Alexandre Dumas — Contele cel viteaz

ORA DE LECTURĂ BIBLIOGRAFIE ŞCOLARĂ 


CONTELE CEL VITEAZ 


ALEXANDRE DUMAS 


Contele cel 
viteaz 


Traducere de Dan Starcu 


Capitolul | 


Despre conții de Flandra s-a pomenit prima 
oară, dacă este să credem cronica, în jurul anului 
640. 


Apariţia acestei puternice familii nobiliare 
este învăluită în mister şi legendă, lucru firesc 
când este vorba de tradiţia populară, ce a 
păstrat vii chiar şi amintirile reginei Semiramida, 
fiica porumbeilor, sau ale lui Remus şi Romulus, 
întemeietorii Romei, cei doi băieţi alăptaţi de o 
lupoaică. 

Dar iată, cât mai pe scurt, în ce constă 
legenda conților de Flandra: 

— Către sfârşitul anului 628, pe când 
Bonifaciu al V-lea era papă la Roma şi Clotar 
rege al francilor, Salwart, prinţ de Dijon, se 
întorcea împreună cu soţia sa Ermengarde de la 
botezul primului lor copil, Lyderic. 

Ceremonia avusese loc într-o biserică 
renumită şi foarte veche, iar acum ei traversau 
pădurea Fără Milă, denumită astfel din pricina 
tâlharilor lui Phinard, prinţ de Buck. Salwart nu 
avea alături de el decât o suită formată din patru 
slujitori. 


Pe înserat, au ajuns într-un loc foarte 
întunecat, unde au fost atacați de douăzeci de 
oameni conduşi de o căpetenie cu o statură 
uriaşă. Aceasta nu putea fi decât prinţul de Buck. 

În ciuda disproporţiei de număr, Salwart a 
pornit lupta cu tâlharii. N-o făcea ca să scape cu 
viaţă, ci pentru ca soţia şi fiul lui să poată fugi de 
acolo... 

Ajutată de întunericul nopţii ce se lăsa cu 
repeziciune, Ermengarde a coborât de pe cal şi a 
pornit prin pădure. Încrezătoare în soarta dată 
de Dumnezeu şi făcând totul pentru a-şi îndeplini 
datoria de mamă şi de soţie, ea a ascuns copilul 
într-un tufiş de lângă fântâna denumită a Salciei, 
datorită arborilor de acest fel din jurul ei. 

Apoi, s-a rugat Domnului cu lacrimi în ochi şi 
s-a întors unde lupta soţul ei. Moartă sau vie, 
liberă ori prizonieră, trebuia să împartă cu el 
soarta ce le era hărăzită. 

Acolo se aflau opt cadavre ce zăceau pe 
iarbă. Deoarece luna se ridicase pe cer, le-a 
putut vedea chipurile. Printre morţi i-a 
recunoscut pe cei patru servitori ai lor. Ceilalţi 
erau duşmani. 

Soţul ei nu se găsea printre victime. In mod 
cert fusese luat ostatic. Originea lui nobilă îl 
împiedicase să fugă ca un oarecare de la locul 
înfruntării sângeroase. 

Chiar atunci zări un convoi care, judecând 
după luminiţele torţelor, se îndrepta spre un 
castel întărit ce fusese construit pe ruinele unei 
cetăţi romane. După statură, îl recunoscu pe 


şeful cetei care îi atacase. Fără îndoială că soţul 
ei trebuia să facă parte din acel convoi. 

Deoarece datoria ei era să se afle alături de 
conte, Ermengarde porni în grabă după convoi. 
Aşa văzu că nu se înşelase. Contele, rănit de 
moarte, era purtat de soldaţi. 

Ei se dădură la o parte pentru a-i face loc 
femeii lovită de soartă, pe jumătate văduvă. 
Prinţul de Buck nu mai putea de bucurie, căci 
acum avea doi ostatici în loc de unul. De aceea, 
îşi continuă vesel drumul spre castel. Ajunseră 
acolo după o jumătate de ceas. 

In aceeaşi noapte, prinţul de Dijon muri 
rugându-se pentru fiul său, iar soţia lui rămase 
prizonieră. 

Imediat ce se făcu zi, prinţul de Buck îi 
propuse contesei să îşi plătească libertatea cu 
domeniile stăpânite de ea sau măcar cu o parte 
dintre acestea. 

Ermengarde se gândi însă că ea le 
moştenise de la părinţi şi că trebuia să le 
păstreze pentru fiul ei. De aceea, refuză orice fel 
de discuţie despre aşa ceva, zicându-i 
duşmanului ei: 

— Aceste pământuri şi bunuri le-am primit 
prin voia lui Dumnezeu! Doar Dumnezeu mi le 
poate lua! 

Văzând că nu putea obţine de la ea, prin 
ameninţări şi violenţă, ceea ce îşi dorea, prinţul 
de Buck dădu ordin ca Ermengarde să rămână 
captivă până ce se va răzgândi şi îi va ceda lui 
domeniile. 


Îşi chemă tâlharii şi porni iar prin pădurea 
Fără Milă. Contesa rămase la castel pentru a se 
ruga la mormântul soţului ei. 

În pădurea aceea, nu departe de locul luptei, 
trăia un pustnic respectat, care făcuse multe 
minuni la viaţa lui, dar care nu mai voia să-şi 
folosească puterile, pentru că oamenii se făceau 
din ce în ce mai răi şi nu-i mai preţuiau spectaco- 
lele celeste aşa cum meritau. 

Astfel, el rămânea cea mai mare parte a 
timpului retras în grota sa, hrănindu-se doar cu 
laptele unei căprioare ce venea singură la el, de 
trei ori pe zi, pentru a se lăsa mulsă. 

Pustnicul bea o parte din lapte, iar ce 
rămânea îl lăsa să se închege, astfel că, 
smulgând şi câteva rădăcini din jurul grotei, avea 
destulă hrană pentru el. Datorită acelui mod de 
trai, el nu mai călcase de cinci ani în nicio 
aşezare omenească. 

Într-o zi însă, bătrânul observă că laptele dat 
de căprioară era mai puţin ca de obicei. Avu 
destul pentru băut, dar nu-i mai rămase pentru 
închegat. 

Îşi zise că se întâmplase ceva neobişnuit dar, 
fiind vorba despre o cauză naturală, aceasta 
avea să dispară la fel cum apăruse. De aceea, 
aşteptă dimineaţa următoare. 

lată însă că porţia lui de lapte fu iar mai 
mică. Nu avu deloc de închegat şi de-abia îi 
ajunse de băut. 

Pustnicul răbdă şi atunci, în speranţa că 
lucrurile vor reveni la normal, cu atât mai mult 


cu cât căprioara era sănătoasă şi vioaie, încât te 
uitai cu drag la ea. 

Dar, în a treia dimineaţă, lucrurile se 
înrăutăţiră. Căprioara nu mai dădu nici lapte de 
băut. Bietul pustnic fu obligat să iasă din grotă 
ca să ia apă dintr-un pârâu. 

Cu acel prilej îşi făcu provizia de rădăcini, 
fiindcă de două zile de când mânca mai puţin şi 
masa lui devenise atât de sărăcăcioasă, postul 
pe care-l ţinea se dovedise greu de suportat. 

În a patra zi, căprioara veni cu ugerul gol! 

Acum i se păru că nu se mai putea înşela: 
cineva fura laptele animalului. Totuşi, înainte de 
a fi sigur de teribila bănuială ce plana asupra 
unui semen de-al său, bătrânul se hotărî să 
cerceteze lucrurile. 

În dimineaţa următoare, cum animalul veni 
ca de obicei să-l viziteze, bătrânul îl închise în 
spatele unei uşi. 

Întreaga zi, căprioara se agită foarte mult, 
plimbându-se încontinuu prin locul acela strâmt. 
Boncăluia atât de trist, că bătrânul pricepu că se 
petrecea ceva ciudat. 

Trecând timpul, ugerul ei se umplu cu lapte 
ca în zilele bune. Pustnicul o mulse de trei ori. 
Era clar că lipsa laptelui ce se manifesta la 
căprioară nu se datora sterilităţii. 

Seara, pustnicul deschise uşa, fiindcă voia să 
se încălzească la ultimele raze de soare. Oricât 
fu de atent să nu-i scape căprioara, aceasta se 
repezi către deschizătură şi-l împinse atât de 


tare, că-l dădu de-a rostogolul. Liberă, se avântă 
veselă şi săltăreaţă spre pădure. 

Bătrânul se ridică de jos şi se scutură. O ştia 
pe căprioară şi n-o crezuse în stare de asemenea 
acte violente, chiar dacă astfel şi-ar fi recăpătat 
libertatea. 

Işi aminti că altădată, fiind bolnavă, o văzuse 
zile întregi stând culcată alături de el, astfel că 
nu ieşea decât pentru a-i culege iarbă. Era vorba 
deci de ceva misterios în comportamentul ei, 
altceva decât crezuse el la început. 

In ziua următoare, convingerea lui se întări. 
Căprioara nu mai veni la el şi era pentru prima 
oară când animalul se abătea de la obiceiurile 
sale. O aşteptă totuşi, dar timpul se scurse fără 
ca ea să mai apară. 

In dimineaţa următoare, bătrânul începu să 
se teamă că tovarăşa lui păţise ceva. Chiar în 
zori, el deschise uşa locuinţei sale şi o văzu 
țopăind la câţiva paşi de el. 

Sărea şi se bucura că îl vedea, dar nu se 
apropia de grota acestuia. O strigă. De obicei, 
când îi auzea glasul, chiar de la cinci sute de paşi 
distanţă, obişnuia să vină la el alergând. 

De această dată însă, animalul se mulţumi 
să-l privească şi să-şi ciulească urechile. 
Pustnicul făcu câţiva paşi spre ea, dar căprioara 
se îndepărtă de îndată ce-l văzu că se apropie. 

Evident, ea nu-şi uitase captivitatea din ajun. 
Nu voia să păţească la fel a doua oară. Limbajul 
gesturilor ei era prea clar pentru ca bătrânul să 
nu-l înţeleagă. 


Se mulţumi deci să afle cauzele schimbării 
din comportamentul ei faţă de el. Către prânz, 
animalul dădea semne că ar fi vrut să se 
îndrepte către inima pădurii. Sihastrul, la rândul 
său, se hotărî să-l urmărească. 

Trecu la fapte, mai ales că ea părea să-l 
ajute, dându-i de înţeles intenţiile sale. Căprioara 
mergea veselă şi sărea, fără a se îndepărta prea 
mult de el, astfel încât să o poată vedea tot 
timpul. 

ÎI conduse astfel într-o vale încântătoare, 
unde se găseau numai sălcii ce-şi umezeau 
ramurile lungi şi plângătoare într-un pârâu al 
cărui izvor bătrânul îl ştia foarte bine, pentru că 
îl folosise adeseori. 

Ajunsă la câţiva paşi de izvor, căprioara făcu 
trei sau patru salturi, apoi dispăru. Bătrânul se 
grăbi să ajungă în locul unde o pierduse din 
vedere. 

Se opri acolo, privi în jur şi nu observă decât 
un tufiş des din care cânta o privighetoare. 
Curând, din mijlocul tufei, se auzi un zgomot. Se 
apropie cu grijă şi văzu căprioara culcată, 
alăptând un băieţel de trei sau patru luni, care îi 
presa ugerul cu mânuţele. Hoţul fusese găsit. 

Bătrânul căzu în genunchi şi îi mulţumi 
Domnului. Apoi, pentru a nu lăsa micuța făptură 
pradă animalelor sălbatice, de care scăpase 
până atunci ca prin minune, o luă în braţe şi o 
înveli în pulpana hainei sale, după care o duse în 
adăpostul său. 


Căprioara îi însoţi, privind copilul şi lingând 
mâinile bătrânului. 

Pustnicul îl numi pe băiat Lyderic, în 
amintirea privighetorii care cânta în locul unde îl 
găsise. Lieder însemna, în germana veche, 
cântăreţul vesel. 

Nu e greu de bănuit că, din acea zi, bunul 
sihastru a trăit numai cu apă şi cu rădăcini, 
lăsându-i copilului tot laptele, astfel că acesta a 
crescut gras şi puternic. La opt luni se ţinea pe 
picioare, iar la zece începea să vorbească. 

Pustnicul îl învăţă să citească Biblia. Dar, 
dintre toate povestirile conţinute în Cartea 
Sfântă, lui îi plăceau cel mai mult acelea despre 
Nemrod, Samson şi Macabeu Trădătorul. 


Capitolul Il 


Astfel, de îndată ce putu să alerge, copilul îşi 
făcu o praştie şi un arc. Curând, precizia lui 
deveni atât de mare că, oricât de îndepărtată şi 
de mică era ţinta pe care şi-o alegea, o nimerea 
cu săgeata sau cu piatra. 

Puterea lui creştea odată cu precizia. La opt 
ani era tare ca un om obişnuit. La zece, pe când 
se plimba cu doica sa, căprioara, care începuse 
să îmbătrânească, un lup flămând se aruncă 
asupra ei, dar băiatul sări pe fiară şi o sugrumă 
cu mâinile goale, apoi îşi făcu un veşmânt din 
pielea sa, aşa cum văzuse în gravurile bizantine 
ale Bibliei de la bătrânul sihastru, când Samson 
îşi croise o haină din pielea unui leu. 

Deoarece nu se folosea de praştie şi de arc 
decât pentru a dobori păsări de pradă şi fiare 
sălbatice, toţi cei neajutoraţi îl iubeau şi îl 
însoțeau pretutindeni. 

lepurii fugeau în jurul lui, caprele sălbatice îl 
urmau ca şi cum le-ar fi fost păstor, iar păsările 
zburau pe deasupra capului său, ciripind cele 
mai frumoase triluri. 

Privighetorile, care îşi făceau cuib în fiecare 
an în tufişul unde fusese găsit el, cântau 
minunat. Limbajul lor, de neînțeles pentru alţii, 


era priceput de copil, căci ştia tot ce vorbeau 
vietăţile pădurii. 

Bătrânul vedea lucrurile acestea plângând 
de bucurie,  zicându-şi că băiatul era 
binecuvântat de Dumnezeu. 

Primul necaz ce se abătu asupra lui Lyderic 
fu cauzat de moartea bietei căprioare. Băiatul 
nici nu ştia ce însemna moartea. 

Bătrânul îi explică, dar, în loc să-l consoleze, 
cuvintele acelea îl întristară şi mai tare. Făcu o 
groapă pentru ea, o acoperi cu pământ şi iarbă, 
apoi se aşeză plângând lângă mormânt. 


O privighetoare începu să cânte deasupra 
lui: 

— Totul vine de la Dumnezeu, totul se 
întoarce la Dumnezeu: efemerul într-o clipă, 
insecta într-o oră, trandafirul într-o zi, fluturele în 
şase luni, privighetoarea în cinci ani, căprioara în 
cincisprezece, omul într-un secol. Şi, deşi efeme- 
rul a durat o clipă, iar omul un secol, odată 
dispăruţi, li se va părea tuturor, insectei, 
privighetorii, căprioarei şi omului că au trăit 
acelaşi timp, fiindcă nu vor avea alt orologiu 
decât cel al eternității, la care o bătaie înseamnă 
Niciodată, iar cealaltă Mereu. Doar Dumnezeu 
este nemuritor, laudă Lui! 

Apoi, privighetoarea începu să cânte în limba 
ei ceva atât de plin de credinţă, că Lyderic, 
ridicându-şi privirea spre cer, simţi cum o rază 


de soare îi usucă lacrimile ce-i curgeau din ochi. 
In acest fel, copilul se consolă. 

Dar consolarea nu înseamnă uitare. Prima 
este fiică a credinței, cea de-a doua a 
egoismului. În fiecare zi,  Lyderic vizita 
mormântul căprioarei pe care creşteau flori şi în 
jurul căruia cântau păsărelele. 

Treptat, iarba care îl acoperea se confundă 
cu cea din jur. Spre sfârşitul anului, de-abia se 
mai putea cunoaşte locul. 

Veni iarna şi pământul se acoperi cu zăpadă, 
apoi îşi făcu simțită prezenţa primăvara, covorul 
ei înflorat îmbrăcând pământul. Natura era mai 
frumoasă ca oricând, dar orice urmă a 
mormântului dispăruse, iar lui Lyderic îi fu cu 
totul imposibil să-l mai găsească. 

In timp ce el căuta, aplecat spre pământ, 
privighetoarea îi cânta: 

— Caută, Lyderic, caută! Dar tu cauţi în 
zadar. Lumea nu e formată decât din rămăşiţe 
omeneşti. Fiecare atom de praf a aparţinut unei 
fiinţe. Dacă gropile nu s-ar fi nivelat singure, 
pământul ar fi avut mai multe valuri ca oceanul 
şi omul n-ar fi avut ca loc de înmormântare 
decât groapa părinţilor săi. 

Când  Lyderic împlini cincisprezece ani, 
bătrânul sihastru începu să-l înveţe istoria. Era 
un călugăr foarte instruit. Cunoştea limbile altor 
veacuri, astfel că vremurile trecute şi păgâne îi 
erau familiare. 


Astfel, din aceste cunoştinţe, Lyderic nu 
întârzie să adauge celor trei eroi biblici pe 
Alexandru Macedon, Hanibal şi Cezar. 

Bătrânul îi explică apoi cum acea lume 
romană, atât de întinsă, dincolo de ale cărei 
frontiere nu se ştiau decât deşerturi nelocuite 
sau mări nenavigabile, într-o zi se despărţi în 
două, fiecare dintre jumătăţi devenind imperiu. 

Îi povesti şi cum popoarele Asiei, împinse de 
vocea Domnului, se răspândiră dintr-odată pe 
întinsul Europei spre a întineri, cu sângele lor 
barbar, trupul descompus al vechii civilizaţii şi 
cum, la vremea lor, au dus la capăt opera lor 
regeneratoare vizigoții în Spania, lombarzii în 
Italia, francii în Galia. 

Acele povestiri ce amestecau luptele şi 
războaiele aveau pentru Lyderic un asemenea 
farmec, încât rar se întâmpla ca bătrânul să-i 
povestească de două ori istoria respectivă ca să 
o ţină minte. 

Aşa că, la vârsta de optsprezece ani, la care 
dubla educaţie fizică şi morală se încheiase, 
Lyderic nu-şi părăsise încă pădurea în care 
crescuse şi devenise unul dintre cei mai 
puternici şi instruiți oameni, nu doar din regatul 
francilor, ci din întreaga lume. 

Ca şi cum nu ar fi aşteptat decât acel 
moment pentru a-şi termina lunga şi sfânta lui 
carieră, demnul sihastru, împlinind veacul, căzu 
la pat, bolnav. 

Simţindu-şi sfârşitul aproape, după ce îi 
povesti lui Lyderic tot ce ştia despre el, îi dădu 


un şirag de mărgele de care era prins un 
medalion al Sfintei Fecioare şi care fusese găsit, 
odinioară, la gâtul copilului din tufiş, fiind 
singurul lucru după care băiatul îşi putea 
recunoaşte părinţii. 

Apoi îl lăsă să hotărască dacă va mai trăi şi 
de atunci încolo retras în pădure, ori va intra în 
lume, convins că orice cale va alege tânărul cel 
cuvios, aceea va fi trasată de mâna Domnului. 

Cu această ultimă sarcină îndeplinită, el 
plecă să-i dea socoteală lui Dumnezeu pentru un 
secol de serviciu divin. 

A fost a doua mare durere pentru Lyderic. 
Fiind sigur că demnul bătrân se afla la acea oră 
în rândul celor aleşi, glorificându-i memoria, îi 
plânse mult pierderea. 

Toată ziua şi întreaga noapte se rugă la 
căpătâiul lui, îl imploră să-şi vegheze băiatul, 
chiar de acolo din înaltul cerului, aşa cum 
obişnuia să o facă pe pământ. 

În ziua următoare, culcă trupul bătrânului în 
groapa pe care sihastrul şi-o săpase singur pe 
când trăia, şi deasupra mormântului sădi un pui 
de castan, să poată regăsi oricând locul. 

indeplinind aceste ultime îndatoriri, Lyderic 
se aşeză lângă copacul pe care îl sădise. Trebuia 
oare să îşi petreacă viaţa în acel colţ de lume, 
trăind în rugăciuni sau, ca şi ceilalţi oameni, să 
înceapă urmărirea celor două fantome numite 
glorie şi bogăţie? 

Cum spiritul său plutea nehotărât între o 
dorinţă şi cealaltă, privighetoarea veni să se 


odihnească pe ramurile arborelui plantat de 
Lyderic şi se puse pe cântat: 

— Există două lucruri importante în lume: 
mormântul unui tată şi bătrâneţea unei mame. 
Trebuie să-ţi îndeplineşti toate îndatoririle. E 
scris că orice copil va închide ochii celor care l- 
au văzut născându-se. 

Lyderic înţelese că era sfătuit să plece în 
căutarea mamei sale. Tăie o creangă dintr-un 
copac pentru a-şi face un toiag de drum şi porni 
în lume fără a mai pune întrebări, convins că va 
găsi rădăcini să-şi sature foamea şi apă de izvor 
să-şi potolească setea. 

Merse astfel trei zile, fără a da de marginea 
pădurii. In dimineaţa celei de-a patra, după ce 
auzi câteva lovituri de baros, se îndreptă în 
direcţia din care venea zgomotul. 

Curând văzu un fum ce se ridica deasupra 
copacilor. Merse până ce dădu peste o forjă 
uriaşă, în jurul căreia se înghesuiau vreo 
douăzeci de lucrători ce ascultau de ordinele 
unui şef. 

Deasupra intrării în forjă se găsea o plăcuţă 
pe care scria: 


Jupân Mimer, armurier. 


Lyderic se opri o clipă în spatele unui copac. 
Era pentru prima oară când se întâlnea cu 
oamenii şi îi era teamă de ei, de parcă ar fi fost 
un pui de căprioară. 


În timp ce stătea acolo, văzu apropiindu-se 
un cavaler falnic, pe un armăsar, acoperit cu 
armură, dar care nu purta sabie. Ajungând în 
faţa uşii jupânului Mimer, se dădu jos de pe cal, 
lăsă frâul în mâna scutierului său şi intră în 
atelierul de forjat. 

Jupânul Mimer deschise un dulap şi îi arătă 
cavalerului o sabie minunată. Acesta din urmă 
plăti cu bani de aur, apoi urcă iar în şa, îşi 
continuă drumul şi dispăru. 

După ce văzuse sabia aceea, pe Lyderic îl 
cuprinsese o poftă grozavă să aibă şi el una la 
fel. 


Capitolul III 


Cum Lyderic nu avea bani să-şi cumpere 
sabia după care tânjea, se hotărî să-şi facă 
singur una. De aceea se duse la forjă. 

— Jupâne, zise el, adresându-i-se lui Mimer, 
îmi doresc mult o sabie asemeni celei pe care 
tocmai i-ai vândut-o cavalerului, dar, cum nu am 
nici aur, nici argint să o cumpăr, permite-mi să o 
fac singur, folosindu-ţi forja şi baroasele. Voi 
munci câte două ore pe zi. In restul timpului voi 
lucra pentru tine. În schimb, îmi vei da o bară de 
fier. Restul mă priveşte. 

Acea cerere ciudată şi chipul tânărului lipsit 
de barbă provocară râsetele celor din jur. 
Jupânul Mimer, uitându-se de sus la el, îi zise: 

— Îți accept propunerea, dacă ne arăţi că ai 
putere să ridici măcar un ciocan. 

Lyderic zâmbi, intră în atelier, luă cea mai 
mare greutate de acolo şi, învârtind-o cu o 
singură mână pe deasupra capului său, cum face 
un copil cu un ciocănel din lemn, izbi atât de 
puternic nicovala, că aceasta se cufundă o 
jumătate de picior în pământ. 

Înainte ca jupânul şi lucrătorii săi să-şi revină 
din mirare, lovi de încă trei ori, cu aceeaşi forţă 


şi acelaşi rezultat, atât de puternic, încât 
nicovala aproape că nu se mai vedea. 

— Acum, zise Lyderic, dând drumul 
greutăţii, credeţi, jupâne Mimer, că mă puteţi 
primi ca ucenic? 

Jupânul Mimer încremenise de uimire. Se 
apropie de nicovală, nevenindu-i să creadă ceea 
ce văzuse. IÎncercă să o clintească din pământul 
în care se înfundase, dar nu izbuti. Atunci îi 
chemă în ajutor şi pe ceilalţi. 

Lucrătorii încercară acelaşi lucru, dar fără 
sorţi de izbândă. Au adus leviere, cablu şi 
cabestan. Nici toate acestea n-au făcut-o să se 
mişte din loc. 

Văzând asta şi fiindu-i milă de acei oameni, 
Lyderic le făcu semn să se îndepărteze, apoi se 
apropie de nicovală şi o smulse cu uşurinţa cu 
care un grădinar scoate o gulie din pământ. 

Jupân Mimer nici nu se gândea să refuze un 
asemenea lucrător. işi dăduse seama, de la 
prima lovitură, cât folos i-ar fi adus. 

In consecinţă, se grăbi să-i spună lui Lyderic 
că era de acord cu toate condiţiile cerute, fiindu-i 
teamă ca nu cumva să se răzgândească şi să 
adauge altele, care l-ar fi dezavantajat. 

Dar, cum bine se ştie, Lyderic avea un singur 
cuvânt. Imediat a fost angajat la jupân Mimer ca 
al treisprezecelea lucrător. 

Totul mergea de minune. Lyderic îşi alese 
bara de fier ce îi convenea. Se achita fidel de 
obligaţiile sale faţă de jupânul Mimer prin cele 
două ore pe care i le rezerva în fiecare zi. 


Fără a lua lecţii de la cineva, fără a primi 
indicaţii, doar imitând ceea ce vedea, reuşi ca, în 
şase săptămâni, să îşi facă cea mai frumoasă şi 
tare sabie ce a ieşit vreodată din atelierul lui 
Mimer. 

Arma avea şase picioare lungime, iar 
mânerul şi lama erau făcute din aceeaşi bucată. 
Lama era atât de bine călită, că tăia fierul cum o 
alta ar fi tăiat lemnul. Mânerul era atât de 
delicat, încât ai fi crezut că fusese făcut de un 
spiriduş, nu de om. 

Lyderic îşi numise sabia Balmung. 

Când jupânul Mimer văzu acea armă 
minunată, fu cuprins de invidie, căci se gândi că 
tânărul, îndemânatic şi puternic, după cum se 
arăta, s-ar fi putut stabili pe acolo. lar când 
Lyderic îi mai ceru să rămână încă trei luni, să-şi 
facă o armură, jupânului aproape că i se făcu 
rău. 

Se gândea, fireşte, că, dacă vor vedea 
cavalerii ce lucruri ies din mâna flăcăului, nu vor 
mai vrea să cumpere nimic făcut de el. De 
aceea, prefacându-se că acceptă condiţiile 
pentru a prelungi şederea tânărului la el, Mimer 
căuta mijloacele de a scăpa de Lyderic. 

Chiar atunci, de el se apropie Hagen, cel mai 
bun lucrător al său. Cum el se temea, la rândul 
lui, că tânărul îi va lua locul, îi zise jupânului: 

— Nu staţi pe gânduri! Trimiteţi-l pe Lyderic 
să aducă nişte tăciuni din Pădurea Neagră. Fără 
îndoială, va fi înghiţit de balaurul ce sălăşluieşte 
acolo. 


În Pădurea Neagră trăia un balaur îngrozitor 
care înghiţise deja multe persoane, astfel că 
nimeni nu mai cuteza să meargă pe acolo. 
Lyderic însă nu ştia asta, fiindcă el stătuse doar 
în apropierea bătrânului sihastru. i 

Mimer socoti că sfatul era foarte bun. li zise 
flăcăului: 

— Lyderic, nu mai avem cărbuni. Vrei să te 
duci tu în Pădurea Neagră şi să ne aduci de 
acolo? 

— Desigur, jupâne. Chiar mâine voi pleca 
într-acolo. 

Seara, Hagen se apropie de Lyderic şi îl 
sfătui să ia cărbuni de la Piatra care Plânge, 
zicându-i că acolo stejarii erau cei mai frumoşi, 
iar fagii cei mai impunători din codru. 

Hagen îi indicase locul respectiv fiindcă 
balaurul trăia prin apropiere. Lyderic, neştiind 
ce-l aştepta, ascultă sfatul cu mare atenţie. Era 
hotărât să plece a doua zi şi să aducă de la 
Piatra care Plânge cărbunii ceruţi. 

A doua zi, pe când se pregătea de plecare, în 
camera lui intră cel mai tânăr dintre lucrătorii 
jupânului, un băiat drăguţ, cu faţa rotundă şi 
îmbujorată, cu păr lung şi blond, cu minunaţi 
ochi albaştri, pe nume Peters. Acesta era pe atât 
de bun pe cât erau ceilalţi de ticăloşi. 

Suferise şi el destul de mult din partea 
tovarăşilor săi, până ce venise Lyderic la forjă. 
De atunci, Lyderic sărise întotdeauna în apărarea 
lui, astfel că nimeni nu mai îndrăznise să se ia de 
Peters ori să-i zică ceva neplăcut. 


Băiatul îi spuse prietenului său să nu se ducă 
în acea pădure, unde trăia balaurul. Dar Lyderic 
râse. Îi mulţumi lui Peters pentru grijă, dar se 
grăbi să plece în Pădurea Neagră, luându-şi cu el 
sabia Balmung. 

Dacă prietenul lui nu i-ar fi atras atenţia, ar fi 
lăsat arma acasă. Jupânul Mimer chiar îl întrebă 
de ce o luase cu el pe Balmung. Lyderic îi 
răspunse că pentru a tăia fagii şi stejarii, ca să 
facă tăciuni. 

Apoi, cerându-i încă o dată lui Hagen să-i 
arate drumul către Piatra care Plânge, porni 
vesel la drum. 

Ajungând la marginea codrului, de teamă să 
nu se înşele, întrebă un ţăran care era drumul 
spre Piatra care Plânge. 

Țăranul, închipuindu-şi că Lyderic nu ştia ce 
primejdie îl paşte dacă se apropie de locul 
respectiv, îi zise că la stânca aceea îşi avea 
culcuşul îngrozitorul balaur ce înghiţise peste o 
mie de oameni. 

Dar flăcăul îi răspunse că avea treabă acolo, 
unde se găseau cei mai frumoşi şi mai mari fagi. 
Cât despre balaur, dacă va îndrăzni să se arate, 
îi va tăia capul cu sabia sa. 

Convins că Lyderic era nebun, ţăranul îi 
arătă drumul, după care o luă la fugă cât putu de 
repede, facându-şi cruce. 

Lyderic pătrunse în codru. După ce merse un 
ceas în direcţia arătată, recunoscu, după 
frumuseţea stejarilor şi măreţia fagilor, că se afla 
aproape de sălaşul balaurului. 


De altfel, pământul era acoperit de oase 
omeneşti. Nu avea unde să pună piciorul, fără să 
calce pe ele. 

După încă trei paşi, văzu o stâncă uriaşă la 
baza căreia se deschidea o peşteră. Cum piatra 
era udată de un pârâu ce curgea de-a lungul 
unui perete al ei, Lyderic înţelese că se găsea la 
Piatra care Plânge. 

Flăcăul se grăbi apoi să execute ordinele 
jupânului. Îşi alese un loc bun pentru cuptor, 
apoi lovi în jur cu Balmung în aşa fel încât, într- 
un sfert de oră, ridică un rug enorm, căruia îi 
dădu foc. 

Trezit încă de la primele lovituri ce 
răsunaseră în pădure, balaurul îşi scoase capul 
prin deschizătura vizuinii sale. Lyderic văzuse 
capul acela cu ochi scânteietori, dar considerase 
că nu merita să se oprească din lucru doar 
pentru atât. 

Fie că monstrul era prea sătul, fie că 
pricepuse cu cine avea de-a face, stătu liniştit 
cât timp flăcăul îşi făcu rugul şi cuptorul. Când 
ţâşniră însă flăcările, începu să sufle asupra 
focului atât de puternic, încât oricine, în afară de 
Lyderic, s-ar fi speriat. 

Ba chiar, pentru a-l supăra mai tare, tânărul 
luă câteva crengi aprinse şi i le aruncă în cap. 

Balaurul, provocat într-un mod atât de 
evident, ieşi din peşteră, se desfăcu cât era de 
mare şi se repezi spre Lyderic. După ce spuse o 
rugăciune, tânărul îl lăsă să se apropie până la 
jumătatea distanţei ce-l separa de vizuină. 


După aceea, începu o luptă pe viaţă şi pe 
moarte, în decursul căreia monstrul scotea urlete 
înfiorătoare. Toate animalele din împrejurimi 
ieşiră din adăposturile lor şi fugiră care încotro. 

Doar o privighetoare rămase pe o crenguţă 
cât dură lupta, deasupra capului lui Lyderic, 
încurajându-l tot timpul. În cele din urmă, 
balaurul, străpuns în nenumărate locuri de 
loviturile groaznice date cu sabia Balmung, 
începu să bată în retragere către vizuina sa, 
lăsând câmpul de bătaie acoperit cu sânge. 

Dar Lyderic luă un tăciune aprins şi îl urmări 
în peşteră, unde îl atacă iar. După zece minute 
reapăru la intrare, ţinând, ca viteazul Perseu, 
capul monstrului în mână. 

Văzându-l venind, privighetoarea începu să 
cânte: 

— Glorie lui Lyderic, tânărul care a crezut 
mai mult în Dumnezeu decât în puterile sale! Să 
se dezbrace de haine şi să se spele în sângele 
monstrului şi va fi de neînvins! 

Flăcăul îi ascultă sfatul. Işi dezbrăcă hainele 
şi se îmbăie în balta de sânge lăsată de balaur. 

Numai că o frunză de tei îi căzu pe spate şi 
rămase lipită acolo fiindcă, după acea luptă grea, 
pielea tânărului se îmbibase cu sudoare. 

După ce se scăldă în sângele monstrului, tot 
trupul i se acoperi cu solzi, în afară de locul unde 
fusese lipită frunza de tei. 

În aceeaşi seară, Lyderic luă în spate un sac 
mare de cărbuni, iar în mână capul balaurului, şi 


porni către atelierul jupânului Mimer, unde 
ajunse în dimineaţa următoare. 

Acolo uimirea fu imensă, căci nimeni nu mai 
credea să-l mai vadă pe Lyderic vreodată. Totuşi, 
deşi îngroziţi să-l primească iar în mijlocul lor, ei 
se prefăcură bucuroşi, mai ales Hagen, care 
pentru nimic în lume n-ar fi dorit să afle flăcăul 
ce ticăloşie pusese el la cale. 

Dar jupânul Mimer şi Hagen, cei mai porniţi 
împotriva lui Lyderic, începură de îndată să se 
gândească la ce primejdii îl puteau supune iar. 


Capitolul IV 


Lyderic nu le dădu însă timp să pună altceva 
la cale căci, în aceeaşi zi, îi spuse jupânului că 
socotelile dintre ei erau încheiate şi că el avea să 
plece în lume cu sabia Balmung. 

Mimer îi atrase atunci atenţia că o sabie nu 
era suficientă pentru a înfrunta primejdiile ca un 
cavaler, ci îi trebuia şi o armură. Dar tânărul îi 
răspunse că nu avea nevoie de aşa ceva pentru 
că, după ce omorâse balaurul, se spălase în sân- 
gele lui şi devenise invulnerabil, cu excepţia unui 
singur loc, unde i se lipise o frunză de tei în 
timpul luptei. 

Jupânul Mimer şi Hagen ar fi vrut să afle 
unde era locul respectiv, dar n-au îndrăznit să-l 
întrebe pe Lyderic, de teamă să nu trezească 
bănuieli. Îşi luară deci rămas-bun de la el cu 
mare prietenie, dar, ca şi luda, cu sărutul pe 
buze şi trădarea în inimă. 

Lyderic îl căută peste tot pe Peters pentru a- 
şi lua la revedere de la el, dar nu reuşi să-l 
găsească. 

Abia la o sută de paşi de atelier dădu peste 
el, ascuns după un copac. 


— Frate, îi zise băiatul, care îl credea pe 
Lyderic egalul său, tovarăşii mei fierari mă urăsc 
pentru că ţin la tine. Nu mai îndrăznesc să mă 
întorc printre ei. Tu eşti mai puternic, eu sunt 
slab, dar mă iei cu tine ? Tu mă vei apăra de 
alţii, eu te voi sluji. 

— Vino, îi zise Lyderic. 

Cei doi porniră voioşi la drum. 

Merseră cincisprezece zile drept înainte, fără 
să ştie unde se află, mâncând rădăcini, bând 
apă, dormind sub cerul liber, cu credinţa în 
Dumnezeu, în mâinile căruia îşi încredinţaseră 
destinele. 

In seara celei de-a cincisprezecea zi, 
ajunseră într-o pădure deasă şi frumoasă, unde 
auziră lătratul unei haite de câini şi cornul 
vânătorilor. Lyderic se îndreptă spre locul de 
unde venea zgomotul. 

li plăcea tot ceea ce îi amintea de război şi, 
când ajunse la o răscruce, văzu un mistreţ imens 
încolţit de copoi într-o băltoacă. Un cavaler 
îmbrăcat într-un costum bogat şi care îi preceda 
pe ceilalţi vânători cu două aruncături de 
săgeată, venind pe o cărare, cu o sabie în mână, 
fără să-şi aştepte suita, atacă fiara de unul 
singur, lovind-o curajos cu arma sa. 

Mistreţul însă, aţâţat de rana făcută, îi lăsă 
pe câinii cu care se luptase şi se repezi asupra 
noului său adversar. Fiara trecu printre 
picioarele calului, a cărui burtă o sparse cu râtul, 
astfel că măruntaiele animalului ieşiră prin gaură 
şi căzură pe pământ. 


Armăsarul, rănit de moarte, se ridică în două 
picioare şi se răsturnă apoi peste stăpânul său! 

Mistreţul, cu părul zbârlit, clănţănind din 
colţi, nu mai pierdu nicio clipă şi se aruncă 
asupra celui care-l urmărise. Dintr-un salt, 
Lyderic se puse între fiară şi cavalerul aflat sub 
bidiviul lui. 

Cu o singură lovitură de sabie, străpunse 
monstrul dintr-o parte în cealaltă. Imediat după 
aceea, el fugi la cel căruia îi venise în ajutor şi îl 
trase de sub cal. 

În acest timp, Peters îi tăie căpăţâna 
mistreţului şi i-o aduse stăpânului său, care o 
lăsă la picioarele vânătorului, ca şi când aceasta 
i-ar fi revenit lui de drept. 

După aceea se iviră ceilalţi vânători. Fiecare 
se grăbi să-l întrebe pe nobilul ce urmărise 
mistrețul dacă nu era rănit. În loc de răspuns, 
cavalerul îl prezentă pe Lyderic seniorilor ce-l 
înconjurau, zicându-le: 

— Cei care se bucură să mă vadă sănătos şi 
întreg să-i mulţumească acestui tânăr, căci lui îi 
datorez viaţa. 

Imediat, vânătorii îl înconjurară pe Lyderic, 
aducându-i multe laude. Tânărul îi lăsă să o facă, 
mulţumindu-se doar să-i privească, mirându-se 
că primea felicitări pentru ceva ce lui i se părea 
simplu şi firesc. 

Felicitările deveniră atât de numeroase, că el 
începu să-i creadă pe oameni nebuni şi să se 
întrebe în ce ţară nimerise şi cine era cel căruia îi 
salvase viaţa. 


A 


Curtezanii îi răspunseră că se găseau în 
pădurea Braine şi cel căruia îi salvase viaţa era 
însuşi regele Dagobert. 

Lyderic, fiindcă auzise multe despre 
renumele şi curajul Maiestăţii Sale, al cărui 
nume, în limbaj teutonic, însemna Spadă 
Strălucitoare, înaintă cu modestie spre el, 
îngenunche înaintea lui şi i se închină. 

Dagobert, înțelegând că avea de-a face cu 
un tânăr nobil, în ciuda hainelor sale ponosite, îi 
ceru să se ridice şi îl întrebă, la rândul lui, cine 
era şi de unde venea. 

— Vai, Sire, zise Lyderic, nu vă pot răspunde 
decât la prima întrebare. Vin din Pădurea fără 
Milă, fără a mă fi oprit decât şase săptămâni la 
forja jupânului Mimer pentru a-mi face sabia 
aceasta. Nu vă pot spune cine sunt fiindcă nici 
eu nu ştiu. Am fost găsit într-un tufiş, lângă 
fântâna Salciei, de către un bun şi demn pustnic. 
El m-a crescut, m-a educat şi, dacă ar mai fi 
trăit, nu l-aş fi părăsit. Chiar după ce a pierit, am 
vrut să rămân lângă mormântul său, dar o 
privighetoare mi-a spus că prima mea datorie de 
copil este să-mi găsesc mama. Atunci am pornit 
la drum, lăsându-l pe Dumnezeu să-mi arate 
calea. Dumnezeu a ales bine, din moment ce m- 
a condus aici tocmai la timp pentru a salva viaţa 
unui mare rege al creştinătăţii. 

— Ai dreptate, băiatul meu, că însuşi 
Dumnezeu te-a condus aici, reluă Dagobert, căci 
s-ar putea să afli de la mine ceea ce tu nu ştii. 
Eloi, continuă regele întorcându-se către demnul 


episcop de Noyon, care îi era, în acelaşi timp, 
aurar, vistiernic şi ministru, ce-aţi făcut cu 
scrisoarea pe care am primit-o chiar în dimineaţa 
asta de la nobila prinţesă de Dijon, vasala 
noastră, doamna Ermengarde de Salwart, căreia 
i-am pus principatul sub tutela noastră, crezând- 
o moartă, când nu era decât prizoniera prinţului 
de Buck? 

— lat-o, Sire, răspunse Eloi. 

Era o scrisoare pe care prinţesa de Dijon 
reuşise, în sfârşit, să o facă să ajungă la rege 
printr-un oştean al prinţului de Buck, pe care îl 
plătise cu un inel ce costa foarte mult. 

Regele luă scrisoarea şi o citi. 

Era, cuvânt cu cuvânt, povestea contesei şi a 
soţului ei, felul în care fuseseră atacați în 
pădurea Fără Milă de prinţul de Buck şi oamenii 
săi, în care reuşise să se furişeze cu copilul şi îl 
lăsase pe băieţel într-un tufiş de lângă o fântână 
umbrită de sălcii. 

Acolo se mai spunea cum nobila femeie s-a 
întors apoi lângă soţul ei, cu speranţa în 
Dumnezeu, dar contele, rănit grav, a murit a 
doua zi. De atunci era prizoniera prinţului de 
Buck. 

Ermengarde n-a vrut niciodată să fie de 
acord cu vreo răscumpărare privitoare la 
principatul Dijonului, care îi aparţinea de drept, 
fiului ei. 

De aceea, ea îl ruga pe regele Dagobert nu 
să vină să o elibereze, căci nu voia astfel să 
pornească un război sângeros cu un vasal de-al 


său atât de puternic precum prinţul de Buck, ci 
să-i caute copilul. 

Acesta trebuia să aibă optsprezece ani. Lui 
trebuia să-i revină principatul Dijonului, ca 
moştenire de la tatăl său. 

Ea spera ca fiul ei să fie recunoscut după un 
lănţişor pe care îl avea la gât şi de care era prins 
un medalion cu imaginea Sfintei Fecioare. 

Cât durase cititul scrisorii, Lyderic ascultase 
cu mâinile împreunate şi cu lacrimi în ochi. Când 
se sfârşi ultimul paragraf, strigă de bucurie, apoi 
îi arătă regelui lănţişorul şi medalionul. 

Dagobert a vrut la început să pedepsească 
personal uciderea lui Salwart şi prizonieratul 
soţiei sale. Urma să poarte război cu prinţul de 
Buck, o înfruntare între suzeran şi vasal. 

Lyderic însă, îngenunchind, ca un drept ce-i 
aparţinea, se jură să-şi răzbune tatăl şi mama. 
Atât de insistent făcu asta, că regele trebui să 
încuviinţeze şi îl autoriză pe tânăr să-l înfrunte 
pe Phinard. 

În plus, îi mai promise lui Lyderic să-l 
echipeze chiar el şi să-i devină protector, dacă 
prinţul de Buck va accepta provocarea. 

Ca urmare, Dagobert porunci ca primul 
trâmbiţaş al Franţei să se pregătească spre a 
porni să-l provoace pe prinţul de Buck. Lyderic 
interveni însă, spunând că, din moment ce era 
vorba de o treabă personală, era necesar ca un 
trâmbiţaş particular să prezinte provocarea. 


Regele recunoscu că avea dreptate. Îl lăsă 
deci pe Lyderic să-şi aleagă mesagerul. Apoi avu 
grijă să-i dea un alai demn de un prinţ. 

Lyderic îl alese chiar pe Peters, fiindcă, deşi 
acesta avea doar paisprezece ani, ştia foarte 
bine prietenia pe care i-o purta şi se încredea în 
el mai mult ca în oricine altul din lume. 

Peters plecă însoţit de şase scutieri şi de 
douăzeci de oşteni. Traversară Picardia, ajunseră 
în Flandra şi se duseră la castelul lui Phinard, 
care se înălța în locul unde se găseşte azi podul 
Phin din oraşul Lille, localitate care pe timpul 
acela nu exista. 

Ajuns în faţa porţilor, Peters îşi opri trupa şi 
sună din corn. Santinela ieşi pentru a-l întreba ce 
vrea. 

Peters îi răspunse soldatului că nu avea 
treabă cu servitorii, ci cu stăpânul şi îi porunci 
să-l cheme pe prinţul de Buck. Impresionat de 
tonul pe care i se vorbise, oşteanul plecă imediat 
să-l anunţe pe stăpânul său. 

Acesta tocmai se pregătea să mănânce, de 
aceea fu deranjat de mesagerul venit. Se dădeau 
pedepse severe celor care-i încălcau poruncile, 
iar soldatul ce-i anunţase prezenţa lui Peters fu 
bătut cu vergile. 

Bătaia încetă abia când oşteanul le strigă că 
nu l-ar fi anunţat dacă scutierii ce-l însoțeau pe 
mesager n-ar fi purtat însemnele regelui Franţei. 
Era uşor de observat că pe mantalele lor se 
vedeau nenumărate flori de crin. 


Auzind asta, prinţul de Buck se ridică imediat 
în picioare şi, cum regele Franţei îi era suzeran şi 
îi cunoştea înţelepciunea şi curajul, n-ar fi vrut 
pentru nimic în lume să-şi strice prietenia cu el. 
Se duse apoi pe metereze să se convingă că 
soldatul îi spusese adevărul sau se înşelase şi 
greşise. 

Dar, de la prima privire pe care o aruncă 
asupra trupei oprită la poarta castelului văzu că, 
într-adevăr, cei care erau acolo veneau din 
partea regelui Dagobert. 

De aceea, ordonă imediat să se lase jos 
podul mobil al castelului şi porunci primirea cu 
toată onoarea a celui ce conducea alaiul. Doar 
că Peters, auzind ordinul, făcu semn cu mâna că 
vrea să vorbească. Toţi ascultară. 

— Prinţe de Buck, zise el, este inutil să 
cobori podul mobil fiindcă eu nu voi intra în 
castelul tău, căci este al unui trădător şi ucigaş. 
Ascultă deci aici, de faţă cu toţi, ceea ce vreau 
să-ţi spun! Vin în numele suzeranului tău, bunul 
şi nobilul rege Dagobert, ca să-ţi zic că te 
somează să-i răspunzi de astăzi într-o lună, în 
faţa adunării pairilor Franţei, la acuzaţiile pe care 
ţi le-a adus stăpânul meu, marele şi puternicul 
senior Lyderic, prinţ de Dijon, fiul nobilului 
Salwart şi al virtuoasei doamne Ermengarde. 
Stăpânul meu îţi cere socoteală, în primul rând, 
fiindcă i-ai ucis tatăl mişeleşte în pădurea Fără 
Milă şi, în al doilea rând, pentru că îi ţii mama 
prizonieră de optsprezece ani, faptă nedemnă şi 
crudă. 


Dacă nu vei accepta oferta pe care, sub 
protecţia regelui ţi-o face seniorul Lyderic, aceea 
de a lupta cu el, călare sau pe jos, folosind 
lancea, sabia sau pumnalul, atunci va trebui să 
te prezinţi la judecata pairilor. Ca semn al 
provocării la luptă din partea stăpânului meu, 
primeşte astă mănuşă, pe care ţi-o voi prinde în 
poartă. 

Sfârşindu-şi discursul, se îndreptă călare 
către poartă şi prinse cu pumnalul mănuşa în 
lemnul masiv. 

Provocarea fusese atât de îndrăzneață, că 
prinţul de Buck, obişnuit în astfel de ocazii să 
păstreze liniştea ca un pustnic, abia se stăpâni 
să vorbească până ce termină Peters. 

— Bine, întoarceţi-vă la rege, stăpânul şi 
domnul meu, şi asiguraţi-l din partea mea că nu 
am comis nicio nelegiuire sau trădare. Prinţul 
Salwart a căzut în luptă dreaptă, nu într-o 
capcană. În rest, primesc provocarea celui care 
mă acuză şi sfârşitul înfruntării dintre noi va 
arăta, sper, de partea cui se află dreptatea şi 
adevărul. Cât despre prinţesa Ermengarde, 
spuneţi-i celui care îi cere libertatea că nu are 
decât să mă înfrunte aici şi, dacă mă va învinge 
aşa cum se laudă, nu are decât să o ia din castel. 
lar acum, dacă doriţi să intraţi în castelul meu, 
veţi fi primiţi şi trataţi aşa cum se cuvine unor 
soli ai suveranului meu. 

Dar, în loc să accepte oferta, Peters făcu 
semn din cap şi, sunând încă o dată din corn, 
plecă în galop cu suita. Aduse cu mare 'iuţeală 


regelui Dagobert şi contelui Lyderic răspunsul lui 
Phinard. 

Nimic nu-i era mai pe plac tânărului decât 
răspunsul dat de Phinard, pentru că prinţul de 
Buck nu se îndoia de drepturile sale, ci de forţa 
lui. Îi ceru regelui să grăbească pregătirea, 
pentru a pleca repede să-şi elibereze mama. 

În acest timp, prinţul de Buck, care nu ştiuse 
până atunci că exista un moştenitor al numelui 
Salwart, o chemă pe Ermengarde şi o întrebă 
cine era un oarecare Lyderic, ce se dădea drept 
fiul ei şi care, sub protecţia regelui Franţei, 
venea să-l provoace la luptă. 

Drept răspuns, Ermengarde căzu în genunchi 
şi mulţumi cu atâta recunoştinţă Domnului, că 
Phinard nu se mai îndoi de adevărul trimisului 
regal. 

O întrebă însă pe prinţesă, de ce nu avusese 
niciodată grijă de fiul ei, iar ea îi răspunse că i-a 
fost teamă să nu cadă şi el în mâinile prinţului de 
Buck şi să nu piară, de aceea nu a pomenit nimic 
despre el. Dar, dacă reuşise să ajungă sub 
protecţia puternicului suveran al Franţei, nu mai 
avea de ce să se teamă şi putea să-i 
mărturisească totul lui Phinard. 

El o întrebă ce vârstă avea fiul ei, iar 
Ermengarde răspunse că nu mai mult de 
optsprezece sau nouăsprezece ani. Prinţul de 
Buck începu să râdă. 

| se părea caraghios ca un copil cu o 
asemenea vârstă să-l provoace pe el, aflat în 
culmea forţei şi a puterii, atât de priceput la 


arme, că pe o distanţă de o sută de leghe nimeni 
nu îndrăznea să se măsoare cu el. 

Aştepta deci liniştit sosirea adversarului său, 
convins că nu-i va fi greu să-l doboare. 

Cam aşa stăteau lucrurile până într-o 
dimineaţă, când o santinelă îl vesti că se zărea o 
ceată numeroasă de cavaleri ce se apropiau de 
castel. 

Phinard urcă într-un turn şi îi recunoscu de 
îndată pe regele Franţei şi pe cei din curtea sa. 
Deschise porţile şi înaintă spre ei cu întreaga lui 
garnizoană, dar cu capetele descoperite, fără să 
poarte arme, aşa cum trebuia să vină un vasal în 
faţa suzeranului său. 

La dreapta regelui se afla Lyderic, care 
călărea un minunat armăsar, dăruit de suveran. 
Îmbrăcămintea calului era din catifea cu fir de 
aur şi atârna până la pământ. 

După ce i-a aruncat o privire rapidă, Phinard, 
care se linişti din nou datorită tinereţii 
adversarului său, îi invită pe nobili să intre în 
castel. 

Dar Dagobert îi răspunse că o acuzaţie de 
asasinat şi încălcarea legii apăsa asupra lui, de 
aceea nu puteau să fie găzduiţi în castel până ce 
ruşinea nu va fi spălată. 

Phinard repetă că moartea lui Salwart fusese 
urmarea unei lupte drepte şi nu a unei capcane 
întinse de el însuşi, că Ermengarde rămăsese 
prizonieră datorită unor interese nerezolvate, 
căci nu voia să-i cedeze prinţului de Buck 


anumite porţiuni din domeniile la care el avea 
dreptul. 

Dar Lyderic nu putu să suporte ca o 
minciună aşa de mare să fie susţinută în faţa sa. 

— Sire, îi zise el regelui, acest om minte de 
îngheaţă apele. De altfel am venit, cu 
permisiunea Maiestăţii Voastre, nu ca să ascult 
fel de fel de motive, ci pentru ca sabia mea să se 
măsoare cu a lui. Rog pe Maiestatea Voastră să 
dea ordin ca pregătirile de luptă să înceapă chiar 
acum, căci mama mea este prizonieră aici de 
optsprezece ani şi aşteaptă clipa să-şi vadă fiul. 

— Aţi auzit? întrebă regele, întorcându-se 
către prinţul de Buck. 

— Da, Sire, răspunse Phinard, şi ard de 
nerăbdare să-i vin de hac tânărului care mă 
acuză. Sfârşitul luptei sper că va fi mai plăcut 
decât începutul ei. 

— Pregătiţi deci locul imediat, spuse regele. 
Fiecare luptător să se odihnească, fiindcă 
judecata lui Dumnezeu va avea loc mâine. 
Nefericire celui pe care Domnul îl va chema ca 
să-l întrebe şi el nu va şti ce să răspundă! 

Phinard se înclină şi se întoarse la castelul 
său. Regele Dagobert dădu ordin să se ridice 
corturile chiar acolo unde se aflau. 

Câmpul care se găsea între tabăra regală şi 
castelul princiar fu desemnat drept loc al 
confruntării. 


Capitolul V 


Lyderic îşi petrecu sfârşitul zilei numai în 
rugăciuni, iar la revărsatul zorilor se spovedi 
sfântului episcop de Noyon, care îi dădu iertarea 
de păcate. 

În schimb, prinţul de Buck se comportă cu 
totul altfel. Asigurat că tânărul nu-l putea 
învinge, fără să se teamă de ceva cu toate 
faptele sale ticăloase, socoti că braţul său nu se 
va obosi prea mult ca să-l scoată din încurcătură. 

De aceea, în loc să-şi petreacă noaptea în 
rugăciuni, cum s-ar fi cuvenit, el porunci să se 
aşeze o masă bogată şi dădu o petrecere 
ofiţerilor săi. O invită pe prinţesa Ermengarde să 
ia parte la distracţie, rezervându-i un loc la masă 
chiar în faţa lui. 

Prinţesa îi răspunse însă că singura masă de 
care se apropia ea în asemenea clipe era cea a 
Domnului. Mesagerul îi povesti lui Phinard că 
Ermengarde stătea în genunchi în capelă. 

Phinard se aşeză vesel la masă alături de 
ofiţerii săi, lăsând gol scaunul contesei, astfel că, 
dacă s-ar fi răzgândit, s-ar fi putut aşeza. Apoi 
făcu semn să fie adus vinul şi începu să bea cu 
cana. 

Petrecerea se lungi mult în noapte, în 
mijlocul cântecelor de bucurie, blestemelor şi 
hohotelor de râs, în timp ce clopotul bătea trist 


orele pe care Phinard ar fi trebuit să le folo- 
sească altfel. 

Abia sună miezul nopţii, că lumina lămpilor 
slăbi şi se auziră paşi grei apropiindu-se încet 
dinspre sala armelor, aflată la cealaltă 
extremitate a castelului, faţă de capelă. 

Toţi se întoarseră tăcuţi către locul de unde 
se auzea zgomotul. Când orologiul bătu a 
douăsprezecea oară, uşa se deschise şi în prag 
apăru un cavaler. 

Se îngroziră văzând că respectivul cavaler 
era din marmură. Recunoscură statuia tatălui 
prinţului de Buck. De treizeci de ani, aceasta 
stătuse nemişcată lângă mormântul lui. 

Toată lumea se ridică în picioare. Phinard era 
mai palid decât ceilalţi, fiindcă ştia că exista un 
obicei în familia sa ca taţii să-şi anunţe în acest 
fel fiii că vor muri. 

Statuia înaintă încet, cu viziera coifului 
ridicată şi cu ochii de marmură fixaţi asupra lui 
Phinard, apoi se aşeză pe jilţul gol din faţa lui. 

Phinard porunci să se umple cupa tatălui 
său, iar slujitorului ce servea carnea i se spuse 
să aducă friptură statuii. Dar nici unul, nici 
celălalt, nu îndrăzniră să se apropie de omul din 
piatră. 

Phinard se ridică, umplu cupa tatălui său cu 
cel mai bun vin şi îi puse o bucată de friptură în 
farfurie. Statuia îl urmărea din priviri, rotindu-şi 
capul, fără a-şi mişca restul trupului. 

Nu îşi descleşta mâinile pe care le ţinea pe 
burtă. Nici nu bău, nici nu mâncă. 


Totuşi, când prinţul de Buck se aşeză la locul 
lui, două lacrimi mari părură că se scurg din ochii 
de marmură. Phinard era ultimul din familia sa şi 
statuia, chiar dacă era de marmură, plângea 
văzându-şi neamul sfârşind într-un mod aşa de 
dezonorant. 

Cele două lacrimi se rostogoliră pe obraji, 
apoi pe mustăţile bătrânului prinţ şi căzură, în 
final, pe masă. Ochii statuii redeveniră seci. Se 
ridică şi îi făcu semn lui Phinard să o urmeze. 

Phinard luă într-un suport de fier ce stătea 
agăţat de perete o ramură de brad şi porni după 
statuie. Ceilalţi rămaseră la locurile lor, ca şi 
când deveniseră stane de piatră. 

Urmată de prinţ, statuia porni spre sala 
armelor. Dar, în loc să o străbată în întregime, 
aşa cum făcuse când venise de la capelă, ea 
intră pe o uşiţă laterală şi ieşi într-o curte 
înterioară izolată, unde zăceau aruncate tot felul 
de resturi, apoi se opri în faţa unei gropi săpate 
de curând. 

Phinard trecuse prin curtea respectivă chiar 
în seara aceea şi nu observase schimbarea. 
Pricepu că groapa fusese săpată în timp ce 
petrecea cu ofiţerii săi. 

Privi în jur şi nu observă pe nimeni. Statuia 
porni mai departe, gravă şi lipsită de viaţă. 

De data aceasta, statuia se îndreptă către 
capela subterană unde se găsea mormântul ei. 
Prinţul de Buck o urmă, venind în spatele ei, 
înlănţuit de o forţă supraomenească. 


În faţa fantomei de piatră, uşa se deschise 
singură şi Phinard îşi aruncă privirea asupra bolţii 
şi văzu că statuia lipsea de acolo. Leul de 
marmură, care stătea culcat la picioarele 
acesteia, ca o gardă nobiliară a bătrânului prinţ 
ce căzuse pe câmpul de luptă, se ridică pe labele 
din faţă. Cu capul întors către uşă, părea să-şi 
aştepte stăpânul. 

Statuia se duse drept către mormânt, apoi se 
aşeză pe locul unde stătea de treizeci de ani. 
Leul se culcă la picioarele ei şi totul reintră în 
tăcerea şi nemişcarea morții. 

Phinard avea o inimă de fier, dar spiritul rău 
îl abătuse de pe calea cea dreaptă a înaintaşilor 
săi. Chiar dacă devenise un ucigaş, nu era mai 
puţin ferm şi puternic decât predecesorii săi. 

Ca să se asigure că nu avusese vedenii, se 
apropie de mormânt, dar totul părea neatins de 
ani de zile. Se uită apoi la mormântul mamei 
sale, aflat în faţa celui al soţului ei şi a cărei 
statuie avea la picioare, în loc de un leu, un 
câine, semn al fidelității. 

Statuia mamei lui, în mod uimitor, îşi 
schimbase poziţia. Stătea în genunchi şi se ruga. 

Atunci, Phinard înţelese că primise un 
avertisment de la Dumnezeu. Fantoma de piatră 
îl anunţase, cum era obiceiul, ca ultima lui zi se 
apropia. 

Groapa pe care i-o arătase, săpată în 
pământul acoperit de gunoaie, reprezenta 
mormântul josnic unde va trebui să doarmă el 
până la Judecata de Apoi. lar mama sa, pe care o 


găsise rugându-se, îl implora pe Dumnezeu să-i 
ierte măcar sufletul lui Phinard. 

Aceste lucruri îi erau clare prinţului de Buck. 
Parcă le vedea scrise cu litere de foc. 

Se întoarse gânditor în sala petrecerii. 
Aceasta era goală, căci fiecare se retrăsese în 
camera lui. 

Phinard chemă oamenii, dar abia la al treilea 
apel al său apăru un slujitor bătrân, care ştia din 
experienţă cât de primejdios era să îl laşi pe 
stăpân să te aştepte, aşa că veni tremurând. 

— Bătrânul meu Niklaus, îi zise prinţul de 
Buck cu o voce blândă, du-te şi adu-mi-l pe 
capelan! 

Servitorul se uită uimit la Phinard. Acesta îşi 
repetă cererea. 

— Dar, stăpâne, răspunse Niklaus, ştiţi bine 
că de cincisprezece ani capelanul e mort şi că de 
atunci nu v-aţi mai gândit să-i găsiţi un 
înlocuitor. 

— Aşa e, răspunse suspinând Phinard. Am 
uitat... Atunci, du-te în tabăra regală şi roagă-l 
pe episcopul de Noyon să vină şi să asculte 
spovedania unui biet păcătos. 

Bătrânul servitor făcu întocmai ceea ce i se 
spuse şi episcopul îl însoţi fără a întreba cine era 
omul care avea nevoie de serviciul său. 

A doua zi, la revărsatul zorilor, locul de luptă 
era pregătit. Regele Dagobert, însoţit de 
cavalerii săi, urcă la tribuna ce-i era destinată. 

Lyderic se afla în pavilionul său, unde 
stăpânul Franţei îi trimisese o minunată armură, 


binecuvântată chiar de episcopul de Noyon. 
După ce îmbrăcă câteva bucăţi din aceasta, 
văzând că-l încurca fierăria, ce era inutilă, căci el 
nu putea fi străpuns de sabie, o trimise înapoi 
regelui. 

Când se făcu ora şase, timpul fixat pentru 
luptă, toată lumea se miră că nu se ivea prinţul 
de Buck. El trebuia să ocupe pavilionul opus celui 
al lui Lyderic. 

Crezând că Phinard se înarma la castel, 
regele a poruncit să înceapă lupta. Trompeta 
sună de patru ori, anunțând în cele patru colţuri 
ale zării provocarea lui Lyderic. 

Regele nu se înşelase. Abia se stinse ultima 
chemare şi poarta castelului se deschise, iar 
Phinard apăru, dar nu cum se aşteptau toţi, pe 
cal şi cu lancea în mână, ci îmbrăcat într-un sac, 
cu părul acoperit de cenuşă, în picioarele goale 
şi cu o frânghie de gât. 

In urma lui veneau, urcați pe doi armăsari 
falnici, prinţesa de Dijon, cu mantaua şi coroana 
ei, şi demnul episcop de Noyon. După ei se înşira 
întreaga garnizoană, fără să poarte săbii şi 
coifuri. 

Neobişnuitul cortegiu intră astfel pe terenul 
pregătit pentru confruntare şi Phinard, urcând pe 
scările tribunei, ajunse în faţa regelui, unde 
îngenunche. Se lăsă o linişte adâncă. 

— Sire, zise prinţul de Buck, aveţi la 
picioarele voastre un mare păcătos, pe care l-a 
cuprins remuşcarea şi care şi-ar merita moartea, 
dar vă imploră să-i lăsaţi viaţa ca să-şi ispă- 


şească greşelile şi să obţină iertarea lui 
Dumnezeu. Tot ce a spus împotriva mea seniorul 
Lyderic este adevărat. II rog însă să mă ierte, 
cum m-a iertat şi nobila sa mamă şi să pri- 
mească de la mine, ca despăgubire pentru 
necazul şi zbuciumul pricinuite, principatul de 
Buck şi comitatul Harlebeke. Sunt convins că nu 
puteam face asemenea dar unui om mai nobil şi 
mai curajos decât el. 

— Prinţe, răspunse regele, dacă toţi cei pe 
care i-aţi ţinut în captivitate şi i-aţi oprimat v-au 
iertat, eu nu am dreptul să fiu mai sever decât 
ei. Vă las deci în viaţă. Cât despre sufletul 
umneavoastră, nu am nicio putere asupra sa. 
Asta vă priveşte doar pe dumneavoastră şi pe 
Dumnezeu. Printe de Dijon, adăugă regele, 
întorcându-se către Lyderic, aţi auzit tot. lertaţi-l 
pe Phinard, aşa cum am făcut-o şi eu! 

Dar Lyderic era deja în braţele mamei sale. 
Ermengarde văzându-l pe tânărul frumos care 
ieşea din pavilion, l-a recunoscut pe dată ca fiind 
fiul ei. Amândoi se apropiară de rege: 

— Da, Sire, zise Ermengarde. Nu doar că îl 
iertăm, dar inimile noastre sunt atât de fericite, 
că rugăm pe Maiestatea Voastră să-i lase titlurile 
măcar pe timpul vieţii sale. Principatul nostru de 
Dijon este destul de nobil şi de puternic pentru a 
servi, dacă va fi nevoie, oricând pe Maiestatea 
Voastră, prin fiul meu iubit. 

Dar Phinard nu aşteptă ca regele să-şi 
manifeste intențiile asupra acelei cereri. 
Depunând la picioarele monarhului cheile 


castelului, renunţă imediat la toate pământurile 
sale, din care nu păstră decât groapa de şase 
picioare lungime, unde se produsese 
miraculoasa lui transformare. 

Apoi, după ce vorbise atât de ferm, încât 
fiecare văzuse hotărârea lui, îl salută pe rege şi 
se afundă în codru, dispărând printre copaci. 

In aceeaşi zi, monarhul primi, chiar în 
castelul de Buck, jurământul de credinţă al lui 
Lyderic pentru principatele de Dijon şi de Buck şi 
pentru comitatul Harlebeke. Vrând să-i adauge 
un nou titlu celor pe care le avea deja, îl numi 
stăpânul pădurilor din Flandra. 

Apoi, regele fu sărbătorit cu cinste la castel. 
După aceea, el porni cu întreaga sa curte către 
Soissons, unde îi era reşedinţa. 


Capitolul VI 


Prima grijă a lui Lyderic a fost să 
călătorească împreună cu mama lui pe toate 
domeniile vechi şi noi pe care le posedau, să 
stabilească în fiecare loc delegaţi care să facă 
dreptate în absenţa sa. 

Timp de trei luni, cât dură călătoria, au dus-o 
din petrecere în petrecere, căci Ermengarde era 
foarte iubită de supuşii ei. In timpul absenței ei, 
mamele le vorbiseră fiicelor despre ea, taţii 
băieţilor, şi nu existase duminică în care lumea 
să nu se roage pentru întoarcerea ei. 

Era deci mare bucurie, pentru că ruga se 
împlinise tocmai când oamenii nu mai sperau 
prea mult. 

Cum se întoarseră la castelul de Buck, 
Ermengarde îşi întrebă fiul dacă, în cursul lungii 
călătorii, nu remarcase vreo fată nobilă şi demnă 
de a-i fi soţie. Lyderic răspunse că nu. 

Până atunci, nici în drumurile lor, nici la 
curtea regelui Dagobert, el nu văzuse încă fata 
de care să se îndrăgostească. Acest răspuns o 
îngrijoră pe buna doamnă, căci ea începuse să 
îmbătrânească şi voia, înainte de moarte, să-şi 
îmbrăţişeze nepoţii. 


Seara, Lyderic ieşi în grădină şi rămase acolo 
mai mult ca de obicei, căci întrebarea mamei 
sale îl pusese pe gânduri. 

Stătea pe o bancă, ţinându-şi fruntea în 
mâini, când o privighetoare se aşeză pe capul 
său şi începu să cânte: 

— Intr-o ţară îndepărtată trăieşte o fată mai 
albă ca zăpada, mai proaspătă decât aurora, mai 
pură decât apa din lacul Sandhy, pe fundul 
căruia se văd perlele. Ea n-a iubit încă pe nimeni, 
căci se va îndrăgosti doar de cel care va obţine 
uimitoarea comoară a nibelungilor şi coiful ce-l 
va face invizibil. Fata, mai albă ca zăpada, mai 
proaspătă decât aurora, mai pură decât apa din 
lacul Sandhy, pe fundul căruia se văd perlele, 
este frumoasa Chrimhilda, sora lui Gunther, 
regele highlanderilor. 

A doua zi, Lyderic îi spuse mamei sale că 
singura persoană cu care se va căsători va fi 
frumoasa Chrimhilda, sora lui Gunther, regele 
highlanderilor. 

Ermengarde îl întrebă cine era frumoasa fată 
şi unde se găsea ţara fratelui ei. Lyderic îi 
răspunse că nu ştia, dar va începe căutările în 
aceeaşi seară. 

Aşa cum a promis, după lăsarea 
întunericului, contele îi încredinţă mamei sale 
conducerea domeniilor, îşi prinse la şold sabia 
Balmung, urcă pe calul dăruit de regele 
Dagobert şi, urmat de Peters, porni în căutarea 
Chrimhildei. 


Străbătură mai multe sute de leghe, merseră 
prin munţi şi văi fără teamă că se vor rătăci, 
fiindcă privighetoarea zbura înaintea lor, 
oprindu-se în fiecare seară pe o creangă a 
copacului sub care dormeau ei, aşezându-se pe 
catargul bărcii ori corăbiei când traversau râuri 
ori vreun braţ de mare. 

Într-o zi ajunseră, în sfârşit, într-o ţară foarte 
frumoasă. Ca de obicei, se culcără, seara, sub un 
copac. Privighetoarea se aşeză deasupra lor, iar 
caii începură să pască prin împrejurimi. 

A doua zi, se auzi un zgomot mare care îi 
trezi. Lyderic vru să afle ce se întâmplase, dar 
când încercă să se ridice nu reuşi. 

Era legat nu doar de trup, ci şi de mâini, de 
picioare, de păr. Auzi lângă el hohote de râs. 

În acelaşi timp, o voce amenințătoare răsună 
în urechea lui, zicându-i: 

— Cine eşti? Ce vrei? Unde te duci? 

Lyderic se chinui să se întoarcă în partea din 
care venea glasul şi astfel smulse legăturile 
care-i legau trupul. 

Văzu un pitic de două picioare înălţime, cu o 
barbă lungă şi o coroană de aur pe cap. 

El ţinea în mână un bici de aur cu patru 
lanţuri de oţel. La capătul fiecăruia se găsea câte 
un diamant neşlefuit, cu colţurile mai ascuţite ca 
orice lamă. 

Astfel că, atunci când lovea cu biciul, făcea 
dintr-odată şapte răni adânci. Cum nu se îndoia 
că piticul îi pusese acele întrebări, răspunse: 


— Sunt Lyderic, primul conte al Flandrei. 
Vreau să cuceresc comoara nibelungilor şi coiful 
de aur ce te face nevăzut, după care mă voi 
căsători cu prinţesa Chrimhilda, sora lui Gunther, 
regele highlanderilor. 

— Ei bine, zise piticul cu barbă albă, 
călătoria ta s-a sfârşit, căci ai ajuns în ţara 
nibelungilor. Doar că, în loc să obţii comoara lor 
şi coiful de aur ce te face nevăzut, vei munci în 
mina din Sauten. Scutierul tău va fi paznicul 
purceilor mei, privighetoarea ta va cânta într-o 
cuşcă agăţată la fereastra mea, caii tăi vor trage 
piatra de moară din moara mea de ulei, iar 
prinţesa Chrimhilda, sătulă să te aştepte, se va 
mărita cu altul sau va muri fată bătrână. ŞI, ca 
să nu te îndoieşti de adevărul spuselor mele, află 
că sunt puternicul rege al nibelungilor! 

După acele cuvinte amenințătoare, cu care 
urechile tânărului conte nu fuseseră obişnuite 
până atunci, Lyderic se mişcă atât de tare, încât 
îşi eliberă mâna dreaptă din legăturile ce o 
ţineau prinsă şi îl luă de barbă pe pitic. 

Acesta, ridicând biciul de aur, îl lovi atât de 
puternic pe contele de Flandra, că unul dintre 
diamante îl nimeri chiar în locul neprotejat, iar 
durerea provocată astfel îl făcu pe viteaz să dea 
drumul prăzii sale. 

Imediat, regele îşi chemă toată armata şi 
Lyderic simţi că era lovit peste tot, cu cele mai 
felurite arme. Intre plesniturile ce răsunau 
abătându-se asupra lui şi cele produse de biciul 
de aur, rapide şi puternice, tânărul conte de 


Flandra înţelese că nu avea timp de pierdut. De 
aceea făcu o sforţare uimitoare şi reuşi să-şi 
elibereze mâna stângă. Cum se ridică puţin, 
văzu câmpul acoperit de armata nibelungă 
formată din opt până la zece mii de oşteni, unii 
călare şi înarmaţi cu topoare şi săbii, alţii 
pedeştri, purtând lănci şi halebarde. 

In fruntea lor venea regele, căruia i se 
adusese calul de luptă şi se grăbea să urce în şa, 
ca să fie pregătit, în situaţia în care lucrurile 
aveau să meargă rău şi nu cum crezuse el la 
început. 

Mai departe de ei, o grupă de o sută de 
persoane îl ducea pe Peters, prizonier, ca şi pe 
cei doi cai ai lor. O caricatură de pitic negru 
purta, dansând şi strâmbându-se, cuşca în care 
se găsea privighetoarea. 

Acele imagini îi provocaseră lui Lyderic o 
mare durere şi îl făcuseră să uite de pericolul în 
care el însuşi se afla. 

Işi eliberă coapsele şi restul picioarelor, 
scoase din teacă sabia Balmung şi se repezi 
către cei care-i duceau pe Peters, caii şi 
privighetoarea. Incepu să lovească de parcă se 
lupta cu uriaşii. 

Imediat, începură să sară mâini şi capete, 
încât, îngroziţi, piticii lăsară tot ce aveau şi o 
luară la fugă. Doar negrul nu a vrut să lase jos 
privighetoarea. 

Lyderic a făcut trei paşi către el, l-a apucat 
de o mână, i-a smuls colivia şi, cum piticul se 
zbătea între degetele sale, ţipând şi încercând 


să-l muşte în loc să-i ceară îndurare, dădu cu el 
de pământ şi îl sfărâmă cu călcâiul, ca pe un 
animal periculos. 

După aceea îl dezlegă pe Peters, tăie 
piedicile cailor şi deschise colivia privighetorii, 
eliberându-i pe toţi. 

Dar Lyderic înţelese, după zgomotele din jur, 
că nu se terminase încă nimic şi că, din contră, 
înfruntarea urma să ia proporţii. Întorcându-se, îl 
văzu pe rege dând dispoziţii pentru un atac 
general. 

Armata fu divizată în trei corpuri, două de 
infanterie şi unul de cavalerie, ce voiau să atace 
din faţă şi din flanc. 

Un întreg regiment se furişase pe cealaltă 
parte a muntelui, pentru a-l surprinde pe Lyderic 
din spate. 

Tânărul conte se gândi o clipă să se urce pe 
cal pentru a năvăli peste mulţimea piticilor, dar 
îşi zise că armăsarul său, nefiind invulnerabil ca 
stăpânul lui, i-ar fi fost mai curând o povară 
decât un ajutor. 

il aşeză pe Peters în spatele său, lângă cai, 
cu porunca strictă să nu se mişte din poziţia 
aceea, apoi porni pe jos la luptă. 

Confruntarea începu. Atacat din faţă de rege 
şi de cavaleria sa, de infanterie din flancuri, de 
regiment din spate, Lyderic începu să învârtă 
deasupra capului sabia Balmung, astfel încât să 
le răspundă deodată tuturor duşmanilor săi. 

Din fericire, chiar dacă nibelungii erau mulţi, 
contele de Flandra se dovedi neobosit. Niciun 


secerător n-ar fi tăiat atâtea spice într-o zi, câţi 
pitici a răpus Lyderic într-o oră. 

Inţelese că trebuia să procedeze metodic. 
Atacă aripa stângă a oştirii şi o distruse în 
totalitate. Apoi se întoarse către cea dreaptă şi o 
puse pe fugă. 

In acest fel, nu mai avea de-a face decât cu 
regele şi cu cavaleria sa. Cât despre regimentul 
care voia să-l atace prin surprindere din spate, 
acela era ţinut în loc de Peters, piticii 
neîndrăznind astfel să se apropie. 

li rămase să se bată cu regele şi cu cavaleria 
sa. Dar Alberic era atât de pornit împotriva lui, 
că abia aştepta confruntarea. In acel trup mic se 
aflau sufletul şi puterea unui uriaş. 

De aceea, Lyderic, fără a-şi face griji pentru 
restul cavaleriei, nu se mai ocupă decât de rege, 
care evita cu o uimitoare agilitate loviturile 
săbiei Balmung şi îl însângera pe conte cu 
diamantele sale tăioase. Oricine s-ar fi găsit în 
locul tânărului ar fi avut trupul plin de răni. 

Până la urmă, Lyderic izbi cu lama picioarele 
din faţă ale căluţului pe care stătea Alberic. 
Animalul se prăbuşi la pământ şi-l prinse pe rege 
sub el. Imediat, contele puse vârful armei sale pe 
pieptul acestuia. 

Piticul aruncă biciul de aur, cerând îndurare. 
Promise apoi că, dacă avea să fie cruțat, îi va 
dărui contelui minunata comoară a nibelungilor 
şi coiful care îl face nevăzut. Restul cavaleriei, 
înțelegând că regele era învins, o luă la fugă. 


Lyderic îşi retrase sabia în teacă, îl scoase pe 
Alberic de sub căluţ şi, legându-i mâinile cu 
barba, luă de jos biciul de aur. 

Apoi îi porunci regelui să pornească înainte, 
pentru a-l duce în locul unde era ascunsă 
comoara nibelungilor. Peters cu cei doi cai şi cu 
privighetoarea, îi urmă. 

După ce merseră o jumătate de ceas, 
ajunseră într-un loc înconjurat de stânci înalte şi 
crezură că nu aveau cum să mai înainteze. Dar 
Alberic îi spuse contelui să atingă pietrele cu 
biciul său de aur şi acestea se dădură la o parte, 
făcând o intrare suficient de mare pentru oricare 
dintre ei. 

Pătrunseră toți înăuntru, cu excepţia 
privighetorii, care rămase afară, într-atât de 
îngrijorată era de faptul că imensa intrare putea 
fi o capcană. 

Contele de Flandra şi Alberic înaintară către 
nişte coloane impresionante, fiecare fiind din 
matostat, porfir şi lapislazuli. Ajunseră apoi într-o 
uriaşă sală pătrată, construită din malachit, ce 
avea câte o uşă în fiecare perete. 

Orice uşă ducea într-o încăpere plină cu 
pietre preţioase şi purta numele comorii pe care 
o ascundea între zidurile ei. 

Existau, astfel, uşa Perlelor, a Rubinelor, a 
Smaraldelor şi a Diamantelor. Alberic deschise 
cele patru intrări şi îi zise contelui să ia tot ce 
voia. 

Deoarece i-ar fi trebuit mai mult de cinci 
sute de căruţe pentru a căra toate pietrele 


preţioase, Lyderic se mulţumi să umple patru 
coşuri pe care i le dăduse regele: unul cu perle, 
altul cu rubine, al treilea cu smaralde şi al 
patrulea cu diamante. 

Peters încărcă totul pe cei doi armăsari ai 
lor. Lyderic îi zise apoi lui Alberic, deoarece 
acesta îl ruga să ia mai mult, că prada îi ajungea 
deocamdată şi că, dacă va mai avea nevoie, va 
mai veni să ceară. 

Atunci regele nibelungilor îl întrebă pe 
contele de Flandra dacă vrea, pentru că îl 
condusese atât de cinstit la comoara sa, să-i 
înapoieze biciul de aur şi să-i dezlege mâinile. 
După aceea avea să-l conducă, la fel de fidel, în 
grota unde se găsea coiful care-l făcea nevăzut. 

Mai zise că un uriaş pe nume Taffner păzea 
coiful respectiv şi că slujitorul acela nu-i va 
asculta porunca, dacă îl va vedea dezarmat. 

Lyderic îi răspunse că, dacă uriaşul nu-l va 
asculta, lucrul acela îl privea pe el şi va reuşi să-i 
dea de capăt. Dar Alberic îi zise că uriaşul nu 
avea decât să-şi pună coiful pe cap şi va 
dispărea, fără ca vreunul dintre ei să-l poată 
găsi. 

Motivul respectiv i se păru atât de întemeiat 
contelui de Flandra, că îi dezlegă mâinile regelui 
şi îi înapoie biciul de aur. 

Piticul păru plăcut impresionat de acea 
dovadă de încredere. leşind din ascunzătoarea 
pietrelor preţioase cu Lyderic, Peters şi cei doi 
armăsari încărcaţi, el îi îndrumă spre un alt ţinut 
din ţara nibelungilor. 


Acolo se ridica o stâncă atât de întunecată, 
încât ai fi crezut că era din fier. In timp ce 
mergeau astfel, privighetoarea zbura din copac 
în copac şi cânta: 

— la seama, Lyderic, ia seama! Trădarea are 
ochi frumoşi şi piele catifelată şi nu vei cădea în 
cursă doar dacă îi vei simţi ghearele de tigru. Fii 
atent, Lyderic, fii atent! 

Contele de Flandra, fără a-l pierde din priviri 
pe regele nibelungilor, îi făcu semn din cap 
privighetorii că a înţeles-o, dar işi continuă 
drumul. 

Totuşi, în adâncul inimii sale, se gândea că 
pasărea era cam fricoasă şi se temea de o 
primejdie închipuită. 

Pe măsură ce înaintau către muntele cel 
întunecat, drumul devenea tot mai dificil. 

Alberic, mergând în fruntea lor, lovea cu 
biciul de aur pentru a da la o parte obstacolele. li 
duse astfel până într-un loc unde drumul se 
întrerupea şi ajunseră în faţa unei peşteri uriaşe. 

În aceeaşi clipă, sărind într-o parte, Alberic 
strigă: 

— Ajută-mă, Taffner! 

Şi, lovind în pământ cu călcâiul, dispăru 
printr-o trapă care se deschise dintr-odată, aşa 
cum o fantomă reintră în mormântul ei. 

Contele de Flandra căuta deja trapa, gata să- 
| urmărească pe pitic până în străfundurile 
pământului, când auzi paşi grei şi răsunători 
apropiindu-se de el. Se întoarse rapid în direcţia 


din care venea zgomotul, dar nu văzu absolut 
nimic. 

înţelese că era vorba despre uriaşul Taffner, 
care venea la luptă, purtând pe cap coiful ce-l 
făcea nevăzut. De altfel, abia avu timpul necesar 
să-şi tragă sabia pentru a se apăra, că i se păru 
că întreg muntele se prăbuşise peste el. 

Uriaşul Taffner îi dăduse o lovitură de 
măciucă peste picior. 

Oricât de puternic era Lyderic, cum nu se 
aşteptase să fie astfel atacat, plecă fruntea şi 
căzu într-un genunchi. Imediat însă, ridicându- 
se, lovi puternic, la întâmplare, cu sabia 
Balmung. 

Deşi i se păruse că izbise în gol, simţise 
totuşi că lama întâmpinase o anumită rezistenţă, 
ceea ce îl făcu să creadă că îl atinsese pe uriaş. 
Dacă gigantul era nevăzut, nu însemna că era de 
neatins. 

Imediat se auzi un răcnet de durere scos de 
Taffner. Fu urmat de a doua lovitură de măciucă. 
Asta îi arătă lui Lyderic că nu se înşelase. 

Acum însă, tânărul se aştepta la un 
asemenea atac. De aceea, oricât de bine fusese 
dată lovitura, el o primi fără a mai îndoi 
genunchiul şi ripostă cu o forţă capabilă să 
sfărâme o stâncă. | se păru că îşi atinsese iar 
duşmanul, căci Taffner urlă pentru a doua oară şi 
contele aşteptă zadarnic al treilea atac. 

Când tânărul se credea deja scăpat de uriaş, 
care ori murise ori fugise, văzu venind asupra sa, 
cu iuţeala fulgerului, o piatră mare cât o casă, ce 


ieşise singură din peşteră, de parcă ar fi fost 
aruncată de o catapultă nevăzută. 

Bolovanul fu urmat de altul, apoi de al 
treilea. Toţi veneau către conte cu atâta viteză, 
că nu putea să se ferească de unul fără a fi lovit 
de altul. 

Lyderic pricepu că uriaşul îşi schimbase 
tactica şi voia să-l atace de departe, fără a se 
expune sabiei Balmung, de care se temea. 

Se hotărî deci să folosească, la rândul lui, o 
şmecherie. Văzând că venea spre el o piatră 
imensă, în loc să se ferească de ea, se aruncă 
înainte şi, căzând pe spate ca şi cum ar fi fost 
răsturnat de lovitură, rămase nemişcat, făcând 
pe mortul. 

Peters ţipă îndurerat, privighetoarea _ciripi 
trist, namila se apropie de el atât de repede, că 
Lyderic simţi, pe măsură ce duşmanul venea, 
cum pământul se cutremura sub paşii lui. Puțin 
mai târziu, contele de Flandra simţi un genunchi 
care se puse pe pieptul său, în timp ce un 
pumnal îi ţintea inima. 

Dându-şi seama, după poziţia genunchiului şi 
a mâinii, pe unde se afla duşmanul, îl izbi cu 
sabia Balmung dintr-o singură mişcare, atât de 
hotărâtă şi de precisă, că îi tăie capul. 

Acesta se rostogoli, astfel că ieşi din coif şi 
trupul uriaşului începu dintr-odată, să se vadă. 
Capul lui muşca din pământ de furie, în timp ce 
trupul se ridică însângerat şi bătu aerul cu 
braţele, căci moartea îşi făcea efectul în câteva 
clipe. 


Până la urmă îşi făcu datoria. Uriaşul se 
prăbuşi ca un copac dezrădăcinat de furtună. 

Lyderic luă coiful. După ce se asigură că 
Taffner era într-adevăr mort, începu să caute 
drumul pe unde îi scăpase Alberic, fiindcă nu 
voia să părăsească ţara nibelungilor fără a-l 
pedepsi pe regele lor. 

În momentul acela, unul dintre cai bătu în 
pământ cu piciorul şi se deschise o trapă. 
Contele de Flandra recunoscu locul respectiv ca 
fiind cel pe unde dispăruse regele. 

Nu se mai îndoi de faptul că scara apărută în 
faţa lui avea să-l conducă într-o încăpere 
subterană unde, lipsit de griji, Alberic se credea 
în siguranţă. Se hotări deci să-l urmărească. 

Peters, fiind foarte îngrijorat de pericolul ce-i 
ameninţa stăpânul, făcu tot ce putu ca să-l 
împiedice să coboare. Nu era însă uşor să-l faci 
pe Lyderic să se răzgândească. 

La rugăminţile scutierului său, acceptă totuşi 
să-şi pună pe cap coiful care-l făcea nevăzut. 

Încântat să încerce chiar atunci puterea 
coifului vrăjit, contele de Flandra îi mulţumi 
scutierului său fiindcă îi dăduse ideea. De 
asemenea, îi porunci să vină după el în 
subterane, dacă după un ceas nu s-ar fi întors. 

Imediat după aceasta, îşi puse coiful pe cap 
şi deveni nevăzut, apoi cobori scara ce ducea 
spre adâncul pământului. 

De cum făcu primii paşi, Lyderic înţelese că, 
într-adevăr, nu se înşelase, ci se afla în palatul 
regelui Alberic. Toţi pereţii erau împodobiţi cu 


pietre preţioase, iar drumul era acoperit cu 
pulbere de aur. 

După ce străbătu câteva încăperi pustii, dar 
luminate puternic de lămpi de alabastru unde 
ardea ulei parfumat, ajunse într-o grădină plină 
cu flori ce i se păru luminată chiar de soare. 
Ridică ochii şi văzu că ceea ce el lua drept cer nu 
era decât fundul unui lac foarte limpede, încât 
puteai privi dincolo de ape. 

Uimit de acea neobişnuită transparenţă ce 
permitea razelor de soare să străbată apele, 
observă că acestea făceau florile să se deschidă. 

Uitându-se la ele mai de aproape, pricepu că 
florile nu erau adevărate, ci atât de artistic 
lucrate, încât oricine s-ar fi înşelat în privinţa lor. 
Nu erau decât pietre preţioase. 

Codiţele le aveau făcute din mărgean, 
frunzuliţele din smarald. După cum se dorea să 
se imite garoafele, tuberozele sau violetele, 
florile erau din rubine, topaze sau safire. 

În mijlocul ciudatei grădini se ridica un 
chioşc atât de elegant că Lyderic îşi zise că dacă 
regele se afla pe acolo, atunci în locul respectiv 
trebuia găsit. 

Înaintă cu grijă. Apărat de coiful său, ajunse 
în pragul construcţiei fără să fie văzut. Contele 
nu se înşelase: Alberic stătea culcat în hamac, 
între două femei. 

Una îl legăna, cealaltă îi făcea vânt cu o 
coadă de păun. Lângă el, pe un divan, se găsea 
biciul de aur. 


Discuţia pe care o purtau se dovedea foarte 
interesantă. Alberic le povestea femeilor 
aventurile sale din cursul zilei. 

Le spusese despre venirea străinului în ţara 
nibelungilor, apoi cum el, Alberic, îl înşelase şi îl 
făcuse să creadă că îi va dărui coiful care te face 
nevăzut şi cum, în loc să-şi ţină promisiunea, se 
refugiase sub pământ şi îl chemase în ajutor pe 
uriaşul Taffner, care probabil că îi venise deja de 
hac tânărului. 

Lyderic nu mai suportă să asculte restul 
povestirii şi, apucându-l pe rege de barbă, îl 
trase jos din hamac. 

— Pitic mizerabil, îi zise, vei plăti pentru 
toate nelegiuirile tale! 

După ce-i legă mâinile la spate, dădu jos 
candelabrul din tavanul chioşcului şi îl suspendă 
în locul aceluia pe pitic, legându-l de barbă de un 
cârlig din aur. 

— Acum, îi zise, stai acolo până când ţi se va 
lungi barba şi vei putea iar să păşeşti pe 
pământ! 

Piticul se zbătea ca un peşte prins în undiţă, 
cerea îndurare şi se jura că, de această dată, îi 
va aduce omagii lui Lyderic şi îl va recunoaşte ca 
stăpân al său, dacă tânărul îl va dezlega. Insă 
contele îl lăsă să strige şi să se zbată. 

Luă apoi cele două femei ale regelui 
nibelungilor, pe care voia să le dăruiască 
Chrimhildei, şi le puse pe fiecare într-un buzunar. 
Luă şi biciul de aur, cu care se putea pătrunde la 
comoară, îşi scoase câteva clipe coiful pentru ca 


Alberic să nu se îndoiască de omul care făcuse 
isprava, culese cel mai frumos trandafir în timp 
ce traversă grădina, apoi urcă scara ce ducea la 
suprafaţă. 

Se întâlni cu Peters şi porniră mai departe la 
drum. Se îndreptau către ţara highlanderilor, 
precedaţi de privighetoarea care cânta într-una, 
atât de veselă era că lucrurile se sfârşiseră cu 
bine. 


Capitolul VII 


Lyderic merse astfel încă opt zile, precedat 
de privighetoare, urmat de scutierul său şi 
vorbind cu cele două femei ale lui Alberic, cărora 
le plăceau mai mult cerul Domnului cu soare ziua 
şi cu stele noaptea şi pământul dat de 
Dumnezeu, cu plantele sale parfumate, decât 
cerul lor de cristal, mereu spălăcit şi rece, şi 
florile de diamant, dintre care nici cea mai 
frumoasă şi bogată nu avea măcar mirosul bietei 
violete ce se ascunde în iarbă. 

Astfel, în fiecare zi şi în orice seară, când 
soarele se ridica la răsărit şi se culca la asfintit, 
ele îi mulţumeau lui Lyderic că le-a smuls din 
închisoarea lor, unde gelozia stăpânului lor nu le 
permisese să iasă, petrecându-şi timpul, una 
dormind în hamac, cealaltă făcându-i vânt cu 
coada de păun odiosului pitic. 

În seara următoare, ajunseră la ruinele unui 
castel. Cum făceau ei focul şi pregăteau masa, 
pământul se cutremură şi doi uriaşi îngrozitori se 
iviră dinaintea lor. 

— Spuneţi-vă ultima rugăciune, străinilor, 
ziseră ei. Curând veţi arde în proţapul nostru, 
fiindcă nu aveaţi voie să ne călcaţi pământurile. 


— Sunt Lyderic, contele Flandrei, le răspunse 
tânărul. N-am ştiut că nu e voie să umblăm pe 
aici, fiindcă nu stătea scris nicăieri aşa ceva. Cât 
priveşte pedeapsa voastră, aveţi grijă cum 
vorbiţi! Căci, dacă mă supăr, sabia mea Balmung 
vă despică într-o clipită pe amândoi, cât sunteţi 
de mari! 

Auzind un asemenea răspuns, uriaşii se cam 
înfiorară. Dar, fiindcă trebuiau să pedepsească 
pe cineva, iar de Lyderic nu prea îndrăzneau să 
se apropie, îi propuseră o întrecere. 

Acela care avea să povestească cea mai 
interesantă istorie avea să câştige prinsoarea. 
Dacă vor câştiga ei, cum credeau, contele avea 
să le dea sabia lui, iar dacă drumeţii vor învinge, 
lui Lyderic îi revenea un minunat inel cu rubin, 
pe care uriaşii îl moşteniseră de la înaintaşii lor. 

Cum contelui de Flandra îi plăceau întrecerile 
şi cum nu ştia dacă putea ieşi învingător dintr-o 
înfruntare cu asemenea namile, chiar dacă 
folosea coiful fermecat şi lovea cu sabia 
Balmung, acceptă prinsoarea. 

Aşezându-se deci lângă foc cu toţii, primul 
dintre uriaşi începu să-şi depene istoria. 

Astfel, el le spuse cum odată, de mult, un 
croitor se întâlnise cu un cizmar. Stând ei de 
vorbă o vreme, hotărâră apoi să plece mai 
departe împreună, trecând prin târgurile mai 
mari ori prin oraşele dimprejur, ca să poată 
munci pe la oameni şi să-şi câştige cele necesare 
traiului. 


Merseră ei astfel şi trecură prin câteva 
aşezări mai mari, unde căpătară mai multe 
comenzi, încât să nu moară de foame, fără a 
avea însă o viaţă îndestulată. Croitorul, harnic şi 
bun de gură, câştiga ceva mai bine ca tovarăşul 
lui de drum, iar acesta începu să-l pizmuiască. 

El nu băga însă în seamă mârâielile celuilalt, 
ci cânta şi glumea toată ziua, ba mai săruta şi 
câte o fată prin târgurile prin care umblau. 

Mergând ei astfel, ajunseră într-o zi la 
marginea unui codru prin case trecea drumul 
către castelul regelui. Cum acolo existau două 
poteci, una mai lungă, fiindcă ocolea şi ajungeai 
la castel după şapte zile de mers, iar pe cealaltă 
după trei zile, se opriră la răscruce. 

Nu ştiau pe care dintre ele să pornească. 
Cum acolo se afla un cuptor de pâine, socotiră 
câtă puteau cumpăra ca să ajungă până la 
castel. 

— Să luăm pentru şapte zile, propuse 
cizmarul. Dacă vom nimeri pe drumul mai lung? 

— N-o să car eu atâta pâine în spinare, se 
împotrivi croitorul. În loc să mă bucur de 
frumuseţea locurilor prin care mergem, să mă 
chinui cu greutăţi ? 

Astfel că fiecare îşi cumpără câtă pâine 
crezu de cuviinţă, apoi porniră prin pădure. 
Codrul se dovedi atât de întunecat şi de tăcut, că 
de-abia se vedeau. 

Cizmarul mergea fără să scoată o vorbă, 
cărându-şi greutatea în spinare. Croitorul sărea 
într-un picior, cânta şi pălăvrăgea. 


Se scurseră aşa două zile. Într-a treia, 
croitorul pricepu că drumul nu se apropia de 
castel. Cum terminase pâinea, începu să se 
teamă. In seara aceea se culcă la rădăcinile unui 
copac, iar în dimineaţa următoare plecă mai 
departe cu burta goală. 

La fel se întâmplă în cea de-a cincea zi. 
Cizmarul mânca pe săturate, iar tovarăşul lui 
înghiţea în sec. Când se rugă să-i dea şi lui o 
bucată, celălalt râdea şi zicea: 

— N-ai spus tu că ai noroc? Acum e bine, cu 
burta goală? Căci greierul cântă şi joacă vara, iar 
iarna piere de foame! 

Cizmarul nu ştia ce-i aia mila. În dimineaţa 
următoare, croitorul nu se mai putu scula de jos, 
atât de slăbit era. Se rugă de celălalt să nu-l lase 
să moară acolo. 

— ţi voi da ceva de mâncare, dar nu pe 
degeaba, îi zise cizmarul. Drept plată, îţi voi 
scoate ochiul drept! 

Bietul croitor nu avu ce face. După ce plânse 
o vreme, cizmarul îi străpunse ochiul cu vârful 
unui cuţit. Tare hain era omul acela! 

Croitorul înghiţi pâinea aşa de scump plătită 
şi prinse putere, astfel că începu să uite de 
necaz. Se încurajă, zicându-şi că vedea bine şi cu 
un ochi. Apoi plecară la drum şi merseră până la 
căderea nopţii. 

In cea de-a şaptea dimineaţă însă, nu izbuti 
să se scoale de jos de slăbit ce era. Cizmarul 
văzu că se afla la un pas de moarte, de aceea îi 
propuse: 


— Îți mai dau o bucată de pâine, dar, pentru 
bunătatea pe care o dovedesc, o să-ţi sparg şi 
celălalt ochi. 

Croitorul, care pricepuse că trăise ca un 
uşuratic şi că soarta lui se găsea în mâinile 
celuilalt, nu avu de ales, dar îi spuse: 

— Fă cu mine cum vrei, dar nu uita că eşti 
un ticălos! Vei plăti odată pentru asta... Imi scoţi 
ochii pentru câteva felii de pâine! Nu uita că voi 
fi răzbunat. lar fără ochi, nici meseria nu mi-o 
pot face... Dacă ai avea măcar o fărâmă de 
suflet în tine, să nu mă laşi singur de acum 
încolo, că voi pieri! 

Dar nemernicului de cizmar nu-i păsa de 
văicăreala celuilalt. Luă cuțitul şi îi scoase al 
doilea ochi. Apoi îi dădu pâine, să prindă puteri. 

După ce îl orbi pe tovarăşul său, cizmarul îi 
dădu un toiag şi porniră la drum. Când ajunseră 
la marginea pădurii, în calea lor se ivi o 
spânzurătoare. Cizmarul îl lăsă acolo pe croitor şi 
îşi văzu de treburile sale. 

Bietul orb, obosit şi amărât, adormi şi se 
trezi în dimineaţa următoare, fără să-şi dea 
seama cât era ceasul ori unde se afla. 

În ştreang atârnau doi tâlhari. Pe capetele lor 
se aşezară doi corbi, pe care nenorocitul de 
croitor îi auzi spunând: 

— De unde să ştie proştii de oameni că roua 
căzută astă-noapte peste leşurile tâlharilor este 
fermecată şi, dacă un orb îşi dă peste ochi cu ea, 
vede din nou? 


Auzind asta, croitorul se bucură peste 
măsură! Îşi înmuie năframa în rouă şi se şterse 
pe la ochi cu ea. Spre uimirea lui, începu să 
vadă! 

Nu se mai sătura să se uite la soare, la 
păsările de pe cer, la musculiţele ce zburau în 
jurul lui. 

Apoi scoase un ac şi începu să coasă, ca să 
fie sigur că nu era doar un vis. 

Îşi luă traista pe umăr şi, uitând de 
necazurile prin care trecuse, porni la drum, 
vesel, îngânând un cântec. Cum mergea el aşa, 
întâlni un mânz. Fiindcă nu avea stăpân, îl prinse 
de coamă şi vru să se urce pe el, căci era obosit 
şi mai avea destul de mers până la castel. 

Dar mânzul îl rugă să nu-l încalece, fiindcă 
era plăpând şi i-ar fi rupt spinarea. 

De milă, omul îi dădu drumul, iar mânzul fugi 
fericit pe câmp, până ce nu se mai văzu. 

Foamea începu să-l chinuie iar pe croitor, 
căci nu mai mâncase de multă vreme, astfel că 
porni să caute ceva de înghiţit. Cum în 
apropierea lui mergea o barză, se furişă şi o 
prinse de un picior. 

Carnea acelei păsări nu e bună la gust şi e 
tare, dar lui nu-i păsa de asta, atât era de 
flămând. 

îngrozită, barza l-a rugat, cu lacrimi în ochi, 
să o cruțţe, fiindcă ea adusese oamenilor numai 
foloase. Croitorul se milostivi de ea şi o lăsă 
liberă până la urmă. Luându-şi zborul, ea îi strigă 
că îl va răsplăti odată pentru fapta lui bună. 


Însă croitorului îi era şi mai foame. Căutând 
mâncare prin jur, nimeri peste câteva rațe ce se 
bălăceau într-o baltă. Se bucură tare când le 
văzu şi prinse repede una, ca să-i rupă gâtul. 

Chiar atunci, din stufăriş ieşi o rață bătrână 
şi-l rugă fierbinte să nu-i omoare puiul. Croitorul 
se milostivi de ea şi plecă mai departe cu mâinile 
goale. 

Merse astfel până ajunse la un copac tare 
bătrân, în care se găsea un roi de albine. Aţâţat 
de foame, omul se gândi să fure mierea din cuib. 
Dar regina albinelor, simțind ce gânduri avea el, 
ieşi ca să-l amenințe cu miile de ace ale 
supuşilor ei. 

Îi promise în schimb că, dacă îşi va vedea de 
drum, îl va ajuta când se va afla la strâmtoare. 

De aceea, omul plecă mai departe. Ajunse, 
flămând la castelul cel falnic al regelui. Trase la 
un han din apropiere şi ceru de mâncare. 

| se aduseră toate bucatele râvnite, căci era 
ora prânzului. După ce se ospătă aşa cum îşi 
dorise, plecă prin aşezările din jurul castelului ca 
să caute de lucru. 

Fiindcă se pricepea bine la cusut, stăpânul 
unui atelier de croitorie îl tocmi în slujba lui. lar 
vestea despre iscusinţa lui se răspândi repede, 
ba chiar ajunse până la rege, care-l numi 
croitorul curţii. 

Mare mirare fu când află că cizmarul curţii 
ajunsese chiar ticălosul care îi scosese ochii cu 
vârful unui cuţit! După uimirea aceea, de care 
fusese cuprins şi cizmarul, mai ales când pricepu 


că croitorul vedea iar, nemernicul se gândi cum 
să-i vină de hac fostului său tovarăş de drum, de 
a cărui răzbunare se temea acum. 

Aşa că, în aceeaşi seară, ticălosul se duse la 
rege şi îi spuse că noul croitor se lăudase că ar 
putea găsi coroana de aur ce se pierduse cu 
mulţi ani în urmă. 

În dimineaţa următoare, monarhul îl chemă 
la el pe tânăr şi îi porunci să-i aducă vechea 
coroană, altminteri avea să fie gonit de la castel. 
Mâhnit, omul îşi strânse lucrurile şi se pregăti de 
plecare, necăjit că trebuia să plece de acolo, 
unde îi mersese bine. 

Pornind la drum, pe înserate ajunse la lacul 
rațelor. Mama puiului îl recunoscu. Văzându-l 
amărât, se apropie de el să afle de ce suferea, 
iar omul îi povesti necazul său. 

Rața se bucură să audă aşa ceva, căci 
coroana se gasea chiar pe fundul bălții lor. Se 
scufundă de îndată şi o aduse pe mal. Minunată 
mai era şi strălucea în razele soarelui de-ţi lua 
ochii! 

Fericit, croitorul o luă şi i-o duse regelui. 
Acesta se  înveseli peste măsură. li dărui 
tânărului un lanţ de aur ca să-l poarte la gât. 

Cizmarul se întunecă mai tare la chip când 
auzi asta şi se înfăţişă iar înaintea regelui, 
spunându-i că lăudărosul de croitor ar fi putut să 
lucreze în ceară o copie a castelului, cu tot ce 
avea în el, lucruri şi făpturi. 

Imediat ce auzi aşa ceva, regele îl chemă la 
el pe om şi îi porunci să construiască castelul din 


ceară, cu lucrurile şi făpturile din el. lar de nu va 
putea aşa ceva, în temniţă îi vor putrezi oasele! 

Omul plecă necăjit de acolo, căci pricepuse 
în ce mare belea intrase. Pornind el la drum, 
ajunse lângă copacul cel bătrân în care stăteau 
albinele. Cum se odihnea la umbra lui, supărat şi 
îngândurat, matca se apropie de el ca să afle ce 
greutate îl apăsa. 

Atunci croitorul îi povesti întreaga tărăşenie. 
Albinele se sfătuiră între ele, zumzăind de zor. 
Regina lor îi zise să se întoarcă la castel şi să 
stea liniştit acolo, iar peste o zi să revină la ele. 

Omului nu-i venea să creadă că lucrurile se 
dovediseră atât de simple. Făcu aşa cum îi 
ceruse matca, iar albinele zburară de îndată la 
castel şi pătrunseră înăuntru prin ferestrele 
deschise, după care se întoarseră la copacul lor, 
apucându-se de treabă. 

A doua zi, când veni croitorul, nu-şi crezu 
ochilor. Albinele făcuseră un castel leit celui 
regesc, doar că era din ceară albă ca neaua. EI îl 
luă şi i-l duse regelui, iar acesta, peste măsură 
de bucuros, îi dărui o casă frumoasă, din piatră, 
cum doar marii dregători mai aveau. 

Cizmarul, mai întunecat la chip ca oricând, 
se duse iar la rege şi îi spuse cum se lăudase 
croitorul că ar fi putut face o fântână în curtea 
castelului, unde nu era aşa ceva, pentru ca apa 
să nu mai fie cărată tocmai de la râu. Imediat fu 
chemat bietul croitor şi i se porunci ca până în 
dimineaţa următoare apa să ţâşnească în curtea 
castelului, altminteri îşi va pierde capul. 


Tânărul se  îngrozi auzind asemenea 
amenințare. Fugi de îndată de acolo, plângând. 
Mergând pe câmp, la întâmplare, dădu peste 
mânzul pe care-l cruţase el odinioară şi care se 
făcuse un cal falnic şi frumos. 

Armăsarul află de ce era necăjit şi îl încurajă. 
Se întoarseră împreună la castel. 

Calul alergă de câteva ori în jurul curţii, apoi 
sări cât putu de sus şi, când căzu, izbi pământul 
cu copitele aşa de tare că o bucată din acesta se 
cufundă în adânc şi apa ţâşni de acolo până la 
înălţimea unui om. 

După asemenea ispravă, croitorul a crezut 
că va răsufla uşurat de acum încolo. Numai că 
cizmarul s-a dus din nou la rege şi l-a pârât pe 
fostul său tovarăş de drum cum că ar putea să-i 
aducă stăpânului lor un fiu. 

Regele avea numai fete, niciun băiat, şi era 
tare trist din pricina asta, că nu avea urmaş la 
tron. 

Când a auzit aşa ceva, tare s-a bucurat. L-a 
chemat pe croitor şi i-a promis că, de-i va aduce 
un fiu, cea mai frumoasă dintre fetele sale îi va fi 
soţie. 

Tânărul s-a speriat de noua încercare prin 
care trebuia să treacă. Cum răsplata era pe 
măsură, tare mult ar fi vrut să reuşească. Se 
gândi cât se gândi ce să facă, apoi plecă de la 
castel. 

Umblând pe câmp, la nimereală, se întâlni cu 
vechea lui cunoştinţă, barza. Ea mergea de colo- 
colo şi prindea broaşte ca să alunge foamea. 


Vazându-l supărat şi gânditor, îl întrebă cu 
ce l-ar putea ajuta. Omul îi povesti tărăşenia. 

— Nu-i mare lucru, glăsui ea. Eu aduc mereu 
copii celor din oraşe, astfel că-i pot căra unul şi 
regelui. Stai liniştit la castel şi, peste câteva zile, 
vei avea ce vedea! 

Aşa că tânărul se întoarse la curte. Îşi văzu 
de treburile sale, liniştit şi senin, până într-o zi 
când, fiind în apropierea regelui, barza trecu în 
zbor peste castel, pătrunse înăuntru printr-o 
fereastră şi îi duse suveranului un nou născut. 

Cum lăsă jos pruncul, regina îl luă în braţe şi 
se bucură mult de el, căci era frumos şi drăgălaş. 

Aşa se făcu că ajunse croitorul ginerele 
regelui, iar la castel ospeţele nu mai încetau. 

Cât despre cizmar, nemaisuportând bucuria 
celui pe care voise să-l piardă, el fugi de acolo. 
Două ciori se repeziră la el şi îi scoaseră ochii, 
aşa că, de atunci, umblă prin lume orb şi cere de 
pomană de la cei întâlniți în drum. 

După ce uriaşul termină de povestit, 
micuţele femei şi Peters se uitară îngrijoraţi la 
Lyderic. Povestea aceea fusese tare frumoasă şi 
stăpânul lor se găsea în mare primejdie, dacă nu 
reuşea să istorisească una mai fermecătoare! 

Dar, după câteva clipe, începu să 
povestească al doilea uriaş. El le zise cum, într-o 
zi, plecă un vânător prin pădure, ca să ucidă o 
căprioară şi să aibă ce mânca. 

Mergând el prin codru, se întâlni cu o babă. 

— Bună ziua, voinicule! îi zise ea. Te văd 
vesel şi senin, pe când eu sunt lihnită de foame 


şi nu-mi dă nimeni o bucăţică de carne, să pot 
trăi până mâine. 

Vânătorul îi ceru să aştepte. Dobori 
căprioara, apoi îi prăji o pulpă babei, care se 
ospătă cu bucata. Când să plece mai departe, ea 
îl opri şi îi zise: 

— Pentru că ai fost bun şi darnic, o să-ţi spun 
ceva ce-ţi va fi de mare folos. Mergând pe 
poteca asta vei ajunge la un pom cu multe 
păsărele, care ţin cu ciocurile o mantie. Trage o 
săgeată în ele să se sperie şi să-i dea drumul! 
Astfel, vei dobori şi una dintre ele. Să-i scoţi 
inima şi să o înghiţi. Apoi vei găsi în fiecare zi, 
câte un ban de aur sub pernă. De te vei îmbrăca 
însă cu mantia, vei zbura unde vei dori, căci e 
fermecată. 

Vânătorul îi mulţumi şi plecă mai departe. Nu 
credea cuvintele babei, că prea părea totul 
frumos. 

Merse pe potecă până ce dădu de păsărelele 
din pom. Trase în ele, ca să dea drumul mantiei. 
Una căzu la pământ, doborâtă, lângă mantie. 

El făcu mai departe ceea ce îi spusese baba. 
Luă inima păsării şi o înghiţi. Apoi strânse 
mantia. 

Mare îi fu mirarea când, în dimineaţa 
următoare, găsi sub pernă un ban de aur! 

Cum asta se repetă în fiecare dimineaţă, 
strânse o mulţime de galbeni. Cum se simţea 
cam singur în casa lui din pădure, plecă în lumea 
largă. 


Merse astfel prin codru până ce ajunse la 
capătul său şi porni apoi pe o câmpie întinsă. 
Departe, în zare, văzu înălțându-se un castel. 

Ajungând acolo, văzu la o fereastră stând o 
babă şi o fată foarte frumoasă. Doar că bătrâna 
era o vrăjitoare, ce îi zise fetei: 

— El e vânătorul din pădure. Trebuie să luăm 
de la el inima păsării din pricina căreia găseşte, 
în fiecare zi, câte un ban de aur sub pernă. 

Fata nu voia să facă ceea ce îi cerea 
vrăjitoarea, iar aceasta începu să o amenințe. 

Vânătorul ceru găzduire la castel. Nu pe 
degeaba, ci cu bani, că avea de unde să 
plătească. Şi acolo îl atrăgea nu faptul că era 
obosit de atâta mers, ci frumuseţea fetei. 

Aşa se făcu că îl primiră şi îl ospătară după 
pofta inimii. lar el nu-şi lua ochii de pe chipul 
fetei pe care o îndrăgise. 

Fiindcă totul mergea cum voise ea, baba îi 
zise fetei: 

— E timpul să îi furăm inima păsării. O să 
vezi că nici nu-i va simţi lipsa! 

Apoi pregăti o fiertură. l-o turnă în cană 
vânătorului. El o bău, fără să bănuiască nimic. 

În dimineaţa următoare, nu mai găsi nimic 
sub pernă...După ce băuse fiertura aceea, 
dăduse afară inima păsării, pe care i-o luase fata 
şi o înghiţise. Acum, în fiecare zi găsea ea câte 
un galben sub pernă. 

Dar vânătorului nici nu-i pasa de aşa ceva. El 
se îndrăgostise de tânăra de la castel. Stătea 
numai pe lângă ea... 


Vrăjitoarea o îndemna pe fată să-i ia şi 
mantia fermecată. Ea însă nu voia, de aceea 
baba se supără pe ea şi o ameninţă. 

Fata nu avu ce face. Amărâtă, se uita pe 
fereastră. Tânărul se apropie de ea şi o întrebă: 

— De ce eşti necăjită, draga mea? 

— Din pricina acelui munte din zare, zise ea. 
Pe el se află pietre preţioase. Mă întristez când 
mă gândesc că nu voi ajunge niciodată acolo, 
fiindcă doar păsările pot zbura pe înălțimile 
acelea. 

— Dacă asta e tot, atunci mă îndeletnicesc 
eu de aşa ceva. 

După aceea, trase mantia peste ei doi şi de 
îndată ajunseră sus, pe vârful muntelui. 
Nestematele din jurul lor străluceau de-ţi luau 
ochii. 

Cât au strâns ei pietrele preţioase, baba îi 
vrăjea să adoarmă, astfel el căzu într-un somn 
adânc. 

În timp ce dormea, fata îi luă mantia, se 
îmbrăcă cu ea, strânse nestematele şi îşi dori să 
ajungă la castel. Tânărul se trezi singur, pe 
muntele cu pietre preţioase, unde nimeni nu mai 
ajunsese. 

Înţelegând că fusese înşelat de fata la care 
ţinea foarte mult, începu să se văicărească, 
neştiind ce să facă de acum încolo. 

Pe muntele acela trăiau nişte uriaşi. Cum 
stătea flăcăul şi se gândea la necazul ce dăduse 
peste el, văzu trei namile venind către el. 

Vânătorul se prefăcu adormit. 


— Ce viermi mai apar pe aici! glăsui un 
uriaş. 

— Calcă pe el, zise altul. 

— Ce rost are? Şi aşa vor veni norii şi îl vor 
lua cu ei, vorbi al treilea. 

Apoi trecură de el şi se  îndepărtară. 
Vânătorul se sculă de jos şi se apucă să urce 
către culmea muntelui. Curând, de el se apropie 
un nor, care-l învălui şi îl luă cu el, zburând prin 
văzduh. 

După ce umblară astfel prin înaltul cerului, 
începură să se mai apropie de pământ. Ajunseră 
deasupra unei grădini întinse, închisă între nişte 
ziduri groase. Acolo, norul îl lăsă pe tânăr şi 
plecă mai departe. 

Vânătorul înfometat, văzând că nimerise 
între legume şi verdeţuri felurite, încercă să 
mănânce câte ceva. Aşa îşi umplu burta cu varza 
ce se găsea peste tot. 

După aceea însă, se simţi ciudat. Uitându-se 
într-o băltoacă, văzu îngrozit că îi crescuseră 
urechi şi bot de măgar, ba căpătase şi patru 
picioare! 

Dar, flămând cum era, nu se putu abţine să 
mănânce în continuare varza din jur. Aşa ajunse 
într-un loc unde i se păru că avea alt gust. Când 
se uită iar în băltoacă, mare îi fu mirarea văzând 
că-şi recăpătase chipul omenesc! 

Fiindcă trecuse prin atâtea încercări, doborât 
de oboseală, se culcă şi dormi un somn de 
plumb. Trezindu-se, se gândi să plece din 


grădina aceea, dar nu înainte de a culege mai 
multe verze de acolo, pe care le puse în tolba sa. 

Sări el zidul cel gros al grădinii, apoi porni 
către castelul vrăjitoarei. După câteva zile de 
mers, pe înserate, ajunse în faţa lui. Ca să nu fie 
recunoscut, se măzgălise pe chip cu funingine. _ 

După ce bătu în poartă, apăru vrăjitoarea. li 
ceru găzduire pentru acea noapte, spunându-i că 
era trimisul unui rege şi că îi aducea stăpânului 
său cea mai bună varză din lume. 

Baba îl lăsă să intre. Pofticioasă cum era, îi 
ceru să-i dea măcar o bucăţică din varza 
minunată. Flăcăul nu vru la început, dar cum 
rugăminţile nu mai încetau, până la urmă se 
înduplecă şi îi dădu câteva foi de varză. Baba le 
înghiţi pe dată. Apoi se preschimbă în măgăriţă 
şi se porni să alerge zbierând prin curtea 
castelului. 

După aceea se ivi fata cea frumoasă. Tinerii 
începură să vorbească şi timpul trecu pe 
nesimţite. După o vreme, ea se miră că nu mai 
venea baba. 

— Sper că nu i s-a făcut rău, fiindcă a 
mâncat cu prea multă lăcomie din varza 
minunată pe care trebuia să i-o duc stăpânului 
meu, regele, zise el. 

Auzind povestea cu varza, fata voi de îndată 
să guste şi ea din asemenea minunâţie. 

De cum o înghiţi, se preschimbă în animal şi 
începu să alerge prin curte, alături de babă. 


Vânătorul, după ce se spălă pe faţă de 
funingine pentru ca ticăloasele să-l recunoască, 
se duse la ele şi le zise: 

— lată răsplata pentru faptele voastre rele! 
lar asta nu-i destul! 

Apoi le puse câte o funie de gât şi le duse la 
un morar. Se învoi să le lase acolo să muncească 
întreaga zi, dar mâncare să pornească doar o 
dată, la fiecare apus de soare. 

După o săptămână, morarul se înfăţişă la 
castel şi îi spuse că animalul mai bătrân murise, 
iar cel tânăr era şi el pe ducă. Auzind asta, 
vânătorului i se făcu milă de fată şi o aduse de la 
moară. Îi dădu să guste din varza cea bună şi îşi 
recăpătă înfăţişarea obişnuită. 

De cum se preschimbă iar în om, frumoasa 
fată îngenunche înaintea lui şi îi ceru iertare 
pentru necazurile pricinuite. li zise şi că baba o 
silise să facă toate relele acelea. 

Apoi scoase dintr-un cufăr mantia şi i-o 
înapoie. Vru să facă acelaşi lucru cu inima 
păsării. 

Dar tânărul pricepuse că ea ţinea la el şi că îl 
va asculta de acum încolo, de aceea nu vru să-i 
înapoieze lucrurile, ci ca ea să se mărite cu el. 

Făcură astfel nuntă mare, cum nu se mai 
văzuse prin ţinutul lor. O mulţime de oameni se 
strânseră la castel, să se bucure alături de ei. lar 
de atunci au trăit fericiţi, în bogăţie şi dragoste. 

După ce uriaşul îşi termină povestea, peste 
călători se lăsă o tăcere grea. Femeile şi Peters 
se uitau cu spaimă la Lyderic, fiindcă soarta lor 


se afla în mâinile lui. Dar contele nu se îngrijoră 
defel. 

— Frumoase poveşti, n-am ce zice, grăi el. 
Dar a mea este cu mult mai frumoasă ca a 
voastră. 

Şi începu a-şi istorisi propria viaţă, începând 
cu atacul prinţului de Buck asupra tatălui său, 
contele de Dijon, cu felul în care fusese găsit de 
bunul sihastru şi hrănit de biata căprioară, la 
mormintele cărora plânsese în zadar. Le povesti 
apoi cum ajunsese la atelierul meşterului Mimer 
şi îşi făcuse sabia Balmung, cu care apoi 
doborâse balaurul din Pădurea Neagră şi se 
spălase în sângele lui. 

Pe măsură ce el istorisea toate lucrurile 
acelea uimitoare, femeile se luminară la faţă, iar 
Peters se înveseli. Uriaşii rămaseră cu gurile 
căscate şi ascultau uimiţi peripeţiile lui Lyderic. 

El le povesti apoi despre comoara 
nibelungilor şi despre învingerea lui Alberic şi 
uciderea namilei de Taffner, ce purtase coiful 
fermecat. 

Isprăvile se înşirară una după alta. Când 
Lyderic încheie, cei doi uriaşi nu doar că îi 
mulţumiră pentru minunăţiile auzite, ci îi poftiră 
la castelul lor, unde îi ospătară cu toate 
bunătăţile trei zile în şir, după care, cu părere de 
rău, călătorii trebuiră să plece mai departe. 

După încă două zile de mers, ei ajunseră la 
malul mării. O traversară în decurs de trei zile. 


În a patra dimineaţă, se aflau în capitala 
highlanderilor, unde se sărbătorea cu mult fast 
data de naştere a regelui. 

Serbările cuprindeau un turnir între cavaleri, 
o întrecere de ochit pentru arcaşi şi o cursă între 
fete. 

Aveau să se termine cu o luptă între 
animalele sălbatice feroce, pe care i le trimisese 
regelui  highlanderilor tocmai împăratul din 
Constantinopole, în schimbul celor patru şoimi 
din Norvegia pe care Gunther i-i dăruise. 

Nu doar că frumoasa Chrimhilda trebuia să 
asiste la turneu şi la întrecerile de tras cu arcul, 
dar era obligată să ia parte şi la cursa dintre 
fete, căci aşa se obişnuia. 

În capitala highlanderilor, orice tânără, deci 
şi prinţesele, mergea la acel concurs încă de la 
vârsta de optsprezece ani. 

Câştigătoarei i se oferea un trandafir, dar, 
dincolo de acest simplu gest, i se făcea o 
promisiune minunată: avea dreptul de a-l lua de 
bărbat pe cel mai valoros cavaler de pe pământ. 

Lyderic avea deci trei ocazii de a o vedea pe 
prinţesă, căci întrecerile începeau a doua zi. 
Neavând însă destulă răbdare până atunci, îşi 
puse pe cap coiful ce-l făcea nevăzut şi se 
îndreptă spre palat. 

Trecu mai întâi prin trei apartamente 
minunate. Primul era plin de valeţi, al doilea de 
curteni şi al treilea de miniştri. Nu se opri în 
niciunul dintre ele. 


Ajunse apoi în sala tronului, unde regele 
stătea sub un baldachin de purpură brodat cu fir 
de aur, având coroana pe cap şi sceptrul în 
mână. Nu se opri însă nici în sala aceea. 

În sfârşit, ajunse într-o cameră plină de iarbă 
şi de flori, în mijlocul căreia văzu o tânără 
culcată, ce smulgea petalele unei margarete fără 
a întreba însă ceva, pentru că ea nu iubea încă 
pe nimeni. Acea fată frumoasă era prinţesa 
Chrimhilda. 

Lyderic nu şi-o imaginase atât de minunată 
nici măcar în visurile sale. Se hotări să se 
căsătorească cu ea cu orice preţ, chiar dacă ar fi 
trebuit, ca lacob, să fie păstor zece ani. 

Contele ar fi rămas să o privească pe fată 
până seara, dacă Gunther n-ar fi trimis pe cineva 
să o cheme. Prinţesa se ridică, ascultătoare ca o 
porumbiţă, şi se duse să afle ce dorea de la ea 
fratele ei. 

Lyderic o urmă fără să fie văzut. Era vorba 
despre turnirul din ziua următoare, când ea 
trebuia să-l încoroneze pe învingător. 

De îndată ce contele de Flandra află că 
frumoasa fată urma să dea premiul, se hotări să- 
| câştige. Cum nu mai voia să piardă timpul, se 
întoarse imediat la han. 

Fiindcă uitase să-şi scoată coiful, intră fără 
să fie văzut. Le găsi astfel pe cele două femei ale 
regelui Alberic care, vrând să-i facă un dar 
eliberatorului lor, strânseseră pe drum firele 
Sfintei Fecioare. 


Una dintre ele pregătea, astfel, fire mai 
subţiri decât cele de păr, în vreme ce a doua 
făcea o stofă mai albă ca zăpada şi mai uşoară 
ca pânza de păianjen. Micuţele lucrătoare se 
grăbeau şi lucrau din tot sufletul, căci ele doreau 
să termine până a doua zi. Din stofă aveau să 
facă tunica în care cavalerul urma să apară la 
turnir. 

Lyderic le ghici intenţiile şi se retrase în 
camera lui, să le spună că le descoperise. 

Cele două femei munciră atât de bine, că a 
doua zi dimineaţa îşi găsi tunica gata. In plus, 
era minunată, brodată cu perle, safire, topaze şi 
diamante. 

Nu-i venea să creadă că din pietre preţioase 
se puteau face flori artificiale aşa de frumoase, 
cum nu văzuse nici pe tărâmul subpământean al 
lui Alberic. 

Astfel că, de îndată ce se ivi la locul 
întrecerii, toate privirile, chiar şi cele ale 
frumoasei Chrimhilda, fură atrase asupra lui. 
Fiecare spectator îi ură tânărului cu tunică albă 
să iasă învingător. 

De altfel, Lyderic îşi dezarmă toţi adversarii 
şi fu proclamat învingător al turnirului. Însăşi 
Chrimhilda îl încoronă pe câştigător şi îl invită să 
ia masa la palat şi să vină la balul ce urma să fie 
dat acolo. 

În ziua următoare, el se îmbrăcă în arcaş. 
Săgetă o pasăre din prima încercare. Nu trebuie 
să uităm că, în timpul în care îşi făcea exerciţiile 


în pădurea unde crescuse, era neîntrecut în 
mânuirea arcului. 

Luă apoi papagalul ce era agăţat de săgeata 
lui, îi puse un diamant în gură şi două rubine 
minunate în locul ochilor, îl chemă pe Peters şi îi 
porunci să îl ducă regelui, ca dar pentru felul 
deosebit în care fusese primit la curte. 

In ziua următoare se desfăşură cursa 
trandafirului. Toate fetele se strânseseră într-un 
loc ale cărei margini erau marcate cu două 
cordoane de mătase. 

La o distanţă de cinci sute de paşi de ele se 
găsea trandafirul cu o singură floare. 

Dintre competitoare, Chrimhilda era cea mai 
frumoasă, mai sveltă şi mai suplă. Chipul ei nu 
ascundea dorinţa de a câştiga şi de a deveni 
soţia celui mai viteaz cavaler de pe pământ, de 
aceea strălucea, facând-o pe fată mai frumoasă 
ca oricând. 

Lyderic se hotări să o ajute să câştige. Se 
duse la han, îşi puse coiful care-l făcea nevăzut, 
îşi umplu buzunarele cu pietre preţioase, se 
înapoie la întrecere şi se aşeză lângă ea. 

Rgele făcu semn să înceapă cursa. Fetele 
plecară repede, ca nişte gazele. 

Dar, oricât de iute se dovedea Chrimhilda, 
alte şase concurente erau în apropierea ei, astrel 
că era greu de spus cine avea să ajungă prima la 
trandafir. 

Atunci, Lyderic, aflat în spatele ei, scoase din 
buzunar un pumn de nestemate şi le aruncă pe 
jos. 


Fetele din urmă, văzând cum străluceau la 
picioarele lor rubinele, perlele, safirele şi 
diamantele, nu rezistară dorinţei de a le strânge. 
Astfel, Chrimhilda se distanţă de ele. 

Cum vreo altă fată începea iar să alerge, 
contele asvârlea alte nestemate. Chrimhilda, 
pentru care dorinţa de a se căsători cu cel mai 
valoros cavaler de pe pământ era mai 
importantă decât orice diamant, sosi prima la 
capăt şi culese trandafirul. 

Ziua următoare fu dedicată luptei cu 
animalele feroce. Se construiră tribune de jur- 
împrejur pentru aceasta. 

Pe una dintre ele, izolată şi minunat 
împodobită, se aflau regele Gunther şi sora sa, 
Chrimhilda, care, fericită că izbutise să câştige 
întrecerea, ţinea în mână trandafirul primit ca 
premiu. 

Deja mai multe perechi de animale se 
luptaseră între ele, când fură aduşi un leu din 
Adas şi un tigru din Lahore. Erau, în acelaşi timp, 
cele mai frumoase fiare, dar şi cele mai fioroase 
ce se aflau faţă în faţă. 

Chiar în momentul culminant al luptei lor, 
prinţesa Chrimhilda ţipă. Îi căzuse, între cele 
două fiare, trandafirul pe care îl ţinea în mână. 

Ţipătul ei fu urmat de altul, scos de toţi 
ceilalţi spectatori: Lyderic sărise în arenă pentru 
a-i căuta floarea! 

Imediat, leul şi tigrul încetară să se mai bată 
între ei şi se întoarseră spre conte, mârâind şi 
lovind nervoşi, în jur, cu cozile. 


Dar viteazul scoase de la centură biciul de 
aur şi le aplică nişte lovituri atât de dureroase, 
încât fiarele fugiră, urlând ca doi câini. 

Lyderic înaintă spre floare şi o culese de jos. 
În loc să-i dea însă prinţesei Chrimhilda 
trandafirul pe care-l câştigase la cursă, i-l dădu 
pe cel cules în grădinile subterane ale lui Alberic. 

Chrimhilda era atât de tulburată încât, fără 
să-şi dea seama de înlocuire, luă trandafirul ce i 
se oferi şi zise, întorcându-se către rege: 

— Ah fratele meu, cred că seniorul Lyderic 
este, într-advăr cel mai viteaz cavaler din lume. 

A doua zi, contele de Flandra îi trimise 
regelui Gunther cele patru coşuri pline cu perle, 
rubine, smaralde şi diamante. li ceru, în schimb, 
mâna surorii sale. 

Dar Gunther îi răspunse că sora lui se va 
căsători doar cu cel care îl va ajuta să 
cucerească neînvinsul castel de la Segard, cel 
înconjurat de flăcări, unde se găsea frumoasa 
Brunchilda, regina Islandei, adormită acolo de 
peste cincizeci de ani. 

Lyderic îi răspunse că era gata să 
cucerească şi castelul de la Segard, s-o 
trezească pe regina Brunchilda şi s-o aducă în 
tara highlanderilor. 

Dar Gunther nu vru în niciun chip să-l lase pe 
contele de Flandra să izbândească singur în 
lucruri ce nu-l priveau, de aceea se înţeleseră să 
meargă împreună la asediul castelului acela. 
Dacă aveau să izbândească în luptă, Lyderic 


urma să se căsătorească cu prinţesa Chrimhilda 
chiar în capitala highlanderilor. 


Capitolul VIII 


După opt zile, timp în care vasul cu care cei 
doi viteji urmau să călătorească, fu pregătit cu 
tot ce era de trebuinţă, ei porniră la drum 
întovărăşiţi de o sută din cei mai buni cavaleri 
din ţara highlanderilor. Inainte de plecare, 
Lyderic îi dărui Chrimhildei cele două femei ale 
lui Alberic. 

Ea le făcu de îndată doamnele ei de onoare. 
Apoi încercă să afle de la ele tot ce putea despre 
viteazul care, pentru a o cuceri, pleca într-o 
încercare atât de grea. 

În seara celei de-a treia zile de navigaţie, 
zăriră o lumină mare la orizont. Cei doi tineri îl 
întrebară pe căpitan ce era acolo şi aflară că aşa 
se vedea de la depărtare castelul Segard. 

De altfel, pe măsură ce noaptea se lăsa, 
incendiul devenea tot mai vizibil. Se distingeau 
înaltele ziduri cu creneluri ce ardeau fără să se 
consume, fiindcă erau din azbest, apoi se zăriră 
şi cele zece porţi, fiecare păzită de către un 
dragon. 

În zori, vasul ce îşi croia drumul către marele 
foc aruncă ancora într-un port încântător, aflat în 
spatele castelului. Gunther vru să sară de îndată 


pe pământ şi să treacă prin flăcări, dar Lyderic îl 
opri, spunându-i că avea tot ce trebuia ca să 
ducă lucrurile la bun sfârşit. Dacă regele avea 
încredere în el, împreună vor reuşi. 

Atunci Gunther acceptă să rămână la bordul 
navei, cu cei o sută de cavaleri ai săi. 

Lyderic îşi luă sabia Balmung, îşi puse biciul 
de aur la centură şi pe cap coiful ce-l făcea 
nevăzut, apoi sări pe mal şi, fără a sta mult pe 
gânduri pe ce poartă să pătrundă în castel, o 
alese pe cea mai apropiată. 

Era păzită de un balaur cu şase capete, 
dintre care trei vegheau, în timp ce restul 
dormeau. 

Lyderic, sigur de el, înaintă către monstru. 
Oricât de nevăzut era el, balaurul auzi totuşi 
zgomotul paşilor săi. Imediat, cele trei capete ce 
vegheau le treziră pe cele care dormeau şi toate 
începură să arunce flăcări în direcţia din care 
venea zgomotul. 

Flăcările erau atât de intense şi de fierbinţi, 
încât căldura lor, împreună cu cea a zidurilor, nu- 
i permiseră lui Lyderic să se apropie de balaur 
suficient de mult ca să-l ajungă cu sabia 
Balmung. 

Fu nevoit să o pună în teacă şi să se 
mulţumească să folosească biciul de aur... se 
servi însă atât de bine de acesta că, după numai 
câteva secunde, monstrul o luă la fugă. 

Lyderic îl urmări şi pătrunse în castel odată 
cu el. Apoi îl forţă să intre într-o înfundătură şi îl 


lovi până când acesta încetă să mai arunce 
flăcări pe gurile sale, pentru a arunca sânge. 

Contele de Flandra profită de schimbarea 
respectivă, îşi lăsă biciul de o parte şi scoase 
sabia Balmung, cu care tăie, unul după altul, 
cele şase capete ale monstrului. Apoi îşi continuă 
drumul. 

Nu aveau cum să se rătăcească, fiindcă 
toate străzile duceau către reşedinţa prinţesei, 
aflată în mijlocul castelului. 

Lyderic se îndreptă într-acolo în deplină 
tăcere. Pe drum dădu doar peste oameni 
adormiţi, ce stăteau în cele mai felurite poziţii. 
Apoi întră în reşedinţa ei. 

lnăuntru era aceeaşi linişte ce domnea afară. 

Paznicul turnului dormea cu mâna pe 
goarnă. Câinii visau lângă uşă. Păsările 
rămăseseră ţintuite în copaci, iar muştele pe 
Ziduri. 

Pe măsură ce  Lyderic trecea prin 
apartamente, îi era uşor să vadă că somnul îi 
surprinsese pe locuitorii castelului în mijlocul 
unei sărbători. Anticamerele erau pline cu 
felurite mâncăruri. 

Când pătrunse în sala de dans, constată că 
cei de acolo încremeniseră în timp ce cântau. 
Poziţiile lor erau felurite, iar muzicanţii aveau 
arcuşurile pe viori şi buzele pe clarinete. 

Pe un fel de tron zăcea un cavaler frumos, 
care purta o armură ce scânteia de pietre 
preţioase, iar pe frunte un coif de aur. 


Pentru că acela i se păru a fi regele, Lyderic 
se îndreptă spre el şi îi scoase coiful. Imediat, 
părul blond şi minunat i se răspândi pe umeri şi 
un chip încântător de fată se ivi. Faţa îi era 
încadrată de bucle ca de un nimb de aur. 

Lyderic îşi apropie obrazul de al ei pentru a 
vedea dacă mai respiră. Un suflu blând şi 
parfumat îi arătă că viaţa nu părăsise acel trup 
minunat. 

Atunci, contele de Flandra, pentru că buzele- 
i erau atât de apropiate de acea gură de coral, 
nu putu rezista dorinţei de a o săruta. Dar de- 
abia buzele sale le atinseră pe cele ale 
războinicei, că ea tresări şi deschise ochii. 

Odată cu ea se treziră toţi. Muzicanţii reluară 
melodia, dansatorii piruetele, servitorii intrară cu 
mâncărurile. 

— Fii binevenit, tinere, îi zise Brunchilda lui 
Lyderic, fiindcă mi s-a prezis că voi fi trezită într- 
o zi de cel căruia îi vor aparţine această centură 
şi acest inel. 

— Din păcate, regină, răspunse zâmbind 
Lyderic, fericirea aceasta nu-mi este destinată. 
Nu sunt decât trimisul regelui Gunther, regele 
highlanderilor, pentru care vă cer mâna. În ceea 
ce mă priveşte, mă voi căsători cu sora lui. 

— Păcat, zise supărată Brunchilda. Auziţi, 
domnilor şi doamnelor, cel care-mi cere mâna nu 
ne-a considerat suficient de demni ca să-şi rişte 
viaţa pentru noi, de aceea a trimis aici un om 
mai curajos decât el! 


— Nu e aşa, fermecătoare regină, strigă 
Lyderic, şi trebuie să vă cer scuze că vă 
contrazic. Când m-am hotărât să-l însoțesc pe 
regele Gunther, care e la fel de viteaz ca mine, |- 
am pus să jure că mă va lăsa pe mine să intru 
primul aici, iar el nu a avut de ales, a trebuit să 
respecte condiţia mea. 

— Aşa să fie, îi spuse Brunchilda contelui, 
fără să-l asculte. Ştie oare cel care te-a trimis 
prin ce probe trebuie să treacă pentru a-mi 
deveni soţ? 

— Desigur, regină. Cum sunt mai 
primejdioase decât cele prin care am trecut eu, 
veţi vedea cât de îndrăzneţ este. 

— Atunci întoarce-te la el, vorbi iar 
Brunchilda, şi spune-i să fie gata pentru a dovedi 
că îmi merită mâna. Probele vor avea loc mâine 
dimineaţă şi trebuie să ştii că, dacă el va pieri în 
cursul lor, vei pieri şi tu! 

Lyderic vru să mai adauge câteva cuvinte 
frumoase la plecare, dar Brunchilda nu-i lăsă 
timp. Întorcându-i imediat spatele, ea intră în 
sala alăturată. 

Contele de Flandra se întoarse la Gunther. 

ÎI găsi pe rege aşteptându-l cu nerăbdare şi îi 
povesti cum se petrecuse totul şi cum urma să 
treacă, a doua zi, probele prin care să câştige 
inima şi mâna frumoasei prințese. 

Îi mai spuse şi de ameninţarea Brunchildei, 
de a-i trimite la moarte pe amândoi, dacă 
Gunther nu va ieşi învingător. 


Atunci, regele îi ceru lui Lyderic să plece de 
îndată de acolo, lăsându-l singur să-şi treacă 
probele. Îi mai promise că, oricum ar fi mers 
lucrurile, sora lui, Chrimhilda, va fi soţia contelui 
de Flandra. 

Însă Lyderic, ştiind că Gunther va avea 
nevoie de ajutorul lui în timpul încercărilor prin 
care va trece, îl refuză, răspunzându-i că vrea să 
împartă soarta cu el până la capăt. 

Regele, care era bucuros să-l ştie pe conte 
alături de el, nu mai insistă. Astfel, cei doi 
prieteni  aşteptară cu nerăbdare dimineaţa 
următoare. 

Momentul plecării vasului fusese fixat pentru 
ora şase în zori. Gunther era gata de întrecere la 
timpul hotărât, dar, uitându-se în jur, nu-l văzu 
nicăieri pe Lyderic. 

Începu să creadă că plecase cu corabia şi să 
se creadă trădat, când o voce îi zise: 

— Nu te teme, Gunther, sunt lângă tine şi nu 
te voi părăsi. Cred că aş fi mai de folos aşa decât 
dacă m-ar vedea toţi. 

Regele îi recunoscu glasul şi se linişti. 

Porni la drum cu cei o sută de cavaleri ai săi 
şi se îndreptă spre castel. 

Curând, o văzu ieşind pe Brunchilda în faţa a 
cinci sute de oşteni, care îl înconjurară pe 
Gunther şi pe cavalerii săi, astfel că, dacă regele 
ar fi pierdut întrecerea, n-ar fi scăpat niciunul din 
suita lui. 

Gunther se îngrijoră şi şopti: 

— Lyderic, unde eşti? 


— Aici, rege, răspunse contele. 

Gunther se linişti. 

Ajungând în faţa frumoasei războinice, 
regele descălecă şi i se prezentă, cerându-i 
mâna. 

Brunchilda îl privi zâmbind şi îi zise: 

— Pentru ca o căsătorie să fie fericită, 
trebuie să respectăm legea pământului, care 
cere ca o femeie să asculte de soţul ei. Ori, 
pentru aceasta, e necesar ca bărbatul să se 
dovedească mai viteaz decât ea. Eu am jurat să 
nu mă căsătoresc decât cu cel care mă va 
întrece în putere, iuţeală şi îndemânare. Numai 
lui mă voi supune. Rege Gunther, eşti gata să 
primeşti cele trei probe pe care le vreau eu ? 

— Da. 

— Atunci, dacă aşa îţi este voia, domnule, şi 
pentru că amândoi suntem înarmaţi, să începem 
lupta cu lancea. 

Imediat, opt scutieri aduseră două lănci atât 
de grele, că patru oameni abia cărau una 
singură. 

Gunther le privi cu nelinişte, căci erau la fel 
de groase ca un catarg de pe corabia lui. Nici 
măcar nu credea că ar fi putut ridica aşa ceva. 

Lyderic însă îi zise: 

— Nu-ţi fie teamă! Fă-mi loc în partea din 
faţă a şeii tale! Tu vei face doar gestul, însă eu 
voi primi şi voi da loviturile. 

Aceste vorbe îl liniştiră pe rege, astfel că 
acceptă fără să ezite. Brunchilda luă o lance cu 


mare uşurinţă. Îndemnându-şi calul la galop, se 
duse în locul de unde urma să atace. 

Cât despre Gunther, el îşi ridică arma de 
parcă ar fi fost un pai, ceea ce smulse un strigăt 
de admiraţie tuturor celor prezenţi şi se aşeză la 
o sută de paşi în faţa Brunchildei. 

Se dădu semnalul de începere. Caii porniră 
la galop. Cei doi adversari se întâlniră la mijlocul 
drumului. 

Spre mirarea tuturor, lancea lui Gunther se 
sfărâmă în bucăţi în pieptarul de aur al 
Brunchildei, dar o lovi atât de puternic, încât 
frumoasa luptătoare fu aruncată jos de pe cal. 

Căzând astfel, coiful îi sări de pe cap, lăsând 
să i se vadă chipul îmbujorat de ruşine şi de 
furie. Deoarece lovitura fusese suportată doar de 
Lyderic, Gunther nici nu se clintise în şa. 

— Sunt învinsă,  recunoscu regina, 
azvârlindu-şi lancea. Să trecem la a doua probă! 

— Te simţi bine? îl întrebă Gunther pe 
Lyderic. 

— Da, stai liniştit! 

— Bine. 

Apoi, regele primi cu modestie şi bucurie 
felicitările celor o sută de cavaleri ai săi. Ei îi 
mărturisiră că nu-l văzuseră niciodată luptând cu 
atâta putere. Gunther recunoscu, în sinea lui, că 
aveau dreptate. 

În acest timp, doisprezece oameni aduceau o 
piatră uriaşă a cărei înfăţişare îl făcu pe rege să 
se cutremure. 

— Vezi ce fac? îi şopti lui Lyderic. 


— Da, nu te speria! 

— Rege, îi zise Brunchilda, vezi piatra asta? 
O voi arunca până pe muntele ce începe la 
cincizeci de paşi de aici. Dacă o vei azvârli mai 
departe ca mine, mă voi recunoaşte învinsă. 

— Cincizeci de paşi! murmură Gunther, 
uimit. 

— Nu te teme, îi spuse Lyderic. Tu vei face 
mişcarea dar eu voi arunca piatra. 

Brunchilda luă bolovanul cu o singură mână, 
îl învârti de două sau de trei ori deasupra 
capului, apoi îl aruncă atât de departe, că nu se 
opri la poalele muntelui, ci urcă, rostogolindu-se, 
până la jumătatea înălţimii acestuia. 

Cavalerii lui Gunther îngheţaseră. Oştenii 
Brunchildei aplaudau. 

Cei doisprezece oameni se duseră să caute 
piatra pe care o aduseră, cu mare greutate, în 
locul de unde fusese azvârlită. 

Apoi o luă Gunther, fără un efort deosebit. 
Fără să o învârtă deasupra capului, o aruncă atât 
de departe, că ajunse la mijlocul muntelui şi, 
rostogolindu-se, trecu de vârf şi cobori pe partea 
cealaltă, până fu înghițită de mare. 

De data aceasta izbucniră nu aplauze, ci 
strigăte de admiraţie. 

Se repeziră apoi să vadă unde se oprise 
piatra şi zăriră, în mijlocul mării învolburate, că 
se ridicase vârful unei stânci. 

Brunchilda pălise de furie. Îşi chemă oamenii 
în jurul ei. 


— Veniţi aici, le zise ea, căci încă nimic nu e 
pierdut. Mai e o probă. Rege Gunther, vezi 
prăpastia asta? 

— Da. 

— După cum vezi, are douăzeci şi cinci de 
picioare lăţime. Adâncimea nu i-o cunoaşte 
nimeni, iar o piatră precum cea pe care am 
aruncat-o face multe minute ca să ajungă pe 
fundul prăpăstiei. Într-o zi, pe când urmăream la 
vânătoare un cerb, acesta a sărit-o şi se credea 
în siguranţă. Dar am trecut-o şi eu, l-am prins şi 
l-am ucis. Eşti pregătit să mă urmezi precum am 
urmat şi eu cerbul şi am sărit dincolo? 

— Eu ştiu? se întrebă Gunther. 

— Spune da! îi şopti Lyderic. 

— Sunt pregătit! răspunse Gunther. Nu ne 
scoatem armurile? 

— Doar tu, rege, dacă vrei, spuse mândră 
Brunchilda. Eu mi-o voi păstra. 

— Păstreaz-o şi tu! îi şopti Lyderic lui 
Gunther. 

— Voi face ca dumneavoastră! îi zise regele 
Brunchildei. 

Frumoasa războinică începu să alerge ca o 
căprioară. 

Fără nicio ezitare, fără teamă, sări peste 
prăpastie. Dacă i-ar fi lipsit doar câteva degete 
în lungimea saltului, s-ar fi prăbuşit în adânc. 

Spectatorii scoaseră un strigăt de uşurare 
văzând-o ajunsă pe cealaltă parte a prăpăstiei. 

— E rândul tău, rege, zise ea. 


— Cum voi face? îl întrebă Gunther pe 
Lyderic. 

— O să te prind de mână şi o să te ridic 
odată cu mine. 

— Să nu-mi dai drumul! 

— Fii liniştit, spuse contele de Flandra. 

După aceea, Gunther începu să fugă atât de 
repede, că abia putea fi urmărit cu privirea. 
Ajuns la marginea prăpăstiei, se ridică în aer ca 
un vultur, de parcă ar fi avut aripi, şi cobori pe 
cealaltă parte la mai mult de zece picioare 
distanţă de locul unde ajunsese Brunchilda. 

— Rege, îi zise ea, m-ai învins în cele trei 
probe pe care le-am ales. Nu mai am nimic de 
spus. M-ai cucerit, sunt soţia ta. 

— Şi tu, îi şopti Gunther lui Lyderic, soţul 
surorii mele. 

Astfel că, în timp ce regele îi săruta mâna 
Brunchildei, Lyderic îi strângea lui mâna. 

Apoi, Gunther şi soţia lui înaintară către cei 
prezenţi, iar Brunchilda îl recomandă tuturor 
drept stăpânul ei. 

Ştirea aceea trezi, atât printre cavalerii 
irlandezi, cât şi printre cavalerii islandezi, cât şi 
printre highlanderi, mare bucurie. Cu asemenea 
rege şi regină nu se puteau teme de niciun alt 
popor străin. 

Lyderic îşi scoase coiful şi, văzându-se iar, îi 
salută pe cei doi ca şi cum atunci coborâse de pe 
corabie. Brunchilda de-abia îl băgă în seamă, iar 
Gunther, care o săruta de zor, se mulţumi să-i 
strângă mâna. 


Hotărâră să facă ambele nunţi în capitala 
highlanderilor. Trebuiau însă să mai stea 
cincisprezece zile la Segard pentru ca Brunchilda 
să lase ţara în ordine. 

Trecând timpul acela, ei plecară, şi un vânt 
favorabil le duse corabia până în ţara 
highlanderilor. 

Prinţesa Chrimhilda fu fericită să-l revadă pe 
Lyderic şi să afle din gura fratelui ei că îl servise 
atât de bine, cu credinţă şi iscusinţă. O primi, de 
asemenea, pe regina Brunchilda ca pe o soră 
căreia avea să-i acorde de acum încolo toată 
prietenia. 

Numai că aceasta, în ciuda primirii 
călduroase, fu, după obiceiul ei, rece şi mândră, 
căci ea  dispreţuia fetele care, precum 
Chrimhilda, nu se ocupaseră de altceva decât de 
îmbrăcăminte şi de broderie. 

Cât despre cele două micuţe doamne de 
onoare, ele fură fericite să-şi revadă eliberatorul, 
fiind bucuroase peste măsură să stea în preajma 
prinţesei  Chrimhilda, care avea pentru ele 
felurite bunătăţi şi căreia, în schimb, îi făceau 
minunate şi nespus de fine broderii. N 

Cele două nunţi se făcură cu mare pompă. In 
cele trei zile ce urmară se desfăşurară 
numeroase festivități şi turnire. Dar, chiar în ziua 
căsătoriei, Lyderic primi ştire de la mama lui că 
era chemat pe domeniile sale. 

Buna şi bătrâna prinţesă nu mai putea de 
dorul fiului ei şi îl ruga să vină împreună cu nora 
ei, pe care ardea de nerăbdare să o cunoască. 


Dacă întârziau măcar opt zile să plece la drum, 
aveau să o găsească moartă de supărare. 

Lyderic îi spuse deci soţiei sale că trebuiau 
să plece de îndată. Cum pentru ea dorinţa lui era 
poruncă, hotărâră să pornească la drum chiar a 
doua zi dimineaţă. 

Frumoasa Chrimhilda îi ceru contelui de 
Flandra permisiunea de a-i da cumnatei sale 
jumătate din bijuteriile ei din perle, rubine, 
smaralde şi diamante, iar el încuviinţă. Dar 
Brunchilda îi trimise înapoi nestematele. Mânară 
din cale afară, îi spuse că podoabele ei sunt 
lancea, pieptarul, scutul, coiful şi sabia. 

Acesta fu un nou motiv pentru Lyderic să 
plece mai repede de acolo, căci a priceput că o 
şedere mai îndelungată la rege ar fi dus la 
înăsprirea neînțelegerilor dintre cele două femei. 

Contele de Flandra şi Chrimhilda plecară 
spre castelul de Buck, unde locuia bătrâna 
prinţesă şi ajunseră acolo după câteva zile de 
drum. 

Ermengarde fu fericită să-şi revadă fiul şi îi 
făcu fetei o adevărată primire de mamă. 

În rest, totul mergea bine în ţinuturile 
Flandrei. Poporul era mai mulţumit ca niciodată 
şi nu cerea altceva decât ca bunul Dumnezeu să- 
i dea viaţă lungă prinţului ce avea un suflet atât 
de bun. 

După exact nouă luni, prinţesa Chrimhilda 
dădu naştere unui băiat frumos, care primi 
numele de botez Andracus. 


Capitolul IX 


Gunther o felicită pe sora lui pentru naştere 
şi îi invită, pe ea şi pe Lyderic, să vină să-i vadă 
de îndată ce ea ar fi putut suporta călătoria. Îi 
mai spuse că are lucruri importante de vorbit cu 
contele Flandrei. 

Lyderic îi arătă scrisoarea soţiei sale. Ea 
dorea foarte mult să-şi revadă fratele. Graţie firii 
ei bune, uitase comportarea prea mândră a 
reginei Brunchilda, care o invitase să vină şi să 
petreacă o vreme la curtea lui Gunther... 

Bătrâna prinţesă nu fu de acord cu plecarea 
aceea, dar încuviinţă doar cu condiţia ca micuțul 
nepot să rămână la ea. 

Contele Flandrei nu avu ce face şi îşi lăsă fiul 
la castelul de Buck, mai ales că Gunther nu-i 
scrisese că Brunchilda ar fi însărcinată. De 
aceea, n-ar fi vrut să-i facă să se simtă prost pe 
cei doi, fiindcă nu aveau copii şi nu puteau fi la 
fel de fericiţi ca el. 

Lyderic şi Chrimhilda plecară împreună spre 
capitala highlanderilor. 

Fură primiţi de Gunther cu cea mai mare 
bucurie. Chiar şi mândra Brunchilda păru 
mulţumită că-i vedea iar. 

Se uită la Lyderic şi se îmbujoră, căci nu 
putea să nu-şi amintească felul în care el o 


trezise, printr-un sărut. Despre întâmplarea 
aceea nu-i vorbise niciodată soţului ei. 

În ceea ce-l privea, contele Flandrei socotise 
inutil să-i povestească lui Gunther înprejurarea 
respectivă, astfel că regele punea îmbujorarea 
soţiei sale pe seama bucuriei de a fi iar cu 
prietenii lor. 

De îndată ce Gunther şi Lyderic rămaseră 
singuri, lucru ce se petrecu foarte repede, 
contele îl întrebă ce lucruri importante avea să-i 
spună. 

Gunther Îi povesti cumnatului său o 
întâmplare ciudată. 

În noaptea căsătoriei lor, Brunchilda îşi 
desfăcuse jartierele. Cu una dintre acestea îi 
legase lui mâinile, iar cu cealaltă, picioarele. 
Apoi îl agăţase de nişte arme atârnate de zid. 
După aceea se culcase liniştită. 

Gunther strigase după ajutor, dar imediat 
Brunchilda se trezi şi îl bătu atât de tare, că 
bietul rege a promis să tacă şi să stea liniştit 
întreaga noapte. 

După asta, ea s-a culcat iar şi a dormit până 
s-a făcut zi. 

Apoi, trezindu-se, l-a chinuit iar pe Gunther, 
după care l-a dezlegat. 

De atunci, în fiecare noapte, regina i-a făcut 
la fel, cu deosebirea că-l bătea din ce în ce mai 
rău. 

Lui Gunther nu-i rămânea altceva decât să 
fugă într-o sală alăturată, în fiecare seară. Acolo 
se baricada cât de bine putea. 


Acelea erau lucrurile importante pe care 
Gunther voia să i le spună. 

Regele avea motivele lui, bine întemeiate, să 
conteze pe sprijinul contelui de Flandra. 

Lyderic se gândi preţ de câteva clipe la cele 
ascultate. Apoi puse mâna pe umărul lui Gunther 
şi îi spuse: 

— Stai liniştit! În seara asta, după ce vor 
pleca toţi pajii şi servitorii, în loc să ieşi pe uşă, 
încui-o, cu Brunchilda înăuntru. Apoi stinge 
lampa. Restul mă priveşte pe mine. Te-am ajutat 
în primele trei probe, nu te voi părăsi la ultima. 

— Vei fi deci acolo? îl întrebă Gunther. 

— Voi fi, îi răspunse prietenul său. 

— Dar cum voi şti asta? 

— Îţi voi vorbi la ureche, cum am făcut la 
castelul de la Segard. 

Gunther îşi îmbrăţişă prietenul, jurându-i că 
nu va uita acel ultim serviciu, mai important 
decât toate de până atunci. 

Sărbătoriră întreaga zi. Regele şi regina 
highlanderilor păreau să se simtă minunat 
împreună, de aceea toată lumea deplângea 
sterilitatea lor, singurul nor ce putea întuneca 
familia lor atât de fericită. 

Brunchilda apărea în ochii tuturor ca foarte 
serviabilă. Aşa se purta ziua, iar noaptea 
devenea stăpâna lui Gunther. 

Se lăsă seara, iar regina nu bănui nimic 
despre complotul ce se urzea împotriva ei. 

Când veni vremea să meargă la culcare, 
Lyderic o conduse pe Chrimhilda în camera lor, 


iar el, spunând că mai avea unele lucruri de 
discutat cu regele, o lăsă singură, cum nu prea 
obişnuia. 

Acest lucru o supără pe Chrimhilda. Dar, 
fiindu-i devotată trup şi suflet soţului ei, cum 
Lyderic îi spusese că trebuia să-l ajute pe fratele 
ei, nu făcu nimic să-l împiedice să meargă la 
întâlnirea nocturnă. 

Contele de Flandra trecu în camera 
învecinată, îşi puse coiful fermecat pe cap şi se 
făcu nevăzut, apoi se îndreptă spre încăperea 
regelui. 

Uşa acestuia era deschisă. 

Ca de obicei, pajii şi servitorii, ducând în 
mâini torţe aprinse, tocmai îşi însoțeau stăpânii 
în camera unde se petreceau, de peste un an, 
lucruri atât de ciudate. 

Lyderic se amestecă printre ei. Văzând că 
regele era cam îngrijorat, se apropie de el, 
zicându-i: 

— lată-mă! 

Din acel moment, faţa lui Gunther se 
destinse, iar privirea lui încetă să se mai 
îndrepte spre păcătosul mănunchi de arme fixate 
în zid, care îi amintea de lucrurile neplăcute 
petrecute în timpul nopţii. 

La ora obişnuită, servitorii şi pajii se 
retraseră, luând cu ei torţele şi nelăsând decât o 
lampă aprinsă. 

Brunchilda, care până atunci păstrase 
aparențele unei femei supuse, se ridică mândră 
şi, cu mersul unei regine, înaintă către soţul ei. 


Dar Gunther, după ce-l întrebase în şoaptă 
pe Lyderic dacă era acolo şi primise răspunsul 
dorit, se duse la uşă, o încuie şi băgă cheia în 
buzunar, în loc să fugă, cum făcea de obicei. 

Brunchilda îl lovi pe rege aşa de tare, că îl 
aruncă pe masa unde se găsea lampa. Aceasta 
se răsturnă şi se stinse. Astfel, în cameră se făcu 
beznă. 

— Vezi? îl întrebă Gunther pe contele de 
Flandra. 

— Da, răspunse acesta. Acum du-te într-un 
colţ şi stai liniştit. Am eu grijă de ea! 

Lyderic se apropie de regină. Cum ea credea 
că era Gunther şi se ştia mai puternică decât el, 
vru să-l prindă de mâini şi să i le lege, cum 
obişnuia. 

De data asta lucrurile nu se petrecură ca 
înainte. Lyderic o apucă de încheieturi pe 
Brunchilda şi o legă cu centura. Apoi o atârnă de 
mănunchiul de arme şi dispăru. 

Când să iasă din cameră, atinse ceva cu 
piciorul. 

Se aplecă să vadă ce era şi ridică de jos ceva 
mătăsos. 

Ajungând la lumină, recunoscu centura 
Brunchildei, pe care o purta de obicei, şi prin 
care avea trecut un inel cu însemnele ei. 

Când se întoarse în camera sa, Lyderic o găsi 
pe Chrimhilda foarte îngrijorată. 

Cum nu avea secrete faţă de ea, îi povesti 
ceea ce se întâmplase, îi arătă inelul şi centura 
găsite. 


Chrimhilda vru să le păstreze ea. 

La început, Lyderic nu încuviinţă aşa ceva 
dar, când văzu că astfel o întărâta mai tare, îi 
dădu centura şi inelul, rugând-o totodată să 
promită că nu va spune niciodată de unde 
proveneau. A 

Chrimhilda îi promise. In clipe acelea se 
gândea, fără îndoială, că îşi va respecta cuvântul 
dat. 

Dimineaţa, de cum îl văzu pe Lyderic, 
Gunther se duse la el şi îi strânse mâna ca un 
învingător. Cât despre Brunchilda, ea era tristă şi 
ruşinată şi nu putea uita victoria pe care soţul ei 
o câştigase asupră-i. 

Datorită slăbiciunilor omeneşti, Brunchilda 
era dominată şi de pasiuni meschine, iar ura pe 
care o resimțea faţă de Chrimhilda crescu într- 
atât, că ele nu se mai puteau întâlni fără a 
schimba cuvinte înţepătoare. 

Pe lângă acestea, tulburările se declanşaseră 
în partea de miazănoapte a ţării şi Gunther fu 
obligat să-şi părăsească palatul pentru a se duce 
să le stingă. 

Se despărţi deci de Lyderic şi de Chrimhilda, 
lăsându-i Brunchildei sarcina de a îndeplini 
datoriile ce reveneau gazdei. 

Dar regina de-abia se văzu singură, că 
începu să-şi trateze oaspeţii de sus, ceea ce lor 
nu le plăcu. 

Lyderic mai trecea cu vederea aceste lucruri, 
închipuindu-şi că ştie motivul acelui dispreţ. 


Pentru Chrimhilda erau însă de nesuportat, căci 
nu putea îndura insultele ce le erau adresate. 

De aceea, se hotări să se răzbune. 

Când veni sfânta zi de duminică, fără a-i 
spune soţului ei ce avea de gând să facă, îşi 
puse pe deget inelul şi îşi strânse în jurul 
mijlocului centura pe care Lyderic o găsise la 
Brunchilda în timpul nopţii în care se luptase cu 
ea. 

Plecând la biserică în acelaşi timp cu 
cumnata ei, vru să intre înăuntru înaintea 
acesteia. Brunchilda însă o opri. 

— De când, îi zise ea, supusa intră înaintea 
reginei? 

— De când port acest inel şi această centură, 
îi răspunse Chrimhilda 

Văzându-le, Brunchilda scoase un țipăt şi 
leşină în braţele femeilor ce o înconjurau. Cât 
despre  Chrimhilda, ea intră în biserică şi 
îngenunche în locul de onoare. 

Insă, imediat după aceea, îşi aminti că-şi 
călcase promisiunea pe care i-o făcuse soţului ei 
şi îşi dădu seama, cu spaimă, că urmările 
gestului ei puteau fi îngrozitoare. 

De aceea, cum se termină sfânta slujbă, se 
întoarse la palat şi, întâlnindu-l pe Lyderic, îl 
imploră să plece de îndată de acolo căci, îi zise 
ea, nu mai putea suporta umilinţele la care o 
supunea cumnata ei. 

Contele de Flandra, hotărât şi el să pună 
capăt acelor neînţelegeri, anunţă plecarea 


pentru a doua zi şi se duse la Brunchilda să-şi ia 
rămas-bun. 

Regina însă nu-l primi. Lyderic, considerând 
refuzul ei drept o insultă, plecă chiar în aceeaşi 
seară, fără să-l anunţe pe Gunther despre 
adevărata cauză a hotărârii lui. 

De-abia trecură câteva zile de când Lyderic 
şi Chrimhilda plecaseră din capitala 
highlanderilor, că regele se întoarse după ce 
liniştise revoltele din partea de miazănoapte a 
ţării sale. N 

Prima lui grijă fu să o vadă pe Brunchilda. In 
loc să o găsească bucuroasă, aşa cum se 
aştepta, ea plângea. Vru să o ia în brațe, dar ea 
căzu în genunchi înaintea lui şi îi ceru să se 
răzbune pe contele de Flandra. 

— Dar ce a făcut? se miră Gunther. 

—  Majestate, răspunse Brunchilda, m-a 
insultat foarte tare, iar numele dumneavoastră a 
fost făcut de râs. A obţinut, nu ştiu cum, inelul şi 
centura pe care mi le-aţi luat în timpul nopţii şi i 
le-a dat Chrimhildei, spunându-i că el este cel 
care mi le-a smuls. Ştiţi bine adevărul, stăpâne, 
pentru că timp de un an de zile nu aţi putut să 
mi le luaţi. 

Gunther păli foarte tare, căci crezu că 
Lyderic îl trădase, îşi ridică de jos soţia şi îi zise: 

— Aţi mai vorbit cu cineva despre toate 
astea? 

— Cu nimeni în afară de dumneavoastră. 

— Ei bine, nici să nu vorbiţi şi staţi liniştită. 
Veţi fi răzbunată! 


Mândra regină se ridică pe jumătate 
mulţumită, cu gândul la răzbunarea promisă de 
Gunther. 

Pentru că regele era un om cinstit, prima 
dată vru să se răzbune pe contele Flandrei 
acuzându-l de minciună şi provocându-l la luptă 
unul împotriva celuilalt. 

Ştiind însă cât de puternic şi curajos era 
rivalul său, se hotărî să ia, înainte de 
confruntare, toate măsurile cerute de prudenţă 
şi corectitudine. 

În primul rând, trebuia să aibă o armură 
foarte bună, care să-l apere de lance şi de sabie. 
Vrând să o aleagă el singur, porni la drum într-o 
dimineaţă şi ajunse la atelierul fierarului Mimer. 

După şase zile de drum îi găsise pe Mimer, 
Hagen şi tovarăşii lor, care continuau să facă 
cele mai frumoase şi mai bune arme ce se 
puteau vedea. 

Gunther începu să le explice amănunţit ce 
fel de armură voia el şi le promise că vor fi plătiţi 
atât de bine, încât meşterul Mimer şi oamenii 
săi, vrând să facă o treabă cât mai bună, îl 
întrebară împotriva cui urma să lupte, întrucât ei 
îi ştiau pe toţi cavalerii Apusului care îşi lucrau 
armele la ei. 

Regele le spuse că adversarul său era 
Lyderic, primul conte al Flandrei. 

Atunci Mimer clătină din cap, iar Gunther îl 
întrebă ce însemna gestul acela. 

— Sire, zise el, aveţi o sarcină foarte grea. 
Nu există nicio sabie destul de bună ca să-l 


rănească pe Lyderic, fiindcă el a omorât 
dragonul al cărui sânge l-a făcut de neînvins şi, 
precum legendarul Ahile, într-un singur loc poate 
fi lovit căci, atunci când s-a îmbăiat în sângele 
monstrului, o frunză de tei i-a căzut într-o anume 
parte de pe piele. Trupul său e acoperit cu o 
pojghiţă care, deşi e foarte subţire, e mai de 
nepătruns decât cel mai tare oţel. 

— Şi unde i-a căzut frunza aceea? 

— Nu ştiu, răspunse fierarul. 

Atunci, Hagen, care-i dăduse lui Mimer sfatul 
de a-l trimite pe Lyderic în Pădurea Neagră, ieşi 
în faţa lui Gunther şi îi zise: 

— Majestate, cu trădătorii trebuie să te porţi 
ca atare. Dacă îmi daţi jumătate din banii pe 
care vreţi să-i daţi pe armură şi cealaltă 
jumătate o veţi lăsa meşterului Mimer, vă voi 
scăpa eu de Lyderic şi, după ce va pieri, îi veţi 
lua şi pământurile! 

— Ce vrei să faci pentru asta? 

— E treaba mea, sire. Aveţi încredere în 
mine! 

— Fie, glăsui Gunther, faceţi cum ştiţi. lată 
jumătate din suma pe care voiam să o dau 
pentru armură. Cealaltă jumătate o veţi căpăta 
când veţi scăpa de Lyderic. 

Astfel se făcu pactul dintre regele 
highlanderilor, Gunther, fierarul Mimer şi calfa 
Hagen. 

În aceeaşi zi, suveranul se întoarse ca să 
ajungă în ţara sa, iar Hagen, luându-și un toiag în 


mână şi o greutate în spinare, porni spre castelul 
de Buck. 

Ajunse acolo după trei zile şi ceru să 
vorbească cu Lyderic, contele Flandrei. Acesta, 
aflând că un drumeţ are să-i spună ceva, porunci 
ca omul să fie adus înaintea lui. 

Abia îl zări, că-l şi recunoscu pe Hagen, calfa 
meşterului Mimer. 

Deoarece Lyderic uitase răul făcut de acesta, 
îl primi foarte bine pe drumeţ şi îl întrebă ce-l 
aducea la castelul său. 

Hagen îi răspunse că se certase cu Mimer şi 
îl părăsise, de aceea căuta un stăpân bogat, pe 
care să-l servească. Se gândise să vină la fostul 
lui tovarăş de la fierărie. Plin de umilinţă, voia să 
intre ca armurier în slujba contelui. 

Fiindcă Lyderic ştia că, după meşterul 
Mimer, Hagen era cel mai bun fierar, îl primi de 
îndată în serviciul său şi îi încredinţă conducerea 
tuturor atelierelor de pe pământurile sale. 

Cei din jur se bucurară, în afară de Peters, 
care ştia că Hagen avea un caracter urât şi că îl 
duşmănea pe stăpânul său. 

Lyderic însă râse de bănuielile lui, iar noul 
venit fu instalat la castel în slujba ce fusese 
înfiinţată special pentru el. 

După câteva zile, contele Flandrei primi o 
scrisoare de la Gunther, care îl anunţa că 
răscoala se întinsese mult în ţara sa şi îl ruga să-i 
vină în ajutor cu cei mai buni cavaleri ai săi. 

Lyderic, uitând de neînțelegerile dintre cele 
două stăpâne, porunci ca totul să fie pregătit cât 


mai repede şi ca o sută dintre oamenii săi de 
elită să meargă cu el în regatul highlanderilor. 

Ordinul se răspândi cu bucurie în comitatul 
Flandrei, căci pentru acei războinici de fier lupta 
era o sărbătoare. Doar bătrâna prinţesă şi 
Chrimhilda, prima dintr-o presimţire, a doua 
fiindcă ştia ce caracter avea fratele ei, nu văzură 
cu ochi buni această plecare. 

Se întâmplă ca soţia lui Lyderic să se plângă 
destul de tare şi să fie auzită de Hagen, care se 
apropie de ea şi îi spuse: 

— Nobilă doamnă, ştiu de ce vă temeti. Soţul 
dumneavoastră este de neînvins, tot trupul îi 
este apărat, în afară de un loc unde i-a căzut o 
frunză de tei. Vă temeţi să nu fie lovit chiar 
acolo. Dacă îi veţi face un semn pe veşmânt, îl 
voi putea urmări din spate şi-l voi apăra de orice 
lovitură ce l-ar ameninţa. 

Chrimhilda consideră oferta drept o 
inspiraţie divină. Îi mulţumi din inimă lui Hagen 
şi îi promise că îi va broda o cruciuliţă pe 
veşmântul soţului ei în locul ce acoperea porţiu- 
nea vulnerabilă, ca să fie protejat mai bine. 

Făcu exact ce voia fierarul. 

În ziua fixată, Lyderic şi cavalerii săi erau 
gata. După obiceiul său, contele Flandrei nu 
purta armură, ci doar sabie. 

Era îmbrăcat într-o vestă scurtă cu mâneci, 
făcută chiar de Chrimhilda, care îi cususe o 
cruciuliţă pe umărul stâng. 

La plecare, Peters veni şi-l rugă pe conte să 
nu-l ia şi pe Hagen. Dar fierarul era prea preţios 


pe timp de război ca să lipsească. Lyderic râse 
de temerile lui Peters şi îl numi pe Hagen şef al 
armureriei. 

Apoi îşi luă rămas-bun de la mama şi de la 
soţia lui, fiind pe deplin încredinţat că norocul 
avea să-i zâmbească iar. 

Luase cu el sabia Balmung, a cărei valoare o 
ştia foarte bine, apoi biciul de aur al regelui 
nibelung şi, în sfârşit, coiful ce-l făcea nevăzut. 
Toate acelea, împreună cu vitejia sa, constituiau 
cea mai bună garanţie pentru victorie. 


Capitolul X 


Contele Flandrei şi cei o sută de oameni ai 
săi mer- seră timp de trei zile, apoi se îmbarcară 
pe corăbiile pe care le pregătise Lyderic, astfel 
că în cea de-a opta zi de la plecarea lor din 
castelul de Buck ajungeau în capitala 
highlanderilor. 

Lyderic se miră tare căci, în loc să găsească 
tulburări şi dezordine în regatul lui Gunther, aşa 
cum îi scrisese acesta, îl află sărbătorind 
înăbuşirea revoltei. 

Regele îl întâmpină de cum debarcă şi îi făcu 
o primire demnă de un prieten care-i venise în 
ajutor. 

Apoi, contele Flandrei află că se pregătise o 
mare vânătoare în cinstea sa. 

Aceasta trebuia să aibă loc chiar în 
dimineaţa următoare sosirii sale, aşa că Lyderic 
se odihni în capitala highlanderilor şi, a doua zi, 
plecă cu Gunther într-o pădure întinsă unde 
aveau să vâneze. 

Ceilalţi o sută de cavaleri ai săi rămaseră în 
capitală, iar Gunther le porunci oamenilor săi să 
îi ospăteze foarte bine. 


Pe Lyderic îl întovărăşiră doar Peters şi 
Hagen. 

Cum pădurea se găsea la mică distanţă de 
capitală, ajunseră acolo destul de repede şi 
începură vânătoarea. Hăitaşii înconjuraseră un 
urs. 

După un ceas sau două, animalul, obosit, se 
lăsă încolţit de câini. Atunci hăitaşii sunară din 
corn şi vânătorii se repeziră îndată acolo. 

Gunther se ducea să-l atace cu sabia în 
mână, iar Lyderic propuse să-l prindă viu, pentru 
a-l face cadou reginei Brunchilda. 

Fiindcă nimeni nu îndrăznea să-l prindă, 
contele de Flandra luă nişte frânghii, cobori de 
pe cal şi se duse către ursul ce se ridică pe 
labele sale din spate. 

Tocmai asta aştepta Lyderic! Îl înfruntă într-o 
luptă corp la corp. După ce-l puse la pământ, îi 
legă labele şi botul, apoi îl ridică pe umăr. 

Cum toţi caii nechezau şi se fereau, când vru 
să-l pună pe spinările lor, contele de Flandra îl 
duse în spinare până în locul unde se servea 
micul dejun. 

Masa era bogată şi copioasă, aşa cum le 
trebuia unor vânători înfometați. Dar, în mod 
ciudat, din neatenţie, vinul lipsea. Gunther 
tocmai îşi certa servitorii, care dădeau vina unul 
pe celălalt. 

Cum asta nu schimba cu nimic lucrurile, 
regele îşi aminti că pe drumul pe care veniseră 
se afla o fântână cu apă limpede din care putea 
bea oricine. Le porunci servitorilor să aducă apă. 


Dar, cum Lyderic era încălzit de lupta sa cu 
ursul, nu mai avu răbdare să aştepte, ci o luă la 
fugă spre fântână. Era tocmai ocazia aşteptată 
de Hagen! Îl urmări de îndată, prefăcându-se că 
voia să-l servească. 

Ajungând la fântână, Lyderic îşi lăsă lancea 
lângă o salcie umbroasă. Pentru a se mişca mai 
Uşor, puse de-o parte coiful şi sabia, apoi 
îngenunche şi, aplecându-şi capul, bău chiar din 
izvor. 

Hagen profită de moment. Luă lancea lui 
Lyderic de lângă salcie şi, ochind cruciuliţa pe 
care chiar Chrimhilda i-o cususe pe veşmânt, îl 
străpunse deasupra umărului, înfigând arma cu 
totul acolo. 

Lyderic urlă şi se ridică. Apoi, deşi era rănit 
mortal, luă sabia Balmung şi, ca un leu rănit, a 
cărui viaţă se scurge odată cu sângele, 
permițându-i doar o ultimă răzbunare, îl ajunse 
din urmă pe Hagen din trei salturi. 

Lovindu-l cu vestita lui armă, îi despică în 
două capul, astfel că fiecare parte îi căzu calfei 
pe câte un umăr. 

Imediat se întoarse şi îl zări pe Peters care, 
temându-se de o trădare, îl urmărise pe Hagen, 
dar ajunsese prea târziu. Vru să-i vorbească 
pentru a-i da un sfat foarte important, dar nu 
mai putu decât să-i facă un semn cu mâna, ca să 
fugă, şi căzu mort lângă leşul ucigaşului său. 

Peters înţelese îndată că nu mai avea timp 
de pierdut. Era clar că răzbunarea lui Gunther nu 
avea să se oprească acolo. Se orientă după nori 


şi, pornind în direcţia vântului, începu să fugă 
spre mare. 

Ajuns pe țărm, văzând că era urmărit, se 
aruncă în valuri fără ezitare şi, după ce înotă 
până la una dintre galerele flamande ce erau 
ancorate acolo, îi povesti căpitanului ce se 
întâmplase, dând ordin să se ridice de îndată 
pânzele şi să pornească spre cel mai apropiat 
port de la Blankenberghe. 

La castelul de Buck supărarea fu imposibil de 
descris, imediat ce se află tragica veste. 

Chrimhilda căzu în genunchi în faţa bătrânei 
prințese, cerându-i iertare, căci ea îl ucisese de 
două ori pe Lyderic: o dată din mândrie, a doua 
oară prin încrederea pe care el i-o acordase. 

Din fericire, Ermengarde avea o inimă tare. 
Deşi zdrobită de vestea primită, de pierderea 
fiului ei, se gândi că trebuiau luate toate 
măsurile pentru a preîntâmpina nenorocirile ce-i 
amenințau. 

După ce anunță imediat moartea lui Lyderic 
şi trădarea lui Gunther, îi chemă pe toţi flamanzii 
să-şi apere micul conte. Trimise apoi un mesager 
regelui Dagobert, vestindu-l că avea mare 
nevoie de ajutorul său. 

De altfel, nu se scurseseră nici opt zile şi 
Gunther debarcă cu o mare armată în portul 
Ecluse. 

Dar, oricât se zbătuse buna prinţesă 
Ermengarde, situaţia era foarte proastă. 

Cei o sută de cavaleri pe care Lyderic îi luase 
cu el şi erau cei mai buni luptători ai 


principatului Dijon şi ai Flandrei căzuseră 
prizonieri atunci când se aşteptaseră mai puţin, 
fără a putea măcar să se apere... 

Mesagerul trimis la curtea regelui Dagobert 
adusese răspunsul că suveranul murise şi că fiul 
său Sigebert, care moştenise Franţa răsăriteană, 
se bătea cu Clevis, fratele său, care stăpânea 
Franţa apuseană. De aceea nimeni nu putea, 
oricât ar fi dorit asta, să trimită oşti în ajutorul 
Flandrei. 

Cele două femei nu se bazau decât pe 
forţele lor, care erau cam reduse. Le lipsea şi un 
şef de prestigiu, care să dea încrederea armatei 
lor. 

În acest timp, Gunther şi cavalerii săi 
înaintau nestingheriţi. Motivul pe care îl prezenta 
ca să-şi pună într-o lumină favorabilă agresiunea 
era că micul conte Andracus era minor şi că el 
venea, ca unchi, să-l ia sub tutela sa până la 
optsprezece ani. 

Dar, cum lumea ştia că el era asasinul lui 
Lyderic, nimeni nu se lăsa păcălit de prefăcuta 
lui prietenie pentru micul conte. 

Ermengarde şi Chrimhilda adunaseră în jurul 
lor, pentru apărarea castelului de Buck, toţi 
servitorii şi luptătorii pe care îi aveau. Fără altă 
speranţă decât în Dumnezeu, ele se rugau 
îngenuncheate lângă leagănul micului Andracus. 

Stăteau astfel, când li se anunţă că un 
cavaler fără niciun semn pe coif sau stemă pe 
scut, dar care părea un războinic de temut, voia 
să le vorbească. 


În acele împrejurări, niciun ajutor nu putea fi 
disprețuit. Chrimhilda şi Ermengarde porunciră 
ca viteazul să vină de îndată înaintea lor. 

Necunoscutul era foarte înalt şi voinic. Părea, 
cum li se spusese, foarte iscusit în mânuirea 
armelor. 

Viziera coifului său era lăsată, aşa că nu i se 
vedea chipul. Cum o barbă albă ieşea prin 
deschizătura inferioară, ele înţeleseră că, dacă 
omul din faţa lor pierduse din forţă, câştigase, 
fără îndoială, în experienţă. 

Se înclină în faţa celor două femei şi, trecând 
imediat la subiectul care le interesa, le zise că 
era surprins de situaţia foarte proastă în care le 
găsea. Venise să le ofere sprijinul său, cu 
speranţa că nu va fi desconsiderat de ele, chiar 
dacă nu mai avea o putere prea mare şi se 
oferea, dacă ele nu aveau încredere, să jure pe 
Evanghelie că era gata să-şi sacrifice viaţa 
pentru apărarea micului conte. 

Necunoscutul părea atât de sincer, că 
femeile, deşi nu ştiau încă dacă experienţa şi 
curajul lui erau aşa cum credeau ele, îi acceptară 
serviciile, zicându-i că orice jurământ era inutil şi 
ajungea doar cuvântul său de onoare. li 
încredinţară armata şi apărarea castelului de 
Buck. 

Indată după aceasta, cum nu era timp de 
pierdut, cavalerul necunoscut le salută pe cele 
două doamne şi cobori în curte pentru a da 
ordine. 


Îi reuni acolo pe toţi luptătorii. Observă că 
dispunea de o mie două sute de oşteni, fără a-i 
socoti pe servitori şi valeţi. 

Văzând că acum aveau un moral ridicat, îşi 
zise că, deşi oastea duşmană avea de patru ori 
mai mulţi luptători ca a sa, nu trebuiau să o 
aştepte în spatele zidurilor, ci să o înfrunte în 
pădure. 

Lăsă pentru apărarea castelului o sută de 
oameni, împreună cu valeţii şi servitorii, iar cu 
ceilalţi porni să-şi înfrunte duşmanii. 

La plecare, un războinic bătrân se oferi să-i 
servească drept călăuză. Cavalerul necunoscut îi 
răspunse însă că el crescuse nu departe de acea 
pădure şi că ştia toate drumurile din regiune. 

De altfel, după primele ordine pe care le 
dădu, oştenii recunoscură că ştia locurile cel 
puţin la fel de bine ca ei, ceea ce făcu să le 
crească încrederea în şeful lor. 

Cavalerul necunoscut îşi dispuse oamenii 
chiar în locul unde, cu douăzeci şi trei de ani în 
urmă, fusese ucis contele  Salwart, iar 
Ermengarde căzuse prizonieră. 

Era un defileu făcut parcă special pentru a 
lua duşmanul prin surprindere şi unde două sute 
de oşteni puteau lupta împotriva a două mii. 

Abia fură executate ordinele, că se ivi 
armata lui Gunther care, sigur pe puterea sa, 
încurajat de slaba rezistenţă înfruntată până 
atunci, înainta fără grijă, nefolosind altă măsură 
de prevedere decât o avangardă ce-i deschidea 
drumul. 


Cavalerul necunoscut lăsă avangarda să 
treacă. Apoi, după ce toată armata pătrunse în 
defileu, dădu semnalul cunoscut de oamenii săi 
şi highlanderii se văzură zdrobiţi de stâncile ce 
cădeau asupra lor, fără a putea să distingă 
măcar mâna răzbunătoare care le arunca. 

In acelaşi timp, datorită dezordinii ce le 
cuprindea rândurile, cavalerul necunoscut 
înţelese că venise clipa să atace. Se puse în 
fruntea oştilor flamande şi, în sunetele trompe- 
telor şi ale cornului, repetate de ecourile pădurii, 
îi făcu să creadă pe duşmanii săi că avea de trei 
ori mai mulţi oameni decât cuprindea, de fapt, 
armata sa. 

Gunther se bătu cu vitejie, dar flamanzii se 
dovediră prea bine organizaţi pentru ca victoria 
să le scape. 

După o luptă de două ceasuri, armata 
highlanderilor fu făcută bucăţi şi pusă pe fugă, 
iar regele lor de-abia reuşi să rupă încercuirea, 
ca să se retragă cu o sută de oameni. 

Când ajunseră la ţărmul mării, săriră în 
corăbii şi,  ruşinaţi din pricina înfrângerii 
usturătoare pe care o suferiseră, porniră imediat 
spre capitala lor. 

Invingătorii se  întoarseră la castel, 
aducându-le celor două doamne vestea cea 
bună, dar spunându-le şi că necunoscutul care-i 
condusese fusese rănit de moarte. 

Ele se duseră de îndată la salvatorul lor. 
Văzându-le apropiindu-se, el îşi ridică viziera 
coifului şi Ermengarde îl recunoscu pe Phinard, 


fostul prinţ de Buck. În urmă cu trei ani, el îi 
cedase lui Lyderic toate pământurile sale şi se 
retrăsese în pădure pentru a se pocăi. 

Aflase, totuşi, de primejdia în care se aflau 
cele două prințese şi tânărul conte. Atunci îşi 
îmbrăcase pentru ultima oară armura, spre a le 
veni în ajutor. 

Dumnezeu binecuvântase gândul lui cel bun. 
Prin jocul întâmplării sau, poate, cu ajutorul 
Cerului, ispăşirea păcatelor sale avusese loc 
chiar acolo unde îşi comisese crima. 

Phinard îşi dădu sufletul a doua zi, rugându- 
le pe cele două prințese să nu-i caute altă 
groapă decât cea săpată miraculos pentru el în 
curtea pustie a castelului în cursul nopţii în care 
se hotărâse să se pocăiască. 

A fost înmormântat potrivit dorinţei lui. 
Dumnezeu să-l odihnească! 

Cât despre tânărul conte Andracus, el domni 
mulţi ani, cu bucurie şi onoare şi avu un fiu, 
domnul Baudoin |, numit şi Baudoin-cel-de-Fier. 

Aceasta este adevărata legendă a lui 
Lyderic, primul conte al Flandrei. 


Cuprins 


Capitolul [................................. 3 
Capitolul 11.............................. 11 
Capitolul 111............................. 18 
Capitolul 1V............................. 26 
Capitolul V.............................. 38 
Capitolul VI............................. 46 
Capitolul VII............................ 62 
Capitolul VIII.......................... 87 
Capitolul 1X........................... 100 


Capitolul X............................ 113