Alexandre Dumas — Othon Arcasul

ALEXANDRE DUMAS 


Othon arcașul 


Capitolul |, 

Spre sfârşitul anului 1340, într-o noapte rece, dar încă frumoasă 
de toamnă, un cavaler urma drumul strârnt care iese pe malul stâng 
al Rinului. Având în vedere oră târzie şi stăruința cu care-gi 
îndemna calul, dar mai ales oboseala ce i se citea pe chip după o zi 
întreagă de drum, ai Îi putut pune rămăgag că se va opri cel puţin 
câteva ceasuri în orăşelul Obermnter, în care intrase, dar nu, 
cavalerul îşi continuă drumul cu acelazi paz pe străduțele înguste 
zi întortochuate, ca un om obişnuit cu astfel de călătoru, până ce se 
văzu în extremitatea cealaltă a orasului, pe unde ieşi şi se pierdu în 
noapte. Cum, în clhpele următoare, luna, ascunsă până atunci, legi 
dintre nori într-un colț de cer curat gi hrnpede ca un lac liruigtit în 
mijlocul mării de nori ce-i frămănta pe cer valurile uriage, să ne 
folozim de această lurună tugară şi să aruncărmn a privire iute 
asupra călătorului nostru. 

Era un bărbat între patruzeci şi opt şi cincizeci de anu, de statură 
mijlocie, cu urmieri largi, de atlet, iar rmgcărnile în ga i se armnonizau 
atât de bine cu pazul calului, încât a îi avut irnprezia că fuseseră 
tăiați amândoi din aceeaşi bucată de stâncă. Cum se alla într-un 
unut cunoscut și, prin urmare, nu se ternea de nrmic, îşi atârnase 
coiful de ga zi nu purta pe cap decât o scufie de zale căptugită cu 


ii Pi E N i E] E i E] Pi pg 


ALEXANDRE DUMAS 


Othon arcaşul 


Capitolul 1. 

Spre sfârşitul anului 1340, într-o noapte rece, dar încă 
frumoasă de toamnă, un cavaler urma drumul strâmt care 
iese pe malul stâng al Rinului. Având în vedere oră târzie şi 
stăruința cu care-şi îndemna calul, dar mai ales oboseala ce 
i se citea pe chip după o zi întreagă de drum, ai fi putut 
pune rămăşag că se va opri cel puţin câteva ceasuri în 
orăşelul Oberwinter, în care intrase; dar nu, cavalerul îşi 
continuă drumul cu acelaşi pas pe străduţele înguste şi 
întortochiate, ca un om obişnuit cu astfel de călătorii, până 
ce se văzu în extremitatea cealaltă a oraşului, pe unde ieşi 
şi se pierdu în noapte. Cum, în clipele următoare, luna, 
ascunsă până atunci, ieşi dintre nori într-un colţ de cer 
curat şi limpede ca un lac liniştit în mijlocul mării de nori 
ce-şi frământa pe cer valurile uriaşe, să ne folosim de 
această lumină fugară şi să aruncăm o privire iute asupra 
călătorului nostru. 

Era un bărbat între patruzeci şi opt şi cincizeci de ani, de 
statură mijlocie, cu umeri largi, de atlet, iar mişcările în şa i 
se armonizau atât de bine cu pasul calului, încât ai fi avut 
impresia că fuseseră tăiaţi amândoi din aceeaşi bucată de 
stâncă. Cum se afla într-un ţinut cunoscut şi, prin urmare, 
nu se temea de nimic, îşi atârnase coiful de şa şi nu purta 
pe cap decât o scufie de zale căptuşită cu pânză, pe care, 
altfel, o lăsa să-i cadă pe spate ca o glugă. Părul lung şi des 
ce-i ieşea de sub scufia de zale dădea chipului său de o 


nobleţe rară un aspect leonin. Cât despre stirpea lui, 
aceasta nu putea fi un secret decât pentru cei care, pe 
vremea aceea, nu cunoşteau însemnele heraldice: privindu-i 
coiful, ai fi putut observa imediat coroana de conte ce-l 
împodobea şi, deasupra acesteia, un braţ gol cu o spadă. De 
partea cealaltă a şeii, pe scutul atârnat de ea, pe un fond 
roşu, străluceau cele trei stele de aur ale casei de 
Homburg, una dintre cele mai vechi şi mai nobile din 
Germania. Acum, ca să mai dăm câteva lămuriri asupra 
necunoscutului pe care l-am adus în scenă, vom mai adăuga 
că viteazul conte Karl venea din Flandra, unde fusese, din 
porunca împăratului Ludovic al V-lea de Bavaria, pentru a-l 
ajuta în luptă pe Eduard al III-lea al Angliei, numit, cu 
optsprezece ani în urmă, vicar general al Imperiului. 

Trecând şi de orăşelul Meihem, călăreţul părăsi drumul pe 
care-l urmase de la Koblentz şi se înfundă pe cărăruia ce 
ducea către castelul Godesberg. O clipă, calul şi omul 
dispărură în vale, apoi apărură din nou pe câmp, urmând 
drumul de şes pe care păreau că-l cunosc la fel de bine şi 
unul şi celălalt. După câteva minute de mers, calul ridică 
botul şi necheză parcă spre a-şi face cunoscută prezenţa şi, 
fără ca stăpânul să-l îndemne cu vorba sau cu pintenii, o luă 
la galop. Lăsară astfel în urmă, pe mâna stângă, târgul 
Godesberg, pierdut într-o pădurice, şi, părăsind cărarea 
care duce de la Rolandseck la Boue, făcură iar la stânga şi 
se îndreptară spre castelul ridicat pe un vârf de colină. 
Trebuie să mai spunem că acest castel purta numele 
oraşului sau, cine ştie, poate că oraşul îşi luase numele de la 
castel. 

Era, pare-se, evident că ţinta călătoriei călăreţului nostru 
e castelul Godesberg. Şi era la fel de sigur că contele Karl 
ajungea aici chiar în toiul unei petreceri. Pe măsură ce urca 
drumul în serpentine ce pornea de la poalele colinei, se 
convingea tot mai mult de lucrul acesta, apoi, oprindu-se în 
faţa porţii, văzu că întreaga faţadă a zidului frontal era 
puternic luminată. Prin ferestrele aburite zări grupuri de 


oameni mişcându-se de colo-colo. Chipul încruntat al 
călăreţului vădea clar că ar fi preferat să ajungă mai curând 
în intimitatea familiei de Godesberg decăt în forfota unei 
petreceri. Intră la pas în curtea castelului. 

Curtea era plină de scutieri, de valeţi, de cai şi de litiere; 
căci, după cum am mai spus, era serbare la Godesberg. 
Sărind de pe cal, o mulţime de valeţi şi de servitori se 
repeziră să ia calul contelui şi să-l ducă la grajd. Dar 
călăreţul nu-i lăsă să-l despartă de bidiviu, ci, luând el însuşi 
frâul, îl duse în grajdul familiei. Miraţi întrucâtva de 
aceasta, valeţii nu insistară, ceea ce arăta că fuseseră 
obişnuiţi cu ciudăţeniile noului venit. 

Când Hans (acesta era numele pe care contele i-l dădea 
calului) fu dus la locul ce i se cuvenea şi ieslea, îi fu umplută 
cu paie şi cu ovăz, călăreţul, după ce-şi mângâie de câteva 
ori bidiviul, se îndreptă spre scara cea mare a castelului. În 
urma lui, Hans se opri din mâncat şi necheză. Între timp, 
contele, strecurându-se cu greu prin mulţimea pajilor şi 
scutierilor, ajunse în salonul în care se afla adunată în clipa 
aceea toată floarea nobilimii din împrejurimi. 

Noul-venit se opri un moment în uşa sălii de bal şi aruncă 
o privire peste capetele celor prezenţi la strălucitoarea 
petrecere. Era o mulţime veselă şi zgomotoasă alcătuită din 
tineri înveşmântaţi în catifea şi doamne nobile în rochii 
brodate şi mătăsuri. Dar printre toţi aceşti tineri şi tinere 
elegante, cei mai frumoşi erau Othon şi Ema, fiul şi soţia 
landgrafului Ludwig de Godesberg, seniorul castelului şi 
fratele de arme al nobilului cavaler care tocmai intrase. 

De altfel, apariţia acestuia fu imediat remarcată: deosebit 
de toţi ceilalţi invitaţi, se ivise precum Wilhelm în faţa 
Leonorei, îmbrăcat în zale de luptă a căror sclipire de oţel 
contrasta ciudat cu catifeaua şi mătăsurile strălucitoare ale 
celor din jurul său. Toate privirile se îndreptară dar spre 
locul unde se afla nobilul cavaler. Singurul care nu privi 
într-acolo fu contele Ludwig, care, în picioare, în colţul 
celălalt al salonului, părea adâncit în gânduri. Karl îşi 


recunoscu vechiul prieten şi, fără să ţină cont de înfăţişarea 
posomorâtă a celuilalt, îşi făcu loc prin mulţimea curioasă şi 
ajunse în apropierea contelui Ludwig. 

Noul-venit se opri un moment lângă stăpânul castelului, 
care nu-l observase şi stătea posac ca şi până atunci, 
încercând să înţeleagă ce pricini ascunse se aflau în spatele 
supărării celuilalt. Părea că gazda îşi împărţise toată 
bucuria la invitaţi, păstrând pentru sine doar necazul. În 
fine, după ce mai făcu un pas fără ca prietenul său să-i 
remarce prezenţa, Karl puse mâna pe umărul acestuia. 

Landgraful tresări şi întoarse capul. Sufletul îi era atât de 
răscolit de gânduri, încât privi un timp la noul-venit fără a-l 
recunoaşte, deşi altădată l-ar fi recunoscut chiar şi de la 
spate printre sutele de curteni ai împăratului. Dar Karl îi 
rosti numele şi întinse braţele, ceea ce risipi nedumerirea 
landgrafului. Şi acesta se aruncă la pieptul fratelui său de 
arme asemeni unui om care caută adăpost împotriva 
amărăciunii, lucru ce nu semăna deloc cu o întâlnire între 
prieteni. 

Totuşi, această reîntoarcere neaşteptată îi pricinui tristei 
gazde o bucurie de netăgăduit. Îl trase după sine pe noul- 
venit în cealaltă parte a salonului şi aici, invitându-l să şadă 
pe o canapea lungă de stejar acoperită cu perini brodate în 
aur, se aşeză lângă el. Evitându-i privirea şi ţinându-l strâns 
de mână, landgraful îl întrebă pe prietenul său ce făcuse şi 
ce i se întâmplase în cei trei ani de când nu se mai 
văzuseră. 

Karl îi povesti totul, cu lux de amănunte, ca un bătrân 
soldat ce era: cum trupele engleze, brabansone şi 
imperiale, comandate chiar de Eduard al III-lea, asediaseră 
oraşul Cambrai, arzând şi pustiind totul în cale; cum cele 
două armate se întâlniseră fără să lupte la Buironfosse, 
pentru că un trimis al regelui Siciliei, vestit cititor în stele, 
venise, cu vestea către Filip de Valois că orice bătălie cu 
englezii comandaţi de Eduard îi va fi fatală lui Filip, 
prezicere care s-a şi îndeplinit mai târziu la Crecy; şi cum, 


în fine, fusese încheiată o pace de un an la Esplechin şi 
aceasta datorită doamnei Jeanne de Valois, sora regelui 
Franţei. 

Landgraful ascultă toate aceste istorisiri în linişte, o linişte 
ce părea a fi şi luare-aminte până la un punct, deşi se ridica 
uneori şi privea cu o grijă evidentă prin salon. Dar, cum se 
aşeza de fiecare dată şi cerea celuilalt să continue, 
povestitorul, deşi mereu întrerupt, îşi urma istorisirea, 
înțelegând că gazda sa trebuia să urmărească dacă totul 
mergea cum trebuie şi musafirii sunt cu toţii mulţumiţi. lată 
totuşi că, la ultima întrerupere, landgraful îşi uită prietenul 
şi plecă fără să se mai întoarcă, ceea ce-l făcu pe acesta din 
urmă să-şi părăsească locul. Contele Karl se apropie iarăşi 
de uşa salonului în care luminile sclipeau feeric, dar, de 
data aceasta, cel pe care-l căuta părea că-l aşteaptă, pentru 
că landgraful ridică braţul către prietenul său. Contele se 
apropie de gazdă şi palma acestuia se aşeză pe umărul 
înzăuat pe care-l strânse cu putere. 

Adevărul e că în sufletul landgrafului se dădea o luptă 
cruntă, deşi Karl, aruncându-şi privirea peste mulţimea 
veselă ce forfotea prin sală, nu descoperi nimic ce ar fi 
putut să provoace o asemenea tulburare. Totuşi, chinul prin 
care trecea prietenul său era atât de profund, încât contele, 
ca un tovarăş apropiat ce era, se simţea aproape la fel de 
neliniştit. 

Dar nu întrebă nimic, ştiind că prima datorie a unui 
prieten este să respecte taina celuilalt. Tot astfel landgratul, 
simțind cum contele îi respectă dintr-o nobilă delicateţe 
liniştea, îşi privi prietenul, îşi duse palmă la frunte şi, după o 
scurtă ezitare, începu să vorbească: 

— Karl, întrebă cu glas surd, arătând către fiul său, oare 
nu găseşti că Othon seamănă mult cu seniorul care 
dansează cu maică-sa? 

Contele Karl tresări la rândul său. Cele câteva cuvinte fură 
pentru el asemeni sclipirii unei luminiţe pentru călăreţul 
rătăcit în noapte. 


Tot astfel cum călăreţul vede, în sclipirea de o secundă, 
primejdia ce-l ameninţă, contele Karl înţelese într-o clipită 
durerea ce se ascundea în sufletul prietenului său. Şi, cu 
toate că ar fi fost poate mai bine să nu răspundă, 
asemănarea dintre cei doi era atât de izbitoare, încât 
contele nu se putu abţine de la un răspuns, deşi îşi dădea 
seama ce însemnătate avea acesta pentru landgraf: 

— Într-adevăr, Ludwig, ai putea să juri că sunt fraţi. 

Nu termină de rostit cuvintele acestea, căci simţi cum 
corpul celui pe care-l ţinea de braţ se scutură într-un fior 
dureros, ceea ce-l făcu să adauge imediat: 

— La urma-urmei, ce înseamnă asta? 

— Nimic, răspunse landgraful cu glas înăbuşit, voiam doar 
să-ţi cunosc părerea despre asemănarea aceasta. Vino, 
acum, să-ţi termini istorisirea. 

Şi-l conduse spre aceeaşi canapea unde Karl îşi începuse 
povestea, pe care de data aceasta o sfârşi fără să fie 
întrerupt. 

lată însă că de-abia termină de istorisit, când, pe uşa 
principală a salonului, intră un bărbat. Văzându-l, 
landgraful se ridică imediat şi se îndreptă spre el. Cei doi îşi 
vorbiră o vreme în şoaptă şi, oricât ar fi vrut contele să 
audă ceva, îi fu imposibil. Gesturile celor doi dovedeau însă 
că era vorba despre lucruri extrem de importante şi se 
convinse de aceasta mai ales când îl văzu pe landgraf 
revenind mai posomorât decât plecase. 

— Prietene Karl, îi zise, fără să se mai aşeze alături, după 
drumul lung pe care l-ai făcut astăzi trebuie să fii tare 
ostenit. Voi chema un paj să te conducă în odaia ta. Deci, 
noapte bună, ne vom vedea mâine. 

Karl îşi dădu seama că prietenul său vroia să rămână 
singur. Se ridică fără să spună o vorbă, îi strânse mâna în 
linişte şi-l întrebă din priviri ce se întâmplase. Landgraful îi 
răspunse doar printr-un zâmbet trist, semn că clipa în care 
şi-ar fi putut destăinui suferinţele nu venise încă. Karl îi 
strânse mâna din nou, gata să-i fie oricând de folos, şi se 


îndreptă spre odaia ce-i fusese pusă la dispoziţie în aripa 
cealaltă a castelului, unde ajungeau totuşi zgomotele 
îndepărtate ale petrecerii. 

Ajuns acolo, se culcă cu sufletul cutreierat de gânduri 
triste şi auzul bubuindu-i de muzica balului. Confruntarea 
aceasta ciudată nu-l lăsă să doarmă o bună bucată de 
vreme. În sfârşit, într-un târziu oboseala îi învinse neliniştea 
şi trupul îi birui sufletul. 

Încet-încet, gândurile se subţiară şi deveniră mai puţin 
limpezi, simţurile îi amorţiră şi închise ochii... Între starea 
aceasta şi somnul adevărat se întindea un răstimp 
asemănător amurgului, ceva între zi şi noapte, timp bizar şi 
greu de descris, în care visul se amestecă cu realitatea, 
astfel încât amândouă devin incerte. Trupul cavalerului, 
care dormise ani în şir sub cortul de război, învelit în 
mantaua groasă de pâslă, deveni uşor ca fulgul şi se pierdu 
în voluptatea patului moale. 

Când se trezi, în zori, primul lucru pe care-l observă fu 
soarele, ce se ridicase pe cer de-o suliță. 

Apoi, văzu cu mirare ceva ce-i aminti de întâmplările din 
ajun: în jilţul de la capătul patului, nemişcat, cu capul în 
piept, stătea landgraful. Parcă aştepta ca prietenul său să 
se scoale din somn şi, lucru ciudat, era adâncit în gânduri, 
încât nici nu observă măcar că acesta se trezise de câteva 
clipe. Contele îl măsură o vreme în linişte, apoi, văzând că 
pe obrajii palizi şi zbârciţi ai celuilalt două lacrimi pornesc 
să se rostogolească, nu se mai putu stăpâni şi, întinzându-i 
braţele, strigă: 

— Ludwig, în numele cerului, ce ai? 

— Vai de mine, făcu landgraful, mi-am pierdut şi copilul şi 
soţia! 

Şi cu aceste cuvinte, ridicându-se cu greu de pejilţ, 
înaintă şovăind spre prietenul său şi-i căzu în braţe. 

Capitolul II. 

Pentru a înţelege mai bine cele ce vor urma, cititorul 
trebuie să mai cunoască alte câteva amănunte. 


Landgraful era însurat de şaisprezece ani. Se căsătorise 
cu fiica ducelui de Ronsdorf, care, în 1316 fusese ucis în 
războiul dintre Ludovic al Bavariei, de partea căruia 
luptase, şi Federic cel Frumos al Austriei. Proprietăţile 
ducelui se aflau pe malul drept al Rinului, la poalele 
înălțimilor numite Cei şapte munţi. 

Văduva ducelui de Ronsdorf, femeie virtuoasă şi bine 
văzută în lume, rămase singură cu o fată de cinci ani. 
Pentru că făcea însă parte dintr-o stirpe de principi şi ţinea 
la blazonul familiei, anturajul şi curtea ei rămaseră la fel de 
strălucitoare, atrăgând laudele nobilimii din jur. 

La câtva timp după moartea ducelui, la curtea Ronsdorf se 
pripăşi un paj, fiul unei prietene a ducesei, stinsă din viaţă 
în cea mai neagră sărăcie. Era un băiat drăgălaş, cu trei 
sau patru ani mai mare decât Ema, fiica ducesei. Stăpâna 
castelului nu-şi dezminţi nici cu acest prilej faima de femeie 
bună şi mărinimoasă. 

Micul orfan a fost primit în casa ducesei ca într-o 
adevărată familie şi a crescut alături de fiica stăpânei, 
împărțind cu ea mângâierile văduvei, încât era greu să spui 
care era copilul acesteia şi care cel adoptat. 

Se înălţară astfel unul lângă altul şi, cum spuneau mulţi, 
unul pentru altul. Deci mare fu mirarea nobililor de pe 
ţărmul Rinului când aflară de logodnă tânărului landgraf de 
Godesberg, în vârstă de optsprezece ani, cu micuța Ema, 
care n-avea decât zece. Văduva Ronsdorf şi bătrânul 
landgraf conveniră că trebuiau să mai aştepte cinci ani 
până la căsătoria copiilor lor. 

În acest timp, Ema şi Albert, pajul, crescură: ea deveni o 
domnişoară drăgălaşă, el un cavaler de toată frumuseţea. 
Ducesa de Ronsdort veghease de altfel cu grijă asupra 
prieteniei lor şi recunoştea bucuroasă că, oricât s-ar fi iubit 
cei doi, între ei nu putea fi decât o dragoste frăţească. 

Ema avea acum treisprezece ani, Albert optsprezece. 
Inimile lor, ca trandafirii îmbobociţi, aveau să se deschidă la 
cele dintâi porniri ale tinereţii: de această clipă îi era teamă 


ducesei. Din nenorocire, chiar atunci ea se îmbolnăvi. Câtva 
timp nădăjduiră cu toţii că tinereţea (ducesa n-avea decât 
treizeci şi patru de ani) va birui o boală trecătoare. 

Ea era însă bolnavă de moarte. Simţindu-şi sfârşitul 
aproape, îşi cheamă doctorul şi-l întrebă stăruitor şi cu 
teamă, astfel încât acesta nu putu să nu-i spună că ştiinţa 
medicinei era neputincioasă în cazul ei şi că nu mai avea 
prea mult de trăit. 

Ducesa primi această veste cu o linişte creştinească, îi 
chemă la dânsa pe Albert şi pe Ema, le porunci să 
îngenuncheze în faţa patului ei şi, cu glasul stins, fără alt 
martor decât Dumnezeu, le dezvălui o taină pe care nimeni 
n-o mai aflase până atunci. Şi se mai văzu apoi că, pe patul 
morţii, în loc ca bolnava să-i binecuvânteze pe copii, o 
binecuvântară copiii pe ea, părând că-i iartă încă de pe 
acum, de pe pământ, o greşeală pentru care avea să-şi 
primească, fără îndoială, răsplata în cer. 

În aceeaşi zi în care făcuse mărturisirea, ducesa muri ca o 
sfântă şi Ema, care mai avea un an până să devină soţia 
landgrafului, o însoţi pe ultimul drum până la mănăstirea 
din Nouenwerth, clădită pe insula cu acelaşi nume din 
mijlocul Rinului, dincolo de orăşelul Boue, şi rămase acolo. 
Albert se întoarse la Ronsdorf. Durerea pe care o simţea 
faţă de dispariţia binefăcătoarei sale nu se deosebea cu 
nimic de cea pe care ar fi arătat-o la pierderea unei mame 
adevărate. 

Se scurse încă un an. Ema era acum de-o frumuseţe 
dumnezeiască, asemeni nufărului ce pluteşte pe lac în 
străluciri de curcubeu şi umbre diafane. 

Ludwig îi aminti bătrânului landgraf, tatăl său, de învoiala 
făcută cu văduva şi de consimţământul copilei. În ultima 
vreme, tânărul îşi abătuse plimbările spre Nouenwerth, 
colina de pe malul fluviului, sau spre insula ca o proră de 
corabie, în mijlocul căreia se ridica o mănăstire, devenită 
astăzi han. Aici petrecea ceasuri întregi cu privirile ţintă 
spre clădire. Pricina lungilor sale plimbări era fecioara ce 


apărea printre copacii de pe malul Rinului, pe care o 
recunoştea după îmbrăcămintea monahală şi care rămânea 
ceasuri întregi cu gândul aiurea, visând poate la fericirea 
ce-l făcea şi pe Ludwig să vină acolo. 

Nu era, deci, de mirare că tânărul şi-a amintit cel dintâi că 
doliul trecuse şi că, printr-o fericită întâmplare, venise chiar 
timpul sorocit căsătoriei. 

Şi nu e de mirare că Albert, care n-avea decât douăzeci de 
ani, deşi părea mai vârstnic datorită seriozităţii pe care-o 
arăta, era socotit de toţi drept tutorele fetei. Deci lui îi 
reaminti landgraful că venise clipa în care Ema trebuie să-şi 
lepede veşmântul de doliu şi să-l îmbrace pe cel de nuntă. 

Albert se duse la mănăstire şi-i spuse Emei că tânărul 
Ludwig cerea îndeplinirea făgăduielii făcute de mama ei. 
Ema se îmbujoră la faţă, îi întinse mâna şi-i răspunse să e 
gata să-l urmeze oriunde o va duce. 

Călătoria a fost scurtă: trecură Rinul şi mai străbătură 
încă două leghe de-a lungul țărmului, aşa încât tânărul 
conte nu avu prea mult de aşteptat. 

Trei zile de la împlinirea vârstei sorocite căsătoriei, Ema, 
însoţită de o suită vrednică de casa Ronsdorf, alături de 
Albert, se cunună cu seniorul şi stăpânul ei, contele Ludwig 
de Godesberg. 

Doi ani, răstimp în care tânăra contesă născu un fiu pe 
care-l numi Othon, se scurseră într-o fericire netulburată de 
nimeni şi de nimic. Albert îşi petrecu cei doi ani când la 
Ronsdorf, când la Godesberg. Ajunsese, de altfel, la vârsta 
când un tânăr nobil trebuie să-şi facă datoria de ostaş. Se 
înrolă prin urmare că scutier în armata lui Jean de 
Luxemburg, regele Bavariei, unul dintre cei mai viteji 
cavaleri ai vremii aceleia, şi-şi urmă comandantul în lupta 
de la Cassel. Aici, Jean de Luxemburg luptă de partea lui 
Filip de Valois, care îşi pusese în gând să îl reaşeze pe tron 
pe contele Ludovic de Crecy, izgonit de cetăţenii Flandrei. 
Lupta a fost neobişnuit de sângeroasă şi a costat multe vieţi 


omeneşti. Albert se dovedi, însă, atât de viteaz, încât Jean 
de Luxemburg îl numi cavaler pe câmpul de luptă. 

Izbânda a fost, de altfel, hotărâtoare, căci în curând 
războiul s-a sfârşit şi Flandra a fost nevoită să încheie pace. 
Albert s-a întors la Godesberg, mândru că poate să-i arate 
Emei pintenii şi lanţul de aur dobândite prin iscusinţă şi 
îndrăzneală pe câmpul de luptă. 

Contele, chemat în slujba împăratului, lipsea de la castel. 
Turcii năvăliseră în Ungaria şi, la apelul lui Ludovic al V-lea, 
Ludwig plecase împreună cu fratele său de arme Karl de 
Homburg. Albert a fost bine primit la castelul Godesberg, 
unde a rămas aproape şase luni. 

În sfârşit, sătul de atâta şedere şi văzând că suveranii 
Europei au făcut pace, o porni către Spania, unde Alfons al 
XI-lea, regele Castiliei şi al provinciei Leon, declarase 
război sarazinilor. Aici a făcut minuni de vitejie luptând 
împotriva lui Muley-Muhamed. Grav rănit lângă Granada, a 
trebuit să se reîntoarcă însă pentru a doua oară la 
Godesberg, unde-l găsi pe Ludwig, bărbatul Emei, care 
luase în posesie titlul şi averile tatălui său, mort la începutul 
anului 1332. 

Micul Othon creştea, avea acum cinci ani şi era un copil 
frumos, cu părul bălai şi ochii albaştri ca ai mamei sale. 
Reîntoarcerea lui Albert fu o adevărată sărbătoare pentru 
întreaga familie, dar mai ales pentru copil, care ţinea mult 
la tânărul cavaler. Albert şi Ludwig se reîntâlniră cu mare 
dragoste, căci amândoi luptaseră împotriva 
necredincioşilor, unul la miazăzi, celălalt în miazănoapte, 
amândoi ieşiseră învingători în luptă şi aveau ce-şi povesti 
în serile lungi de iarnă. Trecu astfel un an aşa cum ar trece 
o zi. Spre sfârşitul lui însă, firea războinică a lui Albert ieşi 
din nou la iveală: călători prin Franţa şi Anglia, îl urmă pe 
regele Eduard în campania împotriva Scoției, rupse o lance 
în turnirul cu James Douglas, apoi, porni iar spre Franţa, 
luă parte la atacul asupra insulei Cadsaud alături de 
Gauthier de Mauny. După toate acestea, aflându-se aproape 


de ţinuturile germane, găsi prilejul să facă o vizită vechilor 
lui prieteni şi apăru pentru a treia oară la castelul de 
Godesberg, unde întâlni un personaj necunoscut. 

Era una dintre rudele landgrafului, pe nume Godefroy, 
care, neavând ce moşteni de la părinţi, încerca să-şi strângă 
avere luptând pentru cine plătea mai bine. Se bătuse şi el 
cu necredincioşii, la Sfântul Mormânt. Legăturile de 
rudenie, faima câştigată în cruciade, ţinuta sa mândră îi 
deschiseseră porţile castelului de Godesberg ca unui 
oaspete de seamă. Apoi, nu peste mult timp Homburg şi 
Albert plecând, ajunsese aproape unul de-al casei, mai ales 
că landgraful Ludwig îl găzduise atât cât voise să stea. 
Godefroy era considerat prin urmare la castel mai mult o 
rubedenie decât un musafir. 

Prietenia, ca şi dragostea, îşi are cusururile ei şi unul 
dintre acestea este gelozia. În ultima vreme lui Albert i se 
păru că Ludwig îl primea mai rece ca de obicei. Îi povesti 
totul Emei, care-i spusese că observase şi ea această 
schimbare în purtarea soţului ei. 

Albert rămase cincisprezece zile la Godesberg, după care, 
sub pretext că trebuie să plece la Ronsdort pentru negoţ, 
trecu Rinul şi colinele ce despărţeau cele două moşii şi 
părăsi castelul. 

După alte două săptămâni primi veşti de la Ema. Ea îi 
mărturisea că nu pricepe nimic din purtarea bărbatului ei, 
care, din blând şi binevoitor cum îl cunoscuse la început, 
devenise bănuitor şi posac. Toţi cei de la castel, chiar şi 
micul Othon, sufereau din pricina cuvintelor lui grele, pe 
care nu le mai rostise până atunci, cu atât mai mult cu cât 
se obişnuiseră cu dragostea lui caldă şi neţărmurită. Şi, pe 
măsură ce dragostea landgrafului pentru ei scădea, spunea 
mai departe Ema, Godefroy punea şi mai mult stăpânire pe 
sentimentele stăpânului, ca şi cum ceea ce pierdeau mama 
şi fiul se transmitea de partea cealaltă, asupra omului acela 
aproape străin pentru ei. 


Albert plânse din adâncul inimii citind scrisoarea de la 
Ema şi se întrebă în sinea sa cum de se poate caun om 
fericit, ca Ludwig, uimit parcă de prea multa linişte din 
căminul său, să dorească să şi-o strice, ca şi când i-ar fi 
teamă că nu cumva pălălaia focului din suflet ar putea să-i 
prefacă inima în scrum. 

Astfel stăteau lucrurile în ziua în care Albert primi ca toţi 
ceilalţi nobili din împrejurimi, invitaţia să vină la castelul de 
Godesberg, unde landgraful dădea o petrecere cu ocazia 
aniversării zilei de naştere a lui Othon, care împlinea 
şaisprezece ani. 

Petrecerea, în mijlocul căreia l-am adus pe cititor la 
începutul acestei istorisiri, nu se potrivea deloc cu starea de 
spirit a gazdei. Încă de la începutul ei, Godefroy îi şoptise 
landgrafului că asemănarea dintre Othon şi Albert este mai 
mult decât bătătoare la ochi. 

Adevărat, în afară de frăgezimea tinerească a chipului 
copilului, obrazul celuilalt fiind ars de soarele nemilos al 
Spaniei, cei doi aveau acelaşi păr blond, aceiaşi ochi 
albaştri, ba chiar şi aceleaşi trăsături, ceea ce te făcea să 
crezi că ar fi putut purta în vine acelaşi sânge, adevăr ce 
ieşea la iveală chiar şi în urma unei mai puţin amănunțite 
cercetări. 

Descoperirea aceasta fusese ca o lovitură de pumnal în 
inima landgrafului. De la o vreme, împins de Godefroy, se 
îndoia de curăţenia relaţiilor dintre Ema şi Albert, dar 
gândul că aceste relaţii vinovate existau încă dinainte de 
căsătorie şi îndoiala înveninată (pe care asemănarea dintre 
Albert şi Othon o îndreptăţea) că fiul său, pe care-l iubise 
peste măsură, era fructul păcatului, îi zdrobea inima şi-i 
făceau viaţa un chin insuportabil. În aceeaşi seară, precum 
cititorul a aflat, a apărut contele Karl, care, neputând să 
mintă, a sporit durerea nefericitului său prieten, 
mărturisindu-i că asemănarea dintre Albert şi Othon era 
mai mult decât evidentă. Totuşi, cum am văzut, părăsise 


petrecerea fără a insista prea mult şi fără a cere lămuriri 
prietenului său Ludwig. 

Cel care vorbea în taină cu landgraful în acelaşi colţ 
întunecat în care acesta ascultase povestirea contelui Karl 
nu era altul decât Godefroy, omul ce gonise liniştea din 
castelul de Godesberg şi întunecase fericirea stăpânului. 
Venise, de fapt, să-i şoptească landgrafului la ureche că este 
aproape încredinţat, după câteva cuvinte prinse din zbor, că 
Ema i-a dat întâlnire în seara aceea lui Albert, care trebuia 
să plece în aceeaşi noapte spre Italia, la chemarea 
împăratului, în fruntea unui corp de oaste. Nici nu era greu 
să se încredinţeze de adevărul spuselor sale, pentru că 
întâlnirea fusese fixată la una din porţile castelului, unde, 
pentru a ajunge, Ema trebuia să străbată întregul parc. 

Odată pornit pe panta bănuielii, e greu să te mai poţi 
stăpâni. Vrând să se convingă cu orice preţ că e înşelat, 
landgraful îşi înăbuşi prima pornire firească şi cinstită de a 
nu se lăsa târât pe panta josniciei omeneşti. Se strecură, 
aşadar, în propria-i odaie împreună cu Godefroy şi, 
deschizând fereastra ce dădea înspre parc, se puse să 
aştepte dovada de netăgăduit a necredinţei soţiei, proba 
ultimă care avea să-i alunge incertitudinea. 

Şi iată că Godefroy nu se înşelase. Pe la ceasurile patru de 
dimineaţă, Ema cobori scara, trecu repede prin parc şi se 
pierdu printre copacii ce ascundeau poarta. 

Dispariţia ei, printre arborii groşi nu ţinu mai mult de 
câteva minute, după care se ivi din nou însoţită de Albert, 
care-o ducea de braţ. 

Sub lumina diafană a lunii, landgraful îi văzu sărutându-se 
şi i se păru chiar că vede lacrimi pe obrazul femeii, care 
plângea din pricina plecării iubitului ei. 

Din momentul acela Ludwig fu încredinţat de înşelăciunea 
a cărei victimă fusese şi hotări în grabă îndepărtarea soţiei 
necredincioase şi a copilului ce nu-i aparţinea. 

Godefroy se prezentă la Ema cu o scrisoare din partea 
landgrafului, prin care i se propunea să se supună întru 


totul surghiunului hotărât, iar şeful gărzii castelului îl 
arestă pe Othon. În privinţa acestuia, se văzu că stăpânul 
hotărâse să fie trimis la mănăstirea din Kirberg, de lângă 
Kolonia, unde avea să-şi schimbe hainele strălucitoare de 
cavaler cu sutana aspră de călugăr. 

În zori, porunca fu îndeplinită: chiar în urmă cu un ceas 
cei doi părăsiră castelul, Ema îndreptându-se către 
mănăstirea Nouenwerth, Othon spre Kirberg. Exact în 
acelaşi moment, contele Karl se trezi cu prietenul său 
Ludwig la căpătâi, înfundat în jilţ şi mohorăât ca un stejar 
căruia furtuna i-a smuls frunzele, iar trăsnetul i-a pârjolit 
coroana. 

Homburg ascultă cu luare-aminte şi bunăvoință ceea ce-i 
povesti Ludwig despre evenimentele din noaptea aceea. 
Apoi, fără a-l compătimi în nici un fel pe nenorocitul soţ şi 
tată, zise: 

— Ai încredere în mine? 

— Da, răspunse landgraful, dar nu mai e nimic de făcut. 

— Asta mă priveşte, îi răspunse contele Karl. Şi, după ce-şi 
îmbrăţişă prietenul, se îmbrăcă, îşi încinse spada, ieşi din 
încăpere şi se îndreptă spre grajd. 

Ajuns aici, puse şaua pe credinciosul său Hans, încălecă şi, 
după ce părăsi castelul, reluă la pas, cu nelinişte în suflet, 
drumul şerpuit pe care-l străbătuse în ajun în goana calului. 

Când fu la poalele colinei, contele Karl o luă pe drumul 
spre Rolandseck, cu acelaşi pas domol, adâncit în gânduri 
sumbre, fără să-şi îmboldească în nici un fel bidiviul. În 
curând se afla pe marginea unei râpe adânci, dincolo de 
care se ridica un schit. În faţa schitului, un monah în straie 
cernite bătea mătănii până la pământ. Văzând că locul era 
cel pe care-l bănuise, contele se opri. 

În clipa aceea, terminându-şi rugăciunea, călugărul se 
ridică, cobori şi urcă pieptiş râpa abruptă şi se apropie de 
călăreț. Acesta îl opri şi îl rugă să-i spună dacă nu cumva 
mai exista şi un alt drum către castel, adăugând că în scurtă 
vreme va avea nevoie de serviciile sale ca preot. După 


glasul potolit al bătrânului cavaler, monahul înţelese că 
acesta grăia adevărul şi, fără a cere alte lămuriri, prinse să 
se roage pentru sufletul celui ce avea nevoie de el. 

Contele Karl făcea parte din categoria aceea de cavaleri 
care, în veacul al cincisprezecelea, începuse să dispară, cei 
pe care Froissard îi descrie cu dragostea unui vechi 
colecţionar de antichităţi, cu admiraţia pe care omul de 
bună-credinţă o arată în faţa lucrurilor bune din trecut. 
Pentru el, în faţa lui Dumnezeu, singura care avea dreptul 
de a judeca era spada, iar greşelile cu voie trebuiau să-şi 
primească pedeapsa cuvenită. 

Povestirea landgrafului stârnise în el, în ceea ce-l privea pe 
Godefroy, bănuieli justificate, pe care, gândindu-se 
îndelung, ajunse să le transforme în certitudini. Nimeni, de 
altfel, în afara acestui adevărat Iago, nu se îndoise vreodată 
de sentimentele şi credinţa Emei faţă de soţul ei. Karl 
fusese prietenul ducelui de Ronsdorf, dar în egală măsură şi 
cel al landgrafului de Godesberg. 

Cinstea amândurora fusese în acelaşi timp şi cinstea lui şi 
considera că este de datoria sa să le apere onoarea în faţa 
uneltirilor lui Godefroy. În urma acestei constatări, fără a, 
se sfătui cu nimeni, hotărâse să-l aştepte pe intrigant în 
locul acela, unde vroia să-l facă să-şi mărturisească 
trădarea sau, dacă n-ar fi reuşit, să-l răpună nu înainte de 
a-l obliga la acelaşi lucru. 

Îşi fixă, deci, viziera şi rămase în mijlocul drumului, ca un 
grup statuar, cal şi călăreț, aşteptând ivirea lui Godefroy. 

Nu peste mult timp, văzu ivindu-se la capătul drumului un 
cavaler înarmat, ca pentru luptă. Văzându-l pe Karl în 
mijlocul potecii, cavalerul se opri o clipă, după care, 
încredinţându-se că celălalt era singur, se îndreptă în scări, 
trase spada din teacă şi-şi urmă drumul. Când ajunse la 
câţiva paşi în faţa contelui, se opri. Karl nu spuse nici un 
cuvânt. 

— Nobile cavaler, întrebă Godefroy, eşti cumva stăpânul 
acestor locuri? O să mă laşi să trec mai departe, ori aţii 


calea fiecărui călător? 

— Nu fiecăruia, răspunse Karl, ci doar unuia, unui laş şi-un 
trădător, căruia-i voi cere socoteală pentru mârşăvia lui. 

— De vreme ce toate acestea nu mă privesc, urmă 
Godefroy, te rog să laşi drumul liber să pot trece pe lângă 
domnia ta, aşa cum se cuvine să facă un cavaler de cea mai 
bună casă, cum pari a fi. 

— Te înşeli, îl contrazise contele Karl, Ia fel de liniştit, tot 
ce am spus se referă la domnia ta. lar ca să fac loc să treacă 
unui laş şi trădător, asta niciodată. 

Atunci se ivi călugărul, care se strecură între cei doi. 

— Oameni buni, zise el, ce aveţi de gând să faceţi? 

— Te înşeli, părinte, răspunse contele, cel de colo nu e om 
bun şi nu cred că aş face o nelegiuire ucigându-l. Să-şi 
mărturisească vina de a o fi acuzat pe nedrept pe contesa 
Ema de Godesberg şi-l las să plece şi să se po-căiască 
oriunde va voi. 

— Iată dovada cea mai clară de vinovăţie, zise zâmbind 
Godefroy, care-l luase pe Karl drept Albert. Amantul o apără 
pe necredincioasa soţie. 

— Nici vorbă de aşa ceva, spuse cavalerul şi-şi scoase 
coiful, rămânând cu faţa descoperită. Nu sunt cel pe care-l 
crezi, sunt contele Karl de Homburg. Nu simt faţă de 
dumneata decât disprețul pe care-l am înaintea oricărui 
clevetitor, a oricărui intrigant ce strică liniştea dintre doi 
oameni. Mărturiseşte că ai minţit şi eşti liber să pleci unde 
vrei. 

— Ceea ce-mi ceri, zâmbi din nou Godefroy, e doar în mâna 
mea şi a lui Dumnezeu. 

— Atunci Dumnezeu să fie judecătorul nostru! Strigă 
contele Karl, pregătindu-se de luptă. 

— Amin, murmură Godefroy, punându-şi cu o mână coiful 
pe cap, iar cu cealaltă trăgându-şi spadă. 

Călugărul începu să se roage pentru sufletele celor doi 
luptători. 


Godefroy era un luptător iscusit, care dăduse multe 
asemenea dovezi în Palestina. Acolo însă, se lupta pentru 
Dumnezeu, pe câtă vreme aici îl avea pe Cel Sfânt 
împotrivă. 

Lupta a fost lungă şi dramatică. Deşi era un spadasin 
îndemânatic şi agil, Godefroy nu putu, în cele din urmă, să 
ţină piept forţei pe care i-o dădea contelui Karl sentimentul 
că luptă pentru adevăr. Căzu, în cele din urmă, străpuns de 
o lovitură de spadă, care-i trecu prin armură şi-i intră adânc 
în piept. Iar calul lui Godefroy, speriat de căderea 
stăpânului, o luă la goană înapoi de unde venise şi se făcu 
nevăzut la o cotitură de drum. 

— Părinte, îi zise liniştit contele Karl călugărului care 
tremura de spaimă, cred că ar trebui să-ţi faci sfânta 
datorie faţă de muribund. Aceasta este spovedania despre 
care ţi-am vorbit. Grăbeşte-te s-o primeşti. 

Şi, vârându-şi spada în teacă, aşteptă nemişcat ca o stană 
de piatră pe cal. 

Preotul se apropie de rănitul care se ridicase sprijinit în 
genunchi şi stătea aşa cu sângele scurgându-i-se din rană. 
Li scoase cu grijă coiful. Chipul muribundului era alb ca 
varul şi o şuviţă de sânge i se prelingea pe la colţul gurii. 

Karl crezu preţ de o clipă că rănitul nu va putea vorbi, dar 
se înşela. Godefroy căzu iar pe spate şi preotul, 
îngenunchiat lângă el, îi asculta spovedania pe care celălalt 
o făcu cu un glas şoptit şi întretăiat. Lia ultimele cuvinte, 
muribundul simţi că sfârşitul îi era aproape şi, cu ajutorul 
preotului, îngenunche, ridică amândouă mâinile spre cer şi 
zise de trei ori: 

— Doamne, iartă-mă. 

După acestea, căzu cu faţa la pământ şi rămase mort în 
mijlocul drumului. 

— Părinte, zise contele către călugăr, îţi este îngăduit să 
spui cele auzite? 

— Desigur, răspunse preotul, dar unei singure persoane: 
landgrafului de Godesberg. 


— Urcă pe calul meu, urmă cavalerul, sărind jos din şa. Şi 
să mergem. 

— Ce faci, frate? Se miră călugărul, neobişnuit să meargă 
pe calul unui cavaler atât de nobil. 

— Urcă, urcă, părinte, insistă Karl, căci n-aş vrea să se 
spună că un biet păcătos ca mine merge pe cal, pe când 
omul lui Dumnezeu merge pe jos. 

Şi, ajutându-l să urce în şa, luă calul de dârlogi şi merseră 
împreună aşa până la castelul de Godesberg. Ajuns aici, îl 
lăsă pe Hans, contrar obiceiului său, în grija valeţilor şi-l 
duse pe preot în faţa landgrafului, pe care-l găsi în aceeaşi 
încăpere şi-n acelaşi jilţ unde-l lăsase, deşi trecuseră câteva 
ceasuri de când se despărţiseră. 

La zgomotul făcut de cei doi, landgraful îşi ridică fruntea 
galbenă cum e ceara şi-i privi mirat. 

— Uite, prietene, îi zise Karl, acest vrednic slujitor al lui 
Dumnezeu are să-ţi împărtăşească o mare taină. 

— Cine a murit? Întrebă contele, pălind şi mai mult. 

— Godefroy, răspunse cavalerul. 

— Şi cine l-a ucis? Întrebă în şoaptă landgraful. 

— Eu, zise Karl. 

După care se retrase în linişte, închizând uşa şi lăsându-l 
pe landgraf singur cu monahul. 

lată ce auzi Ludwig din gura preotului: 

Godefroy cunoscuse în Palestina un cavaler german din 
împrejurimile Koloniei, pe nume Ernest de Huningen. Era 
un om. Tăcut şi mohorât, care intrase cu cincisprezece ani 
în urmă în Ordinul de Malta şi-şi cucerise o mare faimă prin 
credinţa, cinstea şi curajul său. 

Godefroy şi Ernest luptau împreună la Saint-Jean d'Acre, 
unde Ernest fu rănit de moarte. Godefroy îl văzu căzând de 
pe cal, porunci să fie scos afară din iureşul luptei şi 
continuă apoi să se bată. 

După ce lupta luă sfârşit, se întoarse în tabăra de corturi 
să se odihnească, dar veni un mesager şi-i spuse că Ernest 
de Huningen nu mai avea mult de trăit şi că voia să-l vadă 


înainte de a muri. Se îndreptă spre cortul celuilalt şi-l găsi 
pe rănit zbătându-se în nişte frisoane îngrozitoare, ceea ce 
însemna că clipele îi erau numărate. Simţindu-şi sfârşitul 
aproape, îi povesti lui Godefroy toate cele ce urmează: 

La douăzeci de ani, Ernest iubise o femeie şi fusese iubit 
de ea. Dar, pentru că n-avea nici titluri şi nici avere, nu se 
putuse căsători cu ea. Disperaţi, şi unul şi celălalt uitaseră 
că n-aveau să poată trăi împreună şi în urma dragostei lor 
se născuse un fiu care nu avea dreptul să poarte numele 
nici unuia dintre ei. La câtva timp după aceea, tânăra 
fusese silită să ia în căsătorie un senior nobil şi bogat. 
Zguduit de cele întâmplate, Ernest plecase în Malta şi de 
acolo mai departe, în Palestina, unde luptase împotriva 
necredincioşilor. 

Muribundul îi arătă lui Godefroy un testament prin care îi 
lăsa tot ce avea fiului său, Albert. Întreaga sa avere se 
ridica la aproape şaizeci de mii de florini. Cât despre iubita 
sa, care murise în urmă cu şase ani, Ernest crezu de 
cuvinţă să-i dezvăluie numele: era ducesa de Ronsdorf. 

Godefroy se întorsese în Germania cu gândul de a împlini 
cele din urmă dorinţe ale prietenului său. Dar, ajungând la 
ruda sa, landgraful, şi aflând în ce stare se aflau lucrurile, 
întrevăzu încă de la început foloasele ce le-ar fi putut trage 
din situaţia acestuia. Landgraful avea un singur fiu şi, după 
izgonirea lui Othon şi a Emei de la castel, Godefroy ar fi 
rămas singurul moştenitor al contelui. 

Felul în care îşi pusese în gând să-şi atingă scopul îl ştim 
deja şi doar apariţia contelui Karl de Homburg la castel a 
făcut că planurile acestea să dea greş. 

— Karl! Karl! Strigă landgraful alergând către odaia în 
care fratele său de arme îl aştepta. Karl! Nu era iubitul, ci 
fratele ei! 

Şi porunci imediat ca Ema şi Othon să fie readuşi la 
Godesberg. Cei doi mesageri porniră, unul în susul, celălalt 
în josul Rinului. 


Primul se întoarse în cursul nopţii. Ema, trăind de multă 
vreme cu necazul în suflet şi, mai ales, după umilinţa din 
ajun, cerea îngăduinţa să-şi sfârşească viaţa în mănăstirea 
unde-şi petrecuse anul de dinaintea căsătoriei, spunând că 
avea chiar dreptul la această răsplată. 

Către ziuă se întoarse şi al doilea curier. Omul era însoţit 
de ostaşii care trebuiau să-l ducă pe Othon la Kirberg. 
Acesta nu era, însă, printre ei. lată ce se întâmplase: cum îi 
prinsese noaptea călătorind pe ţărmul Rinului, Othon, care 
ştia încotro îl duc, prinsese un moment prielnic şi se 
aruncase în valuri. Escorta îl căutase zadarnic vreme de un 
ceas, după care o pornise înapoi către Godesberg. 

Capitolul III. 

Totuşi, supărarea landgrafului avea şi nu avea temei, 
pentru că Othon se aruncase în valurile Rinului nu pentru a- 
şi căuta moartea, ci libertatea. Crescut pe ţărmul 
bătrânului Rin, băiatul nu avea de ce să se teamă de undele 
acestuia. Se cufundă, deci, fără frică în apele reci şi înotă 
sub apă atât cât îi îngădui respiraţia, iar când ieşi la 
suprafaţă, ţărmul era atât de departe şi noaptea atât de 
neagră, încât însoțitorii săi crezură, cu siguranţă, că 
rămăsese fără viaţă pe fundul fluviului. 

Othon înotă repede către ţărmul din faţă. Frigul nopţii îi 
pătrundea prin hainele ude şi simţea nevoia de căldură şi 
odihnă. Se îndreptă spre prima casă ce-i ieşi în cale, cu 
ferestrele luminate în bezna nopţii, şi, pentru că era 
imposibil de ghicit dacă era ud de ploaie sau de baia rece în 
fluviu, gazda sa nu bănui nimic şi-l primi cu toată 
ospitalitatea. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, o porni către Kolonia. Era în 
sfânta zi de duminică şi, intrând în oraş, îi văzu pe localnici 
îndreptându-se către biserică, la liturghie. Se amestecă în 
mulţime, căci avea de gând să se roage şi el lui Dumnezeu. 
Întâi pentru tatăl lui, rămas singur şi cu mintea rătăcită... 
Apoi pentru maică-sa, dusă la mănăstire... Şi, în sfârşit, 
pentru sine, liber, dar pierdut, fără nici un sprijin în lumea 


largă, după ce fusese obişnuit cu viaţa tihnită, în bunătate şi 
înţelegere, din castelul părintesc. Intră în biserică, se 
ascunse după un stâlp şi începu să se roage. Era, totuşi, 
atât de aproape de Godesberg şi putea fi recunoscut de 
vreun senior ce fusese la balul din ajun sau chiar de 
arhiepiscopul de Kolonia, monseniorul Walerand de Juliers, 
unul dintre cei mai vechi şi mai statornici prieteni ai tatălui 
său. 

După ce îşi sfârşi rugăciunea, Othon se uită în jurul său şi 
văzu că-n mulţime se afla un număr foarte mare de arcaşi 
veniţi din toate colţurile ţării şi atunci îşi aduse aminte că 
liturghia aceea era oficiată în cinstea Sfântului Sebastian, 
protectorul breslei arcaşilor. Ceru câteva lămuriri unuia ce 
se găsea mai aproape de el şi află că mergeau la „Serbarea 
arcului”, pe care o dădea în fiecare an, la aceeaşi dată, 
prinţul Adolf de Cleves, unul dintre cei mai bogaţi şi mai 
onorabili seniori printre cei ale căror castele se ridică între 
Strasburg şi Nimegue. 

Othon părăsi biserica, întrebă un trecător unde locuia 
croitorul cel mai bun din oraş, merse acolo şi-şi schimbă 
hainele de catifea şi mătase cu altele de postav verde, 
strânse la mijloc cu un brâu de piele gălbuie. Îşi cumpără 
apoi din târg un arc din cel mai bun lemn de paltin din câte 
putu găsi şi alese o tolbă încărcată cu douăsprezece săgeți 
ascuţite ca acul. După ce făcu toate acestea, se interesă la 
ce han se întâlneau de obicei arcaşii şi, spunându-i-se, se 
îndreptă spre „Bâtlanul de aur”. Hanul se afla pe drumul 
către Verdingen, după ce ieşeai prin poarta „Vulturului”. 

În faţa hanului se afla un grup de vreo treizeci de arcaşi 
zgomotoşi. Intră printre ei şi, deşi nu-l cunoşteau, îl primiră 
bine, pentru că se dovedi un tovarăş vesel şi cuviincios. De 
altfel, îl acceptară chiar după primele cuvinte, când îi 
întrebase dacă i se îngăduie să meargă împreună cu ei la 
Cleves, la „Serbarea arcului”, şi că a însoţi nişte oameni 
atât de viteji şi înţelepţi ar fi fost o cinste pentru el. 
Propunerea lui fu acceptată de toţi. 


Cum până la data sortită mai erau trei zile şi cum 
duminica era lăsată de Dumnezeu pentru odihnă, era deci o 
zi sfântă, nu porniră la drum decât luni dimineaţă. 
Călătoriră pe ţărmul fluviului, povestindu-şi întâmplări din 
războaiele la care participaseră sau de la vânătoare. Pe 
drum, însă, arcaşii băgară da seamă că Othon n-avea pană 
la pălărie, care făcea parte din podoabele lor de vânători, 
pradă şi trofeu de la păsările ucise, şi-l luară în râs pentru 
arcul şi săgețile lui noi-nouţe. 

El le mărturisi însă zâmbind că nici arcul şi nici săgețile 
nu-i folosiseră încă la nimic şi că atunci când va avea prilejul 
va încerca, ajutându-se de ele, să-şi câştige podoaba ce nu 
trebuia să lipsească de la nici o pălărie de vânător iscusit. 
Zicând acestea, puse o săgeată în arc. Fiecare aştepta cu 
nerăbdare să vadă de ce este în stare noul tovarăşi. 

Se ivi prilejul: un corb se aşeză pe creanga de susa 
stejarului desfrunzit sub care se aflau şi arcaşii i-l arătară 
râzând tânărului. Acesta le răspunse însă că corbul e o 
pasăre spurcată ale cărei pene nu erau vrednice să 
împodobească pălăria unui arcaş. Spusele lui erau 
adevărate, astfel încât veselii călători îşi văzură mai departe 
de drum. 

Ceva mai încolo zăriră un uliu ce stătea nemişcat pe un 
colţ de stâncă şi ei îi propuseră lui Othon să-şi încerce 
norocul cu el. De astă-dată, tânărul arcaş le răspunse că 
uliul e o pasăre nobilă, vrednică să fie ochită doar de cei de 
stirpe aleasă şi că el, fiu de ţăran, nu-şi putea îngădui să 
vâneze o asemenea pasăre pe domeniul unui senior atât de 
puternic cum era contele de Worringen, ale cărui 
proprietăţi le străbăteau. 

Deşi era mult adevăr şi în acest răspuns, mai ales că 
niciunul dintre ei n-ar fi cutezat poate să facă ceea ce-i 
propuneau tânărului lor tovarăş, arcaşii primiră aceste 
lămuriri cu zâmbete mai mult sau mai puţin batjocoritoare 
căci începuseră să creadă că Othon, neîndemânatic în tirul 


cu arcul, încerca să amâne clipa în care avea să-şi dea 
dovada priceperii. 

Băiatul le observă zâmbetul şi înţelese ceea ce gândeau ei, 
dar nu-i luă în seamă şi-şi continuă drumul râzând şi 
glumind. 

Nu peste mult timp însă, la cincizeci de paşi de grupul lor, 
zări pe ţărmul apei un bâtlan. Atunci, Othon se întoarse 
către arcaşul de lângă el şi care-i fusese descris a fi cel mai 
bun din tot grupul şi-i spuse: 

— Nobile arcaş, tare mult aş vrea să am o pană de bâtlan 
la pălărie. Dumneata, care eşti cel mai îndemânatic dintre 
noi, doboară-l rogu-te. 

— Din zbor? Întrebă arcaşul mirat. 

— Bineînţeles că din zbor, îi răspunse Othon. Uite-l ce 
încet se ridică. De când şi-a luat zborul n-a făcut mai mult 
de câţiva paşi. 

— Doboară-l, Robert, dă-l jos! Strigară şi ceilalţi arcaşi. 

Robert făcu un semn cu capul, lăsând să se înţeleagă că o 
face mai mult pentru a le fi pe plac, decât că ar fi 
încredinţat că poate dobori pasărea. De altfel, nici nu-şi 
dădu prea mult osteneala să ochească şi săgeata, pornită 
dintr-un braţ vânjos şi obişnuit cu încercări cu mult mai 
grele, trecu atât de aproape de pasăre, încât aceasta trase 
un țipăt de spaimă. Arcaşii, care-i urmăriseră cu atenţie 
zborul, răspunseră cu hohote puternice de râs. 

— Ai tras bine, zise Othon. Acum e rândul dumitale, 
Hermann, adăugă el, adresându-se tovarăşului din stânga. 
Fie că arcaşul căruia îi vorbise se aştepta la o asemenea 
propunere, fie că era stârnit de nereugşita celui dinaintea sa, 
cert este că în clipa în care Othon îl rugă să tragă, săgeata 

sa îşi luă zborul din arc şi trecu, de asemenea, doar la un 
pas de zburătoare. Îngrozită de şuieratul scos de îngerul 
morţii, care-o ocolise şi acum, pasărea ţipă şi mai puternic. 

Arcaşii râseră în hohote şi de astă-dată. 

— Acum e rândul meu, spuse Othon. 


Toate privirile se îndreptară spre el, mai ales că pasărea 
era acum departe şi, după felul cum îşi mişca aripile, se 
vedea că zboară mult mai repede, aşa că în curând avea să 
fie în afara oricărui pericol. 

Othon îşi făcuse, fără îndoială, toate socotelile, căci ridică 
arcul doar după ce măsură din ochi cu cea mai mare atenţie 
distanţa. Când fu sigur de asta, trase coarda până dincolo 
de ureche, aşa cum fac arcaşii englezi, iar arcul se îndoi 
precum o nuia de salcie. Rămase o clipă nemişcat ca o 
statuie, apoi se auzi şuieratul. Săgeata porni atât de 
repede, încât n-o văzu nimeni. Toate privirile se îndreptară 
spre pasăre, care se opri din zbor ca şi când ar fi lovit-o un 
fulger nevăzut şi căzu apoi de la o asemenea înălţime, încât 
cu greu ai fi putut crede că a fost străpunsă de săgeată. 

Arcaşii rămaseră cu gura căscată de uimire. O astfel de 
îndemânare nu mai văzuseră niciodată. În schimb Othon, 
care rămase pe loc doar pentru a se încredința că pasărea 
căzuse la pământ, porni din nou la drum, părând că nu 
observă mirarea tovarăşilor săi. 

Ajuns lângă bâtlan, îi smulse de pe gât penele fine şi 
colorate ce-i alcătuiesc podoaba şi le înfipse la pălărie. 

Arcaşii măsurară distanţa: pasărea era căzută la trei sute 
douăzeci de paşi. 

Nu-şi mai exprimară, de această dată, admiraţia prin 
hohote de râs, ci se priviră unul pe altul, parcă 
neîncrezători în ceea ce vedeau cu proprii lor ochi. Mai 
măsurară încă o dată distanţa până la pasărea ucisă, în 
vreme ce Othon îşi împodobea pălăria cu penele acesteia. 
Robert şi Hermann, cei doi arcaşi ce trăseseră înaintea lui, 
îi întinseră mâna cu un fel de bunăvoință ce dovedea nu 
numai că-l primeau cu prietenie printre ei, dar şi că 
recunoşteau în el pe cel mai bun din tot grupul. 

Veselul lor grup, care nu se oprise la hanul din Worringen 
decât ca să mănânce, ajunse la ceasurile patru spre seară la 
Neufs. Trecură în grabă prin oraş, căci la trei leghe de 
Neufs era biserica-în-stâncă, pe lângă care cucernicii arcaşi 


n-ar fi putut trece fără a se opri pentru o clipă de 
reculegere. 

Othon, care se obişnuise de-acum cu viaţa în grup şi cu 
fiecare dintre tovarăşii săi, îi urmă în această plimbare şi, la 
căderea serii, ajunseră la Roche-Sainte. Biserica-în-stâncă 
nu era altceva decât o stâncă uriaşă, având înfăţişarea unui 
locaş de cult. 

Pe vremuri, această „biserică” se spune că ar fi fost cea 
dintâi catedrală creştină clădită pe malurile Rinului de un 
şef german, care, murind în credinţă şi curăţenie 
sufletească, îşi lăsase cele şapte fiice să se roage în jurul 
mormântului său. Aceasta se petrecea pe vremea invaziei 
popoarelor migratoare. 

Popoare necunoscute, împinse de o voinţă divină 
misterioasă, coborau de pe podişurile Asiei, schimbând 
destinele Europei şi lumii întregi. Se spunea că o căprioară 
îl purtase pe Atilla până în neguroasa Germanie, împreună 
cu groaza ce-i însoțea numele. 

Rinul, cu undele clipocind speriate de sălbăticia acestor 
neamuri, părea înţepenit în albia sa şi se frământa fără 
linişte, asemeni unui şarpe uriaş. În curând, pe ţărmul 
drept al fluviului se iviră hunii şi în zare se aprinseră focuri 
de semnalizare de la Kolonia-Agrippina şi până la Aliso. 

Primejdia era la doi paşi. Nimeni nu aştepta milă de la 
asemenea năvălitori şi a doua zi, când văzură podul plutitor 
cioplit dintr-o pădure întreagă aruncat peste undele 
fluviului, fetele nobilului german se retrăseseră în biserică 
şi îngenuncheaseră în jurul mormântului tatălui lor, 
rugându-l, pe sfânta dragoste ce le purtase în viaţă, să le 
apere şi acum, după moarte. 

Petrecură ziua şi noaptea următoare tot în rugăciuni şi în 
zori, când începuseră să spere că erau salvate, îi auziră pe 
barbari apropiindu-se. 

Aceştia bătură la început în uşile de stejar ale bisericii cu 
mânerele săbiilor, apoi, văzând că nu deschide nimeni, se 
duseră unii să aducă scări, cu ajutorul cărora să se urce la 


ferestre, alţii să taie un brad din pădure, pe care să-l 
cioplească şi să-şi facă un berbec pentru a sfărâma uşile. Şi, 
în momentul în care avură toate aceste unelte cu ajutorul 
cărora vroiau să-şi pună în aplicare planul nelegiuit, se 
îndreptară cu ele către biserica ce slujea drept adăpost 
celor şapte surori. Dar, când ajunseră aici, văzură că lăcaşul 
nu mai avea nici uşi şi nici ferestre. 

Biserica era tot acolo, dar se transformase într-o stâncă şi 
era cu totul şi cu totul din piatră. Şi din pântecele stâncii 
uriaşe de granit se auzea un cântec duios, trist şi monoton 
ca un cântec de îngropăciune. Era cântecul celor şapte 
fecioare, ce-i mulţumeau lui Dumnezeu că le scăpase de 
ruşine şi le luase la pieptul său... 

Arcaşii îşi făcură rugăciunea în fata bisericii-în-piatră, apoi 
se întoarseră la Strump, unde aveau să mâie peste noapte. 

A doua zi o porniră din nou la drum. Călătoriră fără 
peripeții, iar noaptea îi prinse pe potecă, în căutarea unui 
loc unde să doarmă. 

La această serbare anuală, arcaşii veneau din toate 
colţurile Germaniei. După cum se zvonea, de astă-dată 
premiul pentru cel mai iscusit ţintaş era o pălărie de catifea 
verde pe care erau cusute două crengi de frasin, meşterite 
din aur şi fixate cu o perlă veritabilă. 

Premiul trebuia înmânat câştigătorului chiar de fiica 
prinţului, tânăra prinţesă Elena, care de-abia împlinise 
paisprezece ani. Putem conchide, prin urmare, că această 
întrecere a celor mai buni arcaşi din partea aceea a 
Europei devenise un eveniment tradiţional. 

Grupul căruia i se ataşase Othon, alcătuit acum din 
patruzeci-cincizeci de oameni, intenţiona să ajungă la 
Cleves a doua zi dimineaţa. Concursul urma să înceapă 
după liturghie, adică pe la prânz, şi ei hotărâră să 
înnopteze la Kervenheim. 

Când îşi întrerupseră călătoria pentru a cina, era deja 
târziu. Şi, cu toată grabă cu care porniră din nou la drum, 
în momentul în care ajunseră la Kervenheim văzură că 


porţile oraşului fuseseră închise. Erau, deci, obligaţi să 
petreacă noaptea afară, dacă nu cumva ar fi ajuns la 
concluzia că adăpostul cel mai sigur ar fi putut fi ruinele 
castelului Windeck, ce se ridicau pe colina din vecinătate. 

Toţi fură de părere că puteau încerca să ajungă acolo, în 
afară de cel mai bătrân dintre ei, care se opuse din 
răsputeri. Dar, cum nu-l mai susţinu nimeni, argumentele 
sale nu fură luate în seamă de ceilalţi şi trebui să-şi 
însoţească tovarăşii de drum, ca să nu rămână singur prin 
pustietăţile acelea. 

Noaptea era deosebit de întunecoasă. Stelele fuseseră 
parcă înghiţite de un balaur uriaş. Nori negri, purtători de 
ploaie, se buluceau peste capetele călătorilor noştri, 
asemeni unor valuri negre şi mânioase. Un adăpost 
deasupra capului, orice, valora în noaptea aceea cât tot 
aurul din lume. 

Arcaşii urcară colina în linişte şi, la zgomotul paşilor lor, 
auzeau de-a lungul potecii mărginită de mărăciniş cum fug 
sălbăticiunile pădurii. Mulțimea lor te făcea să-ţi spui că 
teama inexplicabilă şi superstiţioasă a oamenilor în faţa 
ruinelor părăsite dăduse prilejul jivinelor să se prăsească 
fără măsură. 

Cei ce mergeau în frunte anunţară că ajunseseră dinaintea 
şanţului care, altădată plin cu apă, înconjura castelul şi-l 
apăra de duşmani. 

Bătrânul arcaş propuse să se oprească aici şi să se culce la 
adăpostul malurilor abrupte ale şanţului. Ceilalţi se opriră 
să se sfătuiască. Unul dintre ei aprinse o torţă de brad şi, 
luminându-şi calea cu ea, arcaşii trecură şanţul şi se 
îndreptară spre poarta castelului. Când fură aproape de ea, 
băgară de seamă că acoperişul era dărâmat şi că doar o 
parte din ziduri mai rămăseseră în picioare. Dar se făcuse 
târziu şi începuse să tune, semn că ploaia nu mai era 
departe, aşa încât hotărâră într-un glas să intre în castel şi 
să mâie acolo peste noapte. Singur bătrânul arcaş se opuse 


din nou şi ceilalţi îi spuseră să rămână afară, dacă aşa 
dorea. 

El refuză iar să rămână fără ei, zicând că e totuşi mai bine 
să fie împreună, chiar dacă locul acela era atât de sumbru, 
decât să rămână singur în beznă. 

Intrară, deci, în castel. Cât timp stătuseră de vorbă în faţa 
porţii, îşi tăiase fiecare câte o creangă de brad şi-şi făcuse 
din ea torţă, astfel încât zidurile dărăpănate căpătau, pe 
măsură ce oamenii înaintau pe lângă ele, reflexe roşietice. 
leşeau astfel din întuneric bolți şi stâlpi uriaşi, ridicaţi, 
poate, cu secole în urmă de însuşi Carol cel Mare, când 
construise şirul de fortărețe sortite să înfrunte năvălirea 
barbarilor din miazănoapte. 

La apropierea arcaşilor şi a lumânărilor, miile de locuitori 
ai castelului fugiră care încotro: erau bufniţe şi lilieci cu 
zbor iute, care după ce făcură în linişte două-trei rotogoale 
pe deasupra capetelor musafirilor aceia nepoftiţi, se 
îndepărtară ţipând ascuţit. 

Nici cei mai curajoşi dintre arcaşi nu-şi putură stăpâni un 
tresărit de spaimă, căci este ştiut de toţi că există primejdii 
în faţa cărora nici îndrăzneala şi nici iscusinţa nu au vreun 
spor. Pătrunzând în prima curte interioară ce le ieşi în cale, 
se văzură în mijlocul unei incinte pătrate formată din două 
feluri de construcţii: unele surpate de timp, în ruină, iar 
altele părând mai de curând ridicate, aşa încât între cele 
dintâi şi celelalte era un contrast ce părea, în lumina 
flăcărilor, cel puţin ciudat. 

Arcaşii intrară în incinta ce le păru a fi mai bine păstrată, 
mai întreagă, şi se opriră într-o sală care cândva fusese, 
probabil, sala gărzilor. 

Obloane solide din lemn blocau ferestrele, sugerându-ţi că 
şi azi ar fi putut rezista cu bine oricărei furtuni. Bănci de 
stejar, cioplite grosolan, erau înşirate de-a lungul pereţilor, 
îmbiindu-te parcă să te odihneşti pe ele. În sfârşit, un cămin 
uriaş le dezvălui mijlocul de a avea lumină şi căldură peste 
noapte. 


Era tot ceea ce putea să-şi dorească un om făcut să 
înfrunte greutăţi la vânătoare şi în bătălii, obişnuit să-şi 
petreacă noaptea cu capul pus pe o rădăcină în loc de 
pernă, învelindu-se cu frunze şi crengi de copac. 

Nenorocirea cea mai mare era faptul că nu aveau nimic de 
mâncare la ei. 

Drumul fusese lung şi ultima oară mâncaseră pe la lăsatul 
serii. Totuşi, pentru nişte vânători încercaţi precum erau, 
foamea e ceva obişnuit şi nu se văicăriră prea mult din 
pricina asta. 

Îşi strânseră centurile peste pântece, făcură un foc mare 
în cămin şi, în lipsa altor griji, se adunară în jurul focului şi 
se încălziră în voie. În curând, simţiră cum somnul le dă 
târcoale şi-şi căută fiecare un loc tihnit unde să poată dormi 
până în zori. Înainte de aceasta, la sfatul bătrânului arcaş, 
traseră la sorţi care dintre ei să stea de veghe, câte două 
ceasuri, la căpătâiul celorlalţi. Căzură pe rând, Othon, 
Hermann, bătrânul arcaş şi Franz. 

Fiecare avea să stea treaz câte două ore. În clipa în care 
hotărau toate acestea, orologiul bisericii din Kervenheim 
bătu de nouă ori. 

Othon rămase de pază şi, după un răstimp, se văzu 
singurul treaz în mijlocul tovarăşilor săi. Era cea dintâi 
ocazie când putea să stea de vorbă cu sine însuşi de când se 
cunoscuse cu ei. 

Cu trei zile în urmă, cam pe la acelaşi ceas, era semeţ şi 
fericit, era fala castelului şi familiei Godesberg, a nobilimii 
războinice din împrejurimi. lar acum, fără să se ştie vinovat 
cu nimic şi nebănuind măcar pentru ce fusese pedepsit cu 
surghiunul, se găsea departe de culcuşul părintesc, gonit 
fără nici cea mai sumară explicaţie. Se găsea amestecat cu 
grupul acesta de oameni viteji, fără îndoială, şi cinstiţi, dar 
de stirpe umilă şi fără mari pretenţii, veghindu-i, el, fiu de 
nobil, învăţat să doarmă în patul lui moale în vreme ce alţii 
vegheau la căpătâiul său. 


Toate gândurile acestea făcură ca timpul cât stătu de 
gardă să i se pară scurt. Orologiul bătu zece, zece şi 
jumătate, apoi unsprezece, iar el nu-şi dădu seama cum 
trecu vremea. E drept că nimeni nu-i tulburase în tot acest 
timp liniştea. 

Totuşi, oboseala marşului din ziua aceea şi mulţimea 
gândurilor ce-l măcinau încontinuu făcură ca, pe la 
unsprezece ceasuri şi jumătate, somnul să-l învingă şi 
pleoapele să înceapă să i se pară grele ca de plumb. Îl trezi 
pe Hermann, cel care urma la rând, spunându-i să-şi ia 
veghea în primire. 

Hermann se trezi anevoie. Visase că frigea o căprioară pe 
care-o vânase şi, chiar în momentul în care muşca lacom din 
carnea fragedă şi aromată, se văzu zgâlţâit de umăr şi-şi 
simţi stomacul mai gol ca la culcare. 

Dar se ridică repede şi-şi luă postul de pază în primire, în 
vreme ce Othon se strecura în culcuşul său. 

Tânărul arcaş adormi repede. Înainte de aceasta, privirile 
lui se abătură o clipă asupra căminului cu focul domolit şi a 
lui Hermann, sprijinit de unul dintre stâlpii odăii. Apoi, totul 
se pierdu într-o ceaţă cenuşie, în faldurile căreia lucrurile 
din jur îşi pierdeau contururile şi culoarea, după care căzu 
într-un somn adânc. 

După cum am mai spus-o, Hermann rămăsese în picioare 
lângă stâlpul din colţul încăperii, ascultând şuieratul 
vântului în turnurile înalte, plimbându-şi privirea când la 
focul care pâlpâia în cămin, când prin colţurile întunecoase 
ale odăii. 

În clipa în care privi spre una din uşile închise, dincolo de 
care părea a fi un coridor ce ducea către camerele din 
interiorul castelului, auzi bătând la Kervenheim miezul 
nopții. 

Deşi era un bărbat zdravăn şi curajos, Hermann numără 
bătăile orologiului cu un fel de teamă lăuntrică, privind într- 
un singur punct: uşa închisă. La a douăsprezecea bătaie, 
spre marea lui uimire, uşa se deschise şi o fată frumoasă, 


palidă şi tristă se ivi în prag, învăluită într-o lumină diafană 
ce venea de undeva, din spate. 

Hermann vru la început să strige. Dar, ca şi când i-ar fi 
ghicit gândul, fata îşi puse un deget pe buze, făcându-i 
semn să tacă, şi cu mâna cealaltă îl chemă la ea. 

Capitolul IV. 

Hermann se codi o clipă. Apoi, zicându-şi că e ruşinos 
pentru un bărbat să se teamă de o femeie, făcu doi-trei paşi 
către minunata apariţie. Ea, văzându-l că se apropie, se 
înapoie în încăperea de unde ieşise, luă o lampă de pe 
masă, deschise o altă uşă şi, din prag, se întoarse spre 
Hermann şi-i făcu un nou semn s-o urmeze. Semnul fusese 
însoţit de un zâmbet atât de fermecător, încât teama 
bărbatului se risipi ca fumul. 

Porni în urma fetei cu paşi grăbiţi, dar ea se întoarse din 
nou către el şi-l îndemnă să rămână câţiva metri în urmă. 
Hermann făcu întocmai. 

Merseră astfel în linişte de-a lungul câtorva încăperi pustii 
şi întunecoase, până ce, în sfârşit, misterioasa călăuză 
deschise uşa unei camere luminate ca ziua, unde se afla o 
masă cu două tacâmuri. 

Fata intră fără nici o ezitare, puse lampa pe cămin şi se 
aşeză la masă în cea mai deplină linişte. Apoi, văzând că 
Hermann nu îndrăznea să facă la fel şi continua să stea în 
picioare la uşă, zise: 

— Bine-ai venit în castelul Windeck. 

— Nu ştiu dacă se cuvine să primesc cinstea pe care mi-o 
arătaţi, răspunse Hermann. 

— Domnule arcaş, oare nici nu ţi-e foame, nici nu ţi-e sete? 
Urmă fecioara. Şezi la masă, rogu-te, şi înfruptă-te din toate 
bunătăţile de aici. 

— Eşti, fără îndoială, castelana? O iscodi Hermann, 
aşezându-se totuşi la masă. 

— Da, zise ea şi dădu din cap parcă pentru a-şi întări 
spusa. 


— Locuieşti singură printre toate dărâmăturile acestea? O 
întrebă arcaşul, privind mirat în jur. 

— Da, singură. 

— Şi, dacă nu ţi-i cu supărare, părinţi nu ai? 

Tânăra îi arătă cu degetul două portrete atârnate pe zid, 
un bărbat şi o femeie, după care zise în şoaptă: 

— Sunt ultimul vlăstar din stirpea lor. 

Hermann o privi şi gândurile despre necunoscuta ce 
stătea în faţa lui i se învălmăşiră în cap ca un torent tulbure. 

În momentul acela, privirea lui o întâlni pe cea a fetei. 
Ochii ei erau blânzi şi umezi. Într-o clipită, lui Hermann îi 
pieriră şi foamea şi setea. Îşi dădu seama că femeia de 
stirpe nobilă de dinaintea lui trecuse peste mândria şi 
prestanţa ei numai şi numai pentru a-l primi pe el, un biet 
arcaş sărac, la masa aceea. 

Totuşi, Hermann se ştia tânăr şi frumos, iar încrederea în 
sine nu-i lipsea. Socoti, deci, că momentul acela unic în 
viaţă, clipa fericirii fiecăruia se ivise şi pentru el. 

Mănâncă, îi spuse fecioara şi-i puse pe farfurie o halcă 
zdravănă de friptură de mistreţ. Bea, îl îmbie mai apoi, 
turnându-i în pahar din vinul roşu ca sângele. 

— Cum te cheamă, frumoasa mea gazdă? Zise Hermann şi, 
devenind ceva mai îndrăzneţ, ridică paharul pentru a ura. 

— Bertha. 

— Ei bine, în sănătatea dumitale, gingaşă Bertha, spuse 
arcaşul. 

Şi bău vinul dintr-o singură sorbitură. 

Bertha nu-i răspunse, mulţumindu-se doar să zâmbească 
trist. 

Vinul avu un efect extraordinar asupra tânărului arcaş. Nu 
mai aşteptă să fie rugat a doua oară şi, coborându-şi 
privirea asupra bucatelor din farfurie, începu să mănânce 
cu o poftă vrednică de un tânăr de ispravă de vârsta lui, 
uitând să mai facă semnul crucii, cum obişnuia ori de câte 
ori se aşeza la masă. 

Bertha îl privea nemişcată. 


— Dar dumneata, se întrerupse el din mâncat, nu guşti 
NIMIC? 

Fata făcu semn că nu şi îi umplu din nou paharul. 

Pe vremea aceea exista obiceiul ca femeile nobile să vadă 
în mâncare şi băutură nişte lucruri vrednice de dispreţ, 
nedemne de ele. Hermann văzuse adeseori, la petrecerile la 
care asistase ca om de casă, scene în care bărbaţii mâncau 
şi beau cu poftă, iar femeile îi secondau cu privirea, ca şi 
când ar fi vrut să dea impresia că, asemeni florilor şi 
fluturilor, a căror strălucire şi transparenţă o aveau, ele nu 
se hrăneau decât cu rouă şi parfum. 

Crezu că şi Bertha era una dintre ele şi continuă să 
mănânce şi să bea făcându-se că nu bagă în seamă faptul că 
ea nici nu se atingea de bucate. 

De altfel, frumoasa lui amfitrioană nici nu stătea degeaba, 
umplându-i adesea paharul cu vinul acela rubiniu şi tare. 

Lui Hermann îi dispăruse orice teamă şi nu se mai simţea 
stângaci, căci vinul acela curat şi bun începuse să-şi facă 
din plin efectul. Ba din contră, se vedea plin de încredere în 
sine însuşi şi, numărându-şi calităţile pe care şi le atribuia 
singur în clipa aceea, nu i se mai părea că norocul care 
dăduse peste el ar fi fost nemeritat. Singurul lucru care îl 
mai nedumerea era faptul că soarta nu-l fericise cu toate 
acelea ceva mai demult. 

Era tocmai în această stare de profundă mulţumire, când 
privirea îi căzu pe o lăută pusă alături pe un scaun, ca şi 
când cineva ar fi cântat cu ea nu cu mult timp în urmă. 
Atunci îşi zise că puţină muzică ar fi sporit intimitatea 
ospăţului al cărui musafir era. 

O rugă pe Bertha să cânte, deci, ceva. 

Fata întinse mâna, luă lăuta de pe scaun şi scoase un acord 
atât de melodios, încât Hermann îşi simţi sufletul atins până 
la cea mai ascunsă şi neînsemnată fibră. După acest prim 
acord, fata începu, cu glas tremurător şi adânc o baladă ale 
cărei cuvinte vorbeau parcă de situaţia în care se aflau ei 
înşişi, încât ai fi putut jura că trista cântăreaţă improviza. 


Era balada unei castelane îndrăgostite de un arcaş venit 
de departe. 

Spre ghinionul său, Herman se simţi luat de un val uriaş şi 
dus către Bertha. Dacă sentimentul acesta nu l-ar fi cuprins 
atât de puternic şi ar mai fi ascultat şi cele din urmă versuri 
ar fi aflat, poate, adevărul. Dar, fără să mai asculte şi 
sfârşitul cântecului, se ridică de pe scaun, înconjură masa şi 
se aşeză în spatele fetei, atât de aproape încât în clipa în 
care lăsă mâna să-i lunece de pe corzi, palma ei fu cuprinsă 
în mâna lui mare şi caldă. 

Hermann tresări, căci palma fetei era rece ca gheaţa, dar 
în cele din urmă trecu faptul cu vederea. 

— Of, făcu el, domnişoară, nu sunt decât un biet arcaş de 
neam sărac, dar în dragoste sunt mai presus decât un rege. 

— Eu nu-ţi cer altceva decât inima, îi răspunse ea. 

— Eşti liberă, aşadar? O întreba el, hotărât să dea cărţile 
pe faţă. 

— Sunt liberă, murmură ea. 

— Te iubesc! Zise Hermann. 

— Şi eu te iubesc! 

— Vrei să mă iei în căsătorie? O întrebă din nou Hermann. 
Bertha se ridică fără să-i răspundă, se îndreptă către un 
scrin, luă o casetă din abanos şi scoase din ea două inele pe 
care i le dădu tânărului arcaş. După aceasta, merse din nou 
la scrin şi, la fel de tăcută, scoase de acolo o cunună din 

flori de lămâiţă şi un văl de mireasă. 

Îşi puse vălul pe cap, prinse cununa deasupra şi, 
întorcându-se spre Hermann, zise: 

— Sunt gata. 

Hermann se cutremură fără voie. Mersese totuşi prea 
departe ca să mai dea înapoi. De altfel, ce pierdea el, un 
arcaş sărac, fără nici un pic de stare, pentru care numai 
argintăria de pe masă era o adevărată avere. 

Îi întinse, deci, logodnicei lui mâna şi-i făcu semn că, la 
rândul său, e gata s-o urmeze. 


Hermann cuprinse în palma-i mare şi fierbinte mâna ei 
rece şi se lăsă condus de ea. Bertha deschise o uşă şi 
pătrunseră amândoi într-un coridor întunecos, luminat 
fantomatic doar de razele de lună ce pătrundeau prin 
ferestrele strâmte săpate ici şi colo în zid. La capătul 
coridorului ajunseră în dreptul unei scări pe care coborâră 
în bezna unor subterane. Cuprins de-o spaimă nebună, 
Hermann se opri şi dădu să se întoarcă, dar avu impresia că 
mâna Berthei o strânge pe a sa cu puteri supraomeneşti, 
aşa încât, mai de ruşine, mai de frică, merse înainte. 

Coborau într-una. După o vreme, lui Hermann i se păru, 
după sudoarea ce-i scălda fruntea, că se aflau sub pământ 
şi, după ce se convinse de aceasta, observă că păşeau pe 
nişte lespezi de piatră. Zgomotul surd pe care paşii lor îl 
făceau dovedea că se aflau într-un cavou. 

Mai merseră câţiva paşi, după care Berta se opri şi, 
întorcându-se spre dreapta, spuse: 

— Vino, tată. 

Şi o porni din nou. 

După alţi câţiva paşi, se opri din nou şi zise, întorcând 
capul către stânga: 

— Vino, mamă. 

Îşi urmă apoi drumul, până ce, privind în urmă, spuse din 
nou: 

— Veniţi, surori. 

Deşi nu vedea nimic, Hermann avu impresia că aude în 
spate zgomot de paşi şi un foşnet de rochie. 

Ajunseră la capătul coridorului pe care-l străbăteau. 
Bertha atinse uşor cu degetul o altă uşă şi aceasta se 
deschise singură. 

Pătrunseră într-o biserică, de astă-dată puternic luminată. 
Hermann văzu că ieşiseră din cavou şi se aflau în faţa unui 
altar. 

În clipa aceea, două lespezi de mormânt se dădură la o 
parte şi de sub ele se iviră tatăl şi mama Berthei, 
înveşmântaţi la fel ca în tablourile din camera unde 


Hermann fusese ospătat de frumoasa necunoscută. În 
spatele lor, în pridvorul bisericii, apărură, la fel de 
misterios, preotesele bisericii aceleia părăginită şi pustie de 
aproape un veac. 

Păreau că toţi, logodnici, părinţi şi invitaţi, se întâlniseră 
aici pentru a participa la căsătorie. 

Lipsea doar preotul. 

Bertha făcu un semn şi episcopul de marmură culcat pe un 
mormânt se ridică încet şi se apropie de altar. 

Hermann începu să se căiască de nesocotinţa lui şi ar fi 
fost gata să-şi dea câţiva ani din viaţă ca să poată reveni în 
clipa aceea în sala gărzilor, alături de tovarăşii săi. Se 
simţea târât de o putere necunoscută, asemeni unui vis din 
care nu poţi să mai scapi, cu gura încleştată de neputinţă şi 
muşchii paralizaţi. 

În acest timp, Othon se trezi şi-şi îndreptă privirea spre 
locul unde ştia că Hermann face de pază. 

Dar acesta lipsea şi în locul său nu era nimeni. Othon se 
sculă şi îşi aminti ca prin ceaţă că înainte de a adormi 
văzuse parcă o uşă deschizându-se şi o femeie frumoasă 
ivindu-se în prag. Atunci, această închipuire i se păruse a fi 
un vis, dar lipsa lui Hermann îi dovedea acum că frumoasa 
din prag fusese cât se poate de reală. Privi spre uşa aceea 
pe care, cât stătuse de pază, o văzuse închisă. Uşa era larg 
deschisă. 

Poate că, totuşi, biruit de somn, Hermann se întinsese şi 
adormise lângă tovarăşii săi. Othon luă o creangă de brad, o 
aprinse în focul care abia mai pâlpâia şi-şi căută prietenul, 
zadarnic, de altfel, prin toate ungherele odăii. Atunci îl trezi 
pe bătrânul arcaş, care urma să facă de pază după 
Hermann. 

Othon îi povesti tot ce se întâmplase şi-l rugă să rămână 
acolo până ce el va scotoci prin castel în căutarea celui 
dispărut. 

Bătrânul arcaş clătină neîncrezător din cap şi spuse: 

— Dacă a văzut-o pe castelana din Windeck e pierdut. 


Othon îl rugă pe bătrân să-l lămurească despre ce era 
vorba, dar nu reuşi să scoată de la el nici un cuvânt în plus. 
Vorbele acelea, în loc să-l liniştească, avură darul să-i aducă 
în suflet o nelinişte groaznică. În toate aceste întâmplări 
vedea ceva misterios şi supranatural, dar firea lui de 
luptător îi spunea că trebuie să încerce să-şi salveze 
prietenul. Abia acum simţea cât de mult îi lipseşte 
Hermann. Cele două zile de drum făcute alături de eli-l 
arătaseră că pe un om de încredere şi i-ar fi părut rău să-l 
piardă acum. Şi apoi, se simţea curajos cu medalionul de 
aur adus de un străbun al său tocmai de la Sfântul Mormânt 
şi pe care-l purta la piept cu sfinţenie, dăruit de maică-sa în 
copilărie. 

Cu toate că bătrânul arcaş îl sfătui să nu plece, Othon nu 
se putu împotrivi hotărârii lăuntrice care-l împingea înainte 
şi, cu torţa de brad în mână, pătrunse în încăperea a cărei 
uşă fusese uitată deschisă. Nimic nu-i atrase atenţia 
înăuntru, cu excepţia unei alte uşi deschise ce dădea într-o 
altă cameră prin care se părea că trecuse Hermann. 

Străbătu şi odaia cealaltă şi ajunse în coridorul urmat de 
celelalte încăperi prin care trecuse prietenul său. Toate 
erau cufundate în întuneric şi linişte. 

Ajunse astfel în pragul sălii de ospeţe. 

Apropiindu-se, i se păru că aude mai multe voci: încremeni 
dinaintea uşii, ascultă cu luare-aminte şi, după câteva clipe 
de pândă, se încredinţă că niciunul din glasurile dinăuntru 
nu era cel al lui Hermann. Închipuindu-şi că oamenii de 
acolo ar fi putut să-i dea vreo lămurire în privinţa 
prietenului său, se pregăti să intre. 

Deschise uşa şi rămase ca o stană de piatră în faţa 
tabloului ce i se înfăţişa privirilor. Masa încărcată cu 
bunătăţi era tot acolo, scăldată în lumina sclipitoare a 
candelabrelor din tavan, dar mesenii se schimbaseră. Cei 
doi bătrâni, bărbatul şi femeia din tablouri, se încarnaseră 
şi coborâseră de pe pânză şi, aşezaţi fiecare în câte un 


capăt de masă, vorbeau unul cu altul cu demnitatea pe care 
le-o dădea rangul şi vârsta lor. 

Othon crezu că-l înşeală ochii. Privindu-i pe cei doi îşi dădu 
seama că îmbrăcămintea şi vorbele îi trădau ca venind 
dintr-un alt veac, dintr-o generaţie de mult apusă, poate 
chiar din vremea lui Carol cel Pleşuv. 

Othon se apropie de cei doi convivi şi ascultă cu atenţie 
ceea ce-şi spuneau. 

— După cele ce-mi spui, dragul meu conte, zicea femeia, n- 
aş băga mâna în foc că logodna care se face chiar în această 
clipă între fiica noastră Bertha şi Hermann ar fi o 
nesocotinţă nemaiauzită în neamul nostru, dar, oricum, un 
arcaş e un arcaş... 

— Doamna mea, îi răspunse bărbatul, ai dreptate. Dar, de 
zece ani nimeni nu a mai călcat printre ruinele acestea, 
care acum sunt ale altcuiva, ştii prea bine, mult mai crud 
decât noi. Pentru el nu contează cine pătrunde aici, ci 
sufletul aceluia. De altfel, poţi fi un sărman arcaş şi în 
acelaşi timp un om cum se cuvine. Martor mi-e tânărul 
Othon, care doreşte să se împotrivească acestei logodne, 
care ne ascultă acum cu obrăznicie şi pe care-l voi 
străpunge cu spada dacă nu se întoarce îndată la tovarăşii 
lui. 

Şi, ridicându-se de pe scaun, se îndreptă spre uşa de unde 
tânărul asculta mut de uimire şi de spaimă. Venind către 
Othon, bătrânul îşi trase spada. Avea un mers săltat şi paşii 
îi erau egali, ca şi când în loc de muşchi, picioarele i se 
mişcau trase cu nişte sfori. 

Othon îl văzu apropiindu-se şi încremeni. Nu-i trecu nici o 
clipă prin cap că ar fi putut să se împotrivească, oricine i-ar 
fi fost vrăjmaşul. 

Dar, văzând cu ce făptură ciudată avea de-a face, îşi zise 
că spada nu i-ar fi fost de folos, ci arma spiritului şi, prin 
urmare, în loc să-şi tragă sabia de la brâu, făcu semnul 
crucii. 


În clipa aceea, făcliile se stinseră, masa dispăru şi bătrânul 
cavaler se făcu nevăzut ca un strigoi, luând-o şi pe nevastă- 
sa. Othon rămase o vreme mut de uimire, apoi, 
nemaivăzând şi nemaiauzind nimic, intră în încăperea plină 
de lumini până nu demult, acum întunecată ca un cavou. 
Văzu la lumina torţei lui de brad că fantomaticii meseni îşi 
reluaseră locurile pe pânză. Doar ochii bătrânului cavaler 
păreau încă vii şi-l urmăreau ameninţător prin încăpere. 

Lăsând toate aşa cum le găsise, Othon porni mai departe. 

Judecând după vorbele bătrânilor, îşi dădu seama că 
Hermann era ameninţat de o primejdie de moarte şi, găsind 
deschisă uşa ce dădea în coridorul întunecos, îl străbătu cât 
putu de repede. 

Ajuns la capătul acestuia, dădu de scară, cobori şi-n 
curând se găsi în cimitir, de unde zări ferestrele luminate 
ale bisericii. Un chepeng ruginit era deschis şi se părea că 
şi pe acolo se putea ajunge în biserică, dar Othon îşi spuse 
că-i mai bine să străbată cimitirul, decât să se aventureze 
prin subterana aceea. 

Ajunse la o chilie lipită de biserică şi găsi şi uşa pe unde ar 
fi putut intra. Uşa era închisă. O împinse şi broasca sări 
imediat, într-atât era de ruginită. 

Păşind cu grijă, intră în biserică şi într-o secundă văzu 
totul: preotesele, cei doi logodnici, părinţii şi pe episcopul 
de marmură ce se ridicase de pe mormânt, gata să pună în 
degetul lui Hermann inelul de logodnă. Viitorul mire era 
palid şi privea în toate părţile. Othon înţelese că aceasta era 
căsătoria despre care vorbeau cei doi bătrâni din încăperea 
prin care trecuse. 

Şi atunci, întinse mâna spre un agheasmatar, după care 
duse degetele ude de agheasmă la frunte şi-şi făcu din nou 
semnul crucii. 

Brusc, totul pieri ca prin farmec: episcopul, logodnicii, 
părinţii, preotesele. Făcliile se stinseră, biserica se 
cutremură ca şi când, reintrând în morminte, morţii nu-şi 
mai găseau locul în adânc. Se auzi un tunet şi un fulger 


trecu pe sub bolțile de piatră. Parcă lovit de trăsnet, 
Hermann căzu neînsufleţit pe lespezi. 

Othon se apropie de el şi lumină locul cu torţa aproape 
stinsă. Apoi, săltându-l pe umăr, încercă să-l scoată afară 
din biserică. Făclia se stinse şi Othon o aruncă, după care 
bâjbâi pe întuneric în căutarea uşii. Bezna era însă atât de 
neagră încât nu reuşi să facă lucrul acesta decât după ce 
străbătu, minute lungi, întreaga biserică, cu fruntea 
scăldată în sudoare şi groaza cuibărită în suflet de cele 
văzute cu puţin timp în urmă. 

În fine, nimeri uşa căutată. 

Când se văzu în chilia de lângă biserică, auzi câteva voci 
strigând numele lui şi al lui Hermann. În acelaşi timp, la 
ferestrele castelului se iviră câteva torţe. Dinspre scară 
apărură nişte umbre care se răspândiră peste tot, căutând 
parcă ceva. Othon le răspunse printr-un strigăt în care-şi 
pusese toate puterile, după care căzu leşinat alături de 
Hermann. 

Arcaşii îi duseră pe amândoi în sala gărzilor, unde încetul 
cu încetul îşi reveniră. 

Şi atunci povestiră amândoi, fiecare la rându-i, ceea ce li 
se întâmplase. Bătrânul arcaş, auzind tunetul acela 
înfiorător, îi trezise din somn pe ceilalţi şi porniseră în 
căutarea ortacilor dispăruţi. Precum am mai spus, îi găsiră 
pe amândoi în aceeaşi stare. 

În noaptea aceea nu mai dormi nimeni şi, la cele dintâi 
raze ale soarelui, grupul de arcaşi ieşi fără un cuvânt dintre 
ruinele castelului Windeck şi îşi continuă drumul către 
Cleves, unde ajunse pe la ceasurile nouă de dimineaţă. 

Capitolul V. 

Locul ales pentru concursul de tras cu arcul era o câmpie 
ce se întindea de la castelul de Cleves până aproape de 
malul Rinului. 

Sub zidurile castelului se ridicase o platformă unde aveau 
să şadă prinţul şi suita ce-l însoțea. Peste câmp, aproape de 
țărm, venise mulţime de popor din satele învecinate, 


oameni dornici de distracţie, aşteptând începerea 
spectacolului. Privitorii erau veseli şi se bucurau că 
învingătorul din ziua aceea avea să fie om din popor, ca şi 
ei. 

Grupurile de arcaşi veniţi din toate colţurile Germaniei 
aşteptau într-un capăt al câmpului, pe când în celălalt se 
afla ţinta în care urmau să tragă. Aceasta era la o distanţă 
de o sută cincizeci de paşi şi era formată dintr-un panou alb 
cu un punct negru în mijloc, în jurul căruia fuseseră 
desenate două cercuri, unul roşu, celălalt albastru. 

Pe la ceasurile zece, se auziră sunând trâmbiţele. Porţile 
castelului se deschiseră şi un grup de călăreţi bogat 
înveşmântaţi ieşiră din incintă. Printre ei se aflau prinţul 
Adolf de Cleves, prinţesa Elena şi contele de Ravenstein. 

O suită numeroasă formată din curteni, valeţi şi paji, călări 
ca şi stăpânii lor (deşi distanţa de la locul concursului până 
la castel abia dacă depăşea o jumătate de milă) îi urma pe 
seniori şi părea, înşirându-se pe drumeagul îngust ce 
cobora colina, un şarpe lung şi multicolor ce se îndrepta 
către fluviu. 

Aclamaţii şi strigăte prietenoase îi primiră pe prinţ şi pe 
prinţesa cea tânără în clipa în care nobilii spectatori urcară 
pe podiumul ce le fusese pregătit. 

Singur Othon rămase tăcut în mijlocul acestui tumult 
popular, căci din clipa în care spectatorii de vază se iviseră 
pe podium, privirea lui rămăsese aţintită asupra chipului 
prinţesei Elena. 

Aceasta era, într-adevăr, una dintre cele mai frumoase 
femei din întreaga Germanie de miazănoapte, unde 
frumuseţile feminine cu trăsături delicate şi paloare în 
obraz nu sunt deloc puţine. 

Ca florile ce cresc la umbră, înfigându-şi rădăcinile în solul 
clisos, prinţesei Elena îi lipseau poate culorile vii ale 
tinereţii, ce se ivesc sub soarele cald al sudului. Era în 
schimb zveltă şi plină de farmec asemenea nufărului ce 
apare din unde dis-de-dimineaţă ca să privească o clipă în 


juru-i şi să ia parte la serbarea luminii, dar care, în amurg, 
se închide şi se culcă peste frunzele cărnoase şi rotunde. 
Iar noaptea şi-o trece în legănatul tulpinii nevăzute ce se 
pierde în adânc. 

Pe podium urcă mai întâi stăpânul castelului, prinţul Adolf 
de Cleves, apoi prinţesa Elena şi, în urma ei, contele de 
Ravenstein, care trebuia, după spusele unora din popor, să 
devină logodnicul prinţesei. După ei veneau pajii, ducând pe 
o pernă de catifea roşie pălăria cu perle ce avea să fie 
dăruită învingătorului. 

În sfârşit, curtenii şi străjile ocupară locurile ce le fuseseră 
rezervate pe podiumul musafirilor. După ce prinţesa Elena 
răspunse printr-un semn cu capul murmurului de admiraţie 
cu care fu primită, contele de Cleves, tatăl ei, dădu 
semnalul de începere a concursului. 

Erau în total o sută douăzeci de arcaşi şi condiţiile de 
participare fuseseră anunţate dinainte. 

Astfel, cei care nu vor lovi de la început în ţinta albă 
trebuiau să se retragă numaidecât şi nu mai aveau dreptul 
să continue concursul. Cei care, la a doua încercare, vor 
trage în afara cercului roşu erau, de asemenea, 
descalificaţi. În fine, nu puteau rămâne pentru întrecerea 
finală decât aceia care, după a treia încercare, se dovedea 
că au lovit în cercul albastru. 

În felul acesta concurenţii erau departajaţi unul câte unul. 
Şi, pe de altă parte, era imposibil ca vreun concurent mai 
norocos, dar neîndemânatic, să triumfe în toate cele trei 
încercări. 

La un semnal, arcaşii îşi întinseră arcurile şi se pregătiră 
să tragă. 

Fiecare fusese înscris după alfabet şi urmau să dea drumul 
săgeţilor în această ordine. 

Un herald striga numele şi, auzindu-şi-l, arcaşii făceau un 
pas înainte şi trăgeau. Douăzeci dintre ei dădură greş în 
această primă încercare şi se retraseră ruşinaţi, însoţiţi de 


hohotele de râs ale mulţimii, în locul în care se strângeau 
cei ce nu reuşeau să treacă de primele probe. 

După ce traseră pentru a doua oară, un grup şi mai mare 
se îngrămădi lângă ceilalţi, căci proba fusese mai grea şi 
era normal ca numărul lor să-l întreacă pe al celor dintâi. 

În sfârşit, după a treia probă nu mai rămăseseră să 
concureze decât unsprezece trăgători, printre care se 
găseau Frantz, Hermann şi Othon. Ei erau, de altfel, 
consideraţi cei mai buni arcaşi de la Strasburg şi până la 
Nimegue. 

Atenţia cu care mulţimea urmărea întrecerea spori. Chiar 
grupurile de arcaşi ieşiţi din concurs, uitându-şi supărarea, 
se apropiară şi începură să se roage ca soarta, care le 
fusese potrivnică, să-i ajute pe prietenii, tovarăşii sau fraţii 
lor rămaşi în concurs. 

Se stabili o nouă probă, anume că învingătorul să fie 
stabilit după ce avea să se tragă în punctul negru şi arcaşii 
se învoiră la aceasta. Abia acum urma să se vadă dacă într- 
adevăr cei care trecuseră de primele trei încercări erau 
îndemânatici sau nu. 

După ce dădură drumul săgeţilor, se văzu că şapte dintre 
ei nu nimeriseră ţinta. Frantz şi Hermann loviseră în 
marginea punctului negru. Mildar şi Othon nimeriseră chiar 
în centrul său. 

Acest Mildar, al cărui nume îl rostim pentru întâia oară, 
era arcaşul contelui de Ravenstein şi faima sa urcase de-a 
lungul Rinului, din ţinuturile unde fluviul se pierde în 
nisipurile de la Ostreelet şi până la izvoare, la Saint- 
Gothard. De multă vreme, Frantz şi Hermann, la fel de 
vestiți ca şi el, vroiau să-l înfrângă pe acest redutabil 
adversar, care, însă, ieşea întotdeauna biruitor. 

Hotărârea se luă în pripă: Mildar fu socotit învingător, căci 
săgeata lui Othon străpunsese ţinta şi căzuse dincolo de ea. 
Spectatorii urmăreau cu sufletul la gură această ultimă 
parte a concursului şi pe ultimii arcaşi rămaşi în întrecere. 


Trei dintre ei erau cunoscuţi datorită concursurilor 
câştigate până atunci, dar al patrulea, cel mai tânăr, era cu 
desăvârşire necunoscut mulţimii. Toţi se întrebau cum l-o fi 
chemând şi de unde vine, dar, cu excepţia numelui pe care 
şi-l dăduse el însuşi la înscriere, Othon arcaşul, nimeni nu 
ştia nimic despre el. 

Conform ordinei alfabetice, Frantz trebuia să tragă 
primul. Înaintă până la locul marcat cu o funie, alese cea 
mai bună săgeată pe care o avea în tolbă, ridică arcul, ochi 
câteva secunde cu toată atenţia de care se simţea capabil, 
după care dădu drumul corzii şi săgeata se înfipse în 
punctul negru. Strigăte de bucurie şi admiraţie izbucniră 
din toate piepturile. 

Frantz se dădu câţiva paşi înapoi şi făcu loc tovarăşilor săi. 
În locul său veni Hermann, ochi cu aceeaşi grijă ca şi cel 
dinaintea sa şi trase tot în punctul negru de pe ţintă. 

Era rândul lui Mildar. 

Acesta merse către locul fixat în mijlocul celei mai 
profunde tăceri, alese cu luare-aminte o săgeată din tolbă, o 
puse în echilibru pe deget ca nu cumva vârful de fier să fie 
mai greu decât cealaltă jumătate, apoi, mulţumit de 
rezultatul alegerii, o aşeză pe coardă de cânepă. În clipa 
aceea, contele de Ravenstein, stăpânul său, se ridică de pe 
jilţ, scoase o pungă din buzunar şi zise: 

— Mildar, dacă-ţi întreci adversarii şi înfigi săgeata în 
centrul țintei, galbenii aceştia vor fi ai tăi. 

Şi, terminând ce avea de spus, aruncă punga, la picioarele 
arcaşului. Dar acesta era atât de preocupat de ceea ce 
făcea, încât nici nu auzi ce i se promisese. 

Pungă se deschise în faţa lui şi galbenii căzură zornăind la 
pământ, dar nici acest lucru nu-l smulse dintr-ale lui. 

Câţiva spectatori curioşi priviră spre banii aceia risipiţi în 
iarbă, după care îşi aţintiră privirea asupra arcaşului. Şi 
într-adevăr, Mildar nu înşelă încrederea contelui de 
Ravenstein. Săgeata se înfipse chiar în mijlocul țintei. 
Aclamaţii puternice se auziră de peste tot. Contele de 


Ravenstein bătu din palme, mulţumit de ispravă supusului 
său. 

Elena păli deodată, astfel încât tatăl său, neliniştit, se 
aplecă spre ea şi o întrebă dacă se simte rău. Ea, însă, în loc 
de răspuns, dădu din cap în semn că nu şi prinţul Adolf, 
mulţumit, se întoarse către trăgători. Mildar se aplecase la 
pământ şi aduna galbenii din pungă. 

Singurul care nu trăsese era Othon, ultimul pe lista 
arcaşilor şi care, după succesul lui Mildar, nu prea mai avea 
mari şanse de reuşită. 

Dar Othon zâmbi şi toţi care-l zăriră în acel moment 
pricepură că tânărul nu se gândea nici o clipă la un eşec. 

Numai ochi şi urechi, Frantz şi Hermann urmăreau cu 
sufletul la gură rezultatul întrecerii, punându-şi toată 
nădejdea în tânărul lor camarad. 

Ei nu aveau, fireşte, o pungă de aur pe care să i-o arunce 
la picioare, cum făcuse contele de Ravenstein, dar se 
apropiară de Othon şi-i strânseră mâna. 

— Gândegşte-te la prestigiul arcaşilor din Kolonia, îi ziseră, 
deşi nu credem că ai prea mari şanse. 

— Ba am, răspunse Othon, dând din cap cu hotărâre. Tot 
ce vă rog e să smulgeţi săgeata lui Mildar din ţintă, căci am 
de gând să trag exact în acelaşi loc. 

Frantz şi Hermann se priviră unul pe altul încrezători. 

Othon le făcuse această promisiune cu atâta linişte şi 
încredere în glas, cu atâta sânge rece, încât acum, după 
cuvintele lui, nu se mai îndoiau că tânărul arcaş îşi va 
respecta făgăduiala. 

Dar, pentru că mulţimea era nerăbdătoare şi începuse să 
murmure, cei doi făcură un semn că vroiau să vorbească şi 
liniştea se restabili. 

Atunci, Hermann, întorcându-se către podiumul unde se 
afla prinţul de Cleves, ridică glasul şi anunţă ceea ce le 
spusese Othon. 

Propunerea acestuia li se păru tuturor atât de uluitoare, 
încât fu acceptată imediat. Mildar, la rândul său, zâmbi 


neîncrezător, arătând în felul acesta că nu e cu putinţă aşa 
ceva. 

Othon îşi scoase pălăria de arcaş şi o puse jos, apoi lăsă 
din mână arcul şi săgețile şi merse cu pas încet şi măsurat 
să vadă lovitura lui Mildar. Săgeata era înfiptă exact în 
mijlocul țintei. Venit în urma lui Othon, Mildar o smulse din 
punctul negru. 

Franz şi Hermann voiră să-şi urmeze tovarăşul, dar acesta 
îi întoarse din drum cu un gest al mâinii. 

Othon culese atunci o floare de câmp, o vâri în gaura 
făcută în ţintă de săgeata lui Mildar, astfel că în mijlocul 
punctului negru se zărea acum şi un altul, alb. După ce făcu 
toate acestea, tânărul arcaş se întoarse la locul lui, cu 
aceeaşi linişte şi încredere în forţele sale, încredinţat că 
dacă ar fi pierdut rămăşagul n-avea să supere pe nimeni şi 
că nici nu era un motiv să se ruşineze cu asta. 

Ajuns la punctul hotărât, aşteptă să se facă linişte şi 
fiecare să-şi îndrepte atenţia asupra țintei. Apoi, când se 
făcu tăcere, îşi luă arcul şi scoase, fără să stea prea mult pe 
gânduri, o săgeată din tolbă. Un ochi mai ager ar fi 
observat că în fracțiunea aceea de secundă Othon avusese 
timp suficient pentru a şi-o alege pe cea mai potrivită. Dădu 
apoi din cap şi-şi flutură pletele blonde, care-i acopereau 
obrajii, şi, liniştit şi surâzător precum Apollo, puse săgeata 
pe coardă, o ridică la înălţimea ochiului, trase de coardă 
până ce mâna dreaptă îi atinse umărul, rămase o clipă 
nemişcat ca o stană de piatră, după care săgeata fu auzită 
vâjâind şi zbură din arc mai repede ea vântul. Punctul alb 
din mijlocul țintei dispăruse. 

Othon se ţinuse de cuvânt: săgeata lui trecuse prin gaura 
făcută de cea a lui Mildar. Un strigăt de uimire străbătu 
mulţimea agitată. Fusese, într-adevăr, o minune 
dumnezeiască. 

Othon se întoarse către prinţul de Cleves şi-l salută cu 
supunere. 


Prinţesa roşi de plăcere, în timp ce contele de Ravenstein 
era încruntat şi furios. 

Atunci, prinţul de Cleves se ridică de la locul său şi spuse 
că din clipa aceea întrecerea avea doi învingători şi că, prin 
urmare, trebuiau făcute două daruri: primul era pălăria 
împodobită de prinţesă, fiica sa, celălalt chiar lanţul de aur 
pe care îl purta el însuşi la gât. Dar, cum ar fi fost normal ca 
să existe, totuşi, un singur învingător şi să se ştie cine era 
cel mai bun dintre cei doi, ceru ca fiecare adversar să mai 
propună câte o probă, pe care celălalt să o accepte 
neîntârziat. 

Othon şi Mildar primiră propunerea prinţului şi spuseră că 
ar fi făcut-o chiar ei, dacă acesta nu le-ar fi luat-o înainte, 
iar mulţimea spectatorilor aplaudă zgomotos, bucuroasă că 
întrecerea se prelungeşte, şi îi mulţumi prinţului pentru 
bunătatea lui. 

Cel dintâi care avea dreptul să propună o nouă încercare 
fu Mildar. 

Acesta se duse pe ţărmul apei. Tăie două crengi de salcie, 
înfipse una în pământ, trase şi o dobori cu săgeata. 

Othon făcu la fel cu cealaltă şi o nimeri şi el. Urmă acum 
proba propusă de el. 

Alese două săgeți din tolbă, puse una pe coardă arcului şi 
o ţinu pe cealaltă în mână, o trase pe prima drept în sus şi, 
când săgeata se întorcea pe pământ în zbor aproape 
vertical, o frânse în două cu o altă lovitură. 

Mulțimea izbucni în urale, iar Mildar declară că n-a 
încercat niciodată o asemenea lovitură şi că, prin urmare, 
nici nu cutează să probeze. 

Prin urmare, se recunoscu învins şi îşi invită adversarul să 
aleagă între pălăria brodată de prinţesa Elena şi lanţul de 
aur al prinţului Adolf de Cleves. 

Othon zâmbi şi se apropie de prinţesă, în faţa căreia 
îngenunche în strigătele şi ovaţiile mulţimii. 

Capitolul VI. 


Când se ridică, având pe cap pălăria împodobită cu perle, 
chipul îi era îmbujorat de emoție şi fericire. Buclele blonde 
ale Elenei aproape că le atinseseră pe ale lui şi îşi simţiseră 
unul altuia răsuflarea caldă. Othon era pentru prima oară în 
viaţă atât de aproape de o femeie. 

Veşmintele verzi de arcaş îi şedeau atât de bine pe trupul 
înalt şi musculos, ochii îi străluceau atât de tare de bucuria 
primei izbânzi dobândită prin propria-i iscusinţă, era atât 
de mândru şi de frumos, încât prinţul de Cleves gândi în 
clipa aceea că un astfel de om i-ar fi putut fi de trebuinţă. 

Şi atunci, întorcându-se către tânărul care se pregătea să 
coboare treptele podiumului, îi zise: 

— Mai stai o clipă, arcaşule, căci nădăjduiesc să nu ne 
despărţim atât de curând. 

— La porunca înălţimii voastre, răspunse tânărul. 

— Cum te numeşti? 

— Othon. 

— De vreme ce ai venit la întrecerea organizată de mine, 
înseamnă că ai auzit lucruri bune despre acest concurs. 
Poate că ştii, de asemenea, că slujitorii şi curtenii mei sunt 
pe deplin încredinţaţi de bunătatea mea. Spune-mi, eşti în 
slujba cuiva? 

— Sunt liber ca pasărea cerului, înălţimea voastră, 
răspunse Othon. 

— În acest caz, nu ai vrea să intri în slujba mea? 

— Ce obligaţii voi avea în cazul că accept? Întrebă tânărul 
arcaş. 

— Desigur că aceste obligaţii îţi vor conveni, ca om şi 
luptător: sunt obligaţiile oricărui arcaş. 

Othon zâmbi într-un fel destul de enigmatic, desigur, 
pentru cei ce nu vedeau în el decât un arcaş iscusit şi ar fi 
dat, fără îndoială, un răspuns potrivit naşterii şi rangului 
său. Dar văzu, în clipa aceea, privirea Elenei aţintită 
asupră-i cu atâta bunătate, încât cuvintele îi îngheţară pe 
buze. 


În acelaşi timp, fiica prinţului îşi împreună palmele în 
semn de rugăciune şi îl privi în ochi. 

Othon simţi aşadar cum mândria i se stinge sub această 
rază de dragoste şi, întorcându-se spre prinţ, spuse: 

— Primesc. 

Un zâmbet de fericire se ivi pe chipul Elenei. 

— Ei bine, aşa să rămână precum ai zis: de astăzi eşti în 
slujba mea, urmă prinţul de Cleves. Uite această pungă cu 
galbeni. Ia-o şi să o consideri drept primă plată pentru 
serviciile tale. 

— Vă mulţumesc din suflet, înălţimea voastră, spuse 
Othon, dar nu pot primi aceşti bani. Mai am încă ceva din 
banii luaţi de acasă. Când îi voi termina pe aceştia, voi cere 
înălţimii voastre plata pentru slujba mea. Dar, dacă 
înălţimea voastră vrea să-mi asculte o dorinţă, v-aş ruga 
altceva. 

— Ce? Întrebă prinţul. 

— Să primiţi în slujba înălţimii voastre, împreună cu mine, 
şi pe tânărul pe care-l vedeţi rezemat în arc, pe nume 
Hermann, spuse Othon. E un bun tovarăş şi n-aş vrea să mă 
despart de el. 

— Ei bine, zise prinţul, fă-i şi lui propunerea pe care ţi-am 
făcut-o eu ţie şi, dacă primeşte, dă-i această pungă pe care 
ai refuzat-o. Poate că mândria lui este mai mică decât a ta şi 
o va primi. 

Othon se înclină în faţa prinţului, cobori treptele şi merse 
la Hermann pentru a-i transmite propunerea stăpânului său 
şi a-i da punga cu galbeni. 

Herman le primi pe amândouă: pe una cu bucurie, pe 
cealaltă cu recunoştinţă. După aceasta, merseră împreună 
să-şi ia locul în suita prinţului. 

La plecare, prinţul de Cleves nu mai oferi braţul fiicei sale, 
căci contele de Ravenstein ceruse această cinste şi tatăl 
tinerei prințese i-o acordase. 

Strălucitorul alai făcu câţiva paşi pe jos până la locul unde 
se aflau caii. Valetul care-l păzea pe cel al prinţesei Elena 


lipsea, rătăcit în mulţimea de spectatori curioşi. 

Othon îi remarcă lipsa şi, uitând că ar fi putut să-şi dea în 
vileag obârşia, se oferi să-l înlocuiască. Se ştie că orice 
tânăr de neam ales e îndreptăţit să ajute o doamnă, atunci 
când pajul sau scutierul ei nu este prezent. 

— Îmi pare, tinere, zise contele de Ravenstein, 
împingându-l cu braţul, că biruinţa de astăzi te-a făcut să-ţi 
uiţi obârşia. Să ştii că bunăvoința pe care o arăţi nu-ţi scuză 
făloşenia. 

Othon simţi cum sângele îi inundă obrajii într-o fracțiune 
de secundă, ca şi când o văpaie de foc i-ar fi trecut prin 
faţă, dar nu spuse şi nu făcu nimic, pentru că-şi dădu seama 
că la cel mai mic gest ar fi fost pierdut. 

Se îndepărtă de tânăra prinţesă fără un cuvânt. 

Aceasta îi mulţumi din ochi. 

Între sufletele lor tinere, abia îmbobocite, exista o 
înţelegere atât de perfectă şi o pornire atât de sinceră către 
iubire, încât păreau făcuţi unul pentru altul. 

Un valet aducea de căpăstru calul pajului dispărut în 
mulţime. 

Prinţul văzu scena cu contele de Ravenstein, văzu calul şi-i 
văzu şi pe Othon şi Hermann venind în urmă. 

— Othon, ştii să călăreşti? Îl întrebă pe tânărul arcaş. 

— Da, înălţimea voastră, răspunse Othon zâmbind. 

— Dacă-i aşa, îţi îngădui să iei calul pajului acela. N-ar fi 
drept ca învingătorul de azi să meargă pe jos. 

Othon făcu un semn de mulţumire şi de supunere. 

Se apropie de cal, sări în şa fără să atingă scara, cu o 
asemenea uşurinţă încât se vedea de la o poştă că 
obişnuinţa aceasta îi venea din moşi-strămoşi. Ca şi gestul 
de curtoazie de mai-nainte, felul cum sări în şa îi trăda 
obârşia nobilă. 

Alaiul prinţului îşi urmă drumul către castel. 

Ajuns la poarta principală, lui Othon îi atrase atenţia 
blazonul pe care erau sculptate şi pictate însemnele de 


nobleţe ale casei de Cleves: o lebădă de argint pe o mare 
verde. 

Îşi aminti că această lebădă se lega de o veche tradiţie a 
familiei de Cleves, despre care auzise, în copilărie, o 
mulţime de istorisiri. 

Deasupra porţii era un balcon masiv şi grosolan cioplit, 
numit balconul prinţesei Beatrix. Între acesta şi poartă se 
afla o sculptură de pe la începutul secolului al 
treisprezecelea, înfăţişând un cavaler călărind într-o barcă 
trasă de o lebădă. În sfârşit, acest chip heraldic se găsea 
reprodus peste tot, chiar şi pe clădirile de curând 
construite în incinta castelului. 

Restul zilei trecu în mari serbări organizate de prinţul 
Adolf de Cleves. 

Othon s-a aflat aproape tot timpul în centrul atenţiei 
generale. Şi, alături de ospăţul dat de prinţ pentru localnici 
şi musafiri, tovarăşii lui Othon dădură şi ei unul în cinstea 
tânărului învingător. 

Singurul care nu participă la această petrecere fu Mildar. 

A doua zi, Othon primi uniforma de arcaş, armele şi 
însemnele casei de Cleves. Tunica, în faţa căreia stătu o 
vreme şi o privi descumpănit, o tunică soldăţească bine 
ajustată, era totuşi un strai de om simplu. Gândul la Elena îl 
făcu să treacă însă şi peste asta. Îşi dezbrăcă deci hainele 
făcute la Kolonia şi le îmbrăcă pe cele aduse de slujitor. 

Tot în acea dimineaţă îşi începu şi slujba. I se repartiză un 
sector de pază în turnuri şi galerii. 

Când îi veni rândul să-l schimbe pe cel dinaintea sa, văzu 
că sectorul său este pe terasa din faţa ferestrelor castelului. 

Othon mulţumi în gând cerului pentru acest noroc. 

Nădăjduia că în zilele cu soare, când prinţesa avea să 
apară la fereastră, putea să o vadă şi să-i vorbească. 

lată că aşteptarea n-avea să-i fie zadarnică. 

Pe terasa castelului apărură Elena, tatăl său, prinţul de 
Cleves şi contele de Ravenstein. Cei trei vorbeau şi priveau 
către tânărul, arcaş. 


Othon avu impresia că vorbesc chiar despre el. 

Şi adevărul e că asta şi făceau. 

Prilnţul Adolf de Cleves îl întrebă pe conte dacă-i plăcea 
înfăţişarea noului său arcaş, la care Ravenstein răspunse 
că, după toate legile, omeneşti şi divine, tânărul arcaş 
greşea purtându-şi părul lung precum nobilii, când cei de 
starea lui aveau datoria să fie tunşi. 

Elena vru să ia apărarea pletelor blonde şi buclate ale 
tânărului arcaş, dar prinţul Adolf de Cleves găsi observaţia 
celuilalt dreaptă şi spuse că nu e bine ca un om de rând să 
profite de avantajele pe oare le dă un titlu de nobleţe. 
Ceilalţi arcaşi, mai adăugă prinţul, ar avea tot dreptul să 
ceară şi ei să poată purta părul lung, dacă ar vedea că 
Othon a căpătat acest privilegiu. 

Deşi văzu că se vorbeşte pe seama lui, lui Othon nici nu-i 
trecu prin cap că tocmai părul său e pricina discuţiei 
aprinse dintre cei trei nobili. 

Păşind înainte şi înapoi pe terasa castelului, trecea prin 
faţa ferestrelor celei pe care o iubea acum din tot sufletul şi 
privirea lui scormonitoare încerca să pătrundă înăuntru. 

Pieptul îi era plin de simţămintele calde ale iubirii, apoi se 
înnegura, amintindu-şi de nenorocirea în care se afla şi 
gândul răzbunării îi întuneca raţiunea, aidoma unui şarpe 
veninos încolăcit pe arborele înflorit al dragostei. Amintirea 
mâniei părinteşti se strecura ca un nor între viitorul său şi 
soarele abia născut al iubirii. 

Când îşi termină slujba pe ziua aceea şi cobori din turn, 
văzu că este aşteptat de bărbierul castelului. 

— Contele mi-a poruncit să-ţi tund pletele, îi spuse acesta. 

Othon îl rugă să mai spună o dată ceea ce vroia de la el, 
căci gândurile de fericire îi stăruiau în cap şi amintirea 
planurilor de viitor pe care şi le făcuse doar cu câteva clipe 
în urmă nu-i dădea pace. Când auzi ce i se cere, nu-i veni să 
creadă că propunerea se referea la el, dar îşi spuse că nu 
avea încotro şi că trebuia să se supună poruncii. 


Pentru stăpânul castelului, prinţul de Cleves, Othon nu era 
altceva decât un arcaş, un simplu oştean, mai îndemânatic 
decât alţii, e drept, dar măiestria în meşteşugul armelor nu- 
Il putea înnobila. Şi, fireşte, dacă nu era nobil, nu avea 
dreptul să poarte părul lung. 

Era, deci, în situaţia de a alege: ori accepta să fie tuns, ori 
trebuia să plece de la castel. 

Atât de mare era, pe vremurile acelea, cinstea de a purta 
părul lung, încât Othon se zbătea într-o mare dilemă. Îşi 
spunea că prestigiul său şi al familiei sale nu putea suporta 
o asemenea ocară. De altfel, dacă ar fi acceptat să fie tuns, 
în ochii Elenei ar fi devenit, într-adevăr, un oştean de rând 
şi asta l-ar fi durut mai tare decât despărţirea de ea. 

Chiar în clipele în care îşi făcea toate aceste gânduri, 
prinţul ieşi din castel la braţul fiicei sale şi se îndreptară 
împreună spre tânărul arcaş. 

Othon veni în întâmpinarea lor şi prinţul, văzând că acesta 
vrea să-i vorbească, se opri. 

— Înălţimea voastră, începu tânărul, iertaţi-mi îndrăzneala 
de a vă pune o astfel de întrebare: e adevărat că aţi dat 
poruncă să mi se taie părul? 

— E adevărat, răspunse prinţul mirat, dar de ce mă 
întrebi? 

— Pentru că, dacă vă amintiţi, nu mi-aţi vorbit niciodată de 
asta atunci când mi-aţi propus să rămân în corpul de arcaşi 
al castelului de Cleves. 

— Nu ţi-am vorbit, e drept, zise prinţul, fiindcă nu m-am 
gândit că-ţi vei purta părul aşa cum nu s-ar cuveni unui om 
de starea ta. Eşti de neam nobil cumva, ca să ai dreptul să 
te porţi asemeni unui cavaler sau baron? 

— Totuşi, ripostă tânărul, fără a răspunde la ultima 
întrebare, dacă aş fi ştiut că-mi veţi cere să-mi tai pletele, 
poate că n-aş fi primit slujba pe care mi-aţi oferit-o, cu toată 
dorinţa mea de a intra în serviciul dumneavoastră. 

— Mai e încă vreme să te răzgândeşti, tinere, răspunse 
prinţul, căruia începuse să i se pară ciudată o astfel de 


împotrivire. la seama, însă, căci asta nu-ţi va servi prea 
mult: orice senior pe pământurile căruia vei trece va avea 
dreptul să-ţi pretindă acelaşi lucru pe care ţi-l pretind eu 
acum, şi asta fără a te întreba dacă vrei sau nu. 

— Pentru oricare altul în locul înălţimii voastre, nobile 
prinţ, răspunse Othon zâmbind dispreţuitor (ceea ce îl uimi 
pe senior şi o înspăimântă pe Elena), ar fi lesne de poruncit, 
dar greu de îndeplinit. Sunt arcaş şi port, precum vedeţi, 
urmă el cu mâna pe toba cu săgeți, viaţa a doisprezece 
oameni la cingătoare. 

— Porţile castelului sunt deschise, pleci sau rămâi, asta tu 
o hotărăşti. Porunca pe care ţi-am dat-o rămâne, însă, 
neschimbată. Eşti liber să faci cum vrei. Acum ştii care sunt 
condiţiile în care te angajez şi n-ai să te poţi plânge 
vreodată că nu ţi le-am făcut cunoscute. 

— Hotărârea mea e luată, seniore, răspunse Othon, 
plecându-se cu respect, dar demn, pe un ton care dovedea 
fără putinţă de tăgadă că e decis. 

— Aşadar, pleci? Îl întrebă prinţul. 

Othon deschise gura să răspundă, dar înainte de a rosti 
cuvintele ce aveau să-l despartă pentru totdeauna de Elena, 
aruncă o ultimă privire către prinţesă. 

O lacrimă tremura sub bărbia fetei. 

Othon o zări şi ceva îi zvâcni în piept. 

— Pleci, dar? Întrebă a doua oară prinţul, mirat că trebuia 
să aştepte atâta timp răspunsul arcaşului. 

— Nu, înălţimea ta, rămân, zise Othon. 

— Prea bine, se bucură prinţul, sunt mulţumit văzându-te 
că judeci înţelept. 

Zicând aceasta, îşi urmă drumul împreună cu fiica sa. 

Elena nu spuse nimic, dar îl privi pe Othon cu atâta 
recunoştinţă, încât acesta, când prinţul şi fiica să se 
depărtară, se întoarse vesel spre bărbierul ce aştepta cu 
sculele pregtăite. 

— Haide, meştere, îl îndemnă Othon, fă-ţi datoria. 


Şi, trăgându-l după sine în cea dintâi încăpere care le ieşi 
în cale pe coridorul castelului, se aşeză pe un scaun şi se 
pregăti să fie tuns. Bărbierul îşi începu treaba fără să 
înţeleagă nimic din tot ce se petrecuse sub ochii lui. 

Tăiatul pletelor lui Othon nu ţinu mai mult decât durează 
de obicei pentru alţii. În câteva clipe, lespezile de piatră 
fură acoperite cu buclele blonde care, puţin mai devreme, 
se ondulau pe creştetul, fruntea şi tâmplele tânărului arcaş. 

Bărbierul plecă. Rămas singur, Othon privi cu părere de 
rău cârlionţii mătăsoşi, cu care îi plăcea atât de mult mamei 
sale să se joace pe când el era copil, şi sentimentul acesta 
nu şi-l putea înfrânge, oricât de mult ar fi ţinut la prinţesa 
Elena. Deodată, i se păru că aude dinspre intrare un 
zgomot uşor de paşi. 

Ciuli urechea şi recunoscu pasul uşor al celei pe care 
începuse s-o iubească. 

În momentul acela, deşi acceptase să i se taie părul numai 
şi numai de dragul ei, îi fu ruşine să se arate în faţa iubitei 
cu pletele ciopârţite şi se ascunse iute într-o nişă acoperită 
cu o perdea groasă. 

Într-adevăr în cameră intră Elena. 

Prinţesa păşea încet, ca şi când ar fi căutat ceva sau pe 
cineva. 

După ce făcu câţiva paşi, privirea ei se opri pe duşumea. În 
acea clipă, se uită în jur şi, văzând că este singură, se opri, 
ascultă cu atenţie şi, încredinţându-se că nu este nimeni 
prin preajmă, se aplecă, luă o şuviţă din părul tânărului 
arcaş, o ascunse la piept şi fugi. În tot timpul acesta nu 
trecu nimeni prin apropiere. 

În spatele perdelei, Othon îngenunchease cu buzele 
întredeschise şi palmele împreunate ca pentru rugăciune. 

Cam la vreo două ceasuri după această întâmplare, când 
nimeni nu se aştepta la aşa ceva, contele de Ravenstein 
porunci însoţitorilor şi suitei să pregătească toate cele 
necesare pentru drum, căci a doua zi dimineaţa aveau să 
părăsească castelul de Cleves. 


Toţi se mirară la auzul acestei veşti neaşteptate. Dar, în 
aceeaşi seară, se răspândi zvonul printre slujitorii prinţului 
că, silită de tatăl ei să răspundă cererii de căsătorie făcută 
de conte, tânăra prinţesă spusese că ar vrea mai curând să 
se călugărească, decât să ajungă vreodată soţia contelui de 
Ravenstein. Ofensat de moarte, nobilul musafir dăduse 
poruncă de plecare. 

Capitolul VII. 

Cam la o săptămână după evenimentele povestite până 
aici, în clipa în care prinţul de Cleves se ridica de la masa 
de prânz, i se dădu de veste că un trimis al contelui de 
Ravenstein sosise la castel şi adusese cu sine provocarea 
stăpânului său. 

Prinţul se întoarse către Elena cu o expresie în care se 
împleteau duioşia, dar şi mâhnirea. 

Fata se înroşi la faţă şi îşi plecă ochii. Apoi, după ce se 
scurse un minut în care tăcură amândoi, prinţul porunci ca 
mesagerul contelui să fie introdus în salon. 

Omul intră. 

Era un tânăr nobil înveşmântat în culorile contelui şi cu 
blazonul acestuia pe arme. Trimisul îl salută cu respect pe 
prinţ, după care, pe un ton mândru şi răspicat, spuse că 
sarcina sa e de a transmite acestuia provocarea la luptă a 
stăpânului său, contele de Ravenstein. Acesta declara, fără 
să explice pricina acestei duşmănii, că se va răzbuna 
împotriva prinţului Adolf de Cleves oriunde l-ar întâlni, fie 
singur, fie în mulţime, înarmat sau nu, ziua sau noaptea, la 
munte sau la şes. 

Prinţul ascultă această provocare cu un aer liniştit, după 
care se ridică şi luă de pe jilţul unde fusese pusă o mantie 
de catifea căptuşită cu blană de hermină, pe care o puse pe 
umerii mesagerului. Îşi scoase apoi de la gât lanţul de aur 
şi-l prinse la gâtul trimisului. 

— Vestea pe care mi-ai dat-o mă bucură din cale-afară, 
spuse prinţul şi-l însoţi pe tânărul nobil până la poarta 
castelului. 


Plecând, mesagerul contelui spuse tuturor că prinţul de 
Cleves îi primise provocarea la război aşa cum ai primi o 
invitaţie la bal. 

În realitate, totuşi, sub masca acesta de linişte, prinţul era 
cuprins de o mare îngrijorare. 

Era la vârsta la care armura de oţel apasă prea greu 
umerii războinicului. În plus, nu avea nici fiu sau nepot 
căruia să-i încredinţeze sarcina de a-i ţine locul. Iar 
prietenii, în vremurile acelea tulburi, când alianțele se 
încheiau şi se desfăceau cu mare uşurinţă şi fiecare era 
îngrijorat pentru propria lui viaţă, nu-l puteau ajuta nici ei. 

Trimise răvaşe în toate părţile, la vechii tovarăşi şi aliaţi, 
cu rugămintea de a i se expedia ajutoare. Apoi se grăbi să 
poruncească repararea stricăciunilor castelului, întărirea 
turnurilor şi începu să strângă merinde. 

La rândul său, contele de Ravenstein făcu pregătiri de 
război cât îi îngăduiră cele câteva zile până la declanşarea 
atacului. 

Astfel, nu mult timp de la primirea provocării la luptă, şi 
mai înainte ca aliaţii prinţului să-i poată veni în ajutor, din 
cel mai înalt turn al castelului de Cleves se auzi strigătul 
care chema la arme. 

Cel care dădu alarma fu Othon, aflat de strajă pe ziduri, 
care zărise la orizont, în apropiere de Nimegue, un nor de 
praf în mijlocul căruia sclipeau armele, aşa cum scânteile 
sclipesc în fum. 

Deşi nu se aştepta la un atac atât de grabnic, prinţul era 
de-acum pregătit pentru luptă. 

Porunci de îndată să se închidă porţile, să se coboare 
stăvilarele şi le strigă oştenilor să urce pe metereze. Elena 
cobori în capela contesei Beatrix şi începu să se roage lui 
Dumnezeu pentru izbândă. 

Când armata contelui de Ravenstein era la o jumătate de 
leghe depărtare de castel, acelaşi mesager care adusese cu 
câteva zile în urmă provocarea la luptă din partea 


stăpânului său, ieşi dintre rânduri urmat de un trâmbiţaş şi 
se apropie de zidurile fortăreței. 

Ajungând împreună aici, trâmbiţaşul scoase trei sunete 
ascuţite şi tânărul războinic dădu de veste următoarele: 
provocarea contelui se adresa fie prinţului de Cleves, fie 
oricui ar fi vrut să lupte în locul acestuia, drept pentru care 
stăpânul său, contele, avea să se înfăţişeze trei zile la rând 
pe câmpia din faţa castelului, pentru a-l înfrunta pe 
potrivnicul său din fortăreață. În cazul în care prinţul sau 
cel ce avea să-l reprezinte nu se va înfăţişa după cele trei 
zile, avea să se declanşeze atacul general asupra castelului. 
După ce spuse toate acestea trimisul contelui se apropie de 
porţi şi fixă cu pumnalul în lemnul canatului mănuşa 
stăpânului său. 

Drept răspuns, prinţul îşi aruncă propria mănuşă peste 
zid, în faţa solului. După care, cum orele erau înaintate, 
începură şi, unii şi alţii să-şi pregătească armele şi să-şi 
ocupe posturile de luptă. 

Conştient că primejdia este cât se poate de aproape, 
Othon nu-şi putu înfrânge totuşi dorinţa de a o întâlni pe 
prinţesa Elena. Cobori, deci, de la postul său şi străbătu 
încăperile castelului prin care forfoteau arcaşii şi slujitorii, 
căutând-o prin coridoare şi odăi. 

Întâlnirile lor de până atunci fuseseră întâmplătoare, dar 
pline de farmec. Deşi nu ştia că Othon o văzuse ridicând de 
jos bucla aceea blondă din părul său, prinţesa îi zâmbea 
uneori, iar de roşit, roşea întotdeauna. Alteori căuta pricini 
de vorbă şi schimbau câteva cuvinte, de cele mai multe ori 
lipsite de sens. După acele întâmplări, în sufletul tânărului 
arcaş era sărbătoare şi, după ce se despărţeau, alegea un 
colţ întunecat de odaie, de obicei în cele mai retrase şi 
singuratice încăperi, şi rememora cuvintele iubitei sale. 
Închizând ochii, îi revedea cu emoție chipul îmbujorat de 
fericire. 

De astă-dată, însă, căutările sale fură zadarnice. Degeaba 
scormoni cu privirea prin odăi şi coridoare, căci prinţesa 


parcă intrase în pământ. 

Zicându-şi că poate se retrăsese în capela castelului ca să 
se roage, se îndreptă într-acolo. 

Dar capela era goală. 

În acest caz, nu putea fi decât în vechea capelă a prinţesei 
Beatrix. Lăcaşul acesta de rugăciune era însă ceva mai 
departe şi nu-l folosea aproape nimeni, nici stăpânii 
castelului şi nici slugile. 

Othon stătu o clipă pe gânduri, întrebându-se dacă să 
meargă într-acolo sau nu. Totuşi, împrejurările erau atât de 
grave, încât îşi spuse că aceasta l-ar scuza în faţa prinţesei 
şi păşi hotărât înspre capelă. Acolo trebuie să fie, îi trecu 
prin cap pe când se apropia de lăcaş. Ajuns în faţa uşii o 
deschise, trase de-o parte perdeaua ce masca intrarea şi o 
zări pe Elena îngenunchiată în altar. 

Tânărul arcaş pătrundea aici pentru întâia oară. 

Capela era întunecoasă şi te îndemna la reculegere. 
Lumina zilei pătrundea înăuntru prin vitraliile colorate de la 
ferestre, creând o atmosferă în care te simţeai mai aproape 
de Dumnezeu decât oriunde. 

O candelă mică atârna deasupra altarului, pe care se aflau 
sculptate însemnele castelului, vechea emblemă ce înfăţişa 
un cavaler tras de o lebădă. 

Dar aici, chipul cavalerului era înconjurat de o aureolă 
strălucitoare şi, pe cei doi stâlpi ce încadrau emblema, se 
aflau atârnate, de o parte şi de alta, o spadă cu mânerul şi 
teaca de aur şi un fildeş uriaş încrustat cu perle şi rubine. 
Sus de tot, deasupra scenei cu lebăda şi cavalerul, aşa 
precum se obişnuieşte şi azi în multe locuri din Germania, 
se aflau un scut şi o cască de luptă, identice cu cele de pe 
emblema sculptată. Lucrul acesta era uşor de constatat, 
căci pe piatră, ca şi pe oţel, se repeta acelaşi blazon în aur: 
o cruce încoronată cu spini pe un munte verde. 

Spada, fildeşul, casca şi scutul erau, fără îndoială, ale 
cavalerului cu lebăda, iar acesta părea a fi un participant la 
vechile cruciade. 


Othon se apropie pe nesimţite de fata îngenunchiată. Ea 
se ruga în şoaptă în faţa cavalerului sculptat ca şi cum ar fi 
făcut-o în faţa lui Cristos sau a unui martir. Prinţesa avea în 
mână un şirag de mătănii de abanos încrustate cu sidef, la 
capătul căruia atârna un clopoțel din care nu ieşea nici un 
sunet. 

Othon atinse din nebăgare de seamă un jilţ şi fata, auzind 
zgomotul, se întoarse spre noul venit. Departe de a părea 
mirată că fusese găsită aici, îl privi pe tânărul arcaş cu un 
zâmbet trist, dar plin de o nespusă blândeţe. 

— Vezi, zise ea, fiecare din noi făptuieşte după cum îi e 
fiinţa şi sufletul dăruite de Dumnezeu. Tatăl meu se 
pregăteşte de luptă, eu mă rog. Dumneata nădăjduieşti să 
izbândeşti cu spada, eu prin lacrimi şi rugăciune. 

— Şi care este sfântul căruia i te rogi? O întrebă Othon, 
împins de curiozita-tea trezită în el la vederea chipului 
acela reprodus în piatră. E oare Sfântul Mihail sau Sfântul 
Gheorghe? Spune-mi, rogu-te, numele lui, pentru că vreau 
să mă rog şi eu aceluiaşi sfânt. 

— Nu, nu e niciunul, nici altul, răspunse prinţesa, e Rudolf 
de Alost, iar sculptorul a greşit făcându-i aureolă. I se 
cuvenea cununa, căci a fost un martir. 

— Totuşi, urmă Othon, i te rogi ca şi când ar fi aşezat în 
dreapta lui Dumnezeu. Ce poţi nădăjdui de la el? 

— O minune precum cea pe care a făcut-o pentru 
strămoşii mei într-o împrejurare asemănătoare. Dar vai, 
mătăniile contesei Beatrix nu spun astăzi nimic, iar 
clinchetul clopoţelului fermecat nu-l va trezi pentru a doua 
oară pe Rudolf din binecuvântatul său mormânt. 

— Nu te pot sfătui în nici un fel şi nici nu-ţi pot da vreo 
speranţă, îi răspunse Othon, căci nu ştiu despre ce vorbeşti. 
— Nu cunoşti povestea familiei noastre? Se miră prinţesa 

Elena. 

— Nu cunosc decât ce văd cu ochii mei: cavalerul care 

străbate Rinul în barca trasă de lebădă a salvato, fără 


îndoială, pe prinţesa Beatrix dintr-o mare primejdie, nu-i 
aşa? 

— Da, a salvato dintr-o primejdie asemănătoare cu cea în 
care ne aflăm acum. De asta mă rog lui. Îţi voi povesti, cu 
alt prilej, totul, de-a fir a păr, zise Elena şi se ridică să plece. 

— De ce nu acum? O întrebă Othon, făcând o mişcare 
uşoară şi încercând s-o oprească. Momentul şi locul sunt 
prielnice pentru a asculta o legendă războinică legată de o 
minune cerească. 

— Stai, atunci, aici şi ascultă, răspunse prinţesa, care 
părea că nu dorise decât acest prilej pentru a rămâne 
singură cu tânărul arcaş. 

Othon făcu un semn cu mâna, vrând să dea de înţeles că 
deosebirea de rang nu-i permite să urmeze sfatul fecioarei, 
dar aceasta se prefăcu a nu vede gestul şi rămase cu ochii 
la altar. 

— Ştii că, începu ea, Godefroy de Bouillon era unchiul 
prinţesei Beatrix de Cleves, bunica noastră. 

— Ştiu asta, zise Othon şi se plecă în semn de respect faţă 
de familia stăpânului său. 

— Ceea ce nu ştii, continuă prinţesa, e că prinţul Robert 
de Cleves, care era căsătorit cu sora eroului din Brabant, a 
hotărât să-şi urmeze cumnatul în cruciade şi, în ciuda 
rugăminţilor fiicei sale Beatrix, a început să facă pregătirile 
pentru îndeplinirea acestei sfinte hotărâri. 

Cucernicul şi înțeleptul Godefroy vru la început să-l facă să 
renunţe, căci, plecând spre Sfântul Mormânt, Robert o lăsa 
singură şi fără nici un sprijin pe unica lui fiică, în vârstă de 
abia paisprezece ani. 

Dar nimic nu l-ar fi putut împiedica pe bătrânul oştean să- 
şi ducă la îndeplinire dorinţa şi, ori de câte ori era sfătuit să 
renunţe, răspundea cu deviza cusută deja pe steag: „Facă- 
se voia Domnului!” 

Godefroy de Bouillon urma să treacă pe la Cleves să-şi ia 
cumnatul cu sine. 


Itinerariul cruciadei străbătea Germania şi Ungaria, deci, 
abătându-se pe la Cleves, nu făcea un ocol prea mare; în 
plus, Godefroy dorea să-şi ia rămas bun de la nepoata sa, 
Beatrix. 

Zis şi făcut: îşi lăsă dar armata, alcătuită din zece mii de 
călăreţi şi şaptezeci de mii de pedestraşi, sub comanda 
fraţilor săi Eustațiu şi Beaudoin, ajutaţi de amicul său 
Rudolf de Alost, şi cobori Rinul de la Kolonia la Cleves. 

Godefroy de Bouillon n-o mai văzuse pe Beatrix de şase 
ani. 

În tot acest timp, fata crescuse şi se făcuse frumoasă. 
Despre frumuseţea ei se vorbea pretutindeni. Mai târziu 
avea să devină o femeie atât de desăvârşită, încât şi azi, 
când vrei să evoci acest dar hărăzit femeii, prin partea 
locului se spune: frumoasă ca prinţesa Beatrix. 

Godefroy încercă din nou să-l convingă pe cumnatul său să 
renunţe la plecare şi să rămână lângă fiică-sa. 

Dar totul fu zadarnic, căci prinţul luase toate măsurile ca 
să-l poată însoţi la luptă pe viitorul suveran al Ierusalimului. 

Unul dintre scutieri, pe nume Gerard, cunoscut prin 
puterea şi curajul său şi în care stăpânul castelului avea 
deplină încredere, a fost ales de către acesta să se 
îngrijească de tânăra prinţesă şi a primit în acest scop 
puteri depline de tutore, ca şi împuterniciri să administreze 
domeniul. Godefroy, care nu a văzut cu ochi buni toate 
acestea şi mai ales drepturile cu care fusese investit 
Gerard, i-a lăsat în dar nepoatei sale şiragul de mătănii pe 
care Elena le avea în mână în momentul în care Othon 
intrase în capelă. 

Mătăniile fuseseră aduse de la Sfântul Mormânt de însuşi 
pustnicul Petru, care vizitase mormântul Mântuitorului şi 
primise binecuvântarea prelatului ce făcea de pază acolo. 

Pustnicul Petru i le dăruise mai apoi lui Godefroy de 
Bouillon ca pe un talisman sfânt de care erau legate 
nenumărate minuni şi acesta o încredinţă pe nepoată-sa că, 
dacă va fi vreodată în primejdie, să ia mătăniile, să spună 


rugăciunea cu inima curată şi iubitoare şi atunci el va auzi, 
oriunde se va afla, clinchetul clopoţelului. 

Beatrix primi cu recunoştinţă preţiosul dar, a cărui putere 
miraculoasă n-o cunoştea decât ea, tatăl şi unchiul ei şi ceru 
prinţului îngăduinţa să poruncească ridicarea unei capele 
în care să-l adăpostească, pe fundul unui scrin de marmură. 

Nu mai e nevoie să spunem că rugămintea i-a fost 
îndeplinită. 

Cruciații plecară. 

O inscripţie ce se poate vedea la poarta castelului şi 
despre care se zice că a fost săpată în piatră de însuşi 
Godefroy de Bouillon, arată că toate acestea s-au petrecut 
la 3 septembrie, în anul Domnului 1096. 

Armatele cruciate trecură în linişte şi fără primejdii prin 
Germania şi Ungaria, coborâră apoi în imperiu bizantin şi, 
după ce se opriră pentru un timp la Constantinopol, trecură 
în Bithynia. inta lor era Niceea şi nu avură nevoie de 
călăuze, pentru că drumul le era întovărăşit de osemintele 
celor două armate care trecuseră pe acolo înaintea lor, 
conduse una de pustnicul Petru, cealaltă de Gauthier cel 
Sărac. 

În sfârşit, se apropiară de Niceea. 

Amănuntele acestui asediu sunt cunoscute. 

La al treilea asalt, prinţul Robert de Cleves fu ucis. Vestea 
aceasta ajunse la urechile prinţesei Beatrix abia după şase 
luni de la eveniment. Tânăra prinţesă îmbrăcă veşmânt 
cernit. 

Cruciații îşi urmară drumul către miazăzi, trecând prin 
asemenea suferinţe încât, de fiecare dată când zăreau în 
depărtare vreun oraş, se întrebau dacă nu cumva e cetatea 
Ierusalimului, ţinta finală a expediției lor. 

Căldura devenise atât de insuportabilă, încât câinii de 
vânătoare mureau în zgardă, iar şoimii se prăbuşeau de pe 
crengile arborilor. 

Se spune că la o singură oprire au murit cinci sute de 
oşteni doar din pricina setei pe care n-aveau unde să şi-o 


potolească. 

Dumnezeu îi odihneşte şi acum la sânul său. 

În lungul şi chinuitorul marş către Ierusalim, amintirea 
casei şi a celor dragi revenea adesea în sufletul cruciaților, 
făcându-le suferinţa insuportabilă. 

După moartea lui Robert de Cleves, Godefroy se gândea 
tot mai mult la biata orfană, prinţesa Beatrix. 

Despre frumuseţea şi cuminţenia ei, conducătorul creştin 
vorbea cel mai adesea cu tânărul său prieten Rudolf de 
Alost. 

Rămas singura ei rudă de sânge, Godefroy de Bouillon 
nădăjduia că, dacă expediţia avea să se termine cu bine şi 
Sfântul Mormânt va fi eliberat, Beatrix şi Rudolf de Alost îşi 
vor uni destinele şi vor trăi de-a pururea fericiţi. De altfel, îi 
vorbise atât de mult şi de frumos despre tânăra prinţesă 
prietenului său Rudolf, încât acesta se îndrăgostise de ea. 
Iar din clipa în care bătrânul războinic îi dăruise tovarăşului 
său de arme un portret al nepoatei sale, acesta nu era 
fericit dacă trecea zi fără să fie pomenit numele prinţesei. 

Armata cruciată ajunse înaintea zidurilor Antiohiei. 

După un asediu de şase luni, oraşul fu cucerit. La orizont 
se ridica însă o altă ameninţare, care, împreună cu 
extenuarea drumului prin deşert şi setea pe care n-aveau 
unde şi-o astâmpăra, începu să rărească rândurile 
creştinilor: foamea. 

lată de ce nu stătură prea mult în Antiohia, la care 
visaseră îndelung şi pe care-o cuceriseră cu mari sacrificii şi 
suferinţe. 

Ierusalimul devenise pentru ei nu numai o ţintă sfântă, ci 
şi un mijloc de salvare, căci lipsa proviziilor devenea tot mai 
vizibilă. 

leşind din Antiohia, cruciații cântară psalmul: „Domnul să 
se scoale dintre morţi şi duşmanii lui să se risipească”. O 
porniră către lerusalim, pe care, după alte chinuri prin 
pustie, îl zăriră ridicându-se pe înălțimile Emmaus. 


Din nouă sute de mii, câţi plecaseră, nu mai erau acum 
decât patruzeci de mii. 

A doua zi începu lupta. 

Cruciații dădură trei asalturi şi toate trei se sfârşiră fără 
nici un rezultat. 

Al patrulea ţinea de trei zile când, în sfârşit, vineri, 15 iulie 
1099, în ziua şi ceasul la care Cristos fusese răstignit, doi 
comandanţi cruciați ajunseră pe meterezele cetăţii sfinte. 

Din doi, unul se prăbuşi, iar celălalt rămase în viaţă. 

Cel rămas în viaţă fu Godefroy de Bouillon, cel căzut 
Rudolf de Alost, logodnicul prinţesei Beatrix. 

Godefroy se arătă din cale afară de nenorocit când i se 
aduse vestea morţii lui Rudolf. 

Fiind cei mai viteaz şi mai chibzuit dintre toţi comandanții 
oştirii cruciate, Godefroy fu ales rege al lerusalimului. 

Trecură câteva luni de la aceasta. La întoarcerea dintr-o 
expediţie împotriva sultanului din Damasc, emirul din 
Cezareea veni la Ierusalim şi-i aduse în dar fructe din 
Palestina. 

Godefroy luă un măr de cedru şi-l mâncă. 

După patru zile, la 18 iulie 1100, muri după unsprezece 
luni de domnie şi patru ani de la plecarea din Europa... 

În ultimele clipe ceru celor din jur să fie înmormântat 
lângă prietenul său Rudolf de Alost şi această ultimă dorinţă 
îi fu împlinită întocmai. 

Capitolul VIII. 

Ştirile din Orient veneau unele după altele la Cleves şi 
toate avură darul s-o îndurereze pe tânăra prinţesă. Astfel 
află, rând pe rând, de moartea tatălui său, de cea alui 
Rudolf de Alost, logodnicul ei, după care durerea îi spori la 
aflarea veştii morţii unchiului ei, Godefroy de Bouillon. Ceva 
se rupsese parcă în inima ei şi nu-şi află liniştea cu nici un 
preţ. 

Cel mai puţin o durea moartea lui Rudolf, pe care nu-l 
cunoscuse şi despre care nu ştia prea multe. Celelalte două 
pierderi, însă, o lăsaseră de două ori orfană, căci pierzându- 


| pe Godefroy, Beatrix avu senzaţia că pierde un tată 
adevărat. 

O nouă nenorocire se adaugă celor de până acum: în cei 
cinci ani ce se scurseseră de la plecarea prinţului de Cleves 
şi până la moartea lui Godefroy de Bouillon, Beatrix se 
făcuse cu mult mai frumoasă. Avea nouăsprezece ani şi era 
considerată fata cea mai fermecătoare din partea aceea de 
ţară. Tot atunci, prinţesa băgă de seamă privirile de 
îndrăgostit pe care i le arunca scutierul pus de tatăl său să-i 
poarte de grijă. 

Cât timp ştia că mai există cineva din familia fetei care să o 
poată apăra, Gerard îşi zăvori sentimentele în adâncul 
inimii. 

Dar, imediat ce află că Beatrix nu este altceva decât o 
biată orfană, singură pe lume, scutierul se decise să-i 
declare toată dragostea sa. 

Beatrix îi primi declaraţia aşa cum ar fi primit-o, pe 
vremea aceea, orice fată de prinţ. Înainte de a căpăta un 
răspuns definitiv, Gerard îi spuse prinţesei că-i acordă un an 
şi o zi pentru doliu, după care va trebui să-l accepte ca soţ. 

În el avusese loc o schimbare ciudată: slujitorul îi vorbea 
stăpânei de la egal la egal, ba chiar îndrăznea să-i 
poruncească. 

Beatrix era singură şi neajutorată în faţa hotărârii 
bărbatului de a-şi duce planul până la capăt. Niciunul dintre 
oameni n-ar fi putut s-o ajute. Aşa încât fu nevoită să se 
încreadă în puterea lui Dumnezeu şi Dumnezeu îi trimise, 
dacă nu o speranţă, măcar resemnarea. 

În aceeaşi zi, Gerard porunci să fie închise porţile 
castelului şi dublă străjile de pe metereze, de teamă că nu 
cumva prinţesa să poată scăpa cu fuga. 

Ne amintim că Beatrix clădise capela pentru a avea unde 
să adăpostească mătăniile primite în dar de la unchiul ei. 

Dacă Godefroy ar mai fi trăit, primejdia căsătoriei forţate 
nu s-ar fi ivit niciodată, căci inima plină de devotament a 
bătrânului oştean l-ar fi făcut să-i sară prinţesei în ajutor de 


oriunde ar fi fost, de peste munţi şi mări, de peste pustiuri 
şi gheţuri veşnice. Dar el era mort şi, de fiecare dată când 
prinţesa se ruga, clopoţelul suna, dar sărmana fată nu mai 
nădăjduia că-i va mai sări cineva în ajutor. 

Trecură zile, luni, până când se împlini anul. 

Gerard fusese de neînduplecat. Nimeni nu reuşise să 
pătrundă în castel fără voia lui, astfel că în afară nu se ştia 
mai nimic despre soarta prinţesei de Cleves. 

De altfel, în anii aceia, toată floarea nobilimii germane se 
afla în răsărit, alături de cruciați. Dintre cei rămaşi, unul 
sau doi poate i-ar fi sărit în ajutor tinerei prințese, căci pe 
malurile Rinului erau cunoscute prea bine puterea şi 
curajul lui Gerard. lată, deci, motivele pentru care nu se ivi 
nici o rază de speranţă în tot acel an de restrişte ce se 
scurse de la propunerea scutierului devenit stăpân la 
Cleves. 

Suntem în ultima zi acordată prinţesei. 

Ca de obicei, la ora aceea, Beatrix îşi sfârşea rugăciunea. 
Cerul era curat şi albastru, iar soarele poleia totul, 
îndemnând parcă întreaga fire să alunge gândurile negre şi 
să fie fericită. leşind în balcon, prinţesa îşi îndreptă privirea 
spre ţărmul fluviului, în direcţia în care, cu ani în urmă, 
plecaseră tatăl şi unchiul ei. 

Acolo, unde de obicei nu se zărea nimic, i se păru că vede 
ivindu-se un punct mişcător, dar, din pricina depărtării, nu 
putu să desluşească despre ce era vorba. Totuşi, zărind 
punctul acela, avu convingerea că e cineva care îi va veni în 
ajutor, la fel precum speră toţi cei neajutoraţi şi loviți de 
soartă. Nu ştia de ce, dar inima îi spunea că punctul acela 
mişcător, care începea încet-încet să-şi limpezească 
contururile, avea să o scape din situaţia nenorocită în care 
se afla. 

Prinţesa îşi încordă atât de mult atenţia, încât obosi 
repede şi lacrimi mari de durere şi speranţă îi porniră din 
colţurile ochilor. 


Era din ce în ce mai clar: pe undele Rinului se ivise o 
barcă, ce se apropia de ţărm cu fiecare clipă. Apoi, văzu că 
luntrea era trasă de o lebădă şi în ea se afla un cavaler în 
picioare la proră, cu privirile aţintite către castel, după cum 
şi prinţesa privea, spre barcă. La pupă, Beatrix zări un cal 
de luptă îmbrăcat de sus şi până jos în zale de oţel, care 
sclipeau de-ţi luau ochii. 

Pe măsură ce barca se apropia, toate amănuntele acestea 
deveneau din ce în ce mai clare. Lanţul cu care era legată 
lebăda era în întregime din aur. Cavalerul, înarmat până-n 
dinţi, îşi pusese coiful şi scutul alături. Acum se putea lesne 
vedea că este tânăr, între douăzeci şi cinci şi douăzeci şi opt 
de ani, că avea chipul ars de soarele Orientului, dar părul 
blond şi cârlionţat dovedea că provine din părţile apusene 
ale Europei. Beatrix era atât de concentrată asupra celor 
pe care le vedea, încât nu băgă de seamă cum pe zidurile 
castelului numărul oştenilor spori brusc. Aceştia urmăreau 
ca şi ea apropierea tânărului cavaler, pentru că acum era 
evident că ţinta călătoriei lui era castelul de Cleves. Ajuns la 
țărm, cavalerul îşi puse coiful de luptă pe cap, luă scutul în 
mâna stângă, sări pe mal, trase calul de căpăstru şi-l ajută 
să ajungă şi el pe pământ, urcă apoi în şa şi, făcând un 
semn cu mâna lebedei, începu să urce poteca spre castel. În 
vremea aceasta, lebăda îşi urmă drumul în susul fluviului, 
trăgând barca după ea. 

Ajuns la cincizeci de paşi de poarta principală a castelului, 
cavalerul scoase cornul din fildeş pe care-l purta la 
cingătoare şi, ducându-l la gură, dădu drumul la trei sunete 
puternice şi prelungi. Când pe ziduri se făcu linişte deplină, 
tânărul luptător strigă cu glas de tunet: 

— Eu, soldat al cerului şi nobil al pământului, îţi poruncesc 
ţie, Gerard, stăpân vremelnic al acestui castel, în numele 
legilor divine şi al celor pământeşti să renunţi la pretenţiile 
tale la mâna prinţesei Beatrix, pe care o ţii închisă spre 
ocara numelui şi a rangului ei. Îţi poruncesc să părăseşti 
chiar acum acest castel în care ai intrat ca slujitor şi-n care 


cutezi să porunceşti ca stăpân. Împotriva acestei nelegiuiri 
te voi lovi fără milă cu lancea şi spada, cu securea şi 
pumnalul şi voi dovedi că nu eşti altceva decât un uzurpator 
şi un nemernic. Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi Prea-Sfânta 
Notre-Dame din Mont-Carmel! lată, dar, îţi arunc mănugşa şi 
te provoc la luptă. 

Spunând acestea, cavalerul îşi scoase mănuşa şi o aruncă 
spre castel. Pe unul dintre degetele sale luci diamantul pe 
care l-am văzut purtat de prinţul Adolf de Cleves şi care 
valora cam jumătate din averea acestuia. 

Gerard era un bărbat viteaz, astfel încât în scurt timp se 
văzu deschizându-se poarta castelului. 

Se ivi dinăuntru un paj care luă mănuşa tânărului cavaler 
şi, în urma acestuia apăru scutierul, înveşmântat în armură 
de luptă şi călare pe un cal înzăuat şi pregătit de atac. 

Cei doi potrivnici nu schimbară nici un cuvânt. 

Cavalerul necunoscut îşi trase viziera. Gerard făcu la fel. 

Ambii luptători se dădură înapoi, căutându-şi fiecare un 
loc cât mai favorabil, îşi ridicară lăncile şi, dând pinteni 
cailor, se năpustiră unul asupra celuilalt. 

Precum am mai spus, Gerard era considerat drept unul 
dintre cei mai vânjoşi şi mai viteji luptători din partea acea 
a Germaniei. 

Platoşa sa fusese lucrată de armurierul cel mai priceput 
din Kolonia. 

Vârful lăncii sale purta şi acum urmele de sânge în care 
fusese înmuiat, sânge de taur ucis de câini, ceea ce-i dădea 
luptătorului mari speranţe în izbândă. Cu toate acestea, 
lancea lui Gerard se frânsese ca şi când ar fi fost de sticlă în 
armura cavalerului necunoscut, în vreme ce lancea acestuia 
străpunse dintr-o lovitură scutul, platoşa şi inima 
duşmanului său. 

Gerard căzu de pe cal fără a avea timp să spună nici un 
cuvânt, fără să se căiască pentru răul făcut, ca şi când ar fi 
fost lovit de trăsnet. 


Învingătorul se întoarse către Beatrix, care căzuse în 
genunchi şi se ruga lui Dumnezeu. 

Lupta fusese atât de scurtă şi uimirea tuturor atât de 
mare, încât tovarăşii de arme ai lui Gerard, văzând cât de 
repede căzuse acesta ucis, nu avură vreme să se gândească 
să închidă poarta castelului. Cavalerul intră deci fără a fi 
oprit de nimeni, descălecă, îşi legă calul de stâlpul din 
ogradă şi făcu vreo câţiva paşi către uşa pentru oaspeţi. 

Pe când urca treptele scării de marmură, în pragul uşii 
celei mari se ivi însăşi prinţesa, care venea în întâmpinarea 
salvatorului ei. 

— Castelul acesta e de-acum al dumitale, cavalere, zise ea, 
căci dumneata l-ai recucerit. Din această clipă eşti stăpânul 
lui şi cu cât vei rămâne mai mult timp aici, cu atât mai mare 
va fi recunoştinţa mea. 

— Doamna mea, îi răspunse cavalerul, nu mie trebuie să- 
mi mulţumeşti, ci lui Dumnezeu, pentru că El m-a trimis să- 
ţi vin în ajutor. Castelul acesta este căminul strămoşilor 
dumitale de aproape şase veacuri şi-ţi doresc ca încă zece 
veacuri de acum înainte să-l stăpânească urmaşii acestei 
stirpe. 

Beatrix roşi, căci ea era ultima moştenitoare a familiei de 
Cleves. Cavalerul primi, totuşi, să rămână o vreme la castel. 

Era un bărbat tânăr şi frumos. 

Trecură astfel trei luni şi cei doi tineri băgară de seamă că 
sentimentele ce-i uneau erau mai profunde decât o simplă 
prietenie sau recunoştinţă. 

Cavalerul îi declară dragostea sa şi, cum părea că provine 
dintr-un neam nobil, deşi nu i se cunoşteau nici titlurile, nici 
averea, Beatrix îi oferi mâna ei. În clipa în care se hotărî la 
aceasta, îi spuse că e bogată pentru amândoi şi fericită să 
facă ceva pentru acela care o salvase de ruşine şi 
dezonoare. Împreună cu mâna ei îi oferi şi domeniul de 
Cleves, pe care-l stăpânise cu curaj şi înţelepciune tatăl ei, 
şi oferta aceasta fu neaşteptată pentru tânărul cavaler. 


Fericitul logodnic căzu la picioarele prinţesei, care-l rugă 
să se ridice. 

— Iartă-mă, nobilă fecioară, zise cavalerul, şi îngăduie-mi 
să-ţi vorbesc. 

— Vorbeşte, încuviinţă Beatrix. Te ascult. Sunt pregătită să 
mă supun dorințelor tale încă înainte ca ele să fie rostite, 
pentru că de-acum eşti stăpânul şi domnul meu. 

— Poate, începu cavalerul, îţi va părea ciudat, fără 
îndoială, că, primind o propunere atât de generoasă de la 
dumneata, n-o pot accepta decât cu o condiţie. 

— Condiţia e acceptată, zise Beatrix. Spune-mi acum, care 
e ea? 

— Să nu mă întrebi niciodată care îmi e numele, nici de 
unde vin şi nici de unde am aflat de primejdia ce te 
ameninţa. Pentru că, iubindu-te atât de mult cum te iubesc, 
nu voi avea puterea să-ţi ascund nimic şi, după ce vei afla 
totul, nu voi mai putea rămâne alături de dumneata şi ne 
vom despărţi pentru totdeauna. Acesta este legământul pe 
care l-am făcut cu puterea ce m-a călăuzit prin munţi, peste 
câmpii şi pe mări în lunga călătorie ce am făcut-o până aici. 

— Ce-mi pasă mie de numele pe care-l porţi? Ce-mi pasă 
de unde vii? Ce-mi pasă cine e acela care ţi-a spus că sunt 
în primejdie? Viitorul e mai important decât trecutul. 
Numele dumitale va fi Cavalerul Lebedei. Vii dintr-un ţinut 
binecuvântat şi eşti trimisul lui Dumnezeu. De ce aş avea 
nevoie să ştiu mai multe? lată mâna mea. 

Cavalerul îi sărută mâna cu recunoştinţă. 

După o lună, preotul îi unea în aceeaşi capelă în care 
Beatrix, de teama celeilalte căsătorii, se rugase Domnului 
cu lacrimi în ochi un an şi o zi. Cerul le binecuvântă unirea. 

În cei trei ani ce urmară, Beatrix îl ferici pe cavaler cu trei 
fii pe care-i botezară Robert, Godefroy şi Rudolf. Trecură 
apoi alţi trei ani în cea mai desăvârşită înţelegere şi pace, 
cum rar se poate întâlni printre muritori. 

— Mamă, zise într-o zi micul Robert, intrând în salonul 
castelului, cum îl cheamă pe tatăl meu? 


— De ce mă întrebi? Se miră la rândul ei tânăra mamă, 
tresărind. 

— Pentru că m-a întrebat şi pe mine fiul baronului 
d'Asperen. 

— Tatăl tău se numeşte Cavalerul Lebedei, răspunse 
Beatrix, şi nu are alt nume. 

Copilul se mulţumi cu acest răspuns şi plecă să se joace cu 
cei de vârsta lui. 

Mai trecu un an. Dragostea ce-i unise pe cei doi soţi până 
atunci se transformă într-o înţelegere ce vesteşte de obicei 
comuniunea sufletească deplină la care se ajunge după ani 
buni de convieţuire. 

— Mamă, spuse într-o zi micul Godefroy, de unde a venit 
tatăl meu în ziua aceea când a apărut în barca trasă de 
lebădă? 

— De ce vrei să ştii lucrul acesta? Îl întrebă la rândul ei, 
oftând, Beatrix. 

— M-a întrebat fiul contelui de Megen. 

— Venea dintr-o ţară îndepărtată şi necunoscută, răspunse 
femeia. Asta e tot ce ştiu. 

Acest răspuns îi fu de ajuns copilului, care se întoarse la 
tovarăşii de joacă şi alergară împreună pe ţărmul Rinului cu 
nevinovăția şi nepăsarea vârstei lor. 

Mai trecu astfel încă un an, răstimp în care cavalerul o 
surprinse adesea pe Beatrix visătoare şi neliniştită. 

Totuşi, se prefăcu că nu-i ia în seamă tristeţea, în schimb 
îşi spori faţă de ea mângăâierile şi grija. 

— Mamă, întrebă într-o zi micul Rudolf, când te-a salvat 
din mâinile scutierului nerecunoscător, cine i-a spus tatălui 
meu că te aflai în primejdie? 

— De ce mă întrebi? Răspunse Beatrix plângând. 

Fiul margrafului de Gorkum m-a întrebat şi pe mine. 

— Dumnezeu l-a trimis, spuse mama. Dumnezeu care le 
vede pe toate şi-şi trimite îngerii în ajutorul celor năpăstuiţi. 

Copilul plecă înapoi fără să mai întrebe nimic. 


Fusese obişnuit să vadă în Dumnezeu un al doilea tată şi 
răspunsul mamei sale îi păru liniştitor. 

Prinţesa Beatrix înţelegea, însă, lucrurile altfel. 

Ea îşi spunea adesea că cea mai de preţ comoară a unui 
copil e numele tatălui său. 

lar copiii ei nu aveau un nume. 

În viitor, întrebările pe care i le puseseră ei acum vor fi 
puse negreşit şi de alţii, iar ea nu va putea să dea aceleaşi 
răspunsuri. 

Căzu deci pradă unei mâhniri adânci şi pustiitoare şi 
hotări ca, orice s-ar întâmpla, să-i smulgă bărbatului ei 
taina pe care promisese să nu i-o pretindă niciodată. 

Cavalerul îşi dădu seama că tristeţea soţiei sale era legată 
de venirea sa la Cleves. Şi în sufletul său se duse o luptă 
crâncenă între iubirea faţă de ea şi dorinţa de a rămâne 
împreună. 

Văzând-o atât de nefericită, fusese gata în câteva rânduri 
să-i spună totul, dar de fiecare dată îl oprise teama că 
această spovedanie ar fi fost urmată de o despărţire 
veşnică. 

În sfârşit, într-o zi, Beatrix nu mai putu răbda, îl căută pe 
soţul său prin castel şi, când îl găsi, îi căzu în genunchi şi-l 
rugă, în numele copiilor, să-i spună cine era, de unde venea 
şi cine-l trimisese. 

Cavalerul păli. Se clătină o clipă ca sub atingerea morţii, 
îşi sărută soţia pe frunte şi spuse: 

— Trebuia să se întâmple şi asta o dată şi o dată! Fii 
liniştită, căci astă-seară îţi voi povesti totul. 

Capitolul IX. 

În amurg, către orele şase, cavalerul şi Beatrix ieşiră 
împreună în balconul castelului. 

Beatrix avea privirea goală, mută de durere. El era nespus 
de trist. 

Rămaseră amândoi tăcuţi un timp. Priveau, fără să ştie de 
ce, către ţărmul Rinului, de unde el se ivise cu ani în urmă, 
în ziua luptei cu Gerard. O ceaţă aurie stăruia peste fluviu şi 


avură impresia că punctul acela mişcător apare din nou pe 
undele înspumate. 

Prinţesa tresări. Cavalerul oftă din adâncul sufletului. 

Aceeaşi vedenie, care le lovea sufletul în acelaşi timp, îi 
făcu să-şi vorbească din ochi şi într-o clipă privirile li se 
întâlniră. 

Ochii lui erau umezi şi dezvăluiau o durere atât de 
profundă, încât Beatrix nu-l putu privi prea mult timp şi-i 
căzu la picioare. 

— O, nu, nu, dragul meu, îl imploră ea, nici un cuvânt 
despre ceea ce trebuie plătit atât de scump. Uită ce ţi-am 
cerut şi, dacă nu laşi copiilor noştri nici un nume, ei vor fi la 
fel de viteji ea tatăl lor şi îşi vor face singuri unul. 

— Ascultă-mă, Beatrix, spuse cavalerul, toate acestea au 
fost orânduite de bunul Dumnezeu şi, dacă Ela crezut că 
este bine ca tu să-mi ceri ceea ce mi-ai cerut, înseamnă că 
El vrea ca totul între noi să ia sfârşit. Am petrecut lângă 
tine nouă ani, nouă ani fericiţi pe care doar cerul ni-i putea 
da. O asemenea fericire nimeni n-a putut-o avea pe pământ. 
Mulţumeşte-i lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a dăruit şi 
ascultă ce am să-ţi spun. 

— Nici un cuvânt! Nici un cuvânt! Strigă Beatrix. Nici un 
cuvânt, rogu-te! 

Cavalerul întinse mâna şi arătă către punctul mişcător ce 
se ivise în zare, iar Beatrix recunoscu în el barca trasă de 
lebădă în care venise soţul ei. 

— Vezi bine că totul e zadarnic, zise el. Ascultă, deci, ceea 
ce ai vrut de mult să afli, pentru că, de vreme ce m-ai 
întrebat, va trebui să-ţi răspund. 

Într-un hohot de plâns, Beatrix îşi lăsă capul pe genunchii 
cavalerului. 

Acesta o privi cu o mare tristeţe şi cu o dragoste 
nesfârşită, după, care îi cuprinse umerii în palme. 

— Sunt, începu să povestească, tovarăşul de arme al 
tatălui tău, Robert de Cleves, şi prietenul unchiului tău, 


Godefroy de Bouillon. Sunt contele Rudolf de Alost, mort în 
asediul Ierusalimului. 

Beatrix dădu un țipăt puternic, ridică fruntea palidă de pe 
genunchii săi şi-l aţinti pe cavaler cu o privire rătăcită şi 
plină de groază. 

Vru să spună ceva, dar glasul ei nu putu să rostească 
decât câteva sunete dezarticulate, ca şi când ar fi bâiguit 
prin somn. 

— Da, iată cine sunt, urmă cavalerul. Acesta e 
cutremurătorul meu secret. Am fost plecat, deci, în lumea 
de dincolo, lumea lui Dumnezeu. Şi El a făptuit minunea 
aceasta, aşa cum a făcut cu fiica lui lair şi fratele 
Magdalenei. lată adevărul. 

— Ah, Doamne! Strigă Beatrix în genunchi. Ceea ce spui 
nu poate fi adevărat. 

— Oare nu crezi într-o minune făcută de Domnul, Beatrix? 
O întrebă cavalerul. 

— Eşti, într-adevăr, Rudolf de Alost? Murmură prinţesa cu 
o durere imensă în glas. 

— EI însuşi. Ştii bine că Godefroy mi-a lăsat mie şi celor doi 
fraţi ai săi comanda armatei în ziua în care a pornit spre 
Cleves pentru a-l întâlni pe tatăl tău. Când s-a întors, era 
atât de fermecat de fragedă ta frumuseţe, încât tot drumul 
nu ne-a vorbit despre nimic altceva decât despre tine. lar 
dacă Godefroy te iubea ca şi când ai fi fost copilul lui, află că 
faţă de mine avea aceleaşi simţăminte. Aşa că, îndată ce te- 
a văzut, n-a mai avut decât un singur gând: să ne unească 
pentru totdeauna. Aveam pe atunci doar douăzeci de ani şi 
un suflet curat ca al unei fecioare. După cum mi te-a 
descris, inima mea s-a aprins după tine şi nu peste mult 
timp te iubeam că şi când ne-am fi cunoscut de-o viaţă. 
Toate cele petrecute între mine şi el erau atât de 
armonioase, încât de la o vreme nu mă mai striga pe nume, 
şi-mi spunea „fiule”... Când a fost să moară tatăl tău, l-am 
plâns ca şi când ar fi fost propriul meu părinte. Murind, mi- 
a dat binecuvântarea lui şi mi-a repetat că toate vor rămâne 


aşa cum îmi făgăduise. Încă de pe atunci mă gândeam la 
tine ca la o soţie iubitoare. Chipul tău, cunoscut doar din 
descrieri, dar viu în gândul meu, înflorea printre cele mai 
duioase amintiri ale mele. Numele tău era prezent în toate 
rugăciunile mele către Cel de sus. Şi am ajuns în faţa 
Ierusalimului. Trei asalturi ale noastre au fost respinse de 
necredincioşi. Ultimul, cel de-al patrulea, a ţinut două zile şi 
jumătate. La orice am fi putut renunţa, nu însă la Cetatea 
Sfântă, pe care trebuia s-o cucerim cu orice preţ. Godefroy 
a decis să atacăm încă o dată. Fiecare dintre noi a luat 
comanda unei coloane de oşteni. Eu eram în frunte. Am 
ridicat, Godefroy şi cu mine, câte o scară de asalt şi am 
proptit-o de ziduri. Am urcat alături. În fine, am ajuns pe 
metereze. Am ridicat braţul să mă prind de o crestătură din 
zid, dar în aceeaşi clipă am zărit sclipind o lance, am simţit 
o durere ascuţită în trup şi un fior de gheaţă m-a străbătut 
din cap până-n picioare. 

Am rostit numele tău şi am căzut pe spate fără să mai văd 
şi fără să mai simt nimic: murisem. Nu ştiu cât am dormit 
somnul morţii. Îmi amintesc că la un moment dat am simţit 
o mână zgâlţâindu-mă de umăr. Mi-am zis că a sosit ziua lui 
losaphat. Un deget mi-a atins ploapele şi am deschis ochii. 
Mă găseam culcat într-un mormânt a cărui lespede se ridica 
singură şi în faţa mea, la picioare, se afla un bărbat în care 
l-am recunoscut pe Godefroy, cu toate că purta o mantie de 
purpură pe umeri, o coroană pe cap şi o aureolă în jurul 
frunţii. 

Godefroy s-a aplecat spre mine, mi-a suflat peste gură şi 
eu am simţit că-mi recapăt viaţa şi sănătatea. Totuşi, lanţuri 
de fier mă ţineau parcă legat de mormânt. Eram încă 
prizonierul morţii. Am vrut să spun ceva, dar buzele mi se 
mişcau fără ca să pot rosti un cuvânt. 

— Trezeşte-te, Rudolf, căci Dumnezeu o voieşte, zise 
Godefroy, şi ascultă ce vreau să-ţi spun. 

Am făcut atunci o sforţare supraomenească, în care au 
răbufnit toate puterile născânde ale noii mele vieţi, şi am 


rostit numele tău. 

— Despre ea voiam să-ţi vorbesc, fiule, mi-a spus Godefroy. 

— Dar..., îl întrerupse Beatrix, era mort şi Godefroy? 

— Da, răspunse Rudolf, şi iată cum s-au petrecut lucrurile: 
Godefroy a murit otrăvit şi a cerut, înainte de moarte, ca 
trupul său să se odihnească lângă al meu. Dorinţa i-a fost 
îndeplinită şi a fost înmormântat în veşmintele regale. 
Minunea e alta: pe lângă mantia de purpură şi diademă, 
Dumnezeu i-a dăruit o aureolă de sfânt. 

Godefroy mi-a povestit toate acestea, care se întâmplaseră 
după moartea mea, lucruri pe care, fără îndoială, eu n-aş fi 
avut de unde să le ştiu. 

— Şi Beatrix? L-am întrebat la rândul meu. 

— Tocmai la ea voiam să ajung, mi-a răspuns el. Dormeam, 
ca şi tine, în mormânt, aşteptând clipa judecății, când mi s-a 
părut că încet-încet mă trezeam la viaţă ca şi cum m-aş fi 
trezit dintr-un somn adânc. Primul simţ care s-a deşteptat 
în mine a fost auzul. Aveam senzaţia că aud clinchetul unui 
clopoțel şi, pe măsură ce îmi reveneau simţurile, sunetul 
acesta devenea tot mai clar. Am recunoscut nu peste mult 
timp clinchetul clopoţelului pe care i-l dăruisem nepoatei 
mele, prinţesa Beatrix. Mi-am amintit atunci de puterile 
miraculoase ale mătăniilor pustnicului Petru. Beatrix era în 
primejdie şi Domnul voise ca sunetul clopoţelului sfânt să 
pătrundă în mormântul meu şi să mă smulgă din ghearele 
morţii. 

Am deschis ochii: era noapte. O spaimă necunoscută a pus 
stăpânire pe mine. Cum nu ştiam ce se întâmplase şi cât 
timp am stat sub pământ, am crezut că fusesem 
înmormântat de viu. Dar în aceeaşi clipă un miros de tămâie 
a îmbălsămat cavoul. Am auzit cântece divine. Doi îngeri 
dădeau la o parte lespedea de pe mormântul meu. Tot 
atunci s-a petrecut şi miraculoasa apariţie: pe un tron de 
nori, alături de mama sa cea sfântă, s-a ivit Isus Cristos. Am 
vrut să-i cad în genunchi dinainte, dar n-am putut să fac nici 
o mişcare. 


Totuşi, am simţit cum mi se dezleagă limba şi am strigat 
cât am putut de tare: 

— Doamne, binecuvântat să-ţi fie numele! 

Iar El a deschis gura şi cuvintele lui, blânde ca un cântec 
de leagăn, au ajuns până la mine. 

— Godefroy, nobilul şi cucernicul meu slujitor, oare nu auzi 
nimic? M-a întrebat El. 

— Vai, Isuse, am răspuns, aud sunetul clopoţelului sfânt 
care mă vesteşte că aceea al cărui tată e mort pentru slava 
ta, al cărui logodnic e mort pentru slava ta, al cărei unchi e 
mort pentru slava ta, se află în mare primejdie în aceste 
clipe şi n-are alt sprijin decât pe Tine. 

— Ei, bine, spune-mi, dar, ce pot face pentru liniştea ta? A 
zis Cristos. Sunt Dumnezeul dreptăţii. Spune, şi ceea ce-mi 
vei cere, aceea vei avea. 

— O, Doamne Isus Cristos! Am strigat eu. Nu-ţi cer nimic 
pentru mine, căci pentru mine ai făcut mai mult decât 
pentru oricare altul. M-ai ales să fiu conducătorul cruciadei 
şi să scap de la pieire Oraşul Sfânt. Mi-ai dat coroană de 
aur acolo unde tu ai purtat cunună de spini şi ai făcut să pot 
muri în numele Tău. N-am nimic să-ţi cer pentru mine, 
Doamne Isus Cristos, mai ales acum când ochii mei au 
contemplat divinitatea Ta, prin moarte. Aş îndrăzni, în 
schimb, Doamne, să te rog pentru altcineva. 

— Nu ţi-am spus că-ţi voi îndeplini orice dorinţă? De vreme 
ce ai crezut în cuvântul meu cât ai trăit, te vei îndoi de el 
după moarte? 

— Ei, bine, Doamne, i-am răspuns, Tu, care citeşti cel mai 
adânc în inima omenească, ştii cu câtă părere de rău am 
simţit cum mi se scurge viaţa din trup. Vreme de patru ani 
am avut o speranţă ce-mi încălzea inima: să-l unesc pe cel 
pe care-l iubeam că pe un fiu cu cea la care am ţinut ca la o 
fiică. Crunta moarte i-a despărţit, spre mâhnirea mea 
adâncă, Rudolf de Alost a murit pentru Tine. Ei bine, 
Doamne, redă-i zilele pe care ar fi putut să le trăiască şi 
îngăduie-i să vină în ajutorul logodnicei lui pe care o 


ameninţă o mare primejdie şi, după sunetul clopoţelului ce 
nu mai conteneşte, îmi dau seama că se roagă neîncetat. 

— Fie aşa precum voieşti, a încuviinţat Cristos. Rudolf de 
Alost să se scoale din morţi şi să pornească în ajutorul 
logodnicei sale. Îi încuviinţez reîncarnarea până când soţia 
sa va afla cine este, de unde vine şi cine l-a trimis. Aceste 
trei adevăruri vor fi pentru el semnalul că-l chem înapoi în 
mormânt. 

— O, Doamne-Dumnezeule, am strigat pentru a doua oară, 
numele 'Tău să fie binecuvântat în veacul veacurilor! 

După ce am strigat aceste cuvinte, un nor s-a ivit între 
mine şi El şi totul a pierit ca şi când nici n-ar fi fost. 

Atunci, m-am ridicat din mormânt şi am venit la 
mormântul tău, fiule. Ţi-am pus mâna pe umăr şi te-am 
trezit din morţi. Ţi-am atins cu degetul pleoapele ca să-ţi 
redau graiul şi viaţa. Şi acum, Rudolf de Alost, ridică-te, căci 
voinţa lui Cristos e să porneşti în ajutorul prinţesei Beatrix 
şi să rămâi lângă ei până în ziua în care vei fi întrebat cine 
eşti, de unde vii şi cine te-a trimis. 

..„„Imediat ce Godefroy a rostit aceste cuvinte, eu, Rudolf 
de Alost, am simţit cum mi se rup lanţurile ce mă ţineau 
legat de mormânt. 

Am început să mă mişc la fel ca înainte de a primi lovitura 
de moarte pe zidurile Ierusalimului. Eram îmbrăcat în 
armură, aveam armele alături. Doar spada îmi lipsea şi mi- 
am amintit că o scăpasem din mână în clipa morţii. 

Godefroy, văzându-mă gata de plecare, m-a încins cu 
spada lui de aur, mi-a prins la gât cornul în care sufla în 
timpul luptei şi mi-a pus în deget inelul pe care-l primise în 
dar de la împăratul Alexis. Apoi, după ce m-a îmbrăţişat, mi- 
a spus: 

— Frate, simt că Dumnezeu mă cheamă la el. Pune 
lespedea mormântului peste mine şi, după ce vei fi făcut 
aceasta, pleacă fără nici o întârziere, căci Beatrix e în mare 
primejdie. 


Zicând toate acestea, se întinse în mormânt, închise ochii 
şi murmură pentru a treia oară: 

— Doamne-Dumnezeule, fie numele Tău binecuvântat în 
veacul veacurilor! 

M-am aplecat să-l sărut pentru ultima dată, dar adormise 
întru Domnul. 

Am tras apoi peste el lespedea mormântului pe care o 
atinseseră mâinile îngerilor. Am îngenuncheat în faţa 
altarului, am rostit rugăciunea şi, fără să mai pierd nici o 
clipă, am pornit să-ţi vin în ajutor. 

Am găsit în curtea bisericii un cal înveşmântat în zale. O 
lance zdravănă era sprijinită de zid. Nu m-am îndoit nici o 
clipă că fuseseră puse acolo pentru mine. 

Am luat lancea, am sărit în şa şi, zicându-mi că Dumnezeu 
îmi va călăuzi paşii, am luat mâinile de pe frâu şi am lăsat 
calului toată libertatea de a mă purta. 

Am străbătut Siria, Capadocia, Turcia, Tracia, Dalmația, 
Italia şi Germania. În sfârşit, după un an şi o zi de drum, am 
ajuns pe ţărmul Rinului. 

Aici am găsit o barcă trasă de o lebădă cu un lanţ de aur. 
Am urcat în barcă şi am ajuns astfel în faţa castelului. 
Restul întâmplărilor îl cunoşti. 

— Vai, strigă Beatrix, iată lebăda şi barca oprindu-se în 
acelaşi loc unde s-au oprit şi atunci! De astă-dată, 
nenorocita de mine, ele vin să te ia. Rudolf, soţul meu, iartă- 
mă! 

— N-am nimic să-ţi iert, Beatrix, zise el şi o sărută pe 
frunte. Anii s-au scurs. Mă cheamă Domnul la el. Să-i 
mulţumim pentru cei nouă ani de fericire pe care nii-a 
dăruit şi să-i cerem o convieţuire la fel de minunată atunci 
când ne vom întâlni în paradis. 

Şi, zicând acestea, îi chemă în juru-i pe cei trei copii ce se 
jucau în curtea castelului. Ei veniră în fugă. 

Îl sărută întâi pe Robert, cel mai mare, îi dădu scutul şi 
spada şi-l numi urmaşul lui. Îl sărută apoi pe Godefroy, al 
doilea, îi dădu cornul şi-i lăsă drept moştenire comitatul de 


Louen. În sfârşit, îl sărută pe Rudolf şi-i dădu inelul şi 
comitatul de Messe. Apoi, după ce o îmbrăţişă pe Beatrix 
pentru ultima oară, îi porunci să nu-l însoţească şi le spuse 
celor trei fii să fie mereu alături de mama lor, pe care o 
vedeau acum plângând fără să ştie de ce. 

Cobori în curtea castelului, îşi luă calul, străbătu ograda 
întorcând capul în urmă la fiecare pas, urcă în barcă şi 
aceasta se puse în mişcare în direcţia de unde venise. În 
curând, pieri în umbrele nopţii ce începea să întunece 
orizontul şi dispăru cu totul în neant. 

Din ziua aceea şi până în clipa morţii, prinţesa Beatrix 
ieşea în fiecare zi în balconul castelului, dar niciodată pe 
țarmul Rinului nu se mai iviră nici barca, nici lebăda şi nici, 
cavalerul... 

— Am venit aici pentru a mă ruga lui Rudolf de Alost, urmă 
Elena, să facă pentru mine o minune ca aceea pe care, în 
vremuri de grea nenorocire, a făcut-o pentru prinţesa 
Beatrix. 

— Dumnezeu să-ţi ajute! Murmură Othon, încrezător în 
voinţa Domnului. 

Capitolul X. 

Contele de Ravenstein îşi ţinu făgăduiala. 

Se ivi în zori de ziuă pe câmpia ce despărţea castelul de 
fluviu, fluturându-şi steagul de luptă. 

La intrarea în cortul său se aflau atârnate scutul şi armele. 
Toate purtau acelaşi blazon, un leu de aur ce urca pe un 
munte de argint. Din când în când, o trompetă vestea în 
cele patru colţuri ale zării că Ravenstein e pregătit să-şi 
înfrunte adversarii. 

Dar ziua trecu şi nici un reprezentant al prinţului de 
Cleves nu răspunse provocării contelui. Căci, după cum am 
mai spus, prietenii, aliaţii sau rudele prinţului Adolf de 
Cleves fuseseră anunţaţi prea târziu sau poate că aveau ale 
griji, războaie sau pricini mai mărunte, şi nu putuseră 
răspunde chemaării tovarăşului lor. 


Bătrânul războinic se plimba neliniştit pe creasta zidului, 
Elena se ruga în capela prinţesei Beatrix, iar Othon se jura 
în faţa prietenilor săi că va spulbera cu trei săgeți bine 
ţintite blazonul de aur al contelui de Ravenstein. 

Hermann dispăruse fără ca nimeni să ştie unde se afla. La 
apelul de dimineaţă lipsise şi niciunul dintre tovarăşii de 
arme nu putu să dea vreo lămurire despre el. 

Noaptea cobori fără să aducă vreo schimbare a situaţiei. 
Asediaţi şi asediatori aşteptau să vadă ce se va întâmpla a 
doua zi. 

Elena nu cuteza să-şi ridice privirea spre tatăl ei. Doar în 
clipa aceea îşi dădu seama că refuzul ei de a se căsători cu 
contele de Ravenstein îi adusese pe toţi în situaţia în care se 
aflau. Refuzul ei fusese atât de prompt şi de neaşteptat, 
încât acum îi era teamă că nu cumva prinţul să o întrebe 
care era motivul împotrivirii. 

Ziua următoare se ivi şi aduse cu ea tristeţe şi noi 
primejdii. Ca şi ieri, trâmbiţa contelui de Ravenstein anunţă 
peste tot că acesta e pregătit de luptă. 

Bătrânul prinţ urca din când în când pe metereze să 
privească dacă nu apărea la orizont vreunul dintre aliaţii 
chemaţi în ajutor şi povestea tuturor că în tinereţea sa ar fi 
fost de ajuns să se afle co un cavaler lupta pentru o cauză 
atât de nobilă, pentru că din zece colţuri ale ţării să alerge 
în ajutorul său toată floarea nobilimii germane. 

Elena stătea în capelă încă din zorii zilei. 

Othon părea la fel de calm şi de gânditor în mijlocul 
neliniştii celorlalţi. 

Hermann încă nu se ivise. 

Noaptea trecu plină de nelinişte şi griji. 

Urmă ziua a treia. 

După aceasta aveau să înceapă asalturile şi căţăratul pe 
ziduri. Capriciul unei fete de prinţ avea să fie plătit cu zeci 
şi zeci de vieţi omeneşti. 

Când apărură la orizont cele dintâi raze ale soarelui, 
Elena, care-şi petrecuse noaptea plângând şi rugându-se în 


capelă, ajunse la concluzia că trebuia să se sacrifice pentru 
a se putea pune capăt măcelului. 

Tocmai străbătea curtea castelului pentru a-l întâlni pe 
tatăl ei, ce se găsea, precum i se spusese, în sala armelor, 
când află că la apelul de dimineaţă lipsise şi Othon. Cei 
care-i dăduseră vestea credeau că acesta o luase pe urmele 
lui Hermann şi părăsise castelul pe ascuns. 

Aceasta a fost cea de pe urmă lovitură pentru prinţesă. 

Nu putea să creadă că Othon putuse să-l părăsească pe 
tatăl ei şi să fugă, tocmai atunci când fiecare om, şi mai ales 
unul ca el, conta enorm pentru apărarea castelului. 
Trădarea lui, de care încă nu-i venea să creadă, putea avea 
consecinţe imediate şi hotărâtoare pentru soarta ei şi a 
castelului. 

Îl găsi pe tatăl ei înarmându-se pentru luptă. 

Bătrânul războinic se încuraja la gândul tinereţii sale plină 
de fapte de vitejie şi, încrezător în Dumnezeu, nădăjduia că 
acesta îi va reda puterea anilor de odinioară. Era, deci, 
hotărât să lupte el însuşi cu contele de Ravenstein. 

Elena îşi dădu seama imediat ce nenorocire putea aduce o 
astfel de hotărâre. 

Căzu, aşadar, la picioarele tatălui ei şi-i spuse că este gata 
să accepte cererea în căsătorie a contelui. 

Dar, împărtăşindu-i toate acestea, avea atâta durere în 
glas şi atâtea lacrimi în ochi, încât bătrânul prinţ înţelese că 
ar fi fost mai bine să moară el însuşi în luptă, decât să-şi 
vadă singura fiică suferind veşnic aşa cum suferea în clipa 
aceea. 

În momentul în care prinţul o ridică pe Elena şi o strânse 
la piept, din tabăra contelui de Ravenstein se auzi din nou 
sunetul de trâmbiţă ce chema la luptă. 

Tatăl şi fiica tresăriră amândoi, ca loviți de aceeaşi mână. 

O tăcere de moarte urmă acestui trâmbiţat. 

De astă-dată, însă, tăcerea fu scurtă: un muget de corn 
răspunse chemării. 


Prinţul şi Elena tresăriră din nou, dar de astă-dată plini de 
speranţă: se ivise un apărător. 

Urcară împreună în balconul prinţesei Beatrix, încercând 
să vadă din ce parte le venea acest ajutor neaşteptat şi se 
dumiriră imediat, căci toate privirile erau îndreptate în 
aceeaşi direcţie. 

Un cavaler înarmat până-n dinţi, cu chipul acoperit de 
vizieră, cobora Rinul într-o barcă, însoţit de un scutier 
pregătit, de asemenea, de luptă ca şi stăpânul său. 

Calul de război al cavalerului era la prora bărcii, acoperit 
cu zale. Auzind trâmbiţa din tabăra contelui de Ravenstein, 
bidiviul scoase un nechezat care se auzi până sus, pe 
meterezele castelului. 

Pe măsură ce se apropiau, se putea vedea pe armele şi 
platoşa cavalerului semnul lebedei de argint. 

Uimită de apariţia lui, Elena nu mai putea scoate nici un 
cuvânt. 

Rudolf de Alost îi auzise, oare, rugăciunea? Sau Dumnezeu 
putea să repete minunea pe care o făcuse cu prinţesa 
Beatrix? 

Orice ar fi fost, barca se apropia mereu de țărm spre 
mirarea tuturor. 

Ajunse, în sfârşit, la mal, exact în locul în care, cu două 
veacuri înainte, Rudolf de Alost coborâse din barca sa. 

Cavalerul necunoscut sări pe țărm, calul cobori după el, 
omul încălecă şi, în vreme ce scutierul rămase să aibă grijă 
ambarcaţiunii, merse în faţa zidurilor castelului şi-şi 
prezentă omagiile prinţului Adolf de Cleves şi prinţesei 
Elena. După toate acestea, îndreptându-se către cortul 
contelui de Ravenstein, bătu puternic cu lancea în scut, în 
semn că e gata de luptă. 

Scutierul contelui îi ieşi în cale şi-i cercetă armele. 

Cavalerul necunoscut avea lance, spadă la brâu şi o secure 
legată de şa. La brâu mai avea prins un pumnal mic. 

Scutierul contelui de Ravenstein intră înapoi în cort. 


După ce îi salută pentru a doua oară pe cei în ajutorul 
cărora venise, cavalerul făcu semn unora dintre oamenii 
prinţului să vină cu el şi, urmat de aceştia, se apropie cam 
la o sută de metri de cortul vrăjmaşului său şi-l aşteptă să 
apară. 

Aşteptarea, însă, n-avea să fie prea lungă. 

Contele era înarmat şi îmbrăcat de luptă, aşa încât nu mai 
trebui decât să-şi pună coiful pe cap şi să iasă din cort 
pentru a-şi înfrunta potrivnicul. Se ivi, deci, imediat şi ceru 
să i se aducă armăsarul. 

Când acesta îi fu adus, sări iute în şa şi-şi cercetă armele 
cu atâta grabă, încât se văzu clar cât de mult dorea ca totul 
să se termine cât de curând. Toţi cei prezenţi îşi mai dădură 
seama de trufia şi încrederea în sine exagerată ce-l anima 
pe conte, ceea ce putea să-i fie de rău augur. 

Şi totuşi, oricât era de grăbit, aruncă o privire asupra 
duşmanului său, ca să poată recunoaşte, după însemnele 
heraldice de pe armele celuilalt, cu cine avea de-a face. 

Cavalerul purta pe coif, ca semn distinctiv, o coroană de 
aur ce amintea de-o frunză de viţă, totul lucrat cu cel mai 
desăvârşit meşteşug, ceea ce dovedea că era prinţ sau fiu 
de prinţ. 

Urmă o clipă de linişte, în care cei doi luptători îşi 
pregătiră armele. În timpul acesta, spectatorii îi mai 
cercetară o dată cu priviri curioase. 

Contele de Ravenstein, la treizeci, treizeci şi cinci de ani, 
era un bărbat în toată puterea vârstei. Călare pe calul său 
de luptă, un bidiviu vânjos, inspira încredere şi optimism 
tuturor celor ce-i ţineau partea. 

Se simţea că ar fi greu să-l smulgi din şa, după cum e de 
greu să smulgi un stejar din rădăcină. 

Cavalerul necunoscut, dimpotrivă, atât cât se putea judeca 
după uşurinţa mişcărilor, era de-abia ieşit din adolescenţă. 
Oricât ar fi fost de bine încheiată, armura avea rotunjimi şi 
unduiri de felină. Se simţea, cu alte cuvinte, că sub oţelul 
elastic se împletesc şi tresaltă muşchi tineri şi vânjoşi. 


Privitorii îşi mai dădură seama de încă un lucru: că tânărul 
cavaler necunoscut avea să folosească un alt stil de luptă, 
mai potrivit vârstei şi agilităţii sale, decât adversarul său de 
astăzi. 

Trâmbiţa contelui sună din nou. Îi răspunse iarăşi cornul 
cavalerului necunoscut. Prinţul Adolf de Cleves, care, de pe 
balconul castelului privea lupta ca un arbitru imparţial şi 
priceput, mânat de amintirile tinereţii, strigă cu glas de 
tunet: 

— Începeţi! 

Imediat după aceasta, cei doi adversari se apropiară unul 
de altul, luându-şi fiecare locul şi poziţia aleasă pentru 
luptă. 

Porniră apoi în galop. 

După prima izbitură se văzu că lancea contelui lunecase 
pe marginea scutului cavalerului şi se frânsese de un alt 
scut pe care acesta îl purta atârnat pe piept. Lancea 
cavalerului necunoscut atinsese coiful contelui, îi rupsese 
cureaua de sub bărbie şi i-l smulsese de pe cap, lăsându-l 
pe conte dezarmat şi cu capul descoperit. Tot atunci, o dâră 
roşie şi câteva picături de sânge ce se prelingeau pe obraz, 
arătară că lancea adversarului, când îi smulsese coiful, îi 
zgâriase şi fruntea. 

Cavalerul lebedei de argint se opri ca să lase timp contelui 
să-şi ia o altă lance şi un alt coif, arătând în felul acesta că 
nu voia să profite de pe urma superiorității pe care o avea 
în acel moment şi că e gata să înceapă lupta în condiţii 
egale. 

Contele pricepu acest gest de curtoazie şi ezită înainte de 
a-i da curs. 

Totuşi, cum adversarul său îi dăduse cea dintâi dovadă că 
era un luptător iscusit, îşi lepădă ciotul lăncii, luă de la 
scutier un coif întreg, şi, refuzând lancea care i se întindea, 
trase spada. Lucrul acesta dovedea că refuză mărinimia 
celuilalt şi că voia să lupte mai departe cu arma ce-i mai 
rămăsese. 


Atunci, cavalerul necunoscut îşi imită adversarul şi, 
aruncând lancea, scoase spada. După ce salută cu ea, făcu 
un semn care însemna că respectă alegerea celuilalt. 

Trâmbiţele răsunară pentru a doua oară şi cei doi luptători 
se aruncară unul împotriva altuia. 

După cele dintâi lovituri, privitorii înţeleseră că intuiţia nu 
îi înşelase: unul dintre luptători avea de partea sa puterea, 
celălalt iuţeala şi dibăcia. Fiecare avea felul său de a lovi: 
unul dintr-o parte, cel de-al doilea, din faţă. Contele de 
Ravenstein încerca să zdrobească armura vrăjmaşului, 
cavalerul necunoscut încerca orice mijloc de a i-o străpunge 
celuilalt. 

Lupta era crâncenă. Lovind cu amândouă mâinile, contele 
smulgea cu fiecare izbitură bucăţi de oţel. Lebăda de argint 
a celuilalt pierise, scutul era aproape zdrobit, coroana de 
aur fusese retezată. 

La rândul său, cavalerul necunoscut încercase toate 
loviturile cu care ar fi putut să-şi doboare adversarul. O 
împunsătură strecurată sub coif, la îmbucătura cu armura, 
îl rănise pe conte. Dâra de sânge ce se scurgea pe pieptarul 
de oţel al acestuia dovedea că lovitura îşi atinsese ţinta. 

Continuând în felul acesta, sfârşitul luptei nu era departe. 

Singura întrebare era dacă armura cavalerului 
necunoscut avea să reziste loviturilor contelui până în 
momentul în care acesta se va prăbuşi, slăbit de rănile pe 
care le primise. 

lată ce se întreba fiecare văzând tactică adoptată de cei 
doi adversari. 

În sfârşit, o ultimă lovitură de spadă a contelui de 
Ravenstein zdrobi de-a binelea scutul adversarului său, 
lăsându-l pe acesta complet descoperit. 

Acum biruinţa părea să surâdă contelui. Prinţul de Cleves 
şi Elena avură o clipă de spaimă. 

Teama lor nu ţinu prea mult, căci tânărul luptător înţelese 
că trebuia să-şi schimbe tactica: încetă să mai lovească, 
trecând în apărare. 


Atunci se văzu un lucru neaşteptat: cavalerul lebedei de 
argint rămase nemişcat ca o stană de piatră. Singure, 
braţul şi spada păreau vii. Sabia contelui nu reuşea să 
atingă armura celuilalt, fiecare lovitură fiind parată cu 
dibăcie. Îndemânarea contelui avea de înfruntat 
îndemânarea egală a adversarului. 

Cele două lame de oţel se încrucişau ca două fulgere pe 
cerul verii. 

Dar nici o astfel de înfruntare nu putea dura la nesfârşit. 

Rănile contelui, oricât de superficiale erau, sângerau 
puternic şi dârele de sânge se prelingeau până sub burta 
calului. 

Picături de sânge închegat îi astupau viziera şi, din când în 
când, contele era nevoit să scuture din cap pentru a-şi 
putea vedea duşmanul. De Ravenstein simţea cum puterile 
încep să-l lase şi privirea să i se tulbure. 

Iscusinţa adversarului său era prea evidentă în lupta cu 
spada. Astfel, că, schimbându-şi brusc planul, aruncă 
departe spada, care nu-i mai era de folos, şi smulse de la şa 
securea. 

Cavalerul necunoscut făcu la iuţeală acelaşi lucru şi, în mai 
puţin de o clipită, ambii luptători fură gata de înfruntarea 
decisivă. 

Numai că, de astă-dată, încă de la primele lovituri, toţi îşi 
dădură seama cu uimire că lupta luase o altă turnură. 
Contele de Ravenstein era cel care se apăra, iar cavalerul 
lebedei de argint lovea cu atâta iuţeală şi iscusinţă, încât 
era aproape cu neputinţă să urmăreşti mişcările securii sale 
scurte, ce fulgera şi se rotea ca o morişcă. 

Contele se dovedi pentru o clipă vrednic de numele şi 
faima pe care şi le câştigase. 

Dar, în sfârşit, neapucând să pareze la vreme, o lovitură de 
secure a cavalerului necunoscut sparse coiful contelui, îi 
zdrobi coroana şi cupola şi, deşi părea că nu fusese atât de 
tare cât să-l ucidă, îl răni zdravăn. 


Ameţit de lovitură, contele se dezechilibră, se aplecă în şa 
şi se prinse de gâtul calului cu amândouă mâinile în 
încercarea de a nu se prăbuşi. Apoi lăsă securea să-i scape 
din mână. 

În clipa următoare, după ce se legănă într-o parte şi în 
alta, căzu din şa fără ca adversarul său să mai fie nevoit să-l 
lovească. 

Scutierii alergară şi-i scoaseră coiful. Sângele i se scurgea 
pe nas şi pe gură şi nu dădea semne că ar mai fi în viaţă. 

Îl duseră în cort, îi scoaseră armura şi-i descoperiră, în 
afară de rănile de la cap, alte cinci răni în diferite locuri ale 
corpului. 

Cavalerul lebedei de argint îşi atârnă securea de şaua 
calului, vâri spada în teacă, îşi luă lancea de unde o 
aruncase şi, înaintând spre balconul prinţesei Beatrix, îi 
salută pe prinţul Adolf şi pe fiica sa. După acestea, când toţi 
se pregăteau să-l primească în castel, îl văzură 
îndreptându-se către ţărmul Rinului. Ajuns acolo, descălecă, 
îşi urcă bidiviul în barcă, urcă apoi şi el şi vâslaşii începură 
să-şi facă meseria, ducându-l cu ei pe învingătorul 
necunoscut. 

Venindu-şi în fire peste două ceasuri, contele porunci să se 
strângă cortul şi întreaga oştire se îndreptă spre 
Ravenstein. 

Către seară, sub zidurile castelului apăru Karl de 
Homburg, însoţit de douăzeci de luptători. 

Venea în ajutorul prinţului Adolf de Cleves, care, după cum 
am spus, trimisese soli la toţi aliaţii şi tovarăşii de arme din 
împrejurimi. 

Ajutorul său era acum de prisos, dar asta nu însemnă că 
bătrânul războinic fu mai puţin bine primit şi ospătat. 

Capitolul XI. 

Pe când toate aceste întâmplări se petreceau la Cleves, 
landgraful Ludwig, care nu mai avea aproape decât pe 
bătrânul său prieten Karl de Homburg, rămăsese la castelul 


de Godesberg şi plângea de dorul Emei, ce nu voia să se 
mai întoarcă, şi a lui Othon, pe care-l credea mort. 

În zadar încerca vechiul său tovarăş de arme să-l facă să 
spere, spunându-i că soţia îl va ierta, iar Othon scăpase 
poate înot. 

Sărmanul landgraf nu voia să creadă nici un cuvânt de 
îmbărbătare şi răspundea că, pedepsind doi nevinovaţi, era 
el însuşi vinovat fără putinţă de iertare. 

Rămase în starea aceasta o vreme, după care fu cuprins 
de o tristeţe adâncă. Hotări atunci să se retragă în cele mai 
dosnice încăperi ale castelului de Godesberg. 

Singurul pe care-l primea era contele de Homburg, dar de 
multe ori treceau zile întregi fără să se poată vedea. 

Cavalerul Karl nu ştia ce-i de făcut. Uneori voia să plece la 
mănăstirea Kirberg, s-o caute pe Ema, dar îşi spunea că un 
refuz al acesteia l-ar îndurera şi mai mult pe prietenul său. 
Alteori încerca să plece pe urmele lui Othon, dar se temea 
la fel de mult că, neizbutind să-l găsească, ar fi dat o 
lovitură de moarte bătrânului conte. 

Tocmai în acele momente sosiră la castelul de Godesberg 
trimişii prinţului Adolf de Cleves. 

În oricare altă împrejurare, landgraful Ludwing s-ar fi 
grăbit să pornească el însuşi în ajutorul unui vechi prieten, 
dar acum era atât de îndurerat, încât îl împuternici pe 
Homburg să-l reprezinte la Cleves. Bătrânul cavaler îşi 
echipă cu mâna lui armăsarul şi-l îmbrăcă în armura de 
luptă, după care, în fruntea a douăzeci de oameni, se 
îndreptă către principatul de Cleves. Aici ajunse chiar în 
seara zilei în care cavalerul lebedei de argint îl învinsese în 
luptă pe contele de Ravenstein, luptă pe care am urmărit-o 
în cele mai mici detalii. 

Contele Karl fu primit la castel ca un vechi prieten şi 
tovarăş de arme. Toată suflarea de la Cleves era în 
sărbătoare. 

O singură împrejurare, băgată mai puţin de seamă de 
ceilalţi, întuneca bucuria prinţului Adolf. 


Şi aceasta era plecarea neaşteptată a cavalerului lebedei 
de argint, care se îndepărtase atât de repede de câmpul de 
luptă, încât prinţul nu avusese vreme să mai facă ceva 
pentru a-l convinge să se răzgândească. 

Nu se vorbi altceva în seara aceea decât despre această 
întâmplare ciudată, pe care până la urmă nimeni nu reuşi s- 
o înţeleagă. 

Prinţul Adolf de Cleves suci şi răsuci la nesfârşit în gând 
purtarea neobişnuită a cavalerului salvator, până când, 
rămas singur după ospăț, îşi aminti de cei doi arcaşi ai săi, 
Othon şi Hermann, care se făcuseră nevăzuţi înaintea 
duelului cavaleresc. 

O astfel de purtare în momentele de mare primejdie prin 
care trecuseră cu toţii îi părea atât de ruşinoasă, încât 
hotări că, dacă cei doi aveau să se mai întoarcă la castel, să 
fie expuşi oprobiului public chiar înainte de a încerca să se 
dezvinovăţească. 

Astfel, dădu ordin străjerilor să-l înştiinţeze de întoarcerea 
arcaşilor fie şi la miezul nopţii, în eventualitatea că cei doi 
fugari ar fi sosit atunci. 

A doua zi, la revărsatul zorilor, un slujitor intră în 
dormitorul prinţului. 

Cei doi arcaşi se întorseseră la corpul de gardă chiar cu 
câteva minute în urmă. 

Prinţul se îmbrăcă şi porunci să-i fie adus Othon. Peste 
câteva clipe, tânărul arcaş intră în odaia stăpânului său. 

Părea liniştit, ca şi când n-ar fi ştiut pricina chemării sale 
în faţa prinţului. 

Acesta îl privi însă crunt. Othon îşi lăsă privirile în pământ, 
dar nu din cauza asprimii cu care fusese primit, ci dintr-un 
respect fără margini. 

Prinţul nu bănuia nimic din toate acestea. 

Şi îi puse lui Othon o mulţime de întrebări despre 
evenimentele din ajun. Tânărul arcaş răspunse la fiecare 
întrebare a stăpânului său cu acelaşi respect vizibil, dar şi 
cu hotărâre. Spuse, deci, că plecase de la castel mânat de o 


problemă ce nu suferea amânare şi că fusese întovărăşit şi 
de Hermann. Atât şi nimic mai mult. 

Deoarece se simţea vinovat în privinţa lui Hermann, Othon 
îşi luă asupra lui şi culpa acestuia, explicându-i prinţului că 
prietenul său îi datora viaţa şi înţelesese în felul acesta să-şi 
achite datoria de onoare. 

Prinţul nu înţelese nici de astă-dată nimic. Dar, cum 
plecarea lui Othon de la castel era împotriva regulilor 
militare şi, pe deasupra, tânărul arcaş nici nu voia să dea 
lămuririle trebuincioase, consideră purtarea sa de neadmis 
şi îi spuse că din momentul acela să se considere liber de a 
se duce unde o vedea cu ochii. 

— Ştiii doar că pentru a pleca din timpul slujbei trebuie să 
ceri consim-ţământul comandantului gărzii, încheie prinţul, 
şi, deşi îmi pare rău că pierd un oştean atât de bun ca tine, 
trebuie să-ţi pun în vedere să pleci. 

Două lacrimi mari se iviră între pleoapele lui Othon, dar 
dispărură repede, zvântate de focul ce-i cuprinsese obrajii. 
Fără să răspundă nimic, tânărul arcaş se înclină şi ieşi din 
salonul de primire al prinţului. 

Stăpânul castelului luase această hotărâre nu fără părere 
de rău şi doar mânia de care fusese cuprins îl făcuse să-l 
pedepsească atât de aspru pe vinovat. 

Tot astfel, spunându-şi că poate tânărul ar putea să 
regrete, prinţul merse la fereastră şi-l urmări pe Othon, 
care străbătea curtea pentru a ajunge la camera de gardă, 
nădăjduind că acesta se va întoarce şi-şi va cere iertare. 

Dar Othon se îndepărtă fără măcar să privească înapoi. 

Prinţul îl urmări o vreme cu privirea, pierzându-şi 
nădejdea la fiecare pas, când îl văzu ivindu-se din cealaltă 
parte a curţii pe contele Karl de Homburg, care se ducea la 
grajduri să-şi hrănească armăsarul cu propria-i mână. 

Bătrânul conte şi tânărul arcaş mergeau unul către 
celălalt şi, ridicându-şi privirile, se opriră loviți parcă de 
trăsnet. 


Othon îl recunoscu pe Karl şi acesta, la rândul său, pe 
Othon. 

Cea dintâi mişcare a tânărului fu să se îndepărteze, dar 
contele de Homburg îl prinse în braţe şi îl opri, strângându- 
l la piept cu toată puterea ce i-o dădea vechea prietenie ce-l 
lega de tatăl său. 

Prinţul se gândi că bătrânul cavaler înnebunise subit. 

Nu i se părea normal ca un conte să îmbrăţişeze un simplu 
arcaş şi se frecă la ochi, nevenindu-i să creadă că ceea ce 
vedea era adevărat. 

Prin urmare, deschise fereastra şi-l strigă pe Karl. 

Văzând ce se întâmplă, tânărul arcaş îl rugă pe conte să 
nu-i dea în vileag taina şi se îndreptă spre corpul de gardă, 
în vreme ce Karl de Homburg merse să î? L întâlnească pe 
prinţ. 

Acesta îl întrebă pe conte ce se petrecea acolo, dar nu 
primi nici un răspuns. 

În cele din urmă, contele îi spuse prinţului, la insistenţele 
acestuia, că-l cunoscuse pe Othon la curtea landgrafului de 
Godesberg, unde tânărul slujise de copil şi că se legase de 
el atât de puternic, încât, văzându-l aici, nu-şi putuse 
reprimă dorinţa de a-l îmbrăţişa. 

Nu era nimic de mirare în asta, mai ales că, aşa după cum 
îi era firea, nu-şi putea stăpâni prea uşor simţămintele. 

Prinţul de Cleves, căruia-i părea rău de asprimea pe care o 
dovedise faţă de tânărul arcaş şi care bănuia că în spatele 
absenței acestuia de la castel se ascunde o taină 
neobişnuită, se folosi de acest prilej pentru a repara ceea ce 
făcuse. 

Chemă, deci, un slujitor şi-i porunci să-i comunice lui 
Othon că putea rămâne pe mai departe la castel şi că, la 
stăruința contelui de Homburg, fusese iertat. 

Dar slujitorul se întoarse şi-i spuse prinţului că Othon 
dispăruse împreună cu Hermann şi că nimeni nu ştia 
încotro o apucaseră. 


Prinţul fu o vreme preocupat de dispariţia celor doi, încât 
uită de duelul din ajun. Când îşi aminti de el, îi reveni şi 
regretul că îl lăsase pe salvatorul lor să plece fără a putea 
să-i mulţumească în vreun fel. 

Îl întrebă pe bătrânul său prieten, contele Karl, cum să 
îndrepte această greşeală. Contele se gândi o vreme, după 
care îl sfătui să dea de ştire în toate colţurile Germaniei că 
mâna Elenei aparţine apărătorului ei, cavalerul lebedei de 
argint, care să fie rugat să se înfăţişeze la castel pentru a-şi 
primi răsplata vitejiei arătate în luptă. Căci frumuseţea şi 
bogăţia Elenei o făceau demnă de cea mai înaltă faţă 
princiară. 

În aceeaşi seară, contele Karl de Homburg părăsi castelul, 
deşi prinţul de Cleves insistase să mai rămână. La toate 
aceste rugăminţi, contele îi răspunsese că treburi de seamă 
îl cheamă alături de landgraful de Godesberg vechiul său 
prieten şi tovarăş de arme. 

În vremea aceasta, Othon află de nenorocirea ce se 
abătuse asupra tatălui său. Nimic, nici chiar dragostea sa 
pentru Elena, nu putu să-l facă să-şi uite îndatoririle de fiu. 

Hotări, deci, să plece împreună cu contele de Homburg, cu 
care se întâlni la Kervenheim, către Godesberg. Dar contele 
avea alt plan: hotărî că ar fi fost mult mai bine ca, odată cu 
Othon, să o aducă în faţa landgrafului şi pe soţia lui, Ema. 
Pentru a duce la îndeplinire aceasta, credea că stăruinţele 
fiului aveau să o convingă pe mamă mai sigur că 
rugăminţile soţului. 

Şi contele nu se înşela deloc. 

Trei zile mai târziu, privea cu lacrimi de bucurie în ochi 
cum vechiul său prieten îşi îmbrăţişa soţia şi fiul, pe care îi 
crezuse pierduţi pentru totdeauna. 

În vremea aceasta, castelul de Cleves fusese cuprins de o 
mare tristeţe, de parcă plecarea lui Othon stinsese orice 
bucurie în inimile celor lăsaţi în urmă. 

Elena nu mai părăsea cât e ziua de lungă capela prinţesei 
Beatrix, iar prinţul Adolf de Cleves ieşea mereu pe balcon şi 


privea spre ţărmul Rinului, doar-doar se va ivi cavalerul 
lebedei de argint. 

Tatăl şi fiica nu se mai întâlneau decât la masă. 

Fiecare părea întristat de neliniştea celuilalt. 

În sfârşit, prinţul de Cleves se hotărî să pună în aplicare 
planul contelui de Homburg. 

Şi, într-una din seri, după ce Elena revenise din capela 
unde se rugase toată ziua şi se pregătea de rugăciunea de 
noapte, prinţul o opri şi o întrebă: 

— Spune-mi, fata mea, nu te-ai gândit niciodată la 
cavalerul necunoscut care te-a salvat din mâinile contelui 
de Ravenstein? 

— Ba da, nobilul meu tată, răspunse prinţesa, în fiecare zi 
m-am rugat lui Dumnezeu pentru cel ce m-a salvat, 
rugându-L să-l răsplătească aşa cum tu însuţi n-ai putut-o 
face. 

— Singura răsplată ce i s-ar cuveni unui tânăr nobil 
precum era acela ar fi mâna celei pe care a scăpat-o din 
primejdie, zise prinţul. 

— Ce spui, tată? Strigă Elena, îmbujorându-se la faţă. 

— Am spus, urmă prinţul, văzând în expresia chipului ei 
mai multă surprindere decât nelinişte, că-mi pare rău că n- 
am urmat mai demult sfatul pe care mi l-a dat contele de 
Homburg. 

— Şi care a fost acel sfat? Întrebă Elena. 

— Vei afla mâine, fiica mea, răspunse prinţul. 

A doua zi, trimişii prinţului porniră către Dortrek şi 
Kolonia, vestind pretutindeni că Adolf de Cleves, negăsind 
altă răsplată mai de seamă pentru cel ce luptase ca să-i 
salveze fiica decât însăşi mâna ei, făcea cunoscut 
cavalerului lebedei de argint că era aşteptat la Cleves 
pentru a se aduce la îndeplinire această hotărâre. 

Şapte zile după aceea, pe când prinţul şi fiica sa şedeau în 
balconul prinţesei Beatrix, Elena puse deodată mâna pe 
braţul tatălui ei şi-i arătă un punct negru ce se apropia din 


direcţia în care dispăruse cu secole în urmă Robert de 
Alost. 

În curând, se putu vedea despre ce era vorba. 

Elena văzu cea dintâi că era o barcă în care se aflau trei 
cavaleri şi şase vâslaşi. 

Cavalerii erau îmbrăcaţi în armură, cu viziera trasă peste 
obraz, iar cel din mijloc purta la braţul stâng un semn. 

Elena nu-şi mai luă privirea de la acesta. 

După o vreme, lucrurile erau clare: semnul de pe braţul 
cavalerului înfăţişa un câmp de azur şi o lebădă de argint 
pe el. 

Deşi nu vedea prea bine, prinţul reuşi totuşi să 
desluşească acest semn heraldic. 

În momentul acela, bucuria lui nu mai cunoscu margini. 

Elena fu cuprinsă de un tremur inexplicabil. 

Barca ajunse la țărm. Cei trei cavaleri coborâră şi se 
întreptară spre castel. 

Prinţul o luă pe Elena de mână, şi, cu toată împotrivirea ei, 
o duse în întâmpinarea salvatorului lor. 

Pe scări, însă, puterile îl părăsiră şi fu nevoit să se 
oprească. 

În aceeaşi clipă, cei trei cavaleri pătrunseră în curtea 
castelului. 

— Fiţi bineveniţi, oricine aţi fi, strigă prinţul, şi dacă unul 
dintre voi e într-adevăr viteazul cavaler care a venit cu 
atâta curaj în ajutorul nostru, să se apropie şi să-şi 
descopere chipul, pentru a-l putea îmbrăţişa şi săruta ca pe 
un fiu. 

Atunci, cel ce purta blazonul cu lebăda de argint se opri o 
clipă şi se sprijini de umerii însoţitorilor săi, căci părea la fel 
de emoţionat ca şi prinţesa Elena. 

Curând îşi veni însă în fire şi, păşind treaptă cu treaptă, 
între cei doi tovarăşi care-l însoțeau, urcă scara şi, ajuns 
sus, îngenunche în faţa Elenei. 

Urmă o clipă de şovăială, după care cavalerul îşi scoase 
coiful de pe cap. 


— Othon arcaşul! Exclamă prinţul încremenit. 

— Eram convinsă de lucrul acesta, murmură prinţesa, 
ascunzându-şi chipul la pieptul tatălui ei. 

— Cine ţi-a dat dreptul să porţi coif cu coroană? Întrebă cu 
asprime prinţul. 

Naşterea mea, răspunse tânărul, cu glasul blând şi hotărât 
pe care tatăl Elenei îl cunoştea. 

Şi cine poate să dovedească cele spuse de tine? Urmă 
Adolf de Cleves, încă îndoindu-se de adevărul vorbelor 
tânărului arcaş. 

— Eu, naşul lui, zise contele Karl de Homburg. 

— Şi eu, tatăl lui, întări landgraful Ludwig de Godesberg. 

La aceste cuvinte, amândoi cavalerii îşi ridicară la rândul 
lor coifurile. 

Opt zile de la întâlnirea de pe treptele castelului, cei doi 
tineri se căsătoriră în capela prinţesei Beatrix. 

Aceasta este povestea lui Othon arcaşul, aşa cum am auzit- 
o istorisindu-se pe țărmurile Rinului. 


SFÂRŞIT