Robyn Young — [Rebeliunea] 02 Renegatul

ROBYN YOUNG 


Seria: Rebeliunea 
Volumul 2 


RENEGATUL 


Original: Renegade (2012) 


Traducere din limba engleză de: 


LAURA CIOBANU 


ny 


virtual-project.eu 


N 


NEMIRA 
2017 


VP - 


„O, Brutus! Dincolo de Galia tu cată 

O insulă, de marea de miaz'noapte- 
nconjurată, 

Giganţi i-au fost stăpâni, dar nu-s aice 

Să te oprească sau domnia să ţi-o strice. 

Spre acel ferice țărm pornește-n voie. 

Căci soarta-ţi cere să înalţi o nouă Troie 

Și-un neam de regi să naști din al tău sânge 
Ce timpul și pământul nu-i vor frânge”. 


Istoria regilor Britaniei, 
GEOFFREY DE MONMOUTH 


VP-3 


PROLOG 


1135 


„... Căci relicvele altor sfinţi fi-vor găsite, ce- 
au fost ascunse de teama năvălirilor păgâne, 
și-atunci își vor recuceri în cele din urmă 
regatul lor pierdut”. 


Istoria regilor Britaniei 
de GEOFFREY DE MONMOUTH 


ARMAGH, IRLANDA 
1135 


Pe culmea lui Ard Macha, ale cărei pante străvechi purtau 
numele unei zeițe a războiului, aștepta un grup de bărbați. Se 
ațineau aproape unul de altul dinaintea ușilor catedralei, 
scrutând ceața care înconjura vârful dealului. Aceasta începea 
să capete o strălucire aurie, lăsând să se întrezărească 
mormintele sfinților din cimitir, dar, dincolo de el, orașul Armagh 
rămânea învăluit în alb. 

O cioară își luă zborul de pe creanga unei tise ce veghea 
drumul către catedrală și bătaia aripilor ei tulbură liniștea. Ochii 
tuturor se întoarseră în direcția păsării, descoperind o siluetă ce 
jeșea din ceață. Era un bărbat îmbrăcat într-o sutană neagră cu 
9glugă, nepotrivită pe trupul lui uscățiv. In timp ce acesta se 
apropia de ei, mâinile bărbaților se strânseră mai tare pe 
mânerele armelor. Câţiva dintre cei mai tineri se foiră nelinistiti. 
Un bărbat din centrul grupului, solid ca un bivol și cu un chip 
aspru și brăzdat, își croi drum printre ei, ieșind în față. Niall mac 
Edan privi dincolo de silueta ce înainta, scrutând cețurile de 
culoarea chihlimbarului. După o clipă se ivi ceva mătăhălos, 
hurducăind în urma bărbatului. Era o căruță trasă de un catâr. 
Doi bărbați în rase negre conduceau animalul. Ochii lui Niall se 


VP - 4 


îngustară în așteptare, dar nu se mai zări nicio altă mișcare. 
Malachy! venise singur, așa cum i se ceruse. 

Bărbații cu căruța opriră la marginea cimitirului, lăsându-l pe 
Malachy să-și continue drumul în susul pantei, cu tivul robei 
negre fâlfâindu-i în jurul picioarelor desculțe. Părul lui avea o 
tonsură severă, iar creștetul chel era ars de soarele de iulie. 
Fața-i era trasă, cu pielea întinsă pe pomeți și înfundându-se în 
orbite. Niall simţi încordarea oamenilor lui. Vreo câțiva, văzu el, 
dădeau îndărăt. Cu o lună în urmă, când Malachy sosise pe 
acest deal și încercase să pătrundă în catedrală, adusese cu el o 
armată și se lăsase cu vărsare de sânge. Dar Niall știa că nu 
amintirea acelor violențe îi tulbura pe oamenii lui. Ar fi înfruntat 
cu mai mult calm sulițe și securi decât pe acest bărbat 
singuratic și slab ca o nuia, cu picioarele bătătorite după anii în 
care colindase țara predicând cuvântul Domnului. Toti auziseră 
poveștile. 

Se zvonea că odată Malachy blestemase un om care-l 
defăimase, făcând limba nefericitului să se umile și să-i 
putrezească în gură până ieșiseră viermi din ea. După șapte zile 
în care vomitase târâtoarele ce-i umpleau gura, nenorocitul 
murise. Se mai știa că o femeie care îl ocărâse pe Malachy în 
timpul unei predici se prăbușise la pământ de îndată ce 
terminase de vorbit, zvârcolindu-se atât de tare, că-și înghițise 
limba. Se spunea că putea vindeca sau chema molima, că putea 
face râurile să crească și să se reverse din matcă și oamenii 
erau convinși că mânia lui Dumnezeu avea să se abată asupra 
oricui i se ridica împotrivă. 

Cu toate acestea, Niall mac Edan rămase locului, fără a se 
osteni măcar să-și tragă spada. li refuzase lui Malachy intrarea 
în Armagh și în catedrală cu zece luni în urmă și încă mai era 
aici. Iși întoarse privirea spre căruță, care, se vedea chiar de la 
depărtare, era plină cu cufere. Vederea lor îi întări și mai mult 
încrederea. Numai un om, supus greșelii ca toți fiii lui Adam, ar fi 
avut nevoie să recurgă la mită ca să capete ceea ce voia. Le 
făcu oamenilor săi semn să se retragă când Malachy, 
arhiepiscopul Armaghului, se apropie. 


1 Sfântul Malachy (1094-1148), arhiepiscop și reformator religios al Irlandei, canonizat 
în 1190. (n. tr.). 


VP-5 


Malachy îi privi pe bărbații care se dădeau la o parte din calea 
lui. În spatele lor, ușile catedralei erau deschise către penumbra 
dinăuntru. Ard Macha cel înconjurat de cețuri îi era cunoscut ca 
fața unui prieten. Născut în acest oraș cu aproape patruzeci de 
ani în urmă, crescuse având sub ochi pantele sale înverzite, pe 
care binecuvântatul Sfânt Patrick? își întemeiase biserica. De 
când nu mai era copil, catedrala de piatră se schimbase. Abia cu 
zece ani în urmă acoperișul ei năruit, lovit de trăsnet în niște 
vremuri pe care niciun om viu nu și le amintea, fusese înlocuit 
de arhiepiscopul Cellach. Olanele încă mai arătau noi. Malachy 
era multumit să vadă că, deși prietenul și mentorul său murise, 
munca lui continua să existe. Gândul la Cellach îl făcu să-și 
amintească de Niall mac Edan, care aștepta în fruntea trupei 
sale. 

De aproape două secole, membrii clanului lui Niall luaseră în 
stăpânire catedrala, invocând dreptul ereditar asupra diocezei, 
cu tot cu averea ei și cu tributul în cai și vite din partea 
locuitorilor provinciei. Putini dintre acesti oameni care 
ocupaseră pozitia de episcop depuseseră jurămintele sfinte sau 
fuseseră consacrati la Roma. Cei mai multi fuseseră mireni 
căsătoriti, cu mâini mai obişnuite cu armele decât cu scriptura, 
oameni zgărciți, lacomi și violenti, al căror control asupra 
Sfântului Scaun al Irlandei era o năpastă în ochii Bisericii. 

Răul acesta fusese smuls din rădăcină de Cellach. Un fiu al 
clanului, dar un adevărat sfânt și un reformator neînduplecat, 
acesta il desemnase pe Malachy drept urmaș, dar, după 
moartea lui Cellach, Niall și alți membri ai clanului sfidaseră 
edictul său și îi interziseseră lui Malachy să intre în oraș. Așa că 
venise să-și apere acest drept: mai întâi cu o oștire, fapt ce 
dusese la vărsare de sânge, și acum singur, cu zece lăzi cu bani. 
Plata era imensă, dar răsplata, nepretuită. 

Malachy se opri dinaintea lui Niall, intrebându-se cum fusese 
posibil ca o asemenea brută să fi ieșit din același pântece ca 
piosul Cellach. Cain și Abel, îşi zise. 

— E înăuntru? 

— l-al tău de îndată ce îmi văd răsplata. 

Galeza lui Niall zgâria auzul. 


? Sf. Patrick, patronul spiritual al Irlandei, cel care i-a creștinat pe irlandezi. Spre 
deosebire de Malachy, care era irlandez, Sf. Patrick a fost britanic, răpit de irlandezi 
pe timpul unui raid. A trăit în secolul al V-lea. (n. tr.). 


VP-6 


— E la frații mei. 

Niall gesticulă scurt către doi dintre oamenii săi. 

— Duceţi-vă și vedeti! 

Ocolindu-l prudenti pe arhiepiscop, cei doi se apropiară de 
căruță. 

Malachy rămase locului în așteptare în timp ce oamenii lui 
Niall verificau cuferele. Nu trecuse multă vreme de când 
locuitorii Irlandei făceau troc cu animale și produse. Nordlicii puși 
pe jaf schimbaseră această stare de lucruri aducând cu ei 
argintii cei necurați. Cât de des se întâmpla acum ca valoarea 
unui om să fie măsurată în asemenea lucruri, și nu în comoara 
credinței sale... 

Terminând, cei doi reveniră zoriți în susul pantei. Amândoi 
zâmbeau cu gura până la urechi. 

— Totu-i acolo, îi zise unul dintre ei lui Niall. Zece cufere. 

Niall îi aruncă o ocheadă lui Malachy. Întinse bratul către 
catedrală cu un gest batjocoritor. 

— Păi atunci intrați, sfinția voastră, zise el, pronunțână titlul 
cu o voce mușcătoare, de parcă ar fi fost o bucată de zgârci. 

Fie ca focul iadului să-ți purifice sufletul, își zise Malachy în 
gând, trecând pe lângă Niall și îndreptându-se, printre două 
șiruri de bărbați înarmați, spre ușile catedralei. Niciunul dintre ei 
nu-și cobori arma, dar Malachy nu acordă nicio atenție vârfurilor 
ascuțite și lamelor tăioase. Se opri în prag, ca și cum picioarele 
lui goale s-ar fi temut deodată să-l poarte de pe iarba udă de 
rouă pe lespezile dinăuntru. Nu-și dorise asta. Nimic din toate 
astea. Acum mai mult ca oricând i se făcu dor de sălbăticia și 
izolarea iubitei sale mănăstiri, lIbracense. Dar Cellach îi 
încredințase acest rol. Dorinţa cea din urmă a mentorului său 
fusese ca el să devină arhiepiscop de Armagh. Pe deasupra, 
Papa îi poruncise să preia controlul scaunului arhiepiscopal şi să- 
i excomunice pe cei care continuau să sfideze poruncile Bisericii. 

Malachy păși peste prag și pătrunse în umbra interiorului. 
Locul mirosea a bărbați și a sudoare. Nu privi înapoi, lăsând să 
se stingă în urma lui larma pașilor și a vocilor triumfătoare ale 
lui Niall și ale cetei sale, care se năpusteau asupra prăzii. În fata 
lui, la capătul navei, se afla înaltul altar. Pe altar, învăluit în 
pâlpâirea lumânărilor, se afla un obiect lunguieț, înfășurat în 
pânză albă. 


VP - 7 


Malachy căzu în genunchi dinaintea lui, împotrivindu-se unei 
nevoi copleșitoare de a-l apuca, de a ține în mâinile lui ceea ce 
odinioară fusese în mâna Domnului lisus Hristos. După ce rosti 
rugăciunile cuvenite, se ridică și desfăcu grijuliu pânza. Dintre 
faldurile ei ieși la iveală un toiag: o cârjă preoțească acoperită 
cu un strat de aur minunat lucrat și incrustată cu pietre 
prețioase. Lumina lumânărilor și soarele dimineţii cețoase ce se 
strecura prin ferestre păreau să se adune toate în făptura sa 
prețioasă, făcând-o să-i scânteieze în mâini ca o flacără. 

Toiagul fusese al Sfântului Patrick, care adusese cuvântul 
Domnului în Irlanda cu șapte sute de ani în urmă. Se spunea că 
sfântul îl primise de la un eremit care îl căpătase din mâinile lui 
lisus, deși unii păgâni susțineau că Patrick îl furase de la druizi. 
Oamenii se legau deasupra lui prin cele mai solemne jurăminte, 
care, dacă erau călcate, ar fi adus molime cumplite asupra 
întregii țări. Era toiagul Regelui Regilor, un simbol al pietății și al 
autorității supreme. 

N-avea importanță că Malachy fusese ales să-i fie succesor lui 
Cellach sau că fusese consacrat la Roma. Până nu se afla în 
posesia acestei relicve, poporul Irlandei nu avea să accepte 
numirea lui. De aceea fusese de acord să-i plătească lui Niall 
mac Edan cât îi ceruse. Căci oricine avea Toiagul lui lisus nu era 
numai Arhiepiscopul legitim de Armagh, ci și urmașul Sfântului 
Patrick și conducătorul spiritual al întregii Irlande. 


VP-s 


PARTEA | 


1299-1301 


„A stat un timp la îndoială dacă să continue 
sau nu războiul, dar în cele din urmă a 
hotărât să se întoarcă la corăbiile lui, cât timp 
cei mai mulţi dintre cei ce-l urmaseră erau 
teferi și deocamdată victorioși, și să plece în 
căutarea insulei despre care zeița îi 
povestise”. 


Istoria regilor Britaniei, 
GEOFFREY DE MONMOUTH 


Capitolul 1 


ARMAGH, IRLANDA, 
1299 (164 DE ANI MAI TÂRZIU) 


Lumina slabă a unei singure lumânări dansa pe pereţii criptei, 
aruncând umbre monstruoase pe laturile stâlpilor octogonali și 
pe grinzile tavanului boltit. Purtătorul luminii își încetini pașii, 
ocrotind cu palma flacăra care ameninţa să se stingă. În jurul 
lui, vocile celorlalţi erau șoapte în întuneric. 

— Grăbește-te! 

— Aici, frate Murtough! Cufărul. 

— L-am văzut. Donnell, adă lumina! 

Donnell se apropie de cei ce șușoteau și lumina sa căzu 
asupra unei grămezi de cufere și lăzi stivuite pe podea. Pe toată 
lungimea de șaizeci de picioare a criptei existau multe altele 
asemenea lor: coșuri cu pânzeturi, saci cu grâne și butoaie cu 
pastramă. Catedrala și orașul pe care îl domina aceasta 
avuseseră parte de multă violenţă de-a lungul secolelor, de la 
raidurile distrugătoare ale căpeteniilor irlandeze din vecinătate 

VP-9 


și ale nordicilor puși pe jaf până la expansiunea englezilor, 
hotărâtă și necruțătoare ca mareea. Cu treizeci de ani în urmă, 
când arhiepiscopul O'Scanlon ceruse să se construiască un 
edificiu măreț în locul clădirii inițiale acoperite de cicatrice, 
camera subterană constituise temelia noii strane a corului, 
oferind catedralei, dar și locuitorilor Armaghului un depozit sigur 
pentru comorile lor. 

Donnell se opri alături de cei patru însoțitori ai săi, cu feţele 
poleite de lumina lumânării. Cuferele lângă care se aflau erau 
frumos sculptate și pictate cu scene biblice. Era limpede că 
aparţineau catedralei și fără îndoială că în ele se afla adunată 
bogăţia ei: potire și tipsii, veșminte, bijuterii și bani. Cufărul pe 
care îl descoperiseră Murtough și tovarășii săi era mai mare 
decât celelalte. Incrustat cu o inscripţie în latină ce abia se 
distingea sub stratul de praf, era singurul care ar fi putut 
adăposti lucrul pe care-l căutau. 

Murtough se îndreptă spre el. Umbrele scoteau în evidenţă 
cicatricea care-i brăzda obrazul stâng, străbătându-i buza de 
sus, în contrast cu pielea palidă și curată care o înconjura. 
Incercă să ridice capacul. Când cufărul refuză să se deschidă, 
bărbatul se încruntă. 

Liniştea fu tulburată de un vaiet straniu, care pluti către ei ca 
printr-un tunel, înălțându-se și stingându-se. 

Unul dintre bărbaţi își făcu cruce. 

— Doamne, ai milă de noi! 

Exclamaţia lui răsună în spaţiul boltit. 

Murtough făcu o strâmbătură care-i încreţi cicatricea. 

— E utrenia, fraţilor! Preoţii cântă utrenia! 

Bărbatul mai tânăr răsuflă ușurat, dar frica nu-i pieri din 
priviri. 

Murtough se ridică și scrută întunericul până când dădu cu 
ochii de două sfeșnice solide din argint. Se apropie de ele și 
ridică unul, cântărindu-l în mână. 

— O să ne audă, zise unul dintre însoțitorii lui, apucându-l de 
braț pe Murtough care revenise printre ei cu sfeșnicul. Ochii 
omului se abătură către tavan, unde cântarea îndepărtată 
continua. 

— Uite colo, murmură Donnell, și cuvintele făcură flacăra 
lumânării să danseze. 

Arăta către un coș acoperit cu o pânză. 


VP - 10 


înțelegând ce voia să spună, Murtough se apropie. Înfășură 
baza sfeșnicului în pânză, făcând praful să se învolbureze în aer. 
Reveni lângă cufăr și lovi zdravăn încuietoarea. Răsună un 
bufnet înăbușit, ca de tobă. Cufărul se zgudui, dar, deși lemnul 
se strâmbase sub impact, încuietoarea rezistă. Murtough se 
proţăpi mai bine pe picioare și încercă din nou, ciulind totodată 
urechile, ca să prindă orice schimbare a cântecului care venea 
dinspre corul catedralei. După a treia lovitură, încuietoarea 
cedă. Murtough săltă capacul, trimițând așchii de lemn cât colo. 
Inăuntru se vedea o colecţie ordonată de breviare și Biblii. 

Dând cu ochii de conţinutul lăzii, ceilalţi începură să 
șușotească precipitat: 

„Nu putem să controlăm fiecare cufăr”. 

„Și-așa am stat prea mult”. 

— Fără el nu plec, le replică Murtough posomorât. Ni s-a spus 
că vin după el, fără nicio îndoială. N-o să-l las să cadă în mâinile 
lor. 

— Dar dacă ne prind...? 

Donnell înaintă prin încăpere, cu ochii aţintiţi asupra unei 
scânteieri aflate undeva înaintea lui. O zărise mai devreme, dar 
crezuse că era lumina lumânării sale, reflectându-se într-unul 
dintre numeroasele butoaie și sipete. Acum, obișnuindu-se cu 
penumbra, își dăduse seama că lumina adăpostită de palma lui 
era prea slabă ca să bată atât de departe. Orice o fi fost, 
obiectul avea propria lui lumină. 

Ajungând mai aproape, văzu un soclu de piatră, ca un altar, 
acoperit cu brocart. Simţi o aromă de fum de tămâie. Aici 
cântarea preoților răsuna mai tare, psalmii slujbei de dimineaţă 
revărsându-se asupra lui. Pe soclu se odihnea o cârjă preoțească 
suplă, încrustată cu nestemate. 

— Slavă Ție! 

Ridicându-și privirea, Donnell zări o deschizătură tăiată în 
tavanul criptei, străbătând stânca până în podeaua stranei 
corului. Dincolo de zăbrelele unui grătar de fier desluși stâlpii 
corului întinzându-se către tavanul îndepărtat, scăldat în lumina 
lumânărilor. Toiagul lui lisus era ascuns în inima catedralei, 
vizibil numai pentru preoţii care se rugau deasupra. 

Scriptele mănăstirii lor spuneau că trecuseră o sută șaizeci și 
patru de ani de când Sfântul Malachy smulsese toiagul din 
mâinile lui Niall mac Edan. De atunci se odihnise pe acest deal 


VP - 11 


sacru, în timp ce catedrala, orașul și însăși Irlanda se schimbau 
în jurul lui. Dacă ar fi fost înzestrat cu conștiință, toiagul ar fi 
simţit cutremurul îndepărtat al războiului cu englezii, veniți mai 
întâi ca aventurieri și apoi sub comanda regilor lor. Ar fi mirosit 
focurile distrugerii și ar fi auzit marșul triumfal al cuceritorilor, în 
timp ce aceștia ocupau coasta de est, de la Wexford până la 
Dublin și Antrim. Ar fi simţit loviturile de ciocan cu care 
deschideau cariere de piatră în pământ, pentru a construi noi 
orașe și castele care să domine ţara aflată acum în stăpânirea 
lor. Malachy, binecuvântatul lor întemeietor, ar mai fi 
recunoscut oare lumea de dincolo de aceste ziduri? Donnell se 
întoarse cu ochii scânteind în lumina lumânării și-și zări fraţii 
ieșind din bezna în care îi lăsase. 

Murtough trecu pe lângă el, încetinind când se apropie de 
soclu și plimbându-și privirea de la toiag la grilajul de fier de 
deasupra. Precaut, dar nerăbdător, înaintă și îl apucă. Un altul 
tinu deschis un sac în care să vâre relicva. Cu toiagul pus bine și 
cu Donnell luminându-le drumul, oamenii străbătură zoriţi 
cripta, lăsând psalmii corului catedralei să se stingă în urma lor. 

O siluetă îi aștepta lângă o ușă din zidul dinspre răsărit. 
Lumina lumânării care se apropia îi căzu pe chipul palid. 

— L-aţi luat? 

Murtough încuviinţă, cu ochii la silueta prăbușită a portarului, 
lângă care îngenunchea tovarășul său. Pe fruntea bărbatului se 
vedea o dâră de sânge. Spada îi era încă în teaca de la șold. Nu 
se așteptase la un atac. De ce să se fi așteptat la așa ceva din 
partea unor oameni care purtau hainele sfântului ordin? 

— A dat semne că s-ar trezi? 

— Nu, frate. Mă tem că rănile sunt grave. 

— O să ne rugăm pentru el și vom face penitență pentru 
păcatele comise în această noapte, zise Murtough cu voce 
răgușită. După ce toiagul va fi în siguranţă. 

li făcu semn lui Donnell și acesta stinse lumânarea cu 
degetele în timp ce ușa se deschidea către întunericul răcoros al 
unor zori de primăvară. 

Lăsând trupul în criptă, cei șase bărbaţi traversară cimitirul pe 
furiș, călcând tăcuţi printre crucile de lemn și monumentele 
sfinţilor, cu veșmintele negre făcându-i una cu umbra imensă a 
Catedralei St Patrick. 


VP - 12 


ANTRIM, IRLANDA, 
1300 


Calul se avântă prin pădure scoțând aburi pe nări și bulgări de 
pământ îi zburară de sub copite. De jur-împrejur, copacii goneau 
pe alături, scuturându-și picăturile de ploaie din frunziș. Prin 
împletitura de frunze cafenii și sfărâmicioase străfulgerau când 
și când crâmpeie de cer alburiu. Furia lunii noiembrie dezgolise 
ramurile și solul văii era acoperit cu un giulgiu foșnitor. 

Robert se aplecă înainte, una cu goana calului, cu oblâncul 
șeii înfigându-i-se în stomac în timp ce îmboldea animalul 
printre copaci. Iute de Picior, un gonaci pestriț, era atât de 
sensibil la zăbală, încât cea mai ușoară smucitură a căpăstrului 
îl făcea să sară peste trunchiurile căzute sau peste pâraiele 
înguste. Calul era mai mic, dar mult mai iute decât Vânătorul, 
armăsarul de luptă pe care îl lăsase în Scoţia în grija prietenului 
și aliatului său, James Stewart. 

Gluga mantiei verzi a lui Robert îi alunecase pe spate cu mile 
în urmă și ploaia i se scurgea pe obraji. Vuietul vântului și 
propria lui răsuflare precipitată îi umpleau auzul. Simţțea gustul 
metalic al epuizării. O crenguţă îi biciui obrazul, dar de-abia o 
luă în seamă, concentrându-și toată atenţia asupra spinărilor 
celor doisprezece ogari de vânătoare care își schimbau direcţia, 
urcând un mal abrupt cu lătrături furioase. Robert își înfipse 
pintenii în coastele lui lute de Picior, îndemnându-l să-i urmeze. 

Ajungând pe culme, își duse cornul la buze și suflă câteva 
note scurte, indicându-le schimbarea direcţiei celorlalți vânători, 
pe care-i lăsase în urmă. Printr-o spărtură între copaci, întrezări 
un promontoriu sterp înălțându-se deasupra gurii văii 
împădurite. Dincolo de el, marea umplea orizontul, cenușie ca 
granitul sub un cer acoperit cu nori zdrenţuiți. De cealaltă parte 
a întinderii de apă, vizibilă ca o linie vagă, frântă, se afla Scoţia. 
La vederea patriei sale, Robert simţi o durere în piept. În clipa 
următoare îl îmboldea pe lute de Picior să înainteze. 

În faţa sa, prin încâlceala de frasini și scoruși, întrezări prada 
pentru prima oară: străfulgerarea unei crupe deschise la 
culoare, cu o dungă mai întunecată străbătându-i coada. Văzând 
că urmărirea nebunească promitea să-i fie recompensată, 
hotărârea i se transformă în nerăbdare. Ogarii luaseră urma 


VP - 13 


unui cerb lopătar de dimensiuni respectabile. Animalul își 
schimba mereu direcţia, încercând să scape de câini, dar aceștia 
îi știau mirosul de-acum și setea de sânge îi mâna înainte, în 
ciuda oboselii. Cerbul urma linia naturală a văii, străbătută de 
un râu care se vărsa în mare. Robert suflă din nou în corn. 
Chemări de răspuns răsunară din diferite colţuri ale pădurii, 
unele în urmă, altele înainte. Pe neașteptate, cerbul se răsuci și 
se ridică pe picioarele din spate, lovind aerul cu copitele. Nu era 
pe măsura marilor cerbi roșcaţi pe care îi vânaseră până la 
terminarea sezonului, dar coarnele lui tot puteau răni sau chiar 
ucide un ogar care se apropia prea mult. 

Robert trase de frâie, făcându-l pe lute de Picior să se 
oprească brusc, și le strigă comenzi câinilor care dădeau 
târcoale prăzii. Uathach, căţeaua lui credincioasă, se afla în 
fruntea haitei. Deși născuse de curând nu mai puţin de șase pui, 
era neînfricată și feroce, cu trupul ei musculos, ghemuit pe 
labele din faţă, în timp ce mărâia în direcţia cerbului, care își 
coborâse capul și își repezea coarnele încolo și încoace, 
greblând solul. Auzind hărmălaia câinilor, Robert privi peste 
umăr și văzu că restul vânătorilor se apropiau. În fruntea trupei 
îi zări pe fraţii săi, Edward și Thomas. Cerbul se abătu în tufișuri, 
dar era prea târziu. Hăitașii, care așteptaseră ceva mai în josul 
văii, eliberaseră din lesă mastifii. 

Robert dădu pinteni gonaciului, ţinând pasul cu cerbul în 
goana lui cea de pe urmă, în timp ce dinspre stânga năvăleau 
doi câini enormi, cu ţepii zgărzilor scânteind ca niște dinţi de 
fier. Cerbul își continuă fuga, în ciuda pericolului. Robert simți 
admiraţie față de atâta tenacitate, apoi mastifii ieșiră dintre 
copaci și se azvârliră asupra animalului, unul repezindu-se să-i 
sfâșie beregata, celălalt înfigându-și ghearele în crupa lui. 
Mugetul cerbului se transformă într-un țipăt de durere și acesta 
se prăbuși în noroi, azvârlind din copite. Robert îl opri pe lute de 
Picior și sări jos din șa, strigând după hăitași. Aceștia se iviră 
alergând prin tufișuri, cu toiegele pregătite să pună pe fugă 
mastifii care ţineau locului cerbul, afundându-și colții în carnea 
lui. Animalul scoase un fornăit adânc și se cutremură. Robert 
înaintă printre câini, strecurând cornul bătut cu cercuri de argint 
în cingătoarea de mătase, ambele daruri din partea tatălui său 
adoptiv. Cerbul zvâcnea din picioare. Robert le făcu semn 


VP - 14 


hăitașilor, care loviră ameninţător în sol cu toiegele până când 
câinii renunţară la pradă, lingându-și fălcile însângerate. 

Robert îngenunche lângă cerb și se văzu oglindit în ochii lui, 
cu părul ud căzându-i în șuvițe întunecate în jurul feţei osoase și 
cu mantia verde atârnându-i pe umerii largi, îmbibată de ploaie. 
Cerbul fornăi din nou, cu sângele șiroindu-i din nări și țâșnind 
din rana mortală de la gât. Robert își scoase o mânușă și atinse 
unul dintre coarne. Își plimbă palma peste osul catifelat și și-l 
aminti pe bunicul său povestindu-i cum unii oameni credeau că 
animalul vânat îi va dărui celui care l-a prins calităţile sale. 
Cuvinte de mult uitate îi cântară în minte: 


De la cerb puterea și noblețea. 
De la tap iuțeala și grația. 

De la lup viclenia și supletea. 
De la iepure plăcerea fugii. 


Trăgându-și spada, bine echilibrată de măciulia ei rotundă, se 
ridică în picioare și potrivi vârful lamei de patruzeci și doi de 
inci? în dreptul inimii palpitânde a cerbului. Apăsă cu putere. 

Restul vânătorilor se adunară și scutierii luară frâiele cailor în 
timp ce nobilii descălecau strigându-l și felicitându-l. Văzând că 
Nes sosise și avea grijă de lute de Picior, Robert scoase o cârpă 
din punguţa de la brâu și își curăţă spada de sânge. Pădurea se 
umplu de lătrăturile înnebunite ale ogarilor cărora li se 
permisese să sfâșie și ei gâtul cerbului - ca un imbold pentru 
următoarea vânătoare - înainte ca lacheii să îi pună în lesă. 
Uathach se afla printre ei, cu răsuflarea transformându-se în 
aburi în aerul rece. În timp ce hăitașii înconjurau cerbul 
pregătindu-se să-l ciopârțească, tatăl adoptiv al lui Robert se 
apropie. 

Lordul Donough își puse mâna pe umărul lui Robert, cu 
încrețituri ivindu-i-se la colţurile ochilor. 

— Ce mai goană, fiule! 

Aruncă o privire către cerb, dând apreciativ din cap: 

— O să ne ofere un ospăț pe cinste. 

Robert zâmbi, încântat de admiraţia bătrânului. În timp ce își 
vâra cârpa murdară la centură, Cormac, unul dintre fraţii săi 
adoptivi, îi întinse un burduf de vin împodobit cu nestemate. Cu 


3 Aproape un metru lungime. (n. tr.). 
VP -15 


doi ani mai tânăr decât Robert, era, la cei douăzeci și patru de 
ani ai săi, oglinda fidelă a lui Donough, mai puţin ridurile de la 
colțurile ochilor și firele albe din părul roșcat, pe care îl purta în 
maniera culân, cu bretonul lung căzându-i în ochi și ceafa tunsă 
scurt. 

Robert bău cu nesat, iar Cormac zâmbi cu gura până la 
urechi. 

— Credeam c-o să sari de pe lute de Picior și-o să-ţi vâri colții 
în dosul animalului, așa de tare te grăbeai să-l prinzi. 

Vocea lui Donough i-o tăie scurt: 

— Ține-ţi gura, băiete! Vorbești cu unii mai buni ca tine, în ani 
și-n toate cele. 

— În ani măcar, murmură Cormac în timp ce tatăl său pleca 
să supravegheze pregătirile hăitașilor. 

— Suficient de matur ca să-și lase barbă ca bărbaţii. 

Robert întinse mâna și, înainte ca fratele său adoptiv să 
reacționeze, trase zdravăn de favoriţii pe care Cormac încerca 
să și-i lase, făcându-l să se retragă protestând. Robert îl privi 
chicotind pe bărbatul mai tânăr, care se îndepărta frecându-și 
bărbia. Cormac îi amintea de Edward. Privind către fratele său, 
care discuta cu Christopher Seton, zâmbetul lui Robert se stinse. 

Trimiși la Donough ca pupili în copilărie, după obiceiul galez, 
Robert și Edward petrecuseră un an alături de lordul irlandez și 
de fiii acestuia, învățând să călărească și să lupte, ca parte a 
pregătirii pentru ziua când aveau să devină cavaleri. Dar în 
vreme ce Cormac își păstrase nepăsarea sa lipsită de griji, în 
timpul scurs de atunci, firea lui Edward devenise mai mohorâtă. 
Robert descoperise că reîntoarcerea pe proprietatea de la 
Antrim, după cincisprezece ani, nu făcuse decât să scoată și mai 
tare în evidenţă schimbările pe care războiul le înfăptuise în 
firea sa și a fratelui său. 

— Pentru ciopârţire, domnule. 

Robert se întoarse și unul dintre hăitași îi întinse o punguţă de 
piele în care se aflau cinci cuțite, fiecare cu altfel de lamă, unul 
care să străpungă oase și tendoanele, unul pentru jupuit pielea 
și altele pentru tăieturi mai delicate. Făcu semn către tatăl său 
adoptiv: 

— Îi las această onoare stăpânului casei. 

Donough râse mulțumit și-și suflecă mânecile cămâășii. 
Alegând un cuţit, îngenunche greoi și se apucă să taie cerbul, 


VP - 16 


care fusese întors pe spate, cu coarnele înfipte în pământ ca să-l 
țină nemișcat. Câinii se potoliseră. Știind că răsplata lor nu avea 
să întârzie, se uitară la sângele ţâșnind din cea dintâi tăietură 
făcută de lord. 

Oamenii se adunară să privească ciopârţirea și Robert își 
plimbă privirea pe deasupra mulţimii. Edward stătea rezemat de 
un copac cu braţele încrucișate. Christopher Seton urmărea cu 
interes mișcările precise ale lui Donough. In apropiere, Niall, de 
nouăsprezece ani, cel mai tânăr dintre fraţii lui Robert, își 
rezemase cotul de umărul lui Thomas, cu care semăna atât de 
puţin, că nu ţi-ar fi venit să-i crezi de un sânge. In timp ce Niall 
fusese binecuvântat cu o faţă oacheșă și chipeșă ca a mamei lor 
și cu firea ei veselă, Thomas semăna cu tatăl lor, cu umeri 
masivi și sprâncene stufoase. Lacheii și localnicii care li se 
alăturaseră stăteau separat de nobili, privindu-l pe lordul lor la 
treabă. Chipurile tuturor erau îmbujorate de încântare și toți 
erau mulţumiţi de vânătoarea care se terminase cu bine, fără 
cai sau câini răniţi. Toţi mai puţin el, desigur. 

Urmărirea se încheiase, dar neastâmpărul lui Robert nu se 
potolise. Arzător și neostoit, îi făcea stomacul să se strângă. 
Linia frântă a coastei, pe care o zărise în timpul vânătorii, nu-i 
mai ieșea din minte. Aflată atât de aproape, Scoţia era o ispită. 
Trecuse un an de când renunţase la poziţia de Protector al 
regatului și șapte luni de când venise în Antrim. Șapte luni în 
care nu luase parte la razboiul care-i pustia țara. Șapte luni 
departe de casa și de fiica lui, pe urmele unei năluci. 

O ramură trosni și, ridicându-și privirea, Robert îl văzu pe 
Alexander Seton apropiindu-se. Silueta lui vânjoasă era 
înfășurată într-o mantie de vânătoare și ploaia i se prelingea pe 
chipul aspru. Îl măsură pe Robert din cap până-n picioare cu o 
privire cunoscătoare, de parcă i-ar fi citit gândurile. 

— Altă vânătoare reușită. 

Robert încuviinţă scurt, pus în gardă de tonul tovarăşului său, 
care prevestea o ceartă. Nu se înșelase. 

— Dar, repet, oricât de plăcută ar fi distracţia, aș prefera să- 
mi însângerez spada pentru un țel mai înalt. Cât ai de gând să 
mai stai aici? 

Robert nu-i răspunse, dar lordul din Lothianul de Est, care 
făcea parte din trupa lui de peste trei ani, luptând umăr la umăr 
cu el, nu era din soiul care se dădea bătut atât de ușor. 


VP - 17 


— Ar trebui să ne întoarcem acasă, unde-i nevoie de noi, 
Robert. Căutarea asta a fost o nesăbuinţă. 

Mânia se deșteptă în Robert, căci în cuvintele acelea era un 
adevăr pe care el nu voia să-l recunoască. 

— Nu până când n-am epuizat toate posibilităţile. N-avem 
deocamdată vești de la călugării din Bangor. Abia a trecut o 
săptămână de când Donough a trimis un mesaj către mănăstire. 
Vreau să le mai dăm timp. 

— Timp? Alexander continua să vorbească pe un ton scăzut, 
la adăpostul conversaţiilor ce se desfășurau în jur. Călugării n-au 
răspuns la cel dintâi mesaj, trimis acum trei luni, și, chiar dac-ar 
avea habar unde se află toiagul, de ce ne-ar spune nouă? Din 
ceea ce știm - furtul în toiul nopţii, uciderea portarului - e 
limpede că oricine l-a luat din catedrală voia să facă să i se 
piardă urma. Contele de Ulster nu l-a găsit, deși cavalerii lui au 
măturat Irlanda în lung și-n lat. Pentru Dumnezeu, dacă un om 
ca Richard de Burgh, cu puterea și banii săi, nu a putut găsi 
relicva, cum am putea s-o găsim noi? 

Robert privi cadavrul cerbului, căruia Donough îi jupuia pielea 
de pe stomac, despărţind-o de mușchi. Mândria lui se 
împotrivea logicii spuselor lui Alexander. Trebuia să creadă că 
avusese dreptate să vină aici, în ciuda îndoielii care își croise loc 
în sufletul lui. 

— Poţi să te întorci în Scoţia. N-o să te împiedic. Dar eu 
rămân. 

— N-am unde mă întoarce. Am renunţat la tot ca să mă alătur 
ție și cauzei tale. Așa am făcut amândoi, zise Alexander, privind 
pe deasupra adunării către vărul său. Craci Lungi ar porunci să 
fim puși în fiare și eu, și Christopher din clipa în care am călca 
pe pământurile noastre. 

Robert privi și el către Christopher Seton. Tânărul din 
Yorkshire, pe care îl făcuse cavaler cu doi ani în urmă, discuta 
însuflețit cu Edward și Niall. 

— Pământurile tale nu-s cu totul pierdute. Am recuperat o 
grămadă de teritoriu înainte să plecăm, iar James Stewart și 
ceilalți au continuat lupta în lipsa noastră. 

— Pământurile nu înseamnă nimic dacă regele Edward revine 
cu forţe proaspete. Ultima lui campanie aproape ne-a dat gata. 
Am pierdut zece mii de oameni pe câmpul de la Falkirk. Cu 
William Wallace plecat în Franţa și cu tine aici, cine o să li se 


VP - 18 


împotrivească englezilor? Spune-mi, ești liniștit știind că soarta 
regatului nostru e în mâinile unuia ca John Comyn? 

Robert scrâșni din dinţi. Lunile în care lipsise din Scoţia nu-i 
domoliseră ostilitatea față de dușmanul său. Dimpotrivă, timpul 
o ascuţise, amărându-l la gândul că, cu cât stătea mai mult aici, 
cu atât Comyn își consolida mai tare poziţia. 

Cu aproape doi ani în urmă, după ce William Wallace se 
retrăsese din poziția de Protector al Scoției, Robert și John 
Comyn, de-o vârstă și moștenitorii averilor familiilor lor, fuseseră 
aleși în locul lui. Impreună, guvernaseră regatul sfâșiat de război 
și lipsit de rege, în fruntea mulțimilor divizate de conți, lorzi, 
cavaleri și ţărani care încercau să pună capăt stăpânirii 
englezilor și a lui Edward Craci-Lungi. Nu fusese o alianţă 
ușoară. Intre cei doi bărbaţi exista o anumită rivalitate, dar cea 
mai rea fusese dușmănia dintre cele două familii. Otrăvită de o 
trădare ce avusese loc cu decenii în urmă, aceasta se păstrase 
neatinsă în anii ce trecuseră, transmițându-se din tată în fiu. 

Alexander Seton făcuse o manevră isteaţă pomenindu-l pe 
Comyn. Dar îi scăpase esenţialul. După plecarea lui Robert, locul 
acestuia ca Protector fusese luat de William Lamberton, dar 
până și numirea remarcabilului episcop de St Andrews nu l-ar fi 
putut opri pe Comyn să-și întărească susţinerea de care se 
bucura printre oamenii regatului. Ca să-și reabiliteze bunul 
nume în Scoţia, Robert știa că trebuie să revină aducând cu sine 
ceva care să-i demonstreze meritele mai mari, ceva care să le 
asigure libertatea. John Comyn era un alt motiv pentru care nu 
se putea întoarce fără trofeul pe care-l căuta: toiagul Sfântului 
Malachy. 

— Ai spus că țara noastră are nevoie de un rege, continuă 
Alexander posomorât, luând tăcerea lui Robert drept nepăsare. 
Unul care să ne apere drepturile, acolo unde John Balliol n-a 
reușit. Ne-ai promis că tu vei fi acela. 

Acum Robert se răsuci spre el. Amintirea cuvintelor pe care le 
rostise în curtea castelului Turnberry, cu trei ani în urmă - în 
anul în care își încălcase jurământul de credinţă față de regele 
Edward pentru a lupta alături de William Wallace - era nespus 
de vie. Atunci le vorbise oamenilor săi din inimă, făgăduind să le 
apere libertatea și jurând că le va fi rege. Nu numai că prin 
venele sale curgea sângele regal al casei Canmore, dar bunicul 
său fusese numit moștenitor prezumtiv de Alexander al II-lea. 


VP - 19 


Înainte să moară, bătrânul îi trecuse dreptul său lui Robert și 
acesta jurase să lupte pentru el, indiferent ce pretendent s-ar fi 
așezat pe tron sfidând pretenţia familiei Bruce. 

Vocea lui răsună cu hotărâre: 

— Și așa va fi! 


Capitolul 2 


Vânătorii traversară câmpurile în înserarea tot mai profundă. 
Un hăitaș căra capul tăiat al animalului, lăsând în urmă o dâră 
strălucitoare de sânge care atrăsese ciorile, făcându-le să dea 
roată pe deasupra. După ce câinii își primiseră răsplata, restul 
carcasei fusese dezmembrat, cele mai bune bucăţi de vânat 
revenindu-i lordului Donough pentru festin, iar restul, bărbaţilor 
ce participaseră la vânătoare. Până și flăcăii din partea locului 
care alergaseră pe lângă nobilii călări primiseră bucăţi de carne 
înfășurate în frunze, ca să le ducă acasă la familiile lor. Donough 
avea întotdeauna grijă ca toată lumea să aibă ce mânca. 

Urmară cărarea ce îi scotea pe drumul către locuinţa lui 
Donough, trecând pe lângă rămășițele unui fort circular unde 
oile pășteau printre ruinele presărate cu mușchi și rozete gălbui 
de frunză-lată. Robert privi pietrele năruite năpădit de o 
amintire. Se văzu pe sine, slab și cu membre lungi, încălecând 
partea cea mai înaltă a zidului prăbușit, cu pumnii ridicați 
triumfător, în timp ce fraţii săi adoptivi urcau în urma lui, 
gâfâind. Propria lui voce îi ajunse la urechi, răsunând peste ani. 

„Sunt rege! Sunt rege!” 

Întoarse spatele ruinelor, urmând cărarea ce cobora odată cu 
terenul înclinat, și zări reședința. Cormac își îmboldi calul și 
galopă înainte, cu părul roșcat fâlfâind în vânt. Niall și Thomas 
porniră în urma lui, luându-se la întrecere. Castelul se ridica pe o 
movilă ierboasă ce domina malul unui râu puţin adânc. Era 
înconjurat de un șanț de apărare și de o palisadă ai cărei pari 
erau încă neatinși de apă sau de timp. Cu optsprezece luni în 
urmă, majoritatea clădirilor fuseseră distruse de foc, rămânând 
în picioare doar cochilia de piatră a castelului. Fusese nevoie de 
luni de muncă, dar, mulțumită hotărârii lui Donough, 
devotamentului arendașilor săi și banilor din cuferele lui Robert, 


VP - 20 


locul arăta aproape ca atunci când Robert locuise aici, copil 
fiind. 

Pe urma celor trei tineri, restul trupei pătrunse încolonată pe 
poarta din palisadă. Străjerii se înclinară în faţa lui Donough și a 
lui Robert, care își îndemnară caii în susul taluzului bătătorit 
până în curtea înconjurată de grajduri și hambare încă mirosind 
a rumeguș. Thomas și Niall descălecaseră laolaltă cu Cormac și 
dădeau ordine rândașilor care ieșiseră în întâmpinarea 
vânătorilor. După izbucnirea războiului dintre Scoţia și Anglia, cu 
patru ani în urmă, fraţii mai mici ai lui Robert rămăseseră la 
părintele lor adoptiv și acum se simțeau mai acasă aici decât în 
castelele familiei Bruce din Carrick și Annandale. 

Sărind din șa și dându-i frâiele lui Nes, Robert îl zări pe 
majordomul lui Donough. 

— Domnule!  Majordomul își ridică glasul pe deasupra 
lătratului frenetic al câinilor. Îndrăznesc să sper că v-a mers 
bine? 

— Un lopătar frumos, Gilbert, zise Donough descălecând. 
Avem carne de pus la uscat. 

— O să mă ocup de asta. Insă aveţi oaspeţi, domnule. 

Donough se încruntă. 

— Cine? 

— Doi călugări de la mănăstirea din Bangor. Au sosit imediat 
după prânz. 

Gilbert stărui cu privirea asupra cizmelor și mantiei stăpânului 
său, acoperite de noroi. 

— Să le spun să aștepte până vă schimbaţi? 

Robert înaintă: 

— Nu, Gilbert. O să-i vedem chiar acum. 

Majordomul îi aruncă o privire lui Donough și acesta 
încuviinţă. 

— Ai grijă ca toată lumea să aibă de mâncare în noaptea asta. 
Oamenii mei vor cina cu mine. 

— Da, domnule. 

Lăsându-l pe majordom să le dea ordine hăitașilor și lacheilor 
care trebuia să vâre câinii în cuști, Robert și tatăl său adoptiv se 
îndreptară către sala mare. Traversând curtea, Robert prinse 
privirea lui Alexander Seton. Simţindu-se răzbunat, pătrunse 
multumit în penumbra fumurie, cu nerăbdarea crescând în el. 


VP - 21 


În sala mare, dinaintea vetrei, se aflau doi călugări în rase 
negre. La intrarea lui Robert și a lui Donough, curentul de aer 
rece făcu flăcările să pâlpâie și ei se întoarseră. Unul era mai 
tânăr decât celălalt și avea un chip banal și cinstit și ochi 
neliniștiți ce fugeau de la unul la altul. Cel mai vârstnic bătea 
mai tare la ochi din pricina cicatricii grotești care îi brăzda 
obrazul și buza de sus. Stătea drept, proțăpit pe picioarele 
depărtate, înfruntând privirea cercetătoare a lui Robert cu o 
căutătură belicoasă care ar fi fost mai firească la un războinic 
decât la un purtător de sutană. 

Donough, deloc afectat de ostilitatea acelei priviri, se duse 
țintă la călugărul cu cicatrice și-i prinse mâna într-ale lui. 

— Frate Murtough, de mult nu te-am mai văzut. Mi-ai primit 
mesajul? M-am temut de tot ce era mai rău când nu mi-ai 
răspuns. 

— Am fi venit mai curând. Dar pericolul era prea mare. 

Galeza călugărului cu cicatrice era aspră și guturală, iar 
cadenţa atât de diferită de felul în care vorbea familia lui, că 
Robert se chinui să-l înțeleagă. 

— Iscoadele lui Ulster au stat cu ochii pe noi. 

Ochii lui Murtough făcură ocolul sălii, observând grinzile noi 
ce susțineau acoperișul. 

— Mă bucur să văd, lord Donough, că ai reușit să dregi 
stricăciunile pe care ţi le-au adus oamenii lui. 

La auzul numelui celui ai cărui cavaleri erau răspunzători de 
distrugerea căminului său, zâmbetul lui Donough pieri. 

— Doar nu era să-i las pe câinii ăia să creadă c-au învins. Se 
răsuci către Robert: Și m-am bucurat de ajutorul fiului meu 
adoptiv, sir Robert, conte de Carrick și lord al acestor ţinuturi. 

Călugărul cu cicatrice își mută atenţia asupra lui Robert. 

— Numele și neamul vă preced, sir Robert. Bunicul domniei 
voastre a fost un om mare, Dumnezeu să-l odihnească. Fraţii 
mei și cu mine încă-i cinstim amintirea. 

Robert se încruntă nedumerit. Din ce știa, bunicul său nu 
pusese niciodată piciorul în Irlanda. Pământurile deţinute de 
familia Bruce în Antrim, din Glenarm până-n Olderfleet, nu 
făcuseră parte din moștenirea bătrânului. La fel ca titlul de 
conte de Carrick, acestea constituiseră zestrea mamei lui 
Robert, dobândite de tatăl său prin căsătorie și cedate lui cu opt 
ani în urmă. Luând locul tatălui său, lui Robert i se păruse ciudat 


VP - 22 


să se întoarcă în Antrim ca suzeran și să-l vadă pe părintele său 
adoptiv îngenunchind ca să-i prezinte omagiile sale. 

— Nu știam că l-aţi cunoscut pe bunicul. 

— Nu l-am cunoscut în persoană, îi lămuri călugărul mai 
tânăr. Dar am beneficiat de pe urma generozităţii sale. Ani în șir 
a trimis bani mănăstirii noastre ca să aprindem lumânări pe 
altarul binecuvântatului nostru întemeietor, Sfântul Malachy. 

Robert îl privi pe Donough, care încuviinţă: 

— Bunicul tău îmi trimitea donațiile prin mama ta. 

Făcu semn către masa lungă ce domina sala și pe care se 
aflau un urcior cu vin și câteva pocale. 

— Haideţi să ședem! 

În timp ce se apropiau de masă și de laviţe, Robert se gândi la 
Mănăstirea Clairvaux din Franţa și la alte locuri sfinte unde 
bunicul său plătise să se ardă lumânări în cinstea sfântului. Câte 
fitiluri nu fumegau oare chiar acum în capele și mănăstiri, ţinute 
aprinse de voinţa bătrânului, într-un efort de a ispăși păcatele 
strămoșului lor? 

Povestea spunea că, în timp ce călătorea prin Scoţia, 
Malachy, arhiepiscop de Armagh, poposise odată la castelul 
familiei Bruce din Annan. Prinzând de veste despre un hoţ 
condamnat la spânzurătoare, ceruse ca omul să fie cruțat, iar 
lordul din Annan spusese că-i va face pe voie. Când, a doua zi, 
Malachy îl zărise pe om atârnând în ștreang, mânia sa se 
abătuse asupra lordului și a întregului său neam. Se spunea că 
blestemul pe care-l aruncase asupra lor făcuse râul să iasă din 
matcă luând pe sus castelul și silind familia Bruce să înalțe un 
altul, la Lochmaben. 

Tatăl lui Robert își bătuse mereu joc de această legendă, 
indicând o furtună iernatică drept cauza năruirii castelului, dar 
bunicul nu pusese pe seama blestemului numai nenorocirile 
trecutului, ci și toate întâmplările ce urmaseră morţii tragice a 
regelui Alexander al Ill-lea, culminând cu încoronarea lui John 
Balliol, marioneta regelui Edward, și cu pierderea tronului de 
către familia Bruce. 

— Anul trecut, fraţii mei m-au căutat și m-au înștiințat despre 
distrugerea castelului Donough de către contele de Ulster, 
explică Robert în timp ce se așeza. Mi-au spus că oamenii lui 
Ulster căutau o relicvă pe care regele Edward și-o dorea, 


VP - 23 


cunoscută de unii drept Cârja lui lisus și de alţii drept Toiagul lui 
Malachy. 

În timp ce vorbea îl examină pe Murtough, dar chipul brăzdat 
al acestuia nu trădă nimic. 

— Am renunţat la rangul de Protector al Scoției în speranţa de 
a găsi acest toiag și de a-l împiedica pe rege să pună mâna pe 
el. Lordul Donough a trimis vorbă la mănăstirea voastră, cu 
convingerea că ordinul vostru ar putea ști unde anume se află. 

Când cei doi bărbaţi nu scoaseră niciun cuvânt, lordul 
Donough dădu drumul unui oftat răsunător: 

— Haide, Murtough, te-oi fi ţinut tu la distanţă în toate lunile 
astea, dar vorbele călătoresc iute, chiar dacă tu n-o faci. 

Turnă vin într-un pocal și i-l oferi călugărului. 

— Știm că oamenii lui Ulster ţi-au cercetat mănăstirea după 
ce toiagul a dispărut din Armagh, continuă el. De ce să facă una 
ca asta, dacă nu v-ar fi bănuit că l-aţi luat? 

— Și locuinţa ta de ce au distrus-o, Donough? contraatacă 
Murtough. Eşti oare bănuit că l-ai furat? 

— Sprijinul pe care-l acordăm ordinului tău e bine cunoscut. 
Am devenit suspecți odată cu voi, se încruntă Donough. Și fără 
îndoială asta i-a oferit lui Ulster scuza pe care o căuta ca să ne 
gonească definitiv din Glenarm. Sub suzeranitatea familiei Bruce 
am fost protejaţi în toţi acești ani, în timp ce compatrioții noștri 
au fost goniţi spre vest de invadatorii englezi. Am fost unul 
dintr-o mână de oameni care și-au păstrat pământurile. Sigur că 
Ulster mă vrea plecat. Dar Domnul să-l aibă în pază pe el și tot 
neamul lui când ai noștri s-or ridica la luptă să ia îndărăt ce-i al 
lor. De Burgh și ai lui au necazuri tot mai mari în sud din câte- 
am aflat. Se vorbește de-o revoltă. De război. 

Lovi cu pumnul în masă: 

— Vine o zi a judecății. Ține minte ce-ţi zic! 

— Richard de Burgh a fost aliat cu familia domniei voastre ani 
în șir, sir Robert, comentă călugărul mai tânăr. Am aflat și că i- 
aţi jurat credinţă regelui Edward. De unde putem noi fi siguri cui 
îi sunteţi loial acum? 

— Jurămintele alea-s moarte de trei ani. S-au încheiat în ziua 
în care m-am alăturat rebeliunii conduse de William Wallace. 

Robert se aplecă înainte, neslăbindu-l pe călugăr din ochi: 


VP - 24 


— Ţările noastre au avut amândouă de suferit sub stăpânirea 
englezilor. Dacă știți unde-i toiagul, vă pot ajuta să-l ascundeți 
de ei. 

Tânărul îi aruncă o privire lui Murtough și Robert întrezări pe 
chipul lui un licăr de speranţă. Se agăţă de prilej. 

— În Istoria regilor Britaniei, scrisă de Monmouth, se 
povestește că Brutus din Troia, care a descins pe aceste insule, 
avea anumite relicve. La moartea sa, fiii lui au împărțit 
pământul între ei, în ceea ce aveau să devină Anglia, Irlanda, 
Țara Galilor și Scoţia, luând fiecare câte o relicvă ca simbol al 
autorității lor. 

— Știu ce-a scris Geoffrey de Monmouth, i-o tăie Murtough. 

Robert continuă, netulburat de tonul călugărului. 

— Conform unei viziuni a lui Merlin Profetul, ale cărui cuvinte 
Monmouth susţine că le-a tradus, această împărţire a scufundat 
Britania în haos. Merlin a prezis că relicvele trebuie adunate din 
nou la un loc, sub un singur domnitor, ca să prevină nimicirea 
țării. Atât Uther Pendragon, cât și fiul său, Arthur, au fost cât pe 
ce să reușească, dar în final au dat greș. Când Edward a cucerit 
Țara Galilor, a descoperit o profeție pierdută care numea cele 
patru comori. Pentru Anglia, Curtana, Spada Îndurării. Pentru 
Țara Galilor, Coroana lui Arthur, despre care se crede că a fost 
cea purtată de însuși Brutus. Pentru Scoţia... 

Aici vocea lui Robert se poticni și mintea i se umplu de 
amintirea dureroasă a unui bloc de piatră cuibărit într-o căruţă 
care gonea pe o potecă prăfuită. El galopa în urma ei, cu scutul 
ridicat. În jurul lui călăreau alţi bărbaţi, cu spadele în mâini și cu 
triumful înscris pe feţe. Toţi purtau scuturi asemănătoare cu al 
lui: de un roșu sângeriu, având în centru un dragon ridicat pe 
picioarele din spate și învăluit în flăcări. În acea zi jucase un rol 
rușinos, contribuind la căderea celei mai preţioase dintre relicve 
în mâinile lui Edward. 

— Pentru Scoţia, încheie el, Piatra Destinului, pe care au fost 
încoronați toți regii noștri. 

— Am auzit de cuceririle regelui Edward, zise cu gravitate 
călugărul mai tânăr. Știm că a dus aceste comori în altarul său 
de la Westminster. Numai toiagul întemeietorului nostru i-a 
scăpat. 

— Atunci știți cât de mult își dorește această ultimă relicvă. Și 
că nu se va da înapoi de la nimic ca s-o capete. 


VP - 25 


— Dar domnia voastră, conte Robert? întrebă Murtough cu 
ochii scânteind în bătaia lumânării. Luă o gură de vin și o parte 
din lichid i se prelinse prin tăietura din buză. Domnia voastră 
credeţi în profeția lui Merlin? 

— N-are importanţă ce cred eu. Ce contează e că supușii 
regelui și mulţi dintre oamenii lui o cred. Luptă pentru ea, își 
varsă sângele pentru ea, mor pentru ea. Ei sunt sabia care i-a 
permis să cucerească Țara Galilor. Și-acum Scoţia. Sunt 
însuflețiți de credinţa că salvează Britania de la distrugere. 
Edward cucerește nu numai prin forța armelor, ci și cu puterea 
profeţiei. Se va înfățișa ca un nou Brutus, ca un nou Arthur. Și 
toată Britania va îngenunchea dinaintea lui. 

— Dacă aţi avea toiagul, ce-aţi face cu el? 

Robert își adună puterile, văzând provocarea din ochii 
călugărului mai vârstnic și simțind că Murtough îi putea citi 
dorinţa din suflet, o dorinţă care avea prea puţin de-a face cu 
protejarea acestei relicve și foarte mult cu ispășirea pentru 
păcatul pe care-l săvârșise ajutând la furtul celeilalte. Dacă 
regele Edward i-ar fi oferit mâine Piatra Destinului în schimbul 
toiagului, ar fi acceptat bucuros târgul. ÎI fixă pe călugăr cu 
privirea, netrădându-și gândurile: 

— L-aș împiedica să pună mâna pe el. Strămoșul meu l-a jignit 
pe Sfântul Malachy și familia noastră a avut mult de pătimit de- 
atunci. Asta-i șansa mea de a repara această nedreptate, de 
dragul bunicului și al neamului nostru. 

Preţ de un moment, Robert crezu că Murtough n-avea să 
răspundă, apoi călugărul își puse pocalul pe masă. 

— După ce oamenii lui Ulster au jefuit mănăstirea noastră și 
n-au găsit nimic, am crezut că s-a terminat, dar apoi am 
descoperit că-și pusese cavalerii să ne supravegheze, 
urmărindu-i pe fraţii noștri când ieșeau din curtea mănăstirii și 
luându-i la întrebări pe toţi cei care ne vizitau: lucrători, 
spălatorese. Acum vreo două luni, unul dintre acoliţii noștri a 
dispărut. S-a aflat că a fost zărit întâlnindu-se cu cavalerii lui 
Ulster. Ceva mai târziu, am descoperit că din trezorerie ne 
lipseau unele documente. 

Murtough șovăi. 

— Ne e teamă că Ulster știe despre Ibracense. 

Robert se încruntă: 

— Ibracense? 


VP - 26 


Călugărul mai tânăr îi aruncă o privire lui Murtough, care 
încuviinţă. 

— Când Malachy a fost ales stareț al Bangorului, a reconstruit 
mănăstirea, dar în curând aceasta a fost atacată de o căpetenie 
locală, iar Malachy și fraţii săi au fost siliţi să se refugieze în sud. 
Pe o insulă din mijlocul unui lac adânc, binecuvântatul nostru 
întemeietor a construit o mănăstire unde el și ceilalți frați au 
adăstat, departe de barbariile lumii, vreme de trei ani. Malachy 
a numit locul Ibracense. A fost silit să-și părăsească adăpostul 
când a ocupat poziţia de arhiepiscop de Armagh, smulgând 
Toiagul lui lisus din mâinile lui Niall mac Edan. Nu s-a mai întors 
nicicând. Despre asta se pomenește numai în scriptele 
mănăstirii noastre, pe care a reconstruit-o din nou înainte de 
moartea sa. Documentele care ne-au fost furate din trezorerie 
vorbesc despre Ilbracense. Nu despre locul unde se află, care-i 
cunoscut numai de o mână de frați de-ai noștri, dar descrierea e 
de ajuns ca să ofere călăuzire. La puţin timp după dispariţia 
acolitului nostru, oamenii lui Ulster s-au făcut nevăzuți din 
Bangor. Credem că au plecat în căutarea insulei. Dacă o găsesc, 
vor găsi și toiagul. 

Murtough îl privi pe Donough cu o expresie ostenită, înfrântă. 

— De aceea am răspuns chemării tale. Nu putem să îl tot 
mutăm și nici nu avem soldaţi care să-l păzească. Nu putem 
decât să îl ascundem cât mai bine. 

Robert grăi: 

— Pot să-l iau în Scoţia și să-l apăr până când ţările noastre 
vor fi din nou eliberate de sub stăpânirea lui Edward. Când va fi 
sigur, o să vi-l dau îndărăt. 

După câteva clipe de tăcere, Murtough încuviință: 

— Îi vom transmite stareţului propunerea ta. 


LOUGHREA, IRLANDA, 
1301 


Richard de Burgh, conte de Ulster și lord al Connachtului, luă 
sulul de pergament pe care i-l întindea funcţionarul. Sigiliul regal 
atârna greu și ceara roșie pe care era imprimat blazonul regelui 
Edward se crăpase pe margini. Chipul contelui, acoperit cu o 
rețea de cicatrice, era sumbru în timp ce parcurgea rândurile de 


VP - 27 


litere și cifre scrise cu cerneală neagră. În jurul lui, încăperea 
fremăta de servitori care împachetau haine în cufere și coborau 
tapiseriile de pe pereţii tencuiți, golind camera de tot ce se 
putea muta. 

— După cum vedeţi, sir Richard, veniturile solicitate de 
Westminster aproape că s-au dublat anul trecut, zise cancelarul 
cu prudență. Vistieria a fost obligată să mărească taxele pentru 
a satisface cererile regelui Edward fără să mai sărăcească 
administraţia noastră din Dublin. Suntem întinși până la limită. 

Ulster își ridică ochii de pe pergament și examină chipul 
solemn al cancelarului, gândindu-se că omul era suficient de 
viclean ca să dea vina pe vistierie pentru creșterea taxelor, în 
loc să se acuze pe sine, ca șef al Eșichierului“, sau pe însuși 
regele. 

Cancelarul își împleti degetele subțiri. 

— Sir Richard, știți cât de mult se bazează regele pe domnia 
voastră. Aveţi puterea să-i schimbaţi soarta aici. Are nevoie de 
veniturile pe care numai un om de statura domniei voastre i le 
poate furniza ca să iasă victorios în războiul cu scoţienii. Victoria 
nu-i departe. Dușmanii maiestăţii sale au suferit mari pierderi la 
Falkirk și o nouă campanie e plănuită să înceapă peste câteva 
luni, dar vistieria regelui a fost secătuită de războiul împotriva 
vărului său, în Gasconia, și de rebeliunea pe care a fost nevoit s- 
o strivească în Țara Galilor. A fost silit să mărească taxele pe 
toate domeniile coroanei. Trebuie ca fiecare dintre noi să îndure 
această povară dacă vrem ca regele nostru să reușească să 
aducă întreaga Britanie sub stăpânirea lui. 

— Trupele din Gasconia și Țara Galilor cu grânele Irlandei s-au 
hrănit, răspunse Ulster, acoperind cu vocea lui profundă glasul 
mieros al cancelarului. Supușii mei și eu am purtat această 
povară cu mult înainte de ziua de azi. 

— Și pentru asta aveţi recunoștinţa maiestăţii sale. Regele 
Edward va răsplăti sacrificiul vostru după ce va câștiga războiul 
cu Scoţia. Acolo sunt pământuri bogate, gata să fie luate în 
stăpânire. 

Ulster se sculă, cu mantia din mătase flamandă brodată cu 
aur unduind în jurul trupului său solid, și se apropie de ferestrele 
prin care năvălea strălucirea metalică a soarelui de februarie. 


1 instituţie responsabilă cu colectarea taxelor, care își luase numele de la tabelul 
folosit în Evul Mediu pentru a calcula diversele taxe. (n. tr.). 


VP - 28 


Dincolo de ochiurile de sticlă plumbuită, Lough Rea se întindea 
dinaintea lui, cu suprafaţa albastră scărmănată de vânt. Cu 
șaizeci de ani în urmă, familia lui construise acest castel, 
principala lor cetate din Connacht, și orașul fortificat care-l 
înconjura, dar supremaţia lor asupra acestor pământuri se 
întindea mult mai departe, până la lorzii normanzi care 
navigaseră către Irlanda sub comanda regelui loans, continuând 
cucerirea începută de tatăl acestuia, Henric al II-lea. 

Acei bărbaţi ocupaseră o fâșie largă de teritoriu, de la Cork 
până la Antrim, îmblânzind peisajul sub plugurile lor și 
schimbându-i chipul cu castelele, morile și orașele înălțate. Aici, 
în estul roditor, se stabiliseră de generaţii, gonindu-i pe 
băștinașii irlandezi în vestul aspru și muntos. Pe parcursul acelor 
ani, importanţa și puterea familiei de Burgh crescuseră până 
când, sub Richard, atinseseră culmea. Dar lucrurile se schimbau. 
Irlandezii îi respingeau. Deja se purta război la graniţe, regi 
locali unindu-și forțele și încercând să-i alunge pe englezi. 
Controlul cuceritorilor slăbea pe măsură ce economia se 
veștejea sub povara cererilor tot mai mari ale regelui Edward. 

Ce dureros era, își zise Ulster, să privească în jos de la 
înălțimea ilustrei poziţii pe care o obținuse și să vadă numai 
panta declinului. Se răsuci către cancelar. 

— Clădirea noului meu castel de la Ballymote mi-a împuţinat 
resursele și, odată cu exodul atâtora dintre compatrioţii noștri, 
incapabili să se apere de briganzii irlandezi, pe umerii mei cad 
poverile a mai mulți. Sate întregi au fost abandonate de cei care 
au ales să se întoarcă în Anglia. Cu cât pleacă mai mulţi oameni, 
cu atât mai mulți soldaţi suntem siliți să găsim ca să acoperim 
lipsa. Dacă regele Edward ne ia și mai mult, n-o să mai putem 
să ţinem pe loc hoarda de ticăloși și netrebnici care așteaptă la 
graniţele noastre, punându-le mereu la încercare în căutarea 
unui semn de slăbiciune. 

Ulster se opri, distras de apariţia unui bărbat înalt și bine 
făcut, cu o mantie albastră precum cerul, care intrase în 
încăpere pe lângă doi servitori ce cărau afară un cufăr. 

— Dar voi face tot ce pot pentru regele meu. Vă dau cuvântul, 
zise Ulster, îndepărtându-se de fereastră. Condu-i pe Lordul 
Cancelar și pe oamenii lui în camerele lor, îi porunci el unuia 
dintre servitori, înainte să se întoarcă spre bărbatul din ușă, care 


° Regele loan fără de Țară. (n. tr.). 
VP - 29 


arăta ca unul care călărise câteva zile și nopţi la rând. Mantia 
căpitanului era pătată de sudoarea calului, părul nepieptănat și 
ochii încercănați. 

— Sir Esgar? Ce te-aduce aici? 

Esgar înclină din cap și mantia sa se despărți, lăsând să se 
vadă scânteierea armurii. 

— Aduc vești din nord, domnia ta. 

— Vino! 

Ulster părăsi încăperea, lăsându-i pe cancelar și pe funcţionari 
să-și strângă pergamentele. 

Căpitanul își potrivi pasul cu al contelui, care îl conduse prin 
coridor. În jurul lor, servitorii treceau grăbiţi cu treburile lor, 
pregătind mutarea gospodăriei considerabile a lordului în noul 
său castel, aflat cu optzeci de mile mai la nord. 

— Cred că am dat de o nouă urmă care ne-ar putea duce la 
toiag. 

Ulster simți încântarea trezindu-se în el, dar nu-și permise să 
se lase în voia ei. Mai dăduseră de urme și înainte, dar fără 
succes. Trimisese în sud câteva companii de soldați în căutarea 
unor insule care să corespundă cu descrierea din scriptele 
mănăstirii, dar până acum aceștia nu găsiseră nimic. Cobori 
scările și un servitor care urca se dădu înapoi în grabă dinaintea 
lui. 

— Ce urmă? 

— Eu și oamenii mei am supravegheat mănăstirea, dar de 
departe, așa cum aţi poruncit. Tactica noastră a dat rezultate și 
am început să observăm călugării plecând și venind mai în 
largul lor. La puţin timp după Crăciun, i-am văzut pe omul de 
încredere al stareţului, Murtough, și pe alţi doi fraţi părăsind 
abația pregătiţi pentru o călătorie lungă. 

Ajunseră la parter și Esgar reveni alături de conte. 

— Intr-o așezare au fost întâmpinați de cincisprezece oameni 
și au pornit cu toții spre sud. Când am descoperit cine conducea 
trupa, mi-am lăsat oamenii să o urmărească și am venit aici cât 
de iute am putut. 

— Cine era? 

— Robert Bruce, contele de Carrick. 

— Bruce? Ulster ridică tonul surprins. Se opri și se întoarse 
către căpitan. 


VP - 30 


— Aveam deja rapoarte de la oamenii noștri spunând că 
Bruce se afla la Antrim. Cu el călătoresc doi dintre frații săi, care 
au locuit cu lordul Donough la Glenarm, și unul dintre fiii 
lordului. Pe ceilalţi nu-i cunosc. 

— Crezi că se duc să ia toiagul? 

— Din tot ce ne-a spus iscoada noastră din mănăstire, știm că 
Murtough a fost amestecat în dispariţia relicvei. Neîndoielnic 
călugării au observat deja lipsa documentelor și presupun că 
suntem la un pas de a descoperi lbracense. Cred c-o să încerce 
să-l mute. 

Ulster se lăsă copleșit de încântare. Robert Bruce - dușmanul 
regelui Edward - și Toiagul lui Malachy dintr-o singură lovitură? 
Cât de mult ar valora pentru rege un asemenea trofeu? Mai mult 
decât taxele suplimentare, își zise el. 

— O să poţi să le dai de urmă? 

— Oamenii mei o să lase mesaje la garnizoanele noastre de 
pe drum. N-ar trebui să fie greu. 

— Lasă-i să ia relicva înainte să-i ataci, ai înțeles? Pune mâna 
pe toiag, ia-l prizonier pe Bruce și adu-mi-l la Ballymote. 

Ulster îl ţintui pe căpitan cu o uitătură amenințătoare: 

— O să te aștept, Esgar. 

— Da, domnule. 

Esgar porni către grajduri, iar Ulster ieși în curtea castelului, 
încântat de perspective. Servitorii stivuiau cufere în căruţe, iar 
cavalerii și scutierii își verificau armurile și armele. El și familia 
lui aveau să fie însoțiți de o mică armată în traversarea ținutului 
care devenise un câmp de luptă. Tunicile bărbaţilor purtau pe 
ele blazoanele comandanților lor, dar toţi aveau pe braţ câte o 
banderolă roșie, împodobită cu leul negru al Ulsterilor. În aceste 
vremuri tulburi era mai necesar ca oricând să poţi deosebi cu 
ușurință prietenii de dușmani. 

In timp ce vorbea cu oamenii săi, verificând pregătirile de 
călătorie, Ulster zări o fată înaintând prin mulţime. În rochia ei 
albă strălucea ca o perlă în mijlocul cochiliilor cenușii ale 
armurilor. La apropierea ei, el zâmbi și chipul aspru i se 
îmblânzi. 

— Eşti gata de plecare? o întrebă, sărutând-o pe creștetul 
acoperit de o bonetă albă, ţeapănă. Surorile ei își purtau buclele 
negre împletite în cozi și împodobite cu argint și nestemate, dar 


VP - 31 


Elizabeth cea de șaisprezece ani, cea mai mică dintre fiicele 
sale, își acoperea părul de la vârsta de zece ani. 

— M-am rugat să ajungem în siguranţă la Ballymote, tată. 

Își ridică spre el chipul, cu pielea palidă, înroșită de vânt, și 
Ulster îi citi îngrijorarea în ochi. 

— Sunt sigur că Domnul ţi-a auzit ruga. 

Cum ea nu-i răspunse, o răsuci cu blândeţe, arătându-i curtea 
aglomerată. 

— Uită-te câți oameni mi-a oferit El. 

Îi simţi umerii fragili încordându-se sub mâinile lui. Era mereu 
atât de temătoare. În copilărie, Elizabeth fusese neînfricată și 
neîmblânzită ca un spiriduș, dar accidentul schimbase toate 
astea. 

Cu șase ani în urmă, într-o zi de iunie, Elizabeth se juca pe 
malul lui Lough Rea, când alunecase și căzuse în apă. 
Guvernanta ei nu o supraveghease. Lough-ul era adânc și copila 
nu știa să înoate. Din fericire, doi scutieri tocmai treceau pe- 
acolo și săriseră în apă s-o salveze. Mai întâi Ulster își 
binecuvântase norocul, apoi, după ce își revenise din șocul de a 
fi fost pe punctul să-și piardă fiica, îi mulţumise Domnului, 
aducându-i rugăciunile cele mai sincere din viața sa. Până seara, 
toți cei din castel, inclusiv el însuși, spuneau că fusese vorba de 
un miracol. 

Dar, salvând-o, Dumnezeu părea să și-o fi revendicat pentru 
Sine, așa că acum Elizabeth era căsătorită cu El, absorbită tot 
timpul de rugăciunile și de pietatea ei, care nu mai lăsau loc 
pentru veselie sau pentru vreun peţitor. De aceea rămăsese 
singura necăsătorită dintre toţi copiii săi. Totuși, în ciuda 
rugăminţilor ei, Ulster refuza s-o lase să intre la mănăstire. 
Tinereţea și frumuseţea lui Elizabeth făceau din ea bogăţia lui 
cea mai de preţ și lordul era decis ca, dacă sufletul ei îi 
aparținea lui Dumnezeu, inima ei să-i aparţină unui soț. 


Capitolul 3 


CAERLAVEROCK, SCOȚIA, 
1301 


VP - 32 


Mașinile de asediu se înălţau în ceaţă, siluete monstruoase 
devotate distrugerii. Englezii care le manevrau îi dăduseră 
fiecăreia câte un nume. Învingătorul. Ciocanul. Mistreţul. Fiecare 
era încărcată, pregătită să înceapă o nouă zi de stricăciuni. 

La un răcnet al inginerilor, vinciurile fură eliberate și braţele 
descriseră arcuri prin aer, azvârlindu-și încărcătura către zidurile 
și turnurile din gresie ale castelului. Bolovanii își loviră ţintele cu 
bubuituri care-ţi spărgeau timpanele. Praful și mortarul ţâșniră 
din locul impactului și într-unul dintre turnurile gemene ale porții 
se ivi o spărtură. In timp ce sfărâmăturile cădeau plescăind în 
șanțul plin cu apă, strigătele inginerilor răsunară din nou și, pe 
dată, oamenii începură să tragă de frânghii, lăsând în jos braţele 
mașinăriilor și ridicând masivele coșuri cu greutăţi aflate la 
celălalt capăt. Când braţele fură coborâte, câte o minge uriașă 
de piatră, special tăiată, fu rostogolită în fiecare praștie. Era 
povestea lui David și Goliat. Numai că acum uriașul era cel care 
avea piatra în pumn, iar șaizeci de ostași scoțieni se ascundeau 
în spatele zidului ca niște Davizi lipsiţi de speranţă. 

Dincolo de agitația liniei de asediu, înghesuită între palisada 
de pământ a castelului și acareturile sale, căzute în mâinile 
englezilor cu o zi în urmă, se întindea o tabără în fierbere, 
adăpostind trei mii de soldaţi. Fumul se ridica deasupra 
focurilor, amestecându-și palele cenușii cu ceața dimineții. 
Mirosul de carne fiartă venit dinspre ceaune se contopea cu 
duhoarea de bălegar și cu putoarea latrinelor săpate în pământ. 
Locul era o mare de culori, de la tunicile și mantiile cavalerilor și 
până la stegulețele din vârfurile lăncilor și la stindardele înălțate 
deasupra marilor suite ale conților englezi. 

In centrul taberei, regele Edward privea cum erau reîncărcate 
mașinile de război. Cu o statură de peste șase picioare, se 
înălța cu un cap deasupra tuturor, un turn printre ceilalţi 
bărbaţi. Tunica lui stacojie era împodobită cu trei lei aurii, iar pe 
dedesubt o cămașă de zale și o armură din plăci de metal 
făceau silueta lui musculoasă să pară și mai masivă. Barba, albă 
ca pana de lebădă, la fel ca părul, îi era tăiată brutal de scurt și 
nu-i îmblânzea expresia mohorâtă. Unica urmă de fragilitate a 
acestui chip era pleoapa lăsată, un defect moștenit de la tatăl 
său și care devenise mai pronunţat de când împlinise șaizeci de 
ani. Cu coroana aurită pe cap și cu spada zgâriată prinsă la șold, 


ê peste 1,82 m. (n. tr.). 
VP - 33 


era întruchiparea puterii și a maiestăţii, inspirând comparații cu 
marii războinici de odinioară: Brutus, Roland, Charlemagne, 
Arthur. 

Mașinăriile lansară o nouă canonadă și Edward urmări 
proiectilele cu privirea. Era abia cea de-a doua zi a asediului și 
deja zidurile suferiseră vătămări. Avea să mai treacă însă mult 
până să dărâme construcţia. Castelul Caerlaverock, în formă 
triunghiulară, ca un scut, cu turnuri la fiecare vârf, stătea 
singuratic înconjurat de apele șanțului, cu puntea mobilă 
ridicată. Construit cu abia treizeci de ani în urmă, avea reputaţia 
de a fi una dintre cele mai redutabile fortărețe ale Scoției. 
Îndărătul lui se întindeau mlaștinile sărate și limbile noroioase 
ale estuarului Solway, dincolo de care se afla Anglia. După 
căderea fortăreței din Lochmaben a familiei Bruce, Caerlaverock 
devenise noua poartă către vestul Scoției. Era cel dintâi obstacol 
de care se izbise în această campanie. 

— Maiestate! 

Humphrey de Bohun se ivi alături de el. Purta o tunică 
albastră străbătută de o bandă lată, albă, și împodobită cu șase 
lei aurii. Părul lui castaniu era acoperit cu o glugă de zale care îi 
încadra chipul lat, iar coiful și-l ducea la subrat. 

— Lucrul la turnul de asediu înaintează bine, sire. Inginerii 
cred că va fi gata înainte de sfârșitul săptămânii. Odată ce va fi 
coborât în șanț, vârful ar trebui să-i ajungă suficient de sus 
pentru ca oamenii să poată escalada zidul. Asta, desigur, dacă 
fortăreaţa nu va cădea până atunci. 

Humphrey își mută privirea către castel și regele îi observă 
foamea din ochi. Tânărul îi urmase tatălui său drept conetabil al 
Angliei și conte de Hereford și Essex cu trei ani în urmă și odată 
cu aceste ranguri părea să fi moștenit aceeași privire intensă, ca 
și cum în dosul ochilor să-i verzi ar fi ars în permanenţă vreun 
gând, vreo patimă. În ultimul timp, Edward văzuse o înflăcărare 
similară și în privirile altor membri ai Mesei sale Rotunde, legaţi 
de el - asemenea cavalerilor lui Arthur - prin jurăminte mai 
puternice decât cele de vasalitate sau de credință. Pentru toți, 
războiul devenise o cauză personală. Unii dintre ei, cum era 
Humphrey, își pierduseră vreo rudă răpusă de armele 
scoţienilor. Alţii luptau pentru recompensele promise sau pentru 
glorie. Dar toţi erau aici ca să se răzbune pe cel a cărui trădare 


VP - 34 


se înfipsese în rândurile lor ca un pumnal otrăvit, un bărbat pe 
care odinioară îl numiseră frate. 

Robert Bruce. 

Numele era ca un ghimpe în carnea lui Edward. Ultimele vești 
spuneau că Bruce renunțase la poziţia sa de Protector al Scoției 
și dispăruse, lăsând în urmă numai o tăcere înnebunitoare, 
neliniștitoare. Speranţa regelui era că, dacă îl putea găsi cineva 
pe Bruce, acela era Adam, dar de luni bune nu mai primise nicio 
veste de la gascon. 

— Diviziile sunt pregătite? îl întrebă el pe Humphrey. 

— Dacă atacăm castelul cu turnul de asalt și oamenii noștri 
reușesc să coboare puntea mobilă, fiul vostru va conduce atacul 
principal. Așa cum aţi poruncit. 

Regele simţi unda de îndoială din vocea tânărului. 

— Nu crezi că-i pregătit? 

Humphrey șovăi înainte să răspundă: 

— Cred că e un asalt dificil pentru un comandant neîncercat, 
sire. 

Regele examină mulţimea din jurul pavilionului regal și ochii 
săi ageri îl descoperiră pe fiul său. Edward, care mai avea numai 
câteva săptămâni până să împlinească șaptesprezece ani, era 
leit el în adolescenţă: același păr blond și același chip prelung și 
colțuros. În ultimul an băiatul crescuse în înălțime și începea să 
pună mușchi pe el, sugerând că avea să-i moștenească și 
statura impunătoare. Stătea alături de însoțitorii săi, toți fii de 
lorzi și conți, cu excepţia lui Piers Gaveston, care își datora 
poziția bunăvoinţei regelui. Fiu al unui cavaler gascon loial, Piers 
i se păruse tovarășul ideal pentru tânărul Edward. De atunci, cei 
doi deveniseră nedespărțţiţi, dar în timp ce fiul său părea 
mulțumit să-și petreacă zilele pescuind și lenevind în aer liber, 
Piers era cel care își dobândise o reputaţie războinică 
remarcabilă. Era chipeș, fermecător, arogant și la Curte începea 
deja să se vorbească despre curajul pe care-l dovedise în 
turniruri, în timp ce moștenitorul tronului era mulțumit să stea în 
umbra lui. Regele decisese că această stare de lucruri trebuia să 
se schimbe pe durata campaniei și de aceea îi încredinţase fiului 
său comanda a jumătate din armata engleză. 

— O victorie aici va fi un bun început pentru el. Eu am condus 
prima mea campanie când eram de vârsta lui. A venit vremea 


VP - 35 


să fie supus încercării. Războiul ăsta și viitoarea lui căsătorie 
sunt prilejuri bune. 

Regele se răsuci, privindu-l pe Humphrey cu toată atenţia. 

— Și dacă tot veni vorba de asta, știu că ai început să-ți 
petreci timpul cu fiica mea. 

O ușoară roșeaţă se ivi în obrajii contelui. 

Edward râse scurt și cu asprime. 

— Nu te teme, Humphrey. De la moartea contelui John m-am 
tot gândit să-i găsesc fiicei mele un nou peţitor. După ce se 
termină campania, vom discuta despre asta. 

— Sire, aș fi onorat... 

Edward însă nu-l mai asculta. Privirea îi fusese atrasă de o 
trupă de călăreţi care înainta prin tabără, călăuzită de patru 
cavaleri regali. Cu o ostilitate subită îl recunoscu pe bărbatul 
corpolent din fruntea acesteia, călare pe un cal negru, solid. Era 
Robert Winchelsea, arhiepiscop de Canterbury. Era însoţit de o 
suită de preoţi în haine negre și de doi bărbaţi ce păreau a fi 
străini, în sutane stacojii somptuoase și cu pălării împodobite cu 
pietre prețioase. Remarcându-le aspectul bătător la ochi, care 
îmbina smerenia cu bogăţia, Edward fu sigur că știa deja de 
unde veneau. Arătau ca niște membri ai curiei papale din Roma. 
Ostilitatea regelui se schimbă în neliniște. 


Capitolul 4 


LOUGH LUIOCH, IRLANDA, 
1301 


Robert stătea la provă cu privirea aţintită asupra insulei care 
se apropia. Munţii se oglindeau în adâncurile /ougnh-ului. Dincolo 
de culmile lor brăzdate, cerul avea o nuanţă sângerie. Aerul era 
răcoros, dar nu atât de rece ca atunci când trupa plecase din 
Antrim, vânturile de februarie domolindu-se pe măsură ce 
călătoreau mai spre sud. Barca, luată de pe plajă, era veche și 
mirosea a pește. In spatele lui Robert, cu ochii scânteind lumina 
vagă, se aflau Edward și Niall împreună cu Murtough și doi 
dintre fraţii călugări. Christopher și Cormac vâsleau. Robert îl 


VP - 36 


lăsase pe fratele lui Thomas cu Alexander Seton și cu scutierii 
pe ţărmul de nord, să aibă grijă de cai și de echipament. Nu voia 
să riște. 

Pe parcursul călătoriei lor spre sud, încetinită de terenul 
accidentat și de furiile iernii, întâlniseră bande de tâlhari 
colindând prin ţară în căutare de pradă. Cei mai mulți evitaseră 
trupa lor bine înarmată, dar în două ocazii fuseseră opriţi și 
numai Cormac - a cărui tunsoare culân îl indica drept irlandez - 
și prezenţa călugărilor în sutană preveniseră o încăierare. În 
așezările prin care trecuseră auziseră zvonuri despre jafuri și 
omoruri, pe măsură ce irlandezii deveneau tot mai îndrăzneţi, 
atacând zonele ocupate cu mult timp în urmă de coloniștii 
englezi. 

— Nu văd pe nimeni. 

La auzul vocii aspre, Robert privi în jur și-l zări pe Murtough 
scrutând zorii cu ochii mijiţi. Pe măsură ce se apropiaseră de 
destinaţie, călugărul devenise tot mai retras. Robert știa că 
acesta se temea de ceea ce puteau descoperi odată ajunși pe 
insulă. Că era îngrozit la gândul că se putea ca alţii să fi luat 
deja toiagul. Dar pe drum nu văzuseră nici urmă de oamenii lui 
Ulster și el, unul, nu-și imagina cum ar fi putut cineva să 
găsească acest loc, chiar și călăuzindu-se după indicaţiile din 
scriptele mănăstirii. Ținutul acesta sălbatic și izolat, ascuns 
îndărătul barierei lui muntoase, părea să se afle la capătul 
pământului. Singurătăţii i se adăuga și dificultatea identificării 
locului, căci pământul Irlandei era presărat cu ruine: fortărețe pe 
dealuri și menhiri, pietre de hotar și tumuli funerari. Ruinele 
sfărâmicioase de pe insula dinaintea lor erau numai unul dintre 
nenumăratele monumente în memoria celor ce trăiseră aici 
cândva și pieriseră de mult. 

Când ajunseră la mal și barca se frecă de fundul apei puţin 
adânci, Edward și Niall săriră peste bord ca să o tragă pe uscat. 
Robert sări cu veșmântul de zale foșnind în jurul lui în timp ce 
călca prin băltoacele dintre bolovani. 

— Staţi de pază, le porunci el lui Christopher și Cormac. 

— N-am văzut picior de om de zile-n șir, răspunse Cormac. 
Când Robert îl ţintui cu privirea, tânărul irlandez oftă: Cum vrei, 
frate! 

Schimbă o privire cu Christopher în timp ce puneau vâslele în 
barcă. 


VP - 37 


Incapabil să-și stăpânească emoția tot mai puternică, Robert 
nu-i băgă în seamă. Drumul spre tron, pe care pornise cu trei ani 
în urmă, fusese unul sinuos și plin de frustrări și în aceste ultime 
luni petrecute în Irlanda se simţise mai departe ca oricând de 
țelul său. Se îndoise adesea de hotărârea lui de a căuta relicva, 
temându-se că nu-l va duce nicăieri. Acum era momentul în care 
avea să afle dacă decizia lui fusese bună sau rea. 

Murtough îi conduse printr-un cordon de trestii către cea mai 
mare dintre ruinele de pe insulă, o biserică înălțată din aceleași 
pietre de un cenușiu fantomatic presărate de-a lungul țărmului. 
Făcând păsări să ţâșnească din tufișuri, oamenii se apropiară de 
clădirea încercuită de un zid jos și năruit, năpădit de ierburi. 
Dincolo de acesta se vedeau rămășițele altor construcţii, 
majoritatea din lemn care putrezise cu totul în anii de când nu 
mai locuise nimeni aici. Tufișurile și buruienile își găsiseră drum 
înăuntru, natura reclamându-și teritoriul. La capătul dinspre 
apus al insulei, Robert zări o construcţie ca un dom, care îl duse 
cu gândul la un stup imens de piatră. 

— Celula Sfântului Finan, șopti Murtough. Se oprise lângă 
zidul bisericii și urmărise direcţia privirii lui Robert. A locuit aici 
cu sute de ani înainte să-și construiască Malachy mănăstirea. O 
fi mică insula asta, dar are o istorie îndelungată și sacră. 

Robert și-i imagină pe Malachy și pe fraţii lui întru credinţă 
locuind aici și singurătatea unui asemenea trai. Era un loc bun 
pentru cei ce voiau să se rupă de lume. 

Edward se apropie de el, lăsându-i pe Niall și pe ceilalți 
călugări să încheie coloana. 

— Dacă-i aici, frate, ce facem mai departe? 

Murtough pătrunsese printr-o gaură din zid și își croia drum 
printre tufișuri către locul unde se vedeau câteva lespezi de 
piatră ieșind din iarbă. Nu-i putea auzi, iar Robert vorbi cu voce 
joasă. 

— ÎI ducem în Scoţia, așa cum am plănuit. 

— Și pe urmă? insistă Edward. 

Înainte să apuce Robert să-i răspundă, răsună vocea lui 
Murtough: 

— Aici! 

Urmându-l, oamenii se adunară în jurul unei pietre de 
mormânt năpădite de licheni, culcată pe patru buiandrugi de 
piatră înfipţi în pământ. Era împodobită cu o cruce bogat 


VP - 38 


sculptată, în al cărei model spiralat se încâlceau fiare și păsări. 
Murtough se ghemui punându-și mâinile de o parte și de alta a 
lespezii și fraţii săi se apropiară să-l ajute. Niall își adăugă și el 
forţa și, împreună, cei patru o împinseră în lături, în scrâșnet de 
piatră frecată de piatră, descoperind mormântul. In gaura 
întunecată de dedesubt, Robert zări rânjetul unui craniu care își 
păstrase părul încâlcit. Carnea i se mistuise de mult, iar 
veșmintele se transformaseră în zdrențe. Măsurând scheletul 
din priviri, își dădu seama că lângă trup se afla un obiect 
înfășurat în pânză. 

Ușurarea de pe chipul brăzdat al lui Murtough era limpede ca 
ziua. 

— Slavă Domnului! murmură el, așezându-se pe călcâie. 

Robert se întinse și apucă obiectul, simțind o formă tare sub 
straturile de pânză. Aceasta fusese albă cândva, dar după 
aproape doi ani în mormânt era verde de mucegai. O râmă 
grasă se zvârcoli în cutele sale. Călugării îl urmăriră cu priviri 
sumbre cum ia toiagul, dar nu făcură niciun gest să-l oprească. 
De-acum povara era a lui. Grijuliu, îl așeză pe lespedea 
mormântului și desfăcu învelișul murdar. Aurul și nestematele 
încrustate pe toiag scânteiară în lumina sângerie a zorilor. 
Robert simţi fierbinţeala triumfului. Ultima relicvă numită în Cea 
din urmă profeție - cea de care regele Edward avea nevoie 
pentru a-și împlini visul unui regat unit sub stăpânirea lui - era 
în mâinile sale. 

În timp ce privea cârja de aur, în minte îi reveni întrebarea pe 
care i-o pusese Murtough în castelul lui Donough. 

„Și domnia voastră, conte Robert? Credeţi în profeția lui 
Merlin?” 

Își petrecuse doi ani în preajma lui Edward, ca unul dintre 
Cavalerii Dragonului, al căror ţel era să îl ajute pe rege să 
capete aceste relicve. În timp ce mulţi dintre prietenii săi de 
odinioară acceptaseră drept adevărată profeția lui Merlin și erau 
deciși să împiedice distrugerea Britaniei, anunţată de aceasta, el 
nu reușise niciodată s-o creadă. In ciuda răsplăţii, a gloriei și a 
camaraderiei pe care le găsise în serviciul regelui, nu putuse 
niciodată să uite faptul că, dacă aceste patru comori ajungeau 
pe mâna unui singur om care să domnească peste întreaga 
Britanie, pretenţia familiei Bruce la tronul Scoției își pierdea 
orice semnificație. Susţinând ambițiile lui Edward, le nega pe ale 


VP - 39 


sale și încălca promisiunea pe care i-o făcuse bunicului, că va 
lupta pentru dreptul familiei lui. In cele din urmă, acesta fusese 
motivul pentru care se răzgândise, întorcând spatele cauzei lui 
Edward. 

Sperjur, așa-l numiseră. Trădător. 

Dar, deși refuza să creadă, Robert nu putea să nege că în Cea 
din urmă profeție era un pasaj care prevestea moartea regelui 
Alexander. 


Riga de Alban fără urmași murind. 
Regatul fi-va prins de frământare. 

Fiii lui Brutus în acea zi vor jeli 
Plângându-l pe un om cu nume mare. 


Alexander căzuse într-o prăpastie într-o noapte furtunoasă, în 
timp ce se îndrepta către Kinghorn. Fusese descoperit a doua zi, 
cu gâtul rupt, alături de calul său mort. Nepoata și 
moștenitoarea sa, copilă la Curtea regelui Norvegiei, navigase 
către Scoţia pentru a lua tronul, dar murise în timpul călătoriei 
din pricina mâncării stricate. După aceea, coroana îi revenise, 
conform alegerii lui Edward, lui John Balliol: nu un rege, se 
dovedise, ci o potaie în lesa regelui Angliei. Incercarea de 
revoltă a lui Balliol fusese un eșec și englezii năvăliseră peste 
graniţă, strivind mișcarea în doar câteva luni. Triumfând asupra 
Scoției, Edward frânsese marele sigiliu al regatului și-l trimisese 
pe Balliol, înfricoșat și umilit, în Turnul Londrei. Dezastrele 
urmaseră unul după altul. 

Acum, având în mâinile lui puterea de a-l împiedica pe 
Edward să-și îndeplinească ambițiile, Robert căzuse pe gânduri. 
Oare prin acţiunile lui condamnase Britania la pieire? Aveau 
acum să vină zilele nimicirii profeţite de Merlin? 

Văzând că fraţii lui și călugării îl priveau, Robert înfășură 
strâns toiagul în linţoliul său mucegăit. El își avea propriul 
destin. Scoţia trebuia eliberată de sub jugul coroanei engleze, 
indiferent cu ce preţ. Acolo unde John Balliol dăduse greș, el 
avea să triumfe. Balliol, aflat acum în Franţa, în custodie papală, 
o fi fost regele legitim în ochii multor scoțieni, dar pentru familia 
Bruce el nu era decât o marionetă. Strămoșul lui Robert, marele 
Malcolm Canmore, își alungase rivalul, pe Macbeth, și luase 


VP - 40 


tronul. Acum, cu voia Domnului, și el avea să facă la fel. l-o 
cereau mândria și neamul. 

— Era acolo? strigă Cormac când trupa reveni. 

Când Robert ridică toiagul drept răspuns, fratele lui adoptiv 
zâmbi cu gura până la urechi. 

— Mi-aș da calul și spada numai să văd faţa lui Ulster când i- 
or spune ai lui că nu mai e. Așa-i trebuie ticălosului care-a dat 
foc castelului tatii. 

Robert urcă în barcă împreună cu ceilalţi, iar Christopher și 
Cormac împinseră ambarcaţiunea înainte să sară în ea. In timp 
ce alunecau pe lac, peste ei trecu o umbră. Robert privi bolta ce 
se lumina și zări penele albe, răsfirate, ale unui vultur de mare 
care-și oglindea aripile lungi de opt picioare în apele /ough-ului, 
zburând jos pe deasupra acestuia, înspre ţărmul nordic. In 
depărtare, un stol de păsări se înălță din copacii de pe mal. 
Robert privi forma vulturului ce se îndepărta, gândindu-se că el 
trebuie să le fi speriat. Apoi, vag și îndepărtat, auzi lătratul unui 
câine. 


Capitolul 5 


CAERLAVEROCK, SCOȚIA, 
1301 


La apropierea lui Edward, gărzile traseră în lături perdelele 
pavilionului regal. Regele pătrunse înăuntru, strivind cu cizmele 
lui de zale covorul de crețușcă, al cărei parfum era o ușurare 
după duhoarea de fum și bălegar ce plutea deasupra taberei. 
Anthony Bek îl urmă. Îmbrăcat într-o cămașă lustruită de zale și 
cu o spadă la șold, mătăhălosul episcop de Durham putea trece 
foarte ușor drept cavaler, dacă n-ar fi fost tonsura și robele 
ecleziastice pe care le purta peste armură. Robert Winchelsea 
intră în urma lor, înghesuindu-se prin deschizătura îngustă. 
După arhiepiscopul de Canterbury veneau patru preoţi și cei doi 
străini în robe stacojii și pălării împodobite cu pietre preţioase. 
Când trupa descălecase și-l salutase, bănuielile lui Edward se 


VP - 41 


confirmaseră. Cei doi erau mesageri papali oficiali, trimiși de 
papa Bonifaciu. 

— Vin și de-ale gurii pentru oaspeţii mei, le porunci Edward 
servitorilor care așteptau înăuntru. 

Doi dintre ei dispărură după perdele în partea din spatele 
pavilionului, în timp ce alţii se grăbiră să rearanjeze mobilierul 
pentru musafiri. 

— Luaţi loc, le zise Edward, ignorând scaunul cu perniţe și 
spătar înalt pe care unul dintre paji i-l trăsese mai aproape. 
Așteptă să se așeze cei doi mesageri papali și arhiepiscopul, 
lăsându-i pe preoţi să stea în picioare în spatele lor. Bek se 
îndesă într-un colț, cu ochii ţintă la Winchelsea. 

Winchelsea se uită la scăunelul care i se oferea în vreme ce 
regele stătea în picioare. Pentru o clipă păru cât pe ce să refuze, 
dar sub privirea fermă a lui Edward se așeză. 

— Ce mai face tânăra regină, maiestate? Am auzit că a născut 
un băiat. Zâmbetul lui Winchelsea nu-i cuprindea și ochii. Cum 
mai trece timpul! Nici nu-mi vine să cred că v-am căsătorit abia 
cu doi ani în urmă, la Canterbury. 

— Lady Marguerite și fiul meu sunt bine sănătoși în York, 
răspunse Edward. Dar mă îndoiesc că ai făcut călătoria asta 
lungă până pe linia frontului ca să te interesezi de sănătatea 
soţiei mele. Sfinţia ta, hai să sărim peste politeţuri. Nu ni se 
potrivesc. De ce-aţi venit? 

Zâmbetul dispăru pe loc de pe chipul lui Winchelsea și acesta 
își strânse umerii largi, aplecându-se înainte, cu ochii aţintiţi 
asupra regelui. 

— Onoraţii mei colegi au sosit în Anglia acum două luni. Când 
au descoperit că aţi pornit în campanie, au venit la mine în 
Canterbury. M-am oferit să-i însoțesc dinaintea maiestăţii 
voastre. Am considerat că mesajul pe care-l poartă este 
suficient de important ca să nu aștepte revenirea voastră. 

— Ce gest frumos, sfinţia ta! 

Arhiepiscopul nu luă în seamă tonul ameninţător al regelui. În 
vreme ce servitorii intrau aducând urcioare cu vin și tăvi cu 
pâine, carne afumată și brânză galbenă, cu miros puternic, 
Winchelsea îi făcu semn unuia dintre emisarii în robe stacoijii. 
Bărbatul se ridică în picioare și scoase un sul de pergament din 
desaga lui de piele. Bek înaintă să-l ia, ignorând pocalul cu vin 
pe care i-l întindea un paj. 


VP - 42 


Episcopul de Durham desfăcu sulul și Edward observă marele 
sigiliu papal atașat pergamentului. Tăcerea din încăpere nu era 
tulburată decât de larma stinsă a taberei de-afară, pe deasupra 
căreia răsuna sunetul de piatră spartă dinspre mașinile de 
asediu care continuau să ia la ţintă zidurile din Caerlaverock. 
Winchelsea acceptă vinul ce i se oferise, apucând în pumn 
pocalul de argint. Era singurul. Servitorii se retraseră pe laturile 
cortului, ducând cu ei tăvile pe care mâncarea rămăsese 
neatinsă. 

În cele din urmă Bek termină de citit și îl privi pe rege. 

— Maiestate, Papa vă cere să încetaţi ostilitățile împotriva 
Scoției, pe care Sanctitatea Sa o descrie ca pe o fiică a Sfântului 
Scaun. 

Auzind aceste cuvinte, Edward înțelese de ce bătuse 
Winchelsea tot drumul până în fața cetăţii asediate ca să-i 
aducă mesajul. Omul protestase vehement faţă de război încă 
de la alegerea sa ca arhiepiscop, în 1295, în ajunul celei dintâi 
invazii în Scoţia. Acea invazie fusese un succes incredibil. In 
câteva luni, John Balliol, omul pe care Edward îl așezase pe tron 
după moartea regelui Alexander și care se răzvrătise, fusese 
detronat și întemnițat în Turnul Londrei, iar regatul ajunsese sub 
stăpânirea lui Edward. Dar triumful său avusese viaţă scurtă, 
căci un an mai târziu William Wallace se ridicase la luptă, 
conducând rebeliunea scoțiană. Cu vistieria secată de pe urma 
războaielor din Țara Galilor și Gasconia, Edward fusese silit să se 
adreseze Bisericii, cerându-i fonduri ca să finanţeze lupta 
împotriva rebelilor. Winchelsea se împotrivise, refuzând să-i 
satisfacă cererile. Drept represalii, Edward scosese clerul în 
afara legii, trimițându-și cavalerii să îi confiște bunurile și 
proprietăţile, dar Winchelsea nu cedase în fața acestor măsuri 
dure. Credinţa îi era pusă la încercare, susținuse el. 

De atunci, Edward și arhiepiscopul ajunseseră la un armistițiu 
tensionat, dar, din felul în care înhăţase această ocazie, era 
limpede că Winchelsea nu renunţase la poziţia lui. 

— De ce acum? De ce intervine Roma după cinci ani? 

Vocea lui Edward era joasă și mânia i se citea pe chip. 

Îi răspunse mesagerul papal care îi înmânase ordinul lui Bek. 

— Maiestate, aflându-se la Paris, sir William Wallace a obținut 
sprijinul regelui Franţei, care l-a recomandat cu căldură 


VP - 43 


Sanctităţii Sale. De atunci a vizitat curia papală și a fost bine 
primit... 

— Sir William?! 

Edward rosti titlul de parcă ar fi scuipat, cu ochii cenușii 
arzând de furie, întrerupând explicaţia celuilalt. 

— Nu mă interesează a cui sabie sau al cui dos l-a pupat 
tâlharul ăla ca să primească această onoare, dar e la fel de nobil 
cum e câinele măcelarului! E un răufăcător. Un proscris. Pentru 
numele Domnului, de ce e bine primit la Curtea Papei? 

Regele le întoarse spatele, cu mintea fierbând de gânduri, în 
timp ce mesagerul papal se răsucea nedumerit către 
Winchelsea. Așadar, Philippe își băga din nou coada! Crezuse că 
necazurile prilejuite de vărul lui erau pe punctul de a se încheia. 
Războiul din Gasconia se sfârșise, el se însurase cu sora lui 
Philippe, iar fiul său urma s-o ia de soţie pe fiica regelui. După 
ani de conflicte, Anglia și Franţa încheiaseră un armistițiu și 
Edward spera să reintre în curând în posesia bogatului său ducat 
francez. Și acum uite ce se întâmplase! 

— Wallace a stârnit multă simpatie pentru cauza sa în rândul 
curiei papale, zise Winchelsea, ridicându-se în picioare ca să-i 
atragă atenţia regelui. Recomand maiestății voastre să ţină cont 
de această poruncă. Armistițiul cu Franţa, intermediat de 
Sanctitatea Sa, este încă fragil. Fiul maiestăţii voastre încă nu s- 
a căsătorit cu lady Isabella și tratatul care vă va reda ducatul 
Gasconiei vouă și moștenitorilor voștri nu a fost ratificat oficial. 

Winchelsea juca bine rolul omului de stat, vorbind pe un ton 
ferm, dar rezonabil. 

— Maiestate, începeţi negocierile cu scoţienii. Supuneţi-vă 
poruncii Papei și puneţi capăt războiului. Nu vă faceţi un 
dușman din papa Bonifaciu. Nu-i o fire iertătoare. 

Edward nu-l privi pe arhiepiscop, dar cuvintele acestuia, pline 
de ameninţări grijuliu nuanţate, îl făcură să clocotească de furie. 
După doi ani petrecuţi în Anglia, timp în care nu uitase nicio 
clipă care-i era țelul, își condusese oamenii spre nord ca să 
termine ceea ce începuse. Poate că John Balliol o fi lâncezit în 
Franța, în custodie papală - eliberarea lui din Turnul Londrei 
făcând parte din târgul încheiat de Edward cu Papa în privinţa 
Gasconiei -, iar Wallace s-o fi aflat peste mări și țări, în timp ce 
Robert Bruce dispăruse. Dar asta nu-i împiedica pe scoțieni să-și 
continue rebeliunea stârnită de aceștia trei. Edward nu avea de 


VP - 44 


gând să înceteze până nu câștiga controlul asupra întregului 
regat. Nici nu avea de gând să se odihnească sau măcar să 
închidă ochii până ce Wallace nu avea să atârne în ștreang, iar 
Bruce... ei, pentru renegatul acela avea el alte planuri. 

— Maiestate, ar trebui să discutăm toate astea în particular, 
interveni Bek. Să vorbim din nou mâine-dimineaţă, i se adresă el 
lui Winchelsea. 

Înainte să apuce Edward să răspundă, perdeaua cortului se 
dădu la o parte și se ivi Humphrey de Bohun, cu chipul său lat 
îmbujorat de triumf. 

— Maiestate, garnizoana din Caerlaverock s-a predat. Castelul 
e al nostru. 

Regele îl privi ţintă pe tânărul comandant, dându-și seama că 
nu mai auzea zgomotul bolovanilor izbind zidul. 

— Episcopule Bek, schițează un răspuns pe care acești 
oameni să-l ducă înapoi la Roma. Apără politica mea privitoare 
la Scoţia și explică-i Sanctităţii Sale că am dreptul să pun cu 
botul pe labe un popor care-mi datorează supunere și care, 
totuși, se ridică împotriva mea. L-am așezat pe John Balliol pe 
tron și el mi-a adus omagiul său ca vasal, acceptându-mă drept 
suzeran. Încălcarea acestui jurământ și alianţa lui cu Franţa au 
dus la începerea acestui război. 

Privirea lui Edward se opri asupra lui Winchelsea. 

— O să aduc Scoţia sub stăpânirea mea, sfinţia ta, și o să am 
grijă de fiecare pui de curvă trădător care mă sfidează, chiar de- 
o fi să-mi dau suflarea. 


Capitolul 6 


LOUGH LUIOCH, IRLANDA, 
1301 


Aflat cu câţiva pași înaintea restului trupei, Robert pătrunse 
primul în poiană, strângând toiagul în mână. Pe parcursul 
traversării /ough-ului, cerul se luminase devenind cenușiu, dar 
sub coroanele încâlcite ale stejarilor și scorușilor încă domnea 
întunericul. 


VP - 45 


Când Robert se ivi din tufișuri, Alexander Seton își ridică brusc 
privirea. Alături de el, Uathach își înălță capul de pe labe, 
scâncind la vederea stăpânului ei. 

— L-ai luat? 

Alexander se ridică să-l întâmpine și ochii i se aţintiră asupra 
obiectului înfășurat în pânză din mâna lui Robert. 

Neluând-o în seamă pe Uathach, care se apropiase și-și 
vârâse nasul în palma lui, Robert le făcu semn lui Nes și 
celorlalţi scutieri care instalaseră o tabără temporară în poiană. 
Pături și mantii fuseseră atârnate pe crengi la aerisit și un mic 
foc ardea, trimițându-și fumul printre ramurile copacilor. 

— Strângeţi tabăra. Plecăm. 

În timp ce scutierii se supuneau în grabă, Alexander îl prinse 
pe Robert de braț. 

— Ce s-a întâmplat? 

— A auzit un câine, zise Edward, petrecându-și peste umăr 
curelușa scutului său de fier gravat. 

Christopher și Niall îi ajutau pe scutieri să lege desagii pe 
spinările celor patru cai de povară, în timp ce Cormac își folosea 
cizma ca să arunce ţărână peste foc. 

În timp ce Nes îi dădea frâiele lui lute de Picior, Robert îl privi 
enervat pe Edward: 

— L-ai auzit și tu, frate. 

— Cel mai probabil era câinele vreunui țăran. Am trecut ieri 
pe lângă câteva ogoare. , 

— Cu mile în urmă, zise Robert. Asta era mai aproape. 

Thomas li se alătură. Părul blond i se cârlionța pe frunte, 
umed din pricina aerului dimineții. 

— Noi n-am auzit nimic. Făcu semn către Uathach și ceilalți 
trei ogari: Câinii ar fi dat alarma, nu crezi? 

Robert examină expresiile tuturor, un amestec de îngrijorare 
și neîncredere. Tăcu o clipă, apoi clătină din cap. 

— Ai dreptate, probabil că nu-i nimic, dar nu vreau să pierd 
vremea pe-aici mai mult decât e neapărat nevoie. Ne așteaptă o 
călătorie lungă și ducem cu noi o marfă de preț. _ 

Înfigându-și cizma în scară, Robert se ridică în șa. Își aranjă 
teaca filigranată și își lărgi cureaua cu o gaură, suficient cât să 
poată trece prin ea toiagul, făcându-l să-i stea lipit de șold 
alături de spadă. Zâmbi pentru sine, cu o satisfacţie sumbră. 
Odată întors în Scoţia, avea să i-l ofere lui Edward în schimbul 


VP - 46 


Pietrei Destinului, incastrată în prezent în jilțul destinat 
încoronărilor din Abația Westminster, ca un simbol al stăpânirii 
engleze. Vinovăţia îi atârna de gât ca o piatră de moară. Și dacă 
regele refuza? Ei bine, atunci Robert avea să deţină cea din 
urmă dintre relicve și Edward avea să dea greș în ochii 
credincioșilor săi fideli. 

După ce Nes strânse chinga lui lute de Picior și o legă pe 
Uathach de pofil', Robert își îndemnă calul către marginea 
poienii. Ceilalţi îl urmară, călugării pe buiestrașii lor solizi, 
scutierii pe cai de călărie, conducând animalele de povară, iar 
fraţii săi și cei doi Setoni pe gonaci. Părăsiră laolaltă poiana, 
lăsând să se împrăștie în urma lor ultimele șuvițe de fum ale 
focurilor de tabără. 

Nu exista nicio potecă pe care s-o apuce, cu excepţia cărărilor 
naturale formate printre copaci, așa că înaintau încet. O lumină 
cenușie scotea la iveală drumul, pe care Robert zări urmele 
adânci lăsate de caii lor la venire. Convins că se îndreptau în 
direcția bună, îl lăsă pe lute de Picior să-l călăuzească, 
permițându-i animalului să-și aleagă calea pe solul mocirlos. 
Terenul dinaintea lui urcă treptat, până când zări /ough-ul 
întinzându-se în urma lui, neted ca sticla, cu suprafaţa 
întreruptă numai de îndepărtata insulă lbracense. Nu merseseră 
decât o milă când Uathach începu să mârâie. 

Robert se întoarse și zări cățeaua smucindu-se în lesă, cu 
urechile lipite de cap. Il opri pe lute de Picior și fluieră, dar 
Uathach nu-i dădu ascultare. Avea privirea ațintită asupra unei 
creste înalte aflate în stânga, unde copacii se răreau pe măsură 
ce se apropiau de culme. 

— Ce-a mirosit? strigă Cormac răsucindu-se în șa. Vreun 
iepure? 

Dintr-odată, Uathach ţâșni înainte, întinzând lesa. În aceeași 
clipă, ceilalţi câini începură să latre răgușit, cu privirile aţintite 
asupra culmii. Încordarea lui Robert se transformă în nerăbdare. 

— La mine! strigă el, trăgându-și spada din teacă. 

De dincolo de culme îi răspunse un strigăt. Pe creastă se iviră 
siluetele a mai mult de treizeci de bărbaţi. Unii erau călare, 
lăsându-se pe spate în șa, în timp ce își îndemnau caii să 
coboare panta. Alţii alergau pe jos în urma lor, agitând sulițe și 
pumnale. Alături de ei goneau câini, lătrând aţâțaţi. judecând 


7 Curea de ham sau de șa care trece pe sub coada calului. (n. tr.). 
VP - 47 


după armurile și coifurile cu panașe și după spadele din mâini, 
călăreții erau cavaleri. Cavaleri englezi. Robert avu la dispoziţie 
o secundă ca să înțeleagă toate acestea, apoi își înfipse pintenii 
în flancurile lui Iute de Picior, strigându-le alor săi să-l urmeze, și 
se năpusti printre copaci. Cu optsprezece oameni, dintre care 
trei călugări, era depășit numeric și fizic. Oamenii își întoarseră 
caii și porniră în galop după el, umplând pădurea de tropot de 
copite. In timp ce copacii îi treceau iute pe alături, auzi vag în 
urmă o voce de bărbat strigând: 

— Pe contele Robert îl vreau viu! 

Șocul propriului nume i se răspândi prin tot trupul. 

Ințelese că acest atac nu era întâmplător, apoi gândul dispăru 
și Robert se văzu silit să-și concentreze toată atenţia asupra 
drumului din faţa sa, în timp ce copaci și ramuri joase 
străfulgerau pe lângă el, periculos de aproape. Răsună un urlet 
de durere: unul dintre scutierii lui se lovise cu genunchiul de un 
trunchi și impactul îi smucise piciorul îndărăt cu forţă, rupându-i 
femurul. Omul se prăbuși din șa, dispărând printre ferigi și 
lăsându-și buiestrașul să alerge fără el. Auzind un lătrat turbat 
în spate, Robert își dădu seama că Uathach era încă legată de 
pofil, gonind disperată pe urmele lui lute de Picior. Lovi îndărăt 
cu spada și simţi lesa rupându-se. Printre copacii din dreapta 
întrezări scânteierea /ough-ului. Gândurile îi roiau prin minte. 

„Probabil că au stat la pândă. Ne-au urmărit. Sunt oamenii lui 
Ulster? Sau, mai rău, oamenii regelui Edward?” 

Lipit de trupul lui, prins de centura spadei, toiagul lui Malachy 
avea o soliditate stranie, sporită parcă de pericolul că putea să-i 
fie luat. Riscând o privire peste umăr, Robert zări străfulgerări 
de culoare: o mantie albastră precum cerul, valtrapul în 
pătrăţele al unui cal. Dușmanul câștiga teren. 

— Robert! 

Auzind strigătul, se întoarse și zări forma mătăhăloasă a unui 
copac doborât care-i tăia drumul, cu rădăcinile răsfirate spre 
cer. Smuci cu putere frâiele, făcându-l pe lute de Picior să 
cotească spre dreapta. Injură când îi văzu pe Edward și Thomas 
abătându-se la stânga pe urmele lui Alexander și Christopher 
Seton, dar era prea târziu ca să-și schimbe direcţia. Trebuia să 
urmeze calea pe care o apucase. 

Strigăte răgușite, amestecate cu lătratul câinilor, se înălţară 
din rândurile urmăritorilor lor când văzură că trupa se 


VP - 48 


despărţise, Robert galopând după Niall, Cormac și Murtough, De 
undeva din desimea pădurii răsună un nou strigăt de durere. 
Oare fusese doborât de pe cal vreunul dintre fraţii săi? Sau 
poate Alexander sau Christopher? Uathach nu mai era în urma 
sa. Robert strânse mai tare hățurile. Nu se putea gândi la nimic 
altceva. 

Urmară un soi de potecă naturală și copacii se răriră pe 
măsură ce terenul cobora către o vale tăiată de un pârâu. În faţa 
lor, un alt copac prăbușit le bara trecerea. Robert îl văzu pe Niall 
îmboldindu-și calul pe deasupra, cu părul negru fluturând, apoi 
aterizând pe cealaltă parte și îndemnându-și gonaciul către 
pârâu. Cormac îl urmă și una dintre copitele din spate ale calului 
său lovi trunchiul. Lemnul putred se frânse în urma impactului, 
dar și irlandezul ateriză teafăr de cealaltă parte. Murtough făcu 
și el saltul, cu gluga sutanei căzându-i de pe cap. 

Chiar în timp ce călugărul sărea, Robert înțelese că acesta n- 
avea să reușească. Buiestrașul lui solid era obișnuit să umble la 
pas, nu să gonească nebunește prin păduri. Mai mic de statură 
decât gonacii cei iuți, nu era suficient de puternic ca să treacă 
peste obstacol. Făcu o încercare vitejească, dar copitele din față 
loviră partea de sus a trunchiului. De data aceasta, lemnul nu se 
sfărâmă. Buiestrașul se răsturnă cu capul înainte, izbindu-l pe 
Murtough de pământ. Calul se prăbuși cu un țipăt îngrozitor, 
frângându-și picioarele din faţă. Robert se afla la numai câţiva 
pași în urmă. Nu avea încotro să se îndrepte. Își înfipse cu 
putere pintenii în coastele lui lute de Picior și se repezi înspre 
trunchiul prăbușit, sperând că, în ciuda a toate, putea să sară pe 
deasupra calului care se zbătea. 

lute de Picior văzu pericolul și încercă să se abată din drum în 
mijlocul saltului, ca să evite buiestrașul rănit. Și poate c-ar fi 
reușit dacă, simțind animalul care se pogora asupra lui, 
buiestrașul nu s-ar fi ferit instinctiv. Copita lui lute de Picior 
ateriză între picioarele din față ale acestuia. Robert fu azvârlit 
cu violenţă din șa, iar gonaciul se prăbuși peste buiestraș. 
Lumea se învâărti, zări frunzișul copacilor dansând nebunește în 
jurul lui, apoi ateriză în noroi cu atâta forţă încât i se tăie 
răsuflarea. Spada îi sări din mână pierzându-se în tufișuri. 

Robert rămase nemișcat, silindu-se să respire înainte să se 
ridice. lute de Picior încerca să se salte în picioare, iar 
buiestrașul se zvârcolea dedesubtul lui. Murtough se afla încă în 


VP - 49 


șa, strivit în noroi de greutatea celor doi cai. Chipul brăzdat al 
călugărului era abia vizibil. Era plin de sânge. Un braț îi era 
întins deasupra capului și se bălăbănea încolo și încoace odată 
cu zvârcolirile disperate ale calului. Auzind tropot de copite, 
Robert se răsuci și-l zări pe Niall, care făcuse cale întoarsă. 

— Grăbește-te! 

Niall opri brusc și-i întinse mâna. 

— Se apropie! 

Robert se ridică în picioare clătinându-se și, dincolo de 
trunchiul prăbușit, îi zări pe urmăritori gonind către ei. Câţiva 
călăreți se desprinseră de grup, cu intenţia limpede de a ocoli 
obstacolul și de a-i împresura. Robert smulse toiagul de la 
centură și îndesă relicva, de pe care pânza căzuse, în mâna 
întinsă a fratelui său. 

— la-l! 

Niall Bruce apucă toiagul încrustat cu nestemate, cu chipul lui 
tânăr copleșit de șoc. 

— Nu, Robert! Urcă în spatele meu! 

— Calul tău nu ne poate duce pe-amândoi. 

Robert privi peste umăr. Un bărbat într-o mantie albastră 
conducea urmărirea cu un aer hotărât. 

— Pleacă! Du-l în Scoţia! Du-i-l lui James Stewart! Pleacă! 

Răcni ultimul cuvânt, lovind crupa gonaciului lui Niall și 
făcând animalul s-o rupă la fugă. 

Robert se repezi către tufele în care îi căzuse sabia. Degetele 
lui îi apucară mânerul chiar în clipa în care bubuitul copitelor 
păru să umple pădurea. Se răsuci, învârtind spada prin aer ca să 
se apere de bărbatul cu mantie albastră care năvălea spre el. 
Cu un strigăt fioros, Cormac se repezi dintr-o parte, într-o 
străfulgerare de membre agitate și păr roșcat. Lovi cu spada, 
nimerindu-l pe bărbatul cu mantie albastră în spinare. Fusese o 
lovitură piezișă, pe care armura o respinsese, dar bărbatul era 
înclinat în șa ca să-l doboare pe Robert și atacul îl luase prin 
surprindere. Se dezechilibră și se lovi de oblânc. Cât încă nu-și 
recăpătase echilibrul, Robert se ghemui și își repezi spada cu 
amândouă mâinile într-unul dintre picioarele din față ale calului. 
Animalul și călăreţul se prăbușiră în noroi și Robert se năpusti 
asupra lui. 

Bărbatul reacționă iute, rostogolindu-se ca să evite cea dintâi 
lovitură a lui Robert și ridicându-și spada ca s-o pareze pe cea 


VP - 50 


de-a doua. Lamele se ciocniră și bărbaţii gemură de efort în timp 
ce Robert se apleca deasupra celuilalt, presându-l. Acesta lovi 
cu piciorul, nimerindu-l pe Robert în genunchi cu cizma lui de 
zale. Robert dădu înapoi clătinându-se și spada lui devie, 
oferindu-i adversarului șansa de a se ridica în picioare. Mantia 
albastră a bărbatului era mânjită de sânge și avea o tăietură pe 
obraz. Părul negru îi era năclăit de sânge, dar avea privirea 
limpede și ataca din nou, încercând să-l lovească pe Robert în 
coaste. 

Robert respinse lovitura, apoi răsuci sabia și lovi cu mânerul, 
încercând să-i spargă nasul adversarului. Bărbatul își smuci 
capul într-o parte și se retrase, revenind imediat iute, în forță, 
cu o lovitură brutală în umăr. În timp ce Robert o para, 
strângând din dinţi la auzul oţelului ce se lovea cu violenţă de 
oțel, răsună un nechezat îndepărtat și ţipătul lui Cormac, dar nu 
avu prilejul să vadă ce se întâmplase cu fratele lui adoptiv, 
pentru că adversarul său ataca din nou. 

Robert evită o lovitură, o pară pe cea de-a doua, dar cea de-a 
treia îl nimeri în umăr. Cămașa de zale și pieptarul căptușit de 
dedesubt îl apărară, dar forța impactului îl dobori în genunchi. 
Işi folosi propria spadă ca să-și respingă violent adversarul, 
făcându-l să se împleticească, dar acesta își recăpătă echilibrul 
pe dată. Trecându-și dosul mâinii înmănușate peste frunte ca să 
șteargă o dâră de sânge, atacă din nou. Robert se ridică în 
picioare și se năpusti înainte, luându-l prin surprindere. Răcnind 
din pricina efortului, îl repezi în trunchiul unui copac. Lovitura îi 
tăie suflarea celuilalt și-l făcu să scape spada din mână. Robert 
ridică arma, citind frica din privirea bărbatului. 

— Conte Robert! 

La auzul propriului nume, concentrarea i se spulberă. Cu 
coada ochiului, Robert observă că unul dintre cavaleri îl prinsese 
pe Cormac, ţinându-l cu o mână de păr și cu cealaltă apăsându-i 
pe beregată lama unei spade. 

— Coboară-ţi spada, răsună glasul cavalerului. Altfel o să-i tai 
gâtul ticălosului ăstuia. 

Robert șovăi, întorcându-și privirea către bărbatul dinaintea 
lui, țintuit de trunchi, la mila spadei sale. În ciuda setei de sânge 
care-l îmboldea să termine lupta, Robert știa că amenințarea nu 
era vană. Pentru oamenii aceștia, moartea unui irlandez, fie el și 


VP - 51 


nobil, nu însemna nimic. Pedeapsa pentru uciderea localnicilor 
era mai mică decât aceea pentru uciderea unui englez. 

Dădu îndărăt încet, respirând precipitat. Își cobori spada, apoi 
o puse pe pământ dinaintea sa. Cavalerul care-l ţinea pe 
Cormac nu-l eliberă din strânsoare. Era însoţit de alţi șase 
oameni, trei călare, restul pe jos. Doi dintre ei țineau mastifi 
legați în lesă. Câinii se smuceau în legături mârâind. 

Cu ochii aţintiţi asupra lui Robert, bărbatul în albastru se 
aplecă și își luă spada căzută. O cântări în mână cu fălcile 
încleștate de mânie, dar nu îl atacă pe Robert. In schimb le făcu 
semn celor trei călăreți. 

— Urmăriţi-i pe ceilalți! Luaţi câinii cu voi! Cred că i-a dat 
toiagul unuia dintre ei. 

ÎI privi din nou pe Robert. 

— Cine era? Unul dintre fraţii tăi? 

Înaintă, cu spada aţintită către pieptul lui Robert. 

— Spune-mi! 

Văzduhul răsună de lătrături fioroase și o formă cenușie țâșni 
din tufișuri. 

— Esgar! strigă cineva ca să-l avertizeze. 

Bărbatul în albastru se răsuci surprins și o zări pe Uathach 
sărind asupra lui cu fălcile căscate. Abia apucă să fandeze 
înainte ca ea să îl ajungă. Spada nimeri animalul în aer, 
străpungându-i pielea moale a stomacului. Uathach urlă când 
lama se retrase într-un jet de sânge, trimițând-o cât colo. Robert 
racni de furie la vederea ogarului său iubit, fiică a căţelei 
preferate a bunicului său, agonizând într-o băltoacă de sânge. 
Se năpusti asupra bărbatului, dornic să-l sfâșie cu mâinile goale, 
dar doi dintre cavaleri îl reţinură cu brutalitate. 

Bărbatul în mantie albastră se răsuci către el cu spada lucind 
de sângele lui Uathach. 

— Ar fi trebuit să rămâi la tine-n Scoţia, sir Robert. 


GLENARM, IRLANDA, 
1301 


Adam își mâna gonaciul alb pe străzile Glenarmului, printre 
șirurile de case din nuiele tencuite cu lut și turbă. Copitele 
calului se înfundau în stratul gros de bălegar și gunoi amestecat 


VP - 52 


cu noroiul drumului. Era zi de târg și satul era plin de fermieri 
care își mânau vitele în piaţa unde se ridicaseră pâlcuri de 
tarabe. Tălăngile caprelor și vacilor scoteau dangăte găunoase. 
O turmă de oi fu mânată pe dinaintea lui, așa că Adam își sili 
calul să încetinească, nepierzându-l însă din ochi pe tânărul în 
tunică ruginie aflat dincolo de animalele agitate, care mergea 
zorit ducând cu stângăcie un coș mare. 

Era o dimineaţă senină de martie și marea era de un albastru 
închis, tivit cu alb de-a lungul țărmului, unde un râu se vărsa 
bolborosind în golf. In apropierea malului săltau bărci de pescuit 
din care oamenii descărcau coșuri de răchită pline cu crabi și 
homari. În port domnea o atmosferă veselă, locuitorii fiind 
însufleţiți de promisiunea primăverii și de adierea călduţă din 
aerul sărat. O femeie vâra în cuptor bucăţi palide de aluat, 
lăsând să scape pale de fum ce purtau cu ele aroma pâinii 
coapte dinăuntru. Deasupra ei doi bărbaţi vorbeau și râdeau în 
timp ce așterneau paie proaspete pe un acoperiș. Ţăranii se 
salutau unul pe altul pe deasupra behăitului animalelor, într-o 
galeză aspră. 

Adam rămase distant, călărind printre ei, un străin venit să 
caște gura. Așa își petrecuse cea mai mare parte a vieţii, dar în 
vreme ce în orașele și târgurile mai mari era de obicei invizibil, 
aici îi era imposibil să treacă neobservat. Prezenţa lui atrăsese 
deja priviri curioase, unele temătoare, altele de-a dreptul 
neprietenoase. Întâi de toate, gonaciul lui era mult mai mare 
decât caii locali, care i se păreau niște ponei. Mantia lui de un 
albastru închis, deși murdară după călătorie, era bine croită, iar 
strălucirea solzilor armurii de dedesubt era inconfundabilă. Părul 
întunecat îi crescuse în ultimele luni și la fel și barba, dar 
niciunul, nici cealaltă nu reușeau să-i mascheze măsliniul pielii, 
care îl trăda drept străin. Insă lucrul cel mai bătător la ochi era 
de departe marea arbaletă care îi atârna de spate prinsă cu o 
curea zdravănă de piele. 

Arcul era făcut din corn, tendoane și lemn de tisă, acoperit cu 
piele și împodobit cu sfoară colorată care se încolăcea de-a 
lungul lui până la scărița folosită pentru armare. Era arma 
mercenarilor, interzisă de papi? și folosită de regi. Temută de 
toți. Alături de desagii legaţi de șa se legăna un coș cu săgeți cu 


8 Papa Inocenţiu al II-lea a interzis în 1139 folosirea arbaletei împotriva creștinilor. (n. 
tr.). 


VP - 53 


vârf de fier, capabile să străpungă armura unui cavaler, piciorul, 
șaua și calul de dedesubt. Glenarmul aflat sub conducerea lui 
Robert Bruce se afla pe un teritoriu ostil, fiindcă majoritatea 
ținuturilor interioare ale Antrimului erau controlate de englezi. 
Dar chiar și aici, în aceste vremuri tulburi, oamenii nu erau 
obișnuiți cu astfel de arme. 

Oile care ocupau drumul fură mânate într-un ţarc și Adam își 
îndemnă calul la trap ușor, lăsându-i pe curioși în urmă. Tânărul 
cu coșul se îndrepta spre plajă, cu tunica ruginie ca un steag pe 
fundalul albastru al mării. Adam se aţinu mai în urmă și-și privi 
ținta apropiindu-se de un pescar așezat alături de un șir de cuști 
pline cu homari. Cei doi se salutară cu vocile ajungând stinse 
până la el, purtate de briza mării. La sosire, Adam se temuse că 
nu va putea să smulgă informaţii de la locuitorii vorbitori de 
galeză, dar după ce ţinuse sub supraveghere castelul lordului 
Donough timp de două săptămâni își dăduse seama că destui 
dintre ei vorbeau engleza, fără îndoială ca efect al vecinătăţii de 
generaţii întregi cu coloniștii. 

Tânărul deschise capacul pentru ca pescarul să vâre homarii 
înăuntru, apoi, săltând coșul pe șold, se îndreptă spre gura 
râului, unde o cărare se întindea paralel cu estuarul, urcând de- 
a lungul cursului ce se îngusta. Adam îl urmă de departe până 
ce casele de nuiele ale satului făcură loc ogoarelor și ţarcurilor 
de animale. În depărtare se ivi castelul lordului Donough, 
dominând cotul râului de pe movila sa. Dincolo de el se înălțau 
culmile pietroase ale dealurilor, deasupra cărora dădeau roată 
ulii. Ținta lui se apropie de un pâlc de copaci și Adam reduse 
distanța. Auzind clinchetul harnașamentului, tânărul privi peste 
umăr și ieși din cărare, făcând loc calului și călărețului. Adam se 
apropie de el. Tânărul se răsuci din nou, încruntându-se în timp 
ce examina animalul solid și pe bărbatul înarmat care-l călărea. 

— Ești omul lordului Donough? îi strigă Adam. 

La auzul englezei vorbite cu un accent straniu, tânărul se opri. 
Privi nervos în jur ca și cum ar fi căutat ajutor, dar cărarea era 
pustie. Numai câţiva cai pășteau într-un ţarc ce se întindea pe 
malul râului. 

— Da, răspunse el nesigur. 

Adam descălecă și petrecu frâiele calului pe după unul dintre 
stâlpii ţarcului. Își ridică mâinile, într-un gest menit să-i 
demonstreze intenţiile pașnice. 


VP - 54 


— ÎI caut pe sir Robert Bruce, contele de Carrick. Am un mesaj 
pentru el. 

Încruntarea de pe chipul tânărului se mai îmblânzi. 

— A fost aici, domnule. Dar a plecat. 

Vorbea engleza cu stângăcie, ca și cum ar fi avut limba 
năclăită în melasă. 

— Și-acum unde-i? 

Bărbatul clătină din cap prea repede. 

— Nu știu. Se puse în mișcare: Mă așteaptă stăpânul. 

— Te rog! exclamă Adam. E un mesaj urgent. 

Tânărul șovăi. După o pauză, făcu semn din cap către conacul 
ce se vedea în depărtare. 

— Ar trebui să vorbiţi cu lordul Donough, domnule. 

Adam îl privi răsucindu-se și îndepărtându-se cu pași zoriţi. 
Tânărul știa mai multe decât spunea. Se ghicea din atitudinea 
lui, dar, chiar dacă nu s-ar fi dovedit atât de temător, Adam tot 
ar fi fost convins că minte. Servitorii știau tot. În timpul 
ospețelor așteptau invizibili în colțurile sălilor ca să adune 
farfuriile, ignoraţi de regii care pregăteau războaie și de lorzii 
care plănuiau să capete mai multă putere. Umpleau ligheanele 
din camerele doamnelor și goleau oalele de noapte, martori 
tăcuţi ai iubirilor și ai afacerilor de stat: o armie de urechi ciulite 
aglomerând coridoarele. Adam ar fi putut să caute o ţintă mai 
cooperantă, dar nu avea nici timp, nici răbdare. Deja își 
petrecuse prea multă vreme vânând o fantomă. 

Scoţia, răvășită de război și năpădită de rebeli, se dovedise o 
încercare până și pentru el. Silit să nu bată la ochi pentru a nu fi 
recunoscut și neputând să se apropie de rebeli - ascunși în 
tabăra secretă așezată de William Wallace în adâncurile Pădurii 
Selkirk - avusese nevoie de mai mult timp decât s-ar fi așteptat 
până să descopere că Bruce era de mult plecat. În cele din 
urmă, prinzându-i urma din Carrick, Adam îl urmase dincolo de 
canal, întinderea sălbatică de mare dintre Scoţia și Irlanda. 
Sosind în Glenarm cu două săptămâni în urmă, descoperise 
șocat că, încă o dată, contele se făcuse nevăzut. Nu avea de 
gând să petreacă alte șase luni bătând pasul pe loc în 
maghernița asta. 

Servitorul abia apucase să se îndepărteze câțiva pași, când 
Adam îl ajunse din urmă trăgând un pumnal din teaca de la 
cingătoare. Işi înfipse mâna în părul tânărului și îi lipi lama de 


VP - 55 


beregată. Șocat, servitorul lăsă să-i cadă coșul. Când acesta se 
izbi de pământ, capacul se deschise și homarii o zbughiră către 
râu. Tânărul dădu drumul unui șuvoi de cuvinte într-o galeză 
stridentă, care ar fi putut fi exclamaţii de surprindere sau frică 
sau de mânie faţă de pierderea mărfii sale, apoi Adam îl târî în 
spatele copacilor. 

— Spune-mi! îi porunci el, lipindu-l pe servitor de un trunchi, 
cu o mână pe pieptul lui și ţinându-i cuțitul la gât. Unde s-a dus 
Bruce? 

Tânărul își linse buzele. 

— A plecat după Crăciun. Acum câteva săptămâni. 

— Nu când. Unde? 

— Înspre sud. Pe drumul către Kildare. Cu fiul lordului 
Donough și cu niște călugări. 

În ochii imploratori ai servitorului se citea sinceritatea. 

— Călugări? 

— De la Mănăstirea Bangor. Călugării care au furat toiagul din 
Armagh. Toiagul din cauza căruia contele Ulster ne-a dat foc la 
castel. Sir Robert îl vrea. 

înțelegând motivul pentru care Robert lăsase baltă războiul 
din Scoţia și demisionase din poziţia de Protector, Adam își simți 
sângele curgând mai iute prin vene. Era mai important ca 
oricând să îndeplinească ordinul regelui. Nu trebuia cu niciun 
chip ca lui Bruce să i se permită să intre în posesia relicvei. Tot 
ceea ce se străduise regele să realizeze ar fi fost în pericol. 

— După ce îl capătă o să se întoarcă aici? 

Servitorul clătină din cap. 

— Vă rog, murmură el trăgând cu ochiul către pumnal și 
înghițind în sec. Asta-i tot ce știu. 

— Te cred. 

Adam își trecu tăișul pumnalului peste beregata tânărului, 
retezându-i traheea dintr-o singură tăietură, rapidă și brutală. 
Servitorul se prăbuși la pământ, se zvârcoli câteva clipe, apoi se 
cutremură și rămase nemișcat. Adam se aplecă și șterse lama 
pe iarbă. În timp ce-o făcea, în minte i se ivi imaginea unei 
cărări în pantă, într-o noapte furtunoasă, și un tunet acoperind 
strigătul lui Alexander care se prăbușea în prăpastie odată cu 
calul său. Adam își vâri pumnalul în teacă, zicându-și că metalul 
nu avea niciun fel de scrupule legate de rang. Ucidea servitorii 


VP - 56 


cu aceeași ușurință cu care lua zilele regilor. Reveni la calul său 
și încălecă. 
Vânătoarea începuse. 


Capitolul 7 


BALLYMOTE, IRLANDA, 
1301 


Robert se deșteptă simțind cum căruţa încetinește. Dincolo de 
pânza groasă a coviltirului, bărbaţii se strigau unul pe altul, dar 
vocile le erau acoperite de tropotul sonor al copitelor pe ceea ce 
el bănuia a fi un drum pavat cu piatră. Undeva înaintea sa auzi 
un zăngănit greoi. 

— Cormac? murmură el. 

Fratele lui adoptiv ridică năucit capul. 

— Ne-am oprit? 

— Cred c-am ajuns. 

Cormac se deșteptă de-a binelea și se strădui, încruntat, să 
deslușească vocile de afară. Cei doi scutieri ghemuiţi de cealaltă 
parte a căruţei schimbară o privire nervoasă. Unul dintre ei era 
palid de durere și oboseală, cu piciorul prins în niște atele 
rudimentare. Cel de-al cincilea ocupant al căruţei își ținea 
privirea în pământ, stând cu gluga trasă pe ochi și cu mâinile 
legate împreunate în poală. Călugărul abia rostise două cuvinte 
de când își începuseră călătoria spre nord și zilele se 
contopiseră în închisoarea lor sufocantă și zgâlțâită. Robert 
pierduse socoteala, dar presupunea că trecuseră mai bine de 
două săptămâni de când părăsiseră malurile /ough-ului. 
Călătoria incomodă fusese doar o parte din calvarul lor. Robert 
fusese silit să îndure ceasuri pline de gânduri întunecate, 
frământându-se îngrijorat de soarta fraţilor și a oamenilor săi și 
de ceea ce-l aștepta la capătul drumului. Nu știa decât ceea ce-i 
spusese Esgar, căpitanul contelui de Ulster. 

După ce el și Cormac fuseseră dezarmaţi, Esgar le poruncise 
celorlalţi cavaleri ai săi să-i vâneze pe fugari. Robert refuzase să 
răspundă întrebărilor căpitanului, stând cu ochii aţintiţi asupra 


VP - 57 


formei neclintite și însângerate a lui Uathach. Câinele nu fusese 
singura victimă a încăierării. Cercetând împrejurimile, câţiva 
cavaleri îl descoperiseră pe Murtough strivit sub calul său rănit. 
Eliberându-l, descoperiseră că gâtul călugărului era frânt. 
Uciseseră buiestrașul rănit, împreună cu calul lui Esgar, pe care 
Robert îl schilodise. După ce le poruncise oamenilor săi să-l 
îngroape pe călugărul mort într-o groapă puţin adâncă, Esgar îi 
așteptase pe cei plecaţi să revină. 

Cavalerii și scutierii se întorseseră pe rând, ultimii alăturându- 
se trupei abia peste vreo oră. Spre ușurarea lui Robert, nu 
reușiseră să pună mâna decât pe doi scutieri căzuţi din șei în 
timpul fugii, ambii aparţinându-i lordului Donough. Unul dintre ei 
avea piciorul rupt. Nici urmă de ceilalţi, îi spuseseră soldații 
căpitanului lor tot mai tăcut. 

Zărind triumful de pe chipul lui Robert, Esgar îi făcuse o 
promisiune: 

— O să le dăm noi de urmă, sir Robert, și, când o s-o facem, 
fraţii tăi vor îndura judecata contelui de Ulster. Și-o să-și 
dorească să nu fi fugit. 

Poruncind ca douăzeci dintre oamenii săi să le ia urma și să 
pună mâna pe toiag - indiferent cât de lungă s-ar fi dovedit 
căutarea -, căpitanul își adună cei cinci prizonieri. 

— O să-i duc lui sir Richard la Ballymote. O jumătate de 
comoară e mai bună decât nimic. 

Pe durata călătoriei spre nord, lui Robert și celorlalţi prizonieri 
nu li se permisese să iasă din căruţă decât atunci când 
compania făcea popas. Părăsind malurile /ough-ului, urcaseră în 
munţi, călătorind pe cărările păstorilor, printre culmi adesea 
invizibile, învăluite de nori. Preţ de câteva zile, aerul înălțimilor 
fusese rece și tăios, ca și cum iarna ar fi revenit, apoi 
coborâseră treptat către poieni de frasini și stejari înmuguriţi, 
năpădite de ploaie și răsunând de cântecul păsărilor. Și deodată 
munţii rămaseră în urma lor și câmpia li se întindea dinainte la 
nesfârșit. 

Odată cu schimbarea peisajului, dispoziția trupei se modifică 
și ea, și cavalerii deveniră tăcuți și vigilenţi. Focurile erau mici și 
în fiecare noapte Esgar punea câte patru cavaleri de pază, 
temându-se de cine știe ce primejdie nevăzută. Ori de câte ori 
era posibil, făceau popasuri în forturi deţinute de vasali ai 
lordului de Ulster. In tot acest timp cei cinci prizonieri nu 


VP - 58 


fuseseră brutalizaţi. Li se dăduseră mâncare, apă și pături, iar 
scutierul rănit primise îngrijiri. Dar pentru Robert teama că 
oamenii săi nu vor reuși să ajungă teferi în Scoţia și de grija față 
de soarta lui și a fratelui său adoptiv fuseseră o tortură în sine. 

Căruţa încetini fără să oprească de tot și înăuntru se făcu 
întuneric. Zăngănitul încetase și oamenii strigau ordine, iar caii 
se înghesuiau, îmboldiţi de călăreţii lor să înainteze. Spiţele 
căruței se frecară de ceva, de o poartă sau de un tunel, apoi se 
aflau pe partea cealaltă și soarele le lumina din nou închisoarea 
mișcătoare. 

Imediat ce căruța se opri, coviltirul fu tras la o parte și se ivi 
chipul lui Esgar. 

— Jos! 

Robert avea mâinile și picioarele legate, dar suficient de lejer 
ca să poată înainta până la marginea căruţei. Se lăsă să alunece 
jos, clipind din ochi în lumina puternică, și descoperi că se afla 
într-o curte largă, înconjurată de ziduri înalte de piatră. Ici și 
colo, lipite de fortificaţii, se aflau construcţii din lemn: grajduri, 
cotețe pentru câini și magazii. Toate păreau noi și acoperișurile 
de paie nu fuseseră terminate. Zidurile erau flancate de șase 
turnuri, două încă înconjurate de schele. Turnurile din cele patru 
colțuri ale castelului se încheiau cu platforme deschise, 
găzduind fiecare câte o mașină de asediu. 

Privind dincolo de căruţă, Robert zări o poartă dublă și pasajul 
îngust prin care intraseră. Deasupra tunelului atârna un stindard 
auriu împodobit cu o cruce roșie, având în colțul din stânga sus 
un leu negru ridicat în două labe. Zăngănitul venise de la grilajul 
care acum era coborât, închizându-și colții de fier îndărătul 
porţii. Castelul Ballymote era impunător, bine apărat și cu o 
garnizoană numeroasă. Ti-ar fi fost greu să pătrunzi aici 
neinvitat. La fel de greu ţi-ar fi fost și să pleci. 

In turnul porții se deschise o ușă și își făcură apariţia trei 
bărbaţi. Pe doi dintre ei Robert nu-i luă în seamă, categorisindu-i 
drept gărzi și aţintindu-și în schimb privirea asupra siluetei 
solide pe care o încadrau și care se apropia de el cu pași 
apăsaţi. Deși nu-l întâlnise niciodată, Robert înţelese că acesta 
era sir Richard de Burgh, conte de Ulster și principalul magnat al 
regelui Edward în Irlanda. Ulster părea abia trecut de patruzeci 
de ani și chipul lui brăzdat în lupte exprima din plin aroganţa 


VP - 59 


unuia cu rang și putere. Purta o somptuoasă mantie aurie, pe 
care era brodată o cruce roșie. 

Ulster îl salută scurt pe Esgar și se întoarse să măsoare din 
priviri restul trupei. Privirea i se opri asupra lui Robert. 

— Sir Robert, nu-i așa? Semeni cu tatăl și cu bunicul tău. La 
trup cel puţin. În spirit presupun că ești cu totul diferit. 

Dispreţul din vocea lui era de neconfundat. 

Stând în mijlocul curții fără arme sau armură, purtând numai 
pantaloni și o cămașă pătată de sudoare, cu barba și părul 
zburlite, Robert se simţi stânjenit sub privirea aspră a lordului. 
Ulster îi amintea de tatăl său: același trunchi ca un butoi, 
aceeași atitudine dominatoare, aceiași ochi acuzatori. Alungă 
durerea pe care i-o provocase amintirea și răspunse privirii 
lordului cu o căutătură sfidătoare. 

— Ce păcat că ne întâlnim în niște împrejurări atât de 
nefericite, sir Richard. Familiile noastre s-au bucurat de o 
îndelungată prietenie, de pe urma căreia ați avut întotdeauna 
de profitat. E regretabil că acum periclitaţi această alianţă 
luându-mă prizonier pe mine și pe oamenii mei. Poate că îi 
vedeţi în mine pe tata și pe bunicul, dar asta-i o iluzie. Bunicul 
meu a murit, iar tatăl meu e în Anglia. Nu ei, ci eu sunt stăpânul 
moșiilor noastre și capul familiei Bruce. Bine-aţi face să ţineţi 
cont de asta. 

Ochii lui Ulster scânteiară. 

— Ţi-ai pierdut dreptul la respectul meu când ai trădat, 
aliindu-te cu proscrișii și cu tâlharii. Ai avut tot: pământuri în 
Scoţia, Irlanda și Anglia, aleasa prietenie a regelui Edward și 
chiar un drept la tronul ţării tale. Și-acum ce ai? Din câte-am 
auzit, tatăl tău te-a dezmoștenit, casa familiei tale din 
Lochmaben a fost distrusă și comitatul tău a fost confiscat de 
coroana engleză. Când regele Edward va prelua controlul 
Scoției, o să pierzi Carrick pentru totdeauna. Până și noii tăi 
aliaţi te-au părăsit. William Wallace e peste mări și ţări și în lipsa 
lui rebelii s-au lăsat pe tânjală. Și iată în ce stare-ai ajuns: un 
prizonier care n-are decât cămașa de pe el, conte numai cu 
numele și deloc potrivit să fie numit astfel. Spune-mi, Robert, a 
meritat? 

Mintea lui Robert fu copleșită de amintirea casei în care 
copilărise: castelul Turnberry cocoţat pe falezele de pe coasta 
Carrickului, deasupra mării furioase. Apoi se îmbulziră imagini 


VP - 60 


cu bunicul și tatăl său, cu mama, surorile și fraţii. Îndoiala își 
scoase capul la lumină, trezită de crudul adevăr din cuvintele lui 
Ulster. Apoi însă în mintea lui se ivi o imagine mai limpede ca 
toate celelalte: o coroană verde, într-o împletitură de crengute, 
legănându-se de o creangă de stejar. Işi amintea bine noaptea 
în care Affraig o crease cu mâinile ei zbârcite, aceleași care îl 
aduseseră și pe el pe lume. Acolo, în acea colibă plină de ierburi 
și oase, dorința lui de a fi rege se întrupase și destinul său 
fusese împletit sub forma unei coroane de iarbă neagră și 
grozamă. 

Nu renunţase la toate în zadar. Renunţase la tot ce avea de 
dragul a tot ceea ce putea fi: dăduse moșiile lui pentru un regat 
și familia sa pentru un popor. Bogăţiile lui pentru o coroană. 

— Da, a meritat. Toate astea nu-nseamnă nimic dacă Scoţia 
nu-i liberă. 

Ulster râse sumbru: 

— Văd că Wallace nu-i chiar atât de absent. Ai devenit vocea 
tâlharului ăluia! 

— Nu-s singurul. James Stewart, cumnatul domniei voastre, 
conduce acum rebeliunea. Nu doar vocea mea și-a lui Wallace, 
ci multe altele se ridică protestând față de încercarea regelui 
Edward de a ne cotropi țara. 

Ochii lui Ulster se îngustară la auzul numelui lui James 
Stewart, Înalt Intendent al Scoției și soțul surorii lui, Egidia de 
Burgh. Se întoarse către căpitan. 

— Esgar, am nevoie de ceva care să-mi alunge gustul ăsta 
neplăcut. Ai toiagul, presupun? 

Esgar îi aruncă o privire lui Robert și chipul i se crispă. 

— Nu, domnule. 

Pe măsură ce cavalerul îi povestea ce se petrecuse pe malul 
lough-ului, Ulster se întuneca la faţă de nemulţumire. 

— Am vrut să însoțesc eu însămi prizonierii până la domnia 
voastră, încheie Esgar. Dar am trimis douăzeci de oameni pe 
urma tovarășilor lui Bruce. O să-i găsească. Avem garnizoane de 
aici până în Antrim și e aproape sigur că într-acolo se vor 
îndrepta. Le-am poruncit oamenilor mei să trimită vorbă de 
îndată ce pun mâna pe relicvă sau află orice informaţie care ar 
putea duce la obţinerea ei. 

— Unde o să ducă oamenii tăi toiagul? îl întrebă Ulster pe 
Robert. La conacul lordului Donough? 


VP - 61 


Văzând că Robert nu-i răspunde, contele adăugă: 

— Pot să-l mai ard o dată. Chiar mai rău decât prima oară. 

— Și tata o să-l construiască la loc, șuieră Cormac cu vocea 
încărcată de ură. 

Ulster nu luă în seamă izbucnirea irlandezului. Nu avea ochi 
decât pentru Robert. 

— O să ai tot timpul să-ţi reconsideri poziţia înainte să i te 
trimit regelui Edward. 

Robert continuă să-i înfrunte privirea și Ulster se încruntă. Un 
sentiment aproape patern - ceva între consternare și îngrijorare 
- îi străfulgeră pe chip. 

— Spune-mi unde se duc oamenii tăi cu toiagul lui Malachy și, 
de dragul îndelungatei prietenii dintre familiile noastre, o să mă 
gândesc la o cale să nu te trimit regelui Edward. Toiagul e un 
trofeu la care nu pot renunţa. În cazul tău, însă, aș putea să mă 
răzgândesc. 

Când nu primi niciun răspuns, vaga îngrijorare de pe chipul lui 
Ulster pieri lăsând loc obișnuitei sale expresii severe. 

— Esgar, tu și trupa ta veți pleca spre Antrim de îndată ce se 
crapă de ziuă. Cred că oamenii lui vor încerca fie să ascundă 
toiagul, fie să îl transporte spre Scoţia. Dacă recurg la a doua 
soluţie, le trebuie un vas. Luaţi-le urma! Întrebaţi-i pe toţi 
membrii familiei lui Donough și pe toți călugării din Bangor până 
descoperiţi unde se află. 

Esgar se înclină. 

— N-o să dau greș din nou, domnule. 

— Și luaţi-l pe trădătorul ăsta dinaintea ochilor mei! 

Robert se simţi apucat de brațe. 

— Am văzut cum suferă Irlanda sub jugul lui Edward, strigă el 
în urma lui Ulster. Îţi secătuiește pământurile. 

Pasul lui Ulster șovăi, dar nu privi îndărăt. 

În timp ce cavalerii îi escortau pe Robert și Cormac de-a 
curmezișul curții, către unul dintre turnurile de pe colț, drumul 
lor se încrucișă cu cel al unei fete. O însoțea o femeie mai în 
vârstă, probabil guvernanta. Când bărbaţii trecură, aceasta 
strânse mai tare umerii fetei. Fata îi urmări pe Robert și pe 
ceilalți prizonieri cu o privire îngrijorată până când fură conduși 
pe ușa turnului către bezna dinăuntru. 


PALATUL LATERAN, ROMA, 
VP - 62 


1301 


— Mai citește-mi-o o dată! 

Ordinul fusese dat cu o voce stridentă. Rostindu-l, papa 
Bonifaciu nu se întorsese, continuând să privească pe fereastră, 
cu mâinile la spate. Roma se întindea dinaintea lui ca un rubin în 
amurg. Apusul se reflecta în ferestrele pa//azzo-urilor, 
însângerând cu lumina lui pereţii amfiteatrului antic. 

Emisarul papal, ostenit după săptămânile de călătorie, își 
drese glasul și citi din nou mesajul regelui Edward, tulburat de 
cuvintele sfidătoare pe care le rostea propria-i gură și care i se 
adresau unsului lui Dumnezeu pe pământ. 

— Astfel, încheie el, fiind eu suzeranul de drept al Scoției, fapt 
confirmat de scoțieni cu opt ani în urmă, la Norham, îmi voi 
exercita pe deplin dreptul de a apăra acest ținut de cei care-mi 
tulbură pacea. Cu tot respectul datorat Sanctității Voastre, nu 
mă pot supune cererii de a înceta ostilitățile împotriva Scotiei 
câtă vreme rebelii continuă să îmi atace garnizoanele și cetățile, 
sfidând dreptul meu suveran. 

— Omul ăsta se crede mai presus de porunca Bisericii? 

Bonifaciu se întoarse de la fereastră și soarele muribund îi 
contură silueta masivă, înfășurată în splendide mătăsuri 
venețiene. Lumina îi aurea părul alb ce-i înconjura tonsura. 

— M-am străduit vreme de doi ani să-l împac cu vărul lui. Nici 
nu s-a uscat cerneala pe tratatul dintre Anglia și Franţa și el mă 
răsplătește cu o asemenea insolenţă strigătoare la ceruri? 

Mesagerul își cobori privirea dinainte mâniei Papei. 

— Sanctitatea Voastră, arhiepiscopul Winchelsea s-a străduit 
să-l facă pe rege să dea dovadă de judecată, dar în zadar. 
Regele Edward e decis să cucerească Scoţia și să-i zdrobească 
pe rebeli. Când am părăsit tabăra sa din Caerlaverock, el și 
armata lui se pregăteau deja să înainteze spre vest. 

— Ar mai fi oare la fel de sfidător dacă l-aș ameninţa cu 
excomunicarea? Bonifaciu oftă. Din păcate nu pot face asta. 
Regii Angliei și Franţei sunt singurii din toată creștinătatea în 
care îmi pun speranţa unei noi cruciade care să smulgă 
Pământul Sfânt din mâinile sarazinilor. 

Se întoarse către cel de-al treilea bărbat prezent în încăpere, 
pe jumătate pierdut în penumbra unde lumina împuţinată a 
soarelui nu ajungea. 


VP - 63 


— E regretabil că încercarea mea de a interveni în favoarea 
țării tale nu a dat rezultatul pe care contam amândoi. Știu că ai 
sacrificat multe ca să vii aici și regele Philippe a vorbit cu multă 
admiraţie despre tine și despre cauza ta, dar nu știu pe ce cale 
s-o apucăm în continuare. 

William Wallace rămase tăcut la auzul cuvintelor Papei. Era un 
uriaș înalt de peste doi metri și mâinile sale încleștate în pumni 
erau mari ca niște lopeţi. Aveau un gât gros și mușchii care îi 
acopereau torsul și umerii erau ca niște lespezi. Purta o tunică 
bine croită și o mantie albastră cu broderii de argint pe margini, 
dar hainele elegante nu-i ascundeau înfățișarea sălbatică, 
accentuată de statura lui colosală și de cicatricile care își 
înscriseseră amintirea violenței pe pielea lui palidă: povestea 
unui război întrupată de un singur om. Părea nelalocul lui în 
această încăpere luxoasă din Palatul Lateran, cu suprafeţele ei 
din aur scânteietor sau marmură lucioasă, dar își păstra o 
demnitate stoică, iar ochii lui albaștri și pătrunzători dezvăluiau 
o minte care lucra intens. 

— Ne-a mai rămas, totuși, o cale de urmat, Sanctitatea 
Voastră. 

Vocea lui Wallace era aspră, dar cumpănită. 

Bonifaciu îl privi cu ochii mijiţi, cunoscători. 

— E o cale periculoasă, sir William, zise el clătinând din cap. 
Atât de curând după ce am convins Anglia și Franţa să încheie 
un armistițiu? Nu pot să risc sa nimicesc această pace. Dacă 
Edward renunţă la tratat, iar el și Philippe încep iar să se 
războiască, nu se vor mai lăsa convinși să ia din nou calea Crucii 
și să-și întoarcă spadele către răsărit. lerusalimul nu va fi 
niciodată salvat câtă vreme capii creștinătății se bat între ei. 

— Și războiul purtat de Edward împotriva Scoției nu-l va abate 
de la cruciadă? Sanctitatea Voastră, creștinii mor în Scoţia în 
timp ce necredincioșii înalță moschei în Orașul Sfânt. 

Pe chipul Papei se ivi o expresie îndurerată. 

— Am obţinut eliberarea regelui John din Turn prin tratatul cu 
Franţa, așa cum a cerut regele Philippe. Nu ajunge că a scăpat 
de sub autoritatea lui Edward? Te asigur că se simte confortabil 
în custodia mea. 

— Nu-i de-ajuns câtă vreme regatul meu geme în lanţurile lui 
Edward și e prădat de armata lui. 


VP - 64 


Wallace se apropie de Papă cu lumina soarelui reflectându-i- 
se în ochi și colorându-i în roșu fața plină de cicatrice. 

— Cred că acesta este unicul fel de a-l face să înceteze atacul 
asupra ţării mele. Cu ajutorul regelui Philippe, putem să-i forțăm 
mâna regelui Edward fără să se ajungă la război. Are prea multe 
de pierdut - căsătoria fiului său, Gasconia - dacă renunţă la 
tratat într-o etapă atât de târzie și are atât de puţine de câștigat 
dintr-un război. Și-a pierdut susţinerea baronilor săi din pricina 
războiului cu Franţa. Aproape că și-a golit vistieria din cauza lui. 
Nu-și mai poate permite un alt conflict de acest soi. 

Vocea lui Wallace nu-și pierduse convingerea: 

— Eliberaţi-l pe John Balliol de sub protecţia papală, 
Sanctitatea Voastră, și toţi vom căpăta ceea ce ne dorim. 
Sanctitatea Voastră va avea pace în rândurile creștinătății și 
regatul meu îl va avea din nou pe tron pe regele său de drept. 


VP - 65 


PARTEA A DOUA 


1301 


„Așadar, se va vedea răzbunarea Stăpânului 
Tunetelor, căci fiecare ogor își va păgubi 
culegătorul. Moartea va răpi pre mulți și va 
pustii toate ţările”. 


Istoria regilor Britaniei, 
GEOFFREY DE MONMOUTH 


Capitolul 8 


BALLYMOTE, IRLANDA, 
1301 


Pentru Robert, cele dintâi zile în închisoarea din turn trecură 
repede. Pericolul făcea clipele să curgă mai iute și ameninţarea 
plana în aer la fiecare zgomot de pași pe scări, la fiecare trosnet 
al zăvorului ușii. Dar, la finele celei dintâi săptămâni, timp în 
care temnicerii lui și ai lui Cormac îi lăsaseră în pace, distanţa 
dintre răsărit și apus păru să crească și să se lungească. Pe 
măsură ce zilele se transformară în săptămâni, pereţii închisorii 
păreau să se apropie între ei, iar timpul începu să se târască 
înnebunitor de încet, încât, dacă nu ar fi văzut mugurii stejarilor 
din jurul Ballymote deschizându-se și orzul crescând tot mai 
înalt pe câmpurile îndepărtate, Robert ar fi jurat că vremea s-a 
oprit cu totul în loc. 

În aceste momente încremenite, când fiecare zi părea să 
dureze o săptămână și fiecare săptămână părea să ţină o viaţă, 
frustrarea lui de a se vedea închis și de a nu ști nimic despre 
soarta fraţilor săi creștea ca o tumoare, umbrind orice altceva. 
Faptul că închisoarea lui aducea mai degrabă cu un palat decât 
cu o celulă era o slabă consolare. Mobilată generos, cu două 

VP - 66 


paturi de puf, covoare tesute din mătase pe podea și tapiserii pe 
pereţi, scaune și o masă la care el și Cormac cinau, un lighean 
în care să se spele și chiar câteva cărţi, încăperea era pe 
măsura luxului cu care era obișnuit Robert. Dar, cu toată 
splendoarea ei, era sufocantă ca orice temniţă și pe măsură ce 
primăvara se transforma în vară și mintea lui își epuiza 
planurile, toată această opulenţă nu făcea decât să-i 
reamintească unde ar fi trebuit să fie. Și unde nu se afla. 

Gândurile lui Robert se îndreptau adesea către John Balliol. 
Omul pe care Edward îl alesese să stea pe tronul Scoției în locul 
bunicului lui Robert se ofilea acum în propria lui celulă luxoasă, 
victimă și el a dorinţei lui Edward de a se vedea stăpân peste 
Britania. O ambiţie susţinută de cuvintele profeției și de voința 
tinerilor loiali de care se înconjurase Edward. Lui Robert, încuiat 
și dat uitării la peste o sută de mile depărtare de regatul și aliaţii 
săi, i se părea imposibilă - chiar demnă de tot râsul - ideea că 
putea frânge o asemenea hotărâre. Mulţi dintre oamenii regelui 
credeau că salvează Britania făcând ceea ce făceau. Cum putea 
un singur om să spere că îi va învinge? 

Avea numai două lucruri de care să se agațe în aceste clipe 
de îndoială. Unul era convingerea că fraţii săi vor trimite toiagul 
în Scoţia, în siguranţă, pentru ca James Stewart să-l poată folosi 
ca să negocieze cu regele. Celălalt era speranţa că meșteșugul 
lui Affraig nu era lipsit de putere. Dar în tot acest timp 
promisiunea lui Ulster că-l va transfera în paza lui Edward, ca pe 
un trădător, atârna deasupra lui ca o sabie suspendată de un fir. 

Contele îl vizitase de câteva ori pe Robert în cele dintâi zile 
ale întemniţării sale, promiţându-i libertatea dacă îi spunea unde 
duceau frații săi toiagul și avertizându-l care erau consecinţele 
în caz că n-o făcea. Pe măsură ce vara dădea în pârg, vizitele 
acestea deveniseră tot mai puţine și mai îndepărtate una de 
alta. În curând deveni limpede că Ulster avea alte probleme mai 
presante cu care să-și ocupe timpul, fapt pe care Robert îl 
deduse pe parcursul nesfârșitelor ore petrecute la fereastră 
observând venirile și plecările oamenilor contelui și remarcând 
numărul tot mai mare de companii înarmate care intrau și 
ieșeau din castel. Uneori aceste companii se întorceau 
împuţinate și aducând cu ele răniţi. 

Lacom de informaţii, Robert se împrieteni cu unul dintre 
servitorii care le aducea mesele, un bărbat vorbăreț pe nume 


VP - 67 


Stephen. Mulțumită limbii slobode a lui Stephen, află că de-a 
lungul frontierelor zonei Connacht creștea ameninţarea din 
partea căpeteniilor irlandeze care, după ani de dușmănii, lăsau 
deoparte vechile neînţelegeri pentru a se uni împotriva 
coloniștilor englezi. Zvonul fu urmat de vestea că una dintre 
cetățile de frontieră ale lui Ulster fusese cucerită și garnizoana 
masacrată. Ballymote era în alertă, concentrându-și atenţia în 
afară. 

În aceste momente tulburi Stephen lăsă să-i scape că la castel 
urma să aibă loc un ospăț în cinstea viitoarei căsătorii a celei 
mai tinere dintre fiicele contelui cu un puternic lord de-al locului. 
La puţin timp după aceasta, Ballymote începu să zumzăie de 
pregătiri în vederea petrecerii, personalul lordului fiind în mod 
evident fericit să aibă și altceva cu care să-și ocupe minţile. 
Ascultând laudele lui Stephen despre mâncarea gustoasă care 
era pregătită pentru preaonoraţii oaspeţi, Robert începu să 
schiţeze un plan. 


— Uite încă unul. 

Cormac se întoarse de la fereastra de unde privea oaspeții ce 
intrau în curtea castelului. Prin ochiurile de sticlă plumbuită 
străbătea lumina torțelor, înflăcărându-i părul roșcat. Ceva mai 
devreme  auziseră cum fusese ridicat grilajul porţii, apoi 
tropotele unei trupe de călăreţi, prima din multe care sosiseră la 
ospățul de logodnă, escortând niște căruțe. 

— Am numărat douăzeci de companii. Se pare că lordul o să 
aibă sala plină în noaptea asta. 

Robert încuviință din locul lui de lângă ușă, dar rămase 
concentrat asupra discuţiei dintre gărzi, ale căror glasuri 
înăbușite le auzea prin lemn. În ultima oră vocile lor deveniseră 
mai sonore și râsetele mai nestăpânite. Ospăţul era pentru 
oamenii contelui un prilej să se mai elibereze de tensiunea 
crescândă a ultimelor luni și berea părea să curgă în valuri. 
Undeva în castel, dincolo de niște holuri îndepărtate și de niște 
scări spiralate, Robert auzea muzică. 

— A întârziat, zise Cormac examinând încruntat cerul 
înserării, care era de un albastru satinat. Îl privi pe Robert peste 
umăr cu îngrijorare: 

— Poate că ne-au uitat cu toată agitația asta? 


VP - 68 


— O să vină, îl asigură Robert, deși gândul făcea să i se 
strângă stomacul. 

Dincolo de ușa închisă răsună un hohot înăbușit de râs. 

Clipele treceau în goană, acordurile muzicale fiind însoţite de 
chemările lacheilor jos, în curte, pe măsură ce oaspeţii 
continuau să sosească. 

În cele din urmă, Robert auzi zgomotul pe care-l aștepta: 
tropăituri pe scările de dincolo de ușă. Făcându-i un semn lui 
Cormac, traversă încăperea, cu zgomotul pașilor înăbușit de 
covoare. Se așezară amândoi la masă și ascultară scrâșnetul 
zăvoarelor. Ușa se deschise și se iviră doi bărbaţi. Unul, cel mai 
bătrân și mai corpolent dintre ei, căra o tavă mare cu mâncare, 
iar celălalt, un adolescent cu coșuri, ducea o carafă de cositor și 
două cupe. Odată intraţi, paznicii închiseră ușa în urma lor. 

— Bună seara, sir Robert, zise bărbatul mai în vârstă, cu 
obrazul îmbujorat și însufleţit. Îmi cer iertare pentru întârziere. 
Bucătarii au înnebunit. 

— Înţeleg, Stephen. 

— Răbdarea vă va fi răsplătită, domnule, continuă Stephen 
așezând tava pe masă. Avem somon și mistreţ. Și Ned are o 
carafă de vin de Gasconia demn de un rege. 

Când Stephen se aplecă, Robert simţi că răsuflarea îi mirosea 
a bere. 

— Au sosit oaspeţii contelui Richard? întrebă el luând unul 
dintre cuţitele de argint care fuseseră așezate lângă farfuria cu 
friptură de mistreţ. Alături de cuțite erau șervete de olandă cu 
care să-și șteargă grăsimea de pe mâini. 

Ned ocolise masa, ajungând lângă Cormac, și turna vinul. 

— O, da, petrecerea a început de mult în sala mare, chicoti 
Stephen. Cred că o să fie o noapte lungă. 

Înclină din cap. 

— Poftă bună, sir Robert. 

— Aţăâţă focul înainte să pleci, Stephen, zise Robert tăind o 
felie de friptură și punându-și-o pe farfurie. 

— Sigur. 

Stephen se apropie de vatră și se aplecă deasupra coșului cu 
lemne, iar Robert îi făcu semn din ochi lui Cormac. 

Fratele lui adoptiv se mișcă iute, cât timp Ned încă mai ţinea 
în mâini carafa și pocalul. Înconjurând cu braţul gâtul tânărului 


VP - 69 


plin de coșuri, Cormac îi ridică în dreptul feței cuțitul pe care-l 
luase de pe masă. 

— Țipă, şi-ţi vâr ăsta-n ochi, îi șopti el în ureche. 

Robert traversă camera din doi pași, cu cuțitul într-o mână și 
cu fâșia de olandă în cealaltă. Stephen încă mai pălăvrăgea bine 
dispus, îndesând bușteni în tăciunii vetrei, când Robert se 
aplecă asupra lui, proptindu-i vârful armei în coastele acoperite 
cu grăsime. 

— Fă ce-ţi spun! 

Stephen încremeni, încă ţinând un lemn în mâini. Ochii săi se 
abătură de la chipul lui Robert la cuțitul cu care acesta îl 
împungea în coaste. 

— Leagă-te cu asta la gură, îi porunci Robert dându-i bucata 
de olandă. Strâns. 

Stephen lăsă jos lemnul și luă cu mâini tremurătoare cârpa 
împăturită. Işi potrivi țesătura peste gură și o legă zdravăn cu 
un nod la spate. Lângă masă, Cormac îi porunci lui Ned să facă 
la fel. 

— Acuma mișcă. 

Cuţitul lui Robert nu șovăi în timp ce îl conducea pe servitorul 
cu căluș înapoi la masă. 

— Staţi jos! Amândoi. 

Când aceștia îi dădură ascultare, Robert îi făcu semn lui 
Cormac, care se repezi spre pat și zvârli cuvertura deoparte, 
dând la iveală o țesătură lungă și răsucită. Era cearșaful lui, rupt 
și înnodat pe parcursul după-amiezii. Robert îngenunche 
dinaintea servitorilor. Îi ţinu sub ameninţarea cuţitului, dar era 
limpede că aceștia nu aveau de gând să se împotrivească. Erau 
îngroziți. Din nasul lui Ned se scurgea o dâră de muci. 

Cormac petrecu pânza înnodată peste încheieturile celor doi, 
legându-i unul de altul și apoi de piciorul mesei. Asta n-avea să-i 
rețină foarte mult, dar nici nu trebuia. Robert își dorea doar să 
se asigure că el și fratele lui adoptiv nu aveau să fie depășiți 
numeric când părăseau camera. Luă un lemn din coș și porni 
către ușă. Cormac îl urmă cu cuțitul în mână. 

Robert ciocăni de trei ori în ușă: semnalul obișnuit al lui 
Stephen. Ușa se deschise și se ivi unul dintre străjeri, râzând de 
ceva ce tocmai îi spusese celălalt. La vederea lor deveni imediat 
serios. Robert nu-i lăsă timp să reacționeze, repezindu-i capătul 
lemnului îl față. Bărbatul se împletici îndărăt, iar Cormac se 


VP - 70 


aplecă pe sub braţul lui Robert, ieșind pe ușă și repezindu-se la 
cel de-al doilea paznic. Cuţitul de masă nu era cine știe ce armă, 
dar fu de ajuns ca să-l șocheze și să-l năucească pe celălalt 
bărbat, zgăriindu-i faţa și făcându-l să-și ridice braţele ca să se 
apere. În acel moment Cormac apucă spada bărbatului și o trase 
din teacă. Paznicul lovit de Robert cu lemnul fusese proiectat în 
zid în urma impactului și se dăduse cu capul de peretele de 
piatră. Sângerând pe nas și pe gură, încercă să-l ţină pe Robert 
la distanţă. Nu era pe măsura lui. Robert îl dezarmă imediat, 
azvârlind lemnul cât colo de îndată ce smulse din el spada 
omului. 

— Treci înăuntru, mârâi el înfigându-și mâna în surtucul 
rănitului și făcându-i vânt în cameră. 

— Sir Richard o să te scopească pentru ce-ai făcut, șuieră 
celălalt străjer. 

Drept răspuns, Cormac mârâi și-l lovi pe om în obraz cu 
măciulia propriei spade, spărgându-i nasul. In timp ce străjerul 
își ducea mâinile la faţă, Cormac îl expedie în cameră dintr-un 
șut și închise ușa. Trase zăvoarele și porni pe urma lui Robert. 
Goniră în jos pe scările turnului, ieșind în lumina palidă a 
amurgului. 

e 

— Domniţă, staţi, vă rog, nemișcată, că altfel n-o să vă mai 
închei niciodată la rochie. Probabil că tatăl vostru se întreabă 
unde sunteți. La fel și logodnicul domniei voastre. 

— Nu pot să respir, Lora, gâfâi Elizabeth de Burgh privindu-și 
peste umăr camerista care, stând în spatele ei, trăgea de 
șireturile rochiei verzi ca smaraldul. 

La fiecare smucitură corsetul ţeapăn de mătase i se strângea 
pe coaste și pe piept, amenințând s-o sufoce. Era o seară caldă 
și țesătura grea i se lipea de pielea nădușită. Nu-și dorea decât 
să se lepede de greutatea ei și să se strecoare în penumbra 
răcoroasă a capelei castelului, unde putea fi singură cu 
gândurile și rugăciunile ei. Mânecile ornate cu nasturi ale rochiei 
îi cuprindeau braţele ca niște cătușe, de la cot la încheietură. 

— Aproape-i gata, murmură camerista smucind pentru ultima 
oară șireturile. S-a terminat. 

Elizabeth se privi în oglindă în timp ce Lora lua din cuierul de 
haine o scurtă din satin și un văl. Bordurile aurite ale rochiei 
sclipeau în lumina lumânărilor, umplând oglinda cu o strălucire 


VP - 71 


aurie. Pe acest fundal scânteietor, chipul ei era palid. Părul ei 
negru, de obicei ascuns sub o bonetă, era uns cu ulei parfumat 
și strâns în creștetul capului, cu buclele ţinute locului de ace de 
păr cu măciulii din nestemate. Imaginea i se părea a unei 
străine. Se gândi la nenumăraţii oaspeţi ce umpleau sala de 
ospeţe a tatălui ei, toate acele feţe ce aveau să se întoarcă la 
intrarea ei, tatăl și viitorul ei soț printre ele. Deodată rochia i se 
păru și mai strâmtă, iar aerul și mai greu de respirat. 

— Brațele sus, zise Lora ţinând scurta aurie ce venea pe 
deasupra rochiei. Pe piept avea brodat un leu negru, blazonul 
familiei de Burgh. 

— Nu pot, Lora, zise Elizabeth, răsucindu-se către ea. Nu pot. 

Camerista se încruntă privind veșmântul. 

— Sir Richard a pus să fie croită special pentru seara aceasta, 
domniţă, zise ea cu o voce joasă, îngrijorată. Se așteaptă s-o 
purtaţi. 

— Nu de haină-i vorba, ci de ospăț. 

Elizabeth își duse mâna la gură. Vocea i se frânse. 

— De căsătoria asta. 

Lora o privi cu simpatie. Văzând că ochii lui Elizabeth se 
umpleau de lacrimi, camerista puse scurta pe pat și își prinse 
stăpâna de braţe. 

— Domniţă, știu că vă temeţi, dar trebuie s-aveți curaj. Știţi 
cât de importantă este căsătoria aceasta pentru tatăl domniei 
voastre și cât de tare are nevoie de sprijinul lordului Henry, cu 
toate necazurile de la graniţa noastră. 

— L-am rugat să mă lase să intru la mănăstire. Vreau să 
îmbrac vălul de mireasă a lui Hristos, nu a unui bărbat care are 
de trei ori vârsta mea! 

— Lord Henry nu-i chiar așa de bătrân, zise camerista pe un 
ton mustrător. 

Elizabeth își luă mâna de la gură și chipul i se crispă. 

— Lora, e mai bătrân decât tata. Prima lui soţie i-a născut 
doisprezece copii. A murit născându-l pe cel din urmă. 

Se răsuci din nou către oglindă, simțind dorinţa arzătoare de 
a-și sfâșia rochia, de a-și smulge acele din păr și de a se zgâria 
pe faţă până și-o pocea. Văzuse cum o privise lordul Henry pe 
durata celei dintâi întâlniri, cu două luni în urmă, când fusese 
pusă la cale căsătoria. O dusese cu gândul la vulpile care 
dădeau târcoale poieţii pe înserat, cu ochii lor negri concentrați. 


VP - 72 


Își aminti de petele de pe mâinile lui, de degetele groase ca 
napii, își aminti de chelia lui pistruiată și de dinţii galbeni. 

Lora oftă cu blândețe. 

— E datoria voastră, la fel ca a surorilor voastre mai-nainte. Și 
nu veţi pleca singură la lordul Henry. O să vă însoțesc. Haideţi, 
domniţă, zise ea cu fermitate ridicând scurta. Tatăl vostru și 
oaspeţii lui vă așteaptă. 

Amorţită, Elizabeth își ridică braţele, permițându-i cameristei 
să îi treacă scurta peste cap și s-o netezească pe deasupra 
rochiei. Se gândi la surorile ei și la cât de mult le plăceau lor 
ospeţele. Se înghesuiau la ferestrele dormitorului lor din Lough 
Rea ca să privească sosirea oaspeților cu suitele lor de scutieri 
și slugi, bătându-și joc de lorzii îngâmfaţi, dar roșind și 
gângurind când trecea câte un tânăr cavaler bine făcut. 
Elizabeth nu înțelesese niciodată de ce le încântau atât de tare 
toata căldura și gălăgia aceea, toată agitația și freamătul și 
privirile stăruitoare ale beţivilor. Încercase întotdeauna să 
găsească scuze ca să nu ia parte la aceste evenimente, 
pretinzând că are febră sau vreo altă boală. Uneori tatăl ei îi 
permisese să lipsească. In această seară însă nu avea scăpare. 

Lora îi puse vălul pe cap și îl fixă cu o diademă de aur. 

— Arătaţi ca o regină, murmură ea. 

Elizabeth nu-i răspunse. Înaintând către ușă, trecu pe lângă 
cufărul de la piciorul patului, pe care se afla o cruciuliță de fildeș 
pe un lanţ de argint. Tatăl ei i-o oferise când împlinise zece ani, 
la câteva săptămâni după ce fusese cât pe ce să se înece. 

„Domnul te va însoţi întotdeauna, copila mea”, îi spusese el, 
prinzându-i-o la gât. 

De-atunci nu se despărţise de ea, iar partea de jos a crucii se 
tocise după anii în care o tot frământase între degete. Își prinse 
lanţul la gât și cobori scara turnului, ieșind în amurgul de afară. 
Curtea era aglomerată de cai și căruțe și aerul mirosea puternic 
a bălegar. Simţindu-se în rochia grea ca într-o armură, Elizabeth 
porni încet către marea sală de ospețe. Incleștându-și mâna pe 
cruciulița de fildeș, se rugă ca Dumnezeu să-i schimbe soarta. 


VP - 73 


Capitolul 9 


Robert și Cormac se aflau la jumătatea curţii când o zăriră pe 
tânăra femeie. Se îndrepta către sala de ospețe printre șirurile 
de cai și căruțe. Dincolo de ea, tunelul porţii cu turnuri gemene 
ducea către lumea de afară. Grilajul de fier era încă ridicat 
pentru a permite vreunui oaspete întârziat să intre. Cei doi 
străjeri stăteau cu spatele către curte, pălăvrăgind sprijiniți de 
zid. luţind pasul, cu răsuflarea tăiată după atâtea săptămâni de 
inactivitate petrecute în turn, Robert își ridică mâna către 
femeia care se întorcea, un gest disperat implorând tăcere. 
Chiar în timp ce o făcea își dădu seama că ţinea arma în mâna 
ridicată și că probabil părea pe punctul de a o ataca. 

Țipătul ei spintecă înserarea. Argaţii de lângă grajduri își 
ridicară privirile, întrerupţi din treabă, iar cei doi străjeri se 
răsuciră iute pe călcâie. Nevrând să le dea timp să se apere, 
Robert atacă, dar, alertaţi de țipăt, alţi trei străjeri ieșiră din 
clădirea porții. La vederea șirului de bărbaţi, Robert se opri 
brusc. Cum gărzile își trăgeau spadele, postându-se între el și 
scăpare, schimbă direcţia și se repezi asupra tinerei, care 
încremenise locului. 

Pericolul o făcu să se smulgă brusc din amorţeală, dar rochia 
lungă o stânjenea și reuși să facă doar câţiva pași împleticiţi 
înainte ca Robert s-o prindă și s-o tragă cu brutalitate lângă el, 
înconjurându-i pieptul cu un braţ. Ea își ridică mâinile și îl apucă 
de braț, îngrozită. 

— Înapoi! răcni Robert către străjeri, ameninţându-i cu spada 
furată. 

Cei cinci se opriră, plimbându-și privirile de la Robert la 
Cormac, care se plasase în spatele lui, gata să-l apere. Unul 
dintre ei înaintă ca și cum ar fi vrut să-l pună pe Robert la 
încercare, dar un bărbat mai vârstnic, cu părul alb tuns scurt și 
fața ridată, îl opri cu un ordin răstit. 

În timp ce camaradul său se retrăgea, paznicul cu părul alb îl 
țintui pe Robert cu privirea. 

— Știţi că nu puteţi pleca nicăieri, sir Robert, zise el cu o voce 
sigură. Daţi-i drumul lui lady Elizabeth și nu vi se va întâmpla 
niciun rău. 


VP - 74 


La auzul numelui, Robert își dădu seama că fata, a cărei inimă 
o simțea bătând cu repeziciune lipită de braţul lui, era probabil 
cea mai mică dintre fiicele contelui de Burgh. Stephen îi vorbise 
despre ea adesea. Ospăţul din această seară era în cinstea 
logodnei ei. Senzaţia trecătoare de triumf faţă de valoarea 
ostaticei lui se domoli când își dădu seama ce făcuse. Luase 
captivă o doamnă nobilă împotriva voinței ei. Nu era cu nimic 
mai bun ca un tâlhar la drumul mare. Dar nu putea s-o lase să 
plece. Nu dacă voia să-și mai vadă regatul. 

— N-o să-mi faci niciun rău. 

— Nu, domnule, recunoscu străjerul. Dar dacă vă atingeţi de 
un sigur fir de păr de-al domniţei, contele Richard o să vă scoată 
măruntaiele pe gură. 

Robert se întoarse către Cormac: 

— la doi cai! 

Cormac se retrase cu spatele câtre grajduri, cu ochii ațintiți 
asupra gărzilor. 

Robert rămase locului, cu omoplaţii fetei lipiţi de pieptul său, 
învăluiţi amândoi în lumina mișcătoare a torțelor care ardeau de 
jur-împrejurul curții. Dinspre sala de ospețe se auzeau râsete și 
muzică, a căror veselie părea stranie în contrast cu scena de 
afară. Robert își dădu seama că zgomotul îi împiedicase pe 
petrecăreți să audă ţipătul fetei, dar n-avea să mai treacă multă 
vreme până să dea cineva peste tabloul pe care-l alcătuiau ei. 

Privi peste umăr și-l zări pe Cormac gesticulând brutal către 
argaţii de la grajduri. Erau tineri și în mod evident îngroziţi de 
irlandezul înarmat, cu aerul lui sălbatic. Observând o mișcare cu 
coada ochiului, Robert își întoarse privirea și îl zări pe străjerul 
cu păr alb înaintând încet. 

— Stai locului, îl preveni el apropiind lama spadei de gâtul lui 
Elizabeth. 

— Te rog! 

Șoapta aceea stinsă era a ei. 

În mintea lui Robert, un glas - care se putea să fi fost al 
mamei sale - îl mustra cu asprime, dar îl reduse la tăcere, 
împietrindu-și inima faţă de teama din vocea fetei și refuzând să 
lase gândul la barbaria acţiunilor sale să-i slăbească hotărârea. 
Oamenii din calea lui, fata aceasta îngrozită nu însemnau nimic 
pe lângă tronul Scoției. 


VP - 75 


Străjerul cu păr alb se oprise la o depărtare de douăzeci de 
yarzi, iar ceilalţi patru camarazi se răsfiraseră îndărătul lui, 
blocând tunelul porţii. Robert zări ochii bărbatului mai vârstnic 
ațintindu-se dincolo de el. Expresia paznicului se schimbă, 
devenind una de anticipare. Robert se răsuci brusc și zări un 
bărbat vânjos, într-o tunică prăfuită, apropiindu-se de fratele lui 
pe la spate. 

Atenţia lui Cormac era concentrată asupra flăcăului care îi 
aducea caii. Robert strigă avertizându-l, dar, înainte ca fratele 
său adoptiv să se poată întoarce, bărbatul sări asupra lui și-l lovi 
cu pumnul sub coaste. Cormac se îndoi sub lovitură. Reuși să-și 
păstreze spada, dar atacatorul lui nu-i dădu prilejul s-o 
folosească, izbindu-l cu genunchiul în faţă. Robert scoase un 
răcnet fioros în vreme ce fratele său adoptiv se prăbușea la 
pământ, iar bărbatul se arunca asupra lui, smulgându-i arma din 
mână. 

Văzând că străjerul cu păr alb îndrăznise să se mai apropie cu 
un pas, Robert o târî pe Elizabeth către o căruţă, una dintre 
multele înghesuite în curte. Aceasta avea înhămaţi doi cai 
musculoși. Urcându-se prin spate, trase cu brutalitate fata după 
el. Era ușoară ca fulgul. Caii se agitară nedumeriţi, înaintând 
câţiva pași. Căruţa era plină de perniţe și pături, cu un bici lăsat 
într-o parte. Străjile se apropiau tot mai mult, formând un 
semicerc în jurul ei. 

— Fratele meu în schimbul domnitei, strigă Robert către 
bărbatul cu păr alb, dându-i drumul lui Elizabeth ca să apuce 
biciul, dar păstrându-și spada îndreptată către fata ghemuită la 
picioarele lui. 

Cormac se zbătea sub greutatea bărbatului, încercând să se 
elibereze. Inainte ca străjerul să apuce să răspundă, pe ușile 
sălii de ospeţe ieșiră în fugă șase oameni. În spatele lor venea 
Richard de Burgh cu faţa schimonosită de furie. Îl urma un 
bărbat chel de vreo cincizeci de ani pe chipul căruia se ivi o 
expresie incredulă când o zări pe Elizabeth ghemuită în căruță. 

— Fugi, frate! strigă Cormac. 

Blestemând, în timp ce contele și oamenii săi alergau către el, 
Robert lovi spinările cailor cu biciul. Durerea făcu animalele să o 
rupă la fugă. Străjerul cu păr alb se aruncă disperat asupra 
căruței care trecea pe lângă el. Reuși să se apuce de o latură și 
se tinu zdravăn, în timp ce tunelul se apropia, îngust și 


VP - 76 


întunecat. Robert, în genunchi, lovi cu biciul și-l nimeri pe bărbat 
în obraz. Străjerul căzu scoțând un strigăt și se rostogoli în 
praful curții. 

— Lăsaţi grilajul! mugi Ulster. 

Neluând-o în seamă pe Elizabeth, care își pierduse echilibrul și 
căzuse pe grămada de perniţe, Robert se aruncă pe capra 
căruței. Inhăţând frâiele, biciui caii din toate puterile, căci 
străjile din turnul porții răspunseseră ordinului contelui și grilajul 
ascuțit de fier cobora cu iuţeală. Grilajul rată partea din spate a 
căruței cu numai câţiva inci, închizându-se în urma lor în timp ce 
caii goneau prin tunel și ieșeau pe drum. Peste tumultul 
copitelor lor, Robert auzi că Ulster continua să strige, apoi 
căruța urmă un cot al cărării și se cufundă în pădure. 

Robert continuă în acest ritm nesăbuit cât de mult îndrăzni, 
deși căruţa se hurduca peste pietre și rădăcini. Frunzișul des al 
verii făcea ca sub copaci să domnească întunericul. Slab în 
depărtare auzi un clopot începând să bată. Socotind că nu peste 
multă vreme oamenii contelui aveau să pornească pe urmele 
lui, mai iuți pe gonacii lor, încetini caii. Zărind o deschidere 
printre copaci, Robert abătu caii de pe cărare, făcând crenguțe 
și ferigi să trosnească și să se frângă sub roţile căruței. Când nu 
mai putu înainta, opri și sări jos. În spatele lui, dincolo de 
încâlceala copacilor, încă mai vedea drumul. Singura lui 
speranţă era ca umbra să fie suficientă pentru a ascunde căruţa 
de urmăritorii săi, cel puţin o vreme. 

Cu degete împiedicate de grabă, Robert desfăcu chingile 
hamurilor. Caii erau agitaţi, azvârlind din capete și fornăind. 
Niciunul nu avea șa, dar putea călări destul de bine și fără. 
Desprinzând cea din urmă curea, îi aruncă o privire fiicei 
contelui. Era încă în căruță, cu mâinile încleștate pe marginile 
acesteia, cu ochii mari, respirând precipitat. Diadema de aur pe 
care o purtase îi alunecase și vălul îi stătea strâmb. 

— lertare, domniţă, zise el. N-am avut de ales. 

Infășurându-și chinga hamului în jurul mijlocului, Robert vârî 
spada pe care o luase de la paznicul lui Ulster în centura 
improvizată. 

— Stai aproape de drum. Tatăl tău va veni să te caute. 

In timp ce dădea să încalece pe unul dintre cai, Elizabeth sări 
din căruţă. 

— Stai! 


VP - 77 


Robert se întoarse. Expresia ei nu era una de teamă, ci mai 
degrabă de disperare. 

— la-mă cu tine! 

Robert o privi o clipă pe fată, năucit la auzul acestei cereri, 
apoi se prinse de coama și de crupa calului, gata să se salte în 
spinarea lui. Dinspre drum se auzea bubuit de copite. 

Chipul lui Elizabeth se schimonosi de tristețe: 

— Dacă nu, o să le spun încotro ai apucat-o. 

Rostise amenințarea cu o voce tremurândă, dar o porni 
printre tufișuri către drum, cu o mână ţinându-și fustele și cu 
alta dând crengile la o parte. 

Blestemând, Robert sări jos de pe cal și porni după ea, sărind 
peste rădăcinile copacilor și sfâșiindu-și cămașa în ghimpii unui 
măceș. Zgomotul copitelor se auzea mai tare acum și solul 
tremura la apropierea a zece sau mai mulţi călăreţi. Robert o 
apucă pe Elizabeth și o trase jos, în tufișuri, chiar în clipa în care 
oamenii contelui trecură în galop pe lângă ei, iluminaţi de 
flăcările pâlpâinde ale torțelor pe care le purtau. Îi acoperi gura 
cu mâna, dar n-ar fi trebuit să-și facă griji. Ea nici măcar nu se 
zbătu. Călăreţii pieriră într-un nor de praf. 

Robert aşteptă câteva secunde, simțind insectele care-i 
alergau pe piele prin întuneric și răsuflarea fierbinte a lui 
Elizabeth în palmă. Apoi se ridică în picioare, trăgând-o după el 
fără menajamente. 

Vălul îi alunecase de pe cap și părul ei negru, împletit, îi 
scăpase din ace. 

— Mergi în Scoţia, nu-i așa? 

— Poţi să mergi pe jos de-aici până la castel, îi zise el pornind 
din nou către căruţă. 

Oamenii lui Ulster știau că-l puteau ajunge iute din urmă. 
Când asta n-avea să se întâmple, aveau să se întoarcă în mod 
sigur și să înceapă să cerceteze pădurea. Robert se opri locului. 
Căruţa era acolo unde o lăsase, dar caii fugiseră. ÎI năpădi 
mânia. 

— Pe toţi dracii din iad! șuieră el răsucindu-se către Elizabeth 
care venea în urma lui. 

Ea se făcu mică la vederea furiei lui, dar chipul ei își păstră 
expresia hotărâtă. 

— la-mă cu tine și o să-i trimit tatii un mesaj în care-o să-i cer 
să-l lase pe celălalt să plece nevătămat. E fratele tău, nu? 


VP - 78 


Robert privi către drum, auzind o altă companie galopând de- 
a lungul lui. O privi din nou pe Elizabeth, observându-i expresia 
hotărâtă și ochii disperaţi. Strângea în mâini cruciulița de fildeș 
pe care o purta la gât, răsucind-o între degete. Dacă o lăsa 
acolo nimic n-ar fi putut-o opri să strige și să-i alerteze pe 
urmăritorii lui. Cu o înjurătură, o apucă de încheietură și 
pătrunse mai adânc în umbra copacilor. În urma lor, tunetul 
copitelor umplea pădurea. 


PICARDIA, FRANȚA, 
1301 


Nori de furtună acopereau cerul, transformând lumina aurie a 
apusului într-un arămiu vânăt și aruncând umbre lungi peste 
pajiștile văii râului Somme. De la înălţimea castelului Bailleul, 
care se ridica deasupra întăriturilor sale masive de pământ, 
dominând pășunile și satele dimprejur, John Balliol privi cel 
dintâi fulger luminând tărâmul unde se născuse. În spatele lui, 
servitorii se mișcau grăbiţi prin camera scufundată în penumbră, 
întinzând așternuturi proaspete pe pat, trezind la viaţă focul din 
vatră și turnând apă într-un lighean ca să-și poată el spăla praful 
drumului de pe faţă. Restul castelului era ocupat de familia și 
garnizoana vasalului său, dar această încăpere fusese păstrată 
la dispoziţia lordului de mult absent. Avea un aer prăfuit și uitat. 

Căldura serii era apăsătoare și pentru o clipă Balliol se gândi 
să le ceară servitorilor să renunţe la foc, dar lumina veselă ce 
înflorea în încăperea întunecată îi dădea senzaţia că se întoarce 
acasă și nu voi s-o lase să se piardă. 

Acasă. 

Cuvântul îi era străin. Nu mai avusese sens pentru el din anii 
când fusese lord de Galloway, după moartea mamei sale, iar 
atunci îl luase ca pe un dat. După trei ani petrecuţi în Turnul 
Londrei și alţi doi în custodia Papei, la castelul Malmaison, îl 
înțelegea. Acasă însemna libertate. Libertatea de a pleca și de a 
veni când dorea, de a-și chema vasalii când considera de 
cuviință. Libertatea de a mânca și de a dormi, de a merge la 
vânătoare cu fiul său când avea chef. Simţea cuvântul ca pe un 
fior, fără să poată spune dacă era unul de nerăbdare sau de 
neliniște. 


VP - 79 


La ușă răsună un ciocănit. Balliol se întoarse și majordomul 
intră. 

— Domnule, oamenii pe care-i așteptați au sosit. Doriţi să 
cinaţi mai întâi? 

— Nu, Pierre, condu-i! O să-i primesc chiar acum. 

După plecarea majordomului, Balliol privi din nou pe fereastră 
cu nerăbdarea crescând înăuntrul lui ca o furtună. Tot nu 
înţelegea de ce, cu trei zile în urmă, fusese condus afară din 
camera sa de la Malmaison, fără să fie însoţit de o strajă pentru 
prima oară după ani buni, și condus către locul unde trimișii 
Papei îl așteptau ca să-l însoțească spre castelul său din 
Picardia. | se spuseseră foarte puţine, cu excepţia faptului că 
acolo avea să întâlnească niște mesageri de la Paris. Poate că 
acum avea să capete niște răspunsuri. Era liber, dar voia să știe 
care era prețul. 

La puţin timp după aceasta, ușa se deschise și Pierre reapăru, 
conducând doi bărbaţi îmbrăcaţi în tunici albastre împodobite cu 
flori de crin aurii: blazonul casei regale a Franţei. Neluându-i în 
seamă pe servitorii care încă mai trebăluiau prin cameră, Balliol, 
cu un aer ţeapăn și bănuiala în suflet, aşteptă ca bărbaţii să-l 
salute. 

— Sir John, rosti unul înclinând din cap. Avea o bărbuţă în 
furculiță și un chip uscăţiv. Sunt Jean de Reims, cavaler al casei 
regale. Vă aduc salutări de la Paris, din partea regelui Philippe. 
Maiestatea sa speră că ați găsit noua locuinţă mai pe placul 
domniei voastre. 

Cel dintâi răspuns la multele lui întrebări îl luă pe Balliol prin 
surprindere. Deci regele Franţei era responsabil pentru 
eliberarea lui? Revelația stârni în mintea lui și mai multe 
întrebări. Știa că eliberarea lui din Turn și transportul la 
Malmaison avuseseră loc la cererea Papei și făcuseră parte din 
negocierile dintre Anglia și Franța, dar nu reușise să își dea 
seama de ce soarta lui fusese pecetluită într-un tratat dintre 
cele două ţări. Intervenţia regelui Franţei părea și mai greu de 
înțeles. 

— Credeam că ordinul privind eliberarea mea a venit de la 
curia papală... 

— Parţial. Un susţinător al domniei voastre, sir William 
Wallace, a sosit acum doi ani la Paris pentru a pleda în favoarea 
eliberării voastre. Philippe, prietenul și aliatul vostru, a simţit 


VP - 80 


dorinţa de a interveni. | l-a recomandat Papei pe sir William. 
Sanctitatea Sa a luat decizia finală, dar în eliberarea domniei 
voastre regele și stăpânul meu a jucat un rol hotărâtor. 

Balliol se apropie de fereastră unde soarele aflat la apus 
dispăruse, înghiţit de furtuna ce se anunţa. Fulgerul sfâșie cerul. 
Cu șase ani în urmă se întorsese către regele Franţei, cerându-i 
ajutor împotriva lui Edward. Această alianță  provocase 
invadarea Scoției de către regele Angliei. Dar unde fusese 
Philippe când începuse războiul? Unde fuseseră soldaţii promiși 
de rege când Edward mărșăluise cu trupele sale peste râul 
Tweed și îi măcelărise pe supușii lui Balliol, cucerind orașele și 
capturând castelele? Unde fuseseră francezii când Edward îi 
întemnițase în Turn? 

— Sunt surprins că regele Philippe e interesat de treburile 
mele după atâta vreme. Credem că el și Edward sunt prieteni 
acum. 

Balliol se răsuci către cavalerul regal. 

— Tratatul Papei a exclus în mod special Scoţia, din câte mi s- 
a spus. 

— Vă înţeleg nemulţumirea, răspunse Jean pe un ton menit 
să-l domolească. Regele Philippe și-ar dori să vă fi obținut 
eliberarea cu mult timp în urmă, dar războiul cu Anglia l-a silit 
să-și concentreze atenţia asupra propriilor frontiere. Acum că s- 
a încheiat un armistițiu, vă poate întinde din nou o mână 
prietenească. Intenţionează să vă repună pe locul ce vi se 
cuvine de drept. Pe tronul Scoției. 

La auzul acestor cuvinte, Balliol simţi că i se taie răsuflarea, 
dar dădu drumul aerului din piept, gonind totodată speranţa 
înmugurindă, refuzând să dea crezare unei declaraţii atât de 
îndrăznețe. Suna de-a dreptul ridicol. 

— Și cum poate înfăptui așa ceva? 

Vocea-i devenise joasă, ostenită, trădând ceva din bărbatul 
frânt ce se ascundea îndărătul fațadei lui arogante. 

— Intre Anglia și Franţa încă nu s-a încheiat o pace 
permanentă. Gasconia este încă în mâinile stăpânului meu. Ar 
putea să păstreze ducatul în continuare, dacă Edward nu e de 
acord să pună capăt războiului împotriva regatului vostru și să 
vă permită să reveniţi pe tron. 

— De ce vrea Philippe să facă asta? Nu înţeleg. 


VP - 81 


— În onoarea alianţei domniilor voastre de odinioară și pentru 
a avea din nou un aliat pe tronul Scoției. Un aliat care să-l ajute 
să ţină în frâu ambițiile vărului său englez. 

Încrederea devenise, din punctul de vedere al lui Balliol, un 
lucru greu de căpătat: ca o perlă pe care numai timpul și 
asperitățile o puteau modela. Mai avusese o dată încredere în 
Philippe. La fel cum avusese încredere în regele Edward, nașul 
fiului său de nouăsprezece ani care fusese botezat cu numele 
lui. Edward îl alesese pe el să fie rege, în dauna lui Bruce și a 
celorlalţi pretendenți. Îl privise stând pe Piatra Destinului cu 
coroana pe cap. Patru ani mai târziu, Edward îl silise să stea pe 
estrada din Montrose, înălțată întru umilirea lui. Balliol încă mai 
auzea sunetul ţesăturii sfâșiate când doi dintre cavalerii lui 
Edward îi smulseseră blazonul regal al Scoției de pe tunică, în 
aclamaţiile mulţimii. Livrea goală, așa-i spuseseră. Regele 
nimănui. E 

Privi pe fereastră peisajul luminat de fulgere. Inainte ca 
familia Balliol să obţină moșiile bogate din Anglia și Scoţia, 
locuiseră aici, pe pajiștile și podgoriile verzi ale Picardiei. De pe 
această muchie nordică de pământ ce privea mereu spre Anglia 
plecase Cuceritorul, luându-i cu el pe strămoșii lui Balliol. Acesta 
fusese locul de naștere al învingătorilor. Poate că putea fi din 
nou. 

Timid, John Balliol îndrăzni să spere din nou. 


Capitolul 10 


ÎN SCOȚIA, LÂNGĂ TURNBERRY, 
1301 


În încăperea strâmtă și luminată de flăcări, șoapte răgușite 
acopereau zgomotul de piatră lovită de piatră. 

— În numele Doamnei noastre, Luna, și al lui Brigid al 
flacărilor te chem să te supui voinţei mele! 

Aerul înăbușitor era înceţoșat de fumul din vatră, al cărui iz 
amar contrasta puternic cu duhoarea scârboasă de mucegai 
care se ridica din paiele ce acopereau dușumeaua de pământ. 


VP - 82 


Oale și tigăi înnegrite după ani de folosinţă atârnau de grinzi, 
alături de mănunchiuri de crucea voinicului, mur pitic, rădăcină 
de mătrăgună și iarbă-neagră. În celălalt capăt al încăperii, 
lângă patul cu salteaua de paie acoperită cu blănuri, făpturi se 
furișau grăbite în umbră. Un mic teanc de cărți cu copertele și 
legăturile desprinse stătea într-un echilibru nesigur. Cuvintele 
gravate pe coperte se șterseseră, colțurile paginilor erau roase 
de șoareci și înverzite de mucegai, numele autorilor dispăruseră 
aproape cu totul. Pliniu. Aristotel. Ptolemeu. Galen. 

— Prin puterea cornului sacru și a soarelui de Sânziene te 
chem să te supui voinţei mele. 

Tot lovind cu pisălogul de piatră în piuă, Affraig simţi în 
încheietură și în braţ junghiurile care o încercau atât de des 
zilele acestea, făcându-i articulațiile să înţepenească sub pielea 
subţire ca hârtia și dându-i senzaţia că mâinile i-au luat foc. Cu 
fiecare mișcare dureroasă, ficatul, inima și organele genitale 
uscate ale iepuroiului pe care îl prinsese cu o lună în urmă se 
transformau încet într-un praf roz-cenușiu. 

— Ai adus vinul? 

— Da, răspunse vocea răgușită a femeii de lângă ea. 

Affraig se răsuci, iar Bethoc, tânăra soţie a unui pescar din 
Turnberry, se apropie nerăbdătoare, întinzându-i un urcior 
smălțuit cu un dop gălbui de ceară. Affraig îl luă iritată, decisă 
să termine fiertura cât mai curând cu putinţă. Era bucuroasă să 
aibă de lucru, dar apariţiile tot mai dese ale lui Bethoc începeau 
s-o calce pe nervi: luna trecută voise un leac pentru durerea de 
dinţi a fiului ei, iar în luna dinainte, un farmec pentru spuzeala 
fiicei ei mai mici, despre care susţinea că fusese provocată de 
un deochi aruncat de o vecină stearpă, invidioasă. Punând 
urciorul alături de piuă, pe masa cu lemnul mâncat de care, 
Affraig turnă în vin organele măcinate, încruntându-se 
concentrată, cu mâinile tremurând. 

— Pune-l pe soțul tău să-l bea cu două zile înainte de luna 
plină. Nu mai târziu. În curând o să vezi că își va recăpăta 
putinţa. Ai grijă să-l bea pe tot. 

Bethoc, care de obicei îi sorbea fiecare cuvânt, nu-i răspunse. 

lritată, Affraig își ridică privirea. 

— Bethoc, tu auzi ce-ţi zic? 


VP - 83 


Tânăra femeie stătea în ușa pe care vântul o deschisese. 
Privea afară, cu braţele atârnându-i moi pe lângă trup, ţeapănă 
și nemișcată. 

— Ce-i aia? 

Lăsând jos piua, Affraig traversă camera târându-și picioarele, 
cu tivul rochiei ei cafenii trăgând după ea paiele de pe jos. 
Alături de Bethoc, cu vântul serii suflându-i cald în față, zări o 
coloană de fum ridicându-se în depărtare. Plutea sus, deasupra 
pădurii care îi înconjura casă, înnegrind cerul albastru. Venea 
dinspre Turnberry. 

— Arde vreo casă? întrebă Bethoc privind-o în așteptarea unui 
răspuns. 

— Nu, murmură Affraig simțind că i se încrâncenează pielea 
pe ea. 

Focul era mult prea mare ca să fie vorba despre o singură 
casă, iar palele lui se înălțau din mai multe locuri, unindu-se 
într-un singur nor dens. Nu era o casă. Erau mai multe. 

— Au venit englezii. 

Înțelegerea cuvintelor o lovi de-abia la câteva clipe după ce le 
rostise. 

De luni întregi, prin Carrick se răspândiseră zvonuri despre o 
invazie, semănând seminţele panicii în rândurile locuitorilor. 
Affraig le auzise pe toate de la bărbaţii și femeile care veneau la 
ea cerându-i leacuri și farmece. Castelul Caerlaverock căzuse, îi 
povestiseră ei mai întâi, vorbind în șoaptă. Unii spuneau că 
englezii se îndreptau spre nord, către Glasgow, alţii erau 
convinși că înaintau spre vest, către ei. Locuitorii din Turnberry 
și din celelalte așezări aflate de-a lungul coastei Carrickului 
păreau copleșiți de frică, dar încremeniţi locului, ca iepurele 
asupra căruia cade umbra eretelui. Nevrând să-și părăsească 
locuinţele și turmele sau să lase grâul să se usuce pe câmp, cei 
mai mulţi rămăseseră, spunându-și că scoţienii, sub comanda 
Protectorilor, John Comyn și William Lamberton, aveau să-i 
silească pe englezi să facă repede cale-ntoarsă, înainte să 
ajungă prea departe. Se părea însă că încrederea le fusese prost 
răsplătită. 

Bethoc, care pălise la auzul cuvintelor lui Affraig, ieși afară cu 
ochii aţintiţi asupra norilor întunecaţi purtaţi de vânt. 


VP - 84 


— Trebuie să ajung la copiii mei, zise ea cuprinzându-se în 
braţe. Avea broboane de sudoare pe frunte și pe buza de sus, 
dar tremura din tot trupul. Micuţii mei! 

— E prea târziu. Ar trebui să stai aici. Nu cred că soldaţii o să 
pătrundă atât de departe. 

Affraig simţea de-acum mirosul fumului, un iz vag de lemn, 
stuf și paie aprinse. 

Bethoc nu păru s-o fi auzit. Porni grăbită către pădure, uitând 
cu totul urciorul cu leacul pentru neputinţa soțului ei. 

Affraig o privi dispărând printre copacii pe deasupra cărora 
trecea în zbor un stol de păsări marine, fugind din calea 
flăcărilor cu o ușurință de invidiat. Dând să intre înapoi în casă, 
își dori să mai aibă câinii, dar ultimul dintre ei murise, bătrân și 
orb, cu două ierni în urmă. Poposi în prag, cu ochii apoși aţintiţi 
asupra stejarului gros care se înălța deasupra colibei ei, 
împodobit cu împletiturile lui din crenguţe. Erau cu zecile, 
ramurile înţesate cu destine, speranțe și rugăciuni. Multe cereau 
dragoste, bani sau sănătate, fiecare împletitură adăpostind un 
simbol al dorinței persoanei respective, atârnat de o sfoară: o 
buclă înfășurată într-o panglică roșie, o pungă de argint 
destrămată, un mănunchi de verbină. Privirea lui Affraig căută 
una anume, atârnată în frunzișul verde, în centrul căreia se 
răsucea o coroană din iarbă-neagră, pelin și grozamă. 

— Unde ești, Robert? murmură ea. 


TURNBERRY, SCOȚIA, 
1301 


Fumul învăluia Turnberry într-un linţoliu negru, ridicându-se 
deasupra locuinţelor, hambarelor și atelierelor ce se înghesuiau 
pe țărm, între dealurile împădurite și mare. Flăcările luau cu 
asalt laturile clădirilor, făcând pereţii din lemn muruit* să crape 
din pricina căldurii. Pe deasupra trosnetului flăcărilor răsună un 
scrâșnet și un zgomot de bușteni rostogolindu-se și acoperișul 
unui hambar se nărui, azvârlind jerbe de scântei în toate părțile. 
Dinăuntru se auziră ţipete. Una dintre uși se prăbuși și un cal alb 
năvăli afară din infern, cu ochii înnebuniţi, cu coama și coada 
arzând, cu pielea bășicată. Se năpusti în galop pe stradă, o 


3 Pereti din împletituri de nuiele acoperiți cu tencuială. (n. tr.). 
VP - 85 


apariţie monstruoasă înveșmântată în fum și flăcări, gonind pe 
lângă casele aprinse și pe lângă trupurile presărate pe pământ. 

Un tânăr zăcea pe burtă, încă strângând în pumn un cuţit. 
Capul îi fusese despărțit de trup și se rostogolise câţiva pași mai 
încolo, legat de corp printr-un șuvoi întunecat de sânge. În 
apropiere, două femei se prăbușiseră în pragul unei case în 
flăcări, cu gurile și nările înnegrite de fum, iar aerul din jurul lor 
vălurea din pricina căldurii. Alte cadavre, cele mai multe de 
bărbaţi, își arătau rănile deschise făcute de lovituri de spadă. 
Unii încă mai aveau arme în mâini și zăceau pe spate în locul 
unde se opriseră să lupte, dar cei mai mulţi erau neînarmaţi, 
doborâţi în timp ce fugeau cărându-și în saci sau în braţe 
puţinele lor bunuri, împrăștiate acum în jurul lor. Pretutindeni 
solul prăfos era răscolit de copitele potcovite ale cailor. 

Pe ogoare, parcele uriașe de grâu erau în flăcări. Fusese o 
vară secetoasă și focul se răspândea cu repeziciune, devorând 
recolta. Oile și vacile aflate la pășune o rupseseră la fugă. Focuri 
ardeau și pe plajă, ridicându-se dintr-un șir de bărci pescărești 
incendiate. Dincolo de ele, valuri înspumate continuau să ia 
uscatul cu asalt, sinchisindu-se de dezastrul ce se desfășura 
dinaintea lor la fel de puţin ca soarele aflat în crugul cerului 
albastru sau cormoranii care dădeau roată masei stâncoase a lui 
Ailsa Craig, aflate în largul golfului. Deasupra semilunii aurii a 
nisipului, acolo unde pantele urcau către un promontoriu ierbos, 
pereţii castelului Turnberry se întrezăreau printr-un văl de fum. 
Fortăreața stătea neatinsă pe stânca ei abruptă, deasupra mării 
spumegânde, cu porțile ferecate. 

La poalele ei, în afara bătăii săgeţilor, Humphrey de Bohun își 
scoase coiful împodobit cu pene de lebădă. Gluga căptușită pe 
care o purta pe dedesubt era leoarcă de sudoare și înnegrită de 
fum. Simţea în gură gustul amar al acestuia. Înmânându-i coiful 
scutierului, Humphrey cobori de pe cal. Acceptă burduful de vin 
pe care i-l întindea unul dintre paji și își mișcă umerii chinuiţi de 
povara zalelor. In jurul lui, răspândiţi pe falezele din fața 
fortăreței, cavalerii și scutierii lor făceau și ei același lucru. După 
o zi de călărie și în căldura epuizantă a verii, prădarea așezării 
le făcuse sete tuturor. Torţele purtate de pedestrași fuseseră 
înfipte în pământ și flăcările lor se învolburau în bătaia brizei 
care făcea să tălăzuiască iarba aspră. 

— Sir Humphrey! 


VP - 86 


Se întoarse și zări o trupă care urca la trap panta ușoară către 
el. Îi pusese să dea foc recoltei. 

Cavalerul din frunte trase de frâiele calului, oprindu-l. 

— S-a făcut, domnule. Sătenii n-o să mai treiere grânele 
astea. 

Humphrey încuviință și îi azvârli burduful de vin pajului. 

— Bună treabă, Aleyn! Pune-i pe oameni să adape caii și să se 
dezmorțească. Dar staţi prin preajmă. Mai avem treabă azi. 

Privi din nou către castelul care se înălța în vârful 
promontoriului: locul nașterii lui Robert Bruce. Cum putea oare 
să deschidă mai ușor cochilia asta de piatră? se întrebă el. 

În timp ce cântărea variantele, privirea lui Humphrey căzu 
asupra unei siluete înalte care se apropia de el cu pași mari. Era 
Thomas, conte de Lancaster, nepotul regelui și unul dintre cei 
mai puternici baroni din ţară. Încă-și mai ţinea în mână spada pe 
lama căreia strălucea o dâră de sânge. Adversar de temut în 
turniruri, tânărul, moștenitor prin căsătorie al marilor comitate 
de Leicester și Lincoln, se dovedea la fel de periculos și în 
război. 

Chipul de obicei vesel al lui Thomas era crispat de furie. 

— Ai vorbit cu vărul meu? 

— Nu de când am intrat în Turnberry. Humphrey cercetă 
oastea în căutarea lui Edward. De ce? 

— Vrea să pornim către Ayr în după-amiaza asta. 

Humphrey se încruntă. 

— Dar castelul n-a... 

— N-are de gând să-l ocupe, îl întrerupse Thomas. Crede că 
Ayrul va fi o ţintă mai bună. 

Privirea îi poposi asupra fiului regelui, pe care Humphrey îl 
zări de această dată în mijlocul unui grup de tineri. 

Alături de Edward se afla Piers Gaveston. Tânărul gascon, pe 
atât de oacheș, pe cât de blond era fiul regelui, purta o tunică 
neagră brodată cu argint. Cei doi împărțeau același burduf de 
vin, râzând și pălăvrăgind ca în zi de sărbătoare. 

— Cred că asta nu-i decât o scuză, și încă una proastă, 
continuă Thomas. Altceva are vărul meu în minte. Din câte-am 
auzit, Gaveston l-a convins să organizeze un turnir înainte să 
mai atacăm vreo altă așezare. Spune că ar fi un bun 
antrenament pentru el și prietenii lui. S-ar părea că s-au plictisit 
să dea foc ogoarelor și să jefuiască satele. 


VP - 87 


— O să vorbesc cu el. 

Humphrey traversă câmpul în direcţia lui Edward, cu fălcile 
încleștate. După căderea Caerlaverockului, regele își împărțise 
oștirea în două, conducând el însuși una dintre armate către 
nord, către castelul Bothwell de lângă Glasgow, în timp ce fiul 
său era la cârma campaniei din Galloway și Carrick. Sub 
stindardul tânărului Edward, această a doua armată mărșăluise 
către sud-vest, dând foc așezărilor și lăsând în urmă pământul 
pârjolit și devastat. Dar în ultimele săptămâni fiul regelui păruse 
să-și piardă tot mai tare interesul faţă de comanda oștii, până 
când Humphrey se pomenise că el era cel care punea la cale 
strategiile și dădea ordinele. Incercase să-l călăuzească pe fiul 
regelui înapoi către însărcinarea sa, dar noua libertate departe 
de ochiul vigilent al tatălui său părea să i se fi urcat acestuia la 
cap. Adăugând și influența pe care o exercita asupra lui 
voluntarul Piers, Humphrey descoperea că e din ce în ce mai 
greu să-l ţină în frâu pe tânărul prinţ. 

— Prinţe Edward! 

Mânia lui Humphrey spori la vederea privirii dispreţuitoare pe 
care i-o aruncă Piers când pătrunse în cercul de tineri dintre 
care mulți erau Cavaleri ai Dragonului, cum fusese și el 
odinioară, înainte ca regele să-l aducă la Masa lui Rotundă. 

— Am aflat că alteţa voastră plănuiește să părăsească 
Turnberry astăzi, odată cu armata. 

— Așa-i, sir Humphrey, răspunse Edward dându-și la o parte 
părul blond cu mâna înmănușată. Nu avem mașini de asediu. 
Castelul e prea bine apărat ca să-l luăm. 

— Priviţi într-acolo, zise Humphrey indicând pădurile vizibile 
prin norul de fum care se ridica deasupra ogoarelor. Ce vedeţi? 

— Copaci, zise Edward dând nepăsător din umeri. 

— Copaci care pot fi doborâți ca să facem un berbece. Porţile 
de la Turnberry n-o să reziste prea mult în faţa unui asalt 
susținut. Inainte să ne continuăm drumul spre nord trebuie să 
ne asigurăm că nu ne paște pericolul ca garnizoana lui să ne 
atace din spate. 

Cu coada ochiului, Humphrey îl observă pe Piers zâmbind la 
auzul a ceva ce îi murmura la ureche un alt cavaler. Inăbușindu- 
și dorinţa de a-și repezi pumnul înmănușat în fier în obrazul 
batjocoritor al gasconului, îl conduse pe Edward departe de 
prietenii săi. 

VP - 88 


— Regele a spus că este imperativ să lovim cel mai tare 
Carrickul în această campanie. Acum că Lochmaben a fost 
nimicit, Turnberry e cea din urmă fortăreață a lui Bruce în 
Scoţia. Nu-i destul să prădăm pământurile arendașilor săi. 
Trebuie să-i lipsim de adăposturi pe el și pe aliaţii săi. Nu putem 
să-i lăsăm o fortăreață ca asta la care să se întoarcă. 

Humphrey văzu expresia posacă a tânărului și oftă. 

— În plus, tatăl alteţei voastre va fi foarte mulţumit dacă 
ocupăm acest castel. Imaginaţi-vă ce mândru va fi când îi veți 
spune cum aţi distrus locul nașterii celui mai mare dușman al 
său. 

La auzul acestora, o scânteie se aprinse în ochii palizi ai lui 
Edward și Humphrey înţelesese că vorbele sale își atinseseră 
ținta. 

— Prea bine, murmură Edward. O să le poruncesc oamenilor 
să așeze tabăra. Vom asedia castelul. 

— Este o decizie înțeleaptă. 

Edward dădu să se întoarcă la tovarășii săi, dar se opri. 

— Mi se pare fascinant, sir Humphrey, cât de profundă e ura 
ta faţă de un om pe care cândva l-ai numit frate. 

Vorbise pe un ton sardonic. 

În timp ce prinţul se îndepărta, privirea lui Humphrey se abătu 
către parapetul castelului și dinaintea ochilor să-i se ivi chipul lui 
Robert Bruce. 


WEST SMITHFIELD, LONDRA, 
1294 (CU ȘAPTE ANI MAI DEVREME) 


Cu mult înainte să ajungă la Smithfield călărind pe drumul 
dinspre Newgate, zăriră deja șirurile de tribune împodobite cu 
steaguri colorate, auziră muzica și adulmecară mirosul de carne 
friptă ce venea dinspre frigări. Era a treia zi a târgului din august 
și ospățul de seară începuse de ceva timp. Coborând deasupra 
câmpiilor ce se întindeau de pe malurile Tamisei, din dreptul 
Westminsterului, până la marea întunecime a Pădurii Middlesex, 
soarele arunca o strălucire fierbinte peste târgul care ocupa 
fâșia de teren dintre râul Fleet și cimitirul bisericii St 
Bartholomew. Focurile de gătit alcătuiau constelații în amurg. 


VP - 89 


Humphrey fierbea de nerăbdare. Sentimentul era atât de 
legat de amintirea vremurilor când venea aici și era doar un 
băiat, încât, pentru o clipă, avu din nou unsprezece ani, călărind 
alături de tatăl său în vreme ce oamenii de pe drum aruncau 
priviri curioase alaiului de paji și cavaleri al contelui. Trecuseră 
ani de când nu mai veniseră aici împreună. Și acum că tatăl lui 
era preocupat de războiul cu Franța, chiar nu era nicio șansă să 
o facă prea curând. 

Humphrey aruncă o privire către Robert Bruce, care călărea 
alături de el pe un buiestraș bălțat cu câteva palme mai scund 
decât Furtună, gonaciul lui Humphrey. Privirea tânărului conte 
era ațintită asupra câmpiei aglomerate și pe față i se ivise un 
zâmbet larg. Humphrey zâmbi și el, încântat la vederea 
nerăbdării celuilalt. 

— M-am gândit c-o să te impresioneze, îi strigă el pe deasupra 
larmei tot mai mari a multimii. 

Henry Percy, călărind înainte pe un armăsar cu un valtrap 
bogat, se răsuci în șa, înainte să apuce Robert să răspundă. 

— În Scoţia n-aveţi târguri de-astea, sir Robert? 

Obrazul dolofan al lordului de Alnwick era acoperit de pete din 
pricina căldurii, iar părul blond i se ondula pe frunte. În timp ce 
vorbea, în ochii albaștri îi apăruse o scânteiere rece. 

Robert îi înfruntă privirea netulburat. 

— Ba avem, Sir Henry. Unele foarte asemănătoare. Numai că 
mult, mult mai mari. 

Humphrey chicoti, iar Henry ridică dintr-o sprânceană și se 
răsuci din nou cu fața la drum. Alături de el, Aymer de Valence, 
moștenitor al titlului de conte de Pembroke și unul dintre verii 
regelui, aruncă o privire în jur. Era o căutătură mai ostilă decât a 
celuilalt cavaler, dar Robert nu păru s-o observe, atenția fiindu-i 
atrasă de trei fete care mergeau pe marginea drumului braț la 
braț, vorbind și râzând. 

— Nu mușca prima momeală pe care-o vezi, prietene, îl 
preveni Humphrey zâmbind. Pe câmpul ăsta sunt femei care-ar 
face și un călugăr să-și lepede sutana. 

— Așa-i? zise Robert trăgând de frâie. Păi o să am grijă să le 
pomenesc de tine. 

— La o parte, frumoase fecioare, strigă Humphrey în timp ce 
Robert își îmboldea buiestrașul la trap. Faceți-i loc contelui de 


VP - 90 


Carrick! Un bărbat din ținuturile înghețate și barbare din Scoția, 
unde femeile îşi lasă barbă ca să le țină de cala! 

Râzând la auzul urletului de protest al lui Robert, Humphrey 
dădu pinteni gonaciului pe urmele lui. 

Tinerii lor însoțitori îi urmară unul câte unul: cavalerii regelui, 
Ralph de Monthermer și Robert Clifford, apoi Henry Percy și Guy 
de Beauchamp, moștenitorul contelui de Warwick. Aymer de 
Valence încheie coloana fără a binevoi să-și abată calul mai pe 
margine, silindu-i pe oamenii de rând ce se imbulzeau pe drum 
să se ferească zoriti din calea lui, ca să nu fie striviți. 

Odată intrați în târg, cei șapte nobili își lăsară caii în grija 
scutierilor și înaintară pe jos prin forfota mulțimii, examinând 
mărfurile de pe tarabe: pâine neagră de secară și porc fript, 
cireşe roșii, prăjituri cu miere și migdale zaharisite. Se mai 
găseau un cidru de un galben tulbure și bere dulce. 

Humphrey plăti două pocale și-i oferi unul lui Robert. 

— Bea încet, strigă el la urechea contelui, în timp ce treceau 
pe lângă un grup de bărbați care răcneau strânși în cerc în jurul 
a doi cocoși ce se loveau unul pe altul, umplându-se de sânge. E 
mai puternică decât ai zice după gust. 

Robert zâmbi. 

— Nu-i mai puternică decât vinul de mere al bunicului. 

Duse pocalul la gură și dădu pe gât lichidul spumos. 

După o ezitare, Humphrey îi urmă exemplul, ștergându-și 
spuma de pe buze cu dosul palmei. 

— Mai luăm două? 

— E rândul meu, zise Robert deschizând punguta care îi 
atârna la centură alături de pumnal. Inelul de piele unde era 
agățată teaca spadei era gol. 

Spadele erau interzise în West Smithfield în zilele de târg și de 
turnir, după ce mult prea multe încăierări se transformaseră în 
răscoale în toată regula. Londonezii și vecinii lor nobili din 
Westminster nu se iubeau prea tare unii pe alții. 

— Ține-ţi mâna pe ea, îl preveni Humphrey indicându-i punga, 
în timp ce Robert îi întindea o nouă băutură. N-o să găsești prea 
mulți gentlemani pe-aici. 

Sorbind din beri se afundară și mai mult în târg, fără să-și 
piardă din ochi cei cinci tovarăși. Aici se aflau zeci de tarabe 
expunând țesături de toate soiurile și culorile: olandă din 
Flandra, postav din Berwick, mătăsuri venețiene și damasc din 


VP - 91 


Țara Sfântă. Negustori de pânzeturi, localnici sau din tări 
străine, se tocmeau cu cumpărătorii. Dincolo de tarabe urma o 
porțiune de câmp deschis, plină cu țarcuri de animale și cu 
oameni care vindeau șei și unelte agricole. 

Humphrey îi explică lui Robert că nu numai de dragul 
pânzeturilor se buluceau oamenii la târgul din august. 

— Tata și-a cumpărat majoritatea cailor de aici, adăugă el, 
privind apreciativ țarcurile cu armăsari arabi și iepe castiliene 
de prăsilă cu piele lucioasă. 

Pe lângă rasele de soi se aflau și cai greoi de pus la plug și 
ponei din Exmoor, mânji fără astâmpăr, cai de călărie și căluti. 
Mirosul de bălegar și larma geambașilor erau năucitoare, dar lui 
Humphrey, care se încălzise și era ușor ametit din pricina berii, 
acestea îi deșteptau amintiri plăcute. Și era bine să se afle 
departe de atmosfera apăsătoare de la Curte, unde tensiunile 
crescuseră pe tot parcursul verii, de când i se declarase război 
Franței. Regele Edward plecase la Portsmouth cu două zile în 
urmă pentru a supraveghea adunarea flotei ce trebuia să 
pornească spre Gasconia peste câteva săptămâni, purtând cu 
ea armata care avea să recâștige ducatul confiscat prin trădare 
de vărul său, Philippe. Și ei aveau să fie chemați în curând la 
oaste în străinătate și aceasta putea fi unica ocazie de a se simti 
bine pentru mult timp de-acum încolo. 

— Cât ceri pe ăsta? îl intreba Robert pe un geambaș care 
stătea lângă un splendid armăsar murg țesălat de un băiat. 

— Pentru dumneavoastră optzeci de mărci”, domnule. 

La auzul sumei, Robert ridică din sprâncene. 

— Optzeci? 

— Prea scump, zise Humphrey alăturându-i-se. Cincizeci. 

Geambașul râse și clătină din cap. 

— ÎI cheamă Vânătorul, zise el privindu-l pe Robert. Tatăl lui e 
un armăsar persan. Îi curge foc prin vene, dar e dresat. Își 
merită toti banii. În turnir sau pe câmpul de luptă. 

În timp ce se târguiau, Aymer trecu prea aproape, făcându-l 
pe Robert să scape cupa cu bere. 


10 în Anglia, marca nu exista ca monedă propriu-zisă, ci ca unitate monetară, fiind 
echivalentul a două treimi dintr-o liră sterlină. Preţul cerut de geambaș se ridică 
aproximativ la 52 de lire. (n. tr.). 
11 Aproximativ 33 de lire. (n. tr.). 


VP - 92 


— Nu crezi că ăsta-i mai pe măsura ta, Bruce? zise el indicând 
din cap un bătrân aflat în apropiere care ținea de funii doi catări 
crăcănați. 

Humphrey îl prinse pe Robert de braț, împiedicându-l să se 
repeadă asupra celuilalt. 

— Lasă-l încolo! 

Mâniat, Robert își scutură stropii de bere de pe mână. 

— Nu pricep de ce ești prieten cu fiul ăla de curvă. 

— E unul de-al nostru. 

— Unul de-al vostru? 

Robert îl examină cu atenție, neluând în seamă gloata care se 
îmbulzea în jurul lor cerând să se facă loc, în timp ce un urs 
negru de talie mică era purtat de lant prin înghesuială, către un 
țarc din pari, unde așteptau doi mastifi cu saliva curgându-le 
printre colti. 

— Vrei să zici că-i unul dintre cei cu dragon pe scut, nu? 

Înainte să apuce Humphrey să răspundă, un grup de oameni 
cu înfățișări aspre își croiră drum în urma ursului. Unul dintre ei 
împinse deoparte un băiat care cerșea, întinzându-și castronul 
către oameni. Nici nu se uită inapoi către băiatul care căzuse în 
tărână, în timp ce putinii bănuţi strânși se rostogoleau printre 
picioarele trecătorilor care pășeau peste el. 

Simțindu-se recunoscător că fusese întrerupt, Humphrey 
indică un grup de călăreți, care se zăreau pe deasupra capetelor 
mulțimii. 

— Uite! Încep cursele. 

Înclină din cap către geambaș: 

— O să ne întoarcem și o să acceptăm șaizeci'?. 

— Dac-o să mai fie aici, strigă acesta după ei în timp ce 
Humphrey îl conducea pe Robert către linia de pornire care 
fusese trasată sub un șir de stegulete. 

Se adunaseră vreo douăzeci de cai, cei mai multi călăriți de 
băieți cu bice în mâini. Dinaintea lor, câmpul se întindea pustiu 
până în dreptul spânzurătorii care se înălța în depărtare, pe un 
petic de pământ sterp. West Smithfield nu era numai terenul 
care găzduia târgurile și turnirurile regelui, ci și locul unde se 
desfășurau execuțiile. Uralele mulțimii nerăbdătoare se întețiră 
când unul dintre călăreți își înălță pumnul în aer, făcându-și 
totodată calul să se cabreze. 


12 39 de lire. (n. tr.). 
VP - 93 


Humphrey îşi zări tovarășii care, purtând mantii de mătase și 
pălării cu pene, ieșeau în evidență ca niște nestemate printre 
londonezii în straie mohorâte. 

— Acolo! Haide! 

Robert strigă ceva în urma lui. Humphrey se uită în spate. 

— Ce-i? 

— Trebuie să mă ușurez. 

Înaintă prin mulțime şi Humphrey se luă după el: 

— Așteaptă-mă, altfel n-o să ne mai găsești niciodată. 

În tăcere, Humphrey îl conduse către un șir de ulmi de pe 
malul Fleetului, unde se stabileau de obicei latrinele. Se gândi 
să-i explice lui Robert de ce nu putea vorbi despre scuturile cu 
dragon pe care le purtau el și tovarășii săi sau mai degrabă 
despre semnificația acestora, dar berea îi încețoșa mintea și 
haosul din jur îl împiedica să gândească. 

Latrinele constau într-un șanț săpat în spatele unei pânze de 
cort întinse între doi pari. Oamenii stăteau la coadă pe o parte și 
ieșeau pe cealaltă, strângându-și șireturile pantalonilor și 
netezindu-și tunicile. Humphrey și Robert intrară împreună. 
Șanțul era noroios din pricina dejecțiilor și duhnea în aerul umed 
al înserării. 

Robert fluieră în timp ce se ușura, privind printre ulmi 
albastrul tot mai întunecat al cerului. 

— Și-așa deci, femeile-și lasă bărbi? zise el pe neașteptate 
privindu-l pe Humphrey. 

Se puseră amândoi pe râs. Legându-și pantalonii, Humphrey 
încă mai chicotea. 

— Te-a gâdilat ceva, mărite lord? răsună o voce răgușită. 

Răsucindu-se, zăriră patru bărbaţi pătrunzând dincolo de 
perdea. Humphrey îl recunoscu pe insul cu gât gros care 
vorbise. El și camarazii lui cei neciopliți trecuseră mai devreme 
pe lângă ei, lângă țarcul ursului. Toti aveau haine din pânză 
aspră și păreau obișnuiți cu munca grea. 

— Poate l-o fi gâdilat drăguțu' lui, John, îşi dădu cu părerea un 
altul, rânjind către Robert. Arată ca doi codoși cu mătăsurile- 
ălea pe ei. 

— Apăi, chiar așa. 

John, care în mod limpede era conducătorul, făcu semn către 
punga de la cingătoarea lui Robert și zâmbetul i se șterse de pe 
chip. 


VP - 94 


— Dă-ne-o! Și tu, lordulețule, adăugă el adresându-i-se lui 
Humphrey. 

— Vino s-o iei, grămadă de bălegar, zise Robert în engleză, 
înroșindu-se de furie. 

— O să-mi facă plăcere, îi răspunse John, scoțând un fluierat 
ascuțit printre dinții lui stricati. 

Robert și Humphrey făcură ochii roată și zăriră alți doi bărbați 
apărând la capătul celălalt al pânzei și tăindu-le retragerea. In 
fața lor se afla șanțul cu dejecții și, dincolo de el, râul. Cu 
mâinile tremurând de furie, Humphrey îşi dezlegă punga și i-o 
aruncă bărbatului cu gâtul gros, care o prinse din zbor. 

— Și-acuma tu, zise John atintindu-l pe Robert cu privirea. 

Robert își trăsese deja punga de la centură, dar, în timp ce-și 
ridica mâna stângă ca s-o arunce, Humphrey zări scânteierea 
oțelului în mâna lui dreaptă. 

Ochii lacomi ai lui John urmăreau punga. Văzu dirk-uľ abia 
când Robert îl azvârli spre el. Se feri, ridicându-și brațele ca să- 
și apere fața. Pumnalul nu-l nimeri, dar, în timp ce acesta încă 
mai zbura prin aer, Robert se năpusti înainte. Intră din plin în 
John, care era orbit de propriile brațe ridicate. Impactul îl 
expedie pe acesta direct în sant. În timp ce omul se prăbușea, 
Robert sări pe deasupra lui, aterizând sprinten de cealaltă parte. 
John căzu zdravăn pe spate în șanțul îngust, făcând valuri în 
mâzga întunecată. Înainte să se poată ridica, Robert îi puse un 
picior pe piept, țintuindu-l locului. John se scufundă mugina 
mânios, dar își închise imediat gura când lichidul unsuros îi trecu 
de bărbie. Tovarășii lui priveau cu gurile căscate, năuciți de 
atacul neașteptat al lui Robert. Unul dintre ei se apropie de 
Humphrey, care-și scoase cuțitașul pentru mâncare și îl 
amenință cu el. 

— Spune-le oamenilor tăi să se retragă, altfel te înec, îi 
porunci Robert lui John. 

Își lăsă mai mult din greutate pe picior și dejecțiile acoperiră 
gura lui John și-i intrară în nas. 

— Zi-le! 

John se zbătu, chinuindu-se să-și ridice capul, scuipând și 
tusind. _ 

— La o parte, pui de curve! Indărăt! 

Încet, oamenii lui se retraseră. 


13 Pumnal scoţian cu lamă lungă. (n. tr.). 
VP - 95 


— Dă-mi punga prietenului meu, zise Robert întinzând mâna 
liberă. În cealaltă o ținea în continuare pe a lui. 

John își ridică mâna mânjită de fecale dintre degetele căreia 
atârna punga lui Humphrey. Robert o luă, apoi sări peste șanț și 
îşi smulse pumnalul din noroi, nescăpându-i din ochi pe tovarășii 
omului. Lăsându-l pe John să iasă din șanț cum putea, i se 
alătură lui Humphrey. Cu pași grăbiţi, trecură pe lângă cei doi 
bărbați care stăteau nesiguri la marginea perdelei. 

În timp ce intrau din nou în mulțime, Robert îi întinse lui 
Humphrey punga murdară. 

— Mai bine să ne alăturăm celorlalți, zise el conducându-l spre 
locul unde tovarășii lor urmăreau cursa de cai. Tâlharii n-o să 
aibă curaj să ne atace pe toți. 

La apropierea lor, Ralph de Monthermer se întoarse. 

— Unde-ați fost? Ați pierdut prima cursă. 

Cavalerul regal, care era cu câtiva ani mai vârstnic decât ei, 
făcu o strâmbătură. 

— A călcat vreunul dintre voi în rahat? Ceva pute. 

— Ar trebui să vezi ălalt cum miroase, zise Robert făcându-l 
pe Humphrey să izbucnească în râs. 

După ce hohotele i se mai potoliră, Humphrey îl privi pe 
Robert aclamându-i pe băieții ce-și biciuiau caii de-a lungul 
câmpului, către spânzurătoarea din Smithfield. Tânărul zâmbea 
cu gura până la urechi, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. 
Dumnezeule, dar ce iute se mișcase, fără frică sau remușcare! 
Șovăi o clipă, apoi puse mâna pe umărul lui Ralph. 

— Ce crezi? murmură el. Ar putea Robert să devină Cavaler al 
Dragonului? 

Ralph îl privi, cugetând. 

— Nu e la Curte decât de vreo șase luni. E prea devreme. Si-n 
plus, Humphrey, decizia nu-ti aparține. E a regelui. 

— Aș putea să vorbesc cu tata. Regele Edward o să-i dea 
ascultare unui Cavaler al Mesei Rotunde. 

— Mai așteaptă câteva luni, îl sfătui Ralph. Trebuie să vedem 
din ce aluat e făcut. O să aibă ocazia s-o dovedească în 
campania din Franța. După ce va arăta ce poate pe câmpul de 
luptă, o să vedem dacă putem avea încredere în el. 

— Eu am încredere de-acum, zise Humphrey. Dar cuvintele 
sale se pierdură în vuietul mulțimii din Smithfiela. 


VP - 96 


Capitolul 11 


ULSTER, IRLANDA, 
1301 


Întunericul sosi rapid, agăţat de poala norilor joși, care 
măturau cerul înserării. Un vânt dinspre nord-est agita ogoarele 
unde buruienile creșteau înalte printre tulpinile de orz. Robert 
simţi miros de ploaie în aerul proaspăt. |naintă prin marea 
foșnitoare și aurie cu gândul să găsească un adăpost. Lăsaseră 
codrul în urma lor de câteva zile. Acum, în câmp deschis, erau la 
mila stihiilor naturii. x 

Dincolo de foșnetul orzului, auzi un dangăt ca de clopot. In 
fața lui, dintre grâne se ridica o cruce de lemn. Apropiindu-se, 
Robert văzu că avea tălăngi atârnate de braţe, probabil ca să 
alunge ciorile. În vârf era înfipt ceva. Privind peste umăr în timp 
ce trecea pe dedesubt, își dădu seama că era craniul împodobit 
de coarne al unei capre. Stătea strâmb, privind cu orbitele goale 
în josul pantei, unde un drum șerpuia spre nord printre lanuri 
aurii și cafenii, către o așezare îndepărtată. 

La vederea drumului, Robert se simţi ușurat și neliniștit în 
același timp. Instinctul îl îndemna să coboare în goană către el și 
să-l urmeze, alergând către marea pe care o zărise de pe 
culmile dealurilor feroase de unde coborâseră în acea 
dimineaţă. Dincolo de mare se afla Scoţia. Prudenţa însă îl ţinea 
locului. Evitase drumurile săptămâni în șir, încă de când văzuse 
patrulele călare, la două zile de la evadarea sa din Ballymote, 
purtând pe braț banderole stacojii care semnalau că erau 
oamenii lui Ulster. 

În timp ce cerceta drumul din priviri căutând orice semn de 
viaţă, se porni ploaia, udându-i cămașa. Auzind un foșnet în 
spatele lui, Robert se întoarse și o zări pe Elizabeth care înainta 
cu greutate prin orz. În cele dintâi zile, ea încercase să ţină 
pasul, părând dornică să pună o distanţă cât mai mare între ei și 
tatăl său. Acum, după săptămâni de mers pe jos prin păduri 
dese și de ocolit /ough-uri vaste și dealuri nesfârșite, trăind cu 
afine amare și peștișori mai mult oase decât carne, rămânea în 
urmă, nefericită și fără tragere de inimă. Hotărârea pe care o 


VP - 97 


văzuse pe chipul ei când îi ceruse s-o ia cu el dispăruse cu multe 
mile în urmă. Părul negru îi atârna pe spate ud leoarcă. 

Ploaia se înteţise, înțepând fața lui Robert care privea goana 
norilor pe cer. 

— Trebuie să găsim un adăpost, îi spuse el, făcând semn 
către un șir de copaci aflaţi de cealaltă parte a câmpului. 

Anotimpul în schimbare le înroșise deja frunzele, dar 
coroanele erau suficient de dense ca să-i ferească de grosul 
căderii de apă. 

Elizabeth îl privi tremurând în timp ce-și strângea la piept 
bocceaua cu haine. Scurta și rochia pe care le purtase când 
părăsiseră Ballymote erau murdare și rupte, dar refuza să se 
despartă de ele, deși acum purta o tunică și o centură furate de 
el de la o fermă care le oferise de asemenea două găini și un 
sac cu mere. Tunica era prea mare și el fusese nevoit să mai 
dea o gaură la curea. 

— Ține, zise Robert apropiindu-se de ea și dându-și sacul jos 
de pe umăr. 

Ea îl privi cum scoate dinăuntru o pătură, luată și ea tot de la 
fermă. Era murdară și mirosea a cal. Fata strâmbă din nas, dar îl 
lăsă să i-o pună pe umeri. 

Luându-i hainele și îndesându-le în sac, Robert observă cât de 
palidă era Elizabeth. Obrajii îi erau albi ca osul și ochii i se 
înfundaseră în orbite. Arăta mult mai tânără decât cei 
șaisprezece ani ai ei, o fată într-o tunică mult prea mare, care o 
înghiţea cu totul. Pe parcursul zilei ea rămăsese tot mai mult în 
urmă și, nerăbdător să străbată ultimele mile ce-l despărțeau de 
coastă, Robert nu-i luase în seamă rugăminţile de a încetini. 
Acum se temea ca ea să nu se îmbolnăvească. 

În timp ce ploaia îi biciuia și vântul sufla sălbatic prin lanurile 
de orz, îngrijorarea lui se luă la întrecere cu frustrarea. Dacă 
fata făcuse febră, frigul ăsta ar fi putut-o ucide. Nu pentru prima 
oară, Robert își dori s-o fi lăsat pe marginea drumului în acea 
noapte, la numai o milă de casa ei. El încetinise considerabil, 
dar, deși își dorea de săptămâni în șir să se descotorosească de 
ea, știa că Elizabeth n-ar fi rezistat nicio zi în sălbăticie. Din 
cauza lui, Cormac era prizonierul lui Ulster și, fără îndoială, în 
niște condiţii mai puţin confortabile acum. Robert nu-și putea 
lăsa fratele adoptiv să putrezească în temnița contelui și, 
întrucât cea mai bună șansă de a-i obţine eliberarea era să i-o 


VP - 98 


returneze pe Elizabeth teafără tatălui ei, ea trebuia să rămână 
în continuare povara lui. 

— Vino, zise Robert cu asprime, luând-o de braţ. Uite, acolo 
jos e un sat! O să găsim un loc unde să stăm în noaptea asta, 
până trece ploaia. 

În timp ce trecea pe lângă crucea cu tălăngile și craniul ei de 
capră, Elizabeth o privi peste umăr. Obiectul avea un aer 
ameninţător. Senzaţia păru să-i urmărească în timp ce se târau 
prin ploaie în direcția drumului. La început Robert nu reuși să-și 
dea seama ce era, apoi, brusc, înțelese. Ovăzul de pe câmp nu 
era tânăr: se copsese de mult și printre tulpinile lui se 
încolăciseră buruienile. Până acum ar fi trebuit să fie deja 
secerat. Înaintea lor, dincolo de un pârâu, satul era înceţoșat din 
pricina ploii și a întunericului ce se lăsa, dar chiar și de la 
această distanţă nu zărea lumini în ferestre și nu simţea miros 
de fum în aer. 

— Pare să fi fost părăsit, murmură el către Elizabeth care se 
poticnea alături de el pe drumul năpădit de ierburi. 

Un pod traversa pârâul, ducând către așezare. Era desfundat 
în centru și scândurile atârnau în apă. Ceva mai în josul 
curentului roata unei mori se învârtea scârțâind. Robert rămase 
locului încruntându-se în timp ce examina împrejurimile ciudat 
de familiare. Ştia acest loc. Își aminti că trecuse pe aici la 
începutul anului, îndreptându-se către sud împreună cu oamenii 
săi. Înţelegând că se afla la doar câteva zile distanţă de Glenarm 
- cel mult patru - se simţi năpădit de ușurare. Pe urmele 
acesteia se furișă însă dorinţa de a ști ce se petrecuse aici. 
Răspunsul confirma zvonurile despre coloniștii care își părăseau 
casele și ogoarele ca să se întoarcă în Anglia pe măsură ce 
irlandezii se apropiau. 

Apucând-o pe Elizabeth de mână, Robert o călăuzi în josul 
râului, unde malurile erau mai puţin abrupte. 

— Urcă-te în spinarea mea și o să trec apa. Nu pare adâncă. 

Ea se trase îndărăt, făcându-l s-o privească atent. Observase 
și mai înainte că ei îi era frică de apă. 

— N-o să-ţi dau drumul. 

Pe jumătate convingând-o și pe jumătate săltând-o în spinare, 
unde ea se agăță ca un scai ud, înaintă prin râul învolburat, 
tresărind când răceala apei îi asaltă picioarele. În centru, nivelul 
ei crescu, ajungându-i până la talie. Se poticni și fata se prinse 


VP - 99 


de el și mai strâns, mai-mai să-l sufoce. Robert înaintă cu 
încăpățânare, poticnindu-se în susul malului noroios, unde îi 
desfăcu braţele cu blândeţe și o puse pe uscat. 

Uzi până la piele, pătrunseră în așezare și se pomeniră 
înconjurați de case, ateliere și hambare goale. Multe dintre 
clădiri păreau să fi fost jefuite, cu ușile sparte și cu podelele 
presărate cu resturile rămase în urma unor vieți omenești. Din 
copaci atârnau fâșii de pânză și alte materiale. Pe drumul lor 
către nord, Robert mai zărise și alte clădiri abandonate: castele 
și câteva biserici. Dar nu așa ceva: un sat întreg. Cine fusese cel 
dintâi care hotărâse să plece? Plecaseră cu ţârâita sau fusese un 
puhoi? 

Sub streașina unei case zări vatra unui foc. Cercul înnegrit 
părea proaspăt. Era limpede că, după exodul locuitorilor, pe aici 
mai trecuseră oameni. Ferestrele întunecate ale clădirilor 
păreau să-l privească. Vântul izbi o ușă de perete făcându-l să 
tresară. Așezarea jefuită și faptul că aceasta se afla atât de 
aproape de moșiile lui îl făcu să fie prudent. Probabil că Ulster 
se aștepta ca el să încerce să ajungă la Antrim. Robert nu se 
îndoia că undeva de-a lungul acestui drum fuseseră postați 
oameni care-l așteptau să apară. Călătoria aceasta chinuitoare 
ajunsese în punctul ei cel mai periculos. Simţindu-se expus, o 
trase după el pe Elizabeth până la o casă cu etaj de la marginea 
orașului. 

După ce săriră peste scaune răsturnate și ocoliră o masă, el o 
conduse pe o scară șubredă către încăperea de deasupra. Prin 
aerul încețoșat de praf și pânze de păianjen zăriră trei paturi cu 
saltele de paie așezate sub grinzile piezișe ale acoperișului. La 
fereastră atârna o bucată de pânză de sac, lăsând să pătrundă o 
adiere și cea din urmă lumină a serii. Ploaia picura neobosită 
printr-o gaură în acoperiș, dedesubtul căreia scândurile podelei 
erau verzui și alunecoase. Mirosea a putregai. 

În timp ce Elizabeth încremenise locului tremurând, Robert 
răscoli păturile de pe paturi strâmbându-se la vederea stratului 
de mucegai care le acoperea. 

— Nu-i nimic de folos aici. 

Deschise sacul și-i aruncă rochia ei. 

— Uite, pune-ţi asta. Nu poţi să stai cu hainele astea ude și nu 
risc să fac focul. 


VP - 100 


Ea îl ţintui cu privirea până ce el se întoarse ca să-i ofere 
puţină intimitate. Auzi clinchetul cataramei când ea își desfăcu 
cureaua, aruncând-o pe podea. Urmă un foșnet, apoi plesnetul a 
ceva ud, când ea lăsă tunica să cadă alături. Robert își păstră 
privirea aţintită asupra unei grinzi din faţa lui unde un păianjen 
zelos înfășura o muscă în pânza sa. În Scoţia, petrecuse luni în 
șir în Pădure, ducând un trai aspru alături de oamenii săi, dar 
asta fiindcă se dedicase cauzei războiului și oricum avusese 
scutieri și servitori, bucătari care să-i prepare hrana și un cort 
unde să doarmă. Până și William Wallace, pe care odinioară îl 
disprețuise, considerându-l un tâlhar de rând, ar fi părut acum 
mai nobil decât el. „Omul face regele”, spusese bunicul său cu 
ani în urmă. Dacă era așa, cum ar fi putut să iasă un rege din 
omul care devenise? Cum anume îl adusese dorinţa de a 
dobândi coroana până aici, în coliba asta, ud leoarcă și murdar, 
alături de fiica unui conte? 

— Am terminat. 

Robert se răsuci și o zări în rochia verde ca smaraldul pe care 
o purtase în noaptea evadării lor, noaptea în care ea fugise de la 
propriul ospăț de logodnă. Era murdară și destrămată la 
încheieturi și tiv, dar uscată. Îmbrăcată cu rochia, ea părea mai 
vârstnică: o prințesă zdrenţăroasă, cu părul atârnându-i pe 
umeri, într-o masă încâlcită. 

— Am terminat merele azi-dimineaţă. Mă duc să caut ceva de 
mâncat. S-ar putea să găsesc pește în pârâul ăla. 

Ea se schimbă la faţă. 

— Nu, nu mai vreau pește. Te rog, îl imploră. 

Toată frustrarea lui Robert faţă de întârzierea îndurată izbucni 
acum. 

— Ba o să mănânci ce o să găsesc, domniţă, și-o să-mi 
mulțumești. N-aveam de gând să hrănesc decât o gură în 
călătoria asta. Dacă n-ai fi tu, aș fi ajuns deja în Scoţia. 

Acum, că mânia se trezise în el, nu voia să se mai oprească. 

— Tatăl tău crede că te-am răpit. Dacă îi face rău fratelui meu 
adoptiv din pricina ta, o să... 

Se opri, dându-și seama că ridicase vocea periculos de tare. 

Elizabeth îi ascultase izbucnirea cu buzele strânse. Se grăbi să 
vorbească, profitând de tăcerea lui. 


VP - 101 


— Ti-am spus c-o să-i scriu tatii și-o să-i explic de ce am fugit. 
O să-i spun că nu a fost vina ta. O să-l rog să-i dea drumul 
fratelui tău adoptiv, jur. 

Strânse cruciulița de fildeș, frământând-o între degete. 

— Și crezi c-o să te asculte? Ai zis că l-ai implorat să te lase 
mai degrabă să intri la mănăstire decât să te măriţi. Atunci nu 
te-a ascultat, nu-i așa? 

Elizabeth încruntă din sprâncene la auzul tonului său. 

— O să-ţi ţii promisiunea, nu, sir Robert? O să mă iei cu tine în 
Scoţia? 

Robert șovăi o clipă înainte să-i răspundă. 

— Da. Dar trebuie să înaintăm mai repede. Trebuie să revin în 
regatul meu. 

Ea înclină ușor din cap și Robert cobori scara scârţâitoare 
ceva mai îmblânzit. Elizabeth părea să fi înghiţit minciuna. 
Spera ca asta să o facă să se miște mai iute a doua zi. Apoi, 
când aveau să ajungă la Antrim, avea să i-o pună în braţe tatălui 
său adoptiv ca să poată fi schimbată cu Cormac. După care 
Ulster n-avea decât să facă ce voia cu ea și gata. 

leșind din casă, Robert porni prin ploaie, potrivindu-și spada 
prinsă la șold. Poate că în unele case se găseau depozite cu 
hrană nestricată: păstramă sau ovăz? În timp ce înainta cu pași 
hotărâți pe uliţă, unde cerul întunecat se reflecta în băltoace, iar 
ploaia duruia pe acoperișuri, ultimele cuvinte pe care i le 
spusese Elizabethei îi reveniră în minte. „Trebuie să revin în 
regatul meu”. Cuvintele fuseseră convingătoare, sincere. 

Până acum, dorinţa lui de a reclama tronul Scoției izvorâse 
aproape în întregime din sentimentul că i se cuvenea. Prin 
sânge și cu sprijinul nobilimii, bunicul său fusese pretendentul 
cel mai îndreptăţit după moartea regelui Alexander. De când 
John Balliol fusese detronat, cine altul avea dreptul să-l ocupe, 
dacă nu Robert, căruia bătrânul Bruce îi trecuse această 
moștenire? Această convingere înflăcărată, stârnită de ambițiile 
tatălui și bunicului, fusese ațâțată și mai tare în anii ce trecuseră 
de susţinătorii săi, oameni puternici și influenţi ca James 
Stewart. Dar cândva pe durata călătoriei sale în nord, în tăcerea 
apăsătoare a acestui ţinut sărăcit, în el începuse să se trezească 
altceva, făcându-și simțită prezenţa în acest sat fantomă. 

Vederea Irlandei, secătuită de un lord absent ca să finanţeze 
războaie purtate peste mări și ţări, îl făcuse să se 


VP - 102 


dezmeticească. Oare acest sat părăsit putea fi viitorul 
Turnberryului sau al Ayrului sub conducerea lui Edward? Regele 
Angliei nu avea la inimă nici Scoţia, nici pe locuitorii acesteia, și 
asta fusese limpede dintotdeauna. Ce se zvonea că ar fi zis când 
trecuse granița înapoi în Anglia după cea dintâi invazie, lăsând 
în urmă birocraţi care să conducă regatul? „Un om face-o treabă 
bună dacă se descotorosește de rahat”. Dacă Edward reușea să 
zdrobească rebeliunea și prelua controlul, puteau oare scoţienii 
să aibă într-o bună zi aceeași soartă ca a Irlandei? Putea regele 
să stoarcă Scoţia de banii și grânele necesare unui alt război în 
Gasconia, dacă negocierile de pace cu regele Philippe dădeau 
greș, sau în Țara Galilor, dacă izbucnea o nouă rebeliune? 

Înaintând pe ulițele dosnice ce duceau către un șir de 
hambare, Robert era atât de pierdut în gânduri, încât nu 
observă calul până nu fu cât pe ce să se lovească de el. Se opri 
locului, examinând animalul aflat la doar câţiva pași distanţă. 
Era un gonaci mare, de culoare albă, calul unui cavaler sau al 
unui om înstărit. Nu avea șa, dar avea căpăstru și pe spinare îi 
fusese azvârlită o pătură. Frâiele îi erau legate în jurul priponului 
din faţa hambarului ale cărui uși erau întredeschise. La vederea 
lui, calul fornăi și bătu din copită. Potcoava de fier răsună pe 
pământul bătătorit. 

Cu mișcări rapide, Robert se furișă în umbra unei uși deschise, 
încleștându-și degetele pe mânerul spadei, cu inima bubuindu-i 
în piept dinaintea acestei dovezi neașteptate a unei alte 
prezențe umane, după atâta timp petrecut în sălbăticie. Calul 
fornăi din nou și câteva clipe mai târziu din grajd se ivi o siluetă. 
Era un bărbat înalt și vânjos, purtând o mantie de culoare 
închisă. Părul îi ajungea până la umeri și barba îi îmbrăca 
obrazul. Dar privirea lui Robert fu atrasă mai ales de arma din 
mâinile omului. Era o arbaletă. Bărbatul măsură din priviri ulița 
întunecată și inima lui Robert își iuți bătăile când ochii acestuia 
se abătură asupra intrării unde se ascunsese. După o clipă, 
celălalt se făcu din nou nevăzut în hambar. 

Robert se furișă afară și străbătu ulițele zorit, îndreptându-se 
către strada principală. Încercă să și-l imagineze pe bărbat ca pe 
un călător dornic să se adăpostească de ploaie sau un bandit 
irlandez, unul dintre cei care jefuiseră satul. Dar nicio imagine 
nu se potrivea. Un armăsar de luptă? O arbaletă? Se simţi 


VP - 103 


neliniștit, dar nu reuși să-și dea seama ce amenințare 
reprezenta bărbatul atâta timp cât îl ocolea. 

Ajunsese aproape de marginea orașului, unde drumul 
continua, traversând un alt râu, mult mai lat și mai adânc. Își 
aminti că aici era un vad pe care îl trecuse în drumul lui spre 
sud. Zări vadul în aceeași clipă în care-i zări și pe bărbaţi. Erau 
doi, adăpostiţi sub streașina unei clădiri mari care trebuie să-i fi 
aparţinut unui burger!*. Robert se opri, ascuns după colţul unei 
case prăbușite, privind fâșia roșie prinsă de braţul fiecăruia. 

Sub ochii lui, un al treilea bărbat ieși din clădire și le întinse 
camarazilor să-i un burduf cu vin. Rezemându-și capul de 
scândurile umede ale casei, Robert clipi ca să alunge ploaia 
care-i săgeta ochii. Sigur că erau aici. Cum altfel putea trece 
râul către moșiile lui dacă nu prin vad? Înaintând mai repede 
călare decât o făcuse el pe jos, oamenii lui Ulster erau probabil 
aici de câteva zile sau chiar de câteva săptămâni, așteptându-l 
pur și simplu. Robert blestemă. Nu știa cât de lung era râul, dar 
era posibil să fie silit să călătorească multe mile înainte să dea 
peste alt vad. El putea înota, dar Elizabeth nu. Ar fi putut s-o 
lase aici, ca s-o găsească oamenii tatălui ei. Dar atunci lordul 
Donough n-ar fi avut cu ce să mai negocieze eliberarea lui 
Cormac. 

Robert se grăbi prin întuneric către casa unde o lăsase pe 
Elizabeth. Aproape ajunsese, când auzi ţipetele. 


Capitolul 12 


Elizabeth ascultă pașii lui Robert coborând scările. Când 
zgomotul lor se stinse și nu mai auzi decât vântul șuierând prin 
fereastră și picurul statornic al ploii prin gaura din acoperiș, se 
lăsă să cadă pe una dintre saltelele de paie. Pe parcursul 
ultimelor mile suferise la fiecare pas, dar încercase să nu 
rămână în urma lui Robert, temându-se să nu-l înfurie și să-l 
facă s-o părăsească în plină sălbăticie. Ştia că el se gândise la 
asta. l-o citise în privire. La fel cum îi citise minciuna când îi 
promisese că se va ţine de cuvânt. 


14 Termen generic folosit pentru a desemna pătura mijlocie a orașelor medievale din 
Europa Centrală și Occidentală. (n. tr.). 


VP - 104 


Împingând la o parte păturile mucegăite, Elizabeth se întinse 
pe spate și privi gaura din acoperiș, unde scândurile frânte se 
deschideau către cerul întunecat de nori de ploaie. Pielea îi 
frigea și și-o simţea prea strâmtă, iar capul o durea, dar alungă 
slăbiciunea care o cuprinsese, silindu-se să gândească. Ce 
punea Robert la cale, dacă nu avea de gând s-o ia cu el în 
Scoţia? Avea să încerce s-o schimbe cu fratele lui? De aceea o 
ținuse cu el atâta vreme? Trase adânc aer în piept, simțind că 
ghicise adevărul. Pe tot parcursul călătoriei, el fusese preocupat 
de soarta fratelui său adoptiv, furios pe sine că nu reușise să-l 
salveze și pe ea pentru că se amestecase în evadarea lui. 

Elizabeth închise ochii și contemplă ideea de a fi trimisă 
înapoi la Ballymote, unde o așteptau tatăl ei și patul lui lord 
Henry. Gândul la tatăl ei o făcu să izbucnească în lacrimi care îi 
lăsară dâre reci pe obraji. Probabil contele își ieșise din minţi de 
îngrijorare. Își imagină cât de furios avea să fie aflând că nu 
fusese răpită, ci fugise. Îl dezonorase prin ceea ce făcuse. Dar 
vinovăția avea și ea niște limite. Undeva mai în adâncul ei, 
Elizabeth era hotărâtă să nu fi îndurat în zadar greutăţile din 
ultimele săptămâni. În noaptea ospăţului de logodnă se rugase 
lui Dumnezeu s-o salveze și El i-l trimisese pe Robert. 
Suferințele din sălbăticie erau menite să-i pună credința la 
încercare. 

Elizabeth se ridică în capul oaselor, luptându-se cu ameteala. 
Avea de gând să-și urmeze planul de a ajunge în Scoţia. Acolo 
avea să intre într-o mănăstire și, odată ce îmbrăcase vălul 
monahal, avea să-i scrie tatălui ei, explicându-i totul. Hotărârea 
o însufleți. Se ridică, apucând pătura și cobori scările în 
penumbră. În acea dimineaţă, de pe dealuri, văzuse marea. Nu 
era departe. Putea ajunge până pe coastă și acolo sigur putea 
găsi un pescar care s-o treacă peste canal. 

Se opri în prag, ţinându-se de cadrul ușii. Ploaia cădea ca o 
perdea dinaintea ei. Se înfioră la gândul acelei întinderi de apă. 
Îi auzise pe oamenii tatălui ei vorbind despre canal: vârtejurile 
vuind care puteau trage o barcă la fund, creaturile uriașe care 
trăiau în adâncuri, valurile cât munţii. Numai gândindu-se la 
toate astea i se făcea rău. Poate era mai bine să rămână în 
Irlanda... să intre la o mănăstire de aici? „Nu”, șopti ea 
avântându-se în potopul de afară și tresărind când ploaia o 


VP - 105 


înțepă cu zeci de ace. Tatăl ei controla cea mai mare parte a 
acestor pământuri. Dacă rămânea aici, i-ar fi dat de urmă. 

În timp ce traversa strada, Elizabeth zări mișcare între două 
case din fața ei. Incremeni, crezând că era Robert. Văzând trei 
siluete ce se apropiau prin ploaie, se întoarse și alergă înapoi 
spre casă, avântându-se în întunericul acesteia. Stătu 
încremenită, respirând precipitat și auzi niște voci aspre. O 
văzuseră oare? Se strecură către ușă și privi grijulie afară. Cei 
trei bărbaţi se opriseră în mijlocul uliţei. Unul păru să se uite 
drept la ea. Dând îndărăt, Elizabeth scăpă pătura udă leoarcă și 
se retrase către scări. Le urcă repede, tresărind la fiecare 
scârțâit. Ajunsă sus, traversă podeaua murdară și se ghemui 
îndărătul unuia dintre paturi, cu inima bubuindu-i în piept. 

„O, Doamne, fă să nu mă fi văzut!” 

Vocile răsunară din nou. Se chinui să asculte, dar bărbaţii 
vorbeau încet. Se auziră pași pleoscăind printr-o băltoacă, apoi 
vreme de câteva momente se așternu tăcerea. Auzind un 
trosnet dedesubt, Elizabeth scânci și se lăsă în jos, lipindu-și 
obrazul de podea. Sub pat era un spaţiu care-i permitea să 
privească spre scări. Urmară noi trosnete, tot mai aproape. 
Deodată în deschizătură se ivi capul unui bărbat. Elizabeth se 
simţi năpădită de groază la vederea bretonului des și încâlcit al 
tunsorii lui culân. Era tânăr, îmbrăcat într-o tunică de postav și 
înarmat cu un pumnal ameninţător. Ajunse în capul scărilor și ea 
nu-i mai zări decât picioarele. Fu urmat de cei doi însoțitori ai 
săi. Tustrei rămaseră nemișcațţi în încăperea întunecoasă și plină 
de pânze de păianjen. 

incepu să tremure când cel dintâi bărbat porni fără grabă să 
dea ocol paturilor. Incălţările îi erau pline de noroi. Voi să se 
strecoare sub pat, dar nu era loc. Nu avea unde să se ascundă. 
Când el ajunse în spatele ei, Elizabeth se târî în patru labe până 
la perete și se lipi de el. La vederea ei, tânărul se ghemui, 
ridicând pumnalul. Avea braţele acoperite de cicatrice și în 
lumina chioară pielea îi strălucea, udă de ploaie. Privind fata 
ghemuită lângă perete, prudența de pe chipul său făcu loc 
curiozității. Se uită peste umăr la însoțitorii săi și spuse ceva. 

Elizabeth recunoscu limba drept galeză, dar nu înțelese mare 
lucru. Deși se născuse și crescuse în Irlanda, nu învățase 
niciodată să vorbească limba băștinașilor, auzind numai 
crâmpeie când se afla în afara castelelor tatălui ei sau a orașelor 


VP - 106 


pline de englezi în care locuise. Cu patru ani în urmă, 
parlamentul de la Dublin dăduse o lege care le interzicea 
englezilor din Irlanda să îmbrace haine irlandeze, să-și poarte 
părul în culân sau să vorbească limba localnicilor. Toată viaţa ei 
i se păruse că irlandezii sunt o rasă cu totul străină, una 
barbară, date fiind excesele lor imorale și poftele lor animalice, 
dând tot timpul târcoale graniţelor lumii ei, ca o forţă întunecată 
și amenințătoare. 

Bărbatul cu cicatrice glăsui din nou, de data asta adresându-i- 
se ei, pe un ton întrebător. Elizabeth nu răspunse. li privea pe 
însoțitorii tânărului, care acum i se alăturaseră la picioarele 
patului. Unul era un flăcău slăbănog, cu păr arămiu. La vederea 
ei, gura i se arcui într-un zâmbet. Celălalt era un adevărat 
căpcăun, cu umeri aduși și falca atârnându.-i, silit să se aplece 
ca să nu dea cu capul de grinzi. O privea cu niște ochi care nu 
clipeau. Tinea în mână o bâtă cu ţepi din cuie ruginite și era mai 
înspăimântător decât tovarășul său zâmbăreţ. 

Tânărul cu cicatrice înaintă spre ea strângând pumnalul. 
Scotea sunete blânde, liniștitoare, de parcă ea ar fi fost un 
animal pe care încerca să nu-l sperie. Incet, îngenunche lângă 
ea și întinse mâna liberă. Îi simţea respiraţia acră. Elizabeth își 
dorea să se împotrivească, dar trupul n-o asculta. Rămase 
încremenită, cu spatele lipit de perete. El o prinse cu blândețe 
de încheietură, făcând-o să se ridice, dar privirea ei fascinată 
șovăi asupra pumnalului din mâna lui. Işi simţea picioarele moi. 
Făcu ochii roată, căutând o scăpare, dar nu găsi niciuna. Ce 
aveau să-i facă? Răspunsul veni sub forma unei senzaţii în 
stomac: o teamă profundă, paralizantă. 

Bărbatul îi vorbea pe șoptite în galeză, conducând-o de mână 
către scări, pe lângă cei doi tovarăși ai săi, dar privirea lui nu-i 
inspira încredere. Căpcăunul continua s-o privească fix, cu 
ciomagul uitat în pumn. Rosti ceva, cu un glas gros și împleticit 
fie din cauza băuturii, fie a vreunui defect din naștere. Tânărul îi 
răspunse pe un ton batjocoritor. Ajunseseră aproape în capul 
scării, când Elizabeth surprinse o mișcare bruscă în spatele ei. 

Uriașul se mișcă iute, cu bâta ridicată. Aceasta șuieră prin aer 
și-l lovi în obraz pe bărbatul cu cicatrice. Se auzi un trosnet și 
tânărul fu azvârlit în lături. Elizabeth ateriză peste el, cu chipul 
la câteva degete de al acestuia. Prin carnea însângerată a 
obrazului sfâșiat de cuie, se vedea osul fălcii. Se rostogoli de pe 


VP - 107 


el ţipând, în timp ce căpcăunul se întorcea asupra tovarăşului 
său cu păr roșcat, care încercase să-l doboare. Il lovi în cap cu 
bâta, făcându-l să se prăbușească pe unul dintre paturi. 
Elizabeth se repezi spre scări. Înainte să ajungă însă la ele, o 
mână o înhăţă de păr. 

e 

Pătrunzând în goană în casă, Robert auzi trosnete și bubuituri 
pe podeaua de lemn de deasupra. Răsună un geamăt de durere, 
urmat de țipătul îngrozit al unei fete. Când auzise ţipetele, cel 
dintâi impuls al lui fusese să fugă, temându-se că acestea aveau 
să-i alerteze pe oamenii lui Ulster. Impulsul îi dispăruse însă 
când recunoscuse groaza din ele. 

Urcă treptele șubrede câte două, cu spada în mână. Când 
ajunse sus, primul lucru pe care-l zări fu faţa unui bărbat care-l 
privea cu ochi morţi, însângeraţi, cu obrazul drept o masă de 
așchii de os. Cel de-al doilea fu bruta enormă care o ţinea pe 
Elizabeth trântită pe burtă, apăsându-și o mână imensă pe 
spinarea ei, în timp ce în cealaltă strângea o bâtă cu ţepi. Chipul 
ei era întors, dar Robert o auzea gâfâind pe măsură ce bărbatul 
își sporea apăsarea, nelăsând-o să respire. Tinea bâta ridicată, 
de parcă ar fi fost gata s-o coboare cu toată forţa asupra capului 
fetei. Pe obraji avea urme de zgârieturi și ochii înnebuniţi îi 
ieșiseră din orbite. Robert se năpusti asupra lui. 

Bruta se dovedi surprinzător de rapidă. Se feri, evitând 
lovitura care-i ţintise gâtul. Eliberată de sub greutatea lui, 
Elizabeth se ridică în picioare și se împletici către scări. Cobori 
câteva trepte în fugă, apoi se răsuci să-l privească pe Robert 
care se repezea asupra atacatorului ei. Bărbatul își dădu părul 
încâlcit din ochi și contraatacă, făcându-l pe Robert să se 
ferească în timp ce bâta îi trecea la un fir de păr distanţă de 
creștetul capului. Profitând de faptul că Robert încă mai era 
ghemuit, irlandezul îl izbi cu piciorul în stomac. Forţa loviturii îl 
proiectă într-una dintre grinzile înclinate ale acoperișului, 
făcându-l să se prăbușească în genunchi, cu spada căzându-i 
alături. Bâiguind cuvinte fără înțeles, bărbatul se apropie de el. 

Robert zăcea încovoiat. Stomacul îl durea de parcă ar fi fost 
încins cu doage de fier care-l împiedicau să respire. Elizabeth 
ţipă la el să se ridice, distrăgându-i atenţia irlandezului, care se 
întoarse spre ea. Neuitându-se pe unde calcă, păși cu toată 
greutatea pe scândura acoperită de mâzgă și îmbibată de apa 


VP - 108 


care curgea prin gaura din acoperiș. Cu un trosnet, lemnul 
putrezit după lunile de ploaie cedă sub greutatea lui. Omul se 
prăbuși brusc, scoțând o exclamaţie de surpriză când piciorul îi 
dispăru în gaură. Asta-i oferi lui Robert șansa de care avea 
nevoie. Respirând printre dinţii încleștaţi, se sforţă să se ridice. 
În timp ce omul mugea furios, luptându-se să-și elibereze 
piciorul, Robert atacă. 

Răcnind, îl trecu pe uriaș prin tăișul spadei, înfigând-o cu 
putere în gâtul lui gros și musculos. Bruta scăpă bâta și apucă 
lama cu amândouă mâinile, scuipând sânge. Se zvârcoli, dându- 
și peste cap ochii ieșiţi din orbite, cu limba ieșindu-i din gură, 
scoțând sunete înecate din pricina lamei care-i spintecase 
traheea. Robert retrase sabia, răsucind-o cu putere și bărbatul 
se prăbuși, cu trupul imens zvâcnind, într-o baltă de sânge. 

Robert se apropie de Elizabeth, care-l privea pe jumătate 
îngrozită și pe jumătate ușurată. 

— Jos! îi porunci el conducând-o pe scări. 

Lăsându-i pe cei trei bărbaţi morți în încăperea de sus, ocoliră 
mobila sfărâmată și se apropiară de ușă, el cu spada strânsă în 
mână, ea tăcută și tremurând. 

Robert ieși pe stradă și ploaia îi spălă sângele de pe spadă și-i 
răcori creștetul. Când fata ajunse în prag, se răsuci către ea. 

— Eşti rănită? 

— C... ce? 

— Ți-au făcut rău? o întrebă el apucând-o de umăr pe fata 
năucită și silind-o să-l privească. 

— Nu, șopti ea. Nu. 

— Trebuie să plecăm. Oamenii tatălui tău sunt aici. 

— Oamenii tatii? 

Elizabeth părea în același timp plină de speranţă și îngrozită. 
Dădu să vorbească, dar se opri, privind ceva aflat în spatele lui. 

Robert o văzu schimbându-se la față, cuprinsă de o nouă 
spaimă. Ea îi strigă numele. În timp ce se întorcea să vadă ce o 
speriase, ceva îl lovi în umăr. Dădu înapoi izbindu-se de cadrul 
ușii, de care se prinse cu răsuflarea tăiată, în timp ce privea 
vârful însângerat al unei săgeți care îi străbătuse umărul stâng, 
deschizând o gaură înroșită în cămașă. O clipă mai târziu simţi și 
durerea: o agonie teribilă, sfâșietoare, cum nu mai încercase 
vreodată. Era atât de cumplită, încât abia reușea să respire. 
Răsucindu-se, ţinut în picioare numai de cadrul ușii, zări o 


VP - 109 


siluetă înaintând către el. Prin valul copleșitor de durere, Robert 
îl recunoscu pe bărbatul din grajd, cel cu arbaleta. 

Bărbatul se opri în ploaie. Fără grabă, coborî arcul imens și 
scoase o altă săgeată din coșul de la șold. Işi puse piciorul în 
șaua arbaletei ca s-o încarce și Elizabeth ţipă din nou. 

— Fugi! îi strigă Robert. Încercă s-o împingă cu mâna liberă, 
dar durerea provocată de mișcarea braţului fu cât pe ce să-l 
doboare în genunchi. Fugi! 

Elizabeth o rupse la fugă pe uliţă și bărbatul o lăsă să plece. 

Robert se retrase în casă cu pași împleticiţi, chiar în clipa în 
care atacatorul său își ridica arbaleta și ţintea. Cu un bufnet 
sonor, săgeata se înfipse în cadrul ușii, chiar în locul unde 
stătuse el cu o secundă mai devreme. lnăuntru, Robert se 
rezemă de perete, cu ploaia și sudoarea curgându-i pe obraji. 
Sângele îi întuneca piepţii cămășii. Afară auzi scârțăitul și 
trosnetul arbaletei reîncărcate. Ca s-o folosească, bărbatul 
trebuia să pătrundă înăuntru. Unica lui șansă era să-l dezarmeze 
sau să-l ucidă când intra. Robert își adună cele din urmă puteri. 
Câteva clipe mai târziu, o umbră întunecă dreptunghiul ușii. 
Bărbatul înaintă și Robert lovi, urlând de durere când simţi 
săgeata mișcându-i-se în carne. 

Evitând cu ușurință lovitura, bărbatul îi îndepărtă spada cu o 
lovitură a arbaletei. Arma căzu din mâna lui Robert, care se 
împletici către centrul încăperii, ţinându-se de umăr. Bărbatul 
ridică arbaleta. 

— Cine ești? șuieră Robert printre dinţi. 

Bărbatul nu răspunse. În penumbra încăperii, chipul lui bărbos 
și măsliniu avea o expresie dură. 

Robert se prăbuși în genunchi, crezând că bărbatul trăsese 
din nou în el, dar săgeata era încă în arbaletă, aţintită către 
pieptul lui. Vederea i se întunecă. Durerea era un râu dezlănțuit, 
purtându-l către uitare. Căzu pe spate, abia simțind podeaua, și 
auzi un tropot îndepărtat de copite. Era moartea, care venea să- 
| ia, își zise. Pe urma tropotelor răsunară strigăte. Robert îl văzu 
pe bărbat răsucindu-se, ațintind arbaleta prin ușa deschisă și 
trăgând. Auzi ţipătul unei fete, alte strigăte și bufnetul a ceva 
greu prăbușindu-se alături de el. 

Cel din urmă gând al lui Robert se îndreptă către fiica sa. 
Chipul dulce și zâmbitor al lui Marjorie îi umplu lumea, înainte ca 
totul să se întunece. 


VP - 110 


Capitolul 13 


LOCHMABEN, SCOȚIA, 
1301 


— Turnberry s-a predat după două zile, maiestate. l-am luat 
prizonieri pe toţi cei dinăuntru. 

Humphrey se opri observând că regele nu-și ridicase privirea 
de la masa dinapoia căreia stătea. Fruntea lui Edward era 
încruntată, iar ochii palizi îi scânteiau în lumina aurie a 
felinarelor, în timp ce parcurgea scrisoarea din mâna sa. Pereţii 
din pânză de cort ai pavilionului unduiau în bătaia unui vânt 
ușor care pătrundea înăuntru prin perdele, aducând cu el 
muzică și râsete. 

Văzând că Humphrey nu mai adăuga nimic, regele își ridică 
privirea. 

— Continuă! 

— Am dărâmat castelul și ne-am îndreptat către Ayr. După ce 
a ars orașul acum trei ani ca să ne împiedice să ne stabilim baza 
în el, Bruce a poruncit să fie reconstruit. Sub comanda fiului 
maiestăţii voastre, am prădat așezarea și am nimicit noile 
fortificaţii. Vă asigur, maiestate, că aceste raiduri, laolaltă cu 
măcelărirea vitelor și arderea lanurilor, vor face ca oamenii din 
Carrick să supravieţuiască iernii numai cu mare greutate. 

— Bun, murmură regele. 

O pală de vânt ridică perdelele de mătase care împărțeau 
pavilionul regal, permițându-i lui Humphrey să întrezărească 
patul cu baldachin care îl însoțea pe Edward oriunde s-ar fi aflat. 
Era plin cu perniţe și acoperit cu olandă colorată în roșu, cu o 
vopsea pe bază de insecte”. Alături, pe un scaun cu pernițe, 
stătea regina Marguerite, cu profilul ei delicat desenându-se pe 
fundalul mantiei de hermină moale ca un nor care-i îmbrăca 
umerii. Haina nu reușea să ascundă umflătura celei de-a doua 
sarcini. In timp ce Humphrey o privea, regina se aplecă înainte 
și mută o tură de cristal pe tabla de șah din faţa ei. Una dintre 
doamnele ei de onoare, așezată dinaintea ei, contracară cu un 
pion de jasp. De dincolo de alte perdele răsună un plânset: 


15 Cel mai probabil vopsea secretată de femela insectei numite kermes. (n. tr.). 
VP - 111 


Thomas, fiul lui Edward, se trezise și cerea să fie hrănit de doica 
sa. 

Privirea lui Humphrey reveni la rege. 

— Aţi aflat vești despre locul unde se află Robert Bruce, 
maiestate? 

La auzul întrebării regele își ridică brusc privirea, abătându-și 
atenţia pe deplin asupra lui. Lăsă deoparte scrisoarea. 
Humphrey observă sigiliul regelui Franţei în partea de jos a 
pergamentului. 

— Speram să poţi tu să arunci o lumină asupra locului unde se 
ascunde, dat fiind că ţi-ai petrecut ultima lună în comitatul lui. 

Humphrey era obișnuit să audă nemulţumirea tăioasă din 
glasul regelui, dar încă nu reușise să se scuture de extremul 
disconfort pe care-l încerca oricine se pomenea ţinta acesteia. 

— L-am interogat pe conetabilul din Turnberry pe îndelete, 
maiestate, dar jură că nu știe unde s-a dus Robert, ci numai că a 
plecat din Carrick cu un an în urmă. 

— ȘI-I crezi? 

— N-avem cum să știm cu adevărat. 

Regele îl sfredeli cu privirea și Humphrey se grăbi să adauge: 

— Dar nu cred că va rămâne ascuns pentru totdeauna. Mai 
devreme sau mai târziu, Bruce va reapărea, de asta-s sigur. 

O expresie îngândurată, cunoscătoare aproape, traversă 
chipul regelui. 

— Se poate. 

Flutură din mână, alungând pajul care se apropiase să-i umple 
pocalul. 

— Și fiul meu cum s-a comportat? Ce poţi să-mi spui despre 
felul în care și-a exercitat cea dintâi comandă? 

Dintr-odată Humphrey înțelese de ce el, și nu tânărul Edward 
era cel care dădea raportul. Sosiseră la Lochmaben în acea 
după-amiază, ceva mai devreme, dar în afară de faptele gol- 
goluţe ale campaniei, regele nu ceruse un raport amănunţit 
până acum. 

— A menţinut ordinea trupelor, maiestate, începu Humphrey 
cu prudență. Asediul de la Turnberry și prădarea Ayrului au fost 
conduse cu eficienţă. Am avut puţini răniţi și niciun mort. Am 
pierdut numai cinci cai pe durata întregii campanii. 

— Interesant, zise regele împletindu-și degetele lungi sub 
bărbie. Lumina felinarului căzu pe unul dintre inelele pe care le 


VP - 112 


purta, făcând să scânteieze rubinul din centru. Nepotul meu mi- 
a raportat cu totul altceva. 

Humphrey se simţi și mai prost văzând că fusese atras într-o 
cursă. Nu știuse că regele vorbise deja cu Thomas de Lancaster. 
Se blestemă pentru că fusese atât de neatent. În preajma lui 
Edward Craci-Lungi nu trebuia să lași garda jos nicio clipă. 

— Thomas mi-a povestit că, dacă n-ai fi fost tu, Turnberry n-ar 
fi fost capturat defel. A spus că fiul meu s-a dovedit mai 
interesat să se zbenguie cu prietenii lui decât să se lupte cu 
dușmanii mei. 

— Avea nevoie de puţină îndrumare, maiestate, atâta tot. Sir 
Thomas nu-l are drag pe Piers Gaveston. Mă tem că antipatia i-a 
influențat judecata în această privinţă. 

Edward își ridică pocalul și-și plimbă un deget pe buza 
acestuia. 

— Oare am avut dreptate să-mi numesc fiul prinț de Wales, 
Humphrey? Speram că oferindu-i o asemenea onoare se va 
maturiza, astfel încât s-o merite. 

Humphrey fu șocat observând cât de îmbătrânit părea regele, 
cu obrazul lăsat sub barba albă ca o chiciură și pământiu la față 
de oboseală. Se gândi cum avea să arate Anglia condusă de fiul 
acestuia și simţi că-l cuprinde neliniștea. Oameni ca el erau cei 
care trebuiau să-l modeleze pe prințul Edward, transformându-l 
în omul care să poată ocupa locul tatălui său. 

— Da, maiestate, zise el cu hotărâre. Cred că fiul vostru e 
pregătit să exercite această autoritate. 

Dar regele examina din nou scrisoarea. 

— Veşti din Franţa? îndrăzni Humphrey. 

— Cât timp ai fost în Carrick, spionii mei de-acolo mi-au dat 
de veste că John Balliol a fost eliberat din custodia Papei la 
ordinele regelui Philippe. 

Edward îi întinse lui Humphrey pergamentul. 

— Asta a sosit săptămâna trecută, după ce a ajuns întâi la 
Westminster. Vărul meu îmi recomandă să închei un armistițiu 
cu scoțienii, ca prim pas către restauraţia lui Balliol. 

Mânia regelui păru să-l întinerească, aducându-i culoare în 
obraji și vigoare în ţinută. 

— E limpede că, dacă refuz, tratatul cu Franţa nu va fi 
încheiat și Philippe va continua să ocupe ducatul meu din 
Gasconia. 


VP - 113 


— Ce veți face, sire? întrebă Humphrey, desprinzându-și 
privirea de pergament, cu mintea copleșită de schimbările pe 
care le putea aduce o asemenea întorsătură. Nu putem începe 
un alt război, nu? 

Edward îi aruncă o căutătură tăioasă. 

— Lupta pentru Gasconia m-a lăsat fără bani și fără sprijinul 
oamenilor mei. Până și tatăl tău și alți membri ai Mesei Rotunde 
mi s-au împotrivit, zise el pe un ton dur ca de cremene. Așa că 
nu, nu putem începe un alt război. Cel puţin deocamdată. Dar 
nici n-o să-i permit lui Balliol să revină pe tron. Plănuiesc să 
închei un armistițiu temporar cu scoţienii, așa cum cere Philippe. 
Nu aveam de gând să continui campania pe timpul iernii, așa că 
aceasta nu îmi va încurca planurile. In schimb o să mai capăt 
timp. O să găsesc eu o cale, una care să nu însemne război, 
pierderea Gasconiei sau revenirea pe tron a șarpelui ăluia de 
John Balliol. Am la dispoziţie o iarnă-ntreagă să aflu care este. 

Regele se ridică. Deși umerii săi largi erau ușor cocârjați, tot 
era mai înalt decât Humphrey. A 

— O să discutăm mai multe despre asta mâine, la sfat. In 
noaptea asta vom sărbători. Du-te s-o vezi pe fiica mea, 
Humphrey! Franţa mai poate să aștepte o zi. 

Făcând o plecăciune, Humphrey părăsi pavilionul regal. 
Aplecându-se pe sub perdeaua acestuia, pe lângă străji, ieși în 
seara răcoroasă luminată de zeci de focuri de tabără. Noile 
fortificaţii construite de rege la Lochmaben - unde se retrăsese 
după o victorie în nord încheiată cu ocuparea castelului Bothwell 
- erau înconjurate de valuri de pământ încununate cu palisade. 
De fiecare parte a porților principale fuseseră ridicate platforme 
de veghe și umbrele santinelelor în mișcare se desenau pe 
fundalul cerului. Incinta era dominată de un fort de lemn ce se 
înălța deasupra mării de corturi ca o corabie imensă. Locul 
răsuna de muzică și glasuri. Oamenii se îmbulzeau în spațiile din 
jurul corturilor, căruţelor și cailor, strângându-se în jurul focurilor 
ca să împartă între ei vinul și berea. Din ceaune se ridica miros 
de carne, făcându-l pe Humphrey să simtă mușcătura foamei. 

ÎI întrezări pe fiul regelui, în onoarea căruia se dădea 
serbarea. Nou numitul prinț de Wales stătea alături de Piers 
Gaveston, privind doi bărbaţi goi până la brâu care se luptau 
între ei. Unul dintre luptători avea nasul însângerat, iar celălalt 
buza spartă. Lucind de sudoare, își dădură târcoale, apoi se 


VP - 114 


apucară strâns unul pe altul și începură să-și care pumni. Prinţul 
Edward, superb în mantia lui aurie, se întoarse către Piers care-i 
trecu burduful de vin. Îl luă, iar gasconul se aplecă și-i șopti ceva 
la ureche. Humphrey îl zări pe prinţ zâmbind, cu obrazul 
îmbujorat în lumina torţelor. 

— Sir Humphrey! 

Se întoarse și-l văzu pe Ralph de Monthermer. 

Cavalerul regelui îl salută înălțându-și pocalul. Mantia lui 
galbenă, împodobită cu un vultur verde, făcea ape. 

— Hai! Vino cu noi! 

Humphrey îi zări în mulţime pe Aymer de Valence și Henry 
Percy. Nu se îndoia că prin preajmă se mai aflau și alţi baroni, 
dar îl atrăgea o ispită mai mare decât cea de a li se alătura 
membrilor Mesei Rotunde. 

— Mai încolo, îi strigă el cavalerului, care ridică amical din 
umeri. 

Humphrey străbătu mulţimea, îndreptându-se către fortăreaţa 
de lemn. Ocoli un soldat beat care se prăbuși peste un cort, 
doborându-l în uralele tovarășilor lui. Alţii se clătinau încolo și 
încoace, ţinându-se pe după umeri. Serbarea îi era dedicată 
noului prinț, dar toţi oamenii își sărbătoreau propriile victorii, la 
capătul unei campanii pe durata căreia ocupaseră trei fortărețe 
puternice și trecuseră vestul prin foc și sabie. S-ar fi părut că 
rebelii își pierduseră voinţa de a lupta. Încă o vară ca aceasta și 
Anglia avea să preia controlul castelului Stirling, căzut anul 
trecut în mâinile inamicului, și atunci nordul Scoției urma să 
rămână fără apărare. Asta dacă solicitarea regelui Philippe n- 
avea să-i facă să-și oprească înaintarea. 

Se războiau cu Scoţia de cinci ani și în timpul acesta 
avuseseră parte de pierderi teribile, nu numai de victorii. 
Humphrey se gândi la toţi banii abătuţi dinspre Anglia ca să 
finanţeze cauza regelui, la toate lunile petrecute departe de 
moșiile și familiile lor, la toţi cei morţi de spadă, inclusiv tatăl 
său. Foamea și nerăbdarea de a o vedea pe Bess păliră în fața 
durerii acelei pierderi. Trecuseră trei ani de la bătălia de la 
Falkirk și el și-o amintea ca ieri: calul tatălui său înfundându-se 
până la gât în mlaștină, contele alunecând din șa lovit de o 
suliță scoțiană, noroiul înghiţindu-l cu lăcomie. Hotărârea se 
aprinse în sufletul lui Humphrey ca o flacără lentă. Se hotărî să 
sprijine din toate puterile eforturile lui Edward de a împiedica 


VP - 115 


restauraţia lui John Balliol și eliberarea regatului Scoției. Dacă ar 
fi permis una ca asta, sacrificii ca acela al tatălui său ar fi fost 
degeaba. Nu putea trăi cu acest gând. 

Salutându-i pe bărbaţii care păzeau intrarea fortului unde se 
aflau prada și prizonierii aduși de la Turnberry, Humphrey urcă 
scările exterioare ce duceau pe metereze. Fortul era doar prima 
etapă din fortificațiile plănuite de rege, care își propusese să îl 
transforme într-o cetate de piatră folosind material adus de la 
fostul castel din Lochmaben, nimicit în campania trecută. Ajuns 
pe metereze, Humphrey avu o perspectivă neîngrădită a 
terenului din jur. Curtea fusese așezată pe un promontoriu care 
înainta în apele unui /och. Un stol de păsări zbura jos peste 
suprafața acestuia și imaginile lor reflectate pluteau dedesubt. 
Pe partea dinspre uscat, păduri se întindeau spre nord, către 
ruina vechiului castel, cândva locuinţa familiei Bruce. Fortăreaţa 
se înălța pe dâmbul ei ca un dinte rupt, desenându-se pe cerul 
violet, presărat cu nori. 

Înaintea lui, privind în largul /och-ului, era o tânără într-o 
rochie de un albastru argintiu. O plasă căptușită, presărată cu 
perle, îi acoperea părul. La vederea ei, Humphrey zâmbi, 
simțind că îi revine buna dispoziţie. 

Bess se răsuci spre el. 

— Ai întârziat. 

— Am fost cu tatăl tău. 

Humphrey se opri la câţiva inci de ea, dorind s-o sărute, dar 
era conștient de străjile aflate în spatele lor pe metereze. El era 
conetabilul Angliei, ea era fiica regelui. Eticheta trebuia 
respectată. 

Bess însă nu-i împărtășea reținerea. Străbătu distanţa dintre 
ei și îi înconjură gâtul cu brațele. Era înaltă, ca toţi copiii lui 
Edward, aproape la fel de înaltă ca Humphrey. Nu trebuia decât 
să-și încline ușor capul pe spate ca să-i întâlnească privirea. 

— Eşti iertat. 

Bess îi dădu un sărut ușor ca un suspin. Uitând de străji, 
Humphrey o trase către el, acoperindu-i gura cu a lui. Ea Îi 
răspunse și, pentru câteva clipe, fură amândoi pierduţi într-o 
lume plină de dorinţă, numai a lor. Humphrey se trase îndărăt și 
o privi în ochi, care erau de un cenușiu palid, înconjurați de 
violet. Regina Eleanor îi transmisese moștenirea ei castiliană 
acestei frumoase fiice cu părul negru. El îi zâmbi, dar sărutul 


VP - 116 


întrerupt permise minţii lui să revină la dezvăluirea pe care i-o 
făcuse regele. 

Bess îl mângâie pe obraz. 

— Tocmai ţi-a trecut un nor peste faţă. Ce s-a întâmplat, 
dragostea mea? 

— John Balliol a fost eliberat. 

Humphrey porni la pas pe metereze, cu Bess alături. Ocoliră 
fortul către partea dinspre uscat, unde pădurile se pierdeau în 
bezna bătută de vânt. 

— Regele Franţei ameninţă să pastreze Gasconia dacă tatăl 
tău nu e de acord că încheie un armistițiu cu scoţienii. 

Bess încuviință. 

— L-am auzit pe tata discutând cu episcopul Bek. 

Humphrey se opri și ea se sprijini de metereze alături de el. 

— Crede că transferul lui Balliol în Franța, asupra căruia a 
convenit în cadrul tratatului, e un semn că Philippe punea asta 
la cale de la început. Acum că s-a terminat războiul, s-ar părea 
că regele Franţei ar dori să reia vechea sa alianţă cu Scoţia, ca 
să-l flancheze pe tata din două părți. 

Humphrey era adesea surprins de ușurința cu care discuta ea 
chestiuni politice, în ciuda tinereţii sale. La nouăsprezece ani, 
Bess era cu șase ani mai tânără decât el, de o vârstă cu noua 
soție a tatălui ei. Se întrebă dacă deprinsese aceste discuţii la 
masa contelui Holland, cel dintâi soţ al ei, dar fuseseră căsătoriţi 
prea puţin timp înainte ca el s-o lase văduvă. 

— Lui Philippe nu trebuie să i se permită să-l amenințe pe 
tatăl tău. 

— Dar dacă tata refuză, riscă să-și piardă pentru totdeauna 
ducatul pe care luptă de ani întregi să-l recupereze și care 
conţine cele mai bogate pământuri ale sale. 

— Și dacă Balliol revine, tot ce-am făcut aici a fost în zadar. 

Obrazul lui Humphrey se crispă, căci amintirea tatălui său nu-i 
ieșise din minte. 

— Am făcut mult sacrificii, dar am plătit acest preţ pentru o 
victorie. Trebuie să învingem. Căci numai unind tot regatul sub 
un singur rege vom salva Britania. Trebuie să-i facem să 
înțeleagă asta. Pe toți. 

Bess îi examină chipul încordat. 

— Tu nu vrei să se termine războiul, Humphrey? Toate 
campaniile astea și baia asta de sânge? 


VP - 117 


Cum el nu-i răspunse, ea oftă și își cobori privirea către 
mulţimea care bea și petrecea dedesubt. 

— Poate că un armistițiu va fi cea mai bună soluţie. 

El o privi cu asprime. 

— Nu-ţi dai seama ce spui. 

Ea îl fulgeră cu ochii cenușii, reamintindu-i de căutătura 
oțelită a tatălui ei. 

— Humphrey, sunt fiica regelui. Știu preţul războiului la fel de 
bine ca bețivanii ăștia de jos. Toată copilăria mea tata a fost 
mereu plecat în câte o campanie. Eu și surorile mele am fost 
mutate de la un castel la altul, fără să știm dacă o să mai vină 
acasă, văzând cum tânjea mama când nu era cu el și simțind la 
rândul nostru aceeași durere când ea îl însoțea. Arareori se 
despărţea de el. Am crescut în lipsa ei, știind că dorinţa lui de a 
ieși victorios și dorinţa ei de a fi cu el erau mai puternice decât 
dragostea pe care mi-o purtau amândoi. Așa că nu-mi spune că 
nu știu. 

El îi puse mâna pe umăr. 

— Bess, sunt obosit și veștile astea îmi apasă ca o piatră pe 
suflet. Lucrurile se vor mai limpezi mâine, după... 

Humphrey se opri, cu privirea atrasă de zeci de flăcărui care 
se aprinseră la poalele copacilor de dincolo de palisadă. 

Sub ochii lui, acestea zburară prin aer ca la un semn, 
arcuindu-se în tăcere pe deasupra valului de pământ, ca niște 
comete. Coborâră cu iuțeală, căzând pretutindeni în curte. 
Câteva nimeriră corturi, altele se înfipseră în sol sau alunecară 
lăsând în urmă dâre de foc. Unele găsiră ţinte umane, 
pătrunzând în piepturi și în spinări. Pe deasupra muzicii se 
ridicară urlete de durere. 

Prinzând-o pe Bess de mână, Humphrey o trase de-a lungul 
meterezelor către scările care coborau din fort. Gărzile alergau 
strigându-și ordine unele altora și celor de jos, în timp ce dincolo 
de palisadă răsărea o nouă semilună de flăcări. Un bărbat 
începu să tragă de funia clopotului instalat pe meterezele 
fortului. Dangăte sonore străbătură văzduhul pe deasupra 
haosului care se dezlănțui în curte pe măsură ce ploaia de 
săgeți aprinse continua. Câteva nimeriră caii și unul dintre ei se 
cabră, nechezând de durere și rupându-și priponul. Cu săgeata 
în flăcări ieșindu-i din piept, animalul goni înnebunit prin 
mulțime, doborând oamenii care alergau să se adăpostească. Pe 


VP - 118 


măsură ce tot mai multe săgeți nimeriră corturile, focul începu 
să se întindă, ațâţat de vânt. 

Humphrey ajunsese la jumătatea scării când lovi cel de-al 
treilea val de săgeți. O acoperi pe Bess cu propriul său trup în 
timp ce, în jurul lor, acestea se înfigeau în lemnul fortului. Când 
bufnetele lor încetară, cei doi coborâră în goană restul treptelor, 
Bess ţinându-și fustele. Odată ajunși jos, el o însoţi până la 
intrarea în fort, unde două străji priveau tumultul din faţa lor cu 
spadele trase împotriva dușmanului invizibil. 

— Stai aici, îi zise el lui Bess, care încuviinţă, palidă la față. 
Păziţi-o cu prețul vieților, le porunci el oamenilor. 

— Ai grijă de tine, îl rugă ea, prinzându-l în treacăt de braţ. 

Humphrey se grăbi către pavilionul regal, trecând pe lângă 
argaţi care fugeau să stingă focurile ce amenințau baloţii de fân. 
Pentru fiecare flacără pe care o stingeau, o alta apărea undeva. 
Văzduhul era înţesat de fum și de dangătul înnebunitor al 
clopotului. Humphrey îl zări pe unul dintre luptătorii cu pieptul 
gol de mai devreme zăcând pe spate în praf, cu o săgeată în 
faţă. Cerul se lumină când o altă grindină de săgeți începu să 
cadă. 

— Staţi! mugi Humphrey către oamenii care fugeau în jurul 
lui. Fiţi atenţi la cer! 

Numai câţiva îl ascultară, urmându-i exemplul când plonjă sub 
o căruţă plină cu butoaie. Un pedestraș încă ţinând o cană în 
mână se prăbuși în genunchi, cu spatele arcuit și cu o săgeată 
ieșindu-i din umăr. Omul urlă apucând coada săgeții. 

— Ajută-l, îi porunci Humphrey unui scutier, înainte să se 
ridice în picioare. 

Regele se afla în fața pavilionului său, lătrând instrucţiuni 
către oamenii din jur, al căror număr creștea pe măsură ce tot 
mai mulţi i se alăturau. Printre ei, Humphrey îi zări pe Ralph, 
Henry și Aymer. Se apropie la timp ca să-l audă pe unul dintre 
paznicii de pe platforma de veghe de la poartă strigându-i de 
sus regelui. 

— Maiestate, sunt oameni în pădure. Vreo sută sau mai mulți! 

— Pune şaua pe Bayard, zise Edward întorcându-se către 
scutierul său. Chipul sumbru îi era luminat de flăcări. Unde-i fiul 
meu? 

— Aici, tată! 


VP - 119 


Prințul Edward se apropie în fugă de rege, însoţit de Piers. 
Gasconul avea un scut prins pe braţ. In el era înfiptă o săgeată 
ale cărei flăcări jucau pe lemnul pictat. 

— leșim călare și măcelărim potăile astea! le strigă regele 
cavalerilor ce se adunau în jurul lui. Pe cai! 

Zărindu-l pe Hugh, scutierul său, și pe câţiva dintre cavalerii 
lui, Humphrey își croi drum prin îmbulzeală. 

Hugh pusese deja șaua pe Furtună și îi adusese spada. La 
vederea lui, chipul scutierului fu năpădit de ușurare. 

— Domnule, zise el întinzându-i arma. Să vă aduc armura? 

— Nu-i vreme, zise Humphrey, luând arma goală și 
strecurând-o prin bucla centurii. Doar pieptarul și coiful. 
Încălecaţi, le zise el dintr-o suflare celorlalţi cavaleri în timp ce 
Hugh dispărea în cort. 

Scutierul reapăru aducându-i pieptarul. Humphrey își lepădă 
mantia și trase pe el veșmântul căptușit cu pâslă. Era încă umed 
de sudoare după o zi de călărie. Punându-și gluga căptușită, 
Humphrey își potrivi peste ea coiful închis, decorat cu panașul 
din pene de lebădă. Furtună bătea nervos din copite, neliniștit 
din pricina fumului și a larmei, dar se potoli când Humphrey 
încălecă și luă frâiele. În jurul lui, cavalerii casei sale săltară și ei 
în șei. 

Regele Edward era deja călare pe calul său de război, Bayard, 
și Humphrey își conduse trupa către el. Împreună, regele, fiul 
său și câteva sute de cavaleri și sergenți porniră călare către 
poartă. Săgeţile continuau să cadă, aterizând în urma lor, 
printre corturile înghesuite unde focul se întindea. O parte din 
fort ardea și fumul se ridica în văzduh. Crăpătura vizorului făcea 
lumea lui Humphrey să se îngusteze, redusă la un infern de fum 
și flăcări. Zări blazoanele și mantiile scânteietoare ale 
tovarășilor săi, toţi cu feţele ascunse de coifuri. Se temea pentru 
Bess, dar spera că străjile o vor apăra. Paznicii deschiseră 
porțile masive de lemn. 

Dincolo de ele, printre spinările tovarășilor și crupele cailor, 
Humphrey zări copacii ce se pierdeau în beznă. In umbra lor se 
aprinseră noi focuri, luminând siluetele bărbaţilor ce forfoteau 
printre trunchiuri. 

— La atac! La atac! 

La strigătul regelui, Humphrey își trase spada și își înfipse 
pintenii în coastele lui Furtună. Armăsarul ţâșni înainte laolaltă 


VP - 120 


cu ceilalți cai, trecând cu toţii cu iuţeală de la pas la un trap ce 
făcea pământul să se cutremure. Scoase un strigăt fioros de 
război, care răsună în interiorul coifului său de oţel. Alţii îi 
preluară strigătul, îmboldindu-și caii în galop. Regele și oamenii 
săi se revărsară pe poartă și fură întâmpinați de săgeți aprinse, 
trase asupra lor dintre copaci. 

Humphrey văzu un cal învârtindu-se în loc, lovit în cap. 
Azvârlindu-și călărețul din șa, acesta se izbi de alt armăsar, 
făcându-l să cadă la pământ cu tot cu cavaler. Membrele și 
copitele ce se zbăteau dispărură când cei ce veneau din urmă 
călăriră pe lângă ei. Humphrey zări o dâră de foc îndreptându-se 
spre el și se feri. Săgeata trecu pe alături, dar mișcarea bruscă îl 
făcu să smucească frâiele și zăbala mușcă dureros gura lui 
Furtună. Calul se poticni, lovindu-se de armăsarul lui Henry 
Percy. Humphrey se redresă însă iute și Percy îl ocoli cu 
ușurință. Copacii din faţa lor se apropiau cu iuțeală. 

Dedesubtul coroanei lor se mișcau oameni. Unii se întoarseră 
și o rupseră la fugă când cavalerii se năpustiră asupra lor. Alţii 
rămaseră pe poziţii, punând săgeți în arcuri și ţintind caii. 
Humphrey îl zări pe rege îmboldindu-l pe Bayard să sară peste 
un pâlc de ferigi, apoi străfulgerarea spadei acestuia, când, 
aterizând de cealaltă parte, își înfipse lama în gâtul arcașului 
care îl luase la ochi ceva mai devreme. Un jet de sânge 
împroșcă trunchiurile din spatele arcașului care, cu capul 
căzându-i pe spate, se prăbuși la pământ. 

Humphrey se concentră asupra a doi bărbaţi care fugeau 
înaintea lui. Purtau arcuri și aveau tunici și pantaloni de culoare 
verde, soiul de haine pe care și le-ar pune cineva plecând la 
vânătoare. Cu sângele încins, îi urmări evitând crengile joase, 
auzind rămurelele trosnind în contact cu coiful său și abia 
simţindu-le cum îi biciuiau umerii și genunchii. Apropiindu-se de 
unul dintre ei, Humphrey își ridică spada și o coborî într-o 
lovitură piezișă, din goana calului. Bărbatul se prăbuși cu un 
țipăt sugrumat, cu pieptul brăzdat de o tăietură lată. 

Humphrey încetini galopul lui Furtună și privi în jur în 
căutarea celuilalt bărbat, cu vederea stânjenită de coif. Îl zări pe 
Aymer de Valence călărind în stânga lui și apropiindu-se de 
prada sa. Urlând sălbatic, vărul regelui se aplecă mult în șa și își 
înfipse vârful spadei în gâtul omului. Pe măsură ce cavalerii 
găseau tot mai multe ţinte, aerul se umplu de ţipete. Humphrey 


VP - 121 


îl zori pe Furtună, dar în curând copacii se îndesiră, silindu-l să 
revină la pas. Restul arcașilor inamici se înfundaseră în adâncul 
pădurii, unde cavalerii pe armăsarii lor greoi nu-i puteau urma. 

Un corn sună, chemându-i pe cavalerii risipiţi să se întoarcă 
lângă rege, care călărise pe Bayard până la poalele pădurii. 
Incendiile de dincolo de palisadă aruncau o nuanţă chihlimbarie 
pe cerul întunecat al nopţii. Fortul era luminat din plin de 
flăcările care se cocoțau pe pereţii lui din lemn. Scântei 
trosneau în aer, ca sute de licurici. Se auzeau strigătele 
oamenilor care se străduiau să stăvilească și să stingă focul. 
Humphrey își smulse coiful, rugându-se ca străjile să fi avut grijă 
de Bess. 

— Au fost oamenii lui John Comyn, strigă Aymer de Valence, 
înclinându-se în șa în timp ce călărea pe sub crengile joase ale 
unui pin. Mai erau și alți oameni mai în spate, printre copaci, pe 
buiestrași și gonaci. Mi-am recunoscut cumnatul după culori, dar 
a fugit până să ajung la el. 

— Să-i urmăm, sire? întrebă Ralph de Monthermer încercând 
să-și potolească armăsarul agitat. 

Când Edward nu-i răspunse, insistă. 

— Maiestate? Să-i urmărim? 

Humphrey se uită spre rege, care își ridicase viziera coifului. 
Își privea fortăreaţa în flăcări și strălucirea lor infernală îi lumina 
chipul mânios. 


Capitolul 14 


ÎN SCOŢIA, LÂNGĂ LOCHMABEN, 
1301 


John Comyn își îndemnă buiestrașul leoarcă de sudoare să 
urce ultimii câţiva yarzi ai pantei printre copacii ce se legănau în 
beznă. Ajungând pe creasta stearpă a dealului, văzu cerul 
presărat cu stele. Lumina lor fantomatică și rece strălucea pe 
coifurile bărbaţilor adunaţi pe culme. Tot mai mulţi se iveau 
dintre copaci de la o clipă la alta, unii călare, alţii pe jos, gâfâind 
după urcușul anevoios. Câţiva erau răniţi. Un ins cu chipul 


VP - 122 


schimonosit de durere era târât în luminiș de doi tovarăși, cu 
sângele șiroindu-i pe obraji dintr-o tăietură ce-i brăzda fruntea. 

Oprindu-și brusc calul, Comyn își scoase coiful și gluga, 
respirând cu nesaţ. Părul lui negru, tuns de curând foarte scurt, i 
se lipise de cap, făcându-i chipul uscăţiv să pară și mai slab. 
Blazonul de pe tunica lui neagră - trei snopi albi de grâu pe un 
scut roșu, armele Comynilor Roșii - se regăsea și pe valtrapul 
calului. Sudoarea îi înțepa pielea și gustul ei sărat se contopea 
cu cel metalic al obrăzarului său, pe care îl desfăcu, dându-l în 
lături. Văzându-și scutierul, Comyn îi azvârli coiful și sări din șa 
simțind dureri în toţi mușchii. 

— Dungal! strigă el cu glas autoritar zărind în mulţime un chip 
cunoscut. 

Dungal MacDouall, fost căpitan al oștii din Galloway, își făcu 
drum prin înghesuială. În lumina stelelor, chipul lui aspru, lipsit 
de umor, era alb ca osul, la fel ca leul de pe tunica lui. 

— Ne-au urmărit? întrebă Comyn când se întâlniră în mijlocul 
mulţimii agitate. 

— Nu pentru multă vreme. Caii lor sunt prea mari ca să poată 
înainta adânc printre copaci. Am auzit cornul regelui chemându-i 
îndărăt. 

Comyn încuviinţă cu un aer sumbru. 

— Îmi închipui că au avut alte griji mai urgente. Focurile s-au 
întins mai repede decât m-aș fi așteptat. 

— Până-n zori numai cenușa o să rămână din noul lor fort, 
aprobă Dungal cu ochii luminându-i-se de satisfacţie. 

Zărind silueta înaltă a tatălui său, Comyn se îndreptă spre el 
făcând să-i trosnească sub picioare conurile de pin. 

Lordul de Badenoch discuta cu vărul său, contele de Buchan 
și capul Comynilor Negri. Impunător și bine legat, Buchan avea 
același chip prelung și aceiași ochi întunecaţi că ai tatălui său. 
Își purta coiful sub braţ și tunica îi flutura în vânt. Veșmântul era 
împodobit cu trei snopi de grâu, de data asta brodaţi pe un scut 
negru. Împreună, cei doi veri conduceau ramurile dominante ale 
clanului Comynilor, ale cărui putere și autoritate se întindeau 
de-a lungul întregului regat, de la vâlcelele de pe Graniţă până 
la munţii și câmpiile din nord-est. Alături de ei se aflau Ingram 
de Umfraville, rudă cu John Balliol, și Robert Wishart, episcopul 
de Glasgow. 


VP - 123 


— Am pierdut cel mult douăzeci de oameni, sfinția voastră. 
Una peste alta a fost o reușită. 

— Reușită sau nu, trebuie să deplângem pierderea acestor 
vieţi, Sir John. 

Trupul lătăreţ și masiv al lui Wishart îl făcea să fie o prezenţă 
intimidantă. 

— Și rugăciunile voastre le vor fi de folos celor morţi, așa cum 
săgețile noastre au fost de folos victoriei. După o vară de 
înfrângeri, oamenii noștri aveau nevoie de o victorie. Le-am 
oferit-o. 

— Dar trebuie neapărat să facem mai mult de atât, zise 
Comyn apropiindu-se. 

Când bărbaţii se răsuciră să-l privească, observă cât de 
secătuit de puteri părea tatăl său, palid la faţă ca urmare a unei 
boli care-l chinuia de vreo câteva săptămâni. Asaltul asupra 
Lochmabenului părea să-i fi stors ultima picătură de vlagă, deși 
vocea îi suna netulburată și la fel de mușcătoare ca de obicei. 

— Planul tău a mers mai bine decât m-am așteptat, fiule. 
Meriţi laude. 

— Mulţumesc, tată, îi replică ţeapăn Comyn. Dar mi-ar fi 
plăcut să le văd tabăra distrusă cu totul. Regele Edward poate 
construi din nou ceea ce am ars în noaptea asta. 

— Reconstrucţia îi va încurca planurile legate de noua 
campanie. Lochmabenul era fortăreaţa principală de unde putea 
să lanseze noi atacuri. Acum va fi silit să-și concentreze 
resursele limitate ca să-l reclădească. 

Nerăbdător, Ingram de Umfraville se amestecă și el în 
discuţie. 

— Adevărat. Asta ne va asigura timpul necesar ca să 
strângem și mai mulţi oameni și să-i pregătim... 

— Am adunat suficienţi soldați. 

Comyn văzu strâmbătura de pe chipul lui Umfraville, dar nu-i 
păsa că-l întrerupsese. Omul fusese ales de curând cel de-al 
treilea Protector al Scoției, alcătuind un triumvirat alături de el și 
de William Lamberton. Comyn se simţise destul de umilit când 
nobilii consideraseră necesar să aleagă pe încă cineva să ocupe 
această demnitate. Era decis să nu-i permită lui Umfraville să îl 
deposedeze de nicio fărâmă din autoritatea pe care o câștigase 
în ultimii doi ani. 

— Acum trebuie să punem această forță la treabă. 

VP - 124 


— Ce propui? Să atacăm Anglia? 

La auzul întrebării, rostite cu glas răspicat, Comyn se răsuci 
și-l zări pe John de Atholl. Lumina stelelor contura faţa osoasă a 
lordului și părul său creț era ud de sudoare. Il însoțeau fiul lui, 
David, o copie mai tânără a sa, și Neil Campbell, un cavaler din 
Argyll, unul dintre cei mai statornici susţinători ai lui William 
Wallace. Comyn simţi un junghi de iritare la vederea lordului, 
care, apropiindu-se, îl ţintuia cu privirea lui intensă. Observă că 
oamenii aflați mai aproape auziseră întrebarea lui Atholl și acum 
îl priveau, așteptând un răspuns. 

— Poate, răspunse Comyn pe un ton defensiv. Avem oamenii 
cu care s-o facem. 

— Oameni avem, așa-i, admise Atholl oprindu-se dinaintea lui. 
De generali ducem noi lipsă. 

Înainte să apuce Comyn să răspundă, tatăl său interveni. 

— Nu merităm disprețul tău, Atholl. Fiul meu ne-a condus spre 
prima noastră victorie din acest an. Poţi să pretinzi și tu o 
asemenea onoare? 

— Cu tot respectul, dar victoria e prea mică și vine prea 
târziu. Am cerut toată vara să trecem la acţiune, dar am grăit la 
urechi surde. Le-am permis englezilor să prade vestul și să 
ocupe castel după castel fără împotrivire. 

Episcopul Wishart se încruntă. 

— John, dădu el să zică. 

Atholl nu-l băgă în seamă, ridicându-și vocea pe măsură ce tot 
mai mulți dintre cei din jur tăcură, gata să-l asculte. 

— Edward și armata sa au avut frâu liber și oamenii noștri au 
fost lăsaţi la mila lor. Fiţi sigur că nu le-au arătat așa ceva. Am 
auzit cu toţii despre satele și târgurile arse, despre oamenii 
uciși, despre femeile necinstite și copiii schilodiţi. Regele Angliei 
are pielea groasă. Ce-am făcut noi în noaptea asta e doar o 
pișcătură. 

Contele își izbi palma cu pumnul. 

— Trebuie să-i străpungem pielea! 

Comyn auzi murmure aprobatoare. Fiul lui Atholl, David, își 
privea tatăl fără să-și ascundă mândria. Antipatia lui Comyn se 
transformă în ranchiună. De luni întregi, Atholl îi stătea ca un 
ghimpe în coaste, punându-i la îndoială fiecare hotărâre. Mai rău 
de-atât, continua sa susţinere față de cauza lui Robert Bruce era 
strigătoare la cer și-l făcea pe rivalul atât de detestat de John 


VP - 125 


Comyn o prezenţă aproape palpabilă în mijlocul lor, deși fiul ăla 
de târfă părea să fi pierit de pe faţa pământului după ce 
demisionase din poziția de Protector. Comyn își dorea din tot 
sufletul să-l poată izgoni pe Atholl din rândurile lor, în speranţa 
că astfel ar fi alungat din Scoţia ultima urmă de influenţă a lui 
Bruce, dar Atholl avea sprijinul unui număr mare de oameni pe 
ale căror forțe armate hărțuita oaste a rebelilor se baza. 

— Eu zic să nu-i acordăm răgaz lui Craci-Lungi, continuă 
Atholl. Precauţia a devenit dușmanul nostru. Agresivitatea ar 
trebui să ne fie aliată. Hai să organizăm o incursiune în Anglia 
câtă vreme regele și oamenii lui încă își mai ling rănile! 

Auzind că murmurele mulţimii se transformau în exclamaţii 
unisone de aprobare, Comyn și tatăl său încercară să intervină, 
dar oamenii, însuflețiţi de triumful din acea noapte și de 
cuvântarea războinică a lui John de Atholl, îi acoperiră cu 
strigătele lor. 

— Ar trebui să-l chemăm acasă pe William Wallace! strigă un 
ins agitându-și sulița prin aer. Să ne conducă la victorie 
împotriva câinilor de englezi! 

Mânia lui Comyn dădu pe dinafară. 

— Wallace? scuipă el dispreţuitor. Wallace a demisionat din 
poziția de Protector tocmai din cauza incompetenței lui. Falkirk 
ne-a costat viețile a zece mii de scoțieni! 

Când poiana izbucni în proteste furtunoase, Comyn își dădu 
seama ce greșeală făcuse. William Wallace va fi plecat dintre ei 
cu trei ani în urmă, dar umbra rebelului era lungă. Spada lui, cea 
dintâi ridicată împotriva stăpânirii engleze, victoria lui 
năucitoare de la Stirling, ferocitatea lui pe câmpul de luptă, 
chiar și isprăvile lui ca proscris în cele dintâi zile ale rebeliunii, 
toate acestea erau încă vii în minţile răzvrătiţilor, în ciuda 
înfrângerii de la Falkirk. Pe Comyn îl revolta faptul că un ins ca 
Wallace, cel de-al doilea fiu al unei familii de rang modest, 
reușea să inspire mai mult respect în lipsă decât câștigase el 
însuși în cei doi ani de când era Protector. În timp ce tumultul 
vocilor se înălța mustrător, îl zări pe John de Atholl privindu-l cu 
satisfacția înscrisă limpede pe chip. 

— Infrângerea de la Falkirk nu a fost din cauza lui Wallace, 
interveni cu aprindere Neil Campbell. Ci din cauza nobililor care 
au părăsit câmpul de luptă fără să tragă săbiile din teacă, în 
frunte cu lordul de Badenoch! 


VP - 126 


La auzul insultei aduse onoarei familiei lor de cavalerul de 
Argyll, tatăl lui Comyn și lordul de Buchan înaintară. Șuierând un 
blestem, Comyn duse mâna la spadă. 

— Pace vouă! 

Vocea stridentă răsună deasupra tuturor. Mulțimea amuţi, 
dându-se în lături pentru a-i face loc unui bărbat slab și scund, 
înveșmântat într-o sutană neagră. William Lamberton, episcop 
de St Andrews, avea mâinile însângerate după ce se rugase 
alături de răniţi și le acordase ultima împărtășanie muribunzilor. 
Avea un chip neînduplecat, pe care ochii lui ciudaţi - unul de un 
albastru înghețat, celălalt alb ca o perlă - ardeau cu o furie rece. 
Se postă între Neil Campbell și Comyn, care-și trăsese pe 
jumătate spada din teacă. 

— Ce ușor ne e să trecem de la lupta împotriva englezilor la 
luptele între noi. Când vom învăța oare că puterea vine din 
unire, nu din dezbinare? Vorbea cu aceeași patimă cu care 
predica. 

— Sir John, în noaptea asta am obţinut o victorie, zise el 
răsucindu-se către Atholl. N-o da uitării în graba ta către 
următoarea. Vino! 

Îi făcu semn contelui. 

— Strânge-i mâna celui care ne-a oferit această victorie. 
Compatriotul tău. 

Atholl își încleștă fălcile, codindu-se, dar, sub privirea 
sfredelitoare a lui Lamberton, înaintă și întinse o mână ţeapănă. 

Comyn îl privi o clipă pe conte, apoi își vâri cu violenţă spada 
la loc în teacă. Cei doi bărbaţi schimbară o scurtă strângere de 
mână, înfruntându-se din priviri, apoi se retraseră. 

Lamberton îi privi pe ceilalţi, care încremeniseră, încordaţi și 
nesiguri. 

— Distrugerea Lochmabenului ne mai oferă niște timp în care 
ne putem plănui următoarea mișcare. Cu înţelepciune, adăugă 
el către John Atholl. Restauraţia lui John Balliol e departe de a fi 
un fapt împlinit. Episcopul Wishart și cu mine am trimis solie la 
Paris ca să aflăm de ce va avea nevoie regele nostru ca să 
revină pe tronul său. Haideţi să-i așteptăm răspunsul și să nu 
luăm decizii pripite. Asta ar putea schimba cu totul cursul 
acestui război. 

Wishart și ceilalți dădeau aprobator din capete, dar Comyn 
observă că Atholl părea îngândurat, ca și cum aceste vești n-ar 


VP - 127 


fi fost chiar bine-venite. Era ciudat să descopere că ei doi aveau 
ceva în comun. 

Adunarea începu să se împrăștie - John de Atholl 
îndepărtându-se împreună cu Neil Campbell, Wishart începând 
să discute cu lordul de Badenoch -, iar Comyn porni către locul 
unde-și lăsase calul și echipamentul, neluând în seamă 
chemările oamenilor săi. Câţiva rămași în urmă încă mai soseau 
din josul dealului, dar cei mai mulţi erau deja în poiană și se 
risipiseră să se odihnească și să se îngrijească de cai, înainte ca 
oastea scoțiană să se afunde în Pădure, către siguranţa taberei 
ei. Comyn trecu pe lângă o companie de arcași ghemuiţi 
laolaltă, numărându-și săgețile. Oameni aspri din Pădurea 
Selkirk, fuseseră pregătiţi de William Wallace pe vremea când 
era unicul Protector al regatului. 

„Wallace”. „Balliol”. 

Din clipa în care vestea despre iminenta întoarcere a regelui 
se răspândise în rândul oștirii ca focul prin desișuri, aceste două 
nume nu-i mai dădeau pace. În lipsa fostei căpetenii rebele și a 
regelui detronat, el, John Comyn, devenise practic conducătorul 
Scoției, o poziţie pe care și-o întărise cu ajutorul familiei sale. 
Acum până și tatăl său cel ambițios vorbea cu nerăbdare despre 
restauraţia cumnatului său, regele. Comynii lucrau mai bine din 
spatele tronului, el așa spusese întotdeauna. „Regele e 
instrumentul, muzicienii suntem noi”. Dar lui Comyn îi plăcea să 
se scalde în lumina noii sale poziţii și nu voia să se retragă iarăși 
în umbra altcuiva. 

Se opri la hotarul pădurii, unde pământul cobora, pierzându- 
se în beznă. Câteva mile mai la sud desluși strălucirea 
chihlimbarie a Lochmabenului. Faţa lui John Balliol i se ivi 
dinaintea ochilor și Comyn simţi că-l cuprinde furia. Unchiul său 
fusese un rege slab, care refuzase să se opună cererilor lui 
Edward, lăsându-i pe unii nobili ca tatăl său să ia ei conducerea 
regatului și să se ridice împotriva englezilor. Balliol dăduse bir 
cu fugiţii de pe câmpul de luptă cu prilejul celei dintâi invazii a 
lui Edward și își petrecuse o săptămână ca proscris, înainte să 
se predea. Stătuse locului supus ca un miel, permițând ca 
marele sigiliu al Scoției să fie sfărâmat și ca blazonul regal să-i 
fie smuls de pe tunică. Oamenii care sperau în revenirea lui 
chiar dăduseră uitării toate astea? Tatăl său era de părere că 
familia Comynilor trebuia să-și limiteze ambițiile la a controla 


VP - 128 


tronul și nu pomenise niciodată faptul că și el avea un drept la 
acesta. 
Fapt pe care fiul lui nu-l uitase. 


Capitolul 15 


DUNLUCE, IRLANDA, 
1301 


Visele lui erau lumi stranii de foc și gheață. Era urmărit prin 
ele de o siluetă întunecată a cărei față nu reușea s-o zărească 
niciodată pe deplin. Adesea era prins în cursă, uneori în sălile și 
pe culoarele unui castel necunoscut, alteori sub cerul liber, dar 
zăcând pe spate, ud până la piele, pironit locului de mâini 
invizibile, întotdeauna făptura îl găsea. Arbaleta se înălța și 
urma durerea, agonia cărnii când vârful de fier străpungea 
pielea și săgeata pătrundea prin mușchi, vine și tendoane. 
Sfâșiind. Sfârtecând. _ 

Uneori ţipa, dar vocea parcă nu era a lui. Incercase să se 
trezească, să scape de vis, dar, ori de câte ori o făcea durerea 
era acolo, așteptându-l, o fiară răuvoitoare care-și înfigea dinţii 
adânc în trup, trimițându-l înapoi în întuneric. 

„Robert”. 

Numele lui era un sunet nou în beznă, familiar, dar 
neașteptat, ca un prieten pe care nu-l mai văzuse de ani buni. 
Se deșteptă și pluti către el. 

— Robert. 

În dosul pleoapelor simţi o strălucire blândă. Durerea își arătă 
colții, dar el înaintă, luptându-se, către sursa numelui său. 
Vocea aceea... Știa că îi aparţinea unei persoane pe care-și 
dorea cu disperare s-o vadă. Strălucirea chihlimbarie se lămuri, 
devenind conturul clar al unui stâlp de pat, al muchiei unei mese 
aflate ceva mai departe și al unei uși îndepărtate, scăldate toate 
în lumina lumânărilor. Cineva i se ivi dinaintea ochilor. Văzu o 
mână întinzându-se spre el și îl cuprinse panica. Incercă să se 
ridice în șezut, dar fiara din umărul lui se deșteptă urlând, cât pe 
ce să-l azvârle din nou în braţele leșinului. 


VP - 129 


— Nu încerca să te miști. 

Din nou vocea aceea cunoscută. Scrâșnind din dinţi din 
pricina valurilor de durere, deschise ochii. Chipul unui bărbat îi 
dansă câteva clipe pe dinainte, apoi se limpezi. Era James 
Stewart, Înaltul Intendent al Scoției. 

Robert încercă să vorbească, dar nu reuși să scoată decât un 
cârâit de surpriză. 

— Poftim, zise James luând de pe masă o bucată de pânză și 
un pocal. Scufundă țesătura în vas și o scoase înroșită. Vin cu 
miere, explică el storcând în gura lui Robert capătul ud. 

Gustul era un șoc dulce. Înghiţi și simţi înţepătura vinului în 
gâtlejul uscat. 

— James? murmură el. Unde mă aflu? 

— In castelul Dunluce. 

La auzul numelui, Robert dădu din nou să se ridice. Dunluce 
era una din fortărețele contelui de Ulster, un castel impunător 
aflat pe vârful unei faleze care domina coasta nordică a Irlandei, 
îl trecu o sudoare rece. 

— Cum am ajuns aici? 

James se apropie să-l ajute, ridicându-i pernele la spate ca să 
se sprijine. 

— Ce-ţi amintești? 

Încruntându-se, Intendentul se așeză din nou pe scaunul care, 
observă acum Robert, fusese pus alături de pat. Din poziţia sa 
ușor ridicată mai văzu doi bărbaţi care stăteau dincolo de cercul 
de lumină al lumânărilor, de o parte și de alta a ușii. Gărzile 
săbiilor și fâșiile de pânză roșie de pe brațe erau cele mai 
strălucitoare lucruri pe care le purtau. 

— Eu..., începu Robert. Nu-s sigur. 

Își cobori privirea și zări un pătrat de pânză care-i acoperea 
umărul, ţinut locului de fâșii de cârpă strânse bine de-a 
curmezișul spatelui. Era cafeniu din pricina sângelui închegat. 
Simţi un miros amar. lerburi de leac, probabil? Pielea dezgolită 
de pe piept și braţ era lividă. Își aminti ploaia și sângele de pe 
lama lui. Și-l aminti pe bărbat și arbaleta înălțându-se. 

— Am fost atacat. Dar n-aș putea spune de cine anume. Sau 
când și cum am ajuns aici. 

— Unele dintre răspunsurile astea ţi le pot oferi eu. Oamenii 
contelui Richard te-au adus aici acum patru zile. Mi-au spus că 
puţin a lipsit să nu mori pe drum, zise James pe un ton grav. 


VP - 130 


Medicul lui sir Richard ţi-a salvat viața. Când am sosit alaltăieri, 
mi-a spus că rana începe să ţi se vindece. Crede c-a reușit să 
scoată săgeata fără să facă și mai mult rău și e convins că o să- 
ți poţi folosi mușchii din nou, cu timpul. 

Robert simți că i se taie răsuflarea de ușurare. Intendentul îl 
examină. Chipul lui, de obicei atât de calm, era mohorât. In 
mintea lui Robert se stârni un roi de întrebări, în ciuda epuizării 
și a năucelii. 

— Fiica mea? întrebă el brusc. 

— Marjorie e în continuare în Scoţia, cu soția mea. E bine. 

Robert răsuflă ușurat. 

— Și oamenii mei? Fraţii mei? Am fost atacați de cavalerii lui 
Ulster când eram în sud. Nu i-am văzut de... Scutură din cap. De 
câteva luni probabil. 

— Niall și Edward au venit la mine la Kyle Stewart. Mi-au 
povestit ce s-a petrecut. Am traversat canalul de îndată ce am 
putut. Nu mi-a luat mult să aflu că erai prizonierul cumnatului 
meu la Ballymote. Tocmai încercam să-ţi obţin eliberarea când 
s-a aflat că ai fugit cu fata lui. 

Bucuria lui Robert la vestea că fraţii lui erau în siguranţă fu 
înlocuită de îngrijorare. Se ridică în capul oaselor, strâmbându- 
se de durere. 

— Elizabeth? E...? 

— Nepoata mea e teafără, zise James pe un ton mai aspru. 
Oamenii lui Ulster au auzit ţipete și au pornit în căutarea sursei 
lor. Elizabeth i-a trimis pe urma atacatorului tău. Cavalerii lui sir 
Richard l-au ucis când a încercat să tragă în ei cu arbaleta. 

— A murit? Robert se lăsă să cadă pe perne cu o înjurătură. 
Nici nu știu cine era. Sau de ce a încercat să mă omoare. 

James nu părea să-l fi auzit. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce-a fost în capul tău? S-o 
târăști pe Elizabeth după tine de-a latul Irlandei? Putea să fi fost 
ucisă! 

Înaltul Intendent, al cărui calm dinaintea oricărei furtuni era 
una dintre trăsăturile cele mai admirate de Robert și a cărui 
politică echilibrată îl făcuse să devină unul dintre cei dintâi 
Protectori ai Scoției după moartea lui Alexander, se ridică și 
începu să umble de colo până colo prin încăpere. 

— N-am târât-o după mine, sir James, ea a vrut să fugă. 

— Și crezi că asta îţi scuză purtarea? 


VP - 131 


— Sir Richard știe că nu am răpit-o? 

— Elizabeth i-a explicat tatălui ei de ce a fugit, zise James 
după o clipă, cu vocea îmblânzindu-i-se. l-a spus că nu era vina 
ta. Nu pot zice că și cumnatul meu e de acord cu asta, adăugă 
el sumbru. 

— M-am gândit că dacă lord Donough o va trimite la 
Ballymote, o să pot obţine eliberarea lui Cormac. Robert îl privi 
pe James în ochi. Ulster e aici, la Dunluce? A zis ceva de fratele 
meu? 

— Mulțumită intervenției mele, lord Donough a acceptat să-i 
plătească lui sir Richard un tribut pentru iertarea fiului său. 
Cormac e pe drum către Glenarm. 

Robert lăsă ușurarea să-l cuprindă. 

— Faptele tale au compromis în mod grav poziţia lui sir 
Richard, continuă James profitând de tăcerea sa. Căsătoria pe 
care o aranjase pentru Elizabeth a fost anulată. Mirele ei 
consideră că a fost pângărită. O să trebuiască să înduri 
consecinţele, Robert. Intendentul se încruntă: M-ai auzit? 

Robert nu-l asculta. Mai avea o întrebare, cea mai urgentă 
dintre toate. După norocul neașteptat de care se bucurase, 
aceasta era încărcată de speranţă. 

— Vreau să-ţi vorbesc între patru ochi, zise el privind gărzile 
de la ușă. 

James se întoarse către acestea și făcu semn din cap. 
Oamenii șovăiră, dar, după o clipă, se întoarseră pe călcâie și 
plecară. 

Când ușa se închise, privirea lui Robert reveni asupra 
Intendentului. 

— Niall ţi-a adus toiagul la Kyle Stewart? 

Când James îi răspunse, Robert nu-și putu reţine zâmbetul 
care făcu să i se crape buzele uscate. Inchise ochii și se rugă. 
Meritase osteneala - renunţarea la poziţia de Protector, faptul 
că-și părăsise fiica și oamenii, căutarea relicvei, capturarea și 
evadarea sa - meritase toată osteneala. 

— Am împlinit ceea ce am plecat să împlinesc, James. Ceea ce 
ţi-am spus că voi face când am demisionat după consiliul de la 
Peebles. Am găsit lucrul care-i trebuie regelui Edward ca să 
împlinească profeția. Toiagul lui Malachy e cheia libertăţii 
Scoției. 


VP - 132 


Intendentul clătina din cap, dar Robert nu-l luă în seamă, 
punând gestul pe seama îndoielii. 

— Putem negocia noi condiţii. Condiţii care să ne asigure 
libertatea. 

— Încetează, Robert, murmură James. 

— Îl putem sili să ne dea înapoi Piatra Destinului pentru o 
încoronare. Robert făcu o pauză. Incoronarea mea. 

— Am zis să încetezi! 

La auzul comenzii, Robert amuţi. Îl privi încruntat pe 
Intendent: ridurile pe care îngrijorarea i le săpase pe chip, 
privirea înfrântă a ochilor să-i căprui. 

— În lipsa ta s-au schimbat multe, începu James. Vorbea pe 
un ton calm acum. În vară, regele Edward a început o campanie. 
O campanie care a avut ca ţintă pământurile tale. In vreme ce el 
își continua lucrul la noile sale fortificaţii din Lochmaben, pe 
locul castelului bunicului tău, fiul lui a pătruns în Carrick în 
fruntea unei armate. Recolte, vite, așezări întregi au fost date 
pradă focului. Turnberry a fost cucerit și Ayr a fost șters de pe 
fața pământului. 

— Dumnezeule! 

Robert își imagină comitatul și casa sa arzând. 

— Și asta nu-i cea mai proastă veste. Cu puţin timp înainte să 
vin încoace am auzit că John Balliol a fost eliberat din custodia 
Papei. Regele Franţei e hotărât să-l ajute să revină pe tron. 

Robert se ridică în capul oaselor, ignorând junghiurile de 
durere. 

— Nu se poate. Edward nu-i va permite lui Balliol să pună 
piciorul în Scoţia. 

— S-ar putea să nu aibă de ales. Philippe stăpânește încă 
Gasconia, pe care Edward dorește cu disperare s-o recapete. In 
Scoţia, lumea este încrezătoare că, în curând, Balliol va veni 
acasă. Dacă o va face, tu și familia ta nu veţi fi bine-veniți 
nicăieri. Nici proprietăţile tale din Irlanda sau Anglia nu-ți vor 
oferi adăpost. Nu după ce te-ai alăturat cauzei scoțiene. 

Pe măsură ce înțelegea, Robert se gândi în treacăt la 
Norvegia, unde sora lui mai mare, Isabel, era regină, dar alungă 
pe loc ideea. N-avea de gând să se ascundă sub fustele ei. 

James se ridică încet în picioare. 

— Nu ţi-a rămas altceva de făcut decât să te aliezi cu singurul 
om care va face tot ce-i va sta în puteri ca să-l împiedice pe 


VP - 133 


Balliol să-și recupereze tronul. Unicul om care îţi poate oferi 
adăpost până când, cu voia Domnului, furtuna va fi trecut. 

Ințelegând ce anume încerca să-i spună James, Robert simţi 
că-l trec fiori reci. 

— Nu-i posibil să spui ce cred eu că vrei să spui. 

— Trebuie să te înclini dinaintea regelui Edward. Aliază-te cu 
dușmanii dușmanilor tăi! E singura cale să-ţi protejezi 
pământurile și familia! 

— E nebunie curată! Chiar dacă aș fi de acord cu o asemenea 
prostie, Edward m-ar azvârli în Turn de îndată ce i-aș trece 
granița! 

— Poate că n-o va face, dacă o să-i duci ceea ce-și dorește cel 
mai tare, replică James. 

Robert îl privi înmărmurit, amuţit. 

Intendentul continuă pe un ton nerăbdător. 

— Trebuie să faci apel la mila regelui, să-i ceri iertare pentru 
nesupunerea ta și să îi oferi Toiagul lui Malachy. 

Mânia se stârni în sufletul lui Robert cu violența unei furtuni. 
Neajutorat din pricina durerii, zăcu neputincios, lăsând-o să-l 
copleșească. Voia să dea cu pumnul în ceva, dar nu putea nici 
măcar să stea în șezut. Se mulțumi să smucească din cap în 
direcţia Intendentului: 

— Adică să renunţ la unica pârghie pe care-o am ca să-mi 
eliberez ţara? Pentru care am riscat tot? Pe numele Domnului, n- 
am s-o fac! 

— Robert, dacă Balliol revine pe tron, asta n-o să mai fie ţara 
ta. El și susținătorii lui știu că plănuiești să iei tronul. Nu îţi vor 
mai permite să reprezinţi o ameninţare pentru ei. O să fii un 
fugar, fără pământuri și fără putere. La ce-o să-ţi mai folosească 
atunci toiagul? 

Robert închise ochii respirând precipitat. Nu putea nega 
adevărul cuvintelor lui James. Chiar în clipa în care se răzvrătea 
împotriva acestora, certitudinea lor îngheţată îl copleșea. 
Familia sa se afla în conflict deschis cu John Balliol de când tatăl 
și bunicul lui atacaseră principalul său castel din Galloway, cu 
cincisprezece ani în urmă și, prin acest asalt, le demonstraseră 
tuturor ce fire slabă era Balliol, nimicindu-i cele dintâi planuri de 
a lua coroana. Ani mai târziu, când, ca rege, Balliol ceruse 
familiei Bruce să ridice armele împotriva Angliei, tatăl lui Robert 
declarase că mai bine moare decât să lupte pentru impostorul 


VP - 134 


de pe tron. Dar, oricât de puternică era dușmănia dintre ei și 
Balliol, rivalitatea dintre familia lui și cea a Comynilor era și mai 
puternică: o ură profundă, care dura de decenii întregi. 

Izbucnită între bunicul său și lordul de Badenoch, călită în 
sânge și trădare, ura aceasta curgea prin venele ambelor familii, 
transmițându-se de la bunicul lui Robert la nepot și de la 
Badenoch la fiul său, culminând cu acea zi furtunoasă a 
consiliului de la Peebles, când John Comyn îi pusese pumnalul la 
gât, ziua în care Robert se retrăsese din funcţia de Protector. 
Dacă Balliol revenea pe tronul Scoției și Comynii își recâștigau 
puterea, el și familia lui n-aveau să mai fie în siguranţă 
niciodată. 

— Mi-am încălcat jurămintele, James. Jurăminte mai puternice 
decât cele de vasalitate și supunere. Jurăminte ce nu trebuiau 
încălcate. Edward nu se va mai încrede niciodată în mine. 

— Ba da, dacă unul dintre vasalii săi importanţi va garanta 
pentru tine. Vremurile grele impun măsuri aspre. l-am destăinuit 
lui Ulster planul nostru de a te pune pe tron. 

Robert înjură cu năduf și Intendentul ridică o mână. 

— Da, am riscat. Dar Richard de Burgh a fost aliat cu familia 
ta un timp îndelungat, aproape la fel de mult ca acela în care i-a 
fost dușman lui Balliol, ai cărui oameni au ridicat adesea 
pânzele din Galloway ca să-i terorizeze oamenii și să-i prade 
cetăţile. Cumnatul meu o fi omul lui Edward, dar are propriile lui 
ambiţii. Dacă vei deveni rege, va avea mult de câștigat. 

— Și între timp - în vreme ce eu lenevesc la Curtea lui 
Edward, așteptând ca această fantezie să se adeverească - ce 
va câștiga Ulster? Ce, pentru numele Domnului, îl împiedică să-i 
dezvăluie lui Edward planul nostru, ca să câștige o favoare și 
mai mare din partea unui rege care deja are o coroană pe cap? 

— Cumnatul meu a pus o condiţie ca să te ajute să recâștigi 
încrederea lui Edward. 

Robert dădu să-l întrebe ce anume, dar James clătină din cap. 

— O să mai discutăm despre toate astea când te vei 
înzdrăveni. Deocamdată, atât eu, cât și sir Richard vrem să știm 
dacă ești dispus să faci un asemenea sacrificiu. 

Disperarea îl înghiţi pe Robert ca o apă neagră. Mai fusese 
urât de compatrioţii săi pentru că luptase sub stindardul lui 
Edward. Fusese nevoie de ani de eforturi și de războaie ca să le 
demonstreze că aveau aceeași cauză. Și ce-l aștepta în Anglia, 


VP - 135 


în afară de un tată care-l dispreţuia și de bărbaţii care, 
odinioară, îi acordaseră încrederea lor: Humphrey de Bohun, 
Ralph de Monthermer și ceilalți? Ce putea să fie printre ei dacă 
nu un proscris detestat de toţi? Închise ochii înfrânt. 

— Altă cale nu-i, Robert, zise James încet, privind emoţiile 
care i se perindau pe chip. Dacă Balliol revine pe tron, pierzi tot 
ce ai. Așa, cel puţin ai o șansă să obţii siguranţa ta și a familiei 
tale. Speranţa noastră este ca Edward să reușească să-l ţină pe 
Balliol departe de tron. Dacă reușește, cu voia Domnului, mai ai 
șanse să-l reclami într-o bună zi. 


VP - 136 


PARTEA A TREIA 


1302 


„Unul va veni, înveșmântat în armură și 
călărind un șarpe zburător... Strigătul său îl 
va înspăimânta pe cel de-al doilea. Al doilea, 
așadar, se va alia cu leul...” 


Istoria regilor Britaniei, 
GEOFFREY DE MONMOUTH 


Capitolul 16 


WESTMINSTER, ANGLIA, 
1302 


Procesiunea forma o coloană ce înainta lent de-a lungul 
Drumului Regal care străbătea câmpiile îmbibate de apă. Fâșii 
de ceaţă se înălțau deasupra mlaștinilor și bancurilor Tamisei, 
unde păsările ciripeau în stufăriș. Era devreme într-o dimineaţă 
din mijlocul lunii februarie și pământul părea că amuţise în 
așteptare, iar iarna își ţinea răsuflarea. Copitele cailor făceau să 
trosnească băltoacele îngheţate, transformându-le în ochiuri de 
noroi pe care roțile căruţțelor le frământau, formând o mâzgă 
neagră. La răsărit, soarele era ca un disc de cupru, atârnând pe 
un cer de culoarea pergamentului. 

Înainte, Westminsterul se ridica abrupt din mijlocul câmpiei, 
dominat de clădirile înalte ale bisericii și castelului care, 
înconjurate de acareturile lor, stăteau față în faţă pe insula 
Thorney, formată între două braţe ale Tyburnului ce se vărsau în 
Tamisa. Aceasta era inima regatului lui Edward, înălțându-se cu 
toată greutatea pietrei de Kent, a marmurei de Purbeck și a 
lemnului de stejar și ulm de Sussex deasupra mlaștinilor 
înghețate și a râurilor din jur. La vederea ei, Robert fu cuprins 

VP - 137 


de o presimţire sumbră, tot mai apăsătoare cu fiecare pas al 
calului. Cândva o priveliște atât de familiară și așteptată cu 
atâta nerăbdare, zidurile și turnurile acelea de un alb imaculat 
păreau să stea dinaintea lui ca niște judecători. Prins în cursă în 
coloana cavalerilor lui Ulster, găsea prea puţin confort în 
compania fratelui său, Edward, care călărea tăcut alături. 

Cu cinci luni în urmă, la Dunluce, după ce acceptase planul lui 
James Stewart, Robert pusese două condiţii. Cea dintâi, ca 
James să continue să aibă grijă de fiica lui, și cea de-a doua, ca 
fratele său să îl însoțească la Londra. Îi spusese Intendentului că 
îi trebuia cineva care să-i păzească spatele, dar, de fapt, cererea 
se născuse din dorința de a avea alături de el măcar un om care 
să știe adevărul. Altminteri, își spusese Robert, risca să piardă 
cu totul speranța și așa fragilă că acest gest nu însemna 
sfârșitul ambițiilor sale, ci doar o pauză în obţinerea a ceea ce-și 
dorea. Acum, când cei dintâi dintre oamenii lui Ulster traversau 
podul de lemn peste Tyburn, cu copitele cailor răsunând pe 
scânduri, își dori din suflet să nu-l fi adus pe Edward cu el. 
Riscase viețile amândurora numai ca să aibă el parte de 
consolare. 

— Ei, acum nu mai putem da îndărăt. 

Fratele său îl surprinsese privindu-l. 

— Nu, acceptă Robert sumbru, în timp ce tropotul copitelor îi 
ascundea cuvintele de cavalerii lui Ulster. Dacă are importanță, 
îmi pare rău că te-am amestecat în asta. Ar fi trebuit să vin 
singur. 

— Și eu să pierd toată distracţia? Am auzit că în Turn e 
minunat în anotimpul ăsta. Veselia lui Edward pieri. Știu că 
ultima dată când am fost aici nu ne-am înţeles noi întotdeauna, 
dar acum cred că faci ce trebuie. E necesar, de dragul familiei 
noastre. Intr-o Scoţie condusă de Balliol și de Comyni nu există 
un viitor nici pentru tine, nici pentru familia Bruce. 

— Aici viitorul s-ar putea să fie și mai scurt, zise Robert 
încordat. 

Edward ridică din umeri cu un pragmatism sumbru. 

— Cel mai rău lucru care ne așteaptă e închisoarea, și 
jumătate dintre cei pe care-i cunoaștem au avut de îndurat 
neplăcerile unei celule din Anglia. Mai devreme sau mai târziu, 
Edward i-a eliberat pe toţi. (Edward zâmbi cu gura până la 
urechi.) Mai puţin pe John de Atholl, care s-a eliberat singur. 


VP - 138 


Se încruntă văzând că expresia de pe chipul fratelui său 
rămânea neschimbată. 

— Haide, frate, regele Angliei are multe cusururi și nu-s eu ăla 
care să le nege, dar chiar și în momentele lui de cruzime tot e 
legat de legile cavalerismului. Cine a auzit despre vreun conte 
care să fie executat? 

Robert nu apucă să-i răspundă, fiind silit să-și mâne calul 
înaintea fratelui său, urmându-i pe cavalerii care traversau 
podul pe sub o imensă arcadă din piatră. Putea să afirme și el că 
închisoarea era lucrul cel mai rău care-l aștepta, după ceea ce 
aflase în noaptea în care își revenise în simţiri și-l descoperise 
pe Intendent alături de el? Atinse bucata de fier care îi atârna de 
gât pe sub mantie, prinsă cu o fâșie de piele. Fratele lui putea să 
facă pe viteazul când era vorba de soarta lor, pentru că nu știa 
tot adevărul. Nu știa ce văzuse Robert în acea noapte, în 
măruntaiele castelului Dunluce. 

La dreapta, faţada albă a Abației Westminster se desena 
rigidă pe cer. Robert fu străbătut de un fior la gândul că se afla 
în apropierea Pietrei Destinului, ascunsă între aceste ziduri, în 
jilțul pentru încoronare al lui Edward. În timp ce cavalerii englezi 
care îi însoţiseră de la graniţă îi escortau către palat, privi peste 
umăr, cu ochii stăruind asupra ușilor imense ale abației. In fața 
lui, deasupra acoperișurilor de plumb, se ridica Palatul 
Westminster. Trecând pe lângă Capela Reginei, Sala Pictată și 
Sala Albă, pătrunseră într-o curte bătută de vânt unde 
funcţionari în robe și curteni se holbară la ei. Palatul găzduia 
Curțile Eșichierului, Curtea Băncii Regelui, Curtea Cancelariei și 
Curtea Plângerilor Comune!. 

Descălecând, Robert îi dădu frâiele buiestrașului lui Nes, care 
îi dusese de căpăstru armăsarul, pe Vânătorul, pe parcursul 
drumului dinspre Scoţia. Dereșul, păstrat pentru turniruri și 
războaie, era un simbol al intenţiei lui Robert de a transforma 
Anglia în căminul său provizoriu. La fel și prezența oamenilor ce 
aparțineau casei sale și care îl însoțeau pe el și căruța cu 


16 Curți de justiţie, fiecare cu competenţa sa: Curtea Eșichierului judeca problemele 
de natură financiară, Curtea Băncii Regelui (sau a Reginei) - probleme penale și 
încălcarea păcii regelui (iniţial însoțindu-l pe monarh atunci când acesta se deplasa), 
iar Curtea Plângerilor Comune se ocupa de probleme legate de proprietate. Curtea 
Cancelariei era o Curte a echităţii, judecând după principiile echităţii și nu ale legii, în 
baza plângerilor înaintate Lordului Cancelar. Cu timpul, această separare a 
competențelor nu a mai fost respectată. (n. tr.). 


VP - 139 


bunurile lui lumești: haine, bani, armură și echipament aduse de 
la Antrim, plus câteva efecte personale primite de la James 
Stewart: un dirk bătut cu nestemate și o tapiserie din castelul 
bunicului său de la Lochmaben, un colier de argint pe care i-l 
dăruise primei sale soţii, Isobel, un inel care îi aparținuse mamei 
lui și o colecție desperecheată de pocale, tăvi și mobilier. Era 
ironic că averea familiei sale, dobândită de-a lungul secolelor și 
înglobând moșii bogate în trei ţări diferite, ajunsese să umple 
acum o singură căruţă. 

Zărindu-l pe contele de Ulster vorbindu-i unui bărbat în roba 
albastră a casei regale, care le ieșise în întâmpinare - un 
majordom probabil -, Robert se apropie. Hamalii descărcau din 
căruță cușca în care se afla ogarul său. Puiul, singurul din 
plămada lui Uathach pe care îl adusese de la Glenarm, nu avea 
decât optsprezece luni, dar deja promitea să fie un vânător la fel 
de abil ca mama sa. Robert îl numise Fionn după legendarul 
luptător irlandez ale cărui fapte le știuse pe de rost în copilăria 
petrecută la castelul lui Donough. Prinzând mirosul stăpânului 
său, Fionn lătră nerăbdător. Dincolo de cușcă, Robert își zări 
stindardul, strâns și așezat într-o latură a căruţei. Imbrăcase cu 
resemnare tunica albă și mantia decorată cu V-ul roșu, 
răsturnat, care era blazonul Carrickului, dar nu putuse îndura 
ideea de a înălța stindardul când se pregătea să se dea pe mâna 
bărbatului care îi nimicise comitatul. 

— Regele ne va primi în audienţă? întrebă Robert când ajunse 
lângă Ulster, urmărindu-l din priviri pe bărbatul în robă albastră 
care se îndrepta ţintă către sală. 

Richard de Burgh se răsuci către el. Chipul lui, necruţător în 
lumina rece, nu oferea nicio ușurare. 

— Mi-au primit mesajele, așa că regele Edward știe că venim. 
Deocamdată vom aștepta. 

Contele îl ţintui pe Robert cu privirea. 

— Îţi amintești de înţelegerea noastră. 

Nu fusese o întrebare. 

— O să-mi ţin promisiunea, răspunse scurt Robert, înfruntând 
privirea bărbatului mai vârstnic. 

Ar fi vrut să-i pună și el aceeași întrebare, nespus de conștient 
de pericolul pe care-l reprezentau cele știute de Ulster, dar nu 
era nevoie. Vicleanul conte se asigurase că tăcerea lui avea un 
pret pe măsură. 


VP - 140 


Un zăngănit și o înjurătură puseră capăt tensiunii dintre ei. 
Privind în jur, îl zăriră pe unul dintre oamenii lui Ulster aplecat 
peste o ladă lungă de lemn care-i scăpase din mâini. 

— Fii atent cu aia, arză-te-ar focul! se răsti contele pornind 
către el. 

Robert rămase locului, cu ochii la ladă. Sub lemnul ei 
neîmpodobit se afla Toiagul lui lisus, mânuit de Sfântul Patrick și 
recuperat de Sfântul Malachy. Cu mai puţin de o lună în urmă, 
James Stewart îi înmânase relicva pe o plajă pustie de pe coasta 
Carrickului. 

La puţină vreme după ce Ulster îi scrisese lui Edward, 
informându-l că Robert voia să se predea și că avea de gând să-l 
escorteze personal la Londra, Înaltul Intendent plecase la 
Rothesay, castelul său de pe insula Bute. Când umărul lui Robert 
începuse să se vindece, acesta urcase pe galera lui Ulster și 
traversase canalul pentru a-l întâlni. Voise să-l vadă pe 
Intendent la Rothesay, unde erau găzduiţi fiica și fraţii săi, dar 
James refuzase, de teamă ca ispita de a da explicaţii familiei 
sale să nu se dovedească prea mare. 

— E important ca predarea ta să pară sinceră, îi spusese 
Intendentul înainte să plece de la Dunluce. Cu cât știu mai puțini 
adevărul - și anume că nu intenţionezi să fie permanentă -, cu 
atât mai credibilă va fi minciuna. Regele Edward nu-i prost. 
Chiar dacă pe faţă îţi va accepta supunerea, îţi garantez că, pe 
la spatele tău, va recurge la toate mijloacele ce-i stau la 
dispoziție ca să se asigure că îi ești loial. Știm că are iscoade. 
Trebuie ca de pe buzele scoțienilor să iasă numai blesteme la 
adresa ta. Să se vorbească despre faptul că ai trădat cauza lor. 

Cuvintele acestea răsunaseră dureros în mintea lui Robert 
când pusese piciorul pe uscat la Carrick, unde îl așteptau James 
și fratele său. De acolo, la adăpostul întunericului, călăriseră 
spre sud, către graniţă, în compania lui Ulster și a cavalerilor să- 
i Robert abia apucase să pună piciorul pe pământul patriei sale 
că se și predase oficialităților engleze din Annandale, trecând 
apoi în Anglia și lăsând ca dovadă că fusese acolo abia câteva 
fire de iarbă strivite sub pași. 

Robert îi privi pe oamenii lui Ulster, îndreptând lada banală 
care nu conţinea doar neprețuita relicvă irlandeză. Înăuntrul ei 
se aflau triumful regelui Edward și înfrângerea sa. Așteptă tăcut, 
departe de ceilalți, cu frigul pătrunzându-l, în timp ce ramurile 


VP - 141 


dezgolite ale copacilor din grădinile regale zornăiau ca oasele în 
bătaia vântului. Se gândea mai ales la bunicul lui. Pe vremea 
când trăia bătrânul lord, lucrurile fuseseră atât de simple și 
calea lui în viaţă atât de sigură. Acum lumea întreagă părea 
clădită pe nisip. 

În cele din urmă, majordomul regelui reapăru și făcu semn 
grupului lui Ulster să-l urmeze. Când lada îi fu trecută lui, Robert 
se gândi la mohorâtul frate Murtough, cu faţa lui plină de 
cicatrice, care își dăduse viaţa apărând acest toiag. Ridică lada, 
simțind o durere în umăr, și porni în urma lui Ulster, traversând 
curtea bătută de vânt și pătrunzând prin ușile imense ale sălii 
într-o beznă ca a unei peșteri. 

Westminster Hall, construit de fiul cu același nume al 
Cuceritorului!”, avea o lungime de două sute patruzeci de 
picioare!*. Șiruri de stâlpi groși, sculptați, susțineau bolta vastă, 
împărțind totodată sala în trei culoare. Uși duceau către zonele 
ce găzduiau diferitele curți, iar de-a lungul zidului dinspre nord 
se înșirau tarabe care vindeau pergament, cerneală și pene 
funcţionarilor și avocaţilor. Regele Edward nu și-ar fi putut alege 
un loc mai bun ca să accepte supunerea lui Robert decât acest 
spaţiu al proceselor și judecăților. În vreme ce înainta pe 
culoarul central către o estradă spațioasă și acoperită cu un 
covor, care era plasată pe peretele sudic, Robert se luptă din 
greu să nu se lase copleșit. 

Pe estradă stătea un tron învăluit în lumina palidă ce 
pătrundea pieziș prin ferestrele boltite. In acest loc se adunase o 
mulțime. Aceasta se despărţi când grupul se apropie. Robert se 
afla în spatele lui Ulster, ai cărui umeri largi îi blocau vederea, 
așa că auzi vocea regelui Edward înainte să-l vadă, tonul acela, 
familiar, tăios ca oţelul, cerându-i contelui să se apropie. Ulster 
urcă treptele și se lăsă într-un genunchi, eliberându-i câmpul 
vizual. 

Edward, zis și Craci-Lungi, era așezat pe tron, ţeapăn și cu 
spinarea dreaptă de parcă ar fi fost sculptat din același material 
cu jilțul. Părea mai bătrân și mai tras la față, cu obrajii supți și 
cu pleoapa căzută și mai vizibil. Cu toate acestea, arăta la fel de 
impozant ca de obicei, izbitor de înalt și de drept chiar și când 


1 William al II-lea, zis cel Roșu (1056-1100), a fost cel de-al treilea fiu al lui William 
(Wilhelm) Cuceritorul și a domnit în Anglia între 1087 și 1100. (n. tr.). 
18 73 de metri. (n. tr.). 


VP - 142 


ședea, cu membrele lui lungi învăluite într-o robă stacojie, 
împodobită cu trei lei, și cu coroana de aur pe cap. 

Robert simţi durerea din umăr înteţindu-se pe măsură ce 
greutatea lăzii îi făcea braţele să obosească. În timp ce regele și 
Ulster se salutau, deveni nespus de conștient de numeroșii ochi 
aţintiţi asupra lui din mulţime. Își plimbă privirea peste chipurile 
bărbaţilor. lată-i pe Anthony Bek, episcop de Durham, și pe John 
de Warenne, vârstnicul conte de Surrey a cărui oaste fusese 
nimicită de forțele lui Wallace la Stirling. Alături de ei erau 
cavalerii regelui, Ralph de Monthermer și Robert Clifford. 
Cândva camarazi ai săi, cei doi îl examinau acum posomorâţi și 
tăcuţi. În apropiere se aflau Henry Percy, cu ochii lui reci și 
albaștri, și Thomas de Lancaster, cu chipul - care acum nu mai 
era al unui băiat, ci al unui bărbat - crispat de antipatie. Lângă 
ei stătea lunganul și roșcatul Guy de Beauchamp, conte de 
Warwick. Robert se duelase cu el în afara zidurilor castelului 
Conwy după o aventură cu sora acestuia. judecând după 
expresia lui Guy, timpul nu îi domolise dușmănia. 

Privirea lui Robert o întâlni pe cea a unui bărbat înalt aflat 
lângă estradă și se simţi străbătut de un fior. Era Aymer de 
Valence, văr al regelui și moștenitor al titlului de conte de 
Pembroke. Odată cu șocul recunoașterii se ivi și ostilitatea. În 
mintea lui apăru imaginea cavalerului brunet, repezindu-se 
asupra lui în coliba prăfuită din Llanfaes, cu spada îndreptată 
spre pieptul său. Aymer își dezgoli dinţii într-un rânjet plin de 
ură și Robert întrevăzu scânteierea sârmei care îi prindea de 
cioturile incisivilor cei doi dinţi luaţi din gura altcuiva. Ai lui 
fuseseră rupti de pumnul înmănușat în zale al lui Robert în 
încăierarea de la Llanfaes. Aymer făcu un pas către Robert, dar 
o mână îl apucă de umăr. Îi aparţinea lui Humphrey de Bohun. 
Ochii aceia verzi, plini de un dispreț rece, erau, pentru Robert, 
cel mai greu de înfruntat. Și pe ceilalţi îi numise fraţi, dar într-un 
sens mai oficial, în baza devotamentului lor comun de Cavaleri 
ai Dragonului. Dar în cazul lui Humphrey chiar fusese sincer. Pe 
ce nisipuri înșelătoare călcaseră, ajungând din frați dușmani! 

— Apropie-te! 

Vocea regelui îl făcu pe Robert să se concentreze din nou 
asupra estradei. Văzând că Ulster pășise în lături, se apropie 
străbătând mulțimea ostilă. Urcă treptele, cu covorul 
înăbușindu-i zgomotul pașilor. Ochii de un cenușiu deschis ai lui 


VP - 143 


Edward erau aţintiţi asupra lui. Regele se înclină în faţă, 
încordându-și trupul zvelt într-un fel care îi aminti lui Robert de 
un șarpe gata de atac. 

Robert depuse lada de lemn la picioarele regelui și 
îngenunche. 

— Maiestate, am venit să vă ofer omagiul meu și să vă jur din 
nou credinţă, implorându-vă iertarea pentru rolul pe care l-am 
jucat în rebeliunea scoţienilor. Mă pun la dispoziţia autorităţii 
voastre, împreună cu toate bunurile mele lumești. Reneg toate 
jurămintele făcute compatrioţilor mei și mă dezic de cauza lor. 
Rup orice alianţă cu rebelii care caută să vă distrugă pacea și 
uneltesc împotriva voastră. Ca dovadă a credinței mele, vă 
implor să primiţi acest dar. 

Robert deschise capacul și Edward se aplecă să examineze 
conținutul lăzii. Ochii îi scânteiară triumfători, revenind apoi 
asupra lui Robert. 

— Sir Richard îmi spune că oamenii lui te-au luat prizonier în 
Irlanda în timp ce încercai să duci relicva în Scoţia. Tonul lui era 
mușcător. Spune-mi, rogu-te, de ce acum mi-o prezinţi ca pe un 
dar? 

Robert auzi în gând vocea lui James Stewart: „Spune adevărul 
ori de câte ori poţi. E singura cale prin care poţi să convingi un 
om ca Edward. Dacă te învălui în adevăruri, îi va fi mult mai 
greu să zărească minciuna”. 

— E adevărat, am încercat să iau toiagul. Voiam să-l folosesc 
ca să negociez independenţa Scoției. Voiam să pun capăt 
războiului. Dar pe când mă aflam în Irlanda am aflat că John 
Balliol urma să revină și planurile mi s-au schimbat. Indiferent 
de dușmănia dintre noi, știu că avem un tel comun: să nu-l 
vedem pe Balliol pe tron. Aducându-vă toiagul și cerându-vă să- 
mi acceptaţi jurământul, mă leg să ajut pe maiestatea voastră 
să împiedice acest lucru. 

Leii de aur de pe tunica regelui scânteiară când acesta își 
încleștă mâinile pe braţele sculptate ale tronului. 

— Și tu cu ce te alegi de-aici, în afară de înfrângerea lui 
Balliol? Ce dorești să obţii de la o asemenea alianță? 

Acum Robert nu șovăi: 

— Doresc sa-mi fie garantate proprietățile și titlurile și vreau 
garanţii că arendașii mei nu vor fi vatămați. lar dacă restaurația 
lui Balliol poate fi împiedicată - și după ce mă voi fi dovedit 


VP - 144 


demn de încredere -, poate veți lua în considerare o poziție de 
autoritate în Scoţia, de unde să acţionez ca mijlocitor între 
naţiunile noastre, prevenind o nouă rebeliune. 

Ici și colo, din mulţime se ridicară murmure dispreţuitoare. 
Nici Edward, nici Robert nu-și luară ochii unul de la altul. 

În cele din urmă, regele trase aer în piept și își întinse mâinile. 

— Accept predarea ta. Pământurile îţi vor fi garantate și 
arendașii cruțați. 

Robert, în continuare îngenuncheat, se întinse și luă mâinile 
regelui într-ale lui. Pielea lui Edward era rece, dar strânsoarea-i 
era puternică. Când Robert rosti jurământul de vasalitate și îi 
jură credinţă suzeranului său, realitatea cuvintelor deveni 
apăsătoare. Poate că în inima lui ele erau o minciună, dar în 
realitate nu avea cum să le menţină falsitatea. Edward avea să-i 
ceară să acţioneze în baza acestui jurământ. Știa prea bine că îl 
așteptau câmpuri de luptă pe care, de dragul înșelătoriei, avea 
să fie silit să verse sânge scoţian, cum se aștepta de la el. 
Soarta crudă îl adusese din nou în punctul de început al unei 
călătorii care îi secătuise deja forțele. Când luptase ultima oară 
de partea Angliei, o parte din el își dorise să creadă în cauza 
engleză. Cum putea însă s-o mai facă acum, dat fiind că în sinea 
lui se schimbase? Și mai rău, dat fiind un anumit adevăr de care 
se temea? 

Când încheie, Edward se îndreptă și zise: 

— Dă-mi toiagul! 

Robert vâri mâna în ladă. Teaca de aur care acoperea cârja 
era rece ca gheaţa. Retrase încet din ea toiagul Regelui Regilor, 
simbolul autorităţii supreme. Conform viziunii avute de Merlin, 
relicva, reunită la Westminster cu Spada Îndurării, Coroana lui 
Arthur și Piatra Destinului, făceau din Edward conducătorul de 
drept al Britaniei. Robert se gândi la ceea ce descoperise în 
pivnita umedă a castelului Dunluce și trebui să se forţeze să dea 
drumul toiagului, căci fiecare fibră a fiinţei sale se împotrivea. 

Edward luă relicva nerăbdător. Ridicându-se deasupra lui 
Robert, cu roba sa stacojie învăluindu-l, înălţă toiagul, 
înfățișându-l oamenilor săi. Nestematele care îl împodobeau 
scânteiară în lumina dimineţii. Mulțimea izbucni în aplauze. Lui 
Robert îi bubuia inima în piept ca o tobă. 

Uralele se stinseră, iar regele îl privi cu răceală. 


VP - 145 


— Poţi să te ridici. Majordomul meu te va conduce la 
apartamentele tale. Cât despre propunerea lui sir Richard, o voi 
lua în considerare. 

— Vă mulțumesc, maiestate, murmură Robert. 

_ Se ridică în picioare, simțind cum sângele îi revine în membre. 
In timp ce o făcea, bucata de fier pe care o purta la gât alunecă 
afară din cutele mantiei. 

— Ce-i asta? 

Robert întâlni privirea pătrunzătoare a lui Edward. Simţi 
nerăbdarea curgându-i prin vene. Auzi vocea lui James 
prevenindu-l să fie prudent și o izgoni. Nu voise ca acest lucru 
să iasă încă la iveală, dar dacă tot se întâmplase nu avea de 
gând să piardă ocazia. 

— Maiestate, este vârful unei săgeți de arbaletă care m-a 
rănit când eram în Irlanda. 

Gura lui Edward zvâcni: o tresărire involuntară, provocată de 
surprindere. Fu acolo doar un moment, apoi faţada de oțel 
reapăru, dar pentru o clipă Robert putu să jure că întrezărise o 
nouă emoție pe chipul regelui. 

Frică. Era sigur de asta. 


Capitolul 17 


ROTHESAY, SCOȚIA, 
1302 


James Stewart privi de la fereastra camerei sale călăreţii care 
pătrundeau unul după altul în curte pe sub ţepii ridicaţi ai 
grilajului. Caii fornăiau trimițând nori de aburi în aerul dimineții 
și copitele lor răsunau pe pământul îngheţat, reverberând din 
zidurile și turnurile pătate de apă ale castelului Rothesay. 

Călăreţii erau înfășuraţi în mantii căptușite cu blană, menite 
să-i apere de frigul lunii februarie, și aveau glugile trase pe ochi, 
dar blazoanele de pe veșmintele și valtrapurile lor îi erau 
binecunoscute lui James. Nu fu surprins la vederea lor, simțind 
în schimb un soi de resemnare ostenită. 


VP - 146 


Răsună o bătaie în ușă. James se răsuci tocmai când 
majordomul său intra. 

— Oaspeți, stăpâne. Vreţi să-i primiţi? 

— Adu-i direct în sala mare. 

James se uită din nou pe fereastră la călăreţii care 
descălecau, fiind întâmpinați de argaţii de la grajduri. 

— Și, Alan, cheamă-i și pe ceilalţi! A venit momentul. 

După ce majordomul plecă, James se așeză la masa încărcată 
cu documente. Focul din vatră șuiera devorând buștenii pe care 
servitorii îi stivuiseră pe grătar. Închise ochii și trase adânc aer 
în piept. 

Știuse că ziua aceasta era inevitabilă, dar dorea din inimă să 
nu fi venit. și permise o clipă de tristețe față de întorsătura pe 
care o luaseră lucrurile, faţă de suferința regatului și poporului 
său, slăbite de războiul care, în ultimii ani, le storsese sângele și 
vieţile, bogăţiile și credinţa. Din ziua victoriei glorioase obţinute 
la Stirling de vasalul său, William Wallace, soarta nu-i mai 
favorizase pe scoțieni. Acum ultima lor urmă de credinţă putea fi 
zdrobită chiar de mâna lui James. Numai el știa secretul: că 
speranţa putea răsări din nou din acea mică sămânță plantată 
adânc în inima Angliei. 

Oţelindu-se, traversă încăperea și deschise ușa ce dădea în 
penumbra sălii imense. Se apropie de estradă, cu pașii înăbușiţi 
de fânul proaspăt care acoperea lespezile. În căldura emanată 
dinspre vetre, mirosul fânului îi amintea de o după-amiază 
umedă de vară. Câtă tristeţe putea stârni în zilele-astea un 
simplu gând! Avea senzaţia că n-o să mai existe după-amiezi de 
vară, ci numai sezoane de campanii de-ale englezilor, urmate de 
mușcătura rece a iernilor, cu recolte arse și nimicite pe ogoare 
și tot mai puţini fii care să însămânțeze din nou pământul. 
Lumina lividă a dimineţii pătrundea prin ferestre și în ea se 
învolbura praful. In timp ce James urca treptele estradei, 
oprindu-se în picioare în capul mesei, ușile duble se deschiseră 
și lăsară să intre șapte bărbaţi, cu cămășile de zale și măciuliile 
spadelor scânteind în lumina de culoarea bronzului dinspre 
vetre. 

Bărbatul înalt aflat în fruntea lor își dădu gluga pe spate și 
înaintă călcând apăsat cu cizmele lui grele. Chipul lui John de 
Atholl era sumbru și ochii lui nu-l slăbeau pe James. În urma lui 
venea fiul său, David, alături de Alexander și Christopher Seton. 


VP - 147 


După ce fugiseră din Irlanda împreună cu fraţii lui Robert, 
ducând cu ei Toiagul lui Malachy, cei doi veri rămăseseră o 
vreme la Rothesay, cu Înaltul Intendent, dar pe măsură ce 
săptămânile treceau fără vreo veste de la Robert deveniseră tot 
mai neliniștiți. Neputând să stea inactivi, plecaseră în cele din 
urmă cu intenţia de a se alătura rebelilor din Pădurea Selkirk. Nu 
încăpea îndoială unde anume se întâlniseră cu contele. 

— Sir James, îl salută scurt Atholl, oprindu-se dinaintea 
estradei. E adevărat? 

N-avea rost să-și piardă vremea cu politeţuri. Niciunul dintre 
ei nu-și permitea luxul de a sta la taifas în aceste zile când totul 
se reducea la victorie sau înfrângere, viață sau moarte. Cu toate 
acestea, James fu descumpănit de bruschețea lui Atholl. 

— E adevărat? repetă contele. Faptul că era cu câteva 
picioare mai scund decât Intendentul aflat pe platforma sa nu-i 
diminua aerul autoritar. Robert s-a predat? 

— Predat? 

La auzul acelei voci tinere, James își mută privirea de la Atholl 
la Niall și Thomas Bruce, care intraseră în sală însoţiţi de 
majordom. Întrebarea venise din partea lui Niall. 

De când James revenise de la Antrim, tânărul nu-i dăduse 
pace, cerând să afle de ce fratele său nu îl însoţise și nelăsându- 
se înduplecat de promisiunea că acesta se va întoarce de îndată 
ce avea să se refacă după rana primită. Ai fi zis că Niall ghicise 
minciuna lui James. Intendentul simţi înțepătura regretului, 
știind că peste câteva clipe avea să piardă încrederea acestui 
tânăr drept și cinstit, probabil pentru totdeauna. 

— Prin Selkirk umblă zvonuri, continuă Atholl. Au sosit vești 
care spun că Robert s-a predat administratorilor puși de Edward 
la graniţă, că avea la el Toiagul lui Malachy și că plănuia să-i 
înfăţișeze relicva regelui, făcând apel la mila lui. 

— Nu poate fi adevărat, zise Thomas, în timp ce el și Niall 
ajungeau alături de Atholl și de Setoni. Toiagul e aici, în 
păstrarea lui sir James, și fratele meu nu s-a întors din Antrim. 

James surprinse privirea cu care îl sfredelea Niall. Tânărul se 
încruntase la vederea expresiei lui, care probabil că îl dădea de 
gol. Ce ironie că fraţii erau ultimii care să afle vestea, dat fiind 
că adevărul se afla sub nasul lor, dar cei doi rămăseseră izolați 
pe insula Bute, departe de tabăra rebelilor unde zvonurile se 
răspândeau cu iuțeală. Intendentul contase pe asta. Cu cât 


VP - 148 


rebelii descopereau mai repede dezertarea lui Robert, cu atât 
mai repede aveau să se apuce să-l blesteme, făcând ca 
supunerea lui față de Edward să pară sinceră. 

— E adevărat ce aţi auzit. Robert a plecat din Antrim cu 
corabia, cu o lună în urmă, însoţit de contele de Ulster. M-am 
întâlnit cu el în Carrick, împreună cu fratele vostru, le zise el lui 
Niall și Thomas. El și contele au trecut graniţa în Anglia, ducând 
toiagul cu ei. 

— Edward a spus că vrea să meargă în Mar ca s-o viziteze pe 
sora noastră, zise inexpresiv Thomas, care avea aerul că tot nu 
credea nimic din ce auzea. 

— L-am sfătuit să nu vă spună adevărul. M-am temut că veți 
încerca să-i convingeţi pe el și pe Robert să rămână. M-am 
gândit că așa le va fi mai ușor să facă ce aveau de făcut. 

— Ce s-a întâmplat în Irlanda? insistă Atholl. Ce l-a determinat 
pe Robert să facă una ca asta? Și tu de ce l-ai lăsat, pentru 
numele lui Dumnezeu? 

Alexander era mânios. Christopher părea uluit ca și cum, la fel 
ca Thomas, nu reușea să împace aceste revelații cu acel Robert 
pe care-l cunoștea. 

— Robert e un om cu voinţă proprie, John, și cred că îl cunoști 
suficient de bine ca să înţelegi că n-a făcut asta nici cu inima 
ușoară, nici fără motive întemeiate. Ai aflat deja probabil că 
Balliol urmează să revină pe tron cu ajutorul regelui Philippe. 
Dacă se întâmplă asta, pentru Robert nu mai există loc în 
Scoţia. N-a avut de ales. 

— N-a avut de ales? Vocea lui Alexander se înălţă, trimițând 
ecouri în toată sala. Avea aceeași alegere ca noi toţi: să 
renunțăm la pământurile noastre și să luptăm pentru libertatea 
țării, indiferent de costuri. Să vedem pe tron un rege legitim. 
Tonul i se înăspri: A jurat că el va fi acel rege. Atât de puțin îi 
pasă de sacrificiul nostru în slujba cauzei lui, încât n-a putut face 
și el unul? 

— Vere, începu Christopher punându-i mâna pe umăr. Robert 
sigur a avut motivele lui. Eu nu cred că a făcut una ca asta fără 
vreun temei. 

Alexander se smulse din strânsoare. 

— Motive? Avea din belșug. Motive câte vrei ca să-și salveze 
pielea când a văzut că se scufundă corabia. Pe noi, cei rămași la 


VP - 149 


bord, n-are decât să ne ia dracu'! Se apropie de James: Și tu 
cum ai putut să fii de acord cu așa ceva? 

James se îmbăţoșă, dar rămase pe poziţie. 

— Supunându-i-se lui Edward, Robert face un sacrificiu. Dacă 
soarta i-ar fi oferit altă cale, ar fi urmat-o, crede-mă. 

James șovăi. Nu avusese de gând să le mai dezvăluie altceva, 
dar șocul și furia de pe fețele lor îl făcură să le arunce o fărâmă 
de speranţă. 

— Și rămâne posibilitatea ca, dacă Balliol e împiedicat să 
revină pe tron, Robert să se poată întoarce în Scoţia. _ 

— Ca marionetă a regelui Angliei! replică încins Atholl. Intre 
timp, în mâinile lui John Comyn, rebeliunea atârnă de un fir. 
După măcelul la care s-au dedat englezii, n-a fost în stare decât 
să ne ofere o victorie prăpădită la Lochmaben. Incă o campanie 
și firul se va rupe, mă jur. Robert ne-a luat singurul lucru cu care 
puteam negocia și l-a pus în mâna dușmanului. Teamă mi-e că 
ne-aţi condamnat pe toți. 

Acestea fiind zise, John de Atholl se răsuci pe călcâie și părăsi 
sala. Fiul său îl urmă și la fel și Alexander, care îi aruncă 
Intendentului o ultimă căutătură furioasă. Christopher mai șovăi 
o clipă, apoi porni pe urmele vărului său. 

James îi urmări ieșind și i se adresă majordomului: 

— Alan, oferă-le de mâncare și de băut oaspeţilor mei înainte 
să plece. Dacă nu vor să mănânce la masa mea, dă-le provizii 
de drum. 

Se întoarse apoi către Niall și Thomas. 

— Sper să mă iertaţi că v-am minţit. Mă rog să înţelegeţi, cu 
timpul, că era singura cale. 

Întorcând spatele tăcerii lor, cobori de pe estradă, traversă 
sala și pătrunse în camera sa. 

În timp ce închidea ușa în urma lui, privirea îi poposi pe harta 
brodată ce acoperea un perete, înfățișând fiefurile lui din Bute, 
Renfrew și Kyle Stewart. Vasta întindere de teren din vest era 
moștenirea familiei sale, generaţie după generaţie de lInalți 
Intendenţi ai Scoției. Englezii capturaseră Renfrew și regele îl 
oferise contelui de Lincoln. Se întrebă cât timp avea să treacă 
înainte ca și restul hărţii să ajungă pe mâna lor. 

James se gândi la Robert, care fără îndoială se afla deja în 
Westminster. Oare funcționase planul lor? Îi acceptase Edward 


VP - 150 


predarea? Sau poate că ultima sămânță a speranţei se uscase și 
murise deja între pereții reci ai Turnului Londrei? 


Capitolul 18 


WESTMINSTER, ANGLIA, 
1302 


Majordomul împinse ușa în lături. 

— Camerele domniei voastre, domnule. 

Robert pătrunse în încăperea principală. Aflate la etajul unei 
clădiri din partea mai veche a incintei palatului, camerele 
destinate lui și oamenilor să-i erau înghesuite, dar suficient de 
confortabile. In dormitor se îngrămădeau un pat, un scăunel și o 
masă pe care se aflau un lighean și un urcior smălțuit. Vatra era 
plină de cenușă, în încăpere era frig și un curent de aer îngheţat 
se furișa pe sub ușă. 

— O să trimit un servitor să aprindă focul, îl asigură 
majordomul. 

Se întoarse și îi dădu ordine unuia dintre pajii care îi însoţiseră 
la plecarea din sala tronului. 

Lăsându-i pe fratele său și pe Nes să se ocupe de 
aranjamente, Robert închise ușa. Trase zăvorul, apoi își smulse 
mantia de pe el și își lepădă pieptarul. Cămașa de dedesubt era 
leoarcă de sudoare. Pe tot parcursul drumului dinspre sala 
tronului se străduise să-și ţină în frâu gândurile și emoţiile. 
Acum acestea îl năpădeau ca o febră, făcându-l să transpire și 
mai tare și să tremure de energie stăpânită. Apucând urciorul, 
Robert turnă apă în lighean și se stropi pe faţă. Se ridică, lăsând 
apa să îi picure din barbă, pradă unui amestec ameţitor de 
ușurare, disperare și nerăbdare. 

Pe de o parte își recâștigase pământurile asediate din Scoţia 
și fusese acceptat ca făcând parte din pacea regelui!”. Pe de 


19 Concept din dreptul anglo-saxon medieval având două înțelesuri: 1. Protecţia 
specială acordată de rege unor persoane (cum ar fi membrii casei regale) sau locuri, 
sens valabil în fraza de mai sus. 2. Pacea și protecţia persoanei și proprietăţii 
asigurate în întregul regat prin legile aplicate sub ocârmuirea regelui Angliei. 
Incălcarea păcii regelui era o infracţiune la fel de serioasă ca trădarea, fiind pedepsită 


VP - 151 


alta, nu mai putea da înapoi: nu mai avea cum să abandoneze 
planul Intendentului sau să-și renege promisiunea făcută lui 
Ulster, dacă regele accepta propunerea acestuia. Avea să 
rămână aici, sub comanda noului său suzeran, în serviciul căruia 
trebuia să-și dovedească loialitatea. Dar chiar în clipa în care se 
confrunta cu această realitate, încă mai vibra de nerăbdare 
amintindu-și expresia de pe chipul lui Edward. Oare chiar o 
văzuse? Sau văzuse doar ce-și dorise? Nu. Era sigur. Teamă, 
asta citise în ochii regelui când pomenise despre săgeata de 
arbaletă. 


DUNLUCE, IRLANDA, 


1301 (cu șase luni mai devreme) 


Robert se împletici de-a lungul culoarului îngust, scrâșnind din 
dinți de durere, cu un brat petrecut după umerii lui James 
Stewart. 

Jos, în pântecele castelului Dunluce, aerul umed era încărcat 
de aroma dulceagă a tămăii, pe sub care se simtea un miros 
neplăcut de putreziciune. Pe jumătate delirând, avu senzația că 
pătrunde într-o biserică subterană pângărită. Apa se scurgea în 
pârâiașe mocirloase pe pereții aspri, tăiați în bazalt. Când 
treceau prin fata gurilor magaziilor, torta purtată înaintea lor de 
una dintre gărzi pâlpâia în bătaia curentului. Vuietul valurilor 
lovindu-se de faleză era atotprezent, dând senzația că un uriaș 
izbea neostenit cu pumnii în castel. 

Sudoarea se prelingea în gura lui Robert și îi înțepa ochii, deși 
labirintul pivnitelor era răcoros. De când se târâse jos din pat şi 
se împleticea prin castel alături de James, pânza ce-i acoperea 
rana de la umăr se colorase treptat într-un roșu închis, umed. 
Sângele începuse acum să-i îmbibe cămașa. 

— Asta-i curată nebunie. 

Vocea Intendentului era încordată din pricina efortului de a-l 
ajuta să se țină pe picioare. 

— Puteam să așteptăm. Judecătorul de instrucţie n-o să vină 
decât peste o zi sau două. Până atunci poti să-ți mai recapeți 
puterile. 


cu moartea. (n. tr.). 
VP - 152 


— Nu, gâfâi Robert, cu flacăra torței reflectându-i-se în pupile. 
Vreau să-l văd. 

— Cât mai e? îi întrebă James pe străjeri, blestemând când se 
lovi de peretele coridorului. . 

— Imediat după pivnita cu bere, domnule. Incă zece yarzi. 

— Nu l-au ros ṣoarecii aici, jos? 

— Cadavrul îl păzeşte Ranulf, unul dintre hăitașii lui sir 
Richard. 

După ce trecură pe dinaintea unei deschizături întunecate 
care îi întâmpină cu o duhoare de bere răsuflată, se ivi o alta, 
unde torte se reflectau pe podeaua umedă, multiplicându-și 
lumina. Aici mirosul de tămâie era mai puternic și la fel ṣi 
mirosul de putreziciune, o duhoare dulceagă care-l făcu pe 
Robert să întoarcă imediat capul. Paznicii își acoperiră gurile și 
nasurile cu mâinile și se aplecară ca să pătrundă prin intrarea 
joasă. James îi urmă, călăuzindu-l pe Robert. 

In magazia de dincolo de prag se aflau câteva lăzi și butoaie 
Zzgâriate, stivuite de-a lungul unui perete. O torță sfârâia într-un 
suport și fumul se înălța prin deschizăturile unei cădelnițe puse 
pe o ladă. Pe un butoi ședea un bărbat solid, cu gura și nasul 
acoperite cu o mască de pânză. Copoiul negru tolănit pe podea 
la picioarele lui își săltă capul mârâind. Hăitașul Ranulf se ridică, 
mijind nedumerit ochii când îi văzu pe James și Robert intrând în 
urma gărzilor. 

In timp ce oamenii lui Ulster se apropiaseră să-i vorbească, 
Robert zări o masă în celălalt capăt al încăperii. Pe aceasta se 
afla un obiect lunguieţ, învelit în pânză de sac legată la un 
capăt. Duhoarea de putreziciune era stăruitoare, pătrunzându-i 
în nări și umplându-i gura și gâtlejul. 

— Bine, puteți să-l vedeţi dacă sir Richard o îngăduie, le strigă 
Ranulf lui Robert și James cu vocea înăbușită de pânză. Dar vă 
previn că pute de l-ar dobori și pe dracul însuși. Ar trebui să fie 
în pământ de multă vreme. 

James îl ajută pe Robert să șchiopăteze până la masă, în timp 
ce hăitașul trăgea un cuțit de la cingătoare. 

— Trebuie să tai giulgiul, zise Ranulf îmbufnat. 

Apucă pânza din dreptul capului și înfipse lama în țesătură. 

— Muștele au ajuns la el cât a fost adus încoace cu căruța, 
așa că viermii deja se înfruptă, adăugă el tăind pânza. 


VP - 153 


Când aceasta cedă, duhoarea umplu cămăruța. Pe jumătate 
orb din pricina durerii din umăr, Robert se sprijini de James 
simțind în gâtlej gustul înțepător al fierii. 

— Maică a Domnului, murmură Intendentul, răsucindu-se ca 
să evite putoarea. 

Ranulf își vâri cuțitul la cingătoare și sfâșie sacul, dând la 
iveală cadavrul. Respirând numai pe gură, Robert îl privi pe 
bărbatul care încercase să-l ucidă. Barba îi ascundea jumătatea 
de jos a feței, dar tenul măsliniu era încă vizibil, deși acum 
căpătase mai degrabă o nuanță pământie, iar laturile gâtului 
erau presărate cu pete vineții, dobândite cât fusese întins în 
căruță în rigor mortis. Limba umflată îi depărtase buzele și 
dincolo de ele Robert desluși mișcarea unor viermi grași, de 
culoarea untului. De jur-împrejurul ochilor se ospătau alţi viermi. 

Robert înghiți cu noduri. Nu simțea nimic altceva decât 
greață. Nu milă, nici mânie și în mod cert nicio senzație de 
familiaritate. Nu ştia la ce se așteptase, ci numai că își dorise cu 
disperare să vadă cadavrul după ce James îi spusese că oamenii 
lui Ulster îl aduseseră aici. 

— Cum a murit? 

Ranulf trase sacul mai în jos, dând la iveală gaura din gât. 

— O săgeată bine tintită de unul dintre cavalerii lui sir 
Richard. 

Vocea-i era plină de admiratie. 

Rana de săgeată era înțesată cu viermi care se târau, dând 
impresia că marginile plăgii se mișcă și palpită. Robert înghiţi 
din nou în sec. Picioarele îi tremurau și pata de sânge i se 
întindea tot mai mult pe cămașă. 

— De-ajuns, insistă James. Te duc înapoi. 

Dar Robert zărise arbaleta așezată pe masă, la picioarele 
mortului. Lângă armă se aflau o grămăjoară de haine, o cămașă 
de zale și doi desagi de piele. 

— Ai găsit ceva care să ne ajute să aflăm cine e? zise el cu 
glas răgușit, desprinzându-se de James și apucându-se de masă 
ca să-și recapete echilibrul. Vreun sigiliu? Vreun blazon? 

— Nimic, răspunse Ranulf urmându-l pe Robert care se 
împleticea către arbaletă. 

— Avea un armăsar, zise Robert reamintindu-și animalul din 
fata grajdului. 


VP - 154 


— Oamenii noștri au găsit calul, zise hăitașul. Dar asta era tot, 
adăugă el privind grămada de lucruri. 

Robert îşi plimbă o mână peste arcul arbaletei, înfășurat cu 
sfoară colorată. Era decolorată și roasă de parcă arma ar fi fost 
folosită des. Alături se afla un coș cu săgeți. Una era așezată pe 
masă, cu coada ruptă de la jumătate. Luă vârful în mână. Era 
murdar de sânge. 

— Pe ăsta au scos-o din domnia voastră. 

— Vreau s-o păstrez, murmură Robert. 

Ranulf ridică din umeri. 

— Se poate, după ce pleacă judecătorul de instrucție. 

Se încruntă. 

— Deși nu știu de ce-ati vrea-o. 

— Ca să nu uit. 

Robert se rezemă cu toată greutatea de masă și contemplă 
bucata însângerată de fier care fusese cât pe ce să-i curme 
viața. 

— Ca să-mi păzesc spatele. 

După o clipă o puse jos, simțindu-se secătuit de puteri. 

— Ai dreptate, James. N-avem ce afla aici. Am crezut că având 
calul și arbaleta... Se întrerupse. Dar probabil că e pur și simplu 
un tâlhar, cum ai zis tu. 

Nu primi răspuns. 

Robert se întoarse. 

— James? 

Intendentul privea fix cadavrul cu o expresie stranie pe chip. 
Se răsuci brusc către cei doi paznici. Aceștia stăteau la intrarea 
în magazie, acoperindu-și gurile cu palmele. 

— Sir Richard are un bărbier aici? 

Cei doi se încruntară nedumeriţi. Răspunse cel cu torta. 

— Desigur, domnule. 

— Adu-l imediat incoace. Cu uneltele lui cu tot. 

Văzând șovăiala străjii, James adăugă cu asprime: 

— Nu v-a poruncit contele Richard să-mi dați tot ce cer? 

Omul își privi tovarășul, care încuviință. 

— James, ce s-a întâmplat? întrebă Robert în timp ce straja 
ieșea aplecându-se. 

Intendentul privea din nou cadavrul. 

— Nu sunt sigur. Clătină din cap, murmurând: Nu se poate. 

Dar încordarea nu-i pieri de pe chip. 


VP - 155 


Robert se târi către unul dintre butoaie și se lăsă să cadă pe 
el, ținându-se de umăr. Închise ochii, copleșit de ceața tămâii şi 
de duhoarea de carne în descompunere. Își rezemă capul de 
peretele înghețat, simțind sudoarea înțepătoare pe trup. 

— Rade-i numai barba. Nu mă interesează altceva. 

Robert deschise ochii. James și hăitașul stăteau lângă masă 
alături de un al treilea ins care își lega zorit o fâșie de cârpă 
peste nas. Bărbierul, ghici el, întrebându-se cât timp moțăise. 

Omul scoase niște foarfeci dintr-o pungă. 

— Ai grijă, îl preveni Ranulf uitându-se peste umărul lui, nu 
vrem să îi iei pielea. E putred ca un fruct răscopt. 

Robert observă că mâinile bărbierului tremurau în timp ce 
tundea barba. În vreme ce acesta lucra, James se atinea în 
apropiere, neslăbind din ochi cadavrul. Odată barba scurtată, 
bărbierul scoase un brici de bronz, cu lama curbă și mânerul 
bătut cu pietre prețioase. Se opri cu mâna șovăind deasupra 
bărbiei țepoase a mortului. 

— N-o să pot să-l mai folosesc, zise el încordat. Numai 
Domnul o ști ce molime poartă cadavrul ăsta. 

— O să te recompensez pentru paguba ta, zise James 
pierzându-și răbdarea. 

Robert își linse buzele uscate privindu-l pe bărbierul ce se 
apuca de treabă. În încăpere era liniște, cu excepția scârțâitului 
briciului pe piele și a răsuflărilor înăbușite ale străjilor. Voia să 
știe la ce se gândea James, dar îşi dădea seama că Intendentul 
era prea preocupat ca să-i spună. Probabil că răspunsul urma să 
vină. Bărbierul se opri de două ori din lucru, trăgându-se în lături 
ca să vomite, cu ochii lăcrimând în lumina torțelor. Copoiul lătră 
ca răspuns. 

Când barba fu îndepărtată, James rămase nemișcat câteva 
clipe, privind mortul. 

— Vreau să vorbesc cu sir Robert între patru ochi. 

Ranulf se încruntă, dar Intendentul îl privi și ceva de pe chipul 
lui îi spuse probabil hăitașului că nu glumea, așa că se întoarse 
și porni către ușă, însoțit de copoi. Bărbierul îşi adună uneltele și 
îl urmă grăbit. 

După plecarea gărzilor, Înaltul Intendent se răsuci către 
Robert. 

— ÎI cunosc pe omul ăsta, zise el încet. 

Isi luase mâna de la gură. 


VP - 156 


Robert dădu să se ridice, dar se lăsă la loc, cât pe ce să leșine 
de durere. 

— Nu, zise James apropiindu-se de el și punându-i o mână pe 
umărul sănătos. N-are rost să te uiţi. Tu nu-l cunosti. 

— Cine e? 

— Sunt sigur că-l cheamă Adam. A fost servitorul reginei 
Yolande. A venit la Edinburgh ca parte a suitei ei din Franța, 
când s-a măritat cu Alexander. 

James privi din nou cadavrul. 

— Era cu regele în noaptea când acesta a murit, pe drumul 
către Kinghorn. 

Robert îşi ridică ochii spre el. 

— Ce caută un fost servitor regal în Irlanda? Și de ce a 
încercat să mă omoare? N-are niciun sens. 

— Dacă nu cumva a fost trimis încoace. 

Robert se rezemă de zid cu cămașa lipindu-i-se de trup. 

— Trimis de cine? Cine să fi știut măcar unde eram? 

— Oamenii lui Ulster au ştiut. Și-au dat seama că urma să 
treci prin așezare. Poate că i-a urmărit? Poate... 

James îşi trecu o mână prin păr şi începu să se plimbe de colo 
până colo, fără urmă de calmul său obișnuit. 

— Poate că Adam a dat de greu după moartea regelui 
Alexander, și-a pierdut poziția pe lângă regină și s-a făcut 
mercenar? Privi arbaleta: Arma asta sugerează. Că unul dintre 
dușmanii tăi l-a plătit să te doboare. 

— Un servitor devenit mercenar? James, l-am văzut cum a 
încărcat arbaleta aia. Era ca o a doua natură. Dacă de fapt n-a 
fost niciodată un servitor? 

— Ce vrei să zici? 

Robert se chinui să gândească în ciuda durerii ce-i încețoșa 
mintea. 

— Din câte știu eu, în noaptea aceea regele s-a pierdut de 
oamenii lui din pricina furtunii și, pe întuneric, a căzut în 
prăpastie. 

James încuviință încordat. 

— Și dacă n-a fost un accident? Robert privi în direcția 
cadavrului. Să presupunem că a avut ceva de-a face cu asta? 

ÎI văzu pe Intendent clătinând din cap, dar negatiei îi lipsea 
convingerea. 


VP - 157 


— Sunt sigur că te-ai gândit și tu la asta când l-ai recunoscut. 
Ti-am văzut fata. Erai șocat. 

— Să omoare un rege? James închise ochii, coplesit de 
gravitatea spuselor sale. Și de ce să te atace pe tine? Cine vă 
vrea morti pe amândoi? 

— Fiul și moștenitorul lui ar fi fost regele Scoției, murmură 
Robert. Dacă băiatul s-ar fi însurat cu prințesa Margaret. 

James aruncă o privire spre ușa deschisă dincolo de care încă 
se mai auzeau vocile stinse ale străjilor. Nu se îndepărtaseră 
prea tare. 

— Robert, îl preveni el. 

— MI-I amintesc pe bunicul vorbind despre asta, continuă 
Robert. Despre iuteala cu care și-a mișcat Edward piesele pe 
tabla de șah după moartea lui Alexander. Eram la Birgbam când 
s-a semnat tratatul. L-am auzit pe episcopul Bek citind 
propunerea regelui: Edward a pretins că Alexander voia să 
unească ambele case regale prin căsătorie și că îi vorbise 
despre un mariaj între nepoata sa și Edward de Caernarfon. 
Desigur, când Alexander s-a însurat cu Yolande, propunerea 
aceea și-a pierdut orice valoare. Dacă ei ar fi avut copii, fiul lui 
Edward n-ar mai fi putut să câștige coroana Scoției. Când 
Alexander a murit fără urmași și nepoata sa a fost desemnată 
regină, căsătoria a fost din nou pusă în discuţie. Lui Edward nu i 
s-a îndeplinit dorința numai fiindcă Margaret a murit pe drumul 
dinspre Norvegia. Avea motive s-o facă, James. 

Intendentul îşi masă tâmplele ca și cum gândurile l-ar fi durut. 

— Alexander era cumnatul lui Edward. Nu-mi vine să cred c-ar 
fi făcut una ca asta. Un omor? N-avem nicio dovadă, încheie el 
pe un ton răspicat. Și acum că omul e mort nici nu avem vreo 
șansă să aflăm adevărul. 

Robert înțelegea de ce refuza Intendentul să creadă. Unul 
dintre cei mai apropiați sfetnici ai regelui și chiar prieten al 
acestuia, el fusese cel dintâi care să declare căderea lui 
Alexander drept un accident. Ideea că se înșelase în tot acest 
timp și că îi permisese asasinului să scape nepedepsit era 
probabil o lovitură pentru el. Dar Robert nu avea de gând să 
lase asta să-l împiedice să capete niște răspunsuri. 

— Poate că o să găsesc dovezi la Londra? 

James își ridică fața din mâini, cu chipul din nou calm. 


VP - 158 


— Nu. Trebuie să-ți scoti asta din minte. Și eu la fel. Pe legea 
mea, nu pot crede așa ceva. Dar dacă - Dumnezeu să ne ajute - 
ai dreptate, Edward nu va șovăi să înlăture pericolul ca tu să-i 
dai în vileag crima. Intelegi ce înseamnă asta? Dacă s-ar 
descoperi dovezi că a fost amestecat în uciderea unui rege, 
Edward ar fi excomunicat, iar Anglia plasată sub interdicție. A 
fost cât pe ce să aibă parte de război civil când s-a încăpățânat 
să continue războiul din  Gasconia, atât de nepopular. 
Imaginează-ți ce ar face cei mai rebeli dintre supușii săi dacă 
acest lucru ar ieși la iveală și dacă ei ar trebui să îndure mânia 
Romei din această pricină? 

— Asta-i ca o muzică în urechile mele. 

James clătină din cap. , 

— Eu nu îti spun ce anume ai putea înfăptui. Iti explic ce riscă 
Edward și de ce se va lupta cu ghearele și cu dintii să te 
împiedice să îl dai de gol. Nu văd ce dovezi ai putea găsi înainte 
să iți facă el de petrecanie. Edward e un om periculos și 
imprevizibil şi atunci când are frâu liber. Îţi imaginezi cum va fi 
când se va vedea încolțit și amenințat? 

Robert îi susținu privirea. 

— Dacă l-a trimis pe Adam ăsta să mă omoare, ce-l împiedică 
să termine treaba în clipa când sosesc în Westminster? 

— Dacă i te predai nu mai ești o amenințare pentru el. Ba 
chiar va fi în avantajul lui Edward să te primească înapoi. Stie că 
tu ai fost conducătorul rebeliunii după plecarea lui William 
Wallace. Nu numai că supunerea ta va fi o lovitură dată taberei 
rebele, dar le va demonstra baronilor săi că războiul lui dă 
rezultate. Mă astept ca, datorită utilității tale, să nu mai fii o 
țintă pentru el. 

Robert citea în ochii Intendentului că acesta nu era chiar 
convins de ceea ce spunea. 

— Ce-o să-i spui lui Ulster? întrebă el în cele din urmă. 

— O să găsesc eu ceva. Nu adevărul, oricum. Adevărul nu 
poate fi spus nimănui. Nici contelui Richard, nici fraților tăi. 
Nimănui. Mâine va fi îngropat, încheie el privind către mort. Și 
adevărul odată cu el. 


WESTMINSTER, ANGLIA, 
1302 
VP - 159 


Cu apa uscându-i-se pe obraji, Robert întoarse spatele 
ligheanului și se apropie de fereastra încăperii. Prin ușă auzea 
vocile înăbușite ale oamenilor săi, care aduceau în noile 
apartamente ultimele bagaje din căruţă. Sticla ferestrei era ușor 
deformată, fragmentând peisajul mlăștinos de dincolo de 
clădirea palatului. Jucându-se cu vârful săgeţii, Robert privi 
afară. 

Edward pretinsese că dăduse peste Cea din urmă profeție 
într-o cetate a prinţului rebel Llywelyn ap Gruffudd, aflată lângă 
Nefyn, același sat galez unde fuseseră descoperite cu un secol 
mai devreme Profețiile lui Merlin, traduse mai târziu de Geoffrey 
de Monmouth. În /storia regilor Britaniei, Monmouth descrisese o 
viziune a lui Merlin care prevestea ruina ţării dacă relicvele lui 
Brutus nu erau reunite în mâna unui singur rege. Profeţia găsită 
de Edward la Nefyn numea cele patru relicve. La puţin timp 
după descoperirea ei, regele înființase propria sa Masă Rotundă 
și crease Cavalerii Dragonului, al căror scop era să-l ajute să le 
recupereze. 

Coroana lui Arthur, Spada Îndurării, Toiagul lui lisus și Piatra 
Destinului: aceste relicve sacre ale căror origini erau învăluite în 
taină reprezentau fiecare esenţa suveranităţii unei națiuni, 
recunoscute de toţi. Edward recursese la cucerirea spirituală a 
tărâmurilor concrete peste care voia să stăpânească, iar Cea din 
urmă profeție era un bun pretext, justificându-i războaiele ca pe 
unele purtate pentru binele Britaniei. 

Robert se îndoise dintotdeauna de adevărul viziunii lui Merlin, 
dar îi fusese greu să nu creadă profeția aparent corectă despre 
moartea lui Alexander. Acum însă, după descoperirea de la 
Dunluce, soarta nu mai era singurul suspect. Era aceasta 
împlinirea profeţiei sau fapta unui om? Închise ochii, făcând 
calcule. Totul - declararea lui Margaret ca moștenitoare a lui 
Alexander și logodna lui cu Yolande, cucerirea Ţării Galilor de 
către Edward și înfiinţarea Mesei Rotunde - părea să se 
potrivească. Putea să-l fi trimis pe Adam să se alăture suitei 
reginei cu scopul de a-l ucide pe rege, făcând astfel Cea din 
urmă profeție de necontestat, dovedindu-le supușilor săi că era 
corectă. Mai rămânea întrebarea dacă textul în sine era autentic 
și Edward căuta pur și simplu să îndeplinească viziunea înscrisă 
în acele pagini sau dacă îl inventase pentru a-și atinge scopurile. 
Ultima variantă avea puterea să-l distrugă. 


VP - 160 


Ce ar fi făcut membrii Mesei Rotunde dacă ar fi aflat că îi 
dusese de nas atâţia ani? Profeţia fusese focul care le aţâţase 
credinţa. li făcuse să se ridice deasupra greutăților din campanii 
și a pierderilor de vieți omenești, a taxelor tot mai mari și a 
împuţinării averilor lor. În tinereţe, Edward supravieţuise 
războiului civil condus de Simon de Montfort și fusese cât pe ce 
să aibă parte de încă unul din pricina problemelor din Gasconia. 
Acum - cu vistieria golită și reputaţia umbrită de lungul și 
costisitorul război cu Scoţia - putea să-i supravieţuiască altuia? 

Era posibil ca Robert să nu poată demonstra ceea ce se 
temea că este adevărat: că Edward comandase uciderea regelui 
Alexander ca să preia controlul Scoției. Dar profeția? Trebuia să 
existe o cheie care să-i permită să schimbe soarta ţării sale. 
Văzuse traducerea în latină pe care Edward pretinsese că o 
făcuse după originalul în galeză: o carte splendid legată și 
ilustrată, conținând imagini ale relicvelor și motive pomenite în 
legendele regelui Arthur. Dar sursa acestor scrieri era păstrată 
de rege într-o casetă ferecată, căci paginile găsite de el la Nefyn 
erau atât de vechi, încât toți erau convinși că s-ar fi transformat 
în pulbere dacă ar fi fost atinse. Robert întrezărise sipetul acela 
negru o singură dată, pe altarul Confesorului din Abația 
Westminster, în ziua în care Coroana lui Arthur fusese plasată 
alături. 

Auzindu-și hamalii care mutau cuferele în camera alăturată, 
Robert deschise ochii. Se afla la numai câţiva yarzi de biserica 
unde secretele regelui ar fi putut fi date în vileag. În minte îi 
răsună vocea lui James Stewart avertizându-l să nu caute 
dovezi, dar ea pălea dinaintea hotărârii care se înălța înăuntrul 
lui. Trebuia să vadă ce se afla în acel sipet. 


Capitolul 19 


WESTMINSTER, ANGLIA, 
1302 


Straja de la ușă se înclină și o deschise, iar Edward pătrunse 
în Camera Pictată, cu tivul robei stacojii foșnind pe lespezile 


VP - 161 


mozaicate. Humphrey îl urmă, cu privirea aţintită asupra spinării 
țepene a regelui care se apropia de măsuţa sa de lucru, mică pe 
lângă marea masă ce împărțea în două încăperea îngustă. Pe 
peretele opus se afla un pat cu baldachin, ai cărui stâlpi de 
culoare verde erau împodobiţi cu stele galbene, motiv preferat 
de tatăl lui Edward, Henric al Ill-lea, care cheltuise o avere pe 
această cameră. Edward se opri în dreptul măsuţei, apoi se 
întoarse către fereastra cu vitraliu din spate. Lumina se frângea 
în prisme violete în jurul siluetei lui. 

Humphrey așteptă tăcut, întrebându-se de ce, dintre toţi cei 
din Westminster Hall, regele îl chemase doar pe el. Pe măsură 
ce tăcerea se prelungi, ochii îi fură atrași de picturile murale în 
culori vii care dădeau numele încăperii. In lumina palidă de 
februarie, robele lungi ale Viciilor și Virtuţilor, coroanele regilor 
biblici și silueta elegantă a lui luda Macabeul, un soi de Arthur 
din Vechiul Testament, păreau terne și fără viaţă. Humphrey își 
aminti când venise aici prima oară, ca să ia parte la o reuniune 
a parlamentului alături de tatăl său. Pășise nerăbdător în urma 
lorzilor care înaintau fără grabă și fusese fascinat de explozia de 
culori. În acea zi, fiecare trăsătură de penel de pe pereţi - 
proaspăt restauraţi după un incendiu - scânteiase în lumina 
soarelui care se reflecta în Tamisa pătrunzând apoi pe ferestre. 
Dincolo de patul cu baldachin, scena încoronării lui Edward 
Confesorul, cea mai aleasă dintre splendorile Camerei Pictate, 
strălucea, toată numai aur. 

— Lăsaţi-ne! 

Humphrey privi în jur și zări doi paji furișându-se tăcuţi afară. 
Nici nu observase că erau acolo. Când ușa se închise, regele se 
întoarse spre el, învăluit ca într-o aură de lumina ferestrei 
poleite din spate. Stând drept, cu coroana de aur pe cap, lui 
Humphrey i se părea el însuși un vitraliu: un rege de odinioară, 
contopindu-se cu substanţa palatului, pus acolo ca un exemplu 
bun sau rău. Iluzia se spulberă când Edward vorbi. 

— Crezi că-i sincer? 

Humphrey știa că regele se referă la predarea lui Robert, la 
care tocmai fusese martor în Westminster Hall. Înțelese pe loc 
că Edward îl chemase aici fiindcă el îl cunoștea cel mai bine pe 
Robert și-i fusese cel mai apropiat dintre tovarăși pe durata cât 
acesta se aflase în serviciul regelui. Nu era un lucru măgulitor. 
De fapt ar fi trebuit să vadă semnele acelei trădări. Adesea 


VP - 162 


simțea că Edward era și el de aceeași părere și că îl învinuia 
pentru dezertarea scoţianului. 

— Eu miros o șmecherie aici, continuă Edward în timp ce 
Humphrey tăcea încordat. Dar mi-e greu să cred că Richard de 
Ulster n-ar fi dibuit minciuna în lunile în care l-a avut pe Bruce în 
custodia sa. Garantează pentru el. Propunerea lui o dovedește. 

— Sir Richard a fost unul dintre aliaţii familiei Bruce. Cine 
poate spune, sire, dacă nu cumva au refăcut vechea alianţă? 

Regele îl privi cu ochi îngustaţi, apoi clătină din cap. 

— Am încredere în Ulster. În plus, nu are nimic de câștigat 
aliindu-se cu Bruce, nu atâta timp cât nu poate fi sigur că o să 
accept predarea acestuia. Dacă l-aș fi respins pe Bruce, și-ar fi 
pierdut proprietăţile din Anglia la fel cum și le-a pierdut pe cele 
din Scoţia. Ar fi ajuns peste noapte din conte cerșetor. 

Edward se opri. 

— Dar, chiar și neluând în discuţie patronajul lui Ulster, Bruce 
a renunțat de bunăvoie la cel mai puternic mijloc de negociere 
pe care îl avea. 

Ochii îi scânteiau de satisfacţie în timp ce vorbea despre noua 
sa posesiune. 

— Toiagul lui Malachy, mai mult ca orice altceva, mă face să 
cred că predarea lui ar putea fi sinceră. 

— Maiestate, reunirea relicvelor lui Brutus e un moment care 
trebuie onorat. Sunt ani de când ne străduim să facem posibilă 
această zi. Dar, lăsând asta deoparte, cred că ar fi mai bine și 
mai înțelept dacă l-aţi închide pe Bruce în Turn. 

— Poate. Dar încearcă să vezi dincolo de prejudecățile tale, 
Humphrey. Bruce mi-ar putea fi mai folositor ca un aliat 
binevoitor, urmărit și păzit îndeaproape, decât ca un prizonier 
care mă urăște. Dezertarea lui e o lovitură cruntă pentru rebeli 
și o să dăuneze moralului lor. Prin el o să le demonstrez cât de 
inutil e să continue să se opună stăpânirii mele. Pe scurt, Bruce 
s-ar putea dovedi de neprețuit când o să-mi încep noua 
campanie. 

Edward rosti ultimele cuvinte cu asprime. Humphrey știa că 
armistițiul încheiat în toamnă cu scoţienii, la insistența regelui 
Philippe, îl înfuriase cumplit. 

După atacul rebelilor asupra Lochmabenului, unde reparaţiile 
erau încă în desfășurare, regele își dorise mai mult ca orice să-i 
urmărească pe scoțieni în Pădurea Selkirk și să-i omoare până la 


VP - 163 


ultimul. ÎI împiedicaseră însă pierderea bazei sale, apropierea 
iernii și imposibilitatea de a afla bârlogul secret al rebelilor. 
Singura lui consolare era conștiința faptului că acest armistițiu 
reprezenta o eschivă de moment. Odată cu venirea primăverii, 
avea să pustiască Scoţia de la o mare la alta. 

În ultima vreme, Edward ascultase cu mult interes veștile 
iscoadelor sale, care vorbeau despre tulburările crescânde din 
Flandra, pe care Philippe o anexase regatului său cu patru ani în 
urmă. Dregătorii francezi reușeau doar cu mare greutate să 
păstreze controlul și în aer se simțea miros de rebeliune. 
Edward era, în mod evident, convins că asta avea să-l țină 
ocupat pe vărul său, dându-i lui timp să găsească o soluţie la 
problema lui Balliol, căci începuse să vorbească tot mai des și 
mai pătimaș despre o nouă campanie în Scoţia. 

Humphrey se temea că dorinţa de a-i înfrânge pe rebeli 
umbrea judecata regelui. Dincolo de îngrijorarea lui se trezi 
resentimentul când își dădu seama că Edward aștepta asigurări 
de la el. Motive ca să renunțe la precauţie și să îl accepte pe 
Robert ca membru al casei sale, dacă asta ar fi dus la 
înfrângerea rezistenţei scoțiene. 

— Și daca a venit aici ca să spioneze pentru scoțieni, 
maiestate? Dacă dezertează din nou, întorcându-se la rebeli cu 
informaţii valoroase sau cu planurile de campanie? E prea 
periculos ca să riscăm. 

Chipul ridat al regelui rămase impasibil. 

— De aia vreau să îl supraveghem pe puiul ăsta de curvă. 
Oamenii mei din Scoţia vor sta cu ochii în patru, pândind orice 
semn că ţine legătura cu foștii săi aliaţi. La cea mai mică dovadă 
de înșelăciune, Bruce o să-și petreacă tot restul vieţii în Turn. 

Edward făcu o pauză. 

— Între timp, vreau să-i recâștigi încrederea. 

Văzând că Humphrey dă să protesteze, ridică o mână. 

— Bruce s-a întors la mine mânat de disperare. Nu-s atât de 
prost încât să cred că îmi va oferi de bunăvoie informaţii care să 
le facă rău alor lui. O să-mi spună numai cât trebuie, ca să nu-mi 
piardă încrederea. Dar vreau să-l tragi de limbă ca să afli restul, 
orice lucru care mi-ar fi de folos în viitoarea campanie. Bea cu 
el, vorbește cu el, dovedește-i că-i ești prieten. 

Humphrey rămase tăcut. N-avea încredere în ceea ce ar fi 
putut spune dacă ar fi deschis gura. 


VP - 164 


— Încă un lucru, Humphrey. Când te împrietenești cu Bruce, 
vreau să afli ce i s-a întâmplat în Irlanda. A spus că a fost rănit 
de o arbaletă. Vreau să știu cine l-a atacat și dacă atacatorul 
mai e sau nu în viață. 

Humphrey se încruntă, privindu-l pe rege care se îndepărtase 
de masa de lucru. 

— Pot să vă întreb de ce, maiestate? 

Regele se apropie de masa mare și își turnă vin într-un pocal. 
Deasupra lui, pe perete, Seninătatea apăsa cu piciorul pictat 
spinarea încovoiată a Mâniei, ţinând în mâini o nuia cu care se 
pregătea să lovească Viciul. 

— Pur și simplu vreau să știu ce l-a făcut să se predea, încheie 
Edward luând o gură de vin. Înţelegi? 

— Da, maiestate. 

— Cine l-a atacat, Humphrey. Și dacă mai e sau nu în viață. 

e 

Robert îl urma pe aprod pe coridoare și îndărătul lui veneau 
fratele său și doi scutieri. Muzica și larma conversațiilor și 
râsetelor se revărsa pe hol. Era bucuros de schimbarea de 
decor, căci în ultimele câteva zile stătuse practic închis în 
apartamentele sale, așteptând ca regele să ia o decizie cu 
privire la propunerea pe care i-o făcuse Ulster. Simţind că pereţii 
îl apasă la gândul a ceea ce îl aștepta, aflat frustrant de aproape 
de biserică și de sipetul ferecat, avusese o grămadă de timp de 
gândire. Işi dorea cu disperare să îl vadă din nou pe rege și să-i 
cerceteze chipul, căutând o urmă a imensului păcat ce se 
ascundea îndărătul ochilor lui palizi. În sfârșit, de dimineaţă, 
când vibra de încordare ca un arc întins, Robert fu anunţat că 
era invitatul regelui la ospățul din acea seară. 

Inaintea lui, uși duble se deschiseră câtre Sala Albă. 
Hărmălaia vocilor asaltă auzul lui Robert, însoțită de un bine- 
venit val de căldură care alungă ultimele urme ale răcorii serii. 
Pereții încăperii și cea mai mare parte din mobilier erau de 
culoare albă. Avea o frumuseţe sobră și rece, o cameră ca un 
palat de iarnă, împodobită cu tapiserii în nuanţe de fildeș și 
argint, înfățișând un unicorn urmărit de cavaleri. Aventura 
începea cu hăitașii și câinii lor luând urma prin zăpadă, iar 
vânătoarea, care se întindea de jur-împrejur pe câteva tapiserii, 
se încheia cu uciderea și dezmembrarea animalului. Aici, 


VP - 165 


unicornul, doborât de un cavaler mai îndrăzneț, devenea o 
femeie care zăcea sub copacii încărcaţi de zăpadă. 

In celălalt capăt al sălii se afla o galerie cu uși încadrate de 
panouri din lemn sculptat, pe unde intrau și ieșeau servitorii. În 
partea de sus a galeriei era o platformă pe care se întrezăreau 
numai capetele menestrelilor. Notele metalice ale unei harpe și 
bubuitul unei tobe acompaniau vocile ascuţite a doi tineri. 
Cântau despre faptele lui Sir Perceval plecat în căutarea 
Sfântului Graal. Cuvintele se înălțau către grinzile încăperii, care 
erau martore la o scenă pe măsura celor de la Curtea din 
Camelot. 

In lungul sălii, două mese lungi fuseseră așezate faţă în faţă, 
acoperite cu olandă albă și încadrate de banchete cu pernițe. 
Băncile gemeau de lorzi și doamne purtând tunici de catifea și 
pălării cu pene, rochii de satin și văluri. Flăcările lumânărilor din 
ceară de albine se reflectau pe suprafetele rotunjite ale 
pocalelor și castroanelor de argint. În timp ce în sală pătrundeau 
cei din urmă oaspeţi, printre care și Robert împreună cu oamenii 
săi, servitorii aduceau deja farfurii cu mrene ce înotau în sosuri, 
tipsii cu carne de delfin și mistreț și plăcinte umplute cu 
trupușoare de păsări. 

Pentru o clipă, Robert se află din nou la Lochmaben, în sala de 
ospeţe a bunicului său, învăluit de căldura râsetelor și a muzicii, 
mirosind carnea friptă a cerbului pe care îl vânase alături de 
bătrânul lord, ascultând melodia sinuoasă a cimpoaielor și 
văzând mulțumirea din ochii bunicului său în timp ce privea 
oamenii care se scăldau în ospitalitatea sa. Iluzia se spulberă 
când ochii săi poposiră asupra mesei principale. Acolo trona 
regele Edward, într-un veșmânt alb ca pana de porumbel, tivit 
cu blană de hermină. Tânăra lui regină ședea în stânga sa, iar 
Richard de Burgh în dreapta. 

In timp ce aprodul îl conducea prin sală, Robert simţi privirile 
câtorva sute de bărbaţi și femei întorcându-se către el. Cu 
coada ochiului zări o mare de feţe îmbujorate, de guri roșii 
deschizându-se când lorzii se aplecară să șușotească între ei, de 
degete unsuroase încremenite la jumătatea gestului de a apuca 
un pocal sau un os. Printre privirile curioase sau neîncrezătoare 
se zăreau și unele pline de ură. Membrii Mesei Rotunde, fraţii săi 
din vremea când, în calitate de Cavaleri ai Dragonului, se 
pregătiseră împreună să devină oamenii de încredere ai lui 


VP - 166 


Edward, erau prezenţi cu toţii și disprețul lor era dureros ca o 
palmă. 

Robert își duse mâna la cingătoare, unde în mod normal s-ar 
fi aflat spada. Spada bunicului său, pe care Ulster i-o restituise, 
era însă în apartamentele lui. Nimănui nu i se permitea să 
pătrundă înarmat în sala de ospeţe a regelui, cu atât mai puţin 
unui ins care, până în urmă cu câteva zile, fusese considerat 
trădător. Alături de lorzi și conți se aflau doamnele de neam 
mare, printre care și Joan de Valence, sora lui Aymer și soţia lui 
John Comyn. Îi născuse doi copii cât timp Comyn făcuse parte 
din pacea lui Edward, dar când acesta se revoltase, regele le 
poruncise lui Joan și copiilor să revină în Anglia. În țesătura 
tapiseriilor de dincolo de masă, Robert întrezări chipuri de lupi 
ce bântuiau prin pădurile de pânză. 

Fratele și scutierii săi fură conduși către o masă din apropiere, 
iar aprodul îi făcu semn să se apropie de masa regelui. Urcând 
singur treptele estradei, Robert își auzi fratele trăgând brusc aer 
în piept, dar nu privi îndărăt ca să vadă care era cauza. Ajunse 
dinaintea regelui și se înclină, neputându-se gândi decât la 
faptul că acest bărbat îi fermecase probabil pe toţi cei prezenți 
cu minciuna lui poleită. Îi venea s-o strige în gura mare, să le 
spună tuturor că preaiubitul lor rege îi dusese pe toţi de nas. 

— Sire. 

Edward îi întâlni privirea, sfredelindu-l cu ochii de parcă ar fi 
căutat să descopere ceva pe chipul lui. După o scurtă tăcere, 
regele grăi: 

— Poţi să iei loc. 

Robert se îndreptă și merse de-a lungul mesei până la locul 
liber din capăt. Trecu pe lângă Humphrey de Bohun, care nu-l 
privi, întorcându-se în schimb să-i vorbească tinerei de alături. 
Înaltă și zveltă, aceasta purta o rochie diafană de mătase 
sidefie, unica ei culoare fiind îmbujorarea pe care vinul i-o 
stârnise în obraji. Încuviinţă spusele lui Humphrey, dar îl urmări 
pe Robert cu o privire rece, cercetătoare. Era Bess, mezina 
regelui. Părea cu totul diferită de tânăra prinţesă poznașă care 
strecurase gajul în mâna Helenei de Beauchamp și o împinsese 
către el cu ani în urmă, în arena de turnir. Robert observă că își 
așezase una dintre mâini peste cea a lui Humphrey de Bohun. 
De cealaltă parte a lui Bess ședea Elizabeth de Burgh. 


VP - 167 


Fiica lui Ulster era de nerecunoscut, nemaiaducând nici pe 
departe cu fata zdrențăroasă pe care o târâse după el prin 
Irlanda cu numai o lună în urmă. Delicată, într-o rochie de 
culoarea fildeșului, cu părul negru prins într-un fileu de argint, 
părea în continuare fragilă, dar de o fragilitate dulce, nu pe 
punctul de a se frânge. La aproape șaptesprezece ani, era o fată 
pe cale să devină femeie. Robert își simţi sângele curgând mai 
iute prin vene și se gândi că soarta și tatăl fetei aveau un simţ 
necruţător al umorului. Trecând pe lângă episcopul Bek și prin 
dreptul unui bătrân gârbov, cu o mantie crem, se așeză la locul 
său din coada mesei. In timp ce un servitor se apropia tăcut să-i 
umple pocalul, Robert își dădu seama că bătrânul înfășurat în 
mantie îl privea fix. Când îl recunoscu, avu senzaţia că un ciob 
de gheaţă i-a pătruns în inimă. Bărbatul acela era tatăl lui. 

In cei șase ani de când nu-l mai văzuse Robert, părul lordului 
de Annandale se rărise și încărunţise. În creștet avea un petic 
vizibil de chelie, ca o tonsură de călugăr. Nasul îi era brăzdat de 
vinișoare și pielea gâtului și a obrajilor i se lăsase. Silueta lui 
cândva puternică și musculoasă era acum înecată în grăsime și 
mantia voluminoasă abia îi ascundea burta. Dar ochii, ochii 
aceia reci și albaștri, erau neschimbaţi. În ei, Robert citi mii de 
dezamăgiri și mii de regrete. Pumnul tatălui său se încleșta în 
jurul unui pocal cu vin. Il privi pe Robert cu ochi mijiţi, acuzatori 
și mustind de ranchiună. Deschise gura să vorbească, dar regele 
se ridică și toți cei prezenţi în sală amuţiră, până când nu se mai 
auziră decât pașii servitorilor și zăngănitul lingurilor. Lordul de 
Annandale nu mai zise nimic, mulțumindu-se să-și ducă pocalul 
la gură. 

— In această noapte sărbătorim logodna dragei mele fiice 
Elizabeth cu contele Humphrey. 

Regele Edward se opri, așteptând să se stingă uralele. 

Vag, Robert îl observă pe fratele său la masa de dedesubt, 
privindu-l pe tatăl lor, împietrit de surpriză. Când ridică pocalul, 
văzu că îi tremura mâna. Regele continua să vorbească, dar 
Robert abia înțelegea cuvintele. 

— Mai sărbătorim, totodată, viitoarea căsătorie a lui lady 
Elizabeth de Burgh, fiică a contelui de Ulster, cu sir Robert 
Bruce. 


VP - 168 


Capitolul 20 


SCOȚIA, LÂNGĂ TURNBERRY, 
1302 


Cele două siluete se apropiară, înfășurate în mantiile lor 
scurte de postav. Cel mai vârstnic înainta cu greutate prin 
mâzgă, iar cel mai tânăr căra două găleți. Affraig le ieși în 
întâmpinare, clipind în bătaia vântului care făcea ramurile 
stejarului să trosnească și să suspine. Crengile erau dezgolite ca 
niște coarne, împodobite numai cu împletiturile lor ce se roteau 
încet. Îl văzu pe bătrân privind în sus și făcându-și cruce în 
vreme ce trecea pe dedesubt. Altcândva l-ar fi luat la rost, 
bătându-și joc de ritualul lui și atrăgându-i atenţia că n-avea 
cine știe ce credinţă dacă simţise nevoia să vină la ea. 
Întotdeauna se bucurase de puterea pe care o avea asupra 
țăranilor, disperaţi sau nemulţumiţi când Dumnezeu nu le 
răspundea la rugăciuni. Acum însă îl lăsă în pace. O rugăciune 
era o rugăciune. 

— Angus, îl salută ea scurt. Ce mi-ai adus? 

— Lapte și ouă, gâfâi Angus cu obrazul înroșit de vânt. Și Ade 
ţi-a jupuit trei iepuri, în caz că ne mai faci un farmec pentru 
Mary a noastră cea mică. 

Ochii lui apoși o priveau implorator. 

— larăși a făcut febră. Una mai rea decât data trecută. 

Affraig simţi o undă de mânie, deși nu știa de ce anume. 

— Pune-i lângă ușă, îi zise ea arțăgoasă tânărului deșirat care 
ducea gălețile. 

El se îndreptă spre casă și ea desprinse de la cingătoare o 
punguţă, înmânându-i-o lui Angus. 

— lerburile pentru soţia ta. 

În timp ce omul le lua, ea adăugă: 

— Du-ţi familia înapoi în sat. Fiica ta are nevoie de un loc cald 
și uscat. Farmecele nu pot face totul. Trebuie să ai grijă și de 
trup, nu numai de suflet. 

Angus clătină din cap. 

— Ai de s-au întors acolo-s niște proști. La ce bun să 
reclădești casele sau să semeni numai ca să vină câinii ăia de 


VP - 169 


englezi și să dea iar foc la toate? Nu, zise el cu hotărâre, 
privindu-și fiul slăbănog care i se alăturase. O să fim mai în 
siguranţă în pădure, alături de ceilalți. Am construit adăposturi 
ca să ne mai apere de umezeală și ţinem la comun animalele pe 
care le-am salvat. Ne-am sfătuit să plecăm în munţii din nord 
după dezgheț, că acolo cavalerii și caii lor de război nu pot 
pătrunde. Acuma-i un armistițiu, da’ n-o să ţină. Englezii o să 
revină la primăvară, la fel de sigur cum revine fluxul. 

Mânia lui Affraig spori și femeia își dădu seama că era 
supărată pe sine. Putea să vindece o durere de cap sau să 
curețe un abces, să aducă pe lume un copil sau să facă o femeie 
să prindă rod. Dar acum acești bărbaţi și nevestele lor îi cereau 
imposibilul. „Fă ca seminţele să răsară din acest pământ 
pârjolit! Umple-mi cămara goală! Ajută-ne să îi învingem pe 
englezi! Adu-mi fiul înapoi!” Zeii păreau tot mai cruzi pe zi ce 
trece, tot mai nepăsători la rugile ei. Destinele cădeau din 
copacul ei neîmplinite. Anul trecut un bărbat venise la ea 
blestemând și amenințând. Destinul lui fusese să se însoare cu 
cea pe care o iubea, dar ea fusese ucisă când englezii le 
atacaseră satul. O făcuse pe Affraig să se îndoiască de ea însăși. 

— Nătângule, îi zise ea cu amărăciune lui Angus, înfășurându- 
se mai bine în mantie. Nu știi dacă englezii o să se întoarcă sau 
nu. Vrei să riști viaţa fiicei tale pentru un zvon? Contele Robert o 
să afle că au nimicit Turnberry. O să revină în fruntea unei 
armate ca să-și reconstruiască fortăreaţa și să-și apere... 

— N-ai auzit? o întrerupse Angus. Bruce i-a jurat supunere 
regelui Angliei. A trecut granița acum două luni și s-a dus la 
Londra. Tot satul numai despre asta vorbește. N-o să ne ajute. 

Se opri, văzând-o că se schimbă la faţă: 

— Ei, trebuie să mă întorc. O privi încruntându-se plin de 
speranţă: Farmecul ăla? 

— Vino mâine! 

Affraig nu se uită la el. Privirea îi era aţintită asupra unei 
împletituri din copacul de deasupra ei, în mijlocul căreia se afla 
o coroană de iarbă-neagră și grozamă pe care timpul și 
intemperiile o uscaseră. Continuă s-o privească în timp ce 
bărbaţii se îndepărtau. Apoi, cu sângele curgându-i mai iute și 
cu buzele rânjite, se răsuci pe călcâie și porni prin zăpada 
noroioasă către casă. Vântul îi smuci mantia, smulgându-i-o de 
pe umeri. O lăsă să cadă. Afară, de un perete, era rezemat un 


VP - 170 


băț lung, despicat la vârf. Înhățându-l, Affraig reveni lângă 
stejar, cu obrajii acoperiţi de pete. Se proţăpi dedesubtul 
ramurilor ţinând toiagul cu amândouă mâinile și neslăbind din 
ochi coroana. Inima îi bubuia în același ritm cu cuvintele din 
mintea ei. 

„Dă-o jos!” 

Repezi bățul despicat la capăt printre crengi. O opri strigătul 
unei femei. Affraig privi în jur, respirând precipitat, cu vârful 
despicat al băţului la câţiva inci de împletitură. Nepoata ei 
stătea în ușă, ţinându-și fetița în echilibru pe șold. 

— E frig, Brigid, îi strigă Affraig cu glas răgușit. Du-o pe Elena 
înăuntru. 

Se întoarse la treaba ei, dar braţele o dureau de efortul de a 
ține băţul deasupra capului și fu silită să și le coboare. 

Brigid se apropie de ea și vântul îi lipi rochia de trupul slab, 
făcând oasele șoldurilor și claviculelor să se deseneze clar prin 
țesătura subţire. Șuviţe de păr negre ca pana corbului fluturau 
în urma ei. Avea abia în jur de douăzeci și cinci de ani, dar părea 
mai în vârstă, cu faţa roasă de griji și cu ochii ca niște lacuri 
bântuite. Totuși vocea-i era fermă. 

— Ce faci, mătușa? 

— Angus zice că Robert Bruce i s-a predat regelui Angliei. Ne- 
a abandonat! 

Affraig aruncă o privire către împletitură. 

— O să-i dau jos destinul. 

În timp ce șuiera aceste cuvinte îl văzu dinaintea ochilor pe 
Robert stând la focul ei, cu cinci ani în urmă, și privind-o cum 
împletea grozama, iarba-neagră și pelinul într-o cunună. Ambiţia 
feroce din ochii lui albaștri i-l reamintise pe bunicul lui. Imaginea 
se schimbă și chipul lui Robert se transformă în cel al tatălui 
său, batjocoritor și plin de dispreţ. Venise la ea cândva, la fel ca 
tatăl lui mai înainte, la fel ca fiul său pe urmă, dorind să profite 
de pe urma artelor ei. Fusese furios și stârnit de băutură, dar ea 
îi luase banii și făcuse vraja cerută. 

Mai târziu, când unul dintre oamenii lui o violase, se dusese la 
conte să-i ceară să facă dreptate, arătându-i vânătăile de pe 
gâtlej și coapse. Ticălosul îi râsese în față, spunând că un om 
de-ai lui face cât o mie de vrăjitoare. Asta după ce ea Îi 
împletise un destin și îi salvase fiul și moștenitorul la naștere. A 


VP - 171 


doua zi îi făcuse bucăți destinul și îl lăsase dinaintea zidurilor 
castelului Turnberry. Din acest motiv, el o izgonise din sat. 

Și tatăl, și fiul își doriseră același lucru: să fie regi ai Scoției. 
Istoria se repeta. Poate, distrugând cel dintâi destin, ea îl 
condamnase și pe fiu, fără s-o știe. Fiul pe care îl adusese pe 
lume ţipând și acoperit de sânge în timp ce Marte strălucea roșu 
pe cer, fiul care, până acum, urmase făgașele adânci lăsate de 
tatăl său. 

Vocea lui Brigid o smulse din gânduri. 

— Ai de gând să distrugi ceea ce ai creat dinaintea zeiţei doar 
pe baza spuselor unui ţărănoi fricos? 

— Zeii își bat joc de mine, măi fată. Nu pot să transform un 
bărbat într-un rege. Nu pot să vindec rănile Elenei sau să-ţi aduc 
înapoi bărbatul și băiatul. 

Suferinta năpădi chipul lui Brigid ca un lichid îmbibând o 
pânză. Soţul ei fusese ucis când englezii atacaseră Ayrul, 
doborât și călcat în picioare de armăsarii cavalerilor în timp ce 
fugea spre casă, iar fiul lui fusese hăcuit de spadele engleze 
pentru că se repezise să-și ajute tatăl. Când ea ieșise în goană 
afară ca să-și ia în braţe băiatul muribund, călăreţii trecuseră în 
galop pe alături, aruncându-și torțele pe acoperișurile de stuf. 
Revenise acasă cu pași împleticiţi, scăldată în sângele celor 
dragi și își găsise locuinţa în flăcări. Reușise să-și salveze fiica, 
dar Elena rămăsese cu cicatrice. Jumătate din faţa ei era netedă 
și mătăsoasă. Cealaltă jumătate era o oroare cicatrizată, cu 
pielea brăzdată și noduroasă ca o felie de carne de porc friptă la 
un foc prea iute. 

Affraig încercase fiecare leac și fiecare farmec pe care-l știa, 
ca să vindece desfigurarea copilei. Nimic nu dăduse rezultat. 

Simţind privirea lui Affraig, Elena își ascunse fața, lipind-o de 
gâtul mamei ei. 

— Puterea mea se stinge, murmură Affraig. Se stinge odată 
cu pământul ăsta. Mă tem că ne vom pierde regatul. Marele 
șarpe englez îl va înghiţi. 

— N-am mai cunoscut pe nimeni care să știe atâtea despre 
ierburi și copaci, zise Brigid. Dar despre politică și despre 
oameni nu știi mare lucru. Ce-ţi spune inima despre Robert 
Bruce? 

Affraig privi cerul mohorăt. 

— Nu știu, zise ea înfrântă. Parcă am un văl dinaintea ochilor. 


VP - 172 


În timp ce stătea împietrită locului, un stol de gâște trecu pe 
deasupra, zburând în formă de săgeată în direcţia castelului 
Turnberry. Zborul lor avea ceva hotărât: o ţintă și un scop. 
Affraig aruncă bățul în noroi. 


Capitolul 21 


WRITTLE, ANGLIA, 
1302 


— Au sosit. 

Așezat pe marginea patului, Robert își ridică privirea de la 
cizmele pe care tocmai le încălţa. Elizabeth stătea la fereastră 
cu spatele la el. Obloanele erau deschise și cerul ardea în fâșii 
stacojii, trandafirii și chihlimbarii. Seara de primăvară era calmă 
și răcoroasă. Behăitul oilor se înălța de pe pășunile din jur și 
ciorile croncăneau în lanurile de grâu și secară. In pacea 
înserării se auzea tropotul îndepărtat al unor copite. 

Oprindu-se în spatele ei, Robert simţi miros de crini și ulei de 
migdale. Nu recunoscu parfumul soţiei sale. „Soţie”. Cuvântul 
încă i se părea o capcană, deși avusese la dispoziție câteva luni 
ca să se deprindă cu ideea. Elizabeth purta una dintre rochiile 
pe care și le adusese din Irlanda, cu un văl asortat, prins cu o 
diademă. Poalele scurtei pe care o purta peste rochia strâmtă 
erau împodobite cu lei negri, blazonul tatălui ei. Croitorul lui 
Robert îi făcuse rochii noi, pe care era brodat blazonul 
Carrickului, dar acestea atârnau nepurtate pe stinghia pentru 
haine aflată în colţul încăperii. Simţi un junghi de mânie, dar nu 
zise nimic. Acum ea tot n-ar mai fi avut timp să se schimbe. 

Fereastra dormitorului dădea către șanțul ce înconjura 
locuinţa, ocrotind capela, conacul, grajdurile și acareturile. 
Dincolo de podul mobil, o cărare presărată cu băltoace în care 
se reflecta cerul stacojiu se întindea către satul Writtle, unde se 
transforma în drumul ce ducea înspre sud, spre Londra. Casele 
cu schelet de lemn ale așezării se înghesuiau în jurul unei pajiști 
și a bisericii cu turn pătrat unde el și Elizabeth se căsătoriseră în 
urmă cu șase săptămâni. Robert privi călăreţii ce se apropiau 


VP - 173 


de-a lungul drumului cu copitele cailor împodobiţi cu cioltare 
plescăind prin noroiul băltoacelor. Deasupra trupei era înălţat un 
stindard albastru precum cerul, străbătut de o bandă albă. Deși 
nu putea să-i vadă de la o asemenea depărtare, Robert știa că 
pe el se aflau șase lei de aur. 

Strânse din fălci. judecând după ostilitatea profundă pe care o 
citise în privirea lui Humphrey de Bohun în ziua în care îi jurase 
credinţă regelui, ar fi pariat că dorinţa cea mai fierbinte a 
acestuia era să-l știe șters de pe fața pământului. Amintindu-și 
asta, se întrebă din nou de ce îi solicitase contele o întâlnire. 
Singurele vești pe care le primise Robert de la Westminster în 
ultimele săptămâni fuseseră cele privitoare la un masacru din 
Flandra, unde orășenii din Bruges se ridicaseră împotriva 
ocupanților francezi. In afară de asta, de la predarea sa fusese 
liniște, dar știa că nu putea dura. Era limpede că Edward aștepta 
din partea lui dovezi de credinţă în serviciul său. Oare îi aducea 
Humphrey un ordin regal, vreo cale prin care să poată câștiga 
încrederea regelui? 

Oricare va fi fost motivul întâlnirii, Robert se întrebă dacă 
aceasta îi putea oferi ocazia să caute răspunsurile de care până 
acum nu reușise să se apropie, fiindcă mutarea la Writtle și 
nunta îi ocupaseră tot timpul liber. Simţi pe piele răceala 
vârfului arbaletei, ascuns sub tunică. 

— Să le ieșim în întâmpinare? 

Auzind vocea lui Elizabeth, Robert o privi și văzu că își tot 
răsucea verigheta pe deget. Mereu își făcea de lucru cu ea, de 
parcă n-ar fi reușit să și-o potrivească bine. Poate nu era pe 
măsura ei sau poate că acesta era un protest demonstrativ față 
de căsătoria la care fusese silită. Indiferent de motiv, faptul îl 
irita. Elizabeth nu era singura captivă în această alianță. El se 
dusese în Irlanda cu speranţa de a-și elibera regatul și de a 
câștiga tronul și sfârșise prin a i se preda dușmanului, 
pomenindu-se totodată prins într-o căsătorie de convenienţă cu 
fiica unuia dintre cei mai puternici aliaţi ai regelui. Se simţea ca 
o muscă încâlcită în itele a doi păianjeni. 

— Nu, îi răspunse. Edwin o să-i conducă 
întâmpinăm în sală. 

Jos, în marea sală de ospețe, servitorii terminau de aranjat 
masa, împodobind-o cu ghirlande de flori de păducel. Robert și 
Elizabeth intrară și ea se desprinse de el, străbătând lespezile 


VP - 174 


A 


năuntru. O să îi 


presărate cu stuf ca să discute cu Lora, una dintre cele trei 
cameriste pe care le adusese cu ea din Irlanda împreună cu o 
lenjereasă și câţiva lachei și hamali. Sala se umplea de cavaleri 
și doamne, invitaţi de tatăl lui Robert de pe proprietăţile din 
Writtle și Hatfield. Pajii conduceau oaspeții înăuntru sub 
supravegherea atentă a lui Edwin, majordomul casei Bruce. Nes 
și ceilalți scutieri veniţi cu Robert din Scoţia erau și ei de faţă. 
Mult deasupra capetelor lor, grinzile de stejar roase de vreme se 
încrucișau pe tavan. 

Conacul și clădirile ce îl înconjurau fuseseră înălțate cu un 
secol mai devreme. Fostă reședință regală de vânătoare, intrase 
în posesia familiei Bruce cu șaizeci de ani în urmă, ca zestre a 
bunicii lui Robert. Nu o cunoscuse pe faimoasa Isobel de Clare, 
care murise înainte de nașterea lui, dar bunicul îi vorbise despre 
ea ca despre o englezoaică de neam nobil, care îi oferise multă 
bucurie și niște moșii bogate. Writtle era unul dintre conacele pe 
care Robert urma să le moștenească acum, că se pusese la 
dispoziția regelui Angliei. 

Tatăl său ședea în capul mesei, sorbind dintr-un pocal de vin 
și primind salutul oaspeţilor. Trupul lui corpolent era înfășurat 
într-o mantie grea, în ciuda căldurii din sala înţesată de 
lumânări. Bătrânul Bruce locuise la Writtle de când fusese demis 
de rege din postul de guvernator de Carlisle, ca urmare a 
deciziei lui Robert de a se alătura rebeliunii lui Wallace. De o 
parte și de alta a lordului ședeau doi bărbați. Unul era Edward 
Bruce, chipeș și nepăsător în cămașa și pantalonii săi de in 
plimbându-și plictisit privirea pe urmele servitorilor care se 
zoreau de-a lungul meselor umplând cupele invitaţilor. Celălalt 
purta o sutană simplă, cafenie și părul său negru încadra o față 
solemnă. Alexander, fratele pe care Robert nu-l mai văzuse de 
ani buni, sosise la conac cu o zi în urmă, venind din Cambridge, 
unde studia pentru a deveni licenţiat în teologie. 

La început, Robert fusese încântat să-l vadă, dându-și seama 
ce dor îi fusese de familia sa, împrăștiată mai întâi de moartea 
mamei lor, apoi de război. Tatăl lor primise de curând vești de la 
castelul Kildrummy, unde sora lui Robert, Christian, soția 
contelui Gartnait de Mar, dăduse naștere unui fiu. Robert aflase 
cu bucurie că surorile lui mai mici, Mary și Matilda, erau în 
siguranţă alături de ea, dar încântarea produsă de sosirea 


VP - 175 


fratelui său nu avusese viaţă lungă, fiindcă Alexander abia de-i 
adresase două vorbe. 

Alăturându-li-se, Robert observă cu dezamăgire că pocalul de 
cositor din faţa tatălui său era deja aproape gol. 

În timp ce se așeza, Alexander îi aruncă o privire. 

— Lady Elizabeth pare să se fi acomodat aici, remarcă el după 
o tăcere stingheră. 

— Așa-i, mârâi tatăl lor înainte să apuce Robert să răspundă. 
Fiul meu ar trebui să binecuvânteze norocul care-a dat peste el. 
Își întoarse privirea către Robert. Având în vedere purtarea ta 
din ultimii ani, cu greu te-ai fi putut aștepta la o căsătorie atât 
de prielnică. Și totuși, arăţi de parcă ai asista la propria ta 
înmormântare! 

Bătrânul Bruce chemă pajul pocnind din degete și îi făcu 
semn către pocal. Îl urmări cu atenţie cum i-l umple până la 
buză. 

— În noaptea asta, Robert, trebuie să faci tot ce-ţi stă în 
puteri ca să te dovedești demn de încredere. Numai mulțumită 
milei regelui ești liber acum. 

Bău și vinul i se prelinse pe bărbie. 

— Pe Dumnezeul meu, ar trebui să fii în genunchi 
mulțumindu-i că ţi-a iertat fărădelegile! 

— Dragă tată, sunt convins că te-ai prosternat tu suficient de 
jos pentru amândoi în ultimii ani. 

În timp ce Robert rostea aceste cuvinte, ușierul deschise ușile 
și anunţă cu glas sonor sosirea oaspeţilor de onoare ai acelei 
seri. Întreruperea împiedică spusele lui Robert să ajungă la 
urechile tatălui său, nu însă și la ale lui Alexander, care îl privi 
încruntat. Edwin ieși în întâmpinarea alaiului ce pătrundea în 
sala de ospeţe. 

Robert își dădu peste cap băutura, un vin tare de Bordeaux, și 
îi făcu semn pajului să îi mai toarne, fără să-l piardă din ochi pe 
Humphrey, care intrase cel dintâi. Alături de el, aproape la fel de 
înaltă, pășea lady Bess. Erau un cuplu frumos, el lat în piept și în 
umeri, cu un ten sănătos și rumen, ea zveltă, cu membre lungi 
și cu pielea albă ca laptele. Purtau tunici asemănătoare și mantii 
brodate cu blazonul familiei de Bohun, a lui strânsă la mijloc de 
cingătoarea spadei, a ei încinsă cu un lanţ de argint. 

Elizabeth îi întâmpină pe noii căsătoriţi, îngenunchind să le 
sărute mâinile, dar Bess o prinse de amândouă braţele, ridicând- 


VP - 176 


o și zâmbindu-i. În scurtul timp petrecut de Robert și Elizabeth la 
Westminster, înainte de întoarcerea lui Richard de Burgh în 
Irlanda, ea și Bess se împrieteniseră pe loc. Numai datorită 
insistenţei lor întâlnirea din această seară se transformase într- 
un ospăț. Humphrey îi înmână scutierului său cingătoarea cu 
spada și zise ceva ce le făcu pe amândouă femeile să râdă. 
Mâna lui Robert se încleștă pe pocal. 

Condus de majordom, Humphrey se apropie de masa 
principală. Il salută pe vârstnicul Bruce cu o sinceritate care îl 
surprinse pe Robert. Îi privi strângându-și mâinile și se întrebă 
de câte ori se vor fi întâlnit cei doi în lipsa lui. În fond erau 
vecini: unul dintre castelele lui Humphrey se afla la o depărtare 
de numai zece mile. Robert simţi înțepătura regretului. El și tatăl 
său nu fuseseră apropiaţi niciodată. Lordul invidiase 
dintotdeauna afecțiunea ce existase între propriul său tată și 
Robert. Dar erau de-un sânge și Robert nu-i oferise decât tăcere 
și răceală în ultimii ani. Putea, așadar, să-și învinovăţească tatăl 
că-l dispreţuia? 

— Sir Robert. 

Robert își ridică privirea din pocalul de vin și-l zări pe 
Humphrey stând dinaintea lui. Se ridică să-l salute. 

— Sir Humphrey. 

Edwin îl conduse pe Humphrey la locul său de la masa 
principală, aflat alături de Robert, și Bess îl urmă. Îi permise lui 
Robert să-i depună un sărut ușor pe mână, apoi se duse să se 
așeze între soțul ei și Elizabeth. 

Când toţi oaspeţii luară loc, bătrânul Bruce își trânti pocalul 
pe masă, pătând fața de masă cu vin. 

— Sunt onorat să le urez bun-venit în casa mea lui sir 
Humphrey de Bohun și soţiei sale, lady Elizabeth. Sala aceasta 
n-a mai fost binecuvântată cu asemenea oaspeți iluștri din zilele 
regelui Henric. 

Lordul continuă să vorbească, acompaniat de clinchetul 
veselei, pe măsură ce servitorii aduceau tăvi cu friptură de 
lebădă și gâscă, păstrăvi aburinzi gătiţi cu mere și șofran și o 
plăcintă imensă cu carne de iepure. Urmară castroane cu creme 
de unt și șarlote aromate cu cuișoare și ghimbir. Pe fiecare 
masă se afla un lighenaș de argint în care oaspeţii să-și spele 
mâinile. 


VP - 177 


— Cea mai mare plăcere a mea, încheie Bruce cu limba 
împleticindu-se, este că dragul meu fiu a revenit acasă. 

Robert își ridică ochii spre el. Surprinderea îi trecu însă când 
bătrânul puse mâna pe umărul lui Alexander. 

— Din Cambridge. Va rosti rugăciunea. 

După ce Alexander spuse o rugăciune lungă, care îi făcu pe 
cavalerii lui Humphrey să se foiască nerăbdători, ospăţul începu. 
Vinul curgea și murmurul vocilor se auzea din ce în ce mai 
puternic, pe măsură ce, de la o oră la alta, oaspeţii deveneau tot 
mai îmbujoraţi și mai însuflețiti. 

Robert stătea tăcut, abia atingându-se de mâncare, ameţit 
din pricina băuturii care făcea feţele oaspeţilor să-i joace pe 
dinainte în lumina lumânărilor. Voia să cunoască motivul sosirii 
lui Humphrey, dar contele nu părea grăbit să treacă la subiect, 
delectându-le pe Bess și pe Elizabeth cu povestea unui ţăran din 
Țările de Jos care câștigase trei turniruri deghizat în cavaler, ca 
să obţină dragostea unei păstorițe. Lui Robert i se părea o 
prostie, dar femeile îi sorbeau fiecare cuvânt și când Humphrey 
termină, Bess îl trase mai aproape și îl sărută. Se retrase cu 
buzele lucind umede și el încercă să o sărute din nou, dar ea îl 
împinse în joacă, râzând de înflăcărarea lui. Zâmbind larg, 
Humphrey goli pocalul și îl ridică pentru ca pajii să i-l umple la 
loc. 

Robert surprinse privirea lui Elizabeth, care roșise, vizibil 
stingherită de aceste manifestări de afecţiune. Işi aminti de 
noaptea nunţii lor, de pasiunea care îi pierise când se întinsese 
deasupra ei și îi văzuse spaima din priviri. Își consumaseră 
căsătoria abia cu o săptămână în urmă. Fusese un moment 
grăbit și tensionat, în care își adunase toată voinţa ca să poată 
avea o reacție față de trupul ei încordat și imobil, de fața ei 
întoarsă și de mâinile cu care-și acoperea sânii. După aceea, în 
timp ce aţipea, lui Robert i se păruse c-o aude plângând. Acum 
n-avea să mai fie mireasa virgină a lui Hristos. 

Făcându-și scaunul să scrâșnească pe podele, tatăl său se 
ridică pentru a se retrage. Nesigur pe picioare, lordul dădu vina 
pe vârstă, deși era clar ca lumina zilei că era beat turtă. 

— O să rămâi tu să te ocupi de nobilii noștri invitaţi, îi zise el 
lui Robert cu glasul îngroșat de băutură. Mă rog numai să nu fi 
uitat cum, după toate lunile alea în care ai trăit printre tâlhari. 


VP - 178 


— Până și printre tâlhari, dragă tată, m-am purtat cum mi-o 
cerea rangul. Mi-aș dori să pot spune același lucru despre un 
lord prea beat ca să mai poată sta pe scaun. 

La auzul vocii sale tăioase sala amuţi. Oamenii se priviră 
nesiguri. Unii își ascunseră zâmbetele batjocoritoare îndărătul 
pocalelor, sperând să fie martori la o încăierare sau măcar să 
aibă o bârfă cu care să se întoarcă la Westminster. 

Bruce cel bătrân păru să se clatine sub insultă și Alexander se 
ridică iute, apucându-l de braţ. Fratele mai mic al lui Robert se 
răsuci către el cu o privire care ar fi topit oţelul. 

— Cum îndrăznești să-l jigneşti pe tatăl nostru? A avut grijă de 
moștenirea ta în toţi anii ăștia, câtă vreme tu ţi-ai părăsit familia 
ca să te întovărășești cu rebelii și cu hoţii. Acum, când îţi vine 
bine, te-ai întors s-o ceri! 

— Dacă vrei să ţii predici, întoarce-te la Cambridge, zise 
Robert. 

— Pace, fraţilor, zise Edward aplecându-se și umplând pocalul 
lui Alexander. Au trecut ani de când n-am mai stat la aceeași 
masă. Hai să nu stricăm momentul chiar de-acum. 

Ignorându-l pe fratele său, Alexander își conduse tatăl afară 
din sală. Edward ridică din umeri și sorbi el însuși din pocal. 
Elizabeth, care se ridicase pe jumătate, tresări când Bess îi puse 
liniștitor mâna pe braţ. 

Bess se răsuci către majordom. 

— Aveţi menestreli aici? 

— Desigur, doamnă, zise Edwin, părând ușurat să se vadă 
confruntat cu ceva ce putea rezolva. Traversă până la vatră, 
unde doi bărbaţi ședeau pe o bancă împărțind o halbă de bere. 
La ordinul său, unul dintre ei luă un flaut, iar celălalt o liră. 

În vreme ce melodia plutea prin încăpere și conversațiile 
reîncepeau, Robert își mai turnă vin fără să aștepte pajul. 

— Ar trebui să-i acorzi respect. 

Vorbise Humphrey, care îl privea cu răceală. 

— Orice-ai crede despre el, este totuși tatăl tău. Când n-o mai 
fi, o să te doară mai tare decât te aștepți. 

Robert fu cât pe ce să-i spună vreo două, dar se opri 
amintindu-și de tatăl lui Humphrey, mort în bătălia de la Falkirk. 

— De ce-ai venit aici, Humphrey? 

O clipă contele nu păru să aibă de gând să-i răspundă, apoi se 
lăsă pe spate apucându-și pocalul. 


VP - 179 


— Am zis că-i mai bine să limpezim lucrurile. Regele te-a 
iertat. Vreau să te iert și eu. 

Vorbea ocolind privirea lui Robert. 

— Trebuie însă să înţeleg ce te-a adus înapoi în Anglia. De ce 
i-ai jurat supunere regelui. 

— Erai de faţă la Westminster când mi-am explicat motivele. 

Robert era surprins de motivul venirii lui Humphrey. Nu se 
așteptase ca acesta să vrea vreodată să îl ierte. lertarea lui 
Edward avea motive pur politice. Era logic ca regele să-l cruțe, 
sperând probabil că asta îi va convinge și pe alţi rebeli să 
renunțe la luptă. Nu se aștepta însă la așa ceva din partea lui 
Humphrey a cărui prietenie o trădase atât de crunt. 

— Ce s-a întâmplat în Irlanda, Robert? Ce te-a făcut să te 
răzgândești? Ai zis că ai fost atacat. 

Robert se puse imediat în gardă. Nu cumva regele încerca să 
afle ceva despre atac? 

— Ştii cine era atacatorul? insistă Humphrey. 

— Nu, zise Robert, dorindu-și să nu fi băut atât de mult. 

Gândurile îi erau înceţoșate. Ce voia să-l facă pe rege să 
creadă? 

— Nu, repetă el mai apăsat. Atacatorul meu a fost ucis de 
oamenii lui Ulster înainte să pot afla. 

Asta era bine, îl făcea pe rege să se simtă în siguranţă. Se 
întrebă până unde se întindea conspirația. Era oare posibil ca 
Humphrey să știe ceva din ceea ce bănuia el - că profeția putea 
să nu fie decât o minciună menită să mascheze ambiția feroce a 
lui Edward și uciderea regelui Scoției? Sau era un adevărat 
credincios, așa cum îl considerase Robert dintotdeauna? 

— Ciudat lucru că atacatorul meu a folosit o arbaletă. E o 
armă neobișnuită, nu crezi? 

Se opri ca să ia o gură devin. 

— Deși, desigur, regimentele din Gasconia o folosesc cu 
regularitate. Oamenii regelui Edward. 

Humphrey se întunecă la faţă. 

— Ce insinuezi? 

— Fac conversaţie pur și simplu. 

Humphrey lăsă jos pocalul. 

— Poate c-a fost o greșeală să vin aici. 

— Poate c-a fost, se arătă Robert de acord. Vocea i se înăspri: 
Vii să te veselești în sala tatălui meu la mai puţin de un an după 


VP - 180 


ce tu și oamenii tăi mi-aţi dat comitatul pradă flăcărilor. Stai 
aici, bându-mi vinul și mâncându-mi mâncarea, când acum 
câteva luni mi-ai dat foc casei, mi-ai înrobit oamenii și ai 
poruncit uciderea fermierilor mei, laolaltă cu soțiile și copiii lor! 

— Tu ai ridicat arma împotriva noastră. Noi încercam doar să 
punem capăt unei rebeliuni conduse de tine și de oamenii tăi, 
după ce l-ai sfidat pe regele căruia îi juraseși supunere. Ti-ai 
încălcat jurămintele, Robert. Pentru numele lui Dumnezeu, la ce 
te așteptai? Ca regele Edward să nu facă nimic? 

— Humphrey, zise Bess pe un ton dojenitor. 

Niciunul dintre ei n-o luă în seamă. 

— Stai la frontiera a doua regate, continuă Humphrey cu 
chipul livid în lumina lumânărilor, și sari dintr-o tabără într-alta 
după cum îţi convine. După părerea mea, asta e purtarea unui 
om lipsit de convingeri. A unui laș! 

Robert se ridică brusc, răsturnându-și scaunul. Băutura i se 
urcă la cap, făcându-l să se poticnească. Dădu să-și apuce 
sabia, însă nu era acolo. În timp ce bâjbâia după armă, 
Humphrey îl lovi cu pumnul în faţă. Robert se clătină, dar reuși 
să rămână în picioare. Se îndreptă, cu mâna la falcă, apoi se 
repezi la Humphrey și-l apucă de gât. 

În timp ce Bess și Elizabeth ţipau și pretutindeni în sală 
cavalerii începeau să se ridice în picioare, cei doi bărbaţi se 
împleticiră, încleștaţi în luptă. Pierzându-și echilibrul, căzură 
peste masă, care se rupse sub greutatea lor făcând tăvile, 
carafele și pocalele să se împrăștie zăngănind pe podea. 
Continuară să se lupte în mijlocul sfărâmăturilor, izbindu-se cu 
pumnii și cu picioarele. Robert reuși să-l încalece pe Humphrey 
și-i arse un pumn zdravăn, însă contele înhăţă o tavă de argint 
și-l pocni cu ea în cap. Lovitura îl făcu pe Robert să se clatine. 
Simţi ceva umed și cald prelingându-i-se pe obraz și își duse 
mâna la faţă, convins că ticălosul îl rănise de moarte. Când își 
retrase palma, aceasta era cafenie din pricina grăsimii de gâscă. 

Mârâi, trăgându-și pumnul îndărăt, gata să lovească. In 
aceeași clipă, un șoc rece îl izbi în spate. Robert se clătină 
aplecat deasupra lui Humphrey, în timp ce apa i se scurgea în 
șiroaie pe faţă și pe gât. Întorcându-se, o zări pe Bess stând în 
spatele lui, furioasă ca o furtună, ţinând unul dintre lighenașele 
de argint aduse de servitori pentru ca oaspeţii să se spele pe 
mâini. El încasase cea mai mare parte a lichidului, dar nici 


VP - 181 


Humphrey nu fusese cruțat. Zbătându-se sub el printre 
sfărâmături, era, la rândul său, leoarcă. Robert își dădu părul ud 
la o parte din ochi și se ridică. 

La vederea fratelui, a soției sale și a tuturor bărbaţilor și 
femeilor din sală care îl priveau ţintă, se simţi rușinat. Atacase 
un alt conte, un fost prieten, răcnind ca o lepădătură oarecare 
într-o tavernă. Cu apa unsuroasă picurându-i din vârful nasului, 
îi întinse mâna lui Humphrey. După o scurtă ezitare, contele o 
acceptă și se ridică în picioare. Rămaseră unul dinaintea 
celuilalt, cu apa picurând de pe ei, sub privirea războinică a lui 
Bess. 

— Humphrey, începu Robert. Își duse distrat mâna la obrazul 
pe care i se prelingea o bucată de grăsime de lebădă. 

Gura contelui făcu o strâmbătură care ar fi putut trece drept 
râs, dar de pe buze nu-i ieși niciun sunet. 


Capitolul 22 


COURTRAI, FLANDRA, 
1302 


Trei mii de pedestrași înaintau împleticindu-se pe câmpie, 
negri de noroi și plini de sânge, leoarcă de sudoare în căldura 
amiezii. Larma pe care o făceau apropiindu-se era străpunsă de 
vaietele răniților, care erau ajutaţi să înainteze prin mlaștină și 
să traverseze șanțurile și tranșeele pline cu apă. Săbii și securi 
căzute din mâini rămâneau împrăștiate pe pământul răscolit din 
urma lor, printre trupurile însângerate ale camarazilor. In 
spatele lor se înălța răcnetul scos de cei nouă mii de oameni 
aliniaţi dinaintea castelului Courtrai, care agitau prin aer sulițe și 
bâte în timp ce trompetiștii francezi continuau să sune 
retragerea. 

Contele Robert d'Artois își privea infanteria epuizată 
apropiindu-se, fără să ia în seamă strigătele de triumf ale 
flamanzilor, care se învolburau în urma ei aidoma unui val. 
Veteran al multor războaie, campion celebrat al turnirurilor, 
fusese trimis de regele Philippe să înăbușe revolta ce cuprinsese 


VP - 182 


Flandra. Chiotele și urletele liotei de ţesători, pâslari și vopsitori 
nu-l înspăimântau. Înarmaţi cu sulițe și bâte, cei mai mulţi dintre 
ei purtau pieptare de piele, singurii îmbrăcaţi în armuri adecvate 
fiind nobilii nu tocmai numeroși care-i conduceau. Artois zâmbi. 
Potăile credeau c-au câștigat. Indărătul lui, pe câmpia 
mlăștinoasă, așteptau două mii cinci sute de cavaleri cu lăncile 
ridicate, cu soarele de iulie reflectându-se pe coifurile lor 
tuguiate și scânteind pe frâiele împodobite ale cailor. 

După ce pedestrimea se furișă printre șirurile armăsarilor 
armatei franceze, cântecul trompetelor se stinse și fu înlocuit de 
bubuitul lent al tobelor. Artois le dădu ordine răstite 
comandanților săi și acestea fură transmise mai departe, din 
gură în gură. Unii cai se cabrară nerăbdători când cavalerii 
scurtară frâiele și își ajustară poziţiile în șei, apucând mai bine 
lăncile. Artois își cobori viziera și câmpul vizual i se îngustă, 
redus la două fâșii de câmpie brăzdată de șanțuri, dincolo de 
care se vedeau pădurile de sulițe ale flamanzilor. Castelul unde 
se încuiase garnizoana franceză asediată se ridica deasupra 
apelor râului Lys. Lovi cu călcâiele și înțepătura pintenilor săi 
auriţi îmboldi armăsarul către rândurile flamande. 

Îl urmau nobili, conți, cavaleri și scutieri aduși din Normandia, 
Picardia, Poitou și Champagne. Veneau cu stindardele pocnind și 
fâlfâind în vânt, cu panașele și tunicile fluturând, purtându-și 
scuturile pe care străluceau orbitor blazoanele: leoparzi galbeni 
cu dinţii rânjiţi și vulturi roșii în tării, cruci și flori de crin. Veneau 
în bubuit de tobe ca să răzbune masacrarea compatrioților lor 
din Bruges și să își ajute camarazii asediați din castelul Courtrai. 
Veneau în inferioritate numerică de trei la unu, lăsând în urmă 
pedestrimea și arcașii, siguri că fiecare dintre ei, înarmat, 
pregătit și călit în războaie, făcea cât zece soldaţi de rând. 

Infanteria franceză luptase bine, asaltându-i cu hotărâre pe 
flamanzi. Artois bănuia că ar fi învins dacă ar fi lăsat-o, acesta 
fiind și motivul pentru care o rechemase. Niciun comandant care 
se respecta nu ar fi permis ca onoarea victoriei să le revină 
pedestrașilor. Aceștia epuizaseră dușmanul. Acum, el și 
camarazii săi nobili aveau să termine treaba. 

Câmpia era un labirint de tranșee, șanțuri și băltoace 
mlăștinoase, unele naturale, altele săpate de rebeli. Era un 
teren nepotrivit pentru cavaleria grea. Ajungând cu două zile în 
urmă, Artois și comandanții săi examinaseră destul de îngrijoraţi 


VP - 183 


câmpul de luptă din fața castelului, până ce norocul le scosese 
în cale un localnic dornic să le deseneze o hartă a câmpiei cu 
toate cursele ei, în schimbul unei sume colosale. Folosind 
această hartă, contele își trimisese pedestrimea să acopere 
unele dintre șanțurile mai adânci cu crengi tăiate din copaci și 
cu grinzi desprinse din casele localnicilor. Prin aceste vaduri 
improvizate înainta cavaleria lui acum, apropiindu-se lent, dar 
hotărât de dușman. Cavalerii se lăsară pe spate în șei, 
îndemnându-și caii în josul malurilor noroioase, apoi îmboldindu- 
i cu lovituri de pinteni să urce panta opusă. Strigătele 
triumfătoare ale rebelilor se stinseseră. Tăcuţi, strângându-și 
rândurile, îi priveau pe francezii care se apropiau. În noroiul 
dinaintea lor, muștele se plimbau peste trupurile sfârtecate. 

Când cavaleria traversă cea din urmă tranșee, rândurile 
ordonate care porniseră la luptă se destrămaseră. Artois își 
îndemnă calul să treacă șanțul lat și, ajuns pe teren mai ferm, 
observă cu un fior de neliniște cât de aproape se aflau rebelii și 
ce scurtă era distanța pe care el și oamenii lui trebuiau să 
șarjeze. Işi alungă neliniștea, nedorind să contemple ideea de a 
bate în retragere în fața unor ticăloși de rând. Aveau să se 
sperie. Era sigur de asta. Pe ultimii yarzi de teren deschis, el și 
oamenii săi își îmboldiră sălbatic caii și, scoțând strigăte 
fioroase, își coborâră lăncile și atacară. 

Breslașii din Ghent, Ypres și Bruges se încordară când 
cavalerii se  năpustiră către ei. Încurajaţi de strigătele 
comandanților, conduși de fiii contelui lor aflat în închisoare, își 
înălțară sulițele și ghioagele de fier cu capete ghintuite sau 
prevăzute cu aripioare. Răsuflări șuierară printre dinţi, însoţite 
de crâmpeie de rugăciuni. Ochii se îngustară într-un soi de 
concentrare disperată. Picioare tremurară și, ici și colo, câte o 
vezică se goli. Când valul de cavaleri înghiţi pământul dinaintea 
lor, bărbații înarmaţi cu sulițe le repeziră înainte răcnind. 

Cavaleria franceză se ciocni cu rândurile flamande, dar, din 
cauza vitezei reduse, impactul, deși brutal, nu fu nimicitor. Mulți 
breslași se prăbușiră în cele dintâi clipe, cu piepturile, gâturile 
sau feţele străpunse de lănci sau cu coastele și craniile zdrobite 
de copitele cailor ce se cabrau. Oamenii cădeau ţipând, cu 
gâturile și stomacurile spintecate, revărsându-și afară conţinutul 
și cu intestinele golindu-se în amestecul de sânge și noroi. Dar 
flamanzii nu erau singura pradă a morţii pe acest câmp de luptă. 


VP - 184 


În urma ciocnirii, cavalerii căzură cu zecile, cu caii loviți de sulițe 
în boturi sau în ochi, și tipetele animalelor se alăturară 
strigătelor călăreților azvărliţi din șa în pădurea de vârfuri 
ascuţite. 

După ce soldaţii din prima linie loviseră cu sulițele, cei din 
spatele lor îi izbeau și îi pisau pe francezi cu ghioagele. Coifurile 
cavalerilor nu erau pe măsura acestor arme mânuite cu două 
mâini, care spărgeau capete și frângeau fălci, în vreme ce ţepii 
găureau pieptarele și zalele, sfâșiind carnea de dedesubt. 
Breslașii atacară și caii, cu consecinţe cumplite, transformând 
mândrele animale într-o masă inertă de oase, piele și creieri. Un 
cal, cu capul legănându-i-se obscen pe gâtul frânt, goni 
înnebunit prin mulțime înainte să se prăbușească. 

Acoperit cu morți și muribunzi, solul mlăștinos deveni nesigur, 
lăsându-le francezilor prea puţin loc de manevră în înghesuială. 
Flamanzii atacau neobosiţi, neoferindu-le adversarilor nicio 
șansă să se retragă. Cavalerii care reușiseră să întoarcă se 
pomeniră scufundându-se în mlaștini ascunse. Alţii, purtaţi de 
haos, se prăbușiră orbește în tranșeea adâncă, plină cu apă din 
spatele lor și fură trași la fund de greutatea teribilă a 
armăsarilor. 

Incurajaţi de strigătele conducătorilor lor și simțind mirosul 
victoriei, flamanzii continuară lupta, acoperindu-i cu rândurile lor 
pe cei căzuți. Sfârșiţi și însângeraţi, mulţi cu răni cumplite, 
refuzau să se dea bătuţi. Francezii le ocupaseră ţara și, în ultimii 
ani, toţi avuseseră de suferit de pe urma brutalităţii oamenilor 
regelui. Acum mânia lor se dezlănţuise, împingându-i dincolo de 
limitele trupurilor și minţilor. Cu fiecare lovitură de bâtă, cu 
fiecare împunsătură de suliță, doborau încă un cavaler. Fără 
milă. Fără prizonieri. 

In centrul bătăliei, contele Robert d'Artois, fără cal și 
însângerat, se pomeni înconjurat. Azvârlindu-și spada la pământ 
și scoțându-și coiful, își ridică mâinile în semn că se predă, știind 
că totul se sfârșise. Se aștepta să fie luat prizonier și pe chipul 
lui scăldat în sudoare se ivi o expresie surprinsă când un bărbat 
îi smuci capul pe spate și un altul îi înfipse cu putere sulița în 
gâtlej. Văzându-și comandantul prăbușit la pământ, cu sângele 
șiroindu-i pe tunică, francezii încă în viaţă începură să 
abandoneze câmpul de luptă. Flamanzii îi urmăriră pe cei care 


VP - 185 


reușiseră să traverseze câmpia mlăștinoasă către locul unde 
pedestrimea și arcașii se întorceau deja ca s-o ia la fugă. 

În mai puţin de o oră, ţesătorii și pâslarii din Flandra striviseră 
floarea cavaleriei franceze, ucigând mai mult de o mie dintre cei 
mai buni oameni ai regelui și lăsând câmpurile de lângă Courtrai 
îmbibate de sânge și presărate cu pinteni de aur. 


PICARDIA, FRANȚA, 
1302 


Proptit în palme, John Balliol examină hărţile și scrisorile 
răsfirate pe masă. Colţurile pergamentelor fremătau în bătaia 
vântului cald ce pătrundea prin obloanele deschise. Dincolo de 
ele, valea râului Somme lenevea în căldura verii. Vitele se 
adăposteau la umbra copacilor, pășunile erau cafenii. 

Balliol își ridică ochii, distras de vocile îndepărtate ale 
servitorilor care întindeau șiraguri de steaguri colorate de jur- 
împrejurul curţii. În acea seară dădea un ospăț pentru vasalii săi 
din Picardia și pe parcursul acestuia urma să le poruncească să 
se alăture trupelor franceze în fruntea cărora avea să plece 
către Scoţia. Îl pusese pe Edward, fiul și moștenitorul său, în 
fruntea uneia dintre companii, încântat de entuziasmul 
manifestat de tânăr la gândul luptei viitoare. Marea sală fusese 
împodobită luxos, mâncarea era gata și butoaiele de vin 
sosiseră, totul era pregătit pentru această ocazie. Totul, mai 
puţin armata. 

Trecuseră deja săptămâni de când nu mai auzise nimic despre 
oamenii pe care i-i promisese regele. Balliol știa că Philippe era 
ocupat cu tulburările din Flandra. Incercase să se convingă că, 
odată ce regele potolea rebeliunea, avea să acorde din nou 
atenţie chestiunii Scoției, dar asemenea gânduri nu reușiseră 
să-i potolească nerăbdarea. Căldura sufocantă îi punea și ea 
nervii la încercare. 

Harta pe care o proptea cu palmele înfățișa graniţele 
regatului său, unde nu mai pusese piciorul de șase ani. 
Scrisorile, majoritatea purtând sigiliul cumnatului său, lordul de 
Badenoch, erau pline de optimism, transmiţându-i că baronii 
Scoției îi sprijineau pe deplin revenirea pe tron. Balliol sosise în 
Franţa sfârșit, umilit de înfrângerea și încarcerarea sa. Dar de un 


VP - 186 


an încoace mesajele de la Comyn și promisiunea lui Philippe 
declanșaseră în el o schimbare. Acoperind fisurile încrederii lui, 
îl făcuseră, din nou, un om întreg. Era gata să se întoarcă acasă, 
arzând de nerăbdare să-și recâștige onoarea și demnitatea și să 
reclame tronul pentru el și fiul său. 

Ușa se deschise și majordomul își făcu apariţia. 

— Domnule, un grup de călăreţi se apropie de poarta dinspre 
vest. 

Balliol se încruntă iritat. 

— Pierre, ţi-am spus să te ocupi tu de oaspeţi. Nu trebuie să 
fiu anunţat de fiecare sosire în parte. O să-i văd pe toţi diseară. 

— Vă cer iertare, domnule. Aceștia nu sunt oaspeţi. Poartă 
blazonul casei regale. 

Balliol se îndreptă și fața ciupită de vărsat i se îmbujoră de 
nerăbdare. În timp ce pornea către ușă, o scrisoare i se agăță de 
mâneca veșmântului. Căzu pe podea în urma lui, cu sigiliul roșu 
ca un strop scânteietor de sânge. 

Ajuns în curte, Balliol porni grăbit către poarta de vest, 
ignorând plecăciunile respectuoase ale personalului. Inaintea sa, 
dincolo de arcadă, zări călăreţii apropiindu-se învăluiţi în nori de 
praf. Umbrindu-și ochii, privi stindardul albastru ce se înălța 
deasupra companiei, împodobit cu flori aurite de crin. Așteptă 
nemișcat, cu un zâmbet nervos pe buze, în timp ce bărbaţii 
pătrundeau călare pe porți. 

În fruntea lor era Jean de Reims. Cavalerul regal păru surprins 
văzând că Balliol îl aștepta. 

— Sir John. 

Jean sări jos din șa, dar camarazii săi rămaseră călare. Mantia 
îi era pătată de sudoarea calului. 

— Aduc vești de la... 

— În sfârșit, i-o tăie Balliol. Sunt săptămâni de când... 

— Haideţi să vorbim înăuntru, zise Jean privind peste umărul 
lui Balliol către servitorii care înșirau steaguri deasupra ușilor 
sălii de ospeţe. 

— Mai întâi spune-mi când îmi va trimite regele Philippe 
oamenii. Am așteptat suficient. 

Jean șovăi, apoi începu să vorbească. 

Balliol amuţi în timp ce celălalt îi povesti despre o bătălie 
purtată lângă Courtrai în care își găsiseră sfârșitul o mie de 
cavaleri francezi. Auzi din gura lui Jean despre furia pe care 


VP - 187 


acest lucru o stârnise la Curtea regală și despre represaliile pe 
care Philippe era silit să le plănuiască după o asemenea 
catastrofă. In încheiere, Jean îi spuse că regele chema la arme 
toţi francezii capabili să lupte și că, odată oastea adunată, 
Philippe însuși urma s-o conducă în Flandra pentru a se răzbuna 
pe rebeli. 

— Trebuie să înțelegeţi, sir John, că regele meu nu vă mai 
poate ajuta să reveniţi în Scoţia. Nu câtă vreme ţăranii flamanzi 
cotrobăie cadavrele nobililor noștri camarazi, furându-le pintenii 
și armura și lăsând păsările de pradă să le smulgă carnea de pe 
oase. Trebuie să supună Flandra. 

— Dar totul e pregătit, zise Balliol indicând cu mâna sala de 
ospeţe. Vasalii mei mi se vor alătura chiar în această seară. În 
Scoţia, compatrioţii mei mi-au pregătit revenirea. E momentul 
să fac mutarea! 

— Mă tem că orice mutare va trebui să aibă loc fără sprijinul 
domnului și stăpânului meu. Mi-a cerut să vă transmit cele mai 
profunde regrete ale sale. 

Jean se răsuci către calul său, apoi privi îndărăt. 

— Poate după ce Flandra va fi supusă... 

Lăsă fraza în aer, cu o expresie spăsită. Neconvingătoare. 

— Tu ai venit la mine, blestemat să fii! 

Văzând că Jean încălecase, vocea stridentă a lui Balliol luă un 
ton implorator. 

— Te rog, hai să stăm de vorbă. E imposibil ca regele să nu 
poată face ceva! Poate are niște oameni de care s-ar putea 
lipsi? Orice! 

— Îmi pare rău. 

— Așteaptă! strigă Balliol în timp ce Jean și oamenii săi își 
îmboldeau caii și ieșeau în galop pe poartă. Ăsta va fi sfârșitul 
domniei mele! 

In spatele său, în curte, servitorii și argaţii de la bucătărie îl 
priviră uluiţi pe fostul rege al Scoției cum ia un pumn de pământ 
și îl aruncă în urma călăreţilor ce se îndepărtau cu repeziciune. 
In mijlocul prafului stârnit de copitele cailor, John Balliol se 
prăbuși în genunchi. 


VP - 188 


Capitolul 23 


LOCHINDORB, SCOȚIA, 
1302 


John Comyn privi zidurile castelului Lochindorb apropiindu-se. 
Fortăreața, ridicându-se întunecată pe cerul înserării de pe 
insula ei stâncoasă, își luase numele, care în galeză însemna 
Lacul Belelelor, de la apele ce o înconjurau. In copilărie îi 
plăcuse acest nume, convins că adăuga o protecţie puternică 
acestei construcţii deja de necucerit, învăluind-o în amenințare, 
nu numai în piatră, și prevenindu-i pe dușmani ce îi aștepta 
dacă îndrăzneau să se apropie neinvitaţi. Acum apele negre 
asaltau stânca din toate părțile și prevestirea părea să se 
întoarcă împotriva lui. Se gândi la planul său și o adiere îl făcu 
să se înfioare. 

Pe metereze pâlpâiau torţe, reflectându-se în scuturile 
atârnate între gurile de tragere. Pe unul dintre turnuri flutura 
stindardul tatălui său. Vâslașii făcură barca să cotească, urmând 
linia insulei pe la poalele zidurilor înalte, și Comyn simţi 
duhoarea dejecţiilor când trecură pe lângă locul unde se vărsau 
jgheaburile latrinelor. Un debarcader se desprindea de zidul de 
est, înaintând în apă, și aici îl așteptau doi oameni în livreaua 
tatălui său. Apucară funia pe care le-o aruncă unul dintre vâslași 
și traseră vasul de-a lungul pontonului. Comyn păși pe 
scândurile acestuia, lăsându-și scutierii să-i aducă bagajele. In 
timp ce se apropia de arcada din zidul de est, Dungal MacDouall 
îl ajunse din urmă. 

Flăcările torțelor aruncau umbre vinete pe chipul căpitanului. 

— O să-i vorbiţi tatălui dumneavoastră în noaptea asta? 

Comyn îl privi. Deși i se destăinuise lui MacDouall, tot nu știa 
cu siguranţă dacă se bucură de sprijinul lui deplin, căci omul 
era, de ani în șir, vasal fidel al lui John Balliol. Leul alb al 
Gallowayului, brodat pe tunica acestuia, părea să ardă în lumina 
flăcărilor. 

— Nu pot să amân, recunoscu el după o pauză. Solia nu va 
mai sta mult în Franţa. Am șanse mai mari să adun sprijinul de 
care am nevoie cât timp ei încă-s plecați. 


VP - 189 


În timp ce treceau pe sub grilajul de fier al porţii, MacDouall 
încuviinţă. 

— Tatăl domniei voastre va trebui să se dea la o parte. Fără 
sprijinul lui, planul nu va reuși. 

— Știu asta cum nu se poate mai bine, bombăni Comyn, deși 
la auzul cuvintelor căpitanului i se strângea stomacul. Pe tot 
drumul de întoarcere după adunarea din Pădurea Selkirk 
aproape că nu se gândise la altceva. 

Pătrunzând în curtea castelului, fu întâmpinat pe dată de 
majordomul tatălui său. Bărbatul grav și băgăcios care îl servise 
pe Comynul Roșu de zeci de ani era pradă unei agitaţii nefirești, 
pășind mai zorit decât i-o permitea silueta gârbovită. 

— Sir John! exclamă el ieșind din întuneric. Slavă Domnului că 
v-aţi întors! 

— Ce s-a întâmplat, Duncan? 

Comportamentul majordomului îl făcu pe Comyn să se 
oprească din drum. 

— Tatăl dumneavoastră, domnule... Vă rog să mă urmați. 

Comyn îl urmă pe Duncan de-a latul curții, către clădirea din 
piatră și lemn unde se aflau apartamentele tatălui său. Odată 
intrat, o luă înaintea majordomului, urcând treptele câte două și 
străbătând grăbit culoarul către camera lordului. Ușa de la 
capătul acestuia era dată de perete, lăsând să se reverse 
lumina lumânărilor și sunetul unor glasuri scăzute. 

In încăperea bogat mobilată, aerul era greu și draperiile 
acopereau ferestrele. Mirosea a urină și a ierburi de leac. 
Intrând, Comyn zări două siluete stând lângă patul cu baldachin. 
Una era a unui bărbat în haine preoțești, cu creștetul chel al 
tonsurii strălucind în lumina lumânărilor. Cealaltă era mama sa. 

Eleanor Balliol, sora regelui exilat, se întoarse către fiul ei. 
Expresia de suferinţă de pe chipul ei brăzdat, încadrat de părul 
castaniu, încărunţit, se mai îmblânzi. 

— John... N 

Comyn trecu pe lângă ea și se apropie de pat. In el zăcea 
tatăl său, parcă mai mic în mijlocul întinderii de cuverturi și 
perne. Bătrânul era cenușiu la faţă și cu ochii afundaţi în orbite. 
Pe cearșaf zăcea un braţ slăbânog ce fusese odinioară numai 
mușchi. Pe el se vedeau vânătăile lăsate de lipitori. 

Când sosise mesajul care îi chema cât mai iute la adunare, în 


Pădure, tatăl său, slăbit de boala care îl chinuise în ultimul an, îi 
VP - 190 


spusese să se ducă singur. Dar, deși sănătatea îi era fragilă, pe- 
atunci nu căzuse încă la pat, cu atât mai puţin să se legene între 
viață și moarte. Un geamăt îi ieși printre buzele uscate și Comyn 
se întoarse către mama sa. 

— Medicul? 

— A făcut tot ce i-a stat în putinţă. Preotul fusese cel care 
vorbise. De-acum tatăl tău e în mâinile Domnului. 

Preotul își luă de pe pat crucifixul și un flacon cu ulei și Comyn 
înțelese, paralizat de șoc, că tatăl său primise ultima 
împărtășanie. Îl privi pe lordul odinioară atât de mândru care 
zăcea dinaintea lui. Cum era posibil ca un om care fusese voința 
de fier din spatele a doi regi să fie redus la un vas fragil, gata să 
se spargă, lăsând sufletul din el să se verse? Abia simţi pe umăr 
atingerea mamei sale, înainte ca ea și preotul să se retragă, 
lăsându-l singur. Pe coridor, cei doi reîncepură să vorbească și 
vocea majordomului li se alătură. Cu glas scăzut, făceau planuri 
de înmormântare. 

Comyn se așeză pe marginea patului privind ochii presăraţi cu 
vinișoare ai tatălui său. 

Lordul își linse buzele. 

— Ce s-a întâmplat la sfat? _ 

Comyn trebui să se aplece ca să-l audă. li simțea mirosul 
răsuflării, amar, familiar. 

— Regele Philippe și-a renegat promisiunile. În loc să trimită o 
armată în Scoţia, o să-i conducă pe francezi la luptă în Flandra. 
Episcopul Lamberton și Ingram de Umfraville vor să plece la 
Paris în fruntea unei solii. Speră ca, dacă Philippe nu poate fi 
convins să ne ajute cu o armată, macar să ţină Gasconia 
ocupată în continuare până când Edward va accepta revenirea 
lui Balliol. 

Bătrânul închise ochii. Când îi deschise din nou, Comyn 
expiră, dându-și seama că își ţinuse răsuflarea. 

— Te-au lăsat unic Protector al Scoției? 

— Da. 

— Bine. 

Pleoapele lordului fluturară, dar ochii rămaseră deschiși. 

— Tată, am avut vreme să mă gândesc pe drumul de 
întoarcere, începu Comyn cu inima iuţindu-și bătăile. 
Întâmplările din ultimul an m-au făcut să mă întreb dacă 
speranţele noastre de a-l repune pe regele John pe tron sunt 


VP - 191 


realiste. Dacă, de fapt, agățându-ne de el, nu ignorăm alte căi 
prin care ne-am putea dobândi libertăţile. 

Lordul se încruntă. 

Comyn continuă, vorbind mai repede, nerăbdător să termine 
ce avea de spus. 

— Regele Philippe și-a mai încălcat și altă dată făgăduiala. 
Indiferent ce promisiuni va primi solia noastră la Paris, avem 
prea puţine motive să credem că regele le va respecta. Cu 
Balliol izolat și cu Philippe ocupat, nu mă îndoiesc că Edward ne 
va ataca de îndată ce încetează armistițiul. Ca să îl putem 
înfrunta și să avem șansa să învingem ne trebuie un conducător 
care să unească laolaltă baronii și a cărui autoritate să nu poată 
fi disputată sau șubrezită de alții. 

Işi adună curajul: 

— Prin căsătorie, familia noastră are dreptul la tron. E o 
pretenţie recunoscută de însuși regele Edward pe parcursul 
judecății pe care a organizat-o ca să-l aleagă pe moștenitorul lui 
Alexander. 

Cuverturile foșniră când tatăl său încercă să se miște. 

— Nu, hârâi el. 

— Sunt nepotul lui Balliol. El e neajutorat în Franţa, iar Robert 
Bruce a devenit un trădător în slujba englezilor, așa că eu sunt 
următorul candidat valabil. 

Vocea tatălui său căpătă putere: 

— Moștenitorul tronului e fiul lui Balliol! 

— Edward Balliol nu i-a condus pe oameni, nu a muncit să le 
câștige încrederea cum am făcut eu. Eu am obţinut o victorie la 
Lochmaben! 

— Vorbești despre uzurparea regelui! 

Tatăl său îl prinse de încheietură, făcându-l să tresară. 

— Îţi interzic s-o iei pe calea asta, gâfâi lordul. Jură-mi că n-ai 
s-o faci! 

Comyn încercă să se elibereze. 

— E singura speranță a regatului nostru. Tu nu vezi? 

Lordul își întoarse capul cu violenţă. 

— Am făcut tot ce mi-a stat în putință ca să-mi văd cumnatul 
pe tron. N-o să accept ca propriul meu fiu să-mi zădărnicească 
eforturile. 

Se întoarse din nou să-l înfrunte pe Comyn, strângându-l de 
braţ până i se albiră degetele. 


VP - 192 


— Păcatele mele n-au fost în zadar! M-auzi?! 

— Păcate? 

Bătrânul lord strânse din pleoape. Vorbi printre gâfâieli. 

— Mi-am trimis omul să treacă marea... în Norvegia... cu turtă 
dulce pentru fată. Sacrificată... pentru regat... de dragul lui 
Balliol. Al nostru al tuturor. 

— Nu pricep, tată. Prinţesa Margaret a murit pe drumul 
dinspre Norvegia fiindcă a mâncat mâncare stricată, tată? 

Mâna lordului de Badenoch se desprinse din jurul încheieturii 
fiului său. O ultimă răsuflare îi gâlgâi în gâtlej, apoi se făcu 
tăcere. Comyn se ridică și privi chipul liniștit al tatălui său, 
zguduit de o furtună de emoţii. Cea mai puternică dintre ele, 
asaltându-l, era sfidarea. 

Traversă camera și deschise ușa. Mama sa, care vorbea încet 
cu majordomul, se întoarse către el. Văzându-i expresia, își duse 
mâna la gură. Trecu pe lângă el, pătrunzând în cameră. 
Plânsetele ei înăbușite se stinseră în urma lui în timp ce Comyn 
cobora scările în fugă, ieșind în înserarea de afară. Dungal 
MacDouall îl aștepta. 

Comyn își trecu mâinile prin păr și se sprijini de zid. 

— S-a dus. 

Vocea i se frânse. 

— Îmi pare rău, domnule. Căpitanul păstră o clipă de tăcere 
respectuoasă, apoi întrebă: Aţi apucat să-i vorbiţi? 

Comyn privi cerul aflat dincolo de halourile torţelor de pe 
ziduri. Vântul flutura stindardul tatălui său. Il privi înțelegând, 
stupefiat, că moștenise titlul de lord de Badenoch și era de- 
acum capul celei mai puternice familii din Scoţia. 

— Sir John? 

Comyn se uită din nou la MacDouall. 

— Înainte să moară, tata mi-a dat binecuvântarea lui. 

Se îndreptă de umeri, rostind minciuna cu glas răspicat. 

— Credea ca și mine că aceasta e cea mai bună șansă pe care 
o are Scoţia. Dar trebuie să mă dovedesc demn. Imi trebuie o 
nouă victorie. 

MacDouall aprobă și Comyn simţi că întrebarea sa privind 
devotamentul omului își primise răspunsul. Când Balliol fusese 
detronat, MacDouall și oamenii lui pierduseră totul. Se pare că 
dorinţa de a-și recupera averea era mai puternică decât vechile 
jurăminte de vasalitate. Comyn contase pe asta. 


VP - 193 


— Vreau să-ţi aduni camarazii de arme, toţi Dezmoșteniţii din 
Galloway. Strânge-mi o armată, Dungal. Când voi dovedi ce pot 
ca Protector unic, puţini vor îndrăzni să mă conteste. 

— Spada mea vă aparţine. 

Privirea lui Comyn poposi asupra tunicii lui MacDouall, 
împodobită cu leul alb al Gallowayului. 

— De-acum încolo vei purta blazonul meu. Simbolul ăsta nu 
mai are nicio putere în regatul meu. 


PERTH, SCOȚIA, 
1302 


Frunze ruginii pluteau pe apă și curenţii Tayului purtau cu ei 
aceste prime victime ale toamnei. Pe măsură ce oamenii 
vâsleau, în susul râului se iviră zidurile orașului Perth, forme 
întunecate întrevăzute printre văluri de ceaţă. În aer pluteau 
mirosurile tipice unei așezări umane: duhoarea înțepătoare a 
tăbăcăriilor, fumul cuptoarelor olarilor și brutarilor, dulceața 
fructelor răscoapte dintr-o livadă. Undeva, în ceață, clopotul din 
turla Bisericii St James începu să bată. 

La auzul dangătului său dogit, un stol de ciori se ridică din 
copacii de pe malul cel mai îndepărtat, fâlfâind din aripi. Cei 
cinci călători din barcă priviră în direcţia lor și doi dintre ei își 
duseră mâinile la spade, cercetând malurile unde cocorii stăteau 
de strajă pe bancurile de nămol. 

Alcătuiau un grup ciudat, cu pielea bronzată de un soare mai 
fierbinte decât cel ce lumina acest pământ nordic, cu mantii 
elegante învelindu-le siluetele vânjoase și ascunzând zalele de 
dedesubt și cicatricile căpătate în bătălii. Toţi erau cu ochii în 
patru. Din câte știau, Perth se afla încă în mâinile scoţienilor, dar 
avuseseră parte de o călătorie foarte lungă pe ape ostile. 

Unul dintre cei cinci, așezat la provă, cu un cap mai înalt 
decât camarazii săi, își vâri mâna uriașă în apă, prinzând o 
frunză căzută. O ridică, examinând-o cu ochi albaștri plini de 
regret. 

— Atâtea anotimpuri au trecut și nu ne putem lăuda cu 
absolut nimic. 

— Ai făcut tot ce-ai putut, răspunse un altul. Ai ajuns mai 
aproape decât oricine să-l repui pe tron pe regele nostru. Cine 


VP - 194 


să fi prezis că se putea petrece - un asemenea dezastru? O 
bandă de țărani flamanzi să învingă cavaleria franceză?! 

Omul cu ochi albaștri zâmbi amar. 

— Noi ar fi trebuit s-o facem, prietene. Stirling a fost 
Courtraiul nostru. Zâmbetul aspru îi pieri: Am fost plecat prea 
mult timp. Mai devreme sau mai târziu, un bărbat trebuie să se 
întoarcă pe câmpul de bătaie pentru lupta decisivă. 

Trase aer în piept și aruncă frunza de stejar înapoi în apă, 
lăsând-o pradă curentului. 

— Trageţi acolo! le zise vâslașilor indicând un banc de nisip. O 
să ocolim orașul și-o să ne îndreptăm spre Selkirk. 

În timp ce echipajul se lupta cu curenţii râului, William 
Wallace privi malul care se apropia. 


WESTMINSTER, ANGLIA, 
1302 


Robert străbătu cu pași hotărâți mulţimea care umplea 
Camera Pictată, dezbătând cu mic, cu mare problemele 
abordate în parlament. Cel mai frecvent subiect de conversaţie 
era propunerea lui Edward de a porni o nouă campanie în 
Scoţia, anul viitor. O campanie care era posibilă mulţumită 
veștilor din Franţa. 

Se aflase că o bătălie cumplită avusese loc la Courtrai, unde o 
hoardă de ţărani nimicise o oaste formată din cavaleri. Ca să 
răzbune această înfrângere umilitoare, regele Philippe declarase 
război Flandrei, întorcându-i spatele lui John Balliol și speranţelor 
lui de a reveni pe tron. Edward, obligat de vărul său cel pus pe 
uneltiri să încheie un armistițiu cu scoţienii, fusese încântat de 
întorsătura lucrurilor. 

Robert ascultase veștile cu nerăbdare, căci, odată Balliol 
izolat în Franța, tronul Scoției rămânea vacant. Dar, deși era 
încântat văzându-și rivalul la ananghie și constatând că pericolul 
revenirii lui Balliol era de acum îndepărtat, propria lui cale de a 
obţine coroana nu-i era deloc limpede. Se aflase că o solie 
scoțiană sosise la Curtea Franței și încerca să-l convingă pe 
Philippe să se ţină de cuvânt, or, atâta timp cât se afla acolo, 
încă mai era o șansă ca Balliol să se întoarcă. Robert știa că 


VP - 195 


răbdarea avea să fie tovarășul lui cel mai apropiat pentru încă 
multă vreme. Intre timp, avea alte preocupări mai importante. 

Trecând pe lângă Ralph de Monthermer și Robert Clifford, 
care-i aruncară o privire, dar nu îl salutară, Robert ieși în curtea 
palatului. Era o după-amiază luminoasă de octombrie, cu norii 
gonind pe cer și o adiere răcoroasă răscolind covorul auriu de 
frunze așternut pe pământ. Înaintea sa, dincolo de grădinile 
regale, se înălțau zidurile albe ale Abației Westminster. 
Potrivindu-și mai bine pe umeri mantia pe care vântul i-o tot 
smucea, Robert porni către clădirea impunătoare. Era pentru 
prima oară în câteva luni că ajungea la Westminster, prima 
ocazie de a căuta răspunsuri la întrebările arzătoare care nu-i 
dădeau pace. 

In grădinile regale se adunase un grup de tineri, alături de caii 
și câinii lor. Atras de vocile lor gălăgioase, Robert îi privi. Păreau 
gata să plece la vânătoare. Unii dintre bărbaţi aveau mantii de 
călărie și pălării cu pene și purtau pe spinare corni prinși în 
banduliere. În mijlocul grupului era Piers Gaveston, splendid într- 
o mantie neagră brodată cu păsări argintii. Alături de el, la fel de 
înalt și de bine clădit, dar parcă eclipsat cumva, se afla prințul 
Edward, cu părul blond ciufulit de vânt. Piers sorbi vin dintr-un 
burduf și, când i-l trecu prinţului, Robert zări mâna lui Edward 
prinzând-o pe a gasconului. Rămaseră așa pentru ceea ce păru 
un moment prelungit, privindu-se în ochi, înainte ca Piers să dea 
drumul burdufului cu un zâmbet șiret, uitându-se la prinţ cum 
bea. 

Robert se întrerupse, auzindu-se strigat pe nume. Blestemă 
printre dinţi la vederea lui Humphrey de Bohun, care se apropia 
cu mantia fluturând în vânt. Robert înclină ţeapăn din cap. 

— O zi bună să ai, sir Humphrey. 

— Sir Robert, răspunse contele salutându-l la fel de brusc. 
Păreai grăbit să părăsești parlamentul. 

Zâmbi, dar ochii verzi îi erau reci. 

— Pot să te întreb încotro? 

Robert se răsuci către abație și continuă să meargă, decis să 
nu se lase abătut de la țelul lui. 

— Să mă rog la mormântul lui Edward Confesorul, cu voia 
domniei tale. 

Humphrey își potrivi pasul cu al lui. 


VP - 196 


— Sfântul protector al Angliei??? întrebă el sarcastic. 

Robert găsi repede o scuză. 

— Soţia mea e bolnavă. Nu-i nimic serios, adăugă el văzând 
încruntarea lui Humphrey. Dar mi-a cerut să mă rog pentru ea 
dinaintea oaselor sfântului. 

— O să te însoțesc dacă nu te superi, zise Humphrey. 

Nu fusese o întrebare. 

Robert nu zise nimic, deși fierbea de enervare. După 
încăierarea de la Writtle se mai întâlnise cu Humphrey de 
câteva ori, în principal la insistenţele soțiilor lor, dar, deși nu se 
mai ajunsese la violență, relația rămânea încordată. In mod 
limpede nu camaraderia îl îmboldea pe Humphrey să i se 
alăture. Robert bănuia că primise ordin să-l supravegheze cât se 
afla aici. 

Regele îi returnase lui Robert moșiile din Scoţia și îi eliberase 
pe Andrew Boyd, conetabilul, și pe bărbaţii luaţi prizonieri în 
Turnberry, dar era evident că tot nu avea încredere în el. Măcar 
Humphrey nu-l mai iscodise despre atacul din Irlanda și, dat 
fiind că nimeni nu mai pomenise subiectul, Robert bănuia că 
minciuna lui, cum că nu ar fi știut cine îl atacase, îi fusese 
transmisă regelui, care o crezuse. Dar simplul fapt că întrebarea 
îi fusese pusă îl convinsese mai mult ca orice că Adam fusese 
omul lui Edward. 

Împreună, el și Humphrey se aplecară pe sub iedera care 
îmbrăca arcada din zidul împrejmuitor și se îndreptară către 
biserică. Zidurile ei imaculate erau înconjurate de pâlcuri de 
clădiri mai mici, inclusiv o moară cu roata învârtită de apa 
Tyburnului. Dincolo de ea, mlaștini și pajiști se întindeau până în 
zare. Suprafețele îmbibate de apă căpătau o scânteiere metalică 
ori de câte ori soarele ieșea strălucitor de după nori. 

În interiorul umbros domnea un parfum de tămâie și ceară de 
albine topită. Robert și Humphrey intrară și străbătură naosul. 
Biserica Westminster, reconstruită de Confesor cu aproape două 
sute cincizeci de ani în urmă, fusese restaurată de tatăl regelui 
Edward, Henric al IIl-lea, dar acesta nu își încheiase lucrarea. 
Aici trecerea timpului decolorase picturile, lespezile erau roase, 


29 Sfântul Edward Confesorul (1002/05-1066), penultimul rege britanic de dinainte de 
cucerirea normandă (1066). A urcat pe tron în 1042 și e portretizat ca un rege slab, 
dominat de curtenii săi. Reputația pietăţii sale s-a răspândit mai ales după moartea 
sa, când au început să i se atribuie profeţii și miracole. A fost canonizat în 1161, fiind 
singurul rege englez care a fost proclamat sfânt. (n. tr.). 


VP - 197 


iar membrele de marmură ale îngerilor și sfinţilor fuseseră tocite 
de mâinile credincioșilor. Când însă trecură pe lângă strană, 
apropiindu-se de crucea bisericii, priveliștea se schimbă brusc, 
căci fiecare suprafaţă strălucea de culoare. 

Lumina împestrița pereții aurii și purpurii, pătrunzând prin 
ferestrele din rubin și safir șlefuit. Bolta cea nouă se ridica la o 
sută de picioare deasupra lor, pierzându-se în umbră, în timp ce 
pe jos scânteiau modele complicate de serpentin?! și porfir, ca și 
cum podeaua ar fi fost bătută cu nestemate. Robert întrezări 
siluetele neclare ale călugărilor și pelerinilor înaintând prin 
penumbra de sub arcadele ogivale și printre despărțiturile dintre 
panourile sculptate în lemn. Curenţii produși de trecerea lor 
agitau flăcările lumânărilor aprinse pe altarele paracliselor. 
Indreptându-se către un paravan sculptat și pictat din centrul 
bisericii, el și Humphrey ajunseră dinaintea mormântului 
Confesorului. 

Inainte să se apropie de el, atenţia lui Robert fu atrasă de un 
jilț aflat pe un piedestal de piatră acoperit cu un covor stacojiu. 
Pe jilț era pictat un rege înconjurat de păsări și jerbe de flori. 
Șezutul scaunului era plasat deasupra unui soclu larg. Robert își 
dădu seama pe dată că acesta era jilțul pe care fusese încoronat 
Edward. Înțelegerea îl făcu să se oprească în loc. Înăuntrul 
acelui soclu se afla Piatra Destinului. Răsuflarea îi era 
zgomotoasă în liniștea din jur și fiecare fibră a trupului îi vibra 
de dorința de a sfărâma cu lovituri de spadă coșciugul acela de 
lemn, eliberând piatra din închisoarea ei. 

— Robert! 

Cu un efort, își smulse ochii de la jilț și îl descoperi pe 
Humphrey care-l privea fix. Fără o vorbă, Robert se sili să 
înainteze ocolind paravanul pictat. 

Mormântul Confesorului, înălțat de un constructor italian, 
avea o fundaţie lată de piatră, cu trepte care urcau către 
alcovuri. Trei oameni îngenuncheau dinaintea lui, cu capetele 
plecate. Judecând după hainele lor prăfuite, păreau a fi pelerini. 
Deasupra lor, o raclă aurită adăpostea rămășițele sfântului și 
peste ea se ridica un baldachin complicat, împodobit cu scene 
biblice. In clipa când pătrunse după paravan, Robert se pomeni 
năpădit de amintiri. 

21 Piatră semiprețioasă de culoare verzuie, cu pete interne, care îi conferă un aspect 
asemănător pielii de șarpe. (n. tr.). 
VP - 198 


Stătea alături de Cavalerii Dragonului, proaspăt intrat în 
rândurile lor și abia revenit de la războiul din Țara Galilor, 
privindu-l pe Edward cum depunea Coroana lui Arthur pe un 
altar dinaintea mormântului. Coroana, luată de pe capul lui 
Madog ap Llywelyn și reparată de aurarii regali, ședea alături de 
Curtana și de un banal sipet negru, ce strălucea în lumina 
lumânărilor. Sipetul cu profeția. 

Altarul era în continuare acolo, acoperit cu o faţă de masă, 
dar altminteri gol, cu excepţia unei perechi de sfeșnice. Robert 
se răsuci către Humphrey. 

— Credeam că relicvele sunt ţinute aici. 

Pe chipul lui Humphrey, deja prudent, apăru o expresie 
bănuitoare. 

Robert se prefăcu iritat. 

— Întreb din curiozitate, Humphrey. Nu uita că l-am ajutat pe 
rege să dobândească trei dintre aceste trofee. Am jucat un rol la 
fel de important ca tine în reunirea lor. 

După o scurtă tăcere, Humphrey răspunse: 

— Relicvele sunt păstrate în Turn, sub pază. Sunt aduse aici 
numai pentru momentele ceremoniale. 

Robert simţi dezamăgirea apăsându-l ca o piatră de moară. 
Așteptase atâta vreme momentul ăsta și lucrul pe care-l căuta 
nici măcar nu era aici. Poate că James Stewart avea dreptate: 
era posibil să nu găsească niciodată dovada care să-i confirme 
bănuielile privind amestecul lui Edward în moartea regelui 
Alexander. Dar, dovedind că profeția e o minciună, ar fi putut 
să-l înstrăineze pe rege de oamenii pe care tot ea îi făcuse să se 
devoteze cauzei lui. Fără susținerea lor, Edward nu ar mai fi 
avut mijloace să-și continue războiul. Robert știa că își forțează 
norocul, dar chiar și așa, făcu o încercare. 

— Ai văzut profeția originală pe care a descoperit-o regele la 
Nefyn? 

Humphrey se închise în el ca o scoică. 

— Parcă ziceai că vrei să te rogi pentru soţia ta? 

După o clipă, Robert încuviinţă. Trecând pe lângă pelerini, se 
apropie de mormânt și îngenunche pe treptele lui. Închise ochii 
și dinaintea lor se ivi imaginea lui Edward pe jilțţul destinat 
încoronării. Piatra era o ţandără din Scoţia înfiptă în inima 
Angliei. La fel ca el. Lăsată acolo suficient timp, cu voia 
Domnului, o așchie putea infecta trupul în care era îngropată. 


VP - 199 


PARTEA A PATRA 


1303-1304 


„Prinții vor deveni efeminaţi în plăceri și 
deodată se vor schimba în fiare. Și dintre ei 
se va ridica un leu ghiftuit cu sânge 
omenesc”. 


Istoria Regilor Britaniei, 
GEOFFREY DE MONMOUTH 


Capitolul 24 


ROSLIN, SCOȚIA, 
1303 


Un vultur pluti purtat de curenţi dinspre cuibul lui de pe 
piscurile Edinburghului către masa întunecată a Pădurii Selkirk, 
descriind cercuri lente în zborul său spre sud. Dedesubt, un 
drum și un râu unduiau ca doi șerpi printre cocoașele acoperite 
de zăpadă ale dealurilor. De-a lungul acestui drum călărea o 
trupă, singura mișcare preţ de mile întregi. 

Când vulturul îi trecu pe deasupra capului, sir John Segrave, 
recent numit Locotenent al Scoției, își ridică privirea și surprinse 
scânteierea ștearsă a aurului. Mijind ochii, Segrave cercetă 
pădurea de fagi, pini și vâsc ce i se întindea dinainte. 

Nu fusese fericit când, ca preludiu la invazia plănuită pentru 
vară, regele Edward îi ordonase să conducă avangarda trupelor 
trimise în recunoaștere pe teritoriul controlat de rebeli. Mai ales 
date fiind condiţiile. Martie aproape sosise, dar nu se vedea 
niciun semn de dezgheț și ținutul era încă în ghearele iernii. 
Compania lui se afla la mai puţin de o zi de călărie de 
garnizoana engleză din Edinburgh, dar pe drum întâlniseră atât 
de puţine semne de viaţă, încât ai fi zis că intraseră într-o altă 

VP - 200 


lume. ÎI mai îmbărbăta oarecum gândul că alte două companii, 
care formau restul armatei trimise în recunoaștere, se aflau la 
numai câteva mile în urmă. 

Alături de Segrave călăreau alte trei oficialități regale trimise 
în această misiune. li însoțeau șaizeci de cavaleri pe armăsari 
de război ale căror copite se înfundau în zăpada fleșcăită, 
greutatea cailor fiind sporită de îmbrăcămintea lor de zale și de 
povara călăreţilor, cu toţii în ţinută de luptă. Stindardele purtate 
de stegari - cel mai mare aparţinându-i chiar lui Segrave și fiind 
negru, cu un leu argintiu - pocneau în vântul a cărui suflare 
neprietenoasă mirosea a zăpadă. In urma cavalerilor veneau 
scutierii, călare pe buiestrași, urmaţi de două sute de pedestrași 
și o trupă de arcași. Mirosul de metal și duhoarea de 
transpiraţie, piele și bălegar ce se ridicau în jurul lor 
transformau aerul într-o supă groasă. 

Clopoţeii frâielor se luau la întrecere cu zăngănitul armurilor 
ce se loveau de șeile de lemn și cu cadenţa aspră a copitelor și 
a picioarelor ce mărșăluiau. Răsuflările se ridicau în aburi 
dinaintea chipurilor înroșite de frig. Câinii alergau cu limbile 
scoase pe lângă stăpânii lor și șase căruţe cu provizii, trase de 
boi, încheiau coloana. Drumul începu să coboare printre două 
dealuri scunde și vizitiii își îndemnară animalele să înainteze cu 
lovituri de bici. 

Discuţiile, purtate oricum cu voci scăzute, deveniră și mai 
stinse în clipa în care Pădurea se înălţă dinaintea lor ca un nor 
uriaș, acoperindu-le tot orizontul. Avea un aer ameninţător, care 
devenea și mai apăsător dacă te gândeai ce ascundea. Undeva 
în adâncurile ei își stabilise sălașul William Wallace la începutul 
rebeliunii și acel loc era în continuare un secret bine păzit. În 
ultimii șase ani, rebelii îl folosiseră ca adăpost tabără de 
antrenamente și depozit pentru provizii și prăzi. Se aventuraseră 
adesea afară din umbra lui verde ca să atace castelele ocupate 
de englezi și liniile lor de aprovizionare, făcând chiar și 
incursiuni în Anglia. Cu timpul, locul devenise cunoscut drept 
leagănul rebeliunii. 

Segrave nu avea de gând să pătrundă prea adânc în labirintul 
acela de copaci unde amiaza se transforma în miez de noapte și 
unde un om se putea rătăci în numai câteva clipe, împleticindu- 
se prin albii stâncoase și defileuri ascunse și neavând loc să-și 
manevreze calul prin desișuri. În schimb, el și compania sa 


VP - 201 


aveau să ocolească hotarele pădurii, ca să cerceteze graniţele și 
să aleagă cele mai bune rute pentru marșul spre nord plănuit de 
rege. 

Din senin, în jurul lui izbucniră strigăte de alarmă. Segrave 
surprinse o mișcare cu coada ochiului. Privi către culmea 
dealului din stânga sa. Pe creastă apăruse o oaste călare. Făcu 
un calcul rapid: trei sute de oameni sau poate mai mulţi. Pentru 
o clipă părură să încremenească locului, o masă întunecată 
desenată pe cer, înainte să se avânte în josul pantei ca un val, 
îndreptându-se către compania lui. 

Tumultul copitelor lor făcea zăpada să se ridice în aer precum 
praful. Segrave răcni ordine, dar acestea fură acoperite de 
strigătele războinice care umplură valea. Erau neclare, dar 
pentru locotenentul englez și pentru cavalerii săi - care acum își 
întorceau caii în loc - stindardele purtate de atacatori erau de 
ajuns ca să-și dea seama cui aparţinea această maree umană. 
În centru, înălţat ca un pumn, se afla unul decorat cu trei snopi 
albi de grâu: blazonul lui John Comyn, Protector al Scoției. 

Răcnind ordine către scutieri și pedestrași, Segrave își cobori 
viziera coifului și își trase spada din teacă. Imboldindu-și calul cu 
pintenii, îl îndemnă să sară taluzul ce mărginea drumul, 
mânându-l apoi în galop peste întinderea albă, în direcţia 
dușmanului, urmat de oamenii săi. După cavaleri și scutieri 
veneau pedestrașii, înotând prin zăpadă și agitând în aer spade 
scurte și măciuci de fier ghintuit. Câinii, care se smuceau în lese 
lătrând furioși, fură eliberaţi și se avântară înainte. 

Pe drum, căruțașii opriră căruțele cu provizii, privind cu 
îngrijorare. Arcașii se cocoţțară pe taluz. Instrunându-și arcurile 
lungi, scoaseră săgeți din tolbele de la centuri și ochiră. Aveau 
la dispoziţie numai câteva secunde înainte ca propriii lor oameni 
să intre în bătaia tirului. Traseră două rafale, una după alta. O 
săgeată străpunse gâtul unui cal, făcând animalul și pe stăpânul 
acestuia să se prăbușească într-un nor de zăpadă. Dispărură sub 
copitele celor ce veneau din urmă. Alte săgeți ricoșară din 
coifuri sau se înţepeniră în pieptare. Incă doi cai se prăbușiră 
azvârlind din picioare, după ce unul dintre ei, lovit în ochi, se 
cabrase, izbindu-se de celălalt. Arcașii își ridicară din nou 
arcurile, dar se opriră înainte să tragă. Cele două armate erau 
pe punctul de a se ciocni. 


VP - 202 


Segrave se afla în prima linie când galopul se înteţi. Se 
pregăti de impact, strângând din dinţi și răsucindu-și spada prin 
aer, gata să dea prima lovitură. În jurul lui, cavalerii se aplecau 
înainte, ridicându-și scuturile și spadele. Inaintea lor, apropiindu- 
se în goană, inamicul făcea la fel. 

Zgomotul impactului fu cumplit: o ciocnire brutală de fier, 
lemn și oţel. Unii fură smulși din șa, rostogolindu-se peste 
crupele cailor. Alţii fură aruncaţi înainte de armăsarii ce se 
prăbușeau sub lovituri sălbatice de spadă care tăiau carnea și 
sfărâmau osul. Sunetul celor dintâi lame izbind coifurile și 
scuturile fu urmat de trosnetul și hârșâitul celor două armate 
care se împingeau una într-alta. Spadele se ciocneau aruncând 
scântei în aerul rece. Începu măcelul și, în hăţișul agitat al 
armelor, răcnete sălbatice ţâșniră din gâtlejuri pe măsură ce 
armurile erau străpunse și membrele tăiate. Sfârtecaţi, oamenii 
urlau ca animalele. 

Unul dintre câinii eliberaţi din lesă de pedestrașii englezi sări 
asupra unui scoţian care căzuse de pe cal și își pierduse spada. 
Animalul își vârf colții în braţul lui, făcându-l pe bărbat să se 
împleticească îndărăt. Apărătoarea pentru braţ îl salvă însă de 
mușcătură. Scoţându-și pumnalul din teacă, înfipse lama subțire 
în stomacul câinelui, sfârtecându-i măruntaiele. Lăsându-l să 
sângereze în zăpadă, scoţianul se răsuci, pomenindu-se faţă în 
faţă cu un pedestraș ce se repezea la el cu o spadă. Se prăbuși, 
cu capul crăpat de o lovitură. Alături, un alt cavaler scoţian fu 
tras jos de pe cal de doi pedestrași și se prăbuși urlând sub 
spadele lor. Dar pentru fiecare scoţian care cădea, mai mulţi 
veneau să-i ia locul. 

Sir John Segrave se lupta cu furie. O tăietură îi brăzda tunica 
neagră de-a curmezișul leului argintiu, iar cămașa de zale de 
dedesubt se rupsese, dând la iveală umplutura de pâslă a 
pieptarului. În interiorul strâmt al coifului sudoarea îi șiroia pe 
față, în timp ce încerca să înjunghie un scoţian prins în 
învălmășeala din jur. Își simţea spada din ce în ce mai grea. Știa 
prea bine că în curând durerea avea să se transforme într-o 
agonie paralizantă. 

O spadă îi lovi coiful făcând să-i vuiască urechile. Mârâi furios 
și-și repezi lama dincolo de garda scoțianului, reușind să i-o 
înfigă în fanta pentru ochi a coifului. Eliberă arma dintr-o 
smucitură și sângele ţâșni. Scoţianul se înmuie în șa și Segrave 


VP - 203 


își dădu seama că inamicul îi înconjurase trupa. Cei aflaţi la 
margine deschideau găuri în rândurile englezilor, încercând să-i 
prindă în împresurare. Două flancuri scoțiene deja se 
desprinseseră din luptă și galopau către pedestrașii rămași în 
urmă, tăindu-și drum prin ei ca prin ovăz. Alţii își îndemnau caii 
prin mijlocul haosului către drum, unde opriseră căruțele. 

Segrave vru să le strige niște ordine oamenilor săi, dar un alt 
scoţian atacă, silindu-l să se apere. Continuă să lupte, copleșit 
de amărăciune. Printre spadele și scuturile ce se loveau, 
întrezări în rândurile scoţienilor un uriaș purtând o mantie 
albastră peste o armură masivă. Mânuia o secure enormă și 
călărea un buiestraș solid. Colosul își croia drum cu arma printre 
rândurile cavalerilor lui Segrave ca un secerător prin fâneață. 
Segrave apucă să zărească un funcţionar regal spintecat în două 
într-o erupție de sânge și măruntaie, înainte ca vederea să-i fie 
blocată de un val de pânză roșie care îi flutură pe dinaintea 
ochilor. Stindardul Comynilor Roșii fusese înălțat mai sus. In 
vreme ce strigătele războinice ale scoţienilor deveneau mai 
puternice și urletele de moarte ale englezilor mai stridente, 
locotenentul își îmboldi cu disperare calul către un bărbat cu 
tunică neagră și coif cu panaș care lupta sub stindard. Sigur că 
era însuși Comyn, Segrave respinse spada unui bărbat care îi 
tăiase calea, își repezi scutul în obrazul altuia, apoi blocă o 
lovitură de secure, fiind cât pe ce să-și rupă braţul sub forța 
impactului. 

Mai-mai că ajunsese. Era suficient de aproape ca să zărească 
laţele întunecate de păr ce ieșeau de sub marginea coifului lui 
Comyn. Comandantul rebel răcnea ordine către scoţienii care îl 
înconjurau. N-avea să știe ce l-a lovit. Cu sângele bubuindu-i în 
tâmple, Segrave îşi atacă ţinta din lateral. Lovitura, când căzu, 
fu ca un trăsnet. Il nimeri în spate cu o forță care-i făcu toate 
oasele să vibreze. Fu azvârlit înainte și stomacul i se lovi de 
oblâncul înalt al șeii, spada alunecându-i dintre degetele 
amorțite. Nici nu apucă să se îndrepte în șa, că o a doua lovitură 
sosi, sub forma unei dureri arzătoare într-o parte, unde o spadă 
îi străpunsese zalele. Alunecă din șa, căzând printre copite și 
muribunzi, în timp ce undeva un corn porni să sune. 

(J 

John Comyn își scoase coiful și sunetul cornilor îi umplu auzul. 

Oamenii săi suflau în ei victorioși, în timp ce restul oștii engleze 


VP - 204 


se împrăștia dinaintea lor. Leoarcă de sudoare, cu pieptul 
ridicându-se și coborând precipitat, Comyn privi câmpia 
răscolită. Zeci de trupuri zăceau la pământ și zăpada era pătată 
de măruntaiele revărsate ale oamenilor și cailor. Dintre morți, 
scâncetele și rugile răniților se ridicau spre cerul de plumb. 
Supraviețuitorii oștirii engleze părăseau în fugă câmpul de luptă, 
dar aveau prea puţine șanse de scăpare, căci o armată 
numeroasă de scoțieni ocupa drumul înconjurând căruțele, iar în 
spate nu era decât râul. Unii își îndemnau armăsarii către 
marginea pădurii, fiind urmăriţi îndeaproape. Alţii își aruncau 
spadele, rugându-se să fie cruţaţi. Comyn simţi flacăra 
triumfului aprinzându-se în el. 

— Domnule! 

Se întoarse și-l zări apropiindu-se pe Dungal MacDouall. 
Scutul roșu de pe noua tunică a căpitanului părea să-i acopere 
tot pieptul, cu contururile prelungite de o pată de sânge. 
Privirea lui Comyn trecu dincolo de MacDouall, oprindu-se 
asupra a doi oameni din Galloway care târau ceva prin zăpadă. 
Prizonierul lăsa în urmă o dâră de sânge ce izvora dintr-o rană în 
coaste, vizibilă dincolo de zalele rupte și de pieptarul sfâșiat. 

— Spune că e comandantul trupei, zise MacDouall oprindu-se 
dinaintea lui Comyn și aruncând o privire prizonierului. L-am 
doborât când l-am văzut că se repede la domnia voastră. 
Oamenii mei l-au scos de sub cal. Cere milă. 

Chipul prizonierului era transpirat. Pleoapele îi fluturară. Când 
vorbi, vocea îi era abia o șoaptă. 

— Sunt sir John Segrave. Ca Locotenent al Scoției prin 
autoritatea regelui Edward cer milă pentru mine și oamenii mei. 

— Eu nu recunosc autoritatea asta, zise Comyn, lovindu-și cu 
căpăstrul buiestrașul care dădea din cap mușcând zăbala. Tu și 
oamenii tăi sunteţi intruși. 

Segrave își dezgoli dinţii, dar Comyn n-ar fi putut spune dacă 
de furie sau de durere. 

— Te cunosc, John Comyn, gâfâi el. Tu și tatăl tău i-aţi jurat 
vasalitate regelui Angliei. l-aţi jurat credinţă. Te-ai însurat cu 
verișoara lui și ai luptat sub stindardul lui în Franţa. Te-ai ridicat 
împotriva lui. Ești un trădător! 

— l-am jurat credinţă cu toţii pentru că ne-a înșelat, se răsti 
Comyn îmboldindu-și calul ca să se apropie mai mult de 
Segrave. Ne-a promis că ne va reda libertăţile după încoronarea 


VP - 205 


unui nou rege. A minţit. Nici nu s-a așezat bine John Balliol pe 
tron, că regele și-a și luat cuvântul înapoi. Acum ne apărăm 
dreptul cu spadele. 

— O să aveţi nevoie de ele la vară, când regele va veni după 
voi, gâfâi Segrave. 

MacDouall se apropie de rănit ridicându-și spada. 

— Să termin cu el, domnule? 

— Nu. Leagă-l! O să-i luăm prizonieri pe el și pe ceilalţi 
cavaleri. O să-mi finanţez campania cu banii din răscumpărarea 
lor. 

Căpitanul le făcu semn oamenilor să-l ia pe Segrave de-acolo. 

— Și cu restul ce facem, domnule? întrebă el privind către 
zecile de pedestrași, arcași și scutieri care îngenuncheaseră 
printre camarazii lor morţi, cu spadele aruncate la pământ în 
semn că se predau. 

— la-le echipamentul. Și caii care nu-s răniţi. Când MacDouall 
se răsuci dând să plece, Comyn adăugă: Oamenii tăi au dreptul 
primii la mâncarea și băutura din căruțe, dar orice lucru de 
valoare adu-mi-l mie. 

Cavalerii englezi care supravieţuiseră - abia jumătate din câți 
fuseseră la început și unii atât de grav răniţi, că probabil nu 
aveau să apuce seara - fură strânși la un loc și legaţi. Scoţienii 
umblau pe câmpul de bătălie adunând arme, pungi și cămăși de 
zale de la morţi. Alţii se îngrijeau de camarazii răniţi, 
bandajându-i cu fâșii rupte din cămăși și oferindu-le înghiţituri 
de vin sau, celor aflaţi pe moarte, cuvinte alinătoare și 
rugăciuni. 

Oamenii din Galloway se repeziră asupra celor șase căruţe în 
jurul cărora pământul devenise alunecos din pricina sângelui 
căruțașilor și arcașilor uciși. Ceilalţi scoțieni mârâiră la vederea 
unui asemenea favoritism, dar acești oameni dezmoșteniţi, care 
își pierduseră domnul și pământurile odată cu detronarea lui 
John Balliol, formau grosul trupei rebele, fiind mai numeroși 
chiar și decât grupul de cavaleri aduși de Comyn de la 
Badenoch. Adunați și comandaţi de MacDouall, mâna lui 
dreaptă, erau cunoscuţi drept Dezmoșteniţii și reprezentau o 
forţă cu care nu era de glumit. Ca urmare, bombănelile celorlalți 
nu fură luate în seamă, iar oamenii din Galloway începură să 
descarce din căruţe butoaie cu păstramă de porc, heringi muraţi 
și brânză și butoiașe de vin franțuzesc. 


VP - 206 


Triumfători, se apucară să deschidă butoiașele, sfărâmând 
capacele legate cu funie din coajă de salcie și scufundând 
înăuntru pocale sau burdufuri. Spre amuzamentul tovarășilor 
săi, un bărbat vâri în butoi cornul de vânătoare și, cu degetul 
presat pe suflătoare, întoarse instrumentul cu susul în jos, dând 
pe gât lichidul rubiniu. Pe măsură ce băutura scădea, râsetele 
lor creșteau în intensitate, amestecându-se cu chemările 
răgușite ale ciorilor ce se adunau în văzduh deasupra câmpului 
de bătălie. Dimineaţa nu se sfârșise, dar deja se întuneca și fulgi 
de zăpadă se învârtejeau în vânt. 

Comyn descălecase și supraveghea adunarea cavalerilor 
englezi care, dezarmaţi, erau aliniaţi pe marginea drumului. Doi 
dintre ei se rezemaseră de vecinii lor, sângerând. 

— O să transportăm prizonierii la baza noastră cu două dintre 
căruțe, îi zise Comyn unuia dintre oamenii lui. N-au cum să vadă 
pe ce drum o luăm, dar legaţi-i la ochi ca să fim siguri. 

Se încruntă dându-și seama că omul nu îl asculta, privind cu 
ochii măriţi dincolo de el. 

Comyn se întoarse și zări un uriaș ce se apropia de el cu pași 
mari, cu o secure enormă în mâini. De la un capăt la altul, arma 
era năclăită de sânge și creieri. Omul însuși era plin de sânge. Îi 
îmbiba mantia albastră, iar de inelele cămășii de zale i se 
lipiseră bucăţi de carne și zgârciuri. Obrajii și falca îi erau 
împroșcate cu sânge, care picura din vârfurile șuvițelor părului 
său castaniu, lipit de creștet de apăsarea coifului și a glugii de 
Zale. Din tot acel roșu priveau niște ochi albaștri, aţintiţi asupra 
lui Comyn. 

Comyn se îmbăţoșă cuprins de nemulțumire. 

— Sir William, îl salută el scurt. 

Privi dincolo de Wallace către tovarășii acestuia - mulți dintre 
ei locotenenţii omului încă din vremea când fusese Protector al 
Scoției - care se uitau cum sunt jefuite căruțele. Printre ei 
deosebi capul chel al lui Gray, secundul lui Wallace, și silueta 
subţire a lui Neil Campbell. Pe chipurile lor se citea 
dezaprobarea. 

— Trebuie să plecăm, sir John. 

Vocea lui Wallace era răgușită după bătălie, dar suficient de 
puternică, încât, auzind-o, mulţi se întoarseră. 

— Ține-ţi oamenii în frâu! Nu-i nici locul, nici momentul. 


VP - 207 


Pe Comyn îl duru mustrarea din glasul fostului comandant, 
mai ales făcută astfel, în auzul trupelor sale. În cele cinci luni de 
când delegaţia de nobili plecase în Franţa pentru a-i cere regelui 
Philippe să-și respecte cuvântul și să sprijine reîntoarcerea lui 
Balliol, Comyn muncise din greu ca să crească în ochii 
compatrioţilor săi. Victoria de azi era un pas important înainte 
și, permițându-le Dezmoșteniţilor să ia partea leului din pradă, 
se făcea și mai iubit de fosta oaste a lui Balliol. Un lucru 
necesar, dat fiind planul său secret de a-l uzurpa pe lordul lor 
aflat în exil. li mai rămâneau însă multe de făcut, mai ales după 
întoarcerea neașteptată a lui Wallace pe parcursul iernii. 

Indreptându-se, Comyn îl înfruntă pe Wallace cel scăldat în 
sânge, căruia abia îi ajungea până la umăr. 

— Imi imaginez că ai fi de cu totul altă părere dacă oamenii 
tăi ar fi câștigat bătălia. Victoria le aparține celor din Badenoch 
și Galloway. Ei merită prăzile astea. Să mă contrazică cine 
poate, adăugă el privind încruntat în jur. 

— Pot să aibă oricâtă pradă vor după ce revenim în tabără. 
Iscoadele ţi-au spus că din Edinburgh au plecat trei companii. 
Aceasta a fost doar avangarda. Ceilalţi n-au cum să fie foarte 
departe. Am stat prea mult aici. 

— N-am crezut c-o să te temi să îi înfrunţi pe englezi. 

Wallace nici nu tresări la auzul batjocurii din glasul lui Comyn. 

— Sir John, eu îmi aleg bătăliile. Am fost îndrăzneț, așa-i, și 
îndrăzneala mea m-a costat scump. Dar nesăbuit n-am fost 
niciodată. 

Comyn îl zări pe contele John de Atholl stând în apropiere 
împreună cu Alexander Seton. La auzul răspunsului lui Wallace, 
Atholl zâmbi cu răceală. Alături de el, Seton încuviinţa. Comyn 
simţi că-i ard obrajii. Deschise gura să dea o replică, dar tocmai 
atunci de pe panta dealului răsună un corn. Răsucindu-se grăbit, 
văzu că bărbaţii aflaţi pe teren mai ridicat gesticulau cu frenezie 
în direcţia drumului. Comyn își încălecă grăbit buiestrașul. Dădu 
pinteni animalului epuizat, traversând câmpul cu Wallace pe 
urmele lui. Chiar înainte să ajungă la oamenii săi, Comyn le auzi 
strigătele ridicându-se pe deasupra ecoului cornului care se 
stingea. 

— Vin englezii! 

Comyn trase de frâiele calului și se ridică în șa, privind drumul 
de dedesubt. În depărtare zări o masă de călăreţi. Înaintau cu 


VP - 208 


iuțeală. Auzind sunetul îndepărtat al trompetelor, înțelese că 
aceștia îi văzuseră. Trupele lui se aflau în dezordine și obosite 
după luptă, iar cei mai mulţi oameni erau beţi cu vinul furat. 
Fără  elementul-surpriză, aveau puţine șanse împotriva 
cavaleriei grele. 

— Ai stârnit viespile din cuib, Comyn, grăi de alături vocea 
aspră a lui Wallace. Acum să te văd cum faci față înţepăturilor! 

Blestemând furios, Comyn își îmboldi calul înspre drum, 
răcnind la oamenii care încă mai viermuiau în jurul căruțelor. 
Auzind alarma, mulţi săreau jos, cu buzunarele umflate de hrană 
și pradă, dar alţii erau prea ameţiţi de băutură ca să înțeleagă 
ce se petrecea. 

Într-o clipă, MacDouall, călare și cu spada trasă, fu alături de 
el. 

— Domnule! Prizonierii? 

Comyn contemplă șirul de cavaleri legaţi care priveau drumul 
cu nerăbdare, așteptând să-și vadă camarazii despre care 
înțeleseseră că le veneau în ajutor. Privirea i se mută la căruțele 
încă pline cu arme, bani și lucruri de valoare lăsate neatinse - 
din ordinul său - de cei ce le jefuiseră. 

— Lăsaţi-i aici! N-avem vreme, șuieră el, întorcându-și calul 
dintr-o smucitură. Retragerea! 

Strigătul îi fu acoperit de un răcnet ca de urs: 

— Înapoi în pădure, potăilor! La mine! 

John Comyn avu la dispoziţie o clipă în care să vadă cu câtă 
repeziciune se puseseră în mișcare oamenii de sub comanda sa 
la auzul răcnetului lui Wallace. Apoi fu luat pe sus și purtat de 
valul de scoțieni care călăreau către siguranţa Pădurii, absorbit 
de retragerea lor dezordonată. 


Capitolul 25 


WRITTLE, ANGLIA, 
1303 


Robert stătea în curte, în faţa conacului tatălui său, și privea 
căruța apropiindu-se. Alături de el o simţi pe Elizabeth 


VP - 209 


înfiorându-se. Soţia lui își strânse mai bine pe ea mantia 
cenușie, tivită cu blană de samur. Robert cumpărase blana 
aceea scumpă cu o lună în urmă, de la un blănar din Chelmsford 
și îl pusese pe croitorul tatălui său să o coasă pe mantia favorită 
a soţiei sale, fără știrea acesteia, bucurându-se de zâmbetul ei 
surprins când își luase veșmântul proaspăt tivit de pe suportul 
de haine. De atunci, nefericirea care îi învăluia pe amândoi, 
sufocându-i ca o invizibilă cămașă de penitent, parcă se mai 
potolise. Niciunul nu își dorise această căsătorie, dar nu avea 
rost să se mai plângă acum. În plus, mariajul cu fiica lui Ulster îl 
ajutase să obţină o poziţie sigură în Anglia și nu putea nega 
avantajele alianţei cu puternica familie de Burgh. Un dar ales cu 
grijă ca s-o facă fericită nu presupunea cine știe ce efort. 

Ochii lui Elizabeth, palizi în lumina soarelui de primăvară, erau 
ațintiţi către grupul de călăreţi ce se apropia escortând o căruţă. 
Expiră și răsuflarea i se ridică în aer ca o ceaţă. 

— Nu-ţi face griji, o asigură Robert. N-o să treacă mult până 
să te iubească. 

Dar, întorcându-și privirea către drum, simţi cuvintele ca pe o 
lamă rece în inimă. Oare pe el avea să-l iubească? Il mai 
cunoștea măcar? 

Călăreţii traversară podul mobil în tropot de copite. Pe tunicile 
lor se vedea blazonul din Annandale: un X?” roșu, cu capetele de 
sus unite, pe fond galben. Căruţa îi urmă, hurducăind pe 
scânduri. Argaţii înaintară să ia caii, în timp ce vizitiii săreau jos 
și câinii veneau în fugă dinspre cuștile lor, lătrând agitaţi. Printre 
ei se afla și ogarul lui Robert, Fionn, care crescuse mare și 
neastâmpărat. 

Unul dintre călăreţi, un bărbat lat în spate, cu părul scurt și 
cărunt, descălecă și se apropie de Robert. 

— O zi bună, domnule! 

— Walter! îl întâmpină Robert, care-l recunoscuse imediat. 

Walter fusese unul dintre vasalii bunicului său înainte ca tatăl 
lui să moștenească Annandale. Chipul lui ridat îi deșteptă în 
minte imagini ale vânătorilor din împrejurimile Lochmabenului, o 
amintire fericită de acasă. Walter părea ros de griji, nu doar 
epuizat de călătorie sau de anii de când nu-l mai văzuse Robert. 
Își zise că vasalilor tatălui său rămași în Annandale nu le fusese 
ușor, siliți să trăiască o umbră palidă a fostelor lor vieți într-un 


22 Heraldic, acesta poartă numele de saltire sau cruce diagonală. (n. tr.). 
VP - 210 


ținut cucerit de englezi, toleraţi, dar nu bine-veniţi. Amintirile 
deveniră dureroase. Se gândi la Carrick și la tot ce lăsase în 
urmă. Conetabilul său, Andrew Boyd, revenise la Turnberry, dar 
castelul era în continuare o ruină. Avea să treacă ceva vreme 
până să facă planuri și să adune bani pentru reconstrucţia 
acestuia. 

— Presupun că n-aţi întâmpinat necazuri pe drum. 

— Niciunul, domnule. Walter privi dincolo de Robert, către 
umbrele sălii mari. Lordul se află aici? 

— Tata încă doarme. „După beţia de noaptea trecută”, 
adăugă Robert în gând. Edwin o să vă conducă pe tine și pe 
oamenii tăi în camerele voastre, ca să mâncaţi și să vă odihniţi 
până se trezește el. 

Făcu semn către majordomul tatălui său, care ieșise să-i 
întâmpine pe noii-sosiţi. 

In timp ce Edwin traversa curtea conducându-l pe Walter, 
Robert observă două persoane care coborâseră din căruţă. Una 
era o femeie într-o mantie de postav verde, cu părul acoperit de 
o bonetă albă. Cealaltă - o fetiţă. Silueta ei mărunţică era 
înfășurată într-o mantie galbenă, brodată, prinsă pe umăr cu o 
broșă de argint, iar părul, fin și negru ca al lui, era împletit și 
strâns în ace. Arunca priviri nervoase în jur, în timp ce femeia o 
conducea către locul unde așteptau Robert și Elizabeth. 

Robert simţi că i se taie răsuflarea zărindu-și fiica, pe care nu 
o mai văzuse de aproape trei ani. Ce se întâmplase cu copilul cu 
umblet nesigur pe care îl lăsase în grija lui James Stewart? 
Dinaintea lui stătea o fată serioasă de șapte ani, incredibil de 
schimbată. Observând că ea îl examina șovăitoare, cu fruntea ei 
palidă încruntată, se sili să-i zâmbească. O privi pe tânăra 
femeie care o însoțea pe fiica lui și care se schimbase și ea în 
lipsa sa, deși nu la fel de mult. 

Judith devenise doica lui Marjorie la puţin timp după moartea 
soţiei lui, Isobel, care pierise în chinurile facerii în timpul 
asediului oraşului Carlisle. Atunci, Judith era o făptură 
slăbănoagă și posomorâtă, în vârstă de cincisprezece ani. Acum 
de-abia trecuse de douăzeci, avea bujori în obraji și un păr 
castaniu deschis, care îi scăpa de sub bonetă. Deși nu-i mai 
alăpta fiica de ani buni, Robert o păstrase în slujba lui pe tânăra 
englezoaică, dorindu-și ca Marjorie să aibă măcar o prezenţă 
statornică în viaţa ei. 


VP - 211 


— Domnule, îl salută Judith cu o mică plecăciune, aruncându-i 
o privire curioasă lui Elizabeth. 

Robert o salută pe doică, apoi întinse brațele către fiica sa. 

— Marjorie. 

Durerea din piept deveni mai intensă când ea rămase 
încremenită locului. 

Judith zâmbi ușor, apoi își retrase degetele din strânsoarea 
copilei și o bătu ușor pe spate. 

— Du-te la tata! 

Codindu-se, Marjorie înaintă câţiva pași. Tresări când Robert o 
trase către el, cuprinzându-i în braţe trupușorul încordat. 

El închise ochii, trăgând în piept mirosul călduț al părului ei, 
apoi o sărută pe creștet și se îndepărtă. 

— Cum ai călătorit? Ai apucat să vezi Anglia? 

Marjorie se uită după Judith, dar doica revenise lângă căruţă 
și îi poruncea unuia dintre hamali să descarce bagajele. 

— Ce fac sir James și soţia lui, Egidia? S-au purtat bine cu 
tine? 

Fata tot nu răspunse. 

— Ea e soţia mea, Elizabeth, nepoata Egidiei. Robert șovăi. 
Noua ta mamă. 

Cuvântul nu-i provocă fetei nicio reacţie. Se mulțumi să 
încuviinţeze îndatoritoare. 

În timp ce privea copila tăcută cu vorbele îngheţându-i pe 
buze, Robert o simţi pe Elizabeth înaintând. 

Ea se lăsă pe vine dinaintea lui Marjorie. La optsprezece ani și 
neavând copii, era timidă. 

— N-ai vrea niște prăjitură cu miere? E abia scoasă din cuptor. 

Încruntarea de pe fruntea lui Marjorie dispăru și în ochii ei 
albaștri se ivi o scânteie. Încuviinţă și Elizabeth o luă de mână și 
o conduse în penumbra casei, lăsându-l pe majordom să se 
ocupe de Judith și de bagajele celor două. Robert le urmă, 
simțind un neașteptat val de recunoștință faţă de soţia lui. 

În sala caldă și plină de fum, un servitor aţâţa focul. Unul 
dintre câinii de vânătoare ai bătrânului Bruce, la fel de gras și de 
leneș ca stăpânul său, era întins dinaintea vetrei, privind cu 
ochii săi umbriţi buștenii îndesaţi unul după altul pe foc. Alţi doi 
servitori erau așezați la una dintre mesele lungi, lustruind o 
armie de farfurii și pocale de argint, iar camerista lui Elizabeth, 
Lora, stătea lângă foc cârpind una dintre rochiile stăpânei sale. 


VP - 212 


Toţi o priviră curioși pe Marjorie, care intră împreună cu 
Elizabeth. 

Pe o masă se aflau câteva obiecte. Marjorie, a cărei 
nesiguranţă începea să fie înlocuită de curiozitate în timp ce 
privea sala bine mobilată, se însenină la vederea lor. Erau două 
păpuși de pâslă cu rochii de catifea și păr din lână împletit în 
codițe, alături de un joc de bilboquet. Cel mai impresionant era 
însă un castel în miniatură, cioplit cu minuţie din lemn de frasin. 
În timp ce Elizabeth o conducea către masă, ochii fetei se 
fixaseră asupra lui. 

— Tatăl tău a pus să fie făcut pentru tine. 

Marjorie dădu drumul mâinii lui Elizabeth și se cocoţă pe 
bancă în faţa jucăriilor. 

În timp ce soţia sa chema un servitor și-i poruncea să aducă 
prăjitură cu miere și vin aromat, Robert își privi fiica trăgând cu 
ochiul prin ferestrele înguste ale castelului. 

— Uite, zise el apropiindu-se de ea. Se deschide. Uite-așa! 

Desfăcu micul cârlig lateral și faţada alunecă în lături pe 
balamalele ei micuţe. 

Fiica lui scoase o exclamaţie de încântare la vederea celor trei 
etaje, unul conţinând un pătuț de lemn, altul o masă și o 
banchetă și celălalt un cămin sculptat și două figurine din fildeș, 
un bărbat și o femeie. Savurând încântarea de pe chipul lui 
Marjorie, Robert își dori s-o fi luat mai de mult la el, dar abia 
după un an de ședere în Anglia se convinsese că era sigur s-o 
facă. Rarele lui vizite la Londra erau în continuare tensionate și 
pe parcursul lor era supravegheat tot timpul de Humphrey sau 
de alţi oameni ai regelui. Acum însă, privindu-și fiica la joacă, 
Robert nu putea nega existenţa unui motiv mai profund pentru 
care nu o chemase mai curând pe Marjorie. Nu se temuse numai 
pentru siguranţa ei. Se temuse de străina în care se 
transformase copila lui. Se gândi la tatăl său și la faptul că un an 
petrecut sub același acoperiș nu micșorase distanţa dintre ei. 

— La Rothesay i-ai văzut des pe unchii tăi? întrebă el ca să-și 
schimbe gândurile. 

Marjorie încuviinţă, în timp ce punea una dintre figurine în 
încăperea din vârful castelului. 

— Niall îmi spune povești. 

— Așa face? 


VP - 213 


Robert se însenină, dornic de vești de acasă. Îndelungata 
tăcere a fraţilor și camarazilor săi era de neîndurat, iar 
conștiința faptului că îl considerau trădător era ca un ghimpe în 
inimă. 

— Ei bine, unchiul tău Edward locuiește aici și mă aștept să 
facă și el la fel, dac-o să-l rogi. 

Șovăi. 

— Niall și Thomas vorbesc despre mine? 

Marjorie nu-și desprinse ochii de castel. 

Înainte să apuce ea să răspundă, Edwin îl anunţă din prag: 

— Un mesaj, domnule. 

Majordomul îi întinse un sul de pergament. 

Lăsându-și fiica să se joace și soţia să se încrunte preocupată 
în urma lui, Robert traversă sala și luă pergamentul. La vederea 
sigiliului regal simţi o gheară încleștându-i stomacul. 

— Ce este? întrebă Elizabeth în timp ce el citea. 

Robert o privi. 

— Scoţienii au atacat o companie de-a regelui în apropiere de 
Edinburgh. Armistițiul a fost încălcat. Regele Edward vrea să 
înceapă invazia mai devreme. M-a chemat la oaste. 

Studie din nou pergamentul, simțind o undă de speranţă. 

Suspectat la Curte, nu avusese șansa să descopere ceva 
despre profeție, îndurând în schimb cu iritare exaltarea tuturor 
faţă de victoria supremă a lui Edward, care adunase cele patru 
relicve. Un fapt ce îi convinsese pe mulţi că în curând regele va 
zdrobi cerbicia rebelilor scoțieni, căpătând controlul asupra 
întregii Britanii. Robert nu găsise nicio dovadă - cu excepţia 
bănuielilor sale - despre complicitatea lui Edward în uciderea 
regelui Scoției. Știa că pentru a se apropia de adevăr trebuia să 
câștige încrederea regelui, dar mai întâi trebuia să se 
dovedească demn de ea și până acum nu avusese nicio ocazie. 

Prima izbucnire de speranţă fu urmată de gândul dureros al 
bătăliilor ce îl așteptau. Era chemat din nou să ridice armele 
împotriva țării sale. 

Elizabeth își plimbă privirea de la Robert la Marjorie. 

— Când pleci? murmură ea. 

— În trei săptămâni. 

Amuţiră privindu-se. 

În tăcerea ce se lăsase, vocea lui Marjorie răsună limpede și 
tăioasă. 

VP - 214 


— Nu vorbesc despre tine. 

Robert o privi. 

— Niall și Thomas, zise fiica sa scoțând din castel una dintre 
figurine. Nu vorbesc despre tine. 


Capitolul 26 


BRECHIN, SCOȚIA, 
1303 


În vreme ce fetele împleteau ghirlande de păducel pentru 
sărbătoarea de mai, iar grâul și secara se coceau pe câmpuri, 
bărbaţii Angliei se pregăteau de război. Croitorii cârpeau 
rupturile din pieptare, potcovarii potcoveau caii, iar scutierii 
ascuteau lamele tocite și curățau rugina de pe cămășile de zale 
ale stăpânilor, vârându-le în butoaie cu nisip. Luându-și rămas- 
bun de la soţii și copii și lăsând recoltele să prospere cu voia 
cerului, cavalerii își puneau armurile și banderolele decorate cu 
crucea roșie a Sfântului Gheorghe și porneau către punctul de 
întâlnire, răspunzând chemării la oaste a regelui lor. 

Unindu-se pe coasta de est, coloana de cavaleri și scutieri, 
pedestrași, arcași, cai de povară și catâri, căruțe și mașini de 
asediu se întindea pe mile întregi, ridicând un nor de praf 
deasupra Marelui Drum de Nord. Convocaţi ca urmare a atacului 
asupra companiei lui Segrave, alcătuiau cea mai mare oaste 
strânsă de Edward de la campania încheiată cu moartea a zece 
mii de scoțieni la Falkirk. O răzbunare demnă de un rege. 

După ce poposi în York ca să adune provizii, Edward își 
continuă înaintarea către Scoţia, trecând graniţa la începutul lui 
iunie și apoi împărţindu-și forţele. Prinţul de Wales fu pus în 
fruntea unei oști numeroase și trimis în Strathearn să dea foc, 
să jefuiască și, după cum zisese regele, să aducă iadul pe 
pământ, în vreme ce Edward însuși conducea grosul armatei 
către coasta de est, trecând pe sub umbra neîmblânzită a 
castelului Stirling, unde scoţienii îi rezistau cu încăpățânare. 
Intre timp, o flotă irlandeză sub conducerea contelui de Ulster 
prăda coasta de vest. 


VP - 215 


În august, regele Edward ajunse în orașul Brechin, unde 
asedie castelul. Construită pe un afloriment stâncos dincolo de 
un râu, fortăreața avea o garnizoană numeroasă și multe 
provizii și, după două săptămâni de bombardamente, zidurile 
solide și oamenii îndrăzneţi din spatele lor continuau să-i reziste, 
obligându-l pe Edward să aducă mai multe mașini de asediu în 
Montrose, pe mare. Aceste noi mașini aveau nevoie de un balast 
mai greu drept contragreutate, așa că trimise o companie 
comandată de Aymer de Valence către catedrala din Brechin, ca 
să-i dea jos acoperișul de plumb. 

e 

Robert examină cu ochii mijiţi turnul pătrat înconjurat de 
schele. Deși era lătăreţ, nu ajungea decât până la jumătatea 
turnului rotund din spatele său, care se înălța la aproape o sută 
de picioare. Semănau cu doi frați stând alături, unul înalt și 
zvelt, celălalt scund și îndesat. Sub soarele amiezii, umbrele lor 
scurte cădeau peste curtea catedralei și peste cimitir, dincolo de 
care se aflau chiliile călugărilor și palatul episcopului. 

O muscă îi ateriză pe obraz și i se târî către gură, până o goni. 
Căldura atrăgea roiuri întregi, pe lângă muștele de cal care 
chinuiau armăsari. 

— Ce-aștepţi, Bruce? 

Robert se întoarse la auzul vocii sparte care se înălțase 
deasupra larmei oamenilor și cailor ce se înghesuiau în curte 
umplând aerul de duhoare. Il zări pe vorbitor stând la umbra 
unui stejar, cu un pocal de cositor în mână. 

Chipul statuar al lui Aymer de Valence era îmbujorat, iar ochii 
întunecaţi priveau mijiţi de sub viziera ridicată. În jurul lui, la 
adăpost de soarele necruţător, se aflau alţi cavaleri și nobili, 
printre care Thomas de Lancaster și Ralph de Monthermer, bând 
vinul rechiziţionat de Valence din palatul episcopal. Servitorii 
continuau să vină grăbiţi dinspre palat aducând noi butelci, 
însoțite de plăcinte cu carne, pâine și brânză pentru invadatori. 
Ceva mai încolo, aliniaţi la soare, roșii la față din pricina căldurii 
și a mâniei, stăteau episcopul și călugării din Brechin. Scutieri 
englezi pășeau în sus și-n jos pe lângă ei, cu mâinile pe săbii, 
supraveghindu.-i. 

— Ei bine? zise Valence făcând semn către turn. Trimite-i sus, 
pentru numele lui Dumnezeu! Regele Edward are nevoie de 
plumb în seara asta. 


VP - 216 


Robert îndură disprețul lui Valence întorcând și celălalt obraz, 
lucru cu care se obișnuise pe parcursul marșului către nord. 

— Urcaţi! porunci el grupului de pedestrași ale căror tunici se 
umpluseră de praf după ce tocmai goliseră de moloz tărgile 
zidarilor. 

Nimeni nu-i putea vedea umerii încordaţi sub armura masivă 
și nici degetele înmănușate în oțel care se îndoiau, 
nerăbdătoare să se încleșteze în jurul unei spade și să-i crape 
capul lui Valence. Pedestrimea, pe care Robert o adunase de pe 
moșiile lui din Scoţia la ordinul regelui, se puse pe treabă, 
ridicând tărgile de lemn pe care le golise. 

Robert rămase singur, privindu-i cum începeau ascensiunea. 
Ar fi putut să protesteze. Să-i spună puiului de cățea să-și 
trimită sus propriii pedestrași. Dar Edward îl pusese pe Valence 
la comandă și orice lipsă de respect față de autoritatea vărului 
său ar fi însemnat o insultă adusă regelui. Mai presus de toate, 
Robert știa că trebuie să pastreze iluzia supunerii și loialității 
sale. Aymer îl urmărise ca un erete încă de la începutul 
campaniei. Dar nu era singurul. Pe măsură ce se apropiaseră tot 
mai mult de Scoţia, Robert se pomenise că-și supraveghează 
toate spusele și gesturile, ajungând să aibă senzaţia că nu mai 
era stăpânul propriului trup. Parcă era o marionetă, manevrat 
de cei din jurul său, mișcându-se numai așa cum se așteptau 
ceilalţi. Prefăcătoria devenise obositoare. 

Oamenii păreau stângaci pe scările fragile care se încrucișau 
între platformele supraetajate, susținute de cadre din trunchiuri 
subțiri de brad. Urcau încet, chinuindu-se să care tărgile doi câte 
doi, siliți să se ţină cu o singură mână. 

— Tunete și trăsnete, o să stăm aici pân’ la Judecata de Apoi, 
se plânse unul dintre oamenii lui Valence. 

O boare milostivă uscă sudoarea de pe obrazul lui Robert și 
mișcă ușor florile moarte de păducel împrăștiate prin iarbă. 
Surprinse un vag miros sărat, venit probabil dinspre laguna din 
Montrose. Aflat la câteva mile mai la est, orașul fusese martorul 
zilei când, cu șapte ani în urmă, blazonul regal fusese smuls de 
pe tunica lui John Balliol, aceeași zi în care Robert și Cavalerii 
Dragonului pătrunseseră în abația de la Scone și luaseră Piatra 
Destinului. 

Robert fu smuls din gânduri în clipa în care unul dintre soldații 
de pe scări alunecă. Omul scoase un țipăt și căzu, aterizând pe 


VP - 217 


platforma îngustă aflată la câteva picioare dedesubt. Legat de el 
prin targă, tovarășul său își păstră echilibrul, dar scăpă targa, 
care căzu de la cel de-al treilea nivel al turnului pătrat și se făcu 
țăndări pe solul prăfuit. Cavalerii lui Aymer chiuiră, întrebându- 
se - suficient de tare pentru ca scoţienii de pe schele să-i audă - 
în câte bucăţi s-ar fi spart tânărul dacă ar fi căzut de la aceeași 
înălţime. Incepură să parieze care dintre soldaţi va cădea 
primul. Singurul care nu se alătură glumelor fu Ralph de 
Monthermer. Stând nemișcat, în mantia galbenă cu vulturul ei 
verde scânteind în soare, cavalerul regal își sorbea vinul în 
tăcere, privind cum cei dintâi tineri ajungeau pe platforma cea 
mai de sus și aruncând din când în când o căutătură în direcţia 
lui Robert. 

Imediat deasupra ultimei platforme, turnul pătrat se termina 
brusc. Aici, tencuiala era mai deschisă la culoare decât în partea 
de jos, semn că fusese proaspăt văruit. Primii doi oameni lăsară 
targa și începură să mute una dintre scări, trăgând cu ochiul la 
distanţa ce îi despărţea de curtea de dedesubt. Plasară scara 
de-a curmezișul acoperișului navei catedralei, care forma un 
unghi abrupt cu turnul. Dincolo de ea, turnul rotund se ridica 
spre cer ca un deget de piatră. Plăcile de plumb scânteiau 
albastre în lumina soarelui. Înarmat cu o daltă, unul dintre 
bărbaţi se târî de-a lungul treptelor și începu să desprindă 
lespezile, trecându-i-le tovarăşului său, care le stivuia pe targă. 

În curând se formă un șir și mișcările intrară într-un ritm. 
Odată ce o targă se umplea, doi bărbaţi ridicau povara și 
coborau cu precauţie scările până la cele două căruţe care 
așteptau să ducă încărcătura către linia de asediu din jurul 
Brechinului. Când ajungea la căruțe, fiecare pereche era leoarcă 
de sudoare și gâfâia. Pe măsură ce bucăţile din jurul său 
dispărură, tânărul scoţian care desprindea lespezile de pe 
acoperiș se urcă mai sus. Camaradul său, întins pe burtă pe 
scară, lua fiecare placă pe care i-o dădea acesta. 

Când auzi țipătul, Robert tocmai îi îndruma pe oamenii care 
încărcau plumbul în căruţe. Se răsuci în grabă, umbrindu-și ochii 
cu palma, și văzu că bărbatul de pe acoperiș își pierduse 
echilibrul, alunecând cu repeziciune către margine. Lespezi 
slăbite de plumb se împrăștiară de sub el, izbindu-se de sol și 
făcându-i pe oamenii de dedesubt să se împrăștie. Când 
picioarele îi ajunseră în aer, omul reuși să se răsucească și să se 


VP - 218 


prindă de acoperiș. Se agăţă de el cu disperare, dând din 
picioare. 

— Ajută-l! răcni Robert făcându-și mâinile pâlnie la gură ca să 
își direcţioneze strigătul către bărbatul de pe scară, pe care 
priveliștea părea să-l fi paralizat. 

Scoţând un nou țipăt, tânărul scoţian alunecă încă puţin și 
panica îl făcu să slăbească strânsoarea. Striga ceva incoerent 
către tovarășul său care îi întinsese mâna. 

— Prinde-o, îl îndemnă printre dinţi Robert pe tânărul care 
tipa. Fir-ai tu să fii, prinde-o! 

Chiar și zeflemelele cavalerilor amuţiseră. Unul dintre preoții 
aliniaţi alături de episcop murmura o rugăciune. 

Bărbatul de pe scară strigă o încurajare, întinzând mâna cât 
de mult putu. Când tânărul căzu, totul se petrecu repede: abia 
zăriră o învălmășeală de membre în aer. Robert apucă doar să-și 
spună „ce iute suntem smulși din ceruri” înainte ca tânărul să 
aterizeze cu un bufnet pe o grămadă de sfărâmături. Zăcea ca o 
păpușă stricată, cu un picior sub el și cu braţele în lături. De sub 
ceafă începu să i se prelingă sângele, îmbibând mortarul. 

— Un semn al mâniei Domnului, întrerupse tăcerea vocea 
episcopului. Și alţii vor cădea dinaintea furiei Lui. 

Aymer de Valence ieși din umbra stejarului. 

— Nu vă opriţi, potăilor! le strigă el tinerilor de pe schele și 
din jurul căruţelor, care încremeniseră cu ochii aţintiţi asupra 
camaradului lor. _ 

Pentru o clipă, masca lui Robert căzu. Inaintă către Valence 
ducând mâna la spadă. Aymer, care se răstea la scoțieni, nu 
observă. Robert fu însă oprit de Ralph de Monthermer. 

Cavalerul regal se puse cu fermitate dinaintea lui, deși în ochi 
i se citea înţelegerea. 

— Robert, ia patru oameni și îngroapă-l! O să îi înlocuiesc cu 
zece de-ai mei. 

Mânia lui Robert se risipi încet, retrăgându-se înăuntrul său. 
Luciditatea îl făcu să-și retragă mâna de pe mânerul spadei. Nu 
aici. Nu acum. 

— Sir Ralph? întrebă Valence în vreme ce cavalerul le 
poruncea oamenilor săi să îi ajute pe scoţienii de pe schele. Ce 
Dumnezeu faci? 

— Mai mulţi oameni o să termine treaba mai repede. După 
cum ai zis, regele Edward vrea plumbul în seara asta. 


VP - 219 


Robert își permise un scurt sentiment de victorie la vederea 
aerului ofensat al lui Valence, apoi se apropie de cadavru, 
alegând patru oameni care să-l ajute. 

Cât timp mortul fu îngropat în cimitir și se rostiră rugăciunile, 
una dintre căruțe se umplu. Deasupra, scândurile palide ale 
acoperișului catedralei se iveau dezgolite de sub plumbul 
desprins. 

Încins de furie și vin, Valence își chemă cavalerii, spunându-le 
lui Ralph și Thomas de Lancaster că va escorta cea dintâi 
încărcătură către castelul Brechin. 

— Urmaţi-mă când terminaţi! încheie el vârându-și piciorul 
înzăuat în scară și săltându-se în șa. 

Episcopul îl privi cu dușmănie. 

— N-ajunge că regele tău duce război cu Scoţia! Acum i-a 
declarat război lui Dumnezeu Atotputernicul, furând din templul 
Său. 

Aymer arboră un aer de indignare prefăcută: 

— Nu, sfinţia voastră, cum să facă stăpânul meu așa ceva? 

Scotoci la centură și scoase o pungută. 

— V-a trimis asta. 

Cavalerul aruncă punga la picioarele episcopului. 

Hohotind de râs la vederea chipului scandalizat al prelatului, 
Aymer părăsi călare curtea catedralei. Căruţța cu plumb 
hurducăia în urma lui, strivind iarba. 

e 

A doua zi, de dimineaţă, Robert se trezi în cortul lui în 
trosnetul asurzitor al bolovanilor ce loveau zidurile Brechinului. 
Rămase întins privind pânza pătată a cortului, în timp ce zorii se 
umpleau de scârțâitul catapultelor și strigătele inginerilor. 
Loviturile ce urmară fură secondate de plescăiturile îndepărtate 
scoase de tencuiala care cădea în râul de la poalele cetăţii. 
Robert se săltă în capul oaselor, leoarcă de sudoare. Păturile pe 
care stătuse întins erau ude. 

Se ridică și se îndreptă către un cufăr pe care fuseseră 
așezate un lighenaș cu apă, un brici și o oglindă zgăriată de 
argint. Se aplecă să-și spele fața și vârful de arbaletă i se legănă 
la gât. Era mai degrabă un blestem decât un talisman, făcându-i 
în sâc pentru că nu reușise să se apropie de aflarea adevărului. 
Își privi reflexia în apă și se întrebă cât timp mai putea continua 
prefăcătoria, rugându-se ca Balliol să nu se mai întoarcă 


VP - 220 


niciodată și așteptând o ocazie să vadă dacă sipetul ferecat 
ascundea sau nu o dovadă. Avea să sfârșească asemenea 
bunicului său, ţinut departe de tron până la moarte? Sau ca tatăl 
său, un beţivan bătrân, distrus, strivit sub degetul lui Edward, 
care mai putea spera la un tron numai în visele provocate de 
vin? 

Robert simţi un val de ură intensă, arzătoare ca acidul, faţă 
de regele Angliei. Era descendentul lui Malcolm Canmore, fir-ar 
să fie! Ar fi trebuit să iasă din cort și să ordone trimiterea crucii 
înflăcărate în întregul regat. Și-ar fi pus coroana de grozamă și 
ar fi strâns o armată împotriva cuceririi engleze. Ochii lui, 
albaștri ca o furtună pe chipul bronzat, îl priviră din oglindă. Pe 
parcursul celei dintâi invazii a Scoției, loialitatea îi fusese 
împărțită în două. De data asta nu exista un asemenea conflict. 
Voia să-i conducă pe rebeli. Când colo, se afla aici, captiv în 
serviciul lui Edward, afișând masca unei loialităţi pe care o 
dispreţuia. 

Robert lăsă capul în piept, cu un oftat răgușit. Vocea lui James 
Stewart îi răsună în minte, prevenindu-l că orice acţiune decisivă 
era zadarnică. Englezii erau pe punctul de a câștiga. Chiar dacă 
ar fi reușit să convingă oamenii să-l urmeze, aceștia ar fi fost 
uciși pe loc. Singur nu putea aduna o armată suficient de mare 
ca să contracareze puterea lui Edward. „E un timp pentru 
toate”, i-ar fi zis Intendentul. „Ai răbdare și natura își va urma 
cursul firesc”. 

După ce se îmbrăcă, Robert ieși de după perdelele ce separau 
zona unde dormea de restul cortului. Fratele lui se ospăta cu 
carne și brânză, pe care un servitor i le așezase dinainte pe o 
tavă. 

Când îl văzu pe Robert, Edward îl salută înclinând din cap. 

— Ai dormit? întrebă el cu gura plină de pâine. 

— Atât cât s-a putut cu toată hărmălaia asta. 

Drept răspuns răsună o bubuitură strașnică, produsă de un 
bolovan ce se sfărâmase de zidul castelului. 

Edward ridică din sprâncene: 

— Cât crezi că mai rezistă? 

Robert rupse o bucată de pâine, dar nu mușcă din ea: 

— În ritmul ăsta, nu multă vreme. 

— Nes mi-a povestit despre flăcăul ăla de ieri, zise Edward 
după o clipă de tăcere. Și despre ce-a zis Valence. 


VP - 221 


Se aplecă spre el, coborându-și vocea. 

— Frate, te rog să-mi promiţi că într-o bună zi, când o să 
ajungi rege, o să avem șansa să-i trimitem pe cocoșelul ăsta 
arogant și pe oamenii lui pe lumea cealaltă. 

Robert fu descumpănit de furia din vocea acestuia. Până 
acum, fratele său fusese cum nu se poate mai convingător în 
prefăcătoria sa. Robert, care își făcuse griji din pricina firii iuți a 
lui Edward, temându-se că nu va fi în stare să-și ascundă sila de 
a lupta pentru dușmanul mult urât, fusese surprins și 
recunoscător văzând că fratele său își juca rolul cu entuziasm. 
Uneori își spunea că pe Edward îl încânta șarada asta, simţindu- 
li-se superior cavalerilor și baronilor englezi cu care împărțeau 
focurile de tabără și rațiile noapte de noapte, doi scoțieni loiali 
ascunși printre ei. 

— Așa o să facem. Jur. 

Edward îl ţintui cu privirea. 

— Chiar crezi că, dacă o să cucerească Scoţia, Edward o să-ți 
dea ce vrei? 

Intinse o mână către câmpul de afară. 

— Chiar și după asta? 

Robert amuţi. Nu-i încredinţase fratelui său secretul identităţii 
atacatorului lui din Irlanda și nici bănuielile despre moartea lui 
Alexander, temându-se ca Edward să nu facă vreun gest 
nesăbuit, punându-i pe amândoi în primejdie. Răspunsul la 
întrebare era „nu”. În ciuda speranţelor vagi ale lui James, 
Robert nu crezuse niciodată că regele avea să-i dea tronul de 
bunăvoie, iar acum, în campanie, văzând cu ochii lui cât de 
hotărât era monarhul să-i strivească pe scoțieni sub călcâi, 
această convingere i se întărise. Dându-și seama că fratele său 
îl privea încruntat, în așteptarea unui răspuns, Robert se rezemă 
de spătar. 

— Incă nu știm nimic. Trebuie să avem răbdare. Deocamdată. 

Perdeaua cortului se dădu în lături și Nes își vâri capul 
înăuntru. 

— Sir Humphrey a venit să vă vadă. 

— Trimite-l încoace, zise Robert aruncând pe tavă bucata de 
pâine de care nu se atinsese. 

Edward se ridică. 

— Mă duc să iau aer. 


VP - 222 


În timp ce se îndrepta către ieșire, Humphrey își făcu apariţia. 
Trecură unul pe lângă altul și Edward îi oferi un salut scurt 
contelui înainte să iasă. 

La vederea zâmbetului de pe chipul lui Humphrey, Robert se 
simţi imediat în gardă. În ultimul an, fostul său prieten devenise 
din ce în ce mai bun la jocul acesta, pretinzând că-i era aliat în 
timp ce îi urmărea fiecare mișcare. Dar Robert nu se lăsase 
înșelat nicio clipă de demonstrațiile lui. El însuși un mincinos, 
recunoștea semnele: poziţia ţeapănă a trupului, tendinţa de a 
ocoli privirea celuilalt, felul în care-și dregea Humphrey glasul 
uneori și faptul că zâmbetul nu-i cuprindea și ochii. 

— Regele îmi solicită prezenţa la asediu? 

— Încă nu, răspunse Humphrey. Dar castelul a încasat-o 
zdravăn. Cred că Brechinul se va preda înainte de sfârșitul 
săptămânii. Apoi vom putea să ne continuăm înaintarea către 
nord. 

Șovăi. 

— Am vorbit cu Ralph noaptea trecută. Mi-a spus că a avut loc 
un accident la catedrală... unul dintre pedestrașii tăi...? 

Regretul lui Robert nu era prefăcut. 

— Da. 

— Mi-a mai spus că ai avut o neînțelegere cu Aymer. A crezut 
că erai cât pe ce... 

Văzându-l că șovăie, Robert îi completă el fraza. 

— Să-l atac? Da, s-ar fi putut întâmpla. Ticălosul paria care 
dintre oamenii mei o să cadă primul. 

Înainte ca Humphrey să răspundă, Robert continuă: 

— Noi doi am ajuns, cred eu, la o înţelegere în anul care a 
trecut. Dar eu și Aymer? Scoase un hohot de râs lipsit de 
veselie. N-o să ne împăcăm niciodată. 

În tăcerea care urmă se auziră bolovanii care continuau să se 
izbească de zidurile castelului. 

Humphrey încuviinţă. 

— Ar trebui să te ţii departe de el. Abia așteaptă o ocazie să 
provoace o ruptură între tine și rege. 

Robert se ridică și turnă vin în două pocale, înmânându-i unul 
lui Humphrey. 

— Am auzit că după căderea Brechinului regele plănuiește să 
pornească spre Aberdeen? 

— Așa-i. 


VP - 223 


Humphrey sorbi, iar Robert se gândi la cumnatul său, John de 
Atholl, șeriful din Aberdeen. 

— Deci o să mai dureze o vreme? Văzând privirea lui 
Humphrey, adăugă: Mi-e dor de fiica mea. 

Humphrey se destinse și zâmbi. De data aceasta zâmbetul 
aproape că îi încălzi ochii și Robert întrezări fantoma prietenului 
său de odinioară. 

— Cu cât iubim mai mult ceea ce lăsăm în urmă, cu atât 
devine mai greu, nu-i așa? Sorbi din nou din vin și zâmbetul îi 
deveni afectuos. Dar gândul la Bess mă ajută să continui în 
ciuda bășicilor și a marșurilor lungi, fiindcă știu că fiecare pas 
mă poartă mai aproape de clipa reîntoarcerii acasă. Și sunt sigur 
că la fel e și cu tine, avându-le pe Elizabeth și Marjorie. 

Adevărul era că Robert se simţise ușurat să-și lase soţia și 
fiica la castelul York, alături de Bess și de regina Marguerite. 
După mai puţin de o lună în compania lui Marjorie, și aceasta 
ocupată în mare parte cu pregătirile de război, fata rămăsese o 
străină pentru el. Și Elizabeth, soţia lui? Scurta perioadă de 
dezgheţ dintre ei se încheiase, ba distanţa dintre soți chiar 
sporise din pricina nervozităţii care o cuprinsese la gândul că 
trebuia să aibă grijă de fiica înstrăinată a lui Robert. 

— Așa-i, îi răspunse el lui Humphrey, știind că trebuia să 
spună ceea ce se aștepta cavalerul să audă și întrebându-se în 
sinea lui dacă era vreo parte din viaţa lui care să nu fie o 
minciună. 

Perdelele cortului se dădură în lături și Henry Percy intră. 
Chipul cărnos al lordului de Alnwick, de obicei de o bună 
dispoziţie arogantă, era sumbru. 

— Rebelii conduși de John Comyn au făcut un raid în Anglia. 
Regele a primit vești din Carlisle. O să trimită imediat o 
companie care să contraatace. 

Humphrey strânse din fălci, dar încuviință hotărât punând jos 
cupa. 

— Când vrea să plec? 

— Nu tu, zise Percy, întorcându-și privirea către Robert. El. 

În ochii lui albaștri și reci se citea limpede provocarea. 


VP - 224 


Capitolul 27 


ROTHESAY, SCOȚIA, 
1303 


John de Atholl sări în apa puţin adâncă de la mal. Fiul său, 
David, sări după el, cu tivul mantiei plutind pe valurile 
înspumate în timp ce își urma tatăl spre plajă, scuturându-și 
părul umed. Valurile estuarului fuseseră necruțătoare cu bărcuța 
lor cât durase traversarea. 

John se întoarse către cei doi pescari care îi aduseseră pe 
insula Bute. 

— O să ne așteptați aici? 

Unul dintre ei îi oferi un zâmbet știrb. 

— Banii domniei voastre ne vor face răbdători. 

Contele vâri mâna în pungă și scoase un penny. Moneda purta 
sigiliul lui John Balliol. l-o azvârli pescarului, care o prinse din 
zbor. 

— O să mai primiţi încă două când ajungem înapoi pe uscat. 

— Tată! 

David îi arătă ceva de-a lungul plajei. John urmări privirea 
fiului său, dincolo de bărcile și plasele îngrămădite pe țărm, 
până la colibele pescărești și casele din împletitură de nuiele și 
apoi la castelul Rothesay, dominând orașul cu cele patru turnuri 
în formă de tobă. Silueta lui masivă, înconjurată de un șanț, se 
desena limpede pe cerul de un cenușiu lăptos. Printr-un spaţiu 
între case, John distinse podul mobil întinzându-se dinaintea 
intrării ca o limbă neagră. Era traversat de o mulţime de siluete, 
unele conducând cai sau împingând roabe. 

Voci aspre atraseră atenţia lordului înapoi spre țărm, unde se 
aflau patru galere cu câte șaisprezece vâsle fiecare. Erau lungi 
și joase la apă, cu provele curbate, și formele lor păstrau 
amintirea  corăbiilor nordicilor care terorizaseră mările și 
asediaseră castelul Rothesay cu șaptezeci de ani în urmă. 
Oamenii încărcau pe galere cuferele și butoaiele adunate 
grămadă pe plajă. John zări alţi oameni coborând ulița principală 
dinspre castel, cărând lăzi și butoiașe. Câţiva dintre ei purtau 


VP - 225 


culorile Intendentului, cu banda în pătrăţele albastre și albe 
desenându-se îndrăzneață pe tunicile lor galbene. 

— Se pare c-am sosit la timp, murmură John încruntându-se. 
Cel puţin așa sper, altminteri înseamnă c-am venit până aici 
degeaba. 

Porni să traverseze plaja, cu cizmele înfundându-i-se în nisip 
și cu părul negru și ondulat fluturând în briza sărată. David îl 
urmă. 

Ajungând pe uliţă se pomeniră înconjurați de o mare de 
oameni. Văzduhul era plin de strigăte de îngrijorare, de plânsete 
de copii și de behăitul animalelor. Oamenii trânteau ușile de 
perete și își părăseau locuinţele purtându-și avutul în braţe. John 
trecu pe lângă o bătrână care ducea de căpăstru doi catâri ce 
răgeau, iar David se trezi înconjurat de un cârd de gâște care se 
împrăștiară când înaintă grăbit prin mijlocul lor. Murmură o 
scuză către tânăra care le mâna și care nu îi răspunse, ocupată 
să le strângă la loc cu toiagul. La fel ca toţi ceilalţi, era trasă la 
faţă și speriată. 

Traversând podul mobil pe lângă șiruri de oameni ce 
transportau cufere sau conduceau cai înspre plajă, cei doi 
pătrunseră în curte și se pomeniră în mijlocul acareturilor 
castelului. Meterezele care încununau zidurile erau pline de 
gărzi în livreaua Intendentului. Alţii alergau în susul și în josul 
scărilor de piatră chemându-și camarazii. Curtea însăși fierbea 
de lume. Aerul mirosea a sudoare și a fum. Și a frică, își zise 
John. Răsucindu-se pe loc, zări un tânăr înalt și brunet. | se păru 
că era Niall Bruce, dar, înainte să se poată convinge, tânărul se 
făcu nevăzut, înghiţit de mulțime. 

— ÎI văd, tată. 

David îl apucă de braţ și John se întoarse și văzu un chip 
cunoscut. James Stewart vorbea preocupat cu unul dintre 
oamenii săi. Inaltul Intendent părea neobișnuit de abătut. 

— Sir James! 

Intendentul se întoarse și, la vederea lor, pe chip i se ivi o 
expresie de surprindere, care făcu apoi loc nedumeririi. 

— John? Pentru Dumnezeu, ce faci aici? 

Inainte să apuce John să răspundă, Intendentul se întoarse 
către omul său: 

— Împachetează ce-a mai rămas! Ne întâlnim la corăbii. 

Soldatul plecă zorit și James făcu semn către sala de ospete. 


VP - 226 


— Haideţi înăuntru, aici nu-mi aud nici măcar gândurile. 

În sală, servitorii stivuiau butoaie și saci lângă un perete. 
Mesele pe capre și lavițele fuseseră trase la o parte ca să facă 
loc, iar stindardul Intendentului fusese coborât de pe peretele 
din spatele estradei. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă John în timp ce intrau. 

— Regele Edward a adunat o armată din Irlanda și ne atacă 
dinspre vest. Pe toată coasta, jafurile și incendiile se ţin lanţ. 
Noaptea trecută am văzut focuri pe continent și în zori iscoadele 
mele au zărit navele. Se îndreaptă către Bute. 

John observă doi paji care ieșeau din camera Intendentului, 
lipită de sala de primire, ducând niște sipete ce păreau să 
conţină bani. 

— N-ai de gând să aperi Rothesay? 

— Oamenii mei îl vor apăra, zise James, înfruntându-l. Dar nu- 
mi pot permite să fiu încolţit aici. O să mă duc la Inverkip cu o 
mică forță și de-acolo o să încerc să ajung în Paisley, dacă n-o fi 
căzut deja. 

— Dar Ulster e rudă cu tine. Nu poţi să negociezi cu el, să-i 
ceri să renunţe la atac? 

— Sir Richard e omul lui Edward. Rudă sau nu, va face ce i s-a 
poruncit. 

James își trecu o mână prin păr și John îi observă firele cenușii 
de la tâmple. Știa că și el arăta la fel. Îmbătrâneau odată cu 
războiul. 

— Dacă te consolează, grosul armatei regelui este ferm 
instalat pe coasta de est. 

Zâmbi sumbru. 

— Și ticălosul va fi silit să își dividă și mai tare forțele când va 
descoperi că ai noștri au trecut graniţa în Anglia. 

— Comyn i-a dus pe-ai noștri peste graniță? 

John încuviinţă și James îl privi încruntându-se. 

— Tu de ce nu ești cu ei? 

Zâmbetul lui John se stinse. 

— De când a rămas unic Protector, Comyn a devenit nesăbuit 
și ambițios. Victoria noastră de la Roslin împotriva companiei lui 
Segrave a atârnat de un fir de păr. Și de fapt a fost o victorie 
numai mulțumită lui Wallace. 

John îl văzu pe James încuviințând la auzul numelui lui 
Wallace, care îi era vasal. 


VP - 227 


— Comyn a devenit apropiat de MacDouall și de scursurile 
Gallowayului și de când a murit tatăl lui i-a mai atras alături de 
el și pe alţii, cu greutate mai mare: contele de Strathearn și John 
de Menteith, David Graham și, bineînţeles, ruda lui, Comynul 
Negru. Am impresia că vrea ca noua lui poziţie să devină una 
permanentă. 

— Lamberton și Umfraville n-o să accepte asta, zise James 
tăios. 

— Câtă vreme ceilalţi Protectori rămân în Paris, e cam greu să 
poată face ceva în privinţa asta. John șovăi: Dar nu de asta am 
venit. 

Așteptă să treacă servitorii care târau saci de grâne ca să-i 
înșire lângă perete: proviziile pentru viitorul asediu. Când 
aceștia nu-i mai putură auzi, continuă: 

— Anul trecut, când am aflat că Robert i-a jurat supunere lui 
Edward, am fost furios. Dar de-atunci am avut timp să mă 
gândesc. James, nu mi-ai spus tot, așa-i? 

Intendentul se uită în altă parte: 

— Ți-am spus tot ce am putut. 

— Robert e cumnatul meu. Il cunosc de când era copil și știu 
că era tot atât de apropiat de bunicul lui ca și tine. Când li s-a 
opus prima dată tatălui său și lui Edward și s-a alăturat 
rebeliunii, și-a pierdut pământurile. Nu pot să cred că i-a jurat 
credinţă regelui Angliei numai ca să-și pastreze titlul de conte și 
moștenirea, la care renunţase de bunăvoie mai înainte. Știu cât 
de tare își dorește Robert să fie rege. A moștenit flacăra asta de 
la bunicul lui. Nu pot să cred că s-a stins. Regele Philippe i-a 
întors spatele lui Balliol. Eu, unul, nu cred că episcopul 
Lamberton și ceilalți vor reuși să-l facă să se răzgândească. Nu 
cât timp războiul cu Flandra continuă. 

John își cobori vocea. 

— Nu crezi că ăsta e momentul pentru Robert să intervină? 
Să-și impună pretenţia la tron? 

— Ar trebui să vorbim între patru ochi. 

Intendentul aruncă o privire către David care stătea alături de 
tatăl său într-o tăcere solemnă. 

— Tot ce-mi spui mie îi poţi spune și lui, îl asigură John. 

James făcu semn către camera sa. 

Înăuntru un servitor grăbit făcea sul o hartă a proprietăţilor 
Intendentului. 


VP - 228 


— Lasă-ne! 

Când omul ieși, închizând ușa după el, James se întoarse către 
ei. 

— Robert trebuie să-și păstreze pământurile. Fără ele nu are o 
bază a puterii sale, nici vasali și prea puţină autoritate în ochii 
nobililor. Nu-i aceeași situaţie ca mai-nainte. De aceea a trebuit 
să îi jure supunere lui Edward sau să riște să piardă tot, așa cum 
ţi-am mai spus. 

Intendentul șovăi. 

— Ce nu ţi-am spus a fost că are de gând ca această 
supunere să nu dureze. Și când John Balliol nu va mai fi o 
ameninţare și împrejurările o vor permite, Robert va încerca să 
ia tronul. Este ceea ce-și dorește. 

John se simţi năpădit de speranţă la auzul cuvintelor care îi 
confirmau bănuielile. Aceasta fu însă înlocuită pe loc de 
nerăbdare. 

— Atunci de ce nu acum, când ameninţarea și-a pierdut din 
putere? Cu cât crește susținerea de care se bucură Comyn și cu 
cât obține mai multe victorii, cu atât îi va fi mai greu lui Robert 
să-i conteste autoritatea la întoarcerea sa. Mă tem să nu 
descopere că a căzut din lac în puț. 

James păru îngrijorat, dar clătină din cap. 

— Niciunul dintre noi nu știe ce va reuși să obţină solia de la 
Paris. Nici nu știm cât timp vom supraviețui acestui război. 

— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, de ce l-ai pus pe 
Robert să-i ajute pe englezi să ne nimicească? 

James tăcu. Privirea i se opri pe harta pe care servitorul o 
lăsase pe masă. 

— Adevărul este, John, că nu cred să mai rezistăm mult. Dacă 
Scoţia cade, Robert are mai multe șanse să ajungă rege aflându- 
se în tabăra învingătorului. 

— Vrei să pierdem războiul? se amestecă David uluit. 

— N-am vrut nimic din toate astea. Dar când ai de ales între 
dracu' și tată-su, ei, păi trebuie să alegi. Dacă Robert se 
întoarce prea devreme să ia tronul și pierdem, va avea aceeași 
soartă ca Balliol. Dacă regele Edward ne va supune cu ajutorul 
lui, Robert poate spera să i se ofere o poziţie bună la un 
moment dat. O asemenea soluţie va neutraliza ameninţarea lui 
Balliol, iar Comyn nu va mai fi un pericol la adresa autorității 
sale. 


VP - 229 


— James, cu tot respectul, așa ceva ne va da înapoi cu zece 
ani! Robert n-ar fi decât un câine în lesa lui Edward, cum a fost 
și Balliol. 

— Edward are peste șaizeci de ani. Nu poate s-o mai ducă 
mult. Fiul lui nu face nici pe jumătate cât el, iar Robert nu-i John 
Balliol. Cred că se poate impune cu timpul. Dar îi trebuie un loc 
de unde să înceapă. De aceea a trebuit să-și asigure 
pământurile și vasalii. 

Ușa se deschise și în prag se ivi unul dintre oamenii 
Intendentului. 

— Domnule, trebuie să plecăm. Dinspre vest se vede fum. 

James îl ţintui pe Atholl cu privirea. 

— Nici eu, nici tu nu știm ce se va petrece. Tot ce putem face 
e să alegem o cărare și s-o urmăm prin beznă. John, am nevoie 
de încrederea ta și Robert are nevoie de ea. 

Îi întinse mâna: 

— Poţi să ne-o acorzi? 

Dinaintea ochilor minţii lui John se ivi imaginea lui Robert în 
curtea castelului Turnberry, înconjurat de fraţii și oamenii săi, cu 
chipul luminat de torţe și de o flacără interioară în timp ce 
vorbea despre dreptul lui la tronul Scoției și despre intenţia de 
a-l cuceri. Lui John i se păruse în clipa aceea aidoma bunicului 
său, dar mai tânăr și mai puternic, un pui care avea să devină 
leu într-o zi. 

John întinse braţul și strânse mâna Intendentului. 

— Mă rog Domnului s-o fi apucat pe calea cea bună, John. 


Capitolul 28 


YORK, ANGLIA, 
1303 


La auzul ţipetelor, Elizabeth se trezi tresărind. Se ridică în 


capul oaselor și Cartea Orelor?, din care citise mai devreme, îi 
alunecă din poală. Prinzând-o înainte să cadă, o așeză grijulie 


23 Carte de rugăciuni populară în Evul Mediu, în special pentru uzul femeilor, derivată 
din Psaltire. (n. tr.). 


VP - 230 


alături de ea pe scaunul din fereastră, deschisă la o ilustrație 
care o înfățișa pe Fecioară alăptându-l pe lisus copil. Veșmântul 
Mariei era de un albastru luminos mulțumită prafului de 
lapislazuli. Lănţișorul cu crucea de fildeș pe care i-o dăruise tatăl 
ei era strecurat la mijlocul cărții, însemnând pagina. De când se 
căsătorise, arareori îl purta. Işi simţea gâtul ţeapăn din cauza 
curentului care venea prin fereastra plumbuită săpată în zidurile 
de calcar ale castelului, cu vedere către râul Foss. Dincolo de el, 
King's Fishpool scânteia auriu în lumina după-amiezii. 

Strigătele continuau, înăbușite de pereţii dormitorului. 
Deveniră mai sonore când Elizabeth deschise ușa ce dădea în 
cămăruţa de alături. 

— Să nu-ţi zic încă o dată, măi, fată! 

Judith era cea care vorbise. Doica se afla dinaintea unei mese 
pe care zăcea împrăștiată mobila din castelul de jucărie al lui 
Marjorie. Fiica lui Robert ședea în spatele mesei, cu o furtună în 
ochi și cu pumnii ei micuţi încleștaţi pe lângă trup. 

— Ce se-ntâmplă aici? 

Elizabeth se uită de la dădacă la fată. 

— l-am spus lui Marjorie să-și strângă jucăriile și să se 
pregătească pentru cină, doamnă, zise Judith întorcându-se spre 
ea. Pentru a treia oară. 

Elizabeth își masă gâtul, simțind cum durerea i se strecoară la 
baza craniului. Venise timpul sângerării lunare și se simțea 
arțăgoasă. Ultimul lucru de care avea nevoie era o nouă ceartă. 

— Strânge-le tu, Judith! Sunt convinsă că ne putem ocupa 
mâine de asta. 

— Are una în mână, zise Judith privind-o pe Marjorie, care se 
încrunta la ea furioasă. Și, vă rog să mă iertaţi, doamnă, dar 
cred că trebuie să ne ocupăm de asta acum. 

Elizabeth privi copila cea încăpăţânată, luptându-se cu 
sentimentul apăsător al înfrângerii. In cele trei luni de la 
plecarea lui Robert, care mărșăluia spre nord în armata regelui, 
purtarea fetei se înrăutăţise treptat. Săptămâna trecută se 
strecurase afară din apartamentele lor în timp ce Judith era cu 
spatele. Fusese nevoie de trei ore și de eforturile întregului 
personal al lui Elizabeth ca s-o găsească ascunsă în grajdurile 
castelului, deși copila trebuie să-i fi auzit strigând-o. Cu o 
săptămână în urmă, într-un moment de furie, sfâșiase una 
dintre păpușile pe care i le dăruise tatăl ei, apoi fusese 


VP - 231 


neconsolată pentru tot restul zilei. Tipa și urla când nu 
dobândea ce voia, refuza să facă ce i se spunea și era 
morocănoasă sau nepoliticoasă cu aproape toată lumea, 
inclusiv, într-o ocazie, cu blânda regină Marguerite, făcând-o pe 
Elizabeth să-și dorească să intre în pământ de rușine. 

Ştia că deja comportamentul fetei începea să o pună și pe ea 
într-o lumină proastă. Le auzise pe două dintre doamnele de 
onoare ale reginei discutând despre micuța scoțiană nesupusă 
care ar fi trebuit strunită cu o mână mai fermă. Sămânţă de 
rebel, așa-i spuseseră, în mod limpede, fiica tatălui ei. Marjorie 
nu era însă singurul subiect de bârfă. Intr-o dimineaţă, părăsind 
capela după slujbă, Elizabeth surprinsese câteva femei șușotind 
despre faptul că nu era încă însărcinată, deși trecuse un an de la 
căsătorie. 

Ca reacţie la această amintire, simţi un junghi în abdomen și 
o dâră călduţă de sânge se scurse în sulul de bumbac dintre 
coapsele ei. 

— Marjorie, zise ea tăios. Fă ce ţi s-a spus! 

Marjorie îi aruncă o privire, apoi se întoarse din nou către 
Judith, ca și cum dădaca ar fi fost adevărata autoritate din 
această încăpere. 

— M-ai auzit? 

De data aceasta fata nici măcar nu se uită la ea. 

Elizabeth simţi că i se încing obrajii, copleșită de o mânie 
cumplită, neașteptată. Ocoli masa și o apucă pe Marjorie de 
brat. 

— Dă-o încoace! 

Marjorie tresări, căscând gura şocată, și încercă să se 
elibereze. Neslăbind strânsoarea, Elizabeth reuși să apuce mâna 
pe care fata o ţinea la spate. Ignorând ţipetele de protest ale lui 
Marjorie, îi desfăcu degetele și desprinse dintre ele jucăria pe 
care o ascunsese copila. Era bărbatul de fildeș din castel. 

Elizabeth rămase o clipă aplecată, cu răsuflarea tăiată și cu 
părul scăpat din ace, privind jucăria, apoi Marjorie se repezi la 
ea și-o zgârie pe obraz. Elizabeth reacționă pălmuind-o atât de 
tare, încât fata se împletici îndărăt, lovindu-se de masă. Rămase 
locului, cu o mână încleștată pe lemnul mesei, ducându-și-o pe 
cealaltă la obrazul ce se înroșea. Elizabeth puse figurina de 
fildeș pe masă fără s-o privească pe Judith în ochi și ieși din 


VP - 232 


cameră. În timp ce cobora scările, auzi planșetele lui Marjorie 
răsunând în urma ei. 

Respirând precipitat, Elizabeth ieși afară, în fierbințeala după- 
amiezii. Camerista ei, Lora, stătea la soare împreună cu 
lenjereasa care era aplecată peste o vană, spălându-i cămașa și 
jupoanele. Femeile păreau să se fi obișnuit fără greutate cu 
noua lor viaţă de peste mare, care avea aproape aceeași rutină 
ca în Irlanda. Ea era singura care nu părea în stare să se 
adapteze. _ 

— Doamnă, o salută Lora. Incă o după-amiază minunată, nu-i 
așa? 

Zâmbetul cameristei se stinse când Elizabeth își continuă 
drumul. 

— Doamnă? 

Cu capul în jos, Elizabeth traversă curtea interioară, dorind să 
pună o distanță cât mai mare între ea și propriile apartamente. 
Castelul era plin de viaţă: argaţii duceau caii în grajd, trei băieţi 
cu roabe pline cu legume râdeau luându-se la întrecere către 
bucătărie, funcţionari și dregători regali veneau și plecau 
dinspre sala mare. Deasupra acestui furnicar, înălțându-se pe 
movila lui înverzită, donjonul avea culoarea mierii în lumina 
soarelui de sfârșit de august. 

Elizabeth își făcu drum printr-un pâlc de slujnice care aduceau 
găleți cu apă de la fântână. Vocile lor ascuţite îi zgăriară auzul și 
grăbi pasul, disperată să se vadă singură. Dar încotro s-o apuce? 
De cinci ani, Yorkul îi servea lui Edward drept sediu 
administrativ și bază pentru războaiele cu Scoţia, așa că orașul 
de dincolo de zidurile castelului, cel de-al doilea după Londra ca 
număr de locuitori, era probabil la fel de agitat. 

Labirintul de străzi mărginite de prăvălii de lemn și de zeci de 
așezăminte religioase era mereu înțesat de neguţători și 
berărese, de pescari și călugări, iar pe râurile Ouse și Foss 
forfoteau bărci de pescuit și corăbii de mărfuri. Elizabeth 
ajunsese să cunoască bine străzile principale și pieţele, dar, cu 
toată familiaritatea sa, orașul rămânea un loc străin, de trecere, 
unde se simţea asaltată de freamătul vieților celorlalţi. 

Trecând pe lângă grajduri, în jurul cărora aerul cald era 
înţesat de mirosuri înţepătoare, își alese o direcţie și porni către 
grădinile castelului. Când picioarele ei părăsiră solul prăfos și 
călcară pe iarba moale, iar duruitul roabelor și râsetele se 


VP - 233 


estompară, făcând loc zumzetului albinelor, încetini pasul. Un 
miros de levănţică, chimen și mentă o învălui, dulce și 
mângâietor. Fluturii se fugăreau pe deasupra căpșoarelor 
strălucitoare ale bujorilor. Doi bărbaţi scoteau cepe din pământ 
și printre meri și trandafiri căţărători văzu alte siluete care 
pliveau și udau legumele, cu glugile ridicate ca să se apere de 
soare. Prin comparaţie cu curtea castelului, grădinile erau o 
oază de liniște. 

Pe măsură ce înainta, Elizabeth se simţea tot mai vinovată, 
văzând cu ochii minţii obrazul lui Marjorie înroșit de palma ei. 
Observaseră că unii dintre preceptorii fiilor și fiicelor baronilor 
englezi erau autoritari cu pupilii lor, uneori chiar violenţi. Dar, 
fiică a unui tată care ar fi biciuit orice guvernantă dacă aceasta 
ar fi ridicat mâna asupra ei, lui Elizabeth i se păruse o greșeală. 
Mai mult de-atât, înțelegea cum se simțea Marjorie. Fata voia să 
fie înapoi în Rothesay, printre oamenii pe care îi cunoștea, la fel 
cum Elizabeth tânjea după confortul de odinioară al casei tatălui 
ei. Faptul că se pomeniseră amândouă abandonate în acest oraș 
străin ar fi trebuit să le apropie. În loc să se întâmple asta, nu 
reușise decât să și-o îndepărteze și mai tare pe fată. 

Elizabeth se smulse din gândurile ei la auzul unor voci 
ridicate. Înainte, printre clopoțeii trandafirii ai unui rând de 
degetari, văzu două femei faţă în faţă. Inalte și brunete, fiecare 
era imaginea în oglindă a celeilalte, îmbrăcate amândouă în 
mătăsuri fine, cu ţinuta dreaptă și încordată. Elizabeth se opri 
recunoscându-le pe Bess și pe sora acesteia, Joan, fiica cea mai 
mare a regelui Edward. 

— Mi-a spus că s-a terminat! Mi-a jurat-o chiar! 

Tonul lui Bess era tăios, acuzator. 

— Am jurat să te fac să taci. Mă temeam c-o să te duci să-i 
spui tatii. 

Elizabeth se răsuci să plece, nevrând să se pomenească în 
mijlocul altei dispute. 

— Ar fi trebuit să știi că n-aş face așa ceva. Dar trebuie să o 
termini cu el, Joan. 

Elizabeth se opri, curioasă. Nu-i plăcea să-și spioneze 
prietena. Era genul de lucru pe care l-ar fi făcut surorile ei mai 
mari, care apoi ar fi bătut toba despre cele auzite. Nu putea însă 
să nege că era liniștitor să tragi cu urechea la certurile altora. 


VP - 234 


— Dacă află tata... Bess nu-și termină fraza. Îmi fac griji 
pentru tine. Nu peste mult timp o să vrea să te mărite din nou. 
Cine o să te ia dacă se află despre asta? 

Joan îi întoarse brusc spatele. 

— Ar trebui să te bucuri, de dragul meu. Știi ce nefericită am 
fost cât am fost măritată cu Gilbert de Clare. Era un animal. 

Își ridică faţa spre soare și trăsăturile palide i se crispară. 

— Timp de cinci ani câţi am petrecut în patul lui am adormit 
plângând în fiecare noapte. Nu mi s-au uscat lacrimile decât 
când a murit. Se răsuci către Bess: Nu știi ce noroc ai că ești 
măritată cu un bărbat pe care-l iubești. 

— Nu mi-am iubit nici eu primul soț. Nu-l cunoșteam pe 
contele John când ne-am căsătorit. Nici n-am apucat să ne 
cunoaștem înainte să fi murit. 

— Dar nu te-a tratat așa cum m-a tratat Gilbert pe mine. Joan 
își prinse sora de mână. Trebuie să taci. Te implor! 

— Te-ai gândit ce riscă iubitul tău dacă află tata despre voi 
doi? Nu-ţi pui numai bunul tău nume în joc, zise Bess 
smulgându-se din strânsoarea surorii ei. 

Joan se dădu înapoi clătinând din cap, apoi se răsuci pe 
călcâie și se îndepărtă zorită. Bess privi în urma ei cu o expresie 
îndurerată pe chip și se urni și ea din loc. Cu o tresărire, 
Elizabeth observă că se îndrepta în direcţia ei. Căută din priviri o 
ascunzătoare, dar își dădu seama că era prea târziu. Bess se 
aplecă pe sub creanga unui măr, apoi ocoli șirul de degetari și o 
descoperi. 

Bess se opri, cu faţa încă întunecată după discuţia cu sora ei, 
apoi trăsăturile i se îmblânziră și înaintă zâmbind întrebător. 

— Elizabeth? 

— Îmi pare rău, zise Elizabeth agitată. Încercam să găsesc un 
loc liniștit. N-am vrut să trag cu urechea. lartă-mă! 

Bess o opri: 

— Ce prostie! Mă bucur să te văd. 

— Totu-i bine? întrebă Elizabeth în timp ce Bess o îmbrățișa. 
N-am putut să nu aud. 

— Nebunia dragostei. Bess se retrase și se încruntă: Dar ce-i 
asta? Când prinţesa îi atinse obrazul, Elizabeth își aminti cum se 
repezise Marjorie la ea. Probabil că fata îi lăsase o urmă. 

— Am avut o ceartă cu Marjorie. Mai rea ca până acum. 


VP - 235 


Bess se așeză, cu rochia învolburându-se în jurul ei. Bătu cu 
palma iarba de lângă ea. 

— Povestește-mi! 

Pe măsură ce îi povestea prinţesei despre cearta cu Marjorie, 
cu umerii încălziți de soarele ce apunea, Elizabeth simţi cum 
povara de pe suflet i se mai ridică. 

— Acum doi ani eram atât de disperată să nu mă mărit, încât 
am fugit numai ca să scap, încheie ea. Din cauza acestei 
nesăbuințe sunt acum prizoniera unei căsătorii pe care soţul 
meu n-a dorit-o și mamă a unei fete în creștere, care mă urăște. 

Își strânse genunchii la piept. 

— Mă întreb dacă n-aș fi fost mai fericită dacă aș fi consimţit 
să mă căsătoresc cu bărbatul ales de tata. Trăind în Irlanda, 
aproape de familia mea, crescându-mi propriii copii... Mirele 
meu era mai bătrân decât mine, dar poate că măcar m-ar fi 
iubit. 

— Pentru iubire trebuie timp uneori. 

— Poate dacă i-aș fi făcut lui Robert un copil lucrurile ar sta 
altfel între noi, zise Elizabeth. Dar cu războiul ăsta... Ei bine, n- 
am prea avut ocazii să facem unul. 

— La fel și eu cu Humphrey, mărturisi Bess. Și nu că n-am fi 
încercat. 

Își atinse stomacul cu un râs cristalin. 

— Dar, cum zicea mama, natura e capricioasă. 

Elizabeth roși gândindu-se la momentele când ea și Robert 
împărţiseră patul. Putea număra ocaziile acelea stânjenitoare pe 
degetele unei singure mâini. Era vina ei? Îi făcea silă? Sau poate 
el credea că ea nu-l dorea? Presupunea că nu-i dăduse prea 
multe semne. În Writtle, când Elizabeth i se destăinuise, Lora 
vorbise o grămadă despre semne. Spre jena ei profundă, 
camerista chiar îi dăduse o pulbere din boboci uscați de 
trandafir, sfătuind-o în șoaptă să se frece cu ea pe sâni și între 
picioare înainte să facă dragoste, ca să-și ațâţe soţul. 

Ca să schimbe subiectul, Elizabeth continuă: 

— Robert e atât de rece. Chiar și când e cu mine am senzaţia 
că e altundeva. 

Privi un cărăbuș care se târa prin iarbă, amintindu-și de 
tăcerile lui prelungite din timpul săptămânilor petrecute pe 
drumuri, în Irlanda. În puţinele ocazii în care el vorbise despre 
altceva decât despre existența lor mizerabilă de zi cu zi, 


VP - 236 


subiectul fusese regele Edward, invadatorul mult urât al patriei 
sale. Vorbise cu atâta ură! Și acum era în Scoţia, luptând pentru 
același om. Nu avea logică. 

— Nu-l cunosc, încheie ea jucându-se absentă cu verigheta. 

Rubinul încastrat în aur scânteie în soare. 

— Nu-l cunosc deloc. 

Bess o privi în ochi. 

— Mama mai obișnuia să zică un lucru. Că bărbaţii sunt ca 
anotimpurile. Trebuie să înveţi când trec de la un sezon la altul 
și să te îmbraci potrivit. 

Elizabeth încuviinţă, dar în mintea ei își spuse că Robert nu 
cunoștea decât un anotimp. Tăcerea îngheţată a iernii. 


Capitolul 29 


ANGLIA, LÂNGĂ CARLISLE, 
1303 


Sub lumina cadaverică a lunii în primul pătrar câteva siluete 
se furișau prin iarbă ca niște năluci. Umbrele stejarilor groși 
înțesau câmpia, iar masa ramurilor lor se desena pe cer ca un 
halou întunecat. Singurele zgomote în afara vântului prin frunziș 
erau behăiturile îndepărtate ale unor oi de pe o pășune și ţipătul 
strident al unei bufniţțe. Oamenii înaintau în liniște, cu 
priceperea dată de experienţă, iar mantiile îi făceau să se 
confunde cu întunericul, ascunzând scânteierea armurilor și a 
spadelor. 

Ajunși pe culmea unui delușor, se trântiră la pământ, făcându- 
se una cu iarba. Deși aerul era călduț, pământul se răcorise 
odată cu venirea nopţii. Din sol se ridica un miros umed. 
Câmpuri de secară proaspăt secerată se întindeau dinaintea lor, 
țepoase ca o barbă nerasă. Dincolo de ele se afla un inel de 
treizeci de case cu acoperișuri de stuf, hambare și țarcuri, 
îngrămădite în jurul unei bisericuțe de piatră. Lumina lunii se 
reflecta în ochii bărbaţilor, care nu slăbeau din priviri așezarea 
unde strălucirea slabă a candelelor pâlpâia la câteva ferestre. În 
aer plutea un miros de fum, nu dinspre târg, ci dinspre bărbații 


VP - 237 


înșiși. Ecouri ale altor mirosuri mai puţin plăcute stăruiau pe 
hainele lor pătate cu dâre de sânge uscat, de culoarea ruginii. 

intins pe burtă în centrul șirului de oameni, strivind iarba sub 
greutatea sa, William Wallace studie peisajul luminat de lună. 
După ce numără casele și hambarele, privirile sale rătăciră pe 
deasupra unei poieni întunecate, către malul râului Eden, care 
traversa ţinutul înspre sud-vest. Gânditor și cu ochii mijiţi, 
contemplă canalul de apă de un cenușiu fantomatic. Îndărătul 
lui auzi mișcare: pași ușori pe iarbă. 

— Domnule, șopti cineva și silueta lătăreață a lui Gray se 
ghemui lângă el. In penumbră, capul chel și plin de cicatrici al 
căpeteniei arăta ca un bolovan cocoțat pe gâtul său gros. 
Comyn e gata de atac. 

— Nici n-a văzut orașul. 

— Nici nu cred că are de gând să-l vadă decât când va intra în 
el călare. 

Wallace blestemă printre dinţi. Își plimbă privirile de-a lungul 
șirului de oameni, de la siluetele familiare ale lui Gilbert de la 
Hay și Simon Fraser până la Alexander și Christopher Seton. Cei 
doi veri fuseseră oamenii lui Bruce ani la rând, dar când contele 
de Carrick trădase, trecând de partea Angliei, îi juraseră lui 
supunere, la puţin timp după bătălia de la Roslin. Deși 
Christopher era din Yorkshire, tânărul luptase împotriva 
englezilor la fel de feroce ca orice scoţian din serviciul lui. Ochii 
ageri ai lui Wallace descoperiră profilul vulturesc al lui Neil 
Campbell, întins imediat dincolo de Setoni și liderul rebel scoase 
un fluierat jos. Cavalerul din Argyll se întoarse și Wallace ridică 
pumnul. Neil încuviință, știind că acum comanda îi aparținea. 

Furișându-se îndărăt prin iarbă și ridicându-se numai când știu 
că panta dealului avea să-l ascundă, Wallace porni către pâlcul 
de copaci de unde ieșiseră el și oamenii lui, dominându-l cu 
înălţimea sa pe Gray, care mergea neostenit alături de el. Spada 
lui prinsă de-a curmezișul spatelui, sub mantie, zăngănea în 
teaca ei. Văzând strălucirea care se răspândea dintre copaci, 
Wallace înjură din nou. 

— Ce face fiul ăla de târfă? bombăni Gray fierbând de furie. 
Aprinde un far? lisuse de pe cruce, suntem la numai 
douăsprezece mile de Carlisle. O să ne trezim cu garnizoana pe 
cap! 


VP - 238 


Croindu-și drum prin desiș, Wallace pătrunse în lumina 
torțelor. Printre copaci erau nenumărați bărbaţi, unii ascuțindu- 
și armele și ajustându-și armurile luate de la englezii uciși la 
Roslin, alții împărțind între ei burdufuri cu vin. Era o armată mult 
mai mică decât aceea pe care Wallace o condusese în josul 
acestor dealuri cu șase ani mai devreme - încă acoperită de 
sângele de pe câmpul de luptă de la Stirling -, dar pe drumul 
către sud acești o mie cinci sute de pedestrași comandatți de o 
sută de nobili călare, în frunte cu John Comyn, făcuseră destule 
pagube. 

Atacând mai întâi garnizoanele engleze de la Dumfries și 
Galloway, slăbite după ce răspunseseră chemării la oaste a 
regelui Edward, traversaseră granița cu trei zile în urmă. 
Ocoliseră de departe orașul fortificat Carlisle și se apucaseră să 
dea foc satelor și fermelor din ţinutul Cumberland, întâmpinând 
prea puţină rezistență. 

În jur de trei sute dintre pedestrașii adunaţi sub copaci erau 
sub comanda lui Wallace, dar majoritatea erau din Galloway. 
Mulţi încă mai purtau pe tunici leul cel alb, deși căpitanul lor, 
Dungal MacDouall, abandonase blazonul lui Balliol în favoarea 
celui al noului său stăpân. Căpitanul stătea în mijlocul unui cerc 
de bărbaţi, cu braţele încrucișate pe piept, fără nicio urmă de 
umor pe chipul său aspru. Alături de el, John Comyn sorbea din 
vin, chicotind la auzul spuselor rudei sale, contele de Buchan. 
Comynul Negru era o apariţie formidabilă, cu silueta lui masivă 
accentuată de pieptarul din plăci de metal de sub cămașa de 
zale. Alături de ei se aflau Edmund Comyn din Kilbride, capul 
celei de-a treia ramuri a familiei, David Graham, John de 
Menteith și căruntul conte de Strathearn cel cu piept lat, care 
era însurat cu sora Comynului Negru. 

În apropiere, scutierii scurtau scările și strângeau chingile 
șeilor. În timp ce Wallace se apropia de ei, John Comyn îi aruncă 
burduful de vin unuia dintre scutieri și porni spre calul său. 

— Sir John! 

MacDouall se răsuci pe dată, ducând mâna la spadă. 

Comyn se întoarse mai lent. 

— Sir Wallace, zise el cu acreală. 

— Plăânuiţi asaltul? 

— L-am plănuit. Încălecăm. Călărim pân-acolo. Prădăm orașul. 
Comyn zâmbi batjocoritor: Ce ar mai fi de făcut? 


VP - 239 


Disprețul din glasul lui se reflecta și pe feţele oamenilor care îl 
înconjurau. Wallace era obișnuit cu asemenea priviri: avusese 
adesea parte de ele în cele dintâi zile ale rebeliunii, de la 
oameni ca aceștia - lorzi și conți - care încercaseră să-l pună la 
locul lui. Văzuse aceste expresii schimbându-se după victoria sa 
de la Stirling, unde mii de ţărani și oameni liberi se înghesuiseră 
sub stindardul său scandându-i numele de se zguduiseră tăriile. 
„William Cuceritorul”. La unii, disprețul se transformase în 
respect. La alţii, în teamă. Teama că el, cel de-al doilea fiu al 
unei familii modeste, putea deține mai multă putere decât ei. 

— Am cercetat terenul, îi zise el lui Comyn. Edenul curge 
aproape de oraș, prin sud. Dacă suntem atacați, riscăm să fim 
prinși la înghesuială. 

— Și cine să ne atace, rogu-te, sir William? Fermierul Edgar cu 
furca? 

Vorbise John de Menteith, cu părul roșu ca o flacără în lumina 
torţelor. 

Menteith, el însuși fiul de-al doilea al respectatului conte 
Walter, care murise cu câţiva ani în urmă, se alipise abia de 
curând taberei lui Comyn, dar devenise deja cel mai gălăgios 
dintre aliaţii acestuia. Wallace îi cunoștea pe oamenii ca el: niște 
lipitori care se hrăneau de pe urma succesului altora. Fratele 
său mai mare, contele de Menteith, dispăruse în temniţele 
englezilor după bătălia de la Dunbar, la începutul războiului, 
lăsându-l pe el stăpân peste comitat și peste moșii. Menteith era 
cunoscut ca mare amator de pariuri. Luptele de cocoși, luptele 
cu urși, cursele de cai și zarurile îl ajutaseră să risipească averea 
familiei în ultimii cinci ani. De când trecuseră graniţa, nu-i stătea 
mintea decât la jaf. 

Fără să-i ia în seamă pe ceilalţi, dintre care unii zâmbeau pe 
sub mustață la auzul batjocurii lui Menteith, Wallace îl ţintui cu 
privirea. 

— Pari să fi uitat că motivul pentru care ne aflăm aici e ca să 
atragem mânia regelui și să-l facem să-și dividă forțele, dându- 
le o șansă camarazilor noștri din nord. Ar trebui să nu ne 
asumăm riscuri inutile când ne așteptăm să fim atacați de 
inamic. 

Chipul pistruiat al lui Menteith se înroși sub privirea intensă a 
lui Wallace. El fu primul care se uită în altă parte, căutând sprijin 
la noul său aliat. 


VP - 240 


John Comyn îi sări în ajutor: 

— Așa-i, și cu cât pierdem mai mult timp stând la discuţii, cu 
atât mai iute va sosi dușmanul. 

Înfruntă ochii albaștri ai lui Wallace. 7 

— Oamenii mei și cu mine vom ataca aşezarea. Inspre nord, 
pe unde am venit, mi s-a părut că am văzut niște grânare. la-ţi 
compania și dă-le foc. _ 

Comyn se îndreptă spre calul său. Inainte să încalece privi 
peste umăr, cu fața încreţită de un zâmbet. 

— Sunteţi liberi să păstraţi orice găsiţi. 

Wallace așteptă tăcut în vreme ce restul nobililor se apropiau 
de cai și săltau în şei, îmbujoraţi de vin și de nerăbdare. 
Punându-și coifurile și smucind frâiele, își îndemnară caii afară 
din poiană. Menteith își îndreptă gonaciul direct spre Wallace, 
care păși liniștit în lături. Dezmoșteniţii îi urmară, râzând și 
glumind în timp ce fluturau prin aer armele și torțele aprinse ca 
să le vadă toată lumea, de parcă ar fi plecat la o vânătoare, și 
nu să violeze și să prade un oraș adormit. 

Sub conducerea lui Comyn și a camarazilor lui lacomi de 
prăzi, oamenii din Galloway deveniseră neglijenţi, obișnuiți să 
obţină victorii ușoare atacând sate fără apărare. Mulţi arborau 
trofee luate de la victimele lor: un pumnal cu mâner de fildeș, o 
broșă de argint, o pungă de mătase, un văl murdar. Observase 
că unii dintre ei începuseră să poarte la gât bucle luate de la 
femei și legate cu fâșii de piele. In timp ce un bărbat cu barba 
neagră, masiv ca un taur, trecea pe lângă el, Wallace numără 
cel puţin șase șuvițe de culori diferite prinse laolaltă și atârnând 
pe pieptul tunicii acestuia. 

Nu putea să-i dojenească pentru aceste trofee tocmai el, care 
purtase un colier din dinţi omenești în primele zile ale rebeliunii 
și care pusese să i se facă o curea din pielea detestatului 
trezorier englez, Hugh de Cressingham. Acum însă i se păreau 
dezgustătoare. Poate curţile de la Paris și Roma îl mai 
îmblânziseră sau poate că îl tulbura abandonul cu care acești 
bărbaţi semănau dezastrul. Wallace n-avea nicio reţinere să 
omoare englezi pe câmpul de luptă. Dar casele doborâte cu 
lovituri de secure, femeile și fetele târâte în stradă pentru 
plăcerea pedestrașilor, fermierii făcând pe ei în timp ce erau 
aliniaţi și decapitaţi, băieţii ţipând ca animalele în vreme ce 
ardeau închiși într-un hambar, toate astea nu-i dădeau pace. 


VP - 241 


Propria lui armată se dedase la asemenea excese când o 
condusese aici, după bătălia de la Stirling, dar îi spânzurase pe 
cei mai răi dintre ei. Setea de sânge îi făcea pe oameni neatenți. 
O armată lipsită de disciplină era inutilă. 

— Pui de curve ticăloși cu toţii, murmură Gray de lângă el, în 
timp ce Comyn și ceilalți dispăreau printre copaci. Și Menteith? 
Fiului ăluia fandosit de cățea nu i-aș da nici sudoarea din 
crăpătura curului meu, să-l văd murind de sete! 

Cum Wallace nu spunea nimic, Gray își ridică ochii către el. 

— Să dăm foc la grâne?! Trebuia să-i fi vârât ordinul ăla drept 
în... 

— Omul e Protectorul Scoției, Gray. Oamenii i-au oferit 
această autoritate. Trebuie s-o respectăm. Ultimul lucru de care 
are Scoţia nevoie este și mai multă vrajbă între apărătorii ei. 
Haide, zise Wallace pornind printre copaci către locul unde se 
aflau caii lor. Adună restul oamenilor. O să facem ce ni se cere. 
Deocamdată. 


Capitolul 30 


ANGLIA, LÂNGĂ CARLISLE, 
1303 


Incendiul se vedea de la depărtare de o milă. Straniu de 
tăcute, limbile flăcărilor se ridicau spre cer, dezvăluind 
contururile caselor și hambarelor. Pe multe acoperișuri stuful se 
aprinsese și ardea cu fum gros. Pe străzile puternic luminate se 
vedeau siluete, unele călare, altele fugind pe jos. Deși focul 
însuși nu putea fi auzit de la această distanţă, ţipetele stinse 
erau inconfundabile. 

Robert privi orașul în flăcări aflat dincolo de câmpia 
întunecată și în minte i se deșteptă o amintire. Anglesey, cu opt 
ani în urmă. Călărea pe străzile murdare, acoperite cu zăpadă 
topită și oamenii se împrăștiau dinaintea lui. Llanfaes fusese 
sângeros, iar englezilor le trebuiseră numai câteva clipe ca să 
străpungă palisada orașului, dar locuitorii fuseseră apăraţi, deși 


VP - 242 


fără succes, de forțele lui Madog ap Llywelyn. Ce se întâmpla în 
această așezare, însă, era un măcel. 

De când pătrunseseră în Anglia mai văzuseră asemenea 
scene, dar numai după ce lupta se sfârșise: clădiri distruse 
fumegând sub un cer cenușiu, străzi presărate cu cadavre, 
muște deja roind, privirile sticloase ale supravieţuitorilor șocați. 
Dezastrul semănat de rebeli le permisese să se ţină după ei prin 
Annandale și dincolo de graniță, întotdeauna cu o zi sau două în 
urma scoţienilor, până în acea seară când călugării unei 
mănăstiri pe lângă care trecuseră le spuseseră că ar fi zărit o 
bandă mare de tâlhari înaintând spre sud, de-a lungul râului 
Eden. Compania engleză, compusă din trei sute de călăreți și 
două mii de pedestrași, condusă de Aymer de Valence și Robert 
Clifford, mărșăluise toată noaptea pe urmele lor. 

Tropotul unor copite acoperi gâfâielile pedestrașilor care 
urcau dealul ca să li se alăture cavalerilor pe culme. Două 
siluete se iviră din întuneric și își înfrânară caii dinaintea lui 
Valence. 

— Scoţienii au cucerit orașul, domnule, gâfâi unul dintre ei. 

— Au format un perimetru? întrebă Aymer. Au luat măsuri de 
apărare? 

Dinţii călărețului sclipiră în lumina lunii. 

— Nu, domnule. Potăile s-au lăsat complet descoperite. Râul 
le blochează calea către sud. Dacă îi atacăm acum, putem să le 
tăiem retragerea. 

Privind orașul în flăcări, Robert se întrebă cine s-a aflat pe 
ulițele lui. Se terminase cu castelele impersonale, apărate de 
garnizoane necunoscute. Acolo puteau fi oameni pe care-i 
cunoștea, camarazi chiar. 

Valence își trase spada din teacă și-i făcu semn din cap lui 
Robert Clifford, care stătea călare alături de el. 

— Tu și oamenii tăi ocupați orașul. O să înconjor periferia și o 
să-i prind în încercuire pe puii ăștia de curvă. Amintește-ţi, frate, 
că regele vrea cât mai multe căpetenii în viaţă. Are de gând să 
se ocupe personal de John Comyn. 

Rostind numele cumnatului său, tonul cavalerului se înăspri. 

Robert îl urmări pe Valence cum își măsoară trupa din priviri, 
cu chipul umbrit de viziera ridicată și cu ochii ca două puțuri de 
smoală. 

Privirea cavalerului se opri asupra sa. 


VP - 243 


— Bruce, însoțește-l! 

Lăsându-l pe Clifford să-și adune oamenii, Valence își îmboldi 
armăsarul de luptă mai aproape de Robert. 

— Dacă șovăi să ataci, să ucizi sau să iei prizonier pe oricare 
dintre compatrioţii tăi, o să aflu. 

Se aplecă spre el, cumpănindu-și spada în mână. 

— O să-mi vâr spada în stomacul oricărui scoţian pe care-l 
găsesc acolo. 

Rânji, făcând să-i scânteieze sârmele din gură, și-și întoarse 
calul cu un strigăt: 

— Pornim! 

— Ce-a zis ticălosul? 

Robert se întoarse și-și descoperi fratele privindu-l. Edward, 
pe care îl pusese în fruntea cavalerilor din Annandale, purta 
blazonul tatălui lor, cu tunica galbenă împărţită de X-ul roșu. Își 
scosese coiful și, în lumina lunii, faţa îi lucea de sudoare. 

— Tu fă ce fac eu, îi zise Robert. 

In timp ce Clifford și oamenii săi porneau la trap în josul 
dealului, Robert își lăsă viziera. Refuză să se gândească la cei cu 
care s-ar fi putut întâlni pe străzile acelea. Dacă șovăia acum, 
sacrificiul făcut închinându-i-se lui Edward ar fi fost zadarnic. 
Trebuia să profite de acest moment, indiferent de costuri. 
Trebuia să le demonstreze acestor oameni că era unul de-ai lor. 
Imboldindu-l pe Vânător, îl urmă pe Clifford, încadrat de fratele 
său și de Nes. In jurul lor călăreau cavaleri și scutieri din 
Annandale și Carrick, chemaţi la oaste de Robert. Oamenii din 
Annandale văzuseră dezastrul semănat pe pământurile lor de 
John Comyn, așezări întregi devastate și măcelărite. Nu 
manifestau nicio reţinere la gândul că se vor confrunta cu 
compatrioți de-ai lor. Erau însetaţi de sânge. 

Robert se avântă împreună cu oamenii săi printr-un câmp 
proaspăt secerat și, prin crăpăturile vizierei, flăcările deveniră 
mai mari și fumul mânji aerul. Bulgări de pământ săreau de sub 
copite, pietricele ricoșau din coifuri și scuturi. Îmboldindu-și caii 
peste un taluz, ajunseră pe drumul ce ducea către așezare. 
Galopul deveni tot mai iute pe măsură ce se apropiau de oraș, 
cu lumina focului reflectându-li-se în spade și în ghinturile 
scuturilor. In urma lor venea Valence cu cavalerii săi. Dincolo de 
aceștia, pedestrașii se zoreau să formeze o barieră la periferie. 


VP - 244 


Clifford nu încetini când se apropie de cele dintâi case. Vuietul 
focului acoperea tropotul copitelor. Pe stradă, doi bărbaţi se 
aplecau deasupra unui cufăr. În apropiere zăcea un cadavru. Un 
al treilea bărbat își privea camarazii care deschideau cufărul. 
Ținea în mâini un butoiaș pe care îl ridică la buze și sorbi, cu 
vinul prelingându-i-se pe tunică. Lăsând jos vasul, dădu cu ochii 
de cavalerii ce călăreau drept spre el. Rămase cu gura căscată, 
scăpând butoiașul din mână. Făcu câţiva pași îndărăt, apoi 
scoase un strigăt și se răsuci, gata s-o ia la fugă. 

Nu ajunse prea departe înainte să-l prindă Clifford din urmă. 
Acesta lovi cu spada de sus în jos, retezând capul fugarului. 
Trupul mai înaintă câţiva pași înainte să se prăbușească. Cei doi 
camarazi ai săi fură uciși pe loc, unul cu o lovitură de spadă 
care-i spintecă faţa, celălalt cu gâtul străpuns. Clifford și 
cavalerii săi pătrunseră pe străzile în flăcări. 

Robert își conduse oamenii prin valurile de căldură. Dincolo 
de bubuitul copitelor auzi strigăte triumfătoare și ţipete de 
groază. Străzile erau pline de sfărâmături. Prin vizieră întrezări 
zeci de cadavre zăcând în mijlocul ruinelor. Aici o femeie pe 
jumătate goală, spintecată de la vintre la brâu, dincolo o alta a 
cărei față fusese sfărâmată. Un bărbat ţâșni pe ușa unei case în 
flăcări și se împletici pe stradă cu părul și pielea arzând. Unul 
dintre cavalerii lui Clifford îl ajunse din urmă și puse capăt 
urletelor cu o lovitură de spadă. 

Ulița principală dinaintea lor era înțesată de scoțieni, 
majoritatea pedestrime. Aici jaful continua și la fel și violurile, 
judecând după strigătele de durere ce veneau dinspre câteva 
clădiri încă necuprinse de flăcări. Văzduhul se umplu de urlete 
când scoţienii îi zăriră pe englezi, dar jumătate dintre ei erau 
prea beţi cu bere furată ca să poată forma o linie de apărare. 
Puţini aveau armură și mulţi dintre cei care purtaseră coifuri și 
scuturi le lepădaseră ca să poată bea și jefui nestingheriţi. 
Cavalerii lui Clifford dădură buzna în mijlocul lor. 

Spade loviră, sângele împroșcă pereţii caselor și urlete 
sugrumate se pierdură în larma copitelor. Mulţi scoțieni se 
întoarseră și o luară la fugă, dar câţiva se apărară, scoțând 
răcnete cumplite și sărind asupra călăreţilor sau lovind 
picioarele cailor cu securile. Incepură să cadă și cei dintâi 
englezi, cavaleri aruncaţi din spinare de caii ce se prăbușeau 
sau apucaţi și trași jos din șa. Străzile înguste răsunară de 


VP - 245 


scrâșnetul spadelor lovite de scuturi. Unul dintre oamenii lui 
Clifford pierdu controlul calului al cărui gât fusese spintecat de 
un paloș scoţian. Armăsarul se izbi de peretele unei case în 
flăcări, făcând acoperișul să se prăbușească în interior în timp 
ce o ploaie de scântei cădea peste oamenii din stradă. 

Șarja cavalerilor fu oprită iute din pricina înghesuielii. Scoţienii 
goneau pe străduțe laterale, dând alarma. Printre ei Robert 
întrezări tunici cu leul alb al Gallowayului. La vederea blazonului 
lui John Balliol simţi flăcări prin vene. Cu un strigăt, își conduse 
oamenii printre clădiri. In faţa lui, un bărbat uriaș cu o barbă 
neagră se împletici afară pe o ușă. Tinea într-o mână un pumnal 
și în cealaltă ceva lung și vaporos. Robert abia apucă să vadă că 
era o șuviţă de păr înainte să-și coboare spada cu putere, 
străpungând pieptarul de piele al omului și înfigându-i-o în 
umăr. Eliberându-și lama cu o smucitură, galopă înainte, cei 
patruzeci și doi de inci de oţel de Damasc primind astfel botezul 
sângelui în această bătălie. 

Cu inima bătându-i nebunește, îl mână pe Vânător într-o piață 
unde se concentraseră forţele scoțiene. Printre pedestrași se 
vedeau cavaleri alergând către caii lor în timp ce oamenii lui 
Robert năvăleau printre ei. Scoţienii fugari căzură pradă 
dezastrului pe care chiar ei îl semănaseră, împiedicându-se de 
mobila sfărâmată și de sacii împrăștiați, pentru a fi apoi striviţi 
de grindina brutală de copite potcovite cu fier ce puteau sparge 
craniul sau frânge spinarea. Unii se repeziră să se ascundă în 
case, dar dădură peste focurile pe care tot ei le puseseră. Fumul 
era sufocant. 

In faţa bisericii, din care invadatorii scoteau cufere și sfeșnice, 
Robert zări un pâlc de tunici roșii. Deslușind blazonul lui Comyn 
în lumina flăcărilor, îl îmboldi pe Vânător către jefuitori. Undeva 
începu să sune un corn. La auzul lui, un bărbat cu un picior deja 
în scară se răsuci. Robert, care se năpustea către ei, îi zări 
chipul. Inima îi zvâcni în piept. Era John Comyn. Robert îl îmboldi 
și mai tare pe Vânător. Luându-l prizonier pe comandantul 
rebelilor, își putea dovedi loialitatea față de Edward, 
descotorosind totodată Scoţia și pe sine de cel mai mare 
obstacol în drumul către tron. Comyn încălecase, dar era cu 
spatele la Robert. Nu-l observase în haosul din jur. 

Robert era atât de concentrat asupra dușmanului său, că nu-l 
văzu decât în ultima clipă pe călărețul care se repezea dinspre 


VP - 246 


stânga lui. Având doar o clipă la dispoziţie, lăsă frâiele și își 
ridică scutul ca să pareze lovitura de spadă ce se prăbușea 
asupra sa. Impactul fu brutal, transmițându-i-se până în umăr și 
amorțindu-i nervii braţului și ai mâinii. Viteza armăsarului îi 
purtă departe de atacator înainte să-l poată întoarce pe Vânător 
cu o lovitură de genunchi. Când se repeziră din nou unul la altul, 
cu spadele spintecând aerul pe deasupra capetelor cailor, 
Robert își dădu seama că îl cunoștea. Bărbatul, purtând pe 
tunica sa albă blazonul Comynilor Roșii, avea un coif țuguiat cu 
apărătoare nazală al cărui obrăzar atârna desfăcut, dând la 
iveală gura și maxilarul. Era Dungal MacDouall, bărbatul al cărui 
tată fusese ucis de al său pe timpul atacului Brucilor asupra 
castelului Buittle. 

Robert îl atacă și căpitanul pară cu o lovitură de scut, apoi își 
repezi spada către capul Vânătorului. Robert reacționă pe loc, 
înfigându-și pintenii în coastele calului și făcându-l să se 
cabreze. Se izbi de spătarul șeii în timp ce Vânătorul lovea aerul 
cu copitele, nimerindu-l în tâmplă pe buiestrașul lui MacDouall. 
Buiestrașul se poticni, izbindu-se de Vânător din lateral și făcând 
armăsarul, încă în două picioare, să-și piardă echilibrul. Năucit 
de lovitură, buiestrașul se prăbuși odată cu el. 

Norocul îl făcu pe Robert să zboare din șa, căzând într-o 
parte, departe de greutatea calului masiv. Se rostogoli la 
aterizare, cu pieptarul absorbind în mare parte impactul și cu 
armura scrâșnind în contact cu pământul bătătorit. Cumva 
reușise să-și păstreze atât spada, cât și scutul, dar coiful i se 
strâmbase și crăpăturile vizierei nu se mai aflau în dreptul 
ochilor. Robert își săltă viziera și-l zări pe Dungal MacDouall 
ridicându-se năucit la câţiva pași de el. Cureaua scutului 
căpitanului se rupsese în cădere și acesta îi atârna stingher de 
braţ. Intre ei, caii se descâlciseră unul de altul și se străduiau să 
se salte în picioare. Imprejur larma bătăliei continua. Fratele și 
cavalerii lui Robert se angajaseră într-o luptă cruntă cu oameni 
în culorile clanurilor Badenoch și Buchan. Alţi corni sunau, unii 
aproape, alţii în depărtare. 

Azvârlind scutul în lături și apucând spada cu ambele mâini, 
MacDouall înaintă prin fum. La vederea feţei lui Robert, în ochii 
săi se aprinse scânteia recunoașterii. Se repezi la el, coborându- 
și spada cu toată forța. Încă în genunchi, Robert ridică scutul, 
parând lovitura. Lama se înfipse în lemn, lăsând o zgârietură 


VP - 247 


profundă de-a curmezișul V-ului răsturnat al Carrick-ului. Robert 
se îndoi sub lovitură, apoi împinse scutul în sus, silindu-l pe 
MacDouall să bată în retragere. Odată în picioare, Robert nu 
pierdu vremea. Spadele se loviră și așchii de metal săriră 
scânteind cât colo. Robert îl pierduse din vedere pe Comyn, 
concentrându-și toată atenţia asupra căpitanului care intenţiona 
în mod limpede să îl ucidă și nu să-l ia prizonier. În timp ce se 
loveau și se împungeau cu spadele, oamenii se scurgeau pe 
lângă ei. 

Cavalerii englezi conduși de Clifford cuceriseră orașul. Deși 
mai puţin numeroși decât infanteria scoțiană, le erau superiori 
soldaților beți și în dezordine. Mulţi scoțieni încă neprinși la 
înghesuială alergau pe străzi cărând ce pradă puteau, în timp ce 
cornii continuau să sune. Cei ce fugiseră către sud aveau să se 
pomenească faţă în faţă cu râul, iar cei ce se îndreptau către 
nord aveau să dea peste câmpul de bătălie ales de Valence. 

Locuinţa de lemn de lângă Robert se prăbuși cu un geamăt și 
un val de căldură răbufni pe uși și pe ferestre. Se feri, 
retrăgându-se cât mai departe de fumul și scânteile pe care 
vântul le purta spre el. MacDouall nu fu la fel de norocos. Un 
mănunchi de stuf aprins îi căzu în cap de pe acoperiș, făcându-l 
să se împleticească. Cât timp era cu garda jos, Robert îl lovi cu 
scutul. Luat prin surprindere, căpitanul se poticni îndărăt 
fluturând din braţe. Strecurându-și spada pe după marginea 
scutului, Robert străpunse cămașa de zale și pieptarul lui 
MacDouall, înfigându-i vârful lamei la subțioară. Mârâind de 
efort, o împinse cât mai adânc. 

Căpitanul urlă, cu spada căzându-i din mână și zăngănind în 
praf, dar reuși să-l lovească pe Robert cu piciorul, nimerindu-l 
deasupra genunchiului. Robert dădu îndărăt împleticindu-se și 
spada îi ieși din trupul lui MacDouall. Se împiedică de un sac de 
grâu abandonat de jefuitori și căzu, scăpând arma. Înnebunit, 
MacDouall smulse cu mâna stângă un dirk de la cingătoare. Cu 
dreapta își apăsa coastele din care sângele țâșnea pătânau-i 
tunica. Robert bâjbâi și degetele lui apucară mânerul spadei 
căzute. Când MacDouall se năpusti gata să-l lovească, Robert își 
repezi lama în sus cu forță, descriind un arc. Tăișul se înfipse în 
încheietura căpitanului, spintecând zalele și carnea și oprindu-se 
numai în os. Gura lui MacDouall se deschise larg, într-un urlet 


VP - 248 


cumplit. Căzu în genunchi, cu mâna, încă în mănușa ei de zale, 
atârnându-i inertă din încheietură. Din rană ţâșnea sânge. 

Ridicându-se în picioare, Robert se apropie de MacDouall 
decis să termine treaba. 

— Conte Robert! 

Distras, se răsuci și-l zări pe Robert Clifford apropiindu-se 
călare, însoţit de douăzeci de cavaleri. 

Cavalerul regelui se opri brusc. 

— Oamenii lui sir Aymer sunt atacați din spate. Vino, porunci 
el înfigându-și pintenii în coastele calului. 

Cu plămânii arzând din pricina fumului și a oboselii, Robert se 
uită după Vânător. Armăsarul, bine dresat, nu fugise. Era în 
apropiere, bătând nervos din copite, cu flăcările ce înghițeau 
pereții clădirilor reflectându-i-se în ochi. Robert se urcă în șa, 
strigându-i pe Nes și pe fratele său, care tocmai omorâseră trei 
bărbaţi din Galloway. Lăsându-l pe Dungal MacDouall încovoiat 
deasupra mâinii lui însângerate, el și oamenii săi traversară 
călare piaţa și se avântară pe străzile presărate cu cadavre. 

La marginea orașului se încinsese o luptă cruntă. In lumina 
roșie a focului, Robert zări tunicile cu alb și albastru ale 
cavalerilor din Pembroke. Se luptau cu o companie pestriță de 
călăreți. Mulţi dintre pedestrașii englezi își abandonaseră 
poziţiile ca să-i ajute pe Valence și pe oamenii săi să-i respingă 
pe nou-veniţi, deschizând astfel în perimetru o spărtură prin 
care scoţienii fugeau cu zecile. Dezorientaţi de întunericul de 
dincolo de flăcări sau încetiniţi din pricina rănilor, unii nimeriră 
în mijlocul încăierării, dar mulţi alţii scăpară datorită strădaniilor 
acestei noi forțe. 

Clifford călărea primul. Tocmai când cavalerul englez 
pătrundea în încăierare, Robert întrezări o siluetă masivă 
secerând mulțimea din jur cu o secure. Existau puţini oameni de 
o asemenea statură și mărime. Robert, aflat încă departe, știu 
imediat că trebuia să fie William Wallace. ÎI străbătu un frison. 
Işi încetini calul, lăsând alți călăreţi să-l depășească și 
nepierzându-l din ochi pe Wallace, care răcnea lovind cu 
sălbăticie un pedestraș englez și azvârlindu-l cât colo într-o 
ceață însângerată. Un cavaler englez îl atacă din lateral. Cu o 
iuțeală și o fluiditate surprinzătoare la cineva atât de masiv, 
Wallace se răsuci și îi reteză creștetul coifului cu o lovitură 
sălbatică de secure, ca și cum ar fi decojit un ou. Jumătate din 


VP - 249 


craniul cavalerului zbură odată cu acesta. Omul se înclină 
înainte, cu creierii împrăștiindu-se, și alunecă din șa. Robert nu 
luase parte la bătăliile de la Stirling și Falkirk. Deși îl văzuse 
adesea pe Wallace la antrenamente și auzise multe povești 
despre faptele lui de vitejie și despre îndrăzneala lui cât timp 
fusese în armata rebelă, nu-l văzuse niciodată în toiul unei lupte. 
Priveliștea inspira venerație. 

Mai mulţi oameni de-ai lui Valence se apropiau, încercând să-l 
înconjoare pe Wallace. Robert simţi îndemnul nebunesc de a-l 
avertiza. Se stăpâni la timp, dar n-ar fi trebuit să-și facă griji. 
Dintr-odată, Wallace se răsuci și, la un strigăt de-al lui, oamenii 
îl urmară. Se părea că nu se angajaseră în luptă decât pentru a 
le da cât mai multor scoțieni șansa de a scăpa din oraș. Toţi cei 
care puteau se dezangajau acum, răsucindu-se și călărind în 
noapte pe urmele căpeteniei rebele și lăsând în urma lor sute de 
morţi și de răniţi. La stânga sa, Robert zări un grup de călăreţi 
părăsind orașul în goană. Câţiva dintre ei purtau tunicile roșii și 
negre ale Comynilor. Zărindu-l pe Clifford care-i făcea semne, 
Robert îl îmboldi pe Vânător pe urmele lor. Văzându-l că se 
desprinde din mulţime, fratele lui și câțiva cavaleri din Carrick îl 
urmară cu promptitudine. 

Călăreţii aveau un avans bunicel, dar Robert reuși să-l facă pe 
Vânător să alerge și mai iute. Își concentră atenţia asupra unui 
bărbat rămas în urma trupei, un cavaler judecând după calul lui 
cu valtrap, și îl atacă din galop. Cavalerul se răsuci, dar prea 
târziu. Robert îl izbi cu spada în spinare, făcându-l să cadă din 
șa și să nimerească sub copite. Edward Bruce atacă un altul, 
care purta blazonul Comynilor. Lovitura piezișă nimeri în coapsa 
calului, care se prăbuși strivindu-și povara. 

Simţind mișcare îndărătul său, Robert se întoarse și se 
pomeni faţă în față cu un scoțian care rânjea năpustindu-se la 
el. Era Alexander Seton. Timpul păru să încetinească. In cele 
câteva clipe în care trecură unul pe lângă altul, cu spadele 
șovăind și ratându-și ţintele, Robert văzu recunoașterea și șocul 
de pe chipul lui Alexander. Apoi prietenul său se îndepărtă în 
galop și fu înghiţit de întuneric. În timp ce cavalerii din Carrick îi 
doborau pe cei din urmă călăreţi, Robert îl opri pe Vânător cu 
bruscheţe. Scoţându-și coiful și lăsându-l să cadă în noroi, se 
rezemă de spătarul șeii respirând cu lăcomie aerul limpede al 


VP - 250 


nopţii. În gură avea un gust acru de fum și îl ustura când 
înghiţea. Sudoarea îi curgea în ochi. 

— L-ai văzut pe Comyn? 

Fratele său se opri alături. Edward își scosese coiful și avea 
nările și gura înnegrite de fum. Alături de ochii înroșiţi, îi dădeau 
un aer demonic. 

— Ticălosul tocmai ce-a trecut în galop pe lângă mine. N-am 
reușit să-l ajung. 

— William Wallace era cu ei, zise Robert între două guri de 
aer. Cred c-a scăpat. 

Edward făcu ochii mari: 

— Wallace? S-a întors în Scoţia? 

Robert încuviință. Se priviră o clipă simțind cum surprinderea 
își face drum dincolo de amorțeala de după bătălie. 

Clifford se apropie călare cu spada, calul și tunica pline de 
sânge. 

— Comyn? 

— A fugit, răspunse Robert. Făcu semn către locul unde 
cavalerii din Carrick îi înconjuraseră pe scoţienii doborâţi de pe 
cai, verificând trupurile după semne de viaţă. Am luat șase 
prizonieri. 

Clifford blestemă. 

— l-am fi prins pe toţi dacă n-ar fi fost trupa aia. A venit de 
nicăieri. 

Își șterse sudoarea de pe frunte cu dosul palmei, întinzându-și 
o dâră de sânge pe faţă. 

— Cred că erau conduși de William Wallace. 

Blestemă din nou cu amărăciune. 

— Să fi avut mai mulţi oameni, îi puteam prinde și pe ei, și pe 
Comyn. 

— Nu-i nimic. Le-am adus pagube însemnate în seara asta. 

După o clipă de tăcere, Clifford încuviință zâmbind cu 
asprime. 

— Da, asta așa-i. 

Făcu semn către scoţienii căzuţi. 

— Asigură-te că oamenii tăi îi păzesc bine. Regele vrea 
prizonieri. 

Înainte să se îndepărteze călare, Clifford șovăi, măsurându-l 
pe Robert din priviri. 

— Ai luptat bine, sir Robert. 


VP - 251 


DUNFERMLINE, SCOȚIA, 
1303 


După ce comandantul din Brechin fu ucis pe metereze de o 
piatră aruncată dintr-o catapultă, castelul se predă și regele 
Edward își conduse armata spre nord. Se răspândiră ca o 
molimă, nimicind tot ce le stătea în cale, făcând castelele una 
cu pământul, distrugând orașele, dând foc hambarelor cu grâne 
și păârjolind ogoarele. Zărind la orizont fumul care le anunţa 
venirea, mulţi scoțieni se refugiau dinaintea lor în munți și 
mlaștini, mânându-și vitele și cărând cu ei tot ce puteau. 
Bătrânii și bolnavii rămâneau în urmă, adăpostiţi în casele 
fragile din lemn muruit, ascultând cum se apropie tropotul 
copitelor, al căruţelor de provizii și al mașinilor de asalt. 

În ultimele zile de vară, regele traversă Aberdeenul și 
pătrunse pe domeniul din Badenoch al lui John Comyn. După ce 
asedie Lochindorb, principala fortăreață a Comynului Roșu, 
capturând-o cât ai bate din palme, rămase pe loc câteva 
săptămâni, vânând cerbi prin mlaștini și savurând vinul din 
pivnițele castelului. Victoria, dulce după atacul Comynului 
asupra avangărzii din Roslin, era însă întunecată de gândul că, 
în timp ce el sorbea din vinul roșu al dușmanului, tâlharul acela 
era ocupat să prade nordul Angliei. 

În fiecare zi, Edward aștepta vești din partea companiei pe 
care o trimisese în sud să-i atace pe scoțieni și tăcerea îl scotea 
din răbdări. Noutăţile așteptate sosiră chiar în momentul când 
toamna aurea frunzele și zilele se scurtau. Aymer de Valence îi 
învinsese pe rebeli lângă Carlisle, ucigând câteva sute de 
pedestrași și trimițându-i pe supraviețuitori cu coada între 
picioare înapoi în adâncimile Pădurii Selkirk. Regele, satisfăcut 
de vești, porni spre sud și în urma lui iarna se pogori asupra 
munţilor, aducând cu ea cele dintâi ninsori cu care să le 
danteleze piscurile. 

La Perth, în apropierea Abației Scone, armata sa se reuni cu 
forțele comandate de fiul său. Prinţul Edward și oamenii lui, 
printre care și Piers Gaveston, fuseseră ocupați cu jefuirea 
comitatului Strathearn și prinţul era nerăbdător să-i arate tatălui 
său prada adunată pe durata campaniei. Multțumit să constate 
că fiul său părea să își ia mai în serios responsabilităţile de 


VP - 252 


războinic, regele organiză drept răsplată câteva zile de turniruri 
și ospeţe, la capătul cărora Gaveston fu încununat campion, 
spre nemulțumirea unora dintre membrii Mesei Rotunde. 

Dar Edward prezidă serbările cu un aer preocupat. Deși 
reușise să înainteze până în nordul îndepărtat al Scoției fără să 
întâmpine vreo împotrivire, devastând pământurile dușmanilor 
și slăbindu-le serios rezistenţa, victoria nu era completă. 
Castelul Stirling, a cărui cucerire era esenţială pentru controlul 
Scoției aflate la nord de Forth, rămânea în mâinile scoţienilor. În 
vest, după ce ocupaseră câteva castele, inclusiv fortăreața 
Inaltului Intendent de pe insula Bute, oamenii lui Ulster băteau 
pasul pe loc. În ciuda supunerii jurate de Ulster regelui, 
majoritatea trupelor sale, neplătite și flămânde, dezertaseră, 
ridicând pânzele către casă. Dar încă și mai supărătoare pentru 
Edward erau veștile care veniseră odată cu știrea despre 
înfrângerea rebelilor. 

Raportul lui Aymer de Valence susţinea că printre scoţienii 
care luptaseră sub stindardul lui Comyn se afla William Wallace. 
infuriat la gândul că faimosul tâlhar reușise cumva să se 
întoarcă nestingherit din Franța, strecurându-se prin blocada de 
corăbii de pe Canal, Edward descoperi că revenirea lui Wallace îl 
neliniștea profund. Căpetenia rebelă se ivise în ziua triumfului 
său ca o cometă sau un alt semn nefast, prevestitor de 
dezastre. Își dorea mai mult ca oricând să vâneze fiara în 
vizuina ei și s-o târască afară din adăpostul din Selkirk. 

Singura alinare a lui Edward sosi în cea de-a patra zi a escalei 
la Perth, sub forma unui mesaj purtând sigiliul regal al Franţei. 
Era o scrisoare din partea regelui Philippe, care ratifica oficial 
pacea dintre Anglia și Franţa. Armistițiul, care îi excludea pe 
scoțieni, le restituia lui Edward și moștenitorilor săi ducatul 
Gasconiei și garanta căsătoria fiului său cu prințesa Isabella. 
Philippe, care trimitea salutări surorii sale, regina Marguerite, și 
daruri pentru nepoţii săi, Thomas și Edmund, spunea că nu mai 
dorește să poarte război cu cumnatul lui. 

Edward știa că nu dragostea familială îl făcuse pe regele 
francez să cadă la pace, ci mai degrabă costurile și dificultăţile 
de a continua războiul în Flandra, dar motivele nu contau. Ce 
conta era că se afla din nou în posesia Gasconiei și că scoţienii 
nu mai puteau spera să-l pună pe John Balliol pe tron. Părăsind 
orașul Perth cu inima ceva mai ușoară, Edward se instală în 


VP - 253 


impresionanta incintă a Abației Dunfermline de pe malul 
Forthului, ca să ierneze și să-și răsplătească tovarășii. 
e 

În Biserica Dunfermline, al cărei naos era încadrat de stâlpi 
circulari sculptați cu motive îndrăznețe, căpeteniile armatei 
engleze se adunaseră dinaintea regelui lor. Un cer senin de 
noiembrie, de un albastru tăios, umplea ferestrele boltite din 
partea superioară. Oamenii purtau mantii căptușite cu blană 
care să țină frigul la distanță, pieptare reparate şi spade 
curățate de sângele și rugina campaniei. 

Robert stătea printre ei cu ochii țintă la regele Edward care 
era așezat dinaintea altarului, într-un jilț cu pernițe, purtând o 
mantie stacojie cu tivul aurit. În spatele regelui se înălța 
stindardul cu dragon, ridicat pentru prima oară pe câmpurile de 
turnir din Franța, când era doar un prinţ în exil, și apoi purtat în 
toate războaiele sale: un semn că nu avea să existe milă. Marele 
stindard era peticit pe alocuri și marginile i se zdrenţuiseră, dar 
șarpele înaripat din centru încă mai strălucea învăluit în flăcări. 
Sub privirea lui Robert, Clifford fu chemat dinaintea regelui. 

Cavalerul regal traversă pardoseala și se lăsă într-un 
genunchi. Vocea poruncitoare a lui Edward răsună în nava 
bisericii  dăruindu-i proprietăţi în Roxburghshire, care se 
adăugau la deja considerabila răsplată a cavalerului, constând 
în castelul Caerlaverock și pământurile lui sir William Douglas, 
care luptase alături de Wallace în cele dintâi zile ale rebeliunii. 
Clifford se ridică și membrii Mesei Rotunde aplaudară, iar Guy 
de Beauchamp și Thomas de Lancaster îi zâmbiră și-l 
îmbrățișară când reveni printre ei. 

— Sir Robert Bruce. 

Inaintând cu pași sonori în tăcerea ce se lăsa, Robert 
surprinse privirile lui Humphrey de Bohun și Ralph de 
Monthermer. Amândoi înclinau aprobator din cap. După victoria 
din Cumberland, răceala pe care i-o arătau aceștia doi începea 
să se risipească. Îl văzuseră aruncându-se în luptă. Îl văzuseră 
ucigându-și compatrioţii fără ezitare și sărbătorind după ce lupta 
se încheiase. Mai ales Clifford răspândise printre ceilalţi 
povestea despre implicarea lui Robert în măcelărirea și 
capturarea scoțienilor. 

In spatele regelui Edward, un paravan sculptat separa nava 
de corul călugărilor. Dincolo de el se aflau mormintele regelui 


VP - 254 


Malcolm Canmore și al soţiei sale, regina Margaret, care 
înființaseră mănăstirea cu două sute treizeci de ani în urmă. 
Apropierea de oasele strămoșilor săi îl făcea să simtă că îi 
clocotește sângele. Dunfermline era necropola regală unde 
odihneau mulți dintre regii Scoției, printre care și Alexander al 
lll-lea, care plonjase către moarte la nici cincisprezece mile 
depărtare. Acum deasupra cadavrului său ședea bărbatul pe 
care Robert îl bănuia a fi responsabil de asta: un cuceritor pe un 
tron de granit. 

Robert se gândi la bunicul său, care vorbise despre neamul 
Bruce ca despre un copac puternic, ale cărui rădăcini coborau 
până în vremea normanzilor și a străvechilor regi ai Irlandei, el, 
Robert, fiind o mlădiţă a ramurilor lui măreţe. Sângele regilor 
morți îi curgea prin vene ca o sevă. Le simţea voinţa în el, 
cerându-i să îndeplinească promisiunea neamului său: să-l 
alunge pe acest tiran și să-și urmeze destinul prin orice căi. Fără 
șovăire. Fără întârziere. 

Oprindu-se dinaintea lui Edward, Robert se sili să se lase într- 
un genunchi și își înclină capul. 

— Sir Robert, zise regele. Ca răsplată pentru rolul jucat în 
înfrângerea rebelilor din Cumberland, îţi voi oferi o nouă poziţie. 
De acum înainte ești șerif peste Lanark și Ayr. 

Robert rămase nemișcat, cu privirea aţintită asupra lespezilor, 
dar mintea îi lucra cu repeziciune. Nu-i scăpase șiretenia cu care 
Edward își alesese darul. Se aflase că William Wallace revenise 
în fruntea rebelilor - Curtea vuia din pricina asta de când 
trimisese veste Aymer de Valence - și regele era tulburat, se 
vedea limpede. Inainte de război, unchiul lui Wallace fusese șerif 
de Ayr și acesta fusese căminul căpeteniei rebele. În timpul 
ocupaţiei, șeriful englez al Lanarkului fusese responsabil de 
moartea fiicei și soției lui Wallace. Robert știa că, oferindu-i 
această poziţie, Edward îl asmuțea împotriva rebelului, la 
propriu, dar și în mod simbolic. 

— Fratele tău, sir Edward Bruce, va avea onoarea de a servi în 
casa fiului și moștenitorului meu, iar lui Alexander Bruce îi ofer 
funcţia de decan al Glasgowului. 

Regele continuă, dar Robert abia dacă-i mai acordă atenţie. 
Gândurile îi erau la William Wallace, așa cum se întâmplase 
adesea în săptămânile ce trecuseră de la baia de sânge din 
oraș. Crezuse că soarta Scoției era pecetluită odată cu această 


VP - 255 


campanie, că rezistența ei era prea slabă ca să i se opună lui 
Edward mai mult de-o vară. Se temuse că odată cu asta și 
soarta lui avea să fie pecetluită, că avea să rămână prizonier la 
Curtea lui Edward, singura sa șansă de a-și schimba soarta fiind 
găsirea acelei dovezi de neatins. Acum nu mai știa ce să creadă. 

Pericolul revenirii lui John Balliol trecuse și William Wallace se 
ivise în al unsprezecelea ceas ca să conducă rebeliunea. Asta 
schimba totul. Al doilea fiu al unui cavaler de rând care se 
ridicase până la poziţia de Protector al Scoției, Wallace adunase 
cea mai mare forță pe care o văzuse regatul de secole și 
înfrânsese armata engleză la Stirling. Era un general faimos care 
atrăsese mii de oameni - ţărani și conți deopotrivă - sub steagul 
său. Robert cunoștea slăbiciunile lui Edward, știa unde l-ar fi 
putut lovi cel mai rău: depozitele de provizii din York, 
garnizoanele împuţinate din Edinburgh, Dumfries și Lochmaben. 
Unindu-și forțele, puteau el și Wallace să schimbe cursul 
lucrurilor? 

— Ridică-te, sir Robert! 

Când Edward tăcu, Robert își înălță privirile. 

— Vă mulţumesc, maiestate, pentru marea onoare ce-mi 
acordațţi. 

Se ridică și întâlni ochii palizi ai regelui. 

— Sunt, ca-ntotdeauna, servitorul vostru devotat. 


Capitolul 31 


DUNFERMLINE, SCOȚIA, 
1304 


Prizonierul se lipi de perete când veniră să-l ia și lumina zilei 
inundă grajdurile în care îl ţinuseră pe el și pe ceilalți vreme de 
săptămâni. Când îl apucară, scoase un strigăt de protest și 
buzele uscate i se crăpară sângerând. 

— Taci, scârnăvie! 

Doi paznici îl ţinură drept și cel care vorbise îl lovi cu pumnul 
în stomac, amuţindu-l. Gărzile târâră prizonierul îndoit de mijloc 


VP - 256 


afară din grajdul a cărui beznă împuţită răsuna de gemetele și 
rugile celorlalţi captivi. 

În timp ce îl târau prin zăpadă de-a latul unei curţi părăsite, 
bărbatul își ridică faţa spre cerul plumburiu și deschise larg 
gura, încercând cu disperare să prindă bura ușoară ce încețoșa 
aerul. Paznicii scoteau aburi pe nări cărându-l și omătul le 
scârțâia sub cizme. Ninsoarea sosise târziu, căzând cu adevărat 
abia cu două săptămâni în urmă, la puţin timp după Crăciun. 
Acoperișurile și turlele din Dunfermline erau îmbrăcate în alb. 
Prizonierul privi abația cu ochi mijiţi, murmurând o rugăciune. 

Paznicul care-l lovise mai înainte privi peste umăr și-l văzu. 
Gura i se arculi. 

— lar vorbeşti cu Dumnezeu, scoţianule? 

Zâmbetul dispăru. 

— Numai eu te ascult azi, ai înțeles? Cu mine să vorbești. 

Când bărbatul, căruia ceilalţi îi spuneau Crow”, îi întoarse 
spatele, prizonierul scuipă un cheag de sânge în zăpadă și 
strânse din dinţi, dar, dând cu ochii de hambarul dărăpănat ce 
se înălța întunecat la celălalt capăt al curții, curajul îl părăsi. Era 
un loc al durerii și al coșmarurilor care îi bântuia visele și 
delirurile. La vederea lui își dădu capul pe spate și urlă, deși 
hambarul și grajdul scos din uz se aflau departe de celelalte 
clădiri și, chiar dacă l-ar fi auzit cineva, cine să-i vină în ajutor? 
Regele Angliei şi armata sa ocupaseră mănăstirea, 
transformând-o în reședința lor de iarnă și gonindu-i pe călugări. 
Asta nu-l împiedică pe bărbat să urle până răguși în vreme ce 
Crow împingea în lături ușile hambarului. 

În interiorul întunecos se aflau variate unelte și echipamente 
agricole: frâie, funii și bice, găleți și cuie. Așa banale cum 
păreau, pentru prizonier deveniseră instrumente de tortură. În 
centrul încăperii se afla o masă pusă pe capre și stropită cu pete 
de sânge proaspăt. Mirosul lui coclit umplea aerul. Se trase 
îndărăt când gărzile îl conduseră către masă, străbătând 
peticele de zăpadă căzută prin acoperișul spart al hambarului. 
Dar se pare că azi nu aveau să folosească masa, căci trecură pe 
lângă ea fără să încetinească. Gâfâind, prizonierul privi 
înnebunit în jur, în căutarea vreunui semn a ceea ce voiau să-i 
facă. Trecuseră deja pe lângă jgheabul unde fuseseră cât pe ce 


24 Cioară, în limba engleză, poate fi un nume sau o poreclă. (n. tr.). 
VP - 257 


să-l înece într-o zi. Apa întunecată prinsese o pojghiţă de 
gheaţă. Îi simţea gustul doar privind-o. 

— Aici, zise Crow, indicând un cârlig atârnat de o grindă. 

Prizonierul se crispă de durere când gărzile îi ridicară braţele 
și trecură prin cârlig funia care-i lega încheieturile. Se retraseră, 
lăsându-l să atârne ca o bucată de carne. _ 

„Biciul”, își zise. Azi o să folosească biciul. Era surprins. Il mai 
biciuiseră în primele zile, smulgându-i tunica și dezgolindu-i 
spinarea ca să simtă mai bine arsura. Durerea fusese cruntă, 
dar de atunci îi făcuseră lucruri mult mai rele. Cel puțin biciul n- 
avea cum să-l ucidă. 

Crow se opri dinaintea lui, studiindu-l cu o expresie știutoare, 
neplăcută. Nu era expresia lui obișnuită și prizonierul se simți 
tulburat. 

— A venit momentul, măi, scoţianule, să-mi spui unde se 
ascunde Wallace, fiul ăla de târfă. 

Prizonierul clătină fără vlagă din cap. 

— Nu pot să-ţi spun ce nu știu, zise el cu glas răgușit. De ce 
nu înţelegi? 

Crow zâmbi. 

— Știi bine că nu-i adevărat. Și-acum știu și eu. 

Trase din teacă un pumnal, aflat la cingătoare alături de 
spadă. 

— Unul dintre prietenii tăi, o scursoare din Galloway pe care- 
am adunat-o de pe câmpul din Cumberland, mi-a spus în 
dimineaţa asta. Tu ești omul cu care trebuie să vorbesc, așa mi- 
a zis, despre tabăra lui Wallace din Selkirk. 

— Nu știu nimic despre tabără. M-am alăturat companiei lui 
Wallace în Annandale, cu câteva săptămâni înainte să treacă în 
Anglia. Te-a minţit. 

— Recunosc adevărul când iese de pe buzele unui muribund. 
A fost ultimul lucru pe care mi l-a spus, înainte să sângereze de 
moarte. 

Crow indică din cap masa pătată de sânge. 

— Uite colo. g 

Prizonierul știu că nu era o minciună. In săptămânile de când 
fusese prins, după dezastrul din oraș, câţiva dintre captivii luați 
de Crow la interogatoriu nu mai reveniseră în grajd. Ştia că 
pentru oamenii aceștia și pentru stăpânii pe care-i slujeau 
morțile unora ca ei nu contau. Erau cu toţii ţărani sau meseriași 


VP - 258 


săraci ca el, care era ucenic de tăbăcar, nedemni de 
răscumpărare și neprotejaţi de regulile cavaleriei. 

Crow se apropie de el și prizonierul se pomeni privind fix 
pumnalul. Lama era subțire și ascuţită. 

— Acuma știu că nu trebuie să-mi pierd timpul cu ceilalţi. Că 
tu ești cel cu care trebuie să-mi dau toată osteneala. 

— Nu, gâfâi prizonierul încercând să se îndepărteze cât îi 
permiteau legăturile. 

— O să te ţin aici, în viaţă, și-o să te torturez până o să 
vorbeşti. Pricepi, scoțianule? Până o să vorbești. 

Crow le făcu semn din cap tovarășilor săi. 

— Țineţi-l. 

Prizonierul urlă și se smuci, dar paznicii îl ţinură ferm între ei, 
strângându-i capul în mâini. Le simțea duhoarea răsuflărilor. 
Bere pe post de mic dejun. ` 

Crow se apropie cu pumnalul în mână. li lipi vârful de coada 
ochiului. 

— Mai întâi o să-ți scot ochii. Își plimbă vârful pumnalului pe 
obrazul drept al prizonierului. O să urmeze urechile. Degetele de 
la mâini. Degetele de la picioare. Când o să termin cu tine, o să 
fii numai jumătate din bărbatul care ești, dar pe cuvântul meu c- 
o să fii încă în viaţă. 

Prizonierul gâfâi făcând spume la gură. Urlă când lama reveni 
lângă ochiul lui. De această dată, Crow își înfipse degetul mare 
în colţul ochiului, împingând pielea în lături și descoperind 
complet globul ocular. Apoi împinse încet vârful pumnalului 
înăuntru. Lama străpunse primul strat al cristalinului, într-un mic 
jet de sânge și lichid. Țipătul prizonierului se transformă într-un 
răcnet de durere. 

— Îţi spun! Pe numele Domnului, îţi spun! 

Crow retrase lama. Sângele se prelinse ca o lacrimă roșie pe 
obrazul scoțianului. Gâfâia, atârnând moale în legături. 

— Știu unde-i tabăra. 

— Unde? 

— Nu pot să-ți spun. Stai! ţipă prizonierul văzându-l că ridică 
din nou lama. Nu pot să-ţi spun, dar... 

Se poticni, lăsând capul în jos. În cele din urmă însă, frica se 
dovedi mai tare decât rușinea. 

— Pot să-ţi fac o hartă. 


VP - 259 


Regele Edward stătea la fereastră privind peisajul ce se 
întindea dincolo de zidurile abației Dunfermline. Uscatul albit de 
nea cobora către estuarul Forthului, o întindere de ape 
întunecate sub cerul mohorât. In depărtare, de cealaltă parte a 
estuarului, deslușea falezele negre ce înconjurau orașul 
Edinburgh. 

Edward simţea răceala acelui peisaj îngheţat pătrunzându-i 
până în măduva oaselor. larna îl afecta mai tare de-acum, îl 
dureau încheieturile dimineaţa la trezire și simţea un junghi în 
piept. Pe dinafară, în ciuda părului ca omătul și a ridurilor, încă 
mai era o apariţie impresionantă, cu o siluetă vânjoasă și 
dreaptă, rezultat al anilor de antrenamente și războaie. Dar pe 
dinăuntru simţea că-i slăbesc puterile. 

Auzind hohote de râs, se răsuci și-l zări pe fiul său de trei ani, 
Thomas, care intra alergând în încăpere, urmat de fratele său, 
Edmund, aflat la vârsta primilor pași. Dădură fuga la mama lor, 
care citea lângă vatră. Cu puţin timp înainte de Crăciun, regina 
Marguerite și restul doamnelor de la Curte veniseră din York cu 
o escortă de cavaleri. Edward dorise ca familia să-i fie alături 
când avea să zdrobească sub călcâi pricina a opt ani de 
supărări. O privi pe Marguerite cum depune câte un sărut blând 
pe fiecare căpșor bălai și ciufulit înainte ca dădaca lor să intre 
zorită în cameră. 

— Vă cer iertare, doamna mea. Maiestate, gâfâi ea 
înclinându-se dinaintea lui Edward. Sunt prea iuți pentru mine. 

li scoase pe băieți din încăpere, închizând ușa și înăbușind 
larma râsetelor lor. 

Privirea lui Edward stărui asupra soţiei sale, care își reluase 
cartea. Sora regelui Philippe avusese numai șaptesprezece ani 
când o luase de soţie la Canterbury. | se spunea Perla Franţei, o 
fată timidă, de o frumusețe gingașă, cu pielea albă ca laptele. 
Acum, la douăzeci și unu de ani, după nașterea a doi copii, 
silueta ei delicată se împlinise, căpătând rotunjimi. Tinereţea ei 
îl făcea pe Edward să se simtă și mai bătrân, și mai conștient de 
trecerea timpului, și mai obsedat de ceea ce dorea să 
îndeplinească înainte ca trupul să-l trădeze și pământul să-l 
înghită. 


VP - 260 


Stră-unchiul său, regele Richard, fusese poreclit Inimă de 
Leu”. Unchiul său, regele Ludovic al Franței, fusese canonizat?€. 
Un cruciat și un sfânt: așa și-i reamintea lumea. Voia ca propria 
lui moștenire să se ridice la aceeași înălțime. Omul care adusese 
Britania sub stăpânirea lui, ca pe un regat unit. Un om despre 
care să se poată vorbi ca despre un nou Arthur. Cel mai mare 
rege războinic care a trăit vreodată. 

Marguerite îi surprinse privirea. 

— Pari îngândurat, dragul meu soţ. 

Vorbise într-o franceză cristalină. 

Edward trase aer în piept. 

— Mă gândesc la viitoarea campanie. Castelul Stirling se va 
dovedi o încercare, mă tem. 

— Nu poți să le întrerupi aprovizionarea? Nu așa ai reușit data 
trecută? 

El zâmbi ușor, bucuros să vadă că o interesau strategiile lui. 

— Ar dura prea mult. Stirling e bine aprovizionat și bine 
apărat. 

Edward întinse mâna către ea. 

Marguerite abandonă cartea și se apropie de el, cu tivul 
rochiei foșnind pe covor. Îl lăsă pe Edward s-o conducă dinaintea 
ferestrei și să stea în spatele ei, punându-i mâinile pe umeri. 

— La fel ca Edinburghul, zise el, aplecându-se pentru ca 
obrazul să-i fie la același nivel cu al ei și privind piscurile 
îndepărtate ce se înălțau deasupra orașului. O fundaţie prea 
înaltă ca să o poți lua cu asalt folosind scările. Un singur drum 
de acces. Ziduri prea înalte și prea groase pentru majoritatea 
mașinilor de asediu. 

— Ce-o să faci? 

— Mă gândesc să folosesc ceva ce am văzut în Țara Sfântă, la 
sultanul Baybars. 

Marguerite se răsuci și își puse palma pe inima lui. 

— Cel care a încercat să te ucidă? 

Dinaintea ochilor lui Edward se ivi un bărbat înfășurat în 
mantie, ridicând un pumnal. Faţa i se crispă când își aminti 


25 Bunicul lui Edward | a fost loan fără de Țară, fratele lui Richard Inimă de Leu. (n. 
tr.). 

26 Ludovic al IX-lea al Franței, zis și Ludovic cel Sfânt (1214-1270), a fost canonizat în 
1297, fiind unicul rege francez declarat sfânt, pentru pioșenia sa, dar și pentru 
participarea la două Cruciade (a șaptea și a opta). A fost căsătorit cu o soră a mamei 
lui Edward |. (n. tr.). 


VP - 261 


senzația lamei înfigându-i-se în piept și ţipetele Eleonorei în timp 
ce el se prăbușea. În vreme ce gărzile îl doborau pe asasinul 
trimis de Baybars, soţia sa se aruncase în genunchi alături de el. 
Sângele i se prelinsese fierbinte pe piept când ea îi scosese 
pumnalul din rană, lipindu-și buzele de ea în încercarea de a 
suge otrava. 

Edward își puse mâna peste a Margueritei și i-o îndepărtă de 
pe cicatricea ce îi brăzda pielea dedesubtul cămășii. Cea de-a 
doua soţie a lui era tot ce și-ar fi putut dori de la o regină: avea 
o voce blândă și o fire gentilă, un chip frumos și o minte 
studioasă și îi născuse doi fii. Dar nu era Eleanor. Nu-i cucerise 
inima. 

— Maiestate. 

Edward se întoarse și-l zări pe Aymer de Valence stând în ușa 
principală a încăperii. Chipul îi era sumbru. 

— Ce-i, vere? 

— Tocmai am aflat că i-aţi acordat lui Robert Bruce 
permisiunea de a reveni la castelul Turnberry. 

Edward dădu drumul mâinii Margueritei și ea se îndreptă 
către jilțul ei să-și ia cartea. 

Când trecu pe lângă el, Aymer înclină scurt din cap: 

— Doamnă. 

Înainte să răspundă, Edward aşteptă până când soţia lui 
dispăru în încăperea unde fuseseră duși fiii săi. 

— Vrea să supravegheze reconstrucţia castelului lui și să 
judece care-i situaţia noilor ţinuturi peste care e șerif. 

Aymer pătrunse cu totul în cameră și închise ușa. 

— Sire, cred că-i o decizie neînțeleaptă. Neînțeleaptă și 
periculoasă. Și asta când sunteți atât de aproape de a cuceri 
Scoţia. Vă implor să-i respingeţi cererea. 

— Apărarea Ayrului trebuie reconstruită și în ambele orașe 
trebuie restabilite garnizoane. 

Edward traversă încăperea și își întinse mâinile către flăcările 
din vatră, simțind cum căldura îi cuprinde vârfurile îngheţate ale 
degetelor. 

— În ultimii ani, campaniile mele s-au concentrat pe 
distrugerea vestului. Dacă vreau să profit de cucerirea mea, 
trebuie să caut să readuc pacea și prosperitatea. Dacă nu se 
adună recolte, dacă nu sunt crescute oi și vaci, dacă nu se 
deschid drumurile comerciale, cuferele mele n-o să se umple. 


VP - 262 


Se răsuci către Aymer. 

— Asta nu-i o toană, vere. Am nevoie de serviciile lui Bruce. 

— Atunci permiteţi-mi să-l însoțesc. Să stau cu ochii pe el. 

Regele examină expresia de pe chipul lui Aymer. La aproape 
treizeci de ani, bărbatul părea croit aproape pe același calapod 
ca formidabilul său tată, William de Valence. Francezul cel 
brutal, unchiul vitreg al lui Edward, fusese unul dintre puţinii 
membri ai familiei care nu-i întorsese spatele când tatăl său îl 
trimisese în exil. Ca și William, Aymer era bine făcut, cu osatură 
puternică și trăsături oacheșe, deși acum farmecul îi era cumva 
împuţinat de sârma care îi fixa dinţii din faţă. Stricăciunea, 
survenită în timpul bătăliei de la Llanfaes, fusese provocată, din 
câte susținea cavalerul, de câţiva oameni de-ai lui Madog ap 
Llywelyn care îl atacaseră, dar în acea zi Edward văzuse privirile 
pline de promisiuni ucigașe pe care i le arunca acesta lui Bruce 
și intrase la bănuieli. 

Aymer, întrutotul fiul tatălui său, era predispus la accese de 
furie și la excese în luptă, dar nu era o căpetenie la fel de 
iscusită și regele observase că îi era dificil să concureze cu 
oameni ca Humphrey de Bohun, un comandat înnăscut pe care 
ceilalți îl plăceau și îl respectau. Edward presupunea că asta se 
datora în parte și faptului că Aymer nu avea încă un titlu 
nobiliar, spre deosebire de restul camarazilor săi de la Masa 
Rotundă. Deși fratele său mai mare murise în războiul din Țara 
Galilor, iar tatăl lui în Gasconia nu moștenise titlul de conte de 
Pembroke, deţinut în continuare de mama sa. În ultimul an, pe 
durata campaniei, regele îl văzuse pe cavaler devenind mai în 
largul său, dar suspiciunea lui faţă de Robert Bruce devenea o 
obsesie supărătoare. De parcă Aymer vedea ceva ce el nu 
putea, își zise iritat Edward. După ce teama iniţială - că Bruce ar 
putea ști ceva despre Adam - se potolise, Edward îl privise pe 
tânăr preluându-și tăcut și supus rolul de servitor umil al 
coroanei. La fel cum făcuse tatăl lui cu ani în urmă. Cu timpul, în 
fața loialității neabătute a lui Bruce, suspiciunile i se 
spulberaseră. 

— Aymer, vreau să fii aici când o să-mi plănuiesc noua 
campanie. 

— Sire, spuneţi-mi, vă rog, ce a făcut Bruce ca să merite 
încrederea voastră? Nu văd ce mare lucru a făcut în afară de 
faptul că s-a luptat cu John Comyn, or, dușmănia dintre el și 


VP - 263 


cumnatul meu e bine cunoscută. Ne-a oferit abia câteva 
fărâmituri de informaţii despre rebeli, spunându-ne despre 
slăbiciunile castelelor pe care le cunoșteam și noi și n-a părut să 
ne poată oferi detalii despre tabăra din pădure. 

— l-a povestit lui Humphrey că toţi cei din afara cercului de 
apropiaţi ai lui Wallace au fost întâmpinați la hotar și conduși în 
tabără legaţi la ochi. 

— Și îl credeţi? 

— Sir Humphrey îl crede. Mie asta-mi ajunge. 

Aymer se strâmbă. 

— Humphrey s-a mai înșelat în privinţa lui și înainte. 

Se apropie de rege, oprindu-se dinaintea lui. 

— Mă tem că Bruce ar putea să se folosească de momentul 
ăsta ca să se strecoare și să-i prevină pe rebeli cu privire la 
planurile noastre. În mod sigur asta-i o grijă de natură să 
justifice o escortă. 

— Să-i prevină despre ce anume? întrebă Edward, simțind că 
mânia învinge toleranța pe care i-o arăta de obicei vărului său. 
Că vreau să înfrâng cu totul rebeliunea lor în vara care vine? Că 
o să ocup Stirling și-o să-l caut pe câinele ăla de Wallace până o 
să-l găsesc? John Comyn și banda lui de tâlhari sunt conștienți 
de intenţiile mele, te asigur. De fapt, chiar mă rog să fie așa. 
Vreau ca fiii ăia de curvă să știe ce-i așteaptă. 

În ciuda iritării regelui, Aymer insistă. 

— Sire, știți în mod sigur că Bruce nu a revenit în serviciul 
vostru decât pentru că ar fi pierdut tot la întoarcerea lui John 
Balliol. Nu loialitatea l-a adus aici. 

— Sigur că știu. Edward luă un pocal. Robert Bruce s-a 
revoltat împotriva mea fiindcă voia să iasă din umbra tatălui 
său, nu pentru că-l mâna vreo mare dragoste față de regatul lui. 
A dovedit asta revenind la mine cu Toiagul lui lisus tocmai când 
Scoţia avea mai mare nevoie de el. Recunosc că la un moment 
dat l-am crezut un ticălos trădător pe măsura lui Wallace, dar 
acum văd că e la fel ca taică-su: un broscoi ambițios, fericit să 
se îngrașe pe frunza lui de nufăr atâta timp cât e bogat și-i 
merge bine și are puţină putere în balta cu broaște. Autoritatea 
pe care i-am oferit-o îmi va asigura loialitatea lui. Se poate 
dovedi foarte util la menţinerea localnicilor sub control. O față 
familiară. 


VP - 264 


Edward se opri să soarbă din vin și-și văzu chipul reflectat pe 
suprafața pocalului. In aceste zile, pleoapa lăsată era trăsătura 
lui predominantă. 

— În cele din urmă, murmură el, suntem toţi turnati în aceeași 
formă ca taţii noștri, Aymer. 

Cineva ciocăni la ușa camerei și el își ridică privirea iritat. 

— Intră. 

Ușa se deschise și se ivi Richard Crow, bărbatul pe care îl 
însărcinase cu interogarea prizonierilor scoțieni. Ținea în mâini o 
bucată de pergament și chipul îi strălucea triumfător. 

— İl am, maiestate. Locul unde-i tabăra lui Wallace. 

Edward puse jos pocalul și se apropie de Crow. Luă 
pergamentul și măsură din priviri harta rudimentară. Un cerc 
întunecat desemna în mod limpede perimetrul Pădurii. Înăuntru 
se aflau linii zimţate și triunghiuri, cercuri cu cruci în interior și o 
cruce mai mare în partea de sud-vest a cercului. 

— Ce sunt semnele astea? întrebă el, ciocănind cu degetul în 
pergament. 

— Râuri, dealuri, ruine, zise Crow, care stătea alături de rege. 
Scoţianul care le-a desenat mi-a explicat totul. Pe măsură ce te 
apropii de tabără sunt semne pe copaci. 

Edward privi liniile negre și, dându-și seama că avea dinaintea 
lui o hartă ce-l putea conduce către victorie, își simţi inima 
bătând mai repede. 

Domnia sa fusese un drum lung, cu multe câștiguri și cu 
pierderi pe măsură. Fusese în cruciadă în Țara Sfântă, cucerise 
Țara Galilor și supravieţuise războiului civil, înfrângându-l pe 
Simon de Montfort, unul dintre cei mai mari generali ai Angliei. 
Reformase regatul lăsat de tatăl său, asigurând o ocârmuire 
stabilă, parlamente ţinute regulat și noi legi. Se luptase pentru 
Gasconia cu vărul său și, în cele din urmă, câștigase, avusese 
optsprezece copii și cunoscuse durerea de a înmormânta 
unsprezece dintre ei. Și înfăptuise ceea ce începuse ani în urmă, 
pe solul ars de soare al Gasconiei, când cântecele batjocoritoare 
intonate de galezi după prima lui înfrângere încă îi mai răsunau 
în minte. Adusese Britania sub stăpânirea sa. 

Dar deși Cea din urmă profeție fusese îndeplinită și cele patru 
relicve adunate, victoria nu era completă. Scoţia încă îl mai sfida 
și omul care era simbolul acestei sfidări se afla încă în libertate. 


VP - 265 


William Wallace era o pată pe reputaţia de războinic a regelui 
Edward. Mai căutaseră să-l distrugă și alţi adversari, mai distinși 
și de neam mai nobil, dar îi învinsese pe toţi. De Montfort, 
propriul său naș, fusese sfârtecat în patru la Eversham și 
rămășițele lui fuseseră date ca hrană câinilor. Capul prinţului 
galez Llywelyn ap Gruffudd putrezise de mult pe Podul Londrei. 
Edward n-avea de gând să-i permită lui Wallace, tâlharul din 
spatele înfrângerii de la Stirling - cel mai mare dezastru militar 
al domniei sale - să scape de o soartă asemănătoare. Ca să își 
atingă țelul, Edward își asasinase propriul cumnat. Nu avea să 
se oprească până când cucerirea nu era completă. 

— O să trimit pe dată o companie. Regele îl privi pe Crow: 
Spune-i prizonierului că dacă harta nu ne duce în tabără o să 
aibă parte de cea mai groaznică pedeapsă la care mă pot gândi. 

— A, știe asta, sire, zise Crow cu un zâmbet, apoi se răsuci și 
părăsi camera. 

Aymer interveni imediat. 

— Sire, trimiteți-l pe Robert Bruce cu această armată. 

Ochii de un albastru palid ai lui Edward se îngustară. 

— De ce? 

— Mai întâi, legat la ochi sau nu, cunoaște Pădurea mult mai 
bine decât oamenii noștri și, bănuiesc eu, mult mai bine decât a 
recunoscut. In al doilea rând, ar fi un bun prilej să-i punem 
loialitatea la încercare o dată pentru totdeauna. 

Edward nu putea nega că propunerea era de bun-simţ. 

— Prea bine. 

Aymer zâmbi surprins, dar, înainte să vorbească, regele 
adăugă: 

— Sir Robert Clifford și sir Ralph de Monthermer vor conduce 
expediția. 


Capitolul 32 


DUNFERMLINE, SCOȚIA, 
1304 


— Când? 


VP - 266 


Ghemuit lângă cufărul în care se afla spada lui, Robert își privi 
soţia. La auzul spuselor sale de mai devreme, Elizabeth se 
ridicase brusc de pe locul de la fereastră unde stătuse. 

— Când pleci? repetă ea. 

Robert deschise cufărul și scoase arma. Trăgând-o puţin afară 
din teaca ei ornamentată, constată cu mulţumire că Nes o 
curățase și o ascuţise. Se ridică și o vârî în chinga de la centură. 

— De îndată ce oamenii mei termină de încărcat căruțele. Cel 
mai târziu în după-amiaza asta. 

— De ce nu mi-ai spus mai devreme? 

Robert se întoarse resemnat, știind dinainte cu ce privire va fi 
întâmpinat. lat-o: ochii îngustaţi și fruntea încruntată vorbeau 
limpede despre nemulţumirea ei. 

— Am aflat abia ieri că regele Edward mi-a acceptat 
solicitarea. M-a informat după Vecernie. Când era să-ți spun? 

Lăsând la o parte cartea pe care o citea, Elizabeth se răsuci 
către fereastră, cuprinzându-se în braţe. Rochia de un albastru 
palid, prinsă sub sâni cu o cingătoare împletită din mătase de un 
albastru închis, era șifonată acolo unde șezuse. Tivul mantiei ei 
îmblănite era stropit de noroiul din curtea abației, unde cea 
dintâi zăpadă fusese deja transformată în mâzgă de mulţimea 
ce iernase aici. Regele își stabilise reședința în locuinţa abatelui 
și le permisese conților să folosească dormitoarele călugărilor, 
apartamentele mirenilor, camera pentru lenjerie și depozitele. 
Cavalerii și scutierii ocupaseră grajdurile sau ridicaseră corturi în 
grădină și pe verande. 

Ca o pânză de păianjen cu regele în centru, grosul armatei se 
întinsese către exterior, pedestrimea și arcașii stabilindu-și 
tabăra pe câmpurile ce înconjurau incinta. Mulţi ridicaseră colibe 
de lemn care să îi apere de frigul iernii. Așezarea mocirloasă, 
care fojgăia de vraci, păpușari și târfe, devenise un teren 
propice pentru păduchi și pentru infecţii ale plămânilor și, odată 
cu frigul lunii ianuarie, oamenii începură să sufere. Fiecare 
trezire era însoţită de tuse și de flegme a căror larmă matinală 
răzbătea până înăuntrul abației. 

— Puteai să-mi fi spus noaptea trecută. Elizabeth îi aruncă o 
privire peste umăr. Dar cum să faci asta dac-ai stat cu 
Humphrey și cu Ralph?! Azi dimineaţă, în capelă, Bess mi-a spus 
că ați băut și ați jucat zaruri până la ziuă. 


VP - 267 


Țipătul unei fete răsună din camera alăturată, unde erau 
găzduite Elizabeth, camerista ei, Judith și Marjorie. Ușa încăperii, 
care înainte servise ca depozit de lenjerie pentru mirenii de pe 
lângă abație, era dată de perete. Dincolo de flecăreala femeilor, 
Robert o auzi pe Judith spunându-i fiicei lui să se joace în liniște. 
Încăperile erau înghesuite și sărăcăcioase și, după lunile 
petrecute pe drum, Robert simțea o claustrofobie greu de 
îndurat pomenindu-se închis aici, alături de soție și de 
cameriste. Fusese o ușurare să-și petreacă noaptea trecută în 
tovărășia bărbaţilor. 

— Credeam că tu și Bess o să fiți mulţumite că Humphrey și 
cu mine ne-am împăcat. Aţi insistat o grămadă s-o fac. 

— Habar n-ai ce greu e când ești plecat, Robert. Mutându-mă 
mereu dintr-un oraș într-altul și încercând să am grijă de fiica ta. 

Elizabeth își ridică mâinile. 

— Tu nu vezi în ce se transformă. Acum când ești cu noi, 
Marjorie e un înger. Când ești plecat... păi, diavolului însuși i-ar 
fi greu să ţină pasul cu ea. 

— Regele Edward mi-a poruncit să cercetez ţinuturile peste 
care sunt șerif și mi-a acordat permisiunea să reconstruiesc 
Turnberry. Nu pot să refuz să-mi fac datoria faţă de el sau față 
de arendașii mei numai fiindcă nu ești tu în stare să te descurci 
cu un copil mai dificil. O ai pe Judith să te ajute. 

Elizabeth își cobori și mai mult vocea pentru ca femeile din 
camera alăturată să nu o poată auzi. ` 

— Marjorie e prea mare ca să mai aibă doică. li trebuie o 
guvernantă. La vârsta ei eu puteam să citesc din Scriptură, să 
joc șah, să cânt și să brodez. 

El dădu să spună ceva, dar ea continuă grăbită: 

— Lady Bess știe o femeie, soția unuia dintre scutierii lui 
Humphrey, care a educat copiii câtorva familii de nobili. Ştie să 
citească în latină și în franceză. Judith poată să rămână ca doică 
a lui Marjorie, dar fiica ta are nevoie de cineva care s-o înveţe. 
Și de o mână fermă. 

Cineva ciocăni la ușă. Aceasta se deschise și Robert îi văzu pe 
doi dintre hamalii săi. 

— Domnule, căruţa-i pregătită, zise unul dintre ei. Făcu semn 
către cuferele stivuite lângă zid. Să începem să le încărcăm? 

Robert încuviinţă. În vreme ce hamalii ridicau lada cu armura 
sa și o scoteau din încăpere, el se întoarse spre Elizabeth. 


VP - 268 


— N-am timp să discut despre asta acum. Vorbim când mă 
întorc. 

— Și asta când o să fie? Peste două săptămâni? Peste două 
luni? 

Robert se apropie de patul pe care își lăsase mantia de călărie 
tivită cu blană de jder, un cadou de nuntă de la tatăl ei. Observă 
că Elizabeth i-o împăturise cu grijă și simţi o undă de vinovăţie. 

— Trebuie să supraveghez construcţia Turnberryului și să 
verific fortificațiile din Lanark și Ayr. 

Scutură mantia și și-o puse pe umeri. 

— O să lipsesc doar vreo lună. 

— Atunci lasă-mă să mă întorc la Writtle. Lui Marjorie pare să-i 
placă. Scutierii mei sunt capabili să ne escorteze. 

— Nu, zise Robert cu mai multă asprime decât intenţionase. 

Ultimul lucru pe care-l voia era ca fiica și soția lui să revină în 
Anglia. 

Adevărul era că îi ceruse regelui acordul de a pleca la 
Turnberry pentru că ardea de nerăbdare să ia legătura cu James 
Stewart. Rothesay fusese cucerit de forțele lui Ulster în timpul 
campaniei din vară și locul unde se afla Intendentul era 
necunoscut, cel puţin de către englezi, dar Robert era convins 
că vechii aliați ai familiei din vest, MacDonaldșii din Islay, l-ar fi 
putut ajuta să-i dea de urmă. În ultimele săptămâni petrecute la 
Dunfermline, în timp ce zăpada lua cu asalt zidurile abației, 
devenise din ce în ce mai nerăbdător să înceapă căutările. 
Speranţa lui era că, dacă Wallace reușea să adune o armată ca 
aceea pe care o adusese odinioară la Stirling și dacă el își 
adăuga vasalii acestei forţe, puteau opune o rezistenţă care să-i 
împingă îndărăt pe englezi. Acum că dispăruse pericolul 
restauraţiei lui Balliol, sosise momentul să acţioneze. Prudenţa 
nu-l dusese prea departe. Era timpul să renunţe la ea. 

Wallace era vasalul Intendentului și dacă îl putea convinge 
cineva să îl sprijine, acela era James. Dar în clipa în care Robert 
făcea o asemenea mutare, minciunile în care se învăluise aveau 
să se spulbere, iar regele și oamenii lui urmau să-l vadă drept 
ceea ce era: un trădător care îi dusese de nas pentru a doua 
oară. Când înșelătoria lui avea să fie dată în vileag, Elizabeth și 
Marjorie nu trebuiau să se afle în Anglia. Niciun lucru drag lui nu 
trebuia să se afle în Anglia. 

Elizabeth se apropie de el. 


VP - 269 


— Dacă nu vrei să mergem la Writtle, ia-ne cu tine la 
Turnberry. 

— Te aștepți să-mi duc soţia și fiica într-un ţinut aflat în plin 
război? 

La auzul acestora, ea se îmbăţoșă. 

— Ai mai făcut-o. 

Robert o privi încruntându-se întrebător. Dându-și seama că 
ea se referea la fuga lor prin Irlanda, nu izbuti să-și mai ţină 
mânia în frâu. 

— Nu te ajută memoria, Elizabeth. Tu m-ai silit să te iau cu 
mine în noaptea aia. Aveam de ales? 

Ea păru că vrea să-și retragă spusele, ridicând mâna și 
încercând să vorbească, dar Robert n-o lăsă. De mult își dorise 
să-i spună toate astea. 

— Din vina ta suntem amândoi prizonieri în căsătoria asta. Știi 
ce ţi-a zis tatăl tău: cum ţi-ai așternut, așa să dormi! 

Obrajii palizi ai lui Elizabeth se îmbujorară. 

— Încerc, dar e atât de rece în așternutul ăsta al tău. Ridică 
vocea. Și nu-s singura care poartă vina căsătoriei ăsteia 
nefericite. Nu uita, dragul meu soț, că mi-ai ţinut spada la gât în 
noaptea aia. Te-ai folosit de mine ca să evadezi, la fel cum m- 
am folosit și eu de tine. Tata ne-a pedepsit pe amândoi. 

Spunând acestea, înflăcărarea păru s-o părăsească. Se lăsă să 
cadă pe locul de la fereastră. 

— Tata a fost furios, e drept, dar n-ar fi aranjat această 
căsătorie dacă n-ar fi fost convins că e o alianţă în beneficiul 
ambelor familii. 

Își ridică ochii către Robert. 

— Vreau să demonstrez că a avut dreptate. Să repar ceea ce 
am stricat. Dar nu pot s-o fac singură. 

Ce puţine știa, își zise Robert privind-o. Ambiţiosul Richard de 
Burgh consimţise la această căsătorie nu fiindcă Robert avea să 
fie un soţ bun, ci fiindcă, într-o bună zi, o putea face regină. 
Simţi cum o parte din furia faţă de ea se spulberă, înlocuită de 
oboseală. Nu voia s-o facă nefericită, dar până câștiga tronul 
fiica și soţia lui trebuiau să fie pe locul doi. Cât timp rămâneau 
în siguranţă și neștiutoare, asta era tot ce conta. Dădu să 
vorbească, vrând să-i spună că va găsi o guvernantă pentru 
Marjorie, dar chiar atunci cineva bătu din nou la ușă. Se răsuci 
brusc. 


VP - 270 


— Intră! 

Când ușa se deschise, Robert, care se aștepta să apară 
hamalii, fu surprins la vederea unui tânăr paj. Tunica sa purta 
blazonul în pătrăţele albastre și aurii al lui Robert Clifford. 

— Vă aduc un mesaj din partea stăpânului meu, domnule, zise 
pajul privind de la Robert la Elizabeth, care stătea cu capul în 
mâini. Spune că vi se poruncește să porniţi într-o misiune 
încredințată de rege, alături de el și de sir Ralph de Monthermer. 

— Ce misiune? 

— Stăpânul meu a spus că nu trebuie să porniţi spre 
Turnberry, așa cum plănuiaţi. Vă va vorbi chiar el la momentul 
potrivit. 

Robert se simţi neliniștit, întrebându-se de ce fusese ales 
pentru o altă misiune după ce regele îi dăduse deja permisiunea 
să plece. 

— Bine. 

Işi tinu firea în frâu până ce pajul închise ușa, apoi își izbi 
palma cu pumnul. 

— La dracu'! 

La auzul strigătului său, Elizabeth tresări. Își ridică fruntea din 
mâini și îl privi cum umblă de colo până colo. 

După câteva clipe, Robert se opri. Dacă Ralph mergea în 
misiunea asta, probabil că știa mai multe despre ea. Era sigur 
că, dacă insista, cavalerul avea să-i spună. 

— Trebuie să văd ce-i cu asta. 

Elizabeth încuviinţă tăcută. 

e 

Robert o apucă pe coridorul ce ducea către camera unde era 
găzduit Ralph. Ajunse și ciocăni, decis să stoarcă de la cavaler 
tot ce putea. Nu primi răspuns. Ciocăni din nou. Tot niciun 
răspuns. Infuriat, dădu să plece. In aceeași clipă auzi râsete 
înăbușite. Bănuitor, Robert încercă ușa, care se deschise. 

In camera de dincolo de prag se afla un pat cu o saltea de 
paie, lipit de perete și acoperit cu pături mototolite. Cufere erau 
stivuite unul peste altul și pe o etajeră pâlpâia o lumânare 
alături de două cupe și de o carafă. În centrul încăperii se aflau 
două siluete. Una stătea cu spatele la el, dar Robert știu că era 
Ralph după părul lui negru, cârlionţat. Cealaltă îi aparţinea unei 
femei și îi trebui un moment până s-o recunoască. Era Joan de 
Acra, cea mai mare dintre fiicele regelui. Ea și Ralph erau 


VP - 271 


contopiţi într-o îmbrăţișare. Văzându-l pe Robert, se despărţiră 
ca smuciţi de niște mâini invizibile. 

— lisuse, Robert! șuieră Ralph așezându-se dinaintea lui Joan. 

Prinţesa nu purta decât o cămașă transparentă, prin care 
Robert îi vedea rotunjimile sânilor. În vârstă de vreo treizeci și 
cinci de ani, ca și Ralph, era o femeie înaltă, statuară, cu 
membre lungi ca sora ei Bess. Părul negru îi cădea pe umeri, 
despletit și neacoperit. 

— Ce naiba cauţi aici? 

Ralph era roșu la faţă. 

In spatele lui, Joan se apropie de pat și înhăţă o mantie tivită 
cu blană de hermină, înfășurându-se în ea și strângând-o bine la 
piept. 

Robert ridică mâinile. 

— lertare, Ralph. Lady Joan, adăugă el privind-o pe prinţesă 
care îi aruncă o căutătură nimicitoare. Am ciocănit, dar nu mi-a 
răspuns nimeni. 

Joan nu zise nimic, ci se strecură pe lângă Ralph îndreptându- 
se spre ușă. Robert se dădu la o parte și ea ieși zorită pe 
coridor, strângându-și mantia peste cămașă. 

— Inchide ușa, pentru numele lui Dumnezeu, mărâi cavalerul, 
răsucindu-se și apropiindu-se de etajeră, unde apucă unul dintre 
pocale și-i dădu pe gât conţinutul. Avea cămașa descheiată la 
gât și pieptul îi lucea de sudoare, deși camera nemobilată era 
friguroasă. 

Robert închise ușa și-l privi pe Ralph cum își mai toarnă de 
băut. Era năucit. Îl cunoștea pe cavalerul regelui de atâţia ani și 
nu i-ar fi trecut nicicând prin cap că era amestecat într-o idilă 
atât de periculoasă. Un cavaler al casei regale făcându-și de cap 
cu fata regelui? Edward ar fi fost în stare să-l jupoaie de viu 
pentru dezonoarea adusă numelui său. 

— Jură-mi că n-o să spui nimănui! zise Ralph, terminându-și 
vinul. 

— De cât timp durează asta? 

Cavalerul clătină din cap. 

— De vreo câţiva ani, zise el în cele din urmă. De la moartea 
lui Gilbert de Clare. 

Aruncă pocalul gol pe patul răvășit și-și trecu o mână prin păr. 

— O iubesc, Robert. 

— Nu sunteţi căsătoriţi! 


VP - 272 


Ralph se strâmbă dispreţuitor. 

— Asta nu pare să-i stânjenească pe jumătate dintre bărbaţii 
de la Curte. Majoritatea conților englezi au copii nelegitimi 
ascunși prin conace. 

— Dar mă îndoiesc că mama vreunuia dintre ei e fiica regelui. 
Joan nu-i o fătucă oarecare, Ralph. E unul dintre bunurile de preţ 
ale lui Edward. 

Ralph expiră și îl privi în ochi. 

— Ce-o să faci? 

— O să-mi ţin gura, ce altceva să fac? Văzând că faţa lui 
Ralph se luminează de speranţă, Robert ridică o mână: Dacă îmi 
spui ce-i cu misiunea asta în care mi-a poruncit regele să plec. 
Sunt trimis undeva cu tine și cu Clifford. Presupun că știi unde. 

— Sigur. 

Ralph păru surprins la auzul acestei condiţii neînsemnate și 
umerii i se destinseră a ușurare. 

— Unul dintre prizonierii luaţi în Cumberland ne-a destăinuit 
unde se ascunde tabăra lui Wallace din Pădurea Selkirk. Regele 
vrea să facem o incursiune călare în Pădure. Trebuie să găsim și 
să capturăm căpeteniile rebelilor, pe Wallace și pe John Comyn, 
și să distrugem tabăra. 

Robert se luptă să nu-și dea în vileag emoția. 

— Atunci, înseamnă că războiul nu va mai dura mult? 

— Cu voia Domnului, nu. 

Ralph șovăi. 

— Mai e ceva ce trebuie să știi. Ți-o spun în schimbul tăcerii 
pe care ai jurat că o vei păstra. A fost ideea lui Aymer să faci 
parte din această companie. Din câte am auzit, i-a cerut regelui 
să i se permită să o conducă el însuși, ca să-ţi pună loialitatea la 
încercare. Regele l-a refuzat. Ca și noi, ceilalţi, a început să se 
sature de obsesia lui Aymer faţă de tine. Dar regele Edward se 
așteaptă să-ţi vânezi compatrioţii cu aceeași ferocitate ca noi. 

Robert înclină din cap. 

— Îţi mulțumesc. 

— Juri? îi strigă Ralph când Robert se întoarse să plece. 

— Jur. 

Deschizând ușa, Robert își dădu seama că acum unul dintre 
oamenii regelui îi era îndatorat. Și că, la această Curte de lupi, 
nu era singurul mincinos. 


VP - 273 


Aymer de Valence străbătea coridorul ţeapăn de furie. Decizia 
regelui de a-i trimite pe Clifford și Ralph în Pădurea Selkirk îl 
scosese din minţi, mai ales că Edward o luase, în mod clar, 
numai ca să-i facă lui în ciudă. Nu putea să priceapă de ce nu 
înţelegea regele că propunerile lui erau în interesul tuturor. 
Robert Bruce era un șarpe ascuns în iarbă, un lup în blană de 
oaie. O ludă. De ce era singurul care vedea asta? 

Poate că Bruce nu arătase nicio ezitare în lupta cu oamenii lui 
Comyn, la Cumberland, dar aceasta nu fusese cu adevărat o 
dovadă a loialității sale, dat fiind că Wallace fugise de pe câmpul 
de luptă înainte ca Bruce să aibă timp să se angajeze. In Selkirk 
avea să fie asmuţit asupra căpeteniei rebele, un om căruia i se 
alăturase cu prilejul primei lui dezertări, un om pe care apoi îl 
învestise cavaler cu propria lui spadă. Pe scurt, un prieten. 
Aymer nu avea nicio îndoială că, pus în situaţia de a-l captura pe 
Wallace și de a nimici tabăra rebelilor, Bruce avea să-și dea 
arama pe faţă. Voise să fie acolo când avea să cadă masca pe 
care el unul nu se îndoia că o poartă ticălosul. Dar, întrucât 
Edward îl refuzase, trebuia să joace cărțile pe care le mai avea. 

Ralph fusese unul dintre camarazii lui Bruce pe vremea când 
fuseseră Cavaleri ai Dragonului și în mod evident începea să se 
încreadă din nou în el. Aymer știa că trebuia să procedeze cu 
mare atenţie ca să-l convingă să stea cu ochii pe conte și că 
doar stăpânindu-și ura faţă de Robert îl putea face pe Ralph să 
înțeleagă că el unul e mânat numai de intenţii bune. N-avea să 
fie ușor. Dar trebuia să facă ceva. Nu putea să stea cu mâinile în 
sân și să-i permită lui Bruce să-i trădeze din nou. Aymer își trecu 
limba peste sârma care îi prindea dinţii din faţă. Avea de gând 
să-l vadă pe ticălosul ăla spânzurat cu mult înainte de asta. 

Ajunse la o bifurcaţie a coridorului întunecos și o apucă pe ea. 
În fața apartamentelor lui Ralph era o siluetă. Diavolul însuși. 
Robert Bruce. Blestemând printre dinţi, Aymer se retrase din 
nou după colţ. După o pauză auzi ușa scârțâind și, trăgând cu 
ochiul, îl zări pe Bruce cum intră în încăpere. | se păru că 
dinăuntru se aude o exclamaţie. Tocmai se întreba dacă să 
întrerupă întrevederea când, câteva momente mai târziu, fu 
surprins la vederea unei alte siluete ce ieșea grăbită. Era lady 
Joan. 

Fiica lui Edward purta o mantie pe care o strângea la piept. 
Apropiindu-se zorită de el, își ridică gluga, dar Aymer apucă să-i 


VP - 274 


vadă părul căzând despletit pe umeri. Avu timp să audă foșnetul 
unei cămăși vaporoase pe sub mantie. Când ea se apropie, se 
retrase după colț, lipindu-se de zid, dar nu trebuia să-și facă 
griji. Lady Joan trecu pe lângă el cu capul plecat. li întrezări o 
clipă obrajii îmbujoraţi, apoi ea dispăru. Când Aymer privi 
îndărăt, ușa lui Ralph era închisă. 


Capitolul 33 


COASTA DE EST A SCOȚIEI, 
1304 


Luna atârna jos deasupra coastei Scoției. Pentru James 
Douglas era ca un felinar care-l călăuzea spre casă. Urmă cu 
privirea falezele și rotunjimile albe ale dealurilor înzăpezite de 
dincolo de ele și ochii îi scânteiară la vederea pământului 
patriei, pe care nu-l mai zărise vreme de șapte ani. 

Pe atunci fusese un băiat slab ca o nuia, de numai 
doisprezece ani, abia în stare să ţină o spadă în mână. Acum, la 
nouăsprezece ani, trupul i se lungise și se împlinise devenind cel 
al unui tânăr bărbat, pe braţe și pe piept i se încordau mușchii 
căpătaţi în urma antrenamentelor la care unchiul său îl 
supusese cu stricteţe, iar bărbia îi era acoperită de o barbă 
neagră ca pana corbului, la fel ca părul. 

— E așa cum îţi amintești? 

James se smulse din contemplarea falezelor și-l descoperi pe 
William Lamberton care îl privea. Episcopul de St Andrews era 
înfășurat într-o mantie neagră a cărei glugă îi acoperea tonsura. 
Ochii îi scânteiau în lumina zorilor, unul de un albastru rece, 
celălalt de un alb sidefiu. 

— Nu, sfinţia voastră, răspunse James într-o franceză limpede 
ce se auzea pe deasupra plesnetului vâslelor. E mult mai 
frumos. 

— Nu-ţi face prea mari speranţe, domnișorule James. 

Avertismentul venea din partea lui Ingram de Umfraville, care 
şedea ţeapăn pe una dintre bănci, printre vâslași, cu aburii 
respirației ridicându-se pe măsură ce vorbea. 


VP - 275 


James îi aruncă o privire. Alături de Lamberton și de John 
Comyn, Umfraville era unul dintre Protectorii Scoției. James 
făcuse cunoștință cu el la Paris, când urcaseră în barcă pe malul 
Senei. Nu-l plăcuse și cele două săptămâni cât durase 
traversarea - ocolind blocada engleză de pe Canal - nu-l 
făcuseră să-și schimbe părerea. 

— Nu mai e Scoţia pe care o știi, continuă Umfraville 
morocănos. Anii ăștia de război au schimbat-o de n-o mai 
recunoști. 

— În ochii mei pare aproape neschimbată, comentă 
Lamberton cu privirea aţintită asupra coastei. 

James se trase mai aproape de episcop. Il cunoștea pe 
Lamberton de mai puţin de trei luni și simțea că știe din ce stofă 
e croit, la fel cum știa și despre Umfraville. Era un om care 
vorbea puţin, dar fiecare cuvânt era bine cântărit. Era tânăr 
pentru un episcop, abia trecut de treizeci de ani din câte ghicise 
James, iute ca mercurul și de două ori mai strălucit, cu o voce 
care-i silea pe oameni să-l asculte când spunea ceva. Lui James 
îi plăcuse pe loc. Nu în ultimul rând pentru că Lamberton îi 
promisese ceea ce nimeni altcineva n-o mai făcuse. Jurase că ÎI 
va ajuta să-și recapete moșiile. 

Tatăl lui James, sir William Douglas, fost guvernator al 
Berwickului, fusese cel dintâi nobil care se alăturase rebeliunii. 
Om puternic și patriot înflăcărat, fusese alături de Wallace când 
acesta ridicase Scoţia la luptă, trecându-i pe englezi prin foc și 
sabie. Luptase alături de Wallace, hărțuindu-l pe justițiarul lăsat 
de regele Edward în Scone și învingând dușmanul pe parcursul 
jafului Berwickului. Dar cu toată puterea lui nu putuse să se 
împotrivească atunci când englezii îl duseseră, în lanţuri, în 
Turnul Londrei. 

James era la Paris când aflase despre moartea tatălui său. Cu 
un an înainte, Robert Bruce sosise dinaintea castelului din 
Douglas pentru a-i răpi pe James și pe mama sa, la cererea 
regelui Edward, care intenţiona să-i folosească pentru a-l 
convinge pe lord să renunţe la alianţa cu rebelii. In cele din 
urmă, Bruce nesocotise ordinul regelui și îi lăsase să plece, dar 
mama lui James îl trimisese la Paris, să locuiască împreună cu 
un unchi până ce avea să treacă pericolul. Odată cu vestea 
despre moartea tatălui său în Turn, James aflase că pământurile 


VP - 276 


din Douglas, al căror moștenitor era, îi fuseseră oferite unui 
bărbat pe nume Robert Clifford, unul dintre favoriţii regelui. 

James se dezlănţuise împotriva lui Edward, blestemându-l și 
pe el, și pe cei ce-l serveau, dar în cele din urmă furia i se 
transformase într-o ură rece și, într-o dimineaţă, stând pe malul 
Senei, se legase solemn, în memoria tatălui său, că avea să se 
întoarcă acasă și să reclame ceea ce i se cuvenea de drept. 
Ocazia se ivise în toamna trecută, când unchiul său i-l 
prezentase lui Lamberton, care făcea parte dintr-o solie venită 
la Curtea Franţei în speranţa de a-l reinstala pe John Balliol pe 
tron, speranţă acum zdrobită de tratatul încheiat între Anglia și 
Franţa. Fără știrea lui, unchiul său ţinuse legătura cu episcopul, 
discutând despre posibilitatea ca Lamberton să-l ia pe James în 
grija sa, propunere pe care episcopul o acceptase. 

James își vârâse puţine lucruri în bagajul cu care părăsise 
casa unchiului său. Numai niște bani pe care i-i dăduse unchiul, 
niște haine de schimb și spada, prinsă acum la șold pe sub 
mantie, cu măciulia împungându-l în coaste. Cu numele era lord, 
dar se simțea ca un vagabond. Și totuși, odată cu această 
senzaţie de dezrădăcinare venea o libertate îmbătătoare. Era un 
aventurier în căutare de bogăţie, glorie și reabilitare. 

— Credeţi că o să am șansa să iau parte la lupte, sfinţia 
voastră? 

James vorbi încet, ca să nu-l audă Umfraville și cavalerii care 
alcătuiau escorta celor doi Protectori. 

Chipul lui Lamberton se vedea acum mai clar în lumina zorilor 
care colorau orizontul în trandafiriu. Părea îngândurat. 

— Mesajele pe care le-am primit la Paris au fost rău- 
prevestitoare. Regele și fiul său au cucerit o mare parte din 
Scoţia vara trecută. În loc să revină în Anglia la sfârșitul 
campaniei, a ales să ierneze la Dunfermline. Cred că vrea să ne 
zdrobească în anul ce vine, după ce dă dezghețul. 

Privirea episcopului se îndreptă către falezele cu fețe 
brăzdate pe care lumina zorilor le vopsea în culoarea ruginii. 

— Printre camarazii mei domnește convingerea că singura 
soluţie care ne-a mai rămas este să ne predăm. 

James studie expresia episcopului. 

— Dar sfinţia voastră încă mai speraţi? Schiţă un zâmbet. 
Altfel nu mi-aţi fi promis că o să mă ajutaţi să-mi recapăt 
pământurile. 


VP - 277 


Lamberton îi întâlni privirea, cu ochii lui stranii părând să ardă 
în focul soarelui ce se înălța. 
— Intotdeauna există speranţă, domnișorule James. 


DUNFERMLINE, SCOȚIA, 
1304 


Ralph de Monthermer stătea treaz, cu un braţ sub cap. Ori de 
câte ori trăgea aer în piept, simțea aroma de ulei de măsline și 
ierburi ce stăruia în așternuturi: parfumul lui Joan, intrat în 
țesătură. Ralph închise ochii și bezna dindărătul lor fu năpădită 
de imaginea părului ei bogat căzându-i pe un umăr în timp ce se 
apleca să-l sărute, cu pielea aurie ca mierea în lumina lumânării. 

Ușa se deschise izbindu-se de perete. Ralph se ridică în capul 
oaselor, smuls din visare, în clipa în care patru dintre oamenii 
regelui năvăliră în cameră. 

— Ce faceţi, pentru numele lui Dumnezeu... 

— Sir Ralph, din ordinul regelui, ești acuzat de viol. Trebuie să 
te arestăm. 

Ralph își cobori picioarele din pat și se ridică. Era gol, cu 
excepţia izmenelor. 

— Viol? Ce-i glumă-i asta, Martin? 

— Nu-i o glumă, răspunse Martin sumbru. 

Luă o pereche de pantaloni și o cămașă ce erau împăturite pe 
un cufăr și i le azvârili lui Ralph, care le prinse din zbor. 

— Îţi propun să pui astea pe tine. E frig în grajduri. 

— În grajduri? murmură Ralph, privindu-l pe cavaler. Laolaltă 
cu tâlharii? 

— Îmi pare rău, prietene. L-am rugat pe rege să fii închis într- 
un loc mai potrivit până ce se va judeca pricina, dar nici n-a vrut 
să audă. 

Martin îl privi încruntându-se: 

— De ce-ai făcut asta, Ralph? Cu fiica regelui? 

Ralph fu copleșit de o avalanșă de gânduri. Șocul de a-și 
vedea secretul dat în vileag fu urmat de frică. 

— Nu mi-a venit să cred când mi-a spus regele, dar ela zis că 
lacrimile lui lady Joan o confirmă. 

Ralph știa fără urmă de îndoială că Joan nu ar fi făcut o 
asemenea acuzaţie. Violul era o născocire de-a regelui după ce 


VP - 278 


descoperise idila, era sigur de asta. Era o acuzaţie gravă și, dacă 
era găsit vinovat, pedeapsa putea fi castrarea. Șocul lui fu 
urmat de furie când își dădu seama că Robert Bruce îl trădase. 

— Ticălosul! Mi-a dat cuvântul! 

Scoțând un urlet, Ralph mătură cu braţul pocalele și carafa de 
pe etajeră. Vinul roșu se împrăștie și vasele căzură zăngănind 
pe podea. 

— Îl omor! 

La un semn al lui Martin, cavalerii se apropiară. Ralph lovi cu 
pumnii, nimerindu-l pe unul dintre ei în faţă, dar în timp ce omul 
se împleticea îndărăt, cu mâna la nasul însângerat, camarazii 
săi înaintară. Împreună, legară la spate mâinile lui Ralph și îl 
scoaseră din încăpere. 


Capitolul 34 


PĂDUREA SELKIRK, SCOȚIA, 
1304 


Caii înaintau prin zăpadă și solul tremura sub pașii lor, făcând 
zăpada să se scuture de pe crengi. Ramuri dezgolite de frasin și 
pin acopereau ca o plasă cerul străbătut înspre apus de fâșii 
înflăcărate. In lumea de afară soarele apunea, dar în adâncul 
Pădurii Selkirk domnea, de zile întregi, amurgul. 

Cu o dimineaţă mai înainte, pe când urmau cursul unui râu a 
cărui lățime fusese însoţită de un canal vast de cer, fuseseră 
cruţați pentru scurt timp de penumbră, dar apoi coloana 
formată din trei sute de cavaleri și scutieri cârmise spre sud- 
vest, îndepărtându-se de râu și înfundându-se mai adânc în 
Pădure. Tufișuri ţepoase și ferigi acopereau terenul neregulat, 
cu taluzuri abrupte ce se înălțau numai pentru a cobori subit în 
văioage acoperite de ferigi și presărate cu o rețea de izvoare 
îngheţate. Era o întindere nesfârșită și monotonă de zăpadă albă 
și trunchiuri negre, întreruptă ici și colo de roșul șocant al 
fructelor de vâsc. 

— Recunoști ceva, Bruce? 


VP - 279 


Robert, care călărea un buiestraș pag cu câteva palme mai 
scund decât Vânătorul - și ca urmare mai potrivit să străbată 
acest ținut împădurit - nu trebui să ridice privirea ca să știe că 
Valence fusese cel care vorbise. 

Cavalerul încercă să-și mâne calul alături de el, dar unul 
dintre cavalerii din Carrick care îl însoțeau pe Robert își îmboldi 
armăsarul, interpunându-se între cei doi. 

Valence râse: 

— N-ai de ce să-ți faci griji. Suntem prieteni cu toţii. 

Se înclină în șa ca să-l privească pe Robert pe după omul 
acestuia. 

— Nu-i așa, Bruce? Veselia îi pieri. Și era o întrebare simplă. 

— Am fost legat la ochi în puţinele ocazii când am fost condus 
în tabără, răspunse Robert. Ceea ce cred că știi deja. 

Adevărul era că nu recunoscuse nimic pe drumul pe care îl 
urmaseră, coborând spre sud din Dunfermline printr-un ţinut 
mohorât, iernatic. Mai de fiecare dată, pătrunsese în tabăra lui 
Wallace venind dinspre vest. 

— Fără îndoială că lucrurile vor deveni tot mai clare pe 
măsură ce ne vom apropia de cuibul năpârcii. 

Trăgând de frâie în clinchetul plăcuţelor de oțel ale mănușilor, 
Valence își mână calul printre copaci ca să-i ajungă din urmă pe 
oamenii săi. 

Robert auzi tropot de copite și se uită în jur. Zărindu-l pe 
Humphrey, îi făcu semn cavalerului din Carrick, care își îmboldi 
calul înainte, permițându-i contelui să călărească alături de 
Robert. 

— Sir Aymer pare să aspire la poziţia de umbră a ta, comentă 
Humphrey. Ori de câte ori mă uit, e alături de tine. 

Privirea lui Robert stărui asupra lui Valence, care călărea 
drept în șa, cu mantia în dungi albe și albastre dezgolindu-i un 
umăr și dând la iveală zalele și spada. 

— Mă întreb cum de-a reușit să-l convingă pe rege să îl lase 
să ia parte la raidul ăsta. Din câte mi s-a spus, regele Edward l-a 
refuzat înainte să fi ieșit la lumină afacerea cu Ralph. 

Referirea la nelegiuirea lui Monthermer îl făcu pe Humphrey 
să se întunece la față. 

— Mie tot nu-mi vine să cred. Îl știu pe Ralph de atâţia ani! 
Am fost de față când a fost primit printre Cavalerii Dragonului. 


VP - 280 


Și când regele l-a ales să stea la Masa Rotundă. Viol? Clătină din 
cap. Nu l-aș fi crezut în viaţa mea în stare de una ca asta! 

— Și dacă n-a fost viol? riscă Robert, având grijă să folosească 
un ton întrebător. Dacă Ralph și Joan erau iubiţi și regele a prins 
de veste? E de înțeles că s-a înfuriat. Poate că a făcut acuzaţia 
la adresa lui Ralph ca să-l pedepsească. 

— Asta se potrivește mai bine cu omul pe care-l știu. Dar dacă 
Ralph a avut o idilă cu lady Joan, a ţinut-o bine ascunsă. N-am 
bănuit. 

Robert nu zise nimic, dar privirea îi rămase ațintită asupra lui 
Valence. Era sigur că acesta se afla cumva îndărătul întregii 
tărășenii. Nu numai că acum era sub supravegherea constantă a 
lui Aymer, dar Ralph, închis la Dunfermline, credea probabil că 
el fusese cel care-l trădase. Și, mai rău încă, cu fiecare pas, caii 
îi purtau tot mai aproape de Wallace. 

Căpetenia rebelă pusese întotdeauna patrule în jurul taberei 
și acesta i-ar fi putut auzi apropiindu-se, dar Humphrey și 
Aymer, cărora li se poruncise să preia conducerea în locul lui 
Ralph, se gândiseră la asta și își trimiseseră înainte propriii 
oameni ca să le descopere poziţiile. Sperantele lui Robert 
atârnau de un fir. Dacă Wallace și restul mișcării de rezistenţă 
cădeau ca urmare a acestui raid, nu mai avea nicio șansă să-l 
înfrunte deschis pe rege: să-i alunge pe englezi și să ia tronul, 
sfidând legile lui Edward. Rebeliunea avea să se încheie și 
Robert putea să se aștepte cel mult - dacă nu găsea dovada pe 
care o căuta - ca regele să-l numească guvernator sau poate, cu 
timpul, Protector. Gândul că ar fi putut fi silit să trăiască un timp 
nedefinit în această minciună era de nesuportat. Prefera să 
moară luptând decât să îndure încă un an în serviciul lui Edward. 

Robert își dorea ca fratele său să fi fost alături de el, dar 
Edward își preluase postul în serviciul prințului de Wales. Se 
întrebă dacă, prin această manevră, regele intenţionase să-l 
izoleze, să-l ţină în ţarcul lui. Privirea i se îndreptă către Nes 
care călărea alături. Vocea lui Humphrey îi întrerupse șirul 
gândurilor. 

— Îmi dau seama că e un moment nefiresc să pomenesc 
despre asta, Robert, mai ales ţinând cont de povestea cu Ralph. 
Dar nu pot să mai ţin secretul. Bess e însărcinată. 

Dezorientat de schimbarea bruscă a subiectului, Robert se 
adună. 


VP - 281 


— Bess? însărcinată? 

— Ei, mi-a zis că trebuie să așteptăm și să vedem, dar da, ea 
așa crede. 

In ciuda încordării ce-l stăpânea, Robert simţi o plăcere 
neașteptată la vederea chipului încântat al contelui. Din ce-i 
povestise Elizabeth, cuplul își dorea de ceva vreme un copil. 
Zâmbetul lui Humphrey era contagios. Robert se pomeni râzând 
alături de el. 

— Mă bucur mult pentru tine. Din toată inima. 

Humphrey zâmbi și mai larg. 

— Mulţumesc, prietene! 

Se poticni, surprins și el se pare de sinceritatea cuvintelor 
rostite. 

Momentul fu întrerupt de vocea lui Clifford. 

— Aici! 

Humphrey și Robert își mânară caii în susul unui dâmb scund, 
către locul de unde răsunase strigătul cavalerului. Valence îi 
urmă îndeaproape. Cât timp vorbiseră, soarele apusese și se 
făcuse și mai întuneric, iar copacii erau învăluiţi într-un amurg 
violet. 

Clifford descălecase la marginea unei poieni largi. 

— Uite, zise el arătând o construcţie ce se ițea din tufărișurile 
încâlcite. Probabil că suntem aproape. 

Robert se lăsă să alunece din șa și zări printre copaci silueta 
scheletică a unei mașini de atac. Părea părăsită, cu grinzile 
inferioare înfășurate în iederă, cu lemnul putred și acoperit de 
chiciură. 

In spatele lor, coloana de cavaleri și scutieri se opri și oamenii 
profitară de prilej ca să se ușureze sau să-și întindă membrele 
amorțite. 

Clifford luă harta de la unul dintre cavalerii săi. Privirea i se 
plimbă între pergamentul mototolit și poiană. 

— Uite, aici. Cred că locul ăsta-i trecut pe hartă. 

Valence venise alături de el, împiedicându-l pe Robert să vadă 
harta. Încuviinţă. 

— La depărtare de trei zile de râu. Da. Ai dreptate. 

— Domnule! 

Câţiva dintre cavalerii lui Clifford se împrăștiaseră prin poiană, 
lăsând dăre prin zăpadă. Unul dintre ei se oprise și arăta ceva 
aflat printre copacii din partea opusă. 


VP - 282 


Clifford și Valence porniră într-acolo, urmați de Robert și de 
Humphrey. Cavalerul, observară ei în curând, le arăta ceva 
desenat pe trunchiul unui copac. Vag în umbra ce sporea, dar 
încă vizibil: un cerc alb cu o cruce în interior. Recunoscând 
semnul lui Wallace, Robert simţi că i se scufundă corăbiile. Mai 
departe se vedea un altul, pe trunchiul noduros al unui stejar. 

Clifford zâmbi. 

— Dacă scoţianul zicea adevărul, nu suntem decât la o zi de 
marș distanţă. 

Mai puţin, își zise Robert. La două, trei ore cel mult. 

— Propun să așezăm aici tabăra pentru noapte, zise 
Humphrey. Și să pornim odată cu zorii. Asta ar trebui să le dea 
iscoadelor noastre timp să revină și să ne spună dacă sunt 
patrule inamice. 

Clifford încuviinţă. 

— Sunt de acord. 

— O să stabilim și noi un perimetru, zise Humphrey privind de 
la unul la altul. Nu vrem să ne ia ticăloșii ăștia prin surprindere. 
Nu uitaţi că suntem pe teritoriul lor. 

— Nu-ţi face griji, zise Valence cu ochii pe Robert. Oamenii 
mei o să stea de pază. 

Robert se întoarse prin zăpadă către locul unde așteptau 
oamenii lui. Vocile comandanților răsunară în poiană, dând 
ordine, și cavalerii descălecară. Discuţiile erau purtate pe un ton 
scăzut, oamenii fiind prudenţi acum că se aflau atât de aproape 
de dușman. 

Scutierii despachetau pături și bucăţi de pânză cerată pe care 
să le aștearnă pe pământ, în timp ce alţii dădeau de mâncare 
cailor și aduceau apă de la un pârâu din apropiere. Cu toată 
agitația aceea, nimeni nu-l observă pe Robert discutând grăbit și 
cu voce joasă cu Nes. Când tânărul desprinse o găleată din 
chinga șeii și porni printre copaci, toată lumea presupuse că se 
ducea să aducă apă împreună cu ceilalţi. Până și Aymer de 
Valence, care-l văzu plecând, nu îi acordă atenţie tânărului, care 
era mult mai prejos decât el și abia merita să fie remarcat. În 
curând se lăsă noaptea și chipurile bărbaţilor adăpostiţi în 
poiană se transformară în pete palide și neclare. Nimeni nu 
observă că scutierul lipsea. 


— N-o să fac una ca asta! 
VP - 283 


Vocea lui William Wallace se ridică acoperind trosnetul 
flăcărilor. Chipul îi era luminat de focurile de tabără a căror 
pâlpâire îi evidenția cicatricile de pe obraji. Ochii săi albaștri 
sfredeleau mulţimea ce umplea poiana străjuită pe margini de 
pini înalţi, cu coroanele ca niște nori încărcați de zăpadă. 

— Cum puteţi până și să vă gândiţi la asta?! 

— N-ai ascultat ce-am discutat până acum, sir William? zise 
Ingram de Umfraville. 

ÎI indică pe Lamberton care ședea în apropiere cu chipul 
ascuns de gluga rasei. Lângă episcop se afla James Douglas, 
care-i examina cu ochi ageri pe cei din jurul său. 

— Sfinţia sa a auzit și el aceleași cuvinte ca mine din gura 
regelui Philippe. Regele a ales să facă pace cu Edward ca să se 
poată concentra pe războiul cu flamanzii. Nu mai avem nicio 
speranţă să primim sprijin politic sau militar. Balliol nu mai 
poate spera să revină din Franţa și să ia tronul, așa cum n-ar 
putea spera să se scoale din morţi. Singura noastră șansă de a 
supravieţui este să ne predăm. 

Umfraville privi încruntat către Lamberton, cerându-i sprijinul. 

— Aţi fost de acord cu asta, sfinţia voastră, chiar dinainte să 
știm cum stau lucrurile aici. Acum... Clătină din cap. N-are rost 
să luăm în calcul continuarea luptei. Edward a câștigat. A 

— Cu tot respectul, dar n-aţi fost aici, replică Wallace. Işi 
întoarse privirea către Lamberton: Doriţi să vă înclinați dinaintea 
unui tiran, sfinţia voastră? 

Ochii lui Lamberton scânteiau în lumina focului. 

— Ştii bine că nu asta voiam, prietene. Dar recunosc că nu 
mai văd nicio cale prin care să ieșim din acest dezastru. La fel 
ca în Țara Galilor sau Gasconia, regele nu vrea un război 
prelungit în Scoţia. Cred că l-am putea convinge să ne ofere 
niște condiţii convenabile de predare. În acest fel, majoritatea 
celor de aici ar putea să-și păstreze moșiile și vieţile. Ceea ce nu 
se mai poate dacă refuzăm să ne predăm. 

— Uită-te ce a făcut regele Edward în ultimul an, zise 
Umfraville aprobând apăsat spusele lui Lamberton. Ne-a nimicit 
armatele și teritoriile și uite câți am mai rămas! 

Își desfăcu braţele înmănușate pentru a cuprinde trupa de 
bărbaţi zdrențăroși adunaţi în poiană. Dincolo de ea, printre 
copaci, se vedeau câteva siluete umblând printre focuri, dar 


VP - 284 


tabăra din Pădure, odinioară adăpostul a mii de oameni, era 
tăcută. 

— Trebuie să ne recunoaștem înfrânți. Să depunem armele și 
să ne rugăm ca regele să dea dovadă de generozitate. 

Câteva murmure de aprobare se ridicară din poiană, cel mai 
sonor fiind al lui Robert Wishart, ghemuit pe un trunchi putred, 
cu trupul uriaș înfășurat în blănuri. Episcopul de Glasgow, dogit 
de gută, își petrecuse cea mai mare parte a anului baricadat în 
conacul său de lângă Peebles. 

— Sir James nu-i aici ca să spună ce crede, dar sunt convins 
că ar fi de acord cu sentimentele bunului meu frate, zise el 
indicându-l pe Lamberton. Nu uita, sir Robert Bruce a devenit 
omul de încredere al lui Edward. Contele de Carrick s-ar putea 
dovedi o legătură utilă între taberele noastre pe parcursul 
negocierilor. 

La auzul acestei sugestii se înălțară murmure de protest, mai 
ales din partea lui Gray, Neil Campbell și Simon Fraser. 
Alexander și Christopher Seton, care stăteau alături de ei, 
rămaseră tăcuţi când fu pomenit numele fostului lor prieten. 
Chipul lui Alexander era sumbru. Alături de el, Christopher 
privea flăcările. 

Wallace îl privi pe John Comyn. 

— Și tu, sir John? Aș fi crezut că dintre toţi cei de aici tu nu vei 
fi de acord cu așa ceva. Cum rămâne cu planurile tale măreţe? 
Cu hotărârea de a ne conduce armata către victorie? Acum vrei 
să te predai? 

Comyn înfruntă privirea lui Wallace cu niște ochi încercănați 
de nesomn. În ultimele luni de trai aspru în Pădure, barba și 
părul îi crescuseră lungi și nepieptănate, făcându-l să pară mai 
bătrân decât cei douăzeci și nouă de ani ai săi. În lumina 
flăcărilor, pielea sa avea o nuanță pământie și chipul îi era 
scobit ca urmare a dietei sărace la care fuseseră siliți cu toții. 

— Nu vreau să mă plec dinaintea englezilor, cum nu vrei nici 
tu. Să renunţ la funcţia de Protector? 

Se încruntă, cu chinul zugrăvit limpede pe faţă. 

— Să renunţ la speranţa că într-o zi... 

Comyn amuţi, apoi clătină din cap, abătându-și privirea. 

— Edward ne-a luat tot în campania asta. Ce rost are să fim 
liberi, dacă nu putem trăi cum ne-am dori? Mi-am pierdut 


VP - 285 


castelul Lochindorb, pământurile mi-au fost prădate și arse. 
Pentru ce mai lupt acum? 

Îi măsură din priviri pe oamenii din jur, printre care se aflau 
Comynul Negru și Edmund Comyn din Kilbride, John de Menteith 
și Dungal MacDouall. 

— Pentru ce mai luptăm dacă nu mai avem speranţa că vom 
câștiga? 

Niciunul dintre camarazii săi nu răspunse. lernatul în Pădure îi 
pusese pe toți la grea încercare. Obișnuiţi cu paturi de puf și 
armate de servitori, cu o dietă bazată pe vinuri de Bordeaux, 
căprioară și mistreţ, fuseseră siliți să se mulţumească cu 
această umbră palidă a unei vieţi, înghețaţi, trăind de azi pe 
mâine din hrana pe care reușeau s-o găsească scutierii și 
lacheii, chinuiţi de purici și de febră. Devenind din ce în ce mai 
nefericiti pe măsură ce soseau vești despre pământurile și 
castelele lor cucerite de fortele lui Edward, despre zidurile 
dărâmate, despre vasalii capturați și uciși. Niciunul nu era 
născut să fie proscris. 

— Nu putem spera la o victorie, se arătă de acord John de 
Menteith. Nu după ce am pierdut atâţia oameni în Cumberland. 

Ochii lui Wallace scânteiară de furie. 

— Și a cui vină a fost? 

Menteith se îmbăţoșă dinaintea acuzației lui Wallace. 

— Cum îndrăz... 

— Ce-ai zis când ţi-am spus că suntem în pericol să fim prinși 
în cursă în orașul ăla? 

În lumina focului, Menteith se înroși la faţă. 

— N-am fost singurul! 

— Și cine să ne atace, rogu-te, continuă Wallace, imitând 
vocea arogantă și piţigăiată a lui Menteith, atât de bine că Gray 
și alţi câţiva chicotiră. Nu te-ai gândit decât cum să-ți umpli 
punga! Lăcomia ta ne-a costat viețile acestor oameni. Voi toţi, 
mârâi el către Comyn și către ceilalți nobili. Voi ne-aţi costat 
războiul ăsta, lua-v-ar dracu'! 

— N-o să stau să mă judece tâlharul ăsta! ţipă Menteith, dar 
vocea lui se pierdu acoperită de alții. 

— Potaie insolentă, mârâi Comynul Negru smucindu-și spada 
din teacă. 

Dungal MacDouall procedă la fel, deși mișcarea era stângace, 
căci mâna dreaptă nu i se vindecase după rana pe care i-o 


VP - 286 


făcuse Robert Bruce. Aceasta însă nu era nimic pe lângă ceea ce 
se întâmplase cu mâna lui stângă. Delirând din pricina durerii și 
a sângelui pierdut, fusese scos în viață din orașul în flăcări, 
numai ca să fie silit să îndure îndepărtarea mâinii sale pe 
jumătate retezate. O făcuse unul dintre Dezmoșteniţi, în vreme 
ce alţi patru îl ţintuiau locului. Înainte să-și piardă cunoștința, 
MacDouall simţise și cum i se tăia mâna, și arsura cauterizării. 
Acum nu-i mai rămăseseră decât un ciot livid, acoperit cu 
bandaje murdare, și o senzaţie fantomatică, din ce în ce mai 
stinsă. 

Gray și Neil Campbell înaintară imediat scoțându-și spadele 
din teci, gata de contraatac. Lamberton și Wishart strigau 
încercând să se facă auziti, dar nimeni nu-i asculta. 

James Douglas fu primul care zări siluetele ivindu-se din 
bezna de dincolo de foc. Doi membri ai patrulei, îmbrăcaţi în 
verdele și cafeniul pedestrașilor lui Wallace, conduceau între ei 
un al treilea om. Acesta avea faţa acoperită cu o glugă și se 
poticnea orbește în strânsoarea lor, cu pantalonii și tunica 
îmbibate de zăpadă. li urmau alţi doi pedestrași, înaintând prin 
desișuri cu pumnalele în mâini. 

— Sfinţia voastră, zise James atrăgându-i atenţia lui 
Lamberton. 

Văzându-i pe bărbaţi, Lamberton miji ochii. Restul companiei 
continua să se certe. Gray și MacDouall erau faţă-n faţă, cu 
armele ridicate și cu scuipatul ţâșnindu-le de pe buze în timp ce 
mârâiau ameninţări. Dintr-o clipă într-alta se putea ajunge la 
lovituri. 

— Taceţi cu toţii! răcni Lamberton. 

— Sir William, zise unul dintre membrii patrulei. Am prins 
iscoada asta când dădea să se furișeze în tabără. Zice că are un 
mesaj pentru tine de la contele de Carrick. 

Wallace își făcu drum printre Gray și MacDouall ca să vadă 
captivul mai îndeaproape. 

— Cine-i? 

Unul dintre bărbaţi scoase gluga prizonierului. Se ivi chipul 
unui tânăr care clipea năucit privind mulţimea ce se holba la el. 
Obrajii îi erau zgăriaţi de crenguţe și ferigi, iar pielea înroșită de 
frig. 

— Nes! exclamă Christopher Seton. 


VP - 287 


— Îl cunoști? îl întrebă Wallace pe bărbatul din Yorkshire, fără 
să-și ia ochii de la captiv. 

— E scutierul lui sir Robert, răspunse Christopher, incapabil 
să-și ascundă bucuria la vederea tânărului. 

Alexander se încrunta. John Comyn înaintase și îl privea pe 
Nes cu un amestec de dispreț și frică. 

— Ce mesaj? întrebă Wallace. 

— Englezii sunt la mai puţin de trei mile, înspre nord-est. O să 
vă atace în zori. 

Wallace ridică o mână, întrerupând larma care izbucnise. 

— Sir Robert te-a trimis? 

Nes încuviinţă. 

— Stăpânul meu e cu englezii, dar mi-a poruncit să vă previn. 
Se poticni sub privirea neprietenoasă a lui Wallace, dar se oţeli 
și adăugă: A riscat foarte mult făcând-o. 

— Cât de mare e armata? 

— In jur de trei sute de oameni, pe cai ușori, conduși de 
Aymer de Valence, Robert Clifford și Humphrey de Bohun. 

Mulțimea izbucni din nou la auzul numelor acestor 
comandanţi faimoși, pe care scoţienii îi cunoșteau prea bine. 
James Douglas înţepeni când fu pomenit Clifford, omul care îi 
luase pământurile. 

— Vor să nimicească tabăra și să prindă vii capii rebeliunii, 
încheie Nes. 

— De ce ne-a prevenit sir Robert? se interesă Lamberton. 

— Ar putea fi o cursă, își dădu cu părerea Neil Campbell. 

— Nu știu, sfinția voastră, răspunse Nes. 

— Nu știi sau nu vrei să spui? izbucni Alexander Seton. 
Vorbește, Nes, pentru Dumnezeu! Care-i adevărul? 

Nes își șterse cu brațul sudoarea de pe frunte. 

— Alexander, te rog nu mă întreba ce nu-ţi pot spune. Dar să 
știi că nu-i nicio minciună. 

— Luaţi-l de-aici până mă gândesc, le porunci Wallace 
oamenilor săi. 

Ochii lui Nes stăruiră asupra lui Alexander și Christopher 
Seton, ca și cum ar fi vrut să adauge ceva. Apoi gluga îi fu trasă 
pe cap și oamenii din patrulă îl conduseră afară din poiană. 
Wallace așteptă până când acesta nu-i mai putea auzi, apoi se 
întoarse către ceilalți. 

— Putem să folosim asta în avantajul nostru. Putem... 


VP - 288 


— Plecăm, îl întrerupse John Comyn. 

Wallace se răsuci spre el: 

— Ce?! 

— N-am de gând să mă las târât în faţa lui Edward în lanţuri. 
O să mă înfăţișez dinaintea ticălosului ăluia de bunăvoie, dacă 
asta-i singura alegere care mi-a rămas. Predându-ne, ne putem 
primi  îndărăt pământurile, adăugă el  adresându-li-se 
camarazilor săi. 

— Știm că vin englezii, nătărăilor! răcni Wallace, ieșindu-și din 
minţi la gândul de a i se preda celui care-i luase atât de mult: 
casă, tatăl, soţia și fiica. Putem să le rezistăm aici! Să organizăm 
o ambuscadă! 

Dar Comyn se îndepărta deja. Îl urmau Ingram de Umfraville, 
Comynul Negru, MacDouall și Dezmoșteniţii săi, Menteith și o 
mulțime de alți nobili, demonstrându-i lui Wallace că putea 
comanda oamenii pe câmpul de luptă, dar că nu era bun de 
politician. Nu putu decât să privească în timp ce tot mai mulţi 
oameni părăseau în grabă poiana, strigându-le scutierilor să 
pună șeile pe cai, azvârlind zăpadă peste focurile de tabără și 
înhăţând proviziile. 

Robert Wishart se apropie șchiopătând de Wallace, cu zăpada 
adunându-se pe tivul blănii. Episcopul era prea scund ca să 
poată pune mâna pe umărul lui Wallace, dar făcu o încercare. 

— Prietene, știi că sunt întotdeauna alături de tine cu spiritul. 
Trupul, din păcate, mi-e gras și bătrân. 

Comandantul rebel încercă să se îndepărteze, dar episcopul 
se postă cu mers legănat dinaintea lui. 

— Poate totuși ar trebui să depunem armele, William? 

— Mai bine mor. Wallace îl ţintui pe episcop cu privirea. Am 
stârnit o rebeliune împotriva lui Edward. Pot să mai stârnesc 
una. 

Îi strigă pe Gray şi pe ceilalţi. 

Wishart oftă resemnat. 

— Și cu informatorul nostru ce-o să faci? 

Făcu semn în direcţia în care plecase patrula cu Nes. 

— Dacă îl păstrăm cu noi și englezii găsesc tabăra pustie, 
bănuiala va cădea asupra lui Robert, interveni Lamberton. 

— Și dacă e iscoada lor? mârâi Gray. L-am putea trimite 
îndărăt numai ca să le spună unde și câţi suntem. 


VP - 289 


— Ceea ce nu contează dat fiind că vom fi plecaţi, răspunse 
Lamberton. Îl privi pe Wallace. Până când putem primi o 
explicaţie de la sir Robert însuși, eu zic să ne încredem în el. 

Wallace îi făcu semn unuia dintre oamenii săi. 

— Spune-le să-l ducă înapoi la perimetru și să îi dea drumul. 
Se răsuci către Wishart: Mă rog să ne întâlnim într-o zi mai fastă. 

Vocea căpeteniei rebele era sugrumată. Luă desaga de piele 
pe care i-o întindea unul dintre oamenii săi și și-o puse pe umăr. 

— O să am grijă să fie în siguranţă, sir William, îi promise 
Lamberton venind de cealaltă parte a bătrânului episcop. 

James Douglas încuviinţă la rândul lui, cu mâna pe mânerul 
sabiei. 

Cu capul în pământ, Wallace se îndepărtă printre copaci, 
urmat de Gray, Neil Campbell, Simon Fraser și două sute de 
pedestrași și arcași, majoritatea alături de el de la începutul 
rebeliunii. 

Christopher Seton porni după ei. Se opri și privi peste umăr, 
observând că Alexander rămăsese în cercul luminat de flăcări. 

— Vere? 

— Poate ar trebui să ne salvăm și noi pielea, cum fac Comyn 
și ceilalți. 

Christopher reveni lângă el. 

— L-ai auzit pe Nes. E clar că se petrec mai multe decât ne 
poate spune. Robert ne-a trimis un avertisment. Ar trebui să 
ținem cont de el. 

— li vine ușor să ne spună ce să facem în timp ce stă la masa 
regelui, mâncându-i carnea și bându-i vinul. Poate ar trebui să 
ne predăm, Christopher. Să ne recăpătăm pământurile, cum a 
făcut el. 

Chipul lui Alexander se schimonosi. 

— Nu mai văd nicio speranţă de victorie. 

— Nu știm ce se petrece la Curte sau ce pune Robert la cale. 
John de Atholl era de părere că James Stewart nu ne-a spus tot, 
ţii minte? 

— Și unde-s acum Atholl și Intendentul? Poate că s-au predat 
deja. 

— Te rog, vere. Nu putem să rămânem aici, îl imploră 
Christopher, privind printre copaci, unde șirurile oamenilor lui 
Wallace erau încă vizibile. Comyn și ceilalți dispăruseră deja. 


VP - 290 


Alexander își ridică ochii și-i întâlni privirea. După o clipă se 
puse în mișcare. În timp ce verii porneau după trupa lui Wallace, 
cei din urmă oameni își adunau lucrurile și se furișau în pădure. 

După mai puţin de o oră, cu excepţia trosnetului câtorva 
focuri ce încă ardeau, în tabăra rebelilor domnea liniștea. 


Capitolul 35 


PĂDUREA SELKIRK, SCOȚIA, 
1304 


Englezii își dădură seama pentru prima oară că era ceva în 
neregulă când patrulele pe care iscoadele lor le zăriseră la o 
milă distanţă de perimetru nu-și făcură apariţia. Situaţia deveni 
din ce în ce mai limpede pe măsură ce se apropiară de 
marginea taberei rebelilor. 

Aici, zăpada fusese răscolită de picioare și copite. Solul era 
presărat cu gunoaie, unele vechi și afundate adânc în pământ: 
oase de animal și bucăţi de funie, așchii de lemn, o găleată 
putrezită pe jumătate îngropată în gheaţă și ciotul carbonizat al 
unei torţe. Alte obiecte fuseseră pur și simplu abandonate: o 
desagă cu cureaua ruptă, un pocal de cositor răsturnat în jurul 
căruia zăpada era colorată în roșu, o spadă în teaca ei, 
rezemată de un trunchi, și pături înconjurând cenușa unui foc, 
din care încă se mai ridica fumul. 

Când compania engleză își mână caii mai în adâncul taberei, 
trecând un râu larg cu bancurile mlăștinoase acoperite de o 
peliculă de gheață, abandonul deveni și mai evident. Printre 
castroanele de lemn cu mâncare întărită și vetrele unde tăciunii 
încă mai scânteiau, se aflau corturi cu perdelele fluturând 
deschise în aerul rece. Înăuntru, blănuri și pături zăceau 
mototolite pe saltelele goale, alături de cufere, grămezi de haine 
și alte bunuri. În unele dintre ele, felinare cu ulei ardeau cu 
flacără joasă. 

Cavalerii din avangardă își încetiniră caii, pătrunzând într-o 
poiană largă. Dincolo de ea, corturi și adăposturi improvizate se 
pierdeau printre copaci cât vedeai cu ochiul, laolaltă cu colibe 


VP - 291 


mai solide din bușteni, cu acoperișuri de iarbă amestecată cu 
zăpadă. Existau până și zone înconjurate cu pari, cu boxe și 
adăpători pentru animale. Dar în ciuda tuturor dovezilor de 
locuire, nu se vedea picior de om. 

— Ce-i asta? întrebă Clifford oprindu-și armăsarul și ridicându- 
și viziera. Îi privi pe cercetașii trimiși cu o zi în urmă: Ziceaţi că 
aţi văzut patrule? 

— Da, domnule. 

— Atunci unde Dumnezeu sunt scoţienii? 

Valence își mână gonaciul în poiană. Aplecându-se în șa, își 
înfipse spada într-o grămadă de pături de lângă un foc, de parcă 
ar fi sperat să găsească un trup dedesubt. Chemându-și 
cavalerii cu o comandă răstită, începu să dea la o parte 
perdelele corturilor cu latul spadei. 

Humphrey se răsuci în șa către Robert, care călărea în urma 
lui. 

— Asta-i baza lui Wallace? întrebă el tăios. Chipul îi era 
încordat. 

— Este, răspunse Robert atent ca vocea să nu-i trădeze 
ușurarea. Ala de colo e adăpostul lui Wallace. _ 

Indică o construcţie din bușteni ridicată între doi pini înalţi. In 
faţa ei se aflau câteva căruţe încărcate cu butoaie și saci de 
grâne. 

— Controlaţi-l, le porunci Humphrey oamenilor săi. 

În timp ce descălecau, privi în jur. 

— Îți amintești de Țara Galilor? murmură el. 

Robert își aminti ambuscada pe care rebelii galezi le-o 
pregătiseră în așezarea părăsită de pe drumul către Conwy. El și 
Humphrey de-abia scăpaseră. Se întrebă preţ de o clipă dacă 
Wallace, prevenit fiind că veneau englezii, nu le întinsese vreo 
cursă. Privi în direcția lui Nes, care stătea liniștit pe buiestrașul 
lui. 

În dimineaţa aceea fusese îngrijorat la vederea zgârieturilor 
trădătoare de pe mâinile și fața scutierului, dar majoritatea 
oamenilor din companie fuseseră luaţi prin surprindere de 
rămurele sau ferigi. Lipsa scutierului pe durata nopţii nu părea 
să fi fost observată, dar cu Aymer mereu în coasta lui nu 
avusese prilejul să afle nimic, cu excepţia gestului scurt prin 
care Nes îi confirmase că îi transmisese avertismentul. 


VP - 292 


Prevenindu-i pe rebeli, Robert se dăduse de gol faţă de ei, dar 
nu avusese de ales. 

Cercetă copacii. Pădurea părea nefiresc de liniștită, singurele 
zgomote fiind ciripitul păsărilor și picuratul neîntrerupt al zăpezii 
topite de pe ramuri. Dacă fuga era o înșelătorie, era una reușită. 

Câţiva dintre cavalerii lui Valence și Clifford descălecaseră și 
se răspândeau, devenind mai brutali în căutarea lor, lovind uși 
cu piciorul, azvârlind deoparte pături și blănuri, dând buzna în 
corturi. Alţii, care pătrunseseră mai adânc în tabără, se 
întorceau. 

— Urmele duc în toate direcţiile, strigă unul dintre cavalerii lui 
Valence. N-avem cum să le luăm urma tuturor. 

— Aici! strigă Clifford arătând ceva printre copacii din stânga 
lor. 

Urmărind privirea cavalerului, Robert zări o siluetă întunecată 
învăluită în ceaţă. Clifford, Humphrey și Aymer își îmboldiră caii 
spre ea, cu săbiile ridicate, și el îi urmă cu inima bubuindu-i în 
piept. Să fi fost Wallace? leșind dintre tufe în urma celorlalţi, își 
dădu seama că făptura era, de fapt, atârnată de o creangă. Era 
o ţintă făcută din paie și pânză de sac, în formă de om, pe care 
fuseseră desenate cu neîndemânare o coroană de aur și o 
tunică roșie cu trei lei aurii pe piept. În ea erau înfipte câteva 
săgeți. 

— Ticăloșii! exclamă Aymer clocotind de furie. 

Işi îndemnă calul către ţintă și dintr-o lovitură de spadă reteză 
funia ce o priponea de creangă. Momâia se prăbuși în zăpadă. 

— Cum dracu’ au știut că venim? zise Humphrey scoțându-și 
coiful și atârnându-l la oblâncul șeii. 

Descălecă și se răsuci, cu zăpada trosnindu-i sub cizme, în 
timp ce măsura din priviri pinii înalţi ce se ridicau de jur-împrejur 
ca niște turnuri. 

— Ne-au văzut? 

Robert se lăsă să alunece din șa și i se alătură. 

— Probabil că ne-au văzut. 

Ridică din umeri, simțind impulsul copleșitor de a zâmbi cu 
gura până la urechi. 

— Poate că o fi fost vreo patrulă pe care iscoadele noastre n- 
au observat-o? Wallace se asigura întotdeauna că avea mulţi 
oameni la periferia taberei. Nu risca niciodată. 


VP - 293 


— Tu! Aymer sări jos din șa și se apropie de Robert, cu spada 
îndreptată spre pieptul lui. Tu i-ai prevenit! 

Robert râse. 

— Sunt măgulit că mă crezi în stare să fiu în două locuri 
deodată. Poate că-s capabil și să zbor? Sau să transform apa în 
vin? 

Vesselia îi pieri: 

— Ai stat cu ochii pe mine toată noaptea, ca de obicei. 

— Unul dintre oamenii tăi, se răsti Aymer, smucind din cap în 
direcţia cavalerilor din Carrick, ale căror V-uri răsturnate se 
distingeau limpede printre copaci. Ti-ai trimis una dintre potăile 
astea să-i anunţe că venim! 

— Aymer, îl preveni Humphrey punându-se în faţa lui Robert. 
Nu-i momentul potrivit pentru obsesia ta. 

Asta îl făcu pe Aymer să se oprească. ` 

— N-ar trebui să mă mir că aperi năpârca asta. In fond te-a 
mai dus de nas și înainte. 

Îl privi încruntat pe Humphrey, cu spada îndreptată acum 
asupra lui ca un deget acuzator. 

— Eşti un prostovan lesne încrezător dacă te lași păcălit din 
nou. 

Humphrey își încleștă mâna pe propria spadă, cu ochii verzi 
fulgerând de mânie. 

— Fraţilor, îi preveni Clifford apropiindu-se, gata să intervină. 

Aymer trecu pe lângă Humphrey și îl sfredeli pe Robert cu 
privirea. 

— N-ar fi trebuit să-l primim în cercul nostru. N-a fost 
niciodată unul dintre noi. 

Robert îl înfruntă, cumpănindu-și spada în mână. 

— Ce grăbit ești să te declari fratele acestor oameni! Dar mă 
întreb cât ai șovăi înainte să-l trădezi pe oricare dintre ei de 
dragul obsesiei tale? 

Robert încuviinţă lent, văzând că Aymer se oprise la 
jumătatea unui pas, cu o nouă emoție licărindu-i în privire. 

— Ai aflat despre Ralph și lady Joan, așa-i? 

Robert se răsuci spre Humphrey: 

— Îmi pare rău că nu ţi-am spus adevărul ieri. Le-am 
descoperit idila din întâmplare, la Dunfermline. N-a fost viol. 
Sunt amanți. 

Continuă, înainte să apuce Aymer să spună ceva. 


VP - 294 


— Ralph mi-a spus că Aymer i-a cerut regelui să vină în acest 
raid ca să mă supravegheze. S-a înfuriat când regele a refuzat 
să-i facă pe plac. Haide, Valence, recunoaște că tu ai fost cel 
care l-a pârât pe Ralph ca să poţi să fii umbra mea. De fapt, n-aș 
fi surprins dacă TU i-ai fi prevenit pe scoțieni, numai ca să mă 
acuzi pentru dispariţia lor. 

— Ce nebunie! șuieră Aymer căutând din priviri sprijinul lui 
Clifford și Humphrey. 

Amândoi bărbaţii îl priveau în tăcere. În spatele lor, cavalerii 
începuseră să se adune. Aymer râse șocat. 

— Spuneţi-mi, vă rog, că nu-l credeți pe feciorul ăsta de 
curvă! 

— Nu m-ai plăcut niciodată, continuă Robert, și asta a fost 
clar de la început, dar după bătaia pe care ţi-am tras-o în Țara 
Galilor nu m-ai mai putut suferi. Cum te simţi, Aymer, știind că 
zâmbetul ăla al tău ţi se trage de la omul pe care-l urăști? 

Aymer scoase un răcnet și se aruncă asupra lui. Insă, înainte 
ca Robert, care de-abia aștepta, să apuce să contraatace, 
Humphrey lovi. Îl nimeri pe Valence în falcă și plăcuțele de oțel 
de pe mănuși dădură loviturii o forță cumplită. 

Aymer se clătină, cu sângele țâșnindu-i din buzele sfâșiate în 
contact cu sârma ce-i prindea dinţii din faţă. Se îndreptă, 
clătinându-se și scuipând sânge și se repezi asupra contelui. 
Câţiva dintre oamenii lui Humphrey înaintară cu spadele trase, 
formând un cerc protector. Aymer se uită la ei, apoi din nou la 
Humphrey. Încet, își coborî spada. 

— O să te trădeze din nou, șuieră el scuipând un nou cheag 
de sânge în zăpadă. Îmi pun titlul de conte la bătaie c-o s-o facă. 

Îi aruncă o ultimă privire lui Robert care venise alături de 
Humphrey. 

— Și când o s-o facă, Humphrey, o să-ţi amintesc de ziua 
asta! 

În timp ce Aymer se îndepărta, unul dintre cavalerii săi dădu 
să se apropie de el, dar acesta îl împinse în lături cu brutalitate. 


Capitolul 36 


TURNBERRY, SCOȚIA, 


VP - 295 


1304 


Ziua se apropia de sfârșit când Robert și oamenii săi o 
apucară pe drumul către Turnberry. De o parte și de alta, câmpii 
mlăștinoase presărate cu tufe de porumbar se întindeau până la 
hotarul pădurii. Dincolo de încâlceala de frasini și velniși se 
vedeau dealurile Carrickului, învăluite în amurg, cu zăpada încă 
acoperind pantele mai înalte. Înaintea lor, marea umplea 
orizontul, iar în depărtare se desena amenințătoare cocoașa 
stâncoasă numită Ailsa Craig. Vântul aducea până la Robert 
foșnetul valurilor. Deja le simțea aroma sărată. La capătul 
drumului, ridicându-se pe un promontoriu stâncos deasupra 
falezelor presărate cu limba-peștelui și romaniţă se afla castelul 
unde se născuse. 

Cu excepţia scurtei opriri pe țărmul pustiu unde James 
Stewart îi înmânase Toiagul lui Malachy, Robert nu mai pusese 
piciorul în comitatul său de patru ani. Acum, apropiindu-se de 
satul unde își petrecuse copilăria, i se părea că nu plecase 
niciodată. Sentimentul că se întoarce acasă, că aparţine acestui 
loc era copleșitor. Fiecare crăpătură stâncoasă și fiecare fir de 
nisip păreau să poarte amintiri. 

lată falezele pe care se căţărase odată cu Edward, când erau 
copii, ca să scape de fluxul în creștere, și plaja unde instructorul 
său, Yothre, îl antrena cu spada, lancea și scutul. lată pădurile în 
care se jucase cu fraţii și surorile lui și unde o întâlnise pentru 
prima oară pe Affraig. Intre aceste ziduri pătate de apa mării 
aflase despre moartea regelui Alexander și stătuse lângă 
bunicul său în timp ce ambii Bruce și aliaţii lor plănuiau atacul 
asupra lui John Balliol și a Gallowayului, pentru a pune capăt 
viselor lui de succesiune. Ani mai târziu, de pe aceste metereze 
solide  azvârlise scutul stacojiu cu dragon în valurile 
spumegânde, rupând jurămintele făcute fraţilor să-i și regelui 
Edward. In aceeași noapte, noaptea în care Affraig îi împletise 
destinul într-o coroană de iarbă-neagră, stătuse în curte 
dinaintea oamenilor să-i și jurase că va deveni rege. 

Apropiindu-se de castel, în timp ce ţipetele pescărușilor 
pluteau duse de vânt, o amintire le copleși pe toate celelalte, 
ivindu-i-se clară în minte. 


VP - 296 


TURNBERRY, SCOȚIA, 


1284 (cu douăzeci de ani mai înainte) 


Robert stătea pe culoar, la ușa dormitorului, ascultând vocile 
joase ale mamei și tatălui său. Lumina focului se vedea pe la 
marginile acesteia, unde cadrul se deformase odată cu trecerea 
de la iarnă la primăvară. Descoperise că, dacă-și apăsa obrazul 
de crăpătură și închidea un ochi, putea desluși o mică porțiune 
din camera de dincolo, dominată de un pat mare cu baldachin. 

Tatăl său stătea pe marginea saltelei, cu silueta lui masivă 
înfășurată într-o mantie îmblănită, strângând în mână un pocal 
cu vin. Îşi lepădase cizmele care zăceau pe covorul dinaintea lui. 
Deși Bruce se întorsese de mai bine de o săptămână, încălțările 
nu fuseseră curățate și erau pline de noroiul și praful adunate 
vreme de un an pe pământ străin. Mama lui Robert stătea 
aproape de el, cu părul ei lung și negru căzându-i liber pe umeri. 
Robert o văzu punând o mână pe umărul tatălui său. 

— Nu poti să stai cu gândul numai la moartea lor, Robert. 
Oamenii și-au făcut datoria în serviciul tău. 

Incercă să-i desprindă cu blândețe pocalul din mână, dar el și- 
o retrase și o privi încruntat, cu ochii sticloși din pricina băuturii. 

— Pe Donald și pe fiul lui, Alan, i-au prins vii după ce ne-au 
atacat compania prin surprindere, undeva pe lângă Conwy. 

Cuvintele lui Bruce erau neclare și limba i se împleticea. 

— Le-am luat urma până într-o tabără aflată pe pantele mai 
joase ale Snowdonului. Rebelii lui Llywelyn plecaseră de mult, 
dar ne lăsaseră un dar. În zăpadă erau priponiți cei pe care îi 
capturaseră pe durata raidului. Le spintecaseră stomacurile 
făcând niște tăieturi lungi și subțiri. Nu atât de grave cât să-i 
omoare. Nu pe loc. Dar suficient ca să atragă lupii. Când am 
sosit noi, unii încă mai erau acolo și se ospătau. 

Chipul i se crispă. 

— Cu toate cadavrele din iarna aia, deveniseră îndrăzneți. 
Arcașii noștri au doborât vreo doi ca să-i pună pe ceilalți pe 
fugă. 

Duse pocalul la gură, dându-și capul pe spate ca să-l 
golească. 

— Fata lui Alan... n-am s-o uit niciodată. Mă tem că el și tatăl 
lui încă mai trăiau când au început lupii să se hrănească. 


VP - 297 


Robert se pomeni strâmbându-se dezgustat. Mama lui își 
dusese o mână la gură. 

— Vrei să-ți spun ce-am primit în schimb? 

Bruce bâjbâi după un mic sipet care ieșea pe jumătate dintr-o 
desagă azvârlită pe pat. Îl tinu o clipă în mână, apoi îl azvârli 
făcând să zornăie monedele dinăuntru. 

— Lincoln, Surrey și ceilalți au căpătat pământuri și castele ca 
răsplată pentru sacrificiile lor. 

Întunecat la fată, mătură desaga de pe pat. 

— Am auzit că regele Edward plănuiește să înființeze un nou 
ordin, o frăție de elită, în onoarea învingătorilor din Țara Galilor. 
Dar mie nu mi-a spus o vorbă despre asta. Am pierdut 
cincisprezece oameni în serviciul lui. Unde mi-e răsplata? 

Marjorie se întinse, reușind de data aceasta să îi ia pocalul din 
mână. 

— Iubirea mea, Edward e regele Angliei. O să-i răsplătească 
mai întâi de toate pe ai lui. Nu așa zice tatăl tău? 

EI o privi încruntat. 

— As vrea ca tu să nu-l fi chemat. Ultimul lucru de care am 
nevoie e să-și bage el nasul. N 

Acum că nu mai avea o băutură în mână, umerii i se lăsară. Isi 
privi cizmele trântite pe covor, pârând să vadă prin ele. 

— Marjorie, Alan avea șaisprezece ani. 

Fata i se schimonosi și brusc pe obraji începură să-i șiroiască 
lacrimi. 

Marjorie își cuprinse soțul de umeri, trăgându-l mai aproape, 
iar el își puse capul pe pântecele ei și plânse. 

Robert se îndreptă brusc, îndepărtându-se de ușa prin care se 
auzeau suspinele tatălui său. In cei zece ani ai săi nu-l văzuse 
plângând niciodată. Era o priveliște teribilă. Una pe care se 
rușina că o văzuse. 

— Robert! 

Se intoarse tresărind și văzu o siluetă imensă umplând 
coridorul, cu coama argintie formând un halou în lumina unicei 
torte de pe peretele din spate. Bunicul îi făcu semn să-l urmeze. 
Fericit să lase în urmă suspinele răgușite ale tatălui său, Robert 
porni pe coridor. Bătrânul lord nu zise nimic, dar îi puse o mână 
pe umăr, conducându-l cu fermitate dincolo de camera pe care 
o împărțea cu cei patru frați mai mici, apoi prin arcada ce ducea 
către scările spiralate înspre metereze. Aerul răcoros al serii era 


VP - 298 


plin de tipetele pescărușilor. Undeva foarte jos valurile se izbeau 
de stânci, spumegând și fierbâna. 

Robert îi aruncă o privire nesigură bunicului său, care își 
rezemase coatele pe parapet privind către forma ca o pâine a lui 
Ailsa Craig. 

— Bunicule... 

— Să tragi cu urechea e un obicei urât, Robert. Treburile unui 
om nu-l privesc decât pe el. 

După o scurtă tăcere, Robert încuviință. 

— Voiam numai să știu de ce mă trimite de acasă. 

Miji ochii, urmând privirea bunicului său până la Ailsa Craig și 
dincolo de stânca zânelor, către sud, unde linia orizontului se 
întuneca imperceptibil, marcând punctul cel mai nordic al 
Irlandei. 

— E o pedeapsă? 

— Pedeapsă! Bătrânul lord se răsuci spre el. Să fii trimis ca 
pupil nu-i o pedeapsă, Robert. Este un obicei străvechi al 
neamului tău. Fiii din familia mamei tale vor trece toți prin acest 
ritual de creştere în următorii ani. În plus, zise el privind din nou 
spre mare, nu tatăl tău a aranjat asta. Eu am făcut-o. A venit de 
mult vremea să vezi o parte din pământurile pe care o să le 
moștenești. Lordul Donough este unul dintre vasalii tatălui tău 
din Glenarm. E un om bun. O să-i fii paj, o să servești la masă și 
o să poti să folosesti cunoștințele de vânătoare pe care le-ai 
deprins de la mine. Și o să fii instruit în arta războiului: o să 
înveți să călărești și să mânuiești spada. Va fi primul pas în 
pregătirea ta de cavaler. 

Robert îşi privi bunicul. Se simti cuprins de entuziasm la 
gândul că avea să învețe să lupte. Totuși Irlanda i se părea 
foarte departe de singurul cămin pe care îl cunoștea. 

— Dar de ce la Antrim? De ce nu pot fi trimis în tutelă la o 
familie din Ayr sau de undeva din preajmă! 

Îi veni o idee și se însenină: 

— Sau cu tine în Lochmaben, bunicule? 

— Cu timpul, poate. Deocamdată drumul tău e stabilit. Lordul 
Donough are și el copii. Unul dintre ei, Cormac, e cam de vârsta 
ta, cred. 

Robert privi în larg încruntat, nedorind să se lase îmblânzit. 

Dar bunicul său îl prinse de umeri și-l răsuci către el, 
tintuindu-l cu ochii lui negri, de șoim. 


VP - 299 


— Neamul mamei tale se trage tocmai din regii irlandezi ai 
clanului O'Neil, iar al meu, prin bunicul, contele de Huntingdon, 
din regele David și tatăl său, Malcolm Canmore. Prin venele tale 
curge sânge regesc, Robert. Stii asta. Dar ce nu ti-am spus este 
că tatăl regelui nostru, Alexander al II-lea, m-a numit succesorul 
său. 

Robert il privi uimit. 

— Dar fiul lui... 

— Asta era înainte să se nască regele nostru. În momentul 
acela, Alexander nu avea urmași. 

Bătrânul lord își luă mâinile de pe umerii lui Robert și se 
sprijini de parapet. Părul lui ca o coamă îi flutura în jurul capului, 
în bătaia brizei. 

— Regele a organizat o vânătoare de cerbi în parcul regal de 
la Stirling. L-am însoţit, laolaltă cu mulți nobili de la Curte. În 
timpul vânătorii, calul regelui a căzut. Regele a fost strivit sub 
armăsar și și-a rupt câteva coaste. Putea fi mai grav decât părea 
și el o știa. Suferind cumplit, Alexander a insistat - înainte ca 
vreunul dintre noi să poată pleca spre castel ca să-i aducă o 
targă - să numească un succesor. Acela am fost eu. l-a pus pe 
toți nobilii prezenți să îngenuncheze pe cărarea aceea prăfuită 
din pădure și să mă recunoască drept moștenitor al său. Aveam 
optsprezece ani. 

Trase brusc aer în piept. 

— Doi ani mai târziu, Alexander a avut un fiu - pe regele 
nostru - și succesiunea i-a fost asigurată, dar n-am uitat 
niciodată ce mândru și cu rost m-am simţit în ziua aceea. A fost 
ca și cum... 

Se încruntă, căutându-și cuvintele. 

— A fost ca și cum sângele mi s-ar fi trezit. Eram conștient de 
locul meu în lume și de șirul acesta de oameni mari din care mă 
trag, conștient de moștenirea pe care fiecare dintre ei a trecut-o 
din tată în fiu, de-a lungul anilor, până la mine. Tu, Robert, faci 
acum parte din acest șir. Cu timpul, eu și tatăl tău vom muri și 
tu vei moșteni nu numai averea noastră, ci și locul nostru în 
lume și... 

Zâmbi ușor, cu privirea pierdută, îndepărtată. 

— ZIi-i destin dacă vrei. Trebuie să fii pregătit să porți această 
povară. 

Robert încuviință, însuflețit de povestea bătrânului. 


VP - 300 


— O să fiu, bunicule. 

Sovăi, privind dincolo de marea agitată, către Irlanda. 

— Și-o să te fac să fii mândru de mine. 

— Știu, fiule. 

Bătrânul se întoarse să privească valurile, părând să nu-și dea 
seama de greșeală. Robert se gândi la tatăl său care plângea cu 
capul în poala mamei, dar nu-l corectă. 


TURNBERRY, SCOȚIA, 
1304 


Pe măsură ce trupa lui Robert se apropie de castel, 
devastarea provocată de raidurile englezilor deveni tot mai 
vizibilă. Zidurile Turnberryului erau înnegrite de fum și șubrezite 
acolo unde grinzile de lemn arseseră. Porțile dispăruseră, iar 
zidurile aflate de o parte și de alta erau năruite. Gaura imensă 
rămasă în locul lor dădea la iveală curtea. Contabilul său, 
Andrew Boyd, îi urmase ordinele, astfel încât locul fusese în 
mare parte curăţat de resturi, zidăria sfărâmată fiind adunată în 
grămezi în afara incintei. Totuși castelul părea complet părăsit. 

Privind satul ce cobora pe falezele bătute de vânt până pe 
țărm, Robert văzu semne că reconstrucţia începuse, deși erau 
mult mai puţine case decât își amintea el. Printre noile clădiri, 
cochilii arse se ridicau ca niște dinţi stricaţi. Zări câţiva săteni 
ocupați cu treburile lor, închizând coteţele găinilor, împingând 
obloanele, lăsându-și saboţii acoperiţi de noroi dinaintea ușilor și 
chemându-și copiii în casă din răcoarea nopţii, dar, deși Nes 
ținea ridicat stindardul Carrickului, oamenii nu se apropiară să-și 
salute contele. Întoarcerea lui Robert nu era întâmpinată cu 
entuziasm, ci cu priviri bănuitoare și cu uși închise. Cei care 
serviseră în compania sa în ultimul an ajunseseră să-i ierte 
îndelungata sa plecare în Anglia, dar bărbaţilor și femeilor din 
Turnberry nu le oferise niciun motiv s-o facă. 

Trecând pe lângă grămezile de sfărâmături și bârne arse de 
lângă intrarea în castel, Robert observă un trunchi de copac 
crăpat și înfășurat în lanţuri. Părea să fi fost folosit pe post de 
berbece. Și-l imagină pe Humphrey stând în acest loc cu o 
armată și strigând ordine, în timp ce oamenii săi se opinteau în 
poarta castelului. Odată cu aceasta se ivi și amintirea contelui 


VP - 301 


pășind în faţa lui și lovindu-l pe Aymer. Robert revăzuse scena 
de multe ori în minte după ce părăsise Pădurea, sfătuit de 
Humphrey să-și continue drumul către Turnberry, așa cum 
plănuise, în timp ce ei reveneau la Dunfermline. Felul în care îl 
apărase contele îl făcea să se simtă vinovat. Așa ticălos cum 
era, Valence îl dibuise. lar pe Humphrey avea să-l trădeze din 
nou. 

În curte, care și căruţe se înșirau alături de un grajd 
improvizat. Nu se vedea nici urmă a vechilor grajduri și coteţe 
de câini sau a oricărei alte clădiri din lemn și stuf. In curte mai 
erau câteva construcții provizorii. Când Robert și oamenii săi se 
apropiară de intrare, dintr-una ieșiră două gărzi. Văzând că 
lordul lor se întorsese, una dintre ele dispăru zorită în castel. 

În vreme ce Robert descăleca, Andrew Boyd, conetabilul din 
Turnberry, îi ieși în întâmpinare. 

— Sir Robert, sunt onorat să vă urez bun venit acasă. 

— Onoarea e a mea, Andrew, răspunse Robert strângând 
mâna pe care i-o întindea celălalt. Mă bucur să te văd. 

— Vă aşteptam mai repede, judecând după mesajul domniei 
voastre. Aţi avut necazuri pe drum? 

— A trebuit să fac un ocol neașteptat, o misiune de la rege. 
Dar acum m-am întors și de-abia aștept să începem. 

Robert examină curtea cu hotărâre. Sosise aici cu scopul de a- 
| căuta pe James Stewart, căci, după ce reușise să saboteze 
raidul din Pădure, revenise la planul lui de a se baza pe Wallace. 
Dar acum că se afla la Turnberry ardea de nerăbdare să înceapă 
reconstrucţia la care regele consimţise. 

— După cum vedeţi suntem gata să reclădim. Boyd își plimbă 
privirea peste pereții pătaţi de fum până sus, la metereze. 
Construcţia e încă zdravănă în mare parte. N-o să treacă mult și 
Turnberry va fi ca nou. 

— E vreun loc unde să putem dormi eu și oamenii mei? A fost 
o călătorie lungă. 

— Sigur. Sala mare e aproape neatinsă. Dar înainte de asta 
trebuie să vedeţi pe cineva. 

— Pe cine? întrebă Robert plin de speranţă la gândul că poate 
Intendentul i-o luase înainte. 

— Pe fratele domniei voastre. 

În timp ce Boyd rostea aceste cuvinte, Robert își dădu seama 
că în ușa boltită a castelului stătea cineva. Cu rasa lui simplă și 


VP - 302 


cafenie și cu părul negru, Alexander Bruce se confunda cu 
umbrele. 

— O să am grijă de oamenii domniei voastre. Ar trebui să 
vorbiţi între patru ochi cu fratele vostru, zise Boyd pe un ton 
grav. După cum v-am spus, marea sală e uscată și e cald. 

Lăsându-l pe conetabil să se ocupe de cavalerii osteniţi, 
Robert traversă curtea presărată cu sfărâmături către locul unde 
îl aștepta fratele său. La vederea chipului solemn al lui 
Alexander simţi un fior de neliniște. Fratele lui ar fi trebuit să fie 
la Cambridge, studiind ca să fie licenţiat. Nu trebuia să-și preia 
poziţia de decan al Glasgow-ului - oferită de regele Edward - 
decât la sfârșitul anului. 

— Frate, zise el oferindu-i o scurtă îmbrăţișare. Ce te-aduce 
aici? 

Alexander îl îmbrăţișă la rândul lui, la fel de ţeapăn. 

— Te-am așteptat. Am ajuns la Curtea regală acum două 
săptămâni. Mi-au spus că o să vii încoace. 

Privirea îi rămăsese aspră, acuzatoare, apoi clătină din cap și 
se întoarse pornind pe culoar. 

— Vino. 

Robert strânse din dinţi, știind că fratelui său mai mic îi plăcea 
să dețină puterea și că, dacă ar fi insistat, nu ar fi reușit decât 
să-și prelungească așteptarea. Îl urmă într-o tăcere încordată 
de-a lungul culoarului întunecos ce ducea în sala mare. 

Sala era o priveliște jalnică. Pereţii văruiţi erau înnegriţi de 
fum. Duse erau mesele și laviţele care umpluseră odinioară 
marea încăpere, ajunsă acum o cochilie ponosită, o cameră de 
rezonanță pentru vuietul înăbușit al mării. Podeaua era 
acoperită cu stive de pături și desagi cu bunuri, mărturisind că 
sala devenise o cazarmă pentru Boyd și oamenii lui. Câteva 
torţe ardeau cu flacără mică în suporturile de pe pereţi. 

Văzând o țesătură zdrențuită atârnată de un perete, Robert se 
îndreptă într-acolo. Ridicând o margine arsă și zdrenţuită își 
dădu seama că asta era tot ce mai rămăsese din tapiseria care 
înfățișa momentul în care Malcolm Canmore își ucidea rivalul, pe 
Macbeth, luând tronul și punând bazele dinastiei din care se 
trăgea familia Bruce. 

Alexander îl privi un moment înainte să vorbească. 

— Aduc vești, frate. 

Trase aer în piept în timp ce Robert se întorcea spre el. 


VP - 303 


— Tatăl nostru a murit. 

Robert dădu drumul tapiseriei arse care reveni la locul ei de 
pe perete. 

— A fost bolnav de plămâni pe timpul iernii și nu și-a mai 
revenit. A murit imediat după Crăciun. 

Robert se sprijini de perete. Prin minte îi străfulgeră o 
amintire: această sală plină cu muzică și luminată de foc și tatăl 
său în capul mesei, cu o băutură în mână, privind-o pe Marjorie, 
care dansa ţinând-o în braţe Christian, fiica lor nou-născută. In 
timp ce soţia sa se învârtea în ritmul flautelor și tobelor, iar 
Christian ţipa încântată, pe buzele bărbatului se ivise un 
zâmbet. 

Robert simţi în spate răceala peretelui umed. Mirosul de lemn 
ars și de piatră acoperită de mucegai se contopea cu izul amar 
al mării. 

— Le-am trimis de veste lui Isabel în Norvegia și lui Christian, 
Mary și Matilda în Mar, continuă Alexander pe un ton solemn. 
Presupun că poţi să-i anunți tu pe fraţii noștri. 

— Pe Thomas și pe Niall nu i-am mai văzut de mult. Ultima 
oară când am primit vești despre ei erau cu James Stewart. A 
murit liniștit? întrebă brusc Robert privindu-și fratele. 

Alexander îi înfruntă privirea, apoi se uită în altă parte. 

— Da, zise el încet. A murit în somn. Se spovedise cu o zi 
înainte. l-a fost dată ultima împărtășanie. 

— Tu i-ai dat-o? 

— Nu. Dar am fost de față. 

— Mulţumesc, frate. 

Alexander păru surprins. Încruntarea îi dispăru și, deodată, 
stând acolo în roba lui cafenie, sumbră, păru din nou băieţelul 
pe care și-l amintea Robert. Fratele său dădu să se apropie, cu 
chipul umplându-i-se de o compătimire timidă. 

— Robert... 

De afară ajunse până la ei zgomot de voci ridicate. 

Robert privi încruntat în jur, nemulţumit de întrerupere, dar 
când se uită înapoi Alexander se îndreptase și chipul îi era din 
nou sobru. 

— Ar trebui să văd ce-i cu hărmălaia aia, îi zise el fratelui său. 

Alexander încuviinţă tăcut și-l lăsă să plece. 

Când Robert ajunse la ușa ce ducea în curte, fu cât pe ce să 
se izbească de Nes. Peste umărul scutierului, Robert zări doi 


VP - 304 


bărbaţi care descălecaseră lângă poartă. Andrew Boyd era 
alături de ei, înconjurat de un grup de cavaleri. Vocile lor se 
ridicau întrebătoare, oamenii ţipând unii peste alţii ca să se facă 
auziţi. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Robert pe Nes. 

— Doi dintre oamenii lui sir Andrew au venit din Ayr unde 
plecaseră să mai aducă lucrători. leri a sosit acolo o trupă, 
fugind dinspre Pădure. Oamenii ăia spun că John Comyn i se va 
preda regelui Edward împreună cu armata sa. Domnule, spun că 
s-a terminat războiul. 


Capitolul 37 


ST ANDREWS, SCOȚIA, 
1304 


Nobilimea Scoției se îngrămădea în marea sală a castelului St 
Andrews cu mantiile îmbibate de apă picurând pe lespezi. 
Mirosul de blană udă și sudoare veche se contopea cu izul 
armurilor. Atmosfera umedă îi făcea pe unii dintre ei să tușească 
sau să-și tragă nasul. Afară, ploaia cădea în rafale, ascunzând 
orașul și nisipurile bătute de vânt care se întindeau descriind o 
semilună la poalele aflorimentului stâncos pe care era înălțat 
castelul. 

Regele Edward privi adunarea udă și nefericită de la înălțimea 
estradei. Dregătorii stăteau de o parte și de alta a tronului. 
Așteptând să intre și cei din urmă oaspeți, își plimbă ochii pe 
deasupra mulțimii. Constată cu satisfacție că puţini îndrăzneau 
să-i înfrunte privirea. În primul rând, cu capul plecat și cu ploaia 
picurându-i din păr stătea Ingram de Umfraville, alături de John 
de Menteith și de Robert Wishart. In apropiere se aflau Comynul 
Negru și nepotul său de paisprezece ani, contele de Fife. Numai 
unul sau doi îl priviră în ochi, printre ei numărându-se William 
Lamberton, dar pentru rege aceste sfidări mărunte nu însemnau 
nimic. Victoria lui evidentă era reflectată de privirile plecate și 
expresiile mohorâte ale majorităţii scoţienilor adunaţi dinaintea 
lui. 


VP - 305 


Când ușierii închiseră marile porţi, Edward își aţinti privirea 
asupra lui John Comyn, care stătea în picioare în faţa estradei. 
Ținuta lordului de Badenoch era mai îngrijită decât săptămâna 
trecută, când se înfăţișase dinaintea regelui ca să îi prezinte 
condiţiile predării scoţienilor. Se bărbierise și părul lui negru, 
lung și nepieptănat după o iarnă de trai aspru în Pădure fusese 
tuns și spălat. In ciuda aspectului său, tânărul se comportase 
bine când îi înfăţișase condiţiile. Atât de diferit, își zisese 
Edward, de unchiul său, prăpăditul de John Balliol, când i se 
predase cu opt ani în urmă. Pentru asta putea să-l respecte. Cât 
despre condiţiile în sine, fuseseră forțate, dar Edward se simţea 
generos. Și-o putea permite. 

— Bine aţi venit, bărbați ai Scoției! 

Vocea regelui reverberă în încăperea aglomerată. Murmurele 
și foielile se stinseră și se făcu liniște. 

— Sunt mulţumit să văd că atât de mulţi dintre voi stau azi 
dinaintea mea, căutând să facă pace. Niciunul dintre noi nu-și 
dorește ca acest război să continue la nesfârșit. Ca urmare, 
accept condiţiile predării voastre, așa cum mi-au fost prezentate 
de Protectorul vostru, John Comyn de Badenoch. 

Regele îi făcu semn lui sir John Segrave, care stătea alături de 
tron cu un sul de pergament în mână. 

Locotenentul englez al Scoției se apropie de marginea 
estradei, șchiopătând vizibil ca urmare a rănii primite în atacul 
de la Roslin. Desfășurând pergamentul, el începu să citească: 

— Edward, prin voia Domnului ilustru rege al Angliei, duce al 
Gasconiei, lord al Irlandei, cuceritor al Ţării Galilor și suzeran al 
Scoției, în conformitate cu condiţiile predării poporului Scoției, 
este de acord ca nimeni, nici măcar cei ce au luat parte la 
rebeliunea împotriva sa, să nu fie desproprietărit. Nici nu vor fi 
închiși pentru faptele lor, deși o listă cu cei ce urmează să fie 
exilați o vreme a fost alcătuită și va intra în vigoare. S-a căzut 
de acord ca orice englez închis în Scoţia să fie eliberat imediat, 
fără plata vreunei amenzi și că aceeași libertate le va fi oferită 
tuturor scoţienilor aflaţi în prezent captivi în Anglia. 

Segrave se opri și-și drese vocea, un sunet aspru în tăcerea 
profundă: 

— Cei cărora li s-au confiscat proprietăţile le vor putea 
recâștiga cu preţul venitului între un an și cinci ani de pe 
respectiva proprietate, în funcţie de implicarea fiecăruia în 


VP - 306 


rebeliune. Scoţia va avea parte de libertăţile, legile și obiceiurile 
existente pe vremea regelui Alexander al III-lea. Regele Edward 
nu recunoaște însă Scoţia ca regat. Ca urmare, aceasta devine o 
provincie pentru ocârmuirea căreia regele va concepe noi 
decrete. În acest scop, maiestatea sa îl va lua în grija sa pe 
contele Duncan de Fife. 

Edward se îmbăţoșă la auzul murmurelor de nemulțumire 
care se răspândiră prin sală, dar, spre încântarea sa, John 
Comyn se întoarse, măsurând adunarea cu o privire care amuţi 
pe loc orice manifestare. Aceasta era una dintre cele mai 
importante condiţii ale sale și nu accepta niciun compromis. 
Poate că Piatra Destinului era închisă la Westminster și John 
Balliol fără putere în Franţa, dar voia ca scoţienii să priceapă, o 
dată pentru totdeauna, că nu avea să fie un nou suveran pe 
tronul lor. Contele de paisprezece ani care avea dreptul ereditar 
de a încorona un rege era ultima scânteie a acelei speranţe. Fife 
avea să rămână în Anglia. 

Regele îi privi satisfăcut pe cei doi cavaleri regali care se 
apropiară nestingheriţi de nimeni de locul unde tânărul conte 
stătea alături de unchiul său. Comynul Negru părea furios, dar 
se dădu în lături permițându-le cavalerilor să-l însoţească pe 
nepotul lui, palid și zguduit, dinaintea sălii, pentru ca toţi să 
vadă actul acesta simbolic. A 

Chipul lui John Comyn se crispă, dar tânărul nu protestă. Intre 
a-l pierde pe contele de Fife și a-și recăpăta vastele lui 
proprietăţi, fie și contra cost, era limpede care îi erau 
priorităţile. Când Segrave termină și rulă din nou pergamentul, 
Comyn se înclină dinaintea lui Edward. 

— Maiestate, accept în numele poporului scoţian. 

— Mai e un lucru, zise Edward ridicându-se în timp ce Segrave 
își relua locul. Există un om asupra căruia pacea mea nu se 
extinde. 

Vocea i se înălță poruncitoare. 

— William Wallace a refuzat să se supună milei mele și ca 
urmare nu va avea parte de ea. Vreau să fie prins și să-mi fie 
adus. 

Privirea regelui mătură primul rând, fixându-se în cele din 
urmă asupra celor trei Protectori - John Comyn, Ingram de 
Umfraville și William Lamberton. 


VP - 307 


— Oricine îl va captura va fi eliberat de orice obligaţii care 
decurg din acordul de astăzi. Nu va fi trimis în exil și nu i se vor 
cere compensaţii ca să-și recapete pământurile. 

Lui Edward nu-i scăpă interesul aprins în ochii lui John Comyn. 

Când dregătorii săi declarară parlamentul închis și scoţienii 
începură să plece fără grabă, îndrumați către o cameră 
alăturată unde urmau să-și pună peceţile pe condiţiile predării, 
regele își reluă locul pe tron. După opt ani lungi Scoţia se 
înclinase în sfârșit dinaintea lui. Domnia sa asupra Britaniei era 
aproape completă. Mai rămâneau două treburi neterminate: 
castelul Stirling, a cărui garnizoană încă i se împotrivea, și 
William Wallace, aflat pe fugă cu banda lui de tâlhari 
zdrenţăroși. O lovitură zdravănă și avea să se încheie și cu 
astea. Edward zâmbi, simțind cum îl învăluie un calm cu totul 
nefamiliar. 

— Maiestate. 

Era vocea unei femei și regele își ridică privirea surprins, 
descoperind că pe estradă se ivise fiica lui cea mai mare, Joan. 

— N-am știut că ești aici, draga mea. 

Joan încuviinţă, ţinându-și însă ochii în pământ. 

— N-am vrut să pierd momentul triumfului tău. 

Șovăi, apoi traversă estrada și îngenunche dinaintea tronului. 

— Tată, te-am privit azi iertându-ţi dușmanii, oameni care s- 
au ridicat împotriva ta cu spada în mână. Singura crimă a lui 
Ralph de Monthermer e că m-a iubit pe mine. Nu poţi să-i oferi 
aceeași iertare unui om care te-a servit cu credință atâţia ani? 

Edward se lăsă pe spate cu un oftat prelung. Închise ochii și 
simţi mâna rece a fiicei lui prinzând-o pe a sa. Își ieșise din minţi 
de furie când Aymer de Valence îi spusese despre idila celor doi, 
dar în săptămânile ce trecuseră, văzând durerea fiicei lui, focul 
acela se stinsese. 

— Il iubesc, tată. 

Deschizând ochii, Edward văzu că pe obrajii ei șiroiau lacrimi. 
După o clipă, își puse mâna pe mâinile ei. 

— Fii pe pace, fiica mea. O să trimit chiar azi ordinul pentru 
eliberarea lui sir Ralph. 

Joan suspină ușurată și el continuă: 

— Când sosește, o să discutăm condiţiile căsătoriei voastre. 


VP - 308 


Joan începu să plângă și mai tare. Îi sărută mâinile, râzând 
printre lacrimi. În cele din urmă reuși să se liniștească și se 
ridică în picioare. 

— Îţi mulțumesc, sire. 

În timp ce își privea fiica îndepărtându-se, atenţia lui Edward îi 
fu atrasă de fiul său. Acum că mulţimea se împuţina, văzu că 
prinţul stătea rezemat de peretele din fund, alături de Piers 
Gaveston. Cei doi erau cufundaţi în conversaţie, cu capetele 
apropiate. Prinţul zâmbi de ceva ce îi spusese Gaveston și-i puse 
mâna pe umăr. Ochii regelui surprinseră mișcarea degetului 
mare al fiului său, descriind cercuri lente pe mantia de catifea a 
lui Piers. Calmul lui Edward se spulberă. De un timp observase 
cu îngrijorare crescândă apropierea dintre cei doi tineri, dar 
fusese prea ocupat ca să-și bată capul cu asta. Acum că războiul 
cu Scoţia se încheiase, avea să-și întoarcă atenţia către o 
problemă pe care o neglijase prea multă vreme: căsătoria fiului 
său cu Isabella a Franţei. 


VP - 309 


PARTEA A CINCEA 


1304-1306 


„Strălucirea soarelui va  păli dinaintea 
tăciunelui lui Mercur și groaza îi va cuprinde 
pe privitori. Stilbon al Arcadiei își va schimba 
scutul. Coiful lui Marte va chema pe Venus. 
Mările vor ieși din matcă... și ţărâna celor 
străvechi va fi înapoiată. Vânturile se vor 
lupta între ele vuind spăimos și larma lor va 
sui până la stele”. 


Istoria regilor Britaniei, 
GEOFFREY DE MONMOUTH 


Capitolul 38 


STIRLING, SCOȚIA, 
1304 


Soarele răsărea deasupra culmilor brăzdate ale dealurilor 
ochii. Când primele raze roșietice căzură asupra parapetelor 
castelului Stirling, un clopot începu să sune revărsându-și 
ecourile de pe înălțimile abrupte pe care stătea fortăreaţa, 
numai ca să se piardă în largul mlaștinilor și poienilor de pe 
malurile râului Forth. Tabăra se trezi la viaţă și vocile joase ale 
oamenilor de-abia deșteptaţi din somn se împletiră cu trosnetul 
flăcărilor în vreme ce aceștia aruncau lemne proaspete pe 
tăciunii rămași de peste noapte. Bucătarii se apucară de treabă 
în jurul cazanelor și al frigărilor și fumul se îndesi, ridicându-se 
ca o ceaţă deasupra armatei engleze ce ocupa pantele aflate 
între castel și târgul regal. 

Robert străbătu tabăra, apărându-și ochii de soarele care își 
revărsa lumina aurie asupra stâncii castelului, aprinzând 

VP - 310 


stindardele ce se ridicau din marea de corturi. Oamenii ieșeau 
din adăposturi cu ochii împăienjeniţi, întinzându-se și căscând 
înainte să-și reia ocupațiile. Câţiva îl salutară când trecu, dar cei 
mai mulţi nu-l băgară în seamă, preocupaţi de propria rutină. 
Clopotul încetase să mai sune, fiind înlocuit de zăngănitul 
lanțurilor care anunţa că mașinile de asediu erau pregătite 
pentru o nouă zi de luptă. 

La marginea taberei, dincolo de corturi, ţarcuri pentru 
animale și căruțe cu provizii, stăteau care încărcate cu pietre și 
cu plumb luat de pe acoperișurile catedralelor din St Andrews și 
Perth. Dincolo de ele, în diverse puncte de pe povârniș, se 
înălțau șaisprezece mașini de asediu, întunecate în lumina roșie 
a zorilor. In jurul lor se desfășura deja o activitate susținută, 
inginerii făcând reparaţiile sau ajustările necesare în timp ce 
echipele târau bolovani în praștiile trebușetelor și în capetele în 
formă de lingură ale mangonelelor”'. Zona era protejată de 
paravane de lemn acoperite cu mănunchiuri de nuiele legate 
laolaltă ca să anuleze impactul vreunui proiectil trimis dinspre 
castel. 

După trei luni, mașinile îi erau la fel de familiare lui Robert ca 
feţele oamenilor care se ocupau de ele. Parohul, Tunătorul, 
Cuceritorul, Taurul: aduse toate, pe apă sau pe uscat, de-a 
lungul Scoției pentru cel din urmă asediu al unui război de opt 
ani. Dincolo de ele, zidurile castelului Stirling erau scăldate în 
lumina soarelui care le dezvăluia fiecare crăpătură și cicatrice. 
Dinspre liniile de asediu, o cărare abruptă șerpuia printre 
platouri ierboase până la podul de peste șanțul exterior la 
castelului. Drumul de piatră se încheia abrupt în aer, la câţiva 
metri de o poartă masivă, al cărei pod mobil era ridicat, 
acoperind intrarea. Podul și cărarea, ca și povârnișul dealului 
erau presărate cu sfărâmături. Săgeţi se ițeau de pe malul 
șanțului și fâșii de cârpă fluturau în vânt, indicând locul unde 
zăceau cadavre pe jumătate îngropate sub dărâmături. Robert 


27 În original „trebuchet” și „mangone!”, care nu au echivalent în dicționarele limbii 
române. Totuși, formele folosite în literatura românească de specialitate sunt 
„trebucet” sau „trebuşet” și „mangonelă”. Ambele sunt tipuri de catapulte utilizate în 
Evul Mediu. Trebuşetul, folosit la aruncarea proiectilelor foarte grele, avea formă de 
cumpănă, funcționând pe baza unei contragreutăți; lansând încărcătura la o înălțime 
mai mare, era folosit pentru a azvârli bolovani peste zidurile unui castel. Mangonela, 
acționată prin tracţiune umană, nu prin contragreutăți, azvârlea proiectilele mai jos, 
dar cu viteză mai mare și era preferată pentru aruncarea substanţelor inflamabile. (n. 
tr.). 


VP - 311 


cercetă zidurile Stirlingului ca să vadă dacă mai suferiseră vreo 
vătămare de când nu se mai uitase el. Devenise un obicei, ceva 
care să marcheze trecerea zilelor pe care le petrecea așteptând, 
chinuit de nerăbdare ca de febră. Se scurseseră patru luni și nu 
avea nicio veste. 

Atenţia îi fu atrasă de un grup de bărbaţi adunaţi alături de 
două mangonele de douăzeci de picioare înălțime: Biruitorul și 
Tunătorul. Regele Edward se afla printre ei, cu un cap mai înalt 
decât toţi. Lumina zorilor îi făcea tunica să pară sângerie, iar cei 
trei lei auriţi scânteiau. Regele vorbea cu unul dintre inginerii- 
șefi. In apropierea sa se afla Humphrey de Bohun, care îi făcu 
semn cu mâna când îl zări. Apropiindu-se de conte, Robert simţi 
nerăbdarea din aer. Bărbaţii vorbeau însuflețiți în timp ce beau 
vinul? pe care pajii regelui îl aduseseră din târgul aflat dincolo 
de tabără. Apropiindu-se, observă că peste noapte sosiseră alte 
trei căruţe, două încă mai având înjugaţi boii care le trăseseră. 
Dintr-una erau descărcate oale rotunde de lut. Gâtlejurile le 
erau acoperite cu vălătuci de cârpă. Din spatele unei alte căruțe 
câţiva bărbaţi coborau niște butoaie mari de lemn. 

— Bună dimineaţa! îl salută Humphrey zâmbind. 

— Ce sunt astea? 

Robert observă cu câtă grijă mânuiau bărbaţii oalele. Odată 
descărcate, acestea fură stivuite lângă Tunătorul. 

— Surpriza regelui. 

Humphrey făcu semn către un paj, care se apropie ducând o 
carafă de vin și un pocal pe care îl umplu și i-l înmână lui Robert. 

Robert auzise că regele pregătise o surpriză pentru 
garnizoana din Stirling, dar nu aflase nimic în plus, cu excepţia 
zvonului care spunea că era ceva ce Edward descoperise în 
perioada cruciadei. Orice o fi fost, știa că regele îi așteptase 
sosirea cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, căci mașinile de 
război, în ciuda numărului lor impresionant, nu reușiseră decât 
să zgârie zidurile castelului. Stirling, cocoțat pe stânca lui și 
păzind unicul pod peste Forth, rămăsese impenetrabil. 

Castelul era apărat de o mică garnizoană de scoțieni condusă 
de un bărbat pe nume William Oliphant, care refuzase cu 
încăpățânare să se predea, declarând în timpul tratativelor că el 


28 în Evul Mediu, numai cei foarte săraci beau apă când le era sete. Nobilii beau de 
obicei vin, doamnele nobile - vin îndoit cu apă, iar târgoveții și ţăranii înstăriți - cidru 
sau bere. (n. tr.). 

VP - 312 


păstra Stirlingul pentru John Balliol și nu avea să-l cedeze decât 
la porunca acestuia. Bine aprovizionaţi, el și oamenii săi se 
cuibăriseră înăuntru. Se presupunea că pe timpul celor mai rele 
canonade se adăposteau în peșteri săpate în stânca fundaţiei, 
de unde se furișau afară între asalturi ca să tragă cu săgeți în 
atacatorii lor, alegându-i pe inginerii neatenţi. Robert privise cu 
o satisfacţie sumbră frustrarea tot mai mare a lui Edward pe 
măsură ce asediul se prelungea fără să dea semne că s-ar fi 
apropiat de sfârșit. Regele era la doi pași de victorie. Majoritatea 
magnaţilor scoțieni se predaseră, se lucra la noi edicte privind 
ocârmuirea Scoției și Edward controla majoritatea castelelor din 
regat. Dar Stirlingul și William Wallace - dispărut de când cu 
eșecul raidului din Pădure - continuau să-l sfideze. Ambii erau 
de o importanţă vitală pentru consolidarea stăpânirii sale asupra 
Scoției. 

— Atenţie! 

Strigătul venise dinspre inginerul-șef. Doi dintre bărbații care 
coborau butoaiele din căruţă slăbiseră strânsoarea, izbind un 
butoi de pământ. Robert zări o pulbere fină, de un galben 
cenușiu, scurgându-se printr-o crăpătură ivită în lemn. 

Inginerul îl lăsă pe rege și se apropie de cei doi. 

— Adunați fiecare fir din ăsta. lisuse de pe cruce, vreţi să ia 
foc toată tabăra? Maiestate, strigă el întorcându-se către 
Edward, vă propun să vă retrageţi ceva mai departe. 

In timp ce regele și alaiul său de conți și cavaleri se 
îndepărtau, Humphrey își potrivi pasul după al lui Robert. 

— Foc grecesc, murmură el. 

Robert îl privi surprins. Auzise despre această substanţă de la 
bunicul său, care o văzuse folosită în Țara Sfântă. Focul grecesc, 
preferat de arabi, era un amestec inflamabil de ulei, salpetru și 
sulf, care ardea aproape orice și despre care se spunea că nu 
poate fi stins decât cu nisip sau cu urină. Bătrânul lord vorbise 
despre puterea lui uluitoare, numindu-l „tunetul Domnului”. 

— O armă de-a sarazinilor? Aici, în Scoţia? 

— Dacă nevoia o cere, răspunse Humphrey. 

Se opriră la o distanță sigură de mașinile de asediu și contele 
făcu semn către butoaie. 

— Cu voia Domnului, acest asediu se va încheia înainte de 
sfârșitul zilei. 

Se răsuci spre Robert cu ochii arzând pătimaș. 


VP - 313 


— Și atunci se va termina. Regatele noastre sunt unite cum 
au fost odinioară sub Brutus. Acum putem să ne recăpătăm 
măreţia de odinioară, cu toţii. Cu timpul, Britania va fi mai 
puternică, prietene, o să vezi. 

— Lupul Războinic e gata. 

Robert și Humphrey priviră în jur și-l descoperiră în spatele lor 
pe Ralph de Monthermer. 

— Regele vrea să-l pună la treabă în după-amiaza asta. 

Auzindu-i, Thomas de Lancaster se răsuci către ei zâmbind 
nerăbdător. 

— Odată ce o să aibă de-a face cu fiara, scoţienii o să cadă în 
genunchi implorându-ne mila. 

Robert știa că, abia cu câteva luni în urmă, acești bărbaţi i-ar 
fi cântărit reacția faţă de asemenea cuvinte, căutând cel mai 
mic semn de loialitate față de compatrioţii săi. Nu și acum. După 
doi ani, era unul dintre ei, ba chiar regele avea atâta încredere 
în el încât îl implicase în tratativele cu scoțienii privind noua 
guvernare. Humphrey îl trata ca pe un frate și Ralph, logodit de 
curând cu lady Joan și urmând să moștenească titlul de conte de 
Gloucester, jurase că îi era îndatorat lui Robert după ce aflase 
că acesta dăduse în vileag trădarea lui Aymer de Valence. În 
ceea ce-l privea pe Valence, acesta îi dăduse pace lui Robert. 
Cavalerul, care stătea alături de Henry Percy și de Guy de 
Beauchamp urmărind manevrele inginerilor, nu le mai vorbise 
nici lui, nici lui Humphrey de când cu raidul din Pădure. 

— Pentru victorie, zise Humphrey ridicând pocalul. 

Când Thomas și Ralph își ridicară cupele, Robert li se alătură. 

Un corn răsună pe deasupra taberei. Echipele care se ocupau 
de trebușete se opintiră la troliuri și lanțurile se răsuciră 
scrâșnind și ridicând coșurile imense umplute cu plumb. Braţele 
mașinilor își coborâră celălalt capăt pe sol, astfel ca în fiecare 
praștie să poată fi încărcat un bolovan. Cei de la mangonele - cu 
excepţia Biruitorului și a Tunătorului - așezară bolovani pe 
brațele scobite ca niște linguri, trase dincolo de cadru. 

Una câte una mașinile de război se puseră în mișcare ca niște 
uriași însuflețiţi și braţele lor de lemn se înălţară trosnind și 
lansându-și încărcăturile către zidurile Stirlingului. Bolovanii se 
izbiră de metereze și de turnurile din colțuri, împrăștiind 
tencuiala și zidăria. După ce ultimul proiectil își nimeri ţinta 
urmă o clipă de tăcere nefirească, singura mișcare fiind a norilor 


VP - 314 


de praf ce pluteau în aer. Apoi braţele fură trase înapoi, inginerii 
strigară ordine și noi pietre fură rostogolite pentru a fi încărcate. 

De această dată, echipele Biruitorului și Tunătorului se 
alăturară pregătirilor, punând oale de lut în adânciturile aflate la 
un capăt al fiecărui braț de lemn. Bărbaţi purtând torţe aprinse 
se apropiară de mașini. Flăcările atinseră vălătucii de pânză din 
gurile vaselor și focul se deșteptă, părând șters în comparaţie cu 
strălucirea soarelui. Capătul ridicat al fiecărui braț fu tras în jos 
printr-un sistem complicat de funii, făcând capătul încărcat să 
țâșnească în sus până când se lovi de o traversă căptușită. 
Oalele fură azvârlite peste zidurile castelului, către clădirile 
aflate dincolo, și în curentul de aer flăcările deveniră mai 
strălucitoare. Izbind ţinta, fiecare se sparse într-o izbucnire de 
foc ce părea să se prelingă ca un lichid peste tot ce-i ieșea în 
cale, în timp ce de jur-împrejur bolovanii azvârliţi de celelalte 
mașini se izbeau bubuind de zidurile exterioare. Dindărătul lor 
începu să se ridice fum, pe măsură ce focul grecesc lua cu asalt 
acoperișurile. Privind alături de ceilalţi, Robert înţelese de ce 
unii oameni credeau că e vorba de o vrăjitorie. Era tulburător să 
vezi focul comportându-se ca apa, împotriva propriei naturi. 
Mulţi dintre nobilii ce îl înconjurau pe rege începură să aplaude 
fascinaţi de priveliște. 

Edward îi făcu semn inginerului-șef care se întoarse și lătră 
niște ordine către echipele Victoriosului și Tunătorului. Acum, în 
loc de oale, în mangonele fură încărcate butoaiele. Incă o dată, 
oamenii cu torţele se apropiară, aprinzând câte o bucată scurtă 
de funie ce ieșea din câte o latură a fiecărui butoi. Bolovanii 
aruncaţi de trebușete începură să lovească zidurile unul după 
altul. Braţele celor două mangonele fură eliberate în același 
timp, trimițând butoaiele către castel, cu funiile arzând în urma 
lor precum cozile unor comete. Unul dintre butoaie nu nimeri 
ținta, căzând în șanț. Preţ de câteva secunde nu se întâmplă 
nimic, apoi răsună o bubuitură care reverberă pe tot dealul, 
azvârlind în aer pământ și piatră. Cel de-al doilea butoi trecu 
dincolo de parapet și căzu pe acoperișul capelei castelului. Urmă 
o altă explozie asurzitoare, însoţită de zgomotul zidăriei ce se 
prăbușea. 

Robert, stând printre camarazii care aclamau, strânse cu 
putere pocalul și se sili să-și ia o expresie triumfătoare. 


VP - 315 


— E ca și cum ai sparge cochilia unei țestoase cu ciocanul, 
comentă Thomas de Lancaster. Nepotul regelui clătină din cap 
impresionat. Bătu-i-ar Dumnezeu să-i bată de mauri, știu ei cum 
să doboare o fortăreață. 

— Fiul meu unde-i? 

La auzul vocii tăioase a regelui, Thomas se întoarse. 

— Cred că se antrenează pentru turnir, maiestate. L-am văzut 
coborând către pajiște imediat după răsărit. Cu Gaveston. 

Robert observă chipul lui Thomas crispându-se când rostise 
acest nume. El și Piers nu mureau unul de dragul celuilalt. 
Odată, după ce Lancaster băuse prea mult vin, îl auzise vorbind 
cu voce scăzută despre prietenia nefirească dintre vărul său și 
gascon. 

— Ar trebui să asiste la asta. 

— O să îl chem, sire. 

In vreme ce Thomas pleca, Robert zări doi bărbaţi apropiindu- 
se încadraţi de gărzile regale. Unul era scund și zvelt, îmbrăcat 
într-o sutană neagră tivită cu argintiu, cu tonsura lucind de 
transpiraţie după  urcușul anevoios până în tabără. 
Recunoscându-l, Robert simţi un fior de încântare. Era William 
Lamberton, episcopul de St Andrews. Tânărul înalt și bine făcut 
de lângă el era James Douglas, care pășea încrezător în ciuda 
escortei armate. Tânărul pe care Robert îl scăpase odinioară din 
ghearele lui Edward îl însoţise pe Lamberton cu patru luni în 
urmă, când episcopul și majoritatea nobililor îi juraseră 
supunere regelui. Aflând despre această predare în masă, 
Robert revenise la Curtea lui Edward ca să vadă cum anume 
avea să îi modifice planul această întorsătură neașteptată a 
lucrurilor. Acolo, episcopul îl căutase. 

In timp ce era condus spre rege, Lamberton nu-l băgă în 
seamă pe Robert, aruncând în schimb o privire scurtă către 
castelul asediat. 

— Maiestate, rosti el ridicându-și vocea peste larma din jur, în 
vreme ce alte pietre și butoaie erau catapultate înspre ziduri, 
provocând explozii asurzitoare urmate de uralele englezilor care 
priveau. Vă aduc un mesaj. 

Sub privirile vigilente ale gărzilor regale, episcopul scotoci în 
punga de piele pe care o purta și scoase un sul de pergament. 


VP - 316 


— Înaltul Intendent al Scoției, James Stewart, dorește să fie 
parte din pacea maiestăţii voastre. V-a trimis sigiliul, ca semn că 
se predă. 

Robert ascultă cu lăcomie aceste vești. Deci Lamberton se 
ținuse de cuvânt și îl găsise pe Intendent? Robert nu se 
așteptase ca James să se predea, dar mișcarea era logică: îl 
liniștea pe rege, făcându-l să nu se mai gândească la existenţa 
vreunui pericol. II cuprinse nerăbdarea. Oare îi aducea episcopul 
veștile pe care le aștepta? 

Edward desfășură pergamentul și îl parcurse. După o clipă i-l 
înmână unuia dintre cavalerii săi. 

— O să mă gândesc la asta. După cum vezi, sunt cam ocupat 
acum. 

Regele zâmbi apoi subţire: 

— Comandantul  Stirlingului nu are  bunul-simţ al 
compatrioţilor săi. Azi va trăi s-o regrete. 

Regele se întoarse să supravegheze asediul, lăsându-l singur 
pe episcop. In timp ce exploziile continuau să zguduie coasta 
dealului, privirea lui Lamberton îl găsi pe Robert. 

e 

Cei doi călăreţi stăteau față în faţă, fiecare la câte un capăt al 
pajiștii. Roua scânteia sub copitele cailor care tropăiau și jucau 
în loc. Unul dintre călăreţi trăgea de frâu, străduindu-se să-și 
potolească armăsarul în timp ce un paj se aţinea în apropiere, 
așteptând să-i înmâneze o lance roșie. Cavalerul purta un 
pieptar căptușit, apărători pentru braţe și un coif simplu de fier. 
Un scut roșu, curbat, îi acoperea partea stângă a trupului. 

La celălalt capăt al pajiștii, cel de-al doilea călăreț stătea 
relaxat în șa, rezemat de spătar, în timp ce armăsarul său își 
mușca zăbala. Frâiele erau înfășurate în jurul mâinii strângi, 
înmănușate, de braţul căreia era prins cu o curea un scut negru 
având pictată pe el o lebădă albă. Purta pantaloni de zale și o 
tunică de piele cu ţinte de argint, încinsă în talie cu o curea. Un 
coif cu o creastă în formă de aripi de lebădă îi acoperea faţa. 
Văzând că adversarul său își adusese calul în poziţie și dădea să 
apuce lancea, bărbatul întinse mâna către pajul său care îi oferi 
arma. Degetele i se încolăciră în jurul cozii din lemn de frasin, 
apucând lancea neagră chiar de sub discul de oțel al gărzii care- 
i proteja mâna. Îmboldi gonaciul în coaste cu ascuţișul 
pintenilor, făcându-l să pornească în galop. 


VP - 317 


De cealaltă parte a pajiștii, Edward Bruce îi privi pe cei doi 
năpustindu-se unul asupra celuilalt. Simțea tropotul puternic al 
copitelor în pământul de sub picioare. In jurul lui, oamenii din 
casa prinţului - majoritatea fii sau nepoți de cavaleri și conți - 
aclamau. Pe margine așteptau paji și scutieri, împovăraţi cu 
scuturi și coifuri pentru ca tinerii lor stăpâni să poată să-și 
treacă burdufuri de vin de la unul la altul, bucurându-se 
nestingheriți de întrecere. Protejându-și ochii de strălucirea 
aurie a soarelui ce răsărea, Edward văzu lăncile coborând și 
aţintindu-se una asupra alteia în timp ce distanţa dintre cai se 
micșora cu iuțeală. Lancea neagră era dreaptă ca o săgeată, cea 
roșie sălta în ritmul galopului tumultuos. În spatele lui auzi doi 
bărbaţi trecându-și bani de la unul la altul, dar cei mai mulți nu 
se deranjară. Deznodământul era limpede. 

Când cei doi se apropiară, călăreţul cu lancea neagră se 
aplecă înainte în șa și lovi cu sălbăticie scutul roșu al 
adversarului. Nimeri drept în centru. Lăncile erau unele pentru 
vreme de pace, cu un vârf despicat, cu trei dinţi de fier care 
diminuau forţa loviturii. Chiar și așa, impactul sfărâmă atât 
scutul, cât și lancea. Țăndările zburară în faţa călărețului, care 
fu aruncat de-a-ndărătelea din șa. In timp ce călărețul în negru 
trecea pe alături în galop, adversarul său ateriză în iarbă, lăsând 
calul să-și continue goana fără el. Se rostogoli și rămase 
nemișcat printre ţăndările propriului scut, iar pajii dădură fuga 
să-l ajute. La celălalt capăt al câmpului, învingătorul își opri 
calul, făcându-l să se cabreze și ridicând triumfător în aer lancea 
frântă. 

— Excelent, Piers! Splendid! 

La auzul exclamaţiei, Edward Bruce privi în jur și-l zări pe prinţ 
aplaudând. 

Prinţul îi surprinse privirea și zâmbi. 

— Sir Edward, pari îngrijorat. 

— Dimpotrivă, alteță, abia aştept să înfrunt un adversar atât 
de brav. 

Prinţul râse. 

— Bine zis! 

În armura lui lustruită, înalt și bine clădit la fel ca tatăl său, 
era o apariţie impunătoare. Tunica stacojie purtată pe deasupra 
avea același blazon cu trei lei auriţi, singura diferenţă fiind 
banda zimţată de culoare azurie care îl străbătea. Avea un chip 


VP - 318 


mai blând decât al regelui, cu o barbă blondă care-i îndulcea 
linia obrajilor și a maxilarului. Ochii albaștri îi scânteiau în 
lumina soarelui, urmărindu-l pe Piers Gaveston, care își mâna 
gonaciul neastâmpărat înapoi spre linia de pornire. 

— După ce se termină războiul, vreau să-mi duc oamenii în 
Franța. Piers e campionul nostru și cu el o să câştigăm toate 
turnirurile. 

— Nu mă îndoiesc. 

În cele șapte luni de când aparţinea casei prinţului, Edward 
Bruce învățase o mulţime de lucruri, cel mai important fiind 
acela de a se arăta de acord ori de câte ori venea vorba despre 
gascon. Folosind de timpuriu această regulă, câștigase iute 
afecțiunea prinţului, în speranţa că astfel va deveni mai apropiat 
de fiul regelui și va putea afla lucruri care să îi poată fi de folos 
lui Robert când fratele său avea să rupă în sfârșit aceste 
detestate legături de loialitate, întorcându-se împotriva 
englezilor. Dar descoperise curând că, atâta vreme cât Piers se 
afla prin preajmă, nu prea mai era loc pentru altcineva alături 
de prinţ. 

Fu smuls din gânduri de chemarea îndepărtată a cornilor. 
Aceasta fu urmată de zgomotul stins al pietrelor izbind zidurile 
castelului Stirling, semn că primul asalt al zilei începuse. 
Zgomotul făcu o pereche de ciori să-și ia zborul din pădurea ce 
mărginea pajiștea. Dincolo de copaci, stânca pe care era clădit 
castelul se repezea spre cer, iar stindardul ce flutura pe 
metereze era, de la această depărtare, doar o scânteie aurie. 

— Până atunci va trebui să ne mulţumim cu repurtarea 
plănuită de tata, comentă prinţul trecându-i lui Edward un 
burduf de vin bătut cu diamante. 

Edward luă o înghiţitură privind cum pajii îl ajutau pe călărețul 
căzut să se ridice. După o clipă, tânărul îi alungă. Inhăţă noul 
scut roșu care îi fusese întins și se apropie cu pași împleticiţi de 
calul său. Privitorii îi aplaudară hotărârea. Piers Gaveston 
aștepta pe linia de pornire, flexându-și braţul înainte să ia o altă 
lance de la pajul său. 

— Tata a ţinut un turnir în cinstea noii lui Mese Rotunde după 
ce a cucerit Țara Galilor, zise prinţul fără să-și ia ochii de la 
Piers. La Nefyn. Sigur, nu mi-l amintesc. De-abia mă născusem. 
Dar oamenii încă mai vorbesc despre el: despre întreceri, despre 
trofee. Nu și tata. El nu-și amintește decât cuceririle. 


VP - 319 


De la înălțimea stâncii Stirlingului răsună o explozie care făcu 
o masă întunecată de păsări să se împrăștie din coroanele 
copacilor. Tinerii de pe pajiște se întoarseră să privească 
fortăreaţa îndepărtată. Edward zări fumul ridicându-se în trâmbe 
și se întrebă ce nouă blestemăţie născocise regele ca să chinuie 
garnizoana castelului. 

Numai prinţul nu păru să observe, privind în lungul pajiștii 
unde călăreţii își linișteau caii agitaţi, cu o expresie visătoare de 
parcă ar fi contemplat o altă priveliște sau un alt timp. Fruntea i 
se încruntă sub bretonul blond. 

— Mă întreb ce o să facă tata dacă Stirlingul va cădea azi. Și-a 
petrecut toată viața în războaie. Nu cred că știe să facă altceva. 

Prințul păru să se trezească din reverie când Piers se năpusti 
în galop, îmboldindu-și calul de-a lungul pajiștii. 

— Mi se pare interesant, zise el deodată întorcându-se către 
Edward cu un zâmbet curios. Amândoi am fost botezați cu 
numele tatii, dar niciunul dintre noi nu este întâiul născut. E ca 
și cum s-a fi gândit că n-o să ne ridicăm niciodată la înălțimea 
unui asemenea nume. 

Râse, dar râsul îi era lipsit de veselie. 

— Fratele meu, Alfonso, cel dintâi moștenitor al tatii, a murit 
la doar câteva luni după ce m-am născut. Dar chiar și-acum mi 
se pare uneori că sunt în continuare cel de-al doilea fiu. 

Pe pajiște, Piers Gaveston își sfărâmă cea de-a treia lance de 
scutul adversarului. 

Edward îl privi pe prinţ surprins de sinceritatea acestuia. 

— Știu ce înseamnă să trăiești în umbra fratelui tău. 

Se încruntă, simțind arsura adevărului. 

— Cred că pentru Alexander, Thomas și Niall a fost mai ușor. 
Ei nu se așteptau niciodată să moștenească. Eu... eu am fost 
întotdeauna mult prea aproape de poziţia asta. Acum că tata a 
murit... 

Vocea i se poticni. 

— Ei, acum văd cât de mare e distanţa. 

Prinţul încuviinţă și-i puse mâna pe umăr. 

— Acum ești în casa mea. O să ne făurim singur sorțile. 

— Te dai bătut, sir Edward? _ 

Auzind vocea aceea acră, Edward Bruce privi în jur. In timp ce 
vorbeau, Piers Gaveston se apropiase călare de ei. Își scosese 
coiful și chipul îi era aspru. 


VP - 320 


— Sunt gata dacă și tu ești, domnișorule Piers, îi replică 
Edward, savurând străfulgerarea de mânie din ochii aceia negri 
precum cărbunele. Devenise o distracţie meschină, dar plăcută 
să-i reamintească acestui cocoșel arogant că nu era cavaler ca 
el. 

Prinţul își luă mâna de pe umărul lui Edward zâmbind 
aprobator. 

— Haideţi atunci, să-i dăm drumul, zise el făcând semn către 
arena de turnir. 

Piers își întoarse gonaciul, iar Edward se apropie de Euan, 
scutierul său. Tânărul din Annandale îi ţinu locului iapa cenușie 
până își vâri piciorul în scară și se săltă în șa. Euan îi dădu coiful, 
pe care și-l trase peste gluga de zale, simţindu-i în treacăt 
mirosul metalic. Luându-și scutul împodobit cu blazonul din 
Annandale, Edward își strecură braţul prin curelușa acestuia, 
adunând frâiele în mână. Își înfipse pintenii în coastele iepei, 
îndemnând-o de-a latul pajiștii. Euan îl urmă ducând trei lănci 
galbene. 

Când Edward ajunse alături de el, Piers se întoarse în șa. Își 
pusese coiful cu aripi de lebădă, dar avea viziera ridicată. 

— S-ar părea că prinţul meu a prins simpatie faţă de tine. 

Franceza lui era altfel decât cea a camarazilor săi englezi, 
căci Piers își petrecuse copilăria în Gasconia. Fusese primit în 
casa regelui în adolescenţă, la puţin timp după moartea tatălui 
său, un cavaler favorit al regelui Edward. 

— Sper c-o să-l ierţi pentru că ţi-a arătat ceea ce ar putea să 
treacă drept o afecţiune sinceră. Piers zâmbi și se uită în altă 
parte: Adevăru-i că Edward are o slăbiciune pentru huligani. 
Bădărănia îl amuză. 

Înainte să apuce Edward să-i răspundă, Piers își îndemnă 
gonaciul la trap ușor, îndreptându-se spre celălalt capăt al 
pajiștii. Edward își călăuzi iapa către linia de pornire și luă prima 
lance din mâinile scutierului. 

— Ți-arăt eu ţie bădărănie, ticălosule, murmură el. 

Piers luă o altă lance neagră și Edward înghionti flancurile 
iepei, îndemnând-o la galop. Animalul avea foc în vene și era 
făcut să gonească. Deși ziua nu era vântoasă, aerul păru să se 
năpustească șuierând asupra lui din pricina vitezei. Edward se 
aplecă înainte în timp ce copitele iepei loveau puternic pe sol. 
Se lăsă purtat, mișcându-și trupul odată cu al animalului, așa 


VP - 321 


cum învățase în Antrim, sub tutela lordului Donough. Își cobori 
lancea și privi cu ochi mijiţi prin fantele coifului, concentrându- 
se asupra lui Piers Gaveston, care se apropia cu iuțeală. 

Edward își dezgoli dinţii și lovi, repezindu-și lancea către 
centrul scutului negru. În clipa impactului știu că lovitura fusese 
perfectă: simți golul brusc când lancea se frânse în contact cu 
lemnul. Piers se clătină scăpându-și lancea și reușind să se 
menţină numai cu mare greutate în șa. În timp ce gasconul 
oprea cu stângăcie, Edward își roti iapa în loc, ridicând în aer 
lancea frântă. De cealaltă parte a câmpului, prinţul și oamenii 
săi aclamară. 

Încântat și cu răsuflarea tăiată, Edward Bruce călări îndărăt, 
observând scânteierea argintie a banilor care își schimbau 
stăpânii. Trecu în trap pe lângă Piers, care se redresase. 

— Bună încercare, domnișorule Piers! 

Auzindu-l pe Gaveston cum mârâie ceva îndărătul vizierei, 
Edward zâmbi înăuntrul coifului său și se duse să ia o altă lance 
de la Euan. 

Porniră din nou, repezindu-se unul către altul, îmboldindu-și 
caii într-o goană nebunească. Edward zări lancea lui Piers 
îndreptându-se către el și-l văzu cum se ridică în scări. Se aplecă 
înainte, ţintind din nou centrul scutului negru la fel cum 
gasconul îl ţintea pe al său. În ultima clipă, Piers fentă, 
repezindu-și lancea către fața lui Edward. Chiar dacă era 
protejat de coif, Edward se feri instinctiv, întorcând capul. 
Lancea i se duse cât colo, abătându-se din centrul scutului lui 
Piers și zgâriindu-i marginea înainte să-i fie smulsă din mână. In 
aceeași clipă, vârful cu trei dinţi al lăncii lui Piers se frânse de 
latura coifului său. Edward se clătină sub impact, cu capul 
azvârlit pe spate și cu spinarea lovindu-se de spătarul șeii. 
Armura îl protejă de greul loviturii, dar aceasta îl ameţise, 
făcându-l să piardă controlul iepei, care continua să galopeze 
încotro vedea cu ochii. 

Reușind s-o oprească în cele din urmă, scutură din cap ca să- 
și alunge ameţeala și strânse din dinţi la auzul uralelor, de data 
asta în cinstea lui Piers. Edward își întoarse iapa și porni să 
traverseze câmpul, decis să-l dea gata pe netrebnic. Zări un 
călăreț ivindu-se de sub bolta pădurii, de pe cărarea ce ducea 
spre Stirling. Era Thomas de Lancaster. 


VP - 322 


Contele călări înspre prinţ care, după un scurt schimb de 
cuvinte cu vărul său, îl chemă pe Piers. 

Văzând că restul oamenilor încep să încalece, Edward își 
îmboldi iapa către ei. 

— Alteță, părăsim arena? strigă el smulgându-și coiful, mânios 
că turnirul se termina înainte să apuce să se reabiliteze. 

Dar prinţul urcase deja în șa și se îndepărta călare, alături de 
Piers. 


Capitolul 39 


Trupa prinţului Edward pătrunse călare în tabără. Oamenii se 
dădură zoriţi din cale în timp ce tinerii nobili își îmboldeau 
armăsarii uzi de sudoare printre șirurile de corturi. Apropiindu-se 
de linia asediului, prinţul își încetini gonaciul, zărindu-și mai întâi 
tatăl înconjurat de baronii săi, apoi mutându-și privirea către 
zidurile castelului Stirling, înnegrite și mușcate de foc și piatră. 
Fumul și praful atârnau în văzduh ca un voal cenușiu, 
întunecând lumina soarelui. Aerul înecăcios irită gâtlejul 
prințului, făcându-l să tușească. 

La vederea lui, regele își ridică mâna înmănușată și-i făcu 
semn să se apropie. Oţelindu-se, Edward descălecă și porni spre 
tatăl său cu capul sus. Thomas de Lancaster îl însoţi și la fel 
Piers, ignorând sfidător privirile întunecate pe care i le aruncară 
unii baroni când păși fudul printre ei, dar având suficient bun- 
simţ ca să se încline dinaintea regelui. 

— M-ai chemat, tată? 

— Vreau să fii aici. Ochii palizi ai regelui se plimbară de la 
prinţ la Piers. Ţi-ai petrecut destul timp jucându-te. 

Edward simţi că-i ard obrajii, dureros de conștient de conții și 
lorzii aflați împrejur. Baronii purtau propriile lor discuţii, dar era 
sigur că ţineau urechile ciulite la schimbul de replici dintre el și 
tatăl său. 

— Focul sarazinilor își face treaba, observă el ţeapăn 
urmărind privirea tatălui său, îndreptată acum către castel. 

Dincolo de ziduri fumul se ridica din acoperișul sfărâmat al 
capelei. Mașinile de război se opriseră, pentru ca echipele lor să 
le reajusteze și să rostogolească alţi bolovani dinspre căruţe. 


VP - 323 


— N-o să doboare zidurile, comentă regele. Dar Lupul 
Războinic o s-o facă. O să pun bestia la treabă după rugăciunea 
de la ora nouă. 

Auzind glasuri de femei pe deasupra vocilor aspre ale 
bărbaţilor, prinţul se întoarse și le zări pe regină și pe doamnele 
ei de onoare pătrunzând în pavilionul regal înălţat în centrul 
taberei. Perdelele fuseseră trase deoparte și pe covorul 
dinăuntru fuseseră înșirate jilţuri. Pajii întâmpinau femeile, 
conducându-le la locurile lor și înmânându-le cupe cu vin îndoit 
cu apă ca să își potolească setea. Căldura crescândă a dimineţii 
alungase răcoarea zorilor și ziua promitea să fie fierbinte. Se 
auzi cântecul unei harpe la care unul dintre menestrelii reginei 
începuse să cânte. 

Prinţul Edward observă zâmbetul tatălui său când Marguerite 
se instală pe tronul cu perniţe. Regina, care era cu numai doi ani 
mai vârstnică decât el, fusese găzduită împreună cu doamnele 
ei într-o casă din oraș, dar tatăl său o voise aici pentru punctul 
culminant al acestui asediu de trei luni, ca și cum zidurile 
Stirlingului ar fi fost o scenă pregătită pentru un spectacol 
măreț. 

— Vino, Edward, zise din senin regele, cuprins de o energie 
subită. Călărește alături de mine. Vreau să inspectez pagubele. 

Prințul dădu să-l urmeze, dar regele se întoarse către el. 

— Numai tu. 

În timp ce vorbea, privirea îi stărui asupra lui Piers. 

Armăsarul regelui, Bayard, era înșeuat și pregătit, cu crupa lui 
puternică acoperită de un valtrap stacojiu, brodat cu blazonul 
casei regale. După ce discută cu inginerul-șef, regele încălecă, 
icnind ușor din pricina efortului. La un semn al său, Thomas de 
Lancaster și Humphrey de Bohun îi urmară exemplul, alături de 
alţi cavaleri regali. 

Urcând în șa, prinţul aruncă o privire îngrijorată către castel. 

— Nu poate să examineze zidurile unul dintre inginerii tăi? 

— Nu-mi trebuie ochii altuia atâta vreme cât pot să văd destul 
de bine și singur. În plus, așa o să putem vorbi. 

Regele îl îndemnă pe Bayard în susul pantei abrupte și, cu 
neliniștea răscolindu-i stomacul, Edward își urmă tatăl printre 
liniile de asediu. Regele călări de la o mașină de război la alta, 
oprindu-se să discute cu fiecare echipă înainte să pornească mai 
departe, apropiindu-se tot mai mult de zidurile Stirlingului, 


VP - 324 


urmat la o distanță potrivită de cei doi conți și de cavalerii 
regali. Era limpede că regele se bucura de ceea ce făcea, stând 
relaxat în șaua armăsarului său, pe care îl manevra cu pricepere 
de la un trap dansat la un mers ţanţoș, înghiontind chiar de 
câteva ori flancurile musculoase ale animalului și făcându-l pe 
Bayard să se cabreze și să lovească aerul cu copitele. Edward își 
surprinse tatăl aruncând o privire către pavilionul regal și știu că 
spectacolul îi era destinat tinerei sale soţii. Pusese să se 
lărgească fereastra casei unde se adăpostise Marguerite pentru 
ca ea să poată vedea asediul. Acum se fudulea dinaintea 
leoaicei sale, dând târcoale prăzii. 

Pe măsură ce se apropiară de zidurile castelului, fumul deveni 
tot mai des, atârnând ca o cortină dinaintea meterezelor. Prinţul 
le examină căutând să surprindă vreo mișcare. Dedesubtul 
zidurilor zări membre ieșind dintre sfărâmăturile presărate de-a 
lungul cărării către podul mobil. Acum că asaltul se oprise, 
câteva ciori aterizaseră printre bucăţile de zidărie și ciuguleau 
carnea putredă de pe oasele celor căzuți cu prilejul rarelor 
contraatacuri ale apărătorilor. 

— Edward! 

Chemat de vocea severă a tatălui său, prinţul își desprinse 
privirea de ziduri. Regele se oprise la mică distanţă de unul 
dintre trebușete. Ședea rezemat de spătarul șeii, lăsându-l pe 
Bayard să pască iarba ţepoasă. Edward își îndemnă gonaciul 
către el. 

— Da, sire? 

Spera că tatăl său nu îi auzise tremurul vocii. 

Regele îl măsură din priviri. 

— Edward, în curând, acest asediu se va încheia și războiul 
odată cu el. Am de gând să revin la Westminster de îndată ce 
îmi instalez locotenentul aici. Am neglijat prea mult treburile 
Angliei. Mi s-a raportat că în comitate crește agitația. Baronii și 
șerifii fiind plecaţi la război, bande de tâlhari înarmaţi au început 
să terorizeze așezările pretutindeni în ţară. S-au înmulțit 
crimele, scandalurile și jafurile. Regatul a stat prea mult fără 
domnul și stăpânul său. 

Regele făcu o pauză. 

— Și mai sunt și alte chestiuni de care nu m-am ocupat. Cum 
ar fi căsătoria ta. 


VP - 325 


Prinţul se încruntă la auzul subiectului pe care se străduise 
luni întregi să-l evite, recunoscător că încăpăţânarea Stirlingului 
și dispariţia lui Wallace îl ţinuseră ocupat pe tatăl său, 
împiedicându-l să-și întoarcă atenţia către această problemă. 

— Nici nu am fost făcut cavaler încă. La ce bun să mă zorești 
să mă însor când încă mai învăţ arta războiului? 

— Chiar războiul e motivul pentru care trebuie să grăbim 
această căsătorie, răspunse regele, aruncând o privire către 
Humphrey, care aștepta în apropiere împreună cu Thomas de 
Lancaster. Pe la jumătatea iernii, sora ta, Bess, va naște primul 
ei copil și tu vei avea un nepot. Dar eu vreau să ai un fiu al tău. 
Nu mai am mult de trăit, Edward. Când va veni momentul să iei 
coroana, succesiunea ta trebuie să fie asigurată. l-am scris 
regelui Philippe, zise el brusc în timp ce fiul său își pleca 
privirile. Ca să discutăm contractul. 

În timp ca tatăl său continua să vorbească despre planurile de 
căsătorie, prinţul rămase tăcut, colindând în minte pe 
coridoarele întunecate ale viitorului. Se văzu punând un inel în 
degetul miresei sale acoperite de voaluri. Mâinile ei aveau să fie 
mici și reci. Văzu un pat nupţial împodobit cu panglici. Scrâșni 
din dinţi imaginându-și cum se urca în el alături de acea străină 
rece și palidă. Îndepărtă dezgustat imaginea, căutând alinare. 
Privirea i se furișă către liniile de asediu, unde îl aștepta Piers 
Gaveston. Isabella a Franţei, fiica regelui Philippe și nepoata 
reginei Marguerite, nu avea decât opt ani. Nu se putea mărita 
până nu împlinea măcar doisprezece. li mai rămâneau patru ani 
de libertate. 

— Isabella o să fie o soţie bună, încheie regele. Acum că am 
încetat războiul cu Franţa și am recăpătat Gasconia, legăturile 
astea e bine să fie întărite. 

Edward întâlni privirea inflexibilă a regelui. 

— Da, tată. 

Regele deschise gura să adauge ceva. Înainte să apuce, se 
prăbuși înainte, lovindu-se de oblâncul șeii. Speriat de mișcarea 
bruscă, Bayard sări în lături, cât pe ce să-l arunce din șa. Prinţul 
zări ceva lung și subţire ieșind din spinarea tatălui său. Îi trebui 
o secundă ca să-și dea seama că era o săgeată. Țipă îngrozit în 
timp ce alte săgeți cădeau în jurul lor ca o ploaie. Deodată totul 
era în mișcare. Zări o străfulgerare de albastru când Humphrey 
de Bohun se repezi înainte călare, ridicându-și scutul deasupra 


VP - 326 


capului și apucând frâiele lui Bayard. Îndemnându-și calul cu 
genunchii, se repezi în josul dealului, trăgând după el armăsarul 
de război cu povara lui regală. Thomas de Lancaster călări până 
lângă prinţ și-i strigă să se pună în mișcare. Simţind că sângele 
îi curge mai repede prin vene, Edward își îmboldi calul din 
rasputeri, călărind către liniile de asediu unde oamenii strigau și 
alergau, iar arcașii se aliniaseră ca să răspundă tirului de săgeți 
ce cădeau de pe meterezele Stirlingului. Edward își simțea 
sângele bubuindu-i în tâmple. Inaintea sa își vedea tatăl 
prăbușit peste oblâncul șeii, cu săgeata ieșindu-i din trup ca un 
semn de exclamare. Apoi mulţimea îl înghiţi pe rege, cu tot cu 
Bayard. 
e 

Lăsându-l pe Nes să-l călăuzească pe James Douglas către o 
boxă unde să pună caii la adăpost, Robert îl conduse în grabă pe 
William Lamberton către locuinţa sa de pe uliţa principală din 
Stirling. Fionn îi salută cu un lătrat și se apropie să-l adulmece 
pe episcop. 

— L-aţi găsit pe Intendent, zise Robert poruncindu-i câinelui 
să se dea la o parte și închizând ușa după ei. Unde se află? 

Episcopul mătură încăperea din priviri, cu ochiul alb ca sideful 
scânteind în lumina piezișă ce se furișa prin fereastra oblonită. 
Casa era o clădire bine mobilată, din bușteni, cu două camere 
ce dădeau într-o încăpere centrală. Lângă perete se afla un pat 
parţial ascuns de o perdea, iar o masă și o laviță fuseseră 
așezate lângă vatra nu prea adâncă în care se afla un urcior cu 
flori uscate. Podeaua era acoperită cu crețușcă pentru a masca 
vagul miros dinspre latrină, ascunsă dincolo de un paravan de 
nuiele. Pe un perete se aflau rafturi pe care se înșira o colecţie 
de cupe și tăvi de cositor, tocite de îndelungata folosință. 

Lamberton luă o Carte a Orelor care zăcea la capătul unui 
raft, sub un strat fin de praf. O răsuci în mâini. 

— Mă întreb a cui o fi fost casa asta? A vreunui cetățean 
liber? presupun? 

Își ridică privirea spre Robert: 


29 „Burgess”, titlu onorific acordat în perioada medievală de autorităţile orașului unui 
membru valoros al comunității sau unei personalităţi venite în vizită (oarecum 
echivalentul titlului de cetățean onorific). Ulterior avea să-i desemneze pe oficialii 
orașului și pe cei care îl reprezentau în Camera Comunelor (care în epoca din acest 
roman nu fusese înfiinţată). (n. tr.). 


VP - 327 


— E limpede că te bucuri de favoarea regelui Edward, sir 
Robert. 

— Sfinţia Voastră. 

La auzul tonului tăios al lui Robert, Lamberton lăsă cartea 
deoparte. 

— Sir James se află în Atholl, cu cumnatul tău. 

Pentru Robert, vestea bună a găsirii Intendentului deveni și 
mai bună la auzul acestor noutăţi neașteptate. Nu mai știa nimic 
de John de Atholl de câteva luni și se temuse de ce era mai rău. 

— Și Thomas și Niall? 

— Fraţii tăi sunt cu el. Vii și nevătămaţi. 

Ușurarea mai domoli nerăbdarea lui Robert. Cu mintea la 
veștile care nu mai veneau și la amânarea planurilor sale, nu-și 
dăduse seama cât de tare se temuse pentru frații lui. 

— Și deci James s-a oferit să-i jure supunere regelui? 

— Intendentul a socotit că e mai prudent așa. Nu vrea să fie 
hăituit ca sir William, cu un preț pe capul lui și niciun adăpost 
sigur. Și n-a fost singurul. Și sir John s-a oferit să se predea. 

Robert încuviință, cumpănind la cele auzite. 

— În felul ăsta putem să lucrăm la realizarea planului meu 
fără să mai avem parte de atenţia nedorită a regelui. Pe măsură 
ce amenințările la adresa păcii lui sunt îndepărtate, se va 
concentra tot mai mult asupra celor care rămân. 

Începu să se plimbe prin încăpere. 

— Deși și asta e o problemă. Când am discutat în St Andrews, 
mi-aţi zis că nu știți unde s-a ascuns Wallace. 

Se întoarse către episcop. 

— Știe James cum să-i dea de urmă? 

Continuă, înainte ca Lamberton să apuce să-i răspundă: 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Stirling nu mai rezistă 
mult. După ce castelul va cădea, William Wallace va deveni 
principala ţintă a regelui, care se va folosi de toate mijloacele 
ce-i stau la dispoziţie ca să se asigure că îl va prinde. E un 
miracol că nu l-a găsit încă, dat fiind numărul de scoțieni care s- 
au angajat să dea de urma lui. 

Robert se opri și examină expresia lui Lamberton. 

— l-aţi vorbit lui sir James despre intenţiile mele? 

Se încruntă văzând că episcopul nu-i răspunde. 

— Sfinţia Voastră, la St Andrews mi-aţi dat cuvântul c-o veți 
face. 


VP - 328 


Robert îl privi pe Lamberton care traversă până la lavita de 
lângă masă și se așeză. Cu patru luni în urmă, după moartea 
tatălui lui Robert și reîntoarcerea lui la Curtea regelui Edward, 
episcopul îl căutase ca să-l întrebe de ce îl trimisese pe Nes să-i 
avertizeze despre raidul englezilor în Pădurea Selkirk. Știind că 
prin acţiunile sale se dăduse de gol dinaintea rebelilor și mai 
știind că va avea nevoie de tot sprijinul pe care-l putea obţine ca 
să-și poată pune în aplicare planul cel îndrăzneţ, Robert 
decisese să se încreadă în el. Recunoscând că, deși era alături 
de rege cu trupul, nu era și cu spiritul, îi vorbise despre speranţa 
secretă nutrită în tot acest timp de el și de James că, dacă 
Balliol era împiedicat să revină pe tronul Angliei, el, Robert, 
putea într-o bună zi să-l reclame pentru sine. Regele Edward, 
explicase el, era un scut, apărându-i interesele fără s-o știe. 

Robert continuase, destăinuindu-i lui Lamberton planul pe 
care i-l inspirase reîntoarcerea lui Wallace: să îl convingă pe 
comandantul rebel să adune în secret o altă armată ca aceea pe 
care o strânsese la Stirling. Cu această forţă îl puteau lovi pe 
Edward folosind ceea ce știa Robert despre slăbiciunile acestuia. 
Dacă reușeau, el avea să ia tronul și să obţină sprijinul 
poporului, folosindu-se și de reputaţia lui Wallace. Încheiase 
rugându-l pe Lamberton să-l găsească pe Intendent, unicul om 
care-l putea convinge pe Wallace să-l ajute să își atingă țelul. 

Episcopul fusese de acord, spunându-i să nu facă nimic 
înainte de întoarcerea sa. Încurajat mai întâi, Robert așteptase 
veștile din ce în ce mai nerăbdător. Acum, judecând după 
comportarea gravă a lui Lamberton, avu senzaţia că încrederea 
lui în episcop fusese nejustificată. 

— Am vorbit cu sir James, așa cum am promis, zise 
Lamberton privindu-l. l-am povestit exact ce mi-ai spus. Cuvânt 
cu cuvânt. 

— Și n-a fost de acord? 

— Eu și el suntem amândoi de părere că avem o șansă să 
șubrezim stăpânirea lui Edward. Odată ce își va stabili noua 
guvernare, regele va reveni la Londra cu majoritatea oamenilor 
săi. În Anglia se înmulţesc tulburările - nelegiuirile și sărăcia 
sunt în creștere. Trebuie să se ocupe de propriul său regat dacă 
nu vrea să-l vadă cuprins de haos. Acela va fi momentul să 
acționăm. Să ne ridicăm din nou la luptă. 

Robert încuviință. 


VP - 329 


— Așa-i. 

— În campaniile de până acum, eforturile noastre au fost 
zădărnicite de tensiunile dintre propriii noștri lideri. Rebeliunile 
noastre au fost ca un foc izbucnit în sălbăticie, arzând puternic 
și strălucind pentru scurt timp, dar până la urmă consumându- 
se pe sine. Antipatiile și ambițiile personale au săpat de fiecare 
dată prăpăstii între Protectori. Intendentul și cu mine credem că, 
având în frunte un singur om susţinut de toate taberele, există o 
șansă mai mare să stârnim o revoltă care să dureze mai mult de 
un anotimp. Putem recâștiga Scoţia. Dar ca s-o facem trebuie 
mai întâi să o unim. 

— Și asta am de gând să fac, cu Wallace pe post de spadă. 

Lamberton își împreună mâinile fine pe lemnul zgâriat al 
mesei. 

— William Wallace nu te mai poate ajuta, Robert. Ai spus-o 
chiar tu: e ţinta principală a urii regelui. Mulţi nobili au fost 
ispitiţi să-l vâneze ei înșiși după ce Edward le-a promis că le va 
reduce durata exilului sau costurile de răscumpărare a moșiilor 
confiscate. Wallace nu poate uni Scoţia. Cred, de fapt, că însăși 
prezența sa va distruge orice încercare de unire. Ticăloșii se vor 
lupta între ei pentru a fi cei ce-l vor târî dinaintea regelui în 
lanțuri. 

Îl ţintui pe Robert cu privirea. 

— Ştii că am dreptate. 

Robert clătină din cap, dar tăgadei lui îi lipsea convingerea. 
Episcopul dăduse glas unor griji pe care le simţise și el în 
ultimele luni, văzând cum dorinţa regelui de a-l găsi pe William 
Wallace se transforma într-o obsesie mistuitoare și auzind 
rapoarte venite mai ales de la scoțieni ce pretindeau că îl 
zăriseră pe proscris ici sau colo. 

— În ochii multora, continuă Lamberton, John Balliol încă e cel 
mai îndreptățit să fie rege. Nu uita că, atâta timp cât trăiește, 
vorbești despre uzurparea lui. Nu-i o treabă ușoară. Dacă mâine 
te-ai proclama rege, puţini sunt cei care te-ar urma. Chiar și 
aceia care te-au susținut odinioară te privesc acum ca pe un 
trădător. Ca să fii acceptat ca rege, ca să putem realiza unirea 
de care avem nevoie ca să ne recâștigăm regatul, trebuie ca 
toată ţara să fie alături de tine. Și nu poţi face asta decât dacă 
vei obţine susţinerea celui care deţine cea mai mare putere din 


VP - 330 


tot regatul. Omul acela nu este William Wallace. Omul acela e 
John Comyn. 

Robert îl privi năucit pe episcop. 

— Asta e planul vostru? Scoase un hohot aspru de râs, ca un 
lătrat. Asta-i planul Intendentului? 

— Ca Protector, John Comyn e investit cu dreptul de a vorbi în 
numele poporului. Mai mult de-atât, în ultimii ani și-a adunat o 
masă de susţinători loiali, cărora li se adaugă armata 
Gallowavyului. Ca lord de Badenoch are numeroși vasali, ca să nu 
mai socotim și rudele lui, Comynii Negri și Comynii din Kilbride. 
Mai important, el a adus speranţa într-o victorie prin triumfurile 
sale de la Lochmaben și Roslin. 

— Victorie? replică Robert. A provocat moartea a mii de 
scoțieni cu lăcomia lui! 

— Și de mâna cui au murit acești oameni? răspunse 
Lamberton ridicându-se brusc în picioare. Ochii îi ardeau 
acuzatori. Dacă te înfăţișezi acum în faţa lor, asta vor vedea 
oamenii: că ai luat parte la înfrângerea noastră. Recunosc că și 
mie mi-e greu să nu privesc lucrurile astfel. La fel ca Wallace, ai 
devenit o forţă care divide. Prin contrast, Comyn a devenit 
mortarul care ţine regatul laolaltă. 

— Nu pot să cred că James e de acord cu așa ceva. 

— Mi-a luat ceva timp să-l conving, admise Lamberton. Dar în 
cele din urmă a înţeles că aveam dreptate. 

Robert tremura de mânie. Era furios pe Intendentul care 
fusese de acord cu această idee, pe Lamberton care o 
propusese și pe acea mică parte din el care știa că episcopul 
avea dreptate. | se împotrivi. 

— James m-a convins să-i jur supunere lui Edward. El m-a pus 
în situaţia asta! 

— Și a avut dreptate. În momentul acela, credea că regele 
John va reveni pe tron. Toţi am crezut-o. Supunerea faţă de 
Edward era singura cale să-ţi aperi interesele. Dacă ai fi luat 
parte la rebeliune, acum te-ai zbate și tu să-ţi rascumperi 
pământurile confiscate și poate ai fi chiar silit să-ţi petreci o 
vreme în exil. În loc de asta, ești ferit de orice persecuție și te 
afli în poziția unică de a avea influență în instalarea noii 
ocârmuliri, de a avea putere în Scoţia ocupată de englezi. 

Robert îl privi fix. 


VP - 331 


— Sfinţia voastră, aţi luptat atâta vreme pentru revenirea lui 
Balliol. Aţi condus solia de la Paris. De ce acum mă ajutaţi să-l 
uzurp? 

— Pentru că acum știu că John Balliol nu va mai sta niciodată 
pe tronul Scoției. Și mai știu că Intendentul și Robert Wishart au 
jurat cu mult timp în urmă să-ţi susțină cauza. Am încredere în 
judecata lor. 

— Mai au și alţii pretenţii la tron, murmură Robert. John 
Comyn e unul dintre ei. 

— Nu sunt la fel de îndreptăţiți ca tine. Bunicul tău ar fi fost 
rege, ales de oamenii de rang, dacă Edward nu l-ar fi preferat pe 
Balliol. Mulţi cred că pretenţia lordului de Annandale la tron era 
mai puternică. Ar fi un act de dreptate, cred, să-l facem rege pe 
urmașul lui. Lumea așa cum ar fi trebuit să fie. Tabula rasa. E o 
bază pe care putem să construim. Ceva care ţi-ar curăța 
reputația. 

Robert își aținti privirea către carafa cu flori uscate din vatră. 
Petalele erau cafenii și sfărâmicioase, chircite ca niște păianjeni 
morţi. In mintea sa se revăzu pe sine și pe John Comyn 
înconjurați de oameni în sala rotundă din Peebles. Văzu ura de 
pe chipul lui Comyn, o ură ce data de generaţii, alimentată de 
fiecare până ajunsese la maturitate în ei doi. Văzu lama unui 
pumnal apropiindu-se de beregata lui, braţul lui Comyn 
cuprinzându-i gâtul. Îi văzu pe camarazii lor trăgând armele și 
repezindu-se unii la alţii. 

— Sfinţia Voastră, vorbiţi despre nevoia de unitate. Aţi fost la 
Peebles. Aţi văzut ce s-a întâmplat când eu și Comyn ne-am 
aflat ultima dată împreună, ca Protectori. Robert clătină din cap. 
N-o să meargă. 

— Trebuie, Robert. Nimeni nu se poate lupta cu regele Edward 
de unul singur. Va fi nevoie de influenţa lui John Comyn și de 
pretenţia ta îndreptăţită la tron ca să ridice tot regatul la luptă și 
să-i înfrângă cerbicia. 

Robert îi întoarse spatele episcopului, cu gândurile în 
dezordine. Pe de o parte era disperat să întreprindă ceva - să se 
lepede de cătușele acestei loialităţi faţă de un rege pe care-l ura 
-, să se ridice și să pretindă ceea ce-i fusese luat familiei sale. 
Lamberton părea să-i ofere o șansă. Dar cu ce preţ? 

El și Wallace nu se înţeleseseră întotdeauna, dar Robert îl 
respectase: pentru viziunea neșovăitoare a unei Scoţii eliberate, 


VP - 332 


pentru statornicia și loialitatea față de oamenii săi, pentru 
ferocitatea lui neobosită pe câmpul de luptă. John Comyn era cu 
totul altceva. Omul era dușmanul lui de moarte. Lamberton îi 
cerea să ierte zeci de ani de ură, să ignore tot ce îi făcuseră 
Comynii familiei lui și viceversa. Mai pe scurt, să se încreadă în 
el. Avea de ales între lac și puț. 

Robert simţi că luase o hotărâre. 

— După cum aţi spus, regele Edward m-a pus într-o poziţie de 
autoritate. În plus, după ce pleacă va avea nevoie de un 
locotenent în Scoţia. 

Se răsuci către Lamberton. 

— Nu mi-am pierdut orice speranţă, dar dacă aveţi dreptate și 
nu mă pot folosi de Wallace ca să ridice o armată, atunci o să 
folosesc orice autoritate dată de rege ca să îmi refac influenţa în 
Scoţia. Cu timpul cred că se va lăsa convins să mă numească 
Protector unic. Va dura mai mult, așa-i, dar din poziţia mea o să 
pot să mă lupt pentru tron. 

— Robert, nu face aceeași greșeală ca tatăl tău, îl preveni 
Lamberton. Și el s-a bazat toată viaţa pe promisiunile regelui. 
Ce i-au adus în cele din urmă fărâmiturile primite, în afară de o 
moarte singuratică în Anglia? 

Fionn se ridică brusc de la locul său de lângă pat și începu să 
latre. O clipă mai târziu, ușa se deschise și se ivi Nes. 

— Domnule, regele! A fost lovit de o săgeată! 


Capitolul 40 


Robert își croi drum prin mulţimea adunată în jurul 
pavilionului regal ale cărui perdele erau lăsate. Se înălța o 
rumoare de voci agitate pe măsură ce cavalerii și baronii 
rememorau momentul în care săgeata ţâșnise de pe meterezele 
Stirlingului. Câţiva deplângeau faptul că n-o văzuseră venind. 
Alţii îl blestemau pe scoțianul care trăsese proiectilul fatal, 
jurând să se răzbune pe întreaga garnizoană. 

În mijlocul mulţimii încordate, Robert simţi o așteptare 
stranie, o senzație că totul era pe punctul de a se schimba și, 
odată cu asta, și locul lui în lume. Dacă Edward era mort, fiul 
său de douăzeci și unu de ani avea să devină rege. Din câte îi 


VP - 333 


povestise fratele său, prinţul nu împărtășea obsesia tatălui de a 
cuceri Scoţia, pasiunile lui fiind cu totul altele. Mai mult, la 
începutul domniei sale, tânărul Edward urma să se bazeze pe 
experiența și sfatul bărbaţilor mai vârstnici. Dacă Robert avea 
să se numere printre ei, putea oare să-l convingă să redea 
libertatea Scoției? Să-l convingă că ţara sa avea nevoie de un 
rege ca să-și păstreze pacea și prosperitatea? 

Când Robert ajunse aproape de pavilion, perdelele acestuia 
se dădură la o parte și se ivi Humphrey. Contele părea stors de 
puteri, dar zâmbi și își ridică mâna cerând adunării să facă 
liniște. 

— Regele nostru e teafăr. 

Un murmur de ușurare se răspândi prin mulţime, 
transformându-se apoi în aplauze zgomotoase. 

— Săgeata i-a intrat în carne, dar rana-i ușoară. Medicul lui se 
așteaptă să se vindece repede. 

Cuprins de amorțeală, Robert se simţi împins încoace și încolo 
de mulţimea care continua să-i mulțumească Domnului pentru 
vestea adusă de Humphrey. Il privi pe conte simțindu-se golit de 
speranţă. Deci ticălosul bătrân supravieţuise? 

— Regele Edward își dorește ca acest incident să nu provoace 
alte întreruperi ale atacului asupra Stirlingului. De fapt are de 
gând să ni se alăture pentru inaugurarea Lupului Războinic. 

Aplauzele deveniră tunătoare. 

— Aduceți fiara! răcni Humphrey. 

In vreme ce inginerii se desprindeau pe rând din mulţime ca 
să execute ordinul, Humphrey îl zări pe Robert încremenit 
locului. Se apropie, încruntându-se îngrijorat. 

— Robert? zise el punându-i mâna pe umăr. Ești palid ca o 
stafie. 

Robert se adună. 

— Abia am aflat ce s-a întâmplat. 

— A fost un șoc pentru toţi. 

Humphrey își cobori vocea în timp ce oamenii treceau zoriţi 
pe lângă ei, întorcându-se la îndatoririle lor în tabăra care vuia 
încântată de perspectiva răzbunării. 

— Trebuie să recunosc, am crezut că s-a zis cu el. Medicul 
spune că probabil și-a pierdut cunoștința de durere. Și-a venit în 
simţiri în timp ce-i scoteam armura. 

Contele clătină din cap minunându-se. 


VP - 334 


— Mă jur că, în timp ce i se scotea săgeata din trup, îmi 
povestea cum o să se răzbune pe garnizoană înainte de apus. 
Sunt bivoli cu mai puţină... 

— Pot să-l văd? 

Humphrey se opri. 

— Acum? 

— Cel care a tras asupra lui e un compatriot de-ai mei. 

Robert îl privi pe conte în ochi simțind cum minciuna prinde 
contur. 

— Nu vreau ca lucrul ăsta să pună în pericol pacea pe care 
ne-am străduit cu toţii din greu s-o obţinem. Vreau să fiu sigur 
că faptele câtorva nu vor afecta soarta celor mulți. 

După o pauză, Humphrey încuviinţă. 

— Mă duc să văd dacă îţi va acorda o audienţă. 

Contele se strecură înăuntru și Robert rămase în așteptare, cu 
inima începând să-și iuțească bătăile. Discuţia cu Lamberton, 
eclipsată un moment de posibilitatea morţii regelui, îi reveni în 
minte creându-i sentimentul unei urgențe. Așteptase vreme de 
câteva luni în speranţa că episcopul se va întoarce cu răspunsul 
pe care îl dorea. Dar nu i se oferise decât un potir otrăvit. Voia 
să-i demonstreze lui Lamberton că se înșală, că putea obţine 
ceea ce voia urmându-și propria cale, că nu trebuia să 
conlucreze cu John Comyn ca să-și atingă țelul. Episcopul avea 
dreptate: se bucura de favoarea regelui. Era timpul să vadă ce-i 
putea aduce asta. 

Humphrey se ivi și îi făcu semn să intre. În timp ce Robert 
dădea să pătrundă printre perdelele pavilionului, contele îi puse 
o mână pe umăr. 

— Regele o fi tare ca tovalul, dar încearcă să nu-l obosești. 

Trecând printre gărzile regale de la intrare, Robert pătrunse în 
pavilion. Felinare cu ulei scăldau interiorul într-o lumină arămie 
care făcea să scânteieze poleiala aurită de pe tronul cu perniţe 
și de pe jilţurile reginei și ale doamnelor ei, așezate în 
continuare în șir. Scaunele erau goale. Un servitor trecu pe 
lângă Robert cărând un lighean cu apă ce avea o nuanţă 
roșiatică. Dincolo de el, într-o altă secțiune a cortului, îl zări pe 
rege, parţial ascuns de un baldachin cu un model complicat. 

Edward şedea pe un scăunel, iar medicul era aplecat 
deasupra lui, mânuind un ac. Regele avea pieptul dezgolit, 
purtând numai pantalonii și izmenele. Pielea de pe stomac o 


VP - 335 


avea lăsată și încreţită, dar pieptul presărat cu păr alb era în 
continuare numai mușchi, la fel ca și braţele care i se încordau 
de o parte și de alta a trupului în timp ce medicul lucra. 
Deasupra inimii regelui se vedea cicatricea noduroasă a unei 
răni mai vechi. Porțiunea aceea de piele cicatrizată arăta cât de 
aproape fusese asasinul de a-l ucide, ratându-i inima doar cu 
câţiva inci. Edward supravieţuise pericolelor de moarte de pe 
câmpurile de luptă din Anglia, Țara Galilor, Scoţia, Franţa și Țara 
Sfântă, accidentelor de vânătoare, prăbușirii unui turn lovit de 
trăsnet și furtunilor din largul mării. Și acum, și acelei săgeți 
fermecate. Ai fi zis că moartea însăși se temea să-l cheme la ea. 

Regele nu era singur în cort. Regina Marguerite îi ședea 
aproape, tresărind ori de câte ori acul cobora străpungând din 
nou umărul. Ceva mai în spate, stând singur lângă peretele 
cortului, se afla prinţul Edward, cu chipul ca o mască a neliniștii. 
Mai erau prezenţi și alţii - episcopul Bek și Thomas de 
Lancaster, câţiva sfetnici regali și paji -, dar Robert nu avea ochi 
decât pentru rege. 

Edward îl privi apropiindu-se. 

— Sir Robert. Humphrey mi-a zis că dorești să-mi spui ceva. 

— Voiam să vă prezint omagiile mele, sire, și să îmi reafirm 
credinţa ce v-o port. Nu doresc ca acţiunile garnizoanei din 
Stirling să vă influenţeze judecata asupra tuturor scoțienilor. 

Regele îl privi printre fuioarele de tămâie ce se ridicau dintr-o 
cădelniță, plutind în aerul dintre ei. Parfumul nu putea ascunde 
complet mirosul de sudoare și sânge. Cu coada ochiului, Robert 
zări o săgeată frântă așezată pe un cufăr, cu coada lucind roșu. 
Simţi un junghi în umăr unde carnea îi fusese străpunsă de 
săgeata de arbaletă. „Acum suntem chit”, își zise înfruntând 
privirea ochilor palizi ai lui Edward. 

— Un om a tras săgeata aia, nu tot regatul, zise regele în cele 
din urmă. Am fost neglijent. M-a învăţat valoarea precauției și 
mi-a amintit că trebuie să-mi păzesc spatele de dușmani. 
Scoţienii sunt un neam viclean. 

Lui Robert nu-i scăpă zâmbetul ce arcuia buzele episcopului 
Bek. 

Odată ce medicul termină de cusut rana și tăie firul, Edward 
își mișcă prudent umărul și se ridică. 

— Mai e ceva? 


VP - 336 


Robert ezită, nedorindu-și să vorbească de faţă cu Bek și cu 
toţi ceilalți. 

Regele se încruntă, apoi gesticulă brusc către familia și 
sfetnicii săi. 

— Lăsaţi-ne. 

În trecere, episcopul Bek prinse privirea lui Robert, ca și cum 
ar fi vrut să-i comunice un avertisment sau o amenințare. Prinţul 
păru ușurat să poată pleca, strecurându-se zorit din cort 
înaintea reginei care ieși însoțită de doamnele ei de onoare. 

După ce-i permise pajului să-l ajute să îmbrace o cămașă 
curată, Edward luă un pocal cu vin. 

— Vorbește, sir Robert. Nu am dispoziţia potrivită pentru 
ghicitori. 

— M-am gândit, sire, la Scoţia și la planurile maiestăţii voastre 
de a instala o nouă ocârmuire. Atacul acesta a scos la lumină 
principala mea preocupare, nevoia de a construi o unire mai 
strânsă între popoarele noastre pentru a menţine pacea și a 
potoli elementele rebele ce încearcă s-o tulbure, mai ales că 
Wallace e încă în libertate. 

Robert se bucură văzând roșeaţța ce se ivi pe obrajii regelui la 
auzul numelui proscrisului. 

— Continuă, porunci Edward cu asprime, sorbind din vin. 

— Mai mult decât de ordine și de funcţionari aveţi nevoie de 
consistenţa și coeziunea pe care un conducător puternic le 
poate asigura după ce veţi reveni în Anglia. Ca șerif de Lanark și 
Ayr am demonstrat că pot păstra pacea în vest. Cred că aș 
putea face mai multe ca locotenent al maiestăţii voastre în 
Scoţia. li cunosc pe oamenii aceștia, maiestate, continuă Robert 
înainte să apuce regele să răspundă. Le știu speranţele și 
temerile. O să observ cele dintâi semne de rebeliune cu mult 
înainte ca focul să mai izbucnească. 

Regele își termină vinul. 

— Mi-am ales deja locotenentul. Nepotul meu, John de 
Brittany, o să ocupe poziţia asta. 

Lovitura îi tăie avântul lui Robert, dar acesta se strădui să și-l 
recapete. 

— O să aibă nevoie de un sfetnic. De cineva care cunoaște 
Scoţia și pe scoțieni. Aș fi... 


VP - 337 


— Mi-am ales de asemenea cancelarul și șambelanul și sunt 
pe punctul de a alege judecătorii și șerifii, dintre care unii, într- 
adevăr, vor fi scoțieni. 

Tonul lui Edward nu suporta contrazicere. 

— Nu e prima ţară pe care o iau în stăpânire, sir Robert. Nu 
sunt naiv, știu ce delicate politici presupune o cucerire. Înţeleg 
beneficiile de a pune oameni ai locului în poziţii importante. 

Se întoarse către patul pe care era întinsă tunica sa și o 
ridică, încruntându-se la vederea găurii însângerate pe care i-o 
făcuse săgeata. 

— Dar nu în poziţii atât de însemnate încât să-și uite locul. 

Traversă către un cuier pentru haine și își luă mantia stacojie. 

— Scoţia va fi aproape ceea ce era după ce l-am dat jos pe 
John Balliol. Se va bucura de libertăţile ei, dar ca supusă a mea. 
Nu va avea nici Protectori, nici Regent. 

Se întoarse din nou spre Robert. 

— Şi nici rege. 

Edward îi susținu privirea câteva clipe, apoi încercă să-și pună 
mantia pe umeri. Se strâmbă de durere. 

— Ajută-mă! porunci el iritat. 

Robert se sili să înainteze și luă mantia din mâinile regelui, 
strivind între degete materialul moale. Trecu dinapoia lui 
Edward, simțind mirosul de ierburi rămas după tratamentul 
medicului. Regele era cu câţiva inci mai înalt decât el, dar 
Robert observă că, încovoiat sub povara bătrâneţii, acesta 
începea să mai piardă din înălţimea lui formidabilă. Ridică 
veșmântul și cei trei lei se mișcară, părând să râdă de el cu 
gurile lor larg deschise. În vreme ce așternea mantia pe umerii 
laţi ai lui Edward, se gândi la leul cel roșu al Scoției smuls de pe 
pieptarul lui Balliol. 

Timpul păru să încetinească. Robert observă o aluniţă pe 
gâtul regelui, dedesubtul șuvițelor de păr alb care începea să se 
rărească. Îi văzu peticele de piele dezgolită din creștet, arse de 
soarele verii. Dumnezeule, nu era decât un om, rob al cărnii sale 
fragile la fel ca toți ceilalţi. Cum putea acest trup de șaizeci și 
cinci de ani, pradă slăbiciunii omenești, să fie cauza atâtor morți 
și a unei asemenea distrugeri? Mâinile lui Robert - mâinile 
puternice și bronzate ale unui bărbat de treizeci de ani - șovăiră 
pe umerii regelui, de o parte și de alta a gâtului. 


VP - 338 


Edward se răsuci brusc, prinzându-și închizătoarea mantiei cu 
o singură mână. 

— Îţi apreciez oferta de ajutor, sir Robert. O găsesc chiar bine- 
venită. Războiul s-a încheiat și vreau ca lucrurile să rămână așa. 
Vreau să înfiinţez un consiliu scoţian care să ţină legătura cu 
locotenentul meu și cu oamenii lui. Îi vreau pe John Comyn și pe 
episcopul Lamberton în acest consiliu, printre alţii. Dar mai ales 
te vreau pe tine. Vei fi ochii și urechile mele în noua Scoţie. 

— Va fi o onoare, maiestate, murmură Robert. 

— Vino, zise regele cu un zâmbet aspru încrețindu-i obrazul. 
Vreau să fiu de față când va fi adus Lupul Războinic. 

Edward părăsi pavilionul și Robert îl urmă. leșind în lumina 
orbitoare a soarelui abia auzi oamenii izbucnind în urale la 
vederea regelui lor. Vocea lui Lamberton îi răsuna în minte, 
acoperind toate celelalte zgomote. 

„Nu face aceeași greșeală ca tatăl tău. Și el s-a bazat toată 
viaţa pe promisiunile regelui. Ce i-au adus în cele din urmă 
fărâmiturile primite, în afară de o moarte singuratică în Anglia?” 

Înainte ca Balliol să fie detronat, Edward îi promisese tatălui 
lui Robert tronul Scoției drept recompensă pentru loialitatea sa. 
Robert își aminti nerăbdarea tatălui său în vreme ce înaintau 
către Montrose în acea fatidică zi de vară. Nu fusese de faţă 
când tatăl său își ceruse răsplata, dar i se povestise apoi ce se 
întâmplase. „Chiar îţi imaginezi că n-am altceva mai bun de 
făcut decât să câștig regate pentru tine?” zisese regele. Tatăl 
său nu-și mai revenise niciodată după această pierdere și după 
umilința la care fusese supus. 

În vreme ce nobilii englezi își înconjurau regele, multumind 
Cerului pentru salvarea lui miraculoasă, Robert rămase la 
margine, cu mintea clocotindu-i. 

e 

Lupul Războinic străbătu tabăra tras de patruzeci de boi. 
Animalele mugeau în cor, nefericite, în vreme ce oamenii le 
plesneau cu bicele spinările brăzdate de sânge, silindu-le să 
înainteze. În urma lor hurduca mașina de asediu, cu lanțurile și 
funiile legănându-se, cu roţile lăsând adâncituri în sol, cu silueta 
ei colosală profilată pe cerul verii. Lupul Războinic era un 
trebușet de o mărime nemaivăzută. Fusese nevoie de două luni 
și mai mult de cincizeci de ingineri ca să îl construiască, bucată 
cu bucată, pe o pajiște de dincolo de oraș, folosind bușteni luați 


VP - 339 


din pereţii caselor și din pădurea învecinată. Soldaţii englezi fură 
siliți să-și dea capetele pe spate ca să-l vadă trecând lent pe 
lângă ei, cu imensul său coș dormind pe platforma cu roţi și cu 
celălalt capăt al grinzii ridicat spre cer. 

Pe metereze domnea liniștea și nu se vedea nici urmă de 
apărători. Văluri cenușii de fum pluteau deasupra parapetelor, 
ridicându-se de dincolo de ziduri, unde un foc mare continua să 
ardă nevăzut. Lupul Războinic se opri și oamenii dejugară boii, 
în timp ce inginerii potriveau funiile și lanţurile la locurile lor și 
ungeau cu grăsime roata troliului pentru a asigura o aruncare 
cât mai rapidă. Echipa trecu la treabă învârtindu-l și gâfâind de 
efort pe măsură ce lanţul se înfășură. Treptat, coșul încărcat cu 
plumb fu ridicat în aer și braţul fu coborât. În apropiere, altă 
echipă trecu la treabă, rostogolind în praștia de piele un bolovan 
uriaș, mai mare decât cei lansați de celelalte mașini. Odată ce 
acesta fu instalat, praștia fu prinsă de cârligul braţului. 

Bărbaţii de la baza mașinii se retraseră. Inginerul-șef privi 
către rege, care încuviinţă. La ordinul său, echipa dădu drumul 
troliului. Lanţul se desfășură zăngănind și coșul atârnă în aer 
pentru o clipă, apoi căzu ca o ancoră. In aceeași clipă, brațul 
Lupului Războinic se avântă în sus într-un arc larg, cu tot cu 
praștie. Când ajunse în vârful traiectoriei, bolovanul și praștia 
fură trimise către zidul Stirlingului. Nimeriră unul dintre turnurile 
porţii, spulberând piatra. Jumătatea superioară a turnului se 
prăbuși în șanț cu vuiet mare, într-o ploaie de sfărâmături. La 
vederea rânii zimţate pe care o făcuseră colții Lupului Războinic, 
soldaţii englezi izbucniră în urale care răsunară pe tot 
povârnișul. 

— Din nou! strigă fioros Edward. Toate mașinile! 

Încă o dată, echipa Lupului Războinic răsuci troliul ridicând 
coșul. O altă piatră fu încărcată și trimisă în zbor către zidurile 
Stirlingului, iar trebușetele și mangonelele i se alăturară cu un 
tunet care părea să zgâlțâie muntele. Flăcările focului grecesc 
făcură fumul să se îngroașe, înnegrind cerul. 

După mai puţin de o oră de bombardamente feroce, oamenii 
aflaţi în apropierea zidurilor începură să strige făcând semne 
către poartă. Podul mobil cobora lent. Atacul se opri și cincizeci 
de siluete ieșiră din castel, croindu-și drum printre sfărâmăturile 
presărate pe cărare. Fură întâmpinați de cavalerii regelui, care îi 


VP - 340 


percheziționară cu brutalitate căutând arme ascunse, înainte să 
îi conducă spre locul unde aștepta Edward. 

Erau o priveliște jalnică, unii răniţi, majoritatea numai piele și 
os din pricina lipsei hranei și a somnului. Toţi erau cenușii la față 
și purtau aceleași veșminte fără formă. Când se apropiară, 
escortaţi de cavaleri, Robert, care stătea alături de rege, își 
dădu seama că membrii garnizoanei din Stirling îmbrăcaseră 
saci peste tunici și armură. Motivul palorii lor stranii deveni și el 
limpede. Își întinseseră cenușă pe obraji. Pânză de sac și 
cenușă: o dovadă de penitenţă și regret. Știind, fără îndoială, că 
unii dintre membrii garnizoanei din Caerlaverock fuseseră 
spânzurați după ce se predaseră, William Oliphant și oamenii săi 
căutau să obţină mila regelui. 

Oliphant îngenunche. 

— O, mărite rege, zise el cu o voce răgușită, întinzând pumnul 
în care strângea o cheie imensă aflată pe un inel. Stirlingul e al 
Maiestăţii Voastre. Vă cer cu umilinţă să acceptaţi predarea mea 
necondiționată. Nu vă rog decât să cruțați vieţile oamenilor mei. 

Robert îl privi pe rege care rămase tăcut, cu ochii aţintiţi 
asupra bărbatului îngenuncheat. 

— Nu, zise Edward, după o tăcere grea. N-o accept. 

Câţiva dintre oamenii regelui îl priviră surprinși. Humphrey se 
încruntă nedumerit. William Oliphant își înălţă brusc capul, 
năpădit de spaimă. 

— Mi-au trebuit două luni să construiesc Lupul Războinic. 
Vreau să-l pun la încercare cum se cuvine. O să mă gândesc la 
predarea voastră după ce o să fiu mulţumit de funcţionarea 
mașinii mele de asediu. O să ieșiți afară când o să vă dau eu 
voie. Nicio clipă mai devreme. 

Regele le făcu semn cavalerilor. 

— Conducetți-i înapoi! Baricadaţi porțile! 

William Oliphant se ridică cercetând din priviri feţele celor ce 
îl înconjurau pe rege. Nimeni nu-i sări în ajutor. După o clipă se 
întoarse și porni către poarta distrusă a Stirlingului, urmat de 
oamenii săi, în timp ce braţul Lupului Războinic se ridica încet 
spre cer. 

Robert îl privi pe rege, cuprins de o resemnare înghețată. 
Întorcându-se dinspre Edward, mătură mulţimea cu privirea. Nu- 
i luă mult să distingă capul cu tonsură al lui William Lamberton. 


VP - 341 


Capitolul 41 


BURSTWICK, ANGLIA, 
1304 


Se adunară în zori în curtea conacului regal, încălzindu-și 
mâinile în jurul unor cupe de vin fiert în timp ce lacheii le 
înșeuau caii și valeţii aduceau câinii din cuști. Pe lângă cei 
doisprezece ogari se aflau și doi alaunţi* în armuri de piele și 
zgărzi cu ţepi, ale căror fălci puternice puteau pune jos orice soi 
de vânat. Hăitașii sosiră cu vestea că ogarii prinseseră mirosul și 
trupa porni călare, suflând din corni ca să ațâțe câinii. Intrară în 
pădure când soarele răsărea și pe sub entuziasmul tinerilor se 
strecură un fior de teamă, fiindcă nu vânau nici iepuri, nici cerbi, 
ci mistreți. 

Răsfirându-se printre copaci, bărbaţii călăriră printre tufe de 
ferigi și măceși, îmboldindu-și gonacii să sară peste pâraie 
înguste și ramuri căzute, și câinii goneau întotdeauna înaintea 
lor, uneori vizibili, alteori putând fi urmaţi numai după larma 
lătrăturilor lor. În centru galopa prinţul Edward, cu mantia verde 
ca smaraldul fluturând în urma lui. Sub cioltar, flancurile calului 
său erau leoarcă de sudoare. Inima îi bubuia, sângele îi curgea 
mai iute prin vene. Toate simțurile îi erau parcă mai ascuţite: 
ochii vedeau petele aurii ale soarelui pe frunzele căzute, 
urechile remarcau schimbarea subtilă a cadenţei cornilor, care 
acum îl conduceau către est pe urma câinilor, gura și nasul i se 
umpleau de mirosul umed de mușchi și ghinde putrede. Vara 
muribundă îl înconjura cu toată splendoarea frunzelor ei 
înflăcărate. 

Undeva în dreapta, Thomas de Lancaster își făcu gonaciul alb 
să sară peste un ciot de copac. Vărul său avea obrajii îmbujoraţi 
și un zâmbet sălbatic. Edward Bruce se afla imediat în urma sa, 
greblând cu pintenii coastele buiestrașului, decis să ţină pasul 
cu contele. Scoţianul strângea o suliță în mâna dreaptă. Mantia 
îi era stropită de noroi și avea pe frunte o tăietură sângerândă, 


30 specie de câini în prezent dispărută, folosită în Evul Mediu pentru vânătoarea de 
vânat mare. (n. tr.). 


VP - 342 


rezultatul unei căderi, dar părea la fel de exaltat ca restul trupei, 
însuflețit de bucuria vânătorii. 

Urmăriră vânatul vreme de trei ore, prin poieni ierboase și 
pâraie puţin adânci, în vreme ce cerul se lumina devenind de un 
albastru rece. Prada era vicleană și încerca să scape întorcându- 
se pe propriile urme, dar hăitașii erau experimentați - citind 
urmele de pe sol și petele de noroi pe care făptura le lăsa 
frecându-se de trunchiurile copacilor, cercetând prospeţimea 
grămezilor de bălegar - și acum se apropiau. Prințul fusese 
multumit să vadă ghinde în fecalele mistreţului, căci acestea 
făceau carnea mai fragedă. Avea să fie un dar frumos pentru 
tatăl său, care se refăcea la conac, slăbit de o durere în 
intestine ivită pe timpul retragerii din Scoţia. Fără îndoială că 
avea să-i placă și surorii lui, Bess, aflată în ultimele săptămâni 
de sarcină și mereu obosită. 

Ocolind crengile joase ale unui stejar, Edward zări 
străfulgerarea unei mantii de catifea neagră dispărând printre 
copacii dinaintea sa. Zâmbi și își  îmboldi  gonaciul, 
nesinchisindu-se de ramurile care îl biciuiau în trecere. Pe 
măsură ce se apropia de celălalt călăreț, broderiile în formă de 
buchete și jerbe de flori de pe mantia de catifea deveniră mai 
clare. Auzind tropot de copite în urma lui, călăreţul se răsuci în 
șa. La vederea prinţului, Piers zâmbi și își îmboldi calul să alerge 
și mai iute, până când amândoi galopau nebunește prin pădure 
lăsând restul trupei mult în urma lor. 

Înaintea lor copacii se răriră și solul cobori formând o alee 
naturală, largă. Cei doi se năpustiră pe ea, azvârlind noroi și 
frunze de sub copitele cailor. Edward reușise să-l ajungă pe 
Piers și acum goneau umăr la umăr. Copacii erau o ceaţă aurie 
și cafenie, lumina soarelui străfulgera și dispărea. Cornul de 
vânătoare prins în banduliera sa se izbea nebunește de spinarea 
prinţului. Se aplecă în șa, chinuindu-se să respire. Cu coada 
ochiului văzu că Piers proceda la fel. Buzele gasconului erau 
arcuite, dezgolindu-i dinţii încleștați. Ceva mai înainte, poteca se 
îngusta și copacii se îndeseau. Edward înţepă din răsputeri cu 
pintenii flancurile gonaciului, încercând să treacă înaintea lui 
Piers. Gasconul însă refuza să încetinească. In faţă se ivi 
trunchiul gros al unui mesteacăn. 

În ultima clipă, Edward își pierdu curajul. Smucindu-și brusc 
calul la stânga ca să ocolească mesteacănul, se pomeni 


VP - 343 


alunecând în josul unui mal puţin adânc, gata să cadă din șa 
când calul sări peste un copac căzut și se afundă în tufișurile 
încâlcite. Simţi crenguţe zgăriindu-i faţa. Se luptă să recapete 
controlul animalului, trăgând de frâie și lăsându-se pe spate 
până ce gonaciul se opri. Prinţul rămase călare, cu ochii închiși, 
așteptând să îi încetinească respiraţia și să-i treacă tremurul din 
mădulare. 

— Alteță! strigă Piers coborând călare către el. Calul lui avea 
spumă la gură și nările îi fremătau. Ești rănit? 

— Și dacă nu-s, nu-i mulţumită ţie, se răsti Edward cu sângele 
înfierbântat de spaima prin care trecuse. De ce n-ai încetinit? 

— M-am gândit c-o să încetinești tu. 

Piers zâmbi examinându-l pe prinț cu ochii lui întunecați, 
întrebători și poznași. 

— Nu ţi-a plăcut cursa? 

La vederea acelui zâmbet, Edward își simţi propria gură 
arcuindu-se pe negândite, dar se luptă să-și reprime reacția. 

— Dă-mi vinul ăla, fir-ai tu să fii! 

Scoțându-și picioarele din scări, Piers sări jos și desprinse 
burduful de la oblânc. l-I trecu lui Edward care bău cu sete 
lăsând vinul să-i inunde gâtlejul uscat. Chemarea stinsă a 
cornilor ajunse până la ei. Prinţul se răsuci în șa, încercând să-și 
dea seama unde se aflau ceilalți vânători. 

— Uite. 

Edward se întoarse îndărăt și văzu că Piers se apropiase de un 
copac cu trunchiul brăzdat de zgărieturi în partea de jos. Prinţul 
recunoscu pe loc semnele. Fuseseră făcute de un mistreţ care 
își ascuţise colții. Lăsă jos burduful, alertat. 

— Piers, ar trebui să încaleci. 

Gasconul nu dădu semn că avea de gând să se supună. 

— Mai sunt și altele aici, strigă el înfundându-se mai adânc în 
desișuri. 

Injurând, prințul descălecă și își trase sabia. Cu picioarele 
obosite după călărie, înaintă pe urmele lui Piers, clipind când 
străbătu un petic împestrițat de umbre și soare. Simţea în nări 
mirosul pământului umed și sub tălpi un strat de frunze putrede. 
Işi ciuli urechile ca să audă cel mai mic zgomot în tufișurile din 
jur. Să ataci un mistreț din şaua calului era periculos, dar s-o 
faci pe jos era nebunie curată. Putea spinteca pântecele unui 
om cu colții săi. 


VP - 344 


Piers se opri lângă un stejar și îngenunche, plimbându-și un 
deget înmănușat pe zgărieturile de pe trunchi. 

— Mi se pare că-s proaspete. 

— Ar trebui să-i chemăm pe ceilalţi, zise Edward ducând 
mâna la cornul de vânătoare. 

Inainte să apuce să sufle în el, Piers se ridică și-l prinse de 
încheietură. 

— O să ne găsească ei în curând. 

— İn mai multe bucăţi dacă mistrețul ăla se ascunde pe aici 
pe undeva. 

Edward încercase să vorbească ferm, dar strânsoarea 
degetelor lui Piers pe încheietura sa făcuse ca dintre buze să-i 
iasă doar un murmur. Gasconul era atât de aproape că îi putea 
vedea broboanele de sudoare de pe buza superioară, unde 
pielea era umbrită de tuleiele de o zi. Își mută privirea. 

— Piers... 

— Speram că o să avem o ocazie să stăm de vorbă între patru 
ochi, zise gasconul fără să-i dea drumul. Ce ţi-a spus regele 
despre mine, Edward? 

— Despre tine? Nu-nteleg ce vrei. 

— Nu te juca. Ne cunoaștem de prea multă vreme. 

Edward clătină din cap. 

— Piers, îţi jur că n-a zis nimic. 

Gasconul eliberă brusc mâna lui Edward. 

— Văd câte eforturi face ca să ne ţină despărțiți. În ultimele 
două luni lucrurile s-au schimbat între noi. Nu vezi? 

Edward căzu pe gânduri. După ocuparea castelului Stirling, pe 
care tatăl său continuase să-l asedieze o vreme înainte să 
accepte predarea garnizoanei, regele își condusese armata spre 
sud, înapoi în Anglia. Merseseră încet fiindcă monarhul era 
chinuit de boala care îl copleșise brusc. E adevărat, în această 
perioadă îi poruncise să preia mai multe responsabilităţi, dar 
prințul presupusese c-o făcea din cauză că se simţea slăbit. 

— Nu, zise Piers pe un ton tăios când Edward îi explică toate 
acestea. Nu-i vorba numai de sănătatea tatălui tău aici. Nu mă 
cheamă la discuţii și a manevrat în așa fel încât să le ofere 
altora poziții mai influente în cadrul casei tale. Edward Bruce, un 
blestemat de scoțian, a căpătat mai multă influență decât mine. 
Și tatăl tău vorbește atât de des despre căsătoria ta încât mai- 
mai să jur că ești deja însurat. 


VP - 345 


Edward se încruntă și își vârî cu violenţă spada în teacă. Între 
el și Piers se stabilise, pe tăcute, o regulă: nu discutau niciodată 
despre viitoarea lui căsătorie cu Isabella a Franţei. 

— Nu pe tine te așteaptă o asemenea perspectivă. 

— Nu, viitorul meu e și mai rău, replică Piers mușcător. Odată 
cu ziua aceea o să te pierd de tot. 

Trecu pe lângă prinţ și se apropie de caii lor. 

Edward îl prinse de umăr, oprindu-l locului. 

— Hai să nu ne certăm. 

Rămaseră faţă în faţă, în timp ce frunzele cădeau în jurul lor. 
Chemările cornilor erau în continuare îndepărtate, dar sunetul 
devenise mai ascuţit, mai urgent. Edward știa că îl căutau. 

— Nu contează ce zice sau ce face tata. N-o să-l las să ne 
despartă nici pe el, nici pe altcineva. 

— Trebuie să am mai multă putere și o poziţie mai importantă 
la Curte, Edward. Numai așa pot să-mi asigur un viitor alături de 
tine. Trebuie să-i ţii piept tatălui tău. 

Prinţul râse cu amărăciune. 

— Să-i ţin piept? 

— O să te respecte dac-o faci. 

— Poate, după ce o să mă umple de sânge. Veselia lui Edward 
se stinse. Incă nu știi de ce-i în stare tata. 

Piers întinse o mână înmănușată și-i cuprinse obrazul. 

— Știu de ce ești tu în stare. 

Se apropie cu un pas. 

— Nu, zise Edward încercând să-și întoarcă capul. 

Piers nu-l lăsă. Ținând locului fața prinţului, se aplecă spre el 
și îl sărută. 

Edward simţi un fior de dorinţă străbătându-l din creștet până 
în tălpi. Buzele prietenului său erau calde și aveau gust de sare 
și vin aromat. Mirosea a piele și a sudoare. Apucă umărul 
gasconului înfigându-i degetele în carne, dispreţuindu-se și 
totodată savurând clipa, în timp ce își deschidea gura sub 
buzele lui Piers, tânjind după gustul lui. Trecuseră săptămâni. 

La dreapta lor frunzișul se mișcă violent și ceva mare năvăli 
prin tufișuri, urmat îndeaproape de tropotul unor copite. Prinţul 
și Piers se smulseră unul de lângă celălalt tocmai în clipa în care 
Edward Bruce se ivea în galop în poiană pe urmele mistrețului. 
La vederea lor, scoţianul se opri, cu sulița ridicată în mână și cu 
o expresie șocată pe chip. Pentru o clipă, cei trei bărbaţi 


VP - 346 


încremeniră privindu-se. Apoi poiana se umplu de lătrături și 
câinii dădură buzna, urmaţi de hăitași și de nobili. Câţiva se 
opriră, ușuraţi să-și vadă prințul teafăr, dar majoritatea se 
repeziră pe urma mistrețului, captivaţi de vânătoare. 

— Alteță, gâfâi unul dintre bărbaţi, sunteți rănit? 

Prinţul își smulse privirea de la Edward Bruce. 

— N-am nimic, zise el cu asprime. 

Lăsându-l pe Piers să-i arunce scoțianului priviri ucigașe, se 
îndreptă spre calul său, având senzaţia că i-au luat foc obrajii. 

e 

De cealaltă parte a poienii, ascuns de desișurile încâlcite, 
Thomas de Lancaster își privi vărul cum urcă rușinat în șa. 
Prinţul își îmboldi calul pe urmele celorlalți vânători și Edward 
Bruce porni după el, cu sulița uitată în mână. Piers Gaveston îl 
privi pe scoţian, apoi se urcă pe gonaciul său și părăsi poiana 
tunând și fulgerând. Thomas mai rămase pe loc un moment, 
strângând cu putere frâiele în pumni. 


TURNBERRY, SCOȚIA, 
1304 


Elizabeth ședea la fereastră și privea pescărușii care se 
roteau și plonjau, în timp ce marea se repezea și se retrăgea 
neobosită de pe stânci. Perdele de ploaie pluteau între domul 
întunecat al Ailsa Craig și îndepărtata insulă Arran. Era prea 
ceață ca să distingă linia vagă care, în zilele senine, marca 
capătul cel mai nordic al Irlandei. Dedesubtul ei, valurile 
fierbeau și la vederea lor o cuprindea ameteala. Spre deosebire 
de Lough Rea, a cărui întindere calmă învățase s-o evite de când 
era copilă, pe această stâncă biciuită de mare nu aveai unde 
scăpa de apă. Visele îi erau adesea stăpânite de panică și de 
senzația că se zbate și nu poate să respire - spaima copilăriei ei 
ieșind la suprafaţă - și când se trezea și auzea vuietul valurilor îi 
trebuiau de fiecare dată câteva minute ca să-și dea seama că 
nu se îneca. 

Își cobori privirea către scrisoarea din mână, primită de 
curând de la tatăl ei. Era scrisă în același stil preţios ca de 
obicei, oferindu-i pe fugă vești despre surorile ei înainte să 
revină la subiectul nesfârșitei lupte cu irlandezii, care continuau 


VP - 347 


să asedieze granițele din Connacht și Ulster. Printre rândurile 
tatălui ei se simţea speranţa că acum, odată terminat războiul 
cu Scoţia, regele Edward avea să-și întoarcă atenţia către 
celelalte ţinuturi asediate aflate în stăpânirea sa. 

Elizabeth se apropie de raftul pe care își păstra lucrurile: o 
oglindă, un pieptene, un flacon cu parfum și câteva bijuterii, 
printre care și crucea ei de fildeș, pe care o ţinea într-o pungă 
de mătase. O privea arareori acum, căci îi oferea mai degrabă 
durere decât alinare, reamintindu-i de vremurile în care credința 
ei în tatăl ei și în Dumnezeu erau absolute. N-avea cum să nu 
simtă că amândoi o pedepsiseră, salvând-o de un soț de 
dorinţele căruia se temuse numai ca să i-o dea unuia care n-o 
dorea deloc. Împături scrisoarea și o puse pe raft chiar în clipa 
când din camera alăturată începu să răsune un bocănit puternic. 
Terminând majoritatea reparațiilor la zidurile exterioare, zidarii, 
tâmplării și lucrătorii se ocupau acum de pagubele suferite de 
Turnberry pe dinăuntru. 

De mai bine de o săptămână, Elizabeth nu reușise să scape 
de bubuiturile acelea continue, căci furtunile toamnei luaseră cu 
asalt coasta Carickului, transformând drumurile în noroi. Nu că 
dincolo de zidurile castelului ar fi aflat cine știe ce alinare: 
numai dune bătute de vânt și mlaștini însingurate, mărginite de 
păduri încâlcite și de dealuri. Sătenii păreau neprietenoși și 
bănuitori și cele câteva ocazii în care Elizabeth se aventurase 
dincolo de granițele Turnberryului nu fuseseră de natură s-o 
liniștească. Odată, când își scosese calul la plimbare prin 
pădurea învecinată, întrezărise o bătrână cu un păr alb, încâlcit, 
privind-o ţintă dintre copaci. Alături de femeie era un copil cu 
fața sluţită de o arsură. Întorcându-și buiestrașul cu intenţia de 
a saluta cuplul acela straniu, Elizabeth descoperise că se făcuse 
nevăzut. Acum, ori de câte ori își amintea de ele, se întreba 
dacă nu cumva fuseseră năluci. 

Robert o adusese la Turnberry la puţin timp după căderea 
Stirlingului, dar el nu rămăsese aici decât ca să inspecteze 
reparaţiile făcute până atunci. li explicase că se ducea să-l 
întâlnească pe John Comyn în numele regelui, pentru a oficializa 
planurile acestuia privind noul consiliu scoţian, dar Elizabeth știa 
că el nu-i spusese tot. De când soțul ei părăsise tabăra engleză, 
simţise în el o schimbare care-l făcuse să fie chiar mai 
preocupat și mai secretos ca de obicei, primind mesaje în toiul 


VP - 348 


nopții, trimițându-l pe Nes, scutierul, cu treburi despre care nu 
pomenea și întâlnindu-se în spatele ușilor închise cu bărbaţi pe 
care ea nu-i recunoștea. 

Când mai era la Dunfermline, Elizabeth crezuse că el începea 
să înţeleagă nemulţumirile ei, căci la revenirea din raidul eșuat 
din Pădure Robert fusese de acord să angajeze o guvernantă 
pentru Marjorie. Emma, soția unuia dintre moșierii lui sir 
Humphrey, era o femeie caldă și mămoasă, cu un fel de-a fi 
liniștitor, dar ferm, care pusese imediat mâna pe frâiele fetei. In 
lunile ce trecuseră, Marjorie, tot mai cufundată în învăţătură, 
devenise un copil mult mai potolit. Deși acest lucru fusese o 
ușurare, Elizabeth, rămasă fără nimic cu care să-și ocupe ziua, 
începuse să-și dorească din ce în ce mai tare un copilal ei. 

Întorcând spatele ferestrei, se apropie de pat și se așeză. 
Camera fusese zugrăvită de curând și o durea capul din pricina 
mirosului înțepător al varului care acoperea stricăciunile 
produse de fum și flăcări. Masându-și tâmplele cu degetele, se 
gândi la Bess, care urma să nască în curând, dacă nu născuse 
deja. Îi era dor de ea. Singurătatea dinăuntrul ei crescu, 
înlăturând orice altceva, până când se simţi ca o cochilie pe care 
nu o umplea decât vuietul găunos al mării. 

— De ce plângi? 

Elizabeth își ridică privirea, ștergându-se grăbită la ochi, și o 
descoperi pe Marjorie stând în ușă. 

— N-ai o lecţie acum? 

— Am învăţat să citesc un psalm întreg. Doamna Emma a zis 
că pot să mă joc până la cină. 

Marjorie mai șovăi câteva clipe în prag, apoi intră în cameră. 

Elizabeth văzu că fata avea în mână păpuşa pe care tatăl ei i- 
o dăruise în Writtle. Obiectul părea zdrenţuit și murdar. Una 
dintre mărgelele negre care-i ţineau loc de ochi lipsea. 

— Am găsit-o pe fundul cufărului, zise Marjorie mângâind una 
dintre codiţele păpușii. 

Cealaltă se desprinsese și firele de lână se încâlciseră. 

— Am crezut c-am pierdut-o. Îţi mai aduci aminte? 

Dacă-și aducea aminte? Copila nu se oprise din plâns vreme 
de cinci zile. Elizabeth încercă să-și ascundă zâmbetul. 

— Îmi aduc aminte. 

Marjorie îi întinse păpușa. 

— Vrei să mă ajuţi? Nu știu să fac împletituri. 


VP - 349 


— Eu? exclamă Elizabeth nereuşind să-şi ascundă 
surprinderea din glas. Judith nu poate? 

— A adormit, îi răspunse Marjorie cocoţându-se pe pat. 

Elizabeth luă păpușa și îi pieptănă cu degetele părul lânos, 
încercând să-l descâlcească, în timp ce Marjorie stătea aproape 
de ea privind cu atenție. 

Deodată fata se întinse și atinse inelul de pe degetul lui 
Elizabeth. 

— Ce frumos e! 

Când mâna lui Marjorie o atinse pe a ei, Elizabeth tresări. 
Senzaţia pielii altcuiva, a unui contact uman, era un șoc. 
Rămase nemișcată, cu păpuşa uitată în mână, în timp ce 
Marjorie răsucea inelul pe o parte și pe alta, admirând felul în 
care rubinul reflecta lumina. 

— Doamna Emma are și ea un inel. Dar nu-i atât de frumos. 

Marjorie se încruntă: 

— De ce toate doamnele le poartă pe degetul ăsta? 

— Fiindcă prin el trece o venă care ajunge la inimă. 

După o clipă, Elizabeth cuprinse umerii fetei cu braţul și 
închise ochii în vreme ce afară strigătele pescărușilor răsunau 
pe deasupra valurilor ce se spărgeau. 


Capitolul 42 


BADENOCH, SCOȚIA, 
1304 


Noaptea se pogora deasupra mlaștinilor, adâncind umbrele 
din văi. Urmând, în fruntea trupei sale, cărarea ce șerpuia în 
susul pantei, Robert zări focuri pâlpâind pe creasta de deasupra. 
Își îndemnă calul în susul dealului înveșmântat în ferigi, către 
locul unde un cerc de pietre se profila întunecat pe cer. 
Apropiindu-se în vreme ce vântul dezlănţuit îi azvârlea părul în 
ochi observă câteva corturi înșirate de jur-împrejurul cercului, cu 
pereţii de pânză luminaţi pe dinăuntru de felinare. 

La marginea taberei fu oprit de două santinele, care îi 
permiseră să intre. Trecând printre șirurile de corturi fără să mai 


VP - 350 


aștepte ca restul trupei să-l ajungă din urmă, Robert descălecă 
alături de menhire. In centrul cercului ardea un foc mare în jurul 
căruia erau așezate mai multe siluete ţinând în mâini străchini 
cu mâncare, cu flăcările aruncându-le umbre vineţii pe fețe. 
Câţiva ridicară capetele și-l examinară. Privirile nu le erau din 
cale-afară de primitoare, dar Robert zări câteva blazoane 
familiare care îi potoliră temerile. 

— Sir Robert! 

Se răsuci și zări o siluetă înaltă desprinzându-se din întuneric. 
Simţi că i se ridică moralul. 

— Sir James! 

Strânse mâna pe care i-o întindea Înaltul Intendent. 

— Mă bucur să te văd. 

James Stewart îi oferi unul dintre rarele sale zâmbete. 

— Și eu pe tine, Robert. Și eu pe tine. 

Zâmbetul pieri cu iuţeală, dar bucuria îi lumina în continuare 
ochii căprui. 

— Am făcut un drum lung până aici. Avem vreme să auzim 
toate veștile pe care le aduci, dar acum... 

Se opri privind dincolo de umărul lui Robert către restul trupei 
care pătrundea călare în tabără. 

— Fii bine venit, Sfinţia Ta, strigă el văzându-l în fruntea 
călăreţilor pe William Lamberton. 

Episcopul se apropie, urmat îndeaproape de James Douglas. 
De când se întâlnise cu Lamberton în Perth, pentru a porni 
împreună către nord, Robert observase că tânărul arareori îl 
părăsea pe episcop. 

Privirea Intendentului se opri asupra tânărului bărbat și ochii i 
se măriră de surpriză. 

— James? Slavă Domnului! Am sperat c-o să vii, dar acum îmi 
dau seama că mă aşteptam să întâlnesc un băiat. Lamberton, îl 
dojeni el, nu mi-ai spus să mă pregătesc să văd dinaintea mea 
un bărbat. 

Cum James Douglas îl privea întrebător pe episcop cu ochii lui 
palizi, Intendentul se încruntă. 

— Nu-i zici „bine te-am găsit” nașului tău? 

— Unchiule? zise tânărul cu păr negru, înaintând cu precauţie. 

— Atât de tare m-am schimbat? Acoperind din doi pași 
distanța dintre ei, Intendentul își îmbrăţișă nepotul. Eşti puternic 
ca tatăl tău! exclamă el când James îl strânse zdravăn în brațe. 


VP - 351 


După o clipă, se retrase: 

— Cum ţi-a mers la Stirling? Lamberton mi-a spus că avea de 
gând să ceară să ţi se redea pământurile. 

— Regele a spus că se va gândi, răspunse pe dată James. 
Chipul i se întunecă. Dar știu că Robert Clifford se bucură de 
multă stimă și mă tem că regele va cere pentru moșiile mele un 
preţ pe care n-am să-l pot plăti, ca să mă împiedice să le cer. 

— Nu te grăbi să te gândești la ce-i mai rău, domnișorule 
James. Edward nu te-a refuzat pe loc, zise Lamberton, 
întorcându-se către Intendent: Mesagerii mei te-au anunţat că 
regele ţi-a acceptat predarea? 

— Da. Mulţumesc, Sfinţia Ta. 

Ochii Intendentului stăruiră asupra episcopului, părând să-i 
transmită, dincolo de cuvinte, o recunoștință și mai profundă. 
Apoi zâmbi privindu-și din nou nepotul. 

— E o binecuvântare să te am lângă mine. 

Atenţia lui Robert fu atrasă de un grup ce se apropia de ei. La 
vederea chipurilor familiare, bucuria i se aprinse în suflet ca o 
lumină. 

lată-l pe Niall, mai înalt decât îl știa, cu o nouă maturitate în 
ochii lui întunecaţi și cu ţinuta sigură. Surprins de schimbare, 
Robert își dădu seama că îl zărise ultima oară pe malurile lui 
Lough Luioch, când îi aruncase Toiagul lui Malachy în timp ce în 
urma lor tropotele oamenilor lui Ulster răsunau tot mai aproape. 
Se întrebă ce credea acum despre el fratele lui mai mic, care 
odinioară îl adora. Își primi răspunsul când Niall îl îmbrăţișă. 

— Ştiam eu că nu ne-ai trădat, murmură Niall. 

După ce mezinul îi dădu drumul, Thomas Bruce se apropie, 
posomorât și rezervat ca de obicei, dar având o strângere de 
mână pentru fratele său mai mare. 

— Bine-ai revenit, Robert! 

— Le-ai spus? întrebă Robert întorcându-se către James. 

— Păi, era și timpul, grăi o altă voce înainte să apuce 
Intendentul să răspundă. 

John de Atholl ieși din mulţime. îl urma fiul său, David, 
purtând culorile tatălui său. 

— Mi-am dat eu seama că puneai ceva la cale, explică John 
apucându-l pe Robert de umeri și măsurându-l din cap până în 
picioare cu un zâmbet pe chip. Sir James n-a făcut decât să-mi 
confirme bănuielile. 


VP - 352 


— Mâine, John Comyn va afla ce plănuiești, interveni 
Intendentul. N-am văzut niciun motiv să ascund adevărul de 
fraţii tăi. În fond, zise el cuprinzându-i pe toţi cu privirea, dacă 
vrei să câștigi vei avea nevoie de ajutorul lor. 

— Îl are, zise Christopher Seton desprinzându-se din umbră. 

La vederea lui, Robert izbucni în râs, simțind o imensă 
recunoștință la gândul că fraţii și prietenii săi supraviețuiseră 
furtunii și erau adunaţi dinaintea lui, iertându-l pentru tot ce 
făcuse. În ultimii ani gândul că îl urau pentru dezertarea lui nu-i 
dăduse pace. 

Prinzând mâna lui Robert, Christopher se lăsă într-un 
genunchi. 

— Spada mea îţi aparţine, sir Robert. Ca-ntotdeauna. 

Robert îl ridică în picioare pe tânărul cavaler din Yorkshire și îl 
îmbrățișă. Peste umărul lui Christopher, îl zări pe Alexander 
Seton. Pe chipul lordului nu se zărea nicio urmă de zâmbet, dar 
acesta înclină din cap. 

— Cum de te afli aici? îl întrebă Robert pe Christopher. 
Credeam că te-ai alăturat bandei lui Wallace. 

— Trebuia să aflu de ce l-ai trimis pe Nes să ne prevină, 
atunci, în Pădure, răspunse Christopher privind dincolo de 
Robert către scutierul care ședea lângă cai. Wallace ne-a dat 
mie și lui Alexander permisiunea să-l căutăm pe sir John. 
Cumnatul tău ne-a povestit tot: că i te-ai închinat regelui Edward 
numai cu trupul, nu și cu spiritul. Că vrei în continuare să urci pe 
tron. 

— Ştii unde e Wallace? 

— Nu. S-a retras în sălbăticie ca să scape de cei care îl 
vânează. 

— Avem multe de vorbit, interveni John de Atholl. Dar haideţi 
s-o facem cu ceva cald în stomac. 

Contele își chemă paijii și le porunci să aducă mâncare și 
băutură. 

— Veniţi să ne așezăm lângă foc, le zise el lui Robert și lui 
Lamberton. Oamenii mei o să le arate scutierilor voștri unde să 
vă așeze tabăra. 

— Mai întâi trebuie să discut cu sir James, zise Robert 
privindu-l pe Intendent. Îi zâmbi lui Niall care se aţinea prin 
preajmă: Tu du-te înainte! 


VP - 353 


După ce fratele său cel mic se îndepărtă împreună cu ceilalţi, 
zâmbetul lui Robert se stinse. Înainte să se termine noaptea 
trebuia să le spună lui Niall și Thomas că tatăl lor murise. 

= Robert. 

Intorcându-se la auzul vocii Intendentului, se lăsă condus de 
James afară din tabără, departe de auzul celorlalți. 

Oprindu-se în întuneric lângă un tumul năruit, Intendentul se 
întoarse spre el. Lumina palidă a lunii în ultimul pătrar îi arginta 
firele cărunte din păr. 

— In ultimul lui mesaj, episcopul Lamberton mi-a spus că ai 
îndoieli. Acum ţi le citesc chiar eu pe chip. 

— Și poţi să-mi faci vreo vină? întrebă Robert. Nu asta 
plănuiserăm noi. 

— Planurile noastre s-au bazat pe speranță, nu pe judecată. 
Noi știam că John Balliol urma să se întoarcă, iar tu să fii exilat. 
Nu puteam fi siguri că avea să sosească o zi ca aceasta, în care 
războiul să se încheie și tronul să fie încă liber. Până acum nu 
ne-am putut gândi ce am face într-un asemenea caz. 

— Făcând asta mă las la mâna unui om care îmi e dușman. 
Risc totul. Chiar dacă va accepta, nu putem ști ce nenorocire va 
ieși dintr-o asemenea alianță. Ştii câtă ură e între familiile 
noastre. 

— Te-ai lăsat la mâna lui încă de când l-ai trimis pe Nes să-i 
prevină pe oameni în Selkirk, îi reaminti Intendentul. Probabil 
John Comyn știe că ai un plan secret. | s-a predat lui Edward 
pentru că nu vedea cum altfel ar fi putut supravieţui. Prin 
această alianță, îi oferi speranţa că nu va fi silit la sclavie sub 
călcâiul englezilor. Cred, măcar, că va asculta ce ai de spus. lar 
trofeul pe care i-l oferi pentru sprijinul lui nu-i de colo. 

Robert scrâșni din dinți. 

— Trofeu? zise el cu amărăciune. E o recompensă care 
depășește cu mult ceea ce i-aș fi oferit eu. Tu și Lamberton îmi 
cereți un sacrificiu enorm. 

— Și nu-i un preţ care merită plătit dacă astfel tu capeți tronul 
și poporul nostru - libertatea? 

Robert se întoarse cu spatele, refuzând să răspundă. În jurul 
lor, vântul rece făcea să vălurească iarba-neagră. În ciuda 
bucuriei pe care i-o provocase reîntâlnirea cu ai săi, simţi bezna 
ultimelor săptămâni furișându-i-se din nou în minte. 


VP - 354 


— Asta-i singura cale, Robert. Comyn nu va fi de acord cu 
condiţiile noastre dacă-i oferi mai puţin. 

— Poate că mai e o cale. Nu am reușit să găsesc dovezi că 
Edward a ordonat uciderea regelui Alexander, dar știu unde se 
află niște răspunsuri, măcar cele legate de profeția aceea. 

— Ți-am spus să nu-ţi bagi nasul într-asta! șuieră Intendentul. 
Dacă Edward ar fi intrat la bănuieli, ar fi... 

— Dar n-a intrat la bănuieli. Crede că nu știu cine m-a atacat 
în Irlanda. James, mă jur că i-am citit spaima în ochi când a 
văzut asta. 

Vârând mâna sub tunică, Robert scoase afară vârful săgeții de 
arbaletă, pe fâșia sa de piele. Așchia de fier sclipi în lumina lunii. 
Oftă gândindu-se la Turn, la toate gărzile, lacătele și măsurile de 
precauţie dintre el și caseta cu profeția. 

— N-am reușit să pun mâna pe ea, dar există șansa să 
descopăr dovada care ne va permite să-l facem pe Edward să 
joace cum îi cântăm. 

— Nu! Gata cu asta! 

Tonul Intendentului era insistent. 

— Pentru ca planul nostru să meargă trebuie să-ţi păstrezi 
statutul la Curtea Angliei. John Comyn va accepta să ne sprijine, 
cu voia Domnului, dar, chiar dac-o face, vor mai trece multe luni 
înainte să punem lucrurile în mișcare. Va trebui să căutăm aliați 
și să ne pregătim vasalii în secret, să adunăm o armată și să 
gândim strategiile de atac. Apoi mai trebuie să plănuim și 
încoronarea ta. În tot timpul ăsta nu trebuie să trezim bănuielile 
regelui Edward. Trebuie să-i rămânem loiali, lucrând la formarea 
noului consiliu scoţian până la parlamentul de anul viitor, așa 
cum a poruncit. Timpul e de partea noastră. Ba chiar, cu cât ne 
ia mai mult să ne pregătim, cu atât regele va începe să se simtă 
mai în siguranță. N-o să se aștepte la lovitură când aceasta va 
cădea. 

James îl prinse de umăr. 

— Nu risca toate astea dintr-un capriciu, Robert. 

— Un capriciu? E posibil ca Edward să ne fi ucis un rege! 

— Și eu încerc să fac un altul, răspunse James cu aprindere. 
Nici tu, nici eu nu-l putem aduce înapoi pe Alexander, indiferent 
de ce o fi murit. Dar dacă o asemenea nelegiuire chiar a fost 
comisă, o putem îndrepta punându-te pe tine pe tron. Oamenii 


VP - 355 


noștri au pierdut mult și-au suferit mult. Libertatea valorează 
mai mult decât dreptatea. 

Robert privi către pâlpâirea focurilor de tabără dinspre care se 
auzeau voci și râsete. 

— Nu pot să nu mă întreb un lucru: dacă te-aș fi găsit înaintea 
lui Lamberton, ai fi susținut planul meu iniţial? 

— Când Lamberton mi-a spus că vrei să te folosești de William 
Wallace ca să aduni o oaste împotriva regelui Edward am zis că-i 
o nebunie. Rămân de aceeași părere. Mă rog ca, în timp, sir 
William să poată reveni la poziţia pe care o merită în acest 
regat, dar asta abia după ce vom câștiga. Cel mai bun lucru pe 
care-l poate face acum este să stea ascuns. 

James se încruntă. 

— Deși mă tem că setea lui de sânge englez îl va scoate la 
suprafaţă, mai devreme și nu mai târziu. 

Robert știu că pierduse lupta. De fapt o pierduse de când 
făcuse primul pas pe drumul către nord. In ciuda presimțţirilor 
sale, nu putea să nu vadă logica planului lui Lamberton, cu atât 
mai mult cu cât de al lui nu se alesese nimic. Dar să se ajungă 
aici? se gândi la bunicul său azvărlit în închisoare de oastea lui 
Simon de Montfort după bătălia de la Lewes. Prin trădarea 
Comynilor, familia Bruce fusese cât pe ce să se ruineze ca 
urmare a răscumpărării plătite pentru eliberarea lordului. Robert 
încercă să-și imagineze ce i-ar fi spus bătrânul dacă ar fi aflat ce 
urma să facă. Alungă întrebarea. Bunicul său nu apucase aceste 
zile. James avea dreptate. Merita să plătească orice preţ ca să 
capete tronul. 

— Comyn știe ce o să-i cer? 

— Nu. Crede că vii să-l poftești să facă parte din noul consiliu 
al regelui. Măcar în privinţa asta nu minţim, adăugă James cu un 
zâmbet ironic. 

— Când plecăm? 

— La prima geană de ziuă. Uite, zise James pornind prin iarba- 
neagră către marginea mlaștinii care se pierdea în beznă. 
Lochindorb nu-i departe. 

Urmându-l pe Intendent, Robert văzu un /och imens ce se 
întindea dedesubtul lui, între dealuri. Departe în largul întinderii 
de apă luminate de lună se afla un castel cu torţe aprinse 
scânteindu-i pe metereze ca niște bijuterii. În lumina focurilor 
Zări roșul unui stindard. 


VP - 356 


— Mâine atunci, murmură el. Și fie acesta ultimul sacrificiu pe 
care va trebui să-l fac. 


Capitolul 43 


LOCHINDORB, SCOȚIA, 
1304 


John Comyn privi barca îndepărtându-se. Încă îl mai vedea pe 
Robert Bruce, care se distingea dintre ceilalţi pasageri prin albul 
mantiei sale. Auzind voci înăbușite deasupra lui, Comyn se 
întoarse. Își plimbă privirea pe faţada abruptă a castelului până 
sus, pe metereze, unde două străji în livreaua lui roșie se 
rezemau de parapet. Vârfurile arcurilor așezate alături erau 
vizibile. 

Privind înapoi către ambarcaţiunea care se îndrepta spre 
malul sudic al /och-ului, Comyn se imagină strigând un ordin. 
Auzi arcurile din lemn de tisă trosnind când struna avea să fie 
întinsă și zări săgețile arcuindu-se către vas. Bruce s-ar fi 
prăbușit din locul său de la provă, cu mantia înceţoșând pentru 
scurt timp suprafaţa apei, înainte să se scufunde într-un vârtej 
de sânge. Actul în sine ar fi fost simplu. Consecințele, însă, nu. 
Comyn știa că ar fi fost ca și cum ar fi azvârlit o piatră în apă, 
așa cum făcuse adesea în copilărie. Întotdeauna se minunase 
văzând cât de departe ajungeau undele. 

— Avem multe de vorbit. 

Comyn își linse buzele uscate auzind alături de el vocea 
Comynului Negru. Privirea contelui de Buchan rămase ațintită 
asupra bărcii. 

— Așa-i, murmură Comyn. 

Își mișcă umerii, dându-și seama cât de încordat devenise pe 
durata tratativelor cu Bruce și aliații acestuia. 

— Hai să intrăm. 

Porni înainte pe scândurile alunecoase ale debarcaderului, pe 
lângă cavalerii care stăteau de pază și prin arcada din zidul de 
est. În curtea castelului fură întâmpinați de Dungal MacDouall. 


VP - 357 


Căpitanul înclină din cap către cei doi lorzi, dar se vedea pe 
chipul său că era furios și agitat. 

— Vă cer iertare, domnule, zise el cu o voce încordată, dar pot 
să întreb ce am făcut ca să merit neîncrederea domniei voastre? 

— Neîncredere? întrebă Comyn încruntându-se. 

— Nu văd alt motiv pentru care m-aţi ţinut departe de 
întâlnirea domniei voastre cu Bruce și cu Înaltul Intendent. 

— Fii pe pace, Dungal, zise Comyn iritat. Te-am ţinut departe 
pentru că n-am crezut că ai putea suporta să te afli în aceeași 
încăpere cu omul care te-a schilodit fără să vrei să te răzbuni. 

Dungal tresări, trăgându-și instinctiv braţul stâng mai aproape 
de trup. Din mâneca cămășii ieșea bulbul cicatrizat al 
încheieturii, cu pielea lividă și noduroasă. 

— Vino, zise Comyn conducându-l de-a latul curții către marea 
sală. Trebuie să discutăm. Întâlnirea nu a decurs așa cum ne 
așteptam. 

MacDouall își potrivi pasul cu al lui. 

— Bruce nu v-a invitat să vă alăturaţi consiliului regelui? 

— Ba da. Dar n-a fost adevăratul motiv al venirii lui. 

La vederea lorzilor, ușierul deschise ușile duble. 

Sala mare era dominată de o estradă îndărătul căreia un 
stindard roșu cu blazonul lui John Comyn ocupa întregul perete. 
Încăperea era plină de tapiserii înfățișând diverșii capi ai familiei 
de-a lungul anilor: unul stând dinaintea unui rege care își punea 
sigiliul pe un document, altul înclinându-se dinaintea tronului în 
vreme ce primea în dar noi pământuri, bunicul lui John Comyn în 
bătălia de la Lewes, luptând alături de regele Henric și de un 
Edward foarte tânăr. În vetrele închise focul trosnea și șuiera și 
în sală stăruia un miros dulceag de fum amestecat cu aroma 
fânului proaspăt împrăștiat pe podea pentru perioada iernii, în 
locul stufului pus în vara ce trecuse. 

Servitorii erau ocupați să strângă cupele și tăvile folosite pe 
durata sfatului. Comyn îi concedie cu un ordin scurt și se așeză 
în capul unei mese. Comynul Negru își instală trupul masiv și 
vânjos pe una dintre laviţe, măturând dintr-o mișcare pe podea 
bucăţile de pâine dinaintea sa. Dungal MacDouall se așeză în 
fața lui, cercetând cu priviri întunecate rămășițele ospăţului, ca 
și cum ar fi căutat urma dușmanului său. 


VP - 358 


Comyn așteptă până ce ușile sălii se închiseră, apoi începu să 
vorbească, povestindu-i lui MacDouall despre întâlnire și despre 
neașteptata ei întorsătură. 

Căpitanul tăcu mult timp, cu mâna dreaptă încleștată pe 
suprafața mesei. 

— Deci Bruce are de gând să-l uzurpe pe regele John? 

Vocea îi era joasă, dar ar fi putut la fel de bine să ţipe, atât de 
intens îi era tonul. 

— A pus de multă vreme ochii pe tron, așa că asta nu-i cine 
știe ce surpriză, mârâi Comynul Negru. Familia lui nutrește 
ambiția asta de trei generații. Singura surpriză e confirmarea 
faptului că Bruce și-a păcălit stăpânul englez în tot acest timp și 
acum plănuiește să-i declare război. 

— AŞ zice că nu-i mare surpriză, murmură Comyn. Ticălosul 
ăsta s-a răsucit de atâtea ori după cum a bătut vântul, încât e 
imposibil să mai știi în ce direcţie se îndreaptă. 

— Chiar crede c-o să-l ajutaţi să facă asta? întrebă MacDouall 
căruia nu-i venea să creadă. 

— Inaltul Intendent și băgăciosul ăla de Lamberton s-au 
străduit din greu să mă convingă că o asemenea alianţă va fi în 
interesul meu. Ca să susțin demersul lui Bruce de a ocupa 
tronul, mi s-a oferit să fiu lord de Annandale și conte de Carrick. 

— Numai dacă devine rege, îl preveni Comynul Negru. 
Amintește-ți, John, că înţelegerea nu-i valabilă dacă nu reușește 
să câștige tronul. Vrea să-l susţii din toate puterile în această 
aventură, cu oamenii tăi, cu vasalii rudelor tale, cu toţi aliaţii tăi. 

Contele îl privi pe MacDouali: 

— Cu tot cu Dezmoșteniţii. 

MacDouall scoase un râs ca un lătrat și se ridică: 

— Bruce n-are cum să creadă că o să facem așa ceva! 

Comyn îi înfruntă privirea mânioasă. 

— Imi imaginez că după părerea lor e o ofertă atât de 
generoasă că n-o s-o pot refuza. 

Își aminti întâlnirea, momentul în care James Stewart îi 
prezentase condiţiile. După ce se dezmeticise din surpriză, îl 
privise pe Robert Bruce. Văzându-i ranchiuna de pe chip, Comyn 
ghicise că această ofertă extraordinară - titlurile și pământurile 
strămoșești ale familiei Bruce - nu fusese ideea lui. 


VP - 359 


— Ei nu știu că am dorinţa și putinţa de a mă așeza eu însumi 
pe tron. Să îl uzurp pe rege, așa cum ai zis, adăugă el ironic 
arcuind dintr-o sprânceană în direcția căpitanului. 

— Prefer mai degrabă să vă văd pe domnia voastră stând pe 
tron în locul unchiului vostru decât pe o mie de Bruci, răspunse 
MacDouall. 

Se așeză din nou trăgând către el cu mâna sănătoasă una 
dintre cupele folosite și turnându-și o măsură de vin. Mâna îi 
tremura și vărsă câţiva stropi pe masă. 

Comynul Negru își studia ruda. 

— John, pe mine tot mă mai miră că tatăl tău și-a dat 
binecuvântarea pentru așa ceva. E împotriva principiilor 
Comynilor, a tot ce s-au străduit să obțină strămoșii noștri. Noi 
nu suntem regi, ci făcători de regi. 

— Vremurile s-au schimbat. Trebuie să ne schimbăm și noi 
odată cu ele dacă vrem ca familia noastră să-și recapete gloria 
de odinioară, răspunse Comyn stânjenit de privirea intensă a 
celuilalt. 

Contele, vărul tatălui său și un bărbat cu cincisprezece ani 
mai vârstnic decât el, era un ins viclean, care stătuse în centrul 
politicilor Scoției vreme de zeci de ani, numit Conetabil al Scoției 
pe vremea domniei lui Balliol. Nu era soiul de om pe care să-l 
înfrunţi. Comyn răsuflă ușurat când îl văzu pe conte încuviințând 
și rezemându-se de spătarul scaunului. 

— Se poate, comentă Comynul Negru. Dar nici ambiția, nici 
trebuinţa nu schimbă faptul că Robert Bruce e mai îndreptățit 
decât noi la tron. Care sunt șansele să îl capeţi tu în locul lui? 

Comyn dădu să răspundă, dar celălalt continuă: 

— Dacă Bruce reușește să obţină ce vrea, te va face conte. 
Asta nu-i de neglijat. Intrând în posesia Carrickului, o să ai 
totodată moșii în Irlanda și vei fi lord de Annandale, ceea ce, 
împreună cu pământurile tale din Galloway, îţi asigură controlul 
vestului Scoției. Îţi oferă o recompensă regească. 

— Dar ca supus al lui, răspunse Comyn, înroșindu-se la acest 
gând. N-o să mă înclin dinaintea omului ăstuia. Nici dac-ar 
depinde viaţa mea de asta. Prefer să rămân sub stăpânirea 
englezilor. 

— N-aţi putea încerca să luaţi tronul înaintea lui? întrebă 
MacDouall sorbind din vin. Acum că nu mai e nicio speranţă ca 
regele John să revină, oamenii cu siguranţă vă vor susţine. Nu 


VP - 360 


contează cât de puternic e dreptul lui Bruce la tron. Domnia 
voastră sunteţi din același neam cu Balliol. În ochii aliaţilor 
noștri asta va avea greutate. De ce să nu folosim aceeași ocazie 
pe care vor s-o folosească ei? Acum că regele Edward s-a întors 
în Anglia, de ce nu vă adunaţi susținătorii și nu vă ridicaţi 
împotriva lui? Ca rege? 

— Nu se poate. 

Cel care răspunsese fusese Comynul Negru. 

— Din aceleași motive pentru care Bruce a fost silit să ne 
ceară nouă sprijinul. Pentru ca planul lui - sau al nostru - să 
meargă, trebuie să ne susțină întregul regat. Niciuna dintre 
tabere nu e suficient de puternică pentru a-i înfrunta singură pe 
englezi. 

Îl privi pe Comyn. 

— Predarea ta dinaintea regelui Edward te-a costat. Ai evitat 
exilul jurând că i-l vei oferi pe William Wallace, dar ai plătit un 
preţ mare pentru restituirea Lochindorbului și, dacă nu îl găsești 
pe proscris, vei fi silit sa plătești și mai mult ca să-ţi capeţi 
îndărăt celelalte proprietăţi. 

Făcu o pauză, apoi continuă: 

— Măcar într-o privinţă sunt de acord cu Lamberton: dacă 
vrem să ne eliberăm de sub jugul englez, Scoţia trebuie să fie 
unită. Ai mulţi aliaţi și o armată la ordinele tale, dar de când a 
moștenit pământurile tatălui său, forța lui Bruce a sporit. Și el 
are prieteni puternici: Înaltul Intendent al Scoției, episcopii de 
Glasgow și St Andrews, contele John de Atholl, contele Gartnait 
de Mar, familia MacDonalds din Islay, numeroși lorzi și cavaleri. 
Dacă vei încerca să iei tronul în locul lui, toți se vor împotrivi. 

— Atunci ne așteaptă un viitor cu capul plecat dinaintea 
englezilor? murmură Comyn. Nu-i cine știe ce alegere, nu? 

— Nu-i neapărat așa. 

Comynul Negru își împreună mâinile. 

— Dacă va pieri speranţa că Bruce poate să devină rege, 
susținătorilor lui le-ar fi mult mai greu să te conteste când vei 
încerca să iei tronul. Având numai două variante - tu sau un 
rege englez -, știu ce alegere vor face mulţi dintre ei, cu timpul. 

— Să piară? 

Comyn se încruntă. Se întrebă dacă nu cumva afară, pe 
debarcader, Comynul Negru avusese aceeași fantezie ca și el. 
Clătină din cap. 


VP - 361 


— Nu putem să-l îndepărtăm pe Bruce. Nu fără să provocăm 
un război civil. 

— Nu. Dar regele Edward poate. 

Comyn se aplecă: 

— Spune-mi ce-ai în minte. 

— Acum știm că Robert Bruce îi trădează pe englezi. Dacă 
Edward ar descoperi ce pune la cale, pariez pe titlul meu de 
conte că Bruce își va petrece restul zilelor în Turnul Londrei. 

Comyn clătină din cap. 

— Frumoasă idee! Dar n-o să ne meargă. Regele Edward are 
mai multă încredere în Bruce decât în oricare dintre noi. Ura 
mea faţă de el e bine cunoscută. Edward nu-i prost. O să o ia 
drept o încercare jalnică de a-l discredita pe Bruce ca să îmi 
îndeplinesc ambițiile. Aș putea sfârși prin a pune în pericol 
oferta de a face parte din acest nou consiliu. Dacă nu o să am 
dovezi reale despre trădarea lui Bruce, altceva decât propriul 
meu cuvânt, regele nu mă va crede. 

— Nu trebuie să căutăm dovezi adevărate când putem 
produce unele care să ne fie de folos. 

e 

Isabel, contesa de Buchan, stătea întinsă pe pat cu ochii 
deschişi. Pe peretele alăturat se afla o tapiserie ce înfățișa un 
bărbat îmbrăcat în robă și încoronat cu o aureolă albă stând la 
prova unei corăbii. În fundal se vedeau o insulă și deasupra ei o 
cruce, strălucind intens într-o rază de lumină coborâtă din 
ceruri. Sfântul Columba apropiindu-se de lona*!, presupuse ea. 
Curentul dinspre fereastră făcea tapiseria să unduiască, dând 
impresia că marea ţesută era brăzdată de valuri. Focul din vatră 
scăzuse după plecarea soțului ei și camera era rece ca un 
mormânt. Isabel se înfioră, dar nu făcu nicio mișcare ca să iasă 
de sub cuverturi sau să-și cheme camerista din încăperea 
alăturată să aţâţe focul. În schimb închise ochii și repetă din nou 
cuvintele, mișcându-și buzele fără să scoată un sunet. 

Ceva mai târziu auzi pași greoi apropiindu-se pe coridor. 
Contesa se ridică împingându-se în brațe și își cobori picioarele 
din pat, lăsându-se să alunece de pe marginea saltelei. Pentru o 
clipă își pierdu cumpătul, întrebându-se unde ar fi trebuit să 


31 Sfântul Columba (aprox. 521-597), misionar creștin căruia i se atribuie rolul 
principal în convertirea Scoției la creștinism. lona, insula unde și-a stabilit acesta 
baza. (n. tr.). 


VP - 362 


stea. În castelele soțului ei sau în propriile ei conace își știa 
locul. Aici, în fortăreaţa din nord a lui John Comyn, era un 
musafir, iar camera nefamiliară o făcea să-și piardă siguranţa. 
Când ușa se deschise, ajunsese la fereastră și ședea pe scaunul 
cu pernuţe, aranjându-și plasa căptușită care-i acoperea părul. 

Isabel se sili să-i zâmbească soţului ei care intra. Surâsul îi 
îngheţă pe buze la vederea feței acestuia: fălcile încleștate, 
fruntea încruntată. Cunoștea expresia. Nu era a bună. ÎI privi 
desfăcându-și închizătoarea mantiei și lepădând-o de pe umerii 
lui largi. 

— De ce a scăzut focul? mârâi el privind-o pentru prima oară 
de când intrase. 

— O să-l pun pe Ranulf să se ocupe de el, zise Isabel în vreme 
ce soțul ei arunca mantia pe pat. 

Se ridică netezindu-și cutele rochiei: 

— Negocierile au mers așa cum sperai? 

Contele mormăi ceva ce ea nu înțelesese, traversând 
încăperea către locul unde atârna mantia lui de călătorie. 

— Pune-ţi cameristele să împacheteze, îi spuse el punându-și 
mantia peste tunică. Hamalii vin într-o oră să ia cuferele. 

— Plecăm? 

— Am treburi care nu suferă amânare. 

Cuvintele pe care Isabel le pregătise se învolburară în mintea 
ei, cerându-se rostite. Dădu să le spună, dar nu reuși. 

— Consiliul cel nou al regelui? întrebă ea în schimb. Sir Robert 
te-a invitat să faci parte din el? 

Contele se răsuci brusc, cu ridurile de pe frunte adâncindu-i- 
se. Scoase un râs sarcastic și se apropie de ea. 

— Totdeauna atât de bine crescută, murmură el, cuprinzându- 
i obrazul în palmă. Sir Robert a făcut o mișcare neașteptată. 
Jocul s-a schimbat. Acum noi, Comynii, trebuie să ne 
repoziționăm piesele. Dar, da, regele Edward mă vrea în sfatul 
său. 

Isabel închise ochii simțind pe obraz bătăturile din palma lui, 
pielea întărită după toţi anii de mânuit spada. Acest gest 
neașteptat de afecţiune o făcu să prindă curaj. 

— Sunt vești cu adevărat bune. Mâna ei se furișă peste a lui, 
ținând-o locului. M-am gândit: acum că s-a terminat războiul, nu 
i-am putea cere regelui să-l elibereze pe nepotul meu? 


VP - 363 


Isabel rosti cuvintele în grabă, bucuroasă să se elibereze de 
ele. Dădeau târcoale prin mintea ei de luni întregi, de când îi 
promisese surorii ei că își va ruga soţul să facă această cerere. 

Contele își retrase mâna de pe obrazul ei. 

— Ti-am spus după St Andrews că n-o să existe nicio speranţă 
privind eliberarea nepotului tău. Edward a fost cum nu se poate 
mai limpede: contele Duncan n-o să mai pună niciodată piciorul 
în Fife. Se teme să aibă un făuritor de regi în Scoţia. 

— Dar au trecut luni de la St Andrews, continuă Isabel grăbită. 
Mulţi scoțieni și-au încheiat perioada de exil și au revenit. De ce 
nu și nepotul meu? Poate că acum regele Edward e de altă 
părere. Duncan e doar un copil. 

— Ajunge! N-am de gând să-i explic chestiuni politice unei 
femei. 

Se întoarse, dar Isabel se agăță de braţul lui. 

— Dar când o să faci parte din noul lui consiliu, poate că 
regele ar putea fi convins... 

— Am zis de-ajuns! 

Vocea Comynului Negru se ridică, devenind un urlet. O 
îmbrânci. 

Isabel era pe jumătate cât el. Forţa brută a soțului ei o făcu să 
se împleticească, nimerind într-unul dintre stâlpii patului. Capul 
și spinarea i se loviră zdravăn de lemnul sculptat. Plasa care îi 
acoperea părul era căptușită numai pe laturi, oferindu-i prea 
puţină protecție. Lovitura făcu lumea să i se legene pe dinaintea 
ochilor. Ameţită, Isabel se lăsă să alunece pe podea, ducând 
mâna la ceafă. 

Contele își privi soţia cu pumnii încleștaţi și cu fața încordată. 

— Nu forţa nota, Isabel, murmură el aţintind-o cu degetul. N- 
am răbdare, după cum bine știi. Discuţia e încheiată. 

Ușa camerei alăturate se deschise și lordul se îndreptă brusc. 

Apăru Agnes, una dintre cameristele lui Isabel. 

— Stăpâne? 

Își plimbă cu nervozitate privirea de la lord la Isabel, aflată pe 
podea. 

— Am crezut c-am auzit un... un accident? 

— Soţia mea s-a împiedicat, Agnes, zise contele. Fii drăguță și 
ajut-o. 

În timp ce Agnes se apropia grăbită de contesă, Comynul 
Negru se îndreptă spre ușă. 


VP - 364 


— O să trimit hamalii într-o oră. Vezi să fii gata de plecare. 

Trânti ușa în urma sa. 

Isabel își luă mâna de la ceafă și privi sângele care-i păta 
palma. Ca întotdeauna, era surprinsă văzând cât de roșu era. 

— Gata, gata, doamnă, murmură camerista scoțând sunete 
alinătoare în timp ce o ajută pe contesă să se ridice. Haideţi în 
faţa oglinzii. O să vă aranjez părul. 

— N-am nimic, Agnes, zise Isabel, dar o lăsă pe cameristă să o 
conducă spre scăunelul așezat dinaintea unei măsuţe pe care se 
afla o oglindă de argint. Se așeză privindu-și fața palidă în 
oglindă, în timp ce Agnes îi scotea plasa și acele, eliberându-i 
părul negru. În vreme ce în oglindă trupul ei se mișca ascultător, 
înclinându-și capul într-o parte sau într-alta, după cum îi cerea 
camerista, se simţi cuprinsă de amorțeala. Numai ochii mai 
păreau vii. De un albastru atât de închis că păreau indigo, erau 
ca două lacuri înghețate în adâncul cărora scânteia ceva. Adânc 
în sufletul lui Isabel se stârneau valuri de mânie și pică, dar 
toată această putere rămânea ascunsă sub un strat îngheţat de 
frică și indecizie, prinsă sub suprafaţă. 


Capitolul 44 


BURSTWICK, ANGLIA, 
1304 


Amurgul se lăsa când Robert și oamenii săi pătrunseră călare 
în curtea conacului regal. Sunetul copitelor reverbera din 
zidurile clădirilor. In ferestre se vedea strălucirea focurilor și în 
aerul îngheţat stăruia un miros înțepător de lemn ars. Servitorii 
traversau curtea grăbiţi, sub privirile santinelelor din faţa ușilor 
clădirii principale. Dinspre grajduri și ţarcuri veneau zgomotele 
și duhoarea câtorva sute de cai. 

Descălecând, Robert văzu că pe o pajiște din apropiere se 
ridicase o tabără de corturi și căruţe printre care oamenii se 
mișcau de colo până colo în lumina amurgului. Armata engleză 
fusese  demobilizată după căderea Stirlingului, infanteria 
mergând îndărăt către ferme și orașe, iar cavalerii și lorzii către 


VP - 365 


proprietăţile lor, dar numeroșii membri ai casei regale 
rămăseseră. Robert, călărind fără odihnă dinspre Badenoch 
către Graniţă, unde pătrunsese în Anglia pe urmele regelui, 
aflase cu surprindere că Edward nu își continuase înaintarea 
spre sud. În vreme ce argaţii se iveau din grajduri ca să ia caii, 
iar Fionn le ieșea înainte, se întrebă ce anume provocase 
această întârziere. 

Privind în jur simţi că deasupra conacului plutea o tăcere 
nefirească. Dinspre tabără nu răsunau nici muzică, nici râsete. 
Servitorii își vedeau de treburile lor fără o vorbă și santinelele 
păreau abătute. Lăsându-și oamenii să descarce bagajele, 
Robert porni către intrare ca să discute cu ele când ușa unei 
clădiri se deschise și în prag se ivi fratele său. 

Edward Bruce se apropie de el, suflându-și în pumni ca să-i 
apere de aerul rece. 

— M-am gândit că tu ești. Bine-ai venit, frate! 

Robert zâmbi bucuros la vederea lui. 

— Nu mă așteptam să te văd înainte să ajung la Westminster. 
De ce e regele încă aici? 

— A căzut la pat la puţin timp după ce am părăsit Scoţia. 
Medicul lui l-a sfătuit să se odihnească. 

— E ceva serios? 

— Nu. De fapt e pe vindecate. Trebuia să plecăm săptămâna 
trecută, dar... 

Edward se opri: 

— Mai întâi zi tu ce vești aduci, frate. Privi peste umăr, dar 
gărzile erau scufundate și ele în conversaţie. Cum ţi-a mers cu 
Comyn? 

Vorbise cu voce joasă. 

— M-a ascultat. Asta-i tot ce pot spune cu siguranţă. A zis că 
îmi va da un răspuns după ce va avea vreme să se gândească. 
Așadar, deocamdată aștept. 

Robert ridică din umeri ca și cum ar fi lepădat o povară. 

— M-am întâlnit cu fraţii noștri la Lochindorb. Niall și Thomas 
îți trimit salutări. Sunt teferi. 

Pe chipul lui Edward se ivi un zâmbet. 

— Slavă Domnului! râse ușurat. M-am temut de ce-i mai rău 
când englezii au atacat Rothesay. 

— Domnule, unde să punem astea? 


VP - 366 


Auzindu-se strigat de Nes, Robert observă că oamenii săi 
descărcaseră desagii de pe cai. Privi în jur încruntându-se, 
nereușind să înțeleagă de ce nu-i ieșise în întâmpinare niciun 
majordom sau vreun alt dregător. 

— Pot să-mi pun lucrurile în apartamentele tale? își întrebă el 
fratele. Trebuie să vorbesc cu regele, dacă mă va primi. John 
Comyn și contele de Buchan au acceptat să facă parte din noul 
său consiliu. Cu voia Domnului, murmură el, asta îl va ţine 
ocupat. 

— Eu aș mai aștepta, îl sfătui Edward. Fiica lui a murit cu cinci 
zile în urmă. 

— Lady Joan? întrebă Robert gândindu-se pe loc la Ralph de 
Monthermer. 

— Nu, frate. De Bess e vorba. A murit la naștere. La fel și 
copilul. 

Mintea lui Robert fu năpădită de imaginea unei încăperi 
luminate de foc și a soţiei sale zăcând fără vlagă în pat, cu 
chipul pământiu și leoarcă de sudoare. Între picioarele lui Isobel, 
un sul de bumbac se întuneca absorbindu-i sângele. Era sânge și 
pe așternuturi și mirosul lui coclit se împletea cu duhoarea acră 
a fumului provenit de la focurile care încă ardeau în orașul 
Carlisle. Fiica lui, născută în vreme de asediu, era înfășată într-o 
pânză, în braţele moașei. Lângă pat, un preot se apleca 
deasupra soţiei lui muribunde ca un corb. 

— Unde e sir Humphrey? întrebă el imediat. 

— Era plecat într-o misiune de-a regelui. S-a întors abia ieri 
noapte. 

— Du-mă la el. 

— Robert, nu cred... Văzându-i expresia hotărâtă, Edward se 
întrerupse. Foarte bine. 

Robert traversă curtea pe urmele fratelui său, pătrunzând 
într-una dintre clădirile cu schelet de lemn. Tot timpul cât 
străbătu coridorul continuă să vadă încăperea aceea dinaintea 
ochilor. Nu fusese însurat cu Isobel de Mar decât de un an și 
această căsătorie fusese dorinţa familiei sale, motivată de 
avantaje, nu de iubire. Și totuși suferise la moartea ei. În cazul 
lui Humphrey și Bess căsătoria nu făcuse decât să întărească o 
afecţiune deja existentă. In timp ce Robert își găsise alinarea în 
fiica lui, smulsă în viaţă din acea baie de sânge, Humphrey 
pierduse două ființe dragi într-o singură noapte. 


VP - 367 


Apropiindu-se de încăperea de la capătul coridorului, Robert 
văzu că ușa era dată de perete. Dinăuntru se auzeau strigăte 
răgușite. Intrând, Robert dădu cu ochii de o scenă a devastării 
totale. Așternuturile, smulse de pe pat, erau împrăștiate pe 
podea alături de piese de armură. O masă răsturnată, cu 
picioarele rupte, zăcea printre cioburile provenite de la un urcior 
și un lighean. Cuferele înșirate de-a lungul pereților erau 
deschise și din ele se revărsau cărți și haine. Unul dintre stâlpii 
patului, cu lemnul acoperit de tăieturi, arăta de parcă l-ar fi 
atacat cineva cu o spadă. Inăuntru erau patru bărbaţi - Robert 
Clifford, Ralph de Monthermer și doi dintre cavalerii lui 
Humphrey - neslăbind din ochi o a cincea persoană aflată în 
mijlocul lor. Lui Robert îi trebui un moment ca să-și recunoască 
prietenul. 

Humphrey de Bohun se legăna pe picioare, cu părul castaniu 
lipit de cap acolo unde îl acoperise coiful și cu cămașa pătată de 
o dâră întunecată de vomă. Era roșu la faţă și ochii îi erau două 
crestături însângerate. Ținea într-o mână un burduf de vin și în 
cealaltă spada. Teaca armei, cu o frumoasă lucrătură în filigran 
- un dar de la Bess - zăcea pe podea la picioarele lui. Striga 
către bărbații care-l păzeau, cerându-le să-i aducă armăsarul. 

Ralph de Monthermer îi vorbea, încercând să-l liniștească, dar 
Humphrey nu-l asculta. Când Robert trecu pe lângă el, Ralph se 
răsuci surprins. Fără să dea atenţie avertismentului pe care i-l 
strigă cavalerul, Robert se apropie de Humphrey pășind peste 
sfărâmături. Humphrey îl ţintui cu o privire nesigură și dădu să-l 
lovească cu spada. Lovitura era lentă și stângace și Robert o 
evită cu ușurință. Prinse braţul cu sabia de încheietură, 
apucându-l în același timp pe conte de umăr. 

— Humphrey, zise el ţintuind privirea tulbure a celuilalt cu a 
sa. Dă-i drumul! 

Humphrey îl privi cu atenţie. 

— Robert? hârâi el. 

— Lasă spada, Humphrey! 

Strânsoarea contelui slăbi. Arma îi alunecă dintre degete și 
căzu zăngănind pe podea. Ralph se apropie și o ridică. 
Humphrey se înmuie și se lăsă în genunchi, și Robert odată cu 
el, nedesprinzându-și mâna de pe umărul lui. Humphrey scăpă 
din cealaltă mână burduful. În vreme ce contele se prăbușea în 


VP - 368 


braţele lui Robert, vinul roșu se prelinse pe covor formând o 
pată întunecată. 

Ghemuit în mijlocul dezastrului din încăpere, cu Humphrey 
agăţându-se de el, Robert simţi că mintea i se golește de orice 
plan și preocupare. Dorinţa de a sta pe tronul Scoției, care îl 
mâna înainte ca un pinten în coaste, pieri. Odată cu ea dispăru 
și preocuparea legată de John Comyn și de răspunsul acestuia la 
propunerea pe care i-o făcuse, și conștiința luptei care îl aștepta 
dacă dușmanul său ar fi acceptat să-l susțină. In această clipă 
nu mai era decât un bărbat care-și ţinea în brațe prietenul pe 
punctul de a se îneca în suferința lui nesfârșită. 


SKIPNESS, SCOŢIA, 
1305 


— Domnule, aveţi oaspeți. 

John de Menteith se îndreptă, întorcându-se dinspre masa 
deasupra căreia se aplecase. Majordomul lui stătea în prag. 

— Continuă-ţi treaba, îi porunci el contabilului bătând cu 
degetul în sulurile de pergament desfășurate pe masă. Cine-i? 
întrebă el apropiindu-se încruntat de ușă. 

Privind peste umărul majordomului în sala de lângă camera 
lui, zări un grup de bărbaţi în fruntea cărora se afla o siluetă 
înaltă într-o tunică albă. 

Menteith simţi neliniștea deșteptându-i-se în stomac. 

— Căpitane MacDouall, zise el, dregându-și vocea și silindu-se 
să zâmbească în timp ce pătrundea în sală. Ce vizită 
neașteptată. 

Dungal MacDouall își odihnea o mână înmănușată pe mânerul 
spadei. Celălalt braţ îi atârna pe lângă trup, iar de sub mâneca 
pieptarului nu se zărea nicio mână. 

— De ce neașteptată? Contele de Buchan ţi-a spus că voi 
veni. 

Vocea îi era rece și inexpresivă. 

— Așa-i, zise Menteith cu un râset subțire, dar întrucât 
jumătate dintre baronii Scoției l-au vânat pe Wallace fără niciun 
succes, mă așteptasem ca afacerea asta să dureze mai mult. 


VP - 369 


Se opri brusc observând că în grupul din spatele căpitanului 
se afla o siluetă ţinută de doi bărbaţi. Avea capul acoperit cu o 
glugă și și-l smucea orbește încolo și-ncoace. 

— Cine-i ăla? 

MacDouall nu-și desprinse privirea de Menteith. 

— Tot mai călătorești regulat către Glasgow? 

Menteith se înroși, știind că probabil căpitanul n-avea nicio 
îndoială de asta, judecând după starea castelului său. Se crispă 
când privirea îi poposi asupra pereţilor daţi cu var, cu pătrate 
mai curate indicând limpede locurile unde odinioară atârnaseră 
tapiserii. Fânul de iarnă nu fusese măturat încă și înlocuit cu 
stuf, deși primăvara noului an sosise de ceva vreme, iar masa 
principală avea un picior rupt, priponit cu sfoară. In anul trecut o 
mare parte dintre banii necesari întreţinerii castelului se 
scurseseră în mâinile oamenilor care conduceau ţarcurile pentru 
lupte cu urși și pe cele de lupte între cocoși din oraș. 

— Da, murmură el. Tot mă mai duc la Glasgow. 

— Bine. În ultima vreme, cele mai multe rapoarte vin dinspre 
așezările de pe lângă oraș. Dar Wallace are încă mulţi prieteni în 
rândul țărănimii și așa a reușit să-i evite până acum pe cei care-l 
vânează. Va trebui să fie atras afară din ascunzătoare, așa cum 
ţi-am spus. 

Menteith îi întoarse spatele. 

— Tot nu înţeleg cum crezi că pot face una ca asta. 

Vocea lui MacDouall se înăspri. 

— Sir John, bine-ai face să nu-ţi pierzi curajul. l-ai jurat lordului 
meu că ne vei ajuta când va veni vremea. 

Făcu o pauză, stăpânindu-și mânia. 

— Știm că nu ţi-a mers bine de când i te-ai predat lui Edward. 
Că aproape te-ai ruinat plătindu-i regelui Edward taxele pentru 
moșiile confiscate de la familia ta. Ai acum șansa să îţi schimbi 
viitorul. 

— Dar cum o să-l scot afară din bârlog? întrebă Menteith 
privindu-l pe Dungal în ochi. Cum să fiu sigur c-o să vină? 

MacDouall le făcu semn celor doi bărbaţi care îl ţineau pe 
omul cu capul acoperit de glugă. Unul dintre ei o smulse, dând 
la iveală un cap chel și o faţă plină de vânătăi. In ciuda buzelor 
sfâșiate, a obrazului înnegrit și a ochiului umflat, Menteith îl 
recunoscu pe Gray, secundul lui Wallace. 


VP - 370 


— L-am prins în Lanark strângând provizii, zise MacDouall cu 
o notă de satisfacţie în glas în timp ce examina prizonierul. 
Oamenii mei ţin orașul sub supraveghere de luni întregi. 

Menteith dădu să-l ia pe căpitan de braţ, apoi se răzgândi, 
făcându-i în schimb un semn din cap și călăuzindu-l departe de 
Gray, care îi privea cu ochii presăraţi de vinișoare. 

— În numele lui Hristos, de ce l-ai lăsat să ne vadă? șuieră el 
cu voce joasă. Acum știe că suntem amestecați amândoi! 

— Nu contează. E numai o momeală. Vreau să te duci la 
Glasgow și să dai sfoară-n ţară prin cunoștințele tale că l-ai prins 
pe Gray și că ești dispus să-l eliberezi în schimbul unei 
recompense. Vrem ca Wallace să afle cine a pus mâna pe omul 
lui, fără să prindă însă de veste și cei care-l vânează sau, și mai 
rău, englezii. Trebuie să fii cel care îl capturează pe tâlhar, altfel 
de planul nostru se va alege praful. 

MacDouall făcu semn către unul dintre oamenii lui, care se 
desprinse de grup. 

Menteith văzu că acesta ducea un cufăraș. 

— Asta-i numai ca să ai cu ce unge roţile, zise MacDouall. 
Dacă reușești, vor mai fi și alţii. 

Menteith luă cufărul, simţindu-i greutatea ca pe o promisiune. 


Capitolul 45 


SCOȚIA, ÎN APROPIERE DE GLASGOW, 
1305 


O dâră de sudoare se prelinse pe obrazul lui Menteith. În timp 
ce și-o ștergea, un nor de muște se ridică de pe coastele calului 
care își tot încreţea pielea. Era amiază și cerul era incandescent. 
Aerul mort fierbea deasupra drumului. Insectele roiau cu miile 
atrase de mirosul de sudoare al oamenilor și cailor care stăteau 
așteptând la răscruce, sub soarele ce urca tot mai sus pe cer. 

Menteith desprinse plosca de vin atârnată la oblânc și-și 
măsură oamenii din priviri. Optsprezece la număr, erau adunaţi 
în jurul unei căruțe cu coviltir. Cavalerii se cocoșau sub 
greutatea armurilor, cu vizierele deschise ca să lase să pătrundă 


VP - 371 


aerul, atâta cât era. Câţiva ședeau ghemuiţi în șeile lor, iar alții 
se adăpostiseră în umbra puţină a căruţei, în timp ce scutierii le 
lăsau caii să pască pe marginea drumului. La stânga, drumul 
începea să urce printre copaci. La dreapta traversa un râu cu 
maluri abrupte, pe un pod de piatră ca o cocoașă, înainte să 
șerpuiască printr-o pajiște unde se vedea un hambar năruit. In 
spate, se pierdea în depărtare, ocolind dealurile înspre Glasgow. 
La scurt timp după ce ajunseseră, unuia dintre oamenii săi i se 
păruse că a văzut niște siluete în pădurea din stânga lor, dar 
cercetașii trimiși de Menteith reveniseră fără să dea de urma 
cuiva. Asta se petrecuse cu trei ore în urmă. 

Menteith ridică plosca și bău, strâmbându-se când simţi 
gustul vinului care se încălzise și era prea dulce. Cercetă drumul 
din priviri, dar nu zări nicio mișcare cu excepţia străfulgerărilor 
păsărilor. Poate că în cele din urmă Wallace nu avea să vină. 
Sau poate că era aici deja, privind, așteptând să le sece puterile 
în căldura mistuitoare înainte să facă vreo mișcare? Din ce știa 
despre căpetenia rebelă, Menteith presupunea că ar fi putut 
recurge la această tactică. De la începutul războiului, omul 
organizase raiduri, ambuscade și omoruri de-a lungul și de-a 
latul Ținuturilor Joase și al nordului Angliei. Deși îl dispreţuia, 
Menteith nu-i putea nega lui Wallace viclenia și înclinația spre 
măcel. 

Aici, la această răscruce deschisă, cocându-se sub soarele 
amiezii, se simţea teribil de expus. Dealurile și pădurile din jur 
ofereau destule cotloane, destule locuri unde să ascunzi o forţă 
considerabilă. Wallace avea în trupa lui arcași din Pădurea 
Selkirk. Poate că undeva în acei copaci, zeci de arcuri se 
aținteau asupra lor. Menteith puse burduful la centură și apucă 
frâiele, cu senzaţia că nu-i ajunge aerul. Avea să muște Wallace 
momeala? Sau avea să-i atace pe nepusă masă, salvându-și 
tovarășul și măcelărindu-i pe toţi până la unul? Cuprins de 
mâncărimi din cauza sudorii, a muștelor și a unei senzaţii din ce 
în ce mai puternice că era în pericol, Menteith își întoarse 
buiestrașul dintr-o smucitură de căpăstru. 

— Bătu-l-ar Dumnezeu! 

— Domnule? rosti întrebător unul dintre cavalerii săi când 
Menteith își îmboldi calul spre căruță. 

Fără să-l ia în seamă, Menteith se aplecă spre perdelele 
lăsate. 


VP - 372 


— O să mă coc de tot înainte să apară fiul ăsta de curvă! 

— Răbdare! veni răspunsul din căruţă. Wallace o să sosească. 
Dar înainte să apară vrea să se asigure că nu aveţi întăriri. 

— Cât o să mai așteptăm? 

— Domnule! 

Deși auzi că unul dintre oamenii săi îl striga, Menteith nu se 
uită în jur, concentrându-se asupra căruţei: 

— Cât mai așteptăm? 

— Sir John! 

— Ce vrei, trăsni-te-ar?! 

— Călăreţi, domnule. 

Cavalerul arătă către panta împădurită din stânga. 

Indreptându-se în șa, Menteith îl urmări cu privirea. La 
marginea pădurii se ivise o ceată. Era un grup redus, nu mai 
mult de zece oameni. Veneau fără grabă, lăsaţi pe spate în șei. 

— El e? întrebă vocea dinăuntrul căruţei. 

Menteith cercetă cu ochii mijiţi călăreţii ce se apropiau, 
căutându-l pe William Wallace. Niciunul nu părea să aibă statura 
impunătoare a proscrisului, dar de la o asemenea depărtare era 
greu de zis. Mulţi purtau pălării sau glugi și era imposibil să le 
distingi trăsăturile. Dacă aceasta era trupa lui Wallace, atunci el 
evitase toate drumurile, așa cum se și așteptaseră, dar Menteith 
era surprins de numărul mic de oameni. După ce rebeliunea se 
spulberase, câteva sute de oameni deveniseră fugari alături de 
proscris și, chiar luând în calcul morţii și dezertările, în mod 
sigur trupa lui nu avea cum să se fi împuţinat atât de mult. Nu-și 
imagina că Wallace putea fi atât de nesăbuit încât să vină cu o 
forță așa de mică. Până și cei optsprezece oameni ai săi o 
depășeau numeric. Menteith își linse sudoarea de pe buza de 
sus, simțind un fior de nerăbdare. 

Unul dintre călăreți se desprinse de ceilalți îmboldindu-și calul 
către ei în josul pantei puţin abrupte. Se opri înainte să intre în 
bătaia săgeţilor. Menteith îl recunoscu pe Neil Campbell. 
Cavalerul din Argyll se aflase în trupa lui Wallace din cele dintâi 
zile ale rebeliunii. 

— Ti-am adus recompensa, John de Menteith! strigă 
Campbell. Unde-i Gray? 

— El este? 

Când vocea din căruţă se auzi din nou, Menteith privi în jur 
tulburat. 


VP - 373 


— Nu, murmură el. E unul dintre oamenii lui. Campbell. 

ÎI privi din nou pe cavalerul din Argyll: 

— Acum ce să fac? 

Ceva se mișcă în căruţă. O siluetă înaltă se ivi și sări jos din 
ea. Purta un coif de fier care-i ascundea fața și o mantie simplă 
peste un pieptar și o cămașă de zale. Nu exista nimic care să o 
identifice - nici culori, nici blazon - cu excepţia faptului că îi 
lipsea mâna stângă. În urma lui MacDouall se iviră alţi doi 
bărbaţi, purtând aceleași haine simple și târându-l între ei pe 
Gray, legat și cu capul acoperit de glugă. Prizonierul se zbătu, 
dar MacDouall își trase spada și se postă îndărătul lui. Cuprinse 
gâtul lui Gray cu braţul stâng, dându-i cu brutalitate capul pe 
spate, și își apăsă lama de beregata acestuia. 

— Spune-i că trebuia să o aducă Wallace. Spune-i că, fiindcă 
n-a făcut-o, condiţiile s-au schimbat, îi zise MacDouall lui 
Menteith cu vocea înăbușită de coif. Spune-i că vrei mai mulți 
bani, altfel o să-i tai beregata lui Gray. 

Menteith îi comunică toate acestea lui Campbell cu o voce 
ragușită. 

Neil Campbell se întoarse către trupa sa. 

— Hai, potaie, murmură MacDouall în timp ce captivul său se 
zbătea sufocat. După o clipă smulse gluga. Gray tresări, 
întorcându-și fața învineţită ca să se apere de lumina puternică 
a soarelui. La gură avea un căluș acoperit cu sânge închegat. 
MacDouall îl lovi cu putere îndărătul genunchilor, făcându-l să se 
prăbușească și să geamă de durere când genunchii i se izbiră de 
drumul prăfuit. Avea mâinile legate la spate. Rănile de pe cap și 
trup străluceau de sânge proaspăt. MacDouall rămase aplecat 
deasupra lui, ţinând spada de parcă ar fi avut de gând să i-o 
înfigă în ceafă. 

Din umbra copacilor de pe povârniș răsună un strigăt. Un 
călăreț se ivi din pădure și își îmboldi calul către ei. 

Menteith trase brusc aer în piept. Nu exista decât un singur 
bărbat cu o asemenea statură uriașă. Pe măsură ce călăreţul se 
apropie, trăsăturile îi deveniră mai deslușite, transformându-se 
într-un chip brutal și plin de cicatrice, cu un nas ce părea să fi 
fost spart de câteva ori și încadrat de o claie de păr castaniu. 
William Wallace purta pantaloni pătaţi, cizme încreţite și legate 
în cruciș cu fâșii de piele și o tunică albastră prinsă cu o curea în 
jurul mijlocului gros. Ar fi trecut drept un ţăran dacă n-ar fi fost 


VP - 374 


contururile armurii vizibile sub veșminte și securea pentru două 
mâini care se legăna legată de şaua lui. Menteith își luă ochii de 
la Wallace și zări alţi bărbaţi care se iveau dintre copaci. Câţiva 
erau călare, dar majoritatea se apropiau pe jos, strângând în 
mâini sulițe, bâte, arcuri și pumnale. Șaizeci sau optzeci cu toţii 
înaintau hotărâți, mărșăluind pe pantă în urma căpeteniei lor. 

Menteith apucă frâiele. In spatele său, cu foșnet de metal 
frecat de piele, oamenii săi își trăgeau săbiile. 

— Ce facem? întrebă el răsucindu-se spre MacDouall. 

Ajuns lângă Neil Campbell, Wallace își opri calul. 

— Menteith, dă-i drumul omului meu! 

Vocea-i era răgușită. 

La vederea camaradului său, Gray se zbătu să se ridice, dar 
cei doi paznici ai săi se apropiaseră și acum îl ţineau strâns. 
Striga către Wallace, dar cuvintele îi erau înăbușite de căluș. 
Unul dintre oamenii lui MacDouall îl lovi cu pumnul înzăuat, 
deschizându-i o nouă rană în creștet și făcându-l să se înmoaie 
în strânsoare. 

Wallace își îmboldi calul înainte. 

— Dă-i drumul și-o să te las să pleci viu de-aici. 

Se oprise la mică distanţă, în bătaia săgeţilor celor doi arcași 
ai săi, observă Menteith. Dintr-odată, Gray se răsuci și îl lovi cu 
genunchiul în vintre pe unul dintre cei care-l ţineau. În timp ce 
bărbatul se prăbușea, proscrisul își luă avânt, repezindu-și capul 
în faţa celuilalt paznic. Nasul acestuia se rupse și bărbatul se 
împletici îndărăt. MacDouall se repezi către Gray, dar acesta o 
rupsese la fugă în direcţia lui Wallace, răcnind prin căluș. 
MacDouall se răsuci strigând o comandă și alţi patru bărbați 
săriră din căruţă. Doi ţineau în mâini corni în care începură să 
sufle scoțând note stridente. La auzul lor, trupa lui Wallace, care 
cobora panta, șovăi. Oamenii priviră în jur cumpănindu-și 
armele în mâini, alertaţi față de posibilul pericol. Unii strigau la 
comandantul lor, dar acesta nu-i luă în seamă, îndemnându-și 
calul către Gray. 

MacDouall se întoarse cu un mâărâit către arcașii lui Menteith. 

— Doborâţi-l! 

Arcașii înaintară și își încordară arcurile. La vederea lor, 
Wallace scoase un strigăt. Două săgeți se avântară în aer. Una 
nimeri în spinarea lui Gray, între omoplaţi și capătul ascuţit 
străpunse cămașa, înfigându-i-se în șira spinării. Bărbatul se 


VP - 375 


arcui și se prăbuși pe burtă în iarbă, cu mâinile în continuare 
legate la spate. Cea de-a doua săgeată zbură pe deasupra lui și 
se înfundă în gâtul calului lui Wallace. Animalul se cabră ţipând 
și se răsuci pe picioarele din spate, azvârlindu-l pe Wallace din 
șa. Acesta ateriză rostogolindu-se, dar se ridică într-o clipă. 
Intinzându-se către calul ce se zbătea, apucă securea de coadă, 
eliberând-o din chinga șeii. Strigăte de luptă sfâșiară văzduhul și 
oamenii săi se repeziră în josul povârnișului ca să-i sară în 
ajutor. Înfricoșat, Menteith își trase spada. Dar chiar atunci, din 
iarba înaltă a poienii și de dincolo de malurile abrupte ale râului 
începură să se ridice zeci de bărbaţi. 

Cu mantiile verzi îmbibate de rouă și sudoare, cu membrele 
țepene din pricina așteptării îndelungate, ieșeau din ascunzători 
la chemarea cornilor. Toţi aveau arcuri. În depărtare, de-a lungul 
drumului spre Glasgow, un nor de praf întuneca văzduhul, însoțit 
de bubuitul îndepărtat, dar inconfundabil al unor copite. 
MacDouall le strigă ordine arcașilor nou-veniţi, care își încordară 
arcurile. Ridicându-le toți deodată, sloboziră un val de săgeți. 

Când văzu cerul întunecându-se, Neil Campbell ridică scutul 
ca să se apere, dar nici el și nici Wallace nu erau principalele 
ținte. Săgeţile se avântară în văzduh, apoi coborâră asupra 
mulțimii. Puţini dintre cei din banda lui Wallace purtau armură și 
săgețile găsiră cu ușurință ţinte, înfigându-se în gâtlejuri și braţe 
sau străpungând pieptare din piele fiartă. Se ridicară ţipete pe 
măsură ce oamenii și caii se prăbușiră sub cea dintâi rafală. Dar 
alţii veneau, sărind peste camarazii căzuţi și scoțând răcnete de 
furie. 

Mica trupă comandată de Neil Campbell galopa către Wallace, 
încercând să-l înconjoare și să-l apere. MacDouall strigă la arcași 
prin coiful său, semnalându-le pericolul. Arcașii lansară un nou 
val de săgeți. De această dată, Campbell era în bătaia lor. 
Cavalerul își ridică scutul și două săgeți se înfipseră în el. Calul 
său fu nimerit în crupă și o rupse la goană. Trupa călare încasă 
grosul rafalei. Loviţi de săgeți, caii se cabrară izbindu-se unii de 
alţii. Oamenii se pomeniră aruncaţi din șa pentru a fi călcați de 
copite sau striviți de animalele panicate. Alţii reușiră să-și 
scoată armăsarii din încăierare, departe de bătaia săgeţilor. 

Wallace ajunsese lângă Gray și târa trupul inert al 
camaradului său îndărătul calului prăbușit, care încă mai 
zvâcnea slab din picioare. Comandantul rebel se ascunse în 


VP - 376 


dosul animalului muribund în timp ce o nouă grindină de săgeți 
țâșnea în aer, găsind noi victime pe câmpul de luptă. In ciuda 
pierderilor suferite, gloata continua să înainteze, apropiindu-se 
cu repeziciune de răscruce și de trupa lui Menteith. Câţiva dintre 
arcașii lui Wallace se opriseră încordându-și arcurile, gata de 
contraatac. 

Răsucindu-se în șa, Menteith privi călăreţii ce se apropiau pe 
drumul dinspre Glasgow: restul trupelor lui MacDouall. Nu aveau 
cum să ajungă la timp. Unul dintre cavalerii săi strigă un 
avertisment și în jurul lor căzură săgeți, una înfigându-se în 
căruță, altele nimerind arcașii de pe malurile pârâului. Un arcaș 
fu lovit în faţă de o săgeată care-l făcu să se prăbușească pe 
spate în apă. Altul fu nimerit în umăr și căzu în genunchi icnind 
și încercând să-și smulgă săgeata. Menteith își mână calul în 
dosul căruței, gâfâind înspăimântat. MacDouall se feri de o 
săgeată ce venea înspre el, apoi se ridică din nou răcnind ordine 
către arcașii săi. 

Neil Campbell reușise să își recapete controlul asupra calului 
și li se alătură camarazilor săi, dar trupa lui Wallace intrase din 
plin în bătaia săgeţilor arcașilor lui MacDouall. Chiar și cei pe 
care săgețile nu-i răneau sau ucideau erau dezorientați și orbiţi, 
siliți să se ascundă în dosul scuturilor. Caii panicaţi o rupeau la 
goană încotro vedeau cu ochii, doborând oamenii în graba lor de 
a scăpa. Arcașii lui Wallace continuau să tragă, dar nu erau pe 
măsura tirului neîntrerupt ce venea dinspre drum. Incet, banda 
rebelă se opri din înaintare și membrii ei se ghemuiră în dosul 
scuturilor sau al camarazilor căzuţi. Între ei și Wallace, adăpostit 
după calul său, erau mai puţin de o sută de iarzi de câmp 
deschis. Animalul mai fusese lovit de alte câteva săgeți și trupul 
său masiv zvâcnea în chinurile morții. 

— Adu-l încoace, Colban, porunci MacDouall întorcându-se 
către unul dintre oamenii săi, care fusese alături de el în căruță. 
Colban porni cu hotărâre și MacDouall le făcu semn altor cinci 
bărbaţi să-l însoțească. Îl vreau viu! strigă el în urma lor. 

In timp ce arcașii continuau să tragă în mulţimea de pe 
povârniș, smulgând ţipete ori de câte ori o săgeată nimerea 
carnea neprotejată, oamenii lui MacDouall înaintară spre calul 
prăbușit. Neil Campbell, al cărui animal fusese de asemenea 
doborât, îi strigă un avertisment lui Wallace de după marginea 
scutului. Când Colban și ceilalți se apropiară, căpetenia rebelă 


VP - 377 


se înălţă cu securea în mână. Colban abia reuși să-și ridice 
scutul când securea imensă a lui Wallace spintecă aerul 
prăvălindu-se asupra lui. Lama se înfipse în lemn și brațul lui 
Colban se frânse sub forța impactului. Bărbatul urlă de durere, 
căzând în genunchi, iar Wallace își eliberă lama împingând cu 
brutalitate în lături scutul și braţul inert al lui Colban. Preţ de o 
bătaie de inimă, Colban rămase îngenuncheat, privind în sus 
către căpetenia rebelilor, înainte ca securea lui Wallace să 
coboare asupra lui despicându-i capul în două și împroșcând în 
jur sânge și bucăţi de creier. Colban se prăbuși, iar Wallace își 
învârti securea prin aer cu amândouă mâinile, lovind un altul 
dintre oamenii lui MacDouall, care îl atacaseră. 

Călăreţii lui MacDouall, cincizeci la număr, goneau către 
răscruce ridicând nori de praf în jurul lor. La un ordin al 
căpitanului lor, se abătură de pe cărare, repezindu-se la oamenii 
lui Wallace. Arcașii lui MacDouall își încetară tirul, dar acum 
rebelii, încă ascunși îndărătul scuturilor, erau luaţi prin 
surprindere de călăreți. Masa de oameni începu să se 
fărâmiţeze, unii ridicându-se să-i înfrunte pe călăreţi lovind 
picioarele cailor cu spadele sau cu bâtele, alţii fugind în susul 
pantei în încercarea de a ajunge pe un teren mai ridicat și la 
adăpostul oferit de copaci. Neil Campbell, care se chinuia să 
ajungă la Wallace, fu oprit și silit să se apere de doi călăreţi ce 
se repeziră asupra lui. 

Menteith, privind de la adăpostul său din dosul căruţei, îl văzu 
pe Wallace îngropându-și securea în pieptul unuia dintre 
oamenii lui MacDouall. Liderul rebel mugea ca un cerb încolţit, 
răsucindu-se încolo și-ncoace în cercul ce se închidea în jurul 
său, evitând spadele care se repezeau spre el și avântându-și 
securea în arcuri sălbatice către gâturile și brațele dușmanilor. 
Deja ucisese doi. Acum lovi un al treilea, sfărâmând spada 
bărbatului. Menteith își dădu seama că nu aveau să-l prindă 
atâta timp cât încercau să nu îl ucidă. ÎI căută din priviri pe 
MacDouall, dar atenţia căpitanului era îndreptată asupra 
călăreţilor săi care făceau prăpăd printre rebeli. Menteith își 
șterse sudoarea din ochi. Nu putea să-l lase pe Wallace să 
scape. Dincolo de pierderea recompensei, căpetenia rebelă 
avea să creadă că el se afla în spatele acestei ambuscade. 
Wallace îl ucisese pe șeriful din Lanark în propriul său pat. 
Menteith n-avea de gând să-și petreacă tot restul vieţii stând 


VP - 378 


treaz și așteptând ca moartea să-l lovească din întuneric. Se 
întoarse către arcașii săi și le dădu o comandă hotărâtă. 

MacDouall privi în jur tocmai în clipa în care unul dintre arcașii 
lui Menteith se ridică din dosul căruţei și ochi. Dădu să strige. 
Prea târziu. Săgeata pornise. Wallace doborâse un al treilea 
bărbat și îi luase scutul. Se întorcea către al patrulea când 
săgeata i se înfipse în partea din spate a coapsei. Se împletici, 
lăsând garda jos. Suficient pentru ca unul dintre cei trei bărbaţi 
trimiși de MacDouall să îl apuce de braţ, îndepărtându-i-l, cu tot 
cu secure, în timp ce un altul îl lovi în tâmplă. Violenţa loviturii îl 
dezechilibră pe Wallace. In timp ce acesta era încă aplecat, cel 
de-al treilea bărbat îl izbi cu genunchiul în față. Wallace se 
prăbuși cu sângele ţâșnindu-i din nas. 

Pentru o clipă se păru că proscrisul fusese doborât. Apoi, cu o 
sforțare incredibilă, Wallace se ridică mârâind și-și repezi scutul 
în faţa unuia dintre atacatori, rupându-i falca. MacDouall ieșise 
din ascunzătoare și gonea către el. În timp ce Wallace se 
încăiera cu ceilalţi doi bărbaţi, căpitanul sări peste calul mort și 
se repezi la el din spate, izbindu-l pe rebel în ceafă cu mânerul 
spadei. Wallace se prăbuși cu un geamăt surprins, scăpând 
securea din mână. MacDouall îl lovi cu piciorul în spate, 
făcându-l să cadă pe burtă. In timp ce unul dintre supraviețuitori 
îl încăleca pe Wallace gâfâind de osteneală, celălalt desprinse o 
funie de la brâu și îi legă cu brutalitate mâinile la spate. 

Pe panta dealului, restul gloatei fugea, împrăștiată de călăreţii 
lui MacDouall. Lăsară presărate în urma lor mai mult de treizeci 
de cadavre. Neil Campbell dispăruse, târât din calea primejdiei 
de camarazii săi. Cei din urmă dintre aceștia dispăreau printre 
copaci când Menteith călări către MacDouall, care supraveghea 
legarea lui Wallace. Câţiva dintre arcașii căpitanului își puseră 
jos arcurile și se apropiară să ajute. Liderul rebel era conștient 
încă. Din când în când trupul lui uriaș se smucea încercând să se 
scuture de dușmani, dar rănile îl slăbiseră și nu mai avea forța 
necesară. In jurul lui, pământul era îmbibat cu sângele lui 
Colban și al celorlalți bărbaţi pe care îi spintecase cu securea. 
Duhoarea măruntaielor revărsate era teribilă. Menteith își 
încetini calul și întoarse capul, simțind gust de fiere în gâtlej. 

La vederea lui, MacDouall se îndreptă de spate. 

— Nebunule, mârâi el apropiindu-se. Puteai să-l omori! 


VP - 379 


— Cineva trebuia să-l oprească, răspunse Menteith. Îţi reteza 
oamenii ca pe puieţi! 

— Gray e încă în viaţă. 

Auzind strigătul omului său, MacDouall se întoarse. Menteith îl 
urmă pe căpitan care se apropia de locul unde era imobilizat 
Wallace. Gray încă mai trăia, într-adevăr, gemând printre dinţii 
însângeraţi, cu spatele cămășii lucind de sânge în jurul săgeții. 

MacDouall îi făcu semn omului: 

— Termină-l. 

Văzând ce era pe cale să se petreacă, Wallace mugi furios, 
dar nu se putu mișca atunci când capul lui Gray fu tras pe spate 
și lama unui pumnal îi spintecă beregata. Wallace încă mai 
răcnea când oamenii lui MacDouall îi traseră o glugă pe cap și îl 
târâră tustrei către căruţă. 

După ce căpetenia rebelă fu legată la ochi și îndepărtată, 
MacDouall își scoase coiful. Câţiva dintre oamenii săi, care 
urmăriseră banda de proscriși, se apropiară călare. 

— Căpitane, câţiva au fugit în pădure, zise unul dintre ei. Să-i 
urmărim? 

— Nu-i nevoie, răspunse MacDouall. Avem ceea ce căutam. 

li făcu semn unuia dintre oamenii de lângă căruţă. 

Acesta se apropie și Menteith văzu că ţinea în mână o pungă 
hărtănită de piele. 

l-o trecu lui MacDouall care se întoarse către Menteith. 

— Predă-l pe Wallace garnizoanei engleze din Lochmaben. 

Îi înmână punga. 

— Dă-le asta. Zi-le că am găsit-o asupra lui. S-a înțeles? 

— Ce-i înăuntru? întrebă Menteith luând-o. Punga era ușoară. 

— Nimic cu care să-ţi baţi tu capul. Amintește-ţi, Menteith, l-ai 
prins pe Wallace de unul singur. Eu și oamenii mei n-am fost de 
faţă. 


Capitolul 46 


WEST SMITHFIELD, LONDRA, 
1305 


VP - 380 


Era o după-amiază târzie de august, umedă și înnorată, cu 
cerul promițând ploaie, când Robert și oamenii săi traversară 
Libertăţile Exterioare, îndreptându-se spre vest. Înaintea lor, 
zidurile Londrei dominau peisajul, ridicându-se deasupra 
caselor, bisericilor și atelierelor care se înghesuiau de-a lungul 
poalelor lor de piatră, cedând treptat locul mlaștinilor și pajiștilor 
presărate cu cătune, spitale de leproși și așezăminte religioase 
impunătoare, printre care drumul cotea spre Westminster. 
Fumul brutăriilor, hornurilor și focurilor în aer liber se contopea 
într-o ceaţă cenușie, atârnând în aerul sufocant în care se 
simţea duhoarea sărată a mlaștinilor. 

Drumul pe care călătoreau era nefiresc de gol și toate satele 
erau tăcute. Robert auzi urale care păreau să se reverse de 
dincolo de ziduri și se întrebă dacă nu cumva era vreo 
sărbătoare care îi atrăsese pe toţi locuitorii din suburbii în 
incinta orașului. Nu stărui mult asupra gândului, absorbit de griji 
mai profunde. 

Moartea fiicei regelui aruncase o umbră teribilă asupra 
sărbătorii Crăciunului, prelungindu-se și în noul an, când în cele 
din urmă Curtea plecase din Yorkshire înspre sud, prin Lincoln, 
îndreptându-se spre Westminster. Lui Robert i se păruse că 
soarta Scoției era târâtă spre sud odată cu acest marș 
inexorabil, pentru a fi săpată în piatra legii cu prilejul 
parlamentului din toamnă. Îndreptându-se spre Writtle la 
sfârșitul primăverii, sperase că acolo va fi întâmpinat de veștile 
pe care le aștepta. Dar nu găsise decât socoteli incomplete, 
clădiri ce trebuiau reparate și ţărani confuzi, lipsiţi prea multă 
vreme de atenţia unui lord treaz. 

Când primăvara făcuse loc verii, nerăbdarea lui de a primi un 
răspuns de la John Comyn se intensificase într-atât că sunetul 
copitelor apropiindu-se de conac îl făcea să se dea fuga la cea 
mai apropiată fereastră. Dar veștile continuau să se lase 
așteptate. Acum, după ce petrecuse două luni în Essex 
ocupându-se de afacerile nerezolvate ale tatălui său, Robert 
revenea la Curtea regală confruntat cu sumbra perspectivă a 
parlamentului. Mâine, noua constituţie a Scoției urma să fie 
redactată și consiliul urma să fie stabilit, subordonând-o 
stăpânilor ei englezi. 

Hohote brutale de râs îl treziră din gânduri. Privi în jur și zări 
patru tineri alergând pe marginea drumului. Un al cincilea, și 


VP - 381 


mai tânăr decât ei, rămăsese în urmă și se străduia să-i ajungă. 
Băieţii mai mari nu acordară prea multă atenţie companiei 
călare, dar cel mai tânăr se opri zâmbind larg când Fionn alergă 
către el. 

— N-o să-l vezi când se dă huţa, Stephan! îi strigă un altul 
privind îndărăt. 

După ce mângâie câinele, flăcăul o zbughi pe urmele 
camarazilor săi. 

— Trebuia s-o luăm prin Newgate, gâfâi el în engleza guturală 
a cuiva care nu vorbise niciodată o altă limbă. 

— Nătărăule! Străzile-s înțesate. O să ne urcăm pe zidul de la 
St Bartholomew. De-acolo o să vedem cum îi dau matele pe- 
afară! 

Răsunară noi râsete și tinerii se îndepărtară alergând. De 
undeva, Robert auzi ridicându-se alte urale, mai sonore ca 
înainte. Își dădu seama că auzea zumzetul jos al mai multor 
voci, întrerupte când și când de strigăte neclare. Inaintea lui, 
drumul cârmea brusc la stânga, urmând zidurile orașului care 
coteau spre sud la Poarta Ologilor. Urmând cotul, trupa lui 
Robert zări în curând clădirile înalte ale prioratului St 
Bartholomew, aflate la numai jumătate de milă depărtare. 
Dincolo de ele, câmpia netedă a lui West Smithfield se întindea 
în pâcla mohorâtă a după-amiezii. Priveliștea care îl întâmpină îl 
făcu pe Robert să-și oprească armăsarul. 

Întinderea verde, străbătută de apele Fleetului, era acoperită 
de o mulţime în fierbere, sute și sute de oameni. Chiar sub 
privirile lui Robert, alţii și alţii i se adăugară, venind din oraș prin 
Newgate și Aldersgate ca un râu întunecat care se aduna pe 
câmpia din Smithfield. Deodată înţelese de ce suburbiile erau 
goale și drumul pustiu. Ai fi zis că toată Londra se strânsese pe 
câmpia dinaintea lui. Primul său gând fu târgul din august, unde 
îl dusese Humphrey cu ani în urmă. Dar în timp ce își plimba 
privirea pe deasupra gloatei agitate își dădu seama că nu vedea 
nici tarabe cu oale, nici curse de cai, nici frigări. 

— Ce-i asta? 

La auzul vocii lui Matthew, unul dintre cavalerii săi din Essex, 
Robert se uită în jur. Privirea lui Matthew, ca și a restului trupei, 
era aţintită asupra unui singur punct. Ochii lui Robert poposiră 
asupra siluetei scheletice a spânzurătorii care se ridica deasupra 
mulțimii. Adesea vedeai cadavre atârnând în ea. Azi era 


VP - 382 


aglomerată nu de morți, ci de vii, stând pe platformă sub un șir 
de laţuri goale. Își reaminti crâmpeiele de conversaţie dintre 
tinerii londonezi de adineauri, care căpătau acum un sens 
tulburător. 

— E o execuţie. 

Îndemnându-și calul la trap, în timp ce din cerul posomorât 
începeau să cadă primele picături de ploaie, Robert își conduse 
compania de-a lungul drumului. Pe măsură ce se apropiau de 
Smithfield, larma mulţimii se înteţi și drumul începu să fie 
aglomerat de oamenii care ieșeau prin Aldersgate, silindu-i pe 
Robert și pe oamenii săi să meargă la pas, conducându-și caii 
prin mulţime. Gloata era un amestec de oameni de rând în tunici 
de pânză aspră și saboţi de lemn, negustori îndesaţi - unii 
purtând încă șorțurile pătate după o zi de lucru - și câţiva 
oameni mai înstăriți, cu pălării cu pene și mantii brodate. 
Robert, într-o mantie de brocart și cu cizme moi de piele, cu 
spada la șold și escortat de cavaleri și servitori, ieșea în 
evidență ca un diamant într-un strat de pietriș. Observă că Nes 
stătea foarte aproape de el, aruncând priviri suspicioase șirurilor 
de londonezi ce treceau pe alături. 

— Ar trebui să-i ocolim, domnule, îi strigă Matthew, 
încruntându-se către doi tineri cu coșuri pe obraji care încercau 
să-i mângâie calul nervos. S-o luăm spre nord până la Bar și să 
intrăm prin Holborn. 

— De acord, strigă un alt cavaler întorcându-și calul prin 
mulțimea ce se îngroșa. Fionn îl urmă lătrând agitat. 

Robert se aplecă și-l apucă de guler pe unul dintre tinerii cu 
coșuri. 

— A cui execuţie e? 

Băiatul încercă să i se smulgă din strânsoare, dar Robert nu 
se lăsă. 

— Spune-mi! 

— A lui William Wallace, exclamă tânărul. Căpcăunul din nord! 

Robert îi dădu drumul, abia observând insulta pe care i-o 
aruncă băiatul înainte să se piardă în mulţime. 

— Domnule! 

Robert nu îl luă în seamă pe Matthew, întorcându-se în 
schimb către Nes: 

— la-mi calul, îi strigă scutierului său scoțându-și picioarele 
din scări și sărind jos. Fără să ia în seamă exclamaţia alarmată a 


VP - 383 


lui Nes, își făcu loc prin înghesuială, înălțimea și forța lui 
permițându-i să înainteze. 

Întrezări pe marginea drumului formele zdrenţăroase ale 
cerșetorilor, întinzând mâinile către oamenii ce se scurgeau pe 
lângă ei. Dincolo de larma conversației, toată în engleză, auzi 
zăngănitul  castroanelor leproșilor. În mulţime se aflau 
menestreli și jongleri, vraci cu desagii lor cu leacuri și vânzători 
de indulgente cu relicvele lor, atrași de gloată ca muștele de 
miere. Era ca un festival, numai că mulţimea nu era lacomă de 
jocuri, ospeţe și dans. Era însetată de sânge. Oamenii se 
împingeau și se înghionteau ca să ajungă cât mai aproape de 
eșafod, străduindu-se să își găsească un loc de unde să 
urmărească execuţia. 

Robert înaintă, dornic să vadă cu ochii lui, surprinzând numele 
lui Wallace din crâmpeiele de conversații din jur. Cum îl 
prinseseră? Când? Ploaia înceţoșa văzduhul, întunecând 
capetele și umerii mulțimii. Călcă pe cineva pe picior și simţi un 
ghiont în spate. O femeie cu părul despletit pe umeri se întoarse 
spre el. Zâmbi măsurându-l din cap până în picioare cu o privire 
apreciativă. Își trase în jos cu o mână piepţii rochiei subțiri, 
dezgolindu-și sânii. Pe cealaltă o întinse către el, dezvăluind o 
palmă brăzdată de murdărie. 

— Un penny ca să-i sugeţi, seniore. 

Robert se simţi prins în mulţimea ce tălăzuia, asaltat din toate 
părțile. Simţi mirosul respirației împuţite a unui bătrân știrb, 
care se întoarse și-i zâmbi lasciv, și își simţi auzul asaltat de 
chiotele apreciative scoase la vederea cărnii dezgolite de doi 
tineri înghesuiți alături de el. O văzu pe femeie întorcând 
privirea către cei doi și observă un șir de aluniţe întunecate pe 
sânii ei în timp ce aceasta se îndrepta cu greu către tinerii 
dornici. Mulțimea agitată o înghiţi și Robert se pomeni purtat 
înainte de un nou curent, în timp ce noroi și gunoaie îi clefăiau 
sub pași. Simţi o smucitură la șold și știu că punga îi dispăruse, 
dar înghesuiala nu-i permise să caute hoţul. Călcă pe ceva 
moale și alunecos, poate cadavrul vreunui animal, care cedă 
sub cizma lui cu un trosnet scârbos. Un miros pătrunzător de 
sudoare, păr nespălat, fum și excremente stăruia în aer, ca și 
cum toată putreziciunea orașului ar fi fost pusă la fiert în acest 
cazan de omenire agitată. 


VP - 384 


Înaintea lui, nu foarte departe de-acum, spânzurătoarea se 
desena pe cerul cenușiu. Câţiva dintre bărbaţii ce se înghesuiau 
pe platforma ei purtau livreaua stacojie a regelui. Ceilalţi erau 
îmbrăcaţi în negru. Din altă parte a mulţimii, dinspre zidurile 
orașului, se ridicară urale zgomotoase, înălțându-se și coborând 
ca un val. Pe deasupra lor, Robert auzi bubuitul unei tobe. 

— Vine! strigă un băiat rotofei și blond cocoţat pe umerii unui 
bărbat solid. Chipul lui de heruvim era transpirat și nerăbdător. 
Îi văd pe oamenii regelui! 

— Am auzit că e un uriaș, zise un bărbat musculos înghesuit 
alături de ei. Inalt de zece picioare. 

— O să fie și mai înalt când l-or întinde, replică un al treilea 
provocând chicoteli în rândul mulţimii din jurul lor. 

Robert se luptă cu impulsul de a scoate spada și de a le 
sfârteca gurile roșii și batjocoritoare. Își încleștă mâna pe 
mâner. 

— Nu, ascultă la mine, vărul meu e conţopist la Cancelarie. A 
auzit cu urechile lui ieri, la judecată. William Wallace a 
recunoscut toate acuzaţiile care i s-au adus, mai puţin pe cea de 
trădare. A spus că nu poate fi acuzat de trădare fiindcă nu l-a 
recunoscut niciodată pe Edward drept rege. 

Robert întoarse capul și zări doi bărbaţi mai vârstnici, mai 
bine îmbrăcaţi decât cei din jur și cu chipuri mai serioase. 

— Și ce-a zis regele Edward când a auzit una ca asta? întrebă 
tovarășul vorbitorului ridicând dintr-o sprânceană. 

— Se pare că regele-i dus la vânătoare. N-a fost la judecată 
ieri. 

Uralele se transformară într-un răcnet cutremurător. Acum 
Robert zări cavaleri în tunici stacojii străbătând călare mulţimea, 
care se despărţea dinaintea lor tălăzuind ca o mare. În mijlocul 
lor erau duși de frâu doi cai de povară care-și smuceau agitaţi 
capetele. Printr-o spărtură ivită între cei din faţa sa, Robert văzu 
că animalele trăgeau o căruţă de care era legat un bărbat gol, 
cu faţa în sus în ploaie, cu braţele întinse ca un Hristos pe cruce. 

După statură, Robert își dădu seama că era Wallace, deși 
acesta era greu de recunoscut. Trupul îi era acoperit de un strat 
de mizerie: dejecții, gunoaie, fructe putrede, bălegar și orice mai 
reușiseră cetățenii Londrei să ia de pe jos și să arunce în el în 
timp ce era purtat prin oraș. Avea faţa însângerată, iar pieptul și 
coapsele îi erau acoperite cu vânătăi de un roșu livid acolo unde 


VP - 385 


îl nimeriseră pietrele și beţele. Trupul i se legăna odată cu 
mișcarea cailor și picioarele desculțe i se târau pe solul noroios. 
Mulțimea îl întâmpină pe comandantul rebel cu răcnete pline de 
ură, apoi deschizătura dinaintea lui Robert se închise și Wallace 
dispăru. 

Oamenii regelui se opriră lângă spânzurătoare. Urmă o pauză 
pe care mulţimea din jurul eșafodului o umplu cu strigăte și 
scandări în timp ce Wallace era dezlegat din căruţă. Câteva 
clipe mai târziu fu silit să urce pe platformă, încadrat de două 
gărzi, cu mâinile legate acum la spate. Zărindu-l gol dinaintea 
lor, oamenii începură să-l batjocorească, aruncând spre el 
insulte așa cum mai înainte aruncaseră rahat și pietre. Robert 
și-l aminti pe Wallace stând într-o poiană din Pădure și 
adresându-li-se bărbaţilor Scoției cu o voce puternică și 
autoritară, în timp ce îi cântărea pe fiecare în parte cu ochii lui 
albaștri. Îl făcuse cavaler pe acest bărbat cu propria lui spadă. 
Ar fi vrut să strige, să împiedice ceea ce urma să se întâmple. 
Dar ar fi putut la fel de bine să se pună în calea fluxului. 

Un laţ fu coborât de pe grinda spânzurătorii și petrecut peste 
capul lui Wallace. Mulțimea amuţi în timp ce unul dintre călăii în 
negru strângea nodul, potrivindu-l grijuliu într-o parte, ca să nu-i 
frângă gâtul, ucigându-l prea repede. Pedeapsa pentru trădare 
însemna să fii spânzurat, tras pe roată și tăiat în patru. | se 
spunea moartea întreită, căci se zicea că victimele mureau de 
trei ori. Călăul se retrase și le făcu semn tovarășilor săi. Robert îl 
văzu pe Wallace închizând ochii. Păru să tragă aer în piept. Apoi 
trei bărbaţi apucară celălalt capăt al funiei, trăgând-o în jos. 
Laţul se strânse brusc în jurul gâtului lui Wallace, smucindu-i 
capul într-o parte. Când picioarele lui învineţite și însângerate 
de străzile Londrei părăsiră eșafodul, mulțimea izbucni în urale. 
Bărbaţii ce trăgeau de funie se opintiră, ridicându-l tot mai sus, 
în toată înălţimea lui de șapte picioare. Chipul pământiu al lui 
Wallace se înroși și ochii i se măriră pe măsură ce rămânea fără 
aer. Gloata continuă să aplaude zgomotos în vreme ce 
secundele se târau, iar Wallace începea să se zbată, zvâcnind 
din picioare. Ochii îi ieșiră obscen din orbite, gâtul i se întinse și 
fața i se învineţi, iar venele de pe frunte i se umflară. Limba îi 
ieși dintre buze în timp ce trupul i se zvârcolea. Dându-și seama 
că își ținea și el răsuflarea, Robert dădu drumul aerului din 
plămâni. 

VP - 386 


Treptat aplauzele se stinseră. Câteva femei își feriră privirile, 
incapabile să se mai uite la această moarte lentă, agonizantă. In 
cele din urmă, unul dintre călăii înveșmântaţi în negru îl 
examină cu atenţie pe Wallace și le făcu semn celor trei bărbați 
care trăgeau de funie și care respirau și ei cu greutate, leoarcă 
de sudoare. li dădură drumul toți deodată și Wallace se prăbuși 
pe eșafod cu un bufnet. Unul dintre bărbaţi se apropie și aruncă 
peste el o căldare cu apă ca să-l readucă în simţiri. Câteva clipe 
mai târziu, o respiraţie gâfâită se auzi clar pe deasupra gloatei 
amutţite. Odată cu aceasta, o senzaţie de ușurare păru să se 
răspândească prin mulţime și oamenii începură din nou să râdă 
și să vorbească. Wallace fu ridicat în picioare și condus către o 
masă pe căpriori instalată pe platformă. Aici fu întins și legat, 
pregătit pentru cea de-a doua moarte a sa. Ploaia se înteţise, 
făcându-i pe oameni să se ghemuiască unii într-alţii sub potop. 
Pe eșafod, cuţitele cu lame încovoiate și celelalte unelte luceau 
în mâinile călăilor. 

Mai întâi îi tăiară părţile rușinoase, smulgându-i un răcnet. 
Apoi, în timp ce sângele întunecat îi păta coapsele, călăii 
începură să-i despice pântecele, deschizându-l ca să ajungă la 
măruntaie. Robert îl privi pe băiatul cel blond care păruse atât 
de încântat la gândul că-l va vedea pe proscris murind. Cocoţat 
în continuare pe umerii bărbatului, acesta își întorsese capul. 
Avea ochii închiși strâns și își apăsa mâinile pe urechi ca să 
blocheze răcnetele inumane ale lui Wallace, neputând să 
suporte priveliștea și urletele unui bărbat spintecat de viu ale 
cărui măruntaie, smulse, erau aruncate pe un grătar fumegând 
unde șuierau și trosneau. Mulţi alţii urmăreau încă spectacolul, 
dar mare parte dintre ei amuţiseră. In curând avea să vină cea 
din urmă moarte. Decapitarea, ca o alinare. Cu ploaia șiroindu-i 
pe obraji, Robert se întoarse și își croi drum prin mulţime. 


WESTMINSTER, LONDRA, 
1305 


Când regele Edward și oamenii săi pătrunseră călare în curte, 
cu picioarele cailor acoperite de noroiul Pădurii Middlesex, sir 
John Segrave aștepta în faţa Westminster Hall. În urma lorzilor, 
cavalerilor și scutierilor care îl însoțeau pe rege hurduca o 


VP - 387 


căruţă încărcată cu trupurile a jumătate de duzină de cerbi. Unul 
dintre ei, un animal cu paisprezece ramuri, fusese dezmembrat 
pe loc și trupul îi fusese împărțit. Marele său cap încununat cu 
coarne imense, zgâriate, era purtat în vârful unei prăjini de unul 
dintre hăitași, cu sângele prelingându-se pe lemn. Câinii alergau 
printre picioarele cailor lătrând agitati. 

Segrave traversă curtea cu pași ţepeni, căci șchiopătatul său 
- o amintire rămasă după ciocnirea de lângă Roslin cu forțele lui 
Comyn - se agrava întotdeauna pe vreme rea. Strângând în 
mână o pungă hărtănită de piele, se îndreptă ţintă către rege, 
printre pajii care le luau sulițele și coifurile cavalerilor ce 
descălecau cu feţele lucind de ploaie. Regele Edward, înălțându- 
se dintre ei în mantia lui verde de vânătoare, părea neobișnuit 
de bine dispus, râzând de spusele ginerelui său, sir Ralph de 
Monthermer. Guy de Beauchamp și Henry Percy erau alături. 
Segrave își adună tăria, rugându-se ca regele să nu se supere 
pe mesager. 

La vederea lui Segrave care se apropia, zâmbetul regelui 
dispăru, înlocuit de o privire ageră, întrebătoare. leși în 
întâmpinarea locotenentului, scoțându-și mănușile din piele de 
ied. 

— S-a făcut? 

Știind la ce se referea, Segrave încuviinţă. 

— Da, maiestate. William Wallace a fost dus pe eșafodul din 
Smithfield în această după-amiază și tratat așa cum aţi poruncit. 

Edward trase aer pe nări, încuviinţând lent ca și cum ar fi 
savurat veștile. 

— Și cadavrul trădătorului? 

— Trupul a fost tăiat în patru. După ce mulţimea din 
Smithfield se va împrăștia, membrele vor fi gata de plecare. 
Capul a fost înmuiat în smoală ca să se păstreze. Va fi pus pe 
Podul Londrei înainte de Vecernie. 

— Bine. 

— Maiestate. 

Aymer se apropie de ei. Vocea îi era inexpresivă și avea o 
dispoziție în mod limpede diferită de a tovarășilor săi de 
vânătoare. 

— Maestrul hăitașilor întreabă dacă veţi face onorurile 
dezmembrării. 


VP - 388 


Segrave observă că Valence nu-l privea pe rege în ochi în 
timp ce vorbea. Auzise spunându-se că obsesia cavalerului față 
de Robert Bruce îl făcuse să cadă în dizgrație. Segrave strânse 
mai tare punga, conștient de ceea ce era pe punctul să 
dezlânţuie. 

Edward își frecă mâinile, oferindu-i unul din rarele sale 
zâmbete. 

— Da, o s-o fac. 

— Maiestate, interveni Segrave. Mai e ceva. 

La auzul tonului lui Segrave, Edward se încruntă. 

— Da? 

— Această pungă mi-a fost adusă adineauri, împreună cu 
hainele și armele luate de la Wallace în timpul capturării sale. 

Locotenentul ridică punga. 

— Din câte spun oamenii mei, John de Menteith a găsit-o 
asupra proscrisului. 

Vâri mâna în pungă și scoase un pergament făcut sul. 

— Asta era înăuntru. 

Edward luă pergamentul. În vreme ce hăitașii începuseră să 
coboare trupurile cerbilor din căruţă, iar nobilii discutau 
însuflețiţi între ei, regele desfășură sulul și îl citi. Segrave îl văzu 
schimbându-se la faţă, văzu roșeaţa sănătoasă pierindu-i din 
obraji. 

— Ce s-a întâmplat, sire? întrebă Aymer încruntându-se la 
vederea expresiei vărului său. 

Edward își ridică privirea cu ochii arzând ca doi tăciuni: 

— Unde-i Robert Bruce? 


Capitolul 47 


Biserica Westminster se ridica deasupra curții ca un uriaș 
palid pe un cer plumburiu, cu arcadele ascuţite și contraforţii 
lucind de ploaie. Apa ţâșnea din gurile căscate ale garguilor și 
se prelingea pe chipurile ridicate ale îngerilor. Șiroind de ploaie, 
sticla roşie a ferestrei circulare părea să sângereze. În depărtare 
șiruri de bărbaţi și femei intrau prin colosalele uși boltite, cu 
capetele plecate sub potop. 


VP - 389 


Călărind din răsputeri de-a lungul Drumului Regelui, Robert se 
îndreptă către zidurile albe ale abației. Indemnându-și 
buiestrașul peste podul de pe Tyburn și prin marea arcadă de 
piatră, opri brusc animalul la intrarea în curte. In timp ce 
descăleca, privirea i se abătu asupra imensului acoperiș al 
Westminster Hall, care se ridica deasupra clădirilor învălmășite 
ale palatului: scena procesului lui Wallace. Mantia îmbibată de 
apă îi atârna greu pe umeri și cizmele îi erau pline de noroiul din 
Smithfield. Apa i se prelingea din păr pe obraji, iar în minte 
revedea neîncetat imaginea lui Wallace pe masa călăului. 
Văzuse multe morţi sângeroase în bătălii, oameni sfârtecaţi de 
spade sau securi, cu măruntaiele ieșite afară, hrană pentru 
viermi și ciori. Dar ceea ce i se făcuse căpeteniei rebele era un 
păcat, o violare nu numai a cărnii, ci și a sufletului. Această 
măcelărire lentă nu era o moarte demnă de un războinic. Nu era 
o moarte demnă de un om. 

Auzi tropot de copite îndărătul lui, pe măsură ce restul trupei 
sale îl ajungea din urmă. Nes descălecă cel dintâi, îndreptându- 
se către el. 

— Domnule? rosti el întrebător, luând frâiele buiestrașului lui 
Robert, fără să-și ascundă îngrijorarea din voce. Nes șovăi: 
Stăpâne, nu puteaţi să-l ajutaţi cu nimic. 

Robert își întoarse privirea către procesiunea zdrențăroasă de 
bărbaţi și femei care pătrundea în abație. Ştia că nu era 
adevărat. Dacă și-ar fi pus în aplicare propriul plan, neluându-i 
în seamă pe James Stewart și Lamberton, acum s-ar fi putut afla 
în fruntea unei armate conduse de Wallace, luptând amândoi ca 
să-și elibereze regatul. În schimb, așteptase zadarnic, căci de la 
Comyn nu sosise nicio veste. Ce-i mai rămânea acum de făcut? 
Dar Scoției? Se gândi la profeție, întrebându-se dacă nu se 
înșelase și dacă nu cumva aceasta chiar era adevărată. De 
aceea se alesese praful de planurile lui? Trebuia să știe. 
Lăsându-l locului pe Nes, Robert intră prin arcada din zidul 
abației. 

După ce spectacolul din West Smithfield se încheiase, 
mulțimea din jurul eșafodului începuse să se împrăștie, unii în 
căutare de noi distracţii în hanurile orașului, alţii întorcându-se 
la muncile lor, lăsând în urmă eșafodul de pe care ploaia spăla 
petele de sânge și bufnetul regulat al securii călăului care 
dezmembra trupul lui Wallace. Găsindu-și oamenii după lătratul 


VP - 390 


lui Fionn, Robert își continuase drumul către Westminster, 
așteptându-se să lase gloata în urmă, numai ca să descopere că 
Drumul Regelui era plin de oameni, mulţi loviți de diformităţi, 
boli de piele sau sărăcie, cu trupurile uscate de foame. 
Întrebând un grup de pelerini, aflase că regele decretase ca 
săracilor să li se dea de pomană dinaintea altarului Confesorului. 
Mai mult, îi spuseseră pelerinii, relicvele Britaniei erau înfățișate 
dinaintea tuturor. 

Robert nu putea să schimbe soarta lui Wallace și nici să 
smulgă acordul lui John Comyn prin forţa voinţei sale. Dar putea 
să deschidă sipetul cel negru. Putea încerca să afle adevărul. 
Grăbi pasul către ușile bisericii, plescăind pe pământul îmbibat 
de apă. 

— Robert? 

La auzul vocii aceleia cunoscute se răsuci brusc și îl zări pe 
Humphrey traversând curtea spre el, cu gluga ridicată ca să-l 
apere de ploaie. Robert privi peste umăr: se afla aproape la ușă, 
dincolo de care se zărea penumbra luminată de lumânări a 
interiorului. Șiruri de săraci se împleticeau pe lângă el către 
împărţitorii de pomeni care îi conduceau înăuntru. La ușă se 
aflau câţiva membri ai gărzii regale, păstrând ordinea și stând 
cu ochii în patru după hoți. 

— N-am știut că te-ai întors, zise Humphrey ajungând lângă 
el. 

— Abia am picat. 

Humphrey măsură din priviri cizmele murdare și hainele ude 
ale lui Robert. 

— Arăţi de parcă ai fi traversat un râu ca să ajungi aici, 
prietene. 

— Am fost la Smithfield. 

După o pauză, Humphrey încuviinţă. 

— Cu voia Domnului, acesta va fi cel din urmă sânge vărsat în 
acest război. 

În ciuda cuvintelor optimiste, vocea îi era inexpresivă și 
privirea distrată. Durerea nopţii în care muriseră Bess și copilul 
lui nenăscut făcea acum parte din el, îi era gravată pe chip. 

— Intri? zise el privind biserica. Vreau să aprind o lumânare 
pentru Bess. A trecut aproape un an de când... 

Se scutură: 


VP - 391 


— lartă-mă. Zilele astea n-au fost ușoare. Săptămâna trecută 
ar fi fost ziua ei. 

— Înţeleg. 

— Când veneam încoace l-am zărit pe rege întorcându-se de 
la vânătoare. O să-l văd în seara asta ca să discutăm despre 
parlamentul de mâine. Humphrey făcu semn către biserică: Vrei 
să mi te alături în rugăciune? Mi-ar prinde bine compania. După 
aia putem să ne înfăţișăm amândoi dinaintea regelui. Știu că 
arde de nerăbdare să audă ce ai de zis despre noul consiliu 
înainte să se ajungă la un acord. 

Robert cumpănea asupra celui mai bun răspuns, când Nes 
traversă în fugă curtea abației. 

— Sir Robert. Am un... 

Scutierul se opri brusc la vederea lui Humphrey a cărui glugă 
îi ascundea parţial chipul. 

— Mesaj, încheie el aruncându-i lui Robert o privire plină de 
înțelesuri. Am un mesaj pentru domnia voastră. 

Văzând ochii lui Nes abătându-se către Humphrey, Robert se 
încruntă. Înclină din cap către conte. 

— Te ajung imediat din urmă. 

Așteptă ca Humphrey să dispară înăuntru și se răsuci către 
Nes. 

— Ce-i? 

— Sir Ralph de Monthermer m-a văzut așteptându-vă. 

Vocea lui Nes era încordată. Privi în lungul curții abației, către 
zidul dincolo de care se ridicau clădirile Palatului Westminster. 

— Tocmai a revenit de la o vânătoare cu regele. La întoarcere, 
regelui i s-a dat o scrisoare găsită asupra lui William Wallace 
când a fost prins de John de Menteith. Ralph nu știe ce spunea 
scrisoarea, dar l-a auzit pe rege poruncindu-i lui Aymer de 
Valence să vă aresteze. 

— Să mă aresteze? Robert simţi sloiuri de gheață prin vene. 
De ce? 

— Sir Ralph nu știe. Nes se opri și trase aer în piept. Dara zis 
că vă este dator. 

Scutierul întinse mâna. În palma sa se afla o pereche de 
pinteni acoperiţi de noroi după o zi de călărie. 

Mesajul nu putea fi mai limpede. 

— Să fug? Robert îl privi pe Nes. Nu fără fratele meu. 


VP - 392 


Pătrunzând în camerele prințului, Edward Bruce își cobori 
gluga mantiei. Broboane de ploaie scânteiau pe veșmânt în 
lumina torțelor de pe coridor. Cu excepţia foșnetului unei mături 
pe o podea aflată undeva deasupra, clădirea era binecuvântat 
de tăcută, căci, reveniţi din Smithfield, prințul și oamenii săi se 
duseseră drept la bucătăriile palatului să ceară mâncare și bere. 
Edward se scuzase, nesimţindu-se în stare să îndure glasurile și 
râsetele lor zgomotoase cât timp urletele de moarte ale lui 
Wallace încă îi mai răsunau în auz. Execuţia îi lăsase un gust 
amar și spulberase iluziile de camaraderie și confort în care se 
înfășurase în ultimii ani pentru a putea juca rolul unui vasal loial 
al regelui. Un val de mânie îngheţată, îndiguit până acum de 
nevoie, se dezlănţuise înăuntrul lui. 

Era furios pe sine, torturat de amintirea momentelor în care 
băuse alături de acești bărbaţi, râzând la glumele lor despre 
barbaria irlandezilor, sălbăticia  galezilor și  inferioritatea 
scoţienilor. Cum putuse tatăl său să-i dea numele acestui rege? 
Barbarie? Sălbăticie? Nu existau cuvinte care să descrie mai 
bine ceea ce îi făcuse Edward lui Wallace în acea zi pe eșafod. 
Turnurile de fildeș ale regelui șiroiau de sânge. 

La parlamentul de a doua zi, toate libertăţile pe care regele 
avea să le recunoască prin actele sale nu aveau să poată 
ascunde lanţurile ce urmau să lege Scoţia de Anglia. Robert 
trebuia să sosească dintr-o clipă în alta de la Writtle, dar, din 
câte știa Edward, fratele său nu primise niciun răspuns de la 
John Comyn cu privire la propunerea de alianţă și nu erau mari 
speranţe să poată trece la fapte, așa cum se rugase. Edward nu 
ar fi luat-o pe această cale. Dacă ar fi fost cel dintâi născut, nu |- 
ar fi așteptat pe Comyn să decidă soarta familiei Bruce și a 
regatului. Ar fi pornit călare spre nord a doua zi, s-ar fi încoronat 
folosindu-se de martiriul lui Wallace ca să adune Scoţia sub 
stindardul său și la dracu' cu oricine i-ar fi stat în cale. 

Edward ajunse la scara ce ducea către apartamentele sale și 
porni s-o urce. Era atât de cufundat în gânduri, încât nu auzi 
zgomotul de pași pe culoarul din urma sa. Ajunsese la jumătatea 
scărilor când se pomeni strigat pe nume. Se întoarse și văzu 
patru bărbaţi care se apropiau. Mai întâi sosiră umbrele lor, 
întinzându-se întunecate de-a lungul pereţilor luminaţi de torţe. 
Pe măsură ce se apropiară, îl remarcă în fruntea lor pe Piers 
Gaveston. Ochii ca de cărbune ai gasconului aveau o privire 


VP - 393 


stranie, flămândă. Când Piers înaintă spre el, Edward observă că 
acesta ţinea spada în mână. 

— Domnișoru' Piers, îl salută Edward fără să-și ia ochii de la 
armă. 

Îi cunoștea bine pe însoțitorii gasconului, cu toţii membri ai 
casei prințului. Stăteau cu mâinile pe mânerele spadelor, gata 
să le tragă din teacă. 

— Gata, nu mai curge berea? 

— Curgea ea foarte bine, răspunse Piers. Până când am primit 
o vizită de la unul dintre oamenii regelui, care ne-a poruncit să 
te găsim. 

— Ei, și-acum că m-aţi găsit, ce vreţi? 

— Să te arestăm. 

Edward simţi cum cele din urmă umbre de tristețe i se 
risipesc și lumea înconjurătoare căpătă o claritate tăioasă. Inima 
începu să-i bată mai iute, dar își păstră chipul calm. De când 
fusese martor la îmbrăţișarea din pădurea de lângă Burstwick, 
Piers se purtase altfel cu el. Și prinţul, dar în vreme ce acesta 
păruse să și-l apropie și mai mult pe Edward, Piers devenise din 
ce în ce mai rece și mai agresiv. Poate că dorea să mai verse 
niște sânge scoţian azi, ca să apere secretul cunoscut de ei trei? 

— Să mă arestezi? 

Intre Edward și bărbați erau șapte trepte. Era mai aproape de 
capul scărilor decât de baza lor. 

— E o glumă? 

Piers zâmbi. 

— De fratele tău o să se ocupe oamenii regelui. Prinţul mi-a 
făcut onoarea de a mă trimite să te arestez pe tine. 

Gasconul atacă, fandând în direcţia lui Edward, care se răsuci 
și se repezi în sus pe scări. Nu avea spadă, ci numai un dirk care 
i-ar fi fost de prea puţin folos dinaintea a patru spade. În capul 
scărilor, culoarul se întindea în două direcţii. În timp ce urca în 
goană, Edward zări un servitor îngenuncheat, care spăla 
lespezile având alături o găleată de lemn. O înhăţă și o aruncă 
în josul scărilor. Găleata căzu împroșcând un șuvoi de apă 
murdară și Piers se feri. Auzind zgomotul găleţii rostogolite pe 
scări, urmat de un țipăt de durere, Edward goni pe coridor către 
apartamentele sale. Nu privi îndărăt când culoarul din urma lui 
se umplu de zgomot de pași însoţiţi de strigătul alarmat al 
servitorului. Se năpusti în camera sa de la capătul culoarului și, 


VP - 394 


răsucindu-se, îl întrezări pe Piers repezindu-se pe urma lui ud și 
furios, înainte să închidă ușa. 

Edward trase grăbit zăvorul, jupuindu-și încheietura unui 
deget, și cercetă încăperea. Tocmai examina șifonierul solid lipit 
de unul din pereţi când ceva se lovi de ușă. Apucând mobila cea 
grea, o târî pe scândurile podelei, mototolind covorul, în timp ce 
o nouă bubuitură răsuna și zăvorul ameninţa să sară din 
balamale din pricina impactului. Cea de-a treia lovitură fu 
însoţită de zgomotul lemnului frânt. 

— N-ai unde să fugi, ticălosule! îl auzi pe Piers mârâind. 

Cu un scârțâit de protest, șifonierul fu în cele din urmă proptit 
de ușă. Edward se rezemă de el, chinuindu-se să respire și 
ascultând bufnetele care continuau, presărate cu amenințările și 
blestemele lui Piers. 


Capitolul 48 


După alte câteva încercări, renunţară să spargă ușa. De 
cealaltă parte, Piers ridică vocea: 

— Geoffrey, Brian, voi doi staţi aici și aveţi grijă să nu scape. 
Ne ducem să luăm o secure din magazia de lemne. 

Rezemat de șifonier, Edward nu se îndoi că Piers voise ca el 
să audă aceste cuvinte. Gasconul știa că îl prinsese în cursă. 
Camera avea o fereastră din sticlă plumbuită, prea mică pentru 
a-i permite să treacă. Pereţii văruiţi erau din piatră groasă. 
Ascultând pașii care se îndepărtau pe culoar, Edward privi 
scândurile de sub covorul mototolit, întrebându-se dacă nu-și 
putea deschide drum către etajul de dedesubt. Geoffrey și Brian 
se loveau din nou de ușă, făcând șifonierul să se zgâlțâie. Ici și 
colo, cadrul începea să cedeze. Odată ce aveau să pună mâna 
pe o secure, totul urma să se termine în câteva minute. 

In faţa gravităţii situaţiei, Edward renunţă la ideea că era 
vorba despre o răzbunare a lui Piers. Indiferent din ce motiv 
voiau să-i aresteze pe el și pe Robert, era vorba despre ceva 
serios. Prin minte îi străfulgeră imaginea lui William Wallace. 
Oare proscrisul, de disperare sau prin tortură, le oferise călăilor 
să-i informaţii care să trădeze planul fratelui său de a conduce o 
nouă revoltă împotriva regelui și de a lua tronul? Nu și-l putea 


VP - 395 


imagina pe Wallace în stare de așa ceva, dar văzuse ce Îi 
făcuseră în acea zi. Putea oricine, supus unor asemenea orori, 
să păstreze niște secrete pe care altminteri le-ar fi dus cu sine în 
mormânt? 

Traversând camera, Edward se apropie de cufărul său de 
lângă pat. II deschise și scoase spada. In spatele lui, șifonierul se 
zgudui în urma unei noi lovituri în ușă. Tropăind pe scânduri, 
alese o zonă unde acestea sunau desfundat, departe de orice 
grinzi. 

— Deschide, Edward! răsună înăbușit prin ușă glasul lui 
Geoffrey. Indiferent de ce ești acuzat, e mai bine să ieși de 
bunăvoie. 

Edward privi către ușă. Deci nu știau de ce era acuzat? 
Geoffrey îi vorbise pe un ton rezonabil, dar întâmplările zilei 
sfidau orice rațiune. Nu mai avea încredere în oamenii în a căror 
companie își petrecuse ultimii doi ani. Infigând vârful spadei 
într-o crăpătură din podea, o folosi ca pe o pârghie, încercând să 
desprindă o scândură. Blestemă, dându-și seama că era bătută 
zdravăn în cuie, iar lemnul, tare, nu ceda. Ploaia și sudoarea i se 
prelingeau pe gât în timp ce încerca din nou, observând că 
otelul lamei începea să se îndoaie. Pe culoar se auziră voci, mai 
stinse acum, ca și cum oamenii prinţului s-ar fi îndepărtat. Nu 
auzea ce spuneau. 

Vocile se ridicară deodată, strigând alarmate. Câteva clipe 
mai târziu, auzi zgomotul unor pași alergând, urmat de 
zăngănitul spadelor încrucișate. Eliberându-și arma, Edward o 
tinu cu ambele mâini, încruntându-se nedumerit, cu ochii ţintă la 
ușa dincolo de care se auzeau zgomotele unei încăierări. O voce 
cunoscută îl strigă pe nume, făcându-l să se repeadă la șifonier 
și să-l dea deoparte. Trăgând în lături zăvorul, Edward deschise 
ușa și-l zări pe fratele său luptându-se cu Brian. Geoffrey era la 
podea, cu chipul schimonosit de durere. Işi strângea umărul și 
sângele i se prelingea printre degete. g 

Robert era ud leoarcă și cu hainele stropite de noroi. In lumina 
torțelor avea un aer sălbatic, cu ochii arzând feroce în timp ce 
se lupta cu bărbatul mai tânăr. Coridorul era strâmt și Robert 
era silit să folosească un soi de combinaţie între duel și trântă. 
Sărind peste Geoffrey, Edward se apropie să-l ajute, reușind să 
se strecoare îndărătul lui Brian și să îi cuprindă strâns gâtul cu 
braţul. Tânărul începu să se sufoce. Se agăţă panicat de brațul 


VP - 396 


lui Edward, permițându-i astfel lui Robert să se apropie și să-i 
smulgă spada din mână. Edward continuă să-l strângă de gât 
până ce Brian fu pe punctul să-și piardă cunoștința, apoi îl 
eliberă. Tânărul bărbat se prăbuși pe podea. 

— Hai să mergem, își îndemnă Robert fratele, întinzându-i 
spada lui Brian și pornind pe coridor. 

Edward alergă în urma lui. 

— Ce dracu' se întâmplă? întrebă el în timp ce coborau scările 
în goană, trecând pe lângă găleata pe care o aruncase în Piers. 
Au încercat să mă aresteze. 

— E ceva legat de o scrisoare pe care au găsit-o asupra lui 
Wallace când a fost capturat. Ralph m-a prevenit. 

Ajunseră la ușa ce dădea afară și Robert tăcu. Ținându-și 
răsuflarea, o întredeschise și privi afară. 

— Nu avem acum vreme să căutăm răspunsuri. Nes și 
oamenii mei ne așteaptă pe celălalt mal al Tyburnului, cu caii. 

— Gaveston o să se întoarcă dintr-un moment în altul. 

— Păi, hai s-ajungem la jumătatea drumului spre Scoţia până 
atunci. 

Robert deschise ușa și se strecură în după-amiaza umedă de 
afară. 

Ploaia se mai rărise. Curtea era presărată cu băltoace mari în 
care se oglindea cerul. De jur-împrejur se ridicau clădirile 
palatului, pitice pe lângă Westminster Hall. Ca de obicei, curtea 
era plină de funcţionari și avocaţi, de servitori și curteni. În 
spaţiile dintre clădiri, Edward întrezări întinderea cenușie a 
Tamisei. Urmând exemplul lui Robert, își ridică gluga și își 
ascunse spada în faldurile mantiei, înaintând de-a lungul clădirii 
care adăpostea apartamentele prințului și al cărei spate dădea 
către livezi și grădini. Privind peste umăr după Piers, Edward zări 
o mulțime adunată în curtea principală a Westminster Hall, unii 
călare, alţii pe jos. Mulţi aveau săbiile trase. Recunoscu printre 
ei blazoanele lui Henry Percy și Guy de Beauchamp. Sub ochii lui 
Edward, alţii li se alăturară. 

— Crezi că are legătură cu noi? 

Robert îi urmă direcţia privirii. 

— Numai Ralph și Humphrey știu că m-am întors. Dacă nu mi- 
au văzut vreunul dintre oameni, ceilalţi nu au idee că sunt deja 
aici. 


VP - 397 


— O să afle de îndată ce Piers o să dea de Brian și de 
Geoffrey, zise Edward mohorât. N-ar fi trebuit să-i lăsăm în stare 
să vorbească. 

— N-am de gând să mai adaug și omorul la orice acuzaţie mi 
s-o fi aducând. 

Robert se furișă printr-o spărtură ivită în tufele de trandafiri și 
îl conduse printre pomii fructiferi, plescăind cu cizmele prin 
băltoace. Soarele se ivi o clipă, poleind totul cu argint înainte să 
se ascundă din nou îndărătul cortinei norilor. 

In fața lor, dincolo de un șir de magazii joase, biserica 
Westminster se ridica deasupra zidului înconjurător, de-a lungul 
căruia se afla un drum ce traversa Tyburnul înspre Londra. 
Robert se furișă printre două magazii dinspre care venea un 
miros pătrunzător de mere fermentate. Edward îl urmă, 
agăţându-și mantia într-un cui ruginit și împleticindu-se. La 
jumătatea pasajului îngust, auzi înaintea lui tropot de copite 
însoţit de nechezatul unui cal și de vocea poruncitoare a unui 
bărbat. Edward recunoscu pe loc tonul acela mușcător. 

Robert, hotărât să ajungă în drum, nu părea să fi observat 
pericolul. Era cât pe ce să iasă la vedere dintre magazii când îl 
ajunse Edward din urmă. Acesta îl prinse de umăr și îl trase 
îndărăt, lipindu-l de zid. În timp ce-o făcea, întrezări călăreţii 
aflaţi pe drum, la numai câţiva yarzi, purtând cu toţii blazonul 
casei Pembroke. 

e 

Humphrey părăsi curtea abației, cu rugăciunile pe care le 
spusese pentru Bess stăruindu-i în minte. Cuvintele făcuseră din 
nou să se deschidă golul acela familiar din pieptul său, ca și cum 
o parte vitală din el ar fi fost smulsă. Cea mai mare parte a 
timpului o umplea cu alte lucruri, îndeplinind misiuni în numele 
regelui, administrându-și proprietăţile, căutând amorţeala dulce 
a vinului și, o dată, îmbrăţișarea expertă a unei târfe. Dar nimic 
nu umplea cum trebuie acest gol și rănile erau mereu vii. 

leșind prin arcada din zid, își făcu loc printre șirurile de 
pelerini și cerșetori care se îndreptau spre biserică, sperând cu 
toţii să întrezărească cele patru relicve sfinte ale Britaniei sau să 
primească o porţie generoasă de la cei care împărțeau pomeni. 
Humphrey fu smuls din posomoreala sa de Aymer de Valence, 
care îi ieși înainte călare, însoţit de câţiva cavaleri. Mantia cu 
dungi albe și albastre a lui Valence era împroșcată cu noroi, 


VP - 398 


probabil de la vânătoare, își zise Humphrey. Regele îl invitase și 
pe el să ia parte, dar refuzase. 

— L-ai văzut pe Robert Bruce? îl întrebă Aymer. 

— De ce? întrebă Humphrey fără să reușească să-și ascundă 
antipatia din voce. 

În zilele în care fuseseră Cavaleri ai Dragonului, el și Aymer 
încrucișaseră adesea spadele, dar întotdeauna reușiseră să se 
poarte politicos, în ciuda dezacordurilor dintre ei. Până la raidul 
din Pădure. 

— Regele mi-a poruncit să-l arestez. 

— Aymer, te previn că n-am chef de nebuniile tale, zise 
Humphrey cu asprime. 

Dădu să se îndepărteze, dar Aymer își îmboldi calul, tăindu-i 
calea. 

Cavalerul se aplecă în șa. Ochii negri îi străluceau de 
încântare. 

— Când a fost capturat, Wallace avea asupra lui o scrisoare. 
Aceasta arată că Bruce e amestecat într-o conspirație împotriva 
regelui nostru. 

Văzând încruntarea lui Humphrey, satisfacția din ochii lui 
Aymer spori. 

— Ce conspirație? 

— Scrisoarea îi era adresată Înaltului Intendent al Scoției, 
poruncindu-i să-și ridice arendașii la luptă împotriva regelui 
Edward și a garnizoanelor engleze din Scoţia și să facă pregătiri 
pentru încoronarea unui nou rege. 

Buzele lui Aymer se retraseră, dezvăluind sârma care îi ţinea 
laolaltă cei doi dinţi din faţă. 

— Pentru încoronarea lui Bruce. 

Humphrey clătină din cap, refuzând să creadă. Robert era 
alături de ei de trei ani. Trăise printre ei, băuse și râsese cu ei, 
se ospătase și se rugase. Luptase alături de ei, pentru regele lor, 
vărsând sângele  compatrioţilor săi. Acum lucra pentru 
încheierea păcii, pentru sfârșitul războiului, pentru a crea un 
regat unit sub stindardul lui Edward. 

— Scrisoarea dă amănunte despre planul lui Bruce de a reveni 
în Scoţia, pentru a se încorona și a conduce o rebeliune 
exploatând slăbiciunile garnizoanelor din Stirling, Edinburgh și 
Lochmaben, continuă Aymer. Fără îndoială că Wallace era pe 


VP - 399 


punctul să-i ducă scrisoarea lui James Stewart și de aceea a ieșit 
din ascunzătoarea lui, permițându-i lui Menteith să-l prindă. 

— Spui că e scrisă de mâna lui Robert? Cu sigiliul lui? 

— Nu avea sigiliu, dar e clar cine a scris-o. 

— Cineva a strecurat-o asupra lui Wallace, zise Humphrey 
mânios, ridicând glasul. Cineva a vrut s-o găsești. Ca să-l 
compromită. 

Aymer clătină din cap scârbit. 

— De ce îl crezi cu atâta ușurință când ne-a mai minţit și altă 
dată? Când ne-a trădat?! Niciun scoţian nu l-ar compromite pe 
Bruce dacă ăsta ar fi planul lui. Și-ar dori cu toţii să se întâmple 
una ca asta! 

— Trebuie să fie altă explicaţie, insistă Humphrey. 

Își reaminti alinarea și înţelegerea pe care i le oferise Robert 
după moartea lui Bess și a copilului său nenăscut. Nu puteau să 
fi fost minciuni. 

— N-o să accept... 

Humphrey se opri, văzând doi oameni care se apropiau călare 
de ei dinspre curtea palatului. li recunoscu ca aparţinând casei 
prinţului. 

— Sir Aymer! strigă unul dintre ei oprindu-și calul cu 
bruschețe, nepăsător față de pelerinii siliți să se împrăștie din 
calea sa. Domnișorul Piers l-a prins pe Edward Bruce în 
apartamentele sale. Robert Bruce l-a ajutat să fugă și ne-a 
atacat oamenii. Cavalerii regelui caută prin toate clădirile. 

Aymer blestemă cumplit și se răsuci spre Humphrey. 

— Spune-mi, ar fugi oare un om nevinovat? Li se adresă zorit 
cavalerilor săi: O să punem oameni la fiecare ieșire. N-o să 
ajungă departe. 

— Așteaptă! strigă Humphrey când Aymer dădea să-și 
îmboldească armăsarul. 

Aymer se răsuci în șa. 

— L-am văzut pe Robert. Trebuia să mi se alăture la 
rugăciune, dar a sosit scutierul lui cu un mesaj. N-a mai venit. 

— Împrăștiaţi-vă! le zise Aymer oamenilor săi. Cercetaţi 
incinta! întoarceţi palatul pe dos! Găsiţi-l pe renegat! 

e 

În vreme cei Aymer și cavalerii săi dădeau pinteni cailor, 
îndepărtându-se, Humphrey rămase o clipă locului. Își ridică 
obrazul către ploaia care cădea și închise ochii. Privindu-l de la 


VP - 400 


adăpostul aleii dintre cele două magazii cu mere, Robert îi zări 
confuzia și suferinţa. Sentimentul de vină deveni și mai 
apăsător. Rezemându-se din nou de zid, își odihni capul pe 
piatră. lată trădarea lui ieșind în cele din urmă la iveală, ticăloșia 
lui expusă în toată goliciunea dinaintea prietenului său. Fratele 
lui se uita pe după colţul magaziei, încruntându-se îngrijorat. 

— Valence și-a trimis doi oameni să păzească podul. N-o să 
putem ieși pe acolo. Edward privi peste umăr: Robert... ce tot 
zic ei despre scrisoarea aia? întrebă el clătinând din cap. Cum 
de-a avut Wallace așa ceva la el? Zi-mi, te rog, că n-ai scris-o tu. 

— N-am scris-o. Dar a scris-o cineva care știe adevărul. 
Robert se dezlipi de zid. De îndată ce o să descopere că nu 
suntem în palat o să înceapă să verifice drumul. Nes ne 
așteaptă acolo cu caii. Dacă ajung la el înaintea noastră, suntem 
morți. 

Vizibil dincolo de un petic de teren acoperit de tufe, drumul 
care se învecina cu zidul era încă plin de oameni care se 
îndreptau spre biserică. Humphrey dispăruse, străbătând curtea 
palatului către Westminster Hall. Robert ezită. 

— Poate că ar trebui să rămân? Să tăgăduiesc totul cu 
hotărâre? L-ai auzit pe Humphrey: a crezut că scrisoarea ar fi 
putut fi pusă de altcineva asupra lui Wallace. Poate o să reușesc 
să-i conving că așa au stat lucrurile? 

— Nu, zise Edward apucându-l de umăr. Am văzut ce i-au 
făcut lui Wallace, am citit profunzimea urii regelui în fiecare gest 
al călăului. Eşti pătat de asocierea cu el. Scrisoarea aceea te 
leagă de el. De-acum, când se va uita la tine, regele îl va vedea 
pe Wallace, se va teme de fantoma rebelului. Valence o fi un 
ticălos, dar nu se înșală. l-ai mai trădat și înainte. Le va fi mai 
ușor să te creadă vinovat decât nevinovat și n-o să stau să mă 
uit cum ţi se întâmplă ceea ce i-au făcut lui William Wallace. 

Cercetând chipul fratelui său, Robert zări în ochii lui o spaimă 
cum nu mai văzuse. Încuviinţă. 

— O să trecem prin biserică. Putem să ne pierdem în mulţime. 
Dacă ieșim prin transeptul de nord ajungem în cimitir. Sărim 
zidul curții ca să ajungem la râu și o luăm de-a lungul malului. 

Ținând aproape unul de altul, fraţii ieșiră dintre magazii, 
străbătură în grabă curtea plină de noroi și săriră gardul scund. 
Înaintea lor, doi bărbaţi - ţărani judecând după saboțţii și hainele 
lor simple - se îndreptau spre biserică. 


VP - 401 


Robert îi măsură din priviri, cumpănind. 

— Hei, voi, îi strigă el trecând prin arcada din zid. Îmi trebuie 
mantiile voastre. 

Cei doi priviră în jur încruntându-se la auzul acestei cereri 
stranii. Unul dădu să clatine din cap, dar se opri când Robert își 
desfăcu broșa care îi prindea mantia. 

Dându-și-o jos de pe umeri, Robert i-o întinse bărbatului, 
privind cu prudenţă în jur. 

— Vi le dăm în schimb pe ale noastre, zise el făcându-i semn 
lui Edward care, înțelegând ce avea în minte, îi urmă exemplul. 

Oamenii îi priviră uluiți. Mantiile de mătase căptușită făceau 
ape în lumina cenușie a după-amiezii, iar broderiile de aur și 
argint sclipeau. După o ezitare, și le scoaseră pe ale lor, cu lâna 
decolorată de soare, peticite ici și colo și îmbibate de ploaie. 
Robert luă una și Edward pe cealaltă. Infășurându-și-le pe umeri 
și lăsându-i pe ţărani cu prada lor, cei doi fraţi alergară prin 
iarbă și li se alăturară pelerinilor și săracilor ce se scurgeau în 
biserică. 

Robert își ridică gluga mantiei simțind mirosul nefamiliar al 
sudorii celuilalt. Işi vărâse în teacă spada, dar nu era nevoie 
decât de un ochi antrenat ca să deslușească forma armei pe sub 
materialul subţire. In timp ce se apropiau de uși, trecând pe sub 
capetele rânjite ale garguilor, se furișă într-un grup de cerșetori, 
încercând să se ascundă de gărzile care stăteau de vorbă la 
intrare măsurând din priviri procesiunea ce înainta cu pași lenți. 
Cu capul în pământ și cu umerii aduși, se strădui să devină 
invizibil. Nu ar fi trebuit să-și facă griji. Să fii țăran însemna să fii 
invizibil. Cavalerii nici nu se uitau la el și la tovarășii lui 
zdrenţăroși, ci mai degrabă priveau prin ei. Nu văzură un conte 
în haine de cerșetor intrând înarmat în casa Domnului. Văzură 
doar alte straie zdrențuite sub care se adăposteau numai 
sărăcia și foamea. 

În câteva clipe se aflară înăuntru, înaintând într-un curent lent 
de bărbaţi și femei, și tămâia acoperi mirosul sărăciei. Atenţia 
multor nou-veniţi era aţintită asupra monedelor oferite de cei 
care împărțeau pomana. Alţii priveau în jur în timp ce înaintau 
prin naos către pomana regelui, dându-și jos glugile muiate de 
ploaie ca să caște gura la stâlpii imenși ce înălțau către cer 
biserica, strat peste strat de marmură, până la Dumnezeu. 
Spaţiul cavernos era luminat de lumânări care se reflectau în 


VP - 402 


poleiala sau bronzul statuilor și făceau să strălucească picturile 
murale ce împodobeau părțile mai noi ale clădirii, decorată de 
tatăl regelui, Henric al Ill-lea. Biserica era un palat al 
splendorilor demn de însuși Hristos, cu totul diferită de mizeria 
și truda vieților lor. 

Robert văzu și mai multe gărzi, de veghe lângă alte două 
relicve găzduite de abație - un dinte al unuia dintre cei trei Crai 
și o piatră pe care se imprimase urma pasului lui lisus - expuse 
ca să le vadă pelerinii. Mulţi îngenuncheau aici cu mâinile 
împreunate. Rugăciuni șoptite umpleau nava, pierzându-se în 
bezna acoperișului boltit. Își ţinu capul plecat și privirea în 
podeaua care, în crucea bisericii, se schimbă, lespezile roase 
cedând locul unei pardoseli din piatră prețioasă. Oamenii 
dinaintea lor se despărţeau, unii îndreptându-se către cei ce 
împărțeau de mâncare, alţii înaintând către paravanul sculptat 
și pictat din centrul bisericii, îndărătul căruia se afla mormântul 
Confesorului. Robert se opri. 

— Frate, îi șopti Edward, făcând semn către ușița transeptului 
de nord, care avea să-i scoată în cimitir. Uite. Drumul e liber. 

— Nu încă, murmură Robert, cu privirea aţintită asupra 
paravanului. _ 

Dincolo de acesta se aflau răspunsurile pe care le căuta. In tot 
acest timp, relicvele fuseseră încuiate în Turn, de neatins. Acum 
se aflau aici, la câţiva yarzi de el, o demonstraţie a puterii 
regelui înfățișată supușilor săi în ziua în care soarta Scoției avea 
să fie pecetluită. Ticălosul cel bătrân și viclean îi momise cu 
sânge, pâine și binecuvântări ca să răspândească vorba despre 
autoritatea, bunăvoința și măreţia sa. In această zi, Robert 
ajunsese deja o dată până aici. Nu avea de gând să se lase 
întors iarăși din drum. Riscurile nu schimbau nimic. Dimpotrivă, 
îl făceau și mai hotărât. Ştia că era ultima lui șansă. 

Ignorând protestele șoptite ale lui Edward, înaintă prin 
înghesuială către paravanul sculptat. Ochii îi fură atrași de jilțul 
pentru încoronare, care se înălța pe estrada lui acoperită cu 
covor, ţinând prizonieră Piatra Destinului. Se simţi atras către ea 
- mânat de dorinţa de a o salva, de a ispăși -, dar izgoni gândul. 
Fusese nevoie de trei bărbaţi care să ridice piatra când Cavalerii 
Dragonului o luaseră din Abația de la Scone. Concentrându-se 
asupra scopului venirii sale, ocoli paravanul urmat îndeaproape 
de fratele lui. 


VP - 403 


Baza mormântului era înconjurată de credincioși. Unii 
îngenuncheau în nișe, ca să se roage cât mai aproape de trupul 
sfântului, iar cei care nu se putuseră apropia atât de mult se 
înghesuiseră în jurul lor formând un cerc. Alţii se opreau la 
margine, înaintând apoi către partea opusă a paravanului într- 
un flux neîntrerupt de adoraţie. Robert observă că mulți dintre 
ei erau diformi, oasele Confesorului fiind considerate un leac 
puternic. Deasupra temeliei din piatră a mormântului atârna 
baldachinul pictat, ridicat ca să dezvăluie racla unde se 
adăposteau rămășițele sfântului. 

Privirea lui Robert se opri pe altarul acoperit cu o față de 
masă pe care se aflau patru obiecte. Coroana lui Arthur, luată 
de la prinţul galez Madog ap Llywelyn după cea mai recentă 
revoltă, odihnindu-se pe o perniţă de catifea. Alături de ea 
Curtana, Spada Îndurării, mânuită odinioară de Confesorul 
însuși*?. Intre ele, întins de-a lungul altarului, Toiagul lui 
Malachy, cu teaca încrustată cu nestemate scânteind în 
strălucirea mai multor lumânări. În cele din urmă, privirea lui 
Robert poposi pe sipetul negru, lăcuit, în care regele păstra Cea 
din urmă profeție. Două străji în veșminte stacojii stăteau de o 
parte și de alta a altarului, veghind asupra comorilor. 

Robert i se adresă fratelui său cu voce joasă: 

— O să iau sipetul cu profeția. 

— Robert, nu! Nu face cât viaţa ta! 

— Te rog, Edward, trebuie să mă ajuţi. Ai încredere în mine 
măcar acum. 

Edward îi examină, în timp ce pe chip i se citea surpriza la 
auzul tonului rugător al fratelui său. Drept răspuns își vâri mâna 
în cutele mantiei sale zdrenţuite și apucă mânerul spadei luate 
de la Brian. 

Se strecurară înainte, croindu-și drum prin cercul de 
credincioși. Câţiva se întoarseră și îi priviră încruntaţi. Unul sau 
doi bombăniră, cerându-le să-și aștepte rândul. Gărzile se uitară 
către ei, dar nu ziseră nimic. Fraţii ajunseseră aproape de altar 


32 Spadă ceremonială folosită la încoronarea regilor Angliei, atestată pentru prima 
oară în perioada domniei lui Henric al III-lea, tatăl lui Edward I. Legendele din jurul ei 
sustineau că fusese mânuită de legendarul Tristan și de Ogier Danezul, alt personaj 
legendar. Ogier a vrut să îl ucidă cu ea pe fiul lui Charlemagne, care îi ucisese băiatul. 
Un înger ar fi apărut și i-ar fi dat peste mână, făcându-l să scape spada, (al cărei vârf 
s-a rupt) și exclamâna: „Indurarea e mai bună decât răzbunarea”, de unde și numele 
de Spada Indurării. (n. tr.). 


VP - 404 


când dincolo de paravan se auziră voci ridicate. Robert îngheţă 
recunoscând glasul strident al lui Aymer de Valence. 

— Sunt undeva înăuntru. Țăranii ăștia i-au văzut intrând. 
Găsiţi-i! 

Ințelegând că mantiile îi trădaseră, Robert simţi că i se îneacă 
corăbiile. Se repezi disperat către altar, îmbrâncind oamenii din 
calea sa. Cele două gărzi, cu atenţia distrasă de strigătele de 
dincolo de paravan, îl observară abia în ultima clipă. Unul strigă 
un avertisment și dădu să-și scoată spada, dar Robert și-o 
trăsese deja pe a lui. Scoțându-și arma de sub mantie, o repezi 
către străjer, care se împletici îndărăt, ciocnindu-se de un 
bărbat îngenuncheat îndărătul lui. Se prăbuși, lovindu-se cu 
capul de baza mormântului. 

Apariţia spadei și strigătul străjii care se prăbușise îi făcu pe 
bărbaţii și femeile din jur să-și întrerupă rugăciunile. Oamenii 
începură să se ridice în picioare, iar cel de-al doilea străjer își 
scoase spada și se repezi spre Robert. Sunetul lamelor 
ciocnindu-se îi deșteptă și pe ceilalți pelerini. Dintr-odată, 
mulțimea se puse în mișcare, îmbrâncindu-se ca să se 
îndepărteze de altar și de cei doi bărbaţi care se luptau 
dinaintea lui. Şiruri de oameni încă mai pătrundeau în mormânt 
și se formă o busculadă, cei care voiau să intre împiedicându-i 
pe ceilalți să iasă. Ilzbucniră ţipete de spaimă pe măsură ce 
bătrânii și infirmii se pomeneau prinși în înghesuială. Cel dintâi 
străjer se ridicase în genunchi, dar își pierduse spada în cădere 
și bâjbâia după ea printre picioarele mulțimii. 

— Am eu grijă de el! strigă Edward punându-se dinaintea lui 
Robert și tăind calea celui de-al doilea. 

Fără să mai aștepte alt îndemn, Robert se repezi spre sipet. 
Tălăzuirea bruscă a mulţimii îl făcu să-și piardă echilibrul și să se 
izbească de altar. Curtana se lovi de Coroana lui Arthur făcând-o 
să cadă de pe pernuţa ei, iar Toiagul lui Malachy se izbi de 
sipetul negru, care alunecă pe acoperământul altarului. Robert 
se repezi să-l prindă. Prea târziu. Caseta căzu pe treptele de 
piatră cu un trosnet. In aceeași clipă, două lumânări se 
răsturnară și flăcările cuprinseră mătasea delicată de pe altar. 
Focul izbucni imediat. 

In spatele lui, Robert îi auzea pe Aymer și pe oamenii săi 
luptându-se să pătrundă în mormânt și provocând panică printre 
pelerini. Izbucniră noi ţipete, ale oamenilor doborâţi în genunchi 


VP - 405 


și călcaţi în picioare. Fratele său își repezi mânerul spadei în 
obrazul gărzii, spărgându-i nasul, apoi îl lovi pe bărbat în stomac 
făcându-l să se încovoaie. Robert se aplecă și apucă sipetul cu 
profeția. Deși capacul rămăsese închis, în lemnul unuia dintre 
pereţi se ivise o crăpătură prin care se vedea interiorul. Il 
străbătu o senzaţie înghețată de triumf. Nu era nimic înăuntru, 
cu excepţia suprafeței negre și lucioase reflectându-se la 
nesfârșit pe sine. Nicio urmă de pergament, nici măcar praf. 
Sipetul era gol. 

— Haide! îl zori Edward ivindu-se alături. 

Robert șovăi, cu ochii la altarul acoperit de țesătura 
fumegândă. Apoi, azvâărlind sipetul în brațele fratelui său, apucă 
Toiagul lui Malachy. 

În timp ce Aymer și oamenii săi își croiau drum cu forţa prin 
mulţimea care acum fugea din biserică încotro vedea cu ochii, 
Robert și Edward plonjară în mijlocul haosului. Cu spadele în teci 
și cu glugile ridicate, cu comorile ascunse sub mantii, erau de 
nedeosebit de mulțimea zdrențăroasă. Ajungând la ușa 
transeptului de nord, prin care se îmbulzea un puhoi de lume, 
Robert privi înapoi. Preoţii alergau să stingă focul din altarul 
Confesorului, ţipând alarmaţi la vederea palelor de fum. Îl zări 
pe Aymer apucând oamenii care treceau pe lângă el și 
smulgându-le glugile cu furie, apoi se repezi pe ușă în după- 
amiaza cenușie, strângând în pumn Toiagul lui Malachy. În timp 
ce el și Edward străbăteau cimitirul, îndreptându-se către zidul 
paralel cu Tyburnul, dinaintea ochilor lui Robert se ivi un chip, 
invocat parcă de promisiunea libertăţii. Chipul omului despre 
care era sigur că îl trădase. 

John Comyn. 


Capitolul 49 


DUMFRIES, SCOȚIA, 
1306 


Înaintau grăbiţi pe potecile dosnice care șerpuiau prin spatele 
labirintului strâmt de case din lemn muruit. Folosind aceste 


VP - 406 


cărărui înguste evitau ulița principală pe care locuitorii orașului 
se îndreptau către casă la sfârșitul unei zile de muncă, aduși de 
umeri ca să se apere de vântul dinspre râul Nith. Era seara 
devreme, chiar înainte de Vecernie, și cele dintâi stele erau 
împrăștiate ca niște nestemate sfărâmate în jurul coarnelor lunii 
noi. În aerul rece se simțea miros de zăpadă. Adunate în 
grămezi pe marginile drumurilor, resturile ultimei ninsori erau 
transformate într-o mâzgă împuţită de picioarele oamenilor și 
animalelor. 

Plescăiau pe aleile urât mirositoare, pe lângă băltoace, 
butoaie de apă și ţarcuri, cu gunoaie îngheţate trosnindu-le sub 
cizme, iar șobolanii goneau înaintea lor ca o maree întunecată. 
Se auzi un mârâit urmat de o lovitură când, lângă ei, ceva mare 
se azvârli asupra unui gard. Christopher Seton se trase îndărăt, 
lipindu-se de peretele de lemn al unei case, cu mâna pe 
mânerul spadei, în timp ce mărâitul se transforma într-un șuvoi 
de lătrături. 

— Hristoase! 

— Haide! îl zori Thomas Bruce grăbindu-se în josul aleii. 

Auzind o exclamaţie deasupra lui, Christopher își ridică 
privirea și zări faţa palidă a unei femei în umbra unei ferestre. 
Văzându-i pe bărbaţii ce treceau pe dedesubt, aceasta închise 
obloanele cu un bufnet care stârni din nou câinele. Trăgându-și 
mai jos gluga mantiei, Christopher își urmă tovarășii. 

Dinaintea lor, la capătul unei terase cu case, se deschise o 
stradă cu caldarâmul acoperit de chiciură. De cealaltă parte a ei 
se ridica zidul mănăstirii Greyfriars. Mănăstirea de călugări, 
înființată de mama lui John Balliol cu mai bine de patruzeci de 
ani în urmă, domina o culme aflată la capătul nordic al orașului 
Dumfries. Dincolo de ea, pe strada pavată se revărsau luminile 
focurilor și vocile oamenilor care se pregăteau de culcare în 
locuinţele lor, lăsând afară frigul și bezna. |n aer se simțea 
mirosul acru al fumului de lemn. 

Auzind tropotul unor copite ce se apropiau, Robert se opri în 
gura aleii. Pe stradă se iviră patru călăreţi urcând dealul dinspre 
podul de peste Nith. Aceștia nu îi zăriră pe bărbaţii care îi 
urmăreau din umbre. Observând spadele care le ieșeau de sub 
mantii, Robert presupuse că era încă un grup care sosea pentru 
adunarea de a doua zi: una dintre cele dintâi adunări ale 
judecătorilor aleși de regele Edward ca parte a noii ocârmuiri. Se 


VP - 407 


înfioră la gândul că era atât de aproape de pericol: garnizoana 
engleză era încartiruită la mai puţin de două mile în castelul 
regal. Un pas greșit și aveau să fie împresuraţi. Lăsase restul 
trupei să aștepte împreună cu caii la periferia orașului Dumfries, 
o necesitate dacă voia să-și ţină prezenţa secretă, dar o distanţă 
considerabilă dacă era silit să fugă. 

Când călăreţii dispărură, Robert se întoarse către oamenii săi 
și le făcu semn din cap. Fratele său Edward fu cel dintâi care se 
strecură din alee și traversă strada. Il urmă Niall, cu silueta 
zveltă părând și mai lungă din cauza mantiei negre care îi 
ascundea spada și zalele. Apoi patru cavaleri de pe moșiile lui 
Robert, alături de Thomas, Christopher și Alexander Seton. 
Robert îi lăsă să treacă pe ceilalţi, dar îl prinse de braţ pe 
Alexander. 

— Ești de partea mea? 

Alexander îi întâlni privirea cercetătoare. 

— Dacă nu, n-aș fi aici. 

După o clipă Robert îl eliberă și îl privi cum examinează 
strada înainte să traverseze pe urma celorlalţi. Nu se așteptase 
ca prietenia lor, închegată cu nouă ani mai înainte, după ce se 
alăturase rebeliunii, să fie așa cum era acum. Ințelegea mânia și 
resentimentele lui Alexander. Cu ani în urmă, oferindu-i lui 
Robert loialitatea sa, lordul își pierduse proprietăţile din estul 
Lothianului, intrate pe mâna englezilor, sperând însă că le va 
recupera după demersul lui Robert de a ocupa tronul. Această 
speranţă se spulberase când Robert îi jurase supunere regelui 
Edward, lăsându-i pe cei doi veri în voia sorții. Chiar și așa, s-ar 
fi așteptat să își vadă vechiul prieten îmblânzindu-se până 
acum. Trecuseră deja două luni de când verii i se alăturaseră din 
nou. 

Șovăi un moment, întrebându-se dacă nu cumva luase o 
decizie greșită amestecându-i pe Setoni în treburile lui din 
această noapte. Dar nu era vreme de regrete. Era aici și nimeni, 
prieten sau dușman, nu avea să stea în calea dreptății 
nemiloase pe care avea de gând să o săvârșească. Aștepta asta 
de cinci luni. 

Robert traversă strada în fugă, cu cizmele zgâriind gheaţa 
caldarâmului. Ajuns lângă zidul mănăstirii își luă avânt și sări, 
prinzându-se de marginea acestuia. Majoritatea tovarășilor săi îl 
escaladaseră deja și se aflau la adăpostul copacilor care erau de 


VP - 408 


cealaltă parte. Folosind ca sprijin ieșiturile din zid și gemând de 
efort, cu greutatea sporită de zale, Robert se trase în sus. 
Aproape ajunsese pe zid când auzi voci. Doi bărbaţi înaintau 
către el pe strada luminată de lună. Grăbindu-se, alunecă și fu 
cât pe ce să cadă, dar două perechi de mâini îl apucară de braţe 
și îl ridicară. Trecându-și picioarele peste zid, Robert își dădu 
drumul în beznă. Pentru o clipă fu din nou în Westminster, 
sărind zidul abației, cu Toiagul lui Malachy vârât la centură, cu 
larma urmăritorilor îndărătul lui. Apoi ateriză cu forță într-un 
genunchi, înainte să se îndrepte și să le mulţumească printr-o 
înclinare din cap lui Thomas și Christopher, care îl ajutaseră. De 
cealaltă parte a zidului, vocile bărbaţilor se auziră mai clar în 
timp ce aceștia treceau, apoi se stinseră. 

Potrivindu-și teaca spadei, Robert se apropie de marginea 
copacilor, dincolo de care solul era acoperit cu parcele îngheţate 
de legume. Petice de zăpadă scânteiau printre brazde. Clădirile 
mănăstirii se ridicau dinaintea lor, palide în lumina lunii, o 
biserică impozantă dominând construcţiile mai scunde ce 
înconjurau chiliile. În jurul clădirilor principale se îngrămădeau 
altele mai mici: brutăria și șopronul unde se făcea berea, 
latrinele și grajdurile. În câteva ferestre se vedea strălucirea 
discretă a lumânărilor. Cei zece bărbaţi traversară grădina 
confundându-se cu întunericul în mantiile lor negre și zăpada le 
înăbuși pașii. 

Ajuns la colțul unei clădiri, Robert se lipi de perete și ceilalți 
se înșirară în spatele lui. În faţă se deschidea o curticică dincolo 
de care se afla un grajd. Simţea duhoarea acră a fânului murdar. 
Un felinar atârna într-un cui, scârțâind în vânt și aruncând pe 
pământ o fâșie de lumină. Auzea nechezatul cailor, fâșâitul unei 
mături și voci omenești. Doi bărbaţi ieșiră din grajd și traversară 
curtea. Când trecură pe sub felinar, Robert le zări tunicile roșii 
purtând pe piepturi un blazon bine cunoscut. Iscoadele lui nu se 
înșelaseră. Confirmarea îi întări și mai mult hotărârea. 

După plecarea bărbaţilor, din grajd nu se mai auzi decât 
foșnetul măturii. Robert se răsuci către Edward și Thomas: 

— Aflaţi unde e el. 

Fraţii săi se apropiară de colțul clădirii cu pumnalele în mâini. 
Cu ochii în patru, se furișară de-a latul curții, către grajd. 

— Crezi c-o să asculte ce-ai să-i spui? 


VP - 409 


La auzul întrebării lui Alexander, Robert se întoarse. În umbra 
glugii, chipul lordului era sculptat din întuneric. Nu-i vedea 
expresia, dar îndoiala i se auzise în voce. 

— Are de ales? 

— Poate alege să lupte. Dacă el sau oamenii lui alertează 
garnizoana engleză, o să... 

— N-o să-i dăm prilejul, i-o tăie Robert. 

Se întoarse și-l văzu pe Edward privind în bezna grajdului, 
apoi strecurându-se înăuntru, urmat de Thomas. Se auzi vocea 
unui tânăr, mai întâi întrebătoare, apoi transformându-se într-un 
strigăt întrerupt brusc. Zgomotele unei lupte și nechezatul cailor 
fură urmate de liniște. În cele din urmă se auzi un geamăt de 
durere și zgomotul a ceva târât. Edward și Thomas reapărură și 
reveniră lângă bărbaţii care îi așteptau. In timp ce își puneau 
pumnalele la cingători, alături de spade, Robert observă că 
lamele acestora erau curate. Numai pumnul lui Thomas, cu 
încheieturile degetelor înroșite, spunea o poveste. 

— Aici e, murmură Edward. El și oamenii lui sunt adăpostiţi în 
camera de oaspeţi și în casa stareţului. 

— Unde-i acum? întrebă Robert cercetând cele două clădiri pe 
care i le arătase Edward. _ 

— Argatul a zis că iau cina, răspunse Thomas. In refectoriu. 

Robert înjură. Sperase din tot sufletul să dea peste dușmanul 
său pe neașteptate și să îl găsească singur. 

— Câţi cai sunt în grajduri? 

Thomas clătină din cap. 

— E greu de zis. O duzină sau mai mulţi. 

Edward îl studie pe Robert. 

— Dacă te gândești să dăm buzna în refectoriu, lucrurile pot 
să meargă prost. Nu era vorba să fie o baie de sânge. 

Luând o decizie, Robert se desprinse de zid și străbătu curtea 
către clădirea înăuntrul căreia dispăruseră cei doi bărbaţi mai 
devreme. Ceilalţi îl urmară prudenti, aruncând priviri în jur. 
Clădirea avea un șir de ferestre înalte, boltite, colorate de 
lumina roșiatică a flăcărilor din vatră. Oprindu-se dedesubtul lor, 
Robert auzi înăuntru voci împletite cu râsete înăbușite și cu 
zăngănitul tacâmurilor. Făcându-i semn lui Niall, cel mai înalt și 
mai ușor dintre ei, se ghemui și își împleti mâinile înmănușate 
formând o scăriță, chemându-l și pe Thomas să-l ajute. Niall se 
cocoţă pe mâinile lor, ţinându-se de peretele refectoriului ca să- 


VP - 410 


și păstreze echilibrul, iar Robert și Thomas îl ridicară. Ceilalţi 
formară un cerc strâns în jurul lor, supraveghind curtea și 
intrările clădirilor. 

— Douăzeci de bărbaţi, șopti Niall când îl coborâră. Judecând 
după înfățișare, trei dintre ei sunt paji. Dar el nu-i printre 
aceștia, încheie el privindu-l pe Robert. 

— Ar trebui să plecăm, zise Alexander. Se apropie Vecernia. 
Putem să revenim la noapte, după ce se duce lumea la culcare. 

— Nu, murmură Robert furnicat de nerăbdare. Ne despărţim 
și-i dăm de urmă. Dacă e singur undeva, asta e cea mai bună 
ocazie. 

Neluând în seamă nemulțumirea înscrisă limpede pe chipul lui 
Alexander, îi porunci lordului să verifice camerele de oaspeţi ale 
mănăstirii. 

— Duceţi-vă cu el, le spuse celor trei fraţi ai săi și unuia dintre 
cavaleri. Noi o să verificăm locuinţa abatelui. 

Robert prinse privirea lui Edward: 

— Dacă îl găsiţi, vreau să fiu eu cel care îl ia la întrebări, ai 
înțeles? 

Trupa se despărţi și Robert îi conduse pe Christopher și pe 
ceilalți trei cavaleri către locuinţa abatelui, clădită chiar lângă 
biserică. La ferestre stăruia o beznă nepromiţătoare. În timp ce 
se apropia de ușă, auzi trosnetul unor pași pe zăpadă. El și 
oamenii lui se adăpostiră pe verandă și trei călugări trecură pe 
lângă ei, fantomatici în rasele lor cenușii, cu răsuflările formând 
aburi în aer. Robert trase cu ochiul din ascunzătoare, urmărindu- 
le înaintarea până ce dispărură printre clădirile din jurul chiliilor. 
Tocmai se întorcea către ușă când zări urme de pași pornind 
dinspre locuința abatelui. Pe durata procesiunilor zilnice până la 
slujbă și îndărăt, călugării trasaseră linii întunecate prin zăpadă, 
urmând cu toţii același drum. Aceste urme însă aparțineau unui 
singur om și se îndreptau spre biserică, traversând grădina unde 
zăpada era încă neîntinată. Robert văzu luminile scânteind la 
ferestre și simţi un fior de nerăbdare. 

— Să încercăm întâi în biserică. 

— Și călugării? îl preveni Christopher. 

Dar Robert ieșise din ascunzătoare și traversa în fugă grădina. 
Ajuns în pridvorul bisericii, se apropie de ușă, apucă ivărul și îl 
apăsă ușor. Cu un clinchet și un scârţăit, ușa se întredeschise. 
Işi lipi obrazul de crăpătură, cercetând nava de dincolo, ale cărei 


VP - 411 


culori se pierdeau în umbră. La capătul navei, lumina palidă a 
candelabrelor se strecura de după paravanul ce ascundea 
strana corului. Simţi un miros puternic de tămâie și își dădu 
seama că cei trei călugări pregătiseră biserica pentru slujba de 
seară. Alexander avea dreptate. N-avea mult timp la dispoziţie. 

Nereușind să mai distingă altceva din prag, Robert intră. Cei 
patru însoțitori ai săi îl urmară, dar la un semn al său rămaseră 
de pază lângă ușă. Robert înaintă prin amurgul rece care 
domnea în naos cu pașii răsunând pe lespezi și lumânările 
dinaintea sa pâlpâiră în curentul ce pătrunsese înăuntru odată 
cu el. In timp ce se apropia de cor fără să vadă ţipenie de om 
simţi că frustrarea îl copleșește. In crucea bisericii, Robert se 
opri cercetând încruntat penumbra liniștită. Era pe punctul de a 
se întoarce când auzi un zgomot. 

Strecurându-se în dosul unui stâlp, scormoni cu privirea 
întunericul aflat la capătul naosului. Razele lunii pătrundeau 
pieziș prin ferestrele înalte, luminând podeaua din loc în loc. În 
depărtare, trepte scunde de piatră duceau către o intrare, a unei 
mici capele, presupuse el. Un bărbat se ivi, cobori treptele și o 
porni prin naos în direcţia lui Robert. Când traversă una dintre 
razele de lună, strălucirea palidă îi lumină trăsăturile. Era John 
Comyn. 

Robert examină chipul acela ascuțit și flămând. Era chipul 
care îl însufleţise pe durata fugii din Westminster, făcându-l să 
se lupte cu mâlul bancurilor Tyburnului ca să ajungă la Nes și la 
cai; chipul care îl determinase să se înfunde în Pădurea 
Middlesex, cu Aymer de Valence suflându-i în ceafă. Galopând 
pe rupte la adăpostul Pădurii și oprindu-se numai când caii nu 
mai puteau continua, el și oamenii săi scăpaseră neprinși, dar 
nerăbdarea nu-i slăbise pe toată durata drumului chinuitor spre 
nord. Urmaseră cărări prin sălbăticie ca să ocolească orașele, 
adăugând astfel mile călătoriei lor, și septembrie se apropia de 
sfârșit când Robert trecuse graniţa. La sfârșitul lunii ajunsese la 
Turnberry, unde își îmbrăţișase soția și fiica și își convocase 
arendașii și aliaţii în siguranţa castelului său cu fortificațiile 
proaspăt refăcute. Ninsoarea timpurie de la finele lui octombrie 
îl făcuse să spere că urmărirea se mai amânase, dar știuse că 
nu avea prea mult timp. Jocul se încheiase; trădarea lui fusese 
dată în vileag. Trebuia să facă planuri cât mai iute, înainte să-l 
ajungă pedeapsa. Dar pe parcursul săptămânilor ce urmaseră, 


VP - 412 


pline de reuniuni și consfătuiri secrete, chipul lui John Comyn 
continuase să-i domine gândurile. 

John Comyn încremeni când silueta înfășurată în mantie 
neagră se repezi la el din întuneric, cu spada în mână. Când 
Robert își dădu gluga pe spate, expresia surprinsă a lui Comyn 
se transformă în șoc. 

La vederea inamicului său împietrit de uimire, din mintea lui 
Robert dispăru orice urmă de îndoială legată de proveniența 
scrisorii găsite asupra lui William Wallace. 

— Ce se-ntâmplă, sir John? Arăţi de parcă ai fi văzut o nălucă. 

Simţi că vocea îi tremura, abia reușind să-și stăpânească 
furia. 

— Presupun că asta și sunt, dat fiind că, dacă era după tine, 
viața mea s-ar fi încheiat la Londra și aș fi putrezit în Turn cu 
planurile mele cu tot. 

Comyn își linse buzele. 

— De ce-ai venit? 

— Cum, regele Edward nu ţi-a spus că m-am întors în Scoţia? 

Tonul lui Robert era caustic. Savura expresia de pe chipul lui 
Comyn, care îi spunea că omul nu știuse nimic. Robert 
presupunea că după fuga lui regele strânsese rândurile. 

— Cred că mâine, când o să te duci la reuniunea noilor 
judecători, o să observi că sunt la ordinea zilei. Se apropie de 
Comyn. Dar noi doi avem niște treburi neîncheiate. 

John Comyn se ţinu pe poziţii, însă privirea lui străfulgeră 
dincolo de Robert, către ușile bisericii, unde Christopher și 
ceilalți cavaleri îi tăiau drumul. 

— Călugării o să revină dintr-o clipă într-alta. O să-i alerteze 
pe oamenii mei. 

— Am o singură întrebare. N-o să dureze mult. 

— O întrebare? 

— M-am întrebat luni întregi de ce amânai să-mi dai un 
răspuns la propunerea mea. Acum mi-am dat seama că ai alte 
planuri. Dar înţeleg de ce. Robert se încruntă. De ce-ai făcut 
asta, John? De ce ai strecurat scrisoarea aceea asupra lui 
Wallace și m-ai trădat englezilor? Preferi să-l ai pe Edward drept 
rege? 

Ochii lui Comyn scânteiară de furie. 


VP - 413 


— Tu și Edward nu sunteți singurele variante. Alături de tine și 
de John Balliol au mai fost alţi unsprezece bărbaţi al căror drept 
la tron a fost recunoscut pe durata judecății. 

Se bătu cu pumnul în piept. 

— Tatăl meu era unul dintre ei. 

Robert îl privi neîncrezător. 

— Vrei să devii rege? 

— De ce nu? întrebă Comyn. Când ai demisionat din postul de 
Protector, eu am preluat cârma regatului. Când tu făceai 
plecăciuni dinaintea englezilor, eu îi conduceam pe-ai mei către 
victorie. Balliol mi-e rudă și aici familia mea încă se bucură de 
respect, în timp ce a ta e uitată, o rămășiță a vremurilor trecute. 
Te-ai agăţat de ultimele fire ale puterii deţinute de bunicul tău. 
Dar ascult-aici, ţi-au scăpat printre degete. Coroana Scoției n-o 
să fie a ta atâta vreme cât sunt eu în viață. Chipul lui Comyn se 
schimonosi: Eşti un pungaș cu două feţe care încearcă să fure o 
comoară de care nu-i demn! 

— Cu două fețe? 

Degetele lui Robert se înălbiră pe mânerul spadei. O întinse 
către Comyn, cu vârful aţintit asupra gâtlejului acestuia. 

— Să-ţi povestesc cum a murit Wallace, ticălosule? 

Indică brutal cu mâna liberă capela de la capătul naosului, de 
unde ieșise Comyn. 

— Bată-te Dumnezeu să te bată, sper că te rugai să fii iertat! 

Comyn râse cu asprime, deși nu pierdea din ochi spada. 

— lertat? N-am nevoie de iertare. Wallace era un om hăituit. 
Mai devreme sau mai târziu, Edward tot l-ar fi spânzurat. Nu-s 
vinovat de moartea lui. 

— Nu? Tu l-ai scos din ascunzătoare, folosindu-te de John de 
Menteith. 

Robert văzu surprinderea din ochii lui Comyn. 

— Neil Campbell m-a căutat la Turnberry. Mi-a povestit despre 
ambuscada de lângă Glasgow și mi-a spus că Menteith era 
însoţit de o companie numeroasă, mai mulţi oameni decât 
comandă el, și că unuia îi lipsea o mână. Știm amândoi c-a fost 
MacDouall. La fel cum știm că, dintre toţi cei care îmi cunoșteau 
planurile, tu ai fi fost singurul în stare să mă trădeze. 

— Nu poţi să dovedești asta. Nu poţi să dovedești nimic. 

Robert schiţă un zâmbet sumbru. 


VP - 414 


— Într-un fel ar trebui să-ţi mulţumesc. Duplicitatea ta mi-a 
grăbit planurile, silindu-mă să acţionez. În sfârșit, am lepădat 
lanţurile lui Edward. Chiar în timp ce stăm de vorbă, aliaţii mei 
îmi pregătesc încoronarea. Mai mult de-atât, o să mă sustții. 

John Comyn își arcui buzele într-un rânjet plin de ură: 

— Mai degrab-aș... 

— O să mă susţii, altminteri îţi voi da în vileag trădarea. L-ai 
dat pe eroul Scoției pe mâna dușmanului ca să poată fi 
măcelărit pe masa călăului. Wallace încă le mai inspiră respect 
multora. N-ai auzit strigătele de mânie care au cuprins regatul 
când în nord a ajuns vestea morții lui? Ce ar face acești oameni 
dacă ar ști că tu te afli îndărătul ei? Crezi că te-ar urma? Te-ar 
spânzura de cel mai apropiat copac! 

— Robert! 

Se răsuci și-l văzu pe Christopher care înaintase până la 
jumătatea navei. 

— Călugării, șuieră cavalerul. Vin! 

— Zăvorăște ușile, mârâi Robert drept răspuns. 

Nu fusese distras decât o clipă, dar atâta îi fu de ajuns lui 
Comyn ca să-i dea un brânci în piept, făcându-l să se izbească 
de una dintre coloane. În timp ce își recăpăta echilibrul, Comyn 
trecu pe lângă el. Năpustindu-se îndărătul paravanului, străbătu 
în goană strana corului, către o ușă laterală aflată la celălalt 
capăt, cu Robert pe urmele lui. Lumânările pâlpâiră la trecerea 
lor, azvârlind umbre pe boltă. 

Robert se întinse și-l apucă pe Comyn de spatele tunicii sale 
roșii, oprindu-l brutal și făcând materialul să se sfâșie. Se feri 
când Comyn se răsuci și încercă să-l lovească în obraz cu 
pumnul. Scăpându-l din strânsoare, Robert mărâi și se repezi la 
el cu spada, intenţionând să-l bată până avea să se supună. La 
vederea lamei, Comyn bătu în retragere, privind înnebunit în jur. 
Se năpusti spre altar și înșfăcă un sfeșnic mare de argint. 
Lumânarea din el căzu, stingându-se pe lespezi. Comyn apucă 
sfeșnicul cu amândouă mâinile. Era aproape la fel de lung ca o 
spadă. Brusc, îl avântă asupra lui Robert ca pe o secure. 

Robert se feri. 

— Susţine-mă! Refuză și, când o să port coroana, o să te 
gonesc din Scoţia odată cu toţi cei de-un sânge cu tine. 

Drept răspuns, Comyn se năpusti la el răcnind. Azvârli în lături 
mâna înarmată a lui Robert dintr-o lovitură de sfeșnic și i-l 


VP - 415 


repezi cu putere în coaste. | le-ar fi frânt dacă Robert nu ar fi 
purtat zale. Chiar și așa, se împletici îndărăt în strana corului, 
prăbușindu-se pe o laviţă care alunecă scrâșnind pe lespezi. 
Scăpă spada. Christopher strigă din nou. De afară se auzeau 
vocile înăbușite ale călugărilor care încercaseră să intre în 
biserică și descoperiseră ușa încuiată. 

Adunându-și arma de pe podea, Robert se ridică tocmai în 
clipa în care Comyn se repezea la el. Se aplecă pe dedesubtul 
loviturii care îi ţintise capul și izbi cu spada, fierbând de mânie. 
Vârful se înfipse în braţul lui Comyn, sfâșiindu-i hainele și carnea 
de dedesubt. Comyn răcni, dar nu dădu drumul sfeșnicului. 
Inima lui Robert bătea rapid, ca pe câmpul de luptă, în timp ce îi 
dădea târcoale dușmanului. Strana luminată de lumânări, 
bubuiturile din ușă și strigătele călugărilor se stinseră, laolaltă 
cu toate intenţiile lui raţionale. Venise aici ca să amenințe doar 
reputaţia lui Comyn, și nu viaţa. Dar conștiința acestui fapt 
pălea în fața dorinţei pure de a-l vedea fără suflare pe bărbatul 
dinaintea lui. 

Se avântă înainte, dornic să mai facă o tăietură în carnea 
celuilalt. Comyn reacţionă cu iuțeală, ridicând sfeșnicul ca să 
pareze. Argintul și oţelul se întâlniră cu un zăngănit sonor care 
își trimise ecourile în încăperea boltită. Robert simţi ruptura 
înainte s-o vadă, ciocnirea încheiată brusc când spada i se 
frânse. Jumătatea superioară a lamei zbură și ateriză printre 
lojele corului, lăsându-i în mână numai mânerul și un ciot 
zdrenţuit de metal. În timp ce privea uluit spada pe care i-o 
dăruise bunicul său în ziua când fusese făcut cavaler, Comyn 
pătrunse dincolo de garda sa și-l lovi cu sfeșnicul în stomac. 
Armura nu reuși să-l apere cu totul de impactul teribil și Robert 
se îndoi de mijloc. 

— Robert! 

Auzind strigătul lui Christopher, care răsună în nava bisericii, 
urmat de zgomotul unor pași, Robert apucă mânerul pumnalului 
și îl trase de la centură. Se îndreptă de spate și-l înjunghie pe 
John Comyn care tocmai îl ataca din nou. Lama pătrunse în 
flancul bărbatului, înfundându-se sub coaste. Robert îl privi pe 
Comyn în ochi în timp ce simţea rezistenţa oțelului alunecând pe 
os, apoi dispariţia acesteia când tăișul străpunse mușchii și 
organele. Simţi ceva fierbinte stropindu-i mâinile. Era sânge, 
întunecat ca vinul în lumina lumânărilor. Comyn dădu drumul 


VP - 416 


sfeșnicului care căzu zăngănind pe lespezi. Se apucă de umerii 
lui Robert și mânia de pe chipul lui fu înlocuită de surpriză. 
Robert își dezgoli dinţii și răsuci cuțitul în rană, savurând 
durerea din ochii dușmanului său. 

Comyn îl îmbrânci și se împletici îndărăt, rezemându-se cu 
spatele de altar. Își cobori privirea către mânerul pumnalului 
înfipt în coastele sale, apoi îl apucă. Inchizând ochii, cu fata 
schimonosită de durere, îl smulse din rană cu un strigăt răgușit. 

Bubuiturile din ușa bisericii se intensificară. Comyn se lasă 
moale pe altar, cu sângele ţâșnindu-i din coaste. Avea sânge și 
în gură, pătându-i dinţii încleștaţi. Robert, îndoit de şale și 
respirând convulsiv, tresări când Christopher se ivi alături de el. 

Cavalerul îl privi pe Comyn cu un aer șocat. 

— Trebuie să plecăm, îi spuse el lui Robert desprinzându-și 
privirea de la rănit. Acum! 

Bătăile din ușa bisericii căpătaseră un ritm regulat. Călugării 
încercau să o deschidă cu un berbece. Oamenii lui Comyn 
puteau sosi în orice clipă, dacă nu sosiseră deja. Robert își dădu 
seama, șocat, că fraţii săi încă mai erau afară, cercetând curtea. 
ÎI privi din nou pe Comyn, rezemat de altar, cu sângele pătând 
lespezile din jur. Gândul că putea fi prins îi limpezi mintea. 
Dumnezeule, ce făcuse? 

Christopher îl îmbrânci către ușa laterală a naosului, pe care 
ceilalți cavaleri o descuiaseră și prin care tocmai ieșeau. 

— Fugi! 

Porniră către ușă, dar îi opri un strigăt răgușit. Robert se 
întoarse și-l văzu pe Comyn repezindu-se la el, cu ochii holbaţi și 
cu pumnalul însângerat în mână. Christopher fu cel care se 
răsuci cu spada ridicată, înfigând oţelul în stomacul lui Comyn. 
Lordul se zvârcoli pironit de lamă, scuipând sânge pe gură, apoi 
cavalerul își eliberă spada. John Comyn se prăbuși pe podeaua 
bisericii și rămase nemișcat, cu sângele adunându-se în jurul lui 
într-o băltoacă întunecată. 

Ceilalţi trei cavaleri le strigau să vină. Robert auzi de afară 
vocea fratelui său Edward. Sunetul ei îl făcu să se 
dezmeticească. Împingându-l pe Christopher înaintea sa, se 
repezi către ușă și plonjară amândoi în întunericul rece al curții 
bisericii. Torţe se legănau în întuneric, purtate de oamenii lui 
Comyn care se apropiau în goană. Edward, Niall și ceilalți erau 
afară, respirând precipitat, cu spadele în mâini. 


VP - 417 


— Ne-au văzut, gâfâi Edward dând cu ochii de Robert. 

— Pe-aici! strigă Niall pornind către zidul împrejmuitor. 

Ajunseră toţi zece la zid înaintea oamenilor lui Comyn. 
Vârându-și în teacă spada frântă, Robert se săltă pe zid. Fraţii și 
oamenii săi i se alăturară, sărind unul câte unul de cealaltă 
parte. Christopher se străduia să găsească puncte de sprijin pe 
zid, cu obrazul livid în lumina lunii. Deodată alunecă și căzu 
înapoi cu o exclamaţie, prăbușindu-se pe spate în zăpadă. 
Oamenii lui Comyn scoaseră strigăte de triumf, gonind către ei, 
cu torțele aruncând străluciri roșietice pe pietrele funerare. 
Robert, călare pe zid, îi întinse cavalerului o mână. Ridicându-se 
în picioare, Christopher o apucă. Proptindu-se bine, Robert îl 
trase în sus, gemând de efort. Christopher ajunse pe marginea 
zidului, apoi se răsuci și se lăsă să cadă de cealaltă parte. In 
timp ce oamenii lui Comyn se apropiau, lumina torţelor le-o luă 
înainte, căzând pentru o clipă asupra lui Robert. 

— Bruce! auzi în urma lui, în timp ce sărea jos. E Robert 
Bruce! 


VP - 418 


PARTEA A ȘASEA 


1306 


„Zoreşte-te, așadar, să primeşti ceea ce 
Domnul fără amânare îţi dă, să-i supui pe cei 
ce-s gata să primească jugul tău pe grumaz și 
să ne faci mari pe toţi cei ce pentru mărirea 
ta nu ne-am cruța mădularele și viața. Și ca 
să împlinești acestea, eu însumi te voi însoţi 
cu zece mii de bărbați”. 


Istoria regilor Britaniei, 
GEOFEREY DE MONMOUTH 


Capitolul 50 


DUMBARTON, SCOȚIA, 
1306 


La jumătatea lui februarie, când în ţinuturile joase zăpezile 
iernii băteau în retragere și de sub ele apăreau câmpii verzi, iar 
râurile se eliberau din cătușele lor de gheaţă, porni să se 
răspândească un zvon. 

Incepu ca un murmur purtat pe buzele călătorilor ce treceau 
pe drumurile proaspăt desfundate: povești despre o revoltă în 
sud. În câteva zile zvonurile își aflară confirmarea și așezările 
din lungul frontierei începură să fiarbă la auzul veștii că Robert 
Bruce apăruse în toiul nopţii și ridicase la luptă populaţia din 
Dumfries, atacând castelul și punându-i pe fugă pe judecătorii 
regelui Edward adunaţi acolo. Aceasta fu în curând urmată de 
știrea că Bruce și oamenii săi capturaseră castelul Dalswinton, 
una dintre fortărețele Comynilor. Pe măsură ce entuziasmul se 
răspândi, odată cu căderea castelelor din Tibbers, Ayr, Rothesay 
și Dunavery în mâinile lui Bruce, garnizoanele englezești din 

VP - 419 


Scoţia începură să-și ridice podurile mobile și să baricadeze 
porţile cetăților. Mesaje urgente fură trimise în sud, către regele 
Edward. Robert Bruce a înălțat steagul rebeliunii, spuneau 
acestea. Și oamenii se îmbulzeau sub stindardul lui. 

In primele câteva săptămâni după revolta de la Dumfries, 
mulți scoțieni încă mai discutau despre ea ca despre un lucru 
care nu-i privea, ceva ce să dezbați cu aprindere pe ogoare și în 
bisericile din sate în timp ce viaţa își urma cursul firesc, în ciuda 
tumultului ce se dezlănţuise în jur. Încântaţi, tulburaţi, agitati, 
toţi se întrebau dacă furtuna va ajunge și la ei sau dacă își va 
epuiza forțele. Apoi, la începutul lui martie, vuietul îndepărtat al 
rebeliunii se întinse și deveni mai tunător, până când toată 
lumea o simţi venind. 

Pentru unii sosi în zorii reci ca fierul, pentru alții după-amiază 
sau în întunericul înserării: o torță aprinsă, purtată prin târguri 
regale și cătune împădurite, prin porturi fojgăind de lume și prin 
așezări ascunse în umbra munţilor. Trecută din om în om, era un 
far însuflețit, însemnând un singur lucru pentru toţi cei care o 
vedeau. Era crucea în flăcări, străvechea chemare la luptă a 
scoţienilor. Pretutindeni oamenii puneau mâna pe arme, 
deschizând cuferele ca să apuce mânerele săbiilor ce dormeau 
de la sfârșitul războiului, luând securile din stivele de lemne ca 
să le ascută, bătând cuie noi la capetele zgâriate ale bâtelor, 
punând pene noi la săgeți. În vest, în Ayr și Lanark și de jur- 
împrejurul Pădurii Selkirk, crucea înflăcărată străbătea așezări în 
care oamenii încă mai clocoteau de mânie la gândul execuţiei 
lui William Wallace, despre care se aflase în toamnă. Aici avea 
efectul unei torţe aruncate peste niște vreascuri, incendiul 
răspândindu-se printre toți cei ce îi văzuseră flacăra. Unii erau 
oameni care luptaseră alături de Wallace în cele dintâi zile ale 
rebeliunii, care sărbătoriseră victoria de la Stirling și care 
asistaseră la morțile cumplite ale fiilor sau fraţilor lor la Falkirk, 
sub oţelul armatei engleze. Oameni care, în anii ce trecuseră, își 
pierduseră speranţa, dar nu și curajul. 

Pe toată durata acestor pregătiri de luptă și de apărare, 
veștile despre răscoală și despre victoriile rapide obţinute de 
Robert Bruce pe coasta de vest continuau să curgă neabătute. 
Bruce, se spunea, aduna armată pentru un nou război împotriva 
englezilor și plănuia să se încoroneze rege. Dezvăluirea fu 
întâmpinată cu un amestec de neîncredere, mânie și nerăbdare. 


VP - 420 


Dar nu era acesta singurul zvon. În tot acest timp, un altul 
câștiga teren, un subcurent întunecat de rumori și jumătăţi de 
adevăr, devenind mai puternic pe pământurile natale ale 
Comynilor, Galloway și Badenoch, Killbride și Buchan, și 
răspândindu-se ca un reflux pe sub chemarea la luptă. 

Robert Bruce, spunea acest zvon, îl ucisese pe John Comyn. 

e 

Robert se lăsă în genunchi chicotind și băiatul păși nesigur în 
braţele lui întinse. Nepotul său, Donald, se întinse și apucă 
vârful arbaletei care îi atârna de gât. Ridicând în pumnuleţul 
dolofan fragmentul acela de metal, îl examină încruntat, apoi 
încercă să muște din el. Robert luă medalionul din gura 
nepotului său și se ridică, săltând băiatul în aer. Donald ţipă. 

— Te place, zise Christian apropiindu-se și trecându-și o mână 
prin părul fiului ei, la fel de blond ca al ei. Zâmbi privindu-l pe 
Robert: îi face bine să aibă un bărbat prin preajmă acum că tatăl 
lui s-a dus. 

Zâmbetul lui Christian nu tremură în timp ce își lua în braţe 
fiul care dădea din piciorușe, dar Robert observă pelicula care 
apăruse în ochii albaștri ai surorii lui când aceasta pomenise 
despre soțul ei. Gartnait murise cu un an în urmă, lăsând-o pe 
Christian văduvă și pe fiul lor conte de Mar. Robert o privi cum îl 
ducea pe Donald către masa instalată în centrul cortului ai cărui 
pereţi de pânză se umflau în bătaia vântului. De afară venea 
larma taberei. 

Dându-i copilul doicii, Christian se așeză să termine mâncarea 
pe care i-o preparaseră servitorii. Surorile sale, Mary și Matilda, 
aproape își terminaseră porţiile lor. 

Mary Bruce prinse privirea lui Robert. 

— Nu vrei totuși să te așezi cu noi la masă, frate? întrebă ea 
înclinând capul. De când stai acolo ai fi putut dejuna de două 
ori. 

Robert înfruntă privirea pătrunzătoare a lui Mary, constatând 
uluit cât de mult semăna ea cu Edward, cu părul negru și cu 
trăsăturile pronunţate care dădeau chipului ei o expresie aspră 
și aproape vicleană. Surorile lui sosiseră la Turnberry la puţin 
timp după Crăciun, atrase de la castelul Kildrummy de 
chemarea lui. Încă mai era surprins cât de tare se schimbaseră 
toate trei de când nu le mai văzuse, mai ales Mary și Matilda, 


VP - 421 


care, una de douăzeci și cealaltă de nouăsprezece ani, erau cu o 
decadă mai tinere decât el. 

— Trebuie să iau parte la un sfat. 

— Elizabeth și Marjorie o să vină și ele în seara asta, zise 
Christian, ridicând pocalul către pajul care se apropie ca să i-l 
reumple cu vin îndoit cu apă. Tonul ei era insinuant. Ar fi o 
plăcere rară să luăm masa cu toţii. 

Matilda se lumină la chip: 

— Lady Elizabeth o să-și aducă menestrelul. 

Vocea ei blândă și joasă îi trăda firea timidă. Robert 
observase că, ori de câte ori vorbea, o privea pe Mary ca și cum 
i-ar fi cerut voie. 

Îi aruncă o privire lui Christian, iritat de eforturile surorii sale 
de a domoli tensiunile din căsătoria sa. La revenirea în Scoţia 
avusese parte de o scurtă perioadă de graţie în care strânsese 
legăturile cu soţia lui. Dar, fragile și noi, acestea se rupseseră 
sub încordarea ultimelor săptămâni. După întâmplările de la 
Dumfries, Elizabeth se răcise vizibil față de el, dar, prins cu 
pregătirile de război, nu avusese nici timpul, nici dorința de a-i 
vorbi. 

— Asta e o tabără de asediu, Christian. Nu un bâlci. 

O rafală de vânt îl lovi în spate când cineva pătrunse în cort. 
Recunoscător de întrerupere, Robert se întoarse și îl văzu pe 
Christopher Seton. 

Cavalerul înclină curtenitor din cap către femei, stăruind cu 
privirea asupra lui Christian înainte să se întoarcă spre Robert. 

— Sunt încă niște nou-veniţi, printre care și cel pe care îl 
aștepți. A sosit episcopul Wishart. L-am condus în cortul de 
comandă. Ceilalţi se adună și ei chiar acum. 

Robert mârâi satisfăcut. 

— Punctualitatea Sfinţiei Sale e fără cusur. 

Christian se ridicase. 

— Sir Christopher, îl strigă ea în timp ce Robert se îndrepta 
spre ieșire. 

Cavalerul privi îndărăt. 

— Doamnă? 

— Tocmai încercam să-l conving pe fratele meu să ia masa cu 
noi în această seară. Poate reușești tu? Christian zâmbi. E loc 
destul pentru amândoi. 


VP - 422 


Robert dădu s-o dojenească, dar amuţi la vederea expresiei 
prietenului său. Un zâmbet nătâng se întinsese pe tot chipul 
cavalerului. 

În acea clipă, anii de războaie și greutăţi dispăruseră și 
Christopher arăta aproape ca atunci când îl întâlnise Robert 
pentru prima oară, la asediul orașului Carlisle, un tânăr cinstit și 
zelos având în faţa lui un viitor plin de posibilităţi. Chiar și când 
trăiau de azi pe mâine în Pădure, chiar și când foamea și 
durerea își luaseră tributul, cavalerul reușise să-și păstreze buna 
dispoziție cântând din fluier în jurul focurilor de tabără ca să-i 
înveselească pe ceilalţi, râzând și glumind cu Edward și Niall. 
Până acum patru săptămâni. 

Robert îl contemplă, întrebându-se dacă Christopher s-ar mai 
fi devotat cu atâta entuziasm cauzei sale atunci, în Carlisle - 
după ce Robert îi salvase viața - dacă ar fi știut că peste zece 
ani avea să fie complice la uciderea unui om în casa Domnului. 
Din acea noapte de la Dumfries fusese retras, stând la mese 
tăcut, cu gura cusută și încordat. 

Robert se simţi ușurat să-l vadă zâmbind, de parcă totul ar 
mai fi putut fi încă bine pe lume, în ciuda întâmplărilor din 
ultima lună. Revenit în Turnberry, observase atracţia dintre sora 
sa văduvă și cavaler. Dacă Christian reușea să-l readucă înapoi 
pe tânărul pe care-l știa, cine era el să îi stea în drum? 

— O să venim, îi zise el surorii sale. Amândoi. 

Părăsiră femeile - Christopher tot privind peste umăr până 
ieși din cort - și traversară tabăra. 

Era o dimineaţă răcoroasă de martie. Nori imenși goneau pe 
cer și umbrele lor alunecau pe apele cafenii ale râului Clyde. 
Rafalele venite din largul estuarului erau tăioase ca niște cioburi 
de sticlă și Robert se înfășură mai bine în mantia căptușită cu 
blană. Pretutindeni în jur, pânza corturilor pocnea și stindardele 
fâlfâiau făcând marea de culori și blazoane să tălăzuiască 
nebunește. În fiecare zi li se alăturau noi stindarde, pe măsură 
ce tot mai mulți oameni răspundeau chemării la luptă. Fumul se 
întindea  zdrențuit deasupra taberei, amestecându-se cu 
duhoarea latrinelor săpate în pământ și a grămezilor de bălegar 
din jurul grajdurilor improvizate. Tabăra se întindea pe o 
câmpie, aproape de malurile râului larg. Dincolo de un canal 
noroios, vizibil acum când fluxul se retrăgea, se ridicau două 


VP - 423 


coarne masive de piatră, iar în adâncitura înverzită dintre ele 
fusese construită străvechea fortăreață Dumbarton. 

O cărare stâncoasă urca dinspre malurile mlăștinoase până la 
zidurile inferioare, solide, ale castelului, îndărătul cărora se 
ridica un pâlc de clădiri de piatră și lemn. Dincolo de ele, culmile 
gemene se înălţau abrupte, cu pantele înconjurate de un alt zid. 
Cei doi pinteni stâncoși erau încununați unul cu un turn alb, 
celălalt cu un castel. Intr-un ţinut presărat cu fortărețe 
redutabile, Dumbarton era una dintre cele mai greu de cucerit, 
înăuntru, bine apărat pe stânca sa înconjurată de ape, se afla 
John de Menteith. Omul care îl prinsese pe Wallace și îl dăduse 
pe mâna englezilor fusese recompensat cu generozitate de 
regele Edward, care îi iertase datoriile către coroană și îl numise 
administrator al acestui castel. 

Era a șasea fortăreață asediată de Robert de patru săptămâni 
încoace. Campania sa, începută în mod neașteptat la Dumfries, 
fusese ca un bolovan împins pe panta unui deal, câștigând 
viteză și antrenând după el pietriș și stânci până ce devenise o 
avalanșă, împreună cu Rothesay, Dunaverty și Ayr, Dumbarton 
păzea Scoţia dinspre vest, un drum vital atât pentru 
aprovizionare, cât și pentru întăririle din insulele de dincolo, în a 
căror sosire Robert încă spera. Lăsând deoparte poziţia 
strategică, acesta era castelul pe care își dorea cel mai mult să-l 
captureze. Era hotărât să-l facă pe Menteith să plătească pentru 
că îl trădase pe Wallace. Celelalte castele căzuseră iute, prin 
îndemânare, subterfugii sau ameninţări, dar Menteith rezistase 
și, fără mașini de asediu care să sfărâme zidurile, Robert fusese 
silit să se resemneze la a-i tăia aprovizionarea și a băga spaima 
în oase ticălosului la vederea armiei sale care se tot mărea. 

— lată-i pe noii sosiți, zise Christopher atrăgându-i atenţia lui 
Robert asupra unei mici trupe de vreo douăzeci de persoane 
care ședeau în jurul unor cai plini de praf. 

Apropiindu-se, Robert fu surprins când din rândurile lor se 
desprinse o femeie purtând o mantie de culoarea dudelor, 
prinsă cu o broșă de argint. Era trecută de treizeci și cinci de 
ani, cu un chip mândru și greu încercat și un păr nisipiu care îi 
încărunțea la tâmple. Fu și mai surprins când ea se apropie și îl 
îmbrăţișă. Apucând-o de brațe, Robert se desprinse din 
strânsoarea ei: 


VP - 424 


— Doamnă..., începu el nedumerit, conștient că bărbaţii din 
grup îl priveau. Unul dintre ei, aflat în primul rând, era mai tânăr 
decât ceilalţi, încă adolescent. Cu părul nisipiu și ochii apropiaţi, 
semăna mult prea tare cu femeia ca să nu-i fie rudă. Amândoi îi 
păreau straniu de familiari, dar Robert nu putea spune de ce. 
Tânărul își ţinea braţele încrucișate pe piept și îl examina cu 
răceală. 

Văzând nedumerirea lui Robert, femeia râse. 

— Nu-ţi aduci aminte de mine, frăţioare? 

Robert o recunoscu. Femeia era sora lui vitregă, Margaret, 
unicul vlăstar din prima căsătorie a mamei sale. Robert n-o mai 
văzuse din copilărie, fiindcă la cincisprezece ani ea se măritase. 
De-a lungul anilor mai primise vești despre ea prin intermediul 
mamei sale, apoi, mai rar, prin tatăl său și știa că soțul lui 
Margaret, un cavaler din Roxburghshire, murise cu ceva timp în 
urmă. 

— Surioară! 

Răzând, o trase înapoi în brațele sale. 

Zâmbind larg, Margaret făcu semn către tânărul cu păr 
nisipiu. 

— El e Thomas Randolph, fiul meu. Nepotul tău. 

Robert zâmbi și întinse mâna. Thomas Randolph nu dădu 
semn că ar fi vrut s-o strângă, dar după o încruntare sugestivă 
din partea mamei sale înaintă și o cuprinse scurt într-a lui. 

— Nici nu știam c-ai revenit în Scoţia, până când crucea în 
flăcări nu a ajuns la noi în sat și lumea n-a început să spună că 
aduni o armată, zise Margaret privindu-l din nou pe Robert. 

— A trebuit să stau ascuns până am adunat destui susținători. 
Știam că era numai o chestiune de timp până să vină englezii pe 
urmele mele. 

— Ţi i-am adus pe cei mai viteji dintre oamenii răposatului 
meu soț, zise Margaret făcând semn către călăreţii din spatele 
ei. Spadele lor îţi aparțin, frate! 

— Le accept cu recunoștință, zise Robert, înclinând din cap în 
direcţia lor. În următoarele zile o să am nevoie de toate forţele 
pe care le pot aduna. 

— Sir Robert, sunt adevărate zvonurile? îi întrerupse vocea 
rece și clară a lui Thomas. Despre ceea ce i s-a întâmplat lui 
John Comyn? 

Ochii lui Margaret se îngustară: 


VP - 425 


— Thomas, mă jur pe Dumnezeu că... 

— Nu, surioară, interveni Robert. Sunt sigur că aveţi întrebări 
și unul, și altul. Își sfredeli nepotul cu privirea: Dar o să avem 
vreme să vorbim mai târziu. Acum trebuie să conduc un consiliu 
de război. 

Sub privirea lui necruțătoare, Thomas Randolph se uită în altă 
parte. 

Robert o privi din nou pe Margaret și se lumină la față. 

— Avem aici alte rude pe care ar trebui să le vezi. 

Strigă către scutierul unuia dintre cavalerii săi, care tocmai 
trecea. 

— Arthur, găsește un loc unde să-și așeze tabăra sora mea și 
oamenii ei, apoi condu-o în cortul lui lady Christian. 

Lăsându-i pe Margaret și pe fiul ei cel războinic în grija 
scutierului, Robert se îndreptă către pavilionul său, observând 
că la auzul numelui lui John Comyn orice urmă de zâmbet 
pierise de pe chipul lui Christopher. 

Cortul de comandă se afla în centrul taberei. Dinaintea lui 
fluturau două stindarde, unul alb, împodobit cu V-ul roșu 
răsturnat al Carrickului, celălalt galben, străbătut de crucea 
oblică roşie din Annandale. În faţă se adunase o mulţime de 
oameni și cai pe care Robert o recunoscu ca fiind escorta 
episcopului Wishart. Nes le vorbea. Purta o cămașă nouă de zale 
ale cărei inele îi scânteiau sub mantie. Cu două săptămâni în 
urmă, Robert îl făcuse cavaler pentru rolul jucat în fuga lor din 
Dumfries. 

În acea noapte, Nes, auzind larma și țipetele oamenilor lui 
Comyn, condusese în oraș restul cetei de călăreți a lui Robert și- 
și descoperise stăpânul părăsind în fugă mănăstirea. Încălecând, 
Robert și ceilalți goniseră pe străzile din Dumfries, urmați cu 
încăpățânare de oamenii lui Comyn. Din dorința de a le încetini 
urmărirea, Robert îi scosese pe târgoveţi din case, chemându-i 
la arme în timp ce galopa pe uliţe, și vocile oamenilor săi i se 
alăturaseră până când străzile răsunaseră de strigătele lor. 
Crezându-se atacați de bandiți, locuitorii din Dumfries dăduseră 
buzna afară, ţinând cuțite și torţe aprinse. 

Impiedicaţi să înainteze de gloata tot mai numeroasă, oamenii 
lui Comyn porniseră în schimb către castelul de la marginea 
orașului, unde trebuia să aibă loc cea dintâi adunare a noului 
consiliu scoţian al regelui Edward. Bănuind că se duceau după 


VP - 426 


întăriri, Robert luase o hotărâre îndrăzneață. Strigând mulţimii 
agitate și în fierbere că venise să o elibereze de asupritorii 
englezi, luase comanda gloatei. Cu rândurile îngroșate de mai 
bine de o sută de orășeni înarmaţi, el și oamenii săi atacaseră 
castelul, alungând garnizoana, care o rupsese la fugă atunci 
când ameninţase că va da foc clădirii cu ea cu tot. Robert îi 
lăsase pe englezi să plece. Nu conta că scăpau. Odată cu 
această manevră, campania sa începuse și nimic n-avea să-l 
oprească. 

Văzându-l că se apropie, Nes îi ieși în întâmpinare. 

— Toată lumea a sosit, domnule, zise el potrivindu-și pasul cu 
al lui Robert. 

Când ajunseră lângă pavilion, Robert o zări pe Elizabeth ieșind 
din cortul pe care îl împărțea cu Marjorie. Ea își umbri ochii cu 
mâna, apărându-și-i de soare în timp ce cerceta tabăra fără să 
pară că-l observase. Era incredibil de slabă, cu rochia atârnând 
pe ea. Privind-o îţi venea greu să crezi că avea să reușească 
vreodată să poarte în ea o altă viață, așa cum își dorea cu 
disperare. Robert fu copleșit pe neașteptate de amintirea 
Katherinei, camerista primei lui soţii, care îi fusese amantă 
pentru scurt timp, până descoperise că îi era necredincioasă. 
Când o alungase, Katherine îi spusese că era însărcinată. Se 
gândea la ea arareori, dar acum o întrebare îi străfulgeră prin 
minte. Gândul se pierdu când Elizabeth se uită înspre el. Robert 
îi întâlni privirea pe deasupra distanţei dintre ei. li dăduse 
bijuterii și mantii îmblănite, dar nu fusese de ajuns. Trebuia să-i 
dăruiască un copil; copilul pe care-l dorea ea și moștenitorul de 
care avea el nevoie. În curând, îi promise el în gând, după 
încoronare, va avea parte de asta. 

Nes dădu la o parte perdelele cortului și Robert intră, 
poposind cu privirea asupra mesei rotunde și spaţioase din 
centru. În jurul ei stăteau paisprezece bărbaţi. Printre ei se afla 
John de Atholl, cu pumnii proptiţi în masă și cu o expresie 
concentrată. Alături de conte stătea fiul lui, David. Edward Bruce 
era lângă Neil Campbell, care se alesese cu o nouă cicatrice pe 
obraz după încăierarea cu oamenii lui Menteith. Thomas Bruce îl 
salută înclinând din cap, iar Niall îi oferi un zâmbet. Intre ei se 
afla Alexander Bruce, care li se alăturase în toamnă, după ce 
Robert îi poruncise să renunţe la poziţia de decan al Catedralei 
din Glasgow. Se temuse pentru fratele său fiindcă poziţia îi 


VP - 427 


fusese oferită de regele Edward, dar Alexander nu părea să 
considere că ar fi trebuit să-i fie recunoscător. Robert era ușurat 
la gândul că în acea zi fratele său avea să plece. În momentul 
ăsta nu-i mai trebuiau alţi preoţi prin preajmă. Își cunoștea prea 
bine gravitatea păcatelor. 

Când Robert se apropie de masă însoţit de Christopher și Nes, 
William Lamberton își ridică privirea. Alături de episcop se afla 
James Douglas, cu o postură hotărâtă. Lângă el stătea Gilbert de 
la Hay, lord de Erroll, odinioară unul dintre cei mai statornici 
susținători ai lui Wallace. Lordul era clădit ca un pin de 
Caledonia, atingând cu ciuful lui de păr blond acoperișul pieziș al 
cortului. Ultimii patru bărbaţi din jurul mesei erau James 
Stewart, Alexander Seton și doi noii sosiți. Robert se așteptase 
să vadă statura mătăhăloasă și adusă de umeri a episcopului 
Wishart. Celălalt, un bărbat de o vârstă cu el, cu o figură chipeșă 
ce amintea de un șoim și cu păr drept și negru, era o surpriză. 
Dând cu ochii de Malcolm de Lennox, Robert se încruntă. Ultima 
oară îl întâlnise pe lord în Pădure, după bătălia de la Falkirk. Cu 
câţiva ani mai înainte de asta, Lennox fusese unul dintre cei 
care îi asediaseră pe el și pe tatăl său în Carlisle. 

Malcolm înaintă imediat și îi întinse mâna. 

— Sir Robert, am auzit că ai nevoie de oameni pentru un nou 
război împotriva englezilor. 

Văzând că Robert șovăia, John de Atholl interveni: 

— Sir Malcolm ne-a adus o sută de călăreţi din Lennox. 

— Atunci e bine-venit, zise Robert apucând mâna contelui. 

— Sir Robert! 

La auzul vocii aceleia răgușite se întoarse și îl zări pe 
episcopul Wishart care îl privea. Lăsându-se într-un genunchi, 
Robert sărută inelul de pe mâna ridată a bătrânului, apoi se 
ridică și îl îmbrăţișă. Ținuseră legătura de câteva luni prin 
mesageri, dar nu-l mai întâlnise pe episcopul de Glasgow de 
câţiva ani. Era șocat văzând cât de tare îmbătrânise acest 
bărbat, unul dintre cei dintâi Protectori ai Scoției pe perioada 
interregnum-ului. 

— Sfinţia Voastră, mă bucur să vă văd! 

Wishart îl prinse pe Robert de braţe. 

— Sir James mi-a spus că erai în Londra când William... 
Episcopul trase aer în piept cu un șuierat. A suferit mult? 


VP - 428 


Robert întâlni ochii apoși ai episcopului. Prin minte îi 
străfulgera imaginea lui William Wallace gol și legat de o căruţă, 
târât prin orașul împuţit către eșafod. Işi puse o mână pe umărul 
lui Wishart. 

— Acum nu mai suferă. 

— În braţele Domnului toţi ne aflăm pacea, murmură 
Lamberton. 

Wishart strânse din buze. Se întoarse și gesticulă cu 
bruschețe către cei doi paji care așteptau într-o margine a 
cortului, alături de un cufăr. Cei doi îi apucară mânerele și îl 
cărară până lângă masă. Wishart deschise capacul și vâri mâna 
înăuntru. 

— Am ceva pentru tine, Robert. Un lucru pe care l-am ţinut 
ascuns, sperând să sosească un ceas în care să ne trebuiască. 

Robert îl privi pe Wishart scoțând afară o țesătură aurită, 
împăturită. Apucând-o de margini, episcopul o scutură, 
desfăcând-o. Pânza se despături ca o cascadă, dând la iveală un 
leu roșu, ridicat în două picioare pe fundalul aurit. Toţi cei din 
jurul mesei amuţiră, privind uluiţi stindardul regal al Scoției. 
Robert simţi că-l înăbușă mândria. Simţi înăuntru voința 
bunicului îndemnându-l să întindă mâna și să apuce pânza, 
simbolul moștenirii familiei Bruce, a dreptului său. În timp ce 
degetele lui atingeau țesătura aurită, știu că meritase toți anii 
de așteptare, toate minciunile și toate prefăcătoriile. În mai 
puţin de două săptămâni avea să fie încoronat. 

— Pe numele Domnului, Sfinţia Voastră, murmură James 
Stewart. Unde l-aţi găsit? Am crezut că Craci Lungi a luat la 
Westminster toate însemnele regalității după cea dintâi 
cucerire. 

— Asta i-a scăpat, replică Wishart ironic. 

Desprinse cu blândețe stindardul din mâinile lui Robert și îl 
trecu pajilor ca să-l împăturească și să-l pună din nou în cufăr. 

— Am adus și niște haine din garderoba mea de la Glasgow. 
Vor fi potrivite pentru ceremonie. 

— Deci totul e pregătit? întrebă Neil Campbell privind de la 
episcop la Robert. _ 

— Pe cât se poate, răspunse William Lamberton. li aruncă o 
privire contelui de Lennox: Am convenit ca întronarea să aibă 
loc cu prilejul Buneivestiri la abația din Scone. Abatele a fost 


VP - 429 


anunţat și va prezida solemnităţile. O să oficiez ceremonia chiar 
eu. 

Malcolm  încuviință calm, părând să primească în liniște 
vestea acestui act revoluţionar. Robert presupunea că auzise 
zvonurile. 

— Dar cum rămâne cu Piatra Destinului? întrebă Gilbert de la 
Hay. lertare, adăugă el adresându-i-se lui Robert, dar poate 
cineva să fie făcut rege fără ea? 

— În toate celelalte privinţe ritualul va fi neschimbat și va 
avea loc pe dealul Sfatului. (Robert șovăi, conștient de secretul 
pe care nu i-l împărtășise și de eșecul lui de a îndrepta răul 
făcut.) Bunicul meu mereu spunea că omul face regele. 

— Așa-i, încuviinţă Lamberton. Și, alături de coroana și de 
sceptrul care am pus să fie turnate, stindardul regal va fi un 
adaos bine-venit. Eu zic că suntem pregătiţi. 

— Atunci mai rămâne un singur lucru de făcut. Robert îl privi 
pe John de Atholl. Când poţi să pleci? 

— Oricând poruncești. Eu și oamenii mei suntem gata. 

Alături de lord, David dădu hotărât din cap. 

— Atunci, chiar astăzi, le zise Robert. Iscoadele spun că se 
află încă în conacul ei, dar nu știm cât va mai sta acolo. Când o 
reţii, du-o direct la Scone. Ne vom întâlni acolo. 

— Și dacă nu va veni de bunăvoie? 

— Nu-i da de ales, zise Robert cu asprime. 

— De cine-i vorba? întrebă Malcolm Lennox privind de la 
Atholl la Robert. 

— De ultima piesă care ne trebuie pentru ceremonie, 
răspunse Robert cu bruscheţe. Se întoarse către ceilalți: Mai 
avem vești de la iscoadele noastre? Vreo urmă de-a englezilor? 

Neil Campbell răspunse primul: 

— Nu. De când a început revolta noastră, garnizoanele s-au 
baricadat în castele. Presupun că vor rămâne acolo până vor 
primi întăriri din Anglia. 

— Dacă un șoarece englez ar trage o bășină în Scoţia, în clipa 
asta am auzi-o cu toţii, zise Gilbert de la Hay. Nu i-am mai văzut 
niciodată atât de tăcuţi. Și ținând cont de împrejurări...? Se 
încruntă. E neliniștitor. 

— E calmul dinaintea furtunii, zise Lamberton. Când drumurile 
vor deveni accesibile, regele Edward va veni. Și va veni cu toate 
forțele sale. Mișcările lui sir Robert din ultimele săptămâni ne-au 


VP - 430 


oferit un avantaj: cu atâtea garnizoane din vest puse pe fugă, 
regele va fi silit să vină dinspre est. Nu ne putem permite însă 
să-i subapreciem pe el și forțele cu care va sosi. 

— Ne mai trebuie oameni, zise Edward Bruce cu duritate. Nu 
avem destui. Nici pe departe. Îi măsură pe toţi din priviri, 
oprindu-se în cele din urmă asupra lui Robert. Ai vorbit cu soţia 
ta? Poate că dacă Thomas și Alexander și-ar amâna călătoria 
până după urcarea ta pe tron, ar putea să meargă și ea cu ei și 
să discute cu tatăl ei? Până la urmă ești pe punctul de a o face 
regină. 

— E un risc pe care n-o să mi-l asum, zise Robert. Nu până nu 
am epuizat celelalte căi. Contele de Ulster este în continuare 
omul lui Edward. Thomas și Alexander vor căuta în Irlanda aliaţi 
mai convenabili. Lordul Donough și oamenii din Antrim vor 
raspunde chemaării mele. La fel, cred, și cei din familia 
MacDonalds din Islay. Sora noastră, Margaret, adăugă el, tocmai 
a sosit din Roxburghshire cu douăzeci de călăreți. Avem 
cavalerii din Atholl și Mar și acum și pe cei din Lennox. 

— Când o să mă duc în Pădure, o să-i aduc pe ultimii rămași 
din banda lui sir William, interveni Neil Campbell. Nu suntem 
mulţi, dar suntem mai mult decât gata de luptă. 

— Și acum că Rothesay este din nou în mâinile lui sir James, 
putem conta pe un sprijin puternic de pe domeniile sale, încheie 
Robert. 

Pentru prima oară de când pătrunsese în pavilion întâlni 
privirea Intendentului, care ascultase totul în tăcere. 

— Desigur, răspunse sir James după o pauză. Nici nu mai e 
nevoie s-o spunem. Dar, continuă el în vreme ce Robert își 
desprindea privirea de a lui, chiar cu toţi cei pe care i-ai 
pomenit, tot nu înseamnă decât jumătate din regat. 

ÎI privi pe Lamberton. 

— Nu plănuiserăm să pornim la război ca un regat rupt în 
două, Sfinţia Ta. 

— Planul s-a schimbat, James, murmură Lamberton. Nu mai 
putem face nimic în privinţa asta. Trebuie să ne descurcăm cu 
oamenii pe care îi avem și cu soarta pe care ne-o va hărăzi 
Domnul. Fie că vom face așa sau nu, regele Edward tot va veni 
asupra noastră. N-avem de ales. 

— Am putea să ne ducem la Comyni și să le oferim reparaţii, 
să le promitem capilor familiilor niște dregătorii în viitorul regat. 


VP - 431 


să le spunem că dacă nu ne sunt alături la nevoie vor rămâne 
cu toţii... 

— Nu, zise brutal Robert întrerupându-l pe Intendent. Vom 
face totul fără Comyni. 

Își propti palmele pe masă și îi măsură pe ceilalţi din priviri. 

— Acum haideţi să revedem strategia pentru următoarele zile. 
Deși nu-mi place s-o recunosc, Dumbarton nu va cădea în timpul 
care ne-a mai rămas. Trebuie să înaintăm. 

Robert vorbi, expunându-și intenţiile, și unii dintre bărbaţi 
schimbară priviri preocupate în timp ce între el și Intendent 
stăruia o tăcere îngheţată, palpabilă. 


Capitolul 51 


După încheierea consiliului de război, Robert le dădu drumul 
tuturor, mai puţin fraţilor săi, Thomas și Alexander. În vreme ce 
ceilalți se îndepărtau discutând între ei, își conduse fraţii într-o 
zonă îndepărtată a pavilionului, plină cu cuferele conţinând 
lucrurile sale aduse de la Turnberry. Armura îi atârna pe un 
suport, cu o spadă băgată în teacă, rezemată alături. Arma 
zgâriată îi fusese oferită de John de Atholl ca s-o înlocuiască pe 
a lui, frântă în noaptea din Dumfries. Fionn stătea tolănit pe 
niște pături. Când Robert se apropie de el, câinele deschise un 
ochi. Scărmănând urechile cenușii ale animalului, Robert trase 
mai aproape un cufăr. Luă o cheie atârnată pe un lanț la 
cingătoare și îl deschise. 

Inăuntrul cufărului, sub un strat de haine, se afla un obiect 
lung și subţire înfășurat în pânză. Ridicând Toiagul lui Malachy, 
Robert deranjă sipetul negru lăcuit aflat alături. Șovăi o clipă cu 
ochii aţintiţi asupra spărturii din peretele de lemn, în vreme ce 
în minte i se redeșteptau toate întrebările și toate ideile neduse 
până la capăt, apoi închise și încuie cufărul. Nu avea timp 
pentru acţiuni sau răspunsuri legate de această problemă. Nu 
încă. 

— Poftim, zise el înmânându-i toiagul lui Alexander. Când 
ajungi la Antrim, du-l călugărilor de la Mănăstirea Bangor. Nu 
știu cât timp vor reuși să-l păstreze în siguranţă, dar cred că pe 
moment regele Edward are griji mai mari decât recuperarea lui. 


VP - 432 


Alexander luă toiagul fără tragere de inimă. 

— Poate că asta îl va îmbuna pe Sf. Malachy și-l va face să 
ridice blestemul de pe capul neamului nostru? zise Thomas 
aruncându-i o privire lui Alexander. 

— Intoarceţi-vă prin Islay, le zise Robert. Spunetți-i lui Angus 
Og MacDonald că familia Bruce invocă vechea alianţă cu lorzii 
Insulelor. Cât sunteți acolo, trimiteţi-le vorbă și MacRuarilor. 
Vreau să încerc să-i înrolez pe gallowglași*: în lupta ce va urma. 
Ar fi neprețuiți. 

— Mercenarii? se încruntă Thomas. lertare, frate, dar familia 
MacRuar și rubedeniile lor schimbă taberele chiar mai des decât 
tine. 

— Se duc acolo unde-s banii, zise Robert. Deschise un alt 
cufăr și scoase o lădiță pe care i-o înmână fratelui său. Spune-le 
că dacă îl ajută pe noul lor rege vor mai primi și alţii. 

— Plecăm de îndată ce sunt pregătiţi caii, zise Thomas, și să 
sperăm că o să ajungem de cealaltă parte înainte ca mareea de 
primăvară să facă de netrecut canalul. 

Strânse umărul lui Robert. 

— Imi pare rău că n-o să fim aici la încoronarea ta. 

— O să compensezi dacă o să te întorci cu jumătate din 
Irlanda încolonată în urma ta. 

Thomas zâmbi și porni spre ieșire, dar Alexander rămase în 
urmă, cu toiagul în mână. 

— Inainte să plec, Robert, o să faci ce te-am rugat? O să mă 
lași să te spovedesc? 

Robert îi întoarse spatele. 

Alexander se apropie de el încruntându-se. 

— Poate că ţi-ai curățat sângele de pe lama spadei, dar nu 
poţi curăța la fel de lesne pata de pe sufletul tău. Frate, ai comis 
un păcat de moarte. Ce aţi făcut tu și Christopher a fost un 
sacrilegiu. Trebuie să te căiești, dacă nu în fața Comynilor, 
atunci dinaintea Domnului. Lasă-mă să rămân cu tine. Trimite-i 
cu Thomas pe Niall sau pe Edward. Folosește-mă drept duhovnic 
al tău mai degrabă decât ca mesager al războiului. 

Robert se răsuci. 

— Alex, am nevoie de soldaţi, nu de preoți! 


35 Elită mercenară compusă din membri ai clanurilor rezultate ca urmare a 
amestecului dintre galii și coloniștii vikingi stabiliți pe pământul Scoției. (n. tr.). 
VP - 433 


Alexander tresări la auzul furiei din glasul lui. După o clipă de 
tăcere, plecă. 

Robert așteptă un moment, apoi trecu în încăperea principală 
a pavilionului. Se opri când James Stewart se răsuci spre el. 

— Fratele tău nu se înșală, Robert, oricât de departe l-ai 
trimite. 

— N-am vreme de așa ceva. 

James se postă dinaintea lui Robert care pornise spre ieșirea 
din cort. 

— Am vorbit serios despre reparaţiile oferite Comynilor. Ne-ai 
povestit că a fost un accident, că sir John te-a atacat pe 
neașteptate și că n-ai făcut decât să te aperi. Că n-ai avut 
încotro când l-ai ucis. 

— Și-așa a fost, zise Robert tăios, având impresia că auzise 
îndoială în vocea Intendentului. 

— Comynii trebuie să afle asta. Totul s-a petrecut atât de 
repede. De la Dumfries nu te-ai mai oprit din goană. Nu te-ai 
oprit să cugeţi faptele tale, la răul pe care l-ai făcut. 

— Răul pe care l-am făcut? Răul a fost al tău, al tău și-al lui 
Lamberton. Voi m-aţi silit să accept planul ăsta nesăbuit. Nimic 
din toate astea nu s-ar fi petrecut dacă nu i-aș fi dezvăluit lui 
Comyn intenţiile mele. John Comyn ar fi încă în viaţă, regele 
Edward nu ar ști despre trădarea mea și capul lui William 
Wallace n-ar mai putrezi pe Podul Londrei! 

La auzul acestor cuvinte, Intendentul tresări. 

— Nu exista altă alegere. De aceea ai fost de acord cu planul. 
Nu mă învinovăţi pentru ceva ce știi că e adevărat. 

Robert străbătu cortul cu pași mari, trecându-și mâinile prin 
păr. 

— Tot timpul cât am fost în Anglia, înlănţuit în slujba lui 
Edward - trădându-mi prietenii și luptându-mă cu compatrioţii 
mei, așa cum m-ai convins că trebuia să fac -, John Comyn a 
fost aici, adunând susținere pentru propriile lui ambiţii. La naiba, 
James, omul voia să fie rege! Sigur că nu avea cum să mă 
susțină pe mine! 

— Nimeni nu putea ști că el... 

— În toţi anii ăștia ţi-am urmat sfaturile și m-am încrezut în 
tine cum a făcut-o bunicul cândva. Nu m-am oprit niciodată să 
mă întreb de ce mă voiai pe mine pe tron. Acum cred c-am 
înţeles. Fără un rege, poziţia de Înalt Intendent e inutilă, nu? Ești 


VP - 434 


disperat să îţi recapeți puterea și te foloseşti de mine pentru 
asta. Tu vorbești despre reparaţii? 

Robert păși către Intendent: 

— Mâinile tale sunt la fel de pătate de sângele lui John Comyn 
ca și-ale mele. Trebuie să culegem amândoi ce-am semănat. 

De data aceasta când porni către ieșirea din cort James nu îi 
mai stătu în cale. 

Robert străbătu tabăra, ignorând chemările sau saluturile 
celor pe lângă care trecea. Găsind un loc izolat pe malul râului 
Clyde, se așeză și privi în largul estuarului. Luă o mână de 
pietricele și le azvârli cu violenţă în apă. Acestea se împrăștiară, 
străpungând suprafaţa. În timp ce ședea locului, cu vântul 
fluturându-i părul în jurul feţei, mânia îl părăsi încet, înlocuită de 
un val îngheţat de vinovăţie. 

„Ne-ai povestit că a fost un accident”. 

Putea să-i mintă pe toţi. Dumnezeu știa că se pricepea la așa 
ceva. Dar nu se putea minți pe sine. 

In sinea sa încercase să justifice uciderea lui John Comyn, 
spunându-și că fusese o răzbunare pentru William Wallace și 
pentru nelegiuirile Comynilor împotriva propriei lui familii, o 
crimă inspirată de onoare, în numele bunicului său. Își spusese 
chiar ceea ce le spusese lui James și celorlalţi: că dacă n-ar fi 
lovit primul, celălalt l-ar fi înjunghiat. Dar în ciuda crâmpeiului 
de adevăr al acestor spuse, nu putea să nege adevărul acelui 
moment când își înfipsese pumnalul sub coastele lui Comyn. 
Gestul, atunci când îl făcuse, nu fusese inspirat nici de 
răzbunare, nici de frică. Se născuse dintr-o plăcere ucigașă 
pură. In clipa aceea crucială își dorise să-l ucidă pe Comyn nu de 
dragul altcuiva, ci pentru sine, pentru nespusa încântare pe care 
o încercase. 

Alegând o altă piatră, Robert o frecă între palme. Cu ochii 
minţii se revăzu la șaisprezece ani, în biserica Abației Scone, 
înconjurat de nobili care strigau furioși unul la altul. Vestea 
despre moartea Fecioarei Norvegiei tocmai sosise și 
succesiunea la tron era din nou sub semnul întrebării. Își aminti 
vocea aspră a bunicului său și îl văzu pe tatăl lui John Comyn 
ducând mâna la pumnal în timp ce îl ocăra pe bătrân. Robert își 
trăsese spada în apărarea bunicului. Când o lipise de gâtlejul 
lordului de Badenoch, toți cei prezenţi amuţiseră. Bunicul său îi 


VP - 435 


pusese o mână pe umăr și-i ceruse să lase spada jos. Robert se 
încruntă auzindu-și vocea răsunând de la atâţia ani distanţă: 

„Ce-ţi pasă c-am tras spada împotriva lui când tu i-ai atacat 
castelele? Doar îl urăști!” 

„Da, şi ura asta are puterea să rupă ţara în două!” 

Ridicându-se în picioare, Robert alungă amintirile. Ce făcuse 
era bun făcut. N-avea rost să privească îndărăt. Peste două 
săptămâni urma să fie încoronat. In fond asta își doriseră cu 
toţii, toţi acești bărbaţi, trecuţi și prezenţi, care acum îl sâcâiau 
cu întrebările și îndoielile lor. Robert îşi cobori privirea către 
piatra din mâna sa, apoi o azvârili în râu. In timp ce se întorcea și 
urca malul, undele se răspândeau în urma lui. 


Capitolul 52 


WESTMINSTER, LONDRA, 
1306 


Tinerii bărbaţi se înghesuiau în abație, încărcând aerul cu 
respiraţia și mirosul sudorii lor. In număr de aproape trei sute, 
se îmbrânceau agitaţi ca să-i vadă pe cei aflați în față primind 
acolada, nerăbdători să le vină și lor rândul. Mulţi își petrecuseră 
noaptea în rugăciune la biserica Templierilor din apropiere, 
amorțiţi din pricina răcelii lespezilor de piatră de sub genunchi și 
de așteptarea nesfârșită în întuneric. În jurul lor, răsfiraţi printre 
coloane de marmură și morminte, lorzii și doamnele se 
adunaseră în biserică să privească spectacolul. 

Chemaţi pe rând, bărbaţii înaintau oprindu-se dinaintea unei 
estrade înălțate în crucea bisericii. Pe platformă se afla prinţul 
Edward de Caernarfon, înconjurat de floarea casei sale. Prinţul 
în vârstă de douăzeci și unu de ani era îmbrăcat într-o tunică 
albă, tivită cu auriu și prinsă în talie cu o centură bătută cu 
rubine și safire. Părul lui blond era uns cu uleiuri parfumate, 
barba îngrijit tunsă și pinteni de aur îi împodobeau cizmele. 
Ținea în mâini o spadă a cărei lamă scânteia în strălucirea ca de 
nestemată a soarelui ce năvălea prin ferestrele în rozetă ale 


VP - 436 


bisericii. Fusese încins cu spada în capela palatului chiar în acea 
dimineaţă, când tatăl său îl făcuse cavaler și duce al Gasconiei. 

Prinţul poruncea fiecărui aspirant care i se înfățișa să 
îngenuncheze. La fiecare  investitură mulțimea  amutea, 
străduindu-se să audă jurământul cavalerului, înainte ca prinţul 
să își ridice spada și să coboare latul lamei pe umărul 
candidatului. Când bărbatul se ridica în picioare, cei din jurul lui 
aclamau și zgomotul se răspândea în întreaga biserică, pe 
măsură ce aceia care nu vedeau se alăturau, sărbătorind și ei. 
Fiecare nou cavaler primea o tunică și o pereche de pinteni din 
partea membrilor casei prinţului, făcuți ei înșiși cavaleri în acea 
dimineaţă. Printre ei se afla Piers Gaveston, niciodată prea 
departe de prinţ, cu părul negru și pielea măslinie contrastând 
cu albul tunicii sale. 

Așezat pe tron, regele Edward își privi fiul investind un alt 
aspirant. Simţea entuziasmul tinerilor dinaintea sa, dintre care 
mulți așteptaseră de ani întregi acest moment. In această 
noapte aveau să se ospăteze în Palatul Westminster și să-și 
confirme jurămintele deasupra a doua lebede aurite, într-o 
ceremonie demnă de Curtea din Camelot. li aminteau lui Edward 
de momentul când el însuși devenise cavaler: transformarea pe 
care o simţise în timpul ceremoniei solemne, senzaţia de 
împlinire. Avusese cincisprezece ani pe-atunci, fiind cu câţiva 
ani mai tânăr decât acești aspiranţi. Ceremonia fusese oficiată 
în Castilia de regele Alfonso. În aceeași zi se însurase cu sora de 
treisprezece ani a regelui, Eleanor. 

Amintirea deșteptă nemulțumirea din sufletul lui Edward, 
chinuindu-l cu imaginea, limpede ca ieri, a acelui tânăr vânjos, 
plin de vigoare și mustind de ambiţie. Pielea subţire ca 
pergamentul de pe mâinile lui încovoiate pe braţele tronului, 
durerea din oase, părul care se rărise, alb ca tivul din blana de 
hermină al hainei sale, toate spuneau povestea anilor trecuţi și 
a telului neîndeplinit. Vederea acestor tineri cu brațe puternice 
și chipuri proaspete îl scotea din minţi. Avea aceeași poftă 
nesăţioasă ca în tinereţe, dar era captiv în trupul fragil al unui 
bărbat ce se apropia de șaptezeci de ani. _ 

Moartea își întindea către el mâinile îngheţate. li simţea 
degetele pe sub piele, separând tendoanele de mușchi, 
înfigându-i ghearele în măruntaie. Boala care îl lovise pe timpul 
retragerii din Scoţia se agravase peste iarnă, transformându-i 


VP - 437 


măruntaiele în apă. Carnea suculentă și vinurile delicioase pe 
care le savurase toată viața deveniseră acum mai degrabă 
motive de durere, nu de plăcere. Bucătarii îi serveau bucățele 
mici și fade, dar cu greu reușea să ţină în stomac până și aceste 
mese simple. Pielea i se zbârcea pe trupul uriaș, mușchii i se 
strângeau pe oase. Durerea era un însoțitor credincios, rozându- 
i din ce în ce mai tare stomacul. Exista însă un lucru care îl ţinea 
în picioare, care îl făcea să se deștepte de dimineaţă și îl ajuta 
să ajungă la capătul fiecărei zile. Furia. 

La sfârșitul verii ce trecuse, Edward crezuse că munca vieții 
sale era încheiată. Țara Galilor, Irlanda și Gasconia erau sub 
controlul său, și la fel și Scoţia, pe care o transformase dintr-un 
regat într-o provincie, confiscându-i simbolurile suveranităţii: 
mai întâi Piatra Destinului, apoi pe tânărul conte de Fife cu 
dreptul lui ereditar de a încorona regi. Magnaţii scoțieni îi 
juraseră supunere, John Balliol din câte i se raportase își îneca 
amarul în vin și-și plângea de milă în Picardia, iar trupul tăiat în 
patru al lui William Wallace putrezea la soare. Adunând relicvele 
lui Brutus, Edward - în ochii oamenilor să-i - salvase Britania de 
la distrugerea prezisă de Merlin în profeţiile sale, devenind un 
nou Arthur. Dar în tot acest timp găzduise în casa lui un șarpe 
care aștepta momentul potrivit să se strecoare din umbră și să 
lovească. 

Când trădarea lui Bruce fusese dată în vileag, în ziua 
execuției lui Wallace, Edward fusese cât pe ce să fie copleșit de 
furie. Mai târziu, când, interogând gărzile din biserică 
descoperise că Bruce furase atât Toiagul lui Malachy, cât și 
sipetul cu profeția, crezuse că o să-și piardă minţile. Apoi 
treptat, în lunile care urmaseră, nebunia se îmblânzise, 
transformându-se într-o dorinţă arzătoare de răzbunare. Edward 
știa acum ceea ce Aymer de Valence îi spusese de la început: că 
orbit de obsesia sa de a-l dobori pe Wallace nu văzuse 
ameninţarea reprezentată de Bruce. Îl subestimase; crezuse că 
era ca tatăl său, ambițios, dar, la urma urmelor, maleabil. 

Acum curgeau veștile de la garnizoanele din Scoţia. Robert 
Bruce îl ucisese pe John Comyn și provocase o rebeliune. 
Castelele din vest cădeau în mâinile forțelor sale și cea dintâi 
adunare a noului consiliu al regelui nu mai avusese loc. Odată 
cu aceste mesaje disperate sosi și vestea că Bruce plănuia să ia 


VP - 438 


tronul. Totul decurgea așa cum sugera scrisoarea găsită asupra 
lui Wallace, deși uciderea lui Comyn fusese o revelaţie. 

În ultimele săptămâni, Edward se întrebase adesea dacă n-ar 
fi putut acţiona mai devreme. Dacă - în momentul în care 
Valence și trupa care îl urmărise pe Bruce spre nord se 
întorseseră cu mâna goală - n-ar fi trebuit să trimită o armată 
pe urmele scoţianului. Dar se apropiau furtunile iernii și era 
nevoie de timp ca să-și convoace vasalii și să adune provizii 
pentru o contralovitură. În schimb, Edward trimisese veste 
garnizoanelor de la graniţă, cerându-le să ia urma renegatului. 
Curând, primise veste că Bruce se adăpostise în Turnberry, dar 
ninsorile abundente îi împiedicaseră oamenii să-și deplaseze 
atât de departe în vest mașinile de război. Cum fortificațiile 
castelului fuseseră întărite recent și se auzea că lui Bruce i se 
alăturase o armată numeroasă, oamenii regelui se temeau că un 
asediu ar fi fost dificil de organizat înainte ca drumurile să 
devină practicabile. Edward îi rechemase, poruncindu-le să-și 
menţină poziţiile. Nu vrusese să riște ca Bruce să moară în cine 
știe ce încăierare. Voia să-l ia prizonier el însuși. Trebuia s-o facă 
pentru a se reabilita în ochii supușilor săi, altminteri munca sa 
de o viaţă avea să fie în zadar, moștenirea lui compromisă chiar 
înainte să moară. Așa că așteptase toată iarna, adunându-și 
forțele și ațâțând focul incandescent din mintea sa. 

Cu o săptămână în urmă, când Tamisa se umflase din pricina 
ploilor de primăvară, Edward îl numise pe Aymer de Valence 
noul său Locotenent al Scoției și îl trimisese în nord în fruntea 
unei armate. Această forță de avangardă trebuia să înăbușe 
revolta lui Bruce și să îl încolţească pe acesta până când Edward 
putea să sosească în fruntea armatei sale cu rândurile întărite 
de fiul său și de ceilalţi tineri care deveneau astăzi cavaleri. Nu 
avea importanţă că Bruce era conte sau că poate urma să fie 
chiar rege în momentul în care aveau să-l găsească. In faţa 
furiei lui Edward, cavalerismul pierise. Avea de gând să-l sfâșie 
sub privirile poporului. Bucăţile din trupul lui și ale oricui îl 
susținea aveau să putrezească alături de cele ale lui Wallace, ca 
să aibă ciorile din ce se ospăta. 

La despărţire, regele îi dăduse lui Valence stindardul 
decolorat pe care îl purtase în războaie încă din tinereţe. 


VP - 439 


— Trezește dragonul, vere. Să nu arăţi milă niciunuia dintre 
cei care s-au alăturat revoltei lui Bruce. Ucide-i pe toţi. Dar pe el 
lasă-mi-l mie. Ai înțeles? 

— Da, sire, promisese Valence cu ochii întunecaţi, arzând de 
zel. 

Lui Edward, care îl privise îndepărtându-se în fruntea oștirii 
sale, i se păruse un om care se îmbarcă într-o cruciadă. 

Regele fu readus în prezent de uralele ce însoțeau investitura 
unui nou cavaler. Încântarea ce domnea în rândul tinerilor 
recruți din biserică nu se întindea însă și asupra baronilor aliniaţi 
dinaintea tronului lui Edward. Acești bărbaţi mai copţi, care 
sacrificaseră multe în lupta pentru cucerirea Scoției, urmăreau 
spectacolul în tăcere. Ca și el, știau că aceasta nu era o zi de 
sărbătoare, ci mai degrabă o pregătire pentru războiul ce urma, 
la fel ca proviziile de grâne și carne adunate în Carlisle, taxele 
crescute și soldaţii chemaţi la oaste de vătășei. Pentru ei 
această ceremonie era un mod de a-și exersa răbdarea în 
așteptarea răzbunării după care tânjeau. Trădarea lui Bruce îi 
lovise pe toţi, dar cel mai tare pe apropiații lui, și mai ales pe 
Humphrey de Bohun. Acum cu toţii își doreau o bucată din 
carnea sa și erau gata să lupte și să moară pentru asta. 

Dar oare acești oameni tăcuţi și războinici care își puseseră 
viețile în slujba lui - jurându-i credinţă până la moarte în jurul 
Mesei sale Rotunde - ar mai fi fost la fel de dornici și de devotați 
dacă ar fi știut adevărul? Mâinile lui Edward se albiră pe braţele 
tronului în timp ce gândul îi fugi la sipetul ferecat pe care Robert 
Bruce îl furase din Abația Westminster. Sipetul care ascundea 
cea mai mare minciună a domniei lui. 


Capitolul 53 


BALMULLO, SCOȚIA, 
1306 


— Să-l atacăm acum, înainte ca ticălosul să aibă ocazia să se 
așeze pe tron! 


VP - 440 


Dungal MacDouall pășea de colo până colo pe estradă în timp 
ce vorbea, înecându-se de furie. 

— Daţi-mi permisiunea să-i chem pe oamenii din Galloway. 
Încă mai putem să-l oprim. 

Comynul Negru ședea la masă cu mâinile împreunate ca și 
cum s-ar fi rugat, deși ochii, deschiși, fixau un punct aflat în sala 
dinaintea sa, unde servitoarele soției lui împrăștiau stuf pe 
podea. 

— Nu putem. Iscoadele mele spun că Bruce are de gând să se 
încoroneze la Scone, de Bunavestire. Asta înseamnă mai puțin 
de o săptămână. Mi-am chemat neamurile din Buchan și din 
Badenoch, dar mare parte a nordului e încă sub zăpezi. Oamenii 
mei n-o să ajungă la timp. Armata lui Bruce a sporit după 
Dumfries. Oricât de însetaţi de sânge ar fi Dezmoșteniţii, nu vor 
fi suficienţi ca să ţină piept unei asemenea forțe. 

MacDouall se postă dinaintea mesei. Se aplecă, silindu-l pe 
conte să își ridice privirea spre el. 

— Aliaţii lui Bruce susţin că la Greyfriars el n-a făcut decât să 
se apere, dar oamenii lui John ne-au spus că stăpânul lor nu era 
înarmat când a intrat în biserică. Bruce mi-a omorât stăpânul - 
ruda ta - cu sânge rece! Nu trebuie să scape nepedepsit. 

— Nu spun că va scăpa, zise contele aţintindu-și ochii negri 
asupra chipului încordat al lui MacDouall. Dar trebuie să ne 
facem planurile cu răbdare. Orice vom face va fi bine gândit și 
bine executat. Vreau ca răzbunarea noastră să fie eficientă și de 
durată. 

MacDouall strânse din fălci, dar încuviinţă: 

— Probabil că Bruce a primit vreun avertisment în Londra de 
le-a scăpat, nu? Știm că englezii au găsit scrisoarea pe care am 
pus-o noi asupra lui Wallace. Fir-ar să fie, noi trebuia să fim cei 
care plănuiau acum o încoronare. Bruce trebuia să putrezească 
în Turn! 

— Cred că n-o să aflăm niciodată ce s-a întâmplat. Am dat 
greș și John a plătit pentru asta. Nu ne-a mai rămas decât să-l 
răzbunăm. Comynul Negru se ridică în picioare: Dar răzbunarea 
va fi necruțătoare. Când o să-l lovim vreau s-o simtă din plin. 

— Dacă îl ucidem după ce va fi rege e regicid. 

— Nu-mi pasă ce coroană își pune tâlharul ăla pe cap, mârâi 
contele. N-o să fie niciodată regele meu. 

— Dar tronul? Cine-o să-l ia după ce-l îndepărtăm? 


VP - 441 


— Astea-s întrebări la care va răspunde viitorul. Mai întâi să 
ne adunăm susţinătorii. Când va sosi clipa, Comynii Roșii, 
Comynii Negri și Comynii din Kilbride vor fi gata, dar ne mai 
trebuie și alţii. O să pornesc către vest, să discut cu aliaţii mei 
de-acolo. Familia MacDougal și neamurile lor o să ni se alăture, 
sunt sigur de asta. John a fost nepotul lordului de Argyll. Trebuie 
să se răzbune pe ucigașul lui, i-o cere sângele. 

— Atunci am permisiunea să plec la Galloway? Să-mi 
pregătesc oamenii pentru război? 

— Da. Dar, după ce îi aduni pe Dezmoșteniţi, să nu pleci pe 
urmele lui Bruce până nu-ţi poruncesc eu. Mai întâi vreau să 
asiguri o altă alianță. 

e 

Isabel privi de la fereastră bărbaţii care se adunau jos, în 
curte. Soţul ei se afla printre aceștia, silueta lui mătăhăloasă în 
mantie neagră mișcându-se cu hotărâre printre rândurile lor. 
Ochiurile de sticlă plumbuită îi întrerupeau înaintarea, 
deformându-i imaginea în timp ce își încăleca armăsarul, 
lovindu-l cu hăţurile ca să stea nemișcat. În jurul lui, cavalerii și 
scutierii urcau în șeile buiestrașilor, iar argaţii aduceau cai de 
povară încărcaţi cu provizii. Soțul ei nu binevoise să-i spună 
încotro pleca, dar aflase de la grăjdarul-șef. Pornea spre Argyll 
ca să își adune aliaţii împotriva lui Robert Bruce. Căpitanul 
Dungal MacDouall plecase de dimineaţă, apucând-o pe drumul 
spre sud. Privindu-și soțul cum se îndreaptă călare spre vest, 
Isabel simţi în aer răsuflarea fierbinte a războiului. 

Dincolo de drum, dealuri cu ogoare și pășuni se întindeau 
câtre marea aflată la șapte mile distanţă, la St Andrews. 
Cocoașele lor cafenii erau împestrițate de cele dintâi recolte de 
ovăz și secară, de un verde viu în soarele după-amiezii. Odată i 
s-ar fi părut că noile mlădiţe aduc cu ele promisiunea primăverii 
și a speranţei. Acum însă, în inima ei nu sălășluia decât pustiul 
îngheţat al iernii. După ce călăreţii dispărură și ciorile se așezară 
din nou pe ogoare, Isabel se retrase de la fereastră. Zărindu-și 
imaginea în sticlă, contemplă vânătaia care îi umbrea obrazul, 
înconjurându-i ochiul cu o aureolă purpurie. 

O căpătase cu două zile în urmă, fiindcă își întrebase soţul ce 
va însemna rebeliunea pentru nepotul ei, aflat încă în custodia 
lui Edward. Răspunsul fusese o lovitură de pumn venită de 
nicăieri, care o făcuse să amuţească. Agnes încercase să-i pună 


VP - 442 


o compresă, dar Isabel o oprise. Vânătăile erau o bună 
explicaţie pentru suferința ei. Contesa se apropie de pat și se 
întinse, răsucind cuvertura între degete și privind cum cerul se 
schimbă din albastru ca peruzeaua în indigo. Norii se adunau 
spre est și în clipa în care închise ochii camera se umpluse deja 
de umbre. 

Isabel se ridică brusc cu cuvertura căzând de pe ea. Privi în 
jur, dezorientată de schimbarea din încăpere. O lumânare aflată 
pe măsuța alăturată își scuturase ceara, făcând umbrele să 
joace pe pereţi. Probabil că Agnes o aprinsese în timp ce ea 
dormea. Isabel fu pe punctul de a se lăsa la loc, crezând că 
fusese tulburată de propriile vise, când afară răsună un strigăt 
pătrunzător, urmat de exclamaţii aspre și de un ropot de copite. 
Sări din pat, dezmeticindu-se pe loc din somn. 

Repezindu-se la fereastră, zări o trupă care pătrundea călare 
în curte, purtând torţe ce aruncau o lumină roșie pe pereţii 
hambarelor și acareturilor. La început crezu că soţul ei se 
întorsese, apoi văzu că bărbaţii aveau săbiile trase. Sub ochii ei, 
oamenii pe care contele îi lăsase de pază se năpustiră afară pe 
ușa aflată dedesubt. Călăreții dădură pinteni cailor și le tăiară 
calea, în zăngănit de arme. Ușa se dădu de perete și Isabel se 
răsuci. Servitoarele ei năvăliră înăuntru însoţite de câţiva 
membri ai personalului, printre care bucătarul și majordomul ei. 

Agnes era palidă. 

— Doamnă, exclamă ea repezindu-se la contesă și agăţându- 
se de braţele ei. 

— Cine-s oamenii ăştia, Fergus? îl întrebă Isabel pe 
majordomul care îi ajuta pe bucătar și pe argaţii săi să tragă 
niște cufere în faţa ușii, închipuind o baricadă. 

— Nu știu, stăpână, gâfâi majordomul. Tâlharii au ucis străjile 
de la poartă și s-au repezit la noi din întuneric. 

Afară spadele continuau să se ciocnească. 

Răsună un urlet chinuit și Agnes se agăță de braţul lui Isabel, 
înfigându-și unghiile în pielea contesei. 

— Dumnezeu să ne apere! 

Privirea lui Isabel se opri asupra unui vătrai aflat lângă vatră. 
Se desprinse din strânsoarea cameristei și se apropie de el. 
Ridică fierul, pătându-și cu cenușă poalele rochiei de mătase gri. 

— Fergus, dă-le tot ce vor, îi porunci ea majordomului. Bani. 
Bijuteriile mele. Orice. Ai înțeles? 


VP - 443 


— Da, doamnă. 

Dedesubt ușa de la intrare fu spartă cu o bubuitură sonoră. 
Agnes se ghemui într-un colț speriată. Celelalte servitoare, fete 
tinere cu toatele, se lipiseră de perete plângând. Lumina 
pâlpâindă a lumânării arunca peste toţi umbre de coșmar. 
Fergus și bucătarul, care ţinea în mâini o tigaie, se postaseră în 
fața ușii, în dosul grămezii de cufere, respirând precipitat. De la 
parter veneau zgomote de mobilă răsturnată, însoţite de 
strigătul acela straniu. Pași apăsaţi urcară scările. Isabel strânse 
mai bine vătraiul, cu inima bubuindu-i în piept. Auzi dinspre 
coridor voci și uși trântite de perete. Tresări când zăvorul 
dormitorului ei zăngăni. Vocile erau clare acum. 

— Domnule, asta-i încuiată. 

— Dărâm-o. 

Ușa se zgâlțâi din ţâțâni când bărbaţii de afară se izbiră de 
ea: la fiecare lovitură, grămada de cufere se clătina. Agnes și 
slujnicele plângeau  îngrozite. Bucătarul și argaţii săi se 
trăseseră îndărăt. Acum dinaintea ușii se aflau numai Isabel și 
Fergus. La următoarea izbitură zăvorul se smulse și ușa se 
întredeschise, făcând cuferele să alunece ușor pe podea. In 
crăpătură apăru chipul unui bărbat luminat din spate de torţe, 
făcând-o pe Isabel să tresară. 

Era bărbos și neîngrijit, iar la vederea ei ochii i se luminară. 
Gura i se arcui. 

— Aici, domnule! 

Fergus se apropie de Isabel în timp ce bărbaţii forțau ușa, 
cuferele neputând să ţină piept puterii lor. Mai întâi un cufăr, 
apoi altele se prăbușiră. Isabel rămase locului, deși îi tremurau 
braţele. Bărbatul cel neţesălat intră primul, cu spada în mână. In 
urma lui pătrunse un altul, cam de o vârstă cu soțul ei, cu păr 
negru, cârlionţat. Isabel făcu ochii mari recunoscându-l. Era 
contele de Atholl. 

Și el ţinea o spadă, dar o cobori la vederea ei. 

— Lady Isabel. 

— Sir John? Isabel clătină din cap nedumerită. Am crezut că 
sunteţi un tâlhar de rând care a venit să mă prade. 

Ușurarea i se risipi însă când se gândi la aliatul contelui, 
Robert Bruce, dușman al soțului ei și ucigaș al rudei acestuia. 

— Aţi venit să mai omorâţi și alți Comyni? murmură ea. 


VP - 444 


Dincolo de ea, Agnes lăsă să-i scape un scâncet. Fergus se 
tinu pe poziţii, dar în lumina torțelor chipul îi era pământiu. 

— Nu asta intenţionez. 

— Nu? Isabel se luptă să înghită, deși gura i se uscase. Mi-aţi 
ucis gărzile. 

— Doar pe cei care mi s-au opus. Restul au fost dezarmaţi. O 
să-i las în viaţă, odată cu restul personalului, dacă mă însoţiţi. 

— Contesa nu merge nicăieri cu dumneavoastră, zise Fergus, 
deși îi tremura vocea. 

— Unde să merg? întrebă Isabel trecând în faţa majordomului 
și ținând în continuare vătraiul ridicat. 

Ochii lui John, întunecați și intenși ca ai soţului ei, se plimbară 
de la ea la arma improvizată și îndărăt. Colţurile gurii i se 
arcuiră, dar zâmbetul nu părea nici crud, nici batjocoritor. 

— La Abația Scone, doamna mea. Sir Robert are nevoie de 
serviciile domniei voastre. Peste cinci zile va urca pe tronul 
Scoției. Dar nu poate fi făcut rege în lipsa contelui de Fife. 

— Nepotul meu e în Anglia, în paza regelui Edward. 

— Știm asta. Ne trebuie altcineva de un sânge cu el care să 
oficieze ceremonia în lipsa lui. 

La auzul acestora Isabel fu atât de şocată că o pufni râsul. 
Lăsă să-i cadă brațele și vârful vătraiului lovi podeaua cu un 
zăngănit. 

— Vreţi să așez coroana pe capul noului rege? 

John de Atholl încuviinţă și ea simţi cum o scaldă un val rece 
ca gheaţa. 

— Soţul meu o să mă jupoaie de vie. Vă rog, sir John, nu-mi 
cereți una ca asta. _ 

— Doamna mea, sir Robert o să vă apere. In preajma lui veți fi 
foarte bine îngrijită, asta v-o jur. 

Privirea contelui se abătu către ochiul ei. 

Isabel n-avu nicio îndoială că îi privea vânătaia. Rușinată, 
dădu să-și miște capul, făcându-și părul s-o acopere, dar se opri. 

— Am măcar de ales? 

— Ordinele mele sunt să vă aduc la Scone, fie că vreţi sau nu. 
Aș prefera prima variantă. 

— O să-mi cruțaţi oamenii? 

— Aveţi cuvântul meu. 

În timp ce Isabel se apleca și lăsa vătraiul pe podea, Agnes 
strigă în urma ei: 


VP - 445 


— Stăpână! 

Părăsindu-și servitoarele și majordomul pământiu la chip, 
Isabel îl urmă pe conte. Străbătând coridorul prin mulţimea de 
bărbaţi înarmaţi simţi cum o cuprinde o indiferenţă stranie. 
Înaintă încet pe culoar în direcţia scărilor, pe lângă uși deschise 
și mobile sfărâmate, și John de Atholl o însoţi după ce le 
poruncise oamenilor săi să-i încuie pe servitori într-una dintre 
încăperi. 

— V-am supravegheat conacul. Soţul dumneavoastră a plecat 
mai devreme. Unde s-a dus? 

— La Argyll, răspunse ea uimită de iuţeala cu care cuvintele îi 
zburaseră de pe buze. Să-i ridice pe MacDougali împotriva lui sir 
Robert. 

În lumina torțelor de pe scări Isabel zări încordarea de pe 
chipul lui Sir John. 

— Și MacDouall? 

— Nu știu. Soţul meu l-a trimis spre sud. 

Sir John o conduse în curte unde gărzile soţului ei fuseseră 
aliniate. Îngenuncheau în noroi, cu mâinile legate la spate. 
Câţiva erau răniţi. O priviră când trecu pe lângă ei. Unii dintre ei 
o strigară cu vocile sugrumate de mânie și confuzie. Caii lăsaţi 
în urmă de soţul ei fuseseră scoși din grajduri și erau goniţi în 
noapte de oamenii lui Atholl care le loveau flancurile cu latul 
spadelor. Ca să nu-i poată urmări nimeni, îşi zise ea. În timp ce 
sir John vorbea cu cavalerii săi, lăsând-o singură în mijlocul 
cercului de bărbaţi, Isabel zări câteva cadavre târâte către 
întunericul unui hambar. 

— E o noapte rece. 

Tresărind, Isabel se întoarse și zări alături de ea un tânăr. 
Semăna cu contele. 

— Poftim, puneţi-vă asta, zise el întinzându-i o mantie 
căptușită cu blană. 

În timp ce tânărul i-o așeza cu blândeţe pe umeri, Isabel îl 
auzi murmurând: 

— Tata n-o să vă facă niciun rău. 

— David, îl chemă Atholl apropiindu-se. Încalecă. Plecăm. 

În timp ce bărbaţii își vârau spadele în teci și se îndreptau 
spre cai, Isabel simţi că-i vine să plângă, dar nu de frică sau 
tristețe. John de Atholl urcă în șa și îi întinse mâna. O luă, 
surprinsă de căldura și forța ei, apoi își puse piciorul în scara lui 


VP - 446 


și își luă avânt, permițându-i s-o ridice în spatele lui. Se așeză 
într-o parte, cu rochia căzând pe crupa prăfuită a calului. Isabel 
își puse braţele în jurul taliei lui Atholl și se ţinu zdravăn, în timp 
ce acesta părăsea în goană curtea, urmat de oamenii săi. In 
vreme ce goneau spre vest pe câmpiile întunecate și luminile 
pâlpâinde ale conacului ei se pierdeau în urmă, simţi vântul rece 
de martie mușcându-i obrazul. Lacrimile îngheţate înăuntrul ei 
atâta vreme începură în sfârșit să curgă în timp ce mirosul de 
verdeață și pământ răscolit se ridica în jurul ei. 


Capitolul 54 


SCONE, SCOȚIA, 
1306 


Robert stătea dinaintea Dealului Sfatului copleșit de o furtună 
de emoţii. | se părea că sângele îi e mai fierbinte și că-i curge 
mai repede prin vene, ca însufleţit de spiritul locului în care 
strămoșii săi deveniseră regi. Se simţea mândru să împlinească 
ambiția neamului său, sfidându-și dușmanii care încercaseră să 
îl împiedice să ajungă aici. 

Pe dealul jos, aflat între clădirile de gresie ale mănăstirii 
augustinilor și târgul regal Scone, se desfășura o activitate 
frenetică. Între copaci erau întinse steaguri și tulpini de iarbă- 
neagră erau presărate pe scândurile proaspăt tăiate ale estradei 
ridicate în centru. Doi paji instalau un jilţ pe platformă sub 
privirile vigilente ale episcopului Lamberton. Alţi servitori se 
încolonau între deal și tabăra vastă ce se întindea pe 
pământurile mănăstirii, învăluită într-un zăbranic transparent de 
fum. 

Deși era dimineaţă, tabăra forfotea de lume și în crâmpeiele 
de conversații și râsete nerăbdarea era aproape palpabilă. 
Magnaţii de rang înalt trăseseră în oraș, în timp ce Robert și 
familia sa se instalaseră la mănăstire. Robert se simţise 
descumpănit să revină la locul crimei sale ca oaspete de onoare. 
Aflase cu ușurare că bătrânul abate pe care el și ceilalți Cavaleri 
ai Dragonului îl întâlniseră când luaseră Piatra Destinului fusese 


VP - 447 


urmat în funcţie de un tânăr ager care ardea de nerăbdare să se 
pună la dispoziţia viitorului rege. 

Urmărind înaintarea servitorilor care cărau cele necesare 
pentru viitoarea ceremonie, privirea lui Robert poposi asupra 
unui cuplu care se plimba prin grădina de legume, nu departe 
de el. Erau sora lui și Christopher Seton. Mergeau foarte 
aproape, discutând, cu capetele plecate. Sub privirea lui Robert, 
Christian se opri în dreptul unei tufe de rozmarin și se aplecă să- 
i mângâie frunzele. Christopher se ghemui alături de ea, 
neslăbind-o din ochi în timp ce vorbeau, ea zâmbind din când în 
când, el încuviinţându-i spusele. 

Această clipă de afecțiune furată în toiul unui eveniment 
crucial îi ridică moralul lui Robert și îl făcu să tânjească după un 
viitor neumbrit de războaie și greutăţi. Se simţi hotărât să le 
ofere bărbaţilor și femeilor care îl urmau o nouă Scoţie, reclădită 
sub conducerea lui, un regat eliberat de sub jugul englezilor. Işi 
aminti pacea de dinainte de căderea mortală a lui Alexander al 
lll-lea, de dinainte ca John Balliol să ia tronul și să renunţe la 
libertăţile lor. Cu privirea aţintită asupra surorii și a tovarăşului 
său, Robert jură să aducă înapoi acele zile. In timp ce dealul 
înverzit era pregătit pentru întronarea sa, înconjurat de 
zgomotul vesel al taberei și cu căldura soarelui pe obraz, toate 
acestea i se părură posibile. 

Auzind zornăit de zale, Robert se întoarse și îi zări pe doi 
dintre cavalerii săi. Amândoi aveau chipuri sobre. Işi pusese 
oamenii de pază la marginea orașului și a abației, nedorind să 
riște ca această zi mult așteptată să fie tulburată. Dincolo de 
cavaleri se aflau alţi trei, care se opriseră ceva mai departe. li 
însoțea o femeie. 

— Domnule, a sosit o femeie care susține că e o veche 
prietenă de-a domniei voastre. A cerut o audienţă între patru 
ochi. 

Robert privi femeia care purta o rochie simplă, acoperită de o 
mantie de postav, în care silueta ei subţire se pierdea. 

— A spus cum o cheamă? 

— Brigid, domnule. A spus că o cunoașteţi pe mătușa ei. 
Affraig. 

Robert pufni surprins la auzul numelui, privind-o pe femeie cu 
alți ochi. Cu o viaţă în urmă, o urmărise printre dealurile 
acoperite de ferigi de lângă Turnberry, ajungând astfel până la 


VP - 448 


casa lui Affraig. Și-o amintea vag îngenunchind lângă el alături 
de foc în ziua în care căzuse de pe cal, ţinând în mână o cârpă 
cu care îi ștergea sângele de pe faţă. 

— Aduceţi-o încoace, murmură el. 

O privi înaintând, înconjurată de cavaleri. Pe măsură ce Brigid 
se apropie, chipul ei deveni mai deslușit: pielea întinsă pe 
oasele obrazului și pe fălci, șuvițe negre de păr alunecându-i de 
sub glugă. Pe chipul acela supt mai stăruia un ecou al fetei cu 
părul lăţos pe care și-o amintea, dar foarte vag. Anii șterseseră 
orice trăsătură familiară. Când ea ajunse dinaintea lui le făcu 
semn oamenilor să se retragă, dar aceștia nu se îndepărtară 
prea mult. Brigid purta o desagă pe umăr și încălţările îi erau 
pline de noroiul drumului. 

Ea înclină din cap. 

— Conte Robert! 

— Brigid? Ce faci aici? Privi încruntat dincolo de umărul ei, 
brusc curios: Este și... 

— Mătușa n-a venit cu mine, răspunse Brigid înainte să apuce 
el s-o întrebe. 

Galeza ei era tărăgănată, ca în vest, reamintindu-i de mama 
sa. 

— Ar fi vrut să fie de față la încoronarea domniei voastre, dar 
e prea slăbită pentru așa o călătorie. M-a trimis pe mine în locul 
ei. 
Brigid se opri, înclinându-și capul, cu ochii albaștri scânteind 
în soare. 

— S-a întrebat de ce nu aţi vizitat-o la Turnberry iarna trecută. 

— Am vrut, zise Robert cu minciuna desprinzându-i-se cu 
ușurință de pe buze, spre deosebire de galeză, pe care n-o mai 
vorbise de mult. Dar trebuia să fiu prudent. Mă așteptam ca 
englezii să vină pe urmele mele. 

De fapt nu vrusese s-o vadă pe bătrână. Multe se 
schimbaseră de când stătuse dinaintea ei, cerându-i să-i 
împletească un destin. Fusese tânăr pe-atunci și naiv, îmbătat 
de ruptura de tatăl său și de regele Edward, ameţit de nou 
descoperita sa independenţă și de decizia de a fi rege. Oricât de 
solemn fusese ritualul, cele petrecute de atunci îl învățaseră 
mersul lumii și-l transformaseră într-un cinic. Vrăjile și 
rugăciunile nu mai aveau însemnătatea de odinioară. Se gândi 
la interiorul negru al sipetului gol, reflectându-se în sine. 


VP - 449 


— l-ar fi făcut plăcere să vă vadă. 

— Soțul tău unde-i? o întrebă el nerăbdător să schimbe 
subiectul. Nu aveai cum să fi venit singură până aici. 

— A murit. Când au atacat englezii Ayrul, adăugă ea văzându- 
| că se încruntă întrebător. La fel și băiatul meu. Văzând că 
Robert voia să spună ceva, Brigid ridică o mână: Dar astea nu-s 
povești potrivite pentru o zi ca asta. Am venit numai ca să-i 
prezint lordului meu omagiile familiei mele în ziua încoronării 
sale. 

— Atunci rămâi, cu binecuvântarea mea. Robert le făcu semn 
cavalerilor care se aţineau prin preajmă: Conduceţi-o pe 
doamna în tabără, le ceru el. Spuneţi-i lui Nes să aibă grijă de 
ea. 

Șovăi, apoi se uită din nou la Brigid, nereușind să-și ia gândul 
de la sipetul cu profeția. 

— O să mai stăm de vorbă după încoronare. S-ar putea ca în 
săptămânile viitoare să am nevoie de ajutorul mătușii tale. 

— Un alt destin? 

— Nu. Altceva. 

În timp ce cavalerii o conduceau pe Brigid către tabără, 
Robert simţi imboldul de a pune întrebarea pe care o ocolise. 

— Destinul meu, strigă el în urma ei, gândindu-se la coroana 
de iarbă-neagră și grozamă atârnând în copacul lui Affraig în 
împletitura ei. A căzut? 

Brigid privi spre el cu soarele luminându-i necruţător obrazul. 

— Nu până să fi plecat eu, sir Robert. Poate acum? 

El râse sec drept răspuns, deși observă că, întorcându-se să 
plece, ea rămăsese serioasă. Robert o privi cum se îndepărta. Işi 
dorea să creadă, dar în aceste zile părerea lui era că fiecare își 
construia propriul destin. 

e 

Se adunară în căldura timidă a soarelui de martie, 
îngrămădindu-se pe Dealul Sfatului, unde nenumărate mulțimi 
de scoțieni stătuseră înaintea lor privind încoronarea unui nou 
rege. Conţilor, doamnelor și cavalerilor în veșminte de gală li se 
alăturară călugării abației, cu rasele negre agitate de vânt. 
Vocea stridentă a lui William Lamberton răsuna pe deasupra 
rândurilor, în timp ce acesta primea jurământul regelui. 

În mijlocul mulţimii, Robert stătea pe tronul înălţat pe estradă. 
Purta veșmintele împodobite cu pietre preţioase aduse de 


VP - 450 


Wishart din Glasgow, care miroseau vag a tămâie. Abatele de 
Scone îi pusese pe umeri o mantie tivită cu blană de hermină, îi 
înmânase un sceptru și îl încinsese cu o spadă, care simbolizau 
autoritatea lui și totodată angajamentul de a apăra regatul. 
Îndărătul lui flutura în vânt stindardul regal, cu leul roșu făcând 
ape pe fundalul lui aurit. Alături, așezată pe un scaun cu pernuţe 
instalat lângă platformă, se afla Elizabeth, îmbrăcată în mătase 
albă. Avea mâinile împreunate în poală și capul plecat. Robert 
nu-i putea zări expresia. 

Privirea i se mută de la soția sa la Marjorie, care stătea în 
primul rând al mulțimii, cu flori albe împletite în păr. Feţișoara 
ei, atât de serioasă în timp ce asculta cuvintele episcopului, îl 
făcu să zâmbească în sinea sa. Restul familiei stătea în spatele 
fiicei lui, cele trei surori arătând splendid în rochiile lor, sora lui 
vitregă, Margaret, strălucind de mândrie alături de fiul ei cel 
posomorât. Privirea lui Robert trecu apoi la Niall și Edward. Erau 
în mod sigur conștienți și unul, și altul de posibilitatea de a-i 
urma la tron dacă nu ar fi avut moștenitori de parte 
bărbătească. Dincolo de ei, camarazii, vasalii și susținătorii lui 
se întindeau cât vedea cu ochii, o mare de fețe. Supușii lui. 
Robert întâlni în treacăt privirea lui James Stewart, apoi se uită 
în altă parte. 

Când Lamberton termină de citit jurământul, episcopul îi făcu 
semn lui John de Atholl. Contele se trase în lături, dând la iveală 
o femeie înaltă într-o rochie cenușie, cu o mantie albă ca neaua 
căzându-i pe umeri. Toţi ochii mulțimii se ațintiră asupra lui 
Isabel de Buchan care, la semnul încurajator al lui Atholl, porni 
timidă către estradă. În mâinile contesei se afla o coroană 
aurită. Când se apropie, Robert observă că avea o vânătaie pe 
obraz, și mai dezgustătoare în contrast cu frumusețea ei palidă. 
Se încruntă, întrebându-se dacă fusese rănită în timpul răpirii, 
dar noaptea trecută, când se întâlniseră, Atholl îl asigurase că 
fusese tratată cu grijă. 

Isabel păși pe treapta estradei și își întinse brațele către capul 
său. Mâinile îi tremurau și fu cât pe ce să scape coroana, 
stârnind murmure agitate în rândurile mulţimii. Zâmbind, Robert 
se aplecă și își înclină capul pentru ca ea să poată ajunge. Cu 
grijă, Isabel așeză coroana pe părul lui negru. Mulțimea izbucni 
în aplauze zgomotoase, spre dezaprobarea abatelui, care își 
ridică mâinile, cerând liniște. Cu o înclinare a capului care, spera 


VP - 451 


el, îi exprima măcar în parte recunoștinţa faţă de Isabel, Robert 
se îndreptă, simțind greutatea coroanei pe creștet. 

Avu loc apoi ultima parte a ceremoniei - citirea sulurilor - în 
care un bard recită numele regilor Scoției, de la Kenneth 
MacAlpin, Macbeth și Malcolm Canmore până la Alexander al IIl- 
lea și John Balliol, cu o voce care răsună, umplând culmea 
dealului. Și cu aceasta ceremonia se încheie. 

Călugării începură să conducă oamenii în josul Dealului 
Sfatului, către biserica unde Lamberton urma să spună liturghia 
înainte ca magnații să se retragă în palatul abației pentru a se 
ospăta. Când prietenii și familia se apropiară să-l felicite, Robert 
le zâmbi, dar descurajă orice încercare de conversație, 
apropiindu-se în schimb de Elizabeth. Îi luă mâna și i-o sărută. 
Când Elizabeth îl privi, cu chipul mândru, dar rece ca marmura, 
Robert fu izbit la vederea femeii care devenise, s-ar fi părut, 
peste noapte. Observă că purta crucea de fildeș primită de la 
tatăl ei. N-o mai văzuse de mult. 

— Lucrurile o să se schimbe, îi zise el. N-am fost soţul pe care 
îl meriţi, dar voi fi regele de care ai nevoie. 

Elizabeth clătină din cap. 

— Totul e un spectacol, Robert. O joacă de copii. Privi tronul 
aflat pe estradă. Ceremonia asta. Ritualul ăsta. Nu așa ajungi 
rege. 

La auzul vorbelor ei, Robert miji ochii. 

— N-o fi așa cum sperasem, dar te asigur că încoronarea mea 
nu e un spectacol. Acum sunt rege pe baza dreptului străvechi, 
iar tu ești regina mea. 

— Nu ai dreptul să te afli aici. 

Vocea lui Elizabeth se înăspri, deși continuă să vorbească 
încet pentru că mulțimea continua să treacă vorbind și râzând 
pe lângă ei. 

— Eşti aici ca urmare a unei rebeliuni și a unei crime. Știu ce- 
ai făcut în Dumfries. Mâinile îţi sunt pătate de sângele lui John 
Comyn. Crezi că restul regatului te va urma când va afla ce-ai 
făcut? O să fii numai pe jumătate rege, recunoscut numai de 
jumătate dintre supuși. 

Robert se întrebă dacă nu cumva vorbise cu unchiul ei, dacă 
nu cumva James o pusese să facă asta. 

— Mă vor recunoaște și ceilalți când vor veni englezii. N-o să 
aibă de ales dacă vor să supravieţuiască războiului ce va urma. 


VP - 452 


— Și Comynii? 

— Fac planuri ca să previn ameninţarea lor. lritat, Robert 

eliberă aerul din plămâni și îi puse mâinile pe umeri. Nu trebuie 
să-ți faci griji, Elizabeth. Am mulţi susţinători pregătiţi și dornici 
de luptă și mulţi alţii sunt chemaţi în fiecare zi să mi se alăture. 
Cred că îi putem ţine piept regelui Edward chiar și fără sprijinul 
întregii ţări. 
_ — Dar regele Edward nu-i singurul care va veni după tine. 
Incordarea păru să-i dispară de pe chip, înlocuită de tristețe. 
Humphrey o să vină și el. Și toţi cei cărora le-ai zis fraţi pe 
vremea când erai în Anglia. Și cel mai probabil și tata. 

— Știu, zise Robert iritat la auzul numelui lui Humphrey. Era 
un nume pe care încercase în zadar să-l uite în lunile ce 
trecuseră. 

Elizabeth șovăi, apoi își puse palma rece pe mâna lui, aflată 
încă pe umărul ei. 

— Robert, sunt soţia ta. Ți-am crescut fiica și ţi-am ţinut 
căminul cald în acești patru ani. O să-mi fac datoria ca regină a 
ta, asta îți promit, dar nu pot să mă încred în ceea ce ai făcut. 
Mândria duce la cădere, așa mi-a zis tata întotdeauna. 

li duse mâna la buze și i-o sărută, apoi porni în josul dealului, 
alăturându-se mulţimii care se îndrepta către biserică. 

Robert o privi îndepărtându-se și ameninţarea din cuvintele ei 
îi stărui în minte în timp ce stătea pe Dealul Sfatului în bătaia 
soarelui de primăvară, cu coroana Scoției încingându-i tâmplele 
ca un cerc rece. 


GRANIȚA SCOȚIEI, 
1306 


Avangarda engleză se apropia de graniţă. Dinaintea ei, 
valurile domoale ale dealurilor din jurul orașului Berwick erau 
despicate de panglica lată a Tweedului. Aymer de Valence 
călărea în fruntea unei armate ce număra două mii de oameni. 
Stătea relaxat în șaua armăsarului de luptă, cu cămașa de zale 
lucindu-i pe sub tunică asemenea solzilor de pește. Purta o 
glugă de zale, dar nu și coiful, nesimţindu-se în pericol. Regele 
ocupase Berwickul cu zece ani în urmă, la începutul războiului, 
după trei zile de măcel. De atunci rămăsese un oraș englez. Aici 


VP - 453 


aveau să adune provizii și întăriri înainte să se avânte mai 
adânc în Scoţia ca să-l hăituiască și să-l prindă pe Robert Bruce. 

În spatele lui Aymer se ridica stindardul albastru și alb al casei 
Pembroke, titlu pe care urma să-l moștenească. Acesta pălea 
însă pe lângă întinderea stacojie a stindardului cu dragon care 
fusese înălțat la porunca sa în acea dimineaţă, de îndată ce 
dăduseră cu ochii de pământul Scoției. 

— Domnule! 

Aymer privi în jur și văzu că unul dintre cavalerii săi arăta 
către o culme. Apărându-și ochii de soare, urmă direcţia privirii 
acestuia. Pe creastă se afla o trupă de călăreţi. In timp ce 
privea, pe culme apărură și mai multe siluete, majoritatea pe 
jos. Erau vreo câteva sute, socoti el la repezeală, surprinzând 
strălucirea metalică a coifurilor și sulițelor. Pe dată, Valence se 
rasuci și răcni către cavalerii săi. Corni fură duși la buze, 
alertând restul companiei, care șerpuia în urma lui pe drum, 
lungimea fiindu-i sporită de un șir de căruțe cu provizii. 
Însufleţiţi de pericol, bărbaţii se repeziră să-și ia armele, 
pedestrașii apucând paloșele, arcașii încordând arcurile. 

Oamenii de deasupra nu făcură nicio mișcare când Valence și 
ceilalți cavaleri se aliniară, întorcându-și caii. 

Aymer își trase spada încruntându-se. 

— De ce nu atacă? mârâi el. 

— Le-o fi frică potăilor, răspunse unul dintre cavaleri. 

Convins că acesta avea dreptate, Aymer era cât pe ce să își 
îndemne trupele să șarjeze în susul dealului, întrebându-se dacă 
nu cumva Bruce însuși se găsea acolo, când un pâlc de călăreţi 
se desprinse și porni către ei. Pedestrașii rămaseră pe poziţie, 
sus pe culmi. 

— Domnule? Atacăm? 

Aymer examină trupa cu ochi mijiţi. Deasupra călăreților era 
ridicat un stindard albastru cu un blazon înfățișând un leu alb. 
Când se apropiară, își dădu seama că nu ţineau arme în mâini. 
Curiozitatea îi spori. 

— Așteptaţi, le porunci cavalerilor săi. Nu faceți nimic până nu 
vă zic eu. 

Călăreţii se opriră în iarba presărată cu flori, la o oarecare 
distanţă de drumul pe care aștepta oastea engleză, aliniată la 
marginea taluzului gata de luptă. 


VP - 454 


— Cine sunteţi? întrebă Aymer ridicând glasul ca să acopere 
fornăitul cailor. Ce treab-aveţi aici? 

— Mă cheamă Dungal MacDouall, îi răspunse o voce aspră. 
Căpitan al armatei Gallowayului și servitor loial al răposatului 
John Comyn. V-am așteptat. Cer o audienţă la regele Edward în 
numele puternicei case Comyn și al aliaţilor ei. Dorim să ne 
întărim jurămintele de credinţă făcute la St Andrews și să ne 
oferim săbiile în lupta împotriva dușmanului nostru comun: 
falsul rege Robert Bruce. 


VP - 455 


NOTA AUTORULUI 


Deși în linii mari există documente ale acestei perioade, 
cunoașterea noastră despre evenimentele epocii este 
incompletă. Să scrii un roman istoric e ca și cum ai completa un 
desen făcut din puncte, unde trebuie să unești, prin propria ta 
interpretare, ceea ce e deja acolo. Mai mult, sursele istorice se 
contrazic de multe ori între ele și, deși e posibil să știm cine și 
ce a făcut, adesea nu știm de ce. Provocarea pentru autorul de 
romane istorice este să răspundă la această întrebare, oferind 
motivații personajelor. Dacă adăugăm la asta faptul că adesea 
istoria este prea încâlcită sau se întinde pe o durată prea lungă 
pentru a satisface cerințele unui roman, este limpede că toate 
acestea cer o anumită cantitate de umplutură a spaţiilor albe și 
o alterare sau simplificare a istoriei de dragul ritmului sau al 
intrigii. Voi prezenta mai jos principalele modificări pe care le- 
am adus faptelor. 


Relicvele și profetia 


Toiagul lui Malachy (cunoscut și drept Toiagul lui lisus) a fost 
venerat de irlandezi deoarece se credea că avea legătură cu 
Sfântul Patrick. Malachy a fost silit să plătească pentru a-l avea 
când Niall MacEdan a cedat controlul asupra diocezei din 
Armagh, dar după aceasta intriga romanului meu se abate de la 
adevărata istorie a toiagului, care, de fapt, a fost mutat în 
Dublin la finele secolului al XII-lea. A rămas aici până în secolul 
al XV-lea, când a fost ars, considerat fiind o superstiție. 

Regele Edward chiar a scos din Scoţia Piatra Destinului în 
timpul invaziei din 1296, dar implicarea lui Robert în acest furt e 
o ficţiune, deși în acea perioadă se afla în serviciul regelui. 
Piatra a fost dusă la Westminster și inclusă în jilțul destinat 
încoronării. În 1950 a fost furată și readusă în Scoţia, apoi găsită 
și adusă înapoi, înainte să fie expusă oficial la castelul 
Edinburgh, în 1996. Coroana lui Arthur a căzut în mâinile lui 
Edward pe parcursul cuceririi Țării Galilor (1282-1284) și expusă 
pe altarul Sfântului Edward Confesorul. În Rebe/iunea am făcut 


VP - 456 


să fie capturată mai târziu, pe parcursul revoltei din 1294. 
Spada Indurării a fost folosită la încoronarea regilor Angliei. 

Istoria regilor Britaniei și Profețiile lui Merlin au fost scrise în 
secolul al XII-lea de învățatul Geoffrey de Monmouth, care a 
pretins că ar fi transcris aceste profeţii dintr-o sursă mai 
timpurie. Lucrările sale conţin unele dintre primele portrete ale 
regelui Arthur și Merlin, care au dat naștere generaţiilor de 
romane arthuriene. Acestea erau foarte populare și se știe că 
Edward avea asemenea cărţi. Cea din urmă profeție e 
născocirea mea, dar Monmouth dă de înțeles că mai sunt și 
altele care nu au fost traduse. Într-un pasaj din /storia lui 
Monmouth, o voce angelică prezice că britanii nu vor mai fi 
stăpâni în propriul lor regat până ce relicvele sfinţilor nu vor fi 
adunate la un loc. Am făcut legătura între aceasta și confiscarea 
simbolurilor regalității și a obiectelor sacre pe parcursul 
cuceririlor lui Edward. 

Interesul lui Edward faţă de legendele arthuriene nu poate fi 
pus la îndoială. El și regina Eleanor au reîngropat oasele lui 
Arthur și Guinevere la Glastonbury. Organiza turniruri ale Mesei 
Rotunde și a pus să-i fie făcută propria lui Masă Rotundă, care 
poate fi văzută în Palatul Westminster. Ordinul Cavalerilor 
Dragonului este fictiv, deși membrii săi au existat în realitate. 
Stindardul cu dragon e autentic; Edward i-a poruncit lui Aymer 
de Valence să trezească „dragonul” când l-a trimis în nord în 
1306, împotriva lui Robert, ca semn că nu avea să existe milă. 


Moartea lui Alexander al iIll-lea 


si succesiunea la tronul Scotiei 


Cronicarii vremii și istoricii moderni consideră moartea lui 
Alexander al Iil-lea pe drumul către Kinghorn drept un accident. 
Uciderea lui e pură ficţiune. Acestea fiind zise, nu putem ști ce s- 
a întâmplat cu adevărat în noaptea aceea, dat fiind că regele s-a 
rătăcit de escorta lui și trupul nu i-a fost găsit decât a doua zi 
dimineaţă. Se spune despre Alexander că ar fi luat în calcul 
posibilitatea unei căsătorii între nepoata și moștenitoarea sa și 
fiul și moștenitorul lui Edward în 1284, dar, când s-a recăsătorit, 
sosirea unui moștenitor ar fi golit de sens această propunere și 
asta m-a făcut s-o iau pe calea lui „dar dacă”. De asemenea, nu 


VP - 457 


există dovezi că moartea Fecioarei Norvegiei a fost altceva 
decât o nenorocire, decesul prinţesei fiind pus pe seama faptului 
că ar fi mâncat hrană alterată pe parcursul drumului spre Scoţia 
și nu ca urmare a vreunui demers al Comynilor. 

Bunicul lui Robert era îndreptăţit prin sânge la tronul Scoției și 
se spune că fusese desemnat ca posibil moștenitor de 
Alexander al Il-lea, însă am conferit acestui fapt mai multă 
importanţă decât i s-a acordat în epocă. Robert a primit titlul de 
conte de Carrick în 1292, la puţin timp după ce John Balliol a 
fost desemnat rege de Edward, dar dreptul familiei la tron l-a 
moștenit tatăl său. Oricum, Robert a fost acuzat că a pus ochii 
pe coroană încă de prin 1297, așa că am ales ca moștenirea să 
fie trecută de la bunicul său direct la el. 


Robert în Irlanda 


În Rebeliunea, Robert se retrage din poziţia de Protector al 
Scoției imediat după ciocnirea cu John Comyn la consiliul de la 
Peebles din 1299, apoi pornește către Irlanda în căutarea 
toiagului. De fapt a demisionat la începutul lui 1300 și s-a retras 
la Carrick. Nu se mai știe nimic despre el până în vara lui 1301, 
când prinţul Edward a atacat castelul Turnberry, dar unii istorici 
cred că e posibil ca Robert să-și fi vizitat moșiile din Irlanda în 
această perioadă, cunoscând-o poate și pe Elizabeth de Burgh, 
fiica contelui de Ulster. 

Toate peripeţiile lui Robert în Irlanda sunt fictive, dat fiind că 
nu știm ce a făcut în această perioadă. Familia sa adoptivă e 
imaginară, dar avea în Antrim proprietăţi pe care trebuie să le fi 
lăsat în grija unui vasal, și unele documente fac aluzie la faptul 
că atât Robert, cât și Edward Bruce au fost trimiși în copilărie ca 
pupili ai unui magnat galez. Lordul Donough este o combinaţie a 
tuturor acestor bărbaţi, iar Cormac e fratele adoptiv pe care mai 
târziu surse istorice ni-l vor înfățișa luptând alături de Robert în 
Scoţia. 

În cartea Sfântului Bernard de Clairvaux, Viata Sfântului 
Malachy din Armagh, se pomenește că Malachy ar fi fondat 
mănăstirea lbracense înainte să devină arhiepiscop de Armagh, 
dar nu se specifică unde anume. Unii arheologi cred că ruinele 
de pe Church Island, Lough Curane (cu numele străvechi de 


VP - 458 


Lough  Luioch) sunt cele ale mănăstirii, dar subiectul e 
controversat. 


Predarea lui Robert dinaintea regelui Edward 


Transferul lui John Balliol în custodie papală a făcut parte din 
tratatul încheiat între Anglia și Franţa sub arbitrajul papei 
Bonifaciu al VIll-lea, iar eliberarea lui ulterioară a fost opera lui 
Philippe al IV-lea. William Wallace și-a petrecut un an la Curtea 
Franței încercând să-l convingă pe Philippe să susţină cauza 
Scoției și regele l-a recomandat Papei. Nu știm dacă Wallace a 
vizitat curia papală, dar e posibil. 

În 1302, Robert i s-a predat lui Edward, aproape cu certitudine 
din cauză că Balliol părea gata să revină pe tron, cu sprijinul lui 
Philippe, o perspectivă dezastruoasă pentru Robert. Nu a 
călătorit spre Westminster cu Ulster, cum am scris eu, ci s-a 
predat administratorului englez din Annandale și Galloway. 
Edward l-a primit pe Robert în pacea sa și s-a convenit asupra 
căsătoriei lui cu Elizabeth. Contele de Ulster fusese un aliat al 
familiei Bruce înainte de război și principalul magnat al lui 
Edward în Irlanda, dar pactul secret dintre Robert și proaspătul 
său socru e o născocire. Totuși Ulster nu era cel mai supus 
dintre vasalii lui Edward și regele a fost silit să șteargă datoriile 
considerabile ale contelui ca să se bucure de serviciile sale în 
campania din 1303. 

L-am plasat pe Robert în casa tatălui său după predare, dar 
cel mai probabil o bună parte din acest timp el s-a aflat în 
Scoţia, mai ales după ce Edward l-a numit șerif peste Lanark și 
Ayr. Robert a luptat pentru Edward pe durata campaniei din 
1303, trimis cu Aymer de Valence împotriva rebelilor comandați 
de John Comyn și în raidul călare organizat în Pădurea Selkirk, 
deși această trupă a fost condusă de Robert Clifford și John 
Segrave, nu de Humphrey și Aymer. Avertismentul trimis 
rebelilor este tot ficţiune, deși Wallace a reușit să scape printre 
degetele dușmanilor săi. 

După bătălia de la Courtrai, care a însemnat moartea 
speranţei lui John Balliol de a reveni pe tron, se pare că Robert a 
pus din nou ochii pe coroană. Există un document misterios 
datând din 1304, de la asediul Stirlingului, prin care Robert și 


VP - 459 


William Lamberton ajung la o înţelegere. Textul e vag, dar 
istoricii îl interpretează drept o dovadă că Lamberton și Robert 
stabileau o legătură ce avea să ducă la încoronarea lui Robert. 


Protectorii 


Când Robert s-a retras din funcţia de Protector, Lamberton și 
Comyn au rămas pe poziţii, iar în curând li s-a alăturat Ingram 
de Umfraville. In 1301, un bărbat pe nume John de Soules a fost 
desemnat Protector unic, dar în anul următor a făcut parte din 
solia scoțiană plecată la Paris ca să îl convingă pe Philippe să le 
susțină în continuare cauza, și John Comyn a preluat din nou 
acest rol. Ca să simplific l-am eliminat pe Soules, care oricum a 
rămas la Paris. James Stewart a făcut și el parte din această 
delegație, așa că apariţia sa în această perioadă în Scoţia este 
ficțiune, deși pământurile sale au fost atacate de trupele lui 
Ulster. 


Prinderea lui William Wallace 


William Wallace a revenit în Scoţia prin 1303 și a luat din nou 
parte la rebeliune. Planul lui Robert de a-și uni forțele cu 
Wallace e ficțional. In 1304, după căderea Stirlingului, se spune 
că Edward ar fi fost bolnav și Robert probabil că îi aștepta 
moartea înainte să încerce să ia tronul, conștient de slăbiciunea 
fiului și moștenitorului regelui. 

Edward le-a poruncit magnaţilor scoțieni care i s-au predat în 
1304 să îl hăituiască pe Wallace, care a fost prins în cele din 
urmă lângă Glasgow de John de Menteith. Conform unor cronici 
mai târzii, asupra lui Wallace s-ar fi găsit documente care îl 
implicau pe Robert într-un complot împotriva lui Edward. Nu 
există însă dovezi datând din acea epocă. 

Intriga pusă la cale de Comyni ca să dea în vileag trădarea lui 
Robert e pură ficţiune. Nu există nicio dovadă că John Comyn ar 
fi râvnit la tron, deși avea acest drept, trecut de tatăl său, care 
fusese recunoscut de Edward în momentul judecății menite să îl 
desemneze pe succesorul lui Alexander. Din păcate, execuţia lui 
Wallace e bazată pe fapte reale. 


VP - 460 


Trădarea lui Robert 


Istoricul G.W.S. Barrow spune: „În lipsa altor dovezi este 
imposibil să reconstituim șirul de evenimente care au dus la 
uciderea lui Comyn și, de acolo, la încoronarea lui Bruce” 
(Robert Bruce and the Community of the Realm of Scotland, 
pag. 141). Această incertitudine face aceste episoade greu de 
reconstituit într-un roman, dar am mers pe varianta oferită de 
poemul epic al lui John Barbour, The Bruce, scrisă la patruzeci și 
cinci de ani de la moartea lui Robert, dat fiind că se armoniza cu 
aspectele fictive ale romanului. Poemul are câteva tuşe 
minunate, deși probabil nereale, cum ar fi momentul în care 
Ralph de Monthermer îl previne pe Robert, prin intermediul unei 
perechi de pinteni, că era pe punctul de a fi arestat și ar fi fost 
cazul să fugă. 

Barbour și alţi cronicari susțin că Robert Bruce și John Comyn, 
nemulțumiți de situaţia Scoției, au încheiat un pact prin care 
Robert se lega să-i dea lui Comyn pământurile sale dacă acesta 
îl ajuta să devină rege. Apoi Comyn i-a trădat lui Edward 
planurile lui Robert, ceea ce a dus la răzbunarea de la 
Greyfriars. Mai sunt și alte asemenea versiuni, majoritatea 
respinse de istorici ca ficțiuni, dar se pare că există ceva adevăr 
aici, căci cronicari mult mai demni de încredere vorbesc despre 
încercarea lui Robert de a se alia cu Comyn ca să pună mâna pe 
coroană, propunere respinsă de Comyn, fapt care a dus la 
deznodământul de la Greyfriars. 

În roman avem o combinaţie a tuturor acestor relatări, cu 
cronologia ușor modificată. În niciuna dintre relatări Edward nu 
poruncește arestarea lui Robert imediat după execuţia lui 
Wallace, deși în acel moment părea să nutrească bănuieli în 
privinţa lui. Evadarea lui Robert din Westminster e imaginară, la 
fel ca și furtul Toiagului lui Malachy și a ficţionalului sipet cu 
profeția. Ca o paranteză interesantă, bijuteriile coroanei chiar au 
fost furate din Westminster în 1303. 


Uciderea lui John Comyn 


Când vine vorba despre uciderea lui John Comyn, versiunile 
din nou diferă, în funcţie de părtinirea cronicarului. In realitate, 


VP - 461 


Robert și Comyn au stabilit să se întâlnească în biserica 
Greyfriars din Dumfrey ca să discute, probabil despre planul lui 
Robert de a lua tronul, în vreme ce în roman apariţia lui Robert îl 
ia pe Comyn prin surprindere. Nu știm exact ce anume s-a 
petrecut, dar se pare că a izbucnit o ceartă, iar Comyn l-a atacat 
pe Robert cu pumnalul. A urmat o încăierare în care au fost 
implicaţi câţiva dintre însoțitorii lui Robert, inclusiv Christopher 
Seton, și Comyn a fost rănit de moarte. Unele surse spun că a 
fost ucis în două etape**. După ce acest lucru a fost înfăptuit, 
Robert a capturat castelul Dumfries și și-a început marșul către 
tron. A fost încoronat șase săptămâni mai târziu. 


Schimbari cronologice 


Am mutat asediul lui Edward asupra Caerlaverockului din 
1300 în 1301 ca să contopesc campaniile acelor ani, dar 
majoritatea întâmplărilor, inclusiv apariţia lui Winchelsea cu 
ordinul papal și raidul prinţului Edward în Carrick sunt bazate pe 
fapte. 

Scoţienii au atacat Lochmaben în 1301, dar relatarea mea 
este fictivă. De asemenea, Edward și-a numit fiul prinţ de Wales 
în acel an, dar la parlamentul de la Lincoln, și nu pe timpul 
campaniei. 

Fiica lui Edward, Elizabeth (Bess), a murit în timp ce năștea, 
dar mult mai târziu, în 1316, și deși aventura lui Joan de Acre cu 
Ralph de Monthermer și căsătoria lor se bazează pe fapte reale, 
a avut loc cu câţiva ani mai târziu decât în roman. 

Alte modificări cronologice includ încheierea tratatului dintre 
Franţa și Anglia care lăsa Scoţia pe dinafară și care nu a avut loc 
în toamna lui 1303, ci în vară. Edward l-a numit pe Robert șerif 
de Lanark și Ayr mai târziu decât în roman și fraţii lui Robert și- 
au primit noile demnități în anul următor. În roman, masacrul de 
la Bruges are loc ceva mai devreme decât în realitate, iar tatăl 
lui Robert a murit în aprilie 1304, cu câteva luni mai târziu decât 
în cartea mea. Deși i s-a predat lui Edward alături de ceilalţi 
magnați în 1304, James Stewart nu și-a primit moșiile înapoi 


34 Conform acestei versiuni nesusținute de dovezi istorice, Robert Bruce l-a rănit pe 
Comyn, apoi a ieșit afară spunând că nu știe dacă l-a ucis sau nu. „Tu te îndoiești. Eu 
mă duc să mă asigur”, i-ar fi replicat unul dintre camarazii lui, Roger de Kirkpatrick, 
intrând în biserică. (n. tr.). 


VP - 462 


decât la finele lui 1305, după moartea lui Wallace. Prinţul 
Edward a fost făcut cavaler de tatăl său la Westminster, în 1306, 
în graba de a se trece la represalii împotriva lui Robert, dar 
puțin mai târziu decât în roman, iar Christopher Seton și 
Christian Bruce erau deja căsătoriți în momentul încoronării lui 
Robert. 


ROBYN YOUNG 
Brighton, aprilie 2012 


VP - 463 


MULȚUMIRI 


Ca de obicei, am o mulţime de oameni cărora să le 
mulțumesc, deci vă rog să aveți răbdare. Mai întâi le 
mulțumesc lui Donal O'Sher și lui Ann McCarthy din 
Waterville, County Kerry, pentru memorabila călătorie 
cu barca până pe Church Island și pentru bogăţia de 
cunoștințe locale pe care au fost dispuși s-o 
împărtășească. Multe mulțumiri și  intendentului 
bisericii St Patrick a catedralei Irlandei din Armagh și 
reverendului Ted Flemming pentru informaţiile despre 
istoria clădirii. O serie de mulțumiri li se cuvin și 
curatorilor și ghizilor bine informaţi cu care am 
discutat în diverse situri istorice ale Irlandei și Scoției, 
cu mulţumiri speciale celui de la Abația Westminster, 
care mi-a permis să intru în altarul lui Edward 
Confesorul. 

Sunt din nou îndatorată istoricului Marc Morris 
pentru că a citit manuscrisul cu atenţie și a contribuit 
cu imensele sale cunoștințe. Pixul lui roșu se bucură 
de toată aprecierea mea. Ar trebui de fapt să le 
mulțumesc tuturor istoricilor ale căror lucrări le-am 
citit din scoarță în scoarță pe parcursul lucrului la 
această trilogie, îndoindu-le colțurile, mâzgălindu-le și 
aflând atât de multe. Orice greșeli care mai persistă 
îmi aparțin. 

Recunoștințţa mea sinceră editorului meu, Nick 
Sayers, pentru sprijinul său și mulțumiri călduroase 
pentru ceilalți membri ai echipei fantastice de la 
Hodder & Stoughton, mai ales pentru Laura 
MacDougall, Emma Knight, Lucy Hale, James 
Spackman, Auriol Bishop, Catherine Worsley, Ben 
Gutcher, Alexandra Percy, Laurence Festal, Abigail 
Mitchell, Laura del Vescovo și Jamie Hodder-Williams, 
precum și redactorului Morag Lyall, lectorului Barbara 
Westmore și lui Jack Dennison, care au avut grijă de 
mine pe parcursul drumului. Mii de mulţumiri celor din 
departamentele de artă, marketing, vânzări și 


VP - 464 


publicitate și celor responsabili cu vânzarea drepturilor 
de autor în străinătate, prea mulţi oameni cumsecade 
ca să aibă loc aici, dar a căror muncă o apreciez. 

Ca de obicei, îi mulţumesc agentului meu, Rupert 
Heath, și tuturor celor de la Maersh Agency, lui Dan 
Conaway de la Writers House și tuturor editorilor și 
echipelor de la editurile de pretutindeni. Sunt nespus 
de recunoscătoare pentru sprijinul vostru. 

Multumiri pentru colegii mei din Historical Writers’ 
Association, Stella Duffy, Michael Jecks, Ben Kane, 
Robert Low, Anthony Riches și Manda Scott. A fost o 
plăcere să am „camarazi” cu care să fac schimb de 
experiență cu privire la această carieră în ultimul an. 
Mulţumiri speciale Mandei și lui Michael pentru 
detaliile lor pertinente despre cadavre. E comod să 
cunoşti oameni pe care poţi să-i întrebi chestii de 
genul „ce s-ar întâmpla dacă aș bărbieri un cadavru” 
știind că nu vor chema imediat poliţia. 

In încheiere, mulțumirile mele sincere către toți 
prietenii mei și către familie, mai ales către Lee, fără 
de care această călătorie nu ar însemna mare lucru. 


VP - 465 


virtual-project.eu 


Fy 


s ` a 4 
WY 
Ùe 


VP - 466