tu că a încercat. Will dădu din cap. Nu-i poţi învinui 
pentru asta, Simon. Voiau să se răzbune pentru cei şapte ani de 
violuri şi măceluri, să se răzbune pentru Berwick şi Edinburgh. 
Insă mai presus de asta, voiau să supravieţuiască. Scoţia era la 


207 


pământ după bătălia de la Stirling. În vreme ce noi încercam să 
salvăm regatul, culturile noastre putrezeau în câmp. Victoria n-a 
făcut ca porumbul să crească mai înalt şi dobitoacele să se 
îngraşe, nu-i aşa? A trebuit să invadăm Anglia, căci altfel 
întreaga ţară ar fi murit de foame. 

— Dar cei din Northumberland şi din Cumbria? Cu ce s-au 
hrănit peste iarnă? 

— Majoritatea şi-au găsit adăpost în Newcastle şi Carlisle, 
răspunse Will supărat. Însă cuvintele sale păreau seci. 

După bătălia de la podul Stirling, revoltele nu încetaseră. 
Dimpotrivă, crescuseră în intensitate. Vestea cu privire la 
incredibila victorie asupra englezilor se  răspândise cu 
repeziciune, înfierbântând inimile şi gândurile scoţienilor. 
Englezii nu mai erau aceeaşi forţă teribilă, de nestăvilit. Erau 
oameni ca toţi ceilalţi, oameni care puteau fi ucişi. Chiar şi după 
moartea lui Andrew de Moray, pricinuită de rana primită în 
război, scoţienii continuaseră să vină sub steagul lui Wallace, iar 
câteva săptămâni mai târziu, mirosul sângelui fiind încă 
proaspăt pentru toţi, tânărul uriaş condusese armata către 
Anglia. 

Trecând râul Tweed şi ajungând în Northumberland, 
distruseseră toate culturile şi uciseseră toate animalele, 
dăduseră foc mănăstirilor, jefuiseră oraşele şi îi uciseseră pe 
oamenii acestora. Locuitorii nordului Angliei, majoritatea fără să 
fi participat la războiul împotriva vecinilor lor, plătiseră pentru 
violențele regelui lor. Şi plătiseră amarnic. Cei care reuşiseră să 
scape din calea scoţienilor invadatori se întorseseră la casele lor 
de îndată ce hoarda plecase, însă şi-au dat seama că nu mai 
aveau un adăpost deasupra capului ori hrană pentru iarna care 
se apropia. Curând, cei rămaşi fără locuinţă şi cei care 
sărăciseră se refugiaseră în Newcastle. Scoţienii jefuiseră 
ţinutul, trecând peste graniţă tot ce reuşiseră să adune pentru 
a-şi hrăni familiile înfometate. 

Fără ca nimeni să le stea în cale, scoţienii îşi vărsaseră toată 
furia adunată vreme de ani buni asupra oraşelor şi satelor. 
Wallace şi generalii săi încercaseră să reinstaureze ordinea, 
recurgând chiar la pedeapsa prin spânzurare pentru cei care 
comiteau violenţe în mod nejustificat, însă la Stirling fusese 


208 


spart un baraj, iar valul de apă nu putea fi oprit până când 
ultima picătură nu avea să se scurgă. Oamenii lui Wallace îi 
spuneau William Cuceritorul, iar numele lui le-a devenit curând 
cunoscut şi celor din sud, răsunând în toate comitatele din 
Anglia, acolo unde frica şi ura împotriva lui şi a oamenilor săi au 
crescut considerabil. Însă regele lor încă se afla în Flandra, iar 
supuşii săi nu puteau fi protejaţi. Locuitorii nordului Angliei au 
scăpat de mânia scoţienilor abia la mijlocul iernii, după căderea 
primei ninsori, care i-a determinat pe invadatori să treacă din 
nou dincolo de râul Tweed. 

— Mi-ai promis că te vei gândi la reîntoarcerea ta în Franţa 
împreună cu mine, spuse Simon, urmărind schimbarea expresiei 
de pe chipul lui Will. Poate că Robert va reuşi să te aducă din 
nou în rândul cavalerilor templieri. N-ai de unde să ştii dacă 
Hugues va încerca să se opună. Ţi-a fost prieten. Oricum ar fi, 
trebuie să repari greşeala pe care ai făcut-o încălcânducţi 
jurămintele. Nu poţi rămâne aici, prefăcându-te că n-ai fost 
niciodată cavaler. E lucrul pe care ţi l-ai dorit toată viaţa. Nu poţi 
lăsa ca durerea pricinuită de ceea ce i s-a întâmplat lui Elwen să 
distrugă tot ce ai fost vreodată. Şi ştiu că ţi-e dor de fiica ta. Văd 
lucrul acesta în privirea ta de fiecare dată când Ysenda o 
îmbrăţişează pe Alice, o dojeneşte pe Margaret sau îl laudă pe 
David. La naiba, şi mie mi-e dor de Rose! Mi-e dor de camarazii 
noştri, de casa noastră. 

— Nu cred că e fiica mea, Simon. Rosti cuvintele cu 
repeziciune şi Will păru surprins de faptul că spusese asta. 

Simon rămase tăcut. 

— Garin? zise el în cele din urmă, privindu-l pe Will cum se 
întoarce. M-am gândit multă vreme la ce spunea atunci, când a 
ars casa lui Andreas. Eşti sigur că e fiica lui? 

Will deschise gura, apoi strânse din buze. 

— Am promis că mă voi gândi la reîntoarcerea în Franţa 
înainte de a afla că armata lui Edward se îndreaptă în marş spre 
Scoţia. Nu pot pleca acum. Au nevoie de mine aici. 

— Alţii au mult mai multă nevoie de tine, strigă grăjdarul când 
Will se îndepărtă. De data aceasta rămase pe loc. 

Cu vorbele lui Simon continuând să-i răsune în urechi, Will se 
îndreptă către cortul lui Wallace. După împăcarea lor de la 


209 


Stirling, ajunsese să se bucure de compania lui Simon, 
familiaritatea prieteniei lor reprezentând o adevărată uşurare 
după atât de mult timp petrecut printre necunoscuţi. Însă după 
invazia Angliei, Simon începuse din nou să-l întrebe când se vor 
întoarce la vechiul lor trai, de parcă lucrul acesta ar fi fost 
imposibil de evitat. Simon nu înţelegea. Grăjdarul credea că Will 
părăsise Templul şi fugise în Scoţia din pricina durerii pe care o 
resimțea în urma pierderii lui Elwen şi pentru a-şi proteja 
familia. Will nu putea să-i spună adevărul, pentru că ar fi trebuit 
să-i vorbească despre Frăţie şi despre Edward; ar fi trebuit să-i 
spună lui Simon că îl minţise toţi acei ani şi că nu-l cunoştea 
câtuşi de puţin. Că nu săgeata unui mameluc îl ucisese pe Garin. 
Ci propria lui sabie. 

— Campbell, îl salută scurt Wallace când Will se apropie de 
corturile aşezate în cerc. 

Stătea lângă foc şi ţinea în mâini o hartă ferfeniţită. Adam şi 
Gray se uitau peste umărul lui. In anul care trecuse de la marea 
sa victorie, Wallace devenise mai morocăânos. Moartea 
camarazilor şi duşmanilor săi îşi lăsase amprenta asupra sa, 
lucru uşor de văzut în ochi, pe chipul şi braţele lui brăzdate de 
cicatrice. 

— Am primit veşti. 

— Despre englezi? 

— Se îndreaptă către Roxburgh. Avangarda va ajunge acolo în 
câteva zile. lar regele nu e cu mult în urma lor. 

— Cam câţi sunt? 

— Iscoadele cred că sunt cam şapte mii de călăreţi şi mari 
contingente conduse de Bek şi de Warenne. 

— Contele vrea să-şi răscumpere laşitatea de care a dat 
dovadă la Stirling, spuse Adam batjocoritor. 

— Şi mai bine de douăzeci de mii de pedestraşi, încheie 
Wallace. 

— Dumnezeule, murmură Will. 

Gray îl aprobă cu o scurtă mişcare din cap. 

— Nenorocitul vrea să ne dea o lecţie. 

— Am mai aflat, continuă Wallace, privindu-l pe Will, că 
templierii i-au îngăduit regelui să-şi odihnească armata la 


210 


preceptoriul din Liston. Câţiva cavaleri din Anglia, în fruntea 
cărora se află Brian le Jay, se îndreaptă şi ei spre nord. 

Will simţi dintr-odată o apăsare în suflet. 

— Loialitatea episcopului de Durham şi a contelui de Surrey 
nu poate fi pusă la îndoială. Când ne-am întâlnit prima dată mi- 
ai spus că templierii au fost constrânşi de Edward să-l ajute. Vor 
lupta de bunăvoie în campania asta? 

Cu părere de rău, Will încuviinţă. 

— Dacă Marele Maestru i-a ordonat lui Brian le Jay aşa ceva, 
atunci da, templierii vor lupta. 

— Mai multă cavalerie împotriva căreia trebuie să luptăm, 
murmură Adam. lar noi avem mai puţin de o mie de cai. 

Wallace se uită la el. 

— Ştiam că va sosi ziua aceasta. De ce crezi că ne-am 
petrecut ultimul an mărindu-ne efectivele şi antrenând lăncierii? 
Nimic nu se schimbă. Ne vom respecta planul. Wallace se 
întoarse către Will. Vreau ca tu şi Gray să supravegheați 
pustiirea pământurilor din sud şi din est. Majoritatea locuitorilor 
de acolo s-au ascuns în pădure. l-am prevenit deja. Cei care şi- 
au întârziat plecarea o vor face de îndată ce le veţi arde casele 
şi culturile. Wallace părea încrâncenat. Vreau ca toate cerealele 
să fie arse, orice picătură de apă să fie otrăvită, iar dobitoacele 
să fie alungate în pădure. Vreau ca pământul pe unde va trece 
armata lui Edward să fie pârjolit şi mort. Când terminati, 
îndreptaţi-vă spre nord. Vom campa în apropiere de Stirling. 

— Eşti sigur că Edward îşi va conduce armata către nord? 
întrebă Gray. 

Will răspunse înaintea lui Wallace. 

— Preceptoriul Templului din Liston se află pe drumul spre 
nord. Dacă Edward vrea să-şi ridice tabăra acolo, e clar că 
intenţionează să atace Stirlingul. Nu e doar o regiune vitală din 
punct de vedere strategic, ci şi locul în care a suferit cea mai 
cruntă înfrângere. Vrea să se răzbune. 

— Vom lăsa foametea şi setea să lucreze pentru noi pe 
căldura asta, murmură Wallace, uitându-se la cerul albastru- 
plumburiu. Când armata sa va fi slăbită şi cu moralul la pământ, 
atunci vom ataca. 


211 


— Atunci şi restul nobililor regatului nostru îţi vor cădea la 
picioare, plini de recunoştinţă, adăugă Gray cu putere. 

Wallace nu răspunse. 

Privindu-l, Will nu era sigur că aşa ceva i-ar fi plăcut uriaşului. 
Wallace părea stânjenit de reputaţia sa, care crescuse foarte 
mult după bătălia de la Stirling, ceea ce îi determinase pe 
puternicii magnați ai Scoției să-i recunoască succesul şi să-l 
recompenseze, ridicându-l la rangul de cavaler. 

Robert Bruce, contele de Carrick, fusese cel care îl învestise. 
Tânărul trecuse peste voinţa tatălui său, care pregătise oraşul 
Carlisle pentru venirea lui Edward, şi schimbase tabăra, luptând 
de partea scoţienilor. Câţiva lorzi şi episcopi, urmând exemplul 
lui Bruce, îl proclamaseră pe Wallace gardian al ținutului, dar 
chiar şi cu noul său titlu nobiliar, el rămăsese tot în pădurea 
Selkirk, ducând aceeaşi viaţă grea alături de oamenii săi. Când 
Will îl întrebase de ce, Wallace îi spusese că iţele încurcate ale 
nobilimii erau un lucru periculos, căci tocmai această dragoste 
de bogăţie şi posesiuni îi determinase pe nobilii Scoției să se 
lepede de ţara lor, iar el nu voia să repete greşeala. Insă o 
asemenea sfidare făţişă nu fusese pe placul tuturor. Majoritatea 
nobililor, se ştia, fuseseră ofensaţi de primirea lui în rândurile lor 
şi le era teamă de puterea lui şi de armata în continuă creştere 
pe care o comanda. 

— Ar trebui să o luăm din loc dacă vrei să facem totul înainte 
de sosirea englezilor, spuse Gray. 

Will rămase în urmă când îl strigă Wallace. 

— Vei putea lupta împotriva fraţilor tăi templieri? 

Will făcu o pauză, surprins de întrebare şi de duritatea cu care 
fusese adresată. 

— Îmi pui la îndoială loialitatea? 

— Ştiu că îmi eşti credincios, Campbell. In ultimul an ai 
dovedit asta de mai multe ori. Dar ai fost templier pentru mult 
mai multă vreme decât timpul de când faci parte din armata 
mea. Aş înţelege dacă ai şovăi, nevoit fiind să te lupţi cu cei 
cărora le-ai jurat că-i vei apăra cu preţul vieţii. _ 

Will se gândi la bătălia care avea să urmeze. Insă tot ce putea 
să vadă era chipul arogantului Edward. Nu simţea decât că 


212 


devine din ce în ce mai nerăbdător, că îşi doreşte cu ardoare să- 
| întâlnească pe câmpul de luptă. Dădu din cap. 
— Ştiu cui îi sunt credincios. 


Templul Liston, Scoţia 
21 iulie 1298 


Edward închise ochii, încercând să se odihnească. Picături de 
sudoare i se prelingeau pe spate, iar hainele de mătase i se 
lipiseră de piele. Aerul care intra pe fereastră era fierbinte. Se 
auzea zumzetul soldaţilor şi cailor de dincolo de zidurile 
preceptoriului. Ceva mai aproape, răsunau distonant notele care 
coborau şi urcau ale unei harpe. Muzica ar fi trebuit să-l 
liniştească, însă lui i se părea de-a dreptul supărătoare. După 
câteva momente, Edward se ridică din pat. 

— Ajunge. 

Muzica se opri. 

— Vreţi să beţi, stăpâne? Un paj se apropie cu un pocal plin cu 
vin. 

Edward se strâmbă după ce luă o înghiţitură. 

— E cald. 

— Îmi pare rău, maiestate. Au stat prea mult in soare 
butoaiele. 

Edward aruncă pocalul, împroşcând peretele şi pe un alt paj 
cu vin roşu. 

— Animalele din menajeria regală mi-ar fi fost de mai mult 
ajutor! Pieriţi din faţa ochilor mei! 

Neavând nevoie de încă un îndemn, pajii ieşiră repede, 
lăsându-l pe Edward să se plimbe nervos prin încăperea 
sufocantă. Era chinuit de tot felul de gânduri. Grijile acestea îi 
acaparau toată atenţia. Nu înţelegea cum de evenimentele 
luaseră o astfel de întorsătură. In urmă cu o lună plecase în 
fruntea unei armate uriaşe, plin de convingere şi înflăcărare. 

Pentru războiul acesta, Edward reuşise să obţină ajutorul 
întregului său regat; semăna cu un război sfânt având în vedere 
zelul celor chemaţi la luptă de către preoţi şi pristavi. Fuseseră 
chemaţi la arme pedestraşi şi arcaşi din Ţara Galilor şi Irlanda, 
călăreţi şi trăgători cu arbaleta din Gasconia şi alţi vasali de-ai 


213 


săi, în vreme ce locuitorii întregului regat erau convinşi să-i 
urască pe scoțieni. Preoţii vorbiseră despre crimele lui Wallace 
şi ale oamenilor săi în toate colţurile Angliei. Scoţienii erau nişte 
căpcăuni. Mâncau bebeluşi, siluiau măicuţe şi hăcuiau preoţi. La 
vremea plecării armatei lui Edward, întreaga Anglie se ruga 
pentru ei. Aveau să-i nimicească pe scoţienii cei huliţi, să 
răzbune atrocitățile comise în Northumberland şi Cumbria. 
Monstrul Wallace şi oamenii săi trebuiau să moară. 

Imediat după trecerea graniţei, înaintaseră către Edinburgh, 
una dintre puţinele cetăţi care rezistaseră revoltei scoţienilor. 
Insă în loc să găsească locuitori înspăimântați pe care să-şi 
verse mânia şi oraşe pe care să le jefuiască, regele şi oamenii 
săi nu întâlniseră decât pământuri pustiite şi sterpe. La început 
fuseseră surprinşi. Apoi, continuându-şi marşul care deveni o 
adevărată corvoadă sub soarele arzător, începuseră să fie 
deranjaţi de împrejurimile abandonate, acestea reuşind chiar să- 
i înnebunească în cele din urmă. 

Din Roxburgh până la Templul Liston, toate aşezările prin care 
trecuseră fuseseră părăsite. Casele din nuiele, cu pereţii 
tencuiți, erau goale, iar dincolo de uşile lor deschise era linişte. 
Soldaţii englezi le luaseră cu asalt, răsturnând mobila, 
deschizând butoaie şi cufere. Nu găsiseră nimic de valoare sau 
de mâncare, astfel că-şi continuaseră drumul pe câmpurile 
sterpe unde răsăriseră ca nişte picături de sânge maci, ridicând 
praf cu cizmele pe care le târşâiau. Transpirau şi osteneau sub 
cerul albastru-metalic. Armura li se freca de corp, buzele le erau 
crăpate şi sângerau, iar picioarele le erau pline de băşici. Raţiile 
lor se micşoraseră treptat, apoi dispăruseră cu desăvârşire. 
Uneori trecuseră pe lângă ferme care încă mai fumegau şi 
câmpuri arse şi negre. Arcaşii trăgeau în corbii care se roteau 
deasupra cadavrelor în descompunere ale vitelor, iar carnea 
crudă era împărţită pe ascuns doar câtorva companii norocoase. 
Dar pentru majoritatea soldaţilor, fiecare marş epuizant se 
termina cu stomacul gol şi visau din ce în ce mai des la 
mâncare. 

Nimeni nu ştia unde se află inamicii, căci nu mai rămăsese 
niciun om care să le ofere informaţii unde s-ar afla Wallace. Erau 
trimise iscoade, însă acestea se întorceau fără veşti. Mulţi 


214 


soldaţi îşi petreceau nopţile treji, aşezaţi în jurul focurilor de 
tabără, privind înspre întunericul din depărtare, aşteptând să 
zărească strălucirea fierului în lumina lunii. Cu două zile înainte 
să ajungă în Edinburgh, în nord se stârnise o furtună, vântul 
biciuindu-le feţele. In noaptea aceea priviseră cerul străbătut de 
fulgere care se reflectau în marea îndepărtată. Edward 
organizase o flotă care să înainteze alături de ei de-a lungul 
coastei de est, şi cu care să se întâlnească în Leith pentru a le 
furniza mult aşteptatele provizii. Însă atunci când armata 
ajunsese în Edinburgh, în loc să găsească nave încărcate cu 
grâne şi carne, docurile portului erau pustii. Se spunea că 
furtuna îi forţase să se întoarcă, astfel că acum îi ameninţa 
foametea. A doua zi sosiseră trei vase, însă cu excepţia câtorva 
saci de grâne care fuseseră trimişi imediat gărzii regale şi 
comandanților, în calele acestora nu se aflau decât butoaie cu 
vin. După plecarea trupelor către Templul Liston, soldaţii 
începuseră să se îmbolnăvească. Galezii şi irlandezii, care 
supravieţuiseră cu raţii infime chiar şi înainte ca acestea să se 
epuizeze, fuseseră nevoiţi să se hrănească cu iarbă şi scoarță de 
copac. Regele îl trimisese pe Anthony Bek să asedieze două 
castele din apropiere, din care ar fi putut fi lansat un atac, însă 
asta se întâmplase cu aproape o săptămână în urmă, şi de 
atunci nu mai primise nicio veste de la episcop. 

Edward se opri şi se afundă în patul său, care fusese 
transportat din apartamentele sale din York în reşedinţa 
templierilor. Cu toţii fuseseră surprinşi de înfrângerea de la 
Stirling de anul trecut, pentru că nimeni nu se aşteptase la aşa 
ceva. Insă la doar câteva luni după asta, evenimentele din 
Flandra luaseră o întorsătură neaşteptată, transformându-se 
într-un adevărat coşmar. 

Când ajunsese în Ghent toamna trecută, Edward se întâlnise 
imediat cu Guy de Dampierre pentru consolidarea alianţei 
împotriva francezilor. După ce fuseseră înştiinţaţi că armata 
regelui Filip se îndreaptă în marş către Flandra, forţele anglo- 
flamande plecaseră în întâmpinarea lor către Vyve-Saint-Bavon. 
Francezii îi puseseră pe fugă în mai puţin de o oră. La scurt timp 
după aceea, când răniții încă se mai întorceau în Ghent, Edward 
aflase despre bătălia de la Stirling. Lăsându-l pe Guy de 


215 


Dampierre să-l înfrunte singur pe victoriosul Filip, regele anulase 
căsătoria şi se întorsese în Anglia pentru a răzbuna înfrângerea. 
Era însă conştient de cât de incompetent începea să se 
dovedească a fi. Toţi baronii susțineau această nouă campanie, 
însă se temea că dacă nu le va oferi o victorie decisivă, 
murmurele de nemulţumire aveau să se transforme cu 
repeziciune în nesupunere. 

Posibilitatea ca Anglia să se confrunte cu un război civil se 
strecurase cu uşurinţă în mintea lui Edward, invadându-l ca o 
otravă, slăbindu-i puterile. În urmă cu câteva luni, le spusese 
generalilor săi în timpul unui discurs fulminant la York că vrea ca 
după moarte pe monumentul său funerar să scrie Scottorum 
Malleus. Ciocanul scoţienilor. 

Ascultând zgomotele armatei gata să se răzvrătească din 
pricina foametei, cuvintele rostite atunci păreau să-şi bată joc 
de el. 

— Maiestate! 

Se deschise uşa şi intră contele de Surrey. 

Înfrângerea de la Stirling îşi lăsase amprenta asupra lui John 
de Warenne, îmbătrânindu-l brusc. Era tras la faţă, avea părul 
grizonant şi mergea şchiopătat, neputând îndoi piciorul afectat 
de gută. În urma sa intră Brian le Jay. Chipul maestrului templier 
era ars de soare, iar pielea de pe nas începuse să se cojească. 
Niciunul dintre ei nu era pe placul lui Edward. De Warenne îi 
amintea de ruşinoasa înfrângere, iar le Jay fusese mai degrabă o 
povară decât un ajutor, executând ordinele fără nicio tragere de 
inimă, punând la îndoială aproape orice decizie. 

— Templierii au distribuit şi ultimii saci de grâu, stăpâne, 
spuse de Warenne cu glas puternic. N-a mai rămas nimic. 

— Dar în depozitele lor personale? Acolo nu mai e nimic? 
întrebă Edward privindu-l stăruitor pe le Jay. 

— Şi noi trebuie să avem suficiente provizii, maiestate, 
răspunse cu hotărâre templierul. Altfel nu-ţi vom putea fi de 
folos pe câmpul de luptă. 

— Care câmp? se repezi Edward. Care bătălie? Am aflat ceva 
despre ei? 

John de Warenne dădu din cap dezaprobator. 

— Nimic. 


216 


— Atunci spune-le iscoadelor că, dacă nu au nimic de 
raportat, nici să nu se mai întoarcă! 

— Maiestate, murmură de Warenne, soldaţii sunt neliniştiţi. 
Nu mai putem continua astfel. Vor începe să dezerteze dacă nu 
le umplem stomacurile şi dacă nu le dăm o armată cu care să se 
lupte. S-ar putea să trebuiască să ne întoarcem în Edinburgh. 
Acolo există mai multe şanse de a găsi ceva de mâncare. 

— Nu, spuse brusc Edward. Rămânem până se întoarce Bek. 
Dacă a fost victorios, atunci va aduce provizii din cele două 
castele. Făcu o scurtă pauză, privind un butoiaş de vin. Mult mai 
multe se găseau în afara zidurilor preceptoriului, încărcate în 
care. Până atunci, împarte vinul pe care l-am luat de pe vase. Le 
va ridica moralul. 

De Warenne încuviinţă, însă le Jay ripostă. 

— Vin, maiestate? Majoritatea oamenilor n-au mâncat nimic în 
ultimele zile. Dacă vor bea pe căldura aceasta... . 

— Nu mi te opune, le Jay, răspunse Edward. |ţi jur că-mi voi 
pune armata să-ţi atace preceptoriul. Promisiunea că vor găsi 
carne şi bere înăuntru va fi suficientă ca să-i motiveze. 

Ochii lui Brian le Jay sclipiră, plini de furie. Inghiţindu-și 
răspunsul, încuviinţă şi părăsi încăperea cu paşi mari. 

O oră mai târziu, când butoaiele cu vin de Gasconia fuseseră 
duse în tabăra soldaţilor, se auziră uralele vlăguite ale acestora. 
Ameţiţi de soare şi de epuizare, oamenii băură castroane 
întregi. Unii îşi împingeau camarazii deoparte pentru a ajunge la 
lichidul dulce care le înţepa gâtlejurile uscate şi le năclăia gurile. 
Brian le Jay şi Maestrul templier al Scoției priveau tăcuţi din 
spatele porţilor preceptoriului în vreme ce soldaţii mergeau 
împleticit pe tot cuprinsul taberei, unii dintre ei vomitând 
aproape imediat după ce dădură pe gât vinul care îşi făcuse 
efectul cu repeziciune în stomacul gol. Uralele şi râsetele celor 
beţi se transformară curând în certuri şi strigăte. O companie de 
soldaţi galezi, nervoşi din pricina raţiilor infime, dădură să atace 
carele cu provizii ale gărzii regale. Soldaţii englezi îi opriseră şi 
astfel se iscă o încăierare. Câţiva preoţi încercară să pună capăt 
luptei, postându-se între cele două companii şi rugându-i să 
cadă la înţelegere. Însă unii dintre ei fură ucişi în zăpăceala 
creată. 


217 


Când încăierarea celor ameţiţi de băutură se transformă în 
revoltă, baronii îşi trimiseră cavalerii să înăbuşe luptele, însă 
apariţia călăreţilor în armuri n-a fost suficientă pentru a pune 
capăt conflictului. Toţi galezii au sărit în ajutorul camarazilor lor 
care fuseseră împresuraţi şi la fel au făcut şi englezii, până când 
jumătate din pedestraşi se băteau unii cu alţii. Englezii erau 
mult mai numeroşi, astfel că galezii fură alungaţi din tabără. 
Fugiră într-o pădure din apropiere, lăsând în urma lor 
aproximativ o sută de morţi pe iarba plină de resturi din butoaie. 

Edward privi înspre locul bătăliei din apropierea porţilor 
preceptoriului. Se lăsa seara, iar soarele arunca în jur o lumină 
roşie. Fusese săpată o groapă, iar morţii erau aruncaţi acolo. De 
Warenne îi aduse un mesaj din partea galezilor, care îl 
amenințau că vor trece de partea scoţienilor. Edward răspunse 
furios, spunând că duşmanii lui pot face ce cred ei de cuviinţă, 
căci oricum avea să-i zdrobească curând pe câmpul de bătălie. 
Insă simţi cum îl cuprinde disperarea, şi începu să tremure, deşi 
era o seară toridă. O singură decizie greşită şi ar putea pierde şi 
ultima fărâmă din autoritatea sa şi aşa ştirbită. 

Chiar atunci se întoarse Anthony Bek, călărind pe drumul 
către preceptoriu împreună cu războinicii săi din St Cuthbert, 
urmăriţi de soarele arzător. 

Edward văzu carele pline cu lăzi şi butoaie pe care le aducea 
compania şi se duse în întâmpinarea lor. Speranţele sale 
crescură când episcopul de Durham ajunse la porţile Templului 
şi-i aduse la cunoştinţă victoria sa asupra celor două castele. 
Acesta aflase de la cineva din Edinburgh că navele cu provizii 
ajunseseră în cele din urmă la Leith, încărcătura având să 
ajungă la ei cât de curând. Insă cele mai bune veşti erau acelea 
că iscoadele lui Bek văzură inamicii. Wallace şi armata sa se 
aflau la numai douăzeci de kilometri depărtare, la sud de 
Stirling, în apropiere de Falkirk. 


Falkirk, Scoţia 
22 iulie 1298 


Aerul era nemişcat, nu se simţea nicio adiere. Armata engleză 
îşi ocupa poziţiile în faţa unui pârâu îngust. Dincolo de el, pe 


218 


coastele înclinate ale unei zone mlăştinoase, Wallace îşi 
dispunea trupele în formaţie de luptă. Era trecut de zece 
dimineaţa, iar soarele strălucea din plin, cerul senin părând 
complet lipsit de culoare. 

Din pădurile care înconjurau mlaştinile ieşeau pedestraşi cu 
sulițe lungi de peste trei metri şi jumătate. Urmând ordinele lui 
Wallace şi ale generalilor săi, coborâră pantele şi se adunară în 
patru mari cercuri. Soldaţii de la margine îngenuncheară de 
îndată, lăsându-şi un genunchi în iarba mică şi fixând suliţele cu 
celălalt, capătul cel gros în pământ, iar vârful ascuţit îndreptat 
în afară, uşor înclinat. Cei din spatele lor stăteau în picioare, 
având şi ei lăncile îndreptate spre înainte, astfel încât falanga 
ajunsese să acopere în întregime colina. Intre cercuri se aflau 
companii de arcaşi, iar în spatele pădurii de lănci şi săgeți era 
cavaleria scoțiană. Alături de Wallace şi de oamenii săi mai erau 
şi câţiva conți şi lorzi, însoţiţi de companii de cavalerie, însă 
nobilii rămâneau totuşi o forţă mult mai mică în comparaţie cu 
oamenii din popor care alcătuiau cercurile. 

Soldaţii priveau agitaţi înspre inamicii care se dispuneau în 
formaţie de luptă în apropierea pârâului, însă cu toţii rămaseră 
fermi pe poziţii. Aproape întreaga Scoţie fusese eliberată. Acum 
şi aici aveau mult mai mult de pierdut decât avuseseră în acea 
zi de vară din urmă cu un an de pe dealurile Ochil, dar şi mult 
mai mult de câştigat. Dacă ar fi putut să-i învingă pe englezi 
încă odată, chiar sub ochii nemilosului lor rege, ar fi fost ultima 
lovitură de care ar fi avut nevoie. 

Wallace se duse în faţa lor, strigând pentru ca toţi soldaţii să-l 
audă. Le ridică moralul, îi umplu de energie şi-i făcu să creadă 
cu tărie în țelul lor. Apoi, în cele din urmă, rânjind sălbatic, le 
spuse: 

— V-am adus aici, în ring! Vreau să văd dacă ştiţi să dansați! 

Drept răspuns se auziră uralele puternice ale oamenilor. 

XXX 

Când strigătele scoţienilor de pe coline ajunseră până la 
tabăra engleză, Edward se uită peste umăr. Strânse din dinţi, 
însă nu făcu niciun fel de comentariu atunci când le ordonă 
comandanților să-şi ocupe poziţiile. Englezii se îndreptară către 
companiile lor privind cu atenţie pârâul şi coastele dealului care 


219 


se ridica dincolo de el. Wallace alesese câmpul de luptă foarte 
bine; avea să lupte de pe o poziţie mai înaltă şi având pădurea 
ca refugiu. Ei aveau să atace în pantă şi cu un curs de apă în 
spatele lor. Insă, în ciuda acestui dezavantaj, soldaţii lui Edward 
erau dornici de luptă. In afara numărului impresionant de 
pedestraşi, armata lor era compusă din alte patru regimente de 
cavalerie, în fruntea cărora se aflau conții de Lincoln, de Norfolk, 
de Hereford şi episcopul de Durham. 

Acestea erau suplimentate de cavalerii lui John de Warenne şi 
de templierii aflaţi sub comanda lui Brian le Jay. Mai erau o 
unitate de călăreţi din Gasconia şi o mulţime de companii mai 
mici, conduse de baroni şi lorzi care fuseseră chemaţi la arme 
de datoria lor feudală. Edward avea sub comanda sa aproape o 
mie de gărzi regale, cu toţii îmbrăcaţi în veşminte stacoijii, 
culoarea stindardului său. 

După ce Bek adusese veşti în privinţa zonei unde se aflau 
scoţienii noaptea trecută, toate disensiunile din tabăra engleză 
se risipiseră. Galezii se întorseseră în tabără protestând printre 
dinţi, fiind atraşi de promisiunea că vor avea ce mânca. Ştiind 
unde se află inamicii, armata părăsise Templul Liston odată cu 
lăsarea întunericului. Era trecut de mijlocul verii, însă nopţile 
încă erau răcoroase şi armata ajunsese până în apropiere de 
Linlithgow când Edward ceruse ridicarea taberei. Soldaţii, 
aşezându-se pe iarba caldă, începuseră să vorbească între ei în 
aşteptarea bătăliei, pregătindu-se pentru a doua zi: îşi 
strângeau armurile, verificau săbiile şi arcurile, se rugau. Chiar 
înainte de răsăritul soarelui plecaseră iarăşi. Ajungând lângă 
Falkirk, zăriră liniile de suliţaşi pe dealul din apropiere. Ştiind 
unde se află inamicul, Edward ceruse ca întreaga armată să se 
oprească pentru rostirea rugăciunilor de dimineaţă. Dădu ordin 
apoi ca ultimele provizii să fie împărţite trupelor, însă generalii 
erau atât de nerăbdători să lupte, încât refuzaseră şi, în ciuda 
foamei care îi deranja pe toţi, insistară să continue marşul. 

La sunetul trompetelor, cavaleria englezilor începu acum să 
înainteze, caii acestora fornăind şi tropăind zgomotos. Trecură 
pârâul lăsându-se pe spate atunci când animalele coborâră 
malul şi intrară în apa mâloasă, apoi urcară în grabă pe celălalt 
mal şi începură să meargă la trap. Având atenţia îndreptată 


220 


către scoţienii de pe colinele din faţă, cavalerii nu văzură 
pământul mocirlos dinaintea lor până când primele linii de 
cavaleri nu ajunseră la el. Caii lor se scufundară cu uşurinţă în 
mâlul negru, mascat mişeleşte de iarba înaltă şi de florile 
sălbatice. Cavalerii strigară uimiţi şi înfricoşaţi când caii se 
speriară şi începură să se arunce în faţă, căutând pământ mai 
tare, adâncindu-se însă tot mai mult în noroi. Bărbaţii se agăţară 
cu disperare de şeile cailor în vreme ce aceştia se străduiau să 
înainteze în mâlul lipicios. În tot acest timp, scoţienii de pe 
coline făceau glume pe seama lor şi râdeau văzând cât de uşor 
căzuseră în capcană. 

Privindu-şi trupele risipite, Edward dădu pinteni calului său, 
Bayard, şi trecu dincolo de pârâu, strigându-le ordine 
comandanților săi. Încet, avangarda se retrase din noroi. 
Episcopul Bek, care călărea alături de oamenii săi în zona dintre 
pârâu şi mlaştină, le spuse tuturor că pământul era ceva mai 
tare înspre est. O altă companie, în fruntea căreia se aflau conții 
de Hereford şi de Norfolk, descoperi că acelaşi lucru era valabil 
şi înspre vest. Scoţienii tăcură când cavaleria engleză se 
regrupă şi o apucă spre stânga şi spre dreapta, înconjurând 
zona în care se aflau ei. 

— Arcaşi! strigă Wallace din vârful colinei, stând în şa. 

Arcaşii scoțieni, aşezaţi între formațiunile de lăncieri, îşi 
pregătiră săgețile şi lansară două dâre negre înspre armatele 
reunite ale englezilor care ocoleau cercurile şi se îndreptau 
către Wallace şi liniile de cavalerie. Spre deosebire de arcaşii 
galezi, ale căror putere şi acuratețe puteau propulsa o săgeată 
prin armura soldaţilor, arcurile mai scurte ale scoţienilor nu 
aveau forţa necesară pentru a străpunge apărătorii metalice ale 
englezilor. Câţiva cai fură loviți de săgețile acestora, însă pentru 
fiecare om ucis, alţi o mie se lansau în atac, prinzând viteză 
după trecerea de vârful colinei, în drumul lor către cavaleria 
scoţienilor. Soldaţii lui Wallace fură cuprinşi de teamă văzând 
hoarda de soldaţi îmbrăcaţi în armuri care veneau ca un val 
înspre ei, ţinându-şi lăncile îndreptate înainte. Când o parte din 
ei îşi întoarseră caii şi o luară la goană înspre pădure, Wallace le 
strigă să rămână pe poziţii, însă curajul celor care rămaseră nu 


221 


fu suficient. Scoţienii aflaseră pentru prima oară cât de 
puternică putea fi şarja cavaleriei englezeşti. 

Englezii se izbiră de ei precum un zid de oţel, nimicind 
şubreda lor linie de apărare, măcelărindu-i pe cei care le stăteau 
în cale şi gonindu-i pe ceilalţi. Scoţienii fură puşi pe fugă. Ţăranii 
care compuneau cercurile de suliţaşi priviră înspăimântați cum îi 
abandonează comandanții lor, adăpostindu-se în pădure, acolo 
unde copacii făceau imposibilă intrarea englezilor pe caii lor de 
luptă. Nu mai rămăseseră decât Wallace şi o mână de oameni. 
Văzând că bătălia din vârful colinei fusese pierdută, galopară 
nebuneşte către infanterie. Wallace descălecă şi-şi aruncă 
securea, apoi apucă o suliță şi se alătură oamenilor din prima 
linie a uneia dintre formaţiuni, strigând ordine până ce răguşi, în 
vreme ce cavalerii englezi se întorseseră, fugărindu-i pe arcaşii 
scoțieni. Pedestraşii priviră neputincioşi cum arcaşii fură izolaţi 
în urma atacului cavaleriei, care îi urmări de-a lungul colinei ca 
pe nişte iepuri fricoşi. Gonind, cavalerii strigară cu bucurie când 
primii dintre ei loviră cu săbiile sau cu lăncile arcaşii, camarazii 
din spatele lor trecând cu caii peste cei răpuşi, înfigând trupurile 
în pământul negru, în vreme ce copitele animalelor rupeau 
oasele şi spinările acestora de parcă ar fi fost nişte crenguţe. În 
mai puţin de cincisprezece minute, tot ce mai rămăsese din 
armata scoțiană erau cele patru uriaşe formaţiuni de lăncieri 
care se pregăteau să întâmpine atacul englezilor care se 
învârteau în jurul lor. 

— Rămâneţi pe poziţii! strigă Wallace în vreme ce cavalerii se 
aplecau asupra lor. Rămâneți pe poziţii! 

XXX 

Aflându-se la adăpostul pădurii, Will se aplecă în şa ţinându-şi 
respiraţia atunci când englezii atacară formațiunile de lăncieri. 
In primele secunde, Will nu reuşi să înţeleagă ce se întâmplă; nu 
se vedea decât o pată de armuri, culori şi mişcare, apoi aerul fu 
străpuns de strigătele cailor şi oamenilor. Scoţienii rezistaseră, 
iar englezii intraseră direct în lăncile lor. Cavalerii îşi întoarseră 
caii şi se retraseră, lăsând în urma lor o mulţime de camarazi 
morţi ori în agonie. Caii fuseseră străpunşi cu vârfurile lăncilor şi 
se prăbuşiseră la pământ, zdrobind sub ei călăreţii ori 
aruncându-i în desişul de sulițe. Când cei răniţi încercară să se 


222 


ridice în picioare, scoţienii din rândurile următoare îi înjunghiară, 
ucigându-i. În jurul lui Will se auziră murmure de uşurare când 
îşi dădură seama că formațiunile respinseră atacul. 

— Unchiule! 

Will se întoarse şi-l văzu pe David călărind alături de Adam. 
Ambii erau năduşiţi. 

— Eşti rănit, spuse David privind braţul lui Will. 

Tunica îi era ruptă, iar cămaşa de zale de dedesubt fusese 
zdrenţuită într-o linie zimţată prin care se putea vedea carnea 
sfâşiată. Un cavaler englez îl prinsese în timpul atacului, tăindu-l 
cu sabia. 

— Voi supravieţui. Will îl privi pe Adam. Conţii unde sunt? 

— Majoritatea au fugit, luând şi cavalerii cu ei. Au luat-o prin 
pădure, înapoi către Stirling. Au spus că n-are niciun rost să-şi 
piardă viaţa aici. /igodii/e! scuipă Adam. 

Will se uită printre copaci la ce mai rămăsese din cavaleria lui 
Wallace, care se împrăştiase în pădure după şarja englezilor. Cu 
toţii îi priveau pe duşmani cum se aruncau asupra formațiunilor 
de lăncieri. Erau mai puţin de cinci sute de călăreţi. Jumătate 
dintre ei erau răniţi, unii de moarte, iar o treime rămaseră fără 
cai. 

— Să sperăm că formațiunile de lăncieri vor rezista. Căldura 
va slăbi atacul englezilor. Dacă oamenii noştri îşi vor menţine 
poziţiile, cavalerii vor trebui să se retragă mai devreme sau mai 
târziu. 

— Şi dacă nu vor rezista? întrebă Adam. 

Will nu răspunse. Îşi întoarse privirea spre pedestraşii aşezaţi 
în cerc. 

Din când în când, englezii lansau câte un nou atac asupra 
formațiunilor de lăncieri, tot mai frustraţi de faptul că erau 
respinşi şi pierdeau oameni şi cai. Aruncau securi şi lănci înspre 
pedestraşii din formaţiuni, însă chiar dacă murea câte un om, 
cei din apropierea lui se strângeau imediat, aşa cum fuseseră 
instruiți de Wallace. Curând, în mijlocul fiecărei formaţiuni 
zăceau o mulţime de arme engleze. 

Nu peste mult timp, se auziră trompetele şi cavalerii se 
retraseră mânioşi. Will, privind cu atenţie din rândurile cavaleriei 
ascunse la marginea pădurii, văzu cum comandanții se 


223 


îndreptară către stindardul stacojiu al lui Edward, ridicat undeva 
în partea dreaptă a câmpului de bătălie. Se gândi că regele e 
acolo, mergând printre soldaţi, şi simţi un ghimpe în inimă. 
Scoţienii din pădure tăcură dintr-odată, în vreme ce arcaşii 
galezi îşi ocupară poziţiile pe colina din faţa cavaleriei înfrânte. 
Îşi fixară ţintele şi traseră. 

Săgeţile căzură asupra formațiunilor cu viteză nimicitoare, 
trecând prin haine şi armuri, perforând braţe ridicate şi gâturi, 
izbindu-se în capete şi piepturi, aruncându-i pe spate pe cei 
loviți. Incet, dar sigur, apărură goluri în formațiunile circulare. 
Răsună pentru a doua oară o trompetă, iar cavaleria engleză îşi 
începu atacul. 

— Dumnezeule, nu, murmură Will, văzând că lăncierii o luară 
la goană înspăimântați. Wallace se afla printre ei, la fel şi Gray 
şi alţi o sută de bărbaţi care li se alăturară pe parcursul ultimului 
an. Insă cel mai grav lucru era acela că Simon era acolo. Fără să 
gândească, îmboldit doar de inimă, Will îşi împlântă călcâiele în 
burta calului şi ieşi din pădure. 

Nu era singurul care făcuse asta. Văzându-şi camarazii în 
pericol, grupuri de câte douăzeci de cavaleri ieşiră şi ei din 
pădure, David şi Adam aflându-se printre ei. Câţiva cavaleri 
englezi se rupseră de corpul principal al armatei şi o apucară 
înspre ceata de călăreţi care coborau pe coastele dealurilor, însă 
majoritatea îşi îndreptară atenţia asupra lăncierilor care 
spărgeau rândurile. Masacrul începu imediat, englezii ucigându-i 
fără milă pe scoţienii puşi pe fugă, mulţi dintre aceştia 
îndreptându-se chiar spre mlaştina în care încercaseră să-i 
atragă pe duşmani. Oamenii se împotmoleau în mâlul negru, 
lipindu-se de el ca nişte albine în miere. 

Brian le Jay strigă mânios la patru scoțieni, rotindu-şi sabia. 
Nu fu atent la pământul din faţă, iar calul său călcă într-o 
băltoacă şi maestrul scăpă sabia din mână. Unul dintre scoțieni, 
mergând de-a buşilea prin mlaştină, apucă sabia care căzuse în 
apropiere. Văzându-l pe maestrul templier că se chinuia să-şi 
mâne calul care se scufundase în mâl până la abdomen, 
scoţianul se apropie de el cu sabia în mână. Le Jay îl văzu. Îşi 
scoase piciorul din scară, trăgând afară cizma din noroiul 
lipicios, şi-l lovi pe soldat. 


224 


Mişcarea dezechilibră şi mai mult calul, care se răsturnă pe o 
parte, trăgându-l şi pe Le Jay după el. In acelaşi moment, 
scoţianul ridică sabia şi o înfipse în gâtul lui Brian le Jay. 

Will îşi îmboldi calul către formațiunea din partea stângă a 
câmpului de luptă, acolo unde ştia că se află Simon, călărind 
furios şi respirând greu prin deschizătura coifului. Îşi fixă privirea 
asupra masei de oameni, fără să observe călăreţul care venea 
înspre el. Simţi imediat o lovitură puternică în partea laterală a 
calului. Animalul se ridică pe două picioare şi se prăbuşi, 
aruncându-l din şa. Se lovi de pământ şi se rostogoli de câteva 
ori, pierzându-şi coiful. 

Când se opri, ameţit, Will se întinse pe spate, gâfâind, cu faţa 
la soarele strălucitor. Se întoarse, gemând, iar când se săltă şi 
se sprijini în mâini, îl văzu pe atacatorul său întorcându-şi calul 
şi venind iarăşi înspre el. Clătinându-se pe picioare în vreme ce 
se ridica şi-şi trăgea sabia, Will văzu, înainte de a se lăsa pe vine 
cu gândul de a sări din loc, o pată roşie pe mantia albă a 
cavalerului, realizând că era un templier. Sări într-o parte, 
făcând un arc de cerc cu sabia şi reteză picioarele din faţă ale 
calului. Animalul se prăbuşi înainte, aruncându-şi călăreţul peste 
cap. Cavalerul căzu cu un zgomot puternic şi rămase nemişcat. 
Fără să-i dea posibilitatea de a se ridica, Will sprintă către el şi 
vâri iute sabia prin fanta pentru ochi a coifului, apăsând cu 
putere. Ţâşni sânge, iar corpul bărbatului se zvârcoli câteva 
secunde, până când Will trase sabia şi se prăbuşi în iarbă. 

Zgomotele bătăliei şi ale măcelului păreau să se estompeze, 
în vreme ce Will îl privea atent pe templier, a cărui mantie albă 
se îmbiba cu sângele ce se scurgea de sub coif. Dintr-odată, Will 
se aşeză în genunchi, şi-l privi pe bărbat, curios să vadă dacă nu 
cumva era cineva cunoscut. li stătu inima în loc când îi trecură 
prin faţa ochilor chipurile lui Robert şi al lui Jacques, ba chiar şi 
cel al lui Hugues, cu toate că niciun cavaler francez, darămite 
Marele Maestru, nu se afla pe câmpul de luptă. Inainte să vadă 
chipul celui mort, îşi auzi numele strigat de undeva din 
apropiere. Se auzi tropăitul unui cal. Will se ridică. Când se 
întoarse, văzu un alt cavaler templier care se apropia vijelios cu 
sabia scoasă, voind probabil să-şi răzbune fratele. Will îşi ridică 
iataganul pentru a bloca lovitura. Sabia reflectă razele soarelui 


225 


în ochi, apoi se auzi un sunet metalic şi îşi simţi mâna răsucită, 
dată într-o parte. La sfârşit, simţi o ciudată stare de uşurare. 
Cavalerul îşi continuă drumul, iar Will se învârti pe loc. Căzând, 
privi iataganul din mâna sa. Era frânt. Apoi pământul se apropie 
cu repeziciune şi se izbi de el. 


226 


16 


Câmpul de bătălie de la Falkirk, Scoţia 
22 iulie 1298 


Cerul, pământul, sus, jos; toate lucrurile erau deformate. Gura 
îi era plină de sânge şi pământ. Vru să scuipe, însă nu mai avea 
salivă. Îşi simţea corpul sfărâmat şi-l durea capul. Aproape 
auzea cum îl doare. 

Will îşi înfipse mănuşile în pământ şi se ridică în mâini, apoi se 
chinui până când reuşi să stea în patru labe, ameţit şi 
îngreţoşat. Aerul nemişcat era încărcat de o duhoare 
îngrozitoare, greu de respirat. Işi dădu seama de la ce vine 
mirosul când îi reveni vederea. Colina pe care se afla era plină 
de cadavre. Soldaţii erau sfârtecaţi şi hăcuiţi, reduşi doar la 
nişte bucăţi de carne. Membrele lor, de care rămăseseră 
agăţate câteva fâşii de haine, zăceau pe lângă trupuri în cele 
mai ciudate poziţii. Capetele separate de corp priveau în gol 
către cer. Un bărbat din apropierea lui era pe jumătate îngropat 
în propriile sale măruntaie care ieşiseră printr-o tăietură de pe 
abdomen. Will simţi un gust amărui în gură şi reuşi cu greu să-şi 
ţină echilibrul când începu să vomite. Ştergându-şi gura cu 
mâneca sfâşiată, Will auzi iarăşi sunetele ca de ciocan care-i 
îngreunau capul. După câteva secunde, îşi dădu seama că de 
data aceasta se auzeau din exterior. Veneau de peste tot. 

De-a lungul colinelor, soldaţii englezi călcau peste cadavre 
ucigându-i pe cei răniţi, hăcuind trupurile cu săbiile şi securile 
lor ca şi cum ar fi fost lemne de foc. Cavaleria îi hăituia pe cei 
care supravieţuiseră şi încercau să ajungă în pădure. Will îşi 
aminti că-şi îmboldise calul înspre formațiunile de lăncieri când 
acestea se spărseseră, revăzu atacul templierului asupra sa, 
apoi cum căzuse de pe cal. Apoi... Se întoarse, căutându-şi prin 
iarbă iataganul. Îl găsi sub el. Ridicându-l, se uită prostit la sabia 
care se termina brusc la nici măcar treizeci de centimetri de 
mâner. Întorcând-o pe cealaltă parte, îşi aduse aminte că cineva 
îl strigase chiar înainte ca al doilea templier să-l lovească. 
Recunoscând vocea aceea simţi un pumn în piept. David. 


227 


Băgându-şi sabia ruptă în teacă, o luă înainte, chinuit de durere. 
Mergând de-a buşilea printre cadavre, Will fu izbit de mirosul 
îngrozitor al morţii. Ici-colo, cei peste care trecea se mişcau, 
zvârcolindu-se în agonie. De câteva ori nimeri cu mâna în ceva 
lipicios şi curând mănuşile sale deveniră roşii. Cineva îl apucă de 
încheietură, speriindu-l. 

Ochii sticloşi ai soldatului îl priveau atent. 

— Te rog, ajută-mă. Nu-mi mai simt picioarele. 

Will privi în josul corpului către locul în care ar fi trebuit să se 
afle picioarele. Se termina chiar sub bust. 

— Îmi pare rău, spuse el cu voce groasă, trăgându-şi mâna. 

Înaintând, auzi în jurul său ţipete şi scâncete. Rândurile 
soldaţilor englezi care înaintau de-a lungul colinei erau tot mai 
aproape. 

Înnebunit de ce vedea în jurul său, începu să ridice de păr 
capetele oamenilor pentru a se uita la feţele lor. Unii fuseseră 
sfărâmaţi şi erau plini de sânge. Soarele îl ardea în ceafă şi 
peste tot în jur muştele bâzâiau deasupra celor morţi sau aflaţi 
în agonie. Will se opri. La câţiva paşi mai în faţă se afla un cal al 
cărui cap zăcea nemişcat. Peste crupa animalului era un bărbat 
solid cu părul vâlvoi şi năclăit de sânge. Adam. Când se apropie 
de el, Will văzu craniul zdrobit al acestuia. Se lăsă în genunchi, 
simțind cum îi scad puterile. Cineva îl apucă de tunică. Se 
întoarse repede şi-l văzu pe nepotul său, plin de sânge, însă 
întreg, chiar în faţa ochilor săi. 

David clănţănea din dinţi. 

— Am încercat să-l trezesc, spuse el, privindu-l pe Adam. Mi-a 
salvat viaţa. 

— Trebuie să plecăm, mormăi Will, ridicându-se în picioare. 

— Vreau să-l găsiţi pe maestru. Cine l-a văzut ultima oară? 

Când auzi vocea aceea puternică, Will privi în depărtare la cel 
care călărea pe un cal de război. Cu toate că bărbatul purta un 
coif care îi ascundea părul şi o parte din faţă, Will ar fi putut 
recunoaşte vocea aceea oricând. Era Edward. In jurul lui se aflau 
alţi câţiva soldaţi, printre care şi un templier. 

David trăgea de el. 

— Will, haide! 


228 


Templierul se îndrepta către trupul celui pe care îl omorâse 
Will. Mantaua albă a cavalerului ucis contrasta cu hainele maro- 
gălbui ale scoţienilor. 

Pentru moment, Will rămase țintuit locului, privind când la 
cavalerul mort, când la rege. 

David îl trase de mână. 

— Will! 

Templierul se îndrepta către fratele său fără să le dea vreo 
atenţie, însă unul dintre bărbaţii din preajma regelui îi văzu pe 
cei doi scoțieni şi dădu pinteni calului, scoţându-şi sabia. 

Brusc, Will începu să se mişte, împingându-l pe David înainte. 

— Fugi! strigă el, auzind copitele care loveau cu putere 
pământul din spatele lor. 

— Stai! 

Când se auzi ordinul, Will se împiedică de cadavrul unui 
lăncier şi căzu în genunchi. Cavalerul se ridică în şa şi trecu pe 
lângă el în galop. 

— Îi vreau vii! Aduceţi-i la mine! 

Ridicându-şi capul, Will văzu că însoțitorii regelui descălecau 
şi se apropiau de el cu săbiile scoase. Călărețul îl ocoli, 
blocându-i retragerea lui David. Simţi cum e tras înapoi, înspre 
rege. Il auzi pe David cum se zbate şi apoi un strigăt de durere. 

Edward se ridica deasupra lui, stând în şa. Will văzu uimire în 
ochii cenuşii ai regelui. 

— Maiestate! 

Edward se întoarse, privindu-l furios pe cel care intervenise. 

Un soldat purtând un tabar stacojiu se apropie de el. 

— L-am găsit pe maestrul templier. Se pare că s-a înecat în 
mlaştină. 

— Foarte bine. Încetaţi căutările. Edward îl privi pe Will, apoi 
le făcu un semn celor care îi ţineau pe el şi pe David. Aceştia 
sunt prizonierii mei. 


Colegiul dominican, Stirling, Scoția 
28 iulie 1298 


Cineva deschise uşa şi împinse cu piciorul un castron de lemn. 
Jumătate din conţinut se scurse pe podea. 


229 


— Poţi să mănânci şi de pe jos, câine! spuse o voce. 

După ce se închise uşa, Will se târî până la castron. 

Câteva boabe de grâu pluteau în apă. Luă una câte una 
boabele care căzuseră în mizeria de pe jos şi le puse înapoi în 
castron. Apucându-l cu ambele mâini, se îndreptă către peretele 
opus, acolo unde soarele încălzea pietrele cenuşii. Grâul era 
amar, însă aceasta era prima masă de câteva zile încoace şi 
fiecare boabă îi dădea puteri. Când termină, duse castronul la 
buze şi bău, apa care îi udă gâtlejul uscat fiind cea mai plăcută 
senzaţie imaginabilă. După ce linse ultimele picături, dădu cu 
limba de o crăpătură de pe fund. Privind-o cu atenţie, văzu că se 
întinde pe toată lungimea castronului. II apucă bine şi forţă cele 
două bucăţi până reuşi să le despartă, rămânând cu două 
jumătăţi zimţate. Nu era cine ştie ce, dar măcar era ceva. 

Băgă cele două jumătăţi ale castronului în găleata pe care i-o 
dăduseră ca să-şi facă nevoile, şi apoi se rezemă cu spatele de 
zidul rece. Nu mai avea pe el decât nădragii. Armura, tunica, 
ghetele şi sabia frântă, toate îi fuseseră luate pe câmpul de 
luptă de lângă Falkirk. După ce Edward plecase, fusese bătut de 
două gărzi regale îmbrăcate cu veşminte stacojii, pumnii 
acestora lovindu-l peste rănile pe care le primise în timpul 
bătăliei. Un al treilea soldat îl ţinuse pentru a-l împiedica să se 
apere, iar atunci când îl aruncaseră într-un car era aproape 
inconştient. Îl văzu pe David zăcând şi el nemişcat şi pe alţi 
câţiva bărbaţi în aceeaşi stare. După aceea, nu-şi mai amintea 
mare lucru, până când armata engleză ajunsese la Stirling. 

Will simţise mirosul înţepător al fumului înainte de a intra în 
oraş, trezindu-se din amorţeală. Deschisese ochii încleiaţi din 
pricina sângelui şi se uitase afară din carul care se zdruncina. 
Stirlingul fusese distrus. Casele construite pe stânca de sub 
cetate arătau ca nişte cochilii arse, printre ele ridicându-se ca 
nişte fantome fâşii de fum. Zidurile cetăţii se înnegriseră în 
urma incendiului. Ascultând murmurele soldaţilor nemulţumiţi, 
Will se simţi din nou încrezător. Dacă ceea ce vedea nu era 
lucrătura englezilor, atunci scoţienii trebuie să fi fost cei care 
făcuseră asta. Se părea că fusese mâna lui Wallace şi se rugase 
ca acesta să fi fost un semn că supravieţuise bătăliei. Era sigur 
că Wallace nu se afla printre scoţienii luaţi ca prizonieri, dintre 


230 


care doi muriseră şi fuseseră aruncaţi la marginea drumului. 
David dormea sau era inconştient. Will ar fi vrut să se întindă 
către el, dar nu îndrăznise. În loc de asta, rămăsese nemişcat în 
vreme ce avangarda îşi făcuse intrarea în Stirling. 

In vreme ce restul armatei epuizate de marş campase pe 
câmpiile din jurul oraşului în ruine, Edward şi generalii săi 
ocupaseră singura clădire rămasă neatinsă de flăcări: un colegiu 
aparţinând dominicanilor. Will fusese scos din teleagă şi târât 
înăuntru. Clădirea era părăsită, cu toate că se vedeau unele 
semne că ar fi fost locuită de curând: un sac de grâu uitat pe 
coridor, a cărui cusătură era tăiată, un coif zăcând într-o 
încăpere goală, strălucirea ştearsă a unei monede. Fusese dus 
într-o cameră de la cel de-al doilea cat, care, bănuia el, trebuie 
să fi fost una dintre temniţele călugărilor. O fereastră cu zăbrele 
dădea înspre mănăstire. Soldaţii îndepărtaseră singurele piese 
de mobilier: un pat de lemn, un cufăr şi un scăunaş. Apoi îl 
bătuseră şi-l lăsaseră să zacă într-o baltă de sânge, cu ochii 
aţintiţi asupra crucifixului de pe perete. 

Credea că asta trebuie să se fi întâmplat în urmă cu două zile, 
deşi nu era sigur. Durerea puternică îl făcea să nu mai 
conştientizeze trecerea timpului şi nici să poată reţine ceea ce 
se întâmpla în jurul său. Lumea devenise un loc dinăuntrul său. 
Plutea pe mările ciudate din mintea sa delirând, iar insulele care 
apăreau din când în când reprezentau şi mai multă suferinţă. 

Le cunoştea pe toate, dar păreau să fie atât de îndepărtate 
una de cealaltă. Zvâcnetul din capul său era la mare distanţă de 
delicata agonie pricinuită de pocnetele degetelor ori coastelor 
rupte. Mâncarea aceea, chiar dacă fusese puţină, îl făcu să fie 
iarăşi lucid şi atât rănile, cât şi gândurile sale deveniră mai 
limpezi. Întâi de toate, se gândea la David. Cu o noapte în urmă, 
agăţându-se de zăbrelele de la fereastră, îl strigase încetişor, 
sperând ca nepotul lui să fie într-una din celulele alăturate. Însă 
nu-i răspunsese nimeni pentru a-l linişti. Will fusese atât de 
apropiat de Wallace şi de oamenii lui pentru atât de mult vreme, 
încât tăcerea de acum i se părea de nesuportat. Rămas singur 
cu gândurile sale, privat de orice lucru care ar fi putut să-i 
atragă atenţia, acestea strigau dinăuntrul lui, torturându-l. 


231 


El era de vină pentru faptul că nepotul său se afla acolo. El 
era cel care îşi dusese familia în Selkirk, în căutarea rebelilor. El 
era cel care părăsise Templul fără să-i adreseze vreun cuvânt lui 
Simon, camaradul său de încredere atât de mulţi ani, care 
venise să-l caute din prietenie şi pentru că-şi făcea griji pentru 
el, şi pe care îl tratase ca pe un nimic. Oare trupul lui Simon 
zăcea plin de viermi pe câmpul de luptă de lângă Falkirk? Şi ce 
era cu templierul pe care îl omorâse, al cărui chip va rămâne 
ascuns sub viziera coifului? Oare şi el se afla acolo sau fusese 
îngropat împreună cu ceilalţi fraţi ai săi? Poate că era Thomas, 
unul dintre ultimii membri ai Anima Templi. Poate ucise pe 
cineva care făcea parte din Frăţie. Chipurile tatălui său şi al lui 
Everard îi trecură prin faţa ochilor, privindu-l acuzator. Le 
înşelase încrederea. Renunţase la jurămintele depuse şi la 
îndatoririle sale, la fraţii săi. La fiica sa. 

Se deschise uşa. Will nici nu avu timp să-şi ridice privirea 
înainte de-a fi apucat de braţe şi ridicat în picioare. 

Intră regele Edward. Armura şi coiful fuseseră înlocuite de un 
veşmânt purpuriu şi de o coroană de aur. Soldaţii îl aduseră pe 
Will în mijlocul camerei. Unul dintre ei îl lovi cu sălbăticie în 
spatele picioarelor, forțându-l să îngenuncheze. La semnul 
regelui, se îndepărtară amândoi. 

— leşiţi. 

— Maiestate, prizonierul... începu unul. 

— Nici măcar nu poate sta în picioare. leşiţi. 

Soldaţii făcură o plecăciune şi ieşiră. Edward privi în jos către 
Will, apoi se duse la fereastră, lăsându-l îngenuncheat. 

Chiar dacă era chinuit de durere, Will îşi simţi muşchii 
încordându-se. După atâţia ani, hăituit, obsedat de posibilitatea 
aceasta, era acum singur cu duşmanul său. Işi mută privirea 
către găleata în care se aflau cele două jumătăţi crestate ale 
castronului, scufundate în urină. 

— Ai privit în afara celulei tale astăzi? Will nu răspunse, iar 
Edward se întoarse. Ar fi trebuit. Se construieşte ceva foarte 
interesant acolo. 

Will îşi aminti loviturile de ciocan pe care le auzise începând 
de dimineaţă. Vrând să-şi conserve energia, nu se ridică. 

— Ştii ce e? 


232 


Will fu străbătut de o puternică senzaţie de greață, dar reuşi 
să-şi păstreze chipul impasibil. 

— Cred că o spânzurătoare. Nu mai vorbise de mult, iar vocea 
sa guturală se auzi ca o şoaptă. 

Edward se întoarse şi se apropie de el. 

— Ai văzut vreodată ce se întâmplă cu un om care este 
spânzurat, Campbell? Nu e foarte plăcut. Faţa se face roşie, apoi 
vineţie şi se buhăieşte îngrozitor. Limba iese printre dinţi şi se 
umflă. Ochii se deschid într-atât de mult, încât ai impresia că 
sunt gata să iasă din orbite. lar gâtul se întinde cam atât şi 
Edward îşi depărtă mâinile pentru a-i arăta cât. Totul poate dura 
până la o jumătate de oră. În tot acest timp, se goleşte vezica 
urinară, apoi intestinele. Ultima umilinţă pe care o îndură doar 
bărbaţii e aceea că li se scoală cocoşelul şi ejaculează, 
inevitabil. Şi toate astea sub ochii mulţimii care asistă. Il privi 
atent pe Will. Te pot scuti de o astfel de soartă. 

Will îşi ridică privirea, apoi pufni. 

— N-o să mă laşi să plec viu de-aici. 

— Nu. Dar îţi propun o moarte nobilă: o execuţie rapidă prin 
decapitare, în schimbul îndelungatei torturi de la spânzurătoare. 
Îţi voi oferi această variantă dacă îmi spui de ce eşti aici, în 
Scoţia. 

Will privi în jos pentru a-şi ascunde uimirea. Crezuse că 
printre cei care ştiau că dezertase se număra şi Edward. 
Singurul motiv pentru care n-ar fi putut afla era să nu-l mai fi 
contactat pe Hugues după întâlnirea din Londra. Ceea ce era 
posibil: Edward fusese preocupat de evenimentele din Flandra şi 
din Scoţia în perioada aceea. Întrebarea era dacă s-ar fi putut 
folosi de asta în avantajul său. Incercă să gândească cu mintea 
sa înceţoşată, însă Edward vorbi din nou. 

— De ce eşti aici? Răspunde! Te-a trimis Templul ca să iei 
legătura cu Wallace? Ordinul lucrează împotriva mea? 

Gândurile lui Will se limpeziră. Edward nu ştia că el părăsise 
Templul, ba chiar mai mult de atât, se îndoia de loialitatea 
Ordinului. Se întrebă ce se întâmplase de se ajunsese la asta. 
Oare Hugues îşi schimbase părerea şi pusese capăt alianţei? 
Sau era vorba despre altceva? Se gândi la răspunsul dur pe care 
îl dăduse regele atunci când îi fusese anunţată moartea lui Brian 


233 


le Jay. Poate că nu toţi maeştrii erau de acord ca Ordinul să-l 
ajute pe Edward în acest război. 

— Îţi voi spune tot ce vrei să ştii, spuse el încetişor, dacă îl vei 
lăsa pe cel care era cu mine să plece. 

— Cine e? Un alt cavaler? Edward era dispreţuitor. Să-i dau 
drumul ca să le raporteze totul maeştrilor lui? Nu sunt prost. 
Veţi muri amândoi. Singura alegere pe care o poţi face e cum se 
va întâmpla. 

— Atunci nu vei afla niciodată motivul pentru care mă aflu 
aici. Will îşi ridică privirea, încrezător în sine, acum că aflase că 
David era încă în viaţă. Ştiu ce s-a întâmplat în Honfleur, 
Edward. Regele îşi miji ochii, însă Will nu-şi dădu seama dacă o 
făcuse pentru că fusese surprins de ce ştia ori din pricina felului 
batjocoritor în care îi rostise numele. Oricum ar fi fost, furia din 
ochii lui Edward îl făcu să se simtă satisfăcut. Ştiu că ai încercat 
să furi bijuteriile coroanei, încredințate nouă de tatăl tău. Ştiu că 
l-ai obligat pe Garin să fure Cartea Graalului. Ştiu că te-ai folosit 
de Everard la fel cum ai făcut-o şi cu Hugues. Ştiu totul despre 
trădarea ta. 

Edward se întoarse spre el. 

— Nimic nu mai contează. Datorită inspectorului vostru, 
Jacques de Molay mi-a dat tot ce am vrut, atunci când am vrut. 
Glasul îi era înveninat. Oamenii mei au estimat în jur de zece mii 
de morţi pe dealurile de lângă Falkirk. Orice i-ai fi spus lui 
Hugues de Pairaud, orice ştie nu are niciun fel de importanţă. Nu 
am nevoie de Templu. Îi pot distruge pe scoțieni şi singur. Am 
demonstrat asta. Baronii îmi vor oferi tot sprijinul lor. 

— lar când războiul se va fi încheiat, crezi că Ordinul va fi 
mulţumit că-i vei fi jucat pe degete pe toţi? Crezi că nu vor avea 
nicio consecinţă faptele tale? Faptul că ai trădat Anima Templi? 

Edward râse. 

— Consecințe? Templul e terminat. Prostul acela de Pairaud s- 
a rugat în genunchi să-l ajut ca să-l reconstruiască! Vremea 
cavalerilor s-a sfârşit. Acum a venit vremea regilor. Ochii săi 
scăpărau. Vremea imperiilor. 

— Până şi cel mai mare dintre regi poate fi victima unui om 
plin de determinare. Şi tu eşti doar un muritor. 

Edward încremeni. 


234 


— Asta e? murmură el. De asta ai venit aici? 

Adunându-şi puterile, Will se întinse înspre găleată. 

Chiar în momentul în care îşi vâri mâna înăuntru, Edward 
strigă după gărzile sale. Când Will se aruncă asupra regelui, se 
deschise uşa şi intrară doi soldaţi. Mâna lui desenă un semicerc 
în aer, ţinând strâns ciobul. Regele se dădu înapoi, iar marginea 
zimţată trecu la câţiva centimetri de gâtul lui. Gărzile se 
năpustiră la Will şi-l trântiră de perete. 

Will scoase un strigăt când coastele rupte se frecară şi scăpă 
ciobul din mână. Durerea aceea dispăru curând, fiind înlocuită 
de o mulţime de alte dureri mai mici care îi străpungeau corpul 
când cei doi soldaţi începură să-l lovească cu pumnii. 


— Destul! 
Cu ochii încărcaţi de lacrimi, Will îl văzu pe Edward venind 
înspre el. 


— Vreau să rămână în viaţă, spuse regele repede. Când va fi 
să moară, vreau să treacă prin toate chinurile posibile. Nu e de- 
ajuns să moară prin spânzurare, adăugă el, mărindu-şi ochii 
cenuşii. Aşa e prea repede. Făcu câţiva paşi. Inainte de a muri 
pe eşafod îmi voi pune oamenii să te taie. li voi lega 
încheieturile de cai care vor trage până când îţi vor disloca 
braţele. Totuşi, nu vei muri. Ajunsese acum aproape faţă în faţă 
cu Will, al cărui cap era ţinut în spate de soldatul care îl trăgea 
de păr. Vei fi întins pe o masă, ca să te vadă toţi. Un spectacol. 
Acolo, vei fi tăiat pe lung, de la gât înspre vintre, şi fiecare organ 
va fi scos şi ars în faţa ochilor tăi. Abia după ce ţi se vor 
întâmpla toate astea îţi vor fi curmate suferinţele din viaţa asta. 
lar în cea viitoare, acesta va fi doar începutul. 

Will văzu şiroaie de apă murdară prelingându-se pe obrajii lui 
Edward. Işi dădu seama că atunci când îl atacase cu ciobul îl 
împroşcase şi cu urină. Râse, dezvelindu-şi gingiile însângerate. 

Când îşi recăpătă cunoştinţa ceva mai târziu, era întuneric, iar 
bucata de cer pe care o vedea prin fereastră era plină de stele. 
Will rămase nemişcat, aşteptând să-şi revină. li luaseră găleata 
şi bucăţile de castron; singurele lucruri rămase erau cei patru 
pereţi goi şi crucifixul. Bravada cu care îl înfruntase pe Edward 
dispăruse de mult. Acum nu simţea decât un profund sentiment 
de disperare. Se condamnase pe sine şi pe David la cea mai 


235 


cruntă moarte. Avea să moară cel mai probabil mâine, cu 
sufletul pătat de o mulţime de păcate şi fără să-şi poată cere 
iertare. Jurămintele pe care le făcuse în faţa lui Dumnezeu 
fuseseră încălcate, iar ultimele cuvinte pe care i le adresase 
Edward încă mai răsunau ca nişte sentinţe în mintea sa. Singura 
speranţă, deşi slabă, era ca regele să fie într-atât de atent la 
cum să-l facă să sufere încât să dea mai puţină atenţie 
chinurilor lui David. 

Will se târî până la zid. Înfigându-și unghiile pline de sânge în 
piatră, se ridică în picioare şi apucă crucifixul. II trase cu unghiile 
şi se lăsă jos, strângându-l la piept. 

— Doamne, iartă-mă, căci am... 

Deşi încă îşi mai mişca buzele, nu mai rosti niciun cuvânt. Nu 
era pregătit să le rostească. Era nevoie de atât de multe cuvinte 
înaintea acestora; trebuia să se căiască. 

Privi uşa. Aveau să-i dea din nou mâncare înainte de sfârşit. 
Edward avea nevoie ca el să fie conştient în timpul torturii, să 
simtă durerea. Îşi bătea joc de sine însuşi, întrebându-se cum 
avea să învingă soldaţii înarmaţi când abia putea să meargă, 
însă dădu la o parte grijile acestea. Luând decizia să nu-i dea lui 
Edward satisfacția de a-l vedea murind în chinuri, se târî cu greu 
până la uşă, sprijinindu-se de ea. Avea să-şi câştige libertatea 
luptând ori să moară în timp ce încerca să facă asta. Ochii i se 
tot închideau şi capul îi cădea în piept, dar îl ridica imediat, 
chinuindu-se să învingă oboseala, însă, în ciuda tuturor 
eforturilor, adormi. 

Se trezi speriat. Ochii săi, îngreunaţi de somn, priviră 
întredeschişi înspre uşa închisă, apoi se făcură mari când auzi 
mai multe bufnituri. Auzi o altă izbitură înăbuşită, de data asta 
chiar în uşă. Will se ridică pe lângă perete, ţinând crucifixul ca 
pe un pumnal. Se deschise uşa şi apăru capul cuiva. Lovi cât de 
tare putu cu crucea din lemn, iar silueta care voia să intre se 
prăbuşi la pământ strigând şi ridicându-şi o mână pentru a se 
apăra de următoarele lovituri, în vreme ce Will trecu peste el, 
îndreptându-se către coridor. Inainte să treacă de uşă, un braţ 
uriaş îl apucă de gât, tăindu-i respiraţia şi glasul. Fu forţat să 
intre înapoi în celulă şi văzu o parte din chipul acoperit de glugă 
al celui care-l ţinea, apoi începu din nou să lovească cu 


236 


crucifixul. Cel care îl prinsese de gât îi strânse încheietura şi Will 
scăpă crucea dintre degetele sale înţepenite. În acelaşi timp, îşi 
dădu seama că bărbatul îi rostea numele printre dinţi. Gluga fu 
dată pe spate şi Will desluşi în semiîntuneric chipul lui William 
Wallace. Bărbatul din prag, care se ridică în picioare ţinându-se 
de cap, era Gray. Pe coridor se vădeau siluetele întunecate ale 
altor bărbaţi şi strălucirea armelor. 

— Cum... începu Will. 

Wallace dădu din cap. 

— Mai încolo. Adam e aici? 

— Adam? 

— Ei ştiu că e vărul meu, spuse Wallace nerăbdător. L-ar fi 
adus împreună cu ceilalţi prizonieri. Gray mi-a spus că l-a văzut 
lângă tine pe câmpul de luptă. 

Will şovăi. 

— Adam e mort, spuse el după o scurtă pauză. 

Wallace îl privi fix. 

Se auzi vocea lui Gray din pragul uşii. 

— Să mergem! 

Wallace îl conduse pe Will către coridor, ţinându-l cu o mână 
pe după mijloc. 

Printre cei care îl salvaseră, Will îl recunoscu pe irlandezul 
Stephen. Mai erau şi câţiva dintre prizonierii care fuseseră în 
aceeaşi teleagă cu el. Păreau să fie într-o formă destul de bună 
şi primiseră arme. Trupurile soldaţilor englezi care păzeau 
celulele erau îngrămădite pe podea. 

— Staţi, spuse Will. L-au prins şi pe David. Trebuie să-l... 

Se opri când văzu alte două siluete ieşind de după o uşă din 
partea cealaltă a coridorului. Una era David, plin de vânătăi, 
însă reuşind să meargă pe picioarele sale, deşi şchiopăta. 
Celălalt era Simon. Grăjdarul îl privi, apoi acoperi umerii goi ai 
lui David cu mantia sa. Inainte ca Will să poată spune ceva, fu 
împins pe coridor. În fruntea lor se afla un bărbat în haine de 
călugăr. 

Când coborâră scările în spirală, Gray le atrase atenţia să nu 
se împiedice de soldatul care zăcea mort la capătul lor. 
Deschiseră nişte uşi şi ieşiră afară, alergând de-a lungul unei 
poieni scăldate în lumina stelelor şi trecură pe lângă 


237 


spânzurătoarea ridicată în centrul curţii interioare. Laţurile 
negre atârnau nemişcate. În spatele lor se auzi un strigăt şi 
apărură trei gărzi regale. Două dintre ele veniră după ei prin 
pasajul arcuit. Cel de-al treilea intră înapoi pe uşă şi continuă să 
strige, dând alarma. Wallace îi dădu drumul lui Will, care se 
împiedică şi fu cât pe ce să cadă, fiind însă prins de Simon. 
Wallace îşi scoase sabia din teaca de pe spate şi îi atacă pe cei 
doi. Liniştea fu spartă de zuruitul oţelului şi de ţipetele altor 
soldaţi. 

— Repede! strigă Gray, conducându-i printr-o arcadă care 
ducea către nişte trepte ce coborau. 

Will simţi un miros stătut de mâncare veche şi-şi dădu seama 
că se îndreptau către bucătăriile mănăstirii. Strânse din dinţi şi 
se agăţă de braţul lui Simon. Wallace venea alergând în urma 
lor. Din sabia lui picura sânge. Luă o torţă de pe perete. Se auzi 
dangătul unui clopot. 

Parcurseră bucătăriile în mare grabă, Stephen oprindu-se să 
împingă un sac cu grâne în faţa uşii. Călugărul îi conduse către o 
cămară de depozitare. Gray deschise o trapă din podea. Wallace 
sări înăuntru cu torţa şi Will văzu că dedesubt se deschidea o 
gaură neagră. Se vedeau câteva butoaie şi podeaua din pământ 
bătătorit. Săriră jos cu toţii, apoi, ridicându-şi braţele îl traseră 
înăuntru pe Will. Aproape că se sufocă, copleşit de durere, apoi 
simţi că-şi pierde cunoştinţa. 


În apropiere de Perth, Scoţia 
5 august 1298 


— Putem vorbi? 

Wallace privi în spatele său, apoi continuă să aţâţe focul cu un 
băț. Un buştean carbonizat se sfărâmă şi deveni cenuşă. 

— Nu credeam că vei mai putea merge pentru o bună 
perioadă de timp. 

— Nu sunt chiar atât de grav rănit. Will se aşeză pe unul 
dintre buştenii aranjaţi în jurul focului şi se strâmbă de durere. 
Wallace ridică din sprânceană. Printre copacii din jur se puteau 
auzi murmurele celor care vorbeau, însă era prea devreme şi 


238 


majoritatea dormeau încă, îngrămădiţi în jurul focurilor. Au 
scăpat cu toţii? 

— Nu mai ţii minte? 

— Doar  frânturi. Am înţeles că ne-au ajutat călugării 
dominicani. 

Wallace încuviinţă. 

— De îndată ce s-a aflat că prizonierii au fost duşi la 
mănăstire, au venit călugării şi ne-au spus despre tunelul acela. 
Stânca de sub castelul Stirling e plin de astfel de tunele, 
majoritatea naturale, însă unele dintre ele au fost săpate pentru 
a putea fi folosite în caz de pericol. Una dintre ele duce către 
colegiul lor. 

— A fost un act de curaj din partea lor să-şi asume un 
asemenea risc. 

Wallace ridică din umeri. 

— Ne erau datori. Mănăstirea era singura clădire căreia nu-i 
dădusem foc atunci când am incendiat oraşul. Din fericire 
pentru tine. Dacă n-ar fi rămas în picioare, ai fi fost ţinut 
prizonier în mijlocul armatei engleze şi nu te-am fi putut găsi. 

— Îmi pare rău că a murit Adam. 

Wallace dădu din cap, însă nu rosti niciun cuvânt. 

— Voiam să-ţi mulţumesc, de fapt să vă mulţumesc tuturor. 
Nu doar în numele meu, ci şi în cel al lui David. 

— Speram ca vărul meu să fie şi el acolo. Wallace scrâşni din 
dinţi. Aruncă băţul în foc, acesta începând să ardă încetişor. Îţi 
datoram viaţa, Campbell, aşa că nu ai de ce să-mi mulţumeşti. 

— Simon mi-a spus că ai ars din temelii şi Perthul. 

— După ce vor pleca din Stirling, englezii se vor îndrepta cu 
siguranţă într-acolo. Singurul lucru pe care îl putem face acum e 
să pârjolim pământul în faţa lor. Iscoadele noastre le-au urmărit 
fiecare mişcare. Aşa am aflat că au dus prizonierii în Falkirk. 
Ştim că englezii au rămas fără proviziile pe care le-au adus 
navele. Dacă nu le vom permite să-şi găsească adăpost sau 
mâncare, mai devreme sau mai târziu vor fi nevoiţi să se 
întoarcă. Wallace privea ţintă focul. Victoria lui Edward nu le va 
ridica moralul pentru multă vreme. 

— El crede că a învins. 

Wallace îşi ridică privirea. 


239 


— Nu a câştigat. Poate că mi-a măcelărit infanteria, dar 
cavaleria mea e aproape întreagă. 

— Şi conții? 

— Oricât de fricoşi s-au dovedit a fi lângă Falkirk, n-au trecut 
de partea englezilor. Mai mult decât atât, când eram în Perth am 
aflat că Robert Bruce va ataca în curând Carlisle. Wallace îşi 
puse palmele late pe genunchi. Degetele îi fuseseră învineţite 
de inelul mare pe care îl purta. Ridică din umeri. Poate că pe tot 
cuprinsul Scoției sunt şi alţii care poartă o astfel de luptă. 

Will tăcu. Se gândise mult la asta încă de când îşi revenise 
zilele trecute, însă tot nu ştia cum să abordeze subiectul cu 
Wallace. 

— Ştii că nu ai cum să învingi astfel, spuse el, hotărând că cel 
mai bine era să fie sincer. 

— Am învins la Stirling. 

— Nu vor face aceeaşi greşeală. Ne vor forţa să luptăm 
orbeşte şi vom pierde. Nu aşa-l vei învinge pe Edward. Pe 
câmpul de luptă va fi întotdeauna mai puternic. 

— Ce vrei să spui? C-ar trebui să mă dau bătut? 

— Vreau să spun că ar trebui să-l ataci altfel. Tratatul cu 
Franţa, continuă Will, înainte ca Wallace să poată răspunde, 
tratatul pe care l-a semnat consiliul regelui John, mai e valabil? 

Wallace încuviinţă. 

— Când am fost numit gardian al regatului i-am scris regelui 
Filip şi i-am spus că mi-aş dori ca relaţia de prietenie dintre 
ţările noastre, dar şi cele comerciale, să continue. 

— Atunci foloseşte-te de el acum. Du-te la Filip şi la papă. 
Cere ajutorul celor care îl ameninţă pe Edward, al celor care îl 
pot forţa să pună capăt războiului. Acesta e punctul său slab. 
Will îşi trecu o mână prin păr. Am înţeles limpede asta când a 
venit la mine în celulă. Îl cunosc pe Edward de foarte mulţi ani, 
şi ştiu ce poate să facă. Însă niciodată nu l-am văzut atât de 
înfricoşat ca atunci când a crezut că Templul e împotriva lui. 

Wallace ridică din sprâncene. 

— Şi e? 

— Nu cred, din moment ce Brian le Jay şi ceilalţi templieri au 
luptat la Falkirk, însă mi s-a părut că Edward nu era în relaţii 
foarte bune cu maestrul englez. Nu-i venea să creadă că am 


240 


părăsit Templul. Credea că mă aflu aici în slujba Ordinului. Will 
îşi privi palmele. Însă oricare ar fi relaţiile sale cu Ordinul 
Templierilor, era limpede că se teme de cei care îi pot ameninţa 
tronul. E clar că baronii lui au fost iritaţi de războiul din 
Gasconia, iar după ce a fost învins de Filip în Flandra trebuie că 
s-a străduit mult pentru a le recâştiga încrederea. Faptul că a 
învins aici impune respect, dar dacă Filip şi papa vor pune 
presiune asupra lui, atunci baronii vor reacţiona curând. 
Amenințarea cu excomunicarea este un instrument foarte 
puternic. Will îşi depărtă braţele. Să fii proscris, singur şi 
vulnerabil în faţa oricărui atac, toate tratatele să fie suspendate 
şi toate înțelegerile comerciale abrogate: asta poate distruge o 
naţiune. 

Wallace rămase tăcut, privindu-l fix cu ochii săi albaştri. 

Apropiindu-se de ei, Gray tuşi. Scuipă în foc, apoi îl salută din 
cap pe Will. 

— Eşti viu deci. Luă un burduf plin cu apă şi se aşeză. Fratele 
lui Stephen a murit noaptea trecută, adăugă el, privindu-l pe 
Wallace. Câţi fii ai Scoției crezi că va mai lua Dumnezeu dintre 
noi? 

Wallace nu răspunse. Cei trei rămaseră în liniştea întreruptă 
din când în când doar de tuşea lui Gray. 

Văzând că Wallace nu vrea să vorbească în prezenţa lui Gray, 
Will se ridică cu greu. 

— Îmi pare rău, spuse el, bătându-l cu palma pe frunte pe 
Gray, acolo unde avea o vânătaie de la crucifix. 

— Măcar să-mi dovedeşti că a meritat să te salvez... frate. 

Gândindu-se dacă făcuse cumva vreo aluzie la Christian, Will 
dădu să se îndepărteze. 

— Mă voi gândi la ce-ai spus, rosti Wallace. 

Will înaintă încetişor printre copaci, oprindu-se pentru a trage 
aer în piept. Nu se simţise niciodată atât de slăbit. Câţiva dintre 
cei pe lângă care trecu îl salutară, însă majoritatea stăteau 
tăcuţi, apăsaţi de înfrângerea şi de masacrul de la Falkirk. Cu 
toţii pierduseră pe cineva drag, camarad ori rudă. 

Îndreptându-se către luminişul de la marginea taberei, Will îl 
văzu pe Simon apropiindu-se de el. Ducea în spinare un sac. 


241 


— Când m-am trezit nu te-am mai găsit, spuse grăjdarul, 
răsuflând uşurat. Pentru câteva clipe, am crezut... Ridică din 
umeri. Nu mai contează. 

— Ce ai acolo? 

Simon îi întinse sacul. 

— Voiam să ţi-o dau atunci când îţi vei fi revenit, dar din 
moment ce mergi deja pe picioarele tale... 

Will se încruntă şi luă sacul. Uitându-se înăuntru, văzu o curea 
făcută ghem şi o teacă de piele legată de ea. Inima începu să-i 
bată cu putere. Apucând mânerul sabiei sale, o trase afară, 
lăsând sacul să cadă. 

— Cum ai găsit-o? murmură el, uitându-se atent la sabia 
ruptă. 

— Una dintre celulele în care am căutat prizonieri la 
mănăstire era goală, însă era o grămadă de haine şi arme acolo. 
Am recunoscut teaca. Nu cred că mai poate fi reparată. 

— Nici eu nu cred. Will îl privi pe Simon. Îţi mulţumesc. Dădu 
din cap. Am fost un prost, Simon, un mare prost. Însă vreau să 
îndrept lucrurile. Mă voi întoarce la Paris. Am vorbit cu Wallace 
despre o idee de-a mea. S-ar putea să vină cu mine, dar eu 
oricum mă voi duce, şi asta cât mai curând posibil. Cred că aş 
putea face câteva lucruri acolo, şi mai sunt altele pe care 
trebuie să le fac neapărat. 

— Rose? 

— Faptul că am părăsit-o a fost cea mai mare greşeală, asta 
şi felul în care te-am tratat pe tine. 

Simon îşi vâri degetele pe sub curea şi privi în altă parte, ochii 
strălucindu-i de bucurie. 

— Vrei să vin cu tine? 

— Da. 

— Şi David? Ysenda? 

— Ei vor rămâne aici. E posibil ca sora mea, Ede, să se afle în 
nord. Dacă o vor putea găsi, vor avea unde să se ducă. 

— David se va supăra. 

— Voi vorbi cu el astăzi, însă trebuie să fac ceva înainte. Will îi 
dădu sabia. Ţine-o tu pentru moment. 

Lăsându-i lui Simon sabia lui ruptă, Will îşi continuă drumul 
către luminişul de unde auzise rostindu-se Tatăl Nostru cu o 


242 


seară înainte. Curând avea să înceapă slujba de dimineaţă. John 
Blair avea să fie acolo cu siguranţă, spălându-se pe mâini în 
pârâul care susura prin pădurea de la marginea poieniţei. 

Preotul se întoarse atunci când se apropie. Îl privi surprins pe 
Will, apoi îl salută cu o mişcare din cap. 

— Bună dimineaţa, spuse el, îndreptându-se către locul în 
care Biblia îmbrăcată în piele era aşezată lângă o cădelniţă 
fumegândă. 

— Aş vrea să mă spovedesc, părinte. 

John se uită cu atenţie la el. 

— Te ascult. 

Acolo, la marginea poieniţei, Will îngenunche pe iarba 
dinaintea preotului. John tăcu, ascultându-l pe Will, care la 
început vorbi încet, poticnindu-se adesea, apoi îşi rosti 
spovedania tot mai repede şi mai tare. Din când în când, îşi 
înghiţea cuvintele, nereuşind să le rostească, însă îi povesti 
preotului despre dragostea pentru Elwen, despre încălcarea 
jurămintelor de cavaler, despre căsătoria secretă şi despre 
naşterea fiicei sale. li vorbi despre trădarea lui Garin, despre 
încercarea eşuată de a o salva pe Elwen din casa cuprinsă de 
flăcări, despre căderea cetăţii Acra. Apoi, în cele din urmă, 
cuvintele pe care le rostea fiind la fel de amare precum fierea, 
pomeni despre uciderea lui Garin, fostul său prieten, şi despre 
omorârea unui templier în timpul bătăliei de la Falkirk. Când 
John îşi puse mâna pe capul plecat al lui Will, iertându-l, 
păcatele sale, săvârşite de curând ori cu multă vreme în urmă, 
părură să se risipească precum fumul în lumina aurie din jurul 
lor. 


243 


Docurile, Paris 
17 septembrie 1299 


Era o după-amiază senină şi bătea vântul. Păsările de 
deasupra turnurilor Catedralei Notre Dame zburau cu greu 
împotriva rafalelor care vălureau suprafaţa Senei. Frunzele 
copacilor de pe malurile fluviului, care se legănau în bătaia 
vântului, începuseră să prindă culorile toamnei. În câteva luni 
avea să se încheie anul şi să înceapă un nou secol. 

Will se întoarse către Simon. 

— Aici ne despărţim. Zâmbi. Pentru moment. 

Grăjdarul privi peste umăr în direcţia Templului. 

— Mi se pare ciudat să mă întorc acum, după tot ce s-a 
întâmplat. 

— Găseşte-l pe Robert. El ştie de ce ai plecat în Scoţia, aşa 
că-i vei putea spune ce vrei. Dacă te întreabă oricine altcineva, 
să-i zici că ai fost transferat la Balantrodoch, însă ai fost nevoit 
să lupti în război. 

Simon îşi umflă obrajii. 

— Păi, cred că-i adevărat. 

— Oricum nu are importanţă. Nu va verifica nimeni. Şi chiar 
dacă ar face-o, la Templul din Anglia e prea multă confuzie după 
moartea lui Brian le Jay. E posibil ca înregistrările lor să se fi 
rătăcit, să fi fost făcute greşeli. Will îşi pune mâna pe umărul lui 
Simon. Să nu-ţi faci griji. 

— Tu? N-ai vrea să te întâlneşti cu Robert? 

Will privi înspre Wallace, care îl strigase. Ceilalţi îşi adunaseră 
bagajele şi aşteptau pe chei. 

— Va sosi momentul şi pentru asta. 

Lăsându-l pe grăjdar să-şi continue singur drumul pe malul 
noroios, Will se îndreptă către Wallace, aruncându-şi sacul peste 
umăr. 

După ce răspunseră întrebărilor puse de gărzile cetăţii, cei 
şase bărbaţi trecură podul cel mare şi ajunseră pe lle de la Cite. 
Câţiva gură-cască îi priviră lung. Înălţimea lui Wallace atrăgea 


244 


întotdeauna atenţia şi, cu toate că tunica şi mantia sa de lână 
erau bine croite, iar cizmele îi erau lustruite, nu putea să scape 
de imaginea de răufăcător. Părul lung îi era prins la spate, 
lăsând să se vadă chipul plini de cicatrice. Trecând pe pod pe 
lângă vânzători de flori şi negustori care sporovăiau, Will îşi 
dădu seama cât de evidentă era absenţa lui Gray. Generalul 
rămăsese în Scoţia pentru a conduce armata, iar fără el, Wallace 
părea brusc singur. Însă în loc să-l facă mai neînsemnat, asta îi 
conferea o aură de putere care creştea pe măsură ce se 
apropiau de palatul regal. 

Will îi conduse către intrare, trecând printre înaltele ziduri ale 
Turnului de Argint şi ale Turnului lui Caesar. Soldaţii care 
străjuiau intrarea priviră cu suspiciune neobişnuitul grup, însă 
acceptară pergamentul pe care li-l dădu Wallace, pergament 
purtând sigiliul regelui Franţei. În vreme ce aceştia inspectau 
documentul, Will se uită către deschizăturile din turnuri şi-şi 
frecă bărbia. Îşi răsese barba în dimineaţa aceea, pe navă. Se 
îndoia de faptul că s-ar fi putut întâlni cu cineva de la Templu în 
palatul regal, însă se simţea vulnerabil chiar şi aşa, şi îşi trase 
gluga mai în faţă când gărzile regale le dădură permisiunea să 
intre în Sala Gărzilor; nu era atât de sigur că va fi iertat pentru 
faptul de a fi dezertat. În ciuda emoţiilor, era fericit să treacă din 
nou printre uşile acelea. 

După ce hotărâse anul trecut să se întoarcă la Paris, Will 
aşteptase nerăbdător să plece în călătorie, însă Wallace fusese 
mult mai precaut, voind să facă lucrurile aşa cum trebuie. 
Începuse prin a renunţa la poziţia de gardian al regatului. Mantia 
grea şi ciudatele veşmintele ale politicii nu i se potriviseră 
niciodată. Se simţea mult mai bine în sălbăticie, trăind după 
propriile sale reguli. La scurt timp după aceea, aflaseră că 
Robert Bruce şi un bărbat pe nume John Comyn fuseseră numiţi 
gardieni. Wallace fusese mulţumit de decizia luată. 

În timpul acesta, Edward şi armata sa continuaseră să 
înainteze, cucerind cetăţi şi invadând oraşe. Se înregistraseră 
câteva  încăierări minore, iar spre sfârşitul verii soldaţii 
începuseră să se răzvrătească, astfel încât Edward fusese nevoit 
să se retragă. Câştigase bătălia sângeroasă de la Falkirk, însă 
plătise scump pentru ea. Scoţienii se bucurau atunci când 


245 


rapoartele iscoadelor vorbeau despre faptul că soldaţii englezi 
erau nevoiţi să se hrănească cu cai morţi pentru a supravieţui 
pe drumul de întoarcere. Războiul încetase pentru moment. Insă 
nu se terminase. 

Odată cu apropierea toamnei, Wallace le scrisese Papei 
Bonifaciu şi regelui Filip, cerându-le o întrevedere. În primăvara 
următoare, primise drept răspuns invitaţia de a participa la o 
discuţie privind viitorul ţării sale, căci John Balliol continua să se 
afle în custodia lui Edward, iar Scoţia nu avea rege. Wallace îşi 
încheiase pregătirile pe timpul verii, îngrijorat de zvonurile că 
între Edward şi Filip avea să se semneze un armistițiu. 

Fuseseră zile ciudate pentru Will, care se confrunta cu un 
amestec de nerăbdare şi tristeţe, cu toate că durerea profundă 
pricinuită de faptul că avea să-şi părăsească familia fusese 
atenuată de primirea unei scrisori de la sora sa mai mare. Misiva 
trimisă lui Elgin printr-una dintre iscoadele lui Wallace ajunsese 
în mâinile unui vechi vecin de-al lui Ede, care ştia că se mutase 
într-o casă din apropiere. Răspunsul plin de bucurie al lui Ede o 
determinase pe Ysenda să se pregătească imediat pentru 
călătoria către nord. David acceptase s-o însoţească, însă în ziua 
plecării îi promisese lui Wallace că avea să lupte în armata lui de 
îndată ce se va întoarce. Apoi îi strânsese mâna lui Will câteva 
secunde, fără ca vreunul dintre ei să vorbească. 

Alice şi Margaret îl îmbrăţişaseră pe Will pe rând, însă Ysenda 
fu cea care îl strânse în braţe pentru cel mai mult timp. După 
asta, rămăsese de spus un singur adio. Cuvânt pe care îl rostise 
pe malurile râului ce trecea prin pădurea Selkirk, printre 
crengile ulmilor strecurându-se lumina aurie a soarelui de seară. 
Despre cuvintele schimbate între el şi Christian nu vorbise 
nimănui, ţinându-le doar pentru sine, închise înăuntrul său. 

După ce gărzile regale îi conduseră în salonul de primire, 
trimițând în grabă un servitor să-l anunţe pe rege că sosiseră, 
Will rămase în picioare, privind coloanele de marmură şi pânzele 
de mătase ce decorau încăperea. Paji şi diverşi slujitori ai 
regelui treceau repede pe lângă ei, unii privindu-l curioşi pe 
Wallace şi pe oamenii săi. Încăperea aceasta nici măcar nu 
exista ultima oară când vizitase palatul, atunci când avusese 
vârsta lui David. Tresărind, îşi dădu seama că şi fiica sa avea 


246 


acum aceeaşi vârstă. După zece minute, prin uşa pe care 
dispăruse servitorul intră un bărbat slab şi galben la faţă, care 
veni să-i salute, privindu-i de sus pe toţi. 

— Sir William Wallace, regele vă aşteaptă în apartamentele 
sale private. 

XXX 

Rose îngenunche în faţa uşii, punându-şi palma pe lemn cu 
degetele întinse. Când privi prin gaura cheii, văzând mişcare în 
cameră, inima îi tresări. Filip se plimba prin încăpere, 
desfăcându-şi bluza. Se înfioră când acesta o dădu jos, lăsând să 
se vadă cicatricele care îi brăzdau spatele. O auzise într-o zi pe 
Jeanne spunându-i uneia dintre ţesătoare că atunci când îl 
atingea era ca şi cum venele lui ar fi fost pe suprafaţa pielii. În 
timp ce regele lua de pe pat un veşmânt din mătase şi şi-l 
trăgea pe el, ea se imagină plimbându-şi buricele degetelor 
peste cicatricele acelea. Filip cel Frumos. Îşi mişcă doar buzele 
când rosti cuvintele, expirând aerul cald pe suprafaţa lemnului. 
Poporul îi dăduse acest nume. Întâia oară miniştrii săi îi 
spuseseră astfel, însă apoi toţi membrii casei regale îi 
învăţaseră numele, repetându-l de fiecare dată când anumiţi 
demnitari veneau în vizită la palat, astfel că acum întreaga 
Franţă îl preluase. Cel mai frumos era să fie rostit în limba 
franceză. In engleză suna grosolan, iar în italiană, limba pe care 
o vorbise în copilărie, era comun şi prea ţipător. În franceză 
însă, era subtil. Seducător. Puteai şopti cuvintele, lăsând limba 
să se plimbe peste dinţi pentru a scoate sunetele cele mai moi. 

Philippe le Bel. 

Auzind zgomot de paşi pe coridorul din faţa camerei sale, 
Rose se încordă. Privi în spate, gata să sară în picioare dacă 
mânerul uşii ar fi început să se învârtă. Auzi un ciocănit într-o 
uşă din apropiere. Privi iarăşi prin gaura cheii şi-l văzu pe Filip 
privind în jurul său în timp ce-şi punea pe cap coroana, peste 
părul castaniu-deschis. Rămase în mijlocul camerei, cu mâinile 
la spate, privind înspre uşă. După o pauză bine calculată, vorbi. 

— Intraţi. 

Rose văzu un grup de bărbaţi pătrunzând în apartamentul 
regelui. Guillaume de Nogaret fu cel care intră primul. Rose 
strânse din ochi, uitându-se cu repulsie la chipul tras al 


247 


ministrului, apoi îşi îndreptă atenţia către nou-sosiţi. Primul 
dintre aceştia era înfricoşător de-a dreptul: un bărbat uriaş, pe 
lângă care până şi Filip părea mic de statură. Purta o tunică de 
lână vopsită şi avea o sabie înspăimântător de mare, vârâtă în 
teaca legată pe spate. Se întrebă dacă nu cumva era William 
Wallace. De câteva săptămâni umblau zvonuri cum că acest 
căpcăun al Nordului sălbatic era aşteptat să sosească la palat. ÎI 
văzu că face o plecăciune în faţa lui Filip, apoi îi întinde mâna, 
zâmbind uşor, de parcă ar fi fost un vechi prieten al regelui. 

Filip privi lung palma uriaşă din faţa sa, apoi tuşi politicos. 

— Doriţi ceva de băut, sir William? întrebă Nogaret, ieşind în 
faţă. Pocni din degete înspre un servitor care se afla lângă uşă. 

Uriaşul îşi lăsă mâna să cadă pe lângă corp. 

— Mulţumesc. 

Momentul de stânjeneală trecu şi servitorul începu să toarne 
vin în pocale. 

— Te rog, spuse Filip, făcând un gest către masa de lângă pat, 
acolo unde fuseseră pregătite două scaune. Cred că eşti obosit 
după călătorie. 

Wallace se aşeză, luând pocalul pe care i-l întinse servitorul. 
Rose se uită cu atenţie la scaun, întrebându-se dacă avea să 
reziste sub greutatea lui. Oftă iritată când ceilalţi bărbaţi se 
apropiară de masă, împiedicând-o să-l mai vadă pe Filip. Trei 
dintre ei, îmbrăcaţi la fel ca Wallace, cu mantii din lână, stăteau 
cu spatele la ea, însă îl putea vedea pe Nogaret. 

Incepură să vorbească; rosteau formalităţile pe care bărbaţii 
le considerau necesare înainte de a aborda motivul întâlnirii. Ei i 
se părea că era un fel de duel, fiecare din ei studiind reacţiile 
adversarului când punea câte o întrebare sau făcea o afirmaţie, 
căutându-i celuilalt punctele slabe. Filip, observase ea, era 
foarte priceput la asta. Insă astăzi nu-şi putu demonstra 
abilităţile, căci uriaşul intră repede în subiect. 

— Ce este cu tratatul cu Anglia, maiestate? Wallace goli 
pocalul. Sunt adevărate zvonurile? Aţi făcut pace cu Edward? 

Unul dintre bărbaţii care îi blocau câmpul vizual se mişcă de 
pe un picior pe altul şi Rose îl văzu pe Filip privindu-l repede pe 
Nogaret, înainte ca scoţianul să revină în poziţia iniţială. 


248 


— Văd că veştile trec graniţele mai repede decât mă 
aşteptam, îl auzi Rose pe rege. Urmă o pauză. E adevărat, însă 
vă asigur că nu e decât o pace temporară. Nu intenţionez că 
închei o alianţă cu vărul meu. Războiul din Gasconia a luat 
sfârşit pentru moment, câtă vreme îmi îndrept atenţia asupra 
amenințării imediate pe care o constituie Flandra. Din păcate, 
Guy de Dampierre continuă să se opună încercărilor noastre de 
a negocia reunirea teritoriilor noastre. 

Rose îşi mută privirea asupra lui Nogaret, care se posomorâse 
dintr-odată. În ultimul an, auzise multe discuţii despre 
„problema din Flandra”: la cina din sala mare, ieşind din Sainte- 
Chapelle, ori chiar ascultând pe la uşi. Ştia că ideea de a anexa 
teritoriul contelui îi aparținuse lui Pierre Flote. Nogaret nu şi-ar fi 
dorit să renunţe la Gasconia după toate eforturile pe care le 
făcuseră acolo însă, în cele din urmă, cancelarul câştigase 
disputa. În Guienne şi prin împrejurimi fuseseră lăsate câteva 
detaşamente, însă conflictele se încheiaseră. 

Wallace vorbi din nou, părând uşurat de cele auzite. 

— În cazul acesta voi aştepta cu interes discuţia cu privire la 
viitorul ţării mele, maiestate. 

— Poţi rămâne cât vei dori. Prietenii noştri scoțieni sunt 
întotdeauna bine-veniţi. 

— Vă mulţumesc pentru ospitalitate, însă nu pot sta decât o 
singură noapte. Mâine îmi voi continua drumul către Roma, 
unde mă voi întâlni cu Sanctitatea Sa, papa. Mă voi întoarce de 
îndată ce se va putea, iar între timp îl voi lăsa pe unul din 
oamenii mei să înceapă discuţiile cu Maiestatea Voastră. 
Wallace îl arătă pe unul din scoţienii care încă stăteau cu 
spatele către Rose. Bineînţeles, dacă sunteţi de acord. 

— Se poate aranja, desigur, dar haideţi să discutăm mai multe 
la cină. Când Filip se ridică, scaunul scrâşni pe podea. Insist să 
mă însoţiţi. 

Dându-şi seama că întâlnirea luase sfârşit, Rose se pregăti să 
se ridice, când se auzi strigată. Se uită iarăşi prin gaura cheii, 
crezând că se înşelase, apoi făcu câţiva paşi înapoi, văzând că 
unul dintre servitori se apropie de uşă. Sărind pe pat, îşi scoase 
un pantof. Când servitorul deschise uşa, se prefăcu că şi-l pune 


249 


înapoi în picior, apoi se ridică, înclinându-şi capul din respect, 
dar şi pentru a-şi ascunde roşeaţa din obraji. 

— Rose. 

Işi ridică ochii, uitându-se ţintă la Filip, care stătea în prag, 
apoi îşi mută privirea asupra bărbatului de lângă el. Tânăra păli, 
recunoscându-l. Era ras şi părea mult mai tânăr fără barbă. Insă 
faţa era aceeaşi. Fu asaltată de o mulţime de sentimente - 
pierdere, suferinţă, bucurie şi ură. 

Din camera regelui răsună vocea lui Nogaret. 

— Maiestate! 

Filip se întoarse spre Will. 

— Ne vom întâlni la cină, spuse el, intrând înapoi în cameră, 
după care servitorul închise uşa în urma lui. 

Rose se lipise de perete când tatăl ei începu să se apropie de 
ea. 

— Ce cauţi aici? şopti ea. Will începu să spună ceva, însă ea 
îşi ridică mâinile de parcă vorbele sale erau viespi care zburau 
spre ea ca să o înţepe. Nu. Nu vreau să ştiu nimic. Nu! Trecu de- 
a buşilea peste pat când el întinse mâinile. 

— Rose, te rog! 

Tânăra se opri la uşă şi se întoarse, aruncându-i cuvinte urâte 
în franceză. În acelaşi timp, putea fi şi limba sâsâiţilor. O limbă 
doar pentru injurii şi sudalme. Le rosti pe toate pe care le 
cunoştea, apoi deschise uşa şi ieşi. 


250