Bernard Cornwell — [In Cautarea Graalului] 03 Eretic

| 
| 
Sad 
| 
pi 
pi 
-_ 
e 
= 
= 
za 
o, 
fa 
= 
. 
Lai 
m 
pi 


A 


BERNAND CORNWELL 


ERETIC 
ÎN CĂUTAREA GRAALULUI 


Traducere din limba engleză 
BIANCA I. NEGRU 


www.virtual-project.eu 


Se dedică lui Dorothy Carroll, 
care ştie de ce 


CUPRINS 
PROLOG 
Calais, 1347 


PARTEA ÎNTÂI 
Unealta diavolului 


PARTEA A DOUA 
Fugarul 


PARTEA A TREIA 
Întunericul 


EPILOG 
Graalul 


Note istorice 


PROLOG 
Calais, 1347 


Drumul venea dinspre dealurile de sud şi traversa mlaştinile 
de lângă mare. Era un drum anevoios. O ploaie grea de vară îl 
transformase într-o porţiune de nămol lipicios, care se întărea 
când soarele ieşea dintre nori, dar era singurul drum care ducea 
de la înălțimile de la Sangatte până la porturile de la Calais şi de 
la Gravelines. La Nieulay, un sătuc cu nimic deosebit, traversa 
râul Ham pe un pod de piatră. Ham nici nu putea fi considerat 
un râu. Era un pârâu încet, care şerpuia prin mlaştinile 
friguroase până ce dispărea printre limbile de pământ noroios 
de pe coastă. Era atât de scurt, încât un om putea să îl parcurgă 
de la locul în care izvora până la mare în puţin mai mult de o oră 
şi era atât de mic, încât putea fi traversat în timpul unui reflux 
fără ca apa să ajungă mai sus de talie. Drena mlaştinile unde 
trestiile creşteau dens şi bâtlanii vânau broaşte prin păpuriş şi 
era alimentat de un labirint de pâraie mai mici, unde sătenii din 
Nieulay şi Hammers şi Guîmes îşi puneau capcanele de răchită 
pentru ţipari. 

Nieulay şi podul lui de piatră nu se aşteptau să intre în 
istorie, doar că oraşul Calais era la trei kilometri distanţă spre 
nord şi în vara anului 1347 o armată de treizeci de mii de 
englezi începea asediul asupra portului, iar tabăra ei era 
îngrămădită între zidurile impresionante ale oraşului şi mlaştini. 
Drumul ce venea dinspre dealuri şi care traversa Ham la 
Nieulay era singurul traseu pe care întâlnirile franceze l-ar fi 
ales chiar în mijlocul verii. Astfel, într-o vreme când locuitorii 
din Calais luptau cu foametea, Filip de Valois, regele Franţei, îşi 
ducea armata la Sangatte. 

Douăzeci de mii de francezi traversau dealurile, cu multe 
steaguri fluturând în vântul ce bătea dinspre mare. Printre ele 
era şi oriflama, stindardul sacru de război al francezilor. Era un 
steag lung cu patru cozi ascuţite şi o buclă de un roşu sângeriu 
din mătase fină şi strălucea de nou ce era. Vechiul stindard era 
în Anglia, un trofeu luat pe dealul întins, verde, dintre 
Wadicourt şi Crecy cu o vară înainte. Dar noul steag era la fel 


de sacru ca şi cel vechi, iar pe lângă el fluturau stindardele 
marilor nobili francezi: steagurile lui Bourbon, Montmorency şi 
al contelui de Armagnac. Erau mai puţine stindarde nobile decât 
vara trecută, dar toată lumea spunea că cei mai mari războinici 
din regatul lui Filip au venit pentru a lupta împotriva englezilor. 
Şi totuşi, între ei şi inamic se întindea râul Ham şi podul de la 
Nieulay care era apărat de un turn din piatră, în jurul căruia 
englezii săpaseră tranşee, care acum erau înţesate cu arcași şi 
ostaşi. In spatele acestei trupe era râul, apoi mlaştinile, iar pe 
un teren mai ridicat, aproape de zidul înalt de la Calais şi de 
şanţul dublu de apărare, se afla un oraş improvizat din case şi 
corturi în care se adăpostea armata engleză. Şi era o armată 
cum nu s-a mai văzut niciodată în Franţa. Tabăra asediatorilor 
era mai mare chiar decât Calais. Cât se vedea cu ochii, se 
întindeau străzi aliniate cu pânze, case din lemn, cu locuri 
pentru cai, iar între ele erau ostaşi şi arcaşi. Stindardul era ca şi 
inexistent. 

— Putem să cucerim turnul, sire. 

Sir Geoffrey de Charny, un soldat dur precum toţi din armata 
lui Filip, arătă în josul dealului către locul unde garnizoana 
engleză a lui Nieulay era izolată pe malul francez al râului. 

— Pentru ce? întrebă Filip. 

Era un bărbat slab, ezitant în bătălii, dar punea o întrebare 
pertinentă. Chiar dacă turnul cădea şi podul de la Nieulay 
ajungea în mâinile lor, la ce le-ar fi folosit? Podul doar i-ar fi 
condus la o armată englezească şi mai mare, armată ce era deja 
poziționată ferm la marginea taberei. 

Locuitorii din Calais, înfometați şi disperaţi, văzuseră 
steagurile franceze pe creasta de est şi au răspuns prin 
atârnarea steagurilor lor pe metereze. Arătau imagini cu 
Fecioara, Sfântul Denis al Franţei şi, în vârful fortăreței, steagul 
regal albastru şi galben îl anunţa pe Filip că slujitorii lui încă 
trăiau şi încă luptau. Dar această dovadă de curaj nu putea 
ascunde faptul că erau asediați de unsprezece luni. Aveau 
nevoie de ajutor. 

— Luaţi turnul, sire, îl îndemnă Sir Geoffrey, apoi atacați 
peste pod! Isuse Hristoase, dacă nenorociţii ne văd câştigând o 
bătălie, poate li se face frică! 

Un mârâit aprobator se auzi din partea nobililor prezenţi. 

Regele nu era la fel de optimist. Într-adevăr, garnizoana din 
Calais încă rezista şi englezii abia loviseră zidurile, cu atât mai 
puţin să găsească o modalitate de a traversa şanţurile de 


apărare duble, dar nici francezii nu au reuşit să ducă provizii în 
oraşul asediat. Oamenii de acolo nu aveau nevoie de încurajări, 
ci de mâncare. Un fir de fum se vedea dincolo de tabără şi, după 
câteva momente, sunetul unui tun învălui toate mlaştinile. 
Proiectilele probabil că loviră zidul, dar Filip era prea departe 
pentru a vedea urmările. 

— O victorie aici va încuraja garnizoana, insistă lordul 
Montmorency, şi îi va aduce pe englezi în pragul disperării. 

— Dar de ce i-ar aduce în pragul disperării pe englezi dacă 
turnul din Nieulay ar cădea? Filip se gândea că doar îi va umple 
cu dorinţa de a apăra drumul de pe partea îndepărtată a 
podului, dar în acelaşi timp înţelegea că nu putea să ţină în frâu 
toţi câinii răi când un inamic urât era aproape, aşa că îşi dădu 
acordul. Luaţi turnul, îi instrui el, şi Dumnezeu să vă dea 
victoria. 

Regele rămase unde era, în timp ce nobilii strângeau oameni 
şi se înarmau. Vântul dinspre mare aducea miros de sare, dar şi 
un iz de putrefacție ce venea probabil de la algele ce putrezeau 
pe câmpiile lungi create de maree. Il făcea pe Filip să fie 
melancolic. Noul astrolog refuza să îl întâlnească pe rege de 
săptămâni, spunând că avea febră, dar Filip aflase că bărbatul 
era perfect sănătos, ceea ce însemna că prevăzuse în stele un 
mare dezastru şi se temea să îi spună regelui. Pescăruşii strigau 
pe sub nori. Departe în largul mării o velă murdară îşi croia 
drum către Anglia, în timp ce altă navă pleca de pe plajele 
ocupate de englezi şi oameni în bărci mici ajungeau la mal spre 
a se alătura inamicilor. Filip se uită înapoi către drum şi văzu un 
grup de patruzeci sau cincizeci de cavaleri englezi ce se 
îndreptau spre pod. Îşi făcu semnul crucii, rugându-se ca acei 
cavaleri să fie prinşi în atacul lui. Îi ura pe englezi. Îi ura. 

Ducele de Bourbon încredinţase organizarea atacului lui Sir 
Geoffrey de Charny şi lui Edouard de Beaujeu, şi aceasta era 
bine. Regele avea încredere în ambii oameni că erau raţionali. 
Nu credea că nu puteau să cucerească turnul, dar tot nu ştia la 
ce le-ar servi; dar credea că era mai bine decât să îi lase pe 
nobilii mai sălbatici să îşi poarte suliţele într-un atac puternic 
peste pod, care s-ar solda în mod cert cu o înfrângere în 
mlaştini. Ştia că nu voiau nimic mai mult decât să pună în 
aplicare un asemenea atac. Credeau că războiul era un joc şi 
fiecare înfrângere îi făcea şi mai dornici să joace. „Proştii, gândi 
el şi îşi făcu semnul crucii, întrebându-se ce cumplită profeție îi 
ascundea astrologul. Avem nevoie, se gândea el, de un miracol. 


Un mare semn de la Dumnezeu.“ Apoi tresări speriat de un 
toboşar care tocmai bătuse în toba lui mare. O trâmbiţă se auzi. 

Muzica nu prezicea înaintarea. Mai degrabă, muzicanţii îşi 
încălzeau instrumentele pentru a fi gata pentru atac. Edouard 
de Beaujeu era pe partea dreaptă unde strânsese peste o mie de 
arbaletrieri şi tot atât de mulţi ostaşi şi plănuia să-i atace pe 
englezi de pe un flanc în timp ce Sir Geoffrey de Gharny şi cel 
puţin cinci sute de ostaşi atacau direct în josul dealului în 
tranşeele englezilor. Sir Geoffrey se plimba de-a lungul liniei 
strigând la cavaleri şi la ostaşi să descalece. Făcură asta, dar 
fără tragere de inimă. Credeau că esenţa războiului era atacul 
cavaleriei, dar Sir Geoffrey ştia că, împotriva unui turn de piatră 
protejat de tranşee, caii nu erau de nici un folos, aşa că insista 
ca ei să lupte pedeştri. 

— Scuturi şi săbii, le spuse el, fără lănci! Pe picioare! Pe 
picioare! Sir Geoffrey învățase pe pielea lui că armăsarii erau 
dureros de vulnerabili în faţa săgeţilor englezeşti, în timp ce 
pedeştrii puteau avansa ghemuiţi în spatele unor scuturi 
zdravene. Câţiva oameni de neam nobil refuzau să descalece, 
dar îi ignoră. Şi mai mulţi ostaşi francezi se grăbeau să se 
alăture atacului. 

Mica trupă de cavaleri englezi trecu podul şi părea că aceştia 
aveau de gând să meargă direct în sus pe drum pentru a 
provoca întreaga linie franceză, dar deocamdată îşi verificau 
caii şi se uitau în sus la hoarda de pe culme. Regele se uita la ei 
şi văzu că erau conduşi de către un mare nobil. Putea să îşi dea 
seama de asta după mărimea steagului acestuia, în timp ce alţi 
zeci de cavaleri aveau prinse stindardele mici şi pătrate pe 
lăncile lor. Un grup bogat, se gândea el, ce valora o mică avere 
în recompense. Spera ca ei să meargă până la turn şi aşa să fie 
capturati. 

Ducele de Bourbon se îndreptă către Filip călare pe calul lui. 
Ducele purta o platoşă ce fusese frecată cu nisip, oțet şi sârmă 
până ce devenise albă şi strălucitoare. Casca lui ce atârna de 
mânerul şeii era crestată cu pene vopsite în albastru. Refuzase 
să descalece de pe calul său de luptă, cal ce avea o cască din 
oţel pentru a-i proteja faţa şi un valtrap dintr-o armură 
strălucitoare pentru a-i apăra corpul de arcaşii englezi care cu 
siguranţă îşi încordau arcurile în metereze. 

— Oriflama, sire, spuse ducele. 

Trebuia să fie o cerinţă, dar părea mai degrabă un ordin. 

— Oriflama? 


Regele se prefăcu că nu înţelege. 

— Pot să am onoarea, sir, de a-l purta în bătălie? 

Regele oftă. 

— Ai de zece ori mai mulţi oameni decât inamicul, spuse el, 
nici nu ai nevoie de stindard. Lasă-l aici! Inamicul îl va vedea. Şi 
inamicul va şti ce înseamnă stindardul nestrâns. 

Le ceruse francezilor să nu ia prizonieri, să omoare pe toată 
lumea, deşi fără îndoială un cavaler englez bogat va fi capturat 
în loc să fie omorât, pentru că un cadavru nu aducea nici o 
recompensă. Totuşi, steagul cu trei limbi ce flutura în văzduh ar 
trebui să dea naştere la frică în inimile englezilor. 

— Va rămâne aici, insistă regele. 

Ducele începu să protesteze, dar chiar atunci un trâmbiţaş se 
auzi şi arbaletrierii porniră în josul dealului. Purtau tunici verzi 
cu roşu, cu blazonul genovez reprezentând Graalul pe braţul 
stâng, şi fiecare era însoţit de un soldat pedestru care ţinea un 
scut ogival, un scut imens ce îl proteja pe arbaletrier în timp ce 
îşi încărca arma dificilă. La aproape un kilometru, lângă râu, 
englezi fugeau de la turn la tranşeele din pământ săpate cu 
multe luni în urmă şi care acum erau înţesate cu iarbă şi 
buruieni. 

— O să îţi ratezi bătălia, îi spuse regele ducelui care, uitând 
de steagul stacojiu, îşi îndreptă marele său cal de luptă către 
oamenii lui Sir Geoffrey. 

— Montjoie St. Denis! 

Ducele răcni strigătul de război ale Franţei şi toboşarii îşi 
loviră tobele lor mari şi vreo doisprezece trâmbiţaşi anunţară 
zgomotos atacul către cer. 

Se auziră clinchetele vizoarelor căştilor lăsându-se în jos. 
Arbaletrierii se aflau deja la baza pantei, împrăştiindu-se pentru 
a înconjura flancul englezesc. Apoi primele săgeți zburară: 
săgeți englezeşti, cu penele albe, zburând peste pământul 
verde, iar regele, aplecându-se înainte în şaua sa, văzu că erau 
prea puţini arcaşi de partea inamicului. De obicei, de fiecare 
dată când englezii nenorociţi purtau o bătălie, arcaşii lor 
depăşeau numărul de cavaleri şi ostaşi aproape de trei ori, dar 
avanpostul de la Nieulay părea să fie ocupat de ostaşi. 

— Dumnezeu să fie cu voi! strigă regele către soldaţii lui. 

Deodată îl cuprinse entuziasmul pentru că simţea că vor 
câştiga. 

Trâmbiţele se auziră din nou, iar acum mareea cenuşie de 
ostaşi mătură panta. Răcnetele lor de război rivalizau cu bătăile 


toboşarilor ce loveau pieile de capră întinse şi cu instrumentele 
trâmbiţaşilor care cântau ca şi cum ar fi putut să-i înfrângă pe 
englezi doar prin sunetele lor. 

— Dumnezeu şi Sfântul Denis! strigă regele. 

Săgeţile de arbaletă zburau acum. Fiecare săgeată de fier 
mică avea o paletă din piele şi scotea un şuierat, în timp ce se 
îndrepta către tranşee. Sute de săgeți de arbaletă zburau, apoi 
genovezii se retraseră în spatele uriaşelor scuturi pentru a fixa 
arbaletele cu corzile întărite cu oţel. Câteva săgeți englezeşti 
loviră scuturile ogivale, apoi arcaşii ţintiră spre şarja condusă 
de Sir Geoffrey. Puneau pe coarda arcului săgeți prevăzute cu 
ace de năvădit, săgeți cu vârf de opt sau zece centimetri de oţel 
ascuţit care puteau să găurească armura ca şi cum ar fi fost 
pânză. Încordau şi trăgeau, încărcau şi trăgeau, iar săgețile se 
loveau de scuturi şi francezii strângeau flancurile. Un bărbat fu 
lovit în coapsă şi se împiedică, aşa că ostaşii îl înconjurară şi se 
strânseră din nou. Un arcaş englez, pregătit să dea drumul 
arcului, fu lovit în umăr de săgeata unei arbalete, iar săgeata lui 
zbură aiurea în aer. 

— Montjoie St. Denis! 

Ostaşii urlau provocator când şarja lor ajunse pe terenul plat 
de la baza pantei. Săgeţile izbeau scuturile cu o putere 
ameţitoare, dar francezii îşi păstrau formaţia strâns, cu scuturi 
acoperind scuturi, iar arbaletrierii stăteau cât mai aproape de 
margine pentru a-i ţinti pe arcaşii englezi care erau forţaţi să 
stea sus pe metereze pentru a-şi putea descărca armele. O 
săgeată de arbaletă trecu direct printr-un coif de metal 
pătrunzând într-un craniu englezesc. Bărbatul se rostogoli într-o 
parte, cu sângele curgându-i pe faţă. O ploaie de săgeți ţâşni din 
vârful turnului, iar săgețile de arbaletă care veneau ca răspuns 
se loveau de pietre în timp ce ostaşii englezi, văzând că săgețile 
lor nu au avut nici un efect asupra inamicului, stăteau şi 
aşteptau cu săbiile scoase din teacă pentru a întâmpina atacul. 

— Sfântul Gheorghe! strigară ei. 

Şarja franceză era deja la primele tranşee, înjunghiindu-i pe 
toţi englezii din cale. Câţiva francezi găsiră o pasarelă îngustă 
ce traversa tranşeea, aşa că o porniră pe acolo pentru a-i ataca 
pe apărători din spate. Arcaşii din tranşeele cele mai din spate 
aveau ţinte uşoare, dar şi arbaletrierii genovezi care veneau din 
spatele scuturilor ogivale pentru a-i tinti pe inamici. Câţiva 
englezi, simțind măcelul ce urma, îşi părăsiră tranşeele pentru a 
alerga către Ham. Edward de Beaujeu, conducătorul 


arbaletrierilor, îi văzu pe fugari şi strigă la genovezi să lase 
arbaletele şi să se alăture atacului. Aceştia scoaseră săbii sau 
topoare şi năvăliră asupra inamicului. 

— Omorâţi! striga Edward de Beaujeu. Era călare pe un cal 
de război şi, cu sabia scoasă, dădu pinteni marelui armăsar să 
meargă înainte. Omorâţi! 

Englezii din prima tranşee erau condamnaţi la moarte. Se 
luptară pentru a se proteja de mulţimea de ostaşi francezi, dar 
săbiile, topoarele şi suliţele loveau cu putere. Câţiva oameni 
încercară să se predea, dar stindardul flutura, ceea ce însemna 
fără prizonieri, aşa că francezii îmbibau tranşeea nămoloasă cu 
sânge englezesc. Apărătorii din tranşeele cele mai din spate 
fugeau acum, dar mâna de călăreţi francezi, cei prea mândri să 
lupte pedeştri, o porniră prin pasarele, îi dădură la o parte pe 
propriii ostaşi şi, răcnind, îşi mânară caii lor mari printre fugarii 
de lângă râu. Armăsarii se învârteau în timp ce săbiile tăiau. Un 
arcaş îşi pierdu capul lângă râul care, deodată, se făcu roşu. Un 
ostaş ţipa în timp ce era strivit de copitele unui cal de luptă, 
după care fu înjunghiat de o lance. Un cavaler englez îşi agita 
mâinile în aer, oferind o mănuşă din armura lui, semn că se 
predă, dar fu doborât din spate de o sabie care-i străpunse 
coloana vertebrală, apoi un alt călăreț îi înfipse un topor în faţă. 

— Omorâţi-i! striga ducele de Bourbon cu sabia udă, omorâţi-i 
pe toţi! Zări un grup de arcaşi ce fugeau către pod şi strigă 
către servitorii lui: Cu mine! Cu mine! Montjoie St. Denis! 

Arcaşii, aproape treizeci din ei, fugiseră spre pod, dar atunci 
când ajunseră la casele împrăştiate, cu acoperiş din stuf de 
lângă râu, auziră tropotul potcoavelor şi se întoarseră speriaţi. 
Preţ de o clipă, păru că intrau din nou în panică, dar un bărbat îi 
împiedică să facă asta. 

— Trageţi în cai, băieţi, spuse el, şi arcaşii îşi întinseră 
arcurile, dădură drumul la corzi, iar săgețile cu pene albe loviră 
caii de luptă. Armăsarul ducelui de Bourbon se clătină într-o 
parte, lovit de două săgeți ce trecuseră prin armurile lui din 
metal şi din piele, apoi căzu antrenat şi de alţi doi cai care se 
prăbuşeau, lovind cu copitele. Ceilalţi călăreţi se întoarseră din 
instinct, căutând ţinte mai uşoare. Pajul ducelui îşi cedă propriul 
cal stăpânului său, după care muri sub cea de-a doua ploaie de 
săgeți engleze ce veni dinspre sat. Ducele, ca să nu piardă timp 
încercând să se urce pe calul pajului, se târî în preţioasa lui 
armură care îl protejase de săgeți. In faţa lui, în jurul bazei 
turnului  Nieulay, supraviețuitorii din tranşeele englezeşti 


formaseră o linie care acum era înconjurată de francezii 
răzbunători. 

— Fără prizonieri! strigă un cavaler francez, fără prizonieri! 

Ducele îşi chemă oamenii să îl ajute să se urce în şa. 

Doi dintre ostaşii ducelui descălecară pentru a-şi ajuta 
stăpânul să încalece pe noul său cal, şi chiar atunci auziră 
tropăitul potcoavelor. Se întoarseră pentru a vedea un grup de 
cavaleri englezi ce atacau dinspre sat. 

— Isuse Hristoase! 

Ducele era pe jumătate suit în şa, cu sabia în teacă şi începu 
să alunece când bărbaţii care îl ajutau îşi scoaseră şi ei săbiile. 
De unde naiba apăruseră şi aceşti englezi? Apoi alţi ostaşi de-ai 
lui, disperaţi să îşi protejeze lordul, îşi traseră vizierele şi se 
întoarseră pentru a întâmpina atacul. Ducele, rostogolindu-se în 
iarbă, auzi zăngănitul călăreţilor cu armuri. 

Englezii erau grupul de oameni pe care regele francez îl 
văzuse. Se opriseră în sat pentru a privi măcelul din tranşee şi 
erau pregătiţi să vină înapoi peste pod atunci când oamenii 
ducelui de Bourbon se apropiau. Prea aproape: o provocare ce 
nu putea fi ignorată. Aşa că nobilul englez îşi conduse cavalerii 
de la moşia lui într-un atac care-i sfâşie pe oamenii ducelui de 
Bourbon. Francezii nu erau pregătiţi pentru atac, iar englezii 
loviră într-o zonă propice, genunchi lângă genunchi, cu lăncile 
lungi, cenuşii şi drepte trecând prin armură şi piele. 
Conducătorul englez purta un vindiac albastru, cu o bandă albă 
pe diagonală, pe care erau pictate trei stele roşii. Lei galbeni 
ocupau porţiunea albastră care se făcu dintr-odată neagră de la 
sângele inamicului când îşi înfipse sabia în subsuoara 
neprotejată a unui ostaş francez. Omul tresăltă de durere, 
încercă să riposteze cu sabia, dar atunci un alt englez îl lovi cu 
buzduganul în viziera ce se sfărâmă sub lovitură şi stropi sânge 
prin zecile de crăpături. Un cal căruia i se tăiaseră tendoanele 
de la genunchi urlă şi se rostogoli. 

— Staţi aproape! striga la oamenii lui englezul în vindiacul 
ţipător. Staţi aproape! 

Calul lui se ridică pe picioarele din spate şi lovi cu copitele un 
francez pedestru. Bărbatul căzu, cu casca şi craniul strivite de o 
potcoavă, iar apoi călăreţul îl zări pe duce stând lipsit de 
apărare lângă un cal; recunoscu valoarea armurii strălucitoare a 
bărbatului, aşa că porni spre el. Ducele pară lovitura sabiei cu 
scutul lui, îşi învârti sabia care zăngăni când lovi armura de 
picior a inamicului şi brusc călăreţul nu mai era. 


Un alt englez trăsese la o parte calul conducătorului său. Un 
grup de cavaleri francezi cobora de pe deal. Regele îi trimisese 
în speranţa de a-l captura pe nobilul englez şi pe oamenii 
acestuia, iar alţi francezi, neputând să ia parte la atacul asupra 
turnului, pentru că prea mulţi camarazi de ai lor se strângeau 
pentru a ajuta să omoare restul garnizoanei, atacau acum podul. 

— Inapoi! strigă conducătorul englez, dar strada satului şi 
podul îngust erau blocate de fugari şi amenințate de francezi. Ar 
fi putut să îşi croiască drum printre ei, dar asta ar fi însemnat să 
îşi omoare propriii arcaşi şi să piardă câţiva dintre cavalerii lui 
în toată panica aceea. Privind peste drum, văzu un drumeag ce 
mergea pe lângă râu. „S-ar putea să ducă la plajă“, se gândi el, 
şi probabil că acolo ar fi putut să se întoarcă şi să meargă spre 
est pentru a reîntări liniile englezeşti. 

Cavalerii englezi dădură pinteni cailor. Drumeagul era îngust, 
doar doi călăreţi aveau loc unul lângă celălalt; de o parte era 
râul Ham, iar pe cealaltă era o mlaştină, însă drumeagul părea 
rezistent şi englezii îi urmară până ajunseră pe un petic mai 
înalt de pământ unde puteau să se strângă. Dar nu aveau cum 
să scape. Bucata mică de teren mai înalt aproape că era o 
insulă, la care se putea ajunge doar pe acel drum şi era 
împrejmuită de o baltă de trestii şi nămol. Erau blocaţi. 

O sută de călăreţi francezi erau pregătiţi să îi urmeze pe 
drum, dar englezii descălecaseră şi formaseră un zid din scuturi. 
Perspectiva de a-şi croi drum măcelărind bariera de oţel îi 
convinse pe francezi să se întoarcă la turn, acolo unde inamicul 
era mai vulnerabil. Arcaşii încă mai trăgeau de pe metereze, dar 
arbaletrierii genovezi îi contracarau, iar acum francezii loveau 
în ostaşii englezi strânşi la piciorul turnului. 

Francezii atacau pedestru. Terenul era alunecos din cauza 
ploii de vară şi picioarele împlătoşate li se afundau în nămol. 
Răcneau strigătul de luptă şi se aruncau asupra englezilor aflaţi 
în inferioritate numerică. La rândul lor, englezii îşi uniseră 
scuturile şi le împingeau înainte pentru a întâmpina atacul. Se 
auzi cum fierul lovea lemnul, un țipăt când o sabie se strecură 
pe sub marginea unui scut şi găsi carnea. Oamenii din cel de-al 
doilea rând, rândul din spate, loveau cu buzduganele şi săbiile 
peste capetele tovarăşilor lor de luptă. 

— Sfântul Gheorghe! se auzi deodată, Sfântul Gheorghe! Şi 
ostaşii se dădură în faţă pentru a arunca morţii şi pe muribunzi 
de pe scuturile lor. Omorâţi-i pe nenorociti! 

— Omorâţi-i! strigă Sir Geoffrey de Charny ca răspuns, iar 


francezii se întoarseră, împiedicându-se în armurile şi platoşele 
lor peste răniţi şi morţi, dar de data aceasta scuturile englezeşti 
nu atingeau margine de margine, aşa că francezii găsiră breşe 
în apărare. 

Săbii loveau platoşe, treceau prin armură, se izbeau de 
coifuri. Câţiva dintre ultimii apărători încercau să fugă peste 
râu, dar arbaletrierii genovezi îi urmăriră şi era uşor să ţii un 
om îngreunat de armură sub apă până se îneca, apoi furau ce 
puteau de la cadavru. Câţiva fugari englezi se împiedicau pe 
malul îndepărtat al râului, împleticindu-se către locul unde o 
linie de arcaşi englezi şi de ostaşi se forma pentru a respinge 
orice atac ce venea de peste Ham. 

Între timp, la turn era un francez cu un topor de luptă cu care 
îl lovi de mai multe ori pe un englez, zdrobindu-i umerarul ce îi 
proteja umărul drept şi sub cămaşa de zale. Il bătu pe bărbat 
până ce acesta se ghemui, dar chiar şi atunci loviturile nu 
conteniră până când toporul nu deschise pieptul inamicului 
pentru ca nişte coaste albe să iasă la iveală printre carnea 
ciopârţită şi armura sfărâmată. Sângele şi nămolul formau o 
pastă sub picior. Pentru fiecare englez erau trei inamici, iar uşa 
turnului fusese lăsată deschisă pentru a le oferi oamenilor de 
afară un loc unde să se adăpostească, dar în schimb erau 
francezii care încercau să intre. Ultimii apărători din afara 
turnului erau prinşi şi omorâţi, în timp ce înăuntru atacatorii îşi 
croiau drum în sus pe scări. 

Scările urcau în spirală spre dreapta. Asta însemna că 
apărătorii puteau să îşi folosească mâna dreaptă fără prea multă 
greutate, în timp ce atacatorii erau mereu îngrădiţi de pilonul 
mare, central al scărilor, dar un cavaler francez cu o suliță 
scurtă făcu primul pas şi îi scoase măruntaiele unui englez cu 
lama înainte ca un alt apărător să îl omoare cu o lovitură de 
sabie peste capul muribundului. Oamenii îşi ţineau vizierele 
ridicate aici pentru că era întuneric în turn şi nimeni nu putea 
să vadă cu ochii pe jumătate acoperiţi de fier. Aşa că englezii 
ţinteau către ochii francezilor. Ostaşii trăgeau morţii în jos pe 
scări, lăsând o dâră de măruntaie, apoi alţi doi bărbaţi atacară 
în sus, alunecând în măruntaie. Parau loviturile englezilor, 
înfigeau săbiile în vintre şi tot mai mulţi francezi intrau în turn. 
Un țipăt îngrozitor se auzi pe casa scării, apoi un alt corp 
însângerat fu azvârlit în jos, afară din calea luptei: încă trei 
trepte fură eliberate şi francezii înaintară din nou. 

— Montjoie St. Denis! 


Un englez cu un ciocan de fierar veni în jos pe scări şi bătu în 
coifurile francezilor, zdrobind craniul unui om şi omorându-l şi 
împingându-i pe ceilalţi înapoi până ce un cavaler avu inspiraţia 
de a lua o arbaletă şi de a se furişa în sus pe scări până avu cale 
liberă. Săgeata arbaletei trecu prin gura englezului pentru a-i 
ridica partea din spate a craniului şi francezii năvăliră din nou, 
strigând numai cuvinte de ură şi de victorie, călcând omul care 
trăgea să moară cu picioarele pline de sânge închegat şi 
ţinându-şi săbiile în sus către vârful turnului. Acolo, doisprezece 
oameni încercau să îi împingă înapoi, dar tot mai mulţi francezi 
îşi croiau drum în sus. li împinseră pe primii atacatori în săbiile 
apărătorilor, iar următorii bărbaţi se căţărară peste morţi şi 
muribunzi pentru a înfrânge ultima garnizoană. Toţi bărbaţii 
fură măcelăriți. Un arcaş trăi să vadă cum îi erau tăiate 
degetele, apoi i se scoaseră ochii şi încă mai tipa când fu 
aruncat din turn în săbiile ce îl aşteptau dedesubt. 

Francezii se bucurară. Turnul era o capelă mortuară, dar 
steagul Franţei flutura pe meterezele lui. Meterezele deveniseră 
morminte pentru englezi. Oamenii victorioşi începură să rupă 
hainele de pe morţi în căutare de monede, când se auzi 
chemarea unei trâmbiţe. 

Mai erau câţiva englezi pe malul francez al râului. Erau 
călăreţii blocaţi de o bucată de pământ mai rezistent. 

Omorurile nu conteniseră deci. 


St James ancoră aproape de plajă, la sud de Calais, şi îşi 
trimise pasagerii la mal în bărci cu vâsle. Trei dintre ei, 
îmbrăcaţi din cap până-n picioare în armură, aveau atât de mult 
bagaj încât au plătit doi bărbaţi din echipajul navei St James să 
le care pe străzile taberei englezeşti unde îl căutau pe contele 
de Northampton. Unele case aveau chiar două etaje, iar 
cizmarii, armurierii, fierarii, vânzătorii de fructe, brutarii şi 
măcelarii aveau toţi însemne agăţate deasupra uşilor. Erau 
bordeluri şi biserici, câte o ghicitoare ici-colo şi taverne 
construite printre corturi şi case. Copiii se jucau pe străzi. Unii 
aveau arcuri mici şi trăgeau cu săgeți boante în câini, agasându- 
i. Locuinţele nobililor aveau expuse afară steagurile şi paznici 
îmbrăcaţi în armură în faţa uşilor. Un cimitir se întindea prin 
mlaştini, iar mormintele ude erau pline de bărbaţi, femei şi copii 
care căzuseră pradă frigurilor ce bântuiau mlaştinile din Calais. 

Cei trei bărbaţi găsiră locuinţa contelui, care era de fapt o 
casă mare din lemn aproape de marele cort regal, iar acolo, doi 


dintre ei, cel mai tânăr şi cel mai bătrân, rămaseră cu bagajele, 
pe când cel de-al treilea, cel mai înalt, se îndreptă către Nieulay. 
I se spusese că acel conte condusese câţiva călăreţi într-o 
acţiune de hărţuire a armatei franceze. 

— Mii de ticăloşi, scobindu-se în nas sus pe culme, povestea 
supraveghetorul contelui, aşa că Domnia Sa vrea să îi provoace 
pe unii dintre ei. Se plictiseşte, asta face. Privi către cufărul 
mare de lemn pe care cei doi bărbaţi îl păzeau. Şi ce e acolo? 

— Resturile de la scobitul în nas, spuse bărbatul înalt, apoi îşi 
puse pe umăr un arc mare şi lung, luă o tolbă cu săgeți şi plecă. 

Numele lui era Thomas. Câteodată, Thomas de Hookton. Altă 
dată, era Thomas Bastardul şi, dacă dorea să fie foarte formal, 
putea să îşi spună Thomas Vexille, deşi rar făcea asta. Cei din 
familia Vexille reprezentau o familie nobilă gasconă, iar Thomas 
de Hookton era fiul ilegitim al unui Vexille care se rupsese de 
familie. Thomas nu era un nobil şi nici un Vexille. Şi cu 
siguranţă nu gascon. El era un arcaş englez. 

Thomas atrăgea asupra lui priviri prin tabără. Era înalt. Un 
păr negru se arăta pe sub marginea coifului de fier. Era tânăr, 
dar faţa lui fusese înăsprită de război. Avea obrajii scobiţi, ochii 
negri, atenţi şi un nas lung ce îi fusese rupt într-o bătălie şi era 
încovoiat. Armura lui îşi pierduse luciul după lunga călătorie, iar 
pe dedesubt purta o vestă din piele, nădragi negri şi cizme de 
călărie lungi şi negre, dar fără pinteni. O sabie pusă într-o teacă 
din piele neagră îi atârna pe partea stângă, avea o desagă pe 
spate şi o tolbă albă pe coapsa dreaptă. Şchiopăta un pic, lăsând 
impresia că fusese rănit în bătălie, dar de fapt rana fusese 
provocată de un om al Bisericii în numele lui Dumnezeu. 
Cicatricele acelei torturi erau ascunse acum de armură, zărindu- 
se doar rănile de pe mâini, care aveau degetele chircite şi 
zgrunţuroase, dar încă mai putea să tragă cu arcul. Avea 
douăzeci şi trei de ani şi era un ucigaş. 

Trecu de taberele arcaşilor. Majoritatea erau împodobite de 
trofee. Văzu un pieptar francez din fier dur care fusese găurit de 
o săgeată; trofeul, agăţat sus, slujea de exemplu pentru ce 
făceau arcaşii cavalerilor. Un alt grup de corturi avea douăzeci 
de cozi de cal atârnând de un stâlp. O armură ruginită, distrusă 
a fost îndesată cu paie, atârnată de un puiet şi găurită de săgeți. 
Dincolo de corturi, se afla un teren mlăştinos care puţea a 
canalizare. Thomas merse în continuare, privindu-i pe francezi 
care se strângeau pe înălțimile dinspre sud. Erau destui, se 
gândea el, mult mai mulţi decât au fost măcelăriți între 


Wadicourt şi Crecy. „Omoară un francez, se gândea el, că o să 
apară alţi doi.“ Putea să vadă podul în faţa lui acum şi sătucul 
de după el. Din spatele lui veneau bărbaţi din tabără pentru a 
forma o linie de apărare, pentru că francezii atacau micul 
avanpost englez de pe malul îndepărtat. Putea să vadă cum 
năvăleau pe pantă şi zări şi un mic grup de călăreți care, se 
gândi el, erau contele şi cu oamenii lui. În spatele lui, un tun 
englez lansa un proiectil din piatră asupra zidurilor deteriorate 
ale oraşului Calais. Bubuitura răsună în depărtare, peste 
mlaştini, şi se stinse acoperită de zăngănitul armelor de la 
meterezele englezilor. 3 

Thomas nu se grăbea. Nu era bătălia lui. Işi luă, totuşi, arcul 
de la spate şi îl întinse pentru a observa cât de uşor îi era acum 
să facă asta. Arcul era vechi şi uzat. Stinghia neagră din tisă, 
care odinioară fusese dreaptă, era acum un pic curbată. Urma 
coarda, după cum ziceau arcaşii, şi ştia că era timpul să îşi facă 
o nouă armă. Totuşi, credea că vechiul arc, pe care îl vopsise 
negru şi pe care fixase o plăcuţă argintie ce înfăţişa o creatură 
ciudată ţinând o cupă, încă mai putea să prindă câteva suflete 
de francezi. 

Nu vedea călăreţii englezi atacând flancul atacului francez 
pentru că barăcile din Nieulay ascundeau scurta bătălie. Văzu 
totuşi podul umplându-se cu fugarii care se împiedicau unii de 
alţii în graba lor de a scăpa de şarja dezlănţuită a francezilor, 
iar peste capetele lor zări călăreţii care se îndreptau către mare 
pe malul îndepărtat al râului. li urmă de pe malul englezesc al 
râului, părăsind drumul îndiguit pentru a sări din smoc în smoc 
de iarbă, câteodată călcând în bălți sau croindu-şi drum prin 
nămolul ce încerca să îi înghită cizmele. Era lângă râu şi văzu 
mareea de culoarea nămolului ce îşi croia drum către mal, pe 
măsură ce marea creştea. Vântul mirosea a sare şi a putrefacție. 

Atunci îl zări pe conte. Ducele de Northampton era lordul lui 
Thomas, omul pe care îl slujea, deşi frâiele contelui erau lăsate 
moale şi buzunarul lui era generos. Contele privea la francezii 
victorioşi, ştiind că vor veni să îl atace. Unul dintre ostaşii lui 
descălecase şi încerca să găsească o potecă destul de fermă 
pentru ca toţi caii cu armură să ajungă la râu. Alţi doisprezece 
ostaşi de-ai lui îngenuncheau sau stăteau pe poteca pe unde se 
apropiau francezii, pregătiţi să înfrunte un atac cu scut şi sabie. 
Înapoi în sătuc, unde se terminase măcelul garnizoanei engleze, 
francezii se îndreptau ca nişte lupi spre oamenii blocaţi. 

Thomas îşi croia drum prin râu. Îşi ţinea arcul sus, pentru că 


un arc ud nu era de folos, şi se zbătea prin vâltoarea mareei. 
Apa îi venea până la mijloc, apoi încercă să iasă pe malul 
nămolos şi fugi către locul unde ostaşii aşteptau să-i întâmpine 
pe primii atacatori francezi. Thomas îngenunche chiar în spatele 
lor, în mlaştină; îşi propti săgețile în nămol, apoi scoase una. 

Douăzeci de oameni veneau. Doisprezece erau călare şi acei 
călăreţi rămâneau pe potecă, dar pe lângă ei ostaşi pedeştri se 
afundau în mlaştini, aşa că Thomas uită de ei, pentru că le va 
lua ceva timp să ajungă pe teren tare, şi începu să tragă în 
cavalerii călare. 

Trăgea fără să gândească. Fără să ţintească. Aceasta era 
viaţa lui, calitatea lui şi mândria lui. Lua un arc, mai înalt decât 
un bărbat, făcut din tisă, şi îl folosea să trimită săgeți, cu pene 
de gâscă şi în vârf cu ace de năvădit. Pentru că marele arc era 
tras până la ureche, nu avea rost să ţintească cu ochiul. Era 
nevoie de ani de exerciţiu pentru ca un om să ştie unde se 
duceau săgețile lui şi Thomas trăgea într-un ritm frenetic o 
săgeată la fiecare trei sau patru secunde şi penele albe zburau 
fulgerător şi vârfurile lungi treceau prin armură şi piele, lovind 
pântecele, piepturile şi coapsele francezilor. Se auzeau precum 
satârele când lovesc carnea, iar călăreţii cădeau morţi. Primii 
doi mureau, un al treilea avea o săgeată în coapsă, iar oamenii 
din spate nu puteau să treacă de răniţi pentru că poteca era 
prea îngustă, aşa că Thomas se apucă să tragă în ostaşii 
pedegştri. Forţa cu care o săgeată lovea putea să dea un bărbat 
pe spate. Dacă un francez îşi ridica scutul pentru a-şi apăra 
partea de sus a corpului, atunci Thomas îi trăgea o săgeată în 
picioare şi, chiar dacă arcul era vechi, încă era puternic. Fusese 
pe mare mai mult de o săptămână şi simţea o durere în muşchii 
de la spate când trăgea de coardă. Chiar şi dacă ar fi tras cu cel 
mai slab arc ar fi fost echivalentul ridicării unui bărbat adult, şi 
toţi acei muşchi erau concentrați să azvârle săgeata. Un călăreț 
încercă să treacă prin nămol, dar calul lui de luptă înainta cu 
greutate prin pământul umed; Thomas luă o săgeată pentru 
carne, o săgeată cu un capăt lat, ascuţit, care trecea prin 
pântecul şi vasele de sânge ale unui cal. Îi dădu drumul şi văzu 
calul cutremurându-se, luă o săgeată cu ac de năvădit de pe jos 
şi o azvârli către un ostaş care avea viziera ridicată. Thomas nu 
se uita dacă vreo săgeată îşi atingea ţinta, trăgea şi lua altă 
săgeată, apoi trăgea din nou, şi coarda arcului zvâcnea pe lângă 
apărătoarea din corn pentru braţ pe care o purta la încheietura 
stângă. Nu îşi protejase până acum încheietura, nu dăduse 


atenţie arsurii lăsate de coardă, dar dominicanul îi torturase 
antebraţul stâng şi îi lăsase o cicatrice adâncă, aşa că acum acel 
înveliş ca din corn îi proteja carnea. 

Dominicanul era mort. 

Încă şase săgeți. Francezii se retrăgeau, dar nu erau înfrânți. 
Strigau după arbaletrieri şi după mai mulţi ostaşi şi Thomas 
răspunse, ducându-şi la gură cele două degete cu care trăgea cu 
arcul şi scoțând un şuierat ascuţit. Două note, una înaltă şi alta 
joasă, repetate de trei ori, apoi o pauză şi scoase din nou cele 
două note şi-i văzu pe arcaşi alergând către râu. Unii erau 
oamenii care se retrăseseră de la Nieulay, iar alţii veneau din 
linia luptei pentru că recunoscuseră semnalul unui coleg arcaş 
care avea nevoie de ajutor. 

Thomas îşi luă cele şase săgeți care îi mai rămaseră şi se 
întoarse pentru a vedea că primul dintre călăreţii contelui 
găsise un pasaj către râu şi îşi conduceau caii cu armuri grele 
peste mareea puternică. Dura câteva minute până ca toţi să 
treacă, dar arcaşii se îndreptau spre malul îndepărtat, iar cei 
mai aproape de Nieulay trăgeau deja într-un grup de 
arbaletrieri grăbiţi să se alăture bătăliei neterminate. Tot mai 
mulţi călăreţi veneau de pe înălțimile de la Sangatte, nervoşi că 
acei cavaleri englezi blocaţi scăpau. Doi călăreţi intrară în 
mlaştină unde caii lor începură să se panicheze din cauza 
terenului dificil. Thomas îşi aşeză una dintre săgețile rămase pe 
coardă, dar se gândi că mlaştina îi învingea pe cei doi bărbaţi şi 
o săgeată ar fi inutilă. 

O voce se auzi chiar din spatele lui: 

— Thomas, nu este aşa? 

— Sire! 

Thomas îşi luă casca şi se întoarse, aşezându-se în genunchi. 

— Eşti iscusit cu arcul acela, nu-i aşa? spuse contele ironic. 

— Exerciţiul, sire. 

— O minte sprintenă ajută, spuse contele, făcându-i semn lui 
Thomas să meargă. Contele era un bărbat scund, cu pieptul ca 
un butoi, cu o faţă pe care se vedea trecerea vremii şi despre 
care arcaşilor lui le plăcea să spună că semăna cu dosul unui 
taur, dar de asemenea îl considerau un luptător, un om bun şi la 
fel de dur ca oricare om al lui. Era prieten cu regele, dar şi cu 
oricine care purta emblema acestuia. Nu era un om care să-i 
trimită pe alţii în bătălie, decât dacă el îi conducea. Descălecă şi 
îşi dădu casca jos pentru ca trupele din spate să îl recunoască şi 
să ştie că le împărtăşea pericolul. Am crezut că eşti în Anglia, îi 


spuse lui Thomas. 

— Eram, spuse Thomas, vorbind acum în franceză pentru că 
ştia că îi era mai uşor contelui să vorbească în acea limbă, apoi 
am fost în Bretania. 

— Şi acum mă salvezi pe mine. Contele rânji, arătând găurile 
unde fuseseră dinţii pe care îi pierduse. Presupun că o să vrei o 
halbă de bere pentru asta? 

— Atât de mult, domnul meu? 

Contele râse. 

— Ne-am cam făcut de râs, nu-i aşa? Se uita la francezii care, 
acum că o sută de arcaşi englezi se aliniaseră pe malul râului, se 
gândeau mai bine înainte să atace din nou. Am crezut că poate 
reuşim să atragem patruzeci din oamenii lor într-o bătălie 
cinstită lângă sat, apoi jumătate din nenorocita lor de armată a 
venit în jos pe deal. Imi aduci ştiri de la Will Skeat? 

— Mort, domnul meu. A murit în bătălia de la La Roche- 
Derrien. 

Contele se înfioră, apoi îşi făcu semnul crucii. 

— Săracul Will! Dumnezeu ştie cât l-am iubit. Nu a mai 
existat un soldat mai bun. Se uită la Thomas. Şi celălalt lucru. 
Mi-ai adus aia? 

Se referea la Graal. 

— V-am adus aur, domnul meu, spuse Thomas, dar nu aia. 

Contele îi bătu uşor mâna lui Thomas. 

— O să vorbim, dar nu aici. Privi către oamenii lui şi strigă 
tare: Inapoi acum! Inapoi! 

Trupele din spate descălecaseră şi caii lor fuseseră deja duşi 
peste mareea ce creştea, undeva la loc sigur, iar acum se 
grăbeau să ajungă la râu şi să îl traverseze. Thomas îi urmă şi 
contele, cu sabia scoasă, fu ultimul om care traversă apa ce se 
adâncea. Francezii, care pierduseră o pradă valoroasă, îşi 
băteau joc de retragerea lui. 

Lupta se terminase pentru acea zi. 


Armata franceză nu rămase în loc. Ostaşii omorâseră toată 
garnizoana de la Nieulay, dar chiar şi cei mai înflăcăraţi dintre 
ei ştiau că nu mai aveau ce să facă. Englezii erau prea mulţi. Mii 
de arcaşi se rugau ca francezii să traverseze râul şi să înceapă 
bătălia, aşa că oamenii lui Filip au plecat, lăsând tranşeele de la 
Nieulay pline de morţi şi culmea bătută de vânt de la Sangatte 
goală, iar în următoarea zi oraşul Calais a fost predat. Primul 
gând al regelui Eduard a fost să măcelărească fiecare locuitor, 


să îi alinieze lângă şanţul de apărare şi să le taie capetele de pe 
corpurile lor vlăguite, dar marii nobili au protestat, spunând că 
atunci şi francezii o să facă la fel cu orice oraş englezesc 
capturat în Gasconia sau Flandra, aşa că regele îşi reduse, fără 
tragere de inimă, cerința la doar şase vieţi. 

Şase bărbaţi, cu obrajii scobiţi şi nasuri încovoiate, îmbrăcaţi 
în robe de pocăință, cu nasuri care atârnau peste obraji, au fost 
aduşi din oraş. Erau toţi cetăţeni de seamă, negustori sau 
cavaleri, oameni bogaţi şi cu statut social, genul de oameni care 
l-au sfidat de Eduard al Angliei timp de unsprezece luni. Duceau 
cheile porţilor oraşului pe pernele pe care le aşezară înaintea 
regelui, apoi se culcară la pământ în faţa platformei de lemn 
unde regele şi regina Angliei, împreună cu marile căpetenii ale 
tărâmului lor, stăteau. Cei şase bărbaţi se rugară pentru vieţile 
lor, dar Eduard era nervos. Il sfidaseră, aşa că a fost chemat 
călăul, dar din nou marii nobili spuneau că asta atrăgea 
consecinţe, şi chiar şi regina îngenunche în faţa soţului ei şi îl 
imploră să îi ierte pe cei şase bărbaţi. Eduard mârâi, rămase o 
vreme pe gânduri pe când cei şase stăteau nemişcaţi sub 
platformă, apoi îi lăsă să trăiască. 

Li s-a dat mâncare locuitorilor înfometați, dar nici o altă 
îndurare nu li s-a mai arătat. Au fost evacuaţi, lăsaţi să nu ia 
nimic decât hainele de pe ei, şi chiar şi acelea au fost 
percheziţionate pentru a se asigura că nu au trecut monede sau 
bijuterii de liniile englezilor. Un oraş gol, cu case pentru opt mii 
de oameni, cu magazii, dughene, taverne, docuri, o cetate şi 
şanţuri de apărare - toate aparţineau acum Angliei. 

— Drumul către Franţa, spuse entuziasmat contele de 
Northampton. Luase o casă care aparținuse unuia dintre cei 
şase, un bărbat care acum hoinărea prin Picardia precum un 
cerşetor cu familia sa. Era o casă extravagantă din piatră 
ridicată la poalele cetăţii, cu vedere la docurile care erau acum 
aglomerate de navele englezeşti. O să umplem oraşul cu popor 
englez de seamă, spuse contele. Vrei să locuieşti aici, Thomas? 

— Nu, sire, spuse Thomas. 

— Nici eu, recunoscu contele. O cocină într-o mlaştină, asta 
este. Şi totuşi, este a noastră. Deci ce vrei, tinere Thomas? 

Era dimineaţă, la trei zile de la predarea oraşului, şi deja 
averea confiscată de la Calais se împărțea victorioşilor. Contele 
era mai bogat decât se aşteptase, pentru că marele cufăr pe 
care Thomas îl adusese din Bretania era plin cu aur şi monede 
de argint capturate în tabăra lui Charles de Blois după bătălia 


de lângă La Roche-Derrien. O treime din acel cufăr aparţinea 
lordului lui Thomas şi oamenii contelui au numărat monedele, 
punând la o parte o treime din partea contelui pentru rege. 

Thomas îşi spuse povestea. Cum, trimis la ordinele contelui, a 
fost în Anglia pentru a cerceta trecutul tatălui său mort pentru 
indicii legate de Graal. Nu a găsit nimic, în afară de o carte în 
care tatăl lui, un preot, scrisese despre Graal, dar părintele 
Ralph îşi pierduse minţile şi visele lui îi păreau reale, aşa că 
Thomas nu a aflat nimic din notițele lui, notițe care i-au fost 
luate de către dominicanul care l-a torturat. Dar cartea a fost 
copiată înainte ca dominicanul să o ia şi acum, în noua cameră a 
contelui de deasupra cheilor, luminată de soare, un tânăr preot 
englez încerca să descifreze copia. 

— Ceea ce vreau, îi spuse Thomas contelui, este să conduc 
arcaşi. 

— Numai Dumnezeu ştie dacă ai unde să îi conduci, răspunse 
posomorât contele. Eduard vorbeşte de atacarea Parisului, dar 
asta nu se va întâmpla. Va fi pace, Thomas! Vom cere prietenie 
eternă, apoi vom merge acasă să ne ascuţim săbiile. Se auzi 
foşnitul pergamentului când preotul dădu o nouă pagină. 
Părintele Ralph scrisese în latină, greacă, ebraică şi franceză şi, 
evident, preotul le înţelegea pe toate. Preotul îşi mai făcea câte 
o notiţă pe o bucată de pergament în timp ce citea. Butoaie de 
bere erau descărcate pe chei, iar bubuitul marelor butoaie 
semănau cu tunetele. Steagul regelui Angliei, cu leoparzi şi 
crini, flutura pe cetatea capturată, deasupra stindardului 
francez care era agăţat cu susul în jos în bătaie de joc. Doi 
bărbaţi, însoțitorii lui Thomas, stăteau la marginea camerei, 
aşteptând să îi includă contele şi pe ei. Dumnezeu ştie ce treburi 
vom avea pentru arcaşi, continuă contele, în afară de a apăra 
zidurile fortăreței. Asta îţi doreşti? 

— Numai la asta mă pricep, domnul meu. Să trag cu arcul. 
Thomas vorbea în franceza normandă, limba aristocrației 
englezeşti şi limba pe care o învățase de la tatăl lui. Şi am bani, 
domnul meu. 

Se referea că acum putea să recruteze arcaşi, să îi echipeze 
cu cai şi să îi pună în serviciul contelui, ceea ce nu l-ar fi costat 
pe conte nimic, dar atunci contele putea să ia o treime din tot ce 
jefuiau. Aşa îşi făcuse numele Will Skeat, născut om de rând. 
Contelui îi plăceau asemenea oameni, putea să profite de pe 
urma lor, aşa că dădu aprobator din cap. 

— Dar unde să îi conduci? întrebă el. Urăsc armistiţiile. 


Tânărul preot interveni de la masa lui de la geam: 

— Regele ar prefera dacă Graalul ar fi găsit. 

— Numele lui este John Buckingham, îi spuse contele 
preotului, şi este şambelanul încasărilor vistieriei, ceea ce poate 
tie nu îţi spune nimic, tinere Thomas, dar înseamnă că îl 
serveşte pe rege şi probabil va fi arhiepiscop de Canterbury 
până să împlinească treizeci de ani. 

— Nu prea cred, domnul meu, spuse preotul. 

— Şi bineînţeles că regele vrea ca Graalul să fie găsit, spuse 
contele, cu toţii vrem asta. Vreau să văd blestemăţia aia în 
abația Westminster! Vreau ca nenorocitul de rege al Franţei să 
se târască în nenorociţii lui de genunchi să se roage la el. Vreau 
ca pelerini din tot regatul creştin să ne aducă aur. Pentru 
numele lui Dumnezeu, Thomas, blestemăţia aia există sau nu? L- 
a avut tatăl tău? 

— Nu ştiu, domnul meu, spuse Thomas. 

— Nu eşti de prea mult ajutor, mormăi contele. 

John Buckingham se uită la notițele lui. 

— Ai un văr, Guy Vexille? 

— Da, spuse Thomas. 

— Şi el caută Graalul? 

— Căutându-mă pe mine, spuse Thomas. Şi eu nu ştiu unde 
este. 

— Dar el căuta Graalul înainte să ştie că tu exişti, sublinie 
tânărul preot, ceea ce înseamnă că are cunoştinţe importante pe 
care noi nu le deţinem. Aş propune, domnul meu, să îl căutăm 
pe acest Guy Vexille. 

— Atunci am fi ca doi câini care aleargă unul după coada 
celuilalt, spuse dur Thomas. 

Contele îi făcu semn lui Thomas să tacă. Preotul se uită din 
nou la notițele lui. 

— Şi, deşi sunt nişte notite foarte neclare, spuse 
dezaprobator, există un fir de speranţă. Se pare că aceste notițe 
confirmă că Graalul a fost la Astarac. Că a fost ascuns acolo. 

— Şi mutat din nou! protestă Thomas. 

— Dacă pierzi ceva valoros, spuse răbdător Buckingham, de 
unde îţi începi căutarea? De la locul unde a fost văzut ultima 
oară. Unde este Astarac? 

— Gasconia, spuse Thomas, în feuda lui Berat. 

— Ah! zise contele, după care tăcu din nou. 

— Şi ai fost în Astarac? întrebă Buckingham. 

Chiar dacă era tânăr, avea o autoritate care nu venea doar de 


la slujba lui de vistier al regelui. 

— Nu. 

— Atunci eu îţi sugerez să te duci, spuse preotul, şi vezi ce 
poţi afla. Şi, dacă faci destulă gălăgie în timpul căutării tale, 
poate vărul tău va veni în căutarea ta şi aşa îl vei găsi şi vei afla 
ce ştie. 

Zâmbi, dând parcă de înţeles că rezolvase problema. 

Se făcu tăcere, cu excepţia unuia dintre câinii de vânătoare ai 
contelui care se scărpina într-un colţ al camerei şi pe chei un 
marinar dădu drumul unui lanţ de înjurături care ar fi putut să îl 
facă şi pe un drac să roşească. 

— Nu pot să îl prind pe Guy de unul singur, protestă Thomas, 
şi Berat nu îi este fidel regelui nostru. 

— Oficial, spuse Buckingham, Berat e aliat cu contele de 
Toulouse, ceea ce astăzi înseamnă regele Franţei. Contele de 
Berat este cu siguranţă un inamic. 

— Nici un armistițiu nu s-a semnat până acum, spuse ezitând 
contele. 

— Şi nici nu se va semna pentru câteva zile, presupun, fu de 
acord Buckingham. 

Contele se uită la Thomas. 

— Şi tu vrei arcaşi? 

— Aş vrea oamenii lui Will Skeat, sir. 

— Şi, cu siguranţă, ei te-ar sluji, spuse contele, dar nu poţi să 
conduci ostaşi, Thomas. 

Se referea la faptul că Thomas, nefiind nobil şi încă tânăr, 
poate că ar avea autoritatea să conducă arcaşi, dar ostaşii se 
credeau rang mai înalt şi nu ar accepta să-i comande. Will 
Skeat, deşi fusese născut într-o familie şi mai mică în rang, 
reuşise asta, dar William era mult mai în vârstă şi mai 
experimentat. 

— Eu pot să conduc ostaşi, anunţă unul din cei doi oameni de 
lângă zid. 

Thomas îi prezentă pe cei doi. Cel care vorbise era un bărbat 
mai în vârstă, cu cicatrici, cu un ochi lipsă, tare ca metalul. 
Numele lui era Sir Guillaume d'Evecque, lordul de Evecque, şi 
deținuse odată o feudă în Normandia până ce propriul rege se 
întorsese împotriva lui, aşa că acum era un luptător fără pământ 
şi prietenul lui Thomas. Celălalt bărbat, mai tânăr, era de 
asemenea prietenul lui. Era scoţian, Robbie Douglas, luat 
prizonier la Durham cu un an în urmă. 

— Pe Dumnezeu, exclamă contele când află mai multe detalii 


despre Robbie, dar nu ar fi trebuit să fi strâns recompensa până 
acum? 

— Am strâns-o, domnul meu, recunoscu Robbie, şi am 
pierdut-o. 

— Ai pierdut-o! 

Robbie privea în pământ, aşa că Thomas explică printr-un 
cuvânt scurt. 

— Zaruri. 

Contele păru dezgustat, apoi se întoarse din nou către Sir 
Guillaume. 

— Am auzit de tine, spuse el, şi era un compliment, şi ştiu că 
poţi să conduci ostaşi, dar pe cine slujeşti? 

— Pe nimeni, domnul meu. 

— Atunci nu poţi conduce oamenii mei, spuse scurt contele şi 
aşteptă. 

Sir Guillaume ezită. Era un bărbat mândru, de treizeci şi cinci 
de ani, cu experienţă în arta războiului, cu o reputaţie dobândită 
în luptele împotriva englezilor. Dar acum nu avea nici pământ, 
nici stăpân şi deci era un pic mai mult decât un vagabond aşa 
că, după o pauză, se îndreptă către conte, îngenunche înaintea 
lui şi îşi ridică mâinile ca la rugăciune. Contele îşi puse mâinile 
lui în jurul celor ale lui Sir Guillaume. 

— Făgăduieşti să mă slujeşti, întrebă el, să fii vasalul meu, să 
nu slujeşti pe nimeni altcineva? 

— Aşa făgăduiesc, spuse Sir Guillaume sincer şi contele îl 
ridică şi cei doi bărbaţi se sărutară pe buze. 

— Sunt onorat, spuse contele, bătându-l pe umăr pe Sir 
Guillaume, apoi se întoarse către Thomas din nou. Deci poţi să 
strângi o trupă destul de bună. O să ai nevoie de cât? Cincizeci 
de oameni? Jumătate arcaşi. 

— Cincizeci de oameni pe o feudă îndepărtată? spuse 
Thomas. Nu ar rezista nici o lună, domnul meu. 

— Dar o să reziste, spuse contele şi îşi explică reacţia 
anterioară de surpriză la aflarea veştii că Astarac se afla pe 
pământul lui Berat. Cu mulţi ani în urmă, tinere Thomas, înainte 
ca tu să te naşti, aveam pământuri în Gasconia. Le-am pierdut, 
dar niciodată nu le-am cedat oficial, aşa că sunt trei sau patru 
fortărețe în Berat asupra cărora am drept legal. John 
Buckingham, citind din nou notițele părintelui Ralph, ridică o 
sprânceană, sugerând că toată această problemă era cusută cu 
aţă albă, dar nu spuse nimic. Du-te şi ia unul dintre castele, 
spuse contele, organizează raiduri, fă bani şi oamenii ţi se vor 


alătura. 

— Şi vor veni şi oameni împotriva noastră, adăugă Thomas 
încet. 

— Şi Guy Vexille va fi unul dintre ei, spuse contele, aşa că 
aceasta este şansa ta. Profită de această şansă, Thomas, şi 
pleacă de aici înainte ca pacea să se încheie! 

Thomas ezită pentru o secundă, două. Ceea ce sugera contele 
era o nebunie. Trebuia să conducă o trupă departe pe teritoriul 
Franţei de Sud, să captureze o fortăreață, să o apere, să spere 
că o să îl prindă pe vărul lui, să găsească Astarac, să îl 
exploreze, să caute Graalul. Doar un prost ar accepta o 
asemenea provocare, dar cealaltă variantă era să putrezească 
cu toţi ceilalţi arcaşi neangajaţi. 

— Aşa o să fac, domnul meu, spuse el. 

— Bine. Atunci pleacă, plecaţi cu toţii! Contele îl conduse pe 
Thomas la uşă, dar odată ce Robbie şi Sir Guillaume coborau, îl 
trase pe Thomas înapoi pentru a-i şopti ceva: Nu îl lua pe 
scoţian cu tine, spuse contele. 

— Nu, domnul meu? Este un prieten. 

— Este un nenorocit de scoţian şi nu am încredere în el. Toţi 
sunt nişte nenorociţi de hoţi şi mincinoşi. Mai răi decât 
nenorociţii de francezi. Cine îl ţine prizonier? 

— Lordul Outhwaite. 

— Şi Outhwaite l-a lăsat să călătorească cu tine? Mă mir! Nu 
contează, trimite-ţi prietenul scoţian înapoi la Outhwaite şi lasă- 
l] să trândăvească până strânge familia recompensa. Dar nu 
vreau ca un nenorocit de scoţian să ia Graalul de la Anglia. 
Inţelegi? 

— Da, domnul meu. 

— Ce om bun! spuse contele şi îl bătu pe spate pe Thomas. 
Acum du-te şi îmbogăţeşte-te. 

Mai bine zis, du-te şi mori. Du-te cu treburi nebuneşti, pentru 
că Thomas nu credea că Graalul există. Voia să existe, voia să 
creadă cuvintele tatălui său, dar tatăl lui avea momente de 
nebunie şi de răutate faţă de ceilalţi, iar Thomas avea propriile 
ambiţii de a fi un conducător la fel de bun precum Will Skeat. 
De a fi un arcaş. Şi totuşi, aceste treburi nebuneşti îi dădeau 
şansa de a strânge oameni, de a-i conduce şi de a-şi împlini 
visul. Aşa că va pleca în căutarea Graalului şi va vedea ce se va 
întâmpla. 

Se duse în tabăra engleză şi bătu tobele. Pacea se aşternea, 
dar Thomas de Hookton strângea oameni pentru a pleca la 


război. 


PARTEA ÎNTÂI 


Unealta diavolului 


Contele de Berat era bătrân, pios şi trecut prin multe. Trăise 
şaizeci şi cinci de ani şi îi plăcea să se laude cu faptul că nu îşi 
părăsise feuda de patruzeci de ani. Fortăreaţa lui era marele 
castel Berat. Era aşezat pe un deal calcaros deasupra oraşului 
Berat, care aproape că era înconjurat de râul Berat ce făcea 
ţinutul cu acelaşi nume foarte fertil. Erau măsline, struguri, 
pere, prune, orz şi femei. Contele le plăcea pe toate. Se însurase 
de cinci ori, fiecare soţie mai tânără decât cealaltă, dar nici una 
nu îi făcuse copii. Nici măcar nu avuse un copil nelegitim cu 
vreo mulgătoare, deşi, Dumnezeu ştie, nu pentru că nu 
încercase. 

Lipsa copiilor îl convinsese pe conte că Dumnezeu îl 
blestemase, aşa că în pragul bătrâneţii se înconjurase de preoţi. 
Oraşul avea o catedrală şi optsprezece biserici, cu episcop, 
canoane şi preoţi care să le umple, şi mai era şi o casă cu 
călugări dominicani la poarta de est. Contele binecuvântase 
oraşul cu încă două biserici noi şi o mănăstire de maici sus pe 
dealul din vest de peste râu şi de după podgorii. Angajase un 
capelan şi, pe bani grei, făcuse rost de o mână din paiele ce 
acoperiseră ieslea unde a fost aşezat Pruncul Isus la naştere. 
Contele pusese paiele într-un suport din cristal, aur şi pietre 
preţioase, şi aşezase relicvariul pe altarul capelei castelului şi se 
ruga la el în fiecare zi, dar nici chiar această relicvă nu îl ajuta. 
Cea de-a cincea nevastă a lui avea şaptesprezece ani şi era 
robustă şi sănătoasă, dar, ca şi celelalte, stearpă. 

La început, contele crezuse că fusese păcălit când cumpărase 
paiele sfinte, dar capelanul lui îl asigurase că relicva venise de 
la palatul papal din Avignon şi îi adusese o scrisoare semnată de 
însuşi părintele papal, în care garanta că acele paie chiar au 
făcut parte din culcuşul Pruncului Isus. Apoi contele a pus-o pe 
noua lui soţie să fie examinată de patru doctori eminenţi şi 
venerabili, care au declarat că urina ei era clară, părţile întregi 
şi apetitul sănătos. Contele s-a slujit de propria experienţă spre 
a dobândi un moştenitor. Hippocrates a scris despre efectul 


imaginilor despre concepţie şi contele a chemat un pictor să îi 
decoreze pereţii camerei soţiei lui cu imagini cu Sfânta Fecioară 
şi Pruncul Isus; el mânca fasole roşie şi era mereu cald la el în 
cameră. Nimic nu funcţiona. Nu era vina lui, ştia asta. Plantase 
seminţe de orz în două oale şi le udase una cu urina noii lui soţii 
şi una cu propria urină şi ambele încolţiseră şi asta, spuneau 
doctorii, însemna că atât contele, cât şi contesa erau fertili. 

Ceea ce însemna, se hotărâse contele, că era blestemat. Aşa 
că se întoarse şi mai aprig la religie pentru că ştia că nu mai 
avea prea mult timp. Aristotel scrisese că vârsta de şaptezeci de 
ani era limita abilității unui bărbat, aşa că nu mai avea decât 
cinci ani la dispoziţie pentru a crea un miracol. Apoi, într-o 
dimineaţă de toamnă, deşi nu realiză la momentul respectiv, 
rugăciunile i-au fost ascultate. 

Oameni ai Bisericii au venit de la Paris. Trei preoţi şi un 
călugăr sosiră la Berat şi duceau o scrisoare de la Louis 
Bessieres, cardinal şi arhiepiscop de Livorno, nunțiu papal la 
curtea franceză. Scrisoarea era umilă, respectuoasă şi 
amenințătoare. Cerea ca fratele Jerome, un tânăr călugăr cu o 
pregătire excepţională, să fie lăsat să examineze registrele din 
Berat. „Ne este foarte bine cunoscut, scrisese într-o latină 
elegantă cardinalul arhiepiscop, că prezentaţi un mare interes 
pentru manuscrise, atât păgâne, cât şi creştine, aşa că vă 
implor, în numele lui Hristos şi pentru continuarea regatului 
Său, să permiteţi fratelui Jerome să cerceteze documentele.“ 
Era în regulă, până la un punct, pentru că, într-adevăr, contele 
de Berat poseda o bibliotecă şi o colecţie de manuscrise care 
era probabil cea mai extinsă din toată Gasconia, dacă nu chiar 
din tot regatul creştin de sud, dar ceea ce nu specifica clar 
scrisoarea era motivul pentru care cardinalul arhiepiscop era 
atât de interesat în documentele castelului. „Dacă refuzaţi 
această cerinţă, zicea cardinalul arhiepiscop, voi pune sfinţii 
câini ai dominicanilor şi ai Inchizitorilor pe pământul vostru şi 
vor afla că scrierile păgâne încurajează erezia.“ Atunci ar începe 
procesele şi arderile, nici una dintre ele afectându-l direct pe 
conte, dar ar trebui să cumpere indulgenţe pentru a-şi salva 
sufletul. Biserica era lacomă după bani şi toată lumea ştia cât 
era de bogat contele de Berat. Aşa că nu voia să-l supere pe 
cardinalul arhiepiscop, dar totuşi dorea să ştie de ce Eminenţa 
Sa devenise dintr-odată aşa de interesat de Berat. 

Şi de aceea contele îl chemă pe preotul Roubert, mai-marele 
dominicanilor din oraşul Berat, în marea sală a castelului, care 


nu mai era de mult locul festinelor şi, în schimb, era înţesată de 
rafturi pe care documente vechi mucegăiau şi unde cărţi 
preţioase scrise de mână stăteau învelite în piele unsă. 

Părintele Roubert avea doar treizeci şi doi de ani. Era fiul 
unui tăbăcar din oraş şi crescuse în biserică datorită 
patronajului contelui. Era foarte înalt, foarte sumbru, cu un păr 
negru tuns atât de scurt că îi aducea aminte contelui de periile 
ţepoase folosite de armurieri pentru a lustrui armurile. Părintele 
Roubert era şi el, în acea dimineaţă, nervos. 

— Am treabă în Castillon d'Arbizon mâine, spuse el, şi trebuie 
să plec la ora stabilită dacă vreau să ajung în oraş la răsărit. 

Contele ignoră lipsa de politeţe a tonului părintelui Roubert. 
Dominicanului îi plăcea să îl trateze pe conte ca pe un egal, o 
obrăznicie pe care contele o tolera pentru că îl amuza. 

— Ai treabă la Castillon d'Arbizon? întrebă el, apoi îşi aduse 
aminte. Normal că ai. O ardeţi pe acea cerşetoare, nu-i aşa? 

— Mâine-dimineaţă. 

— Va arde şi fără tine, părinte, spuse contele, şi diavolul îi va 
lua sufletul chiar dacă eşti sau nu acolo pentru a te bucura. 
Trase cu ochiul către călugăr. Sau îţi place să vezi femei 
arzând? 

— Este datoria mea, spuse aspru părintele Roubert. 

— Ah da, datoria dumitale. Bineînţeles, datoria dumitale. 

Contele se încruntă la o tablă de şah, încercând să îşi dea 
seama dacă ar trebui să avanseze cu un pion sau să retragă un 
nebun. Era un bărbat scund, durduliu, cu o faţă rotundă şi cu 
barbă rasă. De obicei, purta o bască din lână pe capul lui chel şi, 
chiar şi vara, rar era fără o robă din blană. Degetele lui erau 
mereu pătate de cerneală, aşa că arăta mai degrabă ca un 
funcţionar înzorzonat decât ca un conducător al unui mare 
domeniu. 

— Dar ai o îndatorire faţă de mine, Roubert, îl certă pe 
dominican, şi aceasta este. li înmână scrisoarea cardinalului 
arhiepiscop şi îl privi în timp ce călugărul citi lungul document. 
Scrie într-o latină rafinată, nu e aşa? spuse contele. 

— Trimite un secretar cu educaţia corespunzătoare, spuse 
scurt părintele Roubert, apoi examină marele sigiliu roşu pentru 
a se asigura că documentul este autentic. Se spune, zise 
călugărul mai respectuos acum, despre cardinalul Bessieres că 
este considerat un posibil succesor al Sfântului Părinte. 

— Deci nu un om pe care să îl jigneşti? 

— Nici un om al Bisericii nu ar trebui să fie jignit, răspunse 


scurt părintele Roubert. 

— Şi cu siguranţă nu unul care ar putea deveni papă, 
concluzionă contele. Dar ce doreşte? 

Părintele Roubert se duse la o fereastră cu zăbrele din plumb 
ce susțineau geamul din fâşii de corn ce permitea să intre o 
lumină difuză în cameră, dar care ţinea afară ploaia, păsările şi 
o parte din vânturile reci ale iernii. Ridică zăbrelele din rama lor 
şi respiră aerul care, la acea înălţime mare a castelului, era 
extrem de curat şi fără izul latrinei din oraşul de jos. Era toamnă 
şi se simţea în aer mirosul strugurilor presaţi. Lui Roubert îi 
plăcea acel miros. Se întoarse către conte. 

— Călugărul este aici? 

— Într-o cameră de oaspeţi, spuse contele. Se odihneşte. Este 
tânăr, foarte agitat. Mi s-a înclinat foarte respectuos, dar a 
refuzat să îmi spună ce doreşte cardinalul. 

Un zăngănit puternic se auzi de jos, din curte, şi îl făcu pe 
părintele Roubert să se uite pe geam din nou. Trebuia să se 
aplece mult în faţă pentru că, chiar şi aici, la peste doisprezece 
metri înălţime, zidurile aveau aproape un metru şi jumătate 
grosime. Un călăreț îmbrăcat tot în armură tocmai atacase 
marioneta pentru antrenament din curte şi lancea lui lovise 
scutul din lemn atât de tare încât întreaga construcţie se 
prăbuşise. 

— Nepotul tău se joacă, spuse el când se ridică de la geam. 

— Nepotul meu şi cu prietenii lui exersează, îl corectă contele 
pe călugăr. 

— Ar face bine să se îngrijească de sufletul lui, spuse rece 
părintele Roubert. 

— Nu are suflet, e soldat. 

— Un soldat de turniruri, spuse preotul încăpățânat. 

Contele ridică din umeri. 

— Nu e de ajuns să fii bogat, părinte. Un bărbat trebuie să fie 
şi puternic, şi Joscelyn este mâna mea puternică. Contele vorbi 
cu tărie, deşi în realitate nu era sigur dacă nepotul lui era cel 
mai bun moştenitor pentru Berat, dar dacă nu avea nici un fiu, 
feuda trebuia să se ducă la unul dintre nepoți şi Joscelyn era 
probabil cea mai bună alegere. Te-am rugat să vii aici, spuse el, 
folosind „rugat“ în loc de „ordonat”, pentru că poate ai altă 
viziune asupra interesului Eminenţei Sale. 

Călugărul se uită din nou la scrisoarea cardinalului. 

— Documente, spuse el. 

— Şi eu am observat acel cuvânt, zise contele. Se îndepărtă 


de geamul deschis. Faci curent, părinte! 

Părintele Roubert trase la loc, fără tragere de inimă, geamul 
din fâşii de corn. Contele, ştia el, dedusese din cărţile lui că, 
pentru ca un bărbat să nu fie sterp, trebuie să fie cald şi 
călugărul se întreba cum reuşeau oamenii din ţările nordice să 
se reproducă. 

— Deci cardinalul nu este interesat de cărţile tale, spuse 
dominicanul, ci doar de registrele regiunii? 

— Aşa ar părea. Evidenţa taxelor pe două sute de ani? 
Contele chicoti. li va face mare plăcere fratelui Jerome să 
descifreze asta. 

Călugărul nu spuse nimic o vreme. Sunetul săbiilor lovindu-se 
se auzea de peste zidul castelului pe când nepotul contelui şi 
apropiații acestuia exersau în curte. „Dacă lordul Joscelyn e 
numit moştenitor aici, se gândea călugărul, toate aceste cărţi şi 
pergamente vor fi puse pe foc.“ Se duse mai aproape de 
şemineul în care, deşi nu era frig afară, un foc mare ardea şi se 
gândi la fata care urma să fie arsă ziua următoare la Castillon 
d'Arbizon. Era o eretică, o creatură murdară, unealta diavolului, 
şi îşi aminti de agonia ei atunci când o torturase pentru a se 
confesa. Voia să o vadă arzând şi să îi asculte tipetele care ar 
anunţa sosirea ei la porţile iadului, aşa că, cu cât îi răspundea 
mai repede contelui, cu atât putea să plece mai devreme. 

— Îmi ascunzi ceva, Roubert, spuse deodată contele înainte să 
apuce să spună ceva călugărul. 

Călugărul ura să fie strigat pe numele simplu de creştin, 
pentru că îi aducea aminte că nobilul din faţa lui îl cunoscuse de 
când era mic şi plătise pentru creşterea sa. 

— Nu ascund nimic, protestă el. 

— Atunci spune-mi de ce un cardinal arhiepiscop ar trimite un 
călugăr la Berat. 

Călugărul plecă de lângă foc. 

— Trebuie să îţi aduc aminte că acum ţinutul Astarac face 
parte din domeniul tău? 

Contele îl privi pe părintele Roubert, apoi înţelese ce voia să 
spună călugărul. A 

— Oh, Sfinte Hristoase, nu, spuse contele. Işi făcu semnul 
crucii şi se întoarse în scaunul lui. Privi tabla de şah, se scărpină 
un pic sub basca lui de lână şi se întoarse către dominican. Nu 
iar aceeaşi veche poveste? 

— Au fost zvonuri, spuse mândru părintele Roubert. Era un 
membru al ordinului nostru, un om bun, Bernard de Taillebourg, 


care a murit anul acesta în Bretania. Era în căutarea a ceva, nu 
ni s-a spus niciodată a ce, dar zvonurile spuneau că făcuse front 
comun cu un membru al familiei Vexille. 

— Dumnezeule Atotputernic, spuse contele. De ce nu mi-ai 
spus asta mai devreme? 

— Vrei să te deranjez cu toate poveştile siropoase care circulă 
prin taverne? ripostă părintele Roubert. 

Contele nu răspunse. In schimb, se gândea la membrii 
familiei Vexille. Vechii conți de Astarac. Odată fuseseră 
puternici, stăpânind peste pământuri întinse, dar familia 
participase la erezia catară, iar atunci când Biserica îndepărtase 
acea molimă de pe pământuri, familia Vexille a fugit la ultima ei 
fortăreață, castelul Astarac, unde au şi fost înfrânți. Majoritatea 
au fost ucişi, dar câţiva au reuşit să fugă chiar şi până în Anglia, 
din câte ştia contele, în timp ce Astarac, casă pentru corbi şi 
vulpi, a fost înghițită de feuda din Berat. Aşa că, odată cu 
ruinatul castel, venise şi o poveste despre cum membrii familiei 
Vexille înfrânți fuseseră, odată, în posesia legendarelor comori 
catare şi că una dintre acele comori era chiar Sfântul Graal. Şi 
motivul, bineînţeles, pentru care părintele Roubert nu pomenise 
nimic despre noua poveste era pentru că el voia să găsească 
Graalul înainte ca altcineva să îl descopere. Oricum, contele i-ar 
ierta asta. Se uită de-a lungul camerei mari. 

— Deci cardinalul arhiepiscop crede că Graalul va fi găsit 
printre aceste manuscrise? 

Făcu semn către cărţile şi scrierile lui. 

— Louis Bessieres, spuse călugărul, este un bărbat lacom, un 
bărbat violent şi un bărbat ambițios. Va întoarce lumea cu susul 
în jos pentru a găsi Graalul. 

Contele înţelese atunci. Înţelese calea vieţii lui. 

— Era o poveste, nu-i aşa, izbucni el tare, că acela care are 
grijă de Graal va fi blestemat până când li va înapoia cupa lui 
Dumnezeu? 

— Poveşti, rânji părintele Roubert. 

— Şi dacă Graalul este aici, părinte, chiar dacă este ascuns, 
eu sunt cel care are grijă de el. 

— Dacă, rânji dominicanul din nou. 

— Aşa că Dumnezeu m-a blestemat, spuse surprins contele, 
pentru că, fără să ştiu, li deţin comoara şi nu am preţuit-o. Dădu 
din cap. M-a privat de un fiu pentru că şi eu L-am privat de cupa 
Fiului Său. li aruncă o privire surprinzător de dură tânărului 
călugăr. Chiar există, părinte? 


Părintele Roubert ezită, apoi încuviinţă din cap. 

— Este posibil. 

— Atunci e mai bine să îi permitem călugărului să cerceteze, 
spuse contele, dar în acelaşi timp trebuie să ne asigurăm ca noi 
să găsim ce caută el înaintea lui. Tu vei trece prin documentele 
judiciare, părinte Roubert, şi nu îi dai mai departe fratelui 
Jerome decât acele înregistrări care nu menţionează nimic 
despre comori, relicve sau Graaluri. Ai înţeles? 

— O să caut să obţin permisiunea locţiitorului meu să se 
ocupe de asta, răspunse scurt părintele Roubert. 

— Nu o să cauţi nimic altceva decât Graalul! Contele lovi 
braţul scaunului său. O să începi acum, Roubert, şi nu te vei opri 
până ce nu vei citi fiecare pergament de pe aceste rafturi. Sau 
ai prefera să îi evacuez pe mama ta, pe fraţii şi pe surorile tale 
din casele lor? 

Părintele Roubert era un bărbat mândru şi voia să riposteze, 
dar nu era prost, aşa că, după o pauză, se înclină. 

— O să cercetez documentele, domnul meu, spuse el umil. 

— Începând de acum, insistă contele. 

— Exact, domnul meu, spuse părintele Roubert şi oftă pentru 
că nu va vedea fata arzând. 

— Şi eu te voi ajuta, spuse entuziasmat contele. Pentru că nici 
un cardinal arhiepiscop nu va lua vreodată cea mai sfântă 
comoară de pe pământ şi din cer. Contele o va găsi mai întâi. 


Călugărul dominican ajunse la Castillon d'Arbizon în amurgul 
tomnatic, chiar când paznicul închidea poarta vestică. Un foc 
fusese aprins într-o căldare aflată în arcul porţii pentru ca 
paznicii să se încălzească în ceea ce se promitea a fi prima zi 
rece din anul respectiv. Lilieci zburau deasupra zidurilor pe 
jumătate reparate şi deasupra turnului înaltului castel ce 
încununa dealul abrupt de la Castillon d'Arbizon. 

— Dumnezeu să fie cu tine, părinte, spuse un paznic când se 
opri să îi dea drumul înaltului părinte pe poartă, dar paznicul 
vorbea în occitană, limba lui maternă, iar părintele nu vorbea 
acea limbă, aşa că zâmbi puţin şi desenă semnul crucii înainte 
de a-şi apuca poalele robei negre şi urcă greu în sus pe strada 
principală a oraşului, către castel. 

Fetele, cărora li se terminase ziua de muncă, se plimbau pe 
străduţe şi unele chicoteau pentru că părintele era un bărbat 
arătos chiar dacă şchiopăta puţin. Avea un păr negru neîngrijit, 
o faţă puternică şi ochi negri. O curvă îl strigă din uşa unei 


taverne ceea ce stârni hohote de râs din partea bărbaţilor care 
beau la o masă din stradă. Un măcelar curăța în faţa 
magazinului său cu o găleată de apă din lemn pentru ca sângele 
să se dilueze şi să se ducă pe scurgere prin faţa călugărului, în 
timp ce asupra lui, de la fereastra de la ultimul etaj, unde îşi 
usca rufele pe un culoar lung, o femeie arunca insulte către un 
vecin. Poarta de vest se auzi închizându-se la baza străzii şi 
zăvorul căzu scoțând o bufnitură. 

Călugărul ignoră toate aceste lucruri. Doar merse până unde 
Biserica Sfântul Sardos se îngrămădea sub steagul palid al 
castelului şi, odată ajuns în biserică, îngenunche pe scările 
altarului, îşi făcu semnul crucii, iar apoi se întinse pe pământ. O 
femeie îmbrăcată în negru care se ruga la altarul vecin al 
Sfântului Agnes, deranjată de prezenţa sumbră a călugărului, îşi 
făcu şi ea semnul crucii şi se grăbi să iasă din biserică. 
Călugărul, întins pe ultima treaptă, aştepta. 

Un sergent din oraş, îmbrăcat în uniforma gri cu roşu de la 
Castillon d'Arbizon, îl privise pe călugăr urcând dealul. 
Observase că roba dominicanului era veche şi peticită şi că 
preotul era tânăr şi puternic, aşa că sergentul se duse să-l 
găsească pe unul dintre consulii oraşului. Acel consul, trăgându- 
şi pălăria de blană peste părul cărunt, îi ordonă sergentului să 
mai aducă doi oameni înarmaţi şi trimise după părintele Medous 
şi una din cele două cărţi ale preotului. Grupul se strânse în faţa 
bisericii şi consulul le ordonă oamenilor curioşi care se 
strânseseră să vadă ce se petrecea să stea mai în spate. 

— Nu e nimic de văzut, spuse el diplomat. 

Îşi trase pe el roba sa gri cu roşu oficială, cu blană pe 
margine, apoi ordonă celor trei sergenţi să deschidă uşa 
bisericii. 

La ce se aşteptau oamenii? Un diavol să izbucnească din 
Sfântul Sardos? Credeau că o să vadă o bestie mare neagră 
dând din nişte aripi negre şi lăsând în urma cozii lui bifurcate o 
dâră de fum? În schimb, preotul şi consulul împreună cu doi 
dintre sergenţi intrară, în timp ce al treilea sergent, cu bastonul 
cu blazonul de la Castillon d'Arbizon, înfăţişând un şoim ducând 
un snop de secară, păzea uşa. Mulțimea aştepta. Femeia care 
fugise din biserică spuse că preotul se ruga. 

— Dar pare că are ceva rău în el, adăugă ea, seamănă cu 
diavolul, şi îşi făcu imediat semnul crucii încă o dată. 

Când preotul, consulul şi cei doi paznici intrară în biserică, 
călugărul era încă întins pe jos în faţa altarului cu mâinile 


întinse larg, încât corpul lui era sub forma unei cruci. Probabil 
că auzi bocancii grei pe lespezile inegale ale naosului, dar nici 
nu se mişcă, nici nu zise nimic. 

— Paire? întrebă agitat preotul de la Castillon d'Arbizon. 
Vorbea în occitană, aşa că preotul nu îi răspunse. Părinte? 

Preotul încercă în franceză: 

— Eşti dominican? Consulul era prea nerăbdător să aştepte 
un răspuns la tentativa de abordare a părintelui Medous. 
Răspunde-mi! Şi el vorbea în franceză, şi era rece, cum i se 
cădea unui cetăţean de la Castillon d'Arbizon să vorbească. Eşti 
un dominican? 

Călugărul se mai rugă încă un minut, îşi duse mâinile 
împreunate deasupra capului, făcu o pauză pentru un moment, 
apoi se ridică şi se întoarse către cei patru oameni. 

— Am venit de departe, spuse el pe un ton poruncitor, şi am 
nevoie de un pat, mâncare şi vin. 

Consulul îşi repetă întrebarea: 

— Eşti un dominican? 

— Urmez calea cea binecuvântată a Sfântului Dominic, 
confirmă călugărul. Vinul nu trebuie să fie bun, mâncarea să fie 
ceva ce mănâncă oamenii voştri săraci, iar patul poate să fie din 
paie. 

Consulul ezită, pentru că era înalt călugărul, cu siguranţă 
puternic şi un pic înfricoşător, dar apoi consulul, care era un om 
bogat şi respectat în Castillon d'Arbizon, îşi îndreptă spatele. 

— Eşti tânăr, spuse el acuzator, pentru un călugăr. 

— Este voia lui Dumnezeu, răspunse el respingător, ca 
bărbaţii tineri să urmeze crucea în loc de sabie. Pot să dorm 
într-un staul. 

— Numele tău? ceru consulul să ştie. 

— Thomas. 

— Un nume englezesc! 

Vocea consulului tremură, iar cei doi sergenţi răspunseră prin 
smucirea bastoanelor mari. 

— Tomas, dacă preferi aşa, spuse călugărul, aparent 
nesimţindu-se ameninţat de cei doi sergenţi care se îndreptau 
către el cu paşi ameninţători. Este numele meu de botez, explică 
el, şi numele acelui sărman ucenic care s-a îndoit de divinitatea 
Domnului nostru. Dacă nu aveţi asemenea dubii, atunci vă 
invidiez şi mă rog ca Dumnezeu să îmi ofere şi mie aceeaşi 
siguranţă. 

— Eşti francez? întrebă consulul. 


— Sunt normand, răspunse călugărul, apoi încuviinţă din cap. 
Da, sunt francez. Se uită la preot. Vorbeşti franceză? 

— Da. Preotul părea agitat. Ceva. Un pic. 

— Atunci pot să mănânc în casa ta în seara asta, părinte? 
Consulul nu îl lăsă pe părintele Medous să răspundă, ci în 
schimb îi ordonă să îi dea cartea călugărului. Era o carte foarte 
veche, cu file roase de viermi şi o copertă din piele neagră pe 
care călugărul o despături. 

— Ce vreţi de la mine? ceru să ştie călugărul. 

— Citeşte din carte. Consulul observase că mâinile 
călugărului erau pline de cicatrici şi degetele îi erau uşor 
încovoiate. „Urmări, se gândea el, a unei bătălii mai degrabă 
decât a unei rugăciuni.” Citeşte-mi! insistă consulul. 

— Nu poţi să citeşti şi singur? întrebă ironic călugărul. 

— Dacă ştiu să citesc sau nu, spuse consulul, nu este treaba 
ta. Dar dacă tu poţi să citeşti, tinere, este treaba noastră, pentru 
că, dacă nu eşti un preot, nu vei putea să citeşti. Aşa că citeşte- 
mi! 

Călugărul ridică din umeri, deschise o pagină la întâmplare şi 
făcu o pauză. Suspiciunile consulului fură accentuate de pauză 
şi ridică o mână pentru a face semn sergenţilor să înainteze, dar 
atunci, deodată, dominicanul începu să citească. Avea o voce 
plăcută, sigură şi puternică, iar cuvintele latineşti semănau cu o 
melodie când răsunau între pereţii vopsiți ale bisericii. După un 
timp consulul ridică o mână pentru a-l opri pe călugăr şi se uită 
batjocoritor către părintele Medous. 

— Deci? 

— Citeşte bine, spuse încet părintele Medous. 

El însuşi nu stătea prea bine cu latina şi nu îi plăcea să arate 
că nu înţelesese în întregime cuvintele răsunătoare, dar era 
destul de sigur că dominicanul putea citi. 

— Ştii ce carte este? întrebă consulul. 

— Presupun, spuse călugărul, că este Viaţa Sfântului 
Grigorie. Pasajul, după cum probabil că ţi-ai dat şi tu seama, 
spuse el sarcastic, descrie molima ce îi va afecta pe cei ce nu se 
supun Domnului nostru. Înveli cartea în coperta neagră moale şi 
i-o întinse preotului. Probabil că ştii cartea sa Flores 
Sanctorum? 

— Într-adevăr. 

Preotul luă cartea şi dădu din cap ca semn către consul. 

Acea autoritate a statului încă nu era convinsă în totalitate. 

— Mâinile tale, spuse el, cum au fost rănite? Şi nasul tău? A 


fost spart? 

— Când am fost copil, spuse călugărul, întinzându-şi mâinile. 
Am dormit cu vacile. Am fost călcat în picioare de un bou. Şi 
nasul mi l-am spart când m-a lovit mama mea cu o cratiţă. 

Consulul înţelese aceste accidente ale copilăriei din fiecare zi 
şi se relaxă vizibil. 

— Trebuie să înţelegi, părinte, îi spuse călugărului, că trebuie 
să fim atenţi la vizitatorii noştri. 

— Atent la preoţii Domnului? întrebă dominicanul sarcastic. 

— Trebuia să fim siguri, explică consulul. A venit un mesaj de 
la Auch în care spunea că englezii sunt pe drum, dar nimeni nu 
ştie în ce direcţie. 

— Este pace, sublinie călugărul. 

— Când au respectat englezii vreo pace? tresări consulul. 

— Dacă într-adevăr sunt englezi, răspunse dispreţuitor 
dominicanul. Orice şleahtă de bandiți e luată drept trupă de 
englezi în zilele astea. Tu ai oameni, făcu semn către sergenţii 
lui care nu înțelegeau nici un cuvânt din conversaţia în franceză, 
şi ai biserici şi preoţi, aşa că de ce ti-ar fi frică de bandiți? 

— Bandiţii sunt englezi, insistă consulul. Au arcuri de război. 

— Ceea ce nu schimbă faptul că eu am venit de departe şi că 
îmi este foame, sete şi sunt obosit. 

— Părintele Medous va avea grijă de tine, spuse consulul. Le 
făcu semn sergenţilor şi îi conduse până la naos şi afară, în mica 
piaţă. Nu avem de ce să ne temem! anunţă consulul mulţimea. 
Vizitatorul nostru este un călugăr. Este un om al lui Dumnezeu. 

Mica mulţime se împrăştie. Crepusculul învăluia turnul 
bisericii şi până la crenelurile castelului. Un om al lui Dumnezeu 
venise la Castillon d'Arbizon şi micul oraş era în siguranţă. 


Omul lui Dumnezeu mâncă o porţie de varză, fasole şi slănină 
sărată. li explică părintelui Medous că a fost în pelerinaj la 
Santiago de Compostela în Spania pentru a se ruga la 
mormântul Sfântului Iacob, iar acum mergea până la Avignon 
pentru a primi noi ordine de la superiorii lui. Nu a întâlnit 
invadatori, nici englezi, nici de orice altă natură. 

— Nu am mai văzut englezi de mulţi ani, răspunse părintele 
Medous, făcând în grabă semnul crucii pentru a îndelunga răul 
pe care tocmai îl menţionase, dar nu cu mult timp în urmă au 
domnit aici. Călugărul, care mânca cu poftă, nu păru interesat 
de asta. Le plătim taxe, continuă părintele Medous, dar apoi au 
plecat şi acum aparţinem de contele de Berat. 


— Să înţeleg că este un om credincios? întrebă călugărul 
Thomas. 

— Foarte pios, confirmă părintele Medous. Ţine nişte paie din 
ieslea de la Bethlehem în biserica lui. Aş vrea să le văd şi eu. 

— Oamenii lui păzesc castelul? întrebă călugărul, ignorând 
subiectul mult mai interesant despre aşternutul Pruncului Isus. 

— Într-adevăr, confirmă părintele Medous. 

— Garnizoana ia parte la slujbă? 

Părintele Medous făcu o pauză, evident tentat să spună o 
minciună, apoi se mulţumi să zică doar pe jumătate adevărul. 

— Unii da. 

Călugărul îşi puse jos lingura de lemn şi îl privi fix pe preotul 
speriat. 

— Câţi sunt? Şi câţi dintre ei se duc la slujbă? 

Părintele Medous era agitat. Toţi preoţii erau agitaţi când 
apăreau dominicani, pentru că acei călugări erau luptătorii fără 
scrupule ai lui Dumnezeu în lupta contra ereziei şi, dacă acest 
tânăr bărbat raporta că poporul din Castillon d'Arbizon nu era 
pios, atunci putea aduce Inchiziția şi instrumentele ei de tortură 
în oraş. 

— Sunt zece în garnizoană, spuse părintele Medous, şi toţi 
sunt buni creştini. Aşa cum sunt şi toţi enoriaşii mei. 

Călugărul Thomas păru sceptic: 

— Toţi? 

— Fac tot ce pot şi ei, spuse umil părintele Medous, dar... 
Făcu din nou o pauză, evident regretând că se grăbise să îi 
numească şi, pentru a-şi acoperi ezitarea, se duse la focul mic şi 
puse un buştean. Vântul bătea puternic prin coş, aşa că trimitea 
un contracurent de fum prin camera mică. Un vânt de nord, 
spuse părintele Medous, şi aduce prima noapte rece a toamnei. 
Iarna nu e departe, nu este aşa? 

— Dar? 

Călugărul observase ezitarea. 

Părintele Medous oftă şi îşi trase un scaun. 

— Este o fată. O eretică. Nu era din Castillon d'Arbizon, 
Doamne ajută, dar a rămas aici după ce tatăl ei a murit. Este o 
begardă. 

— Nu credeam că begarzii sunt atât de în sud, spuse 
călugărul. Begarzii erau cerşetori, dar nu orice fel de oameni 
enervanţi. Ci erau eretici care negau Biserica şi necesitatea de a 
lucra şi susțineau că toate lucrurile veneau de la Dumnezeu, aşa 
că toate lucrurile ar trebui să fie gratuite pentru toţi bărbaţii şi 


pentru toate femeile. Biserica, pentru a se apăra împotriva 
acestor monstruozităţi, îi ardea pe aceşti begarzi oriunde erau 
găsiţi. 

— Cutreieră străzile, sublinie părintele Medous, şi ea a venit 
aici, dar noi am trimis-o la curtea episcopului şi a fost găsită 
vinovată. Acum s-a întors aici. 

— Inapoi aici? 

Călugărul păru şocat. 

— Pentru a fi arsă, explică imediat părintele Medous. A fost 
trimisă spre a fi arsă de către autorităţile civice. Episcopul 
doreşte ca oamenii să îi privească moartea pentru a vedea că 
diavolul va dispărea dintre ei. 

Călugărul Thomas se încruntă. 

— Spui că această begardă a fost găsită vinovată de erezie, că 
a fost trimisă aici să moară, şi totuşi ea este încă în viaţă. De ce? 

— Va fi arsă mâine, spuse preotul la fel de repede. Mă 
aşteptam ca părintele Roubert să fie aici. Şi el este dominican, 
ca dumneata, şi el a fost cel care a descoperit erezia fetei. Poate 
că este bolnav? Mi-a trimis o scrisoare în care îmi arăta cum 
trebuie să fie făcut focul. 

Călugărul Thomas se uită dispreţuitor. 

— Tot ce trebuie, spuse el dispreţuitor, este un braţ de lemne, 
un rug, nişte vreascuri şi un eretic. Ce vrei mai mult decât atât? 

— Părintele Roubert a insistat să folosim mănunchi de lemne 
mici şi care să stea drepte. Preotul ilustră această rugăminte 
unindu-şi degetele ca bețe de sparanghel. Mănunchi de bețe, 
mi-a scris, şi toate să arate către cer. Nu trebuie să fie întinse. A 
pus mult accent pe acest lucru. 

Părintele Thomas zâmbi când înţelese. 

— Pentru ca focul să ardă încet, dar nu fioros, nu? Va muri 
încet. 

— Este voia lui Dumnezeu, spuse părintele Medous. 

— Încet şi în dureri mari, spuse călugărul, savurând parcă 
fiecare cuvânt, într-adevăr aceasta este voinţa lui Dumnezeu 
privind ereticii. 

— Şi am făcut focul aşa cum a descris, adăugă părintele 
Medous încet. 

— Bine. Fata merită toate aceste lucruri din plin. Călugărul îşi 
şterse farfuria cu o bucată de pâine neagră. O să privesc cum 
moare cu bucurie, apoi voi merge mai departe. Işi făcu semnul 
crucii. Îţi mulţumesc pentru această mâncare. 

Părintele Medous făcu semn către căminul lui, unde întinsese 


câteva pături. 

— Eşti bine-venit să dormi aici. 

— Aşa o să fac, părinte, spuse călugărul, dar mai întâi o să mă 
rog Sfântului Sardos. Nu am mai auzit de el, totuşi. Poţi să îmi 
spui cine este? 

— Un căprar, zise părintele Medous. Nu era în totalitate sigur 
că exista acest Sardos, dar localnicii insistau că a existat şi 
mereu l-au venerat. A văzut mielul lui Dumnezeu sus pe deal, 
acolo unde este oraşul acum. Era ameninţat de către un lup şi l- 
a salvat, aşa că Dumnezeu l-a răsplătit cu o groază de aur. 

— Aşa cum ar şi trebui, spuse călugărul, apoi se ridică. Vei 
veni să te rogi cu mine la binecuvântatul Sardos? 

Părintele Medous îşi înăbuşi un căscat. 

— Mi-ar plăcea, spuse el fără pic de entuziasm. 

— Nu o să insist, spuse generos călugărul. O să îţi laşi uşa 
descuiată? 

— Uşa mea este mereu deschisă, spuse preotul, şi se simţi 
uşurat când îl văzu pe ciudatul oaspete că se apleacă pentru a 
trece pragul uşii şi dispare în întunericul nopţii. 

Îngrijitoarea părintelui Medous zâmbea din uşa bucătăriei. 

— Este un tip arătos pentru un călugăr. Rămâne aici peste 
noapte? 

— Da. 

— Atunci mai bine dorm în bucătărie în noaptea asta, spuse 
îngrijitoarea, pentru că nu vrei ca un dominican să te găsească 
între picioarele mele la miezul nopţii. O să ne pună pe amândoi 
pe rug lângă begardă. 

Râse şi veni să strângă masa. 

Călugărul nu se duse la biserică, ci în schimb făcu câţiva paşi 
în josul dealului până la cea mai apropiată tavernă şi împinse 
uşa pentru a se deschide. Zgomotul dinăuntru scăzu încet când 
camera aglomerată privi către călugărul cu faţa rigidă. Când se 
făcu linişte, călugărul tresări ca şi cum ar fi fost terifiat de 
desfrâu, apoi păşi înapoi în stradă şi închise uşa. Pentru un 
moment fu linişte totală în tavernă, apoi bărbaţii începură să 
râdă. Câţiva credeau că tânărul preot căuta o curvă, alţii 
credeau că deschisese uşa greşită, iar în câteva minute cu toţii 
uitară de el. 

Călugărul şchiopătă înapoi în sus pe deal către Biserica 
Sfântul Sardos unde, în loc să intre în sanctuarul căprarului, se 
opri în umbra unui contrafort. Aşteptă acolo, nevăzut şi tăcut, 
observând puţinele sunete ale nopţii din Castillon d'Arbizon. 


Cântece şi râsete se auzeau din tavernă, dar era mai interesat 
de paşii paznicului care cutreiera zidurile oraşului care uneau 
meterezele mai puternice ale castelului chiar în spatele bisericii. 
Acei paşi se îndreptau către el, se opriră la câţiva metri 
depărtare de el pe zid, apoi se retraseră. Călugărul numără 
până la o mie şi paznicul tot nu se întoarse, aşa că numără din 
nou până la o mie, de data aceasta în latină, şi tot nu se auzi 
nimic deasupra lui, aşa că se mută pe treptele de lemn care 
făceau legătura cu zidul. Scândurile scârţâiau sub greutatea lui, 
dar nimeni nu răspunse. Odată ajuns pe zid, se ghemui în 
spatele turnului înalt al castelului, cu roba lui neagră invizibilă 
în umbra lunii descrescătoare. Privi în jos de-a lungul zidului, 
unde urma conturul dealului până ce se lua colţul la poarta 
dinspre vest, unde o strălucire slabă, roşie arăta că un foc ardea 
cu străşnicie într-o căldare. Nu se vedea nici un paznic. 
Călugărul se gândi că oamenii se încălzeau la poartă. Privi în 
sus, dar nu zări pe nimeni pe zidurile de apărare ale castelului şi 
nici un pic de mişcare în cele două ochiuri pentru săgeți pe 
jumătate luminate care străluceau de la lămpile dinăuntrul 
turnului înalt. Văzuse trei oameni în uniformă în taverna 
aglomerată şi se putea să fie fost mai mulţi pe care nu i-a văzut 
şi crezu că cei din garnizoană ori se duseseră să bea, ori 
dormeau, aşa că îşi ridică sutana neagră şi desfăşură o coardă 
din jurul mijlocului său. Coarda era făcută din cânepă întărită cu 
lipici, acelaşi gen de coardă care dădea putere arcurilor de 
război înfricoşătoare ale englezilor şi era destul de lungă pentru 
a o trece peste crenelurile zidului şi să o lase să cadă către 
terenul abrupt de la poalele zidului. Stătu un moment, privind în 
jos. Oraşul şi castelul erau construite pe un colţ de stâncă 
abrupt, înconjurat de un râu şi putu auzi apa şuierând peste un 
baraj. Putea vedea doar o rază a lunii ce se reflecta într-o baltă, 
dar nimic altceva. Vântul bătu şi i se făcu frig, aşa că se retrase 
în umbra zidului şi îşi trase gluga peste faţă. Paznicul reapăru, 
dar patrulă doar până la jumătatea zidului unde se opri, se 
aplecă peste parapet pentru câteva clipe, apoi se întoarse către 
poartă. După câteva momente, se auzi un fluierat încet ca trilul 
unei păsărele, iar călugărul se duse înapoi la coardă şi o trase. 
Prinsă de ea era acum o frânghie, pe care o legă de creneluri. 

— E liber, strigă încet în engleză, apoi tresări la auzul 
încălţărilor unui bărbat frecându-se de perete în timp ce se 
căţăra pe frânghie. 

Se auzi un mormăit când bărbatul trecu peste metereze şi o 


bufnitură puternică atunci când teaca sabiei lui se lovi de piatră, 
dar bărbatul reuşi să treacă pe partea cealaltă şi se ghemui 
lângă călugăr. 

ra Ia. 

li dădu călugărului un arc de război englezesc şi o tolbă cu 
săgeți. Un alt bărbat urca acum. Avea un arc de război agăţat de 
spate şi o tolbă cu săgeți legată de mijloc. Era mai sprinten 
decât primul bărbat şi nu scoase nici un sunet când trecu 
crenelurile, iar apoi un alt treilea bărbat apăru şi se ghemui 
lângă ceilalţi doi. 

— Cum a fost? întrebă primul bărbat pe călugăr. 

— Înfricoşător. 

— Nu te-au suspectat deloc? 

— M-au pus să citesc în latină pentru a le dovedi că sunt 
preot. 

— Proşti nenorociţi, nu? spuse bărbatul. Avea un accent de 
scoţian. Şi ce facem acum? 

— Castelul. 

— Dumnezeu să ne ajute. 

— Până acum ne-a ajutat. Cum eşti, Sam? 

— Insetat, răspunse unul dintre ceilalţi bărbaţi. 

— Ţine astea, spuse Thomas, dându-i lui Sam arcul şi tolba 
lui, iar apoi, fericit că paznicul nu se zărea, îi conduse pe cei trei 
camarazi ai săi în jos pe treptele de lemn către aleea ce ducea în 
spatele bisericii, în piaţa mică din faţa porţii castelului. 

Mănunchiurile de lemne, pregătite pentru moartea ereticei, 
se vedeau negre în lumina lunii. Un par cu un lanţ pentru a lega 
mijlocul begardei ieşea din lemnul pregătit. 

Porţile înalte ale castelului erau destul de late pentru a 
permite unui car să intre în curte, dar într-un frunziş era o 
portiţă şi călugărul păşi înaintea camarazilor săi şi bătu tare în 
mica uşă. Urmă o pauză, apoi se auziră picioare târşâind şi un 
bărbat puse o întrebare de pe partea cealaltă a porţii. Thomas 
nu răspunse, doar ciocăni din nou, iar paznicul, care îşi aştepta 
camarazii să se întoarcă de la tavernă, nu bănuia nimic şi trase 
cele două zăvoare pentru a deschide uşa. Thomas păşi în lumina 
a două torţe înalte care ardeau înăuntrul arcadei şi în licărirea 
acesteia văzu privirea surprinsă a paznicului uimit că un preot 
venise la castelul Castillon d'Arbizon pe întuneric. Paznicul îşi 
păstră privirea uimită şi atunci când călugărul îl lovi tare, direct 
în faţă, iar apoi din nou în burtă. Paznicul se dezechilibră şi se 
rezemă de zid şi călugărul îi puse căluş peste gură cu mâna. 


Sam şi ceilalţi doi intrară pe poartă şi o închiseră în urma lor. 
Paznicul se zbătea, aşa că Thomas îl lovi cu genunchiul, ceea ce 
îl făcu pe bărbat să scoată un țipăt înfundat. 

— Uitaţi-vă în camera gărzilor! le ordonă Thomas camarazilor 
săi. 

Sam, cu o săgeată pe coarda arcului, împinse uşa pentru a se 
deschide, uşă care ducea de la intrarea castelului. Un singur 
paznic era acolo, stând la o masă pe care erau o sticlă de vin, 
două zaruri şi nişte monede împrăştiate. Paznicul se holbă la 
faţa rotundă şi zâmbitoare a lui Sam şi încă se holba cu gura 
căscată când săgeata îl lovi în piept şi îl împinse de zid. Sam 
continuă, scoțând un cuţit, şi sânge ţâşni pe pietre când îi tăie 
gâtlejul bărbatului. 

— Trebuia să moară? întrebă Thomas, aducându-l pe primul 
paznic în cameră. 

— Se uita ciudat la mine, spuse Sam, ca şi cum ar fi văzut o 
fantomă. Strânse banii de pe masă şi îi puse în tolba lui cu 
săgeți. Să îl omor şi pe el? întrebă el, făcând semn către primul 
paznic. 

— Nu, spuse Thomas. Robbie? Leagă-l! 

— Şi dacă face gălăgie? întrebă Robbie, scoţianul. 

— Atunci lasă-l pe Sam să îl omoare. 

Cel de-al treilea camarad al lui Thomas intră în camera 
paznicilor. I se spunea Jake şi era un bărbat slab şi saşiu. Rânji 
la vederea sângelui proaspăt pe zid. Ca şi Sam, avea un arc şi o 
tolbă cu săgeți şi o sabie la mijloc. Ridică sticla cu vin. 

— Nu acum, Jake, spuse Thomas şi bărbatul înalt şi slab, care 
părea mai în vârstă şi mult mai dur decât tânărul lui comandant, 
se supuse cu sfială. 

Thomas se duse în uşa camerei paznicilor. Ştia că erau zece 
oameni în garnizoană, mai ştia că unul era mort, unul era 
prizonier şi cel puţin trei petreceau în tavernă. Deci mai 
rămâneau cinci. Se uită în curte, dar era goală cu excepţia unei 
căruţe încărcate cu pachete şi butoaie, aşa că trecu la dulapul 
cu arme de pe zidul camerei paznicilor şi îşi alese o sabie mică. 
Îi testă marginile şi îşi dădu seama că era destul de ascuţită. 

— Vorbeşti franceză? îl întrebă pe paznicul prizonier. 

Paznicul dădu din cap că nu, prea speriat să vorbească. 

Thomas îl lăsă pe Sam să-l păzească pe prizonier. 

— Dacă bate cineva la poarta castelului, spuse el, ignoraţi-l. 
Dacă face gălăgie, făcu semn către prizonier, omorâţi-l. Să nu 
bei vinul. Stai treaz. 


Îşi aruncă arcul pe umăr, înfipse două săgeți la frânghia ce îi 
strângea de mijloc roba de călugăr, apoi le făcu semn lui Jake şi 
lui Robbie. Scoţianul, îmbrăcat într-o platoşă scurtă, avea sabia 
scoasă. 

— Faceţi linişte, le spuse Thomas, şi cei trei se furişară în 
curte. 

La Castillon d'Arbizon fusese prea multă vreme pace. 
Garnizoana era mică şi lipsită de griji, avea ca îndatoriri nimic 
mai mult decât să strângă taxele pe bunurile care veneau în 
oraş şi să le trimită la Berat unde locuia stăpânitorul lor. 
Bărbaţii deveniseră leneşi, dar Thomas de Hookton, care se 
dăduse drept călugăr, se lupta de luni şi instinctele lui erau cele 
ale unui bărbat care ştia că moartea îl putea aştepta la orice 
colţ. Robbie, deşi era cu trei ani mai tânăr decât Thomas, era 
aproape la fel de experimentat în arta războiului ca prietenul 
lui, în timp ce saşiul Jake fusese un criminal toată viaţa lui. 

Începură de la subsolul castelului unde şase celule putrezeau 
în întuneric, dar o lumină slabă se văzu din camera temnicerului 
unde găsiră un bărbat extrem de gras şi nevasta lui la fel de 
corpolentă. Amândoi dormeau. Thomas îi înţepă gâtul bărbatului 
cu vârful sabiei pentru a mirosi sânge, apoi îi conduse pe cei doi 
într-o celulă unde îi încuie. O fată strigă din altă celulă, dar 
Thomas îi făcu semn să tacă. În schimb, ea îl înjură, apoi tăcu. 

Încă unul capturat, mai rămâneau patru. 

Urcară înapoi în curte. Trei servitori, dintre care doi băieţi, 
dormeau în grajduri şi Robbie şi Jake îi duseră jos în celule, apoi 
se reîntâlniră cu Thomas pentru a urca zecile de trepte late 
până la uşa închisorilor, apoi sus pe scările în spirală ale 
turnului. Servitorii, se gândi Thomas, nu făceau parte din 
garnizoană, şi cu siguranţă mai erau alţi servitori, bucătari şi 
grăjdari şi vânzători, dar deocamdată se gândea numai la 
soldaţi. li găsi pe doi dintre ei dormind buştean în camera 
barăcilor, amândoi cu femei sub păturile lor şi Thomas îi trezi 
aruncându-le o torţă pe care o luase dintr-un suport de pe scări. 
Cei patru se ridicară, speriaţi, pentru a vedea un călugăr cu o 
săgeată pregătită pe arcul încordat. O femeie trase aer în piept 
pentru a tipa, dar arcul zvâcni şi săgeata era îndreptată direct 
către ochiul ei drept aşa că îşi înăbuşi ţipătul. 

— Leagă-i, spuse Thomas. 

— E mai rapid să le tai beregatele, sugeră Jake. 

— Leagă-i, spuse din nou Thomas, şi bagă-le ceva în gură. 

Nu dură mult. Robbie rupse o pătură în mai multe bucăţi cu 


sabia lui şi Jake îi legă pe toţi patru. Una dintre femei era goală 
şi Jake rânji când o legă de încheieturi şi apoi o agăţă de un 
cârlig de pe zid încât mâinile ei erau întinse. 

— Frumos, zise el. 

— Mai târziu, spuse Thomas. 

Era la uşă, ascultând. Mai puteau fi doi soldaţi în castel, dar 
nu auzea nimic. Cei patru prizonieri erau pe jumătate 
suspendaţi de cârligele mari de metal care în mod normal ţineau 
săbii şi armuri şi, atunci când cei patru au fost reduşi la tăcere 
şi imobilizaţi, Thomas se duse sus pe următoarea scară spiralată 
unde o uşă masivă îi bloca trecerea. Jake şi Robbie îl urmară, 
cizmele lor scoțând un mic sunet pe treptele de piatră uzate. 
Thomas le făcu semn să facă linişte, apoi împinse uşa. Pentru un 
moment crezu că era încuiată, dar împinse din nou, mai tare, şi 
uşa se deschise cu un sunet ascuţit de metal de balamale 
îngrozitor. Zgomotul putea trezi şi morţii şi Thomas, speriat, se 
trezi într-o cameră mare şi înaltă, împodobită cu tapet. Ţiuitul 
balamalelor nu se mai auzi, lăsând în urmă doar linişte. 
Rămăşiţele unui foc ardeau într-un şemineu mare şi făceau 
destulă lumină pentru a vedea că sala era goală. In capătul 
îndepărtat era o platformă unde contele de Berat, lordul de 
Castillon d'Arbizon, stătea când vizita oraşul şi unde era aşezată 
masa pentru ocaziile festive. Platforma era goală acum, doar că 
la spatele ei, ascuns de tapet, era un loc arcuit unde o altă 
lumină licărea şi se vedea prin țesătura mâncată de molii. 

Robbie trecu pe lângă Thomas şi se furişă pe marginea sălii 
sub deschizătura geamurilor, care lăsau să pătrundă raze de 
lumină argintie de la lună. Thomas puse o săgeată pe arcul 
negru, trase de coardă şi simţi imensa putere a stinghiei de tisă 
când duse coarda la urechea lui dreaptă. Robbie îl privi, văzu că 
era pregătit şi se întinse cu sabia să tragă la o parte tapetul 
uzat. 

Dar înainte ca lama să atingă tapetul fu îndepărtată de un 
bărbat masiv care îl atacă pe Robbie. Venea urlând şi îl luă prin 
surprindere pe scoţianul care încerca să îşi tragă sabia pentru a 
întâmpina atacul, dar Robbie era prea încet şi masivul bărbat 
sări la el, acoperindu-l cu o ploaie de pumni. Chiar atunci se 
auzi cântecul arcului mare şi negru. Săgeata, ce putea să 
doboare un cavaler în armură de la peste şaizeci de metri, trecu 
prin cutia toracică a bărbatului şi îl învârti azvârlindu-l plin de 
sânge la podea. Robbie era încă pe jumătate sub el, sabia lui 
zăngănea pe podeaua de lemn groasă. O femeie zbieră. Thomas 


se gândi că bărbatul doborât era castelanul, comandantul 
garnizoanei, şi se întrebă dacă bărbatul va trăi destul pentru a-i 
răspunde la câteva întrebări, dar Robbie îşi scosese cuțitul şi, 
neştiind că atacatorul său fusese deja lovit de o săgeată, agita 
lama mică la gâtul gras al bărbatului, astfel încât sânge negru şi 
strălucitor ţâşni pe scânduri şi chiar şi după ce bărbatul muri 
Robbie tot îl înjunghia. Femeia continua să zbiere. 

— Opreşte-o, îi spuse Thomas lui Jake şi se duse să tragă 
marele cadavru de pe Robbie. 

Cămaşa de noapte lungă şi albă a bărbatului era acum roşie. 
Jake o pălmui pe femeie şi atunci, din fericire, se făcu linişte. 

Nu mai erau soldaţi în castel. Doisprezece servitori dormeau 
în bucătării şi în depozite, dar nu deranjau. Bărbaţii fură toţi 
duşi în temnițe, apoi Thomas urcă până pe cele mai înalte 
metereze de unde se putea uita în jos la acoperişurile 
neştiutoare din Castillon d'Arbizon şi acolo flutură o torţă 
aprinsă. O flutură înainte şi înapoi de trei ori, o aruncă departe 
în tufişuri la baza pantei abrupte pe care erau construite 
castelul şi oraşul, apoi se duse pe partea de vest a meterezelor 
unde aşeză douăsprezece săgeți pe parapet. Jake i se alătură. 

— Sam e cu Sir Robbie la poartă, spuse Jake. 

Robbie Douglas nu fusese niciodată înnobilat, dar era născut 
nobil şi un ostaş, şi oamenii lui Thomas îi oferiseră acest rang. Îl 
plăceau pe scoţian, ca şi Thomas, de aceea cel din urmă nu îl 
ascultase pe nobilul său şi îl lăsase pe Robbie să vină cu el. Jake 
aşeză mai multe săgeți pe parapet. 

— A fost uşor, zise Jake. 

— Nu se aşteptau la probleme, spuse Thomas. 

Asta nu era în totalitate adevărat. Oraşul era conştient de 
raidurile englezeşti, raidurile lui Thomas, dar se convinseseră 
cumva că nu vor veni la Castillon d'Arbizon. Oraşul fusese în 
pace pentru atâta timp, încât localnicii aveau convingerea că 
pacea va continua. Zidurile şi paznicii nu erau acolo pentru a se 
apăra împotriva englezilor, ci împotriva trupelor mari de bandiți 
care infestau zonele rurale. Un paznic ameţit şi un zid înalt 
poate că i-ar împiedica pe acei bandiți, dar nu şi pe soldaţii 
adevăraţi. 

— Cum aţi trecut râul? îl întrebă pe Jake. 

— La baraj, spuse Jake. 

Cercetaseră oraşul la amurg şi Thomas văzuse barajul morii 
drept cea mai uşoară cale de a traversa râul adânc şi rapid. 

— Morarul? 


— Speriat, spuse Jake, şi tăcut. 

Thomas auzi trosnetul rămurelelor rupându-se, târşâitul 
picioarelor şi o bufnitură când o scară fu aşezată, pe unghiul 
dintre castel şi zidul oraşului. Se aplecă peste parapetul 
interior. 

— Poţi să deschizi poarta, Robbie, strigă în jos. 

Aşeză o săgeată pe coardă şi se uită în jos de-a lungul zidului 
înalt, luminat de lună. 

Sub el bărbaţi urcau scara, ridicând arme şi desagi pe care îi 
aruncau peste parapet înainte de a trece şi ei. Un val de lumină 
năvăli de pe portiţa deschisă unde Robbie şi Sam stăteau de 
gardă, şi după câteva momente un şir de oameni, cu armura 
zăngănind în întuneric, venea de pe treptele zidului către poarta 
castelului. Noua garnizoană de la Castillon d'Arbizon sosise. 

Un paznic apăru pe zidul îndepărtat. Se plimba către castel, 
apoi dintr-odată băgase de seamă zgomotul săbiilor, arcurilor şi 
desagilor răbufnind pe piatră, în timp ce bărbaţi se căţărau pe 
zid. Şovăi, oscilând între dorinţa de a se apropia pentru a vedea 
ce se petrecea cu adevărat şi dorinţa de a găsi întăriri şi, în timp 
ce ezita, Thomas şi Jake îşi sloboziră amândoi săgețile. 

Paznicul purta o vestă de piele căptuşită, o protecţie 
suficientă împotriva stinghiei unui beţivan, dar săgețile trecură 
prin piele, căptuşeală şi pieptul lui până când cele două vârfuri 
îi ieşiră prin spate. Fu aruncat înapoi, arma îi căzu zăngănind, şi 
apoi tresări în lumina lunii, încercă de câteva ori să respire şi nu 
se mai mişcă. 

— Ce facem acum? întrebă Jake. 

— Strângem taxele, spuse Thomas, şi devenim o pacoste. 

— Până când? 

— Până vine cineva să ne omoare, spuse Thomas, gândindu-se 
la vărul lui. 

— Şi îl omorâm noi? 

Cu toate că Jake era saşiu, avea o viziune destul de clară 
asupra vieţii. 

— Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, spuse Thomas şi îşi făcu 
semnul crucii pe roba lui de călugăr. 

Ultimii oameni ai lui Thomas se căţărau pe zid şi traseră 
scara după ei. Mai erau încă vreo şase oameni la un kilometru 
jumătate distanţă, peste râu, ascunşi în pădure, unde păzeau 
caii, dar majoritatea oamenilor lui Thomas erau acum înăuntrul 
castelului şi porţile lui erau din nou încuiate. Paznicul mort 
zăcea rezemat de zid cu două săgeți cu pene de gâscă albe 


ieşindu-i din piept. Nimeni altcineva nu îi văzuse pe invadatori. 
Castillon d'Arbizon ori bea, ori dormea. 
Iar apoi tipetele începură. 


Thomas nu se gândise nici un moment că begarda care 
trebuia să moară în dimineaţa următoare era închisă în castel. 
Credea că oraşul avea propria închisoare, dar se părea că fusese 
dată în grija garnizoanei, iar acum ea striga insulte către 
proaspeţii prizonieri din celelalte celule. Zgomotul pe care fata 
îl făcea îi deranja pe arcaşi şi pe ostaşii ce se căţăraseră pe zidul 
de la Castillon d'Arbizon şi luaseră castelul. Nevasta durdulie a 
temnicerului, care vorbea un pic de franceză, strigă la englezi 
să o omoare pe fată. 

— Este o begardă, susţinea femeia, este  complicele 
diavolului! 

Sir Guillaume d'Evecque fu de acord cu femeia. 

— Aduceţi-o sus în curte, îi spuse lui Thomas, şi o să îi tai 
nenorocitul ei cap. 

— Trebuie să ardă, spuse Thomas. Aşa a decretat Biserica. 

— Şi deci cine o să o ardă? 

Thomas ridică din umeri. 

— Sergenţii oraşului? Poate că noi, nu ştiu. 

— Atunci, dacă nu mă laşi să o omor acum, spuse Sir 
Guillaume, măcar fă-o să tacă odată. Îşi scoase cuțitul şi i-l oferi 
lui Thomas. Taie-i limba. _ 

Thomas ignoră lama. Încă nu îşi făcuse timp să îşi schimbe 
roba de călugăr, aşa că îşi ridică sutana şi se duse jos unde fata 
tipa în franceză pentru a le spune captivilor din celelalte celule 
că o să moară cu toţii şi că diavolul va dansa pe oasele lor pe o 
melodie cântată de demoni. Thomas aprinse o lampă de la 
resturile unei torţe, apoi se duse la celula begardei şi trase cele 
două zăvoare. 

Ea tăcu la auzul zăvoarelor, iar apoi, când el împinse uşa grea 
pentru a o deschide, ea se împletici până în fundul celulei. Jake 
îl urmase pe Thomas jos pe scări şi, văzând-o pe fată în lumina 
slabă a lămpii, chicoti. 

— Pot să o fac eu să tacă în locul tău, se oferi Jake. 

— Du-te şi dormi puţin, zise Thomas. 

— Nu, nu mă deranjează, insistă Jake. 

— Dormi! se răsti Thomas, devenind deodată nervos pentru 
că fata părea atât de vulnerabilă. 

Era vulnerabilă pentru că era dezbrăcată. La fel de 


dezbrăcată precum un pui abia scos din găoace, slab, groaznic 
de palid, muşcat de purici, cu ochii mari şi părul slinos şi zburlit. 
Stătea în paiele murdare, cu mâinile încolăcite în jurul 
genunchilor strânşi pentru a-şi ascunde goliciunea, apoi luă o 
gură de aer ca şi cum şi-ar fi cules ultimele rămăşiţe de curaj. 

— Eşti englez, spuse ea în franceză. 

Vocea ei era răguşită de la atâta tipat. 

— Sunt englez, fu de acord Thomas. 

— Dar un preot englez este la fel de rău ca oricare preot, îl 
acuză ea. 

— Probabil, aprobă Thomas. Puse lampa pe jos şi se aşeză 
lângă uşa deschisă pentru că mirosul urât era mult prea 
puternic. Vreau să te opreşti din tipat, continuă el, pentru că îi 
deranjează pe ceilalţi oameni. 

Ea îşi dădu ochii peste cap când auzi aceste cuvinte. 

— Mâine au de gând să mă ardă, spuse ea, deci crezi că mă 
interesează dacă se supără nişte proşti pe mine în seara asta? 

— Ar trebui să îţi pese de sufletul tău, spuse Thomas, dar 
cuvintele lui arzătoare nu primiră nici un răspuns din partea 
begardei. Fitilul din trestie ardea puternic şi umbra lui 
transformă lumina într-una galbenă, leproasă şi licăritoare. De 
ce te-au lăsat dezbrăcată? întrebă el. 

— Pentru că am rupt o fâşie din rochie şi am încercat să îl 
strangulez pe temnicer. 

Spuse acest lucru cu mult calm, dar cu o privire sfidătoare, ca 
şi cum aştepta ca Thomas să o certe pentru asta. 

Thomas aproape că zâmbi la gândul unei fete atât de firave 
atacându-l pe temnicerul masiv, dar se abţinu. 

— Cum te numeşti? întrebă el în schimb. 

Ea încă era sfidătoare. 

— Nu am nici un nume, spuse ea. M-au făcut o eretică şi mi- 
au luat numele. Sunt alungată din creştinătate. Deja sunt la 
jumătatea drumului către următoarea lume. 

Îşi îndepărtă privirea de la el cu o expresie de indignare şi 
Thomas văzu că Robbie Douglas stătea în uşa pe jumătate 
deschisă. Scoţianul privea la begardă uimit, chiar îngrozit, şi 
Thomas se uită din nou la fată şi văzu că, sub mormanele de 
paie şi murdăria depusă, ea era frumoasă. Părul ei era de un 
auriu pal, pielea ei era neatinsă de varicelă şi avea o figură 
puternică. Avea o frunte lată, o gură mare şi obraji scobiţi. O 
faţă uimitoare, şi scoţianul se holba la ea şi fata, ruşinată de 
privirea lui fixă, îşi trase genunchii şi mai aproape de piept. 


— Pleacă, îi spuse Thomas lui Robbie. Tânărul scoţian se 
îndrăgostea, i se păru lui Thomas, la fel de uşor precum li se 
făcea foame oamenilor, şi îi era clar după faţa lui Robbie că 
acesta fusese izbit de frumuseţea fetei la fel de puternic ca o 
lance când loveşte un scut. 

Robbie se încruntă pentru că nu înţelese instrucţiunile lui 
Thomas. 

— Voiam să te întreb, spuse el, apoi făcu o pauză. 

— Să mă întrebi ce? 

— Gând eram în Calais, spuse Robbie, ţi-a spus cumva contele 
să mă laşi în urmă? 

Nu părea că este o întrebare corespunzătoare 
circumstanțelor, dar Thomas hotărî că merita un răspuns. 

— De unde ştii? 

— Mi-a spus preotul acela, Buckingham. 

Thomas se întrebă de ce vorbise Robbie cu acel preot, apoi 
înţelese că prietenul lui făcea doar conversaţie pentru a sta cât 
mai aproape lângă ultima fată de care se îndrăgostise fără 
speranţă. 

— Robbie, spuse el, o să ardă mâine-dimineaţă. 

Robbie se întoarse nervos. 

— Dar nu trebuie neapărat. 

— În numele lui Dumnezeu, protestă Thomas, Biserica a 
condamnat-o. 

— Atunci, tu ce cauţi aici? întrebă Robbie. 

— Pentru că eu dau comenzi aici. Pentru că cineva trebuie să 
o facă să tacă. 

— Pot să fac eu asta, spuse Robbie cu un zâmbet pe buze, şi 
atunci când Thomas nu răspunse, zâmbetul se transformă într-o 
încruntare. Şi deci de ce m-ai lăsat să vin în Gasconia? 

— Pentru că eşti un prieten. 

— Buckingham a spus că o să fur Graalul, zise Robbie. A spus 
că o să îl duc în Scoţia. 

— Trebuie să îl găsim mai întâi, zise Thomas, dar Robbie nu îl 
asculta. El doar se uita ca un om flămând la fata care se 
ghemuia în colţ. Robbie, spuse Thomas tare, o să ardă. 

— Atunci nu contează ce i se întâmplă în seara aceasta, spuse 
sfidător scoţianul. 

Thomas se chinui să îşi suprime furia. 

— Lasă-ne singuri, Robbie, spuse el. 

— li vrei sufletul? întrebă Robbie. Sau carnea? 

— Pleacă odată! Thomas mârâi mai rău decât ar fi vrut şi 


Robbie se sperie, îi aruncă o privire scorţoasă, apoi clipi de 
câteva ori şi plecă. 

Fata nu înţelese conversaţia din engleză, dar recunoscuse 
dorinţa din privirea lui Robbie şi acum se întoarse către 
Thomas. 

— Mă vrei doar pentru tine, părinte? întrebă ea în franceză. 

Thomas ignoră întrebarea batjocoritoare. 

— De unde eşti? 

Ea nu spuse nimic pentru câteva momente, parcă hotărându- 
se dacă să îi răspundă sau nu la întrebare, apoi ridică din umeri. 

— Din Picardia, spuse ea. 

— Destul de departe spre nord, spuse Thomas. Cum de a 
ajuns o fată din Picardia până în Gasconia? 

Ea ezită din nou. Avea, credea Thomas, probabil 
cincisprezece sau şaisprezece ani, ceea ce o făcea prea mică 
pentru măritat. Ochii ei, observă el, erau foarte pătrunzători, 
ceea ce îi oferi senzaţia neplăcută că putea să îi vadă până în 
adâncul sufletului lui întunecat. 

— Tatăl meu, spuse ea. Era un jongler şi un înghiţitor de 
flăcări. 

— Am văzut asemenea oameni, spuse Thomas. 

— Mergeam oriunde voiam, spuse ea, şi făceam bani la 
bâlciuri. Tatăl meu îi făcea pe oameni să râdă şi eu strângeam 
banii. 

— Mama ta? 

— Moartă. Spuse acest lucru nepăsătoare ca şi cum ar fi 
sugerat că nu îşi aduce aminte de mama ei. Apoi tatăl meu a 
murit aici. Acum şase luni. Aşa că am rămas aici. 

— De ce ai rămas? 

Îi aruncă o privire batjocoritoare sugerând că răspunsul la 
întrebarea lui era atât de evident, încât nu mai era nevoie să fie 
spus, dar apoi, crezând că este un preot care nu înţelegea cum 
trăiau oamenii obişnuiţi, îi oferi răspunsul. 

— Ştii cât de periculoase sunt drumurile? întrebă ea. Sunt 
coredori. 

— Coredor-i? 

— Bandiţi, explică ea. Localnicii le spun coredor-i. Apoi mai 
sunt şi routier-ii care sunt la fel de răi. Routieriii erau companii 
de soldaţi daţi afară din război care rătăceau pe drumuri în 
căutarea unui nobil care să îi angajeze şi atunci când li se făcea 
foame, ceea ce se întâmpla tot timpul, ei luau ce voiau prin 
forţă. Unii chiar capturau oraşe şi le ţineau pentru recompensă. 


Dar, ca şi coredoriii, ar fi considerat o fată care călătorea 
singură ca pe un cadou trimis de către diavol pentru distracţia 
lor. Cât timp crezi că aş fi rezistat? întrebă ea. 

— Ai fi putut să călătoreşti însoţită de cineva? sugeră Thomas. 

— Mereu am făcut asta, eu şi tatăl meu, dar el era acolo să 
mă protejeze. Dar singură? Ridică din umeri. Aşa că am rămas 
aici. Am lucrat într-o bucătărie. 

— Şi ai copt o erezie? 

— Voi, preoţii, iubiţi erezia, spuse ea rece. Vă oferă ceva de 
ars. 

— Inainte de a fi condamnată, spuse Thomas, cum te numeai? 

— Genevieve. 

— Te chema ca pe sfântă? 

— Cred, spuse ea. 

— Şi de fiecare dată când Genevieve se ruga, spuse Thomas, 
diavolul îi sufla să îi stingă lumânările. 

— Voi, preoţii, sunteţi plini de poveşti, spuse batjocoritor 
Genevieve. Crezi asta? Crezi că diavolul intra în biserică şi îi 
sufla în lumânări? 

— Probabil. 

— De ce nu a omorât-o pur şi simplu dacă era diavolul? Ce 
truc patetic, doar să sufle în lumânări! Nu prea e un diavol dacă 
asta e tot ce poate face. 

Thomas îi ignoră batjocura. 

— Mi s-a spus că eşti o begardă. 

— Am întâlnit begarzi, spuse ea, şi mi-au plăcut. 

— Sunt slujitorii diavolului, spuse Thomas. 

— Ai întâlnit vreunul? întrebă ea. Thomas nu întâlnise nici 
unul. Doar auzise despre ei şi fata îi simţi disconfortul. Pentru 
credinţa că Dumnezeu dă de toate tuturor şi vrea ca toţi să 
împartă totul, atunci sunt la fel de rea ca orice begard, 
recunoscu ea, dar niciodată nu m-am alăturat lor. 

— Trebuie să fi făcut ceva pentru care să fi primit flăcările 
drept pedeapsă. 

Se uită la el. Poate că era ceva în tonul lui care o făcea să 
aibă încredere în el, că renunţă să-l sfideze. Închise ochii şi îşi 
rezemă capul de zid şi Thomas crezu că vrea să plângă. Ín timp 
ce se uita la faţa ei delicată, se întreba cum de nu îi observase 
imediat frumuseţea, aşa cum făcuse şi Robbie. Ea deschise ochii 
şi se uită la el. 

— Ce s-a întâmplat aici în seara asta? întrebă ea, ignorând 
acuzaţiile lui. 


— Noi am capturat castelul, spuse Thomas. 

— Noi? 

— Englezii. 

Se uită la el, încercând să îi citească pe faţă. 

— Deci acum englezii reprezintă puterea civilă? 

Credea că învățase expresia asta la judecata ei. Biserica nu 
ardea ereticii, ci doar îi condamna, iar apoi păcătoşii erau 
predaţi puterii civile pentru morţile lor. Aşa Biserica avea 
mâinile curate, Dumnezeu era sigur că Biserica Lui nu era 
profanată şi diavolul primea un suflet. 

— Noi suntem acum puterea civilă, confirmă Thomas. 

— Deci englezii mă vor arde în locul gasconilor? 

— Cineva trebuie să te ardă, spuse Thomas, dacă eşti o 
eretică. 

— Dacă? întrebă Genevieve, dar atunci când Thomas nu îi 
răspunse îşi închise ochii şi îşi rezemă din nou capul pe pietrele 
umede. Mi-au spus că L-am jignit pe Dumnezeu. Vorbi încet: Că 
am susţinut că preoţii sunt corupți, că am dansat goală sub 
fulgere, că am folosit puterile diavolului pentru a găsi apă, că 
am folosit magia să vindec bolile oamenilor, că am prezis 
viitorul şi că am aruncat un blestem pe nevasta lui Galat Lorret 
şi pe vitele lui. 

Thomas se încruntă. 

— Nu te-au condamnat pentru faptul că erai o begardă? 
întrebă el. 

— Şi pentru asta, spuse ea sec. 

El tăcu pentru câteva momente. Picura apă undeva în 
întuneric dincolo de uşă şi lumina trestiei licări, apoi aproape se 
stinse, dar îşi reveni. 

— Pe nevasta cui ai blestemat-o? întrebă Thomas. 

— Pe nevasta lui Galat Lorret. Este un negustor de ţesături 
aici şi este foarte bogat. Este consulul-şef şi un bărbat care 
preferă carnea mai proaspătă decât cea a nevestei lui. 

— Şi ai blestemat-o? 

— Nu doar pe ea, spuse arzătoare Genevieve, ci şi pe el. Nu ai 
blestemat pe nimeni niciodată? 

— Ai prezis viitorul? întrebă Thomas. 

— Am spus că o să moară cu toţii, ceea ce este un adevăr 
evident. 

— Nu şi dacă Hristos va cobori din nou din ceruri, aşa cum a 
promis, spuse Thomas. 

Ea îl privi lung, cu subînțeles şi un zâmbet mic îi umbri 


jumătate din faţă înainte să ridice din umeri. 

— Deci m-am înşelat, spuse ea sarcastic. 

— Şi diavolul ţi-a arătat cum să descoperi apa? 

— Chiar şi tu poţi face asta, spuse ea. Ia o creangă bifurcată 
şi mergi încet pe un câmp şi, atunci când tremură, sapă. 

— Şi blesteme magice? 

— Leacuri băbeşti, spuse ea plictisită. Lucruri pe care le 
învăţăm de la mătuşi şi bunici şi de la femei bătrâne. Ia fierul 
din camera unde naşte o femeie. Toată lumea face asta. Chiar şi 
tu, părinte, atingi lemnul pentru a alunga diavolul. Este această 
magie suficientă să te trimită pe rug? 

Din nou, Thomas ignoră răspunsul. 

— L-ai jignit pe Dumnezeu? o întrebă el. 

— Dumnezeu mă iubeşte, şi eu nu îi insult pe cei ce mă 
iubesc. Dar am spus că preoţii lui sunt corupți, ceea ce sunteţi, 
aşa că m-au acuzat de jignirea lui Dumnezeu. Eşti corupt, 
părinte? 

— Şi ai dansat goală sub fulgere? termină Thomas acuzarea. 

— La aceasta, spuse ea, pledez vinovată. 

— De ce ai dansat? 

— Pentru că tatăl meu mereu zicea că Dumnezeu ne va ghida 
dacă vom face asta. 

— Dumnezeu va face asta? întrebă Thomas, surprins. 

— Aşa credeam. Nu aveam dreptate. Dumnezeu mi-a spus să 
rămân în Castillon d'Arbizon şi asta nu a dus decât la tortură şi 
la focul de mâine. 

— 'Tortură? întrebă Thomas. 

Ceva în vocea lui, o groază, o făcu să se uite la el, iar apoi îşi 
întinse încet piciorul ei stâng pentru ca el să îi vadă coapsa 
interioară şi semnele roşii, proaspete şi încurcate ce îi 
desfigurau pielea albă. 

— M-au ars, spuse ea, iar şi iar. De aceea am recunoscut că 
sunt ceea ce nu eram de fapt, o begardă, pentru că mă ardeau. 
Brusc izbucni în plâns, amintindu-şi de durere. Au folosit metal 
roşu încins, spuse ea, şi, atunci când ţipam, ei spuneau că era 
diavolul care încerca să iasă din sufletul meu. Îşi retrase piciorul 
şi îi arătă mâna dreaptă, care purta aceleaşi cicatrice. Dar mi-au 
lăsat astea, spuse ea nervoasă, dezgolindu-şi brusc sânii ei mici, 
pentru că părintele Roubert a spus că diavolul va vrea să îi sugă 
şi durerea fălcilor lui va fi mai rea decât orice ar putea provoca 
Biserica. Îşi trase genunchii din nou şi tăcu pentru o vreme, în 
timp ce lacrimi îi curgeau pe obraz. Bisericii îi place să rănească 


oameni, continuă ea după un timp. Ar trebui să ştii asta. 

— Ştiu, spuse Thomas şi aproape că îşi ridică poalele robei lui 
pentru a-i arăta aceleaşi cicatrice de pe corpul lui, cicatricele 
fierului încins care îi fusese lipit de picioare pentru a-l face să 
dezvăluie secretele legate de Graal. Era o tortură fără vărsare 
de sânge pentru că Bisericii îi era interzis să verse sânge, dar 
un om iscusit putea face un suflet să urle de durere chiar şi fără 
să lovească pielea. Ştiu, spuse din nou Thomas. 

— Atunci fii blestemat, spuse Genevieve, recuperându-şi 
sfidarea, să fii blestemat şi tu, şi toţi preoţii nenorociţi! 

Thomas se ridică şi luă şi lampa. 

— O să îţi aduc ceva să te îmbraci. 

— Ţi-e frică de mine, părinte? spuse ea batjocoritor. 

— Frică? spuse Thomas uimit. 

— De asta, părinte! zise ea arătându-i goliciunea ei şi Thomas 
se întoarse cu spatele şi închise uşa în timp ce ea râdea. 

Apoi trase zăvoarele, se aplecă peste zid şi privi în gol. Îşi 
aducea aminte ochii lui Genevieve, plini de foc şi de mister. Era 
murdară, goală, nearanjată, palidă, pe jumătate înfometată şi o 
eretică şi o văzuse frumoasă, dar avea o treabă dimineaţa 
următoare şi nu se aşteptase la asta. O treabă în numele lui 
Dumnezeu. 

Urcă înapoi în curte pentru a vedea că totul era învăluit în 
tăcere. Castillon d'Arbizon dormea. 

Şi Thomas, fiul nelegitim al unui preot, se ruga. 


Turnul se afla într-o zonă împădurită la o zi de mers distanţă 
de Paris, pe o culme mică nu departe de Soissons. Era un loc 
pustiu. Turnul fusese odată casa unui nobil ai cărui şerbi lucrau 
văile de pe părţile culmii, dar nobilul murise fără să aibă copii şi 
rudele lui mai îndepărtate se certaseră pentru posesiuni, ceea 
ce însemna că avocaţii se îmbogăţiseră şi turnul era o ruină, şi 
câmpurile erau pline de aluni şi de stejari, şi bufniţele îşi 
făcuseră cuiburi în camerele din piatră de la înălţime unde 
vântul bătea şi anotimpurile treceau. Chiar şi avocaţii care se 
certaseră pe turn erau morţi acum şi micul castel era 
proprietatea unui duce care nu îl văzuse niciodată şi nu visa 
vreodată să trăiască acolo, iar şerbii, cei care rămăseseră, 
munceau câmpurile mai apropiate de satul Melun, unde 
arendaşul ducelui avea o gospodărie. 

Turnul, spuneau localnicii, era bântuit. Spirite albe îi dădeau 
târcoale în nopţile iernii. Ciudate creaturi se presupunea că 


pândesc prin copaci. Copiilor li s-a spus să stea departe, deşi 
desigur cei mai viteji se duceau în pădure şi unii chiar şi urcau 
în turn pentru a descoperi că nu era nimic în el. Dar atunci au 
venit străinii. 

Veniseră cu permisiunea ducelui îndepărtat. Erau arendaşi, 
dar nu veniseră pentru a face agricultură sau pentru a împuţina 
culmea de lemn. Erau soldaţi. Cincisprezece bărbaţi masivi, cu 
cicatrice de la războaiele împotriva Angliei, cu platoşe şi 
arbalete, şi săbii. Işi aduseră şi femeile care făceau mare deranj 
în sat, dar nimeni nu îndrăznea să se plângă pentru că şi femeile 
erau la fel de masive ca şi soldaţii, dar totuşi nu la fel de dure 
precum bărbatul care le conducea. Era înalt, slab, urât, plin de 
cicatrice şi de ură. Numele lui era Charles şi nu fusese niciodată 
soldat şi nu purta niciodată armură, dar nimeni nu îl întreba ce 
era sau ce a fost înainte pentru că şi privirea lui te îngheţa. 

Au fost chemaţi zidari de la Soissons. Bufniţele au fost 
zburătăcite şi turnul reparat. S-a construit o nouă curte la baza 
turnului, o curte cu un zid înalt şi un furnal din cărămidă. 
Curând după ce aceste treburi au fost terminate, o căruţă, cu 
conţinutul ei acoperit de un baldachin cu pânză, ajunse la turn 
şi noua poartă a zidului curţii se închise tare după ea. Câţiva 
copii mai curajoşi, curioşi să afle ce se petrece la turn, se 
furişară în pădure, dar fură văzuţi de unul dintre paznici, aşa că 
fugiră, speriaţi de paznicul care îi urmărea ţipând şi săgeata 
arbaletei aproape că lovi unul dintre copii. Nici un copil nu s-a 
mai întors. Nimeni nu se mai ducea acolo. Soldaţii cumpărau 
mâncare şi vin din piaţă, dar chiar şi atunci când beau în 
taverna de la Melun, ei nu spuneau nimic din ce se petrecuse la 
turn. 

— Va trebui să îl întrebaţi pe monsieur Charles, spuneau ei, 
referindu-se la bărbatul urât şi plin de cicatrice, dar nimeni din 
sat nu îndrăznea să îl abordeze pe monsieur Charles. 

Fum se ridica uneori din curte. Putea fi văzut din sat şi 
preotul deduse că turnul era acum casa unui alchimist. Provizii 
ciudate erau duse în sus pe culme şi într-o zi o căruţă încărcată 
cu un butoi de sulf şi lingouri de plumb se opri în sat, căruţaşul 
coborând să bea vin. Preotul mirosi sulful. 

— Fac aur, îi spuse îngrijitoarei, ştiind că ea va spune 
celorlalţi din sat. 

— Aur? întrebă ea. 

— Asta fac alchimiştii. Preotul era un bărbat cu carte care ar 
fi putut să urce pe scara ierarhică a Bisericii dacă nu i-ar fi 


plăcut vinul atât de mult şi dacă nu ar fi fost mereu beat de 
auzea clopotul angelic cum bate. Îşi aduse aminte de zilele lui 
de studenţie de la Paris şi cum a crezut că şi el va căuta piatra 
filosofală, substanţa miraculoasă care se amesteca cu orice 
metal pentru a se transforma în aur. Noe a avut-o, spuse el. 

— A avut ce? 

— Piatra filosofală, dar a pierdut-o. 

— Pentru că era beat şi gol? întrebă îngrijitoarea. Avea o 
slabă viziune asupra poveştii lui Noe. Ca şi tine? 

Preotul se aşeză pe pat, pe jumătate beat şi complet 
dezbrăcat, şi îşi aduse aminte de atelierele pline de fum din 
Paris unde argint şi mercur, plumb şi sulf, bronz şi fier erau 
topite şi amestecate şi topite iar. 

— Calcinarea, spuse el, şi dizolvarea, şi separarea, şi 
îmbinarea, şi putrefacţia, şi congelarea, şi alimentarea, şi 
sublimarea, şi fermentarea, şi intensificarea, şi multiplicarea, şi 
proiectarea. 

Ingrijitoarea nu avea nici o idee despre ce vorbea preotul. 

— Marie Condrot şi-a pierdut copilul azi, îi spuse ea. Când l-a 
născut era de mărimea unui pisic, atât era. Plin de sânge şi 
mort. Avea totuşi păr. Păr roşu. Vrea să îl botezi. 

— Cupelaţie, spuse el, ignorând ştirile ei, şi cimentare, şi 
reverberaţie, şi distilare. Per ascendum este metoda preferată. 
Sughiţă. Isuse, oftă el, apoi se gândi din nou. Phlogiston!. Doar 
dacă am putea găsi phlogiston, am putea cu toţii face aur. 

— Şi cum am face aur? 

— Tocmai ţi-am spus. Se întoarse în pat şi privi la sânii ei care 
erau albi şi grei în lumina lunii. Trebuie să fii foarte deştept, 
spuse el întinzându-se către ea, şi trebuie să descoperi 
phlogiston, o substanţă care arde la temperaturi mai mari decât 
chiar focul iadului, şi cu ea faci piatra filosofală pe care a 
pierdut-o Noe şi o aşezi în furnal cu orice metal şi după trei zile 
şi trei nopţi vei obţine aur. Nu a spus Corday că au construit un 
furnal acolo? 

— A spus că au transformat turnul într-o închisoare, spuse ea. 

— Un furnal, insistă el, pentru a găsi piatra filosofală. 

Preotul era mai aproape de adevăr decât credea, şi curând 
întregul cartier era convins că în turn era închis un mare filosof, 


1 O substanţă ipotetică iniţial despre care se credea că este un 
component volatil al tuturor substanţelor combustibile, sub formă de 
flacără la ardere. (n.tr.) 


care se chinuia să facă aur. Dacă avea succes, spuneau oamenii, 
atunci nimeni nu ar mai trebui să muncească vreodată pentru că 
toţi ar fi bogaţi. Ţăranii ar mânca din farfurii de aur şi ar călări 
cai cu harnaşamente din argint, dar unii oameni ziceau că este o 
alchimie un pic cam ciudată pentru că într-o dimineaţă veniră 
doi soldaţi în sat şi luară trei coarne vechi de bou şi o găleată de 
bălegar de vacă. 

— Sigur vom fi bogaţi acum, spuse ironic îngrijitoarea, bogaţi 
cu căcat, dar preotul sforăia. 

În toamna ce urmă cuceririi oraşului Calais, cardinalul veni la 
Paris. Stătu la Soissons, la abația St-Jean-de-Vignes care, deşi 
cu mult mai bogată decât majoritatea caselor monahale, tot nu 
putea adăposti tot anturajul cardinalului, aşa că doisprezece 
dintre oamenii lui îşi luară camere la o tavernă unde comandară 
proprietarului fără nici o reţinere să trimită nota de plată la 
Paris. 

— Cardinalul va plăti, promiseră ei, iar apoi începură să râdă 
pentru că ştiau că Louis Bessieres, cardinalul arhiepiscop de 
Livorno şi delegatul papal la curtea franceză, va ignora orice 
cerinţă de bani neimportantă. 

Dar în ultima vreme, Eminenţa Sa cheltuise fără reţinere. 
Cardinalul pusese să fie restaurat turnul, construise noul zid şi 
angajase paznicii, iar în dimineaţa după sosirea lui la Soissons 
merse la turn cu o escortă de şaizeci de oameni înarmaţi şi 
paisprezece preoţi. La jumătatea drumului către tum se 
întâlniră cu monsieur Charles, care era îmbrăcat tot în negru şi 
purta un cuţit lung, cu lama îngustă într-o parte. Nu îl salută pe 
cardinal la fel de respectuos precum ar fi făcut-o alţi oameni, ci 
doar înclină din cap scurt în semn de salut, apoi îşi întoarse 
calul pentru a merge pe lângă preot. Preoţii şi ostaşii, la 
semnalul cardinalului, păstrară distanţa pentru a nu putea auzi 
discuţia. 

— Arăţi bine, Charles, spuse cardinalul ironic. 

— Sunt plictisit. 

Urâtul Charles avea o voce precum fierul tras prin nisip. 

— Slujirea lui Dumnezeu poate fi grea, spuse cardinalul. 

Charles ignoră sarcasmul. Cicatricea mergea de la buză până 
la pomete, avea pungi sub ochi şi nasul îi era rupt. Hainele lui 
negre atârnau pe el precum zdrenţele pe o sperietoare de ciori 
şi privirea lui sărea repede dintr-o parte a drumului în cealaltă, 
ca şi cum s-ar fi temut de o ambuscadă. Orice călător care 
întâlnea alaiul, dacă ar fi cutezat să îşi ridice privirea pentru a-l 


vedea pe cardinal şi pe însoțitorii lui zdrenţuiţi, l-ar fi considerat 
pe Charles a fi un soldat, pentru că cicatricea şi sabia sugerau 
că a luat parte la războaie, dar acesta nu urmase niciodată un 
steag în război. În schimb, a tăiat beregate şi a furat punguţe cu 
bani, a jefuit şi a omorât şi nu a fost dus la spânzurătoare pentru 
că era fratele mai mare al cardinalului. 

Charles şi Louis Bessieres s-au născut la Limousin, tatăl lor 
fiind cel mai mare fiu al unui negustor de seu care i-a oferit 
fiului mai mic o educaţie, în timp ce fiul cel mare îşi făcea de 
cap. Louis înaintase în Biserică, aşa cum Charles hoinărise pe 
alei întunecate, dar oricât de diferiţi ar fi fost, era o pace între 
ei. Un secret era în siguranţă la singurii fii supraviețuitori ai 
negustorului de seu şi de aceea li se ordonase preoţilor şi 
ostaşilor să păstreze distanţa. 

— Ce îţi face prizonierul? întrebă cardinalul. 

— Bombăne. Se plânge ca o femeie. 

— Dar munceşte? 

— Oh, da munceşte, spuse rânjind Charles. E prea speriat 
pentru a sta. 

— Mănâncă? E sănătos? 

— Mănâncă, doarme şi se culcă cu femeia lui, spuse Charles. 

— Are o femeie? 

Cardinalul păru şocat. 

— A vrut una. A spus că nu poate să lucreze fără una, aşa că i- 
am adus una. 

— Ce fel? 

— Una de pe străzile Parisului. 

— Una dintre vechile tale cunoştinţe, poate? întrebă amuzat 
cardinalul. Dar nimeni de care eşti prea ataşat, nu? 

— Când totul este gata, spuse Charles, o să i se taie capul ca 
şi lui. Doar să îmi spui când. 

— După ce îndeplineşte miracolul, bineînţeles, spuse 
cardinalul. 

Urmară o potecă îngustă în sus pe culme şi, odată ajunşi la 
turn, preoţii şi ostaşii rămaseră în curte în timp ce fraţii 
descălecară şi coborâră pe o scară spiralată ce ducea spre o uşă 
mare, închisă cu trei zăvoare. Cardinalul îl privi pe fratele său 
cum trăgea zăvoarele. 

— Paznicii nu coboară aici? întrebă el. 

— Doar cei doi care îi aduc mâncare şi iau găleţile, spuse 
Charles, ceilalţi ştiu că o să li se taie capetele dacă îşi bagă 
nasul unde nu le fierbe oala. 


— Chiar cred asta? 

Charles Bessieres se uită dispreţuitor la fratele lui. 

— Tu nu ai crede? întrebă el, apoi îşi scoase cuțitul înainte de 
a trage şi ultimul zăvor. 

Făcu un pas înapoi când deschise uşa, evident atent în cazul 
în care cineva din spatele uşii l-ar fi atacat, dar bărbatul 
dinăuntru nu arătă nici o ostilitate, ci chiar păru patetic de 
încântat să-l vadă pe cardinal şi căzu în genunchi în semn de 
venerație. 

Pivniţa turnului era mare, tavanul era susţinut de arcuri mari 
din cărămidă, de care atârnau douăzeci de lămpi. Lumina lor 
fumurie era sporită de lumina zilei ce intra pe trei ferestre mici, 
înalte, cu bare late. Prizonierul care locuia în pivniţă era un 
tânăr cu părul lung şi blond, o faţă ageră şi ochii inteligenţi. 
Obrajii lui şi fruntea înaltă erau mânjite cu praf, ca şi degetele 
lui lungi şi agile. Rămase în genunchi când cardinalul se apropie 
de el. 

— Tinere Gaspard, spuse viclean cardinalul şi îi întinse mâna 
pentru ca prizonierul să poată să îi sărute inelul mare ce 
conţinea un spin din cununa lui Hristos. Sper că eşti bine, tinere 
Gaspard? Mănânci destul, nu este aşa? Dormi ca un copil? 
Munceşti ca un bun creştin? Scurmi precum un porc? 

Cardinalul se uită la fată pe când rosti ultimele cuvinte, apoi 
îşi retrase mâna de la Gaspard şi merse mai departe prin 
cameră către trei mese, pe care se aflau butoaie cu argilă, ceară 
de albine, grămezi de lingouri şi o mulţime de dălţi, pile şi 
ciocane. 

Fata, tăcută, cu părul roşu şi îmbrăcată într-o cămaşă 
murdară ce îi atârna pe un umăr, stătea pe un pat jos dintr-un 
colţ al pivniţei. 

— Nu îmi place aici, se plânse ea cardinalului. 

Cardinalul se uită la ea în tăcere pentru o bună bucată de 
vreme, apoi se întoarse către fratele lui. 

— Dacă îmi mai vorbeşte vreodată, Charles, fără permisiunea 
mea, spuse el, să o biciuieşti. 

— Nu o face cu răutate, Eminenţa Voastră, spuse Gaspard, 
încă în genunchi. 

— Dar eu da, spuse cardinalul, apoi zâmbi la prizonier. 
Ridică-te, dragă băiete, ridică-te. 

— Am nevoie de Yvette, zise Gaspard, mă ajută. 

— Sunt sigur de asta, spuse cardinalul, apoi se opri la un bol 
de argilă în care fusese amestecată o pastă maronie. Se 


îndepărtă din cauza mirosului, apoi se întoarse pe când Gaspard 
se îndrepta spre el, căzu în genunchi din nou, şi ţinu în sus un 
cadou. 

— Pentru Domnia Voastră, Eminenţă, spuse repede Gaspard. 
Am făcut-o pentru Domnia Voastră. 

Cardinalul luă cadoul. Era un crucifix din aur, nu mai mare de 
o palmă, dar fiecare detaliu al suferinţei lui Hristos era modelat 
cu delicateţe. Şuviţe de păr se arătau pe sub cununa din ţepi, 
țepii înşişi înţepau, tăietura de pe o parte era crestată pe 
margine şi picături de sânge auriu curgeau peste veşmântul de 
la spate până la coapsa lui lungă. Capetele cuielor stăteau cu 
mândrie şi cardinalul le numără. Patru. Văzuse în toată viaţa lui 
doar trei cuie în realitate. 

— Este foarte frumos, Gaspard, spuse cardinalul. 

— Aş lucra mai bine, zise Gaspard, dacă aş avea mai multă 
lumină. 

— Cu toţii am lucra mai bine dacă am avea mai multă lumină, 
spuse cardinalul, lumina adevărului, lumina Domnului, lumina 
Sfântului Spirit. Merse pe lângă mese, atingând uneltele muncii 
lui Gaspard. Şi totuşi diavolul trimite întunericul pentru a ne 
ameti şi noi trebuie să facem tot ce putem să îndurăm. 

— Sus? spuse Gaspard. Trebuie să fie camere cu mai multă 
lumină sus? 

— Sunt, spuse cardinalul, sunt, dar de unde ştiu că nu o să 
evadezi, Gaspard? Eşti un tip ingenios. Dacă ţi-aş da o fereastră 
mare e ca şi cum ţi-aş oferi toată lumea. Nu, dragul meu băiat, 
dacă poţi să îţi continui munca aşa - îşi înalţă crucifixul -, atunci 
nu ai nevoie de mai multă lumină. Zâmbi. Eşti atât de inteligent! 

Gaspard era într-adevăr inteligent. Fusese învăţăcelul unui 
bijutier într-unul dintre magazinele mici de pe Quai des 
Orfevres de pe Ile de la Câte din Paris, unde cardinalul îşi avea 
conacul. Cardinalul îi apreciase mereu pe cei doi bijutieri: le 
vizita des magazinele, îi sprijinea şi cumpăra cele mai bune 
piese, iar multe dintre acele piese fuseseră făcute de acest 
ucenic slab şi nervos care-l înjunghiase mortal pe un alt ucenic 
într-o încăierare dintr-o tavernă murdară şi a fost condamnat la 
spânzurătoare. Cardinalul l-a salvat, l-a adus în turn şi i-a 
promis că îşi poate păstra viaţa. 

Dar mai întâi Gaspard trebuia să înfăptuiască o minune. Doar 
atunci putea fi el eliberat. Aceasta a fost promisiunea, deşi 
cardinalul era destul de sigur că Gaspard nu va părăsi pivniţa 
decât pentru a folosi furnalul cel mare din curte. Gaspard, deşi 


nu ştia asta, era deja la porţile iadului. Cardinalul îşi făcu 
semnul crucii şi aşeză crucifixul pe masă. 

— Aşa că arată-mi! îi ordonă el lui Gaspard. 

Gaspard se duse la masa lui de lucru mare, unde un obiect 
era învelit într-o cârpă de pânză albă. 

— Este doar ceară acum, eminenţă, îi explică el, ridicând 
pânza, şi nu ştiu nici dacă este posibil să o transform în aur. 

— Poate fi atinsă? întrebă cardinalul. 

— Cu grijă, îl avertiză Gaspard. Este ceară de albine 
purificată şi destul de delicată. 

Cardinalul ridică ceara albă-cenuşie care era uleioasă la 
atingere şi o duse la unul dintre cele trei geamuri mici care 
permitea să intre lumina întunecată a zilei şi stătu acolo uimit. 

Gaspard făcuse o cupă din ceară. li luase săptămâni de 
muncă. Cupa în sine era destul de mare pentru a ţine un măr, în 
timp ce suportul ei nu avea mai mult de cincisprezece 
centimetri lungime. Acel suport era modelat precum trunchiul 
unui copac şi piciorul cupei era făcut din cele trei rădăcini ce 
ieşeau din trunchi. Crengile copacului împărţite care formau 
bolul fin al cupei şi filigranul erau extraordinar de detaliate, cu 
frunze mici şi mere mici şi, la margine, trei cuie delicate. 

— Este frumoasă, spuse cardinalul. 

— Cele trei rădăcini, eminenţă, reprezintă Trinitatea, explică 
Gaspard. 

— Asta am presupus şi eu. 

— Şi copacul este copacul vieţii. 

— De aceea are mere, spuse cardinalul. 

— Şi cuiele dezvăluie că acela este copacul din care a fost 
făcută Crucea Domnului nostru, termină Gaspard explicaţia. 

— Nici asta nu îmi scăpase, răspunse cardinalul. Duse 
frumoasa cupă din ceară înapoi pe masă şi o aşeză cu grijă. 
Unde este potirul? 

— Aici, Eminenţă. 

Gaspard deschise o cutie şi scoase o cupă pe care i-o dădu 
cardinalului. Cupa era făcută din sticlă groasă, verzuie, care 
părea foarte veche, pentru că în unele părţi cupa era fumurie şi 
în alte părţi avea mici bule în materialul pal translucid. 
Cardinalul credea că este romană. Nu era sigur de asta, dar 
părea foarte veche şi nefinisată, şi asta era cu siguranţă în 
regulă. Cupa din care Hristos a băut ultimul vin ar fi, probabil, 
mai potrivită la masa unui ţăran decât la masa unui nobil. 
Cardinalul descoperise cupa într-un magazin din Paris şi o 


cumpărase pentru câteva monede de cupru, şi îi ceruse lui 
Gaspard să îndepărteze piciorul destul de grosolan al cupei, 
ceea ce prizonierul a şi făcut cu atâta măiestrie, încât cardinalul 
nici nu îşi putea da seama că aceasta avusese odată un suport. 
Acum, foarte precaut, puse potirul în bolul din ceară, cu filigran. 
Gaspard îşi ţinu răsuflarea, temându-se ca nu cumva cardinalul 
să spargă una dintre firavele frunzuliţe, dar cupa se aşeză încet 
şi încăpu perfect. 

Graalul. Cardinalul privi la cupa din sticlă, imaginându-şi-l 
înfăşurat într-o lucrătură fină de aur şi aşezat pe un altar 
iluminat de lumânări albe înalte. Ar fi un cor de băieţi cântând şi 
miros de tămâie arsă. Regi şi împărați, prințese şi duci, conți şi 
cavaleri ar îngenunchea la ea. 

Louis Bessieres, cardinalul arhiepiscop de Livorno, voia 
Graalul şi, cu câteva luni înainte, a auzit un zvon din sudul 
Franţei, de pe tărâmul ereticilor arşi, că Graalul ar exista. Doi fii 
ai familiei Vexille, unul francez şi celălalt arcaş englez, căutau 
Graalul ca şi cardinalul, dar nimeni, se gândea cardinalul, nu 
voia Graalul mai mult ca el. Şi nici nu îl merita mai mult. Dacă 
ar găsi relicva ar avea atâta putere încât regi şi chiar papa ar 
veni la el pentru binecuvântări şi atunci când Clement, papa de 
atunci, ar muri, Louis de Bessieres i-ar lua locul şi cheile - doar 
dacă ar avea Graalul. Louis Bessieres voia Graalul, dar într-o zi, 
pe când privea sticla pictată în capela lui privată, a avut o 
revelaţie. Graalul însuşi nu îi trebuia. Poate că exista, sau poate 
că nu, dar tot ce conta era ca toată lumea creştină să creadă că 
există. Voiau un Graal. Orice Graal, atâta timp cât credeau că 
este cel adevărat şi sfânt, doar un Graal, şi de aceea se afla 
Gaspard în acea pivniţă, şi de aceea Gaspard avea să moară, 
pentru că nimeni altcineva decât cardinalul şi fratele său nu 
trebuia să ştie ceea ce se făcea în turnul pustiu dintre copacii 
bătuţi de vânt mai sus de Melon. 

— lar acum, spuse cardinalul, ridicând cu grijă potirul verde 
din patul lui de ceară, trebuie să transformi ceara banală în aur 
divin. 

— Va fi greu, Eminenţă. 

— Bineînţeles că o să fie greu, spuse cardinalul, dar o să mă 
rog pentru tine. Şi libertatea ta depinde de asta. Cardinalul citi 
îndoiala pe faţa lui Gaspard. Ai făcut crucifixul, spuse el, 
ridicând frumosul obiect din aur, aşa că, de ce nu ai putea să 
faci cupa? 

— Este aşa de delicată, spuse Gaspard, şi dacă torn aurul şi 


nu se topeşte ceara atunci toată munca mea s-ar duce pe apa 
sâmbetei. 

— Atunci vei începe din nou, spuse cardinalul, şi prin 
experienţă şi cu ajutorul lui Dumnezeu vei găsi calea către 
adevăr. 

— Nu a fost făcut niciodată aşa ceva, spuse Gaspard, 
niciodată cu aşa ceva atât de fragil. 

— Arată-mi cum, îi ordonă cardinalul şi Gaspard îi explică 
cum urma să vopsească cupa din ceară cu pasta maro urât 
mirositoare care îl dezgustase pe cardinal. 

Pasta aceea era făcută din apă, corn de bou ars care fusese 
sfărâmat şi balegă de vacă şi straturile uscate ale pastei urmau 
să învelească ceara şi totul se îngropa în argilă moale care 
trebuia să fie presată încet pentru a încadra ceara, dar fără să o 
deformeze. Tuneluri înguste treceau prin argilă din afară până 
la ceara îngropată şi atunci Gaspard trebuia să ducă grămada 
de argilă fără formă la furnalul din curte unde trebuia să coacă 
argila. Ceara de albine dinăuntru se topea şi se scurgea prin 
tuneluri şi, dacă o făcea bine, trebuia să rămână o masă de 
argilă întărită înăuntrul căreia era ascunsă o cavitate delicată în 
forma copacului vieţii. 

— Şi baliga de vacă? întrebă cardinalul. 

Era într-adevăr fascinat de tot procesul. Toate lucrurile 
frumoase îl intrigau, poate pentru că în tinereţe îi fuseseră 
interzise. 

— Balega se coace tare, spuse Gaspard. Formează un înveliş 
tare în jurul cavităţii. Zâmbi la fata posomorâtă. Yvette mi-o 
amestecă, explică el. Stratul cel mai apropiat de ceară este 
foarte fin, iar straturile exterioare sunt neprelucrate. 

— Deci amestecătura de baligă formează o suprafaţă dură 
pentru mulaj? întrebă cardinalul. 

— Exact. 

Gaspard era fericit că patronul şi salvatorul lui înţelesese. 

Apoi, după ce argila se răcea, Gaspard turna aurul topit în 
cavitate şi nu putea decât să spere că lichidul încins umplea 
până la ultima fisură, fiecare frunză micuță, măr şi cui şi fiecare 
margine a scoarţei copacului. Şi, după ce aurul se răcea şi se 
întărea, argila se spărgea pentru a dezvălui fie un înlocuitor 
pentru Graal care ar uimi întregul regat creştin, fie o bucată de 
aur nedefinit. 

— Probabil că trebuie făcut din mai multe părţi, spuse nervos 
Gaspard. 


— Vei încerca cu aceasta, îi ordonă cardinalul, trăgând pânza 
înapoi peste cupa de ceară, şi dacă nu va merge vei face alta şi 
vei încerca din nou, şi din nou, iar atunci când va merge, 
Gaspard, o să te eliberez câmpurilor şi cerului. Pe tine şi pe 
mica ta prietenă. Zâmbi puţin la femeie, făcu semn de 
binecuvântare deasupra capului lui Gaspard, apoi ieşi din 
pivniţă. Aşteptă până ce fratele lui trase toate zăvoarele. Nu fi 
nemilos cu el, Charles. 

— Nemilos? Sunt temnicerul lui, nu doica lui. 

— Şi el este un geniu. Crede că îmi face o cupă pentru 
liturghie, aşa că nu ştie cât de importantă este munca lui. Nu se 
teme de nimic, doar de tine. Aşa că, fă-l fericit! 

Charles se îndepărtă de uşă. 

— Şi dacă se găseşte adevăratul Graal? 

— Cine îl va găsi? întrebă cardinalul. Arcaşul englez a 
dispărut şi călugărul acela prost nu îl va găsi în Berat. Doar va 
agita spiritele. 

— Şi de ce l-ai trimis? 

— Pentru că Graalul nostru trebuie să aibă un trecut. Fratele 
Jerome va găsi câteva povestiri despre Graal în Gasconia şi 
aceea va fi dovada noastră şi, odată ce va face cunoscut că 
există însemnări despre Graal, vom duce cupa la Berat şi vom 
anunţa descoperirea lui. 

Charles încă se gândea la adevăratul Graal. 

— Credeam că tatăl englezului lăsase o carte, nu? 

— A lăsat, dar nu putem înţelege nimic din ea. Sunt 
însemnările unui nebun. 

— Atunci găseşte-l pe arcaş şi torturează-l până spune 
adevărul, zise Charles. 

— Va fi găsit, îi promise rânjind cardinalul, şi data viitoare ţi-l 
voi da ţie pe mână, Charles. Va vorbi atunci. Dar între timp 
trebuie să ne continuăm căutările, dar mai presus de toate 
trebuie să ne ducem lucrarea mai departe. Aşa că, ai grijă de 
Gaspard! 

— O să am, deocamdată, spuse Charles, şi dup-aia o să am 
grijă să moară. 

Pentru că Gaspard avea să le netezească drumul către palatul 
papal de la Avignon şi cardinalul, urcând în curte, putea deja să 
simtă gustul puterii. Va fi papă. 


În zorii acelei zile, mult la sud de turnul pustiu de lângă 
Soissons, umbra castelului de la Castillon d'Arbizon căzuse 


peste grămada de lemne pregătită pentru arderea ereticei. 
Lemnele pentru foc au fost bine aranjate, conform 
instrucţiunilor fratelui Roubert, aşa că deasupra vreascurilor şi 
în jurul parului gros de care era legat un lanţ erau patru straturi 
de legături de lemne drepte care urmau să ardă puternic, dar nu 
prea tare şi fără prea mult fum, astfel încât localnicii care 
veneau să asiste o vor putea vedea pe Genevieve suferind 
groaznic în flăcările luminoase şi vor şti că eretica trecea pe 
tărâmul Necuratului. 

Umbra castelului ajunse pe strada principală aproape până la 
poarta din vest unde sergenţii oraşului, deja uimiţi de 
descoperirea paznicului mort rezemat de zid, priveau acum în 
sus la mulţimea de paznici de la castel aliniaţi pe linia soarelui 
ce tocmai răsărea. Un steag nou flutura acolo. În loc să arate un 
leopard portocaliu pe câmpul alb de la Berat, înfăţişa un câmp 
albastru, traversat de o linie albă pe diagonală care era 
punctată cu trei stele albe. Trei lei galbeni dădeau viaţă 
câmpului albastru şi acele temute creaturi apăreau şi dispăreau 
pentru că steagul mare se zbătea pe un vânt indiferent. Apoi 
apăru ceva nou la care se puteau holba: pe când cei patru 
consuli ai oraşului se grăbiră să se alăture sergenţilor, câţiva 
oameni apărură în vârful unui bastion ce proteja poarta 
castelului, iar aceştia aruncară două obiecte grele de pe 
metereze. Cele două obiecte căzură, apoi tresăriră atunci când 
ajunseră la capetele frânghiilor. La început, oamenii care 
priveau crezură că garnizoana îşi arunca aşternuturile, apoi 
văzură că acele obiecte erau de fapt cadavrele a doi oameni. 
Erau castelanul şi paznicul, şi atârnau de poartă pentru a întări 
mesajul steagului contelui de Northampton. Castillon d'Arbizon 
era sub o nouă tutelă. 

Galat Lorret, cel mai bătrân şi mai bogat dintre consuli, 
acelaşi bărbat care îl interogase pe călugăr în biserică cu o 
noapte înainte, îşi reveni primul în fire. 

— Trebuie trimis un mesaj la Berat, ordonă el, şi îi spuse 
clericului oraşului să scrie domnului corespunzător al lui 
Castillon d'Arbizon. Spune-i contelui că trupele engleze flutură 
steagul contelui de Northampton. 

— L-ai recunoscut? întrebă un alt consul. 

— A fluturat aici destul, răspunse amar Lorret. 

Castillon d'Arbizon aparținuse odată englezilor şi îşi plătise 
taxele îndepărtatului Bordeaux, dar mareea de englezi se 
retrăsese şi Lorret nu crezuse că o să mai vadă vreodată steagul 


contelui. Ordonă celor patru oameni din garnizoană care mai 
rămăseseră, care fuseseră beţi în tavernă şi deci le scăpaseră 
englezilor, să fie pregătiţi să ducă mesajul clericului în 
îndepărtatul Berat şi le dădu câţiva galbeni să se grăbească. 
Apoi, cu faţa crispată, merse în sus pe stradă împreună cu 
ceilalţi trei consuli. Părintele Medous şi preotul de la Biserica 
Sfântul Callic li se alăturară, iar localnicii, nerăbdători şi 
speriaţi, se îngrămădiră după ei. 

Lorret bătu în poarta castelului. Avea de gând, se hotări el, 
să-i înfrunte pe invadatorii neruşinaţi. li va speria. Le va cere să 
părăsească imediat Castillon d'Arbizon. li va ameninţa cu asaltul 
şi cu foametea, şi, chiar când îşi culegea cuvintele de revoltă, 
porţile castelului se deschiseră cu balamalele scârţâind pentru a 
dezvălui doisprezece arcaşi englezi cu coifuri din oţel şi platoşe, 
iar la vederea arcurilor mari şi a săgeţilor lor lungi, Lorret făcu 
din instinct un pas înapoi. 

Atunci tânărul călugăr păşi înainte, doar că nu mai era un 
călugăr, ci un soldat înalt cu platoşă pe el. Avea capul dezgolit şi 
părul lui negru scurt părea că ar fi fost tăiat cu un cuţit. Purta 
pantaloni negri, cizme negre lungi şi avea o curea de piele 
neagră pentru sabie de care atârna un cuţit scurt şi o sabie 
lungă simplă. Avea un lanţ din argint la gât, semn că deţinea 
autoritate. Se uită de-a lungul liniei de sergenţi şi consuli, apoi 
făcu semn lui Lorret. 

— Nu am făcut cunoştinţă cum trebuie aseară, spuse el, dar 
cu siguranţă îţi aduci aminte numele meu. Acum este rândul tău 
să mi-l spui pe al tău. 

— Nu ai nici un drept să fii aici! izbucni Lorret. 

Thomas se uită în sus către cerul galben, spălăcit, ceea ce 
sugera că o vreme neobişnuită pentru acea perioadă se apropia. 

— Părinte, vorbea acum cu Medous, vei fi aşa de bun încât să 
traduci toate cuvintele mele pentru ca toată lumea să ştie ce se 
petrece. Se uită înapoi la Lorret. Dacă nu vorbeşti cu înţeles, 
atunci o să le ordon oamenilor mei să te omoare şi atunci voi 
vorbi cu însoțitorii tăi. Cum te numeşti? 

— Tu eşti călugărul, spuse acuzator Lorret. 

— Nu, spuse Thomas, dar tu ai crezut pentru că am ştiut să 
citesc. Sunt fiul unui preot şi el m-a învăţat literele. Acum, deci, 
cum te numegşti? 

— Sunt Galat Lorret, spuse Lorret. 

— Şi după roba ta - Thomas făcu semn către haina cu blană 
pe margini a lui Lorret - presupun că ai o autoritate aici? 


— Noi suntem consuli, spuse Lorret cu ce demnitate putu să 
adune. 

Ceilalţi trei consuli, toţi mai tineri decât Lorret, încercau să 
pară neîngrijoraţi, dar le era destul de dificil când o linie de 
capete de săgeți străluceau sub arcadă. 

— Mulţumesc, spuse Thomas politicos, şi acum trebuie să le 
spui oamenilor tăi că au marele noroc de a fi din nou sub 
stăpânirea contelui de Northampton şi este dorinţa Domniei 
Sale ca oamenii să nu stea degeaba pe stradă atunci când este 
atât de muncă. 

li făcu semn părintelui Medous care oferi o traducere bâlbâită 
mulţimii. Se auziră câteva proteste, în principal pentru că 
oamenii mai vicleni din piaţă înţeleseră că o schimbare de 
domnie însemna bineînţeles taxe mai mari. 

— Munca pentru această dimineaţă, spuse Lorret, este 
arderea unei eretice. 

— Aceasta este muncă? i 

— Este munca lui Dumnezeu, insistă Lorret. Îşi ridică vocea şi 
vorbi în limba maternă. Oamenilor li s-a promis timp liber de la 
muncile lor pentru a privi răul arzând din oraş. 

Părintele Medous traduse cuvintele pentru Thomas. 

— Aşa este obiceiul, adăugă preotul, şi episcopul insistă ca 
oamenii să o vadă pe fată arzând. 

— Obiceiul? întrebă Thomas. Ardeţi fete destul de des de 
ziceţi că acesta este obiceiul? 

Părintele Medous dădu din cap în semn că nu înţelege. 

— Părintele Roubert ne-a spus că trebuie să lăsăm oamenii să 
vadă. 

Thomas se încruntă. 

— Părintele Roubert, spuse el, acesta este bărbatul care v-a 
zis să ardeţi fata încet? Să aşezaţi lemnele drepte? 

— Este un dominican, zise părintele Medous, unul adevărat. 
El a fost cel care a descoperit erezia fetei. Ar trebui să fie aici. 
Preotul se uită în jur, ca şi cum s-ar fi aşteptat să îl vadă pe 
călugărul care lipsea. 

— Cu siguranţă îi va părea rău dacă va rata distracţia, spuse 
Thomas, apoi făcu semn câtre linia de arcaşi care se dădură la o 
parte pentru ca Sir Guillaume, îmbrăcat în armură şi cu o sabie 
de război mare în mână, să o aducă pe Genevieve din castel. 

Mulțimea începu să fluiere şi să aclame la vederea ei, dar 
mânia lor se reduse la tăcere atunci când arcaşii formară la loc 
linia în spatele fetei şi îşi ridicară arcurile înalte. Robbie 


Douglas, într-o platoşă mare şi cu o sabie pe o parte, îşi croi 
drum printre arcaşi şi se holbă la Genevieve care acum stătea 
lângă Thomas. 

— Aceasta este fata? întrebă Thomas. 

— Ea este eretica, da, spuse Lorret. 

Genevieve se uita la Thomas cu neîncredere. Ultima oară 
când îl văzuse el purta o robă de călugăr, şi acum era evident că 
nu era preot. Cămaşa lui de zale, ce îi ajungea până la coapse, 
era de calitate bună şi o lustruise pe timpul nopţii pe care o 
petrecuse păzind celulele pentru a se asigura că nimeni nu 
deranjează prizonierii. 

Genevieve nu mai era neîngrijită. Thomas trimisese două 
dintre femeile de la bucătăria castelului la celula ei cu apă, 
haine şi un pieptene din oase pentru ca ea să se spele şi îi 
dăduse o cămaşă albă care aparținuse nevestei castelanului. Era 
o rochie din pânză foarte scumpă, albă, brodată la gât, cu 
mâneci şi tivuri cu fir de aur şi Genevieve arăta ca şi cum ar fi 
fost născută pentru a purta asemenea fineţuri. Părul ei lung 
blond era pieptănat pe spate şi prins într-o fundă galbenă. 
Stătea lângă el, uimitor de înaltă, cu mâinile legate în faţă în 
timp ce privea sfidător mulţimea. Părintele Medous arătă timid 
către lemnele ce aşteptau ca şi cum ar fi sugerat că nu era timp 
de pierdut. 

Thomas se uită din nou la Genevieve. Era îmbrăcată ca o 
mireasă, o mireasă care venea la moarte, şi Thomas fu uluit de 
frumuseţea ei. Asta îi deranjase pe localnici? Tatăl lui Thomas 
spusese mereu că frumuseţea provoca ură la fel de mult ca şi 
dragoste, pentru că frumuseţea nu era ceva natural, ci o ofensă 
împotriva nămolului, cicatricelor, şi sângelui unei vieţi 
obişnuite, iar Genevieve, atât de înaltă, zveltă şi diafană, era 
nemaipomenit de frumoasă. Robbie probabil că se gândea la 
acelaşi lucru pentru că o privea înmărmurit. 

Galat Lorret arătă către rugul ce aştepta. 

— Dacă vrei ca oamenii să lucreze, spuse el, atunci termină 
odată cu arderea. 

— Nu am ars niciodată o femeie, spuse Thomas. Trebuie să 
îmi acordaţi timp să mă decid ce să fac. 

— Lanţul vine în jurul taliei ei, explică Galat Lorret, şi fierarul 
îl fixează. Arătă către fierarul oraşului care aştepta cu un fier şi 
un ciocan. Focul poate fi adus de la orice vatră. 

— În Anglia, spuse Thomas, nu e neştiut faptul că un călău îşi 
strangulează victima sub adăpostul fumului. Este o dovadă de 


milostenie şi se face cu coarda de la arc. Luă o asemenea coardă 
dintr-un săculeţ de la centură. Acesta este obiceiul aici? 

— Nu cu ereticii, spuse dur Galat Lorret. 

Thomas încuviinţă din cap, puse coarda înapoi în gentuţă, 
apoi luă mâna lui Genevieve pentru a o conduce la par. Robbie 
înaintă, ca şi cum ar fi vrut să intervină, dar Sir Guillaume era 
cu ochii pe el. Atunci Thomas ezită. 

— Trebuie să fie un document, îi spuse el lui Lorret, un 
mandat. Ceva care să împuternicească puterea civilă să 
îndeplinească condamnarea Bisericii. 

— A fost trimis castelanului, zise Lorret. 

— Lui? Thomas se uită în sus la cadavrul gras. Nu mi l-a dat, 
deci nu pot să ard fata fără un asemenea mandat. Păru 
îngrijorat, apoi se întoarse către Robbie. Vrei să te duci să îl 
cauţi? Am văzut un cufăr cu pergamente în sală. Poate că este 
acolo? Caută un document cu sigiliu important. 

Robbie, neputând să îşi ia ochii de la faţa lui Genevieve, păru 
că vrea să se opună, apoi aprobă scurt din cap şi se duse la 
castel. Thomas făcu un pas înapoi, luând-o şi pe Genevieve cu el. 

— În timp ce aşteptăm, îi spuse părintelui Medous, poate că 
le vei reaminti localnicilor de ce este arsă? 

Preotul fu buimăcit de invitaţia politicoasă, dar îşi reveni. 

— Vitele au murit, spuse el, şi ea a blestemat-o pe nevasta 
unui om. 

Thomas păru uşor uimit. 

— Vitele mor în Anglia, spuse el, şi şi eu am blestemat-o pe 
nevasta unui om. Asta mă face şi pe mine eretic? 

— Poate să prezică viitorul! protestă Medous. A dansat goală 
sub fulgere şi a folosit magie pentru a descoperi apă. 

— Ah! Thomas păru preocupat de ceva. Apă? 

— Cu un băț! interveni Galat Lorret. Este magia diavolului. 

Thomas părea gânditor. Se uită la Genevieve care tremura un 
pic, apoi se uită înapoi la părintele Medous. 

— Spune-mi, părinte, zise el, nu am dreptul să cred că Moise 
a lovit o piatră cu băţul fratelui său şi a ieşit apă din piatră? 

Părintele Medous studiase de mult Scripturile, dar povestea îi 
păru cunoscută. 

— Îmi aduc aminte de aşa ceva, recunoscu el. 

— Părinte! rosti Galant Lorret ameninţător. 

— Linişte! mârâi Thomas la consul. Ridică vocea. „Cumque 
elevasset Moses manum, cită el din memorie, dar crezu că 
nimerise cuvintele, percutiens virga bis silicem egressae sunt 


aquae larssimae.“ Nu erau prea multe avantaje în a fi fiul 
nelegitim al unui preot sau în a petrece câteva săptămâni la 
Oxford, dar prinsese câteva învățături încât să îi încurce pe 
oamenii Bisericii. Nu ai tradus cuvintele mele, părinte, îi spuse 
preotului, aşa că spune mulţimii cum Moise a lovit piatra şi a 
ţâşnit apă. Iar apoi spune-mi: Dacă lui Dumnezeu îi place să 
găsească apa cu un băț, atunci cum de ar fi greşit ca o fată să 
facă acelaşi lucru cu o ramură. 

Mulţimii nu îi plăcu asta. Unii strigau şi doar la vederea a doi 
arcaşi pe meterezele de deasupra celor două cadavre care se 
bălăngăneau tăcură. Preotul se grăbi să traducă protestele lor. 

— A blestemat o femeie, spuse el, şi a prezis viitorul. 

— Ce viitor a prezis? întrebă Thomas. 

— Moartea. Lorret fu cel care răspunse. A spus că oraşul se 
va umple de cadavre şi vom zăcea pe stradă neîngropaţi. 

Thomas păru impresionat. 

— A prezis că oraşul se va întoarce sub fosta stăpânire? A 
spus că ne va trimite contele de Northampton aici? 

Urmă o pauză, iar apoi Medous clătină din cap. 

— Nu, spuse el. 

— Atunci nu vede viitorul prea clar, spuse Thomas, aşa că 
diavolul nu a putut să o inspire. 

— Curtea episcopului a hotărât altfel, insistă Lorret, şi nu 
depinde de tine să pui la îndoială autorităţile potrivite. 

Sabia lui Thomas ieşi din teacă cu o viteză nemaipomenită. 
Lama era unsă cu ulei pentru a o împiedica să ruginească şi 
străluci când tăie roba cu blană pe pieptul lui Lorret. 

— Eu sunt autoritatea potrivită, spuse Thomas, împingându-l 
pe consul în spate, şi ai face bine să ţii minte asta. Şi nu l-am 
întâlnit niciodată pe acest episcop al vostru şi, dacă el crede că 
o fată este eretică pentru că au murit vite, atunci este un prost, 
şi, dacă o condamnă pentru că face ce i-a poruncit Dumnezeu lui 
Moise, atunci el este un blasfemator. Flutură sabia încă o dată, 
făcându-l pe Lorret să facă un pas înapoi imediat. Ce femeie a 
blestemat? 

— Pe soţia mea, spuse indignat Lorret. 

— A murit? întrebă Thomas. 

— Nu, recunoscu Lorret. 

— Atunci blestemul nu a funcţionat, zise Thomas, punându-și 
sabia înapoi în teacă. 

— Este o begardă! insistă părintele Medous. 

— Ce este o begardă? întrebă Thomas. 


— O eretică, spuse părintele Medous neajutorat. 

— Nu ştii, nu-i aşa? spuse Thomas. Este doar un cuvânt 
pentru voi, şi doar pentru acel cuvânt aţi arde-o? Îşi scoase 
cuțitul de la brâu şi apoi păru că îşi aduce aminte de ceva. 
Presupun, spuse el, întorcându-se către consul din nou, că 
trimiţi un mesaj contelui de Berat? 

Lorret părea speriat, apoi încercă să pară neştiutor despre 
acest lucru. 

— Nu mă lua drept prost, spuse Thomas. Cu siguranţă, 
pregăteşti un astfel de mesaj chiar acum. Aşa că scrie-le 
contelui tău şi de asemenea şi episcopului tău şi spune-le că am 
capturat Castillon d'Arbizon şi spune-le mai multe... Făcu o 
pauză. Suferise pe timpul nopţii. Se rugase, pentru că încerca 
din răsputeri să fie un bun creştin, dar tot sufletul lui, toate 
instinctele lui îi spuneau că fata nu ar trebui să fie arsă. Dar 
apoi o voce interioară îi spusese că se lasă sedus de milă şi de 
părul auriu şi ochii vioi, iar ea suferise şi mai mult, dar până la 
sfârşitul rugăciunilor el ştia că nu putea să o pună pe Genevieve 
pe foc. Aşa că acum îi tăia legăturile de la mâini şi, când 
mulţimea protestă, el ridică vocea: Spuneţi-i episcopului că am 
eliberat-o pe eretică. Puse cuțitul înapoi în teaca lui, îşi aşeză 
mâna peste umerii slabi ai lui Genevieve şi se uită din nou la 
mulţime. Spuneţi-i episcopului că ea este sub protecţia contelui 
de Northampton. Şi, dacă episcopul vostru doreşte să afle cine a 
făcut chestia aceasta, atunci daţi-i acelaşi nume pe care i-l veţi 
da şi contelui de Berat, Thomas de Hookton. 

— Hookton, repetă Lorret, bâlbâindu-se la auzul numelui 
necunoscut. 

— Hookton! Şi spune-i că Thomas de Hookton este domn 
peste Castillon d'Arbizon cu voia lui Dumnezeu. 

— Tu? Domn aici? întrebă Lorret indignat. 

— Şi, după cum aţi văzut, spuse Thomas, mi-am asumat 
puterile asupra vieţii şi morţii. Şi asta înseamnă, Lorret, că şi 
asupra vieţii tale. 

Se întoarse şi o conduse pe Genevieve înapoi în curte. Porţile 
fură trântite. 

Şi Castillon d'Arbizon, în lipsa oricărei distracţii, se întoarse 
la muncă. 


Timp de două zile Genevieve nu vorbi şi nu mâncă nimic. 
Stătea aproape de Thomas, îl privea, şi atunci când el îi vorbea, 
ea doar dădea din cap. Nu făcea nici un zgomot atunci când 


plângea, nici măcar un oftat, doar că părea deznădăjduită atunci 
când lacrimile i se scurgeau pe obraji. 

Robbie încercă să îi vorbească, dar fugea de el. Chiar începea 
să tremure dacă acesta se apropia prea mult de ea, ceea ce 
Robbie considera jignitor. 

— O târfă blestemată, o nenorocită de eretică, o înjură el cu 
accentul lui de scoţian şi Genevieve, deşi nu vorbea engleză, 
înţelese şi se uită la Thomas cu ochii ei mari. 

— E speriată, spuse Thomas. 

— De mine? întrebă Robbie indignat, şi indignarea era 
justificată pentru că Robbie Douglas era un om direct, un tânăr 
prietenos cu nasul pe sus. 

— A fost torturată, explică Thomas. Nu îţi poţi imagina ce 
face asta unui om? Se uită involuntar la articulațiile mâinii încă 
deformate de la menghina care îi zdrobise oasele. Odată crezuse 
că nu va mai trage niciodată cu arcul, dar Robbie, prietenul lui, 
exersase cu el. Îşi va reveni, mai adăugă către Robbie. 

— Eu încerc doar să fiu prietenos, protestă Robbie. Thomas 
se uită la prietenul său şi Robbie avu graţia de a roşi. Dar 
episcopul va trimite un alt mandat, continuă Robbie. Thomas îl 
arsese pe primul, care fusese găsit în cufărul închis al 
castelanului, la un loc cu celelalte hârtii ale castelului. 
Majoritatea acelor pergamente erau salarii, înscrieri cu taxele 
plătite, liste ale magazinelor, liste cu oameni, micile schimbări 
din fiecare zi. Au fost şi câteva monede acolo, taxele strânse, 
primul jaf de când Thomas preluase comanda. Ce vei face? 
insistă Robbie. Când va trimite episcopul încă un mandat? 

— Ce ai vrea să fac? întrebă Thomas. 

— Nu vei avea altă opţiune, spuse hotărât Robbie, va trebui 
să o arzi. Episcopul va cere asta. 

— Probabil, admise Thomas. Biserica poate fi foarte insistentă 
când vine vorba de ars oameni. 

— Deci nu poate rămâne aici! protestă Robbie. 

— Am eliberat-o, spuse Thomas, aşa că poate să facă orice 
vrea. 

— O să o duc înapoi la Pau, se oferi Robbie. Pau, departe 
înspre vest, era cea mai apropiată garnizoană englezească. Aşa 
va fi în siguranţă. Dă-mi o săptămână, doar atât, şi o să o duc 
departe. 

— Am nevoie de tine aici, Robbie, spuse Thomas. Suntem 
puţini, iar inamicul, atunci când va veni, va fi în număr mare. 

— Lasă-mă să o duc înapoi. 


— Stă aici, spuse Thomas hotărât, doar dacă vrea ea să plece. 

Robbie păru că vrea să continue discuţia, dar părăsi camera 
brusc. Sir Guillaume, care ascultase în linişte şi înţelesese 
aproape toată discuţia în engleză, îl privi sever. 

— Într-o zi sau două, spuse el în engleză pentru ca Genevieve 
să nu înţeleagă, Robbie o să vrea să o ardă. 

— Să o ardă? spuse Thomas uimit. Nu, nu, Robbie. Vrea să o 
salveze. 

— O vrea, spuse Sir Guillaume, şi, dacă nu o poate avea, se va 
hotări să aibă grijă ca nimeni să nu o aibă. Ridică din umeri, 
apoi trecu pe franceză. Dacă ar fi fost urâtă - se uită la 
Genevieve când puse întrebarea -, ar mai fi vie? 

— Dacă ar fi fost urâtă, spuse Thomas, mă îndoiesc că ar mai 
fi fost condamnată. 

Sir Guillaume ridică din umeri. Fiica lui nelegitimă, Eleanor, a 
fost femeia lui Thomas până ce vărul acestuia a omorât-o, Guy 
Vexille. Acum, Sir Guillaume se uita la Genevieve şi recunoscu 
că este o frumuseţe. 

— Eşti la fel de rău precum scoţianul, spuse el. 

În acea noapte, cea de-a doua după ce cuceriseră castelul, 
când oamenii care fuseseră în raiduri în căutare de mâncare se 
întoarseră în siguranţă acasă şi caii fuseseră hrăniţi şi poarta 
era închisă, sentinelele fuseseră aşezate şi cina mâncată, când 
majoritatea oamenilor dormeau, Genevieve ieşi de după 
draperie, unde Thomas îi dăduse patul castelanului şi veni la 
foc, unde el citea copia cărţii ciudate a tatălui său despre Graal. 
Nu mai era nimeni altcineva în cameră. Robbie şi Sir Guillaume 
dormeau în sala mare, împreună cu Thomas, dar Sir Guillaume 
avea în grijă sentinelele şi Robbie bea şi juca jocuri de noroc cu 
ostaşii în camera de sub ei. 

Genevieve, îmbrăcată în rochia ei albă lungă, păşi încet de pe 
platformă, veni aproape de scaunul lui şi îngenunche lângă foc. 
Privi flăcările, apoi se uită în sus la Thomas şi el se minună de 
felul în care flăcările îi luminau şi îi umbreau faţa ei. Un lucru 
atât de simplu, o faţă, se gândea el, şi totuşi faţa ei îl fermeca. 

— Dacă aş fi fost urâtă, spuse ea, vorbind pentru prima oară 
de când o eliberase, aş mai fi în viaţă? 

— Da, spuse Thomas. 

— Atunci de ce m-ai lăsat să trăiesc? întrebă ea. 

Thomas ridică o mânecă şi îi arătă cicatricele de pe mână. 

— Tot un dominican m-a torturat şi pe mine, spuse el. 

— Arsuri? 


— Arsuri, spuse Thomas. 

Se ridică din genunchi şi îşi puse mâinile în jurul gâtului lui şi 
îşi lăsă capul pe umărul lui. Ea nu spuse nimic, şi nici el, nici 
unul nu se mişcă. Thomas îşi aducea aminte de durere, umilinţă, 
teroare, şi dintr-odată simţi nevoia să plângă. 

Iar atunci uşa sălii scârţâi când se deschise şi cineva intră. 
Thomas stătea cu spatele la uşă, aşa că nu putea să vadă cine 
era, dar Genevieve îşi înălţă capul să vadă cine îi întrerupsese şi 
fu un moment de linişte, apoi uşa se auzi închizându-se şi paşi 
coborând scările. Thomas ştia că fusese Robbie. Nici nu trebuia 
să întrebe. 

Genevieve îşi puse capul înapoi pe umărul lui. Nu spuse 
nimic. Putea să îi simtă inima ei bătând. 

— Nopțile sunt cele mai rele, zise ea. 

— Ştiu, spuse Thomas. 

— În timpul zilei, spuse ea, am lucruri la care să mă uit. Dar 
în întuneric sunt numai amintiri. 

Îşi îndepărtă capul, lăsându-şi mâinile după gâtul lui, şi îl 
privi cu intensă seriozitate. 

— İl urăsc, spuse ea, şi Thomas ştia că vorbeşte despre 
persoana care o torturase. Il chema părintele Roubert, continuă 
ea, şi vreau să îi văd sufletul în iad. 

Thomas, care îşi omorâse propriul călău, nu ştia ce să zică, 
aşa că bătu în retragere: 

— Dumnezeu va avea grijă de sufletul lui. 

— Dumnezeu pare că e foarte departe câteodată, spuse 
Genevieve, mai ales în întuneric. 

— Trebuie să mănânci, spuse el, şi trebuie să dormi. 

— Nu pot să dorm. 

— Ba da, spuse Thomas, poţi, şi îi luă mâinile din jurul gâtului 
său, şi o conduse înapoi pe platformă şi după draperie. 

Stătu şi el acolo. 

Şi în dimineaţa următoare Robbie nu vorbea cu Thomas, dar 
înstrăinarea lor era aplanată de faptul că erau multe de făcut. 
Mâncarea trebuia să fie strânsă din oraş şi depozitată în castel. 
Fierarul trebuia să fie învăţat cum să facă săgeți englezeşti, şi 
plopi şi frasini erau tăiaţi pentru a face săgeți. Gâştele şi-au 
pierdut penele pentru a căptuşi săgețile, şi munca îi făcea pe 
oamenii lui Thomas să fie foarte ocupati, dar tot erau supăraţi. 
Bucuria de după capturarea uşoară a castelului fu înlocuită cu 
oboseala şi Thomas, care era pentru prima oară comandant, ştia 


că ajunseră la un moment de criză. 

Sir Guillaume d'Evecque, mult mai în vârstă decât Thomas, îi 
spuse clar. 

— Este legat de fată, zise el. Trebuie să moară. 

Era din nou în sala mare şi Genevieve, care stătea lângă foc, 
înţelese conversaţia. Robbie venise odată cu Sir Guillaume, dar 
acum, în loc să o privească pe Genevieve cu dorinţă, o privea cu 
ură. 

— Spune-mi de ce, zise Thomas. 

Recitea copia cărţii tatălui său cu ciudatele indicii legate de 
Graal. A fost copiată în grabă, aşa că o parte din scrisul de mână 
era cam indescifrabil, şi nimic nu avea sens, dar credea că, dacă 
o studiază destul de mult, atunci va înţelege totuşi ceva. 

— Este o eretică! spuse Sir Guillaume. 

— Este o vrăjitoare nenorocită, zise Robbie hotărât. 

Vorbea un pic de franceză acum, destul încât să înţeleagă 
conversaţia, dar prefera să îşi exprime protestul în engleză. 

— Nu a fost acuzată de vrăjitorie, spuse Thomas. 

— La naiba, omule! A folosit magia! 

Thomas lăsă pergamentul la o parte. 

— Am observat, îi spuse lui Robbie, că atunci când eşti 
îngrijorat atingi lemn. De ce? 

Robbie se uită la el. 

— Cu toţii facem asta! 

— Ţi-a spus vreodată un preot să faci asta? 

— Asta facem! Şi asta e. 

— De ce? 

Robbie părea nervos, dar reuşi să găsească un răspuns: 

— Pentru a îndepărta răul. De ce altceva? 

— Şi totuşi, nicăieri în Scriptură, spuse Thomas, şi nicăieri în 
scrierile Părinților Bisericii nu vei găsi o asemenea poruncă. Nu 
este un lucru creştin, şi totuşi îl faceţi. Deci ar trebui să vă 
trimit la episcop să fiţi judecaţi? Sau ar trebui să îl scutesc pe 
episcop şi să vă ard direct? 

— Îndrugi numai verzi şi uscate! strigă Robbie. 

Sir Guillaume îi făcu semn lui Robbie să tacă. 

— Ea este o eretică, îi spuse normandul lui Thomas, şi 
Biserica a condamnat-o, şi, dacă va rămâne aici, nu ne va aduce 
decât ghinion. Asta îi frământă pe oameni. Isuse Hristoase, 
Thomas, ce bine poate veni din adăpostirea unei eretice? Toţi 
bărbaţii ştiu că va aduce numai rele. 

Thomas lovi masa, speriind-o pe Genevieve. 


— Tu, arătă către Sir Guillaume, mi-ai ars satul, mi-ai omorât 
mama şi mi-ai ucis tatăl care era preot, şi tu îmi vorbeşti despre 
rele? 

Sir Guillaume nu putu să nege acuzaţiile, aşa cum nici nu 
putea explica cum de ajunsese prieten cu un bărbat pe care îl 
lăsase orfan, dar nici nu avea de gând să se dea înapoi în faţa 
furiei lui Thomas. 

— Cunosc răul, spuse el, pentru că am făcut mult rău. Dar 
Dumnezeu ne iartă. 

— Dumnezeu te iartă pe tine, întrebă Thomas, dar pe ea nu? 

— Biserica a decis altfel. 

— Şi eu am decis altfel, insistă Thomas. 

— Sfinte Isuse, spuse Sir Guillaume, crezi că eşti nenorocitul 
de papă? 

Se obişnuise cu înjurăturile din engleză şi le folosea 
intercalate cu franceza lui nativă. 

— Te-a vrăjit, mârâi Robbie. 

Genevieve părea că ar fi vrut să spună ceva, apoi se întoarse. 
Vântul bătea la fereastră şi aduse stropi de ploaie pe podeaua 
albă. 

Sir Guillaume se uită la fată, apoi din nou la Thomas. 

— Bărbaţii nu o să o suporte, spuse el. 

— Pentru că tu îi faci să se îngrijoreze, mârâi Thomas, deşi 
ştia că era Robbie, nu Sir Guillaume, cel care cauzase agitația. 

De când Thomas îi tăiase legăturile de la mâinile lui 
Genevieve se temuse de asta, ştiind că datoria lui era să o ardă 
pe Genevieve şi că nu putea să facă asta. Tatăl lui, nebun, 
mânios şi sclipitor de inteligent, râsese odată la ideea de erezie 
a Bisericii. Ce era eretic azi, spunea părintele Ralph, era 
doctrina Bisericii a doua zi, şi Dumnezeu, spunea el, nu avea 
nevoie de bărbaţi să ardă oameni: Dumnezeu poate să facă şi 
singur asta. Thomas stătea întins treaz, suferind, gândind şi 
ştiind tot timpul că o voia pe Genevieve foarte mult. Nu îndoiala 
teologică îi salvase viaţa, ci dorinţa şi simpatia pe care o simţea 
pentru un alt suflet care suferise în urma torturii Bisericii. 

Robbie, care era de obicei atât de onest şi decent, reuşi să îşi 
controleze furia. 

— Thomas, spuse el încet, gândeşte-te de ce suntem noi aici 
şi gândeşte-te dacă Dumnezeu ne va ajuta dacă am avea o 
eretică printre noi. 

— Numai la asta m-am gândit, spuse Thomas. 

— Unii oameni se gândesc să plece, îl avertiză Sir Guillaume. 


Să îşi găsească un alt comandant. 

Genevieve vorbi pentru prima oară. 

— O să plec, spuse ea, o să plec înapoi către nord. Nu o să vă 
stau în drum. 

— Cât timp crezi că o să supravieţuieşti? o întrebă Thomas. 
Dacă oamenii mei nu te omoară în curte, atunci localnicii o să te 
omoare pe stradă. 

— Atunci ce să fac? întrebă ea. 

— Mergi cu mine, spuse Thomas şi trecu în iatacul de după 
uşă unde atârna un crucifix. Il luă din cui şi le făcu semn cu el, 
lui Sir Guillaume şi lui Robbie. Veniţi, spuse el. 

Îi conduse în curtea castelului unde majoritatea oamenilor lui 
se strânseră pentru a vedea rezultatul acţiunii lui Sir Guillaume 
şi Robbie la Thomas. Începură să şoptească atunci când 
Genevieve apăru şi Thomas ştiu atunci că risca să le piardă 
devoţiunea. Era tânăr, foarte tânăr pentru a fi conducătorul 
atâtor oameni, dar ei au vrut să îl urmeze şi contele de 
Northampton avea încredere în el. Acesta era primul test. Se 
aşteptase să întâlnească primul test în bătălie, dar venise acum 
şi trebuia să îl rezolve, aşa că stătu în capătul scărilor care erau 
cu faţa la curte şi aşteptă până ce toţi oamenii se uitau la el. 

— Sir Guillaume! strigă Thomas. Du-te la unul dintre preoţii 
din oraş şi cere-le o ostie. Una deja sfinţită. Una păstrată pentru 
ultimele ceremonii. 

Sir Guillaume ezită. 

— Şi dacă spun nu? 

— Tu eşti soldat, iar ei nu, zise Thomas, şi unii oameni rânjiră. 

Sir Guillaume încuviinţă, apoi se uită cu băgare de seamă la 
Genevieve, după care le făcu semn la doi dintre ostaşii lui să îl 
însoţească. Se duseră fără voie, nevrând să rateze orice avea de 
gând Thomas să spună, dar Sir Guillaume mârâi la ei aşa că îl 
urmară pe poartă. 

Thomas ţinea crucifixul sus. 

— Dacă fata aceasta este creatura diavolului, spuse el, atunci 
nu se poate uita la asta şi nu poate suporta atingerea lui. Dacă îl 
ţin în faţa ochilor ei va orbi! Dacă îi ating pielea va sângera. 
Ştiţi asta! Mamele voastre v-au spus asta! Preoţii voştri v-au 
spus! 

Unii dintre oameni încuviinţară din cap şi cu toţii priveau cu 
gura căscată cum Thomas ţinea crucifixul în faţa ochilor 
deschişi ai lui Genevieve, apoi i-l lipi de frunte. Unii oameni îşi 
ţineau respiraţia şi mulţi părură surprinşi când ochii îi rămaseră 


întregi şi pielea ei netedă şi pală - nepătată. 

— Are ajutorul diavolului, mârâi un bărbat. 

— Cât de prost eşti? izbucni Thomas. Susţii că poate scăpa 
ajutându-se de şiretlicurile diavolului? Atunci de ce era aici? De 
ce era în temniţă? De ce nu şi-a despăturit nişte aripi mari şi să 
zboare? 

— Dumnezeu a împiedicat asta. 

— Atunci Dumnezeu ar fi făcut pielea ei să sângereze când 
crucifixul a atins-o, spuse Thomas, nu-i aşa? Şi dacă este 
creatura diavolului va avea picioare de pisică. Cu toţii ştiţi asta! 
Mulţi dintre oameni mormăiră aprobator pentru că se ştia foarte 
bine că celor pe care diavolul îi favoriza li se dădea labe de 
pisică pentru a se putea furişa prin întuneric şi a face rău. Dă-ţi 
pantofii jos, îi ordonă Thomas lui Genevieve, şi atunci când era 
în picioarele goale arătă către ele. Ce pisică, nu? Nu va prinde 
prea mulţi şoareci cu labe ca acestea! 

Doi sau trei bărbaţi aduseră argumente împotrivă, dar 
Thomas îi puse la locul lor, şi atunci Sir Guillaume se întoarse. 
Părintele Medous îl însoțea cu un coş mic din argint pe care îl 
ținea pregătit pentru a duce sacramentele unei persoane 
muribunde. 

— Nu este potrivit, începu părintele Medous, dar se opri 
atunci când Thomas se uită la el. 

— Vino aici, părinte, spuse Thomas şi părintele Medous se 
supuse. Thomas luă coşul de argint de la el. A trecut de un test, 
spuse el, dar cu toţii ştiţi, cu toții, chiar şi în Scoţia se ştie asta, 
făcu o pauză şi arătă către Robbie, că diavolul însuşi nu îşi poate 
salva creaturile de la atingerea corpului lui Hristos. Ea va muri! 
Va suferi groaznic. Carnea îi va cădea de pe ea şi viermii vor 
mişuna acolo unde stătea ea. Ţipetele ei vor fi auzite din cer. Cu 
toţii ştiţi asta! 

Ştiau asta şi încuviinţară din cap, aşa că priviră cum Thomas 
luă o bucată mică de pâine uscată din cutie şi o îndreptă către 
Genevieve. Ea ezită, uitându-se îngrijorată în ochii lui Thomas, 
dar îi zâmbi şi ea se supuse şi deschise gura şi îl lăsă să îi pună 
ostia moale pe limbă. 

— Omoar-o, Dumnezeule! strigă părintele Medous. Omoar-o! 
Oh, Isuse, Isuse, omoar-o! 

Vocea lui răsună din curtea castelului, apoi ecoul se stinse în 
timp ce toţi oamenii din curte se holbau la înalta Genevieve în 
timp ce înghiţea. 

Thomas lăsă tăcerea să persiste, apoi se uită fix la Genevieve 


care încă trăia. 

— A venit aici, le spuse oamenilor lui în engleză, cu tatăl ei. 
Era un jongler care culegea monede la bâlciuri şi ea căra 
pălăria. Cu toţii am văzut asemenea oameni. Oameni care merg 
pe picioroange, înghiţitori de flăcări, îmblânzitor de urşi, 
jongleri. Genevieve colecta monedele. Dar tatăl ei a murit şi a 
fost lăsată aici, o străină, printre oameni care vorbesc altă 
limbă. Era ca noi! Nimeni nu o plăcea pentru că venea de 
departe! Nici nu le vorbea limba! O urau pentru că era diferită, 
aşa că au numit-o eretică. Şi acest preot susţine că ea este o 
eretică! Dar în noaptea în care am venit aici am fost în casa lui 
şi are o femeie care locuieşte la el în casă şi îi găteşte, şi îi face 
curăţenie, dar nu are decât un singur pat. Asta primi ca răspuns 
un val de râsete, aşa cum se şi aştepta Thomas. Din câte ştia el, 
părintele Medous putea avea zeci de paturi, pentru că preotul 
nu ştia ce se spunea. Fata nu este o begardă, spuse Thomas, aţi 
văzut asta şi voi. Este doar un suflet pierdut, ca şi noi, şi 
oamenii s-au pus împotriva ei pentru că era diferită de ei. Aşa 
că, dacă şi acum vă temeţi de ea şi dacă încă mai credeţi că ne 
va aduce ghinion, omorâţi-o acum. Făcu un pas înapoi, cu 
braţele încrucişate, şi Genevieve, care nu înţelesese nimic din ce 
se spusese, se uită la el îngrijorată. Haideţi, le spuse Thomas 
oamenilor săi. Aveţi arcuri, săbii, cuțite. Eu nu am nimic. 
Omorâţi-o doar! Nu va fi crimă. Biserica spune că trebuie să 
moară, aşa că, dacă vreţi să faceţi munca lui Dumnezeu, făceţi- 
o! 

Robbie făcu jumătate de pas înainte, apoi simți starea de 
spirit din curte şi nu se mai mişcă. 

Apoi cineva râse, şi deodată toţi râdeau şi aclamau şi 
Genevieve păru tot nedumerită, dar Thomas zâmbea. Îi reduse 
la tăcere ridicând mâinile. 

— Rămâne aici, spuse el, va trăi, şi voi aveţi treabă de făcut. 
Aşa că, duceţi-vă naibii odată! 

Robbie scuipă dezgustat, în timp ce Thomas o duse pe 
Genevieve înapoi în sală. Thomas agăţă crucifixul în nişă şi 
închise ochii. Se ruga, mulţumindu-i lui Dumnezeu că fata a 
trecut testul sacramentului. Şi, chiar mai bine, că rămânea. 


Thomas îşi petrecu primele două săptămâni pregătindu-se 
pentru un asediu. Castelul de la Castillon d'Arbizon avea o 
fântână ce scotea apă colorată şi sălcie, dar însemna că oamenii 
lui nu aveau să moară de sete; magaziile vechii garnizoane nu 


conţinuseră decât câţiva saci de făină umedă, un butoi de fasole 
încolţită, un borcan de ulei de măsline rânced şi nişte brânză 
mucegăită. Aşa că, zi după zi, Thomas îşi trimitea oamenii să 
caute merinde în oraş şi în satele din apropiere. Mâncarea era 
depozitată în beci. Odată proviziile adunate, începu să 
organizeze raiduri. Era război din câte ştia el, genul de război 
care răvăşise Bretania dintr-un capăt în altul şi chiar ajunsese la 
porţile Parisului. Thomas lăsa zece oameni ca paznici la castel şi 
restul îl urmau călare la un sat sau la gospodării care datorau 
supunere contelui de Berat şi le luau proviziile, goleau 
grânarele şi lăsau locurile în flăcări. După asemenea două 
raiduri Thomas fu întâmpinat de o delegaţie de la un sat care îi 
aducea bani pentru ca oamenii lui să îi scutească de jaf, iar a 
doua zi încă două asemenea delegaţii veniră cu săculeţi cu 
monede. Bărbaţii veneau, de asemenea, pentru a-şi oferi 
serviciile. Prădătorii auziră că erau bani şi pradă de luat în 
Castillon d'Arbizon aşa că nu trecură nici zece zile de la 
ocuparea cetăţii că Thomas comanda peste şaizeci de oameni. 
Avea două grupuri de prădători călare care plecau în fiecare zi, 
şi aproape în fiecare zi vindea la piaţă prada care era în plus. 
Împărţea banii în trei, una pentru contele de Northampton, una 
pentru el pe care o împărțea cu Sir Guillaume şi Robbie şi cea 
de-a treia parte pentru oameni. 

Genevieve mergea cu el. Thomas nu fusese de acord cu asta. 
Să ia femei în raiduri însemnau distragerea atenţiei şi le-a 
interzis celorlalţi să îşi aducă femeile, dar Genevieve încă se 
temea de Robbie şi mulţimea de oameni care păreau că îi 
împărtăşesc ura faţă de ea, aşa că ea insista să meargă alături 
de Thomas. Ea descoperise o mică platoşă în magaziile 
castelului şi o lustruise cu nisip şi oţet până ce mâinile ei se 
înroşiră şi o dureau şi armura strălucea ca argintul. Atârna pe 
corpul ei firav, dar şi-o prinse cu o fâşie de pânză galbenă şi mai 
agăţă încă o fâşie de aceeaşi culoare de coroana căştii ei 
lustruite, care era de fapt o simplă tichie de fier căptuşită cu o 
garnitură de piele. Oamenii din Castillon d'Arbizon, când o 
văzură pe Genevieve în armura ei argintie călărind în oraş în 
fruntea unei linii de călăreţi care duceau cai încărcaţi cu pradă 
şi vite furate, o numiră draga. Toată lumea ştia ce erau dragas. 
Erau fetele diavolului, capricioase şi aducătoare de moarte şi se 
îmbrăcau în alb strălucitor. Genevieve era femeia diavolului, 
spuneau ei, şi le-a adus englezilor norocul diavolului. Într-un 
mod ciudat, acest zvon îi făcu pe majoritatea oamenilor lui 


Thomas să fie mândri de ea. Arcaşii erau obişnuiţi să li se zică 
hellequin în Bretania şi erau nemaipomenit de mândri de 
această asociere cu diavolul. li făcea pe ceilalţi oameni să fie 
speriaţi, aşa că Genevieve deveni simbolul lor de noroc. 

Thomas avea un arc nou. Majoritatea arcaşilor, când li se 
uzau arcurile, îşi luau altele din rezervele expediate din Anglia, 
dar armele de rezervă nu ajungeau în Castillon d'Arbizon, şi, 
oricum, Thomas ştia cum să facă unul şi îi plăcea să 
confecţioneze arcuri. Găsi o ramură de tisă bună în grădina lui 
Galat Lorret şi o tăie, îndepărtă scoarţa şi lemnul de la exterior 
până obţinu o stinghie dreaptă care era neagră precum sângele 
pe o parte şi galbenă ca mierea pe cealaltă. Partea neagră era 
lemnul din interior al tisei care rezista presiunii, în timp ce 
partea aurie era albumul elastic; când îşi va încorda arcul, 
lemnul de la mijloc se va opune tragerii corzii, iar albumul va 
ajuta arcul să se îndrepte pentru ca săgeata să zboare precum 
un demon înaripat. 

Noua armă era şi mai mare decât vechiul lui arc şi câteodată 
se întreba dacă nu îl făcea cumva prea mare, dar continuă, 
modelând lemnul cu un cuţit, până când avu o burtă compactă şi 
capetele uşor îndoite. Îl finisă, îl lustrui şi îl vopsi căci lemnul 
moale trebuia să fie întărit pentru ca arcul să nu se rupă, apoi 
luă colţurile de învergare de la vechiul arc şi le puse la cel nou. 
Mai luă şi tăbliţa de argint de la vechiul arc, un fragment din 
cupa de liturghie care purta blazonul tatălui său cu o creatură 
mistică ţinând un Graal, şi o prinse la mijloc pe partea 
exterioară a noului arc pe care îl frecase cu ceară de albine şi îl 
afumase pentru a înnegri lemnul. Prima oară când îl întinse, 
îndoind noua stinghie pentru a apuca coarda, se minună de 
puterea care era necesară şi prima oară când trase cu el privi 
uimit cum săgeata lui zbură de pe meterezele castelului. 

Făcu un al doilea arc dintr-o creangă mai mică, un arc pentru 
copii care nu necesita prea multă putere pentru a se trage cu el, 
şi i-l dădu lui Genevieve care exersă cu săgeți neascuţite, 
amuzându-i pe oameni când arunca săgețile aiurea prin curtea 
castelului. Şi totuşi, perseveră şi veni şi ziua când săgețile 
zburau una după cealaltă pentru a lovi partea interioară a porţii. 
În aceeaşi noapte Thomas îşi trimise vechiul arc în iad. Un arcaş 
nu arunca niciodată un arc, chiar dacă i se rupea; în schimb, 
într-o ceremonie care era un prilej pentru a bea şi a râde, 
vechiul arc era predat flăcărilor. Era trimis în iad, spuneau 
arcaşii, se ducea înainte pentru a-şi aştepta stăpânul. Thomas 


privi tisa cum ardea, văzu arcul îndoindu-se pentru ultima oară, 
apoi trosnind într-un vârtej de scântei, şi se gândi la săgețile pe 
care le trimisese. Arcaşii lui stăteau, în semn de respect, în jurul 
căminului din sala cea mare, iar în spatele lor ostaşii priveau în 
linişte şi numai când arcul era numai cenuşă Thomas ridică 
paharul lui de vin. 

— În iad, rosti el vechea invocare. 

— În iad, aprobară arcaşii şi ostaşii, privilegiați să asiste la 
acest ritual al unui arcaş, repetară cuvintele. 

Toţi în afară de Robbie care stătea deoparte. Acum purta un 
crucifix de argint la gât, atârnând pe deasupra platoşei lui 
pentru a arăta că era acolo pentru a îndepărta răul. 

— Acela a fost un arc bun, spuse Thomas, privind cenuşa 
fierbinte. 

Dar cel nou era la fel de bun, poate chiar mai bun, şi două zile 
mai târziu Thomas îl luă când conduse cel mai mare raid al lui 
de până atunci. 

Îşi luă toţi oamenii în afară de cei care păzeau castelul. 
Plănuia acest raid de câteva zile şi ştia că era mult de mers, aşa 
că plecă mult înainte de răsărit. Sunetul potcoavelor răsuna din 
faţa caselor pe când coborau către arcada din vest unde 
paznicul, care acum purta un par decorat cu blazonul contelui 
de Northampton, trase repede porţile pentru a le deschide, apoi 
călăreţii tropăiră peste pod şi dispărură în pomii dinspre sud. 
Englezii călăreau, dar nimeni nu ştia încotro. 

Călăreau către est, la Astarac. Mergeau la locul unde trăiseră 
strămoşii lui Thomas, la locul unde poate fusese odată Graalul 
ascuns. 

— Asta te aştepţi să găseşti? îl întrebă Sir Guillaume. Crezi că 
o să dăm peste el? 

— Nu ştiu ce o să găsim, recunoscu Thomas. 

— Este un castel acolo, sir? 

— Era, spuse Thomas, dar tatăl meu zicea că era fragil. 

Un castel fragil era unul care fusese dărâmat şi Thomas se 
aştepta să găsească numai ruine. 

— Atunci, de ce mergem? întrebă Sir Guillaume. 

— Graalul, spuse scurt Thomas. 

De fapt, se duceau pentru că era curios, dar oamenii lui, care 
nu ştiau ce căuta el, înţeleseseră că era ceva ciudat cu acest 
raid. Thomas nu le spusese decât că mergeau într-un loc 
îndepărtat pentru că jefuiseră tot ce era aproape, dar oamenii 
mai gânditori văzuseră că Thomas era îngrijorat. 


Sir Guillaume ştia semnificaţia lui Astarac, ca şi Robbie, care 
acum conducea grupul avansat de şase arcaşi şi trei ostaşi care 
mergeau cu vreo patru sute de metri mai în faţă pentru a 
preveni vreo ambuscadă. Erau ghidaţi de un bărbat de la 
Castillon d'Arbizon, care susţinuse că ştie drumul şi care îi 
conduse sus pe dealuri unde copacii erau mici şi rari şi 
priveliştile întinse. La fiecare câteva minute Robbie trebuia să 
facă un semn că drumul era liber. Sir Guillaume, care călărea 
fără nimic pe cap, făcu semn din cap către persoana 
îndepărtată. 

— Deci prietenia aceasta s-a terminat? întrebă el. 

— Sper că nu, spuse Thomas. 

— Poţi să speri ce vrei, la naiba, spuse Sir Guillaume, dar ea a 
venit cu noi. Faţa lui Sir Guillaume fusese desfigurată de către 
vărul lui Thomas, lăsându-l pe normand doar cu ochiul drept, un 
obraz stâng plin de cicatrice şi o linie albă acolo unde sabia îi 
tăiase barba. Părea înfricoşător, şi chiar aşa era în bătălie, dar 
era şi un om generos. Acum se uita la Genevieve care călărea pe 
iapa ei sură la câţiva metri mai la marginea cărării. Purta 
armura argintie, picioarele ei lungi erau acoperite de o pânză de 
un gri palid şi cizme maro. Ar fi trebuit să o arzi, spuse el voios. 

— Încă mai crezi asta? întrebă Thomas. 

— Nu, recunoscu Sir Guillaume. Imi place de ea. Dacă Genny 
este o begardă, atunci să avem mai mulţi. Dar ştii ce ar trebui să 
faci cu Robbie? 

— Să mă lupt cu el? 

— Pe Dumnezeu, nu! Sir Guillaume fu şocat că Thomas 
propusese aşa ceva. Trimite-l acasă. Ce recompensă are de 
plătit? 

— Trei mii de florini. 

— Hristos în găleată, e destul de ieftin! Trebuie să ai atâtea 
monede în cufăr, aşa că dă-i şi fă-i bagajele. Poate să îşi 
răscumpere libertatea şi să se ducă să putrezească în Scoţia. 

— Imi place de el, spuse Thomas, ceea ce era adevărat. 
Robbie era un prieten şi Thomas spera ca vechea lor prietenie 
să se lege la loc. 

— Poate că îl placi, răspunse ţâfnos Sir Guillaume, dar nu te 
culci cu el şi, atunci când trebuie să faci o alegere, Thomas, 
bărbaţii mereu aleg ce le încălzeşte patul. Poate că nu îţi 
prelungeşte viaţa, dar cu siguranţă ţi-o va face mai fericită. 
Râse, apoi se întoarse pentru a cerceta terenurile mai joase de 
inamici. Nu era nimic. Contele Berat, se părea, ignora 


garnizoana engleză care îi luase atât de brusc o parte din 
teritoriu, dar Sir Guillaume, care avea mai multă experienţă 
decât Thomas în război, credea că aceasta era doar pentru că îşi 
strângea armată. Va ataca atunci când va fi pregătit, spuse 
normandul. Şi ai observat că acei coredor-i prezintă un interes 
faţă de noi? 

— Da, am observat, spuse Thomas. 

În fiecare raid el a fost conştient că acei bandiți zdrenţuiţi îi 
urmăreau oamenii. Nu s-au apropiat, cu siguranţă nu destul de 
mult, încât ei să tragă cu arcurile, dar erau acolo şi se aştepta 
să îi vadă pe aceste dealuri destul de curând. 

— Nu ne-au provocat până acum. 

— Nu ne urmăresc pentru amuzament, adăugă Sir Guillaume 
sec. 

— Cred, răspunse Thomas, că există un preţ pe capul nostru. 
Vor bani. Şi o să îşi facă într-o zi curaj. Sper. 

Bătu uşor noul arc, care era băgat într-un tub lung de piele 
cusut de şaua lui. 

Până dimineaţă călăreţii traversau o succesiune de văi largi şi 
fertile, separate de dealuri stâncoase înalte ce se înşirau dinspre 
nord spre sud. De pe vârful dealurilor Thomas zări zeci de sate, 
dar, îndată ce începură să coboare şi erau din nou printre 
copaci, nu mai putu vedea nimic. Văzură două castele de la 
înălţime, ambele mici, şi cu steaguri fluturând pe turnurile lor, 
dar erau prea departe pentru a vedea blazoanele de pe steaguri, 
dar Thomas presupunea că erau ale contelui de Berat. Văile 
erau toate străbătute de râuri ce duceau spre nord, dar nu 
aveau nici o problemă în a le traversa pentru că podurile sau 
vadurile nu erau păzite. Drumurile, ca şi dealurile şi văile, 
duceau către nord şi către sud, aşa că stăpânitorii acestor 
teritorii bogate nu le păzeau împotriva oamenilor care mergeau 
dinspre est spre vest. Castelele lor stăteau drept sentinele la 
intrarea în văile unde garnizoanele puteau jupui taxe de la 
negustorii de pe drumuri. 

— Acela este Astarac? întrebă Sir Guillaume când mai 
traversară încă o culme. 

Se uita la un sat cu un mic castel. 

— Castelul din Astarac este distrus, răspunse Genevieve. E 
doar un turn cu nişte ziduri pe faleză, nimic ca acesta. 

— Ai fost acolo? întrebă Thomas. 

— Tatăl meu şi cu mine mergeam mereu la bâlciul măslinelor. 

— Bâlciul măslinelor? 


— De sărbătoarea Sfântul Jude, spuse ea. Sute de oameni 
veneau. Făceam bani buni. 

— Şi se vindeau măsline? 

— Borcane peste borcane din prima presă, spuse ea, iar seara 
ungeau purceluşi mici cu ulei şi oamenii încercau să îi prindă. 
Erau şi bătăi, şi dansuri. 

Râse aducându-şi aminte, apoi porni înainte. Călărea bine, cu 
spatele drept şi cu călcâiele jos, pe când Thomas, ca majoritatea 
arcaşilor, călărea cu toată graţia unui sac de cartofi. 

Era doar miezul zilei când intrară în valea Astarac. Coredorrii 
îi văzuseră şi cam douăzeci de bandiți zdrenţuiţi îşi ascundeau 
paşii, dar nu îndrăzneau să se apropie. Thomas îi ignora, 
uitându-se în schimb la linia neagră a castelului dărâmat ce 
stătea pe colina lui stâncoasă la mai puţin de un kilometru sud 
de un sat mic. Mai departe spre nord, în depărtare, putea vedea 
o mănăstire, probabil cisterciană, pentru că biserica nu avea 
turn. Se uită înapoi la castel şi ştia că familia lui îl posedase 
odată, că strămoşii lui domniseră odată peste aceste tărâmuri, 
că blazonul lui fluturase pe acel turn ruinat şi se aşteptă să 
simtă emoţii puternice, dar în schimb nu simţi decât un pic de 
dezamăgire. Pământul nu însemna nimic pentru el, şi cum ar 
putea ceva atât de preţios precum Graalul să aparţină acelui 
morman patetic de piatră spartă? 

Robbie veni înapoi. Genevieve se dădu la o parte şi el o 
ignoră. 

— Nu pare cine ştie ce, spuse Robbie, crucifixul de argint 
strălucind în soarele tomnatic. 

— Nu este, fu de acord Thomas. 

Robbie se întoarse în şa, făcând pielea să scârţâie. 

— Lasă-mă să duc doisprezece ostaşi la mănăstire, propuse 
el. S-ar putea să aibă magaziile pline. 

— Mai ia şi şase arcaşi cu tine, îl îndemnă Thomas, şi noi, 
ceilalţi, vom scotoci prin sat. 

Robbie încuviinţă din cap, apoi se uită înapoi la coredorii. 

— Nenorociţii ăia nu o să îndrăznească să ne atace. 

— Mă îndoiesc, fu de acord Thomas, dar cred că este un preţ 
pe capetele noastre. Aşa că, ţine-ţi oamenii aproape. 

Robbie încuviinţă din cap şi, tot fără să o privească pe 
Genevieve, dădu pinteni calului. Thomas ordonă ca şase arcaşi 
să se ducă cu scoţianul, apoi el şi Sir Guillaume se îndreptară 
către sat unde, imediat ce locuitorii văzură ostaşii apropiindu- 
se, un foc mare se aprinse pentru a da naştere la un fum negru 


până la cerul lipsit de nori. 

— Un avertisment, spuse Sir Guillaume. O să se întâmple asta 
peste tot pe unde o să mergem. 

— Un avertisment? 

— Contele Berat s-a trezit, spuse Sir Guillaume. Li se va 
ordona tuturor să aprindă un semnal atunci când ne văd. Íi 
avertizează pe ceilalţi săteni, le spune să îşi ascundă proviziile şi 
să îşi încuie fiicele. Şi fumul se va vedea de la Berat. Le spune 
unde suntem. 

— Suntem al naibii de departe de Berat. 

— Nu vor pleca azi. Nu ne vor prinde niciodată, fu de acord 
Sir Guillaume. 

Scopul acestei vizite, după părerea oamenilor lui Thomas, era 
să jefuiască. In cele din urmă, credeau ei, asemenea ravagii vor 
aţâţa forţele lui Berat şi aşa vor avea ocazia să lupte într-o 
bătălie adevărată în care, dacă Dumnezeu sau diavolul i-ar 
favoriza, ar lua nişte prizonieri valoroşi şi aşa s-ar îmbogăţi şi 
mai mult, dar deocamdată doar furau şi distrugeau. Robbie se 
duse la mănăstire, Sir Guillaume îi conduse pe ceilalţi oameni în 
sat, în timp ce Thomas şi Genevieve se întoarseră către sud şi 
urcară poteca accidentată spre castelul în ruine. 

„A fost odată al nostru“, se gândi Thomas. Aici locuiseră 
strămoşii lui, şi totuşi nu simţea nimic. Nu se considera un 
gascon, cu atât mai puţin un francez. Era englez, şi totuşi se 
uita la zidurile dărâmate şi încerca să îşi imagineze când 
castelul era întreg şi se afla sub stăpânirea familiei lui. 

El şi Genevieve îşi legară caii la poarta stricată, apoi călcară 
peste pietre căzute din curtea veche. Zidul paravan era aproape 
în întregime distrus, pietrele au fost cărate pentru a face case şi 
grajduri. Cea mai mare rămăşiţă era turnul, dar chiar şi acela 
era pe jumătate distrus, partea dinspre sud fiind deschisă 
vântului. Un cămin se vedea la jumătatea zidului dinspre nord şi 
erau pietre mari ce ieşeau afară din interior pentru a arăta 
grinzile ce susțineau podelele de altădată. 

O scară ruptă şerpuia în sus dinspre est, ducând nicăieri. 

Lângă turn, împărțind cea mai înaltă parte a falezei 
stâncoase, erau rămăşiţele unei capele. Avea podele din lespezi 
şi una dintre ele purta blazonul lui Thomas. Îşi puse arcul jos şi 
se ghemui lângă piatră, încercând să simtă că aparţine acestui 
loc. 

— Într-o zi, spuse Genevieve, stând pe zidul spart dinspre sud 
şi privind către sud spre vale, o să îmi spui de ce eşti aici. 


— Pentru a jefui, spuse scurt Thomas. 

Ea îşi dădu jos casca şi îşi desfăcu părul, precum o tânără 
fată. Şuviţele blonde se ridicară în vânt şi ea zâmbi. 

— Mă iei drept proastă, Thomas? 

— Nu, spuse el precaut. 

— Călătoreşti mult, spuse ea, din Anglia, şi vii într-un oraş 
mic numit Castillon d'Arbizon, apoi vii aici. Erau zeci de locuri 
pe care puteam să le jefuim în drum, dar aici am venit. Şi aici 
este acelaşi blazon ca acela pe care-l porţi la arc. 

— Sunt multe blazoane, spuse Thomas, şi se aseamănă des. 

Ea dădu din cap respingând ideea. 

— Ce reprezintă blazonul? 

— Un yale, spuse el. 

Yale era o creatură mitică, una inventată de către profeţi, 
numai dinţi, gheare, solzi şi ameninţare. Blazonul lui Thomas, 
cel prins pe arcul lui, înfăţişa creatura mitică ţinând o cupă, dar 
creatura de pe dale nu ţinea nimic în gheara ei. 

Genevieve se uită pe lângă Thomas către locul unde oamenii 
lui Sir Guillaume încărcau provizii într-un ţarc. 

— Obişnuiam să auzim atâtea poveşti, spuse ea, eu şi tatăl 
meu, şi lui îi plăceau poveştile şi încerca să le ţină minte, iar 
seara mi le spunea mie. Poveşti despre monştrii pe dealuri, 
despre dragoni zburând peste acoperişuri, zvonuri despre 
miracole la izvoare sfinte, despre femei dând naştere unor 
monştri. O mie de povestiri. Dar era o poveste pe care o auzeam 
iarăşi şi iarăşi de fiecare dată când ne apropiam de aceste văi. 

Făcu o pauză. 

— Continuă, spuse Thomas. 

Vântul bătu ridicându-i şuviţele lungi de păr. Era destul de 
mare să şi-l taie, ca semn al maturității ei, dar îi plăcea să îl ţină 
desfăcut şi Thomas credea că o făcea să semene şi mai mult cu 
o draga. 

— Am auzit, spuse Genevieve, despre comorile celor Perfecţi. 

Perfecţii erau precursorii begarzilor, eretici care au negat 
autoritatea Bisericii, şi răutatea lor s-a răspândit în sud până ce 
Biserica, având ajutorul regelui francez, i-a înfrânt. Focul morţii 
lor s-a stins de sute de ani, şi totuşi mai erau zvonuri despre 
catari, sau cum au fost numiţi Perfecţii. Nu s-au răspândit în 
această parte a Gasconiei, deşi unii oameni ai Bisericii susțineau 
că erezia a infestat tot regatul creştin şi că încă mai era ascunsă 
în unele părţi îndepărtate. 

— Comorile celor Perfecţi, spuse Thomas inexpresiv. 


— Vii în acest loc mic, spuse Genevieve, de departe, şi totuşi 
porţi un blazon din aceste locuri. Şi de fiecare dată când eu şi 
tatăl meu veneam aici auzeam poveşti despre Astarac. Încă se 
mai spun pe aici. 

— Ce se mai spun? 

— Cum un mare nobil a venit aici să se refugieze şi a adus 
comorile celor Perfecţi cu el. Şi comorile, se spune, încă mai 
sunt aici. 

Thomas zâmbi. 

— Ar fi fost scoase la iveală de mult timp. 

— Dacă un lucru este ascuns bine, spuse Genevieve, atunci nu 
este găsit prea uşor. 

Thomas se uită în jos către sat, unde ţipete veneau dinspre 
ţarcul unde erau devorate proviziile. Cele mai bune bucăţi de 
carne proaspătă urmau să fie legate de şei şi duse înapoi să fie 
sărate sau afumate, în timp ce localnicii puteau să ia coarnele, 
măruntaiele şi pieile. 

— Se spun poveşti peste tot, spuse el, vrând să pună capăt 
discuţiei. 

— Dintre toate comorile, zise Genevieve cu o voce moale, 
ignorând subaprecierea lui, există una care este mai preţuită 
decât toate. Dar numai un Perfect o poate găsi, se spune. 

— Atunci numai Dumnezeu o poate găsi, spuse Thomas. 

— Şi totuşi, asta nu te opreşte să îl cauţi, Thomas, nu este 
aşa? 

— Să îl caut? 

— Graalul. 

Cuvântul fusese rostit, cuvântul ridicol, cuvântul imposibil, 
numele lucrului de care Thomas se temea că nu există, şi totuşi 
pe care el îl căuta. Scrierile tatălui său indicau că a fost în 
posesia Graalului, şi vărul lui Thomas, Guy Vexille, era sigur că 
Thomas ştia unde era relicva, aşa că Vexille avea să îl 
urmărească pe Thomas până la capătul pământului. De aceea 
Thomas era aici, în Astarac, pentru a-şi atrage vărul criminal în 
aria arcului său. Să uită în sus către vârful dărâmat al turnului. 

— Sir Guillaume ştie de ce suntem aici, îi spuse el, şi Robbie 
ştie. Dar nimeni altcineva nu mai ştie, aşa că să nu le spui. 

— Nu o să le spun, zise ea, dar chiar crezi că există? 

— Nu, răspunse el cu mai multă certitudine decât simţea cu 
adevărat. 

— Există, spuse Genevieve. 

Thomas veni să stea lângă ea şi se uită către vest unde un râu 


şerpuia lin printre pajişti şi pădurici de măslini. Vedea că erau 
nişte oameni acolo, cam douăzeci, şi ştia că erau coredorii. Se 
gândea că trebuie să facă ceva legat de ei, pentru ca oamenii lui 
să nu fie hărţuiţi de aceste bande pe timpul iernii. Nu se temea 
de ei, dar îi era frică să nu hoinărească unul dintre oamenii lui şi 
să fie prins, aşa că era mai bine să îi sperie pe bandiți înainte ca 
asta să se întâmple. 

— Chiar există, spuse Genevieve. 

— Nu ai de unde să ştii asta, zise Thomas, încă privindu-i pe 
oamenii zdrenţăroşi care şi ei, la rândul lor, se uitau la el. 

— Graalul este ca Dumnezeu, spuse Genevieve. Este peste 
tot, ne înconjoară, bineînţeles, dar noi refuzăm să îl vedem. 
Oamenii cred că nu pot să Íl vadă pe Dumnezeu decât dacă 
construiesc o biserică mare şi o umplu cu aur şi argint şi 
statuete, dar tot ce trebuie să facă este să privească. Graalul 
există, Thomas, trebuie doar să deschizi ochii. 

Thomas îşi încordă arcul, luă o săgeată veche din tolba lui, 
apoi trase coarda înapoi pe cât putu. Îşi putea simţi muşchii 
spatelui durându-l de la neaşteptata tensiune a noului arc. Ţinea 
săgeata jos, la nivelul taliei lui, şi îşi ridică mâna stângă în sus 
pentru ca atunci când eliberă coarda, săgeata zbură sus spre 
cer, penele albe deveniră din ce în ce mai mici, apoi plonjă spre 
pământ, aterizând pe malul pârâului la peste trei sute de metri. 
Coredor-ii înţeleseră mesajul şi se retraseră. 

— Am făcut risipă de o săgeată, spuse Thomas. 

Apoi o luă de mână pe Genevieve şi se duseră să îşi găsească 
oamenii. 


Robbie se minună de terenurile mănăstirii, toate în grija unor 
călugări cistercieni în robe albe care îşi ridicară poalele şi fugiră 
când văzură oamenii în armură venind dinspre sat. Majoritatea 
câmpurilor erau acoperite de viță-de-vie, dar mai erau o livadă 
de pere şi un crâng de măslini, o păşune cu oi şi un iaz cu peşti. 
Era, se gândea el, un pământ bogat. De câteva zile tot auzise că 
recolta din sudul Gasconiei a fost săracă, dar lui i se părea că 
era una foarte bună în comparaţie cu pământurile dure şi sărace 
de la el de acasă din nord. Un clopot al mănăstirii încă bătea în 
semn de alarmă. 

— Trebuie să aibă o trezorerie. Jake, unul dintre arcaşii lui, 
veni lângă Robbie şi făcu semn cu capul către mănăstire. Şi o să 
îl omorâm pe el, spuse el despre singurul călugăr care venea 
dinspre poarta mănăstirii şi se îndrepta încet către ei, apoi 


restul nu vor reprezenta nici o problemă. 

— Nu vei omori pe nimeni, tresări Robbie. Le făcu semn 
oamenilor săi să se oprească. Şi veţi aştepta aici, le spuse el, 
apoi se dădu jos din şa, aruncă frâiele lui Jake şi se îndreptă 
către călugăr, care era foarte înalt, foarte slab şi foarte bătrân. 

Avea şuviţe de păr alb şi tonsură, şi o faţă lungă, întunecată, 
care exprima numai înţelepciune şi blândeţe. Robbie, mergând 
în armura lui, cu scutul pe spate şi sabia unchiului său într-o 
parte, se simţea împiedicat şi nelalocul lui. 

Mâneca dreaptă a robei albe a călugărului era mânjită de 
cerneală, făcându-l pe Robbie să se întrebe dacă nu cumva era 
un scrib. Fusese trimis doar să negocieze cu invadatorii, poate 
să le dea bani sau poate să îi convingă să respecte casa 
Domnului, şi Robbie se gândea la cum a ajutat la prădarea marii 
mănăstiri de la Black Canons din Hexham, chiar peste graniţa 
englezească, şi îşi aducea aminte de călugării susţinându-i pe 
invadatori, apoi ameninţându-i cu răzbunarea lui Dumnezeu şi 
cum scoţienii râseseră de ei, apoi furaseră tot din Hexham. Dar 
Dumnezeu Şi-a îndeplinit răzbunarea lăsând armata engleză să 
câştige la Durham şi, aducându-şi aminte de asta, înțelegând 
brusc că poate profanarea de la Hexham a dus direct la 
înfrângerea de la Durham, Robbie se opri, se încruntă şi se 
întrebă ce exact trebuia să îi spună călugărului înalt, care acum 
zâmbea la el. 

— Trebuie să fiţi invadatorii englezi? spuse călugărul într-o 
engleză foarte bună. 

Robbie încuviinţă din cap. 

— Eu sunt scoţian, ripostă el. 

— Un scoţian! Un scot care urmează englezii! Am petrecut 
odată doi ani de zile la o mănăstire cisterciană în Yorkshire şi 
fraţii nu au zis nici măcar o vorbă bună despre scoțieni, şi totuşi 
eşti aici, cu englezii, şi eu care am crezut că am văzut orice 
minune pe care putea lumea aceasta păcătoasă să ne-o ofere! 
Călugărul încă mai zâmbea. Sunt priorul Planchard şi casa mea 
este la mila voastră. Faceţi ce vreţi, tinere, nu ne vom lupta cu 
voi. 

Se dădu pe o parte a cărării şi făcu semn către mănăstire ca 
şi cum l-ar fi invitat pe Robbie să îşi scoată sabia şi să înceapă 
să jefuiască. j 

Robbie nu se mişcă. Se gândea la Hexham. li revenea în 
minte chipul unui călugăr care murise în această mănăstire, 
sângele lui şiroind de sub roba lui neagră şi scurgându-se şi 


soldaţii scoțieni beţi călcând peste bărbat cu prăzile lor: 
sfeşnice, cruci şi mantii brodate. 

— Bineînţeles, spuse stareţul, dacă preferaţi putem să vă 
servim cu un vin? Este vinul nostru şi nu cel mai bun. Il bem 
prea repede, dar avem nişte brânză de capră bună şi fratele 
Philippe face cea mai bună pâine din vale. Putem să vă adăpăm 
caii, dar nu avem prea mult fân. 

— Nu, spuse Robbie scurt, apoi se întoarse şi strigă la 
oamenii lui. Duceţi-vă înapoi la Sir Guillaume! 

— Ce să facem? întrebă un ostaş, nedumerit. 

— Duceţi-vă înapoi la Sir Guillaume. Acum! 

Îşi luă calul de la Jake, apoi merse pe lângă prior către 
mănăstire. Nu spuse nimic, dar priorul Planchard păru să 
înţeleagă din tăcerea lui că tânărul scoţian voia să vorbească. [i 
spuse portarului să aibă grijă de calul de luptă, apoi îl invită pe 
Robbie să îşi lase sabia şi scutul la intrare. 

— Bineînţeles că poţi să le păstrezi, spuse stareţul, dar m-am 
gândit că ai sta mai confortabil fără ele. Bun venit la Sfântul 
Sever! 

— Sfântul Sever? întrebă Robbie în timp ce îşi scotea scutul 
de peste gât. 

— Este renumit pentru că a vindecat aripa unui înger în 
această vale. Îmi este destul de greu câteodată să cred asta, dar 
lui Dumnezeu li place să ne testeze credinţa, aşa că eu mă rog 
în fiecare noapte la Sfântul Sever şi îi mulţumesc pentru 
miracolul lui şi îl rog să mă vindece şi pe mine aşa cum a 
vindecat aripa albă. 

Robbie zâmbi. 

— Ai nevoie de vindecare? 

— Cu toţii avem. Când suntem tineri, spiritul ne zboară liber, 
iar când îmbătrânim corpul este cel care se dezlănţuie. Priorul 
Planchard atinse cotul lui Robbie pentru a-l ghida către un gang 
boltit unde alese un loc în care bătea soarele şi îl invită pe 
vizitatorul său să stea pe un zid scund dintre doi stâlpi. Spune- 
mi, întrebă el, aşezându-se pe zid lângă Robbie, tu eşti Thomas? 
Nu acesta este numele bărbatului care-i conduce pe englezi? 

— Nu sunt eu Thomas, spuse Robbie, dar ai auzit de noi? 

— Oh, normal. Nimic atât de interesant nu s-a mai întâmplat 
în aceste părţi de când a căzut îngerul, spuse stareţul cu un 
zâmbet pe faţă, apoi se întoarse şi îi spuse unui călugăr să 
aducă vin, pâine şi brânză. Şi poate şi nişte miere! Facem o 
miere foarte bună, îi adăugă lui Robbie. Leproşii au grijă de 


stupi. 

— Leproşi! 

— Locuiesc în spatele casei noastre, spuse calm priorul, o 
casă pe care tu, tinere, voiai să o jefuieşti. Am dreptate? 

— Da, recunoscu Robbie. 

— li schimb, eşti aici să mănânci o pâine cu mine. Planchard 
făcu o pauză în timp ce ochii lui şireţi cercetau faţa lui Robbie. 
Voiai să îmi spui ceva? 

Robbie se încruntă când auzi asta, apoi păru nedumerit: 

— Cum de ai ştiut? 

Planchard râse. 

— Când un soldat vine la mine, înarmat şi cu armură, dar cu 
un crucifix atârnându-i peste armură, atunci ştiu că nu este un 
bărbat indiferent către Dumnezeul lui. Porţi un semn, fiul meu, 
şi arătă către crucifix, şi chiar şi după optzeci şi cinci de ani pot 
să citesc un semn. 

— Optzeci şi cinci! spuse Robbie uimit, dar priorul nu zise 
nimic. Aşteptă doar şi Robbie îşi făcu curaj şi îi spuse ce avea pe 
inimă. Descrise cum plecaseră la Castillon d'Arbizon şi cum o 
găsiseră pe begardă în celulă şi cum Thomas îi salvase viaţa. Mă 
îngrijorează, spuse Robbie, privind iarba, şi mă gândesc că nu 
poate să ne aducă nimic bun cât timp ea este în viaţă. Biserica a 
condamnat-o! 

— Aşa a făcut, zise Planchard, apoi tăcu. 

— Este o eretică! O vrăjitoare! 

— Am auzit de ea, spuse blând Planchard, şi am auzit că este 
în viaţă. 

— Este aici! protestă Robbie, arătând spre sud, către sat. Aici, 
în valea voastră! 

Planchard se uită la Robbie, văzând un suflet cinstit şi dintr-o 
bucată, dar unul neliniştit, şi oftă, apoi turnă un pic de vin şi 
împinse tava cu pâine, brânză şi miere către tânărul bărbat. 

— Mănâncă, spuse el încet. 

— Nu este corect! zise Robbie hotărât. 

Priorul nu se atinse de mâncare. Sorbi din vin, apoi vorbi cu 
blândeţe în timp ce se uita la fumul ce ieşea din rugul funerar 
pentru avertismente al satului. 

— Păcatul begardei nu este şi al tău, fiul meu, spuse el, şi 
atunci când Thomas a eliberat-o nu a fost fapta ta. Eşti 
îngrijorat pentru păcatele altor oameni? 

— Ar trebui să o omor! spuse Robbie. 

— Nu, nu ar trebui, spuse priorul ferm. 


— Nu? 

Robbie păru surprins. 

— Dacă Dumnezeu ar fi vrut asta, spuse priorul, atunci nu te- 
ar mai fi trimis la mine aici să vorbim. Căile Domnului nu sunt 
mereu uşor de înţeles, dar am descoperit că metodele Lui nu 
sunt la fel de indirecte precum ale noastre. Il complicăm pe 
Dumnezeu pentru că noi nu vedem că bunătatea este atât de 
uşoară. Făcu o pauză. Mi-ai spus că nu se poate întâmpla nimic 
bun atâta timp cât ea trăieşte, dar de ce ar vrea Dumnezeu să ţi 
se întâmple ceva bun? În această regiune a fost pace, doar cu 
excepţia unor bandiți, şi voi o deranjaţi. Dumnezeu v-ar face mai 
vicioşi dacă begarda ar muri? 

Robbie nu zise nimic. 

— Imi vorbeşti, spuse Planchard şi mai ferm, despre păcatele 
altor oameni, dar nu îmi vorbeşti despre ale tale. Porţi crucifixul 
pentru ceilalţi? Sau pentru tine? 

— Pentru mine, spuse încet Robbie. 

— Atunci vorbeşte-mi despre tine, zise priorul. 

Aşa şi făcu Robbie. 

XXX 

Joscelyn, lordul de Beziers şi moştenitor al marelui ţinut de 
Berat, aruncă platoşa pe masă atât de tare încât ridică praful 
dintre crăpăturile lemnului. 

Unchiul lui, contele, se încruntă. 

— Nu este nevoie să baţi lemnul, spuse el calm. Nu există cari 
în lemn. Cel puţin aşa sper. Se tratează cu terebentină 
preventiv. 

— Tatăl meu a jurat pe minciună şi urină, spuse părintele 
Roubert, şi ocazional pe jar. 

Stătea în faţa contelui, răsfoind pergamentele vechi şi 
mucegăite care stătuseră nederanjate de când fuseseră luate 
din Astarac cu un secol în urmă. Unele erau înnegrite pe 
margini, dovadă a focului ce a fost pus în castelul dărăpănat. 

— Minciună şi urină? Ar trebui să încerc asta. Contele se 
scărpină sub căciula lui de lână, apoi se uită în sus la nepotul lui 
nervos. [Îl ştii pe părintele Roubert, Joscelyn? Normal că îl ştii. 
Se uită la alt document, văzu că era o cerere ca încă doi paznici 
să fie puşi la paza oraşului Astarac, şi oftă. Dacă ai şti să citeşti, 
Joscelyn, ai fi putut să ne ajuţi. 

— O să te ajut, unchiule, spuse Joscelyn sălbatic, doar dă-mi 
drumul la lesă! 

— Asta poate să meargă la fratele Jerome. Contele puse 


cererea pentru mai mulţi paznici în coşul mare care urma să fie 
dus jos, în camera unde tânărul călugăr de la Paris citea 
pergamente. Şi mai amestecă şi cu alte documente, îi spuse 
părintelui Roubert, doar să îl încurc. Vechile înscrieri cu taxele 
de la Lemierre ar trebui să îl ţină ocupat o lună! 

— Treizeci de oameni, unchiule, insistă Joscelyn, doar atât îţi 
cer! Ai optzeci şi şapte de ostaşi! Dă-mi doar treizeci. 

Joscelyn, lord de Beziers, era o figură impresionantă. Era 
extrem de înalt, cu pieptul lat, şi cu membre lungi, dar 
înfăţişarea lui era stricată de o faţă rotundă atât de goală, încât 
unchiul lui se întreba câteodată dacă se ascundea vreun pic de 
creier în spatele ochilor proeminenţi ai nepotului său. Avea 
părul de culoarea paiului pleoştit de căptuşeala de piele a unui 
coif şi fusese binecuvântat cu mâini puternice şi picioare 
ţepene, şi totuşi, deşi Joscelyn era numai oase şi muşchi, avea 
calităţile lui. Era harnic, chiar dacă toată hărnicia lui era 
orientată spre curtea de antrenament unde era unul dintre cei 
mai faimoşi luptători din Europa. A câştigat turneul din Paris de 
două ori, i-a umilit pe cei mai buni cavaleri englezi la marea 
adunare din Tewkesbury, şi chiar şi în statele germane, unde 
oamenii credeau că nimeni nu este mai bun ca ei, Joscelyn 
dobândise douăsprezece mari premii. L-a pus într-un mod 
surprinzător pe Walther de Siegenthaler în fundul lui mare 
dintr-odată, şi singurul cavaler care l-a înfrânt în mod constant 
pe Joscelyn era bărbatul cu armura neagră numit Harlequin, 
care venise sumbru pe calul lui şi făcuse tot posibilul la turnir 
pentru a strânge bani. Dar Harlequin nu mai fusese văzut de 
trei sau patru ani şi Joscelyn credea că absenţa lui însemna că el 
putea să fie campionul Europei. 

A fost crescut aproape de Paris de către fratele mai mic al 
contelui care a murit din cauza unei hemoragii, cu 
şaptesprezece ani în urmă. Nu prea mai erau bani în casa lui 
Joscelyn şi contele, extrem de rău, îi trimise văduvei doar un 
scud pentru a o linişti, dar Joscelyn a făcut bani cu lancea lui şi 
cu sabia, şi asta, credea contele, era pe meritul lui. Şi a adus doi 
ostaşi cu el, ambii războinici adevăraţi, pe care Joscelyn îi plătea 
din propriii bani, şi asta, credea contele, arăta că era capabil să 
conducă. 

— Dar chiar ar trebui să înveţi să citeşti, îşi termină el gândul 
cu voce tare. Măiestria literelor civilizează un om, Joscelyn! 

— La naiba cu civilizaţia, spuse Joscelyn, sunt bandiți englezi 
în Castillon d'Arbizon şi noi nu facem nimic! Nimic! 


— Tu crezi că nu facem nimic, protestă contele, scărpinându- 
se din nou sub căciula lui de lână. Îl mânca acolo şi se întreba 
dacă nu cumva asta prevestea o boală mai gravă. Se hotărî să 
consulte copiile lui Galen, Pliniu şi Hipocrate. Am trimis vorbă la 
Toulouse şi Paris, îi explică lui Joscelyn, şi o să mă plâng 
majordomului din Bordeaux. O să protestez ferm! 

Majordomul era regentul regelui englez în Gasconia şi 
contele nu era sigur dacă va trimite un mesaj bărbatului, pentru 
că un asemenea protest i-ar putea face pe şi mai mulţi 
aventurieri englezi să caute pământ în Berat. 

— Ale naibii proteste, spuse Joscelyn. Să îi omorâm pe 
nenorociţi. Încalcă pacea! 

— Sunt englezi, spuse contele, mereu încalcă pacea. Mai 
repede ai încredere în diavol decât în englezi. 

— Atunci să îi omorâm, insistă Joscelyn. 

— Sunt sigur că asta o să facem, răspunse contele. Descifra 
scrisul îngrozitor al unui cleric mort de mult care a scris un 
contract cu un bărbat numit Sestier pentru a întări conductele 
castelului Astarac cu lemn de ulm. În timp, adăugă el dus pe 
gânduri. 

— Dă-mi treizeci de oameni, unchiule, şi o să îi dau afară într- 
o săptămână. 

Contele lăsă documentul şi ridică altul. Cerneala se făcuse 
maro şi era ştearsă, dar putu să îşi dea seama că era un 
contract cu un pietrar. 

— Joscelyn, întrebă el, încă uitându-se la contract, cum ai de 
gând să îi alungi într-o săptămână? 

Joscelyn îl privi pe unchiul său ca şi cum bătrânul era un 
nebun. 

— Mă duc la Castillon d'Arbizon, bineînţeles, spuse el, şi îi 
omor. 

— Am înţeles, am înţeles, spuse contele, ca şi cum ar fi fost 
recunoscător pentru lămurire. Dar ultima oară când am fost la 
Castillon d'Arbizon, şi asta era acum mulţi ani, chiar după ce au 
plecat englezii, dar când am fost acolo, Joscelyn, castelul era 
făcut din piatră. Cum ai de gând să înfrângi asta cu lancea şi cu 
sabia? 

Zâmbi către nepotul său. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! O să lupte. 

— Oh, sunt sigur de asta. Englezilor le plac asemenea acţiuni, 
ca şi ţie. Dar aceşti englezi au arcași, Joscelyn, arcaşi. Ai întâlnit 
vreodată un arcaş englez pe câmpurile turnirelor? 


Joscelyn ignoră întrebarea. 

— Doar douăzeci de arcaşi, se plânse el în schimb. 

— Garnizoana ne informează că douăzeci şi patru, zise 
contele pedant. 

Supraviețuitorii garnizoanei din Castillon d'Arbizon au fost 
eliberaţi de către englezi şi au fugit la Berat unde contele a 
spânzurat doi drept exemplu şi apoi i-a interogat pe ceilalţi. Acei 
ceilalţi erau acum toţi întemnițați, aşteptând să fie duşi spre sud 
şi vânduți drept sclavi pe bărci. Contele anticipă acea sursă de 
venit cu un zâmbet, apoi vru să pună contractul pietrarului în 
coş când un cuvânt îi atrase atenţia şi instinctul îl făcu să 
păstreze documentul pe când se întoarse către nepotul său. 

— Dă-mi voie să îţi spun câte ceva despre arcul de război 
englez, Joscelyn, spuse el răbdător. Este un lucru simplu, făcut 
din tisă, o unealtă ţărănească, de fapt. Vânătorul meu poate să 
folosească unul, dar el este singurul bărbat din Berat care a 
mânuit vreodată această armă. De ce crezi că s-a întâmplat 
asta? Aşteptă, dar nepotul lui nu răspunse. O să îţi spun oricum, 
continuă contele. Îţi trebuie ani, Joscelyn, mulţi ani de exerciţiu 
pentru a stăpâni arcul din tisă. Zece ani? Probabil că atât de 
mult, şi după zece ani un bărbat poate trimite o săgeată direct 
prin armură de la douăzeci de metri. Zâmbi. Tâmpenii! O mie de 
scuzi pentru bărbat, armuri şi arme căzute unui arc de ţăran. Şi 
nu este vorba de noroc, Joscelyn. Vânătorul meu poate trece o 
săgeată printr-o brățară de la zece metri. Poate să perforeze o 
armură de la douăzeci de metri. L-am văzut cum a trecut o 
săgeată printr-o uşă de stejar de la cincisprezece metri 
depărtare şi uşa avea şapte centimetri grosime! 

— Am armură, spuse îmbufnat Joscelyn. 

— Aşa este. Şi de la patruzeci şi cinci de metri englezii vor 
vedea deschizătura vizierei tale şi vor trimite săgeți către 
creierul tău. Tu, bineînţeles, vei supravieţui. 

Joscelyn nu luă în seamă insulta. 

— Arbalete, spuse el. 

— Avem treizeci de arbaletrieri, spuse contele, şi nici unul nu 
e la fel de tânăr pe cât erau înainte, şi unii sunt bolnavi, şi chiar 
nu cred că ar putea rezista în faţa acestui tânăr, cum îl cheamă? 

— Thomas de Hookton! exclamă părintele Roubert. 

— Ciudat nume, spuse contele, dar pare că ştie ce vrea. Un 
bărbat care ar trebui să fie tratat cu atenţie, aş spune. 

— Arme de foc! propuse Joscelyn. 

— Ah! Arme de foc! exclamă contele ca şi cum nu s-ar fi 


gândit la asta. Normal că am putea să luăm bombarde la 
Castillon d'Arbizon şi îndrăznesc să spun că maşinăriile vor 
dărâma poarta castelului şi vor face o mizerie regretabilă, dar 
unde să găsim astfel de maşinării? Este una în Toulouse, mi s-a 
spus, dar este nevoie de optsprezece cai pentru a o muta. Am 
putea să trimitem în Italia după o bombardă, bineînţeles, dar 
sunt nişte lucruri foarte scumpe de închiriat şi experţii lor sunt 
şi mai scumpi, şi mă îndoiesc foarte mult că le vor aduce aici 
înainte de primăvară. Dumnezeu să ne apere până atunci! 

— Nu putem să nu facem nimic! protestă din nou Joscelyn. 

— Într-adevăr, Joscelyn, într-adevăr, fu de acord contele şiret. 
Ploaia lovea panourile ce acopereau ferestrele. Cădea în rafale 
cenuşii peste tot oraşul. Cădea pe jgheaburi, inunda groapa 
latrinei, picura printre acoperişurile de paie şi curgea ca un râu 
micuţ printre porţile de jos ale oraşului. Nu era vreme pentru 
bătaie, se gândea contele, dar dacă nu îi oferea nepotului său un 
pic de libertate, apoi credea că tânărul prost va pleca singur şi 
va fi omorât într-o încăierare neimportantă. Am putea să îi 
mituim, bineînţeles, sugeră el. 

— Să îi mituim? ripostă Joscelyn. 

— Este foarte normal, Joscelyn. Nu sunt decât nişte bandiți şi 
nu vor decât bani, aşa că le ofer monede pentru a părăsi 
castelul. Funcţionează destul de des. 

Joscelyn scuipă. 

— O să ia banii, apoi vor sta exact unde sunt şi vor face mai 
mult. 

— Foarte bine! Contele de Berat zâmbi mulţumit la nepotul 
lui. Exact la concluzia aceasta am ajuns şi eu. Foarte bine, 
Joscelyn! Deci nu o să încerc să îi mituiesc. Am scris la 
Toulouse, totuşi, şi am cerut să ne trimită bombarda. Cu 
siguranţă, o să fie extrem de scumpă, dar dacă este necesar, o 
vom folosi împotriva englezilor. Sper să nu se ajungă la asta. Ai 
vorbit cu Sir Henri? întrebă el. 

Sir Henri Courtois era comandantul garnizoanei contelui şi un 
soldat cu experienţă. Joscelyn vorbise, într-adevăr, cu el şi îi 
dăduse acelaşi răspuns ca şi unchiul său: să se ferească de 
arcaşii englezi. 

— Sir Henri este o femeie bătrână, se plânse Joscelyn. 

— Cu barba aceea? Mă mir, spuse contele, deşi am văzut 
odată o femeie cu barbă. Eram în Tarbes, la bâlciul de Paşti. 
Eram foarte tânăr atunci, dar îmi aduc aminte foarte bine. Avea 
o barbă lungă. Am dat două monede ca să o vedem, normal, şi, 


dacă plăteai mai mult, aveai voie să îi smuceşti barba, ceea ce 
eu am şi făcut, şi chiar era adevărată, şi, dacă plăteai şi mai 
mult, îşi arăta sânii ceea ce îndepărta orice îndoială cum că ea 
ar fi de fapt un bărbat. Din câte îmi aduc eu aminte, erau nişte 
sâni foarte frumoşi. 

Privi la contractul pietrarului din nou şi la cuvântul din latină 
care îi atrăsese atenţia. Calix. li venea în minte o amintire din 
copilărie, dar nu putea să o descifreze. 

— Treizeci de oameni! îl rugă Joscelyn. 

Contele lăsă documentul jos. 

— Vom face, Joscelyn, ce propune Sir Henri. Sperăm să îi 
prindem pe englezi când nu sunt în ascunzişul lor. Vom negocia 
pentru armă la Toulouse. Deja am oferit o recompensă pentru 
fiecare arcaş englez capturat în viaţă. O recompensă destul de 
consistentă, aşa că sunt sigur că fiecare scandalagiu şi coredor 
din Gasconia se vor alătura vânătorii şi englezii se vor trezi 
înconjurați de inamici. Nu le va fi prea uşor. 

— De ce în viaţă? vru Joscelyn să ştie. De ce nu arcaşi englezi 
morţi? 

Contele oftă. 

— Pentru că atunci, dragul meu Joscelyn, coredoriii vor aduce 
zeci de cadavre pe zi şi vor spune că sunt englezi. Trebuie să 
vorbim cu arcaş înainte să îl omorâm pentru a ne asigura că 
este cu adevărat englez. Trebuie, să zic aşa, să verificăm sânii 
pentru a ne asigura că barba este reală. Se holbă la cuvântul 
calix, încercând să îşi aducă aminte. Mă îndoiesc că o să 
prindem prea mulţi arcaşi, continuă el, vânează în haită şi sunt 
periculoşi, aşa că şi noi o să facem ce facem atunci când 
coredor-ii devin prea imprudenţi. Aşteptăm răbdători şi îi 
atacăm atunci când fac o greşeală. Şi vor face, dar ei cred că noi 
vom face prima greşeală. Vor ca tu să îi ataci, Joscelyn, pentru a 
te asalta cu săgeți, dar trebuie să ne batem cu ei atunci când nu 
se aşteaptă să ne batem. Aşa că mergi cu oamenii lui Sir Henri 
şi asiguraţi-vă că semnalele sunt puse şi, atunci când va veni 
timpul, o să te las să-i ataci. Este o promisiune. 

Semnalele erau aşezate în fiecare sat şi oraş din ţinut. Erau 
mormane mari de lemne care, atunci când li se dădea foc, 
trimiteau un fum ca semnal pentru a anunţa că englezii sunt în 
apropiere. Semnalele avertizau comunităţile din apropiere şi, de 
asemenea, anunțau paznicii din turnul castelului de la Berat 
unde mergeau englezii. Într-o zi, credea contele, aveau să vină 
prea aproape de Berat sau vor fi într-un loc unde oamenii lui vor 


putea să îi asalteze, aşa că se mulțumea să aştepte până ce 
englezii făceau o greşeală. Şi aveau să o facă, coredorii mereu 
făceau o greşeală, şi aceşti englezi, deşi fluturau steagul 
contelui de Northampton, nu erau cu nimic mai buni decât acei 
bandiți ordinari. 

— Aşa că du-te şi antrenează-te cu armele tale, Joscelyn, îi 
spuse nepotului său, pentru că le vei folosi destul de curând. Şi 
ia şi armura aia cu tine. 

Joscelyn plecă. Contele privi cum părintele Roubert punea 
buşteni pe foc, apoi se uită din nou la document. Contele de 
Astarac angajase un pietrar să sculpteze „Calix Metis Inebrians “ 
deasupra porţii castelului Astarac şi specifica data să fie trecută 
în legendă. De ce? De ce ar vrea oricine cuvintele acelea „Cupa 
mea mă îmbată“ să îi decoreze castelul? 

— Părinte? spuse el. 

— Nepotul tău se bagă în ghearele morţii, mormăi 
dominicanul. 

— Mai am şi alţi nepoti, spuse contele. 

— Dar  Joscelyn are dreptate, spuse părintele Roubert. 
Trebuie să vă luptaţi cu ei, şi în curând. O begardă trebuie arsă. 

Mânia părintelui Roubert îl ţinea treaz noaptea. Cum 
îndrăznesc să cruţe o eretică? Stătea în patul lui îngust, 
imaginându-şi tipetele fetei în timp ce flăcările îi cuprindeau 
rochia. Urma să rămână goală după ce haina de pe ea ardea şi 
părintele Roubert îşi aduse aminte de corpul ei alb legat de 
masa lui. A înţeles tentaţia atunci, a înţeles-o şi a urât-o, şi a 
simţit o plăcere neîntrecută când a atins pielea ei fină de pe 
coapse cu fierul încins. 

— Părinte! Eşti pe jumătate adormit, îl mustră contele. Uită-te 
la asta. 

Îi împinse contractul pietrarului peste masă. 

Dominicanul se încruntă, încercând să descifreze scrisul 
şters, apoi încuviinţă din cap ca semn că recunoscuse 
propoziţia. 

— Din psalmii lui David, spuse el. 

— Bineînţeles! Ce prostie din partea mea! Dar de ce ar vrea 
un om să i se graveze deasupra porţii „Calix Mens Inebrians “? 

— Părinţii Bisericii, spuse preotul, nu cred că psalmistul a 
vrut să se înţeleagă îmbătare, nu aşa cum credem noi. Plin de 
bucurie, poate? „Cupa mea mă umple de bucurie”? 

— Dar ce cupă? întrebă dur contele. Nu se auzea nimic în 
afară de ploaie şi trosnetul lemnelor, apoi călugărul se uită din 


nou la contract, îşi împinse scaunul şi se duse la rafturile 
contelui. Luă de acolo o carte mare prinsă cu zale, pe care o 
aşeză cu atenţie pe pupitru, desfăcu învelitoarea şi deschise 
paginile mari şi stufoase. Ce carte este asta? întrebă contele. 

— Analele Mănăstirii Sfântul Iosif. Dădu paginile, căutând un 
capitol. Ştim, continuă el, că ultimul conte de Astarac era un 
eretic catar. Se spune că tatăl lui l-a trimis să fie paj al unui 
cavaler în Carcassonne şi aşa a devenit un păcătos. În cele din 
urmă, a moştenit Astarac şi şi-a oferit tot suportul ereticilor, şi 
ştim că a fost printre ultimii nobili catari. Se opri pentru a mai 
da o pagină. Ah! Am găsit. Montsegur a căzut de ziua Sfântului 
Joevin în cel de-al douăzeci şi doilea an de domnie a lui 
Raymond al VIl-lea. Raymond a fost ultimul mare conte de 
Toulouse, a murit acum aproape o sută de ani. Părintele Roubert 
se gândi preţ de o secundă. Asta ar însemna că Montsegur a 
căzut în 1244. 

Contele se aplecă peste masă şi luă contractul. Se uită la el şi 
găsi ce voia. 

— Şi asta este datată în ajunul Sfântului Nazarius din acelaşi 
an. Sărbătoarea Sfântului Nazarius este la sfârşitul lui iulie, nu? 

— Aşa este, confirmă părintele Roubert. 

— Şi ziua Sfântului Joevin este în martie, spuse contele, ceea 
ce demonstrează că de fapt contele de Astarac nu a murit în 
Montsegur. 

— Cineva a ordonat ca aceste cuvinte în latină să fie gravate, 
spuse dominicanul. Poate că a fost fiul lui? Dădu paginile mari 
ale analelor, holbându-se la literele iluminate până găsi capitolul 
pe care îl voia. „Şi în anul morţii contelui, pe când era o molimă 
mare de broaşte şi vipere, citi el cu voce tare, contele de Berat 
luă Astarac şi omori tot ce era viu înăuntru.“ 

— Dar analele nu spun că Astarac însuşi a murit? 

— Nu. 

— Şi dacă a supravieţuit? Contele era acum interesat de 
subiect şi îşi părăsi scaunul pentru a se plimba de-a lungul 
camerei. Şi de ce şi-ar părăsi camarazii în Montsegur? 

— Dacă într-adevăr a făcut asta, spuse părintele Roubert 
îndoielnic. 

— Cineva a făcut asta. Cineva cu autoritatea de a angaja un 
pietrar. Cineva care voia să lase un mesaj în piatră. Cineva 
care... Contele se opri brusc. De ce ar descrie data ca ajunul 
sărbătorii Sfântului Nazarius? întrebă el. 

— De ce nu? 


— Pentru că este ziua Sfântului Pantaleon, de ce nu i-au spus 
aşa? 

— Pentru că... 

Părintele Roubert vru să îi explice că Sfântul Nazarius era 
mult mai bine cunoscut decât Sfântul Pantaleon, dar contele îl 
întrerupse. 

— Pentru că este Ziua Celor Şapte Adormiţi! Au fost şapte, 
Roubert! Şapte supraviețuitori! Şi voiau acea dată gravată 
pentru a sublinia asta! 

Călugărul credea că stăpânul lui exagerează extrem de mult, 
dar nu spuse nimic. 

— Şi gândeşte-te la poveste! îl îndemnă contele. Şapte tineri 
sub ameninţarea torturii, da? Fug din oraş, care era? Din Efes, 
normal, şi se ascund într-o peşteră! Împăratul, Decius era, nu? 
Sunt sigur că el era. Împăratul a ordonat ca fiecare peşteră să 
fie sigilată şi ani mai târziu, peste o sută de ani mai târziu dacă 
îmi aduc aminte bine, cei şapte tineri sunt găsiţi tot acolo, şi nici 
unul nu îmbătrânise nici măcar o zi. Aşa că şapte bărbaţi, 
Roubert, au fugit din Montsegur! 

Părintele Roubert înlocui analele. 

— Dar un an mai târziu, sublinie el, strămoşul tău i-a învins. 

— Ar fi putut supravieţui, insistă contele, şi toată lumea ştie 
că membri ai familiei Vexille au fugit. Normal că au 
supravieţuit! Dar gândeşte-te, Roubert - îl striga fără să ia 
aminte pe dominican pe numele din copilărie -, de ce ar pleca 
un nobil catar din ultima fortăreață, dacă nu pentru a duce 
comoara ereticilor undeva unde să fie în siguranţă? Toată lumea 
ştie că acei catari au avut comori mari! 

Părintele Roubert încercă să nu se lase dus pe valul 
entuziasmului contelui. 

— Familia, spuse el, ar fi luat comoara cu ea. 

— Chiar ar fi făcut asta? întrebă contele. Sunt şapte. Fiecare 
porneşte pe drumul lui. Unii către Spania, alţii către nordul 
Franţei, cel puţin unul în Anglia. Să presupunem că eşti vânat, 
vrut de către Biserică şi de către toţi nobilii mari. Ai lua o 
comoară mare cu tine? Ai risca să cadă în mâinile inamicului? 
De ce să nu o ascunzi şi să speri ca oricare dintre cei şapte va 
supravieţui se va întoarce şi o va recupera? 

Dovezile erau din ce în ce mai neconcludente şi părintele 
Roubert dădu din cap neconvins. 

— Dacă ar fi fost o comoară în Astarac, spuse el, ar fi fost de 
mult descoperită. 


— Dar cardinalul arhiepiscop o caută, spuse contele. Pentru 
ce altceva ar vrea să citească arhivele? Ridică contractul 
pietrarului şi îl ţinu deasupra lumânării încât cele trei cuvinte 
din latină şi cererea de a sculpta data în piatră fură arse. Lovi 
cu pumnul marginea aprinsă ce ardea pentru a stinge focul, apoi 
puse pergamentul distrus în coşul cu documente ce urma să fie 
dat călugărului. Ce ar trebui să fac, spuse el, este să mă duc la 
Astarac. 

Părintele Roubert fu şocat la auzul unei aşa încăpăţânări. 

— Este un ţinut sălbatic, domnul meu, îl avertiză el, plin de 
coredor-i. Şi nu sunt atât de mulţi kilometri până la englezii de 
la Castillon d'Arbizon. 

— Atunci o să iau cu mine câţiva ostaşi. Contele era acum 
entuziasmat. Dacă Graalul era pe tărâmul lui, atunci înţelegea 
de ce Dumnezeu aruncase blestemul asupra nevestelor lui de a 
fi sterpe, drept pedeapsă că nu reuşise să descopere comoara. 
Aşa că avea să îndrepte lucrurile. Poţi veni cu mine, îi spuse 
părintelui Roubert, şi o să-i las pe Sir Henri, arbaletrieri şi 
majoritatea ostaşilor să păzească oraşul. 

— Şi nepotul tău? 

— Oh, o să îl iau cu mine! Poate să comande escorta mea. O 
să îi dea iluzia că este folositor la ceva. Contele se încruntă. Nu 
este Sfântul Sever aproape de Astarac? 

— Foarte aproape. 

— Sunt sigur că priorul Planchard ne va găzdui, spuse 
contele, şi este un om care chiar s-ar putea să ne ajute! 

Părintele Roubert se gândi că priorul Planchard era mai 
probabil să îi spună contelui că era un prost, dar putea vedea 
entuziasmul ce îl cuprinsese pe conte. Sigur credea că, dacă 
avea să găsească Graalul, Dumnezeu îi va dărui un fiu, şi poate 
că avea dreptate? Şi poate că Graalul trebuia să fie găsit pentru 
a face ordine în lume şi călugărul căzu în genunchi în sala mare 
şi se rugă la Dumnezeu să îl binecuvânteze pe conte, s-o omoare 
pe femeia eretică şi să îi arate Graalul. 

Către Astarac. 


Thomas şi oamenii lui părăsiră Astarac după-amiaza devreme, 
călare pe cai îngreunaţi de bucăţi de carne, oale pentru gătit şi 
orice ar fi putut vinde în piaţa de la Castillon d'Arbizon. Thomas 
se tot uita înapoi, întrebându-se de ce nu simţea nici o emoție 
legată de acel loc, dar ştia că avea să se mai întoarcă. Existau 
secrete în Astarac pe care el trebuia să le descopere. 

Doar Robbie călărea un cal care nu era plin de pradă. Se 
alăturase ultimul călăreţilor, venind de la mănăstire cu o 
expresie ciudată de fericire. Nu oferi nici o scuză pentru 
întârzierea lui, nici pentru faptul că îi cruţase pe cistercieni. li 
făcu doar semn lui Thomas şi se aşeză în coloana ce pornise 
spre vest. 

Aveau să ajungă târziu acasă. Probabil că avea să fie 
întuneric, dar Thomas nu era îngrijorat. Coredorii nu aveau să 
atace şi, dacă contele de Berat trimisese oameni să îi 
intercepteze pe drumul spre casă, atunci ei ar fi trebuit să vadă 
urmăritorii de pe vârfurile dealurilor, aşa că mergea fără griji, 
lăsând în urma lui durere şi fum într-un sat distrus. 

— Ai găsit ce căutai? întrebă Sir Guillaume. 

— Nu. 

Sir Guillaume râse. 

— Eşti un adevărat Sir Galahad! Privi lucrurile care atârnau 
de şaua lui Thomas. Pleci în căutarea Sfântului Graal şi te 
întorci cu o grămadă de piei de capră şi o pulpă de oaie. 

— Va merge bine cu sos de oţet, spuse Thomas. 

Sir Guillaume se întoarse pentru a vedea că doisprezece 
coredor-i îi urmăriseră în sus pe deal. 

— Va trebui să le dăm o lecţie nenorociţilor ălora. 

— O să le dăm, spuse Thomas, o să le dăm. 

Nu îi aşteptau ostaşi să îi atace prin ambuscadă. Singura 
întârziere pe care o suferiră fu din cauza unui cal care începu să 
şchiopăteze, dar nu avea decât o piatră în potcoavă. Coredoriii 
dispărură când se lăsă seara. Robbie mergea din nou înainte, 
dar când erau la jumătatea drumului şi soarele era o minge 


roşie ce apunea în faţa lor, se întoarse şi merse în urma lui 
Thomas. Genevieve mergea pe lângă el şi îşi îndepărtă iapa, dar 
Robbie, chiar dacă observă, nu comentă în nici un fel. Se uită la 
pieile de capră din spatele şeii lui Thomas. 

— Tatăl meu a avut o mantie din piele de cal, spuse el, rupând 
tăcerea dintre ei care durase prea mult, iar apoi, fără să mai 
adauge alte detalii despre gusturile ciudate ale tatălui său în 
materie de haine, păru ruşinat. Mă gândeam, spuse el. 

— O ocupaţie periculoasă, răspunse blând Thomas. 

— Lordul Outhwaite m-a lăsat să vin cu tine, spuse Robbie, 
dar s-ar supăra dacă te-aş părăsi? 

— Să mă părăseşti? se miră Thomas. 

— O să mă întorc la el, normal, spuse Robbie, în cele din 
urmă. 

— În cele din urmă? întrebă Thomas, suspicios. Robbie era 
prizonier şi datoria lui era, dacă nu rămânea cu Thomas, să se 
ducă înapoi la lordul Outhwaite în nordul Angliei şi să aştepte 
acolo până ce era plătită recompensa pentru el. 

— Sunt nişte lucruri pe care trebuie să le fac, explică Robbie, 
pentru a-mi purifica sufletul. 

— Ah, spuse Thomas, şi el ruşinat acum. 

Privi crucifixul de argint de pe pieptul prietenului său. 

Robbie se uita la un şoricar ce străbătea dealul de mai jos, 
jucându-se în lumina slabă. 

— Nu am fost niciodată religios, spuse el încet. Nici unul 
dintre membrii familiei mele nu a fost. Femeile, da, dar nici un 
bărbat Douglas. Suntem soldaţi buni, dar nu şi creştini buni. 
Făcu o pauză, vizibil ruşinat, apoi îi aruncă o privire lui Thomas. 
Îţi aduci aminte de preotul acela pe care l-am omorât în 
Bretania? 

— Normal că îmi aduc aminte, spuse Thomas. Bernard de 
Taillebourg a fost un călugăr dominican şi inchizitorul care l-a 
torturat pe Thomas. Preotul, de asemenea, l-a ajutat pe Guy 
Vexille să îl omoare pe fratele lui Robbie şi acesta împreună cu 
Thomas l-a doborât în faţa unui altar. 

— Am vrut să îl omor, spuse Robbie. 

— Ai spus, îi aduse aminte Thomas, că nu era păcat pe care 
un preot nu poate să nu îl ierte şi asta, cred eu, include şi 
omorârea de preoţi. 

— Am greşit, spuse Robbie. Era preot şi nu ar fi trebuit să îl 
omorâm. 

— Era o creatură nenorocită a diavolului, spuse Thomas 


răzbunător. 

— Era un om care voia ceea ce vrei şi tu, spuse ferm Robbie, 
şi el a omorât pentru a-l găsi, dar şi noi facem acelaşi lucru, 
Thomas. 

Thomas îşi făcu semnul crucii. 

— Te temi pentru sufletul meu, îl întrebă el sarcastic, sau 
pentru al tău? 

— Am vorbit cu priorul de la Astarac, spuse Robbie, ignorând 
întrebarea lui Thomas, şi i-am spus despre dominican. A spus că 
am făcut un lucru îngrozitor şi că numele meu este în catastiful 
diavolului. Acesta a fost păcatul pe care l-a recunoscut Robbie, 
deşi priorul Planchard era un om destul de inteligent pentru a-şi 
da seama că altceva îl îngrijora pe tânărul scoţian şi că acel 
lucru era, probabil, begarda. Dar Planchard l-a crezut pe Robbie 
şi l-a certat. Mi-a ordonat să fac un pelerinaj, continuă Robbie. 
Mi-a spus că trebuie să merg la Bologna şi să mă rog la 
mormântul binecuvântatului Dominic şi că mi se va da un semn 
dacă Sfântul Dominic mă va ierta pentru omor. 

Thomas, după discuţia de mai dinainte cu Sir Guillaume, a 
decis că era mai bine dacă Robbie pleca, şi acum Robbie îi făcea 
sarcina mult mai uşoară. Şi totuşi, părea reţinut. 

— Poţi sta pe timpul iernii, îi sugeră el. 

— Nu, spuse Robbie hotărât. Sunt blestemat, Thomas, şi 
trebuie să fac ceva legat de asta. 

Thomas îşi aduse aminte de moartea dominicanului, cum 
focul licărea pe pereţii cortului, cele două săbii tăindu-l şi 
spintecându-l pe călugărul care se agita într-o baltă de sânge. 

— Atunci şi eu sunt blestemat, nu? 

— Sufletul tău este problema ta, spuse Robbie, şi eu nu pot să 
îţi spun ce să faci. Dar priorul mi-a spus ce ar trebui să fac eu. 

— Atunci du-te la Bologna, spuse Thomas, nearătând 
uşurarea pe care o simţea că Robbie se hotărâse să plece. 

Dură două zile pentru ca Robbie să se hotărască cum să facă 
această călătorie, dar după ce a vorbit cu un pelerin care venise 
să se roage la mormântul Sfântului Sardos din biserica de pe 
deal a oraşului, a socotit că era mai bine să se întoarcă la 
Astarac şi de acolo să o apuce către sud spre Sfântul Gaudens. 
Odată ajuns la Sfântul Gaudens, avea să meargă pe un drum 
bun unde putea găsi grupuri de negustori care călătoreau 
împreună şi se bucurau de prezenţa unui tânăr şi puternic ostaş 
care le-ar putea proteja convoaiele. 

— De la Sfântul Gaudens ar trebui să mergi către nord spre 


Toulouse, spuse pelerinul, şi să nu uiţi să te opreşti la altarul 
Sfântului Sernin şi să îi ceri să te protejeze. Biserica deţine unul 
dintre bicele folosite la pedepsirea Domnului nostru şi, dacă 
plăteşti, te vor lăsa să îl atingi şi nu vei orbi niciodată. Apoi va 
trebui să mergi în continuare către Avignon. Acele drumuri sunt 
bine păzite, deci ar trebui să fii în siguranţă. Şi la Avignon ar 
trebui să cauţi binecuvântarea părintelui şi să întrebi pe 
altcineva cum să călătoreşti către est. 

Cea mai periculoasă parte a călătoriei era prima şi Thomas 
promise să îl însoţească pe Robbie până aproape de Astarac 
pentru a se asigura că nu va fi deranjat de coredor-i. li mai dădu 
şi o pungă cu bani din cufărul mare din sală. 

— Face mai mult decât partea ta, îi spuse Thomas. 

Robbie cântări punga cu bani. 

— Este prea mult. 

— Hristoase, omule, trebuie să plăteşti în taverne. Ia-i! Şi 
pentru numele lui Dumnezeu să nu îi pierzi la jocuri de noroc! 

— Nu o să fac aşa ceva, spuse Robbie. I-am promis priorului 
Planchard că nu o să mai joc şi m-a pus să fac un jurământ în 
mănăstire. 

— Şi ai aprins o lumânare, sper? întrebă Thomas. 

— Trei, spuse Robbie, apoi îşi făcu semnul crucii. O să mă las 
de toate păcatele, Thomas, până mă voi ruga la Sfântul Dominic. 
Asta mi-a spus Planchard. Făcu o pauză, apoi zâmbi trist. Îmi 
pare rău, Thomas! 

— Îţi pare rău? Pentru ce? 

Robbie ridică din umeri. 

— Nu am fost cel mai bun camarad. 

Păru ruşinat din nou şi nu mai spuse nimic, dar în acea 
noapte, când mâncară cu toţii în sală pentru a-şi lua la revedere 
de la Robbie, scoţianul făcu eforturi mari pentru a fi politicos cu 
Genevieve. Chiar îi dădu şi o porţie din oaia lui, o bucată 
suculentă, luând-o în cuțitul lui şi insistând să îl lase să i-o aşeze 
pe farfuria ei. Sir Guillaume îşi dădu ochii peste cap uimit, 
Genevieve se întrecu în mulţumiri şi, ziua următoare, în bătaia 
unui vânt aspru dinspre nord, plecară să îl însoţească pe Robbie 
în începutul călătoriei lui. 


Contele de Berat nu vizitase decât o dată Astarac şi asta 
fusese cu mult timp în urmă şi, atunci când ajunse din nou în 
sat, abia îl recunoscu. Mereu a fost mic, urât mirositor şi sărac, 
dar acum fusese prădat. Jumătate din acoperişurile din paie 


erau arse, lăsând pereţi din piatră scrijelită şi cu o pată imensă 
de sânge plină cu oase împrăştiate, pene şi resturi acolo unde 
proviziile sătenilor au fost predate. Trei călugări cistercieni 
împărțeau mâncare dintr-un căruţ când ajunse contele, dar acea 
pomană nu împiedică o mulţime de ţărani zdrenţuiţi să se 
strângă în jurul contelui, dându-şi jos pălăriile, îngenunchind şi 
întinzându-şi mâinile pentru a primi pomană. 

— Cine a făcut asta? întrebă contele. 

— Englezii, sire, răspunse unul dintre călugări. Au venit ieri. 

— Pe Dumnezeu, vor suferi întreit pentru asta, declară 
contele. 

— Şi eu o să provoc această durere, spuse cu sălbăticie 
Joscelyn. 

— Chiar mă gândesc să te las să te duci după ei, spuse 
contele, dar ce am putea face împotriva castelului lor? 

— Arme de foc, spuse Joscelyn. 

— Am trimis după bombarda de la Toulouse, spuse nervos 
contele, apoi azvârli câteva monede mici sătenilor înainte să 
plece dintre ei călare. 

Se opri pentru a se uita la ruinele castelului de pe faleză, dar 
nu se duse la vechea fortăreață pentru că era târziu, se însera şi 
adia un vânt rece. Şi contele era obosit şi amorţise în şa, iar 
armura nouă pe care o purta îi irita umerii aşa că, în loc să urce 
panta lungă ce ducea la fortăreaţa distrusă, se îndreptă către 
mănăstirea cisterciană Sfântul Sever. 

Călugări în robe albe mergeau greoi către case întorcându-se 
de la muncă. Unul căra o grămăjoară de vreascuri, în timp ce 
alţii duceau potcoave şi lopeţi. Ultimii struguri erau culeşi şi doi 
călugări conduceau un bou ce trăgea o căruţă încărcată cu 
coşuri pline cu fructul mov. Ei traseră căruţa la o parte pentru a 
putea trece contele cu cei treizeci de oameni ai lui pe lângă ei. 
Alaiul se îndrepta sporovăind către clădirile simple şi 
nedecorate. Nimeni din mănăstire nu se aştepta la vizitatori, dar 
călugării îl întâmpinară pe conte fără prea mult fast şi găsiră 
imediat loc pentru adăpostirea cailor şi le oferiră găzduire 
ostaşilor printre presele de vin. Fu făcut un foc în camerele 
vizitatorilor unde contele, nepotul lui şi părintele Roubert aveau 
să fie întâmpinați. 

— Priorul vă va întâmpina după vecernie, i se spuse contelui, 
apoi i se servi o masă compusă din pâine, fasole, vin şi peşte 
afumat. 

Vinul era chiar al priorului şi avea un gust amar. 


Contele le spuse lui Joscelyn şi părintelui Roubert să se ducă 
în camerele lor, îşi trimise pajul oriunde avea să găsească un 
pat, apoi se aşeză singur lângă foc. Se întrebă de ce i-a trimis 
Dumnezeu pe englezi să îl pedepsească. Era aceasta tot o 
pedeapsă pentru că ignorase Graalul? Părea probabil pentru că 
era convins că Dumnezeu chiar îl alesese pe el şi că el trebuia să 
mai îndeplinească o singură misiune şi după aceea avea să fie 
recompensat. Graalul, se gândea el aproape extaziat. Graalul, 
cel mai sfânt lucru dintre toate, şi el a fost trimis să îl găsească; 
căzu în genunchi lângă fereastră şi ascultă vocile călugărilor 
psalmodind în curtea mănăstirii şi se ruga ca misiunea lui să fie 
încununată de succes. Continuă să se roage şi după ce vocile se 
opriră, aşa că priorul Planchard îl găsi pe conte în genunchi. 

— Deranjez? întrebă blând stareţul. 

— Nu, nu. Contele tresări de durere când se ridică cu 
greutate din genunchi unde avea crampe. Işi dăduse jos armura, 
aşa că acum purta o cămaşă din lână şi obişnuita lui căciulă din 
lână. Îmi pare rău, Planchard, nespus de rău să te deranjez. Nu 
am anunţat, ştiu. Foarte deranjant, sunt sigur. 

— Doar diavolul mă deranjează, spuse Planchard, şi ştiu că 
Domnia Voastră nu sunteţi trimis de el. 

— Şi eu mă rog să nu fiu, zise contele, apoi se aşeză, dar se 
ridică imediat. 

Prin rang, el avea dreptul la scaunul din cameră, dar priorul 
era atât de bătrân încât contele se simţi obligat să i-l ofere lui. 

Priorul dădu din cap negativ şi se aşeză în schimb pe pervazul 
geamului. 

— Părintele Roubert a venit la vecernie, spuse el, apoi a venit 
la mine. 

Contele simţi cum îi bate inima mai tare. l-a spus cumva 
Roubert de ce erau aici? Voia să îi spună personal priorului. 

— Este foarte supărat, spuse Planchard. 

Vorbea franceză, o franceză aristocrată, elegantă şi curată. 

— Roubert este mereu supărat când este stânjenit, spuse 
contele, şi a fost şi o călătorie lungă până aici, iar el nu este 
obişnuit să călărească. Nu s-a născut pentru asta, înţelegi? Stă 
pe cal ca o scândură. Făcu o pauză, privindu-l pe prior cu ochii 
larg deschişi, apoi strănută puternic. Săracul de mine, spuse el, 
cu lacrimi în ochi. Îşi şterse nasul cu mâneca. Roubert 
gârboveşte în şaua lui. Tot îi spun să stea drept, dar nu mă 
ascultă. 

Strănută din nou. 


— Sper că nu vă ia febra, spuse priorul. Părintele Roubert nu 
era supărat din cauza oboselii, ci din cauza begardei. 

— Ah, da, bineînţeles. Fata. Contele ridică din umeri. Mă 
gândesc că mai degrabă este nerăbdător să o vadă arzând. 
Aceasta ar fi fost o recompensă pe măsura muncii depuse de el. 
Ştii că el a interogat-o? 

— Cu foc, am impresia, spuse Planchard, apoi se încruntă. Ce 
ciudat este că o begardă este atât de în sud! Vizuina lor este în 
nord. Dar presupun că ea este sigur, nu? 

— In totalitate! Nenorocita de fată a recunoscut. 

— Asta aş fi făcut şi eu dacă aş fi fost supus torturii cu focul, 
spuse priorul rece. Ştii că acum s-a alăturat englezilor? 

— Asta am auzit şi eu, spuse contele. Este o treabă murdară, 
Planchard, o treabă murdară. 

— Cel puţin au cruțat această casă, zise Planchard. De aceea 
aţi venit, domnul meu? Să ne protejaţi de o eretică şi de englezi? 

— Normal, normal, spuse contele, dar apoi se apropie un pas 
de adevăratul motiv al acestei călătorii. Mai era un motiv, 
Planchard, un cu totul alt motiv. Se aştepta ca Planchard să îl 
întrebe care era acest motiv, dar priorul păstră tăcerea şi, dintr- 
un anumit motiv, contele se simţi stânjenit. Se întreba dacă 
Planchard avea să îşi bată joc de el. Părintele Roubert nu ţi-a 
spus? întrebă el. 

— Nu mi-a vorbit decât despre begardă. 

— Ah, spuse contele. Nu ştia cum să se exprime, aşa că, în 
schimb, intră direct în mijlocul problemei să vadă dacă 
Planchard avea să înţeleagă despre de vorbea. „Calix Meus 
Inebrians” rosti el, apoi strănută din nou. 

Planchard aşteptă până ce contele îşi reveni. 

— Psalmii lui David. Imi place mai ales acesta, în special 
începutul. „Domnul este stăpânul meu şi nu îmi refuză nimic.“ 

— „Calix Mens Inebrians” spuse contele, ignorând cuvintele 
priorului, au fost gravate deasupra porţii castelului de aici. 

— Chiar aşa? 

— Nu ai auzit de aşa ceva? 

— Un om aude atâtea lucruri în această vale mică, domnul 
meu, încât trebuie să faci diferenţa între frică, vise, speranţe şi 
realitate. 

— „Calix Meus  Inebrians”, repetă contele încăpățânat, 
crezând că priorul ştia exact despre ce vorbea, dar că voia să 
dea totul uitării. 

Planchard îl privi pe conte în linişte pentru ceva vreme, apoi 


încuviinţă din cap. 

— Nu îmi este necunoscută povestea. Nici ţie, presupun? 

— Cred, spuse contele jenat, că Dumnezeu m-a trimis aici cu 
un Scop. 

— Ah, atunci eşti norocos, domnul meu! Planchard păru 
impresionat. Atâţia oameni vin la mine în căutarea lui 
Dumnezeu şi tot ce pot eu să le spun este să privească, să 
muncească şi să se roage, şi făcând asta cred că o să Il 
descopere la timpul potrivit, dar rar se înfăţişează clar. Te 
invidiez. 

— Ţi-a fost dat ţie, ripostă contele. 

— Nu, domnul meu, spuse priorul dur. Dumnezeu doar a 
deschis o poartă către un câmp plin de pietre, ciulini şi buruieni 
şi m-a lăsat pe mine să îl cultiv. A fost o muncă grea, domnul 
meu, muncă grea, şi acum mă apropii de sfârşitul vieţii şi mai 
am încă mult de muncă. 

— Spune-mi povestea, zise contele. 

— Povestea vieţii mele? întrebă priorul cu un zâmbet. 

— Povestea, spuse ferm contele, cupei care ne îmbată. 

Planchard oftă şi, pentru un moment, păru mai bătrân. Se 
ridică. 

— Pot să fac mai mult decât atât, domnul meu, spuse el, pot 
să vă arăt. 

— Să îmi arăţi? 

Contele era uluit şi îmbărbătat. 

Planchard se duse către un dulap şi scoase de acolo o lampă 
din corn. Li aprinse fitilul cu o creangă din foc, apoi îl invită pe 
contele entuziasmat să îl urmeze printr-un coridor întunecat şi 
în biserica unde ardea o lumânare mică sub o statuie din ipsos a 
Sfântului Benedict, singura decoraţiune din clădirea sobră. 

Planchard scoase o cheie de sub roba lui şi îl conduse pe 
conte către o uşiţă ce se deschidea dintr-un iatac pe jumătate 
ascuns de un altar lateral din partea de nord a bisericii. 
Încuietoarea era înţepenită, dar în cele din urmă cedă şi uşa se 
deschise scârţâind. 

— Fiţi atent la scări, îl avertiză priorul, sunt uzate şi foarte 
periculoase. 

Lampa se legăna pe măsură ce priorul cobora pe treptele de 
piatră abrupte care duceau direct într-o criptă delimitată de 
pilaştri mari, printre care erau depozitate oase aproape până în 
tavan. Erau oasele de la picioare, de la mâini şi coaste grupate 
ca lemnele de foc şi, între ele, precum coloane de bolovani, 


zăceau cranii fără ochi. 

— Fraţii? întrebă contele. 

— Aşteaptă ziua binecuvântată a învierii, spuse Planchard şi 
merse către capătul criptei, aplecându-se pe sub o arcadă joasă 
pentru a pătrunde într-o odaie mică, unde se afla o bancă 
străveche şi un cufăr de lemn întărit cu fier. Găsi nişte lumânări 
pe jumătate arse într-o nişă pe care le aprinse, încât mica 
încăpere era iluminată acum. 

— Străbunicul tău, Dumnezeu să îl binecuvânteze, a făcut 
danii acestui lăcaş, spuse el, luând o altă cheie dintr-un săculeţ 
de sub roba lui neagră. Era mică înainte şi foarte săracă, dar 
strămoşul tău ne-a dat pământ pentru a-i mulţumi Domnului 
pentru căderea casei de Vexille, iar acele pământuri ne sunt 
suficiente pentru a ne întreţine, dar nu pentru a ne îmbogăţi. 
Asta e bine şi aşa se cuvine, dar avem totuşi câteva lucruri mici 
de valoare şi aceasta, aşa cum este, este comoara noastră. 

Se aplecă spre cufăr, învârti cheia masivă şi ridică apoi 
capacul. 

La început, contele fu dezamăgit pentru că el credea că nu 
era nimic înăuntru, dar atunci când priorul aduse una dintre 
lumânări mai aproape, contele văzu că acel cufăr conţinea un 
disc de argint deteriorat, o pungă din piele şi un singur 
candelabru. Priorul arătă către pungă. 

— Aceasta ne-a fost dată de către un cavaler recunoscător pe 
care noi l-am vindecat la infirmerie. Ne-a jurat că această pungă 
conţine cingătoarea Sfintei Agnes, dar recunosc că nici măcar 
nu am deschis vreodată punga. Imi aduc aminte că am văzut 
cingătoarea ei în Basle, dar presupun că ar fi putut să aibă 
două, nu? Mama mea avea mai multe, dar ea nu era o sfântă, în 
cele din urmă. El ignoră cele două piese din argint şi ridică un 
obiect pe care contele nici nu îl observase în umbrele cufărului 
adânc. Era o cutie pe care Planchard o aşeză pe bancă. Trebuie 
să te uiţi mai atent, domnul meu! Este veche şi vopseaua s-a dus 
demult. Mă mir că nu am ars-o cu mult timp în urmă, dar pentru 
un anumit motiv am păstrat-o. 

Contele se aşeză pe bancă şi ridică cutia. Era pătrată, dar nu 
adâncă, destul de mare pentru a intra mănuşa unui bărbat, dar 
nu mai mare. Era prinsă în balamale din fier ruginit şi, atunci 
când ridică capacul, văzu că era goală. 

— Asta este tot? întrebă el, neascunzându-şi dezamăgirea. 

— Uită-te la ea, domnul meu, spuse răbdător Planchard. 

Contele se mai uită o dată. Interiorul cutiei era vopsit galben 


şi acea vopsea rezistase mai mult decât cea de pe suprafeţele de 
din afară care erau şterse, dar contele îşi dădu seama că acea 
cutie a fost odată neagră şi că o emblemă a fost pictată pe 
capac. Nu recunoscu blazonul şi acesta era atât de deteriorat 
încât nu prea putea să distingă mare lucru, dar credea că 
reprezenta un leu sau o altă creatură în picioare ţinând un 
obiect în ghearele întinse. 

— O creatură mitică, spuse priorul, ţinând un pocal. 

— Un pocal? Cu siguranţă Graalul, nu? 

— Emblema familiei Vexille, zise Planchard, ignorând 
întrebarea contelui, iar legenda spune că pocalul nu a fost 
adăugat decât exact înainte de distrugerea Astaracului. 

— De ce ar adăuga un pocal? întrebă contele, simțind cum 
inima îi bătea din ce în ce mai repede. 

Din nou, priorul îi ignoră întrebarea: 

— Ar trebui, domnul meu, să vă uitaţi pe cutie, în faţă. 

Contele ridică cutia până ce lumânarea lumină vopseaua 
ştearsă şi văzu că erau nişte cuvinte scrise acolo. Erau 
indescifrabile, iar unele litere au fost dinadins şterse, dar 
cuvintele se înțelegeau totuşi. Clar şi miraculos. Calix Meus 
Inebrians. Contele se holba înmărmurit la acele cuvinte, 
gândindu-se la implicaţiile lor. Îi curgea nasul, aşa că şi-l şterse 
nervos. 

— Cutia a fost goală când am găsit-o, zise Planchard, sau asta 
mi s-a spus de către priorul Loix, Dumnezeu să îl odihnească. 
Povestea spune că această cutie a fost într-o raclă de aur şi 
argint care a fost găsită pe altarul capelei din castel. Racla sunt 
sigur că a fost dusă înapoi la Berat, dar această cutie a fost dată 
mănăstirii. Presupun, ca pe un lucru fără valoare. 

Contele deschise din nou cutia şi încercă să miroasă 
interiorul, dar nasul îi era înfundat. Şobolani mişunau printre 
oasele din apropierea criptei, dar ignoră sunetul, ignoră totul, 
se gândea doar la ceea ce reprezenta acea cutie. Graalul, un 
moştenitor, totul. „Doar că, se gândea el, cutia e prea mică 
pentru a ţine Graalul. Sau poate că nu?“ Cine ştia cum arăta 
Graalul? 

Priorul se întinse pentru a lua cutia, vrând să o pună înapoi în 
cufăr, dar contele îşi încleştă mâinile în jurul ei. 

— Domnul meu, spuse dur priorul, cutia a fost goală. Nu s-a 
găsit nimic în Astarac. De aceea v-am adus aici, să vedeţi cu 
ochii voştri. Nu s-a găsit nimic. 

— S-a găsit asta! insistă contele. Şi dovedeşte că Graalul a 


fost aici. 

— Într-adevăr? întrebă priorul trist. 

Contele arătă către cuvintele şterse de pe latura cutiei. 

— Ce altceva mai poate însemna? 

— Există un Graal în Genova, spuse Planchard, şi benedictinii 
din Lyons au susţinut odată că a fost în posesia lui. Se spune, să 
dea Domnul să nu fie adevărat, că cel adevărat se află în 
trezoreria împăratului din Constantinopol. S-a zis, într-o 
perioadă, că ar fi la Roma şi din nou în Palermo, deşi aceea, 
cred eu, era o cupă sarazină luată de pe un vas venețian. Alţii 
spun că au venit arhanghelii pe pământ şi l-au luat cu ei în cer, 
deşii unii susţin că se află încă în Ierusalim, protejat de sabia de 
foc care a păzit odată Paradisul. A fost văzut, domnul meu, în 
Nîmes, în Verona şi în alte zeci de locuri. Venețienii spun că 
este păstrat pe o insulă care se arată numai celor curaţi la 
suflet, în timp ce alţii susţin că a fost dus în Scoţia. Domnul 
meu, aş putea să scriu o carte întreagă cu toate aceste legende 
despre Graal. 

— A fost aici. Contele ignoră tot ce îi spuse Planchard. A fost 
aici, repetă el, şi poate că încă este aici. 

— Nimic nu aş vrea mai mult, recunoscu Planchard, dar acolo 
unde Parsifal şi Gawain au eşuat, putem să sperăm să reuşim 
noi? 

— Este un mesaj de la Dumnezeu, afirmă contele, încă ţinând 
cu mâinile încleştate cutia goală. 

— Cred, domnul meu, spuse Planchard raţional, că este un 
mesaj de la familia Vexille. Cred că ei au făcut această cutie şi 
au lăsat-o aici să îşi bată joc de noi. Au fugit de aici şi ne-au 
lăsat să credem că au luat Graalul cu ei. Cred că această cutie 
este răzbunarea lor. Ar trebui să o ard. 

Contele nu voia să renunţe la cutie. 

— Graalul a fost aici, continuă el. 

Priorul, ştiind că a pierdut cutia, închise cufărul şi îl încuie. 

— Suntem o casă mică, domnul meu, spuse el, dar nu suntem 
în totalitate rupţi de marea Biserică. Primesc scrisori de la fraţii 
mei şi aud multe lucruri. 

— Cum ar fi? 

— Cardinalul Bessieres caută o relicvă importantă, spuse 
priorul. 

— Şi o caută aici! spuse contele triumfător. A trimis un 
călugăr să caute în arhivele mele. 

— Şi dacă Bessieres caută, îl avertiză Planchard, atunci poţi fi 


sigur că va fi nemilos în munca sa în numele Domnului. 

Contele nu voia să audă de avertisment. 

— Mi s-a încredinţat o misiune, îl asigură el. 

Planchard ridică lampa. 

— Nu pot să vă spun mai mult, domnul meu, pentru că nu am 
auzit nimic despre cum că Graalul s-ar afla la Astarac, dar ştiu 
totuşi un lucru şi sunt sigur pe asta la fel cum sunt şi pe faptul 
că în curând oasele mele se vor odihni alături de fraţii mei în 
acest osuar. Căutarea Graalului, domnul meu, îi înnebuneşte pe 
oameni. li vrăjeşte, îi ameţeşte şi îi lasă cu botul pe labe. Este 
un lucru periculos, domnul meu, şi mai bine îl lăsaţi pe mâna 
trubadurilor. Lăsaţi-i pe ei să cânte despre el şi să facă poezii 
despre el, dar pentru numele lui Dumnezeu nu vă riscaţi sufletul 
plecând în căutarea lui! 

Dar nici dacă avertismentul lui Planchard ar fi fost cântat de 
către un cor de îngeri, contele tot nu l-ar fi auzit. 

Avea cutia şi aceasta dovedea ceea ce el voia să creadă. 

Graalul exista şi că el a fost trimis să îl găsească. Aşa avea să 
facă. 

XXX 

Thomas nu avea să îl însoţească pe Robbie pe tot drumul 
până la Astarac. Valea unde zăcea acel sat sărac fusese deja 
jefuită, aşa că voia să se oprească în următoarea vale, unde o 
grămăjoară de aşezări bogate se întindeau de-a lungul drumului 
către sud dinspre Masseube, iar atunci când oamenii lui aveau 
să fie ocupati cu nelegiuirile lor, el şi cu câţiva oameni aveau să 
meargă cu Robbie către dealurile ce priveau peste Astarac şi, 
dacă nu aveau să fie coredor-i sau alţi inamici la vedere, aveau 
să îl lase pe scoţian să plece singur. 

Thomas îşi luase, din nou, toţi oamenii cu excepţia celor 
doisprezece paznici de la castelul din Castillon d'Arbizon. Îşi 
lăsă majoritatea oamenilor într-un sat mic lângă râul Gers şi luă 
cu el doisprezece arcaşi şi tot atâţia ostaşi pentru a-l escorta pe 
Robbie pe ultimii kilometri. Genevieve rămase cu Sir Guillaume, 
care descoperi o colină mare în sat despre care el crezu că este 
exact ca acelea unde oamenii bătrâni, cei care au trăit înainte ca 
lumea să fie luminată de creştinism, îşi ascundeau aurul. El 
comandă să se aducă douăsprezece lopeţi şi începură să sape. 
Thomas şi Robbie îi lăsară să caute şi urcară dealurile de est pe 
o potecă şerpuitoare ce ducea prin crânguri de castani unde 
ţăranii tăiau pari care să susţină viţele abia plantate. Nu zăriră 
nici un coredor; toată dimineaţa nu văzuseră nici un inamic, dar 


Thomas se întreba cât mai era până ce bandiții aveau să vadă 
fumul des ce se înălța de la rugul de avertisment din satul unde 
Sir Guillaume săpa după visurile lui. 

Robbie era nervos, dar încerca să îşi ascundă această stare 
făcând conversaţie. 

— Îţi aduci aminte de omul acela care mergea pe catalige din 
Londra? întrebă el. Cel care jongla când era pe catalige? Era 
bun. Era un loc deosebit, chiar era. Cât ne-a costat să stăm în 
taverna aceea din Londra? 

Thomas nu putu să îşi aducă aminte. 

— Câţiva bani, parcă. 

— Adică, chiar te păcăleau, nu este aşa? întrebă entuziasmat 
Robbie. 

— Cine? 

— Hangiii. 

— Negociază, spuse Thomas, dar mai bine iau un ban de la 
tine decât să nu ia nimic. Oricum, poţi să dormi la mănăstiri în 
majoritatea nopţilor. 

— Deah, aşa este. Dar trebuie să le dai ceva, nu-i aşa? 

— Doar o monedă, spuse Thomas. 

Ajunseră în vârful dealului şi Thomas se uită după inamici, 
dar nu văzu nici unul. Era uimit de întrebările ciudate ale lui 
Robbie, apoi pricepu că scoţianul, care se ducea la luptă 
neînfricat, era totuşi speriat de ideea că va călători singur. Era 
un lucru să mergi către casă, unde oamenii vorbesc limba ta, 
dar era cu totul altceva să pleci la drum lung în ţinuturi unde se 
foloseau zeci de limbi străine. 

— Ceea ce trebuie să faci, spuse Thomas, este să-i găseşti şi 
pe alţii care merg în acelaşi loc. O să fie destui şi o să fie 
încântați de companie. 

— Asta ai făcut şi tu? Când ai mers din Bretania până în 
Normandia? 

Thomas rânji. 

— Eu m-am îmbrăcat într-o robă de dominican. Nimeni nu 
vrea compania unui dominican, dar nimeni nu vrea nici să 
jefuiască unul. O să te descurci, Robbie. Orice negustor te va 
vrea drept companie. Un tânăr cu o sabie ascuţită? O să îţi ofere 
fetele lor ca să călătoreşti cu ei. 

— Am depus un jurământ, spuse trist Robbie, apoi se gândi 
pentru o clipă. Este Bologna aproape de Roma? 

— Nu ştiu. 

— Mă gândeam să mă duc să văd Roma. Crezi că se va muta 


vreodată papa înapoi acolo? 

— Dumnezeu ştie. 

— Mi-ar plăcea să o văd, totuşi, spuse Robbie nostalgic. O să 
spun o rugăciune pentru tine acolo. 

— Să spui două, zise Thomas, una pentru mine şi alta pentru 
Genevieve. 

Robbie tăcu. Momentul despărțirii se apropia şi nu ştia ce să 
spună. Îşi întoarseră caii, deşi Jake şi Sam merseră mai departe 
până unde puteau să vadă în jos în vale, unde focurile de la 
Astarac ardeau încă pe acoperişurile de paie, scoțând un firicel 
de fum în aerul rece. 

— O să ne mai întâlnim, Robbie, spuse Thomas, scoţându-şi 
mănuşa şi întinzându-i mâna dreaptă. 

— Deah, ştiu. 

— Şi vom fi mereu prieteni, spuse Thomas, chiar dacă vom fi 
pe fronturi diferite în bătălie. 

Robbie rânji. 

— Data viitoare, Thomas, vor învinge scoţienii. Isuse, dar noi 
ar fi trebuit să vă batem pe voi la Durham! Am fost atât de 
aproape! 

— Ştii ce vorbă au arcaşii, spuse Thomas. Aproape nu 
contează. Ai grijă de tine, Robbie! 

— O să am. 

Îşi dădură mâna şi chiar atunci Jake şi Sam se întorceau 
călare în viteză. 

— Ostaşi! strigă Jake. 

Thomas dădu pinteni calului său să înainteze până putu să 
vadă în jos pe drumul ce ducea la Astarac şi acolo, la nici o 
jumătate de kilometru, erau călăreţi. Călăreţi în armură cu săbii 
şi scuturi. Călăreţi sub un steag care atârna strâmb, încât nu îi 
putea vedea emblema şi paji ducând animale de povară 
încărcate cu lănci lungi ce îi îngreunau. O întreagă ceată de 
călăreţi îndreptându-se fix către ei sau poate către fumul gros 
ce se ridica de unde oamenii lui prădau satul din valea vecină. 
Thomas se uită la ei, doar se uită. Ziua păruse atât de liniştită, 
lipsită de orice primejdii, iar acum inamicul venea. Săptămâni 
întregi nu au fost deranjati. Până acum. 

Şi pelerinajul lui Robbie fu dat uitării, cel puţin pentru 
moment. 

Pentru că avea să fie o bătălie. 

Şi cu toţii se întoarseră către vest. 


Joscelyn, nobil de Beziers, credea că unchiul lui era un bătrân 
prost şi, ce era şi mai rău, un bătrân prost şi bogat. Dacă şi-ar fi 
împărţit averea contele de Berat, ar fi fost altfel, dar el era 
extrem de rău, mai puţin când venea vorba de patronajul 
Bisericii şi de cumpărarea relicvelor precum mâna de paie 
murdare pe care a cumpărat-o pentru un cufăr de aur de la papa 
din Avignon. Joscelyn aruncase doar o privire asupra 
aşternutului Pruncului Hristos şi decisese că erau paie cu baligă 
din grajdurile papale, dar contele era convins că era primul 
aşternut al lui Hristos şi acum venise în această vale mizerabilă 
din Astarac pentru a vâna şi mai multe relicve. Ceea ce Joscelyn 
nu ştia, pentru că nici contele, nici părintele Roubert nu îi 
spuneau, era ce relicve, dar el tot avea convingerea că era o 
treabă prostească. 

Dar, ca recompensă, avea sub comandă treizeci de ostaşi. 
Totuşi, şi aceasta era doar pe jumătate o binecuvântare 
deoarece contele îi dăduse instrucţiuni clare să nu se 
îndepărteze mai mult de un kilometru şi jumătate de Astarac. 

— Eşti aici pentru a mă proteja, îi spusese el lui Joscelyn. 

Nepotul contelui se întreba împotriva cui? Împotriva câtorva 
coredor-i care nu ar îndrăzni niciodată să atace soldaţi 
adevăraţi? Aşa că Joscelyn încercă să organizeze un turneu pe 
pajiştile văii, dar majoritatea oştenilor unchiului său erau 
oameni în vârstă, dintre care puţini se bătuseră în ultimii ani, 
aşa că erau obişnuiţi cu o viaţă confortabilă. Şi nici contele nu a 
vrut să angajeze alţi oameni, preferând să îşi lase banii să fie 
acoperiţi de pânze de păianjen. Şi, deşi Joscelyn încerca să le 
insufle spirit de război oamenilor, nici unul nu voia să se lupte 
cu el cum se cuvine, şi atunci când se luptau o făceau fără 
tragere de inimă. Doar doi camarazi ai lui pe care îi adusese la 
sud de Berat erau mai încântați de această întrebuințare, dar se 
luptase de atâtea ori cu ei încât le ştia fiecare mişcare pe care 
aveau să o facă şi ei le ştiau pe ale lui. Pierdea timpul şi ştia 
asta, aşa că se ruga cu şi mai multă ardoare ca unchiul lui să 
moară. Acesta era singurul motiv pentru care Joscelyn mai 
stătea în Berat, pentru a putea moşteni nemaipomenita avere ce 
urma să fie stocată în cripta castelului şi, când s-o întâmpla 
asta, pe Dumnezeu că avea să o cheltuiască pe toată! Şi ce foc 
avea să facă cu cărţile vechi ale unchiului său şi cu hârtiile! 
Flăcările aveau să se vadă din Toulouse! lar în ce priveşte 
contesa, cea de-a cincea soţie a unchiului său, care era mai mult 
sau mai puţin închisă în turnul dinspre sud al castelului astfel 


încât contele să fie sigur că orice copil ar purta ar fi al lui şi 
doar al lui, Joscelyn avea să îi arate cum se face un copil, apoi 
avea să o arunce pe nenorocită înapoi în mocirla din care 
venise. 

Câteodată, se gândea să îl omoare pe unchiul său, dar ştia că 
ar avea probleme cu siguranţă, aşa că aştepta, mulţumit că 
bătrânul avea să moară destul de curând. Şi, în timp ce Joscelyn 
visa la moştenire, contele visa la Graal. Se decise să cerceteze 
ce mai rămăsese din castel şi, pentru că acea cutie se găsise în 
capelă, ordonă ca doisprezece şerbi să îndepărteze vechile 
lespezi pentru a explora spaţiile de dedesubt unde, aşa cum se 
şi aştepta, găsi morminte. Oamenii târâră coşciugele triple, 
grele, afară din nişe şi le deschiseră. Inăuntrul sicriului din 
exterior, ca întotdeauna, era un coşciug din plumb care trebuia 
spart cu un topor şi metalul fu îndepărtat. Plumbul fu depozitat 
într-o căruţă pentru a fi dus la Berat, dar contele se aştepta la 
un profit din ce în ce mai mare de fiecare dată când coşciugul 
din interior, de obicei din ulm, era lovit pentru a se deschide. 
Găsi schelete, galbene şi uscate, oasele degetelor atingându-se 
ca pentru o rugăciune şi în câteva coşciuge găsi comori. Unele 
femei fuseseră îngropate cu lănţişoare sau brățări, iar contele le 
smulgea îmbrăcămintea prăfuită pentru a lua tot ce era de 
jefuit, dar tot nu găsi Graalul. Erau numai cranii şi petice de 
piele la fel de negre precum pergamente antice. O femeie încă 
mai avea păr lung şi blond şi contele se minună de el. 

— Mă întreb dacă a fost frumoasă? îi spuse părintelui 
Roubert. 

Vorbea pe nas şi strănuta la fiecare câteva minute. 

— Aşteaptă Ziua Judecăţii, spuse trist călugărul, care nu era 
de acord cu faptul că jefuia morminte. 

— Trebuie să fi fost tânără, spuse contele, uitându-se la părul 
moartei, dar când vru să îl ridice din coşciug şuviţele frumoase 
se transformară în praf. In coşciugul unui copil era o tablă de 
şah veche cu balamale pentru a putea fi transformată într-o 
cutie goală. Pătrăţelele, care pe tabla de şah din Berat a 
contelui erau vopsite negre, erau delimitate de găuri mici, lucru 
de care contele fu interesat, dar şi mai mult fu interesat de 
mâna de monede antice care înlocuiau piesele de şah dinăuntrul 
cutiei. Infăţişau capul lui Ferdinand, primul rege al Castiliei, şi 
contele se minună de fineţea aurului. 

— Vechi de trei sute de ani! îi spuse părintelui Roubert, apoi 
puse monedele în buzunar şi îi îndemnă pe şerbi să mai 


deschidă un cavou. 

Corpurile, odată căutate, erau aşezate înapoi în coşciugele lor 
de lemn, iar apoi în cavourile lor pentru a aştepta Ziua Judecăţii. 
Părintele  Roubert spuse o rugăciune pentru fiecare 
reînmormântare şi ceva din tonul lui îl deranjă pe conte care îşi 
dădu seama că era criticat. 

În cea de-a treia zi, după ce toate coşciugele au fost jefuite 
dintre care nici unul nu a conţinut mult doritul Graal, contele le 
ordonă oamenilor să sape în spaţiul de sub absidă unde a stat 
înainte altarul. Pentru o vreme nu dădură decât peste pământ ce 
acoperea piatra movilei pe care era construit castelul, dar apoi, 
exact când contele îşi pierdea orice speranţă, unul dintre şerbi 
scoase afară din pământ un coş de argint. Contele, care răcise 
bine, se simţea slăbit. Strănuta, nasul îi curgea şi îl durea, avea 
ochii roşii, dar zărirea cutiei care îşi pierduse strălucirea îl făcu 
să uite de toate necazurile. O smulse din mâinile şerbului şi o 
duse la lumina zilei şi se folosi de un cuţit pentru a o deschide. 
Îlnăuntru era o pană. Doar o pană. Acum era galbenă, dar 
probabil că odată fusese albă, şi contele socoti că trebuia să fie 
de la o gâscă. 

— De ce ar îngropa cineva o pană? îl întrebă el pe părintele 
Roubert. 

— Sfântul Sever se presupune că i-a vindecat o aripă unui 
înger aici, explică dominicanul, uitându-se la pană. 

— Normal! exclamă contele, gândindu-se că asta ar explica şi 
culoarea galbenă a penei pentru că aripa trebuie să fi fost aurie. 
Pana unui înger! spuse el uimit. 

— Pana unei lebede, mai probabil, zise părintele Roubert 
reticent. 

Contele examină coşul de argint ce era înnegrit din cauza 
pământului. 

— Asta ar putea fi un înger, spuse el, arătând către parafa din 
metal lipsit de strălucire. 

— La fel de uşor ar putea să nu fie. 

— Nu mă ajuţi cu nimic, Roubert. 

— În fiecare noapte mă rog să ai succes, răspunse dur 
călugărul, dar în acelaşi timp îmi fac probleme pentru sănătatea 
ta. 

— Este doar un nas înfundat, spuse contele, deşi bănuia că 
este ceva mai grav. Îşi simţea capul gol, îl dureau încheieturile, 
dar dacă avea să găsească Graalul, toate aceste probleme aveau 
să dispară cu siguranţă. Pana unui înger! repetă contele uimit. 


Este un miracol! Un semn, cu siguranţă! lar apoi se mai 
îndeplini un miracol pentru că omul care descoperise cutia de 
argint dezveli acum un zid de după pământul întărit. Contele 
aruncă cutia de argint şi pana divină în braţele părintelui 
Roubert, fugi înapoi şi se căţără pe grămada de pământ pentru a 
examina personal zidul. Doar o bucată din el era vizibil, dar 
acea parte era făcută din blocuri de piatră bine delimitate. 
Contele luă lopata şerbului şi râcâi piatra şi se convinse că zidul 
ascundea ceva în spatele lui. Dezgropaţi-l, le ordonă el 
entuziasmat, dezgropaţi-l! Râse triumfător către părintele 
Roubert: Asta este! Ştiu! 

Dar părintele Roubert, în loc să îi împărtăşească entuziasmul 
pentru zidul îngropat, se uita la Joscelyn care, îmbrăcat în 
armura lui frumoasă de turnir, călărise până la marginea 
cavourilor dezgropate. 

— Iese fum de la rugul de avertisment, spuse Joscelyn, din 
valea vecină. 

Contele nu voia să părăsească zidul, dar se căţără pe o scară 
şi se uită către vest de unde, pe cerul palid, o coloană groasă de 
fum se îndrepta către sud. Părea că vine chiar de peste cea mai 
apropiată culme. 

— Englezii? întrebă contele uimit. 

— Cine altcineva? răspunse Joscelyn. Ostaşii lui erau la baza 
cărării ce urca până la castel. Erau înarmaţi şi pregătiţi. Am 
putea ajunge acolo într-o oră, spuse Joscelyn, şi nu se vor 
aştepta să venim. 

— Arcaşii, îl avertiză contele, după care strănută şi apoi trase 
aer adânc în piept. 

Părintele Roubert se uita la conte îngrijorat. Credea că 
bătrânul avea febră şi era vina lui dacă se îmbolnăvea mai rău 
pentru că insistase să se facă săpăturile pe vântul rece. 

— Arcaşii, spuse din nou contele, cu ochii înlăcrimaţi. Trebuie 
să ai grijă. Nu este de joacă cu arcaşii! 

Joscelyn era exasperat, dar părintele Roubert îi răspunse la 
avertismentul contelui. 

— Ştim că pleacă în grupuri mici, domnul meu, lăsând câţiva 
arcaşi în urmă pentru a apăra fortăreaţa. S-ar putea să nu fie 
decât vreo doisprezece nenorociţi de arcaşi cu ei. 

— Şi s-ar putea să nu mai avem o astfel de şansă, interveni 
Joscelyn. 

— Nu avem prea mulţi oameni cu noi, spuse contele 
îndoielnic. 


„Şi vina cui era asta?“ se întrebă Joscelyn. I-a spus unchiului 
său să ia mai mult de treizeci de oameni, dar bătrânul prost a 
insistat că erau suficienţi. Contele privea acum la o bucată de 
zid murdar descoperit la marginea unui cavou şi îşi lăsă 
temerile să pună stăpânire pe el. 

— Treizeci de oameni vor ajunge, insistă Joscelyn, dacă 
inamicul nu este atât de numeros. 

Părintele Roubert privea fumul. 

— Nu acesta este scopul focurilor, domnul meu? întrebă el. 
Nu pentru a ne informa când inamicul este destul de aproape 
pentru a-l putea ataca? Acesta era într-adevăr unul dintre 
scopurile acestor focuri, dar contele îşi dorea ca Sir Henri 
Courtois, conducătorul său militar, să fie cu el pentru a-l sfătui. 
Şi dacă inamicul nu este numeros, continuă părintele Roubert, 
atunci treizeci de oameni sunt suficienţi. 

Contele se gândi că nu va avea linişte pentru a explora zidul 
misterios decât dacă îşi dădea permisiunea, aşa că încuviinţă 
din cap. 

— Dar ai grijă! îi ordonă nepotului său. Să cercetezi mai întâi 
terenurile! Adu-ţi aminte de sfatul lui Vegetius! Joscelyn nu 
auzise niciodată de Vegetius, aşa că îi era greu să îşi aducă 
aminte de sfatul acelui om, iar contele simţi asta şi îi veni brusc 
o idee: Ia-l pe părintele Roubert cu tine şi îţi va spune el dacă 
este în regulă să ataci sau nu. M-ai înţeles, Joscelyn? Părintele 
Roubert te va sfătui şi tu îi vei asculta sfatul. Asta îi oferea două 
avantaje. Unul din ele era că acel călugăr era un om inteligent şi 
raţional şi nu avea să îi permită temperamentalului Joscelyn să 
facă un lucru nebunesc, iar cel de-al doilea, şi mai bun, era că îl 
scutea pe conte de prezenţa posomorâtului dominican. Să vă 
întoarceţi înainte de lăsarea serii, ordonă contele, şi nu uita de 
Vegetius! Mai mult decât orice, nu uita de Vegetius! 

Aceste ultime cuvinte fură spuse în grabă, în timp ce cobora 
înapoi pe scară. 

Joscelyn se uită nervos la călugăr. Nu îi plăceau oamenii 
Bisericii şi îl plăcea de părintele Roubert şi mai puţin, dar dacă 
prezenţa călugărului era preţul pe care trebuia să îl plătească 
pentru a avea o şansă să îi omoare pe englezi, atunci aşa să fie. 

— Ai un cal, părinte? întrebă el. 

— Am, domnul meu. 

— Atunci, du-te după el! Joscelyn îşi întoarse calul său de 
luptă şi se îndreptă către vale. Vreau arcaşii vii! le spuse el 
oamenilor lui când ajunse la ei. Vii, pentru a putea împărţi 


recompensa. 

lar apoi aveau să le taie englezilor degetele nenorocite, să le 
scoată ochii, iar apoi să îi ardă. Acesta era visul lui Joscelyn, în 
timp ce îşi conducea oamenii către vest. Ar fi vrut să meargă 
repede, să ajungă în valea vecină înainte ca englezii să aibă 
timp să se retragă, dar ostaşii în drum către bătălie nu puteau 
să se mişte repede. Unii cai, ca şi cel al lui Joscelyn, erau 
îmbrăcaţi în armură şi în piele, iar greutatea armurii, pe lângă 
greutatea armurii călăreţilor, însemna că toţi caii de luptă 
trebuiau să meargă la pas dacă voiau să fie vioi pentru atac. 
Câţiva oameni aveau paji, care mânau animalele de povară, care 
purtau grămezi de lănci grele. Ostaşii nu galopau la război, ci 
mergeau încet precum boii. 

— Vei lua în consideraţie sfatul unchiului tău, domnul meu? îl 
întrebă părintele Roubert pe Joscelyn. 

Vorbea pentru a-şi îneca agitația. Călugărul era, de obicei, un 
om serios şi introvertit, foarte conştient de demnitatea lui greu 
câştigată, dar acum se afla pe un teritoriu necunoscut, 
periculos, dar captivant. 

— Sfatul unchiului meu, răspunse rece Joscelyn, a fost să fiu 
atent la sfatul tău. Aşa că spune-mi, părinte, ce ştii tu despre 
război? 

— Am citit Vegetius, răspunse imediat părintele Roubert. 

— Şi cine naiba este acesta? 

— Un roman, domnul meu, şi încă este considerat cea mai 
mare autoritate în probleme militare. Tratatul lui se numeşte 
Epitoma Rei Militaris, esenţa problemelor milităreşti. 

— Şi ce recomandă acest tratat? întrebă sarcastic Joscelyn. 

— În primul rând, dacă îmi aduc bine aminte, ar trebui să 
cauţi o ocazie pe flancurile inamicului şi sub nici o formă nu ar 
trebui să ataci fără o analiză atentă a situaţiei. 

Joscelyn, coiful lui mare de turnir atârnându-i de oblâncul 
şeii, se uita în jos la iapa mică a călugărului. 

— Ai încălecat pe cel mai mic cal, părinte, spuse el amuzat, 
aşa că poţi să te duci să analizezi situaţia. 

— Eu! 

Părintele Roubert era şocat. 

— Mergi în faţă, vezi ce fac nenorociţii, apoi întoarce-te şi 
spune-ne şi nouă. Se presupune că mă sfătuieşti, nu? Cum naiba 
să faci asta dacă nu ai fost în recunoaştere? Nu asta te 
sfătuieşte vegetal al tău? Nu acum, prostule! Spuse aceste 
ultime cuvinte pentru că părintele Roubert, ascultător, îi dăduse 


pinteni iepei lui pentru a pleca. Nu sunt aici, spuse Joscelyn, ci 
în valea vecină. Făcu semn către fumul ce părea că se subţiază. 
Aşa că aşteaptă până ajungem noi la copacii de pe partea 
cealaltă a dealului. 

De fapt, chiar văzuseră o mână de călăreţi pe vârful culmii, 
dar călăreţii erau departe şi aceştia se întoarseră şi fugiră 
imediat ce-i zăriră pe oamenii lui Joscelyn. Coredori, cu 
siguranţă, credea Joscelyn. Toată lumea auzise cum coredoriii îi 
vânau pe englezi în speranţa de a câştiga una dintre 
recompensele contelui pentru un arcaş capturat viu, deşi în 
viziunea lui Joscelyn singura recompensă pe care ar trebui orice 
coredor să o primească ar fi o spânzurare înceată. 

Coredorii dispărură până ce Joscelyn ajunse pe culme. Putea 
să vadă aproape toată valea acum, putea vedea Masseube către 
nord şi drumul dinspre sud ce ducea către Pirineii înalţi. Fumul 
gros era exact în faţă, dar satul jefuit de englezi era ascuns de 
copaci, aşa că Joscelyn îi ordonă călugărului să meargă înainte 
şi, pentru a-i oferi ceva protecţie, le ordonă celor doi ostaşi 
personali ai lui să îl însoţească. 

Joscelyn şi cu restul de oameni aproape ajunseră la baza văii 
când  dominicanul se întoarse. Părintele Roubert era 
entuziasmat. 

— Nu ne-au văzut, raportă el, şi nu au de unde să ştie că 
suntem aici. 

— Eşti sigur de asta? întrebă Joscelyn. 

Călugărul încuviinţă din cap. Demnitatea lui fusese înlocuită 
de un brusc entuziasm pentru arta războiului. 

— Drumul către sat duce printre copaci, domnul meu, şi este 
bine apărat de privirile curioase. Copacii se împuţinează pe la 
nouăzeci de metri de râu, iar drumul îl traversează printr-un 
vad. Apa este mică. Ne-am uitat la nişte oameni ducând pari 
pentru castani până în sat. 

— Englezii nu i-au oprit? 

— Englezii, domnul meu, sapă într-o movilă din sat. Nu 
păreau a fi mai mult de doisprezece. Satul în sine este la alţi 
nouăzeci de metri dincolo de vad. Părintele Roubert era mândru 
de raportul lui pe care îl considera detaliat şi precis, o analiză 
de care Vegetius însuşi ar fi fost mândru. Vă puteţi apropia la 
cam o sută optzeci de metri de sat, concluzionă el, şi să vă 
înarmaţi în siguranţă înainte să atacati. 

Era, într-adevăr, un raport impresionant şi Joscelyn păru 
uimit când cei doi ostaşi dădură din cap încuviinţând tot ce 


spusese părintele. Unul din ei, un parizian pe nume Villesisle, 
rânji. 

— Sunt numai buni de măcelărit, spuse el. 

— Arcaşi? întrebă Joscelyn. 

— Am văzut doi, spuse Villesisle. 

Părintele Roubert păstra ştirile cele mai bune pentru la 
sfârşit. 

— Dar unul din cei doi, domnul meu, spuse el entuziasmat, 
este begarda. 

— Fata eretică? 

— Aşa că Dumnezeu va fi cu tine! spuse vehement părintele 
Roubert. 

Joscelyn zâmbi. 

— Şi care este sfatul tău, părinte Roubert? 

— Atacă! spuse dominicanul. Atacă! Şi Dumnezeu ne va ajuta 
să învingem! 

Deşi era un om temperat din fire, zărirea lui Genevieve 
născuse în sufletul lui dorinţa de bătălie. 

Când Joscelyn ajunse la marginea copacilor de la baza văii, 
văzu că totul era aşa cum spusese dominicanul. Dincolo de râu 
englezii, aparent nebănuind prezenţa inamicului, nu trimiseseră 
oameni care să păzească drumul ce venea dinspre culme, ci 
săpau toţi în colina mare de pământ din mijlocul satului. 
Joscelyn nu putea să vadă decât zece oameni şi femeia. 
Descălecă repede şi îl lăsă pe pajul lui să îi încheie mai bine 
cataramele de la armură, apoi se ridică din nou în şa şi îşi trase 
casca cea mare de turnir cu penaj galben cu roşu, cu căptuşeală 
din piele şi deschizături pentru ochi în formă de cruce. Băgă 
mâna stângă prin mânerul scutului său, se asigură că sabia era 
pe jumătate scoasă din teacă, apoi se aplecă pentru a-şi lua 
lancea. Făcută din frasin, avea aproape cinci metri lungime şi 
era vopsită într-o spirală galben cu roşu, culorile domeniului 
Beziers. Lănci asemănătoare i-au înfrânt pe cei mai buni 
luptători de turnir din Europa, iar acum aceasta avea să 
înfăptuiască voia Domnului. Oamenii lui se înarmară şi ei cu 
propriile lănci, unele vopsite în culorile Berat portocaliu şi alb. 
Lăncile lor erau de aproximativ patru metri, pentru că nici unul 
dintre oamenii de la Berat nu avea puterea de a căra o lance 
mare precum cele folosite de Joscelyn în turnire. Pajii îşi 
scoaseră săbiile. Vizierele căştilor erau trase, reducând lumea la 
deschizături luminate de soare. Galul lui Joscelyn, ştiind că 
mergea la luptă, lovea pământul cu copita. Totul era pregătit, 


englezii nu ştiau nimic despre pericolul ce îi pândea şi Joscelyn, 
în cele din urmă, scăpă din laţurile unchiului său. 

Şi aşa, cu ostaşii lui adunaţi strâns în jurul lui şi cu 
rugăciunile părintelui Roubert sunându-i în minte, atacă. 


Gaspard credea că mâna lui Dumnezeu îl ocrotea, pentru că 
prima oară când încercă să toarne aurul în forma delicată care 
ținuse odată modelul din ceară al cupei de liturghie, funcţionă. 
li spusese femeii lui, Yvette, că s-ar putea să îi trebuiască vreo 
zece, unsprezece încercări, că nici măcar nu era sigur că putea 
să facă acea cupă pentru că detaliile din filigran erau atât de 
delicate încât se îndoia că aurul topit avea să umple fiecare 
crăpătură a modelului, dar apoi, cu inima strânsă, sparse argila 
încinsă pentru a descoperi creaţia lui din ceară care fusese 
reprodusă aproape la perfecţiune. Unul sau două detalii erau 
neclare, iar în unele locuri aurul nu reuşise să marcheze foarte 
bine o frunzuliţă sau un spin, dar acele defecte fură repede 
îndreptate. Pili marginile aspre, apoi lustrui întreaga cupă. 
Aceasta îi luă o săptămână şi, când fu gata nu îi spuse lui 
Charles Bessieres că terminase, ci susţinu că mai avea mult de 
muncă, când de fapt el nu putea să renunţe la frumosul lucru pe 
care îl făcuse. Considera că era cea mai frumoasă piesă făcută 
vreodată de vreun giuvaiergiu. 

Făcu un capac pentru cupă. Era conic, precum acoperitoarea 
unei cristelniţe, şi ca o coroană puse o cruce şi pe margini 
atârnă perle, iar pe laturile înclinate făcu simbolurile celor patru 
evanghelişti. Un leu pentru Sfântul Marcu, un bou pentru Luca, 
un înger pentru Matei şi un vultur pentru loan. Acea piesă, nu 
chiar la fel de delicată precum cupa în sine, ieşi perfect din 
mulaj şi o lustrui, apoi asamblă toată lucrarea. Avea acum cupa 
aurie, potirul din sticlă verde antică şi noul capac de care erau 
atârnate perle. 

— Spune-i cardinalului, îi zise el lui Charles Bessieres în timp 
ce minunăţia era împachetată într-o pânză, pusă printre paie şi 
aşezată într-o cutie, că perlele semnifică lacrimile mamei lui 
Hristos. 

Pe Charles Bessieres nu îl interesa ce însemnau, dar 
recunoscu în silă că pocalul era o frumuseţe. 

— Dacă fratele meu îl acceptă, spuse el, atunci vei fi plătit şi 
eliberat. 

— Vom putea să ne ducem înapoi în Paris? întrebă Gaspard 
entuziasmat. 


— Vă veţi putea duce unde vreţi, minţi Charles, dar nu până 
nu vă spun eu. 

Lăsă instrucţiuni oamenilor săi ca Gaspard şi Yvette să fie 
bine păziţi, cât timp el avea să fie plecat, apoi duse pocalul 
fratelui său în Paris. 

Cardinalul, după ce cupa fu descoperită şi cele trei bucăţi 
fură asamblate, îşi încleştă mâinile în faţa pieptului şi doar se 
uită. Pentru multă vreme nu spuse nimic, apoi se aplecă înainte 
şi se holbă la sticla antică. 

— Nu ţi se pare, Charles, întrebă el, că potirul are o nuanţă 
aurie? 

— Nu m-am uitat, răspunse el grosolan. 

Cardinalul îndepărtă atent capacul ce ridica potirul din sticlă 
din leagănul său auriu şi îl tinu în lumină şi văzu că Gaspard, 
într-un moment de geniu neştiutor, pusese un strat aproape 
invizibil de frunze de aur în jurul cupei pentru ca sticla normală 
să aibă un luciu auriu. 

— Graalul adevărat, îi spuse fratelui său, se presupune că se 
transformă în aur când vinul sângelui lui Hristos este adăugat. 
Asta ar cam avea acel efect. 

— Deci îţi place? 

Cardinalul montă la loc pocalul. 

— Este splendid, spuse el solemn. Este un miracol. Se uita la 
el. Nu se aştepta nici pe jumătate să fie atât de frumos. Era o 
minune şi cardinalul uită pentru o scurtă vreme de ambițiile sale 
referitoare la scaunul papal. Poate, Charles, era vădit emoţionat 
acum, poate că este adevăratul Graal! Poate că acea cupă pe 
care am cumpărat-o era cea adevărată. Poate că Dumnezeu m-a 
condus la ea. 

— Asta înseamnă, zise Charles neimpresionat de frumuseţea 
cupei, că pot să îl omor pe Gaspard? 

— Şi pe femeia lui, spuse cardinalul fără să îşi îndepărteze 
privirea de la minunatul lucru. Fă-o, da, fă-o! Apoi te vei duce în 
sud. La Berat, la sud de Toulouse. 

— Berat? 

Charles nu auzise niciodată de acel loc. 

Cardinalul zâmbi. 

— Arcaşul englez a apărut. Eram sigur că va apărea! 
Nenorocitul acela şi-a luat un grup de oameni şi s-a dus la 
Castillon d'Arbizon, despre care mi s-a spus că este în 
apropierea lui Berat. Este precum un fruct copt gata pentru 
cules, Charles, aşa că îl trimit pe Guy Vexille să se ocupe de el şi 


vreau ca tu, Charles, să stai aproape de Guy Vexille. 

— Nu ai încredere în el? 

— Normal că nu am. Pretinde că este loial, dar nu este genul 
de om care se simte în largul lui când serveşte unui stăpân. 
Cardinalul ridică din nou cupa, o privi cu admiraţie, apoi o aşeză 
din nou în cutia plină cu rumeguş în care i se adusese. Şituo să 
iei asta cu tine. 

— Asta! păru Charles stupefiat. Ce, Doamne, să fac eu cu 
asta? 

— Este o responsabilitate mare, spuse cardinalul, oferindu-i 
cutia fratelui său, dar legenda spune că ereticii catari au avut 
Graalul, deci unde altundeva trebuie să fie descoperit dacă nu în 
apropierea ultimei fortărețe a ereticilor? 

Charles părea confuz: 

— Vrei ca eu să îl descopăr? 

Cardinalul se duse către un locaş de rugăciune şi îngenunche 
acolo. 

— Sfântul Părinte nu este un tânăr, spuse el pios. De fapt, 
Clement nu avea decât cincizeci şi şase de ani, fiind doar cu opt 
ani mai în vârstă decât cardinalul, dar chiar şi aşa Louis 
Bessieres era torturat de gândul că papa Clement ar putea muri 
şi un alt succesor ar fi numit înainte ca el să aibă şansa să 
găsească Graalul. Nu ne permite timpul, aşa că am nevoie de 
Graal. Făcu o pauză. Am nevoie de un Graal acum! Dar dacă 
Vexille ştie de existenţa cupei lui Gaspard, atunci va încerca să 
o ia de la tine, aşa că trebuie să îl omori după ce şi-a făcut 
datoria. Datoria lui este să îşi găsească vărul, arcaşul englez. 
Deci omoară-l pe Vexille, apoi fă-l pe arcaş să vorbească, 
Charles! Smulge-i pielea de pe el centimetru cu centimetru, apoi 
pune sare pe el. Va vorbi, iar după ce îţi va spune tot ce va şti 
despre Graal, omoară-l! 

— Dar avem un Graal, spuse Charles, ridicând cutia. 

— Există şi unul real, Charles, spuse cardinalul cu răbdare, şi, 
dacă există şi englezul îl descoperă, atunci nu vom avea nevoie 
de cel pe care îl ţii tu, nu? Dar dacă englezul este o fântână 
secată, atunci vei anunţă că el ţi-a dat acel Graal. Il vei aduce la 
Paris, vom cânta Te Demn şi într-un an sau doi tu şi cu mine 
vom avea o nouă casă în Avignon. lar apoi, în timp, o să mutăm 
scaunul papal la Paris şi toată lumea se va minuna de noi. 

Charles se gândea la ordinele lui, pe care le considera inutil 
de complexe. 

— De ce să nu descoperi Graalul aici? 


— Nu mă va crede nimeni dacă îl voi găsi în Paris, spuse 
cardinalul, cu ochii fixaţi pe un crucifix agăţat pe perete. Vor 
crede că este rezultatul ambițiilor mele. Nu, trebuie să provină 
dintr-un loc îndepărtat şi zvonul descoperirii lui va trebui să 
preceadă sosirea lui pentru ca oamenii să îngenuncheze pentru 
a-l întâmpina. 

Charles înţelese asta. 

— Şi de ce să nu îl omor pe Vexille de acum? 

— Pentru că are entuziasmul să găsească adevăratul Graal şi, 
dacă există, îl vreau. Oamenii ştiu că numele lui este Vexille şi 
ştiu că familia lui a fost în posesia Graalului odată, deci dacă el 
este implicat în această descoperire atunci va fi şi mai 
convingător. Şi alt motiv? Este de viţă nobilă. Poate conduce 
oameni şi îşi va lua toţi oamenii pentru a-l scoate pe englez din 
ascunzişul lui. Crezi că patruzeci şi şapte de cavaleri şi ostaşi te 
vor urma pe tine? Cardinalul strânsese armata lui Vexille din 
corturile lui, de la nobilii care domneau peste pământurile 
lăsate moştenire Bisericii în speranţa că rugăciunile aveau să le 
spele toate păcatele oamenilor ce donaseră pământurile. Acei 
oameni aveau să îl coste scump pe cardinal, pentru că nobilii nu 
mai plătiseră contribuţiile de un an. Tu şi cu mine venim din 
mizerie, spuse cardinalul, şi ostaşii te-ar dispreţui. 

— Trebuie să fie sute de nobili care caută Graalul tău, sugeră 
Charles. 

— O mie de oameni probabil, fu de acord trist cardinalul, dar 
odată ce ar avea Graalul l-ar duce regelui lor şi acel prost l-ar 
pierde în faţa englezilor. Vexille, dacă e să aparţină vreunui om, 
atunci este al meu, dar ştiu ce ar face dacă ar avea Graalul. L-ar 
fura. Deci îl vei omori înainte ca el să aibă şansa asta. 

— Va fi un om greu de omorât, remarcă Charles îngrijorat. 

— Tocmai de aceea te trimit pe tine, Charles! Tu şi cu soldaţii 
tăi nelegiuiţi. Să nu mă dezamăgeşti! 

În acea noapte, Charles făcu un nou recipient pentru Graalul 
fals. Era un tub de piele, de genul celor folosite de arbaletrieri 
pentru a-şi căra săgețile, şi împachetă preţioasa cupă înăuntru, 
căptuşi sticla şi aurul cu pânză şi rumeguş, apoi sigilă capacul 
tubului cu ceară. 

Şi în următoarea zi Gaspard fu eliberat. Un cuţit îi spintecă 
burta, apoi îl tăie în sus, încât acesta muri încet într-o baltă de 
sânge. Yvette ţipă atât de tare încât rămase fără voce, încercând 
să respire, şi nu se opuse când Charles îi tăie rochia de pe ea. 
Zece minute mai târziu, în semn de recunoştinţă pentru ceea ce 


experimentase cu ea, Charles Bessieres o omori repede. 

Apoi turnul fu închis. 

Şi Charles Bessieres, cu tolba unui arbaletrier lângă el, îşi 
conduse oamenii spre sud. 


— În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin. 
Thomas rosti aceste cuvinte cu jumătate de glas şi se închină. 
Simţi de parcă rugăciunea nu fu de ajuns, aşa că îşi scoase sabia 
şi o propti de pământ încât mânerul semăna cu o cruce şi căzu 
într-un genunchi. Repetă cuvintele în latină: In nomine patris et 
filii, et spiritus sancti, amen. 

„Dumnezeu să mă păzească”, se gândi el şi încercă să îşi 
aducă aminte când se spovedise ultima oară. 

Sir Guillaume se amuză de pietatea acestuia. 

— Parcă ziceai că erau doar câţiva? 

— Chiar sunt, spuse Thomas, ridicându-se şi punându-şi sabia 
înapoi în teacă. Dar nu strică dacă te rogi înainte de o bătălie. 

Sir Guillaume îşi făcu scurt semnul crucii, apoi scuipă. 

— Dacă sunt doar câţiva, spuse el, atunci o să îi omorâm pe 
nenorociţi. 

Dacă mai veneau nenorociţii. Thomas se întreba dacă acei 
călăreţi se întorseseră către Astarac. Cine erau nu avea de unde 
să ştie şi nici dacă erau inamici nu putea să îşi dea seama. Cu 
siguranţă, nu veneau de la Berat pentru că acesta era spre nord, 
pe când călăreţii veneau dinspre est, dar era sigur de un lucru 
care îl liniştea. Ei erau mai mulţi. El şi Sir Guillaume comandau 
douăzeci de arcaşi şi patruzeci şi doi de ostaşi, iar Thomas 
estimase călăreţii care se apropiau ca fiind cam jumătate din 
numărul lor. Mulţi dintre noii ostaşi ai lui Thomas erau 
scandalagii care se alăturaseră garnizoanei de la Castillon 
d'Arbizon pentru a avea ocazia de a jefui şi erau încântați de 
ideea unei încăierări care le-ar putea aduce cai, arme şi armuri 
şi chiar poate nişte prizonieri pentru recompensă. 

— Eşti sigur că nu erau coredor-i? îl întrebă Sir Guillaume. 

— Nu erau coredori, spuse sigur Thomas. Oamenii de pe 
vârful culmii erau prea bine înarmaţi, cu prea multă armură şi 
cu caii prea buni pentru a fi simpli bandiți. Aveau şi un steag, 
adăugă el, dar nu am putut să îl văd prea bine. Atârna. 

— Cavaleri rătăcitori, poate? sugeră Sir Guillaume. 


Thomas clătină din cap. Nu putea să găsească nici un motiv 
pentru care o trupă de cavaleri rătăcitori ar fi în aceste ţinuturi 
părăsite sau de ce ar avea un steag. Oamenii pe care îi văzuse 
semănau cu nişte soldaţi aflaţi în patrulă şi, până să se întoarcă 
să fugă înapoi în sat, recunoscuse clar mănunchiurile de lănci 
de pe spatele cailor de povară. Cavalerii rătăcitori nu ar avea 
doar lănci pe caii lor de povară, ci mai degrabă grămezi de 
haine şi alte bunuri. 

— Cred, sugeră el, că Berat a trimis oameni la Astarac după 
ce am fost noi aici. Poate că s-au gândit că ne vom întoarce 
pentru încă un jaf? 

— Deci sunt inamici? 

— Avem noi prieteni în părţile acestea? întrebă Thomas. 

Sir Guillaume rânji. 

— Crezi că douăzeci? 

— Poate chiar mai mulţi, spuse Thomas, dar nu mai mult de 
treizeci. 

— Poate că nu i-ai văzut pe toţi? 

— O să aflăm, nu e aşa? întrebă Thomas. Dacă vor veni. 

— Arbalete? 

— Nu am văzut nici una. 

— Atunci să sperăm că vin încoace, spuse lacom Sir 
Guillaume. Era la fel de dornic să facă bani ca orice bărbat. 
Avea nevoie de bani, şi chiar de mulţi, pentru mită şi pentru 
luptă ca să-şi recapete feuda din Normandia. Poate că este vărul 
tău? sugeră el. 

— Isuse Hristoase, spuse Thomas, nu m-am gândit la asta şi 
întinse mâna instinctiv la spate şi îşi atinse arcul din tisă pentru 
că vărul său era diabolic. 

Apoi simţi cum îl cuprinde nerăbdarea la gândul că ar putea 
chiar fi Guy Vexille cel care călărea fără să ştie către luptă. 

— Dacă este Vexille, zise Sir Guillaume, pipăindu-şi cicatricea 
de pe faţă, atunci eu am să-l omor. 

— İl vreau viu, spuse Thomas. Viu. 

— Mai bine să îi spui asta şi lui Robbie, zise Sir Guillaume, 
pentru că şi el a jurat că îl va omori. 

Robbie voia să îşi răzbune fratele. 

— Poate că nu este el, spuse Thomas, dar voia să fie vărul lui 
şi voia să fie acum pentru că bătălia ce se apropia se anunţa a fi 
pe faţă un măcel. Călăreţii puteau să se apropie de oraş doar pe 
la vad sau, dacă alegeau, să călărească până mai sus sau mai în 
josul râului pentru a descoperi o altă trecere, iar un sătean, cu 


sabia ţinută la ochii fiicei sale mici, îi încredinţase că nu mai era 
nici un pod sau vad pe o distanţă de opt kilometri. Aşa că acei 
călăreţi trebuiau să vină direct dinspre vad până în sat şi, pe 
păşunile dintre cele două, aveau să moară. 

Cincisprezece ostaşi aveau să protejeze intrarea în sat. 
Pentru moment, acei oameni erau ascunşi în curtea unei colibe 
mari, dar atunci când inamicul avea să vină dinspre vad aveau 
să iasă pentru a bloca drumul şi Sir Guillaume ordonă ca o 
căruţă să fie pusă în mijlocul drumului pentru a forma o barieră 
împotriva călăreţilor. De fapt, Thomas nici nu se aştepta ca cei 
cincisprezece oameni să se lupte, pentru că în spatele gardurilor 
livezilor de o parte şi de alta a drumului îşi aşezase arcaşii. 
Arcaşii aveau să facă primii victime şi îşi permiteau luxul de a-şi 
pregăti săgețile pe care le înfipseră cu vârful în jos la rădăcina 
gardului viu. Lângă ele imediat erau săgețile cu vârfurile late 
care aveau o lamă în formă de pană în vârf şi fiecare lamă avea 
aripi lungi pentru ca, odată pătrunsă în carne, săgeata să nu 
mai poată fi scoasă. Arcaşii şlefuiau capetele late pe piatra de 
ascuţit pe care ei o cărau în săculeţele lor pentru a se asigura că 
sunt ascuţite precum lama. 

— Aşteptaţi, le spuse Thomas, aşteptaţi până ce ajung la 
marcatorul de pe câmp. 

Era o piatră albă vopsită lângă drum ce arăta unde se termina 
păşunea unui om şi începea cea a altuia, iar când primul călăreț 
avea să ajungă la piatră, caii de luptă trebuiau loviți cu săgețile 
cu vârful lat, speciale pentru a pătrunde adânc, să rănească 
grav, pentru a înnebuni caii de durere. Câţiva cai de luptă ar 
cădea de atunci, dar alţii ar putea supravieţui şi s-ar împotmoli 
printre creaturile muribunde fără a putea continua atacul, aşa 
că atunci când inamicul avea să fie aproape, arcaşii treceau la 
săgețile cu ace de năvădit. 

Acele de năvădit erau făcute pentru a pătrunde prin armură 
şi cele mai bune aveau stinghia formată din două feluri de lemn. 
Primii cincisprezece centimetri din frasin sau plop erau înlocuiţi 
cu stejar solid prins cu lipici din potcoavă, iar stejarul avea un 
capăt de fier lung cât degetul mijlociu al unui om, la fel de 
subţire precum degetul mic al unei femei şi ascuţit precum un 
ac. Acel capăt asemănător cu un ac, sprijinit de stinghia grea de 
stejar, nu avea nici un cârlig şi îşi croia drum prin armură şi 
chiar ar penetra platoşa dacă ar lovi drept. Cele cu capetele late 
erau pentru a omori caii, cele cu ace de năvădit pentru a omori 
oameni şi chiar dacă acei călăreţi ar fi ajuns într-un minut de la 


piatra de hotar de pe câmp până la marginea satului, cei 
douăzeci de arcaşi ai lui Thomas ar putea să folosească cel puţin 
trei sute de săgeți şi tot ar fi avut de două ori mai multe ca 
rezervă. N 

Thomas făcuse asta de foarte multe ori până acum. In 
Bretania, unde învățase meserie, stătuse în spatele gardurilor 
vii şi ajutase la distrugerea a zeci de inamici. Francezii aflaseră 
acest şiretlic pe pielea lor, aşa că obişnuiau să trimită înainte 
arbaletrieri, dar săgețile tot îi omorau în timp ce aceştia îşi 
reîncărcau armele dificile, iar atunci călăreţii nu aveau altă 
variantă decât să atace sau să se retragă. Oricum ar fi fost, 
arcaşul englez era regele câmpului de luptă, pentru că nici un 
alt popor nu învățase să folosească arcul din tisă. 

Arcaşii, ca şi oamenii lui Sir Guillaume, erau ascunşi, dar 
Robbie avea comanda peste restul ostaşilor care reprezentau 
momeala. Majoritatea lor erau aparent împrăştiaţi pe movila 
care se afla mai la nord de uliţa satului. Unul sau doi săpau, iar 
restul stăteau doar, ca şi cum s-ar fi odihnit. Alţi doi întreţineau 
focul, asigurându-se ca fumul să-l îndemne pe inamic să 
înainteze. Thomas şi Genevieve se îndreptară către movilă şi, în 
timp ce Genevieve aştepta la baza acesteia, Thomas se sui să 
privească în gaura imensă pe care o făcuse Sir Guillaume. 

— Goală? 

— Multe pietricele, spuse Robbie, dar nici una din aur. 

— Ştii ce să faci? 

Robbie încuviinţă vesel din cap. 

— Să aştept până ce sunt dezorientaţi, spuse el, apoi să atac. 

— Să nu pleci mai devreme, Robbie! 

— Nu o să plecăm mai devreme, răspunse un englez pe nume 
John Faircloth. 

Era un ostaş mult mai în vârstă şi mai experimentat decât 
Robbie, şi, deşi titlul lui îi oferea dreptul să comande peste o 
mică trupă, Robbie ştia că era mai bine să asculte sfatul 
bătrânului. 

— Nu o să te dezamăgim, spuse voios scoţianul. 

Caii oamenilor fură legaţi chiar în spatele movilei. Imediat ce 
inamicii aveau să apară, urmau să alerge de pe micul deal să 
încalece, iar când duşmanii erau împrăştiaţi şi loviți de săgeți, 
Robbie urma să conducă atacul ce avea să îi copleşească din 
spate şi deci să îi blocheze. 

— Poate că este chiar vărul meu cel care vine, spuse Thomas. 
Nu ştiu asta, adăugă el, dar se poate să fie el. 


— Eu şi el avem o problemă de clarificat, zise Robbie, 
aducându-şi aminte de fratele său. 

— Il vreau viu, Robbie. Are răspunsuri de dat. 

— Dar după ce îţi vei primi răspunsurile, spuse Robbie, îi 
vreau capul. 

— Dar mai întâi răspunsurile, zise Thomas, apoi se întoarse 
când îl strigă Genevieve de la baza movilei. 

— Am văzut ceva, spuse ea, în pădurea de castani. 

— Nu vă uitaţi! le spuse Thomas oamenilor lui Robbie care o 
auziseră pe Genevieve, apoi, prefăcându-se că este plictisit din 
cauză că era plictisit, se întoarse încet şi se uită peste râu. 
Pentru câteva secunde nu văzu nimic decât doi ţărani care 
duceau mănunchiuri de surcele peste vad şi se gândi, pentru un 
moment, că Genevieve probabil că se referea la acei oameni, 
apoi se uită peste râu şi văzu trei călăreţi pe jumătate ascunşi 
într-un desiş de copaci. Cei trei bărbaţi probabil credeau că 
erau bine ascunşi, dar în Bretania Thomas învățase să detecteze 
pericolele în păduri dese. Ne cercetează, îi spuse lui Robbie. Nu 
mai este mult, nu? 

Îşi întinse arcul. 

Robbie se uită la călăreţi. 

— Unul dintre ei este preot, spuse el nesigur. 

Thomas se uită şi el mai atent. 

— Doar o robă neagră, rosti el. 

Cei trei bărbaţi se întorseseră şi acum se îndepărtau. Imediat 
nu se mai văzură din cauza pădurii dense. 

— Şi dacă este contele de Berat? întrebă Robbie. 

— Şi dacă este? 

Thomas păru dezamăgit. Voia ca inamicul să fie vărul său. 

— Dacă îl prindem, spuse Robbie, atunci vom cere o 
recompensă cum nu s-a mai cerut niciodată. 

— Într-adevăr. 

— Deci te superi dacă stau până este plătită? 

Thomas fu uimit de întrebare. Se obişnuise cu ideea că 
Robbie pleca şi că îşi conducea oamenii din cauza ranchiunei 
provocate de gelozie. 

— Ai sta cu noi? 

— Pentru a-mi primi partea din recompensă, spuse Robbie 
nedumerit. Este ceva în neregulă? 

— Nu, nu, se grăbi Thomas să îl liniştească prietenul. O să îţi 
primeşti partea, Robbie. Se gândea că ar putea să îi plătească 
partea lui Robbie din banii pe care îi avea şi aşa să îl îndemne 


pe scoţian pe drumul lui spre pocăință, dar nu era momentul 
potrivit pentru a-i sugera asta. Nu ataca prea devreme, îl 
avertiză din nou pe Robbie, şi Dumnezeu să fie cu tine! 

— Este timpul pentru o bătălie pe cinste, spuse Robbie, 
revenindu-i entuziasmul. Nu îi lăsa pe arcaşii tăi să îi omoare pe 
cei bogaţi. Lăsaţi-ne şi nouă câţiva. j 

Thomas rânji şi cobori de pe movilă. Íntinse arcul lui 
Genevieve, apoi merse cu ea până în locul unde Sir Guillaume şi 
oamenii lui erau ascunși. 

— Nu mai este mult, băieţi, zise el, urcându-se pe căruță 
pentru a vedea peste zidul curții. Arcaşii lui erau ascunşi în 
gardurile vii ale livezii de peri de sub el, cu arcurile întinse şi 
primele săgeți cu vârfurile late odihnindu-se pe corzile lor. 

Li se alătură, iar apoi aşteptă. Şi aşteptă. Timpul trecu, încet, 
abia trecea. Thomas aşteptă atât de mult încât începu să se 
întrebe dacă mai avea să vină vreun inamic sau, chiar mai rău, 
se temea că acei călăreţi i-au mirosit ambuscada şi că poate că 
ei ocoleau mai pe sus sau mai pe jos de-a lungul râului pentru a- 
i ataca pe ei prin ambuscadă. Cealaltă grijă a lui era că oraşul 
Masseube, care nu era aşa de departe, ar putea să trimită 
oameni pentru a afla de ce au dat foc la rugul de avertisment. 

Sir Guillaume îi împărtăşea grija. 

— Unde naiba sunt? întrebă el când Thomas se întoarse în 
curte pentru a se urca pe căruţă ca să vadă peste râu. 

— Dumnezeu ştie. 

Thomas se uită la castanii din depărtare şi nu văzu nimic care 
să îl alarmeze. Frunzele abia începeau să îşi schimbe culoarea. 
Doi porci mâncau printre trunchiurile copacilor. 

Sir Guillaume purta o platoşă lungă, armura acoperindu-l din 
cap până în picioare. Avea o armură de piept lovită, legată cu o 
frânghie, o platoşă pentru antebraţ şi o cască simplă. Casca 
avea o margine lată ondulată pentru a respinge loviturile 
săbiilor, dar era o piesă de armură destul de ieftină şi nu avea 
rezistenţa unei căşti bune. Majoritatea ostaşilor lui Thomas erau 
protejaţi la fel cu bucăţi şi piese de armură pe care le furaseră 
de pe diferite câmpuri de bătălie. Nici unul nu avea o armură 
completă şi toate platoşele erau peticite, unele cu piele 
bătătorită. Unii cărau scuturi. Cel al lui Sir Guillaume era făcut 
din scânduri de salcie acoperite cu piele pe care blazonul lui, cei 
trei şoimi galbeni pe un câmp albastru, era atât de şters încât 
aproape că nici nu se distingea. Doar încă un ostaş mai avea un 
blazon pe scutul lui, în cazul lui o secure neagră pe un câmp alb, 


dar nu avea habar a cui era emblema. Luase scutul de la un 
inamic mort în timpul unei răfuieli în apropierea lui Aguillon, 
una dintre principalele garnizoane englezeşti din Gasconia. 

— Trebuie să fie un scut englezesc, credea omul. Era un 
mercenar burgund care a luptat împotriva Angliei, a fost 
eliberat din funcţie în urma păcii după căderea Calaisului, iar 
acum se bucura foarte mult că arcurile din tisă erau acum de 
partea lui. Cunoşti emblema? întrebă omul. 

— Nu l-am mai văzut niciodată, spuse Thomas. Cum ai intrat 
în posesia acelui scut? 

— Sabia în şira spinării. Pe sub armura de spate. Cataramele 
i-au fost tăiate şi armura de spate îi flutura precum o aripă 
ruptă. Hristoase, da’ ce a mai ţipat! 

Sir Guillaume rânji. Luă jumătate de pâine neagră de sub 
platoşa sa şi rupse o bucată, apoi înjură în timp ce muşcă din ea. 
Scuipă o bucată de granit care probabil că s-a desprins din 
piatră când a fost măcinat grâul, îşi simţi dintele rupt şi înjură 
din nou. Thomas se uită în sus pentru a vedea că soarele 
apunea. 

— O să ajungem târziu acasă, mormăi el. O să fie întuneric. 

— Găseşte râul şi urmează-l, spuse Sir Guillaume, apoi tresări 
din cauza durerii cauzate de dinte. Isuse, spuse el, urăsc dinţii. 

— Căţei de usturoi, spuse burgundul. Pune căţei de usturoi în 
gură. O să oprească durerea. 

Atunci cei doi porci de printre castanii îndepărtați îşi ridicară 
capetele, stătură pentru o secundă şi o zbughiră către sud. Ceva 
îi speriase şi Thomas ridică o mână în semn de avertizare de 
parcă vocile însoţitorilor săi ar fi putut să deranjeze vreun 
călăreț care se apropia. Chiar în acel moment văzu o reflexie a 
soarelui dintre copacii de peste râu şi ştia că trebuie să vină de 
la o piesă a armurii. Sări jos. 

— Avem companie, spuse el şi fugi să se alăture celorlalţi 
arcaşi de după gardul viu. Treziţi-vă, le spuse el, mieii vin la 
tăiere. 

Îşi ocupă locul în spatele gardului şi Genevieve se aşeză lângă 
el, cu o săgeată pregătită. Thomas se îndoia că ea va putea lovi 
pe cineva, dar îi zâmbi. 

— Stai ascunsă până ajung la semnul de pe câmp, îi spuse ei, 
apoi se uită peste gard. 

Veneau. Şi aproape imediat ce inamicii se iviră, Thomas văzu 
că vărul lui nu era acolo pentru că steagul, întins acum că 
purtătorul lui se plimba printre copaci, arăta leopardul 


portocaliu cu alb a lui Berat în locul creaturii mitice a lui 
Vexille. 

— 'Ţineţi-vă capetele jos! îi avertiză Thomas în timp ce încerca 
să îşi numere inamicii. 

Douăzeci? Douăzeci şi cinci? Nu mulţi, şi doar primii 
doisprezece aveau şi lănci. Scuturile oamenilor, fiecare 
înfăţişând leopardul portocaliu pe câmpul lui alb, confirma ce 
spunea şi steagul, că aceştia erau călăreţii contelui de Berat, 
dar un om, călare pe un cal negru mare era încărcat de armură, 
avea un scut galben cu un pumn roşu cu armură, un însemn 
necunoscut lui Thomas, iar acel om era de asemenea în armură 
completă şi avea un penaj roşu cu galben fluturând înalt 
deasupra căştii lui. Thomas numără treizeci şi unu de călăreţi. 
Aceasta nu avea să fie o bătălie, ci mai degrabă un masacru. 

Şi brusc, ciudat, totul îi păru ireal. Se aştepta să fie 
entuziasmat şi să simtă un pic de frică, dar în schimb se uita la 
călăreţi ca şi cum nu ar fi avut nici o legătură cu el. Atacul lor 
era dezordonat, observă el. Când ieşiră prima oară dintre copaci 
mergeau umăr la umăr, aşa cum ar şi trebui, dar se împrăştiară 
repede. Țineau lăncile în sus şi nu aveau să fie lăsate în jos până 
ce călăreţii nu aveau să fie aproape de inamicul lor. O lance 
avea în vârf un fanion zdrenţuros negru. Valtrapurile de sub 
armurile cailor fluturau. Se auzeau numai potcoavele şi 
zdrăngănitul armurii când piesele se loveau între ele. Bulgări 
mari de pământ zburau în urma potcoavelor; viziera unui om se 
tot ridica şi cădea pe măsură ce calul său se ridica şi cobora. 
Apoi atacul călăreţilor se îngustă când încercară toţi să 
traverseze vadul prin cel mai îngust punct şi primii stropi albi 
de apă săriră aproape până la nivelul şeilor. 

Trecură vadul. Oamenii lui Robbie dispăruseră şi călăreţi, 
crezând că urmăreau un inamic panicat, dădeau pinteni cailor 
lor de luptă şi marii cai tropăiau pe drum, înşirându-se, până ce 
primii dintre ei ajunseră la hotarul de piatră de pe câmp şi 
Thomas auzi zgomotul căruţei împinse pentru a bloca drumul. 

Stătu şi luă instinctiv o săgeată cu ac de năvădit în loc de una 
cu capătul lat. Bărbatul cu scutul galben cu roşu era călare pe 
un cal care avea o armură mare cusută pe piele şi ştia că 
săgețile cu capătul lat nu avea cum să o pătrundă, apoi îşi trase 
mâna înapoi, coarda trecu de urechea lui şi prima săgeată 
zbură. Şovăi când plecă de pe arc, apoi aerul lovi penajul de 
gâscă şi zbură jos şi cu putere pentru a se îngropa în pieptul 
calului negru. Thomas avea o a doua săgeată cu ac de năvădit 


pe coardă, încordă, trase şi o a treia, încordă şi trase şi văzu 
celelalte săgeți zburând şi fu uimit, mai mult ca niciodată, când 
văzu că primele săgeți făcură atât de puţine pagube. Nici un cal 
nu căzu, nici unul nici măcar nu încetini, dar stinghii cu pene 
erau proiectate în păturile de protecţie ale cailor şi în armuri. 
Încordă din nou, trase, simţi cum coarda zvâcnea de-a lungul 
curelei de pe antebraţul stâng, înşfăcă o nouă săgeată, apoi 
văzu primii călăreţi căzând. Auzi sunetul de metal şi carne 
prăbuşindu-se la pământ şi trimise încă o săgeată cu ac de 
năvădit către calul mare şi negru, iar aceasta trecu prin armură 
şi piele pentru a se înfige adânc şi calul începu să spumege 
sânge pe gură şi să dea din cap. Thomas îşi trimise următoarea 
săgeată către călăreț şi o văzu cum se lovi de armură pentru a-l 
împinge pe spate în şaua lui înaltă. 

Doi cai mureau, corpurile lor împiedicându-i pe ceilalţi 
călăreţi în timp ce săgețile încă se îndreptau spre ei. O lance 
căzu, alunecând pe pământ. Un om mort, cu trei săgeți în piept, 
era călare pe un cal înspăimântat ce galopa pe linia atacului, 
sporind confuzia. Thomas trase din nou folosind acum o săgeată 
cu vârf lat pentru a dobori un cal din spatele grupului. Una 
dintre săgețile lui Genevieve zbură în înălţime. Rânjea şi avea 
ochii mari. Sam înjură când i se rupse coarda, apoi se dădu 
înapoi pentru a-şi lua alta şi pentru a o prinde de arcul său. 
Calul mare negru încetinise şi mergea la pas, aşa că Thomas luă 
altă săgeată cu ac de năvădit, îngropând-o chiar lângă 
genunchiul stâng al călăreţului. 

— Caii! strigă Sir Guillaume după oamenii săi şi Thomas îşi 
dădu seama că normandul credea că inamicii nu aveau să mai 
ajungă la bariera lui, aşa că se hotărâse să atace ei. Unde era 
Robbie? O parte din inamici se întorceau către râu şi Thomas 
trimise rapid patru săgeți cu vârf lat către acei laşi, apoi mai 
trimise o săgeată cu ac de năvădit către călăreţul calului negru. 
Săgeată sări din platoşa omului, apoi calul lui se împiedică şi 
căzu în genunchi. Un paj, cel care ducea steagul Beratului, sări 
să îl ajute pe călăreț şi Thomas înfipse o săgeată cu vârf lat în 
gâtul pajului, apoi alte două săgeți îl loviră pe bărbatul care se 
îndoi pe spate peste şaua lui şi rămase acolo, mort cu trei săgeți 
înfipte în el şi cu steagul căzut. 

Oamenii lui Sir Guillaume se agitau în şeile lor, îşi scoaseră 
săbiile, ocupându-şi poziţiile, umăr lângă umăr, şi chiar atunci 
trupa lui Robbie veni dinspre nord. Atacul venea la tanc, lovind 
inamicul atunci când era mai speriat şi Robbie avu inspiraţia să 


atace aproape de râu, astfel împiedicându-i să se retragă. 

— Arcurile jos! strigă Thomas. Arcurile jos! Nu voia ca 
săgețile lor să-i lovească pe oamenii lui Robbie. 

Îşi lăsă arcul lângă gardul viu şi îşi scoase sabia. Era timpul 
să-l copleşească pe inamic şi să îl măcelărească. 

Oamenii lui Robbie loviră călăreţii lui Berat cu o putere 
nemaipomenită. Mergeau cum trebuia, umăr la umăr, şi şocul 
ostaşilor aruncă trei cai inamici la pământ. Săbiile tăiau adânc, 
fiecare dintre oamenii lui Robbie alegându-şi câte un adversar. 
Robbie, strigând ţipătul lui de război, îşi îndemnă calul către 
Joscelyn. 

— Douglas! Douglas! striga Robbie în timp ce Joscelyn 
încerca să stea în şaua de pe un cal muribund, un cal care se 
sprijinea în genunchii din faţă. 

Auzi strigătul în spatele lui şi îşi trase sabia în spate ca un 
sălbatic, dar Robbie pară lovitura cu scutul lui şi continuă să îl 
împingă încât scutul, cu emblema inimii roşie a lui Douglas, lovi 
cu putere casca lui Joscelyn. Joscelyn nu îşi prinsese în curele 
casca, ştiind că în turnire îl ajuta câteodată să îşi dea jos oala 
mare din metal la sfârşitul unei lupte pentru a putea vedea mai 
bine un adversar pe jumătate înfrânt, aşa că acum i se întoarse 
pe umăr, deschizăturile în cruce pentru ochi dispărură şi 
rămase pe întuneric. Îşi agită sabia în aer, simţi că îşi pierdea 
echilibrul şi dintr-odată toată lumea lui era constituită doar din 
clănţănitul puternic al loviturilor de metal pe metal şi nu putea 
vedea, nu putea auzi, în timp ce Robbie îi lovea din nou casca cu 
sabia sa. 

Ostaşii lui Berat se predau, aruncându-şi săbiile şi oferindu-le 
mănuşile lor adversarilor. Arcaşii erau printre ei acum, dându-i 
jos pe oameni din şeile lor, şi oamenii lui Sir Guillaume se 
grăbiră pe lângă ei pentru a urmări grupul de inamici ce 
încercau să fugă peste vad. Sir Guillaume îl lovi cu sabia pe unul 
dintre laşi, iar lovitura îi smulse casca bărbatului de pe cap. 
Bărbatul îşi roti sabia în faţă şi sângele izbucni şiroind, iar capul 
bărbatului mort căzu în râu în timp ce corpul fără cap continua 
să călărească. 

— Mă predau, mă predau! strigă Joscelyn speriat. Pot fi 
răscumpărat! Acestea erau cuvintele ce salvau vieţile oamenilor 
bogaţi pe câmpurile de luptă şi le mai rosti o dată şi mai repede. 
Pot fi răscumpărat! Piciorul drept îi era blocat sub calul lui, încă 
era orbit de casca strâmbă şi tot ce putea auzea era bocănitul 
potcoavelor, strigătele şi tipetele oamenilor răniţi, ucişi de 


arcaşi. Apoi, dintr-odată, fu orbit de lumină atunci când casca 
lui zimţată îi fu trasă de pe cap şi un bărbat stătea peste el cu o 
sabie. Mă predau, se grăbi Joscelyn să spună, apoi îşi aduse 
aminte de rangul său. Eşti un nobil? 

— Sunt un Douglas din casa Douglas, spuse bărbatul într-o 
franceză spurcată, şi la fel de nobil precum oricine în Scoţia. 

— Atunci mă predau ţie, spuse disperat Joscelyn, şi putea 
chiar să plângă pentru că-şi văzuse toate visurile spulberate 
într-o scurtă repriză de săgeți, teroare şi măcel. 

— Cine eşti? întrebă Robbie. 

— Sunt nobilul de Beziers, spuse Joscelyn, şi moştenitor al 
Beratului. 

Şi Robbie sări în sus de bucurie. 

Pentru că era bogat. 


Contele de Berat se întreba dacă ar fi trebuit să ordone ca 
trei sau patru oameni să fi rămas în urmă. Nu pentru că ar fi 
crezut că ar fi avut nevoie de protecţie, ci mai degrabă pentru 
că era de datoria lui să aibă un anturaj şi plecarea lui Joscelyn, a 
părintelui Roubert şi a tuturor celorlalţi călăreţi îl lăsaseră cu 
pajul lui, încă un alt servitor şi şerbii care scormoneau pământul 
pentru a dezvălui misteriosul zid ce părea, credea contele, că 
ascunde o peşteră sub locul unde a fost odată altarul capelei. 

Strănută din nou, apoi se simţi un pic ametit şi se aşeză pe o 
piatră căzută. 

— Veniţi lângă foc, sire, sugeră pajul lui. 

Pajul era un fiul unui arendaş din partea de nord a regiunii şi 
era un tip de şaptesprezece ani nepăsător şi lipsit de imaginaţie, 
care nu a vrut să îl însoţească pe Joscelyn către glorie. 

— Foc? se uită contele către băiatul pe nume Michel. 

— Am făcut un foc, domnul meu, spuse Michel, arătând către 
partea îndepărtată a cavoului unde un foc mic fusese aprins din 
scândurile desprinse din coşciuge. 

— Foc, spuse contele, care nu prea putea să gândească 
limpede. 

Strănută şi încercă să respire. 

— Este o zi friguroasă, domnul meu, explică băiatul, şi focul 
vă va face să vă simţiţi mai bine. 

— Un foc, spuse contele, confuz, apoi simţi o energie 
nemaiîntâlnită. Bineînţeles! Un foc! Bine ai făcut, Michel! Fă o 
torţă şi adu-o aici! 

Michel se duse la foc şi găsi o bucată lungă de lemn de ulm ce 


ardea la un capăt şi o trase prudent din flăcări. O duse la zidul 
unde contele, având febră, îi împingea în lături pe şerbi. În 
vârful zidului, ce era făcut din piatră învelită, era o gaură mică, 
nu mai mare decât îi trebuia unei vrăbioare să intre, şi gaura, 
prin care contele se uitase entuziasmat, dar fără rost, părea să 
dea spre o peşteră. Contele se întoarse când Michel aduse torţa. 

— Dă-o încoace, dă-o încoace, spuse el nerăbdător, apoi 
înşfăcă lemnul aprins şi-l agită înainte şi înapoi pentru a-l 
aprinde mai tare. Când ulmul ardea tare, îl aruncă prin gaură şi, 
spre bucuria lui, lemnul trecu direct prin ea, confirmându-i că 
era o încăpere în spate; îl împinse până ce căzu înăuntru şi apoi 
se aplecă şi îşi lipi ochiul drept de gaură pentru a se uita. 

Flăcările deja începeau să se stingă în aerul închis din 
peşteră, dar făcea destulă lumină pentru a arăta ce se afla 
dincolo de zid. Contele privi şi inspiră. 

— Michel! spuse el. Michel! Pot vedea... 

Chiar atunci lumina se stinse. 

Şi contele leşină. 

Alunecă pe movila de pământ, cu faţa albă şi cu gura deschisă 
şi pentru un moment Michel crezu că stăpânul lui murise, dar 
chiar atunci contele scoase un oftat, însă rămase inconştient. 
Şerbii se uitau cu gura căscată la pajul care se holba la conte, 
apoi Michel îşi reveni un pic în fire şi le ordonă oamenilor să îl 
care pe conte afară din cavou. Acest lucru era greu de înfăptuit, 
pentru că trebuia să îl urce pe scară, dar, odată ce îl urcară, fu 
adusă o roabă din sat şi îl împinse pe conte spre nord către 
Mănăstirea Sfântul Sever. Călătoria dură aproape o oră şi 
contele gemu o dată sau de două ori şi păru că tremură, dar 
încă mai era viu când călugării îl duseră la infirmerie unde îl 
aşezară într-o cameră mică, albă, cu un şemineu în care era 
aprins un foc mare. 

Fratele Ramon, un spaniol care era medicul mănăstirii, aduse 
un raport priorului. 

— Contele are febră, spuse el, şi i s-a mărit fierea. 

— O să moară? întrebă Planchard. 

— Doar dacă va dori Dumnezeu, spuse fratele Ramon, ceea ce 
spunea mereu când era întrebat asta. O să îi punem lipitori şi o 
să încercăm să îndepărtăm febra făcându-l să transpire. 

— Şi te vei ruga pentru el, îi aduse aminte Planchard lui 
Ramon, apoi se întoarse la Michel şi află că ostaşii contelui au 
plecat să-i atace pe englezi în valea râului Gers. O să te 
întâlneşti cu ei când se vor întoarce, îi ordonă priorul lui Michel 


şi le vei spune că domnul lor este bolnav şi este țintuit în pat. 
Adu-i aminte nobilului Joscelyn că trebuie transmis un mesaj la 
Berat. 

— Da, domnul meu. 

Michel păru speriat de responsabilitatea de pe umerii lui. 

— Ce făcea contele când a leşinat? întrebă Planchard şi află 
astfel despre zidul ciudat de sub capela castelului. 

— Poate că ar trebui să mă întorc, sugeră Michel agitat, şi să 
aflu ce este în spatele zidului? 

— Vei lăsa asta pe mâna mea, spuse dur Planchard. Singura 
ta datorie este către stăpânul tău şi către nepotul acestuia. 
Acum du-te şi găseşte-l pe nobilul Joscelyn! 

Michel plecă să întâmpine întoarcerea lui Joscelyn şi 
Planchard plecă în căutarea care îl aduseseră pe conte la 
mănăstire. Aşteptau la poartă, crezând că vor primi o 
recompensă, şi căzură în genunchi când se apropie Planchard. 
Starețul îi vorbi prima oară celui mai bătrân bărbat. 

— Veric, ce mai face soţia ta? 

— Suferă, sir, suferă. 

— Transmite-i că o pomenesc mereu în rugăciunile mele, 
spuse sincer Planchard. Ascultaţi, toţi, ascultați bine! Aşteptă 
până ce toţi se uitau la el. Ceea ce veţi face acum, le spuse el 
dur, este să vă întoarceţi la castel şi să acoperiţi zidul. Puneti 
pământul la loc. Sigilaţi-l! Nu mai săpaţi. Veric, ştii ce este o 
encantada? 

— Bineînţeles, domnul meu, spuse Veric, închinându-se. 

Priorul se aplecă mai aproape de şerb. 

— Dacă nu acoperiţi zidul, Veric, atunci o molimă de 
encantadas va veni dinspre subsolul castelului şi vă va lua copiii, 
toţi copiii voştri. Se uită la toţi bărbaţii îngenuncheaţi. Se vor 
ridica din pământ, vă vor înşfăca toţi copiii şi vor dansa cu ei 
până în iad. Aşa că acoperiţi zidul. Şi, după ce veţi face asta, 
veniţi înapoi la mine şi vă voi recompensa. Cutia săracilor a 
mănăstirii conţinea câteva monede şi Planchard avea de gând să 
le dea şerbilor. Am încredere în tine, Veric! Nu mai săpaţi, doar 
acoperiţi zidul. 

Şerbii se grăbiră să îl asculte. Planchard îi privi cum se 
îndepărtează şi spuse o scurtă rugăciune, în care Îl rugă pe 
Dumnezeu să-l ierte pentru că a spus un neadevăr. Planchard nu 
credea că demoni vrăjiţi locuiau sub vechea capelă de la 
Astarac, dar nici nu ştia dacă ceea ce descoperise contele ar 
trebui ascuns şi ameninţarea cu encantadas avea să fie 


suficientă pentru a se asigura că treaba va fi făcută cum trebuie. 

Apoi, după ce rezolvă această mică criză, Planchard se 
întoarse în camera lui. Atunci când contele sosise la mănăstire 
şi provocase o asemenea agitaţie, priorul citea o scrisoare adusă 
de un mesager chiar cu o oră înainte. Scrisoarea venise de la 
casa unui cistercian din Lombardia şi acum Planchard o citea 
din nou şi se întreba dacă ar trebui să le comunice celorlalţi 
fraţi îngrozitorul conţinut al acesteia. Hotări să nu o facă, apoi 
căzu în genunchi pentru a se ruga. 

„Trăia, se gândea el, într-o lume rea.“ 

Şi biciul lui Dumnezeu a venit să îi pedepsească. Acesta era 
mesajul scrisorii şi Planchard nu putea să facă altceva decât să 
se roage. 

— Fiat voluntas tua, repeta el iar şi iar. Aşa va fi. 

Şi lucrul îngrozitor, se gândi Planchard, era că voia Domnului 
avea să fie înfăptuită. 


Primul lucru pe care trebuia să îl facă era să recupereze cât 
mai multe săgeți. Săgeţile erau la fel de multe precum dinţii la 
găini în Gasconia. În Anglia, sau pe teritoriul englez din Franţa, 
găseai întotdeauna săgeți de rezervă. Erau făcute în districte, 
legate în mănunchiuri a câte douăzeci şi patru şi trimise oriunde 
luptau  arcaşii, dar aici, departe de orice garnizoană 
englezească, oamenii lui Thomas trebuiau să economisească 
săgețile, aşa că mergeau de la cadavru la cadavru strângându-şi 
preţioasele săgeți. Majoritatea săgeţilor cu capătul lat erau 
afundate adânc în carnea cailor şi acele capete erau majoritatea 
pierdute, dar stinghiile săgeţilor erau îndepărtate destul de uşor 
şi toţi arcaşii aveau capete de săgeți de rezervă în tolbele lor. 
Unii oameni tăiau carnea cadavrelor pentru a recupera capetele 
late. Alte săgeți îşi rataseră ţintele şi zăceau în iarbă şi arcaşii 
râdeau pe seama lor. 

— Una dintre săgețile tale, Sam! strigă Jake. Ai ratat cu un 
kilometru! 

— Aia nu este a mea. Trebuie să fie a lui Genny. 

— Tom! Jake văzu cei doi porci traversând râul. Pot să mă duc 
să iau masa? 

— Mai întâi săgețile, Jake, spuse Thomas, cina după aceea. 

Se aplecă peste un cal mort şi tăie în carne pentru a încerca 
să recupereze un cap lat. Sir Guillaume fura bucăţi de armură, 
desfăcea armurile de picioare şi umerarele de la oamenii morţi. 
Un alt ostaş trăgea platoşa de pe un cadavru. Arcaşii duceau 


grămezi întregi de săbii. Zece cai inamici ori care erau foarte 
puţin răniţi sau chiar nevătămaţi fură păstraţi. Ceilalţi erau ori 
morţi, ori aveau dureri atât de mari încât Sam îi trimitea pe 
lumea cealaltă cu o lovitură de secure în frunte. Era o victorie 
aşa cum şi-o dorise Thomas şi, chiar mai mult, Robbie îl 
capturase pe bărbatul pe care Thomas îl crezuse a fi liderul 
inamicilor. Era un bărbat înalt cu o faţă rotundă, pe care puteai 
să citeşti mânia şi care lucea din cauza sudorii. 

— Este moştenitorul Beratului, îi spuse Robbie lui Thomas în 
timp ce acesta se apropia, şi unchiul lui nu a fost aici. 

Joscelyn se uită la Thomas şi, văzându-i mâinile pline de 
sânge şi arcul cu tolba, îl consideră un om fără statut, aşa că se 
uită în schimb la Sir Guillaume. 

— Tu eşti la conducere aici? ceru el să ştie. 

Sir Guillaume arătă către Thomas: 

— El este. 

Joscelyn păru că nu mai are cuvinte. Privea, uimit, în timp ce 
oamenii lui răniţi erau jefuiţi. Cel puţin cei doi oameni ai lui, 
Villesisle şi însoţitorul lui, erau amândoi în viaţă, dar nici unul 
din ei nu putuse să lupte aşa cum o făceau de obicei pentru că 
săgețile le omorâseră caii. Unul dintre oamenii unchiului său îşi 
pierduse mâna dreaptă, altul era pe cale să moară din cauza 
unei săgeți primite în stomac. Joscelyn încercă să îşi numere 
oamenii vii şi morţi şi îşi dădu seama că doar şase sau şapte 
dintre oamenii lui reuşiseră să scape peste vad. 

Begarda jefuia cu restul oamenilor. Joscelyn scuipă atunci 
când îşi dădu seama cine era, apoi se închină, dar continuă să se 
uite la Genevieve care purta o armură argintie. Era, se gândea 
el, cea mai frumoasă creatură pe care o văzuse vreodată. 

— S-a decis soarta ei, spuse sec Sir Guillaume, prinzând 
privirea lui Joscelyn. 

— Deci, cât valorezi? îl întrebă Thomas pe Joscelyn. 

— Unchiul meu va plăti mult, răspunse Joscelyn aspru, încă 
nesigur dacă Thomas era, într-adevăr, comandantul inamic. Era 
şi mai nesigur pe faptul că unchiul lui avea să plătească o 
recompensă pentru el, dar nu voia să le sugereze asta 
persoanelor care îl ţineau captiv sau cu atât mai puţin să le 
spună că era norocos dacă ar fi reuşit să strângă câţiva scuzi. 
Beziers era doar o adunătură săracă de cocioabe din Picardia şi 
ar fi avut noroc dacă ar fi putut să recompenseze o capră 
capturată. Se uită iar la Genevieve, minunându-se de picioarele 
ei lungi şi părul blond. Aţi fost ajutaţi de către diavol pentru a 


ne înfrânge, spuse el amar. 

— În luptă, spuse Thomas, este bine să ai prieteni puternici. 
Se întoarse către locul înglodat cu cadavre. Grăbiţi-vă! strigă la 
oamenii lui. Vrem să ajungem acasă înainte de miezul nopţii! 

Oamenii erau binedispuşi. Cu toţii aveau să primească o parte 
din recompensa lui Joscelyn, chiar dacă Robbie avea să 
primească cea mai mare parte, iar de la ceilalţi prizonieri mai 
neînsemnaţi aveau să obţină câteva monede. În plus, au mai luat 
şi căşti, arme, scuturi, săbii şi cai şi doar vreo doi ostaşi nu au 
primit decât câteva lucruri. Era o după-amiază bună pentru 
muncă, şi râdeau în timp ce îşi aduceau caii, încărcau animalele 
capturate cu pradă şi se pregătiră să plece. 

Chiar atunci un călăreț singuratic veni de peste vad. 

Sir Guillaume îl văzu primul şi îl strigă pe Thomas care se 
întoarse şi văzu că acela care se apropia era un preot. Bărbatul 
avea robe negre şi albe, însemnând că era dominican. 

— Nu trageţi! strigă Thomas către oamenii lui. Jos arcurile! 
Jos! 

Se îndreptă către preotul care era călare pe o iapă mică. 
Genevieve era deja în şa, dar acum sări jos din şa şi se grăbi să 
îl prindă din urmă pe Thomas. 

— Numele lui, spuse Genevieve încet, este părintele Roubert. 

Era albă la faţă şi vorbi pe un ton amar. 

— Este bărbatul care te-a torturat? întrebă Thomas. 

— Nenorocitul, spuse ea, şi Thomas credea că încerca din 
răsputeri să nu plângă; ştia ce simţea pentru că şi el simţise 
aceeaşi umilinţă în mâinile unui călău. 

Îşi aducea aminte cum îl implorase pe călăul său şi de ruşinea 
îndurată. Îşi aducea aminte recunoştinţa pe care o simţise 
atunci când durerea a încetat. 

Părintele Roubert îşi întoarse calul la optsprezece metri de 
Thomas şi se uită la morţii împrăştiaţi. 

— Au fost spovediţi? întrebă el. 

— Nu, spuse Thomas, dar dacă vrei să îi spovedeşti, părinte, 
atunci fă-o! Iar apoi întoarce-te în Berat şi spune-i contelui că îl 
avem pe nepotul lui şi că vom negocia o recompensă. 

Nu mai avea ce să îi spună dominicanului, aşa că o apucă pe 
Genevieve de cot şi plecară. 

— Tu eşti Thomas de Hookton? întrebă părintele Roubert. 

Thomas se întoarse: 

— Ce te interesează pe dumneata? 

— Ai privat iadul de un suflet, spuse preotul, şi, dacă nu îl 


cedezi, atunci o să îl cer şi pe al tău. 

Genevieve luă arcul de pe umărul său. 

— O să ajungi în iad înaintea mea, îi strigă ea lui Roubert. 

Călugărul o ignoră şi continuă, în schimb, să îi vorbească lui 
Thomas. 

— Ea este creatura diavolului, englezule, şi te-a vrăjit. Iapa lui 
tresări şi el o lovi peste ceafă nervos. Biserica a luat o decizie şi 
tu trebuie să te supui. 

— Şi eu am luat propria decizie, spuse Thomas. 

Părintele Roubert îşi ridică vocea pentru ca şi oamenii din 
spatele lui Thomas să îl audă. 

— Este o begardă! spuse el. Ea este o eretică! A fost 
excomunicată, dată afară din sfânta curte a lui Dumnezeu, ceea 
ce înseamnă că este un suflet damnat! Nu mai poate să fie 
salvată şi nici orice om care o ajută! M-aţi auzit? Vă vorbeşte 
Biserica Domnului pe pământ, şi sufletele voastre nemuritoare, 
toate sufletele voastre nemuritoare, se află în primejdie 
iminentă din cauza ei. Se uită iar la Genevieve şi nu putu să îşi 
ascundă un rânjet dispreţuitor. O să mori, căţea, spuse el, în 
flăcările pământeşti ce te vor conduce către flăcările eterne ale 
iadului. 

Genevieve îşi ridică arcul mic, care avea pe coardă o săgeată 
cu capăt lat. 

— Nu, îi spuse Thomas. 

— Este călăul meu, spuse Genevieve cu lacrimi pe obraji. 

Părintele Roubert rânji văzând arcul ei. 

— Eşti curva diavolului, îi spuse el, şi viermii o să se strângă 
în pântecele tale, iar pieptul tău va da doar puroi şi demonii se 
vor juca cu tine. 

Genevieve dădu drumul la săgeată. 

Ea tresări când eliberă săgeata. Nu tinti. Mânia o făcuse să 
încordeze coarda mult în spate şi apoi îi dădu drumul, dar avea 
ochii plin de lacrimi încât abia putea să îl vadă pe părintele 
Roubert. Când exersase, săgețile ei majoritatea zburaseră 
aiurea, dar chiar în ultimul moment, chiar atunci când să 
elibereze săgeata, Thomas încercă să îi dea peste mână; abia o 
atinse, o bătu un pic peste mâna cu care ţinea arcul, şi săgeata 
se smuci când se desprinse de pe coardă. Părintele Roubert voia 
să îi insulte arcul ei de jucărie, dar în schimb săgeata zbură 
drept şi îl lovi. Capătul lat şi lung se înfipse în gâtul preotului şi 
săgeata rămase acolo, penele ei albe înroşindu-se de la sângele 
ce curgea de pe stinghie. Pentru un moment preotul rămase în 


şa, cu o privire de mirare desăvârşită, apoi un al doilea şiroi de 
sânge ţâşni peste urechile calului. Părintele Roubert scoase un 
sunet de parcă s-ar îneca şi căzu la pământ ca un bolovan. 

Până când Thomas ajunse la el, preotul era mort deja. 

— Ţi-am spus că o să ajungă în iad înaintea mea, spuse 
Genevieve, apoi scuipă cadavrul. 

Thomas îşi făcu semnul crucii. 


Ar fi trebuit să fie multă veselie în urma victoriei uşoare, dar 
vechea stare de spirit, cea posomorâtă, reveni pentru a bântui 
garnizoana de la Castillon d'Arbizon. Se descurcaseră bine în 
luptă, dar moartea preotului îi înspăimântase pe oamenii lui 
Thomas. Majoritatea erau păcătoşi nepocăiţi, unii dintre ei 
omorâseră şi ei preoţi, dar toţi erau superstiţioşi, iar moartea 
călugărului era considerată un semn rău. Părintele Roubert se 
apropiase neînarmat, venise în tratative şi a fost doborât 
precum un câine. Câţiva oameni o aplaudară pe Genevieve. Era 
o femeie cuviincioasă, spuneau ei, o femeie soldat, şi Biserica 
putea să se ducă dracului că pe ei nu îi interesa, dar aceştia 
formau o minoritate. Majoritatea garnizoanei se temea de 
ultimele cuvinte ale preotului că sufletele lor erau blestemate 
din cauza păcatului de a adăposti o eretică, iar acele ameninţări 
dure le aduseră aminte de temerile care i-au bântuit atunci când 
viaţa lui Genevieve a fost prima oară cruţată. Robbie arătă o 
faţă  neîndurătoare şi, atunci când îl provocă Thomas 
întrebându-l pe scoţian când avea de gând să plece către 
Bologna, Robbie încercă să evite întrebarea. 

— Rămân aici, spuse el, până aflu ce recompensă o să 
primesc. Nu plec de la banii lui. 

Arătă cu degetul către Joscelyn care află între timp despre 
antagonismul din garnizoană şi făcea ce putea să îi instige şi 
mai mult prevestind lucruri rele dacă begarda nu avea să fie 
arsă. Refuză să mănânce la aceeaşi masă cu Genevieve. În 
calitate de nobil avea dreptul la cel mai bun tratament pe care l- 
ar putea oferi castelul şi el dormea singur într-o cameră în 
vârful turnului, dar decât să mănânce în sală, prefera să 
mănânce cu Robbie şi cu ostaşii pe care îi înşela cu poveşti 
despre turnirele lui şi îi speria cu avertismente periculoase 
despre ce au păţit oamenii ce îi protejau pe duşmanii Bisericii. 

Thomas îi oferi lui Robbie aproape toţi banii pentru a-i păstra 
ca partea lui din recompensa lui Joscelyn, iar suma finală avea 
să fie ajustată atunci când recompensa avea să fie negociată. 


— Poate că vei ajunge să îmi datorezi mult mai mult, spuse el, 
şi de unde să ştiu eu că o să îl plăteşti? Şi de unde vei şti unde 
sunt eu? 

— O să trimit banii familiei tale, promise Thomas. Ai încrede 
în mine, nu-i aşa? 

— Biserica nu are, veni răspunsul amar al lui Robbie, aşa că 
eu de ce aş face asta? 

Sir Guillaume încercă să atenueze tensiunea, dar ştia că 
garnizoana se destrăma. O bătaie se iscă în sala de jos într-o 
seară între susţinătorii lui Robbie şi oamenii care o apărau pe 
Genevieve, iar la sfârşitul bătăii un englez muri şi un gascon îşi 
pierdu un ochi din cauza unui cuţit. Sir Guillaume le administră 
bătăuşilor lovituri dure în cap, dar ştia că aveau să mai fie 
asemenea bătăi. 

— Ce propui să facem în legătură cu asta? îl întrebă pe 
Thomas la o săptămână după încăierarea de lângă râul Gers. 

Venea un vânt rece dinspre nord, un vânt despre care 
oamenii considerau că îi plictisea şi îi făcea mai irascibili. Sir 
Guillaume şi Thomas erau pe meterezele fortăreței, sub steagul 
ducelui de Northampton. Sub acel steag roşu şi verde atârna 
leopardul portocaliu al Beratului, dar cu susul în jos pentru a 
arăta lumii că stindardul a fost capturat în bătălie. Genevieve 
era şi ea acolo, dar simțind că nu voia să audă ceea ce Sir 
Guillaume venise să spună, ea plecă într-un colţ îndepărtat al 
meterezelor. 

— O să aştept aici, spuse Thomas. 

— Pentru că va veni vărul tău? 

— De aceea mă aflu aici, răspunse Thomas. 

— Şi să presupunem că nu vei mai avea oameni? întrebă Sir 
Guillaume. _ 

Thomas nu spuse nimic pentru o vreme. În cele din urmă, 
rupse tăcerea: 

— Şi tu? 

— Sunt alături de tine, spuse Sir Guillaume, aşa prost cum 
eşti. Dar dacă vărul tău vine, Thomas, nu va veni singur. 

— Ştiu. 

— Şi nu va fi la fel de prost precum a fost Joscelyn. Nu îţi va 
oferi pur şi simplu victoria. 

— Ştiu. 

Vocea lui Thomas era din ce în ce mai slabă. 

— Ai nevoie de mai mulţi oameni, spuse Sir Guillaume. Avem 
o garnizoană; avem nevoie de o mică armată. 


— Ar fi de ajutor, fu de acord Thomas. 

— Dar nimeni nu va veni atâta timp cât ea este aici, îl avertiză 
Sir Guillaume, uitându-se la Genevieve. Şi trei gasconi au plecat 
ieri. Cei trei ostaşi nici măcar nu au aşteptat partea lor din 
recompensa lui Joscelyn, ci pur şi simplu au plecat către vest în 
căutarea altui stăpân. 

— Nu vreau laşi aici, tresări Thomas. 

— Oh, nu fi aşa prost! se răsti Sir Guillaume la el. Oamenii tăi 
se vor lupta cu alţi oameni, Thomas, dar nu se vor lupta cu 
Biserica. Nu se vor lupta cu Dumnezeu. Făcu o pauză, nevrând 
să spună ce avea în minte, dar apoi îşi luă inima în dinţi: Trebuie 
să o trimiţi departe, Thomas. Trebuie să plece. 

Thomas se uită la dealurile dinspre sud. Nu spuse nimic. 

— Trebuie să plece, repetă Sir Guillaume. Trimite-o la Pau. 
Bordeaux. Oriunde. 

— Dacă fac asta, spuse Thomas, atunci ea moare. Biserica o 
va găsi şi o va arde. 

Sir Guillaume se uită la el. 

— Eşti îndrăgostit de ea, nu-i aşa? 

— Da, spuse Thomas. 

___— Isuse Hristoase, spuse Sir Guillaume exasperant. Dragoste! 
Întotdeauna aduce probleme. 

— Bărbatul este născut pentru asta, spuse Thomas, la fel cum 
scânteile zboară către cer. 

— Poate, spuse Sir Guillaume sinistru, dar sunt femei care 
duc mai departe neamul nenorocit. 

Şi chiar atunci Genevieve îi strigă. 

— Călăreţi! îi avertiză ea şi Thomas alergă pe metereze şi se 
uită în jos către drumul dinspre est şi văzu şaizeci sau şaptezeci 
de călăreţi ieşind din pădure. 

Erau ostaşi care purtau tunica portocalie cu alb a lui Berat şi 
la început Thomas crezu că veneau să ofere o recompensă 
pentru Joscelyn, apoi îşi dădu seama că fluturau un steag ciudat, 
nu leopardul lui Berat, ci un steag al Bisericii ca acela purtat în 
defilări de zilele sfinte. Atârna de un băț în cruce şi înfăţişa 
rochia albastră a Fecioarei Maria, iar după el, pe cai mai mici, 
veneau doisprezece oameni ai Bisericii. 

Sir Guillaume se închină. 

— Probleme, spuse el scurt, apoi se întoarse către Genevieve. 
Fără săgeți! M-ai auzit, fetiţă? Fără săgeți nenorocite! 

Sir Guillaume alergă în jos pe scări, iar Genevieve se uită 
către Thomas. 


— Îmi pare rău, spuse ea. 

— Pentru că ai omorât preotul? Să se ducă la naiba 
nenorocitul acela! 

— Cred că mai degrabă ei au venit să ne trimită pe noi la 
naiba, spuse Genevieve şi se duse cu Thomas pe latura 
meterezelor de unde se vedeau strada principală a lui Castillon 
d'Arbizon, poarta de vest şi podul de peste râul din depărtare. 

Călăreţii înarmaţi aşteptară în afara oraşului, în timp ce 
clericii descălecau şi, precedaţi de către steagul lor, mărşăluiră 
pe strada principală ce ducea către castel. Majoritatea 
oamenilor Bisericii erau îmbrăcaţi în negru în afară de unul care 
era îmbrăcat într-o mantie albă, avea mitră şi ducea un baston 
alb ce avea capătul îndoit din aur. Un episcop, cu siguranţă. Era 
un om durduliu cu părul lung, alb, ce ieşea de sub tivul auriu al 
mitrei. li ignora pe orăşenii care îngenuncheau în faţa lui în 
drumul său către castel. 

— Thomas! strigă el. Thomas! 

— Ce o să faci? întrebă Genevieve. 

— Ascultă-l, spuse Thomas. 

O conduse către bastionul mai mic de deasupra porţii ce era 
deja înţesat de arcaşi şi ostaşi. Robbie era şi el acolo şi, când 
Thomas apăru, scoţianul arătă spre el şi strigă către episcop: 

— Acesta este Thomas! 

Episcopul lovi pământul cu bastonul lui. 

— În numele lui Dumnezeu, strigă el, Atotputernicului Tată, şi 
în numele Fiului şi în numele Sfântului Duh şi în numele tuturor 
sfinţilor şi în numele sfântului nostru Părinte, Clement, şi prin 
virtutea ce ne-a fost încredinţată să iertăm şi să legăm în ceruri 
aşa cum iertăm şi legăm şi pe pământ, te chem, Thomas! Te 
chem! 

Episcopul avea o voce plăcută. Se auzea clar şi singurul sunet 
care se mai auzea, cu excepţia vântului, era murmurul câtorva 
oameni de-ai lui Thomas care traduceau franceza în engleză 
pentru arcaşi. Thomas se aştepta ca episcopul să vorbească în 
latină şi astfel numai el ar fi înţeles ce s-ar fi zis, dar episcopul 
dorea ca toată lumea să îi înţeleagă cuvintele. 

— Este ştiut, Thomas, reluă episcopul, odată botezat în 
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, ai decăzut din 
comunitatea trupului lui Hristos comiţând păcatul de a adăposti 
şi a apăra o eretică condamnată şi o ucigaşă. Deci acum, cu 
durere în suflet, te lipsim, Thomas, aşa cum vom face cu toţi 
complicii şi susţinătorii tăi, de împărtăşania trupului şi sângelui 


Domnului nostru Isus Hristos. Lovi tare pământul din nou şi 
unul dintre preoţi sună cu un clopoțel mic. Te separăm, continuă 
episcopul, vocea lui răsunând în turnurile înalte ale castelului, 
de societatea tuturor creştinilor şi te excludem din toate 
hotarele sfinte. Bastonul lovi din nou bolovanii şi clopoţelul 
sună. Te izgonim din sânul sfintei noastre mame Biserica din 
ceruri şi de pe pământ. Tonul limpede al clopoţelului răsună din 
pietrele turnurilor. Te declarăm, Thomas, excomunicat şi te 
judecăm pentru a fi condamnat focului etern cu Satana şi toţi 
îngerii lui şi toţi nenorociţii. Te numim blestemat din cauza 
acestui lucru păcătos şi îi chemăm pe toţi care sunt de partea şi 
care Il iubesc pe Domnul nostru Isus Hristos să pronunţe 
pedeapsa ta. 

Bătu cu bastonul o ultimă dată, se uită sfidător către Thomas, 
iar apoi se întoarse să plece, urmat de către toţi preoţii şi de 
către steagul lor. 

Şi Thomas se simţi amorţit. Rece şi amorţit. Gol. Era ca şi 
cum fundaţiile pământului ar fi dispărut pentru a lăsa o gaură 
dureroasă deasupra porţilor arzătoare ale iadului. Toate 
certitudinile vieţii, ale lui Dumnezeu, ale salvării, ale eternității 
dispăruseră, spulberate precum frunzele căzute ce foşnesc în 
canalele oraşului. Fusese transformat într-un adevărat 
hellequin, excomunicat, deconectat de mila, dragostea şi 
prezenţa lui Dumnezeu. 

— L-ai auzit pe episcop! rupse Robbie tăcerea de pe 
metereze. Suntem chemaţi să îl arestăm pe Thomas sau o să îi 
împărtăşim condamnarea. 

Şi puse mâna pe sabia sa şi ar fi scos-o dacă nu ar fi 
intervenit Sir Guillaume. 

— Destul! strigă normandul. Destul! Sunt al doilea la 
comandă aici. Pune cineva acest lucru la îndoială? Arcaşii şi 
ostaşii se retrăseseră de lângă Thomas şi Genevieve, dar nimeni 
nu interveni de partea lui Robbie. Faţa lui Sir Guillaume era la 
fel de încruntată precum moartea. Santinelele să rămână la 
posturile lor, ordonă el, iar restul în camerele voastre. Acum! 

— Avem o îndatorire... începu Robbie, iar apoi se dădu un pas 
înapoi când Sir Guillaume se apropie de el nervos. 

Robbie nu era un laş, dar nimeni nu ar fi putut să i se opună 
lui Sir Guillaume în acel moment de furie. 

Oamenii plecară fără tragere de inimă, dar plecară totuşi, şi 
Sir Guillaume îşi băgă înapoi în teacă sabia pe jumătate scoasă. 

— Are dreptate, bineînţeles, spuse el supărat în timp ce 


Robbie cobori treptele. 

— Era prietenul meu! protestă Thomas, încercând să se agaţe 
de singurul lucru cert într-o lume care se răsturnase cu susul în 
jos. 

— Şi o vrea pe Genevieve, spuse Sir Guillaume, şi pentru că 
nu o poate avea şi-a băgat în cap că sufletul lui este pierdut. De 
ce crezi că episcopul nu ne-a excomunicat pe toţi? Pentru că 
atunci am fi toţi în acelaşi iad şi nu am mai avea nimic de 
pierdut. Ne-a împărţit, cei binecuvântaţi şi cei blestemaţi, şi 
Robbie vrea ca sufletul lui să fie în siguranţă. Poţi să îl 
condamni? 

— Dar tu? îl întrebă Genevieve pe normand. 

— Sufletul meu s-a ofilit acum mulţi ani, spuse Sir Guillaume 
trist, apoi se întoarse şi privi în jos către strada principală. O să 
lase ostaşi în faţa oraşului ca să te captureze atunci când vei 
părăsi oraşul. Dar poţi ieşi pe poarta mică din spatele casei 
părintelui Medous. Nu o să o păzească şi pe aceea şi poţi 
traversa râul pe la moară. Vei fi în siguranţă în pădure. 

Pentru o clipă Thomas nu înţelese ce voia să zică Sir 
Guillaume, apoi îndemnul lui îl lovi cu o forţă nemaipomenită. 
Să fugă. Să se ascundă. Să predea comanda, să îşi abandoneze 
noua lui bogăţie, oamenii lui, totul. Se uită la Sir Guillaume, 
care ridică din umeri. 

— Nu poţi să rămâi, Thomas, spuse blând bărbatul în vârstă. 
Robbie sau unul dintre prietenii lui te vor omori. Eu cred că vreo 
douăzeci dintre noi îţi vom fi alături, dar dacă rămâi va fi o luptă 
între noi şi ei vor câştiga. 

— Tu vei rămâne aici? 

Sir Guillaume păru deranjat de întrebare, apoi încuviinţă din 
cap. 

— Ştiu de ce ai venit aici, spuse el, nu cred că acel lucru 
nenorocit există şi, chiar dacă ar exista, nu aş avea nici cea mai 
mică şansă să îl găsesc. Dar putem face bani aici şi eu am 
nevoie de bani, aşa că, da, rămân. Dar tu pleci, Thomas! Du-te 
spre vest. Găseşte o garnizoană englezească. Du-te acasă. Văzu 
împotrivirea din ochii lui Thomas. În numele lui Dumnezeu, ce 
altceva ai putea face? întrebă el. Thomas nu spuse nimic şi Sir 
Guillaume se uită către ostaşii ce aşteptau de după poarta 
oraşului. Poţi să le dai eretica, Thomas, să le-o dai să o ardă. Nu 
o să te mai excomunice atunci. 

— Nu o să fac asta, spuse dur Thomas. 

— Du-o jos la soldaţi, spuse Sir Guillaume, şi îngenunchează 


în faţa episcopului. 

— Nu! 

— De ce nu? 

— Ştii de ce. 

— Pentru că o iubeşti? 

— Da, spuse Thomas, şi Genevieve îl luă de mână. 

Ştia că el suferea, aşa cum şi ea suferise când Biserica 
retrăsese dragostea lui Dumnezeu de la ea, dar se împăcase cu 
această nedreptate. Thomas nu făcuse asta şi ştia că îi va lua 
destul timp până o va face. 

— O să supravieţuim, îi spuse ea lui Sir Guillaume. 

— Dar trebuie să plecaţi, insistă normandul. 

— Ştiu. 

Thomas nu putu să îşi înăbuşe emotia ce îl încerca. 

— O să îţi aduc provizii mâine, promise Sir Guillaume. Cai, 
mâncare, mantii. De ce mai ai nevoie? 

— Săgeţi, spuse repede Genevieve, apoi se uită la Thomas, ca 
şi cum ar fi aşteptat ca şi el să mai adauge ceva, dar el era încă 
prea şocat pentru a gândi limpede. O să vrei şi scrierile tatălui 
tău, nu-i aşa? întrebă ea blând. 

Thomas încuviinţă din cap. 

— Poţi să le împachetezi pentru mine? îl rugă pe Sir 
Guillaume. Să le împachetezi în piele. 

— Atunci, mâine-dimineaţă, spuse Sir Guillaume. Să mă 
aştepţi lângă castanul gol de pe deal. 

Sir Guillaume îi escortă până afară din castel, pe aleile din 
spatele casei preotului, unde o uşă mică a fost făcută în zidul 
oraşului pentru a permite accesul către un drumeag ce ducea la 
moara de pe râu. Sir Guillaume trase zăvoarele şi deschise 
poarta atent, dar nici un soldat nu aştepta în faţă, aşa că îi 
conduse până la moară şi de acolo îi privi pe Thomas şi pe 
Genevieve traversând pragul de piatră al lacului morii. De acolo 
urcară până la pădure. 

Thomas eşuase. Şi era condamnat. 


PARTEA A DOUA 


Fugarul 


Plouă toată noaptea. Era o ploaie puternică, aţâţată de un 
vânt rece ce înşfăca frunzele din stejari şi castani şi lovea 
puternic copacul bătrân care fusese lovit de fulger şi scobit de 
timp. Thomas şi Genevieve încercară să se adăpostească în 
trunchiul acestuia, tresărind atunci când un tunet se auzi tare 
pe cer. Nu se zări nici un fulger, dar ploaia cădea cu şi mai 
multă forţă. 

— Este vina mea, spuse Genevieve. 

— Nu, zise Thomas. 

— L-am urât pe acel preot, spuse ea, ştiam că nu ar fi trebuit, 
dar mi-am adus aminte de tot ce mi-a făcut. Işi îngropă faţa în 
umărul lui, aşa că vocea ei se auzea mai încet şi Thomas abia o 
mai putea auzi. Mă lovea atunci când nu mă ardea. Mă lovea ca 
un copil. 

— Ca un copil? 

— Nu, spuse ea rece, ca un iubit. Şi atunci când mă lovea 
obişnuia să spună rugăciuni pentru mine şi să îmi spună că sunt 
prețioasă pentru el. Il uram. 

— Şi eu l-am urât, spuse Thomas, pentru ceea ce ţi-a făcut. O 
tinea strâns în braţe. Şi mă bucur că a murit, adăugă el, apoi se 
gândi că şi el însuşi era ca şi mort; a fost trimis în iad, fără nici 
o şansă de a se mântui. 

— Deci, acum ce o să faci? întrebă Genevieve în întunericul 
rece. 

— Nu o să mă duc acasă. 

— Păi, şi atunci unde te vei duce? 

— O să stau cu tine. Dacă vrei. Thomas se gândi să îi spună că 
era liberă să se ducă oriunde ar vrea, dar ştia că soarta ei era 
strâns legată de a lui, aşa că nici nu încercă să o convingă să îl 
părăsească. O să mergem înapoi la Astarac, propuse el. 

Nu ştia la ce avea să îi folosească, dar ştia că nu putea pur şi 
simplu să se ducă înapoi acasă cu coada între picioare. Mai 
mult, acum era blestemat. Nu avea nimic de pierdut şi toată 
eternitatea de câştigat. Şi poate că Graalul avea să îl 


mântuiască. Poate că acum, că era condamnat, avea să găsească 
comoara şi aceasta îi va aduce pace sufletească. 

Sir Guillaume ajunse imediat după lăsarea soarelui, însoţit de 
doisprezece oameni, despre care Sir Guillaume ştia că nu l-ar 
trăda pe Thomas. Jake şi Sam erau printre ei şi amândoi voiau 
să îl însoţească pe Thomas, dar acesta refuză. 

— Staţi cu garnizoana, le spuse el, sau duceţi-vă înapoi către 
vest şi găsiţi un alt fort englezesc. 

Nu le zise asta pentru că nu voia însoțitori, dar ştia că era 
destul de greu să se hrănească el şi cu Genevieve fără să mai 
aibă şi alte două guri cărora să le ducă grija. Nici nu avea ce să 
le ofere în afară de pericol, foamete şi siguranţa de a fi hăituiţi 
peste tot sudul Gasconiei. 

Sir Guillaume aduse doi cai, mâncare, haine, arcul lui 
Genevieve, patru mănunchiuri de săgeți şi un săculeţ destul de 
mare cu monede. 

— Dar nu am putut să aduc manuscrisul tatălui tău, 
recunoscu el, Robbie l-a luat. 

— L-a furat? spuse Thomas indignat. 

Sir Guillaume ridică din umeri, ca şi cum soarta 
manuscrisului nu era importantă. 

— Ostaşii din Berat au plecat, spuse el, aşa că drumul dinspre 
vest este sigur, şi l-am trimis pe Robbie spre est în dimineaţa 
aceasta pentru a căuta provizii. Aşa că mergi spre vest, Thomas! 
Îndreaptă-te spre vest şi du-te acasă! 

— Crezi că Robbie vrea să mă omoare? întrebă Thomas, 
speriat. 

— Să te aresteze, poate, spuse Sir Guillaume, şi să te dea pe 
mâna Bisericii. Ceea ce vrea el de fapt este să [Il aibă pe 
Dumnezeu de partea lui şi crede că, dacă el găseşte Graalul, 
atunci toate problemele lui vor fi rezolvate. Oamenii lui Sir 
Guillaume părură surprinşi de menţionarea Graalului şi un 
anume John Faircloth puse o întrebare, dar Sir Guillaume îl opri. 
Şi Robbie s-a convins singur că eşti un păcătos, îi spuse lui 
Thomas. Isuse Hristoase, adăugă el, dar nu este nimic mai rău 
decât un tânăr care tocmai L-a găsit pe Dumnezeu. În afară de o 
femeie tânără care [Îl găseşte pe Dumnezeu. Ele sunt 
insuportabile. 

— Graalul? insistă John Faircloth. 

Au fost destule zvonuri nebuneşti legate de motivul pentru 
care ducele de Northampton l-a trimis pe Thomas şi pe oamenii 
lui la Castillon d'Arbizon, dar nesăbuita afirmaţie a lui Sir 


Guillaume a fost prima confirmare. 

— Robbie a înnebunit, explică ferm Sir Guillaume, aşa că nu 
luaţi nimic în seamă. 

— Ar trebui să rămânem cu Thomas, interveni Jake. Cu toţii. 
Să o luăm de la capăt. 

Sir Guillaume ştia destulă engleză pentru a înţelege ce 
spusese Jake aşa că dădu din cap negativ. 

— Dacă stăm cu Thomas, spuse el, atunci trebuie să ne 
luptăm cu Robbie. Asta vrea şi inamicul nostru. Să ne separăm. 

Thomas traduse pentru Jake. 

— Şi are dreptate, adăugă el ferm. 

— Şi atunci ce facem? vru Jake să ştie. 

— Thomas se duce acasă, rosti Sir Guillaume cu 
încăpățânare, şi noi rămânem până devenim destul de bogaţi şi 
mergem şi noi atunci acasă. li aruncă lui Thomas frâiele de la 
cei doi cai. Aş vrea să rămân cu tine, spuse el. 

— Atunci am muri cu toţii. 

— Sau am fi cu toţii blestemaţi. Dar du-te acasă, Thomas, îl 
îndemnă el, aruncând pe pământ o desagă mare din piele. Sunt 
destui bani în această desagă să plăteşti pentru liberă trecere şi 
probabil destui pentru a convinge un episcop să ridice 
blestemul. Biserica va face orice pentru bani. O să te descurci şi 
peste un an sau doi te vei întoarce şi mă vei găsi în Normandia. 

— Şi Robbie? întrebă Thomas. El ce va face? 

Sir Guillaume ridică din umeri. 

— O să se ducă acasă în cele din urmă. Nu va găsi ceea ce 
caută, Thomas, şi ştii asta. 

— Nu ştiu asta. 

— Atunci, eşti la fel de nebun ca şi el. Sir Guillaume îşi scoase 
mănuşa şi întinse mâna. Nu mă condamni că rămân, nu? 

— Ar trebui să rămâi, spuse Thomas. Îmbogăţeşte-te, 
prietenul meu! Ai comanda acum, nu? 

— Bineînţeles. 

— Atunci Robbie va trebui să îţi plătească o treime din 
recompensa lui Joscelyn. 

— O să păstrez o parte şi pentru tine, promise Sir Guillaume, 
apoi strânse mâna lui Thomas, îşi întoarse calul şi îşi conduse 
oamenii mai departe. 

Jake şi Sam, ca un cadou de despărţire, mai aruncară la 
pământ două mănunchiuri de săgeți, apoi călăreţii plecară. 


Thomas simţi cum furia creşte în sufletul lui, pe măsură ce el 


şi Genevieve se îndreptau către est pe o burniţă uşoară, care în 
curând le pătrunse în hainele lor noi. Era nervos pe el însuşi 
pentru că eşuase; dar ar fi putut să învingă punând-o pe 
Genevieve pe rugul din lemne şi arzând-o, dar în nici un caz nu 
şi-ar fi călcat pe inimă să facă asta. Era supărat pe Robbie 
pentru că se întorsese împotriva lui, deşi înţelegea motivele 
scoţianului şi chiar considera că unele erau întemeiate. Nu era 
vina lui Robbie că se simţea atras de Genevieve şi nici nu era un 
lucru rău ca un om să se îngrijească de sufletul lui. Aşa că, cel 
mai mult Thomas era nervos pe viaţă, iar acea furie îl ajuta să 
uite de disconfortul pe care i-l provoca ploaia care cădea iar din 
ce în ce mai tare. Se îndreptară un pic şi spre sud în timp, dar 
mai ales mergeau spre est, rămânând în pădure unde erau 
forţaţi să se ascundă pe sub crengile aplecate. Unde nu erau 
copaci, se foloseau de terenul mai înalt pentru a se uita după 
călăreţi înarmaţi. Nu văzură nici unul. Dacă oamenii lui Robbie 
făceau un raid în est, atunci se aflau pe teren jos, aşa că Thomas 
şi Genevieve erau singuri. 

Evitau satele şi gospodăriile izolate. Nu era dificil asta pentru 
că ţinutul nu prea era locuit şi terenul ridicat era întrebuințat 
mai mult pentru păşunat decât să fie cultivat. Văzură un păstor 
după-amiază, care ţâşni din spatele unei pietre şi scoase o 
praştie din piele şi o pietricică din buzunar până să vadă sabia 
de la mijlocul lui Thomas, dar îşi ascunse încet praştia şi îşi 
aplecă fruntea în semn de plecăciune. Thomas se opri să îl 
întrebe pe om dacă a văzut vreun soldat şi Genevieve îi traduse, 
raportând că bărbatul nu văzuse nimic. La un kilometru şi 
jumătate de la păstorul speriat, Thomas dobori o capră cu 
săgeata. Scoase săgeata din animalul pe care îl jupui, îi scoase 
măruntaiele şi îl tăie bucăţi. În acea noapte, la adăpostul unei 
cocioabe fără acoperiş construite la capătul unei văi împădurite, 
aprinseră un foc cu cremene şi amnar, apoi prăjiră coastele de 
capră la flacără. Thomas îşi folosi sabia să taie crengile unui 
molift, formând astfel un adăpost improvizat rezemat de zid. 
Avea să îi protejeze de ploaie peste noapte şi făcu şi un culcuş 
din numeroase soiuri de ferigă sub şopronul improvizat. 

Thomas îşi aduse aminte de călătoria lui din Bretania către 
Normandia împreună cu Jeanette. Unde era acum Jeanette, se 
întreba el? Au călătorit vara, trăind din arcul lui, evitând 
oamenii, şi a fost o perioadă foarte frumoasă. Acum făcea 
acelaşi lucru cu Genevieve, dar venea iarna. Nu ştia cât de grea 
avea să fie iarna, dar Genevieve îi spuse că nu auzise niciodată 


să ningă în acele părti. 

— Ninge mai spre sud, zise ea, în munţi, dar în rest e doar 
frig. Frig şi umed. 

Ploaia cădea în reprize acum. Caii lor păşteau pe o porţiune 
de iarbă deasă lângă pârâul ce se prelingea pe lângă ruine. O 
lună în crai nou se zărea câteodată printre nori pentru a lumina 
culmile înalte împădurite de pe ambele părţi ale văii. Thomas 
merse aproape un kilometru în aval pe lângă pârâu să asculte şi 
să privească, dar nu văzu nici o altă lumină şi nu auzi nimic 
ciudat. Erau în siguranţă, credea el, faţă de oameni şi chiar şi de 
Dumnezeu, aşa că se întoarse acolo unde Genevieve încerca să 
usuce hainele lor grele în flacăra mică a focului. Thomas o ajută, 
punând haina de lână peste un cadru de crenguţe de molift. 
Apoi se ghemui lângă foc, privind tăciunele roşu aprins, şi se 
gândi la soarta lui blestemată. lşi aduse aminte de toate 
picturile pe care le-a văzut mânjite pe pereţii bisericilor: picturi 
arătând suflete împotmolindu-se pe drumul către iad cu demonii 
rânjind şi flăcările mocnind. 

— Te gândeşti la iad, spuse hotărâtă Genevieve. 

Se strâmbă. 

— Mă gândeam, spuse el şi se întrebă cum de ştia ea. 

— Chiar crezi că Biserica are puterea să te trimită acolo? 
întrebă ea şi, când acesta nu răspunse, clătină din cap. 
Excomunicarea nu înseamnă nimic. 

— Înseamnă totul, zise Thomas posomorât. Înseamnă fără cer 
şi fără Dumnezeu, fără salvare şi fără speranţă, totul. 

— Dumnezeu este aici, spuse cu înverşunare Genevieve. Este 
în foc, în cer, în aer. Un episcop nu poate să ţi-L ia pe 
Dumnezeu. Un episcop nu poate să absoarbă aerul de pe cer! 

Thomas nu spuse nimic. Işi aduse aminte de bastonul 
episcopului cum lovea pământul şi sunetul clopoţelului mic 
răsunând de pereţii castelului. 

— Doar a spus nişte cuvinte, zise Genevieve, şi cuvintele nu 
înseamnă nimic. Mi-au spus şi mie aceleaşi cuvinte, iar în acea 
noapte, pe tavan, Dumnezeu mi S-a arătat. Ea puse un lemn pe 
foc. Nu am crezut niciodată că o să mor. Chiar dacă se apropia 
atât de mult, nu am crezut niciodată că o să mor. Era ceva 
înăuntrul meu, ceva în mine care îmi spunea că nu o să mor. Era 
Dumnezeu, Thomas! Dumnezeu este peste tot. Nu este un câine 
în lesa Bisericii. 

— Noi Îl ştim pe Dumnezeu prin Biserica Lui, spuse Thomas. 
Norii se înteţeau, acoperind luna şi ultimele câteva stele şi pe 


acel întuneric ploaia cădea mai rău şi un tunet răsună înfundat 
de pe vârfurile înalte ale văii. Şi Biserica lui Dumnezeu, 
continuă el, m-a condamnat. 

Genevieve luă cele două mantii de pe beţele lor şi le 
împachetă pentru a nu pătrunde mai rău ploaia în ele. 

— Majoritatea oamenilor nu Îl ştiu pe Dumnezeu decât prin 
Biserică, spuse ea. Se duc şi ascultă o limbă pe care nici nu o 
înţeleg, se spovedesc, se închină la împărtăşanie, vor ca preotul 
să vină la ei atunci când sunt pe moarte, dar atunci când au cu 
adevărat probleme se duc la altarele pe care Biserica nu le ştie. 
Se închină la izvoare, la fântâni sfinte, în locuri ascunse printre 
copaci. Se duc la femei înțelepte sau la ghicitoare. Poartă 
amulete. Se roagă la dumnezeii lor şi Biserica nu ştie niciodată 
despre asta. Dar Dumnezeu ştie pentru că Dumnezeu este peste 
tot. De ce ar avea nevoie oamenii de preoţi dacă Dumnezeu este 
peste tot? 

— Să ne împiedice să nu greşim, spuse Thomas. 

— Şi cine spune ce e greşit? insistă Genevieve. Preoţii! Crezi 
că eşti un om rău, Thomas? 

Thomas se gândi bine la întrebare. Răspunsul rapid era da 
pentru că Biserica tocmai îl izgonise şi îi dăduseră sufletul 
demonilor, dar de fapt nu credea că era rău, aşa că dădu din 
cap. 

— Nu. 

— Şi totuşi, Biserica te condamnă! Un episcop spune nişte 
cuvinte. Şi cine ştie ce păcate are şi acel episcop? 

Thomas râse cu jumătate de gură. 

— Tu eşti o eretică, spuse el încet. 

— Sunt, spuse ea categoric. Nu sunt o begardă, deşi aş putea 
să fiu, dar sunt o eretică, şi ce îmi rămâne? Biserica m-a izgonit, 
aşa că, dacă eu Il iubesc pe Dumnezeu, va trebui să o fac fără 
Biserică. Şi tu trebuie să faci acelaşi lucru şi vei vedea că 
Dumnezeu încă te iubeşte oricât de mult te-ar uri Biserica. 

Se strâmbă când ploaia stinse ultimele flăcări, apoi se 
retraseră în adăpostul din molift unde încercară din răsputeri să 
doarmă sub straturi de mantii şi armuri. 

Somnul lui Thomas nu era unul adânc, trezindu-se de multe 
ori. Visă o bătălie în care era atacat de un gigant care răcnea la 
el, apoi se trezi tresărind pentru a observa că Genevieve 
dispăruse şi că acel răget era răsunetul unui tunet. Ploaia 
fierbea pe molift şi picura printre rămurele. O fâşie de fulger 
spintecă cerul, arătând găurile din rămurele care îl adăposteau 


pe Thomas pe jumătate. Se strecură de sub molift şi bâjbâi pe 
întuneric pentru a găsi uşa stricată a cocioabei. Tocmai voia să 
strige numele lui Genevieve când un alt bubuit de tunet umplu 
cerul şi răsună de dealuri, atât de aproape şi atât de puternic, 
încât Thomas se feri ca şi cum ar fi fost lovit de un baros. Era 
desculţ şi nu purta decât o cămaşă lungă de pânză, care era udă 
leoarcă. Trei fâşii de fulger biciuiră cerul spre est şi la lumina 
lor Thomas văzu caii că aveau ochii albi şi tremurau aşa că se 
duse la ei, îi mângâie pe bot şi se asigură că funiile erau încă 
strâns legate. 

— Genevieve! strigă el. Genevieve! 

Apoi o zări. 

Sau mai degrabă, în lumina scurtă de la un fulger, văzu o 
fantomă. Văzu o femeie înaltă şi strălucitoare şi goală, cu 
mâinile ridicate către flăcările albe ale cerului. Fulgerul dispăru, 
dar totuşi imaginea femeii îi rămase lui Thomas în minte, 
strălucind, şi atunci fulgerul lovi din nou, lovind dealurile de est. 
Genevieve avea capul pe spate, avea părul desfăcut şi apa se 
scurgea din el precum picături de argint lichid. 

Dansa goală sub fulgere. 

Nu îi plăcea să stea goală alături de el. Ura cicatricele pe 
care părintele Roubert i le lăsase pe mâini şi picioare şi pe 
spate, şi totuşi acum dansa goală, un dans lent, cu capul dat pe 
spate în ploaie. Thomas o vedea doar în luminile fulgerelor 
succesive şi se gândea că era, într-adevăr, o draga. Era creatura 
argintie sălbatică a întunericului, femeia strălucitoare care era 
periculoasă, frumoasă şi ciudată. Thomas se ghemui, privind, 
gândindu-se că sufletul lui era în şi mai mare pericol acum 
pentru că părintele Medous spusese că dragas erau creaturile 
diavolului, dar o iubea în acelaşi timp; apoi tunetul umplu cerul 
pentru a zgudui dealurile şi el se ghemui şi mai jos, cu ochii 
strâns închişi. Era condamnat, se gândea el, condamnat, şi acest 
gând îl făcea şi mai neputincios. 

— Thomas. Genevieve se aşeză în faţa lui şi îi luă faţa în 
mâinile ei. Thomas. 

— Eşti o draga, spuse el, cu ochii încă închişi. 

— Aş vrea să fiu, zise ea. Aş vrea ca florile să crească acolo 
unde calc eu. Dar nu sunt. Eu am dansat doar sub fulger şi 
tunetul mi-a vorbit. 

El se cutremură. 

— Şi ce ţi-a zis? 

Îşi puse mâinile în jurul lui, încurajându-l. 


— Că totul va fi bine. 

El nu spuse nimic. 

— Totul va fi bine, zise din nou Genevieve, pentru că tunetul 
nu minte dacă îi dansezi. Aceasta este o promisiune, iubirea 
mea, este o promisiune. Că totul va fi bine. 


Sir Guillaume a trimis unul dintre ostaşii capturați la Berat 
pentru a-l informa pe conte că Joscelyn şi alţi treisprezece 
oameni erau prizonieri şi că trebuiau negociate recompensele. 
Joscelyn îl anunţase că unchiul lui a fost la Astarac, dar Sir 
Guillaume presupuse că bătrânul s-a întors la castelul lui. 

Şi totuşi, părea că nu făcuse asta pentru că la patru zile de la 
plecarea lui Thomas şi a lui Genevieve un negustor ambulant 
sosi la Castillon d'Arbizon şi spuse că de Berat era bolnav cu 
febră, poate chiar că era pe moarte şi că se afla acum la 
infirmeria Mănăstirii Sfântul Sever. Ostaşii trimişi la Berat se 
întoarseră în ziua următoare cu acelaşi veşti şi cu adăugirea că 
nimeni din Berat nu avea autoritatea de a negocia libertatea lui 
Joscelyn. Tot ceea ce putea face Sir Henri Courtois, 
comandantul garnizoanei, pentru Joscelyn era să trimită un 
mesaj la Astarac şi să spere că se simţea destul de bine contele 
pentru a putea face faţă acestei veşti. 

— Acum ce facem? întrebă Robbie. 

Părea mâhnit pentru că era foarte nerăbdător să vadă aurul 
de pe urma recompensei. El şi cu Joscelyn stăteau în sala cea 
mare. Erau singuri. Se lăsase noaptea. Un foc ardea în cămin. 

Joscelyn nu spunea nimic. 

Robbie se încruntă. 

— Pot să te vând mai departe, sugeră el. Acest lucru se făcea 
destul de des. Un om ar lua un prizonier a cărui recompensă ar 
fi destul de considerabilă, dar decât să aştepte banii, l-ar vinde 
pe prizonier unui om mai bogat care ar plăti mai puţin, iar apoi 
va îndura lunga negociere înainte de a-şi primi profitul. 

Joscelyn încuviinţă din cap. 

— Ai putea, fu acesta de acord, dar nu a-i face prea mulţi 
bani. 

— Moştenitorul Beratului şi nobilul de Bezieres? întrebă 
Robbie batjocoritor. Valorezi o recompensă bună. 

— Bezieres este o cocină de porci, spuse Joscelyn cu dispreţ, 
şi moştenitorul Beratului nu valorează nimic, dar Beratul în sine 
valorează o avere. O avere. Se uită la Robbie timp de câteva 
clipe. Unchiul meu este un prost, continuă el, dar unul foarte 


bogat. Are monede în pivnițele lui. Butoi peste butoi de monede, 
pline ochi, iar două dintre acele butoaie sunt doldora doar de 
monede genoveze. j 

Robbie savură acest gând. Işi imagină banii stând pe 
întuneric, cele două butoaie pline de minunatele monede din 
Genova, monede făcute din aur pur. Fiecare monedă genoveză 
era suficientă să îi ofere mâncare, îmbrăcăminte şi arme vreme 
de un an. Două butoaie! 

— Dar unchiul meu, continuă Joscelyn, este în acelaşi timp şi 
un om foarte rău. Nu ar cheltui bani decât pentru Biserică. Dacă 
ar putea să aleagă, atunci ar prefera să mor, unul dintre fraţii 
mei să fie moştenitorul lui şi monedele să nu se împuţineze. 
Noaptea, câteodată, ia o lampă şi se duce în pivnițele castelului 
şi se holbează la banii lui. Doar se holbează la ei. 

— Deci tu îmi spui, spuse Robbie cu amărăciune, că nu o să fii 
răscumpărat? 

— Îţi spun, zise Joscelyn, că atâta timp cât unchiul meu este 
contele, atunci atâta timp o să fiu prizonierul tău. Dar dacă aş fi 
eu conte? 

— Tu? 

Robbie nu era sigur unde ducea această discuţie şi păru 
surprins. 

— Unchiul meu este bolnav, spuse Joscelyn, şi poate că pe 
moarte. 

Robbie se gândi la acest lucru şi îşi dădu seama ce sugera 
Joscelyn. 

— Şi, dacă tu ai fi contele, spuse el încet, atunci ai putea să îţi 
negociezi propria răscumpărare? 

— Dacă aş fi conte, spuse Joscelyn, m-aş răscumpăra pe mine 
şi pe ostaşii mei. Pe toţi. Şi aş face-o rapid. 

Robbie se gândi din nou. 

— Cât de înalte sunt butoaiele? întrebă el după o vreme. 

Joscelyn ridică mâna cam la şaizeci de centimetri deasupra 
solului. 

— Este cea mai mare grămadă de aur din Gasconia, spuse el. 
Sunt ducați şi scuzi, florini şi agnos, dinari şi genovezi, lire şi 
moutons. 

— Moutons? 

— De aur, spuse Joscelyn, groşi şi grei. Mai mult decât de 
ajuns pentru recompensă. 

— Dar unchiul tău poate trăi, spuse Robbie. 

— Aşa se roagă lumea, zise pios Joscelyn, dar dacă m-ai lăsa 


să trimit doi oameni la Astarac, aceştia ar putea descoperi 
starea de sănătate pentru noi? Şi ar putea, poate, să îl convingă 
să ofere o recompensă? 

— Dar ai spus că nu va plăti niciodată. 

Robbie se prefăcea că nu îl înţelege, poate că nu voia să 
conştientizeze ce sugera Joscelyn. 

— Poate că se lasă convins, spuse Joscelyn, din dragostea lui 
pentru mine. Dar doar dacă mă laşi să trimit oameni la el. 

— Doi oameni? 

— Şi, dacă nu reuşesc, spuse inocent Joscelyn, atunci 
bineînţeles că se vor întoarce în captivitate aici, aşa că ce ai 
putea să pierzi? Dar nu poţi să îi laşi să călătorească neînarmaţi. 
Nu într-o ţară împresurată cu coredori. 

Robbie se uită la Joscelyn, încercând să îi citească pe faţă la 
lumina focului, apoi o întrebare îi tresări în minte: 

— Şi ce ziceai că face unchiul tău în Astarac? 

Joscelyn râse. 

— Bătrânul prost căuta Sfântul Graal. Credea că eu nu ştiu, 
dar unul dintre preoţi mi-a spus. Sfântul Graal nenorocit! E 
nebun. Dar crede că Dumnezeu îi va dărui un fiu dacă îl găseşte. 

— Graalul? 

— Dumnezeu ştie de unde i-a venit ideea aceasta. E nebun! 
Nebun de pios. . 

„Graalul, se gândea Robbie, Graalul.“ În unele momente se 
îndoise de căutarea lui Thomas, considerând-o o nebunie, dar 
acum se părea că şi alţii îi împărtăşeau nebunia, ceea ce îi 
confirma că Graalul chiar s-ar putea să existe. „Şi Graalul, se 
gândea Robbie, nu ar trebui să se ducă în Anglia.“ 

Joscelyn părea că nu observă cât de mult îl afectară cuvintele 
lui pe Robbie. 

— Tu şi cu mine, spuse el, nu ar trebui să fim adversari. 
Amândoi suntem inamici ai Angliei. Ei sunt cei care provoacă 
necazuri. Englezii au venit aici, şi el lovi masa cu mâna pentru a 
accentua acest lucru, şi au început omorurile, şi pentru ce? 

„Pentru Graal“, se gândi Robbie şi îşi imagină cum ar fi ca el 
să ducă Graalul înapoi în Scoţia. Îşi imagina întreaga armată a 
Scoției, înzestrată cu putere de la Graal, obţinând victorii 
sângeroase în Anglia. 

— Noi doi ar trebui să fim prieteni, spuse Joscelyn, şi ai putea 
să faci un gest prietenesc chiar acum. Se uită la scutul lui ce 
atârna pe perete, dar care atârna cu susul în jos încât pumnul 
roşu arăta în jos. Thomas îl pusese acolo ca simbol al faptului că 


proprietarul acestuia era prizonier. Dă-l jos, zise rece Joscelyn. 

Robbie se uită la Joscelyn, apoi se îndreptă către zid şi îşi 
folosi sabia pentru a îndepărta scutul ce căzu provocând un 
zăngănit puternic. Il rezemă, normal, de pietre. 

— Mulţumesc, spuse Joscelyn, şi ţine minte, Robbie, că atunci 
când o să fiu contele de Berat o să am nevoie de oameni de 
seamă. Nu ai depus jurământ nimănui, nu? 

— Nu. 

— Ducelui de Northampton? 

— Nu! protestă Robbie, aducându-şi aminte de lipsa de 
politeţe de care dăduse dovadă ducele. 

— Atunci gândeşte-te să vii în slujba mea, spuse Joscelyn. Pot 
fi generos, Robbie! La naiba, o să încep trimițând un preot în 
Anglia. 

Robbie clipi, nedumerit de cuvintele lui Joscelyn. 

— O să trimiţi un preot în Anglia? De ce? 

— Pentru a-ţi duce recompensa, normal, spuse Joscelyn, 
zâmbind. O să fii un om liber, Robbie Douglas! Făcu o pauză, 
privindu-l pe Robbie îndeaproape. Dacă o să fiu contele de 
Berat, adăugă el, o să pot face asta. 

— Dacă eşti contele de Berat, zise Robbie precaut. 

— Pot să răscumpăr orice prizonier de aici, spuse în 
continuare Joscelyn, să te răscumpăr pe tine şi să angajez câţi 
oameni de ai tăi vor dori să se angajeze. Doar lasă-mă să trimit 
doi oameni la Astarac. 

Robbie vorbi cu Sir Guillaume în dimineaţa următoare şi 
normandul nu găsi nici un motiv pentru care cei doi ostaşi nu ar 
trebui să vorbească cu contele de Astarac, atâta timp cât jură să 
se întoarcă în captivitate după ce îşi vor îndeplini misiunea. 

— Sper doar să fie destul de sănătos să îi asculte, spuse Sir 
Guillaume. 

Aşa că Joscelyn îl trimise pe Villesisle împreună cu camaradul 
lui, propriii oameni. Aveau armuri pe ei, săbii şi instrucţiuni 
precise. 

Şi Robbie aştepta să se îmbogăţească. 


Vremea se însenină. Norii suri se sparseră în dungi lungi ce 
erau de un roz foarte frumos de seară şi noaptea următoare 
dispărură pentru a dezvălui un cer senin, iar vântul bătea acum 
spre sud, aducând aer mai cald. 

_ Thomas şi Genevieve rămaseră în adăpost timp de două zile. 
Îşi uscară hainele şi lăsară caii să mănânce ultima iarbă a 


anului. Se odihniră. Thomas nu simţea nici o grabă să se 
întoarcă la Astarac, pentru că nu se aştepta să găsească ceva 
acolo, dar Genevieve era sigură că localnicii vor avea poveşti de 
spus şi că ar trebui să le audă măcar. Dar pentru Thomas era de 
ajuns că el şi Genevieve erau singuri pentru prima oară. 
Niciodată nu au fost singuri cu adevărat, nici chiar în castel, 
pentru că atunci când se duceau după draperie ştiau mereu că 
erau alţii care dormeau în sala alăturată. Şi Thomas nu-şi 
dăduse seama până în acest moment cât de împovărat fusese cu 
decizii. Pe cine să trimită în raiduri, cine să stea de pază, în cine 
să aibă încredere, pe cine să păstreze la distanţă, cine avea 
dreptul la o recompensă de câteva monede dacă erau loiali şi 
mereu, întotdeauna prezentă, grija că ar putea uita ceva, că 
inamicul ar putea plănui vreo surpriză pe care nu a prevăzut-o. 
Şi în tot acest timp adevăratul inamic a fost atât de aproape de 
el: Robbie, fierbând de o indignare îndreptăţită şi o dorinţă 
chinuitoare. 

Acum Thomas putea să uite totul, dar nu pentru mult timp, 
pentru că nopţile erau reci şi iarna venea, iar în cea de-a doua zi 
pe care au petrecut-o în adăpost a văzut călăreţi pe înălțimile 
sudice. Erau şase oameni prost îmbrăcaţi, doi cu arbalete 
agăţate pe umeri. Nu se uitau în jos în vale unde erau adăpostiţi 
Thomas şi Genevieve, dar ştia că în cele din urmă cineva avea să 
vină acolo. Era perioada anului când lupii şi coredorii veneau 
dinspre munţii înalţi în căutare de pradă mai uşoară la poalele 
dealurilor. Era timpul să plece. 

Genevieve îl întrebă pe Thomas de Graal, auzind cum tatăl 
lui, preotul pe jumătate nebun şi genial, se poate să îl fi furat de 
la propriul lui tată, care era contele de Astarac exilat, dar cum 
părintele Ralph nu a recunoscut nici măcar o dată furtul sau 
posesia, ci a lăsat doar un manuscris ciudat care nu face altceva 
decât să adâncească misterul. 

— Dar tatăl tău, spuse Genevieve în dimineaţa în care se 
pregăteau să plece, nu l-ar fi dus înapoi la Astarac, nu? 

— Nu. 

— Deci nu este acolo? 

— Nu ştiu nici măcar dacă există, spuse Thomas. Stăteau 
lângă un pârâu. Caii erau înşeuaţi şi mănunchiurile de săgeți 
erau legate de şa. Cred că Sfântul Graal este un vis pe care îl au 
oamenii, un vis că lumea ar putea fi perfectă. Şi, dacă ar exista, 
continuă el, atunci am şti cu toţii că visul nu ar putea deveni 
realitate. 


Ridică din umeri, apoi începu să răzuiască o bucată de rugină 
de pe armura lui. 

— Nu crezi că există, şi totuşi îl cauţi? întrebă Genevieve. 

Thomas dădu din cap. 

— İl caut pe vărul meu. Vreau să aflu ce ştie. 

— Pentru că şi tu chiar crezi în el, nu este aşa? 

Se opri din munca lui. 

— Vreau să cred. Dar dacă l-a avut tatăl meu, atunci ar trebui 
să fie în Anglia, şi am căutat peste tot pe unde ar putea să îl 
ascundă. Dar mi-ar plăcea să cred. Se gândi pentru un moment. 
Şi, dacă l-aş găsi, continuă el, atunci Biserica va trebui să ne 
primească înapoi. 

Genevieve râse. 

— Eşti precum un lup, Thomas, care nu visează nimic altceva 
decât să se alăture turmei de oi. 

Thomas ignoră remarca. Se uita spre răsărit, la cerul înalt. 

— Doar asta a mai rămas. Graalul. Am eşuat ca soldat. 

Genevieve se îmbufnă. 

— O să îţi recuperezi oamenii. O să câştigi, Thomas, pentru că 
eşti un lup. Dar cred şi că vei găsi Graalul. 

El îi zâmbi. 

— Ai văzut asta sub fulger? 

— Am văzut întuneric, spuse ea hotărâtă, un întuneric 
adevărat. Precum o umbră ce urmează să acopere lumea. Dar tu 
trăiai în ea, Thomas, şi tu străluceai. Privea la pârâu, cu o 
expresie de adâncă solemnitate pe faţa ei lungă. De ce nu ar fi 
un Graal? Probabil că asta aşteaptă lumea şi va îndepărta tot ce 
este putred. Toţi preoţii. Scuipă. Nu cred că Graalul tău va fi la 
Astarac, dar se poate să găsim răspunsuri la întrebări. 

— Sau poate mai multe întrebări. 

— Atunci, hai să vedem! 

Merseră din nou către est, printre copacii de pe înălțimile 
golaşe şi înaintând precauţi, evitând aşezările, dar târziu 
dimineaţă, pentru a traversa valea din Gers, trecură prin satul 
unde se luptaseră cu Joscelyn şi cu oamenii lui. Sătenii o 
recunoscură pe Genevieve, dar nu reacționară în nici un fel 
pentru că nimeni nu avea curaj să deranjeze călăreţi înarmaţi, 
doar dacă erau ei înşişi soldaţi. Thomas văzu o bucată de 
pământ proaspăt săpată lângă una din livezile de portocali şi se 
gândi că acolo erau înmormântați morţii disputei. Nici unul 
dintre ei nu spuse nimic când trecură pe lângă locul unde 
murise părintele Roubert, deşi Thomas se închină. Dacă 


Genevieve îi văzu gestul, atunci îl ignoră. 

Traversară râul şi se căţărară printre copacii până la culmea 
plată şi lată ce veghea peste Astarac. Erau păduri la dreapta lor 
şi o creastă cu o învălmăşeală de roci de pe terenul înalt din 
stânga şi Thomas se duse, instinctiv, către pădure, căutând să 
se adăpostească, dar Genevieve îl opri. 

— Cineva a aprins un foc, spuse ea, şi arătă către un firicel de 
fum ce se ridica dintre copaci. 

— Cărbunarii? sugeră Thomas. 

— Sau coredor-i, răspunse ea, întorcându-şi calul. 

Thomas o urmă, aruncând o privire de regret către pădure. 
Exact în acel moment zări o mişcare furişă, genul de mişcare pe 
care învățase să urmărească în Bretania şi îşi scoase instinctiv 
arcul din suportul agăţat de şaua lui. 

Apoi urmă săgeata. 

Era o săgeată de arbaletă. Scurtă, groasă şi neagră, iar 
corpul din piele zdrenţuită scoase un şuierat în timp ce zbura. 
Thomas mână calul şi strigă să o avertizeze pe Genevieve chiar 
în momentul în care săgeata de arbaletă trecu fulgerător prin 
faţa calului său pentru a se înfige în pulpa iepei ei. Iapa tresări, 
cu sânge roşu pe pielea ei albă şi cu ciotul săgeţii ieşindu-i din 
rană. 

Genevieve reuşi să rămână în şa în timp ce calul ei porni 
către nord, împroşcând sânge pe măsură ce înaintea. Alte două 
săgeți zburară pe lângă Thomas, apoi acesta se răsuci în şa 
pentru a vedea patru călăreţi şi cel puţin doisprezece pedeştri 
venind dinspre pădure. 

— Du-te către pietre! strigă la Genevieve. Pietrele! 

Nu credea că vor reuşi să-i lase în urmă pe coredorii, nu cu 
iapa lui Genevieve care stropea sânge la fiecare pas făcut. 

Putea auzi caii ce îi urmăreau. Putea să le audă potcoavele 
tropăind pe iarba deasă, dar atunci Genevieve era printre pietre 
şi sări jos din şa şi adună bolovani. Thomas descălecă şi el lângă 
iapa ei, dar în loc să o urmeze, el îşi luă arcul şi apucă o săgeată 
din tolba lui. Trase o dată, trase de două ori, săgețile zburând 
jos, şi un călăreț căzu pe spate de pe cal şi cel de-al doilea era 
mort cu o săgeată în ochi, iar ceilalţi doi îşi struniră atât de 
violent armăsarii să o ia într-o parte, încât un cal îşi pierdu 
echilibrul şi îşi dărâmă călăreţul. Thomas trimise o săgeată 
către călăreţul supravieţuitor, rată şi o trimise pe cea de-a patra 
către bărbatul dat jos din şa, înfigând acul de năvădit sus în 
spatele bărbatului. 


Oamenii pedeştri veneau cât de repede puteau, dar erau 
totuşi destul de departe şi asta îi oferi lui Thomas un răgaz 
pentru a-şi lua toate săgețile de rezervă şi săculeţul cu bani de 
la şaua calului său. Luă şi desaga lui Genevieve de pe iapa ei, 
legă hamurile celor doi cai împreună şi dădu nodul peste un 
bolovan în speranţa că îi va bloca, apoi urcă peste grămada de 
pietre. Două săgeți de arbalete se loviră de piatră aproape de ei, 
dar urca repede şi ştia foarte bine cât de greu era să nimereşti o 
persoană în mişcare. O găsi pe Genevieve într-o gaură aproape 
de vârf. 

— Ai omorât trei! zise ea uimită. 

— Doi, spuse el. Ceilalţi sunt doar răniţi. 

Îl putea vedea pe bărbatul pe care îl lovise în spate târându- 
se către pădurea îndepărtată. Se uită în jur şi consideră că 
Genevieve găsise cel mai bun refugiu posibil. Doi bolovani mari 
formau pereţii adăpostului, masivele flancuri atingându-se în 
spate, în timp ce în faţă era un al treilea bolovan ce servea drept 
parapet. Era timpul, se gândea Thomas, să le dea o lecţie 
acestor nenorociţi despre puterea arcului de tisă şi se aşeză în 
spatele parapetului improvizat şi trase în spate coarda. 

Îşi trimitea săgețile cu o furie rece şi cu o îndemânare 
teribilă. Oamenii veneau laolaltă, aşa că primele şase săgeți ale 
lui Thomas nu puteau rata, ci loviră în coredor-i una după alta, 
dar apoi aceştia se împrăştiară, majoritatea întorcându-se şi 
fugind din bătaia săgeţilor lui Thomas. Lăsară trei oameni la 
pământ şi alţi doi care şchiopătau. Thomas mai trimise o ultimă 
săgeată, ratând bărbatul cu câţiva centimetri. 

Atunci arbaletele începură şi Thomas se lăsă în jos lângă 
Genevieve în timp ce săgețile din fier zăngăneau şi trosneau de 
bolovanii adăpostului. Se gândi că trebuie să fie cam patru sau 
cinci arbalete şi trăgeau de la o distanţă un pic mai mare decât 
ar fi putut trage el cu arcul; nu putea face nimic decât să se uite 
în jurul bolovanului şi să privească printr-o crăpătură care era 
un pic mai mare decât o lungime de braţ. După câteva clipe, 
văzu trei oameni fugind către pietre şi eliberă o săgeată prin 
crăpătură, apoi se ridică şi mai trase două săgeți înainte de a se 
feri rapid de săgețile ce loviră sus bolovanii şi se rostogoli 
pentru a cădea lângă Genevieve. Săgeţile lui îi speriaseră pe cei 
trei bărbaţi, deşi nici unul nu fusese lovit. 

— O să plece cu toţii în curând, spuse Thomas. Nu văzuse 
decât douăzeci de urmăritori dintre care el omorâse sau rănise 
aproape jumătate din ei, şi, deşi acest lucru îi va înfuria cu 


siguranţă, îi va determina în acelaşi timp să fie şi mai precauţi. 
Sunt doar bandiți, spuse Thomas, şi vor recompensa pentru 
capturarea unui arcaş. 

Joscelyn îi confirmase că a fost oferită o asemenea 
recompensă de către conte şi Thomas era sigur că acea 
recompensă era în mintea tuturor coredorilor, dar tocmai aflau 
cât de greu le era să câştige acea recompensă. 

— O să trimită după ajutoare, spuse amar Genevieve. 

— Poate că nu sunt mai mulţi, sugeră optimist Thomas, apoi 
auzi unul dintre cai nechezând şi se gândi că un coredor, unul 
pe care nu l-a văzut, a ajuns la cele două animale, aşa că le 
dezlegă hăţurile. Ai naibii nenorociţi, spuse el şi sări peste 
bolovan şi începu să sară de pe o piatră pe alta în jos pe deal. 

O săgeată de arbaletă se înfipse exact în spatele lui în timp ce 
alta scoase o scânteie lovindu-se de bolovanul din faţă, apoi zări 
un bărbat conducând ambii cai departe de pietre şi se opri ca să 
tragă. Bărbatul era pe jumătate ascuns după iapa lui Genevieve, 
dar Thomas trase totuşi şi săgeata zbură pe sub gâtul iepei 
pentru a lovi coapsa bărbatului. Coredor-ul căzu, încă ţinând 
hăţurile, iar Thomas se întoarse pentru a vedea că unul dintre 
cei patru arbaletrieri ţintea către Genevieve. Bărbatul trase şi 
Thomas slobozi, la rândul lui, o săgeată în chip de răspuns. Era 
la limita ariei marelui arc, dar săgeata trecu periculos de 
aproape de duşman, încât toţi arbaletrierii fură convinşi să se 
retragă. Thomas, cu tolba lui cu săgeți atârnându-i ciudat şi 
lovindu-i coapsa, ştia că erau înspăimântați de puterea teribilă a 
arcului său, aşa că, în loc să se întoarcă spre fortăreaţa din 
rocile mari, fugi către ei. Mai trase încă două săgeți, simțind 
tensiunea muşchilor spatelui când trase coarda mult în spate, 
iar stinghiile cu penele albe zburau pe cer pentru a plonja 
printre arbaletrieri. Nici o săgeată nu lovi, dar oamenii se 
retrăgeau în continuare şi Thomas, când crezu că se aflau destul 
de departe, se întoarse pentru a salva caii. 

Nu rănise un bărbat, ci un copil. Un copil cu nasul cârn, de 
poate zece sau unsprezece ani, care zăcea în iarbă cu lacrimi în 
ochi şi încruntat. Apucă hăţurile lui Thomas ca şi cum viaţa lui 
ar fi depins de ele, iar în mâna stângă avea un cuţit pe care îl 
agita în semn de ameninţare. Săgeata era înfiptă în coapsa 
dreaptă a băiatului, sus, iar după faţa victimei Thomas bănui că 
acul de năvădit îi rupsese osul. 

Thomas lovi cuțitul de îi sări din mână copilului. 

— Vorbeşti franceză? îl întrebă pe flăcău şi primi ca răspuns 


un scuipat. 

Thomas rânji, apucă hăţurile, apoi îl aruncă pe băiat la 
picioarele lui. Copilul zbieră de durere din cauza săgeţii ce îi 
agravă rana şi Thomas privi câtre  coredorii care 
supravieţuiseră şi văzu că nu mai aveau chef de bătaie. Se uitau 
la băiat. 

Thomas se gândi că băiatul venise cu cei trei bărbaţi care 
fugiseră către pietre, în timp ce el se ghemuise în spatele 
bolovanului. Cu siguranţă, speraseră să fure cel puţin cei doi cai 
ca aceia măcar să le aducă un profit mic din ceea ce ajunsese să 
fie o prădăciune dezastruoasă. Săgeţile lui Thomas îi alungaseră 
pe bărbaţi, dar băiatul, mai mic, mai sprinten şi mai rapid 
ajunsese la pietre şi încercase să devină un erou. Acum, se 
părea, era ostatic, pentru că unul dintre coredorii, un bărbat 
înalt într-o haină de piele şi cu o cască crăpată îndesată peste 
părul lui rebel încurcat, îşi întinse mâinile pentru a arăta că nu 
avea nici o armă şi se apropie încet. 

Thomas îl lovi cu piciorul pe băiat de căzu la pământ când 
bărbatul era la vreo treizeci de metri distanţă, apoi scoase pe 
jumătate arcul. 

— Eşti destul de departe, îi spuse bărbatului. 

— Numele meu este Philin, spuse bărbatul. Avea pieptul lat, 
cu picioarele lungi, faţă lungă şi tristă cu o cicatrice de cuţit sau 
de sabie de-a lungul frunţii. Avea un cuţit în teacă la curea, dar 
nici o altă armă. Semăna cu un bandit, se gândea Thomas, dar 
era ceva în ochii lui Philin ce aducea a ceva bun, a respect. Este 
fiul meu, adăugă Philin, făcând semn către băiat. 

Thomas ridică din umeri ca şi cum nu l-ar fi interesat. 

Philin îşi dădu jos casca crăpată şi se uită câteva clipe la 
morţii de pe iarba îngălbenită. Erau patru, toţi ucişi de săgețile 
lungi, în timp ce alţi doi erau răniţi şi se văitau. Se uită din nou 
la Thomas. 

— Eşti englez? 

— Ce crezi că este acesta? întrebă Thomas, ridicând arcul; 
doar englezii purtau arcul lung de război. 

— Am auzit de arcuri, recunoscu Philip. Vorbea o franceză cu 
un accent prost şi câteodată ezita căutând câte un cuvânt. Am 
auzit de ele, continuă el, dar nu văzusem nici unul până astăzi. 

— Ai văzut unul acum, spuse răzbunător Thomas. 

— Cred că femeia ta este rănită, spuse Philin, făcând semn 
către locul unde se ascundea Genevieve. 

— Şi tu crezi că eu sunt prost, zise Thomas. 


Philin voia să îşi întoarcă spatele pentru ca arbaletele să se 
apropie din nou. 

— Nu, spuse Philin. Ceea ce cred eu este că vreau ca băiatul 
meu să trăiască. 

— Ce dai pe el? întrebă Thomas. 

— Viaţa ta, spuse Philin. Dacă o să îmi păstrezi fiul atunci o să 
mai aducem oameni, mulţi oameni, şi o să te înconjurăm şi o să 
te aşteptăm. O să muriţi amândoi. Dacă fiul meu moare, atunci o 
să mori într-o agonie nemaiîntâlnită, englezule, încât toate 
chinurile iadului o să îţi pară un nimic după aceea. Dar lasă-l pe 
Galdric să trăiască şi veţi trăi amândoi. Şi tu, şi eretica. 

— Ştii cine este ea? se miră Thomas. 

— Ştim tot ce se petrece între Berat şi munţi, spuse Philin. 

Thomas se uită înapoi către grămada de pietre, dar Genevieve 
era ascunsă. Aranjase cu ea să îi facă un semn din cap, dar în 
schimb se îndepărtă de copil. 

— Vrei să îi scot săgeata? îl întrebă pe Philin. 

— Călugării de la Sfântul Sever o să facă asta, spuse Philin. 

— Poţi să te duci acolo? 

— Priorul Planchard mereu va avea grijă de un om rănit. 

— Chiar şi de un coredor? 

Philin se strâmbă. 

— Suntem doar oameni fără pământ. Evacuaţi. Acuzaţi de 
crime pe care nu le-am înfăptuit. Cel puţin, zâmbi brusc şi 
Thomas aproape că zâmbi înapoi, câţiva dintre noi nu am făcut. 
Ce crezi că ar fi trebuit să facem? Să ne ducem la 
spânzurătoare? Să ne lăsăm spânzurați? 

Thomas îngenunche lângă băiat, îşi lăsă arcul jos şi îşi scoase 
cuțitul. Băiatul se uită la el, Philin strigă speriat, dar apoi tăcu 
când văzu că Thomas nu voia să îi facă nici un rău copilului. În 
schimb, Thomas îi tăie capătul săgeţii şi puse preţiosul metal în 
raniţă. Apoi se ridică. 

— Jură pe viaţa copilului, îi ordonă lui Philin, că o să îţi ţii 
cuvântul. 

— Jur, spuse Philin. 

Thomas făcu semn către rocile înalte unde se adăpostea 
Genevieve. A 

— Ea este o draga, spuse el. IÎncalcă-ţi jurământul, Philin, şi o 
să îţi facă sufletul să urle. 

— Nu o să îţi fac nimic, spuse grav Philin, şi nici ei - se uită la 
ceilalţi coredors - nu o să îţi facă nimic. 

Thomas se gândi că nu are altă variantă. Fie avea încredere 


în Philin, fie se resemna să reziste unui asediu într-un loc înalt 
unde nu era apă, aşa că se îndepărtă de băiat. 

— Este al tău. 

— Mulţumesc, spuse serios Philin. Dar spune-mi... Aceste 
ultime trei cuvinte îl opri pe Thomas care se întorsese să 
conducă caii înapoi la pietre. Spune-mi, englezule, de ce eşti 
aici? Singur? 

— Am crezut că ştii tot ce s-a întâmplat între Berat şi munţi? 

— Ştiu punând întrebări, spuse Philin, aplecându-se la fiul 
său. 

— Sunt un om fără pământ, Philin, un fugar. Acuzat de o 
crimă pe care nu am comis-o. 

— Ce crimă? 

— Că am adăpostit o eretică. 

Philin ridică din umeri ca şi cum ar fi sugerat că această 
crimă era una minoră pe ierarhia răului ce le-a adus coredorilor 
expulzarea. 

— Dacă eşti cu adevărat un fugar, spuse el, ar trebui să te 
gândeşti să ni te alături. Dar ai grijă de femeia ta. Nu am minţit. 
Chiar este rănită. 

Avea dreptate. Thomas duse caii înapoi la pietre şi strigă 
numele lui Genevieve şi atunci când aceasta nu răspunse se 
căţără până la adăpost şi o găsi cu o săgeată de arbaletă înfiptă 
în umărul stâng. li perforase armura argintie şi îi zdrobise o 
coastă chiar deasupra sânului stâng, aproape de subsuoară. 
Fata zăcea acolo, înconjurată de pereţii urâţi negri, abia 
respirând, palidă la faţă ca niciodată şi începu să strige atunci 
când o ridică Thomas. 

— Mor, spuse ea, dar nu avea sânge în gură şi Thomas văzuse 
mulţi oameni care supravieţuiseră în urma unei asemenea răni, 
tot aşa cum îi văzuse şi pe alţii care muriseră. 

Îi pricinuia foarte multă durere când o căra în jos pe pietre, 
dar odată ajunşi la baza lor aceasta găsi un pic de putere să se 
ajute în timp ce Thomas o urca în şa. li curgea sânge pe armură, 
picurând printre zale. Atârna, cu ochii închişi, iar coredorii se 
apropiară pentru a se uita la ea uimiţi. Se uitau şi la Thomas şi 
se închinau când vedeau arcul uriaş. Erau toţi nişte oameni 
slabi, victimele recoltelor sărace din regiune şi a dificultății de a 
găsi hrană, dar acum că Philin le ordonase să lase armele nu 
mai erau atât de periculoşi, ba îţi era mai mare mila de ei. Philin 
le vorbea în limba locală, iar apoi, cu fiul lui urcat pe unul dintre 
caii sfrijiţi cu care coredoriii îi urmăriseră pe Thomas şi 


Genevieve, o porniră în jos pe deal către Astarac. 

Thomas se duse cu el, conducând calul lui Genevieve. Sângele 
se coagulase pe pulpa iepei şi, deşi mergea rigid, nu părea 
rănită rău, iar Thomas lăsase săgeata în carne. Avea să se ocupe 
de ea mai târziu. 

— Tu eşti conducătorul lor? îl întrebă pe Philin. 

— Doar al oamenilor pe care i-ai văzut, spuse masivul bărbat, 
şi poate că nu pentru mult timp. 

— Nu pentru mult timp? 

— Coredoriilor le place să aibă succes, spuse Philin, şi nu le 
place să îşi îngroape morţii. Cu siguranţă că sunt alţii care cred 
că s-ar descurca mai bine decât mine. 

— Şi cum rămâne cu ceilalţi oameni răniţi? întrebă Thomas, 
făcând semn cu capul înapoi către deal. Ei de ce nu se duc către 
mănăstire? 

— Unul nu a vrut să meargă, preferă să se ducă înapoi la 
femeia lui, iar ceilalţi? Probabil că o să moară. Philin se uită la 
arcul lui Thomas. lar unii refuză să se ducă jos la mănăstire; 
cred că o să fie trădaţi şi capturați. Dar Planchard nu o să mă 
trădeze pe mine. 

Genevieve se balansa în şaua ei, aşa că Thomas trebuia să 
călărească aproape lângă ea pentru a o sprijini. Ea nu spunea 
nimic. Ochii ei erau încă înceţoşaţi, faţa palidă şi aproape nici 
nu îţi dădeai seama că respira, dar se ţinea de şa cu tărie şi 
Thomas ştia că încă mai era urmă de viaţă în ea. 

— Călugării s-ar putea să nu vrea să o trateze, îi spuse lui 
Philin. 

— Planchard îi acceptă pe toţi, zise Philin, chiar şi pe eretici. 

— Planchard este priorul de aici, nu? 

— Da, confirmă Philin, şi în acelaşi timp este un om bun. Am 
fost unul dintre călugării de acolo odată. 

— Tu? 

Thomas nu putu să nu pară surprins. 

— Eram novice, dar am cunoscut o fată. Puneam o nouă viță- 
de-vie şi ea a adus fâşii de salcie pentru a lega viţa şi... Philin 
ridică din umeri ca şi cum restul poveştii era mult prea familiar 
pentru a mai fi repetat. Eram tânăr, termină el brusc, şi ea la 
fel. 

— Mama lui Galdric? ghici Thomas. 

Philin încuviinţă din cap. 

— Acum este moartă. Priorul a fost destul de bun. Mi-a spus 
că nu am vocaţie şi m-a lăsat să plec. Am devenit arendaşii 


mănăstirii, doar o fermă mică, dar ceilalţi săteni nu mă plăceau. 
Familia ei voia ca ea să se mărite cu altcineva, spuneau că nu 
sunt bun de nimic şi după ce ea a murit au venit după mine să 
mă ardă. Am omorât pe unul dintre ei cu o sapă şi au spus că eu 
am început bătaia şi m-au numit drept criminal, aşa că uite-mă. 
Fie asta, fie mă spânzurau în Berat. Conducea calul fiului său 
peste un pârâu mic ce curgea dinspre deal. Este roata norocului, 
nu-i aşa? Se roteşte iar şi iar, în sus şi în jos, dar se pare că sunt 
mai mult pe jos decât pe sus. Şi Destral va da vina pe mine. 

— Destral? 

— Conducătorul nostru. Numele lui înseamnă „topor“ şi cu 
asta şi omoară. 

— Nu e aici? 

— M-a trimis pe mine să văd ce se petrece în Astarac, spuse 
Philin. Erau nişte oameni în castelul vechi care săpau. Destral 
crede că este o comoară acolo. 

„Graalul, se gândi Thomas, Graalul“, şi se întrebă dacă nu 
fusese cumva deja descoperit, dar apoi alungă acest gând 
pentru că o astfel de ştire ar fi circulat peste tot precum 
fulgerul. 

— Dar nu am mai ajuns la Astarac, continuă Philin. Ne-am 
stabilit tabăra în pădure şi eram pe cale să plecăm când v-am 
văzut pe voi. 

— Şi te-ai gândit că o să te îmbogăţeşti? 

— Am fi luat patruzeci de monede pe tine, spuse Philin, toate 
de aur. 

— Cu zece mai mult decât a luat Iuda, zise încet Thomas, şi 
ale lui erau doar de argint. 

Philin zâmbi. 

Ajunseră la mănăstire chiar după prânz. Vântul era rece, 
venind dinspre nord şi suflând fumul de la bucătărie pe 
deasupra porţii unde îi întâmpinară doi călugări. Îi făcură semn 
din cap lui Philin, dându-i voie să îşi ducă fiul la infirmerie, dar 
apoi îi blocară trecerea lui Thomas. 

— Ea are nevoie de ajutor, insistă Thomas nervos. 

— Este femeie, spuse unul dintre călugări, nu are voie să 
intre. 

— Este un loc în spate, zise celălalt călugăr, trăgându-şi gluga 
albă pe cap, şi îl conduse pe Thomas pe lângă clădiri şi printre 
nişte măslini către un loc unde o grămadă de cocioabe din lemn 
erau înconjurate de un gard înalt de ţăpuşi. Fratele Clement o 
să te primească, spuse călugărul, apoi se grăbi să se 


îndepărteze. 

Thomas legă cei doi cai de un măslin, apoi o duse pe 
Genevieve până la poarta gardului. Lovi poarta cu piciorul, 
aşteptă şi apoi o lovi din nou, iar după cea de-a doua lovitură 
poarta se întredeschise scârţâind şi un călugăr mic, îmbrăcat în 
robă albă şi cu faţa ridată şi o barbă mare, îi zâmbi. 

— Fratele Clement? 

Călugărul încuviinţă din cap. 

— Are nevoie de ajutor, spuse Thomas. 

Clement îi făcu semn să o aducă înăuntru şi Thomas o duse 
pe Genevieve în ceea ce crezu, prima oară, că este curtea unei 
ferme. Mirosea ca una, deşi nu zărea nici o baligă, dar clădirile 
cu acoperişuri din paie semănau cu nişte şure şi grajduri, apoi 
văzu oameni în robe gri care stăteau la uşi. Se uitau la ei 
înfometați şi alţii mai veniră la ferestrele mici la auzul sosirii lui. 
La început, Thomas crezu că erau nişte călugări, apoi băgă de 
seamă că erau şi femei printre persoanele în robe şi privi înapoi 
către poartă unde pe o masă mică erau îngrămădite zornăitoare 
din lemn. Erau bucăţi de lemn ataşate unui mâner printr-o piele 
şi, dacă mânerul era mişcat brusc, aripile din lemn făceau un 
zgomot puternic. Le văzuse atunci când fratele Clement i-a făcut 
semn să intre, dar acum ciudatele lucruri căpătau sens. Limbile 
de clopot erau cărate de leproşi pentru a-i avertiza pe oameni de 
apropierea lor şi masa era pusă pentru ca oricine ieşea din acel 
loc pentru a se duce în lume să ia unul. Thomas întrebă speriat. 

— Acesta este un ospiciu pentru leproşi? îl întrebă pe fratele 
Clement. 

Călugărul răspunse încuviinţând din cap, apoi îl trase de cot 
pe Thomas. Thomas se opuse, temându-se să nu fie contaminat 
de leproşii în robe gri, dar fratele Clement insistă şi îl trase într- 
o colibă mică dintr-o parte a curţii. Coliba era goală cu excepţia 
unei saltele din paie dintr-un colţ şi o masă pe care erau aşezate 
borcane, un pisălog şi o balanţă de fier. Fratele Clement făcu 
semn către saltea. 

Thomas o aşeză jos pe Genevieve. Doisprezece leproşi se 
strânseră în uşă şi se uitau la nou-veniţi până ce fratele Clement 
îi goni. Genevieve, inconştientă de tămbălăul pe care sosirea ei 
îl cauzase, oftă, apoi se uită la Thomas. 

— Doare, şopti ea. 

— Ştiu, spuse el, dar trebuie să fii curajoasă. 

Fratele Clement îşi suflecase mânecile, iar acum făcu semn că 
platoşa lui Genevieve trebuie dată jos. Asta ar fi fost greu pentru 


că săgeata arbaletei era încă înfiptă în carne şi ieşea din armura 
lustruită. _ 

Fratele Clement îngenunche lângă ea. li puse un tampon 
umed pe frunte, îi umezi obrajii, mai scoase nişte mormăituri ce 
păreau să o calmeze pe Genevieve, iar apoi, încă zâmbind, îşi 
puse genunchiul stâng pe sânul ei, ambele mâini pe săgeată şi 
trase. Ea ţipă, dar săgeata ieşise, plină de sânge ce picura şi 
fratele Clement avea un cuţit cu care tăie pânza pentru a-i 
dezveli rana peste care aşeză cârpa umedă. li făcu semn lui 
Thomas să o ţină în acel loc. 

Thomas făcu ce i se spuse în timp ce călugărul avea treabă la 
masă. Se întoarse cu un cocoloş de pâine mucegăită pe care o 
înmuiase în apă. O puse pe rană, apoi apăsă tare. li dădu lui 
Thomas o fâşie de sac şi îi făcu semn lui Thomas că ar trebui 
înfăşurat peste pieptul lui Genevieve ca un bandaj. O durea, 
pentru că Thomas trebui să o ridice pentru a face asta, şi, odată 
ridicată, fratele Clement tăie şi restul bluzei din pânză, apoi 
Thomas înfăşură sacul peste sânii ei şi peste umăr şi numai 
după ce cataplasma mucegăită şi plină de sânge fu prinsă bine 
fata putu să se odihnească. Fratele Clement zâmbi ca şi cum ar 
fi zis că totul decursese bine, apoi îşi împreună mâinile în semn 
de rugăciune şi le apropie de faţă pentru a sugera că Genevieve 
ar trebui să doarmă. 

— Mulţumesc, spuse Thomas. 

Fratele Clement îşi deschise gura pentru a dezvălui un 
zâmbet mare şi Thomas văzu că nu avea limbă călugărul. Un 
şoarece foşni prin acoperişul din paie şi călugărul scund apucă o 
suliță de tipari cu trei dinţi şi începu să împungă violent paiele, 
dar nu reuşi decât să facă găuri imense în acoperiş. 

Genevieve adormi. 

Fratele Clement plecă să se ocupe de leproşi, apoi se întoarse 
cu un alamar şi o oală din lut, în care avea tăciuni aprinşi. 
Aprinse nişte surcele în alamar, băgă lemne în foc şi, când 
acestea se aprinseră fumegând, băgă săgeata care o rănise pe 
Genevieve în flacăra arzătoare a focului. Stinghia din piele 
trosni şi începu să miroasă. Fratele Clement dădu din cap fericit 
şi Thomas înţelese că micul călugăr îi vindeca rana pedepsind 
lucrul care îi făcuse rău. Apoi, după ce săgeata buclucaşă a fost 
pedepsită de foc, fratele Clement se apropie încet de Genevieve, 
se uită la ea şi zâmbi fericit. Trase două pături murdare de sub 
masă şi Thomas o înveli cu ele. 

O lăsă să doarmă. Trebuia să adape caii, să îi lase să pască şi 


apoi să îi adăpostească în presa pentru vin a mănăstirii. Spera 
să îl vadă pe priorul Planchard, dar călugării erau la rugăciune 
şi încă se aflau în biserica abației după ce Thomas, imitându-l pe 
fratele Clement, făcuse iapa să necheze scoţându-i săgeata din 
pulpă. Trebuia să se îndepărteze cu grijă pentru a-i evita 
copitele din spate. Când se potoli, spălă rana cu apă, o mângâie 
pe gât, apoi duse şeile, frâurile, săgețile, arcurile şi desagii în 
şopronul unde se afla Genevieve, acum trează. Stătea rezemată 
de un sac şi fratele Clement, mormăind, îi dădea să mănânce o 
supă de ciuperci şi măcriş. li zâmbi fericită lui Thomas, apoi 
făcu semn cu capul către curtea de unde se auzea un cântec. 
Erau leproşii şi fratele Clement îngâna şi el pe acelaşi ritm. 

Mai era supă şi pâine şi pentru Thomas. După ce mâncă şi 
după ce fratele Clement se duse în chilia în care îşi petrecea 
nopţile, Thomas se întinse lângă Genevieve. 

— Încă mai doare, spuse ea, dar nu ca înainte. 

— Asta e bine. 

— Nu m-a durut atunci când m-a lovit săgeata. E ca şi cum aş 
fi primit un pumn. 

— O să te faci bine, spuse el sigur pe el. 

— Ştii ce cântau? întrebă ea. 

— Nu. 

— Cântecul lui Herric şi a lui Alloise. Au fost iubiţi. Cu mult 
timp în urmă. Se întinse şi trasă cu degetul linia maxilarului lui 
nebărbierit. Mulţumesc, spuse ea. 

După o vreme adormi din nou. Mici raze de lumină de la lună 
intrau prin acoperişul peticit şi Thomas văzu picuri de sudoare 
pe fruntea ei. Dar cel puţin avea respiraţia mai puternică şi, 
după un timp, Thomas adormi şi el. 

Nu dormi bine. Visă potcoavele cailor şi oameni zbierând şi se 
trezi pentru a-şi da seama că nu era un vis, ci totul era real şi se 
ridică atunci când clopotul mănăstirii bătea în semn de alarmă. 
Se dezveli de pături, gândindu-se că ar trebui să se ducă să vadă 
ce cauzase acest deranj, dar atunci clopotul nu se mai auzi şi 
noaptea se scufundă din nou în tăcere. 

Şi Thomas adormi din nou. 


Thomas se trezi speriat, băgând de seamă că era un bărbat 
lângă el. Era un bărbat înalt, a cărui statură se profila în lumina 
palidă a zorilor. Thomas tresări din instinct şi se întinse după 
sabia lui, dar bărbatul se retrase şi îi făcu semn să rămână 
liniştit. 


— Nu am vrut să te trezesc, spuse el încet cu o voce profundă 
şi neameninţătoare. 

Thomas se ridică pentru a vedea că era un călugăr cel care 
vorbise. Nu putea vedea faţa călugărului pentru că era întuneric 
în colibă, dar apoi bărbatul înalt, îmbrăcat în robă albă, se 
apropie din nou pentru a se uita la Genevieve. 

— Cum se mai simte prietena ta? întrebă el. 

Genevieve dormea. O şuviţă de păr auriu tremura în dreptul 
gurii ei când respira. 

— Se simţea mai bine aseară, spuse încet Thomas. 

— Asta este bine, zise arzător călugărul, apoi se îndepărtă din 
nou către uşă. Íi ridicase arcul lui Thomas când se aplecase să 
se uite la Genevieve şi acum examina arcul în lumina slabă şi 
întunecată. Thomas, ca întotdeauna, nu se simţea în largul lui 
când un străin îi mânuia arma, dar nu spuse nimic şi, după o 
vreme, călugărul rezemă arcul de masa cu medicamente a 
fratelui Clement. Aş vrea să vorbesc cu tine, spuse călugărul. Să 
ne întâlnim în mănăstire în câteva momente? 

Era o dimineaţă friguroasă. Roua se aşeză pe iarba dintre 
măslini şi pe pajiştea dintre zidurile mănăstirii. Era o porţiune 
rotundă într-un colţ al mănăstirii unde călugării, cu o rugăciune 
deja în urmă, se stropiră pe faţă şi pe mâini şi Thomas se uită 
prima oară după călugărul înalt printre bărbaţii care se spălau, 
dar apoi îl zări stând pe un zid scund între doi stâlpi ai arcadei 
dinspre sud. Călugărul îi făcu semn şi Thomas văzu că era foarte 
bătrân, cu o faţă extrem de ridată şi plină de bunătate. 

— Prietena ta, spuse bătrânul călugăr când Thomas i se 
alătură, este pe mâini foarte bune. Fratele Clement este un 
vindecător foarte iscusit, dar el şi fratele Ramon nu sunt de 
acord asupra multor chestii, aşa că trebuie să îi ţin despărțiți. 
Ramon are grijă de infirmerie şi Clement are în grijă leproşii. 
Ramon este un doctor adevărat, instruit la Montpellier, aşa că 
normal că trebuie să îl favorizăm, dar se pare că nu are alte 
remedii decât rugăciunea şi sângerarea puternică. Le foloseşte 
pentru fiecare tratament, în timp ce fratele Clement, cred eu, se 
foloseşte de propria magie. Probabil că nu ar trebui să fiu de 
acord cu asta, dar sunt obligat să spun că, dacă eu aş fi bolnav, 
aş prefera ca fratele Clement să mă trateze. li zâmbi lui 
Thomas. Numele meu este Planchard. 

— Priorul? 

— Exact. Şi eşti bine-venit în casa noastră. Îmi pare rău că nu 
am putut să te întâmpin ieri. Şi fratele Clement mi-a spus că te- 


ai speriat că aţi stat într-un spital de leproşi? Nu este nevoie. 
Din experienţă pot să îţi spun că această boală nu este 
transmisă prin contact cu ceilalţi. Vizitez leproşi de patruzeci de 
ani şi nu mi-am pierdut decât un deget, iar fratele Clement 
trăieşte şi se roagă alături de ei şi nu a fost niciodată atins de 
boală. Priorul făcu o pauză şi se închină şi Thomas crezu prima 
oară că bătrânul alunga gândul rău de a face lepră, dar apoi 
înţelese că Planchard se uita la ceva din celălalt capăt al 
mănăstirii. Urmă privirea priorului şi văzu un corp care era 
cărat pe o targă. Era un cadavru, evident, pentru că faţa era 
acoperită cu o pânză albă şi avea un crucifix pe piept, care căzu 
după câţiva paşi, aşa că toţi călugării trebuiră să se oprească şi 
să îl recupereze. Am avut parte de agitaţie aseară aici, spuse 
blând Planchard. 

— Agitaţie? 

— Probabil că ai auzit clopotul? A fost sunat prea târziu, mă 
tem. Doi bărbaţi au venit la mănăstire după ce s-a lăsat 
întunericul. Poarta noastră nu este niciodată închisă, aşa că nu 
le-a fost greu să intre. L-au legat pe portar de mâini şi de 
picioare, apoi s-au dus la infirmerie. Contele de Berat era acolo. 
Era apărat de pajul lui şi trei dintre oamenii lui care au 
supravieţuit unei lupte oribile din valea următoare, spuse 
priorul, arătând cu mâna către vest. Chiar dacă ştia sau bănuia 
că Thomas a fost implicat în acea bătălie, nu a comentat nimic. 
Unul dintre ostaşi dormea în camera contelui. S-a trezit când au 
venit ucigaşii şi aşa că a murit, iar apoi gâtul contelui a fost 
tăiat şi cei doi ucigaşi au fugit mâncând pământul. Bătrânul 
prior istorisi aceste întâmplări cu o voce indiferentă, ca şi cum 
asemenea crime nenorocite erau ceva obişnuit la Mănăstirea 
Sfântul Sever. 

— Contele de Berat? întrebă Thomas. 

— Un om trist, spuse Planchard, mi-a plăcut de fapt de el, dar 
îmi e teamă că a fost unul dintre fraierii Domnului. Era uimitor 
de învăţat, dar nu avea sens. Era un stăpân dur cu oamenii lui, 
dar bun cu Biserica. Obişnuiam să cred că încerca să îşi 
cumpere drumul către ceruri, dar de fapt voia un fiu şi 
Dumnezeu nu i-a îndeplinit niciodată dorinţa. Săracul om, 
săracul om! Planchard se uită cum contele era dus către casa 
porţii, apoi zâmbi blând către Thomas. Câţiva călugări insistau 
că tu ai fi criminalul. 

— Eu! exclamă Thomas. 

— Ştiu că nu ai fost tu, zise Planchard. Adevăraţii ucigaşi au 


fost văzuţi plecând. Călare în noapte. Clătină din cap. Dar fraţii 
pot să se agite foarte mult şi, în cele din urmă, casa noastră a 
fost foarte mult deranjată în ultima vreme. lartă-mă, nu te-am 
întrebat care este numele tău. 

— Thomas. 

— Un nume frumos. Doar Thomas? 

— Thomas de Hookton. 

— Sună foarte englezesc, spuse Planchard. Şi ce eşti? Soldat? 

— Arcaş. 

— Nu călugăr? întrebă Planchard amuzat. 

Thomas zâmbi pe jumătate. 

— Ştii despre asta? 

— Ştiu că un arcaş englez pe nume Thomas s-a dus la 
Castillon d'Arbizon îmbrăcat în călugăr. Ştiu că vorbea foarte 
bine latina. Ştiu că a ocupat castelul şi că a împrăştiat suferinţă 
prin împrejurimi. Ştiu că a provocat multe lacrimi, Thomas, 
multe lacrimi. Oameni care s-au chinuit toată viaţa să 
construiască ceva pentru copii lor au văzut cum a ars totul în 
câteva minute. 

Thomas nu ştia ce să spună. Privea iarba. 

— Probabil că ştii mult mai mult decât atât, spuse el după o 
vreme. 

— Ştiu că tu şi însoţitoarea ta sunteţi excomunicați, spuse 
Planchard. 

— Atunci nu ar trebui să stau aici, zise Thomas, făcând semn 
către mănăstire. Am fost exclus din comunitatea lui Hristos, 
adăugă el amar. 

— Sunteţi aici la invitaţia mea, spuse blând Planchard, şi, 
dacă Dumnezeu nu este de acord cu această invitaţie, atunci nu 
va mai dura mult până va avea şansa să primească o explicaţie 
de la mine. 

Thomas se uită la priorul care îi îndură răbdător examinarea 
detaliată. Avea ceva Planchard, se gândea Thomas, care îi 
aducea aminte de propriul tată, dar fără nebunie. Dar era o 
sfinţenie şi o înţelepciune, şi o autoritate pe faţa ridată şi 
Thomas ştia că îi place acest bărbat. Îşi îndepărtă privirea. 

— O protejam pe Genevieve, mormăi el, explicând 
excomunicarea lui. 

— Begarda? 

— Nu este begardă, spuse Thomas. 

— Aş fi surprins dacă ar fi, zise Planchard, pentru că mă 
îndoiesc că există vreun begard în aceste părţi. Acei eretici se 


adună în nord. Cum se numesc? Frăția Spiritului Liber. Şi în ce 
cred? Că totul vine de la Dumnezeu, aşa că totul este bun! Este 
o idee înşelătoare, nu-i aşa? Doar atunci când zic totul cred 
exact asta, totul. Fiecare păcat, fiecare faptă, fiecare hotie. 

— Genevieve nu este o begardă, repetă Thomas negația, deşi 
fermitatea tonului său nu reflecta nici o convingere. 

— Sunt sigur că este o eretică, spuse blând Planchard, dar 
care dintre noi nu este? Şi totuşi - tonul lui blând dispăru, iar 
vocea lui deveni mai severă - este şi o ucigaşă. 

— Care dintre noi nu este? repetă Thomas. 

Planchard rânji. 

— L-a omorât pe părintele Roubert. j 

— Cel care o torturase, spuse Thomas. Îşi ridică mâneca şi îi 
arătă priorului cicatricele arsurilor de pe mâna lui. Şi eu mi-am 
ucis călăul şi el era un dominican. 

Priorul se uită spre cerul acoperit de nori. Confesiunea crimei 
lui Thomas nu păru să îl deranjeze, iar următoarele lui cuvinte 
chiar sugerau că o ignorase cu desăvârşire. 

— Mi s-a adus aminte ieri, spuse el, de un psalm al lui David. 
„Dominus reget me et nihil mihi deerit. “ 

— „In loco pascuae ibi conlocavit”, termină Thomas citatul. 

— Acum văd de ce au crezut că eşti călugăr, spuse Planchard 
amuzat. Dar sensul acestui psalm, nu-i aşa, este că noi suntem 
nişte oi şi Dumnezeu este Păstorul nostru? De ce altceva ne-ar 
pune El pe o păşune şi ne-ar proteja cu un băț? Dar ce nu am 
înţeles niciodată în totalitate este de ce păstorul învinuieşte oile 
că s-au îmbolnăvit. 

— Dumnezeu ne învinuieşte? 

— Nu pot să vorbesc în numele Domnului, spuse Planchard, ci 
doar în numele Bisericii. Ce a spus Hristos? „Ego sum pastor 
bonus, bonus pastor animam suam dat pro ovibus.” Il 
complimentă pe Thomas prin a nu traduce cuvintele care 
însemnau: Eu sunt păstorul bun şi bunul păstor îşi dă viaţa 
pentru oile lui. Şi Biserica, zise Planchard, continuă munca lui 
Hristos, sau cel puţin asta ar trebui să facă, deşi unii oameni ai 
Bisericii sunt extrem de entuziasmați să îşi împuţineze turma. 

— Şi tu nu eşti? 

— Eu nu sunt, spuse ferm Planchard, dar nu lăsa ca această 
slăbiciune să te convingă că sunt de acord cu tine. Nu sunt de 
acord cu tine, Thomas, şi nu sunt de acord cu femeia ta, dar nu 
pot nici să fiu de acord cu Biserica ce foloseşte durerea pentru a 
sădi dragostea pentru Dumnezeu într-o lume de păcătoşi. Răul 


naşte răul, se înmulţeşte precum buruienile, dar lucrurile bune 
sunt ca nişte lăstari fragili ce au nevoie de îngrijire. Se gândi 
pentru o vreme, apoi îi zâmbi lui Thomas. Dar datoria mea este 
destul de clară, nu? Ar trebui să vă dau pe amândoi episcopului 
de Berat şi să las focul Domnului să îşi facă treaba. 

— Şi tu, spuse amar Thomas, eşti o persoană care îşi face 
datoria. 

— Sunt un om care încearcă, Dumnezeu să mă ajute, să fie 
bun. Să fiu ceea ce Hristos a vrut să fim. Datoria este, 
câteodată, impusă de alţii şi trebuie să o analizăm mereu ca să 
vedem dacă ne ajută să fim buni. Nu sunt de acord cu tine, cu 
nici unul din voi, dar nu consider că aş face un bine dacă v-aş 
arde. Aşa că o să dau ascultare conştiinţei mele care nu îmi 
spune să vă trimit în focul episcopului. Oricum, zâmbi el din 
nou, arderea voastră ar însemna o risipă totală a strădaniei 
fratelui Clement. Mi-a spus că a chemat o femeie care se 
pricepe să pună oasele la loc şi ea va încerca să îi vindece 
coasta lui Genevieve a ta, deşi fratele Clement m-a avertizat că 
coastele sunt foarte greu de vindecat. 

— Fratele Clement a vorbit cu tine? întrebă Thomas uimit. 

— Doamne, nu! Săracul frate Clement nu poate vorbi deloc! A 
fost un sclav pe o galeră. Mohamedanii l-au capturat într-un raid 
în Leghorn, cred, sau era Sicilia? I-au sfâşiat limba, cred că 
pentru că i-a jignit, iar apoi i-au mai tăiat şi altceva şi cred că de 
aceea s-a făcut călugăr după ce a fost salvat de o galeră 
venețiană. Acum are grijă de stupi şi de leproşi. Şi cum vorbim 
cu el? Păi arată şi gesticulează şi face desene în praf şi, cumva, 
reuşim să ne înţelegem. 

— Deci ce o să faci cu noi? întrebă Thomas. 

— Să fac? Eu? Eu nu o să fac nimic! Doar să mă rog pentru 
voi şi să vă spun la revedere atunci când veţi pleca. Dar aş vrea 
să ştiu de ce sunteţi aici. 

— Pentru că am fost excomunicați, spuse amar Thomas, şi 
camarazii mei nu au mai vrut să mai aibă de a face cu mine. 

— Voiam să spun de ce aţi venit în Gasconia de prima oară, 
zise răbdător Planchard. 

— Contele de Northampton m-a trimis, spuse Thomas. 

— Înţeleg, spuse Planchard, tonul lui sugerând că ştia că 
Thomas evita întrebarea. Şi contele avea motivele lui, nu-i aşa? 

Thomas nu spuse nimic. Îl văzu pe Philin în partea cealaltă a 
mănăstirii şi ridică o mână în semn de salut şi coredorul îi 
zâmbi înapoi; zâmbetul sugera că fiul lui, ca şi Genevieve, se 


recupera în urma rănii cauzate de săgeată. 

Planchard insistă: 

— Contele avea motivele lui, Thomas? 

— Castillon d'Arbizon a fost, odată, proprietatea lui. O voia 
înapoi. 

— A fost proprietatea lui, spuse Planchard sarcastic, pentru 
scurtă vreme, şi nu cred că este contele atât de lipsit de terenuri 
încât să trebuiască să trimită oameni să apere un oraş 
insignifiant din Gasconia, mai ales după ce s-a semnat pace la 
Calais. Probabil că te-a trimis să încalci această pace dintr-un 
motiv deosebit, nu crezi? Făcu o pauză, apoi îi zâmbi ca răspuns 
încăpăţânării lui Thomas. Mai ştii vreun psalm care începe cu 
„Dominus reget me“? 

— Câteva, spuse vag Thomas. 

— Atunci poate ştii cuvintele „Calix Meus Inebrians “? 

— „Cupa mea mă îmbată“, spuse Thomas. 

— Pentru că m-am uitat la arcul tău de dimineaţă, Thomas, 
spuse Planchard, doar din pură curiozitate. Am auzit atâtea 
despre arcul de război englez, dar nu am mai văzut unul de ani 
de zile. Dar al tău, am observat, are ceva ce cred că majoritatea 
nu au. O plăcuţă de argint. Şi pe plăcuţă, tinere, era emblema 
familiei Vexille. 

— Tatăl meu a fost un Vexille, spuse Thomas. 

— Deci eşti născut nobil? 

— Sunt nelegitim, spuse Thomas. El era preot. 

— Tatăl tău era preot? 

Planchard păru surprins. 

— Preot, confirmă Thomas, în Anglia. 

— Am auzit că unii din familia Vexille au fugit acolo, spuse 
Planchard, dar asta a fost acum mulţi ani. Înainte să mă nasc eu. 
Şi de ce se întoarce un Vexille în Astarac? 

Thomas nu spuse nimic. Călugării plecau la muncă, ducând 
cu ei săpăligi şi ţăruşi afară pe poartă. 

— Unde îl duc pe contele mort? întrebă el, încercând să evite 
întrebarea priorului. 

— Trebuie dus la Berat, bineînţeles, pentru a fi înmormântat 
cu strămoşii lui, spuse Planchard, şi trupul lui se va împuţi până 
va ajunge la catedrală. Imi aduc aminte când a fost înmormântat 
tatăl lui: mirosea atât de tare, încât bocitoarele au trebuit să 
iasă la aer. Şi acum ce întrebasem? Ah, da, de ce se întoarce un 
Vexille în Astarac? 

— De ce nu? întrebă Thomas. 


Planchard se ridică şi îi făcu semn din cap. 

— Hai să îţi arăt ceva, Thomas. 

Îl conduse pe Thomas către biserica mănăstirii unde, când 
intră, priorul îşi înmuie degetul în cupa cu apa sfinţită şi se 
închină în timp ce îngenunche pe un picior în faţa altarului înalt. 
Thomas, probabil pentru prima oară în viaţa lui, nu făcu aceeaşi 
plecăciune. Era excomunicat. Vechile obiceiuri nu aveau nici o 
valoare pentru el acum pentru că era exclus din comunitatea 
Bisericii. Il urmă pe prior prin nava largă şi goală către o nişă 
din spatele unui altar lateral şi acolo Planchard descuie o uşă 
mică cu o cheie mare. 

— O să fie întuneric jos, îl avertiză bătrânul, şi nu am nici o 
lampă, aşa că păşeşte cu grijă. 

O lumină slabă se strecură în jos pe scări şi, când Thomas 
ajunse la baza scărilor, Planchard ridică o mână. 

— Aşteaptă aici, spuse el, şi o să îţi aduc ceva. Este prea 
întuneric pentru a vedea în trezorerie. 

Thomas aşteptă. Ochii lui se acomodară cu semiîntunericul şi 
văzu că erau opt deschizături arcuite în acea pivniţă şi apoi îşi 
dădu seama că nu era doar o pivniţă, ci un osuar şi această 
constatare îl făcu să facă un pas înapoi îngrozit. Arcadele erau 
pline de oase. Craniile se holbau la el. În capătul de est era o 
arcadă doar pe jumătate umplută, cealaltă jumătate aşteptându- 
i pe fraţii care se rugau în fiecare zi în biserica de deasupra. 
Aceasta era pivniţa morţilor; anticamera cerurilor. 

Auzi un lacăt deschizându-se, apoi paşii priorului care 
revenea cu o cutie de lemn pe care i-o întinse. 

— Du-o la lumină, spuse el, şi uită-te la ea. Contele a încercat 
să o fure de la mine, dar când s-a întors aici cu febră am luat-o 
înapoi de la el. Poţi să vezi bine? 

Thomas ridică cutia către lumina slabă ce pătrundea în jos pe 
scări. Putea vedea că era o cutie veche, că lemnul se uscase şi 
că a fost odată pictată pe dinăuntru şi pe dinafară, dar atunci, în 
faţă, văzu rămăşiţele cuvintelor pe care le ştia prea bine, 
cuvintele care îl obsedau de când a murit tatăl lui: Calix Meus 
Inebrians. 

— Se spune - priorul luă cutia înapoi de la Thomas -, că a fost 
găsită într-o raclă prețioasă pe altarul capelei din castelul 
Vexille. Dar era goală atunci când a fost găsită, Thomas. 
Inţelegi? 

— Era goală, repetă Thomas. 

— Cred că ştiu, spuse Planchard, ce aduce un Vexille la 


Astarac, dar nu este nimic aici pentru tine, Thomas, absolut 
nimic. Cutia era goală. Puse cutia înapoi, încuie cufărul mare şi 
îl conduse pe Thomas înapoi sus în biserică. Ferecă uşa 
trezoreriei, apoi îi făcu semn lui Thomas să stea cu elpe o 
cornişă ce se întindea în jurul navei pustii. Cutia era goală, 
insistă priorul, deşi cu siguranţă că te gândeşti că a fost odată 
plină. Şi eu cred că ai venit aici pentru a găsi ceea ce o umplea. 

Thomas încuviinţă din cap. Se uita la doi novici cum măturau 
în biserică, ţepii de mesteacăn zgâriind dalele late. 

— Şi am mai venit, spuse el, să îl găsesc pe bărbatul care l-a 
ucis, care l-a omorât pe tatăl meu. 

— Ştii cine a făcut asta? 

— Vărul meu. Guy Vexille. Mi s-a spus că îşi zice contele de 
Astarac. 

— Şi crezi că este aici? Planchard păru surprins. Nu am auzit 
de un asemenea om. 

— Cred că, dacă ştie că eu sunt aici, spuse Thomas, va veni 
după mine. 

— Şi o să îl omori? 

— O să îl interoghez, zise Thomas. Vreau să ştiu de ce a 
crezut că tatăl meu avea Graalul. 

— Şi a avut tatăl tău Graalul? 

— Nu ştiu, spuse Thomas sincer. Cred că poate a crezut că îl 
are. Dar câteodată se purta ca un nebun. 

— Nebun? 

Întrebarea fu adresată blând. 

— Nu îl venera pe Dumnezeu, spuse Thomas, ci se lupta cu 
El. Îl ruga, tipa, urla şi plângea în faţa lui Dumnezeu. Vedea 
majoritatea lucrurilor clar, dar Dumnezeu îl nedumerea. 

— Şi tu? întrebă Planchard. 

— Eu sunt un arcaş, spuse Thomas, eu trebuie să văd 
lucrurile clar. 

— Tatăl tău, zise Planchard, a deschis uşa către Dumnezeu şi 
a fost nedumerit, în timp ce tu laşi uşa închisă? 

— Poate, spuse, în apărarea lui, Thomas. 

— Şi ce speri, Thomas, să obţii dacă ai găsi Graalul? 

— Pacea, spuse Thomas. Şi dreptate. 

Nu era un răspuns la care s-a gândit, ci doar o modalitate de 
a scăpa de întrebarea lui Planchard. 

— Un soldat care caută pacea, spuse Planchard amuzat. Eşti 
plin de contradicții. Ai ars şi ai omorât şi ai furat pentru a face 
pace. Ridică o mână pentru a calma protestul lui Thomas. 


Trebuie să îţi spun, Thomas, că eu consider că ar fi mai bine 
dacă nu s-ar găsi Graalul. Dacă ar fi ca eu să îl descopăr l-aş 
azvârli în cea mai adâncă mare, printre monştri, şi nu aş spune 
nimănui. Dar dacă l-ar găsi altă persoană, atunci nu ar fi decât 
un alt trofeu de război al oamenilor ambiţioşi. Regii se vor bate 
pentru el, oameni ca tine vor muri pentru el, bisericile se vor 
îmbogăţi în urma lui şi nu va fi nici o pace. Dar nu ştiu asta. 
Poate că ai dreptate? Poate că Graalul va aduce o eră a bogăției 
şi a păcii şi mă rog pentru asta. Dar descoperirea cununii cu 
ţepi nu a adus asemenea minunăţii şi de ce ar fi Graalul mai 
puternic decât ţepii dragului nostru Domn? Avem flacoane cu 
sângele lui în Flandra şi în Anglia, şi totuşi nu aduc pacea. Este 
Graalul mai preţios decât sângele Lui? 

— Unii oameni consideră că da, spuse deranjat Thomas. 

— Şi acei oameni vor omori precum animalele pentru a intra 
în posesia lui, zise Planchard. Vor omori cu mila unui lup ce 
devorează un miel şi tu îmi spui că va aduce pacea? Oftă. Şi 
totuşi, poate ai dreptate. Poate că acum este timpul ca Graalul 
să fie găsit. Avem nevoie de un miracol. 

— Să aducă pacea? 

Planchard negă din cap. Nu spuse nimic pentru o vreme, ci 
doar se uita la cei doi măturători şi părea foarte serios şi extrem 
de trist. 

— Nu am mai spus asta nimănui, Thomas, rupse el lunga lui 
tăcere, şi ar fi înţelept din partea ta să nu spui nici tu nimănui. 
Cu timpul, vom şti toţi şi până atunci va fi prea târziu. Dar nu cu 
mult timp în urmă am primit o scrisoare de la o abație din 
Lombardia şi lumea noastră este pe cale să se schimbe radical. 

— Din cauza Graalului? 

— Aş dori să fie d-aia. Nu, pentru că este o molimă în est. O 
molimă cumplită, o epidemie care se răspândeşte precum fumul, 
ce-i omoară pe toţi cei pe care-i atinge şi nu cruţă pe nimeni. 
Este o ciumă, Thomas, care a fost trimisă pentru a ne chinui. 
Planchard se uită înainte, privind praful dansând într-o rază de 
lumină ce cădea pe una dintre ferestrele înalte şi curate. O 
asemenea molimă trebuie să fie mâna diavolului, continuă 
priorul, închinându-se, şi este o treabă îngrozitoare. Fratele meu 
abate îmi scrie că în unele oraşe din Umbria jumătate din 
populaţie a murit şi mă sfătuieşte să ferec porţile şi să nu las 
nici un călător să intre, dar cum pot să fac asta? Suntem aici să 
ajutam oameni, nu să îi îndepărtăm de Dumnezeu. Se uită în 
sus, ca şi cum ar fi căutat ajutor divin printre grinzile 


acoperişului. Întunericul vine, Thomas, spuse el, şi este un 
întuneric mare cum nu a mai văzut omenirea. Poate, dacă tu 
găseşti Graalul, va aduce lumină în întuneric. 

Thomas se gândi la viziunea lui Genevieve de sub fulger, a 
unui mare întuneric în care era un punct luminos. 

— Mereu am crezut, continuă Planchard, că această căutare a 
Graalului era o nebunie, o vânătoare a unei himere care nu ar 
aduce nimic bun, ci doar rău, dar acum aflu că totul se va 
schimba. Totul. Poate că avem nevoie de un simbol extraordinar 
al dragostei lui Dumnezeu. Oftă. Am fost tentat să mă întreb 
dacă această molimă a fost trimisă de Dumnezeu. Poate că ne 
arde pe toţi, ne purifică, pentru că cei care vor fi cruţaţi vor face 
voinţa Lui. Nu ştiu. Dădu din cap trist. Ce vei face când 
Genevieve a ta se va întrema? 

— Am venit aici, spuse Thomas, pentru a afla tot ce se poate 
despre Astarac. 

— Despre începutul şi despre sfârşitul muncii omului, spuse 
Planchard zâmbind, nu poţi şti niciodată totul. Ai accepta un 
sfat? 

— Bineînţeles. 

— Pleacă, Thomas, spuse ferm priorul, du-te departe. Nu ştiu 
cine l-a omorât pe contele de Berat, dar nu este greu de ghicit. 
Avea un nepot, un om prost, dar puternic, pe care l-ai luat 
prizonier. Mă îndoiesc că contele l-ar fi răscumpărat, dar acum 
nepotul este el însuşi conte şi poate aranja singur recompensa 
sa. Şi dacă şi el caută ce căuta şi unchiul lui, atunci îşi va ucide 
toţi rivalii, asta înseamnă că şi pe tine, Thomas! Aşa că ai grijă. 
Şi trebuie să pleci curând. 

— Nu sunt bine-venit aici? 

— Eşti bine-venit aici, insistă Planchard, amândoi sunteţi. Dar 
în această dimineaţă pajul contelui s-a dus să raporteze moartea 
stăpânului său şi băiatul va şti că eşti aici. Şi tu, şi fata. Poate că 
nu vă ştie numele, dar voi sunteţi... cum să spun eu? Uşor de 
luat la ochi? Deci dacă cineva vrea să te omoare, Thomas, atunci 
vor şti unde să te caute. De aceea îţi spun să pleci departe. 
Această casă a văzut destule crime şi nu mai vreau. Se ridică şi 
îi puse încet o mână pe capul lui Thomas. Să fii binecuvântat, 
fiul meu, spuse el, apoi ieşi din biserică. 

Şi Thomas simţi cum întunericul se apropie. 


Joscelyn era contele de Berat. 
Se tot gândea la asta şi fiecare gând îi transmitea un fior de 


bucurie. Contele de Berat! Nobilul banilor. 

Villesisle şi însoțitorii lui se întoarseră de la Astarac cu vestea 
că bătrânul a murit în somn. 

— Chiar înainte ca noi să ajungem la mănăstire, îi spuse 
Villesisle lui Joscelyn de faţă cu Robbie şi Sir Guillaume, deşi 
mai târziu, în particular, a recunoscut că lucrurile nu au mers 
aşa de bine şi că s-a vărsat sânge. 

— Eşti un prost, mârâi Joscelyn. Ce ţi-am spus? 

— Să îl sufoc. 

— Şi în schimb murdăreşti toată camera nenorocită cu 
sângele lui? 

— Nu am avut altă variantă, susţinu Villesisle îmbufnat. Unul 
dintre ostaşii lui era acolo şi a încercat să se bată cu noi. Dar ce 
contează? Bătrânul este mort, nu-i aşa? 

Era mort. Mort şi în putrefacție şi asta conta cu adevărat. Cel 
de-al paisprezecelea conte de Berat era în drum spre cer sau 
spre iad, aşa că toată regiunea Beratului cu castelele, feudele, 
oraşele,  şerbii, gospodăriile şi grămezile de monede îi 
aparţineau acum lui Joscelyn. 

Joscelyn avea altă autoritate atunci când s-a întâlnit cu 
Robbie şi cu Sir Guillaume. Inainte, când se întrebase dacă 
unchiul lui avea să îl răscumpere sau nu, avusese grijă să fie cât 
mai curtenitor pentru că viitorul lui depindea de bunăvoința 
celor care îl ţineau prizonier, dar acum, deşi nu era nepoliticos 
cu ei, stătea deoparte, aşa cum se cuvenea, pentru că ei erau 
doar nişte aventurieri pe când el era unul dintre cei mai bogaţi 
nobili din sudul Franţei. 

— Răscumpărarea mea, spuse el simplu, este de douăzeci de 
mii de florinţi. 

— Patruzeci, insistă imediat Sir Guillaume. 

— Este prizonierul meu! sări Robbie către Sir Guillaume. 

— Şi? încercă Sir Guillaume să îşi păstreze calmul. O să te 
mulţumeşti cu douăzeci când el valorează patruzeci? 

— Eu o să mă mulţumesc cu douăzeci, spuse Robbie şi era, 
într-adevăr, o avere, o recompensă demnă de un duce regal. În 
bani englezeşti ar fi aproape de trei mii de lire, suficienţi pentru 
un om să aibă o viaţă luxoasă. 

— Şi încă trei mii de florinţi, oferi Joscelyn, pentru caii şi 
ostaşii mei capturați. 

— De acord, spuse Robbie înainte ca Sir Guillaume să poată 
protesta. 

Sir Guillaume era dezgustat de faptul că Robbie acceptase 


imediat. Normandul ştia că suma de douăzeci de mii de florinţi 
era o recompensă bună, mai mult decât ar fi sperat el vreodată 
atunci când a văzut călăreţii apropiindu-se de vad şi ambuscada, 
dar chiar şi aşa credea că Robbie cedase mult prea repede. 
Dura de obicei luni să negocieze o recompensă, luni de 
tocmeală, de mesageri ducând oferte şi contra-oferte şi refuzuri 
şi ameninţări, dar Joscelyn şi Robbie aranjaseră lucrurile în 
câteva momente. 

— Deci acum, spuse Sir Guillaume, privindu-l pe Joscelyn, stai 
aici până ajung banii. 

— Atunci voi sta aici pe veci, spuse calm Joscelyn. Trebuie să 
îmi iau moştenirea în primire, explică el, înainte ca banii să fie 
trimişi. 

— Deci îţi dau pur şi simplu drumul? întrebă Sir Guillaume 
dispreţuitor. 

— O să merg eu cu el, spuse Robbie. 

Sir Guillaume se uită la scoţian, apoi din nou la Joscelyn şi 
văzu aliaţi. „Probabil că Robbie, se gândea Sir Guillaume, a dat 
jos scutul întors al lui Joscelyn”, un gest pe care normandul îl 
observase, dar hotărâse să îl ignore. 

— O să te duci tu cu el, spuse el simplu, şi el este prizonierul 
tău, nu? 

— Este prizonierul meu, spuse Robbie. 

— Dar eu comand aici, insistă Sir Guillaume, şi o parte din 
recompensă este a mea. A noastră. 

Arătă cu mâna către restul garnizoanei. 

— O să fie plătită, spuse Robbie. 

Sir Guillaume se uită în ochii lui Robbie şi văzu un tânăr care 
nu îi întâlnea privirea, un tânăr al cărui supunere nu era sigură 
şi care a propus el însuşi să meargă la Berat cu Joscelyn. Sir 
Guillaume credea că Robbie nu avea să se întoarcă aşa că 
normandul se duse către nişa unde era agăţat crucifixul, acelaşi 
crucifix pe care Thomas îl ţinuse în faţa ochilor lui Genevieve. Îl 
luă de pe perete şi îl aşeză pe masă în faţa lui Robbie. 

— Jură pe asta, ceru el, că partea noastră va fi plătită. 

— Jur, spuse Robbie solemn şi puse mâna pe cruce. Pe 
Dumnezeu şi chiar pe viaţa mamei mele, jur. 

Joscelyn, privind, păru amuzat. 

Sir Guillaume cedă. Ştia că l-ar fi putut reţine pe Joscelyn şi 
pe ceilalţi prizonieri şi asta însemna că, în cele din urmă, s-ar fi 
găsit o modalitate de a intra în posesia recompensei dacă i-ar fi 
reţinut, dar în acelaşi timp ştia că ar fi avut săptămâni de 


nelinişte. Cei care erau de partea lui Robbie, şi erau mulţi, mai 
ales printre scandalagiii care s-au alăturat garnizoanei, ar 
susţine că, aşteptând, ar risca să piardă toţi banii sau ar sugera 
că plănuieşte să ia banii şi să îi păcălească şi Robbie ar încuraja 
această revoltă şi în cele din urmă garnizoana s-ar destrăma. 
Oricum, era foarte probabil ca garnizoana să se destrame 
pentru că, fără Thomas, nu era nici nu motiv întemeiat să 
rămână. Oamenii nu ştiuseră niciodată că Graalul a fost țelul 
lor, dar au simţit că îl motiva ceva pe Thomas, au simţit că avea 
un ţel şi că ceea ce făceau avea un sens; acum, Sir Guillaume 
ştia că nu erau decât o altă bandă de scandalagii care aveau 
şansa să deţină un castel. Nici unul nu avea să stătea prea mult, 
se gândea Sir Guillaume. Chiar dacă Robbie nu i-ar plăti partea, 
Sir Guillaume tot ar fi putut să plece mai bogat decât a venit, 
dar dacă Robbie s-ar fi ţinut de cuvânt, atunci Sir Guillaume ar 
fi avut suficienţi bani pentru a strânge oamenii de care avea 
nevoie ca să se răzbune pe cei care i-au furat pământurile din 
Normandia. 

— Aştept ca banii să fie aici într-o săptămână, spuse Sir 
Guillaume. 

— Două, zise Joscelyn. 

— O săptămână! 

— O să încerc, spuse Joscelyn resemnat. 

Sir Guillaume împinse crucifixul peste masă. 

— O săptămână! 

Joscelyn se uită lung la Sir Guillaume, apoi puse un deget pe 
trupul rupt al lui Hristos. 

— Dacă insişti, zise el. O săptămână. 

Joscelyn plecă în dimineaţa următoare. Călărea îmbrăcat 
complet în armură, cu steagul, caii şi oamenii înapoiaţi lui şi cu 
el călărea Robbie Douglas şi şaisprezece alţi ostaşi, toţi gasconi 
care l-au urmat pe Thomas, dar care acum preferau să ia aurul 
contelui de Berat. Sir Guillaume a fost lăsat cu oamenii care au 
venit la Castillon d'Arbizon, dar cel puţin asta însemna că avea 
arcaşi. Stătea pe cele mai înalte metereze ale castelului şi îl 
privi pe Joscelyn cum se îndepărta. John Faircloth, ostaşul 
englez, i se alătură pe metereze. 

— Ne părăseşte? întrebă el, referindu-se la Robbie. 

Sir Guillaume încuviinţă din cap. 

— Ne părăseşte. Nu o să îl mai vedem. 

— Şi ce facem? întrebă Faircloth, în franceză de data aceasta. 

— Aşteptăm banii, apoi plecăm. 


— Doar plecăm? 

— În numele lui Dumnezeu, ce altceva putem face? Ducele de 
Northampton nu vrea acest oraş, John. Nu va trimite niciodată 
pe cineva să ne ajute. Dacă stăm aici, vom muri. 

— Şi plecăm sau murim fără Graal, spuse Faircloth. De aceea 
ne-a trimis contele aici? Ştia de Graal? 

Sir Guillaume încuviinţă din cap. 

— Cavalerii mesei rotunde, spuse el amuzat, asta suntem. 

— Şi abandonăm căutarea? 

— Este o nebunie, spuse cu tărie Sir Guillaume, o nebunie 
curată. Nu există, dar Thomas credea că ar putea exista şi 
contele a zis că merită efortul. Dar este cea mai mare tâmpenie. 
Şi Robbie este prins şi el de această vrajă, dar nu o să îl 
găsească pentru că nu are ce. Suntem doar noi şi prea mulţi 
inamici, aşa că o să ne luăm banii şi o să plecăm. 

— Şi dacă nu trimit banii? întrebă Faircloth. 

— Avem onoare, nu? spuse Sir Guillaume. Adică prădăm, 
jefuim, siluim şi omorâm, dar nu ne păcălim niciodată între noi 
când vine vorba de recompense. Sfinte Isuse! Nimeni altcineva 
nu ar fi avut încredere dacă ar fi fost în situaţia asta. Făcu o 
pauză, uitându-se la Joscelyn şi la alaiul lui care se opriseră la 
marginea văii. Uită-te la nenorociţi, spuse el, se uită la noi 
întrebându-se cum să ne scoată de aici. 

Călăreţii aruncau, într-adevăr, o ultimă privire către turnul de 
la Castillon d'Arbizon. Joscelyn văzu steagul contelui de 
Northampton fâlfâind cu neruşinare în bătaia adierii slabe, apoi 
scuipă pe drum. 

— Chiar o să le trimiţi banii? îl întrebă pe Robbie. 

Robbie păru surprins de întrebare. 

— Normal, spuse el. 

Odată ce avea să i se plătească recompensa stabilită, onoarea 
îi impunea să trimită partea lui Sir Guillaume. Nu-i trecuse prin 
cap nici măcar o secundă să facă altfel. 

— Dar flutură steagul inamicului meu, sublinie Joscelyn. Şi 
dacă tu le trimiţi banii, ce mă opreşte din a nu-i recupera? 

Se uită la Robbie, aşteptând un răspuns. 

Robbie încercă să descifreze toate laturile acestei sugestii, 
gândindu-se la onoarea lui, dar atâta timp cât banii erau trimişi, 
se gândea el, onoarea lui era neatinsă. 

— Nu au cerut pace, spuse el, ezitând, şi era răspunsul pe 
care îl voia Joscelyn pentru că sugera că acesta putea să îi atace 
din momentul în care banii erau daţi. 


Joscelyn zâmbi şi merse în continuare. 

Ajunseră în Berat în acea seară. Un ostaş mersese înainte, 
avertizându-i pe locuitori de apropierea noului lor stăpân şi o 
delegaţie de consuli şi preoţi îl întâmpinară pe Joscelyn la un 
kilometru de poarta din est. Ingenuncheară pentru a-l saluta şi 
preoţii îi prezentară contelui câteva relicve preţioase ale 
catedralei. Era o treaptă din scara lui lacob, oasele unui peşte 
dintre cei cinci mii, sandalele Sfântului Gudul şi un cui folosit la 
răstignirea unuia dintre cei doi hoţi care au murit cu Hristos. 
Toate au fost cadouri de la vechiul conte către oraş, iar acum se 
aştepta ca noul conte să descalece şi să arate preţioaselor racle, 
toate în casete de aur sau de cristeii, respectul cuvenit. Joscelyn 
ştia ce se aştepta ca el să facă, dar în schimb se aplecă în şa şi 
se încruntă la preoţi. 

— Unde este episcopul? ceru el să ştie. 

— Este bolnav, domnul meu. 

— Prea bolnav pentru a mă întâmpina? 

— Este bolnav, domnul meu, bolnav grav, spuse unul dintre 
preoţi şi Joscelyn se uită la bărbat pentru o secundă, apoi 
acceptă brusc explicaţia. 

Descălecă, îngenunche scurt, se închină în faţa raclelor, apoi 
încuviinţă scurt din cap către consulii ce ţineau cheile 
ceremoniale ale oraşului pe o pernă din catifea verde. Joscelyn 
trebuia să ia cheile şi apoi să le returneze împreună cu o vorbă 
bună, dar era prea înfometat şi însetat, aşa că se sui înapoi în şa 
şi călări pe lângă consulii îngenuncheaţi. 

Alaiul călare intră în oraş pe poarta dinspre vest unde 
gardienii îngenuncheară în faţa noului lor stăpân, iar apoi 
călăreţii urcară până la curbura dintre două dealuri pe care era 
construit Berat. La stânga lor, pe dealul mai mic, era catedrala, 
o biserică lungă şi scundă căreia îi lipseau turnul şi turla, în 
timp ce la dreapta lor o stradă pavată se întindea până la 
castelul de pe dealul mai înalt. Strada era plină de semne 
pictate ce îi obligau pe călăreţi să meargă pe un singur rând, în 
timp ce pe partea cealaltă cetăţenii îngenuncheau şi strigau 
binecuvântări. O femeie împrăştia frunze de viţă pe pavaj, în 
timp ce un cârciumar oferea o tavă cu urcioare cu vin care se 
vărsară când calul lui Joscelyn se lovi de bărbat. 

Strada ducea într-o piaţă murdară cu legume storcite şi urât 
mirositoare de la baliga de vaci, oi şi capre. Castelul era acum 
în faţă şi porţile lui se deschiseră când gardienii recunoscură 
steagul Beratului purtat de pajul lui Joscelyn. 


Din acel moment, Robbie nu mai înţelese nimic. Calul îi fu 
luat de un servitor şi i se dădu în cele din urmă o cameră în 
turnul de est unde se aflau un pat şi un foc, iar mai târziu în 
acea seara avu loc o festivitate mare la care fu invitată şi 
contesa văduvă. Era o fată micuță, plinuţă şi frumuşică, iar la 
sfârşitul festinului Joscelyn o luă de mână şi o conduse în noua 
lui cameră, camera fostului conte, în timp ce Robbie rămase în 
sala unde ostaşii dezbrăcau trei servitoare şi făceau ce voiau cu 
ele. Alţii, la instrucţiunile lui Joscelyn dinainte să dispară, 
aruncau grămezi de pergamente vechi de pe rafturi în focul 
mare care lumina puternic. Sir Henri Courtois privea şi nu 
spunea nimic, dar se îmbătă la fel de mult precum şi Robbie. 

În următoarea dimineaţă, soldaţii goliră restul rafturilor. 
Cărţile au fost aruncate pe geam în curtea castelului unde ardea 
alt foc. Rafturile fură rupte şi urmară cărţile şi pergamentele pe 
geam. Joscelyn, foarte fericit, supraveghea curăţenia camerei, 
iar în acelaşi timp primea şi vizitatori. Unii au fost servitori ai 
unchiului său: vânători, armurieri, pivniţari şi vânzători care 
voiau să se asigure că slujbele lor erau în siguranţă. Unii erau 
stăpâni mai mici de pe noul lui domeniu care veneau să jure 
credinţă punându-şi mâinile între cele ale contelui, rostind 
jurământul alianţei, iar apoi primind sărutul în urma cărora 
deveneau oamenii lui Joscelyn. Erau reclamanţi care doreau 
dreptate şi chiar oameni şi mai disperaţi cărora vechiul conte le 
datora bani şi care acum îndrăzneau să creadă că nepotul 
acestuia avea să onoreze acele datorii. Erau doisprezece preoţi 
din oraş care doreau ca noul conte să le dea bani pentru a spune 
liturghii pentru sufletul unchiului său, iar consulii Beratului 
urcau scările în robele lor roşii şi albastre cu argumente de ce 
taxa oraşului ar trebui să fie mai mică; printre toate acestea, 
Joscelyn urla la oamenii lui să ardă mai multe cărţi, să arunce în 
foc mai multe pergamente, iar atunci când un călugăr tânăr şi 
nervos apăru şi protestă zicând că el nu a terminat de analizat 
toate documentele, Joscelyn îl alergă afară din sală, găsind 
astfel ascunzătoarea călugărului care era plină de şi mai multe 
documente. Toate fură arse, lăsându-l pe călugăr plângând. 

Când noua grămadă de pergamente se înălța către cer în 
flăcări pentru a  împrăştia rămăşiţe prin toată curtea 
amenințând acoperişurile din paie ale caselor castelului, apăru 
şi episcopul, aparent sănătos tun. Veni cu alţi doisprezece preoţi 
şi cu ei era Michel, pajul vechiului conte. 

Episcopul lovi cu bastonul lui pe pavaj pentru a atrage atenţia 


lui Joscelyn şi, când noul conte se întoarse spre el, episcopul 
arătă către Joscelyn cu bastonul lui. O tăcere totală învălui toată 
curtea când oamenii înţeleseră că urma o mare problemă. 
Joscelyn, cu focul luminându-i faţa rotundă, arăta nervos. 

— Ce vrei? îi ceru să ştie el episcopului, care, credea el, nu 
arătase destul respect. 

— Vreau să ştiu, ceru episcopul să afle, cum a murit unchiul 
tău. 

Joscelyn făcu câţiva paşi către delegaţie, sunetul scos de 
bocancii lui răsunând de pereţii castelului. Erau cel puţin o sută 
de oameni în curte şi unii dintre ei, suspectând că vechiul conte 
a fost omorât, se închinară, dar Joscelyn nu îi luă în seamă. 

— A murit, spuse el tare, în somn, de boală. 

— Este o boală ciudată, zise episcopul, de îl lasă pe om cu 
gâtul tăiat. 

Un murmur se porni în toată curtea şi se transformă în 
indignare. Sir Henri Courtois şi unii dintre ostaşii vechiului 
conte puseră mâinile pe teaca săbiilor, dar Joscelyn răspunse şi 
el la fel. 

— De ce mă acuzi? mârâi la episcop. 

— Nu te acuz de nimic, spuse episcopul. Nu voia să se certe 
cu noul conte, nu acum, dar în schimb îi atacă prin mercenarii 
lui Joscelyn. Dar îi acuz pe oamenii tăi. Acest om, îl trase pe 
Michel în faţă, i-a văzut cum i-au tăiat gâtul unchiului tău. 

Un murmur de dezgust se auzi în toată curtea şi câţiva ostaşi 
se apropiară de Sir Henri Courtois ca şi cum l-ar fi asigurat de 
ajutorul lor. Joscelyn ignoră protestul şi se uită în schimb către 
Villesisle. 

— Te-am trimis, spuse el tare, să aranjezi o întâlnire cu 
dragul meu unchi. Şi acum aud că l-ai omorât? 

Villesisle fu atât de uimit de acuzaţie încât nu spuse nimic. 
Doar clătină din cap, dar atât de nesigur, încât toţi erau convinşi 
de vinovăția acestuia. 

— Vrei dreptate, episcope? strigă Joscelyn peste umăr. 

— Sângele unchiului tău cere asta, spuse episcopul, şi 
legitimitatea moştenirii tale depinde de asta. 

Joscelyn îşi scoase sabia. Nu purta armură, doar nădragi, 
bocanci şi o vestă din lână cu o curea, în timp ce Villesisle avea 
o haină din piele care rezista împotriva majorităţii loviturilor de 
sabie, dar Joscelyn îşi vântură sabia semn că şi Villesisle ar 
trebui să îşi scoată arma. 

— O judecată prin luptă, episcope, spuse el. 


Villesisle se retrase. 

— Eu nu am făcut decât ceea ce tu... începu el, apoi trebui să 
se îndepărteze rapid pentru că Joscelyn îl atacă cu două lovituri 
rapide. Villesisle se sperie pentru că aceasta nu era o luptă de 
faţadă pentru a-l mulţumi pe episcop, ci o bătălie adevărată. Îşi 
scoase sabia. Domnul meu, îl rugă pe Joscelyn. 

— Fă să pară cât mai real, spuse încet Joscelyn, şi o să 
rezolvăm tot după aceea. 

Villesisle se simţi uşurat, apoi rânji şi atacă şi el, atac pe care 
Joscelyn îl pară. Oamenii de faţă se îndepărtau pentru a forma 
un semicerc în jurul focului în faţa căruia cei doi bărbaţi puteau 
să se bată. Villesisle nu era începător, s-a luptat în turnire şi 
încăierări, dar era precaut cu Joscelyn care era mai înalt şi mai 
puternic, iar Joscelyn ataca acum, folosindu-se de aceste 
avantaje, fluturându-şi sabia în lovituri puternice pe care 
Villesisle le para disperat. Fiecare încleştare a săbiilor răsuna 
de încă două ori, o dată de peretele castelului şi o dată de marea 
fortăreață, un triplu sunet auzindu-se până ce altul începea, iar 
Villesisle se retrăgea, se retrăgea, iar apoi sări într-o parte 
pentru a lăsa una dintre loviturile periculoase ale lui Joscelyn să 
se irosească în aerul fumuriu şi apăsă imediat înainte, lovind cu 
vârful, dar Joscelyn asta aştepta şi întoarse lovitura, se aruncă 
înainte dându-l jos pe Villesisle, încât acesta se lungi pe pavaj şi 
Joscelyn se aruncă peste el. 

— Poate va trebui să te încarcerez după asta, spuse el, 
aproape şoptind, dar nu pentru mult timp. După aceea vorbi 
tare: Ţi-am ordonat să te duci şi să vorbeşti cu unchiul meu, 
negi asta? 

Villesisle era fericit să îşi joace rolul în această piesă de 
teatru. 

— Nu neg, domnul meu, spuse el. 

— Spune din nou! îi ordonă Joscelyn. Mai tare! 

— Nu neg, domnul meu! 

— Şi totuşi, i-ai tăiat gâtul, spuse Joscelyn, făcându-i semn lui 
Villesisle să se ridice şi, odată ce adversarul lui era în picioare, 
se repezi în faţă, înfigându-şi sabia şi din nou cele trei sunete se 
auziră prin curte. Săbiile erau grele, loviturile neîndemânatice, 
dar totuşi oamenii care priveau credeau că Joscelyn era mai 
îndemânatic, deşi Sir Henri Courtois se întreba dacă Villesisle 
îşi folosea toate aptitudinile lui. Acum lovea, dar nu încerca să 
se apropie de adversarul lui şi nu îi era greu lui Joscelyn să se 
retragă. Cărţile şi pergamentele ce ardeau mocneau lângă el, 


încât picuri de sudoare îi apărură pe frunte, iar el se şterse cu 
mâneca. Dacă îl fac pe acest om să sângereze, episcope, strigă 
Joscelyn, va fi acesta un semn al vinovăţiei? 

— Va fi, spuse episcopul, dar nu va fi o pedeapsă pe măsură. 

— Pedeapsa poate aştepta să fie dată de Dumnezeu, spuse 
Joscelyn şi rânji la Villesisle care îi rânji la rândul lui. 

Atunci Joscelyn se apropie fără nici o grijă de adversarul lui, 
deschizând partea dreaptă pentru o lovitură; Villesisle înţelese 
că era invitat să arate că această luptă era adevărată şi lovi, 
fluturându-şi sabia mare şi ciudată în aşteptarea că Joscelyn va 
para, dar în schimb Joscelyn se dădu înapoi şi îşi folosi sabia să 
propulseze lovitura înainte încât Villesisle se roti, dus de forţa 
sabiei grele şi Joscelyn, cu sânge rece şi iute ca fulgerul, îşi 
trase imediat sabia înapoi şi cu o scurtă întorsătură de 
încheietură vârful sabiei pătrunse în gâtul lui Villesisle. Rămase 
acolo, prinsă în gâtlejul lui Villesisle, iar Joscelyn îl împinse 
înainte, învârti metalul, împinse din nou zâmbind în timp ce 
făcea asta, sângele şiroind pe sabie, iar Joscelyn tot zâmbea 
când Villesisle, cu o privire de uimire pe faţă, căzu în genunchi. 
Sabia căzu scoțând un zăngănit. Respirația lui scotea numai 
clăbuci roşii prin crăpătura gâtului său, iar acum Joscelyn 
înfipse sabia mai bine încât îi distruse pieptul lui Villesisle. 
Muribundul era prins acolo, suspendat de sabia care îi fusese 
înfiptă pe trahee, iar atunci Joscelyn o mai învârti o dată, apucă 
mânerul cu ambele mâini şi smulse metalul eliberându-l cu o 
smucitură monstruoasă ce făcu trupul lui Villesisle să tremure şi 
sângele să ţâşnească pe mâinile lui Joscelyn. 

Spectatorii răsuflară atunci când Villesisle căzu într-o parte şi 
muri. Sângele lui picura printre dalele curţii şi fâsâia acolo unde 
întâlnea focul. 

Joscelyn se întoarse şi se uită după cel de-al doilea bărbat, 
complicele lui Villesisle, iar bărbatul încercă să fugă, dar fu 
prins de către ceilalţi ostaşi şi aruncat în spaţiul deschis unde 
căzu în genunchi şi îl rugă pe Joscelyn să îl cruţe. 

— Vrea milă, strigă Joscelyn către episcop. I-ai oferi? 

— Trebuie să se facă dreptate, spuse episcopul. 

Joscelyn îşi şterse sabia de sânge pe vesta sa, apoi o băgă în 
teacă şi se uită curtenitor către Sir Henri Courtois. 

— Spânzură-l, îi ordonă el scurt. 

— Domnul meu... începu să se roage bărbatul, dar Joscelyn se 
întoarse şi îl lovi cu piciorul în gură atât de tare încât îi dislocă 
maxilarul şi, după ce bărbatul îşi recăpătă echilibrul, Joscelyn îşi 


înclină piciorul în spate, rupându-i pe jumătate o ureche cu 
pintenii lui. 

Apoi, într-un presupus acces de furie, Joscelyn se aplecă să îl 
ridice pe bărbatul ce sângera. Il inu la o lungime de braţ pentru 
o secundă şi atunci, cu toată puterea unui bărbat antrenat în 
turnire, îl aruncă pe spate. Bărbatul ţipă în timp ce se împiedică 
şi căzu în foc. Hainele lui erau în flăcări. Spectatorii se uitau cu 
gurile deschise, unii chiar nu suportau să se uite direct la 
bărbatul care încerca să se îndepărteze de flăcările ce îl 
cuprinseseră, dar Joscelyn, riscând să ia şi el foc, îl aruncă 
înapoi. Bărbatul ţipă din nou. Părul lui luă foc şi ardea puternic, 
trupul i se smucea în spasme teribile, iar apoi căzu în cea mai 
aprinsă parte a focului. 

Joscelyn se întoarse către episcop. 

— Mulţumit? întrebă el, apoi se îndepărtă, ştergându-se de 
tăciunii aprinşi de pe mânecile sale. 

Episcopul nu terminase. Îl ajunse pe Joscelyn în sala mare 
care fusese curățată de cărţile şi rafturile ei şi unde acum noul 
conte, însetat după efortul depus, îşi turna vin roşu dintr-o 
carafă. Joscelyn îi aruncă o privire amară episcopului. 

— Ereticii, spuse episcopul. Sunt în Astarac. 

— Probabil că sunt eretici peste tot, zise nepăsător Joscelyn. 

— Fata care l-a ucis pe părintele Roubert este acolo, insistă 
episcopul, şi bărbatul care ne-a refuzat ordinele de a o arde. 

Joscelyn îşi aduse aminte de fata cu părul de aur cu armura 
argintie. 

— Fata aceea, spuse el, citindu-i-se interes în voce, apoi 
scurse cupa şi îşi mai turnă una. De unde ştii că sunt acolo? 
întrebă el. 

— Michel a fost acolo. Călugării i-au spus. 

— Ah, da, spuse Joscelyn, Michel. Se uită la pajul unchiului 
citindu-i-se crimă în ochi. Michel, zise Joscelyn, cel care spune 
poveşti. Michel, cel care fuge la episcop în loc să vină la noul lui 
stăpân. 

Michel păşi înapoi repede, dar episcopul îl salvă punându-se 
în faţa lui Joscelyn. 

— Michel este în slujba mea acum, spuse el, şi dacă îi faci 
ceva este ca şi cum ai ataca Biserica. 

— Deci dacă îl omor, aşa cum merită, mârâi Joscelyn, o să mă 
arzi, nu? Scuipă către Michel, apoi se întoarse. Ce vrei deci? îl 
întrebă el pe episcop. 

— Vreau ca ereticii să fie prinşi, spuse episcopul. Era nervos 


din cauza acestui nou şi violent conte, dar se sili să pară curajos. 
Cer, în numele lui Dumnezeu şi în serviciul Sfintei Lui Biserici, 
ca tu să trimiţi oameni să găsească begarda care răspunde la 
numele de Genevieve şi pe englezul care îşi zice Thomas. Vreau 
să îi aduci aici. Vreau să fie arşi. 

— Dar nu înainte ca eu să vorbesc cu ei. 

O nouă voce vorbi, o voce la fel de rece precum gheaţa, iar 
episcopul şi Joscelyn, chiar toţi oamenii din sală, se întoarseră 
către uşă unde apăruse un străin. 

Joscelyn sesizase, chiar de când plecase din curte, sunetul 
potcoavelor, dar nu îi dăduse atenţie. În castel se tot intra şi se 
ieşea încă din zori, dar acum înţelese că nişte străini veniseră în 
Berat şi şase dintre ei erau acum în uşa sălii. Conducătorul lor, 
bărbatul care vorbise, era mai înalt chiar şi decât Joscelyn şi 
slab, cu o faţă dură, lungă şi palidă, încadrată de un păr negru. 
Era îmbrăcat tot în negru. Bocanci negri, nădragi negri, vestă 
neagră, mantie neagră, pălărie cu marginea lată neagră şi o 
sabie pusă într-o teacă acoperită în pânză neagră. Chiar şi 
pintenii erau făcuţi din metal negru şi Joscelyn, care avea tot 
atâta pietate câtă milă avea un inchizitor, simţi nevoia să se 
închine. Când bărbatul îşi scoase pălăria, îl recunoscu. Era 
Harlequin, cavalerul misterios care a făcut foarte mulţi bani din 
turnirele din Europa, singurul bărbat pe care Joscelyn nu l-a 
bătut vreodată. 

— Tu eşti Harlequin, zise Joscelyn acuzator. 

— Sunt, câteodată, cunoscut sub acest nume, spuse bărbatul 
şi episcopul şi toţi preoţii se închinară pentru că numele 
însemna că acest bărbat era iubit de diavol. Apoi înaltul bărbat 
mai făcu un pas înainte şi adăugă: Dar numele meu adevărat, 
domnul meu, este Guy Vexille. 

Numele nu îi spuse nimic lui Joscelyn, dar episcopul şi preoţii 
îşi făcură pentru a doua oară semnul crucii şi episcopul îşi ridică 
bastonul ca şi cum ar fi vrut să se apere. 

— Şi ce naiba cauţi aici? ceru Joscelyn să ştie. 

— Am venit, spuse Vexille, ca să aduc lumină lumii. 

Şi Joscelyn, cel de-al cincisprezecelea conte de Berat, 
tremură. Nu ştia de ce. Ştia doar că îi era frică de bărbatul 
numit Harlequin care venise să facă lumină în întuneric. 


Femeia care punea oasele la loc spuse că nu putea face multe 
şi tot ceea ce făcu îi provocă lui Genevieve dureri cumplite, dar 
după ce termină, când umărul şi sânul ei stâng erau pline de 


sânge, fratele Clement o spălă cu grijă, iar apoi îi picură miere 
pe rana pe care o bandajă din nou. Partea bună era că 
Genevieve se simţi brusc înfometată şi mâncă tot ce îi aduse 
Thomas, deşi Dumnezeu ştia că mai era puţină mâncare pentru 
că propriul raid asupra Astaracului lăsase satul fără mâncare, 
iar proviziile mănăstirii au fost întrebuințate pentru a hrăni 
sătenii. Şi totuşi, mai era brânză, pere, pâine şi miere, iar fratele 
Clement mai făcu supă de ciuperci. Leproşii, zăngănind, se 
duseră în pădure pentru a găsi ciuperci care fură servite tuturor 
călugărilor. De două ori pe zi unii dintre ei zăngăneau pe 
drumul lor prin spatele mănăstirii şi în sus pe scări până într-o 
cameră din piatră goală unde o fereastră mică veghea peste 
altarul din biserica mănăstirii. Aici li se permitea lor să se roage 
şi Thomas, în cea de-a doua şi a treia zi de după discuţia lui cu 
priorul Planchard, se duse cu ei. Nu se ducea că aşa dorea, ci 
pentru că excomunicarea lui însemna că nu mai era bine-venit în 
nici o biserică, dar fratele Clement îl lua de mână insistent, apoi 
zâmbea cu multă plăcere când Thomas îi făcea pe plac. 

Genevieve veni cu Thomas în ziua după ce femeia care punea 
oasele la loc o făcuse să tipe. Putea merge destul de bine, deşi 
încă mai era slăbită şi abia putea să îşi mişte mâna stângă. Şi 
totuşi, săgeata îi ratase plămânul ceea ce, socotea Thomas, era 
motivul pentru care supravieţuise. Asta şi grija fratelui Clement. 

— Am crezut că o să mor, i se confesă ea lui Thomas. 

Işi aduse aminte de ciuma ce se apropia. Nu mai auzise nimic 
despre asta şi, pentru moment, nu îi spuse nimic lui Genevieve. 

— Nu o să mori, îi zise el, dar trebuie să-ţi mişti mâna. 

— Nu pot. Doare. 

— Trebuie, spuse el. Când propriile lui mâini şi braţe au fost 
rănite de bărbatul care l-a torturat, a crezut că nu va mai putea 
să le mai folosească niciodată, dar prietenii lui, Robbie în 
fruntea tuturor, l-au forţat să exerseze cu arcul. Părea că nu 
avea nici o şansă la început, dar încet-încet şi-a revenit. Se 
întreba unde era Robbie acum, dacă a rămas la Castillon 
d'Arbizon, iar gândul acesta îl speria. Avea Robbie să îl caute la 
Astarac? Chiar se transformase prietenia lor în ură? Şi dacă nu 
Robbie, atunci cine avea să vină? Ştirea prezenţei lui la 
mănăstire avea să se răspândească imediat aşa cum se 
răspândeau mereu, poveşti spuse în taverne, negustorii 
ambulanți ducând bârfele dintr-un sat în altul şi destul de 
curând cineva din Berat va băga de seamă. Va trebui să plecăm 
în curând, îi spuse el lui Genevieve. 


— Unde? 

— Foarte departe. Anglia, poate? 

Ştia că eşuase. Nu avea să găsească Graalul aici şi, chiar dacă 
ar fi venit vărul lui, cum ar fi putut Thomas să îl înfrângă? Era 
doar un bărbat cu o femeie rănită, pe când Guy Vexille călătorea 
cu un întreg convoi de ostaşi. Visul se sfârşise şi era momentul 
să plece. 

— Mi s-a spus că este frig în Anglia, zise Genevieve. 

— Soarele străluceşte întotdeauna, spuse rece Thomas, 
recolta este bună mereu şi peştii sar direct din râuri în tigăi. 

Genevieve zâmbi. 

— Atunci va trebui să mă înveţi engleză. 

— Ştii ceva deja. 

— Ştiu „la naiba“, spuse ea, şi mai ştiu „nenorociţii naibii“, „ai 
naibii nenorociţi” şi „Hristos să ne ajute la naiba de nenorociţi”. 

Thomas râse. 

— Ai învăţat engleza arcaşilor, spuse el, dar o să te învăţ şi 
restul. _ 

Se hotărâră să plece în ziua următoare. Îşi făcu un mănunchi 
de săgeți, apoi curăţă sângele închegat de pe platoşa lui 
Genevieve. Împrumută un cleşte de tăiat sârma de la tâmplarul 
mănăstirii şi se chinui să îndrepte armura unde săgeata de 
arbaletă i-o găurise, îndoind şi închizând legăturile distruse 
până ce fură împreunate cât de cât, deşi tăietura era destul de 
vizibilă. Legă caii în crângul cu măslini pentru a-i lăsa să pască 
şi atunci, pentru că era încă după-amiaza devreme, merse către 
sud spre castel. Era hotărât să se mai uite o ultimă dată la 
fortăreață unde strămoşii lui au fost stăpâni. 

Se întâlni cu Philin când părăsi mănăstirea. Coredor-ul îşi 
aduse băiatul de la infirmerie şi, cu piciorul copilului prins 
strâns cu şase ţăruşi de castani folosiţi să susţină viţele 
mănăstirii, îl pusese pe un cal şi îl conducea către sud. R 

— Nu vreau să stau aici prea mult, îi spuse lui Thomas. Încă 
sunt căutat pentru crimă. 

— Planchard ţi-ar oferi adăpost, insistă Thomas. 

— Mi-ar oferi, fu de acord Philin, dar asta nu ar opri familia 
şotiei mele să mai trimită oameni ca să mă omoare. Suntem mai 
în siguranţă pe dealuri. Piciorul lui se va vindeca acolo la fel 
cum ar face-o în oricare altă parte. Şi dacă ai nevoie de 
adăpost...? 

— Eu? 

Thomas fu surprins de ofertă. 


— Ne-ar fi mereu de folos un arcaş bun. 

— Cred că o să mă duc acasă. Acasă în Anglia. 

— Dumnezeu are grijă de tine oricum, prietenul meu, spuse 
Philin, apoi porni către vest şi Thomas se îndreptă către sud 
prin sat unde unii localnici se închinară, ceea ce sugera că ştiau 
cine e, dar nici unul nu încercă să se răzbune pe el pentru răul 
pe care oamenii lui l-au făcut. Poate că şi-ar fi dorit o asemenea 
răzbunare, dar era înalt, puternic şi purta o sabie lungă la brâu. 
Urcă poteca spre ruine şi observă că trei oameni îl urmară. Se 
opri pentru a-i întâmpina, dar ei nu făcură nici o mişcare ostilă, 
ci doar se uitau la el de la o distanţă la care se simțeau în 
siguranţă. 

Era un loc bun pentru un castel, se gândea Thomas. Cu 
siguranţă mult mai bun decât al lui Castillon d'Arbizon. 
Fortăreaţa de la Astarac era construită pe un pisc şi nu ajungeai 
la ea decât pe poteca îngustă pe care urcase el până la poarta 
spartă. Odată ce trecu de poartă, văzu că piscul era nivelat şi 
înconjurat de un zid ce împrejmuia curtea, deşi acesta nu era 
acum decât grămezi de piatră plină cu muşchi ce nu-i ajungeau 
decât până la brâu. Un şir de ziduri sparte cu o prelungire 
semicirculară la capătul de est arăta unde a fost capela şi 
Thomas, mergând pe pavelele late sub care erau înmormântați 
strămoşii lui, văzu că acele pietre au fost mutate de curând. 
Semne noi trădau unde au fost aşezate iniţial. Se gândi să 
încerce să ridice singur una dintre pavele, dar ştia că nu avea 
nici timp, nici ustensilele necesare, aşa că merse în continuare 
către partea de vest a piscului unde se aflase înainte fortăreaţa 
veche, acum doar un turn spart, în bătaia vântului şi ploii. Se 
întoarse când ajunse la vechiul turn şi văzu că cei trei urmăritori 
ai săi îşi pierduseră interesul după ce plecase de la capelă. Erau 
oare acolo ca să păzească ceva? Graalul? Acest gând i se înfipse 
precum o săgeată de foc în venele sale, dar apoi îl alungă. Nu 
era nici un Graal, se gândea el. Era nebunia tatălui său care îl 
atingea şi pe el cu visul lui fără speranţă. 

O scară şubredă era construită pe o parte a turnului şi 
Thomas se urcă pe ea cât putu, adică doar până unde primul 
etaj deschidea gaura adâncă. Erau o gaură imensă în peretele 
turnului, zid ce avea mai mult de un metru şi jumătate grosime, 
iar Thomas putea intra prin gaură. Să uită în jos către vale, 
urmând linia râului cu ochii, şi încercă din nou să simtă legătura 
cu acest loc. Încercă să simtă ecourile strămoşilor săi, dar 
nimic. A fost emoţionat atunci când s-a întors în Hookton, sau ce 


a mai rămas din el, dar aici, nimic. Şi gândul că Hookton, 
precum acest castel, era în ruine îl făcu să se întrebe dacă 
atârna un blestem asupra familiei Vexille. Localnicii susțineau 
că dragas, femeile diavolului, lăsau flori pe unde călcau, dar cei 
din familia Vexille lăsau ruine? Poate că Biserica avea dreptate 
în cele din urmă. Poate că merita să fie excomunicat. Se 
întoarse pentru a se uita către vest în direcţia în care trebuia să 
se îndrepte dacă avea să se întoarcă acasă. 

Şi văzu călăreţii. 

Erau pe culmea dinspre vest, la nord de el, şi se apropiau, se 
gândea el, dinspre Berat. Erau mulţi şi erau toţi soldaţi pentru 
că văzu o rază de lumină cum strălucea dintr-o cască sau 
platoşă. 

Se uită, nevrând să creadă ce vedea, iar atunci, revenindu-şi, 
fugi. Cobori pe scări, peste curtea plină de buruieni, pe poarta 
dărâmată pe unde fugi pe lângă cei trei bărbaţi, iar apoi în jos 
pe potecă. Alergă prin sat şi apoi către nord şi nu mai avea aer 
până ajunse să bată la poarta ospiciului pentru leproşi. Fratele 
Clement deschise şi Thomas îl împinse la o parte. 

— Soldaţi, îi lămuri el scurt, apoi se duse în colibă şi îşi ridică 
arcul, mănunchiul de săgeți, mantiile şi desagii. Vino repede, îi 
spuse lui Genevieve, care se juca fără nici o problemă cu mierea 
proaspăt adunată în borcanele mici de fratele Clement. Nu 
întreba, îi spuse el, vino doar. Adu şeile! 

Se duseră înapoi în livada de măslini, dar Thomas, uitându-se 
în jur, văzu soldaţi pe drumul dinspre valea din nord a Sfântului 
Sever. Aceştia erau încă destul de departe, dar dacă ar fi văzut 
doi oameni călărind dinspre mănăstire cu siguranţă i-ar fi 
urmărit, ceea ce însemna că nu aveau cum să scape pentru 
moment, ci puteau doar să se ascundă. 

— Ce este? întrebă Genevieve. 

— Soldaţi. Probabil de la Berat. 

— Şi acolo. 

Se uita spre sud, către castel, iar Thomas văzu localnicii care 
se grăbeau către mănăstire pentru a se refugia, ceea ce 
însemna că oamenii care se apropiau de casele lor erau 
înarmaţi. 

Înjură. 

— Lasă şeile, îi spuse el şi, după ce le lăsă jos, o trase prin 
spatele mănăstirii, urmând poteca leproşilor către biserică. 

Cineva începuse să bată clopotele pentru a-i avertiza pe fraţi 
că străini înarmaţi au venit în valea lor. 


Şi Thomas ştia de ce. Ştia că, dacă erau găsiţi, vor arde 
amândoi în focul sfânt, aşa că alergară către partea bisericii a 
leproşilor şi se urcară pe scară până la fereastra care veghea 
peste altarul bisericii. Îşi împinse arcul înăuntru, urmară şi 
săgețile, apoi restul bagajelor, iar apoi se căţără şi el. Era 
strâmt, dar se strecură şi căzu lovindu-se de pavele. 

— Vino! o îndemnă Genevieve. 

Oamenii veneau în biserică, înghesuindu-se pe uşa 
îndepărtată a navei. 

Genevieve se cutremură de durere când se strecură pe 
fereastra mică. Se uită înspăimântată pentru că era o distanţă 
destul de mare, dar Thomas era jos şi o prinse. 

— Pe aici. Îşi ridică arcul şi desagii şi o conduse în jos pe 
lângă cor, iar apoi pe lângă altarul lateral unde statuia Sfântului 
Benedict se uita trist la localnicii înspăimântați. 

Uşa iatacului era încuiată, aşa cum se şi aştepta Thomas, dar 
erau ascunși aici şi nu credea că îi văzuse cineva strecurându-se 
prin corul întunecat. Îşi ridică piciorul drept şi lovi cu călcâiul 
lacătul. Scoase un zgomot tare, precum un sunet de tobă ce 
răsuna în biserică, iar uşa se zgudui violent, dar nu se deschise. 
O lovi din nou, mai tare, apoi a treia oară şi eforturile lui fură 
răsplătite printr-un sunet de cioplire când limba lacătului rupse 
lemnul vechi a construcţiei. 

— Păşeşte cu grijă, o avertiză el, şi o conduse în jos pe scări 
prin întunericul din osuar. Merse pe bâjbâite până la capătul din 
est, unde nişa arcuită era doar pe jumătate umplută cu oase şi 
îşi aruncă bunurile în spatele grămezii, apoi o ridică pe 
Genevieve. Du-te în spate, îi spuse el, şi începe să sapi. 

Ştia că nu putea să urce fără să dea pe jos câteva zeci de 
coaste şi oase ale bazinului şi mâinilor, aşa că se duse prin 
pivniţă şi dădu jos grămezi de oase. Cranii săreau şi se 
rostogoleau, oase de mâini şi picioare trosnind, iar când pivniţa 
era o harababură de cranii aruncate, se duse înapoi la 
Genevieve, se căţără şi o ajută să sape printre oasele vechi, care 
erau cele mai apropiate de zid. Îşi croiră drum, rupând cutii 
toracice, bazine şi omoplaţi, bâjbâind şi mai adânc până ce 
făcură în sfârşit un loc adânc, întunecat printre morţi. 

Şi acolo, în întuneric, adăpostiţi de oase, aşteptară. 

Şi auziră cum se spărgea uşa, scârţâindu-i balamalele. Văzură 
lumina licăritoare a unei lămpi aruncând umbre îngrozitoare pe 
tavanul pivniţei. 

Şi auziră paşii armurii oamenilor care veniseră să îi găsească, 


să îi ia şi să îi omoare. 


Lui Sir Henri Courtois i se ordonă să ia treizeci şi trei de 
arcaşi cu arbalete şi patruzeci şi doi ostaşi la Castillon d'Arbizon 
unde avea să asedieze castelul. Sir Henri acceptă ordinele cu 
inima îndoită. 

— Pot să trec la asediu, îi spuse lui Joscelyn, dar nu pot să 
capturez castelul. Nu cu această armată atât de mică. 

— Englezii au reuşit, zise rece Joscelyn. 

— Garnizoana unchiului tău dormea, spuse Sir Henri, dar Sir 
Guillaume d'Evecque nu va fi la fel de uşor de supus. Are o 
reputaţie, una bună. 

Sir Henri ştia de la Robbie cine era la comanda Castillon 
d'Arbizon şi câţi oameni avea sub comandă Sir Guillaume. 
Joscelyn îl înghionti cu un deget pe bătrân în piept. 

— Nu mai vreau nici un arcaş să îmi invadeze teritoriul. 
Opreşte-i! Şi dă-le nenorociţilor asta! Íi înmână lui Sir Henri un 
pergament. Le oferă două zile să părăsească, aşadar, castelul, 
explică nepăsător Joscelyn, şi, dacă sunt de acord cu aceşti 
termeni, atunci poţi să îi laşi să plece. 

Sir Henri luă pergamentul, dar făcu o pauză înainte să îl bage 
în săculeţul lui. 

— Şi recompensa? întrebă el. 

Joscelyn se uită la el, dar onoarea cerea ca Sir Guillaume să 
primească o treime din banii obţinuţi în urma primirii 
recompensei noului conte, iar întrebarea lui Sir Henri era, deci, 
una întemeiată, aşa că Joscelyn îi răspunse scurt. 

— Recompensa este acolo, spuse el, făcând semn din cap 
către pergament. Este toată acolo. 

— Este aici? întrebă Sir Henri, uimit, pentru că mesajul se 
vedea că nu cuprinde nici o monedă. 

— Pleacă odată! răcni Joscelyn. 

Sir Henri plecă în aceeaşi zi în care Guy Vexille îşi duse 
oamenii la Astarac. Joscelyn era bucuros să îl vadă pe Harlequin 
plecând, pentru că Vexille era o prezenţă deranjantă chiar dacă 
ostaşii lui reprezentau întăriri pentru armata contelui. Vexille 


adusese patruzeci şi opt soldaţi, toţi cu cai buni, cu armuri şi 
bine înarmaţi şi îl surprinsese pe Joscelyn necerându-i nici 
măcar un scud. 

— Am propriile resurse, preciză el rece. 

— Patruzeci şi opt de ostaşi? se minună Joscelyn cu voce tare. 
Asta cere mulţi bani. 

— Au fost o familie de eretici, domnul meu, susţinu vechiul 
capelan al unchiului său, ca şi cum asta ar fi explicat averea lui 
Harlequin, dar Vexille avea la mână o scrisoare de la Louis 
Bessieres, cardinalul arhiepiscop de Livorno, ceea ce dovedea 
că nu era eretic. 

Nu că pe Joscelyn l-ar fi interesat dacă Vexille adula idoli din 
lemn în fiecare seară şi sacrifica fecioare înlăcrimate la fiecare 
răsărit. Era mult mai îngrijorat de faptul că cei din familia 
Vexille au fost odată stăpânitorii Astaracului, aşa că i se adresă 
lui Vexille pe această temă, neputând să îşi ascundă temerile că 
acel cavaler îmbrăcat în negru venise să îşi revendice terenurile 
strămoşeşti. 

Harlequin îi răspunse în răspăr. 

— Astarac a fost în feuda voastră timp de o sută de ani, spuse 
el, cum să îmi respect onoarea? 

— Atunci, de ce eşti aici? ceru să ştie Joscelyn. 

— Acum lupt pentru Biserică, spuse Vexille, şi sarcina mea 
este să vânez un fugar care trebuie adus în faţa justiţiei. Şi 
atunci când va fi găsit, domnul meu, o să părăsim domeniul tău. 

Se întoarse pentru că o sabie fusese scoasă din teacă, 
zăngănitul ei răsunând în sala mare. 

Robbie Douglas intră în cameră. inea acum arma scoasă 
către Vexille. 

— Erai în Scoţia, spuse el ameninţător. 

Vexille îl cercetă pe tânăr din cap până în picioare şi nu păru 
deranjat de sabie. 

— Am vizitat multe ţări, spuse el rece, inclusiv Scoţia. 

— Mi-ai omorât fratele. 

— Nu! Joscelyn se puse între cei doi bărbaţi. Ai jurat să mă 
slujeşti, Robbie! 

— Am jurat să îl omor pe nenorocit! spuse Robbie. 

— Nu, zise din nou Joscelyn şi luă sabia lui Robbie în mâinile 
sale şi o împinse în jos. De fapt, lui Joscelyn nu i-ar fi părut rău 
dacă Robbie ar fi murit, dar dacă Guy Vexille ar fi murit, ostaşii 
în mantii negre s-ar fi răzbunat pe Joscelyn şi oamenii lui. Poţi 
să îl omori după ce termină aici. Asta este o promisiune. 


Vexille zâmbi când auzi promisiunea. El şi oamenii lui plecară 
dimineaţa următoare, iar Joscelyn fu fericit să scape de ei. Nu îl 
speria doar Guy Vexille, ci şi camarazii lui, mai ales cel care nu 
purta lance şi nici scut. Răspundea la numele de Charles şi era 
un om de o urâţenie nemaiîntâlnită, care arăta ca şi cum ar fi 
fost scos dintr-o văgăună întunecată, ar fi fost periat, i s-ar fi dat 
un cuţit şi ar fi fost trimis în lume ca să împrăştie frică. Charles 
îşi conduse o trupă a lui mai mică din doisprezece ostaşi care 
mergeau toţi cu Vexille când plecă în sud către Astarac. 

Cum Sir Henri plecase să curețe teritoriul de garnizoana 
nesuferită a englezilor de la Castillon d'Arbizon, iar Vexille îl 
vâna pe ereticul din Astarac, Joscelyn se putea bucura în linişte 
de moştenire în Berat. Robbie Douglas era unul dintre numeroşii 
lui camarazi, iar pentru următoarele câteva zile nu făcură 
altceva decât să se simtă bine. Aveau bani de cheltuit pe haine, 
arme, cai, vin, femei, tot ce îi atrăgea atenţia lui Joscelyn, dar 
unele lucruri nu puteau fi cumpărate chiar în Berat, aşa că un 
tâmplar fu chemat la castel. Munca obişnuită a bărbatului era să 
facă sfinţi din ipsos care erau vânduți bisericilor, mănăstirilor de 
maici şi celor de călugări, dar la castel i se ceru să facă modele 
după trupul lui Joscelyn. Îi înfăşură mâinile contelui în muselină 
unsuroasă, le îmbrăcă în ipsos, apoi făcu acelaşi lucru cu 
picioarele lui Joscelyn şi cu trupul. Un croitor a fost de 
asemenea chemat şi luă măsurile contelui pe care un ajutor le 
notă cu grijă. Atâţia centimetri de la umeri la bazin, de la bazin 
la genunchi, de la umăr până la cot. Măsurile au fost copiate pe 
un pergament cu sigiliu, care a fost depus într-o cutie mare 
alături de modelele din ipsos împachetate în rumeguş. În sfârşit, 
cutia a fost trimisă sub protecţia a patru ostaşi la Milano, unde 
lui Antonio Givani, cel mai bun armurier din tot regatul creştin, i 
s-a cerut să facă o armură completă. 

— Să fie o capodoperă, dictă Joscelyn o scrisoare 
funcţionarului, să mă invidieze toţi cavalerii, şi trimise o 
recompensă generoasă în genovezi cu promisiunea că va mai 
trimite dacă armura ajunge până în primăvară. 

I-a plătit lui Robbie recompensa lui în aceleaşi monede, dar în 
noaptea în care ostaşii plecară spre Turin, Robbie fu destul de 
prost să admire un set de zaruri din fildeş pe care Joscelyn le 
cumpărase din oraş. 

— Îţi plac? întrebă Joscelyn. O să dăm cu ele. Cel mai mare 
număr păstrează zarurile. 

Robbie clătină din cap. 


— Am jurat să nu mai joc, explică el. 

Lui Joscelyn i se păru cel mai amuzant lucru pe care îl auzise 
în ultimele luni. 

— Femeile fac jurăminte, spuse el, şi călugării trebuie să 
depună jurământ, dar războinicii fac doar jurăminte de frăţie 
pentru bătălie. 

Robbie se înroşi. 

— Am promis unui preot, spuse el. 

— Oh, Isuse Hristoase! Joscelyn se lăsă pe spate în scaunul 
lui. Nu poţi să rişti, nu-i aşa? De aceea scoţienii pierd mereu 
împotriva englezilor? Robbie se aprinse, dar reuşi să se 
stăpânească, aşa că nu spuse nimic. Riscul, spuse Joscelyn 
nepăsător, este soarta soldatului. Dacă un om ezită în faţa 
riscului, atunci acesta nu poate să fie soldat. 

— Eu sunt soldat, spuse dur Robbie. 

— Atunci  dovedeşte-o, prietenul meu, spuse  Joscelyn, 
aruncând zarurile pe masă. 

Aşa că Robbie jucă şi pierdu. lar noaptea următoare pierdu 
din nou. Şi următoarea. lar în cea de-a patra seară jucă banii ce 
trebuiau trimişi în Anglia pentru a-şi plăti recompensa şi îi 
pierdu şi pe aceia. În ziua următoare, Joscelyn îi întâmpină pe 
artileriştii italieni pe care unchiul său îi chemase din Toulouse. 
Veniseră la castel cu maşinăriile lor, iar Joscelyn le plăti datoria 
din banii pe care îi câştigase de la Robbie. 

— Cât de repede vă puteţi duce la Castillon d'Arbizon? îi 
întrebă pe italieni. 

— Mâine, Domnia Voastră? 

— Chestia asta e gata? întrebă Joscelyn, plimbându-se în jurul 
căruţei pe care arma, în formă de retortă cu gâtul îngust şi cu 
corpul bulbos, era legată. 

— Este pregătită, confirmă italianul al cărui nume era 
Gioberti. 

— Aveţi praf? 

Gioberti făcu semn către cea de-a doua căruţă, încărcată ochi 
cu butoaie. 

— Şi proiectile? Ghiulele? 

— Săgeţi, domnul meu, îl corectă Gioberti, arătând către o 
altă căruţă. Mai mult decât suficiente. 

— Atunci o să mergem! spuse Joscelyn entuziasmat. 

Era fascinat de tun, un lucru pe cât de urât, pe atât de 
impresionant. Avea aproape trei metri lungime, partea din 
spate, bulboasă, măsura peste un metru şi părea turtit şi rău. 


Arăta drăcesc, un lucru nenatural şi Joscelyn fu tentat să ceară 
o demonstraţie chiar acolo, în curtea castelului, dar înţelese că 
o asemenea demonstraţie ar dura foarte mult. Mai bine să 
privească dispozitivul în acțiune împotriva  nenorociţilor 
încăpăţânaţi din Castillon d'Arbizon. 

Sir Henri Courtois începuse deja asediul. Când ajunse la oraş, 
îşi lăsă arbaletrierii şi ostaşii la poarta de vest şi se apropie de 
castel doar în compania unui preot tânăr. Strigă santinelele de 
pe zid şi, când Sir Guillaume văzu că nu era decât un singur 
ostaş şi cu un preot care voiau să intre, permise să se deschidă 
porţile. 

Sir Guillaume îi întâmpină pe cei doi bărbaţi în curte, unde 
Sir Henri descălecă şi se prezentă. Sir Guillaume întoarse 
politeţea, apoi cei doi bărbaţi se măsurară din cap până în 
picioare. Fiecare din ei recunoscu în celălalt un soldat ca şi el 
însuşi. 

— Vin din partea contelui de Berat, spuse formal Sir Henri. 

— Ai adus banii, nu? ceru să ştie Sir Guillaume. 

— Am adus ceea ce mi s-a zis să aduc şi mă îndoiesc că te va 
face fericit, spuse Sir Henri, apoi aruncă o privire profesionistă 
arcaşilor şi  ostaşilor care veniseră să vadă vizitatorii. 
„Nenorociţi duri“, se gândi el, înainte să se uite înapoi la Sir 
Guillaume. Sunt obosit, spuse el. Am călărit toată ziua. Aveţi 
nişte vin pe aici? 

— La Berat nu prea mai e vin, nu? întrebă Sir Guillaume. 

— Îi lipsesc minţile, spuse Sir Henri, dar nu vinul. 

Sir Guillaume zâmbi. 

— Înăuntru, spuse el, apoi îşi conduse oaspeţii în sus pe scări 
către sala de deasupra şi, pentru că acea conversaţie privea 
întreaga garnizoană, permise tuturor oamenilor care nu erau de 
gardă să îl urmeze şi să asculte. 

Sir Guillaume şi Sir Henri stăteau de o parte şi de alta a 
mesei. Preotul, a cărui prezenţă arăta că Sir Henri nu venise cu 
gând rău, şedea şi el la masă, în timp ce ostaşii şi arcaşii stăteau 
în picioare lângă perete. Slujitorii aprinseră focul şi aduseră vin 
şi mâncare şi între timp Sir Henri îşi dădu jos scutul din jurul 
gâtului său, îşi desfăcu platoşa şi le aşeză pe toate pe jos. Se 
întinse, apoi mulţumi din cap pentru vinul pe care îl sorbi 
imediat. În cele din urmă, luă pergamentul sigilat din săculeţul 
lui şi îl împinse peste masă. 

Sir Guillaume îndepărtă sigiliul cu ajutorul cuţitului său, 
despături documentul şi îl citi. Il citea atât de încet, iar după ce 


îl citi de două ori, se uită nervos la Sir Henri. 

— Ce naiba înseamnă asta? g 

— Nu l-am văzut, recunoscu Sir Henri. Imi dai voie? 

Se întinse să ia pergamentul când toți oamenii garnizoanei 
care priveau scoaseră un sunet amenințător, simțind furia lui Sir 
Guillaume. 

Sir Henri nu ştia să citească, aşa că înmână pergamentul 
preotului care îl înclină către una dintre ferestrele înalte 
înguste. Preotul era un bărbat foarte tânăr şi foarte nervos. Íl 
citi, se uită la Sir Guillaume şi deveni şi mai nervos. 

— Spune-ne ce scrie, zise Sir Henri. Nu o să te omoare 
nimeni. 

— Spune două lucruri, zise preotul. Că Sir Guillaume şi 
oamenii lui au două zile la dispoziţie să părăsească Castillon 
d'Arbizon neatinşi. 

— Celălalt lucru, mârâi Sir Guillaume. 

Preotul se încruntă. 

— Este un desen a unor bani din partea unui bărbat pe nume 
Robert Douglas, îi explică lui Sir Henri, şi dacă Sir Guillaume i-l 
duce lui Jacques Fournier, atunci i se vor da şase mii, şase sute, 
şaizeci florinţi. 

Lăsă documentul pe masă, ca şi cum ar fi fost mânjit cu 
otravă. 

— Cine, în numele lui Dumnezeu, întrebă Sir Guillaume, este 
Jacques Fournier? 

— Un aurar din Berat, explică Sir Henri, şi mă îndoiesc că 
Jacques are atâţia bani în pivnițele lui. 

— Robbie a pus la cale asta? întrebă nervos Sir Guillaume. 

— Robbie Douglas a jurat credinţă nobilului de Berat acum, 
spuse Sir Henri. A privit scurta ceremonie când Robbie a jurat 
credinţă, a văzut schimbul de săruturi şi a zărit privirea 
triumfătoare de pe faţa lui Joscelyn. Aici este mâna stăpânului 
meu. 

— Crede că suntem proşti? 

— Crede că nu o să îndrăzniţi să vă arătaţi în Berat, spuse Sir 
Henri. 

— Traşi pe sfoară! Isuse Hristoase! Am fost traşi pe sfoară! 
Sir Guillaume se uită la vizitatorii săi. Asta înseamnă onoare în 
Berat? ceru el să ştie, iar când Sir Henri nu răspunse nimic, Sir 
Guillaume lovi în masă. Aş putea să vă rețin pe amândoi ca 
prizonieri! 

Bărbaţii din jurul mesei mârâiră aprobator. 


— Ai putea, admise Sir Henri, şi nu te-aş învinui. Dar contele 
nu o să mă răscumpere şi cu siguranţă nu îl va răscumpără pe 
el. Făcu semn către preotul timid. O să fim doar încă două guri 
de hrănit. 

— Sau alte două cadavre de îngropat, tresări Sir Guillaume. 

Sir Henri ridică din umeri. Ştia că oferta de bani din pivnițele 
aurarului nu era una onorabilă, dar nu era vina lui. 

— Aşa că poţi să îi spui stăpânului tău, zise Sir Guillaume, că 
o să părăsim castelul atunci când vom avea şase mii, şase sute, 
şaizeci de florinţi. Şi cu fiecare săptămână în care ne lăsaţi să 
aşteptăm preţul creşte cu încă o sută. 

Oamenii lui mormăiră aprobator. Sir Henri nu păru surprins 
de decizie. 

— Eu sunt aici, îi spuse lui Sir Guillaume, să mă asigur că nu 
plecaţi. Decât dacă vreţi să plecaţi azi sau mâine? 

— Rămânem, zise Sir Guillaume. Nu era o decizie la care să 
se fi gândit, şi poate că ar fi luat altă decizie dacă ar fi avut mai 
mult timp de gândire, dar faptul că a fost păcălit cu banii îl 
enervase extrem de mult. Rămânem, la naiba! 

Sir Henri încuviinţă din cap. 

— Atunci stau şi eu. Impinse pergamentul peste masă. O să 
trimit un mesaj astăzi domnului meu că ar fi mai bine dacă 
tânărul Douglas ar plăti suma, că o să îl scutească bani şi vieţi 
dacă face asta. 

Sir Guillaume luă pergamentul şi şi-l vâri în vestă. 

— Rămâi? întrebă el. Unde? 

Sir Henri se uită la oamenii de lângă perete. Nu erau oameni 
pe care putea să-i surprindă escaladând meterezele. Oricum, 
oamenii lui Sir Henri erau majoritatea forţele vechiului conte şi 
deveniseră leneşi, nemăsurându-se cu această garnizoană. 

— Poţi să ţii castelul, îi spuse lui Sir Guillaume, dar nu ai 
destui oameni pentru a întări cele două porţi ale oraşului. O să 
laşi asta în slujba gărzilor. Aşa că eu o să le pot cuceri. Tu poţi 
să îţi faci loc prin luptă, normal, dar eu o să am arbaletrieri pe 
turnurile porţii şi ostaşi sub arcade. 

— Ai făcut faţă arcaşilor englezi? întrebă ameninţător Sir 
Guillaume. 

Sir Henri încuviinţă din cap. 

— În Flandra, spuse el, şi nu mi-a plăcut. Dar câţi arcaşi îţi 
permiţi să pierzi într-o ceartă de stradă? 

Sir Guillaume îşi dădu seama că avea dreptate. Dacă îşi 
trimitea arcaşii lângă porţile oraşului aceştia aveau să lupte de 


aproape, trăgând sus din grădini, curţi şi ferestre, iar 
arbaletrierii lui Sir Henri aveau să stea ghemuiţi în spatele 
marilor scuturi ogivale sau după ferestre în case, iar unele 
săgeți ale lor cu siguranţă aveau să lovească. În câteva minute, 
Sir Guillaume putea să piardă patru sau cinci arcaşi ceea ce l-ar 
slăbi serios. 

— Poţi să iei porţile oraşului, îi permise acesta. 

Sir Henri îşi mai turnă nişte vin. 

— Am patruzeci şi doi de oameni, dezvălui el, şi treizeci şi trei 
de arbaletrieri, şi obişnuiţii servitori şi femei şi clerici. Toţi au 
nevoie de adăpost. Vine iarna. 

— Şi îngheţaţi, sugeră Sir Guillaume. 

— Am putea face asta, fu de acord Sir Henri, dar eu propun 
să ne lăsaţi să ne folosim de casele dintre poarta de vest şi 
Biserica Sfântul Callic, iar eu îţi garantez că nu o să ne folosim 
de nici o clădire la est de aleea Wheelwright sau la sud de 
strada Steep. 

— Ştii oraşul? întrebă Sir Guillaume. 

— Am fost castelan aici odată. Acum mult timp. 

— Atunci ştii despre poarta morii? 

Sir Guillaume se referea la uşa mică din zidul oraşului ce 
ducea la moara de apă, poarta folosită de Thomas şi Genevieve 
pentru a evada. 

— Ştiu despre ea, spuse Sir Henri, dar este prea aproape de 
castel şi, dacă pun oameni să o păzească, atunci arcaşii tăi pot 
să îi nimerească din vârful turnului. Făcu o pauză să bea nişte 
vin. Dacă vrei să te asediez, pot. O să îmi aduc oamenii aproape 
de castel şi o să îmi las arbaletrierii să exerseze pe sentinelele 
tale, dar şi tu, şi eu ştim că nu o să facem decât să omorâm 
oameni şi tu tot o să fii înăuntru. Presupun că ai mâncare? 

— Mai mult decât de ajuns. 

Sir Henri încuviinţă din cap. 

— Deci o să îţi opresc călăreţii să nu fugă pe cele două porţi 
mari. Tot mai poţi să strecori oameni afară pe poarta dinspre 
moară, dar atâta timp cât nu mă încurcă, nu o să îi observ. Ai 
plase în iazul morii? 

— Da. 

— O să le las acolo, se oferi Sir Henri. O să le spun oamenilor 
mei să nu se apropie de moară. 

Sir Guillaume se gândi la asta, bătând cu degetele în 
marginea mesei. Se auzea un murmur continuu dinspre oamenii 
de la perete în timp ce conversaţia în franceză era tradusă în 


engleză. 

— Puteţi să luaţi casele dintre poarta de vest şi Biserica 
Sfântul Gallic, îşi dădu asentimentul Sir Guillaume după câteva 
momente, dar cum rămâne cu tavernele? 

— Lucruri esenţiale, recunoscu Sir Henri. 

— Oamenilor mei le place La Trei Cocori. 

— Este o casă bună, spuse Sir Henri. 

— Deci oamenii tăi stau departe de ea, ceru Sir Guillaume. 

— De acord, dar putem să folosim Ursul şi Măcelarul? 

— De acord, spuse Sir Guillaume, dar mai bine insistăm de 
acum ca nimeni să nu poarte săbii sau arcuri. 

— Doar cuțite, zise Sir Henri, e de bun-simţ. Nici unul din ei 
nu voia ca soldaţi beţi să facă incursiuni nebuneşti noaptea. Şi, 
dacă apare vreo problemă, adăugă Sir Henri, o să vin eu să 
vorbesc cu tine. Făcu o pauză, încruntându-se ca şi cum ar fi 
încercat să îşi amintească ceva. Ai fost în Flandra, nu-i aşa? Cu 
contele de Coutances? 

— Am fost în Flandra, confirmă Sir Guillaume, cu nenorocitul 
acela şchiop. 

Contele, suzeranul lui, se întorsese împotriva lui într-un mod 
mârşav şi îi luase pământul. 

— Toţi sunt nişte nenorociţi, spuse Sir Henri. Dar bătrânul 
conte de Berat nu era atât de rău. Era dur, normal, şi şi-a 
petrecut viaţa cu nasul în cărţi. Cărţi! La ce folosesc? Ştia 
fiecare carte din regatul creştin, pe cuvânt că le ştia, şi le citise 
pe majoritatea de două ori, dar nu era întreg la cap! Ştii ce 
făcea în Astarac? 

— Căuta Sfântul Graal? întrebă Sir Guillaume. 

— Exact, spuse Sir Henri şi ambii oameni începură să râdă. 
Prietenul tău este acum acolo, adăugă Sir Henri. 

— Robbie Douglas? întrebă rece Sir Guillaume: nu mai ţinea 
la Robbie acum. 

— Nu el, el este în Berat. Nu, arcaşul şi femeia lui eretică. 

— Thomas? Sir Guillaume nu îşi putu ascunde mirarea. La 
Astarac? I-am spus să se ducă acasă. 

— Ei bine, nu s-a dus, zise Sir Henri. Este în Astarac. De ce 
nu a ars-o pur şi simplu pe fată? 

— Este îndrăgostit. 

— De eretică? Deci gândeşte cu capul din pantaloni? Nu o să 
mai aibă nici unul în curând. 

— Nu o să mai aibă? 

— Nişte nenorociţi au venit din Paris. Cu o mică armată. Au 


plecat să îl prindă, ceea ce înseamnă că vor fi focuri în piaţa din 
Berat mult timp. Ştii ce mi-a spus un preot odată? Că femeile 
ard mai tare decât bărbaţii. Ciudat! Sir Henri îşi împinse în 
spate scaunul şi se ridică. Deci avem o înţelegere? 

— Da, spuse Sir Guillaume şi se aplecă peste masă pentru a 
da mâna cu celălalt bărbat. Atunci Sir Henri îşi ridică armura şi 
scutul şi îi făcu semn preotului să îl urmeze în curte unde se uită 
către cer. Se pare că o să plouă. 

— Puneţi armura la adăpost, îl sfătui Sir Guillaume, ştiind că 
sfatul nu era necesar. 

— Şi să aprind şi focul, da? Cea mai friguroasă toamnă din 
câte îmi aduc eu aminte. 

Sir Henri plecă. Porţile se închiseră şi Sir Guillaume urcă cu 
mult efort până în vârful turnului castelului. Dar nu se uita după 
inamicul aşteptat, ci spre est către nevăzutul Astarac şi se 
întreba ce putea să facă să îl ajute pe Thomas. 

„Nimic, se gândea el, nimic.“ Şi nu se îndoia că nenorocitul 
din Paris era Guy Vexille, bărbatul numit Harlequin, cel care i-a 
pricinuit trei răni. Trei răni care trebuiau răzbunate, dar Sir 
Guillaume nu putea să facă nimic acum. Pentru că era asediat şi 
Thomas, considera el, era condamnat. 

Charles Bessieres şi şase dintre oamenii lui se duseră în 
osuarul de sub biserica stăreţiei în căutarea prăzii. Unul ducea o 
lumânare aprinsă şi, după lumina ei nesigură, începură să dea 
jos grămezile de oase, evident aşteptând să descopere comori, 
deşi tot ce găsiră fură alte oase, dar atunci unul dintre ei 
descoperi o adâncitură la capătul de vest al cavoului şi strigă 
triumfător pentru că aceasta conţinea cufărul mare din fier. 
Unul dintre bărbaţi forţă lacătul cu sabia lui şi Bessieres luă 
discul de argint şi sfeşnicul. 

— Asta este tot? întrebă el dezamăgit. Un alt bărbat găsi cutia 
Graalului, dar nici unul dintre ei nu ştia să citească şi, chiar 
dacă ar fi ştiut, nu ar fi înţeles inscripţia din latină şi, când 
văzură cutia goală, o aruncară pe jos în cavou, printre oasele 
împrăştiate. Charles Bessieres ridică atunci desaga de piele ce 
se presupunea că ar conţine brâul Sfântului Agnes. Înjură când 
văzu că nu conţinea decât o împletitură de in, dar desaga era 
destul de mare pentru tot argintul furat. Şi-au ascuns averile, 
spuse Bessieres. 

— Sau sunt săraci, sugeră unul dintre bărbaţi. 

— Sunt nişte călugări nenorociţi! Normal că sunt bogaţi. 
Bessieres agăţă desaga cu argint de mijlocul său. Duceţi-vă şi 


găsiţi-l pe nenorocitul de prior, le spuse la doi bărbaţi, şi o să îl 
batem până nenorocitul acela va spune adevărul. 

— Nu o să faci aşa ceva. O voce nouă vorbi şi oamenii din 
camera trezoreriei se întoarseră pentru a vedea că Guy Vexille 
coborâse în osuar. Ţinea o lampă şi lumina ei scânteia cu reflexii 
întunecate de pe armura sa lăcuită neagră. Ţinea lampa sus şi 
se uită la oasele împrăştiate. Nu aveţi pic de respect pentru 
morţi? 

— Aduceţi-l pe prior, ignoră Charles Bessieres întrebarea lui 
Vexille şi le vorbi bărbaţilor de afară. Aduceţi-l aici. 

— Am trimis deja după prior, spuse Vexille, şi nu o să îl baţi 
până va spune adevărul. 

— Nu îmi comanzi tu mie, ripostă Bessieres. 

— Dar eu comand sabiei mele, spuse calm Vexille, şi, dacă nu 
mă asculţi, atunci o să îţi spintec burta şi o să îţi dau matele 
viermilor. Eşti aici doar în calitate de paznic al fratelui tău, 
nimic altceva, dar dacă vrei să faci ceva util, atunci du-te în 
ospiciul pentru leproşi şi caută-l acolo pe englez. Dar nu-l omori! 
Adu-mi-l mie! Şi pune argintul la loc unde l-ai găsit. 

Făcu semn către gâtul sfeşnicului ce ieşea din desaga de piele 
de la mijlocul lui Bessieres. 

Vexille era singur şi era împotriva a şapte oameni, dar era 
atât de sigur pe el, încât nimeni nu se gândea să îl înfrunte. 
Până şi Charles Bessieres, care se temea de puţini oameni, puse 
argintul jos fără tragere de inimă. 

— Dar nu părăsesc această vale cu mâna goală, mârâi el 
sfidător la plecare. 

— Am încredere, Bessieres, spuse Vexille, că o să părăsim 
valea aceasta cu cea mai mare comoară a creştinătăţii în 
posesia noastră. Acum du-te! 

Vexille rânji când oamenii plecară. Puse lampa jos şi începu 
să pună oasele la loc în iatac, dar se opri când se auziră nişte 
paşi. Se întoarse şi se uită cum Planchard, înalt şi îmbrăcat într- 
o robă albă, cobori în osuar. 

— Îmi cer scuze pentru asta, spuse Vexille, arătând către 
oase. Li s-a ordonat să nu se atingă de mănăstire. 

Planchard nu spuse nimic legat de profanare; el se închină 
doar, iar apoi se aplecă pentru a ridica geanta cu argint. 

— Asta este comoara noastră, spuse el, dar nu am fost 
niciodată o casă bogată. Şi totuşi, eşti bine-venit să furi aceste 
lucruri sărace. 

— Nu am venit aici să fur, spuse Vexille. 


— Atunci, de ce sunteţi aici? ceru să ştie Planchard. 

Vexille ignoră întrebarea. 

— Numele meu, spuse el în schimb, este Guy Vexille, conte de 
Astarac. 

— Aşa mi-au spus oamenii tăi, zise Planchard, când m-au adus 
în faţa ta. Spuse ultimele cuvinte calm pentru a sugera că nu 
era ofensat de o astfel de jignire. Dar cred că te-aş fi recunoscut 
oricum. 

— M-ai fi recunoscut? 

Vexille păru surprins. 

— Vărul tău a fost aici. Un englez tânăr. Priorul duse argintul 
înapoi în cufăr, apoi salvă bucata de in pe care o sărută cu 
smerenie. Voi doi, continuă el, semănaţi extrem de mult. 

— Doar că el este bastard, spuse nervos Vexille, şi un eretic. 

— Şi tu nu eşti nici una, nici alta? întrebă el calm. 

— Eu îl servesc pe cardinalul arhiepiscop Bessieres, zise 
Vexille, şi Eminenţa Sa m-a trimis aici să îmi găsesc vărul. Ştii 
unde este? 

— Nu, spuse Planchard. 

Se aşeză pe bancă şi luă un şirag mic de mătănii dintr-un 
buzunar al mantiei lui albe. 

— Dar a fost aici, nu? 

— Cu siguranţă a fost aici azi-noapte, spuse Planchard, dar 
unde este acum? Priorul ridică din umeri. Ştiam că o să vină 
oameni să îl caute, chiar dacă pentru plăcerea de a îl vedea 
arzând, aşa că i-am spus să se ascundă. Eu cred că a plecat în 
pădure şi căutarea ta va fi dificilă. 

— Era datoria ta, spuse aspru Vexille, să îl predai Bisericii. 

— Mereu am încercat să îmi fac datoria faţă de Biserică, 
spuse Planchard, şi câteodată nu am reuşit, dar cu siguranţă 
Dumnezeu mă va pedepsi pentru aceste eşecuri. 

— De ce a fost aici? întrebă Vexille. 

— Cred că ştii asta, domnul meu, spuse Planchard, şi poate că 
era o urmă de ironie în ultimele două cuvinte ale sale. 

— Graalul, zise Vexille. Planchard nu spuse nimic. Işi număra 
doar mătăniile, trecându-le peste degetul lui mare şi arătător în 
timp ce se uita la tânărul înalt în armură neagră. Graalul a fost 
aici, spuse Vexille. 

— A fost? 

— A fost adus aici, insistă Vexille. 

— Nu ştiu nimic de asta, spuse Planchard. 

— Eu cred că ştii, răspunse nervos Vexille. A fost adus aici 


înainte de căderea castelului Montsegur, adus aici pentru a fi în 
siguranţă. Dar atunci cruciații francezi au venit în Astarac şi 
Graalul a fost luat de aici din nou. 

Planchard zâmbi. 

— Toate acestea s-au întâmplat înainte să mă nasc. Cum să 
ştiu de asta? 

— Şapte oameni au dus de aici Graalul, spuse Vexille. 

— Cei şapte lorzi întunecaţi, zise Planchard, zâmbind. Am 
auzit această poveste. 

— Doi dintre ei au fost din familia Vexille, spuse Guy Vexille, 
şi patru dintre ei erau cavaleri care au luptat pentru idealurile 
catare. 

— Şapte oameni fugind de forţele Franţei şi de cruciații 
Bisericii, Planchard spuse gânditor, printr-un regat creştin care 
îi ura. Mă îndoiesc că au supravieţuit. 

— Şi cel de-al şaptelea bărbat, ignoră Vexille cuvintele 
priorului, era lordul de Mouthoumet. 

— Care a fost mereu o feudă insignifiantă, spuse Planchard 
nervos, care abia era în stare să întreţină doi cavaleri de pe 
păşunile munţilor. 

— Lordul de Mouthoumet, continuă Vexille, era un eretic. 

Se întoarse brusc pentru că un sunet se auzi din capătul 
osuarului. Sunetul semănase cu un strănut înăbuşit şi fu urmat 
de un zornăit de oase. Ridică lampa şi merse înapoi până în 
locul unde arcadele au fost profanate. 

— Sunt şobolani aici, spuse Planchard. Canalele de scurgere 
ale mănăstirii traversează capătul cavoului şi credem că o parte 
din zidărie a căzut. Deseori se aud zgomote ciudate aici jos. Unii 
dintre fraţii noştri cred că sunt scoase de fantome. 

Vexille stătea printre oase, cu lampa ridicată sus, ascultând. 
Nu mai auzi nimic, aşa că se întoarse către prior. 

— Lordul de Mouthoumet, spuse el, era unul dintre cei şapte. 
Şi numele lui a fost Planchard. Vexille făcu o pauză. Domnul 
meu, adăugă el ironic. 

Planchard zâmbi. 

— A fost bunicul meu. Nu a mers cu ceilalţi, ci s-a dus la 
Toulouse şi s-a lăsat la mila Bisericii. A fost norocos, cred, că nu 
a fost ars, dar s-a întors la vechea credinţă chiar dacă asta l-a 
costat feuda lui, titlul său şi ceea ce însemna averea lui. A murit 
într-o mănăstire. Povestea s-a transmis mai departe în familia 
noastră, normal că a fost, dar nu am văzut niciodată Graalul şi 
pot să te asigur că nu ştiu nimic despre el. 


— Şi totuşi, eşti aici, îi acuză sever Guy Vexille pe prior. 

— Într-adevăr, recunoscu Planchard. Şi sunt aici cu un scop. 
Am intrat pentru prima oară aici când eram tânăr şi am venit 
aici pentru că poveştile lorzilor întunecaţi mă intrigau. Se 
presupune că unul dintre ei a luat Graalul, iar ceilalţi ar fi jurat 
să îl protejeze, dar bunicul meu a jurat că nu a văzut niciodată 
cupa. Într-adevăr, chiar nu credea că exista, ci că a fost 
născocită doar pentru a chinui Biserica. Cruciații i-au distrus pe 
catari, iar răzbunarea lorzilor întunecaţi a fost să îi facă să 
creadă că au distrus Graalul cu tot cu erezie. Asta, cred eu, este 
mâna diavolului. 

— Aşa că ai venit aici, întrebă aspru Vexille, pentru că nu 
credeai că Graalul există? 

— Nu, am venit aici pentru că, dacă descendenţii lorzilor 
întunecaţi ar căuta vreodată Graalul, atunci ar veni aici, ştiam 
asta, şi voiam să văd ce s-ar întâmpla. Dar această curiozitate a 
murit de mult. Dumnezeu mi-a dat mulţi ani, a vrut să mă facă 
prior şi m-a acoperit cu mila Sa. lar Graalul? Recunosc că am 
căutat dovezi despre el prima oară atunci când am venit aici, iar 
priorul meu mă certa pentru asta, dar Dumnezeu m-a făcut să 
văd realitatea. Acum cred că bunicul meu avea dreptate şi că 
este o poveste inventată pentru a face în ciudă Bisericii şi un 
mister pentru a înnebuni oamenii. 

— Există, spuse Vexille. 

— Atunci mă rog la Dumnezeu să îl găsesc, zise Planchard, şi 
atunci când îl voi găsi îl voi ascunde în cel mai adânc ocean 
pentru ca oamenii să nu mai moară în căutarea acestuia. Dar tu 
ce ai face cu Graalul, Guy Vexille? 

— L-aş folosi, spuse rece Vexille. 

— La ce? 

— Să curăţ lumea de păcat. 

— Asta ar fi o treabă minunată, spuse Planchard, dar nici 
măcar Hristos nu ar putea face asta. 

— Nu mai pliveşti printre viţe doar pentru că buruienile cresc 
mereu la loc? întrebă Vexille. 

— Nu, normal că nu. 

— Atunci munca lui Hristos trebuie să continue, spuse Vexille. 

Priorul îl privi o vreme pe cavaler. 

— Tu eşti instrumentul lui Hristos? Sau instrumentul 
cardinalului Bessieres? 

Vexille se strâmbă. 

— Cardinalul este precum Biserica, Planchard. Dur, corupt şi 


Tău. 

Planchard nu îl contrazise. 

— Şi o nouă Biserică este necesară. O Biserică curată, o 
Biserică fără păcat, o Biserică plină cu oameni sinceri care 
trăiesc cu frică de Dumnezeu. Graalul va face asta. 

Planchard zâmbi. 

— Cardinalul, sunt sigur, nu ar aproba asta. 

— Cardinalul şi-a trimis aici fratele, spuse Vexille, şi cu 
siguranţă că i-a ordonat să mă omoare după ce nu mai sunt de 
folos. 

— Şi care este datoria ta? 

— Să găsesc Graalul. Şi pentru a face asta trebuie să îl găsesc 
mai întâi pe vărul meu. 

— Crezi că el ştie unde este? 

— Cred că tatăl lui l-a avut, spuse Guy Vexille, şi cred că fiul 
ştie de el. 

— Acelaşi lucru spune şi el, zise Planchard. Şi cred că voi doi 
sunteţi precum doi orbi care cred unul despre celălalt că vede. 

Vexille râse la auzul acestora. 

— Thomas, spuse el, este un prost. A adus oameni în Gasconia 
pentru ce? Pentru a găsi Graalul? Sau să mă găsească pe mine? 
Dar a eşuat şi acum este un fugar. Majoritatea din oamenii lui 
au jurat credinţă contelui de Berat, iar restul sunt blocaţi la 
Castillon d'Arbizon, şi cât vor rezista? Două luni? A eşuat, 
Planchard, a eşuat. Poate că el este orb, dar eu văd şi o să îl 
capturez şi o să aflu tot ce ştie. Dar ce ştii tu? 

— Ţi-am spus deja. Nimic. 

Vexille se apropie din nou de cufăr şi se uită la prior. 

— Pot să te supun torturii, bătrâne. 

— Ai putea, fu de acord blând Planchard, şi cu siguranţă că o 
să ţip ca să fiu cruțat, dar nu o să găseşti mai mult adevăr decât 
ce ţi-am spus de bunăvoie aici. Işi băgă mătăniile şi stătu drept. 
Şi te-aş implora în numele lui Hristos să cruţi această 
comunitate. Nu ştie nimic despre Graal, nu poate să îţi spună 
nimic şi nu îţi poate da nimic. 

— Şi nu o să cruţ nimic, spuse Vexille, în numele Domnului. 
Nimic. Işi scoase sabia. Planchard privi fără să schiţeze nici o 
expresie şi nici măcar nu se clinti când sabia fu îndreptată către 
el. Jură pe asta, spuse Vexille, că nu ştii nimic despre Graal. 

— Ţi-am spus tot ce ştiam, zise Planchard şi, în loc să atingă 
sabia, ridică crucifixul de lemn ce îi atârna la gât şi îl sărută. Nu 
o să jur pe sabia ta, dar jur pe crucea Domnului meu că nu ştiu 


nimic despre Graal. 

— Dar familia ta tot ne-a trădat, spuse Vexille. 

— V-a trădat? 

— Bunicul tău era unul dintre cei şapte. S-a dezis. 

— Aşa că v-a trădat? Alegând adevărata credinţă? se încruntă 
Planchard. Îmi spui că tu păstrezi încă erezia catară, Guy 
Vexille? 

— Venim să aducem lumină asupra lumii, spuse Vexille, şi să 
o purificăm de prostia Bisericii. Mi-am păstrat credința, 
Planchard. 

— Atunci Înseamnă că eşti singurul care a păstrat-o, spuse 
Planchard, şi este o credință eretică. 

— L-au răstignit pe Hristos pentru erezie, spuse Vexille, aşa 
că a fi numit eretic Înseamnă a fi una cu El. 

Apoi împinse sabia înainte, la baza gâtului lui Planchard, iar 
bătrânul, uimitor, nu păru să se zbată, ci doar îşi încleştă 
crucifixul în timp ce sângele îi şiroia din gât pentru a transforma 
roba sa albă într-una roşie. Ii luă mult timp să moară, dar în cele 
din urmă se prăbuşi şi Vexille îşi retrase sabia şi îşi şterse lama 
pe tivul robei călugărului. Îşi puse sabia în teacă şi ridică lampa. 

Se uită prin osuar, dar nu văzu nimic care să îl îngrijoreze, 
aşa că urcă scările. Uşa se închise, lăsând în urmă întuneric 
beznă. Şi Thomas, şi Genevieve, ascunşi în întuneric, aşteptară. 


Aşteptară toată noaptea. Lui Thomas i se părea că nu a 
dormit deloc, dar poate că a aţipit pentru că s-a trezit o dată 
când Genevieve a strănutat. O durea rana, dar nu spuse nimic, 
doar aşteptă şi mai trase un pui de somn. 

Nu ştiură când a venit dimineaţa pentru că era întuneric 
beznă în osuar. Nu auziră nimic toată seara. Nici paşi, nici 
ţipete, nici rugăciuni cântate, doar liniştea mormântului. Şi 
totuşi, aşteptară până ce Thomas nu mai putu să aştepte şi se 
strecură din gaura lor, peste oase şi până jos pe podea. 
Genevieve rămase unde era în timp ce Thomas bâjbâia croindu- 
şi drum printre oasele împrăştiate şi până la scări. Se furişă, 
ascultă în capătul scărilor o vreme, nu auzi nimic, aşa că 
deschise încet uşa spartă. 

Biserica mănăstirii era goală. Ştia că era dimineaţă pentru că 
lumina pătrundea dinspre est, dar era greu de spus cât de mult 
se înălţase soarele pentru că lumina era palidă, difuză, iar 
Thomas se gândi că era ceața de dimineaţă. 

Se duse înapoi jos în osuar. Lovi ceva din lemn de pe podea 


când traversă camera şi se aplecă pentru a găsi cutia Graalului 
goală. Pentru un moment fu tentat să o ducă înapoi în cufărul ei, 
apoi hotări să o păstreze. Intra la fix în desaga lui, credea el. 

— Genevieve! strigă el încet. Vino! 

Ea împinse desagii lor, arcul lui şi cu săgețile, armura şi 
mantiile lor peste oase, apoi urmă şi ea, crispându-se din cauza 
durerii de la umăr. Thomas trebui să o ajute să îşi îmbrace 
armura şi o lovi când îi ridică mâna. İşi puse şi el armura, îşi 
legară mantiile peste umeri, apoi îşi întinse arcul pentru a şi-l 
putea pune în spate. Îşi fixă sabia în cingătoarea de la brâu, 
puse cutia în desaga lui pe care şi-o agăţă de centură şi dup-aia, 
ducând tolba cu săgeți, se întoarse către scări şi văzu, pentru că 
intra destulă lumină pe uşa deschisă, roba albă din camera 
trezoreriei. li făcu semn lui Genevieve să stea pe loc şi se furişă 
până în cavou. Şobolanii se împrăştiară când acesta se apropie 
de arcada joasă unde se aplecă şi privi. Planchard era mort. 

— Ce este? întrebă Genevieve. 

— Nenorocitul l-a omorât, spuse uimit Thomas. 

— Pe cine? 

— Pe prior! Vorbea în şoaptă şi, deşi era excomunicat, se 
închină. L-a omorât! Ascultase sfârşitul conversaţiei dintre 
Vexille şi Planchard şi se mirase că priorul tăcuse deodată, şi se 
mai mirase şi la faptul că nu auzise decât o pereche de picioare 
urcând scările, dar nu îşi imaginase niciodată asta. Niciodată. A 
fost un om bun, spuse el. 

— Şi dacă este mort, spuse Genevieve, o să dea vina pe noi. 
Aşa că hai să mergem! Vino! 

Thomas nu voia să lase cadavrul însângerat în pivniţă, dar 
ştia că nu are de ales. Şi Genevieve avea dreptate, ar fi dat vina 
pe ei. Planchard a murit pentru că bunicul lui s-a dezis de o 
erezie, dar nimeni nu avea să creadă asta, nu atunci când doi 
eretici condamnaţi erau acolo pentru a fi acuzaţi. 

O conduse în sus pe scări. Biserica era tot goală, dar acum 
Thomas crezu că auzea voci de după uşa vestică deschisă. Era 
ceaţă afară şi intra chiar şi în navă şi se răspândea încet peste 
dale. Se gândi să se întoarcă în osuar şi să se ascundă din nou, 
apoi se întrebă dacă vărul lui avea să facă o cercetare mai 
amănunţită a întregii mănăstiri şi asta îl făcu să meargă mai 
departe. 

— Pe aici. 

Luă mâna lui Genevieve şi o conduse către partea sudică a 
bisericii, unde o uşă ducea spre un coridor interior. Era uşa 


folosită de călugări când veneau la rugăciuni, dar pesemne că 
nu li se permisese să ţină slujba în acea dimineaţă. 

Thomas împinse uşa, tresărind când balamalele ei scârţâiră, 
şi privi. Prima oară se gândi că acel coridor, ca şi biserica, era 
gol; apoi văzu un grup de oameni în mantii negre la celălalt 
capăt. Stăteau la o uşă, evident ascultând pe cineva de după 
acea uşă, şi nici unul nu se uita în jur când Thomas şi Genevieve 
o zbughiră sub arcada întunecată şi aleseră o uşă la nimereală. 
Acea uşă îi duse într-un coridor, iar la capătul acestuia se 
treziră în bucătăria mănăstirii unde doi călugări mestecau într- 
un cazan mare deasupra unui foc. Unul din ei o văzu o 
Genevieve şi păru că avea să protesteze la vederea femeii, dar 
Thomas îi făcu semn să tacă. 

— Unde sunt ceilalţi călugări? întrebă Thomas. 

— În chiliile lor, răspunse bucătarul înfricoşat, apoi privi cum 
cei doi fugiră prin bucătărie, pe lângă masa cu satâre şi linguri 
şi oale, şi cele două capre atârnate în cârlige şi dispărură pe uşa 
mare ce ducea în crângul de măslini unde Thomas îşi 
abandonase caii. Caii aceia nu mai erau. 

Poarta către ospiciul pentru leproşi era deschisă. Thomas se 
uită spre ea, apoi se întoarse către vest, dar Genevieve îl trase 
de mantie şi îi arătă cu degetul prin ceaţă şi Thomas văzu un 
călăreț cu mantie neagră pe după copaci. Făcea bărbatul parte 
dintr-o coloană? Pusese Vexille oameni peste tot prin mănăstire? 
Părea probabil şi părea şi mai probabil că acel călăreț s-ar 
întoarce şi i-ar vedea sau că cei doi călugări bucătari ar da 
alarma, dar atunci Genevieve îl trase din nou de mantie şi îl 
conduse prin crângul de măslini şi până în ospiciul pentru 
leproşi. 

Era gol. Tuturor oamenilor le era frică de leproşi şi Thomas 
bănuia că Vexille îi gonise pentru ca oamenii lui să poate să 
caute prin hambare. 

— Nu ne putem ascunde aici, îi şopti lui Genevieve. O să 
caute din nou. 

— Nu ne ascundem, spuse ea şi se duse în cel mai mare 
hambar şi ieşi cu două robe gri. 

Thomas înţelese atunci. O ajută pe Genevieve să îmbrace o 
robă, trăgând gluga peste părul ei auriu, o îmbrăcă pe cealaltă, 
iar apoi luă două zornăitoare din grămada rămasă pe masă. 
Intre timp Genevieve puse mănunchiurile de săgeți şi arcul lui 
Thomas pe o sanie pe care leproşii o foloseau pentru a aduna 
lemne de foc şi Thomas puse o parte din lemnele de foc peste 


arme şi-şi trase frânghia peste umăr. 

— Acum mergem, zise Genevieve. 

Thomas trase sania ce aluneca uşor pe pământul umed. 
Genevieve merse în faţă şi, odată ieşită pe poartă, se îndreptă 
către nord şi vest, sperând să evite călăreţii. Ceaţa era aliatul 
lor, o mantie gri în care mantiile lor se amestecau. O limbă de 
pădure se întindea dinspre culmea vestică şi Genevieve se 
îndreptă către ea, nefăcând zgomot cu limbile de clopot, ci doar 
privind. Şuieră o dată şi Thomas tăcu. Se auzeau potcoavele 
unui cal; tropăitul se îndepărtă. Thomas continuă să tragă sania 
cu lemne. Se întoarse după o vreme şi observă că mănăstirea 
dispăruse. Copacii din faţă erau siluete negre mici, ce se 
profilau în ceaţă. Urmau o potecă folosită de leproşi atunci când 
se duceau să culeagă ciuperci din pădure. Copacii se apropiară, 
apoi tropăitul potcoavelor se auzi din nou şi Genevieve îşi roti 
zornăitoarea pentru a-l avertiza. 

Dar călăreţul nu se abătu. Venea din spatele lor şi Thomas 
zornăi la rândul lui când se întoarse. Îşi ţinea capul în jos pentru 
a nu i se vedea faţa sub gluga mantiei. Văzu picioarele cailor, 
dar nu şi călăreţul. 

— Milă, bunule domn, spuse el, milă. 

Genevieve îşi întinse mâinile ca şi cum ar fi aşteptat pomană, 
iar cicatricele lăsate de rănile pricinuite de părintele Roubert 
arătau îngrozitor. Thomas făcu la fel, dezvăluindu-şi şi el 
cicatricele, cu pielea albă şi ridată. 

— Pomană, spuse el, din mila voastră, domnule, pomană. 

Călărețul nevăzut se uită la ei şi ei căzură în genunchi. 

Răsuflarea calului semăna cu vălătucii de ceaţă deasă. 

— Aveţi milă de noi. Genevieve vorbea în limba locală, 
folosind o voce aspră. În numele lui Dumnezeu, aveţi milă. 

Călărețul stătea doar acolo şi Thomas nu îndrăzni să se uite în 
sus. Simti frica respingătoare a unui bărbat fără apărare la mila 
unui călăreț înarmat, dar mai ştia şi că cel din faţa lui era 
extrem de indecis. Cu siguranţă, i se ordonase să caute doi 
oameni ce încercau să scape din mănăstire, iar el a găsit un 
asemenea cuplu, dar păreau să fie leproşi, iar frica lui de leproşi 
se bătea cap în cap cu datoria sa. Apoi, brusc, se auziră şi mai 
multe zornăituri şi Thomas se uită pe furiş în spate pentru a 
vedea un grup de siluete în îmbrăcăminte gri ce se apropiau 
dinspre copaci, zornăind ameninţători şi cerând pomană. 
Vederea mai multor leproşi care veneau să se alăture primilor 
doi era prea mult pentru călăreț. li scuipă, apoi smuci frâiele 


pentru a se întoarce. Thomas şi Genevieve aşteptară, încă în 
genunchi, până ce bărbatul era pe jumătate învăluit în ceaţă, iar 
apoi se grăbiră spre pădure unde în sfârşit îşi lepădară 
zornăitoarele şi robele gri şi îşi recuperară arcul şi 
mănunchiurile de săgeți. Ceilalţi leproşi, scoşi din adăpostul lor 
de la mănăstire, se uitau la ei. Thomas luă o mână de monede 
dintre cele primite de la Sir Guillaume şi le lăsă în iarbă. 

— Nu ne-aţi văzut, le spuse el, iar Genevieve repetă aceste 
cuvinte în limba locală. 

O luară spre vest, ieşind din ceaţă, şi merseră pe lângă copaci 
până ce aceştia se terminară apoi pe o pantă stâncoasă, ce urca 
până pe creastă. Se furişară sus, pe după bolovani şi prin râpe, 
în timp ce în spatele lor ceața începea să se risipească. Zăriră 
acoperişul bisericii mănăstirii, apoi celelalte acoperişuri, iar 
până la mijlocul dimineţii întreaga mănăstire era vizibilă, dar 
Thomas şi Genevieve erau deja pe creastă, îndreptându-se către 
sud. Dacă ar fi continuat să meargă către vest, ar fi coborât în 
valea râului Gers, unde erau multe sate, în timp ce sudul era 
mult mai pustiu şi sălbatic şi ei într-acolo se îndreptau. 

La miezul zilei se opriră. 

— Nu avem mâncare, spuse Thomas. 

— Atunci flămânzim, zise Genevieve. Ea îi zâmbi. Şi unde 
mergem? 

— Castillon d'Arbizon, spuse Thomas, în cele din urmă. 

— Mergem înapoi acolo! Ea îl privi surprinsă. Dar ne-au 
alungat: De ce ne-ar primi înapoi? 

— Pentru că au nevoie de noi, spuse Thomas. Nu ştia asta, nu 
cu siguranţă, dar îl ascultase pe Vexille vorbind cu Planchard şi 
a aflat că o parte din garnizoană trecuse de partea contelui de 
Berat şi credea că Robbie era la conducerea acelui grup. Nu şi-l 
putea imagina pe Sir Guillaume rupând jurământul făcut 
contelui de Northampton, dar Robbie nu avea stăpân în afara 
Scoției. Thomas se gândea că oamenii care au rămas la Castillon 
d'Arbizon erau propriii oameni, oamenii pe care îi recrutase din 
afara cetăţii Calais, englezii. Aşa că intenţiona să se ducă acolo 
şi, dacă avea să descopere castelul dărâmat şi garnizoana 
moartă, atunci va continua să meargă către vest, până ce va 
ajunge la ţinuturile stăpânite de englezi. 

Dar mai întâi aveau să meargă către sud pentru că într-acolo 
se întindeau pădurile ce se revărsau în valuri peste culmile 
munţilor. Îşi ridică bagajul şi, în timp ce făcea asta, cutia 
Graalului, care fusese îndesată în desaga lui de arcaş peste 


vârfurile de săgeată de rezervă, piatra de ascuţit şi corzi, căzu. 
Se aşeză din nou şi ridică cutia. 

— Ce este? întrebă Genevieve. 

— Planchard credea că era cutia care a adăpostit Graalul, îi 
spuse el, sau poate cutia menită să-i facă pe oameni să creadă 
că a conţinut Graalul. 

Se uită la inscripţia ştearsă. Acum că putea să vadă cutia mai 
bine, la lumina zilei, observă că literele erau în roşu şi că acolo 
unde pictura a fost ştearsă era încă o urmă ştearsă pe lemn. Mai 
era o urmă mică în interiorul cutiei, un cerc de praf adâncit în 
lemn ca şi cum ceva a stat acolo mult timp. Cele două balamale 
erau ruginite şi fragile, iar lemnul atât de uscat încât nu mai 
cântărea decât foarte puţin. 

— Este adevărată? întrebă Genevieve. 

— Este adevărată, spuse Thomas, dar dacă a conţinut 
vreodată Graalul nu ştiu. 

Se gândi cât de des a spus aceste ultime două cuvinte de 
fiecare dată când a vorbit despre Graal. 

Dar acum ştia mai multe. Ştia că şapte oameni au fugit din 
Astarac cu un secol înainte, atunci când armatele Franţei, 
purtând crucea cruciaților, au venit să ardă ereticii din 
ţinuturile sudice. Oamenii au fugit, susţinând că au luat o 
comoară şi au jurat să o apere, iar acum, după atâţia ani, doar 
Guy Vexille a păstrat credinţa catară. Şi să fi deţinut cu 
adevărat tatăl lui Thomas Graalul? De aceea a venit Guy Vexille 
la Hookton şi a omorât pe toată lumea în cale, la fel cum l-a 
omorât acum şi pe Planchard? Urmaşii lorzilor întunecaţi erau 
purificaţi pentru că au trădat crezul, iar Thomas ştia exact ce 
avea să i se întâmple dacă vărul lui l-ar fi prins. 

— Este o formă ciudată pentru un Graal, spuse Genevieve. 

Cutia nu era aşa adâncă şi era pătrată, nu destul de înaltă ca 
să adăpostească o cupă cu picior. 

— Cine ştie cum arată Graalul? întrebă Thomas, iar apoi puse 
cutia în sacul cu merinde şi merseră către sud. 

Thomas se uita mereu în urma lui, iar pe la amiază văzu 
călăreţi în mantii negre urcând panta spre mănăstire. Erau 
doisprezece şi se gândi că aveau să folosească culmea ca punct 
de supraveghere. Guy Vexille probabil că mai căutase o dată 
prin mănăstire, dar nu găsise nimic, aşa că acum îşi extindea 
aria de cercetare. 

Se grăbiră. Pe măsură ce se însera se apropiară de 
conglomeratul de roci unde fusese rănită Genevieve; pădurile nu 


erau departe acum, dar Thomas continua să se uite înapoi, 
aşteptându-se ca cei doisprezece călăreţi să apară în orice 
moment. În schimb, apărură mai mulţi oameni către est, încă o 
duzină urcând pe drumeagul ce ducea peste pod, iar Thomas şi 
Genevieve fugiră prin iarbă şi dispărură printre copaci chiar cu 
câteva momente înainte ca noii călăreţi să se ivească pe culme. 

Cei doi stăteau sub tufe, trăgându-şi răsuflarea. Cei 
doisprezece călăreţi stăteau în câmp deschis, aşteptând, iar 
după o vreme primii călăreţi li se alăturară. Cercetaseră partea 
deschisă a culmii, sperând să îi scoată pe Thomas şi pe 
Genevieve afară din ascunziş şi Thomas înţelese că vărul lui 
prevăzuse exact ce avea să facă, prevăzuse că avea să încerce 
să ajungă la Castillon d'Arbizon sau măcar să meargă către vest, 
spre celelalte garnizoane englezeşti, iar acum oamenii lui 
acopereau toate terenurile la vest de Astarac. Thomas privea 
spre călăreţi când vărul lui apăru, conducând alţi doisprezece 
oameni care se alăturară celorlalţi pe culmea acoperită cu iarbă. 
Erau acum peste patruzeci de ostaşi pe teren înalt, toţi în 
armuri şi platoşe, toţi cu mantii negre, toţi cu săbii lungi. 

— Ce facem? şopti Genevieve. 

— Ne ascundem, spuse Thomas. 

Se strecurară înapoi, încercând să nu facă nici un zgomot, iar 
când ajunseră în pădure, Thomas o conduse spre est. Se 
întorcea la Astarac pentru că se îndoia că Guy s-ar fi aşteptat la 
asta, iar când ajunseră pe marginea terenului înalt de unde 
putea vedea valea întinzându-se în faţa lor, Thomas se furişă din 
nou către nord pentru a vedea ce făceau urmăritorii lor. 

Jumătate din ei plecaseră spre vest pentru a bloca potecile ce 
traversau văile învecinate, dar restul, conduşi de Vexille, se 
îndreptau către pădure. Ei erau hăitaşii, sperând să îi scoată pe 
Thomas şi pe Genevieve afară către ceilalţi ostaşi şi cum 
călăreţii erau acum mai aproape, Thomas putu să îşi dea seama 
că unii purtau arbalete. 

— Suntem în siguranţă pentru moment, îi spuse Thomas lui 
Genevieve când i se alătură în râpa stâncoasă unde se 
adăpostise ea. 

Credea că a pătruns în cordonul de soldaţi al vărului său care 
se mărea şi cu cât mergea mai departe, cu atât se mărea 
cordonul şi cu atât le era mai uşor să treacă prin găurile lui. Dar 
asta trebuia să aştepte până dimineaţă pentru că soarele apunea 
deja către norii vestici, dându-le o nuanţă roză. Thomas ascultă 
sunetul pădurii, dar nu auzi nimic îngrijorător, doar zgârieturile 


ghearelor pe lemn, bătăile aripilor unui guguştiuc şi suflul 
vântului. Călăreţii cu mantii negre au plecat către vest, dar 
către est, jos în vale, urmele trecerii lor erau vizibile. Încă mai 
erau soldaţi acolo, iar acei oameni au dat foc ospiciului pentru 
leproşi încât fumul umplea tot cerul de deasupra mănăstirii şi au 
ars şi tot ce a mai rămas din sat, crezând că flăcările aveau să 
scoată afară pe oricine s-ar fi ascuns în colibe. Şi mai mulţi 
oameni erau în ruinele castelului şi Thomas se întrebă ce făceau 
acolo, dar erau mult prea departe ca să vadă. 

— Trebuie să mâncăm, îi spuse el lui Genevieve. 

— Nu avem nimic, răspunse ea. 

— Atunci căutăm ciuperci, spuse Thomas, şi nuci. Şi avem 
nevoie de apă. 

Găsiră un pârâu spre sud unde îşi potoliră amândoi setea 
lipindu-şi feţele de o piatră pe care picura apa, apoi Thomas 
făcu un pat din ferigi lângă pârâu şi, când crezu că erau destul 
de bine ascunşi, o lăsă pe Genevieve şi se duse să caute 
mâncare. Avea arcul şi şase săgeți la curea, nu doar pentru 
apărare, ci şi în speranţa că va găsi o căprioară sau un porc. 
Găsi câteva ciuperci prin covorul de frunze, dar erau mici şi 
negre şi nu era sigur dacă erau sau nu otrăvitoare. Merse mai 
departe, căutând castane sau vânat, mereu furişându-se, mereu 
ascultând şi mereu cu ochii pe marginea culmii. Auzi un zgomot 
şi se întoarse repede şi crezu că zări o căprioară, dar umbrele se 
lungeau şi nu putea să fie sigur. Puse o săgeată pe coardă 
oricum şi se furişă către locul unde văzuse mişcare. Era sezonul 
de împerechere şi cerbii trebuiau să fie în pădure, căutând să se 
înfrunte. Ştia că nu îndrăznea să aprindă un foc pentru a găti 
carnea, dar mai mâncase ficat crud până acum şi ar fi fost un 
festin adevărat pentru acea seară. Atunci văzu coarnele şi se 
dădu la o parte, ghemuindu-se şi încercând să zărească corpul 
cerbului şi chiar atunci arbaleta trase şi săgeata şuieră pe lângă 
el pentru a se opri într-un copac, iar cerbul fugi printre copaci 
când Thomas se întoarse, trăgând coarda arcului, şi văzu 
oameni scoţându-şi săbiile. 

Căzuse direct într-o capcană. 

Şi era prins. 


PARTEA A TREIA 


Întunericul 


Cercetarea mănăstirii nu scosese la iveală decât corpul 
priorului Planchard şi Guy Vexille, la primirea veştii privind 
moartea bătrânului, îl acuză în gura mare pe vărul său dispărut. 
Atunci a ordonat o căutare a tuturor clădirilor, a comandat ca 
satul şi ospiciul pentru leproşi să fie incendiate pentru a se 
asigura că nici un fugar nu se ascunde în nici una, iar atunci, 
convins că prada sa fugise, îşi trimise călăreţii să cerceteze 
toate pădurile apropiate. Descoperirea a două robe de leproşi şi 
a două zornăitoare de lemn în pădurea dinspre vest sugera ce s- 
a întâmplat şi Vexille îi întrebă pe călăreţii care au păzit acea 
parte a mănăstirii. Ambii bărbaţi jurară că nu au văzut nimic. 
Nu îi crezu, dar nu prea avea ce să câştige punându-le la 
îndoială răspunsurile, aşa că, în schimb, îşi trimise călăreţii să 
cerceteze fiecare potecă ce ducea către ţinuturile stăpânite de 
englezi din Gasconia. Când îi ordonă lui Charles Bessieres să 
participe cu oamenii lui la căutare, Bessieres refuză totuşi. 
Susţinu că oamenii lui erau obosiţi şi caii nu erau aşa rezistenți. 

— Nu primesc ordine de la tine, mârâi Bessieres. Sunt aici 
pentru fratele meu. 

— Şi fratele tău vrea să îl găsim pe englez, insistă Vexille. 

— Atunci găseşte-l tu, domnul meu, spuse Bessieres, ultimele 
două cuvinte semănând a insultă. 

Vexille merse către vest cu toţi oamenii săi, ştiind că 
Bessieres probabil că voia să rămână în urmă pentru a jefui 
satul şi mănăstirea şi exact asta şi făcu Bessieres, deşi nu găsi 
prea mult. Trimise şase oameni pentru a cotrobăi printre 
puţinele bunuri ale sătenilor pe care aceştia le salvaseră de 
flăcări. Descoperiră nişte oale şi tigăi pe care le puteau vinde 
pentru câţiva bănuţi, dar ce voiau cu adevărat erau monedele pe 
care sătenii le-ar fi ascuns la vederea oamenilor înarmaţi 
apropiindu-se. Toată lumea ştia că ţăranii adunau mici grămezi 
de bani pe care le îngropau atunci când călăreţi înarmaţi 
apăreau, aşa că oamenii lui Bessieres torturau şerbii pentru a-i 
face să le dezvăluie ascunzişurile şi, făcând asta, descoperiră 


ceva mult mai interesant. Unul dintre oamenii lui Charles 
vorbea limba Franţei de Sud şi el tăia cu fierăstrăul degetele 
prizonierului când bărbatul recunoscu că vechiul conte a săpat 
în ruinele castelului şi a descoperit un zid antic sub capelă, dar 
a murit înainte să apuce să povestească mai departe. Asta îl 
interesă pe Bessieres pentru că bărbatul sugerase că era ceva 
după acel zid, ceva ce îl bucurase pe bătrânul conte şi ceva ce 
priorul, Dumnezeu să îl odihnească, l-a vrut ascuns, aşa că, 
odată ce Vexille dispăru către vest, Bessieres îşi conduse 
oamenii în sus către vechea fortăreață. 

li luă mai puţin de o oră să ridice dalele şi să descopere 
cavoul, iar încă într-o oră Bessieres scoase coşciugele vechi şi 
văzu că au fost deja jefuite. Bărbatul din sat fu adus şi arătă 
unde a săpat contele şi Bessieres ordonă oamenilor săi să 
descopere zidul. li puse să lucreze rapid, vrând să termine 
treaba înainte ca Guy Vexille să se întoarcă şi să îl acuze că a 
profanat mormintele familiei sale, dar zidul era foarte rezistent 
şi bine zidit şi doar atunci când unul dintre oamenii lui aduse cel 
mai mare baros de fierar luat în cursul jafului din satul ars, făcu 
progrese reale. Barosul lovea pietrele, ciobindu-le şi dislocându- 
le, până ce în sfârşit reuşiră să pună un pilon de metal printre 
blocurile de jos şi zidul se dărâmă. 

Şi înăuntru, pe un pilon de piatră, era o cutie. 

Era o cutie de lemn, poate că destul de mare pentru a 
cuprinde un cap de om şi chiar şi Charles Bessieres simţi un fior 
de entuziasm când o văzu. „Graalul“, credea el, „Graalul“, şi se 
imagină mergând spre nord cu premiul ce i-ar da fratelui său 
scaunul papal. 

— Dă-te la o parte! mârâi el la un bărbat ce se îndrepta către 
comoară, apoi se aplecă prin spaţiul îngust şi luă cutia de lemn 
de pe piedestalul ei. 

Cutia era foarte inteligent făcută, pentru că nu părea să aibă 
capac. Pe o parte - Bessieres presupuse că era capul -, era 
aplicată o cruce de argint care se înnegrise din cauza trecerii 
anilor, dar nu era nici o inscripţie pe cutie şi nici un indiciu 
despre ce ar fi înăuntru. Bessieres o zgâlţâi şi auzi ceva 
zăngănind. Se opri atunci. Se gândea că poate adevăratul Graal 
era în mâinile sale, dar dacă acea cutie conţinea altceva, atunci 
acesta ar fi cel mai bun moment să ia Graalul fals din tolba de la 
curea şi să pretindă că l-a găsit sub altarul în ruine de la 
Astarac. 

— Deschide-l! spuse unul dintre oamenii lui. 


— Tacă-ţi gura, zise Bessieres, vrând să se gândească mai 
bine. 

Englezul avea mai multe posibilităţi, dar probabil că avea să 
fie prins, şi ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi avut Graalul şi cel de la 
brâul lui ar fi fost descoperit ca un fals? Bessieres se confrunta 
cu aceeaşi dilemă care l-a nedumerit în osuar când ar fi avut o 
ocazie să îl omoare pe Vexille. Dacă scotea Graalul la momentul 
greşit, irosea şansa de a duce o viaţă uşoară la palatul papal de 
la Avignon. Aşa că se gândi că era mai bine să aştepte prinderea 
englezului şi astfel să se asigure că nu se ducea la Paris decât 
cu un singur Graal. Şi dacă totuşi cutia aceasta conţinea 
comoara? 

O duse sus la lumina zilei şi acolo îşi scoase cuțitul şi încercă 
încheieturile bine unite ale cutiei. Unul dintre oamenii lui se 
oferi să folosească barosul fierarului să zdrobească lemnul, dar 
Bessieres îl înjură şi îl făcu prost. 

— Vrei să spargi ce este înăuntru? întrebă el. 

Îl îndepărtă pe bărbat şi continuă să lucreze cu cuțitul său 
până ce reuşi, în cele din urmă, să o deschidă pe o parte. 

Conţinutul era împăturit într-o bucată de lână albă. Bessieres 
îl scoase încet, îndrăznind să spere că acesta era marele premiu. 
Oamenii lui se îngrămădiră în jurul lui aşteptând, în timp ce 
Bessieres dădea la o parte materialul vechi, uzat. 

Pentru a găsi oase. 

Un craniu, nişte oase de la picior, un umăr şi trei coaste. 
Oamenii lui începură să râdă şi Bessieres, nervos, lovi cu 
piciorul craniul încât acesta ateriză în cavou, se rostogoli câţiva 
metri, iar apoi se opri. 

Işi tocise cuțitul lui bun pentru a găsi moaştele faimosului 
vindecător de îngeri, Sfântul Sever. 

Şi Graalul era încă ascuns. 


Coredorii erau intrigaţi de toată agitația de lângă Astarac. 
De fiecare dată când oameni înarmaţi jefuiau un oraş sau un sat, 
localnicii fugeau, devenind ţinte uşoare pentru proscrişi 
disperaţi şi înfometați, iar Destral, care conducea aproape o 
sută de coredori, a văzut nenorocirea ce se abătuse asupra 
Astaracului şi oamenii fugind de soldaţi şi a privit încotro 
mergeau. 

Majoritatea coredoriilor erau şi ei fugari, dar nu toţi. Unii 
erau doar bărbaţi fără noroc, alţii au fost lăsaţi la vatră după 
războaie şi o mână dintre ei au refuzat să se supună unui 


stăpân. Vara vânau turme duse pe păşunile înalte şi atacau 
călători imprudenţi în trecătorile muntelui, dar iarna erau 
nevoiţi să coboare pentru a găsi victime sau adăpost. Oamenii 
veneau şi plecau din trupă, aducând şi luându-şi femeile cu ei. 
Unii bărbaţi mureau de boli, restul le luau prada şi plecau să îşi 
câştige mai cinstit existenţa, în timp ce alţii erau ucişi în 
încăierări pentru femei sau pariuri, deşi puţini mureau în bătăi 
cu străinii. Bătrânul conte de Berat tolerase banda lui Destral 
atâta timp cât nu făceau prea multă pagubă, considerând că era 
o risipă de bani să angajeze ostaşi pentru a patrula prin 
deschizăturile munţilor cu râpe şi peşteri. In schimb, punea 
garnizoane unde erau averi atractive pentru coredori şi se 
asigura că acele căruţe ce duceau tributul taxelor lui din oraşe 
erau bine păzite. Negustorii care călătoreau departe de 
drumurile principale aveau grijă să meargă în convoi cu propriii 
soldaţi angajaţi şi ce rămânea nepăzit cădea pradă coredorilor 
pentru care trebuiau să se bată câteodată routieriii ce le 
încălcau teritoriile. 

Un routier semăna în multe privinţe cu un coredor, doar că 
routier-iii erau mai bine organizaţi. Erau soldaţi neangajaţi, 
înarmaţi şi experimentați, care câteodată luau un oraş şi îl 
jefuiau, îşi făceau garnizoană, îl ţineau până îl secau şi atunci 
plecau din nou. Puţini nobili erau dispuşi să se lupte cu ei 
pentru că routier-ii erau soldaţi antrenați şi formau oşti mici, 
primejdioase, ce luptau cu fanatismul unor oameni care nu 
aveau nimic de pierdut. Jafurile lor se opreau când începea un 
război şi nobilii le ofereau bani soldaţilor. Atunci routieriii 
făceau alt jurământ, se duceau la război şi luptau până se făcea 
pace, iar atunci, neştiind să facă altceva decât să omoare, se 
întorceau în ţinuturile de unde au plecat şi căutau un oraş pe 
care să-l jefuiască. 

Destral ura routier-ii. Ura toţi soldaţii pentru că erau inamicii 
naturali ai coredorilor şi, deşi, ca o regulă, îi evita, îşi lăsa 
oamenii să îi atace dacă aveau un avantaj numeric mare. 

Soldaţii erau o sursă bună de arme, armuri şi cai, aşa că, în 
seara în care fumul de la satul şi ospiciul de leproşi ce ardeau 
umplea cerul de deasupra ținutului Astarac, permise unuia 
dintre adjuncţii lui să conducă un atac asupra a şase ostaşi 
îmbrăcaţi în mantii negre care se abătuseră un pic printre 
copaci. Atacul se dovedi a fi o greşeală. Călăreţii nu erau 
singuri, mai erau alţii chiar după copaci şi brusc 
semiobscuritatea de sub copaci se umplu de potcoavele cailor şi 


de zăngănitul săbiilor ieşind din teacă. 

Destral nu ştia ce se petrecea la marginea pădurii. Era mai 
adânc printre copaci într-un loc unde calcarul falezei ieşea la 
iveală printre stejari şi un pârâiaş mic cădea de la înălţime. 
Două peşteri ofereau adăpost şi aici Destral plănuia să îşi 
petreacă iarna, destul de sus în dealuri pentru a-i oferi 
protecţie, dar destul de aproape de văi pentru ca oamenii lui să 
poate ataca satele şi gospodăriile. In aceste locuri au fost aduşi 
cei doi fugari din Astarac. Perechea a fost capturată la marginea 
culmii şi escortată înapoi în luminişul din faţa peşterilor unde 
Destral pregătise focuri, deşi nu aprindea lemnele până ce nu se 
asigura că se ocupau de soldaţi. Acum, în amurg, văzu că 
oamenii lui îi aduseră un premiu mult mai mare decât ar fi visat 
vreodată pentru că unul din cei doi prizonieri era arcaş englez, 
iar celălalt era femeie şi femeile erau întotdeauna puţine printre 
coredor-i. Avea să îi găsească o trebuinţă, dar englezul valora 
mult mai mult. El putea să fie vândut. De asemenea, mai avea şi 
un săculeţ cu bani, o sabie şi o armură, ceea ce însemna că 
prinderea lui, pentru Destral, era o victorie mult mai dulce 
pentru că acesta era bărbatul care a omorât şase dintre oamenii 
lui cu săgețile sale. Coredorii căutară în sacul cu merinde al lui 
Thomas şi îi furară amnarul şi scăpărătoarea, corzile de rezervă 
de la arc şi puţinele monede pe care le avea, dar aruncară 
capetele de săgeată de rezervă şi cutia goală pe care o socotiră 
un lucru fără valoare. li luară săgețile şi îi dădură arcul lui 
Destral care încercă să îl încordeze şi se înfurie când, în ciuda 
forţei sale, nu putu să tragă de coardă mai mult de câţiva 
centimetri. 

— 'Tăiaţi-i doar degetele, mârâi el, aruncând la pământ arcul, 
şi dezbrăcaţi-o pe ea. 

Atunci interveni Philin. Un bărbat şi o femeie o prinseseră pe 
Genevieve şi îi trăgeau platoşa pe cap, ignorând tipetele ei de 
durere, iar Thomas încerca să se elibereze din prinsoarea a doi 
bărbaţi care îl ţineau de mâini, când Philin le strigă tuturor să 
se oprească. 

— Să se oprească? Destral se întoarse neîncrezător către 
Philin. Te-ai înmuiat? îl acuză pe Philin. Vrei să îl cruţăm? 

— L-am rugat să ni se alăture, spuse nervos Philin, pentru că 
mi-a lăsat fiul în viaţă. 

Thomas nu înţelegea nici un pic din conversaţia purtată în 
limba locală, dar era clar că Philin pleda pentru viaţa lui şi era 
la fel de clar că Destral, a cărui poreclă venea de la un topor 


mare care îi atârna pe umăr, nu avea chef să îi facă pe plac. 

— Vrei ca el să ni se alăture? răcni Destral. De ce? Pentru că 
ţi-a cruțat fiul? Isuse Hristoase, dar eşti un nenorocit slab. Eşti 
un laş mucos. Îşi apucă toporul, desfăcu sfoara legată de mâner 
şi de talia sa şi se apropie de înaltul Philin. Te las să conduci 
oameni şi jumătate din ei mor! Acest bărbat şi cu femeia lui au 
făcut asta, şi vrei să ni se alăture? Dacă nu ar fi fost recompensa 
l-aş fi omorât chiar acum. l-aş fi spintecat burta şi l-aş fi 
spânzurat cu propriile maţe, dar în schimb o să îi tai câte un 
deget pentru fiecare om pe care mi l-a omorât. Il scuipă pe 
Thomas, după care arătă cu toporul către Genevieve. Apoi poate 
să privească cum ea îmi încălzeşte patul. 

— l-am cerut să ni se alăture, repetă Philin încăpățânat. 

Fiul lui, cu piciorul în atele şi cu cârje improvizate din crengi 
de stejar sub umeri, se legănă pentru a sta lângă tatăl său. 

— O să lupţi pentru el? întrebă Destral. Nu era la fel de înalt 
precum Philin, dar era lat în umeri şi avea puterea unei brute. 
Faţa lui era plată cu un nas spart şi nişte ochi de buldog; ochi ce 
aproape că sclipeau la gândul de a pricinui rău. Barba lui era 
încâlcită, plină de scuipat uscat şi resturi de mâncare. Îşi agită 
toporul, încât capătul lui străluci în lumina palidă. Luptă-te cu 
mine, îi spuse lui Philin, în vocea lui simţindu-i-se setea de luptă. 

— Nu vreau decât să trăiască, spuse Philin, nevrând să scoată 
sabia pentru a-şi înfrunta conducătorul orb de furie, dar ceilalţi 
coredor-i mirosiseră sânge, mult, şi formau un cerc în jurul lui 
Destral. 

Rânjeau şi strigau, vrând să se bată, şi Philin se dădu înapoi 
până nu mai avu unde să se ducă. 

— Bătaie! strigau oamenii. Bătaie! 

Femeile lor strigau şi ele, strigau la Philin să fie bărbat şi să 
înfrunte toporul. Cei mai aproape de Philin îl împingeau înainte, 
încât trebui să sară într-o parte pentru a nu se ciocni de Destral, 
care, nervos, îl plesni peste faţă şi apoi îşi trase de barbă în 
semn de insultă. 

— Luptă-te cu mine, spuse Destral, sau altfel îi tai tu singur 
degetele englezului. 

Thomas tot nu ştia ce se spunea, dar expresia nemulțumită de 
pe faţa lui Philin îi spunea că nu era bine. 

— Haide! spuse Destral. Taie-i degetele! Ori asta, Philin, ori 
îţi tai ţie degetele. 

Galdric, fiul lui Philin, îşi scoase propriul cuţit şi i-l împinse 
tatălui său. 


— Fă-o, spuse băiatul, şi atunci când tatăl lui nu luă cuțitul se 
uită la Destral. O fac eu! se oferi băiatul. 

— Tatăl tău o să o facă, spuse Destral amuzat, şi o să o facă 
cu ăsta. 

Desfăcu apoi cureaua de la mijloc şi îi oferi toporul lui Philin. 

Şi Philin, prea speriat să nu se supună, luă arma şi se 
îndreptă către Thomas. 

— Îmi pare rău, îi spuse el în franceză. 

— Pentru ce? 

— Pentru că nu am de ales. Philin părea distrus, un om umilit, 
şi ştia că toţi ceilalţi coredori se distrau pe baza ruşinii lui. 
Pune mâinile pe copac, spuse el, apoi repetă comanda şi în 
limba lui maternă şi bărbaţii care îl ţineau pe Thomas îl forţară 
să îşi ridice braţele lipindu-i mâinile chircite de tulpina 
copacului. Îl ţineau pe Thomas de antebraţe când Philin se 
apropia. Îmi pare rău, spuse Philin din nou. Trebuie să îţi pierzi 
degetele. j 

Thomas se uită la el. Văzu cât de nervos era. Înţelese că 
lovitura de topor, atunci când venea, era mai probabil să îl taie 
de la încheietură decât de la degete. 

— Fă-o repede! zise el. 

— Nu! strigă Genevieve şi cuplul care o ţinea începu să râdă. 

— Repede! spuse Thomas, şi Philin duse toporul în spate. 

Se opri, îşi linse buzele, se mai uită o dată chinuit în ochii lui 
Thomas, apoi lovi. 

Thomas îi lăsase pe oameni să îl imobilizeze; nu încercă să se 
îndepărteze până în ultimul moment. Doar atunci îşi folosi 
nemărginita lui putere să se desprindă din prinsoarea lor. Cei 
doi bărbaţi, uimiţi de puterea unui arcaş antrenat să îşi 
folosească arcul lung din tisă, tresăriră când Thomas înşfăcă 
toporul din aer şi cu o lovitură plină de furie se întoarse către 
bărbatul ce o ţinea pe Genevieve. Prima lovitură sparse craniul 
bărbatului, femeia îi dădu drumul instinctiv celeilalte mâini a lui 
Genevieve şi Thomas se întoarse pentru a-i lovi pe bărbaţii care 
îi ţinuseră mâinile lipite de copac. Striga urletul lui de război, 
ţipătul de luptă al Angliei: 

— Sfântul Gheorghe! Sfântul Gheorghe! şi lovi cu lama grea 
cel mai apropiat bărbat, chiar când călăreţii ieşeau dintre 
copaci. 

Preţ de o clipă, coredorii ezitară între nevoia de a-l copleşi pe 
Thomas şi pericolul călăreţilor, apoi înţeleseră că acei călăreţi 
reprezentau, pe departe, inamicul mai periculos şi făcură ceea 


ce ar fi făcut instinctiv oricine aflat în faţa unor ostaşi galopând. 
Fugiră către copaci şi călăreţii în robe negre ai lui Guy Vexille îi 
urmăriră, agitându-şi săbiile şi ucigând cu sânge rece. Destral, 
inconştient de pericol, fugise direct către Thomas şi acesta 
înfipsese vârful toporului în faţa omului îndesat, zdrobindu-i 
piramida nazală şi azvârlindu-l în spate, apoi Thomas dădu 
drumul armei grele, îşi luă arcul şi tolba cu săgeți şi o apucă pe 
Genevieve de încheietură. 

Fugiră. 

Erau în siguranţă printre copaci. Trunchiurile copacilor şi 
crengile joase îi împiedicau pe călăreţi să alerge în voie prin 
pădure, iar întunericul se lăsa repede  îngreunându-le 
vizibilitatea, dar în luminiş călăreţii se învârteau, se agitau, se 
învârteau din nou şi coredorii care nu reuşiseră să fugă către 
copaci mureau precum oile măcelărite de lupi. 

Philin era alături de Thomas acum, dar fiul lui, în cârjele lui 
ciudate, era încă în luminiş şi un călăreț zări băiatul, se întoarse 
şi îşi îndreptă sabia către el. 

— Galdric! strigă Philin, şi începu să fugă să îl salveze pe 
băiat, dar Thomas îl opri, apoi puse o săgeată pe coardă. 

Călărețul ţinea sabia jos, intenţionând să înfigă vârful în micul 
spate al lui Galdric. Işi atinse calul cu pintenii, iar acesta 
acceleră chiar când săgeata fulgeră din umbră pentru a se înfige 
în gâtul acestuia. Calul se dădu pe spate, călăreţul său căzând 
din şa într-o baltă de sânge. Thomas trase o a doua săgeată care 
zbură pe lângă băiat pentru a se înfige în ochiul lui Destral, apoi 
îl căută pe vărul lui printre călăreţi, dar era prea întunecat 
acum pentru a deosebi feţe. 

— Vino! îl îndemnă Genevieve. Vino! 

Dar Thomas, în loc să fugă cu ea, o zbughi înapoi în luminiş. 
Apucă cutia goală al Graalului, îşi căută punga cu bani, luă 
câteva săgeți, apoi auzi ţipătul de avertisment al lui Genevieve 
când nişte potcoave se îndreptau către el, aşa că sări în lături, 
se dădu înapoi, iar apoi fugi către copaci. Călărețul urmăritor, 
zăpăcit de evadarea rapidă a lui Thomas, se îndreptă din nou 
înainte, apoi viră, când Thomas se aplecă pe sub o creangă 
joasă. Alţi coredori fugeau către peşteri, dar Thomas ignoră 
acel refugiu şi se îndreptă spre sud lângă faleză. O conducea pe 
Genevieve de mână, în timp ce Philin îl ducea pe Galdric pe 
umeri. Unii dintre călăreţii mai îndrăzneţi făcură un efort mic 
să-i urmărească, dar unii dintre coredoriii care supravieţuiseră 
aveau arbaletele cu ei şi săgețile lor ce loveau din întuneric îi 


convinseră pe călăreţi să se mulţumească doar cu mica lor 
victorie. Au omorât douăzeci de banditi, au capturat şi mai mulţi 
şi, ce era mai bine, luaseră doisprezece femei. Şi, făcând asta, 
nu au pierdut decât un om. Îi scoaseră săgeata din gât, puseră 
corpul pe calul său şi, cu prizonierii legaţi cu bucăţi de pânză, se 
îndreptară din nou către nord. 

În acest timp Thomas fugi. Incă avea armura, arcul, tolba cu 
săgeți şi o cutie goală, dar în schimb restul era pierdut. Şi fugea 
pe întuneric. 

Fără ţintă. 


Eşecul era greu de suportat, iar Guy Vexille ştia că eşuase. 
Trimisese călăreţi în păduri pentru a goni toţi fugarii din pădure 
în terenul deschis şi, în schimb, aceştia se băgaseră într-o 
încăierare cu coredorii în urma căreia îi murise un om. Corpul 
fu dus în Astarac unde, dimineaţa devreme, Guy Vexille îl 
îngropă. Ploua. IÎncepuse să plouă la miezul nopţii, o ploaie 
constantă ce inundă cimitirul dintre măslini. Leşurile coredor- 
ilor capturați, toţi decapitaţi cu o seară înainte, zăceau 
abandonate la marginea crângului de măslini, dar Vexille era 
hotărât ca omul lui să aibă un mormânt. Corpul lui a fost 
dezbrăcat de tot în afară de cămaşă şi acum bărbatul era 
rostogolit în groapa puţin adâncă, unde capul îi căzu pe spate în 
apa ploii lăsând să se vadă rana de la gâtul său. 

— De ce nu purta armura de gât? îl întrebă Vexille pe unul 
dintre oamenii care îi atacaseră pe coredori. 

Armura de gât era o bucată de metal ce acoperea gâtul şi 
Vexille îşi aduse aminte că bărbatul mort a fost foarte mândru 
de bucata de armură pe care o găsise pe un câmp de bătălie 
uitat. 

— O purta. 

— Atunci o lovitură norocoasă de sabie? întrebă Vexille. Era 
curios. Toate informaţiile erau utile şi puţinele informaţii erau la 
fel de folositoare ca acelea care ajutau un om să trăiască în 
haosul luptei. 

— Nu a fost o sabie, spuse el, a primit o săgeată. 

— Arbaletă? 

— O săgeată lungă, spuse bărbatul, a trecut direct prin 
armura de gât. Probabil că a lovit direct. Bărbatul se închină, 
rugându-se să nu aibă aceeaşi soartă. Arcaşul a fugit, continuă 
el. A fugit în pădure. 

Şi atunci Vexille înţelese că Thomas trebuia să fi fost printre 


coredor-i. Era posibil ca unul dintre bandiți să fi folosit un arc 
de vânătoare, dar nu era prea probabil. Ceru să ştie unde se afla 
săgeata, dar fusese aruncată, nimeni nu ştia unde, aşa că în 
ceața dimineţii Vexille îşi conduse oamenii sus pe culme şi apoi 
spre sud până în luminişul unde încă mai zăceau leşurile 
oamenilor ucişi. Ploaia răpăia, picurând de pe valtrapurile cailor 
şi intrând pe sub armurile oamenilor încât metalul şi pielea 
armurii se freca de trupurile lor înfrigurate. Oamenii lui Vexille 
bombăneau, dar conducătorul lor nu lua aminte la vreme. Odată 
ajuns în luminiş, se uită la leşurile împrăştiate, apoi zări ceea ce 
căuta. Un bărbat îndesat cu barbă avea o săgeată în ochi şi 
Vexille descălecă pentru a examina stinghia, care se dovedi a fi 
o săgeată lungă din frasin cu pene de gâscă. Vexille o scoase, 
smulgând-o din creierii omului mort. Avea un vârf lung, 
asemănător unui ac, ceea ce sugera că era englezească, apoi se 
uită la pene. 

— Ştiaţi, spuse el oamenilor săi, că englezii folosesc doar 
pene de la o singură aripă a unei gâşte? Mângâie penele umede 
ce erau ţinute cu o împletitură şi cu lipici de o nuanţă verzuie. 
Ori stânga, spuse el, ori dreapta, nu contează, dar nu combini 
penele de la ambele aripi la o săgeată. Rupse brusc săgeata într- 
un act de frustrare. La naiba! 

Era o săgeată englezească ceea ce însemna că Thomas a 
fusese aici, atât de aproape, şi acum fugise. Dar unde? 

Unul dintre oamenii lui propuse să meargă spre vest pentru a 
cerceta valea râului Gers, dar Vexille respinse sugestia. 

— Nu este prost. Este la kilometri distanţă acum. Kilometri! 

Sau poate că era doar la câţiva metri de el, privind printre 
copaci sau de pe înălțimile stâncoase ale falezei. Vexille se uită 
către pădure şi încercă să se pună în locul lui Thomas. Ar fi fugit 
înapoi spre Anglia? Dar de ce ar fi venit aici de la început? 
Thomas a fost excomunicat, alungat din mijlocul camarazilor săi, 
trimis în sălbăticie, dar în loc să fugă acasă în Anglia, a venit 
spre est la Astarac. Dar nu mai era nimic în Astarac acum. A fost 
distrus, aşa că unde s-ar duce Thomas? Guy Vexille se uită în 
peşteri, dar erau goale. Thomas fugise. 

Vexille se întoarse la mănăstire. Era timpul să plece, aşa că se 
duse să îşi strângă restul de oameni. Charles Bessieres îşi 
adunase şi el puţinii oameni călare pe cai plini cu pradă. 

— Şi unde te duci? îl întrebă Vexille. 

— Oriunde te duci tu, domnul meu, spuse Bessieres cu o 
politeţe cinică, să te ajut să îl găseşti pe englez. Aşa că unde 


căutăm? 

Puse întrebarea sarcastic, ştiind că Guy Vexille nu avea nici 
un răspuns pregătit. 

Vexille nu spuse nimic. Ploaia încă mai cădea constant, 
transformând drumurile în mlaştini. Pe drumul nordic, care 
ducea în cele din urmă la Toulouse, se ivi un grup de călători. 
Toţi erau pedeştri, treizeci sau patruzeci de oameni, şi era clar 
că veneau să caute adăpost şi ajutor la mănăstire. Păreau nişte 
fugari pentru că împingeau patru telegi pline cu cufere şi 
boccele. Trei bărbaţi în vârstă, prea slăbiţi să-şi croiască drum 
prin nămol, stăteau pe telegi. Unii dintre oamenii lui Bessieres, 
sperând la mai multă pradă, se îndreptară către ei şi Guy Vexille 
se duse în fruntea lor. Oamenii, văzând armura lăcuită a lui 
Vexille şi creatura mistică de pe scutul său, îngenuncheară în 
nămol. 

— Unde mergeţi? întrebă Vexille poruncitor. 

— La mănăstire, domnul nostru, spuse unul dintre oameni, 
scoţându-şi pălăria şi plecându-şi capul. 

— Şi de unde sunteţi? 

Bărbatul spuse că erau din valea Garonne, la două zile de 
mers spre est şi în continuare răspunse şi la alte întrebări din 
care rezultă că erau patru meşteşugari cu familiile lor: un 
tâmplar, un şelar, un rotar şi un zidar, toţi din acelaşi oraş. 

— Sunt probleme acolo? vru Vexille să ştie. 

Se îndoia că informaţia l-ar fi ajutat, pentru că Thomas cu 
siguranţă nu ar fi mers către est, dar orice era ciudat îl interesa. 

— Este ciumă, domnul meu, spuse bărbatul. Oamenii mor. 

— Mereu este ciumă, zise Vexille neinteresat. 

— Nu ca asta, domnul meu, spuse umil bărbatul. 

Susţinea că sute, poate mii mureau şi aceste familii, de la 
prima moarte provocată de boală, s-au decis să fugă. Şi alţii 
făcuseră la fel, povesti bărbatul, dar majoritatea au plecat spre 
nord către Toulouse, în timp ce aceste patru familii, toţi 
prieteni, au decis să caute ajutor printre dealurile sudice. 

— Ar fi trebuit să rămâneţi, spuse Vexille, şi să vă refugiaţi în 
biserică. 

— Biserica era plină cu morţi, spuse bărbatul şi Vexille se 
îndepărtă nervos. 

O boală din Garonne nu era treaba lui şi dacă oamenii de 
rând se panicau nu era nimic ciudat. Mârâi la oamenii lui 
Charles Bessieres să îi lase pe fugari în pace, iar Bessieres 
tresări, spunând că pierdeau vremea. 


— Englezul tău a plecat, zise el batjocoritor. 

Vexille auzise batjocura, dar îl ignoră. În schimb, făcu o 
pauză, apoi îi făcu lui Charles Bessieres favoarea de a-l lua în 
serios. 

— Ai dreptate, spuse el, dar unde s-a dus? 

Bessieres fu uimit de tonul blând. Se aplecă peste oblâncul 
şeii şi se uită la mănăstire în timp ce se gândea la întrebare. 

— A fost aici, spuse el în cele din urmă, a plecat, deci 
înseamnă că a găsit ce a căutat? 

Vexille clătină din cap. 

— A fugit de noi, de aceea a plecat. 

— Şi atunci noi de ce nu l-am văzut? întrebă Bessieres nervos. 
Ploaia picura de pe marginea lată de metal a coifului său, o 
bucată de armură pe care a adoptat-o pentru a nu se uda pe 
cap. Dar a plecat şi a luat orice a găsit cu el. Şi unde te-ai duce 
dacă ai fi în locul lui? 

— Acasă. 

— Prea departe, spuse Bessieres. Şi femeia lui este rănită. 
Dacă aş fi în locul lui, mi-aş găsi nişte prieteni şi repede. 

Vexille se uita la Charles Bessieres şi se întreba de ce era atât 
de neobişnuit de serviabil. 

— Prieteni, repetă Vexille. 

— Castillon d'Arbizon, rosti Charles Bessieres. 

— L-au alungat! protestă Vexille. 

— Asta a fost atunci, spuse Bessieres, dar ce variante are 
acum? De fapt, Charles Bessieres nu avea nici o idee dacă 
Thomas s-a dus la Castillon d'Arbizon, dar era cea mai evidentă 
soluţie, iar Charles se hotărâse că trebuia să îl găsească pe 
englez rapid. Doar atunci, când era sigur că nu se descoperise 
nici un Graal adevărat, putea el să dezvăluie pocalul fals. Dar 
dacă nu s-a dus la prietenii lui, adăugă el, cu siguranţă că s-a 
dus către vest, spre celelalte garnizoane englezeşti. 

— Atunci o să îi tăiem faţa, spuse Vexille. 

Nu era convins că Thomas s-a dus la Castillon d'Arbizon, dar 
vărul lui cu siguranţă că s-ar îndrepta către vest, iar acum 
Vexille avea altă grijă, aşa cum spusese Bessieres, că Thomas a 
găsit ceea ce căuta. 

Graalul putea fi pierdut şi urma lui era rece, dar vânătoarea 
continua. 

Cu toţii se îndreptară către vest. 


Ploaia cădea răzbunător din ceruri în întunericul nopţii. 


Rafalele răpăiau de copaci, picurau printre crengi şi-i udau pe 
fugari, demoralizându-i şi mai mult. Într-o perioadă scurtă de 
violenţă neaşteptată coredor-ii fuseseră destrămaţi, 
conducătorul lor omorât şi tabăra lor de iarnă distrusă. Acum, 
pe un întuneric beznă al nopţii de toamnă, erau pierduti, 
neprotejaţi şi speriaţi. 

Thomas şi Genevieve erau printre ei. Genevieve îşi petrecu 
aproape toată noaptea chircită, încercând să îşi suprime 
durerea de la umărul stâng provocată când coredoriii 
încercaseră fără succes să o dezbrace de armura sa, dar atunci 
când prima rază de lumină slabă şi umedă se ivi printre copaci, 
se ridică şi îl urmă pe Thomas spre vest. Gel puţin douăzeci de 
coredor-i îi urmară, inclusiv Philin, care încă îşi căra fiul pe 
umeri. 

— Unde te duci? îl întrebă Philin pe Thomas. 

— Castillon d'Arbizon, spuse Thomas. Tu unde te duci? 

Philin ignoră întrebarea, mergând în continuare câţiva paşi în 
linişte, apoi se încruntă. 

— Îmi pare rău, spuse el. 

— Pentru ce? 

— Voiam să îţi tai degetele. 

— Nu prea aveai de ales, nu-i aşa? 

— Aş fi putut să mă bat cu Destral. 

Thomas negă din cap. 

— Nu poţi să te baţi cu asemenea oameni. lubesc să se bată, 
se hrănesc din asta. Te-ar fi măcelărit şi eu tot mi-aş fi pierdut 
degetele. 

— Totuşi, îmi pare rău. 

Îşi croiseră drum până peste cea mai înaltă parte a culmii şi 
acum puteau vedea ploaia argintie răpăind peste toată valea din 
faţă şi peste următoarea culme şi următoarea vale. Thomas voia 
să se uite la peisajul din faţă înainte să coboare panta, aşa că le 
ordonă tuturor să se odihnească şi Philin îşi puse fiul jos. 
Thomas se întoarse către bărbatul înalt. 

— Ce ţi-a spus băiatul tău când ţi-a oferit cuțitul? 

Philin se încruntă ca şi cum nu ar fi vrut să răspundă, apoi 
ridică din umeri. 

— Mi-a spus să îţi tai degetele. 

Thomas îl lovi pe Galdric atât de tare peste cap încât acesta 
urlă de durere. Thomas îl mai pălmui o dată, atât de tare încât îl 
duru şi pe el mâna. 

— Spune-i, zise Thomas, să se ia de oameni pe măsura lui. 


Galdric începu să plângă, Philin nu spuse nimic şi Thomas se 
uită înapoi către valea din faţă. Nu zărea nici un drumeţ, nici un 
călăreț pe drumuri sau ostaşi în armură patrulând păşunile 
umede, aşa că îşi continuară drumul. 

— Am auzit - Philin vorbea agitat, cu fiului lui iar pe umeri - 
că oamenii contelui de Berat asediază Castillon d'Arbizon? 

— Şi eu am auzit la fel, spuse scurt Thomas. 

— Crezi că suntem în siguranţă dacă ne ducem acolo? 

— Probabil că nu, zise Thomas, dar este mâncare în castel şi 
căldură, şi prieteni. 

— Ai putea să mergi mai departe spre vest? sugeră Philin. 

— Am venit aici pentru ceva, spuse Thomas, ce nu am 
rezolvat. Venise aici pentru vărul său, iar Guy Vexille era 
aproape; Thomas ştia că nu putea să se ducă înapoi în Astarac şi 
să îi facă faţă pentru că ostașii călare ai lui Vexille aveau avantaj 
în teren deschis, dar avea o mică şansă în Castillon d'Arbizon. O 
şansă dacă Sir Guillaume era la conducere şi dacă prietenii lui 
Thomas erau cei care formau acea mică garnizoană. Şi, în cele 
din urmă, avea să fie iar printre arcaşi şi, atâta timp cât îi avea 
pe ei de partea lui, credea că putea să îi ofere o luptă de neuitat. 

Ploaia continua să cadă cât ei traversară valea Gers şi se 
intensifică şi mai mult când urcară următoarea culme printre 
castanii  denşi. Câţiva  coredor-ii rămaseră în urmă, dar 
majoritatea făceau faţă ritmului impus de Thomas. 

— De ce mă urmează? îl întrebă Thomas pe Philin. Tu de ce 
mă urmezi? 

— Şi noi avem nevoie de mâncare şi căldură, spuse Philin. 

Precum un câine care şi-a pierdut stăpânul se ataşase de 
Thomas şi de Genevieve, iar ceilalţi coredor-i îl urmau pe el, aşa 
că Thomas se opri în vârful culmii şi se uită la ei. Erau o ceată 
de bărbaţi slabi, zdrenţăroşi, înfometați şi bătuţi cu o mână de 
femei murdare şi copii nefericiţi. 

— Puteţi veni cu mine, spuse el şi aşteptă ca Philin să 
traducă, dar dacă ajungem la Castillon d'Arbizon deveniți 
soldaţi. Soldaţi adevăraţi! Va trebui să vă luptaţi. Să luptaţi cu 
adevărat. Nu ascunşi printre copaci şi să fugiţi când este mai 
greu. Dacă pătrundem în castel va trebui să îl apăraţi şi, dacă 
nu puteţi face faţă la astea, atunci plecaţi acum. 

Se uita la ei în timp ce Philin traduse: majoritatea păreau 
fricoşi, dar nici unul nu se întoarse. Erau fie curajoşi, se gândea 
Thomas, sau atât de neajutoraţi încât nu se puteau gândi la o 
alternativă în afară de cea de a-l urma pe el. 


Merse în continuare către următoarea vale. Genevieve, cu 
părul ud lipit de cap, ţinea pasul cu el. 

— Cum o să pătrundem în castel? întrebă ea. 

— În acelaşi mod în care am făcut-o şi înainte. Peste dig şi sus 
pe zid. 

— Nu o să îl păzească? 

Thomas negă din cap. 

— Este prea aproape de metereze. Dacă ar pune oameni pe 
pantă ar fi ochiţi de arcaşi. Unul câte unul, nenorociţii! 

Asta nu însemna că asediatorii nu ar fi putut să ocupe moara, 
dar avea să facă faţă acestei probleme când ajungea la Castillon 
d'Arbizon. 

— Şi odată ajunşi înăuntru? întrebă ea. Ce facem atunci? 

— Nu ştiu, răspunse sincer Thomas. 

Ea îi atinse mâna pentru a îi arăta că nu îl critica, ci doar era 
curioasă. 

— Mi se pare, spuse ea, că eşti precum un lup vânat şi că 
acum te duci înapoi în vizuina ta. 

— Într-adevăr, spuse Thomas. 

— Şi vânătorii vor şti că eşti acolo. O să te prindă în capcană. 

— Şi asta este adevărat, spuse Thomas. 

— Atunci, de ce? întrebă ea. 

Nu răspunse o vreme, apoi ridică din umeri şi încercă să îi 
spună adevărul. 

— Pentru că am fost înfrânt, zise el, pentru că, l-au omorât pe 
Planchard, pentru că nu mai am nimic de pierdut, la naiba, 
pentru că dacă mă aflu pe acele metereze cu un arc, atunci voi 
putea să omor câţiva dintre ei. Şi asta o să şi fac, la naiba! O să 
îl omor pe Joscelyn; o să îl omor pe vărul meu. Lovi stinghia din 
tisă care nu avea coarda pusă pentru a o feri de ploaie. O să îi 
omor pe amândoi. Sunt un arcaş, şi unul al naibii de bun, şi 
prefer să fiu asta decât un fugar. 

— Şi Robbie? O să îl omori şi pe el? 

— Poate, spuse Thomas, nevrând să se gândească la această 
întrebare. 

— Aşa că lupul, spuse ea, va omori câinii de vânătoare? Şi 
apoi va muri? 

— Probabil, răspunse Thomas. Dar măcar voi fi printre 
prieteni. Asta este important. Oamenii pe care îi adusese în 
Gasconia erau asediați acum şi, dacă îl primeau înapoi, avea să 
stea alături de ei până la sfârşit. Şi tu nu trebuie să vii cu mine, 
adăugă el. 


— Prost nenorocit, spuse ea; mânia ei la fel de puternică 
precum a lui. Când era să mor, tu ai venit. Crezi că o să te las 
acum? Oricum, adu-ţi aminte ce am văzut sub fulger. 

Întuneric şi o rază de lumină. Thomas zâmbi amuzat. 

— Crezi că o să câştigăm? întrebă el. Poate. Ştiu că sunt de 
partea lui Dumnezeu acum, orice ar crede Biserica. Inamicii mei 
l-au ucis pe Planchard şi asta înseamnă că ei îndeplinesc voinţa 
diavolului. 

Mergeau în jos pe deal, ajungând la marginea pădurii şi a 
primei podgorii şi Thomas se opri pentru a cerceta terenul din 
faţă. Coredor-ii erau împrăştiaţi în spatele lui, căzând extenuaţi 
pe pământul umed al pădurii. Şapte aveau arbalete, restul aveau 
o varietate de arme sau nu aveau deloc. O femeie roşcată şi cu 
nasul cârn ducea un iatagan, o sabie cu lamă lată şi curbată, şi 
părea că ştie să o folosească. 

— De ce ne oprim? întrebă Philin, deşi era fericit de acel 
moment de respiro pentru că fiul său reprezenta o povară grea. 

— Să ne uităm de vânători, spuse Thomas şi cercetă îndelung 
podgoriile, păşunile şi micile păduri. 

Un râu scânteia printre două păşuni. Nu zărea pe nimeni. Nu 
erau şerbi cu sape sau turme de porci la castani, ceea ce îl 
îngrijora. De ce ar sta şerbii acasă? Doar dacă erau oameni 
înarmaţi în apropiere şi Thomas îi căută. 

— Acolo, spuse Genevieve, arătând şi către nord şi, la o 
cotitură a râului, Thomas văzu un călăreț la umbra unei sălcii. 

Deci vânătorii îl aşteptau şi, odată ieşit dintre copaci, aveau 
să îl înconjoare, să îi măcelărească însoțitorii şi să îl ducă la 
vărul lui. 

Era timpul să se ascundă din nou. 


Lui Joscelyn îi plăcea foarte mult arma. Era un obiect de o 
frumuseţe urâtă; o maşinărie de ucis solidă, bulboasă şi 
zgomotoasă. Voia mai multe. Cu douăsprezece asemenea 
maşinării, se gândea el, ar putea deveni cel mai mare nobil din 
Gasconia. 

Durase cinci zile să târască armele până la Castillon 
d'Arbizon, unde Joscelyn descoperi că asediul, dacă putea fi 
numit astfel, nu înainta deloc. Sir Henri susţinea că blocase 
garnizoana nepermiţându-i să părăsească incinta castelului, dar 
nu făcuse nici un efort de a ataca. Nu construise nici o scară, 
nici nu îşi poziţionase arbaletrierii destul de aproape pentru a-i 
lovi pe arcaşii de pe metereze. 


— Aţi cam moţăit, nu? mârâi Joscelyn. 

— Nu, domnul meu. 

— V-au plătit, nu? ceru să ştie Joscelyn. Poate că v-au mituit? 
Sir Henri încercă să se stăpânească la auzul unei asemenea 
ofense la onoarea lui, dar Joscelyn îl ignoră. În schimb, ordonă 
arbaletrierilor să înainteze până la jumătatea străzii principale 
şi să găsească ferestre sau ziduri de unde ar putea să tragă spre 
oamenii de pe meterezele castelului. Până la sfârşitul zilei 
săgețile lungi englezeşti uciseră cinci arbaletrieri şi răniră alţi 
şase, dar Joscelyn era mulţumit. Acum sunt îngrijoraţi, susţinu 
el, şi mâine o să începem să îi măcelărim. 

Signor Gioberti, maestrul artilerist italian, decise să îşi aşeze 
tunul chiar pe poarta vestică a oraşului. Era o porţiune de piatră 
de pavaj nivelată care îi convenea, şi acolo aşeză cele două 
grămezi de lemne ce susțineau suportul din lemn ce ţinea 
bombarda. Locul era cu mai mult de optsprezece metri afară din 
aria arcaşilor englezi, aşa că oamenii lui erau în siguranţă şi, şi 
mai bine, arcada porţii, nouă metri în spatele armei, oferea 
adăpost împotriva rafalelor intermitente pentru ca oamenii lui 
să poată să amestece praful de puşcă în siguranţă. 

Dură toată dimineaţa să aşeze arma şi suportul ei, care 
trebuiau ridicate din căruţă cu ajutorul unei macarale pe care 
oamenii lui Gioberti o construiră din bucăţi zdravene de stejar. 
Roţile de acţionare de sub suport au fost unse cu untură de 
porc, iar Gioberti puse un tub cu untură albă în spatele armei, 
pentru ca roţile să poată fi unse de fiecare dată când suportul 
avea recul după întrebuinţarea bombardei. 

Proiectilele tunului erau duse într-o căruţă separată şi fiecare 
avea nevoie de doi oameni pentru a-l ridica de pe suporturi. 
Proiectilele erau piese alungite de metal, de un metru jumătate 
lungime; unele aveau forma unor săgeți cu stinghiile mici din 
metal, în timp ce restul erau simple bare fiecare de grosimea 
braţului unui bărbat. Pulberea era în butoaie, dar trebuia să fie 
amestecată pentru că azotatul de potasiu greu, care reprezenta 
două treimi din amestecătură, se lăsase la fundul tuburilor, în 
timp ce sulful mult mai uşor şi cărbunele se ridicaseră la 
suprafaţă. Pulberea era amestecată cu o lingură lungă din lemn, 
iar când signor Gioberti fu mulţumit, ceru ca opt ceşti să fie 
puse în nişa întunecată a armei. 

Explozia se producea în piesa bulboasă. Pe ea erau înfăţişaţi 
Sfântul Eloi, patronul sfânt al metalului, şi Sfântul Maurice, 
patronul soldaţilor, iar sub sfinţi era trecut numele bombardei, 


Scuipătoarea Iadului. 

— Are trei ani, domnul meu, îi spuse Gioberti lui Joscelyn, şi 
se poartă la fel de frumos precum o femeie bine bătută. 

— Se poartă frumos? 

— Le-am văzut dând greş, domnul meu. Gioberti arătă către 
piesa bulboasă şi spuse că unele bombarde se dezintegrau 
atunci când trăgeau, împrăştiind bucăţi de metal încins 
decimându-i pe artilerişti. Dar Scuipătoarea Iadului? Este la fel 
de gălăgioasă precum un clopot. Şi au făcut-o chiar clopotarii 
din Milano, domnul meu. Este greu să tragi drept, foarte greu. 

— Tu poţi să faci asta? întrebă Joscelyn, imaginându-şi o 
turnătorie de tunuri în Berat. 

— Eu nu, domnul meu. Dar poţi să angajezi oameni buni. Sau 
să găseşti clopotari. Ştiu cum se face, şi există o modalitate prin 
care te poţi asigura că fac o treabă bună. 

— Cum? întrebă entuziasmat Joscelyn. 

— li pui pe meşteri să stea lângă capăt când se trage prima 
oară cu bombarda, domnul meu. Asta îi face să se concentreze 
asupra muncii lor! Gioberti chicoti. I-am pus pe meşterii care au 
făurit Scuipătoarea Iadului să stea lângă ea şi aceştia nici măcar 
nu au clipit. Asta dovedeşte că a fost bine construită, domnul 
meu, bine construită. 

Un fitil, făcut din pânză îmbibată cu un amestec de ulei şi praf 
de puşcă şi protejat de un înveliş din in ţesut, avea un capăt în 
praf, iar celălalt mergea prin gâtul lung şi îngust al bombardei 
ajungând la proiectil. Unii artilerişti, spuse Gioberti, preferau o 
gaură făcută prin piesa bulboasă, dar el era de părere că o 
asemenea gaură disipa o parte din puterea bombardei, aşa că 
prefera să dea foc la fitil prin gura armei. Tubul cu inul alb era 
tinut în loc de o mână de argilă umedă, pusă în gâtul îngust. 
După fixarea argilei, Gioberti le permise celor doi oameni ai săi 
să aducă un proiectil în formă de săgeată, care fu ridicat până la 
gura deschisă şi împins înăuntru până ce întregul corp negru şi 
lung intră în gâtul îngust al tunului. Artileriştii aduseră mai 
multă argilă, proaspăt amestecată din apa râului, nisip şi lut şi o 
aşezară în jurul proiectilului pentru a-l sigila bine. 

— Ţine în frâu explozia, domnul meu, spuse Gioberti. Fără 
argila care sigilează butoiul, mult din puterea explozivă a 
pulberii ar fi irosită ca şi cum ar trece pe lângă proiectil. Fără 
argilă, spuse el, doar scuipă săgeata afară. Fără nici un pic de 
forţă. 

— Mă laşi să dau eu foc la fitil? întrebă Joscelyn, la fel de 


nerăbdător precum un copil mic cu o jucărie nouă. 

— Cum să nu, domnul meu, spuse Gioberti, dar nu încă. 
Argila trebuie să se întărească. 

Asta dură aproape trei ore, dar la vremea când soarele 
apunea în spatele oraşului şi lumina partea estică a castelului, 
Gioberti spuse că totul era pregătit. Butoaiele cu praf erau 
adăpostite în siguranţă într-o casă din apropiere, unde nici o 
urmă de foc nu putea să ajungă, artileriştii se adăpostiseră în 
cazul în care bombarda exploda şi acoperişurile din paie de pe 
ambele părţi din faţa maşinăriei erau bine îmbibate cu apă. 
Tunul a fost îndreptat în sus încât tintea spre vârful arcadei de 
deasupra intrării în castel, dar proiectilul, spunea italianul, avea 
să coboare încet în zbor şi aşa va lovi exact centrul porţii. 
Ordonă unuia dintre oamenii săi să aducă un tăciune aprins din 
căminul tavernei Ursul şi Măcelarul şi, când i se aduse focul şi 
se asigură că tot ce trebuia făcut s-a făcut, se aplecă în faţa lui 
Joscelyn şi îi întinse lemnul aprins. Un preot spuse o rugăciune 
de binecuvântare, apoi se adăposti pe aleea de lângă tavernă. 

— Doar atinge cu focul fitilul, domnul meu, spuse Gioberti, 
apoi tu şi cu mine putem să mergem la meterezele de la poartă 
şi să privim. 

Joscelyn privi capătul negru şi gros al săgeţii ce ieşea din 
butoi pentru a umple gura aprinsă a armei, apoi la fitilul de 
dedesubt şi atinse focul de mâneca din pânză şi praful dinăuntru 
începu să sâsâie. 

— Înapoi, domnul meu, dacă binevoiţi, spuse Gioberti. 

O mică urmă de fum ieşea de la bucata de pânză care se 
zbârcea şi se înnegrea în timp ce se scurta şi se apropia de gât. 
Joscelyn voia să privească focul dispărând în gâtul tunului, dar 
signor Gioberti îndrăzni să îl tragă pe domnul său de mânecă 
grăbindu-l şi Joscelyn îl urmă cu sfială pe italian până la 
meterezele porţii de unde se uită la castel. Sus în turn steagul 
contelui de Northampton flutura în vântul slab, dar nu pentru 
mult timp, se gândea Joscelyn. 

Apoi lumea se zgudui. Zgomotul fu atât de puternic, încât 
Joscelyn crezu că se află în mijlocul unui tunet, un tunet ce îi 
lovi timpanele atât de brusc şi de tare încât tresări involuntar şi 
toată strada din faţa lui se zgudui, tot spaţiul dintre ziduri şi 
acoperişurile umede, pline cu fum în care fărâme strălucitoare 
de cărbune şi bucăţi sfărâmate de argilă scânteiau ca nişte 
comete. Poarta oraşului se cutremură şi ecoul exploziei răsună 
în castel acoperind scrâşnetul suportului Scuipătorii Iadului, 


care alunecă pe roţile de acţionare unse. Câinii începură să urle 
din casele zdruncinate şi o mie de păsări speriate umplură cerul. 

— Sfinte Isuse! Fumul gri-albicios se ridica de pe străzi şi 
odată cu el veni un miros atât de îngrozitor, atât de putred, 
încât Joscelyn aproape că se înecă. Apoi, printre rămăşiţele 
fumului urât mirositor, văzu că o parte din poarta castelului 
atârna aiurea. Fă-o din nou, îi ordonă el, vocea lui părându-i-se 
înfundată pentru că urechile lui îi erau pline de ecouri. 

— Mâine, domnul meu, spuse Gioberti. Necesită timp să 
punem argila. O să încărcăm în seara asta şi o să tragem în zorii 
zilei. 

În următoarea dimineaţă tunul trase trei focuri, proiectând 
bucăţi solide de metal ruginit care reuşiră să distrugă porţile 
castelului din balamale. Începu să plouă şi picuri sâsâiau şi 
scoteau aburi când loveau metalul Scuipătorii Iadului. Orăşenii 
se adăpostiră în casele lor, tresărind de fiecare dată când 
zgomotul puternic al armei zguduia ferestrele din balamale şi 
făcea să zdrăngăne oalele din bucătărie. Apărătorii castelului 
dispăruseră de pe metereze, ceea ce le permise arbaletrierilor 
să se apropie şi mai mult. 

Poarta nu mai era, deşi Joscelyn încă nu putea să vadă în 
curtea castelului pentru că aceasta era pe o porţiune mai înaltă 
decât arma, dar presupunea că acum garnizoana ştia că un asalt 
trebuia să vină pe poartă şi cu siguranţă că îşi pregătea 
apărarea. 

— Trucul este, declară la miezul zilei, să nu le dăm mult timp 
la dispoziţie. 

— Au avut timp, sublinie Sir Henri Courtois. Au avut toată 
dimineaţa. 

Joscelyn îl ignoră pe Sir Henri despre care credea că nu este 
decât un bătrân timid care îşi pierduse pofta de luptă. 

— Atacăm în această seară, decretă Joscelyn. Signor Gioberti 
va trage cu bombarda în curte şi noi o să îl urmăm în timp ce 
zgomotul încă îi buimăceşte. 

Alese patruzeci de ostaşi, cei mai buni pe care îi avea, şi le 
ordonă să fie pregătiţi la apusul soarelui şi, ca să se asigure că 
apărătorii castelului nu au fost avertizaţi în legătură cu atacul 
lui, puse oameni să dea găuri în zidurile caselor astfel încât 
atacatorii puteau să se apropie de castel prin clădirile oraşului. 
Trecând prin ziduri, strecurându-se din casă în casă, atacatorii 
puteau să ajungă până la douăzeci şi opt de metri de poartă fără 
să fie văzuţi şi, imediat ce bombarda trăgea, aveau să o 


zbughească din ascunziş şi să atace arcada castelului. Sir Henri 
Courtois se oferi să conducă atacul, dar Joscelyn refuză. 

— Este nevoie de bărbaţi tineri, spuse el, oameni fără frică. 
Se uită la Robbie. Te vei duce tu? 

— Normal, domnul meu. 

— O să trimitem doisprezece arbaletrieri, decretă Joscelyn. 
Vor trage o salvă de săgeți în curte, iar apoi se vor da la o parte 
din calea noastră. 

Joscelyn spera că ei aveau şi să atragă asupra lor toate 
săgețile arcaşilor englezi care supravegheau curtea. 

Sir Henri făcu o schiţă pe o masă de bucătărie cu o bucată de 
cărbune pentru a-i arăta lui Joscelyn ce era în curte. 

— Grajdurile lor, spuse el, se află în dreapta şi ar trebui 
evitate pentru că nu duc nicăieri. În faţă, domnule, spuse el, 
sunt două uşi. Cea din stânga duce în jos către închisoare şi, 
odată ajuns acolo jos, nu mai este altă cale de ieşire. Cea de pe 
dreapta dă spre o scară cu douăsprezece trepte, care duce către 
săli şi metereze. 

— Deci pe aia o vrem? 

— Într-adevăr, ezită Sir Henri. 

Vru să îl avertizeze că Sir Guillaume era un soldat cu multă 
experienţă şi că avea să fie pregătit. Asediul propriu-zis abia 
acum începea, bombarda mergea de mai puţin de o zi şi 
garnizoana era alertată. Sir Guillaume avea să îl aştepte, dar Sir 
Henri ştia că orice precauţie nu avea decât să se lovească de 
refuzurile lui Joscelyn, aşa că nu spuse nimic. 

Joscelyn îi ordonă pajului său să îi pregătească armura, apoi îi 
aruncă lui Sir Henri o privire nepăsătoare. 

— Când castelul va fi luat, zise el, vei fi castelan din nou. 

— Cum porunceşte Domnia Voastră, spuse Sir Henri, primind 
insulta retrogradării cu mult calm. 

Atacatorii se adunară în Biserica Sfântul Callic unde se ţinea 
o liturghie şi oamenii în armuri primeau binecuvântări, iar după 
aceea se năpustiră prin găurile făcute în zidurile caselor, urcând 
dealul şi furişându-se în dugheana unui rotar care dădea chiar 
în piaţa din faţa castelului. Se ghemuiră acolo, cu armele 
pregătite. Oamenii îşi puseră coifurile, rugându-se în gând. 
Majoritatea aveau scuturi, dar unii preferau să meargă la luptă 
fără ele, susţinând că se mişcau mai repede. Doi aveau topoare 
imense, arme cu care să semene teroare într-un loc strâmt. Îşi 
atinseră talismanele, mai spuseră câteva rugăciuni şi aşteptară 
nerăbdători urletul giganticei arme. Nimeni nu se uita în jur 


pentru că Joscelyn îi supraveghea şi dăduse comenzi stricte că 
trebuie să stea ascunşi până ce aud tunetul bombardei. 

— Încă mai este o recompensă pentru fiecare arcaş prins în 
viaţă, le aminti el, dar o să dau recompensă şi pentru arcaşii 
morţi. 

— 'Ţineţi-vă scuturile sus, interveni Robbie, gândindu-se la 
săgețile engleze lungi. 

— O să fie luaţi prin surprindere, spuse Joscelyn, şi speriaţi 
de zgomot. Doar intrăm şi îi omorâm. 

„Să ne rugăm la Dumnezeu că aşa va fi“, se gândi Robbie şi 
simţi un fior de vinovăţie că lupta împotriva lui Sir Guillaume, 
pe care îl plăcea, dar jurase altcuiva supunere şi era convins că 
lupta pentru Dumnezeu, pentru Scoţia şi pentru adevărata 
credinţă. 

— Cinci monede de aur de bucată, spuse Joscelyn, pentru 
primii cinci oameni care urcă scările şi intră în turn. 

De ce naiba nu mai trăgea odată bombarda? 

Transpira. Era o zi rece, dar el era încins pentru că haina lui 
din piele de sub platoşă era groasă. Acea armură era cea mai 
bună dintre cele deţinute de atacatori, dar în acelaşi timp era şi 
cea mai grea şi Joscelyn ştia că avea să îi fie greu să ţină pasul 
cu oamenii în armuri mai uşoare. Nu conta. Avea să se alăture 
luptei acolo unde înfruntarea era mai aprinsă şi savură gândul 
că va măcelări arcaşi disperaţi de moarte. 

— Şi fără prizonieri, spuse el, vrând ca ziua lui să fie 
încununată cu moarte. 

— Sir Guillaume? sugeră Robbie. Putem să îl luăm pe el 
prizonier? 

— Are proprietăţi? întrebă Joscelyn. 

— Nu, recunoscu Robbie. 

— Atunci, ce recompensă poate el să promită? 

— Nici una. 

— Deci fără prizonieri! strigă Joscelyn către atacatorii lui. 
Omorâţi-i pe toţi! 

— Dar nu şi femeile lor, sugeră un bărbat. 

— Nu şi femeile lor, fu de acord Joscelyn şi regretă că 
begarda cu părul de aur nu era în castel. 

Oricum, aveau să fie destule femei. Mereu se găseau alte 
femei. 

Umbrele se alungeau. Plouase toată dimineaţa, dar cerul se 
înseninase de atunci şi soarele era jos, foarte jos, iar Joscelyn 
ştia că signor Gioberti aştepta ca ultima rază să strălucească pe 


poartă pentru a-i orbi pe asediați. Atunci avea să urmeze 
zgomotul, fumul cu miros îngrozitor, teribila lovitură a metalului 
de zidul curţii şi, în timp ce apărătorii castelului erau încă uimiţi 
de agitaţie, ostaşii în armuri vor pătrunde cu o furie nemărginită 
pe poartă. 

— Dumnezeu este cu noi, spuse Joscelyn, nu pentru că asta 
credea, ci pentru că ştia că aşa o vorbă aşteptau oştenii din 
partea lui. În seara aceasta ne înfruptăm din mâncarea şi 
femeile lor. 

Vorbea prea mult pentru că era agitat, dar nu îşi dădea 
seama de asta. Nu era ca un turnir unde cel înfrânt putea să 
plece, oricât de învineţit şi de tăiat era. Era terenul de joacă al 
morţii şi, deşi era extrem de încrezător, era în acelaşi timp şi 
speriat. „Fie ca apărătorii să doarmă sau să mănânce, se gândea 
el, doar să nu fie pregătiţi.“ 

Şi chiar atunci totul fu copleşit de tunet, metal aprins zbura 
pe poartă, fumul umplea strada şi aşteptarea, slavă Domnului, 
se termină. 

Atacară. 


Sir Guillaume, din clipa când bombarda apăru la Castillon 
d'Arbizon, îşi pregăti garnizoana pentru un atac. Dădu ordin ca 
zece arcaşi să fie în curte în orice moment, cinci pe fiecare parte 
a curţii încât săgețile lor să lovească în spaţiul mic unde 
proiectilele tunului  dărâmaseră poarta principală. Zidul 
castelului, neatins, îi adăpostea de arbaletrierii din oraş. Apoi, în 
timpul dimineţii când bombarda dărâmă poarta, Sir Guillaume 
culcă la pământ majoritatea grajdurilor, dar lăsă grinzile ce 
susțineau acoperişul pentru ca arcaşii să aibă un loc unde să îşi 
adăpostească corzile arcurilor atunci când ploua. Caii fură duşi 
sus pe scări până în sala de la parter care se transformă în noul 
lor grajd. 

Folosi lemnul de la grajduri, staulele şi porţile principale 
distruse pentru a ridica o baricadă de-a curmezişul curţii. Nu 
era atât de înaltă pe cât voise Sir Guillaume şi nu era nici atât 
de groasă pentru a rezista unui atac serios, dar orice fel de 
obstacol avea să încetinească un bărbat în armură, oferindu-le 
arcaşilor timp să mai pună o săgeată pe coardă. Ceru să se 
adauge la baricadă primele proiectile trase cu bombarda şi să se 
aducă un butoi cu ulei de măsline rânced din beci. Cu asta, Sir 
Guillaume era pregătit. 

Credea că Joscelyn avea să atace mai degrabă mai devreme 


decât mai târziu. Sir Guillaume petrecuse destul timp în 
compania noului conte de Berat pentru a înţelege că Joscelyn 
era un bărbat nerăbdător, prea dornic de victorie. Sir Guillaume 
mai credea că atacul va veni ori la răsărit, ori la apus, aşa că, 
după ce loviturile bombardei dărâmară porţile şi crăpară 
bastionul pe o parte a arcadei, se asigură ca întreaga 
garnizoană să fie înarmată şi pregătită bine înainte de amurg. 

În amiaza mare fusese sigur că atacul avea să vină în curând 
pentru că, în pauza lungă dintre loviturile tunului, se ghemuise 
pe partea porţii neatinse şi auzise sunetul ciudat al ciocanelor şi 
cioplirii şi bănui că inamicii îşi croiau o potecă prin zidurile 
caselor pentru a se putea apropia nevăzuţi de terenul deschis 
din faţa castelului. Şi când veni seara şi bombarda nu se 
descărcă, Sir Guillaume înţelese că artileriştii aşteptau ca 
atacatorii să fie gata. Se ghemui lângă poartă şi auzi zăngănitul 
armurilor din casele de peste piaţă şi, când se uită în jurul 
arcadei, văzu că mai mulţi oameni decât de obicei se adunaseră 
pe meterezele de deasupra porţii vestice pentru a supraveghea 
castelul. Era ca şi cum ar fi cântat o trompetă, se gândi el 
batjocoritor, pentru a-şi anunţa intenţiile. Se feri să nu fie văzut 
cu o fracțiune de secundă înainte ca o săgeată de arbaletă să 
lovească arcada unde se furişa el. 

Se întoarse la ostaşii lui. 

— Vin, le spuse el şi-şi trecu braţul stâng prin bucla scutului 
său ce înfăţişa emblema ştearsă cu cei trei şoimi. 

Perspectiva îi dădu un sentiment de uşurare. Sir Guillaume 
ura să fie asediat şi urâse calmul ameninţător al primelor zile 
când Sir Henri îşi ţinuse cuvântul pentru că, deşi era o perioadă 
sigură, tot îl nemulţumea faptul că erau blocaţi în castel. Acum 
putea să omoare câţiva asediatori, iar pentru un soldat precum 
Sir Guillaume asta era foarte satisfăcător. Când bombarda a fost 
adusă pentru prima oară în oraş, Sir Guillaume se întrebase 
dacă Joscelyn avea să negocieze, dar când bombarda a tras 
primul foc strâmbând porţile mari, a înţeles că Joscelyn, 
imprudent şi meschin, nu voia decât moarte. 

Şi acum putea să îi ofere asta. 

— Când se declanşează bombarda, îşi instrui Sir Guillaume 
oamenii, atunci o să vină şi ei. 

Sir Guillaume se ghemui în spatele porţii, pe partea baricadei 
expusă inamicului şi speră să aibă dreptate. Aşteptă, văzând 
lumina soarelui cum se furişa pe dalele de piatră din curte. Avea 
optsprezece arcaşi în putere şi toţi erau în spatele baricadei, în 


timp ce şaisprezece ostaşi aşteptau cu Sir Guillaume. Restul 
dezertaseră, toţi în afară de şase oameni care erau bolnavi. 
Oraşul era liniştit în afara unui câine ce lătra şi care brusc 
începu să schelălăie ca şi cum ar fi fost lovit să tacă. „Li bat aici, 
se gândea Sir Guillaume, şi după aceea?” Nu se îndoia de 
victoria sa, dar era copleşit numeric şi garnizoana lui nu îi era 
prea de mult ajutor. Poate, dacă asediatorii erau bătuţi bine aici, 
atunci Joscelyn avea să negocieze. „Sir Henri Courtois cu 
siguranţă ar fi acceptat o capitulare onorabilă, se gândea Sir 
Guillaume, dar avea Sir Henri vreo influenţă asupra 
temperamentalului Joscelyn?“ 

Atunci bombarda se descărcă, bubuitul ei părând să 
cutremure tot castelul, iar o bară de metal trecu prin poartă 
pentru a arunca o bucată mare de piatră şi fum alb din zidul 
turnului de lângă scările de duceau înăuntru. Sir Guillaume era 
încordat, urechile îi ţiuiau de la ecoul teribilului sunet, iar apoi 
auzi strigătele şi sunetul bocancilor grei pe pavajul din faţa 
porţii şi luă capacul scos al butoiului cu ulei şi apoi lovi cu 
piciorul tubul astfel încât tot lichidul verzui se vărsă peste dalele 
de lângă poartă. Chiar atunci auzi o voce urlând. 

— Fără prizonieri! Vocea bărbatului era distorsionată din 
cauza unei căşti cu viziera trasă: Fără prizonieri! 

— Arcaşi! strigă Sir Guillaume, deşi se îndoia că aveau nevoie 
să fie avertizaţi. 

În absenţa lui Thomas, arcaşii erau conduşi de Jake căruia nu 
prea îi plăcea responsabilitatea, dar îi plăcea de Sir Guillaume şi 
voia să lupte bine pentru el. Jake nu spuse nimic arcaşilor săi; 
nu aveau nevoie de ordine. În schimb, aşteptară cu arcurile pe 
jumătate încordate, cu săgeți cu ace de năvădit pe corzi. Foarte 
curând pe poartă se îngrămădi un grup de arbaletrieri, iar în 
spatele lor erau ostaşii care deja îşi răcneau cuvintele de război 
şi Jake, aşa cum i se ordonase, aşteptă o secundă până ce primul 
bărbat alunecă pe uleiul de măsline şi doar atunci ţipă: 

— Trageţi! 

Optsprezece săgeți loviră în învălmăşeală. Primii atacatori 
care năvăliseră pe poartă cădeau pe pietre, oamenii din spatele 
lor se împiedicară de ei, iar apoi săgețile loviră dezordonat. 
Atacul se desfăşura la zece metri de baricadă, dar era deja oprit 
pentru că poarta îngustă a castelului era blocată de morţi şi 
muribunzi. Sir Guillaume stătea într-o parte, cu sabia scoasă, 
nefăcând nimic deocamdată, ci doar lăsându-i pe arcaşi să îşi 
termine treaba. Fu surprins de cât de repede reuşeau să pună o 


altă săgeată pe coardă, apoi privi cum cea de-a doua şi a treia 
salvă străpungeau armurile şi se înfigeau în carne. Un 
arbaletrier se târî din învălmăşeală şi încercă, curajos, să îşi 
ridice arma, dar Sir Guillaume făcu doi paşi şi îşi vâri puternic 
sabia în ceafa neprotejată a bărbatului. Ceilalţi arbaletrieri, 
trimişi în faţă pentru a arunca o ploaie de săgeți asupra 
arcaşilor lui, erau morţi sau muribunzi. Ostaşii lui Joscelyn erau 
amestecați printre ei, săgeți ieşind din armuri şi din scuturi, iar 
în poartă oamenii se îmbulzeau aiurea. Jake îşi îndrepta acum 
săgețile către aceştia, salvă după salvă, iar apoi Sir Guillaume le 
făcu semn ostaşilor săi să înainteze. 

— Nu vor prizonieri, le strigă el, m-aţi auzit? Fără prizonieri! 

Sir Guillaume şi oamenii lui atacau din partea stângă a curții, 
aşa că Jake îşi duse arcaşii pe partea dreaptă şi trase numai pe 
poartă către puţinele ţinte rămase sub arcadă. Şi după câteva 
secunde toate săgețile se opriră, pentru că mulţi dintre atacatori 
erau morţi, iar cei care încă mai erau în viaţă erau blocaţi de 
atacul neprevăzut al lui Sir Guillaume din colţul curţii. 

Era un măcel. Atacatorii, deja bătuţi pe jumătate de săgeți, 
crezuseră că toţi apărătorii erau după baricadă şi în schimb 
ostaşii ieşiră din flancuri şi oamenii lui Sir Guillaume, auzind că 
inamicul îi voia pe toţi morţi, nu erau dispuşi să fie miloşi. 

— Nenorociţii! John Faircloth îl înjunghie pe un ostaş căzut, 
înfigându-şi sabia prin crăpătura armurii omului. Nenorociţii, 
spuse el din nou, tăind gâtul unui arbaletrier. Un burgund 
folosea un topor, sfărâmând coifuri şi cranii cu o singură 
lovitură eficientă şi stropind pietrele unse cu creier şi sânge. 

Un inamic se ridică din grămadă mârâind, un bărbat masiv, 
puternic şi folositor, care călca pe cadavre pentru a duce lupta 
către garnizoană, dar Sir Guillaume pară lovitura de sabie a 
bărbatului cu scutul şi îşi înfipse sabia în gâtul bărbatului. 
Bărbatul se uită la Sir Guillaume, cu ochii larg deschişi, buzele 
lui încercând să vocifereze o obscenitate, dar nu era nimic în 
gura lui în afară de o grămadă de sânge, la fel de groasă precum 
untura; apoi se clătină şi căzu. In acest timp Sir Guillaume 
trecuse deja pe lângă el pentru a omori alt ostaş. lar acum 
arcaşii, renunțând la arcuri, veniseră să se alăture măcelului, 
folosind topoare, săbii şi cuțite pentru a scăpa de răniţi. Strigăte 
cerând milă şi ţipete disperate răsunau în toată curtea, iar 
puţinii atacatori încă teferi din spatele atacului îi auziră la fel 
cum auziră şi strigătele triumfătoare ale englezilor. 

— Sfântul Gheorghe! Sfântul Gheorghe! 


Inamicii fugeau. Un bărbat, luat prin surprindere de o 
lovitură în cască, fugi în direcţia opusă şi John Faircloth îl 
întâmpină cu o lovitură de sabie care trecu prin inelele de metal 
ale armurii sale pentru a-i spinteca burta. 

— Nenorociţii, spuse Faircloth, trăgându-şi sabia. 

— Eliberaţi poarta! ordonă Sir Guillaume. Scoateţi-i de acolo! 

Nu voia ca oamenii lui să fie omorâţi de arbaletrierii din afara 
castelului în timp ce jefuiau inamicii căzuţi de armuri şi arme, 
aşa că târâră leşurile într-o parte a curţii. Toţi atacatorii erau 
morţi din câte putea vedea Sir Guillaume. Inamicul strigase să 
nu se ia prizonieri şi garnizoana se supusese. lar acum atacul se 
sfârşise. j 

Dar pericolul nu trecuse. Încă mai erau două leşuri în arcadă. 
Sir Guillaume ştia că arbaletrierii de mai jos din oraş puteau 
vedea pe poartă aşa că, folosindu-se de scut să îşi protejeze 
corpul, se aplecă şi merse înclinat până la arcadă şi târi primul 
corp înapoi în curte. Din păcate, nu era nici urmă de Joscelyn. 
Sir Guillaume visa să îl ia pe conte prizonier pentru a doua oară, 
iar atunci i-ar fi dublat recompensa şi ar mai fi dublat-o o dată şi 
încă o dată. „Nenorociţii”, se gândea Sir Guillaume, şi o săgeată 
de arbaletă se înfipse sus în scutul său, pocnindu-i marginea de 
sus a căştii. Se ghemui mai mult, îl apucă pe ultimul bărbat de 
gleznă şi trase, iar bărbatul se agită şi încercă să riposteze, aşa 
că Sir Guillaume înfipse capătul de jos ascuţit al scutului în 
vintrea bărbatului şi acesta tresări, apoi nu mai opuse 
rezistenţă. 

Era Robbie. Odată ce Sir Guillaume îl aduse în curte şi era la 
adăpost de arbaletrierii din oraş, văzu că Robbie nu fusese rănit. 
Doar îl ameţise o săgeată care lovise marginea de jos a căştii lui, 
teşind-o. Impactul loviturii îl aruncase pe Robbie pe spate. Un 
centimetru mai jos, şi ar fi fost un scoţian mort. Dar aşa era un 
scoţian confuz, care se agita să îşi caute sabia când îşi dădu 
seama unde era. 

— Unde sunt banii mei, mârâi Sir Guillaume, ameninţându-l 
pe scoţian cu propria lui sabie. 

— Oh Isuse, gemu Robbie. 

— Nu te ajută cu nimic. Dacă vrei milă, fiule, cere-mi. Cere-le 
lor! 

Sir Guillaume arătă către arcaşii şi ostaşii care dezbrăcau 
morţii şi răniții de arme, armuri şi haine. Jake cel saşiu rânjea 
pentru că unul dintre inamicii morţi purta un inel cu rubin. Jake 
tăiase degetul şi acum ţinea bijuteria sus în semn de triumf. 


Sam, mândrul posesor al unei armuri fine din Germania, veni să 
se uite la Robbie. Scuipă pentru a-şi arăta părerea despre 
scoţian. 

Robbie, cu lacrimi în ochi din cauza umilinţei, se uită la morţi 
şi la tunicile lor înmuiate cu sânge. Patruzeci de atacatori 
traversaseră piaţa din afara castelului şi mai mult de jumătate 
din ei muriseră. Se uită în sus la Sir Guillaume. 

— Sunt prizonierul tău, spuse el, întrebându-se cum avea să 
plătească o recompensă lordului Outhwaite în Anglia şi o alta lui 
Sir Guillaume. 

— La naiba, nu eşti prizonierul meu, spuse Sir Guillaume într- 
o engleză rustică, apoi schimbă înapoi pe franceză. Am auzit 
strigătele de afară. Fără prizonieri. Şi poate îţi aduci aminte că 
atunci când luăm prizonieri, nu primim recompense. Primim 
doar bucăţi de pergamente. Asta înseamnă onoare în Scoţia? 

Robbie se uită la faţa sălbatică şi cu un singur ochi şi ridică 
din umeri. 

— Omoară-mă odată, spuse el plictisit. Omoară-mă şi du-te 
naibii! 

— Prietenului tău nu i-ar plăcea asta, spuse Sir Guillaume şi 
văzu surprinderea de pe faţa lui Robbie. Prietenul tău Thomas, 
explică el. Te place. Nu ar vrea să mori. Are o slăbiciune pentru 
tine, da, pentru că este un prost nenorocit. Aşa că o să te las în 
viaţă. Ridică-te! Sir Guillaume îl îmboldi pe Robbie ca să se 
ridice. Acum du-te la Joscelyn şi spune-i acestui nenorocit 
bolnav că poate să ne plătească ceea ce ne datorează şi noi vom 
pleca. Ai înţeles? Plăteşte suma, apoi te uiţi la noi cum plecăm. 

Robbie vru să ceara sabia ce îi aparținuse unchiului său şi 
care ascundea o relicvă prețioasă a Sfântului Andrei în mâner, 
dar ştia că va fi refuzat aşa că, încă buimac, se întoarse la 
arcadă, în uralele arcaşilor. Sir Guillaume zbieră la arbaletrierii 
din oraş că bărbatul care ieşea era de-al lor. 

— Poate că o să tragă în tine oricum, îi spuse lui Robbie, apoi 
îl împinse afară la ceas de amurg. 

Nici un arbaletrier nu trase asupra lui Robbie care, cu o 
durere de cap şi o vintre dureroasă, se împletici în josul străzii. 
Supraviețuitorii atacului erau strânşi pe lângă bombarda încă 
fumegândă; unii dintre ei aveau săgeți în mâini sau în picioare. 
Joscelyn era acolo, cu capul dezvelit; părul îi era lins din cauza 
căptuşelii coifului, iar faţa lui rotundă era plină de sudoare şi 
roşie de furie. Fusese printre ultimii care se înghesuiseră la 
poartă, văzuse haosul din faţă şi atunci fusese doborât de o 


lovitură de săgeată în armura de piept. A fost uimit de puterea 
loviturii, ca şi cum a fost lovit de un cal, iar armura lui avea o 
scobitură adâncă. Se chinuise să se ridice doar pentru a fi lovit 
cu o a doua săgeată care, precum prima, eşuase să îi perforeze 
armura groasă, dar a fost aruncat pe spate din nou şi apoi 
panica stârnită printre supraviețuitori îl învăluise şi se 
împiedicase de ei. 

— Ţi-au dat drumul? îl întâmpină pe Robbie pe care îl văzu că 
avea o vânătaie mare pe frunte. 

— M-au trimis cu un mesaj, domnul meu, spuse Robbie. Dacă 
îşi primesc banii, continuă el, o să plece fără să mai lupte. 

— Sunt banii tăi! mârâi Joscelyn. Deci îi plăteşti. [i ai? 

— Nu, domnul meu. 

— Atunci la naiba, mai bine îi omorâm! Joscelyn se întoarse 
către signor Gioberti. Cât va dura până să dărâmi întreaga 
arcadă? 

Gioberti se gândi preţ de o secundă. Era un bărbat scund, la 
aproape cincizeci de ani, cu o faţă bine conturată. 

— O săptămână, domnul meu, estimă el. 

Unul dintre proiectile lovise în lateral arcada şi dărâmase o 
roabă întreagă de pietre, ceea ce sugera că nu era reparat 
castelul. 

— Poate zece zile, îşi rectifică răspunsul, şi în alte zece zile o 
să pot să dau jos jumătate din zidul de protecţie. 

— O să îi zdrobim în ruine, mârâi Joscelyn, apoi o să îi 
măcelărim întreaga adunătură nenorocită. Se întoarse către 
pajul său. Cina mea este gata? 

— Da, domnul meu. 

Joscelyn mânca singur. Se gândise că avea să mănânce în sala 
castelului în acea noapte şi să asculte tipetele arcaşilor când li 
se tăiau degetele, dar soarta hotărâse altfel. Aşa că acum nu 
avea să se mai grăbească, nu-i rămânea decât să reducă tot 
castelul la o grămadă de moloz şi apoi să se răzbune. 

Iar în dimineaţa următoare, Guy Vexille şi Charles Bessieres 
veniră la Castillon d'Arbizon cu peste cincizeci de oameni. Se 
părea că Vexille nu reuşise să îşi găsească ereticul, dar din 
motive pe care Joscelyn nu le înţelegea şi nici nu-l interesau, 
credea că bărbatul şi cu femeia sa begardă aveau să vină la 
castelul asediat. 

— Dacă îi prindeţi, spuse Joscelyn, bărbatul este al vostru. 
Dar femeia este a mea. 

— Ea aparţine Bisericii, spuse Vexille. 


— Prima oară mie, insistă Joscelyn, Biserica poate să se joace 
cu ea după aceea şi diavolul poate să o ia după aceea. 
Bombarda se descărcă şi poarta castelului se cutremură. 


Thomas şi însoțitorii lui îşi petrecură o noapte umedă sub 
copaci. Dimineaţa, trei dintre coredori dispăruseră cu femeile 
lor, dar paisprezece bărbaţi rămaseră cu opt femei, şase copii şi, 
cel mai folositor, şapte arbalete. Erau arcuri vechi cu picior de 
capră drept mâner pentru a trage coarda, ceea ce însemna că 
nu erau atât de puternice precum arcurile cu stinghiile de metal 
care se foloseau de mânere îndoite pentru a trage coarda, dar 
într-o luptă cele vechi erau rapid de reîncărcat şi foarte 
periculoase de la distanţe mici. 

Călăreţii plecaseră din vale. Lui Thomas îi luă aproape toată 
dimineaţa să se convingă de asta, dar în cele din urmă văzu un 
porcar aducându-şi animalele către pădure şi, curând după asta, 
drumul ce ducea către sud pe lângă râu se aglomeră brusc de 
oameni care păreau fugari pentru că duceau încărcături imense 
şi împingeau telegi pline cu merinde. Credea că toţi călăreţii se 
plictisiseră să îl aştepte şi au atacat un oraş din apropiere sau 
un sat în schimb. Prezenţa călătorilor îl asigură că nu erau 
soldaţi în apropiere, aşa că îşi continuară drumul către vest. 

Următoarea zi, pe când urmau o rută ce îi ţinea departe de 
văi şi drumuri, auzi bombarda în depărtare. La început, se gândi 
că era un tunet mai ciudat, un bubuit brusc, dar nu era nici un 
nor negru spre vest, iar atunci se auzi din nou, şi la miezul zilei 
a treia oară şi îşi dădu seama că era o bombardă. Mai văzuse 
bombarde, dar erau ceva neobişnuit şi se temea de ce putea 
face ciudata maşinărie prietenilor săi din castel. Asta dacă încă 
mai erau prietenii lui. 

Se grăbea, îndreptându-se către nord acum către Castillon 
d'Arbizon, dar era forţat să aibă grijă de fiecare dată când 
ajungea într-o vale deschisă sau într-un loc unde călăreţii ar 
putea aştepta să organizeze o ambuscadă. Omori o ciută în 
seara aceea şi fiecare dintre ei mâncară câte o bucată de ficat 
crud pentru că nu îndrăzneau să aprindă un foc. Pe înserate, 
când ducea înapoi ciuta în tabără, văzu fumul dinspre nord-vest 
şi ştiu imediat că era de la bombardă, ceea ce însemna că erau 
foarte aproape, atât de aproape că stătu de pază până la miezul 
nopţii, apoi îl trezi pe Philin şi îl puse pe el drept strajă. 

Ploua dimineaţă. Coredorii erau nefericiţi şi înfometați, aşa 
că Thomas încercă să îi înveselească promiţându-le că mâncarea 


şi căldura nu erau departe. Dar inamicul era şi el aproape, aşa 
că înainta cu grijă. Nu îndrăzni să îşi ţină arcul încordat, pentru 
că ploaia avea să slăbească corzile. Se simţea gol fără o săgeată 
pe coardă. Sunetul bombardei ce trăgea la fiecare trei, patru 
ore se auzea din ce în ce mai tare, iar până devreme la miezul 
zilei Thomas putu să audă foarte clar proiectilul lovind piatra. 
Dar atunci, când înaintă şi ploaia încetă în cele din urmă, văzu 
că steagul contelui de Northampton încă atârna murdar şi ud pe 
turn şi asta îi dădu curaj. Nu era semn că erau în siguranţă, dar 
însemna o garnizoana englezească ce putea lupta alături de el. 

Erau aproape acum, îngrijorător de aproape. Poate că ploaia 
se oprise, dar terenul era alunecos şi Thomas căzu de două ori 
când cobora panta abruptă şi împădurită ce ducea la râul care 
cotea pe după castel. Plănuia să se apropie de castel la fel cum 
evadase, traversând barajul de lângă moară, dar când ajunse la 
baza pantei, unde copacii creşteau aproape de iazul morii, văzu 
că temerile lui fuseseră întemeiate şi că inamicul îi anticipase 
venirea pentru că un arbaletrier stătea în poarta morii. Bărbatul 
purta o platoşă şi se afla sub o verandă cu acoperiş din paie, ce 
îl ferea de vreun arcaş de pe metereze, deşi, când Thomas se 
uită în sus pe deal, nu văzu acolo nici un arcaş. Asediatorii cu 
siguranţă aveau arbalete în oraş şi aveau să tragă în orice 
bărbat care se expunea. 

— Omoară-l! 

Genevieve se ghemui lângă Thomas şi văzuse şi ea 
arbaletrierul singuratic de peste râu. 

— Şi să îi avertizez pe ceilalţi? 

— Care ceilalţi? 

— Nu este singur acolo, spuse Thomas. 

Credea că morarul şi familia lui au plecat pentru că jgheabul 
deversor fusese coborât şi roata mare de apă nu se mişca, dar 
asediatorii nu ar fi postat un singur bărbat să păzească ruta 
dificilă de peste dig. Probabil că erau doisprezece oameni acolo. 
Ar fi putut să tragă primul, nu asta era problema, dar după 
aceea ceilalţi aveau să tragă în el din uşă şi de la cele două 
ferestre dinspre râu şi nu ar fi avut nici o şansă să traverseze 
digul. Se uită mult timp gânditor, apoi se întoarse la Philin şi la 
coredor-ii care se ascundeau mai sus pe pantă. 

— Am nevoie de cremene şi amnar, îi spuse lui Philin. 

Coredor-ii călătoreau mult şi aveau nevoie să facă focul în 
fiecare noapte, aşa că unele femei aveau cremene şi amnar, dar 
una mai avea şi un săculeţ de piele cu pulbere obţinută din 


ciuperci. Thomas îi mulţumi, îi promise o recompensă pentru 
pulberea prețioasă, apoi se duse în josul râului ascunzându-se 
de straja ce stătea pe veranda morii. El şi Genevieve căutară 
vreascuri şi frunze de castani căzute. Avea nevoie de sfoară, aşa 
că rupse o fâşie din cămaşa pe care Genevieve o purta pe sub 
armură, apoi îngrămădi nişte vreascuri pe o piatră plată, 
pulberea deasupra ei şi îi dădu cremenea şi amnarul lui 
Genevieve. 

— Nu îl aprinde încă, îi spuse el. 

Nu voia ca fumul să se înalțe printre copacii golaşi pentru a-i 
avertiza pe bărbaţii de peste râu. 

Luă vreascurile mai groase şi le legă în vârful unei săgeți cu 
vârful lat. Îi luă ceva timp, dar după o vreme avu o grămadă 
mare de vreascuri pe care avea să le protejeze cu frunzele de 
castan. O săgeată de foc trebuia să ardă bine, dar viteza 
zborului ei ar fi putut stinge flăcările şi frunzele ajutau ca asta 
să nu se întâmple. Înmuie frunzele într-o băltoacă, le puse peste 
crenguţele uscate, legă sfoara, apoi scutură săgeata pentru a se 
asigura grămada că era bine prinsă. 

— Aprinde-l acum, îi spuse lui Genevieve. 

Ciocni cremenea şi amnarul şi praful de ciupercă se aprinse 
instantaneu, apoi vreascurile, formând o flacără scurtă şi 
luminoasă. Thomas lăsă focul să crească, ţinu săgeata în foc, o 
lăsă să se aprindă şi apoi o lăsă o secundă pentru ca toate 
vreascurile să se aprindă. Stinghia de frasin se înnegri în timp 
ce el cobori dealul până când putu să vadă acoperişul de paie al 
morii. 

Trase de coarda arcului. Focul îi pârli mâna stângă aşa că nu 
putu să încordeze la maximum arcul, dar distanţa era mică. Se 
ruga ca nimeni să nu se uite pe ferestrele morii şi mai spuse o 
rugăciune Sfântului Sebastian ca săgeata să zboare bine şi 
trase. 

Săgeata cu vârful lat zbură. Formă un arc printre copaci, 
lăsând în urmă fum, şi se înfipse în acoperiş la jumătatea 
acestuia. Sunetul probabil că îi alertă pe bărbaţii dinăuntrul 
morii, dar în acel moment bombarda trase în castel şi acel sunet 
mult mai puternic probabil că le distrase atenţia. 

Stinse focul mic al lui Genevieve, apoi o conduse înapoi în 
susul râului şi îi făcu semn lui Philin şi arbaletrierilor să se 
furişeze până la marginea pădurii. Acum aştepta. 

Acoperişul morii era umed. Plouase mult şi paiele amestecate 
cu muşchi erau negre de umezeală. Thomas văzu un firicel de 


fum ieşind din locul unde săgeata se înfipsese în acoperişul 
murdar şi răvăşit, dar nu se zăreau flăcări. Arbaletrierul încă 
mai stătea în uşă, căscând. Râul se umflase de la ploi şi se 
revărsa peste dig inundându-l cu apă care le venea până la 
glezne când încercară să îl traverseze. Thomas se uită înapoi 
către acoperişul morii şi crezu că fumul se stingea. Trebuia să 
repete acţiunea şi să o ţină tot aşa până ce avea să fie 
descoperit sau până se aprindea focul, şi, tocmai când se 
hotărâse să o ducă pe Genevieve înapoi în josul râului să mai 
caute vreascuri, acoperişul fu cuprins brusc de fum. Fumul se 
înteţi repede, ridicându-se precum un mic nor de ploaie, apoi 
apăru o flacără pe acoperiş şi Thomas trebui să le facă semn 
coredor-ilor să tacă pentru că începuseră să aclame de bucurie. 
Focul se răspândi foarte rapid. Probabil că săgeata dusese 
vreascurile într-o porţiune mai uscată de sub paiele întunecate 
şi umede, aşa că flăcările ardeau acum în stratul negru, acoperit 
de muşchi. În doar câteva de secunde jumătate de acoperiş era 
în flăcări şi Thomas ştia că un astfel de foc nu avea cum să fie 
stins. Vâlvătaia avea să cuprindă grinzile, acoperişul avea să se 
prăbuşească, iar apoi componentele mari din lemn ale morii 
aveau să ardă până ce nu mai avea să rămână nimic în afară de 
o grămadă de pietre înnegrite de fum. 

Atunci oamenii o zbughiră pe uşă. 

— Acum! spuse 'Thomas, iar prima lui săgeată cu capătul lat 
zbură peste pârâu şi aruncă pe spate în uşă un bărbat. 

Coredorii trăgeau cu arbaletele, care zăngăneau când 
dădeau drumul la corzi. Săgeţile se loveau de pietre, nimeriră 
un bărbat în picior, iar cea de-a doua şi cea de-a treia săgeată 
ale lui Thomas erau pe drum până ce arbaletele traseră din nou. 
Unul dintre oamenii din moară reuşi să se târască până în 
spatele clădirii în flăcări, cu siguranţă mergând să îi avertizeze 
pe ceilalţi asediatori, iar Thomas ştia că avea puţin timp la 
dispoziţie, dar şi mai mulţi oameni ieşeau din moară şi trase din 
nou, văzu că înfipsese o săgeată în gâtul unei femei, dar nu avea 
timp de regrete, încordă coarda şi trase din nou. Apoi pragul 
uşii se goli şi el trase unul dintre arbaletrieri departe de mal şi 
le spuse celorlalţi să continue să tragă în oricine s-ar fi ivit în 
uşă. 

— Traversează acum! strigă la Philin. 

Thomas şi arbaletrierul traversară prima oară digul. Drumul 
de piatră era la fel de lat cât piciorul unui bărbat şi era şi 
alunecos, dar reuşiră să treacă, apa vâjâindu-le pe la picioare. 


Philin, cu fiul lui pe umeri, îi conduse pe coredor-i peste dig, în 
timp ce Thomas, în sfârşit ajungând pe malul oraşului, trimise o 
săgeată în moara iluminată de foc. Erau leşuri şi răniţi în uşă. 
Unii dintre ei încă mai mişcau. Femeia pe care o nimerise se 
uita acum la el cu ochii larg deschişi şi morţi. O săgeată de 
arbaletă zbură din pădurea ce se afla între moară şi zidul 
oraşului şi săgeata îl rată cu foarte puţin pe Thomas aterizând în 
iazul morii, dar atunci zbură o săgeată cu pene albe de pe 
meterezele turnului şi ateriză în pâlcul de copaci unde era 
ascuns arbaletrierul. Nu mai veniră săgeți de acolo. 

O femeie alunecă pe dig şi ţipă în timp ce cădea în apa albia 
învolburată. 

— Lăsaţi-o! strigă Philin. 

— În sus pe potecă! ţipă Thomas. Duceţi-vă, duceţi-vă! 

Trimise unul dintre coredor-i înainte pentru că bărbatul era 
înarmat cu un topor; Thomas îi ceru să distrugă poarta de la zid 
din vârful dealului. Se întoarse către arbaletrierii de peste râu 
ale căror ţinte erau acum neclare din cauza oamenilor care se 
îngrămădeau pe malul dinspre oraş. 

— Veniţi! le strigă şi, deşi nici unul nu vorbea engleză, îl 
înţeleseră destul de bine, şi apoi se auzi o bubuitură mare 
dinspre moară când o porţiune de acoperiş se prăbuşi şi scântei 
şi flăcări ieşiră din grinzile căzute. 

În acel moment, ultimul apărător al morii ieşi fugind pe uşă. 
Era un bărbat înalt, îmbrăcat mai mult în piele decât în armură, 
iar părul lui fumega din cauza focului şi faţa lui, urâtă cum nu 
mai văzuse Thomas, exprima numai ură. Bărbatul sări peste 
baricada de morţi şi de muribunzi şi pentru o secundă Thomas 
crezu că bărbatul îl ataca, dar apoi acesta se întoarse încercând 
să evadeze. Thomas trase coarda arcului şi slobozi o săgeată 
care se înfipse între omoplaţii bărbatului şi îl aruncă în faţă. 
Bărbatul rănit cărase o centură de care erau ataşate o sabie, un 
cuţit şi o tolbă cu săgeți de arbaletă, iar centura îi căzu pe 
frunzele umede. Thomas se gândi că orice săgeată de rezervă i- 
ar folosi, aşa că fugi să îi ia centura, dar bărbatul, care ar fi 
trebuit să fie mort, îl apucă pe Thomas de gleznă. 

— Nenorocitule! spuse bărbatul în franceză. Nenorocitule! 

Thomas îl lovi cu piciorul în faţă de bărbat, spărgându-i dinţii, 
apoi îi aplică un călcâi. Bărbatul muribund îi dădu drumul şi 
Thomas îl lovi din nou, doar să îl liniştească. Văzu că Genevieve 
traversase digul cu bine şi îi aruncă ei centura cu armele şi 
tolba, apoi o urmă în sus pe potecă spre poarta mică din spatele 


Bisericii Sfântul Sardos. Avea inamicul să o păzească? Dar dacă 
o păzeau, acel inamic avea să fie în pericol, pentru că erau mai 
mulţi arcaşi în turnul castelului şi trăgeau jos în oraş. Stăteau în 
picioare, trăgeau şi se lăsau în jos şi Thomas putea auzi sunetul 
săgeţilor de arbaletă lovindu-se de piatra castelului. 

Poteca era abruptă şi umedă. Thomas continua să se uite spre 
stânga, căutând inamicul, dar nu se arătă nimeni pe povârniş. 
Se grăbi, îşi pierdu încălţările, văzu zidul atât de aproape în faţă 
şi continuă să urce. Genevieve era la poartă acum, uitându-se 
înapoi după el, iar Thomas se împletici la ultimii paşi şi fugi prin 
poarta crăpată, urmând-o pe Genevieve pe aleea întunecată şi 
până în piaţă. O săgeată de arbaletă lovi dalele, sări înapoi şi 
cineva ţipă şi atunci el zări ostaşi pe strada principală. O 
săgeată şuieră pe lângă el când văzu că jumătate din arcada 
porţii era distrusă, că o grămadă de moloz masca parţial 
intrarea castelului, că o grămadă de leşuri dezbrăcate zăceau în 
piaţă sub zidul castelului şi că săgeți de arbaletă patinau pe 
pietre. Sări peste moloz, de pe rămăşiţele arcadei, şi fu în 
siguranţă în curte unde picioarele lui îi fugiră de sub el pentru 
că pietrele erau alunecoase. Alunecă un pic, apoi se lovi de 
baricada de lemn ce se întindea prin curte. 

Şi Sir Guillaume, cu un singur ochi şi o privire drăcească, 
rânjea la el. 

— Ţi-a luat destul să ajungi aici, nu-i aşa? întrebă francezul. 

— La naiba, spuse Thomas. 

Coredor-ii erau toţi acolo în afară de femeia care căzuse de 
pe dig. Genevieve era în siguranţă. 

— M-am gândit că poate ai nevoie de ajutor, zise Thomas. 

— Crezi că ne poţi ajuta? întrebă Sir Guillaume. Îl ridică pe 
Thomas în picioare şi îl îmbrăţişă pe prietenul său. Am crezut că 
ai murit, spuse el, iar apoi, ruşinat de afecțiunea arătată, făcu 
semn către coredor-i şi copiii lor. Ei cine sunt? 

— Banditi, spuse Thomas, bandiți flămânzi. 

— Este mâncare în sala de sus, zise Sir Guillaume, iar apoi 
Jake şi Sam veniră şi ei, rânjind, şi îi însoţiră pe Thomas şi pe 
Genevieve în sus pe scări unde coredor-ii se holbau la brânză şi 
la carnea sărată. Mâncaţi, spuse Sir Guillaume. 

Thomas îşi aduse aminte de cadavrele dezbrăcate din piaţa 
oraşului. 

— Erau oamenii tăi? 

Sir Guillaume negă din cap. 

— Nenorociţii ne-au atacat, spuse el, aşa că nenorociţii au 


murit. l-am dezbrăcat şi i-am aruncat peste zid. Şobolanii îi 
mănâncă acum. Mari nenorociţi! 

— Şobolanii? 

— Mari cât pisicile. Deci, ce ţi s-a întâmplat? 

Thomas îi povesti în timp ce mânca. li povesti că au mers la 
mănăstire, de moartea lui Planchard, de bătălia din pădure şi 
despre drumul lent până la Castillon d'Arbizon. 

— Ştiam că Robbie nu era acolo, îi explică el, aşa că am 
presupus că au rămas doar prietenii mei. 

— Este frumos să mori printre prieteni, spuse Sir Guillaume. 
Se uită în sus către ferestrele înalte ale sălii, analizând trecerea 
zilei în funcţie de unghiul luminii. Bombarda nu o să mai tragă 
pentru câteva ore. 

— Vor să dărâme arcada porţii? 

— Asta se pare că fac, spuse Sir Guillaume, şi poate că vor să 
dea jos tot zidul perdea? Aşa le-ar fi mai uşor să se instaleze în 
curte. Dar le va lua o lună, să ştii. Se uită către coredorii. Şi tu 
îmi aduci guri în plus de hrănit. 

Thomas încuviinţă din cap. 

— O să lupte toţi, chiar şi femeile. Iar copiii pot să adune 
săgețile de arbaletă. Erau multe asemenea săgeți împrăştiate 
prin castel şi, după ce stinghiile erau îndreptate, aveau să fie 
destul de bune pentru arbaletele coredoriilor. Primul lucru pe 
care trebuie să îl facem, totuşi, continuă Thomas, este să 
scăpăm de bombarda aceea nenorocită. 

Sir Guillaume rânji. 

— Crezi că eu nu m-am gândit să fac asta? Crezi că am stat cu 
burta la soare jucând cărţi? Dar cum facem? Un atac surpriză? 
Dacă scot doisprezece oameni în stradă, jumătate din ei o să fie 
ucişi de săgeți până ajungem la tavernă. Nu se poate, Thomas! 

— Vreascuri, spuse Thomas. 

— Vreascuri, repetă simplu Sir Guillaume. 

— Vreascuri şi sfoară, spuse Thomas. Facem săgeți de foc. Nu 
îşi depozitează nenorocitul de praf de puşcă în aer liber, nu? 
Este într-o casă. Şi casele ard. Aşa că dăm foc la nenorocitul de 
oraş. La tot. Mă îndoiesc că săgețile noastre o să ajungă la 
casele de lângă bombardă, dar dacă prindem un vânt de est 
focul se va răspândi destul de repede. Oricum o să îi 
încetinească. 

Sir Guillaume se uită la el. 

— Nu eşti atât de prostănac precum pari, nu-i aşa? 

Apoi o exclamaţie de emoție îi făcu pe amândoi să se întoarcă. 


Genevieve, care era prin apropiere, îşi făcu de lucru cu tolba pe 
care Thomas o furase de la moară. Capacul, care se potrivea de 
minune peste caseta de piele rotundă, era sigilat cu ceară şi 
asta o intrigase aşa că depărtase ceara, desfăcuse capacul şi 
găsise ceva înăuntru, ceva ce fusese cu atenţie împăturit în 
pânză şi căptuşit cu rumeguş. IÎndepărtase rumeguşul, apoi 
dezvelise pânza. 

Şi acum toată lumea din cameră se uita la ea cu uimire. 

Pentru că ea descoperise Graalul. 


Joscelyn ajunsese să îl urască pe Guy Vexille. Ura aerul de 
competenţă al bărbatului şi nelipsitul lui rânjet subtil care, fără 
alte cuvinte, părea să condamne tot ceea ce făcea Joscelyn. Ura 
şi pietatea bărbatului şi siguranţa de sine a acestuia. Lui 
Joscelyn nu i-ar fi plăcut nimic mai mult decât să îi ordone lui 
Vexille să plece, dar oamenii acestuia erau foarte importanţi 
pentru forţa asediatoare. Când aveau să atace, când avea să 
atace peste grămada de morţi din faţa porţii castelului, ostaşii 
cu mantii negre ai lui Vexille puteau face diferenţa între 
înfrângere şi victorie. Aşa că Joscelyn suporta prezenţa lui 
Vexille. 

Şi Robbie făcea acelaşi lucru. Vexille i-a omorât fratele şi 
Robbie a jurat să se răzbune pentru asta, dar acum scoţianul era 
atât de confuz încât nici nu mai ştia ce însemnau jurămintele 
sale. Jurase să se ducă în pelerinaj, şi totuşi era aici, încă în 
Castillon d'Arbizon; a jurat să îl omoare pe Guy Vexille, şi totuşi 
bărbatul trăia; a jurat credinţă lui Joscelyn, iar acum recunoştea 
că Joscelyn era un prost fără minte, curajos ca un porc, dar fără 
urmă de religie sau onoare. Singurul om căruia nu îi jurase 
niciodată nimic era Thomas, şi totuşi el era singurul căruia îi 
dorea să iasă cu bine din această tragedie în desfăşurare. 

Şi cel puţin Thomas trăia. Reuşise să traverseze digul, în 
ciuda gărzilor puse de Guy Vexille la moară. Vexille venise la 
Castillon d'Arbizon, descoperise că drumul peste râu era 
nepăzit, aşa că îl pusese pe acrul, încăpăţânatul Charles 
Bessieres la comandă la moară. Bessieres acceptase ordinul 
pentru că îl ţinea departe atât de Vexille, cât şi de Joscelyn, dar 
apoi el eşuă şi Robbie fu uimit de încântarea pe care o simţi 
când băgă de seamă că Thomas fusese din nou mai deştept 
decât ei şi că acesta încă trăia şi era înapoi în castel. Îl văzuse 
pe Thomas fugind prin piaţă, cu săgețile de arbaletă şuierând pe 
lângă el şi aproape că începuse să ovaţioneze când îşi văzu 


prietenul ajungând în siguranţă la castel. 

Robbie o văzuse şi pe Genevieve şi nu ştia ce părere avea 
despre asta. În Genevieve vedea ceva ce dorea atât de mult 
încât îl durea. Şi totuşi, nu îndrăznea să recunoască, pentru că 
Joscelyn ar râde de el. Dacă Robbie ar avea de ales, iar 
jurămintele lui însemnau că nu prea avea, s-ar fi dus la castel şi 
l-ar fi implorat pe Thomas să îl ierte şi, cu siguranţă, ar fi murit 
acolo. 

Pentru că Thomas, deşi trăia, era prins în capcană. Guy 
Vexille, înjurând că Charles Bessieres eşuase într-o sarcină atât 
de uşoară, îşi puse oamenii în pădurile de peste râu pentru a nu 
avea nici o cale de scăpare peste dig. Singura ieşire a castelului 
era pe strada principală şi pe poarta de vest sau de nord către 
poarta mai mică de lângă Biserica Sfântul Callic, ce ducea spre 
păşunile ude unde orăşenii îşi duceau vitele la păscut, iar 
Joscelyn şi Vexille, aflaţi între ele, aveau mai mult de o sută de 
oameni care aşteptau o asemenea încercare. Arbaletrieri au fost 
aşezaţi în unghiuri avantajoase în oraş, în timp ce bombarda 
lovea şi dărâma bastioanele castelului până când, în timp, avea 
să se formeze o trecere improvizată peste ruine şi până în inima 
castelului. Atunci putea începe măcelul, şi Robbie avea să îşi 
privească prietenul murind. 

Jumătate din poarta castelului era deja dărâmată şi signor 
Gioberti  reaşezase acum arma sa bulboasă pentru ca 
proiectilele sale să lovească partea dreaptă a arcadei. Italianul 
credea că avea să dureze o săptămână pentru a dărâma întreaga 
poartă şi îl sfătuise pe Joscelyn că ar fi mai bine să petreacă şi 
mai mult timp lărgind gaura şi dărâmând acele porţiuni ale 
zidului ce străjuiau arcada dărâmată pentru ca atacatorii să nu 
fie concentrați într-un spaţiu îngust pe care arcaşii să-l poată 
acoperi foarte bine cu săgețile lor ucigătoare. 

— Scuturile ogivale, spuse Joscelyn, şi ordonase celor doi 
tâmplari ai oraşului să facă şi mai multe asemenea scuturi mari 
din salcie, menite să îi protejeze pe arbaletrieri când aveau să 
pătrundă prin spărtură. 

Arbaletrierii vor putea atunci să tragă în sus către arcaşi în 
timp ce ostaşii treceau pe lângă ei. „O săptămână, îi spuse 
Joscelyn italianului, ai o săptămână să dai jos poarta, atunci 
atacăm.“ Voia să se termine repede pentru că asediul se 
dovedea a fi mai costisitor şi mai complicat decât şi-ar fi 
imaginat vreodată. Nu doar luptele erau dificile, dar trebuia să 
plătească şi căruţaşi pentru a aduce fân şi ovăz pentru toţi caii 


oamenilor şi trebuia să trimită oameni să caute mâncare într-un 
district care fusese deja prădat de inamic, iar fiecare zi aducea 
alte probleme neprevăzute ce îi clătinau încrederea lui Joscelyn. 
Voia doar să atace şi să termine odată cu această treabă 
nenorocită. 

Dar apărătorii atacară primii. Seara, în ziua de după ce 
Thomas ajunse la Castillon d'Arbizon, pe când un vânt rece de 
nord-est bătea sub un cer plumburiu, săgeți de foc zburau de pe 
metereze pentru a plonja în acoperişurile de paie ale oraşului. 
Săgeată după săgeată ele lăsau o dâră de fum, iar asediatorii se 
treziră speriaţi în timp ce orăşenii ţipau după cârlige şi apă. 
Bărbaţii foloseau cârligele cu mânere lungi să tragă paiele de pe 
acoperişuri, dar veneau şi mai multe săgeți şi în trei minute trei 
case erau în flăcări, iar vântul purta flăcările către poartă, unde 
bombarda era deja încărcată şi argila era pusă. 

— Praful! Praful, strigă signor Gioberti, iar oamenii lui 
începură să care preţioasele butoaie afară din casa de lângă 
bombardă, însă fumul îi împresura şi oamenii speriaţi îi 
încurcau, încât un bărbat alunecă şi împrăştie în drum un butoi 
întreg de praf neamestecat. Joscelyn veni din casa care era 
centrul lui de comandă şi strigă la oamenii lui să aducă apă. Guy 
Vexille ordona să fie dărâmate clădirile pentru a opri focul, dar 
orăşenii îi împiedicau pe ostaşi, aşa că flăcările se extinseră, alte 
douăsprezece case erau în flăcări, iar vâlvătăile lor se 
răspândeau de la acoperiş la acoperiş. Păsări panicate se 
avântau în fum, iar şobolanii, ieşeau din acoperişuri şi din 
pivnițe. Mulţi arbaletrieri asediatori se cuibăriseră în poduri de 
unde puteau să tragă prin găurile din acoperişuri, iar acum se 
îngrămădeau să coboare şi să iasă din case. Porcii grohăiau fiind 
prăjiţi de vii, iar atunci când se părea că întreg oraşul avea să 
ardă şi când primele scântei se aşezau pe acoperişurile de lângă 
bombardă, cerurile se deschiseră. 

Un tunet puternic spintecă cerul, iar apoi ploaia începu să 
cadă. Prin perdeaua de apă castelul se vedea şters. Umplu 
strada de apă, udă butoaiele cu pulbere şi stinse incendiile. 
Fumul încă se ridica la cer, dar ploaia sfârâia pe tăciunii aprinşi. 
Şanţurile erau pline cu apă neagră, iar focul se stingea. 

Galat Lorret, consulul senior, veni la Joscelyn şi vru să ştie 
unde ar trebui să se adăpostească orăşenii. Peste o treime din 
case îşi pierduse acoperişurile, iar în celelalte erau încartiruiţi 
soldaţii. 

— Domnia Voastră trebuie să ne găsească mâncare, îi spuse 


lui Joscelyn, şi avem nevoie de corturi. 

Lorret tremura, poate de frică sau poate că făcuse febră, dar 
Joscelyn nu avea pic de milă pentru bărbat. Într-adevăr, era 
foarte furios că primea sfaturi de la un om de rând, aşa că îl lovi 
pe Lorret, apoi îl mai izbi o dată, aruncându-l înapoi în stradă cu 
mai multe lovituri şi picioare. 

— Poţi să mori de foame! ţipă Joscelyn la consul. Să mori de 
foame şi de febră. Nenorocitule! 

Îl lovi atât de tare pe bătrân încât îi rupse falca. Consulul 
zăcea în şanţurile pline de apă, roba lui oficială fiind udă toată 
de apa înnegrită de cenuşă. O femeie tânără veni din casa 
neatinsă din spatele lui; avea ochii strălucitori şi era îmbujorată. 
Vomită brusc, vărsând conţinutul stomacului în şanţ, lângă 
Lorret. 

— Pleacă de aici! strigă Joscelyn la ea. Pune-ţi murdăria în 
altă parte! 

Atunci Joscelyn văzu că Guy Vexille, Robbie Douglas şi 
doisprezece ostaşi se uitau cu gura căscată la castel. Doar se 
holbau. Ploaia nu mai era aşa grea, iar fumul se ridica şi partea 
din faţă a castelului putea fi din nou zărită, aşa că Joscelyn se 
întoarse pentru a vedea la ce se zgâiau. Putea vedea armura 
agăţată de meterezele turnului, platoşele oamenilor lui morţi 
atârnând acolo în semn de insultă şi putea vedea scuturile 
capturate, incluzând inima roşie a lui Robbie Douglas, atârnând 
cu susul în jos printre platoşe, dar Guy Vexille nu se uita la acele 
trofee. In schimb, se uita la meterezele de mai jos, la parapetul 
pe jumătate distrus de deasupra porţii castelului, iar acolo, în 
ploaie, era aur. 

Robbie Douglas riscă şi trimise arcaşii în castel, mergând pe 
stradă pentru a vedea obiectul de aur mai bine. Nici o săgeată 
nu se îndreptă către el. Castelul părea părăsit, tăcut. Merse 
aproape până în piaţă până putu să vadă obiectul clar şi se uită 
neîncrezător, iar apoi, cu lacrimi în ochi, căzu în genunchi. 

— Graalul, spuse el, iar brusc restul oamenilor îl urmară şi 
erau toţi îngenuncheaţi pe dale. 

— Ce? întrebă Joscelyn. 

Guy Vexille îşi scoase pălăria şi îngenunche. Se uita în sus şi i 
se părea că acea cupă prețioasă strălucea. 

Pentru că prin fum şi distrugere, strălucind precum adevărul, 
era Graalul. 


Bombarda nu mai trase în acea zi. Joscelyn nu era încântat de 


acest lucru. Noului conte de Berat nu îi păsa că apărătorii aveau 
o cupă, puteau avea întreaga cruce adevărată, coada balenei lui 
Iona, scutecele Pruncului Isus, cununa cu ţepi şi chiar porţile 
perlate şi el ar fi îngropat fericit oamenii şi relicvele sub zidăria 
distrusă a castelului, dar preoţii ce-i însoțeau pe asediatori 
îngenuncheară în faţa lui şi Guy Vexille făcu şi el la fel, iar o 
asemenea supunere din partea unui bărbat de care se temea îl 
făcu pe Joscelyn să se gândească mai bine. 

— Trebuie să vorbim cu ei, spuse Vexille. 

— Sunt eretici, ziseră preoţii, iar Graalul trebuie salvat de la 
ei. N 

— Ce ar trebui să fac? ceru să ştie Joscelyn. Il cer doar? 

— Trebuie să negociezi, spuse Guy Vexille. 

— Să negociez! 

Joscelyn sări în sus la acest gând, apoi îi veni o idee. Graalul? 
Dacă acesta chiar exista şi toţi cei din jurul lui credeau că 
exista, şi, dacă era într-adevăr aici, pe teritoriul lui, atunci 
trebuia să scoată bani din asta. Gupa va trebui să meargă la 
Berat, normal, unde proşti cum fusese şi unchiul lui aveau să 
plătească foarte bine să o vadă. Vase mari la poarta castelului, 
se gândea el, şi şiruri lungi de pelerini aruncând bani pentru a 
vedea Graalul. Era, se gândea el, profit în acel aur şi în mod clar 
garnizoana era dispusă să negocieze, pentru că, după ce au 
arătat cupa, nu au tras nici o săgeată. 

— O să mă duc să vorbesc cu ei, spuse Vexille. 

— De ce tu? ceru să ştie Joscelyn. 

— Atunci du-te dumneata, domnul meu, spuse indiferent 
Vexille. 

Dar Joscelyn nu voia să dea ochii cu bărbaţii care îl ţinuseră 
prizonier. Următoarea dată când avea să îi mai vadă voia ca ei 
să fie morţi, aşa că îi făcu semn lui Vexille să plece la drum. 

— Dar să nu le oferi nimic! îl avertiză el. Decât dacă sunt eu 
de acord. 

— Nu o să fac nici o înţelegere, spuse Vexille, fără 
permisiunea ta. 

Se dădură ordine ca arbaletrierii să nu tragă şi atunci Guy 
Vexille, cu capul gol şi fără nici o armă, merse în sus pe strada 
principală pe lângă dărâmăturile caselor arse. Un bărbat stătea 
pe o alee şi Vexille observă că acesta avea faţa acoperită de 
sudoare şi murdară de noroi, iar hainele lui erau pline de vomă. 
Guy ura asemenea imagini. Era un bărbat exigent, scrupulos de 
curat, iar mirosul puternic şi bolile omenirii i se păreau 


dezgustătoare: erau dovezi ale unei lumi păcătoase, care L-a 
uitat pe Dumnezeu. Atunci îşi zări vărul venind pe meterezele 
sparte şi luând Graalul. 

Câteva clipe mai târziu, Thomas trecu peste molozul ce 
astupa poarta. Precum Guy, nu purta sabie, dar nici nu adusese 
Graalul. Era îmbrăcat în armură ruginită, cu marginile uzate şi 
pline de nămol. Avea o barbă scurtă pentru că îşi pierduse de 
mult lama de ras şi arăta, credea Guy, sumbru şi disperat. 

— Thomas, îl întâmpină Guy, apoi îl lovi încet, vărule! 

Thomas se uita pe lângă Vexille pentru a vedea trei preoţi 
care îi urmăreau de la jumătatea străzii. 

— Ultimii preoţi care au venit aici m-au excomunicat, spuse 
el. 

— Orice face Biserica, zise Guy, poate fi desfăcut. Unde l-ai 
găsit? 

Pentru un moment păru că Thomas nu avea să îi răspundă, 
apoi ridică din umeri. 

— Sub tunet, spuse el, în inima fulgerului. 

Guy Vexille zâmbi apreciind răspunsul evaziv. 

— Nici măcar nu ştiu, spuse el, dacă ai Graalul. Dacă este un 
truc? Puneţi o cupă de aur pe zid şi noi doar presupunem. Şi 
dacă greşim? Dovedeşte-mi, Thomas! 

— Nu pot. 

— Atunci arată-mi-l, îl rugă Guy; era foarte umil în vorbe. 

— De ce aş face asta? 

— Pentru că Împărăţia Cerurilor depinde de asta. 

Thomas păru că strâmbă din nas la acest răspuns, apoi se uită 
curios către vărul său. 

— Spune-mi ceva mai întâi, spuse el. 

— Dacă pot. 

— Cine era bărbatul acela înalt, cu cicatrice, pe care l-am 
omorât lângă moară? 

Guy Vexille se încruntă pentru că i se păru o întrebare 
ciudată, dar nu putea vedea nici o capcană şi vru să îi facă pe 
plac lui Thomas, aşa că răspunse. 

— Numele lui era Charles Bessieres, spuse el precaut, şi a 
fost fratele cardinalului Bessieres. De ce întrebi? 

— Pentru că a luptat bine, minţi Thomas. 

— Doar atât? 

— A luptat bine şi aproape că a luat Graalul de la mine, 
înfrumuseţă el minciuna. Doar mă întrebam cine a fost. 

Ridică din umeri şi încercă să îşi dea seama de ce un frate al 


cardinalului Bessieres ar avea Graalul. 

— Nu era un om vrednic să deţină Graalul, spuse Guy Vexille. 

— lar eu sunt? întrebă Thomas. 

Guy ignoră întrebarea ostilă. 

— Arată-mi-l, ceru el. Pentru numele lui Dumnezeu, Thomas, 
arată-mi-l! 

Thomas ezită, apoi se întoarse şi ridică o mână şi Sir 
Guillaume, îmbrăcat din cap până în picioare într-o armură 
furată şi cu sabia scoasă, veni din castel împreună cu 
Genevieve. Aceasta ducea Graalul şi mai avea şi un burduf cu 
vin la curea. 

— Nu prea aproape de el, o avertiză Thomas, apoi se uită 
înapoi la Guy. Îţi aduci aminte de Sir Guillaume d'Evecque? Alt 
bărbat care a jurat să te omoare? 

— Ne întâlnim acum sub semn de pace, îi aduse aminte Guy, 
apoi făcu semn către Sir Guillaume al cărui singur răspuns fu un 
scuipat pe pavaj. 

Guy îi ignoră gestul, uitându-se fix la cupa din mâinile fetei. 

Era un lucru diafan, de o frumuseţe magică. Un lucru de o 
fineţe ca de dantelă. Un lucru atât de diferit de oraşul plin de 
fum cu cadavre mâncate de şobolani şi Guy nu avea nici o 
îndoială că acesta era Graalul. Era cel mai căutat obiect din 
toată lumea creştină, cheia cerului chiar, iar Guy aproape că era 
să cadă în genunchi în semn de venerație. 

Genevieve dădu jos capacul cu perle şi aşeză cupa de aur în 
mâinile lui Thomas. O cupă de sticlă verde groasă se ivi din 
filigranul de aur şi Thomas o ţinu cu multă reverență. 

— Acesta este Graalul, Guy, spuse el. Acea lucrătură de aura 
fost făcută doar să-l susţină, dar atâta tot. 

Guy se uita la el înfometat, dar nu îndrăzni să facă nici un pas 
în faţă. Sir Guillaume avea nevoie de cea mai mică scuză să îşi 
ridice sabia şi să o folosească şi Guy nu avea nici o îndoială că 
arcaşii îl priveau prin ochiurile turnului înalt. Nu spuse nimic în 
timp ce Thomas luă burduful de la cureaua lui Genevieve şi 
turnă un pic de vin în cupă. 

— Vezi? spuse Thomas, iar Guy văzu că verdele se întunecase 
odată cu vinul, dar acesta mai deţinea acum şi o strălucire aurie 
pe care nu o avusese înainte. Thomas lăsă burduful cu vin să 
cadă jos şi atunci, cu ochii la vărul său, ridică cupa şi o goli. 
„Hic est mim sanguis Meus“, spuse Thomas emoţionat. Erau 
cuvintele lui Hristos. „Acesta este sângele Meu.“ Apoi îi dădu 
cupa lui Genevieve şi ea plecă cu ea, urmată de Sir Guillaume. 


Un eretic bea din Graal, spuse Thomas, şi lucruri mai rele o să 
se întâmple. 

— Mai rele? întrebă Guy blând. 

— O să îl punem sub arcada porţii, spuse Thomas. Iar atunci 
când tunul vostru o să dărâme şi restul bastionului, Graalul o să 
fie strivit. Şi nu o să obţineţi decât o bucată de aur distorsionată 
şi nişte sticlă spartă. 

Guy Vexille zâmbi. 

— Graalul nu poate fi spart, Thomas. 

— Atunci n-ai decât să pui la încercare această credinţă, 
spuse Thomas nervos şi se întoarse. 

— Thomas! Thomas, te implor! strigă Guy. Ascultă-mă! 

Thomas voia să continue să meargă, dar se întoarse cu silă 
pentru că în tonul vărului său se simţea exasperare. Era vocea 
unui bărbat înfrânt, şi cu ce l-ar fi deranjat pe Thomas dacă ar 
mai fi ascultat? Il ameninţase. Dacă atacul continua, atunci 
Graalul avea să fie distrus. Acum, credea el, trebuia să îl lase pe 
vărul său să facă orice ofertă voia, deşi nu intenţiona să îi 
uşureze munca. 

— De ce ar trebui să te ascult, întrebă el, pe tine, bărbatul 
care mi-a omorât tatăl? Cel care mi-a omorât femeia? 

— Ascultă un copil al lui Dumnezeu, spuse Guy. 

Thomas aproape că râse, dar rămase. 

Guy inspiră adânc, vrând să spună ceva. Se uită în sus către 
cer unde nori grei amenințau cu şi mai multă ploaie. 

— Lumea este plină de răutate, spuse el, iar Biserica este 
coruptă şi diavolul îşi face treaba nestingherit. Dacă avem 
Graalul, putem să schimbăm asta. Biserica poate fi purificată, o 
nouă cruciadă poate curăța lumea de păcate. Va aduce 
Împărăţia Cerurilor pe pământ. Se uita către cer în timp ce 
vorbea, dar acum îşi întoarse privirea spre Thomas. Asta este tot 
ce vreau, Thomas. 

— Şi tatăl meu a trebuit să moară pentru asta? 

Guy încuviinţă din cap. 

— Aş fi vrut să nu fi fost necesar, dar ascundea Graalul. Era 
un inamic al lui Dumnezeu. 

Thomas îl ura pe Guy atunci, îl ura mai mult decât oricând, îl 
ura, deşi vărul lui vorbea pe un ton calm şi rezonabil şi cu 
emotie în voce. 

— Spune-mi, zise Thomas, ce vrei acum. 

— Prietenia ta, răspunse Guy. 

— Prietenie! 


— Contele de Berat este rău, spuse Guy. Este un nătărău, un 
prost, un bărbat care nu ţine seama de Dumnezeu. Dacă îţi 
conduci oamenii afară din castel, o să mă întorc împotriva lui. 
Până la căderea nopţii, Thomas, tu şi cu mine vom fi stăpânii 
acestui loc, iar mâine vom merge la Berat şi o să arătăm Graalul 
şi o să îi invităm pe toţi oamenii lui Dumnezeu să vină la noi. 
Guy făcu o pauză, căutând pe faţa aspră a lui Thomas o reacţie 
la spusele sale. Mergem împreună spre nord, continuă el, va 
urma Parisul. O să scăpăm de acel prost rege Valois. O să 
cucerim lumea, Thomas, şi o să o umplem cu dragostea de 
Dumnezeu. Gândeşte-te, Thomas! Toată graţia şi frumuseţea 
dumnezeiască va învălui lumea. Fără pic de tristeţe, fără păcate, 
doar armonia lui Dumnezeu într-o lume a păcii. 

Thomas se prefăcu că se gândeşte la asta, apoi se încruntă. 

— O să îl atac pe Joscelyn cu tine, spuse el, dar aş vrea să 
vorbesc cu priorul Planchard înainte să o pornesc către nord. 

— Cu priorul Planchard? Guy nu putu să îşi ascundă uimirea. 
De ce? 

— Pentru că este un bărbat bun, răspunse Thomas, şi am 
încredere în sfatul lui. 

Guy încuviinţă din cap. 

— Atunci o să trimit după el. Pot să îl aduc aici până mâine. 

Thomas fu cuprins de o asemenea furie încât ar fi putut să îl 
atace pe Guy cu pumnii goi, dar îşi tinu în frâu furia. 

— Poţi să îl aduci aici până mâine? întrebă, în schimb. 

— Dacă o să vină. 

— Nu prea are de ales, nu-i aşa? spuse Thomas, simţindu-i-se 
furia în glas acum. Este mort, vere, şi tu l-ai ucis. Am fost acolo, 
în osuar, mă ascundeam. Te-am auzit. 

Guy păru uimit, apoi se enervă, dar nu avea ce să zică. 

— Minţi precum un copil, spuse Thomas dispreţuitor. Minţi în 
legătură cu moartea unui om bun? Atunci minţi despre tot. 

Se întoarse şi se îndepărtă. 

— Thomas! îl strigă Guy. 

Thomas se întoarse. 

— Vrei Graalul, vere? Atunci luptă pentru el. Poate doar tu şi 
cu mine? Tu cu sabia ta împotriva mea şi a armei mele. 

— Arma ta? întrebă Guy. 

— Graalul, spuse scurt Thomas şi, ignorând rugăminţile 
vărului său, se întoarse în castel. 


— Şi ce a oferit? întrebă Sir Guillaume. 


— Toate regatele pământului, spuse Thomas. 

Sir Guillaume pufni suspicios. 

— Simt ceva sfânt în acest răspuns. 

Thomas zâmbi. 

— Diavolul L-a dus pe Hristos în pustie şi i-a oferit toate 
împărăţiile pământului dacă avea să renunţe la misiunea Lui. 

— Ar fi trebuit să accepte, spuse Sir Guillaume, că ne-ar fi 
scutit de o grămadă de probleme. Deci nu putem să plecăm? 

— Decât dacă ne croim drum prin luptă. 

— Şi banii de pe recompensă? întrebă plin de speranţă Sir 
Guillaume. 

— Am uitat să întreb de asta. 

— La naiba eşti de ajutor, replică Sir Guillaume în engleză, 
apoi schimbă iar pe franceză şi păru mai voios: Dar cel puţin 
avem Graalul, nu? Asta este ceva! 

— Crezi? întrebă Genevieve. 

Cei doi bărbaţi se întoarseră către ea. Se aflau în sala de sus, 
lipsită de mobilă acum, pentru că masa şi scaunele fuseseră 
duse jos să întărească baricada din curte. Tot ce rămăsese era 
cufărul mare de metal care conţinea banii garnizoanei, o sumă 
măricică după un întreg sezon de raiduri. Genevieve se aşeză pe 
cufăr; avea frumosul Graal de aur, dar mai avea şi cutia pe care 
o adusese Thomas de la Mănăstirea Sfântul Sever şi acum luă 
cupa din cuibul ei de aur şi o aşeză în cutie. Capacul nu se 
închidea pentru că era prea mare cupa de sticlă. Cutia, din orice 
ar fi fost făcută, nu fusese făcută pentru Graal. 

— Avem Graalul? întrebă ea, şi Thomas şi Sir Guillaume se 
uitară la ea în timp ce ea arăta cum cupa nu încăpea în cutie. 

— Normal că este Graalul, spuse Sir Guillaume repede. 

Thomas se duse la Genevieve şi luă cupa. O întoarse în mâini. 

— Dacă tatăl meu chiar a avut Graalul, întrebă el, cum de a 
ajuns la fratele cardinalului Bessieres? 

— Cine? întrebă Sir Guillaume. 

Thomas se uită la sticla verde. Auzise că Graalul din 
Catedrala Genova era făcut din sticlă verde, dar nimeni nu 
credea că acela era adevărat. Era oare acesta acelaşi Graal? Ori 
un alt fals din sticlă verde? 

— Bărbatul de la care l-am luat, spuse el, era fratele 
cardinalului Bessieres şi, dacă deja avea Graalul, atunci ce făcea 
la Castillon d'Arbizon? L.-ar fi dus la Paris sau la Avignon. 

— Sfinte Isuse Hristoase, spuse Sir Guillaume. Vrei să spui că 
nu este autentic? 


— Nu există decât o singură cale să aflăm, spuse Thomas şi 
tinu cupa sus. Văzu micile particule de aur de pe sticlă şi se 
gândi ce obiect frumos era, un lucru nemaipomenit, dar era 
adevăratul Graal? Aşa că ridică mâna mai sus, mai tinu cupa 
pentru câteva clipe, iar apoi o lăsă să cadă pe podea. 

Unde sticla verde se sparse în mii de bucățele. 

— Sfinte Isuse Hristoase, spuse Sir Guillaume, Sfinte Isuse al 
dracului Hristos. 


Era dimineaţa de după ce focul a ars atât de mult din 
Castillon d'Arbizon încât primii oameni au murit. Unii au murit 
pe timp de noapte, alţii în zori, iar preoţii erau ocupați să ducă 
împărtăşania la casele unde aveau să ţină ultima ceremonie. 
Ţipetele familiilor îndurerate erau atât de puternice, încât îl 
treziră pe Joscelyn care mârâi la pajul lui să se ducă să facă 
linişte, dar pajul, care dormea pe paie într-un colţ al camerei lui 
Joscelyn, tremura şi transpira, iar pe faţă îi crescuseră negi 
îngrozitori care îl făcură pe Joscelyn să tresară. 

— leşi afară! strigă el la paj şi, când tânărul bărbat nu se 
mişcă, îl lovi cu piciorul spre uşă. Afară! Afară! Oh, Isuse! Te-ai 
căcat pe tine! leşi afară! 

Joscelyn se îmbrăcă, luându-şi nădragii şi o haină de piele 
peste o cămaşă de in. 

— Tu nu eşti bolnavă, nu? îi spuse fetei cu care împărţise 
patul. 

— Nu, domnul meu. 

— Atunci adu-mi costiţă şi pâine şi vin fiert. 

— Vin fiert? 

— Eşti o servitoare, nu? Aşa că serveşte-mă, la naiba, apoi 
strânge mizeria aia nenorocită! 

Arătă către patul pajului, apoi îşi trase bocancii şi se întrebă 
de ce nu a fost trezit de tunul ce trăgea de obicei când cânta 
cocoşul. Argila din gura tunului fusese aşezată peste noapte şi 
signor Gioberti era de părere că lovitura din zori făcea cea mai 
multă pagubă, şi totuşi în această dimineaţă nu trăsese. Joscelyn 
se duse în salonul casei, urlând după artilerist. 

— Este bolnav. Guy Vexille fu cel care îi răspunse. Stătea într- 
un colţ al camerei, ascuţind un cuţit şi evident aşteptându-l pe 
Joscelyn. Este o molimă. 

Joscelyn îşi prinse cureaua sabiei. 

— Gioberti este bolnav? 

Guy Vexille îşi puse cutitul în teacă. 

— Vomită, domnul meu, şi transpiră. Avea nişte umflături la 


subsuoară şi la vintre. 

— Oamenii lui pot să tragă cu nenorocita aia de armă, nu? 

— Majoritatea din ei sunt, de asemenea, bolnavi. 

Joscelyn se uita la Vexille, încercând să înţeleagă ce auzea. 

— Artileriştii sunt bolnavi? 

— Jumătate din oraş pare să fie bolnav, spuse Vexille, 
ridicându-se în picioare. Se spălase, îmbrăcă haine negre curate 
şi îşi unsese părul lung şi negru încât îi stătea lins de-a lungul 
craniului său îngust. Am auzit că este o epidemie, spuse el, dar 
nu am crezut. Se pare că m-am înşelat. Dumnezeu să mă ierte. 

— O epidemie? 

Joscelyn era speriat acum. 

— Dumnezeu ne pedepseşte, spuse calm Vexille, dezlănţuind 
diavolul, şi nu puteam spera pentru un semn mai clar din ceruri. 
Trebuie să atacăm castelul azi, domnul meu, luăm Graalul şi aşa 
putem capăt molimei. 

— Molimă? întrebă Joscelyn, apoi auzi un ciocănit timid la uşă 
şi speră să fie servitoarea aducându-i mâncare. Intră, la naiba, 
strigă el, dar în locul fetei era părintele Medous care părea 
speriat şi agitat. 

Preotul căzu în genunchi în faţa lui Joscelyn. 

— Oamenii mor, domnul meu, spuse el. 

— În numele lui Dumnezeu, ce ar trebui să fac eu? întrebă 
Joscelyn. 

— Să capturezi castelul, spuse Vexille. 

Joscelyn îl ignoră, uitându-se către preot. 

— Mor? întrebă el neputincios. 

Părintele Medous aprobă din cap. Avea lacrimi pe faţă. 

— Este o molimă, domnul meu, spuse el. Transpiră, vomită, îşi 
golesc matele, le ies furuncule negre şi mor. 

— Mor? mai întrebă o dată Joscelyn. 

— Galat Lorret este mort; soţia lui este bolnavă. Şi 
servitoarea mea are această boală. Mai multe lacrimi îi curseră 
pe obrazul lui Medous. Este în aer, domnul meu, o molimă. Se 
uită în sus către faţa întunecată şi rotundă a lui Joscelyn, 
sperând că domnul lui îl va ajuta. Este în aer, spuse el din nou, 
şi avem nevoie de doctori, domnul meu, şi numai tu poţi să 
comanzi să vină din Berat. 

Joscelyn îl împinse pe spate pe preotul îngenuncheat, ieşi în 
stradă şi văzu doi dintre ostaşii lui stând în uşa tavernei cu 
feţele umflate şi transpirate. Se uitară la el plictisiţi şi el se 
întoarse, auzind vaietele şi tipetele mamelor care îşi priveau 


copiii transpirând şi murind. Fum de la focul din ziua 
precedentă încă se mai înălța prin dimineaţa umedă şi totul 
părea acoperit de funingine. Joscelyn se cutremură, apoi îl văzu 
pe Sir Henri Courtois, încă sănătos, venind dinspre Biserica 
Sfântul Callic şi aproape că fugi şi îl îmbrăţişă pe bătrân uşurat. 

— Ştii ce se petrece? întrebă Joscelyn. 

— Este o molimă, domnul meu. 

— Este în aer, nu? întrebă Joscelyn, însuşindu-şi ce îi spusese 
părintele Medous. 

— Nu am de unde să ştiu, spuse obosit Sir Henri, dar ştiu că 
mai mult de douăzeci de oameni sunt bolnavi cu asta, iar trei 
sunt deja morţi. Robbie Douglas este bolnav. Cerea să te vadă, 
domnul meu. Vă imploră să îi găsiţi un medic. 

Joscelyn ignoră această cerinţă şi adulmecă aerul în schimb. 
Putea prinde fumul îmbâcsit al focurilor, izul îngrozitor de 
vomă, de baligă şi de urină. Erau mirosurile oricărui oraş, 
mirosurile de zi cu zi, şi totuşi acum păreau mai sinistre. 

— Ce facem? întrebă el neajutorat. 

— Bolnavii au nevoie de ajutor, spuse Sir Henri. Au nevoie de 
medici. 

„Şi de gropari”, se gândea el, dar nu spuse cu voce tare. 

— Este în aer, spuse din nou Joscelyn. Mirosul era putred 
acum, îl copleşea, îl ameninţa şi îl cuprinse un tremurat de 
panică. Putea să se lupte cu un bărbat, chiar cu o armată, dar 
nu cu această duhoare tăcută, înşelătoare. Plecăm, hotărî el. 
Oricine neatins de această boală va pleca acum. Acum! 

— Plecăm? 

Sir Henri fu uimit de această decizie. 

— Plecăm! spuse sigur pe el Joscelyn. Lăsăm în urmă bolnavii. 
Ordonă oamenilor să se pregătească şi să înşeueze caii. 

— Dar Robbie Douglas vrea să vă vadă, spuse Sir Henri. 

Joscelyn era stăpânul lui Robbie aşa că era datoria lui să aibă 
grijă de el, dar Joscelyn nu avea chef să viziteze bolnavii. 
Bolnavii puteau la naiba să aibă grijă şi singuri de ei şi el avea 
să salveze câţi mai mulţi oameni putea de această oroare. 

Plecară într-o oră. Un şir de călăreţi se îndepărtau de oraş, 
fugind de epidemie şi călărind către siguranţa ce le-o oferea 
marele castel din Berat. Aproape toţi arbaletrierii lui Joscelyn, 
abandonaţi de către cavalerii lor şi ostaşi, îi urmară şi mulţi 
orăşeni plecară, de asemenea, pentru a găsi adăpost de 
epidemie. Mulţi dintre oamenii lui Vexille dispărură şi ei, ca şi 
puţinii artilerişti care nu au fost afectaţi de epidemie. 


Abandonară Scuipătoarea Iadului, furară caii oamenilor bolnavi 
şi plecară. Dintre toţi oamenii sănătoşi ai lui Joscelyn doar Sir 
Henri rămase. Era de vârstă mijlocie, nu îi mai era frică de 
moarte, iar oamenii care îl slujiseră o viaţă întreagă zăceau 
acum în agonie. Nu ştia ce putea face pentru ei, dar voia să-i 
sprijine. 

Guy Vexille se duse la Biserica Sfântul Callic şi ordonă 
femeilor care se rugau la sfinţi şi la Fecioara Maria să iasă. Voia 
să fie singur cu Dumnezeu şi, deşi credea că biserica era un loc 
unde se practica o credinţă coruptă, era totuşi o casă de 
rugăciune, aşa că îngenunche lângă altar şi se uită la trupul 
răstignit al lui Hristos, ce atârna deasupra altarului. Sângele 
vopsit curgea gros din rănile adânci şi Guy se uita la acel sânge, 
ignorând păianjenul ce ţesea o pânză printre tăietura de lance 
de pe o parte a Mântuitorului şi mâna stângă întinsă. 

— Ne pedepseşti, spuse el tare, ai trimis năpasta, dar dacă 
facem voinţa Ta atunci ne vei cruța. Dar care era voinţa lui 
Dumnezeu? Aceasta era dilema sa şi el se legăna înainte şi în 
spate în genunchi, tânjind după un răspuns. Spune-mi, spuse el 
bărbatului atârnat pe cruce, spune-mi ce ar trebui să fac. 

Şi totuşi, ştia deja ce trebuia să facă: trebuie să pună mâna pe 
Graal şi să elibereze puterea lui; dar spera ca în interiorul 
întunecat al bisericii, sub pictura cu Dumnezeu pe tron între 
nori, să primească un semn. Şi chiar veni, deşi nu chiar cum ar 
fi dorit. Spera să audă o voce în întuneric, un ordin divin care ar 
fi putut să îl asigure de succesul lui, dar în schimb auzi paşi în 
navă şi când se uită în jur văzu oamenii lui, cei care rămăseseră 
şi care nu erau bolnavi, care veniseră să se roage alături de el. 
Veniseră unul câte unul când auziseră că el era în altar şi 
îngenuncheară alături de el, iar Guy ştiu că asemenea oameni 
buni nu puteau fi învinşi. Sosise momentul să ia Graalul. 

Trimise şase oameni prin oraş cu ordinul de a găsi orice 
soldat, orice arbaletrier, orice cavaler sau ostaş care încă mai 
putea merge. 

— Trebuie să se înarmeze, spuse el, şi ne întâlnim lângă tun 
într-o oră. 

Se duse în camera sa, neauzind strigătele bolnavilor şi ale 
familiilor lor. Servitorul lui fusese lovit de boală, dar unul dintre 
fii casei unde îşi avea camera Guy era încă sănătos, aşa că Guy îi 
ordonă să îl ajute să se pregătească. 

Prima oară îşi puse nădragii de piele şi o vestă de piele. 
Ambele articole de îmbrăcăminte fuseseră croite strâns încât 


Vexille trebui să stea nemişcat în timp ce băiatul neîndemânatic 
îi lega la spate şnururile vestei. Apoi flăcăul luă o mână de 
untură şi mânji pielea încât fu bine unsă pentru a putea permite 
armurii să se mişte uşor. Vexille purta o platoşă scurtă peste 
vesta ce îi oferea mai multă protecţie pentru pieptul său, burtă 
şi vintre, şi asta trebui unsă. Apoi, bucată cu bucată, armura 
neagră fu prinsă. Prima oară fură fixate cele patru platoşe ce îi 
acopereau coapsele, iar pe sub ele băiatul prinse cataramele de 
la apărătorile de picior ce se întindeau de la genunchi până la 
gleznă. Genunchii lui Vexille erau protejaţi de apărătoare care 
semănau cu un scut rotund miniatural, iar picioarele de bucăţi 
de metal ataşate bocancilor şi prinse de armură. O cămaşă 
scurtă de piele pe care erau nituite bucăţi mari pătrate de metal 
era prinsă în jurul taliei şi, când acestea fură prinse, Vexille fixă 
armura de gât şi aşteptă până ce tânărul îi prinse cele două 
catarame de la spate. Băiatul mârâi când ridică armura de piept 
şi de spate peste capul lui Vexille. Cele două bucăţi grele erau 
prinse de curele scurte din piele care se fixau de umăr, iar 
armurile fură prinse mai bine de şi mai multe curele pe părți. 
Apoi urmară apărătorile de braţe şi platoşele ce îi adăposteau 
antebraţele, spaliere care îi acopereau umerii şi încă două 
apărători rotunde pentru încheieturile coatelor. Îşi îndoi mâinile 
în timp ce băiatul muncea, asigurându-se ca nu cumva curelele 
să fie prea strâmte încât să nu poate să scoată sabia. Mănuşile 
erau din piele şi erau întărite cu solzi metalici; apoi urmă 
cureaua sabiei cu teaca ei grea şi neagră ce adăpostea preţioasa 
sabie făcută în Koln. 

Sabia avea un metru lungime, mai lungă decât mâna unui 
bărbat, iar lama era înşelător de îngustă, sugerând că sabia ar 
putea fi fragilă, dar avea o nervură centrală puternică ce întărea 
metalul lung, transformând tăişul într-o armă letală de înfipt. 
Majoritatea aveau săbii pentru tăiat care se toceau în armură, 
dar Vexille era maestru în mânuirea sabiei de înfipt. Farmecul 
era să caute o deschizătură în armură şi să înfigă metalul pe 
acolo. Mânerul era învelit în lemn de arțar, iar mânerul şi 
apărătoarea pentru mână erau din metal. Nu era împodobit cu 
nici o decoraţiune, nici o frunză de aur, nici o inscripţie pe 
sabie, nici o incrustaţie de argint. Era doar unealta muncii unui 
om, o armă letală, un obiect potrivit pentru datoria sfântă a 
acestei zi. 

— Sir? spuse băiatul agitat, oferindu-i lui Vexille casca de 
turnir mare cu deschizăturile pentru ochi înguste. 


— Nu aceea, spuse Vexille. O să iau coiful care nu îmi 
acoperă faţa şi gluga din zale. 

Arătă către ceea ce dorea. Casca mare de turnir îi 
restricționa foarte mult vederea şi Vexille învățase să nu aibă 
încredere în ea în bătălie pentru că îl împiedica să vadă inamicii 
de pe părţi. Era riscant să înfrunte arcaşi fără vizieră, dar cel 
puţin îi putea vedea, iar acum îşi trase gluga pe cap pentru a-şi 
proteja ceafa şi urechile, apoi luă coiful de la băiat. Era o cască 
simplă, fără margini şi vizieră care ar fi putut să îi îngusteze 
vederea. 

— Du-te şi ai grijă de familia ta, îi spuse băiatului, iar apoi îşi 
ridică scutul cu scândurele de salcie acoperite cu piele fiartă şi 
tăbăcită pe care era pictată creatura mitică a lui Vexille ce ţinea 
Graalul. 

Nu avea nici un talisman, nici un obiect care să-i poarte 
noroc. Puţini oameni plecau la luptă fără o asemenea precauţie, 
fie că era o eşarfă a unei femei sau o bijuterie sfinţită de un 
preot, dar Guy Vexille nu avea decât un singur talisman, iar 
acesta era Graalul. 

Iar acum pleca să pună mâna pe el. 


Unul dintre coredor-i fu primul care căzu bolnav în castel, iar 
până la sfârşitul nopţii mai mult de douăzeci de bărbaţi şi femei 
vomitau, transpirau şi tremurau. Jake era unul dintre ei. Arcaşul 
saşiu se târi până într-un colţ al curţii, îşi propti arcul lângă el şi 
îşi puse o mână de săgeți în poală, şi acolo suferea. Thomas 
încercă să îl convingă să se ducă sus, dar Jake refuză. 

— O să stau aici, insistă el. O să mor în aer liber. 

— Nu o să mori, spuse Thomas. Cerul nu o să te ia, iar 
diavolul nu are nevoie de concurenţă. 

Mica glumă nu reuşi să fure un zâmbet de pe faţa lui Jake, 
care era decolorată de umflături roşii care se înnegreau rapid ca 
nişte vânătăi. Işi dăduse jos pantalonii pentru că nu putea să îşi 
stăpânească maţele şi tot ce îl lăsă pe Thomas să facă pentru el 
fu să îi aducă un pat de paie din ruinele grajdurilor. 

Fiul lui Philin se îmbolnăvise şi el. Pe faţa lui erau pete roşii şi 
tremura. Boala părea să fi apărut de nicăieri, dar Thomas 
credea că fusese adusă de vântul de est care vânturase flăcările 
în oraş înainte ca ploaia să stingă focurile. Priorul Planchard îl 
avertizase în legătură cu o molimă care se apropia din 
Lombardia, acum plaga sosise şi la ei şi Thomas era neajutorat. 

— Trebuie să găsim un preot, zise Philin. 


— Un medic, spuse Thomas, deşi nu ştia de nici unul şi nici nu 
ştia cum ar fi putut să intre în castel chiar dacă ar fi găsit unul. 

— Un preot, insistă Philin. Dacă un copil este atins de 
împărtăşanie îl vindecă. Vindecă totul. Lasă-mă să aduc un 
preot! 

Atunci îşi dădu seama Thomas că bombarda nu trăsese şi că 
nici un arbaletrier nu lovise cu nici o săgeată pietrele castelului, 
aşa că îl lăsă pe Philin să iasă pe poarta distrusă în căutarea 
părintelui Medous sau a unuia dintre ceilalţi preoţi din oraş. Nu 
se aştepta să îl mai vadă pe înaltul bărbat, şi totuşi Philin se 
întoarse în jumătate de oră pentru a spune că şi oraşul era la fel 
de afectat ca şi castelul şi că părintele Medous miruia bolnavii şi 
că nu avea timp să vină în garnizoana inamică. 

— Era o femeie moartă în stradă, îi spuse Philin lui Thomas, 
doar zăcea acolo cu dinţii încleştaţi. 

— Ţi-a dat părintele Medous împărtăşanie? 

Philin îi arătă o bucată de pâine mare, apoi o duse sus la fiul 
lui care se afla în sala de sus cu majoritatea bolnavilor. O femeie 
plângea pentru că soţul ei nu putea să primească o ultimă 
împărtăşanie, aşa că, pentru a o consola şi pentru a le da 
speranţe bolnavilor, Genevieve ducea cupa de aur în jurul 
camerei şi o atinse de mâinile bolnavilor spunându-le că avea să 
se producă o minune. 

— Avem nevoie de un nenorocită de minune, îi spuse Sir 
Guillaume lui Thomas. Ce naiba este? 

Cei doi se duseseră în turnul castelului de unde, neameninţaţi 
de nici o arbaletă, se uitară în jos către bombarda abandonată. 

— A fost o molimă în Italia, spuse Thomas, şi probabil că a 
venit de acolo. 

— Isuse Hristoase, spuse sir Guillaume. Ce fel de molimă? 

— Dumnezeu ştie, spuse Thomas. Una grea. 

Pentru un moment, fu copleşit de teama că molima era o 
pedeapsă pentru că spărsese Graalul din sticlă verde, apoi îşi 
aduse aminte că Planchard îl avertizase în legătură cu această 
boală înainte de a găsi cupa. Văzu un bărbat înfăşurat într-un 
cearşaf plin de sânge legănându-se pe strada principală şi care 
căzu. Stătea nemişcat, părând ca şi cum ar fi fost deja în linţoul 
de înmormântare. 

— În numele lui Dumnezeu, ce se petrece? întrebă Sir 
Guillaume, închinându-se. Ai mai văzut aşa ceva vreodată? 

— Este mânia lui Dumnezeu, spuse Thomas, ne pedepseşte. 

— Pentru ce? 


— Pentru că trăim, zise amar Thomas. 

Putea auzi vaiete din oraş şi vedea oamenii fugind de molimă. 
Aveau bunurile în telegi sau în cărucioare şi trecură pe lângă 
bombardă, pe poartă, peste pod şi spre vest. 

— Roagă-te să ningă, spuse Sir Guillaume. Am observat de 
mai multe ori că ninsoarea opreşte bolile. Nu ştiu de ce. 

— Nu ninge pe aici, spuse Thomas. 

Genevieve li se alătură, încă ţinând cupa. 

— Am pus lemne pe foc, spuse ea. Se pare că ajută. 

— Ajută? 

— Pe bolnavi, spuse ea. Le place căldura. Este un foc imens. 

Arătă către fumul ce ieşea din burlanul coşului pe marginea 
clădirii. Thomas puse o mână pe după ea şi îi cercetă faţa de 
pete roşii şi umflături, dar tenul ei palid era neted. Stătură şi se 
uitară la oameni cum traversau podul şi o apucă spre drumul de 
vest şi, când priveau, îl văzură şi pe Joscelyn care conducea un 
şir de ostaşi călare spre nord. Noul conte de Berat nu se uita în 
urmă, doar mergea ca şi cum diavolul în persoană era pe urmele 
lui. 

„Şi poate că aşa şi era, se gândea Thomas, şi el se uită după 
vărul său printre călăreţii ce fugeau, dar nu îl zări. Poate că Guy 
era pe moarte?” 

— S-a terminat asediul? se întrebă Sir Guillaume cu voce tare. 

— Nu dacă vărul meu trăieşte, spuse Thomas. 

— Câţi arcaşi ai? 

— Doisprezece care sunt în stare să tragă de o coardă, zise 
Thomas. Ostaşi? 

— Cincisprezece, se strâmbă Sir Guillaume. 

Singura consolare era că nimeni din garnizoană nu era tentat 
să fugă pentru că erau prea departe de orice armată aliată. Unii 
dintre coredor-i plecaseră atunci când aflaseră de la Philin că 
nici un asediator nu păzea castelul, dar Thomas nu regreta 
pierderea lor. 

— Deci ce facem? întrebă Sir Guillaume. 

— Stăm aici până bolnavii noştri se însănătoşesc, răspunse 
Thomas. Sau până mor, adăugă el. Atunci plecăm. 

Nu putea să îl lase pe Jake să sufere singur. Tot ce putea face 
era să stea şi să le ţină de urât pe drumul lor către rai sau către 
iad. 

Apoi văzu că drumul către viaţa de apoi ar putea fi mai scurt 
decât se aştepta, pentru că se strângeau ostaşi la capătul 
străzii. Aveau săbii, topoare şi scuturi, iar înfăţişarea lor indica 


un singur lucru. 

— Vor Graalul, spuse el. 

— Isuse Hristoase, dă-le Graalul, spuse Sir Guillaume cu 
ardoare. Dă-le toate bucăţile. 

— Crezi că asta o să-i mulţumească? 

— Nu, recunoscu Sir Guillaume. 

Thomas se aplecă peste metereze. 

— Arcaşi! strigă el, apoi fugi să-şi ia platoşa, să-şi prindă 
sabia şi să-şi adune arcul şi tolba cu săgeți. 

Pentru că asediul nu se terminase. 


Treizeci şi trei de cavaleri şi ostaşi înaintau pe stradă. Primii 
doisprezece, printre care era şi Guy Vexille, duceau scuturile 
ogivale care ar fi trebuit să adăpostească arbaletrieri, dar nu 
mai rămăseseră decât şase din ei, iar Guy le ordonase să îl 
urmeze, păstrând o distanţă de mai bine de nouă metri în spate, 
aşa că marile scuturi pentru arbalete, fiecare mai înalt decât un 
bărbat, serveau la protejarea ostaşilor lui. 

Se mişcau încet, mergând cu paşi mici pentru a sta aproape şi 
în spatele scuturilor groase, grele, ogivale, care erau împinse pe 
pavaj pentru ca nici o săgeată să nu zboare pe jos şi să 
nimerească glezna unui om. Guy Vexille aştepta loviturile 
săgeţilor pe lemn, apoi îşi dădu seama că Thomas fie îşi 
pierduse toţi arcaşii, fie, şi mai probabil, aştepta momentul când 
scuturile ogivale aveau să fie lăsate jos. 

Înaintau printr-un oraş al muribunzilor şi al morţilor, un oraş 
ce puţea a funingine şi murdărie. Un om zăcea mort într-un 
cearşaf murdar; îi împinseră cu piciorul trupul la o parte şi îşi 
continuară drumul. Oamenii din al doilea rând îşi ţineau 
scuturile ridicate, protejând cele trei rânduri de săgețile ce ar fi 
putut veni din turnul înalt al castelului, dar totuşi nici o săgeată 
nu veni. Guy se întrebă dacă nu cumva toată lumea din castel 
murise şi se imagina mergând prin sălile goale precum un 
cavaler bătrân, un căutător al Graalului ce îşi împlinise destinul, 
şi tremură de extaz la gândul că avea să pună mâna pe relicvă; 
apoi oamenii traversară spaţiul deschis din faţa castelului şi Guy 
le aduse aminte să stea uniţi şi să ţină scuturile ogivale 
suprapuse în timp ce se chinuiau să treacă peste muntele de 
moloz dărâmat de Scuipătoarea Iadului. 

— Hristos este companionul nostru, le spuse el oamenilor săi, 
Dumnezeu este cu noi. Nu putem pierde. 

Singurele sunete care se auzeau erau tipetele femeilor şi 


copiilor din oraş, târşâitul scuturilor ogivale şi zăngănitul 
pavezelor de picioare. Guy Vexille mişcă unul dintre scuturile 
grele într-o parte şi zări o baricadă improvizată întinzându-se 
de-a lungul curţii, dar mai văzu şi arcaşi adunaţi în capătul 
scărilor ce duceau în turn şi unul dintre acei oameni îşi trase 
coarda şi Guy închise repede spaţiul dintre scuturi. Săgeata lovi 
scutul ogival pe care îl dădu pe spate, iar Guy fu uimit de 
puterea săgeţii şi mai mult uimit când se uită în sus şi văzu că 
săgeata lată cât o mână, dar ascuţită străpunsese scutul ogival, 
care era de două ori mai gros decât un scut normal. Şi mai 
multe săgeți loviră scoțând un sunet neregulat de tobă, iar 
scuturile ogivale grele se cutremurară la impact. Un om înjură, 
rănit în obraz de o săgeată ce străpunsese straturile de lemn, 
dar Guy îşi potoli oamenii. 

— Staţi uniţi, spuse el, mergeţi încet. După ce trecem de 
poartă, mergem spre baricadă. Putem să o dărâmăm. Atunci 
prima linie va ataca scările. Ţineţi bine scuturile ogivale până 
ajungem la arcaşi. Propriul lui scut ogival tremură pe o piatră, 
aşa că ridică mânerul mare din lemn pentru a arunca scutul 
peste micul obstacol şi o săgeată se înfipse imediat în moloz, 
ratându-i piciorul cu trei centimetri. Staţi fermi pe poziţii, le 
spuse oamenilor săi, staţi fermi pe poziţii. Dumnezeu este cu 
noi. Scutul ogival se legănă pe spate, lovit sus de două săgeți, 
dar Guy îl îndreptă, mai făcu un pas, urcând acum pentru că 
trecea peste molozul porţii dărâmate. Mutau scuturile mari în 
smucituri mici, făcând faţă puterii loviturilor săgeţilor. Se părea 
că nu era nici un arcaş pe meterezele turnului, pentru că nici o 
săgeată nu veni din cer, ci doar din faţă, unde fură opriţi de 
scuturile mari. Staţi uniţi, le spuse Guy oamenilor săi, staţi uniţi 
şi aveţi încredere în Dumnezeu, iar atunci, de unde fuseseră 
ascunşi în spatele rămăşiţelor zidului din dreapta porţii, ostaşii 
lui Sir Guillaume urlară şi atacară. 

Sir Guillaume văzuse cum atacatorii se ascundeau după 
scuturile ogivale şi se gândise că scuturile imense aveau să-i 
orbească, aşa că dărâmase un capăt al baricadei şi pusese zece 
oameni în colţul curţii după zid, un loc unde zăcea o grămadă de 
baligă de la grajduri, iar acum, când oamenii lui Guy trecură 
prin arcadă, Sir Guillaume atacă. Era aceeaşi tactică pe care o 
folosise cu succes împotriva atacului lui Joscelyn, doar că de 
data asta planul era să atace, să omoare şi să rănească şi să se 
retragă imediat. Le spusese oamenilor săi această idee de 
nenumărate ori. 


— Spargeţi zidul de scuturi ogivale, spusese el, apoi lăsaţi 
arcaşii să-i măcelărească în continuare până ce se întorc la 
gaura din baricadă. 

Pentru câteva momente, păru că totul funcţiona. Atacul îi 
surprinse pe asediatori care se retraseră dezordonat. Un ostaş 
englez, un bărbat sălbatic, care nu iubea nimic mai mult decât o 
luptă, despică un craniu cu un topor în timp ce Sir Guillaume îşi 
înfipse sabia în vintrele altui bărbat, iar oamenii care ţineau 
scuturile ogivale se întoarseră instinctiv către pericol şi asta 
însemnă că şi scuturile se întoarseră cu ei, lăsând descoperită 
partea stângă către arcaşii din capătul scărilor. 

— Acum! strigă Thomas, iar săgețile zburară. 

Guy nu prevăzuse asta, dar era pregătit. În ultimul rând era 
un bărbat numit Fulk, un normand care era la fel de loial 
precum un câine şi la fel de înspăimântător precum un şoim. 

— 'Ţine-i, Fulk! strigă Vexille. Prima linie cu mine! 

O săgeată îi dăduse jos armura pentru braţe, rănind un 
bărbat în spate, iar doi din prima linie se legănau cu săgeți 
ieşindu-le din armură, dar restul îl urmară pe Guy Vexille în 
timp ce închidea zidul de scuturi ogivale şi se îndrepta către 
gaura de la capătul baricadei. Oamenii lui Sir Guillaume ar fi 
trebuit să se retragă, dar erau prinşi în luptă acum, pierduţi în 
entuziasmul şi teroarea unei lupte strânse; respingeau lovituri 
cu scuturile lor, încercând să găsească crăpături în armura 
inamicului. Guy îi ignoră şi trecu de baricadă, iar atunci cu 
scuturile ogivale grele încă protejându-l, înaintă pe scări. Cinci 
oameni merseră cu el; restul atacau puţinii oameni ai lui Sir 
Guillaume, care erau acum serios copleşiţi numeric. Arcaşii se 
întorseseră către cei şase oameni care urcau pe scări şi îşi 
iroseau săgețile pe scuturile imense, iar atunci cei şase 
arbaletrieri, neobservaţi în toată agitația, apărură în poartă şi 
aruncară un voleu de săgeți către arcaşii englezi. Trei căzură 
instantaneu, un altul se trezi că ţinea un arc rupt ce fusese 
distrus de către o săgeată de arbaletă. 

Şi Guy, strigând că Dumnezeu este cu el, aruncă scutul ogival 
şi atacă în sus pe scări. j 

— Inapoi! strigă Thomas. Inapoi! Mai erau alți trei ostaşi care 
aşteptau să apere scările, dar mai întâi arcaşii lui trebuiau să 
treacă de uşă, iar Guy blocase un om împleticindu-i picioarele 
cu sabia, încât acesta căzu, iar apoi făcându-l să ţipe când lama 
lungă se înfipse în vintrele lui. Sângele ţâşni pe scări. Thomas îl 
lovi cu stinghia arcului pe Guy în piept, împingându-l în spate, 


apoi Sam puse mâna pe Thomas şi îl târî înapoi în pragul uşii. 
După aceasta fu agitaţie mare pe scări, mereu întorcându-se 
către dreapta, pe lângă cei trei ostaşi care aşteptau în capăt. 
Ţineţi-i, le spuse Thomas celor trei. Sam! Sus! Repede! 

Thomas rămase pe scări. Sam şi ceilalţi şapte arcaşi care 
rămăseseră aveau să ştie ce trebuiau să facă odată ajunşi pe 
meterezele turnului, în timp ce pentru Thomas cel mai 
important lucru era să-i împiedice pe oamenii lui Guy să urce 
scările până la prima sală. Atacatorii trebuiau să urce pe lângă 
axul central al scării care se afla pe dreapta şi asta avea să le 
restrângă libertatea de mişcare, în timp ce oamenii lui Thomas, 
luptând în jos, aveau mai mult spaţiu să-şi mânuiască armele, 
doar că primul bărbat al lui Guy care urcă era stângaci şi ducea 
un topor cu mâner scurt, dar cu lama lată pe care o înfipse în 
piciorul unui ostaş, doborându-l cu un zăngănit de scut, sabie şi 
armură. 'Toporul căzu din nou, se auzi un țipăt scurt, apoi 
Thomas slobozi o săgeată de la nici trei metri distanţă, iar omul 
cu toporul căzu pe spate cu săgeata în gât. O săgeată de 
arbaletă urmă, zgâriindu-se de zidul curbat şi Thomas văzu că 
Genevieve adunase patru dintre arcurile coredorilor şi că 
aştepta o altă ţintă. 

Sir Guillaume avea probleme mari. Erau copleşiţi numeric şi 
încolţiţi. Strigă la oamenii lui să unească scuturile şi să se 
strângă în colţul curţii unde grămada de baligă îl împiedica. 
Atunci oamenii lui Guy veniră repede, iar scuturile se înălţară 
pentru a întâmpina săbii şi topoare. Oamenii lui Sir Guillaume 
împinseră scuturile înainte pentru a îndepărta inamicul şi îşi 
înfipseră săbiile în burţi sau piepturi, dar un inamic, un om 
masiv care purta simbolul unui taur pe vestă, avea o ghioagă, o 
bilă mare de metal pe un mâner masiv pe care o folosi să 
distrugă scutul unui englez până ce nu mai rămase nimic din 
acesta decât aşchii de salcie ţinute laolaltă de învelişul de piele, 
iar purtătorul scutului avea un antebraţ zdrobit. Şi totuşi, 
englezul încercă să înfigă scutul distrus în faţa atacatorului, 
până ce un alt francez îşi înfipse sabia în matele lui şi acesta 
căzu în genunchi. Sir Guillaume apucă ghioaga, o trase spre el 
şi inamicul veni repede, împiedicându-se de victima sa. Sir 
Guillaume îl lovi în faţă cu mânerul sabiei sale, crucea acesteia 
înfigându-i-se într-un ochi, dar bărbatul continuă să lupte, cu 
sânge şi substanţă gelatinoasă pe obrazul său, şi alţi doi inamici 
veneau din spatele lui, dezbinând mica linie de apărători. Un 
englez era în genunchi, fiind lovit în cască de două săbii, apoi se 


aplecă în faţă şi vomită, iar unul dintre francezi înfipse lama 
sabiei pe după armura de spate a acestuia, în deschizătura 
dintre armură şi cască, iar englezul ţipă când şira spinării sale 
fu străpunsă. Bărbatul cu ghioaga, acum cu un singur ochi, 
încerca să se ridice, iar Sir Guillaume îl lovi cu piciorul în faţă, îl 
mai lovi o dată. Cum acesta tot nu cădea, Sir Guillaume îşi 
înfipse sabia în pieptul bărbatului, trecând prin armură, dar 
atunci un francez îl lovi cu sabia în piept, iar lovitura îl împinse 
în spate în grămada de baligă. 

— Sunt morţi! strigă Fulk. Sunt morţi! 

Şi chiar atunci o ploaie de săgeți veni de pe meterezele 
turnului. 

Săgeţile îi loviră pe oamenii lui Fulk în spate. Unii dintre ei 
purtau armuri, iar săgețile, venind dintr-un unghi înclinat, 
ricoşau din armură, dar acele de năvădit se înfigeau în armură 
şi în piele şi doborând patru atacatori şi rănind alţi trei, iar 
atunci arcaşii îşi îndreptară arcurile către arbaletrierii din 
poartă. Sir Guillaume, nevătămat, reuşi să se ridice. Scutul lui 
era spart, aşa că îl aruncă, apoi bărbatul cu taurul pe vesta lui 
se ridică în genunchi şi îl apucă, cu mâinile în jurul taliei, 
încercând să îl tragă în jos. Sir Guillaume îşi folosi ambele mâini 
să îl lovească cu mânerul sabiei sale pe bărbat în cască, şi totuşi 
încă mai era tras în jos, căzând cu zgomot şi dădu drumul sabiei 
sale pe când bărbatul încercă să îl sugrume. Sir Guillaume pipăi 
cu mâna stângă pentru a găsi capătul armurii bărbatului, îşi 
scoase pumnalul cu mâna dreaptă şi îl înjunghie pe bărbatul 
masiv în burtă. Simţi cuțitul cum trece prin haina de piele, apoi 
străpungând pielea şi muşchii şi-i înfipse şi mai mult, spintecând 
maţele bărbatului în timp ce faţa aspră, roşie, plină de sânge şi 
cu un singur ochi se crispă. 

Şi mai multe săgeți zburară, lovindu-i puternic pe oamenii 
care-i mai rămăseseră lui Fulk. 

— Aici! Guy Vexille stătea în uşă în capătul scărilor. Fulk! 
Aici! Lasă-i! Aici! 

Fulk repetă ordinul cu o voce gravă. Din câte putea vedea, 
doar trei apărători mai trăiau în colţul curţii, dar dacă ar fi 
rămas să îi omoare pe toţi, arcaşii de pe turn i-ar fi omorât toţi 
oamenii. Fulk avea o săgeată în coapsă, dar nu simţea nici o 
durere în timp ce urca scările şi ajunse în pragul uşii mari unde, 
în sfârşit, era la adăpost de săgeți. Guy nu mai avea acum decât 
cincisprezece oameni. Ceilalţi erau fie morţi, fie încă se mai 
aflau în curte, răniţi. Un bărbat, deja lovit de două săgeți, 


încercă să se târască până la scări, dar alte două săgeți i se 
înfipseră în spate, aruncându-l la pământ. Tresări, iar gura i se 
deschise şi se închise convulsiv până ce o ultimă săgeată îi 
rupse şira spinării. Un arcaş pe care Guy nu îl observase înainte, 
un bărbat care stătuse întins pe un pat de paie, se chinui să 
traverseze curtea şi folosi un cuţit să îi taie gâtul unui ostaş 
rănit, dar atunci o săgeată de arbaletă zbură dinspre poartă 
lovindu-l pe arcaş şi aruncându-l peste trupul victimei sale. 
Arcaşul vomită, zvâcni câteva momente, iar după aceea se opri. 

Sir Guillaume era neajutorat. Mai avea doar doi oameni, nici 
pe departe de ajuns să atace uşa, iar Sir Guillaume însuşi era 
vânăt, sângera şi se simţea ciudat şi brusc slăbit. Stomacul i se 
umflă şi îi forfotea, apoi se clătină şi se duse înapoi lângă zid. 
John Faircloth zăcea în grămada de baligă pe moarte, cu burta 
sângerându-i. Sir Guillaume voia să spună ceva care să îl 
mângâie pe englezul muribund, dar îl apucă o senzaţie de vomă. 
Iar îi veni să vomite, iar armura i se părea extrem de grea. Tot 
ce voia era să se întindă şi să se odihnească. 

— Faţa mea, îi spuse el unuia din cei doi supraviețuitori, un 
burgund, uită-te la faţa mea, iar bărbatul se supuse şi tresări 
când văzu petele roşii. Oh, Isuse Hristoase, exclamă Sir 
Guillaume, Sfinte Isuse nenorocit, şi se prăbuşi lângă zid şi se 
întinse după sabie ca şi cum arma familiară avea să îi ofere 
consolare. 

— Scuturi, le spuse Guy oamenilor săi. Doi dintre voi cu 
scuturi, ţineţi-le sus, duceţi-vă în sus pe scări, iar noi venim 
după voi şi le tăiem picioarele. 

Aceasta era cea mai bună modalitate de a cuceri o casă a 
scării, să ciopârţească gleznele apărătorilor, dar când încercară 
descoperiră că cei doi ostaşi care mai rămăseseră foloseau lănci 
scurtate pe care Sir Guillaume la pusese pe palier pentru a 
apăra scările, iar aceştia loveau cu lăncile scuturile, făcându-i 
pe oameni să se retragă. O săgeată de arc şi una de arbaletă îl 
loviră pe un bărbat în cască încât sângele ţâşni de sub marginile 
acesteia pentru a-i acoperi faţa. Căzu pe spate şi Guy îl trase în 
jos pe scări şi îl aşeză în spatele cadavrului bărbatului cu topor 
pe care îl târâse până la baza scărilor. 

— Avem nevoie de arbalete, spuse Fulk. Faţa lui aspră era 
vânătă şi avea sânge pe barbă. Se duse în pragul uşii şi le strigă 
arbaletrierilor să fugă până la scări. Veniţi repede! răcni el, iar 
apoi scuipă un dinte plin de sânge. Suntem în siguranţă! Arcașii 
sunt morţi, minţi el, aşa că veniţi! 


Arbaletrierii încercară, dar Sam şi cu arcaşii lui de pe 
metereze îi aşteptau la pândă şi patru din cei şase fură loviți de 
săgeți. O arbaletă încărcată zăngăni pe pavaj, lovi baricada şi 
declanşă trăgaciul încât săgeata se înfipse într-un cadavru. Un 
arbaletrier încercă să fugă înapoi către arcadă, dar fu aruncat în 
moloz de o săgeată. Totuşi, doi arcaşi reuşiră să ajungă la scări 
neatinşi. 

— Sunt puţini, le spuse Guy oamenilor săi, şi Dumnezeu este 
cu noi. Trebuie să facem un efort, doar unul, şi Graalul va fi al 
nostru. Recompensa voastră va fi gloria sau cerul. Gloria sau 
cerul. 

Avea cea mai bună armură, aşa că se decise ca el să conducă 
următorul atac cu Fulk lângă el. Cei doi arbaletrieri aveau să fie 
imediat în spatele lor, pregătiţi să tragă în arcaşii care aşteptau 
după curbura casei scării. Odată ce casa scării avea să fie liberă, 
Guy avea să deţină controlul parterului turnului. Cu un pic de 
noroc, se gândea el, Graalul putea fi în orice cameră aveau să 
ajungă, dar dacă era la un etaj mai sus, trebuiau să continue 
atacul, dar era sigur că aveau să ajungă la premiul lor şi, odată 
ce intrau în posesia lui, avea să dea foc la castel. Podelele de 
lemn urmau să ardă destul de repede, iar flăcările şi fumul 
aveau să-i omoare pe arcaşii de pe metereze. Guy, victorios, va 
putea pleca, Graalul va fi al lui, iar lumea avea să se schimbe. 

Încă un ultim efort. 

Guy luă un scut mic de la unul dintre ostaşii lui. Era cu un pic 
mai mare decât un platou de servit, folosit doar ca să pareze 
loviturile de săbii într-o încăierare şi începu atacul împingându-l 
pe după colţ, sperând să atragă săgețile şi apoi să se grăbească 
pe scări, în timp ce arcaşii de sus îşi goliseră deja corzile, dar 
arcaşii nu ripostară, aşa că Guy îi făcu semn cu capul către Fulk 
care rupsese capătul împănat al săgeţii din coapsa lui, lăsând 
stinghia scurtată în muşchi. 

— Sunt pregătit, spuse Fulk. 

— Atunci mergem, zise Guy şi cei doi oameni se ghemuiră în 
spatele scuturilor lor şi urcară scările în spirală, călcând pe 
sângele camarazilor lor, iar Guy se pregăti pentru o lovitură de 
săgeată. Nu veni nici o săgeată şi se uită peste scut şi nu văzu 
decât scări goale în faţă şi ştiu că Dumnezeu îi oferise victoria. 
Pentru Graal, îi spuse lui Fulk, iar cei doi oameni se grăbiră, mai 
erau doar doisprezece trepte şi arbaletrierii erau în spatele lor 
şi Guy simţi miros de foc. Scările se învârteau şi putu să vadă 
holul deschizându-se în faţă şi scoase ţipătul de război, iar apoi 


focul veni. _ 

Fusese ideea lui Genevieve. li dăduse lui Philin arbaleta ei şi 
se dusese sus în sala unde zăceau bolnavii şi luase una dintre 
armurile de piept capturate din asaltul lui Joscelyn şi adunase în 
recipientul gol o găleată întreagă de tăciuni aprinşi din foc. Una 
dintre femeile coredor o ajută, adunând zgură aprinsă şi cenuşă 
dintr-o oală de gătit mare, şi duseră focul jos, armura de piept 
arzând mâinile lui Genevieve, iar atunci când primii doi oameni 
se iviră, azvârliră bucăţile roşii aprinse în jos pe scări. Cenuşa 
făcu cea mai multă pagubă. Pluti, praf aprins, iar o parte le intră 
în ochi arbaletrierilor din spatele lui Fulk şi el se dădu într-o 
parte, arma îi căzu când încercă să îndepărteze bucăţile aprinse 
de pe faţa lui. Arbaleta, căzând pe treaptă, se declanşă singură, 
iar săgeata se înfipse în glezna lui Fulk. Acesta căzu în nişte 
tăciuni aprinşi şi se rostogoli pe spate ca să nu îl mai doară, iar 
Guy era singur pe scări, cenuşa pe jumătate orbindu-l şi ridică 
scutul ca şi cum acesta i-ar fi protejat ochii şi fu lovit de o 
săgeată cu atâta forţă încât căzu pe spate. Săgeata trecuse pe 
jumătate prin scut. O săgeată de arbaletă se lovi de zid. Guy se 
clătină, încercând să îşi recapete echilibrul şi să vadă printre 
lacrimile provocate de cenuşă şi de fumul gros, iar atunci 
Thomas îşi conduse puţinii oameni la atac. Thomas ducea unele 
dintre lăncile scurtate cu care îl înghionti pe Guy, aruncându-l 
până la baza scărilor, în timp ce ostaşul care îl însoțea pe 
Thomas înfipse o sabie de două mâini în gâtul lui Fulk. 

Oamenii lui Vexille de la baza scărilor ar fi trebuit să 
oprească atacul, dar fură uimiţi la vederea lui Guy 
împotmolindu-se în jos, de ţipătul lui Fulk şi de mirosul puternic 
de foc şi de carne arsă, aşa că se dădură la o parte din uşă când 
inamicul ieşi urlând din fum. Thomas conducea doar cinci 
oameni, dar erau destui să panicheze puţinii oameni ai lui Guy 
care îşi luară stăpânul şi fugiră în aerul curat din curte. Thomas 
îi urmă, împungând cu lancea şi îl lovi pe Guy în armura de 
piept, încât acesta fu aruncat pe spate înapoi pe scările de afară 
şi căzu lat pe pavajul curţii. Atunci urmară săgețile de pe 
metereze, perforând armura şi platoşa. Atacatorii nu puteau să 
se întoarcă în sus pe scări, pentru că era Thomas acolo, iar 
pragul uşii era plin cu oameni înarmaţi şi fum, aşa că fugiră. 
Fugiră către oraş, dar săgețile îi urmară prin arcadă şi azvârliră 
doi dintre ei în moloz. Atunci Thomas strigă la arcaşi să se 
oprească. 

— Odihniţi-vă corzile! ţipă el. M-ai auzit, Sam? Odihniţi-vă 


corzile! Odihniţi-vă corzile! 

Lăsă lancea scurtată să cadă şi îşi întinse mâna. Genevieve îi 
dădu arcul său, iar Thomas luă o săgeată cu capul lat din tolba 
sa cu săgeți şi se uită în jos către vărul lui care, părăsit de 
oamenii săi, se chinuia să se ridice în armura lui neagră şi grea. 

— Tu şi cu mine, spuse Thomas, arma ta împotriva armei 
mele. 

Guy se uită în stânga şi în dreapta, dar nu văzu nici o sursă de 
ajutor. Curtea duhnea de vomă, baligă şi sânge. Era plină de 
cadavre. Se dădu mai în spate, îndreptându-se către gaura de la 
marginea baricadei, iar Thomas îl urmă, coborând scările şi 
rămânând la o duzină de paşi de inamicul său. 

— Ţi-ai pierdut pofta de luptă? îl întrebă Thomas. 

Guy se repezi la el, sperând să-l prindă în raza sabiei lui 
lungi, dar săgeata cu vârful lat îl lovi tare în armura de piept şi 
el rămase locului, imobilizat de puterea inimaginabilă a arcului 
lung, iar Thomas avea deja o altă săgeată pe coardă. 

— Încearcă din nou, spuse Thomas. 

Guy se dădu înapoi. Înapoi prin baricadă, pe lângă Sir 
Guillaume şi cei doi oameni ai lui care nu făcură nimic să i se 
opună. Arcaşii lui Thomas coborâseră de pe metereze şi se aflau 
acum pe scări, privind. 

— Armura ta este bună? îl întrebă Thomas pe Guy. Trebuie să 
fie. Ţine minte că trag cu săgeți cu capătul lat. Nu o să treacă 
prin armură. Trase din nou, iar săgeata se lovi de bucăţile de 
armură de la vintrele lui Guy, făcându-l să se aplece şi 
aruncându-l pe moloz. Thomas avea o altă săgeată pregătită. Şi 
ce o să faci acum? întrebă Thomas. Nu sunt lipsit de ajutor 
precum Planchard. Precum Eleanor. Precum tatăl meu. Aşa că 
vino şi omoară-mă! 

Guy se ridică şi se duse în spatele molozului. Ştia că avea 
oameni în oraş şi dacă ar fi reuşit doar să ajungă la ei, avea să 
fie în siguranţă, dar nu îndrăzni să se întoarcă cu spatele. Ştia 
că avea să primească o săgeată dacă se întorcea, iar mândria 
unui bărbat nu îi permitea o rană în spate. Trebuia să mori cu 
faţa la inamic. Era acum în afara castelului, îndepărtându-se 
încet cu spatele prin spaţiul deschis şi se rugă ca unul dintre 
oamenii lui să aibă prezenţa de spirit să îi aducă o arbaletă ca să 
îl omoare pe Thomas, dar vărul lui tot venea spre el, zâmbind, 
iar zâmbetul era acela al unui bărbat care obținea, în sfârşit, 
dulcea lui răzbunare. 

— Aceasta este un ac de năvădit, spuse Thomas, şi o să te 


lovească în piept. Vrei să ridici scutul? 

— Thomas, spuse Guy, apoi ridică micul scut înainte de a 
apuca să mai spună ceva pentru că îl văzu pe Thomas 
încordându-şi arcul, iar coarda fu eliberată, iar săgeata, cu lemn 
dur de stejar în spatele acului de năvădit, trecu prin scut, prin 
armura de piept, platoşă şi vesta de piele pentru a se înfige 
lângă o coastă de-a lui Guy. 

Impactul îl făcu să se îndepărteze trei paşi, dar reuşi totuşi să 
rămână în picioare, deşi scutul era acum țintuit în pieptul lui şi 
Thomas avu o nouă săgeată pregătită. 

— În stomac de data aceasta, spuse Thomas. 

— Sunt vărul tău, spuse Guy, scoțând scutul, rupând capătul 
săgeţii din pieptul său, dar fu prea încet pentru că următoarea 
săgeată îl lovi în stomac, trecând prin armura de fier şi platoşa 
de metal şi pielea unsuroasă, iar această săgeată se înfipse 
adânc. 

— Prima a fost pentru tatăl meu, spuse Thomas, aceasta 
pentru femeia mea, iar aceasta este pentru Planchard. 

Trase din nou, iar săgeata îi străpunse armura de gât a lui 
Guy, aruncându-l pe spate pe pavaj. Încă mai avea sabia şi 
încercă să o ridice, în timp ce Thomas se apropie de el. Mai 
încercă şi să vorbească, dar gâtul îi era plin de sânge. Dădu din 
cap, întrebându-se de ce vederea i se înceţoşa şi simţi 
genunchiul lui Thomas pe mâna lui cu sabia şi mai simţi şi 
armura de gât găurită cum era ridicată. Incercă să se opună, 
dar nu făcu altceva decât să scuipe sânge, iar Thomas îşi trecu 
pumnalul pe sub armura de gât şi îl înfipse adânc în gâtlejul lui 
Guy. 

— Iar aceasta este pentru mine, spuse Thomas. 

Sam şi şase arcaşi i se alăturară lângă cadavru. 

— Jake a murit, spuse Sam. 

— Ştiu. 

— Jumătate din lumea asta a murit, spuse Sam. 

Poate că era sfârşitul lumii, se gândi Thomas. Poate că 
teribilele profeţii ale Apocalipsei se adevereau. Cei patru 
călăreţi mergeau. Călărețul de pe calul alb era răzbunarea lui 
Dumnezeu pe o lume rea, calul roşu ducea războiul, calul negru 
era călărit de foamete, în timp ce calul galben, cel mai rău, 
aducea molimă şi moarte. Şi poate că singurul lucru care ar fi 
putut să îi întoarcă pe călăreţi era Graalul, dar nu avea Graalul. 
Aşa că, acei călăreţi aveau să meargă liberi. Thomas se ridică, 
îşi luă şi arcul şi o porni în jos pe stradă. 


Oamenii care supravieţuiseră ai lui Guy nu stăteau să se lupte 
cu arcaşii. Fugiră ca şi oamenii lui Joscelyn, se duseseră să 
găsească un loc unde nici o molimă nu umplea străzile, iar 
Thomas cutreiera printr-un oraş al muribunzilor şi al morţilor, 
un oraş al fumului şi al mizeriei, un loc al jalei. Avea o săgeată 
pe coardă, dar nimeni nu îl provocă. O femeie strigă după 
ajutor, un copil urlă dintr-o uşă, iar atunci Thomas văzu un 
ostaş, încă în armură, şi îşi trase pe jumătate coarda, apoi văzu 
că bărbatul nu avea nici o armă, doar un burduf cu apă. Era un 
bărbat mai în vârstă, cu părul gri. 

— Tu trebuie să fi Thomas, spuse bărbatul. 

— Da. 

— Eu sunt Sir Henri Courtois. Arătă către o casă din 
apropiere. Prietenul tău este acolo. Este bolnav. 

Robbie stătea într-un pat murdar. Tremura de febră, iar faţa 
lui era înnegrită şi umflată. Nu îl recunoscu pe Thomas. 

— Sărac nenorocit, spuse Thomas. li dădu lui Sam arcul lui. 
Şi ia şi asta, Sam, spuse el, arătând către pergamentul ce zăcea 
pe un scaun mic lângă pat, iar apoi îl luă pe Robbie în braţe şi îl 
duse înapoi în sus pe deal. Ar trebui să mori printre prieteni, îi 
spuse el bărbatului inconştient. 

Asediul, în sfârşit, se terminase. 


Sir Guillaume muri. Mulţi muriră. Prea mulţi de îngropat, aşa 
că Thomas puse ca toate cadavrele să fie aşezate într-un şanţ de 
pe câmpurile de peste râu pe care le acoperi cu tufăriş şi dădu 
foc la acea grămadă, deşi nu era destul combustibil să ardă 
toate trupurile, care rămaseră pe jumătate arse. Lupii veniră şi 
corbii întunecară cerul de deasupra şanţului care era festinul 
bogat al morţii. 

Oamenii veniră înapoi în oraş. Căutaseră adăpost în locuri 
lovite la fel de rău precum Castillon d'Arbizon. Molima era peste 
tot, se spunea. Berat era un oraş al morţilor, deşi, dacă Joscelyn 
trăia, nimeni nu ştia, iar pe Thomas nici nu îl interesa. Iarna 
aduse îngheţul, iar de Crăciun un călugăr aduse ştirea că 
molima era acum în nord. 

— Este peste tot, spuse călugărul, toată lumea moare. 

Şi totuşi, nu toată lumea murea. Fiul lui Philin, Galdric, îşi 
revenise, dar chiar după Crăciun tatăl lui se îmbolnăvi de 
această molimă şi muri în trei zile îngrozitoare. 

Robbie supravieţui. Se păruse că trebuia să moară, pentru că 
existaseră nopţi în care părea să nu mai respire şi totuşi 


supravieţui şi îşi reveni treptat. Genevieve avea grijă de el, îl 
hrănea când era prea slab şi îl spăla când era murdar, iar atunci 
când încerca să îşi ceară scuze, ea îi zicea să tacă. 

— Vorbeşte cu Thomas, îi spunea ea. 

Robbie, încă slăbit, se duse la Thomas şi i se păru că arcaşul 
părea mai bătrân şi mai aspru. Robbie nu ştia ce să spună, dar 
Thomas ştia. 

— Spune-mi, zise el. Când ai făcut ce ai făcut, ai crezut că 
făceai ce e bine? 

— Da, spuse Robbie. 

— Atunci nu ai făcut nimic greşit, răspunse simplu Thomas, şi 
cu asta basta. 

— Nu ar fi trebuit să iau asta, spuse Robbie, arătând către 
pergamentul din poala lui Thomas, însemnările legate de Graal 
lăsate de tatăl lui Thomas. 

— Le-am recuperat, spuse Thomas, iar acum le folosesc să o 
învăţ pe Genevieve să citească. Nu mai sunt de nici un alt folos. 

Robbie se uită către foc. 

— Îmi pare rău, zise el. 

Thomas ignoră scuzele. 

— Ceea ce o să facem acum este să aşteptăm până ce toată 
lumea se face bine, iar apoi mergem acasă. 

Erau pregătiţi să plece până la ziua Sfântului Benedict. 
Unsprezece oameni aveau să meargă acasă în Anglia, iar 
Galdric, care nu mai avea părinţi acum, avea să călătorească în 
calitate de servitor al lui Thomas. Mergeau acasă bogaţi, pentru 
că o mare parte din banii obţinuţi pe urma jafurilor era încă 
neatinsă, dar ce aveau să găsească în Anglia Thomas nu ştia. 

Petrecu ultima seară în Castillon d'Arbizon ascultând cum 
Genevieve se bâlbâia prin cuvintele de pe pergamentul tatălui 
său. Se decise să îl ardă după această noapte, pentru că nu îl 
dusese nicăieri. O făcea pe Genevieve să citească în latină, 
pentru că nu prea era engleză sau franceză în acel document şi, 
deşi nu înţelegea cuvintele, o ajuta să exerseze să descifreze 
literele. 

— „Virga tua et baculus tuus ipsa consolobuntur me“, citea ea 
încet, iar Thomas încuviinţă din cap şi ştia că aveau să urmeze 
cuvintele: Calix Mens Inebrians, şi se gândi că era adevărat, 
cupa chiar îl îmbătase, îl îmbătase şi îl înnebunise şi chiar fără 
nici un motiv. Planchard a avut dreptate. Căutarea îi înnebunea 
pe oameni. 

— „Pono coram me mensam, Citi Genevieve, ex adverso 


hostium meorum. “ 

— Nu este „pono“, spuse Thomas, ci „pones“ „Pones cor am 
me mensam ex adverso hostium meorum. “ O ştia pe de rost şi îi 
traduse. „Voi pregătiţi-mi o masă în prezenţa vrăjmaşilor mei.“ 

Ea se încruntă, ţinând un deget lung şi decolorat pe scris. 

— Nu, insistă ea, scrie „pono“. 

Îi arătă manuscrisul ca să îi dovedească. 

Lumina focului licărea pe cuvintele ce într-adevăr spuneau: 
„Pono coram me mensam ex adverso hostium meorum“. Tatăl 
lui scrisese asta, iar Thomas probabil că se uitase la acea linie 
de vreo douăzeci de ori, dar totuşi nu observase greşeala. 
Familiaritatea lui cu latina îl făcuse să sară peste cuvinte, 
văzându-le mai mult în mintea lui decât pe pergament. Pono. 

— Eu pregătesc o masă. Nu voi, ci eu, iar Thomas se uită la 
cuvânt şi ştiu că nu era nici o greşeală. 

Şi ştiu că găsise Graalul. 


EPILOG 


Graalul 


Valurile înspumate se spărgeau de pietriş şi se retrăgeau. Iar 
şi iar, mereu şi mereu, marea verde-cenuşie lovind coasta 
engleză. 

O ploaie scurtă căzu, udând iarba proaspătă unde mieii se 
jucau şi iepurii săreau lângă gardurile vii unde creşteau 
anemone şi rocoţele. 

Molima ajunsese şi în Anglia. Thomas şi cei trei însoțitori ai 
săi trecuseră prin sate pustii şi auziră vaci mugind de durere 
pentru că nu era nimeni care să le mulgă ugerele umflate. La 
unele sate arcaşi aşteptau în dreptul străzilor blocate pentru a-i 
întoarce pe toţi străinii din drum, iar Thomas avusese grijă să 
ocolească asemenea locuri. Văzuse gropi săpate pentru morţi; 
gropi pe jumătate umplute cu cadavre care nu au primit ultima 
împărtăşanie. Gropile erau mărginite de flori pentru că era 
primăvară. 

În Dorchester, era un bărbat mort în stradă şi nu era nimeni 
care să îl îngroape. Unele case fuseseră baricadate şi vopsite cu 
o cruce roşie pentru a arăta că lumea dinăuntru erau bolnavă şi 
că trebuie lăsaţi acolo să moară sau să se însănătoşească. În 
afara oraşului câmpurile erau nearate, seminţele zăceau în 
hambarele oamenilor morţi, şi totuşi erau ciocârlii deasupra 
ierbii, iar pescăruşi verzi zburau de-a lungul râului şi fluierari 
făceau tumbe sub nori. 

Sir Giles Marriott, vechiul stăpân al moşiei, murise înainte ca 
molima să apară, iar mormântul lui era în biserica satului, dar 
dacă vreunul dintre sătenii supraviețuitori îl văzu pe Thomas 
trecând, nu îl salută. Se adăposteau de mânia lui Dumnezeu şi 
Thomas, Genevieve, Robbie şi Galdric călăriră în jos pe pajişte 
până ce ajunseră sub dealul Lipp, iar în faţă era marea, şi 
pietrişul, şi valea unde fusese odată Hookton. A fost ars de Sir 
Guillaume şi de Guy Vexille atunci când au fost aliaţi, iar acum 
nu mai era nimic decât ghimpi peste rămăşiţele cocioabelor, şi 
aluni, şi ciulini, şi urzici ce creşteau pe zidurile înnegrite şi fără 
acoperiş ale bisericii. 


Thomas era în Anglia de două săptămâni. A fost la contele de 
Northampton şi a îngenuncheat în faţa lordului său care şi-a pus 
servitorii să îl examineze mai întâi pe Thomas pentru a se 
asigura că nu purta semnele negre ale molimei. Thomas i-a 
plătit lordului său o treime din banii pe care i-a adus de la 
Castillon d'Arbizon, iar apoi i-a dat cupa de aur. 

— A fost făcută pentru Graal, domnul meu, spuse el, dar 
Graalul nu mai este. 

Contele admiră cupa întorcând-o pe toate părţile şi ridicând-o 
în lumină şi fu uimit de frumuseţea acesteia. 

— Nu mai este? întrebă el. 

— Călugării de la Sfântul Sever, minţi Thomas, cred că a fost 
dus în ceruri de către un înger ale cărui aripi i-au fost tămăduite 
acolo. Nu mai este, domnul meu. 

Şi contele fu mulţumit, pentru că era posesorul unei mari 
comori chiar dacă nu era Graalul, iar Thomas, promițând că se 
întoarce, plecă cu însoțitorii lui. Acum se îndrepta către satul 
copilăriei sale, locul unde învățase să mânuiască arcul şi unde 
era biserica unde tatăl lui, părintele nebun Ralph, ţinuse predici 
pescăruşilor şi unde acesta îşi ascunsese cel mai mare secret al 
său. 

Încă mai era acolo. Ascuns în iarbă şi în urzicile ce creşteau 
pe sub dalele vechii biserici, un lucru aruncat pentru că nu 
părea să aibă nici o valoare. Era un bol de argilă pe care 
părintele Ralph îl folosea la împărtăşanie. Punea bolul pe altar, 
îl acoperea cu o pânză de in şi îl ducea acasă după slujbă. 

„Eu pregătesc o masă“, a scris el, iar altarul era masa şi bolul 
îl punea pe ea. Thomas îl mânuise de sute de ori şi nu îi dăduse 
prea multă atenţie, iar atunci când fusese ultima dată în 
Hookton îl luase dintre ruine şi, dispreţuindu-l, îl aruncase 
înapoi printre buruieni. 

Acum îl găsi din nou printre urzici şi o duse la Genevieve care 
îl puse în cutia de lemn şi închise capacul, iar obiectul se 
potrivea atât de bine încât cutia nici măcar nu trosni când fu 
zguduită. Baza bolului se potrivea cu cercul decolorat în vechea 
vopsea din interiorul cutiei. Fuseseră făcute una pentru cealaltă. 

— Ce facem? întrebă Genevieve. 

Robbie şi Galdric erau în afara bisericii, explorând culmile şi 
grămezile ce arătau unde au fost vechile colibe. Nici unul din ei 
nu ştia de ce Thomas se întorsese în Hookton. Pe Galdric nu îl 
interesa, iar Robbie, mai tăcut acum, era mulţumit să stea cu 
Thomas până ce aveau să meargă cu toţii spre nord să îi 


plătească lordului Outhwaite recompensa care avea să îi 
permită lui Robbie să se întoarcă în Scoţia. Dacă Outhwaite mai 
trăia. 

— Ce facem? întrebă Genevieve din nou în şoaptă. 

— Ceea ce m-a sfătuit Planchard, spuse Thomas, dar mai întâi 
luă un burduf cu vin din geanta lui, turnă un pic de vin în bol şi 
o puse pe Genevieve să bea din el, apoi luă şi el bolul şi bău şi 
el. li zâmbi. Asta îndepărtează excomunicarea, spuse el, pentru 
că am băut din bolul în care s-a scurs sângele lui Hristos de pe 
cruce. 

— Chiar este Graalul? întrebă Genevieve. 

Thomas îl duse afară. O ţinea pe Genevieve de mână în timp 
ce se îndrepta către mare şi, când ajunseră la pietrişul de pe 
limba de pământ unde râul Lipp o cotea spre plajă şi unde erau 
legate bărcile de pescuit când Hookton încă mai avea locuitori, 
îi zâmbi, apoi aruncă bolul cât de tare putu. Il aruncă peste râu 
până la limba de pământ cu pietriş pe latura îndepărtată, iar 
bolul se lovi de stânci, sări, mai merse câţiva metri şi se opri. 

— Ce facem? întrebă din nou Genevieve. 

Nu avea să aducă decât nebunie, se gândi Thomas. Oamenii 
aveau să se bată pentru el, să înşele pentru el, să trădeze pentru 
el şi chiar să moară pentru el. Biserica avea să facă bani de pe 
urma lui. Nu avea să pricinuiască decât rău, se gândi, pentru că 
scotea ce era mai rău în inimile oamenilor, aşa că avea să facă 
ceea ce Planchard zisese că ar face. 

— Să o azvârl în cea mai adâncă mare, îl cită pe priorul 
bătrân, adânc printre monştri, şi nu o să spun la nimeni. 

Genevieve atinse pentru o ultimă dată bolul, apoi îl sărută şi i- 
1 dădu înapoi lui Thomas care îl ţinu în braţe câteva momente. 
Era doar un bol simplu din argilă, de culoare roşie-maronie, 
gros şi aspru la atingere, nu perfect rotund, cu o mică scobitură 
pe o parte unde olarul stricase argila neîntărită. Valora câţiva 
bănuţi, poate că nimic, şi era totuşi cea mai mare comoară a 
întregului regat creştin. Thomas îl mai sărută o dată, iar apoi îşi 
duse în spate puternica lui mână dreaptă de arcaş, o azvârli în 
jos către marginea mării agitate şi aruncă bolul cât de departe 
şi cât de puternic putu. Bolul zbură câteva clipe pe deasupra 
valurilor cenuşii, păru că rămâne în aer o clipă mai mult ca şi 
cum nu ar fi vrut să se despartă de omenire, iar apoi dispăru. 

Apa mării acoperi orice urmă, iar Thomas luă mâna lui 
Genevieve şi plecară. 

Era un arcaş, iar nebunia se sfârşise. Era liber. 


Note istorice 


Am permis ca un număr mare de şobolani să apară pe ici, pe 
colo în Fretic, deşi sunt convins că nu au avut de a face cu 
răspândirea molimei. Există o controversă printre istoricii 
medicinii legat de întrebarea dacă Moartea Neagră (numită 
după culoarea bubelor sau a umflăturilor ce-i desfigurau pe 
bolnavi) era o epidemie bubonică, ce trecuse de la purici la 
şobolani, sau o formă de antrax, care ar fi venit de la vite. Din 
fericire pentru mine, Thomas şi însoțitorii lui nu au trebuit să 
pună acest diagnostic. Explicaţia medievală pentru această 
molimă a fost păcatul omenirii, adăugat unei conjuncturi 
astrologice nefericite a planetei Saturn, care a avut mereu o 
influenţă dăunătoare. A cauzat panică şi nedumerire pentru că 
era o boală necunoscută, care nu avea nici un leac. S-a 
răspândit către nord dinspre Italia, omorându-şi victimele în trei 
sau patru zile şi cruţându-i într-un mod misterios pe unii. 
Aceasta a fost prima apariţie a molimei în Europa. Au mai fost şi 
alte epidemii, normal, dar nimic de asemenea amploare, şi avea 
să continue să facă ravagii, la intervale, timp de alte patru sute 
de ani. Victimele nu îi spuneau Moartea Neagră, acel nume nu 
avea să fie folosit decât în anii 1800, ci ştiau doar că era o 
„ciumă“. 

A omorât cel puţin o treime din populaţia Europei. Unele 
comunităţi au suferit o rată a mortalităţii de mai mult de 
cincizeci la sută, dar imaginea în ansamblu de o treime pare 
precisă. A lovit zonele rurale la fel de rău precum şi oraşele, şi 
sate întregi au dispărut. Pe locul unora dintre ele mai pot fi 
reperate podurile şi şanţurile din pământ, în timp ce în alte 
locuri sunt biserici singuratice, în mijlocul câmpurilor, fără nici 
un scop aparent. Ele sunt bisericile molimei, tot ce a rămas din 
vechile sate. 

Doar pasajele de la începutul şi din încheierea cărţii Fretic 
sunt bazate pe fapte istorice. Ciuma a fost adevărată, precum şi 
asediul şi capturarea cetăţii Calais, dar în rest totul este 
ficţiune. Nu există nici un oraş Berat, nici un oraş fortificat pe 


numele Castillon d'Arbizon. Există un Astarac, dar orice a fost 
construit acolo acum este sub apele unui mare rezervor. Lupta 
de la începutul cărţii, capturarea cetăţii Nieulay şi a turnului 
său chiar s-au întâmplat, dar victoria nu le-a oferit francezilor 
nici un avantaj deoarece nu puteau traversa râul Ham pentru a 
înfrunta armata engleză. Aşa că francezii s-au retras, Calais a 
căzut şi portul a rămas în mâinile englezilor timp de încă trei 
secole. Povestea celor şase cetăţeni ai cetăţii Calais care au fost 
condamnaţi la moarte, apoi graţiaţi, este bine cunoscută, iar 
statuia lui Rodin cu cei şase din faţa sălii de consiliu a oraşului 
aminteşte acest eveniment. 

Dificultăţile de limbă ale lui Thomas în Gasconia îşi au o 
explicaţie întemeiată. Aristocraţia locală, ca şi în Anglia, folosea 
franceza, dar oamenii de rând aveau mai multe dialecte locale, 
mai ales occitana, din care se trage limba modernă languedoc. 
Languedoc înseamnă „limba lui oc“, pentru că oc era cuvântul 
pentru da, şi se aseamănă foarte mult cu catalana, limba vorbită 
peste Pirinei în nordul Spaniei. Francezii, cucerind teritoriul de 
la sud, au încercat să domine limba, dar încă se mai foloseşte, 
iar acum se bucură de un fel de renaştere. 

Iar în ceea ce priveşte Graalul? A dispărut de mult, cred. Unii 
oameni susţin că a fost cupa pe care a folosit-o Hristos la Cina 
cea de Taină, iar alţii spun că a fost bolul folosit să prindă 
sângele Lui din urma „loviturii dureroase”, rana de lance dintr-o 
parte din timpul răstignirii. Orice ar fi fost, nu a fost găsit 
niciodată, deşi încă mai există zvonuri, iar unii spun că ar fi 
ascuns în Scoţia. A fost, totuşi, cea mai căutată relicvă din tot 
regatul creştin medieval, poate pentru că era atât de misterios 
sau pentru că odată ce legendele din ciclul lui Arthur şi-au găsit 
o formă definitivă, toate cupele magice din poveştile celtice au 
fost confundate cu Graalul. Nenumărate poveşti au circulat de-a 
lungul secolelor şi vor continua să dăinuie, şi de aceea poate că 
e cel mai bine ca Graalul să rămână nedescoperit.