Alexandre Dumas — Othon Arcasul

ALEXANDRE DUMAS 


Othon arcasul 


Capitolul | 


Spre sfârşitul anului 1340, într-o noapte rece, dar încă 
frumoasă de toamnă, un cavaler urma drumul strâmt care iese 
pe malul stâng al Rinului. Având în vedere oră târzie şi stăruința 
cu care-şi îndemna calul, dar mai ales oboseala ce i se citea pe 
chip după o zi întreagă de drum, ai fi putut pune rămăşag că se 
va opri cel puţin câteva ceasuri în orăşelul Oberwinter, în care 
intrase; dar nu, cavalerul îşi continuă drumul cu acelaşi pas pe 
străduţele înguste şi întortochiate, ca un om obişnuit cu astfel 
de călătorii, până ce se văzu în extremitatea cealaltă a oraşului, 
pe unde ieşi şi se pierdu în noapte. Cum, în clipele următoare, 
luna, ascunsă până atunci, ieşi dintre nori într-un colţ de cer 
curat şi limpede ca un lac liniştit în mijlocul mării de nori ce-şi 
frământa pe cer valurile uriaşe, să ne folosim de această lumină 
fugară şi să aruncăm o privire iute asupra călătorului nostru. 


Era un bărbat între patruzeci şi opt şi cincizeci de ani, de 
statură mijlocie, cu umeri largi, de atlet, iar mişcările în şa i se 
armonizau atât de bine cu pasul calului, încât ai fi avut impresia 
că fuseseră tăiaţi amândoi din aceeaşi bucată de stâncă. Cum 
se afla într-un ţinut cunoscut şi, prin urmare, nu se temea de 
nimic, îşi atârnase coiful de şa şi nu purta pe cap decât o scufie 
de zale căptuşită cu pânză, pe care, altfel, o lăsa să-i cadă pe 
spate ca o glugă. Părul lung şi des ce-i ieşea de sub scufia de 
zale dădea chipului său de o nobleţe rară un aspect leonin. Cât 
despre stirpea lui, aceasta nu putea fi un secret decât pentru cei 
care, pe vremea aceea, nu cunoşteau însemnele heraldice: 
privindu-i coiful, ai fi putut observa imediat coroana de conte ce- 
| împodobea şi, deasupra acesteia, un braţ gol cu o spadă. De 
partea cealaltă a şeii, pe scutul atârnat de ea, pe un fond roşu, 
străluceau cele trei stele de aur ale casei de Homburg, una 
dintre cele mai vechi şi mai nobile din Germania. Acum, ca să 
mai dăm câteva lămuriri asupra necunoscutului pe care l-am 
adus în scenă, vom mai adăuga că viteazul conte Karl venea din 
Flandra, unde fusese, din porunca împăratului Ludovic al V-lea 


de Bavaria, pentru a-l ajuta în luptă pe Eduard al Ill-lea al 
Angliei, numit, cu optsprezece ani în urmă, vicar general al 
Imperiului. 


Trecând şi de orăşelul Meihem, călăreţul părăsi drumul pe 
care-l urmase de la Koblentz şi se înfundă pe cărăruia ce ducea 
către castelul Godesberg. O clipă, calul şi omul dispărură în 
vale, apoi apărură din nou pe câmp, urmând drumul de şes pe 
care păreau că-l cunosc la fel de bine şi unul şi celălalt. După 
câteva minute de mers, calul ridică botul şi necheză parcă spre 
a-şi face cunoscută prezenţa şi, fără ca stăpânul să-l îndemne cu 
vorba sau cu pintenii, o luă la galop. Lăsară astfel în urmă, pe 
mâna stângă, târgul Godesberg, pierdut într-o pădurice, şi, 
părăsind cărarea care duce de la Rolandseck la Boue, făcură iar 
la stânga şi se îndreptară spre castelul ridicat pe un vârf de 
colină. Trebuie să mai spunem că acest castel purta numele 
oraşului sau, cine ştie, poate că oraşul îşi luase numele de la 
castel. 

Era, pare-se, evident că ţinta călătoriei călăreţului nostru e 
castelul Godesberg. Şi era la fel de sigur că contele Karl ajungea 
aici chiar în toiul unei petreceri. Pe măsură ce urca drumul în 
serpentine ce pornea de la poalele colinei, se convingea tot mai 


mult de lucrul acesta, apoi, oprindu-se în faţa porţii, văzu că 
întreaga faţadă a zidului frontal era puternic luminată. Prin 
ferestrele aburite zări grupuri de oameni mişcându-se de colo- 
colo. Chipul încruntat al călăreţului vădea clar că ar fi preferat 
să ajungă mai curând în intimitatea familiei de Godesberg decât 
în forfota unei petreceri. Intră la pas în curtea castelului. 

Curtea era plină de scutieri, de valeţi, de cai şi de litiere; 
căci, după cum am mai spus, era serbare la Godesberg. Sărind 
de pe cal, o mulţime de valeţi şi de servitori se repeziră să ia 
calul contelui şi să-l ducă la grajd. Dar călăreţul nu-i lăsă să-l 
despartă de bidiviu, ci, luând el însuşi frâul, îl duse în grajdul 
familiei. Miraţi întrucâtva de aceasta, valeţii nu insistară, ceea 
ce arăta că fuseseră obişnuiţi cu ciudăţeniile noului venit. 

Când Hans (acesta era numele pe care contele i-l dădea 
calului) fu dus la locul ce i se cuvenea şi ieslea, îi fu umplută cu 
paie şi cu ovăz, călăreţul, după ce-şi mângâie de câteva ori 
bidiviul, se îndreptă spre scara cea mare a castelului. In urma 
lui, Hans se opri din mâncat şi necheză. Între timp, contele, 
strecurându-se cu greu prin mulţimea pajilor şi scutierilor, 
ajunse în salonul în care se afla adunată în clipa aceea toată 
floarea nobilimii din împrejurimi. 

Noul-venit se opri un moment în uşa sălii de bal şi aruncă o 
privire peste capetele celor prezenţi la strălucitoarea petrecere. 
Era o mulţime veselă şi zgomotoasă alcătuită din tineri 
înveşmântaţi în catifea şi doamne nobile în rochii brodate şi 
mătăsuri. Dar printre toţi aceşti tineri şi tinere elegante, cei mai 
frumoşi erau Othon şi Ema, fiul şi soţia landgrafului Ludwig de 
Godesberg, seniorul castelului şi fratele de arme al nobilului 
cavaler care tocmai intrase. 

De altfel, apariţia acestuia fu imediat remarcată: deosebit 
de toţi ceilalţi invitaţi, se ivise precum Wilhelm în faţa Leonorei, 
îmbrăcat în zale de luptă a căror sclipire de oţel contrasta ciudat 
cu catifeaua şi mătăsurile strălucitoare ale celor din jurul său. 
Toate privirile se îndreptară dar spre locul unde se afla nobilul 
cavaler. Singurul care nu privi într-acolo fu contele Ludwig, care, 
în picioare, în colţul celălalt al salonului, părea adâncit în 
gânduri. Karl îşi recunoscu vechiul prieten şi, fără să ţină cont 
de înfăţişarea posomorâtă a celuilalt, îşi făcu loc prin mulţimea 
curioasă şi ajunse în apropierea contelui Ludwig. 


Noul-venit se opri un moment lângă stăpânul castelului, 
care nu-l observase şi stătea posac ca şi până atunci, încercând 
să înţeleagă ce pricini ascunse se aflau în spatele supărării 
celuilalt. Părea că gazda îşi împărţise toată bucuria la invitaţi, 
păstrând pentru sine doar necazul. In fine, după ce mai făcu un 
pas fără ca prietenul său să-i remarce prezenţa, Karl puse mâna 
pe umărul acestuia. 

Landgraful tresări şi întoarse capul. Sufletul îi era atât de 
răscolit de gânduri, încât privi un timp la noul-venit fără a-l 
recunoaşte, deşi altădată l-ar fi recunoscut chiar şi de la spate 
printre sutele de curteni ai împăratului. Dar Karl îi rosti numele 
şi întinse braţele, ceea ce risipi nedumerirea landgrafului. Şi 
acesta se aruncă la pieptul fratelui său de arme asemeni unui 
om care caută adăpost împotriva amărăciunii, lucru ce nu 
semăna deloc cu o întâlnire între prieteni. 

Totuşi, această reîntoarcere neaşteptată îi pricinui tristei 
gazde o bucurie de netăgăduit. Il trase după sine pe noul-venit 
în cealaltă parte a salonului şi aici, invitându-l să şadă pe o 
canapea lungă de stejar acoperită cu perini brodate în aur, se 
aşeză lângă el. Evitându-i privirea şi ţinându-l strâns de mână, 
landgraful îl întrebă pe prietenul său ce făcuse şi ce i se 
întâmplase în cei trei ani de când nu se mai văzuseră. 

Karl îi povesti totul, cu lux de amănunte, ca un bătrân 
soldat ce era: cum trupele engleze, brabansone şi imperiale, 
comandate chiar de Eduard al Ill-lea, asediaseră oraşul Cambrai, 
arzând şi pustiind totul în cale; cum cele două armate se 
întâlniseră fără să lupte la Buironfosse, pentru că un trimis al 
regelui Siciliei, vestit cititor în stele, venise, cu vestea către Filip 
de Valois că orice bătălie cu englezii comandaţi de Eduard îi va 
fi fatală lui Filip, prezicere care s-a şi îndeplinit mai târziu la 
Crecy; şi cum, în fine, fusese încheiată o pace de un an la 
Esplechin şi aceasta datorită doamnei Jeanne de Valois, sora 
regelui Franţei. 

Landgraful ascultă toate aceste istorisiri în linişte, o linişte 
ce părea a fi şi luare-aminte până la un punct, deşi se ridica 
uneori şi privea cu o grijă evidentă prin salon. Dar, cum se aşeza 
de fiecare dată şi cerea celuilalt să continue, povestitorul, deşi 
mereu întrerupt, îşi urma istorisirea, înțelegând că gazda sa 
trebuia să urmărească dacă totul mergea cum trebuie şi 
musafirii sunt cu toţii mulţumiţi. lată totuşi că, la ultima 


întrerupere, landgraful îşi uită prietenul şi plecă fără să se mai 
întoarcă, ceea ce-l făcu pe acesta din urmă să-şi părăsească 
locul. Contele Karl se apropie iarăşi de uşa salonului în care 
luminile sclipeau feeric, dar, de data aceasta, cel pe care-l căuta 
părea că-l aşteaptă, pentru că landgraful ridică braţul către 
prietenul său. Contele se apropie de gazdă şi palma acestuia se 
aşeză pe umărul înzăuat pe care-l strânse cu putere. 

Adevărul e că în sufletul landgrafului se dădea o luptă 
cruntă, deşi Karl, aruncându-şi privirea peste mulţimea veselă 
ce forfotea prin sală, nu descoperi nimic ce ar fi putut să 
provoace o asemenea tulburare. Totuşi, chinul prin care trecea 
prietenul său era atât de profund, încât contele, ca un tovarăş 
apropiat ce era, se simţea aproape la fel de neliniştit. 

Dar nu întrebă nimic, ştiind că prima datorie a unui prieten 
este să respecte taina celuilalt. Tot astfel landgraful, simțind 
cum contele îi respectă dintr-o nobilă delicateţe liniştea, îşi privi 
prietenul, îşi duse palmă la frunte şi, după o scurtă ezitare, 
începu să vorbească: 

— Karl, întrebă cu glas surd, arătând către fiul său, oare nu 
găseşti că Othon seamănă mult cu seniorul care dansează cu 
maică-sa? 

Contele Karl tresări la rândul său. Cele câteva cuvinte fură 
pentru el asemeni sclipirii unei luminiţe pentru călăreţul rătăcit 
în noapte. 

Tot astfel cum călăreţul vede, în sclipirea de o secundă, 
primejdia ce-l ameninţă, contele Karl înţelese într-o clipită 
durerea ce se ascundea în sufletul prietenului său. Şi, cu toate 
că ar fi fost poate mai bine să nu răspundă, asemănarea dintre 
cei doi era atât de izbitoare, încât contele nu se putu abţine de 
la un răspuns, deşi îşi dădea seama ce însemnătate avea acesta 
pentru landgraf: 

— Într-adevăr, Ludwig, ai putea să juri că sunt fraţi. 

Nu termină de rostit cuvintele acestea, căci simţi cum 
corpul celui pe care-l ţinea de braţ se scutură într-un fior 
dureros, ceea ce-l făcu să adauge imediat: 

— La urma-urmei, ce înseamnă asta? 

— Nimic, răspunse landgraful cu glas înăbuşit, voiam doar 
să-ţi cunosc părerea despre asemănarea aceasta. Vino, acum, 
să-ţi termini istorisirea. 


Şi-l conduse spre aceeaşi canapea unde Karl îşi începuse 
povestea, pe care de data aceasta o sfârşi fără să fie întrerupt. 

lată însă că de-abia termină de istorisit, când, pe uşa 
principală a salonului, intră un bărbat. Văzându-l, landgraful se 
ridică imediat şi se îndreptă spre el. Cei doi îşi vorbiră o vreme 
în şoaptă şi, oricât ar fi vrut contele să audă ceva, îi fu imposibil. 
Gesturile celor doi dovedeau însă că era vorba despre lucruri 
extrem de importante şi se convinse de aceasta mai ales când îl 
văzu pe landgraf revenind mai posomorât decât plecase. 

— Prietene Karl, îi zise, fără să se mai aşeze alături, după 
drumul lung pe care l-ai făcut astăzi trebuie să fii tare ostenit. 
Voi chema un paj să te conducă în odaia ta. Deci, noapte bună, 
ne vom vedea mâine. 

Karl îşi dădu seama că prietenul său vroia să rămână 
singur. Se ridică fără să spună o vorbă, îi strânse mâna în linişte 
şi-l întrebă din priviri ce se întâmplase. Landgraful îi răspunse 
doar printr-un zâmbet trist, semn că clipa în care şi-ar fi putut 
destăinui suferinţele nu venise încă. Karl îi strânse mâna din 
nou, gata să-i fie oricând de folos, şi se îndreptă spre odaia ce-i 
fusese pusă la dispoziţie în aripa cealaltă a castelului, unde 
ajungeau totuşi zgomotele îndepărtate ale petrecerii. 

Ajuns acolo, se culcă cu sufletul cutreierat de gânduri triste 
şi auzul bubuindu-i de muzica balului. Confruntarea aceasta 
ciudată nu-l lăsă să doarmă o bună bucată de vreme. In sfârşit, 
într-un târziu oboseala îi învinse neliniştea şi trupul îi birui 
sufletul. 

Încet-încet, gândurile se subţiară şi deveniră mai puţin 
limpezi, simţurile îi amorţiră şi închise ochii... Intre starea 
aceasta şi somnul adevărat se întindea un răstimp asemănător 
amurgului, ceva între zi şi noapte, timp bizar şi greu de descris, 
în care visul se amestecă cu realitatea, astfel încât amândouă 
devin incerte. Trupul cavalerului, care dormise ani în şir sub 
cortul de război, învelit în mantaua groasă de pâslă, deveni uşor 
ca fulgul şi se pierdu în voluptatea patului moale. 

Când se trezi, în zori, primul lucru pe care-l observă fu 
soarele, ce se ridicase pe cer de-o suliță. 

Apoi, văzu cu mirare ceva ce-i aminti de întâmplările din 
ajun: în jilţul de la capătul patului, nemişcat, cu capul în piept, 
stătea landgraful. Parcă aştepta ca prietenul său să se scoale 
din somn şi, lucru ciudat, era adâncit în gânduri, încât nici nu 


observă măcar că acesta se trezise de câteva clipe. Contele îl 
măsură o vreme în linişte, apoi, văzând că pe obrajii palizi şi 
zbârciţi ai celuilalt două lacrimi pornesc să se rostogolească, nu 
se mai putu stăpâni şi, întinzându-i braţele, strigă: 

— Ludwig, în numele cerului, ce ai? 

— Vai de mine, făcu landgraful, mi-am pierdut şi copilul şi 
soţia! 

Şi cu aceste cuvinte, ridicându-se cu greu de pe jilţ, înaintă 
şovăind spre prietenul său şi-i căzu în braţe. 


Capitolul II 


Pentru a înţelege mai bine cele ce vor urma, cititorul 
trebuie să mai cunoască alte câteva amănunte. 

Landgraful era însurat de şaisprezece ani. Se căsătorise cu 
fiica ducelui de Ronsdorf, care, în 1316 fusese ucis în războiul 
dintre Ludovic al Bavariei, de partea căruia luptase, şi Federic 
cel Frumos al Austriei. Proprietăţile ducelui se aflau pe malul 
drept al Rinului, la poalele înălțimilor numite Cei şapte munţi. 

Văduva ducelui de Ronsdorf, femeie virtuoasă şi bine 
văzută în lume, rămase singură cu o fată de cinci ani. Pentru că 
făcea însă parte dintr-o stirpe de principi şi ţinea la blazonul 
familiei, anturajul şi curtea ei rămaseră la fel de strălucitoare, 
atrăgând laudele nobilimii din jur. 

La câtva timp după moartea ducelui, la curtea Ronsdorf se 
pripăşi un paj, fiul unei prietene a ducesei, stinsă din viaţă în 
cea mai neagră sărăcie. Era un băiat drăgălaş, cu trei sau patru 
ani mai mare decât Ema, fiica ducesei. Stăpâna castelului nu-şi 
dezminţi nici cu acest prilej faima de femeie bună şi 
mărinimoasă. 

Micul orfan a fost primit în casa ducesei ca într-o adevărată 
familie şi a crescut alături de fiica stăpânei, împărțind cu ea 
mângâierile văduvei, încât era greu să spui care era copilul 
acesteia şi care cel adoptat. 

Se înălţară astfel unul lângă altul şi, cum spuneau mulţi, 
unul pentru altul. Deci mare fu mirarea nobililor de pe ţărmul 
Rinului când aflară de logodnă tânărului landgraf de Godesberg, 
în vârstă de optsprezece ani, cu micuța Ema, care n-avea decât 


zece. Văduva Ronsdorf şi bătrânul landgraf conveniră că 
trebuiau să mai aştepte cinci ani până la căsătoria copiilor lor. 

In acest timp, Ema şi Albert, pajul, crescură: ea deveni o 
domnişoară drăgălaşă, el un cavaler de toată frumuseţea. 
Ducesa de Ronsdorf veghease de altfel cu grijă asupra prieteniei 
lor şi recunoştea bucuroasă că, oricât s-ar fi iubit cei doi, între ei 
nu putea fi decât o dragoste frăţească. 

Ema avea acum treisprezece ani, Albert optsprezece. 
Inimile lor, ca trandafirii îmbobociţi, aveau să se deschidă la cele 
dintâi porniri ale tinereţii: de această clipă îi era teamă ducesei. 
Din nenorocire, chiar atunci ea se îmbolnăvi. Câtva timp 
nădăjduiră cu toţii că tinereţea (ducesa n-avea decât treizeci şi 
patru de ani) va birui o boală trecătoare. 

Ea era însă bolnavă de moarte. Simţindu-şi sfârşitul 
aproape, îşi cheamă doctorul şi-l întrebă stăruitor şi cu teamă, 
astfel încât acesta nu putu să nu-i spună că ştiinţa medicinei era 
neputincioasă în cazul ei şi că nu mai avea prea mult de trăit. 

Ducesa primi această veste cu o linişte creştinească, îi 
chemă la dânsa pe Albert şi pe Ema, le porunci să îngenuncheze 
în faţa patului ei şi, cu glasul stins, fără alt martor decât 
Dumnezeu, le dezvălui o taină pe care nimeni n-o mai aflase 
până atunci. Şi se mai văzu apoi că, pe patul morţii, în loc ca 
bolnava să-i binecuvânteze pe copii, o binecuvântară copiii pe 
ea, părând că-i iartă încă de pe acum, de pe pământ, o greşeală 
pentru care avea să-şi primească, fără îndoială, răsplata în cer. 

In aceeaşi zi în care făcuse mărturisirea, ducesa muri ca o 
sfântă şi Ema, care mai avea un an până să devină soţia 
landgrafului, o însoţi pe ultimul drum până la mănăstirea din 
Nouenwerth, clădită pe insula cu acelaşi nume din mijlocul 
Rinului, dincolo de orăşelul Boue, şi rămase acolo. Albert se 
întoarse la Ronsdorf. Durerea pe care o simţea faţă de dispariţia 
binefăcătoarei sale nu se deosebea cu nimic de cea pe care ar fi 
arătat-o la pierderea unei mame adevărate. 

Se scurse încă un an. Ema era acum de-o frumuseţe 
dumnezeiască, asemeni nufărului ce pluteşte pe lac în străluciri 
de curcubeu şi umbre diafane. 

Ludwig îi aminti bătrânului landgraf, tatăl său, de învoiala 
făcută cu văduva şi de consimţământul copilei. In ultima vreme, 
tânărul îşi abătuse plimbările spre Nouenwerth, colina de pe 
malul fluviului, sau spre insula ca o proră de corabie, în mijlocul 


căreia se ridica o mănăstire, devenită astăzi han. Aici petrecea 
ceasuri întregi cu privirile ţintă spre clădire. Pricina lungilor sale 
plimbări era fecioara ce apărea printre copacii de pe malul 
Rinului, pe care o recunoştea după îmbrăcămintea monahală şi 
care rămânea ceasuri întregi cu gândul aiurea, visând poate la 
fericirea ce-l făcea şi pe Ludwig să vină acolo. 

Nu era, deci, de mirare că tânărul şi-a amintit cel dintâi că 
doliul trecuse şi că, printr-o fericită întâmplare, venise chiar 
timpul sorocit căsătoriei. 

Şi nu e de mirare că Albert, care n-avea decât douăzeci de 
ani, deşi părea mai vârstnic datorită seriozităţii pe care-o arăta, 
era socotit de toţi drept tutorele fetei. Deci lui îi reaminti 
landgraful că venise clipa în care Ema trebuie să-şi lepede 
veşmântul de doliu şi să-l îmbrace pe cel de nuntă. 

Albert se duse la mănăstire şi-i spuse Emei că tânărul 
Ludwig cerea îndeplinirea făgăduielii făcute de mama ei. Ema se 
îmbujoră la faţă, îi întinse mâna şi-i răspunse să e gata să-l 
urmeze oriunde o va duce. 

Călătoria a fost scurtă: trecură Rinul şi mai străbătură încă 
două leghe de-a lungul țărmului, aşa încât tânărul conte nu avu 
prea mult de aşteptat. 

Trei zile de la împlinirea vârstei sorocite căsătoriei, Ema, 
însoţită de o suită vrednică de casa Ronsdorf, alături de Albert, 
se cunună cu seniorul şi stăpânul ei, contele Ludwig de 
Godesberg. 

Doi ani, răstimp în care tânăra contesă născu un fiu pe 
care-l numi Othon, se scurseră într-o fericire netulburată de 
nimeni şi de nimic. Albert îşi petrecu cei doi ani când la 
Ronsdorf, când la Godesberg. Ajunsese, de altfel, la vârsta când 
un tânăr nobil trebuie să-şi facă datoria de ostaş. Se înrolă prin 
urmare că scutier în armata lui Jean de Luxemburg, regele 
Bavariei, unul dintre cei mai viteji cavaleri ai vremii aceleia, şi-şi 
urmă comandantul în lupta de la Cassel. Aici, Jean de 
Luxemburg luptă de partea lui Filip de Valois, care îşi pusese în 
gând să îl reaşeze pe tron pe contele Ludovic de Crecy, izgonit 
de cetăţenii Flandrei. Lupta a fost neobişnuit de sângeroasă şi a 
costat multe vieţi omeneşti. Albert se dovedi, însă, atât de 
viteaz, încât Jean de Luxemburg îl numi cavaler pe câmpul de 
luptă. 


Izbânda a fost, de altfel, hotărâtoare, căci în curând războiul 
s-a sfârşit şi Flandra a fost nevoită să încheie pace. Albert s-a 
întors la Godesberg, mândru că poate să-i arate Emei pintenii şi 
lanţul de aur dobândite prin iscusinţă şi îndrăzneală pe câmpul 
de luptă. 

Contele, chemat în slujba împăratului, lipsea de la castel. 
Turcii năvăliseră în Ungaria şi, la apelul lui Ludovic al V-lea, 
Ludwig plecase împreună cu fratele său de arme Karl de 
Homburg. Albert a fost bine primit la castelul Godesberg, unde a 
rămas aproape şase luni. 

In sfârşit, sătul de atâta şedere şi văzând că suveranii 
Europei au făcut pace, o porni către Spania, unde Alfons al XI- 
lea, regele Castiliei şi al provinciei Leon, declarase război 
sarazinilor. Aici a făcut minuni de vitejie luptând împotriva lui 
Muley-Muhamed. Grav rănit lângă Granada, a trebuit să se 
reîntoarcă însă pentru a doua oară la Godesberg, unde-l găsi pe 
Ludwig, bărbatul Emei, care luase în posesie titlul şi averile 
tatălui său, mort la începutul anului 1332. 

Micul Othon creştea, avea acum cinci ani şi era un copil 
frumos, cu părul bălai şi ochii albaştri ca ai mamei sale. 
Reîntoarcerea lui Albert fu o adevărată sărbătoare pentru 
întreaga familie, dar mai ales pentru copil, care ţinea mult la 
tânărul cavaler. Albert şi Ludwig se reîntâlniră cu mare 
dragoste, căci amândoi luptaseră împotriva necredincioşilor, 
unul la miazăzi, celălalt în miazănoapte, amândoi ieşiseră 
învingători în luptă şi aveau ce-şi povesti în serile lungi de iarnă. 
Trecu astfel un an aşa cum ar trece o zi. Spre sfârşitul lui însă, 
firea războinică a lui Albert ieşi din nou la iveală: călători prin 
Franţa şi Anglia, îl urmă pe regele Eduard în campania împotriva 
Scoției, rupse o lance în turnirul cu James Douglas, apoi, porni 
iar spre Franţa, luă parte la atacul asupra insulei Cadsaud 
alături de Gauthier de Mauny. După toate acestea, aflându-se 
aproape de ţinuturile germane, găsi prilejul să facă o vizită 
vechilor lui prieteni şi apăru pentru a treia oară la castelul de 
Godesberg, unde întâlni un personaj necunoscut. 

Era una dintre rudele landgrafului, pe nume Godefroy, care, 
neavând ce moşteni de la părinţi, încerca să-şi strângă avere 
luptând pentru cine plătea mai bine. Se bătuse şi el cu 
necredincioşii, la Sfântul Mormânt. Legăturile de rudenie, faima 
câştigată în cruciade, ţinuta sa mândră îi deschiseseră porţile 


castelului de Godesberg ca unui oaspete de seamă. Apoi, nu 
peste mult timp Homburg şi Albert plecând, ajunsese aproape 
unul de-al casei, mai ales că landgraful Ludwig îl găzduise atât 
cât voise să stea. Godefroy era considerat prin urmare la castel 
mai mult o rubedenie decât un musafir. 

Prietenia, ca şi dragostea, îşi are cusururile ei şi unul dintre 
acestea este gelozia. In ultima vreme lui Albert i se păru că 
Ludwig îl primea mai rece ca de obicei. li povesti totul Emei, 
care-i spusese că observase şi ea această schimbare în purtarea 
soţului ei. 

Albert rămase cincisprezece zile la Godesberg, după care, 
sub pretext că trebuie să plece la Ronsdorf pentru negoţ, trecu 
Rinul şi colinele ce despărţeau cele două moşii şi părăsi castelul. 

După alte două săptămâni primi veşti de la Ema. Ea îi 
mărturisea că nu pricepe nimic din purtarea bărbatului ei, care, 
din blând şi binevoitor cum îl cunoscuse la început, devenise 
bănuitor şi posac. Toţi cei de la castel, chiar şi micul Othon, 
sufereau din pricina cuvintelor lui grele, pe care nu le mai 
rostise până atunci, cu atât mai mult cu cât se obişnuiseră cu 
dragostea lui caldă şi neţărmurită. Şi, pe măsură ce dragostea 
landgrafului pentru ei scădea, spunea mai departe Ema, 
Godefroy punea şi mai mult stăpânire pe sentimentele 
stăpânului, ca şi cum ceea ce pierdeau mama şi fiul se 
transmitea de partea cealaltă, asupra omului acela aproape 
străin pentru ei. 

Albert plânse din adâncul inimii citind scrisoarea de la Ema 
şi se întrebă în sinea sa cum de se poate ca un om fericit, ca 
Ludwig, uimit parcă de prea multa linişte din căminul său, să 
dorească să şi-o strice, ca şi când i-ar fi teamă că nu cumva 
pălălaia focului din suflet ar putea să-i prefacă inima în scrum. 

Astfel stăteau lucrurile în ziua în care Albert primi ca toţi 
ceilalţi nobili din împrejurimi, invitaţia să vină la castelul de 
Godesberg, unde landgraful dădea o petrecere cu ocazia 
aniversării zilei de naştere a lui Othon, care împlinea 
şaisprezece ani. 

Petrecerea, în mijlocul căreia l-am adus pe cititor la 
începutul acestei istorisiri, nu se potrivea deloc cu starea de 
spirit a gazdei. Incă de la începutul ei, Godefroy îi şoptise 
landgrafului că asemănarea dintre Othon şi Albert este mai mult 
decât bătătoare la ochi. 


Adevărat, în afară de frăgezimea tinerească a chipului 
copilului, obrazul celuilalt fiind ars de soarele nemilos al Spaniei, 
cei doi aveau acelaşi păr blond, aceiaşi ochi albaştri, ba chiar şi 
aceleaşi trăsături, ceea ce te făcea să crezi că ar fi putut purta 
în vine acelaşi sânge, adevăr ce ieşea la iveală chiar şi în urma 
unei mai puţin amănunțite cercetări. 

Descoperirea aceasta fusese ca o lovitură de pumnal în 
inima landgrafului. De la o vreme, împins de Godefroy, se îndoia 
de curăţenia relaţiilor dintre Ema şi Albert, dar gândul că aceste 
relaţii vinovate existau încă dinainte de căsătorie şi îndoiala 
înveninată (pe care asemănarea dintre Albert şi Othon o 
îndreptăţea) că fiul său, pe care-l iubise peste măsură, era 
fructul păcatului, îi zdrobea inima şi-i făceau viaţa un chin 
insuportabil. În aceeaşi seară, precum cititorul a aflat, a apărut 
contele Karl, care, neputând să mintă, a sporit durerea 
nefericitului său prieten, mărturisindu-i că asemănarea dintre 
Albert şi Othon era mai mult decât evidentă. Totuşi, cum am 
văzut, părăsise petrecerea fără a insista prea mult şi fără a cere 
lămuriri prietenului său Ludwig. 

Cel care vorbea în taină cu landgraful în acelaşi colţ 
întunecat în care acesta ascultase povestirea contelui Karl nu 
era altul decât Godefroy, omul ce gonise liniştea din castelul de 
Godesberg şi întunecase fericirea stăpânului. Venise, de fapt, 
să-i şoptească  landgrafului la ureche că este aproape 
încredinţat, după câteva cuvinte prinse din zbor, că Ema i-a dat 
întâlnire în seara aceea lui Albert, care trebuia să plece în 
aceeaşi noapte spre Italia, la chemarea împăratului, în fruntea 
unui corp de oaste. Nici nu era greu să se încredinţeze de 
adevărul spuselor sale, pentru că întâlnirea fusese fixată la una 
din porţile castelului, unde, pentru a ajunge, Ema trebuia să 
străbată întregul parc. 

Odată pornit pe panta bănuielii, e greu să te mai poţi 
stăpâni. Vrând să se convingă cu orice preţ că e înşelat, 
landgraful îşi înăbuşi prima pornire firească şi cinstită de a nu se 
lăsa târât pe panta josniciei omeneşti. Se strecură, aşadar, în 
propria-i odaie împreună cu Godefroy şi, deschizând fereastra ce 
dădea înspre parc, se puse să aştepte dovada de netăgăduit a 
necredinţei soției, proba ultimă care avea să-i alunge 
incertitudinea. 


Şi iată că Godefroy nu se înşelase. Pe la ceasurile patru de 
dimineaţă, Ema cobori scara, trecu repede prin parc şi se pierdu 
printre copacii ce ascundeau poarta. 

Dispariţia ei, printre arborii groşi nu ţinu mai mult de câteva 
minute, după care se ivi din nou însoţită de Albert, care-o ducea 
de braţ. 

Sub lumina diafană a lunii, landgraful îi văzu sărutându-se şi 
i se păru chiar că vede lacrimi pe obrazul femeii, care plângea 
din pricina plecării iubitului ei. 

Din momentul acela Ludwig fu încredinţat de înşelăciunea a 
cărei victimă fusese şi hotărî în grabă îndepărtarea soţiei 
necredincioase şi a copilului ce nu-i aparţinea. 

Godefroy se prezentă la Ema cu o scrisoare din partea 
landgrafului, prin care i se propunea să se supună întru totul 
surghiunului hotărât, iar şeful gărzii castelului îl arestă pe 
Othon. În privinţa acestuia, se văzu că stăpânul hotărâse să fie 
trimis la mănăstirea din Kirberg, de lângă Kolonia, unde avea să- 
şi schimbe hainele strălucitoare de cavaler cu sutana aspră de 
călugăr. 

În zori, porunca fu îndeplinită: chiar în urmă cu un ceas cei 
doi părăsiră castelul, Ema îndreptându-se către mănăstirea 
Nouenwerth, Othon spre Kirberg. Exact în acelaşi moment, 
contele Karl se trezi cu prietenul său Ludwig la căpătâi, înfundat 
în jilţ şi mohorât ca un stejar căruia furtuna i-a smuls frunzele, 
iar trăsnetul i-a pârjolit coroana. 

Homburg ascultă cu luare-aminte şi bunăvoință ceea ce-i 
povesti Ludwig despre evenimentele din noaptea aceea. Apoi, 
fără a-l compătimi în nici un fel pe nenorocitul soţ şi tată, zise: 

— Ai încredere în mine? 

— Da, răspunse landgraful, dar nu mai e nimic de făcut. 

— Asta mă priveşte, îi răspunse contele Karl. Şi, după ce-şi 
îmbrăţişă prietenul, se îmbrăcă, îşi încinse spada, ieşi din 
încăpere şi se îndreptă spre grajd. 

Ajuns aici, puse şaua pe credinciosul său Hans, încălecă şi, 
după ce părăsi castelul, reluă la pas, cu nelinişte în suflet, 
drumul şerpuit pe care-l străbătuse în ajun în goana calului. 

Când fu la poalele colinei, contele Karl o luă pe drumul spre 
Rolandseck, cu acelaşi pas domol, adâncit în gânduri sumbre, 
fără să-şi îmboldească în nici un fel bidiviul. În curând se afla pe 
marginea unei râpe adânci, dincolo de care se ridica un schit. In 


faţa schitului, un monah în straie cernite bătea mătănii până la 
pământ. Văzând că locul era cel pe care-l bănuise, contele se 
opri. 

În clipa aceea, terminându-şi rugăciunea, călugărul se 
ridică, cobori şi urcă pieptiş râpa abruptă şi se apropie de 
călăreț. Acesta îl opri şi îl rugă să-i spună dacă nu cumva mai 
exista şi un alt drum către castel, adăugând că în scurtă vreme 
va avea nevoie de serviciile sale ca preot. După glasul potolit al 
bătrânului cavaler, monahul înţelese că acesta grăia adevărul şi, 
fără a cere alte lămuriri, prinse să se roage pentru sufletul celui 
ce avea nevoie de el. 

Contele Karl făcea parte din categoria aceea de cavaleri 
care, în veacul al cincisprezecelea, începuse să dispară, cei pe 
care Froissard îi descrie cu dragostea unui vechi colecţionar de 
antichităţi, cu admiraţia pe care omul de bună-credinţă o arată 
în faţa lucrurilor bune din trecut. Pentru el, în faţa lui Dumnezeu, 
singura care avea dreptul de a judeca era spada, iar greşelile cu 
voie trebuiau să-şi primească pedeapsa cuvenită. 

Povestirea landgrafului stârnise în el, în ceea ce-l privea pe 
Godefroy, bănuieli justificate, pe care, gândindu-se îndelung, 
ajunse să le transforme în certitudini. Nimeni, de altfel, în afara 
acestui adevărat lago, nu se îndoise vreodată de sentimentele şi 
credinţa Emei faţă de soţul ei. Karl fusese prietenul ducelui de 
Ronsdorf, dar în egală măsură şi cel al landgrafului de 
Godesberg. 

Cinstea amândurora fusese în acelaşi timp şi cinstea lui şi 
considera că este de datoria sa să le apere onoarea în faţa 
uneltirilor lui Godefroy. În urma acestei constatări, fără a, se 
sfătui cu nimeni, hotărâse să-l aştepte pe intrigant în locul 
acela, unde vroia să-l facă să-şi mărturisească trădarea sau, 
dacă n-ar fi reuşit, să-l răpună nu înainte de a-l obliga la acelaşi 
lucru. 

Îşi fixă, deci, viziera şi rămase în mijlocul drumului, ca un 
grup statuar, cal şi călăreț, aşteptând ivirea lui Godefroy. 

Nu peste mult timp, văzu ivindu-se la capătul drumului un 
cavaler înarmat, ca pentru luptă. Văzându-l pe Karl în mijlocul 
potecii, cavalerul se opri o clipă, după care, încredinţându-se că 
celălalt era singur, se îndreptă în scări, trase spada din teacă şi- 
şi urmă drumul. Când ajunse la câţiva paşi în faţa contelui, se 
opri. Karl nu spuse nici un cuvânt. 


— Nobile cavaler, întrebă Godefroy, eşti cumva stăpânul 
acestor locuri? O să mă laşi să trec mai departe, ori aţii calea 
fiecărui călător? 

— Nu fiecăruia, răspunse Karl, ci doar unuia, unui laş şi-un 
trădător, căruia-i voi cere socoteală pentru mârşăvia lui. 

— De vreme ce toate acestea nu mă privesc, urmă 
Godefroy, te rog să laşi drumul liber să pot trece pe lângă 
domnia ta, aşa cum se cuvine să facă un cavaler de cea mai 
bună casă, cum pari a fi. 

— Te înşeli, îl contrazise contele Karl, la fel de liniştit, tot ce 
am spus se referă la domnia ta. lar ca să fac loc să treacă unui 
laş şi trădător, asta niciodată. 

Atunci se ivi călugărul, care se strecură între cei doi. 

— Oameni buni, zise el, ce aveţi de gând să faceţi? 

— Te înşeli, părinte, răspunse contele, cel de colo nu e om 
bun şi nu cred că aş face o nelegiuire ucigându-l. Să-şi 
mărturisească vina de a o fi acuzat pe nedrept pe contesa Ema 
de Godesberg şi-l las să plece şi să se po- căiască oriunde va 
voi. 

— lată dovada cea mai clară de vinovăţie, zise zâmbind 
Godefroy, care-l luase pe Karl drept Albert. Amantul o apără pe 
necredincioasa soţie. 

— Nici vorbă de aşa ceva, spuse cavalerul şi-şi scoase 
coiful, rămânând cu faţa descoperită. Nu sunt cel pe care-l crezi, 
sunt contele Karl de Homburg. Nu simt faţă de dumneata decât 
disprețul pe care-l am înaintea oricărui clevetitor, a oricărui 
intrigant ce strică liniştea dintre doi oameni. Mărturiseşte că ai 
minţit şi eşti liber să pleci unde vrei. 

— Ceea ce-mi ceri, zâmbi din nou Godefroy, e doar în mâna 
mea şi a lui Dumnezeu. 

— Atunci Dumnezeu să fie judecătorul nostru! strigă contele 
Karl, pregătindu-se de luptă. 

— Amin, murmură Godefroy, punându-şi cu o mână coiful 
pe cap, iar cu cealaltă trăgându-şi spadă. 

Călugărul începu să se roage pentru sufletele celor doi 
luptători. 

Godefroy era un luptător iscusit, care dăduse multe 
asemenea dovezi în Palestina. Acolo însă, se lupta pentru 
Dumnezeu, pe câtă vreme aici îl avea pe Cel Sfânt împotrivă. 


Lupta a fost lungă şi dramatică. Deşi era un spadasin 
îndemânatic şi agil, Godefroy nu putu, în cele din urmă, să ţină 
piept forţei pe care i-o dădea contelui Karl sentimentul că luptă 
pentru adevăr. Căzu, în cele din urmă, străpuns de o lovitură de 
spadă, care-i trecu prin armură şi-i intră adânc în piept. lar calul 
lui Godefroy, speriat de căderea stăpânului, o luă la goană 
înapoi de unde venise şi se făcu nevăzut la o cotitură de drum. 

— Părinte, îi zise liniştit contele Karl călugărului care 
tremura de spaimă, cred că ar trebui să-ţi faci sfânta datorie 
faţă de muribund. Aceasta este spovedania despre care ţi-am 
vorbit. Grăbeşte-te s-o primeşti. 

Şi, vârându-şi spada în teacă, aşteptă nemişcat ca o stană 
de piatră pe cal. 

Preotul se apropie de rănitul care se ridicase sprijinit în 
genunchi şi stătea aşa cu sângele scurgându-i-se din rană. li 
scoase cu grijă coiful. Chipul muribundului era alb ca varul şi o 
şuviţă de sânge i se prelingea pe la colţul gurii. 

Karl crezu preţ de o clipă că rânitul nu va putea vorbi, dar 
se înşela. Godefroy căzu iar pe spate şi preotul, îngenunchiat 
lângă el, îi asculta spovedania pe care celălalt o făcu cu un glas 
şoptit şi întretăiat. La ultimele cuvinte, muribundul simţi că 
sfârşitul îi era aproape şi, cu ajutorul preotului, îngenunche, 
ridică amândouă mâinile spre cer şi zise de trei ori: 

— Doamne, iartă-mă. 

După acestea, căzu cu faţa la pământ şi rămase mort în 
mijlocul drumului. 

— Părinte, zise contele către călugăr, îţi este îngăduit să 
spui cele auzite? 

— Desigur, răspunse preotul, dar unei singure persoane: 
landgrafului de Godesberg. 

— Urcă pe calul meu, urmă cavalerul, sărind jos din şa. Şi să 
mergem. 

— Ce faci, frate? se miră călugărul, neobişnuit să meargă 
pe calul unui cavaler atât de nobil. 

— Urcă, urcă, părinte, insistă Karl, căci n-aş vrea să se 
spună că un biet păcătos ca mine merge pe cal, pe când omul 
lui Dumnezeu merge pe jos. 

Şi, ajutându-l să urce în şa, luă calul de dârlogi şi merseră 
împreună aşa până la castelul de Godesberg. Ajuns aici, îl lăsă 
pe Hans, contrar obiceiului său, în grija valeţilor şi-l duse pe 


preot în faţa landgrafului, pe care-l găsi în aceeaşi încăpere şi-n 
acelaşi jilt unde-l lăsase, deşi trecuseră câteva ceasuri de când 
se despărţiseră. 

La zgomotul făcut de cei doi, landgraful îşi ridică fruntea 
galbenă cum e ceara şi-i privi mirat. 

— Uite, prietene, îi zise Karl, acest vrednic slujitor al lui 
Dumnezeu are să-ţi împărtăşească o mare taină. 

— Cine a murit? întrebă contele, pălind şi mai mult. 

— Godefroy, răspunse cavalerul. 

— Şi cine l-a ucis? întrebă în şoaptă landgraful. 

— Eu, zise Karl. 

După care se retrase în linişte, închizând uşa şi lăsându-l pe 
landgraf singur cu monahul. 

lată ce auzi Ludwig din gura preotului: 

Godefroy cunoscuse în Palestina un cavaler german din 
împrejurimile Koloniei, pe nume Ernest de Huningen. Era un om. 
Tăcut şi mohorât, care intrase cu cincisprezece ani în urmă în 
Ordinul de Malta şi-şi cucerise o mare faimă prin credinţa, 
cinstea şi curajul său. 

Godefroy şi Ernest luptau împreună la Saint-Jean d'Acre, 
unde Ernest fu rănit de moarte. Godefroy îl văzu căzând de pe 
cal, porunci să fie scos afară din iureşul luptei şi continuă apoi 
să se bată. 

După ce lupta luă sfârşit, se întoarse în tabăra de corturi să 
se odihnească, dar veni un mesager şi-i spuse că Ernest de 
Huningen nu mai avea mult de trăit şi că voia să-l vadă înainte 
de a muri. Se îndreptă spre cortul celuilalt şi-l găsi pe rănit 
zbătându-se în nişte frisoane îngrozitoare, ceea ce însemna că 
clipele îi erau numărate. Simţindu-şi sfârşitul aproape, îi povesti 
lui Godefroy toate cele ce urmează: 

La douăzeci de ani, Ernest iubise o femeie şi fusese iubit de 
ea. Dar, pentru că n-avea nici titluri şi nici avere, nu se putuse 
căsători cu ea. Disperaţi, şi unul şi celălalt uitaseră că n-aveau 
să poată trăi împreună şi în urma dragostei lor se născuse un fiu 
care nu avea dreptul să poarte numele nici unuia dintre ei. La 
câtva timp după aceea, tânăra fusese silită să ia în căsătorie un 
senior nobil şi bogat. Zguduit de cele întâmplate, Ernest plecase 
în Malta şi de acolo mai departe, în Palestina, unde luptase 
împotriva necredincioşilor. 


Muribundul îi arătă lui Godefroy un testament prin care îi 
lăsa tot ce avea fiului său, Albert. Intreaga sa avere se ridica la 
aproape şaizeci de mii de florini. Cât despre iubita sa, care 
murise în urmă cu şase ani, Ernest crezu de cuvinţă să-i 
dezvăluie numele: era ducesa de Ronsdorf. 

Godefroy se întorsese în Germania cu gândul de a împlini 
cele din urmă dorinţe ale prietenului său. Dar, ajungând la ruda 
sa, landgraful, şi aflând în ce stare se aflau lucrurile, întrevăzu 
încă de la început foloasele ce le-ar fi putut trage din situaţia 
acestuia. Landgraful avea un singur fiu şi, după izgonirea lui 
Othon şi a Emei de la castel, Godefroy ar fi rămas singurul 
moştenitor al contelui. 

Felul în care îşi pusese în gând să-şi atingă scopul îl ştim 
deja şi doar apariţia contelui Karl de Homburg la castel a făcut 
că planurile acestea să dea greş. 

— Karl! Karl! Strigă landgraful alergând către odaia în care 
fratele său de arme îl aştepta. Karl! Nu era iubitul, ci fratele ei! 

Şi porunci imediat ca Ema şi Othon să fie readuşi la 
Godesberg. Cei doi mesageri porniră, unul în susul, celălalt în 
josul Rinului. 

Primul se întoarse în cursul nopţii. Ema, trăind de multă 
vreme cu necazul în suflet şi, mai ales, după umilinţa din ajun, 
cerea îngăduinţa să-şi sfârşească viaţa în mănăstirea unde-şi 
petrecuse anul de dinaintea căsătoriei, spunând că avea chiar 
dreptul la această răsplată. 

Către ziuă se întoarse şi al doilea curier. Omul era însoţit de 
ostaşii care trebuiau să-l ducă pe Othon la Kirberg. Acesta nu 
era, însă, printre ei. lată ce se întâmplase: cum îi prinsese 
noaptea călătorind pe ţărmul Rinului, Othon, care ştia încotro îl 
duc, prinsese un moment prielnic şi se aruncase în valuri. 
Escorta îl căutase zadarnic vreme de un ceas, după care o 
pornise înapoi către Godesberg. 


Capitolul III 


Totuşi, supărarea landgrafului avea şi nu avea temei, 
pentru că Othon se aruncase în valurile Rinului nu pentru a-şi 
căuta moartea, ci libertatea. Crescut pe ţărmul bătrânului Rin, 
băiatul nu avea de ce să se teamă de undele acestuia. Se 


cufundă, deci, fără frică în apele reci şi înotă sub apă atât cât îi 
îngădui respiraţia, iar când ieşi la suprafaţă, ţărmul era atât de 
departe şi noaptea atât de neagră, încât însoțitorii săi crezură, 
cu siguranţă, că rămăsese fără viaţă pe fundul fluviului. 

Othon înotă repede către ţărmul din faţă. Frigul nopţii îi 
pătrundea prin hainele ude şi simţea nevoia de căldură şi 
odihnă. Se îndreptă spre prima casă ce-i ieşi în cale, cu 
ferestrele luminate în bezna nopţii, şi, pentru că era imposibil de 
ghicit dacă era ud de ploaie sau de baia rece în fluviu, gazda sa 
nu bănui nimic şi-l primi cu toată ospitalitatea. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, o porni către Kolonia. Era în 
sfânta zi de duminică şi, intrând în oraş, îi văzu pe localnici 
îndreptându-se către biserică, la liturghie. Se amestecă în 
mulţime, căci avea de gând să se roage şi el lui Dumnezeu. Întâi 
pentru tatăl lui, rămas singur şi cu mintea rătăcită... apoi pentru 
maică-sa, dusă la mănăstire... şi, în sfârşit, pentru sine, liber, 
dar pierdut, fără nici un sprijin în lumea largă, după ce fusese 
obişnuit cu viaţa tihnită, în bunătate şi înţelegere, din castelul 
părintesc. Intră în biserică, se ascunse după un stâlp şi începu 
să se roage. Era, totuşi, atât de aproape de Godesberg şi putea 
fi recunoscut de vreun senior ce fusese la balul din ajun sau 
chiar de arhiepiscopul de Kolonia, monseniorul Walerand de 
Juliers, unul dintre cei mai vechi şi mai statornici prieteni ai 
tatălui său. 

După ce îşi sfârşi rugăciunea, Othon se uită în jurul său şi 
văzu că-n mulţime se afla un număr foarte mare de arcaşi veniţi 
din toate colţurile ţării şi atunci îşi aduse aminte că liturghia 
aceea era oficiată în cinstea Sfântului Sebastian, protectorul 
breslei arcaşilor. Ceru câteva lămuriri unuia ce se găsea mai 
aproape de el şi află că mergeau la „Serbarea arcului", pe care o 
dădea în fiecare an, la aceeaşi dată, prinţul Adolf de Cleves, 
unul dintre cei mai bogaţi şi mai onorabili seniori printre cei ale 
căror castele se ridică între Strasburg şi Nimegue. 

Othon părăsi biserica, întrebă un trecător unde locuia 
croitorul cel mai bun din oraş, merse acolo şi-şi schimbă hainele 
de catifea şi mătase cu altele de postav verde, strânse la mijloc 
cu un brâu de piele gălbuie. Işi cumpără apoi din târg un arc din 
cel mai bun lemn de paltin din câte putu găsi şi alese o tolbă 
încărcată cu douăsprezece săgeți ascuţite ca acul. După ce făcu 
toate acestea, se interesă la ce han se întâlneau de obicei 


arcaşii şi, spunându-i-se, se îndreptă spre „Bâtlanul de aur". 
Hanul se afla pe drumul către Verdingen, după ce ieşeai prin 
poarta „Vulturului”. 

In faţa hanului se afla un grup de vreo treizeci de arcaşi 
zgomotoşi. Intră printre ei şi, deşi nu-l cunoşteau, îl primiră bine, 
pentru că se dovedi un tovarăş vesel şi cuviincios. De altfel, îl 
acceptară chiar după primele cuvinte, când îi întrebase dacă i se 
îngăduie să meargă împreună cu ei la Cleves, la „Serbarea 
arcului", şi că a însoţi nişte oameni atât de viteji şi înţelepţi ar fi 
fost o cinste pentru el. Propunerea lui fu acceptată de toţi. 

Cum până la data sortită mai erau trei zile şi cum duminica 
era lăsată de Dumnezeu pentru odihnă, era deci o zi sfântă, nu 
porniră la drum decât luni dimineaţă. Călătoriră pe ţărmul 
fluviului,  povestindu-şi întâmplări din războaiele la care 
participaseră sau de la vânătoare. Pe drum, însă, arcaşii băgară 
da seamă că Othon n-avea pană la pălărie, care făcea parte din 
podoabele lor de vânători, pradă şi trofeu de la păsările ucise, 
şi-l luară în râs pentru arcul şi săgețile lui noi-nouţe. 

El le mărturisi însă zâmbind că nici arcul şi nici săgețile nu-i 
folosiseră încă la nimic şi că atunci când va avea prilejul va 
încerca, ajutându-se de ele, să-şi câştige podoaba ce nu trebuia 
să lipsească de la nici o pălărie de vânător iscusit. Zicând 
acestea, puse o săgeată în arc. Fiecare aştepta cu nerăbdare să 
vadă de ce este în stare noul tovarăş. 

Se ivi prilejul: un corb se aşeză pe creanga de sus a 
stejarului desfrunzit sub care se aflau şi arcaşii i-l arătară râzând 
tânărului. Acesta le răspunse însă că corbul e o pasăre spurcată 
ale cărei pene nu erau vrednice să împodobească pălăria unui 
arcaş. Spusele lui erau adevărate, astfel încât veselii călători îşi 
văzură mai departe de drum. 

Ceva mai încolo zăriră un uliu ce stătea nemişcat pe un colţ 
de stâncă şi ei îi propuseră lui Othon să-şi încerce norocul cu el. 
De astă-dată, tânărul arcaş le răspunse că uliul e o pasăre 
nobilă, vrednică să fie ochită doar de cei de stirpe aleasă şi că 
el, fiu de ţăran, nu-şi putea îngădui să vâneze o asemenea 
pasăre pe domeniul unui senior atât de puternic cum era 
contele de Worringen, ale cărui proprietăţi le străbăteau. 

Deşi era mult adevăr şi în acest răspuns, mai ales că nici 
unul dintre ei n-ar fi cutezat poate să facă ceea ce-i propuneau 
tânărului lor tovarăş, arcaşii primiră aceste lămuriri cu zâmbete 


mai mult sau mai puţin batjocoritoare căci începuseră să creadă 
că Othon, neîndemânatic în tirul cu arcul, încerca să amâne 
clipa în care avea să-şi dea dovada priceperii. 

Băiatul le observă zâmbetul şi înţelese ceea ce gândeau ei, 
dar nu-i luă în seamă şi-şi continuă drumul râzând şi glumind. 

Nu peste mult timp însă, la cincizeci de paşi de grupul lor, 
zări pe ţărmul apei un bâtlan. Atunci, Othon se întoarse către 
arcaşul de lângă el şi care-i fusese descris a fi cel mai bun din 
tot grupul şi-i spuse: 

— Nobile arcaş, tare mult aş vrea să am o pană de bâtlan la 
pălărie. Dumneata, care eşti cel mai îndemânatic dintre noi, 
doboară-l rogu-te. 

— Din zbor? întrebă arcaşul mirat. 

— Bineînţeles că din zbor, îi răspunse Othon. Uite-l ce încet 
se ridică. De când şi-a luat zborul n-a făcut mai mult de câţiva 
paşi. 

— Doboară-l, Robert, dă-l jos! strigară şi ceilalţi arcaşi. 

Robert făcu un semn cu capul, lăsând să se înţeleagă că o 
face mai mult pentru a le fi pe plac, decât că ar fi încredinţat că 
poate dobori pasărea. De altfel, nici nu-şi dădu prea mult 
osteneala să ochească şi săgeata, pornită dintr-un braţ vânjos şi 
obişnuit cu încercări cu mult mai grele, trecu atât de aproape de 
pasăre, încât aceasta trase un țipăt de spaimă. Arcaşii, care-i 
urmăriseră cu atenţie zborul, răspunseră cu hohote puternice de 
râs. 

— Ai tras bine, zise Othon. Acum e rândul dumitale, 
Hermann, adăugă el, adresându-se tovarăşului din stânga. 

Fie că arcaşul căruia îi vorbise se aştepta la o asemenea 
propunere, fie că era stârnit de nereuşita celui dinaintea sa, cert 
este că în clipa în care Othon îl rugă să tragă, săgeata sa îşi luă 
zborul din arc şi trecu, de asemenea, doar la un pas de 
zburătoare. Ingrozită de şuieratul scos de îngerul morţii, care-o 
ocolise şi acum, pasărea ţipă şi mai puternic. 

Arcaşii râseră în hohote şi de astă-dată. 

— Acum e rândul meu, spuse Othon. 

Toate privirile se îndreptară spre el, mai ales că pasărea era 
acum departe şi, după felul cum îşi mişca aripile, se vedea că 
zboară mult mai repede, aşa că în curând avea să fie în afara 
oricărui pericol. 


Othon îşi făcuse, fără îndoială, toate socotelile, căci ridică 
arcul doar după ce măsură din ochi cu cea mai mare atenţie 
distanţa. Când fu sigur de asta, trase coarda până dincolo de 
ureche, aşa cum fac arcaşii englezi, iar arcul se îndoi precum o 
nuia de salcie. Rămase o clipă nemişcat ca o statuie, apoi se 
auzi şuieratul. Săgeata porni atât de repede, încât n-o văzu 
nimeni. Toate privirile se îndreptară spre pasăre, care se opri 
din zbor ca şi când ar fi lovit-o un fulger nevăzut şi căzu apoi de 
la o asemenea înălţime, încât cu greu ai fi putut crede că a fost 
străpunsă de săgeată. 

Arcaşii rămaseră cu gura căscată de uimire. O astfel de 
îndemânare nu mai văzuseră niciodată. În schimb Othon, care 
rămase pe loc doar pentru a se încredința că pasărea căzuse la 
pământ, porni din nou la drum, părând că nu observă mirarea 
tovarăşilor săi. 

Ajuns lângă bâtlan, îi smulse de pe gât penele fine şi 
colorate ce-i alcătuiesc podoaba şi le înfipse la pălărie. 

Arcaşii măsurară distanţa: pasărea era căzută la trei sute 
douăzeci de paşi. 

Nu-şi mai exprimară, de această dată, admiraţia prin 
hohote de râs, ci se priviră unul pe altul, parcă neîncrezători în 
ceea ce vedeau cu proprii lor ochi. Mai măsurară încă o dată 
distanţa până la pasărea ucisă, în vreme ce Othon îşi 
împodobea pălăria cu penele acesteia. Robert şi Hermann, cei 
doi arcaşi ce trăseseră înaintea lui, îi întinseră mâna cu un fel de 
bunăvoință ce dovedea nu numai că-l primeau cu prietenie 
printre ei, dar şi că recunoşteau în el pe cel mai bun din tot 
grupul. 

Veselul lor grup, care nu se oprise la hanul din Worringen 
decât ca să mănânce, ajunse la ceasurile patru spre seară la 
Neufs. Trecură în grabă prin oraş, căci la trei leghe de Neufs era 
biserica-în-stâncă, pe lângă care cucernicii arcaşi n-ar fi putut 
trece fără a se opri pentru o clipă de reculegere. 

Othon, care se obişnuise de-acum cu viaţa în grup şi cu 
fiecare dintre tovarăşii săi, îi urmă în această plimbare şi, la 
căderea serii, ajunseră la Roche-Sainte. Biserica-în-stâncă nu 
era altceva decât o stâncă uriaşă, având înfăţişarea unui locaş 
de cult. 

Pe vremuri, această „biserică" se spune că ar fi fost cea 
dintâi catedrală creştină clădită pe malurile Rinului de un şef 


german, care, murind în credinţă şi curăţenie sufletească, îşi 
lăsase cele şapte fiice să se roage în jurul mormântului său. 
Aceasta se petrecea pe vremea invaziei popoarelor migratoare. 

Popoare necunoscute, împinse de o voinţă divină 
misterioasă, coborau de pe podişurile Asiei, schimbând destinele 
Europei şi lumii întregi. Se spunea că o căprioară îl purtase pe 
Atilla până în neguroasa Germanie, împreună cu groaza ce-i 
însoțea numele. 

Rinul, cu undele clipocind speriate de sălbăticia acestor 
neamuri, părea înţepenit în albia sa şi se frământa fără linişte, 
asemeni unui şarpe uriaş. În curând, pe ţărmul drept al fluviului 
se iviră hunii şi în zare se aprinseră focuri de semnalizare de la 
Kolonia-Agrippina şi până la Aliso. 

Primejdia era la doi paşi. Nimeni nu aştepta milă de la 
asemenea năvălitori şi a doua zi, când văzură podul plutitor 
cioplit dintr-o pădure întreagă aruncat peste undele fluviului, 
fetele nobilului german se  retrăseseră în biserică şi 
îngenuncheaseră în jurul mormântului tatălui lor, rugându-l, pe 
sfânta dragoste ce le purtase în viaţă, să le apere şi acum, după 
moarte. 

Petrecură ziua şi noaptea următoare tot în rugăciuni şi în 
zori, când începuseră să spere că erau salvate, îi auziră pe 
barbari apropiindu-se. 

Aceştia bătură la început în uşile de stejar ale bisericii cu 
mânerele săbiilor, apoi, văzând că nu deschide nimeni, se 
duseră unii să aducă scări, cu ajutorul cărora să se urce la 
ferestre, alţii să taie un brad din pădure, pe care să-l cioplească 
şi să-şi facă un berbec pentru a sfărâma uşile. Şi, în momentul 
în care avură toate aceste unelte cu ajutorul cărora vroiau să-şi 
pună în aplicare planul nelegiuit, se îndreptară cu ele către 
biserica ce slujea drept adăpost celor şapte surori. Dar, când 
ajunseră aici, văzură că lăcaşul nu mai avea nici uşi şi nici 
ferestre. 

Biserica era tot acolo, dar se transformase într-o stâncă şi 
era cu totul şi cu totul din piatră. Şi din pântecele stâncii uriaşe 
de granit se auzea un cântec duios, trist şi monoton ca un 
cântec de îngropăciune. Era cântecul celor şapte fecioare, ce-i 
mulţumeau lui Dumnezeu că le scăpase de ruşine şi le luase la 
pieptul său... 


Arcaşii îşi făcură rugăciunea în fata bisericii-în-piatră, apoi 
se întoarseră la Strump, unde aveau să mâie peste noapte. 

A doua zi o porniră din nou la drum. Călătoriră fără peripeții, 
iar noaptea îi prinse pe potecă, în căutarea unui loc unde să 
doarmă. 

La această serbare anuală, arcaşii veneau din toate colţurile 
Germaniei. După cum se zvonea, de astă-dată premiul pentru 
cel mai iscusit ţintaş era o pălărie de catifea verde pe care erau 
cusute două crengi de frasin, meşterite din aur şi fixate cu o 
perlă veritabilă. 

Premiul trebuia înmânat câştigătorului chiar de fiica 
prinţului, tânăra prinţesă Elena, care de-abia împlinise 
paisprezece ani. Putem conchide, prin urmare, că această 
întrecere a celor mai buni arcaşi din partea aceea a Europei 
devenise un eveniment tradiţional. 

Grupul căruia i se ataşase Othon, alcătuit acum din 
patruzeci-cincizeci de oameni, intenţiona să ajungă la Cleves a 
doua zi dimineaţa. Concursul urma să înceapă după liturghie, 
adică pe la prânz, şi ei hotărâră să înnopteze la Kervenheim. 

Când îşi întrerupseră călătoria pentru a cina, era deja târziu. 
Şi, cu toată grabă cu care porniră din nou la drum, în momentul 
în care ajunseră la Kervenheim văzură că porţile oraşului 
fuseseră închise. Erau, deci, obligaţi să petreacă noaptea afară, 
dacă nu cumva ar fi ajuns la concluzia că adăpostul cel mai 
sigur ar fi putut fi ruinele castelului Windeck, ce se ridicau pe 
colina din vecinătate. 

Toţi fură de părere că puteau încerca să ajungă acolo, în 
afară de cel mai bătrân dintre ei, care se opuse din răsputeri. 
Dar, cum nu-l mai susţinu nimeni, argumentele sale nu fură 
luate în seamă de ceilalţi şi trebui să-şi însoţească tovarăşii de 
drum, ca să nu rămână singur prin pustietăţile acelea. 

Noaptea era deosebit de întunecoasă. Stelele fuseseră 
parcă înghiţite de un balaur uriaş. Nori negri, purtători de ploaie, 
se buluceau peste capetele călători-lor noştri, asemeni unor 
valuri negre şi mânioase. Un adăpost deasupra capului, orice, 
valora în noaptea aceea cât tot aurul din lume. 

Arcaşii urcară colina în linişte şi, la zgomotul paşilor lor, 
auzeau de-a lungul potecii mărginită de mărăciniş cum fug 
sălbăticiunile pădurii. Mulțimea lor te făcea să-ţi spui că teama 


inexplicabilă şi superstiţioasă a oamenilor în faţa ruinelor 
părăsite dăduse prilejul jivinelor să se prăsească fără măsură. 

Cei ce mergeau în frunte anunţară că ajunseseră dinaintea 
şanţului care, altădată plin cu apă, înconjura castelul şi-l apăra 
de duşmani. 

Bătrânul arcaş propuse să se oprească aici şi să se culce la 
adăpostul malurilor abrupte ale şanţului. Ceilalţi se opriră să se 
sfătuiască. Unul dintre ei aprinse o torţă de brad şi, luminându-şi 
calea cu ea, arcaşii trecură şanţul şi se îndreptară spre poarta 
castelului. Când fură aproape de ea, băgară de seamă că 
acoperişul era dărâmat şi că doar o parte din ziduri mai 
rămăseseră în picioare. Dar se făcuse târziu şi începuse să tune, 
semn că ploaia nu mai era departe, aşa încât hotărâră într-un 
glas să intre în castel şi să mâie acolo peste noapte. Singur 
bătrânul arcaş se opuse din nou şi ceilalţi îi spuseră să rămână 
afară, dacă aşa dorea. 

El refuză iar să rămână fără ei, zicând că e totuşi mai bine 
să fie împreună, chiar dacă locul acela era atât de sumbru, 
decât să rămână singur în beznă. 

Intrară, deci, în castel. Cât timp stătuseră de vorbă în faţa 
porţii, îşi tăiase fiecare câte o creangă de brad şi-şi făcuse din 
ea torţă, astfel încât zidurile dărăpănate căpătau, pe măsură ce 
oamenii înaintau pe lângă ele, reflexe roşietice. leşeau astfel din 
întuneric bolți şi stâlpi uriaşi, ridicaţi, poate, cu secole în urmă 
de însuşi Carol cel Mare, când construise şirul de fortărețe 
sortite să înfrunte năvălirea barbarilor din miazănoapte. 

La apropierea arcaşilor şi a lumânărilor, miile de locuitori ai 
castelului fugiră care încotro: erau bufniţe şi lilieci cu zbor iute, 
care după ce făcură în linişte două-trei rotogoale pe deasupra 
capetelor musafirilor aceia nepoftiţi, se îndepărtară ţipând 
ascuţit. 

Nici cei mai curajoşi dintre arcaşi nu-şi putură stăpâni un 
tresărit de spaimă, căci este ştiut de toţi că există primejdii în 
faţa cărora nici îndrăzneala şi nici iscusinţa nu au vreun spor. 
Pătrunzând în prima curte interioară ce le ieşi în cale, se văzură 
în mijlocul unei incinte pătrate formată din două feluri de 
construcţii: unele surpate de timp, în ruină, iar altele părând mai 
de curând ridicate, aşa încât între cele dintâi şi celelalte era un 
contrast ce părea, în lumina flăcărilor, cel puţin ciudat. 


Arcaşii intrară în incinta ce le păru a fi mai bine păstrată, 
mai întreagă, şi se opriră într-o sală care cândva fusese, 
probabil, sala gărzilor. 

Obloane solide din lemn blocau ferestrele, sugerându-ţi că 
şi azi ar fi putut rezista cu bine oricărei furtuni. Bănci de stejar, 
cioplite grosolan, erau înşirate de-a lungul pereţilor, îmbiindu-te 
parcă să te odihneşti pe ele. În sfârşit, un cămin uriaş le 
dezvălui mijlocul de a avea lumină şi căldură peste noapte. 

Era tot ceea ce putea să-şi dorească un om făcut să înfrunte 
greutăţi la vânătoare şi în bătălii, obişnuit să-şi petreacă 
noaptea cu capul pus pe o rădăcină în loc de pernă, învelindu-se 
cu frunze şi crengi de copac. 

Nenorocirea cea mai mare era faptul că nu aveau nimic de 
mâncare la ei. 

Drumul fusese lung şi ultima oară mâncaseră pe la lăsatul 
serii. Totuşi, pentru nişte vânători încercaţi precum erau, 
foamea e ceva obişnuit şi nu se văicăriră prea mult din pricina 
asta. 

Îşi strânseră centurile peste pântece, făcură un foc mare în 
cămin şi, în lipsa altor griji, se adunară în jurul focului şi se 
încălziră în voie. În curând, simţiră cum somnul le dă târcoale şi- 
şi căută fiecare un loc tihnit unde să poată dormi până în zori. 
Înainte de aceasta, la sfatul bătrânului arcaş, traseră la sorţi 
care dintre ei să stea de veghe, câte două ceasuri, la căpătâiul 
celorlalţi. Căzură pe rând, Othon, Hermann, bătrânul arcaş şi 
Franz. 

Fiecare avea să stea treaz câte două ore. În clipa în care 
hotărau toate acestea, orologiul bisericii din Kervenheim bătu 
de nouă ori. 

Othon rămase de pază şi, după un răstimp, se văzu singurul 
treaz în mijlocul tovarăşilor săi. Era cea dintâi ocazie când putea 
să stea de vorbă cu sine însuşi de când se cunoscuse cu ei. 

Cu trei zile în urmă, cam pe la acelaşi ceas, era semeţ şi 
fericit, era fala castelului şi familiei Godesberg, a nobilimii 
războinice din împrejurimi. lar acum, fără să se ştie vinovat cu 
nimic şi nebănuind măcar pentru ce fusese pedepsit cu 
surghiunul, se găsea departe de culcuşul părintesc, gonit fără 
nici cea mai sumară explicaţie. Se găsea amestecat cu grupul 
acesta de oameni viteji, fără îndoială, şi cinstiţi, dar de stirpe 
umilă şi fără mari pretenţii, veghindu-i, el, fiu de nobil, învăţat 


să doarmă în patul lui moale în vreme ce alţii vegheau la 
căpătâiul său. 

Toate gândurile acestea făcură ca timpul cât stătu de gardă 
să i se pară scurt. Orologiul bătu zece, zece şi jumătate, apoi 
unsprezece, iar el nu-şi dădu seama cum trecu vremea. E drept 
că nimeni nu-i tulburase în tot acest timp liniştea. 

Totuşi, oboseala marşului din ziua aceea şi mulţimea 
gândurilor ce-l măcinau încontinuu făcură ca, pe la unsprezece 
ceasuri şi jumătate, somnul să-l învingă şi pleoapele să înceapă 
să i se pară grele ca de plumb. Il trezi pe Hermann, cel care 
urma la rând, spunându-i să-şi ia veghea în primire. 

Hermann se trezi anevoie. Visase că frigea o căprioară pe 
care-o vânase şi, chiar în momentul în care muşca lacom din 
carnea fragedă şi aromată, se văzu zgâlţâit de umăr şi-şi simţi 
stomacul mai gol ca la culcare. 

Dar se ridică repede şi-şi luă postul de pază în primire, în 
vreme ce Othon se strecura în culcuşul său. 

Tânărul arcaş adormi repede. Înainte de aceasta, privirile lui 
se abătură o clipă asupra căminului cu focul domolit şi a lui 
Hermann, sprijinit de unul dintre stâlpii odăii. Apoi, totul se 
pierdu într-o ceaţă cenuşie, în faldurile căreia lucrurile din jur îşi 
pierdeau contururile şi culoarea, după care căzu într-un somn 
adânc. 

După cum am mai spus-o, Hermann rămăsese în picioare 
lângă stâlpul din colţul încăperii, ascultând şuieratul vântului în 
turnurile înalte, plimbându-şi privirea când la focul care pâlpâia 
în cămin, când prin colţurile întunecoase ale odăii. 

In clipa în care privi spre una din uşile închise, dincolo de 
care părea a fi un coridor ce ducea către camerele din interiorul 
castelului, auzi bătând la Kervenheim miezul nopţii. 

Deşi era un bărbat zdravăn şi curajos, Hermann numără 
bătăile orologiului cu un fel de teamă lăuntrică, privind într-un 
singur punct: uşa închisă. La a douăsprezecea bătaie, spre 
marea lui uimire, uşa se deschise şi o fată frumoasă, palidă şi 
tristă se ivi în prag, învăluită într-o lumină diafană ce venea de 
undeva, din spate. 

Hermann vru la început să strige. Dar, ca şi când i-ar fi 
ghicit gândul, fata îşi puse un deget pe buze, făcându-i semn să 
tacă, şi cu mâna cealaltă îl chemă la ea. 


Capitolul IV 


Hermann se codi o clipă. Apoi, zicându-şi că e ruşinos 
pentru un bărbat să se teamă de o femeie, făcu doi-trei paşi 
către minunata apariţie. Ea, văzându-l că se apropie, se înapoie 
în încăperea de unde ieşise, luă o lampă de pe masă, deschise o 
altă uşă şi, din prag, se întoarse spre Hermann şi-i făcu un nou 
semn s-o urmeze. Semnul fusese însoţit de un zâmbet atât de 
fermecător, încât teama bărbatului se risipi ca fumul. 

Porni în urma fetei cu paşi grăbiţi, dar ea se întoarse din 
nou către el şi-l îndemnă să rămână câţiva metri în urmă. 
Hermann făcu întocmai. 

Merseră astfel în linişte de-a lungul câtorva încăperi pustii şi 
întunecoase, până ce, în sfârşit, misterioasa călăuză deschise 
uşa unei camere luminate ca ziua, unde se afla o masă cu două 
tacâmuri. 

Fata intră fără nici o ezitare, puse lampa pe cămin şi se 
aşeză la masă în cea mai deplină linişte. Apoi, văzând că 
Hermann nu îndrăznea să facă la fel şi continua să stea în 
picioare la uşă, zise: 

— Bine-ai venit în castelul Windeck. 

— Nu ştiu dacă se cuvine să primesc cinstea pe care mi-o 
arătaţi, răspunse Hermann. 

— Domnule arcaş, oare nici nu ţi-e foame, nici nu ţi-e sete? 
urmă fecioara. Şezi la masă, rogu-te, şi înfruptă-te din toate 
bunătăţile de aici. 

— Eşti, fără îndoială, castelana? o iscodi Hermann, 
aşezându-se totuşi la masă. 

— Da, zise ea şi dădu din cap parcă pentru a-şi întări spusa. 

— Locuieşti singură printre toate dărâmăturile acestea? o 
întrebă arcaşul, privind mirat în jur. 

— Da, singură. 

— Şi, dacă nu ţi-i cu supărare, părinţi nu ai? 

Tânăra îi arătă cu degetul două portrete atârnate pe zid, un 
bărbat şi o femeie, după care zise în şoaptă: 

— Sunt ultimul vlăstar din stirpea lor. 

Hermann o privi şi gândurile despre necunoscuta ce stătea 
în faţa lui i se învălmăşiră în cap ca un torent tulbure. 


În momentul acela, privirea lui o întâlni pe cea a fetei. Ochii 
ei erau blânzi şi umezi. Într-o clipită, lui Hermann îi pieriră şi 
foamea şi setea. Îşi dădu seama că femeia de stirpe nobilă de 
dinaintea lui trecuse peste mândria şi prestanţa ei numai şi 
numai pentru a-l primi pe el, un biet arcaş sărac, la masa aceea. 

Totuşi, Hermann se ştia tânăr şi frumos, iar încrederea în 
sine nu-i lipsea. Socoti, deci, că momentul acela unic în viaţă, 
clipa fericirii fiecăruia se ivise şi pentru el. 

Mănâncă, îi spuse fecioara şi-i puse pe farfurie o halcă 
zdravănă de friptură de mistreţ. Bea, îl îmbie mai apoi, 
turnându-i în pahar din vinul roşu ca sângele. 

— Cum te cheamă, frumoasa mea gazdă? zise Hermann şi, 
devenind ceva mai îndrăzneţ, ridică paharul pentru a ura. 

— Bertha. 

— Ei bine, în sănătatea dumitale, gingaşă Bertha, spuse 
arcaşul. 

Şi bău vinul dintr-o singură sorbitură. 

Bertha nu-i răspunse, mulţumindu-se doar să zâmbească 
trist. 

Vinul avu un efect extraordinar asupra tânărului arcaş. Nu 
mai aşteptă să fie rugat a doua oară şi, coborându-şi privirea 
asupra bucatelor din farfurie, începu să mănânce cu o poftă 
vrednică de un tânăr de ispravă de vârsta lui, uitând să mai facă 
semnul crucii, cum obişnuia ori de câte ori se aşeza la masă. 

Bertha îl privea nemişcată. 

— Dar dumneata, se întrerupse el din mâncat, nu guşti 
nimic? 

Fata făcu semn că nu şi îi umplu din nou paharul. 

Pe vremea aceea exista obiceiul ca femeile nobile să vadă 
în mâncare şi băutură nişte lucruri vrednice de dispreţ, 
nedemne de ele. Hermann văzuse adeseori, la petrecerile la 
care asistase ca om de casă, scene în care bărbaţii mâncau şi 
beau cu poftă, iar femeile îi secondau cu privirea, ca şi când ar fi 
vrut să dea impresia că, asemeni florilor şi fluturilor, a căror 
strălucire şi transparenţă o aveau, ele nu se hrăneau decât cu 
rouă şi parfum. 

Crezu că şi Bertha era una dintre ele şi continuă să 
mănânce şi să bea făcându-se că nu bagă în seamă faptul că ea 
nici nu se atingea de bucate. 


De altfel, frumoasa lui amfitrioană nici nu stătea degeaba, 
umplându-i adesea paharul cu vinul acela rubiniu şi tare. 

Lui Hermann îi dispăruse orice teamă şi nu se mai simţea 
stângaci, căci vinul acela curat şi bun începuse să-şi facă din 
plin efectul. Ba din contră, se vedea plin de încredere în sine 
însuşi şi, numărându-şi calităţile pe care şi le atribuia singur în 
clipa aceea, nu i se mai părea că norocul care dăduse peste el 
ar fi fost nemeritat. Singurul lucru care îl mai nedumerea era 
faptul că soarta nu-l fericise cu toate acelea ceva mai demult. 

Era tocmai în această stare de profundă mulţumire, când 
privirea îi căzu pe o lăută pusă alături pe un scaun, ca şi când 
cineva ar fi cântat cu ea nu cu mult timp în urmă. Atunci îşi zise 
că puţină muzică ar fi sporit intimitatea ospăţului al cărui 
musafir era. 

O rugă pe Bertha să cânte, deci, ceva. 

Fata întinse mâna, luă lăuta de pe scaun şi scoase un acord 
atât de melodios, încât Hermann îşi simţi sufletul atins până la 
cea mai ascunsă şi neînsemnată fibră. După acest prim acord, 
fata începu, cu glas tremurător şi adânc o baladă ale cărei 
cuvinte vorbeau parcă de situaţia în care se aflau ei înşişi, încât 
ai fi putut jura că trista cântăreaţă improviza. 

Era balada unei castelane îndrăgostite de un arcaş venit de 
departe. 

Spre ghinionul său, Herman se simţi luat de un val uriaş şi 
dus către Bertha. Dacă sentimentul acesta nu l-ar fi cuprins atât 
de puternic şi ar mai fi ascultat şi cele din urmă versuri ar fi 
aflat, poate, adevărul. Dar, fără să mai asculte şi sfârşitul 
cântecului, se ridică de pe scaun, înconjură masa şi se aşeză în 
spatele fetei, atât de aproape încât în clipa în care lăsă mâna 
să-i lunece de pe corzi, palma ei fu cuprinsă în mâna lui mare şi 
caldă. 

Hermann tresări, căci palma fetei era rece ca gheaţa, dar în 
cele din urmă trecu faptul cu vederea. 

— Of, făcu el, domnişoară, nu sunt decât un biet arcaş de 
neam sărac, dar în dragoste sunt mai presus decât un rege. 

— Eu nu-ţi cer altceva decât inima, îi răspunse ea. 

— Eşti liberă, aşadar? o întreba el, hotărât să dea cărţile pe 
faţă. 

— Sunt liberă, murmură ea. 

— Te iubesc! zise Hermann. 


— Şi eu te iubesc! 

— Vrei să mă iei în căsătorie? o întrebă din nou Hermann. 

Bertha se ridică fără să-i răspundă, se îndreptă către un 
scrin, luă o casetă din abanos şi scoase din ea două inele pe 
care i le dădu tânărului arcaş. După aceasta, merse din nou la 
scrin şi, la fel de tăcută, scoase de acolo o cunună din flori de 
lămâiţă şi un văl de mireasă. 

Îşi puse vălul pe cap, prinse cununa deasupra şi, 
întorcându-se spre Hermann, zise: 

— Sunt gata. 

Hermann se cutremură fără voie. Mersese totuşi prea 
departe ca să mai dea înapoi. De altfel, ce pierdea el, un arcaş 
sărac, fără nici un pic de stare, pentru care numai argintăria de 
pe masă era o adevărată avere. 

Îi întinse, deci, logodnicei lui mâna şi-i făcu semn că, la 
rândul său, e gata s-o urmeze. 

Hermann cuprinse în palma-i mare şi fierbinte mâna ei rece 
şi se lăsă condus de ea. Bertha deschise o uşă şi pătrunseră 
amândoi într-un coridor întunecos, luminat fantomatic doar de 
razele de lună ce pătrundeau prin ferestrele strâmte săpate ici 
şi colo în zid. La capătul coridorului ajunseră în dreptul unei scări 
pe care coborâră în bezna unor subterane. Cuprins de-o spaimă 
nebună, Hermann se opri şi dădu să se întoarcă, dar avu 
impresia că mâna Berthei o strânge pe a sa cu puteri 
supraomeneşti, aşa încât, mai de ruşine, mai de frică, merse 
înainte. 

Coborau într-una. După o vreme, lui Hermann i se păru, 
după sudoarea ce-i scălda fruntea, că se aflau sub pământ şi, 
după ce se convinse de aceasta, observă că păşeau pe nişte 
lespezi de piatră. Zgomotul surd pe care paşii lor îl făceau 
dovedea că se aflau într-un cavou. 

Mai merseră câţiva paşi, după care Berta se opri şi, 
întorcându-se spre dreapta, spuse: 

— Vino, tată. 

Şi o porni din nou. 

După alţi câţiva paşi, se opri din nou şi zise, întorcând capul 
către stânga: 

— Vino, mamă. 

Îşi urmă apoi drumul, până ce, privind în urmă, spuse din 
nou: 


— Veniti, surori. 

Deşi nu vedea nimic, Hermann avu impresia că aude în 
spate zgomot de paşi şi un foşnet de rochie. 

Ajunseră la capătul coridorului pe care-l străbăteau. Bertha 
atinse uşor cu degetul o altă uşă şi aceasta se deschise singură. 

Pătrunseră într-o biserică, de astă-dată puternic luminată. 
Hermann văzu că ieşiseră din cavou şi se aflau în faţa unui altar. 

In clipa aceea, două lespezi de mormânt se dădură la o 
parte şi de sub ele se iviră tatăl şi mama Berthei, înveşmântaţi 
la fel ca în tablourile din camera unde Hermann fusese ospătat 
de frumoasa necunoscută. In spatele lor, în pridvorul bisericii, 
apărură, la fel de misterios, preotesele bisericii aceleia 
părăginită şi pustie de aproape un veac. 

Păreau că toţi, logodnici, părinţi şi invitaţi, se întâlniseră aici 
pentru a participa la căsătorie. 

Lipsea doar preotul. 

Bertha făcu un semn şi episcopul de marmură culcat pe un 
mormânt se ridică încet şi se apropie de altar. 

Hermann începu să se căiască de nesocotinţa lui şi ar fi fost 
gata să-şi dea câţiva ani din viaţă ca să poată reveni în clipa 
aceea în sala gărzilor, alături de tovarăşii săi. Se simţea târât de 
o putere necunoscută, asemeni unui vis din care nu poţi să mai 
scapi, cu gura încleştată de neputinţă şi muşchii paralizaţi. 

În acest timp, Othon se trezi şi-şi îndreptă privirea spre 
locul unde ştia că Hermann face de pază. 

Dar acesta lipsea şi în locul său nu era nimeni. Othon se 
sculă şi îşi aminti ca prin ceaţă că înainte de a adormi văzuse 
parcă o uşă deschizându-se şi o femeie frumoasă ivindu-se în 
prag. Atunci, această închipuire i se păruse a fi un vis, dar lipsa 
lui Hermann îi dovedea acum că frumoasa din prag fusese cât 
se poate de reală. Privi spre uşa aceea pe care, cât stătuse de 
pază, o văzuse închisă. Uşa era larg deschisă. 

Poate că, totuşi, biruit de somn, Hermann se întinsese şi 
adormise lângă tovarăşii săi. Othon luă o creangă de brad, o 
aprinse în focul care abia mai pâlpâia şi-şi căută prietenul, 
zadarnic, de altfel, prin toate ungherele odăii. Atunci îl trezi pe 
bătrânul arcaş, care urma să facă de pază după Hermann. 

Othon îi povesti tot ce se întâmplase şi-l rugă să rămână 
acolo până ce el va scotoci prin castel în căutarea celui dispărut. 

Bătrânul arcaş clătină neîncrezător din cap şi spuse: 


— Dacă a văzut-o pe castelana din Windeck e pierdut. 

Othon îl rugă pe bătrân să-l lămurească despre ce era 
vorba, dar nu reuşi să scoată de la el nici un cuvânt în plus. 
Vorbele acelea, în loc să-l liniştească, avură darul să-i aducă în 
suflet o nelinişte groaznică. In toate aceste întâmplări vedea 
ceva misterios şi supranatural, dar firea lui de luptător îi spunea 
că trebuie să încerce să-şi salveze prietenul. Abia acum simţea 
cât de mult îi lipseşte Hermann. Cele două zile de drum făcute 
alături de el i-l arătaseră că pe un om de încredere şi i-ar fi părut 
rău să-l piardă acum. Şi apoi, se simţea curajos cu medalionul 
de aur adus de un străbun al său tocmai de la Sfântul Mormânt 
şi pe care-l purta la piept cu sfinţenie, dăruit de maică-sa în 
copilărie. 

Cu toate că bătrânul arcaş îl sfătui să nu plece, Othon nu se 
putu împotrivi hotărârii lăuntrice care-l împingea înainte şi, cu 
torţa de brad în mână, pătrunse în încăperea a cărei uşă fusese 
uitată deschisă. Nimic nu-i atrase atenţia înăuntru, cu excepţia 
unei alte uşi deschise ce dădea într-o altă cameră prin care se 
părea că trecuse Hermann. 

Străbătu şi odaia cealaltă şi ajunse în coridorul urmat de 
celelalte încăperi prin care trecuse prietenul său. Toate erau 
cufundate în întuneric şi linişte. 

Ajunse astfel în pragul sălii de ospeţe. 

Apropiindu-se, i se păru că aude mai multe voci: încremeni 
dinaintea uşii, ascultă cu luare-aminte şi, după câteva clipe de 
pândă, se încredinţă că nici unul din glasurile dinăuntru nu era 
cel al lui Hermann. Inchipuindu-şi că oamenii de acolo ar fi putut 
să-i dea vreo lămurire în privinţa prietenului său, se pregăti să 
intre. 

Deschise uşa şi rămase ca o stană de piatră în faţa tabloului 
ce i se înfăţişa privirilor. Masa încărcată cu bunătăţi era tot 
acolo, scăldată în lumina sclipitoare a candelabrelor din tavan, 
dar mesenii se schimbaseră. Cei doi bătrâni, bărbatul şi femeia 
din tablouri, se încarnaseră şi coborâseră de pe pânză şi, aşezaţi 
fiecare în câte un capăt de masă, vorbeau unul cu altul cu 
demnitatea pe care le-o dădea rangul şi vârsta lor. 

Othon crezu că-l înşeală ochii. Privindu-i pe cei doi îşi dădu 
seama că îmbrăcămintea şi vorbele îi trădau ca venind dintr-un 
alt veac, dintr-o generaţie de mult apusă, poate chiar din 
vremea lui Carol cel Pleşuv. 


Othon se apropie de cei doi convivi şi ascultă cu atenţie 
ceea ce-şi spuneau. 

— După cele ce-mi spui, dragul meu conte, zicea femeia, n- 
aş băga mâna în foc că logodna care se face chiar în această 
clipă între fiica noastră Bertha şi Hermann ar fi o nesocotinţă 
nemaiauzită în neamul nostru, dar, oricum, un arcaş e un 
arcaș... 

— Doamna mea, Îi răspunse bărbatul, ai dreptate. Dar, de 
zece ani nimeni nu a mai călcat printre ruinele acestea, care 
acum sunt ale altcuiva, ştii prea bine, mult mai crud decât noi. 
Pentru el nu contează cine pătrunde aici, ci sufletul aceluia. De 
altfel, poţi fi un sărman arcaş şi în acelaşi timp un om cum se 
cuvine. Martor mi-e tânărul Othon, care doreşte să se 
împotrivească acestei logodne, care ne ascultă acum cu 
obrăznicie şi pe care-l voi străpunge cu spada dacă nu se 
întoarce îndată la tovarăşii lui. 

Şi, ridicându-se de pe scaun, se îndreptă spre uşa de unde 
tânărul asculta mut de uimire şi de spaimă. Venind către Othon, 
bătrânul îşi trase spada. Avea un mers săltat şi paşii îi erau 
egali, ca şi când în loc de muşchi, picioarele i se mişcau trase cu 
nişte sfori. 

Othon îl văzu apropiindu-se şi încremeni. Nu-i trecu nici o 
clipă prin cap că ar fi putut să se împotrivească, oricine i-ar fi 
fost vrăjmaşul. 

Dar, văzând cu ce făptură ciudată avea de-a face, îşi zise că 
spada nu i-ar fi fost de folos, ci arma spiritului şi, prin urmare, în 
loc să-şi tragă sabia de la brâu, făcu semnul crucii. 

In clipa aceea, făcliile se stinseră, masa dispăru şi bătrânul 
cavaler se făcu nevăzut ca un strigoi, luând-o şi pe nevastă-sa. 
Othon rămase o vreme mut de uimire, apoi, nemaivăzând şi 
nemaiauzind nimic, intră în încăperea plină de lumini până nu 
demult, acum întunecată ca un cavou. Văzu la lumina torţei lui 
de brad că fantomaticii meseni îşi reluaseră locurile pe pânză. 
Doar ochii bătrânului cavaler păreau încă vii şi-l urmăreau 
ameninţător prin încăpere. 

Lăsând toate aşa cum le găsise, Othon porni mai departe. 

judecând după vorbele bătrânilor, îşi dădu seama că 
Hermann era ameninţat de o primejdie de moarte şi, găsind 
deschisă uşa ce dădea în coridorul întunecos, îl străbătu cât 
putu de repede. 


Ajuns la capătul acestuia, dădu de scară, cobori şi-n curând 
se găsi în cimitir, de unde zări ferestrele luminate ale bisericii. 
Un chepeng ruginit era deschis şi se părea că şi pe acolo se 
putea ajunge în biserică, dar Othon îşi spuse că-i mai bine să 
străbată cimitirul, decât să se aventureze prin subterana aceea. 

Ajunse la o chilie lipită de biserică şi găsi şi uşa pe unde ar 
fi putut intra. Uşa era închisă. O împinse şi broasca sări imediat, 
într-atât era de ruginită. 

Păşind cu grijă, intră în biserică şi într-o secundă văzu totul: 
preotesele, cei doi logodnici, părinţii şi pe episcopul de marmură 
ce se ridicase de pe mormânt, gata să pună în degetul lui 
Hermann inelul de logodnă. Viitorul mire era palid şi privea în 
toate părţile. Othon înţelese că aceasta era căsătoria despre 
care vorbeau cei doi bătrâni din încăperea prin care trecuse. 

Şi atunci, întinse mâna spre un agheasmatar, după care 
duse degetele ude de agheasmă la frunte şi-şi făcu din nou 
semnul crucii. 

Brusc, totul pieri ca prin farmec: episcopul, logodnicii, 
părinţii, preotesele. Făciliile se stinseră, biserica se cutremură ca 
şi când, reintrând în morminte, morţii nu-şi mai găseau locul în 
adânc. Se auzi un tunet şi un fulger trecu pe sub bolțile de 
piatră. Parcă lovit de trăsnet, Hermann căzu neînsufleţit pe 
lespezi. 

Othon se apropie de el şi lumină locul cu torţa aproape 
stinsă. Apoi, săltându-l pe umăr, încercă să-l scoată afară din 
biserică. Făclia se stinse şi Othon o aruncă, după care bâjbâi pe 
întuneric în căutarea uşii. Bezna era însă atât de neagră încât nu 
reuşi să facă lucrul acesta decât după ce străbătu, minute lungi, 
întreaga biserică, cu fruntea scăldată în sudoare şi groaza 
cuibărită în suflet de cele văzute cu puţin timp în urmă. 

În fine, nimeri uşa căutată. 

Când se văzu în chilia de lângă biserică, auzi câteva voci 
strigând numele lui şi al lui Hermann. În acelaşi timp, la 
ferestrele castelului se iviră câteva torţe. Dinspre scară apărură 
nişte umbre care se răspândiră peste tot, căutând parcă ceva. 
Othon le răspunse printr-un strigăt în care-şi pusese toate 
puterile, după care căzu leşinat alături de Hermann. 

Arcaşii îi duseră pe amândoi în sala gărzilor, unde încetul cu 
încetul îşi reveniră. 


Şi atunci povestiră amândoi, fiecare la rându-i, ceea ce li se 
întâmplase. Bătrânul arcaş, auzind tunetul acela înfiorător, îi 
trezise din somn pe ceilalţi şi porniseră în căutarea ortacilor 
dispăruţi. Precum am mai spus, îi găsiră pe amândoi în aceeaşi 
stare. 

În noaptea aceea nu mai dormi nimeni şi, la cele dintâi raze 
ale soarelui, grupul de arcaşi ieşi fără un cuvânt dintre ruinele 
castelului Windeck şi îşi continuă drumul către Cleves, unde 
ajunse pe la ceasurile nouă de dimineaţă. 


Capitolul V 


Locul ales pentru concursul de tras cu arcul era o câmpie ce 
se întindea de la castelul de Cleves până aproape de malul 
Rinului. 

Sub zidurile castelului se ridicase o platformă unde aveau 
să şadă prinţul şi suita ce-l însoțea. Peste câmp, aproape de 
țărm, venise mulţime de popor din satele învecinate, oameni 
dornici de distracție, aşteptând începerea spectacolului. 
Privitorii erau veseli şi se bucurau că învingătorul din ziua aceea 
avea să fie om din popor, ca şi ei. 

Grupurile de arcaşi veniţi din toate colţurile Germaniei 
aşteptau într-un capăt al câmpului, pe când în celălalt se afla 
ţinta în care urmau să tragă. Aceasta era la o distanţă de o sută 
cincizeci de paşi şi era formată dintr-un panou alb cu un punct 
negru în mijloc, în jurul căruia fuseseră desenate două cercuri, 
unul roşu, celălalt albastru. 

Pe la ceasurile zece, se auziră sunând trâmbiţele. Porţile 
castelului se  de-schiseră şi un grup de călăreţi bogat 
înveşmântaţi ieşiră din incintă. Printre ei se aflau prinţul Adolf 
de Cleves, prinţesa Elena şi contele de Ravenstein. 

O suită numeroasă formată din curteni, valeţi şi paji, călări 
ca şi stăpânii lor (deşi distanţa de la locul concursului până la 
castel abia dacă depăşea o jumătate de milă) îi urma pe seniori 
şi părea, înşirându-se pe drumeagul îngust ce cobora colina, un 
şarpe lung şi multicolor ce se îndrepta către fluviu. 


Aclamaţii şi strigăte prietenoase îi primiră pe prinţ şi pe 
prinţesa cea tânără în clipa în care nobilii spectatori urcară pe 
podiumul ce le fusese pregătit. 

Singur Othon rămase tăcut în mijlocul acestui tumult 
popular, căci din clipa în care spectatorii de vază se iviseră pe 
podium, privirea lui rămăsese aţintită asupra chipului prinţesei 
Elena. 

Aceasta era, într-adevăr, una dintre cele mai frumoase 
femei din întreaga Germanie de miazănoapte, unde frumuseţile 
feminine cu trăsături delicate şi paloare în obraz nu sunt deloc 
puţine. 

Ca florile ce cresc la umbră, înfigându-şi rădăcinile în solul 
clisos, prinţesei Elena îi lipseau poate culorile vii ale tinereţii, ce 
se ivesc sub soarele cald al sudului. Era în schimb zveltă şi plină 
de farmec asemenea nufărului ce apare din unde dis-de- 
dimineaţă ca să privească o clipă în juru-i şi să ia parte la 
serbarea luminii, dar care, în amurg, se închide şi se culcă peste 
frunzele cărnoase şi rotunde. lar noaptea şi-o trece în legănatul 
tulpinii nevăzute ce se pierde în adânc. 

Pe podium urcă mai întâi stăpânul castelului, prinţul Adolf 
de Cleves, apoi prinţesa Elena şi, în urma ei, contele de 
Ravenstein, care trebuia, după spusele unora din popor, să 
devină logodnicul prinţesei. După ei veneau pajii, ducând pe o 
pernă de catifea roşie pălăria cu perle ce avea să fie dăruită 
învingătorului. 

În sfârşit, curtenii şi străjile ocupară locurile ce le fuseseră 
rezervate pe podiumul musafirilor. După ce prinţesa Elena 
răspunse printr-un semn cu capul murmurului de admiraţie cu 
care fu primită, contele de Cleves, tatăl ei, dădu semnalul de 
începere a concursului. 

Erau în total o sută douăzeci de arcaşi şi condiţiile de 
participare fuseseră anunţate dinainte. 

Astfel, cei care nu vor lovi de la început în ţinta albă 
trebuiau să se retragă numaidecât şi nu mai aveau dreptul să 
continue concursul. Cei care, la a doua încercare, vor trage în 
afara cercului roşu erau, de asemenea, descalificaţi. In fine, nu 
puteau rămâne pentru întrecerea finală decât aceia care, după a 
treia încercare, se dovedea că au lovit în cercul albastru. 

În felul acesta concurenţii erau departajaţi unul câte unul. 
Şi, pe de altă parte, era imposibil ca vreun concurent mai 


norocos, dar neîndemânatic, să triumfe în toate cele trei 
încercări. 

La un semnal, arcaşii îşi întinseră arcurile şi se pregătiră să 
tragă. 

Fiecare fusese înscris după alfabet şi urmau să dea drumul 
săgeţilor în această ordine. 

Un herald striga numele şi, auzindu-şi-l, arcaşii făceau un 
pas înainte şi trăgeau. Douăzeci dintre ei dădură greş în această 
primă încercare şi se retraseră ruşinaţi, însoţiţi de hohotele de 
râs ale mulţimii, în locul în care se strângeau cei ce nu reuşeau 
să treacă de primele probe. 

După ce traseră pentru a doua oară, un grup şi mai mare se 
îngrămădi lângă ceilalţi, căci proba fusese mai grea şi era 
normal ca numărul lor să-l întreacă pe al celor dintâi. 

În sfârşit, după a treia probă nu mai rămăseseră să 
concureze decât unsprezece trăgători, printre care se găseau 
Frantz, Hermann şi Othon. Ei erau, de altfel, consideraţi cei mai 
buni arcaşi de la Strasburg şi până la Nimegue. 

Atenţia cu care mulţimea urmărea întrecerea spori. Chiar 
grupurile de arcaşi ieşiţi din concurs, uitându-şi supărarea, se 
apropiară şi începură să se roage ca soarta, care le fusese 
potrivnică, să-i ajute pe prietenii, tovarăşii sau fraţii lor rămaşi în 
concurs. 

Se stabili o nouă probă, anume că învingătorul să fie stabilit 
după ce avea să se tragă în punctul negru şi arcaşii se învoiră la 
aceasta. Abia acum urma să se vadă dacă într-adevăr cei care 
trecuseră de primele trei încercări erau îndemânatici sau nu. 

După ce dădură drumul săgeţilor, se văzu că şapte dintre ei 
nu nimeriseră ţinta. Frantz şi Hermann loviseră în marginea 
punctului negru. Mildar şi Othon nimeriseră chiar în centrul său. 

Acest Mildar, al cărui nume îl rostim pentru întâia oară, era 
arcaşul contelui de Ravenstein şi faima sa urcase de-a lungul 
Rinului, din ţinuturile unde fluviul se pierde în nisipurile de la 
Ostreelet şi până la izvoare, la Saint-Gothard. De multă vreme, 
Frantz şi Hermann, la fel de vestiți ca şi el, vroiau să-l înfrângă 
pe acest redutabil adversar, care, însă, ieşea întotdeauna 
biruitor. 

Hotărârea se luă în pripă: Mildar fu socotit învingător, căci 
săgeata lui Othon străpunsese ţinta şi căzuse dincolo de ea. 


Spectatorii urmăreau cu sufletul la gură această ultimă parte a 
concursului şi pe ultimii arcaşi rămaşi în întrecere. 

Trei dintre ei erau cunoscuţi datorită concursurilor câştigate 
până atunci, dar al patrulea, cel mai tânăr, era cu desăvârşire 
necunoscut mulţimii. Toţi se întrebau cum l-o fi chemând şi de 
unde vine, dar, cu excepţia numelui pe care şi-l dăduse el însuşi 
la înscriere, Othon arcaşul, nimeni nu ştia nimic despre el. 

_ Conform ordinei alfabetice, Frantz trebuia să tragă primul. 
Inaintă până la locul marcat cu o funie, alese cea mai bună 
săgeată pe care o avea în tolbă, ridică arcul, ochi câteva 
secunde cu toată atenţia de care se simţea capabil, după care 
dădu drumul corzii şi săgeata se înfipse în punctul negru. 
Strigăte de bucurie şi admiraţie izbucniră din toate piepturile. 

g Frantz se dădu câţiva paşi înapoi şi făcu loc tovarășilor săi. 
In locul său veni Hermann, ochi cu aceeaşi grijă ca şi cel 
dinaintea sa şi trase tot în punctul negru de pe ţintă. 

Era rândul lui Mildar. 

Acesta merse către locul fixat în mijlocul celei mai profunde 
tăceri, alese cu luare-aminte o săgeată din tolbă, o puse în 
echilibru pe deget ca nu cumva vârful de fier să fie mai greu 
decât cealaltă jumătate, apoi, mulţumit de rezultatul alegerii, o 
aşeză pe coardă de cânepă. In clipa aceea, contele de 
Ravenstein, stăpânul său, se ridică de pe jilţ, scoase o pungă din 
buzunar şi zise: 

—  Mildar, dacă-ţi întreci adversarii şi înfigi săgeata în 
centrul țintei, galbenii aceştia vor fi ai tăi. 

Şi, terminând ce avea de spus, aruncă punga, la picioarele 
arcaşului. Dar acesta era atât de preocupat de ceea ce făcea, 
încât nici nu auzi ce i se promisese. 

Pungă se deschise în faţa lui şi galbenii căzură zornăind la 
pământ, dar nici acest lucru nu-l smulse dintr-ale lui. 

Câţiva spectatori curioşi priviră spre banii aceia risipiţi în 
iarbă, după care îşi aţintiră privirea asupra arcaşului. Şi într- 
adevăr, Mildar nu înşelă încrederea contelui de Ravenstein. 
Săgeata se înfipse chiar în mijlocul țintei. Aclamaţii puternice se 
auziră de peste tot. Contele de Ravenstein bătu din palme, 
mulţumit de ispravă supusului său. 

Elena păli deodată, astfel încât tatăl său, neliniştit, se 
aplecă spre ea şi o întrebă dacă se simte rău. Ea, însă, în loc de 
răspuns, dădu din cap în semn că nu şi prinţul Adolf, mulţumit, 


se întoarse către trăgători. Mildar se aplecase la pământ şi 
aduna galbenii din pungă. 

Singurul care nu trăsese era Othon, ultimul pe lista arcaşilor 
şi care, după succesul lui Mildar, nu prea mai avea mari şanse 
de reuşită. 

Dar Othon zâmbi şi toţi care-l zăriră în acel moment 
pricepură că tânărul nu se gândea nici o clipă la un eşec. 

Numai ochi şi urechi, Frantz şi Hermann urmăreau cu 
sufletul la gură rezultatul întrecerii, punându-şi toată nădejdea 
în tânărul lor camarad. 

Ei nu aveau, fireşte, o pungă de aur pe care să i-o arunce la 
picioare, cum făcuse contele de Ravenstein, dar se apropiară de 
Othon şi-i strânseră mâna. 

— Gândeşte-te la prestigiul arcaşilor din Kolonia, îi ziseră, 
deşi nu credem că ai prea mari şanse. 

— Ba am, răspunse Othon, dând din cap cu hotărâre. Tot ce 
vă rog e să smulgeţi săgeata lui Mildar din ţintă, căci am de 
gând să trag exact în acelaşi loc. 

Frantz şi Hermann se priviră unul pe altul încrezători. 

Othon le făcuse această promisiune cu atâta linişte şi 
încredere în glas, cu atâta sânge rece, încât acum, după 
cuvintele lui, nu se mai îndoiau că tânărul arcaş îşi va respecta 
făgăduiala. 

Dar, pentru că mulţimea era nerăbdătoare şi începuse să 
murmure, cei doi făcură un semn că vroiau să vorbească şi 
liniştea se restabili. 

Atunci, Hermann, întorcându-se către podiumul unde se afla 
prinţul de Cleves, ridică glasul şi anunţă ceea ce le spusese 
Othon. 

Propunerea acestuia li se păru tuturor atât de uluitoare, 
încât fu acceptată imediat. Mildar, la rândul său, zâmbi 
neîncrezător, arătând în felul acesta că nu e cu putinţă aşa 
ceva. 

Othon îşi scoase pălăria de arcaş şi o puse jos, apoi lăsă din 
mână arcul şi săgețile şi merse cu pas încet şi măsurat să vadă 
lovitura lui Mildar. Săgeata era înfiptă exact în mijlocul țintei. 
Venit în urma lui Othon, Mildar o smulse din punctul negru. 

Franz şi Hermann voiră să-şi urmeze tovarăşul, dar acesta îi 
întoarse din drum cu un gest al mâinii. 


Othon culese atunci o floare de câmp, o vâri în gaura făcută 
în ţintă de săgeata lui Mildar, astfel că în mijlocul punctului 
negru se zărea acum şi un altul, alb. După ce făcu toate 
acestea, tânărul arcaş se întoarse la locul lui, cu aceeaşi linişte 
şi încredere în forţele sale, încredinţat că dacă ar fi pierdut 
rămăşagul n-avea să supere pe nimeni şi că nici nu era un motiv 
să se ruşineze cu asta. 

Ajuns la punctul hotărât, aşteptă să se facă linişte şi fiecare 
să-şi îndrepte atenţia asupra țintei. Apoi, când se făcu tăcere, îşi 
luă arcul şi scoase, fără să stea prea mult pe gânduri, o săgeată 
din tolbă. Un ochi mai ager ar fi observat că în fracțiunea aceea 
de secundă Othon avusese timp suficient pentru a şi-o alege pe 
cea mai potrivită. Dădu apoi din cap şi-şi flutură pletele blonde, 
care-i acopereau obrajii, şi, liniştit şi surâzător precum Apollo, 
puse săgeata pe coardă, o ridică la înălţimea ochiului, trase de 
coardă până ce mâna dreaptă îi atinse umărul, rămase o clipă 
nemişcat ca o stană de piatră, după care săgeata fu auzită 
vâjâind şi zbură din arc mai repede ea vântul. Punctul alb din 
mijlocul țintei dispăruse. 

Othon se ţinuse de cuvânt: săgeata lui trecuse prin gaura 
făcută de cea a lui Mildar. Un strigăt de uimire străbătu 
mulţimea agitată. Fusese, într-adevăr, o minune dumnezeiască. 

Othon se întoarse către prinţul de Cleves şi-l salută cu 
supunere. 

Prinţesa roşi de plăcere, în timp ce contele de Ravenstein 
era încruntat şi furios. 

Atunci, prinţul de Cleves se ridică de la locul său şi spuse că 
din clipa aceea întrecerea avea doi învingători şi că, prin 
urmare, trebuiau făcute două daruri: primul era pălăria 
împodobită de prinţesă, fiica sa, celălalt chiar lanţul de aur pe 
care îl purta el însuşi la gât. Dar, cum ar fi fost normal ca să 
existe, totuşi, un singur învingător şi să se ştie cine era cel mai 
bun dintre cei doi, ceru ca fiecare adversar să mai propună câte 
o probă, pe care celălalt să o accepte neîntârziat. 

Othon şi Mildar primiră propunerea prinţului şi spuseră că ar 
fi făcut-o chiar ei, dacă acesta nu le-ar fi luat-o înainte, iar 
mulţimea spectatorilor aplaudă zgomotos, bucuroasă că 
întrecerea se prelungeşte, şi îi mulţumi prinţului pentru 
bunătatea lui. 


Cel dintâi care avea dreptul să propună o nouă încercare fu 
Mildar. 

Acesta se duse pe ţărmul apei. Tăie două crengi de salcie, 
înfipse una în pământ, trase şi o dobori cu săgeata. 

Othon făcu la fel cu cealaltă şi o nimeri şi el. Urmă acum 
proba propusă de el. 

Alese două săgeți din tolbă, puse una pe coardă arcului şi o 
tinu pe cealaltă în mână, o trase pe prima drept în sus şi, când 
săgeata se întorcea pe pământ în zbor aproape vertical, o frânse 
în două cu o altă lovitură. 

Mulțimea izbucni în urale, iar Mildar declară că n-a încercat 
niciodată o asemenea lovitură şi că, prin urmare, nici nu cutează 
să probeze. 

Prin urmare, se recunoscu învins şi îşi invită adversarul să 
aleagă între pălăria brodată de prinţesa Elena şi lanţul de aur al 
prinţului Adolf de Cleves. 

Othon zâmbi şi se apropie de prinţesă, în faţa căreia 
îngenunche în strigătele şi ovaţiile mulţimii. 


Capitolul VI 


Când se ridică, având pe cap pălăria împodobită cu perle, 
chipul îi era îmbujorat de emotie şi fericire. Buclele blonde ale 
Elenei aproape că le atinseseră pe ale lui şi îşi simţiseră unul 
altuia răsuflarea caldă. Othon era pentru prima oară în viaţă 
atât de aproape de o femeie. 

Veşmintele verzi de arcaş îi şedeau atât de bine pe trupul 
înalt şi musculos, ochii îi străluceau atât de tare de bucuria 
primei izbânzi dobândită prin propria-i iscusinţă, era atât de 
mândru şi de frumos, încât prinţul de Cleves gândi în clipa 
aceea că un astfel de om i-ar fi putut fi de trebuinţă. 

Şi atunci, întorcându-se către tânărul care se pregătea să 
coboare treptele podiumului, îi zise: 

— Mai stai o clipă, arcaşule, căci nădăjduiesc să nu ne 
despărţim atât de curând. 

— La porunca înălţimii voastre, răspunse tânărul. 

— Cum te numeşti? 

— Othon. 


— De vreme ce ai venit la întrecerea organizată de mine, 
înseamnă că ai auzit lucruri bune despre acest concurs. Poate 
că ştii, de asemenea, că slujitorii şi curtenii mei sunt pe deplin 
încredinţaţi de bunătatea mea. Spune-mi, eşti în slujba cuiva? 

— Sunt liber ca pasărea cerului, înălţimea voastră, răspunse 
Othon. 

— În acest caz, nu ai vrea să intri în slujba mea? 

— Ce obligaţii voi avea în cazul că accept? întrebă tânărul 
arcaş. 

— Desigur că aceste obligaţii îţi vor conveni, ca om şi 
luptător: sunt obligaţiile oricărui arcaş. 

Othon zâmbi într-un fel destul de enigmatic, desigur, pentru 
cei ce nu vedeau în el decât un arcaş iscusit şi ar fi dat, fără 
îndoială, un răspuns potrivit naşterii şi rangului său. Dar văzu, în 
clipa aceea, privirea Elenei aţintită asupră-i cu atâta bunătate, 
încât cuvintele îi îngheţară pe buze. 

In acelaşi timp, fiica prinţului îşi împreună palmele în semn 
de rugăciune şi îl privi în ochi. 

Othon simţi aşadar cum mândria i se stinge sub această 
rază de dragoste şi, întorcându-se spre prinţ, spuse: 

— Primesc. 

Un zâmbet de fericire se ivi pe chipul Elenei. 

— Ei bine, aşa să rămână precum ai zis: de astăzi eşti în 
slujba mea, urmă prinţul de Cleves. Uite această pungă cu 
galbeni. la-o şi să o consideri drept primă plată pentru serviciile 
tale. 

— Vă mulţumesc din suflet, înălţimea voastră, spuse Othon, 
dar nu pot primi aceşti bani. Mai am încă ceva din banii luaţi de 
acasă. Când îi voi termina pe aceştia, voi cere înălţimii voastre 
plata pentru slujba mea. Dar, dacă înălţimea voastră vrea să-mi 
asculte o dorinţă, v-aş ruga altceva. 

— Ce? Întrebă prinţul. 

— Să primiţi în slujba înălţimii voastre, împreună cu mine, şi 
pe tânărul pe care-l vedeţi rezemat în arc, pe nume Hermann, 
spuse Othon. E un bun tovarâăş şi n-aş vrea să mă despart de el. 

— Ei bine, zise prinţul, fă-i şi lui propunerea pe care ţi-am 
făcut-o eu ţie şi, dacă primeşte, dă-i această pungă pe care ai 
refuzat-o. Poate că mândria lui este mai mică decât a ta şi o va 
primi. 


Othon se înclină în faţa prinţului, cobori treptele şi merse la 
Hermann pentru a-i transmite propunerea stăpânului său şi a-i 
da punga cu galbeni. 

Herman le primi pe amândouă: pe una cu bucurie, pe 
cealaltă cu recunoştinţă. După aceasta, merseră împreună să-şi 
ia locul în suita prinţului. 

La plecare, prinţul de Cleves nu mai oferi braţul fiicei sale, 
căci contele de Ravenstein ceruse această cinste şi tatăl tinerei 
prințese i-o acordase. 

Strălucitorul alai făcu câţiva paşi pe jos până la locul unde 
se aflau caii. Valetul care-l păzea pe cel al prinţesei Elena lipsea, 
rătăcit în mulţimea de spectatori curioşi. 

Othon îi remarcă lipsa şi, uitând că ar fi putut să-şi dea în 
vileag obârşia, se oferi să-l înlocuiască. Se ştie că orice tânăr de 
neam ales e îndreptăţit să ajute o doamnă, atunci când pajul 
sau scutierul ei nu este prezent. 

— Imi pare, tinere, zise contele de Ravenstein, împingându-l 
cu braţul, că biruinţa de astăzi te-a făcut să-ţi uiţi obârşia. Să ştii 
că bunăvoința pe care o arăţi nu-ţi scuză făloşenia. 

Othon simţi cum sângele îi inundă obrajii într-o fracțiune de 
secundă, ca şi când o văpaie de foc i-ar fi trecut prin faţă, dar nu 
spuse şi nu făcu nimic, pentru că-şi dădu seama că la cel mai 
mic gest ar fi fost pierdut. 

Se îndepărtă de tânăra prinţesă fără un cuvânt. 

Aceasta îi mulţumi din ochi. 

Intre sufletele lor tinere, abia îmbobocite, exista o 
înţelegere atât de perfectă şi o pornire atât de sinceră către 
iubire, încât păreau făcuţi unul pentru altul. 

Un valet aducea de căpăstru calul pajului dispărut în 
mulţime. 

Prinţul văzu scena cu contele de Ravenstein, văzu calul şi-i 
văzu şi pe Othon şi Hermann venind în urmă. 

— Othon, ştii să călăreşti? îl întrebă pe tânărul arcaș. 

— Da, înălţimea voastră, răspunse Othon zâmbind. 

— Dacă-i aşa, îţi îngădui să iei calul pajului acela. N-ar fi 
drept ca învingătorul de azi să meargă pe jos. 

Othon făcu un semn de mulţumire şi de supunere. 

Se apropie de cal, sări în şa fără să atingă scara, cu o 
asemenea uşurinţă încât se vedea de la o poştă că obişnuinţa 


aceasta îi venea din moşi-strămoşi. Ca şi gestul de curtoazie de 
mai-nainte, felul cum sări în şa îi trăda obârşia nobilă. 

Alaiul prinţului îşi urmă drumul către castel. 

Ajuns la poarta principală, lui Othon îi atrase atenţia 
blazonul pe care erau sculptate şi pictate însemnele de nobleţe 
ale casei de Cleves: o lebădă de argint pe o mare verde. 

Îşi aminti că această lebădă se lega de o veche tradiţie a 
familiei de Cleves, despre care auzise, în copilărie, o mulţime de 
istorisiri. 

Deasupra porţii era un balcon masiv şi grosolan cioplit, 
numit balconul prinţesei Beatrix. Între acesta şi poartă se afla o 
sculptură de pe la începutul secolului al treisprezecelea, 
înfăţişând un cavaler călărind într-o barcă trasă de o lebădă. In 
sfârşit, acest chip heraldic se găsea reprodus peste tot, chiar şi 
pe clădirile de curând construite în incinta castelului. 

Restul zilei trecu în mari serbări organizate de prinţul Adolf 
de Cleves. 

Othon s-a aflat aproape tot timpul în centrul atenţiei 
generale. Şi, alături de ospăţul dat de prinţ pentru localnici şi 
musafiri, tovarășii lui Othon dădură şi ei unul în cinstea tânărului 
învingător. 

Singurul care nu participă la această petrecere fu Mildar. 

A doua zi, Othon primi uniforma de arcaş, armele şi 
însemnele casei de Cleves. Tunica, în faţa căreia stătu o vreme 
şi o privi descumpănit, o tunică soldăţească bine ajustată, era 
totuşi un strai de om simplu. Gândul la Elena îl făcu să treacă 
însă şi peste asta. Îşi dezbrăcă deci hainele făcute la Kolonia şi 
le îmbrăcă pe cele aduse de slujitor. 

Tot în acea dimineaţă îşi începu şi slujba. | se repartiză un 
sector de pază în turnuri şi galerii. 

Când îi veni rândul să-l schimbe pe cel dinaintea sa, văzu că 
sectorul său este pe terasa din faţa ferestrelor castelului. 

Othon mulţumi în gând cerului pentru acest noroc. 

Nădăjduia că în zilele cu soare, când prinţesa avea să apară 
la fereastră, putea să o vadă şi să-i vorbească. 

lată că aşteptarea n-avea să-i fie zadarnică. 

Pe terasa castelului apărură Elena, tatăl său, prinţul de 
Cleves şi contele de Ravenstein. Cei trei vorbeau şi priveau 
către tânărul, arcaş. 

Othon avu impresia că vorbesc chiar despre el. 


Şi adevărul e că asta şi făceau. 

Prilnţul Adolf de Cleves îl întrebă pe conte dacă-i plăcea 
înfăţişarea noului său arcaş, la care Ravenstein răspunse că, 
după toate legile, omeneşti şi divine, tânărul arcaş greşea 
purtându-şi părul lung precum nobilii, când cei de starea lui 
aveau datoria să fie tunşi. 

Elena vru să ia apărarea pletelor blonde şi buclate ale 
tânărului arcaş, dar prinţul Adolf de Cleves găsi observaţia 
celuilalt dreaptă şi spuse că nu e bine ca un om de rând să 
profite de avantajele pe oare le dă un titlu de nobleţe. Ceilalţi 
arcaşi, mai adăugă prinţul, ar avea tot dreptul să ceară şi ei să 
poată purta părul lung, dacă ar vedea că Othon a căpătat acest 
privilegiu. 

Deşi văzu că se vorbeşte pe seama lui, lui Othon nici nu-i 
trecu prin cap că tocmai părul său e pricina discuţiei aprinse 
dintre cei trei nobili. 

Păşind înainte şi înapoi pe terasa castelului, trecea prin faţa 
ferestrelor celei pe care o iubea acum din tot sufletul şi privirea 
lui scormonitoare încerca să pătrundă înăuntru. 

Pieptul îi era plin de simţămintele calde ale iubirii, apoi se 
înnegura, amintindu-şi de nenorocirea în care se afla şi gândul 
răzbunării îi întuneca raţiunea, aidoma unui şarpe veninos 
încolăcit pe arborele înflorit al dragostei. Amintirea mâniei 
părinteşti se strecura ca un nor între viitorul său şi soarele abia 
născut al iubirii. 

Când îşi termină slujba pe ziua aceea şi cobori din turn, 
văzu că este aşteptat de bărbierul castelului. 

— Contele mi-a poruncit să-ţi tund pletele, îi spuse acesta. 

Othon îl rugă să mai spună o dată ceea ce vroia de la el, 
căci gândurile de fericire îi stăruiau în cap şi amintirea planurilor 
de viitor pe care şi le făcuse doar cu câteva clipe în urmă nu-i 
dădea pace. Când auzi ce i se cere, nu-i veni să creadă că 
propunerea se referea la el, dar îşi spuse că nu avea încotro şi 
că trebuia să se supună poruncii. 

Pentru stăpânul castelului, prinţul de Cleves, Othon nu era 
altceva decât un arcaş, un simplu oştean, mai îndemânatic 
decât alţii, e drept, dar măiestria în meşteşugul armelor nu-l 
putea înnobila. Şi, fireşte, dacă nu era nobil, nu avea dreptul să 
poarte părul lung. 


Era, deci, în situaţia de a alege: ori accepta să fie tuns, ori 
trebuia să plece de la castel. 

Atât de mare era, pe vremurile acelea, cinstea de a purta 
părul lung, încât Othon se zbătea într-o mare dilemă. Işi spunea 
că prestigiul său şi al familiei sale nu putea suporta o asemenea 
ocară. De altfel, dacă ar fi acceptat să fie tuns, în ochii Elenei ar 
fi devenit, într-adevăr, un oştean de rând şi asta l-ar fi durut mai 
tare decât despărţirea de ea. 

Chiar în clipele în care îşi făcea toate aceste gânduri, prinţul 
ieşi din castel la braţul fiicei sale şi se îndreptară împreună spre 
tânărul arcaş. 

Othon veni în întâmpinarea lor şi prinţul, văzând că acesta 
vrea să-i vorbea-scă, se opri. 

— Înălţimea voastră, începu tânărul, iertaţi-mi îndrăzneala 
de a vă pune o astfel de întrebare: e adevărat că aţi dat poruncă 
să mi se taie părul? 

— E adevărat, răspunse prinţul mirat, dar de ce mă întrebi? 

— Pentru că, dacă vă amintiţi, nu mi-aţi vorbit niciodată de 
asta atunci când mi-aţi propus să rămân în corpul de arcaşi al 
castelului de Cleves. 

— Nu ţi-am vorbit, e drept, zise prinţul, fiindcă nu m-am 
gândit că-ţi vei purta părul aşa cum nu s-ar cuveni unui om de 
starea ta. Eşti de neam nobil cumva, ca să ai dreptul să te porţi 
asemeni unui cavaler sau baron? 

— Totuşi, ripostă tânărul, fără a răspunde la ultima 
întrebare, dacă aş fi ştiut că-mi veţi cere să-mi tai pletele, poate 
că n-aş fi primit slujba pe care mi-aţi oferit-o, cu toată dorinţa 
mea de a intra în serviciul dumneavoastră. 

— Mai e încă vreme să te răzgândeşti, tinere, răspunse 
prinţul, căruia începuse să i se pară ciudată o astfel de 
împotrivire. la seama, însă, căci asta nu-ţi va servi prea mult: 
orice senior pe pământurile căruia vei trece va avea dreptul să- 
ţi pretindă acelaşi lucru pe care ţi-l pretind eu acum, şi asta fără 
a te întreba dacă vrei sau nu. 

— Pentru oricare altul în locul înălţimii voastre, nobile prinţ, 
răspunse Othon zâmbind dispreţuitor (ceea ce îl uimi pe senior 
şi o înspăimântă pe Elena), ar fi lesne de poruncit, dar greu de 
îndeplinit. Sunt arcaş şi port, precum vedeţi, urmă el cu mâna 
pe toba cu săgeți, viaţa a doisprezece oameni la cingătoare. 


— Porţile castelului sunt deschise, pleci sau rămâi, asta tu o 
hotărăşti. Porunca pe care ţi-am dat-o rămâne, însă, 
neschimbată. Eşti liber să faci cum vrei. Acum ştii care sunt 
condiţiile în care te angajez şi n-ai să te poţi plânge vreodată că 
nu ţi le-am făcut cunoscute. 

— Hotărârea mea e luată, seniore, răspunse Othon, 
plecându-se cu respect, dar demn, pe un ton care dovedea fără 
putinţă de tăgadă că e decis. 

— Aşadar, pleci? îl întrebă prinţul. 

Othon deschise gura să răspundă, dar înainte de a rosti 
cuvintele ce aveau să-l despartă pentru totdeauna de Elena, 
aruncă o ultimă privire către prinţesă. 

O lacrimă tremura sub bărbia fetei. 

Othon o zări şi ceva îi zvâcni în piept. 

— Pleci, dar? Întrebă a doua oară prinţul, mirat că trebuia 
să aştepte atâta timp răspunsul arcaşului. 

— Nu, înălţimea ta, rămân, zise Othon. 

— Prea bine, se bucură prinţul, sunt mulţumit văzându-te că 
judeci înţelept. 

Zicând aceasta, îşi urmă drumul împreună cu fiica sa. 

Elena nu spuse nimic, dar îl privi pe Othon cu atâta 
recunoştinţă, încât acesta, când prinţul şi fiica să se depărtară, 
se întoarse vesel spre bărbierul ce aştepta cu sculele pregtăite. 

— Haide, meştere, îl îndemnă Othon, fă-ţi datoria. 

Şi, trăgându-l după sine în cea dintâi încăpere care le ieşi în 
cale pe coridorul castelului, se aşeză pe un scaun şi se pregăti 
să fie tuns. Bărbierul îşi începu treaba fără să înţeleagă nimic 
din tot ce se petrecuse sub ochii lui. 

Tăiatul pletelor lui Othon nu ţinu mai mult decât durează de 
obicei pentru alţii. În câteva clipe, lespezile de piatră fură 
acoperite cu buclele blonde care, puţin mai devreme, se 
ondulau pe creştetul, fruntea şi tâmplele tânărului arcaş. 

Bărbierul plecă. Rămas singur, Othon privi cu părere de rău 
cârlionţii mătăsoşi, cu care îi plăcea atât de mult mamei sale să 
se joace pe când el era copil, şi sentimentul acesta nu şi-l putea 
înfrânge, oricât de mult ar fi ţinut la prinţesa Elena. Deodată, i 
se păru că aude dinspre intrare un zgomot uşor de paşi. 

Ciuli urechea şi recunoscu pasul uşor al celei pe care 
începuse s-o iubească. 


În momentul acela, deşi acceptase să i se taie părul numai 
şi numai de dragul ei, îi fu ruşine să se arate în faţa iubitei cu 
pletele ciopârţite şi se ascunse iute într-o nişă acoperită cu o 
perdea groasă. 

Într-adevăr în cameră intră Elena. 

Prinţesa păşea încet, ca şi când ar fi căutat ceva sau pe 
cineva. p 

După ce făcu câţiva paşi, privirea ei se opri pe duşumea. In 
acea clipă, se uită în jur şi, văzând că este singură, se opri, 
ascultă cu atenţie şi, încredinţându-se că nu este nimeni prin 
preajmă, se aplecă, luă o şuviţă din părul tânărului arcaş, o 
ascunse la piept şi fugi. În tot timpul acesta nu trecu nimeni prin 
apropiere. 

În spatele perdelei, Othon îngenunchease cu buzele 
întredeschise şi palmele împreunate ca pentru rugăciune. 

Cam la vreo două ceasuri după această întâmplare, când 
nimeni nu se aştepta la aşa ceva, contele de Ravenstein porunci 
însoţitorilor şi suitei să pregătească toate cele necesare pentru 
drum, căci a doua zi dimineaţa aveau să părăsească castelul de 
Cleves. 

Toţi se mirară la auzul acestei veşti neaşteptate. Dar, în 
aceeaşi seară, se răspândi zvonul printre slujitorii prinţului că, 
silită de tatăl ei să răspundă cererii de căsătorie făcută de 
conte, tânăra prinţesă spusese că ar vrea mai curând să se 
călugărească, decât să ajungă vreodată soţia contelui de 
Ravenstein. Ofensat de moarte, nobilul musafir dăduse poruncă 
de plecare. 


Capitolul VII 


Cam la o săptămână după evenimentele povestite până 
aici, în clipa în care prinţul de Cleves se ridica de la masa de 
prânz, i se dădu de veste că un trimis al contelui de Ravenstein 
sosise la castel şi adusese cu sine provocarea stăpânului său. 

Prinţul se întoarse către Elena cu o expresie în care se 
împleteau duioşia, dar şi mâhnirea. 


Fata se înroşi la faţă şi îşi plecă ochii. Apoi, după ce se 
scurse un minut în care tăcură amândoi, prinţul porunci ca 
mesagerul contelui să fie introdus în salon. 

Omul intră. 

Era un tânăr nobil înveşmântat în culorile contelui şi cu 
blazonul acestuia pe arme. Trimisul îl salută cu respect pe prinţ, 
după care, pe un ton mândru şi răspicat, spuse că sarcina sa e 
de a transmite acestuia provocarea la luptă a stăpânului său, 
contele de Ravenstein. Acesta declara, fără să explice pricina 
acestei duşmănii, că se va răzbuna împotriva prinţului Adolf de 
Cleves oriunde l-ar întâlni, fie singur, fie în mulţime, înarmat sau 
nu, ziua sau noaptea, la munte sau la şes. 

Prinţul ascultă această provocare cu un aer liniştit, după 
care se ridică şi luă de pe jilţul unde fusese pusă o mantie de 
catifea căptuşită cu blană de hermină, pe care o puse pe umerii 
mesagerului. Işi scoase apoi de la gât lanţul de aur şi-l prinse la 
gâtul trimisului. 

— Vestea pe care mi-ai dat-o mă bucură din cale-afară, 
spuse prinţul şi-l însoţi pe tânărul nobil până la poarta castelului. 

Plecând, mesagerul contelui spuse tuturor că prinţul de 
Cleves îi primise provocarea la război aşa cum ai primi o 
invitaţie la bal. 

In realitate, totuşi, sub masca acesta de linişte, prinţul era 
cuprins de o mare îngrijorare. 

Era la vârsta la care armura de oţel apasă prea greu umerii 
războinicului. In plus, nu avea nici fiu sau nepot căruia să-i 
încredinţeze sarcina de a-i ţine locul. lar prietenii, în vremurile 
acelea tulburi, când alianțele se încheiau şi se desfăceau cu 
mare uşurinţă şi fiecare era îngrijorat pentru propria lui viaţă, 
nu-l puteau ajuta nici ei. 

Trimise răvaşe în toate părţile, la vechii tovarăşi şi aliaţi, cu 
rugămintea de a i se expedia ajutoare. Apoi se grăbi să 
poruncească repararea  stricăciunilor castelului, întărirea 
turnurilor şi începu să strângă merinde. 

La rândul său, contele de Ravenstein făcu pregătiri de 
război cât îi îngăduiră cele câteva zile până la declanşarea 
atacului. 

Astfel, nu mult timp de la primirea provocării la luptă, şi mai 
înainte ca aliaţii prinţului să-i poată veni în ajutor, din cel mai 


înalt turn al castelului de Cleves se auzi strigătul care chema la 
arme. 

Cel care dădu alarma fu Othon, aflat de strajă pe ziduri, 
care zărise la orizont, în apropiere de Nimegue, un nor de praf în 
mijlocul căruia sclipeau armele, aşa cum scânteile sclipesc în 
fum. 

Deşi nu se aştepta la un atac atât de grabnic, prinţul era 
de-acum pregătit pentru luptă. 

Porunci de îndată să se închidă porţile, să se coboare 
stăvilarele şi le strigă oştenilor să urce pe metereze. Elena 
cobori în capela contesei Beatrix şi începu să se roage lui 
Dumnezeu pentru izbândă. 

Când armata contelui de Ravenstein era la o jumătate de 
leghe depărtare de castel, acelaşi mesager care adusese cu 
câteva zile în urmă provocarea la luptă din partea stăpânului 
său, ieşi dintre rânduri urmat de un trâmbiţaş şi se apropie de 
zidurile fortăreței. 

Ajungând împreună aici, trâmbiţaşul scoase trei sunete 
ascuţite şi tânărul războinic dădu de veste următoarele: 
provocarea contelui se adresa fie prinţului de Cleves, fie oricui 
ar fi vrut să lupte în locul acestuia, drept pentru care stăpânul 
său, contele, avea să se înfăţişeze trei zile la rând pe câmpia din 
faţa castelului, pentru a-l înfrunta pe potrivnicul său din 
fortăreață. În cazul în care prinţul sau cel ce avea să-l reprezinte 
nu se va înfăţişa după cele trei zile, avea să se declanşeze 
atacul general asupra castelului. După ce spuse toate acestea 
trimisul contelui se apropie de porţi şi fixă cu pumnalul în lemnul 
canatului mănuşa stăpânului său. 

Drept răspuns, prinţul îşi aruncă propria mănuşă peste zid, 
în faţa solului. După care, cum orele erau înaintate, începură şi, 
unii şi alţii să-şi pregătească armele şi să-şi ocupe posturile de 
luptă. 

Conştient că primejdia este cât se poate de aproape, Othon 
nu-şi putu înfrânge totuşi dorinţa de a o întâlni pe prinţesa 
Elena. Cobori, deci, de la postul său şi străbătu încăperile 
castelului prin care forfoteau arcaşii şi slujitorii, căutând-o prin 
coridoare şi odăi. 

Întâlnirile lor de până atunci fuseseră întâmplătoare, dar 
pline de farmec. Deşi nu ştia că Othon o văzuse ridicând de jos 
bucla aceea blondă din părul său, prinţesa îi zâmbea uneori, iar 


de roşit, roşea întotdeauna. Alteori căuta pricini de vorbă şi 
schimbau câteva cuvinte, de cele mai multe ori lipsite de sens. 
După acele întâmplări, în sufletul tânărului arcaş era sărbătoare 
şi, după ce se despărţeau, alegea un colţ întunecat de odaie, de 
obicei în cele mai retrase şi singuratice încăperi, şi rememora 
cuvintele iubitei sale. Închizând ochii, îi revedea cu emoție 
chipul îmbujorat de fericire. 

De astă-dată, însă, căutările sale fură zadarnice. Degeaba 
scormoni cu privirea prin odăi şi coridoare, căci prinţesa parcă 
intrase în pământ. 

Zicându-şi că poate se retrăsese în capela castelului ca să 
se roage, se îndreptă într-acolo. 

Dar capela era goală. 

În acest caz, nu putea fi decât în vechea capelă a prinţesei 
Beatrix. Lăcaşul acesta de rugăciune era însă ceva mai departe 
şi nu-l folosea aproape nimeni, nici stăpânii castelului şi nici 
slugile. 

Othon stătu o clipă pe gânduri, întrebându-se dacă să 
meargă într-acolo sau nu. Totuşi, împrejurările erau atât de 
grave, încât îşi spuse că aceasta l-ar scuza în faţa prinţesei şi 
păşi hotărât înspre capelă. Acolo trebuie să fie, îi trecu prin cap 
pe când se apropia de lăcaş. Ajuns în faţa uşii o deschise, trase 
de-o parte perdeaua ce masca intrarea şi o zări pe Elena 
îngenunchiată în altar. 

Tânărul arcaş pătrundea aici pentru întâia oară. 

Capela era întunecoasă şi te îndemna la reculegere. Lumina 
zilei pătrundea înăuntru prin vitraliile colorate de la ferestre, 
creând o atmosferă în care te simţeai mai aproape de 
Dumnezeu decât oriunde. 

O candelă mică atârna deasupra altarului, pe care se aflau 
sculptate însemnele castelului, vechea emblemă ce înfăţişa un 
cavaler tras de o lebădă. 

Dar aici, chipul cavalerului era înconjurat de o aureolă 
strălucitoare şi, pe cei doi stâlpi ce încadrau emblema, se aflau 
atârnate, de o parte şi de alta, o spadă cu mânerul şi teaca de 
aur şi un fildeş uriaş încrustat cu perle şi rubine. Sus de tot, 
deasupra scenei cu lebăda şi cavalerul, aşa precum se 
obişnuieşte şi azi în multe locuri din Germania, se aflau un scut 
şi o cască de luptă, identice cu cele de pe emblema sculptată. 
Lucrul acesta era uşor de constatat, căci pe piatră, ca şi pe oţel, 


se repeta acelaşi blazon în aur: o cruce încoronată cu spini pe 
un munte verde. 

Spada, fildeşul, casca şi scutul erau, fără îndoială, ale 
cavalerului cu lebăda, iar acesta părea a fi un participant la 
vechile cruciade. 

Othon se apropie pe nesimţite de fata îngenunchiată. Ea se 
ruga în şoaptă în faţa cavalerului sculptat ca şi cum ar fi făcut-o 
în faţa lui Cristos sau a unui martir. Prinţesa avea în mână un 
şirag de mătănii de abanos încrustate cu sidef, la capătul căruia 
atârna un clopotel din care nu ieşea nici un sunet. 

Othon atinse din nebăgare de seamă un jilţ şi fata, auzind 
zgomotul, se întoarse spre noul venit. Departe de a părea 
mirată că fusese găsită aici, îl privi pe tânărul arcaş cu un 
zâmbet trist, dar plin de o nespusă blândeţe. 

— Vezi, zise ea, fiecare din noi făptuieşte după cum îi e 
fiinţa şi sufletul dăruite de Dumnezeu. Tatăl meu se pregăteşte 
de luptă, eu mă rog. Dumneata nădăjduieşti să izbândeşti cu 
spada, eu prin lacrimi şi rugăciune. 

— Şi care este sfântul căruia i te rogi? o întrebă Othon, 
împins de curiozita-tea trezită în el la vederea chipului acela 
reprodus în piatră. E oare Sfântul Mihail sau Sfântul Gheorghe? 
Spune-mi, rogu-te, numele lui, pentru că vreau să mă rog şi eu 
aceluiaşi sfânt. 

— Nu, nu e nici unul, nici altul, răspunse prinţesa, e Rudolf 
de Alost, iar sculptorul a greşit făcându-i aureolă. | se cuvenea 
cununa, căci a fost un martir. 

— Totuşi, urmă Othon, i te rogi ca şi când ar fi aşezat în 
dreapta lui Dumnezeu. Ce poţi nădăjdui de la el? 

— O minune precum cea pe care a făcut-o pentru strămoşii 
mei într-o împrejurare asemănătoare. Dar vai, mătăniile 
contesei Beatrix nu spun astăzi nimic, iar clinchetul clopoţelului 
fermecat nu-l va trezi pentru a doua oară pe Rudolf din 
binecuvântatul său mormânt. 

— Nu te pot sfătui în nici un fel şi nici nu-ţi pot da vreo 
speranţă, îi răspunse Othon, căci nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Nu cunoşti povestea familiei noastre? se miră prinţesa 
Elena. 

— Nu cunosc decât ce văd cu ochii mei: cavalerul care 
străbate Rinul în barca trasă de lebădă a salvat-o, fără îndoială, 
pe prinţesa Beatrix dintr-o mare primejdie, nu-i aşa? 


— Da, a salvat-o dintr-o primejdie asemănătoare cu cea în 
care ne aflăm acum. De asta mă rog lui. Îţi voi povesti, cu alt 
prilej, totul, de-a fir a păr, zise Elena şi se ridică să plece. 

— De ce nu acum? o întrebă Othon, făcând o mişcare 
uşoară şi încercând s-o oprească. Momentul şi locul sunt 
prielnice pentru a asculta o legendă războinică legată de o 
minune cerească. 

— Stai, atunci, aici şi ascultă, răspunse prinţesa, care părea 
că nu dorise decât acest prilej pentru a rămâne singură cu 
tânărul arcaş. 

Othon făcu un semn cu mâna, vrând să dea de înţeles că 
deosebirea de rang nu-i permite să urmeze sfatul fecioarei, dar 
aceasta se prefăcu a nu vede gestul şi rămase cu ochii la altar. 

— Ştii că, începu ea, Godefroy de Bouillon era unchiul 
prinţesei Beatrix de Cleves, bunica noastră. 

— Ştiu asta, zise Othon şi se plecă în semn de respect faţă 
de familia stăpânului său. 

— Ceea ce nu ştii, continuă prinţesa, e că prinţul Robert de 
Cleves, care era căsătorit cu sora eroului din Brabant, a hotărât 
să-şi urmeze cumnatul în cruciade şi, în ciuda rugăminţilor fiicei 
sale Beatrix, a început să facă pregătirile pentru îndeplinirea 
acestei sfinte hotărâri. 

Cucernicul şi înțeleptul Godefroy vru la început să-l facă să 
renunţe, căci, plecând spre Sfântul Mormânt, Robert o lăsa 
singură şi fără nici un sprijin pe unica lui fiică, în vârstă de abia 
paisprezece ani. 

Dar nimic nu l-ar fi putut împiedica pe bătrânul oştean să-şi 
ducă la îndeplinire dorinţa şi, ori de câte ori era sfătuit să 
renunţe, răspundea cu deviza cusută deja pe steag: „Facă-se 
voia Domnului!" 

Godefroy de Bouillon urma să treacă pe la Cleves să-şi ia 
cumnatul cu sine. 

ltinerariul cruciadei străbătea Germania şi Ungaria, deci, 
abătându-se pe la Cleves, nu făcea un ocol prea mare; în plus, 
Godefroy dorea să-şi ia rămas bun de la nepoata sa, Beatrix. 

Zis şi făcut: îşi lăsă dar armata, alcătuită din zece mii de 
călăreţi şi şaptezeci de mii de pedestraşi, sub comanda fraţilor 
săi Eustațiu şi Beaudoin, ajutaţi de amicul său Rudolf de Alost, şi 
cobori Rinul de la Kolonia la Cleves. 

Godefroy de Bouillon n-o mai văzuse pe Beatrix de şase ani. 


În tot acest timp, fata crescuse şi se făcuse frumoasă. 
Despre frumuseţea ei se vorbea pretutindeni. Mai târziu avea să 
devină o femeie atât de desăvârşită, încât şi azi, când vrei să 
evoci acest dar hărăzit femeii, prin partea locului se spune: 
frumoasă ca prinţesa Beatrix. 

Godefroy încercă din nou să-l convingă pe cumnatul său să 
renunţe la plecare şi să rămână lângă fiică-sa. 

Dar totul fu zadarnic, căci prinţul luase toate măsurile ca 
să-l poată însoţi la luptă pe viitorul suveran al lerusalimului. 

Unul dintre scutieri, pe nume Gerard, cunoscut prin puterea 
şi curajul său şi în care stăpânul castelului avea deplină 
încredere, a fost ales de către acesta să se îngrijească de tânăra 
prinţesă şi a primit în acest scop puteri depline de tutore, ca şi 
împuterniciri să administreze domeniul. Godefroy, care nu a 
văzut cu ochi buni toate acestea şi mai ales drepturile cu care 
fusese investit Gerard, i-a lăsat în dar nepoatei sale şiragul de 
mătănii pe care Elena le avea în mână în momentul în care 
Othon intrase în capelă. 

Mătăniile fuseseră aduse de la Sfântul Mormânt de însuşi 
pustnicul Petru, care vizitase mormântul Mântuitorului şi primise 
binecuvântarea prelatului ce făcea de pază acolo. 

Pustnicul Petru i le dăruise mai apoi lui Godefroy de Bouillon 
ca pe un talisman sfânt de care erau legate nenumărate minuni 
şi acesta o încredinţă pe nepoată-sa că, dacă va fi vreodată în 
primejdie, să ia mătăniile, să spună rugăciunea cu inima curată 
şi iubitoare şi atunci el va auzi, oriunde se va afla, clinchetul 
clopoţelului. 

Beatrix primi cu recunoştinţă preţiosul dar, a cărui putere 
miraculoasă n-o cunoştea decât ea, tatăl şi unchiul ei şi ceru 
prinţului îngăduinţa să poruncească ridicarea unei capele în care 
să-l adăpostească, pe fundul unui scrin de marmură. 

Nu mai e nevoie să spunem că rugămintea i-a fost 
îndeplinită. 

Cruciații plecară. 

O inscripţie ce se poate vedea la poarta castelului şi despre 
care se zice că a fost săpată în piatră de însuşi Godefroy de 
Bouillon, arată că toate acestea s-au petrecut la 3 septembrie, 
în anul Domnului 1096. 

Armatele cruciate trecură în linişte şi fără primejdii prin 
Germania şi Ungaria, coborâră apoi în imperiu bizantin şi, după 


ce se opriră pentru un timp la Constantinopol, trecură în 
Bithynia. Ţinta lor era Niceea şi nu avură nevoie de călăuze, 
pentru că drumul le era întovărăşit de osemintele celor două 
armate care trecuseră pe acolo înaintea lor, conduse una de 
pustnicul Petru, cealaltă de Gauthier cel Sărac. 

In sfârşit, se apropiară de Niceea. 

Amănuntele acestui asediu sunt cunoscute. 

La al treilea asalt, prinţul Robert de Cleves fu ucis. Vestea 
aceasta ajunse la urechile prinţesei Beatrix abia după şase luni 
de la eveniment. Tânăra prinţesă îmbrăcă veşmânt cernit. 

Cruciații îşi urmară drumul către miazăzi, trecând prin 
asemenea suferinţe încât, de fiecare dată când zăreau în 
depărtare vreun oraş, se întrebau dacă nu cumva e cetatea 
lerusalimului, ţinta finală a expediției lor. 

Căldura devenise atât de insuportabilă, încât câinii de 
vânătoare mureau în zgardă, iar şoimii se prăbuşeau de pe 
crengile arborilor. 

Se spune că la o singură oprire au murit cinci sute de oşteni 
doar din pricina setei pe care n-aveau unde să şi-o potolească. 

Dumnezeu îi odihneşte şi acum la sânul său. 

În lungul şi chinuitorul marş către lerusalim, amintirea casei 
şi a celor dragi revenea adesea în sufletul cruciaților, făcându-le 
suferinţa insuportabilă. 

După moartea lui Robert de Cleves, Godefroy se gândea tot 
mai mult la biata orfană, prinţesa Beatrix. 

Despre frumuseţea şi cuminţenia ei, conducătorul creştin 
vorbea cel mai adesea cu tânărul său prieten Rudolf de Alost. 

Rămas singura ei rudă de sânge, Godefroy de Bouillon 
nădăjduia că, dacă expediţia avea să se termine cu bine şi 
Sfântul Mormânt va fi eliberat, Beatrix şi Rudolf de Alost îşi vor 
uni destinele şi vor trăi de-a pururea fericiţi. De altfel, îi vorbise 
atât de mult şi de frumos despre tânăra prinţesă prietenului său 
Rudolf, încât acesta se îndrăgostise de ea. lar din clipa în care 
bătrânul războinic îi dăruise tovarăşului său de arme un portret 
al nepoatei sale, acesta nu era fericit dacă trecea zi fără să fie 
pomenit numele prinţesei. 

Armata cruciată ajunse înaintea zidurilor Antiohiei. 

După un asediu de şase luni, oraşul fu cucerit. La orizont se 
ridica însă o altă ameninţare, care, împreună cu extenuarea 


drumului prin deşert şi setea pe care n-aveau unde şi-o 
astâmpăra, începu să rărească rândurile creştinilor: foamea. 

lată de ce nu stătură prea mult în Antiohia, la care visaseră 
îndelung şi pe care-o cuceriseră cu mari sacrificii şi suferinţe. 

lerusalimul devenise pentru ei nu numai o ţintă sfântă, ci şi 
un mijloc de salvare, căci lipsa proviziilor devenea tot mai 
vizibilă. 

leşind din Antiohia, cruciații cântară psalmul: „Domnul să se 
scoale dintre morţi şi duşmanii lui să se risipească". O porniră 
către lerusalim, pe care, după alte chinuri prin pustie, îl zăriră 
ridicându-se pe înălțimile Emmaus. 

Din nouă sute de mii, câţi plecaseră, nu mai erau acum 
decât patruzeci de mii. 

A doua zi începu lupta. 

Cruciații dădură trei asalturi şi toate trei se sfârşiră fără nici 
un rezultat. 

Al patrulea ţinea de trei zile când, în sfârşit, vineri, 15 iulie 
1099, în ziua şi ceasul la care Cristos fusese răstignit, doi 
comandanţi cruciați ajunseră pe meterezele cetăţii sfinte. 

Din doi, unul se prăbuşi, iar celălalt rămase în viaţă. 

Cel rămas în viaţă fu Godefroy de Bouillon, cel căzut Rudolf 
de Alost, logodnicul prinţesei Beatrix. 

Godefroy se arătă din cale afară de nenorocit când i se 
aduse vestea morţii lui Rudolf. 

Fiind cei mai viteaz şi mai chibzuit dintre toţi comandanții 
oştirii cruciate, Godefroy fu ales rege al lerusalimului. 

Trecură câteva luni de la aceasta. La întoarcerea dintr-o 
expediţie împotriva sultanului din Damasc, emirul din Cezareea 
veni la lerusalim şi-i aduse în dar fructe din Palestina. 

Godefroy luă un măr de cedru şi-l mâncă. 

După patru zile, la 18 iulie 1100, muri după unsprezece luni 
de domnie şi patru ani de la plecarea din Europa.. 

În ultimele clipe ceru celor din jur să fie înmormântat lângă 
prietenul său Rudolf de Alost şi această ultimă dorinţă îi fu 
împlinită întocmai. 


Capitolul VIII 


Ştirile din Orient veneau unele după altele la Cleves şi toate 
avură darul s-o îndurereze pe tânăra prinţesă. Astfel află, rând 
pe rând, de moartea tatălui său, de cea a lui Rudolf de Alost, 
logodnicul ei, după care durerea îi spori la aflarea veştii morții 
unchiului ei, Godefroy de Bouillon. Ceva se rupsese parcă în 
inima ei şi nu-şi află liniştea cu nici un preţ. 

Cel mai puţin o durea moartea lui Rudolf, pe care nu-l 
cunoscuse şi despre care nu ştia prea multe. Celelalte două 
pierderi, însă, o lăsaseră de două ori orfană, căci pierzându-l pe 
Godefroy, Beatrix avu senzaţia că pierde un tată adevărat. 

O nouă nenorocire se adaugă celor de până acum: în cei 
cinci ani ce se scurseseră de la plecarea prinţului de Cleves şi 
până la moartea lui Godefroy de Bouillon, Beatrix se făcuse cu 
mult mai frumoasă. Avea nouăsprezece ani şi era considerată 
fata cea mai fermecătoare din partea aceea de ţară. Tot atunci, 
prinţesa băgă de seamă privirile de îndrăgostit pe care i le 
arunca scutierul pus de tatăl său să-i poarte de grijă. 

Cât timp ştia că mai există cineva din familia fetei care să o 
poată apăra, Gerard îşi zăvori sentimentele în adâncul inimii. 

Dar, imediat ce află că Beatrix nu este altceva decât o biată 
orfană, singură pe lume, scutierul se decise să-i declare toată 
dragostea sa. 

Beatrix îi primi declaraţia aşa cum ar fi primit-o, pe vremea 
aceea, orice fată de prinţ. Înainte de a căpăta un răspuns 
definitiv, Gerard îi spuse prinţesei că-i acordă un an şi o zi 
pentru doliu, după care va trebui să-l accepte ca soţ. 

În el avusese loc o schimbare ciudată: slujitorul îi vorbea 
stăpânei de la egal la egal, ba chiar îndrăznea să-i poruncească. 

Beatrix era singură şi neajutorată în faţa hotărârii bărbatului 
de a-şi duce planul până la capăt. Nici unul dintre oameni n-ar fi 
putut s-o ajute. Aşa încât fu nevoită să se încreadă în puterea lui 
Dumnezeu şi Dumnezeu îi trimise, dacă nu o speranţă, măcar 
resemnarea. 

În aceeaşi zi, Gerard porunci să fie închise porţile castelului 
şi dublă străjile de pe metereze, de teamă că nu cumva prinţesa 
să poată scăpa cu fuga. 

Ne amintim că Beatrix clădise capela pentru a avea unde să 
adăpostească mătăniile primite în dar de la unchiul ei. 

Dacă Godefroy ar mai fi trăit, primejdia căsătoriei forţate nu 
s-ar fi ivit niciodată, căci inima plină de devotament a bătrânului 


oştean l-ar fi făcut să-i sară prinţesei în ajutor de oriunde ar fi 
fost, de peste munţi şi mări, de peste pustiuri şi gheţuri veşnice. 
Dar el era mort şi, de fiecare dată când prinţesa se ruga, 
clopoţelul suna, dar sărmana fată nu mai nădăjduia că-i va mai 
sări cineva în ajutor. 

Trecură zile, luni, până când se împlini anul. 

Gerard fusese de neînduplecat. Nimeni nu reuşise să 
pătrundă în castel fără voia lui, astfel că în afară nu se ştia mai 
nimic despre soarta prinţesei de Cleves. 

De altfel, în anii aceia, toată floarea nobilimii germane se 
afla în răsărit, alături de cruciați. Dintre cei rămaşi, unul sau doi 
poate i-ar fi sărit în ajutor tinerei prințese, căci pe malurile 
Rinului erau cunoscute prea bine puterea şi curajul lui Gerard. 
lată, deci, motivele pentru care nu se ivi nici o rază de speranţă 
în tot acel an de restrişte ce se scurse de la propunerea 
scutierului devenit stăpân la Cleves. 

Suntem în ultima zi acordată prinţesei. 

Ca de obicei, la ora aceea, Beatrix îşi sfârşea rugăciunea. 
Cerul era curat şi albastru, iar soarele poleia totul, îndemnând 
parcă întreaga fire să alunge gândurile negre şi să fie fericită. 
leşind în balcon, prinţesa îşi îndreptă privirea spre ţărmul 
fluviului, în direcţia în care, cu ani în urmă, plecaseră tatăl şi 
unchiul ei. 

Acolo, unde de obicei nu se zărea nimic, i se păru că vede 
ivindu-se un punct mişcător, dar, din pricina depărtării, nu putu 
să desluşească despre ce era vorba. Totuşi, zărind punctul 
acela, avu convingerea că e cineva care îi va veni în ajutor, la fel 
precum speră toţi cei neajutoraţi şi loviți de soartă. Nu ştia de 
ce, dar inima îi spunea că punctul acela mişcător, care începea 
încet-încet să-şi limpezească contururile, avea să o scape din 
situaţia nenorocită în care se afla. 

Prinţesa îşi încordă atât de mult atenţia, încât obosi repede 
şi lacrimi mari de durere şi speranţă îi porniră din colţurile 
ochilor. 

Era din ce în ce mai clar: pe undele Rinului se ivise o barcă, 
ce se apropia de țărm cu fiecare clipă. Apoi, văzu că luntrea era 
trasă de o lebădă şi în ea se afla un cavaler în picioare la proră, 
cu privirile aţintite către castel, după cum şi prinţesa privea, 
spre barcă. La pupă, Beatrix zări un cal de luptă îmbrăcat de sus 
şi până jos în zale de oţel, care sclipeau de-ţi luau ochii. 


Pe măsură ce barca se apropia, toate amănuntele acestea 
deveneau din ce în ce mai clare. Lanţul cu care era legată 
lebăda era în întregime din aur. Cavalerul, înarmat până-n dinţi, 
îşi pusese coiful şi scutul alături. Acum se putea lesne vedea că 
este tânăr, între douăzeci şi cinci şi douăzeci şi opt de ani, că 
avea chipul ars de soarele Orientului, dar părul blond şi 
cârlionţat dovedea că provine din părţile apusene ale Europei. 
Beatrix era atât de concentrată asupra celor pe care le vedea, 
încât nu băgă de seamă cum pe zidurile castelului numărul 
oştenilor spori brusc. Aceştia urmăreau ca şi ea apropierea 
tânărului cavaler, pentru că acum era evident că ţinta călătoriei 
lui era castelul de Cleves. Ajuns la țărm, cavalerul îşi puse coiful 
de luptă pe cap, luă scutul în mâna stângă, sări pe mal, trase 
calul de căpăstru şi-l ajută să ajungă şi el pe pământ, urcă apoi 
în şa şi, făcând un semn cu mâna lebedei, începu să urce poteca 
spre castel. În vremea aceasta, lebăda îşi urmă drumul în susul 
fluviului, trăgând barca după ea. 

Ajuns la cincizeci de paşi de poarta principală a castelului, 
cavalerul scoase cornul din fildeş pe care-l purta la cingătoare 
şi, ducându-l la gură, dădu drumul la trei sunete puternice şi 
prelungi. Când pe ziduri se făcu linişte deplină, tânărul luptător 
strigă cu glas de tunet: 

— Eu, soldat al cerului şi nobil al pământului, îţi poruncesc 
ţie, Gerard, stăpân vremelnic al acestui castel, în numele legilor 
divine şi al celor pământeşti să renunţi la pretenţiile tale la 
mâna prinţesei Beatrix, pe care o ţii închisă spre ocara numelui 
şi a rangului ei. Îţi poruncesc să părăseşti chiar acum acest 
castel în care ai intrat ca slujitor şi-n care cutezi să porunceşti 
ca stăpân. Împotriva acestei nelegiuiri te voi lovi fără milă cu 
lancea şi spada, cu securea şi pumnalul şi voi dovedi că nu eşti 
altceva decât un uzurpator şi un nemernic. Aşa să-mi ajute 
Dumnezeu şi Prea-Sfânta Notre-Dame din Mont-Carmel! lată, 
dar, îţi arunc mănugşa şi te provoc la luptă. 

Spunând acestea, cavalerul îşi scoase mănuşa şi o aruncă 
spre castel. Pe unul dintre degetele sale luci diamantul pe care 
l-am văzut purtat de prinţul Adolf de Cleves şi care valora cam 
jumătate din averea acestuia. 

Gerard era un bărbat viteaz, astfel încât în scurt timp se 
văzu deschizându-se poarta castelului. 


Se ivi dinăuntru un paj care luă mănuşa tânărului cavaler şi, 
în urma acestuia apăru scutierul, înveşmântat în armură de 
luptă şi călare pe un cal înzăuat şi pregătit de atac. 

Cei doi potrivnici nu schimbară nici un cuvânt. 

Cavalerul necunoscut îşi trase viziera. Gerard făcu la fel. 

Ambii luptători se dădură înapoi, căutându-şi fiecare un loc 
cât mai favorabil, îşi ridicară lăncile şi, dând pinteni cailor, se 
năpustiră unul asupra celuilalt. 

Precum am mai spus, Gerard era considerat drept unul 
dintre cei mai vânjoşi şi mai viteji luptători din partea acea a 
Germaniei. 

Platoşa sa fusese lucrată de armurierul cel mai priceput din 
Kolonia. 

Vârful lăncii sale purta şi acum urmele de sânge în care 
fusese înmuiat, sânge de taur ucis de câini, ceea ce-i dădea 
luptătorului mari speranţe în izbândă. Cu toate acestea, lancea 
lui Gerard se frânsese ca şi când ar fi fost de sticlă în armura 
cavalerului necunoscut, în vreme ce lancea acestuia străpunse 
dintr-o lovitură scutul, platoşa şi inima duşmanului său. 

Gerard căzu de pe cal fără a avea timp să spună nici un 
cuvânt, fără să se căiască pentru răul făcut, ca şi când ar fi fost 
lovit de trăsnet. 

învingătorul se întoarse către Beatrix, care căzuse în 
genunchi şi se ruga lui Dumnezeu. 

Lupta fusese atât de scurtă şi uimirea tuturor atât de mare, 
încât tovarăşii de arme ai lui Gerard, văzând cât de repede 
căzuse acesta ucis, nu avură vreme să se gândească să închidă 
poarta castelului. Cavalerul intră deci fără a fi oprit de nimeni, 
descălecă, îşi legă calul de stâlpul din ogradă şi făcu vreo câţiva 
paşi către uşa pentru oaspeţi. 

Pe când urca treptele scării de marmură, în pragul uşii celei 
mari se ivi însăşi prinţesa, care venea în întâmpinarea 
salvatorului ei. 

— Castelul acesta e de-acum al dumitale, cavalere, zise ea, 
căci dumneata l-ai recucerit. Din această clipă eşti stăpânul lui 
şi cu cât vei rămâne mai mult timp aici, cu atât mai mare va fi 
recunoştinţa mea. 

— Doamna mea, îi răspunse cavalerul, nu mie trebuie să-mi 
mulţumeşti, ci lui Dumnezeu, pentru că El m-a trimis să-ţi vin în 
ajutor. Castelul acesta este căminul strămoşilor dumitale de 


aproape şase veacuri şi-ţi doresc ca încă zece veacuri de acum 
înainte să-l stăpânească urmaşii acestei stirpe. 

Beatrix roşi, căci ea era ultima moştenitoare a familiei de 
Cleves. Cavalerul primi, totuşi, să rămână o vreme la castel. 

Era un bărbat tânăr şi frumos. 

Trecură astfel trei luni şi cei doi tineri băgară de seamă că 
sentimentele ce-i uneau erau mai profunde decât o simplă 
prietenie sau recunoştinţă. 

Cavalerul îi declară dragostea sa şi, cum părea că provine 
dintr-un neam nobil, deşi nu i se cunoşteau nici titlurile, nici 
averea, Beatrix îi oferi mâna ei. În clipa în care se hotărî la 
aceasta, îi spuse că e bogată pentru amândoi şi fericită să facă 
ceva pentru acela care o salvase de ruşine şi dezonoare. 
Împreună cu mâna ei îi oferi şi domeniul de Cleves, pe care-l 
stăpânise cu curaj şi înţelepciune tatăl ei, şi oferta aceasta fu 
neaşteptată pentru tânărul cavaler. 

Fericitul logodnic căzu la picioarele prinţesei, care-l rugă să 
se ridice. 

— lartă-mă, nobilă fecioară, zise cavalerul, şi îngăduie-mi 
să-ţi vorbesc. 

— Vorbeşte, încuviinţă Beatrix. Te ascult. Sunt pregătită să 
mă supun dorințelor tale încă înainte ca ele să fie rostite, pentru 
că de-acum eşti stăpânul şi domnul meu. 

— Poate, începu cavalerul, îţi va părea ciudat, fără îndoială, 
că, primind o propunere atât de generoasă de la dumneata, n-o 
pot accepta decât cu o condiţie. 

— Condiţia e acceptată, zise Beatrix. Spune-mi acum, care 
e ea? 

— Să nu mă întrebi niciodată care îmi e numele, nici de 
unde vin şi nici de unde am aflat de primejdia ce te ameninţa. 
Pentru că, iubindu-te atât de mult cum te iubesc, nu voi avea 
puterea să-ţi ascund nimic şi, după ce vei afla totul, nu voi mai 
putea rămâne alături de dumneata şi ne vom despărţi pentru 
totdeauna. Acesta este legământul pe care l-am făcut cu 
puterea ce m-a călăuzit prin munţi, peste câmpii şi pe mări în 
lunga călătorie ce am făcut-o până aici. 

— Ce-mi pasă mie de numele pe care-l porţi? Ce-mi pasă de 
unde vii? Ce-mi pasă cine e acela care ţi-a spus că sunt în 
primejdie? Viitorul e mai important decât trecutul. Numele 
dumitale va fi Cavalerul Lebedei. Vii dintr-un ţinut binecuvântat 


şi eşti trimisul lui Dumnezeu. De ce aş avea nevoie să ştiu mai 
multe? lată mâna mea. 

Cavalerul îi sărută mâna cu recunoştinţă. 

După o lună, preotul îi unea în aceeaşi capelă în care 
Beatrix, de teama celeilalte căsătorii, se rugase Domnului cu 
lacrimi în ochi un an şi o zi. Cerul le binecuvântă unirea. 

În cei trei ani ce urmară, Beatrix îl ferici pe cavaler cu trei fii 
pe care-i botezară Robert, Godefroy şi Rudolf. Trecură apoi alţi 
trei ani în cea mai desăvârşită înţelegere şi pace, cum rar se 
poate întâlni printre muritori. 

— Mamă, zise într-o zi micul Robert, intrând în salonul 
castelului, cum îl cheamă pe tatăl meu? 

— De ce mă întrebi? se miră la rândul ei tânăra mamă, 
tresărind. 

— Pentru că m-a întrebat şi pe mine fiul baronului 
d'Asperen. 

— Tatăl tău se numeşte Cavalerul Lebedei, răspunse 
Beatrix, şi nu are alt nume. 

Copilul se mulţumi cu acest răspuns şi plecă să se joace cu 
cei de vârsta lui. 

Mai trecu un an. Dragostea ce-i unise pe cei doi soţi până 
atunci se transformă într-o înţelegere ce vesteşte de obicei 
comuniunea sufletească deplină la care se ajunge după ani buni 
de convieţuire. 

— Mamă, spuse într-o zi micul Godefroy, de unde a venit 
tatăl meu în ziua aceea când a apărut în barca trasă de lebădă? 

— De ce vrei să ştii lucrul acesta? îl întrebă la rândul ei, 
oftând, Beatrix. 

— M-a întrebat fiul contelui de Megen. 

— Venea dintr-o ţară îndepărtată şi necunoscută, răspunse 
femeia. Asta e tot ce ştiu. 

Acest răspuns îi fu de ajuns copilului, care se întoarse la 
tovarăşii de joacă şi alergară împreună pe ţărmul Rinului cu 
nevinovăția şi nepăsarea vârstei lor. 

Mai trecu astfel încă un an, răstimp în care cavalerul o 
surprinse adesea pe Beatrix visătoare şi neliniştită. 

Totuşi, se prefăcu că nu-i ia în seamă tristeţea, în schimb îşi 
spori faţă de ea mângâierile şi grija. 


— Mamă, întrebă într-o zi micul Rudolf, când te-a salvat din 
mâinile scutierului nerecunoscător, cine i-a spus tatălui meu că 
te aflai în primejdie? 

— De ce mă întrebi? răspunse Beatrix plângând. 

Fiul margrafului de Gorkum m-a întrebat şi pe mine. 

— Dumnezeu l-a trimis, spuse mama. Dumnezeu care le 
vede pe toate şi-şi trimite îngerii în ajutorul celor năpăstuiţi. 

Copilul plecă înapoi fără să mai întrebe nimic. 

Fusese obişnuit să vadă în Dumnezeu un al doilea tată şi 
răspunsul mamei sale îi păru liniştitor. 

Prinţesa Beatrix înţelegea, însă, lucrurile altfel. 

Ea îşi spunea adesea că cea mai de preţ comoară a unui 
copil e numele tatălui său. 

lar copiii ei nu aveau un nume. 

În viitor, întrebările pe care i le puseseră ei acum vor fi puse 
negreşit şi de alţii, iar ea nu va putea să dea aceleaşi 
răspunsuri. 

Căzu deci pradă unei mâhniri adânci şi pustiitoare şi hotărî 
ca, orice s-ar întâmpla, să-i smulgă bărbatului ei taina pe care 
promisese să nu i-o pretindă niciodată. 

Cavalerul îşi dădu seama că tristeţea soţiei sale era legată 
de venirea sa la Cleves. Şi în sufletul său se duse o luptă 
crâncenă între iubirea faţă de ea şi dorinţa de a rămâne 
împreună. 

Văzând-o atât de nefericită, fusese gata în câteva rânduri 
să-i spună totul, dar de fiecare dată îl oprise teama că această 
spovedanie ar fi fost urmată de o despărţire veşnică. 

În sfârşit, într-o zi, Beatrix nu mai putu răbda, îl căută pe 
soţul său prin castel şi, când îl găsi, îi căzu în genunchi şi-l rugă, 
în numele copiilor, să-i spună cine era, de unde venea şi cine-l 
trimisese. 

Cavalerul păli. Se clătină o clipă ca sub atingerea morții, îşi 
sărută soţia pe frunte şi spuse: 

— Trebuia să se întâmple şi asta o dată şi o dată! Fii 
liniştită, căci astă-seară îţi voi povesti totul. 


Capitolul IX 


În amurg, către orele şase, cavalerul şi Beatrix ieşiră 
împreună în balconul castelului. 

Beatrix avea privirea goală, mută de durere. El era nespus 
de trist. 

Rămaseră amândoi tăcuţi un timp. Priveau, fără să ştie de 
ce, către ţărmul Rinului, de unde el se ivise cu ani în urmă, în 
ziua luptei cu Gerard. O ceaţă aurie stăruia peste fluviu şi avură 
impresia că punctul acela mişcător apare din nou pe undele 
înspumate. 

Prinţesa tresări. Cavalerul oftă din adâncul sufletului. 

Aceeaşi vedenie, care le lovea sufletul în acelaşi timp, îi 
făcu să-şi vorbească din ochi şi într-o clipă privirile li se întâlniră. 

Ochii lui erau umezi şi dezvăluiau o durere atât de 
profundă, încât Beatrix nu-l putu privi prea mult timp şi-i căzu la 
picioare. 

— O, nu, nu, dragul meu, îl imploră ea, nici un cuvânt 
despre ceea ce trebuie plătit atât de scump. Uită ce ţi-am cerut 
şi, dacă nu laşi copiilor noştri nici un nume, ei vor fi la fel de 
viteji ea tatăl lor şi îşi vor face singuri unul. 

— Ascultă-mă, Beatrix, spuse cavalerul, toate acestea au 
fost orânduite de bunul Dumnezeu şi, dacă El a crezut că este 
bine ca tu să-mi ceri ceea ce mi-ai cerut, înseamnă că El vrea ca 
totul între noi să ia sfârşit. Am petrecut lângă tine nouă ani, 
nouă ani fericiţi pe care doar cerul ni-i putea da. O asemenea 
fericire nimeni n-a putut-o avea pe pământ. Mulţumeşte-i lui 
Dumnezeu pentru tot ce ne-a dăruit şi ascultă ce am să-ţi spun. 

— Nici un cuvânt! Nici un cuvânt! strigă Beatrix. Nici un 
cuvânt, rogu-te! 

Cavalerul întinse mâna şi arătă către punctul mişcător ce se 
ivise în zare, iar Beatrix recunoscu în el barca trasă de lebădă în 
care venise soţul ei. 

— Vezi bine că totul e zadarnic, zise el. Ascultă, deci, ceea 
ce ai vrut de mult să afli, pentru că, de vreme ce m-ai întrebat, 
va trebui să-ţi răspund. 

Într-un hohot de plâns, Beatrix îşi lăsă capul pe genunchii 
cavalerului. 

Acesta o privi cu o mare tristeţe şi cu o dragoste nesfârşită, 
după, care îi cuprinse umerii în palme. 

— Sunt, începu să povestească, tovarăşul de arme al tatălui 
tău, Robert de Cleves, şi prietenul unchiului tău, Godefroy de 


Bouillon. Sunt contele Rudolf de Alost, mort în asediul 
lerusalimului. 

Beatrix dădu un țipăt puternic, ridică fruntea palidă de pe 
genunchii săi şi-l aţinti pe cavaler cu o privire rătăcită şi plină de 
groază. 

Vru să spună ceva, dar glasul ei nu putu să rostească decât 
câteva sunete dezarticulate, ca şi când ar fi bâiguit prin somn. 

— Da, iată cine sunt, urmă cavalerul. Acesta e 
cutremurătorul meu secret. Am fost plecat, deci, în lumea de 
dincolo, lumea lui Dumnezeu. Şi El a făptuit minunea aceasta, 
aşa cum a făcut cu fiica lui lair şi fratele Magdalenei. lată 
adevărul. 

— Ah, Doamne! strigă Beatrix în genunchi. Ceea ce spui nu 
poate fi adevărat. 

— Oare nu crezi într-o minune făcută de Domnul, Beatrix? o 
întrebă cavalerul. 

— Eşti, într-adevăr, Rudolf de Alost? murmură prinţesa cu o 
durere imensă în glas. 

-— EI însuşi. Ştii bine că Godefroy mi-a lăsat mie şi celor doi 
fraţi ai săi comanda armatei în ziua în care a pornit spre Cleves 
pentru a-l întâlni pe tatăl tău. Când s-a întors, era atât de 
fermecat de fragedă ta frumuseţe, încât tot drumul nu ne-a 
vorbit despre nimic altceva decât despre tine. lar dacă Godefroy 
te iubea ca şi când ai fi fost copilul lui, află că faţă de mine avea 
aceleaşi simţăminte. Aşa că, îndată ce te-a văzut, n-a mai avut 
decât un singur gând: să ne unească pentru totdeauna. Aveam 
pe atunci doar douăzeci de ani şi un suflet curat ca al unei 
fecioare. După cum mi te-a descris, inima mea s-a aprins după 
tine şi nu peste mult timp te iubeam că şi când ne-am fi 
cunoscut de-o viaţă. Toate cele petrecute între mine şi el erau 
atât de armonioase, încât de la o vreme nu mă mai striga pe 
nume, şi-mi spunea „fiule"... Când a fost să moară tatăl tău, l- 
am plâns ca şi când ar fi fost propriul meu părinte. Murind, mi-a 
dat binecuvântarea lui şi mi-a repetat că toate vor rămâne aşa 
cum îmi făgăduise. Încă de pe atunci mă gândeam la tine ca la o 
soţie iubitoare. Chipul tău, cunoscut doar din descrieri, dar viu în 
gândul meu, înflorea printre cele mai duioase amintiri ale mele. 
Numele tău era prezent în toate rugăciunile mele către Cel de 
sus. Şi am ajuns în faţa lerusalimului. Trei asalturi ale noastre au 
fost respinse de necredincioşi. Ultimul, cel de-al patrulea, a ţinut 


două zile şi jumătate. La orice am fi putut renunţa, nu însă la 
Cetatea Sfântă, pe care trebuia s-o cucerim cu orice preţ. 
Godefroy a decis să atacăm încă o dată. Fiecare dintre noi a luat 
comanda unei coloane de oşteni. Eu eram în frunte. Am ridicat, 
Godefroy şi cu mine, câte o scară de asalt şi am proptit-o de 
ziduri. Am urcat alături. În fine, am ajuns pe metereze. Am 
ridicat braţul să mă prind de o crestătură din zid, dar în aceeaşi 
clipă am zărit sclipind o lance, am simţit o durere ascuţită în 
trup şi un fior de gheaţă m-a străbătut din cap până-n picioare. 

Am rostit numele tău şi am căzut pe spate fără să mai văd 
şi fără să mai simt nimic: murisem. Nu ştiu cât am dormit 
somnul morţii. Îmi amintesc că la un moment dat am simţit o 
mână zgâlţâindu-mă de umăr. Mi-am zis că a sosit ziua lui 
losaphat. Un deget mi-a atins ploapele şi am deschis ochii. Mă 
găseam culcat într-un mormânt a cărui lespede se ridica singură 
şi în faţa mea, la picioare, se afla un bărbat în care l-am 
recunoscut pe Godefroy, cu toate că purta o mantie de purpură 
pe umeri, o coroană pe cap şi o aureolă în jurul frunţii. 

Godefroy s-a aplecat spre mine, mi-a suflat peste gură şi eu 
am simţit că-mi recapăt viaţa şi sănătatea. Totuşi, lanţuri de fier 
mă ţineau parcă legat de mormânt. Eram încă prizonierul morții. 
Am vrut să spun ceva, dar buzele mi se mişcau fără ca să pot 
rosti un cuvânt. 

—  Trezeşte-te, Rudolf, căci Dumnezeu o voieşte, zise 
Godefroy, şi ascultă ce vreau să-ţi spun. 

Am făcut atunci o sforţare supraomenească, în care au 
răbufnit toate puterile născânde ale noii mele vieţi, şi am rostit 
numele tău. 

— Despre ea voiam să-ţi vorbesc, fiule, mi-a spus Godefroy. 

— Dar..., îl întrerupse Beatrix, era mort şi Godefroy? 

— Da, răspunse Rudolf, şi iată cum s-au petrecut lucrurile: 
Godefroy a murit otrăvit şi a cerut, înainte de moarte, ca trupul 
său să se odihnească lângă al meu. Dorinţa i-a fost îndeplinită şi 
a fost înmormântat în veşmintele regale. Minunea e alta: pe 
lângă mantia de purpură şi diademă, Dumnezeu i-a dăruit o 
aureolă de sfânt. 

Godefroy mi-a povestit toate acestea, care se întâmplaseră 
după moartea mea, lucruri pe care, fără îndoială, eu n-aş fi avut 
de unde să le ştiu. 

— Şi Beatrix? l-am întrebat la rândul meu. 


— Tocmai la ea voiam să ajung, mi-a răspuns el. Dormeam, 
ca şi tine, în mormânt, aşteptând clipa judecății, când mi s-a 
părut că încet-încet mă trezeam la viaţă ca şi cum m-aş fi trezit 
dintr-un somn adânc. Primul simţ care s-a deşteptat în mine a 
fost auzul. Aveam senzaţia că aud clinchetul unui clopoțel şi, pe 
măsură ce îmi reveneau simţurile, sunetul acesta devenea tot 
mai clar. Am recunoscut nu peste mult timp clinchetul 
clopoţelului pe care i-l dăruisem nepoatei mele, prinţesa Beatrix. 
Mi-am amintit atunci de puterile miraculoase ale mătăniilor 
pustnicului Petru. Beatrix era în primejdie şi Domnul voise ca 
sunetul clopoţelului sfânt să pătrundă în mormântul meu şi să 
mă smulgă din ghearele morţii. 

Am deschis ochii: era noapte. O spaimă necunoscută a pus 
stăpânire pe mine. Cum nu ştiam ce se întâmplase şi cât timp 
am stat sub pământ, am crezut că fusesem înmormântat de viu. 
Dar în aceeaşi clipă un miros de tămâie a îmbălsămat cavoul. 
Am auzit cântece divine. Doi îngeri dădeau la o parte lespedea 
de pe mormântul meu. Tot atunci s-a petrecut şi miraculoasa 
apariţie: pe un tron de nori, alături de mama sa cea sfântă, s-a 
ivit Isus Cristos. Am vrut să-i cad în genunchi dinainte, dar n-am 
putut să fac nici o mişcare. 

Totuşi, am simţit cum mi se dezleagă limba şi am strigat cât 
am putut de tare: 

— Doamne, binecuvântat să-ţi fie numele! 

lar El a deschis gura şi cuvintele lui, blânde ca un cântec de 
leagăn, au ajuns până la mine. 

— Godefroy, nobilul şi cucernicul meu slujitor, oare nu auzi 
nimic? m-a întrebat El. 

— Vai, Isuse, am răspuns, aud sunetul clopoţelului sfânt 
care mă vesteşte că aceea al cărui tată e mort pentru slava ta, 
al cărui logodnic e mort pentru slava ta, al cărei unchi e mort 
pentru slava ta, se află în mare primejdie în aceste clipe şi n-are 
alt sprijin decât pe Tine. 

— Ei, bine, spune-mi, dar, ce pot face pentru liniştea ta? a 
zis Cristos. Sunt Dumnezeul dreptăţii. Spune, şi ceea ce-mi vei 
cere, aceea vei avea. 

— O, Doamne Isus Cristos! am strigat eu. Nu-ţi cer nimic 
pentru mine, căci pentru mine ai făcut mai mult decât pentru 
oricare altul. M-ai ales să fiu conducătorul cruciadei şi să scap 
de la pieire Oraşul Sfânt. Mi-ai dat coroană de aur acolo unde tu 


ai purtat cunună de spini şi ai făcut să pot muri în numele Tău. 
N-am nimic să-ţi cer pentru mine, Doamne Isus Cristos, mai ales 
acum când ochii mei au contemplat divinitatea Ta, prin moarte. 
Aş îndrăzni, în schimb, Doamne, să te rog pentru altcineva. 

— Nu ţi-am spus că-ţi voi îndeplini orice dorinţă? De vreme 
ce ai crezut în cuvântul meu cât ai trăit, te vei îndoi de el după 
moarte? 

— Ei, bine, Doamne, i-am răspuns, Tu, care citeşti cel mai 
adânc în inima omenească, ştii cu câtă părere de rău am simţit 
cum mi se scurge viaţa din trup. Vreme de patru ani am avuto 
speranţă ce-mi încălzea inima: să-l unesc pe cel pe care-l 
iubeam că pe un fiu cu cea la care am ţinut ca la o fiică. Crunta 
moarte i-a despărţit, spre mâhnirea mea adâncă, Rudolf de 
Alost a murit pentru Tine. Ei bine, Doamne, redă-i zilele pe care 
ar fi putut să le trăiască şi îngăduie-i să vină în ajutorul 
logodnicei lui pe care o ameninţă o mare primejdie şi, după 
sunetul clopoţelului ce nu mai conteneşte, îmi dau seama că se 
roagă neîncetat. 

— Fie aşa precum voieşti, a încuviinţat Cristos. Rudolf de 
Alost să se scoale din morţi şi să pornească în ajutorul 
logodnicei sale. li încuviinţez reîncarnarea până când soţia sa va 
afla cine este, de unde vine şi cine l-a trimis. Aceste trei 
adevăruri vor fi pentru el semnalul că-l chem înapoi în mormânt. 

— O, Doamne-Dumnezeule, am strigat pentru a doua oară, 
numele Tău să fie binecuvântat în veacul veacurilor! 

După ce am strigat aceste cuvinte, un nor s-a ivit între mine 
şi El şi totul a pierit ca şi când nici n-ar fi fost. 

Atunci, m-am ridicat din mormânt şi am venit la mormântul 
tău, fiule. Ţi-am pus mâna pe umăr şi te-am trezit din morţi. Ți- 
am atins cu degetul pleoapele ca să-ţi redau graiul şi viaţa. ŞI 
acum, Rudolf de Alost, ridică-te, căci voinţa lui Cristos e să 
porneşti în ajutorul prinţesei Beatrix şi să rămâi lângă ei până în 
ziua în care vei fi întrebat cine eşti, de unde vii şi cine te-a 
trimis. 

... Imediat ce Godefroy a rostit aceste cuvinte, eu, Rudolf de 
Alost, am simţit cum mi se rup lanţurile ce mă ţineau legat de 
mormânt. 

Am început să mă mişc la fel ca înainte de a primi lovitura 
de moarte pe zidurile lerusalimului. Eram îmbrăcat în armură, 


aveam armele alături. Doar spada îmi lipsea şi mi-am amintit că 
o scăpasem din mână în clipa morţii. 

Godefroy, văzându-mă gata de plecare, m-a încins cu spada 
lui de aur, mi-a prins la gât cornul în care sufla în timpul luptei şi 
mi-a pus în deget inelul pe care-l primise în dar de la împăratul 
Alexis. Apoi, după ce m-a îmbrăţişat, mi-a spus: 

— Frate, simt că Dumnezeu mă cheamă la el. Pune 
lespedea mormântului peste mine şi, după ce vei fi făcut 
aceasta, pleacă fără nici o întârziere, căci Beatrix e în mare 
primejdie. 

Zicând toate acestea, se întinse în mormânt, închise ochii şi 
murmură pentru a treia oară: 

— Doamne-Dumnezeule, fie numele Tău binecuvântat în 
veacul veacurilor! 

M-am aplecat să-l sărut pentru ultima dată, dar adormise 
întru Domnul. 

Am tras apoi peste el lespedea mormântului pe care o 
atinseseră mâinile îngerilor. Am îngenuncheat în faţa altarului, 
am rostit rugăciunea şi, fără să mai pierd nici o clipă, am pornit 
să-ţi vin în ajutor. 

Am găsit în curtea bisericii un cal înveşmântat în zale. O 
lance zdravănă era sprijinită de zid. Nu m-am îndoit nici o clipă 
că fuseseră puse acolo pentru mine. 

Am luat lancea, am sărit în şa şi, zicându-mi că Dumnezeu 
îmi va călăuzi paşii, am luat mâinile de pe frâu şi am lăsat 
calului toată libertatea de a mă purta. 

Am străbătut Siria, Capadocia, Turcia, Tracia, Dalmația, 
Italia şi Germania. În sfârşit, după un an şi o zi de drum, am 
ajuns pe ţărmul Rinului. 

Aici am găsit o barcă trasă de o lebădă cu un lanţ de aur. 
Am urcat în barcă şi am ajuns astfel în faţa castelului. Restul 
întâmplărilor îl cunoşti. 

— Vai, strigă Beatrix, iată lebăda şi barca oprindu-se în 
acelaşi loc unde s-au oprit şi atunci! De astă-dată, nenorocita de 
mine, ele vin să te ia. Rudolf, soţul meu, iartă-mă! 

— N-am nimic să-ţi iert, Beatrix, zise el şi o sărută pe frunte. 
Anii s-au scurs. Mă cheamă Domnul la el. Să-i mulţumim pentru 
cei nouă ani de fericire pe care ni i-a dăruit şi să-i cerem o 
convieţuire la fel de minunată atunci când ne vom întâlni în 
paradis. 


Şi, zicând acestea, îi chemă în juru-i pe cei trei copii ce se 
jucau în curtea castelului. Ei veniră în fugă. 

ÎI sărută întâi pe Robert, cel mai mare, îi dădu scutul şi 
spada şi-l numi urmaşul lui. Îl sărută apoi pe Godefroy, al doilea, 
îi dădu cornul şi-i lăsă drept moştenire comitatul de Louen. In 
sfârşit, îl sărută pe Rudolf şi-i dădu inelul şi comitatul de Messe. 
Apoi, după ce o îmbrăţişă pe Beatrix pentru ultima oară, îi 
porunci să nu-l însoţească şi le spuse celor trei fii să fie mereu 
alături de mama lor, pe care o vedeau acum plângând fără să 
ştie de ce. 

Cobori în curtea castelului, îşi luă calul, străbătu ograda 
întorcând capul în urmă la fiecare pas, urcă în barcă şi aceasta 
se puse în mişcare în direcţia de unde venise. In curând, pieri în 
umbrele nopţii ce începea să întunece orizontul şi dispăru cu 
totul în neant. 

Din ziua aceea şi până în clipa morții, prinţesa Beatrix ieşea 
în fiecare zi în balconul castelului, dar niciodată pe ţărmul 
Rinului nu se mai iviră nici barca, nici lebăda şi nici, cavalerul... 

— Am venit aici pentru a mă ruga lui Rudolf de Alost, urmă 
Elena, să facă pentru mine o minune ca aceea pe care, în 
vremuri de grea nenorocire, a făcut-o pentru prinţesa Beatrix. 

— Dumnezeu să-ţi ajute! murmură Othon, încrezător în 
voinţa Domnului. 


Capitolul X 


Contele de Ravenstein îşi tinu făgăduiala. 

Se ivi în zori de ziuă pe câmpia ce despărţea castelul de 
fluviu, fluturându-şi steagul de luptă. 

La intrarea în cortul său se aflau atârnate scutul şi armele. 
Toate purtau acelaşi blazon, un leu de aur ce urca pe un munte 
de argint. Din când în când, o trompetă vestea în cele patru 
colţuri ale zării că Ravenstein e pregătit să-şi înfrunte adversarii. 

Dar ziua trecu şi nici un reprezentant al prinţului de Cleves 
nu răspunse provocării contelui. Căci, după cum am mai spus, 
prietenii, aliaţii sau rudele prinţului Adolf de Cleves fuseseră 
anunţaţi prea târziu sau poate că aveau ale griji, războaie sau 


pricini mai mărunte, şi nu putuseră răspunde chemării 
tovarăşului lor. 

Bătrânul războinic se plimba neliniştit pe creasta zidului, 
Elena se ruga în capela prinţesei Beatrix, iar Othon se jura în 
faţa prietenilor săi că va spulbera cu trei săgeți bine ţintite 
blazonul de aur al contelui de Ravenstein. 

Hermann dispăruse fără ca nimeni să ştie unde se afla. La 
apelul de dimineaţă lipsise şi nici unul dintre tovarăşii de arme 
nu putu să dea vreo lămurire despre el. 

Noaptea cobori fără să aducă vreo schimbare a situaţiei. 
Asediaţi şi asediatori aşteptau să vadă ce se va întâmpla a doua 
zi. 

Elena nu cuteza să-şi ridice privirea spre tatăl ei. Doar în 
clipa aceea îşi dădu seama că refuzul ei de a se căsători cu 
contele de Ravenstein îi adusese pe toţi în situaţia în care se 
aflau. Refuzul ei fusese atât de prompt şi de neaşteptat, încât 
acum îi era teamă că nu cumva prinţul să o întrebe care era 
motivul împotrivirii. 

Ziua următoare se ivi şi aduse cu ea tristeţe şi noi primejdii. 
Ca şi ieri, trâmbiţa contelui de Ravenstein anunţă peste tot că 
acesta e pregătit de luptă. 

Bătrânul prinţ urca din când în când pe metereze să 
privească dacă nu apărea la orizont vreunul dintre aliaţii 
chemaţi în ajutor şi povestea tuturor că în tinereţea sa ar fi fost 
de ajuns să se afle co un cavaler lupta pentru o cauză atât de 
nobilă, pentru că din zece colţuri ale ţării să alerge în ajutorul 
său toată floarea nobilimii germane. 

Elena stătea în capelă încă din zorii zilei. 

Othon părea la fel de calm şi de gânditor în mijlocul 
neliniştii celorlalţi. 

Hermann încă nu se ivise. 

Noaptea trecu plină de nelinişte şi griji. 

Urmă ziua a treia. 

După aceasta aveau să înceapă asalturile şi căţăratul pe 
ziduri. Capriciul unei fete de prinţ avea să fie plătit cu zeci şi 
zeci de vieţi omeneşti. 

Când apărură la orizont cele dintâi raze ale soarelui, Elena, 
care-şi petrecuse noaptea plângând şi rugându-se în capelă, 
ajunse la concluzia că trebuia să se sacrifice pentru a se putea 
pune capăt măcelului. 


Tocmai străbătea curtea castelului pentru a-l întâlni pe tatăl 
ei, ce se găsea, precum i se spusese, în sala armelor, când află 
că la apelul de dimineaţă lipsise şi Othon. Cei care-i dăduseră 
vestea credeau că acesta o luase pe urmele lui Hermann şi 
părăsise castelul pe ascuns. 

Aceasta a fost cea de pe urmă lovitură pentru prinţesă. 

Nu putea să creadă că Othon putuse să-l părăsească pe 
tatăl ei şi să fugă, tocmai atunci când fiecare om, şi mai ales 
unul ca el, conta enorm pentru apărarea castelului. Trădarea lui, 
de care încă nu-i venea să creadă, putea avea consecinţe 
imediate şi hotărâtoare pentru soarta ei şi a castelului. 

ÎI găsi pe tatăl ei înarmându-se pentru luptă. 

Bătrânul războinic se încuraja la gândul tinereţii sale plină 
de fapte de vitejie şi, încrezător în Dumnezeu, nădăjduia că 
acesta îi va reda puterea anilor de odinioară. Era, deci, hotărât 
să lupte el însuşi cu contele de Ravenstein. 

Elena îşi dădu seama imediat ce nenorocire putea aduce o 
astfel de hotărâre. 

Căzu, aşadar, la picioarele tatălui ei şi-i spuse că este gata 
să accepte cererea în căsătorie a contelui. 

Dar, împărtăşindu-i toate acestea, avea atâta durere în glas 
şi atâtea lacrimi în ochi, încât bătrânul prinţ înţelese că ar fi fost 
mai bine să moară el însuşi în luptă, decât să-şi vadă singura 
fiică suferind veşnic aşa cum suferea în clipa aceea. 

În momentul în care prinţul o ridică pe Elena şi o strânse la 
piept, din tabăra contelui de Ravenstein se auzi din nou sunetul 
de trâmbiţă ce chema la luptă. 

Tatăl şi fiica tresăriră amândoi, ca loviți de aceeaşi mână. 

O tăcere de moarte urmă acestui trâmbiţat. 

De astă-dată, însă, tăcerea fu scurtă: un muget de corn 
răspunse chemării. 

Prinţul şi Elena tresăriră din nou, dar de astă-dată plini de 
speranţă: se ivise un apărător. 

Urcară împreună în balconul prinţesei Beatrix, încercând să 
vadă din ce parte le venea acest ajutor neaşteptat şi se dumiriră 
imediat, căci toate privirile erau îndreptate în aceeaşi direcţie. 

Un cavaler înarmat până-n dinţi, cu chipul acoperit de 
vizieră, cobora Rinul într-o barcă, însoţit de un scutier pregătit, 
de asemenea, de luptă ca şi stăpânul său. 


Calul de război al cavalerului era la prora bărcii, acoperit cu 
zale. Auzind trâmbiţa din tabăra contelui de Ravenstein, bidiviul 
scoase un nechezat care se auzi până sus, pe meterezele 
castelului. 

Pe măsură ce se apropiau, se putea vedea pe armele şi 
platoşa cavalerului semnul lebedei de argint. 

Uimită de apariţia lui, Elena nu mai putea scoate nici un 
cuvânt. 

Rudolf de Alost îi auzise, oare, rugăciunea? Sau Dumnezeu 
putea să repete minunea pe care o făcuse cu prinţesa Beatrix? 

Orice ar fi fost, barca se apropia mereu de țărm spre 
mirarea tuturor. 

Ajunse, în sfârşit, la mal, exact în locul în care, cu două 
veacuri înainte, Rudolf de Alost coborâse din barca sa. 

Cavalerul necunoscut sări pe țărm, calul cobori după el, 
omul încălecă şi, în vreme ce scutierul rămase să aibă grijă 
ambarcaţiunii, merse în faţa zidurilor castelului şi-şi prezentă 
omagiile prinţului Adolf de Cleves şi prinţesei Elena. După toate 
acestea, îndreptându-se către cortul contelui de Ravenstein, 
bătu puternic cu lancea în scut, în semn că e gata de luptă. 

Scutierul contelui îi ieşi în cale şi-i cercetă armele. 

Cavalerul necunoscut avea lance, spadă la brâu şi o secure 
legată de şa. La brâu mai avea prins un pumnal mic. 

Scutierul contelui de Ravenstein intră înapoi în cort. 

După ce îi salută pentru a doua oară pe cei în ajutorul 
cărora venise, cavalerul făcu semn unora dintre oamenii 
prinţului să vină cu el şi, urmat de aceştia, se apropie cam la o 
sută de metri de cortul vrăjmaşului său şi-l aşteptă să apară. 

Aşteptarea, însă, n-avea să fie prea lungă. 

Contele era înarmat şi îmbrăcat de luptă, aşa încât nu mai 
trebui decât să-şi pună coiful pe cap şi să iasă din cort pentru a- 
şi înfrunta potrivnicul. Se ivi, deci, imediat şi ceru să i se aducă 
armăsarul. 

Când acesta îi fu adus, sări iute în şa şi-şi cercetă armele cu 
atâta grabă, încât se văzu clar cât de mult dorea ca totul să se 
termine cât de curând. Toţi cei prezenţi îşi mai dădură seama de 
trufia şi încrederea în sine exagerată ce-l anima pe conte, ceea 
ce putea să-i fie de rău augur. 


Şi totuşi, oricât era de grăbit, aruncă o privire asupra 
duşmanului său, ca să poată recunoaşte, după însemnele 
heraldice de pe armele celuilalt, cu cine avea de-a face. 

Cavalerul purta pe coif, ca semn distinctiv, o coroană de aur 
ce amintea de-o frunză de viţă, totul lucrat cu cel mai desăvârşit 
meşteşug, ceea ce dovedea că era prinţ sau fiu de prinţ. 

Urmă o clipă de linişte, în care cei doi luptători îşi pregătiră 
armele. In timpul acesta, spectatorii îi mai cercetară o dată cu 
priviri curioase. 

Contele de Ravenstein, la treizeci, treizeci şi cinci de ani, 
era un bărbat în toată puterea vârstei. Călare pe calul său de 
luptă, un bidiviu vânjos, inspira încredere şi optimism tuturor 
celor ce-i ţineau partea. 

Se simţea că ar fi greu să-l smulgi din şa, după cum e de 
greu să smulgi un stejar din rădăcină. 

Cavalerul necunoscut, dimpotrivă, atât cât se putea judeca 
după uşurinţa mişcărilor, era de-abia ieşit din adolescenţă. 
Oricât ar fi fost de bine încheiată, armura avea rotunjimi şi 
unduiri de felină. Se simţea, cu alte cuvinte, că sub oţelul elastic 
se împletesc şi tresaltă muşchi tineri şi vânjoşi. Privitorii îşi mai 
dădură seama de încă un lucru: că tânărul cavaler necunoscut 
avea să folosească un alt stil de luptă, mai potrivit vârstei şi 
agilităţii sale, decât adversarul său de astăzi. 

Trâmbiţa contelui sună din nou. Îi răspunse iarăşi cornul 
cavalerului necunoscut. Prinţul Adolf de Cleves, care, de pe 
balconul castelului privea lupta ca un arbitru imparţial şi 
priceput, mânat de amintirile tinereţii, strigă cu glas de tunet: 

— Incepeţi! 

Imediat după aceasta, cei doi adversari se apropiară unul 
de altul, luându-şi fiecare locul şi poziţia aleasă pentru luptă. 

Porniră apoi în galop. 

După prima izbitură se văzu că lancea contelui lunecase pe 
marginea scutului cavalerului şi se frânsese de un alt scut pe 
care acesta îl purta atârnat pe piept. Lancea cavalerului 
necunoscut atinsese coiful contelui, îi rupsese cureaua de sub 
bărbie şi i-l smulsese de pe cap, lăsându-l pe conte dezarmat şi 
cu capul descoperit. Tot atunci, o dâră roşie şi câteva picături de 
sânge ce se prelingeau pe obraz, arătară că lancea adversarului, 
când îi smulsese coiful, îi zgăriase şi fruntea. 


Cavalerul lebedei de argint se opri ca să lase timp contelui 
să-şi ia o altă lance şi un alt coif, arătând în felul acesta că nu 
voia să profite de pe urma superiorității pe care o avea în acel 
moment şi că e gata să înceapă lupta în condiţii egale. 

Contele pricepu acest gest de curtoazie şi ezită înainte de 
a-i da curs. 

Totuşi, cum adversarul său îi dăduse cea dintâi dovadă că 
era un luptător iscusit, îşi lepădă ciotul lăncii, luă de la scutier 
un coif întreg, şi, refuzând lancea care i se întindea, trase spada. 
Lucrul acesta dovedea că refuză mărinimia celuilalt şi că voia să 
lupte mai departe cu arma ce-i mai rămăsese. 

Atunci, cavalerul necunoscut îşi imită adversarul şi, 
aruncând lancea, scoase spada. După ce salută cu ea, făcu un 
semn care însemna că respectă alegerea celuilalt. 

Trâmbiţele răsunară pentru a doua oară şi cei doi luptători 
se aruncară unul împotriva altuia. 

După cele dintâi lovituri, privitorii înţeleseră că intuiţia nu îi 
înşelase: unul dintre luptători avea de partea sa puterea, 
celălalt iuţeala şi dibăcia. Fiecare avea felul său de a lovi: unul 
dintr-o parte, cel de-al doilea, din faţă. Contele de Ravenstein 
încerca să zdrobească armura vrăjmaşului, cavalerul necunoscut 
încerca orice mijloc de a i-o străpunge celuilalt. 

Lupta era crâncenă. Lovind cu amândouă mâinile, contele 
smulgea cu fiecare izbitură bucăţi de oţel. Lebăda de argint a 
celuilalt pierise, scutul era aproape zdrobit, coroana de aur 
fusese retezată. 

La rândul său, cavalerul necunoscut încercase toate 
loviturile cu care ar fi putut să-şi doboare adversarul. O 
împunsătură strecurată sub coif, la îmbucătura cu armura, îl 
rănise pe conte. Dâra de sânge ce se scurgea pe pieptarul de 
oţel al acestuia dovedea că lovitura îşi atinsese ţinta. 

Continuând în felul acesta, sfârşitul luptei nu era departe. 

Singura întrebare era dacă armura cavalerului necunoscut 
avea să reziste loviturilor contelui până în momentul în care 
acesta se va prăbuşi, slăbit de rănile pe care le primise. 

lată ce se întreba fiecare văzând tactică adoptată de cei doi 
adversari. 

În sfârşit, o ultimă lovitură de spadă a contelui de 
Ravenstein zdrobi de-a binelea scutul adversarului său, lăsându- 
| pe acesta complet descoperit. 


Acum biruinţa părea să surâdă contelui. Prinţul de Cleves şi 
Elena avură o clipă de spaimă. 

Teama lor nu ţinu prea mult, căci tânărul luptător înţelese 
că trebuia să-şi schimbe tactica: încetă să mai lovească, trecând 
în apărare. 

Atunci se văzu un lucru neaşteptat: cavalerul lebedei de 
argint rămase nemişcat ca o stană de piatră. Singure, braţul şi 
spada păreau vii. Sabia contelui nu reuşea să atingă armura 
celuilalt, fiecare lovitură fiind parată cu dibăcie. Îndemânarea 
contelui avea de înfruntat îndemânarea egală a adversarului. 

Cele două lame de oţel se încrucişau ca două fulgere pe 
cerul verii. 

Dar nici o astfel de înfruntare nu putea dura la nesfârşit. 

Rănile contelui, oricât de superficiale erau, sângerau 
puternic şi dârele de sânge se prelingeau până sub burta calului. 

Picături de sânge închegat îi astupau viziera şi, din când în 
când, contele era nevoit să scuture din cap pentru a-şi putea 
vedea duşmanul. De Ravenstein simţea cum puterile încep să-l 
lase şi privirea să i se tulbure. 

Iscusinţa adversarului său era prea evidentă în lupta cu 
spada. Astfel, că, schimbându-şi brusc planul, aruncă departe 
spada, care nu-i mai era de folos, şi smulse de la şa securea. 

Cavalerul necunoscut făcu la iuţeală acelaşi lucru şi, în mai 
puţin de o clipită, ambii luptători fură gata de înfruntarea 
decisivă. 

Numai că, de astă-dată, încă de la primele lovituri, toţi îşi 
dădură seama cu uimire că lupta luase o altă turnură. Contele 
de Ravenstein era cel care se apăra, iar cavalerul lebedei de 
argint lovea cu atâta iuţeală şi iscusinţă, încât era aproape cu 
neputinţă să urmăreşti mişcările securii sale scurte, ce fulgera şi 
se rotea ca o morişcă. 

Contele se dovedi pentru o clipă vrednic de numele şi faima 
pe care şi le câştigase. 

Dar, în sfârşit, neapucând să pareze la vreme, o lovitură de 
secure a cavalerului necunoscut sparse coiful contelui, îi zdrobi 
coroana şi cupola şi, deşi părea că nu fusese atât de tare cât să- 
| ucidă, îl răni zdravăn. 

Ameţit de lovitură, contele se dezechilibră, se aplecă în şa 
şi se prinse de gâtul calului cu amândouă mâinile în încercarea 
de a nu se prăbuşi. Apoi lăsă securea să-i scape din mână. 


În clipa următoare, după ce se legănă într-o parte şi în alta, 
căzu din şa fără ca adversarul său să mai fie nevoit să-l 
lovească. 

Scutierii alergară şi-i scoaseră coiful. Sângele i se scurgea 
pe nas şi pe gură şi nu dădea semne că ar mai fi în viaţă. 

Îl duseră în cort, îi scoaseră armura şi-i descoperiră, în afară 
de rănile de la cap, alte cinci răni în diferite locuri ale corpului. 

Cavalerul lebedei de argint îşi atârnă securea de şaua 
calului, vâri spada în teacă, îşi luă lancea de unde o aruncase şi, 
înaintând spre balconul prinţesei Beatrix, îi salută pe prinţul 
Adolf şi pe fiica sa. După acestea, când toţi se pregăteau să-l 
primească în castel, îl văzură îndreptându-se către ţărmul 
Rinului. Ajuns acolo, descălecă, îşi urcă bidiviul în barcă, urcă 
apoi şi el şi vâslaşii începură să-şi facă meseria, ducându-l cu ei 
pe învingătorul necunoscut. 

Venindu-şi în fire peste două ceasuri, contele porunci să se 
strângă cortul şi întreaga oştire se îndreptă spre Ravenstein. 

Către seară, sub zidurile castelului apăru Karl de Homburg, 
însoţit de douăzeci de luptători. 

Venea în ajutorul prinţului Adolf de Cleves, care, după cum 
am spus, trimisese soli la toţi aliaţii şi tovarăşii de arme din 
împrejurimi. 

Ajutorul său era acum de prisos, dar asta nu însemnă că 
bătrânul războinic fu mai puţin bine primit şi ospătat. 


Capitolul XI 


Pe când toate aceste întâmplări se petreceau la Cleves, 
landgraful Ludwig, care nu mai avea aproape decât pe bătrânul 
său prieten Karl de Homburg, rămăsese la castelul de 
Godesberg şi plângea de dorul Emei, ce nu voia să se mai 
întoarcă, şi a lui Othon, pe care-l credea mort. 

In zadar încerca vechiul său tovarăş de arme să-l facă să 
spere, spunându-i că soţia îl va ierta, iar Othon scăpase poate 
înot. 

Sărmanul landgraf nu voia să creadă nici un cuvânt de 
îmbărbătare şi răspundea că, pedepsind doi nevinovaţi, era el 
însuşi vinovat fără putinţă de iertare. 


Rămase în starea aceasta o vreme, după care fu cuprins de 
o tristeţe adâncă. Hotări atunci să se retragă în cele mai dosnice 
încăperi ale castelului de Godesberg. 

Singurul pe care-l primea era contele de Homburg, dar de 
multe ori treceau zile întregi fără să se poată vedea. 

Cavalerul Karl nu ştia ce-i de făcut. Uneori voia să plece la 
mănăstirea Kirberg, s-o caute pe Ema, dar îşi spunea că un refuz 
al acesteia l-ar îndurera şi mai mult pe prietenul său. Alteori 
încerca să plece pe urmele lui Othon, dar se temea la fel de 
mult că, neizbutind să-l găsească, ar fi dat o lovitură de moarte 
bătrânului conte. 

Tocmai în acele momente sosiră la castelul de Godesberg 
trimişii prinţului Adolf de Cleves. 

În oricare altă împrejurare, landgraful Ludwing s-ar fi grăbit 
să pornească el însuşi în ajutorul unui vechi prieten, dar acum 
era atât de îndurerat, încât îl împuternici pe Homburg să-l 
reprezinte la Cleves. Bătrânul cavaler îşi echipă cu mâna lui 
armăsarul şi-l îmbrăcă în armura de luptă, după care, în fruntea 
a douăzeci de oameni, se îndreptă către principatul de Cleves. 
Aici ajunse chiar în seara zilei în care cavalerul lebedei de argint 
îl învinsese în luptă pe contele de Ravenstein, luptă pe care am 
urmărit-o în cele mai mici detalii. 

Contele Karl fu primit la castel ca un vechi prieten şi tovarăş 
de arme. Toată suflarea de la Cleves era în sărbătoare. 

O singură împrejurare, băgată mai puţin de seamă de 
ceilalţi, întuneca bucuria prinţului Adolf. 

Şi aceasta era plecarea neaşteptată a cavalerului lebedei 
de argint, care se îndepărtase atât de repede de câmpul de 
luptă, încât prinţul nu avusese vreme să mai facă ceva pentru a- 
| convinge să se răzgândească. 

Nu se vorbi altceva în seara aceea decât despre această 
întâmplare ciudată, pe care până la urmă nimeni nu reuşi s-o 
înţeleagă. 

Prinţul Adolf de Cleves suci şi răsuci la nesfârşit în gând 
purtarea neobişnuită a cavalerului salvator, până când, rămas 
singur după ospăț, îşi aminti de cei doi arcaşi ai săi, Othon şi 
Hermann, care se făcuseră nevăzuţi înaintea duelului 
cavaleresc. 

O astfel de purtare în momentele de mare primejdie prin 
care trecuseră cu toţii îi părea atât de ruşinoasă, încât hotărî că, 


dacă cei doi aveau să se mai întoarcă la castel, să fie expuşi 
oprobiului public chiar înainte de a încerca să se 
dezvinovăţească. 

Astfel, dădu ordin străjerilor să-l înştiinţeze de întoarcerea 
arcaşilor fie şi la miezul nopţii, în eventualitatea că cei doi fugari 
ar fi sosit atunci. 

A doua zi, la revărsatul zorilor, un slujitor intră în dormitorul 
prinţului. 

Cei doi arcaşi se întorseseră la corpul de gardă chiar cu 
câteva minute în urmă. 

Prinţul se îmbrăcă şi porunci să-i fie adus Othon. Peste 
câteva clipe, tânărul arcaş intră în odaia stăpânului său. 

Părea liniştit, ca şi când n-ar fi ştiut pricina chemării sale în 
faţa prinţului. 

Acesta îl privi însă crunt. Othon îşi lăsă privirile în pământ, 
dar nu din cauza asprimii cu care fusese primit, ci dintr-un 
respect fără margini. 

Prinţul nu bănuia nimic din toate acestea. 

Şi îi puse lui Othon o mulţime de întrebări despre 
evenimentele din ajun. Tânărul arcaş răspunse la fiecare 
întrebare a stăpânului său cu acelaşi respect vizibil, dar şi cu 
hotărâre. Spuse, deci, că plecase de la castel mânat de o 
problemă ce nu suferea amânare şi că fusese întovărăşit şi de 
Hermann. Atât şi nimic mai mult. 

Deoarece se simţea vinovat în privinţa lui Hermann, Othon 
îşi luă asupra lui şi culpa acestuia, explicându-i prinţului că 
prietenul său îi datora viaţa şi înţelesese în felul acesta să-şi 
achite datoria de onoare. 

Prinţul nu înţelese nici de astă-dată nimic. Dar, cum 
plecarea lui Othon de la castel era împotriva regulilor militare şi, 
pe deasupra, tânărul arcaş nici nu voia să dea lămuririle 
trebuincioase, consideră purtarea sa de neadmis şi îi spuse că 
din momentul acela să se considere liber de a se duce unde o 
vedea cu ochii. 

— Ştiii doar că pentru a pleca din timpul slujbei trebuie să 
ceri consim-ţământul comandantului gărzii, încheie prinţul, şi, 
deşi îmi pare rău că pierd un oştean atât de bun ca tine, trebuie 
să-ţi pun în vedere să pleci. 

Două lacrimi mari se iviră între pleoapele lui Othon, dar 
dispărură repede, zvântate de focul ce-i cuprinsese obrajii. Fără 


să răspundă nimic, tânărul arcaş se înclină şi ieşi din salonul de 
primire al prinţului. 

Stăpânul castelului luase această hotărâre nu fără părere 
de rău şi doar mânia de care fusese cuprins îl făcuse să-l 
pedepsească atât de aspru pe vinovat. 

Tot astfel, spunându-şi că poate tânărul ar putea să regrete, 
prinţul merse la fereastră şi-l urmări pe Othon, care străbătea 
curtea pentru a ajunge la camera de gardă, nădăjduind că 
acesta se va întoarce şi-şi va cere iertare. 

Dar Othon se îndepărtă fără măcar să privească înapoi. 

Prinţul îl urmări o vreme cu privirea, pierzându-şi nădejdea 
la fiecare pas, când îl văzu ivindu-se din cealaltă parte a curții 
pe contele Karl de Homburg, care se ducea la grajduri să-şi 
hrănească armăsarul cu propria-i mână. 

Bătrânul conte şi tânărul arcaş mergeau unul către celălalt 
şi, ridicându-şi privirile, se opriră loviți parcă de trăsnet. 

Othon îl recunoscu pe Karl şi acesta, la rândul său, pe 
Othon. 

Cea dintâi mişcare a tânărului fu să se îndepărteze, dar 
contele de Homburg îl prinse în braţe şi îl opri, strângându-l la 
piept cu toată puterea ce i-o dădea vechea prietenie ce-l lega de 
tatăl său. 

Prinţul se gândi că bătrânul cavaler înnebunise subit. 

Nu i se părea normal ca un conte să îmbrăţişeze un simplu 
arcaş şi se frecă la ochi, nevenindu-i să creadă că ceea ce vedea 
era adevărat. 

Prin urmare, deschise fereastra şi-l strigă pe Karl. 

Văzând ce se întâmplă, tânărul arcaş îl rugă pe conte să nu- 
i dea în vileag taina şi se îndreptă spre corpul de gardă, în 
vreme ce Karl de Homburg merse să î?l întâlnească pe prinţ. 

Acesta îl întrebă pe conte ce se petrecea acolo, dar nu primi 
nici un răspuns. 

În cele din urmă, contele îi spuse prinţului, la insistenţele 
acestuia, că-l cunoscuse pe Othon la curtea landgrafului de 
Godesberg, unde tânărul slujise de copil şi că se legase de el 
atât de puternic, încât, văzându-l aici, nu-şi putuse reprimă 
dorinţa de a-l îmbrăţişa. 

Nu era nimic de mirare în asta, mai ales că, aşa după cum îi 
era firea, nu-şi putea stăpâni prea uşor simţămintele. 


Prinţul de Cleves, căruia-i părea rău de asprimea pe care o 
dovedise faţă de tânărul arcaş şi care bănuia că în spatele 
absenței acestuia de la castel se ascunde o taină neobişnuită, se 
folosi de acest prilej pentru a repara ceea ce făcuse. 

Chemă, deci, un slujitor şi-i porunci să-i comunice lui Othon 
că putea rămâne pe mai departe la castel şi că, la stăruința 
contelui de Homburg, fusese iertat. 

Dar slujitorul se întoarse şi-i spuse prinţului că Othon 
dispăruse împreună cu Hermann şi că nimeni nu ştia încotro o 
apucaseră. 

Prinţul fu o vreme preocupat de dispariţia celor doi, încât 
uită de duelul din ajun. Când îşi aminti de el, îi reveni şi regretul 
că îl lăsase pe salvatorul lor să plece fără a putea să-i 
mulţumească în vreun fel. 

Il întrebă pe bătrânul său prieten, contele Karl, cum să 
îndrepte această greşeală. Contele se gândi o vreme, după care 
îl sfătui să dea de ştire în toate colţurile Germaniei că mâna 
Elenei aparţine apărătorului ei, cavalerul lebedei de argint, care 
să fie rugat să se înfăţişeze la castel pentru a-şi primi răsplata 
vitejiei arătate în luptă. Căci frumuseţea şi bogăţia Elenei o 
făceau demnă de cea mai înaltă faţă princiară. 

In aceeaşi seară, contele Karl de Homburg părăsi castelul, 
deşi prinţul de Cleves insistase să mai rămână. La toate aceste 
rugăminţi, contele îi răspunsese că treburi de seamă îl cheamă 
alături de landgraful de Godesberg vechiul său prieten şi tovarăş 
de arme. 

In vremea aceasta, Othon află de nenorocirea ce se abătuse 
asupra tatălui său. Nimic, nici chiar dragostea sa pentru Elena, 
nu putu să-l facă să-şi uite îndatoririle de fiu. 

Hotări, deci, să plece împreună cu contele de Homburg, cu 
care se întâlni la Kervenheim, către Godesberg. Dar contele 
avea alt plan: hotărî că ar fi fost mult mai bine ca, odată cu 
Othon, să o aducă în faţa landgrafului şi pe soţia lui, Ema. 
Pentru a duce la îndeplinire aceasta, credea că stăruinţele fiului 
aveau să o convingă pe mamă mai sigur că rugăminţile soţului. 

Şi contele nu se înşela deloc. 

Trei zile mai târziu, privea cu lacrimi de bucurie în ochi cum 
vechiul său prieten îşi îmbrăţişa soţia şi fiul, pe care îi crezuse 
pierduţi pentru totdeauna. 


În vremea aceasta, castelul de Cleves fusese cuprins de o 
mare tristeţe, de parcă plecarea lui Othon stinsese orice bucurie 
în inimile celor lăsaţi în urmă. 

Elena nu mai părăsea cât e ziua de lungă capela prinţesei 
Beatrix, iar prinţul Adolf de Cleves ieşea mereu pe balcon şi 
privea spre ţărmul Rinului, doar-doar se va ivi cavalerul lebedei 
de argint. 

Tatăl şi fiica nu se mai întâlneau decât la masă. 

Fiecare părea întristat de neliniştea celuilalt. 

În sfârşit, prinţul de Cleves se hotărî să pună în aplicare 
planul contelui de Homburg. 

Şi, într-una din seri, după ce Elena revenise din capela unde 
se rugase toată ziua şi se pregătea de rugăciunea de noapte, 
prinţul o opri şi o întrebă: 

— Spune-mi, fata mea, nu te-ai gândit niciodată la cavalerul 
necunoscut care te-a salvat din mâinile contelui de Ravenstein? 

— Ba da, nobilul meu tată, răspunse prinţesa, în fiecare zi 
m-am rugat lui Dumnezeu pentru cel ce m-a salvat, rugându-L 
să-l răsplătească aşa cum tu însuţi n-ai putut-o face. 

— Singura răsplată ce i s-ar cuveni unui tânăr nobil precum 
era acela ar fi mâna celei pe care a scăpat-o din primejdie, zise 
prinţul. 

— Ce spui, tată? strigă Elena, îmbujorându-se la faţă. 

— Am spus, urmă prinţul, văzând în expresia chipului ei mai 
multă surprindere decât nelinişte, că-mi pare rău că n-am urmat 
mai demult sfatul pe care mi l-a dat contele de Homburg. 

— Şi care a fost acel sfat? întrebă Elena. 

— Vei afla mâine, fiica mea, răspunse prinţul. 

A doua zi, trimişii prinţului porniră către Dortrek şi Kolonia, 
vestind pretutindeni că Adolf de Cleves, negăsind altă răsplată 
mai de seamă pentru cel ce luptase ca să-i salveze fiica decât 
însăşi mâna ei, făcea cunoscut cavalerului lebedei de argint că 
era aşteptat la Cleves pentru a se aduce la îndeplinire această 
hotărâre. 

Şapte zile după aceea, pe când prinţul şi fiica sa şedeau în 
balconul prinţesei Beatrix, Elena puse deodată mâna pe braţul 
tatălui ei şi-i arătă un punct negru ce se apropia din direcţia în 
care dispăruse cu secole în urmă Robert de Alost. 

În curând, se putu vedea despre ce era vorba. 


Elena văzu cea dintâi că era o barcă în care se aflau trei 
cavaleri şi şase vâslaşi. 

Cavalerii erau îmbrăcaţi în armură, cu viziera trasă peste 
obraz, iar cel din mijloc purta la braţul stâng un semn. 

Elena nu-şi mai luă privirea de la acesta. 

După o vreme, lucrurile erau clare: semnul de pe braţul 
cavalerului înfăţişa un câmp de azur şi o lebădă de argint pe el. 

Deşi nu vedea prea bine, prinţul reuşi totuşi să desluşească 
acest semn heraldic. 

În momentul acela, bucuria lui nu mai cunoscu margini. 

Elena fu cuprinsă de un tremur inexplicabil. 

Barca ajunse la țărm. Cei trei cavaleri coborâră şi se 
întreptară spre castel. 

Prinţul o luă pe Elena de mână, şi, cu toată împotrivirea ei, 
o duse în întâmpinarea salvatorului lor. 

Pe scări, însă, puterile îl părăsiră şi fu nevoit să se oprească. 

În aceeaşi clipă, cei trei cavaleri pătrunseră în curtea 
castelului. 

— Fiţi bineveniţi, oricine aţi fi, strigă prinţul, şi dacă unul 
dintre voi e într-adevăr viteazul cavaler care a venit cu atâta 
curaj în ajutorul nostru, să se apropie şi să-şi descopere chipul, 
pentru a-l putea îmbrăţişa şi săruta ca pe un fiu. 

Atunci, cel ce purta blazonul cu lebăda de argint se opri o 
clipă şi se sprijini de umerii însoţitorilor săi, căci părea la fel de 
emoţionat ca şi prinţesa Elena. 

Curând îşi veni însă în fire şi, păşind treaptă cu treaptă, 
între cei doi tovarăşi care-l însoțeau, urcă scara şi, ajuns sus, 
îngenunche în faţa Elenei. 

Urmă o clipă de şovăială, după care cavalerul îşi scoase 
coiful de pe cap. 

— Othon arcaşul! exclamă prinţul încremenit. 

— Eram convinsă de lucrul acesta, murmură prinţesa, 
ascunzându-şi chipul la pieptul tatălui ei. 

— Cine ţi-a dat dreptul să porţi coif cu coroană? întrebă cu 
asprime prinţul. 

Naşterea mea, răspunse tânărul, cu glasul blând şi hotărât 
pe care tatăl Elenei îl cunoştea. 

Şi cine poate să dovedească cele spuse de tine? urmă Adolf 
de Cleves, încă îndoindu-se de adevărul vorbelor tânărului 
arcaş. 


— Eu, naşul lui, zise contele Karl de Homburg. 

— Şi eu, tatăl lui, întări landgraful Ludwig de Godesberg. 

La aceste cuvinte, amândoi cavalerii îşi ridicară la rândul lor 
coifurile. 

Opt zile de la întâlnirea de pe treptele castelului, cei doi 
tineri se căsătoriră în capela prinţesei Beatrix. 

Aceasta este povestea lui Othon arcaşul, aşa cum am auzit- 
o istorisindu-se pe țărmurile Rinului. 


Sfârşit 


x k x